Brad Meltzer — Jocul zero

BRAD MELTZER 


JOCUL ZERO 


Original: The Zero Game (2004) 


Traducere din limba engleză și note de: 
MIHAELA-CRISTINA LAZAR 


y 


virtual-project.eu 


RAO International Publishing Company 
2011 


MULTUMIRI 


Există un singur nume pe coperta acestei cărți, dar am crezut 
mereu că e nevoie de mult mai mult pentru a transforma un 
produs al imaginației în realitate. Din acest motiv, aș vrea să le 
mulțumesc următorilor: întotdeauna prima, dragostea mea Cori. 
Ca să citez pe cineva mai inteligent decât mine: „Cuvintele nu 
sunt reale până nu le citește Cori”. Mi-a fost mereu primul 
redactor și consilier, însă pentru această carte, datorită funcţiei 
sale de avocat la Congres, a fost, de asemenea, ochii și urechile 
din lumea complexă de la Capitol Hill. Ceea ce nu știe ea este 
cât de umil o priveam cum își făcea treaba. Luptându-se mereu 
pentru o cauză dreaptă, ea credea că mă învăţa mecanica 
politicii. Ceea ce a făcut de fapt a fost să îmi amintească ce 
înseamnă idealismul. Te iubesc pentru asta, și pentru mult mai 
multe. Există nenumărate motive pentru care n-aș fi putut face 
asta fără tine, C. Jill Kneerim, care îmi este agent și prietenă, ale 
cărei observații și intuiție mă provoacă să fiu sincer în scriitura 
mea. Ilndrumarea ei este printre primele lucruri pe care le caut, 
însă ceea ce preţuiesc este prietenia ei (chiar mai mult decât își 
dă ea seama). Elaine Rogers, pentru munca extraordinară pe 
care a depus-o încă de la început. lke Williams, Hope 
Denekamp, Elizabeth Dane, Seana Mcinerney și toţi ceilalți 
oameni incredibil de amabili de la Agenţia Kneerim & Williams. 

Acum, mai mult decât oricând, aș vrea să le mulţumesc 
părinţilor mei, a căror iubire necondiționată m-a adus unde sunt 
astăzi. Ei mă menţin cu picioarele pe pământ, mă susţin și îmi 
amintesc mereu unde este adevăratul meu cămin. Tot ceea ce 
sunt eu, tot ce am - a pornit de la ei. li mulţumesc surorii mele 
Bari, una dintre cele mai puternice persoane pe care le cunosc, 
pentru că m-a încurajat de fiecare dată când am avut nevoie. 
Mulţumesc, Bari, pentru tot ce faci. Dale și Adam Flam m-au 
ajutat să inventez jocul, iar Bobby Flam și Ami și Matt Kuttler au 
citit primele ciorne. lubirea și susținerea lor m-au ajutat în tot 
acest timp. Îi mulțumesc lui Steve „Scoop” Cohen, colegul meu 
visător, fratele meu în creativitate și geniul complet nebun, 
pentru momentul de „evrika” ce a condus la nașterea acestei 
cărţi. Ideile sunt amuzante; prietenia este mult mai valoroasă. 


3 


Mulţumesc, Cheese! Lui Noah Kuttler, fără ajutorul căruia aș fi 
complet pierdut. Noah este primul ghid după care mă iau, în 
afară de soţia mea, atât este de talentat. Știe că face parte din 
familie - sper doar că își dă seama cât de binecuvântat mă simt 
că îl am în viața mea. Ethan și Sarah Kline m-au ajutat să 
dezvolt jocul, iar Ethan m-a încurajat să fiu scriitor încă de la 
primul meu manuscris. Lui Paul Brennan, Matt Oshinsky, Paulo 
Pacheco, Joel Rose, Chriss Weiss și Judd Winick, alter ego-urile 
mele, ale căror reacţii și prietenii de neclintit sunt o sursă 
nesfârșită de inspiraţie. 

În fiecare roman, scopul este să faci ca o născocire să pară un 
fapt real, de necontestat. Singura metodă de a realiza acest 
lucru este să te înarmezi cu detalii. Le datorez următorilor 
oameni multe mulțumiri pentru că mi-au pus la dispoziţie aceste 
detalii: fără nicio îndoială, când a venit vorba să explic cum 
funcționează de fapt guvernul, Dave Watkins mi-a fost sensei pe 
probleme de Congres - un profesor incredibil și suficient de calm 
ca să îmi răspundă la toate întrebările prostești. De la 
dezbaterea privind ideile iniţiale și până la verificarea la sânge a 
capitolului final, am avut încredere în el pentru fiecare detaliu. 
Nu m-a dezamăgit niciodată. Scott Strong a fost acest Indiana 
jones de la Capitoliul SUA și m-a ghidat prin pasajele 
neexplorate și tunelurile abandonate. Prietenia și încrederea lui 
au fost indispensabile pentru a crea această realitate. Tom 
Regan m-a dus la doi kilometri și jumătate sub pământ și mi-a 
amintit cum a fost construită această ţară. Sper doar să știe ce 
impact a avut amabilitatea lui asupra mea. Lui Sean Dalton, 
pentru că și-a petrecut zile întregi explicându-mi fiecare detaliu 
al procesului de alocare, ceea ce nu este un lucru prea ușor. 
Faptul că stăpânea atât de bine detaliile a fost esenţial pentru 
această carte. Lui Andrea Cohen, Chris Guttman-McCabe, Elliot 
Kaye, Ben Lawsky și Carmel Martin, pentru că au fost disponibili 
de fiecare dată când am avut nevoie de ei. Partea cea bună a 
fost că, fiind prietenii mei, le puteam pune cele mai stupide 
întrebări. Dick Baker este el însuși o instituţie. Generozitatea și 
cunoștințele sale istorice au adus instituţia Capitoliului la viaţă. 
Julian Epstein, Perry Apelbaum, Ted Kalo, Scott Deutchman, 
Sampak Garg și toţi cei de la Comitetul Juridic al Camerei sunt 
pur și simplu cei mai tari. Mi-au făcut prezentările, au dat 
explicaţii și mi-au venit în ajutor de fiecare dată. Lui Michone 


4 


Johnson și Stephanie Peters le mulțumesc pentru că au fost 
prietenele minunate care m-au inspirat să-i dau viață lui Viv. 
Luke Albee, Marsha Berry, Martha Carucci, Jim Dyer, Dan 
Freeman, Charles Grizzle, Scott Lilly, Amy McKennis, Martin 
Paone, Pat Schroeder, Mark Schuermann, Will Smith, Debbie 
Weatherly și Kathryn Weeden m-au invitat în lumea lor și mi-au 
răspuns la fiecare întrebare. Nu pot să le mulțumesc suficient 
pentru ajutor. Congresmenii John Conyers, Harold Ford Jr. și Hal 
Rogers au fost atât de generoși încât să mă invite la ei - acelea 
au fost printre cele mai bune zile ale procesului de scriere a 
cărţii. Loretta Beaumont, Bruce Evans, Leif Fonnesbeck, Kathy 
Johnson, Joel Kaplan, Peter Kiefhaber, Brooke Livingston și Chris 
Topik mi-au arătat munca incredibilă care se face la Alocări 
Interne. li mulțumesc lui Mazen Basrawi pentru că m-a lăsat să 
văd prin ochii unui orb. Lui Lee Alman, David Carle, Bruce 
Cohen, George Crawford, Jerry Gallegos, Jerry Hartz, Ken Kato, 
Keith Kennedy, David Safavian, Alex Sternhill, Will Stone și Reid 
Stuntz pentru că mi-au oferit o imagine realistă a vieţii de la Hill. 
Chris Gallagher, Rob Gustafson, Mark Laisch, William Minor și 
Steve Perry au fost experţii mei în arta lobby-ului. Lui Michael 
Brown, Karl Burke, Steve Mitchell și Ron Waterland de la Barrick 
Gold pentru ajutorul lor când am coborât în mină. Michael 
Bowers, Stacie Hunhoff, Paul Ordal, Jason Recher, Elizabeth 
Roach și Brooke Russ mi-au amintit de tinereţe și mi-au 
împărtășit emoțiile de a fi curieri. Bill Allen, David Angier, Jamie 
Arbolino, Rich Doerner și James Horning mi-au oferit detaliile de 
construcţie ale Capitoliului. Le mulţumesc lui David Beaver, 
Terry Catlain, Deborah Lanzone, John Leshy, Alan Septoff și Lexi 
Shultz pentru că m-au ajutat în problemele miniere și 
schimburile de terenuri. Doctorului Ronald K. Wright, pentru 
sfaturile întotdeauna extraordinare, legate de medicina legală. 
Keith Nelson și Jerry Shaw m-au învăţat abilităţi de luptă. Dr. 
Ron Flam și Bernie Levin mi-au povestit despre orașul de 
baștină. Lui Edna Farley, Kim din L.A., Jon Faust, Jo Ayn „Joey” 
Glanzer, Harvey Goldschmid, Bill Harlan, Paul Khoury, Daren 
Newfield, Susan Oshinsky, Adam Rosman, Mike Rotker, Greg 
Rucka și Matthew Weiss le multumesc pentru că mi-au oferit 
restul detaliilor. Lui Brian Lipson, Phil Raskind și Lou Pitt, ale 
căror muncă și prietenie le preţuiesc foarte mult. Lui Kathleen 
Kennedy, Donna Langley, Mary Parent și Gary Ross, pentru 


5 


credinţa extraordinară, lucru nemaivăzut. Îi mulţumesc lui Rob 
Weisbach, pentru că a fost primul care a spus da, și tuturor 
celorlalţi prieteni și membri ai familiei, ale căror nume trăiesc 
pentru totdeauna în acest pagini. 

În încheiere, aș vrea să mulţumesc tuturor celor de la Warner 
Books: Larry Kirschbaum, Maureen Egen, Tina Andreadis, Emi 
Battaglia, Karen Torres, Martha Otis, Chris Barba, cea mai 
drăguță și muncitoare persoană din industria spectacolului, și 
tuturor ceilalți oameni incredibili care mă fac să mă simt parte 
din familie. Ei sunt cei care pun umărul la greu și motivul pentru 
care această carte se află în mâinile dumneavoastră. Aș dori de 
asemenea să îi mulțumesc din suflet editoarei mele, Jamie Raab. 
Din momentul în care ne-am cunoscut, m-am aflat în grija ei, 
însă aceasta este prima carte la care ea e editoare exclusivă. Eu 
sunt cel norocos. Observațiile ei despre personaje m-au făcut să 
cercetez mai profund și, datorită sugestiilor ei, aceste pagini 
sunt mai bune decât cum le-a găsit ea iniţial. Fiecare scriitor ar 
trebuie să aibă acest binecuvântat noroc. Mulţumesc din nou, 
Jamie, pentru prietenia ta, entuziasmul nesfârșit și, mai presus 
de orice, pentru încrederea ta. 


Dacă poporul american ar afla ce se petrece aici, 
l-ar dărâma cărămidă cu cărămidă. 


HOWARD R. RYLAND 
Ofiţer de poliție la Capitoliu 


adevărata problemă este că guvernarea este 
plictisitoare. 


P.J. O'ROURKE 


1. 


Locul meu nu e aici. Nu mai e de ani de zile. Când am venit 
prima oară la Capitol Hill ca să lucrez pentru Nelson Cordell, 
membru al Congresului, a fost altfel. Dar chiar și Mario Andretti! 
se plictisește în cele din urmă să conducă în cursă cu trei sute 
de km la oră în fiecare zi. Mai ales dacă te învârti în cerc. Eu m- 
am învârtit în cerc timp de opt ani. E timpul să ies din acest joc. 

— N-ar trebui să fim aici, insist eu în timp ce stau în faţa 
pisoarului. 

— Ce tot zici acolo? mă întreabă Harris, desfăcându-și 
fermoarul în dreptul pisoarului de lângă mine. 

Trebuie să-și lungească gâtul ca să-mi vadă în întregime 
statura deșirată. La 1,93 m înălțime, am corpul ca un palmier și 
pot să privesc fix în creștetul capului său cu păr brunet, răvășit. 
Știe că sunt agitat, dar, ca întotdeauna, el își păstrează calmul 
în mijlocul furtunii. 

— Hai, Matthew, nu-i pasă nimănui de semnul de pe ușă. 

Crede că sunt îngrijorat în legătură cu toaleta. O dată în viaţă, 
se înșală și el. Chiar dacă asta e toaleta de lângă sala de plen a 
Camerei Reprezentanţilor și are un semn pe ușă pe care scrie 
„Doar pentru membri”, adică membri ai Congresului, adică ei, 
nu noi, după tot timpul pe care l-am petrecut aici, știu foarte 
bine că membrii formali n-o să împiedice doi angajaţi din 
personal să se ușureze. 

— Lasă toaleta, îi spun eu lui Harris. Mă refer chiar la 
Capitoliu. Locul nostru nu mai e aici. Adică, luna trecută am 
împlinit opt ani de muncă aici, și ce am realizat? Împart biroul cu 
un membru al Congresului, care săptămâna trecută s-a lipit de 
vicepreședinte pentru a fi sigur că intră și el în poza din ziarul de 
a doua zi. Am treizeci și doi de ani - pur și simplu nu mai e 
amuzant. 

— Amuzant? Ai impresia că ar trebui să fie amuzant, 
Matthew? Ce-ar spune Lorax dacă ar auzi asta? întreabă el, 
arătându-mi cu bărbia către insigna Dr. Seuss Lorax? prinsă de 
reverul sacoului meu bleumarin. 


1 Mario Andretti (născut pe 28 februarie 1940) a fost pilot de Formula 1, campion 
mondial în 1978 și multiplu campion în Indy Car. (n. tr.). 


8 


Ca întotdeauna, știe precis la ce sunt sensibil. Când am 
început să lucrez în domeniul protecției mediului pentru domnul 
Cordell, nepotul meu de cinci ani mi-a dat o insignă ca să-mi 
arate cât de mândru era de mine. „Eu sunt Lorax - vorbesc în 
numele copacilor”, spunea el întruna, recitând din memorie 
pasaje din cartea pe care i-o citeam când era mai mic. Nepotul 
meu are acum treisprezece ani. Pentru el, Dr. Seuss este doar 
un scriitor de cărţi pentru copii, însă pentru mine, chiar dacă nu 
e decât un gablonț... când mă uit la micul Lorax portocaliu, cu 
mustaţa blondă și stufoasă... îmi dau seama că unele lucruri 
încă mai contează. 

— Da, chiar așa, spune Harris. Lorax se bate mereu pentru o 
cauză dreaptă. Vorbește în numele copacilor. Chiar și atunci 
când nu e amuzant. 

— Dintre toți oamenii, tocmai tu nu ar trebui să începi să spui 
asta. , 

— Asta nu prea e un răspuns de tip Lorax, adaugă el cu o 
voce cântată. Nu-i așa, LaRue? spune el, întorcându-se spre 
bărbatul bătrân, de culoare, care a stat în tot acest timp chiar în 
spatele nostru, pe scaunul de unde lustruiește pantofi. 

— N-am auzit niciodată de Lorax, răspunde LaRue, cu ochii la 
televizorul de deasupra ușii, la care se difuzează C-SPAN?. Am 
fost întotdeauna genul care se uita la Horton Hears a Who. 
Priveşte în gol, apoi adăugă: Ce elefant drăguţ... 

Inainte ca Harris să mai spună ceva, ușile batante ale toaletei 
se deschid violent, și un bărbat cu un sacou gri și papion roșu se 
repede înăuntru. Îl recunosc imediat. Deputatul William E. 
Enemark din Colorado - decanul Camerei Reprezentanţilor și cel 
mai vechi membru al Congresului. De-a lungul anilor, a văzut 
totul, de la desegregaţie până la Spaima Roșie”, Vietnam, 
Watergate, Lewinski și Irak. Dar, în timp ce își atârnă jacheta de 


2 The Lorax - carte pentru copii, scrisă de Dr. Seuss și publicată pentru prima dată în 
1971. (n. red.). 

3 Post de televiziune care transmite permanent emisii guvernamentale. (n. red.). 

4 Film de animaţie bazat pe cartea cu același nume scrisă de Dr. Seuss, personajul 
principal fiind un elefant. (n. tr.). 

5 Termenul de „Spaimă Roșie” (The Red Scare) desemnează două perioade din istoria 
SUA, caracterizate printr-un puternic anticomunism: Prima Spaimă Roșie, între 1917 și 
1920, și a Doua Spaimă Roșie, între 1947 și 1957. A Doua Spaimă Roșie, la care se 
face referire aici, a constat în opoziţia față de comuniștii interni sau străini, care 
influenţau societatea intrând în guvernul federal. (n. tr.). 


9 


cuierul sculptat de mână și se grăbește către cabina de lemn din 
spate, nu ne vede. lar eu și Harris ne tragem fermoarele și abia 
ne uităm la el. 

— Exact ce-ţi spuneam, îi șoptesc lui Harris. 

— Ce? El? îmi șoptește, arătând spre cabina lui Enemark. 

— Tipul e o legendă vie, Harris. Îţi dai seama cât de obosiţi 
trebuie să fim încât să-l lăsăm să treacă pe lângă noi fără să-l 
salutăm? 

— E pe ducă... 

— Încă mai poţi să-l saluţi, nu? 

Harris se strâmbă, apoi arată spre LaRue, care dă volumul 
mai tare la C-SPAN. Orice ar vrea să spună Harris, e clar că 
LaRue nu vrea să audă. 

— Matthew, îmi pare rău să-ţi zic, dar singurul motiv pentru 
care nu i-ai spus un „Bună ziua, domnule deputat”, e pentru că 
îi consideri acţiunile ecologiste o porcărie. 

E greu să contrazici așa ceva. Anul trecut, Enemark a fost 
principalul beneficiar ai banilor de campanie proveniţi din 
industria lemnului, a uleiului și din cea nucleară. Ar fi tăiat tot 
Oregonul, ar fi pus panouri publicitare în Marele Canion și ar fi 
votat să-și paveze propria grădină cu blănurile puilor de focă 
dacă ar fi știut că asta îi aduce mai mulţi bani. 

— Dar chiar și așa, dacă aș fi fost un proaspăt absolvent de 
facultate la douăzeci și doi de ani, tot i-aș fi întins mâna și i-aș fi 
spus un scurt „Bună ziua, domnule deputat”. Îţi spun, Harris, opt 
ani sunt de ajuns - nu mai e deloc amuzant. 

Stând încă la pisoar, Harris se oprește. Își mijește ochii verzi și 
mă studiază cu aceeași privire diabolică ce m-a adus pe 
bancheta din spate a unei mașini de poliție pe când eram 
studenţi la Duke. 

— Hai, Matthew, suntem în Washington D.C., distracţia și 
jocurile sunt peste tot, mă tachinează el. Trebuie doar să știi 
unde să le cauţi. 

Inainte să îmi dau seama ce se-ntâmplă, mâna îi zvâcnește 
spre insigna mea cu Lorax de pe rever. Îi aruncă o privire lui 
LaRue, după care se uită la jacheta din cuier a domnului 
congresmen. 

— Ce faci? 

— Te înveselesc, îmi promite el. Crede-mă, o să-ţi placă la 
nebunie. Nu te mint. 


10 


lat-o. „Nu te mint.” Sintagma preferată a lui Harris - și primul 
semn al unui pericol iminent. 

Trag apa folosindu-mi cotul. Harris trage apa cu o smucitură 
puternică. Nu i-a fost niciodată frică să se murdărească. 

— Cât îmi dai dacă o pun pe reverul lui? șoptește el, 
arătându-mi-l pe Lorax și îndreptându-se către sacoul lui 
Enemark. 

— Harris, nu... șuier eu. O să te omoare. 

— Punem pariu? 

Din cabină se aude huruitul pe care-l face suportul de hârtie 
igienică atunci când se învârte. Enemark mai are puţin și 
termină. 

În timp ce Harris îmi aruncă un zâmbet, încerc să îl apuc de 
mână, dar se ferește cu o agilitate naturală. Așa operează și în 
toate luptele politice. Odată ce și-a stabilit un scop, omul ăsta e 
de neoprit. 

— Eu sunt Lorax, Matthew. „Vorbesc în numele copacilor!” 
râde el în timp ce rostește aceste cuvinte. 

Privindu-l cum se furișează ușor spre sacoul lui Enemark, nu 
pot decât să râd și eu cu el. E o farsă prostească, dar dacă îi 
reușește... 

Îmi retrag cuvintele. Harris nu eșuează în nimic. De aceea, la 
vârsta de douăzeci și nouă de ani, era unul dintre cei mai tineri 
șefi de cabinet angajaţi vreodată de un senator. Și tot de aceea, 
la treizeci și cinci de ani, nimeni, nici măcar cei mai în vârstă, nu 
se atinge de el. Jur, uneori ar putea să facă bani din ceea ce 
spune. Norocul meu că vechii prieteni din facultate au parte de 
asta pe gratis. 

— Cum e vremea, LaRue? îl întreabă Harris pe domnul 
Lustruiește-Pantofi, care, din locul său de lângă podeaua cu 
gresie, are o vedere mai bună asupra a ceea ce se întâmplă în 
cabină. 

Dacă ar fi vorba de altcineva, LaRue ar trâncăni vrute și 
nevrute și nu i-ar da atenţie. Dar nu este vorba de altcineva, ci 
de Harris. 

— Senin și însorit, spune LaRue aplecându-și capul sub 
cabină. Deși se apropie cu iuțeală o furtună... 

Harris dă din cap, mulţțumindu-i, și își îndreaptă cravata roșie, 
pe care știu că a cumpărat-o de la tipul care le vinde la ieșirea 
din staţia de metrou. În calitatea sa de șef de cabinet pentru 


11 


senatorul Paul Stevens, ar trebui să poarte ceva mai frumos, dar 
la felul în care muncește Harris, nu are nevoie să impresioneze 
pe nimeni. 

— Apropo, LaRue, ce s-a întâmplat cu mustata ta? 

— Nu i-a plăcut soţiei, a zis că semăn prea mult cu Burt 
Reynolds. 

— Ți-am zis eu, nu poţi avea și mustaţa, și un Trans Am& - ori 
una, ori alta. 

LaRue râde, iar eu dau din cap. Când părinţii fondatori au 
înființat guvernul, au împărţit legislativul în două părţi: Camera 
Reprezentanţilor şi Senatul. Eu lucrez aici, la Camera 
Reprezentanţilor, în jumătatea de sud a Capitoliului. Harris 
lucrează la Senat, tocmai în nord. E o lume total diferită acolo, 
dar cumva, Harris încă își mai aduce aminte de ultima 
schimbare de imagine făcută de lustragiul nostru. Nu știu de ce 
mă miră. Spre deosebire de monștrii care se perindă pe aceste 
coridoare, Harris nu vorbește cu lumea în stilul manipulării 
politice. O face pentru că acesta este darul lui - fiind băiatul 
unui bărbier, e bun de gură. lar oamenii îl iubesc pentru asta. De 
aceea, când intră într-o cameră, senatorii se adună de obicei în 
jurul lui, iar la bufet, femeia de acolo îi pune un polonic în plus 
cu pui în burrito. 

Punând mâna pe sacoul lui Enemark, Harris îl smulge din 
cuier și cotrobăie în căutarea reverului. În spatele nostru, se 
aude cum Enemark trage apa. Ne întoarcem cu toții spre cabină. 
Harris încă ţine sacoul. Inainte ca unul din noi să reacționeze, 
ușa cabinei se deschide. 

Dacă am fi fost proaspăt angajaţi, acesta ar fi fost momentul 
în care ne-am fi panicat. În schimb, îmi mușc interiorul obrajilor 
și inspir adânc din calmul lui Harris. Vechile instincte ies din nou 
la iveală. In timp ce ușa cabinei se deschide, mă duc să îl 
întâmpin pe domnul deputat. Tot ce trebuie să fac e să câștig 
câteva secunde pentru Harris. Singura problemă e că Enemark 
se mișcă prea repede. 

Trecând pe lângă mine fără ca măcar să se uite în sus, 
Enemark e genul de om care evită cu nonșalanţță oamenii. leșind 
din cabină, se îndreaptă direct către cuier. Dacă Harris este 
prins cu sacoul în mână... 

— Domnule deputat...! strig eu. 


€ Automobil de curse, creat în 1966 de compania Sports Car Club of America. (n. tr.). 
12 


Nu încetinește. Mă întorc să-l urmăresc, însă, atunci când fac 
asta, observ, spre surprinderea mea, că sacoul lui Enemark 
atârnă moale în cuier. Se aude cum curge apa în partea dreaptă 
a toaletei. Harris își spală mâinile la chiuvetă. De partea 
cealaltă, LaRue își sprijină bărbia în palmă, atent la C-SPAN, cu 
degetele peste gură. Să nu vezi răul, să nu auzi răul și să nu 
vorbeşti de rău.” 

— Poftim? întreabă Enemark, luându-și sacoul din cuier. 

Din felul cum îi îmbracă antebraţul, nu pot să îi văd reverul. 
Insigna nu se vede nicăieri. 

Mă uit la Harris, care afișează un calm aproape hipnotic. Ochii 
lui verzi dispar într-o ușoară strângere din ochi, iar sprâncenele 
negre par să îi acopere toată faţa. Japoneza e mai ușor de citit. 

— Fiule, ai spus ceva? repetă Enemark. 

— Voiam doar să vă salutăm, domnule, întrerupe Harris, 
sărindu-mi în ajutor. E o adevărată onoare să vă întâlnim. Nu-i 
așa, Matthew? 

— S-sigur, spun eu. 

Pieptul lui Enemark capătă volum când aude acest 
compliment. 

— Vă mulțumesc frumos. 

— Mă numesc Harris... Harris Sandler... spune «el, 
prezentându-se, în ciuda faptului că Enemark nu l-a întrebat. 

Indepărtându-se de la chiuvetă, Harris îl studiază pe Enemark 
ca pe o tablă de şah. E singura cale de a fi mereu cu zece 
mişcări înainte. 

Domnul deputat întinde mâna, însă Harris se fereşte. 

— Imi pare rău... am mâinile ude... explică el. Apropo, 
domnule congresmen, acesta este Matthew Mercer. Lucrează la 
Fonduri Interne pentru domnul deputat Cordell. 

— Imi pare rău să aud asta, mă împunge Enemark cu un râs 
forțat în timp ce îmi strânge mâna. 

Idiotul. Fără a mai spune ceva, își deschide sacoul și își bagă 
mâna într-una din mâneci. Mă uit la rever. Nu e nimic acolo. 

— Să aveţi o zi frumoasă, domnule, îi urează Harris lui 
Enemark în timp ce acesta își bagă și cealaltă mână în a doua 
mânecă. 


7 Cele trei principii japoneze ilustrate de maimutele înțelepte: Mizaru - își acoperă 
ochii, Kikazaru - își acoperă urechile și Iwazaru - își acoperă gura. (n. tr.). 


13 


Când cealaltă parte a sacoului i se așază pe piept, o mică 
străfulgerare de lumină îmi atrage privirea. Acolo... pe celălalt 
rever... era o insignă cu steagul american... un mic triunghi cu o 
sondă de petrol... și Lorax, ai cărui ochi mari de Dr. Seuss 
zâmbesc către mine. 

— la te uită, îi spune Harris deputatului. Văd că purtați 
mascota forestieră. 

Mă întorc spre LaRue, dar își ţine privirea aţintită în pământ 
pentru a se abţine să nu râdă. 

— Da... cred, latră Enemark, uitându-se și el la Lorax. 

Nerăbdător să termine cu flecăreala, deputatul părăsește 
toaleta și se îndreaptă spre coridor către sala de plen a Camerei 
Reprezentanţilor. Niciunul dintre noi nu se mișcă până nu se 
închide ușa. 

— Mascota forestieră? izbucnesc eu într-un final. 

— Ti-am spus eu că încă mai există distracţie, spune Harris, 
uitându-se în sus la micul televizor să vadă ce mai e pe C-SPAN. 

Încă o zi obișnuită de muncă. 

— Trebuie să-i povestesc asta lui Rosie... spune LaRue, în 
timp ce iese din încăpere. 

— Harry, o să te prindă ei odată și-odată. 

— Asta doar dacă gândesc mai repede decât noi, răspunde 
Harris în timp ce se închide ușa. 

Eu încă mai râd. Harris continuă să studieze canalul C-SPAN. 

— Ai observat că Enemark nu s-a spălat pe mâini? întreabă el. 
Deși asta nu l-a oprit să-ți strângă ţie mâna. 

Mă uit la palmele deschise și mă îndrept spre chiuvetă. 

— Uite... grupajul de imagini! strigă Harris, arătând spre C- 
SPAN. 

Pe monitor, congresmenul Enemark se apropie de podium cu 
obișnuitul său mers fudul de cowboy. Dar dacă te uiţi foarte 
atent - când luminile cad direct pe el - insigna cu Lorax 
strălucește precum o mică stea pe pieptul lui. 

— Sunt congresmenul William Enemark și vorbesc în numele 
oamenilor din Colorado, anunţă el la televizor. 

— Ce amuzant, zic eu. Credeam că vorbește în numele 
copacilor. 

Spre uimirea mea, Harris nu zâmbește, doar își scarpină 
gropiţa din bărbie. 

— Te simţi mai bine? întreabă el. 


14 


— Bineînţeles - de ce? 

Se sprijină de peretele din furnir și nu își dezlipește ochii de 
televizor. 

— Chiar vorbeam serios adineauri. Există niște jocuri grozave 
pe aici. 

— Te referi la astfel de jocuri? 

— Ceva de genul. Simt un timbru total diferit și foarte serios 
în vocea lui. 

— Nu înțeleg. 

— Of, Matthew, se află chiar în fața ta, spune el cu o nuanță 
rară de accent rural de Pennsylvania. 

Îi arunc o privire lungă, intensă, și mă scarpin în părul nisipiu. 
Sunt cu un cap mai înalt decât el. Cu toate astea, el rămâne 
singura persoană pe care am așezat-o pe un piedestal. 

— Ce vrei să spui, Harris? 

— Voiai distracţie, nu? 

— Depinde la ce fel de distracţie te referi. 

Dezlipindu-se de pe perete, Harris rânjește și se îndreaptă 
spre ușă. 

— Crede-mă, vei avea parte de mai multă distracţie decât ai 
avut în toată viaţa. Nu te mint. 


15 


Sase luni mai târziu 


În general urăsc luna septembrie. Odată cu sfârșitul vacanței 
din august, coridoarele se aglomerează din nou, membrii 
Camerei sunt mereu prost dispuși din cauza perioadei de 
dinaintea alegerilor și, mai rău decât atât având în vedere 
termenul de 1 octombrie stabilit pentru adoptarea tuturor 
proiectelor de lege privind alocarea de fonduri, muncim în 
timpul ședinţelor de două ori mai mult decât în restul anului. În 
acest septembrie însă, abia am observat acest lucru. 

— Cine vrea să mănânce ceva mai nesănătos decât șunca? 
întreb eu în timp ce părăsesc holurile instituționale lucioase ale 
clădirii Rayburn House Office și deschid ușa sălii B-308. 

Ceasurile electronice de pe perete sună, ţiuind zgomotos de 
două ori. Semnalul pentru vot în Cameră. Votarea e în toi. Așa 
cum sunt și eu, în plină acţiune. 

Fără a pierde timpul, o iau repede prin stânga tapiseriei 
Sioux, ţesută de mână, ce atârnă pe perete, și mă îndrept direct 
către recepţioneră, o femeie de culoare care poartă întotdeauna 
cel puţin un creion înfipt în cocul albit prematur. 

— Poftim, Roxanne - prânzul e servit, îi spun eu în timp ce 
depun doi hotdogi înveliţi în ambalaj pe biroul acoperit de hârtii. 

In calitatea mea de membru al personalului din Comitetul 
pentru Alocări de Fonduri, sunt unul dintre cei patru oameni 
desemnaţi să lucreze în subcomitetul de Fonduri Interne. Și 
singurul, în afară de Roxanne, care consumă carne. 

— De unde l-ai luat? întreabă ea. 

— De la evenimentul organizat de Asociaţia Cărnii. Nu 
spuneai că ţi-e foame? 

Se uită întâi la cei doi hotdogi și apoi la mine. 

— Ce-i cu tine în ultima vreme? lei pilule de amabilitate, sau 
ce? 

Ridic din umeri și privesc la televizorul mic din spatele biroului 
ei. Ca majoritatea televizoarelor din această clădire, difuzează 
votul pe C-SPAN. Ochii îmi alunecă pe rezultat, însă e prea 
devreme. Nu e încă niciun vot pentru și niciunul împotrivă. 


16 


Urmărindu-mi privirea, Roxanne se întoarce spre televizor. Mă 
opresc brusc. Nu... n-are cum. N-are cum să știe. 

— Eşti bine? întreabă ea, cercetându-mi fața, acum palidă. 

— Cu toată carnea asta tocată de vită în stomac? Clar, îi zic 
eu, bătându-mă pe burtă. Trish a ajuns? 

— E în camera de audienţe, spune Roxanne. Dar înainte să 
intri, să știi că e cineva în biroul tău. 

Trecând prin încăperea spațioasă care găzduiește patru 
birouri, sunt absolut bulversat. Roxanne știe regulile: cu toată 
această hârțogăraie împrăștiată peste tot, nu are voie nimeni în 
spate, mai ales în preconferință - ceea ce înseamnă că oricine 
este acolo în spate e o persoană importantă... 

— Matthew? mă strigă o voce cu un accent puternic de 
Carolina de Nord. 

„„„ sau O persoană pe care o cunosc. 

— Vino să-i dai lobby-istului tău preferat o îmbrăţișare pe 
cinste, spune Barry Holcomb de pe scaunul de lângă biroul meu. 

Ca întotdeauna, părul său blond este tăiat perfect, în ton cu 
sacoul său în dungi - amândouă datorate clienţilor de top din 
industria muzicală, din telecomunicaţii și, dacă-mi amintesc 
bine, din Asociaţia Cărnii. 

— Miroase a hotdogi, mă tachinează Barry, mereu cu un pas 
înaintea mea. Îţi spun, mâncarea gratis are întotdeauna efect. 

În lumea de pe Capitol Hill, există două tipuri de lobby-iști: cei 
care înhaţă din înălţimi și cei care viermuiesc spre suprafaţă din 
adâncuri. Dacă înhaţi din înălţimi, e pentru că ai legături directe 
cu membrii. Dacă viermuiești din adâncuri, e pentru că ai 
legături cu angajaţii din personal - sau, în acest caz, pentru că 
ați mers la aceeași facultate, v-aţi sărbătorit zilele de naștere 
împreună și obișnuiți să vă vedeți cel puţin o dată pe lună lao 
bere. Partea ciudată e că, fiind cu câţiva ani mai în vârstă, Barry 
a fost dintotdeauna prietenul lui Harris mai mult decât al meu 
ceea ce înseamnă că această vizită e mai mult una de afaceri 
decât de curtoazie. 

— Deci cum merge treaba? întreabă el. 

lată. Fiind lobby-ist la Pasternak & Associates, Barry știe că 
are două lucruri de oferit clienţilor săi: acces și informaţie. 
Accesul e motivul pentru care se află aici, deci acum el se 
concentrează pe informație. 

— Totul e în regulă, îi zic eu. 


17 


— Ai idee cam când ai putea să termini proiectul de lege? 

Mă uit în jur la celelalte trei birouri din încăpere. Toate sunt 
goale. Ceea ce e bine. Ceilalţi trei colegi de birou au deja 
motivele lor să mă urască - de când Cordell a preluat 
subcomitetul Fondurilor Interne și eu am luat locul fostului 
coleg, am fost mereu în plus printre ei. Nu trebuia să îi las să mă 
prindă aici cu un lobby-ist. Bineînţeles, Barry ar putea fi singura 
excepţie. 

Stând chiar dedesubtul litografiei cu Marele Canion, ce atârnă 
pe peretele meu, Barry își sprijină un cot de biroul înțesat cu 
munți de hârţoage, inclusiv notițele luate în ședințe despre 
proiectele în care am investit fonduri. Clienţii lui Barry ar plăti 
mii, poate milioane de dolari pentru ele. Se află la zece 
centimetri în stânga lui Barry. 

Dar Barry nu le vede. Nu vede nimic. Justiţia este oarbă. Și din 
cauza unui glaucom congenital, tot orb este și unul dintre cei 
mai cunoscuți tineri lobby-iști din Hill. 

În vreme ce mă întorc spre birou, ochii albaștri, lipsiţi de viaţă 
ai lui Barry privesc în gol, însă capul i se întoarce totuși pe urma 
pașilor mei. Antrenat încă de la naștere, el absoarbe sunetele: 
zgomotul mâinilor legănându-mi-se pe lângă corp, sunetul 
inspiraţiei și expiraţiei mele, chiar și foșnetul înăbușit al pașilor 
mei pe covor. În facultate, avea un golden retriever pe care-l 
numise Reagan, un câine perfect pentru întâlnirile cu fete. Dar 
la Hill, întrucât îl încetineau străinii care îl întrebau tot timpul 
dacă pot mângâia câinele, Barry a trebuit să renunţe la el și să 
se descurce pe cont propriu. Acum, dacă n-ar avea bastonul alb, 
ar fi pur și simplu un tip obișnuit într-un costum prezentabil. 
Sau, cum îi place lui Barry să zică: „Viziunea politică n-are nimic 
de-a face cu vederea”. 

— Sperăm că pe 1 octombrie, îi spun eu. Aproape am 
terminat cu Serviciul de Administrare a Parcurilor. 

— Dar colegii tăi? Se mișcă bine și ei? 

Ce vrea el de fapt să știe e dacă negocierile merg bine. Barry 
nu-i fraier. Cei patru care lucrăm în acest birou împărțim toate 
conturile - sau secţiunile - proiectului de lege pentru Fondurile 
Interne, fiecare axându-se pe propria specialitate. La ultima 
numărătoare, proiectul avea un buget de douăzeci și unu de 
miliarde de dolari. Dacă îl împărți la patru, asta înseamnă că 
suntem responsabili de cheltuirea a peste cinci miliarde de 


18 


dolari. Fiecare. Atunci, de ce este Barry așa interesat? Pentru că 
noi controlăm baierele pungii cu bani. Intr-adevăr, scopul 
principal al Comitetul pentru Alocări de Fonduri este să scrie 
cecurile pentru toţi banii discreţionari cheltuiţi de guvern. 

Acesta este unul dintre cele mai murdare secrete de la 
Capitol Hill: congresmenii pot adopta o lege, dar dacă are 
nevoie de fonduri, nu se aplică fără un alocator de fonduri. Un 
exemplu: anul trecut, președintele a semnat o lege care 
permitea vaccinarea gratuită pentru copiii din familii cu venituri 
scăzute. Dar dacă acest Comitet pentru Alocări de Fonduri nu ar 
pune bani deoparte pentru a plăti vaccinurile, președintele nu ar 
fi reușit decât să creeze un mare eveniment media, fără ca să 
fie vaccinat cineva. Și, după cum spune o glumă veche, acesta 
este motivul pentru care există de fapt trei partide în Congres: 
Democraţii, Republicanii și Alocatorii. Așa cum am zis, este un 
secret murdar - dar unul de care Barry e foarte conștient în 
acest moment. 

— Deci toată lumea e bine? 

— N-am de ce să mă plâng. 

Dându-mi seama că trece timpul, pornesc televizorul de lângă 
biroul meu. Când imaginea de la C-SPAN se conturează pe 
monitor, Barry se întoarce spre sunet. Verific încă o dată 
numărătoarea voturilor. 

— Către cine înclină balanța? întreabă el. 

Mă întorc când pune această întrebare. 

— Ce-ai zis? 

Barry face o pauză. Ochiul său stâng este din sticlă; cel drept 
este de un albastru pal și ceţos. Combinația face aproape 
imposibilă încercarea de a-i citi expresia. Dar tonul vocii sale 
este destul de nevinovat. 

— Balanța, repetă el. Cum merge numărătoarea voturilor? 

Zâmbesc în sinea mea, încă urmărindu-l atent. Să fiu sincer, 
dacă ar fi implicat în joc, n-aș fi surprins. Nu, îmi retrag 
cuvintele. Aș fi. Harris spunea că poţi să inviţi o singură 
persoană în joc. Harris m-a invitat pe mine. Dacă Barry a intrat 
și el, înseamnă că pe el l-a invitat altcineva. 

Convins că totul era doar în imaginaţia mea, verific totalul 
voturilor afișate pe C-SPAN. Îmi pasă doar de numărul de voturi 
pro sau contra. La televizor, literele albe acoperă imaginea unei 
Camere aproape goale: treizeci și unu de voturi pro, opt contra. 


19 


— Mai sunt treisprezece minute. Treizeci și unu la opt, îi spun 
lui Barry. Va fi măcel. 

— N-ar fi o surpriză, spune el, concentrându-se la televizor. 
Chiar și un orb putea prevedea asta. 

Râd la gluma asta - este una dintre preferatele lui Barry. Dar 
mă tot gândesc la ce spunea Harris. „Asta e partea cea mai 
frumoasă a jocului - să nu știi cine altcineva mai joacă.” 

— Auzi, Barry, ne putem vedea puţin mai încolo? îl întreb în 
timp ce îmi adun notițele de la ședințe. Mă așteaptă Trish... 

— Nicio problemă, îmi spune, nedorind să insiste. Lobby-iștii 
buni știu că așa se face. Te sun cam într-o oră. 

— E bine - deși s-ar putea să mai fiu încă în ședință. 

— Atunci două ore. Pe la trei e în regulă? 

Din nou, îmi retrag cuvintele. Chiar și atunci când nu vrea, 
Barry nu se poate abţine să nu insiste. Așa era și în facultate. De 
fiecare dată când ne pregăteam să mergem la o petrecere, 
primeam două telefoane de la Barry. Primul era ca să verifice 
ora la care plecam. Al doilea ca să verifice din nou ora la care 
plecam. Harris numea asta  supra-compensaţie pentru 
incapacitatea de a vedea; eu o numeam insecuritate ușor de 
înțeles. Oricare ar fi fost motivul, Barry întotdeauna trebuia să 
muncească mai mult ca să nu fie lăsat pe dinafară. 

— Deci vorbim la trei, spune el, săltându-se de pe scaun și 
îndreptându-se către ieșire. 

Îmi pun notițele sub braţ ca pe o minge de fotbal și îmi târăsc 
picioarele spre ușa care leagă această cameră de cea pentru 
audieri. Odată intrat acolo, ochii îmi alunecă dincolo de imensa 
masă ovală de ședințe și chiar dincolo de cele două canapele 
negre lipite de peretele din spate, pe care le folosim când sunt 
prea mulţi oameni în plus. Ca și mai înainte, localizez micul 
televizor din spate și... 

— Ai întârziat, intervine Trish de la masa de ședințe. 

Mă întorc în mijlocul camerei, aproape uitând de ce mă aflu 
aici. 

— Ar fi mai bine dacă aș fi adus un hotdog? mă bâlbâi eu. 

— Sunt vegetariană. 

Harris ar fi dat o replică grozavă. Eu ofer un rânjet stângaci. 

Lăsându-se pe spate în scaun, stă cu braţele încrucișate, 
complet neimpresionată. La treizeci și șase de ani, Trish 
Brennan are cel puţin șase ani experienţă în plus faţă de mine și 


20 


este genul de persoană care îţi spune că ai întârziat chiar și 
când ea a ajuns mai devreme. Părul roșcat, ochii de un verde- 
închis și pistruii deschiși la culoare îi dau un aer inocent și 
surprinzător de atractiv. Bineînţeles, acum cel mai atractiv lucru 
din cameră este micul televizor din spate. Trebuie să îmi mijesc 
ochii ca să văd la el. Patruzeci de voturi pro, zece contra. Încă e 
bine. 

In vreme ce îmi trag scaunul dinaintea ei, ușa din față a 
camerei de audieri se deschide și intră ultimii doi membri care 
mai erau așteptați. Georgia Rudd și Ezra Ben-Shmuel. Pregătiţi 
deja de bătălie, Ezra poartă o barbă rară de ecologist sărac 
(primă-barbă, cum îi spune Trish) și o cămașă suflecată până la 
coate. Georgia este exact opusul. Prea conformistă ca să riște, 
este tăcută, poartă un sacou clasic, bleumarin, și se mulțumește 
să n-o contrazică pe Trish. 

Fiecare înarmat cu un imens dosar compartimentat, se 
îndreaptă spre părţi diferite ale mesei. Ezra pe partea mea, 
Georgia, lângă Trish. Toţi cei patru călăreţi sunt aici. Când vine 
vorba de ședințe, eu reprezint majoritatea Camerei, Ezra 
minoritatea. De cealaltă parte a mesei, Trish și Georgia fac 
același lucru pentru Senat. Lăsând la o parte faptul că eu și Ezra 
facem parte din partide diferite, republicanii și democraţii din 
Cameră trec peste neînțelegerile dintre ei pentru a înfrunta 
dușmanul comun: Senatul. 

Pagerul îmi vibrează în buzunar și îl scot să îmi verific 
mesajul. E de la Harris. „Te uiţi?” întreabă el cu litere digitale. 

Arunc o privire peste umărul lui Trish, către televizorul din 
spate. 84 pro, 41 contra. 

La naiba. Trebuie să rămână sub 110 contra. Dacă au ajuns 
cu votul la 41 așa devreme, avem probleme. 

„Ce ne facem?” îi scriu lui Harris pe tastatura micuță a 
pagerului, ascunzându-mi mâinile sub birou așa încât cei din 
Senat să nu vadă ce fac. Înainte să îl trimit, pagerul vibrează 
anunțând un nou mesaj. 

„Nu te panica încă”, insistă Harris. Mă cunoaște foarte bine. 

— Putem, te rog, să începem? întreabă Trish. E a șasea zi la 
rând în care am încercat să ne doborâm unul pe altul, iar Trish 
știe că încă n-am terminat. Deci unde rămăsesem? 

— La Cape Cod, spune Ezra. 


21 


Ca alergătorii într-o cursă, toţi patru răsfoim documentele de 
sute de pagini din faţa noastră, care indică diferența de 
cheltuieli dintre proiectele Camerei și cele ale Senatului. Luna 
trecută, când Camera și-a prezentat versiunea proiectului de 
lege, am alocat șapte sute de mii de dolari pentru reabilitarea 
zonei de coastă de la Cape Cod; o săptămână mai târziu, 
Senatul și-a prezentat și el propria versiune, dar nu aloca niciun 
ban. Acesta este și scopul ședinței: găsirea diferențelor și 
ajungerea la un compromis - punct cu punct. Când cele două 
proiecte se completează, sunt trimise la Cameră și la Senat 
pentru a fi aprobate. Când ambele Camere aprobă același 
proiect de lege, acesta pleacă spre Casa Albă pentru a fi semnat 
și transformat definitiv în lege. 

— Îți dau trei sute cincizeci de mii, oferă Trish, sperând că mă 
voi mulţumi cu jumătate. 

— S-a făcut, îi spun eu, rânjind în sinea mea. Dacă ar fi jucat 
tare, m-aș fi mulțumit chiar și cu două sute de mii. 

— Chesapeake, din Maryland, adaugă Trish, trecând la 
următorul punct. 

Mă uit la tabelul din faţa mea. Senatul i-a acordat șase 
milioane pentru stabilizare; noi nu i-am dat nimic. 

Trish zâmbește. De aia era ea așa grijulie la ultimul punct. 
Cele șase milioane de aici au fost donate de șeful ei, senatorul 
Ted Apelbaum, care se întâmplă să fie și președintele 
subcomitetului - echivalentul în Senat al șefului meu, Cordell. În 
argoul local, președinții de comitete sunt cunoscuţi sub numele 
de Cardinali. La ei se încheie discuţia. Cardinalii obţin 
întotdeauna ceea ce vor. 

In camerele liniștite de la Capitoliu, situaţia e aceeași. Uitaţi 
de imaginea congresmenilor umflaţi care fac comerţ cu cai în 
camere învăluite în fum de ţigară. Așa se fac afacerile, și așa se 
cheltuie de fapt banii în America: de către patru membri de 
comisie așezați în jurul unei mese bine luminate fără ca vreun 
congresmen să fie prezent. Banii voștri din impozite puși la 
treabă. Cum spune mereu Harris: „Adevăratul guvern din umbră 
este personalul”. 

Pagerul îmi vibrează iar în poală. Mesajul lui Harris este 
simplu: „Panică”. 

Mă mai uit o dată la televizor. 172 pro, 64 contra. 

Șaizeci și patru? Nu-mi vine să cred. Mai au puţin. 


22 


„Cum?” îi scriu înapoi. 

„Poate că și-au asigurat voturile”, răspunde Harris aproape 
imediat. 

„Nu se poate”, îi trimit eu. 

În următoarele două minute, Trish ţine o predică despre 
motivul pentru care șapte milioane de dolari e mult prea mult ca 
să-i cheltuim pe Parcul Naţional Yellowstone. Abia prind un 
cuvânt din ce zice. Pe C-SPAN, numărul de voturi contra urcă de 
la 64 la 81. E imposibil. 

— ... nu ești de acord, Matthew? întreabă Trish. 

Rămân fixat pe C-SPAN. 

— Matthew! strigă Trish. Ne asculți sau nu? 

— Ce? spun eu, întorcându-mă într-un final spre ea. 

Observând direcția privirii mele, Trish se uită peste umăr și 
vede televizorul. 

— La asta te uitai tu așa atent? întreabă ea. Un amărât de vot 
pentru baseball? 

Nu înțelege. Da, într-adevăr, e un vot pentru baseball, dar nu 
este orice fel de vot. Datează de fapt din 1922, când Curtea 
Supremă a hotărât că baseballul era un sport - nu o afacere - și, 
prin urmare, i s-a acordat o excepţie de la regulile antimonopol. 
Fotbalul, baschetul, toate celelalte trebuie să se supună acestor 
reguli - dar baseballul, după cum a decis Curtea Supremă, era 
special. Astăzi, Congresul încearcă să întărească această 
excepție, oferindu-le patronilor mai mult control în a hotărî 
mărimea ligii. Pentru Congres, este un vot destul de simplu: 
dacă ești dintr-un stat cu o echipă de baseball, votezi pro 
baseball (nici măcar Reps, din zona rurală a New Yorkului nu 
îndrăznesc să voteze împotriva echipei Yankees). Dacă ești 
dintr-un stat fără echipă - sau dintr-un district care vrea o 
echipă, precum Charlotte sau Jacksonville - votezi contra. 

Când faci socotelile - și iei în consideraţie favorurile politice 
ale patronilor influenţi -, rămâi cu o majoritate covârșitoare care 
votează pentru lege, și un maximum de 100 de membri care 
votează contra - 105, dacă au noroc. Dar chiar acum există 
cineva la Capitol care crede că poate obţine 110 voturi 
împotrivă. N-are cum, am hotărât eu și Harris. De aceea pariem 
că nu se va întâmpla. 

— Suntem gata să atingem anumite puncte? întreabă Trish, 
înaintând încă greoi prin punctele de pe ordinea de zi. 


23 


În următoarele zece minute, alocăm trei milioane de dolari 
pentru reparaţiile digului de pe insula Ellis, două și jumătate 
pentru renovarea treptelor de la Memorialul Jefferson și 
treisprezece milioane pentru o îmbunătăţire structurală a pistei 
de biciclete și a zonei de recreere de lângă podul Golden Gate. 
Nimeni nu se împotrivește prea mult. Ca și în baseball - nu 
votezi împotriva lucrurilor bune. 

Pagerul îmi dansează din nou în buzunar. Ca și mai înainte, îl 
citesc sub masă. „97”, scrie în mesajul lui Harris. 

Nu-mi vine să cred că s-a ajuns așa departe. Bineînţeles, 
acesta e tot farmecul jocului. 

De fapt, așa cum explica și Harris prima oară când m-a 
invitat, jocul în sine a început cu ani în urmă sub forma unei 
farse. Se spune că un proaspăt membru al personalului 
Senatului se tot plângea că trebuie să ia haina unui senator de 
la curățătorie, așa încât, pentru a-l face să se simtă mai bine, un 
prieten de-al lui a strecurat cuvintele „curățare uscată”? într-o 
ciornă a unui discurs al senatorului: „... curățarea, uscată așa 
cum e considerată uneori, a mediului nostru, ar trebui evident 
să fie o prioritate de top...” În tot acest timp s-a dorita fi o 
glumă ieftină - ceva ce urma să fie scos din forma finală a 
discursului. Apoi unul din cei doi îl provocase pe celălalt să ţină 
gluma în discurs. 

„O fac”, ameninţase el. 

„Nu, n-ai s-o faci”, îl tachinase prietenul său. 

„Facem pariu?” 

Și uite așa s-a născut jocul. Și în acea după-amiază, distinsul 
senator a apărut ţanţoș la C-SPAN și a vorbit întregii naţiuni 
despre cât de importantă este „curăţarea uscată”. 

La început, jocul s-a limitat la lucruri mărunte: sintagme 
ascunse în pagini de ziar, un acronim într-un discurs de 
deschidere. Apoi gluma s-a îngroșat. În urmă cu câţiva ani, într-o 
ședință a Senatului, un senator care își căuta batista a scos din 
buzunarul sacoului o pereche de chiloței de damă din mătase și 
a început să-și șteargă fruntea. A glumit imediat pe seama 
acestui lucru, considerând că a fost o greșeală a serviciului său 
de curățătorie. Dar nu fusese o întâmplare. 


s” 


B Joc de cuvinte. Dry cleaning înseamnă literal „curățare uscată 
folosirea în locul celei de „curățare chimică”. (n. tr.). 


„ dar se preferă 


24 


Atunci a fost prima oară când jocul a depășit limitele - și i-a 
făcut pe organizatori să creeze regulile actuale. În ziua de azi, 
este simplu: proiectele de lege pe care noi pariem sunt cele la 
care rezultatul se decide în mod clar. Cu câteva luni în urmă, 
Legea diamantelor pure a trecut cu 408 voturi la 6; săptămâna 
trecută, Legea pentru construirea de adăposturi împotriva 
uraganelor a trecut cu 401 voturi la 10; iar azi, se aștepta ca 
Legea baseball pentru America să fie validată cu aproximativ 
300 de voturi la 100. O majoritate zdrobitoare. Era legea 
perfectă pentru pariu. 

Când eram în liceu, încercam să ghicim dacă Jennifer Luftig 
purta sutien. La universitate, făceam carduri de bingo cu 
numele colegilor limbuţi, apoi îi aşteptam să deschidă gura. Toţi 
am avut jocurile noastre. Poţi obţine încă douăsprezece voturi? 
Poţi să-i faci pe congresmenii din Vermont să voteze împotrivă? 
Poţi să aduci voturile de contra la 110, când 100 e tot ce se 
poate face? Politica a fost mereu privită drept un joc pentru 
adulţi. Deci de ce se miră toată lumea când oamenii pariază în 
politică? 

In mod firesc, am fost sceptic la început, dar apoi mi-am dat 
seama cât de nevinovat era de fapt acest joc. Noi nu schimbăm 
legile, nu aprobăm o legislaţie proastă, nu ne mândrim cu 
orgoliile noastre și nu desființăm democraţia demult știută. 
Jucăm la marginea terenului; acolo este sigur - și distractiv. E ca 
și cum ai fi la o ședință și ai paria de câte ori tipul enervant de la 
birou folosește cuvântul „eu”. Poţi să-l încurajezi și să-ţi dai 
toată silința ca să-l faci să spună altceva, dar, în cele din urmă, 
rezultatele rămân în mare parte la fel. În lumea de la Capitol 
Hill, deși suntem împărţiţi între democrați și republicani, 99% 
din legislaţie este aprobată de majorităţi clare. Doar cele câteva 
legi controversate sunt subiect de știri. Rezultatul este o 
meserie care poate aluneca ușor într-o muncă repetitivă, 
monotonă - asta dacă nu găsești o metodă pentru a o face 
interesantă. 

Pagerul îmi vibrează încă o dată în palmă. „103”, îmi scrie 
Harris. 

— OK, și ce facem cu Casa Albă? întreabă Trish, cu ochii la 
listă. 

Ăsta e un punct pe care l-a păstrat pentru final. În Cameră, 
am alocat șapte milioane pentru îmbunătăţiri structurale ale 


25 


complexului de la Casa Albă. Senatul - mulţumită șefului lui 
Trish - a eliminat programul. 

— Haide, Trish, imploră Ezra. Nu poţi să nu le dai nici măcar o 
para chioară. 

Trish ridică din sprânceană. „Mai vedem...” 

Tipic pentru Senat. Singurul motiv pentru care șeful lui Trish o 
face pe ticălosul e pentru că președintele a insistat pentru o 
înţelegere în procesul de discriminare rasială împotriva 
Bibliotecii Congresului. Șeful lui Trish, senatorul Apelbaum, era 
unul dintre puţinii oameni implicaţi în negocieri. Având în vedere 
că procesul se desfășura în preajma alegerilor, a preferat să 
tragă de timp și să menţină totul departe de ochii presei. 
Aceasta este tactica senatorului de a riposta. Și judecând după 
atitudinea superioară a lui Trish, savurează fiecare moment. 

— De ce nu împărțim pur și simplu restul de bani? spune Ezra, 
cunoscând modul obișnuit de a face compromisuri. Acordă-i trei 
milioane și jumătate și roagă-l pe domnul președinte să-și aducă 
permisul de bibliotecă cu următoarea ocazie. 

— Ascultă aici... ameninţă Trish, aplecându-se peste masă. N- 
o să-i dau nici măcar un amărât de peso. 

„107”, scrie pe ecranul pagerului meu. 

Trebuie să zâmbesc pe măsură ce se apropie tot mai mult. 
Oricine ar fi organizatorii - sau cum le spunem noi, „maeștrii din 
culise” - băieţii ăștia știu ce fac. Pariurile variază în frecvenţă de 
la o dată pe săptămână până la o dată la câteva luni, dar când 
se identifică o chestiune, jocul este setat la nivelul perfect de 
dificultate. În urmă cu două luni, când noul procuror general a 
depus mărturie la Comitetul Forţelor Armate ale Senatului, 
pariul consta în a-l face pe unul dintre senatori să pună 
întrebarea: „În ce măsură se datorează succesul dumneavoastră 
suportului moral al familiei?” O întrebare simplă pentru oricine 
ar fi fost prezent acolo, dar dacă adaugi la aceasta faptul că în 
urmă cu câteva zile procurorul general insistase asupra faptului 
că persoanele publice ar trebui să fie discrete cu viaţa privată - 
ei bine... atunci aveam un pariu zdravăn. Așteptând să fie 
rostite cuvintele, priveam acea audiere senatorială dureros de 
plicticoasă ca și cum ar fi fost ultima rundă din Rocky. Astăzi nu 
pot să mă concentrez la altceva decât la un vot decis de 
majoritate acum aproape zece minute. Chiar și lobby-iștii pentru 
baseball și-au stins televizoarele. Dar eu nu pot să-mi iau ochii 


26 


de la vot. Nu e vorba de cei 75 de dolari pe care i-am pus în joc. 
E vorba de provocare. Când eu și Harris am pus banii jos, ne-am 
gândit că n-ar putea niciodată să treacă de 110 voturi. Oricine 
ar fi de cealaltă parte crede în mod evident că poate. Acum sunt 
la 107. Nu încape îndoială, e impresionant... dar abia ultimele 
trei vor fi pietre de hotar. 

Numărul 108 îmi pâlpâie pe ecranul pagerului. 

O sonerie vibrează în aer. Mai e un minut conform ceasului 
oficial. 

— Deci unde s-a oprit numărătoarea? întreabă Trish, 
întorcându-se către televizor la auzul sunetului. 

— Putem să nu schimbăm subiectul, te rog? imploră Ezra. 

Lui Trish nu-i pasă. Ea continuă să cerceteze ecranul. 

— O sută opt, îi spun eu după ce s-au schimbat numerele pe 
C-SPAN. 

— Sunt uimită, admite ea. Nu credeam că o să ajungă așa 
departe. 

Rânjetul mi se întinde și mai mult pe faţă. Ar putea Trish să 
fie și ea în joc? În urmă cu șase luni, Harris m-a invitat pe mine - 
și într-o zi, voi invita și eu pe altcineva. Toţi cei pe care îi cunoști 
sunt persoanele de care ești legat direct: unul superior, unul 
inferior. De fapt, acest lucru se face doar din motive de 
siguranţă - în cazul în care se află ceva, nu poţi să învinuiești pe 
cineva pe care nu-l cunoști. Bineînţeles, asta îmbogățește sensul 
expresiei „jocul oricui”. 

Mă uit prin cameră. Toţi cei trei colegi ai mei aruncă priviri 
discrete la C-SPAN. Georgia e prea tăcută să fie un jucător. Cu 
Ezra și cu Trish e cu totul și cu totul altă poveste. 

Pe ecranul televizorului se vede congresmenul Virgil Witt din 
Louisiana plimbându-se. E șeful lui Ezra. 

— Uite-ţi omul, spune Trish. 

— Chiar vorbești serios în legătură cu biblioteca? ripostează 
Ezra. 

Nu-i pasă că-și vede șeful la televizor. Pe aici, asta se 
întâmplă în fiecare zi. 

„109”, îmi spune pagerul. 

La televizor, șeful lui Ezra apare iar pe ecran. 

Sub birou, scriu o ultimă întrebare: „Witt cum a votat?” 

Ochii îmi zăbovesc asupra lui Ezra în timp ce pagerul vibrează 
în mână. lată răspunsul lui Harris: „Împotrivă”. 


27 


Înainte să pot răspunde, pagerul îmi vibrează pentru ultima 
oară: „110”. 

S-a terminat. 

Râd zgomotos. 75 de dolari duși pe apa sâmbetei. 

— Ce e? întreabă Georgia. 

— Nimic, îi spun eu, trântindu-mi pagerul pe masa de ședințe. 
Era doar un mesaj tâmpit. 

— Chiar, apropo... începe Trish, scoțându-și propriul pager 
pentru a-și verifica rapid un mesaj. 

— Chiar toţi sunteţi neatenţi? întreabă Ezra. Nu mai frecați 
atâta telefoanele alea: avem aici o problemă serioasă - dacă 
Casa Albă nu primește nimic, știți că vor ameninţa cu veto. 

— Ba nu, insistă Trish, continuând să tasteze la pager fără să 
ridice privirea. Nu așa aproape de alegeri. Fac veto acum și se 
va părea că blochează fondurile pentru întregul guvern doar ca 
să-și aibă ei calea repavată. : 

Știind că Trish are dreptate, Ezra devine neobișnuit de tăcut. Il 
fixez cu privirea, căutând dovezi că e și el implicat. Nimic însă. 
Dacă e în joc, tipul e un adevărat maestru al disimulării. 

— Ești bine? mă întreabă el, surprinzându-mi privirea. 

— Bineînţeles, îi spun eu. 

Perfect. Și într-adevăr, în ultimele șase luni, chiar așa a fost. 
Sângele e în mișcare, adrenalina la cote maxime și știu unul 
dintre cele mai tari secrete din oraș. După opt ani de muncă 
plictisitoare, aproape că uitasem cum e. Nici măcar nu contează 
că pierzi. Jocul în sine contează! 

Cum am mai spus, maeștrii din culise știu ce fac. ȘI, din 
fericire pentru mine, urmează să repete schema. Din clipă în 
clipă. Verific ceasul de pe perete. Ora două. Exact la două. Așa 
mi-a zis Harris când l-am întrebat prima oară când se face 
următorul pariu. 

— Nu-ţi face griji, mi-a spus calm. O să trimită ei un semnal. 

— Un semnal? Ce fel de semnal? 

— O să vezi tu un semnal. În felul ăsta, când se dau 
instrucțiunile, vei ști să fii în biroul tău. 

— Dar dacă nu-l văd? Dacă sunt în plen... sau în altă parte în 
Capitoliu? Dacă semnalul dispare și nu sunt acolo când îl trimit 
ei? 

— Crede-mă, ăsta e un semnal pe care n-ai cum să-l ratezi, 
insistă Harris. Indiferent unde ești... 


28 


Uitându-mă peste umărul lui Trish, îmi pironesc ochii la 
televizor. Acum că votul s-a încheiat, obiectivul se întoarce spre 
tribuna președintelui Camerei Reprezentanţilor - platforma cu 
mai multe niveluri pe care o folosește și președintele ţării pentru 
a-și tine discursurile anuale. Acum însă, mă concentrez mult mai 
mult asupra micuţei mese ovale din mahon aflate chiar în fața 
tribunei. În fiecare zi, stenografii Camerei stau acolo, ţăcănind 
întruna la tastele stenografului. În fiecare zi, ei ţin evidenţa a tot 
ceea ce se rostește în Cameră. Și în fiecare zi, cu precizia unui 
ceasornic, singurele obiecte de pe acea masă sunt două pahare 
goale de apă și două farfuriuțe albe drept suport. De două sute 
de ani - așa cum se zvonește - Congresul pune două pahare, 
fiecare reprezentând cele două părți ale legislativului. In fiecare 
zi, fără excepţie. Astăzi este însă diferit. Dacă numeri paharele, 
vezi doar unul. N-ai cum să ratezi asta. Un singur pahar și o 
singură farfuriuţă. 

Acesta e codul nostru. Semnalul. Un pahar gol, filmat întreaga 
zi, să-l vadă întreaga lume. 

Se aude o bătaie ușoară la ușă, și toți patru ne întoarcem la 
auzul sunetului. Un tânăr îmbrăcat în pantaloni gri, cu sacou 
bleumarin ieftin și o cravată în dungi albastre și roșii intră în 
cameră. N-are cum să aibă mai mult de șaisprezece ani, iar 
dacă uniforma nu-l dă de gol, în schimb o face ecusonul cu 
numele lui, prins de rever. Pe un fundal negru, literele albe ies în 
evidență: 


Curier la Camera Reprezentanților 
NATHAN LAGAHIT 


Este unul dintre cele câteva zeci de curieri de liceu care 
distribuie corespondența și aduce apă. Singura persoană pe 
scara puterii mai jos decât un intern. 

— Î-îmi cer scuze... începe el, dându-și seama că ne-a 
întrerupt. Îl caut pe Matthew Mercer... 

— Eu sunt, îi spun, făcându-i cu mâna. 

Repezindu-se către mine, abia mă privește în ochi în timp ce 
îmi înmânează un plic sigilat. 

— Mulţumesc, îi spun eu, dara ieșit deja din cameră. 

Corespondenta obișnuită poate fi deschisă de secretară. La fel 
se întâmplă și cu corespondenţa internă. FedEx necesită adresa 


29 


expeditorului. lar un serviciu de mesagerie ar costa o mică 
avere dacă l-ai folosi frecvent. Însă curierii Camerei și Senatului 
abia dacă lasă vreo urmă. Sunt aici în fiecare zi și, cu toate că 
tot ceea fac ei e să facă tot felul de comisioane, e cel mai 
probabil să nu-i vezi. Fantome în sacouri albastre. Nimeni nu-i 
zărește venind și nimeni nu știe când au plecat. Și, cel mai 
important, întrucât curierii își primesc instrucţiunile verbal, nu 
există o evidenţă scrisă a locului unde ajunge un anumit pachet. 

Un pahar gol îmi spune să mă duc înapoi în biroul meu. Un 
plic sigilat adus de un curier îmi spune ce să fac în continuare. 
Bun venit, zi de joc. 

— Trish, chiar nu putem face o înţelegere? se roagă Ezra, iar 
Trish scutură din cap. 

Refuzând să mă bag, îmi mut scaunul de lângă acest grup și 
cercetez plicul. Ca întotdeauna, nu scrie nimic pe el. Nici măcar 
numele meu sau numărul camerei. Și dacă-l întrebam pe curier 
de unde îl are, mi-ar fi spus că cineva de la vestiar l-a rugat să-i 
facă o favoare. După șase luni, am încetat să mă întreb cum 
funcționează schemele interne ale jocului. 

Băgându-mi degetul sub clapa plicului, împing cu putere și îl 
rup. Ilnăuntru, ca de obicei, se află același avertisment: o foaie 
de hârtie cu antetul regal albastru al CAG, The Coalition Against 
Gambling?. Antetul e în mod evident o glumă, dar e și primul 
semn care amintește că totul se face pur și simplu pentru 
amuzament. Mai jos, scrisoarea începe așa: „lată câteva 
chestiuni asupra cărora am dori să ne concentrăm...” Chiar sub 
asta e înșirată o listă de cincisprezece puncte care pornesc de 
la: 

„(3) Să-i convingem pe ambii senatori din Kentucky să voteze 
împotriva legii privind înțelegerea Hesselbach referitoare la 
comerțul cu produse lactate”; 

până la 

„(12) În decursul următoarelor șapte zile, să-i înlocuim sacoul 
congresmenului Edward Berganza cu un smoching”. 

Ca de obicei, mă uit direct la ultimul punct de pe listă. Toate 
celelalte sunt porcării - și un mod de a induce oamenii în eroare 
în caz că ajunge pe mâinile unui străin - dar ultimul... acela e 
cel care contează cu adevărat. 


9 Coaliția împotriva Pariurilor. 
30 


Pe măsură ce parcurg cuvintele, rămân cu gura căscată. Nu- 
mi vine să cred. 

— E totul în regulă? întreabă Trish. Pentru că nu răspund, toți 
se întorc spre mine. Matthew, mai respiri acolo? repetă ea. 

— Mda... nu... bineînţeles, spun eu râzând. Un simplu mesaj 
de la Cordell. 

Cei trei colegi ai mei își reiau imediat încăierarea verbală. Mă 
uit la scrisoare. Și pentru a treia oară, recitesc cuvintele și 
încerc să-mi reprim un zâmbet. 

„(15) Să introducem proiectul de vânzări de terenuri al 
congresmenului Richard Grayson în Legea alocării fondurilor 
interne pentru Cameră”. 

O alocare. O alocare internă. Aproape că simt sângele 
urcându-mi-se în obraji. Aceasta nu e orice fel de problemă. E 
problema mea. 

Măcar o dată în viaţă, nu-mi permit să pierd. 


31 


3. 


— Deci ce crezi? întreb eu năvălind în biroul lui Harris de la 
etajul patru din clădirea de birouri Russell a Senatului. 

Cu ferestrele sale arcuite și tavanele înalte, este mai 
frumoasă decât cel mai bun birou din aripa Camerei. Cele două 
ramuri ale guvernului ar trebui să fie egale. Bun venit în Senat. 

— Tu să-mi zici, răspunde Harris, ridicând capul din hârtii. 
Chiar crezi că poţi să introduci vânzarea de terenuri în lege? 

— Harris, asta fac în fiecare zi. Vorbim despre o simplă 
rugăminte pentru un proiect la care nimeni nu s-ar putea uita. 
Nici măcar congresmenul Grayson, care a făcut cererea iniţială, 
nu prea dă doi bani pe proiect. 

— Asta dacă nu cumva e și el în joc. 

Imi dau ochii peste cap. 

— Poţi te rog să încetezi? 

Încă de când m-a invitat, acesta e cel mai frecvent vis ud al 
lui Harris: că nu doar personalul - ci și membrii Congresului 
joacă. 

— Ar fi posibil, insistă el. 

— De fapt, nu chiar. Dacă ești un membru al Congresului, nu- 
ţi riști credibilitatea și întreaga carieră politică doar pentru 
câteva sute de dolari și un joc de șah. 

— Glumești? Tipii ăștia fac sex oral în băile din Capitol Grille. 
Adică, atunci când ies la un pahar, umblă cu lobby-iștii după ei, 
pe care îi pun să colinde barurile și să agate fete, pentru ca ei să 
plece neescortațţi. Crezi tu că unii dintre ei n-ar intra în acţiune? 
la gândește-te puţin, Matthew. Chiar și Pete Rose a pariat pe 
baseball. 

— Nu-mi pasă. Proiectul lui Grayson nu este o prioritate zero 
care să ajungă în atenţia membrilor - e munca de jos. Și pentru 
că se află sub jurisdicţia mea, nu ajunge acolo fără să-l văd eu 
mai întâi. Vorbim aici despre un petic de pământ din Dakota de 
Sud. Drepturile de proprietate aparțin Unchiului Sam; drepturile 
asupra resurselor erau deţinute de o companie minieră 
dispărută de mult. 

— E o mină de cărbuni? 


32 


— Nu suntem în Pennsylvania, frăţioare. În Dakota de Sud, 
oamenii sapă în căutare de aur - sau cel puţin așa era înainte. 
Compania a tot exploatat mina Homestead din 1876 - adevărata 
goană după aur. In timp, au obţinut un brevet pentru a cumpăra 
pământul, însă după ce au stors și ultima picătură din el, 
compania a dat faliment și pământul a rămas la guvern, care 
încă se confruntă cu problemele ecologice ale închiderii uneia 
dintre mine. În orice caz, cu câţiva ani în urmă, o companie 
numită Wendell Mining a decis că poate găsi mai mult aur 
folosind tehnologii mai noi, așa încât au cumpărat drepturile de 
proprietate ale vechii companii, scoțând-o din faliment, au 
contactat Biroul de Administrare a Terenurilor, și au făcut o 
înţelegere, cumpărând terenul. 

— De când vindem noi terenuri ale guvernului companiilor 
private? 

— Cum crezi că am obţinut partea de vest, prietene? De cele 
mai multe ori, le-am dat pe gratis. Problema aici e că, deși BLM?° 
a aprobat tranzacţia, Departamentul de Interne a îngropat-o 
atât de adânc în birocraţie, încât ar dura ani întregi să se 
finalizeze, asta doar dacă nu cumva primesc un ajutor amical 
din Congres. 

— Deci Wendell Mining a donat bani congresmenului local 
Grayson și a cerut în schimb să fie propulsată în faţă, spune 
Harris. 

— Așa merg treburile. 

— Dar ești sigur de teren? Adică, nu vindem o rezervaţie 
naturală unei mari companii care vrea s-o transforme într-un 
mall sau într-o grădină zoologică, nu? 

— Acum ai redevenit brusc idealist? 

— N-am încetat niciodată să fiu, Matthew. 

Crede în ceea ce spune. A crezut întotdeauna. Copilărind 
lângă Gibsonia, Pennsylvania, Harris n-a fost doar primul din 
familia sa care a mers la facultate - a fost primul din tot orașul. 
Oricât ar suna de prostesc, a venit la Washington să schimbe 
lumea. Problema e că, zece ani mai târziu, lumea l-a schimbat 
pe el. Drept urmare, e cel mai rău soi de cinic - genul care nu 
știe că e un cinic. 

— Dacă te face să te simţi mai bine, am verificat asta anul 
trecut și am verificat din nou acum câteva luni, îi spun eu. Mina 


19 Bureau of Land Management - Biroul de Administrare a Terenurilor. 
33 


de aur este abandonată. Orașul ăsta tânjește să fie preluat de 
Wendell Mining. Se creează locuri de muncă, compania obține 
aur și, ce-i mai important, odată ce Wendell se implică, 
compania devine responsabilă pentru partea cea mai grea, 
curățarea mediului. Numai de câștigat. 

Harris tace, luându-și racheta de tenis pe care o ţine de obicei 
sprijinită de birou. Am vizitat orașul unde s-a născut Harris. El nu 
s-ar fi considerat niciodată sărac. Dar eu așa i-aș fi zis. Nu 
încape îndoială, nu se joacă tenis în Gibsonia. Acesta e un joc al 
oamenilor bogaţi - dar din ziua în care Harris a ajuns în D.C., 
acesta a devenit sportul lui. Fără a surprinde pe nimeni, s-a 
dovedit a fi un jucător înnăscut. Tot de aceea a putut să alerge 
la Maratonul Corpului Naval, deși nu se antrenase aproape 
deloc. Rațiunea mai presus de toate. Așa e și acum. 

— Deci totul se confirmă? 

— Până la cel mai mic detaliu, îi răspund cu respiraţia tot mai 
accelerată. Nu te mint. 

Pentru prima oară de când am intrat în birou, observ 
zâmbetul liniștit și charismatic din ochii lui Harris. Știe că putem 
să obținem o victorie. O victorie uriașă dacă jucăm inteligent. 

— OK, spune Harris, lovindu-și racheta de tenis de palmă. Câţi 
bani ai în cont? 


34 


4. 


În următoarea dimineaţă, la exact 9:35, stau singur la biroul 
meu, întrebându-mă de ce mi-a întârziat livrarea. Pe C-SPAN, un 
rabin din Aventura, Florida, rostește o scurtă rugăciune și toți 
cei de la estradă își înclină capul. Când termină, bate ciocănelul, 
iar camerele se retrag. La masa stenografilor, cele două pahare 
de apă sunt din nou acolo. Oricine se afla în plen putea să le 
mute pentru că stau acolo toată ziua. Am primit pe telefon șapte 
mesaje de la lobby-iști, paisprezece de la membri ai personalului 
și două de la membri formali - toţi murind de curiozitate să afle 
dacă le-am acordat fonduri pentru proiect. Totul a revenit la 
normal - cel puţin pe cât de normală poate fi o astfel de zi. 

Ridic receptorul și formez cele cinci cifre pentru recepţie. 

— Roxanne, dacă sosesc niște pachete... 

— Mi-ai mai zis de treizeci și patru de ori, se plânge ea. Ți le 
trimit imediat. Ce aștepți, rezultatele testului de sarcină? 

Nu mă obosesc să-i răspund. 

— Pur și simplu ai grijă... 

— Treizeci și cinci! Cu asta se fac oficial treizeci și cinci de ori, 
întrerupe ea. Nu-ţi face griji, drăguță, n-o să te dezamăgesc. 

Zece minute mai târziu, se ţine de cuvânt. Ușa de la recepție 
se deschide și o tânără curier își bagă capul pe ușă. 

— İl caut pe... 

— Pe mine, intervin eu. 

Intrând în cameră cu sacoul său albastru și pantalonii gri, îmi 
înmânează plicul sigilat și începe să se uite împrejur. 

— Nu e adevărat, nu? întreabă ea arătând spre dihorul 
împăiat de pe un dulap din apropiere. 

— Mulţumește-le lobby-iștilor din NRA"!, îi spun eu. Nu-i așa 
că e mult mai practic decât să trimiţi flori, cum face toată 
lumea? 

Râzând, se îndreaptă spre ușă. Mă uit la plic. leri s-au făcut 
cărţile. Azi e timpul să se facă plata. 

Rupându-l, îl întorc în jos și îl scutur. Două duzini de hârtiuţe 
îmi aterizează pe birou. „Chitanţă de taxi”, scrie cu litere mari 


11 National Rifle Association, echivalentul Asociaţiei Naţionale a Vânătorilor în SUA. (n. 
tr.). 


35 


negre pe una dintre ele. Aranjez grămada de hârtii într-un teanc 
și mă asigur că toate sunt nescrise. Până aici, totul merge bine. 

Cu un stilou în mână, mă uit la secţiunea numită „Numărul 
taxiului” și notez repede numărul 727 pe partea nescrisă. Taxiul 
727. Acesta e ID-ul meu. Apoi, bifez în partea din dreapta sus a 
chitanţei. lată și miza: 25 de dolari dacă vrei să joci. Totuși, eu 
nu vreau să joc. Vreau să câștig, și de aceea am și am pariat 
bani frumoși. Sub secţiunea „Cost” scriu 10 dolari. Pentru cel 
neinițiat, asta nu înseamnă mult. Dar pentru noi, ceilalţi, care 
jucăm... de asta și adăugăm un zero. Un dolar înseamnă zece 
dolari; cinci dolari reprezintă de fapt cincizeci. De asta se și 
numește Jocul Zero. In acest caz, zece dolari înseamnă un 
Benjamin Franklin? - prețul de pornire la licitaţie. 

Băgând mâna în sertarul de sus, scot un plic nou, îi deschid 
clapa și pun chitanţele de taxi înăuntru. E timpul pentru niște 
corespondenţă internă. Pe partea din față a plicului scriu „Harris 
Sandler - 427 Russell Bld”. Lângă adresă, adaug „Privat”, pentru 
siguranţă. Bineînţeles, chiar dacă asistentul lui Harris îl deschide 
- chiar dacă președintele Camerei Reprezentanţilor îl deschide - 
nu am nicio emoție. Eu văd un pariu de zece dolari. Ceilalţi văd 
o chitanţă de zece dolari - nimic la care să te uiţi de două ori. 

Intrând în recepţie, arunc plicul într-un coș ruginit pe care-l 
folosim drept căsuţă poștală. Roxanne se ocupă ea însăși de cea 
mai mare parte din corespondenţa internă. 

— Roxanne, poţi să ai grijă ca asta să plece cu următoarea 
livrare? 

Roxanne dă din cap, iar eu mă întorc la biroul meu. O zi 
obișnuită. 

(J 

— A ajuns? întreb eu douăzeci de minute mai târziu. 

— A fost trimisă deja, răspunde Harris. 

Judecând după părâitul care-i însoțește vocea, mă are pus pe 
difuzor. Jur că nu-i e frică de nimic. 

— Ai lăsat-o nescrisă, da? întreb eu. 

— Nu, am ignorat tot ce discutasem. Pa, Matthew. Sună-mă 
când afli ceva. 

Exact când se pregătea să închidă, aud un clic în fundal. Ușa 
lui Harris se deschide. 

— A venit curierul, anunţă asistentul lui Harris. 


12 Bancnota de 100 de dolari. (n. tr.). 
36 


Trântind telefonul, Harris se evaporă. Același lucru se 
întâmplă și cu chitanțele de taxi. De la mine la mentorul meu, 
de la Harris la mentorul lui. Stând pe spate în scaunul meu de 
birou din vinilin negru, nu pot să nu mă întreb cine o fi. Harris a 
lucrat la Hill încă din ziua în care a terminat facultatea. Dacă e 
expert în ceva, e în a-și face prieteni și relaţii. Asta reduce lista 
la vreo câteva mii. Însă dacă folosește un curier, asta înseamnă 
că e cineva din afara campusului. Mă uit pe fereastră la o 
priveliște perfectă a domului Capitoliului. Terenul de joacă se 
întinde în fața ochilor. Foști membri ai personalului sunt peste 
tot în oraș. Firme de avocatură... birouri de PR... și mai presus 
de orice... 

Îmi sună telefonul și verific ecranul să văd cine mă sună. 

... firme de lobby. 

— Bună, Barry, spun eu ridicând receptorul. 

— Mai reziști? întreabă el. Am auzit că aţi stat la negocieri 
până la zece ieri-seară. 

— Așa e în perioada asta a anului, îi spun eu, întrebându-mă 
de unde știe. Nimeni nu ne-a văzut plecând azi-noapte. Dar așa 
e Barry. E orb, dar face ce face și vede tot. Cu ce te pot ajuta? 

— Bilete, bilete și iar bilete. Duminica asta e jocul de 
deschidere al celor de la Redskins. Vrei să-i vezi făcuţi praf de 
pe niște locuri incredibil de scumpe? Am făcut rost de loja 
privată a celor din industria muzicală. Eu, tu, Harris - o să facem 
o mică reuniune. 

Barry urăște fotbalul și nu rezistă să asiste nici măcar un 
singur meci, dar asta nu înseamnă că nu-i plac ospătarul și 
servirea privată incluse în preţul acestor bilete. În plus, îi asigură 
lui Barry dominaţia în competiţia continuă cu Harris. Niciunul din 
ei nu vrea să recunoască, dar este jocul tacit în care au fost 
mereu implicaţi. Și chiar dacă Barry a făcut rost de loja privată, 
în ziua meciului, Harris va găsi cumva cel mai bun scaun. E tipic 
pentru Capitol Hill prea mulţi președinți ai ligilor studențești în 
același loc. 

— Chiar că sună grozav. l-ai spus și lui Harris? 

— Da. Răspunsul nu m-a surprins. Barry e mai apropiat de 
Harris - întotdeauna îl sună pe el primul. Dar asta nu înseamnă 
că invers e la fel. De fapt, când Harris are nevoie de un lobby- 
ist, îl evită pe Barry și se duce direct la cel din vârful ierarhiei. 


37 


— Și cum te tratează Pasternak? îl întreb, referindu-mă la 
șeful lui Barry. 

— Cum crezi că am făcut rost de bilete? mă tachinează Barry. 

Nu prea e de glumă. Mai ales pentru Barry. Fiind cel mai 
înfometat asociat al firmei, ani întregi a tot încercat să iasă din 
haită, și de aceea se tot ține de Harris ca să-i arunce un os. Anul 
trecut, când șeful lui Harris și-a schimbat poziţia în legătură cu 
liberalizarea telecomunicaţiilor, Barry l-a întrebat dacă poate să 
fie el cel care dă această veste companiilor de telecomunicații. 
„Nu-i nimic personal, spusese Harris, dar Pasternak află primul.” 
În politică, la fel ca în mafie, cele mai bune cadouri se dau celor 
din vârf. 

— Dumnezeu să-l binecuvânteze, adaugă Barry despre șeful 
său. Tipul e un adevărat maestru. 

Aici nu pot să-l contrazic. Fiind partenerul fondator al 
Pasternak & Associates, Bud Pasternak este respectat, influent, 
și cu adevărat unul dintre cei mai amabili oameni de la Capitol 
Hill. Este de asemenea primul șef al lui Harris - din vremurile 
când Harris mânuia ștampila pentru semnături - și persoana 
care i-a dat lui Harris prima sarcină importantă: să scrie o ciornă 
pentru discursul său de realegere în Senat. Din acel moment, 
Harris nu s-a mai atins de ştampila pentru semnături. 

Cercetez ferestrele arcuite de pe partea laterală a clădirii 
Capitoliului. Pasternak l-a invitat pe Harris; Harris m-a invitat pe 
mine. Așa trebuie să fie, nu? 

Pălăvrăgesc cu Barry încă vreo cincisprezece minute ca să 
aud dacă îi sosește vreun curier. Biroul lui e situat la doar 
câteva clădiri distanţă. Curierul însă nu sosește. 

e 

O oră și jumătate mai târziu, aud o nouă bătaie în ușă. 
Imediat ce văd sacoul albastru și pantalonii gri, mă ridic din 
scaun. 

— Presupun că dumneavoastră sunteţi Matthew, spune un 
curier brunet și cu dinţii proeminenţi. 

— Așa e, îi spun eu în vreme ce el îmi înmânează plicul. 

Deschizându-l, mă uit repede la cei trei colegi ai mei, fiecare 
la biroul lui. Roy și Connor stau la stânga mea, Dinah la dreapta. 
Toţi trei au peste patruzeci de ani - ambii bărbaţii poartă o 
barbă ca de profesor; Dinah are mereu o borsetă încăpătoare cu 


38 


sigla Smithsonian - toţi profesioniști angajaţi datorită expertizei 
în administrarea bugetului. 

Congresmenii vin și pleacă. La fel se întâmplă și cu democrații 
și republicanii. Dar aceștia trei rămân aici pe vecie. Așa e în 
toate subcomitetele alocărilor de fonduri. Cu toate schimbările 
de putere, indiferent ce partid este la guvernare, cineva trebuie 
să știe cum să conducă guvernul. Este unul dintre puţinele 
exemple de încredere nonpartizană din întregul Capitoliu. 
Bineînţeles, șeful meu urăște asta. Așa că atunci când a preluat 
subcomitetul, mi-a oferit acest post pentru a avea grijă de 
interesele sale și pentru a-i supraveghea pe cei trei. Dar în timp 
ce deschid acest plic, ei ar trebui să fie cei care mă urmăresc pe 
mine. 

Vărsând conţinutul pe birou, zăresc mormanul de chitanţe de 
taxi pe care le așteptam. De data asta însă, în vreme ce unele 
sunt nescrise, una este completată. Scrisul aparţine în mod clar 
unui bărbat: mâzgăleli minuscule ca niște scurmături făcute de 
o găină în pământ, care nu se înclină nici la stânga, nici la 
dreapta. Costul ajunge la cincizeci de dolari. lreal. Încă o rundă 
și ajungem deja la cinci sute. Din partea mea, n-are decât. 

Harris numește asta Concursul Congresional de Sâcâire. Eu Îi 
zic Numește Melodia. Peste tot prin Capitoliu, curierii Camerei și 
Senatului livrează chitanţe de taxi necompletate. Toţi ne 
înscriem pariurile și le transmitem cui ne-a invitat la joc, care 
apoi trimite pariurile sponsorului, și tot așa. Nu ne-am dat 
niciodată seama până unde merge, dar știm că nu e vorba deo 
singură linie dreaptă - ar lua prea mult timp. În schimb, se 
ramifică. Eu încep ramificaţia noastră și i-o pasez lui Harris. În 
altă parte, un alt jucător își dezvoltă propria ramificaţie. Ar 
putea fi patru ramificații; ar putea fi și patruzeci. Dar la un 
anumit punct, diversele pariuri se întorc la maeștrii din culise, 
care adună, fuzionează și repornesc procesul. 

Ultima oară, am pariat o sută de dolari. Acum, cel mai mare 
pariu a ajuns la cinci sute. Eu sunt acum pe punctul de a mări 
miza. In cele din urmă, cine pariază mai mult își „cumpără” 
dreptul de a face din obiectul pariului propria problemă. 
Jucătorul cu pariul cel mai mare trebuie să își atingă scopul, fie 
că e vorba de a obţine 110 voturi pentru legea baseballului sau 
a introduce un mic proiect funciar în alocarea de fonduri interne. 
Oricine ridică miza încearcă să împiedice îndeplinirea scopului 


39 


original. Dacă reușești, pui mâna pe potul cel mare, adică 
fiecare dolar care a fost pariat (minus un procent mic ce revine 
maeștrilor din culise). Dacă dai greș, banii se împart între toți 
cei care au lucrat împotriva ta. 

Mă uit bine la numărul taxiului de pe chitanţa de cinci sute de 
dolari: 326. Nu-mi spune absolut nimic. Dar oricine ar fi 326, 
sigur crede că se află într-o poziţie de avantaj. Dar se înșală. 

Privind lung la chitanţa goală, îmi sprijin stiloul și lângă 
„Numărul taxiului” scriu numărul „727”. Lângă „Cost”, scriu „60 
de dolari”. Șase sute acum, plus cei 125 pe care i-am pus 
înainte. Dacă pariul ajunge prea sus, pot oricând să renunt, 
lăsând rubrica sumei de dolari necompletată. Dar nu e 
momentul să renunţ, ci să câștig. Îndesând toate chitantele într- 
un plic nou, îl sigilez, scriu adresa lui Harris și îl duc în față. 
Corespondenta internă nu va dura prea mult. 

e 

De-abia pe la unu și jumătate ajunge și următorul plic pe 
biroul meu. Chitanţa pe care o caut are aceeași scurmătură de 
găină. Taxiul numărul 326. Costul este de „100 de dolari”. O 
mie. Asta se întâmplă când întregul pariu se axează pe o 
problemă ce poate fi rezolvată printr-un singur telefon bine 
plasat. Toţi pe aici cred că au pilele necesare ca să reușească. Și 
s-ar putea să fie așa. Numai că de data asta, noi avem mai 
multe. 

Închid ochii și îmi fac un calcul în minte. Dacă o iau prea 
repede, îl sperii pe 326. E mai bine să o iau ușor și să îl târăsc 
după mine. Completez la rubrica de cost cu 150 de dolari, 
făcând și o înfloritură. O mie cinci sute. Și încă nu s-a terminat. 

e 

Pe la trei și un sfert, stomacul îmi ghiorăie şi încep să devin 
irascibil - dar nu mă duc încă să iau prânzul. In schimb, ronțăi 
niște Grape-Nuts pe care le ţine Roy ascunse în biroul lui. 
Cerealele nu prea îmi ţin de foame. Tot nu mă mișc însă de aici. 
Suntem prea aproape ca să încheiem toată tărășenia. După 
spusele lui Harris, niciun pariu nu a mers mai departe de o mie 
nouă sute de dolari și asta pentru că s-au pus cu Teddy 
Kennedy. 

— Matthew Mercer? întreabă de la ușă un curier cu părul 
blond tuns scurt. 

Îi fac semn puștiului să intre. 


40 


— Azi ești popular, spune Dinah închizând telefonul. 

— Dă vina pe Senat, îi spun eu. Ne contrazicem asupra 
limbajului și Trish nu numai că nu are încredere în faxuri, dar nu 
vrea să scrie un e-mail, fiindcă se teme că e prea ușor să fie 
trimis prin forward lobby-iștilor. 

— Are dreptate, spune Dinah. E fată deşteaptă. 

Rotindu-mi scaunul atât cât să nu mă vadă Dinah, deschid 
plicul și arunc o privire înăuntru. Jur că-mi simt testiculele cum 
se întăresc. Nu-mi vine să cred. Nu e vorba de sumă, care a 
ajuns acum la trei mii de dolari, ci de noul număr de taxi: 189. 
Scrisul este îndesat și masiv. A mai intrat un jucător. Și este 
evident că nu îi e frică să cheltuie niște bani. 

Telefonul țârâie și aproape că sar de pe scaun. După ID-ul 
apelantului, este Harris. 

— Cum merge? întreabă el de îndată ce răspund. 

— Nu-i rău, deși mai avem încă de lucru la limbaj. 

— E cineva în cameră? întreabă el. 

— Sigur, răspund eu, cu spatele încă la Dinah. Și o nouă 
secţiune pe care n-am mai văzut-o. 

— Alt jucător? Ce număr? 

— O sută optzeci și nouă. 

— Asta e tipul care a câștigat ieri - cu legea baseballului. 

— Ești sigur? 

O întrebare stupidă. Harris trăiește și respiră aceste lucruri. 
Nu se înșală niciodată. 

— Crezi că ar trebui să ne îngrijorăm? întreb eu. 

— Nu și dacă poţi reuși. 

— Oho, o să reușesc, insist eu. 

— Atunci nu te stresa. În orice caz, eu sunt bucuros, adaugă 
Harris. Cu cei doi jucători acolo, potul este mult mai mare. Și 
dacă a câștigat ieri înseamnă că e arogant și neatent. E ocazia 
perfectă să-l prindem cu pantalonii în vine. 

Dând din cap în semn de aprobare, închid telefonul și privesc 
la chitanţa de taxi cu scrisul înghesuit. 

— E totul în regulă? întreabă Dinah de la biroul ei. 

Scriind în cea mai mare grabă, ridic pariul la patru mii de 
dolari și introduc chitanţa în plic. 

— Mda, spun eu îndreptându-mă spre căsuţa poștală din faţă. 
Perfect. 


41 


Plicul se întoarce într-o oră și îl rog pe curier să aștepte pentru 
a-l duce înapoi lui Harris. Roxanne a livrat destulă 
corespondenţă internă. Ar fi mai bine să improvizez ca să nu 
devină suspicioasă. Rupând plicul, caut semnalul că am ajuns la 
cel mai mare pariu. In schimb, găsesc altă chitanţă. Numărul 
taxiului - 189. Costul - cinci sute de dolari. „Cinci mii - plus tot 
ce mai pusesem înainte.” 

Pentru o nanosecundă, ezit, întrebându-mă dacă nu e oare 
timpul să mă retrag. Apoi îmi reamintesc că noi avem așii și 
jokerii. Și cărţile bune. 189 poate că are banii, dar noi avem tot 
pachetul de cărţi, la naiba! Nu ne sperie el pe noi. 

Pun mâna pe o chitanţă din plic și scriu în dreptul numărului 
meu de taxi. In secţiunea „Cost” scriu „600 de dolari”. O 
plimbare a naibii de scumpă cu taxiul. 

(J 

Exact la douăsprezece minute după ce curierul a plecat din 
biroul meu, sună telefonul. Harris tocmai ce își primise livrarea. 

— Eşti sigur că asta e o mișcare inteligentă? întreabă el 
imediat ce ridic receptorul. 

După ecou, cred că sunt pus iar pe difuzor. 

— Nu-ţi face griji, suntem în regulă. 

— Vorbesc serios, Matthew. Nu ne jucăm cu bani de 
Monopoly. Dacă adaugi pariurile individuale, ajungem deja la 
șase mii. Și acum tu vrei să mai adaugi încă șase mii? 

Vorbind ieri-seară despre limite, i-am spus lui Harris că am un 
pic peste opt mii de dolari în bancă, cu tot cu banii pentru 
diverse avansuri. El mi-a spus că are maximum patru mii sau 
poate chiar mai puţin. Spre deosebire de mine, Harris trimite o 
parte din banii de salariu unui unchi din Pennsylvania. Părinţii lui 
au murit acum câţiva ani, dar... familia tot familie rămâne. 

— Putem încă să-l acoperim, îi spun eu. 

— Asta nu înseamnă că trebuie să ne golim conturile. 

— Ce vrei să spui? 

— Nimic, insistă Harris. Doar câ... eu zic că poate e mai bine 
să ne tragem răsuflarea și să ieșim din joc. N-are sens să ne 
riscăm toţi banii. Putem oricând să pariem cu ceilalţi și tu o să ai 
grijă ca proiectul să nu intre în lege. 

Așa merg lucrurile - dacă nu ai cel mai mare pariu, tu și restul 
celor care au pariat puţin trec de partea cealaltă și încearcă să 
pună bețe în roate. E modul perfect de a echilibra balanţa: 


42 


persoana care are cele mai multe șanse să câștige se confruntă 
cu un grup ce, odată înmulţit, posedă niște mușchi 
impresionanţi. Există însă o singură problemă. 

— Chiar vrei să împarţi câștigul cu toţi ceilalți? 

Știe că am dreptate. De ce să le oferi tuturor o cursă gratis? 

— Dacă vrei să mai reduci miza, poţi invita pe altcineva, 
sugerez eu. 

In acel moment, Harris face o pauză. 

— Ce vrei să zici? 

Crede că vreau să aflu cine e deasupra lui pe listă. 

— Crezi că e vorba de Barry, nu-i așa? 

— De fapt, cred că e Pasternak. 

Harris nu răspunde, iar eu rânjesc în sinea mea. Poate că 
Pasternak este aproape ca un mentor pentru Harris, însă eu și 
Harris ne cunoaștem din primul an de facultate. N-ai cum să îţi 
minţi vechii prieteni. 

— Nu spun că ai avea dreptate, începe el. Dar oricum, omul 
meu nu vrea să meargă mai departe. Mai ales acum, așa 
departe în joc. Adică, presupunând că 189 face echipă cu 
propriul mentor, tot vorbim de un vagon de bani. 

— Și o să se facă două vagoane când vom câștiga. Trebuie să 
fie peste douăzeci și cinci de mii în pot. Gândește-te la cecul pe 
care îl vei trimite acasă după asta. 

Nici chiar Harris nu mă poate contrazice aici. 

Se aude un pârâit pe linie. Mă scoate de pe difuzor. 

— Spune-mi un singur lucru, Matthew - chiar poţi face asta? 

Rămân tăcut, gândindu-mă la toate posibilităţile. Și el e la fel 
de tăcut, luând în calcul fiecare consecinţă. Este opusul dansului 
nostru obișnuit. Pentru prima oară, eu reprezint încrederea, iar 
el îngrijorarea. 

— Deci, crezi că reușești? repetă Harris. 

— Cred că da, îi spun eu. 

— Nu, nu, nu, nu, nu... uită de „cred că”. Nu-mi permit niciun 
„cred că”. Te întreb ca prieten - sincer, fără șmecherii. Poţi să 
reusesti? 

E pentru prima oară când simt o nuanţă de panică în vocea lui 
Harris. Nu-i e frică să sară de pe marginea unei stânci, dar, ca 
orice politician inteligent, trebuie să știe ce se află în râul în care 
sare. Partea bună, în acest unic caz, e că eu posed elixirul vieţii. 


43 


— E-n mâinile mele, îi spun eu. Singurul mai aproape decât 
mine este Cordell. 

Tăcerea îmi spune că nu prea e convins. 

— Ai dreptate, adaug eu sarcastic. E prea riscant - ar trebui 
să ne retragem acum. 

Tăcerea continuă și mai mult. 

— Îţi jur, Harris. Lui Cordell nu-i pasă de firimiturile de pe 
masă. Asta sunt angajat să fac. N-o să pierdem. 

— Promiţi? 

În timp ce el îmi pune întrebarea, mă uit pe fereastră la domul 
de la Capitoliu. 

— Jur pe viaţa mea. 

— Nu fi melodramatic. 

— Bine, atunci sunt pragmatic. Ştii care e regula de aur a 
comitetelor de alocări de fonduri? Cel care are aurul face 
regulile. 

— Și avem noi aurul? 

— Îl avem. 

— Ești sigur? 

— O să știm în curând, spun eu râzând. Deci, te bagi? 

— Ai completat deja chitanţa, nu? 

— Da, dar tu ești cel care trebuie să o trimită mai departe. 

Se mai aude un pârâit. Inapoi pe difuzor. 

— Cheese, am nevoie să îmi livrezi un pachet, îi strigă el 
asistentului. 

lată-ne din nou intraţi în joc. 

e 

Se face ora 19:30 și aud o bătaie ușoară la ușa biroului meu. 
„Eşti liber?” întreabă Harris, vârându-și capul înăuntru. 

— Intră, îi zic, făcându-i semn spre biroul meu. 

Dacă tot a plecat toată lumea, putem să grăbim lucrurile. 

Când intră, își lasă bărbia în jos și dezvăluie un zâmbet vag. E 
o expresie pe care nu i-o recunosc. Încredere reînnoită? 
Respect? 

— Eşti scris pe faţă, îmi spune el. 

— Ce tot...? 

Zâmbește și își lovește degetele de obraji. 

— Obraz albastru. Foarte nobil. 

Îmi ling degetele și curăţ cerneala de pe faţă ignorând gluma. 


44 


— Apropo, l-am văzut pe Cordell în lift, îmi spune el despre 
șeful meu. 

— A spus ceva? 

— Nu cine știe ce, mă tachinează Harris. Se simte prost 
pentru faptul că acum mulţi ani te-ai înscris în campania lui și l- 
ai târât la toate evenimentele fără să știi că se va transforma în 
cele din urmă într-un ticălos. Apoi a zis că îi pare rău că a 
renunţat la toate problemele ecologice în schimbul a orice îl 
face să apară la televizor. 

— Drăguţ. Mă bucur că s-a maturizat suficient de mult ca să 
admită asta. 

Pe față am un zâmbet, dar Harris poate mereu să vadă mai 
departe de atât. Când am ajuns prima oară aici, Harris credea în 
lucruri; eu credeam într-o persoană. Cea de-a doua variantă e 
însă mai periculoasă. 

Harris stă într-un colț și îi urmăresc privirea spre televizorul 
care, ca de obicei, e pornit pe C-SPAN. Atât timp cât Camera e în 
sesiune, curierii sunt încă la treabă. Și după cum arată situaţia - 
cu doamna congresmen din Wyoming, Thelma Lewis, 
pălăvrăgind verzi și uscate la tribuna pe care o ţine ocupată - 
avem ceva timp. După fusul orar montan, ca să fim exacţi. Chiar 
acum e ora 17:30 în Casper, Wyoming - ora știrilor zilei - de 
aceea a așteptat Lewis până așa târziu să-și ţină marele discurs, 
și de aceea membrii din New Mexico, Dakota de Nord și Utah 
stau la rând în spatele ei. De ce să faci gălăgie dacă nu e nimeni 
să te audă? 

— Demografia democraţiei, murmur eu. 

— Dacă ar fi deștepţi, ar mai aștepta o oră, subliniază Harris. 
E ora la care se difuzează știrile locale și... 

Înainte să termine ce avea de spus, se aude o bătaie la ușă. 

— Matthew Mercer? întreabă o femeie curier șatenă, cu 
breton, apropiindu-se cu un plic. 

Eu și Harris ne aruncăm o privire scurtă. Asta este. 

Fata îmi înmânează un plic, iar eu mă străduiesc să par calm. 

— Staţi așa... dumneavoastră nu sunteţi Harris? spune ea 
dintr-odată. 

El nu se clintește. 

— Scuze. Ne cunoaștem? 

— La pregătire... aţi ţinut acel discurs. 


45 


Îmi dau ochii peste cap. În fiecare an, Harris este unul dintre 
cei patru membri de personal rugați să vorbească la cursurile de 
pregătire pentru curieri. Pentru cei mai mulţi, aceasta e o slujbă 
de rahat. Nu și pentru Harris. Ceilalţi trei vorbitori pălăvrăgesc 
despre valoarea guvernării. Harris le ţine discursul de mobilizare 
din Hoosiers”? și le spune că ei vor scrie viitorul. Cu fiecare an, 
fan-clubul crește. 

— A fost grozav ce aţi zis atunci, adaugă ea. 

— Tot ce am spus am simţit, îi spune Harris. 

Și chiar așa era. 

Nu pot să îmi iau ochii de la plic. 

— Harris, chiar ar trebui... 

— Îmi cer scuze, spune curiera. 

Ea nu poate să-și ia ochii de la el. Și nu din cauza discursului. 
Umerii laţi ai lui Harris... gropița din bărbie... chiar și 
sprâncenele foarte negre - a avut mereu o înfățișare clasică - 
asemenea unui chip dintr-o fotografie veche din anii 1930, dar 
care arată bine și în ziua de azi. Dacă mai adaugi și ochii de un 
verde-închis... El n-a trebuit niciodată să se străduiască prea 
mult. 

— Să aveţi... să aveţi o zi minunată, adaugă ea, holbându-se 
încă în timp ce iese. 

— Și tu la fel, spune Harris. 

— Poţi să închizi ușa după tine? strig eu. 

Ușa se închide bufnind, iar Harris îmi smulge plicul din mâini. 
Dacă am fi la facultate, m-aș repezi la el și aș recupera plicul. 
Dar nu mai e așa. Acum jocurile sunt la scară mai mare. 

Harris își strecoară degetul sub clapă și îl deschide cu 
ușurință. 

Nu știu cum își păstrează calmul. Părul meu blond e deja 
umed de sudoare; șuviţele lui negre sunt uscate ca fânul. 

Încercând să mă calmez, mă întorc spre poza cu Marele 
Canion de pe perete. Prima oară când m-au dus părinţii acolo 
aveam cincisprezece ani - și măsurăm deja un metru optzeci și 
doi. Când am privit în jos de pe marginea sudică a canionului, 
m-am simţit pentru prima oară în viață mic. La fel mă simt și 
lângă Harris. 

— Ce scrie? întreb eu. 


13 Film cu subiect sportiv, despre o echipă de baschet de liceu dintr-un mic orășel din 
Indiana care ajunge să câștige campionatul în stat. (n. red.). 


46 


Se uită pe furiș înăuntru și păstrează tăcerea. Dacă a crescut 
pariul, va fi o nouă chitanţă înăuntru. Dacă noi suntem șefii, 
vechea noastră chitanţă e singurul lucru pe care ar trebui să-l 
găsim. Încerc să îi citesc ceva pe faţă. N-am nicio șansă. E în 
politică de prea mult timp. Ridul de pe frunte nu se clintește. 
Ochii abia îi clipesc. 

— Nu-mi vine să cred, spune el în cele din urmă. 

Scoate chitanţa de taxi și o ţine ascunsă în palmă. 

— Ce? întreb eu. L-a ridicat? L-a ridicat, nu-i așa? Suntem 
morți... 

— De fapt, începe Harris, uitându-mi-se drept în față și 
ridicând entuziasmat dintr-o sprânceană, eu aș zice că suntem 
foarte vii. 

Arată chitanţa de taxi din palmă de parcă ar fi fost o 
legitimaţie de poliţist. E scrisul meu. Vechiul nostru pariu de 
șase mii de dolari. 

Încep să râd tare de îndată ce îl văd. 

— E ziua răzbunării, Matthew. Acum, ești gata să rostești 
suma...? 


47 


5. 


— 'Neaţa, Roxanne! strig eu în ziua următoare când intru în 
birou. Suntem gata? 

— Așa cum ai ordonat, răspunde ea fără să ridice capul. 

Trecând în camera din spate, îi găsesc pe Dinah, Connor și 
Roy în poziţiile obișnuite la birourile lor, pierduţi deja în hârtii și 
notițe din ședințe. În această perioadă a anului, doar asta facem 
- lucrăm la „Fata de douăzeci și unu de miliarde”.!* 

— Te așteaptă în anticameră, îmi atrage atenţia Dinah. 

— Mulţumesc, spun eu luându-mi caietele de pe birou și 
îndreptându-mă spre ușa bej uriașă ce dă în camera următoare. 

Una e să pariez pe faptul că pot strecura propunerea printre 
cei de la Senat și apoi în lege, cu totul alta e să și reușesc. 

— Ce drăguţ că ai venit și tu la timp, mă ceartă Trish cum 
intru în cameră. 

Sunt ultimul dintre cei patru călăreţi care sosește. Este 
intenţionat. Să-i las să creadă că nu sunt nerăbdător în legătură 
cu agenda de lucru. Ca de obicei, Ezra stă pe partea mea la 
masa ovală; Trish și Georgia, echivalentele noastre la Senat, 
sunt așezate pe partea cealaltă. Pe peretele din dreapta se află 
o fotografie alb-negru, făcută de Ansei Adams, ce înfățișează 
Parcul Naţional Yosemite. Fotografia prezintă suprafaţa de sticlă 
transparentă a râului Merced, dominat de vârful Half Dome, ce 
se înalţă acoperit de zăpadă. Unii oameni au nevoie de cafea; eu 
am nevoie de natură. Ca și poza cu Marele Canion din biroul 
meu, imaginea mă ajută să mă calmez imediat. 

— Și, s-a mai întâmplat ceva nou? întreabă Trish, curioasă să 
afle ce mai ascund. 

— Nu, răspund, întrebându-mă și eu același lucru despre ea. 

Amândoi cunoaștem tangoul de dinaintea ședințelor. In 
fiecare zi, apare un nou proiect pe care șefii noștri „uită” să îl 
introducă în lege. Săptămâna trecută, i-am dat trei sute de mii 
de dolari pentru protecţia lamantinilor din Florida; mi-a întors 
favoarea acordându-mi patru sute de mii de dolari pentru a 


14 joc de cuvinte intraductibil, în original „twenty-one-billion-dollar Rosemary's Baby”. 
Este o combinaţie între Million Dollar Baby „O fată de milioane”, filmul din 2004 al lui 
Clint Eastwood, și Rosemary's Baby, filmul regizat de Roman Polanski în 1968. (n. tr.). 


48 


finanța un studiu al Universităţii din Michigan asupra deșeurilor 
toxice. Drept urmare, senatorul din Florida și congresmenul din 
Michigan au acum cu ce se lăuda în timpul alegerilor. Pe aici, 
aceste proiecte sunt cunoscute sub numele de „imaculata 
concepție”. Favoruri politice care - puf - apar din senin. 

Am în minte o listă a fiecărui proiect - inclusiv cel al minei de 
aur - pe care trebuie să îl strecor până la sfârșitul ședinței. Trish 
are și ea la fel. Niciunul din noi nu vrea să se dezvăluie primul. 
Așa că timp de două ore, ne ţinem de ordinea de zi. 

— Biblioteca prezidenţială FDR}, începe Trish. Senatul i-a 
acordat șase milioane. Voi i-aţi dat patru. 

— Facem un compromis la cinci? întreb eu. 

— S-a făcut. 

— Trecem la Philadelphia, zic eu. Ce facem cu noile pasarele 
pentru Independence Hall? l-am acordat nouă sute de mii; 
Senatul, dintr-un motiv sau altul, nu i-a dat nimic. 

— Asta ca să-l învăţăm minte pe senatorul Didio să-și ţină 
gura. A încercat să-l denigreze pe șeful meu în Newsweek. N-o 
să tolerăm așa ceva. 

— Îţi dai măcar seama cât de răzbunător și copilăresc e asta? 

— Nu suntem nici pe jumătate la fel de răzbunători cum sunt 
la Transpo. Când unul dintre senatorii din Carolina de Nord l-a 
scos din sărite pe președintele subcomitetului respectiv, au 
întrerupt finanţarea Amtrak așa încât trenurile să nu se 
oprească în Greensboro. 

Clatin din cap. N-are cum să nu-ţi placă de cei care se ocupă 
de alocări. 

— Deci o să acorzi finanţare completă pentru Clopotul 
Libertăţii? 

— Bineînţeles, spune Trish. Să lăsăm libertatea să răsune. 

Pe la ora douăsprezece, Trish se uită la ceas, pregătindu-se 
pentru prânz. Chiar dacă are un proiect ascuns, se poartă foarte 
calm - motiv pentru care, pentru prima oară pe ziua de azi, mă 
întreb dacă ar trebui să îmi introduc eu primul proiectul. 

— Ne întâlnim aici la ora unu? întreabă ea. 

Dau din cap aprobator și îmi închid cu zgomot cele trei inele 
de la șina dosarului. 

— Apropo, adaugă ea în timp ce mă îndrept înapoi spre birou, 
mai e un lucru de care aproape uitasem... 


15 Franklin D. Roosevelt. 
49 


Mă opresc și mă întorc spre ea. Încerc cu toţi mușchii feţei să 
îmi ascund rânjetul. 

— Proiectul ăsta despre sistemul de canalizare din 
Marblehead, Mass, începe Trish. Orașul natal al senatorului 
Schreck. 

— Ah, la naiba! rostesc și eu. În legătură cu asta... și eu 
aproape că uitasem să te întreb de vânzarea unui teren pentru 
Grayson. 

Trish își înclină capul ca și cum m-ar crede. Același lucru îl fac 
și eu pentru ea. Curtoazie profesională. 

— Cât e pentru sistemul de canalizare? întreb eu încercând să 
nu insist. 

— O sută douăzeci de mii. Dar vânzarea terenului? 

— Niciun ban - ei sunt cei care încearcă să-l cumpere de la 
noi. Dar cererea vine de la Grayson. 

Abia se clintește când spun numele lui Grayson. Dacă îmi 
aduc bine aminte, s-a certat cu el acum câţiva ani. Și n-a ieșit 
frumos. Conform zvonurilor, el i-a făcut avansuri. Dar dacă Trish 
își dorește răzbunare, nu o arată. 

— Ce se află acum pe terenul respectiv? întreabă ea. 

— Praf... excremente de iepuri... tot ce-i mai bun. Ce vor ei de 
fapt e mina de aur de sub pământ. 

— Iși iau și responsabilitatea curăţării? 

— Sigur. Și dacă tot cumpără terenul, noi chiar vom primi bani 
din asta. Iţi spun, e o afacere grozavă. 

Știe că am dreptate. Conform actualei legi miniere, dacă o 
companie vrea să exploateze aur sau argint pe proprietatea 
statului, tot ce trebuie să facă e să revendice terenul și să 
completeze niște hârtii. După aceea, compania poate exploata 
orice pe gratis. Mulțumită lobby-ului minier - care a reușit să 
menţină aceeași legislaţie din 1872 - chiar și atunci când o 
companie face milioane în aur de pe proprietatea guvernului, 
nu-i dă Unchiului Sam nici măcar un bulgăre de aur în 
redevenţe. Și dacă achiziționează pământul folosind vechile 
prețuri miniere, ajung să păstreze terenul după ce au terminat 
cu exploatarea. Cum a spus și Trish, să răsune libertatea. 

— Și BLM ce are de spus? întreabă ea, referindu-se la Biroul 
de Administrare a Terenurilor. 


50 


— Au aprobat deja. Cumpărarea terenului e blocată în 
birocraţie - de aceea au nevoie de documente pentru a grăbi 
lucrurile. 

Stând în spatele mesei ovale, Trish îţi mișcă maxilarele, 
încercând să estimeze o valoare în dolari pentru ceea ce îi cer. 
Simţindu-se ca niște spectatori, Ezra și Georgia fac același lucru. 

— Stai să sun la biroul meu, spune Trish în cele din urmă. 

— E un telefon în camera de ședințe, spun eu, arătându-le lui 
Georgia și lui Trish cu mâna spre camera alăturată. 

În timp ce ușa laterală se închide în urma lor, Ezra își adună 
caietele. 

— Crezi că o să fie de acord? întreabă el. 

— Depinde cât de mult își dorește proiectul cu sistemul de 
canalizare, nu? 

Ezra dă din cap, iar eu mă întorc spre fotografia alb-negru de 
pe perete, care înfățișează parcul Yosemite. Urmărindu-mi 
privirea, Ezra se uită în același loc. Ne holbăm în tăcere cel puțin 
treizeci de secunde. 

— Nu înțeleg, izbucnește Ezra. 

— Ce să înţelegi? 

— Ansei Adams - toată treaba cu marele fotograf. Adică tipul 
ăsta pur și simplu a făcut niște fotografii alb-negru în natură. Ce 
mare lucru? 

— Nu-i vorba doar de fotografie, explic eu. E vorba de idee. 
Cu palma deschisă înspre fotografie, arăt vârful acoperit în 
întregime de zăpadă. Simpla imagine a unui spaţiu complet 
deschis... E un singur loc unde se putea face asta. America. ȘI 
ideea de a proteja întinderi imense de pământ împotriva 
exploatării - acesta e idealul american. Noi l-am inventat. 
Franța, Anglia... întreaga Europă... ei au folosit deja spaţiile 
deschise și au construit castele și orașe. Aici, chiar dacă 
exploatăm și noi pământul, îngrădim de asemenea spații 
enorme și le spunem parcuri naţionale. Adică, europenii spun că 
singura formă americană de artă este jazzul. Se înșală. 
Maiestatea acelui munte violet - acesta este un John Coltrane al 
naturii. 

Ezra își înclină capul ca să vadă mai bine. 

— Tot nu înţeleg. 


51 


Întorcându-mi capul, aștept să se deschidă ușa laterală. 
Rămâne închisă. Simt deja picuri de sudoare prelingându-mi-se 
de la subraț pe torace. Trish stă acolo de prea mult timp. 

— Ești bine? mă întreabă Ezra, citindu-mi expresia. 

— Da... doar că mi-e cald, îi spun eu, desfăcându-mi nasturii 
de sus de la cămașă. 

Dacă Trish e în joc, suntem într-un mare... 

Înainte să termin gândul, se aude clanţa și ușa laterală se 
deschide. Când intră Trish în cameră, încerc să îi interpretez 
expresia. Aș putea la fel de bine să interpretez expresia lui 
Harris. Ținând în braţe dosarul cu trei inele precum o liceană, își 
mută greutatea de pe un picior pe celălalt. Mă mușc de 
interiorul obrazului, încercând să ignor numerele ce îmi plutesc 
prin cap. Douăsprezece mii de dolari. Toţi bănuţii pe care i-am 
strâns în ultimii câţiva ani. Şi recompensa de douăzeci și cinci 
de mii. Totul se reduce la asta. 

— Facem schimb între proiectul canalizării și cel al minei de 
aur, spune Trish. 

— S-a făcut, îi răspund. 

Dăm amândoi din cap pentru a pecetlui afacerea. Trish pleacă 
să ia prânzul. Eu mă întorc în birou. 

Și uite așa, stăm în cercul învingătorilor. 

e 

— Așa, pur și simplu? întreabă Harris cu vocea sugrumată. 

— Așa, repet eu din biroul meu aproape gol. 

Toată lumea e la prânz, cu excepţia lui Dinah, care, fiind 
spaima telefoanelor, vorbește cu cineva. Încă am grijă ce spun. 

— Odată ce membrii o să voteze pentru lege - ceea ce fac 
mereu pentru că e plină de bunătăţi pentru ei - suntem 
rezolvaţi. 

— Și ești sigur că nu ai vreun membru îndărătnic care o să 
citească legea și o să scoată partea cu mina de aur? întreabă 
Harris. 

— Glumești? Oamenii ăștia nu citesc. Anul trecut, legea 
despre omnibuz avea peste o mie o sută de pagini. Abia am 
citit-o eu, și asta e treaba mea. Și ce-i mai important, odată ce 
trece de ședință, e doar o grămadă de hârtie acoperită cu post- 
it-uri. Pregătesc câteva cópii pentru Cameră și ceva mai multe 
pentru Senat. Asta e singura lor ocazie să o studieze - o oră sau 
cam așa ceva înainte de votare. Crede-mă, chiar și Cetăţenii 


52 


împotriva Risipei Guvernamentale - știi, grupul ăla care a 
descoperit un studiu de cincizeci de mii de dolari despre 
transpiraţia aborigenilor, finanţat de guvern - chiar și ei gasesc 
doar un sfert din grăsimea pe care o ascundem noi aici. 

— Chiar aţi dat cincizeci de mii pentru a studia transpiraţia 
aborigenilor? întreabă Harris. 

— Nu râde. Luna trecută, când oamenii de știință au anunţat 
un salt uriaș în tratamentul meningitei, ghici de unde a venit 
marea descoperire? 

— Transpiraţia aborigenilor. 

— Exact -  transpiraţia aborigenilor.  Gândește-te la 
următoarea dată când o să mai citești despre carnea de porc în 
ziare. 

— Super, o să fiu pe fază, spune Harris. Acum, ai tot ce-ţi 
trebuie? 

Bag mâna în buzunarul sacoului și scot un plic alb. 
Verificându-l pentru a șaptea oară pe ziua de azi, deschid clapa 
și privesc lung la cele două cecuri dinăuntru. Unul e pentru 4 
000 de dolari, celălalt, de 8 225. Unul e al lui Harris, celălalt e al 
meu. Amândouă sunt completate ca să fie încasate și sunt 
imposibil de urmărit. 

— Chiar aici în fața mea, spun eu sigilând plicul și 
strecurându-l într-un plic mai mare. 

— Tot nu l-au luat? întreabă Harris. De obicei sunt prompti la 
prânz. 

— Nu te stresa - o să fie aici... 

Se aude cineva tușind ușor și politicos la ușa biroului, după 
care aceasta se deschide. 

— II caut pe Matt...? spune un curier afro-american, dregându- 
și glasul și intrând. 

— ... în curând, îi spun lui Harris. Trebuie să fug, am treabă. 

Inchid telefonul și îi fac semn curierului să se apropie. 

— Eu sunt Matthew. Intră. 

In timp ce curierul se apropie de birou, observ pentru prima 
oară că poartă un costum albastru și nu sacoul obișnuit în 
combinaţie cu pantalonii gri. Tipul nu este un curier al Camerei, 
ci al Senatului. Chiar și curierii se îmbracă mai bine acolo. 

— Cum merge treaba? 

— Destul de bine. Am obosit de la atâta mers. 

— E cam mult de muncă la Senat, nu? 


53 


— Ei îmi spun unde să mă duc - eu n-am de ales, râde el. 
Deci, aveţi un pachet pentru mine? 

— Chiar aici. 

Sigilez plicul, scriu pe spate „Privat” și mă întind peste birou 
să i-l înmânez. Spre deosebire de alte vizite ale curierilor, de 
data asta nu e nimic de predat, ci de ridicat. În ziua de după 
pariu, maeștrii culiselor așteaptă să îţi acoperi pariul. 

— Deci știi unde se duce plicul ăsta? întreb eu, încercând să 
aflu mai multe. i 

— Înapoi la garderobă, spune dând din umeri. îl iau ei de 
acolo. 

În timp ce apucă plicul, observ un inel de argint pe degetul 
mare. Și încă unul pe arătător. Nu știam că îi lasă pe curieri să 
poarte bijuterii. 

— Care e treaba cu vulpea împăiată? adaugă el, arătând cu 
bărbia spre bibliotecă. 

— E un dihor. Cadou de la ANV. 

— Cine? 

— ANV - știi tu, Asociaţia Naţională a Vână... 

— Da, da... nu, am crezut că aţi spus altceva, întrerupe el, 
frecându-și mâna de capul ras aproape complet. 

Inelul de pe arătător reflectă perfect lumina. Zâmbește larg 
cu toţi dinții. 

Îi zâmbesc și eu. Dar abia atunci realizez că sunt pe cale să 
înmânez douăsprezece mii de dolari unui străin. 

— Aveţi grijă, murmură el, apucând pachetul și îndreptându- 
se către recepție. 

Dispare pe ușă. Acum pariul este oficial pus. lar eu rămân 
holbându-mă la ceafa cuiva. Nu e o senzație plăcută, și nu 
numai pentru că el duce fiecare dolar pe care îl deţin și toate 
economiile prietenului meu. E o senzaţie mult mai primară de 
atât - e ceva ce simt până la ultima vertebră a șirei spinării. E ca 
și cum ai închide un ochi în timp ce te uiţi la o imagine 3D la 
View-Master!€ - nu e nimic greșit, dar nici nu e chiar bine. 

Mă uit la Dinah, care se târguiește încă la telefon. Mai am încă 
jumătate de oră până la reluarea bătăliei cu Trish. Suficient timp 
ca să dau o fugă până la garderoba Senatului și să verific cum 
merg lucrurile. Sar din scaun și mă plimb în jurul biroului. Din 


16 Aparat pentru vizionarea de imagini 3D de pe un disc. (n. tr.). 
54 


moment ce curiozitatea a fost așa tentantă pentru pisică, de ce 
n-ar fi și pentru mine? 

— Unde te duci? întreabă Dinah când mă vede repezindu-mă 
pe ușă. 

— Să iau prânzul. Dacă începe Trish să facă urât, zi-i că nu 
întărzii... 

Imi face semn că a înţeles, iar eu ţâșnesc pe lângă recepţie. 
Curierul n-are cum să aibă decât vreo treizeci de secunde în fața 
mea. 

Repezindu-mă pe hol, dau repede colţul și fac dreapta către 
lifturi. Îl văd la vreo treizeci de metri în faţă. Își leagănă mâinile 
pe lângă corp, n-are nicio grijă. În vreme ce aud sunetul 
pantofilor lui pe pardoseala din mozaic, presupun că se 
îndreaptă spre staţia de metrou ce-l va duce înapoi la Capitoliu. 
Spre surprinderea mea, o ia brusc la dreapta și dispare pe niște 
scări. Păstrând distanţa, o iau și eu la dreapta și cobor pe scări 
pe lângă doi polițiști. La stânga mea, polițiștii conduc personalul 
și vizitatorii prin razele X și detectorul de metale. Drept înainte, 
ușa din sticlă ce dă spre Independence Avenue se deschide. 
Metroul e mai rapid. De ce iese? 

Insă, după ce ies pe ușă și cobor treptele de afară, totul 
începe să capete mai mult sens. Trotuarul e plin de colegi care 
abia se întorc de la prânz. E o zi înnorată de septembrie, dar 
vremea e totuși caldă. Dacă se plimbă pe holuri toată ziua, 
poate vrea doar să ia puţin aer curat. Mai mult decât atât, sunt 
mai multe căi pentru a ajunge la Capitoliu. 

Imi tot spun asta în vreme ce el își continuă drumul. Cinci pași 
mai încolo, bagă mâna în buzunar și scoate un telefon mobil. 
Poate că despre asta e vorba - semnalul e mai bun afară - dar 
când își duce telefonul la ureche, face cel mai ciudat lucru. La 
intersecţia dintre Indepedence Avenue și South Capitol, tot ce 
trebuie să facă e să o ia la stânga și să o ia pe stradă înainte. În 
schimb, se oprește un moment - și o ia la dreapta. În direcția 
opusă Capitoliului. 

Mărul lui Adam mi se umflă în gât. Ce naiba se întâmplă? 


55 


6. 


La intersecţia dintre Independence și South Capitol, curierul 
se întoarce să vadă dacă e cineva în urma lui. Mă ascund în 
spatele unui grup de angajaţi, blestemându-mi încă o dată 
înălțimea. Insă curierul nici măcar nu observă. Sunt prea 
departe pentru a fi văzut. Când mă uit din nou, el deja e 
departe, trece după colț. 

Luând-o la goană, o iau spre colț, cu pantofii tropăind 
zgomotos pe asfalt. De aici, Independence Avenue începe să 
urce ușor, dar nici măcar asta nu mă încetinește. 

Imi întorc ușor capul după colț și îl văd pe curier deja la 
jumătatea străzii South Capitol. E rapid. Chiar dacă vorbește la 
telefon, știe încotro se îndreaptă. 

Nesigur ce să fac, îmi urmez primul instinct. Deschid telefonul 
și îl sun pe Harris. Nimic, doar căsuţa vocală, ceea ce înseamnă 
că ori vorbește cu cineva, ori e la masă. Mai sun o dată, sperând 
că va răspunde asistentul său, dar nici asta nu se întâmplă. 

Incerc să îmi spun că totul are încă sens. Poate că așa joacă 
maeștrii din culise - ultima livrare ajunge în afara campusului. 
Trebuie să existe un alt loc care să reprezinte de fapt adevăratul 
centru. Cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât pare mai 
plauzibil. Dar asta nu mă face să accept mai ușor realitatea. 
Banii noștri sunt la el. Vreau să știu unde se duce. 

La capătul străzii, curierul o ia la stânga pe C Street și dispare 
după colț. Mă furișez după el, ascunzându-mă cu grijă în spatele 
fiecărui angajat pe care îl întâlnesc. Orice mă poate menţine în 
afara unei raze vizuale directe. 

Când o ia la dreapta pe New Jersey Avenue, eu sunt la cel 
puțin 45 de metri în spatele lui. Încă înaintează repede, 
trâncănind la telefon. De acum, colegii și clădirile cu birourile 
Congresului au rămas în urmă. Ne aflăm în zona rezidenţială de 
la Capitol Hill - clădiri din cărămizi una lângă alta. Traversez pe 
partea cealaltă a străzii pline de guri de canalizare, prefăcându- 
mă că îmi caut mașina în parcare. E o scuză jalnică, însă, dacă 
se întoarce, măcar nu mă va vedea. Singura problemă e că, pe 
măsură ce înaintăm, cartierele își schimbă forma în jurul nostru. 


56 


În două minute, clădirile din cărămidă și aleile străjuite de 
copaci fac loc gardurilor din metal și sticlelor sparte împrăștiate 
pe asfalt. O mașină parcată ilegal are roata din faţă blocată. Un 
jeep de pe partea cealaltă a străzii are geamul din spate zdrobit, 
cu o gaură mare, ovală în centrul sticlei sparte. Asta e marea 
ironie de la Capitol Hill - noi trebuie să conducem ţara, dar nu 
putem nici măcar să ţinem în frâu cartierul. 

Pe partea cealaltă a străzii, în diagonală, curierul are încă 
mobilul lipit de ureche. E prea departe, nu pot să aud un singur 
cuvânt din ce zice, dar pot ghici din felul în care merge. Are un 
pas diferit. Incerc să mi-l imaginez pe puştiul fercheș care a 
intrat tușind în biroul meu, cu vreo cinci străzi în urmă. Acela a 
dispărut demult. 

In schimb, curierul merge săltat, lovind plicul - plin cu banii 
noștri - de coapse. Se mișcă fără nicio urmă de ezitare. Pentru 
mine, acesta este un cartier periculos. Pentru el, aici este acasă. 

Mai sus, strada se înclină ușor, apoi revine la nivelul de 
dinainte chiar sub pasajul superior al Autostrăzii 1-395 care 
trece perpendicular deasupra capului meu. Când se apropie de 
pasaj, curierul se uită din nou în spate să vadă dacă îl urmărește 
cineva. Mă ascund după o Acura neagră, lovindu-mă cu umărul 
de oglinda laterală. Se aude un ţârâit sonor. „O, nu”, și închid 
ochii strâns. lar alarma mașinii explodează, vuind ca o sirenă de 
poliție. 

Aruncându-mă pe trotuar cu pieptul în faţă, mă târăsc pe 
coate până spre partea din faţă a mașinii și mă rog ca el să nu 
se oprească. În acest cartier, alarmele se activează tot timpul. 
Stând pe burtă, îmi las toată greutatea pe coate, care deja par 
umede. E nevoie să adulmec o singură dată ca să îmi dau 
seama că stau într-o băltoacă de ulei. Mi-am distrus costumul, 
însă acum asta e cea mai mică dintre problemele mele. Număr 
până la zece și mă târăsc încet înapoi pe trotuar. Alarma încă 
mai ţiuie. Acum că sunt din nou în picioare, ţin capul tot aplecat. 
Ultima oară când l-am văzut, era pe partea cealaltă a străzii, în 
diagonală. Imi ridic încet capul și trag repede cu ochiul. Nu-i 
nimeni acolo. Îmi lungesc gâtul în toate direcţiile. Curierul a 
dispărut, cu tot cu banii noștri. 

Panicându-mă complet, sunt tentat să alerg spre pasaj, dar 
am văzut destule filme ca să știu că în momentul în care te 
repezi orbește înainte, intervine ceva. În schimb, rămân 


57 


ghemuit, târându-mă cu mersul piticului de-a lungul străzii. Sunt 
suficiente mașini parcate ca să mă ascund până la pasaj, dar 
asta nu mă calmează deloc. Inima bate să-mi sară din piept. Am 
gâtul atât de uscat, încât abia pot înghiţi. Mașină după mașină, 
înaintez cu grijă spre pasaj. Cu cât mă apropii, cu atât aud mai 
tare zgomotul traficului pe 395 - și aud mai puţin zgomotele din 
faţa mea. 

Se aude un zornăit metalic la stânga mea, și o doză de bere 
se rostogolește pe strada înclinată până sub pasaj. Mă 
pregătesc să fug, dar apoi observ bătăile puternice din aripi ale 
porumbelului care a mișcat doza de bere. Pasărea zboară din 
pasaj și dispare pe cerul gri. În ciuda norilor ce plutesc pe cer, 
afară e încă senin ca-n mijlocul zilei, dar în pasaj, umbrele din 
vârful străzii sunt întunecate ca într-o pădure. 

Mă ridic din spatele unui Cutlass maroniu și semnul „Nu 
parcaţi” mă lasă fără niciun loc de ascunziș. Intrând în pasaj, mă 
uit în sus și îmi spun că nu e nimeni acolo. Zumzetul traficului 
șuieră deasupra capului meu. Cu fiecare mașină care trece 
peste pasaj, parcă se aude un roi de albine ce zboară deasupra 
capului meu. Însă eu am rămas tot singur aici jos. Nu sunt decât 
eu într-un cartier nesigur, fără să știe cineva unde mă aflu. 

Dar sunt nebun? Mă întorc și plec. N-are decât să păstreze 
banii, din partea mea; nu merită să-mi pierd via... 

Aud o zornăială înăbușită în depărtare. Ca niște zaruri pe 
tabla de joc. Mă întorc să văd de unde vine sunetul. De mai 
departe, de cealaltă parte a pasajului. La început, nu-mi dau 
seama. După care îl aud din nou. Mă reped în spatele unuia 
dintre stâlpii enormi din beton care susţin pasajul autostrăzii. 
Deasupra capului meu, albinele continuă să bâzâie. Dar aici jos, 
mă concentrez asupra sunetului de zaruri, mai încolo faţă de 
unde mă aflu eu. Din unghiul unde stau, încă nu văd de unde 
provine. Aventurându-mă mai departe în pasaj, fug de la stâlpul 
meu la altul, mai în faţă. Încă un zar se mișcă pe tabla de joc. 
Înclinându-mi capul pe după coloana din ciment, văd dintr-odată 
mai limpede. Dincolo de pasaj, mașinile se aliniază din nou de-a 
lungul străzii. Dar ce caut eu nu se află chiar în faţa mea, ci mai 
la stânga. 

Mai sus pe stradă, o ușoară înclinare a trotuarului dă spre o 
alee cu pietriș. Pe alee se află un tomberon industrial vechi și 


58 


ruginit. Și chiar lângă el află și sursa zgomotului, zaruri pe o 
tablă de joc. Sau pietricele lovite de picioarele cuiva. 

Mult în faţă, curierul își urmează drumul pe aleea din pietriș - 
și cu o singură mișcare scurtă, își scoate costumul, cravata și le 
aruncă în tomberon. Fără a se opri deloc, își reia drumul pe 
trotuar, părând fericit că a scăpat de uniformă. Nu are niciun 
sens. 

Mărul lui Adam e acum ca o minge de softball în gâtul meu. 
Curierul iese de pe alee, lovind încă o dată pietricelele. În vreme 
ce dispare în sus pe stradă, își lovește încă plicul de coapsă. Și 
pentru prima oară, mă întreb dacă el chiar e un curier. 

Cum am putut fi așa prost? Nu i-am luat nici măcar numele... 

... ecusonul. Ecusonul de pe costumul lui. 

Ochii îmi fug spre container, apoi se îndreaptă înapoi spre 
curier. La capătul străzii, o ia brusc la stânga și dispare din raza 
mea vizuală. Îi mai dau câteva secunde bune să se întoarcă. Nu 
o face. Asta e semnul meu. Chiar și cu distanţa pe care o are 
înaintea mea, am încă timp să îl prind din urmă, dar înainte de 
asta... 

Țâșnesc din spatele stâlpului, mă reped pe trotuar și las în 
urmă pasajul. Luând-o repede pe aleea din pietriș, mă duc direct 
spre container. E prea înalt ca să văd înăuntru, chiar și pentru 
mine. Într-o parte se află un mic șanț suficient de adânc ca să 
poți băga vârful piciorului. Mi-am distrus deja costumul. Sus și 
gata... 

Cu o smucitură bruscă, mă urc în vârful tomberonului. 
Ridicându-mă peste margine, îmi las picioarele să atârne în 
interior. E ca și cum aș fi pe marginea unei piscine, însă una 
mizerabilă și cu o duhoare greţoasă de fermentație. Uitându-mă 
încă o dată în jur, văd o clădire roz cu un o firmă de neon pe 
care scrie „Platinum Gentleman's, Club”. Nu văd pe nimeni. In 
acest cartier, toată acţiunea se petrece noaptea. 

Privesc iar în piscina cu pungi de gunoi și mă las ușor 
înăuntru. 

Calc în picioare pungile de plastic. Aştept un scârțâit, însă aud 
un fleșcăit. Pantofii mi se umplu de lichid. Șosetele îl absorb ca 
un burete. Stând în gunoi până la brâu, îmi spun că e doar bere. 

Făcându-mi loc până în capătul din spate al containerului, îmi 
țin mâinile deasupra umerilor, având grijă să nu ating nimic. 


59 


Întinzându-mă în faţă, apuc sacoul bleumarin, îl ţin deasupra 
gunoiului și caut ecusonul. 


CURIER LA SENAT 
VIV PARKER 


Ce caută numele unei fete pe sacoul unui băiat? 

Desfăcând ecusonul de pe rever, verific să văd dacă mai 
există alte însemne pe el. Nimic. Doar plastic obișnuit... 

Portiera unei mașini bufnește undeva în depărtare. Mă întorc 
când aud acest sunet. Dar nu pot vedea nimic în afară de pereții 
interiori ruginiţi ai tomberonului. E timpul să ies. Ținând 
ecusonul într-o mână și aruncând sacoul peste umăr, apuc 
marginea de sus a containerului cu degetele mele lungi și 
subțiri. Cu un salt ușor, reușesc să mă ridic deasupra. Picioarele 
se agaţă și alunecă de pe pereţii metalici, luptându-se să mă 
propulseze dincolo. Impingând pentru ultima oară, mă pun pe 
burtă pe marginea de sus și mă clatin. Se aud cauciucuri 
scrâșnind, dar nu-mi permit să mă uit în sus. Ca un recrut din 
armată care încearcă să treacă de zidul din cursa cu obstacole, 
mă răsucesc peste margine și mă prăbușesc cu picioarele 
înainte spre pământ, cu faţa încă la tomberon. În timp ce 
pantofii lovesc asfaltul, aud o mașină accelerând în spatele meu. 
Zeci de pietricele zornăie pe asfalt. E chiar acolo. În spate, pe 
alee. Cauciucurile scrâșnesc din nou, iar eu mă întorc. Cu colțul 
ochiului, văd botul unei mașini care se îndreaptă spre mine. 
Direct spre mine. 

Toyota neagră se năpustește direct în picioarele mele și mă 
izbește de container. Faţa îmi zboară înainte, lovindu-se de 
capota mașinii. Se aude un pocnet nefiresc, ca un buștean uscat 
care arde într-un șemineu. Picioarele îmi sunt zdrobite. O, 
Doamne. Urlu de durere. Oasele se transformă în așchii, iar 
mașina împinge tomberonul în spate, metalul se freacă de 
metal, cu mine în mijloc. Picioarele mele... pelvisul meu a luat 
foc. Cred că s-a rupt în două. Durerea este insuportabilă... îmi 
retrag cuvintele. Durerea dispare. Apoi totul îmi amorțește. 
Timpul îngheață într-o mișcare încetinită, deformată. Corpul 
meu este în șoc. 

— Ce naiba te-a apucat? strigă o voce de bărbat din mașină. 


60 


Sângele mi se prelinge din gură, picurând pe capota Toyotei. 
„Te rog, Doamne. Nu mă lăsa să mor...” Cu ochiul stâng nu văd 
nimic decât roșu aprins. Trebuie să îmi adun toată puterea ca să 
ridic capul și să mă uit prin parbriz. E o singură persoană acolo... 
care stă cu mâna pe volan. Curierul care ne-a luat banii. 

— Tot ce trebuia să faci era să stai acolo unde erai! ţipă el, 
lovind volanul cu pumnul. 

Mai ţipă ceva, dar se aude înăbușit... deformat... precum 
cineva care ţipă în timp ce ești sub apă. 

Încerc să îmi şterg sângele de la gură, însă mâna îmi atârnă 
moale pe lângă mine. Privesc prin parbriz la curier, fără să-mi 
dau seama de cât timp tot ţipă. În jurul meu se face liniște. Tot 
ce aud e propriul meu gâfâit întrerupt - o respiraţie umedă ce 
urcă prin gâtlejul meu. Încerc să îmi spun că atât timp cât încă 
respir, voi fi bine, nu? Dar, așa cum mi-a spus tata în prima 
noastră excursie cu cortul, orice animal știe când urmează să 
moară. 

Dincolo de parbriz, curierul dă mașina în marșarier. Toyota îmi 
ajunge sub piept.  Degetele-mi lungi caută frenetic 
ștergătoarele... grilajul din capotă... orice de care mă pot apuca. 
N-am nicio șansă. Apasă pe acceleraţie și mașina o ia la goană 
înapoi, iar eu alunec de pe capotă. In timp ce spatele mi se 
strivește de tomberon, roţile mașinii se rotesc, aruncându-mi o 
tornadă de pietricele și praf în ochi. Încerc să stau în picioare, 
dar nu simt nimic. Picioarele mi se înmoaie și mă prăbușesc pe 
jos. 

Drept în faţă, mașina se oprește brusc. Nu înțeleg. Cu ochiul 
bun, privesc prin parbriz la curierul care își scutură furios capul. 
Se aude un ușor clinchet metalic. Bagă mașina în viteză. O, 
Doamne. Accelerează, iar motorul huruie. Cauciucurile se înfig în 
pietriș, iar masca ruginită a mașinii negre Toyota se îndreaptă în 
goană chiar spre mine. Îl implor să se oprească, dar nu îmi iese 
nimic pe gură. Sprijinit de tomberon, corpul mi se scutură 
violent. Mașina ţâșnește înainte. „Îmi pare rău că te-am băgat în 
asta, Harris...” Murmurând o rugăciune pentru mine, închid ochii 
strâns și încerc să-mi imaginez râul Merced din Yosemite. 


61 


7. 


— Cum adică mort? Cum să fie mort? 

— Asta se întâmplă când nu mai respiri. 

— Știu și eu ce înseamnă, idiotule! 

— Atunci nu mai pune întrebări prostești. 

Afundându-se în scaun, bărbatul îmbrăcat elegant simţi o 
contracție puternică undeva în jurul plămânilor. 

— Ai zis că nimeni n-o să fie rănit, se bâlbâi el, jucându-se 
nervos cu o agrafă de birou în timp ce își sprijinea telefonul de 
bărbie. Astea au fost cuvintele tale... 

— Nu da vina pe mine, insistă Martin Janos de partea cealaltă 
a telefonului. Ne-a urmărit omul în afara Capitoliului. In acel 
moment, puștiul s-a panicat. 

— Asta nu înseamnă că trebuia să-l omoare! 

— Zău? întrebă Janos. Deci ai fi preferat ca Matthew să ajungă 
până la biroul tău? 

Învârtind agrafa în jurul degetului, bărbatul nu răspunse. 

— Exact, spuse Janos. 

— Harris știe? întrebă bărbatul. 

— Tocmai am primit și eu un telefon - pornesc într-acolo chiar 
acum. 

— Și pariul? 

— Matthew strecurase deja propunerea în lege - ultimul lucru 
deștept pe care l-a făcut tipul vreodată. 

— Nu-ţi bate joc de el, Janos. 

— A, deci acum ai regrete? i 

Din nou, bărbatul păstră tăcerea. Insă, adânc în sufletul lui, 
ştia că avea să regrete asta tot restul vieții sale. 


62 


8. 


Pe aleea din pietriș, Janos se uita în jos la corpul strivit al lui 
Matthew Mercer, care atârna fără viaţă, sprijinit de tomberon. 
Mai mult decât orice, Janos nu putea să nu observe unghiul 
ciudat al coapselor lui Matthew. Și felul în care mâna dreaptă 
încă se întindea în sus, după ceva ce nu va apuca niciodată. 
Janos își scutură capul în fața acestui dezastru atât de stupid și 
de violent. Existau metode mai bune decât asta. 

In timp ce soarele îi lumina chelia de pe creștetul cu păr tuns 
scurt, grizonant, Janos își afundă mâinile în buzunarele 
hanoracului său galben cu albastru de la FBI. Cu câţiva ani în 
urmă, Departamentul de Justiţie a anunţat că aproape 450 
dintre pistoalele, revolverele și puștile de asalt ale FBI erau 
oficial date dispărute. Cine a furat armele a crezut, în mod clar, 
că erau valoroase, se gândea Janos. Insă, își spunea el, nu erau 
nici pe departe așa valoroase ca un singur hanorac, șterpelit în 
vreme ce mulţimea sărbătorea un homerun! în timpul unui 
meci al celor de la Orioles. Nici chiar poliţia de la Capitoliu n-ar 
opri un agent prietenos de la FBI. 

— Unde ai fost? ţipă o voce în spatele lui. 

Aruncându-și ușor privirea peste umăr, lui Janos nu-i fu greu 
să zărească Toyota neagră și ruginită, cu masca îngrozitor de 
îndoită, în vreme ce mașina oprea lângă bordură, Janos ocoli 
spre partea șoferului și se aplecă pe geam, care nu mai avea 
oglinda retrovizoare. Plimbându-și limba peste dinţii din față, nu 
scoase niciun cuvânt. 

— Nu te uita așa la mine, spuse tânărul bărbat de culoare, 
foindu-se stânjenit în scaun. 

Increderea pe care o avea când era curier dispăruse. 

— Să-ţi pun o întrebare, Toolie. Te consideri o persoană 
deşteaptă? 

Travonn „Toolie” Williams dădu aprobator din cap, ezitând. 

— Mda... aşa cred. 


17 În baseball, homerun se realizează atunci când mingea este lovită astfel încât 
jucătorul să încercuiască toate cele patru baze, fără ca vreo eroare să fie comisă de 
echipa defensivă. (n. tr.). 


63 


— De asta te-au angajat, nu-i așa? Să fii deștept? Să fii 
potrivit pentru această slujbă? 

— Îhî. 

— Adică, de ce altceva ai angaja un băiat de nouăsprezece 
ani? 

Toolie ridică din umeri, neștiind ce să răspundă. Nu-l plăcea 
pe Janos. Mai ales când avea acea privire. 

Janos se uită lung în interiorul mașinii și la Matthew, prin 
geamul de pe partea opusă a șoferului. Apoi se uită la Toolie. 

— Nu mi-au spus că o să mă urmărească... începu Toolie. N- 
am ştiut ce naiba să... 

— Ai luat banii? îl întrerupse Janos. 

Toolie se întinse repede spre scaunul de lângă el și apucă un 
plic cu două cecuri. Mâna îi tremura în timp ce i-l înmâna lui 
Janos. 

— E totul acolo, așa cum aţi vrut. Am ocolit chiar și biroul în 
caz că mă urmărea cineva. 

— Și asta ţi-a ieșit grozav, spuse Janos. Acum, unde ţi-e 
sacoul? 

Toolie căută pe bancheta din spate și îi dădu sacoul 
bleumarin. Janos observă că era îmbibat cu sânge, dar hotărî să 
nu întrebe nimic. Răul era deja făcut. 

— Mai e ceva ce ar trebui să știu? întrebă Janos. 

Toolie scutură din cap. 

Janos dădu și el ușor din cap, apoi îl bătu pe Toolie pe umăr. 
Treaba începea să arate mai bine. Dându-și seama de reacția 
pozitivă, Toolie se îndreptă în scaun și luă în cele din urmă o 
gură de aer. Janos băgă mâna în buzunarul sacoului său și 
scoase o cutie mică și neagră, ca un mic calculator. 

— Ai mai văzut așa ceva? întrebă Janos. 

— Nu, ce e? 

Pe partea laterală a cutiei, Janos apăsă pe un buton și un ușor 
zumzet electric, ca sunetul unui radio pornit, se ridică în aer. 
Lângă buton, întoarse un disc și două săgeți cam de un 
centimetru ieșiră la baza aparatului. Arătau ca niște mici 
antene. „Atât cât să străpungă îmbrăcămintea”, gândi Janos. 

Ținând cutia neagră ca pe un aparat de emisie-recepţie, Janos 
își duse braţul în spate și, dintr-o singură mișcare bruscă, înfipse 
aparatul în mijlocul pieptului lui Toolie. 


64 


— Au! ţipă Toolie în vreme ce vârfurile celor două săgeți i se 
afundară în piele. Opintindu-se cu putere, îndepărtă aparatul și îl 
împinse pe Janos de pe pieptul său. Ce naiba faci, idiotule? 

Janos se uită la cutia neagră și stinse aparatul. 

— O să vezi... 

Spre propria uimire, Toolie scoase un mormăit zgomotos și 
involuntar. 

Văzând zâmbetul de pe faţa lui Janos, Toolie se uită în jos, la 
propriul său piept. Fără a lua în seamă nasturii, își sfâșie 
cămașa, apoi întinse marginea maioului de dedesubt pentru a-și 
vedea pieptul. Nu era niciun semn. Nici măcar cât o urmă de ac. 

De asta îi plăcea lui Janos. Absolut imposibil de detectat. 

În afara mașinii, Janos se uită la ceas. Treisprezece secunde 
era minimum, dar cincisprezece era normal. 

— Ce se întâmplă? ţipă Toolie. 

— Inima ta încearcă să bată de 3 600 de ori pe minut, explică 
Janos. 

În timp ce Toolie se apucă de partea stângă a pieptului, Janos 
își înclină capul într-o parte. „Se apucă mereu de partea stângă, 
chiar dacă inima nu e acolo. Toţi greșesc aici, se gândi el. E pur 
și simplu locul unde o simţim că bate.” Într-adevăr, după cum 
Janos știa prea bine, inima se afla de fapt chiar în centru. 

— O să te omor! explodă Toolie. O să te omor, nenoro... 

Toolie deschise gura și întregul său corp se prăbuși moale 
peste volan ca o marionetă căreia îi tai sforile. 

„Cincisprezece secunde pe ceas”, gândi Janos, admirându-și 
aparatul manufacturizat. Pur și simplu grozav. Odată ce știi că ai 
nevoie de curent alternativ pentru a fibrila inima, ai nevoie doar 
de 8 baterii AA și de un convertor de la un magazin de 
electronice. Doar apăsând un buton, transformi 12 volţi de 
curent direct în 120 de volţi de curent alternativ. Adaugi două 
ace puse la distanţă suficient de mare pentru a ajunge de o 
parte și de cealaltă a inimii... și... sfârr... electrocutare 
instantanee. Ultimul lucru după care se va uita vreun medic 
legist. Și chiar dacă găsesc asta, atâta timp cât acţionezi 
suficient de repede încât să eviți arsurile electrice, nu rămâne 
nimic acolo care să poată fi depistat. 

Janos scoase două mănuși de cauciuc din buzunarul 
pantalonilor, și le puse, apoi scană cu atenţie zona. Garduri... 
alte mașini... tomberonul... clubul de striptease. Liber. Bine 


65 


măcar că Toolie alesese cartierul potrivit. Cu toate astea, e mai 
bine să dispari cât de repede posibil. Deschizând portiera din 
partea șoferului, Janos îl apucă pe Toolie de ceafă cu putere și, 
împingând tare, îi izbi fața de volan. După care îi trase capul 
înapoi și reluă mișcarea. O dată și încă o dată - până când nasul 
lui Toolie se sparse și începu să curgă sânge. 

Lăsând capul lui Toolie să se sprijine de scaun, Janos apucă 
volanul și îl roti ușor la dreapta. Se aplecă în mașină, cu un 
umăr pe umărul lui Toolie și uitându-se prin parbriz - să fie sigur 
că totul era aliniat. 

Lângă container găsi o piatră mai mare, pe care o târî până la 
mașină. Greutate mai mult decât suficientă. Punând 
schimbătorul de viteze pe zero, se aplecă sub bord și propti 
pietroiul pe pedala de acceleraţie. Motorul hărâi, adus din nou la 
viaţă, cu turaţia scăpată de sub control. Janos aşteptă să tureze 
câteva secunde. Fără viteză, n-ar arăta în regulă. „Încă puţin”, 
își spuse. Mașina se zguduia, aproape răsturnându-l pe Toolie. 
„Perfect”, gândi Janos. Cu o mișcare rapidă, băgă mașina în 
viteză, sări în lături și lăsă să-și facă treaba. Cauciucurile 
scârțâiră pe asfalt, și mașina porni în trombă. Pe lângă 
bordură... în afara șoselei... direct într-un stâlp de telefon. 

Abia catadicsind să privească rezultatul, Janos se îndreptă 
înapoi spre container și îngenunche lângă corpul deja palid al lui 
Matthew. Din propriul portofel, Janos scoase cinci sute de dolari, 
îi împături într-un mic teanc, apoi îi băgă în buzunarul din faţă al 
lui Matthew. Asta avea să fie justificare a ceea ce făcea el în 
acest cartier. Băieţii albi vin aici doar pentru droguri. Atâta timp 
cât banii sunt la el, polițiștii vor ști că nu a fost o escrocherie. Și 
cu mașina înfășurată în jurul stâlpului de telefon, celelalte piese 
se potrivesc. Tipul e lovit pe trotuar. Șoferul se panichează și, în 
timp ce fuge, ajunge și el în aceeași situaţie. Nu-i nimeni de 
căutat. Nimeni de cercetat. Un accident mortal cu fugă de la 
locul faptei. 

Deschizându-și telefonul, Janos formă un număr și așteptă ca 
șeful său să răspundă. Fără nicio îndoială, asta era partea cea 
mai urâtă a acestei slujbe. Dar asta se întâmplă când lucrezi 
pentru altcineva. 

— E totul curat, spuse Janos, aplecându-se pentru a scoate 
pietroiul din mașină. 

— Și unde te duci acum? 


66 


Ștergându-și mâinile, Janos se uită la numărul camerei de 
lângă numele lui Harris. 
— Clădirea Russel. Camera 427. 


67 


Harris 


— Gata totul? 

— Harris, ești sigur că e bine? mă întreabă senatorul Stevens. 

— Da, îi răspund, verificând eu însumi lista apelurilor 
telefonice. Edward - nu Ed - Gursten... pe soţie o cheamă 
Catherine. Din River Hills. Pe băiat îl cheamă Dondi. 

— Dondi? 

— Dondi, repet eu. L-aţi cunoscut pe Edward anul trecut când 
zburaţi amândoi la clasa întâi. 

— Şi este un American Mândru? 

„American Mândru” este cuvântul de cod al senatorului 
pentru un donator de peste zece mii. 

— Foarte mândru, zic eu. Sunteţi gata? 

Stevens dă din cap. 

Formez ultimul număr și apuc receptorul. Dacă aș fi un 
novice, aș zice: „Bună ziua, domnule Gursten, sunt Harris 
Sandler... șeful de cabinet al senatorului Stevens. Senatorul 
vrea să discute cu dumneavoastră...” In schimb, îi înmânez 
telefonul senatorului chiar atunci când răspunde Gursten. Este 
perfect sincronizat și un gest frumos. Donatorul crede că însuși 
domnul senator l-a sunat, făcându-l din start să se simtă ca un 
vechi prieten. 

În timp ce Stevens se prezintă, înfulec o bucată de hamachi!*. 
Sushi și solicitări - prânzul obișnuit ă la Stevens. 

— Ed... intonează Stevens în vreme ce eu scutur din cap. 
Unde ai fost în ultimele mele douăsprezece zboruri? Ai revenit la 
scaunele ieftine? 

Ascuţimea vocii a dispărut, și totul merge uns. Telefoanele 
personale de la un senator ajung mereu la suflet. Și când spun 
„suflet”, mă refer la „portofel”. 

— Ai fost aici? În D.C.? întreabă Stevens. Data viitoare când 
mai ajungi prin zonă, ar trebui să mă suni și poate luăm masa 
împreună... 


18 Peste folosit de obicei în prepararea mâncării japoneze sushi (n. tr.). 
68 


Traducere: „Nicio șansă ca noi să luăm masa împreună. Dacă 
ai noroc, o să ne întâlnim vreo cinci minute. Însă, dacă nu îţi 
mărești donația anul acesta, o să te alegi doar cu cineva din 
personal și niște intrări la galerie”. 

— ... O să te însoţim la Capitoliu - o să ne asigurăm că nu stai 
la vreo coadă... 

„Echipa mea îţi va trimite un asistent care îţi va face același 
tur la Capitoliu ca și cel pe care l-ai face ca turist obișnuit, dar te 
vei simţi mai important așa...” 

— Adică, trebuie să avem grijă de prietenii noștri, nu? 

„Adică, ce-ar fi să ne ajuţi cu niște bănuţi, grăsane?” 

Stevens închide telefonul având garanţia verbală că „Ed” va 
ridica donația la cincisprezece mii. Îi dau senatorului niște 
hamachi și formez următorul număr. 

Cu ani în urmă, banii politici veneau de la niște WASP!* 
influenţi pe care îi cunoşteai la vreo recepţie, într-o reședință de 
vară decorată cu gust. In ziua de azi, banii vin cu ajutorul unei 
liste de apeluri telefonice bine studiate, într-o cameră luminată 
de neoane, aflată deasupra unui restaurant cu sushi de pe 
Massachusetts Avenue. Biroul are trei mese, două calculatoare 
și zece linii de telefon. Banii vechi versus noile strategii de 
vânzare. Nici nu se compară. Nu există un singur congresmen 
de la Hill care să nu dea astfel de telefoane. Unii dau telefoane 
trei ore pe zi; alţii dau trei telefoane pe săptămână. Stevens 
face parte din cea de-a doua categorie. li plac slujba lui și 
beneficiile incluse. Și nu are de gând să le piardă. Este prima 
regulă în politică: poţi să faci ce vrei, dar dacă nu crești 
contribuţia, n-o să mai rămâi mult acolo. 

— Cine urmează? întreabă Stevens. 

— Virginia Rae Morrison. O știți din Green Bay. 

— Am fost colegi de școală? 

— Vă era vecină. Pe când aveaţi nouă ani, îi explic eu, citind 
din listă. 

Când vine vorba de strângerea de fonduri, legea federală 
spune că nu poţi da telefon de la biroul guvernamental sau de la 
vreun telefon al statului - motiv pentru care, în fiecare zi, atât 
de aproape de alegeri, jumătate din Congres pleacă de la 


19 Acronim pentru White Anglo-Saxon Protestants - Albi Protestanţi de origine Anglo- 
saxonă, grup de persoane cu un statut respectabil, de origine vest-europeană, care 
de obicei dețin putere în societate. (n. tr.). 


69 


Capitoliu pentru a da telefoane din altă parte. Congresmenul 
obișnuit se duce la trei străzi distanţă, la sediile de campanie ale 
republicanilor și democraţilor. Cei mai deștepți angajează un 
consultant pe probleme de strângerea fondurilor pentru a-l ajuta 
să creeze o bază personală de date, care să cuprindă susţinători 
de încredere și potenţiali donatori. lar vreo duzină de 
congresmeni nebuni, spre geniali, trag sfori și îl angajează pe 
Len Logan, un expert în strângere de fonduri atât de organizat, 
încât secțiunile de comentarii ale listelor sale de apeluri 
telefonice conţin detalii precum: „Tocmai a terminat tratamentul 
de cancer la sân”. 

— Da, da, o știu, spune Stevens în timp ce telefonul îmi sună 
la ureche. 

— Alo... răspunde o voce de femeie. 

Senatorul îmi întinde peștele hamachi; eu îi întind receptorul. 
Totul decurge mai armonios decât la balet. 

— Bună, Virginia, ce mai face luptătoarea mea preferată? 

Dau din cap, impresionat. Nu te prezinţi dacă se presupune că 
sunteţi vechi prieteni. În timp ce Stevens aleargă vreo două 
minute pe aleea amintirilor, unul din cele două mobile ale mele 
îmi vibrează în buzunar. Cel din buzunarul drept este plătit de 
biroul domnului senator. Pe cel din stânga îl plătesc eu. Public și 
privat. După cum spune Matthew, în viaţa mea nu există 
distincţie între cele două. Ce nu înțelege el este că, dacă îţi 
place ce faci, nici n-ar trebui să fie. Verificând să văd dacă 
Stevens este tot ocupat, bag mâna în buzunarul stâng și mă uit 
pe ecranul mic al telefonului. „Număr privat.” Adică toţi cei pe 
care îi știu. 

— Harris, răspund eu. 

— Harris, sunt Cheese, îmi spune asistentul meu, cu vocea 
tremurândă. Deja nu îmi place tonul lui. Nu știu cum să... 
Matthew... a... 

— Ce-i cu Matthew? 

— L-a lovit o mașină, spune Cheese. A murit. Matthew a 
murit. 

Toţi mușchii din corp îmi amorțesc, iar capul parcă îmi 
plutește deasupra umerilor. 

— Ceee? 

— Pur și simplu îţi spun ce am auzit. 

— De la cine? Cine ţi-a spus asta? întreb eu, căutând sursa. 


70 


— Joel Westman, care a aflat și el de la vărul său de la Poliţia 
Capitoliului. Se pare că cineva de la biroul lui Carlin și-a uitat 
permisul de parcare și a trebuit să parcheze în zona cluburilor 
de striptease. Când s-a întors, a văzut cadavrele... 

— Erau mai multe cadavre? 

— Se pare că nenorocitul care l-a lovit a plecat în viteză. A 
intrat într-un stâlp și a murit pe loc. 

Ridicându-mă brusc în picioare, îmi plimb mâna prin păr. 

— De ce nu... Nu-mi vine să cred... Când s-a întâmplat? 

— N-am nicio idee, se bâlbâie Cheese. Eu doar ce... doar ce 
am primit telefonul. Harris, au spus că Matthew ar fi încercat să 
cumpere droguri. 

— Droguri? În niciun caz. 

Senatorul se uită în direcția mea, întrebându-se ce e în 
neregulă. Prefăcându-mă că nu observ, fac singurul lucru pe 
care nu i-l faci niciodată unui senator. Mă întorc cu spatele la el. 
Nu-mi pasă. E vorba de Matthew... prietenul meu... 

— E totul în regulă? întreabă senatorul în timp ce bâjbâi după 
clanţă. 

Fără să răspund, deschid ușa larg și mă reped afară din 
cameră. Direct spre scări. 

— Partea ciudată e că un tip de la FBI a venit aici să te caute, 
adaugă Cheese. 

Pereții de pe lângă scări mă împrejmuiesc din toate părţile. 
Trag de cravată, fiindu-mi greu să respir. 

— Poftim? 

— A spus că are câteva întrebări să-ţi pună, explică Cheese. 
Am vrut să vorbesc cu tine cât mai repede cu putinţă. 

Mâna îmbibată de transpiraţie îmi alunecă pe balustradă, iar 
picioarele mă lasă. Alunec pe primele trepte. Cu ajutorul mâinii 
reușesc să-mi împiedic căderea. 

— Harris, mai ești? întreabă Cheese. 

Sărind peste ultimele trei trepte, ies afară, gâfâind după aer. 
Nu mă ajută. Nu acum, când mi-a murit prietenul. Ochii mi se 
umplu de lacrimi și cuvintele îmi ricoșează în cap. Prietenul meu 
a murit. Nu-mi vine să cred că a... 

— Harris, spune-mi ceva..., adaugă Cheese. 

Strâng din maxilar și încerc să îmi înghit lacrimile. Nu merge. 
Uitându-mă pe stradă, caut un taxi. Nimic la orizont. Fără să 
gândesc, încep să alerg. Mai bine să obţin niște informaţii. La 


71 


Union Station, coada pentru taxiuri e prea lungă. N-am timp de 
pierdut. 

— Harris, întreabă Cheese a treia oară. 

— Spune-mi doar unde s-a întâmplat. 

— Fii atent, nu te pripi... 

— Unde dracu' s-a petrecut accidentul 

— La periferie, pe lângă New Jersey. Lângă clubul de 
striptease. 

— Cheese, ascultă. Nu spune nimănui ce s-a întâmplat. Aici 
nu e vorba de bârfă de birou, ci de un prieten. Ai înțeles? 

Înainte ca el să poată răspunde, închid telefonul, trec de colț 
și măresc pasul. Mersul devine fugă, care la rândul său devine 
alergare în viteză. Cravata îmi flutura peste umăr, unduindu-se 
în vânt. Un ștreang la gât. Sunt un norocos. 

Grăbindu-mă spre pasajul de la New Jersey Avenue, observ 
lumini pâlpâind și învârtindu-se în depărtare. Insă în momentul 
în care realizez că sunt galbene, și nu roșii, îmi dau seama că 
am ajuns prea târziu. Lângă aleea din pietriș, ușa de pe partea 
șoferului a unui camion cu platformă se închide și motorul 
tușește, pornind. Pe platformă se află o Toyota neagră cu partea 
din faţă zdrobită. Şoferul apasă pe acceleraţie și camionul 
huruie spre sud-estul Washingtonului. 

— Aşteptaţi! strig eu, urmărindu-l pe stradă. Vă rog, așteptați! 

N-am nicio șansă. Nici chiar eu nu sunt așa rapid. Însă în 
spatele camionului, Toyota e încă în fața mea. Continui să alerg 
cu toată viteza, holbându-mă la masca aceea care își bate joc 
de mine cu rânjetul unui dovleac de Haloween. Este un zâmbet 
diform, foarte strâns pe partea șoferului. Ca și cum s-ar fi lovit 
de ceva. Și atunci observ pata întunecată de la baza măștii. Nu 
chiar ceva. Cineva. 

Matthew... 

— Așteptaţi... așteptaaaaţi! ţip eu până ce gâtul începe să îmi 
ardă. 

Tot nu reușesc să îngrop durerea. Nimic nu merge. E ca un 
tirbușon în pieptul meu, ce se strânge cu fiecare secundă. Incă 
alerg cât de repede pot, uitându-mă la lume, căutând ceva... 
orice care să aibă sens. Nu găsesc. Degetele de la picioare mi se 
înmoaie. Tălpile mă înțeapă. Și tirbușonul continuă să se 
strângă. 


72 


Camionul aruncă un nor de fum negru de eșapament și 
dispare în depărtare. Eu îmi epuizez puterile chiar dincolo de 
aleea de pietriș - unde camionul a încărcat Toyota. 

Cu două săptămâni în urmă, un curier asiatic de 
șaptesprezece ani a fost victima unui accident cu fuga șoferului, 
la distanță de câteva străzi de unde stau eu. Poliţiştii au 
restricţionat zona timp de aproape șase ore pentru a obţine 
probe de vopsea ale altor vehicule cu care s-a ciocnit mașina. 
Stând aplecat și acoperit de sudoare, cercetez cu privirea strada 
în sus și în jos. Nu e nicio urmă de poliţie. Cine a lucrat în zona 
asta... cine a curățat-o... a găsit răspunsurile de care avea 
nevoie chiar aici. Niciun suspect. Nicio afacere neterminată. 
Nimic îngrijorător. 

Ametit, lovesc o pietricică de pe stradă. Sare de pe asfalt și se 
ciocnește de trotuar. Puțin mai încolo de stâlpul de telefon, se 
vede niște sticlă de la faruri împrăștiată la baza stâlpului și 
petice de iarbă desprinse de unde au scos mașina. Altfel, stâlpul 
este neatins, îmi lungesc gâtul în sus. 

Uitându-mă în urmă, nu e greu să descopăr cum s-a petrecut. 
Urmele de cauciucuri de pe pietriș îmi indică locul unde roţile au 
început să se învârtă. De acolo, urma se duce drept înainte pe 
alee, sfârșind în tomberon. 

Mai lovesc o pietricică, însă atunci când lovește containerul, 
sunetul metalic este diferit de cel anterior. Gol, complet gol. 

La baza tomberonului este un semn, și o băltoacă neagră 
chiar dedesubt. Îmi spun să nu mă uit, dar... trebuie. 
Coborându-mi bărbia, mijesc privirea și trag cu ochiul, ezitând. 
Mă aștept să fie roșie, precum urmările unui atac violent, dar nu 
e. Este neagră. Pur și simplu o pată neagră, superficială. Tot ce 
a mai rămas. 

Stomacul mi-o ia razna, și un val de acid gastric îmi urcă pe 
gâtlej. Strâng din dinţi ca să opresc voma. Capul îmi plutește din 
nou deasupra umerilor și mă clatin pe picioare, dându-mă în 
spate, căutând ceva de care să mă sprijin. Insă nu găsesc nimic. 
Căzând în fund, mă izbesc de pietrișul aleii, cu mâinile afundate 
în pietricele. Înjur, și nu pot să mă mișc. Mă rostogolesc într-o 
parte, însă nu fac decât să ajung înapoi la tomberon, la pata 
neagră și la scârţâitul pietricelelor din jur. Nu știu de ce am 
venit. Am crezut că mă va face să mă simt mai bine, dar nu. Cu 
obrazul lipit de pământ, reușesc să văd în spaţiul îngust de sub 


73 


tomberon. Dacă eram suficient de mic, mă ascundeam 
dedesubt, printre ambalaje de gumă, sticle goale de bere și... E 
un singur lucru care nu are ce căuta aici... Este ascuns bine - îl 
văd doar când soarele cade pe el... 

Înclinându-mi capul într-o parte, îmi strecor mâna sub 
tomberon și scot ecusonul albastru din plastic cu litere albe: 


CURIER AL SENATULUI 
VIV PARKER 


Rămân cu gura căscată. Degetele îmi amorțesc. Ecusonul e 
acoperit cu puţină murdărie, dar se curăţă repede. Strălucește 
chiar - nu e aici de prea multă vreme. Mă uit din nou la urma din 
pubelă și la pata neagră. Poate doar câteva ore. 

La naiba! 

Există un singur motiv pentru care Matthew ar fi intrat în 
contact cu un curier de la Senat. Azi era ziua. Cu pariul nostru 
tâmpit... Dacă au fost amândoi aici, poate că cineva... 

Telefonul îmi sună în buzunar, și când simt vibrația pe picior, 
tresar, sărind în spate. 

— Harris, răspund, deschizând telefonul. 

— Harris, sunt Barry. Unde ești? 

Mă uit la pustietatea din jur, întrebându-mă și eu același 
lucru. 

Barry o fi el orb, dar nu e prost. Dacă mă sună aici, înseamnă 
că... 

— Doar ce am aflat de Matthew, spune Barry. Nu-mi vine să 
cred. Îmi... Îmi pare rău. 

— Cine ţi-a spus? 

— Cheese. De ce? 

Închid ochii și îmi înjur asistentul. 

— Harris, unde ești? 

E a doua oară când pune această întrebare. Doar din acest 
motiv, n-o să primească un răspuns. 

Ridicându-mă în picioare, îmi curăț praful de pe pantaloni. 
Capul încă mi se învârte. Nu pot să fac asta acum... dar... 
trebuie. Trebuie să aflu cine mai știe. 

— Barry, ai mai povestit cuiva despre asta? 

— Nimănui. Aproape nimănui. De ce? 

Mă cunoaște prea bine. 


74 


— Nu contează, îi spun eu. Dar colegii de birou ai lui Matthew 
au aflat? 

— Abia am vorbit cu ei. Am sunat să le spun, dar Dinah... 
Trish de la Senat... știau deja. Cumva au aflat primii vestea. 

Mă uit la numele curierului de pe ecusonul din mână. Tot 
timpul cât am jucat, nu conta niciodată împotriva cui pariam. 
Asta era partea distractivă. Însă acum am un presentiment că e 
singurul lucru care contează. 

— Barry, trebuie să-nchid. 

Închid și formez un nou număr. Dar înainte să termin, aud un 
scrâșnet ușor pe pietrișul din spatele containerului. Mă reped 
până în spatele lui, dar nu e nimeni acolo. 

„Adună-te”, îmi spun. 

Trag adânc aer în piept și îl las să se ducă în jos, până în 
stomac. Așa cum făcea și tata când soseau facturile. Degetul îmi 
caută iar tastatura. E timpul să caut sursa. Și când vine vorba de 
joc, singura sursă pe care o cunosc este persoana care m-a 
introdus în joc. 

— Biroul lui Bud Pasternak, cu ce vă pot ajuta? îmi răspunde o 
voce de femeie. 

Șeful lui Barry. Mentorul meu. 

— Melinda, eu sunt. Pot vorbi cu el? 

— Îmi pare rău, Harris. E într-o conferinţă. 

— Nu poți să îl scoţi? 

— Nu din asta. 

— Haide, Melinda... 

— Nu încerca să mă vrăjești cu farmecul tău, drăguțule. Este 
cu un client important. 

— Cât de important? 

— Rimează cu Bicrosoft. 

În spatele meu, se aude din nou scrâșnetul pietrișului. Mă 
întorc să văd de unde vine sunetul. Ceva mai sus pe alee, în 
spatele unor tufișuri. 

Asta e. Trebuie s-o iau din loc. 

— Vrei să lași un mesaj? întreabă Melinda. 

Nu despre asta. Matthew... FBI... e ca un val tsunami arcuit 
deasupra capului meu, gata să mă înghită. 

— Spune-i că o să trec pe acolo. 

— Harris, nu poţi să întrerupi această ședință... 

— Nici nu mă gândesc, spun eu în timp ce închid telefonul. 


75 


Deja alerg înapoi spre pasaj, care se află la doar câteva străzi 
distanță de Five Street, sediul Pasternak & Associates. 


76 


10. 


— Mă bucur să vă văd, spuse Janos, trecând prin holul de la 
Pasternak & Associates și făcându-i ușor cu mâna unei femei 
gardian. 

— Puteţi să semnaţi aici? întrebă femeia, lovind cu degetele 
dosarul deschis pe biroul ei. 

Janos se opri din mers și se întoarse încet spre gardian. Nu 
era momentul să facă valuri. Era indicat să rămână calm. 

— Sigur, răspunse el în timp ce se apropia de birou. 

Dintr-o mișcare a stiloului, măzgăli numele Matthew Mercer 
pe fișa de semnături. 

Femeia se uită la literele FBI de pe hanoracul albastru cu 
galben al lui Janos. Pentru a părea credibil, Janos scoase la 
iveală o insignă de șerif pe care o cumpărase într-un magazin de 
efecte militare. Gând Janos se uită la ea, femeia îi evită privirea. 

— Ce zi frumoasă, nu? întrebă femeia, uitându-se pe fereastra 
enormă a holului. 

— Bineînţeles, repetă Janos, îndreptându-se spre lift. 
Frumoasă ca o zi de primăvară. 


77 


11. 


— Îmi pare bine să te văd, Barb, îi spun eu, târându-mi 
picioarele pe holul de la Pasternak & Asociaţii și aruncându-i o 
bezea femeii gardian. 

Ea prinde sărutul și îl ascunde. Mereu aceeași glumă. 

— Ce face Stevens? întreabă ea. 

— E bătrân și bogat. Ce-ţi mai face... soţiorul? 

— l-ai uitat numele, nu-i așa? 

— Scuze, mă bâlbâi eu. Am o după-amiază mai proastă. 

— Toată lumea are așa ceva, dulceaţă. 

— Nu mă face să mă simt mai bine. 

— Ai venit să îl vezi pe Barry? 

Dau din cap, iar liftul ţiuie. Barry e la etajul trei, Pasternak la 
patru. Intrând în lift, apăs pe patru. În momentul în care ușile se 
închid, mă sprijin de pereţi. Zâmbetul mi-a dispărut; umerii mi 
se lasă brusc. În buzunar, mă joc cu ecusonul. Liftul huruie, 
urcând spre vârf. 

e 

Cu un bâzâit, uşile se deschid la etajul patru, iar eu mă 
strecor pe holul modern cu spoturi. La dreapta mea e o 
recepționeră. Eu o iau la stânga. Asistenta lui Pasternak nu mă 
lăsa să trec. Nu am de ales, trebuie să ocolesc. Holul se termină 
cu un geam mat, care are alături o tastatură numerică. L-am 
văzut pe Barry intrând pe aici de nenumărate ori. Tastez codul, 
încuietoarea face un clic și intru. Un lobby-ist obișnuit care își 
face rondul. 

Decorate ca o firmă de avocatură, dar cu puţin mai multă 
atitudine, holurile de la Pasternak & Associates sunt împodobite 
cu fotografii stilate, alb-negru, înfățișând steagul american ce 
flutură la Capitoliu, Casa Albă și toate celelalte monumente din 
oraș - orice dovedește patriotism. Mesajul către potenţialii 
clienţi este clar: lobby-iștii de la Pasternak promovează sistemul 
- și lucrează în interiorul său. Cele mai sus-puse relații. 

Fără a pierde timp, evit toate birourile și o iau la dreapta spre 
capăt, pe lângă mica bucătărie. Dacă am noroc, Pasternak va fi 
încă în sala de ședințe, departe de... 

— Harris? mă strigă o voce din spate. 


78 


Mă întorc și afișez un zâmbet fals. Spre uimirea mea, nu 
recunosc faţa. 

— Harris Sandler, nu-i așa? întreabă din nou, în mod evident 
surprins. 

Vocea îi scârțâie, ca scândurile desprinse din podea, și ochii 
verzi, de miel dus la tăiere, au o anumită întunecime 
misterioasă. Se fixează asupra mea ca o capcană. Cu toate 
astea, singurul lucru care mă interesează este hanoracul cu 
albastru și cu galben de la FBI pe care îl poartă. 

— Putem să vorbim un moment? întreabă bărbatul, arătând 
spre sala de ședințe. Promit... că va dura doar o secundă. 


79 


12. 


— Te cunosc? întreb eu, căutând informații. 

Bărbatul în hanoracul FBI afișează propriul zâmbet fals și își 
plimbă mâna prin părul grizonant, tuns scurt. Cunosc acea 
mișcare. Stevens o face când întâlnește alegători. O încercare 
nereușită de a sparge gheața. 

— Harris, poate ar trebui mai bine să ne găsim un loc unde să 
vorbim. 

— Eu trebuie să mă întâlnesc cu Pasternak. 

— Știu. Se pare că îţi e prieten bun. 

Limbajul corpului i se schimbă într-un mod imperceptibil. 
Zâmbește, însă bărbia este îndreptată spre mine. Trăiesc din 
politică. Cei mai mulţi oameni n-ar observa asta, însă eu da. 

— Deci, ai vrea să purtăm această conversaţie în sala de 
ședințe, sau ai prefera s-o facem în faţa întregii firme? întreabă 
el. 

Convingându-mă cu acest argument, dă din cap în semn de 
salut spre o roșcată de vârstă mijlocie care intră în bucătărie 
pentru niște cafea. A vorbi fără a spune nimic. Oricine ar fi tipul 
ăsta, ar putea fi un mare congresmen. 

— Dacă e vorba de Matthew... 

— E vorba de mai mult decât doar de Matthew, mă întrerupe 
bărbatul. Ce mă surprinde e că Pasternak încearcă să nu îţi 
implice numele în asta. 

— Nu înţeleg despre ce vorbești. 

— Haide, Harris, chiar și un tip care nu joacă ar paria 
împotrivă. 

Aluzia este la fel de subtilă precum un trăsnet care mă 
lovește în piept și iau foc. El nu știe doar despre Matthew, ci știe 
despre joc. Și vrea ca și eu să știu asta. 

ÎI privesc cu răceală. 

— Pasternak e în sala de ședințe? 

— Pe aici, spune el, gesticulând precum un fin maestru de 
ceremonii. După tine... 

Eu o iau în faţă. El e chiar în spatele meu. 

— Se pare că vă cunoașteți de multă vreme, spune el. 

— Eu și Pasternak, sau eu și Matthew? 


80 


— Ambele, spune el în timp ce îndreaptă o fotografie alb- 
negru a Curţii Supreme, ce atârnă pe perete. 

Pune întrebări, dar nu îi pasă de răspunsuri. 

Mă uit peste umăr și îl cercetez rapid din ochi. Hanorac... 
pantaloni gri... și pantofi maro din piele de vițel, cu o emblemă 
mică, pe care scrie Ferragamo. Mă întorc spre hol. Frumoși 
pantofi pentru un salariu de la guvern. 

— Chiar aici, spune el, arătând spre ușa din dreapta mea. 

Ca și cea de lângă lifturi, e din geam mat, ceea ce îmi permite 
să vad silueta neclară a lui Pasternak așezat pe scaunul lui 
preferat, negru, din piele, la mijlocul lungii mese de conferinţe. 
Este una dintre primele lecţii ale lui Pasternak: e mai bine să 
stai în centru decât în capul mesei - dacă vrei să reușești ceva, 
trebuie să fii aproape de toţi jucătorii. 

Apuc clanţța și apăs. Nu mă surprinde că Pasternak a ales 
această sala de conferinţe - e cea mai mare din firmă -, însă, în 
vreme ce ușa se deschide, mă uimește faptul că luminile sunt 
stinse. N-am observat asta la început. Cu excepţia luminii slabe 
a soarelui ce intră prin marile ferestre boltite, Pasternak stă în 
întuneric. 

Ușile se trântesc în spatele meu, urmate de un ușor bâzâit 
electric. Ca un radio cu tranzistori ce este pornit. Mă întorc 
tocmai la timp ca să îl văd pe bărbatul cu ochi de miel 
repezindu-se la mine. Are în mână o cutie mică asemănătoare 
cu o cărămidă neagră. Mă aplec în spate în ultimul moment și 
îmi ridic mâna ca un scut. Cutia mi se înfige în braț și mă arde 
ca o mușcătură puternică. Ticălosul. M-a înjunghiat cumva? 

Se așteaptă să mă retrag. În schimb păstrez cutia în braț și îl 
trag mai aproape. In timp ce el se clatină, pivotez pe piciorul din 
spate și îl lovesc chiar în ochi. Capul îi zvâcnește în spate și el se 
împleticește, prăbușindu-se spre ușa din geam mat. Cutia 
neagră îi zboară din mână și se sparge pe podea, împrăștiind 
bateriile pe covor. Bărbatul nu se dă bătut așa ușor. Pipâindu-și 
ochii cu degetele, se uită în sus la mine cu un rânjet admirativ, 
ca și cum i-ar face plăcere. Nu faci o faţă ca asta dacă n-ai mai 
luat vreo câţiva pumni, iar el a mai luat, în mod clar, lovituri mai 
bune ca a mea. și linge marginea buzei și îmi transmite 
mesajul. Dacă vreau să îl doară, trebuie să mă descurc mai bine 
de atât. 


81 


— Cine te-a învăţat să lovești așa? îi cârâie vocea în timp ce 
adună piesele cutiei negre și le pune în buzunar. Tatăl sau 
unchiul tău? 

Incearcă să îmi arate ce știe... să mă impresioneze. N-are 
nicio șansă. Am petrecut peste doisprezece ani la Capitol Hill. 
Când vine vorba de box mental, am dat gata o groază de 
Muhammad Ali ai Congresului. Dar asta nu înseamnă că o să risc 
tot într-o bătaie cu pumnii. 

Se ridică în picioare, iar eu mă uit în jur după ajutor. „Buddy!” 
îl strig eu pe Pasternak. Nu se mișcă. La masa de conferințe... 
stă aplecat pe spate în scaunul său. O mână atârnă peste 
spătar. Ochii îi sunt deschişi. Lumea se înceţoșează în timp ce 
lacrimile mi se adună în ochi. Mă reped spre el, apoi mă opresc 
brusc, ridicându-mi mâinile în aer. „Nu atinge corpul.” 

— Gândești tot timpul, nu-i așa? strigă Trepădușul. 

In spatele meu, aud fâsâitul hanoracului său albastru cu 
galben în timp ce se mișcă încet spre mine. FBI, pe naiba. Mă 
întorc spre el și îl văd că îmi aruncă încă un zâmbet arogant, 
convins că mi-a blocat calea. Mă rotesc spre fereastra boltită și 
curtea interioară din spatele său. Curtea interioară. Și ușa care 
duce acolo. 

Țâșnesc ca un iepure de câmp către ușa din sticlă din spatele 
camerei. Ca și mai înainte, există și o tastatură numerică. Acum 
Trepădușul se mișcă. Mâinile îmi tremură în timp ce tastez codul 
lui Barry. „Haidee”... implor eu, așteptând declicul magnetic. 
Bărbatul o ia în jurul mesei de conferinţe, cu zece pași în urma 
mea. |Incuietoarea se deschide. Imping ușa cu putere, apoi mă 
întorc, încercând s-o închid. Dacă îl închid... 

Işi bagă mâna prin ușă exact când era pe cale să se închidă. 
Se aude un trosnet puternic. Scrâșnește din dinţi de durere, însă 
nu cedează. Imping ușa și mai tare. Mă privește cu ură prin 
sticlă, ochii săi verzi fiind mai întunecaţi ca oricând. Încheieturile 
degetelor se învineţesc, se strecoară prin ușă cu putere. Își bagă 
pantoful prin deschizătură și începe să împingă. Acesta nu e un 
impas din care pot să scap. 

Mă uit peste umăr la restul curții interioare, plină de scaune 
din tec și suporturi de picioare de același fel. In timpul 
primăverii, curtea interioară e folosită mai ales pentru strângeri 
de fonduri exclusiviste ale Congresului. De ce să închiriezi o sală 
când poţi face totul acasă? La dreapta și la stânga mea, zăbrele 


82 


din lemn invadate de iederă creează pereți falși spre acoperiș. 
Drept în faţă se vede o priveliște splendidă a domului de la 
Capitoliu - și ce e cel mai important, a celeilalte clădiri de patru 
etaje chiar de lângă noi. Singurul lucru aflat între cele două 
clădiri este aleea de doi metri ce le desparte. 

Bărbatul se încordează pentru o ultimă opintire. Când umărul 
său lovește în ușă, mă îndepărtez și o las să se deschidă larg. El 
se prăbușește pe podea, iar eu fug direct spre acoperiș. 

— N-o să reușești! strigă el. 

Din nou jocul mental. Nu-l ascult. Nu gândesc. Pur și simplu 
fug. Direct spre margine. Îmi spun să nu mă uit în gol, dar în 
timp ce alerg în acea direcţie, nu văd nimic altceva. Patru 
etaje... doi metri... unu și jumătate dacă am noroc... te rog, 
Doamne, să fie un metru și jumătate. 

Privind fix înainte și fugind pe plăcile din teracotă, strâng din 
dinţi, pun piciorul pe parapetul din ciment și mă arunc în aer. 
Când l-am cunoscut prima oară pe Matthew în facultate, mi-a 
spus că era suficient de înalt ca să sară peste capota unui 
Volkswagen broscuţă. Să sperăm că e la fel și în cazul meu. 

Sărind peste golul de doi metri, ating acoperișul clădirii 
alăturate cu călcâiele și alunec în față până când cad în fund, 
chiar pe osul bazinului. Un fior electric fierbinte îmi urcă pe șira 
spinării. Spre deosebire de curtea interioară, acoperișul aici e 
din smoală și arde ca naiba. Impactul în sine îmi aruncă o 
minitornadă de praf în plămâni, dar n-am timp să mă opresc. Mă 
uit la cealaltă clădire. Trepădușul fuge spre mine, pe punctul să 
sară și el la fel ca mine. 

Ridicându-mă în picioare, mă uit în jur după o ușă sau o scară. 
Nu se vede nimic. Pe cealaltă parte, barele de metal ale unei 
scări de incendiu se văd peste parapet, ca picioarele unui 
păianjen. Năpustindu-mă ca nebunul spre ea, sar peste margine, 
cobor pe scara ruginită și aterizez cu un zdrăngănit pe palierul 
scării de incendiu. Ținându-mă de balustradă și coborând, sar 
câte un rând de scări deodată. Când ajung la etajul doi, aud un 
scrâșnet puternic și simt întreaga scară vibrând. Sus, bărbatul 
atinge palierul. Se uită fioros la mine prin grilaj. Eu am însă un 
avantaj de trei etaje. 

Cu o lovitură, desfac scara din metal, care coboară către 
trotuarul de pe alee. Alunec de pe scară, iar pantofii se izbesc 
de ciment. La stânga mea e o fundătură. La dreapta este 


83 


Bullfeathers, unul dintre cele mai vechi baruri de la Capitol Hill. 
Ar trebui să fie chiar happy hour perfect ca să mă pierd în 
mulţime. 

În timp ce fug pe stradă, se aude un claxon, și un Lexus 
argintiu pune o frână bruscă, aproape dând peste mine. La 
Bullfeathers, îl zăresc pe Dan Dutko - clar cel mai simpatic 
dintre lobby-iștii din oraș - care ţine ușa să intre toată gașca lui 
de prieteni. 

— Ce faci, Harris, ţi-am văzut șeful la televizor, îl aranjezi 
foarte bine, spune el râzând. 

Mă forțez și zâmbesc, făcându-mi loc în fața mulţimii, aproape 
dărâmând o femeie brunetă. 

— Vă pot ajuta cu ceva? întreabă chelnerița în timp ce mă 
împleticesc înăuntru. 

— Unde e baia? o reped eu. E o urgenţă. 

— In spate și la dreapta, spune ea. 

Am speriat-o, fără nicio îndoială. 

Fără să încetinesc, mă năpustesc pe lângă bar, spre partea 
din spate. Dar nu fac la dreapta spre baie. In schimb, alerg 
direct prin ușile batante ale bucătăriei, mă strecor pe lângă un 
bucătar cu o tigaie încinsă, mă feresc de un chelner care ţine în 
echilibru o tavă plină de hamburgeri și urc repede cele câteva 
trepte din spate. Opintindu-mă, lovesc ușa și ies afară, în aleea 
din spate a restaurantului. Am mâncat aici o dată pe 
săptămână, timp de vreo zece ani. Știu unde e baia. Dar dacă 
am noroc, când bărbatul intră în restaurant și o întreabă pe 
chelneriță unde m-am dus, ea îl va trimite în spate și la dreapta. 
Blocat la toaletă. 

Alerg pe alee, cu ochii aţintiţi pe ușa din spate de la 
Bullfeathers. Liniște. Nici chiar el nu e așa de bun să... 

Ușile se deschid, și bărbatul se năpustește afară. 

Amândoi  încremenim.  Scuturându-și capul în fața 
predictibilităţii mele, își aranjează hanoracul. Ascultând cu 
atenţie, aud un zăngănit de chei la stânga mea. In spatele meu, 
în diagonală, un băiat de douăzeci de ani cu o pereche de căști 
deschide ușa din spate a clădirii unde stă. 

Trepădușul se repede spre mine. Eu mă reped spre Căști. 

— Pardon, băiete, scuze, spun eu, băgându-mă în faţa lui. 

Strecurându-mă în clădire, trag cheile din încuietoare și le iau 
cu mine în interior. 


84 


— Tâmpitule! strigă băiatul. 

Făcându-i un alt semn de scuze, trântesc ușa groasă de metal 
și închid. Rămâne afară cu Trepădușul. Eu sunt singur în clădire. 
Il aud deja cum se izbește cu umărul de ușă. Ca și mai înainte, 
n-o să dureze prea mult. 

In spatele meu, scările gri, industriale mă pot duce sus sau 
jos. Privind de jos, printre balustrade, sus e holul principal și 
restul clădirii. Jos e un singur rând de scări și se termină într-o 
fundătură, unde se află un șir de biciclete. Logica îmi spune să o 
iau în sus. Este cea mai sigură cale de ieșire afară. Ce e și mai 
important, instinctul îmi spune să o iau în sus. Motiv pentru care 
o iau în jos. S-o ia naiba de logică. Oricine ar fi acest psihopat, 
știe destul de bine cum gândesc. 

Coborând spre fundătură, găsesc două căldări cu mop goale și 
șapte biciclete, una dintre ele cu roţi ajutătoare și panglici 
curcubeu pe ghidoane. Nu sunt MacGyver. Nu e nimic să pot 
folosi ca armă. Sărind peste suportul din metal pentru biciclete, 
mă ghemuiesc ca o minge și privesc în sus spre balustradă. Din 
acest unghi, sunt ascuns cât se poate. 

Deasupra, ușa se trântește de peretele de beton, iar el intră 
pe casa scării. 

Este la baza scărilor, luând o decizie. Nu e timp să le încerce 
pe amândouă - pentru amândoi, fiecare secundă contează. 

Îmi ţin respiraţia și închid ochii. Pantofii din piele întoarsă 
gâdilă cimentul în timp ce el face un pas înainte. Se aude 
foșnetul hanoracului. Bate repede cu un deget marginea 
balustradei. Se uită peste margine. 

Două secunde mai încolo, se repede pe scări... dar cu fiecare 
pas, sunetul devine tot mai slab. In depărtare, o altă ușă de 
metal se trântește de un perete. Apoi liniște. A plecat. 

Dar în timp ce îmi ridic capul și iau o gură de aer, îmi dau 
seama rapid că problemele abia au început. 

Incerc să stau în picioare, dar amețeala mă doboară imediat, 
abia pot să îmi ţin echilibrul - adrenalina a dispărut demult. 
Retrăgându-mă înapoi în colț, braţele îmi atârnă ca două bucăţi 
de cauciuc. Ca și Pasternak. Și Matthew. 

„Doamne...” 

Inchid din nou ochii. Și din nou, ei se holbează la mine. Ei sunt 
tot ceea ce văd. Zâmbetul fin al lui Matthew și mersul stângaci... 
felul în care Pasternak își trosnea mereu degetul din mijloc... 


85 


Ghemuit, nici măcar nu pot să privesc în sus. Sunt chiar acolo 
unde merit. Matthew m-a pus mereu sus pe un piedestal. La fel 
și Pasternak. Dar n-am fost niciodată mai deosebit. Sau mai 
puţin speriat. Am fost pur și simplu mai priceput în a mă 
ascunde. 

Mă întorc spre bicicleta cu roţi ajutătoare, dar asta nu face 
decât să îmi aducă aminte de fiul de doi ani al lui Pasternak... de 
soţia lui, Carol... de părinţii lui Matthew... fraţii lui... vieţile lor... 
toate distruse. 

Îmi ling buza de sus, și gustul sărat îmi înţeapă limba. E prima 
oară când îmi dau seama de lacrimile care mi se scurg pe față. 

A fost un joc. Un simplu joc stupid. Dar ca orice alt joc, a fost 
nevoie doar de o singură mișcare neinspirată pentru a opri jocul 
și a aminti tuturor cât de ușor e să rănești oameni. Orice ar fi 
văzut Matthew... orice ar fi făcut... bărbatul care mă urmărește 
încearcă să reducă totul la tăcere. Cu orice preţ. Și nici nu e 
vreun novice. Mă gândesc la cum i-a lăsat pe Matthew și pe 
Pasternak... De aia a adunat piesele cutiei negre. Când o să-i 
găsească cadavrul, nimeni n-o să aibă motiv să ridice din 
sprânceană. Oamenii mor la birou în fiecare zi. 

Scutur din cap surprins de noua mea realitate. Nebunul ală 
dubios... felul în care a aranjat totul... și acea cutie neagră, ce 
naiba o fi fost. Poate că nu e de la FBI, dar tipul e clar un 
profesionist. Și, deși nu sunt sigur dacă oprește întregul joc sau 
doar ramura noastră, nu trebuie să fii un geniu ca să observi 
tiparul. Pasternak m-a băgat pe mine, eu l-am băgat pe 
Matthew. Doi au căzut, mai e unul. lar eu sunt următoarea ţintă. 

Îmi ridic genunchii la piept și mă rog ca totul să fie un vis, dar 
nu este. Prietenii mei au murit, iar eu sunt următorul. 

Cum naiba s-a putut întâmpla asta? Mă uit în jur și îmi observ 
reflexia în ghidoanele din crom ale bicicletei puștiului. E ca și 
cum m-aș privi într-o lingură. Toată lumea e deformată. Nu pot 
să ies din asta singur, nu fără ajutor. 

Repezindu-mă pe scări și ieșind pe ușa din spate, alerg cinci 
străzi fără să mă opresc. Fără să fiu încă sigur dacă sunt 
suficient de departe, îmi deschid telefonul și formez numărul de 
la informații. 

— Ce oraș? întreabă robotul cu voce de femeie 

— Washington, D.C. 

— Cu cine doriţi? 


86 


— Departamentul de Justiţie al SUA. 

Îmi lipesc telefonul de ureche în timp ce mi se spune numărul. 
După ce am tastat șapte cifre, trebuie să trec prin trei secretare 
ca să mi se facă legătura. 

Ei și-au jucat cartea cea mare. E timpul să o joc șieupea 
mea. 

Ca întotdeauna, răspunde de la primul apel. 

— Da, răspunde el. 

— Sunt Harris, îi spun eu. Am nevoie de ajutor. 

— Spune-mi unde și când. Deja am plecat... 


87 


13. 


— L-ai pierdut? 

— Pentru moment doar, spuse Janos la telefon în timp ce 
dădea colţul blocului, lângă Bullfeathers. Dar nu va... 

— Nu asta te-am întrebat. Te-am întrebat: L-ai. Pierdut. Pe. 
Harris? 

Janos se opri din mers, în mijlocul străzii. Un bărbat într-un 
Oldsmobile maroniu apăsa pe claxon, ţipând la el să se miște. 
Janos nu se clinti. Cu spatele la Oldsmobile, apucă telefonul și 
inspiră adânc. 

— Da, spuse el la telefon. Da, domnule Sauls, l-am pierdut. 

Sauls lăsă tăcerea să își facă efectul. 

„Tâmpitule”, își spuse Janos. Mai trecuse prin asta și ultima 
oară când lucrase cu Sauls. Oamenii mari simt mereu nevoia să 
demonstreze lucruri importante. 

— Am terminat? întrebă Janos. 

— Da. Am terminat pentru moment, răspunse Sauls. 

— Bun, atunci nu vă mai îngrijoraţi. Am avut o discuţie lungă 
cu omul dumneavoastră din interior. Știu unde locuiește Harris. 

— Crezi că e atât de prost încât să se ducă acasă? 

— Nu vorbesc despre casa lui, spuse Janos. L-am studiat timp 
de șase luni. Știu unde tră'ește. 

În timp ce Janos ajunse în cele din urmă pe trotuar, bărbatul 
din Oldsmobile luă mâna de pe claxon și acceleră. Mașina zvâcni 
înainte, apoi frână chiar lângă Janos, cu cauciucurile scrâșnind. 
Bărbatul din interior cobori geamul pe jumătate: 

— Învață să te porţi, măgarule! ţipă el din mașină. 

Aplecându-se spre mașină, Janos își sprijini calm mâna pe 
geamul pe jumătate deschis, care cedă ușor din cauza presiunii. 
Jacheta i se deschise puţin, atât cât bărbatul să vadă tocul de 
pistol din piele, și, mai important, pistolul Sig de nouă milimetri 
din interior. Janos își ridică un colț al gurii. Bărbatul din 
Oldsmobile apăsă pe acceleraţie cât de repede putu. In timp ce 
roţile se învârteau, iar mașina pleca, Janos își ţinu mâna întinsă, 
lăsându-și inelul să se zgârie de Oldsmobile-ul ce se îndepărta. 


88 


14. 


— Doriţi să comandati? întreabă chelneriţa. 

— Da... da, îi spun eu, ridicând ochii din meniu, ea gândindu- 
se probabil că îl studiez de prea multă vreme. 

Are însă dreptate doar parţial. Stau aici de cincisprezece 
minute, dar singurul motiv pentru care ţin meniul sus e ca să îmi 
ascund faţa. 

— AȘ dori un Stan's Famous, îi spun. 

— Cum doriţi carnea? 

— Mai crudă. Fără brânză... și cu niște ceapă la grătar... 

Pe meniu scrie: „Cele mai bune băuturi din oraș”, dar singurul 
motiv pentru care am ales restaurantul Stan's este clientela. 
Situat puţin mai jos de birourile Washington Post, la Stan's se 
află mereu câţiva reporteri și editori la pândă. Și pentru că 
majoritatea termenelor limită au trecut deja, barul este pur și 
simplu ticsit. Mi-am învățat lecţia. Dacă se întâmplă ceva rău, 
vreau martori cu acces la multă cerneală. 

— Pot să îl iau? întreabă chelneriţa, întinzându-se după 
meniu. 

— Ştiţi, aș prefera să îl mai ţin un pic... dacă se poate. 

Zâmbește și înclină din cap. 

— Doamne, ce ochi verzi aveţi! 

— Mmulţumesc. 

— Scuze, spune ea, controlându-se. Nu voiam... 

— Nu-i nimic, îi spun. Și soția îmi zice același lucru. 

Se uită la mâna mea, dar nu vede nicio verighetă. Enervată, 
se îndepărtează. Nu sunt aici pentru a-mi face prieteni noi, ci 
pentru a-i vedea pe cei vechi... 

Mă uit la încheietura mâinii și cercetez ușa de la intrare. Am 
stabilit să ne întâlnim la nouă. Cunoscându-i programul, am 
crezut că o să fie aici la nouă și un sfert. E aproape nouă și 
jumătate. Îmi iau telefonul ca să-l... 

Ușa se deschide, iar el intră cu mersul său șchiopătat pe care 
îl are în urma unui vechi accident la schi. Își ţine capul în jos, 
sperând să treacă neobservat, dar cel puţin patru oameni se 
întorc și apoi se prefac că se uită în altă parte. Acum știu cine 
sunt reporterii. 


89 


Când l-am cunoscut prima oară pe Lowell Nash, eram 
membru de personal, însărcinat cu mânuirea automatului 
pentru semnături, cu doi ani experienţă; el era șeful de cabinet 
care mi-a scris recomandarea pentru divizia de noapte a firmei 
Georgetown. Trei ani mai târziu, când a intrat în practica 
privată, i-am întors favoarea, îndrumând câţiva donatori serioși 
spre a-i fi lui clienţi. Cu doi ani în urmă, mi-a întors favoarea 
când firma sa a adunat cincizeci de mii de dolari pentru 
campania de realegere a domnului senator. Acum un an, când 
președintele l-a numit procuror general adjunct, i-am întors din 
nou favoarea, asigurându-mă că domnul senator - un membru 
vechi al Comitetului Juridic - face procesul de confirmare cât 
mai ușor cu putință. Așa se lucrează la Washington. Favorurile 
întorc favoruri. 

Lowell este acum persoana numărul doi din Justiţie - una 
dintre cele mai înalte funcţii în domeniul aplicării legii din ţară. ÎI 
cunosc de peste zece ani. Ultima oară i-am făcut eu o favoare. 
Acum e timpul să mi-o întoarcă. 

— Domnule congresmen, îmi spune dând din cap. 

— Domnule președinte, îi răspund și eu cu un semn din cap. 

Acest lucru nu este complet imposibil. La patruzeci și doi de 
ani, Lowell este cel mai tânăr bărbat de culoare care a avut 
vreodată această funcţie. Acest lucru în sine îi oferă 
recunoaștere naţională. Ca și acel titlu din Lega/ Times: 
„URMATORUL COLIN POWELL?” Cântând în strună articolului, 
poartă părul scurt și stă mereu în poziţie de drepţi. N-a făcut 
niciodată armata, dar știe cât de important e să pari că ești 
făcut pentru asta. După cum am spus, Lowell e pe drumul cel 
bun - asta doar dacă nu îl împiedică vreo nenorocire personală. 

— Arăţi ca naiba, spune el, așezându-și pardesiul negru pe 
speteaza scaunului și aruncându-și cheile lângă telefoanele 
mele asortate. 

Nu-i răspund. 

— Spune-mi doar ce s-a întâmplat. 

Din nou, niciun răspuns. 

— Haide, Harris, vorbește-mi, mă imploră el. 

E greu să mă abţin. De asta am și venit. În cele din urmă, ridic 
privirea. 

— Lowell, am nevoie de ajutorul tău. 

— Personal sau profesional? 


90 


— Legal. 

Își încrucișează mâinile pe masă, cu degetele arătătoare în 
sus, ca niște turle de biserică. 

— Cât de rău este? întreabă el. 

— A murit Pasternak. 

Dă din cap. Veștile circulă repede în acest oraș. Mai ales dacă 
este vorba de vechiul tău șef. 

— Am auzit că a fost un atac de cord, adaugă el. 

— Așa spun ei? 

De data asta, el rămâne tăcut. Se uită la reporteri, cercetând 
rapid restaurantul, după care se întoarce spre mine. 

— Povestește-mi despre Matthew, spune el în cele din urmă. 

Încep să îi explic, dar mă opresc. N-are niciun sens. El nu îl 
cunoaște pe Matthew. 

Eu și Lowell ne uităm unul la celălalt. El îmi evită imediat 
privirea. 

— Lowell, ce se întâmplă? 

— Burger - crud, întrerupe chelnerița, așezând farfuria în fața 
mea cu o bufnitură. Dumneavoastră ce ați dori? îl întreabă ea pe 
Lowell. 

— Nimic... mulţumesc. 

Chelnerița îmi mai oferă o ultimă șansă să mă revanșez și să îi 
zâmbesc. Deoarece eu nu fac asta, mă sfredelește cu un surâs 
disprețuitor și se îndreaptă spre altă masă. 

— Lowell, asta nu e... mă opresc și mă străduiesc să cobor 
glasul. Lowell, gata cu șarada asta de tip tăcut și neliniștit, e 
vorba de viaţa mea... 

El tot nu vrea să mă privească direct. Se holbează la faţa de 
masă, jucându-se cu cheile. 

— Lowell, dacă știi ceva... 

— Te-au marcat. 

— Ce? 

— Eşti marcat, Harris. Dacă ei te găsesc, ești mort. 

— Despre ce tot vorbești? Care eî? De unde îi știi? 

Lowell se uită peste umăr. Am crezut că îi cerceta pe 
reporteri, dar nu. Cerceta ușa. 

— Ar trebui să pleci de aici, spuse el. 

— N... nu înțeleg. N-o să mă ajuţi? 

— Nu înţelegi, Harris? Jocul este... 

— Ştii despre joc? 


91 


— Ascultă-mă, Harris. Oamenii ăștia sunt niște animale. 

— Dar tu ești prietenul meu, insist eu. 

Ochii îi cad din nou pe inelul de la chei, care are o mică ramă 
din plastic atașată. Își freacă degetul mare de ramă, și eu o 
privesc mai atent. Fotografia din ramă le înfățișează pe soţia lui 
și pe fetița lui de patru ani. Sunt la plajă, iar valurile se sparg în 
spatele lor. 

— Nimeni nu e perfect, Harris, spune el în cele din urmă. 
Câteodată, greșelile noastre îi rănesc și pe alţii în afară de noi. 

Ochii îmi rămân fixaţi pe inelul de la chei. Cu ce îl au la mâna 
pe Lowell... nici măcar nu vreau să știu. 

— Ar trebui să pleci, spune el pentru a doua oară. 

Hamburgerul din faţa mea rămâne neatins. Dacă mi-a fost 
vreo clipă foame, acum a dispărut. 

— ÎI ştii pe tipul care i-a omorât pe Matthew și pe Pasternak? 

— Janos, spune el cu vocea sugrumată. Omul ăla ar trebui să 
fie într-o cușcă. 

— Pentru cine lucrează? Sunt de la Justiţie? 

Mâinile încep să îi tremure. Începe să se dea pe brazdă. 

— Îmi pare rău pentru prietenii tăi... 

— Te rog, Lowell... 

— Nu mă mai întreba, imploră el. 

Peste umărul lui, aceiași patru reporteri se întorc. 

Îmi închid ochii și ţin palmele lipite de masă. Când îi deschid, 
Lowell se holbează la ceasul meu. 

— Pleacă acum, insistă el. Acum. 

Îi dau o ultimă șansă, dar el nu profită de ea. 

— Îmi pare rău, Harris. 

Ridicându-mă, nu iau în seamă tremurul picioarelor și fac un 
pas spre ușa din faţă. Lowell mă apucă de încheietura mâinii. 

— Nu prin față, șoptește el, arătând în spate. 

Ezit, neștiind dacă să am încredere în el. Nu că aș avea de 
ales. Pentru a doua oară pe ziua de azi, ţâșnesc spre bucătărie 
și îmi fac loc pe ușile batante. 

— Nu aveţi voie acolo, mă avertizează chelneriţa. 

N-o iau în seamă. Bineînţeles, dincolo de chiuvete, e o ușă 
deschisă. Mă reped afară, mă împiedic de treptele de ciment și 
continui să alerg, luând-o de două ori la dreapta pe aleea slab 
iluminată. O pisică neagră îmi taie calea, dar ăsta e ultimul lucru 
de care să mă îngrijorez. Oricine ar fi oamenii ăștia - cum naiba 


92 


pot să se miște așa de repede? O durere pătrunzătoare mă 
lovește la baza gâtului, și lumea se învârte câteva secunde. 
Trebuie să mă așez... să îmi adun gândurile... să găsesc un loc 
unde să mă ascund. Creierul trece în revistă scurta listă de 
persoane pe care mă pot baza. Dar după ce am văzut reacţia lui 
Lowell, e clar că toţi cei pentru care lucrează Janos s-au vârât 
adânc în viaţa mea. Și dacă au ajuns la cineva așa influent ca 
Lowell... 

Drept în faţă, o ambulanţă trece în goană pe Vermont 
Avenue. Sirenele sunt asurzitoare reverberând prin canionul de 
cărămizi al aleii. Îmi caut instinctiv unul din telefoane. Îmi pipăi 
toate buzunarele. La naiba... nu-mi spune că le-am lăsat în... 

Mă opresc și mă întorc. Masa de la restaurant. Nu, nu pot să 
mă întorc. 

Verificând încă o dată, îmi îndes mâna în buzunarul de la sus 
de la sacou. E ceva acolo, dar nu telefonul. Deschid palma și 
recitesc numele de pe ecusonul albastru din plastic: 


CURIER PENTRU SENAT 
VIV PARKER 


Literele albe practic strălucesc în faţa mea. În depărtare, 
sirena ambulanţei se stinge încet. Mă așteaptă o noapte lungă, 
dar, în timp ce trec de colț și fug pe Vermont Avenue, știu exact 
încotro mă îndrept. 


93 


15. 


La ieșirea din restaurantul Stan's, Lowell Nash scrutează pe 
îndelete ambele trotuare de pe Vermont Avenue. Se uită la 
umbrele din dreptul ușilor fiecărui magazin. Îl studie și pe un 
vagabond care dormea pe banca din staţia de autobuz de peste 
stradă. Dar când dădu colţul spre L Street, nu putu detecta nicio 
mișcare. Chiar și aerul plutea neclintit în noapte. Prinzând 
viteză, alergă spre mașina sa, parcată puţin mai sus pe stradă. 

Lowell cercetă din nou trotuarele, ușile și băncile din stații. 
Dacă notorietatea sa recentă l-a învăţat ceva, acest lucru e să 
nu își asume niciodată riscuri. Apropiindu-se de Audiul argintiu, 
bâjbâi după cheia de la mașină, apăsă pe buton și auzi ușile 
deblocându-se. Mai aruncă o privire scurtă în jur, apoi intră și 
închise ușa. 

— Unde naiba e? întrebă Janos de pe scaunul de lângă el. 

Lowell urlă, tresărind așa de brusc, încât se lovi la cot de ușa 
mașinii. 

— Unde e Harris? întrebă Janos. 

— Mă... Se apucă de cot, ţinându-l strâns, de durere. Aaaah. 
Mă întrebam și eu același lucru despre tine. 

— Ce vrei să spui? 

— Te-am așteptat aproape o oră. S-a ridicat în cele din urmă 
și a plecat. 

— Era deja acolo? 

— A și plecat, răspunse Lowell. Unde erai? 

Fruntea lui Janos se încreţi de furie. 

— Ai spus ora zece, insistă el. 

— Am spus nouă. 

— Lasă vrăjeala cu mine. 

— Jur, am spus nouă. 

— Te-am auzit spunând... Janos se opri din vorbă. 

ÎI studie atent pe Lowell. Amorţeala de la cot trecuse demult, 
dar Lowell stătea încă ghemuit, legănându-și cotul și refuzând 
să îl privească în ochi. Dacă Janos ar putea să vadă expresia lui 
Lowell, ar vedea de asemenea și panica întipărită pe faţa 
acestuia. Lowell o fi el slab, dar nu era ticălos. Harris îi era totuși 
prieten. 


94 


— Nu te pune cu mine, îl avertiză Janos. 

Lowell ridică puţin privirea, cu ochii măriţi de spaimă. 

— Niciodată... n-aş face niciodată asta... 

Janos își miji ochii, continuând să îl iscodească cu atenţie. 

— Îţi jur, adăugă Lowell. 

Janos continuă să îl privească. Trecu o secundă. Apoi două. 

Bratul lui Janos ţâșni ca o pisică sălbatică, lovindu-l pe Lowell 
în faţă și trântindu-i capul de fereastra din partea șoferului. 

Refuzând să îi dea drumul, Janos îl trase înapoi, după care îl 
izbi de fereastră din nou. Lowell îl apucă pe Janos de încheietura 
mâinii, luptându-se să se elibereze din strânsoare. Janos nu se 
opri. Cu un ultim brânci, își concentră întreaga greutate în 
lovitură. Fereastra cedă în final în urma impactului, lăsând în 
urmă o urmă în zigzag de-a lungul geamului. 

Trântit în scaunul său, Lowell se ţinu de cap din cauza durerii. 
Simţi sânge prelingându-i-se pe ceafă. 

— E... ești nebun? 

Fără să mai scoată un cuvânt, Janos deschise ușa și dispăru în 
aerul cald al nopții. 

Lui Lowell îi trebuiră vreo douăzeci de minute să se 
dezmeticească. Când ajunse acasă, îi spuse soţiei că un puști de 
pe Sixteenth Street aruncase cu o piatră în mașină. 


95 


16. 


— Poftim, iar începe, spuse Viv Parker într-o după-amiază de 
luni, arătând spre senatorul în vârstă din Illinois. 

— Unde? 

— Chiar acolo... 

Pe partea opusă a Camerei Senatului, în al treilea rând, 
senatorul în vârstă privea în jos, fără a se uita la Viv. 

— Îmi pare rău, tot nu văd, șopti Devin, iar ciocănelul răsună 
în spatele lor. 

În calitate de curieri ai Senatului SUA, Viv și Devin stăteau pe 
treptele mici, învelite în mochetă, de pe marginea tribunei, 
așteptând efectiv ca telefonul să clipească. Nu așteptară însă 
prea mult. Într-un minut, un bâzâit înfundat se auzi din telefon, 
și o luminiță portocalie pâlpâi, dar nici Viv, nici Devin nu 
răspunseră. 

— Senatul, aici Thomas, răspunse un blond cu voce nazală de 
Virginia, ridicându-se în picioare. 

Viv nu înțelegea de ce el se ridica la fiecare telefon. Când îl 
întrebase acest lucru pe Thomas, el îi răspunsese că o face și 
din etichetă, dar și pentru a fi pregătit în caz că trece vreun 
domn senator. În sinea lui, Viv considera că doar o singură 
explicaţie contează cu adevărat: voia de fapt să facă paradă cu 
faptul că era curierul-șef. Chiar și la baza totemului, ierarhia era 
foarte importantă. 

— Da, mă ocup de asta, spuse curierul-șef în receptor. 
Punându-l apoi în furcă, se uită la Viv și la Devin. Au nevoie de 
cineva, explică el. 

Dând din cap, Devin se ridică din locul său de la tribună și se 
repezi spre garderobă. 

Viv se uită la senatorul din Illinois, care își ridică din nou 
privirea și o ţintui pe Viv. Ea încercă să îi evite privirea, însă n-o 
putu ignora. Era ca și cum ar fi încercat să vadă prin pieptul ei. 
jucându-se cu ecusonul de la gât, se întrebă dacă nu cumva 
chiar la acesta se uita el. N-ar surprinde-o prea mult. Ecusonul 
era biletul ei de intrare. Încă din prima zi, avusese grijă să nu 
treacă cineva pe lângă ea și să i-l smulgă. Sau poate că bărbatul 
se uita la sacoul ei bleumarin ieftin... sau poate era din cauză că 


96 


era neagră... sau pentru că era mai înaltă decât toţi curierii, 
inclusiv băieţii. Un metru șaptezeci și nouă - asta fără a pune la 
socoteală pantofii scâlciaţi și tunsoarea scurtă afro, pe care o 
purta la fel ca mama sa. 

Telefonul băzâi ușor lângă ea. 

— Senatul, aici Thomas, spuse curierul-șef ridicându-se în 
picioare. Da, mă ocup de asta. Se întoarse spre Viv în timp ce 
punea receptorul în furcă. Au nevoie... 

Dând din cap, Viv se ridică de la locul ei, dar se uită cu 
precauţie în jos, la mocheta albastră, într-o ultimă încercare de 
a evita privirea senatorului din Illinois. Putea să accepte că e din 
cauza culorii pielii. La fel și cu greutatea - cum o învățase mama 
ei, nu-ți cere scuze pentru ce ţi-a dat Dumnezeu. Insă dacă era 
vorba de sacou, oricât de prostesc ar suna, ei bine... unele 
lucruri ating corzi sensibile. Încă de când au început munca, toţi 
cei douăzeci și nouă de colegi ai ei adorau să se plângă de 
cerinţele uniformei. Toţi curierii Senatului criticau acest lucru. 
Toţi, în afară de Viv. După cum bine știa de la școala ei din 
Michigan, singurii care se plâng de uniforme sunt cei care pot 
concura la capitolul modă. 

— Hai, mișcă-te, Viv, au nevoie chiar acum de cineva! strigă 
curierul-șef. 

Viv nu se osteni să se uite în spate. De fapt, în timp ce grăbea 
pasul spre garderoba din spatele camerei, nu se uita nicăieri 
decât în jos. Simţind încă privirea senatorului cum o ardea și 
refuzând să riște orice fel de contact vizual direct, o luă pe 
culoarul central, dar, în timp ce trecea pe lângă rândul de birouri 
vechi, nu putu ignora vocea din capul ei care o bântuia. Era 
aceeași voce pe care o auzise când avea unsprezece ani și 
Darlene Bresloff îi furase patinele... și când avea treisprezece 
ani și Neil Grubin o împroșcase intenţionat cu sirop de arțar pe 
hainele de biserică. Era o voce puternică, de neclintit. Era vocea 
mamei sale. Aceeași mamă care o obligase pe Viv să se ducă la 
Darlene și să îi ceară înapoi patinele... și care, în ciuda 
implorărilor lui Viv, dusese personal jacheta pătată cu sirop 
acasă la Neil, urcase pe cele trei rânduri de scări, până în 
sufragerie, așa încât mama lui Neil - pe care n-o cunoșteau - să 
o vadă chiar ea. Aceea era vocea care îi reverbera în cap. Și tot 
aceea era vocea pe care o auzise pe culoar... cu senatorul fix în 
fata ei. 


97 


„Poate ar trebui să zic ceva, se hotărî Viv. Nimic nepoliticos, 
ca «La ce te tot uiţi?»” Nu, totuși era vorba de un senator al 
Statelor Unite ale Americii. „N-am de ce să mă port prostește. 
Mai bine să spun ceva precum «Bună ziua, domnule senator»... 
sau ceva de tipul... «Pot să vă ajut cu ceva?» Da, așa. «Pot să vă 
ajut cu ceva?» Simplu, dar direct. La fel ca mama.” 

Având mai puţin de șase metri de parcurs, Viv își ridică bărbia 
suficient cât să se asigure că domnul senator era încă acolo. Nu 
se mișcase din spatele biroului vechi de un secol. Ochii erau 
încă aţintiţi asupra ei. Făcând doi pași, Viv încetini imperceptibil 
și își strânse din nou ecusonul ce îi atârna la gât. Cu degetul 
mare lovi ușor spatele ecusonului, râcâind bucata de bandă 
adezivă lipită de poza mamei sale. Poza lui Viv în faţă, a mamei 
în spate. Așa era corect, se gândise Viv atunci când o lipise 
acolo cu bandă adezivă. Viv nu ajunsese singură la Senat; n-ar 
trebui să fie acolo singură. lar cu mama sa la piept... ei bine... 
fiecare își ascunde puterea în locuri diferite. 

Trei metri în faţă, la capătul culoarului, senatorul se ţinea pe 
poziţii. „Vivian, să nu cumva să dai înapoi, auzea ea avertizările 
mamei sale. Fii încrezătoare.” Viv își încleștă maxilarul și aruncă 
o primă privire la pantofii domnului senator. Tot ce trebuia să 
facă era să ridice privirea și să spună: „Pot să vă ajut cu ceva?... 
Pot să vă ajut cu ceva?...” Și le repetă o dată și încă o dată în 
minte. Continuă să râcâie spatele ecusonului. „Fii încrezătoare.” 
Se afla suficient de aproape să vadă manșeta de la pantalonii 
senatorului. „Ridică-ţi privirea, își spuse ea. Fii încrezătoare.” Și 
luând în cele din urmă o gură de aer, Viv chiar asta făcu. 
Îmbărbătându-se, își ridică capul, se uită în ochii de un gri-închis 
ai senatorului... și cobori rapid privirea înapoi la mocheta 
albastră. 

— Mă scuzațţi, șopti Viv cu o ușoară plecăciune, evitându-l. 

Senatorul nici măcar nu se uită în jos în timp ce ea trecea pe 
lângă el. Părăsind culoarul și îndreptându-se către spatele 
camerei, Viv își eliberă într-un final ecusonul din strânsoare... și 
îl simţi lovindu-i-se de piept. 

— Am ceva pentru tine, Viv, anunță Blutter, în timp ce ea 
deschidea ușa de sticlă unde o întâmpină cunoscutul miros de 
stătut al garderobei. 


98 


Proiectată să depoziteze hainele senatorilor când aceștia 
lucrau în plen, garderoba era totuși un spaţiu înghesuit, mic. Nu 
trebui să meargă prea mult până la Blutter. 

— E aproape? întrebă Viv, deja obosită. 

— S-414-D, spuse Blutter din scaunul său aflat în spatele 
biroului principal din garderobă. 

Dintre cei patru membri de personal cu normă întreagă, care 
se ocupau cu preluarea telefoanelor în garderobă, Ron Blutter 
era cel mai tânăr la douăzeci și doi de ani, motiv pentru care și 
fusese numit șeful garderobei, însărcinat cu supervizarea 
programului de curierat. Blutter știa că era o slujbă de doi bani - 
să ai în subordine șleahta de puberi de șaisprezece, 
șaptesprezece ani -, dar cel puţin era mai bine decât să fie 
curier. 

— Au întrebat personal de tine, adăugă Blutter. Ceva legat de 
biroul sponsorului tău. 

Viv dădu din cap. Singurul mod de a obţine o slujbă de curier 
era de a fi sponsorizat de un senator, dar întrucât era singurul 
curier de culoare din întregul program, se obișnuise foarte bine 
cu faptul că existau și alte cerințe ale slujbei în afara livrării de 
pachete. 

— O nouă ședință foto??? 

— Cred, ridică Blutter din umeri în timp ce Viv semna pe fișa 
de locaţie. Deși după numărul sălii... poate e vorba doar de o 
recepţie. 

— Da, sunt convinsă. 

În spatele ei, ușa garderobei se deschise și senatorul din 
Illinois păși greoi înăuntru, îndreptându-se direct către cabinele 
telefonice aliniate de-a lungul camerei în formă de L. Ca de 
obicei, înăuntru erau senatori care răspundeau la apelurile 
telefonice și pălăvrăgeau. Senatorul intră în prima cabină din 
dreapta și închise ușa. 

— Apropo, Viv, adăugă Blutter în vreme ce telefonul începu să 
îi sune, nu-l lăsa pe senatorul Bau-Bau să te sperie. Nu ești tu de 
vină, ci el. De fiecare dată când se pregătește pentru un discurs 
în plen, se holbează la toată lumea de parcă ar fi fantome. 


29 Photo Op (prescurtare pentru photo opportunity), termen folosit de fotografi pentru 
a desemna un eveniment important, care le oferă posibilitatea de a face poze unei 
personalităţi. În sens negativ, se folosește pentru a desemna acţiunile politicienilor, 
precum plantarea copacilor, adunarea deșeurilor sau vizitarea azilurilor de bătrâni, cu 
intenția de a-și face publicitate electorală pozitivă. (n. tr.). 


99 


— Nu, știu... doar... 

— Nu ești tu de vină, ci el, repetă Blutter. Înţelegi? El e. 

Ridicându-și bărbia, Viv își împinse umerii în spate și își 
încheie sacoul albastru. Ecusonul i se legăna la gât. Se îndreptă 
spre ușă cât de repede putu. Blutter reveni la telefoane. Nu 
trebuia să-l lase să-i vadă zâmbetul de pe față. 

e 

S-414-B... S-414-C... S-414-D... Viv număra în gând, urmărind 
numerele sălilor de la etajul patru al clădirii Capitoliului. Nu 
realizase că senatorul Kalo avea biroul aici, dar era ceva tipic 
pentru Capitoliu - toată lumea împrăștiată peste tot. Aducându- 
și aminte de povestea unei membre de personal care dăduse un 
nou sens conceptului „consfătuire cu un senator”, se opri la ușa 
masivă din stejar și ciocăni cu putere. În realitate, ea știa că 
povestea era o minciună - genul de poveste pe care le-ar spune- 
o Blutter ca să aibă grijă cum se poartă. Într-adevăr, câţiva 
membri de personal poate s-au mai distrat, dar după cum 
arătau ceilalţi... rigiditatea pe care o vedea pe holuri... niciunul 
dintre acești oameni nu făcea sex. 

Așteptând un răspuns, fu surprinsă că nu-l primi. 

Ciocăni încă o dată, doar ca să se asigure. 

Din nou, niciun răspuns. 

Apăsând clanţa, deschise ușa cu un scârțâit ușor. 

— Curier al Senatului, anunţă ea. E cineva aici? 

Niciun răspuns. Viv nu stătu prea mult pe gânduri. Dacă un 
membru de personal caută un senator pentru o ședință foto, 
senatorul ar dori ca ea să ia loc pe un scaun de lângă masa de 
lucru. Dar în biroul întunecat, Viv nu găsi niciun scaun liber. De 
fapt, nu exista nici măcar un birou. În schimb, în centrul camerei 
erau două mese mari de mahon, apropiate pentru a susține cele 
peste douăsprezece monitoare ieșite din uz puse deasupra. În 
stânga ei trei scaune roșii de birou din piele erau îngrămădite 
unul peste celălalt, în timp ce în dreapta, fișete goale, cutii de 
depozitare, câteva tastaturi nefolosite și chiar și un frigider 
așezat cu susul în jos stăteau înghesuite într-un morman 
improvizat. Pereţii erau goi. Nicio poză... nicio diplomă... nimic 
personal. Acesta nu era un birou. După stratul de praf ce 
acoperea jaluzelele pe jumătate coborâte, locul era în mod 
evident părăsit. De fapt, singura dovadă că trecuse cineva pe 


100 


acolo era o notă scrisă de mână de pe marginea mesei de 
sedinte: 


Te rog răspunde la telefon 


În josul paginii era o săgeată arătând spre dreapta, unde un 
telefon stătea deasupra unuia dintre fișetele deschise. 

Derutată, Viv ridică din sprânceană, neînțelegând de ce 
cineva ar... 

Telefonul sună, iar Viv sări înapoi, lovindu-se de uşa închisă. 
Verifică dacă era cineva în cameră. Nimeni. Telefonul sună din 
nou. 

Viv reciti nota și înaintă cu prudență. 

— Alo, răspunse ea, ridicând receptorul. 

— Alo, cu cine vorbesc? răspunse o voce caldă. 

— Cu cine vorbesc? spuse și Viv. 

— Andy, răspunse bărbatul. Andy Defresne. Eu cu cine 
vorbesc? 

— Viv. 

— Și mai cum? 

— Viv Parker, răspunse ea. Este cumva... este cumva vreo 
glumă? Thomas, tu ești? 

Se auzi un clic, iar telefonul muri. 

Viv puse receptorul la loc și privi în sus, spre colțurile 
tavanului. Văzuse odată ceva în genul acesta la B/oopers and 
Practical Jokes?!. Dar nu se vedea nicio cameră de luat vederi pe 
nicăieri. Și cu cât stătea mai mult acolo, cu atât știa că stătuse 
prea mult. 

Întorcându-se, ţâșni spre ușă, apucând clanța cu mâna lac de 
transpiraţie. Se luptă să o deschidă, însă nu se mișca deloc - ca 
și cum cineva o ţinea de afară. Mai apăsă o dată, și în cele din 
urmă cedă. Dar în vreme ce ușa se deschidea, Viv se opri 
împietrită. Un bărbat înalt cu păr negru, dezordonat, îi stătea în 
drum. 

— Viv, da? 

— Îți jur, dacă mă atingi, o să țip așa tare de o să-ți sparg 
biluțele ca pe biluțe... ãăă... biluţe de cristal. 

— Relaxează-te, spuse Harris intrând. Vreau doar să vorbesc 
cu tine. 


21 Emisiune de farse cu camera ascunsă. (n. tr.). 
101 


17. 


Mă uit după un ecuson pe reverul fetei. Nu e acolo. 
Urmărindu-mi reacția, este speriată în mod evident. După ce s-a 
întâmplat cu Matthew, chiar ar trebui să fie. 

— Nu te apropia! ameninţă ea. Ă 

Dându-se în spate, ia o gură de aer, pregătindu-se să ţipe. Imi 
ridic mâna, să o opresc; apoi, din senin, își înclină capul într-o 


parte. 
— la stai așa... zice ea, ridicând din sprânceană. Eu te cunosc 
pe tine. 
li întorc gestul din sprânceană cu propria sprânceană ridicată. 
— Cum? 


— De la... de la acel discurs pe care l-ai ţinut. În fața 
curierilor... 

Se lovește de marginea mesei de ședințe și se uită iar la 
mine. 

— Ai fost... ai fost grozav. Partea aceea despre a-ţi face 
inamicii potriviţi... M-am gândit la asta vreo săptămână. 

Încearcă să mă ia cu zăhărelul. Deja am garda ridicată. 

— Și apoi când... se întrerupe, uitându-se la picioare. 

— Ce? întreb eu. 

— Chestia aia cu Lorax... 

— Nu știu despre ce vorbești. 

— Nuu... haide! Ai pus insigna aceea pe congresmenul 
Enemark. Aia a... aia a fost cea mai tare chestie. 

După cum am mai spus, am garda deja sus. Dar uitându-mă 
la zâmbetul larg de pe faţa ei, încep să mă îndoiesc. La prima 
vedere, este destul de impunătoare, și asta nu doar din cauza 
sacoului bleumarin care o face să arate cu un an sau doi mai în 
vârstă. Pur și simplu înălțimea ei... aproape un metru optzeci... 
e mai înaltă decât mine. Dar cu cât stă mai mult acolo, cu atât 
încep să îi dau de cap. Sprijinită de masă, își aduce umerii în 
față și își coboară gâtul. E același truc pe care îl folosea Matthew 
pentru a părea mai scund. 

— N-a aflat niciodată, nu? întreabă ea, devenind deodată 
nesigură. Despre Lorax, adică? 


102 


Încearcă să nu fie insistentă, însă entuziasmul a pus stăpânire 
pe ea. Inițial, am presupus că era doar teatru. Acum nu mai sunt 
atât de sigur. Imi mijesc ochii, studiind-o îndeaproape. Cusătura 
uzată de pe sacou... cutele de pe cămașa albă... Se vede că nu 
are bani, și felul în care se agită, încercând să ascundă un 
nasture descusut, arată că acesta e o problemă pentru ea. E și 
așa destul de greu să te integrezi când ai șaptesprezece ani; 
devine chiar mai rău când toţi cei din jurul tău sunt cu cel puţin 
zece ani și ceva mai în vârstă. Totuși, ochii de culoarea cafelei îi 
arată cu adevărat vârsta. Cred că e din cauza unei 
independente timpurii legată de lipsa banilor - asta ori ar trebui 
să ia Oscarul pentru cea mai bună actriță. Singura cale de a afla 
este să o las să vorbească. 

— Cine ţi-a povestit despre Lorax? o întreb eu. 

Se întoarce cu sfială la auzul întrebării. 

— Să nu-i spui că ţi-am zis, da? Promite, te rog... 

E cu adevărat rușinată. 

— Ai cuvântul meu, adaug eu, prefăcându-mă că intru în joc. 

— LaRue... de la toaletă. 

— Lustragiul? 

— Ai promis că nu vei spune nimic. Pur și simplu... l-am văzut 
în lift... râdea, iar eu și Nikki l-am întrebat ce era atât de 
amuzant și ne-a zis, dar fără ca altcineva să știe. Ne-a pus să 
jurăm că nu vom spune secretul... 

Cuvintele curg din gura ei ca și cum și-ar dezvălui iubirea 
secretă pentru un boboc de liceu. Cu toate acestea, se simte o 
nuanță de panică în spatele fiecărei silabe. Se pare că ia 
încrederea în serios. 

— Nu te-ai supărat, nu? întreabă ea. 

— De ce m-aș supăra? răspund eu, sperând să o fac să mai 
vorbească. 

— Nu... nimic... Se întrerupe, iar zâmbetul larg îi revine pe 
față. Dar pot să-ţi zic... faptul că i-ai pus insigna cu Lorax... asta 
e, de departe, fără exagerare, cea mai bună farsă a tuturor 
timpurilor! lar Enemark este perfect pentru asta - nu numai 
pentru farsă, dar și din principiu, adaugă ea, înfierbântându-se. 
E toată entuziasm și idealism. Nimic nu o poate opri. Bunicul 
meu... a fost unul dintre ultimii portari ai lui Pullman, și ne 
spunea că dacă nu ne alegem conflictele potrivite... 


103 


— Ai vreo ideea în ce încurcătură mare te afli? spun eu dintr- 
odată. 

Într-un sfârșit, se oprește brusc. 

— Cee? 

Am uitat cum e să ai șaptesprezece ani. De la zero la șaizeci 
și de la șaizeci la zero, toate dintr-un foc. 

— Ştii despre ce vorbesc, îi spun eu. 

Rămâne cu gura larg deschisă. 

— Stai, se bâlbâie ea, începând să se joace cu ecusonul de la 
gât. E cumva vorba despre stilourile din Senat pe care le-a furat 
Chloe? l-am spus să nu se atingă de ele, dar ea tot spunea că 
dacă erau în... 

— N-ai pierdut ceva în ultima vreme? întreb eu, scoțând 
ecusonul ei albastru din buzunar și arătându-i-l. 

Se vede că e surprinsă. 

— Cum l-ai găsit? 

— Cum l-ai pierdut? 

— Habar... Habar nu am... a dispărut săptămâna trecută - mi- 
au comandat pur și simplu unul nou. Fie că minte, fie că spune 
adevărul, nu e deloc proastă. Dacă a intrat într-o încurcătură, 
vrea să știe cât de mare e. De ce? Unde l-ai găsit? 

Mint cu nerușinare: 

— Toolie Williams mi l-a dat, spun eu, referindu-mă la puştiul 
de culoare care a dat peste Matthew. 

— Cine? 

Trebuie să îmi încleștez maxilarul ca să îmi păstrez calmul. 
Bag din nou mâna în buzunar și scot o poză împăturită a lui 
Toolie luată din ediţia de azi-dimineaţă a ziarului Metro. Are 
urechi mari și un zâmbet surprinzător de prietenos. Aproape că 
rup poza în două în timp ce mă chinui să o despăturesc. 

— L-ai mai văzut până acum? o întreb, înmânându-i poza. 

Ea scutură din cap. 

— Nu cred... 

— Ești sigură? Nu e prietenul tău? Sau vreun puști pe care-l 
știi de la... 

— De ce? Cine e? 

Există patruzeci și trei de mișcări musculare pe care fața 
umană le poate face. Am prieteni, senatori și congresmeni care 
mă mint pe faţă în fiecare zi. Bagă buza de jos înăuntru, ridică 
pleoapele de sus, coboară bărbia. Acum, știu toate trucurile. Dar 


104 


să mă ia naiba, când mă uit la această fată de culoare, înaltă, cu 
tunsoarea scurtă afro, nu pot detecta un singur mușchi care să 
îmi sugereze altceva decât inocentă de șaptesprezece ani. 

— Stai puţin, zice ea, de data asta râzând. Asta e vreo farsă? 
Te-a pus Nikki să faci asta? Își întoarce ecusonul albastru ca și 
cum l-ar căuta pe Lorax. Ce i-ai făcut, l-ai umplut cu cerneală ca 
să îl împroaște pe următorul senator cu care vorbesc? 

Aplecându-se, aruncă o privire precaută la ecuson. La gâtul ei, 
ecusonul începe să se răsucească. Observ poza unei negrese, 
prinsă cu bandă adezivă în spate. Presupun că e mama sau vreo 
mătușă. Cineva care îi dă putere - sau care măcar încearcă. 

O studiez din nou pe Viv. N-are machiaj... nici bijuterii la 
modă... nicio tunsoare deosebită - niciunul dintre semnele 
popularității. Chiar și acei umeri aduși în faţă... Există o fată ca 
ea în orice școală - persoana nepopulară care privește înăuntru 
pe la ferestre. În cinci ani, va ieși din carapace, iar colegii ei se 
vor întreba de ce nu au remarcat-o. Acum, stă în spatele clasei, 
privind în tăcere. Ca și Matthew. Ca și mine. Dau din cap. Fata 
asta n-are cum să fie o ucigașă. 

— Uite ce e, Viv... 

— Singurul lucru pe care nu-l înţeleg e cine este acest Toolie, 
spune ea, continuând să chicotească. Sau tot Nikki te-a pus să 
faci și asta? 

— Nu-ţi face griji în legătură cu Toolie. E doar... doar cineva 
care îl știa pe un bun prieten de-al meu. 

Acum e nelămurită. 

— Și ce are asta a face cu ecusonul meu? 

— Chiar asta încerc și eu să înțeleg. 

— Cum îl cheamă pe prietenul tău? 

Mă hotărăsc să mai încerc o dată. 

— Matthew Mercer. 

— Matthew Mercer? Matthew Mercer, spune din nou. De unde 
știu numele ăsta? 

— Nu-l știi; doar... 

— Stai așa, mă întrerupe ea. Nu e tipul care a fost călcat de 
mașină? 

Mă întind și îi smulg fotografia de ziar din mâini. 

Acum ea e cea care mă studiază pe mine. 

— El e cel care mi-a găsit ecusonul? 

Nu îi răspund. 


105 


— De ce ar...? Se oprește, observându-mi privirea. Dacă te 
face să te simţi mai bine, nu știu cum l-a obţinut. Adică, înţeleg 
că ești supărat în legătură cu accidentul prietenului tău... 

Ridic privirea când ea spune cuvântul accident. Mă privește 
fix. Gura i se deschide larg, arătându-i vârsta, dar ochii arată 
ceva diferit. Are o profunzime în privire. 

— Ce? întreabă ea. 

Mă întorc, prefăcându-mă că aud un sunet imaginar. 

— A fost un accident, nu-i așa? 

— OK, toată lumea să se liniștească, spun eu, forțându-mă să 
râd. Ascultă, ar trebui să pleci, Viv. Acesta e numele tău, nu? 
Viv? Viv, eu sunt Harris. 

Ne strângem ușor mâna, iar eu îmi pun cealaltă mână pe 
umărul ei. Asta o știu de la senator. Oamenii nu vorbesc când 
sunt atinși. Ea nici nu se clintește, dar continuă să se uite la 
mine cu ochi de cafea. 

— A fost sau nu un accident? întreabă ea. 

— Bineînţeles că a fost un accident. Sunt sigur că a fost un 
accident. Convins. Pur și simplu... când Matthew a fost lovit de 
mașină, s-a întâmplat ca ecusonul tău să fie într-un tomberon de 
la locul crimei. Asta-i tot. Nu-i mare lucru, n-ai de ce să te 
panichezi. M-am gândit că dacă ai văzut ceva... l-am promis 
familiei că o să mă interesez. Acum știm cel puţin că era doar 
ceva aruncat la gunoi. 

E un discurs destul de bun, care ar merge la nouăzeci și nouă 
la sută din populaţie. Problema e că am impresia că această fată 
e în categoria celor unu la sută. În cele din urmă, am totuși 
noroc. Dă din cap, părând ușurată. 

— Deci ești bine? Ai obţinut tot ce ai nevoie? 

În cele zece minute de când o cunosc, aceasta e cea mai grea 
întrebare pe care a pus-o. Când m-am trezit azi-dimineaţă, am 
crezut că Viv va avea toate răspunsurile. In schimb, sunt iarăși 
în faţa unei foi goale, și acum, singura cale de a umple golurile... 
este să îmi dau seama cine mai e în joc. Matthew are fișiere în 
birou... eu am notițele la mine pe masă... e timpul să dezgrop 
restul mizeriei. Problema e că Janos nu e prost. În momentul 
când voi reintra în vechea mea viaţă, își va înfige cutia neagră 
cu electroșocuri chiar în pieptul meu. Am încercat deja să apelez 
la prieteni... Doar un prost ar mai încerca asta. Mă uit în camera 
micuță, dar n-am cum să mă ascund după deget - n-am nicio 


106 


șansă. Asta dacă nu îmi dau seama cum să devin invizibil... sau 
să fac rost de ajutor în acest sens. 

— Mulţumesc din nou pentru că mi-ai găsit ecusonul, îmi 
întrerupe Viv șirul gândurilor. Anunţă-mă dacă îţi pot întoarce 
favoarea. 

Întorc brusc capul spre ea și îi repet cuvintele în minte. 

Nu știu dacă e cel mai sigur pariu pe care l-am făcut, dar 
acum, având în vedere că viaţa mea atârnă de un fir de aţă, nu 
prea am de ales. 

— Ascultă, Viv, nu vreau să fiu o pacoste, dar... ai vorbit 
serios în legătură cu acea favoare? 

— Sigur, dar are de-a face cu Matthew, pentru că... 

— Nu, nu... deloc, insist eu. E doar un comision rapid... pentru 
o audiere la care lucrăm. O să scapi în două minute. Ce părere 
ai? 

Fără a spune nimic, Viv cercetează camera din jurul nostru, 
de la multitudinea de tastaturi până la grămada de scaune de 
birou uzate. Este singurul punct slab din povestea mea. Dacă 
totul ar fi cu adevărat în regulă, de ce stăm de vorbă într-un 
depozit? 

— Harris, nu știu... 

— E doar ceva ce trebuie să ridici, nu va ști nimeni că ești 
acolo. Tot ce trebuie să faci e să iei un dosar și... 

— Nu avem voie să ridicăm corespondenţă decât dacă trece 
prin garderobă... 

— Te rog, Viv, e vorba doar de un dosar. 

— Îmi pare rău pentru prietenul tău. 

— Ti-am spus, n-are legătură cu Matthew. 

Se uită în jos, observând cusătura de la cotul sacoului. M-am 
dus la o curăţătorie locală să îmi coasă gaura pe care am făcut-o 
ieri în urma saltului de pe clădire. Dar urma e tot acolo. Agită 
din nou în mână ecusonul. 

— Imi pare rău, spune ea, cu vocea tremurându-i ușor. Nu 
pot. 

Renunţând la implorări, cedez și mă forțez să zâmbesc. 

— Da, înţeleg. Nu-i mare lucru. 

Când aveam șaptesprezece ani, în momentul în care îmi 
trecea un gând prin cap, îl și rosteam. Spre mândria lui Viv, ea 
tace. Deschide ușa, corpul ei fiind încă pe jumătate în cameră. 

— Ascultă, ar trebui... 


107 


— Ar trebui să pleci, o aprob eu. 

— Dar dacă tu... 

— Viv, nu te mai agita. O să sun pur și simplu la garderobă - 
se rezolvă imediat. 

Dă din cap, uitându-se prin mine. 

— Chiar îmi pare rău pentru prietenul tău. 

Dau din cap a mulțumire. 

— Deci te mai văd pe la Capitoliu? întreabă ea. 

Mă forțez din nou să zâmbesc. 

— Sigur, îi zic eu. Și dacă ai vreodată nevoie de ceva, sună la 
biroul meu. 

Îi place asta. 

— Și nu uita, adaugă ea, coborându-și vocea, încercând să mă 
imite, cel mai bun lucru pe care îl poţi realiza în viaţă e să îţi faci 
inamicii potriviţi... 

— Fără nicio îndoială, strig eu în timp ce ușa se închide. A 
plecat, iar vocea mea se transformă într-o șoaptă. Fără nicio 
îndoială. 


108 


18. 


Îndreptându-se către holul de la etajul patru, după ce ușa se 
închise în spatele ei, Viv își propuse să nu privească în urmă. 
Indiferent cum ajunsese ecusonul ei acolo, nu fusese nevoie 
decât să vadă expresia disperată de pe fața lui Harris ca să 
înțeleagă încotro se îndrepta această afacere. Când îl văzuse 
prima oară vorbindu-le curierilor, intrase în cameră atât de ușor, 
încât fusese tentată să verifice dacă picioarele îi atingeau solul. 
Chiar și azi, nu era foarte sigură de răspuns. Nu era doar din 
cauza farmecului. La biserica ei din Michigan, văzuse destul 
farmec, însă Harris avea ceva mai mult. 

Dintre cei patru vorbitori care îi întâmpinaseră pe curieri la 
cursul de orientare, doi dintre ei avertizaseră, unul dăduse 
sfaturi... și Harris... Harris îi provocase. Nu numai în calitate de 
curieri, dar și ca oameni. După cum spusese și el, prima regulă a 
politicii era: Nu subestima nici cea mai neînsemnată persoană. 
În momentul în care aceste cuvinte i-au ieșit din gură, toţi cei 
din sală își îndreptaseră spatele. Dar azi, ceea ce văzuse ea în 
acea cameră - azi, bărbatul care avusese curajul de a rosti un 
asemenea discurs, acel bărbat dispăruse demult. Azi, Harris era 
tulburat... la limită... Fără nicio îndoială, încrederea îi era 
distrusă. Orice l-ar fi lovit, îl rănise în cel mai vulnerabil punct al 
său. 

Grăbind pasul, Viv se repezi spre lift. Nu trebuia să aibă 
experiență de-o viaţă petrecută în politică pentru a-și da seama 
că venea un uragan, și chiar acum, ultimul lucru de care avea 
nevoie era să fie în mijlocul lui. „Nu e problema ta, își spunea 
ea. Mergi înainte.” Dar în timp ce apăsa butonul la lift, nu se 
putu abţine. Răsucindu-se brusc, aruncă o privire rapidă spre 
ușa lui Harris. Era tot închisă. Normal. După expresia mohorâtă 
pe care o avea, slabe șanse să iasă afară o vreme. 

Un huruit înfundat rupse tăcerea, iar ușa liftului se deschise, 
și se ivi liftiera - o femeie de culoare, cu pielea închisă, și un 
păienjeniș de fire albe la tâmple. De pe scaunul ei de lemn din 
lift, se uită în sus la Viv și ridică din sprânceană la vederea 
înălțimii ei. 

— Te-a hrănit bine mama ta, nu? întrebă liftiera. 


109 


— Da... cred... 

Fără a mai spune vreun cuvânt, liftiera își acoperi faţa cu 
ziarul. Viv era deja obișnuită cu asta. De la terminarea liceului și 
până acum, nu îi fusese niciodată ușor să se integreze. 

— La Sala Senatului? întrebă liftiera din spatele ziarului. 

— Sigur, răspunse Viv ridicând din umeri. 

Liftiera se opri din cititul ziarului, studiind reacţia lui Viv. 

— Zi nasoală, nu? 

— Mai degrabă ciudată. 

— Priveşte partea bună a lucrurilor: azi am avut salată taco la 
prânz, spuse liftiera, întorcându-se la ziarul său în vreme ce liftul 
cobora clătinându-se. 

Viv dădu din cap a mulţumire, dar liftiera nu observă. 

Fără să privească în urmă, liftiera adăugă: 

— Nu te îmbufna, drăguță, o să faci riduri și chestii de genul 
ăsta. 

— Nu sunt... eu... 

Viv se întrerupse. 

Dacă învățase ceva în ultimele săptămâni, acesta era 
avantajul de a păstra tăcerea. Era singurul lucru pe care familia 
ei încercase mereu s-o învețe - începând de la slujba tatălui ei în 
armată până la munca mamei sale la un cabinet stomatologic, 
Viv știa ce înseamnă să îţi ţii gura închisă și urechile ciulite. Și, 
într-adevăr, acesta a și fost motivul pentru care Viv obținuse 
această slujbă. In urmă cu un an, mama ei stătea aplecată peste 
scaunul în care un pacient îmbrăcat într-un costum cu dungi 
avea nevoie urgentă să-și scoată măselele de minte. Dacă n-ar 
fi ascultat conversaţia bolborosită, n-ar fi auzit niciodată că 
pacientul era senatorul Kalo din Michigan, unul dintre cei mai 
vechi promotori ai programului de curierat. După ce își făcuse 
patru dinţi, senatorul ieși cu numele lui Viv în buzunarul de la 
sacou. Fusese nevoie doar de asta pentru a-i schimba viaţa: o 
favoare generoasă din partea unui străin. 

Sprijinindu-se de grilajul din spate al liftului, Viv citi ziarul 
peste umărul liftierei. Un alt judecător de la Curtea Supremă se 
retrage. Fiica președintelui e din nou în încurcătură. Dar niciuna 
dintre acestea nu părea o știre importantă. Pe podea, restul 
ziarului era băgat sub scăunel. Secţiunea „Metro” era deasupra. 
Ochii lui Viv se opriră direct pe titlul: „Identitatea șoferului 
ucigaș dezvăluită”. Sub titlu era poza pe care i-o arătase Harris. 


110 


Tânărul negru cu zâmbetul prietenos. Toolie Williams. Viv nu-și 
putea lua ochii de la el. Dintr-un motiv anume, ecusonul ei 
fusese găsit în apropierea unui cadavru. Nici cea mai bună 
justificare nu putea fi suficient de bună. 

— Pot să iau asta o secundă? întrebă ea aplecându-se și luând 
ziarul de sub scăunel. 

Își miji privirea când apropie ziarul de ochi. Fotografia se 
înceţoșa într-o pădure de puncte gri. Clipind o dată, imaginea 
reveni - și Toolie Williams se uita din nou fix la ea. Gândurile i se 
îndreptară clin nou spre senatorul Kalo. Fusese nevoie doar de 
asta pentru a îi schimba viaţa. O favoare generoasă din partea 
unui străin. 

— Poftim, anunţă liftiera în timp ce liftul se opri, iar ușa se 
deschise scârțâind. Etajul întâi... 

Din momentul în care Viv își plecase capul trecând pe lângă 
senatorul din Illinois, cu privirea sa insistentă, o auzea pe mama 
sa cicălind-o: „Apără-te. Întotdeauna să te aperi”. Acesta fusese 
în parte motivul pentru care mama vrusese ca ea să ajungă la 
Capitol Hill. Însă acum, în timp ce se uita la fotografia pixelată 
din ziar, își dădu seama că mama ei nu menţionase decât o 
parte a poveștii. Nu e vorba doar să te aperi pe tine, ci și să-i 
aperi pe cei care au nevoie. 

— Aici voiai să ajungi? întrebă liftiera. 

— De fapt, am uitat ceva sus, răspunse Viv. 

— Tu ești șefa. Etajul patru să fie atunci - hopa, hopa sus... 

e 

Strecurându-se printre uşile liftului, Viv grăbi pasul pe hol, 
sperând că nu e prea târziu. Sacoul prea mare flutura în spatele 
ei în timp ce fugea. Dacă l-a pierdut... Nu. Nu voia să se 
gândească la asta. Fii încrezătoare. Fii încrezătoare. 

— Scuze... daţi-mi voie... strigă ea, făcându-și loc printre doi 
membri de personal, fiecare cu un dosar compartimentat în 
mână. 

— Mai încet, o avertiză cel mai înalt. 

„Tipic, gândi Viv. Tuturor le place să le dea ordine curierilor.” 
În mod instinctiv, încetini și reveni la un mers mai calm - dar 
după ce făcu doi pași, se uită înapoi la cei doi bărbaţi. Erau doar 
membri de personal. Bineînţeles, ea era curier, dar... și ei erau 
doar membri de personal. Grăbindu-se, începu să fugă. Se 
simțea mai bine decât credea. 


111 


La capătul holului, se opri brusc, asigurându-se că holul era 
gol, și ciocăni la ușă. 

— Eu sunt! strigă ea. 

Niciun răspuns. 

— Harris, sunt Viv. Ești acolo? 

Din nou, niciun răspuns. Încercă și clanţa. Nu se clinti. Era 
încuiat. 

— Harris, e o urgenţă...! 

Se auzi un clic. Clanţa se întoarse și ușa masivă se deschise. 
Harris își iţi capul, verificând cu precauţie holul. 

— Ești bine? întrebă el în cele din urmă. 

Ștergându-și palma de picior, Viv rosti din nou întrebarea. 
Dacă voia să se retragă, aceasta era șansa ei. Simţțea cum 
ecusonul i se legăna la gât. Nu încercă să îl apuce. Nici măcar o 
dată. În schimb, se uită fix în ochii lui Harris. 

— Eu... ăă... voiam doar... mai ai nevoie să ridic 
corespondenţa de care ziceai? 

Harris încercă să își ascundă rânjetul, dar nici chiar el nu era 
suficient de bun ca să reușească. 

— Nu va fi așa ușor cum crezi. Eşti sigură că poţi...? 

— Harris, sunt una din cele două fete de culoare dintr-o școală 
de albi, iar eu sunt cea mai închisă la piele. Intr-un an, mi-au 
spart vestiarul și au scris negrotei pe spatele bluzei de sport. Ce 
poate să fie mai greu? Acum zi-mi unde să mă duc înainte să mă 
sperii și să mă răzgândesc. 


112 


19. 


Holbându-se la foaia de hârtie lipită de frigiderul din oţel 
inoxidabil al garderobei, Viv urmări cu degetul pe lista în ordine 
alfabetică a senatorilor. Ross... Reissman... Reed. În spatele ei, 
în plen, senatorul Reed de Florida ţinea un alt discurs despre 
importanța industriei de închiriere a bunurilor care intră în 
proprietatea chiriașului după ce acesta termină de plătit chiria. 
Pentru Reed, era modalitatea perfectă de a-și îmbunătăți 
imaginea de susținător al afacerilor. Pentru Viv, era momentul 
potrivit pentru a-i aduce vorbitorului niște apă, chiar dacă voia 
sau nu. 

Uitându-se încă o dată pe schemă, citi cele trei coloane: 
„Gheaţăa”, „Fără gheaţă” și „Saratoga Seltzer”. Viv considera 
asta unul dintre cele mai bune beneficii ale puterii în Senat. Nu 
numai că știu cum îţi place cafeaua, știu și cum îţi place apa. 
Conform tabelului, Reed era la categoria fără gheaţă. „Cifre”, 
gândi Viv. 

Nerăbdătoare să se miște, scoase o sticlă de apă din frigider, 
turnă din ea într-un pahar rece și își croi drum spre sală. 
Senatorul Reed nu ceruse apă și nici nu chemase vreun curier. 
Dar Viv știa prea bine cum funcţiona securitatea în programul 
de curierat. Și, într-adevăr, cu atâţia adolescenţi de 
șaptesprezece ani lucrând alături de membri adulţi de personal, 
programul se asigura că activitatea fiecărui curier era justificată. 
Dacă Viv voia să dispară vreo oră, cea mai bună cale era să 
pretindă că e legat de lucru. 

În vreme ce Viv punea apa lângă tribuna senatorului, acesta, 
ca de obicei, o ignoră. Zâmbind în sinea ei, se aplecă aproape 
de el - suficient de mult ca să pară real - ca și cum ar fi primit 
instrucțiuni. Răsucindu-se de parcă primise o sarcină, Viv se 
duse înapoi spre garderobă și se îndreptă direct spre biroul 
șefului de curieri. 

— Reed tocmai m-a rugat să fac un comision, îl anunţă ea pe 
Blutter, care, ca de obicei, era ocupat cu un telefon. 

Rasfoind fișa de locaţie de pe birou, Viv se semnă. Sub 
„Destinaţie”, scrise Rayburn - clădirea cea mai îndepărtată din 
complexul Capitoliului, unde livrările curierilor Senatului erau 


113 


încă permise. Numai astfel mai câștiga cel puţin o oră, și chiar 
de o oră avea nevoie. 
e 

În cinci minute, Viv deschise ușa din lemn noduros de alun a 
garderobei Camerei. 

— Am venit să ridic corespondenţa, îi spusese ea gardianului. 

El îi dădu drumul înăuntru. În timp ce intra în garderobă, fu 
izbită de mirosul aburind de hotdog. Mai încolo, la dreapta, 
urmări mirosul spre mica adunare de congresmeni și membri ai 
personalului, îngrămădiţi în faţa unei mese, sursa-aromei de 
hotdog. Nici vorbă de miros de trabuc sau de alte clișee despre 
politicieni - în Camera Reprezentanţilor, acesta era izul adevărat 
din garderobă. Și, adulmecând, Viv observă subtila, dar 
inevitabila diferență: senatorii primeau gheaţa conform 
preferințelor fiecăruia; membrii Camerei se băteau pentru 
propriii hotdogi. Clubul Milionarilor versus Camera Poporului. O 
singură naţiune în ochii lui Dumnezeu. 

— Pot să vă ajut cu ceva? o întrebă o voce de femeie în vreme 
ce își făcea loc spre camera plenului. 

Întorcându-se, văzu o femeie minionă cu păr blond, cret, 
stând în spatele unui birou de lemn. 

— ÎI caut pe supervizorul curierilor, explică Viv. 

— Prefer termenul „suveran”, spuse femeia ironic, dar 
suficient de serios încât să o facă pe Viv să se întrebe dacă 
fusese sau nu o glumă. Înainte să poată comenta, telefonul de 
pe biroul femeii sună, iar ea bâjbâi după receptor. Garderoba, 
anunţă ea. „Da... numărul camerei?... Voi trimite pe cineva 
imediat...” Ridicând un deget în aer, le făcu un semn curierilor 
care stăteau pe băncile din mahon de lângă biroul ei. Peste o 
secundă, un băiat de origine spaniolă, la vreo șaptesprezece 
ani, îmbrăcat în niște pantaloni gri și o jachetă bleumarin, sport, 
sări din scaunul său. 

— Gata să o întinzi, A.].? întrebă femeia în timp ce băiatul o 
cerceta pe Viv. 

Văzându-i sacoul, afișă un zâmbet de dispreţ aproape 
imperceptibil. Sacou în loc de jachetă sport. Chiar și la nivelul 
curierilor, era Camera versus Senatul. 

— Ridică corespondenţa în Rayburn B-351-C, adăugă femeia. 

— larăși? se plânse curierul. Oamenii ăștia n-au auzit de e- 
mail? 


114 


Ignorând plângerea, femeia se întoarse la Viv. 

— Deci, cu ce te pot ajuta? întrebă ea. 

— Lucrez la Senat... 

— Evident, spuse femeia. 

— Da, ei... noi... ăă... ne întrebam dacă urmăriţi livrările 
curierilor. Avem un senator care și-a primit pachetul săptămâna 
trecută și jură că i-a dat curierului un alt plic la ieșire - dar în 
mod firesc, pentru că e senator, nu știe dacă acel curier era de 
la Cameră sau de la Senat. Toţi arătăm la fel, știi. _ 

Femeia zâmbi la această glumă, iar Viv respiră ușurată. In 
sfârșit, reușise. 

— Păstrăm doar ce e recent, spuse femeia, arătând spre fișa 
cu semnături. Restul se duc la gunoi. 

— Deci nu aveți nimic dinainte de... 

— Azi. Asta e. Le arunc la gunoi în fiecare seară. Să fiu 
sinceră, e acolo doar ca să ţină evidenţa voastră. Dacă unul 
dintre voi dispare, ei bine, știi ce se întâmplă când lași 
adolescenţi de șaptesprezece ani să se plimbe printr-o cameră 
plină de congresmeni... 

Dându-și capul pe spate, femeia fornăi zgomotos pe nas. 

Viv rămase într-o tăcere deplină. 

— Relaxează-te, dragă, e doar umor de curieri. 

— Da, spuse Viv, forțându-se să zâmbească. Ascultă, ăă... pot 
face niște copii? Măcar să-i arătăm ceva. 

— Te rog, spuse femeia cu păr creţ. Orice îţi face viața mai 
ușoară... 


115 


20. 


Blocat în camera de depozitare și așteptând-o pe Viv, ţin 
receptorul la ureche în vreme ce formez numărul. 

— Biroul domnului congresmen Grayson, răspunde în cele din 
urmă un tânăr cu accent monoton de Dakota de Sud. 

Trebuie să-l apreciezi pe Grayson pentru asta. De fiecare dată 
când sună un alegător, prima voce pe care o aude este a 
recepţionerului. Numai din acest motiv, congresmenii inteligenţi 
au grijă ca funcţionarii care lucrează cu publicul să aibă accentul 
potrivit. 

Uitându-mă peste grămada de scaune din depozit, apuc 
receptorul și fac o pauză suficientă cât să îl fac să creadă că 
sunt ocupat. 

— Bună ziua, aș dori legătura cu persoana care se ocupă cu 
alocările de fonduri, spun eu în cele din urmă. Cumva, cred că 
am pierdut fișa de informaţii. 

— Un nume? 

Sunt tentat să folosesc numele lui Matthew, dar veștile au 
circulat probabil deja. Cu toate acestea, frica e mai importantă. 

— Sun din partea Alocărilor Interne. Trebuie să... 

Întrerupându-mă, recepţionerul mă pune în așteptare. Câteva 
secunde mai încolo, revine. 

— Îmi cer scuze, spune el. Asistentul său zice că tocmai a ieșit 
pentru o clipă. 

Este o minciună evidentă. La acest nivel, membrii de personal 
ai Camerei nu au asistenți. Indiferent de asta, nu ar trebui să fiu 
surprins. Dacă sun pe linia principală, nu este un telefon ce 
merită să fie preluat. 

— Spuneţi-i că sunt de la biroul președintelui Senatului și că 
este vorba despre cererea congresmenului Grayson... 

Sunt din nou pus în așteptare. Și din nou revine în câteva 
secunde. 

— Aşteptaţi un moment, domnule. Vă fac legătura cu Perry... 

Prima regulă a politicii: tuturor le e frică. 

— Aici Perry, răspunde o voce stridentă, dar aspră. 

— Bună, Perry, sun de la Alocări Interne... să rezolv 
problemele lui Matthew după ce... 


116 


— Da, nu... am auzit. Chiar îmi pare rău. Matthew era un 
drăguţ. ` 

Spune cuvântul „era”, iar eu închid ochii. Incă mă lovește ca o 
șosetă plină de monede. 

— Deci cu ce te pot ajuta? întreabă Perry. 

Mă gândesc la pariul iniţial. Orice o fi văzut Matthew în acea 
zi... motivul pentru care el și Pasternak au murit... au început cu 
asta. Vânzarea unei mine de aur din Dakota de Sud ce trebuia 
introdusă în proiect. Biroul lui Grayson a făcut prima cerere. Nu 
am prea multe informaţii în afară de asta. Tipul ăsta îmi poate 
oferi mai mult. 

— De fapt, reexaminăm diferitele cereri, explic eu. Când 
Matthew... De când a murit Matthew, vrem să ne asigurăm că 
știm prioritățile tuturor. 

— Bineînţeles, bineînțeles... mă bucur că pot fi de ajutor. 

Face parte din personalul unui parlamentar mai puțin 
important și crede că îi pot pasa niște proiecte. In acel moment, 
acreala din voce se evaporă. 

— OK, încep eu, uitându-mă la foaia goală de hârtie din fața 
mea. Mă uit pe lista iniţială de cereri și, evident, înțeleg că nu 
ați fi șocați să aflaţi că nu se pot rezolva toate... 

— Bineînţeles, bineînţeles, spune pentru a doua oară, 
chicotind. 

Aproape că îl aud cum se lovește peste genunchi. Nu știu cum 
se descurca Matthew. 

— Deci ce proiecte sunt cele mai urgente? întreb eu. 

— Sistemul de canalizare, răspunde imediat, dintr-o răsuflare. 
Dacă puteţi rezolva asta... dacă putem îmbunătăţi canalizarea... 
e singurul lucru care ne poate câștiga simpatia districtului. 

E mai inteligent decât credeam. Ştie cât de jos este acest 
congresmen în ierarhie. Dacă cere toate jucăriile de pe lista de 
Crăciun, e norocos să primească una singură. Mai bine să se 
concentreze pe casa de păpuși Barbie pe care o visează orice 
copil. 

— Acel sistem colector... chiar ar schimba soarta alegerilor, 
adaugă el, deja implorând. 

— Deci restul de pe listă... 

— Este de importanţă secundară. 

— Dar cum rămâne cu mina de aur? întreb, aruncând prima 
momeală. Credeam că Grayson și-o dorea foarte mult. 


117 


— Și-o dorea foarte mult? Nici măcar nu auzise de ea. Am 
adăugat-o pentru un donator, să pară că ne dăm toată silinţa. 

Când Matthew mi-a povestit despre pariu, a spus exact 
același lucru: că celor din biroul lui Grayson nu le păsa de mină - 
ceea ce înseamnă că tipul ăsta, Perry, ori este complet de 
acord, ori încearcă să doboare pe cont propriu recordul la 
baliverne. 

— Ciudat... zic eu, încercând să sap mai adânc. Credeam că 
Matthew a primit niște telefoane privind acest lucru. 

— Dacă a primit telefoane, e numai pentru că Wendell Mining 
a făcut lobby. 

Scriu „Wendell Mining” pe foaia de hârtie. Când vine vorba de 
joc, am crezut întotdeauna că diversele voturi sau cereri erau 
neimportante - însă nu și dacă mi se spune cine mai e în joc. 

— Cum rămâne cu restul delegaţiei tale? întreb eu, referindu- 
mă la senatorii din Dakota de Sud. O să sară cineva cu gura 
dacă eliminăm cererea legată de mină? 

Crede că vreau să mă acopăr înainte să renunţ la mina de 
aur, dar ceea ce doresc eu să aflu e cine altcineva din Congres 
mai e interesat de proiect. 

— Nimeni, spune el. 

— E cineva împotrivă? 

— E vorba despre o mină de aur abandonată dintr-un oraș 
atât de mic, că nici măcar nu are semafoare. Să fiu sincer, nu 
cred că știe nimeni ceva despre asta în afară de noi. 

Aud un alt hohot de râs, în timp ce se lovește cu palma peste 
picior, râs ce mă zgârie pe creier. Acum trei nopţi, cineva a 
pariat o mie de dolari pentru dreptul de a introduce mina de aur 
în proiect. Altcineva a pariat cinci mii. Asta înseamnă că mai 
sunt cel puţin doi oameni undeva care urmăreau ce se întâmplă. 
Insă acum nu reușesc să-l găsesc pe niciunul din ei. 

— Deci cum stăm cu sistemul nostru de canalizare? întreabă 
Perry de la celălalt capăt al firului. 

— O să mă străduiesc, îi spun eu, uitându-mă la foaia aproape 
goală de hârtie. 

Cuvintele „Wendell Mining” plutesc ușor deasupra mea. Dar 
când apuc hârtia și o recitesc pentru a șasea oară, simt cum 
tabla de șah se mărește ușor. Bineînţeles. Nici nu mă gândisem 
la asta... 

— Mai ești pe fir? întreabă Perry. 


118 


— De fapt, trebuie să fug, îi zic eu, simțind deja mușcătura 
puternică a adrenalinei. Mi-am adus aminte că am de dat un 
telefon. 


119 


21. 


— Bună ziua, am venit să ridic corespondenţa, anunță Viv 
intrând în camera 2 406 a clădirii Rayburn, sediul fostului șef al 
lui Matthew, congresmenul Nelson Cordell din Arizona. 

— Cum? întrebă tânărul cu accent indian din spatele biroului. 

Purta o cămașă din denim cu cravată îngustă din piele, care 
avea o clemă din metal marcată cu stema Arizonei. Viv nu 
văzuse așa ceva în birourile celorlalți membri din Arizona. 
„Bravo lui Cordell”, se gândi Viv. Era drăguţ să vezi că își aduce 
cineva aminte de locul său de baștină. 

— Am primit un telefon să ridicăm corespondenţa, explică Viv. 
Aici e 2 406, nu? 

— Da, spuse tânărul recepţioner, uitându-se pe biroul său 
după corespondenţă de livrat. Dar n-am chemat un curier. 

— Ei bine, cineva a făcut-o, spuse Viv. Era un pachet pentru 
sala de plen. 

Tânărul se ridică, și cravata de piele i se lovi de piept. Tuturor 
le e frică de șef - după cum spusese Harris. 

— Pot să folosesc un telefon? întrebă Viv. 

El arătă spre telefonul de pe masa din fier forjat în stil sud- 
vestic. 

— O să verific să văd dacă l-a solicitat altcineva. 

— Grozav... mulțumesc, spuse Viv în timp ce tânărul dispăru 
pe o ușă la dreapta. După ce el dispăru, Viv ridică receptorul și 
tastă cele cinci cifre pe care i le dăduse Harris. 

— Aici Dinah, răspunse o voce de femeie. 

In calitate de colegă a lui Matthew și șefă a subcomitetului de 
Alocări Interne al Camerei, Dinah avea un acces incredibil la o 
cantitate impresionantă de putere. Mai mult de atât, avea un 
sistem de identificare a apelantului, motiv pentru care Harris îi 
spusese să efectueze apelul de aici. Chiar acum cuvintele „Dl. 
Cordell” îi apăreau pe ecranul digital al telefonului. 

— Bună, Dinah, începu Viv, atentă să își menţină vocea 
coborâtă și liniștită, sunt Sandy, te sun din biroul de personal. 
Imi cer scuze că te deranjez, dar domnul congresmen dorea să 
se uite la câteva dintre agendele cu proiecte ale lui Matthew, ca 
să se asigure că e informat la ședință... 


120 


— Nu cred că e o idee prea bună, spuse brusc Dinah. 

— Pardon? 

— Ştii... informaţiile de acolo... nu e bine să le las să 
rătăcească în afara biroului. 

Harris o avertizase că s-ar putea întâmpla asta. De aceea, îi 
dădu o replică ce îi asigură lovitura de graţie. 

— Domnul congresmen le vrea, insistă Viv. 

Urmă o scurtă pauză la capătul celălalt al liniei. 

— O să le pregătesc, spuse Dinah în cele din urmă. 

In spatele lui Viv, ușa din dreapta se deschise și tânărul 
receptioner reintră în cameră. 

— Grozav, se bâlbâi Viv. O... o să trimit pe cineva să le ridice. 

Inchizând telefonul, Viv se întoarse către biroul principal de la 
recepţie. 

— Vina mea, am greșit camera, îi spuse Viv recepţionerului în 
timp ce se îndrepta spre ușă. 

— Nu-ţi face griji, răspunse el. Nu-i nimic. 

e 

Refuzând să aștepte liftul, Viv cobori alergând cele patru 
rânduri de scări, sărind ultimele două trepte și aterizând cu un 
mic pocnet pe podeaua lucioasă de la subsolul clădirii Rayburn. 
In medie, un curier al Senatului străbătea unsprezece kilometri 
de hol în fiecare zi, ridicând și livrând pachete. Într-o zi 
obișnuită, acei unsprezece kilometri puteau să îi ducă de la sala 
de audieri unde Nixon a fost pus sub acuzare în cazul 
Watergate, pe lângă camera veche a Curţii Supreme, unde 
Curtea a dat un verdict pentru prima oară în cazul Dred Scott, 
până la partea de vest de la Capitoliu, unde toți noii președinți 
rostesc jurământul de învestitură, și până în centrul imensei 
rotonde - sub arcul maiestuos al domului - unde se aflaseră 
cândva depuse trupurile lui Abraham Lincoln și John F. Kennedy. 
Viv îl vedea în fiecare zi, însă nu mai fusese așa entuziasmată 
din prima ei zi de muncă. 

Incă neștiind dacă era vorba de entuziasm sau de frică, nu 
lăsă emoţiile să o încetinească. Cu inima bătând să îi sară din 
piept, coti pe holul de un alb fantomatic - Viv Parker nu mai 
ducea corespondența, ea făcea în sfârșit ce promisese iniţial 
programul de curierat: se făcea cu adevărat importantă în viața 
cuiva. 


121 


Oprindu-se în fața camerei B-308, simţi că avântul i se 
domolește. Acesta era încă biroul lui Matthew - și dacă nu era 
atentă, nu avea să reușească. Întinzându-se ca să apuce clanţa, 
verifică holul, așa cum o instruise Harris. La stânga ei, ușa spre 
o baie de serviciu lăsa să se vadă puţin înăuntru, dar, din câte 
putea ea să observe, nu era nimeni acolo. La dreapta, holul era 
pustiu. 

Ținându-și respiraţia, apăsă clanţa, surprinsă de cât de rece 
era. În timp ce se sprijinea de ușă, primul lucru pe care îl auzi fu 
telefonul - la stânga ei, dincolo de carpeta Sioux. Din nou, exact 
cum spusese Harris. 

Urmărind sunetul, dincolo de cutiile pentru corespondența 
primită și trimisă de pe marginea biroului, Viv dădu colţul și fu 
cuprinsă de un sentiment brusc de ușurare când văzu că 
recepţionera era neagră. Fără a scoate un cuvânt, Roxanne se 
uită la Viv, îi studie ecusonul și dădu ușor din cap. Viv suferise 
din cauza culorii pielii sale de multe ori până atunci. O trataseră 
urât femeile de la cantină... un liftier... chiar și doamna 
congresmen Peters. 

— Ai nevoie de ceva, păpușă? întrebă Roxanne cu un zâmbet 
cald. 

— Am venit doar să ridic niște agende de ședință. 

Când Harris îi spusese prima oară lui Viv despre asta, ea își 
făcuse griji că cineva s-ar putea întreba de ce un curier al 
Senatului venea să ridice corespondenţa din Cameră. Roxanne 
nici măcar nu se uită de două ori. Indiferent ce scrie pe ecuson, 
chiar și pentru recepţionere, un curier este un curier. 

— Dinah e...? 

— Intră pe ușa aia, îi spuse Roxanne, arătând în spate. 

Viv se îndreptă într-acolo, și Roxanne se întoarse pentru a 
urmări votul de pe C-SPAN. Viv nu se putu abţine să nu 
rânjească. La Capitol Hill, chiar și cei din personalul auxiliar erau 
dependenți de politică. 

Grăbindu-se, Viv se repezi înainte și intră. 

— ... deci care e situaţia acum? întrebă o voce de bărbat. 

— Ți-am spus, lucrăm la asta, răspunse Dinah. Nu mai e de 
doar două... 

Ușa se lovi de perete, iar Dinah se întrerupse, întorcându-se 
brusc spre Viv. 

— Scuze, spuse Viv. 


122 


— Pot să te ajut? se răsti Dinah. 

Inainte ca Viv să răspundă, bărbatul din faţa biroului lui Dinah 
se întoarse după sunet. Viv se uită la el, dar ceva nu era în 
regulă. Se uita prea sus, ca și cum era... 

Viv zări bastonul alb pe mânerul căruia bărbatul își freca 
degetul. De aceea îi părea așa cunoscut... Îl văzuse lovind 
podeaua holului cu bastonul, în timpul votului, pe lângă Sala 
Senatului. 

— Am întrebat dacă pot să te ajut, repetă Dinah. 

— Da, se bâlbâi Viv, prefăcându-se că studiază dihorul 
împăiat din bibliotecă. Eu doar... acel dihor... 

— Ai venit după agendele de ședință? o întrerupse Dinah. 

— Am venit după agendele de ședință. 

— Sunt pe scaun, spuse Dinah, arătând cu degetul spre biroul 
din faţa ei. 

Cât de repede putu, Viv traversă covorul și dispăru în spatele 
biroului, unde văzu pe scaun două agende groase cu trei inele. 
Cotorul unuia din ele era marcat A-L; celălalt M-Z. Trăgând 
scaunul ca să ridice agendele, Viv observă o mulţime de rame 
de fotografii așezate cu faţa în sus în mijlocul biroului. Ca și cum 
cineva își făcea bagajele... sau ca și cum cineva era împachetat. 
Calculatorul de pe birou era oprit, deși era miezul zilei. 
Diplomele atârnate cândva pe perete erau acum sprijinite pe 
podea. Timpul se opri, în vreme ce se aplecă spre scaun, iar 
ecusonul i se lovi de marginea biroului. 

Se mai uită o dată la poza de deasupra grămezii, unde un 
bărbat cu păr blond nisipiu stătea în faţa unui lac albastru ca 
safirul. Era înalt, cu un gât subţire ce îl făcea să pară foarte 
stângaci. Ce ieșea în evidenţă era faptul că stătea atât de mult 
spre stânga, încât aproape ieșea din cadru. Cu mâna care arăta 
spre lac, Matthew Mercer arăta spre cine credea el că era 
adevăratul star. Zâmbetul de pe faţa lui transmitea mândrie 
pură. Viv nu-l cunoscuse niciodată pe acest bărbat, dar privind 
această fotografie, nu-și mai putu lua ochii de la el. 

In spatele ei, simţi o mână puternică pe umăr. 

— Eşti în regulă? întrebă Barry. Ai nevoie de ajutor? 

Smucindu-se, Viv luă cu repeziciune agendele de pe scaun și 
merse împleticit spre cealaltă parte a biroului, ca și cum 
greutatea lor o făcea să își piardă echilibrul. În câteva secunde, 
își reveni și mai privi o dată biroul lui Matthew. 


123 


— Îmi pare rău pentru prietenul dumneavoastră, spuse ea. 

— Mulţumim, spuseră Dinah și Barry simultan. 

Cu un zâmbet forțat și stângaci, Viv se grăbi spre ușă. Barry 
nu se mișcă, dar ochii săi albaștri, încețoșaţi îi urmăriră toate 
mișcările. 

— Ai grijă să le aduci înapoi, strigă Dinah, mutându-și borseta. 

Fiind colegă cu Matthew, stătuse alături de el timp de 
aproape doi ani, dar încă era șefa comitetului. Acele caiete erau 
de o importanţă vitală. 

— Sigur, spuse Viv. De îndată ce domnul congresmen 
termină, sunt ale dumneavoastră. 


124 


22. 


— Ce facem cu casa lui? chiţăi vocea lui Sauls la capătul 
celălalt al firului. 

— Are un apartament într-o clădire de la capătul străzii Adams 
Morgan, spuse Janos, cu voce joasă, în timp ce dădea colţul 
holului de marmură lung și curat din clădirea Russell a 
Senatului. 

Nu alerga, dar mergea cu pas iute. Hotărât. Ca și restul 
oamenilor din jurul său. Aceasta era întotdeauna cea mai bună 
metodă de a dispărea. 

— Nu este proprietatea lui, totuși, de fapt el nu prea deţine 
nimic. Nu are mașină, acțiuni și nimic în cont. Cred că încă își 
plătește împrumuturile. Altfel, n-are nimic permanent. 

— Ai ajuns la el acasă? 

— Tu ce crezi? îi răspunse Janos imediat. 

— Să înțeleg că nu a dat pe acolo? 

Janos nu răspunse. Ura întrebările stupide. 

— Mai e ceva ce vrei să știi? 

— Familie, prieteni? 

— Tipul e deștept. 

— Asta știm deja. 

— Nu cred. E în Congres de zece ani. Ştii cât de crud te face 
lucrul ăsta? Tipul e brici, s-a gândit bine la asta. Chiar dacă are 
relaţii, jocul în sine îl împiedică să se apropie de colegi... și după 
ce l-am urmărit pe prietenul lui de la procuratură... nu cred că 
Harris se lasă fraierit de două ori. 

— Prostii. Toată lumea se lasă fraierită de două ori. De aia 
continuăm să realegem președinții. 

Urmărind numerele de pe perete, Janos tăcu din nou. 

— Crezi că mă înșel? întrebă Sauls. 

— Nu, răspunse Janos. Nimeni nu supraviețuiește pe cont 
propriu. Există cineva acolo în care el are încredere. 

— Deci îl poţi găsi? 

Oprindu-se în dreptul camerei 427, Janos prinse clanţa ușii din 
mahon, înaltă de trei metri și jumătate, și apăsă cu putere. 

— În asta constă slujba mea, spuse el închizând telefonul și 
îndesându-l în buzunarul hanoracului FBI. 


125 


Înăuntru, biroul arăta exact la fel ca ultima oară când intrase 
acolo. Biroul lui Harris era neatins în spatele paravanului din 
sticlă, iar asistentul lui Harris se afla tot la masa din faţă. 

— Agent Graves! exclamă Cheese când Janos intră în birou. 
Cu ce vă pot fi de folos astăzi? 


126 


23. 


În timpul primului meu interviu de la Capitol Hill, un director 
de personal obosit, care folosea cea mai mare cantitate de gel 
de păr din câte văzusem eu vreodată, îmi spusese că, în esenţa 
sa, Congresul reacţiona ca un mic oraș. In unele zile era 
morocănos, în altele era înfuriat și gata să se ia la pumni cu 
întreaga lume. Deoarece fusesem crescut într-un orășel, am 
înțeles perfect analogia. Și chiar acesta e motivul pentru care 
mă plimb în sus și în jos de-a lungul camerei de depozitare, 
așteptând să răspundă cineva. După cum știe orice locuitor al 
unui orășel, dacă vrei să afli adevăratele secrete ale orașului, 
trebuie să treci pe la arhivă. 

— Centrul de Resurse Legislative, răspunde o femeie cu voce 
de matroană. 

— Bună ziua, sper că puteţi să mă ajutaţi. Caut informații 
despre un lobby-ist. 

— vă fac legătura cu Gary. 

Făcând analogia cu un orășel, Centrul de Resurse Legislative 
este ca și cum ai sta pe verandă cu bătrâna morocănoasă care 
locuiește chiar vizavi de singurul motel. Nu este un loc prea 
atrăgător pentru stat la taclale, dar la urma urmelor, ea știe 
exact cine și-o trage cu cine. 

— Gary Naftalis, răspunde un bărbat. Vocea îi este seacă, 
netrădând nicio emoție. Vă pot ajuta cu ceva? 

— Bună, Gary, sun din biroul domnului senator Stevens. Avem 
o companie care ne tot sună în legătură cu acest proiect și 
încercăm să ne dăm seama cu ce lobby-iști lucrează. Voi mai 
faceţi asta? 

— Doar ca să păstrăm sinceritatea lobby-iștilor, domnule, 
râde el pentru sine. 

Este o glumă proastă, dar o idee bună. In fiecare an, peste 
șaptesprezece mii de lobby-iști ajung la Capitol Hill, mitraliind cu 
întrebări și cu cereri speciale. Adunate cu mormanele de 
proiecte înainte și votate în fiecare zi, totul devine copleșitor. 
După cum știe toată lumea de la Capitol Hill, un membru de 
personal are prea multă treabă ca să fie expert în toate. Ai 
nevoie de informaţii? Sună-i pe lobby-iști. Vrei niște idei de 


127 


discurs? Sună-i pe lobby-iști. Nu știi sigur la ce anume se referă 
un anumit amendament? Sună-i pe lobby-iști. E ca și cum ţi-ai 
cumpăra droguri. Dacă îţi oferă ceva bun, te vei întoarce. Așa 
circulă informaţia. Repede, în liniște și fără a lăsa urme. 

Ideea e că acum chiar am nevoie de acele urme. 

Dacă Pasternak era în joc, ceilalţi lobby-iști jucau și ei. Din 
fericire, toți lobby-iștii trebuie să se înscrie la Centrul de Resurse 
Legislative și să facă o listă cu numele clienţilor, ceea ce îmi dă 
mie oportunitatea să aflu cine lucrează pentru Wendell Mining. 

— Se poate doar să spun numele unei anumite companii? 
întreb eu. 

— Desigur, domnule... tot ceea ce trebuie să faceţi e să veniți 
și să... 

— Pot să cer o mare favoare? îl întrerup eu. Șeful meu e pe 
cale să îmi smulgă capul de pe umeri și să joace fotbal cu el... 
Așa că, dacă îţi dau numele acum, ai putea să îl cauţi pentru 
noi? E vorba doar de o companie, Gary... 

li spun numele ca o lovitură de graţie. Face o pauză, lăsând 
tăcerea să plutească. 

— Chiar mi-ar salva pielea, adaug eu. 

Din nou, ezită. De aceea urăsc să vorbesc la telefon... 

— Care e numele companiei, domnule? 

— Grozav... grozav. Wendell Mining, îi spun eu. Wendell 
Mining. 

Aud ţăcănitul tastelor și mă opresc din mers. Privind în 
depărtare, pe dedesubtul jaluzelelor acoperite de praf, am o 
vedere clară asupra aleii înguste și a balustradei din marmură 
care mărginesc latura de vest a clădirii. Soarele de dimineaţă 
bate pe acoperișul de cupru, dar pălește în comparaţie cu 
căldura pe care o simt acum. Îmi șterg transpiraţia de pe ceafă 
și îmi deschid nasturele de sus al cămășii. Costumul și cravata 
erau suficiente ca să pot intra înapoi în clădire fără a fi privit cu 
suspiciune, însă dacă nu primesc niște răspunsuri în curând... 

— Scuze, spune Gary. Nu apare nimic. 

— Cum adică, nu apare nimic? Credeam că fiecare lobby-ist 
trebuie să facă publică identitatea... 

— Așa e. Dar în această perioadă a anului... am ajuns abia la 
jumătatea grămezii. 

— Ce grămadă? 


128 


— A formularelor pentru dezvăluire - acelea pe care le 
completează  lobby-iștii. Trecem de șaptesprezece mii de 
formulare în perioada de înregistrare. Ştii cât durează să le 
scanăm și să le introducem în baza de date? 

— Săptămâni? 

— Luni. Termenul limită a fost chiar în urmă cu câteva 
săptămâni, în august, și încă mai avem o groază de introdus. 

— Deci e posibil ca vreun lobby-ist să lucreze la această 
chestiune. 

— Suntem la Congres, domnule. Orice e posibil. 

Imi plimb limba de-a lungul obrajilor. Urăsc umorul 
guvernamental. 

— Se adaugă aproximativ șapte sute de nume în baza de date 
în fiecare zi, continuă Gary. Cea mai bună mișcare e să reveniţi 
cu un telefon mai pe la sfârșitul săptămânii, și vom verifica dacă 
este acolo. 

Mi-am amintit că acesta este al doilea an când Wendell Mining 
au făcut această cerere. 

— Dar anul trecut? întreb eu. 

— După cum am spus, nu a apărut nimic, ceea ce înseamnă 
fie că nu au pe nimeni, fie că persoana respectivă nu s-a 
înregistrat. 

Asta chiar are sens. Când vine vorba de înregistrări, micile 
companii preferă să facă totul pe cont propriu. Apoi, când 
eșuează, se deșteaptă și plătesc un profesionist să facă treaba. 

Dacă Wendell avea pe cineva care se ocupa de ei, numele 
trebuia să apară în cele din urmă în baza de date. 

— Uite, apreciez ef... 

Se aude un ciocănit puternic la ușă, iar eu tac. 

— Mai sunteți acolo, domnule? întreabă Gary în receptor. 

Persoana mai ciocănește încă o dată. De data asta pe ritmul 
pam-pam. 

— Eu sunt, sinistratule! strigă Viv. Deschide! 

Mă reped spre ușă și o descui. Firul de la telefon se întinde 
atât de mult încât dărâmă grămada de tastaturi, care se izbesc 
pe podea în timp ce ușa se deschide. 

— Misiune îndeplinită, domnule Bond. Ce urmează? cântă Viv, 
îmbrățișând cele două carnete ca o școlărită la liceu. 

Și atunci îmi pică fisa. Ea încă e la liceu. Strecurându-se 
înăuntru, trece pe lângă mine cu un pas săltat. Am văzut același 


129 


lucru la membrii de personal în prima zi când au ajuns în sala de 
plen a Senatului. Emoţia puterii. 

Vocea lui Gary pârâie prin receptor. 

— Domnule, mai sunteţi...? 

— Aici sunt, îmi cer scuze, spun eu, întorcându-mă la telefon. 
Mulţumesc de ajutor, revin săptămâna viitoare. 

In timp ce închid, Viv trântește caietele pe birou. Mă 
înșelasem înainte. Credeam că e genul de fată care stă cuminte 
în spatele clasei - și, chiar dacă partea asta e adevărată, îmi 
dau seama rapid că e și genul de fată care, aflată în compania 
persoanelor pe care le cunoaște, nu mai tace din gură. 

— Cred că n-ai avut probleme, îi spun eu. 

— Ar fi trebuit să vezi! Eram de neoprit, îţi spun, a fost ca în 
Matrix. Stau toţi acolo nedumeriţi, iar eu îmi fac loc într-o 
mișcare foarte lentă... ferindu-mă de gloanţtele lor... folosindu- 
mă de Voodoo... O, nici n-au știut ce i-a lovit! 

Glumele se succed prea repede. Recunosc un mecanism de 
apărare când îl văd. Îi e frică. Chiar dacă nu își dă seama. 

— Viv... 

— Ai fi mândru de mine, Harris... 

— A spus Dinah ceva? 

— Glumești? Era mai oarbă decât tipul orb... 

— Tipul orb? 

— Am nevoie doar de un nume de cod... 

— Barry era acolo? 

— ... ceva șmecher, cum ar fi Umbra Senatului... 

— Viv... 

— ... sau Pisica Neagră... 

— Viv! 

— ... Sau Cafea Dulce. Ce zici de asta? Cafea Dulce. Ooo, da, 
să trecem la Viv-icitate! 

— La naiba, Viv, taci odată! 

Se oprește în mijlocul propoziției. 

— Eşti sigură că era Barry? întreb eu. 

— Nu îi știu numele. E un tip orb cu un baston și ochii 
încețoșați... 

— Ce ţi-a spus? 

— Nimic, deși mă tot urmărea în timp ce mergeam. Nu știu... 
era puţin dus... dar era ca și cum încerca să dovedească - nu că 


130 


ar conta - încerca să dovedească faptul că nu era chiar așa de 
orb, știi? 

Mă reped la telefon și îi formez numele de mobil. Nu. Închid și 
o iau de la capăt. Trebuie să sun prin operator. Mai ales acum. 

După ce am format cele cinci cifre, operatorul de la Capitoliu 
îmi face legătura cu vechiul birou al lui Matthew. 

— Interior, răspunde Roxanne. 

— Bună, Roxanne, sunt Harris. 

— Harris... ce mai faci? 

— Bine. Poţi să...? 

— Să știi că te afli în rugăciunile mele, drăguţule. De când cu 
Matthew... 

— Nu... bineînţeles. Uite ce e, scuze că te deranjez, dar e un 
fel de urgență. Barry mai e pe acolo? 

Viv îmi face semn, îndreptându-se încet spre ușă. 

— Mă întorc imediat, șoptește ea. Mai trebuie să ajung 
undeva... 

— Așteaptă! strig eu. 

Nu mă ascultă. Se distrează prea bine ca să asculte o 
muștruluială. 

— Viv! 

Ușa se trântește, iar ea dispare. 

— Harris, aud o voce în urechea mea. 

O recunosc dintr-o mie. Barry. 


131 


24. 


— Cum te simţi? Ești bine? întreabă Barry. 

— De ce n-aș fi? răspund eu. 

— În legătură cu Matthew... am crezut... Oricum, de unde mă 
suni? 

E a treia întrebare ce îi iese pe gură. Mă mir că nu a fost 
prima. 

— Sunt acasă, îi spun eu. Aveam pur și simplu nevoie de timp 
să... aveam nevoie de ceva timp. 

— Ti-am lăsat patru mesaje. 

— Știu... și apreciez... aveam pur și simplu nevoie de timp. 

— Da, înțeleg, într-adevăr. 

Nu crede o iotă, însă nu din cauza a ceea ce am spus. 

Cu ceva ani în urmă, câţiva colegi au organizat o petrecere 
surpriză pentru llana Berger, secretar de presă pentru senatorul 
Conroy. În calitate de vechi prieteni de facultate ai llanei, 
Matthew, Barry și eu am fost invitați, alături de toţi cei din biroul 
senatorului, și aparent, de toată lumea de la Capitol Hill. 
Prietenii llanei voiau un eveniment. Cumva însă, invitaţia lui 
Barry a ajuns la o adresă greșită. Ingrijorat mereu că ar putea fi 
lăsat pe dinafară, Barry a fost devastat. Când i-am spus că 
trebuie să fi fost o greșeală, nu a vrut să creadă. Când i-am spus 
să sune gazdele petrecerii, a refuzat. Și când noi am sunat 
gazdele, care s-au simţit foarte prost că invitaţiile nu au ajuns, și 
au trimis altele noi, Barry a considerat aceasta o rectificare 
izvorâtă din milă. Acesta a fost mereu defectul cel mai mare al 
lui Barry - poate să meargă pe stradă fără niciun ajutor, dar, 
când vine vorba de relaţii personale, se vede doar pe sine stând 
singur în întuneric. 

Bineînţeles, în ceea ce privește bârfa de la Capitoliu, radarul 
lui este mai bun decât al oricui altcuiva. 

— Presupun că ai auzit de Pasternak? întreabă el. 

Rămân tăcut. Nu este el singurul cu radar. Tonul îi crește ușor 
în intensitate. Are ceva de spus. 

— Doctorii au zis că e vorba de un atac de cord. Poţi să crezi 
asta? Tipul aleargă opt kilometri în fiecare dimineaţă și bam! - i 
se oprește inima într-o... într-o clipă. Carol este devastată... 


132 


întreaga lui familie... e ca și cum ar fi explodat o bombă. Dacă le 
dai un telefon... chiar ar avea nevoie, Harris. 

Îl aştept să rostească și ultimul cuvânt. 

— Pot să îţi pun o întrebare? spun eu în cele din urmă. Ai 
vreun câine în cursă? 

— Ce? 

— Wendell Mining... cererea la care lucra Matthew... Faci 
lobby pentru ea? 

— Bineînţeles că nu. Știi că n-aș face asta... 

— Nu știu nimic, Barry. 

Râde jucăuș. Eu nu râd. 

— Să-ţi mai spun o dată, Harris, n-am lucrat niciodată la 
chestiunile lui Matthew. 

— Atunci ce cauţi în biroul lui? 

— Harris... 

— Lasă-mă cu Harris! 

— Știu că ai avut două mari pierderi săptămâna asta... 

— Ce naiba ai, Barry? Lasă-mă cu masajul mental și răspunde 
naibii la întrebare! 

Se aude o pauză lungă la capătul celălalt al firului. Fie s-a 
panicat, fie e în stare de șoc. Trebuie să aflu care din ele. 

— Harris, începe el în cele din urmă, cu vocea tremurându-i la 
fiecare silabă. Sunt aici de zece ani... aceștia sunt prietenii 
mei... aceasta e familia mea, Harris... În timp ce spune aceste 
cuvinte, închid ochii și lupt împotriva șuvoiului de lacrimi. L-am 
pierdut pe Matthew. Haide, Harris. E vorba de Matthew... 

Dacă apasă pe corzile sensibile, o să îl omor pentru asta. 

— Ascultă-mă, mă imploră. Nu e momentul potrivit să te 
închizi în tine. 

— Barry... 

— Vreau să vin să te văd, insistă. Doar spune-mi unde ești de 
fapt. 

Deschid brusc ochii și mă holbez la telefon. Când Pasternak 
m-a angajat acum mulţi ani, mi-a spus că un bun lobby-ist e cel 
care, dacă stai lângă el într-un avion, iar genunchiul lui îl atinge 
pe al tău, nu îţi produce disconfort. Întrebându-mă unde sunt, 
Barry devine în mod oficial inconfortabil. 

— Trebuie să fug, îi spun eu. Vorbim mai încolo. 

— Harris, nu... 

— La revedere, Barry. 


Trântind telefonul în furcă, mă întorc din nou spre fereastră și 
studiez lumina soarelui cum se reflectă de pe acoperiș. Matthew 
m-a avertizat mereu asupra prieteniilor competitive. Acum nu 
mai am cum să îl contrazic. 


134 


25. 


În faţa biroului lui Cheese, Janos se dădu cu grijă în spate și 
arboră un zâmbet semiprietenos. După expresia neliniștită de 
pe fața asistentului lui Harris, hanoracul de la FBI era mai mult 
decât suficient. După cum știa prea bine, dacă strângi oul prea 
tare, se sparge. 

— Crezi că e bine? întrebă Janos pe tonul cel mai îngrijorat cu 
putinţă. 

— Părea în regulă în mesaj, răspunse Cheese. Mai mult obosit 
decât altceva. A avut o săptămână grea, și în mod evident, 
acesta e motivul pentru care își ia liber săptămâna asta. 

— Deci te-a sunat azi-dimineaţă? 

— De fapt, cred că era ieri-noapte. Acum, spuneţi-mi din nou 
de ce aveţi nevoie să vorbiţi cu el. 

— Investigăm moartea lui Matthew Mercer. Accidentul s-a 
petrecut în jurisdicţia FBI, așa că au dorit să vorbim cu câţiva 
dintre prietenii lui. Interpretând expresia de pe faţa lui Cheese, 
Janos adăugă: Nu-ţi face griji... e doar procedura standard... 

Ușa din faţă se deschise, și o tânără de culoare într-un sacou 
bleumarin își îţi capul. 

— Curier al Senatului, anunţă Viv, cu trei cutii în braţe, una 
roșie, alta albă și alta albastră, încercând să le ţină în echilibru. 
Livrare de steaguri? 

— Cine, ce? întrebă Cheese. 

— Steaguri, repetă ea, uitându-se și la Cheese și la Janos. 
Steaguri americane... știi, cele care se pun sus pe stâlpii de la 
Capitoliu, și apoi se vând oamenilor doar pentru că au fost 
urcate acolo... Oricum, am aici trei pentru... Citi cuvintele de pe 
cutia de sus... Pentru un domn Harris Sandler. 

— Poţi să le lași aici, îi zise Cheese, arătând spre biroul lui. 

— Și să fac aici dezordine? întrebă Viv. Arătă prin paravanul 
de sticlă spre biroul răvășit al lui Harris. Asta e cocina șefului 
tău? Inainte ca Cheese să răspundă, Viv se îndreptă spre ușa din 
paravan: Dacă vrea steagurile... să se ocupe de ele. 

— Vezi tu, asta trebuie să vedem mai des! strigă Cheese, 
bătându-se cu pumnii în piept. Respect pentru Tineret! 


Privind-o cu atenţie, Janos urmări cum Viv se apropie de biroul 
lui Harris. Stătea cu spatele la el, și corpul acoperea cam tot ce 
făcea, dar din ceea ce își dădu Janos seama, era doar o livrare 
de rutină. Fără a spune un cuvânt, făcu loc pentru cutii, le puse 
pe biroul lui Harris, și dintr-o singură mișcare lină, se întoarse. 
Tresări când îl văzu pe Janos holbându-se la ea. Asta era. 
Contact. 

— Bună, spuse ea zâmbind în timp ce ochii li se întâlniră. E 
totul în regulă? 

— Bineînţeles, răspunse Janos sec. Totul e perfect. 

— Deci poţi urca orice sus pe Capitoliu? întrebă Cheese. 
Ciorapi? Lenjerie intimă? Am acest tricou Barney Miller căruia i- 
ar prinde foarte bine să fie scuturat. 

— Cine e Barney Miller? întrebă Viv. 

Cheese își apucă pieptul, prefăcându-se că e în chinuri. 

— Ai idee cât de mult a durut asta? Sunt distrus. Serios, 
sângerez pe dinăuntru. 

— Scuze, râse Viv, îndreptându-se spre ușă. 

Janos se uită din nou la biroul lui Harris, unde cutiile cu 
steaguri fuseseră așezate frumos. Chiar și așa, nu le acordă 
prea multă atenţie. Dar când se întoarse spre Viv și o ascultă 
chicotind privind-o cum se îndrepta spre ușă, observă ultima 
privire fugară pe care i-o aruncă. Atunci își dădu seama că nu Îi 
era adresată lui, ci hanoracului său de la FBI. 

Ușa se trânti, și Viv dispăru. 

— Deci despre ce vorbeam? întrebă Cheese. 

Uitându-se încă la ușă, Janos nu răspunse. Nu era chiar așa 
neobișnuit pentru el să se uite cineva la hanoracul său FBI... dar 
luând în consideraţie și felul cum a intrat... cum s-a dus direct la 
biroul lui Harris... 

— Cunosc privirea asta, îl tachină Cheese. Vă tot gândiţi la 
ideea aia cu lenjeria intimă fluturând pe Capitoliu, nu-i așa? 

— Ai mai văzut-o până acum? spuse dintr-odată Janos. 

— Pe curier? Nu, din câte... 

— Trebuie să plec, spuse Janos, îndreptându-se calm spre ușă. 

— Anunţțaţi-mă dacă mai aveţi nevoie de ajutor, strigă 
Cheese, dar Janos plecase deja - pe ușă și apoi pe hol. 

N-avea cum să ajungă... 

„lat-o”, se gândi Janos, zâmbind pentru sine. 


Băgând mâna în buzunarul hanoracului, Janos pipăi marginea 
micii cutii negre și o porni. Zumzăitul electric o făcu să-i vibreze 
ușor în mână. 


137 


26. 


Deschizând prima agendă, urmăresc cu degetul la litera „G” și 
continui să întorc paginile până ajung la „Grayson”. Organizate 
alfabetic după numele membrilor, subsecţiunile agendei conţin 
o analiză detaliată a fiecărui proiect despre care întreabă un 
congresmen - inclusiv transferul unei mine de aur unei companii 
numite Wendell Mining. 

Trecând de cererea inițială pe care a înaintat-o biroul lui 
Grayson, îmi ling degetul și dau paginile direct la analiză. Dar, în 
timp ce îmi arunc ochii pe următoarele trei pagini, aud în cap o 
voce cunoscută. O, Doamne. E inconfundabilă... rătăcirile de la 
începutul unei noi idei... folosirea excesivă a expresiei „mai 
exact”... chiar și felul în care divaghează spre sfârșitul 
propoziției. Fără nicio îndoială, aceste trei pagini fuseseră scrise 
de Matthew. E ca și cum ar sta aici lângă mine. 

Spre lauda sa, analiza este la fel cu ce spusese iniţial. Mina de 
aur Homestead este una dintre cele mai vechi din Dakota de 
Sud și, atât orășelul, cât și statul ar beneficia dacă Wendell 
Mining ar intra în posesia pământului și ar prelua mina. Ca 
argument, există trei scrisori xeroxate prinse în carnet: una de 
la Biroul de Administrare a Terenurilor, una de la directorul 
Wendell Mining, iar ultima este o recomandare emoţionantă de 
la primarul din Leed, Dakota de Sud, orașul unde este situată 
mina. Trei scrisori. Trei noi telefoane de dat. 

Cu primul telefon la BLM ajung la căsuţa vocală. La fel și în 
cazul directorului Wendell Mining. Îmi mai rămâne primarul, 
ceea ce îmi convine. Mă descurc oricând mai bine cu politicienii. 

Formând numărul, las telefonul să îmi sune în ureche și mă uit 
în jos la ceas. Viv ar trebui să se întoarcă din clipă în... 

— L&L Luncheonette, răspunde o voce răgușită din cauza 
tutunului, cu un accent tărăgănat de cowboy hollywoodian. Cu 
ce vă pot ajuta? 

— Imi cer scuze, mă bâlbâi eu, uitându-mă în jos la scrisoare. 
Căutam biroul domnului primar Regan. 

— Pe cine anunţ? 

— Andy Defresne, spun eu. Din partea Camerei 
Reprezentanţilor. Washington, D.C. 


— Ei, de ce nu spuneţi așa? rosti bărbatul cu un râs gutural. 
Eu sunt primarul Regan. 

Fac o pauză, gândindu-mă brusc la frizeria tatălui meu. 

— Nu sunteţi obișnuit cu orășelele, nu-i așa? râde primarul. 

— De fapt, chiar sunt. 

— Veniti dintr-un orășel? 

— Născut și crescut într-unul. 

— Ei bine, noi suntem mai mici, glumește el. Garantat sau vă 
primiţi banii înapoi. 

Doamne, ce-mi aduce aminte de casă. 

— Deci, cu ce vă pot ajuta? 

— Să fiu sincer... 

— Nici nu vreau altceva, mă întrerupe el, râzând zgomotos. 

Și-mi aduce aminte și de ce am plecat de acolo. 

— Aveam o mică întrebare despre mina de aur care... 

— Homestead. 

— Exact. Homestead, spun eu, bătând cu degetele pe una 
dintre tastaturile din cameră. Așa că, revenind... lucrez la 
cererea domnului Grayson pentru vânzarea terenului... 

— A, tuturor le plac bătăliile. 

— Unora, intru eu în joc. Eu doar încerc să mă asigur că facem 
ce trebuie și punem interesele locale pe primul loc. Nu spune 
nimic după asta, făcându-i plăcere atenţia bruscă ce i se acordă. 
Oricum, în încercarea de a susţine cererea, ne gândim la cine să 
mai apelăm pentru suport, așa că aţi putea să îmi oferiţi 
informaţii despre cum ar putea orașul să beneficieze de pe urma 
vânzării minei de aur? Sau, și mai bine, există cineva în mod 
special care este entuziasmat în legătură cu această afacere? 

După cum a mai făcut de două ori înainte, primarul râde 
zgomotos. 

— Fiule, să fiu sincer, ai mai multe șanse să tragi cărămizi 
printr-un furtun decât să găsești pe cineva care să beneficieze 
de pe urma acestei afaceri. 

— Nu cred că înţeleg. _ 

— Și cred că nici eu, admite primarul. Insă, dacă mi-aș pune 
banii deoparte pentru o mină de aur, aș vrea una care să aibă 
măcar puţin aur. 

Degetul mi se oprește pe tastatură. 

— Poftim? 

— Mina Homestead e goală. 


— Sunteţi sigur? 

— Fiule, Homestead poate că a avut ceva de scos prin 1876, 
dar ultima uncie de aur a fost exploatată acum douăzeci de ani. 
De atunci, șapte companii diferite au încercat să dovedească 
contrariul, iar ultima a falimentat atât de rău, încât a tras 
aproape tot orașul după ea. De aceea terenul e în proprietatea 
guvernului. Eram vreo nouă mii de locuitori aici în oraș. Acum 
suntem vreo sută cincizeci și șapte. N-ai nevoie de un abac ca 
să faci calculul. 

În timp ce el rostește aceste cuvinte, camera de depozitare 
rămâne într-o tăcere deplină, încât îmi pot auzi și gândurile. 

— Vreţi să-mi spuneţi că nu e aur în acea mină? 

— Nu mai e de douăzeci de ani, repetă el. 

Dau din cap chiar dacă el nu mă vede. N-are niciun sens. 

— Îmi cer scuze, domnule primar, poate sunt eu cam greu de 
cap, dar dacă nu este aur, de ce aţi redactat acea scrisoare? 

— Ce scrisoare? 

Ochii îmi coboară spre birou, unde în vechea agendă a lui 
Matthew se găsește scrisoarea de susţinere a transferului de 
terenuri către Wendell Mining. Este semnată de primarul din 
Lied, Dakota de Sud. 

— Sunteţi primarul Tom Regan, nu? 

— Da. Singurul care există. 

Studiez semnătura din josul paginii. Apoi o recitesc. E o mică 
pată pe „R”-ul din „Regan” care îl face să pară suficient de 
neclar încât să nu mai vrei să te mai uiţi o dată. Și chiar acolo, 
pentru prima oară de când a început totul, zăresc 
neconcordanţa. 

— Mai ești acolo, fiule? întreabă primarul. 

— Da... nu... aici sunt, răspund eu. Eu doar... Wendell 
Mining... 

— Să îţi spun ceva despre Wendell Mining. Când au venit 
prima oară aici, eu am sunat la SMAM... 

— Smam? 

— Siguranţa Minieră și Administraţia Medicală - băieții de la 
protecție. Când ești primar, trebuie să știi cine îţi vine în oraș. 
Așa că atunci când am vorbit cu prietenul meu de acolo, a spus 
că tipii de la Wendell or fi cumpărat ei revendicările iniţiale 
asupra terenului și or fi completat actele cum trebuie, poate 
chiar or fi pus destui bani în buzunarele cui trebuie pentru un 


140 


raport mineral favorabil - dar să mă ajute Dumnezeu, când ne- 
am uitat la experienţa lor anterioară, băieţii ăștia nu lucraseră 
pentru o singură mină în viaţa lor. 

Simt o arsură puternică în stomac, care se întinde rapid. 

— Sunteţi sigur? 

— Fiule, îi plăcea lui Elvis șunca? Am mai văzut asta de o sută 
nouăsprezece ori înainte. O companie precum Wendell are niște 
bani și multă lăcomie. Dacă s-ar obosi cineva să mă întrebe ce 
cred, le-aș zice că ultimul lucru de care avem nevoie aici este să 
le dăm tuturor speranţe și apoi să-i dezamăgim. Ştii cum e într- 
un oraș mic... când au apărut camioanele alea... 

— Camioane? întrerup eu. 

— Cele care au apărut luna trecută. Nu de asta ai sunat? 

— Ba da, bineînțeles. 

Matthew a transferat mina de aur abia acum trei zile. De ce 
erau camioanele acolo de o lună? 

— Deci lucrează deja? întreb eu, total nelămurit. 

— Dumnezeu știe ce or face... Am fost și eu acolo - știi tu, ca 
să mă asigur că fac lucrurile cum trebuie la sindicat... Stai să îţi 
spun, nu au nici măcar o singură piesă de echipament minier. 
Nici măcar un târnăcop. lar când i-am întrebat despre asta... 
Lasă-mă să-ţi zic... Nici greierii nu sunt atât de agitaţi. Adică, 
băieţii ăștia m-au alungat cum faci vânt unei muște de la fundul 
unui cal. 

Tin strâns receptorul în mână. 

— Credeţi că fac altceva decât minerit? 

— Nu știu ce fac, însă dacă ar fi după mine... Se oprește. 
Fiule, poţi să aștepți o secundă? Înainte să pot răspunde, îl aud 
în fundal. Mătușă Mollie, strigă el, deodată entuziasmat, cu ce te 
pot ajuta? 

— Ca de obicei, spune o femeie cu cel mai dulce accent nazal 
de orășel provincial. Fără jeleu pe pâine. 

În spatele meu, cineva bate toc, toc la ușă. 

— Sunt eu, strigă Viv. 

Trag de firul telefonului și descui. 

Viv intră, dar mersul ei săltăreț a dispărut. 

— Ce s-a întâmplat? întreb. Ai adus... 

Scoate agenda electronică din pantaloni și o aruncă direct 
spre mine. 

— Poftim, ești mulțumit? întreabă ea. 


141 


— Ce s-a întâmplat? Nu era unde am spus? 

— Am văzut un agent FBI în biroul tău, spune ea deodată. 

Îi trântesc telefonul în nas primarului. 

— Cum arăta? 

— Nu știu... 

— Nu... uită de „nu știu”. Cum arăta? insist eu. 

Îmi observă panica, dar, spre deosebire de ultima dată, nu o 
ignoră. 

— Nu l-am privit prea mult... păr grizonant, tuns scurt... un 
zâmbet straniu... și niște ochi care... seamănă cumva cu ochii 
unui câine de vânătoare, dacă asta are vreun sens... 

Gâtul mi se încordează și ochii îmi fug spre ușă. Mai exact, 
spre încuietoare. E descuiată. 

Țâșnesc cu toată viteza spre ușă, gata să o încui. Dar exact 
când sunt pe cale să apuc clanţa, ușa se împinge spre mine, 
lovindu-mă în umăr. Viv ţipă, iar o mână se strecoară prin 
spaţiul gol. 


142 


27. 


Ușa abia dacă s-a deschis cam trei centimetri, dar Janos deja 
și-a băgat mâna în interior. Viv încă mai ţipă, iar eu încă mă 
mișc. Din fericire pentru mine, am un avantaj. 

Imi las toată greutatea pe ușă, prinzându-i degetele lui Janos 
în cadrul ei. Mă aştept să ţipe când își retrage mâna, dar abia 
dacă mormăie. Viv tace și ea, iar eu mă uit să văd dacă e în 
regulă. Stă acolo, cu ochii închiși și mâinile împreunate în jurul 
ecusonului. Se roagă. 

In timp ce ușa se închide, mă reped la încuietoare și o închid. 
Ușa se zguduie în timp ce Janos se împinge în ea. Balamalele se 
scutură. N-o să rezistăm mult. 

— Fereastra! spun eu întorcându-mă spre Viv, care se uită în 
cele din urmă în sus. 

Este îngheţată de frică. Ochii parcă mai au puţin și îi 
explodează. O prind de mână și o răsucesc spre mica fereastră, 
sus pe perete. Are două geamuri care se mișcă în afară ca niște 
obloane. 

Se aude o altă bufnitură în ușă. 

Viv se întoarce și intră în panică. 

— Ele... 

— Pleacă odată! strig eu, ducând unul dintre scaune spre 
pervaz. Urcându-se pe scaun, Viv nu-și poate opri mâinile din 
tremurat în timp ce încearcă să desfacă zăvorul de la fereastră. 

— Grăbește-te! o implor eu în timp ce ușa se scutură iar. 

Izbește ferestrele, dar tot nu se mișcă. 

— Mai tare! îi spun eu. 

Le lovește din nou. Nu e o fată micuță - impactul e strașnic. 

— Cred că sunt blocate! 

— Stai, lasă-mă pe mine... 

Cu baza palmei, Viv mai împinge o dată, și fereastra stângă 
se deschide în afară spre acoperiș. Mâinile i se prind de pervaz, 
iar eu o împing. Se aude o izbitură puternică la ușă. Zăvorul e pe 
punctul să cedeze. Două șuruburi par a mai avea puţin până să 
iasă. 

Viv se întoarce spre sunet. 

— Nu te uita! îi spun eu. 


143 


A ieșit deja pe jumătate pe fereastră. O apuc de glezne și o 
împing încă o dată. 

Încă un șurub zboară din zăvor și zornăie pe podea. Nu mai 
avem timp. Mă urc pe scaun, iar Viv aterizează pe balconul de 
afară. În spatele meu, observ agendele lui Matthew pe masa din 
apropiere. Janos mai are doar o lovitură și intră. N-am cum să 
reușesc... 

Nu-mi pasă. Am nevoie de informaţia de acolo. Sărind de pe 
scaun, mă împleticesc spre birou, apuc secțiunea cu Grayson și 
smulg paginile din agenda cu trei inele. 

Ușa cedează și se prăbușește la pământ. Nici nu mă obosesc 
să privesc în spate. Dintr-o singură mișcare, sar pe scaun și mă 
arunc pe fereastra deschisă. Pelvisul mi se lovește de pervaz, 
dar e suficient cât să ies. Balansându-mă în față, mă 
împleticesc, orbit de soare, când ajung cu picioarele în balcon. 

— În ce parte o luăm? întreabă Viv, trântind fereastra în timp 
ce mă ridic. 

Fac sul hârtiile și le bag în buzunar, o apuc pe Viv de 
încheietura mâinii și o trag spre stânga, de-a lungul platformei 
late de un metru din afara ferestrei. 

Dominând monumentul Washington, ne aflăm pe terasa lungă 
de pe aripa Senatului. Spre deosebire de enormul dom al 
Capitoliului, care se ridică în faţa noastră, calea de pe această 
parte este plată. 

Mă uit peste umăr chiar în momentul când fereastra se 
deschide în spatele nostru. Geamul se sparge, izbindu-se de 
peretele alb al clădirii. Janos își ițește capul, dar asta ne face pe 
noi să fugim mai tare. Ne mișcăm atât de repede, încât modelul 
complicat al balustradei din dreapta mea începe să se 
estompeze. Spre surpriza mea, Viv se află la câțiva pași în faţă. 

Soarele se reflectă pe balustrada albă atât de puternic, încât 
trebuie să-mi mijesc ochii pentru a vedea. Măcar știu încotro mă 
îndrept. În față, calea se bifurcă atunci când ajungem la dom. 
Putem să o luăm înainte și să urmăm drumul, sau să o luăm la 
stânga pe lângă colț. Ultima oară când am făcut asta, Janos m-a 
prins nepregătit. De data asta, suntem pe terenul meu. 

— La stânga, zic eu, trăgând-o pe Viv de umărul sacoului. 

În timp ce o trag spre colţ, vedem o scară din metal ruginit 
chiar în față. Duce spre o pasarelă ce trimite pe acoperiș, chiar 
deasupra camerei din care tocmai am ieșit. 


144 


— Continuă să mergi, îi spun eu, arătând spre scară. 

Viv fuge în continuare. Eu rămân unde sunt. Lângă picioarele 
mele, trei cabluri subţiri din oţel se întind pe podeaua 
balconului, chiar în afara ferestrelor. În timpul iernii, echipa de 
serviciu alimentează cablurile cu un curent electric slab pentru a 
topi zăpada și pentru a împiedica gheaţa să se adune. In restul 
anului, ele stau acolo fără vreun scop anume. Până acum. Stând 
pe vine, apuc cablurile cu degetele. In timp ce Janos fuge, îi aud 
pantofii pe acoperiș. 

— E chiar după colț! ţipă Viv de pe pasarelă. 

Și chiar pe asta contez. Trăgând ca și cum aș ridica o ganteră, 
apuc de cabluri cât de tare pot. Capsele care le ţin prinse sar în 
aer. Cablurile de metal se întind, ridicându-se câțiva centimetri 
de pe podea. Înălțimea perfectă pentru glezne. 

Chiar în clipa când Janos trece de colț, picioarele i se lovesc 
de cabluri. La viteza lui, metalul fin îi pătrunde în fluierul 
piciorului. Pentru prima oară, ţipă de durere. Nu e mai mult 
decât un mârâit înfundat, dar îl aud. Împiedicându-se, cade cu 
fata în jos pe podea. Numai sunetul face să merite osteneala. 

Înainte să se ridice, sar la el, îl apuc de ceafă și îi ţin faţa lipită 
de podeaua fierbinte de cupru verde. Când obrazul îi lovește 
podeaua, ţipă în cele din urmă - un mormăit gutural care îmi 
vibrează în piept. E ca și cum ai încerca să dobori un taur. Când 
îl apuc de ceafă, el deja e în genunchi, încercând să se ridice în 
picioare. Ca o panteră capturată, se dezlănțuie, dându-mi o 
palmă grea peste faţă. Mă feresc, și încheieturile degetelor sale 
abia mă ating sub umăr, aproape de subsuoară. Nu doare, dar 
când îmi simt întreaga mână dreaptă furnicându-mă și 
amorțindu-mi, îmi dau seama unde ţintea el de fapt. 

— Harris, fugi! ţipă Viv de pe pasarelă. 

Aici are dreptate. Nu pot să îl bat într-o confruntare directă. 
Mă întorc spre Viv și alerg cât de repede pot. Mâna îmi e 
amorțită, legănându-se fără viaţă pe lângă corp. În spatele meu, 
Janos e încă la pământ, desfăcând firele. In timp ce mă reped pe 
scara de metal care duce spre acoperiș, mai mult de jumătate 
de capse sar în aer. Se va elibera în câteva secunde. 

— Haai! strigă Viv, stând pe marginea ultimei trepte și 
făcându-mi semn. 

Folosindu-mi mâna cea bună ca să mă ţin de balustradă, ţopăi 
pe scări spre pasarela care o ia în zigzag către acoperiș. De aici, 


145 


cu domul în spate, acoperișul plat al aripii Senatului se întinde 
înaintea mea. Cea mai mare parte a sa e acoperită de guri de 
aerisire, conducte de ventilație, o rețea de cabluri electrice și 
câteva cupole împrăștiate pe acoperiș ca niște baloane înalte 
până la brâu. Croindu-mi drum printre toate acestea, o iau pe 
pasarela care șerpuiește de-a lungul marginii unei mici cupole 
din faţa noastră. 

— Ești sigur că știi unde... 

— Aici, spun eu, luând-o la stânga, spre un șir de scări 
metalice care scot de pe pasarelă și ne duc înapoi jos spre o altă 
parte a balconului. Slavă Domnului că arhitectura neoclasică 
este simetrică. De-a lungul peretelui, la stânga, se află o 
fereastră ce ne va duce înapoi spre clădire. 

Lovesc cadrul ferestrei cât de tare pot. Geamul se sparge, dar 
rama rezistă. Scoţând niște bucăţi de sticlă, pentru a mă putea 
ține de cadru, trag din răsputeri. Aud pașii lui Janos pe pasarelă. 

— Trage mai tare! strigă Viv. 

Lemnul se despică în mâinile mele, și geamul se deschide 
spre mine. Pașii se apropie. 

— Du-te, spun eu, ajutând-o pe Viv să se strecoare înăuntru. 

Eu sunt chiar în spatele ei, aterizând brusc pe o mochetă gri. 
Suntem în biroul cuiva. 

Un coleg îndesat se repede de la ușă. 

— N-aveţi voie să intraţi aici... 

Viv îl dă la o parte, iar eu o urmez. Fiind curier, cunoaște 
acest loc la fel de bine ca și cei de aici. Și după felul cum fuge - 
cu întoarceri bruște, fără să oprească -, nu mai este ea cea 
condusă, ci cea care conduce. 

Trecem prin zona principală de recepţie a custodelui de la 
Senat și o luăm la goană pe o scară îngustă și întortocheată 
care are un ecou puternic. Încercând să ne facem nevăzuţi, 
sărim ultimele trei trepte și ne strecurăm la etajul doi de la 
Capitoliu. Pe ușa închisă din faţă scrie „Capelanul Senatului”. Nu 
e o ascunzătoare rea. Viv încearcă clanţa. 

— E închisă, spune ea. 

— Nu s-a ales mare lucru de rugăciunile tale. 

— Nu spune asta, mă ceartă ea. 

Se aude o bufnitură zgomotoasă deasupra. Ne uităm în sus, 
și-l vedem pe Janos sus pe scări. Partea din stânga a feţei îi e 
foarte roșie, dar nu scoate niciun cuvânt. 


146 


Viv o tulește la stânga, pe hol, spre un alt rând de scări. Mă 
îndrept spre lift, un pic mai încolo, după colţ. 

— Liftul e mai rapid, îi spun eu. 

— Doar dacă e... 

Apăs pe butonul de chemare și aud un ţiuit strident. Viv 
ajunge și ea repede. Când ușile se închid, îl auzim pe Janos cum 
coboară pe scări. O împing pe Viv în lift și o urmez și eu, 
încercând din răsputeri să închid ușa. 

Viv apasă disperată butonul pentru închiderea ușii. 

— Haide, haide, haide... 

Îmi bag degetele în marginea din metal al ușii, trăgând cât de 
tare se poate și încercând să o închid. Viv se ghemuiește sub 
mine, făcând același lucru. Janos e la doar câţiva metri distanţă. 
Pot să îi văd vârfurile degetelor întinse. 

— Pregătește-te să apeşi pe butonul de alarmă, strig eu spre 
Viv. i 

Janos plonjează înainte, și ochii ni se întâlnesc. Işi îndreaptă 
mâna spre noi chiar în timp ce ușa ţăcăne, vibrează și se 
închide. 

Liftul huruie, alunecând în jos, iar eu abia îmi trag răsuflarea. 

— Mâna... mâna mea, șoptește Viv, luând ceva din palmă, 
care îi este roșie de sânge. 

Scoate o bucată de sticlă dintr-una din ferestrele sparte. 

— Ești bine? întreb eu, întinzându-mă spre ea. 

Concentrată asupra palmei, nu răspunde. Nici nu sunt sigur 
dacă a auzit întrebarea. Mâna îi tremură incontrolabil în timp ce 
se holbează la sânge. Este în stare de șoc. Însă este încă 
suficient de raţională ca să își dea seama că are lucruri mult mai 
importante pentru care să își facă griji. Se apucă de încheietura 
mâinii ca să oprească tremuratul. 

— De ce te urmărește FBl-ul? întreabă ea cu vocea 
sugrumată. 

— Nu e de la FBI. 

— Atunci cine naiba e? 

Nu e momentul potrivit pentru răspunsuri. 

— Pregătește-te să fugi, îi spun eu. 

— Ce vrei să spui? 

— Crezi că nu aleargă pe scări chiar în acest moment? 

Își scutură capul, încercând să pară încrezătoare, dar simt 
panica din vocea ei. 


147 


— Nu e o scară continuă - va trebui să se oprească și să 
traverseze holul pe două paliere. 

— Doar un palier, o corectez eu. 

— Da, dar... tot trebuie să se oprească la fiecare etaj ca să se 
asigure că nu am ieșit. 

Încearcă din răsputeri să se convingă, dar nici măcar ea n-o 
crede. 

— N-are cum să ne-o ia înainte... nu? 

Liftul se oprește la subsol, iar ușa se deschide încet. Țâșnind 
afară, abia fac doi pași că aud un zdrâăngănit puternic pe 
treptele metalice chiar deasupra noastră. Îmi întind gâtul la timp 
pentru a-l vedea pe Janos sus, pe ultimele trepte. Este tot tăcut, 
dar un mic zâmbet i se întinde pe faţă. 

Ticălosul. 

Viv o ia la stânga, iar eu sunt din nou în spatele ei. Janos 
coboară în trombă pe scări. Avem un avans de doar treizeci de 
pași. Viv o ia brusc la stânga, așa încât el nu ne vede direct, 
după care imediat la dreapta. Subsolul are tavanul scund și 
holuri înguste. Suntem ca niște șobolani într-un labirint, 
întorcându-ne și învârtindu-ne în funcţie de cum se linge pisica 
pe bot în spatele nostru. 

Drept în față, holul lung se lărgește. La capăt, o rază 
puternică de lumină strălucește prin geamul ușilor duble. Pe 
acolo e scăparea noastră. leșirea de pe latura vestică - ușa pe 
care președintele o folosește pentru a se duce la o inaugurare. 
De aici, se iese direct. 

Viv se uită în spate pentru o jumătate de secundă. 

— Ştii ce e... 

Dau din cap, iar ea înţelege. 

luțind pasul, Viv își strânge pumnii și se îndreaptă spre 
lumină. Câteva picături de sânge cad pe podea. 

În spatele nostru, Janos galopează ca un cal de curse, 
reducând ușor distanța. Îl aud cum respiră - cu cât se apropie, 
cu atât se aude mai mult. Toţi alergăm zgomotos, iar sunetul 
pantofilor răsună prin tot holul. Sunt în ritm cu Viv, care începe 
ușor să piardă din avânt. Acum e doar cu jumătate de pas 
înainte. „Haide, Viv...” Mai avem doar câţiva metri. li studiez 
fața. Ochii mari, gura deschisă. Am mai văzut expresia asta la 
oamenii aflaţi la kilometrul 40 de maraton. N-o să reușească. 


148 


Simţindu-i durerea, Janos trece puţin spre stânga, chiar în 
spatele lui Viv. E atât de aproape, că pot să îi simt mirosul. 

— Viv...! strig eu. 

Janos se întinde, ridicându-și mâna pentru lovitura finală. Se 
avântă înainte. Ușa e chiar în față. Dar chiar atunci când el dă să 
lovească, o apuc pe Viv de umăr și mă mișc brusc spre dreapta, 
astfel că dăm colţul mai încolo de ușă. 

Janos alunecă de-a lungul podelei lustruite, încercând să ne 
urmărească. E prea târziu. Când el pornește din nou în urmărire, 
eu și cu Viv trecem de niște uși duble din vinilin negru care 
arată de parcă ar duce spre bucătăria unui restaurant. 

Însă când ușile se deschid, vedem paisprezece polițiști 
înarmaţi, patrulând pe hol. Biroul din dreapta noastră este sediul 
intern al Poliţiei de la Capitoliu. 

Viv are deja gura deschisă. 

— E un tip acolo care încearcă să... 

Îi arunc o privire, dând din cap. Dacă ea spune ceva despre 
Janos, și el va spune despre mine - și în acest moment, nu-mi 
permit să fiu băgat în asta. După privirea confuză, Viv nu 
înţelege, dar e suficient să mă lase pe mine să preiau 
conducerea. 

— E un tip acolo care vorbește singur, le spun eu celor trei 
polițiști din apropiere. A început să ne urmărească fără niciun 
motiv, spunând că noi suntem inamicul. 

— Cred că s-a desprins nevăzut din grupul lui, adaugă Viv, 
știind cum să îi îmbrobodească pe acești tipi. Arătând spre 
ecusonul de la gât, spune: Nu are ecuson. 

Janos deschide ușile negre acoperite cu vinilin. Trei polițiști îi 
ațin calea. 

— Vă pot ajuta cu ceva? întreabă unul dintre ei. 

Nu îl impresionează hanoracul cu FBI, pentru că știe că se 
poate cumpăra de la magazinul de suvenire. 

Înainte ca Janos să poată găsi o scuză patetică, Viv și eu 
înaintăm pe holul ce se întinde în faţa noastră. 

— Opriţi-i! strigă Janos, pornind după noi. 

Primul poliţist îl apucă de hanorac, trăgându-l în spate. 

— Ce faceţi? urlă Janos. 

— Îmi fac datoria, spune polițistul. Aș vrea să văd un act de 
identitate. 


149 


Întorcându-ne prin labirintul subsolului, ieșim în cele din urmă 
afară, spre partea de est a Capitoliului. Soarele a trecut deja de 
cealaltă parte a clădirii, iar până se înserează mai e o oră și 
ceva. Trecând printre grupurile de turiști care fac poze în faţa 
domului, ne repezim spre First Street, sperând ca poliţia de la 
Capitoliu să ne ofere un avantaj. Stâlpii albi din marmură ai 
Curţii Supreme se află chiar peste drum, dar sunt prea ocupat 
să găsesc un taxi. 

— Taxi! strigăm eu și Viv în același timp, în vreme ce unul 
dintre ele se oprește. 

Ne urcăm amândoi, blocând ușile. La Capitoliu, Janos nu se 
vede pe nicăieri. Deocamdată. 

— Cred că suntem în regulă, spun eu, ascunzându-mă pe 
după scaun și privind prin mulţime. 

Lângă mine, Viv nu se obosește să se uite afară. E prea 
ocupată să se uite urât la mine. Ochii ei căprui ard - în parte din 
frică, dar acum... de furie. 

— Ai minţit... spune ea în cele din urmă. 

— Viv, înainte să... 

— Nu sunt proastă, să știi, adaugă ea, încă respirând greu. 
Deci ce naiba se întâmplă? 


28. 


Coborând cu liftul spre etajele inferioare ale Muzeului 
Smithsonian de Istorie Americană, îmi ţin ochii aţintiţi asupra 
oamenilor și mâinile pe umerii lui Viv. E totuși cea mai bună 
metodă de a-i păstra calmul. S-a mai potolit, dar tot nervoasă e. 
După ce s-a întâmplat în Capitoliu, nu mai are încredere în 
nimeni - nici în mine - și de aceea își smucește umărul și mă 
îndepărtează. 

Fără nicio îndoială, muzeul nu este locul ideal unde să-i 
schimb părerea, dar este un spaţiu suficient de public încât 
Janos să nu-și înceapă vânătoarea. In timp ce ne continuăm 
coborârea, ochii lui Viv zboară prin sală, cercetând faţa fiecărei 
persoane pe o care o vede. Cred că nu e nimic nou. A spus că e 
una din cele două fete de culoare dintr-o școală cu elevi 
majoritar albi. În Senat, e singurul curier negru pe care îl au. Nu 
încape îndoială, a fost mereu un outsider. Dar niciodată ca 
acum. Despăturind harta muzeului pe care am luat-o de la biroul 
de informaţii, mă feresc de privirile mulţimii. Dacă vrem să ne 
prefacem că suntem turiști, trebuie să ne jucăm rolul. 

— Vrei o îngheţată? o întreb eu când ieșim din lift și observ 
magazinul tradițional de îngheţată lângă perete. 

Viv mă ţintuiește cu o privire jignită. 

— Arăt de treisprezece ani? 

Are tot dreptul să fie supărată. S-a angajat să îndeplinească o 
simplă favoare. În schimb, în ultima jumătate de oră a alergat 
să-și salveze viaţa. E un motiv suficient ca să o pun la curent cu 
ce se întâmplă cu adevărat. 

— N-am vrut să se întâmple așa, încep eu. 

— Zău? întreabă ea. 

Își presează buzele și mă sfredelește cu o privire încruntată. 

— Viv, când ai spus că vrei să mă ajuţi... 

— N-ar fi trebuit să mă lași! Habar nu aveam în ce mă bag! 

N-am cum s-o contrazic. 

— Îmi pare rău, îi spun eu. Nu m-am gândit că... 

— N-am nevoie de scuzele tale, Harris. Spune-mi doar de ce l- 
au omorât pe Matthew. 


151 


Nu eram sigur dacă știa despre ce era vorba. Nu era prima 
oară când o subestimam. 

În timp ce ne plimbăm pe lângă un exponat cu eticheta „O 
lume materială”, suntem înconjurați de vitrine din sticlă care 
prezintă evoluția procesului manufacturier din America. Prima 
vitrină este plină cu cherestea, cărămizi, lespezi și pielea unei 
vaci; ultima conţine plasticul în culori vii de la un cub Rubik și un 
joc PacMan. 

— Acesta e progresul, anunţă un ghid din apropiere. 

Mă uit la Viv. E timpul să facem și noi niște progrese. 

Îmi ia aproape cincisprezece minute să îi spun adevărul. 
Despre Matthew... și Pasternak... chiar și despre încercarea mea 
de a mă duce la procurorul general adjunct. Incredibil, nu 
manifestă nici cea mai mică reacţie - adică, până când îi 
dezvălui ce a determinat piesele de domino să se prăbușească. 
Jocul... și pariul. 

Rămâne cu gura căscată și își pune amândouă mâinile pe cap. 
Mai are puţin și explodează. 

— Voi pariaţi? întreabă ea. 

— Știu că pare o nebunie... 

— Asta făceaţi voi? Pariaţi în Congres? 

— Jur, era doar un joc stupid. 

— Candyland e un joc stupid! Mad Libs e un joc stupid! Asta e 
pe bune! 

— Era vorba doar de chestiuni mărunte - nu era ceva care să 
conteze prea mult... 

— Totul contează! 

— Viv, te rog... o implor eu, uitându-mă în jur în timp ce 
câţiva turiști se opresc holbându-se la noi. 

Își coboară vocea, dar e tot furioasă. 

— Cum ai putut să faci asta? Ne-ai spus că trebuie... Se 
întrerupe, iar vocea îi tremură. Tot acel discurs pe care l-ai 
ținut... Tot ce ai zis au fost aiureli. 

Acum Îmi dau seama că am interpretat greșit reacția ei. Nu e 
furie în vocea ei, ci dezamăgire - și umerii îi cad mai mult decât 
de obicei, cuprinsă de tristețe. Eu sunt la Capitol Hill de zece 
ani, dar Viv e doar de o lună. A fost nevoie de trei ani de trădări 
petrecute pe la spatele meu ca să capăt expresia pe care o are 
ea acum. Ochii se înnegurează sub o nouă greutate. Indiferent 
ce se întâmplă, idealismul mereu moare greu. 


152 


— Asta e... eu ies, anunţă ea, dându-mă la o parte și trecând 
pe lângă mine. 

— Unde te duci? 

— Să livrez corespondenţă pentru senatori... să bârfesc cu 
prietenii... și să verific cum merge numărătoarea senatorilor cu 
frizuri urâte și fund oribil - sunt mai mulţi decât crezi. 

— Viv, așteaptă! o strig eu, alergând după ea. 

Îi pun o mână pe umăr, dar încearcă să se elibereze. O ţin 
strâns, dar asta nu o calmează, așa cum o făcea înainte. 

— Lasă-mă! ţipă ea. 

Cu o ultimă smucitură, mă îndepărtează. Nu este o fetiță. Am 
uitat cât e de puternică. 

— Viv, nu fi prostuţă... strig eu în timp ce ea iese ca o vijelie 
din expoziţie. 

— Am fost deja prostuţă, cu tine mi-am făcut norma luna asta. 

— Așteaptă puţin... 

Nu încetinește. Mărșăluiește prin secțiunea principală a 
expoziției, taie fața unui cuplu care încearcă să facă o poză cu 
scaunul lui Archie Bunker. 

— Viv, te rog... o implor, alergând după ea. Nu poţi să faci 
asta. 

Se oprește la acest ultimatum. 

— Ce-ai zis? 

— Nu mă asculti... 

— Nu-mi mai spune niciodată ce să fac. 

— Dareu... 

— N-ai auzit ce-am spus? 

— Viv, o să te omoare. 

Degetul îi îngheaţă în aer. 

— Poftim? 

— O să te omoare. O să-ţi sucească gâtul și o s-o facă să pară 
că ai alunecat pe scări. Așa cum au făcut și cu Matthew. Tace în 
timp ce spun aceste lucruri. Știi că am dreptate. Acum că Janos 
știe cine ești - ai văzut cum e; nu-i pasă dacă ai șaptesprezece 
ani sau șaptezeci. Crezi că o să te lase să te apuci iar să umpli 
paharele cu apă ale senatorilor? 

Încearcă să răspundă, dar nu poate articula niciun cuvânt. 
Fruntea i se descrețește, iar mâinile încep să îi tremure. Ca și 
mai înainte, începe să zgândăre nervos spatele ecusonului. 


— Trebuie să dau un telefon, insistă ea, repezindu-se spre 
cabina telefonică din magazinul cu îngheţată. 

Sunt cu un pas în spatele ei. Nu vrea să spună, dar observ că 
ţine strâns ecusonul. O vrea pe mama ei. 

— Viv, nu o suna. 

— Aici nu e vorba de tine, Harris. 

Crede că am grijă doar de mine, dar se înșală. Sentimentul de 
vinovăţie mi-a stat în gât din primul moment în care am rugat-o 
să-mi facă acea favoare. Mă îngrozeam că o să se ajungă la 
asta. 

— Mi-aș dori să pot da timpul înapoi... chiar îmi doresc, îi spun 
eu. Dar dacă nu ești atentă... 

— Am fost atentă! Adu-ţi aminte, nu eu am provocat asta! 

— Te rog, oprește-te un minut, o implor eu când văd că iar 
pleacă. Janos probabil că îţi scotocește viaţa chiar în acest 
moment. 

— Poate că nu. La asta te-ai gândit? 

Devine prea irascibilă. Mi se rupe sufletul că trebuie să fac 
asta, dar e singura cale de a o proteja. Chiar când e pe cale să 
intre în magazinul cu îngheţată, îi tai calea. 

— Viv, dacă dai acel telefon, îţi vei pune în pericol întreaga 
familie. 

— N-ai cum să știi asta! 

— Nu? Din treizeci de curieri, tu ești singura fată neagră, de 
un metru șaptezeci și opt. Îţi va găsi numele în două secunde. 
Cu asta se ocupă. Știu că mă urăști în acest moment - și chiar ar 
trebui -, dar te rog... ascultă-mă... Dacă te duci și îi suni pe 
părinţii tăi, se mai adaugă doi oameni pe care Janos trebuie să-i 
elimine ca să curețe mizeria. 

De atât a fost nevoie. Umerii i se ridică, arătând-o în toată 
înălțimea ei, iar lacrimile din ochi îi dezvăluie vârsta. E așa de 
ușor să uiţi cât de tânără e. 

La stânga mea, observ reflexia noastră într-o vitrină din 
apropiere: eu într-un sacou negru, Viv într-unul bleumarin. 
Arătăm atât de profesioniști împreună. In spatele geamului se 
află puloverul roșu al domnului Rogers și o marionetă Oscar the 
Grouch??. Oscar este imortalizat în coșul lui de gunoi cu gura 
larg deschisă. Urmărindu-mi privirea, Viv se uită la Grouch, ai 
cărui ochi goi negru cu alb se holbează fantomatic la noi. 


22 Personaj din serialul de televiziune Sesame Street. (n. tr.). 
154 


— Îmi pare rău, Viv. 

E a doua oară când rostesc aceste cuvinte. Dar de data asta, 
are nevoie de ele. 

— Eu doar îți făceam o favoare, se bâlbâie ea, cu vocea 
sugrumată. 

— N-ar fi trebuit să te rog, Viv, nu m-am gândit niciodată. 

— Mama mea... dacă... Se întrerupe, încercând să nu se 
gândească la asta. Dar mătușa mea din Philly? Poate că... 

— Nu-ţi pune familia în pericol. 

— Eu n-ar trebui s-o pun în pericol? Cum ai putut... cum ai 
putut să-mi faci asta? 

Se poticnește, continuând să privească fiecare turist care 
trece. Credeam că o făcea din cauza faptului că era speriată, 
neliniștită - mereu outsiderul care încearcă să se integreze -, 
dar cu cât mă uit mai mult la ea, cu atât îmi dau seama că asta 
nu e decât o parte din problemă. Oamenii care caută ajutor tind 
să fie genul care sunt obișnuiți să-l și primească. Continuă să-și 
țină mâna strâns pe ecuson. Mama... tata... mătușa - au fost toți 
alături de ea toată viaţa, sfătuind-o, ajutând-o, încurajând-o. 
Acum nu mai sunt, iar Viv simte asta. 

Nu este singura. În timp ce se uită nervoasă prin mulţime, o 
durere puternică, precum greaţa, continuă să îmi perforeze 
stomacul. Indiferent ce se mai întâmplă, n-o să mă pot ierta că 
am rănit-o în felul acesta. 

— Ce fac acum? întreabă ea. 

— E în regulă, promit eu, încercând s-o liniștesc. Am mulți 
bani - poate că... poate te ascund într-un hotel. 

— Eu, singură? 

Din felul cum pune întrebarea, îmi dau seama că nu e o idee 
bună. Mai ales dacă se panichează și nu stă locului. Am 
transformat-o deja o dată într-o ţintă. Nu vreau să o părăsesc și 
să fac asta din nou. 

— Bine... uită de hotel. Dar dacă...? 

— Mi-ai distrus viaţa, spune ea deodată. 

— Viv... 

— Nu mă lua cu Viv. Ai distrus-o, Harris, și apoi ai... oO, 
Doamne... îți dai seama ce ai făcut? 

— Trebuia să fie doar o mică favoare, jur, dacă aș fi știut că se 
va întâmpla asta... 


23 Philadelphia. 


— Nu mai spune asta. Nu mai spune că nu știai... 

Are dreptate. Ar fi trebuit să știu - îmi petrec fiecare zi 
calculând permutări politice -, dar când a venit vorba de asta, 
singurul lucru care mă preocupa eram eu însumi. 

— Viv, jur, dacă aș putea să o iau de la capăt... 

— Dar nu poți! 

În ultimele trei minute, a atins toate stadiile manifestărilor 
emoţionale: de la furie la negare, disperare, resemnare, și acum 
înapoi la furie. Totul se petrece ca reacţie a unui fapt imposibil 
de schimbat: acum că Viv este implicată, Janos nu se dă bătut 
până nu ne vede pe amândoi morți. 

— Viv, trebuie să te concentrezi, trebuie să ieşim de aici. 

— ... iar eu am înrăutățit situația, mormăie ea. Mi-am făcut-o 
cu mâna mea. 

— Nu e adevărat, insist eu. N-are nimic de-a face cu tine. Eu 
am făcut asta pentru amândoi. 

E încă în stare de șoc, încercând să proceseze tot ce i s-a 
întâmplat. Se uită la mine, apoi din nou la ea. Nu mai e vorba 
doar de mine. Noi. De acum încolo, suntem legați unul de altul 
cu lanţuri. 

— Ar trebui să chemăm poliţia... se bâlbâie ea. 

— După ce s-a întâmplat cu Lowell? 

E suficient de inteligentă să construiască imaginea de 
ansamblu în minte. Dacă Janos a ajuns la a doua persoană ca 
importanţă din justiţie, toate căile către lege duc înapoi la el. 

— Ce-ar fi să mergem la altcineva...? Nu mai ai prieteni? 

Întrebarea asta e ca o palmă peste faţă. Cele două persoane 
de care eram mai apropiat au murit. Lowell e în altă tabără și n- 
am cum să îmi dau seama la cine a mai ajuns Janos. Toţi 
politicienii și membrii de personal cu care am lucrat de-a lungul 
anilor - sigur că îmi sunt prieteni, dar în acest oraș, ei bine... nu 
înseamnă că trebuie să și am încredere în ei. 

— În plus, explic eu, cu oricine am vorbi... le desenăm o ţintă 
pe piept. Ar trebui să facem și altcuiva ce ţi-am făcut eu ţie? 

Se uită la mine, știind că am dreptate. Dar asta nu o 
împiedică să caute o scăpare. 

— Dar ceilalți curieri? întreabă ea. Poate ne pot zice cui au 
făcut livrări... știi tu, cine mai era în joc. 

— De aceea am vrut arhivele livrărilor din garderobă. Dar nu e 
nimic acolo din zilele jocului. 


156 


— Deci noi, toţi curierii, am fost folosiţi fără să știm? 

— Poate că pentru celelalte pariuri, dar nu și pentru mina de 
aur. 

— Despre ce vorbești? 

— Puștiul care l-a lovit pe Matthew - Toolie Williams -, el e cel 
care avea ecusonul tău. Era îmbrăcat în haine de curier. 

— De ce ar vrea cineva să arate ca un curier? 

— Cred că Janos l-a plătit pentru asta... și Janos acţionează în 
numele cuiva care a investit în rezultat. 

— Crezi că totul pornește de la mina de aur? 

— Greu de spus, dar ei sunt cei care beneficiază. 

— Tot nu înțeleg, spune Viv. Cum poate Wendell Mining să 
beneficieze dacă nu e aur în mină? 

— Sau mai exact, adaug eu, de ce o companie care nu are 
experiență minieră petrece doi ani încercând să cumpere o mină 
de aur care nu conţine aur? 

Ne uităm unul la celălalt, dar Viv își întoarce repede privirea. 
Poate că suntem legaţi unul de altul, dar nu mă iartă așa ușor. 
Și ceea ce e mai important, nu cred că vrea să știe răspunsul. In 
cazul acesta, rămân doar eu. _ 

Scot din buzunar foile rupte din agenda lui Matthew. Incă aud 
vocea primarului în cap. Wendell se puseseră deja pe treabă, 
dar nu se vedea nicio piesă de echipament minier. 

— Deci ce fac ei acolo? 

— Adică, în afară de minerit? 

Clatin din cap. 

— După cum a spus primarul... nu cred că se ocupă cu 
mineritul. 

— Atunci pentru ce ai avea nevoie de o mină de aur? 

— Asta-i întrebarea. Nu-i așa? 

Știe la ce mă gândesc. 

— De ce nu îl suni iar pe primar și... 

— Şi ce? Să-l rog să tragă puţin cu ochiul și apoi să-și pună 
viața în pericol? in plus, chiar dacă ar face asta, ai avea 
încredere în răspuns? 

Viv tace. 

— Atunci ce facem? întreabă ea într-un final. 


157 


În tot acest timp, am căutat o pistă. Recitesc numele orașului 
de pe foaia de hârtie din mâinile mele. Leea?*. Chiar așa. 
Singurul loc unde se află răspunsul. 

Uitându-mă încă o dată prin sala cu exponate, mă îndrept 
spre lift. 

— Hai să mergem, îi spun lui Viv. 

Este chiar în spatele meu. Poate e furioasă, dar înțelege 
pericolul de a fi singură. Frica în sine o face să treacă de la furie 
la resemnare, oricât de mult s-ar împotrivi. La un pas în spatele 
meu, mai aruncă o privire la Oscar the Grouch. 

— Chiar crezi că e o mișcare inteligentă să mergem tocmai 
până în Dakota de Sud? 

— Crezi că e mai sigur aici? 

Nu răspunde. 

Sigur, e un pariu riscant, dar nici pe departe atât de riscant ca 
o companie care pariază pe o mină fără aur și împiedică 
localnicii să vadă ce se întâmplă acolo. Chiar și o fată de 
șaptesprezece ani își dă seama că ceva e putred - și singura 
cale de a afla ce anume e putred este să te duci direct la sursă. 


24 joc de cuvinte intraductibil, bazat pe asemănarea fonetică dintre cuvântul /eaa, 
care înseamnă „pistă, indiciu”, și Leed, numele orașului. 


158 


29. 


Două ore mai târziu, suntem pe bancheta din spate a unui 
taxi în Dulles, Virginia. Indicatorul din faţă poate trece lesne 
neobservat, dar am mai fost pe aici. Terminalul Piedmont 
Hawthorne. 

— Dă-mi cinci rest, îi spun eu șoferului, care s-a uitat de prea 
multe ori în oglinda retrovizoare. 

Poate e din cauza tăcerii noastre... poate din cauză că Viv nici 
nu se uită la mine. Sau poate e din cauză că i-am dat un bacșiș 
mic. 

— De fapt, păstrează restul, îi spun eu șoferului cu un zâmbet 
cald și forțându-mă să râd la reclama de la radio pentru Elliot in 
the Morning. 

Şoferul îmi zâmbește și el și numără banii. E mult mai puţin 
probabil ca oamenii să te ţină minte dacă nu i-ai enervat. 

— O zi bună, adaug eu în timp ce coborâm din mașină. 

Ne face cu mâna fără să se uite în spate. 

— Ești sigur că e legal? întreabă Viv, mereu fata cea cuminte, 
în timp ce mă urmează prin clădirea modernă și joasă. 

— N-am spus nimic despre legalitate, eu caut ceva inteligent. 

— Și asta e inteligent? 

— Ai prefera un zbor comercial? ` 

Viv tace din nou. Am mai discutat asta pe drum. In felul 
acesta, n-o să-i verifice nimeni cartea de identitate. 

Nu există prea multe locuri unde să poți face rost de un avion 
privat în mai puțin de două ore. Din fericire, Congresul e unul 
dintre ele. Și a fost nevoie doar de un singur telefon. Acum doi 
ani, în timpul unui vot crucial asupra controversatei legi a 
aviației, șeful Biroului de relații guvernamentale al FedEx a 
sunat personal, cerând să discute cu senatorul Stevens. Știind 
că nu au dat niciodată alarme false, am profitat și am făcut 
legătura telefonică. A fost o mișcare superbă din partea lor. Cu 
Stevens de partea lor, a fost dat tonul pentru restul senatorilor 
din Vestul Mijlociu, care s-au grăbit să susţină legea. 

Exact cu două ore în urmă, am sunat la Biroul de relaţii 
guvernamentale al FedEx și i-am rugat să îmi întoarcă o favoare. 
Domnul senator, am explicat eu, nu dorea să rateze o 


159 


oportunitate pentru strângere de fonduri în Dakota de Sud, ivită 
în ultimul moment, așa că m-a rugat personal să sun eu. 

Asta ne aducea aici. Conform regulilor etice, un senator poate 
folosi un avion privat atâta timp cât plătește companiei prețul 
unui bilet clasa întâi cu un zbor comercial. E o găselniță genială 
- eu și Viv am profitat imediat de ea. 

Apropiindu-ne de clădire, o ușă automată se deschide înspre o 
sală ce îmi aduce aminte de holul unui hotel extravagant. 
Scaune tapiţate, lămpi victoriene din bronz, un covor vișiniu cu 
gri. 

— Vă pot ajuta să vă găsiţi avionul? întreabă o femeie într-un 
costum oficial, aplecându-se peste biroul de recepţie aflat în 
dreapta noastră. 

Viv zâmbește, dar apoi se strâmbă când își dă seama că 
amabilitatea îmi era adresată. 

— Senatorul Stevens, spun eu. 

— Poftiţi, se aude o voce joasă chiar de lângă biroul de 
recepţie. 

Mă uit și văd un pilot cu păr blond dat pe spate care dă din 
cap spre noi. 

— Tom Heidenberger, spune el, întinzându-mi mâna. 

Din forţa cu care dă noroc, îmi dau seama că e un fost militar. 
Se întinde și dă mâna și cu Viv, care stă dreaptă, bucurându-se 
de atenţia ce i se acordă. 

— Domnul senator e pe drum? întreabă pilotul. 

— De fapt, dânsul nu va ajunge. Vorbesc eu în numele său. 

— Sunteţi norocos, spune el rânjind. 

— Ea este Catherine, noua noastră asistentă pe legislaţie, 
spun eu, prezentând-o pe Viv. 

Mulțumită sacoului bleumarin și a înălțimii peste medie, nu dă 
naștere la suspiciuni. Personalul Congresului e plin de puști. 

— Sunteţi gata să mergem, domnule senator? întreabă pilotul. 

— Sigur, îi răspund. Deși aș vrea să dau un telefon înainte să 
decolăm. 

— Nicio problemă, spune pilotul. E vorba de un telefon 
obișnuit sau unul privat? 

— Privat, spunem și eu, și Viv în același timp. 

Pilotul râde. 

— ÎI sunaţi chiar pe domnul senator, nu? Râdem în timp ce ne 
arată să o luăm după colţ și în jos pe hol. Prima ușă la dreapta. 


160 


Acolo, înăuntru, e o cameră de ședințe nu cu mult mai mare 
decât o bucătărioară. Are un birou, un scaun din piele, iar pe 
perete, un poster motivaţional cu un bărbat care escaladează un 
munte. Pe mijlocul biroului se află un telefon negru, lucios. Viv 
ridică receptorul, iar eu apăs butonul pentru difuzor. 

— Ce faci? întreabă ea, în timp ce se aude numărul formându- 
se. 

— În caz că ai nevoie de ajutor... 

— O să fiu bine, răbufnește ea, enervată că o tot controlez. 
După ce apasă pe butonul „Difuzor”, tonul dispare. 

Nu pot să spun că o învinovăţesc. Chiar fără să iau în seamă 
faptul că eu am băgat-o în asta (lucru de care ea ţine cont), 
aceasta e partitura ei, iar aceste două telefoane sunt singurele 
pe care le poate da. 

Degetele îi ating tastele, și aud tonul în receptor. Răspunde o 
voce de femeie. g 

— Bună, Adrienne, sunt Viv, spune ea, cu o voce jovială. Işi 
recită deja rolul: Nu... da... nuu, chiar așa? A spus ea asta? 
Intervine o mică pauză în timp ce Viv îi intră în joc. De asta te 
sun, explică Viv. Nu... ascultă... 

Vocea de la celălalt capăt al firului îi aparţine lui Adrienne 
Kaye, una din cele două colege de cameră ale lui Viv de la 
căminul Senatului. Din ce mi-a spus aseară Viv, pe drum, în 
fiecare seară, când se întorc de la muncă, toţi curierii trebuie să 
semneze foaia de registru, unde sunt verificaţi. Pentru cei 
treizeci de curieri, este un sistem simplu care funcţionează bine 
- adică, mersese până săptămâna trecută, când Adrienne se 
hotărâse să nu respecte ora la care toată lumea trebuia să se 
întoarcă, pentru a rămâne cu un grup de asistenţi din Indiana. 
Singurul motiv pentru care Adrienne a scăpat basma curată e 
pentru că Viv a semnat cu numele lui Adrienne la biroul de 
recepţie și le-a spus supervizorilor că era la baie. Acum, Viv voia 
să i se întoarcă favoarea. 

În treizeci de secunde, treaba e rezolvată. 

— Super - da, nu - spune-le doar că e acea perioadă a lunii; 
asta îi va ţine la distanţă, spune Viv, arătându-mi degetul mare 
în semn că totul e în regulă. Adrienne e de acord. Nu, nu...nue 
cineva pe care să-l știi, spune Viv uitându-se la mine. 

Nu zâmbește deloc. 


161 


— Jason? În niciun caz, râde Viv. Eşti nebună? Nu-mi pasă că e 
drăguţ - poate să se scobească în nas cu limba... 

Continuă această conversaţie suficient de mult cât să pară 
credibilă. 

— Grozav, mulţumesc din nou, Adrienne, spune ea, închizând 
într-un final. 

— Bravo, îi spun eu în timp ce stă în fața biroului, formând 
următorul număr. 

Dă din cap ca pentru sine, arătând o ușoară urmă de mândrie. 
Cursa cu Janos i-a cam redus încrederea în sine și acum 
încearcă să își revină. Din păcate, următorul telefon îi va 
îngreuna și mai mult situaţia. 

În timp ce telefonul sună la celălalt capăt al firului, îi observ 
deja schimbarea în postura trupului. Işi coboară bărbia, 
aplecându-se ușor. Degetele de la picioare sunt îndreptate spre 
interior, zgândărind cu un pantof vârful celuilalt. Cu mâna 
strângând receptorul, se uită din nou la mine și se întoarce. 
Recunosc un strigăt de ajutor când aud unul. 

Apăs pe butonul difuzorului chiar în momentul când răspunde 
o voce de femeie. Viv privește la luminiţa roșie sub care scrie 
„Difuzor”. De data asta, nu îl oprește. 

— Cabinetul doctorului, se aude o voce de femeie. 

— Bună, mamă, eu sunt, spune Viv, încercând să pară și cu ea 
la fel de veselă. 

Tonul ei are intensitatea potrivită - chiar mai veridică decât la 
primul telefon. 

— Ce s-a întâmplat? întreabă mama ei. 

— Nimic... sunt în regulă, spune Viv sprijinindu-și mâna 
stângă pe birou. 

Deja îi vine greu să stea în picioare. Acum două minute, avea 
șaptesprezece ani și mergea pe douăzeci și șapte. Acum are 
doar treisprezece. 

— De ce sunt pe difuzor? întreabă mama. 

— Nu ești, mamă; e un telefon mobil care... 

— Scoate-mă de pe difuzor, știi că nu-mi place. 

Viv se uită în direcția mea, iar eu devin instinctiv mai atent. 
Apasă pe butonul „Difuzor”, și discuţia nu mai răsună în cameră. 
Partea bună e că, datorită volumului vocii, o pot auzi totuși prin 
receptor. 


162 


Mai devreme, credeam că nu ar trebui să dăm acest telefon. 
Acum chiar e necesar. Dacă mama ei trage semnalul de alarmă, 
nu mai plecăm nicăieri. 

— Așa-i mai bine, spune mama lui Viv. Ce s-a întâmplat? 

Se simte o adevărată îngrijorare în vocea ei. Desigur, mama 
are o voce puternică... dar nu din cauza furiei... sau a atitudinii 
de șef. Și senatorul Stevens are același ton. Acel simţ al 
imediatului. Acel ton al puterii. 

— Spune-mi ce s-a întâmplat, insistă mama. A mai comentat 
cineva ceva? 

— N-a mai comentat nimeni nimic. 

— Dar băiatul acela din Utah? 


Nu pot să plasez undeva accentul femeii - este parţial 
tărăgănarea din Ohio, parţial vocalele deschise din Chicago -, 
dar, orice ar fi, când închid ochii... intonaţia... viteza fiecărei 


silabe... e ca și cum aș auzi-o pe Viv peste douăzeci de ani. Apoi 
deschid ochii și o văd pe Viv încovoiată de tensiune. Mai are 
mult până atunci. 

— Dar băiatul din Utah? insistă mama. 

— Tipul e un rahat... 

— Vivian... 

— Mamă, te rog, nu e o înjurătură. În fiecare serial stupid de 
la televizor este spus cuvântul „rahat”. 

— Acum trăiești într-un serial, da? Atunci cred că mama ta din 
serial îţi va plăti facturile și va avea grijă de toate problemele 
tale. 

— N-am probleme. A fost doar un comentariu. Superiorii au 
rezolvat situaţia... E în regulă. 

— Nu-i lăsa să-ţi facă asta, Vivian. Dumnezeu spune... 

— Am spus că sunt în regulă. 

— Nu-i lăsa... 

— Mamă! 

Mama face o pauză - o pauză cât trei, pe care numai o mamă 
o poate face. Toată dragostea pentru fiica ei - simţi că îi vine să 
o strige la telefon... dar știe totodată că puterea nu se transferă 
așa ușor. Trebuie să vină din interior. 

— Spune-mi ceva despre senatori, zice mama în cele din 
urmă. Nu ţi-au cerut să lucrezi la legislaţie? 

— Nu, mamă, n-am lucrat la legislaţie încă. 

— O s-o faci. 


Nu pot să-mi explic, dar după felul cum o spune, până și eu 
cred. 

— Ascultă, mamă... de ce te sun... Ne duc în noaptea asta la 
Monticello... la casa lui Thomas Jefferson... 

— Știu ce e la Monticello. 

— Da, bine... oricum, n-am vrut să te îngrijorezi în caz că 
sunai și nu eram acolo. 

Viv se oprește, așteptând să vadă dacă mama ei a înghiţit 
gălușca. Amândoi ne ținem respiraţia. 

— Ti-am spus că o să vă ducă acolo, Viv, am văzut poze în 
broșura aceea, spune mama, în mod evident entuziasmată. 

Și uite așa, am rezolvat o problemă. 

— Da... fac asta în fiecare an, adaugă Viv. 

Se simte o tristețe bruscă în vocea ei. Ca și cum și-ar fi dorit 
să nu fi fost așa ușor. Se uită la posterul de pe perete. Toţi avem 
munții noștri de urcat. 

— Și când te întorci? 

— Cred că mâine-seară, spune Viv, consultându-mă și pe 
mine. Eu ridic din umeri și dau din cap în același timp. Da... 
mâine-seară, adaugă ea. 

— Nu uita de Sally Hemings*%... 

— Nu-ţi face griji, mamă, sunt sigură că face parte din tur. 

— Aşa să fie - ce au crezut, că am uitat de asta? Să fim 
serioși. Nu-i de-ajuns că încearcă s-o promoveze ca pe o tandră 
poveste de dragoste... Se oprește un moment. Ai suficienţi bani? 

— Da. 

— Bine. Răspuns corect. 

Viv zâmbește ușor la această glumă. 

— Eşti bine, scumpo? întreabă mama. 

— Super, repetă Viv. Sunt entuziasmată de excursia asta. 

— Și chiar ar trebui să fii. Preţuiește fiecare experiență, 
Vivian. Toate contează. 

— Știu, mamă... 

Ca și mai înainte, se aude o pauză maternă. 

— Ești sigură că ești bine? 

Viv își mută greutatea de pe un picior pe altul, aplecându-se 
și mai mult peste birou. După felul cum stă, e ca și cum ar avea 
nevoie de birou ca să o sprijine. 


25 Sarah Hemings, sclavă a președintelui Thomas Jefferson și concubină a acestuia, cu 
care a avut șase copii. (n. red.). 


164 


— Mamă, ţi-am spus. Sunt foarte bine. 

— Da, ești, ești bunătatea întruchipată, iar vocea mamei 
gâlgâie de mândrie. Fă-ne mândri, Vivian. Dumnezeu ni te-a dat 
cu un scop. Să te iubim, să te iubim, să te iubim. 

— Și eu te iubesc, mamă. 

Când închide, Viv stă încă aplecată deasupra biroului. 
Desigur, din cauza ambelor telefoane poate fi pedepsită sau 
chiar dată afară, totuși mai bine decât să moară. 

— Viv, ca să știi... 

— Te rog, Harris... 

— Dareu... 

— Harris... te rog, o dată în viaţă... taci. 

e 

— Sunteţi gata de zbor? întreabă pilotul când ne întoarcem la 
recepţie. 

— Gata, spun eu în timp ce el ne conduce spre partea din 
spate a clădirii. 

Lângă mine, Viv rămâne tăcută, la câţiva pași mai în spate. 
Nu sunt sigur dacă nu vrea să mă vadă sau dacă nu vrea ca eu 
să o văd. În orice caz, deja am forţat destul nota. 

Pe hol, chiar în faţa noastră, se văd două uși de securitate. Mă 
uit în spate, la recepţie, și observ un bărbat slab într-un sacou în 
dungi stând pe unul dintre scaunele tapiţate. Nu era acolo când 
am ajuns noi. E ca și cum ar fi apărut de nicăieri. N-am fost 
plecați așa mult timp. Încerc să mă uit mai atent la el, dar își 
ferește repede privirea, deschizându-și telefonul mobil. 

— E totul în regulă? întreabă pilotul. 

— Da... bineînțeles, insist eu în timp ce ajungem la uși. 

Femeia de la recepţie apasă pe un buton și se aude un huruit 
magnetic puternic. Ușile se descuie, iar pilotul le împinge, 
conducându-ne în interior. Niciun detector de metale... nicio 
percheziţie... nicio scanare... niciun bagaj... niciun stres. La vreo 
cincisprezece metri în faţa noastră, pe pistă, se află un 
Gulfstream G400 nou-nouț. De-a lungul avionului, o dungă 
subțire albastră-portocalie strălucește în lumina târzie de după- 
amiază. E chiar și un mic covor roșu la baza scărilor. 

— Depășește cu mult clasa a doua, nu? întreabă pilotul. 

Viv dă din cap. Eu încerc să par neimpresionat. Caleașca ne 
așteaptă. 


În timp ce urcăm treptele spre avion, mă uit înapoi pe 
fereastra din sticlă a hangarului, încercând să îl mai privesc o 
dată pe bărbatul slab dinăuntru, dar nu mai e nicăieri. 

Ferindu-mi capul și intrând în cabină, văd nouă fotolii din 
piele, o canapea din piele de culoarea untului și o însoțitoare de 
bord care ne așteaptă. 

— Anunţaţi-mă dacă aveţi nevoie de ceva, se oferă ea. 
Șampanie... suc de portocale... orice. 

Pilotul secund e deja în carlingă. După ce au urcat amândoi, 
însoţitoarea de bord închide ușa și ne pregătim de plecare. Eu 
stau pe primul scaun din faţă. Viv se așază tocmai pe ultimul din 
spate. 

Însoţitoarea de bord nu ne obligă să ne punem centurile de 
siguranţă sau să citim o listă de reguli. 

— Scaunele se înclină până la capăt, spune ea. Puteţi să 
dormiţi pe toată durata zborului dacă doriţi. 

Glasul îi e dulce precum al unei zâne, dar nu mă face să mă 
simt mai bine. În ultimele șase luni, eu și Matthew ne-am 
petrecut nenumărate ore încercând să ne dăm seama care 
dintre prietenii și colegii noștri ar putea să fie în joc. l-am bănuit 
pe toți - de aceea singura persoană în care mai am încredere 
este o fată speriată de șaptesprezece ani care mă urăște. Așa 
că, deși mă aflu într-un avion privat de vreo treizeci și opt de 
milioane de dolari, asta nu schimbă faptul că doi dintre cei mai 
apropiaţi prieteni ai mei s-au dus pentru totdeauna, iar un 
ucigaș plătit ne urmărește, gata să se asigure că și noi îi vom 
urma. Fără nicio îndoială, nu e nimic de sărbătorit. 

Avionul huruie, ţâșnind înainte, iar eu mă afund în scaun. 
Afară, un bărbat în pantaloni bleumarin și o cămașă cu dungi 
albe și albastre rulează covorul roșu, stă drepţi și ne salută în 
timp ce plecăm. Chiar și după aceea, rămâne acolo, nemișcat - 
de aceea și observ mișcarea bruscă din spatele său, în hangar. 
Bărbatul slab cu telefonul mobil își lipește palmele de fereastra 
din sticlă și se uită cum plecăm. 

— Aveţi idee cine e? o întreb pe însoţitoare, observând că și 
ea îl fixează. 

— N-am nicio idee, spune ea. Am crezut că e cu 
dumneavoastră. 


30. 


— S-au urcat într-un avion, spuse Janos la telefon în timp ce 
ieșea grăbit din hotelul George, făcându-i semn portarului să 
cheme un taxi. 

— De unde știi? întrebă Sauls. 

— Crede-mă, știu. 

— Cine ţi-a spus? 

— Contează? 

— Da, contează. 

Janos făcu o pauză, refuzând să răspundă. 

— Multţumește-te doar că am aflat. 

— Nu mă trata ca pe un tâmpit! avertiză Sauls. Așa, deodată, 
magicianul nu-și mai poate dezvălui trucurile? 

— Nu când idioţii din culise deschid mereu gura. 

— Ce tot spui acolo? 

— N-ai vândut niște tablouri bune de Renoir în ultima vreme? 
întrebă Janos. 

Sauls tăcu. 

— Asta s-a întâmplat acum un an și jumătate. Și era vorba de 
un tablou de Morisot. 

— Știu ce era, mai ales că aproape m-a omorât, sublinie 
Janos. 

Asta nu era prima oară când el și Sauls lucrau împreună. Dar 
după cum știa Janos, dacă nu preluau controlul în curând, se 
putea foarte bine ca asta să fie ultima lor misiune. 

— Spune-mi doar cum... 

— Ultimul telefon dat de Harris a fost către primar. 

— Aaa, la naiba, gemu Sauls. Crezi că se duce în Dakota? 

Un taxi se opri în faţa lui, iar portarul deschise portiera, dar 
Janos nu răspunse. 

— Nu cred, adăugă Sauls. Am o recepţie la ambasadă diseară, 
iar ei... Se întrerupse. Unde ești acum? 

— In tranzit, spuse Janos aruncându-și geanta pe scaunul din 
spate. 

— Cred că ai face bine să-ţi mişti fundul în Dakota de Sud 
înainte ca ei... 


167 


Janos închise telefonul și îi trânti clapeta. După întâlnirea cu 
poliţia la Capitoliu, avusese deja o migrenă. Nu mai voia încă 
una. Urcând în taxi și închizând ușa, scoase un număr al revistei 
MG World din geantă, răsfoi până la un reportaj despre un 
automobil sport MGB din 1964 și se pierdu în detaliile despre 
cum să adaugi un volan mic pentru a se potrivi cu dimensiunile 
reduse ale mașinii. Era singurul lucru care îl calma pe Janos. 
Spre deosebire de oameni, mașinile pot fi controlate. 

— Încotro? întrebă taximetristul. 

Janos își ridică doar o clipă privirea din revistă. 

— Aeroportul Naţional, răspunse el. Și te rog ceva - încearcă 
să eviţi gurile de canal... 


31. 


În Dakota de Sud, cerul este deja negru ca smoala când 
Chevy Suburbanul nostru o ia spre vest pe Interstate 90, iar 
parbrizul este deja bombardat de musculițe moarte care se 
avântă ca niște kamikaze spre faruri. Mulțumită FedEx, 
Suburbanul ne aștepta când am aterizat și, pentru că a fost 
închiriat de ei, n-a trebuit să arătăm vreun permis sau vreun 
card de credit. De fapt, când le-am spus că domnul senator 
încearcă să își cultive mai conștiincios imaginea de fermier, au 
fost mai mult decât bucuroși să îi dea liber șoferului și să ne dea 
nouă mașina. Orice, numai să îl facă fericit pe domnul senator. 

— Daa, domnule, sigur, îi spun lui Viv, care stă în scaunul de 
lângă mine. Domnul senator Stevens ar prefera să conducă el 
însuși. 

Refuzând să scoată un cuvânt, Viv se uită prin parbriz și își 
ține mâinile încrucișate. După patru ore de tratament similar în 
avion, sunt obișnuit cu tăcerea, dar cu cât ne îndepărtăm mai 
mult de luminile din Rapid City, cu atât devine mai derutant. Și 
asta nu doar din cauza stării lui Viv. După ce trecem de ieșirea 
spre muntele Rushmore, lămpile intens luminate de pe 
autostradă apar tot mai rar. La început erau cam din treizeci în 
treizeci de metri. Apoi la vreo șaizeci... iar acum, n-am mai 
văzut una de kilometri întregi. La fel și cu celelalte mașini. E 
abia ora nouă, dar farurile noastre, care străpung întunericul, nu 
dezvăluie nicio altă fiinţă în apropiere. 

— Ești sigur că e bine pe aici? întreabă Viv, în timp ce urmăm 
indicatorul pentru Autostrada 85. 

— Mă străduiesc, îi spun eu. 

Dar în timp ce drumul se îngustează la două benzi, mă uit la 
ea și observ că nu mai are mâinile încrucișate, ci ţine strâns 
centura care îi vine diagonal pe piept, de parcă ar fi un colac de 
salvare. 

— E bine pe aici? repetă cu nervozitate, întorcându-se către 
mine pentru prima oară în primele cinci ore. 

Stă mai dreaptă în scaun decât mine și, în vreme ce rostește 
aceste cuvinte, ochii ei mari aproape strălucesc în întuneric. 


Adolescenta supărată că am băgat-o în toată încurcătura asta 
redevine doar o fetiță speriată. 

A trecut mult timp de când am avut și eu șaptesprezece ani, 
dar dacă îmi amintesc ceva, atunci e chiar nevoia de a te simţi 
în siguranţă. 

— Ne descurcăm bine, răspund eu, forțându-mă să par 
încrezător. Nu te mint. 

Zâmbește slab și se uită iar pe geamul din faţă. Nu sunt sigur 
că mă crede, dar în acest punct - după ce am ajuns atât de 
departe - vrea să creadă tot ceea ce aude. 

Mai în faţă, drumul cu două benzi o ia la dreapta, apoi iar la 
stânga. Abia când farurile dezvăluie stâncile enorme de pe o 
parte și alta îmi dau seama că ne croim drum printr-un canion. 
Viv se apleacă în faţă, lungindu-și gâtul și uitându-se prin 
parbriz. Privirea ei observă ceva, și de aceea se apleacă și mai 
mult. 

— Ce s-a întâmplat? 

Nu-mi răspunde. Și-a întors capul și nu-i văd expresia, însă nu 
se mai ţine de centură, ci își pune ambele mâini pe bord ca să 
privească spre cer. 

— 0... șoptește în cele din urmă. 

Mă aplec peste volan și îmi lungesc gâtul ca să privesc cerul. 
Nu văd nimic. 

— Ce? întreb eu. Ce e? 

Holbându-se încă în sus, spune: 

— Acolo sunt Black Hills? 

Arunc și eu încă o privire. În depărtare, lanţul muntos se înalţă 
spre cer - cel puţin o sută douăzeci de metri spre nori. Dacă n-ar 
fi lumina lunii - crestele se conturează negre pe fondul gri al 
cerului -, nici nu mi-aș da seama unde se termină. 

Mă uit din nou la Viv, care încă privește fascinată spre cer. 
Felul în care rămâne cu gura larg deschisă și ridică din 
sprâncene... La început, am crezut că era frică, dar nu e. Este 
uimire pură. 

— Să înţeleg că nu există munți ca ăștia acolo de unde vii tu? 
întreb eu. 

Își scutură capul, încă uluită. Privind mirarea extraordinară din 
reacţia ei, îmi dau seama că mai știam un om care se uita la 
munți așa. Matthew mereu spunea că munţii erau singurii care îl 
făceau să se simtă mic. 


170 


— Tu ești bine? întreabă Viv. 

Adus la realitate, sunt surprins să o observ privindu-mă. 

— Bineînţeles, spun eu, întorcându-mi atenţia la liniile 
galbene din mijlocul șoselei. 

Ridică o sprânceană - e prea inteligentă ca să creadă asta. 

— Chiar nu știi să minţi atât de bine cum crezi. 

— Sunt bine, insist eu. Pur și simplu... aici... lui Matthew i-ar fi 
plăcut aici. Chiar... i-ar fi plăcut. 

Viv mă privește cu atenţie, cântărindu-mi fiecare silabă. 
Rămân concentrat asupra liniilor galbene estompate ce se 
unduiesc pe drum. Am mai cunoscut o astfel de tăcere 
stânjenitoare și înainte. Perioada de treizeci de secunde după ce 
îl informez pe senator despre o chestiune dificilă. Liniște 
completă, în care se iau decizii. 

— Ştii, eu... ăă... i-am văzut poza în birou, spune ea într-un 
final. 

— Despre ce vorbești? 

— Despre Matthew. l-am văzut poza. 

Mă uit la drum, imaginându-mi-o eu însumi. 

— Cea cu el și lacul albastru? 

— Da... aceea, dă ea din cap. Arăta... arata drăguţ. 

— Chiar era. 

În cele din urmă, se întoarce spre orizontul întunecat al 
cerului. Eu mă concentrez asupra liniilor galbene șerpuitoare. Nu 
e diferit de conversaţia pe care a avut-o cu mama ei. De data 
aceasta, tăcerea este chiar mai lungă decât înainte. 

— Michigan, șoptește ea ușor. 

— Pardon? 

— Ai spus: „Nu există munţi acolo de unde vii tu”. Ei bine, de 
acolo sunt. 

— Michigan? 

— Michigan. 

— Detroit? 

— Birmingham. 

Bat cu degetele pe volan în timp ce o altă insectă se lovește 
de parbriz. 

— Asta nu înseamnă că te-am iertat, adaugă Viv. 

— Nici nu mă aștept. 

În faţă, pereţii stâncilor dispar în timp ce trecem de canion. 
Apăs pe acceleraţie, iar motorul huruie pe drumul drept. Ca și 


171 


mai înainte, nu e nimic în dreapta și în stânga noastră - nici 
măcar balustrade de protecție. Aici, trebuie să știi încotro te 
îndrepţi. Cu toate că și aici totul începe cu acel prim pas 
esențial. 

— Deci îţi place în Birmingham? întreb eu. 

— Fac liceul acolo, răspunde ea, făcându-mă să simt fiecare 
an al vârstei mele. 

— Obișnuiam să mergem la meciuri de baschet în Ann Arbour, 
îi spun eu. 

— Serios? Deci știi Birminghamul... ai fost acolo? 

Se simte o mică ezitare în vocea ei, ca și cum ar căuta un 
răspuns. 

— O singură dată, îi zic eu. Un tip din fraternitate ne-a lăsat să 
stăm acasă la părinţii lui. 

Se uită pe geam la oglinda laterală. Canionul a rămas de mult 
în urmă - s-a pierdut în orizontul întunecat. 

— Ştii, am minţit, spune ea pe un ton plat și lipsit de vlagă. 

— Cum? 

— Am minţit, repetă ea, cu ochii încă în oglindă. Ce ţi-am spus 
în camera de depozitare - despre faptul că sunt una din cele 
două fete de culoare din școală... 

— Despre ce vorbești? 

— Știu că n-ar fi trebuit... e prostesc... 

— Ce... 

— Am spus că suntem două, dar de fapt suntem paisprezece.. 
Paisprezece elevi negri. Îţi jur... Cred că... da... paisprezece. 

— Paisprezece? 

— Îmi cer scuze, Harris... am vrut doar să te conving că 
puteam să am grijă de mine... Nu te supăra... 

— Viv... 

— Am crezut că așa o să mă consideri puternică și dură și... 

— Nu contează, o întrerup eu. 

Se întoarce în sfârșit spre mine. 

— Ce? 

— Nu contează, repet eu. Adică, paisprezece... din câţi? Patru 
sute? Cinci sute? 

— Șase sute cincizeci. Poate șase sute șaizeci. 

— Exact, spun eu. Doi... doisprezece... paisprezece... Tot 
sunteți în inferioritate numerică. 


172 


Un zâmbet foarte fin îi apare pe buze. l-a plăcut asta. Dar 
după felul cum se agaţă de centura de pe piept, e încă o 
problemă pentru ea. 

— E în regulă să zâmbești. 

Dă hotărâtă din cap. 

— Exact asta spune și mama. Chiar după „clatește și scuipă”. 

— Mama ta e dentist? 

— Nu, este... Viv face o pauză și ridică din umeri... este 
igienist dentar. 

Și în acest moment observ de unde îi vine ezitarea. Nu-i vorba 
că nu e mândră de mama ei... dar știe cum e să fii singurul 
adolescent diferit. 

Din nou, nu-mi amintesc prea multe de pe vremea când 
aveam șaptesprezece ani, dar știu cum e atunci când este Ziua 
Carierei și speri în secret că tatăl tău nu a fost invitat. lar în 
lumea din Ivy League a Washingtonului, știu cum e să fii de 
clasă medie. 

— Ştii, tatăl meu a fost frizer, încep eu. 

Se uită cu timiditate la mine, măsurându-mă iar de sus până 
jos. 

— Serios? Chiar așa? 

— Da, îi spun eu. Îi tundea pe toţi prietenii mei pentru șapte 
dolari. Chiar și tunsorile acelea castron oribile. 

Se întoarce către mine și îmi oferă un rânjet și mai larg. 

— Așa, ca să știi, nu mi-e rușine cu părinţii mei, insistă ea. 

— Nici nu m-am gândit că ţi-ar fi. 

— Chestia e că... au vrut așa de mult să intru la școala din 
cartier, dar singura cale de a reuși era să cumpere o căsuţă 
chiar la marginea cartierului. Știi cum e? Atunci când ăsta e 
punctul tău de pornire... 

— ... n-ai cum să nu te simţi ca ultimul om din cursă, spun eu, 
dând din cap în semn de aprobare. Crede-mă, Viv, eu încă îmi 
aduc aminte de ce am venit la Capitol Hill. Mi-am petrecut primii 
câţiva ani încercând să îndrept fiecare nedreptate ce li s-a făcut 
părinţilor mei. Dar uneori îţi dai seama că anumite lupte sunt 
imposibil de câștigat. 

— Asta nu înseamnă să nu lupţi, mă provoacă ea. 

— Ai dreptate, iar acesta este un alt citat grozav pentru toți 
fanii Winston Churchill, dar când soarele apune la sfârșitul zilei, 
nu poţi să îi învingi... 


173 


— Nu poţi să îi învingi pe toţi? Nuu, chiar crezi asta? întreabă 
ea cu o sinceritate debordantă. M-am gândit că asta se întâmplă 
în filmele proaste și... nu știu... toţi spun că guvernul este 
terminat și falit, dar chiar dacă ești aici de mult timp... ca atunci 
când te-am văzut prima oară... acel discurs... Chiar crezi 
chestiile alea? 

Apuc volanul ca și cum ar fi un scut, dar asta nu mă împiedică 
să simt cum întrebarea ei mă înjunghie în piept. Lângă mine, Viv 
așteaptă un răspuns - și îmi aduce aminte de ceva ce am uitat 
demult. Uneori ai nevoie de o palmă peste față ca să îți dai 
seama ce îţi iese pe gură. 

— Nu, spun într-un final. Nu asta am vrut să spun... 

Viv dă din cap, mulțumită că lucrurile sunt în ordine măcar în 
acea parte a lumii ei. 

— Dar lasă-mă să îţi spun ceva, adaug eu repede. Mai există 
ceva ce se potrivește cu senzaţia că ești ultimul din cursă... și 
nu este un lucru rău. Să fii ultimul înseamnă că ai o foame în 
stomac pe care nimeni n-o va putea înțelege. N-ar putea s-o 
cumpere cu bani. Și știi ce îţi oferă această foame? 

— In afară de fundul meu mare? 

— Succes, Viv. Indiferent unde te duci sau ce faci. Foamea 
hrănește succesul. 

Stăm în tăcere un minut întreg în timp ce cuvintele mele se 
pierd în huruitul motorului. Ea lasă tăcerea să se prelungească - 
și de data asta, cred că o face intenţionat. 

Uitându-se pe geam, Viv studiază șoseaua lungă, șerpuitoare 
din fața noastră și, spre lauda ei, nu îmi spune la ce se 
gândește. Va ajunge un negociator nemilos într-o bună zi. 

— Cât mai avem? întreabă într-un final. 

— Douăzeci și cinci de kilometri până ajungem la Deadwood... 
apoi într-un oraș numit Pluma... după care mai avem o oră și 
ceva. De ce? 

— Pur și simplu, spune ea și își așază picioarele sub ea. Cu 
degetul arătător și cel mijlociu, deschide și închide o foarfecă 
imaginară. Vreau doar să știu cât timp mai avem ca să îmi 
povestești despre frizeria ta. 

— Dacă vrei, putem să mâncăm ceva în Deadwood. Chiar și 
aici, n-au cum s-o dea în bară cu brânza la grătar. 

— Ei vezi, acum mai vii de acasă, spune Viv. Brânză la grătar 
în Deadwood, asta sună grozav. 


174 


32. 


În călătoria sa, Janos avu parte de două avioane diferite, o 
oprire și o escală de trei ore alături de o femeie asiatică 
minionă, al cărui vis de o viață era să deschidă un restaurant în 
care să servească creveţi prăjiţi. Și, cu toate astea, nu ajunsese 
încă la destinaţie. 

— Minneapolis? întrebă Sauls la telefon. Ce cauţi în 
Minneapolis? 

— Am auzit că au un magazin grozav Foot Locker în Mall of 
America, mormăi Janos, luându-și geanta de pe banda cu 
bagaje. Nu mi-a ajuns că am rămas blocat în aeroport. 

— Dar avionul? 

— N-au putut să îl întoarcă suficient de repede. Am sunat în 
toate locurile de pe listă. Mai ai alte sugestii minunate? 

— Și acum ţi-au anulat zborul? 

— N-a existat niciodată unul - m-am gândit că o să găsesc o 
altă legătură spre Rapid City, dar hai să spunem doar că Dakota 
de Sud nu este chiar o prioritate în ceea ce privește programul 
zborurilor aeriene. 

— Atunci care e următoarea... 

— Mâine-dimineaţă, spuse Janos, ieșind din aeroport și 
observând un Mustang decapotabil din 1965, albastru precum 
cerul, ce trecea pe lângă el. 

Emblema de pe mască era de la un Mustang 67, dar partea 
din spate arăta originală. Bună treabă. 

— Janos... 

— Nu-ţi face griji, spuse el, cu ochii încă la farurile din spate 
ale decapotabilei care se pierdea în noapte. Imediat cum se 
trezesc, eu o să le suflu în ceafă. 


175 


33, 


Există puţine lucruri care te deprimă mai repede decât 
mirosul stătut, de mucegai al unei camere vechi de motel. Izul 
acru, închis se simte încă în aer când mă trezesc. „Ședere 
plăcută la Gold House”, scrie pe o plăcuță din plastic de pe 
noptieră. Se vede un desen punctat al unei cupe din aur 
dedesubtul semnului, care arată ca și cum ar fi fost făcut în 
același an în care au fost schimbate ultima oară cearșafurile. 

Noaptea trecută, am ajuns abia după miezul nopţii. Acum, 
luminile digitale ale ceasului deșteptător indică ora cinci. Eu 
sunt tot pe fusul orar din est. E ora șapte. Dau la o parte pătura 
subțire, transparentă (puteam la fel de bine să mă învelesc cu o 
fâșie de voal), mă uit la perna în formă de clătită și număr pe ea 
șaptesprezece fire negre de păr. Știu deja că o să urmeze o zi 
proastă. 

Lângă mine, celălalt pat e încă făcut. Când am ajuns noaptea 
trecută, am lăsat-o pe Viv să aștepte în mașină și i-am spus 
recepţionerei că am nevoie de o cameră pentru mine și una 
pentru copiii mei. Nu-mi pasă cât de înaltă și de matură pare 
Viv. Un tip alb, venind la un hotel cu o fată neagră mai tânără - 
și fără bagaj. Chiar și într-un oraș mare, e suficient să îi facă pe 
oameni să bârfească. 

La stânga mea, draperiile înflorate din anii 1970 sunt trase, 
dar pot vedea o dâră din cerul întunecat de afară. La dreapta 
mea, chiuveta se află chiar lângă pat și, înainte să mă duc să 
iau periuţa de dinţi și obiectele de igienă pe care le-am 
cumpărat la benzinărie, pun fierul pe care l-am luat de la 
recepţie în priză. Tot fâțâindu-ne atât, costumele noastre arată 
de parcă am jucat baseball în ele. Dacă vrem ca totul să fie 
credibil, trebuie să arătăm cum trebuie și să ne aranjăm. 

În vreme ce fierul se încălzește, mă îndrept spre telefonul de 
pe noptieră și sun în camera lui Viv. Sună și sună, fără niciun 
răspuns. Nu mă surprinde. După toate întâmplările prin care am 
trecut ieri, sigur e epuizată. Închid și formez din nou. Tot nimic. 
Așa eram și eu în liceu. Ceasul suna câte o oră, dar nimic nu mă 
trezea până când nu bătea mama la ușă. 


176 


Punându-mi pantalonii, mă uit iar la ceas. Nici cel mai matinal 
zbor nu ar putea să-l aducă pe Janos în următoarele zece 
minute, fără a pune la socoteală cele două ore cu mașina până 
aici. Suntem în regulă. Doar să mă duc să bat la ușă și să o scol. 

Trăgând zăvorul, întredeschid ușa. Un suflu de aer rece intră 
peste mirosul de mucegai - dar, în timp ce ies și o iau la 
dreapta, simt imediat cum mi se lovește ceva în glezne. Mă 
prăbușesc în faţă pe palierul din beton. Imposibil. N-are cum să 
fie aici deja... 

Obrazul mi se zgârie de podea, chiar și în încercarea mea de a 
atenua căderea. Mă întorc cât de repede pot. Deja parcă văd 
chipul lui Janos... Apoi aud o voce în spatele meu: 

— Scuze... scuze, spuse Viv, așezată pe podeaua palierului 
lung, îndepărtându-și picioarele lungi din drum. Ești bine? 

— Credeam că dormi. 

— Nu prea dorm... nu chiar așa de bine, spune ea, ridicând 
privirea dintr-o mică broșură. Dar nu îmi pasă... Mama spune că 
unele lucruri sunt cum sunt. Nu dorm bine. Așa sunt eu făcută. 

— Dar ce faci aici? 

— Camera mea pute. La propriu. Ca un grajd de bătrâni. la 
gândește-te: bătrâni amestecați cu animale - e o descriere 
bună. 

Ridicându-mă în picioare, îmi plimb limba de-a lungul 
obrazului. 

— Te trezești mereu așa devreme? 

— Școala de curieri începe la șase și un sfert. Recepţionera... 
e foarte vorbăreaţă, dar la modul plăcut. Am vorbit cu ea în 
ultima jumătate de oră. Poţi să crezi că a avut doar doi colegi în 
clasă când a absolvit? Orașul ăsta nu o duce bine. 

— Ce tot...? Ți-am spus să nu vorbești cu nimeni. 

Viv se chircește, dar nu prea tare. 

— Nu-ţi face griji, i-am spus că sunt bona... care are grijă de 
copii. 

— Și porţi sacou? îi spun eu, arătând spre ţinuta ei. 

— Nu purtam sacoul. Nu-ţi face griji - m-a crezut. Plus că mi- 
era foame. Mi-a dat o portocală, explică ea, scoţând-o din 
buzunar. la și tu una. 

Îmi dă o punguţă din plastic cu o portocală deja curățată 
înăuntru. 

— Ţi-a curăţat-o ea? 


177 


— Nici nu mă-ntreba. Ea a insistat. N-am vrut să o supăr. 
Suntem primii clienţi pe care i-a avut de la... de la goana după 
aur. 

— Deci ea ţi-a dat broșurile? 

Se uită la o broșură veche cu titlul Mina Homestead - să ne 
revendicăm viitorul. 

— M-am gândit că ar trebui s-o citesc. E în regulă, nu...? 

Se aude un sunet slab în apropierea ușii de lângă scări. 

— Ce-a fost... 

— Șșș, îi spun eu. 

Cercetăm amândoi palierul, după sunetul de pe hol. Scările 
sunt în partea opusă. Nu e nimeni acolo. Se mai aude un zgomot 
ca și cum ar cădea ceva. Apoi vedem sursa zgomotului. O 
mașină care face gheaţă. E doar gheaţă, îmi spun eu. Dar asta 
nu mă linişteşte deloc. 

— Ar trebui să... 

— ... plecăm de aici, mă aprobă Viv. 

Ne îndreptăm spre camerele noastre. Patru minute mai târziu, 
termin de călcat și sunt gata să plec. Viv mă așteaptă deja 
afară, cu capul îngropat în broșuri turistice vechi. 

— Ești gata? întreb eu. 

— Harris, chiar trebuie să te uiţi, n-ai mai văzut niciodată așa 
ceva. 

N-am nevoie să citesc broșura ca să îmi dau seama că are 
dreptate. Nu știm în ce ne băgăm, dar în timp ce alerg pe hol - 
și Viv e chiar în spatele meu - nimic nu ne poate opri. Indiferent 
ce exploatează Wendell, noi trebuie să aflăm ce se întâmplă. 

(J 

De pe scară, eu și Viv ne repezim în holul principal al 
motelului Gold House. Chiar și la această oră, e mai gol decât 
credeam. Biroul de la recepţie e gol, tonomatele au lipită bandă 
adezivă peste fantele pentru monede, iar automatul de ziare 
USA TODAY are un mesaj scris de mână pe care se poate citi: 
„Cumpăraţi ziare la Tommy's (peste drum)”. Uitându-ne pe Main 
Street, observăm mesajele din fiecare fereastră. La benzinărie 
scrie „Lichidare”. „Local de închiriat”, scrie la Fin's Hardware. 
Normal, ochii îmi fug direct spre frizerie: „Plecat în Montana - 
Dumnezeu să vă binecuvânteze”. 

De partea cealaltă a holului observ o etajeră din metal plină 
cu broșuri de tipul celor pe care le-a luat Viv. „Asistaţi la 


178 


fabricarea unui lingou adevărat de aur!” „Vizitaţi teatrul din 
Leed!” „Exploraţi Muzeul Minier!” Însă, judecând după hârtia 
ștearsă, îngălbenită, știm deja că muzeul s-a închis, teatrul nu 
mai e, iar lingouri de aur n-au mai fost văzute de ani întregi. Așa 
a fost și când a trebuit să fac curăţenie în casă după ce a murit 
tata. Uneori nu te rabdă inima să arunci anumite lucruri. 

Când am pornit spre acest loc, mă gândeam că voi fi în 
elementul meu, dar nici pe departe. Acesta nu e un oraș mic, e 
un oraș mort. 

— Destul de trist, nu-i așa? întreabă o voce de femeie. 

Mă întorc, și o femeie brunetă cu părul scurt intră în hol din 
camera din spate și se postează în spatele biroului de la 
recepţie. N-are mai mult de douăzeci și cinci de ani și, deși 
nuanța pielii îi indică originea amerindiană, pomeţii înalți sunt 
cei care o dau cu adevărat de gol. 

— Bună, Viv, spune ea, frecându-și ochii somnoroși. 

Îi arunc o privire lui Viv. „l-ai spus numele tău adevărat?” 

Viv ridică din umeri și înaintează. Clatin din cap, iar ea se 
întoarce. 

— Mă duc să văd ce fac copiii, spune ea, îndreptându-se către 
ușa din față. 

— Sunt bine, spun eu, refuzând să o scap din ochi. 

A spus deja prea multe. Singurul motiv pentru care ar trebui 
să vorbim cu cineva e pentru că avem nevoie de informații sau 
de ajutor, iar în acest caz, de niște indicaţii. 

— Ne puteţi spune cum să ajungem la mina Homestead? 
întreb eu îndreptându-mă spre recepție. 

— Deci o redeschid? 

— Habar n-am, îi răspund, sprijinindu-mi cotul pe birou și 
încercând să obţin niște informaţii. Toată lumea pare să aibă 
răspunsuri diferite. 

— Păi asta am auzit, deși tata spune că încă n-au vorbit cu 
sindicatele. 

— V-au ajutat măcar afacerea? spun eu, întrebându-mă dacă 
mai e cineva în hotel. 

— Așa ar fi trebuit... dar ei au totul acolo, în rulote. Bucătării... 
spaţii de dormit... tot. Vă spun, nu o să-și facă prea multi 
prieteni pe aici. 

— Probabil că sunt doar supăraţi că n-au găsit un Holiday Inn, 
spun eu. 


179 


Zâmbește la această glumă. În orice oraș mic, toată lumea 
urăște lanţurile hoteliere. 

Studiindu-mă cu atenţie, își înclină capul. 

— Oare v-am mai văzut până acum? 

— Nu cred... 

— Sigur? Nu cumva la Kiwanis? 

— Destul de sigur. Nu sunt chiar din zonă. 

— Nu? Ei poftim, și eu care credeam că toţi localnicii poartă 
pantaloni scrobiţi și cămăși cu nasturi. 

Bat puţin în retragere. Devine cam prietenoasă și nu ăsta e 
scopul meu. 

— In legătură cu acele indicații... 

— Bineînţeles. Tot ce trebuie să faceţi e să mergeţi de-a 
lungul șoselei. 

— Care din ele? 

— N-avem decât una, spune ea, rânjind din nou. leșiţi de pe 
autostradă, apoi la dreapta, pe deal. 

Zâmbesc instinctiv. 

Cu un salt, se ridică peste tejghea, mă ia de braţ și mă duce 
la ușă. 

— Vedeţi acea clădire... care arată ca un cort imens de metal? 
întreabă ea, arătând spre singura construcţie de pe munte. 
Aceea e estacada de transport. 

Işi dă seama imediat de expresia mea nelămurită. 

— Acoperă putul minei, adaugă ea. Eu arăt la fel de 
nelămurit... cunoscut și drept „marea gaură din pământ”, 
explică ea râzând. Il protejează de intemperii. Acolo veţi găsi 
cușca. 

— Cușca? 

— Liftul, spune ea. Adică, presupunând că vreţi să coborâţi... 

Eu și Viv ne uităm unul la celălalt, dar niciunul din noi nu 
scoate niciun cuvânt. Până în acest moment, nici nu m-am 
gândit că asta ar fi o opţiune. 

— Urmati indicatoarele pentru Homestead, adaugă femeia. N- 
o să vă ia nici cinci minute. Vă duceţi acolo în interes de afaceri? 

— Poate mai târziu. De aceea ne-am gândit să vizităm întâi 
muntele Rushmore, explic eu. Cum ajungem acolo? 

E o încercare patetică de diversiune, însă dacă Janos e așa 
aproape cum bănuiesc, trebuie măcar să încercăm să ne 


180 


acoperim urmele. În timp ce ea dă indicaţiile, mă prefac că 
notez. 

După ce termină, îmi iau rămas-bun și mă îndrept spre 
mașină. Viv e chiar lângă mine, clătinând din cap. 

— O faci intenţionat sau așa îţi iese? mă întreabă ea într-un 
final în parcare. 

— Nu înțeleg. 

— Chestia cu charisma; cum te-ai aplecat peste ghișeu, cum 
se topea când ai întrebat-o de oraș... Se oprește un moment. 
Ştii, ceea ce suntem acum este ceea ce am fost cândva și vom fi 
mereu. Așa ai fost tu mereu? 

Suburbanul virează la dreapta, împingându-mă în portieră, iar 
pe Viv în cotieră. În timp ce ne croim drum spre vârf, ne 
concentrăm atenţia spre clădirea triunghiulară cu două etaje de 
pe culme. După ultimul viraj, copacii dispar, drumul asfaltat se 
termină, terenul devine pietros și înclinat, iar în faţa ochilor se 
întinde o zonă de mărimea unui teren de fotbal. Zona de 
pământ este flancată de stânci crestate ce înconjoară întregul 
teren și se înalță la vreo șase metri. E ca și cum au fost 
desprinse din vârful muntelui, construind această tabără plată 
din faţa noastră. 

— Ai vreo idee ce anume căutăm? întreabă Viv, studiind 
terenul. 

E o întrebare corectă - una pe care mi-am pus-o și eu de cum 
am coborât din avion. 

— Cred că o să ne dăm seama după ce găsim, îi spun eu. 

— Dar cu Matthew... chiar crezi că cei de la Wendell Mining l- 
au omorât? 

Mă uit în continuare la drumul din faţă. 

— Tot ce știu e că, de doi ani, Wendell Mining încearcă să 
cumpere această mină veche din acest loc uitat de lume. Anul 
trecut nu au reușit. Anul acesta, au încercat să pătrundă cu 
ajutorul birocraţiei, introducând-o în proiectul alocărilor, care, 
după cum spunea Matthew, n-ar fi ajuns nicăieri - asta până 
când a apărut sub forma celui mai nou pariu în mica noastră 
ruletă. 

— Asta nu înseamnă că cei de la Wendell Mining l-au ucis. 

— Ai dreptate. Dar când am început să fac săpături, am 
descoperit că Wendell nu numai că falsificase una dintre 
scrisorile care susțineau transferul de proprietate, ci și că 


181 


această minunată mină de aur pe care se presupune că o 
doresc nu are aur nici cât să facă o brățară de gleznă pentru o 
păpușă Barbie. Gândește-te puţin. Băieţii ăștia de la Wendell și- 
au petrecut ultimii doi ani dându-și sufletul pentru o imensă 
gaură în pământ și sunt atât de dornici să intre, încât au început 
deja să se mute aici. Adaugă asta la faptul că doi dintre prietenii 
mei au fost uciși... ei bine... cu toată nebunia asta, e normal să 
vreau să văd cu ochii mei ce se petrece. 

Cum ne apropiem de parcarea improvizată din pietriș, Viv se 
întoarce spre mine și dă din cap. 

— Dacă vrei să afli cauza tărăboiului, trebuie să te duci să 
vezi cu ochii tăi. 

— Cine a zis asta, mama ta? 

— Un răvaș, șoptește Viv. 

În mijlocul terenului se află clădirea în formă de cort indian, 
având cuvântul „Homestead” scris într-o parte. Mai aproape de 
noi, în parcare sunt vreo douăsprezece mașini, iar la stânga, în 
jurul a trei rulote duble, mișună bărbaţi în salopete care intră și 
ies, în vreme ce două camioane pentru deșeuri dau cu spatele 
spre clădire. Potrivit lui Matthew, se presupune că locul e 
abandonat, gol, în schimb, noi avem în fața noastră un adevărat 
stup de albine. 

Viv arată spre partea laterală a clădirii, unde un alt bărbat în 
salopetă folosește un motostivuitor ca să descarce un 
echipament de computer uriaș dintr-un tir. Lângă 
motostivuitorul plin de noroi, echipamentul nou-nouț iese în 
evidenţă ca un camion Mack pe un teren de golf. 

— Ce nevoie ai de un sistem de calculatoare pentru a săpa o 
gaură imensă în pământ? 

Dau din cap în semn de aprobare, studiind intrarea din faţă a 
clădirii triunghiulare. 

— Asta e marea întrebare, nu? 

Se aude un ciocănit puternic în geamul din dreptul meu. Mă 
întorc și văd un bărbat cu cea mai murdară cască pe care am 
văzut-o vreodată. Zâmbește, iar eu cobor geamul, ezitând. 

— Bună, spune el, făcând un semn de salut cu mapa. Voi 
sunteți cei de la Wendell? 


182 


34. 


— Aşadar, am terminat? întrebă Trish de pe scaunul ei din 
camera de audiențe a Comitetului Intern al Camerei. 

— Dacă nu mai ai altceva, spuse Dinah, aranjând teancul gros 
de hârtii și punându-le într-o grămadă ordonată pe masa ovală 
de ședințe. 

Nu era prea încântată că trebuia să ia locul lui Matthew, dar 
așa cum le spusese și colegilor ei, lucrul ăsta trebuia făcut. 

— Nu, cred că... Intrerupându-se, Trish deschise repede 
agenda cu trei inele și răsfoi paginile. Ah, la naiba! adăugă ea. 
Mi-am adus aminte... mai am un proiect... 

— Ştii că și eu am, spuse Dinah sec, răsfoind și ea propria 
agendă, dar fără a-și lua ochii de la corespondenta ei din Senat. 

Trish se îndreptă și se uită la Dinah. Timp de aproape 
douăzeci de secunde, cele două femei stătură acolo, de o parte 
și de alta a mesei de ședințe, fără să spună vreun cuvânt. Lângă 
ele, Ezra și Georgia le priveau ca niște spectatori, cum făceau 
de obicei. „Confruntare între samurai”, o numea Matthew. Se 
întâmpla de fiecare dată când încercau să finalizeze un proiect. 
Ultima ocazie de a băga mâna în punga cu bunătăţi. 

Dinah bătu cu vârful creionului pe masă, pregătindu-și sabia. 
Chiar și fără Matthew, lupta trebuia să continue. Asta până când 
cineva se dădea bătut. 

— Greșeala mea... spune Trish în cele din urmă. Am citit 
greșit... Proiectul mai poate aștepta până la anul. 

Ezra surâse. Dinah abia schiță un zâmbet. Nu era genul care 
să se umfle în pene. Mai ales, nu cu Senatul. După cum știa prea 
bine, dacă te umflai în pene în faţa Senatului, se răzbunau ei 
cumva. 

— Mă bucur să aud asta, răspunse Dinah, închizându-și 
borseta și ridicându-se. 

Bucurându-se de victorie, Ezra fredonă ușor E cineva în 
bucătărie cu Dinah. Matthew obișnuia să facă la fel când 
colega lui începea să o facă pe șefa. Cineva pe care-l 
cunoooosc... 


26 în original, Someone's in the kitchen with Dinah, melodie country faimoasă. (n. 
red.). 


183 


— Gata? întrebă Georgia. Am terminat? 

— De fapt, Matthew a spus că ar fi trebuit să terminaţi acum o 
săptămână, replică Dinah. Acum e nebunie cu votul de la 
sfârșitul săptămânii. 

— Proiectul se discută în plen la sfârșitul săptămânii? întrebă 
Trish. De când asta? 

— Din această dimineaţă, când conducerea a făcut anunțul 
fără să întrebe pe nimeni. 

Toţi trei clătinară din cap, dar nu era mare surpriză. În timpul 
alegerilor, cea mai mare luptă în Congres era cum să își atragă 
voturile de acasă. Așa se câștigau campaniile. La fel, și cu 
proiectele individuale pe care membrii Congresului le propuneau 
pentru zonele din care proveneau: un proiect legat de apa din 
Florida, un nou sistem de canalizare în Massachusetts... chiar și 
acea micuță mină din Dakota de Sud, își spuse Dinah. 

— Chiar crezi că putem termina chestiunile legate de ședință 
într-o săptămână? strigă Trish. 

— Nu văd de ce nu, răspunse Dinah, cărând restul hârtiilor 
spre ușa ce dădea în biroul ei. Tot ce trebuie să faci acum e să îl 
convingi pe șeful tău. 

Trish dădu din cap, privind-o pe Dinah cum pleacă. 

— Apropo, strigă ea, mulţumesc că ai preluat sarcinile lui 
Matthew. Știu că a fost greu cu tot ce s-a... 

— Trebuia făcut, întrerupse Dinah. Pur și simplu. 

Ușa se trânti în urma ei, și Dinah se întoarse în propriul birou. 
Nu fusese niciodată genul căreia să îi placă vorbăria goală, dar, 
mai important, dacă ar mai fi zăbovit, ar fi riscat să nu-l mai 
prindă pe cel care o aștepta atât de calm. 

— Gata totul? întrebă Barry, sprijinindu-se de micul fișet 
dintre birourile lui Matthew și Dinah. 

— Gata, răspunse Dinah. Unde mergem să sărbătorim? 


184 


35. 


— Da... sigur... suntem de la Wendell, spun eu, dând din cap 
spre bărbatul masiv în salopetă care stă lângă geamul mașinii. 
De unde aţi știut? 

Arată spre cămaşa mea. Sub salopetă, poartă un tricou Spring 
Break '94 cu litere de un portocaliu intens. Nu trebuie să fii un 
geniu ca să îţi dai seama cine e outsiderul. 

— Shelley, nu-i așa? întreb eu, citindu-i numele scris cu 
marker negru pe casca lui deteriorată. Janos m-a rugat să te 
salut. 

— Cine-i Janos? întreabă el nelămurit. 

E un început. Orice s-ar întâmpla aici, băieţii ăștia sunt doar 
niște instrumente angajate. 

— Scuze... spun eu. Este un alt tip de la Wendell. Am crezut 
că voi v-aţi... 

— Shelley, ești acolo? cârâie o voce din staţia de emisie- 
recepţie de la curea. 

— Scuze, spune el, apucând staţia. Mileaway? întreabă el. 

— Unde ești? strigă vocea. 

— M-au pus sus întreaga zi, spune Shelley. 

— Șobolan de suprafață. 

— Căârtiţă. 

— Mai bine așa decât să fii în mizeria de jos, răspunde vocea. 

— Amin, spune Shelley, aruncându-mi un rânjet larg. 

Dau din cap ca și cum ar fi cea mai tare glumă minieră pe 
care am auzit-o toată săptămâna, după care arăt spre unul 
dintre locurile libere de parcare. 

— Auzi, putem să... 

— Aă... da... Chiar acolo e perfect, spune Shelley în timp ce 
tipul continuă să vorbească în staţie. Echipamentul este la 
uscat, spune Shelley, arătând spre clădirea mare din cărămidă 
din spatele construcţiei în formă de cort indian. Și aici... 

Scoate din buzunar un inel pentru chei pe care se află plăcuțe 
rotunde de metal, desface încuietoarea și îmi varsă patru 
plăcuțe în mână. Două au numărul 27; celelalte două au 
numărul 15. 

— Nu uita să le pui, explică el. Una în buzunar, una pe perete. 


185 


Mulţumindu-i repede, ne îndreptăm spre locul de parcare, iar 
el revine la staţia de emisie-recepţie. 

— Eşti sigur că știi ce faci? întreabă Viv. 

Stă puţin mai dreaptă decât ieri, dar n-ai cum să nu-ţi dai 
seama de starea ei de spirit după felul cum se uită nervoasă în 
oglinda retrovizoare. 

In timp ce ascultam conversaţia lui Viv cu mama ei, m-am 
gândit că puterea trebuia să vină în interior. După felul cum Viv 
se uită în continuare la oglindă, e clar că încă mai caută această 
putere. 

— Viv, acest loc n-are niciun dram de aur, dar ei se pregătesc 
de afaceri ca în scena aia din E.T. când apare guvernul. 

— Dar dacă... 

— Ascultă, nu spun că vreau să cobor în mină, dar ai tu vreo 
idee mai bună ca să aflăm ce se întâmplă aici? 

Se uită în poala plină de broșuri de la motel. „De la Biblie 
până la Republica lui Platon, subteranul a fost legat de 
cunoaștere.” 

Pe asta contăm noi. 

— Toţi taţii prietenilor mei lucrau în mină, adaug eu. Crede- 
mă, chiar dacă intrăm, e ca o peșteră - e vorba de câţiva zeci de 
metri sub pământ, max... 

— Mai degrabă doi kilometri și jumătate, spune ea dintr- 
odată. 

= Ge? 

Inmărmurește, surprinsă de atenția bruscă pe care i-o acord. 

— A... așa scrie. Aici... adaugă ea, dându-mi broşura. Înainte 
să fie închis, acest loc avea cea mai veche mină în funcţiune din 
nordul Americii. Era mai faimoasă decât orice mină de aur, 
cărbune sau argint din această ţară. 

li smulg broșura din mâini. „Din 1876”, scrie pe copertă. 

— Au tot excavat mai mult de 125 de ani. Asta te duce destul 
de adânc, continuă ea. Minerii aceia blocaţi în Pennsylvania 
acum câţiva ani... la cât se aflau, la șaizeci de metri? 

— Șaptezeci și trei, spun eu. 

— Ei bine, aici e vorba de doi kilometri și jumătate. Îți poţi 
imagina? Doi kilometri și jumătate. Adică șase Empire State 
Building în pământ. 

Răsfoiesc broșura și spusele ei se confirmă: șase Empire State 
Building... 57 de niveluri... lată de 4 kilometri... și pasaje 


186 


subterane de 563 de kilometri. Chiar în străfund, temperatura 
ajunge la 60 de grade Celsius. Mă uit pe geam la drumul care 
șerpuiește la vale. Să uităm de stup. Ne aflăm pe un adevărat 
mușuroi de furnici. 

— Poate că ar trebui să rămân aici, spune Viv. Știi... ca să ţin 
de șase... 

inainte să pot răspunde, ea se uită din nou în oglindă. În 
spatele nostru, un Ford argintiu parchează pe pietriș. Viv se uită 
nervoasă la șofer, să vadă dacă e cineva cunoscut. Știu la ce se 
gândește. Chiar dacă Janos abia aterizează, n-are cum să fie 
prea departe. Asta e alegerea: demonul de sus versus demonul 
de jos. 

— Chiar crezi că e mai sigur să rămâi aici singură? întreb eu. 

Nu răspunde. Incă se mai uită la mașina argintie. 

— Doar promite-mi că n-o să dureze mult, mă roagă ea. 

— Nu-ţi face griji, spun eu, deschizând portiera și ieșind. O să 
intrăm și o să ieșim în doi timpi și trei mișcări. 


187 


36. 


Bătând ușor cu degetul în ghișeul unui birou de închirieri auto 
din aeroportul Rapid City, Janos nu făcu niciun efort să-și 
ascundă frustrarea faţă de stilul de viaţă din Dakota de Sud. 

— Ce durează așa mult? îl întrebă el pe tânărul angajat cu 
cravata îngustă. 

— Scuze... pur și simplu a fost una dintre acele dimineți 
ocupate, spuse bărbatul din spatele ghișeului, răsfoind un teanc 
de hârtii. 

Janos se uită la sala de așteptare din aeroport. Erau în total 
șase persoane, inclusiv omul de serviciu de origine amerindiană. 

— Bine... deci când veți returna mașina? întrebă bărbatul de 
la ghișeu. 

— Să sperăm că astă-seară, răspunse Janos. 

— Doar o vizită scurtă, nu? 

Janos nu răspunse. Ochii îi rămăseseră la inelului cu chei din 
mâna bărbatului. 

— Pot să îmi iau cheia? 

— Veţi avea nevoie de asigurare din...? 

Mâna lui Janos ţâșni ca o săgeată, apucând încheietura mâinii 
bărbatului și smulgându-i cheia. 

— Am terminat? mârâi Janos. 

— E... e un Ford Explorer albastru... la locul cincisprezece, 
spuse bărbatul în timp ce Janos înșfăcă o hartă dintr-un suport 
de pe ghișeu și ieși ca vântul pe ușă. Să aveţi o zi frumoasă, 
domnule... Bărbatul se uită la copia permisului pe care i-l 
dăduse Janos. Robert Franklin. Să aveţi o zi frumoasă, domnule 
Franklin. Și bun venit în Dakota de Sud! 


37. 


Mergând grăbit cu agenda de ședințe în mână, îmi mențin 
mersul de senator în timp ce ne apropiem de clădirea din 
cărămidă. Agenda e de fapt manualul de instrucțiuni luat din 
torpedoul Suburbanului, dar la viteza cu care ne mișcăm, nimeni 
nu va observa. La dreapta mea, Viv completează tabloul, venind 
în urma mea ca ucenicul fidel al unui șef de la Wendell. Cu 
înălțimea ei și cu sacoul abia călcat, pare a avea vârsta 
necesară pentru a intra în acest rol. Îi spun să nu zâmbească, 
pentru a fi siguri. Singurul mod în care să arătăm că aparţinem 
acestui loc e să ne prefacem că aparţținem locului. Dar cu cât ne 
apropiem mai mult de clădirea de cărămidă, cu atât ne dăm 
seama că nu e aproape nimeni în jur să ne strige și să ne 
adreseze tot felul de prostii. Spre deosebire de rulotele din 
spatele nostru, pe aici e aproape pustiu. 

— Crezi că toţi sunt în subteran? întreabă Viv, observând 
brusca depopulare. 

— Greu de spus; am numărat șaisprezece mașini în parcare - 
plus utilajele. Poate că toată munca se face acolo unde sunt 
rulotele. 

— Sau poate că nu vor ca toată lumea să vadă ce se întâmplă 
pe aici. 

luțesc pasul; Viv face și ea același lucru. În timp ce dăm colţul 
clădirii din cărămidă, zărim o ușă în față și o scară din metal 
care coboară spre o intrare laterală. Viv se uită în direcția mea, 
iar eu o aprob. Rămânând la căile dosnice, ne îndreptăm 
amândoi spre scară. In timp ce coborâm, bucățele de piatră ni 
se desprind de pe tălpi și cad prin grilaj, pe aleea din beton 
aflată la șase metri dedesubt. E o infimă parte din coborârea pe 
care suntem pe cale să o facem. Mă uit peste umăr. Uitându-se 
în jos, Viv începe să încetinească. 

— Viv... 

— Sunt bine! strigă ea, chiar dacă nu o întrebasem nimic. 

Înăuntrul clădirii roşii, traversăm un hol cu gresie neagră și 
intrăm într-o bucătărioară care pare să fi fost răscolită și 
abandonată. Linoleumul este crăpat, frigiderul este deschis și 
gol, iar un avizier din plută stă aruncat pe podea, plin cu 


189 


anunţuri de sindicat îngălbenite, vechi de cel puţin doi ani. Orice 
or face băieţii ăștia, n-au venit aici decât de curând. 

De pe hol, arunc o privire într-o cameră a cărei ușă e scoasă 
din balamale. Într-o secundă mă strecor înăuntru, dar imediat 
după aceea, mă opresc. În faţa mea se află șiruri de dușuri 
industriale, dar după felul cum sunt instalate, pare o cameră de 
gazare - vârfurile sunt doar niște conducte ce ies din perete. Și 
cu toate că știu că sunt doar dușuri, când mă gândesc la minerii 
care se spală după încă o zi de muncă asiduă, mi se pare cu 
adevărat una dintre cele mai deprimante priveliști pe care le-am 
văzut vreodată. 

— Harris, am găsit! spune Viv, chemându-mă de pe hol, unde 
lovește cu degetul pe un semn unde scrie „Rampă”. 

Sub acest cuvânt, se vede o mică săgeată care arată în jos, 
spre o altă serie de scări. 

— Eşti sigur că asta e...? 

Arată spre vechiul ceas de lângă semn, apoi se uită din nou la 
avizier și la frigider. Fără niciun dubiu, când minerii mișunau pe 
aici, în acest loc își începeau ziua. 

Jos pe scări, holul se îngustează, iar tavanul este scund. După 
mucegaiul de aici, îmi dau seama că ne aflăm în beci. Nu se mai 
deschid uși în laterale - și nu se vede nicio fereastră. Urmărind 
un alt indicator pentru „Rampă”, ajungem într-o fundătură, în 
faţa unei uși albastre ruginite, plină de noroi, care îmi aduce 
aminte de ușa spre un frigider industrial. Împing puternic, dar 
ușa pare să nu cedeze. 

— Ce s-a întâmplat? întreabă Viv. 

Scutur din cap și încerc din nou. De data asta, ușa se 
întredeschide ușor și o rafală de aer fierbinte mă izbește în faţă. 
E un tunel de vânt acolo jos. Împing mai tare, și ușa se 
deschide, cu balamalele scârțâind, în vreme ce căldura uscată a 
vântului ne lovește în piept. 

— Miroase a pietre, spuse Viv, acoperindu-și gura. 

Amintindu-mi că bărbatul din parcare ne-a spus să venim pe 
aici, mă îmbărbătez să fac primul pas pe holul îngust din beton. 

În vreme ce ușa se închide în spatele nostru, curentul se 
liniștește, însă uscăciunea plutește încă în aer. Continui să îmi 
umezesc buzele, dar nu mă ajută. E ca și cum aș mânca nisip. 

În faţă, holul se curbează spre dreapta. Se văd niște căldări cu 
mop pe podea și o lumină fluorescentă în tavan. In sfârșit, un 


190 


semn de viaţă. Înaintând spre curbă, nu sunt sigur ce anume 
respirăm, dar după gustul pe care îl am pe limbă, e ceva cu praf, 
fierbinte și neplăcut. Pe peretele din dreapta, se observă un 
semn din anii 1960 pe care scrie „Adăpost împotriva cenușii 
radioactive”, cu săgeata arătând înainte. Chiar dacă e acoperit 
de murdărie, poţi vedea logoul nuclear cu negru și galben. 

— Adăpost împotriva cenușii radioactive? întreabă Viv, 
nelămurită. La doi kilometri și jumătate sub pământ? Cam mare 
bomba, nu? 

Ignorând comentariul, rămân concentrat asupra holului care 
devine mai drept; primim al doilea semn de viaţă. 

— Ce e? întreabă Viv, înaintând cu ezitare. 

Mai în faţă, părțile laterale ale holului sunt acoperite de sus 
până jos cu rafturi metalice pentru depozitare, ce arată ca niște 
rafturi de bibliotecă înguste. Insă, în loc de cărţi, sunt pline cu 
echipament: zeci de cizme din cauciuc până la genunchi, centuri 
groase din nailon pentru unelte și, foarte important, lanterne 
pentru mină și căști albe. 

— Îmi vine oare? întreabă Viv, încercând să râdă în timp ce își 
pune o cască peste tunsoarea ei scurtă afro. Işi dă toată silinţa 
să pară pregătită pentru asta, dar înainte să mă convingă pe 
mine, trebuie să se convingă pe sine. Ce e asta? adaugă ea, 
bătând nervos pe marginea din metal din fața căștii. 

— E pentru lumină, spun eu, luând una dintre lanternele de pe 
raft. 

Dar în timp ce încerc să apuc becul rotund din metal, observ 
că este conectat cu un fir negru la o cutie roșie din plastic în 
care se află versiunea mică, de dimensiunea unei cărţi, a unei 
baterii de mașină - și că bateria este conectată la niște cleme 
de pe raft. Aceasta nu e doar o bibliotecă - e o staţie de 
alimentare. 

Deschizând clemele, scot bateria, o iau de pe raft și o strecor 
pe una dintre centurile de unelte din apropiere. În timp ce Viv și- 
o pune în jurul taliei, îi trec firul pe după umeri și îi agăţ lanterna 
de cască. Acum e un miner în toată regula. g 

Apasă pe un întrerupător și lumina pornește. În urmă cu 
douăzeci și patru de ore, și-ar fi scuturat capul în faţă și în 
spate, băgându-mi în joacă lumina în ochi. Acum lumina îi cade 
pe picioare în timp ce privește în jos. Entuziasmul s-a dus 


191 


demult. Una e să spui că te duci în subteran și alta e chiar s-o 
faci. 

— Nu-mi spune... mă avertizează ea chiar în clipa când mă 
pregătesc să deschid gura. 

— E mai sigur decât să fii... 

— Ți-am spus să nu zici nimic. O să fiu în regulă, insistă ea. 

Strânge din dinţi și ia o gură de aer fierbinte, calcaros. 

— De unde știm care sunt încărcate? întreabă ea. Citind 
mirare pe chipul meu, arată spre rafturile din stânga și din 
dreapta noastră. Amândouă sunt pline de baterii. Dacă unele 
sunt pline și altele la încărcat? adaugă ea, bătând pe cutia roșie 
a propriei baterii. De unde știm noi că asta nu a fost conectată 
acum zece minute? 

— Crezi că așa... 

— Așa fac la laser tag, subliniază ea. 

Îi arunc o privire lungă. Mă urăsc că am adus-o aici. 

— Tu tine-o pe cea din stânga, eu iau una din dreapta, spun 
eu. În orice caz, măcar una merge. 

Dă din cap în faţa acestui raționament logic în timp ce eu iau 
două veste portocalii. 

— Pune-ţi-o, îi zic eu, aruncând una din veste spre ea. 

— De ce? 

— Din același motiv pentru care în fiecare film prost cu spioni 
există cineva care se furișează deghizat în om de serviciu. O 
vestă portocalie te va duce oriunde... 

Examinându-se sceptică în timp ce își strânge curelele cu arici 
din partea laterală a vestei, adaugă: 

— Arăt ca și cum aș fi de la drumuri. 

— Chiar așa? Mă gândeam că aduci mai degrabă cu paznicul 
de la trecerea de pietoni. 

Râde la această glumă - și, după zâmbetul pe care îl afișează, 
pare că este exact lucrul de care avea nevoie. 

— Te simţi mai bine? întreb eu. 

— Nu, spune ea, incapabilă să își ascundă rânjetul. Dar o să- 
mi fie în curând. 

— Sunt sigur că așa va fi. 

Îi place cum sună asta. 

— Deci chiar crezi că o s-o scoatem la capăt? întreabă ea. 

— Nu mă întreba pe mine, eu sunt cel care a spus că n-ai cum 
să câștigi toate bătăliile. 


192 


— Încă mai crezi asta? 

Ridic din umeri și o iau înainte pe holul plin de praf. 

Viv e chiar în spatele meu. 

e 

La celălalt capăt al holului, rafturile din metal au dispărut, iar 
de-a lungul pereților se află, în schimb, bănci de lemn care se 
întind pe o distanță de cel puțin câteva zeci de metri. Conform 
fotografiilor din broșură, în vremurile bune ale minei, minerii se 
adunau aici în fiecare dimineaţă, așteptând să fie duși la muncă. 
În D.C., facem același lucru la metrou - ne adunăm în staţie și 
luăm metroul spre centru. Singura diferenţă aici e că metroul lor 
nu merge orizontal, ci vertical. 

— Ce e zgomotul ăsta...? întreabă Viv, la câţiva pași în urma 
mea. 

Chiar în faţă, gura unui hol se deschide spre o sală cu un 
tavan înalt de vreo zece metri, și auzim un huruit asurzitor. 
Băncile din lemn vibrează ușor, iar luminile încep să pâlpâie - 
dar ochii noștri stau lipiţi de puţul liftului care străpunge camera 
prin centru, din podea până în tavan. Ca un tren de marfă 
vertical, liftul iese prin podea și dispare prin tavan. Totuși, spre 
deosebire de un lift normal, acesta este închis doar pe trei laturi. 
Desigur, există o ușă galbenă de oţel care ne împiedică să 
băgăm capul în puț și să ne trezim cu el retezat, dar deasupra - 
în spaţiul de șase metri dincolo de care începe tavanul - putem 
vedea prin lift în timp ce urcă în viteză. 

— Ai văzut pe cineva? o întreb pe Viv. 

— A fost doar o jumătate de secundă. 

Dau din cap. 

— Și mie mi s-a părut tot gol. 

— Clar era gol, mă aprobă ea. 

Înaintând prin cameră, ne lungim simultan gâturile după lift. 
Dintr-un anumit motiv, curge apă pe pereţi. Drept urmare, 
pereţii de lemn ai puțului sunt închiși la culoare, lunecoși și 
putrezesc încet-încet. Cu cât ne apropiem, cu atât simţim mai 
mult curentul de aer rece care vine din gaura deschisă. Ne 
aflăm încă la subsol, dar după felul în care tunelul s-a curbat, 
cred că suntem în altă clădire. 

— Crezi că aia e clădirea-cort? întreabă Viv, arătând cu bărbia 
spre săgeata de lumină care se strecoară din vârful puţului. 

— Trebuie să fie, femeia de la motel a spus că acolo... 


Se aude un pocnet înfundat din camera de deasupra. E urmat 
de altul... și altul. Zgomotul rămâne constant, dar nu devine mai 
puternic. Este moale și egal - ca niște zgomote de pași. Și eu, și 
Viv înlemnim. 

— Frannie, sunt Garth, cușca e în staţie, anunţă vocea unui 
bărbat cu accent monoton de Dakota de Sud. 

Vocea îi răsună prin cabina liftului, vine din camera de 
deasupra noastră. 

— Oprește cușca, răspunde o voce de femeie pârâind printr- 
un interfon. 

Se aude un scrâșnet puternic de metal care seamănă cu 
zgomotul făcut de grilajul unui magazin când se deschide - ușa 
de siguranţă din faţa cuștii. Se aud pași bocănind în timp ce 
intră în cabină. 

— Opriţi cușca, spune bărbatul în timp ce ușa se deschide cu 
un al scrâșnet. 13-2, adaugă el. Coborâţi cușca. 

— 13-2, repetă femeia prin interfon. Coborâm cușca. 

O secundă mai târziu, se aude un huruit ușor, iar băncile din 
spatele nostru încep iar să vibreze. 

— La naiba... mormăie Viv. 

Dacă noi îi putem vedea, atunci și ei ne pot vedea pe noi. În 
timp ce liftul se avântă în jos, ne repezim în direcţii opuse. Viv o 
ia la stânga, eu la dreapta. Liftul scârţâie, trecând de noi ca o 
mașină în cădere liberă în parcul de distracţii, dar în câteva 
secunde, sunetul bubuitor se estompează în timp ce se pierde în 
groapă. Ascuns după colț, încă nu mă mișc. Doar ascult - 
așteptând să văd cât de mult durează. Pare a fi o coborâre ce nu 
se mai termină. De șase ori Empire State Building. Și apoi... mult 
sub noi, metalul cabinei șoptește ușor, oftează în final și - puf - 
dispare în tăcerea întunecată. Singurul lucru pe care îl auzim 
acum este susurul calm al apei care se scurge de pe pereţii 
puţului. 

Deasupra capului meu, lângă ușa galbenă ruginită, se află un 
perete mic cu un mecanism dotat cu un buton în caz de 
urgență. Lângă alarmă sunt un telefon și o tastatură veche. 
Aceasta este calea noastră de a intra. 

Mă uit la Viv, care și-a pus mâinile pe cap și are o privire 
uluită în timp ce se uită atentă la lift. 

— Nu-nu-nu, spune ea. În niciun caz nu mă bagi într-unul din 
astea... 


194 


— Viv, ştiai că urma să coborâm... 

— Nu în chestia asta ruginită. În niciun caz, Harris, am 
terminat. Am plecat. Nţ-nţ. Mama nu mă lasă să mă urc în 
autobuze care trec printr-un cartier așa de periculos... 

— Nu e amuzant. 

— Sunt de acord... De aceea îmi ţin fundul negru aici. 

— Nu te poți ascunde aici. 

— Ba pot... o voi face... o fac. Tu du-te și aruncă-te în fântână 
- o să stau eu aici sus rotind de manivelă ca să putem măcar să 
scoatem căldarea de apă într-un final. 

— Unde te ascunzi tu aici? 

— Sunt multe locuri. Multe... Se uită în jur la băncile de 
lemn... la holul îngust... chiar și la puţul gol al liftului, unde nu e 
nimic altceva decât apa care se scurge. Restul camerei e la fel 
de gol. Se văd niște anvelope vechi într-un colț și, undeva în 
spate, o bobină enormă din lemn cu fire electrice aruncate. 

Îmi încrucișez mâinile și mă uit la ea. 

— Haide, Harris, oprește-te... 

— N-ar trebui să ne despărțim, Viv. Ai încredere în mine - am 
o presimţire: trebuie să stăm împreună. 

Acum ea este cea care mă privește. Mă iscodește cu privirea, 
apoi se uită la interfon. Chiar în spatele nostru, sprijinit de 
perete, este un indicator de un albastru intens. 


Nivel Codul statiei 
Sus 1-1 


Lista continuă cu toate cele 57 de niveluri. Acum suntem la 
„Rampă”. In partea de jos, lista se termină cu: 


Nivel Codul statiei 
2300 12-5 
2350 13-1 
2500 13-2 


Nivelul de la doi kilometri și jumătate în adâncime. Codul 
staţiei? „Treisprezece-doi”. L-a rostit acum două minute tipul cu 
accent monoton. Acesta e codul pe care l-a strigat în interfon 
pentru a cobori cu liftul, ceea ce înseamnă că acolo se petrece 
acţiunea. „Treisprezece-doi.” Următoarea noastră destinaţie. Mă 
întorc spre Viv. 

Ea încă se uită urât la indicatorul albastru și la notația „2500”. 

— Grăbește-te și cheamă-l, murmură ea. Dar dacă ne blocăm 
acolo, ameninţă ea, semănând cu mama ei, te vei ruga ca 
Dumnezeu să te pedepsească înaintea mea. 

Fără a pierde timp, apuc receptorul și verific rapid tavanul să 
văd dacă există camere video. Nu se vede nimic - ceea ce 
înseamnă că mai avem o șansă să reușim să ne strecurăm. 
Formez numărul din patru cifre scris la baza tastaturii ruginite: 4 
881. Tastele se lipesc în timp ce le apăs. 

— Lift... răspunde o voce de femeie. 

— Bună, sunt Mike, anunţ eu, încercându-mi norocul. Trebuie 
să ajung la 13-2. 

— Care Mike? îmi răspunde ea, neimpresionată. 

După accentul ei, îți dai seama că e de aici. După accentul 
meu, îţi dai seama că eu nu sunt localnic. 

— Mike, insist eu, prefăcându-mă enervat. De la Wendell. 

Dacă tipii de la Wendell abia s-au mutat aici, ea a tot avut 
parte de astfel de conversații săptămâna asta. Face o mică 
pauză, și aproape că o aud cum oftează. 

— Unde ești? întreabă ea. 

— La rampă, spun eu, citind din nou de pe indicator. 

— Așteaptă puţin... 

Când mă întorc spre Viv, o văd că își bagă mâna în buzunar și 
scoate un aparat din metal care arată ca o versiune subţire a 
unui calculator, dar fără așa multe butoane. 

Interpretându-mi privirea, îl ţine la vedere ca să îl pot privi. 
Sub ecranul digital este un buton pe care scrie „02%”. 

— Detector de oxigen? întreb eu în timp ce ea dă din cap. De 
unde îl ai? 

Arată în spatele său spre rafturile de pe hol. Numerele digitale 
de pe ecran arătau „20,9. 

— E bine sau rău? 

— Asta încerc și eu să-mi dau seama, spune ea, citind 
instrucțiunile de pe spate. Fii atent la asta: „Atenţie: lipsa 


196 


oxigenului poate fi imperceptibilă și poate cauza pierderea 
cunoștinței și/sau moartea. Verificaţi detectorul frecvent”. 
Trebuie că glum... 

Gândul este întrerupt de huruitul zgomotos din depărtare. E 
ca atunci când un tren se apropie de o staţie - podeaua începe 
să vibreze și pot să simt vibraţiile în piept. Luminile pâlpâie ușor, 
iar eu și Viv ne întoarcem spre puţul liftului. Se aude un scrâșnet 
ascuţit în timp ce frânele acționează și cabina zdrăngăne 
apropiindu-se de noi. Dar spre deosebire de ultima dată, în loc 
să continue să urce, se oprește chiar în dreptul nostru. Mă uit 
prin ferestruica din ușa galbenă de otel, dar cabina nu e 
luminată. Călătoria până jos va fi una întunecată. 

— Vezi ceva? întreabă sarcastic operatoarea de la lift. 

— Da... nu... a ajuns, răspund eu, încercând să-mi aduc 
aminte protocolul. Opriţi cușca. 

— Bine, intră și apasă pe interfon, spune ea. Nu uita să 
introduci plăcuţa înainte să intri. Înainte să pun întrebarea, ea 
explică: Panoul din spatele telefonului. 

Agăţând la loc receptorul, traversez în spatele peretelui unde 
se află telefonul și alarma de incendiu. 

— E OK? întreabă Viv. 

Nu răspund. Pe partea opusă a peretelui, niște cuie scurte au 
fost bătute într-o placă pătrată de lemn și numerotate de la 1 la 
52. De pe cuiele 4, 31 și 32 atârnă plăcuţe metalice rotunde. 
Trei bărbaţi sunt deja în mină, plus bărbatul, cine o fi fost el, 
care a intrat din nivelul de sus. Scot cele două plăcuţe din 
buzunar - amândouă numerotate 27. „Una în buzunar, una pe 
perete”, a spus bărbatul de afară. 

— Ești sigur că e o mișcare inteligentă? întreabă Viv în timp 
ce pun una din plăcuţe pe cuiul numerotat 27. 

— Dacă se întâmplă ceva, e singura dovadă că suntem aici, 
subliniez eu. 

Ea scoate timid propria plăcuţă și o agaţă de cuiul 15. 

— Harris... 

Înainte să rostească ceva, revin în fața cabinei. 

— E doar o asigurare - o să coborâm și o să urcăm într-o 
jumătate de oră, spun eu, încercând să o calmez. Acum haide, 
Cadillacul tău aşteaptă... 

Trăgând cu putere, trag de mânerul de pe ușa din oţel. 
Încuietoarea se deschide zornăind, dar ușa cântărește parcă o 


197 


tonă. În timp ce mă sprijin pe picioare și o deschid, o ceaţă fină 
de apă rece îmi împroașcă faţa. Sus, deasupra noastră, picături 
grele de apă îmi bat în cască. E ca și cum aș sta direct sub 
marginea unui acoperiș în timpul unei ploi torențiale. Singurul 
lucru care stă între noi și cabină este chiar ușa metalică de 
siguranţă a cabinei. 

— Să mergem... îi spun lui Viv, aplecându-mă și răsucind 
zăvorul de la baza ușii. 

Cu o ultimă zdruncinătură și un scrâșnet de metal, ușa se 
deschide ca poarta unui garaj, descoperind un interior care îmi 
amintește de containerul unde am găsit ecusonul lui Viv. 
Podeaua, pereţii... chiar și acoperișul jos - toate sunt din metal 
ruginit, alunecos din cauza apei și acoperit de noroi și grăsime. 

Îi fac semn lui Viv, dar ea stă pur și simplu pe loc. îi fac din 
nou semn și mă urmează timid înăuntru, uitându-se cu disperare 
după ceva de care să se ţină. Nu e nimic, nici balustrade, nici 
bare, nici măcar un scaun pliabil. 

— E un coșciug din oţel, șoptește ea în timp ce vocea îi 
reverberează de metal. 

Nu îi pot contrazice analogia. Construit să transporte sub 
pământ până la treizeci de oameni stând umăr lângă umăr și să 
suporte o explozie ce ar putea avea loc la orice nivel, cabina 
este la fel de rece și de goală ca un vagon abandonat. Ideea e 
că, în timp ce picăturile de apă continuă să îmi bată în cască, 
îmi dau seama că există un singur lucru mai rău decât acela de 
a fi blocat într-un coșciug: să fii blocat într-un coșciug în care 
curge apă. 

— Asta e doar apă, nu? întreabă Viv, strângând din ochi și 
privind sus spre ceața de apă. 

— Dacă era ceva dăunător, ceilalţi nu s-ar fi urcat aici, 
subliniez eu. 

Apăsând pe un întrerupător de pe casca ei, Viv își aprinde 
lanterna de mină și se uită la indicaţiile de pe detectorul de 
oxigen, îmi aprind și eu lumina și mă apropii de interfon, care 
arată ca interfonul de la vechiul meu bloc. Singura diferenţă e 
că, din cauza anilor în care l-a erodat apa, panoul este acoperit 
cu o peliculă de mucegai care miroase ca un covor umed. 

— Ai de gând să atingi asta? întreabă Viv. 


N-am de ales. Apăs pe butonul mare roșu doar cu vârfurile 
degetelor. E plin de un clei lipicios. Degetele îmi alunecă în timp 
ce îl ating. 

— Opriţi cușca, spun în interfon. 

— Ai închis poarta de siguranţă? bâzâie vocea femeii. 

— O fac chiar acum... 

Întinzându-mă, apuc cureaua umedă din nailon și trag poarta 
de garaj la loc. Scrâșnește pe role și se trântește cu o bufnitură 
metalică. Viv tresare din cauza sunetului, dar nu mai e cale de 
întoarcere. 

— Încă o întrebare, spun eu în interfon. Toată apa de aici... 

— E doar pentru puț, explică femeia. Păstrează pereţii 
lubrifiaţi. Dacă nu o betți, veţi fi în regulă, adaugă ea râzând. 
Niciunul din noi nu râde. Deci, sunteţi gata sau nu? întreabă ea. 

— Sigur, spun eu, uitându-mă prin grilajul de metal la cât de 
gol este subsolul. 

După cum se vede lumina de la Viv, îmi dau seama că și ea se 
mai uită o dată acolo. Lumina ei pică pe alarma de incendiu și 
pe telefon. De partea cealaltă a peretelui se află plăcuţele 
noastre. Singura dovadă a coborârii noastre. 

Mă întorc să-i spun ceva, dar mă răzgândesc. N-avem nevoie 
de o altă predică. Avem nevoie de răspunsuri. Și orice o fi aici 
jos, aceasta e singura cale de a le găsi. 

— Mergem la 13-2, spun eu în interfon, folosind același cod ca 
și mai înainte. Coborâţi cușca. 

— 13-2, repetă femeia. Coborâm cușca. 

Se aude metalul scrâșnind și urmează una dintre acele pauze 
lungi pe care le trăiești într-un montagnes russes. Chiar înainte 
de plonjonul cel mare. 

— Nu vă uitaţi, mă tachinează femeia prin interfon. E cale 
lungă până jos... 


38. 


— Ai ajuns? întrebă Sauls, vocea lui auzindu-se cu întreruperi 
în telefonul lui Janos. 

— Aproape, răspunse Janos în timp ce Fordul Explorer trecea 
pe lângă desișul de pini, molizi și mesteceni din drumul spre 
Leed. 

— Ce înseamnă „aproape”? întrebă Sauls. Eşti la o oră 
distanță? Jumătate de oră? Zece minute? Care e situaţia? 

Strângând volanul și cercetând drumul, Janos rămase tăcut. 
Era destul de neplăcut că trebuia să conducă această rablă - nu 
avea chef să asculte și cicăleala. Pornind radioul din camionetă, 
Janos căută un canal, dar nu găsi nimic. 

— Se întrerupe... îi spuse el lui Sauls. Nu te aud... 

— Janos... 

Inchizându-și telefonul, îl aruncă pe scaunul gol de lângă el și 
se concentră din nou asupra drumului dinaintea lui. Cerul de 
dimineaţă era de un albastru curat, dar din pricina curbării 
continue a drumului cu două benzi și a claustrofobiei pe care o 
provocau munţii ce înconjurau din toate părţile, acesta nu era 
un drum pe care să fie ușor de condus ziua, ca să nu mai vorbim 
de noaptea - mai ales dacă nu ai mai fi condus pe aici înainte. 
Chiar și ţinând cont de ora târzie la care ajunseseră Harris și Viv, 
ar fi putut să se oprească să mănânce sau să doarmă un pic. 
Luând o altă curbă, Janos își scutură capul. Era un gând frumos, 
dar după cum își dăduse seama acum o oră când trecuse pe 
lângă acel local din Deadwood, una era să oprești pentru 
mâncare sau toaletă, și alta e să faci un popas prelungit înainte 
să ajungi la destinaţie. Dacă Harris era suficient de deștept să 
ajungă aici, era de asemenea suficient de inteligent să se 
asigure că nu se opresc până nu ajung la destinaţia finală. 

„Bine aţi venit în Leed - unde se află mina Homestead”, scria 
pe panoul de la marginea drumului. 

Janos trecu rapid pe lângă el, recalculând timpul în minte. 
Chiar dacă avionul ar fi pornit imediat, n-ar fi avut cum să 
ajungă înainte de miezul nopţii. Și dacă nu au ajuns decât la 
miezul nopţii, trebuie să fi dormit undeva... 


200 


Luând o curbă bruscă la stânga spre parcarea clădirii 
înghesuite din anii 1960, Janos citi semnele de pe ferestrele 
magazinelor din apropiere: „Lichidare...” „Local de închiriat...” 
„Plecat în Montana”. Sauls măcar avusese dreptate în această 
privință - Leed era clar în paragină. Dar când opri și văzu firma 
din neon „Camere libere”, îi fu clar că măcar un loc era deschis: 
motelul Gold House. 

Janos deschise portiera și intră în motel. La stânga lui, 
observă un raft metalic cu broșuri turistice. Toate erau 
îngălbenite de soare, absolut toate - cu excepţia uneia numite 
Mina Homestead. Janos studie culorile puternice de roșu, alb și 
albastru. Soarele nu le îngălbenise deloc - ca și cum... ca și cum 
ar fi fost expuse abia acum o oră și ceva. 

— Bună ziua, spuse femeia de la recepţie cu un zâmbet 
prietenos. Cu ce vă pot ajuta? 


39. 


Mi se face un gol în stomac în clipa când cabina plonjează. 
Primii câțiva metri, nu e diferit de un lift obişnuit, dar pe măsură 
ce prindem viteză și coborâm, simt că stomacul îmi urcă în gât. 
Smucindu-se înainte și înapoi, cușca se lovește frenetic de 
pereţi, aproape dărâmându-ne din picioare. E ca și cum ai 
încerca să stai pe o barcă ce se leagănă și se scufundă sub tine. 

— Harris, spune-i să oprească înainte să...! 

Podeaua cabinei saltă violent spre stânga, iar Viv nu mai 
apucă să își termine ideea. 

— Lipește-te de perete, e mai ușor așa! strig eu. 

— Ce? strigă ea, deși abia o aud. 

Intre zdruncinarea cabinei, viteza coborârii noastre și răpăitul 
apei, totul se îneacă într-un huruit și un scrâșnet interminabil. 

— Lipește-te de perete! urlu eu. 

Urmându-mi propriul sfat, mă sprijin și mă lupt să-mi menţin 
echilibrul în vreme ce barca se zguduie sub mine. E prima oară 
când privesc în afara cabinei. Ușa de siguranţă o fi ea închisă, 
dar prin grilaj, lumea subterană îmi trece rapid prin faţa ochilor: 
umbre de pământ maro... apoi repede trecem și de un tunel 
subteran... pământ maro din nou... alt tunel. La fiecare opt 
secunde, trecem de un nivel diferit. Intrările în tuneluri ne fug în 
fața ochilor atât de repede, încât abia apuc să arunc o privire și 
cu cât încerc mai mult, cu atât se estompează mai mult și 
amețesc mai tare. Intrare după intrare în peșteră... Sigur 
mergem cu vreo șaizeci de kilometri la oră. 

— Simti asta? strigă Viv, arătând spre urechile ei. 

Mi s-au înfundat urechile și dau din cap. Înghit și mi se 
înfundă iar, mai tare ca înainte. 

Au trecut mai mult de trei minute de când am plecat și mai 
coborâm încă în ceea ce devine, evident, cea mai lungă 
călătorie cu liftul din viața mea. La dreapta, intrările în tuneluri 
continuă să se piardă în linii neclare de fiecare dată când trecem 
pe lângă ele... și apoi, spre surpriza mea, încep să încetinească. 

— Am ajuns? întreabă Viv, uitându-se la mine astfel încât 
lanterna de mină îmi strălucește în față. 


— Cred, spun eu în timp ce mă întorc spre ea, orbind-o cu 
lumina lanternei mele. 

Ne ia câteva minute să înțelegem că, atâta timp cât avem 
luminile aprinse, singura cale de a ne vorbi este să nu ne privim. 
Pentru unii oameni de la Capitoliu, asta e ceva firesc. Pentru 
mine, e ca și cum m-aș lupta legat la ochi. Orice emoție începe 
din ochi, iar în acest moment, Viv nu mă privește în faţă. 

— Cum stăm cu aerul, o întreb și ea privește la detectorul de 
oxigen. 

— 21 % e normal - suntem la 20,4, spune ea, uitându-se pe 
instrucțiunile de pe spate. 

Vocea îi tremură, dar face tot posibilul să își mascheze frica. 
Verific să văd dacă îi tremură mâinile. Se întoarce ușor ca să nu 
văd. 

— Scrie aici că ai nevoie de 16 % ca să respiri normal... 9 % 
până devii inconștient... și 6 %, ca să îţi iei la revedere. 

— Dar noi suntem la 20,4? spun eu, încercând să o 
îmbărbătez. 

— Eram la 20,9 sus! replică ea. 

Cabina se zdruncină, oprindu-se în final. 

— Oprim cușca? întreabă femeia prin interfon. 

— Opriţi cușca, spun eu, apăsând butonul roșu și ștergându- 
mă de clei pe centura cu unelte. 

Aruncând o primă privire prin ușa de siguranță, privesc în sus 
spre tavan, și lanterna mea de mină se lovește de un semn 
gravat, de un portocaliu aprins, care atârnă de două cabluri: 
„Nivelul 1455”. 

— Glumești, mormăie Viv. Suntem abia la jumătate? 

Apăs pe butonul interfonului și mă aplec spre difuzor: 

— Alo...? 

— Ce s-a întâmplat? întreabă operatoarea de lift. 

— Am vrut să ajungem la două mii cinci... 

— Traversaţi galeria și veţi vedea puţul numărul șase. Cușca 
vă așteaptă acolo. 

— Dar asta ce are? 

— E OK dacă vreţi să vă opriţi la 1455, însă dacă vreţi să 
coborâţi mai mult, va trebui să îl luaţi pe celălalt. 

— Nu-mi aduc aminte să fi fost așa ultima oară, spun eu, 
minţind să văd dacă s-a schimbat ceva. 


203 


— Fiule, dacă nu ești aici din 1900, nu e nimic diferit de 
atunci. Acum au cabluri care susţin o cabină la trei kilometri, dar 
atunci, cel mai adânc coborau la unu și jumătate. Acum, 
coboară din lift, traversează galeria și vorbim după ce ai intrat. 

Trag de ușa de siguranţă, iar aceasta se deschide. O ploaie de 
apă formează un perete ud care ne împiedică parțial să vedem 
ce e în față. Repezindu-ne prin cascadă și simțind apa rece ca 
gheața  bătându-mă pe umeri, ţâșnesc spre mină, unde 
podeaua, pereții și tavanul sunt din pământ bine bătătorit. Nu e 
prea diferit de o peșteră, îmi spun eu, călcând până la glezne în 
noroi. În ambele părți ale tunelului, așa cum se întinde acesta în 
fața noastră, se află bănci aliniate pe vreo șase metri. Nu sunt 
diferite de cele de sus, cu excepţia steagului american alungit 
pe care cineva l-a pictat cu spray-ul pe spetează. E singura pată 
de culoare în acest infern de un maroniu noroios, și, în timp ce 
trecem pe lângă șirul lung de bănci, dacă închid ochii, jur că pot 
vedea imaginile fantomatice ale sutelor de mineri - cu capetele 
plecate și coatele pe genunchi - care așteaptă în întuneric, 
epuizați după o altă zi petrecută în subteran. 

Era aceeași expresie pe care o avea tatăl meu pe 
cincisprezece a fiecărei luni - când număra câte tunsori trebuia 
să facă pentru a plăti ipoteca. Mama îl certa pentru că refuza 
bacșișurile, dar pe vremea aceea, el credea că asta era de prost 
gust într-un orășel mic. Când aveam doisprezece ani, el 
renunțase la frizerie și mutase afacerea în subsolul casei 
noastre. Insă continua să aibă aceeași expresie. Credeam că era 
regret pentru faptul că și-a petrecut toată ziua acolo, dar nu era 
asta. Era frică - durerea pe care o simţi la gândul că trebuie s-o 
faci și mâine. Vieţi întregi petrecute în subsol. Ca să ascundă 
asta, tata punea postere cu Ralph Kiner, Roberto Clemente și 
terenul de un verde ca smaraldul de la Forbes Field; aici jos, se 
folosesc culorile roșu, alb și albastru ale steagului - și galbenul 
tare al ușii cabinei care se află la cincisprezece metri în faţă. 

Trecând prin galerie, ne facem loc prin noroi, îndreptându-ne 
spre ușa marcată „Puţul nr. 6”. 

In timp ce intru în noua cabină de lift și trag ușa de siguranţă, 
Viv cercetează această nouă cutie de chibrituri, mai mică decât 
cealaltă. Tavanul mai jos face coșciugul să pară mai înghesuit. 
In timp ce Viv își lungește gâtul, privind în jos, eu aproape că 
simt cum mă cuprinde claustrofobia. 


204 


— Acesta este liftul numărul șase, anunță femeia prin 
interfon. Gata? 

Mă uit la Viv. Ea nici nu ridică privirea. 

— Gata, spun eu la interfon. Coborâţi cușca. 

— Coborâm cușca, repetă ea în timp ce coșciugul începe să 
hurulie. 

Amândoi ne sprijinim de pereţi, pregătindu-ne de căderea 
liberă. O picătură de apă se umflă pe tavanul cabinei, cade la 
pământ și clipocește într-o mică băltoacă. Îmi ţin respiraţia... Viv 
se uită în sus, urmărind zgomotul... și podeaua plonjează din 
nou sub noi. 

Următoarea oprire: doi kilometri și jumătate sub scoarța 
Pământului. 


40. 


Cușca plonjează, urechile mi se înfundă din nou, și o durere 
acută mi se înșurubează în frunte. Dar în timp ce mă lupt să-mi 
menţin echilibrul și să stau în picioare lipit de peretele ce 
vibrează, ceva îmi spune că migrena bruscă nu e doar de la 
presiunea exercitată asupra urechilor. 

— Cum e cu oxigenul? o strig pe Viv, care ţine detectorul în 
mână și se chinuie să citească în vreme ce suntem împinși 
înainte și înapoi. 

Huruitul este din nou asurzitor. 

— Ce? strigă ea. 

— Cum e cu oxigenul?! 

Işi înclină capul la întrebarea mea, citind ceva pe chipul meu. 

— De ce ești brusc îngrijorat? întreabă ea. 

— Spune-mi doar care sunt procentele, insist eu. 

Mă studiază din nou, încercând să înţeleagă tot ce îi spun. În 
spatele meu, un nou nivel de mină apare și dispare rapid. 
Trăsăturile lui Viv dispar și ele la fel de repede. Buza de jos 
începe să îi tremure, în timpul coborârii acestui kilometru și 
jumătate, Viv s-a racordat la propria mea stare emoţională: 
încrederea care ne-a adus aici, disperarea care ne-a cuprins în 
prima cabină, chiar și încăpăţânarea care ne-a făcut să 
continuăm. Dar din momentul în care îmi simte pentru prima 
oară frica - din momentul în care crede că ancora mea s-a 
desprins - se zbate și e gata să clacheze. 

— Cum e cu oxigenul? întreb din nou. 

— Harris... vreau să urc... 

— Spune-mi numărul, Viv. 

— Dar... 

— Zi-mi numărul! 

Se uită la detector, aproape pierdută. Fruntea îi e acoperită 
de sudoare. Dar nu e doar din cauza spaimei: în jurul nostru, 
briza rece care bătea pe deasupra cabinei a dispărut demult. La 
aceste niveluri, cu cât cobori mai mult, cu atât devine mai cald - 
și Viv începe tot mai mult să își piardă cumpătul. 

— Nouăsprezece... am ajuns la nouăsprezece, se bâlbâie ea, 
tușind și ţinându-se de gât. 


206 


Nouăsprezece la sută e încă în limita normală, dar asta nu o 
calmează. Pieptul i se ridică și coboară, și se poticnește în spate, 
spre perete. Eu încă respir bine. 

Corpul începe să îi tremure, și asta nu doar de la mișcarea 
cabinei. Îi piere culoarea din obraji. Deschide gura larg. În timp 
ce tremură tot mai tare, abia reușește să se ţină pe picioare. 
Detectorul de oxigen îi cade din mâini, lovindu-se de podea. O, 
nu. Dacă a intrat în hiperventilațţie... 

Cabina huruie cu o viteză de 65 de kilometri pe oră. Viv se 
uită la mine. Și-a deschis larg ochii, cerând ajutor. 

— Hhhh... 

Ținându-se de piept, icnește prelung și se ghemuiește la 
podea. 

— Viv...! 

Sar spre ea chiar în momentul în care cabina se zdruncină 
spre dreapta. Pierzându-mi echilibrul, sunt trântit spre stânga și 
mă prăbușesc cu umărul de ușă. Durerea îmi săgetează brațul. 
Viv încă icnește și hurducătura bruscă o aruncă în față. 
Punându-mă în genunchi, mă arunc spre ea, prinzând-o chiar 
înainte să cadă cu faţa în jos. 

O întorc și o ţin în braţe. Casca îi cade, iar ochii i se mișcă 
frenetic dintr-o parte în alta. Este foarte speriată. 

— Te-am. prins, Viv... te-am prins... îi spun eu, șoptindu-i 
încontinuu aceste cuvinte. 

Îi ţin capul în poală, iar ea încearcă să își recapete respiraţia 
normală, dar cu cât plonjăm mai tare, cu atât simţim mai mult 
căldura. Îmi ling picăturile de sudoare de deasupra buzei de sus. 
Aici sunt peste treizeci de grade. 

— Ce... ce se întâmplă? întreabă Viv. 

Cu ochii la mine, lacrimile îi curg spre tâmple și se preling în 
păr. 

— Căldura e normală... e doar presiunea rocilor de deasupra 
noastră... plus că ne apropiem de centrul pământului... 

— Dar oxigenul? se bâlbâie ea. 

Mă întorc spre detector, care se află lângă ea. Când lumina 
îmi cade pe ecranul digital, observ că a scăzut de la 19,6 la 
19,4. 

— E constant, îi spun eu. 

— Mă minţi? Te rog nu mă minţi... 

Nu e momentul potrivit să o agit. 


— O să fim bine, Viv... Continuă să respiri adânc. 

Urmându-mi propriile instrucţiuni, trag în piept o gură de aer 
cald și umed. Îmi arde plămânii ca o respiraţie adâncă într-o 
saună. Transpiraţia îmi curge de pe faţă, picurându-mi de pe 
vârful nasului. 

Îngenunchez lângă Viv, care e încă pe podea, îi dau jos vesta 
portocalie și o împing înainte, așa încât capul îi ajunge pe 
genunchi. Are ceafa udă de transpiraţie, și o pată lungă de 
sudoare îi coboară de-a lungul spinării, îmbibându-i cămașa. 

— Respiră adânc... respiră adânc... îi spun eu. 

Îmi șoptește ceva, dar din cauza cabinei care se avântă în jos, 
huruitul pereţilor e prea puternic ca să aud ceva. Una... două... 
trei intrări în tuneluri trec repede într-un interval de treizeci de 
secunde. Cred că suntem pe la vreo doi kilometri o sută. 

— Aproape am ajuns, adaug eu, punându-mi ambele mâini pe 
umerii ei și ţinând-o strâns. 

Trebuie să știe că n-o să-i dau drumul. 

În vreme ce un alt tunel trece pe lângă noi, urechile mi se 
înfundă din nou, și jur că în curând o să-mi explodeze capul. Dar 
chiar atunci când strâng din dinţi și îmi închid ochii, stomacul îmi 
revine la loc. Urmează un scrâșnet puternic și o smucitură 
bruscă datorată inerțţiei, care îmi aduce aminte de un avion care 
oprește dintr-odată. În sfârșit încetinim, iar în timp ce cabina 
începe să huruie încet, același lucru se întâmplă și cu respiraţia 
lui Viv. De la frenetic... la agitat... la calmul inspiraţiei și 
expiraţiei monotone... Cu cât mergem mai încet, cu atât își 
revine. 

— Gata... așa... spun eu, ţinând-o iar de ceafă. 

Inspiră și expiră regulat și ușor, iar cabina se zguduie, 
oprindu-se. Timp de un minut, stăm acolo fără să ne mișcăm. 
Viv rămâne întinsă pe fundul cabinei; cabina stă pe fundul 
puţului de lift. 

Respirația i se linişteşte ca un iaz după ce a fost aruncată o 
piatră. 

— Hhhh... hhhh... hh... 

Mă desprind de ea, ridicându-mă în picioare. Lui Viv Îi ia o 
clipă, dar se întoarce în cele din urmă și îmi oferă un zâmbet de 
mulțumire. Încearcă să fie puternică, dar după tulburarea cu 
care se uită în jur, se vede că încă e înspăimântată. 


208 


— Oprim cușca? întreabă operatoarea de elevator din 
interfon. 

Ignorând întrebarea, mă întorc spre Viv. 

— Cum te simţi? 

— Da, răspunde ea, ridicându-se și încercând să mă convingă 
că e bine. 

— Nu era o întrebare cu da și nu, spun eu. Deci, mai încercăm 
o dată? Cum te simți? 

— Bine, zice ea, mușcându-și buza de jos. 

Asta voiam să aud. Mă întorc spre interfon. 

— Operator, sunteţi acolo? 

— Care e treaba? începe operatoarea. Toată lumea e 
mulțumită? 

— De fapt, puteţi să mă aduceţi înapoi la... 

— Nu! strigă Viv. 

Las butonul interfonului și mă uit lung la ea. 

— Am ajuns, imploră Viv. Tot ce trebuie să faci e să ridici ușa 
asta tâmpită... 

— ... după ce te duc înapoi la suprafaţă. _ 

— Te rog, Harris, nu după ce am ajuns așa departe. In plus, 
chiar crezi că e mai sigur sus decât aici jos? Sus, sunt singură. Ai 
spus-o chiar tu: „N-ar trebui să ne separăm”. Astea au fost 
cuvintele tale, nu-i așa? „Să stăm împreună”? 

Nu mă obosesc să răspund. 

— Ei, haide, continuă ea. Am parcurs tot acest drum... spre 
Dakota de Sud... am coborât doi kilometri și jumătate - dai 
înapoi acum? 

Rămân tăcut. Știe ce implicaţii sunt. 

— Sunteţi bine acolo jos? mă întreabă operatoarea. 

Ochii îmi rămân aţintiţi asupra lui Viv. 

— Sunt bine, promite ea. Acum răspunde-i înainte să înceapă 
să se îngrijoreze. 

— Scuze, spun eu în interfon. Totul e bine. Opriţi cușca. 

— Oprim cușca, repetă operatoarea. 

Ridic poarta de siguranţă și împing ușa de afară. Ca și mai 
înainte, un vânt cald pătrunde prin deschizătură, dar de data 
asta, căldura e aproape de nesuportat. Ochii îmi ard când îi 
închid. 

— Ce... ce se întâmplă? mă întreabă Viv din spate. 

După sunetul vocii ei, se află încă pe podea, târându-se afară. 


209 


Mă reped prin cascada care curge de deasupra ușii, pășind pe 
pământul ud de pe jos. Curentul dispare, evaporându-se în puțul 
liftului. 

Clipind din cauza prafului care îmi intră în ochi, mă întorc spre 
Viv, care încă nu s-a ridicat. Stă pe o scândură de lemn de lângă 
cabină și se uită spre tavan. 

Urmându-i direcţia privirii, îmi lungesc gâtul spre cea mai 
înaltă parte a peșterii. Acoperișul se ridică la aproximativ nouă 
metri și are o lampă industrială care atârnă în mijloc. 

— La ce te ui... 

Ah. 

— Aia face ce cred eu că face? întreabă Viv, studiind încă 
tavanul. 

Chiar deasupra noastră, o fisură lungă, neagră, taie tavanul 
ca o cicatrice adâncă pe cale să se despice. Într-adevăr, 
singurele lucruri care îl susțin - și, prin urmare, previn crăparea 
completă a tavanului - sunt fâșiile de metal ruginit de trei metri, 
înșurubate în tavan ca niște cusături de metal. De la această 
distanţă, arată ca niște plăcuţe de metal dintr-un joc de 
construcție - plin de găuri în care să fie prinse șuruburile. 

— Sunt sigur că e doar o măsură de precauţie, spun eu. La 
acest nivel... cu toată presiunea de deasupra... pur și simplu nu 
vor să se surpe ceva. Poate fi doar o simplă crăpătură. 

Dă din cap la explicaţia mea, dar nu se mișcă de pe scândură. 

In faţa mea, tavanul coboară și pereţii se îngustează ca o 
gaură de vierme. N-are cum să aibă mai mult de trei metri, și e 
suficient de largă cât să încapă o mașină micuță. În noroiul de 
pe jos, urmăresc vechile șine de tren. Sunt mai compacte decât 
cele clasice, dar se află în stare suficient de bună ca să îmi arate 
cum se transportă prin mină tot acel echipament pentru 
calculatoare. 

Când aveam doisprezece ani, tatăl lui Nick Chiarmonte ne-a 
dus pe toţi cei din clasa a șasea la Clarion, Pennsylvania, într-un 
tur al unei mine în funcţiune. Am ajuns la 30 de metri în 
subteran și ni s-a părut atunci că ne afundam spre centrul 
pământului. Când am ajuns la capăt, tatăl lui Nick a spus că o 
mină este ca un organism, nu foarte diferit de corpul uman - o 
arteră principală cu zeci de alte ramificații care transportă 
sângele spre și de la inimă. Aici nu e diferit. Șinele de tren se 


210 


duc drept înainte, apoi se ramifică precum spiţele de la o roată - 
zeci de tuneluri în zeci de direcţii diferite. 

Mă uit la fiecare pe rând, încercând să văd dacă vreuna dintre 
ele e diferită. Noroiul care le acoperă pe majoritatea este uscat, 
închegat. Dar în ultimul tunel din stânga, pământul este ud, 
păstrând urma unei cizme, ca în Sherlock Holmes, de la grupul 
care a coborât chiar înaintea noastră. Nu e cine știe ce pistă, dar 
deocamdată asta e tot ce avem. 

— Eşti gata? îi strig lui Viv. 

Nici nu se clintește. 

— Haide... o strig iarăși. 

Rămâne nemișcată. 

— Viv, vii sau nu? 

Clătinând din cap, refuză să ridice privirea. 

— lartă-mă, Harris. Nu pot... 

— Cum adică, nu poți? 

— Nu pot, insistă ea, ghemuindu-se cu genunchii la bărbie. 
Pur și simplu nu... nu pot... 

— Ai zis că ești bine. 

— Nu, am zis că nu vreau să stau singură sus. 

E prima oară când mă privește direct. Broboane de sudoare 
sunt presărate pe faţă - chiar mai multe decât înainte. Nu sunt 
doar de la căldură. 

Viv se uită în sus la crăpătura din acoperiș, apoi la o targă de 
urgenţă, sprijinită de un perete. Deasupra, se află prinsă o cutie 
din metal de prim ajutor cu un semn pe care scrie: „In caz de 
urgență, deschideţi cutia și luaţi pătura”. Acum, când 
temperatura a crescut la peste treizeci și șapte de grade, pătura 
e ultimul lucru de care avem nevoie, dar Viv nu-și poate lua 
ochii de la ea. 

— Ar trebui să pleci, spune ea brusc. 

— Nu... dacă ne despărţim... 

— Te rog, Harris. Pleacă... 

— Viv, eu nu sunt singurul care crede că poţi... mama ta... 

— N-o mai aduce în discuţie... nu acum... 

— Dar dacă... 

— Pleacă, insistă ea, luptându-se să-și ţină în frâu lacrimile. 
Află ce fac ei aici. 

După toate prin câte am trecut în ultimele patruzeci și opt de 
ore, e prima oară când o văd pe Viv Parker complet paralizată. 


211 


Nu sunt sigur dacă e claustrofobie, hiperventilaţia din lift, sau 
pur și simplu conștientizarea crudă a propriilor limitări, dar când 
o văd că își îngroapă fața în genunchi, îmi reamintesc că 
înfrângerile cele mai dure ni le cauzăm singuri. 

— Viv, dacă te face să te simţi mai bine, nimeni altcineva n-ar 
fi putut să ajungă așa departe. Nimeni. 

Are capul îngropat în palmele sprijinite de genunchi. 

De-abia în ultimul meu an de facultate - când mi-a murit tatăl 
- mi-am dat seama că nu eram invulnerabil. Viv învaţă asta la 
șaptesprezece ani. Dintre toate lucrurile pe care i le-am răpit, 
pentru asta mă voi uri cel mai mult. 

Mă întorc să plec, lipăind prin noroiul umed. 

— la asta! strigă ea. 

În mâna dreaptă, ţine detectorul de oxigen. 

— De fapt, ar trebui să-l ţii tu... în caz că... 

MI-l aruncă prin aer, direct spre mine. || prind și aud apoi un 
scâșnet în spatele ei. Cabina huruie din nou, revenind la viaţă, 
ridicând liftul și dispărând prin tavan. Ultimul avion. 

— Dacă vrei să pleci, îi spun eu, ia receptorul și apasă pe... 

— Nu plec nicăieri, insistă ea. Nici acum nu vrea să renunţe 
complet. Vezi ce fac ei aici, spune pentru a doua oară. 

Dau din cap în direcţia ei, iar lanterna de mină desenează o 
linie imaginară în sus și în jos pe fața ei. Intorcându-mă spre 
tuneluri, e ultima privire lungă pe care i-o arunc. 


41. 


— Vreţi să vă cazaţi? întrebă femeia de la recepţia motelului. 

— De fapt, îmi caut niște prieteni, răspunse Janos. l-ați 
văzut... 

— Nu mai vrea nimeni în ziua de azi să mai ia o cameră? 

Janos își înclină ușor capul într-o parte. 

— l-aţi văzut pe prietenii mei - un bărbat alb și o fată neagră 
tânără? 

Femeia își înclină și ea capul în faţă. 

— Erau prietenii dumneavoastră? 

— Da. Sunt prietenii mei. 

Femeia tace brusc. 

— Sunt prietenii mei de la muncă, trebuia să luăm un zbor 
împreună, dar am întârziat și... Janos se întrerupse. Uitaţi ce se 
întâmplă, m-am trezit la patru dimineaţa pentru zborul de azi- 
dimineaţă. Sunt sus sau nu? Ne așteaptă o zi lungă. 

— Îmi pare rău, spuse femeia. Au plecat deja. 

Janos dădu din cap. Așa se gândea și el, dar voia să fie sigur. 

— Deci au ajuns deja acolo? adăugă el, arătând spre clădirea 
înaltă triunghiulară din vârful dealului. 

— De fapt, parcă au spus că se duc întâi la muntele 
Rushmore. Janos nu se putu abţine să nu zâmbească. „Bună 
încercare, Harris.” 

— Au plecat acum mai bine de o oră, adăugă femeia. Dar 
dacă vă grăbiţi, sigur puteți să îi ajungeţi. 

Dând din cap, Janos se uită fix la estacadă în timp ce se 
îndrepta spre ieșire. 

— Da, sunt sigur că pot. 


42. 


Zece minute mai târziu, sunt până la glezne în noroiul umed 
care, atunci când lumina mea îl atinge, strălucește cu o culoare 
metalică de rugină. Presupun că e doar o scurgere de ulei din 
motorul trenului, dar, ca să fiu mai sigur, merg pe o margine a 
peșterii, unde e mai puţin noroi. Peste tot în jurul meu, pereţii 
stâncoși sunt un mozaic de culori - maro, gri, ruginiu, verde de 
licheni, chiar și niște zigzaguri albe ce pătrund ca niște vinișoare 
printre ele. Drept în față, lumina se lovește de formele abrupte 
ale tunelului, tăind întunericul ca un far printr-o pădure neagră. 
E tot ce am. O lumânare într-o mare de întuneric tăcut. 

Singurul lucru care înrăutățește situaţia este ceea ce văd de 
fapt. Sus, de-a lungul tavanului tunelului, cele mai ruginite țevi 
pe care le-am văzut vreodată lucesc de la atâta apă. La fel e și 
pe pereţi și pe restul tavanului. La această adâncime, aerul este 
așa de fierbinte și de umed, că peștera însăși transpiră, ca și 
mine, de altfel. La fiecare minut, un nou val de căldură pătrunde 
prin tunel, se împrăștie și revine. Intră... iese. Intră... iese. E ca 
și cum mina respiră. La această adâncime, presiunea aerului își 
face loc cu forţa spre cea mai apropiată gură de aerisire și, în 
timp ce un imens râgâit de căldură este zvârlit prin puţul liftului, 
nu mă pot abţine să nu mă gândesc că dacă aceasta e gura 
minei, eu stau chiar pe limba ei. 

Înaintând tot mai mult, mă lovește încă un val de căldură, 
chiar mai fierbinte decât înainte. Îl simt la picioare... braţe... în 
acest moment, chiar și dinţii îmi transpiră. Îmi suflec mânecile, 
dar nu mă ajută. Am greșit - aceasta nu e o saună. La căldura 
asta, e deja un cuptor. 

Simţind cum mi se întețește respiraţia, petrec vreo zece 
minute urmând curba șinelor de tren prin tunel, dar spre 
deosebire de aspectul mohorât de prin alte părţi, pereţii sunt 
aici plini cu graffiti roșu și alb, desenat direct pe pietre: „Rampa, 
în această direcție... Liftul drept în faţă... Rampa 2350... Pericol 
de explozie”. Fiecare semn are o săgeată ce arată spre o 
anumită direcție - dar abia când urmez săgețile îmi dau seama 
de ce. Drept înainte, lumina nu mai dispare în tunelul fără 
sfârșit, ci întâlnește un perete. Drumul drept se termină. Acum 


214 


apare o bifurcaţie cu cinci căi diferite. Punând lumina pe una 
dintre ele, recitesc semnele și examinez fiecare tunel nou. Ca și 
mai înainte, patru dintre ele sunt acoperite de noroi uscat, iar pe 
unul noroiul este umed, proaspăt. „Pericol de explozie.” La 
naiba. 

Luând urma pașilor dinaintea mea deschid portofelul, scot 
cardul roz aprins pe care scrie „California Tortilla Burrito Club” și 
îl bag sub o piatră de lângă intrarea în tunelul din care am ieșit - 
echivalentul minier al presăratului de firimituri. Dacă nu pot să 
găsesc calea afară, nu contează cât de departe ajung. 

Urmărind semnul pe care scrie „Pericol de explozie”, o iau 
mult la dreapta prin tunel, care, după cum îmi dau seama 
repede, este ceva mai lat decât celelalte. De aici, o iau de-a 
lungul șinelor de tren, și urmăresc noroiul apos în lungul unei 
bifurcaţii care o ia la stânga, după care la dreapta. Semnele din 
graffiti arată spre stânga la „Lift” și „Rampa 2350”, dar săgețile 
indică spre direcţii diferite. Ca să fiu sigur, împrăștii și mai multe 
firimituri de fiecare dată când o iau într-o direcţie diferită. Cardul 
meu Triple A la primul viraj la stânga, cartonașul cu lista de 
filme închiriate la dreapta. Distanţele nu sunt mari, dar, chiar și 
după două minute, pereţii abrupți... șinele de tren noroioase... 
totul arată diferit. Fără firimiturile din portofel, m-aș pierde în 
acest labirint - și chiar și cu ele, tot mă aștept să cotesc și săo 
văd pe Viv. Dar după ce o iau la stânga și îmi pun cardul de 
abonament la sală sub o piatră, ochii îmi cad pe ceva ce nu am 
mai văzut până atunci. Chiar în faţă... la mai puţin de nouă 
metri... tunelul se lărgește ușor spre dreapta, făcând loc unei 
ieșiri înguste unde se află un vagonet roșu care arată ca un 
cărucior de îngheţată cu o pânză pe acoperiș. Privită de 
aproape, pânza nu este altceva decât o draperie de duș din 
plastic, iar deasupra, căruciorul este închis printr-o ușă rotundă 
care arată ca o trapă de pe un vapor, cu un mecanism de 
încuiere circular. Există în mod evident ceva înăuntru - și, 
indiferent ce o fi, este suficient de important ca să se pună o 
încuietoare, e suficient de important ca eu să-l deschid. 

Dând pânza la o parte, apuc roata cu ambele mâini și o rotesc 
tare. Vopseaua roșie se crapă în mâinile mele, dar trapa scoate 
o bufnitură metalică. Trag de trapă cu putere și o deschid. 
Mirosul e primul care mă lovește. E mai puternic decât duhoarea 


215 


acidă a vomei... mai tare decât brânza stricată... Icnesc... Rahat. 
La propriu. 

În interior se află o grămadă de bulgări maro umezi. Întregul 
cărucior e plin de rahat. O groază de rahat. Poticnindu-mă în 
spate, mă ţin de nas și mă străduiesc să nu vomit. Prea târziu. 
Stomacul mi se revoltă, gâtul îmi erupe și stropesc ca un furtun 
pământul cu brânza la grătar de ieri-seară. Aplecându-mă și 
ținându-mă de burtă, împroșc pământul de încă două ori. Tot 
sângele îmi vine în obraji în timp ce scuip ultimele resturi. 
Corpul mi se zguduie încă o dată, fără a scoate nimic... apoi iar. 
Până îmi deschid ochii, lumina îmi cade pe fâșia lungă de salivă 
care îmi atârnă de buza de jos. Privesc din nou spre vagonet, și 
totul capătă sens în sfârșit. Draperia de duș e pentru intimitate; 
trapa e scaunul. Chiar și aici jos, oamenii au nevoie de toalete. 

Lovindu-mă de peretele din spate, mă lupt să îmi ţin 
echilibrul, cu faţa încă schimonosită de la duhoare. N-am avut 
timp să închid trapa, dar acum nu mă mai apropii în niciun caz 
de locul ăla. Împingând puternic în perete mă îndepărtez și 
merg clătinându-mă spre tunel. La stânga mea, e o gaură 
superficială în perete. Lumina îmi cade direct pe ea, aruncând 
umbre lungi de-a lungul colţilor ascuţiţi ai găurii. Lumina e 
aproape galbenă. Dar când trec pe lângă gaură și continui mai 
adânc în peșteră, sunt surprins să observ că nuanța galbenă e 
tot acolo. 

O, nu... nu-mi spune că e... 

Un băzâit ascuţit izbucnește deasupra mea. Mă uit imediat 
sus, dar nu-mi ia mult să realizez că sunetul vine de la casca 
mea. În faţă, strălucirea galbenă devine aproape aurie. Înainte, 
puteam vedea la cel puţin cincisprezece metri în faţa mea. 
Acum distanţa a ajuns la nouă metri. Îmi scot casca de pe cap și 
privesc în lanterna de mină. Pulsează ușor, iar intensitatea 
scade încet. Nu-mi vine să cred. Mâinile încep să îmi tremure, 
lumina tremură și ea, și mă uit la bateria de pe centura cu 
unelte... Problema este că, în vreme ce lumina de pe cască îmi 
mai bâzâie o dată și se pierde într-o culoare maronie, devine tot 
mai clar că am ales partea care nu trebuia. 

Intorcându-mă cât de repede posibil, îmi tot spun să nu mă 
panichez, dar pot deja să simt încleștarea din piept, care urcă și 
coboară cu viteza luminii, încercând să compenseze. Mă uit în 
sus... în jos... lateral... Lumea începe să se îngusteze. De-a 


216 


lungul pereților și al podelei, umbrele se apropie tot mai mult. 
Abia pot vedea până la vagonetul roșu din depărtare. Dacă nu 
ajung acolo repede... 

Țâșnind, alerg cu toată viteza înapoi pe drumul pe care am 
venit, dar miile de pietre de sub picioare fac alergarea și mai 
grea. Gleznele mi se îndoaie și se întorc la fiecare pas, luptându- 
se să găsească un punct de sprijin. În vreme ce pereţii se 
estompează în viteză, lanterna se zdruncină nebunește în fața 
mea, încercând să taie întunericul precum un fulger prin norul 
de fum negru. Ce e și mai rău, respiraţia mi-e întretăiată. Nu 
sunt sigur dacă e din cauza adâncimii minei sau pur și simplu 
din cauza fricii, însă, cam într-un minut, sunt epuizat complet. 
Am mai alergat în maratoane. Acesta nu poate fi... 

O gură de aer îmi izbucnește de pe buze, trimițând vârtejuri 
de praf prin lumina tot mai slabă. Inspir... apoi expir la fel de 
repede. Nu pot să încetinesc. Deja mă simt ameţit. „Nu, nu 
leșina. Rămâi calm”, mă implor. N-am nicio șansă. Mă uit la 
detectorul de oxigen, dar înainte să pot vedea ceva, piciorul mi 
se împiedică de o piatră, iar glezna mi se răsucește sub mine. 
Căzând, scap detectorul și îmi întind mâinile în față ca să 
atenuez căderea. Alunec pe pământ, luând o gură bună de noroi 
și simt o durere ascuţită în încheietura stângă. Încă pot s-o mai 
mișc. E doar o luxaţie. Lanterna de mină scade până la o lumină 
ca de chihlimbar și pierd vreo doi metri de vizibilitate. 
Repunându-mă pe picioare, nici măcar nu mă obosesc să mă 
opresc să iau detectorul. Dacă nu ies de aici acum... Nici să nu 
mă gândesc. 

Prinzând viteză, mă  concentrez asupra cardului de 
abonament la sală aflat chiar în faţa mea. Acele firimituri sunt 
singura mea cale de a ieși. Lumina se estompează până la o 
sclipire de lumânare. Abia văd la șase metri în faţă. În ritmul 
ăsta, nu știu dacă îmi mai rămân treizeci de secunde. 

Uitându-mă doar la cardul de abonament, trebuie să mijesc 
privirea ca să văd. Nu e timpul să o iau încet, încă mai am vreo 
trei metri până la arcada pe care o marchează. Dacă ajung 
măcar acolo, pot cel puţin să mă uit încă o dată la celelalte 
firimituri ca să știu încotro s-o iau. Lumina pâlpâie, și am nevoie 
de tot efortul ca să ignor durerea arzătoare din piept. Sunt 
aproape acolo... 


217 


Ca să ușurez situaţia, îmi ţin respiraţia, cu ochii lipiţi de 
arcadă. „Nu renunţa. Nu te pierde.” În timp ce lumina moare, 
mă aplec înainte. N-am ajuns încă - și în vreme ce mâna mi se 
întinde spre deschizătura din faţă, întreaga peșteră și tot ce e în 
ea dispare într-un complet... și absolut... întuneric. 


43. 


— Bine ați venit la Two Quail, spuse șeful de sală 
împreunându-și mâinile. Aveţi o... 

— Ar trebui să fie pe numele Holcomb, întrerupse Barry cu o 
graţie desăvârșită. Pentru două persoane... 

— Holcomb... Holcomb... repetă șeful de sală, zăbovind puţin 
cu privirea asupra ochiului de sticlă al lui Barry. Bineînţeles, 
domnule. Pe aici. 

Întinzându-și mâna spre stânga, îi indică lui Barry o masă 
aranjată cu grijă, într-un colţ mic, privat, din partea din faţă a 
restaurantului. Barry își întoarse capul, dar nu plecă. 

— Domnule, pot să... 

— E bine, spuse Dinah, ţinându-l pe Barry de cot și 
conducându-l spre masă. 

— Mulţumesc că v-aţi oferit. 

În timp ce Barry bătea în podea cu bastonul, Dinah se uită 
prin restaurant, decorat în stilul unui cămin eclectic, dar bogat. 
Tacâmurile de argint unicate și mobila retro îl făcea fermecător; 
situarea la distanță de mers pe jos de Capitoliu, îl făcea să aibă 
mulţi clienţi lobby-iști. 

Bătând ușor masa și cele două scaune foarte la modă - unul 
cu spătar înalt, celălalt art deco - Barry o invită la Dinah să stea 
jos, după care luă loc pe scaunul din faţa ei. 

— Ospătarul vă va servi imediat, adăugă șeful de sală. Dacă 
aveţi nevoie de mai multă intimitate... Trăgând puternic, smuci 
un cordon de lângă perete, și o draperie din catifea bordo 
alunecă, separând colţul de restul meselor din restaurant. Poftă 
bună! 

— Ei, ce părere ai? întrebă Barry. 

Dinah își lungi gâtul, uitându-se printr-o deschizătură îngustă 
din draperie. De obicei nu mânca în astfel de locuri. Nu dintr-un 
salariu de la guvern. 

— Cum ai găsit locul ăsta? spuse ea. 

— Am citit despre el într-o carte. 

Dinah tăcu. 

— De ce, nu-ți place? adăugă Barry. 

— Nu... e bine... e grozav... Doar că... după ce Matthew... 


— Dinah... 

— El ar trebui să stea aici. 

— Dinah... 

— Nu mă pot abţine... Birourile noastre sunt așa de apropiate 
încât aproape că se suprapun - de fiecare dată când mă uit la 
lucrurile lui, tot îl... tot îl văd. Îmi închid ochii și... 

— ... și el stă chiar acolo, cocoșat și scărpinându-se prin părul 
acela blond ca un cuib de păsări. Crezi că eu nu simt același 
lucru? Am vorbit cu mama lui în ziua când s-a întâmplat. Și apoi 
Pasternak. Numai din cauza asta... n-am dormit trei nopți, 
Dinah. Au fost prietenii mei de ani... încă de când... 

Vocea lui Barry se sugrumă și se întrerupse. 

— Barry... 

— Poate că ar trebui să plecăm de aici, spuse el, pregătindu- 
se să se ridice. 

— Nu... Dinah se întinse, îl apucă de mânecă și îl tinu strâns. 

— Tu ai spus-o. 

— Stai jos, imploră ea. Te rog... stai. 

Incet, cu prudenţă, Barry se întoarse la scaunul său. 

— E greu, spuse ea. Amândoi știm asta. Hai să nu ne grăbim... 
să încercăm doar să luăm liniștiți prânzul. 

— Eşti sigură? 

— Absolut, spuse ea, ridicându-și paharul cu apă. Să nu 
uităm, cu toate astea, ne aşteaptă o zi mare. 


220 


44. 


În vreme ce întunericul mă împresoară, îmi ţin mâna întinsă în 
față ca să nu mă lovesc de un perete, dar nu ajung până acolo. 
Piciorul mi se scufundă în turbă și mă clatin. Căzând la pământ, 
genunchii mi se izbesc de solul pietros, făcându-mă să simt 
fiecare pietricică ascuţită. Judecând după zgomotul tare și 
durerea bruscă de la genunchi, simt o altă gaură pe care mi-am 
făcut-o în pantaloni. Îmi întind din nou mâinile ca să atenuez 
căderea, dar avântul e prea mare. Alunecând în față, aterizez pe 
pietriș, simțind pietrele cum mi se rostogolesc sub piept. Când 
deschid ochii, deja am luat o gură din omniprezentul praf și 
pământ, dar de data asta, nu-l pot vedea. Nu pot vedea nimic. 
Nimic. 

Tușind violent și luptându-mă să respir normal, simt o ultimă 
bucată din brânza la grătar pe esofag, care îmi urcă pe gât și mi 
se lovește de dinţi. Scuip și aud pleoscăitul ud pe pământ. Stând 
jos până mi se potolește respiraţia, îmi ţin ochii închiși, 
încercând să mă bucur de faptul că măcar am lăsat la urmă 
firimituri, dar nu mă ajută. Întunericul este deja copleșitor. Întind 
mâna în față, dar nu e nimic acolo. O aduc suficient de aproape 
cât să-mi ating sprâncenele. Tot nimic. Nu e ca și cum ai stinge 
lumina în dormitor și ai aștepta ca ochii să ţi se adapteze. Îmi 
vântur mâna înainte și-napoi. E ca și cum nici n-ar exista. 
Străduindu-mă încă să caut dovezi, îmi închid ochii, apoi îi 
deschid. Nicio diferenţă. 

— Viv! strig eu, ţipând prin tunel. Viv, mă auzi? 

Vocea îmi răsună prin tunel, murind în cele din urmă în 
depărtare. Întrebarea rămâne fără răspuns. 

— Viv, am nevoie de ajutor! Eşti acolo? 

Din nou, întrebarea se pierde și moare. Poate să fi luat liftul 
înapoi spre suprafaţă. 

— E cineva acolo? strig cât de tare pot. 

Singurul sunet pe care îl aud este propria respiraţie sacadată 
și scrâșnetul pietrelor când îmi mut greutatea. Am crescut într- 
un orășel rural cu mai puţin de cinci sute de locuitori, dar nu am 
mai simţit niciodată lumea așa de tăcută ca acum, la doi 


kilometri și jumătate sub pământ. Dacă vreau să ies de aici, 
trebuie să reușesc singur. 

În mod instinctiv, încep să mă ridic, dar mă răzgândesc 
repede și mă așez iar. Sunt destul de sigur că galeria ce mă va 
duce înapoi spre partea de început a tunelului e în fața mea, dar 
până când nu sunt convins, ar fi mai bine să nu mă plimb prin 
întuneric. Singurul lucru care mă ajută să mă urnesc este 
mirosul amar de fecale ce vine dinspre vagonetul din apropiere. 
Urmărind mirosul și găsindu-l la stânga, merg în patru labe și 
pipăi pământul pietros ca și cum mă uit după o lentilă de 
contact pierdută. Mirosul este atât de îngrozitor, încât începe să- 
mi facă ochii să lăcrimeze, dar deocamdată această grămadă de 
rahat împuţit este singurul reper pe care îl am. 

Târându-mă înainte, îmi întind o mână și caut vagonetul. Dacă 
îl găsesc, voi ști cel puţin care e calea de ieșire. Sau măcar, 
acesta e planul. Vârfurile degetelor mi se lovesc imediat de 
marginile neregulate ale unei pietre ude, ascuțite. Deschizându- 
mi mâna ca să simt mai bine, pipăi în sus, dar se continuă. Nue 
o piatră, este întregul perete. 

Pipăind ușor pământul, caut vagonetul, dar nu e acolo. Era la 
dreapta mea când am intrat, așa că, pentru a ieși, mă îndrept 
spre stânga. În spatele umărului meu, se aude un zdrăngănit 
metalic în timp ce piciorul mi se lovește de ceva. Tot în patru 
labe, mă întorc în spate și îmi pipăi drumul până simt spiţele 
subțiri ale roţilor vagonetului. N-are niciun sens. 

Încremenesc acolo, punându-mi ambele palme pe pământ. 
Vagonetul ar trebui să fie la stânga mea. Mă întind și pipăi iar. E 
la dreapta mea. Sunt complet invers. Ceea ce e mai rău, mă 
îndrept spre direcţia greșită, mai adânc în tunel și tot mai 
departe de ieșire. Îmi închid ochii, ameţit deja de la întuneric. 
Încă zece pași și m-am pierdut. 

Întorcându-mă și căutând ceva sigur, pipăi drumul ca un orb 
și mă târăsc înainte. Întinzându-mă mult, pipăi restul vagonului. 
Marginile ruginite din metal ciobit. Formele curbate ale roţilor. 
Chiar dacă nu pot să-l văd, mintea reașază piesele de puzzle 
împreună, arătându-mi imaginea completă. Spre surpriza mea, 
izbucnesc într-un râs nervos. Pipăind o dată și încă o dată, 
degetele mi se afundă în fiecare colț ascuțit și formă îndoită, 
mângâind baza vagonului și marginile roase ale draperiei de duș 
din plastic între degetul mare și cel arătător. E o senzaţie 


222 


grozavă să simţi totul prin atingere - nu pot să nu mă întreb 
dacă Barry crede și el asta. 

Nerăbdător să ies, pipăi cu palma vagonetul până găsesc 
peretele neregulat. Cu mâna stângă pe perete, mâna dreaptă se 
mișcă stânga-dreapta ca un detector uman de metale, 
măturând pământul ca să nu intru într-o altă baltă de turbă. Tot 
în patru labe, o iau la dreapta prin arcada de la gura peșterii. 
Dacă voiam, puteam să rămân la șinele de tren care trec prin 
centru, dar acum, peretele pare mai sigur și mai stabil. 

Șapte metri mai încolo, genunchii mă dor, duhoarea se 
estompează și o deschizătură la dreapta mea duce spre un tunel 
paralel unde pot să mă îndrept spre dreapta sau spre stânga. 
Sunt asemenea deschizături în toate direcţiile, dar sunt destul 
de sigur că aceasta e cea care m-a adus aici. Pipăind marginea 
curbată a pragului plin de noroi, îl urmăresc până jos, căutând 
bucata de hârtie pe care am lăsat-o aici. Lista de filme pe care 
vreau să le închiriez este undeva pe jos. Dacă o găsesc, 
înseamnă că mai am o șansă să urmăresc restul firimiturilor pe 
care le-am lăsat. 

Folosindu-mi doar vârfurile degetelor, pipăi ușor solul pietros, 
căutând sistematic prin pietricelele de la baza pragului. Caut din 
partea dreapta a deschizăturii, până în stânga. Sunt aplecat așa 
de aproape de pământ, că sângele îmi vine în cap. Presiunea se 
acumulează în centrul frunţii. Lista de filme nu e nicăieri. Timp 
de cinci minute, degetele pipăie pietrele, iar eu aștept un 
foșnet. Cu toate acestea, nu am nevoie de o bucată de hârtie ca 
să îmi spună că am luat-o la dreapta prin această secţiune a 
tunelului. Pipăind peretele, găsesc marginea arcadei și o urmez 
la stânga. 

Indreptându-mă pe hol și mergând în patru labe în diagonala 
șinelor de tren, mă întind în întuneric după peretele de la 
dreapta. Ar trebui să fie chiar în fața mea... îmi întind mâna la 
maximum... mă întind... mă întind... Dar dintr-un anume motiv, 
peretele nu e acolo. Mă opresc și apuc șinele de tren. Dacă am 
luat-o greșit... 

— Viv! strig eu. 

Nu răspunde nimeni. 

Străduindu-mă să mă urnesc, îmi închid ochii în speranţa că 
va fi mai puțin ameţitor. Continui să-mi spun că e doar un tunel 
întunecat, dar în acest întuneric, mă simt ca și cum mă târăsc 


223 


prin propriul coșciug alungit. Unghiile mi se înfig în pământ 
pentru că trebuie să mă conving că acesta nu e un coșciug și că 
nu sunt blocat. Numai că sunt. 

— Viv! ţip din nou, implorând după ajutor. 

Tot nimic. 

Refuzând să mă panichez, mă rotesc pe fund și îmi întind ușor 
piciorul pe toată lungimea lui. Peretele trebuie să fie undeva pe 
aici. Trebuie să fie. Imi îndrept degetele de la picioare înainte, 
așa încât depășesc șinele. Mii de pietricele hârâie sub mine. Aș 
putea la fel de bine să îmi legăn piciorul deasupra unei găuri. 
Dar dacă peretele chiar este aici - și sunt destul de sigur că este 
- va... bum! 

Așa mai merge. 

Ținându-mi piciorul lipit de perete, dar stând încă întins pe 
spate, dau drumul șinei de tren, mă aplec și îmbrăţișez peretele 
umed cu mâinile. Continui să îl pipăi și să îl pipăi, doar ca să mă 
asigur că e acolo. Este exact acolo unde credeam că este - pur 
și simplu nu-mi vine să cred cât de mult mi s-au dereglat 
noțiunile legate de spaţiu. Icnind și tușind, expir cu putere, dar 
gura îmi este așa de aproape de perete, încât simt un vârtej de 
praf ricoșându-mi în față. Tușind incontrolabil, îmi întorc capul, 
clipind de la praful din ochi și scuipând ce mi-a mai rămas din 
gură. 

Înapoi în genunchi, îmi ia două minute să mă târăsc pe pietriș, 
cu mâna dreaptă pe perete și cu mâna stângă cercetând solul 
după alte surprize. Chiar dacă știu ce urmează - chiar dacă știu 
că e doar o grămadă de pietre - fiecare mișcare e ca și cum ţi-ai 
închide ochii și ai încerca să pui piciorul pe ultima treaptă a unei 
scări. iți pui timid piciorul jos pentru ultimul pas, dar nu știi 
niciodată unde va fi. Și chiar și când reușești, încă mai bâjbâi pe 
podea - nu doar ca să fii sigur, ci pentru că, pentru un moment 
deconcertant, nu ai încredere deplină în propriile simţuri. 

Simţind în cele din urmă forma rotundă a arcadei spre tunelul 
peșterii care se deschide la dreapta, pipăi pământul, căutându- 
mi cardul Triple-A. Ca și mai înainte, nu am o rugăciune - dar 
spre deosebire de ultima dată, nu mai memorez ieșirile la 
stânga și dreapta. Aceasta e o cavernă cu cinci tuneluri diferite 
din care să alegi. Dacă îl aleg pe cel greșit, locul ăsta chiar va fi 
coșciugul meu. 


224 


— Viv! strig eu, târându-mă în acel spaţiu. Lumea din jur e 
toată numai gudron. Te rog, Viv, ești acolo?! 

Îmi ţin respiraţia și aștept în timp ce strigătul meu de ajutor 
răsună pe fiecare dintre tuneluri. Se rostogolește peste tot în 
același timp, cuprinzând spaţiul din toate direcțiile. Ținându-mi 
respiraţia și înfigându-mi unghiile în pământ, aștept un răspuns. 
Indiferent cât de slab ar fi, nu vreau să îl pierd. Dar, în vreme ce 
propria voce răsună și se pierde în labirint, sunt îngropat din nou 
în tăcerea subterană. Mă uit în jur, dar priveliștea nu se 
schimbă, ci doar îmi amplifică ameţeala. Caruselul s-a pornit și 
nu mai pot să îl opresc. 

— Viv! strig din nou în direcţia opusă. E cineva! Vă rog! 

Ecoul se târăște precum coada subţire a unei fantome care 
apărea în coșmarurile mele din copilărie. Înghiţită de întuneric, 
ca și mine. 

Nu există sus, jos, la stânga sau la dreapta. Lumea se clatină 
lateral, în vreme ce ameţeala devine un vârtej. Fruntea parcă 
stă să îmi explodeze. 

Cu o bufnitură, mă prăbușesc într-o parte. Obrazul mi se 
zgârie de pietre. E singurul lucru care îmi spune unde este 
pământul. Nu se vede decât cerneală în toate direcţiile, și apoi, 
cu colţul ochiului, observ mici, mici licăriri de lumină argintie. 
Durează doar o secundă - explozii de scântei, ca atunci când 
închizi ochii prea strâns. Dar chiar și când îmi întorc ochii ca să 
urmăresc strălucirea, știu că e doar în imaginaţia mea. Am mai 
auzit de asta înainte... când ochii îţi sunt privaţi de lumină prea 
mult. Miraje miniere. 

— Harris...? șoptește o voce în depărtare. 

Presupun că e o altă festă a imaginaţiei mele. Asta până când 
începe iar să vorbească. 

— Harris, nu te aud! strigă ea. Mai spune ceva! 

— Viv? 

— Mai spune ceva! 

Vocea îi răsună prin pasaj. E greu să îmi dau seama de 
direcție. 

— Viv, tu ești? 

— Continuă să vorbeşti! Unde ești? 

— În întuneric, mi s-a stins lumina! 

Se lasă o tăcere de o secundă, ca și cum ar exista o întârziere 
în timp a vocii ei. 


225 


— Ești bine? 

— Trebuie să vii să mă iei! 

— Ce? 

— Vino să mă iei! țip eu. 

Liniștea persistă. 

— Nu pot! ţipă ea. Urmează lumina! 

— Nu văd nicio lumină! Am luat prea multe colţuri. Haide, Viv, 
nu pot să văd! 

— Atunci urmează-mi vocea! 

— Viv! 

— Fă-o! mă roagă ea. 

— Tu nu auzi?! Răsună prin fiecare tunel! 

Mă opresc și fac o pauză, rostind propoziţii scurte, așa încât 
ecoul să nu se interfereze. Trebuie să audă ce zic. 

— E prea întuneric! Dacă o iau greșit, n-o să mă mai găsești 
niciodată! 

— Deci ar trebui să mă pierd și eu cu tine? spune ea. 

— Tu ai lumină! 

— Harris...! 

— Ai lumină! Nu mai avem timp! 

Pauza ei este chiar mai lungă. Ştie la ce fac aluzie. Cu cât 
așteaptă mai mult, cu atât avem mai puţine șanse să fim singuri 
aici. Am avut noroc până acum, dar când vine vorba de Janos, 
nu prea durează. 

— Nu-ţi fie frică, Viv! E doar un tunel! 

De data asta, pauza ei este cea mai lungă de până acum. 

— Dacă asta e ofarsă...! 

— Nu e o farsă! Am nevoie de ajutor...! 

Știe că nu mă joc. În plus, după cum spune mereu senatorul 
când vorbește despre donatorii principali: „Chiar și când îţi spun 
că fântâna a secat, dacă sapi mai adânc, există mereu ceva pus 
deoparte de rezervă”. 

— Chiar trebuie să vin eu acolo? întreabă ea, cu vocea 
tremurând. 

— Nu mă pot mișca! îi strig eu. Viv... te rog... 

Peștera se cufundă în tăcere din nou. Doar la gândul că intră 
în întuneric... mai ales că e singură... Am văzut înainte durerea 
din ochii ei. E îngrozită. 

— Viv, mai ești acolo? 


226 


Nu răspunde și nu e un semn bun. Tăcerea continuă, și nu pot 
să nu mă gândesc decât că și rezervele au secat. Probabil că stă 
ghemuită pe pământ și... 

— Pe care dintre tuneluri astea o iau?! strigă ea, cu vocea 
tunându-i prin peșteră. 

Mă ridic în fund, cu picioarele încă pe pământ. 

— Ești cea mai tare, Viv Parker! 

— Nu glumesc, Harris! În ce parte o iau? 

Vocea îi răsună în depărtare, dar disperarea din tonul ei nu 
poate fi ignorată. Nu este ușor pentru ea. 

— la-o pe unde noroiul e proaspăt! Uită-te după urmele 
pașilor mei! Vocea îmi răsună prin tunel, dispărând în vid. L-ai 
găsit? întreb eu. 

Din nou, vocea mi se pierde. Totul se reduce la o fată de 
șaptesprezece ani cu o lanternă pe cap. 

— Ai picioare mici! strigă ea. 

Încerc să zâmbesc, dar amândoi știm că mai are mult de 
mers. Lângă cabină, se vede încă lumina industrială sus pe 
tavan, dar nu mai durează mult. Lumina îi va dispărea din cale... 

— Harris...! 

— Poţi s-o faci, Viv! Prefă-te că ești în Casa Groazei! 

— Urăsc Casa Groazei! Mă sperie de moarte! 

— Dar caruselul? Tuturor le plac caruselele! 

— Harris, e prea întuneric! 

Discursul de încurajare nu funcţionează. 

— Abia văd...! 

— O să ţi se obișnuiască ochii! 

— Tavanul! ţipă ea. 

Vocea i se întrerupe. 

Îi dau o secundă, dar nu mai aud nimic. 

— Viv, e totul în regulă? 

Niciun răspuns. 

— Viv...? Ești acolo?! 

Tăcere deplină. 

— Viv! ţip eu cât mă ţine gura, ca să mă asigur că aude. 

Tot nimic. 

Maxilarul mi se încordează, tăcerea se instalează și, pentru 
prima oară de când am plecat, încep să mă întreb dacă suntem 
singurii de aici. Dacă Janos ar fi luat un zbor diferit... 


— Continuă să vorbești, Harris! sună în sfârșit vocea ei. Sigur 
a intrat în tunelul principal. Vocea îi este mai clară... cu mai 
puţin ecou. 

— Ești? 

— Vorbește! ţipă ea, bâlbâindu-se puţin. 

Simt că ceva e în neregulă. Îmi tot spun că e doar frica de a fi 
blocat în subteran, dar în vreme ce tăcerea se lasă din nou, nu 
pot să nu mă gândesc că e ceva mai rău. 

— Povestește-mi despre muncă... părinţi... orice... mă imploră 
ea. 

Indiferent despre ce e vorba, are nevoie de ceva ca să nu se 
mai gândească la asta. 

— În prima zi la Senat, încep eu, mergeam cu metroul la 
muncă, și când m-am urcat, am văzut o reclamă - nu mai ţin 
minte pentru ce era -, dar scria, „Depășește-te pe tine însuţi”. 
Îmi aduc aminte că m-am holbat la ea toată... 

— Nu mai îmi ţine discursuri de încurajare, am văzut Rudy! 
ţipă ea. Spune-mi ceva adevărat! 

E o rugăminte simplă, dar sunt surprins cât de mult îmi ia să 
formulez un răspuns. 

— Harris...! 

— Îi pregătesc micul dejun senatorului Stevens în fiecare 
dimineaţă! izbucnesc eu. Când suntem în sesiune, trebuie să mă 
duc acasă la el la ora șapte, intru, îi fac cereale Cracklin' Oat 
Bran cu afine... 

Se aude o pauză scurtă. 

— Serios? întreabă Viv. 

Încă ezită, dar îi simt râsul din voce. 

Zâmbesc pentru mine. 

— Tipul e așa nesigur, că mă pune să îl conduc la toate 
voturile din plen, în caz că e prins la înghesuială de vreun alt 
membru. Și e așa zgârcit, că nici nu se mai duce să ia cina fără 
un lobby-ist. În felul ăsta, nu trebuie să plătească el... 

După pauză, aud un singur cuvânt de la Viv: 

— Mai zi-mi... 

— Luna trecută, Stevens a împlinit șaizeci și trei de ani... Am 
organizat patru petreceri diferite pentru el - la fiecare, invitaţii 
dădeau o mie de dolari pentru strângere de fonduri și tot la 
fiecare, le-am spus invitaţilor că era singura petrecere pe care o 
dă. Am cheltuit cincizeci și nouă de mii de dolari pe somon și pe 


228 


niște tort, și am strâns peste două sute de mii de dolari... Mă 
ridic în genunchi, strigând în întuneric. În biroul lui, are o minge 
de baseball de când Atlanta Braves au câștigat Cupa Mondială 
acum câţiva ani. E semnată chiar de Jimmy Carter - dar 
senatorul nu trebuia să o păstreze. L-au rugat să o semneze, dar 
el nu a mai dat-o înapoi. 

— Inventezi...? 

— Acum doi ani, la o strângere de fonduri, un lobby-ist mi-a 
dat un cec pentru senator. | l-am dat înapoi și i-am zis: „Nu e 
suficient”. Verde în față. 

O aud cum râde. Asta i-a plăcut. 

— Când am terminat facultatea, eram așa de idealist, încât 
am început și apoi am și renunţat repede la o facultate de 
teologie. Nici măcar Matthew nu știa asta. Am vrut să ajut 
oamenii, dar partea cu Dumnezeu îmi tot stătea în cale... 

După tăcere, îmi dau seama că i-am atras atenţia. Tot ce 
trebuie să fac e s-o captivez. 

— Am ajutat la rescrierea Legii falimentului, dar pentru că 
plătesc încă împrumutul pentru facultatea Duke, am cinci 
carduri MasterCard diferite, îi spun eu. Cea mai puternică 
amintire din copilărie e de când l-am prins pe tatăl meu 
plângând în raionul de haine pentru copii de la Kmart pentru că 
nu își permitea să îmi cumpere un pachet cu trei maiouri albe 
Fruit of the Loom și a trebuit să cumpere în schimb cu eticheta 
Kmart... Vocea începe să îmi scadă. Imi petrec prea mult timp 
făcându-mi griji ce cred ceilalți oameni despre mine... 

— Toată lumea face asta! strigă Viv. 

— Când eram la facultate, lucram la o gelaterie, și când 
clienţii pocneau din degete ca să mă atenţioneze, le rupeam 
fundul cornetului, așa încât atunci când ajungeau la o stradă sau 
două depărtare, îngheţata li se scurgea pe haine... 

— Harris... 

— Numele meu adevărat este Harold, în liceu mă strigau 
Harry, și când am ajuns la facultate, l-am schimbat cu Harris 
pentru că mi s-a părut că m-ar face să par mai lider... Luna 
următoare - dacă mai am o slujbă -, chiar dacă nu ar trebui s-o 
fac, voi lăsa să-mi scape numele noului candidat nominalizat 
pentru Curtea Supremă celor de la Washington Post doar ca să 
demonstrez că și eu fac parte din acest cerc... lar în ultima 
săptămână, în ciuda eforturilor mele de a ignora asta, simt că, 


229 


odată cu moartea lui Matthew și a lui Pasternak, după zece ani 
la Capitol Hill, nu există nimeni... nu am prieteni adevărați... 

În timp ce spun aceste cuvinte, sunt în genunchi, ţinându-mă 
de stomac și încovrigându-mă spre pământ. Îmi aplec capul atât 
de mult, încât simt vârfurile pietrelor pe frunte. Una ascuţită îmi 
intră chiar sub linia părului, dar nu simt durere. Nu simt nimic. 
Când îmi dau seama de asta, mă simt complet amorțit, la fel de 
răvășit ca în ziua în care au dezvelit piatra funerară a mamei, 
chiar lângă cea a tatălui meu. 

— Harris... strigă Viv. 

— Scuze, Viv, atât am avut de spus, răspund eu. Urmează 
sunetul. 

— Incerc, insistă ea. 

Dar, spre deosebire de cum era înainte, vocea nu îi ricoșează 
peste tot în tunel. Vine direct din dreapta mea. Ridicându-mi 
capul, depistez sunetul chiar atunci când întunericul se sparge. 
Drept în faţă, gâtul tunelului clipește înapoi la viaţă cu pâlpâirea 
timidă a unei lumini - precum un far ce strălucește în mijlocul 
unui ocean. Trebuie să strâng din ochi ca să mă adaptez. 

Din adâncurile tunelului, lumina se întoarce în direcţia mea, 
licărind spre mine. 

Mă uit în altă parte suficient de mult ca să îmi adun gândurile. 
Când mă întorc, afișez deja un zâmbet. Dar după cum este 
îndreptată lumina lui Viv, fix pe mine, știu ce vedea. 

— Harris, îmi pare foarte rău... 

— Sunt bine, insist eu. 

— Nu te-am întrebat cum te simți. 

Tonul ei este cald și liniștitor. Nu are nicio urmă de ironie în el. 

Mă uit la ea. Lumina îi strălucește pe cap. 

— Ce, n-ai mai văzut niciodată un înger păzitor cu frizură 
afro? Sunt vreo paisprezece ca mine în rai. 

Işi întoarce capul, așa încât lumina nu mă mai orbește. E 
prima oară când ni se întâlnesc ochii. Nu pot decât să zâmbesc. 

— Dulce Mocha... 

— ... a venit să te salveze, spune ea, completându-mi gândul. 

Stând deasupra mea, își ridică brațele ca un culturist, 
încordându-și mușchii. Nu e doar o poză. Umerii îi sunt pătrăţoși, 
picioarele voinice. N-aș putea să o dărâm nici cu bila de metal 
folosită la demolări. 

— Deci cine e gata să treacă la Vivicitate? întreabă ea. 


230 


Întinde mâna ca să mă ajute să mă ridic. Nu m-am împotrivit 
niciodată ajutorului oferit de cineva, dar în timp ce își mișcă 
degetele și mă așteaptă să le apuc, nu mă mai îngrijorează 
urmările gestului. „Ce îi datorez? De ce are nevoie? Cât mă va 
costa asta?” După zece ani la Washington, am ajuns până în 
punctul în care mă uit suspicios la casiera de la supermarket 
pentru că mă întreabă dacă vreau o pungă de hârtie sau din 
plastic. La Capitol Hill, când cineva se oferă să te ajute, ascunde 
mereu ceva. Mă uit la palma deschisă a lui Viv. Dar acum nu mai 
e așa. 

Fără ezitare, mă întind spre ea. Viv îmi apucă mâna și mă 
trage tare pentru a mă repune pe picioare. Este exact lucrul de 
care aveam nevoie. 

— N-o să spun nimănui, Harris. 

— Nici nu credeam că o s-o faci. 

Se gândește la asta un moment. 

— Chiar ai făcut chestia cu cornetele de înghețată? 

— Doar cu adevărații tâmpiţi. 

— Deci... ăăă... ipotetic vorbind, dacă lucram la un fast-food 
anonim, și vreo femeie cu un bronz artificial urât și o tunsoare la 
modă pe care a văzut-o în Cosmo venea și mă înnebunea de 
cap, spunându-mi că o să lucrez acolo tot restul vieţii - doar 
pentru că trebuia să-și aștepte prea mult comanda - mă 
duceam în spate și lăsam niște scuipat în coca-cola ei fără 
zahăr, după care îl amestecam cu un pai, asta m-ar fi făcut o 
persoană rea? 

— Ipotetic? Aș zice că ai mai lua niște puncte în plus pentru 
pai, dar rămâne totuși cam scârbos. 

— Da, spune ea mândră. Chiar a fost. Uitându-se la mine, 
adaugă: Nimeni nu e perfect, Harris. Nici chiar atunci când toţi 
cred că ești. 

Dau din cap, continuând să o ţin de mână. Între noi este doar 
o lumină, dar atâta timp cât suntem împreună, e mai mult decât 
suficient. 

— Deci, ești gata să vezi după ce sapă ei pe aici? 

— Am de ales? 

— Intotdeauna ai de ales. 

Trăgând de umeri în spate, observ o atitudine de încredere în 
postura ei. Nu din cauza a ceea ce a făcut pentru mine, ci din 


231 


cauza a ceea ce a făcut pentru ea însăși. Se uită spre tunel la 
stânga mea, lanterna de mină străpungând întunericul. 

— Hai să ne grăbim înainte să mă răzgândesc. 

Imi croiesc loc de-a lungul pietrelor, mai adânc în cavernă. 

— Mulţumesc, Viv, chiar serios... mulțumesc. 

— Da, da și iar da. 

— Vorbesc serios, adaug eu. N-o să regreţi. 


45. 


Lovind cu picioarele pietrișul din parcarea minei Homestead, 
Janos numără două motociclete și un total de șaptesprezece 
mașini, majoritatea camionete. Chevrolet... Ford... Chevrolet... 
GMC... Toate de producţie americană. Janos dădu din cap. 
înţelegea fidelitatea față de o mașină, dar nu și pe cea față de o 
tară. Dacă germanii cumpărau drepturile de a produce Shelby 
Seria 1 și mutau fabrica în Munchen, tot mașina aia ar fi rămas. 
O operă de artă. 

Băgându-și mâinile în buzunarele de la jacheta din blugi și 
aruncând o altă privire atentă la camionetele din parcare, trecu 
rapid în revistă detaliile: roţi acoperite de noroi... urme de 
lovituri pe partea din spate... bare de protecție uzate. Chiar și la 
camionetele aflate în cea mai bună stare, șuruburile de la roți, 
ieșite din locul lor, trădau uzura. Din întreaga parcare, doar 
două camionete păreau că fuseseră spălate măcar o dată: 
Explorerul lui Janos... și Suburbanul negru parcat în colţul din 
depărtare. 

Janos se îndreptă ușor spre camionetă. Plăcuţe de Dakota de 
Sud ca și la celelalte. Dar din ceea ce își putea da seama, 
localnicii nu își cumpărau camionetele de culoare neagră. Din 
cauza soarelui puternic exista riscul ca vopseaua să se 
deterioreze. Cu mașinile directorilor însă era cu totul altă 
poveste. Președintele mergea mereu cu o mașină neagră, ca și 
VIP-urile și serviciile secrete. lar uneori, dacă erau nume 
suficient de importante, chiar și senatorii sau personalul lor. 

Janos își puse ușor mâna pe portiera din partea șoferului, 
mângâind finisajul lustruit. Propria reflecţie îi venea înapoi prin 
luciul geamului, dar, din ceea ce putea vedea, nu era nimeni 
înăuntru. În spatele lui, auzi scrâșnetul pietrișului, și, într-o 
secundă, se întoarse după sunet. 

— Oo, scuze, n-am vrut să vă sperii, spuse bărbatul în tricoul 
cu „Spring Break 94”. Voiam doar să știu dacă aveţi nevoie de 
ajutor. 

— Îmi căutam colegii, spuse Janos. Unul din ei e cam de 
înălțimea mea... 


233 


— Cu fata neagră - da, sigur - i-am trimis înăuntru, spuse 
Spring Break. Deci sunteţi tot de la Wendell? 

— Înăuntru, unde? întrebă Janos cu vocea calmă ca 
întotdeauna. 

— În galerie, spuse bărbatul, arătând cu bărbia spre clădirea 
din cărămidă roșie. Urmaţi cărarea, n-aveţi cum să n-o vedeți. 

Luându-și rămas-bun printr-un semn cu casca, bărbatul se 
îndreptă înapoi spre rulote, iar Janos se duse direct spre clădirea 
din cărămidă roșie. 


234 


46. 


Refăcând traseul, o duc pe Viv într-un mic tur ca să o pun la 
curent. 

— Pot să ajungă cu un fir de telefon pe aici, dar nu pot să 
construiască o toaletă? întreabă ea în timp ce trecem pe lângă 
vagonetul roșu. 

Cu fiecare pas pe care îl face, încearcă să își menţină postura 
curajoasă, dar din felul în care mâna transpirată o strânge pe a 
mea... după felul cum rămâne mereu cu un pas în spatele meu, 
e clar că adrenalina se risipește repede. Când ia detectorul de 
oxigen de pe jos și se uită la ecran, mă aștept să se oprească 
brusc. Nu face asta, dar încetinește. 

— 18,8? întreabă ea? Ce s-a întâmplat cu acei 19,6 din lift? 

— Cabina are legătură cu suprafaţa, evident că e mai mult 
acolo. Crede-mă, Viv, nu mergem unde am putea să fim în 
pericol. 

— Da? mă provoacă ea. Nu mă mai crede pe cuvânt. Deci aici, 
unde suntem acum... nu e prea diferit de o plimbare pe lângă 
Monumentul lui Jefferson, făcând poze cu cireșii înfloriți? 

— Dacă te face să te simţi mai bine, cireșii nu înfloresc decât 
în aprilie. 

Se uită în jur la pereții întunecaţi, plini de mușchi și stropiţi cu 
noroi. Apoi îmi pune lumina în faţă. Mă hotărăsc să nu dau 
înapoi. Timp de cinci minute, continuăm să ne croim drum încet 
prin întuneric. Pământul se înclină ușor în pantă. În timp ce 
gaura fără sfârșit ne duce mai adânc, temperatura devine tot 
mai ridicată. Viv e în spatele meu, încercând să rămână tăcută, 
dar, cu toată această căldură și cu aerul văâscos, respiră din nou 
greu. 

— Ești sigur că ești...? 

— Continuă să mergi, insistă ea. 

Următoarele zeci de metri, nu mai scot un cuvânt. E chiar mai 
cald decât la început, dar Viv nu se plânge. 

— Ești bine? o întreb eu într-un final. 

Dă din cap în spatele meu, iar lumina se întinde în faţa 
noastră, săltând în sus și în jos în același timp cu mișcările 
capului. Pe perete se vede un alt semn pictat cu graffiti pe care 


235 


scrie „Lift”, cu săgeata indicând spre tunelul din dreapta 
noastră. 

— Ești sigur că nu ne plimbăm în cerc? 

— Terenul o ia tot mai mult în jos, îi spun eu. Cred că 
majoritatea acestor locuri trebuie să aibă un al doilea lift ca 
măsură de precauţie, astfel, dacă unul se defectează, nimeni nu 
rămâne blocat aici jos. 

E o teorie bună, dar nu îi domolește respiraţia lui Viv. Înainte 
să pot spune un alt cuvânt, se aude un clipocit cunoscut în 
depărtare. 

— Un robinet care curge? șoptește Viv. 

— Fără nicio îndoială, e apă... Sunetul e prea slab ca să îl 
localizăm. Cred că vine de acolo, de sus, adaug eu în timp ceea 
îndreaptă lumina în depărtare. 

— Ești sigur? întreabă ea, verificând în spatele nostru. 

— Este clar de sus, spun eu, repezindu-mă în faţă și încercând 
să urmez sunetul. 

— Harris, așteaptă...! 

Incep să alerg. O serie de ţâărâituri stridente rup tăcerea. 
Sunetul este asurzitor, ca o avertizare de atac nuclear. 
Inmărmuresc și mă uit în jur. Dacă am declanșat vreo alarmă... 

Mai adânc în tunel, o lanternă puternică se aprinde, și o 
locomotivă pornește huruind. A fost aici în tot acest timp, 
ascunsă în întuneric. Înainte ca măcar să reacţionăm, ţâșnește 
spre noi ca un tren de marfă. 

Viv încearcă să o ia la goană, dar o ţin de încheietura mâinii. 
Chestia asta merge așa de repede, încât nu vom putea niciodată 
să o depășim. Ar fi mai bine să nu părem vinovați. 

Frâna de metal oprește mașinăria câţiva metri în faţa noastră. 
Urmăresc lumina lui Viv în timp ce strălucește pe marginea 
mașinii galbene și a bărbatului din interior. Mașina arată ca un 
tren miniatural fără acoperiș. Are un far mare prins de capotă. În 
spatele volanului se află un bărbat de vârstă mijlocie, cu barbă, 
într-o salopetă veche, ponosită. Oprește motorul și ţărâitul se 
stinge într-un final. 

— Îmi cer scuze pentru căldură, o să o reparăm în câteva ore, 
promite el. 

— Să o reparaţi? 


236 


— Credeţi că nouă ne place așa? întreabă el, folosindu-și 
lanterna pentru a cerceta pereţii și tavanul. Sunt puţin peste 54 
de grade... 

Râde singur. Chiar și pentru doi kilometri și jumătate, e cald. 
Recunosc repede accentul monoton de Dakota de Sud al 
bărbatului care a coborât cu liftul înaintea noastră. Garth, parcă. 
Clar, Garth. Dar ceea ce îmi atrage atenţia nu e numele său, ci 
tonul vocii. Nu atacă. Se scuză. 

— Nu vă faceți griji, adaugă el. Asta e prioritatea zilei. 

— A, asta e grozav, răspund eu. 

— Și acum că am pus la loc aerul condiţionat și sistemul de 
aerisire, veţi putea imediat să respiraţi normal. Și nici n-o să mai 
transpiraţi așa mult, adaugă el, arătând spre cămășile noastre. 

— Mulţumesc, râd eu, abia așteptând să schimb subiectul. 

— Nu, eu vă mulţumesc. Dacă n-aţi fi fost voi, locul ăsta ar fi 
fost încă închis. Odată ce aurul a fost exploatat, am crezut că nu 
mai avem nicio șansă. 

— Da, bine... ne bucurăm să fim de ajutor, Garth. Scap 
numele ca să îi captez atenţia și ca să îl fac să nu se mai uite la 
Viv. Ca întotdeauna, trucul funcţionează. Altfel, cum merge? 
întreb eu în timp ce se întoarce la mine. 

— Suntem în grafic. Veţi vedea când ajungeţi jos. Totul e la 
locul lui, explică el. Totuși, chiar ar trebui să mă întorc... A sosit 
un nou transport. Am vrut să mă asigur că locul era pregătit. 

Făcându-ne cu mâna, se întoarce în mașinăria de o singură 
persoană și pornește motorul. Țiuitul ascuţit al alarmei 
străpunge tunelul. E doar un sistem de avertizare, ca sunetul pe 
care îl face un camion în marșarier. După ce trece în goană pe 
lângă noi, ţiuitul dispare treptat. 

— Ce crezi? întreabă Viv în vreme ce mă uit la el cum se 
pierde în întuneric. 

— N-am idee. Dar după cum se pare, nu mai e aur pe aici. 

Dând din cap, Viv continuă drumul în mină. Mă uit în 
continuare după mașină, asigurându-mă că a plecat. 

— Apropo, cum i-ai ţinut minte numele? adaugă ea. 

— Nu știu, sunt bun la ţinut minte nume. 

— Ştii, nimănui nu-i plac astfel de oameni. i 

În spatele meu, îi aud picioarele cum scârţâie pe pietre. Încă 
rămân concentrat asupra mașinii. Aproape a dispărut. 

— Ei, Harris... întreabă ea. 


— Stai puţin, vreau să mă asigur că e... 

— Harris, cred că ar trebui să te uiţi la asta... 

— Haide, Viv, ai răbdare o secundă. 

— Harris, cred că ar trebui să te uiţi la asta acum... rostește 
ea cu o voce seacă și fără inflexiuni. 

Mă întorc, dându-mi ochii peste cap. Dacă se îngrijorează în 
legătură cu... 

O, Doamne. 

În faţă... chiar la capătul tunelului... trebuie să îmi mijesc ochii 
ca să mă asigur că văd bine. Mașinăria nu mă lăsa să le văd, dar 
acum, că a dispărut, avem o perspectivă clară. In partea cea 
mai de jos a tunelului, două uși nou-noute, din oţel strălucitor, 
lucesc în depărtare. Se vede o fereastră circulară în fiecare din 
ele, și chiar dacă suntem prea departe pentru a vedea prin ele, 
nu ai cum să confunzi lumina albă ce pâlpâie prin geam. Două 
găurele în întuneric - ca ochii albi incandescenți ai pisicii 
Cheshire. 

— Haide... strigă Viv, repezindu-se către uși. 

— Stai, strig eu. E deja prea târziu. 

Lanterna îi saltă în timp ce aleargă, iar eu alerg după licurici 
în timp ce se afundă în peșteră. 

Adevărul e că nu vreau să o opresc. Pentru asta am venit. 
Adevărata lumină de la capătul tunelului. 


238 


47. 


Izbindu-și mâinile de ușile duble din oțel lustruit, Viv împinge 
cât de tare poate, dar ele nu se clintesc. In spatele ei, stau pe 
vârfuri ca să văd prin geam, dar sticla e opacă. Nu putem vedea 
înăuntru. Pe semnul de pe ușă scrie „Atenţie: Doar pentru 
personalul autorizat”. 

— Lasă-mă să încerc, îi spun eu și ea pășește la o parte. 

Împingând cu umărul mijlocul ușilor, o simt pe cea din 
dreapta că cedează ușor, dar nu se deschide. Dându-mă înapoi 
pentru o nouă încercare, îmi văd reflexia deformată în nituri. 
Chestiile astea sunt nou-nouţe. 

— Stai puţin! strigă Viv. Ce-ar fi să sunăm la ușă? 

La dreapta mea, încastrat în piatră, este un panou din metal 
cu un buton negru, mare. M-am concentrat atât de mult asupra 
ușii, încât nici nu l-am văzut. Viv se întinde să îl apese. 

— Nu! strig eu. 

Din nou, e prea târziu. Își lovește palma de buton. 

Se aude un șuierat zgomotos, și amândoi tresărim, sărind 
înapoi. Ușile duble se scutură, șuieratul se pierde încet ca un 
căscat, și doi cilindri pneumatici de aer se deschid. Ușa stângă 
se deschide spre mine, iar cea dreaptă alunecă în partea 
cealaltă. 

Îmi lungesc gâtul ca să văd mai bine. 

— Viv... 

— Am intrat, spune ea, cu lanterna îndreptată înăuntru. 

Dar singurul lucru care se află aici - la vreo trei metri în față - 
este un alt set de uși duble, iar lângă ele un alt buton negru. Ca 
și ușile din spatele nostru, și acestea au geamuri opace. Orice ar 
produce acea lumină, e încă înăuntru. 

Dau din cap spre Viv, care apasă iar butonul negru. De data 
asta însă, nu se mai întâmplă nimic. 

— Mai apasă o dată, îi zic eu. 

— Sunt... s-a blocat. 

În spatele nostru, se aude un nou șuierat, în vreme ce primele 
uși încep să se închidă. O să fim încuiaţi aici. Viv se întoarce, 
gata să fugă. Eu rămân pe loc. 

— E în regulă, spun eu. 


239 


— Ce tot spui? întreabă ea panicată. Ușile mai au puţin și se 
închid. E ultima noastră șansă de a ieși. 

Mă uit la pereţii peșterii și la tavanul pietros. Nu există 
camere video sau dispozitive de siguranţă. Intr-un mic 
dreptunghi din colțul stânga sus al ușii scrie „Ușă etanşă”. Ei, 
poftim. 

— Ce? întreabă Viv. 

— E cu închidere pneumatică. 

Au rămas mai puţin de doi centimetri. 

— Ce? 

Huruind puternic, ușile exterioare se închid, iar ușa cu cilindri 
se încuie la loc. Un șuierat final, prelung fluieră prin aer, ca un 
tren vechi ce a ajuns în gară. : 

Suntem blocați acum între două rânduri de uși. Intorcându-se 
la butonul negru, Viv îl apasă cât de tare poate. 

Se aude un șuierat mecanic mai puternic decât cel de 
dinainte, în vreme ce ușile din fața noastră încep să huruie. Viv 
se uită la mine. Mă aștept să fie ușurată. Dar după cum îi fug 
ochii... se ascunde bine, deși e în mod evident speriată. Nu o 
condamn. 

În vreme ce ușile se deschid scuturându-se, o explozie de 
lumină puternică și o rafală de vânt rece pătrund prin 
deschizătura foarte îngustă. Imi suflă părul pe spate, și amândoi 
închidem ochii. Vântul se potolește repede atunci când cele 
două zone se echilibrează. Pot deja să simt diferenţa în aer. E 
mai dulce... aproape mă pișcă pe limbă. In loc să inspir milioane 
de particule de praf, simt un suflu de aer rece ca gheaţa ce îmi 
răcește plămânii. E ca și cum ai sorbi dintr-un pahar de apă 
purificată după ce ai băut dintr-o băltoacă murdară. 
Deschizându-mi în cele din urmă ochii, îmi ia câteva secunde să 
mă adaptez. Lumina e prea puternică, îmi cobor ochii și clipesc 
ca să revin la normal. 

Podeaua e acoperită cu linoleum alb. În locul unui tunel 
îngust, ne aflăm într-o cameră spațioasă, de un alb imaculat, 
mai mare decât un patinoar. Tavanul se ridică la cel puţin șase 
metri, iar peretele din dreapta este acoperit cu comutatoare 
nou-noute, de ultimă generaţie. Pe podea, sute de cabluri roșii, 
negre și verzi sunt adunate în împletituri electrice, groase cât 
gâtul meu. La stânga mea, se vede un alcov pe care scrie 
„Staţie de Alimentare”, cu separeuri pentru ghete murdare și 


240 


căști. Acum, însă, alcovul este plin de mese de laborator, vreo 
șase sisteme de calculatoare și routere încă împachetate în 
plastic și două servere mari, negre, de mare capacitate. 
Indiferent ce face Wendell Mining pe aici, încă sunt în stadiul de 
instalare. 

Mă întorc la Viv. Ochii ei sunt îndreptaţi spre grămada de cutii 
din carton răspândite peste tot prin această cameră de un alb 
imaculat. Pe partea laterală a fiecărei cutii, există un singur 
cuvânt scris cu marker negru: „Laborator”. 

Se uită la detectorul de oxigen: 21,1 la sută. 

Chiar mai bine decât sus. 

— Ce naiba se întâmplă? întreabă ea. 

Scutur din cap, neștiind ce să răspund. N-are niciun sens. Mă 
uit în jur la cromul lustruit și la mesele din marmură, punându- 
mi iar și iar aceeași întrebare în gând: „Ce caută un laborator de 
milioane de dolari la doi kilometri și jumătate sub pământ?” 


241 


48. 


Jos, în subsolul clădirii din cărămidă roșie, Janos se opri la 
staţia de alimentare pentru baterii și lanterne de mină. Mai 
fusese o dată aici, chiar după ce îl angajase Sauls. De șase luni, 
nu se schimbase nimic. Aceleași holuri deprimante, același 
tavan jos, același echipament plin de noroi. 

Uitându-se mai atent, numără două deschizături - una de 
fiecare parte. Gândindu-se că își încercau șansele, au mers la 
noroc, Își dădu el seama. Așa e mereu, mai ales când oamenii se 
panichează. Toată lumea merge la noroc. 

Mergând înainte pe hol, Janos trecu pe lângă băncile de lemn 
și intră în camera cu lift. Evitându-l, se îndreptă spre peretele cu 
telefonul și alarma de incendiu. Nimeni nu coboară fără a da un 
telefon. 

— Liftul... răspunse operatoarea. 

— Bună ziua - speram că mă puteţi ajuta, spuse Janos lipindu- 
și receptorul de ureche. Caut niște prieteni... doi mai precis... și 
mă întrebam dacă i-aţi trimis jos, sau sunt încă la suprafață? 

— De la nivelul rampei, am trimis un tip jos, dar sunt destul 
de sigură că era singur. 

— Sunteţi convinsă? Ar fi trebuit să fie cu încă cineva... 

— Dragă, eu tot ce fac e să îi duc sus sau jos. Poată că 
prietenul lui s-a dus sus. 

Janos se uită sus pe tunelul liftului la nivelul de deasupra. Pe 
acolo urcau majoritatea... dar Harris și Viv... căutau să nu lase 
urme. De aceea ar fi urmat tunelul pe aici. 

— Sunteţi sigur că nu a coborât singur? întrebă operatoarea. 

Dar chiar când Janos se pregătea să răspundă, se opri. Prima 
lui soție numea asta „intuiţie”. A doua lui soție o numea 
„instinct de leu”. Dar niciuna nu avea dreptate. Intotdeauna era 
mai raţional decât atât. Nu-ţi urmări prada și doar atât. 
Gândește ca ea. Harris și Viv erau în capcană. Ar fi căutat o 
plasă de siguranţă... și ar fi căutat-o peste tot... 

Apucând marginea peretelui scund, Janos se strecură de 
partea cealaltă, unde un panou pătrat de lemn ţinea cincizeci și 
două de cuie. Se concentră asupra etichetelor din metal cu 
numerele 15 și 27. Două etichete. Erau încă împreună. 


242 


Luând ambele etichete de pe panou, se uită la ele, așezate în 
palma sa. „Toată lumea merge la noroc, își spuse el - dar ceea 
ce e cel mai important de ţinut minte, lumea mai și pierde.” 


243 


49. 


— Crezi că știu că suntem aici? întrebă Viv, închizându-și 
lanterna de mină. 

Mă uit în jur, verificând colţurile laboratorului. Colţarele de 
fixare sunt prinse de perete, iar cablurile expuse atârnă de 
acolo, însă camerele de supraveghere nu au fost instalate încă. 

— Cred că n-avem de ce să ne facem griji. 

După cum am spus, ea nu mă mai crede pe cuvânt. 

— Bună ziua... e cineva aici? strigă ea. 

Nu răspunde nimeni. 

Pătrunzând tot mai adânc în laborator, arăt spre urmele de 
noroi de pe podeaua albă. Acestea șerpuiesc în faţă și spre 
colţul din stânga al camerei, după care spre un coridor din 
spate. O singură cale de urmat... 

— Am crezut că ai spus că Matthew a autorizat transferul 
terenului către Wendell acum câteva zile, subliniază Viv în timp 
ce ne îndreptăm spre partea din spate. Cum au reușit să 
construiască toate astea așa repede? 

— Lucrează la această cerere de anul trecut - părerea mea e 
că era doar o formalitate. Intr-un oraș ca acesta, pun pariu că și- 
au dat seama că n-ar deranja pe nimeni vânzarea unei mine în 
ruină. 

— Eşti sigur? Am crezut că atunci când ai vorbit cu primarul... 
am crezut că ai zis că tuna. 

— Tuna? 

— Era furios, mă lămurește ea. Mânios. 

— Nu era furios - nu... era supărat că nu fusese consultat, dar 
pentru toți ceilalți, ce se petrece aici revigorează orașul. Și chiar 
dacă nu știu tot ce se întâmplă, din câte îmi dau seama, nu e 
nimic ilegal în ceea ce face Wendell. 

— Poate, spune ea. Deși depinde ce construiesc aici... 

Luând-o înainte pe hol, vedem o cameră la dreapta. Înăuntru 
o tablă de scris se sprijină de un fișet și de un dulap scund. Se 
vede și un birou metalic nou-nouţ. E ceva ciudat de familiar în 
asta. 

— Ce e? întreabă Viv. 

— Ai mai văzut vreodată astfel de birouri? 


244 


Se uită lung la ele. 

— Nu știu... sunt cumva standard. 

— Foarte standard. 

— Ce vrei să spui? 

— Au făcut replici ale birourilor noastre de personal. Avem 
aceleași birouri pentru toţi asistenții legislativi. Acele birouri... 
sunt tipice pentru instituţiile guvernamentale. 

— Harris, astfel de birouri se găsesc în jumătate din America. 

— Îţi spun, au legătură cu guvernul, insist eu. 

Viv se uită din nou la birou. Las tăcerea să îmi argumenteze 
punctul de vedere. 

— Stai puţin... stai, stai, stai. Deci crezi că guvernul a 
construit toate astea? 

— Viv, uită-te în jur. Cei de la Wendell au spus că vor acest loc 
pentru aur, dar aur nu există. Au zis că au venit aici pentru 
minerit, dar minerit nu se face. Au spus că sunt o companie 
mică din Dakota de Sud, și au peștera lui Batman aici. Totul e 
chiar în faţa ta - de ce am crede vreo clipă că sunt cine pretind 
ei că sunt? 

— Asta nu înseamnă că sunt un paravan pentru guvern. 

— Nu spun asta, răspund eu, înapoindu-mă în hol. Dar hai să 
nu ignorăm faptul că tot acest echipament: mesele de laborator, 
calculatoarele de patruzeci de mii de dolari, fără să punem la 
socoteală cât le-a trebuit să construiască această amenajare 
imaculată la doi kilometri și jumătate sub pământ... Băieţii ăştia 
nu stau în genunchi cu sita în mână. Oricine ar fi cei de la 
Wendell, e clar că vânează ceva mai mult decât niște pepite 
care, în caz că nu ţi-ai dat seama... 

— Nici nu mai sunt aici, știu. Prinzându-mă din urmă, Viv vine 
după mine pe hol. Atunci ce crezi că urmăresc? 

— Ce te face să crezi că urmăresc ceva? Uită-te în jur - au tot 
ce le trebuie chiar aici. 

Arăt spre grămezile de cutii de carton și metal aliniate de-a 
lungul holului. Cutiile din metal arată ca niște rezervoare 
industriale de heliu. Toate îmi ajung până la bărbie și au litere 
roșii pe toată lungimea părţii de jos. Primele câteva duzini sunt 
marcate „Mercur”; următoarele douăsprezece poartă inscripţia 
„Tetracloroetilena”. 

— Crezi că vor să construiască ceva? întreabă Viv. 


245 


— Asta, sau au în plan să îi bată pe toţi la ediţia de anul viitor 
a târgului de științe. 

— Ai vreo idee? 

Mă duc drept spre cutiile îngrămădite până la tavan. Sunt cel 
puţin vreo două sute, fiecare dintre ele etichetată cu un mic 
abțibild și un cod de bare. Dezlipesc unul și mă uit mai aproape. 
Sub cod, cuvântul „Fotomultiplicator” este printat cu litere mici 
bolduite. Însă deschizând o cutie să văd ce este un 
fotomultiplicator, sunt surprins să descopăr că e gol. Dau cu 
piciorul într-o cutie apropiată doar ca să mă asigur. Toate sunt 
la fel - goale. 

— Harris, poate ar fi mai bine să ieșim de aici... 

— Încă nu, spun eu, pornind înainte. 

În faţă, urmele de noroi dispar, chiar dacă holul nu s-a 
terminat, și o ia spre stânga. Pornesc printre cutiile de 
fotomultiplicatoare îngrămădite în ambele părți și cotesc. Vreo 
treizeci de metri în faţa mea, holul se sfârșește printr-o ușă de 
oțel. E grea, ca un seif de bancă, și încuiată ermetic. Lângă ușă 
e un scanner biometric de amprente. judecând după cablurile ce 
atârnă peste tot, nu e încă instalat. 

Apropiindu-mă repede spre ușă, trag tare de ea. Se deschide 
cu un pocnet. Cadrul ușii este garnisit cu cauciuc pentru a 
asigura închiderea ermetică. Înăuntru, perpendiculară faţă de 
noi, camera este lungă și îngustă ca o sală de bowling cu două 
piste, care parcă nu se mai termină. In mijlocul camerei, pe o 
masă de laborator, se află trei cutii roșii acoperite de cabluri. 
Indiferent ce construiesc, nu au terminat încă, dar în partea 
dreaptă, mai încolo, se vede o sculptură de trei metri în forma 
unui O gigantic. Pe semnul de sus scrie „Pericol - Nu vă 
apropiaţi când magnetul este pornit”. 

— Pentru ce au nevoie de magnet? 

— Pentru ce au nevoie de acest tunel? contracarez eu, 
arătând spre conductele din metal care străbat camera, dincolo 
de magnet. 

Căutând răspunsuri, citesc pe toate cutiile îngrămădite în jurul 
nostru. Din nou, toate au eticheta „Laborator”. O ladă imensă 
din colț poartă eticheta „Tungsten”. Nu mă ajută niciuna - asta 
până când zăresc ușa aflată în partea opusă holului îngust. Nu e 
o ușă oarecare - e înaltă și ovală, în genul celor de pe un 
submarin. Se vede un al doilea scanner biometric care pare și 


246 


mai complex decât cel pe lângă care am trecut. În locul 
geamului plat pentru amprentare, are o cutie pătrată plină 
parcă de gelatină. Am auzit de așa ceva - îţi pui mâna în 
gelatină și îți măsoară conturul palmei. Securitatea devine tot 
mai performantă. Însă din nou, sunt cabluri peste tot. 

În timp ce alerg spre ușă, Viv e chiar în spatele meu, dar 
pentru prima oară de când suntem împreună, mă apucă de 
mânecă și mă trage înapoi. Mă strânge puternic. 

— Ce e? o întreb eu. 

— Credeam că tu trebuie să fii adultul. Mai întâi, gândește. 
Dacă e periculos acolo? 

— Viv, suntem la doi kilometri sub pământ, cât de periculos 
mai poate fi? 

Mă studiază ca un elev de clasa a zecea care măsoară un 
profesor suplinitor. Când am ajuns la D.C., aveam acea privire în 
fiecare zi. Dar când o văd la ea... realizez că eu nu o mai am de 
ani întregi. 

— Uită-te la ușă, spune ea. Ar putea fi radioactivă sau ceva de 
genul ăsta. 

— Fără un semn de avertizare? Nu-mi pasă cât ei încă nu au 
terminat instalarea - nici măcar ei nu sunt așa de proști. 

— Așadar, ce crezi că se construiește? 

E a doua oară când pune această întrebare. O ignor din nou. 
Nu sunt sigur dacă vrea să îmi audă răspunsul. 

— Crezi că e de rău, nu? întreabă Viv. 

Smulgându-mă din strânsoarea ei, mă îndrept spre ușă. 

— Ar putea fi orice, nu? Adică, ăsta nu arată ca un reactor, 
nu? întreabă Viv. 

Tot mergând, nu încetinesc deloc. 

— Crezi că vor să construiască o armă, nu? strigă Viv. 

Mă opresc brusc. 

— Viv, ar putea face orice, de la nanotehnologie până la a 
readuce la viață dinozaurii. Dar indiferent ce e aici, Matthew și 
Pasternak au fost amândoi omorâți pentru asta, iar acum ne-au 
pus nouă frânghia în jurul gâtului. Acum, poţi fie să aștepți aici, 
fie să intri - nu mă deranjează niciuna din situaţii, însă dacă nu 
cumva ai în plan să trăieşti într-o mașină tot restul vieții, trebuie 
să ne mișcăm fundurile în camera asta și să ne dăm seama ce 
naiba se află în spatele draperiei numărul trei. 


247 


Întorcându-mă spre ușa de submarin, apuc roata și o întorc cu 
putere. Se învârte ușor, ca și cum de-abia ar fi fost unsă. Când 
roata se oprește, se aude un clinchet puternic. Ușa se deschide 
din interior și pocnește ușor. 

În spatele meu, Viv pășește și ea înăuntru. Când mă uit în 
spate, nu face nicio glumă sau vreo remarcă șmecheră. Pur și 
simplu stă acolo. 

Trebuie să împing ușa cu ambele mâini ca să o deschid. Gata. 
În timp ce ușa se trântește de perete, ne lovește un alt miros - 
pătrunzător și acru. Îmi străpunge sinusurile. 

— O, Doamne, spune Viv. Ce e asta? Miroase a... 

— ... curăţătorie chimică, spun eu în timp ce ea dă din cap. 
Asta era în cutiile de metal de pe acolo? Lichid de curăţare? 

Trecând pragul oval, ne uităm în jur după răspuns. Camera 
este chiar și mai imaculată decât cea din care am venit. Nu pot 
să văd nicio urmă de praf. Însă nu curăţenia e cea care ne 
atrage atenţia. Chiar în faţa noastră, un crater enorm de 
patruzeci și cinci de metri este săpat în pământ. În interiorul 
craterului se află un bol metalic de mărimea unui balon cu aer 
cald, tăiat pe jumătate. Este ca o piscină enormă, dar în loc să 
fie plină de lichid, pereţii sferei sunt „tapetaţi” cu cel puţin cinci 
mii de lentile foto, una lângă alta, și fiecare lentilă este 
îndreptată chiar spre centrul sferei. Efectul final este că cele 
cinci mii de telescoape aliniate la perfecţie formează un strat de 
sticlă în interiorul sferei. Din tavan, susținută de o duzină de 
cabluri de oţel, atârnă cealaltă jumătate a sferei. Ca și 
jumătatea de jos, e plină cu mii de lentile. Când cele două 
jumătăţi vor fi puse împreună, vor forma o cameră perfect 
sferică, dar deocamdată, partea de sus este încă suspendată, 
așteptând să fie pusă la loc. 

— Ce naiba e asta? întreabă Viv. 

— N-am nici cea mai vagă idee, dar cred că acele lucruri 
formează fotomultiplicatorul... 

— Ce crezi că faceţi? strigă cineva din partea dreaptă a 
camerei. 

Vocea se aude spart, ca și cum ar fi difuzată printr-un 
interfon. 

Mă întorc după sunet, dar aproape că mă prăbușesc când văd 
cine se apropie. 

— O, Doamne... șoptește Viv. 


248 


Alergând direct spre noi, este un bărbat într-un costum 
portocaliu aprins de protecţie, cu vizor din plexiglas și mască de 
gaze încorporată. Dacă poartă asta... 

— Suntem în încurcătură... mormăie Viv. 


249 


50. 


— Aveţi idee ce aţi făcut? ţipă bărbatul, care alerga spre noi în 
costumul portocaliu de protecţie. 

Vreau să fug, dar picioarele nu vor să mi se miște. Nu-mi vine 
să cred că am lăsat să se ajungă până aici - chiar și cea mai 
redusă cantitate de radiaţii poate... 

Bărbatul își duce mâna spre ceafă, apoi își scoate casca de 
radiaţii, aruncând-o la pământ. 

— Astea ar trebui să fie condiţii de cameră controlată - știți 
cât timp și bani ne-aţi făcut să pierdem? ţipă el, năpustindu-se 
înainte. 

Dacă ar fi fost să îi ghicesc accentul, aș fi zis că e est- 
european, dar ceva nu e în regulă. Are ochi negri, înfundaţi în 
orbite, și ochelari cu rame argintii metalice. Este mult mai slab 
decât părea cu casca pusă. 

— Nu există radiaţii? întreabă Viv. 

— Cum aţi ajuns aici? urlă bărbatul. Ignorând vestele noastre 
portocalii, se uită la hainele noastre - pantaloni și cămăși. Nici 
măcar nu sunteţi mineri, nu? 

Pe perete este un interfon dotat cu un receptor. Chiar lângă el 
este un buton roșu. Bărbatul se îndreaptă fix spre ea. Recunosc 
o alarmă când o văd. 

— Harris... 

Sunt deja acolo. Bărbatul cu mustață se năpustește spre 
alarmă. Îl apuc de încheietura mâinii și îl îmbrâncesc înapoi. E 
mai puternic decât mă așteptam. Folosind propria-mi greutate 
împotriva mea, mă rotește, trântindu-mă de peretele alb din 
beton. Capul mi se smucește înainte, iar casca lovește peretele 
atât de tare, încât aproape că văd stele. Îmi dă și un pumn în 
burtă, sperând că mă va linişti pe deplin. Nu mă cunoaște deloc. 

Capul /ui este expus; eu port o cască de mină imposibil de 
spart. Apucându-l de umeri, dau cu capul înainte, îmi pun toată 
greutatea în această lovitură și îi trag una cu casca. Marginea îl 
taie la baza nasului. În timp ce se clatină în spate, mă uit la Viv. 

Se holbează la mine cu ochii goi, neștiind ce să facă. 

— leşi de aici, îi spun eu. 

— O să te omoare pentru asta! strigă bărbatul cu mustață. 


Ținându-l strâns, îl apuc de umeri cu o mână și mă pregătesc 
să îi mai dau una. Zvârcolindu-se nebunește, își înfige degetele 
în încheietura mâinii mele. În vreme ce eu îi dau drumul, 
încearcă să scape. Se îndreaptă fix spre Viv, dar înainte să 
ajungă acolo, îl apuc de spatele costumului și trag cât de tare 
pot. Poate că nu a fost cel care i-a omorât pe Matthew și pe 
Pasternak, dar acum este singurul sac de bătaie pe care îl am. 
În timp ce se clatină, căutându-și echilibrul, îl împing încă o dată 
- direct spre marginea craterului. 

— Nu...! strigă el. Totul e...! 

Se aude un zgomot puternic de sticlă spartă când el cade de 
pe margine și aterizează pe vreo șase tuburi de 
fotomultiplicator. Alunecând cu capul înainte în interiorul sferei, 
sparge fiecare tub pe care îl atinge ca o sanie umană care își 
face loc până spre baza pârtiei. Tuburile se sfărâmă ușor și abia 
îi atenuează căderea... Asta până când se lovește de un pilon 
gros de metal de la baza sferei. Se uită în sus chiar la timp ca să 
intre direct în el cu faţa. Încearcă să se întoarcă, dar pilonul i se 
lovește de osul de la gât. Se aude un bufnet lung, înfundat. Os și 
metal. În timp ce se lovește cu umărul, corpul i se răsucește 
stângaci în jurul pilonului, dar bărbatul nu se mișcă. Cu faţa în 
jos și inconștient, stă întins la baza sferei. 

— E timpul să mergem, spune Viv, trăgându-mă spre intrare. 

Mă uit în jur la restul camerei. De partea cealaltă a sferei, se 
mai văd două uși de submarin. Amândouă sunt închise. 

— Harris, haide! imploră Viv, arătând spre omul de știință. 
Când o să se ridice, o să urle ca din gură de șarpe! Trebuie să 
ieşim acum! 

Știind că are dreptate, mă întorc și sar prin ușa de submarin. 
leșind în salturi de acolo, alergăm prin laborator, luând-o înapoi 
pe lângă mercur, tetracloroetilenă, mesele de laborator și 
calculatoare. Chiar în spatele calculatoarelor, observ o mică 
bibliotecă plină cu dosare cu trei inele și mape goale. Din 
unghiul de unde am venit, era ușor de trecut cu vederea. 

— Harris... 

— Stai o secundă... 

Dau calculatorul la o parte și caut prin dosare cât de repede 
pot. Ca și mapele, sunt toate goale. Toate în afară de unul. Pe 
raftul de sus e un dosar negru cu o etichetă pe care scrie: 
Proiectul Midas. Scoţându-l de pe raft, deschid la prima pagină. 


251 


E plină cu numere și date. Nu are niciun sens. Dar în partea din 
dreapta sus a paginii sunt scrise cuvintele „Sosiri/Neutrino”. In 
timp ce răsfoiesc în continuare, n-am nicio idee ce e neutrino, 
dar n-am nevoie de doctorat ca să observ pe ce domeniu se 
merge. 

— Harris, trebuie să ieșim de aici...! 

Închid dosarul, o bag sub braţ și o urmez pe Viv prin cameră. 

În vreme ce ne îndreptăm spre prima ușă etanșă, îi arunc lui 
Viv dosarul și apuc un stingător de incendii sprijinit de perete. 
Dacă ne așteaptă cineva în tunel, ar trebui să avem măcaro 
armă. 

Viv apasă butonul negru de lângă ușă, și așteptăm șuieratul 
hidraulic. În vreme ce ușile se deschid, pășim în ecluza 
pneumatică, în faţa celuilalt set de uși. Viv apasă din nou pe 
butonul negru. 

— Pune-ţi lanterna de mină, îi spun eu. A 

Apasă pe întrerupător și lumina pâlpâie la viaţă. In spatele 
nostru, ușile laboratorului se închid, dar spre deosebire de 
înainte, ușa din faţa noastră nu se deschide. Suntem blocaţi. li 
mai dăm o secundă. 

— De ce nu se...? 

Se mai aude un șuierat prelung. Ușile din faţa noastră se 
deschid ușor vâjâind. 

— Crezi că e cineva acolo? întreabă ea. 

Trag siguranţa de pe stingătorul de incendii. 

— Vom afla într-o clipă. 

Dar în vreme ce ușile se deschid în cele din urmă, nu se vede 
nimic decât întunericul lung al tunelului negru. Nu va dura prea 
mult. Din momentul în care cineva îl va găsi pe tipul cu mustață, 
alarmele vor începe să sune. Cel mai bun lucru pe care îl putem 
face acum este să ne punem în mișcare. 

— Hai să mergem... strig eu, năpustindu-mă prin tunel. 

— Ştii încotro te îndrepţi? 

— Vreau să găsesc liftul. Odată ce ajungem la suprafaţă, duși 
suntem. 


51. 


Stând în fața puțului liftului, Janos își miji ochii la cablul din 
oțel, așteptând să înceapă să se miște. 

— Ai încercat să dai de tipul nostru de aici, de jos? spuse el la 
telefon. 

— Am încercat încă de azi-dimineaţă - niciun răspuns, preciză 
Sauls. 

— Atunci nu mă învinovăţi pe mine când nu obţii ceea ce vrei, 
zise Janos. Ar fi trebuit să chemi securitatea din momentul în 
care am spus că se îndreaptă în această direcţie. 

— Ți-am spus de zeci de ori: localnicii de aici... poate că sunt 
încântați să lucreze din nou, însă nu cunosc proporţiile acestui 
proiect - dacă începem să chemăm gărzi înarmate, am putea să 
ne băgăm și microscopul în fund. Crede-mă, cu cât cred ei mai 
mult că este un laborator de cercetare, cu atât ne va fi mai bine. 

— Îmi pare rău să-ţi spun, dar chiar este un laborator de 
cercetare. 

— Ştii ce vreau să zic, răspunse Sauls. 

— Asta tot nu înseamnă că ar trebui să riști tot pentru... 

— Ascultă, nu-mi spune mie cum să conduc operaţiunea. Te- 
am angajat pentru că... 

— M-ai angajat pentru că acum doi ani, un taiwanez mic și 
sărac, furnizor de mătase, cu părul vopsit a la Andy Warhol, 
avea un ochi mult mai fin pentru artă decât te așteptai. În mod 
remarcabil, chiar când să-l sune pe inspector ca să te denunțe 
pentru acel fals grosolan după Pissarro - care, trebuie să 
recunoști, nu avea nimic din bogăţia originalului -, acea insectă 
minusculă de om a dispărut din senin. Ce coincidenţă, nu crezi? 
întrebă Janos. 

— Adevărat, spuse Sauls surprinzător de calm. Și, ca să fim 
bine înțeleși, acel Pissarro chiar era originalul - muzeul e cel 
care are falsul - nu că tu sau domnul Lin ați fi fost vreodată 
suficient de deștepţi ca să luaţi asta în consideraţie, nu? 

Janos nu răspunse. 

— Fă-ţi treaba! ordonă Sauls. Mă înţelegi? Ne-am înţeles cu 
mina acum? Odată ce sistemul e instalat și putem curăța 
gunoiul local, acest loc va fi ferecat cu nouă lacăte, mai ceva ca- 


253 


n povești. Dar în ceea ce privește trimiterea securităţii, știi ce? 
Deja am făcut-o - tu ești securitatea. Acum repară problema și 
încetează cu predicile astea. Le-ai găsit mașina, le-ai găsit 
plăcuţele, e doar o chestiune de așteptare la ieșirea din mină. 

Auzind un clic în ureche, Janos se întoarse spre lift. Era tentat 
să cheme cabina și să coboare și el în tuneluri, dar știa de 
asemenea că dacă făcea așa, iar Harris și Viv se opreau la un alt 
nivel, îi va pierde ușor. Deocamdată, Sauls avea dreptate. Cine 
se duce în jos trebuie să și urce. El trebuia doar să aștepte. 


254 


52. 


Ușa de siguranță ruginită a cuștii răsună cu un vaiet ascuţit în 
timp ce o trag dinspre tavan și o trântesc de pământ. Rolele din 
metal se învârt, așezându-se apoi la loc. Suntem la nivelul 1455 
al minei și urcăm în cele din urmă în cabina care ne va duce la 
suprafață. Ca și mai înainte, ignor apa care curge de deasupra și 
mă duc drept spre interfon. 

— Opriţi cușca, anunţ eu apăsând pe butonul acoperit cu clei. 
Suntem în regulă, mergem la 1-3. 

— 1-3, repetă operatoarea. 

Același nivel de unde am plecat. 

— Ridicaţi cușca, spun eu. 

— Ridicăm cușca, repetă ea. 

Cabina este trasă puternic de sus. Cablul din oțel se întinde, 
cabina se zdruncină înainte și, în timp ce zburăm spre suprafaţă, 
testiculele îmi ajung la glezne. 

În faţa mea, de partea cealaltă, Viv strânge tare din ochi și din 
dinţi. Nu de frică - din pură încăpățânare. S-a pierdut cu firea o 
dată; nu vrea să permită să se mai întâmple asta iar. Cabina se 
zguduie înainte și înapoi pe tunelul din lemn, și mai multă apă 
picurându-ne pe căști. Luptându-se ca să își menţină echilibrul, 
se sprijină de pereţii unsuroși, dar e ca și cum am face surf pe 
un lift în mișcare. In afară de o privire scurtă la detectorul de 
oxigen - „20,4”, spune ea - rămâne complet tăcută. 

Eu încă mai respir greu, dar anumite lucruri nu mai pot 
aștepta. Fără a pierde timp, deschid dosarul cu „Proiectul 
Midas”. 

— Vrei să îmi luminezi și mie aici? o întreb eu, încercând să-i 
distrag atenţia de la această călătorie. 

Dintre noi doi, ea rămâne singura care are lumină - dar acum, 
lumina zăbovește asupra podelei de metal. Pentru Viv, până 
când nu ieșim de aici, cutia nu este doar un coșciug umed, care 
se mișcă. E un munte. Un munte ce trebuie cucerit. 

Singura veste bună este că, în vreme ce ne îndreptăm 
vertiginos spre suprafaţă, nu mai avem mult de străbătut. 
Indicele de oxigen continuă să crească: 20,5... 20,7... Aerul 
proaspăt și libertatea ne așteaptă din clipă în clipă. 


53. 


Din momentul în care cablul din oţel începu să se miște, Janos 
apucă telefonul din apropiere de pe perete. 

— Lift... răspunde operatoarea. 

— Cabina care urcă acum, poţi să te asiguri că se oprește la 
rampă? întrebă Janos, citind locaţia de pe semn. 

— Sigur, dar de ce...? 

— Uite ce e, avem o urgenţă aici, adu cabina cât de repede 
poţi. 

— Toată lumea e în regulă? 

— Ai auzit ce am...? 

— Am înţeles... Rampa. 

Închizându-și nasturii de la haină, Janos privi apa cum curgea 
și simţi un curent rece suflând din gura deschisă a puţului. Băgă 
mâinile în buzunarele laterale, căută cutia neagră și porni 
întrerupătorul. Din cauza huruitului cabinei ce se apropia, nu 
putea nici măcar să audă zumzetul electric. 

În spatele lui, băncile din lemn începură să trepideze. Mai 
departe în tunel, luminile fluorescente începură și ele să pâlpăie. 
Liftul se îndrepta glonț înspre el, și, judecând după urletul 
asurzitor, nu mai avea mult. 

Cu un ultim șuierat, cripta metalică apăru din abis. 

Janos se năpusti asupra zăvorului ușii ruginite. Nu le va da 
nicio șansă să respire. Apucă-i și ține-i blocaţi. 

Trăgând de zăvor, deschise ușa. Un val de apă din cabină îl 
lovi în faţă. În vreme ce ușa se izbi de perete, maxilarul lui Janos 
alunecă spre dreapta. Strânse din dinţi și mai tare. 

— Ticăloșii... 

În cabină, picături de apă curgeau din tavan și șerpuiau pe 
pereţii unsuroși din metal. Altminteri, cabina era goală. 


54. 


— Grăbește-te... Fugi...! ţip eu la Viv în timp ce deschid ușa 
cabinei și alerg prin încăperea largă ce se întinde în faţa 
noastră. 

Conform indicatorului de pe perete, suntem la nivelul 1-3 - 
același nivel de unde am venit. Singura diferenţă e că am folosit 
o altă cabină pentru a ieși. N-a fost greu de găsit - tot ce trebuia 
să facem era să urmăm semnele „Lift” scrise cu graffiti pe 
perete. După doi kilometri și jumătate, suntem din nou la 
suprafață. 

— Tot nu văd de ce a trebuit să luăm cealaltă cabină, spune 
Viv, urmărindu-mă în timp ce eu mă reped înainte. 

— L-ai văzut pe Janos o dată - chiar mai vrei o a doua 
întâlnire? 

— Dar să crezi că ne așteaptă... 

— Uită-te la ceas, Viv. E aproape amiază, a avut timp suficient 
să ne prindă din urmă. Și dacă se află deja la o distanţă mică, 
ultimul lucru pe care trebuie să-l facem e să-i ușurăm treaba. 

Ca și tunelurile de jos, camera de aici are șine de metal ce 
străbat toată pardoseala. Există cel puţin vreo șase mașini de o 
singură persoană, două excavatoare Bobcat pline de noroi, 
câteva ATV-uri cu trei roți și câteva vagonete roșii de toaletă. 
Tot locul miroase a benzină. Aceasta este în mod evident 
intrarea vehiculelor, dar acum, tot ce mă interesează este 
ieșirea. 

Strecurându-mă printre două mașini, continui să alerg spre 
ușa glisantă enormă a garajului de pe peretele din depărtare, 
dar când ajung acolo, observ lanţul și zăvorul care îl ţin închis. 

— E încuiat! îi strig lui Viv. 

Mă uit în jur, dar tot nu văd o cale de ieșire. Nici măcar o 
fereastră. 

— Pe acolo! strigă Viv, arătând spre dreapta ei, dincolo de 
vagonete roșii. 

În timp ce o urmăresc, o văd că aleargă spre o ușă îngustă din 
lemn care arată ca un dulap. 

— Eşti sigură că asta e? strig eu. 

Nici nu se obosește să răspundă. 


257 


Apropiindu-mă, văd în sfârșit ce anume a entuziasmat-o așa 
mult - nu doar ușa micuță, ci și fâșia de lumină ce se strecoară 
de dedesubt. După tot acest timp petrecut sub pământ, 
recunosc lumina zilei când o văd. 

Sunt cu doi pași în urma lui Viv când aceasta deschide ușa. E 
ca și cum ai ieși dintr-un cinema și ai da direct de lumina 
soarelui. Soarele îmi arde minunat ochii. Întreaga lume se 
aprinde în culori de toamnă - frunze portocalii și roșii... cerul 
albastru-deschis pare intens ca un neon în comparaţie cu noroiul 
de dedesubt. Chiar și aerul - să uităm de aerul condiţionat de 
jos; în timp ce mă îndrept spre aleea neasfaltată din faţa 
noastră, mirosul dulce al prunilor îmi umple nările. 

— lar în a zecea zi, Dumnezeu a creat bomboanele, cântă Viv, 
mirosind și ea aerul. 

Se uită în jur ca să cuprindă din priviri peisajul, dar o apuc de 
încheietura mâinii. 

— Nu te opri acum, îi spun eu, trăgând-o pe alee. Nu până 
când nu ne îndepărtăm de locul ăsta. 

La vreo 200 de metri la stânga noastră, sub copaci, conturul 
triunghiular al clădirii principale se înalţă spre cer. Îmi ia o 
secundă să mă orientez, dar din câte îmi dau seama, suntem pe 
partea opusă a parcării de unde am pornit. 

O sirenă ascuţită izbucnește. Observ că este acompaniată și 
de megafonul din vârful clădirii în formă de cort indian. Deci a 
pornit alarma. 

— Nu fugi, spune Viv, încetinindu-mă și pe mine. 

Are dreptate. Pe scările uneia dintre barăci, un bărbat îndesat, 
în salopetă și o tunsoare scurtă, se uită în direcţia noastră. 
Incetinesc și încep să merg relaxat și dau din cap spre el în chip 
de salut. Dă și el din cap. Poate că nu avem salopete, dar cu 
cască și vestă portocalie, purtăm cel puţin o parte din costum. 

Vreo șase oameni aleargă spre intrarea principală a minei. 
Urmând drumul de dincolo de barăci, ne îndreptăm în direcţia 
opusă, care ne conduce înapoi spre parcare. După ce cântăresc 
repede totul din ochi, îmi dau seama că e așa cum l-am lăsat. 
Zeci de camionete vechi, murdare, două motociclete clasice 
Harley și - stai... e ceva nou... 

Un Ford Explorer strălucitor. 

— Stai o secundă, îi spun lui Viv, care se urcă deja în 
Suburbanul nostru. 


258 


— Ce faci? 

Fără să-i răspund, trag cu ochiul în oglinda laterală. Pe 
scaunul de lângă șofer se află o hartă cu firma Hertz. 

— Harris, hai să mergem. Alarma...! 

— Într-un minut, strig eu. Vreau doar să verific ceva... 


55. 


— Liftul... răspunse operatoarea. 

— Trebuia să aduci cabina direct aici! ţipă Janos în receptor. 

— Asta am făcut. 

— Sigur? Nu a mai făcut și alte opriri? 

— Nu... niciuna, răspunse ea. Nu era nimeni în ea, de ce să o 
opresc în altă parte? 

— Dacă nu era nimeni în ea, de ce se mișca? urlă Janos, 
uitându-se în jur la camera goală de la subsol. 

— Asta mi-a zis să fac. A spus că era important. 

— Despre ce vorbești? 

— A spus că artrebui să aduc ambele cabine la suprafaţă... 

Janos miji ochii când femeia îi spuse asta. Cum a putut să 
rateze asta? 

— Există dovă cabine? întrebă el. 

— Sigur, una pentru fiecare tunel. Trebuie să avem două - 
pentru siguranță. A spus că avea lucruri de mutat de la un lift la 
celălalt... 

Janos apucă receptorul și mai tare. 

— Care el? 

— Mike... a spus că îl cheamă Mike, explică femeia. De la 
Wendell. Încleștându-și maxilarul, Janos se întoarse ușor, 
uitându-se peste umăr la tunelul care dădea afară. Ochii vicleni 
abia îi clipiră. 

— Îmi pare rău, rosti operatoarea. M-am gândit că era de la 
Wendell, ar fi trebuit... 

Trântind tare receptorul, Janos îl puse înapoi în furcă și o luă 
la goană pe scările de la subsol. O alarmă stridentă străpunse 
camera, răsunând în sus și în jos pe tunelul liftului. Intr-o clipă, 
Janos dispăru. 

Năpustindu-se pe scări, coborându-le câte două deodată, 
Janos ieși în goană din clădirea roșie din cărămidă și se repezi 
spre parcarea din pietriș. Pe cărarea din beton din faţa lui, 
bărbatul în tricoul „Spring Break” era singurul care îi bloca 
drumul. Din cauza alarmei ce răsuna de deasupra, bărbatul se 
uită lung la Janos. 


260 


— Vă pot ajuta cu ceva? întrebă bărbatul, făcând semn cu 
mapa. 

Janos îl ignoră. 

Bărbatul se apropie mai mult, încercând să îi taie calea. 

— Domnule, v-am pus o întrebare. Aţi auzit ce am...? 

Janos îi smulse bărbatului mapa și îl lovi cât de tare putu 
peste gură. În vreme ce Spring Break se încovoie, apucându-se 
de gât, Janos se concentră asupra parcării, unde Suburbanul 
negru tocmai ieșea. 

— Shelley...! ţipă un coleg miner, grăbindu-se în ajutorul lui 
Spring Break. 

Uitându-se numai la camioneta neagră, strălucitoare, Janos se 
năpusti spre parcare, dar chiar atunci când ajunse, Suburbanul 
țâșni, împroșcând cu pietriș prin aer. De neoprit, Janos se duse 
direct spre propriul Explorer. Harris și Viv abia aveau un avantaj 
de zece secunde la pornire. Pe o șosea cu două benzi. Se va 
termina imediat. Dar când încercă să intre în Explorer, aproape 
că se lovi la cap. Ceva nu era în regulă. Dându-se în spate, se 
mai uită o dată la partea laterală a camionetei. Apoi la 
cauciucuri. Toate erau dezumflate. 

— La naiba! ţipă Janos, lovind cu pumnul oglinda laterală și 
spărgând-o. 

În spatele lui, se auzi un scârţâit zgomotos pe pietriș. 

— El e, spuse cineva. 

Întorcându-se, Janos avu timp doar să vadă patru mineri 
furioși care îl încolţiseră acum între cele două mașini. In spatele 
lor, bărbatul cu tricoul „Spring Break 94” își trăgea sufletul. 

Apropiindu-se de Janos, minerii rânjiră sinistru. 

Janos le rânji și el. 


261 


56. 


Cu ochii în oglinda retrovizoare, virez la dreapta, ies de pe 
șosea și urmăresc indicatoarele pentru aeroportul Rapid City. In 
fața noastră e o Toyota maro, care se mișcă neobișnuit de încet, 
dar încă mă uit în spate. Abia au trecut două ore de când am 
ieșit din parcarea de la mină, dar până când nu ne urcăm în 
avion și roţile acestuia nu s-au desprins de pe pământ, Janos 
încă mai are o șansă - o șansă pentru a ţinti fix spre capetele 
noastre. Lovindu-mi pumnul de volan, claxonez mașina maronie. 

— Haide, mergi! strig eu. 

Dacă văd că tot nu se mișcă, îmi fac loc pe marginea șoselei, 
apăs pe acceleraţie și las Toyota în urma mea. Lângă mine, Viv 
nici nu ridică ochii. Din momentul în care am plecat, a citit 
fiecare cuvinţel din dosarul cu „Proiectul Midas”. 

— Așadar...? 

— Nimic, spune ea, închizând dosarul și verificând și ea în 
oglinda laterală. Două sute de pagini cu nimic altceva decât 
date și numere de zece cifre. Din când în când, mai apar 
inițialele cuiva - JM... VS... câţiva de SC - dar altfel, cred că este 
doar un program de livrări. _ 

Viv ridică dosarul sus ca să îmi arate. Imi iau ochii de la drum 
ca să verific și eu programul. 

— Care e cea mai veche dată de acolo? întreb eu. 

Punându-l în poală, Viv dă la prima pagină. 

— Acum aproape șase luni. 4 aprilie, 7:36 a.m. - numărul 
itemului 1015321410, citește ea de pe program. Ai dreptate 
într-o privinţă - lucrează de ceva timp la asta. Cred că s-au 
gândit că introducerea autorizaţiei în lege era doar o 
formalitate. 

— Da, bine... datorită mie și lui Matthew, aproape că a fost. 

— Dar nu a fost. 

— Dar aproape a fost. 

— Harris... 

Nu am chef de ceartă. Arătând iar spre carnet, adaug: 

— Deci nu există o legendă care să ne ajute să descifrăm 
codurile? 


— De aceea le spun coduri. 1015321410... 1116225727... 
1525161210... 

— Acelea sunt tuburile de fotomultiplicator, întrerup eu. 

Ridică privirea din dosar. 

— Ce? 

— Codurile de bare din laborator. Ultimul era codul de bare de 
pe toate cutiile cu fotomultiplicatoare. 

— ŢI l-ai adus tu aminte? 

Scot din buzunar abţibildul pe care l-am desprins mai 
devreme și îl pun pe mijlocul bordului, lipindu-l. 

— Am dreptate? întreb eu în timp ce Viv verifică din nou 
numerele. 

Dă din cap, apoi coboară ochii și tace. Mâna îi alunecă pe 
pantaloni, unde observ conturul dreptunghiular al ecusonului ei 
de la Senat. Îl scoate o clipă și aruncă o privire spre poza mamei 
ei. Mă uit în altă parte, prefăcându-mă că nu văd. 

Ocolind intrarea principală în aeroport, mă îndrept spre 
terminalul zborurilor private și intru în parcare, lângă un hangar 
enorm albastru. Mașina noastră e singura de aici. O iau ca pe un 
semn bun. 

— Tu ce crezi, pentru ce sunt tuburile, mercurul și mirosul de 
curăţătorie chimică? întreabă Viv când iese din mașină. 

Rămân tăcut în timp ce ne îndreptăm spre un acoperiș roșu 
aprins și urmăresc semnul pe care scrie „Hol”. înăuntru ne 
întâmpină o sală de așteptare VIP cu mobilă de stejar, televizor 
cu ecran plat și covor amerindian. Ca acela pe care Matthew îl 
avea în birou. 

— Din partea domnului senator Stevens? mă întreabă o 
blondă cu părul scurt de la recepţie. 

— Da, noi, răspund eu. Arătând în spate, adaug: N-am știut 
unde să returnez mașina... 

— E în regulă. O să o returnăm noi pentru dumneavoastră, 
domnule. 

E un lucru mai puţin pentru care să îmi fac griji, dar nu îmi 
liniștește nici pe departe grijile. 

— Avionul este gata de zbor? 

— O să-l anunţ pe pilot că aţi sosit, spune ea, ridicând 
receptorul. N-ar trebui să dureze mai mult de câteva minute. 


263 


Mă uit la Viv, apoi la dosarul din mâinile ei. Trebuie să aflăm 
ce se întâmplă - și după cum am lăsat lucrurile în D.C., mai este 
încă un loc unde trebuie să verific. 

— Aveţi un telefon? o întreb pe femeia de la recepţie. 
Preferabil într-un loc retras? 

— Bineînţeles, domnule - sus și la dreapta este camera 
noastră de ședințe. Vă rog să poftiţi. 

O privesc pe Viv. 

— Sunt chiar în spatele tău, spune Viv în timp ce urcăm pe 
scări. 

Sala de ședințe are o masă octogonală și un bufet în același 
stil, cu un acvariu cu apă sărată. Viv se duce spre acvariu. Eu 
mă duc spre fereastră, care dă spre partea din față a 
hangarului. Este liber, deocamdată. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare, spune Viv. Pentru ce crezi că 
este sfera aceea din laborator? 

— N-am nici cea mai vagă idee. Dar, în mod evident, are ceva 
de-a face cu neutrino. 

Dă din cap, aducându-și aminte de cuvintele din colţul fiecărei 
pagini. 

— Și un neutrino... 

— Cred că e un fel de particulă subatomică. 

— Ca un proton sau electron? 

— Cred, spun eu, uitându-mă pe fereastră. Dacă mergi mai 
departe de asta, deja mă depășește. 

— Deci asta e? Asta e tot ce avem? 

— Putem face mai multe cercetări când ne întoarcem. 

— Dar ar putea fi totuși ceva bun, nu? Ar putea fi bun. 

In sfârșit îmi desprind privirea de pe fereastră. 

— Nu cred că va fi bun. 

Nu-i place acest răspuns. 

— Cum poţi fi așa de sigur? 

— Chiar crezi că e ceva bun? 

— Nu știu... poate că e doar cercetare - vreun laborator 
guvernamental sau ceva de genul ăsta. Sau poate încearcă doar 
să transforme materia în aur. Asta nu poate dăuna nimănui, nu? 

— Să transforme materia în aur? 

— Până la urmă, proiectul se numește Midas. 

— Chiar crezi că e posibil să transformi materia în aur? 


264 


— Tu mă întrebi pe mine? De unde să știu eu? Orice e posibil, 
nu? 

Nu-i răspund. În ultimele două zile, a reînvăţat răspunsul la 
această întrebare. Dar, după felul cum saltă pe călcâie, nu s-a 
dat complet bătută. 

— Poate că e vorba de altceva din povestea lui Midas, adaugă 
ea. Adică, și-a transformat fiica într-o statuie, nu? A mai făcut 
ceva în afară de a-i da cel mai tare set de dinţi de aur? 

— Uită de mitologie, ar trebui să vorbim cu cineva care 
cunoaște știința lor, subliniez eu. Sau măcar cu cineva care ne 
poate spune de ce ar îngropa cineva un laborator pentru 
neutrino într-o gaură imensă sub pământ. 

— Așa, hai că ne mișcăm... 

— Putem suna la Fundaţia Naţională de Știință. Ne-au ajutat 
cu niște probleme de tehnică avansată când am avut acele 
audieri pentru proiectul de donare de anul trecut. 

— Da, bun. Perfect. Sună-i acum. 

— Asta o să fac, spun eu ridicând receptorul de pe masa 
octogonală. Dar asta nu înainte de a da un alt telefon. 

În timp ce aştept tonul, mă uit pe fereastră după mașina lui 
Janos. Încă suntem singuri. 

— Centrul de Resurse Legislative, răspunde o femeie. 

— Bună ziua, îl caut pe Gary. 

— Care din ei? Avem doi. 

Doar în Congres. 

— Nu sunt sigur. Încerc să îmi amintesc numele lui, dar nici 
măcar eu nu sunt așa de bun. Cel care ţine registrul tuturor 
documentelor de înștiinţare ale lobby-iștilor. 

Viv dă din cap. Asta aștepta ea. Dacă vrem să aflăm ce se 
întâmplă cu Wendell, ar trebui măcar să aflăm cine făcea lobby 
pentru ei. Când am vorbit cu Gary săptămâna trecută, mi-a spus 
să sun peste câteva zile. Nu știu dacă mai avem măcar câteva 
ore. 

— Gary Naftalis, răspunde o voce de bărbat. 

— Bună, Gary, sunt Harris de la biroul domnului senator 
Stevens. Ai spus că te pot suna pentru formularele de înștiinţare 
pentru... 

— Wendell Mining, mă întrerupe el. Îmi aduc aminte. Erai cel 
grăbit. Stai să mă uit. 


Mă pune în așteptare, iar ochii îmi alunecă spre acvariul cu 
apă sărată. Are vreo câţiva pești negri, unul mov și unul 
portocaliu. 

— O să te las să ghicești care dintre ei suntem noi, spune Viv. 

Înainte să pot răspunde, ușa camerei de ședințe se deschide. 
Eu și Viv ne întoarcem spre sunet. Eu aproape rămân fără 
respirație. 

— Scuze... n-am vrut să vă sperii, spune un bărbat cu o 
cămașă albă și o caschetă de pilot. Am vrut doar să vă anunț că 
sunt gata când sunteţi și dumneavoastră. 

Încep din nou să respir. Era doar pilotul nostru. 

— Doar o clipă, spune Viv. 

— Avem tot timpul, răspunde pilotul. 

E o replică drăguță, dar timpul e singurul lucru pe care nu îl 
mai avem. Mă uit din nou la fereastră. Am stat deja prea mult 
aici. Însă chiar atunci când mă pregătesc să închid, aud o voce 
cunoscută, monotonă: 

— Azi e ziua ta norocoasă, spune Gary în receptor. 

— Ai găsit? 

Viv se oprește și se întoarce în direcția mea. 

— Chiar aici, spune Gary. Probabil abia a fost scanat. 

— Ce scrie? 

— Wendell Mining Corporation... 

— Care e numele lobby-istului? 

— Mă uit, îmi spune el. OK... conform înregistrărilor pe care le 
avem aici, Începând din februarie anul acesta, Wendell Mining a 
lucrat cu o firmă numită Pasternak & Associates. 

— Poftim? 

— Și conform celor notate aici, lobby-istul - mamă, numele lui 
e peste tot zilele astea... Stomacul îmi arde în vreme ce 
cuvintele mă ard și ele prin telefon. Ai auzit de un tip pe nume 
Barry Holcomb? 


266 


57. 


— Toată lumea, zâmbiţi! spuse  congresmenul Cordell, 
arborându-și zâmbetul mult exersat și întinzându-și braţul în 
jurul elevilor de clasa a opta care îl înconjurau din ambele părți. 

Lui Cordell îi luase șase luni de carieră să își dezvolte 
zâmbetul perfect, și oricine ar fi spus că asta nu e o formă de 
artă era clar nu știa nimic despre cum să faci impresie când ești 
în lumina bliţurilor. Zâmbești prea mult și arăţi ca un imbecil; 
prea puţin și ești arogant. Desigur, să zâmbești fără a-ţi arăta 
dinţii era perfect pentru discuţii politice și umor sofisticat, dar 
doar cu asta, nu puteai să le câștigi de partea ta pe mămici. 
Pentru asta, trebuia să arăţi puţin smalţ. De fapt, era vorba de 
diversitate: mai entuziast decât un surâs afectat, însă, dacă 
rânjeai fasolea, întreceai limita. Cum i-a spus și primul lui șef de 
cabinet, niciun președinte nu a zâmbit vreodată cu toţi dinții. 


— La trei, spuneţi: „Domnul președinte Cordell”... glumi 
congresmenul. 
— „Domnul președinte Cordell”... râseră toţi cei treizeci și 


cinci de elevi. 

Când se declanșă bliţul, fiecare elev din cameră își umflă 
puţin pieptul. Dar nimeni nu îl umflă mai mult decât însuși 
Cordell. Încă un zâmbet perfect. 

— Vă mulţumesc foarte mult pentru asta, înseamnă mai mult 
decât vă puteţi imagina, spuse domnișoara Spicer, scuturând cu 
ambele mâini mâna domnului congresmen. 

Ca și alţi profesori de științe sociale din America, știa că 
acesta era punctul culminant al întregului său an școlar - o 
întâlnire privată cu un congresmen. Ce cale mai bună era să 
animi orele de educaţie civică? 

— E vreun loc de unde ne putem lua tricouri? întrebă unul 
dintre elevi în timp ce se îndreptau spre ușă. 

— Plecaţi așa devreme? întrebă Cordell. Ar trebui să mai staţi. 

— Nu vrem să deranjăm, spuse domnișoara Spicer. 

— Să deranjaţi? Pentru cine credeţi că muncesc eu? o tachină 
Cordell. Întorcându-se la Dinah, care tocmai intra în birou, 
întrebă: Putem să amânăm ședința? 


Dinah dădu din cap, știind foarte bine că nu asta era intenţia 
lui Cordell. Sau cel puţin, ea nu credea că era intenţia lui. 

— Scuze, domnule congresmen... începu ea. Chiar trebuie 
să... 

— Deja aţi fost incredibili, întrerupse domnișoara Spicer. 
Mulţumesc din nou. Pentru tot. Copii... a fost pur și simplu 
grozav, adăugă ea, concentrată asupra lui Cordell. 

— Dacă aveţi nevoie de bilete la galeria Camerei, întrebaţi-o 
pe asistenta mea de la recepţie. Vă va conduce chiar acolo, 
adăugă Cordell, făcând calculele în cap. 

Conform unui studiu pe care îl citise despre viteza cu care 
circulă informaţia și bârfa, dacă impresionezi o persoană, 
impresionezi patruzeci și cinci, ceea ce înseamnă că tocmai a 
impresionat 620 de persoane. Cu o singură ședință foto de trei 
minute. 

Afișând zâmbetul care dezvăluie dinţii în partea de sus, dar nu 
gingiile, Cordell făcu semn de rămas-bun grupului care ieșea din 
biroul său. Chiar și după ce ușa se închise, zâmbetul rămase. În 
acest punct, era vorba de instinct pur. 

— Deci, cum stăm? o întrebă Cordell pe Dinah în timp ce se 
trânti în scaun. 

— Nu chiar așa de rău, răspunse Dinah, stând în fața biroului 
său și observând folosirea verbului la persoana întâi plural. 

Renunta la asta de fiecare dată când problema putea deveni 
urâtă. Dacă era plăcută - ca o ședință foto - era mereu 
persoana întâi singular. 

— Spune-mi cu ce anume o să ne strângă cu ușa? adăugă el. 

— Vă spun, nu e cine știe ce, începu Dinah, dându-i raportul 
final al ședinței despre proiectul pentru Alocări Interne. 

Acum că se sfârșiseră discuţiile preliminare și târguielile cu 
Trish, Ultimii Patru - un senator și un membru din Camera 
Reprezentanţilor din fiecare partid - aveau să petreacă 
următoarele două zile rezolvând ultimele probleme, astfel încât 
proiectul să ajungă în plen, acordând prin urmare fonduri pentru 
toate ideile electorale strecurate în el. 

— Avem cam vreo douăsprezece puncte ale celor din Cameră, 
dar restul e cam ca de obicei, explică Dinah. 

— Așadar toate proiectele noastre sunt acolo? întrebă Cordell. 

Dinah dădu aprobator din cap, știind că el mereu își proteja 
mai întâi propriile proiecte. Tipic pentru Cardinali. 


268 


— Și le avem și pe cele pentru Watkins și Lorenson? 

Din nou, Dinah dădu din cap. În calitate de membri ai 
Congresului, Watkins și Lorenson nu erau doar beneficiarii unor 
oficii de turism nou-nouţe pentru districtele lor, erau de 
asemenea și Cardinali în subcomitetele de Transport și de 
Energie și Apă. Acordându-le fonduri pentru cererile introduse în 
proiectul pentru Alocări Interne, Cordell lua garantat opt 
milioane de dolari pentru centura de pe digul Hoover și fonduri 
de două milioane de dolari pentru cercetarea asupra etanolului 
de la Arizona State University, care se întâmpla să se afle în 
districtul său. 

— Singurul obstacol va consta în îmbunătățirile structurale 
aduse Casei Albe, explică Dinah. Apelbaum le-a respins și, 
sincer, nu prea contează, dar să se enerveze Casa Albă și... 

— ... O să ia la puricat proiectele noastre. O să am grijă de 
asta. Uitându-se la raport, Cordell întrebă: Cât i-ai oferit? 


— Trei milioane și jumătate. Oamenii lui Apelbaum spun că o 
să accepte - vrea doar să se agite suficient de tare cât să îi 
apară numele în USA Today. 

— Alţii? 

— Nimic important. Probabil că ar trebui să cedațţi în fața 
cererilor lui O'Donnell, cel din Oklahoma - i-am respins 


majoritatea cererilor, așa că asta îl va face să creadă că măcar 
are ceva. Avem, de asemenea, transferul acela de teren din 
Dakota de Sud - mina veche de aur; cred că a fost ultimul punct 
pe care l-a luat Matthew din tolba cu bunătăți. 

Cordell dădu din cap, indicându-i lui Dinah că habar nu avea 
despre ce vorbea. Dar aducând vorba de mina de aur aici - și 
asociind-o cu numele lui Matthew -, știa că Cordell nu se va da 
de gol în timpul ședinței. 

— Între timp, în legătură cu Matthew... 

— Da? 

— Părinţii lui m-au rugat să vorbesc la înmormântarea lui. 

Dinah făcu o pauză, dar asta a fost tot ce spuse șeful ei. Ca 
de obicei, știa ce însemna asta. Cei din personal știau 
întotdeauna. 

— O să scriu un elogiu, domnule. 

— Grozav. Asta ar fi grozav. Pentru că aţi fost colegi de birou, 
m-am gândit că ai vrea să scrii prima variantă. Intorcându-se la 


269 


raport, adăugă: Acum, în legătură cu chestia asta pe care o vrea 
Kutz pentru șoseaua Iditarod... 

— Am marcat-o așa cum aţi cerut, spuse Dinah, aranjându-și 
borseta și îndreptându-se spre ușă. Dacă are un P lângă, 
înseamnă „păstrează”; dacă are un R înseamnă „renunţă”. Cu 
toate acestea, să fiu sinceră, a fost un an destul de ușor. 

— Deci avem tot ce ne-am propus? 

Chiar când era pe cale să părăsească biroul, Dinah se întoarse 
și zâmbi. Numai dinți. 

— Avem totul și chiar mai mult, domnule. 

Trecând prin zona de recepţie a biroului șefului său, Dinah îl 
salută repede pe tânărul recepţioner cu cămașa din denim și 
cravată, după care luă ultima bomboană cu cireșe Starburst din 
bomboniera de pe biroul lui. 

— Tâmpiţii aia de clasa a opta m-au curăţat, explică 
recepționerul. 

— Ar trebui să vezi ce se întâmplă când vin în vizită cei de la 
AARP”. 

Fără a încetini, străbătu zona de recepție, ieşind pe uşa din 
față și apoi în hol. Dar uitându-se în dreapta și în stânga pe holul 
alb din marmură, nu văzu persoana pe care o căuta - asta până 
când el apăru din spatele steagului Arizonei care se afla la 
ieșirea din biroul lui Cordell. 

— Dinah? strigă Barry, punându-i mâna pe umăr. 

— Ce... exclamă ea, întorcându-se. Nu mă mai speria așa! 

— Scuze, spuse el, ţinând-o de cot și urmând-o pe hol. Am 
terminat? 

— Totul e gata. 

— Cu adevărat gata? 

— Crede-mă, tocmai ce am câștigat la Scrabble fără a mai fi 
nevoie de vreo vocală. 

Niciunul nu mai spuse vreun cuvânt până când o luară după 
colț și intrară în liftul gol. 

— Mulţumesc încă o dată că m-ai ajutat cu asta, începu Barry. 

— Dacă e important pentru tine... 

— Era, de fapt, important pentru Matthew. E singurul motiv 
pentru care m-am implicat. 


27 American Association of Retired Persons - Organizaţie care susţine persoanele de 
peste 50 de ani prin informații, fonduri, servicii. (n. tr.). 


270 


— În orice caz, dacă e important pentru tine, e important și 
pentru mine, insistă Dinah în timp ce liftul se închise. 

Măturând aerul cu bastonul, Barry se uită în jur, ascultând. 

— Suntem singuri, nu? 

— Așa e, spuse ea, apropiindu-se. 

Barry se întinse din nou spre umărul ei, de data asta 
atingându-i ușor marginile de la breteaua sutienului. 

— Atunci lasă-mă să îţi mulţumesc cum trebuie, adăugă el în 
timp ce liftul se zgudui puţin, coborând spre subsol. 

Strecurându-și mâna pe ceafa ei și prin părul ei blond scurt, 
se aplecă și îi dădu un sărut prelung și apăsat. 


271 


58. 


— Ultimul anunţ pentru zborul 1168 Northwest Airlines spre 
Minneapolis-St Paul, anunţă o voce de femeie pe terminalul 
aeroportului Rapid City. Toţi pasagerii cu bilete sunt rugaţi să se 
îmbarce. 

Închizând difuzorul, însoţitorul de la poarta terminalului se 
întoarse spre Janos, verificându-i biletul și permisul de 
conducere. „Robert Franklin.” 

— Să aveţi o zi frumoasă, domnule Franklin. 

Janos ridică privirea, însă doar pentru că telefonul mobil 
începuse să îi vibreze în buzunar. Când scoase telefonul, 
însoţitorul zâmbi și spuse: 

— Sper că este un telefon scurt, trebuie să decolăm... 

Aruncându-i însoţitorului o privire urâtă, se îndreptă spre 
culoarul de acces spre avion. Concentrându-și atenţia asupra 
telefonului, nici nu trebui să verifice numărul apelantului ca să 
știe cine era. 

— Ai idee cât m-a costat stângăcia ta? întrebă Sauls la 
telefon. 

Vocea îi era mai calmă decât o auzise vreodată Janos, ceea ce 
însemna că era chiar mai rău decât credea. 

— Nu acum, avertiză Janos. 

— Ne-a aruncat tehnicianul în sferă. Șaizeci și patru de tuburi 
de fotomultiplicator distruse complet. Ştii cât costă fiecare 
dintre ele? Numai componentele vin din Anglia, Franţa și Japonia 
- după care trebuie să fie asamblate, testate, încărcate și 
reasamblate în condiţii de cameră izolată. Acum trebuie să 
refacem șaizeci și patru de bucăţi, la naiba! 

— Ai terminat? 

— Nu cred că m-ai auzit. Ai dat-o în bară, Janos. 

— O să mă ocup de asta. 

Sauls tăcu. 

— Asta e a treia oară când spui asta, mârâi el într-un final. 
Dar o să îţi promit ceva chiar acum, Janos, dacă nu te ocupi de 
asta în curând, o să angajăm pe cineva să aibă grijă de tine. 

Cu un clic ușor, telefonul se închise. 


— Bine aţi venit, spuse o însoţitoare de bord în timp ce Janos 
urca. 

Ignorând-o, se duse direct spre scaunul său de la clasa întâi și 
se uită pe geamul oval la pista din beton. Devenise cam 
neglijent în ultima vreme. De la incidentul cu primul zbor, până 
la al doilea lift - trebuia să le anticipeze. Era regula de bază a 
urmăririi: acoperă fiecare ieșire. Desigur, îl subestimase pe 
Harris - chiar și cu Viv, care îl încetinea, și în ciuda panicii care 
sigur îl cuprinsese, reușise totuși cumva să planifice câteva 
mișcări în avans. Fără nicio îndoială, toţi acei ani în Senat i-au 
fost de ajutor. Dar după cum știa Janos, toată treaba asta era 
mult mai serioasă decât politica. Sprijinindu-se de tetieră și 
izolându-se în huruitul motoarelor, Janos își închise ochii și 
cercetă o dată, în minte, toate piesele de pe tablă. E timpul să 
revenim la piesele de bază. Fără nicio îndoială, Harris juca foarte 
bine șah, dar chiar și maeștrii știu că nu există joc perfect. 


59. 


— Tati pleacă la muncă acum, îi strigă Lowell Nash fiicei sale 
de patru ani în dimineaţa zilei următoare. 

Uitându-se la televizor, ea nu-i răspunse. 

În calitate de vice-procuror general, Lowell nu era obișnuit să 
fie ignorat, dar când venea vorba de familie... familia era o 
poveste cu totul și cu totul diferită. Nu se putu abţine să nu 
râdă. 

— Spune-i la revedere lui tati, adăugă soţia lui Lowell din 
sufrageria casei lor din Bathesda, Maryland. 

Fără a-și lua ochii de la caseta video cu Sesame Street, Cassie 
Nash își supse vârful uneia din codiţele împletite și îi făcu cu 
mâna tatălui ei. 

— Pa, Elmo...28 

Lowell zâmbi și îi făcu cu mâna soției. La evenimentele 
formale, colegii săi de la Departamentul de Justiţie îl numeau 
generalul adjunct Nash - muncise douăzeci și cinci de ani ca să 
obţină acest titlu - însă de când fiica lui aflase că vocea lui Elmo 
era făcută de un bărbat negru, înalt, care semăna cu tatăl ei 
(„Prietenul cel mai bun al lui Elmo”, conform lui Cassie), numele 
Lowell fusese schimbat. £/mo era mai grozav decât general 
adjunct. 

Părăsind casa la câteva minute după ora șapte dimineaţa, 
Lowell încuie ușa, apăsă pe clanţă și o verifică de trei ori. 
Deasupra, cerul era gri, soarele ascuns în spatele norilor. Fără 
nicio îndoială, urma să vină ploaia. 

Când ajunse pe aleea de lângă clădirea veche din stuc cu 
arhitectură colonială, zâmbetul îi pierise deja, dar ritualul era 
același. Așa cum făcuse în fiecare zi în ultima săptămână, 
verifică fiecare tufiș, copac și arbust pe care le vedea. Se uită la 
mașinile parcate pe stradă. Și, ceea ce era mai important, în 
timp ce apăsa butonul și debloca ușile de la Audiul său argintiu, 
își verifica și propriul scaun. Fisura în formă de fulger era încă 
proaspătă pe geamul lateral, dar Janos dispăruse. Deocamdată. 

Pornind mașina și înaintând pe Underwood Street, Lowell 
scană restul străzii, inclusiv acoperișurile caselor din apropiere. 


28 Personaj animat din serialul Sesame Street. (n. tr.). 
274 


Din ziua în care absolvise Școala de Drept Columbia, fusese 
mereu atent cu viaţa sa profesională. Menajera avea contract, îi 
spunea contabilului să nu fie lacom cu taxele lui și, într-un oraș 
în care lucrurile se dădeau gratis, avea grijă să facă public 
fiecare cadou pe care îl primea de la lobby-iști. Fără droguri... 
fără băutură în exces... fără nimic prostesc la niciunul dintre 
evenimentele sociale la care participase de-a lungul anilor. 
Păcat că nu se putea spune același lucru și despre soţia lui. 
Fusese o noapte stupidă, chiar și având în vedere că era doar o 
puștoaică la facultate. Băuse cam mult... cu un taxi ar fi durat 
prea mult să ajungă... Dacă se urca la volan, ar fi ajuns acasă în 
câteva minute, și nu într-o oră. 

În final, un băiat ajunsese paralizat. Mașina îl lovise atât de 
tare încât îi distrusese pelvisul. Câteva decizii rapide și manevre 
legale scumpe, și avocaţii îi șterseseră cazierul. Dar cumva, 
Janos îl găsise. URMATORUL COLIN POWELL? era titlul din Lega/ 
Times. „Nu dacă asta iese la iveală”, îl ameninţase Janos în 
prima seară când își făcuse apariţia. 

Lui Lowell nu-i păsa. Și nu-i era frică să îi spună lui Janos. Nu 
ajunsese al doilea din Justiţie fugind și ascunzându-se la fiecare 
ameninţare. Mai devreme sau mai târziu, informaţiile despre 
soția sa vor fi ieșit la iveală - așa că dacă era mai devreme, ei 
bine... Nu putea să accepte ca Harris să păţească ceva din 
cauza asta. 

Atunci începuse Janos să apară la grădinița unde învăţa fiica 
lui Lowell. Și la locul de joacă unde o duceau în week-end. 
Lowell îl văzuse imediat. Fără a face ceva ilegal, pur și simplu 
stătea acolo, cu acei ochi întunecaţi, care te bântuie. Pentru 
Lowell, aceea fusese ultima picătură. Știa asta foarte bine - cu 
familia era cu totul și cu totul altă poveste. 

Janos nu-i cerea prea mult: să îl informeze când suna Harris și 
să nu se bage. 

Lowell se gândise că va fi ușor, dar fusese mai greu decât își 
putuse imagina. În fiecare noapte, se foia tot mai mult. Noaptea 
trecută rămăsese treaz așa mult, încât auzise când ziarul 
aterizase pe pragul casei sale la ora cinci dimineaţă. Virând spre 
Connecticut Avenue și îndreptându-se în centru, abia putea ţine 
mașina dreaptă pe șosea. O picătură de apă îi stropi parbrizul. 
Apoi alta. Începea să plouă, dar Lowell nici nu observă. 


275 


Fără nicio îndoială, Lowell fusese atent. Atent cu banii săi... cu 
cariera... și cu viitorul său. Dar acum, în timp ce picăturile de 
ploaie îi împroșcau parbrizul, își dădu cu adevărat seama că 
între „atent” și „laș” era o linie fină. Pe la stânga lui, trecu un 
Acura bleumarin. Lowell întoarse ușor capul să-l urmărească, 
dar singurul lucru pe care îl vedea era crăpătura din geam. Se 
uită înapoi la șosea, dar imaginea nu voia să-i dispară. 

Elmo era mai grozav decât general adjunct, își reaminti el - 
dar cu cât se gândea mai mult, cu atât nu putea să stea așa, cu 
mâinile în sân. Luând telefonul, formă numărul de la biroul său. 

— Biroul  vice-procurorului general. Aici William Joseph 
Williams, răspunse o voce de bărbat. 

În timpul interviului pentru slujbă, William spusese că mama 
lui alesese acest nume pentru că suna a nume de președinte. 
Acum era asistentul lui Lowell. 

— William, eu sunt. Am nevoie de o favoare. 

— Desigur, spuneți. 

— În sertarul din stânga sus, sunt niște amprente pe care le- 
am luat de pe mașina mea săptămâna trecută. 

— Copiii care ţi-au spart geamul, nu? Am crezut că le-ai 
verificat deja! 

— Mă hotărâsem să nu o fac, spuse Lowell. 

— Și acum? 

— M-am răzgândit. Introdu-le în sistem; scanează-le - în 
fiecare bază de date care există, chiar și externă, spuse Lowell 
în timp ce porni ștergătoarele de parbriz. Și spune-i lui Pilchick 
că voi avea nevoie să mi se supravegheze familia. 

— Ce se întâmplă, Lowell? 

— Nu știu, spuse el, uitându-se drept în față, la șoseaua 
alunecoasă. Depinde ce aflăm. 


60. 


— Harris, mai încet, imploră Viv, alergând în spatele meu în 
timp ce traversez First Street și îmi şterg ploaia de pe faţă. 
Harris, cu tine vorbesc...! 

Abia o aud în timp ce trec printr-o băltoacă, spre clădirea din 
cărămidă, cu patru etaje, din faţă. 

— Ce-ai spus tu când am aterizat noaptea trecută? Să fim 
calmi, nu? Parcă ăsta era planul? strigă Viv. 

— Acum sunt calm. 

— Nu ești calm! mă contrazice ea, sperând să mă împiedice 
să fac ceva prostesc. 

Chiar dacă nu o ascult, mă bucur își folosește capul. 

Deschid ușile din sticlă și mă năpustesc în clădire. E doar 
puţin peste ora șapte. Tura de dimineață a serviciului de 
securitate nu a început încă. Barb nu a ajuns. 

— Vă pot ajuta? întreabă un gardian cu cicatrice de la acnee. 

— Lucrez aici, insist eu suficient de convingător cât să nu mă 
întrebe de două ori. 

Se uită la Viv. 

— Mă bucur să vă văd din nou, adaugă ea, fără a încetini. 

Nu l-a mai văzut în viaţa ei. Îi face și el cu mâna. Sunt 
impresionat, se descurcă tot mai bine în fiecare zi. 

Până când ajungem la lift, Viv e gata să îmi smulgă mâna din 
umăr. Partea bună e că este suficient de deșteaptă să aștepte 
până când se închid ușile. 

— Nici n-ar trebui să fim aici, spune ea în timp ce acestea se 
închid în final și liftul se zguduie, pornind în sus. 

— Viv, nici să nu aud. 

Azi-dimineaţă mi-am luat un costum nou din vestiarul de la 
sala de sport. Noaptea trecută, după ce ne-am aruncat cămășile 
în mașina de spălat a avionului și am făcut amândoi câte un duș 
de jumătate de oră, ne-am petrecut întregul zbor folosind 
telefoanele prin satelit pentru a-i găsi pe cei de la Fundaţia 
Naţională de Știință. Din cauza fusurilor orare, n-am putut 
contacta direct pe niciunul dintre oamenii lor de știință, însă 
datorită unei secretare speriate și a promisiunii că îl vom aduce 
chiar pe domnul congresmen, am reușit să stabilim o întâlnire. 


277 


— La prima oră, îmi amintește ea pentru a cincea oară. 

FNS” poate aștepta. Acum asta e mai important. 

In timp ce ușile se deschid la etajul trei, mă reped pe lângă 
picturile moderne din hol și mă îndrept spre ușa cu geam mat și 
tastatură numerică. Cât de repede pot, apăs codul de patru 
cifre, deschid ușa și îmi croiesc drum prin labirintul de 
cubiculumuri și birouri de pe holul interior. 

E încă prea devreme ca personalul auxiliar să fie aici, aşa 
încât tot locul e tăcut. Sună un telefon undeva în depărtare. În 
unul sau două birouri, oamenii își beau cafeaua. In afară de 
asta, singurele sunete pe care le aud sunt propriile ghete lovind 
podeaua. Răpăitul accelerează cu cât alergăm mai repede. 

— Eşti sigur că știi măcar unde...? 

La doi pași dincolo de poza alb-negru a Casei Albe, o iau la 
dreapta direct spre un birou deschis. Pe masa neagră, lăcuită, 
se află o tastatură Braille, fără mouse. N-ai nevoie de mouse 
când ești orb. Se mai vede și un scanner cu rezoluţie înaltă, care 
îi transformă e-mailul în text, după care este citit de către 
computer. Dacă ar mai încăpea vreo îndoială, diploma Duke de 
pe perete îmi spune că am nimerit bine. Barry W. Holcomb. 
Unde naiba ești, Barry? 

Nu era acasă când l-am căutat noaptea trecută - în timpul 
zilei, colindă prin Capitoliu. Ne-am petrecut ultimele ore 
ascunzându-ne într-un motel la câteva străzi distanţă, dar m-am 
gândit că dacă venim suficient de devreme aici... 

— De ce nu îi dai telefon să îl întrebi dacă puteţi să vă 
întâlniți? întreabă Viv. 

— Şi să îi spun unde sunt? 

— Dar să venim aici... Harris, e prostesc! Dacă lucrează cu 
Janos, pot să... 

— Janos nu e aici. 

— Cum poţi fi așa sigur? 

— Chiar din cauza a ceea ce ai spus tu: că e prea prostesc să 
fim aici. 

După privirea ei, este nelămurită. 

— Despre ce vorbești? 

Se aud niște păcănituri în spatele nostru. Mă întorc chiar în 
momentul în care el intră pe ușă. 

— Harris? întreabă Barry. Tu ești? 


29 National Science Foundation - Fundaţia Naţională de Știință. 


61. 


— Ticălos ordinar...! ţip eu, înaintând spre el. 

Barry mă aude cum vin și încearcă instinctiv să se ferească, 
însă e prea târziu. L-am ajuns deja, îmbrâncindu-l în umăr și 
forțându-l să dea înapoi. 

— E... ești nebun? întreabă Barry. 

— Erau prietenii noștri! ÎI cunoșteai pe Matthew din facultate! 
îi reproșez eu. Și pe Pasternak... el te-a primit când nimeni nu 
voia să te angajeze! 

— Despre ce vorbești? 

— De asta s-a întâmplat? Vreo afacere care a mers prost cu 
Pasternak? Sau pur și simplu nu te-a făcut partener, iar aceasta 
a fost încercarea ta să te răzbuni? 

Îl îmbrâncesc din nou, iar el se împleticește, dezechilibrându- 
se. Se chinuie să ajungă la biroul său și se lovește cu gamba de 
coșul de gunoi, care se clatină căzând pe podea. 

— Harris! ţipă Viv. 

Este îngrijorată pentru că el e orb. Mie nu-mi pasă. 

— Cu cât te-au plătit? strig eu, stând chiar în spatele lui. 

— Harris, te rog... mă imploră el, căutându-și echilibrul. 

— A meritat? Ai obţinut tot ce ai vrut?! 

— Harris, n-aș fi făcut niciodată ceva să-i rănească. 

— Atunci de ce era numele tău acolo? întreb eu. 

— Ce? 

— Numele tău, Barry! De ce era acolo? 

— Acolo unde? 

— În formularul de înştiinţare pentru lobby al companiei 
Wendell Mining! explodez, îmbrâncindu-l din nou. 

Împleticindu-se, Barry se izbește de perete. Diploma se 
prăbușește pe podea și se sparge. 

Agăţat de perete, se lipește cu spatele de el și îi pipăie încet 
suprafaţa, căutându-și echilibrul. Încet, își ridică bărbia și mă 
înfruntă. 

— Crezi că am fost eu? întreabă el. 

— Numele tău e acolo, Barry! 

— Numele meu este pe fiecare, la fiecare client din birou. 
Asta înseamnă să fii ultimul din lanţul trofic. 


— Despre ce vorbești? 

— Să completezi aceste formulare este muncă de jos, Harris. 
Toate aceste formulare sunt făcute de personalul auxiliar. Însă 
de când am fost amendaţi cu zece mii de dolari pentru că un 
partener nu și l-a completat pe-al său acum câţiva ani, s-au 
hotărât să pună pe cineva să se ocupe de asta. Unii sunt din 
comitetul de recrutare... alții se ocupă de profiturile asociaţilor 
și de politica de personal. Eu strâng toate formularele de 
înștiinţare și îmi pun o semnătură de autorizare în josul paginii. 
Norocul meu! 

Mă opresc și îi cercetez ochii. Unul din ei este din sticlă; 
celălalt este înceţoșat, dar fixat asupra mea. 

— Vrei să spui că Wendell Mining nu e clientul tău? 

— În niciun caz. 

— Dar de fiecare dată când te-am sunat, erai cu Dinah... 

— De ce să nu fiu? E iubita mea. 

— Ce? 

— lubită. Îţi mai aduci aminte ce e aia o iubită, nu? Se 
întoarce spre Viv. Cine mai e aici cu tine? 

— O prietenă... doar o prietenă, spun eu. Te întâlnești cu 
Dinah? 

— Abia am început, mai puţin de două săptămâni. Dar nu poți 
spune nimic... 

— De ce nu ne-ai spus? 

— Glumești? Un lobby-ist care iese cu șefa de la Alocări? Ea 
trebuie să judece fiecare proiect în funcţie de merite... Dacă 
asta se află, Harris, ne-ar da la gazeta de perete doar ca să se 
distreze. Reputația ei... ar fi distrusă. 

— Cum ai putut să nu îmi spui mie? Sau lui Matthew? 

— N-am vrut să spun nimic, mai ales lui Matthew. Știi câte 
prostii mi-ar fi zis... Dinah îi face praf... Dinah îi face praf biluţele 
în fiecare zi. 

— Nu, nu-mi vine să cred că ieșiți împreună. 

— Ce? Acum nu pot fi și eu fericit? 

Chiar și acum, asta e tot ce observă. Imagini înceţoșate. 

— Deci ajutorul pe care l-ai oferit celor de la Wendell... 

— Dinah a spus că era unul dintre ultimele lucruri pentru care 
se străduia Matthew - eu doar... eu m-am gândit doar că ar fi 
frumos să îi îndeplinesc ultima dorinţă. 


280 


Mă uit la Barry. Ochiul înceţoșat nu s-a mișcat, dar citesc totul 
în cuta plină de durere dintre sprâncenele lui. | se vede tristețea 
pe față. 

— Îţi jur, Harris, nu sunt clienţii mei. 

— Atunci ai cui sunt? întreabă Viv. 

— De ce ești așa disperat să...? 

— Răspunde la întrebare, îi cer eu. 

— Wendell Mining? întreabă Barry. Sunt la noi de un an doar, 
însă din câte știu, au lucrat cu o singură persoană - Pasternak. 


62. 


— ... Wendell Mining lucrau cu Pasternak? întreb eu. 

Cuvintele mă lovesc în burtă ca o ghiulea. Dacă Pasternak era 
băgat în afacerea asta de la început... 

— A ştiut în tot acest timp, șoptesc eu. 

— A știut ce? întreabă Barry. 

— Stai așa, intervine Viv. Crezi că ţi-a înscenat asta? 

— Poate... Nu știu... 

— Despre ce vorbiţi? insistă Barry. 

Mă întorc spre Viv. Barry nu ne poate vedea. Îmi scutur capul. 
„Nu spune niciun cuvânt.” 

— Harris, ce se întâmplă? întreabă Barry. Ce să îţi însceneze? 

Tot învârtindu-mă, mă uit prin ușa lui Barry la restul biroului. 
E încă gol, dar nu va mai fi multă vreme. Viv se mai uită o dată 
la mine. E gata să plece de acolo. Nu pot spune că nu sunt de 
acord. Totuși, am lucrat suficient la Capitol Hill ca să știu că nu 
pot face acuzaţii decât dacă pot dovedi că sunt adevărate. 

— Ar trebui să plecăm, spune Viv. Acum. 

Clatin din cap. Nu până când nu strângem niște dovezi. 

— Barry, unde își ţine firma registrele contabile? întreb eu. 

Viv e gata să spună ceva, dar se întrerupe. Işi dă seama ce 
vreau să fac. 

— Ce? întreabă Barry. 

— Registre contabile... foi de pontaj... orice mi-ar dovedi că 
Pasternak lucra cu Wendell. 

— De ce ai...? 

— Barry, ascultă-mă - nu cred că Matthew a fost lovit de 
mașină accidental. Acum, te rog... nu mai avem timp... unde 
sunt registrele? 

Barry a înlemnit. Își înclină ușor capul, ascultând frica din 
vocea mea. 

— S... sunt on-line, mormăie el. 

— Ni le poţi aduce? 

— Harris, ar trebui să sun la... 

— Adu-ni-le, Barry. Te rog. A 

Cu mâinile în aer, încearcă să își găsească scaunul. In timp ce 
se așază, își îndreptă mâinile spre tastatură, care arată exact ca 


282 


una normală, cu excepţia benzii de cinci centimetri aflată 
dedesubtul tastei de spaţiu, pe toată lungimea tastaturii. 
Datorită celor o sută și ceva de puncte de mărimea unui ac care 
ies în relief de pe acea bandă, el le poate pipăi cu degetele și 
poate citi ce e pe ecran. Bineînţeles, poate folosi și vocea 
computerului. 

— JAWS pentru Windows este pregătit, se aude în boxe o voce 
computerizată de femeie. 

Imi aduc aminte din facultate de programul care citea ce era 
pe ecran. Calculatorul citește tot ce apare pe ecran. Partea bună 
e că poţi alege vocea. Paul este bărbatul, Shelley femeia. Când 
Barry a obţinut prima oară programul, ne jucam cu intensitatea 
și viteza ca să o facem să sune a femeie ușoară. Dar am crescut 
cu toţii. Acum vocea nu este diferită de cea a unei secretare- 
robot. 

— Numele utilizatorului? Editare, întreabă calculatorul. 

Barry își scrie parola și apasă pe „Enter”. 

— Desktop, anunţă calculatorul. 

Dacă monitorul lui Barry ar fi pornit, i-am vedea și desktopul, 
dar este închis, pentru că nu are nevoie de el. 

Tastând de câteva ori, se activează meniurile care îl duc unde 
are nevoie. „Bara de meniu. Meniul activat.” În cele din urmă, 
apasă pe litera F. 

— Facturi, spune calculatorul. Folosiţi F4 pentru a mări 
ferestrele. 

Stau în spatele lui Barry, uitându-mă peste umărul lui. Viv stă 
lângă ușă, cu ochii pe hol. 

— leșire din bara de meniu. Căutaţi după... Barry apasă tasta 
„Tab”. Numele companiei? Editare, întreabă calculatorul. 

Tastează cuvintele „Wendell Mining”. Când apasă pe bara de 
spaţiu, calculatorul anunţă orice cuvânt pe care îl tastează, dar 
degetele i se mișcă așa repede, încât iese „Wen-Mining”. 
Calculatorul ţiuie, ca și cum ceva nu e în regulă. 

— Clientul n-a fost găsit, spune calculatorul. Căutare nouă? 
Editare. 

— Ce se întâmplă? întreabă Viv. 

— Incearcă doar Wendell, adaug eu. 

— Wendell, repetă calculatorul în timp ce tastează cuvântul și 
apasă pe „Enter”. Se aude un nou ţiuit. Clientul n-a fost găsit. 
Căutare nouă? Editare. 


283 


— N-are niciun sens, spune Barry. 

Mâinile nici nu i se mai văd, atât de rapid se mișcă. 

Vocea feminină nu poate să ţină pasul cu el. 

— No - Sis - Wen - Min - Căutare prin baza de date... 

Își extinde căutarea. Mă holbez la ecranul calculatorului chiar 
dacă e negru în întregime. E mai bine decât să o văd pe Viv cum 
se panichează lângă ușă. 

— Harris, mai ești acolo? întreabă Barry. 

— Chiar aici, răspund eu în timp ce calculatorul bâzâie. 

— Clientul n-a fost găsit în sistem, răspunde vocea mecanică. 

Barry rescrie numele. 

— Clientul n-a fost găsit în sistem. 

— Care e problema? întreb eu. 

— Așteaptă o secundă. 

Barry apasă pe W, apoi pe săgeată în jos. 

— Waryn Enterprises, spune calculatorul. Washington 
Mutual... Washington Post... Weiner & Robinson... 

Caută în ordine alfabetică. 

— Wong Pharmaceuticals... Wilmington Trust... Xerox... 
Zuckerman International... Sfârşitul arhivei, spune calculatorul 
într-un final. 

— Glumești? spune Barry, căutând încă. 

— Unde sunt? întreb eu. 

Barry mai apasă pe tastatură o dată. 

— Sfârșitul arhivei. 

— Nu înţeleg, spune Barry. 

Mâinile i se mișcă mai repede decât oricând. 

— Complet - Sis - Căutare... 

— Barry, ce naiba se întâmplă? 

— Eroare de căutare, întrerupe vocea mecanică feminină. 
Numele clientului nu este în sistem. 

Mă uit la ecranul gol; ochii lui Barry sunt îndreptaţi spre 
tastatură. 

— Nu mai sunt. Wendell Mining nu mai există. 

— Ce tot spui? Cum pot să dispară? 

— Aici nu e. 

— Poate a uitat cineva să îi introducă. 

— Deja fusese introdus. Am verificat eu însumi când m-am 
ocupat de formulare pentru lobby-iști. 

— Însă dacă nu e aici acum... 


284 


— Cineva l-a scos... sau a șters fișierul, spune Barry. Am 
verificat fiecare variantă de scriere a lui Wendell... am trecut 
prin toată baza de date. E ca și cum nu ar fi fost niciodată 
clienţii noștri. 

— 'Neaţa... îi spune lui Viv un bărbat scund într-un costum cu 
dungi scump în timp ce trece pe lângă ușa biroului lui Barry. 

Ea se întoarce în direcția mea. Oamenii încep să sosească. 

— Harris, cu cât stăm mai mult aici... 

— E în regulă, îi spun lui Viv. 

Ochii îmi rămân la Barry. 

— Dar copiile? Mai există ceva care să arate că Pasternak a 
lucrat cu Wendell? 

Barry a fost orb de când îl știu. Recunoaște însă panica atunci 
când o aude. 

— C... cred că există niște dosare de client ale lui Pasternak... 

Un ţărâit puternic străpunge aerul. Toţi trei tresărim la 
intensitatea sunetului. 

— Ce naiba...? 

— Alarmă de incendiu! strigă Viv. 

Mai așteptăm câteva secunde în speranţa că poate se 
oprește, dar n-avem noi acest noroc. 

Eu și Viv schimbăm din nou priviri. Alarma continuă să urle. 
Dacă Janos este aici, aceasta e o modalitate perfectă de a goli 
clădirea. 

— Harris, te rog... imploră ea. 

Scutur din cap. Nu încă. 

— Pasternak își mai ţine dosarele în birou? ţip eu către Barry 
în acest vacarm. 

— Da... de ce? 

Asta e tot ce vreau. 

— Hai să mergem, îi strig lui Viv, scoțând-o pe hol. 

— Așteaptă...! spune Barry, ţâșnind din scaunul lui și 
urmărindu-ne. 

— Continuă să mergi, îi spun lui Viv, care e cu câţiva pași în 
faţa mea. 

Dacă Barry nu e implicat, ultimul lucru pe care îl vreau e să îl 
bag și pe el în asta. 

In timp ce Barry ajunge pe hol, mă uit în spate să mă asigur 
că e bine. Bărbatul scund în costumul în dungi vine să îl ajute să 
iasă. Barry îl îndepărtează, grăbindu-se după noi. 


285 


— Harris, așteaptă! 

E mai rapid decât credeam. 

— Ah, la naiba! strigă Viv în timp ce luăm colţul. 

Făcându-ne loc spre lifturi, vedem că aceasta nu e doar o 
simulare. 

Ușile tuturor celor trei lifturi sunt închise, dar acum un cor de 
alarme ale lifturilor sunt în competiţie cu alarma principală de 
incendiu. Un bărbat de vârstă mijlocie deschide cu forță ușa de 
urgență din metal spre scări, și o fâșie de fum gri-închis intră 
plutind în hol. Mirosul ne lămurește, dacă era nevoie. Ceva arde, 
în mod evident. 

Viv se uită în spate, peste umăr. 

— Doar nu crezi că Janos... 

— Haide, insist eu, trecând în goană pe lângă ea. 

Țâșnesc spre ușa deschisă către scări, însă, în loc să o iau în 
jos, mă duc sus, spre sursa fumului. 

— Ce faci? strigă Viv. 

Cunoaște răspunsul. Nu plec fără arhivele lui Pasternak. 

— Harris, eu nu mai fac asta... 

O femeie în vârstă, cu părul vopsit, negru ca smoala, și 
ochelari de citit prinși cu un șiret coboară de pe scări de la etajul 
patru. Nu aleargă. Indiferent ce arde acolo, e mai mult fum 
decât pericol. 

Simt cum cineva mă trage tare de cămașă din spate. 

— De unde știi că nu e o capcană? întreabă Viv. 

Tac din nou, desprinzându-mă de Viv și continuând să urc 
scările. Gândul că Pasternak lucra împotriva noastră... De asta |- 
au omorât? Era deja implicat? Oricare ar fi răspunsul, trebuie să 
știu. 

Sărind câte două trepte deodată, ajung repede sus, unde mă 
strecor printre doi lobby-iști care se pregătesc și ei să coboare. 

— Bună, Harris, strigă unul, râzând prietenește. Vrei să luăm 
micul dejun? 

E ireal. Chiar și la un incendiu, lobby-iștii nu se pot abţine să 
nu facă politică. 

Mergând în zigzag pe hol, mă îndrept spre biroul lui Pasternak 
și urmăresc fumul, ajuns acum un nor gros, întunecat, care 
inundă holul. Clipesc cât de repede pot, dar îmi ard ochii. Cu 
toate astea, vin aici de ani întregi. Aș putea să mă descurc și pe 
întuneric beznă. 


286 


Luând la dreapta ultimul colţ, se aude un trosnet. Un val de 
căldură mă izbește puternic în față, dar nici pe departe așa de 
puternic precum mâna care se întinde și mă apucă de braţ. Abia 
îl văd prin fum. 

— Aţi luat-o în direcţia greșită, insistă o voce gravă. 

Îmi smucesc mâna într-o parte, eliberându-mă repede. 
Pumnul îl ţin încleștat, gata să dau prima lovitură. 

— Domnule, această zonă este închisă. Vă rog să coborâţi 
scările, spune el, încercând să acopere alarma stridentă. 

Pe piept are o insignă aurie-albastră pe care scrie „Pază”. E 
doar un gardian. 

— Domnule, aţi auzit ce am spus? 

Încuviinţez din cap și abia dacă îi dau atenţie. Sunt prea 
ocupat să mă uit peste umărul lui la sursa fumului. In faţă, pe 
hol... prin ușa groasă din stejar... știam eu... știam din 
momentul în care a pornit alarma. O flacără mică izbucnește în 
aer, atingând tavanul din biroul lui Pasternak. Biroul lui... 
scaunul din piele... pozele prezidenţiale de pe perete - toate au 
luat foc. Nu mă opresc. Dacă fișetul cu documente este protejat 
împotriva incendiilor, pot încă să... 

— Domnule, trebuie să ieșiţi din clădire, insistă gardianul. 

— Trebuie să intru acolo! strig eu, încercând să trec pe lângă 
el. 

— Domnule! insistă bărbatul. 

Își întinde mâna, blocându-mi drumul și ţinându-mă de piept. 
Este cu vreo douăzeci de centimetri mai înalt decât mine și cu 
peste patruzeci și cinci de kilograme mai greu. Eu nu cedez, și 
nici el. În timp ce îl dau la o parte, mă ciupește de gât și îmi 
rotește pielea fără milă. Durerea e așa de puternică, încât 
aproape cad în genunchi. 

— Domnule, mă ascultați? 

— Do... dosarele... 

— Nu vă puteţi duce acolo, domnule. Nu vedeţi ce se 
întâmplă? 

Se aude o bufnitură puternică. Pe hol, ușa din stejar a biroului 
lui Pasternak se prăbușește, dezvăluind fișetele aliniate de-a 
lungul peretelui. Trei fișete înalte stau unul lângă altul. După 
cum arată, toate sunt ignifuge. Problema e că toate au sertarele 
deschise. 


Foile dinăuntru pârâie și ard, înnegrite, de nerecunoscut. La 
fiecare câteva secunde, un trosnet brusc aruncă resturi pârlite 
care fac tumbe prin aer. Abia pot respira din cauza fumului. 
Lumea se încețoșează în spatele flăcărilor. Tot ce a mai rămas e 
cenușa. 

— S-au dus, domnule, spune gardianul. Acum, vă rog... 
coborâţi scările. _ 

Eu tot nu mă mișc. In depărtare, aud orchestra de sirene ale 
pompierilor. Ambulanţele și pompierii sunt pe drum. Poliţia nu 
va întârzia nici ea. 

Gardianul se întinde să mă redirecționeze. Atunci simt o mână 
ușoară pe spate. 

— Doamnă... spune gardianul. 

In spatele meu, Viv se uită la fișetele în flăcări din biroul lui 
Pasternak. Sirenele devin tot mai puternice. 

— Haide, îmi spune ea. 

Corpul meu se află încă în stare de șoc și, în timp ce mă întorc 
cu fața la ea, își dă seama într-o clipă. Pasternak a fost mentorul 
meu; îl cunoșteam din primele zile la Capitol Hill. 

— Poate nu e ceea ce crezi tu, spune ea, trăgându-mă înapoi 
pe hol, spre scări. 

Lacrimile îmi curg pe faţă. Și îmi spun că sunt de la fum. 
Sirenele continuă să urle în depărtare. După sunetul lor, cred că 
sunt chiar în faţa clădirii. Trăgându-mă cu putere, Viv mă târăşte 
în ceața gri, întunecată. Incerc să alerg, dar e deja prea greu. Nu 
mai văd deloc. Picioarele parcă îmi sunt din jeleu. Nu mai pot. 
Fuga mi se transformă în mers greoi. 

— Ce faci? întreabă Viv. 

Abia o pot privi. 

— Îmi pare rău, Viv... 

— Ce? Acum te dai pur și simplu bătut? 

— Am spus că îmi pare rău. 

— Nu e de ajuns! Crezi că asta te absolvă de vină? Tu m-ai 
băgat în asta, Harris - tu și prietenul tău prost, cu egoismul lui 
de genul Eu-stăpânesc-lumea-deci-hai-să-ne-jucăm-cu-ea! Tu 
ești motivul pentru care eu fug să îmi salvez viața, și port 
aceeași lenjerie intimă de trei zile, și plâng toată noaptea 
întrebându-mă dacă psihopatul ăsta va fi lângă mine când voi 
deschide ochii dimineața. Îmi pare rău că mentorul tău te-a 
trădat și că ţi-a rămas doar existenţa la Capitol Hill, dar eu am 


288 


întreaga viaţă înaintea mea și o vreau înapoi! Acum! Deci mișcă- 
ţi fundul și să plecăm de aici. Trebuie să aflăm ce naiba am 
văzut în laboratorul din mină, și chiar acum avem o întâlnire cu 
un om de știință la care mă faci să întârzii! 

Uluit de această izbucnire, abia mă pot mișca. 

— Chiar ai plâns toată noaptea? întreb eu într-un final. 

Viv mă ţintuiește cu o privire întunecată care îmi oferă și 
răspunsul. Ochii căprui îi strălucesc prin fum. 

— Nu. 

— Viv, știi că nu aș... 

— Nici nu vreau să aud. 

— Dar eu... 

— Ai făcut-o, Harris. Ai făcut-o și gata. Acum vrei s-o îndrepţi 
sau nu? 

În afara clădirii, cineva strigă instrucţiuni de siguranţă printr- 
un megafon. Poliţia a ajuns. Dacă vreau să renunţ, acesta e 
momentul. 

Viv se îndreaptă spre hol, eu rămân pe loc. 

— La revedere, Harris! strigă ea. 

Cuvintele mă înțeapă în timp ce le rostește. Când am rugat-o 
prima oară să mă ajute, i-am promis că nu va păţi nimic. Așa 
cum i-am promis și lui Matthew că jocul era o distracție 
inofensivă. Și cum i-am promis lui Pasternak, când l-am 
cunoscut, că voi fi cea mai onestă persoană pe care o va angaja 
vreodată. Toate acele cuvinte... când le-am spus prima oară... 
am spus adevărul gol-goluț - dar, fără nicio îndoială, acele 
cuvinte au fost mereu pentru mine. Eu. Eu, eu, eu. E cea mai 
ușoară cale să te pierzi la Capitol Hill - chiar în propria imagine 
de sine. Dar privind-o pe Viv cum dispare în fum, e timpul să nu 
mă mai uit în oglindă și să îmi direcționez atenţia în altă parte. 

— Stai! strig eu, alergând după ea și plonjând în fum. Nu pe 
aici. 

Se oprește puţin, nu zâmbește și nici nu îmi face sarcina mai 
ușoară. Nici n-ar trebui. 

Era nevoie de o fată de șaptesprezece ani ca să mă trateze ca 
un adult. 


289 


63. 


— Care-i situația? îl întrebă Lowell pe asistentul său în timp ce 
intră în biroul său de la etajul patru din clădirea 
Departamentului de Justiţie de pe Pennsylvania Avenue. 

— Cum să îți spun, începu William, dându-și părul șaten, 
dezordonat de pe faţa copilărească, dolofană. Nu e Moș Crăciun, 
iepurașul de Paște, vreo majoretă care ţi-a plăcut în liceu, 
programul de pensionare a ajuns să fie hârtie igienică, nu te-ai 
căsătorit cu regina balului, fiica ta a rămas însărcinată cu un 
adevărat ticălos și - știi panorama aceea frumoasă pe care o ai 
spre Monumentul lui Washington? întrebă William, arătând 
peste umărul lui Lowell spre fereastra din apropiere. O să 
pictăm monumentul cu negru și îl înlocuim cu artă modernă. 

— Ai spus artă modernă? 

— Nu glumesc, spuse William. lar astea sunt veștile bune. 

— Chiar așa rău e? întrebă Lowell, arătând spre dosarul roșu 
din mâinile asistentului său. 

În fața biroului lui Lowell și vizavi de sala de ședințe 
adiacentă, două recepţionere răspundeau la telefon și îi 
stabileau programul. William, pe de altă parte, stătea chiar la 
ușa lui Lowell. Titlul lui era „asistent confidenţial”, ceea ce 
însemna că avea mână liberă să se ocupe de cele mai 
importante probleme profesionale - și, după trei ani cu Lowell, și 
de cele personale. 

— Pe o scară de la unu la zece, este Watergate, spuse 
William. 

Lowell se chinui să râdă. Încerca să pară că o ia ușor, însă 
dosarul roșu îi spunea deja că lucrurile se înrăutăţesc. Roșu 
însemna FBI. 

— Amprentele îi aparțin lui Robert Franklin din Hoboken, New 
Jersey, începu William, citind din dosar. 

Lowell se strâmbă, întrebându-se dacă numele Janos era fals. 

— Deci are cazier? întrebă el. 

— Nu, nu. 

— Atunci cum de au amprentele lui? 

— Le au din interior. 

— Nu înțeleg. 


290 


— De la unitatea de personal, explică William. Se pare că tipul 
a aplicat pentru o slujbă acum câţiva ani. 

— Glumești, nu? 

— Nu, nu. A aplicat. 

— La FBI? 

— La FBI, confirmă William. 

— Și de ce nu l-au angajat? 

— Nu se știe. Asta e prea mult pentru mine. Însă când am 
cerut un indiciu, colegul meu de acolo mi-a spus că această 
cerere a fost cam bătătoare la ochi. 

— Au crezut că încearcă să se infiltreze? De capul lui sau ca 
ucigaș plătit? 

— Contează? 

— Ar trebui să îl verificăm și în afara sistemului, să vedem 
dacă... 

— Ce crezi că am făcut în ultima oră? 

Lowell încercă din nou să zâmbească, ţinându-se de braţele 
fotoliului din piele și abţinându-se să nu se ridice. Lucraseră 
suficient de mult împreună pentru ca William să știe ce însemna 
când el apuca braţele fotoliului. 

— Spune-mi ce ai găsit, insistă Lowell. 

— Am discutat cu câteva dintre sursele noastre din 
străinătate... și conform sistemului lor, amprentele aparțin unei 
persoane care se numește Martin Janos, adică Janos Szasz, 
adică... 

— Robert Franklin, spuse Lowell. 

— Bingo. Unul și același. 

— Și de ce aveau ei amprentele? 

— O, șefule, aici vine cireașa de pe tort. A lucrat la Cinci. 

— Despre ce vorbești? 

— Martin Janos - sau oricare ar fi numele lui adevărat - a 
făcut parte din MI-5. Serviciile secrete ale Marii Britanii. 

Lowell își închise ochii, încercând să își amintească vocea lui 
Janos. Dacă era britanic, accentul îi pierise demult, sau era bine 
ascuns. 

— Când s-a angajat, era doar un puști - terminase facultatea, 
adăugă William. Se pare că a avut o soră ucisă într-un atac cu 
bombă. Asta l-a enervat suficient de tare. L-au acceptat în 
calitate de simplu recrut. 

— Deci nu făcuse armata? 


— Nu există dovezi că ar fi făcut-o. 

— Nu putea fi prea sus în ierarhie. 

— Era doar un analist în Directoratul pentru Planificare. Cred 
că se uita la calculator și capsa hârtii. Orice o fi făcut, a petrecut 
doi ani acolo, după care a fost concediat. 

— Există vreun motiv? 

— Insubordonare, surprize, surprize. l-au dat o treabă; a 
refuzat să o facă. Când unul dintre superiorii lui l-a luat la 
întrebări, discuția a devenit cam aprinsă, moment în care 
tânărul Janos a apucat un capsator și a început să îl bată cu el. 

— Puțin cam încordat omul, nu? 

— Așa sunt cei deștepţi, spuse William. Deși mi se pare că era 
un butoi de pulbere încă de la început. După ce a plecat, a 
plecat pe cont propriu, a găsit de muncă la cel care a licitat mai 
mult... 

— Acum a revenit, fu de acord Lowell. 

— E clar o variantă, spuse William cu o vocea pierdută. 

— Ce? întrebă Lowell. 

— Nimic - doar că... după ce a fost în slujba Maiestăţii Sale, 
Janos dispare pentru aproape cinci ani, reapare un an aici, aplică 
la FBI sub o nouă identitate, e respins pentru că încearcă să se 
infiltreze, după care reintră într-un con de umbră, fără să se mai 
audă de el vreodată - asta până acum câteva zile când se pare 
că își folosește toate abilitățile mult antrenate... ăăă... pentru a- 
ți sparge geamul de la mașină. 

Lăsând tăcerea să se instaleze, William îl privi lung pe șeful 
său. Lowell îi întoarse privirea. Telefonul de pe birou începu să 
sune. Lowell nu răspunse. Și cu cât își studia mai mult 
asistentul, cu atât își dădea seama că aceasta nu era o dojană. 
Era o invitaţie. 

— Dacă ai nevoie să... 

— Mulţumesc, William. Chiar îți mulțumesc. Dar înainte să te 
afunzi până la gât în asta, hai să vedem ce mai putem găsi. 

— Dar pot... 

— Crede-mă, ești de nepreţuit pentru acest caz, William, n-o 
să uit. Acum hai să continuăm vânătoarea. 

— Sigur, sir, spuse William cu un rânjet. La asta lucrez acum. 

— Vreun indiciu despre care merită să vorbim? 

— Unul singur, spuse William, arătând spre dosar, unde un fax 
de la Rețeaua de Combatere a Infracţiunilor Financiare se vedea 


292 


din grămadă. Am verificat toate identitățile lui Janos prin băieţii 
de la FinCEN%. M-au informat în legătură cu un cont din afara 
graniţelor, tocmai din Antigua. 

— Am crezut că nu puteam avea acces la acelea... 

— Da, bine, de la 11 septembrie, anumite ţări au fost mai 
cooperante decât altele - mai ales când spui că suni din biroul 
procurorului general. 

Acum Lowell era cel care rânjea. 

— Potrivit acestora, în cont erau patru milioane de dolari din 
transferuri de la o companie numită Wendell Group. Până acum, 
tot ce știm e că este o companie fantomă, cu un comitet 
director fals. 

— Crezi că poţi afla cine o deţine? 

— Asta intenţionez, spuse William. Va trebui să îmi bag nasul 
în locurile care trebuie, dar am mai văzut eu cum lucrează 
băieții ăștia... Dacă le dau prenumele tău, ar putea să găsească 
și contul de economii de doisprezece dolari pe care mama ta ţi |- 
a deschis la șase ani. 

— Deci suntem pe mâini bune? 

— Cum să mă exprim, domnule, poţi să te duci să îţi cumperi 
cafea și niște prăjituri de la McDonaldland. Până te întorci, 
informaţiile despre compania Wendell - sau cine or fi ei - o să-ţi 
stea la dispoziţie. 

— Apreciez ceea ce faci, spuse Lowell, privindu-l fix pe 
asistentul său. Îţi rămân dator. 

— Nu-mi datorezi nici măcar un dolar canadian, spuse 
William. Totul se reduce la ceea ce m-ai învăţat în prima zi: nu 
te pui cu Departamentul de Justiţie. 


30 Financial Crimes Enforcement Network, tradus anterior prin Reţeaua de Combatere 
a Infracţiunilor Financiare. 


293 


64. 


— Asta e? întreabă Viv, lungindu-și gâtul spre cer și ieșind din 
taxi în centrul din Arlington, Virginia. Mă așteptam la un uriaș 
complex de știință. 

Chiar în față, o clădire modernă cu douăsprezece etaje se 
înalţă în fața noastră în timp ce sute de navetiști se revarsă din 
stația de metrou Ballston și se împrăștie pe lângă cafenelele și 
localurile la modă, pe atât de avangardiste pot fi în suburbie. 
Clădirea nu e mai mare decât cele din jur, dar cele trei cuvinte 
gravate pe fațada din piatră de culoarea somonului o fac să iasă 
în evidenţă: Fundaţia Naţională de Știință. 

Apropiindu-se de intrarea din față, deschid una din ușile grele 
din sticlă și mă uit pe stradă încă o dată. Dacă Janos ar fi aici, nu 
ne-ar lăsa să intrăm - dar asta nu înseamnă că nu e în 
apropiere. 

— Bună dimineaţa, drăguță. Cu ce vă pot ajuta? întreabă o 
femeie de la recepţie care poartă un pulover verde aprins. 

La dreapta noastră, este un gardian îndesat, de culoare, ai 
cărui ochi zăbovesc asupra noastră puţin cam prea multe 
secunde. 

— Da... am venit să îl vedem pe domnul doctor Minsky, spun 
eu, încercând să mă concentrez asupra recepţionerei. Avem o 
întâlnire. Domnul congresmen Cordell... adaug eu, folosind 
numele șefului lui Matthew. 

— Bun, spune femeia ca și cum s-ar fi bucurat pentru noi. 
Cardurile de identitate, vă rog? 

Viv îmi aruncă o privire. Am încercat pe cât posibil să evităm 
să ne folosim numele adevărate. 

— Nu-ţi face griji, Teri, sunt cu mine, se aude o voce ascuţită 
de femeie. 

Lângă lifturi, o femeie înaltă într-un costum elegant ne face cu 
mâna ca și cum am fi vechi prieteni. 

— Marilyn Freitas... din biroul directorului, anunţă ea, 
strângându-mi mâna și zâmbind ca la televizor. 

Ecusonul atârnat de gâtul ei îmi spune și de ce: director de 
Relații cu Publicul și Relaţii Legislative. Nu e o simplă secretară. 
Deja au scos artileria grea - pentru că, deși nu am văzut-o pe 


294 


această femeie în viaţa mea, cunosc acest dans de tatonare. 
Fundaţia Naţională de Știință ia aproape cinci milioane de dolari 
anual de la Comitetul de Alocări. Dacă aduc pe unul dintre 
alocatori aici, întind cel mai roșu covor pe care îl găsesc. De 
aceea am folosit numele șefului lui Matthew și nu pe al meu. 

— Domnul congresmen e și el aici? întreabă ea, cu zâmbetul 
încă pe chip. 

Mă uit în spate la ușa din sticlă. Ea crede că îmi caut șeful, dar 
de fapt mă uit după Janos. 

— Ar trebui să ni se alăture și el în scurt timp - deși a spus să 
începem fără el, explic eu. Pentru orice eventualitate. 

Zâmbetul i se mai potolește, dar nu foarte tare. Chiar dacă ar 
prefera să-l întâlnească pe domnul congresmen, este suficient 
de inteligentă să își dea seama de importanţa aghiotanţilor lui. 

— Oricând ar veni, este în regulă pentru noi, spune ea în timp 
ce ne conduce înapoi spre lifturi. A, și apropo, adaugă ea, bine 
aţi venit la FNS! 

e 

În timp ce liftul urcă la etajul zece, mintea îmi fuge din nou la 
cursa de ieri cu liftul: cabina care se izbea de pereți în timp ce 
apa curgea pe căștile noastre pline de noroi. Sprijinindu-mă de 
balustrada din alamă, îi arunc un zâmbet firav lui Viv. Ea Îl 
ignoră și stă cu ochii pironiţi asupra numerelor digitale roșii care 
ne marchează ascensiunea. Nu mai vrea să fim prieteni, vrea să 
se termine odată. 

— Să înțeleg că ați venit să vorbiţi cu domnul Minsky despre 
neutrino, spune Marilyn, încercând să facă puţină conversaţie. 

Eu dau din cap. Viv își mușcă buzele. 

— Toată lumea spune că el e expertul, zice ea, încercând să 
n-o formuleze ca o întrebare. 

— O, absolut, răspunde Marilyn. Așa a început - cu fizica 
subatomică. Chiar și lucrările sale de început despre leptoni... 
desigur, acum poate pare simplu, dar atunci, el a dat tonul. 

Amândoi dăm din cap ca și cum ar vorbi despre rebusul din 
ghidul TV. 

— Deci își face cercetarea chiar aici? adaugă Viv. 

Femeia râde parcă ușor compătimitor. 

— Sunt sigură că doctorului Minsky i-ar plăcea foarte mult să 
revină în laborator, explică ea. Dar asta nu mai intră în 


atribuţiile slujbei sale. Aici, suntem mai mult preocupați de 
partea cu fondurile. 

Este o descriere corectă, însă este prea puţin spus. Nu numai 
că sunt preocupați de partea cu fondurile; ei o controlează. Anul 
trecut, Fundaţia Naţională de Știință a alocat fonduri pentru mai 
mult de două mii de studii și centre de cercetare de pe glob. 
Drept urmare, au un cuvânt de spus în aproape toate 
experimentele științifice importante de pe planetă - de la un 
radiotelescop care urmărește evoluţia universului, până la o 
teorie despre climă care va ajuta la controlarea vremii. Dacă ai 
vreun vis în domeniu, FNS s-ar putea să îţi acorde sprijin 
financiar. 

— Și iată că am ajuns, anunţă Marilyn în timp ce ușile liftului 
se deschid. 

La stânga noastră, literele argintii care împodobesc peretele 
anunţă: Directoratul pentru Științe Matematice și Fizice. Semnul 
e atât de mare, încât abia mai e loc pentru logoul FNS, dar așa 
se întâmplă în cel mai mare dintre cele unsprezece divizii ale 
FNS. 

Conducându-ne pe lângă un alt birou de recepţie și după colț 
către o sală de primire cu farmecul unei săli de așteptare de 
spital, nu mai spune nimic. La stânga și la dreapta noastră, 
pereţii sunt acoperiţi cu afișe științifice: unul cu un rând de 
antene de satelit aliniate sub un curcubeu, altul cu o poză a 
Galaxiei Pinwheel de la Observatorul Naţional Kitt Peak. 
Amândouă ar trebui să-i calmeze pe vizitatorii neliniștiţi, dar 
niciuna nu prea are efectul scontat. 

In spatele meu, ușile liftului se deschid în depărtare. Mă întorc 
să văd cine e. Dacă noi îl putem găsi pe expertul numărul unu în 
neutrino din ţară, atunci și Janos poate. Lângă lifturi, un bărbat 
cu ochelari groși și un pulover mototolit pășește în hol. După 
cum e îmbrăcat, este clar că e din clădire. 

Dându-și seama că mă simt ușurat, Viv se întoarce spre sala 
de așteptare, înconjurată de vreo șase uși închise. Toate sunt 
numerotate 1005. Pe cea din faţa noastră mai scrie, în plus 
„ „09”. Doar Fundaţia Naţională de Știință poate da camerelor și 
zecimale. 

— Doctor Minsky? întreabă Marilyn, bătând ușor și apăsând pe 
clanţă. 


296 


În timp ce ușa se deschide încet, un bărbat distins, în vârstă, 
cu obraji dolofani, s-a ridicat deja de pe scaunul său, dând mâna 
cu mine și uitându-se peste umărul meu. ÎI caută pe Cordell. 

— Domnul congresmen va ajunge și el în scurt timp, explică 
Marilyn. 

— A spus că artrebui să începem fără dânsul, adaug eu. 

— Perfect... la perfecție, răspunde el, uitându-se în sfârșit la 
mine. 

Studiindu-mă cu ochi gri, ca fumul, Minsky se scarpină ușor în 
barbă, care, ca și părul său subţire, fin, e mai degrabă albă 
decât grizonantă. Încerc să zâmbesc, dar privirea lui continuă să 
mă fixeze. De asta urăsc să mă întâlnesc cu oamenii de știință. 
Abilităţile lor sociale sunt mereu ciudate. 

— Nu ne-am mai cunoscut, cred, izbucnește într-un final. 

— Andy Defresne, spun eu, prezentându-mă. lar ea este... 

— Catherine, spuse Viv, refuzându-mi ajutorul. 

— Unul dintre asistenții noștri, intervin eu, asigurându-mă că 
nu se va mai uita de două ori la ea. 

— Dr. Arnold Minsky, spune el, dând mâna cu Viv. Pe pisica 
mea o chema Catherine. 

Viv dă din cap cât mai drăguţ posibil, uitându-se la restul 
încăperii ca să evite altă conversaţie. 

Are o canapea tapiţată, o pereche de scaune cu spătar înalt, 
asortate, și o panoramă extraordinară a centrului din Arlington 
dincolo de ferestrele aliniate în dreapta biroului său. Om de 
știință pe viaţă, Minsky se întoarce la biroul acoperit de teancuri 
de hârtii, cărți și articole de revistă, așezate meticulos după 
mărime. Ca și munca lui, fiecărei molecule i se ţine evidenţa. In 
timp ce mă așez pe scaunul din fața lui, Viv alege scaunul de 
lângă fereastră, care oferă vederea perfectă spre strada 
aglomerată din faţă. Deja se uită după Janos. 

Mă uit pe pereţi. Spre surprinderea mea, spre deosebire de 
obișnuitul altar al ego-ul din D.C., pereţii lui Minsky nu sunt 
acoperiți cu diplome, poze cu celebrităţi, nici măcar o tăietură 
de ziar. Acestea nu sunt lucruri folositoare pe aici. Minsky nu 
mai încearcă să dovedească faptul că aici e locul lui. 

Totuși, fiecare univers are propria monedă. Pereţii de pe 
ambele părți sunt acoperiţi cu biblioteci încastrate, de la podea 
la tavan, pline cu sute de cărți și texte academice. Copertele 
sunt toate uzate, și îmi dau seama repede că ăsta e și scopul. În 


297 


Congres, realizările cele mai importante sunt faima și statutul. 
In știință, este cunoașterea. 

— Cine e acolo cu dumneavoastră în poză? întreabă Viv, 
arătând spre o ramă argintie cu gust, cu Minsky stând lângă un 
bărbat bătrân cu păr creţ și o expresie întrebătoare pe faţă. 

— Murray Gell-Mann, spune Minsky. Câștigătorul Premiului 
Nobel... 


Îmi plimb limba de-a lungul obrazului. Statutul există peste 
tot. 


— Așadar, cu ce vă pot ajuta astăzi? întreabă Minsky. 
— De fapt, spun eu, ne gândeam că v-am putea pune niște 
întrebări despre neutrino... 


298 


65. 


— l-ai văzut? întrebă Janos, ţinând telefonul într-o mână și 
volanul sedanului cu cealaltă. 

Traficul de dimineaţă nu fusese aglomerat, chiar și pentru 
Washington, dar în acest punct, până și cea mai mică întârziere 
era suficientă să îl înfurie. 

— Cum arătau? întrebă el. 

— Sunt pierduţi, spuse asociatul său. Harris abia putea să 
scoată o frază, iar fata... 

— Viv. 

— O tinerică furioasă. Puteai simți asta în aer. Era gata să îi 
smulgă capul. 

— A spus Harris ceva? 

— Nimic din ceea ce nu știi. 

— Dar erau acolo? întrebă Janos. 

— Sigur. Chiar au urcat la biroul șefului - nu că le-a folosit la 
ceva, spuse bărbatul. 

— Deci ai avut grijă de tot? 

— Tot ce ai cerut. 

— Și au crezut? 

— Chiar și chestia cu Dinah. Spre deosebire de Pasternak, eu 
duc treburile până la capăt. 

— Eşti un adevărat erou, spuse Janos cu prefăcătorie. 

— Da, bine... nu uita să îi spui șefului tău asta. Printre 
împrumuturi, operaţii și toate celelalte datorii... 

— Cunosc foarte bine situaţia ta financiară. De aceea... 

— Nu spune că e vorba de bani, la naiba cu banii; e mai mult 
de atât. Ei au cerut-o. Chiar au cerut-o. Aroganţa... indiferența... 
Oamenii cred că lucrurile astea nu se observă. 

— După cum spuneam, te înțeleg perfect. De aceea te-am 
abordat de la început. 

— Bun, pentru că nu am vrut să crezi că orice lobby-ist se 
implică doar pentru bani. Este un stereotip care deranjează. 

Janos tăcu. In multe feluri, asociatul său nu era prea diferit de 
sedanul strălucitor pe care îl conducea - foarte strident și nu 
prea adecvat. Dar conform logicii pentru care alesese mașina, 


299 


unele lucruri sunt necesare ca să te pierzi în mulţime în 
Washington. 

— Au spus încotro se îndreaptă? întrebă Janos. 

— Nu, dar am o idee... 

— Și eu, spuse Janos, luând-o la dreapta și oprind în parcarea 
subterană. Îmi pare bine să te văd, îi strigă el paznicului de 
lângă parcarea angajaţilor. 

Paznicul îi zâmbi cald. 

— Eşti unde ţi-am zis? întrebă colegul lui la telefon. 

— Nu îţi face griji unde sunt, îi răspunse Janos. Tu 
concentrează-te pe Harris. Dacă mai sună, trebuie să ai ochii și 
urechile ciulite. 

— Cu urechile te ajut eu, răspunse Barry cu vocea lui 
stridentă. Ochii au fost mereu problema. 


66. 


— Și pentru ce vă trebuie? întreabă dr. Minsky, desfăcând o 
agrafă și lovind-o ușor de biroul său. 

— Doar informaţii de bază, spun eu, ca să animez dialogul. 
Avem un proiect pe care îl studiem... 

— Un nou experiment cu neutrino? întrerupe Minsky, evident 
entuziasmat. 

E încă domeniul său preferat, așa încât dacă există niște date 
noi, vrea să fie primul care să testeze jucăriile întâi. 

— N-am putea spune, răspund eu. Se află încă în fază 
incipientă. 

— Dar dacă sunt... 

— E vorba de un prieten al domnului congresmen, întrerup 
eu. Nu este pentru publicul larg. _ 

Omul acesta are două doctorate. Intelege aluzia. 
Congresmenii le fac favoruri prietenilor lor în fiecare zi. De 
aceea adevăratele știri de la Capitoliu nu sunt niciodată în ziare. 
Dacă Minsky mai vrea niște favoruri de la noi, știe că trebuie să 
ne ajute cu asta. 

— Neutrino deci, așa? întreabă el într-un final. 

Zâmbesc. La fel face și Viv, dar când își întoarce ușor capul 
spre fereastră, îmi dau seama că încă se uită după Janos. Nu 
putem să i-o luăm înainte fără un avantaj. 

— Hai să spunem așa, spune Minsky, luându-și repede aerul 
de profesor. Ține agrafa desfăcută ca pe un mic indicator, după 
care arată de sus în jos, de la tavan la podea. In timp ce noi 
stăm aici, cincizeci de miliarde - nu milioane - cincizeci de 
miliarde de neutrino vin dinspre soare, trec prin craniul vostru, 
vă străbat corpul, ies din degetele de la picioare și coboară cele 
nouă etaje de sub noi. Nu se opresc totuși acolo - vor continua 
să străbată fundaţia de beton a clădirii, direct spre centrul 
pământului, prin China, și apoi spre Calea Lactee. Credeţi că 
doar staţi aici cu mine, dar de fapt sunteţi bombardaţi chiar 
acum. Cincizeci de miliarde de neutrino. În fiecare secundă. 
Trăim într-o mare de neutrino. 

— Dar sunt ca și protonii? Electronii? Ce sunt? 


301 


Privește în jos, încercând să nu se strâmbe. Pentru omul 
educat, nu e nimic mai rău decât un nespecialist. 

— În lumea subatomică, există trei particule care au masă. 
Primele și cele mai grele sunt cuarcii, care formează protoni și 
neutroni. Apoi, sunt electronii și cei înrudiţi cu ei care sunt chiar 
mai ușori. Și, în cele din urmă, neutrino, care sunt incredibil de 
ușori, încât există persoane care se îndoiesc și care susțin că nu 
au deloc masă. 

Dau din cap, însă el știe că m-am pierdut. 

— lată care e sensul, adaugă el. Poţi calcula masa a tot ceea 
ce vezi printr-un telescop, însă când aduni toată acea masă, 
reprezintă totuși abia zece la sută din ceea ce înseamnă 
universul. Mai rămân nouăzeci la sută care nu sunt luați în 
consideraţie. Deci unde sunt cei nouăzeci la sută care lipsesc? 
Așa cum au spus fizicienii timp de zeci de ani: unde este masa 
care lipsește a Universului? 

— Neutrino? șoptește Viv, obișnuită să fie elevă. 

— Neutrino, spune Minsky, îndreptând agrafa în direcţia ei. 
Bineînţeles, probabil că nu reprezintă toate cele nouăzeci la 
sută, dar o porţiune... ei sunt primii candidați. 

— Deci dacă studiază cineva neutrino, încearcă să... 

— ... să deschidă lada cu cele mai mari comori, completează 
Minsky. Acei neutrino în care înotăm aici chiar acum au fost 
produși în urma Big Bang-ului, a supernovelor și chiar în timpul 
fuziunii, în mijlocul soarelui. Aveţi vreo idee ce au toate aceste 
lucruri în comun? 

— Explozii mari? 

— Creaţie, insistă el. De aceea încearcă fizicienii să le 
înţeleagă, și de aceea le-au acordat Premiul Nobel lui Davis și 
Kohiba acum câţiva ani. Dezlegi misterul particulelor de 
neutrino și poţi dezlega misterul despre natura materiei și 
evoluţia universului. 

E un răspuns frumos, dar nu mă aduce deloc mai aproape de 
întrebarea mea adevărată. E timpul să fiu direct. 

— Ar putea fi folosiţi pentru realizarea unei arme? 

Viv își întoarce privirea de la fereastră; Minsky își înclină ușor 
capul, scrutându-mă cu ochi de savant. Aș putea să stau în faţa 
unui geniu, dar nu trebuie să fii unul ca să îţi dai seama că e 
ceva la mijloc. 

— De ce i-ar folosi cineva drept armă? 


302 


— Nu spun că sunt - vrem doar... vrem să știm dacă pot fi. 

Minsky lasă agrafa și își pune palma pe birou. 

— Mai exact, ce tip de proiect este acesta, domnule 
Defresne? 

— Poate că ar trebui să îl las pe domnul congresmen să 
clarifice asta, spun eu, încercând să dezamorsez tensiunea. Insă 
tot ce fac e să scurtez timpul de amorsare. 

— Poate ar fi mai bine să îmi arătaţi chiar propunerea pentru 
proiect, spune Minsky. 

— Mi-ar plăcea, dar acum este confidenţial. 

— Confidenţial? 

— Da, domnule. 

Bomba mai are puţin și explodează. Minsky nu se mișcă. 

— Ascultaţi, pot fi sincer cu dumneavoastră? 

— Ce idee inovatoare! 

Folosește sarcasmul ca un ghiont mental. Mă  foiesc 
intenţionat în scaun și mă prefac că el deţine controlul. Mă dau 
lovit. Are el douăzeci de ani în plus față de mine, dar am jucat 
acest joc cu cei mai buni manipulatori ai lumii. Minsky e doar 
cineva care a luat nota 10 la fizică. 

— Bun, încep eu. Acum patru zile, biroul nostru a primit o 
propunere preliminară pentru amenajarea unei clădiri 
ultramoderne de cercetare în domeniul neutrino. A fost livrată 
personal acasă la domnul congresmen. 

Minsky se joacă acum cu agrafa, convins că îi sunt oferite 
date confidenţiale. 

— Cine a făcut propunerea? Guvernul sau armata? întreabă 
el. 

— De ce întrebaţi asta? 

— Nimeni altcineva nu își poate permite. Știţi cât de mult 
costă toate astea? Companiile private nu pot face față. 

Eu și Viv schimbăm din nou priviri, gândindu-ne din nou la 
compania Wendell, sau cine or fi ei cu adevărat. 

— Ce îmi puteţi spune despre proiect? 

— După cum spun ei, este pur și simplu orientat spre scopuri 
științifice, însă când cineva construiește un laborator nou-nouț 
la doi kilometri sub pământ, acest lucru tinde să atragă atenţia. 
Din cauza părților implicate, vrem să ne asigurăm că, peste zece 
ani, acest lucru nu se întoarce împotriva noastră. De aceea 
dorim să știm, în cel mai rău caz, ce pagube poate aduce? 


303 


— Deci au încercat cu o mină veche, ha? întreabă Minsky. 

Nu pare surprins. 

— De unde știți? răspund eu. 

— E singurul mod de a face asta. Laboratorul Kamioka din 
Japonia este într-o mină veche de zinc... Sudbury, din Ontario 
este într-o mină de cupru... Ştiţi cât costă să sapi o groapă așa 
adâncă? Dacă nu folosești o mină veche, adaugi între doi și zece 
ani proiectului, plus miliarde de dolari. 

— Dar de ce trebuie de fapt să coboare sub pământ? întreabă 
Viv. 

Minsky pare aproape enervat de întrebare. 

— E singura cale de a proteja experimentul de radiaţiile 
cosmice. 

— Radiațiile cosmice? întreb eu sceptic. 

— Bombardează mereu pământul. 

— Radiațiile cosmice? 

— Îmi dau seama că poate sună puţin știinţifico-fantastic, 
spune Minsky, dar gândiţi-vă așa: când zburaţi cu avionul, dintr- 
o parte în cealaltă a Americii, este echivalentul a una sau două 
radiografii toracice. De aceea companiile aeriene fac analize 
regulate însoţitoarelor de bord să vadă dacă nu sunt însărcinate. 
Suntem îmbăiaţi în tot felul de particule chiar acum. Deci de ce 
să te duci cu știința în subteran? Pentru că nu există zgomot de 
fond. Aici, cadranul ceasului dumneavoastră emană radiu - chiar 
și cu cea mai bună protecţie de plumb, există interferenţe peste 
tot. E ca și cum ai încerca să faci o operaţie pe cord deschis în 
timpul unui cutremur. Dedesubtul scoarței pământului, zgomotul 
radioactiv este eliminat, și de aceea este unul dintre locurile 
unde particulele neutrino pot fi detectate. 

— Deci faptul că laboratorul este în subteran... 

— ... este o necesitate, în mare măsură, spune Minsky. E 
singurul loc unde să reușești. Fără mină, nu există proiect. 

— Amplasare, amplasare, amplasare, murmură Viv, uitându- 
se la mine. _ 

Pentru prima oară în trei zile, lucrurile încep să aibă sens. În 
tot acest timp, am crezut că își doreau mina pentru a ascunde 
proiectul, însă, de fapt, aveau nevoie de aceasta pentru ca 
proiectul să meargă. De aceea voiau ca Matthew să introducă 
mina în proiectul de lege. Fără mină, nu aveau nimic. 


304 


— Bineînţeles, ceea ce contează cu adevărat este ce fac 
acolo, subliniază Minsky. Aveţi o schemă? 

— Am... dar... este la domnul congresmen, spun eu, mirosind 
o portiţă de ieșire. Dar îmi aduc aminte cea mai mare parte - 
era această sferă uriașă din metal cu toate chestiile astea 
numite tuburi de fotomultiplicator... 

— Un detector de neutrino, spune Minsky. Umpli rezervorul cu 
apă grea, așa încât să oprești - prin urmare să detectezi - 
neutrino. Problema este că, în timp ce particulele de neutrino 
circulă și interacționează cu alte particule, își schimbă 
identitatea, alcătuind diferite „arome” de neutrino. E un fel de 
Jekyll și Hyde. Asta îi face așa de greu de detectat. 

— Deci tuburile sunt pentru observaţie? 

— Gândiţi-vă la ele ca la un uriaș microscop protejat. Este un 
efort costisitor. Doar câteva există în lume. 

— Dar magnetul? 

— Ce magnet? 

— Era un hol îngust cu un magnet imens și niște conducte 
lungi din metal de-a lungul întregii camere. 

— Aveau un accelerator acolo? întreabă Minsky, confuz. 

— N-am idee, singurul lucru în plus pe acolo era o ladă mare 
cu eticheta „Tungsten”. 

— Un bloc de tungsten. Sună a un accelerator, dar... 

Se întrerupe și devine ciudat de tăcut. 

— Ce? Ce s-a întâmplat? 

— Nimic - doar că, dacă ai un detector, nu prea pui și un 
accelerator. Zgomotul unuia... ar interfera cu celălalt aparat. 

— Sunteţi sigur? 

— Când vine vorba de neutrino... este un domeniu care se 
dezvoltă așa mult... că nimeni nu e sigur de nimic. Dar până 
acum, ori studiezi existenţa particulelor de neutrino, ori 
mișcarea acestora. 

— Atunci, ce se întâmplă dacă pui un detector și un 
accelerator împreună? 

— Nu știu, spune Minsky. N-am mai auzit pe nimeni să facă 
asta. 

— Dar dacă ar face asta... la ce ar putea folosi? 

— Academic sau... 

— De ce ar dori asta guvernul sau armata? întreabă Viv, 
punând punctul pei. 


305 


Uneori, e nevoie de un copil ca să pună capăt pălăvrăgeilii 
inutile. Minsky nu e deloc șocat. Ştie ce se întâmplă când 
guvernul își bagă nasul în știință. 

— Există în mod clar câteva aplicaţii în domeniul apărării, 
începe el. Pentru asta nu e nevoie de accelerator, însă dacă vrei 
să știi dacă o anumită ţară deţine arme nucleare, poţi trimite un 
avion fără pilot prin ţara respectivă, să iei o mostră de aer, după 
care să foloseşti  „liniștea” minei pentru a măsura 
radioactivitatea din mostra de aer. 

E o teorie bună, însă dacă ar fi așa simplu, Wendell - sau cine 
sunt - ar fi cerut mina de la subcomitetul de Apărare. Insă, dacă 
au încercat să se furișeze prin intermediul lui Matthew și al 
subcomitetului de Alocări Interne, înseamnă că joacă murdar - 
ceea ce presupune că au pus mâna pe ceva ce nu vor să facă 
public. 

— Dar ce puteţi să-mi spuneţi despre fabricarea de arme... 
sau bani? întreb eu. 

Pierdut în gânduri, Minsky răsucește vârful agrafei prin perii 
bărbii. 

— Există clar posibilitatea armelor... dar ceea ce aţi spus în 
legătură cu banii... vă referiţi la propriu sau la figurat? 

— Poftim? 

— Asta se află la baza naturii particulelor de neutrino. Nu poţi 
vedea un neutrino cum vezi un electron. Nu se depistează la 
microscop - e ca o fantomă. Singura cale de a-i vedea e să le 
observi interacţiunea cu alte particule atomice. De exemplu, 
când un neutrino atinge nucleul unui atom, generează un 
anumit tip de radiaţie, precum o explozie sonică optică. Tot ce 
putem vedea este explozia, ceea ce ne dovedește că particula 
de neutrino a fost acolo. 

— Deci măsuraţi reacţia atunci când cele două intră în 
coliziune, spune Viv. 

— Exact - problema este că, atunci când o particulă de 
neutrino te atinge, te și schimbă. Unii spun că e din cauza 
faptului că neutrino își schimă mereu identitatea. Alţii vin cu 
ipoteza că atomul este cel care se schimbă când există o 
coliziune. Nimeni nu știe răspunsul - cel puţin, nu încă. 

— Ce are asta de-a face cu fabricarea banilor? întreb eu. 

Spre surprinderea noastră, Minsky rânjește. Barba sa de 
culoarea sării se mișcă și ea. 


306 


— Aţi auzit vreodată de transmutațţie? 

Eu și Viv abia ne mișcăm. 

— Ca regele Midas? întreb eu. 

— Midas... toată lumea pomenește mereu de Midas, râde 
Minsky. Nu vă place pur și simplu când ficţiunea este primul pas 
al științei? 

— Deci neutrino se poate folosi pentru alchimie? întreb eu. 

— Alchimie? răspunde Minsky. Alchimia este o filosofie 
medievală. Transmutaţia este știință - transformă un element în 
altul printr-o reacţie subatomică. 

— Nu înţeleg. Cum pot particulele de neutrino...? 

— Gândiţi-vă la ce v-am spus. Jekyll și Hyde. Neutrino încep 
ca o aromă, apoi se transformă în alta. De aceea ei ne spun 
anumite lucruri despre natura materiei. Uite... adaugă el, 
deschizând sertarul de sus din stânga biroului. Cotrobăie un 
moment, apoi îl închide și deschide sertarul de dedesubt. Bun, 
aici... 

Scoțând o folie laminată de hârtie, o trântește pe birou, 
dezvăluind un tabel cu niște căsuțe familiare. Tabelul periodic al 
elementelor. 

— Presupun că l-aţi mai văzut înainte, spune el, arătând spre 
elementele numerotate. Unu - hidrogen; doi - heliu; trei - litiu... 

— Tabelul periodic. Știu ce reprezintă, insist eu. 

— A, da? Se uită din nou în jos, ascunzându-și zâmbetul. 
Găsiţi clorul, adaugă el într-un final. 

Eu și Viv ne aplecăm în faţă în scaunele noastre, căutând prin 
tabel. Viv e mai aproape de orele de chimie din clasa a zecea. Işi 
înfige degetul în locul unde se află literele CI. Clor. 


17 
C1 


— Numărul atomic șaptesprezece, spune Minsky. Masa 
atomică 35,453(2)... clasificare nemetale... culoare galbenă- 
verzuie... grupul halogen. Ați auzit de el, nu? 

— Bineînţeles. 

— Ei bine, cu ani în urmă, într-unul dintre primele detectoare 
de neutrino, au umplut un rezervor de trei sute șaptezeci și opt 
de mii de litri de clor. Mirosul era îngrozitor. 


307 


— Ca la o curăţătorie chimică, spune Viv. 

— Exact, confirmă Minsky, plăcut surprins. Acum, nu uitaţi, 
puteţi vedea particulele de neutrino numai când se ciocnesc de 
alți atomi - acela e momentul magic. Astfel încât, atunci când 
particulele de neutrino au intrat în plin într-un atom de clor, 
fizicienii au început să găsească dintr-odată... 

Minsky arată pe tabelul periodic, apăsând cu agrafa pe căsuţa 
de lângă. Numărul atomic optsprezece. 


17 18 
CI Ar 


— Argon, spune Viv. 

— Argon, repetă el. Simbol atomic Ar. De la șaptesprezece la 
optsprezece. Un proton în plus. O căsuţă la dreapta pe tabelul 
periodic. 

— Staţi puţin, deci vreţi să spuneţi că atunci când particulele 
de neutrino s-au ciocnit de atomii de clor, s-au schimbat toţi în 
argon? întreb eu. 

— Toţi? Ce norocoși am fi... Nu, nu, nu - era vorba de un 
singur atom mic de argon. Unul. La fiecare patru zile. E un 
moment extraordinar, și în întregime arbitrar, Dumnezeu să 
binecuvânteze haosul. Neutrino lovește, și uite aşa, 
șaptesprezece devine optsprezece... Jekyll devine Hyde. 

— lar asta se întâmplă chiar acum în aerul din jurul nostru? 
întreabă Viv. Adică, n-aţi spus că particulele de neutrino sunt 
peste tot? 

— Nu putem constata aceste reacţii cu toate interferențele 
din jur. Dar atunci când este izolat în accelerator, iar 
acceleratorul este protejat sub pământ... și dacă ţintești exact 
cu o rază de neutrino... ei bine, nimeni nu a ajuns prea aproape 
de asta, însă gândiţi-vă ce s-ar întâmpla dacă ai putea să Îi 
controlezi. Alegi un element cu care vrei să lucrezi; îl pui lângă 
căsuta de la dreapta tabelului periodic. Dacă ai putea face 
asta... 

Stomacul mi se contractă. 

— ... ai putea să transformi plumbul în aur. 

Minsky scutură din cap - și apoi începe să râdă. 

— Aur? întreabă el. De ce ai vrea să faci aur? 


— M-am gândit la Midas... 

— Midas e o poveste de copii. Gândiţi-vă la realitate. Aurul cât 
costă? Trei sute... patru sute de dolari uncia? Te duci și cumperi 
un colier și o brățară, sunt sigur că vor fi foarte drăguțe - 
drăguţe și limitate. 

— Nu sunt sigur că... 

— Uitaţi de mitologie. Dacă ai avea puterea de a transmuta, 
ai fi un prost să faci aur. În lumea de azi, există elemente mult 
mai valoroase. De exemplu... 

Minsky înţeapă din nou tabelul periodic cu agrafa. Simbolul 


atomic Np. 
Np 


— Ăsta nu e nitrogen, nu? întreb eu. 

— Neptuniu. 

— Neptuniu? 

— Numit după planeta Neptun, explică Minsky, veșnicul 
profesor. 

— Ce este? întreb eu, întrerupându-l. 

— Ah, dar uitaţi partea importantă, spune Minsky. 
Preocuparea nu e ce este, ci ceea ce ar putea fi... 

Minsky își mută pentru ultima oară agrafa pe elementul de la 


dreapta. 
93 94 
Np Pu 

— Pu? 


— Plutoniu, spune Minsky, căruia râsul i-a dispărut demult. În 
lumea de azi, este în mod evident cel mai valoros element de pe 
tabel. Ridică privirea să se asigure că înțelegem. Uraţi bun venit 
noii atingeri a lui Midas. 


67. 


Spălându-se pe mâini la toaleta de la etajul patru, Lowell se 
uita în diagonală la prima pagină din Washington Post, la 
secţiunea de stil, aflată jos, pe gresie, apoi se uită la cabina cea 
mai apropiată. Nu era nimic nou - în fiecare dimineaţă, un coleg 
încă necunoscut își începea ziua cu secţiunea de stil, după care 
o lăsa în urmă la dispoziţia tuturor. 

Pentru Lowell, care de obicei nu citea nimic altceva decât 
articolele pe care i le pregătea personalul, era un ritual care se 
împiedica de linia fină ce desparte comoditatea de igiena 
defectuoasă. De aceea, chiar și cu ziarul acolo, nu se apleca 
niciodată să îl ridice. Nici măcar o dată. Ştia ce făceau alţii când 
îl citeau. Și unde le umblaseră mâinile. „Dezgustător”, hotărâse 
el demult. 

Bineînţeles, anumite lucruri aveau un precedent. De exemplu, 
când verifica secţiunea scandaloasă de bârfă din Post, „Sursa de 
încredere”, ca să se asigure că numele lui nu era acolo. 
Intenţionase să se uite în această dimineaţă, dar nu avusese 
timp. Abia trecuseră trei zile de când îl văzuse ultima oară pe 
Harris. Numărase cel puțin patru reporteri în restaurant în acea 
noapte. Până acum, totul fusese liniștit, dar oricare dintre ei ar fi 
putut să scape ceva în legătură cu întâlnirea sa cu Harris. Numai 
din acest motiv, merita să arunce o privire. 

Folosindu-și vârful pantofului ca să prindă colțul de sus al 
ziarului, Lowell îl trase de sub cabină. Ultima pagină era udă, 
lipindu-se ușor în timp ce el încerca să o întoarcă. Lowell încercă 
să nu se gândească la asta, concentrându-se să folosească 
partea laterală a piciorului pentru a da prima pagină. Insă chiar 
atunci când își băgase piciorul înăuntru, ușa de la baie se 
deschise,  trântindu-se de perete. Lowell se întoarse, 
prefăcându-se ocupat la uscătorul de mâini. În spatele lui, 
asistentul său se năpusti înăuntru, abia reușind să-și tragă 
sufletul. 

— William, ce...? 

— Trebuie să citești asta, insistă el, întinzându-i dosarul roșu 
lui Lowell. 


Privindu-și atent asistentul, Lowell își șterse mâinile de 
pantaloni, luă dosarul și îl deschise. Îi luă un moment să se uite 
repede peste fișa informativă oficială. Ochii lui Lowell se făcură 
mari - și în treizeci de secunde, secțiunea de bârfe a ziarului 
dispăru din sfera lui de interes. 


311 


68. 


— Staţi așa, spun eu. Vreți să spuneţi că neutonii se pot lovi 
de... 

— Neptuniu... spune Minsky. 

— ... neptuniu, și se creează dintr-odată o rezervă de 
plutoniu? 

— Nu spun că s-ar fi făcut - cel puţin, nu încă -, dar n-aș fi 
surprins să lucreze cineva în această direcţie... măcar teoretic. 

Vorbește cu calmul cuiva care crede că totul este încă 
teoretic. Eu și Viv știm mai bine însă. Am văzut cu ochii noștri. 
Sfera... acceleratorul... chiar și  tetracloretilena... Asta 
construiește Wendell acolo - de aceea au vrut să menţină totul 
secret. Dacă se află că încearcă să creeze plutoniu... nici nu ar 
mai apuca să demareze procesul. 

— Dar nimeni nu poate s-o facă încă, nu? întreabă Viv, 
încercând să se convingă singură. Nu e posibil... 

— Nu spune asta pe aceste holuri, o tachinează Minsky. 
Teoretic, totul e posibil. 

— Să nu ne mai gândim dacă este posibil sau nu, zic eu. 
Presupunând că se poate face, cât de fezabil este să o pui în 
practică? E neptuniul accesibil sau este la fel de greu de găsit? 

— Asta e întrebarea vitală, spune Minsky, punându-mi agrafa 
pe umăr, ca și cum m-ar fi făcut cavaler. În cea mai mare parte, 
este un metal rar de pământ, dar neptuniu-237 este un produs 
derivat din reactoarele nucleare. Aici, în SUA, întrucât nu 
reprocesăm combustibilul nuclear folosit, e greu să pui mâna pe 
el. Dar în Europa și în Asia, se reprocesează cantităţi masive. 

— Și asta e rău? 

— Nu, ceea ce e rău este că monitorizarea globală a 
neptuniului a început abia în 1999. Prin asta, zeci de ani de 
neptuniu nemonitorizat au rămas neconsemnați. Cine știe ce s-a 
întâmplat în acei ani? Oricine ar putea avea acum neptuniu. 

— Deci se află undeva în lume? 

— Bineînţeles, spune Minsky. Dacă știi unde să te uiţi, există o 
groază de neptuniu neconsemnat pe care îl poate lua oricine. 

In timp ce îmi dau seama de consecinţe, mă foiesc în scaun, 
ștergându-mi palmele transpirate de marginile tapiţate ale 


312 


scaunului. În urmă cu câteva minute, mă prefăceam că sunt 
stânjenit, dar acum nu mai fac asta. Indiferent din ce ramură a 
guvernului face parte Wendell Mining, veștile nu sunt prea bune. 

— Pot să vă pun o întrebare? spune Viv. Am auzit ce aţi spus - 
știu că e posibil și îmi dau seama că neptuniul se poate găsi -, 
dar, doar așa, pentru o secundă, putem să vorbim despre 
probabilitaţi? Adică aceea de a studia neutrino - este un 
domeniu mic, nu-i așa? Există doar o mână de oameni care sunt 
capabili să pună pe picioare așa ceva... Așa încât, atunci când 
trageţi linie și vă uitaţi la comunitatea neutrino, dumneavoastră 
nu ați... nu aţi afla dacă se petrece așa ceva? 

Minsky își scarpină din nou barba. Nu are abilitatea să 
înţeleagă panica lui Viv, însă întrebarea o înțelege. 

— Aţi auzit vreodată de dr. James A. Yorke? întreabă el în cele 
din urmă. 

Amândoi clătinăm din cap. Eu abia stau locului. 

— Este părintele teoriei haosului - chiar el a inventat 
termenul, continuă Minsky. Aţi auzit de această metaforă, nu? 
Că un fluture care bate din aripi în Hong Kong poate cauza un 
uragan în Florida? Ei bine, după cum spune Yorke, asta 
înseamnă că dacă există chiar și un singur fluture despre care 
nu știi, este imposibil să prezici vremea pe termen lung. Un 
fluturaș mic. Și, după cum spune cercetătorul, va exista 
întotdeauna un fluture. 

Cuvintele lovesc ca un sac plin de pietre. L-am convins pe 
Matthew să dea din aripi... iar acum eu și Viv suntem prinși în 
vârtej. 

— E o lume mare, adaugă Minsky, privind-o pe Viv. Nu pot să 
țin socoteala tuturor din domeniul meu. Inţelegeţi ce spun, 
domnişoară... îmi cer scuze, îmi mai spuneți o dată numele 
dumneavoastră? 

— Ar trebui să plecăm, spun eu, sărind în picioare. 

— Am crezut că domnul congresmen vine și el, spune Minsky 
în timp ce ne îndreptăm spre ușă. 

— Am aflat deja ceea ce doream. 

— Dar ședința... 

E de-a dreptul uimitor. Tocmai am făcut niște aluzii nu prea 
bine camuflate despre un proiect guvernamental care ar putea 
crea plutoniu, iar el este preocupat că nu are prilejul să se 


313 


întâlnească faţă în faţă cu un congresmen. Dumnezeule, ce nu e 
în regulă cu acest oraș? 

— O să am grijă să îi spun cât de mult ne-aţi ajutat, adaug eu, 
deschizând ușa și făcându-i loc lui Viv să iasă. 

— Transmitetți-i salutările mele, strigă Minsky. 

Nu mai spune nimic, dar noi suntem deja pe hol, alergând 
spre lifturi. 

— Unde mergem? întreabă Viv. 

În singurul loc unde Janos nu crede că am putea să mergem. 

— La Capitoliu. 


314 


69. 


— Nu înţeleg, spuse William grăbindu-se pe scara circulară. 
Unde mergem? 

— Unde crezi? întrebă Lowell, trecând de semnul ce indica 
primul etaj și continuând spre subsol. 

— Nu, adică, în afară de parcare. Unde mergem după aia? N- 
ar trebui să spunem cuiva? 

— Ce să le spunem? Că știm cine deţine cu adevărat Wendell? 
Că nu sunt cine spun ei că sunt? Desigur, sunt legaţi de Janos, 
dar până nu aflăm restul, nu ne ajută cu nimic. Nu e nimic de 
spus. 

— Și asta unde ne duce? 

— Nu pe noi ne duce, spuse Lowell. Pe mine. 

Sărind ultimele trepte și împingând ușa de la subsol, Lowell se 
năpusti în parcare. Nu trebui să se ducă prea departe. 
Procurorul general adjunct are un loc păstrat chiar în faţă. Dacă 
dorea, putea fi în mașină în patru secunde. Insă, cu toate astea, 
ezită, verificând să vadă dacă Janos nu îl aștepta. 

Audiul argintiu era gol. 

Apăsând un buton, Lowell descuie mașina și intră. 

— Ce faci? întrebă William în timp ce Lowell încerca să-și 
închidă portiera. 

— Mă duc să văd un prieten, spuse Lowell pornind motorul. 

Nu minţea. Îl cunoștea pe Harris de mai mult de zece ani - 
amândoi lucraseră în biroul senatorului Stevens. De aceea Janos 
venise întâi la el. 

Încercase deja la locul de muncă al lui Harris, acasă, și îl 
căutase pe ambele telefoane mobile. Dacă Harris se ascundea, 
exista un singur loc unde putea fi - unicul loc pe care îl știa cel 
mai bine. lar acum, să-l găsească pe Harris era singura cale de a 
afla și restul poveștii. 

— De ce nu iei și pe cineva care să te acopere? întrebă 
William. 

— Pentru ce? Ca să îmi interogheze prietenul? Crede-mă, știu 
cum gândește Harris. Vreau să vorbească, nu să se panicheze. 

— Dar, domnule... 

— La revedere, William. 


315 


Trăgând tare, Lowell închise portiera și apăsă pe acceleraţie. 
Mașina demară în trombă. Refuzând să se gândească prea mult 
la asta, Lowell își reaminti cu cine are de-a face. Dacă apărea cu 
agenţi înarmaţi la Capitoliu - chiar și fără a lua în consideraţie 
scena pe care ar crea-o - lui Harris nu i-ar plăcea deloc. 

Pornind radioul, Lowell se cufundă în zumzetul deconectant al 
discuţiilor radiofonice. Bunicii lui îi plăcea foarte mult radioul și, 
chiar și acum, Lowell îl folosea, cum spunea și bunica lui, „ca să 
își recapete calmul”. În timp ce în mașină se auzeau ultimele 
știri, Lowell inspiră în sfârșit adânc. Timp de un minut întreg, 
uită de Harris, Wendell și restul haosului din capul său. Însă, 
drept urmare, nu văzu sedanul negru care era în urma lui la 
vreo câţiva zeci de metri în timp ce ieși din garaj la lumina zilei. 


70. 


„— Crede-mă, știu cum gândește Harris. Vreau să vorbească, 
nu să se panicheze. 

— Dar, domnule... 

— La revedere, William.” 

Ascuns în spatele unor rânduri de mașini, într-un loc de 
parcare din apropiere, Janos asculta schimbul de replici stând pe 
scaunul șoferului în sedanul său negru. Cuta de pe fruntea lui 
Lowell... disperarea de pe fața lui... chiar și umerii încovoiaţi ai 
asistentului său. Lowell îi ceruse lui William să păstreze tăcerea, 
dar el încă protesta. Janos își miji ochii, concentrându-se foarte 
mult asupra umerilor aduși ai lui William. De la această distanţă 
era greu să vezi bine ceva. Cutele cămașii sale albe, mototolite 
arată că le poartă de două ori ca să mai economisească niște 
bani. Însă cureaua nou-nouţă... Gucci... mama și tata i-o 
cumpăraseră. E băiat de bani gata - ceea ce înseamnă că o să 
urmeze instrucțiunile șefului. 

— Eu ţi-am spus că Lowell n-o să stea locului... nu se 
gândește la nimeni în afară la el, spuse Barry la telefon. 

— Liniște! ameninţă Janos. 

Nu-i plăcea să vorbească cu Barry - paranoia sa era 
exagerată, chiar dacă reprezenta un buton pe care îl putea 
apăsa ca să-l facă să se supună. Cu toate astea, trebuia să 
recunoască, Barry avea dreptate în legătură cu Lowell. 

Ceva mai încolo, Lowell își închise portiera. Cauciucurile 
scrâșniră în timp ce pleca din parcare. Timp de câteva secunde, 
William zăbovi, lungindu-și gâtul în timp ce își privea șeful cum 
dispare... apoi se îndreptă într-un final spre scări. 

Janos întoarse cheia în contact. Sedanul tuși, dar Janos se uită 
repede în jos, punându-și mâna pe bord. „Tipic”, se gândi el. Nu 
mergea bine la ralanti. Mecanismul cu came avea nevoie de mai 
multă forță. 

— Ar fi trebuit să mă suni mai devreme, îi spuse Barry. Dacă 
ai fi venit la mine înainte să te duci la Pasternak... 

— Dacă n-ar fi fost Pasternak, Harris nu ar fi fost băgat în joc. 

— Nu e adevărat. E mai zdruncinat decât crezi tu. Doar vrea 
să te facă să crezi... 


317 


— Continuă să crezi asta, spuse Janos, dându-i lui Lowell un 
mic avans. 

În timp ce Audiul argintiu trecu de colț, Janos apăsă pe 
acceleraţie și ieși după el. 

— Ai idee unde se îndreaptă? întrebă Barry. 

— Încă nu, spuse Janos, părăsind parcarea și ajungând pe 
stradă. 

Chiar în faţa lui se afla un Beetle clasic portocaliu. În faţa altor 
patru mașini, Audiul lui Lowell se strecura prin trafic. lar vreun 
kilometru și jumătate dincolo de toate aceste mașini, la capătul 
Pennsylvania Avenue, domul de la Capitoliu se arcuia pe cer. 

— Eu nu m-aș îngrijora, îi spuse el lui Barry. Nu se duce prea 
departe. 


71. 


— Următorul grup, vă rog! Următorul grup! strigă polițistul de 
la Capitoliu, făcându-ne semn spre intrarea vizitatorilor pe 
partea de vest a Capitoliului. 

Târșâindu-ne picioarele în spatele unui grup de douăzeci de 
liceeni, care purtau șepci de baseball cu însemnul „Viitor 
președinte”, eu și Viv ne ținem capetele plecate și ne ascundem 
ecusoanele sub cămăși. In medie, partea de vest primește patru 
milioane de vizitatori pe an, astfel încât mereu există o mulţime 
dezordonată de turiști cu hărţi și aparate foto. În cele mai multe 
zile, personalul evită această intrare, și exact acesta e motivul 
pentru care suntem aici. 

În timp ce grupul își face loc înăuntru, îmi aduc din nou 
aminte că această clădire este singura din lume fără o intrare 
prin spate - atât partea de vest (de unde se vede promenada), 
cât și partea de est (de unde se vede Curtea Supremă) pretind 
că sunt intrarea din faţă. Asta se întâmplă în special deoarece, 
cu atâția oameni care se cred importanţi, adunaţi într-un singur 
loc, toţi vor să creadă că priveliștea lor minunată e cea mai 
grozavă. Chiar și partea de nord și de sud intră în joc, 
intitulându-se „Intrarea Senatului” și „Intrarea Camerei”. Patru 
părți ale unei clădiri, și niciuna nu este intrarea din spate. Doar 
la Congres. 

Pierduţi printre grupurile de turiști, suntem în singurul loc 
unde nimeni nu ne verifică ecusoanele sau nu se uită la noi mai 
mult de o secundă. Cu toți acești oameni care mișună, tot ce 
putem face e să ne amestecăm printre ei. 

— Puneţi toate aparatele foto și telefoanele pe scannerul cu 
raze X, spune unul dintre gardieni grupului. 

Este o cerere simplă, dar elevii o transformă în secvenţa cu 
ultimele clipe ale Titanicului. Vorbind, plângându-se, mișcându- 
se - o dezordine totală. În timp ce copiii se agită, eu și Viv ne 
strecurăm prin detectorul de metale fără să privim înapoi. 

Rămânem cu acest grup care străbate zona aflată sub tavanul 
imens al rotondei, și deasupra Criptei, în încăperea circulară 
care servește acum drept spaţiu expozițional pentru planuri, 
desene și alte documente de la Capitoliu. Ghidul explică faptul 


319 


că forma rotunjită a Criptei susține din punct de vedere 
structural nu numai rotonda, ci și domul aflat deasupra ei. La 
indicaţia ghidului, toţi cei din grup își lungesc gâtul spre tavan, 
iar eu și Viv ne strecurăm la dreapta, prin ușa de lângă statuia 
lui Samuel Adams. Grăbindu-ne să coborâm o scară lată din 
gresie, îmi bag mâna în cămașă și scot lanţul cu ecusonul. În 
spatele meu, aud ecusonul lui Viv cum îi zornăie la gât. De la 
turiști la membri de personal în mai puţin de un minut. 

— Antidrog... șoptește Viv în timp ce pășim pe ultima treaptă. 

Arată spre dreapta, în depărtare. In faţă, doi polițiști se 
îndreaptă spre noi. Încă nu ne văd, dar nu vreau să îmi asum 
riscul. Apucând-o pe Viv de încheietura mâinii, mă întorc în jurul 
balustradei din marmură și o trag spre dreapta, afară din holul 
principal. Pe un indicator scrie „Nu se efectuează tururi aici”. 
Fug atât de repede pe lângă el, încât aproape îl dărâm. Am mai 
fost pe aici - e încă deschis pentru membrii de personal. Holul 
se termină cu o poartă neagră din fier forjat cu un mic arc 
deasupra. 

— Nu e minunat? o întreb pe Viv, strecurându-mi o nuanţă de 
ironie în voce. 

— Incredibil! spune ea, urmându-mă. 

În spatele porții, sub o casetă dreptunghiulară din sticlă, o 
pânză lungă, neagră este întinsă peste ceea ce arată ca un 
coșciug. Placa din dreapta noastră ne arată că acesta este 
catafalcul din lemn pe care s-au aflat trupurile lui Lincoln, 
Kennedy, LBJ, și ale celor depuși pentru a li se aduce un ultim 
omagiu la Capitoliu. 

În spatele meu, sunetul ghetelor pe podea mă anunţă că 
polițiștii sunt pe cale să treacă. Încercând să arătăm ca niște 
membri de personal, dar simţindu-ne ca niște prizonieri, eu și 
Viv ne ţinem strâns de bare, uitându-ne la mica celulă din beton. 
Situată chiar în centrul clădirii Capitoliului, camera mică, umedă, 
fusese construită iniţial pentru a servi drept mormântul lui 
George și Martha Washington. Astăzi, corpurile lor se află la 
Mount Vernon, iar această cameră este folosită doar pentru 
depozitarea catafalcului. Îmi închid ochii. Poliţiştii se apropie. 
Încerc să rămân atent, dar chiar și în lipsa rămășițelor familiei 
Washington, acest loc înghesuit tot miroase a moarte. 

— Harris, vin... șoptește Viv. 


Pe hol, pașii sunt chiar în spatele nostru. Unul din ei se 
oprește. Se aude un pârâit prin staţia lui. Lângă mine, o aud pe 
Viv cum se roagă. 

— Da, venim imediat, spune unul din polițiști. 

Pașii își măresc viteza - nu e nicio îndoială că se apropie - și 
apoi, pur și simplu, nu se mai aud. 

Ca de obicei, Viv e prima care reacţionează. Întorcându-se, se 
uită în urmă pe hol. 

— Cred că suntem în regulă, spune ea. Da... au plecat. 

Refuzând să mă întorc, eu încă mă ţin de bare. 

— Harris, ar trebui să ne grăbim... 

Știu că are dreptate - aproape am ajuns -, dar în timp ce mă 
uit la vălul negru... privind cum atârnă fără viaţă peste 
catafalcul de aproape o sută cincizeci de ani... nu pot să nu mă 
gândesc că, dacă nu avem grijă, următoarele cadavre de aici 
vor fi ale noastre. 

e 

— Eşti sigur că pe aici trebuie să o luăm? întreabă Viv, 
alergând în fața mea, deși eu ar trebui să îi arăt calea. 

— Mergi, îi spun eu în timp ce o ia la dreapta și ne afundăm 
pe coridoarele de culoarea nisipului, în subsolul din beton. 

Spre deosebire de restul clădirii, holurile de aici sunt înguste 
și înghesuite, un labirint de cotituri aleatorii care ne-au făcut să 
trecem pe lângă sălile de depozitare ale gunoiului, vopselurilor, 
sistemului de ventilaţie și toate tipurile de ateliere de reparaţie, 
de la cele electrice, instalaţii, și până la lifturi. Mai rău este că, 
cu cât înaintăm, cu atât coboară mai mult tavanul, acoperit de 
conducte de aer, de apă și cabluri de toate feluri. Când îl 
aduceam pe Matthew aici, se plângea pentru că trebuia să se 
aplece ca să meargă. Eu și Viv nu avem această problemă. 

— Juri că ţi se pare cunoscut? întreabă Viv în timp ce tavanul 
coboară tot mai mult. 

— Desigur, îi spun eu. 

Nu o condamn pentru faptul că e neliniștită. În zonele mai 
aglomerate, există indicatoare pe perete care să asigure faptul 
că membrii Congresului și ai personalului nu se pierd. Mă uit la 
rețeaua de crăpături de pe pereţi. N-am mai văzut un indicator 
de cel puţin trei minute. Mai mult decât atât, cu cât ne afundăm, 
cu atât se umple holul cu grămezi de echipament aruncat: fișete 


321 


stricate, scaune vechi tapiţate, bobine industriale de cablu, 
coșuri de gunoi pe rotile, chiar și conducte vechi, ruginite. 

N-am mai văzut un om de când am trecut de ultimul semn ce 
indica direcţia liftului. Într-adevăr, ultimul semn de viaţă este 
zumzetul mașinilor din camerele tehnice din jur. Viv se află încă 
în faţa mea, dar luând-o la dreapta, se oprește. Îi aud pantofii 
cum scârțâie pe podeaua plină de praf. In timp ce dau și eu 
colţul în spatele ei, observ că mobila și cablurile sunt puse în 
grămezi mai înalte decât până acum. 

Nu e greu să îi citesc gândurile. Ca în orice cartier rău famat, 
cu cât mergem mai departe, cu atât ar trebui să nu fim singuri. 

— Chiar nu cred că este bine, insistă ea. 

— Nici nu trebuie. 

Crede că iau totul în glumă, dar nu-i așa. 

Repezindu-mă înainte, trec pe lângă vreo șase uși închise la 
dreapta și la stânga. Cele mai multe, la fel ca aproximativ 
nouăzeci la sută din ușile de la Capitoliu, au un semn pe care 
scrie exact ce e înăuntru. „Staţie electrică de transformare.” 
„Publicaţiile informative zilnice ale Senatului.” Există chiar și 
una pe care scrie „Loc pentru fumat”. Pe una nu scrie nimic. La 
asta mă duc - camera ST-56 - o ușă ciudată, fără niciun semn, 
aflată la jumătatea holului, la stânga mea. 

— Asta e? întreabă Viv. Arată ca o debara cu mături. 

— Da? replic eu, băgând mâna în buzunar și scoțând un set 
de chei. Câte debarale cu mături știi tu care au un set dublu de 
încuietori? 

Băgând cheile în fiecare din aceste încuietori, apăs tare pe 
clanță. Ușa e mai grea decât pare - trebuie să împing cu umărul 
cu toată forța ca să o deschid. Ușa cedează, iar eu lovesc 
întrerupătorul cu pumnul și îi arăt în sfârșit lui Viv ce e înăuntru. 

Primul lucru pe care îl observă este tavanul. Spre deosebire 
de conductele din hol pe sub care ești obligat să mergi aplecat, 
ca la un dans de limbo, aici tavanul se ridică la șase metri 
deasupra camerei lungi, spaţioase. Lângă pereţii de un vișiniu 
cald, se află o canapea ciocolatie din piele, de o parte și de alta 
căreia stau două măsuţe asortate în stilul Empire. Deasupra 
canapelei, o colecţie de bărci cu pânze, de jucărie, e fixată de 
perete. Impresia de club pentru domni este accentuată peștele 
de peste trei metri - cred că este un pește spadă - aflat sus, pe 
peretele din stânga. Un sac de crose de golf sta chiar la ușă, iar 


322 


în partea dreaptă a camerei, o hartă enormă, din 1898, a 
Coastei Atlanticului de la golful Chesapeake până la estuarul 
Jupiter. 

Viv se uită de jur împrejurul camerei vreo treizeci de secunde. 

— O ascunzătoare? întreabă ea. 

Eu dau din cap și rânjesc. 

Unii oameni spun că nu mai există secrete la Washington. 
Este o afirmaţie drăguță, demnă de citat. Dar vine în mod 
evident de la cineva care nu are o ascunzătoare. 

In ierarhia puterii, unii membri ai Congresului au rezervate 
spaţii încăpătoare pentru întrunirile comitetelor. Alţii au 
asigurate spaţii mari pentru personalul lor. Câţiva obţin locuri de 
parcare privilegiate lângă Capitoliu. Și foarte puţini își iau șoferi 
personali care să îi facă să pară foarte importanţi. Apoi, mai 
există cei care au ascunzători. 

Acestea sunt cele mai bine păstrate secrete de la Capitoliu - 
sanctuarul privat al vreunui senator care vrea să fugă de 
personal, lobby-iști și grupurile neplăcute de turiști care vor doar 
o poză-mică-vă-rugăm-am-venit-tocmai-până-aici. Cât de private 
sunt? Nici chiar arhitectul Capitoliului, care îl administrează, nu 
are o listă completă cu ce se află în fiecare dintre ele. Cele mai 
multe nici nu se află pe planul clădirii, ceea ce le place 
senatorilor cel mai mult. 

— Atunci pentru ce folosește Stevens camera asta? întreabă 
Viv. 

— Hai să îţi explic așa... 

li arăt, în spatele ei, întrerupătorul rotund de pe perete. 

— Un comutator pentru reglarea intensității luminii? întreabă 
Viv, deja dezgustată. 

— L-a instalat în prima săptămână de când a ajuns aici. Se 
pare că este o opţiune populară - imediat după ferestrele 
electrice și servofrânele. 

Işi dă seama că încerc să o calmez, dar asta o face și mai 
nervoasă. 

— Atunci de unde știi că senatorul n-o să apară aici din clipă 
în clipă? 

— N-o mai folosește pe asta - de când are una cu șemineu. 

— Stai... are mai mult de o singură ascunzătoare? 


— Haide, tu chiar crezi că treaba asta e corectă? Când LB] era 
liderul majorităţii, avea șapte. Asta este doar o cameră 
nefolosită zilele astea. În niciun caz nu ar... 

Privirea mi se oprește pe măsuţa de cafea cioplită de mână. 
Un set de chei cu un inel cunoscut stă aruncat pe ea. 

Se aude cum trage cineva apa de la toaletă. Eu și Viv ne 
întoarcem spre stânga, lângă baie. Se vede o lumină sub ușă, 
după care se stinge. Înainte ca vreunul din noi să poată fugi, ușa 
băii se deschide. 

— Nu fiţi așa surprinși, spune Lowell, pășind în cameră. Acum, 
vreți sau nu să știți în ce v-aţi băgat? 


324 


72. 


— Ce faci? întreb eu, vocea răsunându-mi cu putere în camera 
mică. 

— Calmează-te, spune Viv. 

— Ascult-o, spune Lowell, încercând să pară îngrijorat. Nu 
sunt aici ca să îţi fac rău. 

Dă din cap spre Viv, făcând-o să pară că e de partea lui. Este 
procuror general adjunct de prea mult timp. l-au mai rămas doar 
vechile trucuri. M-a învăţat asta în primul an când am lucrat 
pentru el în biroul senatorului. 

— Cum ai ajuns aici? întreb eu. 

— La fel ca și tine. Când eram șef de cabinet, mi-au dat o 
cheie. 

— Trebuie să o dai înapoi când pleci. 

— Doar dacă ei o cer, spune Lowell, prefăcându-se glumeţ. 

A doua lovitură. Poate că mi-a fost un bun prieten, dar asta a 
dispărut în momentul în care m-a făcut să o iau la fugă din acel 
restaurant. 

— Știu la ce te gândești, Harris, dar nu înţelegi poziţia în care 
mă aflam. Mi-a ameninţat familia... a venit la locul de joacă al 
fetei mele... mi-a și spart capul atunci când te-am avertizat, 
spune el, arătându-mi plasturele de pe ceafă. 

Acum încearcă să-mi provoace milă. La a treia lovitură îl 
elimin. 

— Du-te dracului, Lowell! Mă înţelegi? Du-te dracului! Singurul 
motiv pentru care Janos era acolo în acea noapte era pentru tu ;- 
ai spus! Tu ai aranjat! 

— Harris, te rog... 

— Care e următoarea săgeată pe care o să mi-o înfigi în gât? 
l-ai spus și că o să mă ascund aici sau asta o păstrezi pentru 
desert? 

— Îți jur, Harris, nu lucrez cu el. 

— A, Și eu trebuie să te cred? 

— Harris, hai să mergem, spune Viv, apucându-mă de mână. 

— Îţi dai seama ce prostie a fost să vii până aici? întreb eu. 
Crezi că Janos nu ţi-a urmărit fiecare pas? 


— Dacă o făcea, acum se afla aici, subliniază Lowell. Este 
corect ce spune. Acum, poţi să asculți măcar o clipă? mă roagă 
el. 

— Ce vrei să spui, adică să am încredere în tine? Scuze, 
Lowell, așa ceva nu mai avem pe stoc săptămâna asta! 

Dându-și seama că nu ajunge nicăieri, o studiază pe Viv și își 
vede noua ţintă. 

— Domnișoară, puteţi...? 

— Nu vorbi cu ea, Lowell! 

— Harris, sunt în regulă. 

— Nu te apropia de ea, Lowell! Nu face parte din... Mă opresc, 
luptându-mă să am control asupra situaţiei. „Nu-ţi pierde 
calmul”, îmi spun. Imi mușc obrazul doar că îmi potolesc furia. 
Nu mai avem timp. Deschid ușa și îi arăt lui Lowell ieșirea. La 
revedere, Lowell. 

— Chiar nu poţi să...? 

— La revedere. 

— Dar eu... 

— leşi afară, Lowell. Acum! 

— Harris, știu cine sunt ei! izbucnește el într-un final. 

Privindu-l cu atenţie, mă uit la cât de arcuite îi sunt 
sprâncenele și la felul cum își înclină nervos gâtul. L-am 
cunoscut pe Lowell Nash pe aproape tot parcursul vieţii mele 
profesionale. Nimeni nu minte așa de bine. 

— Despre ce vorbești? întreb eu. 

— Știu situaţia cu Wendell Group... sau cum și-or zice. l-am 
verificat. La prima vedere, sunt extrem de serioși - înregistraţi în 
Delaware, implicaţi în importuri de mobilă -, însă, dacă sapi mai 
adânc, afli că sunt filiala unei corporaţii din Idaho, care are un 
parteneriat în Montana și este parte al unui holding înregistrat 
tocmai în Antigua... Lista poate continua, strat după strat, însă 
toată treaba nu e decât de faţadă. 

— Pentru guvern, nu? 

— De unde știi? 

— Se putea observa în laborator. Numai guvernul putea avea 
atâţia bani. 

— Ce laborator? 

— Din mină. Judecând după expresia lui, este ceva ce află 
pentru prima oară. În Dakota de Sud... au un întreg laborator 


326 


ascuns într-o mină veche de aur, explic eu. Îţi dai seama după 
echipamente că experimentele... 

— Fabricau ceva? 

— De aceea noi... 

— Spune-mi ce fabricau. 

— O să ţi se pară o aiureală... 

— Spune-mi, Harris. Ce? 

Mă uit la Viv. Știe că nu avem de ales. Dacă Lowell era bagat 
în asta, nu ar mai fi pus această întrebare. 

— Plutoniu, spun eu. Credem că produc plutoniu... în urma 
unor transformări atomice de ultimă generație. 

Lowell încremenește. Faţa i se albește. L-am mai văzut nervos 
înainte, însă nu așa. 

— Trebuie să sunăm pe cineva... se bâlbâie el. 

Mâna îi zvâcnește spre buzunarul de la sacou, căutând 
telefonul mobil. 

— N-ai semnal aici. 

Văzând că am dreptate, se uită prin birou. 

— Este vreun... 

— Pe măsuţă, spun eu, arătând spre telefon. 

Degetele lui Lowell se înfig în butoane, în timp ce își sună 
asistentul. 

— William, eu sunt... da, spune el, ezitând un moment. 
Ascultă. Trebuie să suni la AG. Spune-i că o să ajung în zece 
minute. Se oprește din nou. Nu-mi pasă. Convinge-l să nu facă 
asta. 

Lowell trântește telefonul și se năpustește spre ușă. 

— Tot n-are sens! strigă Viv. De ce ar fabrica guvernul 
american plutoniu când avem deja destul? Poate să ajungă pe 
mâinile cui nu trebuie... 

Lowell se oprește și se întoarce. 

— Ce-ai zis? 

— Nu... nu are... 

— După asta. 

— De ce ar fabrica guvernul american... 

— Ce te face să crezi că e guvernul nostru? întreabă Lowell. 

— Ce? întreb eu. 

Viv e la fel de confuză. 

— Credeam că aţi spus... 

— N-aveţi nicio idee cine deţine Wendell, nu? întreabă Lowell. 


327 


În cameră e atât de liniște, încât aud cum mi se preling 
broboanele de sudoare pe ceafă. 

— Lowell, ce naiba se întâmplă? întreb eu. 

— l-am verificat originile. Erau bine ascunse: Idaho, Montana - 
toate statele unde e mai greu să cercetezi adânc prin arhivele 
corporațiilor. Cine a pus bazele știa toate trucurile magice. După 
Antigua, investigaţiile ne-au dus spre un fals comitet director în 
insulele Turks și Caicos - care, bineînţeles, nu ne-a ajutat prea 
mult -, dar pe listă exista și un agent înregistrat cu adresa în 
Belize. Evident, adresa era falsă, dar numele... era al 
proprietarului unei companii guvernamentale din - unde crezi - 
Sana'a. 

— Sana'a? 

— Capitala Yemenului. 

— Yemen? Vrei să spui că Wendell Mining este o faţadă 
pentru Yemen? întreb eu cu vocea sugrumată. 

— Până acolo ajung înregistrările - și ai vreo idee ce s-ar 
putea întâmpla dacă încep să fabrice plutoniu și să îl vândă cui 
are cei mai mulţi bani? Știi câţi nebuni ar sta la coadă? 

— Toţi. 

— Toţi, repetă Lowell. Și dacă unul dintre ei se apropie prea 
mult... am ajuns la război pentru mai puţin de atât. 

— E... e imposibil... au dat bani... erau pe lista de așteptare... 
toate numele... 

— Crede-mă, am căutat măcar un singur nume de arab pe 
listă. Acești tipi de obicei angajează oameni de-ai lor, însă după 
felul cum se ascund... Presupun că au adus pe cineva de aici ca 
să se afișeze public și să umple buzunarele potrivite - genul 
directorului de multinațională, ca să pară totul curat. Il 
supraveghem pe tipul ăsta, Andre Saulson, al cărui nume apare 
într-unul dintre conturile Wendell. Numele e probabil fals, însă 
unul dintre băieţii noștri a observat că adresa se potrivește cu o 
intrare mai veche pentru cineva numit Sauls. Va dura ceva săo 
putem confirma, dar se potrivește. Școala Londoneză de Științe 
Economice... Universitatea Sophia din Tokyo. L-am cercetat 
acum câţiva ani pentru fraudă cu obiecte de artă - se pare că 
încerca să sustragă Vaza din Warka atunci când a fost furată din 
Muzeul Naţional din lrak, și așa l-au găsit probabil cei din 
Yemen. Escrocherii foarte ambiţioase. Yemenul îl angajează 
pentru credibilitate, apoi Sauls îl angajează pe Janos ca să 


328 


elimine obstacolele, și poate chiar pe încă un tip care să îl ajute 
să se descurce prin sistem... 

— Pasternak... Așa au intrat în joc. 

— Exact. Îl aduc pe Pasternak - el poate nici nu știe cine sunt 
ei - și gata, au cei mai buni jucători din oraș. Tot ce trebuie să 
facă e să obţină mina de aur. Trebuie să îi apreciezi. De ce să îţi 
atragi furia inspectorilor din Estul Mijlociu când poţi să îţi faci 
bomba în propria curte fără să aibă cineva suspiciuni? Fă-o cum 
trebuie, și Congresul îţi dă chiar terenul pe gratis. 

Un pietroi mă apasă în piept. Abia pot să stau în picioare. 

— Ce facem acum? întreabă Viv, cu faţa plină de broboane de 
sudoare. 

Nu numai că suntem depășiți de joc, nu știm nici măcar ce 
sport se joacă. 

Alergând spre hol, Lowell și-a luat deja aerul de salvator. 

— Închideţi ușile în spatele meu, cu amândouă încuietorile. E 
timpul să-l sunăm pe Rege. 

Am mai auzit acest termen. Odată ce se ajunge la procurorul 
general, următoarea este Casa Albă. 

În timp ce Lowell dispare din cameră, Viv observă cheile de pe 
măsuța de cafea. 

— Lowell, așteaptă...! strigă ea, apucând inelul cu chei și 
urmându-l afară. 

— Viv, nu! ţip eu. 

Prea târziu. S-a repezit deja pe hol. 

În timp ce alerg spre ușă, o aud pe Viv cum ţipă. Ajung în hol 
chiar atunci când dă în spate, spre mine. Janos și-a pus brațul pe 
gâtul lui Lowell, trăgându-l spre perete. Înainte să pot reacționa, 
Janos trage cutia neagră de pe pieptul lui Lowell. Corpul lui 
Lowell intră în mici convulsii, apoi cade fără viaţă la pământ. Se 
prăbușește cu două bufnituri puternice - prima în genunchi, apoi 
cu fruntea -, răsunând prin holul gol. E un sunet pe care n-o să-l 
pot uita. Mă uit la prietenul meu. Ochii îi sunt încă deschiși, 
holbându-se absenţi spre noi. 

Janos nu spune un cuvânt. Pur și simplu se năpustește spre 
noi. 


73. 


— Fugi! îi strig lui Viv, apucând-o de umăr și împingând-o pe 
hol, departe de Janos. 

În timp ce Janos se repede spre mine, zâmbește superior, 
încercând să mă intimideze. Se așteaptă să fug, motiv pentru 
care stau locului. Lunaticul ăsta mi-a omorât deja trei prieteni. 
Nu-l las să ajungă la al patrulea. 

— Fugi! îi strig lui Viv, asigurându-mă că are un avantaj 
suficient în fata lui. 

Din unghiul din care vine Janos, nu poate vedea la ce mă uit: 
chiar după ușa ascunzătorii, un sac din piele cu crose de golf stă 
rezemat de perete. Mă întind după crose, dar Janos se mișcă 
prea repede. 

Chiar în momentul în care apuc o crosă 9, strălucitoare, mă 
atacă, îmbrâncindu-mă spre pragul ușii. Spatele îmi trosnește 
puternic, dar tot nu dau drumul crosei. Țintuindu-mă ca pe 
Lowell, se repede să îmi înfigă cutia neagră în piept; îi dau peste 
braț cu vârful crosei. Înainte să-și dea seama ce se întâmplă, mă 
reped cu capul în faţă, lovindu-l în nas cât de tare pot. În același 
loc în care l-am lovit și pe omul de știință în mină. „Locul 
sensibil”, îl numea unchiul meu. Un firicel de sânge începe săi 
se prelingă din nara stângă, deasupra buzei de sus. Ochii de 
câine de vânătoare i se măresc un pic. Este chiar surprins. E 
timpul să profit. 

— Dă-te! tip eu, prinzând momentul ca să îl îmbrâncesc în 
spate. 

Înainte să își recapete echilibrul, apuc crosa de golf ca pe o 
bâtă de baseball și mă reped la el. Uneori șahul se joacă cel mai 
bine rapid. În timp ce agit crosa, își protejează cutia neagră, 
ținând-o în braţe aproape de piept. Crede că vreau să ţintesc 
partea de sus a corpului. De aceea, ţintesc jos, lovindu-l cu toată 
forța în genunchi. 

E ca și cum aș lovi un bolovan. Se aude un trosnet puternic, și 
crosa îmi vibrează în mâini. Tot nu renunţ. În ultima secundă, se 
rostogolește în urma impactului, dar e suficient să îi fac 
genunchiul să cedeze. Ca și mai înainte, abia dacă mormăie. Nu 
mă impresionează. Simţindu-mă în largul meu, mă apropii 


330 


pentru o nouă lovitură. Asta e greșeala mea. În timp ce cade la 
pământ, nu își ia ochii de la crosă. Înainte să pot să mă încordez 
pentru a-l lovi, îmi smulge crosa din mână. Este atât de rapid, 
încât abia văd când se întâmplă asta, ceea ce îmi amintește 
rapid că nu pot să îl înfrâng într-o confruntare directă. Cu toate 
astea, am obţinut ce am vrut. În spatele meu, Viv a cotit deja. 
Acum avem un avantaj. 

Janos se trântește pe podeaua din beton. Mă întorc și o iau la 
goană cât de tare pot pe hol. Când iau colţul, aproape că mă 
lovesc de Viv. 

— Ce faci? întreb eu, ocolind-o. 

Mă urmează. 

— Am zis să fugi. 

— Am vrut să mă asigur că ești în regulă. 

Încearcă să pară puternică, dar nu-i reușește. ` 

În spatele nostru, crosa se zgârie de podea. Janos se ridică. În 
timp ce începe să alerge, pașii lui nu sună ritmic. Evident, 
șchiopătează, dar ritmul devine mai accelerat, își revine. 

Alergând frenetic pe lângă grămezile de mobilă veche 
aruncate de o parte și de alta, mă uit pe coridor după ajutor. Pe 
aici, majoritatea ușilor sunt încuiate și nu au niciun semn. 

— Dar aia? întreabă Viv, arătând spre o ușă pe care scrie 
„Gardian”. 

Mă reped spre clanţă. Nu se clintește. La naiba! E încuiată. 

— Și pe asta, spune Viv, încercând o ușă închisă la dreapta 
noastră. 

O aud cum gâfâie lângă umărul meu. Ne apropiem de capătul 
holului și, spre deosebire de ultima dată, poliţia e prea departe. 
Avem un mic avantaj, dar nu e suficient - dacă nu facem ceva 
repede. 

Chiar în faţă, la stânga, se aude un bâzâit mecanic. Este 
singura ușă deschisă. Pe semnul de pe ea scrie: 


PERICOL 
SPAȚIU PENTRU ECHIPAMENTE MECANICE 
REZERVAT PERSONALULUI AUTORIZAT 


Mă uit în spate să văd care e situaţia. Pe hol, Janos năvălește 
de după colț ca un tigru rănit. Are crosa într-o mână și cutia 


331 


neagră în cealaltă. Chiar și șchiopătând, se apropie cu 
repeziciune. 

— Mișcă-te... spun eu, trăgând-o pe Viv spre ușa deschisă. 

Orice, numai să nu mai fim în raza lui vizuală. 

lnăuntru, camera din beton este îngustă, dar adâncă - nici nu 
îi văd capătul - plină de instalaţii de aerisire, exhaustoare și 
compresoare de aer, toate conectate printr-o junglă de conducte 
în spirală care șerpuiesc în toate direcţiile precum tentaculele 
unui robot din anii 1950. Deasupra, conducte de gaz, tuburi din 
cupru și fire electrice se combină cu diverse cabluri și țevi care 
șerpuiesc pe tavan și blochează puţina lumină fluorescentă din 
cameră. 

Lângă ușă, peretele este plin de manometre care nu au mai 
fost folosite de ani întregi, și două pubele stau răsturnate, 
alături de o cutie goală de filtre de aer și o găleată murdară cu 
câteva unelte depozitate înăuntru. În spatele pubelelor, o pătură 
verde de armată stă mototolită pe podea, abia acoperind un 
rând de șase tuburi din metal, pline cu propan. 

— Grăbește-te... Vino... îi șoptesc lui Viv, apucând-o de umeri 
și trăgând-o spre tuburi. 

— Ce fa...? 

— Șșșș. Hai, apleacă-te. 

Forțând-o să se aplece, apuc pătura și i-o pun pe cap. 

— Harris, nu este... 

— Ascultă-mă. 

— Dar eu... 

— La naiba, Viv - o dată în viața ta ascultă-mă, o cert eu. 

Nu îi place tonul. Dar acum, trebuie să-l accepte. 

— Așteaptă până trece, îi spun eu. După ce a plecat, du-te 
după ajutor. 

Dar așa vei fi... Se întrerupe. Nu poți să îl învingi, Harris. Du-te 
după ajutor. O să mă descurc. 

— O să te omoare. 

— Te rog, Viv - du-te după ajutor. 

Ochii ni se întâlnesc, iar ea se uită prin mine. Când m-a văzut 
prima oară vorbind în faţa colegilor ei curieri, și apoi a auzit de 
povestea cu Lorax, a crezut că sunt invincibil. Așa am crezut și 
eu, dar acum știu mai bine, la fel și ea. Dându-și seama ce îi cer, 
ochii i se umplu de lacrimi. După toate lucrurile prin care am 
trecut, nu mai vrea să plece. 


332 


Îngenunchind, o sărut ușor pe frunte. 

— Viv... 

— Șșș, spune ea, refuzând să mă asculte. Să ne rugăm 
împreună. 

— Ce? Acum? Ştii că eu nu cred în... 

— Doar o dată, mă roagă ea. O rugăciune mică. O ultimă 
favoare. 

Fără a avea de ales, îmi plec capul. Viv a îngenuncheat deja. 
Îmi ia mâinile în timp ce îmi închid ochii, dar asta nu mă ajută. 
Mintea îmi lucrează prea repede și apoi... în vreme ce se 
așterne tăcerea... „Doamne, te rog ai grijă de Viv Parker. Atât te 
rog. lartă-mă pentru tot ce am făcut...” Creierul mi se golește, 
iar ochii rămân închiși. 

— A fost chiar așa rău? întreabă Viv, spărgând tăcerea. 

Scutur din cap. 

— Ești o persoană extraordinară, Vivian. Vei fi un grozav 
senator într-o bună zi. 

— Da, bine... Tot o să am nevoie de un șef de cabinet grozav. 

E o glumă drăguță, dar nu ușurează situaţia. Nu m-am mai 
simţit așa rău de când a murit tata. Simt un nod în gât. 

— O să mă descurc, îi promit eu, forțându-mă să zâmbesc. 

Inainte ca Viv să mă poată contrazice, îi trag pătura peste 
cap, și nu o mai văd. Pur și simplu un tub de propan, ascuns ca 
și restul. Convingându-mă că este în siguranţă, mă duc spre 
unelte, căutând o armă. Clește-spitz... bandă izolatoare... o 
ruletă... și o cutie de lame industriale. Mă duc spre lamele 
industriale, dar când deschid cutia, nu văd nicio lamă. Cleștele- 
spitz ascuţit atunci. 

Pătrunzând mai adânc în cameră, zdrăngăn cleștii de fiecare 
mașinărie metalică pe lângă care trec și fac cât de mult zgomot 
posibil. Orice pentru ca Janos să treacă de Viv. Imi tot spun că 
asta e cea mai bună cale de a o proteja. Oprește-te din goană și 
las-o să scape. In timp ce dau colțul în spatele unităţii enorme 
de aer condiţionat, aud un hârșâit la ușă. Pantofii italieni 
scârțâie și se opresc. 

Janos a ajuns, Viv este ascunsă, iar eu m-am pitit în spatele 
unui grilaj din metal care îmi ajunge până la bărbie. Lovesc 
grilajul, prefăcându-mă că am făcut-o din greșeală. Janos începe 
să alerge. „Haide, Viv, îmi spun, mormăind o ultimă rugăciune în 
șoaptă. Asta e șansa ta...” 


333 


74. 


Pătura de armată pătată și aspră duhnea de un amestec între 
rumeguș și kerosen, dar în timp ce Viv își lăsa capul pe genunchi 
și își închidea ochii, mirosul era ultima ei grijă. Ascunsă sub 
pelerina măslinie, putea auzi scârțâitul pantofilor lui Janos când 
intră în cameră. După zgomotul pe care îl făcea Harris - lovind 
ceva ce suna a folie de metal, ceva mai departe -, crezu că 
Janos va fugi. Şi chiar asta făcu, dar apoi se opri. Chiar în faţa ei. 

Ținându-și respiraţia, Viv se strădui să rămână nemișcată. Își 
deschise instinctiv ochii, dar singurul lucru pe care îl văzu era 
vârful piciorului drept ieșind de sub pătură. Era acoperit, sau 
exact la asta se uita Janos? Un hârâit ușor răsună în aer, și Janos 
se întoarse ușor, făcând pietrișul să scârțâie sub pantofi. Știind 
că nu trebuia să se miște, Viv își apucă genunchii, înfigându-și 
unghiile în glezne. 

— Grăbește-te...! șopti Harris undeva, mai încolo, vocea lui 
răsunând prin holul din ciment. 

Janos se opri, întorcându-se după sunet. 

Viv știa că era modul patetic al lui Harris de a-l distrage, și 
când Janos începu să alerge, era clar că funcţiona. 

Numărând în sinea ei, Viv avu grijă să nu se grăbească. „Nu-ţi 
mișca nicio sprânceană până nu pleacă.” Din nou, își tinu 
respiraţia, nu numai ca să se ascundă, ci și ca să audă fiecare 
sunet.  Hârâitul unităților de aer condiţionat... băzâitul 
becurilor... și, cel mai important, scrâșnetul ușor al pașilor lui 
Harris ceva mai încolo... și târșâitul rapid, greu, al pantofilor lui 
Janos, care își urmărea victima. 

Chiar și când nu îi mai auzi, Viv își mai luă o marjă de câteva 
secunde, ca să fie sigură. Trăgând cu ochiul într-un final pe sub 
pătură, se uită la intrare. Nimic. Doar niște pubele și alte tuburi 
de propan. Trăgând brusc, dădu la o parte pătura de pe umeri și 
o aruncă spre gunoi. 

Repezindu-se spre ușă, Viv se năpusti spre hol și o luă la 
stânga. 

— Ajutor! ţipă ea. E cineva?... Avem nevoie de ajutor! 

Ca și mai înainte, grămezile de mobilă aruncată erau 
singurele obiecte care îi auzeau chemarea. Gândindu-se cum să 


334 


ajungă mai repede la poliţie, se repezi pe scara mică de la 
stânga - însă chiar atunci când dădu colţul, se ciocni de pieptul 
unui bărbat înalt într-un costum în dungi. Impactul fu puternic, 
nasul i se lovi de cravata Zegna, purpurie, lipindu-i-o de piept. 
Spre surpriza lui Viv, bărbatul se dădu în spate și îi făcu loc. Ca 
și cum ar fi auzit-o că vine. 

— Ajutor... am nevoie de ajutor, spuse Viv, cu vocea 
întretăiată. 

— Calmează-te, îi răspunse Barry, ochiul lui din sticlă 
îndreptat chiar spre stânga în timp ce îi punea mâna pe brat. 
Spune-mi ce se întâmplă... 


75. 


Alergând pe culoarul șerpuit dintre două compresoare de aer 
alăturate, ascult atent ca să îl aud pe Janos, dar zgomotul 
echipamentului înăbușă orice alt sunet. La intrare era gălăgie; 
aici în spate este asurzitor. E ca și cum ai alerga printre rânduri 
de camioane cu motorul turat. Mașinile de aici sunt ca niște 
dinozauri gigantici. Partea bună este că, dacă eu nu-l aud, nici el 
nu mă aude pe mine. 

La capătul culoarului, o iau la dreapta. Spre surprinderea 
mea, camera se continuă, un labirint de conducte și 
echipamente de aerisire care nu se mai termină, fiecare cameră 
dând spre alta. La stânga mea se află o zonă cu rezervoare 
ovale care arată ca niște boilere industriale. La dreapta este un 
compresor dreptunghiular de aer și mai mare, cu un motor 
imens deasupra. Mi se deschid trei căi diferite, care mă duc în 
toate direcţiile: dreapta, stânga și în faţă. Pentru ochiul 
neformat, cu toate aceste mașini una lângă alta și atâtea 
conducte care blochează vederea, e ușor să te pierzi și să mergi 
în cerc. De aceea există o linie galbenă ștearsă pe podea. Cred 
că oamenii de serviciu o foloseau ca să intre și să iasă. O 
folosesc și eu în același scop, dar în loc să mă iau după linie și 
să îi ofer lui Janos o cale ușor de urmat, o evit intenționat, 
alegând, ca întotdeauna, drumul care mi se năzare. 

La jumătatea culoarului, mă ghemuiesc sub câteva conducte 
și o iau pe coridorul paralel, adâncindu-mă în camera 
întunecată, care arată tot mai mult ca o adevărată carceră. 
Pereţi mucegăiţi din cărămidă... podeaua umedă, plină de 
noroi... și nicio fereastră. Tencuiala crăpată a tavanului coboară 
ca într-o peșteră, după care se arcuiește vreo șase metri în sus, 
spre înălțimi întunecate, neluminate. 

Cu cât merg mai departe, cu atât sunt tot mai puţine mașini și 
se face mai liniște. Un curent rece îmi atinge faţa, amintindu-mi 
de tunelurile de vânt din mina de aur. Trebuie să fie o ușă 
deschisă undeva mai încolo. De ambele părţi, o mulţime de 
conducte se împletesc și îmi blochează vederea, însă pot auzi 
sunetul greu al pașilor. Janos se apropie. Sunetul răsună în 


336 


dreapta mea, apoi la stânga. N-are sens. N-are cum să fie în 
două locuri în același timp. 

Mă întorc după sunet. Cotul mi se izbește de una dintre 
conducte, răsunând cu un gâlgâit metalic. Îmi închid ochii și mă 
aplec atât de repede, încât încheieturile degetelor lovesc 
cimentul. Apoi aud hârâitul metalic în spatele meu. Mult în 
spate. Ridicând dintr-o sprânceană, mă uit la structura 
întunecată a tavanului. Un fluier ascuţit se aude deasupra. În 
genunchi, îmi trec degetul pe conductă. Se aude un mic bâzâit 
în urma impactului, urmat de ecoul bâzâitului la vreo nouă metri 
deasupra mea. E ca echivalentul sonor al unei săli a oglinzilor. 

Când Capitoliul a fost construit prima oară, nu exista aer 
condiționat, așa încât atunci când congresmenii s-au plâns de 
temperaturile înăbușitoare din Senat și Camera 
Reprezentanţilor, un sistem complicat de tuneluri de aer a fost 
construit în subteran. De afară, aerul trecea prin tunelurile 
subterane, își făcea drum prin clădire și, de acolo, șerpuia prin 
tunelurile interne asemănătoare conductelor de aer condiţionat, 
și în cele din urmă aduceau acrul rece în camerele ca niște 
caverne ale clădirii, care nu beneficiau de ferestre exterioare. 
Până în ziua de azi, chiar dacă a fost îmbunătăţit, sistemul e tot 
la locul său, colectând aerul proaspăt ce pătrunde în unităţile de 
aer condiţionat, care este apoi pompat în cele câteva conducte 
și pasaje care încă mai rezistă. 

Imi dau repede seama că nu sunt doar într-un beci. După felul 
cum se aude vântul în jurul meu... ecoul... am crezut că 
tunelurile de aer se aflau deasupra și dedesubtul meu. Dar când 
mă uit în jur la curburile pereţilor... Toată camera e un imens 
tunel. Am stat aici în tot acest timp. Asta e briza pe care o simt 
pe faţă. Și de aceea se află toate unităţile de aer condiţionat 
aici. Tunelurile subterane de dedesubt se golesc aici și 
alimentează toate mașinile cu aer proaspăt. Uitându-mă la 
bolțile de pe tavan, observ că nu sunt deloc fundături. În spatele 
întunecimii se află pasaje care duc sus, spre Capitoliu. Acesta 
este centrul de unde pornesc toate spițele clădirii. Ca și 
conductele de aer condiționat, tunelurile sunt interconectate. De 
aceea pașii lui Janos răsunau și la dreapta și la stânga. Dacă baţi 
în grilajul de la dreapta, îl vei auzi de asemenea în spate. E un 
lucru bun de știut - mai ales acum. 


Aplecat, alerg printre două seturi paralele de conducte de aer 
și aud paşii lui Janos din trei direcţii diferite. În toate cele trei 
direcții, zgomotul devine mai puternic, însă datorită șuierului din 
tunelul de aer și a huruitului mașinilor, e încă imposibil să îmi 
dau seama care pași se apropie mai repede. Singurul lucru bun 
este că Janos are aceeași problemă. 

— Ajutoarele sunt deja pe drum! strig eu, auzind ecoul în 
spatele meu. Poliţia e pe drum! 

Mă îndrept spre partea stângă a camerei. Cu ajutorul ecoului, 
Janos ar trebui să audă ce spun din partea dreaptă. Nu e chiar 
cel mai reușit truc din lume, dar acum tot ce trebuie să fac e să 
îl încetinesc. Să mai câștig timp și să o las pe Viv să fugă după 
ajutor. 

— Ai auzit ce am spus, Janos?! Sunt pe drum! adaug eu, 
sperând să îl bag în ceaţă în vreme ce vocea îmi răsună înainte 
și înapoi prin cameră. 

Din nou, rămâne tăcut. E prea deștept să răspundă. De aceea 
mă hotărăsc să îi spun câteva lucruri mai personale. 

— Nu pari fanatic, Janos, cum de te-au făcut să intri în asta? 
Ai ceva împotriva Statelor Unite sau a fost pur și simplu o 
decizie financiară? 

Se aude un scrâșnet puternic în vreme ce se rotește și dă 
înapoi. Sunetul vine din spatele lui. Este în mod evident confuz. 

— Haide, Janos, chiar și pentru un tip ca tine trebuie să existe 
limite. Doar pentru că trebuie să mănânci, nu înseamnă că 
trebuie să lingi fiecare gumă lipită pe trotuar. 

Pașii se înteţesc, apoi încetinesc în timp ce stă să se 
gândească. Acum s-a enervat. 

— Nu mă înţelege greșit, continui eu, aplecându-mă sub niște 
canale de aerisire și ascunzându-mă în spatele unuia dintre 
boilerele ovale. Înţeleg că în viaţă trebuie să treci de partea 
cuiva sau a altcuiva, dar tipii ăștia... Nu vreau să recurg la 
clișee, dar te-am văzut, Janos. Nu ești chiar din cuibul lor. Poate 
că ne vor pe noi morţi acum, dar tu nu ești prea departe pe listă. 

Pașii încetinesc. 

— Crezi că mă înșel? Nu numai că o să îţi bage cuțitul în 
spinare, dar o să știe exact între care două vertebre să îl bage 
ca să fie siguri că simţi fiecare centimetru al lamei. Haide, Janos, 
gândește-te despre cine vorbim... Yemen... 

Pașii se opresc. 


338 


Îmi ridic capul, uitându-mă în spate. Fantastic! 

— Nu ţi-au spus, nu? întreb eu. Habar n-aveai. 

Din nou, tăcere. 

— Ce, crezi că inventez? E vorba de Yemen, Janos. Lucrezi 
pentru Yemen! 

Mă furișez din spatele boilerului și mă întorc în direcţia lui 
Janos, încă ghemuit. Lovesc ușor o altă mașinărie cu cleștele. Cu 
cât înaintez, cu atât îi e mai greu să îmi dea de urmă. 

— Cum de ţi-au ascuns asta, oricum? Lasă-mă să ghicesc; au 
angajat pe cineva de tipul directorului de multinațională ca să 
pară o companie americană; apoi tipul se duce și te angajează 
pe tine. Cum mă descurc? Cald? Rece? Fierbinte? 

Tot nu vrea să răspundă. In sfârșit, este luat pe nepregătite. 

— Nu ai văzut niciodată Wașu/? Ucigașii plătiţi nu ajung 
niciodată să îl cunoască pe adevăratul șef. 

Ultima parte e doar ca să îl înfurii. Nu aud niciun pas nicăieri. 
Ori înghite gălușca, ori încearcă să urmeze sunetul vocii mele. În 
orice caz, n-are cum să mai gândească limpede. 

Aplecat și tăcut, îmi fac loc în spatele unui ventilator de trei 
metri, încastrat în cel mai prăfuit grilaj pe care l-am văzut 
vreodată. Conectată de grilaj este o conductă din aluminiu care 
străbate camera vreo zece metri, după care se îndreaptă spre 
ușă. În faţa mea, elicele ventilatorului se învârt încet, așa încât 
atunci când mă uit, în momentul potrivit, văd spre cealaltă 
parte, pe toată lungimea conductei. Privesc și aproape îmi înghit 
limba când zăresc ceafa cu părul grizonant. 

Lăsându-mă în jos, mă ghemuiesc sub grilajul ventilatorului. 
De unde stau eu, am o vedere clară pe dedesubtul conductei 
lungi. N-am cum să nu văd pantofii Ferragamo din partea opusă. 
Janos e chiar în față și, după felul cum stă acolo, încremenit de 
frustrare, n-are nicio idee că sunt în spatele lui. 

Apucând cleștele în pumnul transpirat, rămân ghemuit și mă 
pregătesc să înaintez. În trei secunde, mă răzgândesc. Am văzut 
suficiente urmări ale filmului Vineri 13 ca să îmi dau seama cum 
se va termina asta. Tipul ăsta e un ucigaș. Tot ce trebuie să fac 
e să rămân ascuns - orice altceva este un risc pe care și l-ar 
asuma doar cineva dintr-un film horror prost. Chestia e că, cu 
cât stau mai mult aici, cu atât sunt mai mari șansele să se 
întoarcă și să se uite direct la mine. Cel puţin, în felul ăsta, am 


339 


surpriza drept avantaj. Și după tot ce i-a făcut lui Matthew, 
Pasternak și Lowell... unele lucruri merită riscul. 

Ghemuit și îmbărbătându-mă cu o ultimă respiraţie adâncă, 
mă furișez înainte. O mână îmi alunecă pe conducta de metal; 
cealaltă ţine strâns cleștele. Mă aplec și mai mult ca să mă uit 
sub conductă. Janos e încă la capătul celălalt, încercând să mă 
localizeze. Din această parte a camerei, huruitul mașinilor îi 
îngreunează sarcina și mai mult. Cu toate astea, mă mișc cât 
mai încet cu putinţă atent la fiecare pas. 

Am înaintat trei metri. Din unghiul pe care îl am, nu văd 
partea de sus a corpului lui Janos din cauza conductei. li văd 
umărul drept. Apropiindu-mă, îi văd ceafa și restul braţului. Mai 
puțin de un metru și jumătate. Se uită în jur - e confuz, în mod 
evident. In mâna dreaptă ţine cutia neagră, care arată ca un 
Walkman vechi, în mâna stângă are crosa senatorului. Dacă nu 
mă înșel, astea sunt singurele arme pe care le are. Orice altceva 
- un cuţit sau un pistol - n-ar fi trecut prin detectorul de metale. 

Se află doar la câţiva metri în faţă. Strâng din dinţi și ridic 
cleștele ascuţit. Vântul bate prin tunel, ca și cum s-ar înteţi. Se 
aude un scârţăit sub picioarele mele. O bucată de tencuială se 
rupe în două. Incremenesc. Janos nu se mișcă. 

Nu a auzit. Totul e în regulă. Numărând în gând, îmi mut 
greutatea pe celălalt picior, gata să lovesc. 

Sunt atât de aproape încât îi văd cusătura de la gaica din 
spate a pantalonilor și părul crescut de pe ceafă. Aproape că 
uitasem cât de masiv este. De aici, de jos, este un gigant. Imi 
încleștez maxilarul și ridic cleștele mai sus. La unu... doi... 

Săltându-mă, ţâșnesc spre el și mă îndrept cu cleștele spre 
gâtul lui. Intr-o mișcare atât de rapidă încât abia o văd, Janos se 
întoarce, ţinând crosa de golf și îmi dă peste mână, aruncând 
cleștele în partea cealaltă a camerei. Inainte să pot reacţiona, își 
ridică mâna în aer. Printr-o mișcare rapidă, o lasă în jos, iar cutia 
neagră se îndreaptă direct spre pieptul meu. 


340 


76. 


— Grăbește-te... avem nevoie de ajutor! insistă Viv, trăgându- 
| pe Barry de mâneca sacoului. 

— Relaxează-te, am anunţat deja, spuse Barry, uitându-se pe 
hol. Ar trebui să fie aici din moment în moment. Unde e Harris? 

— Acolo... spuse ea, arătând spre camera cu mașini. 

— La ce arăţi? La ușă? 

— Poţi vedea? întrebă Viv. 

— Doar contururi și umbre. Du-mă acolo... 

Apucând cotul lui Viv, se năpusti înainte, împingând-o spre 
ușă. 

— Ești nebun? 

— Parcă ai zis că e acolo cu Janos. 

— Da. Dar... 

— Atunci ce ai prefera să faci - să stai aici și să aștepți 
polițiștii sau să intri și să îi salvezi viața? Este singur împotriva 
lui Janos. Dacă Harris nu primește acum ajutor, nu o să mai 
conteze nimic. 

— Dar ești orb... 

— Și? Acum suntem doi. Janos este deștept - dacă intră doi 
oameni, nu riscă o confruntare. O să fugă. Vii sau nu? 

Confuză din cauza grabei, Viv îl urmă pe Barry, care își lovea 
bastonul prin hol. Uitându-se peste umăr, verifică dacă a ajuns 
poliția. Barry avea dreptate. Nu mai aveau timp. Prinzând 
viteză, îl conduse grăbită în faţă. Nu îl lăsa ea singur pe Harris. 

Pe la jumătatea holului, trecură de corpul fără viaţă al lui 
Lowell, încă întins pe pământ. 

Viv ridică privirea spre Barry. Ochii îi priveau în gol, drept în 
faţă. Nu-l putea vedea. 

— Lowell a murit, spuse ea. 

— Eşti sigură? 

Se uită la corpul împietrit. Gura lui Lowell era larg deschisă, 
într-un țipăt final, tăcut. 

— Sunt sigură. Întorcându-se spre Lowell, ea adăugă: El a fost 
cel care te-a sunat? 

— Ce? 

— Lowell. El te-a sunat? De aia ai știut să vii? 


341 


— Da, spuse Barry. M-a sunat Lowell. 

Bastonul lui Lowell se lovi de pragul ușii. Viv se întinse după 
clanţă. În timp ce deschise ușa, o rafală rece de aer o lovi în 
faţă. 

— Cum e? șopti Barry. 

Trăgând cu ochiul înăuntru, Viv se asigură că e liber. Nu se 
schimbase nimic. Căldarea pentru mop. Tuburile de propan. 
Chiar și pătura de armată era chiar acolo unde o lăsase ea. Mai 
încolo totuși, auzi un mormăit gutural. Ca și cum cineva era în 
suferință. 

— Harris...! ţipă ea, trăgându-l pe Barry în cameră. 

Deși ea se mișca rapid, el o ţinea de cot. Se gândise să îl lase 
în urmă, dar Barry avea dreptate într-o privinţă: unde sunt mai 
mulți, puterea crește. 

— Ești sigur că poţi ţine pasul? întrebă ea în timp ce se 
repeziră înainte. 

Spre surprinderea ei, chiar și cu greutatea lui Barry, era mai 
ușor să alerge decât își imaginase. 

— Desigur, spuse Barry. Sunt chiar în spatele tău. 

Viv dădu din cap pentru sine. E clar că mai făcuse asta 
înainte, însă chiar atunci când se întoarse și se concentră asupra 
camerei, simţi că o strânge tot mai tare de cot. La început, era 
enervant, dar apoi... 

— Barry, mă doare. 

Strânsoarea deveni mai puternică. Încercă să-și elibereze 
mâna, dar el nu-i dădea drumul. 

— Barry, ai auzit ce ţi-am...? 

Se întoarse cu faţa la el, dar el deja se pregătea să lovească. 
În momentul în care Viv se roti spre el, Barry o lovi sălbatic 
peste faţă, chiar deasupra gurii, cu dosul palmei. Buza de sus i 
se despică și, în timp ce se prăbuși la pământ, simţi gustul sărat 
al propriului sânge. 

Își întinse palmele ca să își atenueze căderea, dar asta n-o 
ajută. Prăbușindu-se în genunchi, Viv se repezi în patru labe să 
scape. 

— Ce, acum ai tăcut dintr-odată? întrebă Barry. 

Era chiar în spatele ei. 

— Harris... Harris... încercă ea să ţipe. 


342 


Dar înainte să îi iasă cuvintele, Barry își încolăci braţul în jurul 
gâtului ei cât de tare putu. Viv tuși incontrolabil, incapabilă să 
respire. 

— Îmi cer scuze - ai zis ceva? întrebă Barry. Uneori nu aud 
prea bine. 


343 


77. 


Cutia neagră a lui Janos se îndreaptă spre pieptul meu. Ochii 
mi se concentrează asupra celor doi colţi de la capătul ei. Se 
îndreaptă chiar spre inima mea - în același loc unde am văzut 
că l-a străpuns pe Lowell. Întorcându-mă, mă străduiesc să mă 
feresc: Janos este nemilos de rapid. Imi place să cred că eu sunt 
mai rapid, dar mă înșel. Acele nu îmi nimeresc pieptul, dar tot 
îmi perforează mâneca, afundându-mi-se în bicepși. 

Primele pe care le simt sunt acele, care transmit un curent 
spre braţ, apoi spre vârfurile degetelor. În câteva secunde, 
vibrația începe să ardă. Un iz rânced care îmi amintește de 
mirosul de plastic ars se răspândește în aer. Carnea și mușchii 
mei care ard. 

— Ahh! ţip eu, zbătându-mă violent și izbindu-l pe Janos în 
umăr cu mâna liberă. 

Este atât de concentrat să își protejeze cutia neagră, încât 
aproape că nu observă când îi smulg crosa de golf din cealaltă 
mână. Înfuriat, ridică acum cutia pentru o nouă încercare. 
Lovesc puternic, sperând să îl ţin la distanţă. Spre surpriza mea, 
vârful crosei nimerește marginea cutiei. Nu este o lovitură 
directă, dar este suficient pentru Janos ca să îi dea drumul. Cutia 
zboară prin aer, căzând în cele din urmă pe pământ și 
zdrobindu-se. 

Fire, ace și baterii AA se împrăștie pe podea și se rostogolesc 
sub un ventilator din apropiere. Mă uit la Janos. Ochii lui 
neiertători mă sfâșie și sunt mai întunecaţi decât i-am văzut 
vreodată. Îndreptându-se către mine, nu scoate un cuvânt. A 
ajuns la capătul răbdării. 

Ridic din nou crosa de golf ca o bâtă. Ultima oară, l-am 
surprins. Problema e că Janos nu se lasă surprins de două ori. 
Țintesc cu crosa spre capul lui - o evită și mă lovește cu 
încheietura degetului mijlociu în osul de la încheietura mâinii. Un 
zvâcnet de durere îmi cuprinde mâna, iar pumnul mi se 
deschide involuntar, încât scap crosa. Încerc să îmi fac iar mâna 
pumn, dar abia îmi pot mișca degetele. Janos nu are o astfel de 
problemă. 


344 


Aplicându-mi o lovitură de boxer profesionist, își înfige 
încheietura degetului chiar în adâncitura de deasupra buzei 
superioare. Explozia fierbinte de durere nu seamănă cu nimic ce 
am mai simțit vreodată, iar ochii mi se umplu de lacrimi. Abia 
mai văd. Totuși, nu mă aflu aici ca să îi fiu sac de box. 

Abia reușind să îmi închid pumnul, mă reped cu o lovitură 
bruscă. Janos se apleacă spre stânga și îmi apucă încheietura 
mâinii când trece pe lângă bărbia lui. Profitând de avântul meu, 
mă trage spre el și, dintr-o mișcare rapidă, îmi ridică braţul și își 
înfige două degete în subsuoara mea. Simt o pișcătură ca de 
albină, dar înainte să îmi dau seama, tot braţul îmi amorțește. 
Refuzând să îmi dea drumul, Janos mă ţine strâns de încheietura 
mâinii. O împinge și mai mult spre stânga, apoi își folosește 
mâna liberă ca să îmi forțeze cotul spre dreapta. Se aude un 
pocnet clar. Cotul mi se întinde peste limită. În vreme ce 
mușchii continuă să se lungească, e clar că atunci când o să Îl 
pot simţi din nou, braţul n-o să îmi mai funcţioneze la fel. Mă 
distruge bucată cu bucată - scurtcircuitându-mi sistematic 
fiecare parte a corpului. 

Îngenunchind ușor, scoate un mormăit gutural și îmi dă o 
nouă lovitură care nimerește chiar între buric și zona inghinală. 
Toată partea de jos a corpului se zguduie și mi se arcuiește spre 
spate, așa încât mă duc poticnindu-mă spre celălalt capăt al 
camerei. În vreme ce gambele mi se lovesc de niște conducte 
de aerisire înalte de vreo jumătate de metru, îmi pierd echilibrul. 
Împiedicându-mă, cad peste conducte și mă prăbușesc în fund, 
în spatele unei unităţi enorme de aer condiţionat de mărimea 
unui camion de gunoi. Într-o parte a mașinii, o bandă rulantă din 
cauciuc negru se trezește la viaţă - huruind rapid, apoi 
încetinind brusc, scurtul său ciclu încheindu-se. Dar când Janos 
năvălește spre mine, sărind este conducte și aterizând cu o 
bufnitură zgomotoasă, ochii nu îi zăbovesc asupra benzii 
rulante... nici măcar asupra mea. Se uită la ceva din spatele 
meu. Încă prăbușit la pământ, mă întorc și îi urmăresc privirea. 

La mai puţin de șase metri mai încolo, un perete curbat, ros, 
din cărămidă, marchează marginea tunelului de aer - însă ce îi 
atrage atenţia lui Janos este ce se află dedesubt: o gaură 
întunecată mai largă decât un puț de lift și, după cum arată, la 
fel de adâncă. Am auzit de ele, dar nu le văzusem niciodată. 
Unul dintre tunelurile subterane care urcă de sub clădire. De aici 


345 


vine aerul proaspăt - din subteran, de sub Capitoliu... și se 
alimentează din zonele pe unde intră aer proaspăt. Unii oameni 
spun că tunelurile sunt adânci de sute de metri. După ecoul care 
trece pe lângă mine odată cu o rafală de aer proaspăt, afirmaţia 
nu pare a fi prea departe de adevăr. 

Lângă gaură, un grilaj dreptunghiular din metal este așezat 
vertical, sprijinit de perete. De obicei, grilajul servește drept 
protecţie, însă acum, singurul lucru aflat deasupra găurii este o 
bandă a poliţiei, cu galben și negru, și cuvântul „Atenţie” scris 
pe ea. Indiferent ce or face aici, e clar că e în construcție. 
Desigur, cei de la Capitoliu își iau măsurile obișnuite de 
precauţie: două indicatoare galbene din plastic „Atenţie - Podea 
umedă” stau în echilibru chiar pe margine. Indicatoarele n-ar 
putea să ţină nici la un strănut - lucru pe care contează și Janos 
în timp ce se apleacă și mă apucă de gulerul cămășii. 

Ridicându-mă în picioare, mă împinge spre gaură. Picioarele 
parcă îmi sunt de paie. Abia pot să mă mișc. 

— Nu, nu face asta... îl implor, luptându-mă să îmi capăt 
echilibrul. 

Ca de obicei, tace chitic. Mă străduiesc să stau în picioare. Mă 
izbește din nou în piept. Impactul seamănă cu o explozie sonică. 
Mă lupt să mă prind de cămașa lui, dar nu pot să îl apuc... 
Clătinându-mă, mă îndrept direct spre gaură. 


346 


78. 


Cu braţul încolăcit după gâtul lui Viv, Barry strânse din dinţi și 
se lăsă pe spate, apucând cât de tare putea. In vreme ce Viv se 
zbătea să respire, Barry abia putea să o ţină. După mărimea 
umerilor, era mai mare decât își amintea, și mai puternică, de 
asemenea. Asta e problema când judeci după umbre - nu îţi dai 
seama niciodată până nu simţi cu mâinile tale. 

Corpul lui Viv se zvârcolea și se răsucea în toate părțile. 
Unghiile i se înfipseră în braţul lui Barry. Gâfâind încă, îi 
împroșcă salivă pe încheietura mâinii. „Scârbos”, se gândi el. Îl 
făcu doar să strângă mai tare, și o trase mai aproape. Însă când 
făcu asta, Viv se întinse spre umărul lui și încercă să își înfigă 
unghiile în ochii lui. 

Protejându-și faţa, Barry își întoarse capul într-o parte. De 
asta avea nevoie Viv. Întinzându-se în spate, îi apucă un smoc 
de păr și trase cât de tare putu. 

— Aaaa...! urlă Barry. Ticăloa...! 

Aplecându-se ca să oprească durerea, se ridică pe vârfuri. Viv 
se aplecă și mai mult, făcându-l să simtă fiecare gram din 
greutatea ei. Barry se dezechilibră într-un final. Aruncându-se 
spre spate, se lansă spre peretele din cărămidă din spatele ei. 
Spinarea lui Barry se lovi puternic de cărămizi, dar tot nu îi dădu 
drumul. Clătinându-se, nimeriră într-un rând de tuburi de 
propan, care se rostogoliră ca niște popice. Barry încercă să o 
smucească pe Viv în spate, dar în timp ce se tot învârteau, Viv 
împingea și mai tare. Prăvălindu-se în direcţia unui boiler din 
apropiere, Viv își simți greutatea zdrobindu-l pe Barry, în timp ce 
vârful unei conducte deschise îi intră în spate, zdrobindu-i-se 
șira spinării. 

Urlând de durere, Barry se prăbuși în genunchi, neputând să o 
mai ţină. Auzi pantofii lui Viv scrâșnind pe ciment. Fugise mai 
încolo, în cameră, nu prea departe, atât cât să se ascundă. 

Frecându-și spatele, Barry uită de durere și privi prin cameră. 
Nu era prea multă lumină, așa încât petele de umbră care 
păreau să plutească în faţa lui se accentuau. In depărtare, auzi 
o serie de mormăieli răgușite și gemete nazale. Harris și Janos. 


347 


Nu-i va lua prea mult lui Janos să termine acea treabă, ceea ce 
însemna că Barry trebuia să se concentreze doar asupra lui Viv. 

— Haide, chiar crezi că nu te văd? strigă el, urmărindu-i 
scrâșnetul pantofilor și sperând că această cacealma o va 
scoate din ascunzătoare. 

Sus, putea distinge marginile ventilatoarelor, însă către 
podea, detaliile se estompau mai tare. 

La stânga lui, auzi scrâșnetul unei pietre pe ciment. Viv se 
mișca. Barry își întoarse capul, dar nu îi trecu nimic pe lângă el. 
Erau aceleași pete neclare ca și mai înainte. Se mișcase? „Nu... 
Concentrează-te. Mai ales acum”, își spuse Barry. Odată ce o 
prindea pe Viv... dacă le ieșea asta... Se aflase mereu jos - asta 
era șansa să ajungă sus. 

Trecu o secundă și auzi un zornăit ascuţit în spatele lui. Unul 
dintre tuburile de propan. Se întoarse ca să urmeze sunetul, dar 
zgomotul era prea ascuţit. Ca o pietricică lovindu-se de metal. 
Aruncase o pietricică. 

— Acum mă testezi? ţipă el, întorcându-se la mașini. 

încerca să pară puternic, dar în vreme ce se uita prin cameră 
- de la stânga la dreapta... sus și jos -, umbrele... nu... nu se 
mișca nimic. Nu se mișca nimic, insistă el. 

Peste tot în jurul lui, mașinile huruiau simfonia lor monotonă, 
ca un zumzăit. La dreapta lui, flacăra cuptorului pâlpâia, fâsâind 
puternic. La stânga, un compresor ce pufăia își termină ciclul, 
oprindu-se. Vântul șuiera direct spre el. Dar încă nici urmă de 
Viv. 

Ascultând pentru a-i localiza gâfâitul respirației, Barry izolă 
fiecare sunet - fiecare zornăit, șuierat, pocnitură, scârțâitură și 
fluierat. Afundându-se în cameră, era tot mai greu să distingă 
ceva, dar știa că Viv era speriată. Din cauza asta, avea să facă 
sigur o greșeală. 

Problema era că, cu cât Barry mergea mai departe, cu atât 
sunetele păreau că dansează în jurul lui. Se auzi un zăngănit la 
stânga... sau era la dreapta? Se opri, încremenind. 

O haină foșni în spatele lui. Se întoarse spre ușă, dar sunetul 
se opri la fel de repede. 

— Viv, nu te prosti... ameninţă el, dar vocea îi era spartă. 

În cameră era o tăcere totală. 

Se auzi un mic trosnet, ca un băț aruncat într-un foc de 
tabără. 


348 


— Viv...? 

Niciun răspuns. 

Barry se întoarse din nou spre partea din spate a camerei, 
uitându-se la contururile fiecărei mașini. Pata era neschimbată. 
Nimic nu se mișca... nimic nu se mișca... 

— Viv, ești acolo...? 

Pentru o clipă, Barry simţi o încleștare familiară în piept, dar 
își aduse aminte că nu avea motive să se panicheze. Viv nu 
pleca nicăieri. Atâta timp cât îi era frică, nu risca să încerce 
ceva... 

Un scrâșnet puternic se auzi pe podea. Tălpi izbindu-se cu 
putere în viteză... Viv fugea spre ușă. 

Barry se întoarse chiar la timp să audă căldarea izbindu-se de 
perete. Se auzi râcâitul metalului de ciment în timp ce Viv apucă 
unul din tuburile goale de propan. Barry presupunea că îl mișca 
pentru a ajunge la ușă, însă până când o văzu, fu surprins să 
observe ca umbra ei nu devenea mai mică, ci se mărea. Nu 
fugea, ci se îndrepta chiar spre el. 

— Uită-te bine la asta, ticălosule...! ţipă Viv, rotind tubul de 
propan cu toată puterea. 

ÎI ţinu cu putere și îl lovi pe Barry într-o parte a capului. 
Sunetul fu pe măsura impactului - un pocnet neobișnuit, ca o 
bâtă de aluminiu lovind un dovleac. Capul lui Barry se smuci 
violent într-o parte, iar corpul îl urmă. 

— Asta ai văzut? E suficient de vizibil pentru tine? ţipă Viv în 
timp ce Barry căzu la pământ. 

Toată lumea se luase de ea din prima zi în care se mutaseră 
în casa de la marginea suburbiei. În sfârșit, exista un beneficiu 
acumulat în urma acelor bătăi cu pumnii. 

Barry se întinse după piciorul ei, însă lumea lui se învârtea 
deja. Viv îi izbi rezervorul de piept. Aerul îi ieși din piept, și Barry 
abia se putea mișca. 

— Chiar credeai că ai vreo șansă? ţipă ea stropindu-l cu 
salivă. Nu poţi să vezi! Ce-ai crezut, că mă poţi învinge doar 
pentru că sunt fată?! 

Privind în sus, Barry văzu umbra lungă a lui Viv deasupra sa. 
Ea își ridică piciorul deasupra capului său, gata să îl strivească. 
Acesta a fost ultimul lucru pe care l-a văzut Barry înainte ca 
lumea să se întunece. 


349 


79. 


Clătinându-mă spre gaura de la capătul tunelului de aer, nu 
pierd timpul încercând să încetinesc. Folosind toată puterea ce 
mi-a mai rămas, mă răsucesc într-o parte și încerc să mă întorc. 

Când ajung să mă uit la adâncimea abisului, mă aflu deja pe 
margine. Dar măcar mă mișc repede. Piciorul atinge marginea 
găurii și îmi folosesc viteza pentru a face un salt în diagonală la 
dreapta. Mă duc mai departe din inerție. Abia trec de colţul 
găurii - ceea ce e bine, însă acum mă îndrept direct spre un 
perete de cărămidă - ceea ce nu e bine. 

Întinzându-mi mâinile în faţă, mă izbesc de perete cu toată 
viteza. În braţe se concentrează cea mai mare parte a 
impactului, dar atunci când mă lovesc cu tot corpul, cotul îmi 
cedează. Durerea e prea mare. Janos a tras de el destul de tare. 
Prăbușindu-mă la podea, mă rostogolesc pe spate, mă sprijin pe 
cotul bun și privesc spre groapă. Câteva pietricele și urme de 
pământ cad în gura prăpastiei. Ascult să văd cât de mult 
durează până se lovesc de fund, dar până să îmi dau seama ce 
se întâmplă, sunt tras puternic de cămașă. Privesc în sus chiar 
în momentul în care Janos încearcă să mă ridice. 

Panicat complet și incapabil să mă lupt, încerc să scap stând 
în fund și pornind în spate cu mersul crabului. Mă ţine prea 
strâns cu mâna stângă, folosindu-și dreapta ca să mă 
plesnească peste frunte. Din nou, știe exact spre ce ţintește. Imi 
sparge arcada cu pumnul. Sângele izbucnește, prelingându-se 
pe față și orbindu-mă iarăși. Incearcă să mă slăbească, pentru a 
nu mai avea putere să mă bat cu el, dar chiar dacă în urma 
impactului am căzut în fund, atac cu singura armă care mi-a mai 
rămas. Lovind cu piciorul sus, între picioarele lui, îi înfig adânc 
vârful pantofului în testicule. 

Janos strânge din dinţi pentru a-și opri geamătul, dar răul s-a 
produs. Aplecat, se ţine de testicule. Ceea ce e mai important, 
îmi dă drumul la cămașă. Mă împleticesc și am nevoie de doar 
câteva secunde. Dar tot nu e suficient. Înainte să mă ridic, Janos 
își revine și se năpustește spre mine. După expresia de pe faţa 
lui, l-am înfuriat și mai tare. 


În spate, mă lovesc de partea laterală a unităţii de aer 
condiționat, care se termină perpendicular cu peretele. Nu mai 
am unde să fug. 

— Nu trebuie să faci asta, îi spun eu. 

Ca întotdeauna, tace din gură. Ochii i se îngustează și un 
zâmbet subţire, batjocoritor, apare pe buzele lui. De aici încolo, 
tot ce face e pentru sine însuși. 

Apucându-mi urechea, Janos strânge tare și o răsucește. Nu 
pot să mă abţin să nu îmi ridic bărbia. Strânsoarea devine tot 
mai puternică, iar eu mă holbez la tavan. Gâtul îmi este expus în 
întregime. Pregătindu-se pentru lovitura finală... 

„„„ capul i se smucește spre stânga și se clatină, pierzându-și 
echilibrul. Un pocnet sec și puternic răsună în aer. Ceva l-a lovit 
în ceafă. Partea nemaipomenită este că, în ultima secundă, a 
reușit să se ferească - de parcă ar fi simţit că urmează să fie 
lovit. Cu toate astea, a fost pocnit destul de tare - și în timp ce 
se ține de cap și se clatină spre peretele din cărămidă, văd în 
sfârșit cine e în spatele lui. 

Apucând crosa pe care o scăpase mai devreme, Viv ţine bâta 
într-o poziţie perfectă de lovire. 

— Pleacă naibii de lângă prietenul meu! ameninţă ea. 

Janos se uită în spate, nevenindu-i să creadă, dar nu durează 
prea mult. Concentrându-și atenţia asupra lui Viv, fruntea i se 
încrețește, iar pumnii i se strâng. Dacă are dureri, nu o arată. În 
schimb, este extrem de furios. Ochii îi sunt negri - două bucăţi 
mici și înfundate de cărbune. 

Repezindu-se în faţă ca un câine turbat, se aruncă asupra lui 
Viv. Ea agită crosa cu dinţii încleștaţi, sperând să îi mai lase un 
semn pe cap. Am încercat același lucru mai devreme. N-are 
nicio șansă. 

Prinzând crosa în aer, Janos o întoarce puternic, apoi o 
împinge precum un tac de biliard în faţa ei. Capătul rotund al 
crosei o lovește chiar în gât. Clătinându-se în spate, Viv se ţine 
de gât, incapabilă să respire. Datorită avântului, Viv reușește să 
îi smulgă crosa de golf din mâini, dar nu o poate ţine, așa că o 
scapă. Janos nu are nevoie de ea. În timp ce Viv tușește violent, 
îi blochează calea și se apropie de prada sa. 

— Nu, nu te apropia, icnește ea. 

Janos o apucă de partea din faţă a cămâășii, o trage spre el și, 
într-o singură mișcare, o izbește cu cotul în faţă. O nimerește în 


351 


sprânceană ca și pe mine - dar de data asta, chiar și când 
începe să curgă sânge, Janos nu se lasă. Dă cu cotul și o lovește 
iar, și iar, în același loc. Nu încearcă doar să o doboare... 

— N-o atinge...! tip eu, repezindu-mă înainte. 

Bratul îmi e așa de umflat, că nici nu-l mai simt. Picioarele îmi 
tremură, abia reușind să mă ţin pe ele. Nu-mi pasă. Nu o să o 
doboare și pe ea! 

Ignorând durerea, mă năpustesc, lovindu-l din spate și 
încolăcindu-mi braţul în jurul gâtului său. Își duce mâna în spate, 
parcă încercând să îmi smulgă capul. Singura șansă pe care o 
avem este doi contra unu, dar tot nu e suficient. 

Viv încearcă să-l zgârie pe obraz, dar Janos e pregătit. 
Ridicându-și ambele picioare, o lovește direct în faţă. Viv zboară 
în spate, izbindu-se de partea laterală a unităţii de aer 
condiționat. Se lovește întâi cu capul și se prăbușește, 
inconștientă. Refuzând să se dea bătut, Janos mă lovește cu 
capul, sfărâmându-mi nasul. Pocnetul îmi spune că mi l-a spart. 

Dându-i drumul lui Janos, mă împleticesc în spate, cu faţa 
plină de sânge. 

Janos nu încetinește. Se îndreaptă direct spre mine... e un 
tanc mișcător. Lovesc cu mâna stângă, dar el mă parează. 
Incerc să mi-o ridic pe dreapta, dar atârnă ca o șosetă lungă, 
plină cu nisip. 

— Te rog... îl implor eu. 

Janos dă iar cu pumnii în nasul meu, provocând un sunet 
dezgustător de crăpătură. In timp ce continui să mă clatin, se 
uită în spatele meu. Ca și mai înainte, are ochii la groapă. 

— Nu... te rog, nu...! 

Mă împinge în spate și mă prăbușesc la pământ, sperând că 
măcar îmi va opri mișcarea. Chiar atunci când ridic ochii, mă 
apucă de cămașă și mă trage în picioare. Groapa e chiar în 
spatele meu. De data asta, nu îmi mai oferă spaţiu pe unde să 
fug. 

Janos mă trage pentru a mă împinge ultima oară. Braţul drept 
mi-a murit. Capul mi-a luat foc. Singurul lucru pe care îl 
procesează creierul meu este mirosul de lemn dulce din 
respirația lui. 

— N-ai cum să învingi, mă bâlbâi eu. Indiferent ce faci... s-a 
terminat. 

Janos se oprește. Ochii i se îngustează și zâmbește superior. 


352 


— Sunt de acord, spune el. 

Mâinile îi ţâșnesc înainte, lovindu-mă în piept. Mă duc 
învârtindu-mă spre groapă. Ultima oară, am făcut greșeala de a 
mă agăța de cămașa lui. Acum, mă voi folosi chiar de el. 
Furându-i mișcarea, mă întind, îl apuc de ureche și îl ţin strâns. 

— Ce fa...?! 

Înainte să poată pronunţa întrebarea, ne îndreptăm amândoi 
spre groapă. 

Piciorul îmi alunecă pe margine. Tot nu-i dau drumul. Capul lui 
Janos se smucește înainte. In timp ce alunec de pe margine, 
Janos îmi apucă braţul, încercând să își atenueze propria durere. 
Continui să îl ţin strâns. Se prăbușește în faţă, ceea ce îmi 
încetinește căderea, dar mă mișc deja prea repede. Partea de 
jos a corpului meu se află deja în groapă... și alunecă repede. 
Pietricelele mi se freacă de burtă, așa cum pieptul lui Janos e 
strivit de ciment. Alunecăm împreună, el cu capul înainte după 
mine. Îmi dă drumul cu o mână și se chinuie să se dea în spate, 
agăţându-se de ciment. Dau din picioare căutând în interiorul 
gropii un punct de sprijin ca să nu cad. Janos își închide ochii, 
agăţându-se cu toate puterile pe care le mai are. Faţa lui are 
culoarea supei de roșii. Nu mă lasă să iau cu mine urechea lui. 
Și apoi, din senin... ne oprim. 

Un ultim nor de pământ și praf se rostogolește de pe margine, 
aterizând chiar pe faţa mea. Atârn ţinându-mă de mâna stângă, 
singura parte din mine care nu e în groapă. Subraţul îmi stă pe 
margine și îmi susține cam toată greutatea, însă mâna strânge 
urechea lui Janos cu toată puterea. E singurul motiv pentru care 
el mă ţine de încheietura mâinii. Întins pe podea și dându-și 
seama că ne-am oprit, continuă să mă ţină strâns. Dacă îmi dă 
drumul, o să alunec în groapă, dar o să iau cu mine o parte - 
dacă nu chiar totul - din el. 

Din cauza presiunii exercitate asupra urechii lui, Janos nu își 
poate înălța capul. Obrazul îi stă lipit de ciment, dar nu pentru 
mult timp. Întorcându-se ușor, se uită la mine, asigurându-se că 
nu pot ieși. De aici, dinăuntrul gropii, bărbia și mâna mi se află 
chiar deasupra marginii. E gata să mă împingă în prăpastie. 

— Janos, nu...! 

Încercând să se elibereze de strânsoare, îmi strânge 
încheietura mâinii și își mută poziţia. E prea dezechilibrat. 
Alunecăm iar spre groapă, apoi ne oprim brusc. In locul 


353 


subrațului, acum cotul îmi susține greutatea. Janos e tot culcat 
pe piept. Obrazul i se află pe pământ și, după cum îi stă întors 
corpul, unul din umerii săi se află deja peste margine. Ochii mei 
abia reușesc să vadă ce se află deasupra marginii. Refuz în 
continuare să îi dau drumul. li ţin urechea așa strâns, încât s-a 
învineţit. Dacă mă prăbușesc agăţat de el, mă va urma și el. 

Sub picioarele mele, răsună micul clinchet al pietrelor care 
cad. Fără nicio îndoială, e cale lungă până jos. Ignorând riscul, 
Janos își înfige unghiile în încheietura mâinii mele. Durerea nu 
poate fi descrisă. Degetul mic mi se desprinde de pe ureche. Nu 
pot să mă mai ţin. Işi trage capul înapoi, încercând să se 
elibereze. Inelarul îmi alunecă și el. Mai are puţin. După felul 
cum mă strânge de încheietură, pare că mai are puţin și-mi 
perforează pielea. Zgârii cimentul cu mâna liberă, dar am 
coborât prea mult. N-am cum să mă mai ţin. Durerea e prea 
mare... Trebuie să-i dau dr... 

— Janos, dacă îi dai drumul, te duci și tu cu el la fund, 
avertizează o voce cunoscută de femeie. 

Işi pune piciorul pe șoldurile lui, amenințând să îl împingă. 

Janos încremenește și mă apucă de mână. Greutatea mea nu 
mai atârnă de urechea lui, dar eu tot mă ţin de ea. Nici măcar 
nu încearcă să își întoarcă privirea spre acea voce. Nu-l 
învinovăţesc. Așa aproape cum se află de margine, cu o singură 
mișcare greșită, ne ducem amândoi la fund. 

Mă uit peste umărul lui Janos. Viv e în picioare, cu crosa de 
golf în aer. 

— Vorbesc serios, spune Viv. Dacă îi dai drumul, îţi fac capul 
suport de minge și ţi-l arunc până în Nashville. 


354 


80. 


— Așa... ţine-l strâns, îi spune Viv lui Janos în timp ce mă ţine 
de încheietură. 

Crede că el o ascultă, dar Janos stă acolo pe piept, încercând 
doar să își protejeze urechea și să mai câștige timp. 

— Viv, uită-te la el cu atenţie! strig eu. 

Picioarele continuă să îmi atârne peste groapa neagră ca 
smoala, dar pot să citesc ceva în cuta întunecată dintre 
sprâncene. Chiar și cu toată această durere, își plănuiește 
ultima mișcare. 

— Exact... chiar așa, spune Viv, cu crosa înălțată deasupra ei. 
Acum, ridică-l! 

Janos nu se mișcă. Mă ţine de încheietura mâinii doar aparent, 
dar asta doar pentru că îl ţin de ureche. 

— Ai auzit ce ţi-am spus? întreabă Viv. 

Tot nu se clintește. Chiar dacă el îmi susține o mare parte din 
greutate, n-o poate susţine pe toată. Menţin presiunea asupra 
urechii lui. Obrazul îi este aproape de groapă, iar capul îi stă 
înclinat ciudat spre margine. Faţa i s-a înroșit și mai puternic 
decât înainte. Janos mă ţine, dar durerea începe să ardă. 
Inchizând ochii, strânge din buze și respiră pe nas. Cuta dintre 
sprâncene se estompează, dar nu cu mult. 

— Janos... 

— Dă drumul crosei! zbiară Janos. 

— Ce? întreabă Viv. 

În mintea ei, el nu se află în postura de a emite pretenţii. 

— Dă drumul crosei, repetă el. Nu mă joc, Vivian. Las-o jos 
sau îi dau drumul lui Harris. 

— Nu-l asculta! o avertizez eu. 

Viv se uită în jos, încercând își dea mai bine seama ce vrea. 

— O să-l auzi cum ţipă până jos, spune Janos. O să poţi face 
față? 

Gura i se deschide ușor. Acest lucru este dur pentru oricine. 

Pentru o fată de șaptesprezece ani... 

— Crezi că glumesc? întreabă Janos. 

Își înfige unghiile în încheietura mâinii mele. 

Urlu de durere. 


355 


— Harris...! strigă Viv. 

Janos nu mă mai zgârie, ţinându-mă din nou de încheietura 
mâinii. 

— Harris, ești bine? întreabă Viv. 

— la-i capul, îi spun eu. Lovește! 

— Dacă faci asta, îi dau drumul, avertizează Janos. 

— O să-mi dea oricum drumul, adaug eu. 

— Nu e adevărat, spune ea, refuzând să creadă. Ridică-l! 
strigă ea la Janos. Vreau ca Harris să fie sus, acum! 

In ciuda durerii, Janos clatină din cap în semn de nu. Nu mai 
negociază și nu îl condamn pentru asta. Din momentul în care 
eu ajung la suprafaţă, riscă să fie aruncat el însuși în groapă. Nu 
numai asta, dar ar reveni la situaţia de doi contra unu. 

Atârnând agăţat într-o mână, îmi dau seama care e realitatea. 
Nu mă va aduce sus în niciun caz - ceea ce îmi ușurează și mai 
mult decizia. 

— Viv, ascultă-mă! strig eu. Lovește-l acum când ai ocazia! 

— N-ar fi prea inteligent, Vivian, avertizează Janos, cu vocea 
imperturbabil de calmă. Dacă faci asta, Harris se duce la fund cu 
tot cu mine. 

— Viv, nu-l lăsa să te convingă! 

E prea târziu. Il studiază pe el, nu pe mine. 

— Trebuie să te concentrezi! Te concentrezi? ţip eu. Se 
întoarce spre mine, dar privirea îi e goală. A încremenit din 
cauza deciziei pe care trebuie să o ia. Viv, te concentrezi? 

Într-un final, dă din cap în semn că da. 

— Bun... atunci trebuie să înţelegi un lucru. Orice ai face, eu 
mă duc la fund. Ori mă scapă Janos, ori îl lovești și ne ducem 
amândoi, înţelegi? Mă duc la fund oricum. 

Vocea mi se sugrumă în timp ce rostesc aceste cuvinte. Ştie 
că e adevărat - și e suficient de inteligentă ca să își dea seama 
de consecințe: a văzut cât de repede se mișcă Janos. Dacă nu îl 
doboară acum, el se va ridica și se va repezi imediat la ea. 

— Fă-o acum! țip eu. 

— Haide, Vivian, chiar ești gata să îţi omori prietenul? 
întreabă Janos. 

Cu crosa în aer, Viv se uită în jos, ochii ei trecând de la Janos 
la mine, apoi iar la Janos. Mai are doar câteva secunde să se 
decidă. Își trage crosa. Mâinile încep să îi tremure, iar lacrimile îi 


356 


curg pe obraji. Nu vrea s-o facă, dar cu cât stă mai mult acolo, 
cu atât își dă seama că nu are de ales. 


357 


81. 


— Lovește-l, Viv! Lovește-l acum! strig eu. 

Viv ţine crosa în aer. Încă nu se pregătește să lovească. 

— Fii deșteaptă, Vivian, adaugă Janos. Regretul este cea mai 
grea povară de dus. 

— Harris, ești sigur? întreabă ea încă o dată. 

Înainte să pot răspunde, Janos îmi strânge încheietura mâinii, 
încercând să mă facă să-i dau drumul. Nu mă mai pot ţine mult 
de urechea lui. 

— Fă-o! îi ordon. 

Cu spatele la Viv, Janos rămâne concentrat pe încheietura 
mâinii mele, înfigându-și adânc degetele. Nici măcar nu se 
obosește să se uite la ea. Ca toţi cei care pariază, își încearcă 
norocul. Dacă Viv nu a lovit până acum, nu va lovi deloc. 

— Viv, te rog...! o implor. 

Tot corpul i se zguduie în timp ce lacrimile îi curg tot mai 
repede... Începe să suspine, copleșită de-a dreptul, dar ţine 
crosa tot deasupra capului. 

— Harris... ţipă ea. Nu vreau... 

— Poţi s-o faci, îi spun eu. E în regulă. 

— E... ești...? 

— Jur, Viv, e în regulă... promit... 

Cu o ultimă împunsătură, Janos își bagă degetele în 
încheietura mâinii. Pumnul mi se deschide, dar în timp ce alunec 
spre groapă, nu mă lasă să cad. În schimb, îmi apucă degetele, 
strângându-le laolaltă. Un zâmbet larg îi apare pe faţă. li place 
să controleze situația... mai ales atunci când o poate folosi în 
propriul interes. 

Atârn de o mână, privind-o atent pe Viv. 

— Te rog... te rog, fă-o! o implor eu. 

Viv înghite greu, abia reușind să vorbească. 

— Doar... Dumnezeu să mă ierte, adaugă ea. 

Janos se oprește. Simte ceva în vocea ei. Rotindu-se ușor, se 
întoarce cu faţa la ea. 

Ochii li se întâlnesc, iar Janos verifică dacă e adevărat. Felul 
cum pieptul îi urcă și îi coboară... felul cum își aranjează mâinile 
pe crosă... chiar și felul în care se tot linge pe buza de jos. Într- 


358 


un final, Janos izbucnește într-un râs ușor, aproape 
imperceptibil. Nu crede că are acest curaj. 

Dar se înșală. 

Dau din cap spre Viv. Își trage nasul și rostește: 

— La revedere. 

Întorcându-se spre Janos, se așază bine pe picioare. 

— Haide, Viv - tu sau el... 

Viv duce crosa în spate. Janos râde din nou pentru sine. Peste 
tot în jurul nostru, ventilatoarele continuă să huruie. Timpul 
îngheaţă. Apoi... după ce îi cade o picătură de transpiraţie de pe 
nas... Viv își concentrează toată greutatea în crosă și lovește. 
Janos îmi dă imediat drumul și se întoarce să o lovească. 

Janos se așteaptă să cad și să mor. Dar nu vede micul sprijin 
pe care mi-am pus piciorul în ultimele câteva minute - gaura 
săpată în peretele interior al gropii. Vârful pantofului se ţine de 
bordura de cinci centimetri. Îmi îndoi piciorul și, înainte ca cei 
doi să își dea seama ce se întâmplă, îmi iau elan și îl apuc pe 
Janos de cămașă. Se repezea la Viv, dar este luat prin 
surprindere și își pierde complet echilibrul. Asta e greșeala lui - 
și ultima pe care o va face în micul nostru joc de șah. In orice 
sport, mai ales în politică, nimic nu merge mai bine decât o mică 
diversiune. Abia reușind să mă ţin de marginea gropii cu mâna 
dreaptă, îl trag în spate cu stânga. N-are nicio idee ce se 
întâmplă. Îl trag tare spre groapă, mă feresc și las gravitația să 
își facă treaba. 

— Ce fa...? 

Nu își mai termină întrebarea. Rostogolindu-se, dezechilibrat, 
Janos se prăbușește în gura gropii. In vreme ce trece pe lângă 
mine, încearcă să mă apuce de umeri... mijloc... picioare... chiar 
și de pantofi. Se mișcă însă prea repede ca să se poată prinde 
de ceva. 

— Nuuu...! urlă el, cuvântul răsunând în vreme ce se 
prăbușește și dispare în întuneric. 

Îl aud cum se lovește de unul din pereţii interiori... apoi de 
altul. Se aude un hârșâit puternic în timp ce este aruncat în 
spate și în faţă, tot drumul până jos. Țipătul nu se mai oprește, 
până când nu se aude bubuitul de pe fund. 

O secundă mai târziu, o alarmă stridentă răsună din 
adâncimea gropii. Nu mă surprinde. Este sistemul de alimentare 


359 


cu aer al întregului Capitoliu. Bineînţeles că a pornit alarma. 
Poliția nu va întârzia nici ea. 

În vreme ce alarma continuă să ţipe, mă ţin de marginea de 
ciment și mă chinui să-mi trag sufletul. Mă uit în jos, studiind 
adâncimea întunericului. Nu se mișcă nimic. Cu excepţia 
alarmei, este un abis negru complet nemișcat. Cu cât mă uit mai 
mult la el, cu atât devine mai fascinant. 

— Harris, ești bine? întreabă Viv, îngenunchind pe margine. 

— Îndepărtaţi-vă de groapă! ţipă o voce gravă. În spatele ei, 
trei polițiști năvălesc în cameră, cu armele aţintite spre noi. 

— Stewie, am nevoie să blochezi toate ventilatoarele! strigă 
în staţie polițistul cel mai înalt. 

— Nu e ceea ce...! 

Cât ai zice pește, ceilalți doi polițiști mă apucă de subsuori și 
mă trag din groapă. Aruncându-mă cu faţa pe pământ, încearcă 
să îmi pună cătușele prin spate. 

— Braţul meu...! șuier eu în timp ce mi-l îndoaie. 

— ÎI răniţi! îl apără Viv în timp ce polițistul înalt o imobilizează 
și îi pune și ei cătușele. Are brațul rupt! 

Pe feţele amândurora curge sângele. Nu ne iau în seamă. 

— Ventilatoarele încetinesc, cârâie vocea unui bărbat prin 
radio. Altceva? 

— Avem un cadavru în hol și un bărbat inconștient aici sus, 
adaugă polițistul cu stația. 

— Barry a încercat să mă omoare! ţipă Viv. 

Barry? 

— Am fost atacați! spune ea. Verificaţi-ne ecusoanele - noi 
lucrăm aici! 

— Spune adevărul, mă bâlbâi eu, abia reușind să îmi ridic 
capul. 

Bratul parcă mi s-a rupt în două. 

— Unde e atacatorul? întreabă polițistul mai scund. 

— Acolo jos! ţipă Viv, întinsă pe piept și arătând cu bărbia. 
Verificaţi groapa! 

— Cadavrul lui... adaug eu. O să... o să îi găsiţi cadavrul... 

Polițistul scund îi face un semn celui înalt, care își aduce 
stația la gură. 

— Reggie, ai ajuns? 


360 


— Aproape... spune o voce gravă care vine simultan și din 
staţie și din groapă. Este jos, pe fund. O, Doamne... adaugă el 
într-un final. 

— Se văd niște urme de sânge... 

— V-am spus eu! strigă Viv. 

— ... toţi detectorii de substanţe explozive s-au făcut praf... 
dâra se continuă... și, după cum arată, a smuls grilajul de la ușa 
de siguranţă... 

„O, nu.” 

— A căzut de la treisprezece metri, spune polițistul cu stația. 

— O, sigur s-a rănit, rostește Reggie prin staţie. Insă vă spun 
că eu acum... nu văd niciun cadavru. 

Imi ridic bărbia de pe pământ. 

Mâna este ultima din grijile mele. 

— Jeff, asigură-te că oamenii de la întreținere încuie aceste 
conducte de ventilaţie și îl ajută pe Reggie, spune polițistul 
scund celui cu staţia. Și Reggie...! adaugă el, aplecându-se 
peste marginea gropii și ţipând cât de tare putea... ieși de acolo 
acum și apucă-te să urmărești dâra de sânge! Este rănit, cu cel 
puţin câteva membre rupte. N-are cum să fi ajuns prea departe. 


361 


82. 


Încă nu l-au găsit. N-o să-l găsească niciodată. 

Dar nu mă surprinde. Janos a fost angajat dintr-un anumit 
motiv. Ca orice mare magician, nu numai că știa cum să 
păstreze un secret, dar cunoștea de asemenea valoarea unui 
truc bun de dispariţie. 

Au trecut șapte ore de când am părăsit adâncimile de la 
subsolul Capitoliului și din tunelurile de aer. Pentru a verifica 
dacă nu a fost compromis sistemul de aer, au evacuat toată 
clădirea, ceea ce nu se mai făcuse de la panica din urmă cu 
câţiva ani cu antrax. Ne-au mutat și pe noi. 

Toată lumea știe că dacă există vreo ameninţare teroristă 
directă asupra Capitoliului, șefii și mahării sunt mutaţi într-o 
locaţie ultrasecretă. Dacă atacul e la scară redusă, sunt duși la 
Fort McNair, în sud-vestul Washingtonului. Insă, dacă atacul este 
minor și poate fi ţinut în frâu - precum o canistră de gaz 
aruncată pe holuri -, merg aici, dincolo de stradă, la Biblioteca 
Congresului. 

Stând în faţa ușilor închise ale Sălii de Lectură Europeană de 
la etajul doi, mă așez pe podeaua din marmură. Imi sprijin 
umărul de una dintre vitrinele enorme aliniate de-a lungul 
holului, pline de artefacte istorice. 

— Domnule, vă rog nu staţi aici, spune un agent FBI cu păr 
argintiu și nas ascuţit. 

— Ce, are vreo importanţă? îl amenință avocatul meu, Dan 
Cohen, frecându-și palma de capul ras. Nu fi dobitoc, lasă-l pe 
săracul om să se așeze. 

Vechi prieten din zilele în care făceam Dreptul la Georgetown, 
Dan este pe jumătate evreu, pe jumătate italian, ca o chiftea 
matzoh, îndesat într-un costum ieftin, prost croit. După 
absolvire, în vreme ce noi ne-am dus majoritatea să căutăm de 
muncă la firme sau la Capitol Hill, Dan s-a întors în vechiul său 
cartier din Baltimore, și-a deschis un cabinet, pretinzând că este 
sincer față de Dumnezeu, și a preluat cazuri de care alţi avocați 
ar fi râs. Lăudându-se cu arborele genealogic al familiei sale, 
întrucât avea legături de rudenie cu gangsterul Meyer Lansky, 
lui Dan i-a plăcut mereu o bătaie bună. Însă, așa cum afirmă, nu 


362 


mai are legături la Washington. De aceea l-am și chemat. M-am 
săturat de orașul ăsta. 

— Harris, ar trebui să mergem, spune Dan. Te dezintegrezi, 
frăţioare. 

— Sunt bine, îi spun eu. 

— Minti. 

— Sunt bine, insist eu. 

— Haide... nu fi fraier. Ai trecut prin cinci ore și jumătate de 
interogatorii - chiar și agenţii au spus că ai nevoie de o pauză. 
Uită-te la tine, nici nu te mai ţii pe picioare. 

— Tu știi ce fac ei aici, spun eu, arătând spre ușile închise. 

— Nu contează... 

— Ba contează! Pentru mine contează. Mai lăsă-mă doar 
câteva minute. 

— Harris, așteptăm aici de două ore, e aproape miezul nopţii; 
trebuie să ai grijă de nasul tău și să îţi pui mâna în ghips. 

— Mâna mea e în regulă, spun eu, aranjând bandajul pe care 
mi l-au pus paramedicii. 

— Dar dacă... 

— Dan, știu că îmi vrei binele - și te iubesc pentru asta -, dar 
fii și tu mai umil o dată în viaţă și recunoaște că asta e o partea 
problemei pe care nu o poţi rezolva. 

— Umil? mă întreabă el, strâmbându-se. Urăsc să fiu umil. Și 
urăsc și mai mult când ești tu umil. 

Uitându-mă în jos, îmi văd reflexia în podeaua din marmură. 

— Da, ei bine... uneori nu e chiar așa rău cum crezi. 

Mai spune ceva, dar nu ascult. Aplecat, mă uit din nou la ușile 
închise. După toate cele prin care am trecut, este singurul lucru 
de care îmi pasă acum. 

Patruzeci de minute mai târziu, îmi simt brațul cum pulsează. 
Dar când ușile de la sala de lectură se deschid, orice urmă de 
durere s-a dus... și este înlocuită cu altfel de durere. 

Viv iese din sală cu două bandaje deasupra sprâncenei. Buza 
de jos este despicată și umflată, și ține o pungă cu gheaţă pe 
celălalt ochi. 

Mă ridic în picioare și încerc să vorbesc cu ea, dar un piept 
care face cât două se interpune între noi. 

— De ce n-o lași în pace o vreme? spune avocatul ei, 
punându-și mâna pe pieptul meu. 


363 


E un bărbat înalt, afro-american cu o mustață stufoasă, de 
forma unei omizi. Când am fost arestaţi, i-am spus lui Viv că 
poate colabora cu Dan, însă părinţii ei i-au adus propriul avocat. 
Nu îi condamn. De atunci, FBl-ul și avocatul ei s-au asigurat că 
eu și Viv nu ne-am văzut, nu ne-am auzit și nu am vorbit unul cu 
celălalt, și nu îi condamn nici pentru asta. E o mișcare 
inteligentă. Ține-ţi clientul la distanță. Nu l-am mai văzut pe 
acest avocat, dar numai după cum arată sacoul lui, îmi dau 
seama că o să rezolve treaba. Și chiar dacă nu îmi dau seama 
cum poate familia lui Viv să și-l permită, luând în consideraţie 
câtă atenţie din partea mass-mediei va atrage asta, nu cred că 
el se îngrijorează. 

— Ai auzit ce ţi-am spus, fiule? Viv a avut o noapte lungă. 

— Vreau să vorbesc cu ea, spun eu. 

— De ce? Ca să-i strici viaţa mai mult decât ai făcut-o deja? 

— E prietena mea, insist eu. 

— Domnule Thornell, e în regulă, spune Viv, dându-l la o 
parte. Pot să... o să fiu bine. 

Asigurându-se că asta vrea, Thornell decide să o asculte. Se 
dă vreo doi pași mai încolo. Viv îl mai privește o dată, iar el se 
îndreaptă spre vitrinele unde se află Dan și ceilalți agenți FBI. 
Deocamdată, avem la dispoziţia noastră tot colțul holului aurit. 

Mă uit la Viv, dar ea îmi evită privirea, coborând ochii în 
pământ. Au trecut opt ore de când am vorbit ultima oară. Mi-am 
petrecut ultimele trei ore încercând să mă gândesc ce vreau să 
îi spun. Nu-mi amintesc un singur cuvânt. 

— Cum îţi e ochiul? Cum îţi e brațul? întrebăm amândoi în 
același timp. 

— O să supraviețuiesc, răspundem amândoi. 

E suficient ca să îi smulg un mic zâmbet lui Viv, dar se 
stăpânește repede. Sunt totuși cel care a băgat-o în această 
încurcătură. Toate astea și-au pus amprenta asupra 
sentimentelor ei. 

— Ştii, nu trebuia să faci ce ai făcut acolo, spune ea într-un 
final. 

— Nu știu despre ce vorbești. 

— Nu sunt o idioată, Harris - mi-au spus ce ai declarat... 

— Viv, eu niciodată... 

— Vrei să îi citez? Că tu m-ai obligat să intru în această 
situaţie... că atunci când a murit Matthew, m-ai ameninţat ca să 


364 


te ajut... că ai spus că o să-mi „spargi faţa” dacă nu mă urcam 
în avionul privat și nu spuneam tuturor că eram asistenta ta. 
Cum ai putut să spui asta? 

— Le scoţi din context... 

— Harris, mi-au arătat declaraţia pe care ai scris-o! 

Mă întorc spre desenele murale, incapabil să o înfrunt. Sunt 
patru desene, unul cu o femeie soldat în armură antică, 
reprezentând diversele stadii ale dezvoltării unei naţiuni: 
Aventura, Descoperirea, Cucerirea și Civilizația. Ar trebui să mai 
existe una numită Regret. Răspunsul mi se transformă într-o 
șoaptă. 

— N-am vrut să te duci la fund împreună cu tot vaporul. 

— Poftim? 

— Ştii cum merg treburile astea - cui îi pasă dacă am salvat 
situaţia? M-am folosit de serviciul meu... am luat fără 
permisiune un avion privat... și se poate spune că am contribuit 
la moartea celui mai bun prieten al meu... Chiar dacă erai acolo 
cu cele mai bune intenţii - și crede-mă, ai fost singura persoană 
inocentă din tot grupul -, pot să-ţi ia capul doar pentru că 
stăteai lângă mine. Asasinare prin asociaţie. 

— Așa încât deformezi adevărul și îți asumi vina pentru tot? 

— Crede-mă, Viv, după toate cele în care te-am băgat, merit 
mai rău de atât. 

— Nu mai face atât pe martirul. 

— Atunci nu mai fi nici tu așa naivă, îi dau eu replica. Imediat 
ce vor crede că ai acţionat pe cont propriu, vei deveni carne de 
tun. 

— Și? 

— Cum adică, și? 

— Adică, și? Și ce dacă îmi pierd slujba? Mare scofală. Doar nu 
m-au  înfierat cu o literă stacojie. Sunt un curier de 
șaptesprezece ani care a fost dat afară. Nu aș considera asta 
chiar sfârșitul carierei mele. În plus, există lucruri mai 
importante decât o slujbă tâmpită - precum familia. Și prietenii. 

Uitându-se la mine cu un ochi, își mută punga cu gheaţă la 
celălalt. 

— Sunt de acord, îi spun eu. Doar că... n-am vrut să te 
concedieze. 

— Apreciez. 

— Ce s-a întâmplat acolo? întreb eu. 


— M-au concediat, spune ea nonșalant. 

— Ce? Cum au putut... 

— Nu te uita la mine așa. Până la urmă, am încălcat regula 
esenţială a curierilor: am plecat din campus fără să mi se dea 
voie și mi-am petrecut noaptea în altă parte fără permisiune. Ce 
e și mai rău, mi-am minţit părinţii și șeful, apoi m-am dus în 
Dakota de Sud cu avionul. 

— Dar le-am spus... 

— E vorba de FBI, Harris. Poate fac ei pe șefii, dar nu sunt 
idioţi. Desigur, poate m-ai obligat să mă urc în avion sau mi-ai 
zis să fac un comision sau două, dar cum rămâne când m-ai dus 
la motel, în mină, apoi în lift și în laborator? Apoi a trebuit să ne 
întoarcem cu avionul. Ești în multe feluri Harris, dar răpitor nu 
ești. Chiar ai crezut că o să creadă toate aiurelile astea? 

— Când le-am declarat, au fost fără cusur. 

— Fără cusur, ha? „Mi-ai spart faţa?” 

N-am putut să mă abţin să nu râd. 

— Exact, spune ea. Viv face o pauză, luându-și în sfârșit 
punga cu gheaţă de pe faţă. Totuși, apreciez că încerci, Harris. 
Nu trebuia să faci asta. 

— Nu, dar am făcut-o. 

Stă în faţa mea, refuzând să se certe cu mine. 

— Pot să te mai rog un singur lucru și gata? spune ea, arătând 
spre podea. Când erai acolo jos cu Janos... și erai prins în 
groapă... tu ai stat pe acea bordură în tot acel timp? 

— Doar spre sfârșit... piciorul mi s-a prins de ea. 

Tace un moment. Știu ce urmărește. 

— Deci când m-ai rugat să lovesc cu crosa...? 

Ei poftim! Vrea să știe dacă aș fi fost dispus să mă sacrific sau 
dacă am făcut-o doar ca să-l distrag pe Janos. 

— Contează? întreb eu. 

— Nu știu... poate. 

— Ei, dacă te face să te simţi mai bine, ţi-aș fi spus să lovești 
oricum. 

— Ușor de zis acum. 

— Bineînțeles, dar nu am găsit ieșitura decât în ultima 
secundă, când mi-a dat drumul. 

Încremenește gândindu-se la implicaţiile acestui lucru. Nu 
mint. Aș fi făcut totul ca să o salvez. Cu punct de sprijin sau 
fără. 


366 


— la-o ca pe un compliment, adaug eu. Meriţi, Viv Parker. 

Obrajii i se înroșesc involuntar. Habar n-are ce să spună. 

Mai încolo, pe hol, un telefon mobil începe să țârâie. Avocatul 
lui Viv îl duce la ureche și răspunde. Dând din cap de câteva ori, 
închide și se uită spre noi. 

— Viv, părinţii tăi tocmai s-au cazat la hotel. E timpul să 
mergem. 

— Imediat, spune ea. Stând tot cu mine, adaugă: Tot nu se 
aude nimic de Janos? 

Clatin din cap în semn că nu. 

— N-o să-l găsească, nu? 

— Nicio șansă. 

— Crezi că o să vină să ne vâneze? 

— Nu cred. Cei de la FBI mi-au spus că Janos a fost plătit să 
păstreze secretul. Acum că s-a aflat tot, treaba lui s-a terminat. 

— Și tu îi crezi? 

— Viv, noi deja ne-am spus povestea. Camerele de securitate 
l-au surprins intrând în Capitoliu. Nu au nevoie de noi ca să îl 
identifice. Știu cine este și au tot ce le trebuie. Nu câștigă nimic 
acum dacă ne găurește capul cu un glonț. 

— O să ţin minte asta tot restul vieţii când mă uit în spatele 
fiecărei draperii de duș. 

— Dacă te face să te simţi mai bine, au spus că o să ne 
supravegheze pe amândoi. În plus, stăm aici de opt ore. Dacă 
ne voia morți, asta s-ar fi întâmplat deja. 

Nu e cine știe ce garanție, dar, subiectiv vorbind, este cea 
mai bună pe care o avem. 

— Așadar, asta a fost tot? Am terminat? 

Mă uit la avocatul meu în timp ce ea îmi pune această 
întrebare. După zece ani la Capitol Hill, singura persoană care se 
află de partea mea este cineva care a fost plătit pentru asta. 

— Da... am terminat. 

Nu îi place tonul din vocea mea. 

— Privește lucrurile așa, Harris - cel puţin am câștigat. 

Agenţii FBI mi-au spus același lucru - suntem norocoși că 
suntem în viaţă. E o consolare plăcută, dar nu îl aduce înapoi pe 
Matthew, sau pe Pasternak, sau pe Lowell. 

— Să câștigi nu e totul, îi spun eu. 

Mă privește lung. Nici nu trebuie să rostească vreun cuvânt. 


367 


— Domnișoară Parker... părinţii dumneavoastră...! spune 
avocatul ei. 

Ea îl ignoră. 

— Ce o să faci în continuare? mă întreabă ea. 

— Depinde ce pact încheie Dan cu guvernul. Acum, singurul 
lucru care mă preocupă este înmormântarea lui Matthew. Mama 
lui m-a rugat să fiu unul dintre cei care ţin discursurile de elogiu. 
Eu și congresmenul Cordell. 

— Nu mi-aș face prea multe griji, te-am auzit cum vorbești. 
Sunt sigură că te vei ridica la înălțimea așteptărilor. 

E singurul lucru bun pe care l-a spus cineva în ultimele opt ore 
și care m-a făcut să mă simt bine. 

— Ascultă, Viv, îmi cer din nou scuze pentru că te-am băgat 
în... 

— Taci, Harris. 

— Dar să fii curier... 

— ... păleşte în comparație cu ceea ce am făcut în aceste 
ultime zile. Pur și simplu păleşte. Alergătura... găsirea 
laboratorului... chiar și lucrurile stupide - am făcut duș într-un 
avion privat! - crezi că le-aș da ca să umplu din nou paharul cu 
apă al vreunui senator? N-ai auzit ce au spus la cursul de 
îndrumare pentru curieri? Viaţa e o școală. Totul e o școală. Și 
dacă cineva mă va acuza că mi-am pierdut slujba, ei bine... ei 
bine, când au sărit ei ultima oară de pe o stâncă pentru a ajuta 
un prieten care are nevoie de ajutor? Dumnezeu nu m-a adus 
până aici ca să dau înapoi. 

— E un discurs electoral bun, ar trebui să-l păstrezi. 

— Așa am în plan. 

— Am vorbit serios mai înainte: o să fii un mare senator într-o 
bună zi. 

— Senator? Ai avea vreo problemă dacă aș ajunge o femeie 
președinte neagră și mare? 

Râd zgomotos la gluma asta. 

— Și eu am vorbit serios, adaugă ea. O să am nevoie de un 
bun șef de cabinet. 

— S-a făcut. Chiar o să mă întorc la Washington pentru asta. 

— A, și ce, acum ne lași pe toţi baltă? Ce o să faci, o să scrii 
vreo carte? O să faci practică împreună cu Dan? Sau o să te 
tolănești undeva pe o plajă ca la sfârșitul romanelor de acţiune? 

— Nu știu... mă gândeam să mă duc acasă o vreme. 


368 


— Îmi place - băiatul din provincie se întoarce acasă... o să îţi 
organizeze parada învingătorului... toată lumea o să mănânce 
plăcintă de mere... 

— Nu, nu în Pennsylvania, spun eu. În toţi acești zece ani, am 
fost convins că succesul în cercurile înalte îmi va îngropa 
trecutul, dar m-a îngropat doar pe mine. De fapt, mă gândeam 
să rămân pe aici. Dan spunea că e un liceu în Baltimore care are 
nevoie de un profesor bun de educație civică. 

— Stai puţin... o să predai? 

— Chiar așa rău e? 

Stă să se gândească un moment. Acum o săptămână, ca orice 
alt curier, ar fi spus că existau lucruri mai importante pe care le 
puteam face în viaţă. Acum ne-am învățat amândoi minte. 
Zâmbește larg. 

— De fapt, sună perfect. 

— Mulţumesc, Viv. 

— Deși îţi dai seama că o să îţi mănânce sufletul puștii ăia. 

Rânjesc. 

— Așa sper. 

— Domnișoară Parker...! strigă avocatul ei pentru ultima oară. 

— Vin... Ascultă, eu trebuie să plec, îmi spune ea, 
îmbrăţișându-mă rapid. 

În timp ce își pune mâinile în jurul meu, simt pachetul cu 
gheață pe spate. Mă strânge așa de tare, încât braţul începe să 
mă doară. Nu contează. Fiecare secundă a acestei îmbrăţișări 
contează. 

— Rupe-i, Viv! 

— Pe cine, pe părinţii mei? 

— Nu... lumea. 

Se îndepărtează cu același zâmbet larg pe care îl avea când 
ne-am cunoscut. 

— Ştii, Harris... când m-ai rugat prima oară să te ajut... mi se 
aprinseseră călcâiele după tine. 

— Și acum? 

— Acum... nu știu, mă tachinează ea. Cred că ar trebui să-mi 
iau un sacou care să mă cuprindă. Mergând cu spatele pe hol, 
adaugă: Apropo, știi care e aspectul cel mai plăcut al meseriei 
de profesor? 

— Care? 

— Excursiile anuale cu clasa la Washington. 


369 


De data asta, eu rânjesc cu toți dinţii. 

— Îţi place asta, nu-i așa, rege Midas? adaugă ea. 

Răsucindu-se pe călcâie, îmi întoarce spatele și se îndreaptă 
spre avocatul ei. 

— Am vorbit serios în legătură cu slujba de șef de cabinet, 
Harold, strigă ea în timp ce vocea îi răsună pe hol. Mai sunt încă 
optsprezece ani până la vârsta necesară. Te aștept acolo, și să 
fii punctual. 

— Cum spuneţi dumneavoastră, doamnă președinte. N-aș 
rata ocazia pentru nimic în lume. 


83. 


Londra 


— Să aveţi o seară frumoasă, domnule Sauls, spuse șoferul în 
timp ce deschidea ușa Jaguarului negru și ţinea umbrela 
deasupra capului șefului său. 

— Mulţumesc, la fel, Ethan, răspunse Sauls, coborând din 
mașină și îndreptându-se către ușa din faţă a clădirii cu șase 
etaje unde se afla apartamentul său din centrul Londrei, de pe 
Park Lane. 

Înăuntru, un portar aflat în spatele biroului de la recepţie din 
lemn de alun noduros îi făcu cu mâna în semn de salut și îi 
înmână un teanc de corespondenţă. Urcându-se în lift, Sauls își 
ocupă timpul răsfoind grămada obișnuită de facturi și cereri. 

Până când intră în apartamentul său frumos decorat, 
verificase deja toate broșurile publicitare, pe care le aruncă într- 
un coș de gunoi din ceramică de lângă biroul retro unde își trânti 
cheile. Îndreptându-se către dulapul din hol, își atârnă mantoul 
din cașmir pe un umeraș din lemn de cireș. Trecând prin 
sufragerie, apăsă pe întrerupător și aplicele de deasupra 
rafturilor aliniate pe partea stângă a peretelui se aprinseră. 

Mergând apoi spre bucătărie și spre zona cu vedere spre 
Hyde Park Corner, Sauls se îndreptă direct spre frigiderul negru, 
strălucitor, în ușa căruia își vedea propria reflexie în timp ce se 
apropia. Luând un pahar de pe masă, deschise frigiderul și își 
turnă niște suc de afine. Când ușa se închise, el își privea din 
nou propria reflexie de pe frigider - însă de data asta, mai 
stătea cineva în spatele lui. 

— Frumoasă locuinţă, spuse Janos. 

— Nnnuuu! izbucni Sauls, întorcându-se atât de repede, încât 
aproape scăpă paharul. Să nu mă mai sperii așa! ţipă Sauls, 
apucându-se de piept și punând paharul pe masă. 
Dumnezeule... am crezut că ai murit! 

— De ce ai fi crezut asta? întrebă Janos apropiindu-se, cu o 
mână în buzunarul pardesiului negru, și cu cealaltă ţinând strâns 
capătul tocit al unui baston de aluminiu. 


371 


Își ridică bărbia un pic, scoţându-și în evidenţă tăieturile și 
vânătăile de pe faţă - mai ales acolo unde își rupsese oasele din 
obraz. Ochiul stâng îi era injectat, o rană recentă îi era cusută 
pe bărbie, iar femurul stâng îi fusese rupt în atât de multe părţi, 
încât trebuiseră să îi introducă o bară de titan în picior ca să 
stabilizeze oasele și să împiedice ligamentele să se transforme 
într-o masă amorfă de sânge și ţesut. Vreo șapte centimetri mai 
jos, singurele lucruri care ţineau genunchiul la locul său erau 
șuruburile care îi treceau prin piele și pătrundeau prin 
fragmentele de os. Căderea fusese mai dură decât lăsase să se 
înțeleagă. 

— Am încercat să te contactez - n-ai răspuns o săptămână, 
spuse Sauls, dându-se în spate. Știi măcar ce se întâmplă? Cei 
de la FBI au confiscat tot... au luat tot ce era în mină. 

— Știu, am citit ziarele, zise Janos, șchiopătând și înaintând. 
Apropo, de când ai tu un șofer personal? 

— Ce vrei să...? M-ai urmărit? întrebă Sauls, dându-se și mai 
mult în spate. 

— Nu fi paranoic, Sauls! Unele lucruri le vezi de la fereastra 
de la dormitor - precum mașina mea parcată în faţă. Ai văzut-o 
acolo? MGB-ul albastru de culoarea irisului... 

— Ce vrei, Janos? 

— ... model 1965 - primul an când au trecut la portierele cu 
buton. E greu să o manevrez cu aceste cuie pe care le am în 
picior, dar chiar e o mașină frumoasă. 

— Dacă e vorba de bani, te-am plătit așa cum am stabilit... 

— ... spre deosebire de acel Spitfire vechi pe care îl aveam, 
mașinuţa asta este trainică... de nădejde... 

— Ai primit banii, nu-i așa? 

— ... s-ar putea spune chiar de încredere. 

Sprijinit de masă, Sauls se opri. 

Cu o mână încă în buzunar, Janos îl fixă pe partenerul său. 

— M-ai minţit, Marcus. 

— Nu! Jur! insistă Sauls. 

— Încă o minciună. 

— Nu înţelegi... 

— Răspunde la întrebare, ameninţă Janos. Era vorba de 
Yemen sau nu? 

— Nu e ceea ce crezi tu... Când am început... 


372 


— Când am început, mi-ai spus că Wendell era o companie 
privată, fără angajamente cu guvernul. 

— Te rog, Janos, știai ce făceam acolo... Nu am ascuns... 

— O companie privată fără angajamente, Marcus! 

— E același lucru, oricum! 

— Nu, nu e adevărat! Una e speculație; cealaltă e sinucidere! 
Ai vreo idee cât o să ne vâneze pentru chestia asta? Cine a 
semnat cecul ăla afurisit... Yemenul sau nu? 

— Janos... 

— Era vorba de Yemen sau nu? 

— Te rog să te calmezi și... 

Janos scoase un pistol din buzunar și îl împinse în fruntea lui 
Sauls. Il îndesă, înfigându-i ţeava în pielea capului. 

— Era.Vorba.De.Yemen.Sau.Nu? 

— Te... te rog, nu... îl imploră Sauls, lacrimile adunându-i-se 
deja în ochi. 

Janos trase piedica și puse degetul pe trăgaci. Deja nu mai 
punea întrebări. 

— Yemen! se bâlbâi Sauls, cu faţa încreţită în timp ce 
strângea din ochi. Yemen era... Te rog nu mă omori...! 

Fără a spune un cuvânt, Janos cobori pistolul, punându-l la loc 
în buzunar. 

După ce nu mai simţi pistolul pe frunte, Sauls își deschise 
ochii. ` 

— Imi pare rău, Janos... Imi pare așa de rău... continuă el să-l 
implore. 

— Revino-ţi, îi ceru Janos, dându-i lui Sauls paharul cu suc de 
afine. 

Sauls dădu disperat pe gât băutura, însă aceasta nu îi aduse 
calmul pe care îl căuta. Mâinile îi tremurau în timp ce puse 
paharul pe masă, cu un clinchet. 

Dând din cap, Janos se întoarse pe piciorul bun și se pregăti 
să plece. 

— La revedere, Sauls, spuse el în timp ce ieșea din bucătărie. 

— Așadar, n-o să mă omori? întrebă Sauls, forțându-se să 
afișeze un zâmbet șocat. 

Janos se întoarse și îl ţintui cu o privire întunecată. 

— Cine a spus asta? 

O pauză lungă, grea, zăbovi între cei doi bărbaţi. Apoi Sauls 
începu să tușească. Ușor la început, apoi mai tare. In câteva 


373 


secunde, gâtul îi explodă cu un gâfâit umed, întrerupt. Era ca o 
mașină veche care se chinuie să pornească. Sauls se ţinu de 
gât. Simţea că traheea nu îi mai funcționa. 

Janos se uită la paharul gol și nu scoase un cuvânt. 

Între reprizele de tuse, Sauls abia reușea să scoată cuvintele. 

— Ticălos neno... 

Janos rămase pe loc. În acest moment, un atac de cord indus 
de cutia neagră era prea bătător la ochi. O trahee umflată 
temporar însă era doar un accident obişnuit în bucătărie. 

Apucându-se de gât, apoi sprijinindu-se de masă pentru a sta 
în picioare, Sauls căzu în genunchi. Paharul cu suc se sparse pe 
podeaua alb cu negru. Janos plecă înainte să înceapă 
convulsiile. 

Era oricum vremea să-și ia un concediu. 


374 


EPILOG 


Uitându-mă prin paravanul din sticlă de la închisoarea 
Centrală din D.C., nu pot să nu ascult involuntar monologurile 


din jurul meu. „Rosemary se simte bine...” „Nu-ţi face griji, n-o 
să-ți folosească mașina...” „In curând, au spus în curând, draga 
mea...” Spre deosebire de filme, camera de vizite nu are 


paravane la dreapta și la stânga pentru mai multă intimitate. 
Aceasta este o închisoare din D.C. susținută din bugetul D.C. - 
fără beneficii incluse. Rezultatul este un cor de voci care 
trăncăne, fiecare încercând să reducă volumul glasului, dar 
menţinându-l totuși suficient de strident cât să se audă pe 
fundalul zgomotos. La acesta se adaugă zumzetul neobișnuit al 
glasurilor prizonierilor care trec prin sticlă, și astfel avem de-a 
face cu o imensă cabină telefonică închisă. Singura parte bună 
este că oamenii în salopete portocalii sunt de partea cealaltă a 
sticlei. 

— Uite-l că vine, îmi strigă gardianul de lângă ușă. 

În timp ce el rostește aceste cuvinte, fiecare vizitator din 
cameră, de la femeia neagră cu păr blond până la bărbatul bine 
îmbrăcat care ţine Biblia în poală își întoarce imperceptibil capul 
spre stânga. Totuși, ne aflăm în Washington D.C. Toţi vor să știe 
dacă e cineva la care merită să te uiţi. Pentru mine, este. 

Cu brațele și picioarele încătușate, Barry înaintează târșâind; 
bastonul i-a fost înlocuit cu un gardian care îl ţine de braț și îl 
ghidează spre scaunul portocaliu din faţa mea. 

— Cine? citesc eu pe buzele lui Barry. 

Gardianul îmi spune numele. 

Din momentul în care Barry îl aude, face o pauză, apoi, pentru 
a-și masca surpriza, afișează un zâmbet perfect. Este trucul 
clasic de lobby-ist - prefă-te că te bucuri să vezi pe toată lumea. 
Chiar și atunci când nu poţi vedea. 

Gardianul îl așază pe Barry pe scaun și îi dă receptorul care 
atârnă de sticlă. În jurul încheieturii de la mână are o bandă cu 
numele care arată ca o brățară de la spital. Adidașii lui nu au 
șireturi. Barry nu pare a fi deranjat de niciunul din aceste lucruri. 
Așezându-se picior peste picior, își aranjează pantalonii 


375 


salopetei portocalii de parcă ar fi costumul său de două mii de 
dolari. 

— Ridică receptorul! ţipă gardianul prin sticlă, arătându-mi ce 
să fac. 

Un ocean de acid mi se întoarce în stomac în vreme ce ridic 
receptorul ciobit spre ureche. Am așteptat două săptămâni 
această întrevedere, dar asta nu înseamnă am făcut-o cu 
plăcere. 

— Bună, șoptesc eu în receptor. 

— Mamă, dar nu ești în apele tale, îmi răspunde Barry, 
încercând deja să se poarte de parcă știe ce gândesc. Își înclină 
capul ca și cum îmi vede fiecare expresie. Totuși, chiar așa e - 
ca și cum te-ar fi lovit cineva în faţă. 

— Da, chiar m-a lovit cineva, spun eu, uitându-mă fix la el. 

— De asta ei venit? întreabă el. Să-mi dai lovitura de graţie? 

Continui să tac. 

— Nici măcar nu înţeleg de ce te plângi, adaugă el. Ai văzut 
vreun ziar de curând? După cum interpretează presa, ieși basma 
curată. 

— Asta se va schimba când iese la iveală partea cu pariurile. 

— Poate că da, poate că nu. Desigur, n-o să mai prinzi o 
slujbă în administraţie - și vei fi probabil o paria câţiva ani, dar 
va trece. 

— Poate că da, poate că nu, îi dau și eu replica, încercând să îl 
ţin în priză. 

Orice ca să îl fac să vorbească în continuare. 

— Dar ce se aude de domnul senator Stevens? întreabă Barry. 
Nu simte încă niciun regret că te-a dat afară? 

— N-avea de ales. 

— Vorbești ca un adevărat membru de personal, spune Barry. 

— Vrei să spui că mă înșel? 

— Evident că te înșeli. Știa că vei ajunge la o înţelegere cu 
guvernul - și asta e acoperirea de care avea nevoie. În schimb, 
tu îți petreci mai mult de zece ani lucrând ca sclavul pentru el, și 
te abandonează când tu ai nevoie mai mare de el? Știi cât de 
urât dă asta? Ascultă la mine, asta îl va costa la realegeri. 

— O să se descurce. 

— Cum am spus, vorbești ca un adevărat membru de 
personal. 

— Fost membru de personal, îi răspund eu. 


— Nu mă lua cu de-astea, spune Barry. Adică, gândește-te 
așa... măcar tu ai șireturi. _ 

Își întoarce glezna pe care o ţine pe genunchi. Încearcă să 
pară impasibil, dar se joacă nervos cu brăţara pe sub ghișeu. 

— Apropo, ai văzut știrea de azi din Post? adaugă el. 
Zâmbește mai larg, dar zgârie și mai tare brăţara. Nu poate s-o 
mai ţină mult cu fața asta de curajos. M-au numit terorist. 

Rămân tăcut din nou. E clar că el este vinovatul în fața 
publicului. Chiar dacă la biroul lui Lowell au găsit numele lui 
Sauls și l-au asociat cu Wendell, au trecut multe săptămâni ca 
să se dovedească ce se întâmpla cu adevărat. Azi, întrucât Sauls 
a murit, iar Janos a dispărut, au nevoie de un gât pe care să-l 
pună în ștreang - iar în acest moment, Barry este cel potrivit. 

— Am auzit că l-ai concediat pe Richie Rubin. E un avocat 
bun, subliniez eu. 

Miroase de la un kilometru încercarea mea de a-l îmbrobodi 
cu o bârfă măruntă - făcea și el asta. Acum s-a enervat. 
Zâmbetul îi dispare rapid. 

— Ce vrei, Harris? 

lată-ne... două minute ca să revenim la realitate. Tipul nu e 
prost. Știe cum mă simt - nu m-aș pișa în gâtul lui nici dacă i-ar 
lua foc plămânii. Dacă mă aflu aici e pentru că am nevoie de 
ceva. 

— Lasă-mă să ghicesc, spune Barry. Mori să afli de ce am 
făcut-o... 

— Știu de ce ai făcut-o, îi răspund eu. Când nu ai pic de 
loialitate și ești atât de paranoic, ai impresia că lumea e 
împotriva ta... 

— Lumea este împotriva mea! ţipă el, aplecându-se către 
sticlă. Uite unde mă aflu! Și tu îmi spui că mă înșel?! 

Dau din cap, refuzând să intru în jocul lui. Indiferent căror 
atacuri crede el că le-a fost victimă, e clar că acestea s-au 
volatilizat în faţa realităţii. 

— Nu mă judeca, Harris. Nu toţi suntem atât de norocoși să 
ducem viaţa ta fermecătoare. 

— Deci acum e vina mea? 

— Ti-am cerut ajutorul de-a lungul anilor. Nu mi l-ai dat 
niciodată. Nici măcar o dată. 

— Așadar, eu te-am împins la asta? 


377 


— Spune-mi de ce ești aici. Dacă nu din cauza mea și nici ca 
să mă întrebi ce mai fac... 

— Pasternak, spun eu dintr-odată. 

Un zâmbet larg îi apare pe față. Lăsându-se pe spate în 
scaun, Barry își încrucișează braţele și își pune receptorul între 
bărbie și umăr. Ca și cum și-ar pune masca Barry. Nu se mai 
joacă nervos cu brăţara. 

— Te roade, nu-i așa? întreabă el. Noi doi... am avut mereu o 
prietenie competitivă. Dar tu și Pasternak...? Se presupune că îţi 
era mentor. Singura persoană la care apelai când aveai o 
urgență și trebuia să apeşi butonul de panică. Asta te face să te 
foiești noaptea - te întrebi cum de a putut radarul tău moral să 
se înșele așa de mult? 

— Vreau doar să știu de ce a făcut-o. 

— Bineînţeles că vrei. Sauls și-a luat-o... sunt și eu pe cale să 
păţesc același lucru... dar Pasternak - asta te va roade tot restul 
vieţii. Nu poţi să-l baţi sau să ai cu el ultima confruntare cu 
finalul dulce-amărui. Este blestemul omului de succes - nu poţi 
face faţă unei probleme care nu poate fi soluționată. 

— Nu trebuie să fie soluționată; eu vreau doar un răspuns. 

— E același lucru, Harris. Chestia e că tu vrei dintr-odată să te 
mângâi pe spate... ei bine... știi cum e vorba aia... 

Veșnicul lobby-ist, Barry se face înțeles fără ca măcar să 
rostească până la capăt cuvintele. Nu o să îmi dea informaţii 
fără să primească ceva în schimb. Dumnezeule, urăsc acest 
oraș. 

— Ce vrei? întreb eu. 

— Nimic, deocamdată, răspunde el. Să spunem doar că îmi 
rămâi dator. 

Chiar și într-o salopetă portocalie și aflat în spatele a 
cincisprezece milimetri de sticlă, Barry tot trebuie să creadă că 
el deţine controlul. 

— Bine, îţi rămân dator, îi spun eu. Acum, spune-mi despre 
Pasternak. 

— Păi, dacă te face să te simți mai bine, nu cred că el ştia 
cine conducea de fapt trenulețul. Bineînțeles, a profitat de tine 
cu acest joc, dar asta a fost ca să introducă cererea cu mina în 
proiect. 

— Nu înțeleg. 


— Ce nu înţelegi? A fost o cerere lipsită de importanţă privind 
o mină de aur scoasă din funcțiune din Dakota de Sud. Știa că 
Matthew nu ar fi acceptat niciodată - nu fără a avea un motiv 
bun, spune Barry. De aici încolo, Pasternak a preluat jocul și i-a 
dat formă. 

— Deci Pasternak era unul dintre maeștrii culiselor? 

— Ce? 

— Maeștri ai culiselor - tipii care preiau pariurile și adună 
banii. Așa a ajuns cererea pentru mină în joc? El era unul dintre 
tipii care se aflau în spatele acestui lucru? 

— Altfel cum ar fi ajuns acolo? 

— Nu știu... doar că... în toate acele luni în care jucam... toți 
oamenii împotriva cărora pariam - Pasternak încerca mereu să 
își dea seama cine mai era implicat. Când soseau chitanţele de 
taxi, trecea prin fiecare, sperând să își dea seama cui aparţine 
scrisul. A făcut chiar o listă de persoane care lucrează la 
anumite probleme... Insă dacă el era un maestru din culise... 

Mă opresc, dându-mi seama de implicaţii. 

Barry își înclină capul. Ochiul înceţoșat se holbează direct la 
mine; ochiul de sticlă privește undeva la stânga. Din senin, 
începe să râdă. 

— Glumești, nu? 

— Ce? Dacă era un maestru al culiselor, nu crezi că îi știa pe 
ceilalți jucători? 

Barry se oprește din râs, dându-și seama că nu glumesc. 

— Nici măcar nu știi, nu? 

— Ce să știu? 

— Fii sincer, Harris, nu ţi-ai dat seama? 

Mă străduiesc să par informat. 

— Bineînţeles, am înţeles în mare... Despre ce parte vorbești? 

Ochiul înceţoșat se uită direct la mine. 

— Nu există niciun joc. N-a existat niciodată. Ochiul nu i se 
mișcă. Adică, știi că a fost doar o aiureală, nu? Fum și oglinzi. 

In timp ce cuvintele lui se strecoară prin receptor în urechea 
mea, tot corpul îmi amorțește. Simt că propria greutate tocmai 
mi s-a dublat. Afundându-mă în - aproape prin - scaunul 
portocaliu din plastic, parcă am cinci sute de kilograme. 

— Ce replică, nu? întreabă Barry. Eu era să cad pe spate 
prima oară când mi-au zis. iți dai seama, tot acest timp petrecut 


379 


uitându-te la colegi, încercând să îţi dai seama cine pariază, și 
singurii oamenii care jucau erați tu și Matthew? 

— Două minute, anunţă gardianul din spatele lui Barry. 

— E genial dacă stai să te gândești, adaugă Barry. Pasternak 
vorbește despre asta; tu îl crezi pentru că ai încredere în el... 
apoi ei trimit câţiva curieri, completează niște chitanţe de taxi, 
iar voi credeţi că aţi aflat cel mai mare secret pe care îl are de 
oferit Capitol Hill. E la fel ca acele simulatoare de zbor de la 
Disney World, unde îţi arată filmul pe ecran și îți zguduie puţin 
mașina - ai impresia că zbori în sus și-n jos cu un montagnes 
russes, dar de fapt nu te-ai mișcat un centimetru. 

Mă forțez să râd, cu corpul încă încremenit. 

— Doamne, numai gândul la asta, adaugă Barry, aprinzându- 
se. Zeci de membri de personal pariind pe legi neimportante, 
fără să știe cineva? Te rog, ce vis - ca și cum și-ar ţine cineva 
gura aici mai mult de zece secunde, mă tachinează el. Trebuie 
totuși să-l apreciezi pe Pasternak. Credeai că îţi baţi joc de 
sistem în stil mare, când de fapt el își bătea joc de tine. 

— Da... nu... e absolut incredibil. 

— Și mergea ca pe roate - asta până la povestea cu Matthew. 
Odată ce s-a întâmplat asta, Pasternak a vrut să se retragă. 
Adică, poate s-a băgat pentru a te convinge pe tine - asta e 
parte din slujba fiecărui lobby-ist -, dar n-a vrut să rănească pe 
nimeni. 

— Mie... mie nu mi s-a povestit așa. 

— Atunci ţi s-a povestit greșit. Singurul motiv pentru care a 
pus asta la cale e același motiv pentru care face cineva ceva în 
acest oraș: ai o ţară mică drept client? Ţările mici vin cu 
adevărate averi, de care afacerile mici au nevoie disperată - 
mai ales în condiţiile în care facturile au scăzut cu treizeci și 
șase la sută numai în acest an. După primul an în care nu a 
reușit transferul minei de aur, Pasternak s-a hotărât să încerce o 
ușă din spate, ceva mai inventivă. Așa a luat naștere Jocul - cel 
mai nevinovat mod de a strecura o alocare în proiect. Însă când 
Matthew a devenit curios, și Janos a intervenit, ei bine... atunci a 
fost momentul când trenul a deraiat... 

Gardianul se uită la noi. 

Aproape că ni s-a terminat timpul, dar Barry nu dă nici cel mai 
mic semn că ar încetini. După tot acest timp petrecut în 
închisoare, în sfârșit se distrează. 


380 


— Plus că n-are cum să nu-ți placă numele - Jocul Zero - e 
atât de melodramatic. Dar chiar este adevărat: în orice ecuaţie, 
când înmulţești cu zero, nu rămâi cu nimic, nu? 

Dau din cap, uluit. 

— Deci până la urmă cine ţi-a zis? FBl-ul, sau ţi-ai dat seama 
singur? 

— Nu... eu singur. Eu... âă... eu mi-am dat singur seama. 

— Bravo ţie, Harris! Bravo! 

Întepenit în scaun, stau acolo pur și simplu uitându-mă la el. E 
ca și cum ai afla că un an întreg din viaţa ta a fost un număr de 
teatru, pus în scenă, iar eu sunt singurul idiot îmbrăcat încă în 
costum. 

— Timpul a expirat, spune gardianul. 

Barry continuă să vorbească: 

— Mă bucur mult că... 

— Am zis că timpul a expirat, îl întrerupe gardianul. 

Smulge receptorul de la urechea lui Barry, dar reușesc să îi 
aud ultimul gând. 

— Știam eu că o să fii recunoscător, Harris! Știam eu! Chiar și 
Pasternak ar fi bucuros...! 

Aud un declic puternic când gardianul trântește telefonul în 
furcă. Îl apucă pe Barry de ceafă și îl ridică de pe scaun. 
Împleticindu-se, Barry se îndreaptă spre ușa din otel. 

Însă în vreme ce stau singur în faţa paravanului din sticlă, 
privind în gol, nu încape îndoială că Barry avea dreptate. 
Pasternak a spus asta din prima zi când m-a angajat. E prima 
regulă a politicii: Te rănești doar atunci când uiţi că totul e un 
joc. 


Sfârșit 


virtual-project.eu 


382