Brad Meltzer — Milionarii

= 


i 
a= 
+ i p 
> lu A 5 
nases 
| ks „ase 
DĂ ians” $ 
Horre 
A+ 
ia eiteatai 
i & 
ma! 
sas 


BRAD MELTZER 


MILIONARII 


Original: The Millionaires (2002) 


Traducere din limba engleză: 
ANDREEA ȘELER 


y 


virtual-project.eu 


RAO International Publishing Company 
2010 


Douăzeci și trei la sută dintre oameni mărturisesc 
că, dacă ar ști că nu vor fi prinși, ar fura. 


„... Dar, pentru a trăi în afara legii, trebuie să fii 
cinstit.” 


Bob Dylan 


1. 


Știu încotro mă îndrept. Și știu exact cine vreau să ajung. 
Acesta este și motivul pentru care m-am angajat aici... și pentru 
care, patru ani mai târziu, încă îi mai suport pe clienţi. Și 
pretenţiile lor. Și teancurile lor de bani. De cele mai multe ori, 
nu vor altceva decât să păstreze o anumită discreţie, aspect 
care reprezintă, de fapt, specialitatea băncii. Există însă și 
situaţii în care vor o oarecare... implicare personală. Telefonul 
începe să sune, iar eu îmi intru în rol. 

— Oliver la telefon, spun în receptor. Cu ce vă pot ajuta? 

— Unde dracu’ e șeful tău?! îmi explodează în ureche o voce 
hodorogită, cu un puternic accent sudic. 

— Po... Poftim? 

— Nu te mai da rotund, Caruso! Îmi vreau banii! 

Abia când rostește cuvântul „banii” recunosc accentul. Tanner 
Drew, cel mai mare dezvoltator de zgârie-nori din New York City 
și conducătorul Biroului Familial Drew. În lumea indivizilor cu 
valoare netă ridicată, un birou familial este realizarea maximă. 
Rockefeller. Rothschild. Gates și Soros. Odată angajat, biroul 
familial supervizează toţi consilierii, avocaţii și bancherii care 
administrează banii familiei. Profesioniști plătiţi pentru a aduce 
profit și de pe urma ultimului bănuț. Acum nu mai discuţi cu 
familia - discuţi cu biroul. Așa că, dacă șeful clanului mă sună 
direct... o să mi se scoată câţiva dinţi, fără anestezie. 

— Nu s-a făcut încă transferul, domnule Drew? 

— Evident că nu s-a făcut încă, deșteptule! Acum, ce dracu' o 
să faci tu ca să repari asta? Șeful tău mi-a promis că banii vor 
ajunge aici până la două! Ora două! ţipă el. 

— Îmi cer scuze, domnule, dar domnul Lapidus e... 

— Nu dau nici doi bani pe locul unde-o fi - tipul de la Forbes 
mi-a fixat ca termen ziua de azi; eu i-am transmis șefului tău 
acest termen, iar acum ţi-l fixez și ție! La dracu’, ce altceva mai 
e de discutat?! 

Simt că mi se usucă gura. În fiecare an, topul Forbes îi 
prezintă pe cei mai bogaţi 400 de indivizi din Statele Unite. Anul 
trecut, Tanner Drew s-a clasat pe locul 403. Nu i-a plăcut deloc. 


4 


Așa că, anul acesta, e hotărât să se ridice singur un loc-două. 
Sau trei. Din păcate pentru mine, singurul lucru care-i stânjenea 
planurile e un transfer de 40 de milioane de dolari în conturile 
sale, pe care se pare că noi nu l-am operat încă. 

— Aşteptaţi un moment, domnule, o să... 

— Nici să nu îndrăznești să mă lași să aș... 

Apăs pe butonul de așteptare și mă rog pentru o minune. 
Câteva secunde mai târziu, aștept să aud în receptor vocea lui 
Judy Sklar, secretara lui Lapidus. N-aud decât înregistrarea 
mesageriei. Cu șeful plecat la o casă de vacanţă de protocol, nu 
mai are niciun motiv să rămână la birou. Închid și încep din nou. 
De data asta, sun direct la Numărul Unu din DEFCON. Telefonul 
mobil al lui Henry Lapidus. La primul apel, niciun răspuns. La al 
doilea, la fel. La al treilea, deja nu mai sunt în stare de altceva 
decât să mă uit lung la pâlpâitul luminiţei roșii de pe telefon. 
Tanner Drew așteaptă. 

Apăs pe buton pentru a relua legătura cu el și iau și telefonul 
mobil. 

— Aştept să mă sune înapoi domnul Lapidus, îi explic. 

— Băiete, dacă mă mai pui vreodată să aştept... 

Indiferent de ce spune, nu-l ascult. În loc de asta, degetele îmi 
alunecă pe suprafaţa telefonului mobil, formând rapid numărul 
de pager al lui Lapidus. In momentul în care aud tonul de apel, 
introduc interiorul meu și adaug numărul 1822. Urgența 
supremă: 911 dublat. 

— ... niciuna dintre scuzele tale de doi bani - tot ce vreau să 
aud e că transferul a fost operat! 

— Înţeleg, domnule. 

— Nu, băiete. Nu înţelegi deloc. 

„Hai”, îmi implor eu în gând telefonul mobil. „Sună!” 

— La ce oră va avea loc transferul? latră el în receptor. 

— De fapt, oficial, noi închidem la trei... Ceasul de pe perete 
îmi arată că e trei și un sfert. Dar uneori putem prelungi 
programul până la patru. Văzând că nu răspunde, adaug: Puteţi 
să-mi spuneţi numărul contului și numele băncii la care trebuie 
să ajungă banii? 

Imi transmite rapid aceste informaţii, pe care le măzgălesc pe 
o hârtiuță găsită pe birou. In cele din urmă, adaugă: 

— Oliver Caruso, da? Așa te cheamă? Glasul său e blând și 
calm. 


— Da... da, domnule. 

— Bine, domnule Caruso. Asta e tot ce voiam să știu. Spunând 
acestea, închide. 

Mă uit lung la telefonul mobil, care se încăpăţânează să 
rămână mut. În continuare, nimic. 

În trei minute, am apelat pagerul și mobilul celorlalţi parteneri 
la care am acces. Nimeni nu-mi răspunde. E vorba de un cont de 
125 de milioane de dolari. Îmi scot sacoul și trag de nodul 
cravatei. Aruncând o privire rapidă pe Rolodexul rețelei noastre, 
găsesc numărul de la Club University - proprietarul casei de 
protocol unde se aflau partenerii. Până apuc să formez numărul, 
pot jura că-mi aud propria inimă bătând. 

— Club University, răspunde o voce de femeie. 

— Bună, îl caut pe Henry Lapi... 

— Dacă vreţi să luaţi legătura cu un operator al clubului sau 
cu un oaspete cazat la noi, apăsaţi tasta 0, continuă vocea 
înregistrată. 

Apăs puternic pe zero și o altă voce înregistrată spune: 

— Toţi operatorii sunt ocupați - vă rugam să așteptați. 

Apucând celularul, apăs înnebunit pe taste, căutând o 
persoană cu suficientă autoritate. Baraff... Bernstein... Mary de 
la Contabilitate - Plecat, plecat și plecată. 

„Urăsc vinerile din apropierea Crăciunului. Unde dracu’ e 
toată lumea?” 

În urechea mea, înregistrarea vocii feminine repetă: 

— Toţi operatorii sunt ocupați - vă rugam să așteptați. 

Sunt tentat să apăs butonul de panică și să-l sun pe Shep, 
care se ocupă de securitatea băncii, dar... nu... e prea 
formalist... fără semnăturile necesare, n-o să mă lase niciodată 
să o fac. Deci, dacă nu pot da de nicio persoană cu suficientă 
autoritate pentru a aproba un transfer, trebuie, cel puţin, să 
găsesc pe cineva din centrală care să... 

Am găsit. 

Frate-meu! 

Cu receptorul la ureche și celularul la cealaltă, închid ochii și 
ascult cum îi sună telefonul. O dată... de două ori... 

— Charlie la telefon, răspunde el. 

— Ești încă la birou? 

— Nu - am plecat acum o oră, îmi spune el, imperturbabil. Nu 
sunt decât o iluzie. 


Nu iau în seamă gluma. 

— Mai știi unde-și ţine Mary de la Contabilitate numele de 
utilizator și parola? 

— Cred că da... de ce? 

— Nu pleca nicăieri! Cobor imediat. 

Degetele mele dansează ca fulgerul pe tastatura telefonului, 
deviindu-mi apelurile pe celular - în caz că îmi răspund cei de la 
Club University. 

leșind în goană din birou, virez brusc la dreapta și mă îndrept 
direct către ascensorul particular aflat în capătul holului 
lambrisat cu lemn de mahon. Nu-mi pasă că e rezervat exclusiv 
clienţilor. Introduc codul de șase cifre al lui Lapidus apăsând 
tastele aflate deasupra butoanelor de chemare a liftului, iar 
ușile se deschid lin. Nici asta nu i-ar plăcea lui Shep de la 
Securitate. 

De îndată ce intru, mă rotesc rapid și apăs pe butonul de 
închidere a ușilor. Săptămâna trecută am citit într-o carte de 
afaceri că, de cele mai multe ori, butoanele de închidere a ușilor 
sunt deconectate - nu se află acolo decât pentru a-i face pe cei 
grăbiţi să simtă că ar deţine controlul. Ștergându-mi fruntea 
plină de sudoare și trecându-mi degetele prin părul meu șaten- 
închis, apăs oricum pe buton. Apoi apăs din nou. Am de coborât 
trei etaje. 

e 

— Ei, ei, ei, spune Charlie, ridicându-și privirea dintr-un teanc 
de hârtii, cu același zâmbet copilăresc dintotdeauna. 

Coborându-și bărbia, aruncă o privire peste ochelarii lui 
vintage cu ramă de baga. Poartă ochelarii aceia de ani buni - cu 
mult înainte de a ajunge să fie la modă. Același lucru e valabil și 
pentru cămașa albă și pantalonii mototoliţi. Ambele articole sunt 
luate din garderoba mea, dar, cumva, prin felul în care se așază 
pe silueta lui zveltă, arată perfect. Șic citadin; niciodată 
scorţoșenie academică. 

— Uite cine muncește pe brânci pe aici! mă laudă, pe un ton 
vesel. Hei, da' unde e atitudinea ta „Nu mai sunt membru al 
proletariatului”? 

Ignor înţepătura. A trebuit să mă obișnuiesc cu astfel de 
replici în decursul ultimelor luni. De șase luni, mai precis de 
când am reușit să-i fac rost și lui de o slujbă la bancă. Avea 
nevoie de bani, iar eu și mama aveam nevoie de ceva ajutor cu 


7 


cheltuielile casei. Dacă ar fi fost vorba numai de gaze, 
electricitate și chirie, ne-am fi descurcat. Dar facturile de la 
spital - pentru Charlie, asta fusese întotdeauna o chestiune de 
onoare. Sunt singurul motiv pentru care a acceptat postul. Și, 
deși știu că vede această slujbă doar ca pe un mijloc de a 
contribui la bugetul familial în timp ce compune muzică, n-are 
cum să-i fie ușor să mă vadă într-un birou individual, la un etaj 
superior, cu un birou de nuc și scaun de piele, în timp ce el 
lucrează jos, într-un birou comun, cu paravane de plastic bej 
între nișele angajaţilor. 

— Care-i problema? mă întreabă în timp ce eu mă frec la ochi. 
Te dor ochii de la lumina neoanelor? Dacă vrei, mă duc eu sus 
să-ți aduc lampa de birou - sau poate ar trebui să-ți aduc și 
carpeta persană de sus - știu că mocheta industrială îţi face rău 
la... 

— Poţi să taci o secundă? 

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă el, îngrijorat dintr-odată. E vorba 
de mama? 

Ori de câte ori mă vede supărat, asta e mereu prima întrebare 
- mai ales după ce au speriat-o recuperatorii, luna trecută. 

— Nu, nu e vorba de mama... 

— Atunci nu mai face așa! Aproape că-mi vine să vomit de 
spaimă! 

— Îmi pare rău... doar că... sunt în criză de timp. Unul dintre 
clienţii noștri... Lapidus trebuia să opereze un transfer, iar eu m- 
am trezit luat la palme pentru că banii n-au ajuns încă. 

Ridicându-și pantofii negri pe birou, Charlie își înclină scaunul, 
lăsându-l suspendat pe picioarele din spate, și ia o cutie de 
plastilină de pe colţul biroului. O duce la nas, adulmecă boarea 
copilăriei și lasă să-i scape un hohot de râs. Un râs ascuţit, tipic 
pentru un frate mai mic. 

— Cum poţi să crezi că o astfel de situaţie poate fi amuzantă? 
întreb eu. 

— De-asta îţi faci tu griji? Vreun tip care nu și-a primit banii de 
buzunar? Spune-i să aștepte până luni. 

— Da’ de ce nu-i spui tu - îl cheamă Tanner Drew. 

Scaunul lui Charlie revine brusc cu toate picioarele pe podea. 

— Vorbești serios? întreabă el. Cât? 

Nu-i răspund. 

— Hai, Ollie, n-o să mă dau în spectacol. 


Tot nu rostesc niciun cuvânt. 

— Ascultă, dacă nu voiai să-mi spui, de ce ai mai coborât? 

N-ai cum să parezi o așa lovitură. Răspunsul meu e abia o 
șoaptă: 

— 40 de milioane de dolari. 

— 40 de mili...? strigă el. Ai fumat ceva?! 

— Ai zis că n-o să te dai în spectacol! 

— Ollie, nu e ca și cum i-ai strecura unui fraier un fișic de 
monede. Când vorbești de sume cu opt cifre... chiar și pentru 
Tanner, nu e doar ceva mărunţiș - iar tipul deţine deja jumătate 
din cen... 

— Charlie! strig eu. 

Se oprește imediat - știe deja că sunt prea tensionat. 

— Chiar aș avea nevoie de ajutorul tău, adaug eu, urmărindu-i 
reacția. 

Pentru oricine altcineva, ar fi un moment excepţional - o 
recunoaștere a slăbiciunii care ar putea recalibra definitiv 
raportul dintre birourile de nuc și plasticul bej. Sincer să fiu, 
probabil că o meritam. 

Fratele meu mă privește direct în ochi. 

— Spune-mi ce trebuie să fac, zice el. 

(J 

Așezat pe scaunul lui Charlie, introduc numele de utilizator și 
parola lui Lapidus. Poate că nu mă aflu eu chiar în vârful 
stâlpului-totem, dar sunt totuși asociat. Cel mai tânăr asociat - 
și singurul aflat în subordinea directă a lui Lapidus. Intr-o firmă 
cu doar 12 parteneri, chiar și numai asta face să mă aflu mai 
sus decât cei mai mulți angajaţi. La fel ca mine, nici Lapidus n-a 
crescut cu un teanc de bani în buzunare. Dar slujba potrivită, cu 
șeful potrivit l-au dus la școala de afaceri potrivită, care l-a 
propulsat în lumea ascensoarelor particulare. Acum e gata să 
întoarcă serviciul. După cum mi-a spus în prima zi, planurile 
simple dau cele mai bune rezultate. Eu îl ajut; mă ajută și el pe 
mine. Ca și Charlie, toţi avem metodele noastre de a scăpa de 
datorii. 

Cocoșându-mă deasupra biroului, aștept să văd o schimbare 
pe monitorul calculatorului. În spatele meu, Charlie stă lateral 
pe braţul scaunului, sprijinindu-se de spatele și umărul meu 
pentru a-și păstra echilibrul. Când îmi înclin capul într-un anume 
unghi, pot să văd imaginile noastre reflectate în suprafaţa curbă 


9 


a monitorului. Dacă mijesc ochii repede, arătăm ca niște puști. 
Dar chiar atunci contul lui Tanner Drew apare pe ecran - și orice 
altceva dispare. 

Ochii lui Charlie fug direct la balanţă: 126 023 164,27 $. 

— O groază de sandviciuri cu unt de arahide! Balanța mea e 
atât de scăzută încât nu-mi mai permit nici să-mi comand și suc 
pe lângă mâncare, iar tipul ăsta crede că are vreun drept să se 
plângă? 

N-ai cum să contrazici o astfel de părere - chiar și pentru o 
bancă precum a noastră, sunt o groază de bani. Bineînţeles, a 
spune că Greene & Greene e doar o bancă e ca și cum ai spune 
că Einstein e „bun la matematică”. 

Greene & Greene e ceea ce se numește o „bancă privată”. 
Principalul serviciu oferit: discreţia - și tocmai de aceea nu 
administrăm banii oricui. De fapt, atunci când vine vorba de 
clienţi, nu ei ne aleg pe noi; noi îi alegem pe ei. Și, ca 
majoritatea altor bănci, avem un prag minim pentru depuneri. 
Diferenţa e că la noi minimul e două milioane de dolari. lar asta 
numai pentru a deschide un cont. Dacă ai cinci milioane, 
spunem: „Bine - un început promiţător”. La 15 milioane: „Am 
vrea să stăm de vorbă”. lar la 75 sau mai mult, facem plinul la 
avionul particular și venim să vă vedem imediat, domnule Drew, 
da, domnule. 

— Știam eu, zic, arătând cu degetul către ecran. Lapidus nici 
măcar nu a înregistrat transferul în sistem. Probabil că a uitat 
complet de el. Folosind o altă parolă de-a lui Lapidus, tastez cu 
rapiditate prima parte a solicitării. 

— Eşti sigur că nu e nicio problemă să-i foloseşti parolele așa? 

— Nu-ţi face griji - o să fie totul bine. 

— Poate că ar trebui să sunăm la Securitate și poate Shep o 
să... 

— Nu vreau să-l sun pe Shep! insist eu, știind care ar fi 
rezultatul. A 

Charlie privește monitorul scuturând neîncrezător din cap. In 
rubrica „Activitate curentă”, zărește trei plăţi prin cec - toate 
către „Kelli Turnley”. 

— Pun pariu că e amanta lui, spune el. 

— De ce? întreb eu. Pentru că o cheamă Kell? 


10 


— Ai face bine s-o crezi, Watson. Jenni, Candi, Brandi - sunt ca 
niște permise de ședere la Conacul Playboy - arată „i”-ul și ești 
primită cu braţele deschise. 

— În primul rând, n-ai dreptate. În al doilea rând, fără 
exagerare, e cel mai stupid lucru pe care l-am auzit vreodată. Și, 
în al treilea rând... 

— Cum o chema pe prima iubită a tatei? la să mă gândesc... 
era oare... Rand? 

Cu o mișcare rapidă, îmi împing scaunul în spate, îl răstorn pe 
Charlie de pe mâner și ies grăbit din nișa lui. 

— Nu vrei să auzi ce-i plăcea și ce nu-i plăcea? strigă el în 
urma mea. 

Străbat holul, ascultând pierdut formulele înregistrate de la 
Club University. Înfuriat, închid telefonul și o iau de la capăt. De 
data aceasta, îmi răspunde chiar o persoană adevărată. 

— Club University - cu ce vă pot ajuta? 

— Încerc să iau legătura cu Henry Lapidus - este într-o 
ședință, într-una din sălile dumneavoastră de conferinţe. 

— Aşteptaţi un moment, vă rog, domnule, și o să... 

— Nu-mi face legătura cu altcineva! Trebuie să vorbesc cu el 
acum. 

— Nu sunt decât o operatoare telefonică, domnule - nu pot 
decât să vă fac legătura cu un număr de interior. 

Se aude un clic, apoi un alt zgomot. 

— Aţi apelat Centrul de conferinţe de la Club University. Toate 
liniile sunt ocupate - vă rugăm să așteptați. 

Ținând strâns telefonul de ureche, alerg pe hol și mă opresc în 
fața unei uși de metal fără nicio inscripţie. „Cușca”, după cum e 
cunoscută în toată banca, e unul dintre puţinele birouri cu acces 
restrâns de la acest etaj și, de asemenea, locul unde se află 
întregul nostru sistem de transfer de bani. Ca bani gheață, 
cecuri sau transferuri electronice - toate pornesc de aici. 

Evident, deasupra mânerului ușii se află o tastatură unde 
trebuie introdus un cod de acces. Codul lui Lapidus îmi asigură 
intrarea. Directorul general are acces peste tot. 

Aflat cu zece pași în urma mea, Charlie intră în biroul pentru 
șase persoane. Încăperea dreptunghiulară se întinde de-a lungul 
părţii din spate a etajului trei, dar în interior e la fel ca în cele cu 
nișe: lumină de neon, birouri modulare, mochetă gri. Singura 
diferenţă o reprezintă mașinile de calcul de dimensiuni 


11 


industriale care împodobesc fiecare birou. Locul de joacă al 
contabililor. 

— De ce trebuie să izbucnești mereu așa? mă întreabă 
Charlie, prinzându-mă din urmă. 

— Putem, te rog, să nu discutăm despre asta aici? 

— Spune-mi doar de ce... 

— Pentru că aici lucrez! ţip eu, întorcându-mă brusc. Și tu 
lucrezi aici - iar vieţile noastre personale ar trebui să rămână 
acasă! E-n regulă? Într-o mână are carnețelul pe care-l poartă 
mereu cu el și în cealaltă un stilou. Un adevărat învățăcel într- 
ale vieţii. Și nu te apuca să notezi nimic din ce spun, îl avertizez. 
Nu vreau să-mi regăsesc cuvintele în vreun cântec de-al tău. 

Charlie se uită lung la podea, întrebându-se dacă merită să 
mă combată. 

— Cum vrei tu, spune el, lăsând în jos mâna cu carneţelul. 

Când vine vorba despre arta lui, nu se angajează niciodată 
într-o confruntare. 

— Mulţumesc, lansez eu, înaintând în birou. Dar, tocmai când 
mă apropiam de biroul lui Mary, aud scârţăitul peniţei în spatele 
meu. Ce faci? 

— Îmi pare rău, izbucnește el în râs, mâzgălind alte câteva 
cuvinte pe carnețel. Gata, am terminat. 

— Ce-ai scris? întreb, autoritar. 

— Nimic, doar... 

— Ce ai scris?! 

Ridică mâna în care ţinea carnețelul: 

— „Nu vreau să-mi regăsesc cuvintele în vreun cântec de-al 
tău”, repetă. Nu-i așa că e un titlu bestial pentru un album? 

Fără să-i răspund, privesc din nou spre biroul lui Mary. 

— Poţi să-mi arăţi, te rog, unde-și ţine parola? 

îndreptându-se către cel mai curat, cel mai ordonat birou din 
încăpere, șterge în glumă praful imaginar de pe scaunul lui 
Mary, se așază ușor și întinde mâna spre trei rame foto din 
plastic, aflate lângă computerul ei. Un băiat de doisprezece ani 
cu o minge de fotbal american în mână, un băiat de nouă ani în 
echipament de baseball și o fetiță de șase ani, lăsându-se 
pozată cu o minge de fotbal european. Charlie o ia pe cea cu 
mingea de fotbal american și o întoarce cu susul în jos. Sub baza 
ramei sunt scrise numele ei de utilizator și parola: marydamski - 
3BUG5E. Charlie dă din cap, zâmbind: 


12 


— Primul născut - întotdeauna e cel mai iubit. 

— Cum ai...? 

— O fi ea regina numerelor, dar urăște calculatoarele. Într-o 
zi, când am intrat în birou, m-a rugat să-i dau o idee legată de 
locul unde să ascundă parola, iar eu i-am sugerat fotografiile. 

Tipic pentru Charlie. El e prieten cu toţi. 

Deschid computerul lui Mary și arunc o privire la ceasul de pe 
perete: 3:37 P.M. Abia dacă mai am 25 de minute. Folosindu-i 
parola, intru direct în „Transferuri de fonduri”. Găsesc transferul 
lui Tanner, în lista de așteptare de pe ecranul lui Mary așteaptă 
acordarea aprobarii finale. introduc codul băncii lui Tanner și 
numărul de cont pe care mi-l dăduse. 

„Suma de transferat?” Aproape că mă doare să tastez: 40 000 
000 $. 

— O groază de gologani, constată Charlie. 

Îmi arunc ochii la ceasul de pe perete: 3:45 P.M. Mai sunt 
cincisprezece minute până la patru. 

În spatele meu, Charlie mâzgălește din nou ceva pe carneţelul 
lui. Aceasta e mantra lui: „Apucă lumea cu ambele mâini; 
trăiește clipa”. Mut cursorul pe „Trimite”. Aproape gata. 

— Pot să te întreb ceva? strigă Charlie. Înainte să-i pot 
răspunde, adaugă: Cât de tare ar fi dacă toată chestia asta ar fi 
o înșelătorie? 

— Ce? 

— Toată chestia asta... telefonul, ţipatul... Râde în timp ce-și 
închipuie totul. Cu toată învălmășeala de evenimente, de unde 
știi că acela era adevăratul Tanner Drew? 

Întreg corpul îmi înţepenește. 

— Poftim? 

— Adică, tipul are un birou familial - de unde îi știi tu vocea? 

Îmi iau mâna de pe mouse și încerc să ignor fiorii care-mi 
ridică firele de păr de pe ceafă. Mă întorc cu faţa la fratele meu. 
Se oprise din scris. 


2. 


— Ce vrei să spui? Crezi că e o șmecherie? 


13 


— N-am nici cea mai vagă idee - dar gândește-te numai cât 
de ușor ar fi: Un tip dă un telefon, ameninţă cu represalii dacă 
nu i se transferă 40 de milioane de parai, după care îţi dă un 
număr de cont și spune: „Fă-o”. 

Mă uit lung la numărul de cont din unsprezece cifre care 
lucește pe ecranul din faţa mea. 

— Nu, insist eu. E imposibil. 

— Imposibil? E ca în romanele acelea pe care le vezi în librării 
an de an - ticălosul îi înscenează o fărădelege eroului ambițios 
chiar la început... 

— Nu suntem într-o carte tâmpită! ţip eu. E viața mea! 

— Sunt vieţile amândurora, adaugă el. lar tot ce spun eu e că, 
în momentul în care dai clic, banii se pot duce foarte bine în nu- 
știu-ce cont din Bahamas. 

Ochii mei sunt în continuare fixaţi pe numărul de cont. Cu cât 
mă uit la el, cu atât lucește mai puternic. 

— Și știi cine o să o pățească dacă dispar banii... 

Își alege cuvintele cu mare grijă. După cum știm amândoi, 
Greene & Greene nu e ca o bancă obișnuită. Citibank, Banca 
Americii - acestea sunt niște corporaţii imense, impersonale. Nu 
și banca noastră. Aici, partenerii sunt foarte apropiaţi. Unul 
dintre avantajele de care se bucură clienţii noștri e că o astfel 
de conducere ne scutește de anumite cerințe de raportare față 
de guvern, ceea ce ne ajută să ne păstrăm discreţia, ceea ce ne 
protejează să nu ne vedem numele prin ziare, ceea ce ne 
permite să ne alegem numai clienţii pe care-i vrem. După cum 
spuneam: Nimeni nu-și deschide un cont la Greene. l-l 
deschidem noi. 

În schimbul acestor servicii, partenerii administrează o avere 
semnificativă sub un acoperiș incredibil de mic. Și mai important 
- îmi amintesc în timp ce mă holbez la transferul de 40 de 
milioane al lui Tanner - fiecare partener răspunde personal 
pentru toate proprietăţile băncii. La ultimul calcul, aveam 13 
miliarde de dolari în administrare. Miliarde. Cu „arde”. Impărţite 
la 12 parteneri. 

Lasă-l pe Tanner - acum nu mă pot gândi la altcineva decât la 
Lapidus. Șeful meu. Și cel care avea să-mi vâre documentele de 
concediere pe gât dacă pierdeam pe unul dintre cei mai mari 
clienţi ai băncii. 


14 


— Ascultă-mă pe mine, n-are cum să fie o escrocherie, insist 
eu. L-am auzit din întâmplare pe Lapidus vorbind despre acest 
transfer săptămâna trecută. Adică, nu prea-i stă în caracter lui 
Tanner să sune așa, din senin. 

— Asta, bineînţeles, dacă nu e implicat și Lapidus... 

— Ai de gând să taci? Ai început să vorbești ca un... un... 

— Un individ care știe despre ce vorbește? 

— Nu, ca un paranoic care a pierdut legătura cu realitatea. 

— Dacă vrei să știi, cuvântul paranoic m-a jignit. Ca și 
legătură. 

— Poate că ar trebui să-l sunăm, ca să fim siguri. 

— Nu-i deloc o idee rea, consimte Charlie. 

După ceasul din perete, mai am patru minute. Ce rău poate 
să facă un telefon? 

Caut rapid în Agenda de Clienţi numărul de acasă al lui 
Tanner. Nu există decât cel de la biroul familial. Uneori, 
protejarea intimităţii e o pacoste. Fără altă opţiune, formez 
numărul și-mi arunc ochii la ceas. Trei minute și jumătate. 

— Biroul familial Drew, răspunde o femeie. 

— Numele meu e Oliver Caruso, de la Greene & Greene - 
trebuie să vorbesc cu domnul Drew. E o urgenţă. 

— Ce fel de urgenţă? îmi răspunde ea tăios. Aproape că-i pot 
auzi batjocura. 

— Una de 40 de milioane de dolari. 

Pauză. 

— Așteptaţi, vă rog. 

— Îţi fac legătura? întreabă Charlie. 

Ignorând întrebarea, accesez din nou meniul de transfer 
electronic și plasez cursorul pe „Trimite”. Charlie se așază din 
nou pe brațul scaunului, strângându-mi umărul cămășii în pumn, 
neliniștit. 

— Mama are nevoie de o pereche nouă de pantofi cu toc... 
spune, în șoaptă. 

Treizeci de secunde mai târziu, o aud pe secretară din nou. 

— Îmi pare rău, domnule Caruso - nu răspunde la numărul din 
birou. 

— Are mobil? 

— Domnule, nu sunt sigură că înțelegeți... 


15 


— De fapt, înțeleg cum nu se poate mai bine. Spune-mi cum 
te numești, ca să-i pot comunica domnului Drew cu cine am stat 
de vorbă! 

Din nou, pauză. 

— Așteptaţi, vă rog. 

Mai avem numai două minute și zece secunde. Știu că banca 
e sincronizată cu ceasul de la Fed, dar există o limită. 

— Ce-o să faci? întreabă Charlie. 

— O să reușim, îi spun. 

Cincizeci de secunde. 

Ochii-mi sunt lipiţi de butonul virtual pe care scrie „Trimite”. 
Partea de sus a ecranului nici măcar nu-mi arată suma, 40 000 
000 $, dar, în momentele acestea, șirul de cifre e tot ce pot 
vedea. Apăs butonul Difuzor al telefonului, ca să-mi eliberez 
mâinile. Pe umăr simt cum pumnul lui Charlie se strânge mai 
tare. 

Treizeci de secunde. 

— Unde dracu' e femeia aia? 

Mâna îmi tremură atât de tare pe mouse, încât cursorul se 
mișcă de colo-colo pe ecran. N-avem nicio șansă. 

— Acu-i acu', spune Charlie. E timpul să ne hotărâm. 

Are dreptate aici. Problema e că... eu... pur și simplu nu pot. 
Căutând ajutor, arunc o privire peste umăr, la fratele meu. Nu 
scoate niciun cuvânt, dar aud tot. Știe de unde suntem. Știe că 
am petrecut patru ani muncind pe brânci aici. Pentru toţi, 
această slujbă e șansa noastră de a ieși din sala de urgente. 
Când mai sunt douăzeci de secunde, dă aproape imperceptibil 
din cap, în semn de aprobare. 

De asta am nevoie - doar un mic impuls pentru a trăi clipa la 
maximum. Mă întorc din nou spre monitor. „Dă clic pe buton”, 
îmi spun în gând. Dar, tocmai când mă pregăteam să o fac, îmi 
îngheaţă tot corpul. Stomacul mi se transformă într-un crater și 
încep să văd lumea ca prin ceaţă. 

— Hai! strigă Charlie. 

Cuvintele reverberează în încăpere, dar se pierd. Mai sunt 
doar câteva secunde. 

— Oliver, dă clic pe blestematul ăla de buton! 

Mai spune și altceva, dar nu simt decât o zgâlţăitură puternică 
de cămașă. Dându-mă la o parte, Charlie se apleacă în față. li 
privesc mâna coborând cu viteză, prinzând mouse-ul într-o 


16 


strânsoare fermă. Pe ecran, butonul „Trimite” clipește, 
transformându-se în propriul negativ, după care își recapătă 
înfățișarea obișnuită. Trei secunde mai târziu, pe ecran apare o 
fereastră dreptunghiulară: 

„Stare: In așteptare.” 

— Asta înseamnă că...? 

„Stare: Aprobat.” 

Charlie își dă seama acum ce avem în fața ochilor. Ca și mine. 

„Stare: Trimis.” 

Atâta tot. Trimis. Un e-mail de 40 de milioane de dolari. 

Privim amândoi telefonul dat pe speaker, așteptând un 
răspuns. Nu primim decât o tăcere crudă. Gura mi-e larg 
deschisă. În sfârșit, Charlie dă drumul cămășii mele. Piepturile 
noastre se ridică și coboară în același ritm... dar din motive total 
diferite. Luptă și fugă. Mă întorc către fratele meu... tânărul meu 
frate... dar el nu scoate niciun cuvânt. Și atunci se aude un 
cârâit la telefon. O voce. 

— Caruso, mârâie Tanner Drew cu un accent sudic care acum 
e la fel de inconfundabil ca o furculiţă în ochi, dacă acesta nu e 
un telefon de confirmare, ai face bine să începi să te rogi. 

— E... este, domnule, spun eu, reţinându-mi cu greu un 
zâmbet larg. Voiam doar să confirm transferul. 

— Bine. La revedere. Cu un zgomot sec, convorbirea ia sfârșit. 

Mă întorc, dar e prea târziu. Fratele meu a plecat deja. 

e 

leșind în goană din Cușcă, îl caut din priviri pe Charlie - dar, 
ca de obicei, e prea rapid pentru mine. Ajuns la nișa lui, îmi pun 
mâinile pe marginile pereţilor despărțitori, mă înalt și arunc o 
privire înăuntru. Cu picioarele pe birou, mâzgălește ceva pe un 
caiet verde cu spirală, cu capacul de la pix în gură și pierdut în 
propriile gânduri. 

— Era fericit Tanner? întreabă el, fără să se întoarcă. 

— Da, era încântat. Nu putea decât să-mi mulțumească - în 
repetate rânduri. Într-un final, i-am zis: „Nu, nu trebuie să-mi 
pomeniti numele în profilul dumneavoastră din Forbes - simplul 
fapt că v-am ajutat să intraţi în Topul 400 e suficient pentru a 
mă declara multumit”. 

— Minunat, spune Charlie, întorcându-se în sfârșit cu faţa la 
mine. Mă bucur că s-a rezolvat. 

Nu suport când face asta. 


17 


— Hai, implor. Zi-o. 

Își lasă picioarele pe podea și îşi azvârle caietul pe birou. 
Aterizează chiar lângă plastilina care se află la numai câţiva 
centimetri de colecţia sa de soldăţei verzi, de sub abţibildul alb- 
negru de pe monitor, pe care scrie: „Mă vând Sistemului zi de 
zi!” 

— Ascultă, îmi pare rău că am îngheţat așa, îi spun eu. 

— Nu-ţi face probleme, frăţioare - i se poate întâmpla oricui. 

Dumnezeule, cum o fi să ai un temperament ca acesta? 

— Deci nu te-am dezamăgit? 

— Dezamăgit? Asta era hiba ta, nu a mea. 

— Știu... numai că... mă tachinezi mereu că m-am înmuiat... 

— A, păi e clar că ești moale - traiul acesta pe picior mare și 
încercările de a le face pe plac șefilor - ești la fel de moale ca 
fundul unui bebeluș. 

— Charlie...! 

— Dar nu un funduleț catifelat de bebeluș - unul din alea 
complet tari, ca al unui bebeluș sumo sau așa ceva. 

Nu mă pot abţine să nu zâmbesc auzind gluma. Nu e nici pe 
departe la fel de bună ca cea de acum trei luni, când a încercat 
să vorbească o zi întreagă ca un pirat (ceea ce a și tăcut), dar 
merge. 

— Ce-ai zice să vii în seara asta pe la mine și să mă lași să-ți 
multumesc făcându-ţi cinste cu cina? 

Charlie s-a oprit câteva secunde, studiindu-mă. 

— Numai dacă nu luăm o mașină închiriată. 

— Ai de gând să încetezi? Știi bine că banca o să plătească 
factura, după tot ce am făcut în seara asta. 

Dă din cap, dezaprobator. 

— Te-ai schimbat, omule - nici măcar nu te mai recunosc... 

— Bine, bine, nu luăm nicio mașină închiriată. Ce-ai zice de un 
taxi? 

— Ce-ai zice de metrou? 

— Plătesc eu taxiul. 

— Mergem cu taxiul. 

e 

Zece minute mai târziu, după ce ne-am oprit puțin în birou, ne 
aflăm la etajul șase, așteptând liftul. 

— Crezi că o să-ți dea o medalie? 

— Pentru ce? întreb eu. Pentru că mi-am făcut meseria? 


18 


— Ti-ai făcut meseria? Uau, acum vorbeşti ca eroii ăia de 
cartier care au scos doisprezece pisoi dintr-o clădire în flăcări. 
Spune lucrurilor pe nume, Superman - tu tocmai ai salvat firma 
dintr-un coșmar de 40 de milioane de dolari - și nici nu era unul 
din alea plăcute. 

— Da, bine, fă-mi o favoare și abţine-te de la a-mi face 
publicitate. Chiar dacă a fost pentru o cauză bună, tot am furat 
parolele altor oameni pentru a ne face treaba. 

— Și ce dacă? 

— Și știi prea bine care e politica de securitate pe aici... 

Înainte să-mi pot termina fraza, liftul sosește cu un clic, iar 
ușile se deschid. La ora aceasta, mă așteptam să fie gol, dar, în 
loc de asta, un bărbat voinic, cu un piept ca al unui jucător de 
fotbal american, se sprijină relaxat de peretele din spate. Shep 
Graves - vicepreședinte în probleme de Securitatea băncii. Cu o 
cămașă și o cravată care mai mult ca sigur fuseseră cumpărate 
de la vreun magazin pentru măsuri mari, Shep știe cum să-și 
tragă umerii în spate pentru ca silueta sa de om care se apropie 
de patruzeci de ani să arate cât mai tânără și mai puternică 
posibil. Lucru necesar, având în vedere slujba sa - protejarea 
celor 13 miliarde aflate în grija noastră. Chiar și cu toată 
aparatura aceea de ultimă generaţie de care dispune, nu e 
niciun mijloc de descurajare mai bun decât frica în stare pură - 
motiv pentru care decid, în timp ce urcăm în lift, să închei 
conversaţia noastră despre Tanner Drew. Într-adevăr, când vine 
vorba de Shep, cu excepția unei flecăreli mărunte, nimeni din 
bancă nu vorbește cu el. 

— Shep! strigă Charlie de îndată ce-l vede. Ce mai face 
manipulatorul meu favorit de delapidatori? 

Shep întinde mâna, iar Charlie îi atinge degetele de parcă ar fi 
niște clape de pian. 

— Ai văzut ce se întâmplă la Madison? întreabă Shep, cu 
chipul luminat de un zâmbet stângaci, de boxer. Se simte o 
urmă de accent brooklynez, dar, indiferent cine erau cei de la 
care luase cursuri, îl făcuseră să scape de el. Au o fată care vrea 
să joace baschet în liga de băieţi. 

— Bine - așa și trebuie să fie. Când o vedem? se interesează 
Charlie. 

— E un amical peste două săptămâni... 

Charlie zâmbește larg. 


19 


— Tu conduci; eu plătesc. 

— La amicale e intrare liberă. 

— Bine, plătesc și pentru tine, spuse Charlie. Observându-mi 
tăcerea, mă împinge în lift. Shep, îl cunoști pe fratele meu, 
Oliver? 

Dăm amândoi din cap, cordiali. 

— Încântat, spunem în același timp. 

— Shep a învăţat la Madison, mă informează Charlie, 
referindu-se plin de mândrie la rivalul vechiului nostru liceu din 
Brooklyn. 

— Deci și tu ai învăţat la Sheepshead Bay? întreabă Shep. E o 
întrebare simplă, dar tonul vocii sale mă face să mă simt ca la 
un interogatoriu. 

Dau afirmativ din cap și mă întorc pentru a apăsa pe butonul 
de închidere a ușilor. Apoi apăs din nou. În sfârșit, ușile glisante 
se închid. 

— Și ce-aţi făcut voi aici, când sunt toţi plecaţi? întrebă el. 
Ceva interesant? 

— Nu, răspund eu precipitat. Ca de obicei. 

Charlie îmi aruncă o privire iritată. 

— Ştiai că Shep a lucrat la Serviciul Secret? întreabă el. 

— Minunat, spun eu, cu ochii aţintiţi asupra meniului cu cinci 
feluri aflat deasupra butoanelor de comandă. 

Banca are propriul bucătar care gătește numai pentru clienți. 
E cea mai ușoară modalitate de a impresiona. Astăzi s-au servit 
cotlete de miel și risotto cu rozmarin. Probabil un client de vreo 
20, 20 și ceva de milioane. Nu scot la bătaie cotletele de miel 
decât dacă ai peste 15. 

Ascensorul încetinește la etajul patru, iar Shep se desprinde 
de peretele din spatele liftului. 

— Cobor aici, anunţă el, făcându-și loc spre ușă. Week-end 
plăcut. 

— Și ţie, strigă Charlie. Niciunul dintre noi nu mai rostește 
vreun cuvânt până nu se închid ușile. Care e problema ta? mă 
întreabă exasperat Charlie. Când ai devenit atât de înţepat? 

— Înţepat? Numai atâta poţi, bunicuţo? 

— Vorbesc serios - e un tip de treabă - nu trebuia să i-o retezi 
chiar așa. 


20 


— Ce vrei să spun, Charlie? Tot ce face tipul acesta e să stea 
la pândă și să arunce ocheade suspicioase. Apoi, brusc, apari tu 
și el se transformă în domnul Zâmbet-Fericit. 

— Vezi, aici greșești tu. El e mereu domnul Zâmbet-Fericit - 
de fapt, e un curcubeu de arome fructate - dar tu ești atât de 
ocupat cu Lapidus, cu Tanner Drew și cu toţi șmecherii ceilalți, 
încât uiţi că și tipii mai mărunți știu să vorbească. 

— Te-am rugat să nu mai... 

— Când a fost ultima dată când ai vorbit cu un șofer de taxi, 
Ollie? Și nu mă refer la chestii de genu’ „intersecţia dintre 53" și 
Lex”, mă refer la conversații adevărate: „Cum merge treaba? La 
cât ai intrat în tură? Ai văzut vreodată pe cineva punându-și-o 
pe bancheta din spate?” 

— Și ce crezi? Că sunt un intelectual snob? 

— Nu ești suficient de deștept ca să fii un intelectual snob - 
dar ești un snob cultural. 

Ușile liftului se deschid, iar Charlie pornește grăbit prin foaier, 
care e decorat cu niște minunate birouri stil cu capac glisant, 
dispuse geometric tocmai pentru a crea o atmosferă de bogăţie 
trainică. Când clienţii intră în bancă, iar stupul e însufleţit de 
zumzetul funcţionarilor bancari, aceasta e prima încăpere pe 
care o văd - asta, bineînţeles, dacă nu încercăm să atragem un 
client mare, caz în care îi introducem pe la intrarea particulară 
din spate și îi conducem pe lângă Maestrul Charles și bucătăria 
lui numai-pentru-noi, ah-aţi-vrea-să-vedeţi-bucătărioara-noastră- 
de-un-milion-de-dolari? Charlie trece furtunos de rândurile de 
birouri. Sunt chiar în spatele lui. 

— Nu-ţi face griji, totuși, strigă el peste umăr. Eu tot te 
iubesc... chiar dacă nu și Shep. 

Ajungând la ieșirea laterală, ne introducem codurile pe panoul 
aflat pe ușa groasă de metal. Aceasta se deschide cu un clic și 
ne lasă să trecem într-o anticameră scurtă, cu o ușă turnantă în 
celălalt capăt. Noi, cei din branșă, o numim capcană de oameni. 
Ușa turnantă nu se deschide până când cea din spatele nostru 
nu e închisă. Dacă apare vreo problemă, se închid amândouă, 
iar tu ești prins acolo. 

Fără nicio grijă, Charlie închide ușa de metal în urma lui și 
auzim un șuierat ușor. Încuietorile de titan se blochează. Apoi se 
aude un bufnet puternic din faţa noastră. Încuietorile magnetice 
ale ușii turnante se deblochează, făcând-o să gliseze. In ambele 


21 


capete ale încăperii se află două camere atât de bine ascunse, 
încât nici măcar noi nu știm unde anume sunt plasate. 

— Hai, spune Charlie, înaintând grăbit. 

Ne învârtim în arcul de cerc trasat de ușa turnantă și ne 
trezim pe una dintre străzile tivite cu zăpadă murdară din Park 
Avenue. În spatele nostru, faţada discretă de cărămidă a băncii 
se pierde pe nesimţite într-un peisaj de clădiri joase - acesta 
fiind, înainte de toate, motivul pentru care apelezi la o bancă 
privată. Ca o versiune americană a unei bănci elveţiene, noi 
suntem acolo pentru a-ţi păstra secretele. Tocmai de aceea, pe 
fațada clădirii nu se află decât o placă de alamă proiectată 
special pentru a nu fi observată și pe care nu scrie decât 
„Greene & Greene, est. 1870”. Și, deși cei mai mulţi oameni nici 
n-au auzit vreodată de bănci private, acestea sunt mai aproape 
decât ar crede oricine. E clădirea aceea mică, modestă pe lângă 
care trec oamenii zi de zi - cea fără niciun însemn, nu departe 
de bancomat, cea despre care unii se întreabă „Ce-o fi acolo?” 
Acolo suntem noi. Chiar sub nasul tuturor. Numai că ne 
pricepem de minune să nu facem gălăgie. 

Și merită să plătești toate taxele acelea suplimentare pentru 
asta? lată ce-i întrebăm noi pe clienţi: „Aţi primit în ultima 
vreme vreo ofertă pentru carduri de credit?” Dacă răspunsul e 
afirmativ, înseamnă că cineva v-a trădat. Cel mai probabil, e 
vorba de banca dumneavoastră, care s-a folosit de informaţiile 
dumneavoastră personale și v-a pictat o ţintă pe spate. De la 
balanţa contului, la adresă, la numărul de asigurare socială, 
toate sunt acolo, pentru a fi văzute. Și cumpărate. Evident, 
persoanelor bogate nu le place asta. 

Sărind peste un morman de zăpadă îndepărtată recent de pe 
trotuar, Charlie iese direct în stradă. O mână ridicată în aer ne 
face rost de un taxi; un picior apăsat pe pedala de acceleraţie 
ne face să ajungem în centru; iar o privire din partea fratelui 
meu mă face să-l întreb pe șoferul de taxi: 

— Cum vă merge azi? 

— Destul de bine, spune taximetristul. Dar dumneavoastră? 

— Minunat, spun eu, cu ochii pe fereastră, aţintiţi asupra 
cerului întunecat. 

Cu o oră în urmă, am atins 40 de milioane de dolari. Acum, 
sunt pe bancheta din spate a unui taxi hodorogit. Când intrăm 
pe Podul Brooklyn, arunc o privire peste umăr. Întregul oraș - cu 


22 


luminile lui puternice și orizontul lui zimţat - e încadrat de 
fereastra din spate a taxiului. Cu cât mergem mai departe, cu 
atât imaginea devine mai mică. Până ajungem acasă, va fi 
dispărut cu totul. În cele din urmă, taxiul oprește în fața unei 
clădiri cu faţadă de ardezie din anii 1920, chiar lângă Brooklyn 
Heights. Teoretic, face parte din mai durul cartier Red Hook, dar 
adresa e tot de Brooklyn. Intr-adevăr, scările de la intrare au 
una sau două cărămizi desprinse sau lipsă, barele de metal de la 
ferestrele apartamentului meu de la subsol sunt fisurate și 
ruginite, iar aleea din faţă e încă glazurată cu un strat de gheaţă 
necurăţată, dar chiria mică îmi permite să locuiesc singur într-un 
cartier pe care-l numesc cu mândrie casa mea. Acest lucru mă 
face să mă calmez instantaneu - asta până când văd cine mă 
așteaptă pe treptele de la intrare. 

„O, Doamne! Nu acum.” 

Privirile ni se întâlnesc și-mi dau seama că am încurcat-o. 

Văzându-mi expresia, Charlie îmi urmează privirea. 

— O, Doamne, șoptește el, discret. Mi-a părut bine de 
cunoștință. 


3. 


— Poftim, plătește tu! strig eu, aruncându-i portofelul lui 
Charlie și deschizând portiera taxiului. 

El pescuiește o bancnotă de 20, îi spune taximetristului să 
păstreze restul și își mișcă fundul afară din mașină. N-ar rata 
asta pentru nimic în lume. 

Alunecând pe aleea acoperită cu gheaţă, intru deja în 
caruselul scuzelor: 

— Beth, îmi pare foarte rău - am uitat cu desăvârșire! 

— Ce ai uitat? întreabă ea, cu un glas cât mai plăcut și calm 
cu putinţă. 

— De cina noastră... că te-am invitat aici... 

— Nu-ţi face probleme - ce-i făcut e bun făcut. În timp ce 
vorbește, observ că și-a îndreptat părul lung, castaniu. 

— Nu zău, șoptește Charlie din spatele meu, făcând pe 
nevinovatul. 


23 


— Am și eu cheie, ai uitat? întreabă Beth. Face un pas pe 
lângă mine, dar eu sunt tot nedumerit. 

— Unde te duci? 

— Să iau suc. Nu mai e deloc. 

— Beth, lasă că mă... 

— Du-te și relaxează-te - mă întorc imediat. Se întoarce cu 
spatele la mine și abia atunci îl vede pe Charlie. 

— Ce mai faci, iubita? 

Deschide braţele larg, pentru a o cuprinde într-o îmbrăţișare 
afectuoasă. Ea nu se arătă dispusă. 

— Bună, Charlie. 

Încearcă să-l ocolească, dar el îi apare în faţă. 

— Și, cum mai merge lumea contabilităţii corporatiste? 
întreabă el. 

— Bine. 

— Și ce-ţi fac clienţii? 

— Sunt bine. 

— Și ai tăi - ce mai fac? 

— Bine, spune și schițează un zâmbet, recurgând la cea mai 
bună strategie defensivă a sa. Nu un zâmbet iritat, nu istovit, 
nici măcar un zâmbet furios, gen pleacă-din-faţa-mea-pacoste- 
hiperactivă. Doar un zâmbet drăguţ, relaxant, tipic pentru ea. 

— Și ce părere ai despre îngheţata de vanilie!? întrebă 
Charlie, ridicând demonic dintr-o sprânceană. 

— Charlie, îl avertizez eu. 

— Ce e? Întorcându-se către Beth, adaugă: Ești sigură că nu 
te deranjează prezenţa mea la cină? 

Ea își aţintește privirea asupra mea, după care îl privește din 
nou pe Charlie. 

— Poate c-ar fi mai bine dacă v-aș lăsa singuri. 

— Nu te prosti, intervin eu. 

— E-n regulă, adaugă ea, cu o mișcare din mână care-mi 
spune să nu-mi fac nicio problemă. Nu e genul de om care să se 
plângă. V-ar prinde bine să petreceţi ceva timp împreună. Te 
sun mai târziu, Oliver. 

Înainte ca oricare din noi să o fi putut opri, pornește pe 
stradă. Ochii lui Charlie sunt aţintiţi asupra cizmelor ei L.L. Bean 
cu bot pătrat. 


1 Ironie, făcând referire la faptul că oamenii plicticoși, banali, preferă înghețata de 
vanilie. (n. tr.). 


24 


— Dumnezeule - toate colegele mele din Asociaţia 
Studentelor aveau din-ăstea, șoptește el, iar eu îl ciupesc de 
spate și răsucesc un pic pielea prinsă între degete. Nici asta nu-l 
face să tacă. În timp ce Beth merge mai departe, haina ei bej, 
din păr de cămilă, flutură în urma ei. Ca Darth Vader - numai că 
unul plicticos. Știe că ea nu-l poate auzi, ceea ce înrăutățește și 
mai tare lucrurile: Mi-aș da testiculul stâng doar ca s-o văd 
alunecând și căzând în fund, spune în timp ce ea dispărea în 
depărtare. N-am eu norocul ăsta. Pa-pa, iubita. 

Mă întorc și-l ţintuiesc pe Charlie cu o privire furioasă. 

— De ce trebuie să o iei mereu peste picior? 

— Îmi pare rău - mereu pică prea ușor în capcană. 

Mă întorc brusc și pornesc grăbit către ușă. 

— Ce e? întreabă el. 

Încep să ţip fără să mă mai întorc cu faţa la el. Exact ca tata. 

— Uneori poţi să fii un adevărat măgar, știi? 

Se gândește la această posibilitate timp de o secundă. 

— Cred că da. ` 

O dată în plus, refuz să mă întorc cu fața la el. Işi dă seama că 
a mers prea departe. 

— Hai, Ollie - știi bine că doar o tachinam puţin, spune el, în 
timp ce mă urmează pe scările ciobite. N-o fac decât pentru că, 
în adâncul sufletului, sunt îndrăgostit de ea. 

Bag cheia în broască și mă prefac că el nu e acolo. Dar asta 
nu ţine decât vreo două secunde. 

— De ce o urăști atât de tare? 

— N-o urăsc pe ea, doar că... urăsc tot ceea ce reprezintă ea. 
Tot ceea ce-i legat de ea. Cizmele, zâmbetul acela blând, 
incapacitatea de a exprima orice ar semăna, chiar și de departe, 
cu o părere... n-aş vrea asta - tu n-ar trebui să-ţi dorești așa 
ceva. 

— Zău? 

— Vorbesc serios, spune el în timp ce eu mă lupt cu a treia 
încuietoare. Ca și cu apartamentul ăsta minuscul de la subsol. 
Adică, fără supărare, dar e ca și cum ai lua o pastiluţă albastră 
și te-ai trezi în coșmarul urban al vreunui tânăr erou dintr-un 
serial de comedie. 

— Pur și simplu nu-ţi place Brooklyn Heights. 

— Tu nu stai în Brooklyn Heights, insistă el. Tu locuiești în Red 
Hook. Ai priceput? Red. Hook. 


25 


Deschid larg ușa, iar Charlie mă urmează în apartament. 

— Ei, ia mai bine o carioca și desenează-mi un zâmbet 
impresionat, spune el, pornind prin apartament. Ca să vezi, ne- 
am decorat apartamentul! 

— Nu-nţeleg la ce te referi. 

— Nu face pe modestul cu mine, Versace. Când te-ai mutat 
aici, aveai o saltea la mâna a doua, pătată, de la Armata 
Salvării, un dulap pe care l-ai furat din vechiul nostru dormitor și 
o masă cu scaune pe care ţi le-am cumpărat eu și mama de la 
Kmart drept cadou de casă nouă. lar acum, ce văd eu pe pat? O 
cuvertură contrafăcută Calvin Klein? Plus vopseaua cu finiș fals- 
patinat, gen Martha Stewart, de pe dulap și masa cu o faţă de 
masă imitație Ralph Lauren, aranjată impecabil pentru două 
persoane. Să nu-ţi închipui că mi-a scăpat acest detaliu delicios. 
Și, deși apreciez ce încerci tu să faci, frate, e ca acolo unde 
găsești prosoape decorative în baie - totul denotă o problemă 
mai profundă. 

Repetă ultimele cuvinte pentru sine: „denotă o problemă mai 
profundă”. Oprindu-se în bucătărie, scoate carnețelul și le 
notează. „Pentru unii, viaţa e o probă”, adaugă. Capul i se mișcă 
ritmic în timp ce înjghebează rapid o melodie. Când intră în 
starea aceasta, durează câteva minute, așa că-l las în pace. 
Deasupra carnețelului, mâna i se oprește brusc, după care 
începe să mâzgălească. Pixul zgârie furios pagina. În timp ce 
trece la pagina următoare, întrezăresc un desen care înfățișează 
un bărbat făcând o plecăciune în faţa unei draperii. A terminat 
cu scrisul - acum desenează. 

Este primul său impuls natural și, atunci când vrea, Charlie 
poate fi un artist incredibil de bun. De fapt, atât de bun încât 
Școala de Arte Vizuale din New York s-a arătat dispusă să-i 
treacă ușor cu vederea foaia matricola pătată din liceu și să-i 
acorde o bursă integrală. După doi ani, încercaseră să-l aducă 
spre partea comercială, cum ar fi publicitatea și munca de 
ilustrație. „les bani frumoși din asta”, i-au spus. Dar, în 
momentul în care Charlie a văzut că arta și posibilitatea unei 
cariere se uneau, a renunţat și a făcut ultimii doi ani la Colegiul 
Brooklyn, studiind muzica. Am urlat la el două zile întregi. Mi-a 
spus că viaţa nu se rezumă la desenarea unui nou logo pentru o 
sticlă de detergent. 


26 


De cealaltă parte a camerei, îl aud mișcându-se prin restul 
apartamentului și adulmecând atmosfera. 

— Mmmm... Miroase a Oliver, anunţă el. Odorizant de cameră 
și iz de pantofi. 

— leși din baia mea, strig eu de pe pat, unde-mi deschisesem 
deja servieta pentru a răsfoi niște dosare. 

— Nu te oprești niciodată? întreabă Charlie. E week-end - 
relaxează-te odată! 

— Trebuie să termin asta, îi răspund tăios. 

— Ascultă, îmi pare rău pentru gluma cu îngheţata de 
vanilie... 

— Trebuie să termin asta, insist eu. 

Cunoaște bine tonul acesta. Lăsând tăcerea să se 
adâncească, se ghemuiește la picioarele patului. 

Două minute mai târziu, lipsa de zgomot își face efectul. 

— Uneori îi urăsc pe bogătași, mormăi eu, în sfârșit. 

— Ba nu, nu-i urăști, mă tachinează el. Îi iubești. Mereu i-ai 
iubit. Cu cât mai mulți, cu atât mai bine. 

— Vorbesc serios, spun eu. Adică, odată ce pun mâna pe niște 
bani - bum! - își pierd contactul cu realitatea. De exemplu, tipul 
ăsta... Trag prima filă din teanc și o arunc spre el. Idiotul ăsta 
rătăcește trei milioane de dolari timp de cinci ani. A uitat de ei 
de cinci ani! Dar când îi spunem că suntem pe punctul de a-i lua 
- atunci se trezește și-i vrea înapoi. 

Citește o scrisoare semnată de un anume Marty Duckworth - 
„Vă mulțumesc pentru scrisoarea trimisă... vă rog să luaţi la 
cunoștință că am deschis un cont nou la următoarea bancă din 
New York... vă rog să-mi trimiteţi balanța fondurilor acolo...” - 
dar, pentru Charlie, arată ca oricare altă cerere de transfer de 
fonduri. 

— Nu înțeleg. 

Îi flutur teancul subţire de hârtii prin faţa ochilor. 

— E un cont abandonat. Știind că e total dezorientat, adaug: 
Conform legii din New York, atunci când un client nu folosește 
un cont timp de cinci ani, banii ajung în posesia statului. 

— Asta n-are nicio logică - oare cine și-ar abandona așa banii? 

— De cele mai multe ori, morții, îi spun eu. Se întâmplă în 
orice bancă din ţară - când cineva moare sau se îmbolnăvește, 
uneori uită să le spună rudelor despre contul acela. Ca atare, 
banii rămân blocaţi acolo ani de zile - iar, dacă nu se 


27 


înregistrează nicio activitate în contul acela, în cele din urmă 
este etichetat ca inactiv. 

— Deci, după cinci ani, pur și simplu trimitem banii 
guvernului? 

— Ei bine, asta e o parte din îndatoririle mele. Când contul 
împlinește patru ani și jumătate de la ultima operaţiune, noi 
trebuie să trimitem o scrisoare de avertisment și să le spunem: 
„Contul dumneavoastră o să intre în posesia statului!” În 
momentul acela, de obicei orice persoană vie ne răspunde, ceea 
ce e mai bine pentru noi, pentru că asta înseamnă păstrarea 
banilor în bancă. 

— Deci asta e responsabilitatea ta? Să te ocupi de oamenii 
morți? Dumnezeule, și eu care credeam că abilităţile mele de 
comunicare cu clienţii sunt slabe. 

— Nu râde - unii dintre oamenii ăștia sunt încă în viață. Numai 
că au uitat unde și-au pus banii. 

— Ca, de exemplu, domnul Duckworth Trei-Milioane de aici. 

— Exact, ca băiatul nostru de aici, spun eu. Singura parte 
proastă este că vrea să-i transfere în altă parte. 

Privind în jos, Charlie recitește textul de pe hârtia de fax. Își 
trece degetele peste semnătura neclară. Apoi, ochii îi zboară 
către partea de sus a paginii. Observă ceva. Îi urmăresc 
degetele. Numărul de telefon din partea de sus a hârtiei de fax. 
Face figura aceea, de parcă ar simţi miros de canalizare. 

— Când ai zis că ai primit scrisoarea asta? 

— In cursul zilei de azi, de ce? 

— Și când intră banii în posesia statului? 

— Luni - de aici, cred, și motivul pentru care a trimis 
scrisoarea prin fax. 

— Da, dă afirmativ din cap Charlie, deși îmi dau seama că 
aproape că nici nu mă ascultă. | s-a înroșit toată fața. Hai să 
vedem. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— Uită-te aici, spuse el, arătând către numărul de telefon din 
partea de sus a scrisorii. Ţi se pare cunoscut? 

lau foaia și o studiez de aproape. 

— Nu l-am mai văzut vreodată. De ce? Ţi-e cunoscut? 

— Poţi să zici și așa... 

— Charlie, nu te mai învârti în jurul cozii - spune-mi ce se... 

— E de la magazinul Kinko's aflat lângă bancă, după colţ. 


28 


Mă forţez să scot un hohot nervos. 

— Ce vrei să spui? 

— Vorbesc serios - banca nu ne lasă să folosim faxul pentru 
chestiuni personale - așa că, atunci când Franklin sau Royce vor 
să-mi trimită partituri, acestea ajung direct la Kinko's - și direct 
la numărul acesta. 

Privesc în jos, către scrisoare. 

— De ce ne-ar trimite un milionar - care poate să-și cumpere 
zece mii de faxuri și, mai mult, să vină personal la bancă - un 
fax de la magazinul de după colţ? 

Charlie îmi aruncă un zâmbet larg, surescitat. 

— Poate că nu avem de-a face cu un milionar. 

— Ce vrei să spui? Crezi că scrisoarea aceasta n-a fost trimisă 
de Duckworth? 

— Asta să mi-o spui tu - ai mai vorbit cu el în ultima vreme? 

— Nu ni se cere să... Îmi întrerup singur fraza, dându-mi brusc 
seama la ce se referă. Tot ce facem e să trimitem o scrisoare 
către ultima sa adresă cunoscută și una către familie, încep eu. 
Dar, dacă vrem să fim siguri, există un loc unde-i deschis până 
târziu... Mă ridic în fund, apăs pe butonul de speaker al 
telefonului și încep să formez. 

— Pe cine suni? 

Primul lucru pe care-l auzim e timbrul monoton al unei voci 
înregistrate. 

— Bine aţi venit la Serviciul de Asigurări Socia... 

Fără să ascult, apăs pe 1, apoi pe 0, după care pe 2. Am mai 
parcurs traseul acesta. Difuzorul telefonului se umple de 
muzică. 

— The Beatles, Let It Be, remarcă fratele meu. 

— Șșș, îi spun. 

— Vă mulțumim că aţi apelat Serviciul de Asigurări Sociale, 
rostește într-un final o voce feminină. Cu ce vă pot fi de ajutor? 

— Bună ziua, numele meu este Oliver Caruso și vă sun din 
partea băncii Greene & Greene din New York, rostesc folosind 
vocea aceea dulceagă care, știu, îi întoarce stomacul pe dos lui 
Charlie. Este tonul pe care-l rezerv funcţionarilor de la relaţii cu 
publicul - și, indiferent de cât de mult îl disprețuiește Charlie, 
undeva în străfundul lui, știe că dă rezultate. Mă întreb dacă ne 
puteţi ajuta cumva, continui eu. Analizăm o cerere de împrumut 


29 


și voiam să verificăm numărul de asigurare socială al 
solicitantului. 

— Aveţi un număr de ruting? întreabă femeia. 

Îi dictez toate cele nouă cifre ale numărului de identificare al 
băncii. Odată ce verifică acest cod, ne pot furniza orice 
informaţie. Așa e legea. Binecuvântează, Doamne, America. 

Așteptând acceptarea codului și incapabil să stau nemișcat, 
încep să trag de aţa de la cusăturile cuverturii mele, de un 
verde-salvie. Nu durează prea mult până începe să se desfacă. 

— Care este numărul pe care aţi vrea să-l verificaţi? întreabă 
femeia. 

Citind de pe documentele contului abandonat, îi dictez 
numărul de asigurare socială al lui Duckworth. 

— Prenumele e Marty sau Martin. 

Trece o secundă. Apoi încă una. 

— Spuneaţi că e vorba de o cerere de împrumut? întreabă 
femeia, dezorientată. 

— Da, răspund eu, neliniștit. De ce? 

— Pentru că, potrivit evidenţei noastre, această persoană a 
decedat pe data de douăsprezece iunie. 

— Nu înțeleg. 

— Eu nu vă spun decât ce apare în dosarul nostru, domnule. 
Dacă vă interesează Marty Duckworth, atunci să știți că a 
decedat în urmă cu șase luni. 


4. 


Închid telefonul, iar eu și Charlie ne aţintim privirile asupra 
faxului. 

— Nu-mi vine să cred. 

— Nici mie, spune Charlie. Parcă ar fi o scenă din Dosarele X. 

— Nu e o glumă, insist eu. Indiferent cine a trimis faxul acesta 
- aproape că a reușit să pună mâna pe trei milioane de dolari. 

— Ce vrei să spui? g 

— Dacă stai să te gândești, e o infracțiune perfectă. Iți asumi 
identitatea unei persoane decedate, ceri banii care îi aparţineau 
și, odată ce contul este reactivat, închizi prăvălia și dispari. Nu e 
ca și cum Marty Duckworth ar mai putea să te reclame. 


30 


— Dar cum rămâne cu guvernul? întreabă Charlie. N-o să 
observe că au dispărut banii? 

— Guvernul n-are nici cea mai vagă idee despre ce se 
întâmplă, spun eu, fluturând lista cu conturile abandonate. Noi 
le trimitem extrasele printate ale conturilor, mai puţin ale celor 
care au fost reactivate. Cei de acolo sunt oricum fericiţi să 
primească niște bani așa, pe degeaba. 

Charlie sare, vioi, pe pat, și pot să văd cum i se învârtesc 
rotițele. Când trăieşti clipa la maximum, totul e o cursă plină de 
suspans. 

— Cine crezi că a făcut-o? izbucnește. 

— Habar n-am - dar trebuie să fie cineva din bancă. 

Acum face ochii mari. 

— Crezi? 

— Cine altcineva ar ști când trimitem noi scrisorile cu ultimul 
avertisment? Asta ca să nu mai spunem că au trimis fax de la 
sediul Kinko's de după colț... 

Charlie dă din cap afirmativ, într-un ritm constant. 

— Și ce facem acum? 

— Glumești? Așteptăm până luni, după care-l dăm în gât pe 
nemernicul acesta. 

Nu mai dă din cap. 

— Ești sigur? 

— Cum adică, sunt sigur? Ce altceva să facem? Să-i luăm noi? 

— Nu spun asta, dar... Încă o dată, Charlie se îmbujorează la 
față. Cât de tare ar fi să avem trei milioane de dolari? Adică, ar 
fi... ar fi... 

— Ar fi ca și cum am avea bani, îl întrerup eu. 

— Și nu orice bani - vorbim de trei milioane de bani. Charlie 
sare în picioare, iar glasul i se precipită. Dă-mi mie banii ăștia și 
mi-aș... mi-aș lua un costum alb, aș ţine un pahar de vin roșu în 
mână și aș spune chestii de genul „Cinez cu un vechi prieten”. 

— Eu nu, spun eu, dând negativ din cap. Aș plăti factura de la 
spital, aș achita tot restul datoriilor, după care aș lua fiecare 
bănuţ și l-aș investi. 

— Of, haai, Scrooge?, care e problema ta? Trebuie să ai și tu 
niște fantezii nebunești... gândește ca un Elvis... zi, ce ai 
cumpăra? 


2 Ebenezer Scrooge - personaj din Un colind de Crăciun de Charles Dickens, 
reprezentativ pentru figura avarului. (n. tr.). 


31 


— Și ar trebui să cumpăr ceva? Mă gândesc câteva secunde. 
Mi-aș mocheta... 

— Mochetă? Asta e tot ce...? 

— Zepelinul! strig eu. Un zepelin pe care l-am ţine în curte. 
Auzindu-mă, Charlie izbucnește în hohote zgomotoase. A-nceput 
jocul. Ochii i se îngustează, evaluând provocarea lansată. 

— Eu aș cumpăra un circ. 

— Eu aș cumpăra Cirque du Soleil. 

— Eu aș cumpăra Cirque du Soleil și l-aș reboteza Cirque du 
Sole. Ar fi o extravaganţă de cinci stele. 

Mă lupt să-mi rețin un zâmbet, refuzând să mă dau bătut. 

— În băi, mi-aş pune colace de WC acoperite cu blană - din 
alea bune - și ar fi ca și cum ţi-ai face nevoile pe un rozător 
foarte scump. 

— Sunt drăguțe, recunoaște Charlie. Dar nu la fel de drăguţe 
ca spaghetele mele placate cu aur! 

— Turtiţe evreiești încrustate cu diamante. 

— Brioșe cu afine bătute cu safire. 

— Homari umpluţi cu costițe de porc... sau costițe de porc 
umplute cu homari! Poate chiar ambele! strig eu. 

Charlie aprobă cu o mișcare din cap. 

— Eu mi-aş cumpăra internetul - și toate site-urile 
pornografice. 

— Drăguţ. Elegant chiar. 

— Ei, încerc și eu. 

— Știu - tocmai d-asta ţi-aș cumpăra Orlando. 

— Adică pe Tony Orlando, sau orașul din F/orida? întreabă 
Charlie. 

Îl privesc direct în ochi. 

— Amândouă. 

— Amândouă? izbucnește în râs Charlie, în sfârșit 
impresionat. 

— Asta-i pauza pe care o așteptam! S-a marcat! strig. 

A trecut ceva vreme de când s-a dat bătut primul. Și totuși, 
mă bucur de această victorie. Nu ţi se-ntâmplă în fiecare zi să 
învingi un maestru la propriul lui joc. 

— Vezi, la asta mă refeream, spune el, într-un final. De ce ne- 
am mai petrece vreo zi rupându-ne cârca la bancă atunci când 
putem să ne cumpărăm zepeline, internetul și homari? 


32 


— Ai mare dreptate, Charles, spun eu, cu cel mai reușit 
accent britanic al meu. Și partea cea mai bună e că nimeni n-ar 
ști niciodată că banii aceștia au dispărut. 

Charlie se oprește. 

— N-ar ști, nu-i așa? 

les din pielea personajului. 

— Ce vrei să spui? 

— Chiar e așa de nebunesc, Ollie? spune el, pe un ton brusc 
serios. Vreau să spun, cine o să simtă efectiv lipsa acestor bani? 
Proprietarul e mort... sunt pe cale de a fi furaţi de altcineva... iar 
dacă ajung în proprietatea guvernului... o, da, cu siguranţă el o 
să-i folosească bine. 

În momentul acela, îmi îndrept brusc spatele. 

— Charlie, îmi pare rău că trebuie să-ţi spulber a 
șaptesprezecea iluzie pe ziua de azi, dar lucrul despre care 
vorbeşti tu este ilegal. Spune tare... i-leeee-gaal. 

Îmi aruncă o privire pe care n-am mai văzut-o de la ultima 
noastră ceartă legată de mama. Ticălosul! Nu glumește deloc. 

— Ai spus-o chiar tu, Oliver - este infracţiunea perfectă... 

— Asta nu înseamnă că e un lucru corect! 

— Nu-mi vorbi tu despre lucruri corecte - bogătașii... marile 
companii... fură de la guvern tot timpul și nimeni nu spune nimic 
- dar, în loc de furt, le numim portițe și ajutoare de stat. 

Eternul visător. 

— Hai, fii serios, Charlie, știi că lumea nu e perfectă... 

— Nu cer perfecțiune - dar știi câte facilităţi există în codul 
fiscal pentru cei bogaţi? Sau pentru o corporație mare care-și 
poate permite să-și atragă de partea sa o persoană influentă? 
Când oameni ca Tanner Drew își depun 104EZ-ul, abia dacă 
plătesc câţiva dolari ca impozit pe venit. Dar jumate din ce are 
mama - adică mai puţin de 28 000 pe an - ajunge direct în 
visteria Unchiului Sam:. 

— Nu-i adevărat; i-am pus pe contabilii de la bancă să... 

— Nu-mi spune că vor reuși să-i reducă suma cu câţiva dolari, 
Oliver. N-o să fie nicio diferență. Cu ipoteca, ratele de la cărțile 
de credit și tot restul datoriilor pe care ni le-a lăsat tata când a 
plecat - ai idee cât o să dureze până o să plătim tot? lar asta 
fără să luăm în calcul datoria faţă de spital. La cât a ajuns? 80 
000? 82 000? 


3 Unchiul Sam - denumire peiorativă, colocvială, pentru statul american. (n. tr.). 
33 


— 81 450 de dolari, îl lămuresc eu. Dar doar pentru că te 
simţi vinovat cu spitalul nu înseamnă că trebuie să... 

— Nu e vorba de vinovăţii - e vorba de 80 000 de dolari, Ollie! 
Măcar îţi dai seama cât înseamnă asta? Și crește de fiecare dată 
când mergem la doctor! 

— Am eu un plan... 

— Da, exact, planul tău măreț, cu 50 de etape! Ori cum era? 
Lapidus și banca îţi vor finanța studiile de management al 
afacerilor, ceea ce te va face să urci în ierarhia companiei, ceea 
ce va face ca toate datoriile să dispară? Cam asta e, nu? Pen'că 
îmi pare rău să ţi-o spun, Ollie, dar lucrăm acolo de patru ani și 
mama încă mai simte aerul din spital. Abia dacă reușim să 
câștigăm o sumă infimă din cât datorăm - asta e șansa noastră 
să o eliberăm. Gândește-te câți ani i-ar adăuga asta la viaţă! N- 
ar mai trebui să fie o persoană de mâna a doua... 

— Nu e de mâna a doua. 

— Ba da, Ollie. Și așa suntem și noi, insistă Charlie. Acum, să 
știi că-mi pare rău că vorbele mele îţi distrug neprețuita ta 
imagine de sine, dar e timpul să găsim o cale de a o elibera. 
Toată lumea merită să o poată lua de la început - mai ales 
mama. 

Pe măsură ce cuvintele se desprind de pe buzele lui Charlie, 
le simt înfigându-se și sfâșiindu-mi abdomenul. Știe exact ce îmi 
face. Grija față de mama a fost întotdeauna prioritatea noastră. 
Bineînţeles, asta nu înseamnă că voi sări cu el de pe cea mai 
înaltă stâncă. 

— Nu trebuie să fiu un hoţ ca să am grijă de mama. 

— Cine a zis ceva despre hoţie? mă provoacă fratele meu. 
Hoţii fură de la oameni. Banii ăștia nu mai aparțin nimanui. 
Duckworth e mort - ai încercat să iei legătura cu familia lui - nu 
are pe nimeni. Nu am lua decât niște bani cărora nimeni n-o să 
le simtă lipsa. Și, chiar dacă lucrurile o vor lua razna, putem da 
vina pe cel care a trimis scrisoarea prin fax. Adică, acesta nu 
prea e într-o poziţie în care să-și permită să ne pârască. 

— Of, bine, Lenin, și când ai terminat cu redistribuirea 
averilor, o să plecăm în turneu cu chestia asta și o să trăim tot 
restul vieţii privind cu frică peste umăr. Evident, asta e cea mai 
bună cale de a o ajuta pe mama - să o abandonăm și să... 

— Nu trebuie să abandonăm pe nimeni, insistă el. Vom face 
exact ce face și tipul ăsta - vom transfera banii către alt cont și 


34 


nu ne atingem de ei decât atunci când suntem siguri că nu e 
niciun pericol. După șapte ani, FBl-ul va închide ancheta. 

— Cine spune asta? 

— Am citit un articol în The Village Voice... 

— The Village Voice? 

— Dacă nu facem vreo prostie nu durează decât șapte ani - 
cazul nostru va fi doar încă un caz nerezolvat. Și va fi închis. 

— Și apoi ce facem? Ne retragem într-un oraș lângă ocean, 
deschidem un bar și compunem cântecele dulcege pentru tot 
restul vieţii? 

— E mult mai bine decât să ne irosim alţi patru ani pupându-i 
în fund pe toți șefii, fără nicio ţintă. 

Sar de pe pat, iar el își dă seama că a depășit limita. 

— Stii bine că școala de afaceri e cea mai bună cale de ieșire 
din impas, și știi că nu m-am putut duce acolo de îndată ce am 
terminat colegiul, insist eu, ţintindu-l cu un deget aflat periculos 
de aproape de faţa lui. Trebuie să lucrezi un an-doi înainte. 

— Bine. Doi ani - doi. Tu ești la sfârșitul celui de-al patrulea. 

Trăgând aer adânc în piept, încerc să nu-mi pierd cumpătul. 

— Charlie, am depus cereri la cele mai bune universităţi din 
tară. Harvard, Penn, Chicago, Columbia. Acolo vreau eu să merg 
- orice altceva e doar locul doi și nu ajută pe nimeni, deci nici pe 
mama. 

— Și cine a hotărât asta, tu sau Lapidus? 

— Ce vrea să însemne asta? 

— La câte ocazii ai renunțat pentru că Lapidus ţi-a băgat în 
cap chestia asta cu școala de afaceri? Câte alte companii ţi-au 
făcut oferte, iar tu le-ai refuzat? O știi la fel de bine ca mine - ar 
fi trebuit să pleci de la bancă în urmă cu câţiva ani. In loc de 
asta, ai primit mai multe scrisori de respingere din partea 
școlilor de afaceri. Și crezi că anul acesta o să fie altfel? 
Lărgește-ţi un pic orizonturile. Adică, e exact ca relaţia cu Beth - 
da, faceţi o pereche drăguță, dar asta e tot - o imagine drăguță, 
Oliver -, o poză înfățișând felul în care ar trebui să fie lucrurile. 
Ești una dintre cele mai strălucite și dinamice persoane pe care 
le cunosc. Termină cu teama aceasta de a trăi. 

— Termină cu judecăţile! explodez eu. 

— Nu te judec... 

— Nu, nu faci altceva decât să-mi ceri să fur trei milioane de 
dolari - pentru că asta o să-mi rezolve toate problemele! 


35 


— Nu spun că e răspunsul la fiecare dintre rugăciunile 
noastre, dar e singura modalitate de a ieși la suprafață. 

— Vezi, aici te înșeli! strig eu. Poate că ţie îţi place să-ți 
oblojești tăieturile de hârtie în arhivă, dar eu am pus ochii pe 
ceva mai mare. Ai încredere în mine, Charlie - odată ce o să 
termin școala de afaceri, mama n-o să mai vadă nicio factură. 
Poţi să mă tachinezi și să glumești cât poftești - bineînţeles, e o 
cale sigură și poate chiar simplă - dar tot ce contează acum e că 
va da rezultate. Și când o să-mi primesc răsplata, acele trei 
milioane de dolari vor părea la fel de nesemnificative ca preţul 
unui bilet de autobuz până-n Brooklyn. 

— Și la asta se rezumă totul, nu-i așa? Ei bine, lasă-mă să-ți 
spun ceva, amice - poate că tu crezi că ești la bordul unui avion 
particular către cabină, dar, de unde stau eu, tot ce faci e să stai 
la coadă, ca restul trântorilor ălora pe care-i urai înainte. Un 
trântor ca tata. 

Îmi vine să-l pocnesc peste faţă, dar am mai trecut prin asta. 
Ultimul lucru de care am nevoie e să ne încăierăm. 

— Nu știi ce spui, mârâi la el. 

— Zău? Deci crezi că, deși ești unul dintre cei mai importanţi 
asociaţi din bancă, plus că ai adus de unul singur conturi de 
vreo 12 milioane de dolari lui Lapidus parcurgând, pur și simplu, 
paginile albumului absolvenţilor de la NYU* și chiar dacă 
aproape toţi ceilalţi parteneri din firmă au studiat la una dintre 
școlile la care aplici, tot mai e posibil să fii respins doi ani la 
rând? 

— Gata! Ajunge! 

— Aaa, am atins un punct nevralgic! Te-ai gândit și tu la asta, 
nu-i așa? 

— Taci, Charlie! 

— Nu vreau să spun că Lapidus ar fi pus asta la cale de la 
început, dar ai idee cât de greu e pentru el să angajeze un om 
nou și să-l învețe să gândească exact ca el? Trebuie să găsești 
persoana potrivită... preferabil un puști sărac fără relaţii... 

— Taci, am spus! 

— ... să-i promiţi o slujbă care să-l ţină acolo pentru câţiva 
ani, ca să-și poată achita datoria... 

— Charlie, îţi dau cuvântul meu că...! 


4 New York University. 
36 


— ... după care să-l duci cu vorba până când fraierul respectiv 
își dă seama în sfârșit că el și familia sa bat pasul pe loc... 

— Tacă-ţi fleanca! ţip, năpustindu-mă înainte. Sunt în culmea 
furiei. Mâinile îmi ţâșnesc drept spre gulerul cămășii lui. 

Cu reflexe mai bune decât ale mele, ca întotdeauna, Charlie 
se fereşte din calea mea și o zbughește către bucătărie. Pe 
masă, zărește broșura Școlii de Afaceri din Columbia și un dosar 
pe care scrise „Cereri”. 

— Astea sunt...? 

— Nu te atinge de ele! 

Nici nu era nevoie de mai mult. Se îndreaptă direct spre el. 
Dar, exact în momentul în care îl deschide, un plic obișnuit alb 
cu albastru cade pe podea. Pe spate se vede o semnătură, exact 
pe locul unde este lipit. Henry Lapidus. 

Semnătura de pe plic e cerută de toate cele patru școli - 
pentru a se asigura că nu voi deschide și eu plicul. Într-adevăr, 
paginile dactilografiate din interior sunt cea mai importantă 
parte a oricărui dosar de înscriere la o școală de afaceri. 

— Bine, cine vrea să ne jucăm de-a detectivii? cântă Charlie, 
agitând plicul deasupra capului, atingându-l de tavanul jos al 
subsolului. 

— Dă-mi-l înapoi! îi ordon eu. 

— Of, fii serios, Oliver, au trecut deja patru ani - dacă Lapidus 
încearcă să te izoleze, măcar așa afli adevărul. 

— Știu deja adevărul! ţip eu, aruncându-mă înainte și 
întinzând mâna după plic. 

Încă o dată, se fereşte și se întoarce, chiar pe sub mâinile 
mele. 

Întors lângă patul meu, Charlie nu mai flutură plicul în faţa 
mea. Măcar o dată, e serios. 

— Ştii și tu că e ceva putred aici, Oliver - o văd în ochii tăi. 
Tipul acesta ţi-a păpat patru ani din viaţă. Patru ani în cătușe, cu 
promisiunea unei recompense ulterioare. Dacă te vorbește de 
rău în scrisoare - să lăsăm deoparte faptul că toate școlile de 
afaceri ţin scrisoarea la dosar - înseamnă că ţi-a distrus tot 
planul. Calea ta de ieșire - cum să plătești datoriile mamei - 
toate lucrurile pe care te bazai. Și chiar dacă tu crezi că poţi să 
o iei de la capăt, ai idee cât de greu e să obţii o slujbă nouă fără 
o recomandare? Nu e tocmai situaţia ideală dacă te gândești la 
plata facturilor de la spital și ratele la ipoteca mamei, nu-i așa? 


37 


Deci, de ce să nu deschidem pur și simplu plicul acesta șmecher 
și... 

— Lasă-l din mână! explodez eu. Mă arunc direct spre el, 
pregătit pentru situaţia în care el ar schiţa un pas lateral. Dar, în 
loc să se ferească lăsându-se în jos, el sare în spate, pe pat și 
începe să ţopăie, ca un copil de șapte ani. 

— Doooaaaamneeelooor  șiiii  dooooomniiilor, campionul 
mondial la categoria grea! 

Cântă ultimele cuvinte, după care imită ovaţiile sălbatice ale 
unei mulțimi. Când eram copii, acesta era momentul în care mă 
aruncam spre picioarele lui. Uneori îl prindeam, alteori nu - dar, 
în cele din urmă, diferenţa de patru ani își spunea cuvântul. 

— Dă-te jos din patul meu! strig eu. O să-mi rupi arcurile! 

Exact în momentul acesta, Charlie se oprește. E în continuare 
în pat, dar nu mai sare. 

— Crede-mă că spun asta cu toată dragostea, Oliver - dar 
cuvintele acestea din urmă - tocmai acestea sunt problema. 

Pășește către marginea saltelei și, printr-o mișcare fluidă, se 
lasă în fund, sare de pe pat și aterizează în picioare. Indiferent 
cât de riscant, indiferent cât de nebunesc - întotdeauna 
aterizează perfect. 

— Oliver, nu-mi pasă de bani, spune lovindu-mă cu plicul 
peste piept. Dar dacă nu începi să faci niște schimbări curând, o 
să ajungi genul acela de bărbat care - la împlinirea vârstei de 43 
de ani - își urăște sincer viaţa. 

Il privesc fix în ochi, fără să mă las impresionat de 
comentariul lui. 

— Cel puţin eu n-o să locuiesc în continuare cu mama, în 
Brooklyn. 

Umerii i se lasă vizibil în timp ce face un pas înapoi. Nu-mi 
pasă. 

— Pleacă, adaug. La început, nu schiţează nicio mișcare. 
Vorbesc serios, Charlie, pleacă. 

Scutură din cap și se îndreaptă în sfârșit către ușă. Întâi încet, 
apoi din ce în ce mai repede. Când se întoarce să închidă ușa, 
jur că zăresc un zâmbet larg pe figura lui. Ușa se trântește în 
urma lui, iar eu mă uit după el pe vizor. Top, ţop, ţop - Charlie 
sare pe scări. 

— Deschide-l și ai să afli! strigă el de afară. Și gata, pleacă. 


38 


La zece minute după plecarea lui Charlie, stau la masa din 
bucătărie, privind fix plicul cu pricina. În spatele meu, frigiderul 
zumzăie. Radiatorul zăngăne. lar apa din ceainic abia începe să 
fiarbă. Imi spun că mă simt așa pentru că am poftă de niște nes, 
dar subconștientul meu nu se lasă păcălit. 

Nu e ca și cum ar fi vorba de furtul unor bani. E vorba de șeful 
meu. E important să aflu ce crede. 

Afară, o mașină trece cu un șuierat, trecând cu un bufnet prin 
groapa de mărimea unui crater aflată în faţa clădirii. Prin partea 
de sus a ferestrelor mele pot zări roţile negre ale mașinii. Asta e 
singura priveliște pe care o pot avea de la subsol. O priveliște 
asupra lucrurilor care se deplasează. 

Apa începe să fiarbă - atingând nota aceea acută și ţipând 
nebunește prin bucătăria mea mai mult goală. Într-un minut, 
vaierul ascuţit pare să dureze de un an. Sau doi. Sau patru. 

De pe cealaltă parte a mesei, îmi sare în ochi cea mai recentă 
factură trimisă de spitalul Coney Island: 81 450 $. Asta se 
întâmplă când nu-ţi plătești contribuţia la asigurări într-o lună 
pentru a-ţi achita celelalte facturi. Sunt alte două decenii din 
viaţa mamei mele. Două decenii de griji. Două decenii de 
întemniţare. Asta dacă nu o pot elibera eu. 

Privirea mi se îndreptă către plicul alb cu albastru. Orice ar fi 
înăuntru... orice ar fi scris... Trebuie să aflu. Pentru noi toţi. 

Inșfac plicul și mă ridic de pe scaun atât de brusc, încât 
dărâm scaunul pe podea. Inainte să realizez ce fac, stau în faţa 
ceainicului, privind gheizerul de aburi croindu-și drum prin aer. 
Cu o mișcare rapidă a degetului mare, deschid duza ceainicului. 
Fluieratul încetează, iar coloana de aburi devine mai groasă. 

In mâinile mele, plicul tremură violent. Semnătura lui Lapidus, 
perfectă cum e ea, devine un nor de mișcare. Îmi ţin respiraţia și 
mă străduiesc să ţin plicul nemișcat. Tot ce trebuie să fac e să-l 
pun în dreptul jetului de aburi. Dar, exact când încep să-l mișc în 
direcția dorită, îngheţ. Inima mi se face ca de plumb, și totul 
pare învăluit de ceaţă. E ca la transferul de bani... dar de data 
aceasta... Nu. Nu și de data aceasta. 

Strângând mai puternic plicul, îmi spun că asta nu are nicio 
legătură cu Charlie. Absolut nicio legătură. Apoi, cu o mișcare 
rapidă, apuc plicul de partea din spate, cobor partea sigilată 
înspre vapori și încep să mă rog la Dumnezeu să dea rezultate, 
așa cum se întâmplă prin filme. 


39 


Aproape imediat, plicul începe să se cuteze, din cauza 
condensului. Începând de la colţuri, îndrept marginea către 
ceainic. Vaporii îmi încălzesc mâinile, dar, când aduc plicul prea 
aproape, îmi ard vârfurile degetelor. Cât mai atent cu putinţă, 
îmi strecor degetul mare prin marginea sigilată și deschid 
porţiuni extrem de mici. Lăsându-le să se umple cu abur, îmi 
bag degetul mai adânc și încerc să deschid plicul. Pare gata să 
se rupă... dar, exact când sunt pe punctul de a mă lăsa 
păgubaș... adezivul cedează. Acum, deschid ca și cum aș trage 
banda protectoare de pe un plasture. 

Aruncând plicul deoparte, deschid nerăbdător scrisoarea de 
două pagini. Ochii mei încep să treacă peste rânduri, căutând 
termenii tehnici, dar e ca la deschiderea unei scrisori de 
acceptare la un colegiu - abia dacă sunt în stare să citesc. 
„Încet, Oliver. la-o cu începutul.” 


Dragă Dean Milligan. (Personalizat. Bine.) Vă scriu în 
numele lui Oliver Caruso, care candidează pentru 
programul dumneavoastră de Master în Administrarea 
Afacerilor, care va începe din toamnă... bla, bla, bla... 
superiorul direct al lui Oliver în ultimii patru ani... bla și 
alt bla... îmi pare rău că trebuie să spun... „Imi pare 
rău că trebuie să spun?”... că nu-l pot recomanda cu 
dragă inimă pe Oliver drept candidat la școala 
dumneavoastră... oricât m-ar durea... lipsă de 
profesionalism... probleme de maturitate... pentru 
binele lui, i-ar fi de mare folos încă un an de 
experiență în muncă... 


Abia dacă mă pot ţine pe picioare. Mâinile mi se strâng 
convulsiv în jurul hârtiei scrisorii, făcându-i marginile bucățele. 
Ochii îmi sunt inundaţi de lacrimi. Și undeva... dincolo de gropi... 
dincolo de pod... pot jura că aud râsul cuiva. lar pe altcineva 
zicând: „Ti-am spus eu”. 

Întorcându-mă rapid, fug către dulap şi-mi iau haina. Dacă 
Charlie se întoarce cu autobuzul, încă mai pot să-l prind din 
urmă. Strângând scrisoarea în mână în timp ce mă chinui să mă 
îmbrac, deschid ușa cu o mișcare bruscă și... 

— Deci? întreabă Charlie, așezat pe treptele de la intrare. Ce 
mai e nou în Cinești? 


40 


Mă opresc brusc și nu rostesc niciun cuvânt. Tin capul în jos. 
În pumn am scrisoarea mototolită. 

Într-o secundă, Charlie mă studiază din cap până-n picioare. 

— Îmi pare rău, Ollie. 

Fierbând, dau din cap, în semn de acceptare. 

— Vorbeai serios mai înainte? îl întreb. 

— Vrei să spui cu... 

— Da, îl întrerup eu, gândindu-mă ce figură va face mama 
când toate facturile vor fi plătite. Cu aia. 

Își înclină capul într-o parte, îngustându-și ochii. 

— Desp'ce vorbești tu acolo, Willis? 

— Gata cu joaca, Charlie. Dacă ești dispus... mă întrerup în 
mijlocul propoziției. În mintea mea, trec în revistă posibilele 
strategii. Mai sunt încă o groază de lucruri de făcut... dar 
acum... tot ce am pentru el sunt două cuvinte: Eu mă bag. 


5. 


— Și acu’ ce facem? întreabă Charlie, luni dis-de-dimineaţă, în 
timp ce închide ușa biroului meu. 

— Exact ceea ce am discutat, spun eu, scoțându-mi din 
servietă dosarele la care lucrasem în week-end și punându-le pe 
birou. Mă mișc în ritmul meu nebunesc obișnuit, mergând grăbit 
de la birou la dulapul cu fișiere, apoi înapoi la birou, dar astăzi... 

— Ai un mers mai săltăreț azi, decide Charlie, surescitat dintr- 
odată. Nu e doar pasul acela de hamster-învârtind-rotița pe 
care-l văd de obicei la tine. 

— Nu-nţeleg ce vrei să spui. 

— O, da. Mă privește atent, cercetându-mi fiecare mișcare. 
Balansul brațelor... umerii mai ridicați... vizibil chiar și prin 
costum... Da, frate. Lasă-te îmbătat de libertate. 

lau faxul de vineri seara și îl așez în fața computerului meu. 
Astăzi la prânz, conturile abandonate trebuie trecute în 
proprietatea statului sau restituite proprietarilor. Asta înseamnă 
că avem la dispoziţie trei ore în care să furăm trei milioane de 
dolari. Tocmai când să mă apuc de treabă, încep să-mi trosnesc 
încheieturile degetelor. 

— Nu ezita, mă avertizează Charlie. 


41 


Se teme că o să mă răzgândesc. Îmi mai trosnesc degetele 
încă o dată și încep să copiez pasaje din faxul semnat Marty 
Duckworth. 

— Ce faci acum? întreabă Charlie. 

— Exact ce-a făcut și persoana misterioasă care a încercat să 
ne tragă pe sfoară - redactez o scrisoare prin care revendic 
banii - dar aceasta cere transferul într-un cont de-al nostru. 

Charlie aprobă printr-o mișcare din cap și-și dezvelește dinţii 
într-un zâmbet larg. 

— Ştii, azi-noapte a fost lună plină, remarcă el. Pun pariu că d- 
aia au vrut să-i ia. 

— Poţi să nu-mi mai înșiri tot soiul de baliverne? 

— Nu lua în râs puterea lunii, mă avertizează Charlie. Poţi să 
te scalzi cât vrei în logica ta seacă, dar când lucram la firma 
aceea de vânzări, de înregistram toate reclamaţiile clienţilor, 
primeam cu 70% mai multe apeluri în nopţile cu lună plină. Fără 
glumă - atunci ies la dans toţi nebunii. Se cufundă în tăcere, dar 
abia dacă poate sta nemișcat. ȘI... ţi-a mai venit vreo idee 
despre cine ar putea fi hoţul misterios? 

— De fapt, asta era următoarea mea... 

Ridicând receptorul, citesc numărul de pe faxul Duckworth și 
încep să-l formez. Inainte ca Charlie să poată rosti întrebarea, 
apăs butonul de difuzor, ca să poată auzi și el conversaţia. 

— Informaţii, se aude o voce înregistrată, de femeie. Ce oraș 
vă interesează? 

— Manhattan, spun eu. 

— Ce nume? 

Citesc de pe hârtia cu faxul. 

— Banca Naţională Midland. Unde voia să transfere banii hoţul 
nostru. 

— De ce în...? 

— Șșșș, spun eu în timp ce formez numărul primit. 

Charlie dă din cap, evident amuzat. S-a obișnuit cu rolul de 
frate mai mic. 

— Banca Naţională Midland, îmi răspunde o voce feminină. Cu 
ce vă pot ajuta? 

— Bună, spun eu, abordând din nou tonul meu de relaţii cu 
clienţii. Numele meu este Marty Duckworth și voiam să confirm 
detaliile unui transfer electronic care va avea loc curând. 


42 


— Vă stau la dispoziţie - care este numărul dumneavoastră de 
cont, domnule? 

Încă o dată, citesc numărul direct de pe scrisoare, ba chiar 
adaug și numărul de asigurare socială al lui Duckworth, bonus. 

— Prenumele e Martin, adaug. 

Auzim un ţăcănit constant, în timp ce ea tastează informaţiile. 

— Da, cu ce vă pot fi de folos astăzi, domnule Duckworth? 

Charlie se apleacă, peste biroul meu. 

— Întreabă cum o cheamă, îmi șoptește. 

— Scuze, cum spuneai că te numești? adaug eu. 

E aceeași șmecherie pe care a folosit-o și Tanner Drew cu 
mine - dacă-i întrebi cum îi cheamă, dintr-odată oamenii devin 
direct răspunzători pentru ceea ce fac. 

— Sandy, răspunde ea rapid. 

— Bine, Sandy, voiam să confirm... 

— ... instrucţiunile privind un transfer care va avea loc, 
completează ea, cu un entuziasm oarecum exagerat. Am 
informaţiile aici, domnule. Transferul va veni de la Banca 
Greene & Greene din New York City și apoi, după primire, avem 
instrucțiuni să trimitem suma către TPM Limited, la Banca din 
Londra, în contul cu numărul B2178692792. 

Mai rapid decât mine când vine vorba de scris, Charlie 
mâzgălește numărul cât poate de repede. li iau creionul din 
mână și scriu lângă „TPM Ltd., companie-fantomă. Inteligent.” 

— Minunat. Mulţumesc, Sandy... 

— Vă mai pot ajuta cu ceva, domnule Duckworth? 

Mă uit în direcția lui Charlie, iar acesta se dă mai aproape de 
difuzorul telefonului. Coborându-și glasul pentru a-mi imita cât 
mai bine vocea, adaugă: 

— De fapt, dacă tot am luat legătura... Nu mi-am primit 
ultimele extrase de cont - poţi să verifici, te rog, dacă aveţi 
adresa mea corectă în baza de date? 

O, da, e bun băiatul! 

— Un moment, să verific, spune Sandy. 

Când aveam nouă ani și mă îmbolnăvisem, cu febră 39,5*C, 
Charlie mi-a preparat un sandvici cu unt de arahide și maioneză 
despre care a spus că avea să mă facă să mă simt mai bine. M-a 
făcut să vomit peste tot. Astăzi, glasul lui Charlie e la fel de 
dulce ca întotdeauna. Chipul îi este brăzdat de un rânjet subțire, 


43 


batjocoritor. Toţi anii aceștia, am crezut că încercase să mă 
ajute. Acum mă întreb dacă nu cumva era pur și simplu nemilos. 

— Da, cred că știu care este problema, se aude din nou vocea 
lui Sandy. La care dintre adrese vreţi să vă trimitem extrasele? 

Confuz, Charlie ezită. 

— Aveţi mai multe? intervin eu. 

— Da, una în New York: 405... 

— ... Amsterdam Avenue, apartamentul 2B, confirm eu, citind 
adresa de pe scrisoare. 

— Și mai am una din Miami... 

Charlie îmi aruncă o bucată de hârtie, iar eu întind repede 
mâna după un creion. N-o să auzim asta decât o singură dată. 

— 1004, Tenth Street, Miami Beach, Florida, 33139, anunţă 
ea. 

instinctiv, Charlie notează orașul, statul și codul poștal. Eu 
scriu strada și numărul. Așa obișnuiam să ţinem minte numerele 
de telefon: eu memoram prima jumătate, el a doua. 

„Povestea vieții mele”, spunea el pe atunci. 

— Dacă vreţi, pot aranja astfel încât să fie trimise la adresa 
din New York, explică Sandy. 

— Nu, nu, las-o așa. Atâta timp cât știu unde să mă aștept să 
fie... 

Se aude un ciocănit puternic în ușa biroului meu. Mă răsucesc 
rapid, exact la timp pentru a o vedea deschizându-se. 

— E cineva acasă? întreabă o voce groasă. 

Charlie ia repede scrisoarea. Eu pun mâna pe receptor, 
deconectând astfel difuzorul. 

— Bine, mulţumesc din nou pentru ajutor. Trântind receptorul, 
întrerup convorbirea. 

— S-salut, Shep, fredonează Charlie, arborând o mină fericită 
pentru șeful securităţii. 

— E totul în regulă? întreabă Shep, înaintând spre noi. 

— Da, spune Charlie. 

— Absolut, adaug eu. 

— Ce ar putea să nu fie în regulă? 

Ultima replică îi aparţine lui Charlie, căruia îi vine să-și dea 
palme imediat ce i-a ieșit porumbelul din gură. 

— Și... cu ce te pot ajuta, Shep? întreb eu. 

— De fapt, eu speram să te pot ajuta pe tine, răspunde rapid 
Shep. Fără mănuși. 


44 


— Poftim? întreb eu. 

— Tocmai voiam să vorbesc cu tine despre transferul acela pe 
care l-ai operat pentru Tanner Drew... 

Umerii lui Charlie se lasă, apăsaţi de o spaimă instantanee. 
Nu se descurcă prea bine în situațiile conflictuale. 

— Un transfer perfect legal, îl provoc eu pe Shep. 

— Ascultă la mine, mă întrerupe el. Mai lasă tonul ăsta. 
Simţind că ne-a captat atenţia amândurora, adaugă: Am vorbit 
deja cu Lapidus - e încântat că ai avut curajul de a lua iniţiativa. 
Tanner Drew e fericit; totul e bine. Dar, din punctul meu de 
vedere... ei bine, nu-mi place să văd cum zboară 40 de milioane 
de dolari... mai ales când folosești parola altcuiva. 

Cum își dăduse seama că... 

— Voi aveţi impresia că m-au angajat aici pentru ochii mei 
frumoși? întreabă Shep, râzând. Cu 13 miliarde în joc, avem cel 
mai bun sistem de securitate de pe piaţă. 

— Păi, dacă ai nevoie de ceva de rezervă, să știi că am un 
lacăt destul de bunicel pentru bicicletă, adaugă Charlie, 
încercând să păstreze o atmosferă lejeră. 

Shep se întoarce direct spre el. 

— O, Doamne, ţi-ar plăcea la nebunie, Charlie - am opţiunea 
asta - ai auzit vreodată de programul Investigator? 

Charlie scutură din cap. A rămas fără glume. 

— Îți permite să faci monitorizarea tastaturii, adaugă Shep, 
concentrându-și acum toată atenţia asupra mea. Ceea ce 
înseamnă că stai la calculator, iar eu pot vedea fiecare cuvințel 
pe care-l tastezi. Mesaje electronice, scrisori, parole... de îndată 
ce tu apeși tasta, apare la mine pe ecran. 

— Ești sigur că așa ceva e legal? întreb eu. 

— Glumești? E ceva obișnuit în zilele noastre - Exxon, Delta 
Airlines, orice soție frustrată care vrea să știe tot ce face soțul ei 
pe chat - toți îl folosesc. Adică, de ce credeţi voi că toate 
computerele băncii sunt în rețea - ca să putem trimite e-mailuri 
interne? Fratele cel Mare” nu e viitorul - e printre noi de ani 
buni. 


5 Big Brother - Fratele cel Mare, figură ce apare în romanul 1984 al lui George Orwell, 
simbolizând intruziunea permanentă în intimitatea omului de rând. Mai târziu, Fratele 
cel Mare a inspirat o serie de reality-show-uri bazate pe aceeași idee a lipsei de 
intimitate. (n. tr.). 


45 


Îi arunc o privire lui Charlie, care privește mult prea fix la 
ecranul computerului. „O, Doamne. Scrisoarea falsă”... 

— E chiar uimitor, continuă Shep. Poţi să-l programezi ca pe 
un ceas - așa că, dacă cineva folosește parola lui Mary, iar 
sistemul de securitate îmi spune că ea nu se află în clădire... o 
să apară pe ecran, să te anunţe ce se întâmplă. 

— Uite ce e, îmi pare rău că a fost musai să fac asta... 

— Deci mai ai accent de Brooklyn, rânjește Shep. Ce, apare 
numai când ești stresat? Numai atunci uiţi să-l ascunzi? 

— Nu, numai că... în situaţia aceea, n-am știut ce să... 

— Nu'ţfă griji, spune Shep, în stilul vechiului nostru cartier. 
După cum am zis, Lapidus nu s-a agitat deloc. Când vine vorba 
de chestii tehnice, nu-i pasă că eu pot vedea când cineva 
tastează numele lui Mary, sau al lui... Shep aruncă o privire 
peste umărul meu și începe să tărăgăneze cuvintele... sau chiar 
că pot vedea când cineva folosește un computer de-al 
companiei pentru a scrie o scrisoare frauduloasă. 

Charlie ţâșnește din scaunul lui și, dintr-odată, văd că nu mai 
sunt singurul care afișează o mască rigidă. 

— Sincer vă spun, n-aveau așa ceva când lucram eu la 
Serviciul Secret, continuă Shep, făcând câţiva pași spre noi și 
suflecându-și mânecile. Își scarpină antebraţele - mai întâi pe 
cel drept, apoi cel stâng - și observ, pentru prima oară, cât de 
masive sunt. Dar acum... cu calculatoarele astea... le 
programezi să te anunţe pentru orice... adaugă el, uitând cu 
totul de vechiul nostru cartier... un transfer de 40 de milioane 
către Tanner Drew... sau un transfer de trei milioane către Marty 
Duckworth... 

Nenorocitul. 

Sunt paralizat. Nu mă pot mișca. 

— S-a terminat, băiete. Știm ce vrei să faci. 

Charlie sare din scaun și râde forţat. 

— Hei, hei, hei, Shep - mai ușor cu pulanul - doar nu crezi că 
noi... 

Shep trece pe lângă el, cu un deget aţintit spre fața mea. 

— Ți se pare că sunt orb, Oliver?! Privind în jos, nu-i răspund. 
Ti-am pus o întrebare, băiete: Chiar crezi că sunt atât de tâmpit? 
Mi-am dat seama din secunda în care ai trimis primul fax, era 
doar o chestiune de timp până o dădeai în bară. 


46 


— Primul fax? izbucnește Charlie. Cel de la Kinko's? Crezi că 
noi l-am trimis? Pune o mână pe umărul lui Shep, sperând să 
câștige o secundă-două. Îţi jur, amice... noi... noi încercam să-i 
prindem pe hoţi... nu-i așa, Oliver? Făceam același lucru ca și 
tine! 

Palid ca un mort, stau nemișcat acolo, fără să schițez niciun 
gest. Charlie știe că m-am pierdut. Îmi aruncă o privire cruntă. 
„La naiba, Ollie... vino-ţi în fire. Te rog.” 

Întorcându-se din nou către Shep, Charlie izbucnește într-un 
râs zgomotos. 

— Îţi jur, Shep. Noi încercam să-i prindem singuri pe ho... 

— Cioc, cioc - e cineva acasă? strigă o voce ascuțită în timp 
ce ușa biroului meu se deschide. 

Shep se răsucește și dă cu ochii de sursa acestui glas - 
bărbatul burtos, dar îmbrăcat impecabil care se apropie acum 
de biroul meu - Francis A. Quincy, directorul financiar, asociat. 
În spatele lui se află chiar șeful. Henry Lapidus. 

Arborez un zâmbet fals, dar, jos, degetele încep să scurme 
nervos către mochetă. 

— Uite cine e - omul de 40 de milioane! rostește Lapidus, 
privindu-mă. Poate n-o să-ţi vină să crezi, dar am auzit că 
Tanner Drew ţi-a rezervat un loc în testament. 

Rostind aceste cuvinte, își trece mâna peste capul aproape 
chel - unul dintre numeroasele lui ticuri nervoase. În ciuda 
staturii impresionante, înalt de 1,82, Lapidus e ca un colibri în 
formă umană... fâl, fâl, fâl toată ziua. Inainte credeam că e 
vorba de o energie care nu putea fi stăpânită. Charlie spunea că 
e din cauza hemoroizilor. Ticăloșii întotdeauna suferă de așa 
ceva. 

— Și ghici pe cine ţi-am adus? întreabă Lapidus. Făcând un 
pas lateral, lasă să se vadă că în spatele lui se află un puști cu 
chip de ţestoasă timidă, îmbrăcat într-un costum italienesc mult 
prea scump. E de-o vârstă cu noi și îmi pare cunoscut, dar... 

— Kenny? spune Charlie. 

Kenny Owens. Colegul meu de cameră din primul an de la 
NYU. Un puști nesuferit, de bani gata, din Long Island. Nu l-am 
mai văzut de un car de ani - dar e suficient să mă uit la 
costumul lui ca să văd că nu s-a schimbat nimic. Tot un fraier. 

— A trecut ceva vreme, nu? întreabă Kenny. Așteaptă un 
răspuns, dar atât eu, cât și Charlie suntem cu ochii pe Shep. 


47 


— M-am gândit că v-ar plăcea să depănaţi câteva amintiri în 
tihnă, spune Lapidus, cu un glas mieros, de parcă ne-ar fi 
aranjat o întâlnire romantică. 

— Dat fiind că sunteţi prieteni vechi... adaugă Quincy. 

Ridicându-și capul, Charlie își dă seama că ceva e în neregulă. 
Din principiu, Quincy urăște pe toată lumea. Ca majorităţii 
directorilor financiari, nu-i pasă decât de bani. Dar azi... azi 
suntem toţi ca-ntr-o familie. lar dacă Lapidus și Quincy îl conduc 
personal pe Kenny prin bancă... probabil că acesta susţine un 
interviu pentru vreun post. 

Inainte să poată cineva rosti vreun cuvânt, Lapidus urmărește 
direcția privirilor noastre, observând prezenţa lui Shep. 

— Și tu ce cauţi aici? întreabă Lapidus, pe un ton de surpriză 
neplăcută. Mai ţii câteva predici legate de Tanner Drew? 

— Da, răspunde sec Shep. Tot despre Tanner Drew. 

— Ei bine, ce-ar fi să le păstrezi pentru mai târziu, adaugă 
Lapidus. Lasă-i pe băieţi să petreacă ceva timp singuri. 

— De fapt, discuţia asta e mai importantă, atacă Shep. 

— Poate nu ai înțeles, intervine Quincy. Vrem ca băieţii 
aceștia trei să petreacă ceva timp singuri. 

Acum, lupta s-a terminat. Directorul financiar are mai multă 
putere decât Securitatea. 

— Mulţumesc din nou pentru că faci asta, îmi spune Lapidus. 
Aplecându-se mai aproape, îmi șoptește: Și, ascultă-mă pe 
mine, Oliver - dacă ne ajuţi să punem mâna pe Kenny - e 
modalitatea perfectă de a-ţi completa aplicaţiile pentru 
înscrierea la școala de afaceri. 

Eu și Charlie rămânem tăcuţi, în timp ce Shep îi urmează, în 
silă, pe Lapidus și pe Quincy. Exact când să iasă, Shep se 
întoarce și-l săgetează pe Charlie cu o privire care-l nimerește 
drept în inimă. Ușa se închide cu zgomot, dar nu e nicio îndoială. 
Nu am reușit decât să ne prelungim chinul. 

— Deci, ia spuneţi, arăt bine sau arăt bine? întreabă Kenny, 
de îndată ce rămânem singuri. 

Charlie e încă în stare de șoc. 

— Ce cauţi aici? spun eu, fără să mă gândesc. 

— Și eu mă bucur să te văd, spune Kenny, așezându-se pe 
scaunul din fața biroului. Mereu ești la fel de amabil cu oaspetii 
tăi? 


48 


— Da... nu... Scuză-mă - m-ai prins într-o zi proastă, mă 
pâlbâi eu. Incerc să-mi păstrez calmul - chiar dacă e evident că 
nu-mi reușește. 

Kenny spune altceva, dar eu nu mă pot gândi decât la Shep. Îi 
arunc o privire lui Charlie, care se uită și el la mine. Nu e nimic 
mai rău decât să vezi teamă în ochii fratelui tău. 

— Hai, spune-ne și nouă ce se întâmplă, îl întreb eu pe Kenny. 
Pentru ce post candidezi? 

— Să candidez? Kenny izbucnește în râs. Nu am venit aici 
pentru vreun post - sunt client. 

Fără să vreau, sar din scaun. 

Exact ce voia să vadă Kenny. Un zâmbet mare se întinde pe 
faţa lui de fraier. 

— Ascultaţi-mă pe mine, imobiliarele sunt mereu pe val, 
adaugă el, cu satisfacția pisicii care a înghiţit canarul. 17 
milioane - și asta numai din vânzarea agenţiei. De unde 
altundeva ai putea face rost de atâta bănet pe degeaba? Adică, 
fără să fii arestat, bineînţeles. 

e 

În secunda în care ușa se trântește în urma lui Kenny, mă las 
să cad moale în scaun. Charlie se ridică și începe să se plimbe 
de colo-colo, incapabil să-și păstreze calmul. 

— Poate ar trebui să-l sunăm pe Shep, spune el fălindu-se prin 
încăpere. E totuși prietenul meu... o să ne asculte... 

— Lasă-mi numai un minut... 

— Nu avem niciun minut - știi bine că o să vină încoace dintr- 
un moment într-altul... și dacă ne mulțumim să stăm cu mâinile 
în sân... Adică, ce mai căutăm noi aici? E ca și cum am scoate 
cuiul și am aștepta, cu grenada în buzunar. Se răsucește, 
pregătit să mă contrazică, dar, spre surprinderea lui, eu mă 
mulțumesc să tac. Ce e? întreabă el. Ce-am mai făcut acum? 

— Repetă ce-ai spus înainte. 

— Despre grenada din buzunar? 

— Nu - înainte de aia. 

Preţ de o secundă, se gândește la ce spusese. 

— Ce mai căutăm noi aici? 

— Asta este, spun eu, precipitat. Ce răspuns îi găsești tu? 

— Nu înțeleg. 

— Ce mai căutăm noi aici? întreb eu, în timp ce mă ridic de pe 
scaun. Shep tocmai ne-a pus la zid pentru că am șterpelit 3 


49 


milioane de biștari - dar îi spune lui Lapidus? Îi spune lui 
Quincy? Își sună prietenii de la Serviciul Secret să-i vină în 
ajutor? Nu, nu și nu. Pleacă și lasă discuţia pentru mai târziu. 

— Și? spune Charlie, ridicând din umeri. 

— Și care e prima regulă a forțelor de ordine? 

— Să fii un măgar îmbătat de putere ori de câte ori tragi pe 
cineva pe dreapta? 

— Vorbesc serios, Charlie - este pe pagina întâi a manualului: 
Nu-i lăsa pe infractori să plece. Dacă Shep miroase vreo 
neregulă, ar trebui să se ducă direct la șef. 

— Vezi, acum exagerezi cu presupunerile. Poate că ne dă, pur 
și simplu, șansa de a-i explica. 

— Sau poate că... Mă opresc brusc. O sprânceană suspicioasă 
mi se ridică de la sine. Cât de bine îl cunoști pe tipul ăsta, 
Charlie? 

— Of, fii serios... spune el, dându-și ochii peste cap. Acum 
crezi că Shep e hoţul? 

— Dacă stai să te gândești, se leagă. Cum altfel ar fi știut 
despre faxul original de la Duckworth? 

— Ţi-a spus, Sherlock - a văzut când a venit... 

— Charlie, tu ai idee câte sute de faxuri sosesc la noi în 
fiecare zi? Dacă nu cumva Shep își petrece zilele vânând fiecare 
fax din bancă, n-are cum să-l fi găsit. Deci, fie cineva i-a dat 
vreo informaţie înainte ca faxul să fi ajuns aici... fie, cumva, 
altcumva... 

— ... ştia că avea să sosească, spune el, terminându-mi 
raționamentul. A rămas cu gura căscată. Corpul îi devine rigid, 
ca și cum i-ar fi îngheţat sângele în vine. Chiar crezi că... 

— Nu-l cunoști deloc, nu-i așa? întreb eu. 

— A-ă-ă mai stăm împreună la muncă. 

— Ar trebui să ne cărăm de aici, izbucnesc eu. Mă ridic și 
pornesc grăbit spre ușă. 

— Chiar acum? 

— Cu cât stăm mai mult aici, cu atât crește posibilitatea de a 
cădea drept tapi ispășito... Deschid brusc ușa și privesc în sus. 
In cadrul ușii își face apariţia o siluetă masivă. 

Cu pieptul aproape lipit de faţa mea, Shep face un pas 
înainte, obligându-mă să mă retrag. Odată intrat, închide ușa cu 
o mișcare iute și eficientă. Il cercetează pe Charlie, după care-și 
aţintește privirea asupra mea. Gâtul gros îi menţine capul ridicat 


50 


violent, dar nu e un atac - ne evaluează numai. Cântărește. 
Calculează. E ca una dintre tăcerile acelea de la finalul unei 
prime întâlniri romantice - când sunt luate decizii. 

— Îi împart cu voi, spune Shep. 


6. 


— Poftim? întreb eu, în timp ce fratele meu vine lângă mine. 

— Fără glumă, spune Shep. În trei - un milion de fiecare. 

— Glumești, nu? spune Charlie, din reflex. 

— Deci tu ai fost cel care a trimis prima scrisoare, spun eu. 

Shep nu scoate niciun sunet. 

Ca și Charlie. Dinţii de sus îi apasă nervos pe buza inferioară. 
E pe jumătate neîncrezător, pe jumătate... 

Dintr-odată, chipul lui Charlie se luminează de entuziasm. 

— Aceasta ar putea fi lejer cea mai bună zi din viaţa mea, 
radiază Charlie. Băiatul acesta nu poate ţine supărarea nici dacă 
ar fi lipită de el. Eu sunt altfel. 

Întorcându-mă către Shep, adaug: 

— Adineauri ai venit aici cu acuzaţii, iar acum te aștepți să ne 
ținem de mânuţe și să fim parteneri? 

— Ascultă, Oliver, poţi să te iei de mine cât vrei, dar 
gândește-te numai, dacă mă dai în gât, vă dau și eu pe voi. 

Îmi înclin capul, ţintuindu-l cu privirea. 

— Mă ameninţi cumva? 

— Asta depinde de ce vrei să iasă din asta, contraatacă Shep. 

Rămas în picioare în fața biroului, îl cercetez cu atenţie pe 
Shep. În adâncul sufletului, poate că nu sunt un hoţ, dar, de 
asemenea, nu-s nici fraier. 

— Suntem toţi aici pentru același lucru, adaugă rapid Shep. 
Așa că puteți să fiţi catâri și să nu vă alegeți cu nimic sau puteți 
împărţi profitul și să plecaţi de-aici cu ceva în buzunar. 

— Eu votez pentru varianta cu profitul, îl întrerupe Charlie. 

— La dracu’ cu tot, spun eu, ieșind valvârtej pe ușă. Nici 
măcar eu nu sunt atât de prost. 

Shep întinde mâna și mă prinde de bicepși. Nu tare - suficient 
de ferm pentru a mă opri. 

— Nu e o prostie, Oliver. 


51 


De îndată ce rostește cuvintele, uit de dilema mea. Ca și de 
scenariul cu Serviciul Secret. 

— Dacă voiam să dau vina pe voi... sau să vă dau în vileag... 
acum aș fi în biroul lui Lapidus. In loc de asta, sunt aici. 

Chiar dacă mă retrag din strânsoarea lui, Shep beneficiază de 
toată atenţia mea. 

Ridică ochii spre diploma mea de la NYU de pe perete și o 
studiază cu atenție. 

— Credeţi că sunteți singurii care aveţi visul ăsta? Când am 
intrat în Serviciul Secret, credeam că o să ajung direct la Casa 
Albă. Poate că aveam să mă ocup mai întâi de vicepreședinte... 
apoi să avansez la prima-doamnă - o viaţă frumoasă, dacă stai 
să te gândești. Ceea ce nu-mi dădusem seama era că, înainte 
de a intra în Serviciul de Protecţie, de obicei stai cam cinci ani 
pe la Investigaţii: falsificare, delicte financiare, toată munca aia 
de jos pentru care nu suntem felicitaţi niciodată... Și, iată-mă, la 
câţiva ani după ce terminasem Colegiul Brooklyn, în biroul 
nostru din Miami, în Florida. Oricum, în drumul dintre Miami și 
Melbourne se afla o porţiune mare de autostradă neluminată. 
Acolo aterizau avioanele traficanţilor de droguri, lăsau saci plini 
cu bani și droguri, pe care să le preia partenerii lor și să le aducă 
la Miami. Noapte după noapte, visam să-i găsesc pe tipii ăia - și, 
de fiecare dată, era același vis: aș vedea luminile roșii ale unui 
avion care se îndepărtează. Instinctiv, aș stinge și eu farurile, aș 
încetini și aș găsi un sac de campanie kaki plin cu 10 milioane 
de dolari în bani gheață. Concentrându-și din nou atenţia asupra 
noastră, Shep adaugă: Dacă s-ar fi întâmplat vreodată așa, aș fi 
aruncat sacul în portbagaj, mi-aș fi aruncat insigna și aș fi plecat 
fără să mă uit înapoi. Bineînţeles, singura problemă a fost că n- 
am găsit niciodată vreun avion. Și, după ce am ratat patru 
avansări pentru munca la guvern și abia supraviețuind cu 
salariul de bugetar, mi-am dat seama că nu vreau să lucrez 
până în ziua în care mă vor îngropa. Am văzut ce efect a avut 
asupra tatălui meu... 40 de ani pentru o strângere de mână și o 
placă imitație de aur. Viaţa trebuie să însemne mai mult de atât. 
Și cu Duckworth... un mort cu trei milioane de dolari... s-ar 
putea să nu fie la fel de mult cât au clienţii de aici, dar, vă spun 
sincer... pentru niște tipi ca noi... este cea mai bună ocazie. 


52 


Charlie dă aproape imperceptibil din cap. Felul în care 
vorbește Shep despre tatăl lui... sunt unele lucruri pe care n-ai 
cum să le inventezi. 

— Și de unde să știm noi că n-ai să te joci de-a „ia banii și 
fugi”? întreb eu. 

— Ce-ar fi dacă v-aș lăsa pe voi să alegeți contul în care va 
ajunge transferul? Puteți să o luaţi de la zero... să-i băgaţi în ce 
companie-fantomă vreți voi. Adică... având-o pe mama voastră 
aici... n-o să fugiţi voi pentru două milioane de dolari - asta e 
singura garanţie de care am nevoie, spune Shep, ignorându-l pe 
Charlie și urmărindu-mi reacţia. Ştia cu cine are de furcă. 

— Și chiar crezi că o să meargă? întreb eu. 

— Oliver, sunt cu ochii pe contul ăsta de aproape un an, 
spune Shep, precipitat. În viaţă există numai două infracţiuni 
perfecte - și vreau să zic chiar perfecte - pentru care nu ai cum 
să fii prins: una e cea în care ești și tu ucis, ceea ce nu 
reprezintă o opţiune prea grozavă. lar cealaltă e atunci când 
nimeni nu știe că a avut loc vreo infracţiune. Agitându-și 
antebraţul umflat ca un cârnat, arată către hârtiile de pe biroul 
meu. Și asta avem noi aici, pe tavă. Asta e toată frumusețea 
afacerii ăsteia, Oliver, spune el, coborând glasul. Nimeni n-o să 
știe vreodată. Fie că banii intră în posesia guvernului, fie a lui 
Duckworth, tot o să plece din bancă. Și, din moment ce oricum 
trebuiau să dispară, nu suntem nevoiţi să fugim sau să 
renunţțăm la vieţile noastre. Tot ce trebuie să facem e să-i 
mulțumim milionarului uituc. Oprindu-se o secundă, pentru 
ultima tușă, adăugă: Unii oameni așteaptă toată viaţa și nu au 
parte de o ocazie atât de bună. E chiar mai bună decât cea cu 
avionul și cu sacul de bani - banca a tot încercat să-i contacteze 
familia în ultimele șase luni - nu e nimeni interesat. Nu știe 
nimeni. Nimeni în afară de noi. 

Bun argument. De fapt, e un argument minunat... și cea mai 
bună asigurare că Shep o să-și ţină gura. Dacă ciripește faţă de 
cineva, riscă și partea lui. 

— Deci, ce zici, Oliver? adaugă el. 

Ceasul Art Deco de pe peretele meu mi-a fost dat cadou anul 
trecut, de sărbători, de către Lapidus. Mă uit fix la el, studiind 
minutarul. Mai sunt două ore și jumătate. Apoi, ocazia noastră 
va fi dispărut. Banii vor fi transferați către stat. lar eu nu voi 


53 


avea decât un ceas, o strângere de mână și facturi la spital în 
valoare de 80 000 de dolari. 

— E normal să vrei ceva mai mult, spune Charlie. Gândește-te 
la câte putem face pentru mama... toate datoriile. 

Așezându-mă din nou pe scaunul meu, trag adânc aer în piept 
și-mi lipesc palmele de birou. 

— Ştii foarte bine că o să regretăm asta, spun eu. 

Pe feţele amândurora apar zâmbete largi. Doi puști. 

— Ne-am înţeles? întreabă Shep, întinzând mâna. 

Îi strâng mâna, cu ochii aţintiţi asupra fratelui meu. 

— Și acum ce facem? întreb eu. 

— Știţi vreo companie-fantomă de încredere? se interesează 
Shep. 

Asta e specialitatea mea. Când Arthur Mannheim a divorţat, 
eu și Lapidus am pus bazele unei companii și am deschis un 
cont într-o bancă din Antigua în numai o oră și jumătate, cu 
totul. E trucul murdar preferat al lui Lapidus - un truc pe care-l 
cunosc prea bine. Întind mâna către telefon. 

— Nu, nu, nu, nu, nu, mă admonestează Shep, trăgându-mi 
mâna la o parte. Nu mai poţi să-i suni chiar tu pe oamenii ăștia. 
Tot ce atingi, tot ce faci - totul e o legătură, exact ca o 
amprentă. Tocmai de aceea ai nevoie de un intermediar - și nu 
orice fraier de pe stradă - ai nevoie de un profesionist care-ţi 
poate apăra interesele, astfel încât să nu te vadă nimeni. Cineva 
căruia să-i poți trimite o mie de dolari și să-i spui: „Dă telefonul 
ăsta pentru mine și nu pune întrebări...” 

— Ca un avocat de-al mafiei, intervine Charlie. 

— Exact, zice Shep cu un zâmbet larg. Ca un avocat de-al 
mafiei. 

Înainte de a putea întreba, Shep se ridică și iese din biroul 
meu. Treizeci de secunde mai târziu, se întoarce cu câte o carte 
de telefon sub fiecare braț. Una pentru New York; una pentru 
Jersey. Le dă drumul pe biroul meu, iar ele aterizează cu o 
bufnitură. 

— E timpul să vânăm niște bâlbâiţi, spune Shep. 

Eu și Charlie ne uităm unul la celălalt. N-am înţeles nimic. 

— l-aţi văzut în fiecare carte de telefoane, ne explică Shep. 
Primele din listă pentru fiecare categorie. AAAAAA Florărie. 
AAAAAA Spălătorie. Și cei mai ridicoli și disperaţi dintre toţi 


54 


gângavii - probabil cei mai dispuși să facă orice pentru un ban: 
AAAAAA Avocaţi. 

Aprob printr-o mișcare a capului. Charlie zâmbește larg. Era 
de așteptat. Fără niciun cuvânt, întindem mâna după cele două 
cărţi. Eu o iau pe cea de New York; Charlie pe cea de Jersey; 
Shep citește peste umerii noștri. Dând pagina cât pot de repede, 
mă duc direct la secțiunea de avocaţi. Primul pe care-l zăresc 
este „Abilităţi Accidente Avocaţi”. 

— Prea specializaţi, spune Shep. Vrem un avocat de interes 
general - nu unul care vânează ambulanţele. 

Degetul meu coboară pe pagină. 

— A AAAA Avocaţi. Pe rândul următor se află cuvintele: 
„Absolut tot ce aveţi nevoie - Cele mai mici prețuri”. 

— Nu prea rău, spune Shep. 

— Am găsit! strigă Charlie. Shep și cu mine îi facem semn să- 
și reducă tonul la o șoaptă. Scuze... scuze, spune el, atât de 
încet încât abia dacă-l auzim. Işi răsucește cartea și mi-o bagă în 
față, lovindu-mi cartea din mână, care aterizează la mine în 
poală. Indexul său este lipit exact de locul respectiv. Nu scrie 
decât „A”. Dedesubt, un singur cuvânt: „Avocat”. 

— Eu tot cu al meu votez, spun. N-are cum să nu-ţi placă 
garanţia prețului mic. 

— Ce-ai fumat? întreabă Charlie. Al. Meu. Nu. Folosește. 
Decât. Un. A. 

— Al meu are cinci A - înșiraţi la rând. 

Charlie mă privește drept în ochi. 

— Al meu e din Jersey. 

— Avem un câștigător, anunţă Shep. 

De data aceasta, Charlie e cel care sare către telefon. Shep îl 
lovește peste încheieturile degetelor. 

— Nu de aici, spune Shep. Indreptându-se către ușă, adaugă: 
De-asta a inventat Dumnezeu telefoanele publice. 

— Eşti nebun? îl întreb eu. Toţi trei, îngrămădliţi în jurul unui 
telefon public? Da, n-o să atragem atenţia. 

— Presupun că tu ai o idee mai bună, nu? 

— Lucrez zilnic cu oameni bogaţi, spun eu, făcând un pas în 
faţa lui Shep și aruncând o privire fugară la ceas. Credeţi că nu 
cunosc cele mai bune locuri, când vine vorba de ascuns bani de 
ochii scormonitori ai guvernului? 


55 


7. 


— Bună, gângurește Charlie, cu un zâmbet demn de un 
concurs de frumusețe, în timp ce pășește elegant către recepţia 
din granit negru. 

Ne aflăm la etajul trei al clădirii Wayne & Portnoy, o structură 
sterilă și găunoasă care, deși are tot farmecul arhitectural al 
unei cutii goale de pantofi, are totuși două calităţi care o 
salvează: prima, se află chiar vizavi de bancă, iar a doua, că e 
sediul celei mai mari firme de avocați scorțoși din oraș. 

De cealaltă parte a biroului, o recepţionistă extrem de jovială 
și îmbrăcată mult prea elegant ciripește de zor în casca 
telefonică, exact așa cum preconizase Charlie. Poate că ideea cu 
furișatul fusese a mea, dar amândoi știam care din noi se 
descurcă mai bine la partea practică. Fiecare trebuie să-și 
exploateze punctele forte. 

— Bună, spune el pentru a doua oară, știind că recepționista 
avea să fie fermecată. Il aştept pe Bert Collier să coboare... și 
mă întrebam dacă aș putea să folosesc telefonul pentru un 
minut, am niște chestiuni personale de rezolvat. 

Auzindu-l, îmi zâmbesc în barbă. Norbert Collier nu era decât 
unul dintre sutele de nume listate în indexul companiei din hol. 
Spunându-i Bert, Charlie crease iluzia că ar fi cumva prieteni 
vechi. 

— Da, acolo în spate, dincolo de ascensoare, spune 
recepţionista, fără să clipească măcar. 

Ascunzându-ne în continuare după colț, eu și Shep îl așteptăm 
pe Charlie să treacă, după care pornim în urma lui. li indic ușa 
placată cu lemn și îi introduc într-o mică sală de conferinţe. Pe 
plăcuţa de alamă de pe ușă scrie „Relaţii cu clienţii”. Nu e o 
încăpere uriașă. O masă mică de mahon, câteva scaune 
tapiţate, covrigi și brânză topită pe bufet, un fax lângă perete și 
patru telefoane. Tot ce avem nevoie pentru a face ravagii. 

— Frumoasă alegere, spune Shep, lăsându-și haina de lână pe 
spătarul unuia dintre scaune. Chiar dacă-l localizează... 

— ... n-o să dea decât de niște clienţi din Wayne & Portnoy, 
adaug eu, aruncându-mi haina peste cea a lui Shep. 


56 


— Sunteţi amândoi niște genii, intervine Charlie. Acum putem 
să ne apucăm de treabă cu bâlbăiţii noștri? Tic-tac, tic-tac, 
timpul nu stă-n loc. 

Shep se așază pe un scaun, scoate numărul din buzunar și 
apucă receptorul în palma lui cărnoasă. În timp ce formează, 
Charlie apasă butonul de trecere pe difuzor de pe sistemul de 
telefonie aflat în centrul mesei. Tuturor le plac teleconferințele. 

Sună de trei ori înainte să răspundă cineva. 

— Biroul de avocatură, se aude o voce de bărbat. 

Shep rămâne detașat și calm. 

— Bună ziua, am nevoie de un avocat și mă întrebam în ce 
domeniu e specializat domnul... ăăă, domnul... 

— Bendini. 

— Exact... Bendini... repetă Shep, notându-și numele. Mă 
întrebam în ce domeniu e specializat domnul Bendini. 

— Ce domeniu v-ar interesa? 

Shep dă din cap în direcţia noastră. Mai dubios de-atât nu se 
poate. Asta e omul nostru. 

— De fapt, noi căutăm pe cineva care să fie specializat în 
gestionarea... Ei bine, sperăm să ne poată asigura discreţie... 

La celălalt capăt al firului se lasă o tăcere de scurtă durată. 

— Vă ascult, spune Bendini. 

Shep se ridică de pe scaun. Incepe să pășească încet, fără 
zgomot, deși corpul lui masiv creează impresia că se clatină. Nu- 
mi pot da seama dacă e încântat sau speriat. Pun pariu că e 
încântat. După atâţia ani petrecuţi la birou, simte că reia 
legătura cu James Bond-ul lui interior. 

— O să-l las pe asociatul meu să vă dea mai multe detalii, îi 
spune el lui Bendini. 

Shep îmi face semn din cap în timp ce eu mă întind, ca să 
ajung cât se poate de aproape de microfonul telefonului. 

— Dacă te apleci mai mult de atât, o să arăţi ca un căţel în 
călduri, mă tachinează Charlie. 

— Domnul Bendini...? întreb eu. 

Nu răspunde nimeni. 

Shep dă din cap, în semn de negație. Charlie izbucnește în 
râs, mascându-și hohotul drept un acces de tuse. 

Prinzând aluzia din mers, o iau de la început. Fără să folosesc 
nume. 


57 


— Cam asta e situaţia: vreau să mă ascultați cu atenţie și 
vreau să sunați la numărul următor... Vreau, vreau, vreau, spun 
eu, ducându-mi expunerea la final. 

Charlie, auzindu-mi noul ton, adoptă o poziţie dreaptă, 
aproape militărească. E fericit să mă vadă puternic... mai 
poruncitor. Cel puţin asta am învăţat și eu de la Lapidus, după 
atâţia ani. 

— Firma se numește Purchase Out International’ și o să vreţi 
să vorbiți cu Arnie, îi explic eu. Nu-i lăsaţi să vă facă legătura cu 
nimeni altcineva. Arnie e singurul cu care tratăm. Când vi se 
face legătura cu el, spuneţi-i că aveţi nevoie de un tort cu patru 
etaje, de o zi, cu destinaţia Antigua. Știe el despre ce e vorba. 

— Crede-mă, puștiule, știu și eu cum să înființez o corporație, 
mă întrerupe Bendini, cu un accent care amintește de o 
cărămidărie din Jersey. 

— Nu te lăsa dominat, îmi spune Charlie în șoaptă. 

Nici n-o fac. Ochii mei privesc fix peretele, obrajii mi s-au 
îmbujorat. În sfârșit, îmi simt inima bătând. 

— Pe ce nume vreţi să o înființaţi? adaugă Bendini. 

— Martin Duckworth, spunem toţi trei în același timp. 

Pot să jur că-l aud pe Bendini dându-și ochii peste cap. 

— Bine - Martin Duckworth, repetă el. lar la proprietarul 
iniţial? 

Are nevoie de un alt nume fals. Acesta nu contează - până la 
urmă, totul e proprietatea lui Duckworth. 

— Ribbie Henson, spun eu, folosind numele prietenului 
imaginar al lui Charlie, de pe când avea șase ani. 

— Bine, Ribbie Henson. Acum, cum vreţi să-i plătiţi factura lui 
Arnie? 

La naiba! Nici nu mă gândisem la asta. 

Charlie și Shep se pregătesc să intervină, dar îi opresc cu o 
fluturare din mână. 

— Spune-i c-o să-l plătim când vom solicita actele în original - 
deocamdată nu avem nevoie decât de un fax, hotărăsc eu. 
Înainte ca Bendini să poată obiecta, adaug: Așa procedează el 
cu peștii mari - nu plătesc până nu intră banii. Spune-i că 
suntem adevărate balene. 

Charlie mă privește de parcă nu m-ar mai fi văzut până acum. 

— Așa mai merge, îi șoptește el lui Shep. 


6 Achiziţii Internaţionale. 
58 


— Și până când aveţi nevoie de tot? întreabă avocatul. 

— Ce zici de o juma' de oră? răspund eu. 

Din nou, se lasă o tăcere scurtă. 

— Voi face tot ce pot, spune Bendini, netulburat. Dregându-și 
vocea pentru efect, adaugă: Dar eu cum voi fi remunerat? 

Îi arunc o privire lui Charlie. Acesta se uită la Shep. Bendini nu 
pare a fi genul acela de tip căruia să-i poţi zice să-ţi trimită 
factura prin poștă. 

— Spuneţi-mi ce tarife aveţi, spune Shep. 

— Spuneţi-mi cât face, contraatacă Bendini. 

Cu o lovitură furioasă, deconectez difuzorul telefonului: 

— Nu te târgui! șuier eu în direcţia lui Shep. Nu prea mai 
avem... 

— Îți dau o mie, bani gheaţă, dacă rezolvi într-o jumătate de 
oră, spune Shep, apăsând din nou butonul ce comuta 
convorbirea pe difuzor. 

— O mie? întreabă Bendini. Băiețași, eu nici nu mă piş pentru 
o mie - chiar dacă-mi vine. Minimum cinci. 

Shep îmi aruncă o privire panicată, iar eu mă uit disperat 
către Charlie. Fratele meu dă din cap, în semn de refuz. Lui 
mereu îi suflă vântul prin buzunare. În timp ce ochii îmi coboară 
către ecranul ceasului de la mână, strâng din buze. E nevoie de 
bani ca să faci bani. Privindu-l din nou pe Shep, nu mă pot 
abţine să nu dau din cap afirmativ. Charlie știe foarte bine ce 
înseamnă asta. Acolo se duce câte ceva din fondurile pentru 
școala de afaceri - și pentru facturile de la spital. 

— Nu-ţi face griji, îmi șoptește Charlie, punându-și mâna pe 
umărul meu. Încă un bold de înfipt în capul lui Lapidus. 

— Bine, s-a făcut, îi spune Shep lui Bendini. O să-ţi transferăm 
banii de îndată ce închidem telefonul. Citind de pe abţibildul alb 
de pe fax, Shep îi transmite numerele de telefon și de fax, îi 
mulțumește pentru tapaj și încheie convorbirea. 

În încăpere se așterne o tăcere mormântală. 

— Ei bine, eu cred că a mers de minune, anunţă Charlie, 
rotindu-și brațul, în stilul lui relaxat. 

— O să fie bine, îl întrerupe Shep. 

Aprob printr-o mișcare rapidă a capului. Apoi mai încet. 

— Deci credeţi că o să meargă? întreb neliniștit. 

— Era de așteptat - trei secunde în cap, spune Charlie. S-a- 
ntors vechiul Oliver. 


59 


— Cât amicul tău Arnie se ţine de cuvânt... spune Shep. 

— Crede-mă, Arnie o rezolvă în zece minute. Cel mult 
cincisprezece, adaug eu, urmărind reacţia lui Charlie. El crede 
că raţionalizez în exces toată problema. Arnie e un fel de 
vestigiu al generaţiei hippie care locuiește în Insulele Marshall, 
prepară niște margarita la nivel de profesionist și subminează 
guvernul înființând și vânzând corpuri fantomă toată ziua. 

— Corpuri fantomă? întreabă Charlie. 

— Corpuri... corporaţii. Arnie le înregistrează prin toate ţările - 
le dă nume, adrese, chiar consilii de administraţie. Aţi văzut și 
voi anunţurile de la mica publicitate - sunt în absolut toate 
revistele care se distribuie în aeroporturi: „Nu mai suportați 
Fiscul? Plătiţi impozite prea mari? Companii private offshore! 
Discreţie garantată!” 

— Și tu crezi că o să poată să pună pe picioare o firmă 
întreagă în următoarele treizeci de minute? întreabă Charlie. 

— Crede-mă, le-a înfiinţat de luni întregi. ABS Corp. DEF Corp. 
GHI Corp. Toate actele sunt deja făcute... fiecare dintre 
corporaţii nu e decât un dosar de pe vreun raft din casa lui. 
Când sunăm, el completează grăbit noul nostru nume fals într- 
un spaţiu pe care l-a lăsat gol și aplică ștampila notarială. Sincer 
să fiu, mă mir că îi ia atât de mu... 

Telefonul sună, iar Charlie face un salt înainte, răspunzând 
direct pe sistemul de difuzor. 

— B-bună ziua. 

— Felicitări, spune Bendini, cu un accent de Jersey de toată 
frumusețea. Ribbie Henson este acum mândrul proprietar și unic 
acționar al Sunshine Distribution Partnership Limited, din 
Insulele Virgine, care este deținută de CEP Worldwide din Nauru, 
care e deţinută de Maritime Holding Services din Vanuatu, care 
este deținută de Martin Duckworth, în Antigua. Patru etaje - 
destinaţia Antigua. Dacă poliția miroase ceva și începe vreo 
anchetă, va avea nevoie de luni întregi ca să treacă prin toată 
hârțogăraia. Se pare că sunteţi în cărți, băieți. Aveţi însă grijă 
să-mi trimiteţi banii. 

În momentul în care convorbirea ia sfârșit, faxul începe să 
zumzăie, parcă însufleţit. Vă jur, aproape că-mi provoacă un 
atac de cord. 

Pe parcursul următoarelor cinci minute, aparatul scuipă și 
restul hârtiilor - de la dispoziţii executive la acte constitutive - 


60 


toate cele necesare pentru a deschide un cont bancar pentru 
persoane juridice. Mă uit la ceasul de pe perete: mai sunt două 
ore. Mary vrea să aibă actele până la amiază. La naiba! Toţi trei 
știm că afacerea asta nu poate fi rezolvată ca la Tanner Drew. 
Fără parole furate. Totul trebuie făcut ca la carte. 

— Vom fi gata la timp? întreabă Charlie. 

— Dacă vreţi, putem să-i dăm lui Mary scrisoarea iniţială chiar 
acum, se oferă Shep. Conturile mele pe numele Duckworth 
există deja, din moment ce i-au aparţinut adevăratului 
Duckworth... 

— Nicio șansă, îl întrerup eu. După cum ai spus - noi alegem 
locurile unde vor pleca banii. 

Shep e tentat să-și continue pledoaria, dar își dă seama rapid 
că nu are cum să câștige. Dacă primul transfer ajunge la el, 
atunci s-a făcut cu geanta de bani, iar noi am risca să nu mai 
primim nimic. Nici măcar Charlie nu e dispus să-și asume un 
astfel de risc. 

— Bine, acceptă Shep. Dar dacă n-aveţi de gând să folosiți 
contul deja existent pe numele lui Duckworth, eu i-aș transfera 
imediat către compania offshore. Astfel, ar ieși de sub jurisdicția 
Statelor Unite, scutindu-ne de obligativitatea raportării. Știţi ce 
spune legea - orice tranzacţie care pare suspectă e raportată la 
Fisc, ceea ce înseamnă că vor urmări traseul banilor, oriunde în 
lume. 

Dând aprobator din cap, Charlie scoate un teanc subţire de 
hârtii roșii din servieta mea. Lista Roșie - lista principală a 
băncilor străine preferate de asociaţi, inclusiv cele care sunt 
deschise douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru. E 
tipărită pe hârtie roșie pentru ca să nu poată fi fotocopiată. 

— Eu votez pentru Elveţia, intervine Charlie. Unul dintre 
conturile alea criminale cu multe cifre și o parolă de neghicit. 

— Imi pare rău să te dezamăgesc, puștiule, dar conturile în 
băncile elvețiene nu mai sunt ce erau odinioară, spune Shep. 
Contrar propagandei hollywoodiene, conturile anonime în 
băncile elveţiene au fost desființate din 1977. 

— Dar ce ziceţi de Insulele Cayman? 

_ — Prea seamănă a roman de Grisham, răspunde rapid Shep. 
In plus, nici acolo nu mai e atât de sigur. Oamenilor le-au venit 
prea multe idei după ce au citit Firma, așa că autorităţile au fost 


61 


nevoite să intervină. De atunci, băncile de-acolo colaborează cu 
anchetatorii americani. 

— Și-atunci care e cel mai bun... 

— Nu te concentra atât de mult asupra unui loc anume, spune 
Shep. Un transfer rapid din New York către Insulele Cayman e 
suspect indiferent de expeditor, iar dacă funcţionarul de la 
bancă ridică dintr-o sprânceană - intră pe fir Fiscul. Acesta e 
primul principiu al spălării de bani: Îi trimiţi către o bancă din 
străinătate pentru că e cel mai puţin probabil ca acestea să 
coopereze cu investigatorii noștri. Dar, dacă-i transferi prea 
repede, băncile respectabile de aici vor eticheta mișcarea drept 
suspectă, după care ţi-ar trimite rapid Fiscul pe urme. Ș-atunci 
ce faci? Te concentrezi asupra unor salturi scurte - salturi logice 
- așa n-o să se uite nimeni de două ori în direcţia ta. Shep alege 
un covrig de pe platoul oferit eventualilor clienţi și îl aruncă pe 
masă. Noi suntem aici, în State - ia gândește-te, care e locul 
unde se trimit cel mai des bani în străinătate? 

— Anglia, spun eu. 

— Chiar Anglia, răspunde Shep, trântind un alt covrig pe 
masă, la câţiva centimetri față de primul. Epicentrul 
transferurilor bancare internaţionale - Mary operează aproape 
treizeci de transferuri pe zi către Anglia. Așa că nici nu-i va da 
atenţie. Acum, că ai ajuns la Londra, ce e în apropiere? Aruncă 
un alt covrig pe masă. Franța e cea mai ușoară destinaţie - 
nimic suspect la operaţiunea asta, nu-i așa? Și, odată ce banii 
tăi au ajuns acolo - legile sunt mai permisive, ceea ce înseamnă 
că perspectivele se mai lărgesc un pic. Alt covrig aterizează 
lângă ceilalţi. Mie, unul, îmi place Letonia - e aproape... ușor 
servilă... guvernul nu s-a hotărât încă dacă ne place sau nu. lar 
în privinţa anchetelor internaţionale, nu ne-a ajutat decât în 
vreo jumătate din cazuri, ceea ce înseamnă că e locul perfect 
pentru ca un anchetator să-și piardă timpul de pomană. In 
rafală, pe masă aterizează alţi doi covrigi. De acolo sari către 
Insulele Marshall, iar de acolo încă un salt către destinaţie, în 
Antigua. Până când ajunge acolo, ceea ce la început reprezenta 
o sumă de bani murdari a devenit un depozit curat, de 
nedepistat. 

— Și atâta tot? întreabă Charlie, uitându-se când la mine, 
când la Shep. 


62 


— Tu ai idee cât timp îţi ia să faci o anchetă într-o ţară 
străină? Shep arată cu degetul către primul covrig, după care 
spre al doilea, iar apoi în direcţia celui de-al treilea. Bing, bing, 
bing, bing, bing. De-aia se numește Regula de cinci simplă. Cinci 
țări bine alese și ai dispărut de pe radarul lor. Când lucram la 
Servicii, o anchetă ne lua între șase luni și un an, fără garanţia 
că vom găsi ceva concret. 

— Ooo, iubire, dă-mi și mie brânza topită, să-mi pun pe 
covrigi, cântă Charlie. j 

Nici măcar eu nu mă pot abține să nu zâmbesc. Incerc să-mi 
reprim amuzamentul, dar Charlie observă scânteia din ochii mei. 
Și asta e suficient să-l facă fericit. 

Sprijinindu-mă de birou, trec în revistă băncile de pe Lista 
Roșie și aleg câte o bancă pentru fiecare ţară de pe traseul 
nostru. Cinci bănci într-o oră. O să fie cam la limită. 

— Știţi ceva? Eu ar trebui să mă întorc în bancă, să mă vadă 
Lapidus pe acolo, spune Shep, luându-și haina de pe spătarul 
scaunului. Ce-aţi zice să ne întâlnim în biroul meu la unsprezece 
și jumătate? 

Dau afirmativ din cap, iar Charlie îi mulțumește în timp ce 
Shep iese din birou. 

În momentul în care se închide ușa, mă arunc din nou către 
telefonul cu difuzor, călare pe masă și formez numărul băncii din 
Antigua. 

— Am eu o cartelă telefonică, în caz că nu prinzi legătura, se 
oferă Charlie. 

Refuz printr-o mișcare hotărâtă din cap. N-am ales firma de 
avocatură la întâmplare. 

— Bună ziua, aș dori să vorbesc cu Rupa Missakian, spun eu, 
citind numele de pe foaie. 

În cinci minute, am transmis CIF'-ul și toate celelalte 
informaţii importante pentru primul cont bancar al firmei 
Sunshine Distributors. Pentru a fi cu adevărat convingător, 
adaug data de naștere a lui Duckworth și o parolă. Funcţionarul 
se poartă impecabil, fără să ceară informaţii care să trădeze 
vreo suspiciune. Mulţumesc, Listă Roșie. 

Când închid telefonul, Charlie arată spre ceasul lui cu Wonder 
Woman, cu minutarul sub formă de lasou magic. Douăzeci de 
minute, de la început până la sfârșit. Mai sunt patruzeci de 


7 Cod de Identificare Fiscală. 
63 


minute și mai avem de deschis alte patru conturi. Nu m-am 
mișcat suficient de repede. 

— Haideţi, domnule antrenor, mi-am pus patinele, spune 
Charlie. Băgaţi-mă și pe mine în joc. 

Fără să rostesc vreun cuvânt, rup două pagini din Lista Roșie 
și i le arunc peste masă. Pe una scrie „Franţa”, pe cealaltă 
„Insulele Marshall”. Charlie se îndreaptă glonţ către telefonul din 
dreapta; eu către celălalt. În colţuri opuse. Degetele noastre 
dansează frenetic pe taste. 

— Vorbiţi engleză? îl întreb pe bărbatul leton care-mi 
răspunde la apel. Da... Aș dori să vorbesc cu Feodor Svantanici 
sau cu persoana care se ocupă de conturile lui. 

— Bună ziua, încerc să iau legătura cu Lucinda Llanos, spune 
Charlie. Sau cu persoana care se ocupă de conturile ei. Se lasă o 
tăcere scurtă. 

— Bună ziua, spunem amândoi simultan. Aș dori să deschid 
un cont. 

e 

— Bine, îmi puteți dicta încă o dată numărul? îl întreabă 
Charlie pe un funcţionar francez căruia îi spune mereu 
inspectorul Clouseau. Notează rapid numărul și mi-l transmite cu 
voce tare: Spune-i tipului din Anglia că e HB7272250. 

— Gata - este HB7272250, îi spun reprezentantului băncii 
londoneze. Odată ce suma ajunge, am vrea ca transferul să se 
opereze cât mai curând. 

— Mulţumesc din nou pentru ajutor, Clouseau, adaugă 
Charlie. O să le povestesc tuturor prietenilor mei bogaţi despre 
tine. 

— Minunat, spun eu. O să o caut mâine - și apoi sper că 
putem discuta și despre celelalte afaceri internaţionale ale 
noastre. 

Traducere: Fă-mi favoarea asta și o să apelez la tine și pentru 
alte afaceri, astfel încât astea trei milioane să ţi se pară bani de 
buzunar. Jucăm jocul acesta a treia oară - transmiterea 
numărului de cont de la o bancă celei care o precede pe traseul 
construit de noi. 

— Da... da... ar fi minunat, spune Charlie, trecând la tonul său 
chiar-trebuie-să-închid. Fac cinste cu un croasant. 

Când iau receptorul de la ureche, Charlie sare de pe scaun. 


64 


— Șiiiiiiii... Gata, spune el, de îndată ce pun receptorul în 
furcă. 

Ochii mi se îndreaptă automat către ceas. Unsprezece și 
treizeci și cinci de minute. 

— La naiba, șoptesc pentru mine. Ca prin ceaţă, adun paginile 
împrăștiate ale Listei Roșii și le îndes în servietă. 

— Hai, tre’ să plecăm, spune Charlie, pe un ton imperios, 
pornind grăbit către ușă. 

Fugind după el, aranjez scaunele în jurul mesei. Charlie pune 
covrigii înapoi pe tavă. Ordonat și perfect. Exact așa cum era 
când am intrat. 

— Am luat eu hainele, spun, pescuindu-le de pe scaun. 

Lui nu-i pasă. Aleargă mai departe. lar înainte ca recepţionista 
să observe mișcare în faţa biroului ei, noi suntem deja afară. 

e 

— Ce dracu’ ați făcut până acum - v-aţi împletit cosițele? 
întreabă Shep când intrăm plini de avânt în biroul lui. 

Zece minute, mai puțin chiar. Arunc hainele pe canapeaua de 
piele; Shep sare de pe scaunul lui și îmi bagă o foaie de hârtie în 
față. 

— Ce-i asta? întreb eu. 

— Cererea de transfer - tot ce trebuie să faci e să completezi 
numărul de cont către care pleacă banii. 

Scoțând rapid haosul de hârțoage din servietă, selectez 
pagina Listei Roșii pe care scrie Anglia. Charlie se apleacă în 
fața mea, ca să pot scrie pe spatele lui. Mâzgălesc cât pot de 
repede, copiind informaţiile contului. Aproape gata. 

— Și unde vor ajunge în final? întreabă Shep. 

Charlie își îndreaptă spatele, iar eu mă opresc din scris. 

— Despre ce vorbești acolo? 

— Ultimul transfer. Unde îi punem? 

Mă uit la Charlie, dar el îmi întoarce o privire goală. 

— Credeam că ai zis că... 

— ... Că puteţi alege destinaţia banilor, mă întrerupe Shep. Da 
- și voi puteţi să-i plimbaţi pe unde vreţi - dar să fiţi siguri că 
vreau să știu care e destinaţia finală. 

— Nu ne-am înţeles așa, mârâi eu. 

— Băieți, putem să lăsăm asta pentru mai târziu? propune 
Charlie, rugător. 

Shep se apleacă spre noi, destul de iritat. 


65 


— Ne-am înţeles să vă las vouă controlul asupra transferului... 
nu să mă lăsaţi total pe dinafară. 

— Deci, dintr-odată, îţi faci griji că vrem să păstrăm noi tot 
cașcavalul? întreb eu. 

— Fraţilor, vă rog eu, ne imploră Charlie. Aproape că nu mai 
avem timp... 

— Nu te pune cu mine, Oliver - tot ce-ţi cer e o mică 
asigurare. 

— Nu, tot ce îmi ceri tu e asigurarea noastră. Ceea ce se 
presupune că ne conferă nouă siguranţă. 

— Sper totuși că vă daţi seama că sunteţi pe cale s-o daţi în 
bară cu toată chestia asta, spune Charlie. Nici unuia dintre noi 
nu-i pasă. Așa e mereu când vine vorba de bani - totul te atinge 
la nivel personal. 

— Spune-mi numai unde e banca aia afurisită! explodează 
Shep. 

— De ce? Ca să-ţi trăieşti visul cu geanta plină de bani și să 
ne lași pe noi cu buza umflată? 

— La dracu’, nu-nţelegeţi, nimeni nu lasă pe nimeni în urmă! 
ţipă Charlie la noi. Băgându-se între noi, întinde mâna și apucă 
teancul meu de hârtii cu Lista Roșie. 

— Ce faci? strig eu, trăgându-le spre mine. 

— Dă... drumul! insistă Charlie, trăgând pentru ultima oară de 
ele. 

_ Primele două pagini se rup în jumătăţi, iar eu cad pe spate. 
Imi recapăt echilibrul destul de repede, dar nu suficient de 
repede pentru a-l opri. 

Intorcându-se rapid către Shep, Charlie caută prin hârtii până 
la baza teancului, scoate pagina pe care scrie Antigua și o 
îndoaie în așa fel încât să se vadă numai o singură bancă din 
listă. 

— Charlie... nu! 

Prea târziu. Charlie acoperă numărul contului cu degetul și-l 
bagă în faţa lui Shep. 

— Ai văzut acum? 

Shep studiază hârtia dintr-o singură privire. 

— Mulţumesc... asta-i tot ce voiam. 

— Ce dracu' e cu tine? strig eu. 

— Nu vreau să aud niciun cuvânt de la tine, îmi răspunde 
Charlie. Dacă stăm aici și ne certăm, nimeni nu primește nimic - 


66 


așa că termină cu hârtiile astea blestemate și hai să mergem. 
Nu mai avem decât vreo câteva minute! 

Întorcându-mă către ceas, verific și eu cât indică. 

— Concentrează-te asupra obiectivului, Oliver. Obiectivul, 
spune Shep. 

— Hai, hai, hai! strigă Charlie în timp ce pixul meu alunecă pe 
ultimul rând al paginii. 

Tocmai i-am oferit centura noastră de siguranţă - dar tot nu 
merită să pierdem. Nu când suntem atât de aproape. Charlie 
îndeasă hârtiile cu Lista Roșie înapoi în servieta mea; sub braţ 
am un teanc cu extrasele a patruzeci de conturi abandonate. 
leșind nesigur pe ușă, nu arunc nicio privire înapoi. Numai 
înainte. 

— Așa te vreau, frăţioare, strigă Charlie în urma mea. 

Așa. E timpul să șterpelim niște bani. 


8. 


Charlie trântește ușa în urma mea, iar eu pornesc grăbit pe 
holul de la etajul patru, cu un morman de hârtii în braţe. În 
dreapta mea, ușile liftului public se închid, motiv pentru care 
iuţesc și mai tare pasul, îndreptându-mă către cel privat, din 
spate. 

Panoul indicator de deasupra ușilor are luminiţa aprinsă la 
cifra opt... apoi se mută la șapte... la șase... încă mai am șanse 
să-l prind. Țâșnesc cu toată viteza și introduc codul de acces din 
șase cifre. Exact când apăs pe ultima tastă, scap teancul de 
hârtii cu conturi abandonate. Strâng mormanul de hârtii la piept, 
dar paginile alunecă din nou. Cad pe podea și se împrăștie 
precum corpul unei amibe. Lăsându-mă în genunchi, le aranjez 
cu mișcări frenetice. Și acesta e momentul în care se aude 
clinchetul liftului. Ușile glisează silențios, iar eu mă trezesc cu o 
pereche de pantofi eleganţi în fața ochilor. Și nu pantofii 
eleganţi ai oricui... 

— Să te ajut cu hârtiile alea, Oliver? întreabă Lapidus, când 
îmi ridic privirea către faţa lui, pe care se întindea un zâmbet 
larg. 


67 


— Tot mai foloseşti codul șefului, hm? adaugă Quincy, 
punându-și brațul în faţa ușii, ca să nu se închidă. 

Mă forțez să afișez un zâmbet obosit - şi-mi simt sângele 
scurgându-mi-se de pe chip. 

— Ai nevoie de... 

— Nu. Mă descurc, insist eu. Nu-i nevoie să mă așteptați. 

— Nu-ţi face probleme, mă tachinează Quincy. Ne face o 
deosebită plăcere. 

Văzând că nu au de gând să plece, aranjez hârtiile, mă ridic și 
intru și eu în ascensor. 

— La ce etaj aţi dori să ajungeţi, domnule? adaugă Quincy. 

— S-scuze, mă bâlbâi eu. Forțându-mă din nou să zâmbesc, 
întind mâna și apăs pe 3. Degetul meu tremură. 

— Nu-l lăsa să te intimideze, Oliver, intervine Lapidus. E 
invidios că n-are și el protejatul lui. 

Ca întotdeauna, o reacţie perfectă la situaţia dată. Ca 
întotdeauna, exact ce voiam să aud. Și, exact ca întotdeauna... 
exact când mă trage aproape, pentru o îmbrăţișare părintească, 
practic își scrijelește inițialele pe spatele meu. „Dispari, Lapidus. 
Calul tău de bătaie merge mai departe.” 

Se aude o sonerie, iar ușile ascensorului se deschid silențios. 

— Ne vedem mâine, spun eu, simțind că mi se facă greață. 

Quincy mă salută printr-o înclinare scurtă a capului, Lapidus 
mă bate pe umăr. 

— Apropo, ai avut o conversaţie plăcută cu Kenny? 

— O, da, spun eu, lăsându-l în urmă. A fost pur și simplu 
perfectă. 

a 

Luptându-mă cu amețeala care-mi bubuie în creier, pornesc 
grăbit pe hol. Privirea înainte. Tine-te de obiectivul fixat. Până 
ajung în apropierea Cuștii, întregul meu trup e cuprins de 
amorțeală. Palmele, picioarele, pieptul - nu simt nimic. De fapt, 
când întind mâna să deschid ușa, palmele îmi sunt atât de 
transpirate, iar mânerul ușii e atât de rece, încât îmi fac griji, 
preț de o secundă, să nu rămân cu pielea lipită de el. Imi simt 
stomacul greu, ca și cum ar fi plin cu plumb, implorându-mă să 
mă opresc - dar e prea târziu, am deschis uşa deja. 

— Era și timpul, spune Mary când mă vede intrând în Cușcă. 
Mi-am făcut griji, Oliver. 


68 


— Serios? mă mir eu, salutându-le cu un zâmbet neliniștit pe 
celelalte patru colege de birou care-și ridică fețele spre mine în 
timp ce traversez podeaua mochetată. Încă mai am vreo trei... 

Ușa se trântește în urma mea, iar eu tresar la auzirea 
bufnetului. Aproape că uitasem... în Cușcă, ușa se închide 
automat. 

— Eşti bine? întreabă Mary, adoptând imediat rolul de cloșcă. 

— D-da... bineînţeles, spun eu, luptându-mă să-mi ţin reacţiile 
sub control. Spuneam numai... că mai avem cel puţin trei 
minute... 

— Și, în cel mai rău caz, poţi întotdeauna să operezi și singur, 
nu-i așa? rostește în timp ce șterge o amprentă de pe geamul 
care fixa fotografia fiului ei cel mare în ramă. Cea cu parola... 

— Ascultă, cu Tanner Drew... mă milogesc eu. N-ar fi trebuit 
să... Îmi pare rău... 

— Sunt convinsă că-ţi pare rău. Își lasă capul în jos, refuzând 
să mă privească în ochi. Fără îndoială, e gata să explodeze. Dar, 
dintr-odată, râsul ei ascuţit invadează încăperea. Apoi Polly, 
care are biroul lângă ea, începe și ea. Apoi Francine. Toate râd. 
Hai, Oliver, te tachinam și noi puţin, adaugă într-un final Mary, 
cu un zâmbet larg pe chip. 

— N-nu ești supărată? 

— Dragule, ai făcut tot ce-ai putut, folosindu-te de ce aveai... 
dar, dacă mai aflu vreodată că mi-ai folosit parola... 

Ridic ușor din umeri, așteptând continuarea amenințării. 

Din nou, Mary îmi adresează un zâmbet larg. 

— E o glumă, Oliver... n-o să mori dacă râzi și tu puţin. Îmi ia 
teancul de conturi abandonate din mână și mă lovește ușor cu 
el peste piept. lei lucrurile prea în serios, știai? 

Incerc să răspund, dar nu reușesc să articulez vreun cuvânt. 
Nu văd altceva decât formularele fluturate în faţa ochilor mei. 

Intorcându-se către monitorul de pe birou, Mary prinde tot 
teancul de formulare de clipboardul din fața ei. Știe prea bine 
care e termenul limită. Nu-i timp de pierdut. Din fericire, 
transferurile sunt deja create - tot ce trebuie să facă e să 
introducă datele destinatarului. 

— Nu-nţeleg de ce ajung banii ăștia la stat, adaugă ea în timp 
ce deschide fișierul de „Conturi Abandonate”. Personal, aș 
prefera să-i văd transferați la vreo societate de binefacere... 


69 


Continuă să vorbească, dar vorbele sunt înecate de valul de 
sânge care-mi pulsează în urechi. Pe ecran, un cont de 20 000 
de dolari e transmis cu viteza fulgerului către Departamentul de 
Fonduri Nerevendicate al Statului New York8. Apoi unul de 300 
de dolari. Urmat de unul de 12 000. Unul câte unul, Mary rezolvă 
teancul de conturi care trebuiau transferate către stat. Pentru 
fiecare, apasă butonul de „Trimitere”. 

— Deci cred că o să poţi să te strecori, spune Mary, într-un 
final. 

De uimire, simt cum mi se înmoaie picioarele, ca și cum 
cineva mi-ar înfige un cuţit în coapsă. 

— Po-poftim? 

— Am zis că e posibil să mergem la schi, adaugă Mary. 
Genunchiul lui Justin nu e într-o stare atât de proastă pe cât 
credeam noi. Întorcându-se, Mary mă prinde ștergându-mi 
câteva picături de sudoare de pe frunte. Eşti sigur că te simţi 
bine, Oliver? 

— Bineînţeles, răspund eu. Numai că am o zi proastă. 

— Mai degrabă un an prost, după cum alergi tot timpul. 
Ascultă-mă bine, Oliver, dacă nu o lași mai moale, oamenii de 
pe aici o să te omoare. 

N-ai cum să contrazici argumentele concrete. 

Trecând la următoarea filă din teanc, Mary ajunge în sfârșit la 
un transfer de 400 000 de dolari către un anume Alexander 
Reed. Mă aștept să comenteze ceva despre sumă, dar, în 
momentul acesta, n-o impresionează nimic. Vede așa ceva 
zilnic. 

Ca și mine, de altfel. Cecuri de o sută de mii de dolari... 
găsirea unor decoratori potriviţi pentru vilele lor din Toscana... 
cofetarul de la L'Aubergine care știe exact cât de crocant le 
place lor să fie sufleul de ciocolată. E o viaţă frumoasă. Darnu e 
viaţa mea. 

Mary are nevoie în total de zece secunde pentru a tasta 
numărul de cont și să apese pe „Trimitere”. Zece secunde. Zece 
secunde ca să-mi schimbe viaţa. E ocazia pe care a vânat-o tata 
o viaţă întreagă, dar n-a găsit-o. În sfârșit... o ieșire. 

Mary își linge vârfurile degetelor pentru o aderenţă mai mare, 
dă foaia pentru a trece la următoarea și își coboară degetele 
către tastatură. Asta este: „Duckworth și Sunshine Distributors”. 


3 New York's Unclaimed Funds Division. 
70 


— Și, ce-ai făcut week-end-ul acesta? întreb eu, abia reușind 
să-mi controlez inflexiunile vocii. 

— A, ce-am făcut și în celelalte week-end-uri din luna asta - 
am încercat să-mi pun rudele într-o situaţie jenantă 
cumpărându-le cadouri mai scumpe decât cele pe care mi le-au 
cumpărat ele. 

Pe ecran, numele băncii noastre din Londra își face apariţia în 
rubrica sa. „Banca C.M.W. Walsh”. 

— Pare distractiv, spun eu, absent. 

Cifră cu cifră, numărul de cont se așază și el cuminţel. 

— Pare distractiv? Mary izbucnește în râs. Oliver, chiar că 
trebuie să ieși mai mult în lume. 

Cursorul alunecă spre butonul de „Trimitere”, iar eu încep să- 
mi iau rămas-bun. Incă aș putea opri totul, dar... 

Dreptunghiul  „Trimitere”  clipește, transformându-se în 
propriul negativ, după care-și recapătă înfățișarea. Caracterele 
sunt mărunte, dar le știu ca pe E mare de pe planșa de la 
oftalmolog: 

Stare: În curs. 

Stare: Aprobat. 

Stare: Achitat. 

— Ascultă, ar trebui să mă întorc în birou... 

— Nu-ţi face probleme, spune Mary, fără măcar să se 
întoarcă. Mă descurc și singură de aici încolo. 


9. 


Uitându-se lung la ecranul computerului și trecându-și limba 
peste un herpes din interiorul buzei, trebuia să recunoască: nu 
crezuse că Oliver avea să meargă până la capăt. Charlie, poate. 
Dar nu Oliver. Da, avea uneori momente de măreție... dintre 
care cel mai recent fusese incidentul cu Tanner Drew... dar, în 
adâncul sufletului, Oliver Caruso era la fel de speriat ca în ziua 
în care începuse să lucreze la Greene & Greene. 

Totuși, dovada era mereu ceva palpabil - și, în momentul de 
faţă, se părea că acel ceva palpabil avea să fie trimis la Londra, 
în Anglia. Folosind aceeași tehnologie pe care știa că o avea și 
Shep, căută contul Martin Duckworth și cercetă coloana marcată 


71 


„Activitate  Curentă”. Ultima înregistrare - „Transmiterea 
balanței către Banca C.M.W. Walsh” - avea încă menţiunea „In 
curs”. N-avea să mai dureze mult. 

Scoase un stilou din buzunarul de la haină și notă grăbit 
numele băncii, urmat de numărul contului. Sigur, ar putea să 
sune la banca londoneză... să încerce să oprească transferarea 
banilor... dar, până ar reuși să ia legătura cu ei, mai mult ca 
sigur că banii vor fi dispărut deja. Și, în plus, de ce să se 
amestece acum? Telefonul începu să sune, iar el răspunse 
imediat. 

— Alo? rosti el, cu încrederea de sine obișnuită. 

— Ei...? întrebă o voce aspră. 

— Ei, ce? 

— Nu mă lua peste picior, îl avertiză interlocutorul său. l-au 
luat? 

— Dintr-un moment în altul... spuse el, cu ochii lipiţi de ecran. 
Chiar în josul situației contului, ceva licări brusc - iar „In curs” 
deveni „Achitat”. 

— Gata, adăugă el cu un rânjet. 

Shep... Charlie... Oliver... dac-ar ști ei ce urma. 

— Și asta-i tot? întrebă cel de la celălalt capăt al firului. 

— Tot, răspunse el. Acum, în mod oficial, bulgărele de zăpadă 
a pornit la vale. 


10. 


Mă urmărește cineva. Nu l-am observat când i-am spus la 
revedere lui Lapidus și am plecat de la bancă - era trecut de 
șase seara, iar cerul de decembrie era deja întunecat. Și nu l-am 
văzut urmându-mă pe scările mohorâte de la metrou sau 
ținându-se după mine când am trecut de barierele rotitoare de 
la intrarea pe peron - sunt prea mulţi navetiști care merg grăbiţi 
prin furnicarul acesta urban ca să mai observi pe cineva. Dar, 
când ajung pe peron, pot jura că am auzit pe cineva rostindu-mi 
numele în șoaptă. 

Mă întorc rapid să verific, dar nu văd decât mulţimea 
obișnuită pentru Park Avenue la ora asta, imediat după 
terminarea programului de lucru: bărbaţi, femei, scunzi, înalţi, 


72 


bătrâni, câţiva de culoare, cei mai mulţi albi. Toţi poartă 
paltoane sau geci groase. Cei mai mulţi își ţin privirile aţintite în 
jos, citind câte ceva - câţiva sunt pierduţi în universul creat de 
căștile pe care le poartă - iar unul, exact în momentul în care 
mă întorc, ridică brusc un Wall Street Journal pentru a-și acoperi 
chipul. 

Îmi încordez gâtul, încercând să îi zăresc pantofii sau 
pantalonii - orice detaliu care mi-ar putea da un indiciu - dar, în 
plină oră de vârf, densitatea de călători e prea mare. Neavând 
niciun chef să îmi asum vreun risc, încep să merg de-a lungul 
peronului, îndepărtându-mă de tipul cu ziarul. In ultima secundă, 
mă uit încă o dată peste umăr. În locul meu înaintaseră câţiva 
navetiști, dar, în mare parte, nimeni nu se mișcă - nimeni, în 
afară de bărbatul respectiv care, din nou - ca un ticălos dintr-un 
film prost din perioada Războiului Rece - ridică ziarul pentru a-și 
acoperi faţa. 

„Nu înnebuni”, îmi spun în gând - dar, înainte ca ideea asta să 
mi se cuibărească în creier, începe să se audă un duduit 
monoton. Vine metroul, care își face apariţia duduind, zburlindu- 
mi părul cu suflul său. MIi-l aranjez cu degetele și îmi croiesc 
drum către unul dintre vagoane, aruncând o ultimă privire către 
peron. Din șapte în șapte metri, oamenii se înghesuie să intre în 
metrou. Nu știu dacă urmăritorul meu s-a urcat și el sau a 
renunţat, dar eu nu-l mai văd. 

Îmi croiesc drum cu greu în vagonul deja supraaglomerat, 
unde sunt strivit între o femeie de origine hispanică, cu o geacă 
de schi pufoasă, de culoare gri, și un bărbat cu chelie, într-un 
palton de exhibiţionist. Pe măsură ce trenul înaintează spre 
centru, mulţimea începe să se rărească ușor și chiar se 
eliberează câteva scaune. lar când schimb la Bleecker și mă urc 
în metroul D la staţia Broadway-Lafayette, toate siluetele 
îmbrăcate la modă, cu pantofi negri, jeanși negri și jachete de 
piele neagră coboară. Nu e ultima staţie înainte de a ne îndrepta 
către Brooklyn, dar e ultima staţie de fite de pe traseu. 

Bucurându-mă de spaţiul creat în vagon, mă sprijin de un 
stâlp de metal aflat în apropiere. De când am plecat de la birou, 
e prima dată când apuc efectiv să respir în voie - asta până 
când observ cine mă așteaptă în celălalt capăt al vagonului - 
bărbatul care se ascunde în spatele paginilor din Wall Street 
Journal. 


73 


Fără să mai fiu stânjenit de mulţime și de distanță, mi-e 
destul de ușor să-l înfrunt. Nici nu-mi trebuie mai mult de atât. 
Țâșnesc spre el fără măcar să mă gândesc ce fac. El ridică ziarul 
un pic mai mult, dar e prea târziu. Cu o mișcare bruscă, i-l smulg 
din mâini și văd cine îmi pândise fiecare mișcare în ultimele 
cincisprezece minute. 

— Ce dracu’ faci aici, Charlie? Fratele meu afișează un zâmbet 
jucăuș, dar asta nu-l ajută cu nimic. Răspunde-mi! îi ordon eu. 

Charlie își ridică privirea către chipul meu, aproape 
impresionat. 

— Uau - ca în Starsky & Hutch. Dacă eram un spion... sau un 
bărbat cu un cârlig în loc de mână? 

— Ti-am văzut pantofii, deșteptule - acum îmi spui și mie ce 
crezi tu că faci aici? 

Cu un gest din bărbie, Charlie îmi atrage atenţia asupra 
celorlalţi pasageri din vagon, care se holbează la noi. Înainte să 
pot reacţiona, se strecoară pe sub corpul meu aplecat, pornește 
spre capătul vagonului de metrou și mă invită să-l urmez. Când 
trecem pe lângă ei, câţiva oameni își ridică ochii spre noi, dar 
numai pentru o secundă. Tipic pentru New York. 

— Acum îmi spui și mie care e treaba aici, sau ar trebui să 
adaug asta la lista tot mai lungă a prostiilor făcute de tine? îl 
cert eu în timp ce continuăm să ne deplasăm prin metrou. 

— Tot mai lungă? se miră el, croindu-și drum prin mulțime. Nu 
înțeleg, la ce te...? 

— Cu Shep, îi răspund eu tăios, simțind cum îmi pulsează o 
venă pe frunte. Cum ai putut să-i spui care e destinația finală? 

Intorcându-se către mine, dar refuzând să încetinească, 
Charlie face un gest din mână, de parcă i s-ar fi pus o întrebare 
absurdă. 

— Fii serios, Oliver - tot mai ești botos din cauza aia? 

— La naiba, Charlie, termină cu glumele, spun eu, alergând 
după el. Ai idee ce-ai făcut? Adică, ţi se întâmplă vreodată să te 
oprești și să te gândești la consecinţe, sau pur și simplu sari în 
prăpastie, mulțumit că ești prostul satului? 

Ajuns la celălalt capăt al vagonului, Charlie se oprește brusc și 
se întoarce, săgetându-mă cu o privire furioasă. 

— Chiar ţi se pare că sunt atât de prost? 

— Păi, având în vedere că... 


74 


— Nu i-am dat nimic, mârâie Charlie în șoaptă. N-are idee 
unde sunt. 

Mă opresc în timp ce trenul intră frânând în Grand Street - 
ultima staţie de metrou din Manhattan. În momentul în care se 
deschid ușile, vagonul este inundat de zeci de chinezi cocoșatți, 
bărbaţi și femei, încărcaţi cu sacoșe de plastic care duhnesc a 
pește proaspăt. Fuseseră în Chinatown la cumpărături - apoi, cu 
metroul, înapoi în Brooklyn. 

— Ce spui acolo? întreb eu. 

— Când i-am arătat Lista Roșie... am pus degetul pe altă 
bancă. Intenţionat, Ollie. Face un pas pentru a se apropia de 
mine și adaugă: l-am arătat o bancă la întâmplare din Antigua 
unde nu avem nimic. Nici măcar un bănuţ lucitor. Bineînţeles - 
și asta e, zău, partea cea mai bună - tu erai atât de ocupat cu 
țipatul încât a crezut tot. Am nevoie de o secundă ca să 
procesez toate informaţiile acestea. Să nu-ţi explodeze creierul, 
Oliver. Nu am de gând să las pe nimeni să ne ia banii. 

Cu o smucitură, încearcă să deschidă ușa de serviciu dintre 
cele două vagoane de metrou. E încuiată. lritat, trece pe lângă 
mine, îndreptându-se exact în direcţia de unde venise. Înainte 
de a putea rosti un cuvânt, metroul se urnește cu o mișcare 
bruscă... iar fratele meu dispare în mulţime. 

— Charlie! strig eu, pornind grăbit pe urmele lui. Ești un 
geniu! 

e 

— Tot nu înţeleg când ai pus totul la cale, spun eu, în timp ce 
mergem pe trotuarul de beton cu gropi de pe Avenue U din 
Sheepshead Bay, Brooklyn. 

— N-am plănuit nimic, recunoaște Charlie. Mi-a venit ideea 
când căutam prin foile Listei Roșii. 

— Glumești? întreb eu, râzând. O, Doamne - nici nu și-a dat 
seama ce l-a lovit! 

Aștept să-l aud râzând, dar nimic. Numai tăcere. 

— Ce e? întreb. Acum nu pot să mă bucur că banii sunt în 
siguranţă? Mă simt ușurat că nu ai... 

— Oliver, te auzi ce spui? Îţi petreci toată ziua agitându-te și 
spunând că trebuie să fim detașaţi, dar, în momentul în care eu 
îți zic că l-am păcălit pe Shep, te porți ca un tip care-a pus mâna 
pe ultimele două bilete la concertul Led Zeppelin. 


75 


Mergând netulburat, mă uit într-o parte și alta la vitrinele 
prăvăliilor de familie care punctează peisajul de pe Avenue U - 
pizzerii, tutungerii, magazine de încălțăminte cu preţ redus, o 
frizerie care de-abia se ţine pe linia de plutire. Cu excepţia 
pizzeriei, toate sunt închise la ora aceasta. Când eram mici, asta 
însemna că proprietarii stingeau luminile și închideau ușile. 
Astăzi, înseamnă să tragă o ușă glisantă, întărită cu oțel, un fel 
de scut care seamănă cu o ușă metalică de garaj. Fără îndoială, 
încrederea nu mai e ce era odinioară. 

— Fii serios, Charlie - știu că ai o slăbiciune pentru căţelușii 
rătăciţi, dar abia dacă-l cunoști pe tipul ăsta... 

— Nu contează! mă întrerupe Charlie. Tot l-am tras pe sfoară 
și-l înjunghiem pe la spate cu cuțitul de unt! Apropiindu-se de 
colțul străzii, întinde braţul și își lasă vârfurile degetelor să 
alunece peste scutul metalic în spatele căruia se ascunde 
anticariatul. La dracu’! strigă Charlie, lovind cu toată forţa 
metalul cu pumnul. A avut încredere în noi să... Scrâșnește din 
dinţi și se întrerupe. Exact asta urăsc eu la bani... 

Cotește brusc la dreapta, pe Bedford Avenue, iar fațadele 
metalice ale magazinelor, ca niște uși de garaj, lasă loc unui 
bloc urât, de prin anii 1950. 

— Văd niște tipi frumoși! strigă o voce feminină de la o 
fereastră de la etajul trei. 

Nici nu e nevoie să mă uit în sus pentru a ști cine este. 

— Mulţumim, mamă, mormăi eu ca pentru mine. 

„Ține-te de programul obișnuit”, îmi spun în gând în timp ce-l 
urmez pe Charlie către holul de la intrare. Luni seara e Seara în 
Familie. Chiar și când nu vrei să fie. 

Luăm ascensorul până la etajul trei, apoi ne îndreptăm spre 
apartamentul mamei. În tot acest răstimp, Charlie nu-mi 
adresează nici măcar un cuvânt. Așa face ori de câte ori se 
supără - se închide în el, tăind orice punte de comunicare. Așa 
își rezolva și tata problemele. În mod normal, dacă s-ar fi întâlnit 
cu oricine altcineva, acesta i-ar citi imediat expresia, dar cu 
mama... 

— Cine vrea ziti calde, din cuptor?! strigă ea, deschizând ușa 
chiar înainte ca noi să atingem butonul soneriei. Ca de obicei, 
zâmbește larg și-și ţine brațele întinse, căutând să fie 
îmbrăţișată. 


76 


— Ziti?! cântă Charlie, făcând un salt înainte și îmbrăţișând-o. 
Vorbim de varianta originală sau de cea foarte crocantă? Oricât 
de răsuflată e gluma, mama râde isteric... și îl trage pe Charlie 
chiar mai aproape. Deci, când mâncăm? întreabă el, făcând un 
pas lateral și luându-i lingura plină de sos din mână. 

— Charlie, nu... 

E prea târziu. Charlie bagă lingura în gură, ca să guste sosul. 

— Eşti fericit, acum? râde mama, întorcându-se să-l 
privească. Acum ţi-ai împrăștiat microbii pe ea. 

Ținând lingura ca pe o acadea, Charlie o apasă de limba 
scoasă demonstrativ. 

— Aaaaaaaa, geme el, cu limba în continuare scoasă. Mm... 

— Ba da, ai germeni, zice ea, continuând să râdă, cu faţa la 
el. 

— Bună, mama, spun eu, așteptând în fața ușii. 

Ea se întoarce imediat, fără ca zâmbetul larg să-i dispară de 
pe chip. 

— Oooo, băiatul meu ce/ mare, spune ea, îmbrăţișându-mă. 
Știi că-mi place la nebunie să te văd în costum. Așa, 
profesionist... 

— Dar de costumul meu ce zici? strigă Charlie, arătând spre 
cămașa lui albastră și pantalonii de doc șifonaţi. 

— Băieții frumoși ca tine nu au nevoie să poarte costum, 
spune ea, imitând-o cât îi stă în putință pe Mary Poppins. 

— Deci asta înseamnă că eu nu sunt frumos? întreb eu. 

— Sau că mie nu-mi stă bine în costum? adaugă Charlie. 

Chiar și ea își dă seama când gluma a mers prea departe. 

— Gata, Frick și Frack - toată lumea înăuntru. 

Urmând-o pe mama prin living, pe lângă tabloul înrămat făcut 
de Charlie, reprezentând podul Brooklyn, trag aer adânc în 
piept, adulmecând parfumul tinereţii mele. Gume de șters... 
creioane colorate... sos de roșii preparat în casă. Charlie are 
coca de modelaj - eu am cinele de luni seara. Sigur, unele dintre 
nimicuri se mai schimbă, dar lucrurile importante - mobila de 
sufragerie a bunicii, măsuţa de cafea din sticlă de care m-am 
lovit când aveam șase ani, alegându-mă cu o tăietură urâtă - 
lucrurile importante sunt la fel. Inclusiv mama. 

Cântărind peste 80 de kilograme, mama n-a fost niciodată o 
femeie mignonă... sau nesigură pe ea. Când i-au apărut primele 
fire albe, nu și-a vopsit părul. Când a început să i se rărească, l-a 


77 


tuns scurt. După ce tata a plecat, aspectul fizic nu a mai contat 
- nu i-a păsat decât de mine și de Charlie. Așa că, cu toate 
facturile de la spital, cu toate problemele cu cărțile de credit, cu 
sărăcia în care ne-a lăsat plecarea tatei... chiar și după ce și-a 
pierdut slujba de la magazinul de haine la mâna a doua, cu 
toate slujbele de croitoreasă pe care le-a avut de atunci 
încoace... ea mereu a avut mai mult decât suficientă dragoste 
de dăruit. lar noi nu putem decât să încercăm să-i răspundem cu 
aceeași monedă. 

Îndreptându-mă direct spre bucătărie, întind mâna către 
borcanul de prăjiturele cu silueta lui Charlie Brown” pe capac, și 
trag de capul lui de ceramică. 

— Au, spune Charlie, reluând gluma lui preferată, din clasa a 
IV-a și până azi. 

Capul se lasă ridicat, iar eu scot un teanc mic de hârtii 
dinăuntru. 

— Oliver, te rog, nu face asta... spune mama. 

— Bine, zic eu, ignorând-o și ducând teancul pe masa din 
sufragerie. 

— Vorbesc serios - nu e drept. Nu trebuie ca voi să-mi plătiţi 
mie facturile. 

— De ce? Tu m-ai ajutat să-mi plătesc taxele de la colegiu. 

— Totuși, aveai o slujbă... 

— ... datorită bărbatului cu care te-ntâlneai tu. Patru ani de 
bani obţinuţi fără prea multă muncă - numai așa mi-am putut 
permite să-mi achit taxele. 

— Nu contează, Oliver. E suficient de grav că ai plătit pentru 
apartament. 

— Nu ţi-am plătit eu apartamentul - tot ce-am făcut a fost să 
le cer celor de la bancă o soluţie mai bună de finanţare. 

— Și m-ai ajutat cu avansul... 

— Mamă, asta a fost numai așa, ca să te pui tu pe picioare. Ai 
stat cu chirie aici timp de douăzeci și cinci de ani. Ai idee câți 
bani ai aruncat efectiv pe fereastră? 

— Asta din cauza... Se întrerupe. Nu-i plăcea să dea vina pe 
tata. 

— Mama, nu-ţi face probleme. E plăcerea mea. 

— Dar ești fiul meu... 


? Charlie Brown, personajul principal al benzilor desenate Peanuts, create de Charles 
M. Schultz. (n. tr.). 


78 


— Și tu ești mama mea. 

E greu să găsești contraargument la asta. În plus, dacă n-ar 
avea nevoie de ajutor, facturile n-ar fi într-un loc unde le 
puteam găsi, iar noi am mânca pui sau friptură în loc de ziti. 
Buzele îi tremură foarte ușor și își mușcă, agitată, plasturii care-i 
acoperă vârfurile degetelor. Viaţa unei croitorese - prea multe 
ace și prea multe tivuri. Intotdeauna am trăit de la un salariu la 
altul, dar ridurile de pe chipul ei încep să-i arate vârsta. Fără un 
cuvânt, deschide fereastra de la bucătărie și se apleacă afară, în 
aerul rece. 

La început, îmi închipui că trebuie s-o fi zărit pe doamna 
Finkelstein - cea mai bună prietenă a mamei și fosta noastră 
bonă când eram mici - a cărei fereastră se află chiar vizavi, 
dincolo de aleea care separă blocurile noastre. Dar, când aud 
scârțâitul obișnuit al sârmei de rufe pe care o împărţim cu 
familia Fink, îmi dau seama că mama bagă înăuntru restul 
muncii de azi. De-aici am învăţat și eu - cum să te pierzi în 
muncă. După ce termină, se întoarce la chiuvetă și spală lingura 
lui Charlie. 

In secunda în care lingura e curată din nou, Charlie i-o ia din 
mână și și-o lipește de limbă. 

— Aaaaaaaa, face el. Mama se împotrivește cât poate de 
mult, dar nu se oprește din râs. Gata cu discuţia noastră în 
contradictoriu. 

Una câte una, trec în revistă facturile lunare, însumându-le și 
gândindu-mă pe care dintre ele să le plătesc. Uneori nu achit 
decât facturile de la cărțile de credit și de la spital... alteori, 
când se strânge mult la căldură, achit utilităţile. Charlie achită 
mereu asigurarea. După cum am spus, pentru el e o chestiune 
personală. 

— Și, cum a fost la muncă? îl întreabă mama pe Charlie. 

Acesta nu ia în seamă întrebarea, iar ea se hotărăște să o lase 
baltă. A avut aceeași abordare detașată și acum doi ani, când 
Charlie a devenit budist, pentru o lună. Și, din nou, în urmă cu 
un an și jumătate, când a trecut la hinduism. Uneori aș putea să 
jur că ne cunoaște mai bine decât ne cunoaștem noi. 

Aruncând o privire pe factura de la cartea de credit, instinctul 
meu profesional intervine. „Verifică sumele ce apar la cheltuieli; 
protejează clientul; asigură-te că nu e nimic în neregulă. 


79 


Mâncare... materiale de cusut... magazinul de muzică... Studioul 
de dans Vic Winick?” 

— Ce e asta cu Vic Winick? întreb eu, mutându-mi scaunul în 
așa fel încât să fiu cu fața spre bucătărie. 

— Lecţii de dans, spune mama. 

— Lecţii de dans? Cu cine iei lecţii de dans? 

— Cu moi! strigă Charlie, cu cel mai bun accent franțuzesc de 
care e în stare. la lingura de lemn, o prinde ca pe o floare între 
dinți, o apucă pe mama și o trage aproape de el. Și... unu... 
doi... cu piciorul drept înainte... 

Pornind într-un charleston rapid, se învârtesc și se strecoară 
unduitor prin bucătăria înghesuită. Mama zboară efectiv, cu 
capul mai sus decât... ei bine, mai sus decât atunci când am 
absolvit facultatea. 

Mișcându-și gâtul, Charlie aruncă lingura în chiuvetă. 

— Nu prea rău, nu? spune el. 

— Deci, cum arătăm? întreabă mama în timp ce se lovesc de 
cuptor și aproape varsă cratița cu sos pe podea. 

— Mi-minunat... minunat efectiv, spun eu, întorcându-mi 
privirea la facturi. Nu știu de ce sunt atât de surprins. Poate că 
eu am fost mereu stăpânul minţii și al portmoneului ei, dar 
Charlie... Charlie a fost mereu stăpânul inimii ei. 

— Arăţi bine, mami - arăţi bine! strigă Charlie, agitându-și 
mâna în aer. O să dormi ne-ntoarsă la noapte! 

e 

Am parcurs traseul acesta de 1 048 de ori. les din sauna de la 
metrou, pe treptele niciodată curate, făcând slalom prin 
mulțimea de indivizi proaspăt ieșiţi de sub duș și direct pe Park 
Avenue până ajung la bancă. De 1 048 de ori. Asta înseamnă 
patru ani, fără a pune la socoteală week-end-urile - dintre care 
în unele am lucrat, totuși. Dar astăzi... nu mai număr zilele pe 
care le-am investit aici. De acum înainte, începe numărătoarea 
inversă până la plecare. 

După socoteala mea, Charlie ar trebui să fie primul care să 
plece - poate în vreo lună-două. După asta, când totul va fi bine 
pus la punct, eu sau Shep - rămâne de văzut. Din câte știm noi, 
e posibil ca el să vrea să rămână. Personal, eu nu am o astfel de 
problemă. 

În timp ce merg pe Park Avenue spre 36" Street, pot gusta 
efectiv conversaţia de adio: „Voiam să vă anunţ numai că sunt 


80 


de părere că ar fi cazul să merg mai departe”, o să-i spun eu lui 
Lapidus. Nu-i nevoie să rup orice legătură sau să aduc vorba de 
scrisorile de recomandare către școlile de afaceri - numai 
menţionarea în treacăt a „unor șanse ivite în altă parte” și o 
mulțumire că mi-a fost cel mai bun mentor pe care și l-ar putea 
dori cineva. Rahaturile ipocrite de genul acesta mi se vor 
prelinge printre dinți. Așa cum face și el cu mine. Și totuși, toată 
scena asta mă face să zâmbesc... asta până ce văd două 
sedanuri bleumarin parcate în fața băncii. De fapt, nu parcate. 
Oprite. Ca și cum ar fi venit pentru o urgență. Am văzut 
suficiente limuzine negre și mașini de oraș conduse de șoferi 
particulari ca să-mi dau seama că nu-s mașinile unor clienţi. Și 
nu am nevoie de sirene care să-mi lămurească și restul. Mașinile 
de poliţie fără însemne sar în ochi, oriunde ar fi. 

Cu inima cât un purice dau să fac cale întoarsă. „Nu, mergi 
mai departe. Nu intra în panică.” Când ajung la prima mașină, 
ochii îmi alunecă de la banda cenușie din partea de sus a 
parbrizului la placarda albă-albastră cu inscripţia „Guvernul 
SUA” de pe bord. Nu sunt polițiști. Sunt agenţi federali. 

Sunt tentat să mă întorc și să o iau la fugă, dar... nu încă. „Nu 
acționa pripit - stai calm și caută răspunsuri. N-are cum să știe 
cineva de bani.” 

Rugându-mă să am dreptate, împing ușa turnantă și îi caut 
înnebunit pe colegii mai matinali care stau în reţeaua deschisă 
de birouri care umple parterul. Spre ușurarea mea, toți sunt la 
locurile lor, având deja în mână prima cană de cafea. 

— Scuzaţi-mă, domnule, pot vorbi cu dumneavoastră un 
minut? întreabă o voce joasă. In stânga mea, în faţa biroului de 
mahon de la recepţie, un bărbat înalt, cu umeri laţi și păr blond- 
deschis se apropie de mine, cu un clipboard în mână. Trebuie să 
vă notez numele, îmi explică el. 

— P-pentru ce? 

— Îmi pare rău - sunt de la Serviciul de Pază și Protecţie - 
încercăm să ne dăm seama dacă e nevoie să întărim securitatea 
în zona de intrare. 

E un răspuns curat, cu o explicaţie curată, dar, din câte știu 
eu, nu aveam probleme de securitate. 

— Numele dumneavoastră? revine el, păstrând un ton 
prietenos. 

— Oliver Caruso, spun eu. 


81 


Ridică privirea - nu surprins, dar suficient de repede încât să 
observ. Imi zâmbește larg. li zâmbesc și eu. 

Toată lumea e fericită. Păcat numai că mai am un pic și leșin. 

Pune o cruciuliță mică lângă numele meu. Lângă numele lui 
Charlie nu e nicio cruciuliță. Nu a ajuns încă. În timp ce bărbatul 
blond se apleacă peste clipboard, jacheta i se deschide, iar eu îi 
zăresc în treacăt tocul din piele. Tipul ăsta poartă armă. 
Aruncând o privire peste umăr, fixez pentru ultima dată mașinile 
fără însemne. Companie de securitate pe dracu'! Avem 
probleme. 

— Mulţumesc, domnule Caruso - o zi bună. 

— La fel, spun eu, forțându-mă să schițez un zâmbet. Singurul 
semn bun e că mă lasă să trec. Nu știu pe cine caută. Dar caută. 
Numai că nu vor să se știe asta. 

„Asta este, îmi spun eu. E timpul să cer ajutor.” Traversez 
grăbit holul de la intrare, trec pe lângă birourile cu capac 
glisant, ca să iau liftul public, dar îmi schimb rapid planul și 
merg mai departe, către cel din spate. Folosesc codul lui 
Lapidus în fiecare zi. „Nu atrage atenţia asupra ta oprindu-te 
acum.” 

Până ajung la liftul privat, sunt transpirat fleașcă - pe piept, 
pe spate -, simt că sudoarea a pătruns prin costum și paltonul 
de lână. De aici încolo, lucrurile se înrăutăţesc. Pătrunzând în 
îmbrăţișarea interiorului lambrisat cu lemn, dau să-mi slăbesc 
nodul de la cravată. Și-mi amintesc de camera de supraveghere 
din colț. Degetele îmi alunecă de pe suprafaţa cravatei, și încep 
să mă scarpin pe gât. Ușile se închid cu un bufnet. Simt că mi se 
usucă gâtul. Ignor senzaţia. Primul meu instinct e să mă duc să 
vorbesc cu Shep, dar nu e momentul pentru mișcări prostești. În 
loc de asta, apăs butonul pentru etajul șase. Dacă vreau să aflu 
ce se întâmplă aici, trebuie să încep de la vârf. 

e 

— Te așteaptă, mă avertizează secretara lui Lapidus în timp 
ce trec grăbit pe lângă biroul ei. 

— Câte stele? strig eu, știind cum evaluează ea dispoziţia lui 
Lapidus. Patru stele înseamnă că e bună; una înseamnă 
dezastru. 

— Eclipsă totală, spune ea repede. 

Mă opresc din mers. Ultima dată când Lapidus a fost atât de 
supărat, s-a lăsat cu acte de divorț. 


82 


— Ai idee ce s-a întâmplat? întreb eu, luptându-mă să-mi 
păstrez controlul. 

— Nu sunt sigură, dar ai văzut vreodată un vulcan care 
erupe...? 

Trăgând rapid o gură de aer în piept, întind mâna către 
mânerul de bronz al ușii. 

— ... Nu-mi pasă ce vor ei! ţipă Lapidus în receptorul 
telefonului. Spune-le că e o problemă cu computerele... dă vina 
pe un virus - până la alte ordine, rămâne închis - iar dacă Mary 
are o problemă cu hotărârea asta, spune-i că poate vorbi cu 
agentul care se ocupă de tot! 

Trântește receptorul exact în momentul în care eu închid ușa. 
Urmând direcția sunetului, își smucește capul către mine - dar 
eu am rămas cu privirea aţintită asupra persoanei care stă în 
scaunul de anticariat aflat de cealaltă parte a biroului. Shep. 
Acesta scutură ușor din cap. „Suntem morți.” 

— Unde dracu’ ai fost? ţipă Lapidus. Ochii mei sunt în 
continuare aţintiţi asupra lui Shep. Oliver, cu tine vorbesc! 

Tresar, întorcându-mă din nou către șeful meu. 

— S-scuze. Poftim? 

Înainte să-i pot răspunde la întrebare, se aude un ciocănit în 
ușa din spatele meu. 

— Intră! strigă tăios Lapidus. 

Quincy deschide ușa pe jumătate și bagă capul în birou. Are 
aceeași expresie ca și Lapidus. 

Dinţii strânși. Aceleași mișcări frenetice ale capului. Modul în 
care supraveghează încăperea... chiar și obiectele vechi de artă 
- totul e cercetat. Sigur, are un spirit înnăscut de analiză, dar 
acum e ceva diferit. Expresia care i s-a întipărit pe chip. Nu e 
furie. E frică. 

— Am rapoartele, spune el, neliniștit. 

— Și? Să auzim, cere Lapidus. 

Stând în prag și refuzând în continuare să intre în încăpere, 
privirea lui Quincy devine mai fermă. Așa ceva e numai pentru 
parteneri. 

împingând rapid marginea biroului, Lapidus se ridică din 
fotoliul lui de piele și se îndreaptă către ușă. În secunda în care 
dispare din câmpul meu vizual, mă duc direct la Shep. 

— Ce dracu’ se întâmplă? întreb eu, străduindu-mă să-mi 
menţin tonul în registrul șoaptelor. Au...? 


83 


— Tu ai fost? contraatacă Shep. 

— Unde să fiu eu? 

Shep își ferește privirea, total copleșit. 

— Nici măcar nu știu cum au făcut-o... 

— Ce să facă? 

— Ne-au înscenat totul, Oliver. Indiferent de persoana care-i 
lua, ei au urmărit din umbră tot timpul ăsta... 

Il apuc de umăr. 

— La naiba, Shep, spune-mi ce... 

Ușa se deschide larg și Lapidus se întoarce ca o furtună în 
încăpere. 

— Shep - prietenul tău, agentul Gallo, așteaptă în sala de 
conferinţe. Vrei să...? 

— Da, îl întrerupe Shep, sărind de pe scaun. 

Îi arunc o privire piezișă. „Ai chemat Serviciul Secret?” 

„Nu-ntreba”, îmi face el semn, scuturând din cap. 

— Oliver, am nevoie să-mi faci o favoare, adaugă Lapidus, ca 
turbat. Frunzărește un teanc de hârtii, căutând... 

— Acolo, spun eu, arătând către ochelarii lui de citit. 

Lapidus îi înșfacă și îi bagă în buzunarul de la haină. N-are 
timp de mulțumiri. 

— Vreau să fie o persoană jos, pe măsură ce oamenii încep să 
vină, spune el. N-au de ce să se supere cei de la Serviciul 
Secret, ei nu ne cunosc personalul. 

— Nu înţe... 

— Stai lângă ușă și urmărește reacţiile celorlalţi, latră el, dat 
fiind că-și pierduse demult răbdarea. Știu că există un agent 
care face prezenţa... dar, oricine a făcut asta... sunt prea 
deștepţi să se-nvoiască azi pe caz de boală. Tocmai de aceea 
vreau să stai cu ochii pe angajaţi, pe măsură ce ajung la muncă. 
Dacă au conștiința încărcată, simpla prezenţă a agentului îi va 
speria... și n-ai cum să maschezi panica. Chiar dacă e numai o 
oprire scurtă sau o gură căscată. Tu-i cunoști pe oamenii noștri, 
Oliver. Află pentru mine cine a făcut-o. 

Işi pune un braţ pe umărul meu și mă conduce grăbit spre 
ușă. Lapidus și Shep pornesc câtre sala de conferinte. 
Storcându-mi creierii în căutarea unei alternative, mă îndrept 
către parter. Pur și simplu am nevoie de o secundă, ca să mă 
gândesc. 


84 


În momentul când ușile ascensorului se deschid în holul de la 
intrare, sunt complet epuizat. Uraganul a lovit prea repede. 
Totul se învârtește. Totuși, nu prea există opţiuni. Urmez 
ordinele. Orice altceva dă de bănuit. 

Apropiindu-mă de tejgheaua care se întinde de-a lungul 
peretelui din dreapta, iau un formular de depozit și mă prefac că 
încep să îl completez. E cea mai bună modalitate de a ţine sub 
observaţie ușa, unde agentul cu păr blond bifează în continuare 
numele celor care se prezintă la slujbă. 

Unul câte unul, trec pe lângă el și-și rostesc numele. Nici 
măcar unul dintre ei nu se oprește sau ezită. Nu mă surprinde - 
singurul care are conștiința încărcată sunt eu. Dar, cu cât stau 
acolo mai mult, cu atât întreaga afacere nu mai are nicio logică. 
Desigur, pentru mine și Charlie, trei milioane e o bucată bună de 
cașcaval, dar pe aici... nu e ceva considerabil. Și, după cum m-a 
întrebat Shep - dacă eu fusesem cel vinovat - nu era îngrijorat 
numai de perspectiva de a fi prins... și el pierduse ceva. lar 
acum, că, în sfârșit, m-am oprit să mă gândesc la asta... poate... 
și noi. 

Cercetând holul mereu aglomerat, verific dacă mă urmărește 
cineva. Secretare, analiști, chiar și agentul care se ocupă cu 
înregistrarea nou-veniţilor - toți sunt prinși în sarcinile lor zilnice. 
Mulțimea se revarsă prin ușa turnantă, iar numele lor sunt bifate 
pe listă. Mă apropii în tăcere de aceeași ușă, gândindu-mă că e 
cea mai bună cale de ieșire... 

— V-aţi înregistrat? mă abordează iritat agentul cu păr blond. 

— D-da, spun eu, în timp ce colegii aflați la coadă mă 
cercetează din cap până-n picioare. Oliver Caruso. 

Agentul verifică lista, după care-și ridică privirea. 

— Poftiţi. 

Pornesc înainte, cu un umăr în faţă și împing ușa cât pot de 
tare. Pe măsură ce ușa se lasă purtată de mișcarea mea, mă 
trezesc aruncat în strada îngheţată, derapând cu viteză maximă 
după colț. 

Alergând pe Park Avenue, mă uit în stânga și-n dreapta după 
un chioșc de ziare. Ar trebui să știu că nu e cazul. Cartierul 
acesta nu prea atrage genul de oameni care cumpără de pe 
stradă. Cu excepţia telefoanelor publice, colţurile de stradă sunt 
goale. Ignorând durerea provocată de alergatul în pantofi 
eleganţi, cotesc brusc pe 37" Street și pornesc în goană către 


85 


capătul cvartalului. Betonul trotuarului mă face să simt fiecare 
pas făcut. In momentul în care ajung pe Madison Avenue, 
încetinesc și mă apropii de un chioșc de ziare. 

— Aveţi cartele telefonice? îl întreb pe bărbatul nebărbierit 
care se încălzește la un radiator aflat în spatele tejghelei. 

Face un semn care-mi amintește de Vanna White către 
mărfurile expuse. 

— Tu ce crezi? spune, iar eu arunc o privire în jur, căutând... 
Uite aici, mă întrerupe, arătându-mi spaţiul de peste umărul lui. 
Lângă biletele de loterie. 

— Vreau una de douăzeci și cinci de dolari, îi spun eu. 

— Minunat, spune el. O ia pe cea cu Statuia Libertăţii de pe 
panou, iar eu îi arunc două bancnote de douăzeci. 

Așteptându-mi restul, desfac folia de plastic chiar acolo. Sigur, 
aș putea să mă întorc la firma de avocatură, dar, având în 
vedere situația, nu vreau să facă cineva legătura între mine și 
evenimentele de ieri. 

— Cartelele acestea merg și pentru apeluri internaţionale? 
întreb eu. 

— Poţi s-o suni și pe regina Franţei, să-i spui să se radă la 
subsuoară! 

— Minunat. Mersi. 

Strângând cartela în pumn, ţâșnesc înapoi spre Park Avenue, 
traversez artera cu șase benzi și mă opresc la un telefon public, 
în diagonală faţă de intrarea în bancă. Există multe locuri mai 
discrete de unde aș putea suna, dar așa, nimeni din bancă nu 
mă poate vedea clar. Cel mai important, din moment ce sunt la 
numai câteva cvartale de metrou, am cea mai bună poziţie 
posibilă pentru a-l zări pe Charlie. 

Formez numărul gratuit de pe spatele cartelei cu Doamna 
Libertate și introduc codul de pe ea. Când îmi cere numărul pe 
care vreau să-l apelez, îmi scot portofelul, îmi strecor degetul în 
spatele permisului de conducere și scot o bucăţică de hârtie. 
Tastez numărul cu zece cifre pe care-l scrisesem pe hârtie în 
ordine inversă. Am eu numărul de telefon al băncii din Antigua 
asupra mea, dar asta nu înseamnă că, dacă mă prind, trebuie să 
le pice mură-n gură. 

— Vă mulțumim că aţi apelat Banca Regală din Antigua, 
răspunde un glas înregistrat de femeie. Pentru emiterea 
automată a balanței contului și informaţii, apăsaţi tasta unu. 


86 


Pentru a vorbi cu un reprezentant al serviciului cu clienții, 
apăsaţi tasta doi. 

Apăs pe doi. Dacă cineva ne-a furat banii, vreau să știu unde 
au ajuns. 

— Domnișoara Tang la telefon. Cu ce vă pot ajuta? 

Înainte să pot răspunde, îl zăresc pe Charlie în urma unui grup 
de oameni, de cealaltă parte a străzii. 

— Alo...? spune femeia. 

— 58943563, îi spun eu. Când l-am memorat, nu credeam că 
aveam să-l folosesc atât de curând. 

Chiar peste drum, Charlie e singur, dar mai mult dansează 
decât merge. 

— Și cu cine vorbesc, dacă nu vă supăraţi? 

— Martin Duckworth, spun eu. Contul e pe numele Sunshine 
Distributors. 

— Vă rog să așteptați. 

În momentul în care începe muzica, acopăr receptorul. 

— Charlie! ţip eu. Deja a trecut prea departe - și cu huruitul 
traficului la oră de vârf între noi... Charlie! strig eu din nou. El 
tot nu mă aude. 

Înaintând pe stradă, Charlie merge pe trotuar și are parte de 
o primă privire asupra băncii. Ca întotdeauna, reacţia lui e mai 
rapidă decât a mea. Zărește mașinile fără însemne și îngheață, 
chiar acolo, în mijlocul străzii. 

M-aștept să o ia la goană, dar e prea deștept să facă așa 
ceva. Instinctiv, aruncă o privire în jur, căutându-mă. E cum 
spunea mama: ea nu credea niciodată în percepţia 
extrasenzorială - dar fraţii... fraţii au o legătură aparte. Charlie 
știe că sunt aici. 

— Domnule Duckworth...? întreabă femeia, de la celălalt 
capăt al firului. 

— D-da... aici sunt. 

Fac semn cu mâna și, de data asta, Charlie mă vede. Se uită 
la mine, studiindu-mi limbajul corporal. Vrea să știe dacă e 
adevărat, sau doar mă joc de-a Puiu' Mic. Nu așteaptă ca 
semaforul să se facă verde, ci sare în plin trafic, ferindu-se și 
alergând în zigzag printre mașini. Un taxi galben îl claxonează 
lung, dar Charlie ridică din umeri, fără să se lase impresionat. 
Dacă eu sunt cuprins de panică asta nu înseamnă că trebuie să 
fie și el așa. 


87 


— Domnule Duckworth, o să am nevoie de parola contului, 
spune femeia de la bancă. 

— FroYo, îi spun eu. 

— Ce s-a întâmplat? întreabă Charlie în momentul în care 
ajunge pe trotuar. 

Îl ignor, așteptând ca funcţionara de la bancă să revină pe fir. 

— Spune-mi! mă provoacă el. 

— Acum, cu ce vă pot ajuta? spune într-un final femeia de la 
celălalt capăt al firului. 

— Aș vrea balanţa și cele mai recente activităţi înregistrate, 
răspund eu. 

Chiar în acel moment, Charlie izbucnește în râs - aceeași 
zeflemea de frate mai mic de când avea nouă ani. 

— Ştiam eu! strigă el. Știam eu că n-o să poţi să te abţii! Duc 
un deget la buze ca să-l fac să tacă, dar n-am nicio șansă. N-ai 
putut să reziști nici măcar douăzeci și patru de ore, nu-i așa? 
întreabă el, apropiindu-se de cabină. Ce s-a-ntâmplat? Mașinile 
din faţa băncii? Numerele de agenţie federală? Măcar ai vorbit 
cu cineva sau doar ai văzut mașinile și ai făcut pe...? 

— Poţi, te rog, să-ţi ţii gura? Nu sunt un idiot! 

— Domnule Duckworth...? se aude din nou vocea femeii. 

— Da... aici sunt, spun eu, îndreptându-mi din nou atenţia 
către telefon. Vă ascult. 

— Îmi cer scuze că v-am făcut să așteptați, domnule. Speram 
să pot lua legătura cu un superior ca să... 

— Spuneţi-mi numai balanţa. E zero? 

— Zero? răspunde ea, cu un hohot de râs. Nu... chiar deloc. 

Izbucnesc și eu într-un râs nervos. 

— Sunteţi sigură? 

— Sistemul nostru nu e perfect, dar aici e destul de clar. 
Potrivit bazei noastre de date, nu s-a făcut decât o singură 
tranzacţie în contul acesta - un transfer electronic primit ieri, la 
12:21 P.M. 

— Deci banii sunt încă acolo? 

— Absolut, spune femeia. Chiar acum mă uit la fișa contului. 
Un singur transfer, electronic - un total de 313 milioane de 
dolari. 


88 


11. 


— Cât avem?! strigă Charlie. 

— Nu-mi vine să cred, cu mâna cuprinsă de convulsii pe 
receptorul așezat în furcă. Ai idee ce înseamnă asta? 

— Înseamnă că suntem bogaţi, îmi răspunde el imediat. Și nu 
putred de bogaţi, și nici extrem de bogaţi - vreau să spun 
obscen, grotesc, do-re-mi-fa-sol-atât-de-bogaţi-încât-depășim- 
venitul-intern-al-unei-ţări. Sau, după cum mi-a zis mie frizerul 
odată, când i-am lăsat cinci dolari bacșiș: „Discutăm aici de 
mulţi biștari”. 

— Suntem morţi, izbucnesc eu și mă chircesc simțind că nu 
mă mai pot ţine pe picioare. Asta mi se cuvine - și totul pentru 
un moment prostesc de furie. N-avem cum să expli... 

— O să le spunem că am câștigat la tombola de la Super 
Bowl. Poate că o să ne creadă. 

— Vorbesc serios, Charlie. Nu e vorba de trei milioane - ci 
de... 

— 313 milioane. Te-am auzit de primele trei ori. Numără pe 
degete, de la cel mic până la arătător: 310... 311... 312... 313... 
Sfinte Sisoe, mă simt ca moșul acela cu mustață de la Monopoly 
- ştii tu, cu monocilu și cheli... 

— Cum poți să glumești? 

— Ce altceva aș putea face? Să mă sprijin de o cabină 
telefonică și să mă ascund pentru tot restul vieţii? 

Fără să rostesc vreun cuvânt, mă ridic și-mi îndrept spatele. 

— Te simţi destul de bine așa, nu? mă întreabă el. 

— Nu e un joc aici, Charlie. O să ne omoare pentru asta... 

— Numai dacă îi găsesc - și, din câte știu eu... companiile 
alea fantomă - chestia asta e beton armat. 

— Beton armat? Ești nebun? Nu suntem... Mă întrerup și cobor 
tonul. Pe stradă sunt în continuare o mulțime de oameni, la ora 
aceasta. Am trecut demult de limita mărunțișului, spun eu în 
șoaptă. Așa că termină cu bravada asta, că nu ești Butch 
Cassidy și... 

— Nu. Nici vorbă, mă întrerupe el. E timpul să dai un pic cu 
nasul de realitate, Ollie - aici nu e vorba de altă chestie de care 
să fugi tu - aici e vorba de Țara Minunilor. Toţi banii ăia; toți 
sunt ai noștri. Ce altceva mai vrei? Nimeni nu știe cum să le dea 

89 


de urmă... nimeni nu bănuiește că e vorba despre noi - înainte 
era bine, acum e de două ori mai bine. E de 313 ori mai bine. 
Pentru prima dată în viața noastră, putem să ne relaxăm și să 
ne aruncăm... 

— Dumnezeule, ce e cu tine? strig eu, desprinzându-mă brusc 
de cabină și apucându-l de gulerul hainei. Ai fost atent? L-ai 
auzit pe Shep - singura modalitate în care chestia asta merge e 
ca nimeni să nu afle că banii au dispărut. Trei milioane încap 
lejer în buzunarele noastre... dar 313... Îţi dai seama ce sunt în 
stare să facă pentru a-i recupera? Mă străduiesc cât pot să-mi 
menţin tonul la limita șoaptei, dar oamenii încep să se holbeze 
la noi. Gata, mormăi eu. Am terminat. 

Charlie își aranjează haina. Mă întorc la cabina telefonică. 

— Pe cine suni? întreabă Charlie. 

Nu-i răspund, dar e cu ochii pe tastele pe care le apăs. Shep. 

— Eu n-aş face asta, mă avertizează el. 

— La ce te referi? 

— Dacă sunt deștepţi, vor fi cu ochii pe apelurile primite. 
Poate chiar le ascultă. Dacă vrei informaţii, du-te înăuntru și 
vorbește cu el faţă în faţă. 

Mă opresc la jumătatea numărului, îi arunc o privire furioasă 
lui Charlie peste umăr și dau startul oficial al concursului de 
priviri. Îmi cunoaște privirea aceasta: Toma Necredinciosul. lar 
eu i-o știu pe a lui: Indianul cel Cinstit. Și mai știu și că e doarun 
truc... strategia lui favorită de a mă calma pentru a-și atinge 
scopul. Așa face mereu. Dar nici măcar eu nu mă pot pune cu 
logica. Trântesc receptorul și trec pe lângă el, aproape 
îmbrâncindu-l. 

— Ai face bine să ai dreptate, îl avertizez, pornind către 
bancă. 

e 

O oprire scurtă la cafeneaua din apropiere îmi asigură două 
sute de mililitri de calm și un pretext perfect pentru faptul că am 
ieșit din clădire. Totuși, asta nu-l împiedică pe agentul de la 
Serviciul Secret postat la intrare să-mi pună o altă cruciuliţă 
lângă nume - și una lângă cel al lui Charlie. 

— Ce e cu agitația asta legată de prezenţă? îl întreabă Charlie 
pe agent. 

Acesta ne săgetează cu o privire care sugerează că simpla 
bifare a numelor noastre ar fi trebuit să ne îngenuncheze - dar 


90 


amândoi știm ce înseamnă asta: Dacă ar avea un indiciu cât de 
mic, ne-ar scoate de-aici cu cătușe la mâini. În loc de asta, noi 
intrăm. 

În majoritatea zilelor, mă îndrept direct spre lift. În mod clar, 
azi situația e diferită. Urmându-l pe Charlie care se strecoară pe 
lângă tejgheaua de marmură, îl las să mă tragă în labirintul de 
birouri. Ca de obicei, e plin de angajaţi puși pe bârfă, dar astăzi, 
asta e chiar răsplata excursiei noastre. 

— Cum o duci? strigă Jeff din Jersey, tăindu-ne calea și 
lovindu-l ușor pe Charlie peste piept. 

— Uite-o, cântă Charlie. Palma dată zilnic pe piept. Ciudată 
pentru mulţi - prețuită de puţini. 

Răzând, Jeff ne oprește la numai câţiva metri de lift. 

— Ştii bine că am dreptate, spune Charlie, savurând fiecare 
moment. Sunt tentat să-l trag după mine, dar e evident ce 
urmărește fratele meu. 

Poate că Jeff Jersey îţi invadează cam mult spaţiul personal, 
dar, când vine vorba de zvonurile care circulă prin firmă, chiar și 
eu știu că el e regele. 

— Care-i treaba cu Domnul Prezentă? întreabă Charlie, făcând 
semn cu cotul către tipul blond postat lângă ușa de la intrare. 

Jeff zâmbește larg. In sfârșit, o ocazie de a se împăuna. 

— Se zice că ar face o statistică pentru îmbunătăţirea 
securităţii, dar nimeni nu crede asta. Adică, oare cât de proști 
ne cred? 

— Destul de proști? îi oferă Charlie un răspuns. 

— Foarte proști, e de părere Jeff. 

— Dar tu ce crezi? spun eu repede cu răbdarea unui... ei bine, 
lipsa de răbdare a unui tip care tocmai a furat 313 milioane de 
dolari. 

— Greu de zis, greu de zis, răspunde Jeff. Dar, dacă ar trebui 
să ghicesc... Se apleacă spre noi, bucurându-se de fiecare 
secundă de glorie. Eu aș pune pariu că e vorba de un furt. 
Lucrătură din interior. 

— Poftim? întrebă Charlie în  șoaptă,  prefăcându-se 
scandalizat. Observând expresia de pe chipul meu, își dă seama 
că mai am puţin și-mi pierd controlul. 

— Doar o teorie, începe Jeff. Dar știi și tu cum e - în firma asta 
nu se schimbă nici sulul de hârtie igienică fără o notă 


91 


informativă - dar, brusc, refac întregul sistem de securitate fără 
să anunțe pe nimeni? 

— Poate că nu vor decât să vadă dacă respectăm programul 
de lucru, ofer eu o teorie. 

— Sau poate că nu au vrut să strige „Foc!” în mijlocul unui 
teatru aglomerat. E exact ca atunci când au prins-o pe o 
angajată furând bani din contul de datorii curente - încearcă să 
treacă totul sub tăcere. Nu sunt proști. Dacă se aude, clienţii vor 
intra în panică și vor începe să-și retragă banii. 

— Eu n-aș fi așa sigur, adaug eu, refuzând să cedez. 

— Hei, poţi să crezi ce vrei - dar tre' să fie un motiv pentru 
care toţi mahării sunt la etajul trei. 

Etajul trei. Charlie se holbează la mine. „Acolo e biroul meu”, 
îmi transmite el, uitându-se înnegurat înspre mine. 

— Poftim? izbucnește Charlie. 

Jeff rânjește. Asta era bârfa pe care o păstrase pentru sfârșit. 

— O, da, spune el, întorcându-se la biroul lui. Au fost acolo 
toata dimineaţa... 

Mă uit la Charlie, iar el la mine. E clar, mergem la etajul trei. 

e 

În secunda în care se deschid ușile ascensorului, Charlie 
pășește pe mocheta gri și aruncă o privire cuprinzătoare și 
rapidă, de recunoaștere. De la copiator la filtrul de cafea, la 
canionul de nișe care ocupă centrul încăperii, nimic nu e altfel 
decât de obicei. Cărucioarele de corespondenţă merg scârțâind, 
butoanele de la tastaturi ţăcăne, iar câteva grupuri împrăștiate 
sunt angajate în prima repriză de flecăreală matinală. Totuși, nu 
e nevoie să fii geniu ca să-ţi dai seama unde se petrece toată 
acţiunea - aici nu există decât un singur loc unde se pot 
ascunde mahării. Mergând relaxaţi către biroul lui Charlie ca și 
cum asta n-ar fi decât o altă zi obișnuită, ne concentrăm 
amândoi asupra biroului aflat de cealaltă parte a încăperii. 
Cușca. 

N-avem cum să ne dăm seama dacă sunt acolo sau Jeff bătea 
câmpii ca de obicei. Ușa e închisă. Întotdeauna e închisă. Dar 
asta nu înseamnă că nu o fixăm cu privirea - studiem textura 
lemnului, luciul mânerului, chiar și tastele mici, negre, de pe 
sistemul de închidere cu cod. Nu mi-ar fi deloc greu să fac în așa 
fel încât să intrăm, dar... nu azi. Nu până nu... 


92 


— Sună-l pe Shep - vezi unde e, îi șoptesc eu lui Charlie în 
timp ce intrăm în nișa lui. 

Charlie se așază pe scaun într-un genunchi, cu capul puţin 
sub nivelul pereţilor nișei. Ridică receptorul și formează numărul 
lui Shep. Mă aplec spre el să ascult și eu, cu ochii ațintiţi în 
continuare asupra ușii lui Mary. Plătit să fie paranoic, de obicei 
Shep răspunde după primul apel. Nu și azi. Astăzi, telefonul 
sună în gol. 

— Nu cred că e... 

— Șșșș, îl întrerup eu. 

Se-ntâmplă ceva. 

Charlie sare de pe scaun și cercetează Cușca. Ușa se 
deschide încet, iar încăperea se golește. Dincolo de hol, Quincy 
pleacă primul, urmat de Lapidus. Mă ascund în spatele pereţilor 
nișei. Charlie rămâne în picioare. E biroul lui. 

— Cine mai e cu ei? întreb eu în șoaptă, cu bărbia lipită de 
tastatura lui, ca-ntr-un sărut. 

Charlie își ţinea privirea aţintită asupra ușii, dar își ridică 
ambele braţe în aer, prefăcându-se că nu face altceva decât să 
se întindă. 

— În spatele lui Lapidus e Mary, începe el. 

— Altcineva? 

— Da, dar nu-i cunosc... 

Imi înalt capul suficient cât să arunc o privire. Mary iese din 
birou, urmată de un tip îndesat, într-un costum care-i vine prost. 
Merge șchiopătând ușor și își scarpină mereu ceafa, exact în 
locul unde se oprește părul. Chiar dacă șchiopătează, are 
aceeași privire scrutătoare ca Shep. Serviciul Secret. În spatele 
Domnului Indesat e un alt agent, mult mai slab și cu mai puțin 
păr, ducând în mână ceva ce seamănă cu o cutie neagră de 
pantofi, din care atârnă câteva fire. FBl-ul a venit cu același 
aparat când au pus-o sub acuzare pe femeia aceea care se 
ocupa de contul de datorii curente. Dacă îl conectezi la un 
computer, obţii instantaneu o copie a memoriei calculatorului 
respectiv. E cea mai simplă modalitate de a păstra calmul într- 
un birou - să nu te vadă angajaţii confiscând computere - iei 
dovezile la pachet. 

Sigur, prin ușa larg deschisă zăresc calculatorul lui Mary pe 
birou. Unitatea de disc e acoperită cu bandă adezivă galbenă, 
semn că s-au prelevat dovezi. Nimic nu intră; nimic nu iese. 


93 


Mai durează o secundă până când mașina clovnului își 
debarcă și ultimul pasager - persoana pe care o așteptam. Când 
iese în hol, ochii i se fixează asupra lui Charlie. Mă aștept să 
zăresc un zâmbet sau poate o arcuire diabolică a buzelor, a la 
Elvis. Dar nu primim decât imaginea unor ochi larg deschiși, 
plini de neliniște. 

— Aăă, spune Charlie. Băiatul meu arată ca dracu’. 

— E totul în regulă, Shep? strigă Domnul Îndesat în timp ce el 
și restul grădinii zoologice așteaptă sosirea liftului. 

— D-da, se bâlbâie Shep. Vin și eu imediat. Am uitat ceva în 
birou. Îndreptându-se către celălalt capăt al holului, deschide 
ușa de metal cu un brânci și se ascunde în casa scărilor. Chiar 
înainte ca ușa să se închidă, ne aruncă o ultimă privire. Nu urcă 
treptele în fugă. A rămas acolo, așteptând. Așteptându-ne. 

Când Domnul Îndesat se întoarce către noi, eu mă ascund din 
nou. Charlie nu se mișcă. 

— Ce fac? întreb eu în șoaptă și încercând să rămân ascuns. 
Aud cum se deschid ușile ascensorului. 

— Ne fac cu mâna... spune Charlie. Acum, Quincy stă în 
spatele lui Lapidus, încercând să-i pună coarne... Ah, Lapidus s-a 
prins. Nici vorbă de coarne. Poate să glumească oricât vrea, n- 
are cum să-și ascundă frica. 

Aud cum se închid încet ușile ascensorului. 

— Hai... insistă Charlie, arătând spre paharul meu cu cafea. 
Hai să luăm niște cafea. 

Îmi las paharul de plastic pe biroul lui, ies din nișă în urma lui 
și ne îndreptăm amândoi către filtrul de cafea - care, 
întâmplător, se află chiar lângă scări. Charlie înaintează rapid. 
Eu arunc o privire peste umăr, să mă asigur că nu suntem 
supravegheați. 

— Eşti sigur câ...? 

— Nu mai ezita, Ollie - o să-ţi putrezească tot creierul. 

Fără să arunce nicio privire înapoi, se aruncă precum un șoim 
în abis. Dar, când ajunge în casa scărilor, descoperă că e goală. 
Ajunge lângă balustradă și se uită în sus și-n jos. Nueni... 

— Nu e chiar ce credeaţi, nu-i așa? întreabă o voce joasă în 
timp ce ușa se trântește cu un bufnet puternic. Ne întoarcem 
rapid. În spatele nostru e Shep. 

— Muncă pe cinste, spune Charlie în șoaptă, întinzând mâna 
să bată palma cu el. 


94 


Shep nu-i răspunde. Se concentrează numai asupra mea. 

— Deci, sunt toţi banii în cont? 

— Lasă contul. De ce ai chemat Serviciul Secret? insist eu. 

— Erau deja aici când am sosit eu, răspunde iritat Shep. 
Presupun că a fost mâna lui Quincy sau a lui Lapidus - dar, 
credeţi-mă, când vine vorba de anchete, Serviciile sunt 
preferabile FBl-ului. Cel puţin lucrăm cu prieteni. 

— Vedeţi... îl întrerupe Charlie. Nu avem niciun motiv de 
îngrijorare. 

II săgetăm amândoi cu priviri făcute să-l doboare. Pe-ale 
mele, le poate suporta. Cu Shep e o altă poveste. E timpul să 
fim serioși. 

— O să-i prindem pe vinovați și recuperăm banii cât mai 
repede posibil, anunţă Shep, rezemându-se de balustradă și 
ținând sub observaţie nivelurile de deasupra noastră. Coboară 
tonul și, numai din buze, articulează două cuvinte: Nu aici. Nu 
vrea să-și asume niciun risc. 

— la zi, unde vrei să mâncăm la prânz? adaugă rapid Charlie. 

Deșteaptă mișcare. Avem nevoie de un loc unde să putem sta 
de vorbă. Undeva unde să avem parte de intimitate. Privind fix 
podeaua, tăcem toţi trei. Ne gândim toţi la același lucru, 
frunzărind atlasul nostru mental de localuri. 

— Ce-aţi spune de Yale Club, sugerez eu, alegând refugiul 
preferat al lui Lapidus. 

— Imi place, spune Charlie. Liniștit, izolat și cu un personal 
suficient de arogant și rigid încât să știe când să-și țină gura. 

Shep scutură din cap. Văzându-ne expresiile dezorientate, își 
scoate portofelul și ne arată scurt permisul de conducere. Bine 
gândit. Pentru a intra, trebuie să ne legitimăm. 

— Am găsit, spune Charlie. Ce-aţi zice de Linia 117? 

Zâmbesc disprețuitor. Shep e total pierdut. Câteva cuvinte 
șoptite rapid la ureche îi furnizează informaţiile necesare. 

— Sunteţi siguri că putem să...? 

— Aveţi încredere în mine, spune Charlie. Nimeni nu știe 
măcar că există. 

Privindu-ne cu atenţie, Shep nu prea are de ales. 

— Deci, ne vedem la amiază? întreabă Shep. Noi doi dăm din 
cap, iar el pornește pe scări în sus. Dispare destul de iute, dar 
auzim în continuare zgomotul făcut de pantofii lui la contactul 
cu treptele de beton. 


95 


O ușă se trântește undeva deasupra noastră, iar eu pornesc 
pe scări precum Stallone în primul Rocky. 

— Un’ te duci? strigă Charlie. 

Nu-i răspund, dar el știe deja. Nu pot aștepta până la prânz - 
vreau să am chiar acum o imagine de ansamblu asupra situaţiei. 

Urcând pe treptele în spirală, arunc o privire scurtă în spate, 
suficient pentru a-l vedea pe Charlie urmându-mă. 

— N-o să te lase să intri, strigă el. 

— Vedem noi... 

Etajul patru... etajul cinci... etajul șase... ies grăbit pe hol, 
îndreptându-mă direct către secretara lui Lapidus. Charlie 
rămâne în casa scărilor, urmărind ce se întâmplă prin ușa ușor 
întredeschisă. Etajul trei era etajul lui, acesta e al meu. 

— Sunt tot acolo? întreb eu, trecând pe lângă biroul ei de 
parcă aș fi așteptat înăuntru. 

— Oliver, nu... 

Nu e nici pe departe suficient de rapidă. Deschid repede ușa 
și dispar. 

Înăuntru, discuţia aprinsă se întrerupe brusc. Toate capetele 
se întorc către mine. Lapidus, Quincy, Shep, Mary... chiar și cei 
doi agenţi de la Serviciul Secret care s-au îngrămădit lângă 
biroul de epocă al lui Lapidus. Se uită la mine de parcă aș fi 
venit neinvitat la o înmormântare. 

— Cine dracu' mai e și ăsta? latră Domnul Îndesat. 

Mă uit la mentorul meu, sperând să mă salveze, dar deja ar 
trebui să nu mă mai aștept la așa ceva din partea lui. 

— Mă ocup eu, spune Lapidus, îndreptându-se grăbit spre 
mine. Întinde mâna către cotul meu și, cu graţia unui dansator 
profesionist, alunecă pe lângă mine, mă învărtește și mă 
conduce înapoi la ușă. O face cu atâta eleganţă, încât abia dacă- 
mi dau seama ce se întâmplă. Trebuie să ne ocupăm de niște 
chestiuni mai întâi. Sunt sigur că înţelegi... adaugă el, de parcă 
nu ar fi cine știe ce. 

Se aude un scârţâit puternic și ușa se deschide. Trei secunde 
mai târziu, sunt afară. 

ÎI surprind pe Charlie urmărind totul prin ușa întredeschisă de 
la casa scărilor. Ochii mi se fixează pe mocheta din faţa 
picioarelor. Din spate, Lapidus îmi dă obișnuita palmă ușoară pe 
spate și mă trimite la treburile mele. 


96 


— Te sun când vom avea noutăţi, zice Lapidus, cu glas 
tremurător. 

La 300 de milioane, afacerea asta e prea importantă, chiar și 
pentru el. Privindu-l peste umăr, observ că arată mai zguduit 
decât mine și fratele meu - iar felul în care strânge mânerul ușii 
e aproape ca și cum ar avea nevoie să se sprijine de el pentru a 
se ţine pe picioare. Privindu-mă cum mă îndepărtez, Lapidus 
închide încet ușa. Dar, în ultima secundă... exact când se 
întoarce... exact când își trece palma peste buza superioară... aș 
putea să jur că-l văd cum își reţine un zâmbet aproape 
imperceptibil. 

e 

— Și n-a vrut să-ţi dea nicio informaţie? întreabă Charlie, în 
timp ce mergem grăbiţi pe Park Avenue, făcând un zigzag în 
tandem prin mulţimea ieșită să ia prânzul. 

— Am putea, te rog, să nu discutăm despre asta? răspund eu, 
pe un ton tăios. 

— Dar nu... 

— Am zis că nu vreau să vorbesc despre asta! 

Charlie face un pas înapoi, împingându-și palmele în dreptul 
feţei mele. 

— Ascultă, nu trebuie să-mi spui de douăzeci de ori - oricum, 
am lucruri mai bune de făcut. Acum, ce-ai vrea să cumpărăm 
mai întâi? Mă gândeam la ceva mic, dar ușor de ascuns - ca 
Delaware. 

De data aceasta, nu răspund. 

— Ce? Nu-ţi place Delaware? Bine - ce-ai zice de Carolina? 

Tac în continuare. 

— Of, hai, Oliver - arată-mi puţină dragoste, ceva iubire - o 
ridicare din umeri... ţipă... ceva. Știe că sunt prea încrezut ca să 
nu comentez - ceea ce înseamnă că știe și că, atunci când 
rămân tăcut, sunt cu gândurile în altă parte. 

— Aloooo... Pământul către Oliver! Vorbește spaniolește? 

Cobor de pe trotuar și traversez 41* Street. Nu mai avem 
decât un cvartal. 

— Crezi că Shep o să se întoarcă împotriva noastră? 
răbufnesc eu. 

Charlie izbucnește în hohote. Râsul acela de frate mai mic. 

— D-aia faci tu pe tine de frică? 


97 


— Vorbesc serios, Charlie, din câte știm, de-asta a fost de 
acord să se întâlnească acum cu noi. O să înregistreze discuţia 
noastră, iar apoi tot ce trebuie să facă e să o dea pe mâna... 

— Ho, ho, ho... e timpul să urcăm în troleibuz și să ieșim din 
Țara Fanteziei. Vorbim despre Shep aici. Nu s-a băgat în asta ca 
să ne tragă pe noi în piept. Își vrea banii la fel de mult ca noi. 

— Vorbește în numele tău, replic eu tăios. Mie nu-mi mai 
trebuie banii. Doar că îmi fac griji că, dacă dăm de necaz, o să 
ne trezim îngropaţi până la genunchi în „el a zis, noi am zis”. 

— Ei bine, hai să-ţi spun eu ceva - dacă ar fi așa, ar fi un idiot. 
Adică, după cum e aranjat totul, noi n-am fi putut face asta de 
unii singuri. Chiar și Shep știe asta. Așa că, dacă începe să ne 
acuze pe noi, e limpede că și noi avem suficiente argumente să- 
| acuzăm. In plus, nu e ca și cum am avea de ales - el e singurul 
nostru om din interior. 

Și de data asta tac. Are dreptate. Când vine vorba de o 
imagine de ansamblu, ne lipsesc o groază de informaţii. lar 
acum, când traversăm 42" Street și ne apropiem rapid de ușile 
de sticlă și alamă ale Grand Central Station, nu avem decât un 
singur loc de unde să le aflăm. 

— Pregătit? întreabă Charlie, trăgând de ușă pentru a o 
deschide și făcând o plecăciune, ca un majordom. Stă cu ochii 
pe mine, căutând să vadă orice semn de ezitare. 

Mă opresc în prag, dar numai pentru o secundă. Înainte ca el 
să apuce să mai spună ceva, intru fără să privesc în urmă. 

— Așa mai merge, șoptește. 

— Hai odată, strig, provocându-l să ţină pasul cu mine. 
judecând numai după tăcere, știu exact ce gândește. Nu-și 
poate da seama dacă vitejia mea e reală sau sunt doar 
nerăbdător să primesc câteva răspunsuri. În orice caz, când mă 
întorc să-i văd expresia, e destul de clar că e încântat. 

Primii câţiva pași îi facem printr-un tunel jos, claustrofobic, ca 
de metrou. Apoi - ca momentul acela când mașina iese din 
tunelul Brooklyn Battery și întregul Manhattan se întinde în faţa 
ta - facem primul pas către lumină... tavanul se înalţă, se înalţă, 
se înalță... și în faţa noastră apare enorma Sală Principală, 
placată cu marmură, a Grand Central Station. Ridicându-și 
capul, Charlie nu se poate abţine să nu se holbeze la ferestrele 
arcuite, înalte de douăzeci și doi de metri de-a lungul peretelui 


98 


stâng și la pictura murală în alb și albastru, înfățișând zodiacul, 
care decorează tavanul boltit. 

Potrivit ceasului aflat în central gării, nu mai avem decât vreo 
trei minute. Rupând-o la fugă, întorc capul către Charlie. 

— Care e cel mai scurt drum până la... 

— După mine, mă întrerupe el încântat, preluând conducerea. 

Auzisem eu de locul unde mergeam, dar nu fusesem niciodată 
acolo. Locul acesta îi aparţine în totalitate lui Charlie. Cu mine la 
niciun pas în urma lui, Charlie cotește brusc spre stânga, își 
croiește drum prin spaţiul strangulat de mulţimea de navetiști și 
turiști, gonind cu viteză maximă către una dintre numeroasele 
scări care fac legătura cu nivelul inferior al gării. 

— Ușurel, încetișor acum, spun eu, trăgându-l de cămașă 
pentru a-l face să încetinească pe scări. Nu vreau să facem o 
scenă. 

„Da, de parcă stă să se uite cineva la noi”, îmi transmite el, 
ridicând dintr-o sprânceană. 

Sărind ultimele trei trepte, Charlie aterizează cu zgomot pe 
podeaua de beton. Probabil că-l ustură tălpile, căci e încălțat în 
pantofi ușori, dar nu scoate niciun cuvânt. Urăște situaţiile în 
care i-aș putea reproșa că l-am avertizat. 

— Și-acum încotro? întreb eu, prinzându-l repede din urmă. 

Fără să-mi răspundă, Charlie continuă să străbată platforma 
care arată ca orice zonă de restaurante dintr-un mall. Nasul lui 
urmează aroma de cartofi prăjiţi în baie de ulei, dar ochii îi sunt 
fixaţi de o săgeată spre stânga, aflată sub un indicator tăcut în 
așa fel încât să imite patina anilor: „Către Liniile 100-117”. 

— Mergem mai departe, spune Charlie. 

Zona cu restaurante se află în stânga, iar intrarea către liniile 
de la începutul secolului trecut în dreapta. Pe măsură ce 
mergem, număr intrările. 108... 109... 110. La celălalt capăt al 
coridorului, zăresc repede vizuina - Liniile 116 și 117. 

Intrând rapid pe ușă, ne trezim în vârful unei scări înalte, 
privind către peronul larg, de beton. Păstrând spiritul numelui, 
pe Linia 116, în dreapta peronului, se află oprit un tren. Totuși, 
în stânga - pe 117 - nu există nicio șansă să sosească vreun 
tren. Nici acum. Nici altădată. Pe scurt, Linia 117 nu există 
oficial. Desigur, spațiul respectiv e acolo, dar nu e o linie activă. 
In locul ei, de zece ani încoace, spaţiul acela e umplut de un șir 
lung de rulote din prefabricate. 


99 


— Aici cântai tu? întreb eu, în timp ce ne uităm pe fereastra 
luminată a unei rulote la doi muncitori. 

— Nu... răspunde el, luând-o pe o alee scurtă aflată în stânga 
mea. Aici ne ascundeam... Remarcând expresia confuză de pe 
chipul meu, îmi explică: Pe vremea când eram în primul an de 
liceu, eu și Randy Boxer mergeam de pe o linie pe alta, cântând 
pentru navetiștii de vineri seara. Muzicuţa lui, chitara mea bas și 
cel mai mare public potenţial din partea asta a Madison Square 
Garden. Evident, cei de la poliţia feroviară ne fugăreau ori de 
câte ori aveau ocazia, dar, în labirintul de scări, nivelul inferior 
avea mereu cele mai bune locuri în care puteai să dispari. lar 
aici - în spatele Liniei 117 - aici ne întâlneam ca să reîncepem 
ostilitățile. 

— Eşti sigur că suntem în siguranţă? întreb eu, în timp ce el 
merge grăbit pe pasarela acoperită cu praf care trece 
perpendicular peste Linia 117. 

Nu pasarela îmi dă mie de gândit, ci ușa de metal din capătul 
ei și cuvintele scrise cu vopsea maro scorojită: 


Accesul persoanelor străine 
strict interzis! 
Stop! Asiguraţi-vă! 
Pericol 


Pericol. Văzând asta, frânez brusc. Și, ca întotdeauna, e 
tocmai momentul în care Charlie accelerează. 

— Charlie, poate că n-ar trebui... 

— Nu fi papă-lapte! strigă el și apucă mânerul ușii. 

Cercetându-i scheletul de metal ruginit, smucește tare de ea 
și, de îndată ce ușa se deschide, o furtună de praf se abate 
asupra noastră. Charlie pășește chiar în mijlocul iureșului. lar eu 
îmi dau seama că am rămas singur. 

Îl urmez dincolo de ușa misterioasă și descopăr că ne aflăm 
într-o staţie subterană uriașă, pe marginea unor linii de tren 
abandonate. Pentru Charlie, e o întoarcere acasă. 

— „Aici vin trenurile să moară”, așa zicea Randy. 

Privind în jur, înţeleg de ce: Tunelul e suficient de lat pentru 
trei perechi de șine, îndeajuns de înalt pentru trenurile vechi, cu 
motor diesel, iar tavanul e suficient de negru pentru a fi evident 
de ce s-a renunţat, până la urmă, la locomotivele de acest tip. 


100 


Lângă șinele ruginite și printre bârnele metalice, pardoseala 
este plină de ambalaje de prezervative, mucuri de ţigări și cel 
puţin două ace hipodermice folosite. Fără îndoială, e o 
ascunzătoare foarte bună. 

— Închide ușa, strigă Shep, aflat mai încolo, pe peron. 

— Și noi suntem încântați că te vedem, spune Charlie. 
Arătând peste umăr, adaugă: Nu-ţi face griji în legătură cu ușa - 
nu se aude nimic de acolo. 

Shep îl privește de parcă nici n-ar fi acolo. 

— Oliver, închide ușa, spune el, pe un ton autoritar. 

Nu ezit nici măcar o secundă. Ușa se trântește cu un bufnet 
estompat, închizându-ne în tăcere. Avem vreo cincisprezece 
minute până să-și dea seama cineva că am dispărut toți trei în 
același timp. lar eu n-am de gând să irosesc nicio secundă. 

— Cât de grav e? întreb, ștergându-mi mâinile pline de 
negreală pe partea din spate a pantalonilor. 

— Ai auzit vreodată de Titanic? întreabă Shep. Ar trebui să 
vezi cum e acolo, sus - fiecare dintre ei are nevoie doar de o 
scânteie ca să explodeze. Lapidus face crize și ameninţă să 
dezlănțuie cele zece urgii asupra oricui scapă vreo informaţie 
către public. De cealaltă parte a mesei, Quincy urlă în receptor 
la cei de la compania de asigurări și lucrează înnebunit la 
calculator, încercând să-și dea seama pentru cât trebuie să 
răspundă personal. 

— Le-au spus partenerilor? 

— Au o întâlnire de urgenţă diseară. Între timp, așteaptă ca 
agenţii de la Serviciul Secret să afle unde au plecat banii după 
ce au ajuns la Londra. 

— Deci nu știu unde sunt... începe Charlie. 

— ... Şi încă nu știu că e vorba de noi, încheie Shep. Cel puţin, 
nu încă. 

Exact asta aveam nevoie să aud. 

— Bine, spun eu, ţinându-mi mâinile în șolduri. 

Charlie îmi aruncă o privire fioroasă. Nu suportă să mă vadă 
într-o astfel de postură. 

Neavând dispoziţia necesară să-l ascult, mă întorc spre Shep. 

— Și cum crezi că ar trebui să procedăm când ne predăm? 
întreb eu. 

— Ce? izbucnește Shep. 

— Ho, căluțule, se aude glasul rugător al lui Charlie. 


101 


— Oliver, nu te pripi, adaugă Shep. Chiar dacă acum suntem 
în mijlocul unei tornade, lucrurile se vor liniști până la urmă. 

— A, deci acum crezi că putem să-i dovedim pe cei de la 
Serviciul Secret? 

— Tot ce spun e că încă e posibil să reușim, răspunde Shep. 
Știu foarte bine cum lucrează Serviciul. Când vine vorba de bani, 
va dura cel puţin o săptămână până ce-și vor da seama dacă-i 
pot localiza. Dacă da, ne predăm și le explicăm tot. Dar dacă 
nu... de ce să renunțăm noi la cufărul cu aur? Lasă încolo 
mărunţișul - 313 milioane înseamnă peste 100 de milioane de 
fiecare. 

Pe chipul lui Charlie se întinde un zâmbet. Observându-mi 
expresia furioasă, forțează și mai mult, începând să danseze. 
Nimic exagerat - mișcă ritmic din umeri și bate din picior. 
Intenţionat, ca să enerveze. 

— Mmmmm-mmm, fredonează el, mișcându-și gâtul ca Stevie 
Wonder. Miroase a bogăţie! 

— Ascultaţi-mă pe mine, n-avem niciun motiv să ne predăm, 
adaugă Shep, sperând să-și atingă scopul. Dacă suntem 
deștepți, la sfârșit o să fluierăm fără griji, călare pe un porcoi de 
bani. 

— Da' tu auzi ce spui? răspund eu, iritat. N-avem cum să 
câștigăm. Gândește-te la ce ai spus când am început - „o 
infracţiune perfectă e aceea despre care nimeni nu știe că a 
avut loc; nu sunt decât trei milioane de dolari” - așa suna 
discursul tău. Și unde-am ajuns? Lipsesc 313 milioane de 
dolari... Serviciul Secret a parcat în curtea noastră... iar când va 
afla și presa... plus cei care voiau banii de la început... până la 
sfârșit, toată lumea o să ne vâneze. 

— Nu te contrazic, spune Shep. Dar asta nu înseamnă nici că 
trebuie să ne facem harakiri din prima zi. În plus, nu există nicio 
șansă ca Lapidus să permită ca afacerea asta să ajungă în ziare. 
Dacă o face, restul clienţilor o vor lua de nebuni către ieșire. E 
ca acum câţiva ani, când un tip a furat 10 milioane de la 
Citibank - șefii au făcut tot posibilul ca știrea să nu ajungă la 
presă... 

— Dar, în cele din urmă, a ajuns pe prima pagină, îl întrerup 
eu. Chestiile astea ies mereu la iveală. In ziua de azi nu mai 
există secrete - nu mai suntem în anii 1950. Chiar dacă Lapidus 
poate să păstreze tăcerea pentru o lună... cu toate rapoartele, 


102 


discuţiile cu firma de asigurări și procese... în cele din urmă 
informaţia se va scurge spre exterior. Și atunci vom ajunge 
exact în punctul acesta... trei ţinte fixe idioate care... 

Se aude un bufnet puternic, și ne oprim brusc. Nu e unul 
dintre dangătele acelea obișnuite, care se aud dinspre celelalte 
linii. Oricine ar fi făcut zgomotul acela, în mod clar a fost în 
încăpere. 

Shep își mișcă rapid capul către stânga, cercetând cu atenţie 
peretele dărăpănat de beton, dar nu se vede nimic. Doar câteva 
cutii de  siguranţe electrice abandonate și ceva graffitti 
estompate de vreme. 

— Mie mi s-a părut că a venit de acolo, sus, spune într-o 
șoaptă plină de neliniște Charlie, arătând către zona întunecată 
a tavanului boltit. 

Din cauza luminii slabe din încăpere și a petelor de funingine, 
fiecare arcadă este ca o peșteră suspendată, o nebuloasă 
întunecată. 

— Aţi fost urmăriţi? mimează Shep din buze, fără să scoată 
vreun sunet. 

Mă opresc pentru o secundă. 

— Nu... nu cred. Asta dacă nu... 

Shep își duce mâna la gură, făcându-mi semn să tac. 
Mișcându-și capul dintr-o parte în alta, stânga-dreapta, stânga- 
dreapta, studiază restul încăperii cu precizie militară. Dar nu e 
nevoie de ani de experienţă în Serviciul Secret ca să aflu ceea 
ce știu deja, instinctiv. Cu toţii suntem cuprinși de senzația 
aceea ciudată, de parcă n-am mai fi în corpurile noastre, pe care 
o ai când ești privit. Și, în timp ce fratele meu începe să se uite 
neliniștit în jur, în încăpere se lasă o tăcere tensionată; deja 
suntem cotropiţi de senzația clară că nu mai suntem singuri. 

— Haideţi să plecăm de aici, spune Charlie. 

Dar, exact când se întoarce către ușă, se aude un alt zgomot. 
Nu un bufnet. Mai degrabă un scârţâit. Instinctiv, îmi ridic 
privirea, dar nu vine dinspre tavan. Sau dinspre pereţi. De mai 
jos. Se aude alt scârțâit slab, iar noi ne fixăm privirile către 
pardoseală. 

„In spatele tău”, îi face semn Charlie lui Shep. Acesta se 
întoarce și cercetează o porţiune a pardoselii alcătuită din 
scânduri de lemn, ca o mică plută. 

— Ce sunt astea? întreb eu încet. 


103 


— Puncte de comunicare pe verticală. Pe sub scândurile astea 
se poate trece către liniile de jos, ne explică fratele meu. Așa se 
transportă echipamentele mari și generatoarele - iau scândurile 
și le coboară prin găurile astea. 

Încearcă să aibă un ton relaxat, dar, privindu-i cuta de pe 
frunte - și felul în care se îndepărtează încet de scânduri - îmi 
pot da seama că îi e frică. Nu e singurul. 

— Putem să plecăm de aici, vă rog? întreb eu. 

Shep se apleacă, își înclină capul, încercând să zărească 
poate ceva printre scândurile de lemn. E ca și cum ar privi într-o 
gură de ventilaţie a sistemului de aer condiţionat. 

— Sunteţi siguri că vine de aici? întreabă el. Sau e un ecou din 
altă parte? 

Schimbându-și direcția de deplasare, Charlie se apropie, ca să 
vadă mai bine. 

— Charlie, pleacă de acolo, îl rog eu. 

Alt scârţâit. Apoi încă unul. Încet la început, dar apoi mai 
rapid. 

Shep își ridică privirea și cercetează din nou întregul tunel. 
Dacă e vorba de un ecou, zgomotul trebuie să provină de 
undeva. 

Întind mâna și-l apuc pe Charlie de umăr. 

— Hai să mergem! spun eu, pornind spre ușă. 

Îndreptându-și spatele grăbit, Charlie mă urmează, dar își 
menţine privirea aţintită asupra lui Shep. 

Prin scânduri, ritmul scârțâitului devine și mai rapid. Ca un 
scrijelit ușor... 

— Hai! insist eu. 

„„„ Sau ca pașii cuiva mergând... nu, mai degrabă alergând. 
Sunetul nu vine de aici. De afară. Mă opresc brusc și alunec pe 
pardoseala acoperită cu praf. 

— Charlie, stai! 

Charlie mă depășește, apoi se întoarce spre mine, privindu- 
mă de parcă aș fi fost nebun. 

— Ce nai... 

Din colț se aude o bubuitură puternică, iar ușa spre care ne 
îndreptăm se deschide cu putere. 

— Serviciul Secret - nicio mișcare! strigă un bărbat masiv, 
năvălind în încăpere cu un pistol aţintit spre faţa mea. 


104 


Instinctiv, dau înapoi. El încetinește, suficient ca eu să observ 
că șchiopătează. Domnul Îndesat. Anchetatorul-șef. 

— Vi s-a spus să nu mișcați! strigă un agent cu părul blond, 
intrând în fugă pe urmele șefului său. 

Ca și celălalt, își îndreaptă pistolul spre noi - mai întâi spre 
mine, apoi spre Charlie, după care din nou spre mine. Nu mai 
văd nimic altceva decât gaura neagră a ţevii pistolului. 


12. 


— N-n-am... încearcă să spună Charlie, dar pare incapabil să 
articuleze ceva coerent. 

Mi s-a pus un nod în gât și mă simt de parcă mi-aș fi înghiţit 
limba. 

— Înapoi! strigă agentul cu gât de taur, înaintând în peșteră. 

Dau să fac câţiva pași înapoi, dar îmi simt picioarele ca de 
gelatină. Mă uit spre Charlie, dar asta înrăutățește lucrurile și 
mai mult. Are faţa albă ca varul... gura larg deschisă. Ca și 
mine, nu face altceva decât să se holbeze la pistolul îndreptat 
spre noi. 

— Domnule ofițer... îngaim eu. 

— Domnule agent! mă corectează bărbatul cu gât de taur. 

— Î-îmi cer scuze... voiam doar... 

— Tu trebuie să fii Oliver. 

— De une... 

— Chiar credeai că poţi să ieși de două ori din bancă fără să fii 
urmărit? 

— Ce dracu' faci, Gallo? strigă Shep. Tocmai mă pregăteam 
să-i rețin. Nu aveam nevoie decât de... 

— Lasă vrăjeala! latră Gallo, iar Shep e redus la tăcere. 
Înainte ca noi să schițăm vreo mișcare, Gallo se interpune între 
mine și Charlie, împingându-ne cu umerii. Nu prea mult. Doar 
atât cât să-și poată îndrepta arma către Shep. Nu sunt idiot, 
spune Gallo. Știu eu ce-nvârți! 

„O, Doamne - crede că...” 

— Nu-i ceea ce pare, izbucnesc eu, în timp ce Gallo se 
întoarce spre mine. Noi tocmai ne pregăteam să ne întoarcem! 
Jur, asta... 


105 


— De-ajuns, mă întrerupe Gallo. Are un accent bostonian 
pronunţat pe care nu încearcă deloc să-l ascundă. S-a terminat, 
Oliver. 'Nţelegi? Nici măcar nu așteaptă un răspuns. Singurul 
lucru care ţi-ar mai ușura situația e să ne scutești de o bătaie de 
cap și să ne spui unde ai ascuns banii. 

E o cerinţă simplă. Spune tot, dă banii și fă primul pas pentru 
a ne recupera vieţile. Dar e ceva în felul în care Gallo pronunţă 
cuvintele... furia din vocea lui... felul în care scrâșnește din 
dinţi... ai crede că are un interes personal în afacerea asta. Am 
văzut destule partaje de divorț ca să-mi dau seama că e ceva 
putred aici. 

Îmi mut privirea către Charlie, care scutură încet din cap. Și el 
vede același lucru. 

— Oliver, nu e momentul s-o faci pe eroul, mă avertizează 
Gallo. Te întreb din nou: Unde ai ascuns banii? 

— Nu-i spune! strigă Shep. 

— Gura! intervine tăios Gallo. 

— Odată ce-i spui, nu mai avem nimic! continuă Shep. E 
singura noastră garanţie pentru o negociere! 

— Vreti să vă arăt eu garanție?! explodează Gallo, cu fața 
roșie de furie. 

Aflat între mine și Charlie, ridică arma și o aţintește spre 
Shep. 

— A, glumești, nu? izbucnește Shep. 

— Ce faci? întreabă Charlie, făcând un pas înainte. 

— Stai pe loc! ţipă Gallo, îndreptându-și arma către chipul lui 
Charlie. Fratele meu se dă înapoi, cu mâinile sus. DeSanctis... 
urlă Gallo către agentul deșirat cu părul blond, aflat lângă ușă. 

— Mă ocup eu de el, spune DeSanctis, îndreptându-și pistolul 
către spatele lui Charlie. 

Incapabil să se întoarcă, Charlie își îndreaptă privirea către 
mine, pentru a-și face o idee asupra situaţiei în ansamblu. 

„Nu mișca”, îi transmit eu din priviri. A 

„Nu le spune”, îmi răspunde el, pe aceeași cale. incearcă să 
facă pe durul, dar eu văd bine că abia respiră. Parcă nu mai are 
aer. 

— Ultima șansă, Oliver, avertizează Gallo. Spune-mi unde 
sunt banii sau începem cu Shep și continuăm cu fratele tău. 

Eu și Charlie ne privim fix în ochi. Niciunul din noi nu rostește 
niciun cuvânt. 


106 


— Joacă la cacealma, spune Shep. N-ar face-o nici într-o mie 
de ani. 

Gallo își ţine pistolul aţintit asupra lui Shep, dar e cu ochii pe 
mine. 

— Eşti sigur că vrei să-ţi asumi riscul acesta, Oliver? 

— Te rog, lasă pistolul jos... îl implor eu. 

— Nu te lăsa păcălit, spune Shep. Sunt de la Serviciul Secret, 
nu-s ucigași plătiți. N-or să omoare pe nimeni. Intorcându-se 
către agentul blond de lângă ușă, adaugă: Nu-i așa, DeSanctis? 
Știm cu toţii care e protocolul. 

Gallo își îndreaptă și el privirea către DeSanctis, care-i 
adresează una dintre acele mișcări aprobatoare din cap, 
aproape imperceptibile, pe care eu le păstrez numai pentru 
fratele meu. Știu cum arată asta. Nori de furtună care se apropie 
cu repeziciune. Cumva, aici e vorba de ceva mai mult decât de o 
grămadă de bani. 

Fără o vorbă, Gallo trage piedica armei sale. 

— Hai, Jim, râde Shep. Gata cu gluma... 

Dar, după cum ne dăm seama rapid, Gallo nu râde. Strânge 
pistolul mai tare, iar degetul îi alunecă pe trăgaci. 

— Aștept, Oliver. 

Înghetțat pe loc, simt o presiune enormă pe piept, ca și cum 
cineva mi-ar fi pus o piatră de moară pe stern. Abia dacă pot 
respira. Dacă nu spun ceva, o să apese pe trăgaci. Dar, după 
cum zicea Shep... dacă-i spun unde sunt banii, pierd singura 
noastră garanţie. Mare scofală - e mai bine decât să pun în joc 
vieţile noastre. 

— Spune-i! strigă Charlie. g 

— Nu spune! avertizează Shep. Intorcându-se către Gallo, 
adaugă: Putem să ne oprim acum? Adică, ne-ați prins - ce 
altceva sperați să... 

Cei doi stau față în față, iar lui Gallo îi scapă un zâmbet 
batjocoritor aproape imperceptibil. 

Expresia lui Shep se prăbușește. E alb ca varul. Ca și cum 
tocmai ar fi văzut o stafie. Sau un hoț. 

— Vrei banii pentru tine, nu? se bâlbâie el. 

Gallo nu-i răspunde. Se limitează la a-și studia ţinta. 

— N-o face! implor eu. lţi spun unde sunt! 

— Deci suma aia uriașă era a voastră? întreabă Shep. Cine v-a 
băgat în afacere? Lapidus? Quincy? 


107 


Nu se aude niciun răspuns. Gallo își linge buzele. 

— La revedere, Shep. 

— Jimmy, te rog... imploră Shep, cu glas tremurător. Nu... Nu 
poate articula cuvintele. În ciuda constituţiei masive, tremură 
din toate încheieturile. Ochii i se umplu de lacrimi. Nu în ca... 

— Nu...! ţipă Charlie. 

Gallo nici nu se clintește. Apasă pur și simplu pe trăgaci. 


13. 


— Te rog, nu...! urlu eu. 

E prea târziu. Glonţul ţâșnește șuierând, ca o săgeată dintr-o 
armă primitivă a indienilor. Și încă unul. Apoi încă unul. Toate 
trei explodează în pieptul lui Shep, proiectându-l pe spate, peste 
zidul de beton. Își duce mâinile la răni, dar sângele e deja peste 
tot. Îi acoperă palmele și începe să-i curgă și din gură. Încearcă 
să respire, dar nu-i iese decât un șuierat superficial. Și totuși, 
stă în picioare... holbându-se la Gallo... la noi toți... cu privirea 
cenușie a unui mort. Are ochii larg deschişi, plini de groază - ca 
un copil care știe că îl doare, dar nu s-a hotărât încă dacă să 
izbucnească în plâns sau nu. Se clatină, încercând să facă un 
pas înainte... făcând eforturi ca să... hai, Shep... poţi s-o faci... 

Gallo își ridică arma din nou, dar își dă imediat seama că nu 
mai e nevoie. 

Incapabile să-i susțină corpul, picioarele lui Shep se îndoaie și, 
ca un stejar uriaș, bărbatul masiv cade înainte, direct pe 
scândurile scârțăitoare. Dar, exact în momentul în care atinge 
podeaua - iar bufnetul reverberează în spațiul tunelului - lemnul 
se zgâlțâie, dar, cumva, rezistă. 

— Shep! ţipă Charlie, ţâșnind spre Shep, lângă care se 
oprește în genunchi, derapând. Ești bine? Te rog, amice... te rog 
eu, fii bine! Privindu-l printr-un val de lacrimi, Charlie îl 
înghiontește pe Shep în umăr, căutând să-i trezească o reacție. 
Nimic - nici măcar o tresărire. Hai, Shep... știu că ești acolo - te 
rog eu! Fără să ia în seamă băltoaca de sânge care apare de 
sub trupul lui Shep, Charlie își bagă mâna sub umerii și talia 
acestuia și încearcă să-l întoarcă pe spate. 

— Charlie, nu-l atinge! strig eu. 


108 


— Voi doi - nimeni nu mișcă! latră Gallo. 

Charlie îi dă brusc drumul lui Shep, iar corpul acestuia se 
prăbușește pe scânduri, cu faţa în jos. Balta de sânge începe 
deja să pătrundă prin crăpăturile dintre scânduri. Imi feresc 
privirea și aproape că mă înec din cauza gustului de vomă care- 
mi invadează gâtul. Și acesta e momentul în care zăresc acul 
hipodermic aflat chiar lângă capul lui Shep. Charlie îl vede și el. 
Are ochii larg deschiși. Vede în asta un noroc nesperat; mie mi 
se pare o cale idioată de a se trezi omorât. 

„N-o face”, îl avertizez cu o privire scurtă. 

Lui Charlie nu-i pasă. Pe loc, un val de adrenalină îi 
transformă suferința în sete de sânge. Se întinde să-l ia și... 

— Am zis să nu mișcați! izbucnește Gallo, pornind grăbit spre 
el. 

Se aude un păcănit scurt, iar Charlie aruncă o privire peste 
umăr. Gallo își ţine pistolul aţintit către spatele fratelui meu. 

DeSanctis, care blochează în continuare spaţiul ușii, își ţine 
pistolul îndreptat spre mine. 

— Charlie, ascultă-l! implor eu, cu vocea tremurată. 

— În sfârșit, cineva cu simţul realităţii, spune Gallo, 
îndreptându-și arma către mine. Se apropie și-mi înfige ţeava în 
obraz. Acum, o să te-ntreb din nou, Oliver. Știi bine ce vrem. 
Spune-ne unde sunt. _ 

Incapabil să mă mișc, mă uit peste umărul lui Gallo. In spatele 
lui, Charlie e în continuare în genunchi, gata să explodeze. 
Cercetând încăperea, caută o altă cale de ieșire. Dar, oriunde s- 
ar uita, îl vede mereu pe Shep. Ca și mine - și tocmai de aceea 
n-am de gând să las ca așa ceva să se repete. 

— Nu fi prost, Oliver, avertizeaza Gallo. Vorbește și o să poţi 
ieși viu de aici. 

— Nu-i spune nimic! strigă Charlie. Dacă-i dai pe mână și zece 
cenți, o să ne împuște și-o să ne lase aici, cu Shep. 

— Taci! răspunde iritat Gallo, îndreptându-și arma către 
Charlie. 

De spaimă, îmi dau seama că sunt complet paralizat. Charlie 
mă trezește brusc, cu o privire. „Nu spune nimic, mă 
avertizează el. Nu-i da nimic.” 

Problema este că, indiferent cât de bine mă pricep eu să-mi 
golesc chipul de orice expresie, Gallo îmi cunoaște deja călcâiul 
lui Ahile. 


109 


Cu un zâmbet de dihor și arma aţintită în continuare către 
Charlie, Gallo trage siguranța și îmi studiază reacţia. 

— Cât de mult valorează el pentru tine, Oliver? 

— Te rog, nu...! cerșesc eu, abia capabil să articulez 
cuvintele. 

Nelăsând nimic la voia întâmplării, DeSanctis vine în spatele 
meu, apăsându-și arma de ceafa mea. 

În spatele lui Charlie, Gallo îşi pune degetul pe trăgaci. Pistolul 
e îndreptat către partea din spate a capului lui Charlie, dar Gallo 
e cu ochii pe mine. Îngenuncheat în continuare lângă cadavrul 
lui Shep, Charlie își înalță capul, luptându-se să-mi atragă 
atenţia. Ochii îmi devin sticloși, iar un spasm fierbinte îmi 
scrijelește gâtul. Știm amândoi care va fi rezultatul. Indiferent 
de ce-i spunem lui Gallo, el n-are să ne lase să plecăm vii de 
aici. Nu după tot ce am văzut. Totuși, Charlie îmi cercetează 
chipul, căutând ceva... orice... o soluţie pentru a putea scăpa de 
aici. Nu apare. 

Încăpăţânat până la ultima suflare, se întoarce și își fixează 
privirea asupra corpului frânt al lui Shep. Dar abia când sângele 
lui Shep începe să se infiltreze printre scândurile de lemn încep 
efectiv să o văd - singura noastră cale de scăpare. Charlie e cu 
spatele la mine, dar îi observ ridicarea bruscă a umerilor. Și el a- 
nțeles. Aplecat, ca și cum presiunea ar fi prea mare, Charlie 
îngenunchează lângă cadavrul lui Shep... și își introduce cu grijă 
degetele pe lângă marginile unei scânduri care se poate 
desprinde din podeaua de lemn. 

— Ştii cum poţi să-l salvezi, avertizează Gallo, concentrându- 
se în continuare asupra mea. Spune-ne unde sunt banii. 

De unde stă Gallo, în spatele lui Charlie, nu poate vedea 
nimic. De la un metru distanţă, eu pot vedea tot. Cât pot de 
repede, îmi mișc trupul, astfel încât DeSanctis să nu poată 
vedea nimic clar. 

— Te rog, nu-i face niciun rău, implor eu. Îți dau toate 
informaţiile - numai că trebuie să le iau de la bancă - nu le am 
la mine. 

Asta e tot ce pot face. Încerc să trag de timp. 

Prefăcându-se că se pregătește pentru focul de armă, Charlie 
se ghemuiește și mai tare - și își încovoaie degetele în jurul 
marginilor scândurii. 


110 


Se mișcă încet într-o parte și în alta, dar nu suficient. Mai e un 
cui care o ţine pe loc. Concentrat asupra spaţiului îngust dintre 
scânduri, Charlie își introduce degetele cât mai adânc posibil. 
Dacă sapă mai mult de atât, o să-i sângereze încheieturile. Nu-i 
pasă. Are nevoie de pârghia aceasta. Împingând o ultimă dată, 
își zdrelește pielea. Tendoanele antebraţului i se zbat și îmi dau 
seama că degetele i se prind de partea inferioară a bucății de 
lemn. Aproape gata - tot înainte, frăţioare. Trage cât poate de 
tare, în condiţiile în care nu-l poate lăsa pe Gallo să vadă ce 
face. Scândura începe să iasă. 

— Oliver, ești prea deștept să nu fi memorat informațiile, mă 
avertizează Gallo în timp ce-l ia în cătare pe fratele meu. Hai, fă 
un efort. 

In spatele lui Gallo, Charlie se întoarce doar atât cât să-mi 
arunce o privire. „Nu-i spune”, îmi transmite el. Lemnul mai are 
puţin și cedează. 

— Trei secunde, spune Gallo. Apoi, tu să-i aduni creierii de pe 
podea. Unu... 

„Incă o secundă, Ollie. Doar de-atât mai am nevoie.” 

— Doi... 

„Încă o secundă...” 

Degetul lui Gallo alunecă spre trăgaci. 

— Tr... 

— Te rog - nu trage! Dacă vrei să știi, sunt într-un cont în 
An... 

„Ollie, mișcă de acolo!” îmi transmite Charlie, dintr-o privire. 

Se aude un scârţâit ascuţit, iar scândura se desprinde. 

Urmărind sursa zgomotului, Gallo se întoarce dinspre mine și 
se rotește către fratele meu. Se uită în jos, dar Charlie e deja în 
picioare, balansând scândura de lemn, de parcă ar fi fost o bâtă 
de baseball. Partea plată îl lovește pe Gallo direct în obraz, 
trimițând o gură de scuipat prin aer. Numai zgomotul tăcut, și 
tot merită... un scârțâit dulce, greţos, care-l doboară pe el - și 
pistolul lui - la podea. 

Inainte să apuc să mă dezmeticesc, sunt înhăţat cu putere de 
cămașă. DeSanctis mă aruncă în spate. E antrenat să 
urmărească mereu sursa pericolului. In timp ce eu cad moale pe 
pardoseala de beton, el se întoarce către Charlie și ridică 
pistolul, pentru un foc mortal. Acum, fratele meu e prins în 
colimator. Instinctiv, ridică scândura de lemn ca pe un fel de 


111 


scut. Dându-mi seama ce se întâmplă, mă ridic cu greu în 
picioare. N-am nicio șansă. Fără să ezite, DeSanctis apasă pe 
trăgaci. Glonţul explodează cu un bubuit asurzitor. Lemnul tună 
violent, iar ceva șuieră direct peste capul lui Charlie. Până își 
deschide el ochii, scândura îi zboară din mâini, despicată în 
două de glonţ. Bucăţile de lemn aterizează cu un bufnet pe 
pardoseală, iar palmele încep să-l usture, din cauza 
nenumăratelor așchii apărute în urma impactului. Își ridică 
privirea către DeSanctis, care și-a reluat deja poziţia de tragere. 
Direct spre el. 

— Nu! urlu eu, aruncându-mă asupra lui DeSanctis, din spate. 

Arma se mișcă, iar din ţeavă ţâșnește un glonț - care se înfige 
în peretele din dreapta mea și dă naștere unui nor negru de 
fragmente de beton, care cad în colț. Impactul îl dezechilibrează 
pe DeSanctis suficient cât să-mi permită să-i sar în spate și să-i 
prind gâtul în strânsoare. Totuși, în numai câteva secunde, anii 
de antrenament își spun cuvântul. DeSanctis își împinge rapid 
capul pe spate, izbindu-mă în nas. Durerea e atroce. Nu-i dau 
drumul. 

— Te omor, nenorocitule! strigă DeSanctis, în timp ce eu îl ţin 
în continuare de gât. 

Intinzând mâna în spate, mișcându-și înnebunit degetele, 
DeSanctis încearcă în continuare să mă prindă. Asta-i lasă 
abdomenul descoperit. E exact diversiunea de care avea nevoie 
Charlie. Ridicând una din jumătăţile de scândură, își ia avânt... 
se oprește brusc... și lovește cu toată puterea. Când scândura 
izbește stomacul lui DeSanctis, acesta se încovoaie și, pot să jur, 
picioarele i se ridică de pe pardoseală. Zbor de pe spatele 
taurului cabrat și cad pe beton - dar, în mod clar, DeSanctis a 
avut parte de ceva și mai neplăcut. 

— Eşti bine? întreabă Charlie, întinzându-mi o mână. 

Dau din cap de mai multe ori, încă neputând să respir. 

In spatele lui Charlie, se aude un zgomot ascuţit. Se întoarce 
rapid și îl vede pe Gallo târându-se pe pardoseală, încercând să 
ajungă la pistolul lui. 

Charlie se duce lângă el, ridică pistolul de pe jos și îl bagă în 
partea din spate a beteliei pantalonilor săi. 

— Charlie...! strig eu. 

— Sunteţi morți amândoi, spune Gallo în șoaptă, tușind 
sânge. 


112 


— Ești sigur? întreabă Charlie, pregătindu-se să mai lovească 
o dată. Nu l-am văzut niciodată așa. Ridică scândura peste cap 
ca un tăietor de lemne și... 

— Nu! strig eu, luându-l de umăr. DeSanctis se ridică deja în 
picioare. În mod clar, suntem depășiți. Hai - să mergem! 

Charlie dă drumul bucății de lemn și o luăm amândoi la goană 
spre ușa metalică. Odată ce aud păcănitul pantofilor lui în 
spatele meu, nu mai arunc nicio privire înapoi. Tot ce vreau e să 
ies. Împingând rapid ușa, traversez pasarela. Chiar când e pe 
punctul de a mă urma, Charlie aruncă o ultimă privire către 
încăperea aceea. Gallo e în picioare deja, tușind incontrolabil. 
DeSanctis nu e nici el prea departe. 

— Avem probleme, strigă Charlie. 

Cuprins de panică, las în urmă rulotele muncitorilor și ies din 
vizuina asta de iepure, în zona cu restaurante. Ajunși înapoi pe 
hol, auzim cum se izbește ușa de metal de perete. 

Sunt mai rapizi decât crezusem noi. 

— Verifică rulotele! mugește vocea lui Gallo. Ceea ce ne 
scapă de agentul DeSanctis. 

Imediat, cotesc brusc spre stânga și pornesc în fugă în 
direcția de unde am venit. 

— Nu-i bine! strigă Charlie. 

— Ești...? 

— Ai încredere în mine, strigă el din nou, luând-o la dreapta. 

Mă opresc, dar e o alegere simplă. Amândoi cunoaștem bine 
locurile unde ne petreceam pe vremuri serile de vineri. 

Aruncând o privire în urmă, ca să se asigure că-l urmez, 
Charlie pornește în goană pe hol, iar vechile instincte se 
retrezesc la viaţă. Ajuns în celălalt capăt al holului, sare pe scara 
rulantă din apropiere și înaintează, urcând câte două trepte 
odată. În spatele lui, pantofii mei păcăne pe treptele metalice. 

— Ne urmăresc? întreabă el. 

— Lasă, scoate-ne de aici, spun eu, refuzând să privesc în 
urmă. 

Ajuns în capătul scărilor care dau către un șir de magazine de 
reviste și ziare, singura traiectorie clară e spre stânga, înapoi 
către Sala Mare. Charlie aleargă tot înainte - către ușa de 
serviciu din colț. 

— Pare încuiată, spun eu. 


113 


— Nu e, insistă el. Sau, cel puţin, înainte nu era niciodată 
încuiată. 

Rugându-mă ca lucrurile să nu se fi schimbat, îl privesc cum 
plonjează prin ușă. Aceasta se deschide, introducându-ne într- 
un hol cu pereţii vopsiți în bej. Charlie mărește pasul. E din nou 
pe teritoriul lui. lar eu sunt mai pierdut ca niciodată. Refuzând 
să rămân în urmă, strâng mai tare din pumni și prind viteză. 
Unghiile mi se înfig adânc în carne. 

— Eşti bine? întreabă Charlie, simţindu-mi instantaneu starea. 

— Da, îi spun eu, privind în continuare drept înainte. 

În faţa noastră se află două uși turnante automate. Ne oprim 
pe zona cu senzori, iar ușile se deschid, ca și cum ar clipi. Simt 
imediat vaporii de benzină. După ce trecem de uși, lumina 
devine mai slabă, iar spaţiul se mărește. Pereţi de cărămidă, 
fără ferestre, și o gheretă veche de paznic, cu un ceas pentru 
pontat în partea exterioară. Charlie aruncă o privire în jur, 
cuprinzând cele vreo cincizeci de mașini care sunt parcate bară 
la bară în garajul subteran. 

— Aveţi tichet? strigă la noi un bărbat cu accent portorican, 
aflat în gheretă. 

— Nu, mersi, spune Charlie, trăgându-și răsuflarea. 

Aruncă o privire peste umăr, către ușile automate, căutându-i 
pe Gallo și DeSanctis. Ușile tocmai se închid. Nu e nimeni acolo. 
Cel puţin, nu încă. Dar, înainte de a ne putea relaxa, stomacul 
meu se contractă și nu mă pot abţine să nu icnesc. Mă aplec și 
vărs resturile maronii-lăptoase ale cerealelor Raisin Bran de la 
micul dejun. Mirosul e suficient să-mi provoace din nou greață. 
Îmi încleștez fălcile, încercând să mă abtin. 

— Ești sigur că ești bine? 

Încovoiat, cu mâinile pe genunchi, scuip ultimele bucăţi, cu un 
fir de salivă atârnându-mi de bărbie. 

— Nici să nu vă gândiţi că o să curăț eu acolo, ne avertizează 
tipul portorican din gheretă. 

Ignorându-l, Charlie îmi pune o mână pe umăr. 

— Sunt departe, îmi promite el. Suntem în siguranţă. 
Cuvintele sunt liniștitoare, dar ignoră ideea principală. Ce? 
întreabă Charlie, studiindu-mi tenul verzui. Ce e? 

Stomacul mi-e gol, iar eu sunt pe punctul să leșin. Dar nu 
înainte de a-mi șterge cu dosul palmei saliva de pe buza 
inferioară și de a mă ridica, astfel încât fratele meu reușește să- 


114 


mi vadă pentru prima dată clar ochii. Aceștia dansează 
nebunește în toate direcţiile, studiind fiecare colţișor al 
garajului. 

Fără să schimbăm vreun cuvânt, Charlie își dă seama de ce 
nu am vrut să mă uit înapoi când alergam. Bineînţeles, eram 
speriat - dar nu numai de cei care ne urmăreau. Eram speriat de 
ceea ce lăsasem în urmă. Pe Shep. Mă uit lung la băltoaca de 
vomă de la picioarele mele. Lasă-ncolo frica - e vinovăţie. 

— Nu e vina ta, Ollie. Chiar dacă ai fi vrut să le dai numărul 
contului, Shep ţi-a spus să nu zici nimic. 

— Dar, dacă nu - Doamne, cum am putut să fiu atât de idiot? 
Sunt mai deștept de-atât! Dacă nu eram acolo... Dacă nu m-aș fi 
înfuriat prostește pe Lapidus... 

— Dacă, dacă, dacă. N-ai înţeles până acum? întreabă el. Nu 
contează la ce te gândeai - sau de ce te-ai convins să o faci - 
Shep avea să fure banii ăștia indiferent dacă noi eram sau nu 
acolo. Punct. Sfârșit. 

Ridic capul. 

— C-crezi? 

— Bineînţeles, îmi răspunde rapid, cu o doză de încredere 
marca Charlie. 

Dar, exact în momentul în care cuvântul îi iese din gură, 
expresia i se prăbușește. Realitatea lovește dur. Și rapid. Acum 
el e cel care se înverzește instantaneu. 

— Eşti bine? întreb eu. _ 

Nu scoate niciun cuvânt. In loc de asta, face semn către 
rampa abruptă care duce către strada tivită cu zăpadă: „Ești 
gata să mergem?” 

Inainte de a apuca să dau afirmativ din cap, Charlie pornește 
la goană, direct către stradă. Pe urmele lui, închid din nou ochii 
și vizualizez trupul neînsufleţit al lui Shep, contorsionat ca o 
marionetă ruptă și aruncată pe jos. Incapabil să scap de 
imaginea aceasta - sau de hotărârea pripită care ne-a adus 
acolo - alerg în urma fratelui meu, îndreptându-mă cu toată 
viteza către suprafață. Din păcate pentru noi, sunt anumite 
lucruri de care nu poţi scăpa cu fuga. 

Alerg în continuare în urma lui Charlie pe rampa care ne 
scoate pe 44! Street. Suntem numaidecât înghiţiți de mulțimea 
de oameni ieșiţi în pauza de prânz, dar, undeva în depărtare, se 
aud deja sirenele. Mă uit la Charlie; el îmi cercetează chipul. Nu 


115 


mai suntem niște simpli hoţi. Până când vor termina cu noi Gallo 
și DeSanctis, ajungem și criminali. 

— Crezi c-ar trebui s-o sunăm pe mama...? 

— În niciun caz, mă împotrivesc eu, simțind încă gustul vomei 
pe buze. Acolo ne vor căuta prima dată. 

Sirenele se apropie, iar noi intrăm în mulţimea de oameni 
care stau la rând în fața unei pizzerii. Deja, zgomotul e aproape 
asurzitor. La capătul străzii, două mașini de poliție frânează 
brusc și cotesc scrâșnind din roţi spre intrarea dinspre 
Vanderbilt Avenue cu Grand Central Station. Tinem capetele în 
jos, dar, ca și ceilalți oameni de la coadă, urmărim cu atenţie ce 
se întâmplă. După câteva secunde, portierele sunt trântite, iar 
patru polițiști în uniformă intră alergând în gară. 

— Hai, spun eu, ieșind din mulţimea de oameni care stăteau 
la coadă. 

„Eşti sigur că vrei să alergi așa, pe stradă?” mă întreabă 
Charlie din priviri. 

Nu mă deranjez să răspund. După cum spusese el, aici nu mai 
e vorba de furie. Sau de o răzbunare pripită împotriva lui 
Lapidus. E vorba de supravieţuire. Și, după aproape 
cincisprezece ani de jucat leapșa, Charlie știe foarte bine 
valoarea unui avans. 

— Ştii măcar unde ne ducem? întreabă el, urmându-mă. 

Eu deja alerg către celălalt capăt al străzii. 

— Nu chiar, spun eu. Dar am o idee. 


14. 


Joey a fost a opta persoană căreia i s-a telefonat. După cum 
era și normal, primul fusese agentul de la KRG Asigurări care 
completase polița. Lapidus l-a făcut praf în câteva nanosecunde, 
după care a cerut să i se facă legătura cu un analist de la 
Despăgubiri, care, când a auzit suma despre care era vorba, l-a 
sunat pe șeful Departamentului de despăgubiri, care, la rândul 
său, l-a sunat chiar pe director. In continuare, directorul a dat 
două telefoane: primul la o firmă de contabilitate judiciară și al 
doilea către Chuck Sheafe, manager la Sheafe International, 


116 


pentru a-i cere personal să îi fie trimis cel mai bun anchetator al 
lor. Sheafe n-a ezitat. l-a recomandat-o imediat pe Joey. 

— Bine, spuse directorul. Când poate ajunge el aici? 

— Adică ea? 

— Ce tot vorbești acolo? 

— Nu fi măgar, Warren. Jo Ann Lemont, îi explică Sheafe. Vrei 
cel mai bun anchetator sau vrei un cercetaș? 

A fost suficient. Cel de-al optulea apel a fost către Joey. 

— Deci, aveţi idee cine a furat banii? întrebă Joey, așezată pe 
scaunul din faţa biroului lui Lapidus. 

— Evident că nu știu cine i-a furat, lătră Lapidus în chip de 
răspuns. Ce dracu' de întrebare prostească mai e și asta? 

„Prostească, poate”, își spuse Joey în gând - dar tot trebuia s- 
o pună. Chiar dacă numai pentru a-i vedea reacţia. Dacă mintea, 
s-ar vedea, într-un fel sau altul. Ferirea privirii, un zâmbet 
neliniștit, o privire în gol pe care le-ar fi putut sesiza. 

Dându-și părul scurt, castaniu-roșcat, de pe frunte, Joey era 
perfect conștientă că acesta era talentul ei - concentrarea 
focalizată și găsirea semnelor doveditoare - pe care și-l însușise 
jucând pocher cu tatăl ei și-l desăvârșise în perioada când 
studiase Dreptul. Uneori, era vorba de limbajul corporal. Alteori 
era... altceva. 

Când Joey intrase în biroul lui Lapidus, primul lucru pe care-l 
observase fusese mânerul victorian de bronz. Având un model 
complicat, era rece la atingere, greu de întors și nu se potrivea 
cu niciun alt mâner de ușă din clădire. Dar, după cum știa prea 
bine Joey - când era vorba de directori - asta era și ideea. Orice, 
numai ca să facă impresie. 

— Acum, mai e și altceva, domnișoară Le...? 

— Spuneţi-mi Joey, îl întrerupse ea, ridicându-și ochii ciocolatii 
de pe agenda galbenă. Deși avea un stilou în mână și agenda în 
poală, nu scrisese niciun cuvânt - încă de când i se ceruse 
predarea către instanță a primelor sale notițe, învățase că nu 
era deloc înțelept să lase ceva în scris. Totuși, agenda îi făcea 
pe oameni să fie mai deschişi. Ca și folosirea prenumelor. Vă 
rog... spuneţi-mi Joey. 

— Ei bine, fără supărare, Joey, dar, dacă-mi amintesc eu bine, 
ai fost angajată să găsești 313 milioane de dolari. Și atunci, de 
ce nu te întorci tu la treabă? 


117 


— De fapt, chiar asta aveam de gând să vă rog... începu ea, 
scoțând un aparat foto digital din servietă. Vă deranjează dacă 
fac câteva fotografii? Pentru asigurare... 

Lapidus aprobă cu o mișcare din cap, iar ea făcu repede 
câteva poze. Câte una în fiecare direcție. Pentru Lapidus, era un 
deranj mărunt. Pentru Joey, era cel mai ușor mod de a se 
informa asupra locului infracţiunii. „Stochează toate imaginile, 
fusese ea de timpuriu învățată. Sunt singurele care nu vor 
minţi.” 

Prin obiectivul aparatului, Joey studie lambriul din lemn de 
cireș și covorul Aubusson care îmbrăţișau încăperea în nuanțele 
lor vișinii. Intreaga cameră era plină de obiecte de artă asiatică: 
în stânga, o bucată de pergament înrămată, pe care era 
caligrafiată o poezie japoneză ce slăvea primăvara; în dreapta, 
un step-tansu de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, 
care era un cufăr simplu din lemn, cu sertare mici; iar drept 
înainte, în spatele biroului lui Lapidus, evident, mândria colecţiei 
lui: un coif de samurai datând din secolul al XIII-lea, din Perioada 
Kamakura. Confecţionat din lemn sculptat și acoperit cu lac 
negru lucios, avea încastrată în frunte o semilună de argint. Din 
câte știa Joey de la un curs de istorie din colegiu, shogunul 
folosea însemne de argint pentru a-și identifica samuraii, ca să 
vadă cât de bine se descurcau în bătălii. „Doar un alt șef căruia 
nu-i place să se apropie prea tare de ceilalţi”, își spuse ea în 
gând. 

— Cum vă înțelegeţi cu angajaţii, domnule Lapidus? întrebă 
Joey, în timp ce-și băga aparatul foto înapoi în servietă. 

— Cum mă... se opri și o studie cu atenţie. Incercai să mă 
acuzi de ceva? 

— Chiar deloc, intră ea rapid în defensivă. Dar, în mod clar, îi 
descoperise primul punct sensibil. Incerc numai să-mi dau 
seama dacă a avut cineva vreun motiv să... 

De cealaltă parte a încăperii, ușa biroului lui Lapidus se 
deschise brusc. Quincy intră, dar nu rosti niciun cuvânt. Rămase 
pur și simplu acolo, strângând mânerul oval al ușii. 

— Ce e? întrebă Lapidus. Ce s-a-ntâmplat? 

Quincy aruncă o privire furioasă către Joey, după care îl fixă 
din nou pe Lapidus. Era mai bine ca unele lucruri să fie discutate 
între patru ochi. 

— E acolo? se auzi dinspre hol mugetul unei voci răgușite. 


118 


Înainte ca Quincy să poată răspunde, agenţii Gallo și 
DeSanctis intrară, împingându-l pe acesta din cadrul ușii. 
Văzându-i pe cei doi, Joey schiță un zâmbet larg. Costum larg... 
piept larg... pantofi ieftini scâlciaţi de la alergat. Cei doi indivizi 
nu erau bancheri. Ceea ce însemna că erau de la Serviciul de 
Securitate sau... 

— Serviciul Secret, rosti repezit Gallo, arătându-i scurt insigna 
pe care o purta la brâu. Ne poţi scuza câteva momente? 

Joey nu se putu abţine să nu privească fix tăietura umflată 
care brăzda obrazul lui Gallo. Nu o observase când intrase, căci 
își ţinuse capul întors. 

— De fapt, cred că ne privește pe toți, spuse Joey, sperând să- 
i câștige simpatia. Chuck Sheafe m-a trimis aici. 

Nu se folosea prea des de numele șefului ei, dar Joey era 
perfect conștientă de modul în care funcționa mecanismul 
încrederii în anchete. In urmă cu cincisprezece ani, Chuck 
Sheafe era al treilea om ca importanţă în conducerea Serviciului 
Secret. Pentru foștii colegi, asta însemna că făcea parte din 
familie. 

— Deci lucrezi pentru compania de asigurări? întrebă Gallo. 

Nu era reacţia pe care sperase să o obţină, așa că Joey se 
mulțumi să aprobe printr-o mișcare din cap. 

— Asta înseamnă că ești un civil, replică iute Gallo. Acum, 
după cum am spus: Te rog, scuză-ne. 

— Dar... 

— La revedere, doamnă, mi-a fă... 

— Puteţi să-mi spuneţi Joey. 

Gallo își înălță capul, cu o privire fioroasă de animal de pradă, 
arătându-și, încă o dată, rana de pe obraz. Nu-i plăcea să fie 
întrerupt. 

— La revedere, Joey. 

Prea deşteaptă pentru a insista, Joey își băgă agenda sub braţ 
și se îndreptă către ușă. Toţi cei patru bărbaţi o urmăriră în timp 
ce traversa încăperea, lucru care nu se întâmpla des. Cu 
constituţia ei relativ atletică, era atrăgătoare, dar nu genul care 
să atragă priviri prea insistente. Totuși, ea nu răspunse nici 
uneia dintre priviri. Işi câștiga existenţa într-o lume a orgoliilor 
masculine. Va fi timp suficient pentru a se război mai încolo. 

Când ușa se trânti în urma lui Joey, Lapidus își trecu palmele 
peste creștetul chel. 


119 


— Spuneţi-mi, vă rog, că aveţi vești bune. 

Quincy dădu să-i răspundă, dar din gură nu-i ieși niciun sunet, 
își băgă mâinile în buzunar, ca să le oprească din tremurat. 

— Eşti bine? întrebă Lapidus. 

— Shep e mort, izbucni DeSanctis. 

— Ce? exclamă Lapidus, făcând ochii mari. Sunteţi... cum a...? 

— Împușcat de trei ori în piept. Am năvălit înăuntru când am 
auzit zgomotul, dar era deja prea târziu. 

Incă o dată, încăperea se cufundă în tăcere. Nimeni nu schița 
nicio mișcare. Nici Lapidus. Nici Quincy. Nimeni. 

— |lmi pare rău pentru pierderea suferită, adăugă agentul 
Gallo. 

Incrucișându-și mâinile peste piept, Lapidus se lăsă să cadă în 
scaunul său. 

— P-pentru bani? 

— Asta încă încercăm să aflăm, îi explică Gallo. Nu suntem 
siguri cum au reușit, dar se pare că ar fi fost ajutaţi de Shep. 

Lapidus își ridică privirea. 

— Cum adică e? 

— Asta e cealaltă chestiune... spuse DeSanctis, intervenind 
din nou. li aruncă o privire lui Gallo, aproape ca și cum i-ar fi 
cerut permisiunea. Când Gallo dădu aprobator din cap, 
DeSanctis traversă încăperea și-și lăsă trupul deșirat în unul din 
cele două scaune din faţa biroului lui Lapidus. Din câte ne 
putem da seama, Shep a fost ucis fie de Charlie, fie de Oliver. 

— Oliver? se miră Lapidus. Oliver a/ nostru? Puștiul ăla n-ar 
putea... 

— A putut - și a făcut-o, insistă Gallo. Așa că nu-mi spune mie 
că e un băiețel nevinovat. Din cauza lor, am un bărbat cu trei 
găuri în piept și o anchetă financiară care tocmai s-a 
transformat într-una de omucidere. Dacă adaugi asta la cele 313 
milioane lipsă, obţinem unul dintre cazurile acelea pentru care 
Congresul organizează audieri. 

Prăbușit în continuare în scaunul său, Lapidus nu schiţa nicio 
mișcare - simțind cum pe umeri încep să-i apese deja 
consecințele acestor fapte. Pierdut în gânduri și refuzând să 
privească în ochi pe cineva dintre cei prezenți, se uita fix, plin 
de neliniște, la cuțitul japonez de tăiat scrisori din bronz pe care- 
| avea pe birou. Apoi, ca din senin, se ridică. 


120 


— Vineri, rosti el precipitat, Oliver a folosit parola mea pentru 
a-i transfera niște bani lui Tanner Drew. 

— Vezi, asta e o informaţie pe care trebuie s-o știm, spuse 
Gallo în timp ce se așeză lângă DeSanctis. Dacă există un tipar 
comportamental de însușire ilega... 

Gallo simţi ceva pe perna scaunului pe care era așezat și se 
opri. Băgând mâna pe sub coapsă, scoase un stilou albastru cu 
galben, inscripţionat cu logoul Universităţii Michigan. „Michigan, 
își spuse el. Același loc în care șeful lui Joey, Chuck Sheafe, a 
făcut fă...” 

— De unde ai ăsta? izbucni Gallo, împingând stiloul către 
Lapidus. E al tău? 

— Nu cred, se bâlbâi Lapidus. Nu, sigur nu l-am mai văzut... 

Gallo scoase capacul, deșurubă partea de jos și scutură 
ambele părți deasupra biroului. leşi la iveală o rezervă... un arc 
metalic... și, din partea de jos: un tub transparent de plastic plin 
cu fire, o baterie în miniatură și un transmiţător mititel. Într-o 
găurică aflată în partea de jos era încastrat un microfon. 

— Ticăloasa! explodă Gallo. Izbi stiloul de perete, ratând la 
mustață pergamentul înrămat cu poezia caligrafiată. 

— Ai grijă! strigă Lapidus în timp ce Gallo sări în picioare. 

Dărâmând scaunul pe care stătuse, Gallo ţâșni furios către 
ușă, apucă mânerul oval și trase cât putu de tare. 

— Pot să vă ajut cu ceva? întrebă secretara lui Lapidus, din 
locul ei obișnuit, în spatele biroului. 

Gallo trecu valvârtej pe lângă ea și aruncă o privire pe hol... 
pe lângă băi... pe lângă lift. Era prea târziu. Joey plecase demult. 


15. 


Bancheta din spate a taxiului negru, fără licenţă, e acoperită 
cu un prosop maro pătat, care miroase a picioare. În condiţii 
normale, aș deschide ferestrele fumurii ca să am parte de puţin 
aer curat, dar acum - după ce am auzit sirenele acelea - ne e 
mult mai bine în spatele geamului fumuriu. Lăsându-ne în jos, în 
așa fel încât să nu ne vadă nimeni, eu și Charlie n-am rostit 
niciun cuvânt de când am făcut semn taxiului. Evident, niciunul 
din noi nu va risca să vorbească de faţă cu șoferul - dar, 


121 


uitându-mă lung la Charlie, care e ghemuit lângă portieră și se 
uită absent pe fereastră, știu că nu se comportă așa doar pentru 
că vrea să nu fie deranjat. 

— Aici ia-o la dreapta, strig eu, aruncând o privire peste 
tetieră, astfel încât să văd mai bine Park Avenue. Şoferul ia un 
viraj strâns pe 50" Street și parcurge aproape jumătate din 
stradă. Perfect. Chiar aici. 

Mașina se oprește cu o smucitură, îi arunc șoferului o 
bancnotă de zece dolari printre cotiere, deschid ușa cu o 
lovitură de picior și mă asigur că taximetristul nu apucă să ne 
vadă bine. Suntem la numai câteva străzi de Grand Central, dar 
în niciun caz n-aș lua-o la goană. 

— Hai să mergem, strig către Charlie, care deja a rămas cu 
câţiva pași în urmă. 

Mă îndrept direct către ușa din faţă a brutăriei italienești 
aflate chiar în dreptul locului unde am coborât din taxi. Dar, în 
momentul în care șoferul pleacă în trombă, mă întorc și ies. Nu 
putem să ne asumăm riscuri. Nu când e vorba de mine - și, în 
mod clar, nu când e vorba de Charlie. 

— Hai, spun eu pornind grăbit înapoi către Park Avenue. 

Vântul aspru de decembrie încearcă să ne întoarcă din drum, 
dar nu reușește decât să-i facă pe cei ieșiți pe stradă după ora 
prânzului să se înfofolească și să se încovoaie. Ceea ce, pentru 
noi, e bine. De îndată ce ajungem înapoi pe Park Avenue, încep 
să urc treptele de beton din faţa intrării. În spatele meu, Charlie 
privește în sus, admirând clădirea din cărămidă cu ornamente 
roz și, în sfârșit, înţelege. Cuibărită între băncile de investiţii, 
firma de avocatură și clădirea Waldorf, aceasta e singura insulă 
de pietate în ceea ce, în rest, e un ocean de ostentație. Și, mai 
important, este cel mai apropiat loc care mi-a venit în minte și 
de unde n-am fi daţi afară - indiferent cât de mult am rămâne 
aici. 

— Bine aţi venit la Biserica St. Bart, ne șoptește o voce blândă 
când intrăm în holul de piatră, cu tavan boltit. 

În stânga mea, din spatele unei mese acoperite cu teancuri de 
Biblii și alte cărți religioase, o bunicuţă durdulie ne salută cu o 
înclinare a capului, după care-și ferește repede privirea. 

Îndes două bancnote de un dolar în cutia milei și mă îndrept 
către ușile sanctuarului principal, unde - în secunda în care se 
deschid - sunt izbit de un miros de tămâie și lemn vechi. 


122 


Înăuntru, tavanul se înalţă sub forma unui dom auriu, iar pe 
podea se înșiruie patruzeci de rânduri de strane din arțar. 
Intreaga încăpere e întunecoasă, luminată numai de câteva 
candelabre suspendate și de lumina naturală care răzbate prin 
ferestrele cu vitralii de pe pereţi. 

Acum, că pauza de prânz s-a terminat, cele mai multe strane 
sunt goale - dar nu toate. Vreo doisprezece credincioși sunt 
împrăștiați prin sală, și chiar dacă se roagă, nu e nevoie decât 
de o privire rapidă din partea lor pentru a se transforma în 
Justiţiarul săptămânii. Sperând să găsesc o zonă mai puţin 
aglomerată, arunc o privire prin naos. Când o biserică e atât de 
mare, există de obicei și... lat-o. Cam la trei sferturi din distanţa 
care ne desparte de altar - de-a lungul peretelui stâng - se află 
o singură ușă, fără nicio inscripție. 

Incercând să nu ne mișcăm prea repede sau să ieșim în 
evidenţă, eu și Charlie pornim în direcţia respectivă, aparent 
relaxaţi. Ușa se deschide cu un scârțâit puternic. Mă fac mic și o 
împing tare, ca să pun capăt durerii mai repede. Înaintăm atât 
de repede, încât năvălim efectiv în camera cu pereți de piatră, 
care e suficient de mare încât să conţină câteva bănci și un 
candelabru de alamă, cu lumânări aprinse. În afară de acestea, 
în capela privată nu suntem decât noi. 

Ușa se trântește în urma noastră, iar Charlie tot nu rostește 
niciun cuvânt. 

— Te rog, nu-ți face asta, îi spun eu. Ascultă-ţi propriul sfat: 
Ce s-a-ntâmplat cu Shep... nu e din vina mea și nici a ta. 

Prăbușindu-se pe o banchetă de lemn din colţ, Charlie nu-mi 
răspunde. Parcă a intrat la apă; gâtul i se mișcă moale, ca lipsit 
de viață. E încă în stare de șoc. Cu mai puţin de o jumătate de 
oră în urmă, am văzut cum este împușcat un coleg de-al meu. 
Charlie a văzut cum este împușcat un bărbat pe care-l considera 
prieten. Și, chiar dacă abia se cunoșteau unul pe celălalt - chiar 
dacă nu au făcut altceva decât să discute despre câteva meciuri 
de fotbal între echipe de liceu - pentru Charlie, asta înseamnă o 
viaţă de om. Se apleacă înainte și-și sprijină coatele pe 
genunchi. 

Această priveliște e suficientă să mă facă să simt gustul de 
vomă care-mi rămăsese în gât. 

— Charlie, dacă vrei să discutăm... 


123 


— Știu, mă întrerupe el, cu glas tremurător. Face eforturi să-și 
păstreze stăpânirea de sine, dar unele lucruri sunt prea șocante. 
Nu e vorba numai de Shep. În stânga noastră, lumânările ard, 
iar umbrele noastre joacă pe peretele de piatră. Ne vor omori, 
Ollie - exact cum l-au omorât pe Shep. 

Apropiindu-mă de el, îmi lipesc palma de ceafa lui și mă așez 
lângă el, pe bancă. Lui Charlie nu-i stă în fire să plângă. Nu a 
vărsat nicio lacrimă când și-a fracturat clavicula încercând să 
coboare cu bicicleta pe scări. Sau când a trebuit să ne luăm adio 
de la mătușa Maddie, la spital. Dar, astăzi, când îmi deschid 
braţele, se prăbușește în îmbrăţișarea mea. 

— Ce-o să facem? întreabă el, cu glasul redus în continuare la 
o simplă șoaptă. 

— Am câteva idei, îi spun eu. 

E o promisiune deșartă, dar Charlie nu se deranjează să mă 
mai contrazică. Se mulțumește să-și ţină capul pe umărul meu, 
căutând un sprijin. Pe perete, siluetele noastre s-au unit într-o 
singură umbră mare. Şi în momentul acesta îmi sună telefonul. 

Vaierul soneriei reverberează prin încăpere. Mă trag înapoi; 
Charlie nu se mișcă. Vârând mâna în buzunarul de la sacou, 
opresc repede soneria. Când vede că nu răspund, persoana care 
mă sună încearcă din nou. Oricine ar fi, n-are de gând să se dea 
bătut. Telefonul îmi vibrează la piept. Bag din nou mâna și îl 
închid. 

— Eşti sigur că n-ar trebui să răspunzi? întreabă Charlie, 
privind expresia întipărită pe chipul meu. 

— Nu cred, răspund eu repede. 

El dă din cap, ca și cum asta ne-ar asigura siguranţa. Știm 
amândoi că e o minciună. De-a lungul peretelui din spate, 
flăcările micuţe ale lumânărilor dansează pe loc. Și, oricât de 
mult ne-am dori să închidem ochii, de aici încolo, lucrurile n-au 
cum să meargă decât spre mai rău. 


16. 


— Ei bine? întrebă Gallo. 
— Nu răspunde, spuse Lapidus, punând receptorul în furcă. 
Nu că m-ar surprinde - Oliver e prea deștept ca să răspundă. 


124 


Întorcându-și atenţia către scrisoarea xeroxată pe care i-o 
lăsase Gallo pe birou, Lapidus o parcurse rapid. Deci așa au 
făcut-o? întrebă Lapidus. O scrisoare falsă, semnată de 
Duckworth? 

— Dacă e să-i credem pe băieții de la Departamentul tehnic, 
acesta e ultimul document scris de Oliver la computerul său, îi 
explică Gallo în timp ce șchiopăta de colo-colo pe covorul vechi. 
După ce se întâmplase cu Joey, n-avea dispoziţia necesară 
pentru a sta jos. Și, după ce-am găsit ascuns în fundul sertarului 
lui Shep, se pare că acesta îi ajuta. 

— Deci, s-au întâlnit toţi trei în dimineaţa asta și, când 
lucrurile s-au precipitat, Oliver și Charlie l-au eliminat, speculă 
Quincy, din locul său obișnuit, de lângă ușă. 

— Asta e singura ipoteză logică, spuse DeSanctis, aruncându-i 
o ocheadă trufașă lui Gallo. 

— Și cum rămâne cu ancheta? întrebă Lapidus. După cum 
știți, avem un număr de clienți importanți care se bazează pe 
discreția pe care ne-am angajat să le-o oferim. Există vreo șansă 
de a ţine afacerea asta... cum se spune... departe de prima 
pagină? 

Acesta era lucrul pe care-l aștepta Gallo. 

— Sunt total de acord, răspunse el, profitând de ocazie. Dacă 
aruncăm știrea asta în ghearele reporterilor, fiecare mișcare pe 
care o facem va ajunge la urechile lui Charlie și ale lui Oliver. 
Când e vorba de ceva grav, e mult mai bine dacă păstrăm 
tăcerea. 

— Exact - exact asta e și poziţia noastră, spuse Lapidus, dând 
puternic din cap în direcția lui Quincy. Nu-i așa? 

Quincy nu schiţă nicio mișcare. li ajunsese pe ziua aceea. 

— Deci voi credeți că o să puteţi să-i găsiți? întrebă Lapidus, 
în timp ce Gallo luă receptorul telefonului aflat pe colţul biroului 
lui Lapidus. 

Gallo îi aruncă o privire lui Quincy, după care-l privi din nou pe 
Lapidus. 

— Ce-ar fi să lași asta în seama noastră? Formând rapid un 
număr, Gallo duse receptorul la ureche. Hei, eu sunt, îi spuse el 
persoanei de la celălalt capăt al firului. Am un telefon mobil în 
oraș - ești gata să-l localizezi? 


125 


17. 


Nu-mi deschid telefonul decât atunci când ajung la zece străzi 
mai încolo. Și, chiar când se aprinde, parcurg un alt cvartal și 
jumătate până-mi fac curaj să formez. Ca să mă îmbărbătez, mă 
gândesc la Charlie. Așteptând să-mi răspundă cineva, încerc să- 
mi păstrez echilibrul în partea din spate a autobuzului în timp ce 
acesta se târăște spre periferie și se hurducăie prin gropile din 
asfalt. Desigur, metroul oferă mai multă discreţie, dar, din câte 
știu eu, telefonul mobil n-are semnal în subteran. lar acum 
trebuie să mă mișc - orice, numai să mă depărtez de biserică. 

— Bună ziua! Banca Privată Greene & Greene. Cu ce vă pot 
ajuta? rostește melodios o voce de femeie în difuzorul 
telefonului meu mobil. 

Nu sunt sigur cine e, dar nu e niciuna dintre operatoarele 
telefonice pe care le cunosc eu. Bine. Asta înseamnă că nici ea 
nu mă cunoaște pe mine. 

— Bună, Martin Duckworth mă numesc, spun eu. Aveam o 
nelămurire și speram că m-aţi putea ajuta. 

În timp ce operatoarea îmi verifică numărul contului și cel de 
asigurări sociale, nu mă pot abţine să nu mă întreb dacă 
sistemul informatic al băncii e funcţional. Dacă cei de la 
Serviciul Secret ar fi fost deștepţi, l-ar fi închis de... 

— Am situaţia contului chiar în faţa ochilor. Cu ce vă pot ajuta 
astăzi, domnule Duckworth? 

Rostește cuvintele atât de rapid... cu atâta înflăcărare... încât 
n-am cum să nu detectez că e vorba de o capcană. Din păcate 
pentru mine, am nevoie de bucata de cașcaval. 

— De fapt, voiam să verific care au fost cele mai recente 
operațiuni în contul meu, îi spun eu. A intrat o sumă importantă, 
și vreau să știu pe ce dată. 

În mod clar, e o întrebare stupidă, dar, dacă vrem să aflăm ce 
se întâmplă, trebuie să aflăm cum s-au transformat cele trei 
milioane ale lui Duckworth în 313. 

— Îmi pare rău, domnule, dar... nu-mi apare nicio depunere în 
ultima săptămână. 

— Poftim? 

— Am situaţia în față. Conform datelor noastre, în momentul 
de față balanţa este zero, iar singura activitate o reprezintă o 


126 


retragere de 313 milioane de dolari operată ieri după-amiază. În 
afară de asta, nu s-a înregistrat nicio depunere către... 

— Dar cu o zi înainte? întreb eu, cu ochii pe călătorii din 
autobuz. Nimeni nu se întoarce spre mine. Care era balanţa cu o 
zi înainte? 

La celălalt capăt al firului, se lasă o tăcere scurtă. 

— Lăsând la o parte dobânda, e aceeași sumă, domnule - 313 
milioane. Și la fel cu o zi înainte. Nu-mi apare nicio depunere 
recentă. 

Autobuzul se oprește brusc, iar eu mă apuc de o bară 
metalică pentru a-mi menţine echilibrul. 

— Sunteţi sigură că balanţa nu era de trei milioane de dolari? 

— Imi pare rău, domnule - eu nu fac altceva decât să vă 
comunic ce-mi apare pe ecran. 

In timp ce ea rostește aceste cuvinte, mâna îmi alunecă de-a 
lungul stâlpului. „Nu se poate. Nu e posibil. Cum am...?” 

— Domnule Duckworth...? îmi întrerupe gândurile femeia de 
la celălalt capăt al firului. Puteţi aștepta o secundă? Revin 
imediat. 

— Bineînţeles, spun eu. 

In receptor nu se mai aude nimic, iar, timp de treizeci de 
secunde, nu mi se pare nimic neobișnuit. După un minut, nu mă 
pot abţine să nu mă întreb unde a plecat operatoarea - e primul 
lucru pe care-l învaţă când lucrezi cu oameni bogați, nu trebuie 
niciodată să-i pui să aștepte... ia stai un pic. Inima începe să-mi 
bubuie în piept. Aceasta este totuși o linie telefonică a firmei. Și, 
cu cât mă ţine mai mult pe fir, cu atât mai ușor le va fi celor de 
la Serviciul Secret să lo... 

Inchid telefonul cu o mișcare violentă, sperând că am 
reacţionat suficient de repede. N-au cum să o facă atât de 
repede. Nu când e vorba de... 

Telefonul îmi vibrează în mână, transmițându-mi un fior de 
gheață către ceafa. Verific numărul care apare pe ecran, dar nu- 
| recunosc. Data trecută, am ignorat apelul. De data aceasta... 
dacă încearcă să mă localizeze... trebuie să știu. 

— Alo? răspund eu, păstrând un ton încrezător. 

— Unde dracu’ ești? întreabă Charlie. 

In capelă nu era niciun telefon. Dacă riscă să mă sune de pe 
stradă, înseamnă că avem probleme. 

— Ce s-a-ntâmplat? Ești...? 


127 


— Ai face bine să te întorci aici, îmi spune el, pe un ton 
imperativ. 

— Spune-mi ce s-a întâmplat. 

— Oliver, întoarce-te aici. Acum! 

Apăs cu putere butonul de „Oprire la cerere” al autobuzului, 
cu baza pumnului. La revedere, cazan clocotind... Salutare, 
flăcări. 


18. 


— L-am prins? întrebă Lapidus, aplecându-se peste umărul lui 
DeSanctis. 

— Stai un pic... spuse DeSanctis, privind fix ecranul 
laptopului. 

Pe ecran, graţie Biroului de Transmisiuni din cadrul companiei 
de telefonie mobilă, se afla evidenţa apelurilor înregistrate de 
celularul lui Oliver Caruso. 

— De ce durează atât de mult? întrebă, poruncitor, Gallo. 

— Un moment... 

— Deja ai zis că... 

Ecranul laptopului clipi, iar tabelul cu informaţii apăru brusc. 
Gallo, DeSanctis și Lapidus se apropiară, studiind fiecare apel: 
„Oră. Dată. Durată. Apel iniţiat în desfășurare...” 

— Ăsta e numărul nostru! izbucni Lapidus, recunoscând 
numărul liniei de relaţii cu clienţii. Vorbește la telefon cu cineva 
de aici! 

— Cineva din clădirea asta? întrebă Gallo. 

— D-da... de la par... 

— Se deplasează, interveni DeSanctis. Pe ecran apăreau 
antenele de telefonie care transmiteau apelul: 


Zonă iniţială: 303C 
Ultima zonă înregistrată: 304A 


— Cum ţi-ai...? 

— Fiecare număr reprezintă o antenă diferită, îi explică 
DeSanctis. Când dai un telefon, aparatul tău preia semnalul 
furnizat de cea mai apropiată antenă de telefonie - dar, în cazul 


128 


acesta, apelul lui a început într-un loc și continuă în altul... 
DeSanctis își fixă privirea pe harta zonelor de telefonie mobilă, 
aflată lângă computerul său: ... 303C este la intersecţia dintre 
79" și Madison; 304A este între 83" și Madison. 

— Deci merge pe Madison Avenue? 

DeSanctis verifică din nou datele de pe ecran. 

— Apelul n-are decât două minute. Ca să ajungi din 79" până 
la 83"... se mișcă prea repede pentru un pieton. 

— Poate că merge cu metroul, sugeră Lapidus. 

— Nu și acolo. Nu există nicio linie de metrou pe sub Madison, 
spuse Gallo. Totuși, e într-o mașină - fie taxi, fie autobuz. 
Pornind grăbit spre ușă și încercând să-și reducă șchiopătatul la 
minimum, Gallo își întoarse privirea către Lapidus. Trebuie ca 
operatorul tău de relaţii cu clienţii să tragă cât mai mult de 
timp. Să discute despre nimicuri... să-l pună să aștepte... orice, 
numai să tragă de timp. 

— Vrei să...? 

— Nici să nu-ţi treacă prin cap să intervii tu pe fir - dacă-ţi 
aude vocea, l-am pierdut. 

— E tot în 304A, strigă DeSanctis, băgându-și frenetic 
cablurile de la computer sub braţ. Cu laptopul în echilibru pe-o 
palmă, ca o pizza livrată la domiciliu, ieși grăbit pe ușă, pornind 
hotărât pe hol. Asta înseamnă o zonă de patru cvartale. 

— Deci crezi că poţi să... 

— E ca și mort, spuse Gallo, în timp ce se îndreptau grăbiţi 
către liftul particular. Nici n-o să-și dea seama ce l-a lovit. 


19. 


Când autobuzul trece pe banda din dreapta, prin faţa unei 
clădiri cu o faţadă imaculată de ardezie aflată pe colț la 81* 
Street, formez numărul cinematografului King Piaza din Brooklyn 
și apăs pe Apelare. Când la celălalt capăt al firului se aude 
vocea înregistrată a robotului, iau un ziar de pe scaunul de 
lângă mine, îmi înfășor celularul în el și bag pachetul format sub 
scaunul pe care mă aflu. Dacă-l localizează, această manevră ar 
trebui să-mi dea un avans de cel puţin o oră - iar înșiruirea 


129 


imensă a programului de la cinematograf ar trebui să le ofere un 
semnal mobil care să-i trimită aiurea tocmai în Harlem. 

Înainte ca restul pasagerilor să-și dea seama ce se întâmplă, 
autobuzul se oprește brusc, cabrându-se aproape, ușile se 
deschid, iar eu dispar în mulțime. Excursia mea a luat sfârșit. 
Din fericire, telefoanele abandonate nu trebuie să plătească 
bilet. 

Durează alte zece minute până ce casiera de la Citibank îmi 
numără cei 3 500 de dolari rămași în contul meu curent, iar 
aceasta e una dintre puţinele dăţi când mă bucur că nu-mi 
permit să ating suma minimă cerută de banca noastră. Putând 
comunica lejer cu Lapidus, Serviciile ar putea bloca un cont de 
la Greene cât ai clipi. 

Întors la biserică, îmi ţin capul plecat și traversez grăbit 
naosul, îndreptându-mă direct către capela privată. În faţa mea, 
strălucirea lumânărilor se scurge prin crăpătura de sub ușă. 
Apuc strâns mânerul ușii și arunc o ocheadă peste umăr, apoi 
încă una, ca să fiu sigur. Nimeni nu ridică privirea spre mine. 

Împing ușa ca să o deschid, apoi intru grăbit în camera 
luminată de flăcările lumânărilor și cercetez grăbit băncile, 
căutându-l pe Charlie. Acesta se află în același loc în care l-am 
lăsat - în colţ - tot cocoșat. Dar acum... are ceva în mână. 
Carneţelul lui. Din nou, s-a pus pe scris... nu doar scrie. 
Măzgălește. Furios. Bărbatul care nu poate fi oprit. . 

Dau din cap, pentru a-mi confirma gândurile. In sfârșit, își 
revine. 

— Și, care e urgenţa? întreb eu. 

Abia acum se oprește din scris. 

— Nu reușesc să dau de mama. 

Cuvintele lovesc ca un pumn în rinichi. Nici nu mă mircă a 
ieșit din muţenia lui. 

— Cum adică? 

— Am sunat-o și... 

— Ți-am zis să n-o suni! 

— Ascultă numai, mă roagă Charlie. Am sunat-o de la un 
telefon public aflat la șapte străzi de aici... am sunat și am 
sunat, iar ea n-a răspuns. 

— Și? 

— Și... azi e marţi, Oliver. Marţi după-amiaza, iar ea nu e 
acasă? 


130 


Oprindu-se, îmi lasă timp să asimilez informaţiile. Fiind 
croitoreasă, mama își petrece majoritatea timpului fie în casă, 
fie la magazinul de stofe - dar martea și miercurea sunt 
rezervate pentru probe. Scoate masa de cafea din sufragerie și 
primește clienţii. Toată ziua. 

— Poate că tocmai lua niște măsuri, sugerez eu. 

— Poate c-ar trebui să mergem să verificăm, răspunde el. 

— Charlie, știi bine că e primul loc unde ne-ar căuta. lar dacă 
ne dau de urmă acolo, nu facem altceva decât să o punem pe 
mama în pericol. 

Își fixează privirea pe paginile carnetțelului. Nu contează ce- 
am spus. Oricine poate fi oprit. 

— Eşti bine? întreb eu. 

Charlie îmi confirmă dând din cap, ceea ce înseamnă că mă 
minte. Odată pornit, nu poate suporta să tacă. 

— Nu te închide în tine din nou, îi spun. Mama n-o să păţească 
nimic. Cum plecăm de aici, găsim noi o cale să luăm legătura cu 
ea. 

— Sunt sigur, spune el. Dar hai să-ţi spun eu ceva - dacă se 
apropie de ea... 

Ridic privirea, observând schimbarea din tonul lui Charlie. 
Când vine vorba de mama, nu glumește. 

— N-o să păţească nimic, insist eu. 

Charlie dă din cap, făcând un efort să se convingă. Cu spatele 
la mine, adaugă: 

— Acum spune-mi ce s-a întâmplat cu Duckworth. Ai aflat de 
unde a primit banii? 

— Nu chiar, spun eu, relatându-i în detaliu conversaţia avută 
cu operatoarea de la bancă. 

Ca de obicei, reacția lui Charlie e aproape instantanee. 

— Nu înţeleg, spune el. Chiar dacă, atunci când am verificat 
noi, scria trei milioane, Duckworth a avut tot timpul 313 
milioane în cont...? 

— Numai dacă te încrezi în ce e în baza de date. 

— Crezi că operatoarea te-a minţit? 

— Charlie, ai idee câţi dintre clienţii noștri au peste 100 de 
milioane în bunuri? La ultima numărare, 17... și îţi pot spune 
numele fiecăruia. Marty Duckworth nu e pe lista asta. 

Charlie se uită lung la mine, fără să scoată niciun sunet. 

— Cum e posibil așa ceva? 


131 


— Asta e problema acum, nu-i așa? întreb eu. Evident, cineva 
s-a descurcat de minune creând impresia că Duckworth nu avea 
decât trei milioane pe numele lui. Adevărata întrebare este însă 
cine a făcut-o și cum au reușit să nu afle nimeni altcineva din 
bancă? 

— Chiar crezi că cineva poate să ascundă pur și simplu o 
astfel de sumă? 

— De ce nu? Pentru asta percepe comisioane banca zi de zi, îi 
atrag eu atenţia. Gândește-te - este singurul lucru pe care-l vor 
toţi oamenii bogați: să-și ascundă banii. De Fisc... de fostele 
soții... de copiii răzgâiați... 

— ... De-asta și vin la noi, adaugă Charlie, prinzând din zbor 
înțelesul. Deci, cu o specialitate ca asta, trebuie să fie cineva 
care a învăţat cum să procedeze ca un cont să arate un lucru și 
să conţină altceva. „Da, domnule Duckworth, balanţa 
dumneavoastră e de trei milioane de dolari” - după care-i face 
cu ochiul și îi dă un cot. 

— lar noi, ca proștii, când Mary a transferat balanţa, ne-am 
ales cu tot tezaurul. 

Cu privirile aţintite către lumânările aprinse, ne străduim 
amândoi să găsim calea logică prin care așa ceva ar fi posibil. 

— Nu e rău... recunoaște Charlie. Dar ca așa ceva să fie făcut 
de cineva din interior... 

— Nu cred că era doar cineva din interior, Charlie - oricine ar 
fi, trebuie să fi avut ajutoare... 

— Gallo și amicul lui, de la Serviciul Secret? 

— Ai auzit ce-a zis Shep - nu el i-a chemat. Au apărut în 
momentul în care au dispărut banii. 

Dăm amândoi din cap. Nu e o teorie rea. 

— Deci erau în cârdășie de la început? întreabă Charlie. 

— Păi, spune-mi tu: Care e probabilitatea ca niște agenți din 
Serviciul Secret să preia un caz la întâmplare, după care să-l 
omoare pe Shep numai ca să facă un ban ușor? Nu-mi pasă câţi 
bani sunt în joc aici, Gallo și DeSanctis nu au fost repartizaţi 
aleatoriu. Au venit să-și protejeze investiția. 

— Poate că erau corupți, își vindeau serviciile... 

— Poate că lucrau cu cei de la bancă de la început. 

— Adică erau implicaţi în spălare de bani? întreabă Charlie. 

Ridic din umeri, reflectând. 


132 


— Orice ar fi fost, băieţii ăștia s-au băgat în ceva urât, ceva 
mare... și ceva care, dacă totul mergea bine, le-ar fi adus 313 
milioane de George Washingtoni. 

— Nu prea rău, admite Charlie. Și cu cine crezi că lucrau? 

— Greu de zis. Dar, din câte știu eu, nu există serviciu secret 
fără secrete. 

— Da, păi, nici de ticăloși nu poţi să vorbeşti fără să-i 
amintești pe Quincy și Lapidus, spune Charlie, arătând un deget. 

— Nu știu, spun eu, plin de îndoială. Le-ai văzut și tu reacţia - 
erau chiar mai speriați decât noi. 

— Da... pentru că eu, tu, și toată lumea eram cu ochii pe ei. 
Nu există actori fără public. Și apoi, dacă n-au fost Lapidus sau 
Quincy, cine ar putea fi? 

— Mary, mă avânt eu. 

Charlie se oprește, mângâindu-și un barbișon imaginar. 

— Nu-i o ipoteză rea. 

— Ascultă-mă pe mine, ar fi putut fi oricine. Deși asta ne 
întoarce la prima noastră întrebare: De unde a făcut rost 
Duckworth de 313 milioane? 

Lumânările își continuă dansul. Eu nu rostesc niciun cuvânt. 

— De ce nu-l întrebi chiar pe omul în cauză? spune Charlie. 

— Pe Duckworth? E mort. 

— Eşti sigur? întreabă Charlie, ridicând dintr-o sprânceană. 
Dacă totul e un castel de oglinzi, ce te face să crezi că acesta e 
singurul perete de piatră? 

E un argument bun. De fapt, e un argument foarte bun. 

— Mai ai...? 

Charlie bagă mâna în buzunarul de la spate și scoate o 
hârtiuță împăturită. 

— Asta-i partea bună când porţi aceiași pantaloni două zile la 
rând, spune el. O am chiar... aici. Despăturind bucata de hârtie, 
îmi arată adresa lui Duckworth, pe care o aflaserăm de la Banca 
Naţională Midland: Amsterdam Avenue 405. Cu fitilul aprins, 
pornește spre ușă. 

— Charlie... îl strig eu, în șoaptă. Poate că e mai bine să ne 
adresăm poliţiei. 

— De ce - ca să ne dea pe mâna Serviciului Secret, care să ne 
împuște în cap? Fără supărare, Ollie, dar faptul că avem banii... 
și, după felul în care ne-au înscenat toată chestia cu Shep - 
nimeni n-o să ne creadă. 


133 


Închid ochii, încercând să construiesc o imagine diferită. Dar 
nu văd decât sângele lui Shep... pe mâinile noastre. Nu 
contează ce spunem. Nici măcar eu nu aș crede ce avem noi de 
spus. Fac un pas înapoi și mă așez pe bancă. 

— Suntem morţi, nu-i așa? 

— Nu spune asta, mă dojenește Charlie. Nu îmi dau seama 
dacă e în faza de negare sau doar încăpăţânarea unui frăţior 
dar, oricum, accept critica. Dacă-l găsim pe Duckworth... o să 
facem primul pas în găsirea unor răspunsuri, insistă el. Asta e 
șansa noastră de a scutura Bila Magică“. lar eu nu renunţ la 
asta. Smucind de ușă ca să o deschidă, se face nevăzut, în sala 
principală. 

Intorcându-mă către sfeșnic, privesc ceara topită scurgându- 
se pe lungimea lumânărilor. Nu durează mult să ardă de tot. 
Doar un pic. Atât avem și noi. 


20. 


Cotind pe strada lui Oliver, înfofolită într-un palton verde- 
măsliniu până la glezne, Joey arăta ca orice alt pieton din Red 
Hook - ţinea capul în jos, n-avea timp de discuţii, trebuia să 
ajungă altundeva. Și totuși, deși ochii îi erau fixaţi asupra clădirii 
dărăpănate cu faţadă de ardezie în care locuia Oliver, degetele îi 
erau mult mai ocupate: frământau încet sacii menajeri negri 
îndesaţi în buzunarul stâng și lesa de nailon roșu aflată în cel 
drept. 

Convinsă că ajunsese suficient de aproape, își ridică ușor 
capul și scoase lesa, lăsând-o să-i atârne către genunchi. Acum 
nu mai era un simplu anchetator, dând roată cartierului și 
uitându-se pe la ferestre, în căutarea vreunui vecin băgăcios. Cu 
lesa în mână, era o membră a comunităţii, căutându-și câinele 
pierdut. Sigur, era un pretext de doi bani, dar, în toţi anii în care 
îl folosise, nu dăduse niciodată greș. Lesele îți dădeau acces 
peste tot: pe fâșiile de asfalt care făceau legătura între stradă și 
case... prin curți... chiar și pe aleea îngustă care ducea pe lângă 


19 Magic Eight-Ball - o jucărie folosită pentru a proroci viitorul sau a cere sfaturi. (n. 
tr.). 


134 


partea laterală a clădirii cu faţadă de ardezie, unde se aflau trei 
tomberoane pline cu gunoiul lui Oliver și al vecinilor săi. 

Strecurându-se pe alee, Joey numără unsprezece ferestre 
care dădeau spre zona tomberoanelor: patru pe clădirea lui 
Oliver, patru pe clădirea alăturată și trei pe cea de peste drum. 
Fără îndoială, ar fi fost mai bine să facă asta noaptea, dar, până 
atunci, Serviciul Secret ar fi căutat deja prin el. Așa stătea 
întotdeauna treaba cu Scufundatul în Tomberoane. Primul venit, 
primul servit. 

Fără să irosească nicio secundă, își desfăcu fermoarul de la 
haină și o aruncă în lateral. Avea un microfon mic prins de 
nasturele de sus al bluzei, iar mai multe fire făceau legătura cu 
un telefon mobil, prins la brâu. Işi băgă o cască în urechea 
dreaptă, apăsă pe Apelare și, în timp ce telefonul suna, deschise 
rapid capacele celor trei tomberoane. 

— Noreen la telefon, răspunse o voce de femeie tânără. 

— Eu sunt, spuse Joey, punându-și o pereche de mănuși 
chirurgicale de latex. Era o lecţie pe care o învățase la prima ei 
Scufundare în Tomberon, când suspectul avea un bebeluș nou- 
născut - iar Joey se alesese cu o grămadă de scutece murdare. 

— Cum e cartierul? întrebă Noreen. 

— l-a cam trecut vremea de glorie, spuse Joey în timp ce 
studia pereţii vechi de cărămidă și geamurile crăpate de la 
ferestrele subsolului. Am crezut că e vorba de o suburbie șic, 
plină de tineri bancheri. E un cartier muncitoresc, de genul celor 
în care-ţi iei primul apartament, pentru că nu-ți permiţi să stai în 
oraș. 

— Poate că de-aia a luat banii - s-a săturat să meargă cu 
clasa a doua. 

— Da... poate, spuse Joey, bucuroasă să vadă că Noreen se 
implica. 

Proaspăt absolventă a programului seral al Facultăţii de Drept 
de la Universitatea Georgetown, Noreen își petrecuse prima lună 
după absolvire primind refuzuri din partea celor mai mari firme 
de avocatură din Washington, D.C. Următoarele două luni 
aduseseră refuzuri și de la firmele mijlocii și mici. In a patra 
lună, fostul ei profesor de Drept Judiciar îi dăduse un telefon 
bunei sale prietene de la Sheafe International. „Cea mai bună 
studentă de la seral... timidă ca un șoricel la prima vedere, dar 
cât se poate de avidă...” exact cum fusese și Joey în ziua în care 


135 


tatăl ei o lăsase să coboare din mașină în fața facultăţii. Acestea 
fuseseră cuvintele magice. După trimiterea CV-ului prin fax, 
Noreen avea o slujbă, iar Joey avea o nouă asistentă. 

— Gata de dans? întrebă Joey. 

— Dă-i înainte... 

Joey își vâri mâna în primul tomberon, sfâșie sacul de gunoi 
din vârf, și fu izbită din plin de un miros de cafea râșnită. Înclină 
sacul, ca să vadă bine, căutând orice lucru care ar... Uite. O 
factură telefonică. Murdărită de zaț de cafea, dar chiar 
deasupra. Șterse urmele de cafea și citi numele de pe prima 
pagină. Frank Tusa. Aceeași adresă. Apartamentul 1. 

Următorul. 

Sacul de dedesubt, închis la culoare și strâns la gură, odată 
deschis, împrăștie o duhoare de portocale stricate. Pe plicul unei 
felicitări Hallmark era scris numele Vivian Leone. Apartamentul 
2. 

Următorul. 

Tomberonul din mijloc era gol. Ceea ce însemna că nu mai 
rămânea decât unul, ultimul din dreapta, în care era un sac 
ieftin alb, aproape transparent, cu un șnur subţire, roșu. Nu era 
nici Hefty... nici GLAD... aici era vorba de cineva care voia să 
economisească bani. 

— Ai găsit ceva? 

Joey nu răspunse. Sfâșie sacul, aruncă o privire atentă 
înăuntru, ţinându-și respiraţia pentru a nu inhala mirosul unei 
banane vechi de două zile. 

— Ah-ah. 

— Ce e? 

— Oliver are obiceiul să recicleze. 

— Cum adică „Oliver”? întrebă Noreen. De unde știi că e 
gunoiul lui? 

— Nu sunt decât trei apartamente - el îl are pe cel ieftin, de la 
subsol. Crede-mă, e al lui. 

Cercetând încă o dată ferestrele, Joey scoase un sac menajer 
negru din buzunar, îl puse în tomberonul gol și aruncă rapid în el 
cojile înnegrite de banană din gunoiul lui Oliver. Ca avocat, știa 
că ceea ce făcea era perfect legal - odată ce ţi-ai pus gunoiul pe 
trotuar, se poate juca oricine cu el - dar asta nu însemna că 
trebuia să atragă atenţia asupra a ceea ce făcea ea. 


Luând fiecare obiect pe rând, Joey scormoni prin gunoi; luând 
și transferând în celălalt tomberon pumni de spaghete vechi, 
paste scurte și resturi de macaroane cu brânză. 

— O groază de paste - asta înseamnă puţini bani, îi șopti ea 
lui Noreen, a cărei sarcină era să inventarieze descoperirile. 
Ceapă și usturoi... un ambalaj de ciuperci Portobello tăiate - un 
pas mic către înalta societate - în rest, nicio legumă scumpă - 
nici urmă de sparanghel sau salată exotică. 

— Bine... 

— Are o pereche ruptă de chiloți vechi - boxeri, de fapt - ceea 
ce, într-un fel, pare impresionant, dar, de fapt, e scârbos... 

— Se notează... 

— Nişte ambalaje de brânză American... o pungă de plastic de 
la magazinul de delicatese Shop-Rite... Trase eticheta pungii 
mai aproape, ca să o poată citi... o jumătate de kilogram de 
carne de curcan, marca magazinului, de-aia ieftină... pungi 
goale de chipsuri și covrigei... își duce gustarea de prânz de 
acasă în fiecare zi. 

— Cum stă la capitolul mâncare de restaurant luată la 
pachet? 

— N-are casolete de polistiren... n-are cutii de mâncare 
chinezească... nici măcar vreo coajă de pizza, spuse Joey, 
continuând să sape printre resturile ude. Nu cheltuiește niciun 
dolar pe mâncare de la restaurant. Cu excepţia ciupercilor, 
economisește fiecare bănut. 

— Ambalaje? 

— Nimic. Nici de electronice... nici de baterii... doar o folie de 
plastic de la o casetă video. Toate indică o viaţă în limitele 
mijloacelor de care dispune. Cele mai mare răsfăţuri sunt niște 
aparate de ras Gillette ultimul model și niște șervețele igienice 
cu două straturi. Aaa - are și un ambalaj de la niște Tampax 
superabsorbant - se pare că băiatul nostru are o iubită. 

— Câte ambalaje? 

— Numai unul, răspunse Joey. Nu vine aici în fiecare seară - 
poate e o relaţie nouă... sau preferă ca el să rămână peste 
noapte la ea. In fundul sacului de gunoi, Joey găsi patru filtre 
vechi pline cu cafea și-și folosi degetele pentru a săpa printre 
dunele întărite de zaț. Asta e tot. O săptămână de viaţă, anunţă 
Joey. Bineînţeles, fără lucrurile reciclate, nu avem decât 
jumătate din imagine. 


137 


— Dacă zici tu... 

— Ce vrea să însemne asta? 

— Nu știu... doar că... tu chiar crezi că umblându-le prin gunoi 
ne va ajuta să-i găsim? întrebă timid Noreen. 

Joey scutură din cap, pentru sine. „Ah, să fii atât de tânără!” 

— Noreen, singura modalitate de a afla unde merge o 
persoană e să știi unde a fost. 

La celălalt capăt al firului se lăsă o tăcere mai lungă. 

— Crezi că putem să ne uităm și printre materialele reciclate? 
întrebă Noreen. 

— Asta să mi-o spui tu. În ce zi...? 

— Abia mâine sunt ridicate, o întrerupse Noreen. Am pagina 
web deschisă. 

Joey dădu din cap. Chiar și un șoricel trebuie să ragă din când 
în când. 

— Pun pariu că sunt încă în apartamentul lui, adăugă Noreen. 

— Singura cale de a afla... 

Mutând tomberoanele la loc, Joey își luă lesa roșie la 
plimbare, către partea din faţă a casei și pe scările dărăpănate 
de cărămidă care duceau către apartamentul lui Oliver. Lângă 
ușa vopsită în roșu era o fereastră mică, cu patru ochiuri de 
geam pe care se afla un abţibild alb cu albastru: „Atenţie! 
Obiectiv protejat de Sistemul de Alarmă Ameritech”. 

— Pe naiba, mormăi Joey. 

Puștiul acesta nu comanda nici pizza de la Domino's; în mod 
clar, n-ar fi dat bani pe un sistem de alarmă. 

— Ce faci? întrebă Noreen. 

— Nimic, spuse Joey, în timp ce-și băga nasul printre barele 
care protejau fereastra. 

Strâmbându-se, aruncă o privire prin apartamentul micut. 
Atunci o văzu - pe podea, într-un colț al bucătăriei - punga de 
plastic albastru-regal cu cutii de aluminiu... și coșul verde-aprins 
plin de hârtii. 

— Te rog, spune-mi că nu pătrunzi prin efracţie, murmură 
Noreen, intrând deja în panică. 

— Nu intru prin efracţie, răspunse Joey sec. Băgă mâna în 
poșetă și scoase o cutie de piele neagră, închisă cu un fermoar. 
De acolo, alese un instrument subţire, cu vârf de sârmă, și îl vâri 
direct în încuietoarea de sus a ușii lui Oliver. 


— Ştii bine ce a zis domnul Sheafe legat de asta! Dacă se- 
ntâmplă să mai fii prinsă...! 

Cu o smucitură iute din încheietură, încuietoarea se deblocă, 
iar ușa se deschise. Scoţând ultimul sac de gunoi din buzunar, 
Joey aruncă o privire cuprinzătoare prin încăpere și zâmbi larg. 

— Haideţi la mama... 

e 

— De ce te agiți atât? întrebă Joey, îngenunchind în fața 
dulăpiorului cu două sertare care-i servea lui Oliver drept 
noptieră și începând să scotocească. Pentru a-l masca și a-și 
ține hârtiile în siguranţă, Oliver drapase o bucată de material 
vișiniu peste întregul dulap. Joey se îndreptase direct spre el. 

— Nu mă agit, spuse Noreen. Numai că mi se pare ciudat. 
Adică, se presupune că Oliver e eminenţa cenușie din spatele 
unui furt de 300 de milioane de dolari - dar, dacă mă bazez pe 
ce mi-ai citit tu acum, completează lunar cecuri pentru a achita 
facturile mamei sale de la spital și îi plătește aproape jumătate 
din ipotecă. 

— Noreen, doar pentru că cineva îţi zâmbește, nu înseamnă 
că n-o să-ţi înfigă un cuţit în spate. Am mai văzut-o de cincizeci 
de ori - dar iată și motivul. Băiatul nostru, Oliver, petrece patru 
ani la bancă având impresia că o să ajungă mare mahăr, după 
care, într-o zi, se trezește că n-are decât un teanc de facturi și 
un strat de bronz de la lumina neocanelor din bancă. Apoi, ca 
lucrurile să se agraveze și mai tare, fratele lui se angajează în 
același loc și descoperă că și el e prins în aceeași capcană. Ei 
doi au o zi foarte proastă... apare o ocazie... și... voilà... câinele 
fuge cu osul în gură. 

— Da... nu... cred, adăugă Noreen, dorind să se întoarcă la 
subiectul inițial. Dar prietena? Vezi vreo hârtie pe care să scrie 
numărul ei de telefon? 

— Lasă cifrele - ești gata pentru adresa completă? Scotocind 
prin coșul plin de hârtii pentru reciclat, Joey scoase toate 
revistele. Business Week... Forbes... SmartMoney... Uite, spuse 
ea, luând un exemplar din People și cercetând direct eticheta cu 
adresa abonatului: Beth Manning, 201 East 87" Street, 
apartamentul 23H. Când prietenele vin să-și petreacă noaptea la 
un bărbat, întotdeauna aduc câte ceva de citit. 


— Minunat - ești un geniu, comentă sarcastic Noreen. Acum 
ai putea, te rog eu, să ieși de acolo înainte ca Serviciul Secret să 
năvălească peste tine? 

— De fapt... că tot veni vorba... Aruncând revista înapoi în 
COȘ, Joey alergă către baie și deschise dulăpiorul de 
medicamente cu o smucitură. Pastă de dinţi... aparat de ras... 
cremă de ras... deodorant... nimic deosebit. In coșul de gunoi 
din baie era o pungă de plastic pe care scria, cu litere negre, 
„Farmacia Barney”. Noreen, caută Farmacia Barney - ne trebuie 
lista de reţete eliberate pentru Oliver și prietena lui. 

— Bine. Acum putem să ieșim de acolo? 

Întorcându-se în camera de zi, Joey observă o fotografie într-o 
ramă neagră laminată, aflată pe masa din bucătărie. In imagine 
erau doi băieţei - îmbrăcaţi în pulovere pe gât identice, roșii, 
strâmte - așezați pe o canapea imensă, cu picioarele atârnate 
peste margine. Oliver arăta de vreo șase ani; Charlie de vreo 
doi. Amândoi erau cufundațţi în lectura unor cărți... dar, privind 
mai atent... Joey își dădu seama că a lui Charlie era cu susul în 
jos. 

— Joey, situaţia nu mai e deloc amuzantă, se răsti Noreen prin 
cască. Dacă te prind că ai intrat prin... 

Joey nu se putu abţine să nu dea din cap, simțindu-se 
provocată. Pornind direct către televizor, își duse mâna în 
spatele lui, găsi cablul și îl urmări, de-a lungul peretelui, către 
priză. Dacă această casă era atât de veche pe cât credea ea... 

— Ce faci? zise Noreen, cu un glas rugător. 

— Ceva muncă de electrician, o tachină Joey. 

La capătul cablului, văzu adaptorul portocaliu care, odată 
atașat la ștecărul cu trei piciorușe al televizorului, îi permitea să 
fie conectat la priza cu două găuri. „N-are cum să nu-ţi placă 
aceste clădiri vechi”, își spuse ea în gând în timp ce se ghemui 
lângă priză. Târându-și poșeta lângă ea, scoase din nou cutiuţa 
cu fermoar. În interior se afla un adaptor portocaliu cu două 
piciorușe, aproape identic cu cel al lui Oliver. 

Spre deosebire de transmiţătorul cu baterie pe care-l lăsase în 
biroul lui Lapidus, acesta era făcut special pentru o folosinţă 
îndelungată. Arăta ca un ștecăr și funcţiona ca ștecăr, dar avea 
o rază de transmisie de șase kilometri într-un cartier rezidenţial. 
Nimeni nu-l observă, nimeni nu-i pune prezenţa sub semnul 


140 


întrebării - și, partea cea mai bună - atâta timp cât e băgat în 
priză, are o rezervă inepuizabilă de combustibil. 

— N-ai terminat încă? imploră Noreen. 

— Terminat? întrebă Joey, trăgând ștecărul din priză. Abia am 
început. 

e 

— Poţi s-o faci sau nu? întrebă Gallo, aplecat peste biroul lui 
Andrew Nguyen. 

— Încetișor, îi răspunse Nguyen. Un bărbat asiatic zvelt, dar 
musculos, cu tâmplele albite prematur, Andrew Nguyen lucra de 
cinci ani la Procuratura Statelor Unite. În acest timp, învățase 
că, deși era esenţial să fie dur cu infractorii, uneori era la fel de 
important să fie dur cu anchetatorii. Vrei să pierzi iar la 
recurs...? Ș 

— Scutește-mă de discursurile despre Constituţie. Aștia doi 
sunt destul de periculoși. 

— Da, spuse Nguyen, izbucnind în râs. Am auzit că v-au trimis 
pe tine și pe DeSanctis la vânătoare de autobuze toată după- 
amiaza... 

Gallo ignoră gluma. 

— Mă ajuţi sau nu? 

Nguyen scutură din cap. 

— Nu mă duce cu zăhărelul, Gallo. Ce-mi ceri tu mie nu e 
ceva mărunt. 

— Ca și furtul a 300 de milioane de dolari și uciderea unui fost 
agent, replică Gallo. 

— Da... îmi pare rău de asta, spuse Nguyen, pierzându-și 
dispoziţia combativă. Își puse agenda deoparte, știind că nu era 
indicat să ia notițe. Ultimul lucru de care-ar fi avut nevoie era 
decizia vreunui judecător de a-și pune notitele la dispoziția 
avocatului apărării. Deci, întorcându-ne la cererea ta, adăugă el, 
ai epuizat deja restul mijloacelor? 

— Să fim serioşi, Nguyen... 

— Ştii bine că trebuie să pun întrebarea asta, Jimmy. Când 
vine vorba de ascultarea telefoanelor și de supraveghere video, 
nu pot să apelez la artileria grea până ce nu ai epuizat toate 
celelalte mijloace de investigaţie - inclusiv extrasele cu 
cheltuielile de pe cărțile de credit și desfășurătoarele telefonice 
de care ţi-am făcut rost de dimineaţă, prin mandat. 


141 


Gallo se opri și se forță să afișeze cel mai reușit zâmbet al 
său. 

— Nu te-aș minţi eu pe tine, amice - lucrăm cât se poate de 
transparent la afacerea asta. 

Nguyen dădu din cap. Exact de asta avea nevoie. 

— Chiar te dai peste cap să le dai de urmă indivizilor ăstora, 
nu? 

— Nici n-ai crede dacă ţi-aș spune, spuse Gallo. Nu m-ai 
crede. 

e 

— Omnibank, Departamentul Fraude - Elena Ratner la telefon. 
Cu ce vă pot fi de folos? 

— Bună ziua, domnișoară Ratner, spuse Gallo în microfonul 
telefonului mobil în timp ce Fordul lui bleumarin îmbrăţișa banda 
din dreapta a podului Brooklyn. La telefon agentul Gallo de la 
Serviciul Secret al State... 

— Bineînţeles, agent Gallo - îmi pare rău că mi-a luat atât de 
mult să vă răspund. Tocmai am primit documentele trimise de 
dumneavoastră... 

— Deci e totul rezolvat? o întrerupse el. 

— Sigur, domnule. Am marcat și am pus sub observaţie 
ambele conturi - un MasterCard Omnibank pe numele domnului 
Oliver J. Caruso și un Visa Omnibank pentru domnul Charles 
Caruso, spuse ea, citind ambele numere de cont. Sunteţi sigur 
că nu vreţi să fie blocate? 

— Domnișoară Ratner, o certă Gallo printre dinţii încleștați, 
dacă aceste conturi sunt blocate, cum aș mai vedea eu ce 
cumpără și unde se duc? 

La celălalt capăt al firului se lăsă tăcerea. De aceea nu-i 
plăcea ei să lucreze cu anchetatorii. 

— Imi pare rău, domnule, spuse ea sec. De acum înainte, vă 
vom anunța de îndată ce unul din ei va folosi vreunul din 
carduri. 

— Și cât de mult o să dureze până ce o să fiu anunţat? 

— Până ce primesc codul de aprobare a tranzacţiei, 
computerul nostru va fi format deja numărul dumneavoastră, 
adăugă ea. Legătura se face aproape instantaneu. 

e 

— Bună, sunt Fudge, fâșâi banda robotului telefonic. Nu sunt 

acasă momentan, asta în cazul în care nu ești vreun operator de 


142 


marketing, caz în care sunt acasă și nu vreau să-ţi răspund 
pentru că, sincer, prietenia ta nu înseamnă nimic pentru mine. 
N-am timp pentru vorbă-lungă ca tine. Lăsaţi un mesaj după 
semnal. 

— Fudge, știu că ești acolo, ţipă Joey în receptor. Răspunde, 
răspunde, răs... 

— A, Lady Guinevere, glasu-ţi este dulce ca vraja unei zâne, 
recită Fudge, atent să nu-i folosească numele adevărat. 

Joey își dădu ochii peste cap, refuzând să intre în joc. Când 
venea vorba de lucrul cu intermediarii, era mai bine să nu se 
implice. Și când era vorba de Fudge, ei bine... își făcuse o regulă 
din a nu se apropia prea mult de bărbaţii care se recomandă 
folosind numele personajului lor favorit din cărţile lui Judy 
Blumei.. 

— Și cu ce te pot ajuta în seara aceasta? Afaceri sau plăcere? 

— Mai ai cunoștința aia la Omnibank? întrebă Joey. 

Fudge așteptă un pic până să răspundă. 

— Poate. 

Joey dădu din cap, recunoscând codul lor. Asta însemna da. 
Oricum, răspunsul era mereu da. In fond, la asta se rezuma 
afacerea cu  intermediatul: cunoașterea cât mai multor 
persoane. Și nu orice persoane. Persoane furioase. Persoane cu 
resentimente. Persoane cărora li s-a refuzat sau amânat 
promovarea. În fiecare birou, există cel puţin o persoană care nu 
e mulţumită de slujba sa. Acestea sunt persoanele nerăbdătoare 
să vândă informaţiile pe care le deţin. lar specialitatea lui Fudge 
era să le găsească. 

— Dacă aș putea să te ajut, ce ar trebui să cer? întrebă 
Fudge. Extrase de cont? 

— Da... dar, de asemenea, mai am nevoie să fie monitorizate 
două conturi. 

— Ăăă, vorbim de bani frumoși aici... 

— Dacă te depășește... avertiză Joey. 

— În niciun caz. Știu o secretară de la Fraude care e încă 
supărată din cauza unui comentariu obraznic la o petrecere de 
birou cu... 

— Fudge! îl întrerupse Joey, ignorând detaliile privind sursa. 


11 Judy Blume - n. 1938, autoare americană de romane pentru copii și adolescenți. (n. 
tr.). 


143 


Desigur, acestea o făceau pe avocata din ea să se cutremure, 
dar pentru asta existau intermediarii. Cineva care să facă 
treburile murdare; ea primea numai produsul finit. Atâta timp 
cât nu știa de unde provenea, elimina riscurile. In plus, chiar 
dacă nu e legal, CIA a apelat cu succes la astfel de metode ani 
la rând. 

— O sută pentru extrase. O mie pentru monitorizare, spuse 
Fudge. Altceva? 

— Compania de telefonie. Niște numere care nu apar în carte 
și poate câteva microfoane pe linii. 

— În ce stat? 

Joey dădu din cap, uimită. 

— Unde-i găsești pe oamenii ăștia? 

— lubito, intră pe orice cameră de chat și scrie cuvintele: 
„Cine-și urăște serviciul?” Când găsești un răspuns cu adresă de 
e-mail cu AT&T.com în coadă, aceea e persoana căreia îi scrii 
mai departe, spuse Fudge. Gândește-te la asta data viitoare 
când te porţi urât cu băiatul de la copiator. 

a 

— Ce-i asta? întrebă DeSanctis, răsfoind un document de 
două pagini în timp ce stătea rezemat de portbagajul 
Chevroletului său. 

— Este un ordin de supraveghere a corespondenței, spuse 
Gallo, ducându-și mâinile la gură și suflând în ele. Il duci la 
oficiul poștal și... 

— ... angajaţii de acolo vor lua orice obiect de corespondență 
adresat lui Oliver sau Charlie și vor fotocopia adresele 
expeditorilor, îl întrerupse DeSanctis. Știu cum funcţionează. 

— Bine - atunci trebuie să știi și cui din poștă trebuie să-l 
înmânezi. Când termini cu asta, du-te cu mandatul de 
percheziţie la Oliver. Eu mai am de făcut o oprire. 

e 

— Ce e asta? întrebă femeia hispanică îmbrăcată în puloverul 
bleumarin cu emblema poștei. 

— E un dar de mulţumire, spuse Joey, întinzând o bancnotă de 
o sută de dolari. 

Stând între două rafturi șubrede de metal pline cu teancuri 
prinse cu elastic de plicuri, femeia se aplecă din nișa ei 
improvizată și trecu în revistă camera goală. Ca mai toate 
camerele de distribuţie din oficiile poștale, era un furnicar uman 


144 


de activitate. În toate părţile, erau goliţi saci de poștă, 
corespondenţa era separată și sortată. Convinsă că nimeni nu 
se uita la ele, studie suta de dolari din mâna lui Joey. 

— Ești copoi? 

— Detectiv particular, spuse Joey, punându-și în ton suficient 
calm avocățesc încât să o liniștească pe femeie. 

Nu-i plăcea deloc să facă ea însăși lucrurile acestea, dar, după 
cum afirmase Fudge, când venea vorba de poștă, raza era prea 
mare. Dacă voiai să construiești un profil real - și aveai nevoie 
de toate adresele expeditorilor - trebuia să te duci singur și să 
găsești poștașul zonal. 

— Detectiv particular dispus să plătească, clarifică ea. 

— Lasă-i să cadă pe podea, spuse femeia. 

Joey ezită, cercetând colțurile încăperii, în caz că exista vreo 
cameră de supraveghere. 

— Lasă-i să cadă și atât, repetă ea. Nu-i nimic rău în asta. 

Lăsându-și brațul în jos, Joey dădu drumul bancnotei, iar 
aceasta pluti prin aer, aterizând pe podea. În momentul acela, 
femeia făcu un pas mic înainte și o acoperi cu piciorul. 

— Acum, cu ce te pot ajuta? 

Joey scoase o foaie de hârtie din poșetă. 

— Doar puţină muncă de fotocopiere, care-i vizează pe niște 
amici de-ai mei din Brooklyn. 

e 

— Cum adică a dispărut? mârâi Gallo în microfonul telefonului 
mobil în timp ce lovea cu putere butonul pentru etajul patru al 
liftului. Se auzi un scârțâit ascuțit și ascensorul hodorogit se urni 
încet. 

— Dispărut - adică nu mai e aici, îi răspunse DeSanctis. 
Cineva a umblat prin gunoi, iar containerele cu materiale 
reciclabile sunt pe trotuar, complet goale. 

— Poate că au fost deja ridicate. In ce zi trece mașina pentru 
materiale reciclabile? 

— Mâine, spuse DeSanctis pe un ton sec. Ascultă-mă pe mine, 
a fost aici. lar dacă-și dă seama cum am... 

— Nu fi idiot. Doar pentru că i-a furat gunoiul lui Oliver nu 
înseamnă că știe ce se petrece. Ușile ascensorului se 
deschiseră, iar Gallo porni, urmărind literele ordonate alfabetic 
până la apartamentul 4D. În plus, la o privire de ansamblu, noi 


145 


suntem pe punctul de a pune mâna pe ceva mult mai important 
decât niște plicuri cu pliante și ziare vechi... 

— La ce te referi? 

Apăsând butonul soneriei, Gallo nu-i răspunse. 

— Cine e? întrebă o voce blândă de femeie. 

— Serviciul Secret al Statelor Unite, spuse Gallo, ridicând 
legitimaţia, astfel încât să poată fi zărită prin vizor. 

Se lăsă o tăcere scurtă... după care urmă o serie de bufnete, 
în timp ce încuietorile care formau un adevărat stâlp totemic 
fură deblocate. Incet, ușa se deschise cu un scârţâit, dezvăluind 
silueta unei femei masive, într-un cardigan galben. Aceasta 
scoase două bolduri din gură și le înfipse într-o perniţă de ace 
pe care o purta legată de încheietura stângă. 

— Vă pot ajuta cu ceva? întrebă Maggie Caruso. 

— De fapt, doamnă Caruso, am venit în legătură cu fiii 
dumneavoastră... 

Gura femeii se deschise involuntar, iar umerii i se lăsară 
brusc. 

— Ce s-a întâmplat? Sunt bine? 

— Bineînţeles că sunt bine, o liniști Gallo, întinzând mâna și 
punându-i-o pe umăr. Au intrat în niște necazuri la muncă și, să 
vedeți... speram că dumneavoastră aţi putea veni la sediu, să 
ne răspundeţi la câteva întrebări. 

Instinctiv, ea ezită câteva secunde. În bucătărie, telefonul 
începu să sune, dar ea nu răspunse. 

— Credeţi-mă, nu e nimic rău, doamnă Caruso. Doar că ne-am 
gândit că dumneavoastră aţi putea să ne ajutaţi să clarificăm 
lucrurile. Știţi... pentru băieți. 

— S-sigur... se bâlbâi ea. Un moment, să-mi iau poșeta. 

Privind-o cum se întorcea grăbită în apartament, Gallo intră și 
trânti ușa. După cum i se spusese întotdeauna, dacă vrei să faci 
șobolanii să vină la tine, trebuie să le răvășești cuibul. 


21. 


— Ești sigur că aici e? întreabă Charlie. 


146 


— Asta e, confirm eu. Verific din nou adresa, după care 
privesc cifrele lipite pe ușa murdară de sticlă: Amsterdam 405. 
Apartamentul 2B. Ultima adresă cunoscută a lui Duckworth. 

— Nu. N-are cum, insistă Charlie. 

— De ce? De ce nu? 

— Deschide ochii, Ollie. Tipul ăsta avea o pușculiță cu 313 
milioane de dolari. Aici ar trebui să fie ca în Upper East Side, o 
clădire cu fiţe și portar arogant. În loc de asta, locuiește într-un 
apartament dărăpănat de burlac, cocoţțat deasupra unui 
restaurant indian prost și a unei spălătorii chinezești? Lasă-le- 
ncolo de 300 de milioane... aici nu discutăm nici măcar de 300 
000. 

— Totuși, aparențele pot fi înșelătoare, îl contrazic eu. 

— Da, ca atunci când trei milioane se transformă în 300? 

Ignorându-i comentariul, îi arăt butonul corespunzător 
apartamentului 2B, lângă care nu e trecut niciun nume. 

— Crezi că ar trebui să sun sau nu? 

— Sigur că trebuie - ce altceva mai avem de pierdut? 

Nu e o întrebare la care sunt pregătit să răspund. Cerul 
cenușiu începe să se întunece. În câteva ore, mama va începe 
să se panicheze. Asta, bineînţeles, dacă cei de la Serviciul 
Secret nu au contactat-o. Apăs pe sonerie. 

— Da? îmi răspunde răstit o voce de bărbat. 

Charlie zărește o cutie goală de carton maro, aflată în fața 
spălătoriei. 

— Am un colet pentru 2B, spune el. 

Preţ de câteva secunde, nu se aude nimic. Apoi, soneria 
răgușită explodează, iar Charlie trage de ușă. El o ţine deschisă; 
eu iau cutia maro. Duckworth, ţine-te bine că venim! 

e 

În timp ce urcăm scările, observăm că holul slab luminat este 
impregnat de mirosul puternic de curry indian și de înălbitor, de 
la spălătorie. Vopseaua de pe pereţi e scorojită și plină de 
igrasie. Din pardoseala veche, de gresie, lipsesc mai multe 
bucăţi, în toate direcţiile. Charlie îmi aruncă o altă privire 
sceptică. Clienţii băncii noastre nu locuiesc în clădiri ca asta. Se 
așteaptă să mă facă să încetinesc, dar efectul e contrar. 

— Aici e... spune Charlie. 

În dreptul apartamentului 2B, mă opresc și ridic cutia maro în 
dreptul vizorului. 


147 


— Aveţi un colet, anunţ eu, bătând cu putere în ușă. 

Încuietoarea cârâie, iar ușa se deschide. Sunt pregătit să 
discut cu un bărbat de vreo cincizeci de ani, gata să 
izbucnească în lacrimi - dorind cu ardoare să ne spună toată 
povestea. În loc de asta, ne alegem cu un student de genul celor 
care fac parte din frăţii, cu o șapcă de baseball cu o curbură 
perfectă pe care scrie „Syracuse” și un șort supradimensionat 
de lacrosse!?. 

— Aveţi un colet, frate? întreabă el, cu un accent pronunţat. 

Îi arunc o privire lui Charlie. Nici chiar în faza lui de rapper- 
din-Brooklyn, fratele meu n-a fost niciodată atât de aproape de 
stereotip. 

— De fapt, este pe numele Marty Duckworth, spun eu. 
Locuiește aici? 

— Adică individul ăla mic și ciudat? Care arăta ca Omul- 
Cârtiță? izbucnește el în râs. 

Sunt prea agitat ca să-i răspund. 

— Chiar el, intervine Charlie, numai ca să-l facă să vorbească 
în continuare. Ai vreo idee unde a plecat? 

— În Florida, iubire. S-a pensionat și a plecat pe coastă. 

„S-a pensionat”, îmi zic eu, dând din cap. Charlie se gândește 
la același lucru. „Asta înseamnă că are banii. Singurul lucru care 
nu se potrivește e dărăpănătura asta.” 

— N-ai noua lui adresă? întrebă Charlie. Nu ţi-a lăsat-o ca să... 

— Dar în ce ţară credeți că trăim? Ne tachinează studențașul- 
sportiv. Nimeni nu vrea să i se piardă corespondenţa... 
Traversând apartamentul, își ia agenda electronică de pe 
televizor. E la O, de la Omul-Cărtiţă, rostește el, destul de 
amuzat. 

Charlie dă din cap, admirativ. 

— Tare, frate. 

Din buzunarul de la spate scot scrisoarea unde am notat 
cealaltă adresă a lui Duckworth. 

— Uite-o, ne anunţă studenţașul-sportiv, citind din agendă. 
Tenth Street 1004, Sun-Shining Miami Beach, 33139. 

Charlie citește peste umărul meu, verificând dacă se 
potrivește. 

— Batman revine... la aceeași oră, pe același canal, îmi 
șoptește el în ureche. 


12 Lacrosse - joc cu mingea, asemănător cu hocheiul pe iarbă. (n. tr.). 
148 


Luându-ne la revedere, părăsim apartamentul. Niciunul din 
noi nu scoate un cuvânt până ce ajungem la scări. 

— Ce crezi? întreb eu. 

— Despre faptul că Duckworth ar fi viu sau mort? N-am nici 
cea mai vagă idee - deși catalogul Abercrombie ambulant de- 
acolo nu s-a purtat ca și cum ar fi mort, spune Charlie. 

— În individul ăla-ţi pui tu nădejdea? 

— Tot ce vreau să zic e că avem deja două persoane care 
confirmă existenţa unei adrese în Miami. 

— Și nu orice adresă - o localitate de pensionari. 

Adulmecând încă amestecul de înălbitor și curry, Charlie știe 
la ce mă refer. Oamenii nu locuiesc în apartamente ca astea să 
strângă bani pentru când vor ieși la pensie - locuiesc aici pentru 
că nu au încotro. 

— Ceea ce înseamnă că, dacă Duckworth s-a pensionat și s-a 
mutat în Florida... 

— .... e pentru că, dintr-odată, a pus mâna pe niște bani 
frumoși, confirmă Charlie. 

— Singura problemă este că, potrivit informaţiilor din baza de 
date a băncii, a avut foarte mulți bani de ani de zile. Și atunci, 
de ce se îmbracă prinţul cu straie de cerșetor? 

Ajuns la baza scărilor, Charlie deschide ușa de la stradă. 

— Poate că încearcă să-și ţină banii ascunși... 

— Sau poate că altcineva încearcă să-i ţină banii ascunși, 
sugerez eu, rostind cuvintele mai precipitat. În orice caz, nu 
numai holul clădirii miroase suspect, spun eu, ieșind grăbit, cu 
un scop precis. Până nu vorbim cu Duckworth, nu vom ști nimic 
sigur. 

Aruncând cutia de carton înapoi la locul ei, mă duc glonţ către 
telefonul public de la colţ, scot cartela telefonică și formez 
numărul serviciului de informaţii din statul Florida. 

— In Miami... caut numărul unui anume Marty sau Martin 
Duckworth, la Tenth Street 1004, îi spun vocii computerizate 
care-mi răspunde. 

La celălalt capăt al firului se lasă o scurtă pauză, iar noi 
așteptăm în tăcere. E abia ora cinci după-amiaza, dar cerul e 
aproape negru, iar un vânt de noapte biciuiește Amsterdam 
Avenue. Simţind că încep să-mi clănțănească dinţii, mă retrag 
din cabină și îl împing pe Charlie către telefon, în speranţa că-i 
va fi un pic mai cald acolo. Plus că nu va mai fi la vedere. 


149 


Arunc o privire peste umăr, să mă asigur că suntem în 
siguranţă. 

Charlie îmi mulțumește printr-o mișcare din cap și... 

— Duckworth aţi spus? ne întrerupe vocea unei operatoare. 

— Duckworth, repet eu. Prenumele e Marty sau Martin. Pe 
Tenth Street. 

Incă o dată, ne întoarcem la așteptat. 

— |mi pare rău, spune ea. Nu poate fi divulgat publicului. 

— Sunteţi sigură? 

— M. Duckworth, de pe Tenth Street. Numărul e la secret. 
Acum, vă mai pot ajuta cu ceva? 

— Nu... asta e tot, spun eu, pierzându-mi orice entuziasm din 
glas. Mulţumesc pentru ajutor. 

— Ei bine? întreabă Charlie, când închid. 

— E la secret. 

— Dar nu e desființat, mă provoacă el, ieșind din cabină. 
Oriunde o fi Duckworth, are în continuare un număr funcţional. 

Îmi ridic privirea, nu prea convins... și descopăr, brusc, că 
stăm în plină stradă. Fac semn din bărbie spre alcovul retras 
care adăpostește intrarea în clădirea studențașului-sportiv. 
Aruncăm o privire cuprinzătoare în jur și ne îndreptăm către 
zona firidei. Intrând la adăpost, adaug: 

— Gata cu raţionamentele gen Sherlock Holmes, Charlie. E 
posibil ca firma de telefonie să nu-și fi adus la zi baza de date de 
când a murit Duckworth și până acum. 

— Poate, recunoaște el, alăturându-mi-se în spaţiul adăpostit. 
Deși, la fel de ușor, poate că el s-a ascuns în Florida și așteaptă 
să-l vizităm. Inainte ca eu să ripostez, dă un bobârnac în adresa 
lui Duckworth, de pe hârtia din mâna mea. După cum ai zis și tu: 
Până nu vorbim cu el, nu vom ști nimic sigur. 

— Nu știu... ce-ar fi să verificăm mai întâi dacă s-a emis vreun 
certificat de deces? 

— Ollie, ieri datele băncii spuneau că avea numai trei 
milioane de dolari. Chiar mai ai încredere în ce spun registrele? 

Sprijinindu-mă cu spatele de peretele de beton, cântăresc cu 
grijă toate variantele. 

— Nu analiza prea mult, frăţioare. Urmează-ţi instinctul. 

E o idee bună. Chiar dacă vine din partea lui Charlie. 

— Chiar crezi că ar trebui să mergem la Miami? 


— Greu de zis, răspunde el. Cât timp crezi că ne mai putem 
ascunde în biserică? 

Privind îmbulzeala navetiștilor care se grăbeau către un 
autobuz oprit în apropiere, rămân tăcut. 

— Hai, Ollie - chiar și părinţii își dau seama când copiii lor au 
dreptate. Dacă nu reuşim să dovedim ce s-a întâmplat cu 
adevărat, Gallo și DeSanctis controlează complet realitatea. Și 
pe noi. Noi am furat banii... noi l-am omorât pe Shep... iar noi o 
să fim cei care vor plăti pentru toate acestea. 

Preţ de câteva clipe rămân tăcut. 

— Ești sigur că nu alergăm după cai verzi pe pereţi? întreb, 
într-un sfârșit. 

— Și ce e rău în asta? 

— Charlie... 

— Bine, atunci, chiar dacă e așa, oricum e mai bine decât să 
ne ascundem aici. 

Auzind aceste cuvinte, dau aprobator din cap. Când am 
început să lucrez la bancă, Lapidus mi-a spus că niciodată nu 
trebuie să neg realitatea. Fără să mai zic nimic altceva, mă 
întorc către fratele meu. 

— Ştii bine că vor supraveghea aeroporturile... 

— Nu-ţi bate căpșorul cu asta, spune Charlie. Am găsit deja o 
soluţie. 


22. 


— Ești gata pentru doi-din-doi? șopti Joey către microfonul 
prins de gulerul cămășii ei, în timp ce se plimba liniștită pe 
Avenue U. 

Înconjurată de navetiști care se întorceau de la serviciu, nu 
mai avea nevoie de lesa roșie. Deocamdată, făcea parte din 
mulţime. 

— Nu te-nveţi minte niciodată, nu? întrebă Noreen. 

— Atâta timp cât nu suntem prinse, nu, spuse Joey, luând 
colțul către Bedford Avenue și iuţind pasul. În plus, dacă ne 
invită înăuntru, nu este intrare prin efracţie. 

În faţă, zări clădirea cu șase niveluri pe care Charlie și mama 
sa o numeau „acasă”. 


151 


— Au portar? întrebă Noreen. 

— Nu prea cred, după cum arată cartierul ăsta, spuse Joey, 
gândindu-se deja cum să intre. N-avea să fie prea greu. Atâta 
timp cât mama încă nu știa nimic, orice poveste va merge. 

„Bună ziua, sunt agent imobiliar... Bună ziua, sunt una dintre 
prietenele lui Charlie de la serviciu... Bună ziua, am venit să vă 
caut prin apartament și, sper, să vă plantez unul dintre 
transmiţătorii aceia cu design creativ într-una dintre prize.” 
Râzând de propria glumă, Joey continua să cerceteze strada. Doi 
copii mergeau cu skateboardul pe trotuar. Un sedan albastru- 
închis parcat ilegal de cealaltă parte a străzii. Și, în faţă, un 
bărbat cu pieptul larg care ţinea ușa unei femei voinice. Joey îl 
recunoscu imediat pe Gallo. 

— Nu-mi vine să cred... 

— Ce e? întrebă Noreen. 

— Ghici cine e aici? mârâi ea, lăsându-și capul în jos, dar 
refuzând să se întoarcă. 

Retrăgându-se încet către anticariatul de pe colț, Joey se 
ascunse în cadrul ușii și își întinse gâtul suficient cât să vadă ce 
se întâmpla. 

— Cine e? imploră Noreen. Ce se întâmplă? 

In susul străzii, Gallo deschise ușa pasagerului de la mașina 
sa și o ajută pe doamna Caruso să urce. Aceasta își ținea poșeta 
strâns la piept, în stare de șoc. Fără pic de considerație, Gallo îi 
trânti portiera în nas. 

— Un adevărat gentleman, mormăi Joey. Dar, în timp ce Gallo 
mergea către partea șoferului, aruncă o privire de-a lungul 
străzii, aproape ca și cum ar fi căutat pe cineva. Cineva care nu 
era acolo. Dar avea să fie în curând. 

— O, rahat! adăugă Joey, văzând expresia trufașă de pe 
chipul lui Gallo. 

— Poţi să-mi spui, te rog, ce se întâmplă? ceru Noreen. 

Turându-și motorul, Gallo porni în viteză. Joey porni și ea 
imediat, îndreptându-se grăbită înapoi, spre clădirea în cauză. 

— Are un echipaj pe drum, avertiză Joey. 

— Chiar acum? 

— Așa zic eu... vor ajunge în câteva minute... 

— Deja îi pun microfoane? Cum au făcut rost de mandat atât 
de repede? 


152 


— N-am idee, spuse Joey în timp ce deschise cu o smucitură 
ușa de la intrare. Prinzând momentul în care o bătrânică ieșea 
din hol, Joey grăbi pasul și reuși să se strecoare pe ușa din 
interior, apoi ţâșni către ascensor. 

La celălalt capăt al legăturii telefonice se lăsă tăcerea. 

— Te rog, spune-mi că nu alergi spre clădire... 

— Nu alerg spre clădire, spuse Joey, atacând butonul de 
chemare a liftului de parcă ar fi fost un operator de cod Morse. 

— La naiba, Joey, e o prostie ce faci. 

— Nu, o prostie ar fi să încerc să fac asta după ce agenţii de 
la Serviciul Secret și-au montat ochii și urechile pe-acolo. 

— Atunci poate că n-ar trebui s-o faci deloc. 

— Noreen, îţi aduci aminte ce ţi-am spus despre chemarea 
căminului? Nu-mi pasă cât de înrăiți sunt puștii ăștia, fiind 
urmăriţi, o vor simţi într-un final. Și, în cazul acesta... când unul 
din ei plătește facturile mamei, iar celălalt încă mai locuiește cu 
ea... Când legăturile sunt atât de puternice, e ca un magnet pe 
care-l poartă în inimă. Poate că vor suna, pentru nu mai mult de 
două secunde, însă, când se va întâmpla, am de gând să ascult 
ce zic. Și să localizez apelul. 

Noreen tăcu din nou. Vreo jumătate de secundă. 

— Spune-mi ce trebuie să fa... 

Joey intră în cabina liftului, iar legătura se întrerupse. Așa 
stăteau lucrurile cu telefoanele mobile în clădirile vechi. Cercetă 
holul de la intrare pentru o ultimă oară, dar nu era nimic de 
văzut. Ușile se închiseră, iar Joey rămase pe cont propriu. 


23. 


— Ești sigur că e o idee bună? întreb eu, stând de pază în timp 
ce Charlie formează numărul la telefonul public din interiorul 
hotelului Excelsior. 

Poate că nu e cel mai bun hotel din oraș, dar e cel mai 
apropiat dintre cele cu o colecție cuprinzătoare de cărți de 
telefon. 

— Oliver, cum altfel o să putem să ne îmbarcăm în avion? 
contraatacă el în timp ce-și pune receptorul la ureche. Am fi 


153 


nebuni de-a dreptul dacă ne-am folosi actele adevărate; dacă ne 
folosim cărţile de credit, ne dau de urmă. 

— Atunci poate că ar trebui să ne interesăm de un alt mijloc 
de transport. 

— Ca de exemplu? Să închiriem o mașină? Tot ai nevoie de 
carte de credit și să prezinţi un act de identitate... 

— Dar cu trenul? 

— Of, fii serios - chiar vrei să petreci două zile pe Amtrak!:? 
Fiecare secundă pe care o irosim le permite celor de la Serviciul 
Secret să ne încolțească și mai tare. Crede-mă, dacă vrem să 
ieşim din oraș, asta e cea mai bună cale. 

Fără să fiu convins, mă aplec și-l oblig să mă lase să ascult și 
eu conversaţia. In urechea mea, telefonul sună pentru a treia 
oară. 

— Haaai... mormăie Charlie, privind fix Paginile Aurii pentru 
New Jersey. Unde dracu' eș... 

— Biroul de avocatură, răspunde Bendini, fără să se precipite 
deloc. De ce aveţi nevoie? 


24. 


Primele cincisprezece minute aveau menirea să o calmeze. N- 
avea la cine ţipa... n-avea cu cine vorbi - era doar ea - singură 
într-o încăpere, cu nimic altceva de care să-și agaţe privirea 
decât un birou de lemn și patru scaune de birou desperecheate. 
In jurul ei, pereţii erau de un alb imaculat - niciun tablou, nimic 
care să-i distragă atenţia - cu excepţia oglinzii imense aflate pe 
zidul din dreapta. Evident, oglinda fusese primul lucru pe care-l 
observase Maggie Caruso. Așa și trebuia. După cum știau prea 
bine cei de la Serviciul Secret, cu tehnologia video miniaturală 
de azi, nu mai exista niciun motiv practic pentru folosirea 
oglinzilor duble. Dar asta nu însemna că, deși nu era nimeni în 
spatele lor, acestea nu aveau rolul lor. Într-adevăr, numai 
privind-o, Maggie începu să-și schimbe poziţia pe scaun, 
stânjenită. Pentru asta existau următoarele cincisprezece 
minute. 


13 Numele comercial al National Railroald Passenger Corporation - Corporaţia 
Naţională de Călători pe Calea Ferată. (n. tr.). 


154 


Încercând să se izoleze, Maggie își folosea mâna dreaptă 
pentru a-și apăra ochii. Își reaminti în gând că totul era în 
ordine. Fiii ei erau bine. Așa îi spusese Gallo. Îi spusese direct. 
Dar, dacă așa stăteau lucrurile, ce căuta ea în centru, la sediul 
Serviciului Secret din New York? Răspunsul sosi însoțit de un 
zăngănit ascuțit și o răsucire a mânerului ușii. Se întoarse către 
dreapta, iar ușa se deschise larg. 

— Maggie Caruso? întrebă DeSanctis, intrând. 

Cu un dosar sub braţ, acesta purta un costum bleumarin, dar 
fără sacou. Și mânecile suflecate până la coate. Sobru, dar deloc 
ameninţător. În urma lui își făcu apariţia Gallo, care o salută 
printr-o mișcare scurtă din cap. Croitoreasă fiind, Maggie nu se 
putu abţine să nu observe costumul prea mare pentru el - un 
semn clar fie de prost-gust, fie de grabă mare sau un ego 
supradimensionat (bărbaţii întotdeauna aveau impresia că sunt 
mai voinici decât în realitate). În ciuda celor patruzeci și cinci de 
minute în care parcurseseră împreună distanţa dintre Brooklyn 
și sediu, încă nu știa care dintre variante era cea corectă. Dar 
știa exact ce voia. Glasul îi tremura în timp ce articula cuvintele: 

— Vă rog... când îmi pot vedea băieţii? 

— De fapt, acesta este aspectul la care voiam să ne ajutaţi, 
spuse DeSanctis. 

Se așeză pe scaunul din stânga ei; Gallo pe cel din dreapta. 
Ea observă că niciunul din ei nu ocupase locul din faţa ei. 
Amândoi stăteau alături de ea. 

— Nu înţeleg... începu ea. 

Gallo îi aruncă o privire lui DeSanctis, care puse încet dosarul 
pe masă. 

— Doamnă Caruso, în decursul serii trecute, cineva a furat o... 
ei bine... o sumă importantă de bani de la Banca Privată Greene. 
În dimineaţa aceasta, când am avut o confruntare cu hoţii, a 
avut loc un schimb de focuri și... 

— Focuri? îl întrerupse ea, cu glasul tremurând. A fost 
cineva... 

— Oliver și Charlie sunt teferi, o liniști el, așezându-și mâinile 
peste ale ei. Dar, în acest schimb de focuri, un bărbat pe nume 
Shep Graves a fost împușcat mortal de cei doi suspecți, care au 
reușit să fugă. 

Maggie se întoarse către Gallo, care-și mușca o tăietură 
sângerie de pe buză. 


155 


— Ce legătură are asta cu fiii mei? întrebă ea, pe un ton 
ezitant. 

Ținându-i în continuare mâinile într-ale lui, DeSanctis se 
aplecă spre ea. 

— Doamnă Caruso, aţi primit vreo veste de la Charlie și Oliver 
în ultimele câteva ore? 

— Poftim? 

— Dacă s-ar ascunde undeva, aveți idee care ar fi acel loc? 

Maggie își smulse mâinile din ale lui și se ridică brusc de pe 
scaun. 

— Despre ce tot vorbii acolo? 

Numaidecât, Gallo se ridică și el. 

— Doamnă, puteţi, vă rog, să staţi jos? 

— Nu până nu-mi spuneţi ce se întâmplă! li acuzaţi de ceva?! 

— Doamnă, luati loc! 

— O, Doamne - vorbiţi serios, nu-i așa? 

— Doamnă...! 

DeSanctis îl apucă pe Gallo de încheietură și îl trase înapoi pe 
scaun. Întorcându-se cu faţa la Maggie, adăugă: 

— Vă rog, doamnă Caruso, nu e nevoie să... 

— N-ar face niciodată așa ceva! Niciodată! insistă ea. 

— Nu spun că ar face-o, spuse DeSanctis, păstrându-și tonul 
tărăgănat și liniștit. Eu încerc numai să-i protejez... 

— Ciudat - pentru că, ascultându-vă, ai zice că încercaţi să-i 
acuzați. 

— Puteţi să ziceţi ce vreţi, interveni Gallo. Dar, cu cât durează 
mai mult până intră în custodia noastră, cu atât pericolul crește. 

Exact în momentul acela, Maggie se opri. 

— Poftim? 

Trăgând aer adânc în piept, Gallo își frecă ceafa, la limita 
părului. Maggie îl studie cu atenţie, nesigură dacă era vorba de 
frustrare... Sau îngrijorare adevărată. 

— Noi încercăm numai să vă ajutăm, doamnă Caruso. Numai 
că, știți cum se întâmplă cu lucrurile acestea... că doar vă uitaţi 
la știri. Când a fost ultima oară când un fugar a reușit să scape 
cu bine de lege? Sau a trăit fericit până la adânci bătrâneţi? 
întrebă Gallo. Nu se întâmplă niciodată, Maggie. Și, cu cât 
păstrez tăcerea mai mult, cu atât crește probabilitatea ca vreun 
agent șmecher să tragă un glonţ în capul vreunuia din fiii 
dumitale. 


156 


Incapabilă să se miște, Maggie rămase acolo, reflectând la 
logica ciudată a celor afirmate de agent. 

— Știu că vrei să-i protejezi - și înţeleg că eziți, adăugă Gallo. 
Dar gândește-te la asta: Chiar vrei să-ţi îngropi copiii? Căci, de 
aici înainte, alegerea îţi aparține. 

Încă îngheţată pe loc, Maggie Caruso privea cum lumea se 
încețoșa din cauza lacrimilor. 

e 

Lângă clădirea unde locuia Maggie, dubița Verizon opri într-un 
loc liber, chiar în spatele unei mașini negre, purtând urmele unei 
coliziuni ușoare. Nu se auzi niciun scârțâit de pneuri, niciun 
bufnet. În loc de toate acestea, ușa laterală glisă, iar din spatele 
ei coborâră trei oameni, îmbrăcaţi în uniforme Verizon. Toţi trei 
aveau legitimaţii de la compania de telefonie în buzunarul drept 
și insigne ale Serviciului Secret în cel stâng. Își descărcară cutiile 
cu scule într-un ritm calm și constant. Chestie de antrenament. 
Lucrătorii de la telefoane nu se grăbeau niciodată. 

Fiind specialiști de la Departamentul de Securitate Tehnică, 
nu aveau nevoie decât de douăzeci de minute pentru a 
transforma orice casă într-un studio audio perfect. Gallo le 
spusese că aveau la dispoziţie cel puţin două ore. Dar aveau să 
termine tot în douăzeci de minute. Indreptându-se către clădire, 
cel mai înalt dintre cei trei băgă un șperaclu în încuietoare. In 
patru secunde, ușa fu deschisă. 

— Cutia de telefoane de la subsol, strigă cel cu părul cărunt. 

— Mă ocup eu, spuse al treilea, îndreptându-se către casa 
scărilor, aflată în colţul holului de la intrare. 

Numai novicii puneau microfoane în aparatele telefonice. 
Mulțumită Hollywoodului, acela era primul loc unde căutau toți. 

În ascensor, ceilalţi doi observară ușa de metal ruginit și 
panoul cu butoane. De obicei, clădirile vechi necesitau o etapă 
sau două în plus. Pereţii erau mai groși; trebuiau date găuri mai 
adânci. Într-un final, ascensorul se opri cu un sughiț la etajul 
trei. Ușa se deschise ușor în faţa lui Joey, care aștepta. Aceasta 
aruncă o privire către uniformele marcate Verizon și își lăsă 
capul în jos. 

— O seară plăcută, spuse cel mai înalt din cei doi în timp ce 
ieșea din lift. 

— Și ţie la fel, îi răspunse Joey, ocolindu-l pentru a putea intra. 


157 


Când trecură unul pe lângă celălalt, pieptul lui Joey se frecă 
ușor de braţul lui. Bărbatul zâmbi. Ea îi răspunse în același fel. 
Și, gata, plecă. 

(J 

— Vă jur, n-am primit nici măcar un telefon de la ei, se bâlbâi 
Maggie, ștergându-și ochii cu mâneca. Am fost acasă toată 
ziua... toți clienții mei pot să... dar n-au... 

— Te credem, spuse Gallo. Dar, cu cât Charlie și Oliver rămân 
mai mult acolo, cu atât crește probabilitatea ca ei să ia legătura 
cu tine. Și, în momentul în care o vor face, vreau să-mi promiţi 
că îi vei ţine la telefon cât mai mult posibil. Mă asculţi, Maggie? 
Asta-i tot ce trebuie să faci. De restul de ocupăm noi. 

Incercând să-și recapete ritmul normal al respirației, Maggie 
încercă să-și închipuie momentul. Totuși, mare parte din toate 
acestea n-aveau nicio logică. 

— Nu știu... 

— Imi dau seama că este greu, adăugă DeSanctis. Crede-mă, 
am și eu două fete - niciun părinte n-ar trebui să fie pus într-o 
astfel de situaţie. Dar, dacă vrei să-i salvezi, aceasta e cea mai 
bună soluţie... Pentru toată lumea. 

— ȘI... ce zici? întrebă Gallo. Putem să ne bazăm pe 
dumneata? 


25. 


Ne ia aproape o oră să ajungem de la apartamentul lui 
Duckworth la Hoboken, New Jersey, iar, în timp ce metroul 
oprește în stație, dau discret din cap către celălalt capăt al 
vagonului, unde Charlie se ascunde în mulţimea de navetiști 
eleganţi, aflaţi în drum spre casă. N-avem niciun motiv să ne 
asumăm riscuri prostești. Într-un efort gigantic, întregul val 
uman de navetiști iese din metrou și inundă scările, 
împingându-se către stradă. Ca întotdeauna, Charlie este în 
faţă, strecurându-se cu abilitate prin mulţime. Mișcările sale au 
o ușurință firească. Ajungând pe stradă, continuă să iuţească 
pasul. Eu rămân la douăzeci-și-ceva de pași în urmă, fără să-l 
scap din ochi. 


Urmând instrucțiunile date de Bendini, Charlie trece pe lângă 
barurile și restaurantele care încearcă să le imite pe cele din 
New York înșirate de-o parte și de alta a Washington Avenue și 
cotește pe Fourth. Chiar atunci, peisajul se schimbă instantaneu. 
Cafenelele se transformă în case... brutăriile devin blocuri... iar 
magazinele de haine uber-trenay lasă locul clădirilor cu cinci 
niveluri. Charlie aruncă o privire în jur și se oprește. 

— N-are cum să fie bine, strigă el. 

Apropiindu-mă, sunt nevoit să mă declar de acord. Noi 
căutăm o firmă; aici avem de-a face cu o zonă rezidenţială. 
Totuși, când vine vorba de Bendini, nimic nu ne poate surprinde. 

— Caută adresa, îi spun eu în șoaptă, în timp ce un italian 
bătrân se holbează pe fereastră la noi, plin de curiozitate. 
Televizorul licărește undeva în spatele lui. Mai repede, insist eu. 

Bineînţeles, trei străzi mai încolo, într-un șir de case, se 
zărește o clădire pătrăţoasă fără etaj, cu faţadă de cărămidă, cu 
o firmă executată manual deasupra intrării, pe care scrie 
„Mumford Travel”. Literele sunt subţiri și cenușii - și, la fel ca 
placa de alamă de lângă intrarea în banca noastră - este, în 
mod clar, făcută pentru a fi trecută cu vederea. lnăuntru, lumina 
e aprinsă, dar singura persoană de acolo este o femeie de vreo 
șaizeci de ani, care stă în spatele unui birou vechi de metal și 
frunzărește un exemplar uzat din Soap Opera Digest. 

Charlie apasă direct pe sonerie. „Vă rugăm să sunați.” 

— E deschis, strigă femeia, fără să-și ridice privirea din 
paginile revistei. 

Împingem ușa - gata, suntem înăuntru. 

— Bună ziua, mă adresez eu femeii care nici acum nu se uită 
la noi. Am venit să vorbesc cu... 

— Mă ocup eu...! se aude o voce ascuţită, cu un accent 
pronunţat de Jersey. Din camera din spate, un bărbat slab cu un 
tricou alb de golf dă la o parte o draperie roșie și vine să ne 
întâmpine. Are ochii ușor bulbucaţi și o chelie incipientă, vizibilă 
din cauza părului pieptănat pe spate. Aveţi o urgenţă? întreabă 
el. 

— De fapt, am fost trimiși aici de... 

— Știu cine v-a trimis, mă întrerupe el, privind fix peste umerii 
noștri, cercetând strada pe fereastră. 


În profesia lui, e vorba de instinct. Siguranţa primează. 
Convingându-se că suntem singuri, ne face semn să-l urmăm în 
spate. 

Urmându-l, observ afișele vechi în care se face reclamă 
diferitelor destinaţii turistice, înșirate de-a lungul pereţilor. 

Bahamas... Hawaii... Florida - fiecare imagine este plină de 
femei cu părul tapat și bărbaţi cu mustață. După toate 
aparențele sunt de la sfârșitul anilor 1980, și sunt sigur că nimic 
n-a mai fost schimbat pe-aici de ani buni. Agenţie de turism, pe 
naiba. 

— Haideţi să începem, strigă bărbatul, ţinând draperia și 
permiţându-ne accesul în camera din spate. 

— Nu-l luați în seamă pe bărbatul din spatele cortinei, spune 
Charlie, încercând să se bage pe sub pielea gazdei. 

— Chiar așa, consimte bărbatul. Dar, dacă eu sunt Oz, tu cine 
ești - Leul cel Fricos? 

— Nu, e/e Leul cel Fricos, spune Charlie, arătând către mine. 
Eu? Mă văd mai degrabă ca Toto... sau poate o maimuță 
zburătoare - cea principală, bineînțeles - nu una dintre 
primatele alea prostănace care stau în fundal. 

Oz se străduiește din răsputeri să nu zâmbească, dar zărim 
sclipirea jucăușă din ochii lui. 

— Și... am auzit că aveţi nevoie să ajungetți la Miami, spuse el, 
apropiindu-se de biroul din centrul camerei murdare din spate. 

Aceasta are cam aceeași dimensiune ca aceea din faţă, dar 
aici se află un copiator, un aparat de tocat hârtia și un computer 
conectat la o imprimantă de ultimă generaţie. În jurul nostru, pe 
lângă pereţi, sunt teancuri de cutii maro de carton, câteva zeci. 
Nici nu vreau să știu ce e în ele. 

— Hmm... putem începe? întreb eu. 

— Asta depinde numai de voi, spuse Oz, frecându-și palma de 
degetele arătător și mijlociu de la cealaltă mână. 

Charlie îmi aruncă o privire, iar eu bag mâna după teancul de 
bani din portofel. 

— Trei mii, da? 

— Așa se spune, răspunde Oz, redevenind serios. 

— Mulţumim de ajutor, adaugă Charlie, sperând să menţină o 
atmosferă lejeră. 

— Nu e un ajutor, puștiule. Pur și simplu așa-mi câștig eu 
existența. 


160 


Aplecându-se, deschide ultimul sertar de jos al biroului, 
scoate două obiecte și le aruncă spre noi. Eu prind unul; Charlie 
pe celălalt. 

— Clairol Nice'n Easy Hair Color, citește cu voce tare Charlie. 
Pe faţa cutiei este imaginea unei femei cu părul blond și 
mătăsos. Pe cutia din mâna mea, părul femeii este negru ca 
pana corbului. 

Oz ne arată imediat baia din colț. 

— Dacă vreţi neapărat să vă pierdeţi, ne explică el, atunci 
trebuie să începeţi de sus în jos. 

e 

Douăzeci de minute mai târziu, mă uit într-o oglindă murdară, 
uimit de rezultatele vopselei ieftine. 

— Cum arăt? întreb eu, aranjându-mi părul negru. 

— Ca Buddy Holly, spune Charlie, aruncând o privire peste 
umărul meu. Numai că mai tocilar. 

— Mulţumesc, Carol Channing. 

— Bullethead!. 

— Aquaman”. 

— Hei, măcar eu nu arăt ca vreuna dintre prietenele mamei, 
contraatacă Charlie. 

Mă uit la propria imagine, reflectată în oglindă. 

— Pe cine...? 

— Sunteţi gata? ne întrerupe Oz. Haideţi! 

Intorși brusc la realitate, ieşim din baie. Eu îmi tot trec 
degetele prin păr. Charlie nu s-a atins de al lui. Deja s-a obișnuit 
cu noua sa înfățișare. În fond, nu e prima dată când își schimbă 
culoarea părului. Blond în clasa a zecea, mov-închis în a 
douăsprezecea. Pe atunci, mama știa că trebuia să-l lase să o 
facă, pentru a se potoli. Mă întreb ce-ar zice dacă ne-ar vedea 
acum. 

— Staţi acolo și trageţi storul, spune Oz, indicând către 
fereastra aflată în partea din spate a camerei. 

Pe covorul care acoperă podeaua este marcat un mic X. 
Charlie sare, aterizând pe el și trage puternic de firul storului. 

— Albastru? întreabă el, observând culoarea albastru-deschis 
a părții dinspre interior a storului. 


14 Poreclă a personajului Stanley Kuznocki, din serialul de televiziune The Steve 
Harvey Show, difuzat în intervalul 1996-2002. (n. tr.). 
15 Aquaman - personaj de benzi desenate, cu părul blond-auriu. (n. tr.). 


161 


Pe ecranul computerului lui Oz înflorește, din ce în ce mai 
clară, imaginea digitală a unui permis de conducere de New 
Jersey, necompletat. Fundalul fotografiei este albastru-pal. Exact 
culoarea storului. Zâmbind satisfăcut de efectul pe care-l are 
aranjamentul său asupra noastră, Oz se postează în faţa lui 
Charlie, cu aparatul foto digital în mână. 

— Când ajung la trei, zici „Departamentul de Vehicule 
Motorizate”... 

Charlie rostește cuvintele, iar eu tresar din cauza luminii albe, 
orbitoare a blițului. 


26. 


Înălțându-și capul spre cer, Joey se uita lung la clădirea de 
treizeci de etaje din Upper East Side, Manhattan. 

— Eşti sigură că e acasă? întrebă Joey, aproape ameţită de 
înălțimea clădirii. 

— Tocmai am vorbit cu ea acum zece minute, m-am prefăcut 
că sunt agent de vânzări prin telefon, spuse Noreen. Ora cinei a 
trecut deja. Nu pleacă nicăieri. 

Dând aprobator din cap pentru sine, Joey intră sub marchiza 
de deasupra intrării și aruncă o privire prin ușile de sticlă care 
făceau legătura cu holul. Înăuntru, un portar stătea aplecat 
deasupra biroului său, răsfoind un ziar. N-avea uniformă, n-avea 
cravată; nicio problemă. Avea să meargă din nou faza cu fata 
răzgâiată și primul ei apartament. 

Afișând un zâmbet larg, Joey își luă telefonul mobil de la brâu, 
îl puse la ureche și deschise ușa. 

— Of, nu-mi place deloc când fac asta! se văicări ea în 
receptor. Dresurile îmi amintesc de gospodinele din anii 1950. 

— Ce tot zici acolo? întrebă Noreen. 

— M-ai auzit! strigă Joey. 

Trecu valvârtej pe lângă portar fără să-i facă nici măcar un 
semn din mână și se îndreptă grăbită către lift. Portarul dădu din 
cap, neputincios. Așa-s unele femei. 

Douăzeci și trei de etaje mai sus, Joey apăsă pe soneria din 
dreptul apartamentului 23H. 

— Cine e? întrebă o voce de femeie. 


162 


— Teri Gerlach - de la Asociaţia Naţională pentru Securitatea 
Tranzacţiilor Bursiere, îi explică Joey. Oliver Caruso a depus 
recent o cerere pentru autorizația Serie 71° și, din moment ce v- 
a trecut numele în rubrica de referinţe, ne întrebam dacă v-ar 
deranja să ne răspundeţi la câteva întrebări. Rostind aceste 
cuvinte, Joey știa prea bine că, la depunerea dosarului pentru 
Seria 7, nu se verificau referințele, dar asta n-o împiedicase 
niciodată să obţină ce voia. 

De dincolo de ușă să auzi un clanc, iar Joey simţi că era 
cercetată prin vizor. După lăsarea întunericului, femeile 
newyorkeze au o mulţime de motive de a nu permite accesul 
străinilor în apartamentele lor. 

— Pe cine altcineva a mai trecut? se auzi vocea ei, ca o 
provocare. 

Pentru impresie, Joey scoase un carnețel din poșetă. 

— Hai să vedem... mama, pe nume Margaret... fratele, 
Charles... Henry Lapidus, de la Banca Greene... și prietena, Beth 
Manning. 

Se auzi un zăngănit de lanţuri și un bufnet de încuietori 
deblocate. Deschizând ușa, Beth scoase capul prin crăpătură. 

— Dar Oliver n-a luat deja Seria 7? 

— E vorba de reînnoire, domnișoară Manning, spuse Joey, 
păstrând un ton sec, profesional. Dar noi vrem totuși să-i 
verificăm referinţele. Făcu semn către carnetel și afișă un 
zâmbet cât se poate de plăcut. Credeţi-mă, e vorba numai de 
câteva întrebări simple - absolut inofensive. 

Ridicând din umeri, Beth se retrase din cadrul ușii. 

— Va trebui să scuzaţi dezordinea... 

— Nu vă faceţi probleme, izbucni în râs Joey în timp ce intra și 
atinse ușor antebraţul lui Beth cu palma. La mine e de cincizeci 
de ori mai rău. 

e 

Lui Francis Quincy nu-i stătea în caracter să se plimbe încoace 
și-ncolo prin încăpere. Și nici să-și facă griji. De fapt, când 
lucrurile se încingeau, în timp ce toţi ceilalți se plimbau 
neliniștiți de colo-colo, făcând cărare pe covor, Quincy era 
singurul care stătea pe scaun, calculând liniștit probabilitățile. 
Chiar și când cea de-a patra fiică a sa se născuse cu trei luni 


16 series 7 license - autorizație obținută în urma unui examen, pentru a deveni 
reprezentant autorizat al unui broker în Statele Unite. (n. tr.). 


163 


înainte de termen, Quincy se închisese în sine și se liniștise 
repetându-și în gând că 80% dintre bebelușii născuți în condiţii 
similare erau perfect sănătoși. Pe atunci, statistica era în 
favoarea lui. Astăzi, nu avea cum să controleze probabilitățile. Și 
totuși, nu se plimba încoace și încolo. 

— A mai zis și altceva? întrebă el, pe un ton sec. 

— Nimic... mai puţin de-atât chiar, spuse Lapidus, bătând 
darabana pe birou cu articulaţia degetului mijlociu. Doar să ne 
ținem gurile închise. 

Quincy dădu aprobator din cap, stând drept, de unul singur, 
lângă fereastra din colț. Privind fix orizontul plin de luminițe, 
întinse mâna și se prinse de partea de sus a paravanului shoji, 
pictat cu fluturi, ca să-și păstreze echilibrul. 

— Poate că ar trebui să așteptăm o zi înainte de a le spune 
asociaţilor. 

— Ești nebun? Dacă află că le ascundem informaţii... Quincy, 
ne-ar bea sângele la micul dejun! 

— Păi, nu-mi place să fiu eu cel care ţi-o spune, Henry, dar 
oricum o să vrea sânge - și, până nu-l găsim pe Oliver și 
recuperăm banii, n-avem ce face. 

Articulația degetului mijlociu al lui Lapidus bătea și mai tare în 
birou. 

— Am sunat deja de două ori. Gallo nu m-a sunat înapoi. 

— Dacă te ajută cu ceva, Henry, sunt mai mult decât dispus 
să încerc și eu. 

— Nu înţeleg... 

— Poate că Gallo are nevoie să o audă în ambele urechi, 
sugeră Quincy. Numai ca să înclin balanţa un pic. 

Lapidus se opri, studiindu-și partenerul. 

— Da... nu... ar fi minunat. Aproape imediat, Quincy porni 
către ușă. Dar nu uita de partea cui sunt Gallo și DeSanctis, 
strigă Lapidus în urma lui. La urma urmelor, anchetatorii sunt 
doar ca un client oarecare - își văd numai interesul lor. 

— Nu trebuie să-mi amintești mie asta, spuse Quincy, 
părăsind încăperea. O știu mult prea bine. 

e 

— Cum stăm? întrebă DeSanctis, ţinând receptorul în echilibru 

cu bărbia. 


164 


— Greu de zis. Evident, am dat de niște obstacole, dar cred că 
lucrurile se vor nivela binișor, îi explică asociatul său. Dar acolo? 
Cum se descurcă Gallo cu mama? 

Aruncând o privire prin oglinda dublă, DeSanctis îl urmări pe 
Gallo ajutând-o pe doamna să-și bage braţele pe mânecile 
hainei. 

— Ne descurcăm, spuse DeSanctis, pe un ton sec. 

— Nu pari prea încrezător... 

— O să fiu încrezător când o să-i avem în gheare, insistă el. 

Poate că Charlie și Oliver le scăpaseră o dată, dar asta n-avea 
să se mai repete. Nu când miza era atât de mare. 

— Te-ai gândit să chemi și alți agenţi? 

— Nu - în niciun caz, replică DeSanctis. Crede-mă, chiar n- 
avem nevoie de o astfel de bătaie de cap. 

— Deci chiar crezi că tu și Gallo vă puteţi descurca singuri? 

— Sincer să fiu, nu prea văd altă variantă - pentru niciunul 
dintre noi. 

— Ce vrei să spui? 

— Nimic, spuse glacial DeSanctis. Dincolo de oglindă, Gallo o 
conduse pe doamna Gallo spre ieșirea din camera de 
interogatorii. Tu fă-ţi treaba acolo, iar noi o să ne-o facem pe-a 
noastră. Atâta timp cât avem grijă de asta, n-au nicio șansă. 


27. 


— Poftim, spune Oz, aruncând un plic albastru cu alb pe care 
scria Continental Airlines către pieptul lui Charlie. 

Eu aproape că-l rup pe-al meu deschizându-l; Charlie face la 
fel. Zborul 201 - 9:50 diseară, către Miami, fără nicio escală. 

— Nu ne-ai luat locuri alăturate, nu? întreb eu. 

Oz mă săgetează cu aceeași privire de „par-eu-un-fraier?” pe 
care mi-o aruncă de obicei Charlie. Și totuși, nu suntem în 
situaţia de a ne asuma riscuri. 

— 25C, îi spun fratelui meu. 

Acesta își studiază biletul. 

— 7B. Întorcându-se către Oz, Charlie adaugă: M-ai pus într- 
un loc de mijloc, nu-i așa? 


Oz își dă ochii peste cap. Ăsta a fost mereu trucul magic al lui 
Charlie. Să-i facă să vorbească. Aplecându-se către aparatul de 
laminat așezat pe un teanc de cutii, Oz ia folia rezistentă la 
căldură și trage de cele două bucăţi, desfăcându-le: 

— Mai ţineţi minte permisul ăla fals de doi bani care v-a ajutat 
să cumpăraţi bere pe când eraţi în liceu? se laudă el. Ei bine, 
salutaţi o adevărată operă de artă... Ca un poliţist care-și arată 
insigna, Oz ne înfige cartonașul laminat sub ochi. Fără îndoială, 
e un permis de conducere de New Jersey perfect, cu fotografia 
mea, plus noul meu păr negru. 

— Dichisit, adaugă Charlie. 

Oz ne-a spus să ne alegem niște nume ușor de amintit. Pe al 
lui Charlie scrie Sonny Rollins, maestru și adevărată legendă a 
muzicii de jazz. Pe al meu apare Walter Harvey, cele două 
prenume ale tatei. După aspectul fizic și nume, nu mai suntem 
fraţi. 

Charlie își sărută fotografia de pe noul permis. 

— Mmm, mmm - drăguţul ăsta e aur curat... 

— Dar nu e infailibil, ne avertizează Oz, cu un accent puternic 
de Hoboken. După cum le spun tuturor, nu vă bazati în totalitate 
pe acest permis. Poate să vă permită accesul în avion... și poate 
într-un motel... dar mai departe de atât nu... 

— La ce te referi? îl întrerup eu. 

— Așa e viaţa, îmi explică Oz. Indiferent cât de rapid crezi că 
ești, sunt trei lucruri care te vor băga mereu în bucluc: orgoliul, 
lăcomia și sexul. Știind că ne-a captivat atenţia, glasul său 
ascuţit devine mai precipitat: Orgoliul - vorbești urât cu 
chelnerul, te porți ca un măgar cu șeful de sală - așa-și aduce 
aminte de tine tipul de la restaurant și le povestește și 
polițiștilor, când vor veni. Lăcomia - cumperi un ceas scump; te 
îndopi cu homar la cină cinci zile la rând - și sigur barmanul te 
va recunoaște dintr-o fotografie. Și sexul - iubire, de-aia sunt 
adevărate toate clișeele. Nu-i nimic mai rău ca o femeie 
dispreţuită. 

— Vezi tu părul ăsta spălăcit și neuniform? întreabă Charlie, 
arătând spre propriul cap. Și cuibul ăsta de ciori? adaugă, 
arătând spre mine. De-acum încolo, femeile sunt ultima dintre 
grijile noastre. 


— Deci, dacă pui la socoteală și faptul că o să călătorim și tot 
restul, îl întrerup eu, cât timp crezi că avem până ce-și dau 
seama oamenii că am plecat? 

Oz se întoarce către calculator și studiază permisul fals al lui 
Charlie, care ne privește în continuare de pe ecran. 

— Greu de zis, răspunde Oz, cu un glas care începe să-i 
tremure. Depinde cine sunt cei de care fugiți. 


28. 


— Cum adică Pâine-Minune? întrebă Noreen, din difuzorul 
telefonului mobil. 

— Pâine-Minune, repetă Joey în timp ce conducea înapoi, prin 
Brooklyn. Adică îți vine să caști... adică plicticoasă... adică mai 
albă decât albul. iți spun eu, nu știu ce-o fi văzând Oliver la ea - 
fata asta e la fel de interesantă ca un limitator de viteză. Mi-am 
dat seama din momentul în care am intrat: canapea cu tapiserie 
cu flori și perne asortate, covor asortat, suporturi de pahare 
asortate, plus un afiș cu un tablou de Monet, și ăla asortat... 

— Hei, nu-l vorbi de rău pe Monet... 

— Era Nuferi, o întrerupse Joey. 

La celălalt capăt al legăturii se așternu tăcerea. 

— Păi atunci ar fi trebuit să o omori pe loc. 

— Nu asta era ideea, insistă Joey. Nu e ca și cum ar fi ceva în 
neregulă cu ea - e drăguță, zâmbește și e frumușică... dar asta-i 
tot. Din când în când, clipește. Nimic altceva. 

— Poate că e o persoană introvertită. 

— Am rugat-o să-mi spună o întâmplare amuzantă cu Oliver, 
iar ea nu a putut zice altceva decât că „e drăguţ” și „e dulce”! 
Asta e limita ei maximă de încântare. 

— Bine, deci probabil că nu e în cârdășie cu fraţii. Ti-a spus 
ceva nou despre Oliver? 

— Vezi, aici e problema, spuse Joey, în timp ce mașina ei se 
zgâlţâia din cauza gropilor de pe Avenue U. Poate că Oliver e un 
tip de treabă, dar, dacă e încurcat cu Beth, nu cred că e vreun 
aventurier. 

— Și? 


167 


— Și... gândește-te cum se potrivește asta cu celelalte piese 
ale puzzle-ului: Avem un puști de douăzeci și șase de ani care 
trăiește modest și face economii, cu visul etern de a scăpa din 
Brooklyn. li obţine o slujbă și fratelui său mai mic, plătește 
ratele de la ipoteca mamei și efectiv joacă permanent rolul 
tatălui. La muncă, își petrece patru ani în rolul lui Vineri pentru 
Lapidus, sperând că e pe drumul spre realizare. În mod clar, are 
aspirații mai mari - dar se desprinde și își pune bazele propriei 
companii? Nicio șansă. În loc de asta, își depune dosarul la mai 
multe școli de afaceri și se hotărăște să o ia pe drumul sigur 
către bogăție... 

— Poate că Lapidus era cel care voia ca el să meargă la 
școala de afaceri. 

— Nu e vorba numai de școala de afaceri, Noreen. Fii atentă 
la detalii. În coșul de hârtii pentru reciclat al lui Oliver era un 
abonament la SpeedRead. Ştii ce-i asta? Văzând că Noreen nu 
răspunde, Joey îi explică: Publică o reuniune lunară a 
principalelor cărți de economie apărute, ca să ai ceva interesant 
de spus la cocktailuri. In lumea lui Oliver, el chiar crede că asta 
contează. Crede că sistemul dă rezultate. De-aia așteaptă și el 
la coadă - și de-aia o are ca prietenă pe Beth. 

— Nu sunt sigură că înţeleg... 

— lar eu nu sunt sigură că e ceva de înţeles în toate acestea, 
recunoaște Joey. Nu pot descrie ce simt... doar că... oamenii 
care au relaţii cu femeile ca Beth... sunt ultimii care să pună la 
cale un jaf de 300 de milioane de dolari. 

— la stai un pic, izbucni Noreen, deci acum crezi că sunt... 

— Nu sunt nevinovaţi, insistă Joey. Dacă ar fi, n-ar fi fugit. 
Dar, ca Oliver să-și părăsească zona lui de confort, în care totul 
avea sens... în mod clar, mai e ceva aici, ceva ce nu știm. 
Oamenii nu-și schimbă comportamentul dacă n-au un motiv 
foarte întemeiat. 

— Dacă te face să te simţi mai bine, să știi că Fudge mi-a zis 
că o să termine mare parte din munca de cercetare până mâine. 

— Perfect, spuse Joey, în timp ce lua curba spre Bedford 
Avenue. 

Spre deosebire de data trecută când fusese aici, cerul gri- 
deschis se făcuse negru ca smoala, transformând atmosfera 
tihnită într-una mai degrabă lugubră. Și totuși, chiar și în 
întuneric, un lucru ieșea în evidență: dubita cu însemnele 


168 


companiei de telefonie, parcată în faţa clădirii lui Maggie 
Caruso. Joey se apropie și rulă pe lângă dubiţă studiind-o în 
oglinda retrovizoare. Pe locurile din faţă stăteau doi agenți. 

— E totul în regulă? întrebă Noreen, de la celălalt capăt al 
firului. 

— O să-ţi spun într-o secundă. 

Străbătând jumătate din stradă, Joey parcă mașina pe o alee 
privată, în diagonală faţă de clădirea care o interesa și opri 
motorul. Suficient de aproape ca să vadă, dar suficient de 
departe pentru a nu fi remarcată. Strâmbându-se în direcţia 
dubiţei, Joey era perfect conștientă că lucrurile nu se legau. De 
obicei, în cazul unei misiuni de interceptare, cei în cauză plecau 
imediat. Dacă erau încă aici, însemna că era vorba de ceva 
neobișnuit. „Poate au găsit ceva, își spuse Joey în gând. Sau 
poate că așteaptă ca...” 

Inainte să-și poată duce gândul la bun sfârșit, se auzi un 
scârțâit de cauciucuri, iar o mașină coti spre Bedford Avenue. 

— Ce se întâmplă? întrebă Noreen. 

— Șșșș, spuse Joey în șoaptă, chiar dacă vocea lui Noreen nu 
se auzea decât în casca ei. 

Mașina se deplasa cu viteză - dar nu era vorba de un vehicul 
oarecare. Trecând razant pe lângă dubiță, mașina se opri, 
aproape cabrându-se, în faţa unui hidrant. Joey dădu amuzată 
din cap. Ar fi trebuit să-și dea seama. 

Portierele se deschiseră larg, iar Gallo și DeSanctis ieșiră în 
aerul rece al nopţii. Fără să scoată un cuvânt, DeSanctis 
deschise portiera din spate și îi întinse o mână lui Maggie 
Caruso. Când aceasta cobori din mașină, avea umerii lăsaţi, 
bărbia îi tremura, iar paltonul îi era descheiat la nasturi. 
DeSanctis o conduse câtre clădire, dar, chiar și ca o simplă 
siluetă, era evident că era într-o stare deplorabilă. N-avea cum 
să ajungă în apartament fără ajutor. „Probabil că i-au sfâșiat 
inima”, își spuse Joey. 

— Urc și eu într-un minut, strigă agentul Gallo în timp ce 
ocolea mașina, îndreptându-se către portbagaj. Dar, în secunda 
în care Maggie și DeSanctis dispărură, porni înapoi pe stradă, 
direct către dubiţă. 

Şoferul cobori geamul, iar Gallo îi întinse mâna. La început, nu 
păru a fi vorba de nimic mai mult decât un „mulțumesc” între 
prieteni - mișcări scurte din cap; capul dat pe spate, din cauza 


169 


râsului - apoi, dintr-odată, Gallo se opri. Poziţia corpului îi deveni 
rigidă, iar șoferul îi dădu ceva: 

— De când? întrebă Gallo, într-un muget înăbușit. Șoferul își 
scoase mâna pe fereastră și arătă ceva, în susul străzii. Direct 
către Joey. 

— Oh, rahat, șopti ea. 

Gallo se întoarse rapid și privirile li se întâlniră. Joey simţi că i 
se pune un nod în gât. Privirea întunecată și furioasă a lui Gallo 
părea că îi străpunge carnea. 

— Ce dracu' crezi că faci aici? tună Gallo, pornind valvârtej 
spre ea. 

— Joey, ești în regulă? întrebă Noreen. 

N-avea timp să răspundă. li trecu prin minte să pornească 
motorul, dar era prea târziu. El ajunsese deja. Articulațiile 
groase ale degetelor îi bătură în geam. 

— Deschide, îi ordonă Gallo. 

Cunoscând procedura, Joey își cobori geamul. 

— Nu încalc nicio lege, insistă ea. Am acreditare... 

— Mă doare-n cot de acreditarea ta - ce dracu' ai căutat în 
apartament? 

Privindu-l fix pe Gallo, Joey își trecu limba pe partea din spate 
a dinţilor. 

— Imi pare rău, dar nu știu la ce te referi. 

— Nu face pe proasta! o avertiză Gallo. Ştii bine că nu intră în 
prerogativele tale! 

— Pur și simplu îmi fac meseria, replică Joey. Scoase o husă 
de piele din buzunar și îi arătă legitimaţia de detectiv. Și, din 
câte știu eu, nu există nicio lege împotriva... 

Ca prin ceață, Gallo își împinse palma înainte, îi lovi 
legitimaţia, care zbură, lovindu-se de cealaltă fereastră. 

— Tu asculti ce zic eu aici? explodă el, apropiindu-se de 
urechea lui Joey. Nu-mi pasă de permisul tău de începător - 
dacă te mai amesteci în ancheta mea, chiar eu o să-ți târăsc 
fundul înapoi peste Podul Brooklyn! 

Uluită de izbucnirea lui, Joey nu scoase niciun cuvânt. Toţi 
anchetatorii erau extrem de sensibili când venea vorba de 
jurisdicţia lor... dar cei din Serviciul Secret... nu-și pierdeau 
calmul chiar atât de repede. Nu fără un motiv întemeiat. 

— Altceva? întrebă Joey. 


170 


Gallo o fixă și mai sever, își băgă pumnul închis în mașină și 
lăsă să cadă o pungă cu componente electronice în poala lui 
Joey. Toate microfoanele și transmiţătoarele ei, stricate în așa 
fel încât să fie imposibil de reparat. 

— Ascultă-mă bine, domnișoară Lemont - ăsta nu e un joc în 
care să vrei să intri. 


29. 


Mi se zbate ochiul când sunt agitat. Doar un pic - o tresărire 
rapidă, suficient de intensă pentru a mă anunţa că întregul meu 
corp se revoltă. De cele mai multe ori, pot opri acest reflex 
fredonând melodia de la genericul emisiunii Market Wrap” sau 
spunând alfabetul invers - dar, în timp ce aștept la coadă în 
Aeroportul Internaţional Newark, sunt prea concentrat asupra a 
tot ce se întâmplă în jurul meu: femeia cu părul castaniu din faţa 
mea, care pare să nu poată sta locului, cele cincisprezece 
persoane din faţa ei și, cel mai important, detectoarele de metal 
din faţă și cei șase agenţi de securitate cu care o să dau ochii în 
circa treizeci de secunde. 

Dacă Serviciul Secret ne-a dat în urmărire, aceasta va fi cea 
mai scurtă călătorie pe care am făcut-o vreodată, dar, pe 
măsură ce coada înaintează, nimic nu pare nec... 

La naiba! 

Nici nu l-am observat de la început. În spate, dincolo de 
banda rulantă. Tipul cu umeri laţi, purtând uniforma serviciului 
de securitate al aeroportului. Are un detector de metale în 
mână, dar e ceva în felul în care-l ţine, ca și cum ar fi o bâtă, 
care-mi dă de înţeles că nu e obișnuit cu un astfel de obiect. 
Doar uitându-mă la poziţia corpului lui... numai Serviciul Secret 
îi formează atât de masivi. 

Când se uită în direcția mea, îmi las capul în jos, refuzând să-i 
întâlnesc privirea. Zece persoane mai în faţă, Charlie își întoarce 
capul în toate direcţiile, dornic să interacționeze. 

— Zi lungă, nu? o întreabă el pe femeia de la aparatul cu raze 
X. 


17 Market Wrap - o emisiune de știri economice, difuzată la CNBC. (n. tr.). 
171 


— Parcă nu se mai termină, răspunde femeia, cu un zâmbet 
recunoscător. 

Într-o zi obișnuită, aș spune că sunt flecăreli tipice pentru 
Charlie. Dar azi... vorbește el cu ea, dar văd în ce direcţie 
privește. Direct către bărbatul acela cu umeri largi. lar după 
felul în care se leagănă pe călcâie îmi dau seama că e la fel de 
agitat ca mine. Amândoi știm ce se va întâmpla dacă suntem 
prinși. 

— N-aveţi bagaje? întreabă femeia, când Charlie se apropie 
de aparat. 

— Le-am predat deja, se laudă el, ridicând biletul și indicând 
către punctul de predare a bagajelor pentru cală. 

O scurtă oprire la magazinul de echipament militar din 
Hoboken ne-a asigurat o geantă albastră de voiaj plină cu 
lenjerie de corp, cămăși și câteva obiecte de toaletă. De 
asemenea, o cutie mică de plumb care - băgată la fundul genţii 
de voiaj - a devenit ascunzătoarea perfectă pentru pistolul lui 
Gallo. 

Fără nicio îndoială, e o idee proastă - ultimul lucru de care am 
avea nevoie ar fi să fim prinși cu arma crimei asupra noastră - 
dar, după cum a subliniat Charlie, tipii ăștia ne sar direct la 
jugulară. Dacă nu vrem să sfârșim ca Shep, trebuie să ne 
apărăm. 

— Nu vă opriţi, strigă un gardian de culoare, făcându-i semn 
lui Charlie să treacă printre detectoare. 

Îmi ţin respiraţia și îmi las încă o dată capul în jos. „N-am de 
ce să-mi fac griji... n-am de ce să-mi fac griji...” Două secunde 
mai târziu, un bipăit ascuţit sfâșie aerul. O, nu. Imi ridic privirea 
exact la timp pentru a-l vedea pe Charlie râzând forțat: 

— O fi setul ăla de jucărie, pentru construit, pe care l-am 
mâncat de dimineață... 

„Te rog, Doamne, nu-l lăsa să ne distrugă...” 

— Doamne, nu suportam seturile alea, izbucnește în râs 
gardianul, trecând un detector de mână peste pieptul și umerii 
lui Charlie. Nu puteam să construiesc nimic cu ele. In fundal, 
gardianul cu umeri pătraţi se întoarce încet spre noi. 

— Tocmai de-aia trebuie să alegi întotdeauna Lego, adaugă 
Charlie, neputând să se oprească. 

Ridicându-și brațele de-o parte și de alta a corpului, îi face cu 
mâna gardianului cu umeri masivi. Acesta îl salută stângaci, 


172 


printr-o mișcare din cap și începe să se uite în altă direcție. 
Caută doi fraţi cu părul castaniu - nu un puști blond și slăbănog, 
care călătorește singur. Negăsind nimic, gardianul de culoare își 
retrage detectorul. 

— Călătorie frumoasă, îi spune el lui Charlie. 

— Și ţie la fel, adaugă Charlie. 

Joacă teatru magistral, dar nu i-a mai rămas niciun pic de 
culoare în obraji. Inaintând cu pași nesiguri, pare că nu poate 
pleca de-acolo suficient de repede. 

Unul câte unul, restul pasagerilor aflaţi la coadă este 
controlat. Când trec prin detectorul de metale, Charlie se 
întoarce și aruncă o privire înapoi. Doar ca să se asigure că sunt 
bine. Trecând de cei doi gardieni, îmi ţin gura închisă și pornesc 
mai departe. Și gata, am intrat. N-avem cum să mergem 
altundeva decât spre sud. Fără escală până la Miami. 


30. 


Aruncând o privire furioasă către ceafa lui Gallo, Joey îl urmări 
traversând strada, înapoi către clădirea supravegheată. Ajuns la 
jumătatea drumului, flutură din mână către amicii săi din dubiță, 
care-i făcură semn din faruri, drept răspuns. Cu o apăsare de 
pedală, dubiţa își părăsi locul și trecu torcând pe lângă mașina 
lui Joey. 

— Mi-a făcut plăcere să te văd! îi strigă șoferul acesteia. 

Joey făcu un efort și zâmbi, prefăcându-se că nu contează. 
„Tipic pentru rataţii ăștia de la tehnic”, își spuse în gând în timp 
ce dubiţa dispărea la orizont. În câteva secunde, tipii cei mari și 
răi plecaseră. Și, când Gallo intră în clădire, la fel făcu și cel mai 
mare obstacol din calea ei. 

— Ce-a fost toată tevatura asta? întrebă Noreen în urechea ei. 

— Nimic, răspunse Joey. Deschise portiera și ocoli mașina, 
pentru a ajunge la portbagaj. 

— Poate că ar trebui să-l suni pe șefu'. Are niște prieteni în 
Serviciu. 

— Nu acum, Noreen, spuse Joey, aplecându-se spre portbagaj. 

Scoase o servietă strălucitoare de metal și o puse în echilibru 
pe marginea acestuia. Incuietorile i se deblocară cu un clanc și 


173 


se deschiseră. Interiorul semăna cu cel al unei truse de 
interceptare de ultimă generaţie, cu sertărașe pliante pline cu 
fire, microfoane și mici dispozitive de metal care semănau cu 
niște celulare în miniatură. lar în fundul cutiei se aflau un 
receptor radio masiv și niște căști rabatabile. 

— Ce faci? întrebă neliniștită Noreen. Unde ești? 

Joey nu-i răspunse. Își îndesă obiectele de care avea nevoie în 
buzunare și traversă strada. 

— Nu te întorci în apartament, nu-i așa? 

— Nu, spuse Joey, prinzând viteză. 

— Te-am auzit umblând prin cutia cu bunătăţuri - spune-mi 
unde te duci. 

Joey se opri în faţa mașinii lui Gallo și a lui DeSanctis. 

— Mi-au luat toate microfoanele, Noreen - și tu știi ce 
înseamnă să intru din nou cât timp ei sunt pe fir... 

— la stai un pic... nu... Bufnetul unei portiere o întrerupse pe 
Noreen. Joey, te rog, spune-mi că nu ești în mașina celor de la 
Serviciul Secret. 

— Bine, nu sunt în mașina lor. Joey aruncă o privire la ceasul 
de la mână. 

Nu avea prea mult timp. Poate că, la prima vedere, ei o ajutau 
pe Maggie sus acolo, dar probabil că nu era decât un truc de-al 
lui Gallo de a mai arunca un ochi prin apartament. Joey mai privi 
o dată peste umăr către clădire. Cel mult două minute. 

— Joey, pot să te împuște pentru asta... 

Chiar lângă trapa din plafon, Joey întinse mâna către instalaţia 
care asigura iluminatul întregului habitaclu, îi scoase carcasa de 
plastic și desfăcu rapid cele două șuruburi cu care era fixat 
beculețul. 

— Ei au început, Noreen. 

— Ei au început? Pui microfoane într-o mașină a Serviciului 
Secret al Statelor Unite! Mașina aia e proprietate federală. 

— Dar e și ultimul loc unde ticăloșii ăștia încrezuţi s-ar gândi 
să caute microfoane, sublinie Joey. La naiba, sunt atât de siguri 
pe ei că au lăsat și portierele neîncuiate. 

Conectă un microfon micuţț de firul roșu care atârna către bec. 
Era o șmecherie pe care o învățase cu ceva ani în urmă. Lumina 
din plafon era unul dintre puţinele locuri care avea mereu curent 
electric - chiar și când mașina era oprită. Conectând un 


174 


microfon acolo, puteai spiona pe cineva luni de-a rândul. Nu 
trebuia decât să-ţi asumi un mic risc. 

— Te rog, Joey - o să se întoarcă din moment în moment... 

— Aproape gata... 

Fixând carcasa de plastic înapoi la loc, se adăposti în spatele 
mașinii și băgă mâna sub scaunul șoferului. Acesta era un alt loc 
ușor accesibil care avea mereu electricitate. Și, graţie unei 
îmbunătăţiri pe care o aveau mașinile anchetatorilor, mașina lui 
Gallo avea control electric la toate scaunele. 

Căutând pe pipăite firele care străbăteau podeaua mașinii, 
conectă un fir roșu, legând rapid celălalt capăt de cutia neagră 
care semăna cu un celular vechi, dar fără tastatură. 

— Joey, n-o să ezite să te arunce în închisoare... 

Ea își înălță capul pentru a arunca o privire pe geamul lateral, 
iar atenţia îi fu atrasă de o lumină puternică. Din interiorul 
clădirii. Ușile ascensorului se deschideau. Veneau. În mai puţin 
de treizeci de secunde. Făcând un efort pentru a-și opri mâinile 
din tremurat, scoase un ultim obiect din buzunar. Era un 
indicator extensibil, strălucitor, cu un cârlig la capăt. 
Deschizându-l la lungimea maximă, de nouăzeci de centimetri, 
Joey îl atașă de sârma-antenă care ieșea din cutia neagră și îl 
băgă sub baza scaunul tapiţat. 

— Joey, pleacă de acolo... 

Cu o mișcare iute, înfipse indicatorul - și antena - de-a lungul 
părţii din spate a scaunului. Complet invizibil, dar într-un unghi 
perfect pentru a transmite un semnal prin trapa din acoperiș. Un 
sistem de poziţionare globală improvizat, de tipul vă servim 
imediat! 

— Joey...! 

— Sună-l, spuse ea în șoaptă. 

— Poftim? întrebă Noreen. 

— Sună-l! 

Băgând cu mișcări precipitate cutia neagră sub scaun, Joey o 
fixă cu un bufnet magnetic. Gata. Era timpul să dispară de 
acolo. 

Prin geamul din spate, îi putea vedea pe Gallo și DeSanctis 
mergând pe stradă. La mai puţin de zece metri. Era prea 
târziu... 

O sonerie ţipă ascuţit în noapte, iar Gallo se opri. Ca și 
DeSanctis. 


175 


— Gallo la telefon, răspunse el, deschizând clapa telefonului. 
Cei doi agenţi se întoarseră către clădire. Exact de asta avea 
nevoie Joey. Dintr-o singură mișcare continuă, ieși pe portiera 
din spate și se furișă pe stradă. 

— Îmi pare rău, greșeală, spuse Noreen, în urechea lui Joey. 

Gallo își închise telefonul și se îndreptă înapoi către mașină, 
aruncând o privire piezișă de-a lungul străzii întunecate. Joey 
stătea pe capota mașinii ei. 

— Aţi aflat ceva pe-acolo? strigă ea. 

Gallo o ignoră, lăsându-se să cadă pe locul șoferului și 
trântind ușa. Într-o clipită, lumina din plafon se stinse. Joey se 
lăsă pe spate și zâmbi larg. 


31. 


După ce cobor din avion pe Aeroportul Internaţional Miami, 
încerc să rămân în mulţime și să mă pierd în masa de pasageri 
abia sosiți, sufocaţi de îmbrăţișările celor dragi. Nu e greu să 
vezi diferența dintre localnici și nou-veniţi - noi purtăm haine cu 
mânecă lungă și jachete; ei, pantaloni scurţi și tricouri. Pe 
măsură ce grupul se împrăștie către banda rulantă de unde se 
ridică bagajele, cercetez terminalul, căutându-l pe Charlie. 
Acesta nu se vede nicăieri. 

În jurul nostru, magazinele și standurile de ziare sunt închise. 
Bare metalice acoperă fiecare vitrină; luminile sunt stinse. E 
trecut de miezul nopţii, iar întregul aeroport este un fel de oraș- 
fantomă pentru călători. Zărind indicatorul către toaleta 
bărbaţilor - și știind că Charlie are o vezică mică - cotesc brusc 
spre dreapta și mă strecor către pisoare. Aici nu e nimeni în 
afară de un bărbat supraponderal cu un tricou pe care scrie 
„Florida Marlins”. Nu mă opresc și verific cabinele. Toate goale. 

Întorcându-mă în grabă către terminal, trec de bradul de 
Crăciun și de menora cu șapte lumânări, îmi dublez viteza și 
cobor aproape zburând pe scara rulantă. „Charlie știe că trebuia 
să mă aștepte când coborâm din avion. Dacă n-a făcut-o...” Mă 
opresc. N-am niciun motiv să mă gândesc la ce e mai rău. 

Sărind de pe scări, ajung la punctul de ridicare a bagajelor, 
studiind fiecare colț al sălii. Trec de biroul pentru închiriat 


176 


mașini... pe lângă benzile rulante... Charlie, nicăieri. În dreapta 
mea se află un șir de cabine telefonice, unde o femeie hispanică 
râde într-un receptor. Dincolo de telefoane, e un stand de unde 
se pot trimite faxuri și e-mailuri, iar acolo un bărbat cu ochelari 
de soare cu lentile negre... 

Ochelari cu lentile negre? 

Incetinesc, tentat să mă întorc. Dacă lucrează pentru Serviciu, 
n-am de gând să mă ofer așa, pe tavă. Dar, tocmai în momentul 
în care mă pregătesc să-mi schimb direcţia de mers... exact 
când mă apropii... el se întoarce, de parcă eu nici n-aș fi acolo. 
Trec chiar pe lângă el. Nici măcar nu-și ridică privirea. Și atunci 
îmi dau seama - sunt în Miami - ochelarii de soare sunt ceva 
obișnuit. Atâta timp cât nimeni nu știe cine suntem, nu există 
niciun motiv să... 

— Mă scuzaţi... domnule? mă interpelează o voce răgușită. Își 
pune o mână puternică pe umărul meu. Întorcându-mă, văd un 
bărbat de culoare într-o uniformă de hamal. Mă privește fix în 
ochi și îmi întinde încet o foaie de hârtie împăturită. Are glasul 
sec și rece. E pentru dumneavoastră... spune el. 

lau hârtia și o despăturesc cu mișcări frenetice. Pe hârtie e 
scris doar atât, cu cerneală neagră: „Așteaptă-mă”. Nu apare 
nicio semnătură. 

— Cine ţi-a dat asta? îl întreb eu pe hamal. 

— Nu pot spune, îmi răspunde el. Au zis că ar strica surpriza. 

— Au zis? întreb eu, neliniștit. Cine sunt „ei”? 

Hamalul se întoarce și pleacă. 

— Crăciun fericit... 

O sonerie puternică străbate ca un fulger aerul. O alarmă. O 
secundă mai târziu, banda rulantă începe să huruie. Bagajul 
nostru a ajuns în sfârșit. 

Făcând eforturi să respir într-un ritm constant, mă uit lung 
după hamal, care își împinge căruciorul direct către bandă. În 
jurul lui, alți pasageri se așază la rând, așteptând. Un student cu 
un tricou pe care e scris „Capitalismul e tare”. Un avocat cu o 
pată de cerneală pe buzunarul de la piept al sacoului de la 
costum. O mamă furioasă, cu un bronz artificial, de New York. 
Pot să jur, toată lumea își ridică privirea și mă studiază. 

Imi cobor privirea către hârtie, care-mi tremură în mână. Ce 
dracu' se întâmplă? Aveam un plan - ne băgăm și ieșim din asta 


177 


împreună. N-are cum să plece singur... asta dacă nu cumva l-a 
obligat cineva... 

Simt o durere în piept. Pornesc în goană către cea mai 
apropiată ușă, croindu-mi drum prin mulţime - dar, în momentul 
în care ajung afară, sunt izbit de un val de căldură de Florida 
care îmi ajunge direct în plămâni. În timp ce transpir abundent, 
îmi dau seama, pentru prima dată, că încă mai am haina pe 
mine. Smucindu-mi braţele în spate, mă lupt furios să scap de 
ea. Tot ce vreau să fac e să-l găsesc pe Charlie. 

Din spate, altcineva mă apucă de umăr. Imi strâng pumnul, 
gata să lovesc. Apoi îi aud vocea. 

— Eşti în regulă, Ahab? întreabă Charlie. 

Mă întorc, să văd cu ochii mei. lată-l - cu gropiţe în obraji și cu 
zâmbetul lui prostesc. Nu știu dacă să-l omor sau să-l strâng în 
braţe, așa că mă hotărăsc să-i dau un ghiont în umăr. 

— Ce dra... O femeie aflată lângă staţia de taxi aruncă o 
privire în direcţia noastră, iar eu îmi reduc tonul la o simplă 
șoaptă. Ce dracu' e cu tine? Unde ai fost? 

— N-ai primit biletul meu? îmi răspunde el, tot în șoaptă. 

— Deci ai... îl trag într-o parte, afară din raza auditivă a celor 
care așteaptă la coadă un taxi. Ai ascultat măcar ce zicea Oz? 
Nu trebuie să intrăm în contact cu nimeni! Asta include și 
hamalii! șuier eu. 

— Ei bine, nu te supăra, dar era o urgență. 

— Ce fel de urgenţă? 

Își ridică privirea către mine, dar nu vrea să răspundă. 

— Ce? întreb eu. Ce-ai făcut? 

Din nou, niciun răspuns. 

— O, Doamne, Charlie, doar n-ai... 

— Nu vreau să ne certăm, Oliver. 

— Ai sunat-o, nu-i așa? 

Glasul lui e atât de pierit, încât aproape nu disting cuvintele. 

— Nu-ţi face griji - totul e sub control. 

— N-am zis că n-o să o sunăm? insist eu. 

— E mama noastră, Ollie - și, cel mai important, unul din noi 
încă mai locuiește cu ea. Dacă n-aș fi luat legătura cu ea, ar fi 
putut face un atac de cord. 

— Da, și ce crezi că ar supăra-o mai mult - să ne ducă dorul 
timp de câteva nopţi sau să ne înmormânteze, după ce agenţii 


178 


Serviciului ne vor vâna și ne vor omori? Mai mult ca sigur 
localizează fiecare apel. 

— Zău? Nici nu mi-a trecut prin cap - chiar dacă așa se 
întâmplă în, hmm, cam fiecare film cu urmăriri care a fost făcut 
vreodată. Lăsând la o parte sarcasmul, adăugă: Poţi, te rog, să 
ai puţină încredere în mine? Crede-mă, am procedat inteligent. 
Oricine ar asculta... n-a auzit niciun cuvânt. 


32. 


— Cum stăm? întrebă Gallo. 

— O secundă, spuse DeSanctis de pe locul pasagerului. 

Degetele i se loveau ritmic de tastatura a ceea ce părea un 
laptop obișnuit, pe care-l ținea în poală. Totuși, la o privire mai 
atentă, ieşea la iveală că singurele taste funcționale erau cifrele 
din partea de sus, pe care DeSanctis le folosea pentru a regla 
receptorul care era perfect ascuns în interiorul aparatului. Era 
exact ca atunci când vrei să prinzi un post de radio. Dacă 
găsești frecvenţa potrivită, vei auzi melodia preferată. Vânând și 
păcănind rândul de taste, apăsă numerele pe care i le dăduseră 
cei de la Departamentul Tehnic: 3,8 gigahertzi... 4,3 gigahertzi... 
Cu cât se apropiau mai mult de frecvenţa microundelor, cu atât 
mai greu le-ar fi fost unor intruși să intercepteze transmisia. 
Adaugă și un sistem de cifrare cu un semnal cu frecvenţă 
variabilă și transformi interceptarea într-o imposibilitate. Cu 
semnalul mișcându-se mereu pe raza spectrului - aveau acum o 
staţie radio construită exclusiv pentru două puncte. 

Izbind tastele, DeSanctis introduse ultimele cifre. Pe ecran se 
ivi o fereastră, în colţul din stânga jos. Când căpătă un contur 
clar, iar culorile se definiră, obţinură imaginea lui Maggie Caruso 
aplecată peste măsuţa de cafea din living, părând că mai avea 
un pic și vomita. Pumnii ei strânși se frecau de suprafaţa mesei. 
Picioarele i se înmuiară, iar ea se prăbuși încet în genunchi. 

— Ce se întâmplă? întrebă Gallo. E bolnavă? 

— Doar un minut... DeSanctis tastă un ultim număr, iar vocea 
doamnei Caruso reverberă din difuzoarele încorporate. 

— ... și tu... mulţumesc, Doamne! strigă ea, în timp ce chipul 
îi era năpădit de lacrimi. Dădu negativ din cap și lăsă să-i scape 


179 


un zâmbet chinuit, dar imposibil de confundat. Adăugă: Ai grijă 
de ei... te rog, ai grijă de ei... 

— Ce dracu’ se întâmplă? lătră Gallo. 

Gura lui DeSanctis se deschise involuntar. 

— Au sunat-o! izbucni Gallo. Ticăloșii âia tocmai au sunat-o! 

Tastând frenetic, DeSanctis deschise o altă fereastră pe 
ecranul laptopului. 

„Caruso, Margaret - Mediu: Telefonie” 

— Imposibil, spuse DeSanctis, citind caracterele de pe ecran. 
Am totul aici - e gol - niciun apel primit; niciun apel iniţiat. 

— Vreun fax? E-mail? 

— Nu-și au locul în casa unei croitorese. Nici măcar nu are 
computer. 

— Poate că fraţii le-au trimis vreunui vecin. 

DeSanctis arătă către imaginea video de pe ecran. Pe fundal, 
în spatele doamnei Caruso, se vedea clar ușa de la intrare. 

— Băieţii de la Tehnic au stat cu ochii pe apartament de când 
am venit aici. Chiar și în timpul celor două minute de care am 
avut nevoie ca să reglez asta, am fi văzut dacă ar fi intrat sau ar 
fi ieșit cineva... 

— Și-atunci cum au luat legătura cu ea? 

— N-am nici cea mai vagă idee - poate... 

— Nu mă lua cu „poate”! Nu e momentul să ne dăm cu 
presupusul! urlă Gallo. În mod clar, are ceva acolo care-i 
permite să vorbească cu băieţii ei - zău, nu-mi pasă dacă e 
vorba de un vecin care-i bate în ţeava de la calorifer în codul 
Morse ori altceva, dar vreau să știu exact ce e! 

e 

„În mod clar, are ceva acolo care-i permite să vorbească cu 
băieții ei - zău, nu-mi pasă dacă e vorba de un vecin care-i bate 
în ţeava de la calorifer în codul Morse ori altceva, dar vreau să 
știu exact ce e!” 

Privind de-a lungul străzii spre mașina lui Gallo și DeSanctis, 
Joey se rezemă de spătarul scaunului și dădu mai încet volumul 
receptorului ei radio. Pentru un microfon mititel, singur, în 
plafonieră, își făcea treaba cum nu se poate mai bine. 

Ridică ecranul laptopului din poală și deschise fotografiile 
făcute în birouri, pe care le descărcase din memoria aparatului 
foto digital. Al lui Oliver, al lui Charlie, al lui Shep, al lui Lapidus 
și al lui Mary. Șase în total, plus zonele comune. Pe rând, studie 


180 


fiecare încăpere, cercetând atent detaliile. Veioza de bancher de 
pe biroul lui Oliver, o imitație ieftină... afișul cu broscoiul Kermit 
din nișa lui Charlie... fotografiile de pe pereţii biroului lui Shep... 
chiar și lipsa obiectelor personale de pe biroul lui Lapidus. 

— Se pare că ai avut dreptate, o întrerupse Noreen prin 
cască. Deja iau legătura cu mama. 

— Da... cred că da. 

Noreen cunoștea prea bine tonul acesta al șefei ei. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— Nimic, spuse Joey, frunzărind virtual fotografiile. Numai 
că... dacă agenţii Gallo și DeSanctis tratează afacerea asta ca 
pe o vânătoare de oameni, de ce se ocupă numai ei doi de 
munca de supraveghere? 

— Adică? 

— E vorba de protocol, Noreen. Poate că FBl-ul mai merge pe 
bâjbâite, dar, când vine vorba de muncă de supraveghere, 
Serviciul Secret e cel mai tare. Când iau o casă în vizor, trimit 
cel puţin patru oameni. De ce, dintr-odată, avem de-a face cu 
doi tipi într-o mașină? 

— Cine știe? Poate că n-au personal... poate că și-au depășit 
bugetul și nu pot plăti multe ore suplimentare... poate că restul 
vin mâine... 

— Sau poate că nu vor să-și bage nasul și altcineva, lansă 
Joey o teorie. 

— Hai, fii serioasă - chiar crezi asta? 

Joey se opri să se gândească bine la acest aspect. Prin 
receptor, îi putea auzi pe Gallo și DeSanctis certându-se. 

— Când a fost ucis Shep, au pierdut un fost agent, sublinie 
Noreen. Fac pariu pe zece dolari că de-aia mențin lucrurile la 
nivel personal. 

— Sper că ai dreptate, spuse Joey, trăgând receptorul mai 
aproape. Dar, dacă aș fi în locul lui Charlie și al lui Oliver, m-aș 
ruga să-i găsim noi mai întâi. 


33. 


Întins pe burtă, ascunzându-mă de soarele dimineții, îmi țin 
perna în brațe de parcă mi-ar fi cea mai bună prietenă și refuz 


181 


să-mi deschid ochii. Canapeaua extensibilă este aproape la fel 
de confortabilă ca un sac plin cu piese de șah, dar tot nu e la fel 
de rea ca mașina de gunoi de afară, ale cărei manevre îmi 
zgârie timpanele. 

— Liber! strigă un gunoier în timp ce camionul se deplasează 
cu zgomot pe stradă. 

Mă întorc pe spate. Braţul stâng mi-a amortit. Și, când mijesc 
ochii în faţa unei noi zile... jur... că pentru o fracțiune de 
secundă... n-am nici cea mai vagă idee unde mă aflu. Și-atunci 
deschid ochii larg. 

Covor bej, murdar. Miros stătut de spray împotriva insectelor. 
Linoleum scorojit de vreme în chicineta murdară. La naiba. 
Priveliștea asta e de ajuns pentru a declanșa fluxul amintirilor. 
Shep... banii... Duckworth. Speram că nu fusese decât un 
coșmar. Nu e. E viaţa noastră. 

Lângă mine, Charlie încă mai doarme, îmbrăţișându-și perna 
fericit, în oaza lui de siguranţă. Îi trag pătura uzată până la 
bărbie și mă îndrept către duș. 

Zece minute mai târziu, e timpul ca Charlie să facă același 
lucru. 

— Charlie! Scularea! strig eu din baie. 

Niciun răspuns. 

— Hai, Charlie! Scularea! 

Tresare și, într-un final, se întoarce cu faţa la mine. Frecându- 
se la ochi, nici el nu-și aduce aminte unde se află. Apoi aruncă o 
privire în jur și-și dă seama că suntem în același vis urât. 

— Rahat, mormăie el. 

— N-avem apă caldă, îi spun eu, ștergându-mi părul negru ca 
al lui Johnny Cash cu un pumn de șervetele găsite prin baie. 

— O să fac o reclamaţie în condica de sugestii a 
proprietarului. 

În New York, așa ceva s-ar numi garsonieră. Aici, o soluţie 
eficientă de locuit. Pentru mine, e o vizuină de șobolan fără 
dormitor. Dar, seara trecută, când căutam prin cartier la două 
dimineaţa, era exact ceea ce ne trebuia: pe o stradă lăturalnică, 
cu o pancartă pe care scria „De închiriat” și lumina aprinsă în 
apartamentul pe a cărui ușă scria „Administrator”. In orice altă 
parte, ne-ar fi privit bănuitori și ar fi chemat poliţia. Dar, la 
periferia orașului Miami, dincolo de fițele din South Beach, 
suntem niște clienţi ca oricare alţii. Cu toți traficanţii de droguri 


182 


și imigranții ilegal, erau obișnuiți cu chiriașii care vin să se 
cazeze la ora două noaptea. 

— Hai, ar trebui să plecăm, spun eu, trăgând o pereche de 
chiloţi curaţi din geantă. Vreau să ajung devreme. 

Charlie se ridică în fund și își dă ochii peste cap. 

— Și ce altceva mai e nou pe lume? 

Întorcându-mă în camera principală, termin cu îmbrăcatul. 
Afară, soarele strălucește, dar abia dacă putem zări ceva printre 
ziarele care acoperă ferestrele. Noaptea trecută, pe întuneric, 
Charlie crezuse că e vorba de niște jaluzele verticale stricate. La 
lumina zilei, vedem realitatea. Pagini rupte dintr-un calendar 
gratuit Budweiser, cu fete în costume de baie, fixate cu bandă 
adezivă de fiecare geam. Oricine a fost ultimul locatar, în mod 
clar nu voia să fie văzut. Nici noi nu vrem. Paginile de calendar 
rămân unde sunt. 

— Hai, Charlie - te-ai trezit, mișcă-te, spun eu în timp ce intru 
din nou în baie. Dau drumul la duș. Așa făcea mama dimineaţa 
pentru a ne pune în mișcare. 

— Ș$mecheriile alea nu mai ţin acum, mă avertizează el. 

Zece minute mai târziu, se șterge și el cu șervețele de hârtie 
și își pune o altă pereche de boxeri. 

— Gata? întreb eu. 

— Aproape... Bagă mâna în geanta de voiaj și începe să 
scotocească. 

— Ce cauţi? întreb eu, chiar dacă știu prea bine răspunsul. 
Cutia metalică în care am pus pistolul lui Gallo. 

— Nimic, îmi spune Charlie, căutând mai adânc. Negăsind-o, 
începe să scoată hainele din geantă. In câteva secunde, aceasta 
e goală. Ollie - cutia... nu e aici... 

— Calmează-te, spun eu. Charlie mă privește peste umăr, iar 
eu îmi ridic cămașa. Pistolul e vârât în betelia pantalonilor mei. 

— De când...? 

— Putem să plecăm acum? îl întrerup eu. 

Charlie își înalţă capul, sesizând tonul meu. 

— la stai să ghicesc, spune el. Avem un șerif nou. 

Nu mă obosesc să-i răspund. Mă răsucesc pe călcâie și 
pornesc spre ieșire. Charlie e cu câţiva pași în urma mea. Cu sau 
fără voia ta, Duckworth - noi venim. 


— Ce faci? strigă Charlie, urmărindu-mă în timp ce cotesc 
brusc pe Sixth Street și grăbesc pasul. 

Chiar în faţă, turiști matinali și localnici care au întârziat la 
slujbă merg de-a lungul lui Washington Avenue. Aici, pe străzile 
laterale, suntem în siguranţă. O jumătate de cvartal mai încolo, 
suntem descoperiţi. Nici măcar Charlie nu și-ar asuma acest 
risc, motiv pentru care mă apucă de partea din spate a cămâășii, 
forțându-mă să mă opresc brusc. 

— Ai băut loţiune de plajă? întreabă el. Credeam că mergem 
la Duckwor... 

— N-o spune, îl întrerup eu, cercetând împrejurimile. Crede- 
mă, e vorba de ceva la fel de important. 

Scuturându-mi braţul pentru a mă elibera, pornesc grăbit 
către colț, unde se află un rând de automate pentru ziare. Miami 
Herald, El Herald, USA Today... și cel către care mă reped - The 
New York Times. Indes patru monede în fanta aparatului, trag de 
ușiță și întind mâna după un ziar din mijlocul teancului. 

— De ce nu-l iei pe cel de deasupra? mă întreabă Charlie. 
Ignorând provocarea tipică pentru un frate mai mic, iau ziarul de 
la mijlocul teancului. Nu, ai perfectă dreptate, continuă el. Cel 
de deasupra are păduchi. In timp ce ușiţa aparatului se închide 
cu un zgomot sec, el dă sceptic din cap. 

— Hai să mergem, strig eu, întorcându-mă grăbit pe Sixth 
Street. 

In timp ce ne continuăm drumul, deschid ziarul și încep să 
frunzăresc primele pagini. 

— Suntem și noi pe-acolo? întreabă Charlie. 

Dau foile, căutând frenetic orice menționare a evenimentelor 
de ieri. Nimic despre bani; nimic despre delapidare; nimic 
despre crimă. Sincer să fiu, nu mă miră. Lapidus ţine afacerea 
aceasta departe de urechile ziariștilor. Și totuși, scurgerile de 
informaţii sunt destul de frecvente. Mă opresc pe trotuar și mă 
uit pe ultima pagină. Direct la Necrologuri. 

— Lasă-mă să văd și eu, spune Charlie, venind lângă mine. 

Oprindu-ne la umbra unui palmier uscat, ţin partea stângă a 
paginii; Charlie pe cea dreaptă. Căutăm, în ordine alfabetică. In 
majoritatea zilelor, eu citesc cuvânt cu cuvânt, el pe sărite. 
Astăzi e invers. 


184 


„Graves - Shepard... 37... din Brooklyn... vicepreședinte în 
probleme de Securitate... Greene & Greene... soţia sa, Sherry... 
mama, Bonnie... sora, Claire... serviciul funerar...” 

— Nu știam că era însurat, spune Charlie, pierdut deja în 
povestea vieţii lui Shep. Dar, cu cât citește mai mult... Ticăloșii 
ăștia revizioniști, izbucnește el. Nici măcar nu scrie că a fost în 
Serviciul Secret. 

— Charlie... 

— Nu mă lua cu Charlie! Tu nu l-ai cunoscut, Ollie - asta era 
viaţa lui! 

— Nu spun că nu era - îţi cer numai să fii atent, măcar acum! 
Aici nu e vorba de povestea vieţii lui... e vorba de elementele 
care lipsesc din această imagine. Dându-mi seama ce zic, îmi 
reduc tonul la o șoaptă. Se fură 300 de milioane, iar știrea n- 
ajunge nici măcar la rubrica de bârfe? Un fost agent al 
Serviciului Secret e împușcat în piept și nimeni nu spune nimic?! 
Nu înţelegi ce fac? Pentru tipii ăștia, un necrolog fals e partea 
ușoară. Orice zic, lumea îi crede. Și orice s-a întâmplat cu 
adevărat... este șters. Asta ne vor face și nouă, Charlie. Scutură 
tabloul cu nisip și întreaga imagine dispare. Apoi apare ce vor ei. 
„Suspecţi descoperiţi, cu milioane de dolari asupra lor - 
investigatorii iau în calcul crima.” Asta e noua realitate, Charlie. 
Și, până termină ei de scris, n-o să existe nicio metodă prin care 
noi să o schimbăm. 

ÎI privesc pe Charlie fix în ochi până își coboară privirea și las 
ca vorbele mele să se întipărească în mintea lui. Exact în același 
moment, pornim amândoi spre Tenth Street. Adresa lui 
Duckworth e la numai câteva cvartale distanţă. 

e 

Cu 300 de milioane în cont și gânduri de pensionare, Marty 
Duckworth ar fi putut alege orice. Eu am prezis o casă în stil art 
deco; Charlie a zis că mai degrabă un bungalow cu aer 
mediteranean. Nu ne-am fi putut înșela mai mult nici dacă ne- 
am fi luat la întrecere. 

— Nu-mi vine să cred, spune Charlie, holbându-se la o casă 
dărăpănată fără etaj de prin anii 1960, aflată de cealaltă parte a 
străzii. 

Mâncată de vreme și acoperită de un strat scorojit de vopsea 
roz-pal, clădirea trecuse, în mod clar, de perioada ei de glorie. 


— Oricum, asta e adresa, confirm eu, verificând pentru a treia 
sau a patra oară. Charlie dă afirmativ din cap, dar nu mai zice 
nimic. După câte am făcut să ajungem aici - privind-o pur și 
simplu, ne dăm seama că... ăsta e finalul. 

— Poate că ar trebui să ne întoarcem mai târziu, sugerează el. 

— Să ne întoarcem mai târziu? Charlie, ăsta e tipul care are 
toate răspunsurile. Hai, acum, tot ce trebuie să facem e să 
apăsăm butonul soneriei... Cobor de pe trotuar și traversez 
strada. Când observ că Charlie nu mă urmează, mă opresc brusc 
și arunc o privire peste umăr. Ești bine? 

— Bineînțeles, spune el. Dar refuză în continuare să 
traverseze. 

— Ești sigur? 

De data aceasta, îi ia oarecum mai mult ca să răspundă. Lui 
Charlie nu-i place să mă vadă că mi-e frică - și nu suportă când 
o simte el însuși. 

— Sunt bine, insistă el. Du-te și apasă pe butonul soneriei. 

Ocolind niște tufișuri neîngrijite și un Volkswagen broscuță 
vechi, de culoare albastră, parcat în faţa casei, parcurg grăbit 
aleea, deschid ușa de plasă ruginită și îmi înfig un deget 
tremurător în butonul soneriei. 

Nu-mi deschide nimeni. 

Sun din nou, sprijinindu-mă de ușa de plasă și încercând să 
abordez un aer relaxat. 

Tot nu răspunde nimeni. 

Ridicându-mă pe vârfuri, îmi înalt capul, încercând să arunc o 
privire prin geamul în formă de romb al ușii. 

— Ce e înăuntru? întreabă Charlie. 

Îmi lipesc nasul de suprafaţa prăfuită a geamului, încercând 
să văd mai bine... iar apoi, din interior... se aud mai multe 
încuietori deblocându-se. Mânerul ușii se răsucește. Fac un salt 
înapoi. E deja prea târziu. 

— Pot să vă ajut cu ceva? întreabă o tânără, deschizând ușa. 

Are părul brunet, inelat, buze subţiri și un nas micuț, ascuţit. 

Ochii mei coboară imediat la jeanșii ei uzați și maioul alb, cu 
bretele-șnur. 

— Î-îmi cer scuze, încep eu. Încercam să... căutăm un 
prieten... 

— Încercăm să-l găsim pe Marty Duckworth, intervine Charlie. 


186 


Îi mulțumesc în gând că m-a salvat, urmărind reacţia femeii - 
fruntea i se descreţește; umerii i se lasă. 

— Sunteţi prieteni de-ai lui? 

— Da, spun eu, prudent. De ce? 

Ea tace un moment, alegându-și cu grijă cuvintele. 

— Marty Duckworth a murit în urmă în șase luni. 

Cuvintele ei plutesc prin aer, iar eu mă holbez la ea, ca 
hipnotizat. E aproape ca și cum aș aștepta ca Duckworth însuși 
să-și facă apariţia și să strige: „Păcăleală de întâi aprilie - sunt 
chiar aici!” Evident, așa ceva nu se întâmplă. Arunc o privire în 
jur, dar văd lucrurile ca prin ceaţă. „Nu se poate. Nu după toate 
astea...” îmi spun. 

— Deci chiar a murit? întreabă Charlie, începând deja să intre 
în panică. 

— Îmi pare rău, spune ea, văzându-i expresia. Nu am vrut 
să... 

— E-n regulă, spune el. N-ai fi avut cum să... 

— L-ai cunoscut? intervin eu. 

— Poftim? 

— Pe Duckworth - l-ai cunoscut? 

— Nu, se bâlbâie ea. Dar... 

— Și atunci de unde știi că a murit? 

— Î-îmi aduc aminte de numele lui de pe actul de proprietate, 
adaugă ea. Când am cumpărat casa. 

— Ţi s-a lăsat o adresă la care să-i trimiţi corespondența? 
Există vreo cale prin care să luăm legătura cu el? 

Neștiind ce să zică, femeia scutură din cap, în mod clar 
copleșită. Nu-mi pasă - n-am venit tocmai până aici ca să nu 
primim niciun răspuns. 

— Îmi pare rău, repetă ea. N-am nicio adresă... a murit. 

Cuvintele par a nu avea niciun înțeles. 

— E imposibil, îi spun eu, simțind cum glasul îmi devine 
nesigur. Dar atunci... 

— E supărat, atâta tot, spuse Charlie. Se apleacă și mă 
ciupește de spate. Ar trebui să plecăm, adaugă el, printre dinţii 
încleștați. Aruncându-i un zâmbet fals femeii, îi face cu mâna. 
Mulţumim din nou pentru ajutor... 

— Chiar îmi pare rău, strigă ea în timp ce ne îndepărtăm. 
Condoleante. 


187 


— Da, spune în șoaptă Charlie, în timp ce mă împinge discret 

înainte. Înseamnă că suntem deja trei cărora ne pare rău. 
(J 

— Ce e cu tine? mă întreabă Charlie în timp ce traversăm 
curtea clădirii unde ne-am cazat. Trece peste furtunul întins pe 
iarbă și se fereşte de stropitoarea rotativă care udă tot ce 
prinde. Aruncând o privire înjur, pentru a se asigura că nu e 
nimeni prin preajmă, porneşte grăbit direct către noul nostru 
apartament. De ce te-ai repezit așa la ea? 

— Poate că știa ceva. 

— Chiar într-atât ești de nebun? întreabă Charlie, intrând în 
fugă. Mă privește, neliniștit, cum mă fâţâi de colo-colo, între 
living și chicinetă. Nu i-ai văzut reacția, Ollie era la pământ. Ştire 
de ultimă oră: Duckworth a murit. Sfârşit. 

— Nu se poate, insist eu. În timp ce rostesc aceste cuvinte, 
îmi aud propriul glas bâlbâindu-se. 

Charlie aude și el. 

— Ollie, știu bine că mereu tu ai avut mai mult de pierdut, 
dar... 

— Dar dacă ne scapă ceva? 

— Ce ne-ar putea scăpa? În New York ne-au spus că a murit... 
am venit aici să vedem cu ochii noștri... iar ea ne spune același 
lucru. Duckworth e mort, frăţioare. Spectacolul s-a terminat - e 
timpul să găsim alt baterist. 

Plimbându-mă în continuare încoace și încolo, îmi ţin ochii 
aţintiţi asupra covorului. 

— Poate că ar trebui să ne întoarcem și să mai vorbim cu ea o 
dată... 

— Ollie... 

— Poate că Duckworth se ascunde în altă parte... 

— Dar tu asculți ce-ţi zic eu? E mort! 

— Nu spune asta! explodez eu. 

— Atunci nu te mai purta ca un maniac! contraatacă el. Nu 
totul se reduce la Marty Duckworth! 

— Ai impresia că numai de asta e vorba aici? Marty 
Duckworth?! Mă doare-n cot de Duckworth - pur și simplu îmi 
vreau viața înapoi! Îmi vreau înapoi apartamentul, slujba, 
hainele și părul meu... Mă trag de un smoc din partea din spate 
a capului. Îmi vreau viaţa înapoi, Charlie! Și, dacă nu aflăm ce se 
întâmplă, Gallo și DeSanctis ne vor... 


188 


Ceva se izbește puternic de fereastra noastră. Amândoi ne 
lăsăm la podea, ferindu-ne. Zgomotul rămâne la fel de puternic 
- păcânind pe suprafaţa de sticlă - ca și cum cineva ar încerca 
să intre. Imi ridic privirea să văd despre cine e vorba, dar nu 
zăresc decât o constelație de picături de apă. Jetul lovește 
geamul acoperit cu foi de calendar și se scurge rapid către 
pervaz. Aspersoarele... sunt doar aspersoarele. 

— Probabil că s-a împiedicat cineva de furtun... spune Charlie. 

Nu sunt dispus să-mi asum riscuri. 

— Aruncă o privire afară, insist eu. 

Alerg către ferestruica din chicinetă; el se îndreaptă către cea 
de lângă ușă. Stropitoarea bate în continuare darabana pe 
geamul nostru. Dau la o parte un colț de foaie de calendar și îmi 
arunc un ochi afară... exact în momentul în care o siluetă 
nedeslușită țâșnește de sub pervaz. Fac un salt înapoi, aproape 
căzând. 

— Ce? Ce e? întreabă Charlie. 

— E cineva acolo! 

— Ești sigur? 

— Tocmai ce l-am văzut! 

Retrăgându-se împleticit, cu spatele, Charlie face tot posibilul 
să facă faţă valului de teamă care l-a cuprins, dar nici măcar el 
nu e în stare. 

— Ai pi...? 

— Chiar aici, răspund eu, întinzând mâna și scoțând pistolul 
de la brâu. li trag siguranţa și pun un deget pe trăgaci. 

In bucătărie, Charlie scotocește grăbit prin sertare, căutând 
vreun obiect care să-i servească drept armă. Cuţite, foarfeci, 
orice. De sus până jos, deschide larg fiecare sertar. Gol. Gol. 
Gol. Ultimul se deschide și el, iar el face ochii mari. Înăuntru se 
află o macetă ruginită, ruptă în două, astfel încât să încapă 
perfect în sertar. 

— Binecuvântaţi fie traficanţii de droguri, spuse el, scoțând-o. 

Văzându-l că pornește, îl urmez prin camera principală și în 
baie. Exact așa cum am făcut planul aseară. Poate că soluţiile 
locative eficiente sunt prea mici pentru a avea o ușă în spate... 
dar au totuși ferestre în spate. Urcându-se pe vasul de toaletă, 
deschide fereastra ieftină și îndepărtează cu un pumn paravanul 
de plasă. Urc și eu lângă el. 


— Tu primul, spune Charlie, împreunându-și mâinile să mă 
ridice. 

— Nu, tu. 

Dar e de neclintit. 

— Charlie... 

Tonul și privirea mustrătoare sunt aidoma cu cele ale mamei. 
Ştie că dorința asta mi-a fost inoculată încă de la naștere - de a- 
mi proteja fratele mai mic. 

Dându-și seama că e un conflict pe care n-are cum să-l 
câștige, aruncă maceta pe geam și pune piciorul în palmele 
mele împreunate. Sus și afară - dispare într-o secundă. Incă o 
aterizare perfectă, îl urmez, deși aproape că mă sinucid la 
aterizare. 

— Gata de fugă? întreabă el, verificând din nou aleea îngustă 
de beton demarcată de spaţiul dintre clădirea noastră și cea 
alăturată. 

In stânga se află o poartă de metal care dă direct în stradă; în 
dreapta, o cărare în spaţiu deschis, care șerpuiește prin curtea 
principală - exact unde se ascund ei. Inţelegându-ne din ochi, 
pornim către poartă... și zărim lanţul de metal și lacătul care o 
blochează. 

— La naiba, spune Charlie în șoaptă, lovind lacătul. 

li fac semn cu pistolul. „Aș putea să trag și se va deschide.” 

El scutură din cap. „Eşti nebun? O să ne audă imediat!” Fără 
să se gândească, pornește către celălalt capăt al aleii, iar eu îl 
apuc de braţ. 

— O să dai nas în nas cu ei, îi șoptesc eu. 

— Nu și dacă au intrat deja... și apoi, ai tu o soluţie mai bună? 

Arunc o privire în jur, dar înțeleg că n-are rost să ripostez. 

„Hai!” îmi face semn Charlie. Pornește în viteză pe alee, 
călcând pe zonele cu iarbă uscată, ca să nu facă zgomot. 
Ajungând la marginea clădirii, se oprește și se întoarce spre 
mine. „Eşti pregătit?” 

Dau din cap, iar el aruncă o privire pe după primul colț. 
„Liber”, îmi face el semn cu mâna. Ca niște hoţi în propria 
noastră curte, ne strecurăm prin spatele clădirii, cocoșaţi, astfel 
încât să nu depășim înălţimea pervazurilor și să fim reperați. 
După următorul colț e locul unde l-am văzut. Aud curgerea apei 
din aspersor care se izbește în continuare de geam. Sunetul ne 
acoperă pașii... dar și pe ai celor care ne așteaptă acolo. 


190 


— Lasă-mă pe mine primul, spun eu în șoaptă. 

Charlie scutură din cap și mă împinge ușor înapoi. Nu îmi mai 
permite să joc rolul protectorului. Nu-mi pasă. Inghesuindu-mă 
lângă el, cercetez solul, încercând să depistez vreo umbră 
neobișnuită și îmi ițesc încet capul pe lângă zid. După colț, zace 
o coardă uitată pe peluză, exact lângă o minge de plajă 
dezumflată. Studiez curtea, de la un copac la altul, dar abia 
dacă-mi înțeleg propriile gânduri. Stropitoarea bate în 
continuare în geam. Charlie gâfâie lângă mine. Nu se vede 
nimeni, dar nu pot scăpa de senzaţia că ceva nu e în regulă. Și 
totuși, n-avem de ales. E singura noastră cale de scăpare. 
Charlie își șterge cu limba transpiraţia care s-a adunat în gropiţa 
de deasupra buzei de sus și își întinde pumnul. Numărând pe 
degete, dă din cap către mine. „Unu... doi...” 

O zbughim de acolo cu viteză maximă, ferindu-ne de jetul 
aspersorului. Inima îmi bubuie în piept... nu văd decât strada... 
aproape am ajuns... se vede poarta de metal... 

— Unde te grăbești, Cenușăreaso - ai întârziat la bal? întreabă 
o voce, din direcţia treptelor de la intrarea din faţa clădirii. 

Ne întoarcem rapid. Ridic pistolul; Charlie ridică maceta. 

— Ușurel, cowboy, spune ea, cu mâinile sus. 

Nici vorbă de Serviciul Secret. E femeia din casa lui 
Duckworth. 

— Ce cauţi aici? o provoacă fratele meu. 

Ea nu scoate niciun cuvânt. Are ochii ațintiți asupra pistolului 
meu. 

— Nu-mi spuneţi și mie cine sunteți cu adevărat? întreabă ea. 

— Nu te privește, o avertizez eu. 

— De ce întrebaţi de el? 

— Deci // știi pe Duckworth? izbucnesc eu. 

— V-am întrebat ceva... 

— Și eu pe tine, contraatac eu. 

Mișc pistolul, ca să-i atrag atenţia. Nu ne cunoaște suficient 
de bine ca să-și dea seama că jucăm la cacealma. 

— Cum l-ai cunoscut? o întreabă Charlie, pe un ton imperativ. 

Ea își lasă mâinile în jos, dar mă fixează în continuare. 

— Chiar nu știți? întreabă ea. Marty Duckworth era tatăl meu. 


191 


34. 


Maggie Caruso nu dormise niciodată bine. Chiar și când n- 
avea probleme - în timpul lunii ei de miere, la Poconos - Maggie 
de-abia dacă putea să doarmă neîntrerupt cinci ore. Pe măsură 
ce îmbătrânise - când companiile de cărți de credit începuseră 
să o sune în fiecare lună - se considera norocoasă dacă putea 
dormi trei ore la rând. lar noaptea trecută, știindu-și fiii departe, 
stătuse în pat în capul oaselor, strângând cearșafurile în pumni 
și abia dacă închisese ochii două ore - exact așa cum și spera 
Gallo, care o aduse la sediu a doua zi dimineaţă. 

— M-am gândit că ţi-ar face bine o ceașcă de cafea, spuse 
Gallo, intrând în camera de interogatorii, cu pereţii ei albi. Spre 
deosebire de ieri, DeSanctis nu era cu el. Astăzi nu era decât 
Gallo acolo, îmbrăcat, ca de obicei, cu un costum cenușiu prea 
mare pentru el și cu un zâmbet surprinzător de afabil. li întinse 
cafeaua cu ambele mâini. Ai grijă, e fierbinte, spuse el, pe un 
ton realmente grijuliu. 

— Mulţumesc, îi răspunse Maggie, privindu-l cu atenţie și 
studiindu-i noua atitudine. 

— Cum te mai simţi? întrebă Gallo, trăgându-și un scaun. Ca 
și data trecută, se așeză chiar lângă ea. 

— Sunt bine, spuse Maggie, sperând să nu lungească vorba. 
Vă pot ajuta cu ceva? 

— De fapt, chiar ar fi ceva... 

Lăsă cuvintele să plutească în aer. Era o tactică pe care o 
învățase exact când începuse să lucreze pentru Serviciu. Când 
trebuia să-i faci pe oameni să vorbească, nu exista nicio armă 
mai bună decât tăcerea. 

— Agent Gallo, dacă-i căutaţi pe Charlie și Oliver, ar trebui să 
știți că niciunul din ei nu a venit acasă aseară. 

— Da? întrebă Gallo. Deci tot nu știi unde sunt? 

Maggie confirmă printr-o mișcare din cap. 

— Și tot nu știi dacă sunt bine? 

— Nu, spuse ea rapid. 

Încrucișându-și braţele, Gallo lăsă tăcerea să-și facă treaba. 

— Ce e? întrebă Maggie. Nu mă credeți? 

— Maggie, Oliver și Charlie au luat cumva legătura cu tine 
aseară? 


192 


Preţ de o fracțiune de secundă, Maggie ezită. 

— Nu știu despre ce... 

— Nu mă minţi, avertiză Gallo. Ochii i se îngustară, iar 
atitudinea amabilă de adineauri dispăru. Dacă mă minţi, cei care 
vor avea de suferit sunt tot ei. 

Încleștându-și maxilarul, femeia nu luă în seamă ameninţarea. 

— Nu știu nimic, jur. 

Pentru a treia oară, Gallo lăsă tăcerea să se instaleze 
confortabil între ei. Fix 30 de secunde de pauză. 

— Maggie, ai idee cu ce te confrunţi aici? întrebă el, într-un 
final. 

— V-am spus deja... 

— Stai să-ți povestesc cum a fost într-un caz la care am lucrat 
anul trecut, o întrerupse el. Aveam un subiect care folosea o 
mașină de scris să ia legătura cu alt suspect. E o metodă destul 
de ingenioasă - distrugi panglica, o trimiţi prin fax dintr-un loc 
imposibil de localizat - nimic din ce am putea afla noi, nu? Din 
păcate pentru subiectul nostru, toate mașinile de scris electrice 
emit anumite unde electromagnetice. Poate că nu se 
descifrează la fel de ușor ca la un computer, dar băieţii noștri de 
la Tehnic au interceptat totul fără probleme. lar, odată ce le-am 
comunicat marca și modelul mașinii de scris, le-a luat mai puţin 
de trei ore pentru a reconstrui mesajul după sunetul produs de 
fiecare tastă. Subiectul apăsa pe A, pe ecranul nostru apărea tot 
A. l-am închis pe amândoi în mai puţin de-o săptămână. 

Maggie își îndreptă umerii, străduindu-se să-și păstreze 
stăpânirea de sine. 

— Nu au cum să scape de noi, adăugă agentul Gallo. E doar o 
chestiune de timp. Dacă ne ajuţi să-i găsim, putem ajunge la o 
înţelegere, Maggie - dar dacă mă obligi să fac totul singur... nu- 
ți vei mai vedea băieţii decât la vorbitor, prin geamul acela de 
cinci centimetri grosime. Asta dacă rezistă până acolo. 

Cu o mișcare fluidă, Gallo începu să-și scarpine ceafa, iar 
partea din față a sacoului i se deschise. In momentul acela, 
Maggie zări o parte a pistolului său, în tocul de piele în care-l 
ținea. Privind-o fix, Gallo nu mai trebui să adauge niciun cuvânt. 

Bărbia îi tremura. Încercă să se ridice, dar își simţea picioarele 
neputincioase. 

— Gata cu prostiile, Maggie - spune-ne unde sunt. 


Ea se întoarse cu spatele la el și strânse din buze. Lacrimile îi 
curgeau pe obraji. 

— E singura cale prin care-i poţi ajuta, insistă Gallo. Altfel, 
sângele lor va fi pe mâinile tale. 

Ștergându-și ochii cu palma, Maggie căuta disperată ceva - 
orice - asupra căruia să se concentreze. Dar albeața netulburată 
a pereților o conducea înapoi la Gallo. 

— E în regulă, adăugă el, aplecându-se spre ea. Rostește pur 
și simplu cuvintele, iar noi o să ne asigurăm că sunt în 
siguranţă. Îi puse o mână pe umăr și cu cealaltă îi ridică încet 
bărbia. Fii o mamă bună pentru ei, Maggie. E singura cale de a-i 
ajuta. Hai, spune-mi, unde sunt Charlie și Oliver? 

Privind fix către tavan, Maggie simţea cum lumea se topea în 
jurul ei. Nu mai rămăseseră decât fiii ei. Ei erau tot ce avea. 
Îndreptându-și spatele, Maggie Caruso își smulse umărul de sub 
atingerea lui Gallo și, în sfârșit, deschise gura. 

— Nu știu despre ce vorbiţi, spuse ea, pe un ton măsurat și 
lucid. N-am primit nicio veste de la ei. 

e 

— Lasă-mă cu dădăceala, se răsti Joey în microfonul 
telefonului. Stătea relaxată în mașina ei și supraveghea clădirea 
lui Maggie. Spune-mi pur și simplu ce apare la dosar. 

— Ştii bine că nu pot face așa ceva, zise Randall Adenauer, cu 
accentul său virginian. Totuși, mai roagă-mă o dată. 

— Of, fii serios, gemu Joey, dându-și ochii peste cap. Totuși, 
dacă voia acces la dosarele lui Charlie și al lui Oliver la același 
nivel cu anchetatorii, jocul nu putea fi jucat decât într-un singur 
fel. Sunt genul de oameni pe care să vreau să-i angajez? întrebă 
Joey. 

La celălalt capăt al legăturii telefonice se lăsă o tăcere scurtă. 
Ca agent special, conducător al Unităţii pentru Infracţiuni 
Violente din cadrul FBI, Adenauer avea acces integral la 
dosarele și baza de date ale FBl-ului. Ca vechi prieten al tatălui 
lui Joey, mai avea și niște favoruri de întors, al căror termen 
trecuse demult. 

— Bineînţeles, spuse el. l-aș angaja pe amândoi chiar azi. 

— Zău? întrebă Joey, surprinsă, dar deloc șocată. Deci totul e 
curat? 

— Cât se poate de curat, răspunse el. Cel mai tânăr a avut 
niște mici belele pentru vagabondaj, dar nimic după asta. Din 


194 


dosarele noastre reiese că sunt niște îngeri. De ce, la ce te 
așteptai? 

De data aceasta, Joey fu cea care tăcu. 

— Nu... nimic, răspunse ea. Înainte de a putea rosti un alt 
cuvânt, auzi un ţiuit de pe cealaltă linie. Ecranul telefonului 
arăta că era vorba de Noreen. Ascultă, trebuie să închid, adăugă 
Joey. Vorbim mai târziu. Mulţumesc, Potaie. 

Printr-o apăsare de buton, intră în legătură cu asistenta ei. 

— Nu s-au întors încă Gallo și mama? întrebă Noreen. 

Joey aruncă o privire către scaunul pasagerului, unde, pe un 
ecran digital, se vedea un triunghi albastru pâlpâitor, care se 
mișca pe o scară electronică, spre podul Brooklyn. 

— Sunt pe drum chiar acum, îi transmise ea. Dar la tine? Ceva 
interesant? 

— Doar niște foi matricole din colegiu, de la biroul de personal 
al băncii. Academic vorbind, notele lui Oliver erau bune, dar nu 
grozave... 

— Un pește mic, într-un iaz mare... alte standarde ale 
competitivităţii... 

— ... Dar, potrivit CV-ului său, pe vremea aceea avea două 
slujbe, dintre care una o reprezenta administrarea propriei 
afaceri. Un semestru a vândut tricouri, în altul a lucrat ca 
intermediar pentru închirieri de limuzine, ba chiar și-a organizat 
propria afacere de mutări la sfârșitul fiecărui an. Știi genul... 

— Eternul tânăr întreprinzător. Și Charlie? 

— Doi ani la școala de artă, după care a renunţat și a terminat 
la City College. Totuși, la amândouă școlile, cel mai dificil tip de 
student mediocru - 10 pe linie la materiile care-i plăceau, 6 și 5 
la restul. 

— Și de ce a renunțat? Frica de succes sau frica de eșec? 

— N-am idee - dar, în mod clar, el e cel sălbatic. 

— De fapt, cel cu adevărat sălbatic e Oliver, sublinie Joey. 

— Crezi? 

— Gândește-te încă o dată la detalii. Poate că Charlie ar fi un 
partener mai interesant pentru o întâlnire, dar, când vine vorba 
de asumat riscuri, Oliver e cel care a pătruns mai adânc într-o 
lume care nu-i aparţinea. Joey așteptă, dar Noreen nu o 
contrazise. Ce altceva ai mai aflat din evidențele acelea? 

— Asta a fost tot, spuse Noreen. Gata, stop, de ajuns. In afară 
de apartamentul mamei, Charlie și Oliver n-au decât niște 


195 


facturi neplătite pentru cărțile de credit și, mai nou, un cont 
bancar gol. 

— Și ai verificat peste tot? 

— Crezi că nu te-am ascultat când mi-ai spus? Permis de 
conducere, asigurare socială, dosarul de asigurări, dosarul la 
bancă, proprietăţi și toate celelalte bucăți ale vieții particulare 
pe care le vinde guvernul agenţiilor de recuperare a creditelor 
de ani buni, numai că acum - după cum se discută pe internet - 
se mai scrie și în ziare despre asta. În rest, nimic suspect. Cum a 
mers la FBI? 

— Același dans - zero condamnări, zero mandate emise, nicio 
arestare în ultimul timp. 

— Și asta e tot? întrebă Noreen. 

— Glumești? Asta e abia primul kilometru. Când zicea Fudge 
că ne dă informaţiile despre tranzacţiile făcute pe cărţile de 
credit și desfășurătorul de la telefoane? 

— Dintr-un minut în altul, răspunse Noreen, cu glasul 
precipitat. A, și e ceva ce ţi s-ar putea părea interesant. Îţi aduci 
aminte de farmacia aia unde trebuia să verific eu reţetele? Ei 
bine, am sunat la ei, spunând că sunt de la compania de 
asigurări cu care are contract Oliver și am întrebat dacă au 
onorat niște rețete pentru un client pe nume Caruso. 

— Și? 

— Pentru Oliver, nimic... 

— La naiba... 

— Deși aveau o rețetă pe numele Charles Caruso. 

Joey o întrerupse: 

— Te rog, spune-mi că ai... 

— Ăăă, scuze - Oliver am zis? Voiam să zic Charles. Exact - 
Charlie Caruso. 

— Minunat, minunat, murmură Joey. Și... ce-ai aflat? 

— Ei bine, avea o rețetă pentru o substanţă numită 
mexiletină. 

— Mexiletină? 

— Exact - apoi am sunat la biroul medicului care a prescris-o, 
care a fost mai mult decât dispus să ne ajute într-o anchetă de 
asigurări în desfășurare... 

— Devii din ce în ce mai bună la asta, nu-i așa? întrebă Joey. 
Și, ce-ai aflat? 

— Charlie suferă de tahicardie ventriculară. 


— Ce? 

— O aritmie cardiacă. De când avea paisprezece ani, îi explică 
Noreen. De-acolo provin toate facturile de la spital. Tot timpul 
acesta, am crezut că mama a fost bolnavă. Dar nu. Sunt pentru 
Charlie. Singurul motiv pentru care sunt pe numele mamei e 
pentru că, la vremea respectivă, el era minor. Spre ghinionul lor, 
când a avut prima criză, a avut nevoie de o operaţie de 110 000 
de dolari să-l rezolve. Se pare că are niște vase deteriorate la 
inimă care nu permit pomparea corectă a sângelui. 

— Deci e grav? 

— Numai dacă nu-și ia medicamentele. 

— Rahat, spuse Joey, scuturând din cap. Crezi că le are la el? 

— Au plecat direct după incidentul de la Grand Central - nu 
cred că are la el nici măcar o pereche de șosete de schimb, cu 
atât mai puţin doza lui zilnică de mexiletină. 

— Și cât rezistă fără să o ia? 

— Greu de zis - doctorul a zis trei sau patru zile, în condiţii 
perfecte - mai puţin dacă face mult efort sau e stresat. 

— Adică fuga de lege și lupta pentru supraviețuire? 

— Exact, spuse Noreen. De acum încolo, pentru Charlie a 
început numărătoarea inversă. lar dacă nu-l găsim în curând - 
lasă banii și crima - acestea vor păli în comparaţie cu 
adevăratele lui probleme. 


35. 


— E tatăl tău? izbucnește Charlie. 

— Și e în viață? adaug eu. 

Femeia ne privește pe amândoi, dar își concentrează atenţia 
asupra mea. 

— E mort de șase luni, spune ea, cu un calm exagerat în voce. 
Ce treabă aveţi voi cu el? 

Are glasul ascuţit, dar puternic - nu e deloc intimidată. Fac un 
pas înainte; ea nu se retrage. 

— De ce ai minţit privind legătura ta cu el? întreb eu. 

Spre surpriza noastră, ea afișează un zâmbet amuzat și își 
trece piciorul peste vârfurile firelor de iarbă. Și acum observ, 
pentru prima oară, că e desculță. 


197 


— Ciudat, și eu mă pregăteam să vă întreb același lucru. 

— Ai fi putut să ne spui că ești fiica lui, o acuză Charlie. 

— lar voi aţi fi putut spune de la început de ce îl căutaţi. 

Mușcându-mi buza de jos, îmi dau seama că am ajuns într-un 
impas. Dacă vrem să obţinem ceva informaţii, trebuie să oferim 
și noi câte ceva. 

— Walter Harvey, mă recomand eu, oferindu-i mâna și 
numele meu fals. 

— Gillian Duckworth, spune ea, strângând mâna întinsă. 

Pe celălalt trotuar, în susul străzii, poștașul își face traseul 
matinal. Charlie își ascunde maceta la spate și îmi face semn. 

— Ăăă... poate că ar trebui să stăm de vorbă înăuntru... 

— Da... nu e o idee rea, spun eu, îndesând arma în partea din 
spate a beteliei pantalonilor. Ce-ar fi să intri la o cafea? 

— Cu voi doi? După ce m-aţi amenințat cu un pistol și cu un 
cuţit de pirat? Am eu faţă de om care vrea să-i apară fotografia 
la „Persoane dispărute”? 

Se întoarce, dând să plece, iar Charlie îmi aruncă o privire 
furioasă. „Ea e singura noastră șansă.” 

— Te rog, stai un pic, spun eu, întinzând mâna să o prind de 
braţ. 

Ea se retrage, dar nu ridică tonul. 

— Mi-a părut bine de cunoștință, Walter. Sper să ai o viaţă 
frumoasă. 

— Gillian... 

— Îţi putem explica, strigă Charlie. 

Ea nici măcar nu încetinește. Poștașul dispare în apartamentul 
de lângă noi. Ultima șansă. Știind că avem nevoie de informaţii, 
Charlie improvizează. 

— Credem că e posibil ca tatăl tău să fi fost ucis. ` 

Gillian se oprește brusc și se întoarce, cu capul ridicat. Işi dă 
la o parte câţiva cârlionți de pe faţă. 

— Acordă-ne măcar cinci minute, implor eu. Și dup-aia poţi să 
ne spui adio. 

Inspirându-mă din strategiile de negociere dură ale lui 
Lapidus, pornesc grăbit către ușă, fără să-i mai dau ocazia de a 
refuza. Gillian mă urmează. 

e 

Intrând în locuință, mă aştept ca ea să facă vreo glumă sau să 

ne ia peste picior. Pereții goi... ferestrele acoperite cu foi de 


198 


calendar... N-are cum să nu zică totuși ceva. Dar nu o face. Cao 
pisică în misiune de recunoaștere, face un tur rapid al camerei 
principale. Braţele subţiri i se balansează pe lângă corp; 
degetele apucă marginea destrămată a buzunarelor de la jeanșii 
ei decoloraţi. In bucătărie îi ofer scaunul pliant de lângă mine. 
Charlie îi oferă un loc pe canapeaua extensibilă. Ea pornește 
către mine. Dar, în loc să se așeze pe scaun, se cocoaţă pe 
blatul alb al dulapului scund. Picioarele goale i se balansează în 
aer. Privirea mea poposește asupra lor cu o secundă prea mult, 
iar, dintr-odată, Charlie își drege vocea. „Hai, fii serios, spune el 
printr-o privire. Ca și cum n-ai fi intrat în viaţa ta în vestiarul 
fetelor.” 

Scutur ușor capul și îmi îndrept privirea către chipul lui Gillian. 

— Ne spuneai despre tatăl tău... încep eu. 

— De fapt, nu vă spuneam nimic, răspunde ea. Vreau doar să 
știu de ce credeți voi că a fost ucis. 

Îmi îndrept privirea asupra lui Charlie. „Fii atent”, m 
avertizează el printr-o mișcare a capului. Dar chiar și el își d 
seama că trebuie să începem de undeva. 

— Până ieri, noi doi locuiam în New York și lucram la o bancă, 
încep eu, ezitând. Apoi, vinerea trecută, pe când verificam niște 
conturi vechi... 

— Am găsit unul pe numele lui Martin Duckworth, mă 
întrerupe Charlie, luat deja de val. Sunt pe punctul de a-l 
întrerupe, dar, în ultimul moment, mă răzgândesc. Știm 
amândoi că, dintre noi, el se pricepe mai bine la turnat minciuni. 
Așa că îl las să continue: Oricum, din câte ne putem da seama, 
contul tatălui tău trecuse de termenul legal - era un cont vechi, 
abandonat. Dar, de îndată ce l-am găsit și am trimis un raport 
despre el câtre șeful securităţii, ei bine... ieri eram urmăriți toți 
trei. Astăzi nu mai suntem decât noi doi. 

Abia reușind să termine, Charlie își mută privirea de la noi și 
nu mai zice nimic. Imaginile de ieri încă îl bântuie. lar, 
repovestind totul, e clar că îl aude pe Shep... căzând pe 
scândurile de lemn. Se vede în ochii lui. „Doamne, de ce am 
făcut o prostie atât de mare?” 

Charlie își ridică privirea spre Gillian, care-l privește fix. Nu 
observasem asta până acum - rar se întâmplă ca ea să-și 
ferească privirea; e mereu în gardă. Privirile li se întâlnesc și, 


ă 
ă 


199 


exact în momentul acela, ea se retrage. Picioarele nu i se mai 
leagănă. Se sprijină în palme, stând perfect nemișcată. 

Emoţia transmisă de ochii fratelui meu îi e prea bine 
cunoscută. 

— Ești bine? o întreb eu. 

Gillian încuviințează din cap, incapabilă să articuleze. 

— Știam... știam... 

— Ce știai? 

La început ezită, refuzând să răspundă. Suntem totuși străini. 
Dar, cu cât stăm acolo mai mult... cu atât își dă seama că 
suntem la fel de disperaţi ca și ea. 

— Ce știai? insist eu. 

— Că era ceva în neregulă. Știam din momentul în care am 
primit extrasul. Văzând confuzia de pe chipurile noastre, ne 
explică: În urmă cu șase luni, o dimineaţă ca oricare alta. Îmi 
puneam niște cereale Cheerios și, dintr-odată, sună telefonul. O 
voce Îmi spune că tata a murit într-un accident de bicicletă - că 
mergea pe Rickenbacker Causeway! când o mașină a ieșit de 
pe banda ei... Își schimbă ușor poziţia în timp ce retrăiește 
momentul. Reprimându-și valul de emoție, adaugă: Aţi fost 
vreodată pe Rickenbacker? 

Scuturăm amândoi din cap. 

—E un pod la fel de abrupt ca un deal. Când aveam 
șaisprezece ani, am fost pe acolo și a fost de-a dreptul criminal. 
Tata avea șaizeci și doi de ani. li era greu să pedaleze și pe 
drumul pavat de-a lungul plajei. În niciun caz nu s-ar fi aventurat 
cu bicicleta pe Rickenbacker. 

Tăcem cu toţii. Charlie e primul care rupe tăcerea. 

— Poliţiștii i-au...? 

— A doua zi după accident, m-am dus la el acasă ca să iau 
costumul în care avea să fie înmormântat. Când am deschis ușa, 
totul arăta de parcă pe acolo trecuse un uragan. Dulapurile 
deschise... sertarele răsturnate... dar, din câte mi-am putut da 
seama, nu fusese furat nimic, cu excepţia computerului. Partea 
cea mai bună este că, în loc să vină poliţia, spargerea a fost 
investigată de... 

— Serviciul Secret, spun eu. 

Gillian se întoarce, aruncându-mi o privire piezișă. 

— De unde știi? 


18 Rickenbacker Causeway - Digul rutier Rickenbacker. 
200 


— Dar tu cine crezi că e pe urmele noastre? 

E suficient să zic asta. Așa cum a făcut mai devreme cu 
Charlie, Gillian își fixează privirea asupra mea. Nu-mi pot da 
seama dacă vrea să descopere adevărul în expresia mea sau 
doar o legătură. În orice caz, reușește. Ochii ei, de un albastru 
blând, îmi privesc direct în suflet. 

Charlie începe să tușească tare, fals. 

— Ce crezi că-i interesa? întreabă el. 

— Pe cine? Pe cei de la Serviciul Secret? întreb eu. 

— Bineînţeles că pe ei. 

— N-am aflat, explică Gillian, pe același ton blând și pierdut. 
Când am sunat la sediul lor din Miami, mi-au spus că nu exista 
niciun dosar deschis pe numele nostru. Le-am spus că vorbisem 
chiar eu cu agenţii, dar, neștiindu-le numele, n-au putut să mă 
ajute cu nimic. 

— Și asta a fost tot? Ai renunţat pur și simplu? întreabă 
Charlie. Nu ţi s-a părut un picuţ ciudat? 

— Charlie...! 

— Nu, are dreptate, spune Gillian. Dar trebuie să înțelegeţi, 
când venea vorba de afacerile tatei, secretele erau ceva normal. 
Așa... așa stăteau lucrurile. 

Charlie o studiază cu atenţie, dar eu o liniștesc printr-un gest 
din cap. În ce-l privește pe ticălosul nostru de tată, am putut să-l 
iert. Charlie însă nu l-a iertat niciodată. 

— E-n regulă, spun eu. Știu cum e. 

Când întind mâna să-i ating brațul, breteaua sutienului lui 
Gillian alunecă de sub marginea bluzei ei fără mâneci și îi 
coboară pe umăr. Ea o ridică la loc, cu o graţie perfectă. 

— Bine, stai puţin, intervine Charlie. Tot nu înțeleg cum s-au 
desfășurat lucrurile în timp. Tatăl tău a murit acum șase luni, 
nu? Deci asta a fost imediat după ce s-a mutat de la New York? 

— New York? întreabă Gillian, neînțelegând. N-a locuit 
niciodată în New York. 

Charlie îmi aruncă o privire și o studiază pe Gillian. 

— Eşti sigură? N-a avut niciodată un apartament în 
Manhattan? 

— Din câte știu eu, nu, spuse ea, nefiind dispusă să insiste. 
Făcea câte o călătorie de afaceri acolo, din când în când. Știu că 
vara trecută strângea bani pentru una dintre călătoriile astea - 
dar, în rest, a locuit în Florida toată viața. 


201 


„Toată viaţa.” Cuvintele ricoșează prin creierul meu ca bilele 
de biliard lovite cu putere. Nu se leagă. Tot timpul acesta, am 
crezut că eram în căutarea unui newyorkez care a făcut niște 
bani și s-a mutat în Florida. Acum aflăm că trăia în Florida și 
abia dacă-și permisese cele câteva călătorii la New York. Marty 
Duckworth, ce dracu’ învârteai tu? 

— Poate să-mi explice careva ce se întâmplă? întreabă Gillian 
în timp ce ochii i se plimbă agitaţi de la unul la altul. 

Îi fac semn afirmativ din cap lui Charlie; el îmi răspunde cu o 
mișcare similară. E timpul să-i mai dăm o bucăţică din puzzle. 
Charlie are nevoie de zece minute pentru a-i povesti tot ce știm 
despre apartamentul dărăpănat din New York care figura ca 
fiind adresa tatălui ei. 

— Nu înțeleg, spuse ea, sprijinindu-și din nou greutatea pe 
palme. Are un apartament în New York? 

— De fapt, dacă stau să mă gândesc, eu aș zice că îl 
închiriase, lămuresc eu lucrurile. 

— Cât timp zici că a lipsit vara trecută? intervine Charlie. 

— N-nu știu, se bâlbâie Gillian. Două săptămâni și jumătate... 
poate chiar trei. N-am fost niciodată prea... abia dacă ne 
vedeam, chiar și când era aici... 

Vocea i se împuţinează, iar pe faţa ei se întipărește o expresie 
ciudată, de parcă ar fi fost înjunghiată în abdomen. Pielea ei 
deschisă la culoare devine albă, ca de albinos. 

— Câţi bani aţi zis că aţi găsit în contul acela? întreabă ea. 

— Gillian, nu trebuie să te implici în... 

— Spune-mi cât! 

Charlie trage aer adânc în piept. 

— Trei milioane de dolari. 

Gura ei se deschide involuntar. 

— Poftim? |n contul tatei? N-are cum. Cum ar putea avea el...? 
Se oprește brusc, iar rotițele din mintea ei încep să se învârtă cu 
repeziciune... răsucind posibilităţile. În tot acest timp, chiar dacă 
Charlie fusese cel care-i dăduse vestea, și-a ţinut ochii ațintiți 
asupra mea. Credeţi că de-asta l-au ucis, nu? întreabă ea, într- 
un sfârșit. Din cauză că s-a-ntâmplat ceva cu banii... 

— Asta încercăm să aflăm și noi, îi explic, sperând să o fac să 
vorbească în continuare. 

— Tatăl tău cunoștea pe cineva din Serviciul Secret? adaugă 
Charlie. 


202 


— N-nu știu, răspunde ea, în continuare șocată. Nu eram chiar 
atât de apropiaţi, dar... dar tot credeam că îl cunoșteam mai 
bine de-atât. 

— Mai ai lucruri de-ale lui la tine acasă? întreabă el. 

— Câteva... da. 

— Și te-ai uitat vreodată prin ele? 

— Doar un pic, spune ea, pe un ton ce începea să aibă 
accente acute. Dar cei de la Serviciul Secret n-ar fi... 

— Poate că n-au găsit nimic, îi spune el. Poate că le-a scăpat. 

— Ce-ar fi să aruncăm o privire împreună? adaug eu. Este o 
ofertă perfectă. Cu cât suntem mai mulți, cu atât suntem mai în 
siguranţă. 

„Drăguţ”, îmi transmite Charlie printr-un zâmbet larg. 

Îmi feresc privirea, refuzând oarecum complimentul, simţindu- 
mă deja cuprins de vinovăţie. Indiferent de cât de mult ne ajută, 
e totuși casa răposatului ei tată. Am văzut-o în ochii ei mai 
devreme. O astfel de durere nu dispare. Văzând aprobarea 
ezitantă din mișcarea din cap a lui Gillian, Charlie sare de pe 
canapea, iar eu îl urmez, în drumul către ușă. In spatele nostru, 
Gillian stă în continuare pe blatul dulapului de bucătărie. 

— Eşti bine? întreb eu. 

— Spuneţi-mi un lucru, mă întrerupe ea. Chiar credeţi că l-au 
ucis pe tata? 

— Sincer să fiu, nu știu ce să cred, spun eu. Dar, în urmă cu 
douăzeci și patru de ore, i-am văzut pe tipii ăștia omorând cu 
sânge rece pe unul dintre prietenii noștri. l-am văzut apăsând pe 
trăgaci și i-am văzut îndreptându-și armele spre noi - totul 
pentru că am găsit un cont cu numele tatălui tău trecut la 
titular. 

— Asta nu înseamnă... 

— Ai dreptate - asta nu înseamnă că ei l-au omorât, consimte 
Charlie. Dar, dacă n-au făcut-o, de ce nu sunt aici, de ce nu 
încearcă să-l găsească? 

Uneori uit cât de ironic poate fi Charlie. Gillian n-are cum să-i 
răspundă. 

Aruncă o ultimă privire prin locuinţa închiriată și studiază 
fiecare detaliu. Lipsa pieselor de mobilier, ferestrele acoperite 
cu hârtie, chiar și maceta. Dacă noi am fi fost dușmanul, ar fi 
fost deja moartă. 


203 


Gillian se lasă să alunece de pe dulap fără nicio tragere de 
inimă, aterizează zgomotos pe linoleum cu tălpile ei goale și se 
oprește o secundă, tocmai când se pregătea să deschidă ușa. 
incearcă să nu pară supărată, dar, strângând mânerul ușii în 
palmă, are totuși nevoie de un răgaz pentru a asimila toate 
informaţiile. Fără să se întoarcă spre noi, rostește zece cuvinte: 

— Ar fi bine să nu fie vorba de un șiretilic. 

Charlie și cu mine înaintăm grăbiţi. Gillian iese din încăpere. 
Soarele nu strălucește, dar nici nu mai are mult. 

— Gillian, n-o să regreţi, spune Charlie. 


36. 


Strângând marginile ecranului de la computer în mâinile sale 
pline de bătături, Gallo privea furios laptopul care stătea într-un 
echilibru precar, între burta lui și baza volanului. Timp de două 
ore, o urmărise pe Maggie Caruso pregătindu-și prânzul, 
spălându-și vasele, refăcând tivul de la două perechi de 
pantaloni și atârnând trei cămăși pe frânghia de rufe de la 
fereastra ei. In acest timp, primise două telefoane: unul de la un 
client, iar al doilea de la cineva care greșise numărul. „Poate fi 
gata până joi?” și „Îmi pare rău, nu e nimeni cu numele acesta 
aici.” Atât. Nimic mai mult. 

Gallo dădu volumul mai tare și deschise ferestre cu imaginile 
captate de toate camerele montate. Graţie ultimului 
interogatoriu, ca și contactului recent cu fiii ei, putuseră extinde 
mandatul și adăugaseră o cameră în dormitor, una în camera lui 
Charlie și o alta în bucătărie. Pe ecran, Gallo putea vedea 
fiecare încăpere importantă din apartament. Dar singura 
persoană aflată acolo era Maggie - cocoșată deasupra mașinii 
de cusut, la masa din sufragerie. În colţ, la un televizor vechi, se 
derulau emisiunile de la mijlocul zilei. De-aproape, mașina de 
cusut bubuia ca un pickhammer. Timp de două ore. Și nimic 
altceva. 

— Gata să iei o pauză? întrebă DeSanctis, deschizând portiera 
de pe partea pasagerului. 

— Ce dracu' ai făcut atât? întrebă Gallo, nedezlipindu-și ochii 
de pe ecranul laptopului. 


204 


— Răbdare - ţi-e cunoscut termenul? 

— Hai, spune-mi ce-ai primit. Ceva util? 

— Bineînţeles că sunt utile... 

Rămânând în continuare afară, DeSanctis așeză două 
serviete- diplomat argintii pe locul din dreapta, punându-le una 
peste cealaltă. Strecurându-se lângă ele, o trase pe cea de sus 
în poală. 

— Au făcut nazuri? întrebă Gallo. 

DeSanctis răspunse cu un zâmbet sarcastic și desfăcu 
încuietoarea servietei. 

— Ştii cum e cu Delta Dash - spune-le ce-ţi trebuie, spune-le 
că e urgent și, bing-bang-bing, gadogeturile lui James Bond 
sosesc cu următorul transport. Tot ce trebuie să faci e să le ridici 
de la serviciul de mesagerie. 

În interiorul servietei argintii, încastrat într-un strat de 
polistiren negru, DeSanctis găsi ceva ce arăta ca o cameră 
digitală, aproape rotundă, cu o lentilă supradimensionată. Pe un 
abţibild aflat în partea de jos scria „Proprietate a DEA'”. „Tipic”, 
își zise în gând DeSanctis, dând din cap. Când venea vorba 
despre aparate performante de supraveghere, cei de la Trafic de 
narcotice și poliția de frontieră aveau întotdeauna cele mai bune 
jucării. 

— Ce e? întrebă Gallo. 

— Lentilă din germaniu... detector cu indiu și antimoniu... 

— Adică! 

— Cameră portabilă cu infraroșii, plus imagine completă pe 
bază de senzori termici, îi explică DeSanctis în timp ce privea 
prin obiectiv. Dacă se strecoară afară noaptea târziu, îi va 
detecta căldura corporală și o va localiza chiar și pe cea mai 
întunecată alee. 

Gallo își ridică privirea către cerul senin de iarnă. 

— Ce altceva ai mai primit? 

— Nu te uita așa la mine, îl avertiză DeSanctis. 

Punându-și camera cu infraroșii în poală, aruncă prima 
servietă pe bancheta din spate și o deschise pe a doua. lnăuntru 
se afla un radar performant cu o ţeavă lungă, care semăna cu o 
lanternă de poliţie. 

— Acesta e numai un prototip, explică DeSanctis. Măsoară 
deplasarea - de la curgerea apei la circulaţia sângelui prin vene. 

— Ceea ce înseamnă că...? 


205 


— Ceea ce înseamnă că-ţi permite să vezi prin obiectele care 
nu se mișcă. Cum ar fi pereții. 

Sceptic, Gallo își încrucișă braţele. 

— Nu zău... 

— Chiar merge. Am văzut cu ochii mei, insistă DeSanctis. 
Computerul îți spune dacă e vorba despre un ventilator de tavan 
sau despre un copil care se învârte prin cameră. Așa că, dacă se 
întâlnește cu cineva pe hol sau iese din raza de acţiune a 
camerei... 

— O prindem, spuse Gallo, luând radarul și îndreptându-l 
către apartamentul lui Maggie. Tot ce trebuie să facem e să 
aşteptăm. 


37. 


— Și... de unde vreți să începem? întreabă Gillian când intrăm 
în casa cu vopseaua roz scorojită a tatălui său. 

— De unde vrei tu, spune Charlie în timp ce eu mă uit atent 
pe unde să trec, prin livingul supraaglomerat. 

Ca un târg de vechituri în interior, camera este plină cu... ei 
bine... câte un pic din toate. Rafturi încărcate, în care sunt 
îndesate cărți de inginerie și știinţifico-fantastice, acoperă doi 
dintre cei patru pereţi tencuiți, teancuri de ziare camuflează un 
scaun vechi de trestie și cel puţin șapte perne diferite - inclusiv 
una în formă de flamingo roz și una care imita un laptop - sunt 
aruncate la întâmplare pe canapeaua pătată de piele. 

În mijlocul încăperii, o masă modernă de cafea, datând de 
prin epoca Woodstockului, se pierde sub diferitele telecomenzi, 
fotografii  îngălbenite, o  șurubelniță electrică, mai multe 
monede, figurine din plastic înfăţișându-i pe Voiosul și Sfiosul 
din A/bă-ca-Zăpada și cei șapte pitici, un teanc de suporturi de 
pahare cu sistemul solar și cel puţin șase lăbuţe de iepure! 
vopsite în culori neverosimil de aprinse. 

— Sunt de-a dreptul impresionat, izbucnește Charlie. Camera 
asta e mai dezastru chiar și decât a mea. 

— Stai să vezi restul, spune Gillian. În mod clar, tata prefera 
funcţionalul esteticului. 


19 Element legat de superstiția că purtarea unei lăbuţe de iepure aduce noroc. (n. tr.). 
206 


— Deci toate chestiile astea sunt ale lui? 

— Cam așa, răspunde Gillian. Am tot vrut să le sortez, dar... 
nu e atât de ușor să arunci la gunoi viaţa cuiva. 

II lovește drept în moalele capului cu replica aceasta. Mama a 
avut nevoie de aproape un an pentru a arunca periuţa de dinţi a 
tatei. Și abia atunci a început să-l urască. 

— Haideţi să începem de aici, din spate, sugerează ea, 
conducându-ne către dormitorul de oaspeţi pe care tatăl ei îl 
folosea pe post de birou. 

Inăuntru, găsim un blat negru în formă de L, proptit de perete 
și întinzându-se în partea dreaptă a camerei. Jumătate din el e 
acoperit cu hârtii; cealaltă jumătate cu unelte și componente 
electronice - fire, tranzistori, un ciocan de lipit în miniatură, 
clești subțiri, un set de șurubelniţe de bijutier și chiar și niște 
instrumente stomatologice, pentru conductorii subţiri. Deasupra 
biroului se află o imagine înrămată a lui Geppetto, din filmul 
Pinocchio al lui Disney. 

— Ce e cu pasiunea asta pentru Disney? 

— A lucrat la ei - a fost cincisprezece ani inginer de imagine 
în Orlando. 

— Zău? Şi a proiectat vreodată ceva marfă? întreabă Charlie. 

— Sinceră să fiu, nici măcar nu știu - abia dacă-l vedeam în 
copilărie. Îmi trimitea o Minnie de pluș în fiecare an, de ziua 
mea, dar cam asta era tot. De-asta l-a părăsit mama - noi nu 
eram decât pe planul al doilea. 

— Când s-a mutat înapoi în Miami? 

— Cred că acum cinci ani - le-a zis adio celor de la Disney și 
și-a găsit o slujbă la o companie locală, producătoare de jocuri 
pe computer. Salariul era abia jumătate din cât avusese până 
atunci, dar, din fericire, avea niște acțiuni la Disney. Așa a reușit 
să cumpere casa asta. 

— Și poate așa a reușit să-și deschidă un cont la Greene, 
spune Charlie cu subînţelesuri. Dar știam amândoi că nici măcar 
un pachet de acţiuni la Disney nu face 300 de milioane. 

Dau din cap, aprobator. 

— Nu avea un post important la Disney, nu-i așa? 

— Tata? întreabă ea, izbucnind într-un râs dezarmant. Nu, 
chiar și cu diploma lui de inginer, era pur și simplu o albină 
lucrătoare. Nu s-a apropiat de chestiile importante decât setând 
sistemul informatic astfel încât stația meteorologică principală 


207 


de la Disney să știe când o să plouă, iar magazinele de suvenire 
să scoată imediat la vânzare umbrele și pelerine cu Mickey 
Mouse. Rafturile erau umplute înainte să cadă prima picătură. 

— Tot e ceva destul de mișto. 

— Da... poate - deși, cunoscându-l pe tata, poate că rolul lui 
era... un pic exagerat. 

— Stai liniștită, nu ești singura în situaţia asta, spun eu, dând 
din cap. Tatăl nostru... 

— Tatăl nostru? intervine ea. Voi doi sunteţi fraţi? 

Charlie mă fulgeră cu o privire furioasă, iar mie îmi vine să-mi 
mușc limba. 

— Ce e? întreabă Gillian. Ce importanţă are? 

— Niciuna, îi spun eu. Numai că... după ziua de ieri... 
încercăm pur și simplu să fim discreţi. 

In timp ce rostesc aceste cuvinte, o privesc cum ne 
cântărește pe fiecare. Dar, ca și Charlie în zilele lui bune, Gillian 
lasă de la ea. 

— E-n regulă, spune. N-o să spun la nimeni. 

— Știu că n-o să faci, îi răspund eu, zâmbind. 

— Putem să ne apucăm de treabă acum? intervine Charlie. 
Avem o casă întreagă de scotocit. 

e 

Douăzeci de minute mai târziu, suntem îngropați până în gât 
în hârtii. Charlie se ocupă de teancurile de pe birou, eu de 
sertare, iar Gillian caută prin dulapul din colț. Din câte ne putem 
da seama, cele mai multe lucruri sunt absolut inutile. 

— Ascultați aici, spune Charlie, frunzărind un teanc de 
buletine informative de știință. Revista de cercetări 
electrooptice și raze laser a Societății Inginerilor Electronici și 
Electroniști. 

— Ești gata să fii făcut de rușine? întreb eu. „Dragă Martin, 
dacă Abby ar fi locuit dincolo de mare, ce înotător bun ai fi. La 
mulţi ani de Ziua îndrăgostiţilor. Prietena ta, Stacey B.” 

— Crezi că aia e mai tare decât Societatea Inginerilor 
Electronici și Electroniști? 

— E o felicitare de Sfântul Valentin din anii 1950! strig eu, 
agitând cartonul mucegăit deasupra capului. În faţa mea, 
ultimul sertar al dulapului e plin-ochi cu alte câteva mii. A 
păstrat fiecare carte poștală, bilet de mulțumire și felicitare pe 
care le-a primit. De când s-a născut! 


208 


— Aici am numai reviste și ziare vechi, spune Gillian, 
închizând cu putere sertarul pe care-l cerceta. Totul de la 
Revista de inginerie până la buletinul informativ al angajaţilor de 
la Disney - dar nimic efectiv util. 

— Nu înțeleg, spune Charlie. Păstrează tot ce a atins 
vreodată, dar nu are niciun extras de cont sau vreo factură de 
telefon? 

— Presupun că le ţinea aici... spun eu, deschizând sertarul 
aflat deasupra celui cu felicitările. înăuntru, douăsprezece 
dosare goale se mișcă dezolant în intervalele de metal. 

— Probabil că le-au luat când au luat și computerul, spune 
Gillian. 

— Atunci asta este - suntem morţi, concluzionă Charlie. 

— Nu spune asta, îi zic eu. 

— Dar dacă cei de la Serviciul Secret au căutat deja prin toate 
astea... 

— Și ce dacă? Ar trebui să renunţăm și să plecăm? Ar trebui 
să pornim de la presupunerea că au luat tot? 

— Dar chiar au luat tot! ţipă Charlie. 

— Ba nu! izbucnesc eu. Uită-te în jur - Duckworth a îndesat 
hârţoage peste tot - cincisprezece lăbuțe de iepure, fiecare de 
altă culoare. Și, din moment ce n-avem idee ce-au lăsat în urmă 
agenţii, eu nu plec de aici până nu caut sub fiecare suport de 
pahar, în fiecare sertar și nu le rup capetele lui Voiosul și Sfiosul 
ca să văd ce au înăuntru. Acum, dacă ai vreo idee mai bună, 
sunt mai mult decât dispus să o ascult, dar, cum ai spus mai 
înainte, avem o casă întreagă de scotocit! 

Charlie face un pas înapoi, surprins de izbucnirea mea - dar, 
la fel de rapid, ridică din umeri și trece peste. 

— Tu te uiţi în bucătărie; caut eu în baie. 


38. 


— Știe, spuse Gallo. 

— Dar cum să-și fi dat seama? întrebă DeSanctis. 

— Vită-te la ea, spuse el, îndreptând rapid un deget gros 
către ecranul computerului aflat pe scaunul dintre ei. l-au 
dispărut băieții... încă o noapte în care e de una singură... dar 


209 


vorbește cu cineva? Plânge în receptor, spunând totul unei 
prietene, printre suspine? Nu - stă pur și simplu acolo, cosând și 
urmărind Canalul Culinar. 

— Oricum, e mai bine decât să se uite la seriale, spuse 
DeSanctis, ridicând camera termică spre stradă. 

— Nu asta era ideea, tâmpitule. Dacă știe că o urmărim, e mai 
puţin probabil să... 

Zăngănitul unei sonerii urlă prin boxele laptopului. Gallo și 
DeSanctis tresar puternic. 

— Are un musafir, spuse DeSanctis. 

— A sunat la interfon? 

DeSanctis îndreptă camera cu vizualizare termică spre 
ferestrele holului de la intrare. În obiectivul camerei, o imagine 
ceţoasă, de un verde mâlos, se clarifică. Verdele era pentru 
rece; albul indica un obiect fierbinte. Dar, cercetând zona dintre 
panoul interfonului și holul de la intrare, nu văzu decât două 
dreptunghiuri albe, lângă tavan. Nu era niciun om - doar cele 
două neoane. 

— Nu e nimeni jos. 

— Vin acum...! strigă Maggie, înspre ușă. 

— Cum au trecut de noi? Clădirea are o intrare și prin spate? 
strigă agentul Gallo. 

— Ar putea fi o vecină, fu de părere DeSanctis. 

— Cine e? întrebă Maggie. 

Răspunsul fu un mormăit neinteligibil. Microfoanele nu erau 
prea eficiente când era vorba de sunete de dincolo de o ușă. 

— Un moment... spuse Maggie, închizând televizorul. 
Deblocând încuietorile cu o mână, își aranjă părul și cămașa cu 
cealaltă. 

— Vrea să facă impresie, spuse în șoaptă DeSanctis. Pun pariu 
că e o clientă. 

— La ora as...? 

— Sophie! Ce mă bucur să te văd! spuse încântată Maggie, 
deschizând ușa. Peste umărul lui Maggie, văzură o femeie 
căruntă îmbrăcată cu un cardigan maro, tricotat, dar nu și cu 
haină. 

— O vecină, spuse DeSanctis. 

— Sophie... repetă Gallo. A zis Sophie. 

DeSanctis deschise torpedoul și scoase un teanc de hârtii. 
„4190 Bedford Avenue - Locatari - Proprietari imobil." 


210 


— Sophie... Sofia... Sonja... sugeră Gallo, în timp ce DeSanctis 
își trecea frenetic degetul peste lista de nume tipărite. 

— Am găsit o Sonia Coady, la 3A și o Sofia Rostonov, la 2F, 
spuse DeSanctis. 

— Ce-ai mai făcut? întrebă Sophie, cu un puternic accent 
rusesc. 

— E clar, Rostonov. 

— Bine... chiar bine, răspunse Maggie, invitând-o să intre. 

— Urmărește-i mâinile! ordonă Gallo în timp ce Maggie întinse 
mâna și-i atinse umărul lui Sophie. 

— Crezi că-i dă ceva pe ascuns? întrebă DeSanctis. 

— N-are de ales. N-are fax, nici e-mail, n-are telefon mobil - 
nici măcar o agendă electronică - singura ei speranţă e să 
primească ceva din exterior. Presupun că un pager sau ceva 
mic, pe care să poată primi mesaje-text. 

DeSanctis aprobă printr-o mișcare din cap. 

— Tu ocupă-te de mamă; mă uit eu la Sofia. 

Cocoșându-se către laptop, cei doi agenţi nu mai scoaseră 
niciun cuvânt. În întuneric, chipurile le străluceau în lumina 
palidă răspândită de ecranul laptopului. 

— Am scurtat toate mânecile cu aproape doi centimetri și 
jumătate - stai un pic, să le iau de pe sârmă... spuse Maggie în 
timp ce se îndrepta către fereastra de la bucătărie. 

Prin obiectivul camerei montate în detectorul de fum, Gallo 
nu-i vedea decât spatele, dar studia tot ce atingea. Işi ținea 
mâinile pe lângă corp. Deschise fereastra de la bucătărie. Trase 
de sârmă. Desfăcu cleștii cu care erau prinse două bluze de 
damă și le puse pe fiecare pe umeraș. 

— Le lași afară pe vremea asta? întrebă Sophie. 

— Frigul le face bine - le face mai proaspete decât erau în 
ziua în care le-ai cumpărat. Maggie atârnă ambele umerașe pe 
unul dintre stativele aflate de-a lungul peretelui din living. 

— Fii atent când ia banii... avertiză Gallo. 

— Of, ce-o fi în capul meu? începu Sophie, căutând o poșetă 
pe care nu o avea cu ea. Mi-am lăsat... 

— Nu-i nicio problemă, spuse Maggie. Chiar și în imaginea 
cam neclară, Gallo îi putu vedea zâmbetul chinuit. Adu-i când 
vrei. Eu oricum nu plec nicăieri. 

— La naiba! izbucni Gallo, cu voce tare. 


211 


— Eşti tare drăguță, insistă Sophie. Eşti drăguță, și o să ai 
parte de lucruri bune. 

— Da, spuse Maggie, aruncând o privire către detectorul de 
fum. Ce n-aș da eu să am norocul ăsta. 

e 

Închizând ușa în urma lui Sophie, Maggie trase adânc aer în 
piept și se întoarse la fereastra din bucătărie. De-a lungul 
peretelui, radiatorul vechi scoase un sunet ascuţit, dar Maggie 
abia dacă-l luă în seamă. Era prea concentrată asupra unui alt 
lucru - fiii ei... și Gallo... și chiar programul ei. Mai ales 
programul ei. 

Vârându-și palmele sub partea de sus a cadrului ferestrei, o 
împinse puternic de două ori și, într-un final, o deschise. Un 
curent puternic de aer rece năvăli înăuntru, dar, din nou, Maggie 
nu-i dădu nicio importanţă. Din moment ce îi dăduse bluzele lui 
Sophie, rămăsese loc liber pe sârmă. Loc liber pe care de-abia 
aștepta să-l umple. 

Luă cearșaful alb și umed care era așezat peste masa de 
călcat de lângă fereastră, se aplecă peste pervaz, apoi luă un 
cleşte de rufe din buzunarul de la şort și fixă unul dintre colțuri. 
Centimetru cu centimetru, derulă sârma deasupra aleii de jos, 
prinzând încet marginea cearșafului cu cleștii de rufe. Ajungând 
la capăt, trase de pânză până o întinse bine. O rafală de vânt 
încercă din răsputeri să-l ia în zbor, dar Maggie îl ţinu cu o mână 
fermă. Doar o altă seară normală. Nu mai rămăsese decât 
partea grea a programului. 

Lăsând vântul să se mai domolească, băgă ambele mâini 
înapoi în buzunarul din faţă al șorțului. Mâna stângă îi băjbăi 
după un cleşte de rufe; cea dreaptă căuta mai mult de atât. In 
câteva secunde, degetele ei dădură de biletul pe care-l scrisese 
mai devreme. Având grijă să stea mereu cu spatele către 
bucătărie, își potrivi în palma cuprinsă de tremur foaia 
împăturită de hârtie. Cu colțul ochiului, văzu lumina slabă din 
mașina lui Gallo și a lui DeSanctis. Dar asta n-o făcu să-și 
încetinească ritmul. 

Luptându-se să nu izbucnească în plâns, strânse din fălci și-și 
poziţionă picioarele în așa fel încât să aibă cât mai multă 
stabilitate. Apoi, într-o singură mișcare lină, se aplecă peste 
pervaz, băgă mâna dreaptă sub cearșaf și fixă biletul cu un 
clește. La celălalt capăt al frânghiei, fereastra de vizavi era 


212 


întunecată - dar Maggie putea desluși totuși conturul negru al 
siluetei Saundrei Finkelstein. Ascunzându-se în spatele ferestrei, 
Fink dădu încet din cap. Și, pentru a treia oară de ieri încoace - 
sub privirea necruțătoare a patru camere digitale, a șase 
microfoane cu senzori, a două transmiţătoare cu codor, a celui 
mai bun echipament de supraveghere al anchetatorilor, la nivel 
militar, în valoare de peste 50 000 de dolari, Maggie Caruso 
trase de sârma de rufe care nu costase mai mult de doi dolari și, 
pe sub un cearșaf ieftin, ud și uzat, îi transmise un bilețel scris 
de mână vecinei sale de vizavi. 


39. 


Poţi afla o mulțime de lucruri despre un om dacă-i cauţi prin 
baie. O periuţă de dinţi cu perii tociţi... pastă de dinţi cu 
bicarbonat... Niciun beţișor de urechi pe nicăieri. Poţi afla chiar 
mai multe decât ai vrea să știi. Stând în genunchi, aplecat sub 
chiuvetă, îmi strecor brațul pe după ţevile ruginite și scotocesc 
printre obiectele de toaletă expirate de mult. 

— İn dulapul cu medicamente te-ai uitat? întreabă Charlie, 
strecurându-se pe lângă mine și sărind pe marginea căzii. 

— Da. 

Aud un clic magnetic, semn că ușa dulapului de medicamente 
este deschisă. Imi ridic capul. Charlie scotocește de zor. 

— Ți-am zic - m-am uitat eu. 

— Știu - voiam să mai verific o dată, să fim siguri, spune el, 
cercetând rapid provizia de flacoane cu medicamente eliberate 
pe reţetă. Lopressor pentru hipertensiune, Glyburide pentru 
diabet, Lipitor pentru colesterol, Allopurinol pentru gută... 

— Charlie, ce faci? 

— Da’ tu ce crezi, Ochi-de-Vultur? Vreau să știu ce 
medicamente lua. 

— Pentru ce? 

— Ca să știu - vreau să aflu ce fel de om era tipul ăsta - să 
intru în mintea lui - să îmi dau seama cum trăia... 

Divagaţiile lui Charlie depășesc cam cu o secundă limita la 
care le-aș considera firești. Mă uit din nou la el. lar Charlie 
începe să pună rapid flacoanele maronii la loc. 


213 


— Îmi spui și mie acum ce cauţi cu adevărat? întreb eu. 

— Vezi, așa se întâmplă când mănânci prea multe dulciuri, 
spuse el, izbucnind într-un râs forțat. Ti-am zis, mă uitam numai 
ca să... 

— Ţi-ai uitat medicamentele, nu-i așa? 

— Ce tot...? 

— Mexiletinul - nu ai mai luat. 

Dă ochii peste cap, ca un adolescent îmbufnat. 

— Ai putea, te rog, să nu mai exagerezi - nu suntem la 
Spitalul General... 

— La naiba, știam eu că e ceva - aud un zgomot pe hol și mă 
opresc. 

— Salvat de clopoțel, șoptește Charlie. 

— Ce se-ntâmplă? întreabă Gillian, oprindu-se în cadrul ușii. 

— Nimic, răspunde Charlie. Căutam prin dulapul de 
medicamente al tatălui tău. Știai că are niște tampoane pe aici? 

— Sunt ale mele, Einstein. 

— Asta și ziceam... adică, ale tale. 

Strecurându-se în pași de dans pe lângă mine, se îndreaptă 
spre ușă - dar, acum, ochii mi se fixează pe silueta lui Gillian 
care străbate holul, întorcându-se la treaba ei. 

— Fii atent, ai niște salivă pe buză, îmi spune Charlie în 
șoaptă în timp ce trece pe lângă mine. Adică, nu pot să te 
condamn - cu farmecul ăsta hippie-întunecat pe care-l are, și pe 
mine mă trec toate nădușelile. 

— Vorbim noi mai târziu, mârâi eu. 

— Sunt convins, spuse el. Dar, dac-aș fi în locul tău, m-aș 
gândi mai puţin la ce flori să-i cumpăr și m-aș concentra mai 
mult asupra problemelor noastre. 

e 

Până la șapte, căutaserăm peste tot, mai puţin în bucătărie, 
garaj și cele două debarale de pe hol. 

— Eu mă ocup de bucătărie, spune Gillian. 

Asta înseamnă că mai rămân două locuri. Charlie rânjește la 
mine. Mă strâmb și eu la el. Numai un prost ar alege garajul. 

— Numărăm până la trei... mă provoacă el. Câștigă cine bate 
două din trei. 

Zâmbesc și eu - și-mi duc mâna la spate. 

— Unu, doi, trei, arată... Piatra lui e mai puternică decât 
foarfeca. 


214 


— Arată... Foarfeca mea câștigă, putând tăia hârtia. 

— Arată... Piatra e mai tare decât foarfeca... din nou. 

— La naiba! exclam eu, enervat. 

— Ascultă-mă, îţi place prea mult foarfeca aia... 

Îmi transform „foarfeca” într-un semn obscen și ies pe hol, 
îndreptându-mă spre garaj. 

Cu gura până la urechi, se întoarce și pornește pe hol, spre 
debarale. 

Tocmai când să ajung la colț, mă întorc rapid, gata să arunc o 
provocare de „dublu sau nimic”. Charlie ar trebui să fie în 
dreptul debaralelor de pe hol. In loc de asta, e în dreptul ușii 
închise din capătul holului. Dormitorul lui Duckworth. Singurul 
loc în care n-am intrat. De fapt, n-ar trebui să conteze - Gillian 
ne-a zis că a căutat deja acolo dar îmi cunosc fratele prea bine. 
Văd cum merge tiptil ca să nu fie auzit. Se uită fix la ușă, de 
parcă ar avea vedere cu raze X. După nouă ore de scotocit prin 
viaţa defunctului, vrea să știe ce e acolo. 

— Unde te duci? întreb eu. 

Charlie aruncă o privire peste umăr și nu-mi oferă nimic 
altceva decât o ridicare răutăcioasă din sprânceană. Răsucind 
mânerul ușii, dispare în dormitorul lui Duckworth. Rămân pe loc, 
total conștient de jocul lui. Poate că-i mergea când aveam zece 
ani, dar n-am de gând să-l las să mă atragă și pe mine în asta. 
Întorcându-mă pentru a-mi relua drumul, aud ușa dormitorului 
închizându-se în spatele meu. Fac trei pași apoi mă opresc din 
nou. „Pe cine păcălesc eu aici?” întorcându-mă din nou spre 
cameră, pornesc grăbit spre ușa închisă. 

— Charlie? spun eu în șoaptă, știind că n-o să-mi răspundă. 

Desigur, nu se aude nimic. Privind peste umăr, verific holul, să 
fiu sigur. Liber. Încercând să nu fac niciun zgomot, răsucesc 
mânerul și intru. În timp ce ușa se închide în spatele meu observ 
că lumina e stinsă, dar, graţie jaluzelelor verticale ieftine, 
camera e totuși scăldată în lumina difuză a amurgului. 

— Destul de înfricoșător, nu? întreabă Charlie. Bine ai venit în 
altar... 

Ochii mei au nevoie de vreo patru secunde pentru a se 
adapta, dar când o fac, mi-e limpede de ce Gillian a verificat 
chiar ea această cameră. Ca și livingul și biroul, dormitorul lui 
Duckworth e mobilat în același stil frust, ingineresc: un pat 
simplu lipit de peretele alb-murdar, o noptieră de lemn nevopsit 


215 


pe care se află un ceas vechi și hodorogit și, parcă pentru a se 
asigura că fiecare piesă de mobilier pare aleasă la întâmplare, 
un dulap din PVC de culoarea migdalei care arată de parcă ar fi 
fost luat de la Armata Salvării. Dar, cu cât privesc mai atent, cu 
atât crește senzația că mai e și altceva: patul e acoperit de o 
cuvertură crem care-i dă un aer mai primitor, o vază cu eucalipt 
vișiniu înfrumusețează noptiera, iar în colț, un tablou în stilul lui 
Mondrian stă rezemat de perete, așteptând să fie agăţat. Poate 
că, la început, camera aceasta a fost a lui Duckworth - dar acum 
este a lui Gillian. Deci aici locuiește. Simt un junghi de vinovăţie. 
Totuși, acesta este e un loc intim pentru ea. 

— Hai să mergem, Charlie... 

— Da... nu... ai absolută dreptate, spune el. Nu facem decât 
să ne punem vieţile în mâinile ei. De ce oare am vrea să aflăm 
mai multe despre ea? 

Intind mâna să-l prind de braţ, dar, ca întotdeauna, e prea 
rapid. 

— Vorbesc serios, Charlie. 

— Și eu la fel, spune el, făcând un pas lateral și ocolindu-mă. 

Inaintând, cercetează podeaua, patul și restul mobilei, 
căutând indicii care să-i contureze un context. După zece pași 
se oprește, brusc dezorientat. 

— Ce e? Ce s-a-ntâmplat? întreb eu. 

— Asta să mi-o spui tu. Unde e viaţa ei? 

— Ce tot spui acolo? 

— Viaţa ei, Ollie - haine, fotografii, cărţi, reviste - toate 
lucrurile mărunte care ar umple cadrul. Uită-te în jur. În afară de 
flori și de tablou, nu mai e nimic la suprafaţă. 

— Poate că-i place ordinea. 

— Poate, consimte el. Sau poate că... 

Se aude un bufnet puternic, făcut de o ușă, care se trântește 
undeva în spatele nostru. Mă întorc și-mi dau seama că s-a auzit 
de pe hol. Poate am rămas aici mai mult decât ar fi trebuit. 
Arunc o privire la ceasul de pe noptieră și nu-mi vine să cred. Nu 
e un ceas. Este un... 

— Casetofon cu opt piste! exclamă Charlie, încântat. 

Dar, în timp ce aruncă o privire piezișă prin întunericul din 
cameră, observă că fanta unde se pune caseta pare un pic mai 
largă decât normal. Plasticul argintiu este ciobit pe margini. Ca 


216 


și cum cineva l-ar fi tăiat ca să-l deschidă sau l-ar fi mărit. 
Curios, se apropie, lăsându-se pe vine în fața noptierei. 

— Să fiu al naibii, spune el în șoaptă. 

— Ce mai e acum? 

Apropiindu-mă de el prin spate și încercând să profit cât mai 
mult de lumina din ce în ce mai puţină, mă aplec peste umărul 
lui. Charlie îmi arată cu degetul casetofonul. 

— Nu-nţeleg, îi spun. 

— Nu casetofonul, Ollie. Uite... Îmi arată din nou. Dar îmi dau 
seama că nu-mi arată aparatul, ci noptiera de dedesubt. Uite ce 
praf, îmi explică el. 

Îmi înclin capul suficient pentru a vedea stratul gros de praf 
care acoperă partea superioară a noptierei. 

— E atât de uniform încât abia dacă-l observi, spune Charlie. 
Ca și cum nimeni n-a pus nimic aici, nici măcar n-a atins 
suprafața... de luni de zile, chiar dacă e chiar lângă patul ei. 

Se întoarce din nou către mine și mă fixează cu o privire 
serioasă. 

— Ce e? 

— Spune-mi tu, Ollie. Cum e posibil să nu fi...? 

— Ce-i aici, aţi dat buzna în vestiarul fetelor? întreabă o voce 
feminină din spatele nostru. 

Charlie se întoarce cu repeziciune pentru a da ochii cu Gillian. 

Aceasta aprinde lumina, făcându-ne să ne strâmbăm. 

— Ce căutaţi în camera mea? 


40. 


— A, e camera ta? întreabă Charlie. Noi... ne uitam la 
casetofonul ăsta grozav. 

Arată cu degetul peste umăr, pentru a i-l indica, dar Gillian nu 
se deranjează să se uite înspre aparat. Ochii ei întunecaţi se 
fixează asupra lui și nu-l slăbesc. Stă pur și simplu acolo, cu 
braţele încrucișate peste piept. Nici nu o condamn. N-ar fi 
trebuit să ne băgăm nasul prin lucrurile ei. 

— Uite ce e, îmi pare foarte rău, încep eu. N-am atins nimic, 
jur. Aţintindu-și ochii asupra mea, mă supune exact aceleiași 
încercări. Dar, spre deosebire de Charlie, eu nu mint, nu mă 


217 


fâstâcesc și nici nu-i vorbesc de sus. Îi ofer adevărul gol-goluţ și 
sper că e suficient: Voiam... voiam să aflu mai multe despre 
tine, adaug eu. 

„Perfect”, îmi transmite Charlie printr-o privire și un zâmbet 
dispreţuitor. 

Crede că joc teatru, dar, în multe privinţe, e cel mai sincer 
lucru pe care l-am rostit toată ziua. Cu toată lumea pe urmele 
noastre, Gillian e singura care s-a oferit să ne ajute. In timp ce 
mă privește atât de intens încât mă forțează să-mi plec ochii, își 
ține în continuare brațele încrucișate peste piept. Fata 
neconvenţională a dispărut. Și apoi... într-o clipită... s-a întors. 

— E tare, nu? întreabă ea, mișcând din umeri. 

Îi mulţumesc printr-un zâmbet. Privind cu suspiciune reacţia 
ei blândă, Charlie aruncă o privire în jur, ca și cum ea ar vorbi cu 
altcineva. 

— Casetofonul cu opt piste, îi explică ea, pornind încântată 
către noptieră. 

ÎI împinge pe fratele meu mai încolo și se așază pe pat, chiar 
lângă mine. Se lasă pe spate, apoi vine mai în faţă, apoi din nou 
un pic în spate. 

— Staţi să vedeţi ce i-a făcut, spune ea, plină de entuziasm. 

Apasă pe butonul de Pauză. 

Are același râs muzical de mai devreme. De lângă ea, Charlie 
îmi face semn să mă uit jos, unde degetele ei de la picioare sunt 
strânse, ca în pumn, și lipite de covor. 

„Vezi?” se uită urât Charlie, cu o expresie gen ţi-am-spus-eu 
pe care, de obicei, i-o adresează lui Beth. Dar știm amândoi că 
Gillian nu seamănă nici pe departe cu Beth. 

Gillian activează comutatorul de pornire și se lasă pe spate, 
sprijinindu-și greutatea în mâini. 

— Apasă pe Pauză, adaugă ea. 

Supunându-mă instrucţiunii, mă aplec și apăs butonul 
respectiv. Aparatul vechi zumzăie cu un șuierat mecanic. E un 
sunet atât de cunoscut... și, exact în momentul în care-mi dau 
seama de unde-l știu, un suport de CD-uri din plastic - în care se 
află un compact disc strălucitor - iese din orificiul lărgit, pe 
unde, în mod normal, ai introduce o casetă. 

— Destul de marfă, nu? întreabă Gillian. 

— De unde ziceai că ești? intervine Charlie. 

— Poftim? 


— De unde ești? Unde ai crescut? 

— Chiar aici, răspunde Gillian. Exact lângă Miami. 

— Hm, ciudat, spune Charlie. Pentru că, atunci când ai zis 
„destul de marfă”, pot să jur că am simţit o urmă de accent 
newyorkez. 

Evident amuzată, Gillian dă din cap, dar nu-și dezlipește ochii 
de chipul fratelui meu. 

— Doar un accent de Florida, ciripește ea, fără să se 
sinchisească. 

E cea mai bună cale de a-l provoca - să nu-l provoci deloc. 
Gillian se întoarce către mine și casetofonul/CD-player. 

— la uită-te la disc, îmi propune ea. 

Întind mâna și îl iau, băgându-mi un deget în orificiul din 
mijloc. Discursurile lui Adlai E. Stevenson. 

— Să-nțeleg că tatăl tău a făcut asta? 

— Zău, după ce a plecat de la Disney, avea prea mult timp - 
mereu... 

— Și când ziceai că te-ai mutat aici? o întrerupe Charlie. 

— Poftim? întreabă ea. Dacă e iritată, o ascunde foarte bine. 

— Tatăl tău a murit acum o jumătate de an - tu când te-ai 
mutat aici? 

Zâmbind jucăuș, ea sare de pe pat și merge la capătul 
patului. 

„Vezi? îmi aruncă o privire furioasă Charlie. E aceeași 
șmecherie pe care o folosesc eu cu tine. Pun distanță între noi, 
ca să evit confruntarea.” 

— Nu știu, începe ea. Cred că acum o lună, o lună și ceva...e 
greu de zis. A durat o vreme până am făcut actele... apoi să-mi 
aduc lucrurile aici... 

Se întoarce spre fereastră, dar nu dă niciun semn că ar fi 
agitată. Îi ascult cuvintele cu atenţie, căutând o urmă de accent 
newyorkez, dar în glasul ei nu sesizez decât o tendinţă de a rosti 
o-urile lung - Flooorida. 

— Tot nu mi-e ușor să dorm în patul lui, și de-aia în cele mai 
multe nopţi dorm pe canapea, adaugă ea, cu ochii la Charlie. 
Bineînţeles, ipoteca e plătită, așa că nu am niciun motiv să mă 
plâng. 

— Dar serviciul? întreabă Charlie. Mai lucrezi? 

— Da’ ce ţi se pare ţie, că sunt vreo fată de bani gata? îl 
tachinează ea. Joi, vineri și sâmbătă seara la Waterbed. 


219 


— Waterbed? 

— E un club, pe Washington. Frânghii din catifea, tipi care 
caută supermodele care n-o să vină niciodată... toată povestea 
asta tristă. 

— la hai să ghicesc: ești barmaniţă și lucrezi îmbrăcată într-un 
tricou negru, mulat. 

— Charlie... îl cert eu. 

Ea îi respinge remarca printr-o ridicare din umeri. 

— Chiar ţi se pare că sunt un clișeu? Sunt administrator, 
iubire, încearcă să facă pe drăguța, dar Charlie nu se lasă 
păcălit. Partea cea mai bună e că-mi lasă trei zile libere pentru 
pictat, care e, pentru mine, cea mai bună formă de relaxare, 
adaugă ea. 

Pictat? Cercetez pânza din colţ, căutând o semnătură. „G.D.” 
Gillian Duckworth. 

— Deci tu l-ai făcut pe acesta, spun eu. Mă întrebam dacă... 

— Tu ai pictat asta? întreabă Charlie, pe un ton sceptic. 

— De ce ești atât de surprins? întreabă ea. 

— Nu e surprins, intervin eu, încercând să păstrez o atmosferă 
lejeră. Pur și simplu nu-i place competiţia. Arătând către Charlie, 
adaug: Ghici cine a fost la școala de artă - și e și acum un 
muzician aspirant? 

— Zău? întreabă Gillian. Deci suntem amândoi artiști. 

— Da. Suntem amândoi artiști, repetă el, sec. Îi cercetează 
rapid degetele - dacă ar fi să ghicesc, aș zice că vrea să verifice 
dacă are vopsea sub unghii. „A doua neconcordanţă”, mă 
avertizează el din priviri, de parcă ar avea vreo importanță. Ai 
vândut vreodată ceva? continuă el. 

— Numai unor prieteni, spune ea, blând. Deși încerc să le 
expun într-o galerie... 

— Dar tu ai vândut vreodată un cântec? intervin eu. 

Nu-l las să plaseze lovituri sub centură. În plus, la orice 
concluzie l-ar fi condus imaginaţia sa bogată, Gillian ne permite 
să scotocim prin toată casa. Dar, bineînţeles, Charlie nu-și poate 
lua ochii de la stratul de praf de pe noptieră. 

— Am spus ceva nepotrivit? întreabă Gillian. 

— Nu, ai fost minunată, spune Charlie, pornind către ușă. 

— Unde te duci? strig eu în urma lui. 

— Inapoi la treabă, îmi răspunde el. Debaraua mă așteaptă 
să-i descopăr secretele. 


220 


41. 


La miezul nopţii, Maggie stătea la masa din sufragerie cu 
ziarul în faţă și cu o cană de ceai fierbinte alături. Timp de 
cincisprezece minute, nu se atinse de niciunul din ele. „Ai 
răbdare”, își spuse în timp ce privea tabloul lui Charlie, 
înfățișând Podul Brooklyn. Era mai bine să aștepte două ore în 
cap. Așa au făcut la nouă și la unsprezece. Nerăbdătoare să se 
ridice, dar nedorind să se trădeze, își înclină ușor încheietura și 
privi cum treceau secundele pe cadranul ceasului de plastic cu 
Vrăjitoarea cea Rea din Vrăjitorul din Oz pe care Charlie i-l 
dăduse de Ziua Mamei. Nu era nevoie decât de puţină răbdare. 

e 

— Nu-mi place deloc când stă aşa, spuse DeSanctis, privind 
furios către laptop. La fel ca aseară - se uită lung la rebus, dar 
niciodată nu completează niciun cuvânt. 

— Nu e vorba de rebus, începu Gallo. Am mai văzut asta - 
când oamenii știu că se află în bătaia puștii, îngheață. Le e atât 
de frică să nu facă o mișcare greșită, încât sunt complet 
paralizațţi. 

— Și atunci, du-te la culcare, strigă DeSanctis imaginii de pe 
ecran. Ușurează-ţi situația! _ 

— Cu toţii avem tabieturile noastre, spuse Gallo. In mod clar, 
ăsta e alei. 

e 

Cincizeci de minute mai târziu, ochii lui Maggie continuau să 
penduleze între ceas și ziar. În orice altă noapte, simplul fapt de 
a aștepta de una singură ar fi făcut-o s-o ia cu somn. In seara 
asta, bătea din picior ca să adoarmă. „Incă două minute”, își 
spuse ea în gând. 

e 

Iritat și incredibil de neliniștit, DeSanctis aprinse camera 
termică și o îndreptă în susul străzii. Prin obiectiv, lumea avea o 
nuanţă verde-închis. Felinarele și luminile din case licăreau alb- 
strălucitor. Ca și capota mașinii lui Joey, care acum era imposibil 
de trecut cu vederea, chiar dacă era ascunsă pe o alee. Dacă 
voia să aibă parte de căldură, trebuia ca măcar o parte a 
motorului să funcţioneze. 


— la zi, cine crezi că nu ne pierde nici acum din ochi? întrebă 
DeSanctis. 

— Nici nu vreau să aud, mormăi Gallo. Arătând către laptop, 
adăugă: între timp, uite cine e gata să meargă la culcare... 

e 

Luptându-se cu extenuarea, Maggie își târșâi pașii până la 
bucătărie și se prefăcu a lua o ultimă înghiţitură de ceai. Dar, 
dându-și un pic capul pe spate, băgă mâna în buzunarul șorțului, 
căutând pe pipăite cel mai nou bilet. Gata. Era timpul să 
înceapă. Cu o mișcare din încheietură, vărsă în chiuvetă restul 
de ceai. Dar, în loc să se îndrepte către dormitor, se întoarse 
către fereastra de la bucătărie. 

e 

— Ce mai face acum? întrebă Gallo. 

— Exact ce-a făcut toată ziua - se zgârcește la cheltuielile de 
curăţătorie. 

e 

Aplecându-se peste frânghia de rufe, Maggie trase de ea cu 
ambele mâini, pentru a aduce mai aproape ultima tranșă a zilei. 
Ajunsă cam la jumătate, se opri să-și întindă puţin degetele, 
care începură brusc să o doară. Lăsând la o parte artrita și orele 
petrecute stând cocoșată peste mașina de cusut - stresul își 
spunea, în cele din urmă, cuvântul. 

e 

— E gata să clacheze, spuse Gallo, studiind ecranul mic și 
descifrându-i limbajul corporal, privind-o din spate. Nu mai 
rezistă încă o noapte ca asta. 

— la uită-te - poţi să-i vezi mâinile, se bucură DeSanctis, 
privind în continuare prin obiectivul camerei cu imagine termică. 
Deschise ecranul LED aflat în lateralul camerei, astfel încât Gallo 
să vadă și el. Destul de clar, din conturul verzui al clădirii ieșeau 
două braţe alb-laptoase care străluceau ca niște șerpi 
incandescenţi care se agitau în noapte. 

— Ce-s alea de acolo? întrebă Gallo, arătând către niște pete 
mici, albe, de pe frânghia de rufe. 

— Sunt reziduuri termice de la atingere, îi explică DeSanctis. 
Frânghia e rece, așa că, ori de câte ori o apucă, păstrează o 
parte din căldura ei și apare o pată pe ecranul nostru. 


Ochii lui Gallo se îngustară, studiind petele albe de pe banda 
rulantă care lucea pe ecranul din fața lui. Pe măsură ce se 
îndepărta de Maggie, fiecare pată se estompa și dispărea. 

e 

Maggie inspectă pe rând fiecare haină de pe frânghie. Cele 
uscate erau aduse înăuntru; cele ude rămâneau afară. La final, 
singurul care rămăsese umed era cearșaful alb. Ținându-și capul 
în jos, Maggie aruncă o privire către fereastra întunecată aflată 
de cealaltă parte a aleii. În umbră, ca și mai înainte, Saundra 
Finkelstein o salută cu o mişcare din cap. 

e 

Pe ecranul LED, Gallo și DeSanctis o urmăreau pe Maggie cum 
desfăcea cleștii de rufe, băga mâna sub cearșaf și îl răsucea la 
180 de grade. Grație temperaturii scăzute a materialului ud, 
brațele ei își mai pierdură din strălucirea albă cât rămaseră sub 
el. Prinzând cleștii la loc, trase încă o dată de frânghie și 
îndepărtă cearșaful de peretele apartamentului ei. Din nou, 
petele albe de căldură de pe frânghie se estompară într-o vagă 
linie orizontală - dar, de data aceasta, mai rămase ceva: Chiar 
sub frânghie - unde cleștele prindea cearșaful - o cometă albă, 
de mărimea unei mingi de golf, înainta pe lățimea aleii. Și apoi 
dispăru. 

— Ce dracu' a fost aia? întrebă Gallo. 

— La ce te referi? 

— Pe cearșaf! Dă imaginea înapoi! 

— O secundă... 

— Acum! mugi Gallo. 

Apăsând frenetic pe butoanele camerei, DeSanctis opri 
înregistrarea și porni derularea. Pe ecran, imaginile se 
desfășurau în ordine inversă, iar cearșaful lui Maggie se întoarse 
către fereastra ei. 

— Acolo! ţipă Gallo. Dă-i drumul! 

Banda zumzăi, reluându-și viteza normală. Cu camera pe 
bord, Gallo și DeSanctis se aplecară, să vadă bine. Pentru a 
doua oară, o urmăriră pe Maggie rearanjând cearșaful. Mâna ei 
stângă prinse cleștele de rufe. Cea dreaptă era dedesubt, 
ținându-l bine. Cu o mișcare iute, Maggie își scoase mâna și 
trimise cearșaful pe deasupra aleii - și, exact ca înainte, apăru 
un punct neclar, alb, chiar sub locul unde era fixat cleștele. 


223 


— Uite! spuse Gallo, oprind derularea imaginii. Arătă înspre 
pata albă. Ce e aia? 

— N-n-am idee, spuse DeSanctis. Poate a atins cu brațul 
pătura... 

— Bineînțeles că a atins-o - l-a ţinut dedesubt un minut 
întreg, idiotule - dar de ce a rămas numai punctul ăla alb? 

DeSanctis se aplecă și mai mult. 

— Crezi că a pus ceva acolo? 

— Asta să-mi spui tu - tu ești expertul - ce ar putea păstra 
semnătura termică atâta timp? 

Privind atent către ecran, DeSanctis scutură din cap. 

— Ceva ascuns în palmă... dacă avea palmele transpirate... 
poate fi orice - plastic... o bucată de material textil... chiar și o 
hârtie împăturită ar... 

DeSanctis se opri. 

Gallo își ridică ochii spre cer. Patru etaje mai sus, cearșaful 
alb al lui Maggie Caruso se mișca în aerul nopţii. De cealaltă 
parte a aleii, fereastra lui Maggie era întunecată. Fără un 
cuvânt, DeSanctis opri banda și ridică aparatul cu senzori 
termici. Și, pe măsură ce imaginea verde-închis prinse contur, în 
cadrul ferestrei mai apăru ceva - o siluetă neclară, de un gri- 
lăptos, a unei femei mai în vârstă care privea frânghia de rufe. 
Urmărea. Și aștepta, răbdătoare. 

— Ticăloasa! urlă Gallo, lovind cu pumnul în plafonul mașinii. 
Resimţțind lovitura, lumina din tavan se stinse și se aprinse. Cum 
dracu' de ne-a scăpat asta? 

— Ar trebui sâ...? 

— Găsește-o pe vecină! strigă el în continuare. Vreau să știu 
cine e, de când îi cunoaște și, cel mai important, vreau o listă cu 
toate apelurile primite și inițiate din apartamentul ăla în ultimele 
patruzeci și opt de ore! 

e 
„Ceva ascuns în palmă... dacă avea palmele transpirate... 
poate fi orice - plastic... o bucată de material textil... chiar și o 
hârtie împăturită ar...” 

Se lăsă o tăcere lungă, din cauză că vocea lui DeSanctis se 
auzea din ce în ce mai încet. 

„Ticăloasa!” tună Gallo, în timp ce receptorul lui Joey scoase 
un sunet ascuţit. Femeia tresări și dădu volumul mai mic. Când 
derulă, nu auzi decât paraziți. 


224 


— Of, haaai, murmură ea, lovind cu palma o parte a 
receptorului. Nimic, doar hârâit de fundal. Apăsă butonul de 
Pornit/Oprit și apoi îl aprinse din nou. Hârâit și iar hârâit. Nu, nu, 
nu... imploră ea, întorcând nebunește butoanele, pentru a fixa 
din nou frecvenţa. Te rog... nu acum... 

Ajungând la capătul cadranului, își ridică privirea către stradă. 
Gallo tăbărâse cu pumnii pe volan, ţipând ceva către DeSanctis. 
Văzu stopurile aprinzându-se, iar Gallo porni brusc motorul. 

— Cre' că glumești, nu? mormăi Joey. 

Cauciucurile gemură dureros, învârtindu-se furioase peste un 
petic de zăpadă murdară. 

Prinzând aderenţă, mașina ieși rapid pe stradă, aproape 
izbindu-se de un Plymouth maro, parcat de-a lungul străzii. lar, 
în timp ce privea cum stopurile roșii luau colțul și dispăreau în 
noapte, Joey își dădu seama pe loc că acesta nu era decât 
începutul unei nopţi și mai lungi decât precedenta. 


42. 


— Bine aţi venit în Târgul Fraierilor - număr de locuitori: doi, 
spune sec Charlie, îngropat până la genunchi în marea de cutii 
de carton, pline cu dosare. 

— Poţi, te rog, să termini cu văicăreala și să te uiţi la aia de 
acolo? 

— M-am uitat deja. 

— Ești si...? 

— Da, Oliver, sunt sigur, spune el, pronunţând cu grijă fiecare 
silabă. Pentru a nouăzeci și cincea oară, sunt absolut sigur. 

Au trecut trei ore de când Charlie mi s-a alăturat în Depozitul 
de Gunoaie Inutile, cunoscut și sub numele de garajul lui 
Duckworth. În prima oră, eram plini de speranţă. După a doua 
oră, am devenit nerăbdători. Acum suntem doar iritaţi. 

— Dar alea de acolo? 

Charlie aruncă o privire spre un teanc de cutii maro, aflate 
între o grămadă de scaune ruginite de terasă și un grătar 
stricat, năpădit de mucegai. 

— Le-am. Verificat, mârâie el. 

— Și ce era înăuntru? îl provoc eu. 


Urechile i se înroșesc puternic. 

— la stai să mă gândesc... O, da, acum îmi aduc aminte - era 
încă o altă cutie de carton plină cu romane science-fiction și 
texte scoase la imprimantă, de pe vremea dinozaurilor... 

Indepărtează nervos capacul cutiei din vârf și scoate două 
cărți: un exemplar broșat, cu coperta pătată, din Fahrenheit 
451, şi un manual jerpelit, intitulat Commodore 64" - Bine ati 
venit în viitor. 

Îl privesc fix, refuzând să-mi abat privirea și arăt către 
celelalte cărți din teanc. 

— Dar cele de dedesubt? 

— Gata... am plecat, anunţă Charlie, pornind grăbit către ușă. 

Se împiedică, nimerind peste una dintre pânzele 
supradimensionate ale lui Gillian, dar, contrar așteptărilor, nu 
cade. Lovindu-se de altă grămadă de cutii, își recapătă 
echilibrul, dar numai după ce o dărâmă cu totul. Zeci de cărți se 
împrăștie pe podea. 

— Charlie, stai un pic! 

Urmărindu-l în camera de zi, o zăresc imediat pe Gillian, 
aplecată peste unul dintre mânerele fotoliului de răchită care-i 
aparținuse tatălui ei. Are capul în jos și coatele sprijinite pe 
genunchi. Când își ridică privirea, observ că are ochii roșii - ca și 
cum ar fi plâns. 

Charlie trece ca o furtună pe lângă ea și dispare în bucătărie. 
Eu nu pot să nu mă opresc. 

— Ce s-a întâmplat? întreb. Ești bine? 

Ea aprobă printr-o mișcare tăcută din cap, dar asta e tot ce 
poate face. In mâini are o fotografie într-o ramă albastră din 
lemn, cu un Mickey Mouse mititel pictat în colţul de jos din 
dreapta. Fotografia înrămată este veche și înfățișează un bărbat 
supraponderal, stând în picioare într-o piscină - mândru de 
fetița lui care pare a avea în jur de un an. Are un zâmbet 
strâmb, dar strălucitor; ea poartă o pălărioară de soare și un 
costum de baie roz-aprins. Chiar și Omul-Cârtiţă a avut parte de 
zile însorite. Strânge fetița la piept, cu ambele braţe petrecute 
în jurul trupușorului ei. Ca și cum nu i-ar mai da drumul 
niciodată. 


20 Commodore 64 - un model de computer personal, de 8 biţi, scos pe piaţă în 1982 
de Commodore International. (n. tr.). 


226 


Nu o cunosc prea bine pe Gillian Duckworth - dar știu cum e 
să pierzi un părinte. 

Îngenunchind lângă ea, încerc să-i atrag atenţia. 

— Îmi pare rău că-i scotocim prin viaţă așa... 

— Nu-i vina voastră. 

— De fapt, cam este. Dacă nu te-am fi încurajat, n-am fi... 

— Ascultă, dacă nu căutam prin lucrurile lui acum, aș fi făcut- 
o oricum peste șase luni. Și-apoi, adaugă ea, privind fotografia, 
nu mi-aţi promis nimic. Vrea să mai spună ceva, dar cuvintele 
refuză să i se formeze pe buze. Continuă să privească fotografia, 
dând ușor din cap. Știu că sună jalnic, dar toate astea nu fac 
decât să-mi arate cât de puţin îl cunoșteam. Își ţine capul 
plecat, iar părul ei negru, cârlionţat, coboară ca o cascadă pe 
lângă o parte a gâtului. 

— Gillian, dacă te face să te simţi mai bine, să știi că și noi 
avem o fotografie aproape identică acasă - nu l-am mai văzut 
pe tata de opt ani. _ 

Își ridică privirea și, în sfârșit, ochii ni se întâlnesc. Își șterge 
lacrimile cu dosul palmei. Buzele îi sunt întredeschise. Întind 
mâna și o ating pe umăr, dar ea s-a întors deja. Işi îngroapă fața 
în palme, iar lacrimile încep să curgă nestăvilite. Chiar și cu 
mine, îngenuncheat lângă ea, Gillian face tot posibilul să nu-și 
exteriorizeze durerea. Dar, în cele din urmă... după cum învăţ și 
eu... toţi trebuie să ne deschidem sufletul. Lăsându-se moale 
într-o parte, își pune capul pe umărul meu și mă ia de gât și dă 
frâu liber sentimentelor. Cu fiecare suspin întretăiat, abia dacă 
scoate vreun sunet, dar îi simt lacrimile udându-mi cămașa. 

— E-n regulă, îi spun eu, simțind că respiraţia începe să-i 
revină la normal. E-n regulă să-ţi fie dor de el. 

Peste umărul ei, îl zăresc pe Charlie, care ne privește din 
bucătărie. Caută licărirea aceea din ochii ei... tremurul din 
modulaţia vocii... orice care să demonstreze că joacă teatru. Dar 
nu observă nimic de genul acesta. ȘI, privind-o cum se 
prăbușește, nici măcar el nu-și poate feri privirea. 

Când își dă seama că-l văd, Charlie se întoarce și se preface 
preocupat de dulapul din bucătărie. Pe măsură ce suspinele lui 
Gillian se mai liniștesc, se întoarce înapoi spre cameră. 

— Cine vrea să ne uităm la televizor? spune Charlie. Am 
putea... Se oprește și, dintr-odată, se preface surprins. Îmi cer 
scuze - n-am vrut să... 


227 


— Nu, e-n regulă, zice Gillian, îndreptându-și poziţia și 
recăpătându-și controlul. 

„Ce faci?” îl întreb dintr-o privire. Nu sunt sigur dacă e gelos 
sau încearcă să o calmeze, dar, chiar și eu trebuie să recunosc, 
fetei îi face bine schimbarea subiectului. 

— Haaaaideţi, adaugă Charlie, abordând tonul lui de băiat bun 
și făcându-ne semn către televizor. Gata cu durerile de cap - e 
timpul să ne relaxăm cu niște programe simpluţe de 
divertisment. 

Ea îmi aruncă o privire, să-mi vadă reacţia. 

— De fapt, probabil că nu-i o idee rea, mă declar eu de acord. 
Doar așa, ca să ne mai aerisim mintea... 

— Așa mai merge, spune Charlie, trecând pe lângă noi. Face 
un salt și aterizează pe canapea, încrucișându-și apoi picioarele 
pe măsuţa de cafea. Gillian mă urmează în camera de zi, 
ținându-mi încă mâna între degetele sale. Aici e loc pentru toţi - 
o familie mare și fericită, ne tachinează Charlie, luând 
telecomanda. Apasă pe buton în direcţia televizorului, dar nu se 
întâmplă nimic. Din nou, apasă. Din nou, nimic. 

— Ai apăsat pe Pornire? întreb eu. 

— Nu, am apăsat pe Sonor 0 - problema e că eu tot te mai 
aud. 

Întorcând telecomanda, Charlie își apasă degetul mare de 
plasticul de pe spate și deschide compartimentul pentru baterii. 

Ridicând dintr-o sprânceană, îi aruncă o privire lui Gillian. 
Petrecerea s-a terminat. 

— E gol. 

— A, da, spune ea. Aveam de gând să pun unele noi. 

— Nu-ţi face griji, spun eu. Charlie, nu ziceai tu că sunt niște 
baterii în debara? 

— Ba da, confirmă el, pe un ton glacial, ţinându-și în 
continuare ochii aţintiţi asupra lui Gillian. E o cutie de unelte 
plină cu baterii. Toate dimensiunile posibile. 

Dau o fugă până la debara și mă întorc cu un pumn de baterii 
noi AA. Gillian a dat deja drumul la televizor, apăsând pe 
butonul aparatului, dar Charlie se concentrează asupra 
telecomenzii. Strecoară bateriile înăuntru și mai încearcă o dată. 
Nu se întâmplă nimic. 

— Poate că e stricată. 

— În casa asta? întreabă Gillian. Tata repara tot. 


228 


— Dă-mi-o mie, îi spun lui Charlie, așezându-mă pe marginea 
măsuţei de cafea. 

E timpul să folosesc trucul pe care-l foloseam cu vechiul meu 
casetofon cu căști. Scoţând bateriile din orificiul lor, apropii 
telecomanda la buze și suflu un jet rapid de aer în 
compartimentul de baterii rămas gol. Spre surprinderea mea, 
aud un fel de fluturare rapidă - ca atunci când sufli asupra unui 
fir de iarbă... sau pe marginea unei foi de hârtie. 

Capul lui Charlie se înclină ușor. Ştiu la ce se gândește. 

— Poate că e stricată, recunoaște Gillian. 

— În niciun caz, insistă Charlie. Are ochii larg deschiși, având 
întipărită pe chip expresia lui avidă, obișnuită lui. În orice altă 
casă, o telecomandă stricată e ceea ce este. Dar aici... după 
cum zicea Gillian, Duckworth repara tot. Dă-mi-o mie, îmi 
ordonă Charlie. 

Sunt deja cu un pas înaintea lui. Băgându-mi două degete în 
compartimentul de baterii, încep să caut pe pipăite obiectul - 
ce-o fi el - care scosese sunetul acela. Nimic. 

Charlie s-a ridicat de pe canapea, aplecându-se peste mine, 
plin de neliniște. 

— Sparge-o. 

Gillian scutură din cap. 

— Chiar crezi că a... 

— Sparge-o! repetă el. 

Ținându-mi în continuare degetele înăuntru, trag tare de 
partea din spate a telecomenzii. Nu cedează. Mișcarea nu e 
dirijată suficient de bine. 

— Poftim, spune Charlie, aruncându-mi un creion. 

ÎI înfig în compartimentul pentru baterii și trag tare, folosindu- 
| ca pârghie. Se aude un scârțâit puternic... plasticul cedează... 
iar toată partea din spate a telecomenzii se sparge, zburând 
direct în poala lui Gillian. 

— Să fiu al naibii, spune Charlie. _ 

Nu sunt prea sigur la ce se referă. Apoi mă uit în jos. In 
interiorul telecomenzii, prinsă cu două cleme, se află o foaie de 
hârtie împăturită atât de strâns, încât a ajuns de lungimea și 
lăţimea unei țigarete aplatizate. Poate că cei de la Serviciul 
Secret au căutat prin fiecare colţișor, dar, în mod clar, nu 
veniseră să se uite la televizor. Gura lui Gillian se deschide 
involuntar. 


229 


— Ce e? întreabă Charlie. 

Desprind clemele cu vârful creionului. Ca și cum ar fi căscat, 
hârtia împăturită se desface. Sunt atât de agitat încât abia dacă 
mai pot... 

— Deschide-o! strigă Charlie. 

O despăturesc și, din interiorul primei foi de hârtie, pe podea 
cade o altă hârtie, mult mai mică. Charlie se aruncă după ea. 

La prima privire, seamănă cu un semn de carte. Charlie pare 
nedumerit. 

— Ce e pe ea? întreb eu. 

— N-am nici cea mai vagă idee. Charlie întoarce semnul de 
carte și dă la iveală patru fotografii - doar. Un bărbat mai în 
vârstă, cu părul grizonant, un individ, tipul bancherului, de vreo 
patruzeci și ceva de ani, lângă care se află o femeie cu pistrui și 
păr roșcat, sârmos, iar ultimul e un bărbat de culoare cu o 
expresie obosită și o gropiţă în bărbie. E ca benzile acelea de 
fotografii de la cabinele fotografice, dar, din moment ce pozele 
sunt înșirate orizontal, seamănă mai degrabă cu o aliniere a 
suspecţilor. 

— Pe ata ce e? întreabă Charlie. 

Aproape că uitasem. Apucând înscrisul cu înfățișare de 
document, îl trec în revistă cât pot de repede: 
„Confidenţialitate... Limite în dezvăluirea informaţiilor... Nu se 
va limita la formule, desene, proiecte...” 

— Poate că n-am fost eu la Drept, dar, după ce am lucrat 
patru ani cu bogătași paranoici, recunosc un AC când îl am în 
faţa ochilor. 

— Un ce? întreabă Charlie. 

— AC - acord de confidenţialitate. Le semnezi pe durata unui 
proiect de afaceri, astfel încât ambele părţi să-și ţină gura 
închisă. Așa ţii secretă o idee nouă. 

— Și ăsta...? 

Ridic documentul și arăt semnătura din josul lui. E o 
mâzgăleală nebunească, cu o cerneală neagră, mâloasă. Dar n- 
ai cum să nu recunoști numele. Martin Duckworth. 


230 


43. 


— Nu înţeleg, spune Gillian. Crezi că tata a inventat ceva? 

— O, da, în mod clar a inventat ceva, spun eu, simțind deja 
cum mi se precipită vocea. Și, după cum se pare, era băgat în 
ceva mare. 

— La ce te referi? întreabă Charlie. 

Agit din nou foaia mototolită prin aer. 

— Uită-te la cealaltă semnătură din contract. 

Charlie îmi apucă încheietura, ţinând-o nemișcată. „Sunt de 
acord și semnez - Brandt T. Katkin - Strateg-șef, Five Points 
Capital.” 

— Cine e Branat Katkin? întreabă Charlie. 

— Lasă-l încolo pe Katkin - mă refer la Five Points Capital. Cu 
un nume ca ăsta și un astfel de înscris, pun pariu că e o I.C. 

— I.C.? _ 

— Investiţie de capital, îi explic eu. Imprumută bani 
companiilor nou-înfiinţate... îi susțin pe întreprinzători investind 
în ideile lor. Oricum, când un astfel de fond de investiţii 
semnează un acord de confidenţialitate - credeți-mă - sunt o 
mulţime de bani la mijloc. 

— De unde știi? 

— Așa merg lucrurile în branșă - aceste I.C.-uri văd sute de 
idei noi în fiecare zi - un tip inventează $mecheria A; un alt tip 
inventează $mecheria B. Amândoi vor să încheie acorduri de 
confidențialitate înainte de a intra în negocieri și a-și pune 
poalele în cap. Dar I.C.-urilor le displace ideea de 
confidenţialitate. Vor să vadă pe sub toate fustele din raza lor 
vizuală. Și mai important, dacă o I.C. semnează un acord de 
confidenţialitate, se expune unui pericol. Anul trecut, când am 
însoţit un client la Deardorff Capital în New York, unul dintre 
asociați a zis că n-o să semneze un A.C. decât dacă Bill Gates 
însuși ar intra în cameră și ar spune: „Am o idee minunată - 
semnează asta și-ți povestesc tot”. 

— Deci faptul că Duckworth i-a făcut să semneze... 

— ... înseamnă că avea o idee demnă de Bill Gates, confirm 
eu. Întorcându-mă către Gillian, o întreb: Ai idee la ce lucra? 

— Nu, eu... eu nici nu știam că făcuse ceva. Toate celelalte 
invenţii ale lui sunt mărunte - cum ar fi casetofonul. 


231 


— Nu și acum, spun eu. Dacă actul ăsta e adevărat, i-a venit o 
idee care face casetofonul să pară... ei bine, ca un casetofon. 

— Trebuie să fie ceva legat de computere, adaugă Charlie. 

— Zău? Crezi? întreabă sarcastic Gillian. 

— Nu. Imi dădeam și eu cu presupusul, replică el. 

— Potoliţi-vă - amândoi, îi avertizez eu. Gillian, ești sigură că 
nu-ți vine în minte nimic? O idee pe care să fi încercat să o 
vândă? 

— Ce te face să crezi că o vindea? 

— Nu apelezi la o I.C. decât dacă ai nevoie de niște bani. Fie i- 
a convins să investească, fie efectiv le-a vândut invenţia. 

— Deci de-acolo a făcut rost de bani? întreabă Charlie. Crezi 
că era o idee atât de bună? 

— Dacă i-au dat trei milioane de dolari, adaugă Gillian, 
înseamnă că e extraordinar de bună. 

Charlie îmi aruncă o privire: „Dacă i-au dat 300 de milioane, 
înseamnă că e mega-superbună”. 

— Dar fotografiile? zice Gillian, dintr-odată. 

Pare extrem de surescitată, dar, după cum remarcă imediat 
Charlie, tălpile ei goale sunt din nou încordate, ca niște pumni 
înfipţi în țesătura covorului. La ce s-o fi așteptând? Toţi suntem 
neliniștiți. 

— Deci nu sunt rude sau ceva de genul? o întreabă Charlie. 

— Nu i-am mai văzut în viaţa mea. 

— Nici prieteni? întreb eu. 

— Pun pariu că unul dintre ei e Brandt Katkin, spune Charlie, 
arătând cu bărbia spre acordul de confidenţialitate. 

— Ar putea fi oricine, spun eu, gândind frenetic. Plin de 
speranţă, studiez cele patru portrete. Aș putea paria că erau 
persoanele lui de contact la I.C. 

— Poate că sunt oamenii cu care lucra, adaugă Charlie. Poate 
că erau oamenii lui de încredere. 

— Sau poate că sunt cei care l-au ucis, spune Gillian. Ar putea 
fi toţi agenţi ai Serviciului Secret. 

Niciunul dintre noi nu mai scoate niciun sunet. În momentul 
acesta, totul e posibil. 

— Și ce facem acum? adaugă ea. 

— Ar trebui să-l sunăm pe tipul ăsta, Brandt Katkin și să-l 
întrebăm de Five Points Capital, sugerează Charlie. 

— La două dimineața? întreabă Gillian. 


— Cu cât mai târziu, cu atât mai bine, spune el, aruncându-i o 
privire furioasă, refuzând să cedeze. Ar trebui să ne ducem 
acolo și să intrăm în sediu spărgând o fereastră. În liceu, Joel 
Westman m-a învățat cum să dezactivez un sistem de alarmă cu 
un magnet de bucătărie. Putem să scotocim prin dosare, în stil 
Watergate. 

— Da, e o idee grozavă, îi cânt eu în strună. Apoi puteţi să mă 
coborâţi, legat de o funie, prin gura de aerisire, iar eu o să 
încerc să opresc căderea unui strop de transpiraţie pe podeaua 
ridicol de ultraprotejată și, în același timp, să iau lista N.O.C. 

Ochii lui Charlie se îngustează. 

— Acum ești sarcastic? 

— Concentrează-te, îi spun eu. De ce să riscăm totul 
strecurându-ne prin spate când putem vorbi chiar faţă în față? 

— Și ce să spunem? 

— Lucrează cu ceea ce ai, spun eu, arătând către Gillian. 
Dacă au investit atât în viitorul lui Duckworth, nu crezi că vor 
dori să aibă o întrevedere cu moștenitoarea lui...? 

— Deci chiar vrei să mergem acolo? întreabă Charlie. 

— Mâine-dimineaţă, la prima oră, spun eu, simțind în 
continuare euforia descoperirii. Eu, tu, Gillian... și toţi noii noștri 
prieteni de la Five Points Capital. 


44. 


— N-o să-ţi placă, avertiză DeSanctis, intrând în biroul lui 
Gallo din Biroul de Operaţiuni al Serviciului Secret din centrul 
New Yorkului. 

Era aproape două dimineata, holurile erau goale, dar 
DeSanctis închise totuși ușa. 

— Spune-mi pur și simplu, ceru Gallo. 

— O cheamă Saundra Finkelstein, 57 de ani... începu 
DeSanctis, citind de pe prima pagină din teancul pe care-l avea 
în braţe. Fişa fiscală arată că stă cu chirie acolo de aproape 
douăzeci și patru de ani - suficient timp pentru a deveni cele 
mai bune prietene. 

— Și desfășurătorul apelurilor telefonice? 


233 


— Am căutat informaţiile din ultimele șase luni. În medie, 
petrece cel puţin cincisprezece minute pe zi la telefon cu 
Maggie. Totuși, de aseară, niciun telefon. 

— Cum stă cu apelurile interurbane? 

— Vezi tu, aici încep să se complice lucrurile. La ora unu 
noaptea trecută, a acceptat primul ei apel cu taxă inversă - de 
la un număr pe care l-am identificat a fi - ești pregătit? - un 
telefon public din incinta Aeroportului Internaţional din Miami. 

Mușcându-și articulația degetului mare, Gallo se opri. 

— Poftim? 

— Nu te uita la mine... 

— Dar la cine altcineva aș putea să mă uit?! întrebă el, lovind 
biroul cu pumnul. Dacă au ajuns la Duckworth... 

— Crede-mă, sunt cât se poate de conștient de consecințe. 

— Te-ai interesat de zboruri? 

— Două bilete. Ne sunt rezervate chiar acum. 

Impingându-și scaunul pe spate în timp ce se ridică, Gallo îl 
lăsă să se izbească de dulapul din spate. Impactul scutură bine 
cele șase plăcuţe onorifice emise de Serviciul Secret și 
fotografiile care-i împodobeau peretele. 

— Nu-i nimic de găsit acolo, insistă el. 

— Nimeni n-a zis că ar fi. 

— Totuși, ar trebui să sunăm la... 

— Am făcut-o deja, spuse DeSanctis. 

Dând din cap, Gallo porni grăbit către ușă. 

— Când ai zis că plecăm? 

— Cu următorul zbor - la șase dimineaţa, către Miami, adăugă 
DeSanctis, pe urmele lui. O să fim cu bocancii pe gâturile lor 
până la ora micului dejun. 

e 

— Fudge, știu că ești acolo! ţipă Joey în receptorul robotului 
telefonic. Nu te preface că dormi - știu că mă poți auzi! 
Răspunde, răspunde, răspunde... Așteptă, dar nimeni nu-i 
răspunse. Eşti acolo? Doamne, Joey sunt! Tot nimic. Bine, gata - 
acum trebuie să asculţi cântecul nepoatei mele despre alfabet: 
A de la acrobat, B de la balon, C de la căluț, D de la... 

— D de la deces, draga mea, răspunse Fudge, cu glasul 
răgușit, abia trezit din somn. De asemenea, vine de la 
distrugere, dezmembrare, durere... 


234 


— Deci știi și tu cântecelul? întrebă Joey, străduindu-se din 
răsputeri să păstreze conversaţia într-un registru lejer. 

— Mămico dragă, în momentul ăsta e 2:14 dimineața. Tu, 
draga mea, ești chiar diavolul în persoană. 

— Ascultă, mă voi revanșa mâine - fără glumă -, dar am 
nevoie să accelerezi lucrurile cu localizarea apelurilor către și de 
la Maggie Caruso. 

— lar acum e 2:15 dimineaţa... 

— Vorbesc serios, Fudge! Mă confrunt cu o criză! 

— Și ce vrei să fac eu? 

— Nu poţi să-i rogi pe oamenii tăi de la compania de 
telefonie? 

— Acum? întrebă el, în continuare ameţit. Oamenii mei nu 
lucrează la ore de-astea - orele astea sunt pentru perverși, 
vedete rock și... perverși. 

— Te rog, Fudge... 

— Sună-mă mâine, dulceaţă - o să-mi capăt mirosul ca de 
bebeluș după ora nouă. 

Cu un declic, dispăru. 

Trăgându-și casca din ureche, Joey aruncă o privire către 
harta ei digitală a sistemului de poziţionare globală. În urmă cu 
cincisprezece minute, un triunghi albastru,  luminând 
intermitent, își croise drum către centru. Oricare-ar fi fost 
descoperirea lui Gallo și DeSanctis, o duseseră cu ei la sediu. 
Totuși, când intraseră în garajul de la Serviciul Secret, triunghiul 
albastru dispăruse, iar mașina lui Joey fu invadată de un bipăit 
ascuțit ca un țipăt. Mesajul „Eroare de sistem” apăruse brusc pe 
ecran. „Transfer întrerupt.” Joey nici măcar nu clipise. Când era 
vorba despre blocarea transmisiilor către exterior, nu era de 
glumă cu Serviciul Secret. 


45. 


Când era în liceu, lui Charlie îi plăcea să se plimbe pe străzile 
pustii, la două dimineața. Vidul tăcerii. Amenințarea 
întunericului pândind după fiecare colț. Puterea nobilă de a fi 
ultimul om rămas în picioare. Îi alimenta resursele interne. Acum 
urăște astfel de incursiuni. 


235 


Mergând grăbit înapoi către apartamentul nostru, Charlie 
rămâne pe trotuar, se pierde sub șirurile de palmieri și, la 
fiecare câţiva pași, se uită neliniștit peste umăr. 

— După cine te uiţi? întreb eu. 

— Ce-ar fi să vorbești mai încet? șuieră el. Fără supărare, dar 
vreau să văd dacă ne urmărește. 

— Cine, Gillian? Știe deja unde stăm. 

— Bine, atunci presupun că nu avem niciun motiv de 
îngrijorare... 

— Uite, acum ești de-a dreptul paranoic. 

— Ascultă la mine, Ollie, doar pentru că tu mergi mai săltăreţ 
acum nu înseamnă că-ţi poţi deconecta creierul. 

— Asta făceam? Imi deconectam creierul? Traversez strada, 
pentru că m-am săturat de dispute. Și de gelozie. 

— Vino înapoi aici, mă ceartă el, făcându-mi semn să mă 
întorc pe trotuar. 

— De ce-o faci pe șeful? întreb eu. El se strâmbă; mie îmi 
place situaţia. Deasupra noastră, luna e aproape rotundă, dar el 
nu se obosește să-și ridice privirile. Și, în definitiv, de ce te porţi 
așa urât cu Gillian? 

— Tu de ce crezi? întreabă Charlie, uitându-se încă o dată 
peste umăr. N-ai văzut stratul ăla de praf din dormitorul ei? 

— Și asta ţi-a băgat furnici în chiloței? Că nu-și atinge 
noptiera? 

— Nu e vorba numai de noptieră - mă refer și la baie, la 
debara, la sertare și la toate celelalte locuri pe unde am 
căutat... Tu, dacă te-ai muta în casa răposatului tău tată, ai 
continua să-i păstrezi toate lucrurile? 

— N-ai auzit ce-a zis, că doarme pe canapea? Și-apoi, mama a 
avut nevoie de un an ca să... 

— Nu-mi spune de mama. Gillian locuiește acolo de o lună, iar 
casa arată de parcă s-ar fi mutat săptămâna trecută. 

— A, deci acum lucrează împotriva noastră? întreb eu. 

— Tot ce spun e că are niște haine adunate la întâmplare și 
vreo zece tablouri moderne, niște jafuri neoplastice. Unde e 
restul vieţii ei? Mobila, colecţia de CD-uri - după atâta timp, tu 
vrei să-mi spui că nu are propriul televizor? 

— Nu zic că nu are ciudăţeniile ei - dar așa e când ai de-a 
face cu o artistă... 

Și, exact în momentul acesta, e gata să-și piardă controlul. 


236 


— Ştii ceva? Fă-mi un serviciu - nu spune că e artistă. Faptul 
că a copiat pe hârtie de calc un Mondrian vechi n-o face artistă. 
Și-apoi, te-ai uitat măcar la unghiile ei? Fata aia n-a pictat nicio 
zi în viața ei. 

— A, și dintr-odată, tu ești autoritatea supremă în materie de 
artă? Se numește spălat pe mâini, Charlie - e un concept 
uimitor. lar tu ești furios doar pentru că te întrece la propriul joc. 

— Ce tot zici acolo? 

— Ai văzut cum trăiește... faptul că se mulțumește cu strictul 
necesar... că nu simte nevoia să fie în competiţie... Începe să-ţi 
sune cunoscut? Rimează cu Bob Marley... Chiar și când a venit 
după noi - nu se enervează - și, cumva, pare că-ţi vede în suflet 
- ca și cum nu-i e frică de nimic. 

— Să știi că nici criminalilor în serie nu le e frică de nimic. 

— Poţi să iei o pauză cu subiectul ăsta? îl rog eu, în timp ce 
ajungem pe strada noastră. Tu ești cel care îmi spune mereu că 
nu am simţul aventurii. Ai prefera să am o relaţie cu cineva ca 
Beth? 

— O relație? Nu ai o relație cu Gillian... nici măcar nu-i faci 
curte. Sunteţi pur și simplu doi oameni într-o situaţie extremă 
care, întâmplător, staţi unul lângă altul. E ca și cum te-ai 
îndrăgosti într-o excursie pentru adolescenţi - dar fără cântecele 
lui James Taylor. 

— Poţi să glumești cât vrei, dar știm amândoi că nu-ţi place 
deloc când cineva îţi ameninţă rolul de Domnul Nonconformism. 
E același motiv pentru care nu vrei să intri într-o trupă - te simţi 
ameninţat ori de câte ori miroși c-ai avea competitori. 

— Aha, acum pricep - despre asta crezi tu că e vorba aici? 
Despre competiţie? Poţi s-o păstrezi, Ollie. E numai a ta. Dar, 
așa ca să știi, nu mai e vorba de competiţie - ci de altceva: 
dezbină și cucerește. Asta o să facă. 

— Cum poţi să spui așa ceva? 

Cercetând strada pentru o ultimă oară, traversează grăbit, 
deschide poarta ieftină de metal și o ia la fugă de-a curmezișul 
curții care duce la apartamentul nostru. Nu rostim niciun cuvânt 
până ce nu descui și intrăm. Mirosul de spray de insecte ne 
lovește primul. 

— Tot e mai bine decât să stăm la Gillian, spune Charlie, 
inhalând și el aerul viciat. 

— Nici măcar n-o cunoști, îl provoc eu. 


— Asta nu înseamnă că nu miros ce fel de persoană e, 
răspunde Charlie, descălțându-se fără să se mai aplece și 
dezbrăcându-se de culcare. 

— O, scuză-mă, nu știam că tocmai stabilești o legătură 
directă cu un fel de Buddha interior de-al tău - că ești un fel de 
baghetă din-aia pentru găsit izvoare, numai că tu ghicești 
oamenii. 

— Vrei să spui că nu sunt? 

— Tot ce vreau să spun e că nu eu sunt cel care și-a 
împrumutat amplificatorul preferat unui străin, după care să văd 
cum îi este negociat preţul într-o casă de amanet amărâtă din 
Staten Island. 

— În primul rând, era vechi și oricum aveam nevoie de unul 
nou. În al doilea rând, eu am un substantiv propriu cât Marele 
Canion, special pentru tine: Ernie. Della. Costa. 

— Ernie Dellacosta? întreb eu. Fostul prieten al mamei? 

— Pentru o perioadă interminabilă de șapte luni și jumătate, 
adaugă Charlie. lţi aduci aminte ce s-a întâmplat prima oară 
când l-a adus mama, să ne cunoască? Era respectuos, drăguţ și 
chiar mi-a cumpărat dragostea aducându-ne mâncare de la 
Chicken Delight pentru cină. Dar, în secunda în care i-am luat 
pachetul cu pui din mână, nu l-am putut suporta. Nu-i suportam 
firele de păr pieptănate peste chelie... nu-i suportam pantofii 
care-i imitau pe cei de firmă... și, pe tot parcursul relaţiei lor, l- 
am urât de parcă ar fi fost făcut din otravă. Și știi ceva? Am avut 
dreptate! 

Impingându-l ca să-mi fac loc lângă el la chiuvetă, iau apă în 
palme şi-mi dau pe față. Ne înghiontim un pic pentru a avea cât 
mai mult loc, dar Charlie trece pe lângă mine și o zbughește 
către canapeaua extensibilă. 

— Păi, spun și mă duc după el, dacă tot vrei să-mi amintesc și 
restul realităţii - cât tu ciupeai coardele chitarei... 

— Chitară bas. 

— Nu contează - cât tu ciupeai coardele chitarei bas și trăiai 
în Țara Viselor, Ernie Dellacosta a fost, de asemenea, tipul care 
mi-a făcut rost de slujba aia la Moe Gunsburg în primul an de 
facultate. Dacă n-ar fi fost el, n-aș fi avut destui bani pentru a 
rămâne la NYU. 


238 


— Ştii, uitasem de slujba aia în vânzări. Ai dreptate - chiar a 
fost o sursă de inspiraţie pentru noi toţi, spune el, turnând o 
doză suplimentară de sarcasm peste cuvinte. 

— Și ce vrea să însemne asta? întreb eu. 

— Nimic. Las-o baltă. 

— O, nu - nu te las să-ți faci joculețele pasiv-agresive cu 
mine. Spune ce vrei să spui. 

Charlie nu spune nimic, ceea ce înseamnă că ascunde ceva. 

— Hai s-o lăsăm baltă, spune el, în cele din urmă. 

— S-o lăsăm? Dar ești atât de aproape de a-ţi demonstra 
ideea ta extrem de importantă. Hai, Charlie, ne-ai pus pe ace - 
evident, n-ai adus vorba degeaba de Ernie Dellacosta - şi- 
atunci... care e problema? Că m-am gudurat pe lângă el ca să 
mă ajute să obţin o slujbă? Că râdeam în hohote la glumele lui 
idioate? Că m-am purtat ca oricine face parte din clasa 
muncitoare a Americii și am lucrat pe brânci astfel încât, într-o 
zi, să nu-mi mai fac griji că mă voi trezi la ușă cu o echipă de 
recuperatori care să mă hărțuiască în legătură cu ultimii 
patruzeci de dolari din contul meu? Spune-mi, ce te scoate din 
pepeni? 

— Tu! Tu și văicărelile tale egocentrice, vai-de-mine-ce-greu- 
am-dus-o! izbucnește Charlie. Aici nu e vorba de tine, Oliver - 
iar dacă te-ai opri și ţi-ai da seama de asta, ai putea chiar să 
observi lucrurile care se întâmplă chiar în casa ta! 

— Despre ce vorbești acolo? 

— Individul acela era un ticălos, Ollie. Un ticălos josnic. Și nu 
te întrebi de ce a rămas mama cu el atâta timp? 

— Ce vrei să spui? 

— Ştiai că era îngrozită că o să-ţi pierzi slujba? Sau că 
începuse să nu-l mai suporte după două luni, dar că-și făcea griji 
că, fără salariu, n-aveai să reușești să termini semestrul? Poţi 
să-ți îngropi trecutul sub câte CV-uri vrei tu, dar, acasă, ea era 
cea care-i suporta abuzurile. 

Mă opresc, complet dezorientat. 

— Cum... cum adică „abuzurile”? întreb eu. 

— Aaah, cineva n-a uitat accentul de Brooklyn... 

— Ce abuzuri, Charlie? O lovea? 

— N-a zis nimic niciodată, dar le-am auzit certurile - știi bine 
cât de subţiri sunt pereţii de acasă. 


239 


— Nu asta te-am întrebat, insist eu. L-ai văzut vreodată 
lovind-o? 

Dintr-odată, Charlie renunţă să mă mai ţină în șah. 

— Am intrat odată, ei erau în bucătărie, începe el. Ea plângea, 
el îi vorbea pe un ton mult prea ridicat faţă de cum ai vrea săi 
se vorbească mamei tale. S-a întors să verifice dacă aveam să 
dau înapoi. l-am zis că, dacă nu pleca imediat, aveam să-i 
transform laringele într-un lasou. Mama a început să plângă și 
mai tare, dar nu i-a spus să rămână. Nu l-am mai văzut 
niciodată. lată cine era amicul tău, domnul Dellacosta. 

Clătinându-mă pe picioare, am senzaţia că mi se rupe inima. 
Îmi tremură bărbia și mă uit la Charlie de parcă nu l-aș mai fi 
văzut niciodată până acum. Tot timpul acesta, crezusem că pe 
mine căzuse tot greul. Tot timpul acesta, văzusem lucrurile într- 
o lumină greșită. 

— Charlie, n-am știut... 

— Taci, mă avertizează el, neputând să mă asculte. 

Sare în pat, se întoarce cu spatele și își trage peste cap 
pătura zdrenţăroasă pe care o găsisem în dulap. Mirosul de fum 
de țigară impregnat în material trebuia să fie mai neplăcut 
decât cel de spray de insecte, însă, pentru Charlie, este evident 
mult mai bine decât să discute cu mine. Nu uita ce ţi-am zis 
despre Gillian, strigă el și dispare sub pătură. Dezbină și 
cucerește - cea mai bună tactică. 


46. 


Nu pot să dorm. Nu mă pricep deloc la asta. Chiar și când 
eram mici - când eu și Charlie ne spuneam unul altuia povești 
de groază despre Bătrânul Kelly și indivizii înfricoșători care 
trăiau în blocul nostru - Charlie sforăia întotdeauna primul. lar 
seara aceasta nu e cu nimic diferită. 

Privind fix fisura în zigzag de pe tavanul nostru văruit, aud 
ecoul hohotelor de plâns ale mamei. Și pașii lui Dellacosta 
plecând. De ce dracu' nu mi-a zis nimeni? Vrând să aflu 
răspunsul, ascult respiraţia chinuită a lui Charlie. Când era 
bolnav, era mult mai rău - un șuierat umed care mă făcea să-l 
păzesc, ca un monitor cardiac în carne și oase. E un sunet care 


240 


mă va bântui mereu - ca acela al suspinelor mamei - dar, 
întorcându-mă cu faţa la Charlie - pe măsură ce minutele trec și 
respiraţia lui își reia ritmul constant, încerc să mă alin cu gândul 
că, în sfârșit, avem o rază de speranţă. Cu fotografiile acelea, 
acordul de confidenţialitate și pistele cu Five Points Capital, 
încep să cred că se zărește o luminiţă la capătul tunelului. Și- 
apoi, dintr-odată, o bătaie ușoară în geamul din faţă o stinge. 

Mă ridic brusc în capul oaselor. 

Zgomotul încetează. Nu fac nicio mișcare. După care începe 
din nou. Păcănitul insistent al unor degete pe suprafaţa de 
sticlă. 

— Charlie, trezește-te, spun eu în șoaptă. 

Nu se clintește. 

— Oliver, se aude o voce de afară. 

Sar din pat, străduindu-mă să nu fac niciun zgomot. Dacă 
strig, vor şti că ne-am trezit. Întind mâna în spate, să trag 
pătura de pe fratele meu... 

— Oliver, ești acolo? întreabă vocea. 

Întorcându-mă, las pătura să-mi cadă din mână. Nu e o voce 
oarecare, e... 

— Oliver, eu sunt. 

„„„ O voce cunoscută. Mă duc numaidecăât la ușă și mă uit pe 
vizor. 

— Deschide... 

Întorc cheia în broască și deblochez încuietoarea. Crap ușa și 
arunc o privire afară. 

— Îmi cer scuze - te-am trezit? întreabă Gillian, cu un zâmbet 
blând. Ca de obicei, nu poate sta nemișcată. Işi bagă mâinile în 
buzunarele de la spate ale jeanșilor, după care începe să-și lase 
greutatea de pe un picior pe altul. Se leagănă ca o cântăreaţă 
de folk. 

— Ce cauţi aici? întreb eu în șoaptă. 

— Nu știu... Mă tot gândesc la telecomandă... și la fotografii... 
n-aveam cum să adorm, așa că m-am gândit... Se oprește și 
aruncă o privire fugară la boxerii mei. Simt că roșesc; ea 
izbucnește în râs. Știi, sunt conștientă că aveţi și voi motivele 
voastre, dar vă sunt recunoscătoare pentru ceea ce faceţi în 
legătură cu tata. Dacă ar fi putut, v-ar... v-ar fi mulțumit. 

Roșesc și mai tare. 

— Vorbesc serios, spune ea. 


241 


— Știu. 

Savurând momentul, adaugă: 

— Când e ziua ta? 

— Poftim? 

— Ce ești, Berbec sau Leu? Melville și Hitchcock erau lei, 
dar... Se oprește, studiindu-mi reacţia. Ești Berbec, nu-i așa? 

— Cum poţi să-ţi...? Cum ai știut? 

— Hai, Scorţosule, ţi-e scris pe frunte - căutarea atitudinii 
perfecte, tonul mustrător de tată când vorbești cu fratele tău, 
chiar și boxerii alb imaculat... 

— Boxerii sunt nou-nouți. 

— Da, în mod clar, spune ea, privindu-i fix. 

Încă o dată, eu roșesc, iar ea izbucnește în râs. 

— Hai, mă îndeamnă ea. Pune-ţi niște haine - te las să-mi 
cumperi o cafea ieftină. 

Peste umărul ei, arunc o privire către strada goală, să mă 
asigur că suntem în siguranţă. Chiar și la ora asta, nu eo 
mișcare prea inteligentă să plecăm la plimbare într-un spaţiu 
public. 

— Ce-ai zice s-o lăsăm pe altă dată? 

Se retrage cu o expresie de căţeluș bătut. 

— Totuși, asta nu înseamnă că trebuie să pleci... propun eu. 

Se oprește și se întoarce rapid. 

— Deci vrei să rămân? 

Mă tachinează, și o știm amândoi. Charlie mi-ar spune să 
închid ușa. Dar asta ar însemna să rămân din nou singur, treaz, 
privind întunericul. 

— Tot ce vreau să zic e că trebuie să fiu atent. 

— A, din cauza... nici măcar nu mi-a trecut prin minte... se 
fâstâcește ea, în cel mai dulce mod posibil. E unul dintre 
momentele acelea pe care n-ai cum să le pui în scenă. 
Bineînţeles că vreau să fii atent. De fapt... Chipul îi este luminat 
de un zâmbet jucăuș. 

— Ce e? 

— la-ţi niște teniși, spune ea, radiind deja. Am o idee. 

— Vrei să ieșim undeva? Nu cred că e... 

— Crede-mă, frumosule, o să-mi mulțumești pentru asta. 
Nimeni n-o să știe niciodată că am fost acolo. 

Mai zice încă ceva, dar mie încă îmi răsună în urechi 
„frumosule”. 


242 


— Eşti sigură că nu e niciun pericol? 

— Nu te-aș invita dacă n-aș fi, spune ea, brusc serioasă. Mai 
ales că suntem amândoi implicați. 

Acestea sunt cuvintele care mă conving. Dacă voia să ne facă 
rău, Gallo și DeSanctis ar fi fost aici de ore bune. In loc de asta, 
am avut o zi întreagă de pace. De acum încolo, cu cât stă mai 
mult cu noi, cu atât se expune riscurilor. Nu-i pasă. Vrea să afle 
adevărul în legătură cu tatăl ei. Ca și noi. li las un bileţel fratelui 
meu, după care îi arunc o privire, să mă asigur că doarme. 

— Nu-ţi face griji, spune Gillian. Nici n-o să știe că ai lipsit. 

(J 

Alergând de-a lungul docului, trebuie s-o felicit. Într-un oraș 
care se mândrește cu expunerea sa, a găsit singurul loc tare 
unde nimeni nu te vede. 

— Suficient de abandonat pentru tine? întreabă ea, în timp ce 
picioarele noastre duduie pe scândurile de lemn ale portului 
Miami Beach. 

În jurul nostru, docurile sunt cufundate într-o tăcere 
mormântală. Pe mal se vede un paznic care-și face turul de 
noapte, dar un salut prietenos din partea lui Gillian îl ţine 
departe de noi. 

— Vii des aici? întreb eu. 

— Tu n-ai veni? răspunde Gillian, încetinind. 

Nu sunt sigur ce vrea să spună - asta până când arată către 
mica barcă de pescuit, cu vopseaua scorojită de intemperii, care 
se agită lângă marginea docului. Abia dacă e suficient de mare 
pentru șase persoane, are banchetele acoperite cu perne uzate, 
pe care scrie Miami Dolphins, și un parbriz cu o crăpătură 
strâmbă în centru. Cu o mișcare din picior, Gillian își aruncă 
sandalele în barcă. 

— E a ta? întreb. 

— Ultimul dar de la tata, spune ea cu mândrie. Chiar și 
inginerii atei apreciază frumusețea pescuitului la apus. 

În timp ce ea desface nodul frânghiei care ţine barca lângă 
doc, eu nu-mi pot dezlipi ochii de braţele ei subțiri dansând și 
lucind pline de graţie în lumina lunii. Sar în barcă fără să ezit. Ea 
pornește motorul și apucă volanul într-o strânsoare blândă, dar 
sigură. Poate că nu e decât ora patru dimineața, dar tot sunt 
suficiente priveliști uimitoare pe mare. 


243 


Cotind brusc spre stânga, în timp ce ieșim din port ignorând 
indicatoarele „Nu deranjaţi”, Gillian împinge maneta înainte, 
turează motorul și ne proiectează într-un zbor nebun pe apă. 
Mișcarea bruscă e de ajuns pentru a ne proiecta pe locurile 
noastre, dar ne prindem amândoi de bord și ne luptăm să 
rămânem în picioare. 

— Dacă nu te ridici peste nivelul parbrizului, nu poţi simţi 
gustul oceanului! strigă ea pentru a acoperi mugetul motorului. 

Dau aprobator din cap și simt cu vârful limbii aerul sărat de 
pe buzele mele. Când am început să lucrez la Greene, Lapidus 
m-a dus cu avionul particular la St. Bart's și am ieșit în larg cu 
iahtul unuia dintre clienţii noștri. Am avut parte de degustare de 
vinuri, de masaj thailandez și de serviciile permanente ale unor 
majordomi. A fost apă de ploaie pe lângă excursia de acum. 

Graţie unui proiector de ceaţă aflat în partea din faţă a bărcii, 
putem vedea pe o rază de câţiva metri în întuneric, dar, cu luna 
ascunsă după niște nori, e ca și cum ai conduce pe un câmp 
pustiu, în depărtare, oceanul se pierde și lumea întreagă se 
confundă în beznă. Nu se văd decât luminile paralele de poziţie, 
aflate în părțile bărcii - o balustradă naturală care ne conduce 
către ocean. 

— Ești pregătit să urci în autobuzul magic? strigă ea, când 
ajungem în larg. 

Mă aştept să tureze motorul la maximum. In loc de asta, ea 
încetinește. La capătul debarcaderului, face un ocol strâns la 
stânga și oprește motorul. 

— Ce faci? 

— O să vezi, mă tachinează, pornind cu mișcări repezi către 
partea din față a bărcii. 

Suntem la vreo cincizeci de metri de mal, dar tot aud bufnetul 
slab al valurilor care se sparg de țărm. 

— Putem fi văzuţi? întreb eu, aruncând o privire piezișă către 
un turn de salvamar abia vizibil. 

— Acum nu, spuse ea, închizând proiectorul de ceață. 
Întunericul ne învăluie rapid, înghiţindu-ne complet. 

Căutând ceva sigur, ochii mei se aţintesc imediat către rozul 
electric, albastrul-deschis și verdele crud al luminilor de la 
firmele hotelurilor în stil art deco înșirate de-a lungul arterei 
Ocean Drive. De la distanța aceasta, par niște lumini 
fluorescente de aterizare. Tot restul a dispărut. 


244 


— Ești sigură că e înțelept ce facem? 

Se aude un bufnet puternic în apă, iar partea din faţă a bărcii 
se smucește ușor. A coborât ancora. 

— Gillian... 

Trecând în spatele bărcii, ia pernele cu Miami Dolphins de pe 
banchetă, ridică panoul de lemn, lăsând la vedere un dulap. De 
acolo, scoate două costume de scafandru, măști, labe... 

— Ajută-mă un pic, strigă ea, luptându-se cu ceva mai greu. 

Vin repede lângă ea și o ajut să ridice un cilindru de metal din 
dulap. Apoi un altul. Rezervoare de oxigen. 

— Incerci să-mi spui ceva? o întreb eu, încercând să-mi 
controlez tonul, nu cumva să creadă că mă simt intimidat. 

Ea scoate o lanternă și-i îndreaptă fasciculul către ochii mei. 

— Credeam că ești dispus să ai o mică aventură... 

— Sunt, spun eu, protejându-mi ochii cu mâna. De-aia am și 
venit cu barca aici. 

— Nu, am venit cu barca pentru a ne scufunda. De-aici încolo 
începe aventura. Cu chipul îmbujorat de adrenalină, sprijină 
lanterna de banchetă și se năpustește asupra echipamentului. 
Citește cu atenţie indicaţiile de pe cadrane, răsucește robinete, 
descurcă niște furtunuri... Să vezi ce frumos e, spune ea, cu 
vocea surescitată. 

— Gillian... 

— O să-ți ascută simţurile - văz, atingere, auz - buum! - toate 
exagerate, ca și cum ai sta în faţa unei boxe imense. 

— Poate că ar trebui... 

— Și cea mai tare parte e că numai localnicii cunosc asta. Uită 
de hoarda de turiști care se holbează prin South Beach - asta e 
numai pentru băștinași. Uite, pune-ţi ăsta. Îmi aruncă un costum 
de scafandru, care mă nimerește în piept. 

Chiar dacă o să pierd puncte la capitolul impresie, e timpul să 
mă retrag. 

— Gillian, nu am mai făcut scufundări. 

— Nu-ţi face griji - o să fie bine. 

— Dar nu e pericu... 

Işi desface fermoarul de la jeanși, lăsându-i să-i alunece până 
la glezne. li abandonează pe fundul bărcii, își desface nasturii de 
la bluză și o aruncă într-o parte. 

— Relaxează-te, spune ea, purtând numai o pereche de chiloţi 
albi de bumbac și un sutien transparent. O să te-nvăţ eu. 


245 


Chiar deasupra elasticului de la chiloţi, are un tatuaj micuț, în 
formă de fluture, mov-roșiatic. Nu-mi pot lua ochii de la el. 

— Ai grijă, să nu orbești, mă tachinează ea, punându-și 
costumul de scafandru. 

— Ti-am spus vreodată cât de mult îmi plac scufundările? 
întreb eu, holbându-mă în continuare la fluturaș. 

Zâmbind larg, arată către pantalonii mei. Rămân în boxeri și 
îmi trag costumul de scufundări pe mine, care e mai strâmt 
decât mă așteptam. Mai ales în zona inghinală. 

— Nu-ţi face griji, îmi spune Gillian, văzându-mi expresia. O să 
se mai lase în apă. 

— Eu sau costumul? 

— Amândoi, sper eu. 

Băgându-mi braţele în mânecile costumului, trebuie efectiv să 
alerg ca să o prind din urmă. În partea din spate a băncii, ridică 
ambele butelii de oxigen și le deschide pe fiecare. 

— Acesta e regulatorul tău de presiune, spune ea, arătând 
către partea de sus a rezervorului, unde atașează un dispozitiv 
negru, de mici dimensiuni, din care pornesc patru furtunuri, care 
se încolăcesc în toate direcţiile. Și ăsta e muștiucul, adaugă ea, 
întinzându-mi furtunul mai scurt, din dreapta. 

Urmându-i indicaţiile, îl bag în gură și trag aer încet și 
prelung. Se aude un șuierat lent, ca al lui Darth Vader, în timp 
ce un jet rece de aer îmi năvălește pe gât şi-mi pătrunde în 
plămâni. 

— Exact... chiar așa, spune ea în timp ce eu expir și repet 
mișcarea. Relaxat, încet - ai un talent înnăscut. 

E un compliment transparent, dar, cu aerul șuierând ascuţit 
pe furtun, îmi simt nivelul de testosteron scăzând. 

— Celelalte furtunuri pentru ce sunt? întreb, oarecum agitat. 

— Nu te concentra prea mult la detalii, spune ea în timp ce-mi 
închide fermoarul costumului și mă bate ușor pe piept. Când ești 
sub apă, există o singură lege fundamentală: să respiri mereu. 

— Dar ce e cu regulatorul și tuburile astea... 

— Tot echipamentul funcţionează automat. Atâta timp cât 
respiri, menţine aerul în mișcare și reglează presiunea. Apoi, e 
ca șofatul - nu trebuie să știi cum funcţionează motorul, 
sistemul de aprindere și toate celelalte - trebuie să știi numai să 
conduci. 

— Dar n-am mai condus până acum... 


246 


Fără să ia în seamă comentariul, îmi face semn să-mi ridic 
mâinile, îmi pune o centură groasă, de culoare galbenă în jurul 
taliei și o închide cu un dispozitiv ce pare a fi versiunea din 
plastic a sistemului de blocare a unei centuri de siguranţă dintr- 
un avion. 

— Câte kilograme ai? întrebă ea, în timp ce umple buzunarele 
cu arici ale centurii cu greutăți cubice din plumb. 

— Vreo șaptezeci și trei. De ce? 

— Perfect, spune ea, închizând ultimul buzunar. O să te 
scufunzi ca un informator prins de mafie. 

Refuzând să încetinească, trece prin spatele meu. Mă întorc, 
pentru a o urma, dar greutatea suplimentară din jurul taliei mele 
și tangajul bărcii mă dezechilibrează ușor. 

— Nu am nevoie de un permis pentru asta? întreb eu. 

— iți plac foarte mult regulile, nu-i așa? îmi răspunde ea, 
punându-și centura cu greutăţi. Singurul lucru pe care-l înveţi la 
cursurile acelea e cum să nu intri în panică. 

Spunând asta, îmi potrivește brațele în găurile unei veste 
gonflabile de culoare roșie. De partea din spate a vestei este 
prinsă butelia de oxigen și furtunurile sale tentaculare. Mă las în 
jos, ca să-i ușurez munca, iar ea îmi pune vesta pe umeri, care, 
din cauza celor cincisprezece kilograme, aproape că mă dărâmă 
pe spate. Dar Gillian e lângă mine, gata să mă prindă. 

— Ascultă-mă pe mine, îmi promite ea, asigurându-se că 
vesta e bine fixată de corpul meu. Nu te-aș lua cu mine sub apă 
dacă n-ai fi în siguranţă. 

— Și cum e cu răul de adâncime? Nu vreau să ajung într-o 
cameră SF de decompresie. 

— Nu ne scufundăm decât vreo șase metri. Riscul apare doar 
când treci de douăzeci de metri. 

— lar noi nu coborâm decât șase? 

— Numai șase, repetă ea. Cel mult nouă. Lăsându-se pe vine, 
își pune propria vestă cu rezervorul de oxigen pe umeri. Nu mult 
mai mult decât lungimea bărcii. Când termină de fixat vesta, 
apucă unul dintre furtunuri și apasă pe un buton din capăt. Se 
aude un șuierat ascuţit. Vesta se umple cu aer și mi se strânge 
în jurul coastelor. Dacă toate celelalte cedează, ai chiar și o 
vestă de salvare, subliniază ea, de parcă mi-ar fi teamă să nu 
cumva să mă înec în piscina pentru copii. 


247 


Umflându-și propria vestă, ia o mască și o lanternă, își pune 
labele de scafandru și urcă pe platforma din spatele bărcii. 

— Gillian, stai un pic... 

Nici măcar nu se întoarce. Se aude un pleosc, iar barca se 
leagănă. Gillian dispare în întunericul apei, după care se ivește 
din nou la suprafață. 

— Aaaah, trebuie să simţi și tu ce bine e! strigă ea. 

— E caldă apa? 

— E rece ca gheaţa! Parcă aș avea un iceberg în pantaloni! 
izbucnește în hohote, ca și cum ar fi cea mai distractivă 
petrecere a anului. Și, cu cât o privesc mai mult, cu atât îmi dau 
seama că are dreptate. Hai odată! strigă ea. Trebuie măcar să 
intri. Dacă nu-ţi place, poţi să plutești la suprafaţă. 

Nu e chiar corect, dar încerc să mi-o închipui pe Beth în 
aceeași postură. Ea nu suportă frigul. La ora asta? Nici măcar nu 
s-ar urca în barcă. 

— Bravo! strigă Gillian când mă vede întinzând mâna după 
mască și labele de înot. Să nu te deochi - urcă-te pe platformă și 
sari! 

Îmi pun masca pe faţă și prind toate furtunurile în pumn, 
strângându-le neliniștit. 

— Eşti sigură că ăsta e cel mai bun mod de a intra? 

— Nici măcar Jacques Cousteau nu s-ar putea descurca mai 
bine - un pas mic pentru tine, un pas uriaș pentru... 

Închizând ochii, sar și mă prăbușesc rapid. Greutatea 
suplimentară mă trimite direct în adânc, dar, graţie vestei, revin 
la suprafaţă. Temperatura mă izbește prima. Fără acţiunea 
soarelui asupra apei... chiar și cu costumul pe mine... icebergul 
din pantaloni e chiar o imagine fidelă. 

— Destul de rece pentru tine? întreabă Gillian. 

— Nu, e numai bună - îmi place când nu pot - de/oc-deloc - 
să-mi simt penisul. 

E o glumă simpluță, dar ea știe că nu tremur numai din cauza 
frigului. Apa e neagră și pustie, masca îmi stă lipită strâns de 
față și-n urechi îmi răsună coloana sonoră a filmului Fă/ci. 

— Ești gata să coborâm? întreabă ea. 

— Chiar acum? 

Privindu-mă cu atenţie prin vizorul măștii, înaintează și mă 
prinde de umeri. 

— O să te descurci de minune - sunt sigură. 


248 


— Ești...? 

— Sunt sigură, îmi promite ea. 

În timp ce ea se întoarce la locul ei, întind mâna peste umărul 
drept și apuc furtunul cu muștiuc. 

— Tot ce trebuie să fac e să respir prin ăsta? 

— La asta se rezumă tot manualul de folosire. Respiră, respiră 
și iar respiră. De fapt, ce-ar fi să faci o tură prin vecinătate... 

Ca și înainte, îmi strecor muștiucul între dinţi, iar Darth Vader 
se întoarce. După trei sau patru guri de aer, Gillian îmi face 
semn în jos, către apă. Mușcând puternic piciorușele de plastic 
care țin muștiucul fix, mă aplec și îmi scufund fața. 

Mă opresc puţin înainte să respir din nou, dar creierul meu se 
întoarce la scurta lecţie a lui Gillian. „Respiră, respiră, respiră.” 
Relaxându-mi plămânii, trag o gură de aer... și-l dau repede 
afară. Un șuvoi de bule mititele țâșnește din regulator. In 
continuare, fiecare respiraţie e scurtă și precaută, dar merge. 

Gillian mă bate cu putere pe umăr. Ridicându-mi capul, îmi 
scot muștiucul din gură. 

— Eşti gata să iei notițe? mă provoacă ea. 

Dau afirmativ din cap, sperând că asta o va face să 
încetinească un pic. Dar are un efect contrar. 

— Bine, atunci uite care ar fi trucurile. În primul rând, dacă îţi 
pierzi simţul orientării, urmezi bulele - ele te vor duce mereu la 
suprafață. 

— Mă iau după bule. Bine. 

— În al doilea rând, pe măsură ce coborâm, nu uita să-ţi mai 
pocnești urechile - nu vrei să te alegi cu un timpan spart. 

Mă ţin de nas și încerc să văd dacă pot. 

— Și, în al treilea - care e și cel mai important - pe măsură ce 
urci înapoi la suprafață, nu uita să respiri. O să fii tentat să-ți ţii 
respiraţia, dar trebuie să te împotrivești instinctului. 

— Cum adică? 

— E un instinct specific oamenilor. Ești sub apă... începi să 
intri în panică. Primul lucru pe care-l vei face - garantat - e să-ți 
ţii respiraţia. Dar, dacă urci la suprafaţă echipat așa - și nu 


respiri constant - plămânii îți vor exploda ca un balon. 
Rearanjându-și masca, mă cercetează rapid. Pregătit? 
Din nou, dau afirmativ din cap - dar mintea mea e 


concentrată asupra unei singure imagini. Plămânii mei 


249 


explodând ca un balon. Sub valuri, încep să dau din picioare ca 
să mă depărtez. 

— Ce e? mă întreabă ea. Te-ai speriat? 

— Vrei să spui că n-am de ce? 

— Eu nu vreau să-ți spun nimic. Dacă vrei să te retragi, e 
alegerea ta. 

— Nu e vorba de retragere aici... 

— Zău? mă întrerupe ea, iritată. Atunci de ce te porți dintr- 
odată ca primul șobolan care vrea să sară de pe corabie? 

Intrebarea mi se înfige ca un burghiu în piept. Nu i-am mai 
auzit niciodată acest ton. 

— Uite ce e, îi spun eu. Mă străduiesc cât pot de mult. Oricine 
altcineva te-ar fi lăsat să te scufunzi singură. 

— Da, sunt convinsă... 

— Crezi că glumesc? Dă-mi numele unei alte persoane care și- 
ar pune costum de scafandru, ar sări în apa rece ca gheaţa și și- 
ar risca viața pentru ceva fiori la patru dimineaţa? 

— Fratele tău, contraatacă ea, privindu-mă fix în ochi, ca să-și 
atingă ţinta. 

Inainte de a putea reacționa, își pune muștiucul în gură și 
apucă furtunul aflat pe umărul ei drept. Ridicându-l deasupra 
capului, apasă pe butonul de la capăt. Șuieratul aerului sfâșie 
tăcerea. Pe măsură ce vesta i se dezumflă, ea începe să se 
scufunde încet. 

Imi bag și eu muștiucul în gură, ridic furtunul și apăs cu 
degetul pe buton. Vesta îmi eliberează coastele din strânsoare. 
Apa îmi ajunge deja până la bărbie. 

— N-o să-ţi pară rău, Oliver, strigă ea, scoțându-și muștiucul 
pentru o ultimă gură de aer proaspăt. Și, tocmai când se 
pregătea să se scufunde, adaugă: O să-mi mulţumești mai 
târziu. 

Dau neîncrezător din cap, prefăcându-mă a nu lua în seamă 
entuziasmul ei subit. Dar, în timp ce mă scufund - pe când apa 
întunecată îmi linge obrajii și-mi năvălește în urechi - mă izbește 
deodată ideea că nu i-am spus niciodată că numele meu 
adevărat este Oliver. 


47. 


La ora trei dimineața, cu mașina blocând accesul la hidrantul 
din faţa clădirii unde locuia Maggie Caruso, Joey își promise că 
nu avea să adoarmă. La trei și jumătate, își deschise geamul, 
astfel încât frigul să o ţină trează. Pe la patru, capul i se lăsă pe 
umăr. Pe la patru și jumătate, ajunsese să se sprijine de tetieră. 
Apoi, exact la cinci și zece, un sunet ascuţit și puternic o făcu să 
se trezească tresărind. 

Clipi ca să se dezmeticească, apoi localiză sunetul ca venind 
dinspre ecranul luminat al monitorului. Triunghiul albastru- 
intens se deplasa din nou pe harta digitală, de-a lungul 
autostrăzii West Side. Luă laptopul în poală, urmări cum mașina 
lui Gallo își croia drum către marginea orașului. Era ca un joc 
video primitiv, pe care nu-l putea controla. La început, crezuse 
că se întorceau în Brooklyn, dar, când trecură pe lângă intrarea 
către pod și o luară pe FDR Drive, simţi o căldură dogoritoare în 
ceafă. Nu erau decât prea puţine locuri deschise atât de târziu. 
Sau atât de devreme. „Aah, nu-mi spune că...” 

Triunghiul mititel coti pe 59" Street Bridge, iar, când Joey îl 
văzu îndreptându-se către Grand Central Parkway, răsuci cheia 
în contact și porni. În partea de sus a hărţii digitale, triunghiul 
albastru coti chiar spre el. Cea mai populară destinaţie din 
Queens, la ora cinci dimineaţa: aeroportul La Guardia. 


48. 


Scufundându-mă sub valuri, plutesc ca un astronaut și mă 
avânt în întuneric. Bulele de aer se ridică în jurul meu, lovindu- 
se de partea din faţă a măștii mele. Îmi înalt capul către singura 
sursă de lumină, dar, cu cât mă prăbușesc mai mult, cu atât 
lumina scade mai rapid. Verdele apei devine indigo, după care 
devine un nor negru ca smoala. „Respiră, pur și simplu respiră”, 
îmi spun în timp ce mă chinui să trag o gură de aer prin muștiuc. 
Trag din nou aer în piept, iar sunetul seamănă cu cel al unui 
aparat de respiraţie artificială. Fără valuri, fără vânt, fără niciun 


251 


zgomot de fundal. Numai ecoul gâlgâitor al propriei respiraţii. Și 
glasul lui Gillian rostindu-mi numele. 

„Nici să nu te gândești la asta - nu acum.” Dar unele lucruri 
nu pot fi ignorate. Probabil că l-a auzit pe Charlie strigându-mă 
așa. Mi-a zis numele de cel puţin șase ori în garaj. Luptându-mă 
să-mi păstrez calmul, mă uit în jur ca să mă liniștesc, dar totul - 
în toate direcţiile - este întunecat. Mă apuc de nas ca să-mi 
pocnesc urechile și un val de pești mititei, fluorescenţi, trec 
rapid prin faţa ochilor mei. Mă dau spre stânga, iar ei se fac 
nevăzuți. Din nou, negru. E ca și cum aș înota prin cerneală. Și 
apoi - o sabie cu laser de culoare albă străpunge întunericul. 
Lanterna lui Gillian. O îndreaptă către mine, apoi către ea. A fost 
lângă mine în tot acest timp. 

„Hai”, îmi face semn să o urmez. Ezit, dar îmi dau seama 
rapid că ea are singura sursă de lumină. Și-apoi, după ce-a zis 
despre Charlie - în niciun caz n-o să-i dau satisfacție. 

Dă din picioare, iar labele de înotător biciuiesc apa. Felul în 
care se mișcă - modul grațios în care-și întinde braţele - e 
asemănător cu zborul. In urma ei, mă străduiesc să ţin pasul, 
agitându-mi brațele într-un bras violent. E mai greu decât am 
crezut. Pentru fiecare  zece-cincisprezece centimetri de 
înaintare, curentul subacvatic pare să mă împingă înapoi. Gillian 
aruncă o privire peste umăr să verifice dacă o urmez, după care 
prinde viteză rapid. Indiferent ce-o fi lucrul pe care vrea să mi-l 
arate, îmi dau seama că ne apropiem. 

Inotând înainte, întinde mâna cu lanterna, al cărei fascicul se 
fixează de un perete bej. Apoi observ felul în care bulele de aer 
îi alunecă de-a lungul spatelui. Nu e un zid. E nisipul. Am ajuns 
la fund. 

instinctiv, mă întorc într-o poziţie verticală. Respirația mi se 
precipită; nu sunt sigur de ce. Privesc spre dreapta, dar masca 
îmi blochează vederea periferică. Îmi întorc capul în ambele 
părţi. Nu e nimic de văzut. Nu e nimeni aici. Asta până ce simt 
ceva încolăcindu-se pe partea stângă a gâtului meu. 

Smucindu-mă brusc, mă rotesc și îl prind de gât. În faţa mea, 
Gillian se întoarce și îndreaptă lanterna spre mine. Uite-l. 
Atacatorul meu: furtunul neînsufleţit al vestei care plutește în 
mod normal pe lângă mine în timp ce eu înot. Atacat de propriul 
tentacul. 


„Eşti în regulă?” mă întreabă prin semne Gillian, punându-și 
batjocoritor mâna în șold. 

Plutind neajutorat, mă mulțumesc să dau afirmativ din cap. 

încă o dată, ea se scufundă spre marea de întuneric. Încă o 
dată, pornesc pe urmele ei. 

Ține fasciculul de lumină al lanternei îndreptat către fund, 
măturând cu el suprafața, dar nu vedem decât niște plante verzi 
unduitoare, cochilii goale și ceva care seamănă cu o capcană 
ruginită de homari, abandonată. Întorcându-se cu partea 
dreaptă în sus, Gillian mișcă din picioare, iar o sferă de particule 
de nisip se învârtejește în jurul ei. 

„Nu mai e mult”, îmi face semn, apropiindu-și arătătorul la 
câţiva centimetri de degetul mare. Expiră o cantitate uriașă de 
aer, iar bulele se ridică printre noi. Văzând panta pe care o are 
fundul oceanului, se scufundă și mai mult. În timp ce eu înot în 
urma ei, Gillian înaintează din ce în ce mai mult. De unde 
privesc eu - ţinând lanterna la piept - conturul corpului ei 
strălucește, având o aură licăritoare. E ca și cum aș alerga după 
un licurici într-o pădure subacvatică. 

Un zid negru convex se înalță din nisip și ajunge chiar 
deasupra capetelor noastre. În stânga, continuă dincolo de raza 
de acţiune a lanternei. Lăsându-și mâna să alunece pe suprafaţa 
ciobită de metal, Gillian înoată înspre dreapta și ia repede colțul. 
Deasupra cârmei rupte și a locului unde ar fi trebuit să fie 
elicea, descifrez cuvintele Mon Dieu Il - Les Cayes, Haiti, scrise 
perpendicular pe direcţia fundului oceanului. Chiar dacă e 
întoarsă pe o parte, n-ai cum să nu-ţi dai seama că e o navă 
scufundată. 

În momentul în care o văd, respiraţia începe din nou să mi se 
precipite. E ca și cum aș sta în fața unei case abandonate. 
Oricât de tentant ar fi, nu există niciun motiv de a intra. Evident, 
Gillian vede lucrurile altfel. Fără să irosească vreo secundă, 
înoată până la puntea din spate, lăsându-mă într-un nor de bule. 
Până când o ajung din urmă, ea face deja cercetări - plimbând 
razele împrăștiate de lanternă de-a lungul punţii ușor putrezite. 
Se vede niște mușchi verzui, dar nu mult - nu e aici de multă 
vreme. 

Chiar deasupra noastră, o străfulgerare argintie îmi atrage 
atenţia. La început, presupun că e balustrada metalică din jurul 
punţii, dar, când Gillian ridică lanterna, îmi dau seama că 


253 


aceasta e doar o parte. Fixat pe punte și perpendicular față de 
sol, un automat de Coca-Cola, alb cu roșu, stă cu ușa deschisă 
deasupra capetelor noastre. Toate cutiile din interior au 
dispărut. E clar - nava ruginită s-a lovit de o stâncă și a fost 
curățată de tot ce era de valoare. Haitienii fură băuturi 
răcoritoare de la noi; noi le furăm înapoi. Numai în Miami e 
posibil așa ceva. 

Mă întorc să-i împărtășesc gluma lui Gillian, dar, spre 
surprinderea mea, nu zăresc decât lanterna - pe fundul 
oceanului, îndreptată către  automatul de Coca-Cola. 
Dezorientat, mă uit după navă. Nu e nimeni. Deasupra capului 
meu, ușa aparatului continuă să se legene în bătaia curentului. 

— "Illian...? rostesc eu în șoaptă, prin muștiuc, deși sunt 
conștient că nu mă poate auzi. 

Întorcându-mă, îmi mișc capul în toate direcţiile. Un val rece 
de apă mă lovește în piept. Nu înțeleg. Gillian a dispărut. 

Aplecându-mă, iau lanterna și o învârt, pe plan orizontal. În 
fața mea, un șuvoi de bule duc direct câtre cabina cu două 
niveluri a vasului. Ușa a fost smulsă din ţăâţâni, iar geamurile au 
fost luate din hublouri, dar pot vedea chiar și de aici ce întuneric 
e acolo. Scutur din cap. In niciun caz nu intru acolo. 

Un minut mai târziu, dâra de bule a dispărut de mult. Și 
Gillian tot n-a apărut. Îndrept lanterna către intrarea cabinei. 
Nicio mișcare. Nicio bulă de aer. Încet, mă apropii înot, 
rememorând fiecare scenă de groază din filmele pe care le-am 
văzut vreodată. Ajuns la ușă, lovesc lanterna de carena de 
metal. Se izbește cu putere, dând naștere unei vibrații joase. N- 
are cum să nu o simtă. Asta dacă nu cumva se blocase 
undeva... sau are nevoie de ajutor. 

Imi mișc labele de scafandru și alunec prin cadrul ușii. Lumina 
sare de colo-colo, dar mi-e totuși greu să mă orientez. E o 
cambuză mică - suficient de mare pentru patru persoane - iar 
chiuveta, plita și chiar blaturile sunt toate într-o parte. În colţ, o 
scară care, în mod normal, ar duce la cel de-al doilea nivel, stă 
acum pe orizontală. Aceeași situaţie cu scările care fac legătura 
cu compartimentul de marfa de jos. Tavanul e în dreapta; 
podeaua în stânga. Când ridic privirea, văd două dulăpioare de 
lemn ale căror uși se balansează ca cea a automatului de Coca- 
Cola. Intre ele e un hublou deschis. Lipsa de gravitație își face 
efectul brusc, iar încăperea începe să se învârtă în jurul meu. 


254 


Încerc din răsputeri să urmăresc direcţia în care dispar bulele, 
dar spaţiul închis mă paralizează. Pereţii se unduiesc, de parcă 
ar fi făcuți din mercur. E ca și cum aș privi printr-un strat de 
sticlă topită. Stomacul mi se întoarce, iar gustul vomei mă 
înșfacă de gât. „O, Doamne - dacă vomit în furtunul cu aer...” 
Cu mișcări nebunești, mă întorc spre stânga, căutând ușa. In loc 
de asta, mă trezesc faţă în faţă cu linoleumul de pe podea. N- 
are nicio logică. Mă răsucesc, dar nimic nu-mi pare cunoscut. 
Întreaga lume se descompune în fragmente mici, în timp ce 
vertijul se instalează nestingherit. Îmi petrec braţele în jurul 
pieptului, gâfâind ca un câine turbat. Pot să jur, camera se face 
din ce în ce mai mică. Și mai întunecată. Totul - în toate 
direcţiile - devine gri. 

O împunsătură puternică mă înghiontește în spate și două 
braţe se fixează în jurul pieptului meu. Ne răsturnăm lateral, și 
nu mai sunt sigur în ce direcţie e suprafaţa apei. Forța 
impactului îmi proiectează lanterna din mână, iar aceasta se 
rostogolește cu încetinitorul către fund. În cădere, luminează 
întreaga încăpere, de parcă aceasta s-ar fi transformat într-o 
discotecă. Luptându-mă să mă eliberez, mă întorc și dau nas în 
nas cu Gillian. Abia dacă o pot zări prin norul de bule. Braţele i 
se agită frenetic, apucându-se și trăgând de partea inferioară a 
vestei mele. E singurul lucru care-mi asigură aer. De ce încearcă 
să-l deconecteze? Intrând în panică, o apuc de încheieturi. Ea își 
înfige unghiile în carnea mea. Refuzând să se dea bătută, se 
năpustește din nou asupra mea, zgâriindu-mă furioasă. Dar, de 
data aceasta, apuc să o privesc în ochi. 

„Te rog... ai încredere în mine”, mă imploră ea din priviri. 

Cu o mișcare disperată, își înfige mâna spre mine. Un cârlig 
de plastic se desface, iar centura mea cu greutăţi îmi cade de la 
brâu. Ca prin ceață, Gillian mă apucă de reverele vestei și mă 
împinge în spate. Urmându-i privirea, arunc o privire în sus - și, 
chiar când zăresc hubloul deschis - îmi dă drumul. Fără centură, 
mă ridic ca un dop de plută cu înfățișare omenească. Mă mai 
trage o dată, ca să se asigure că nu mă lovesc de perete la 
ieșire, dar, după asta, am cale liberă către suprafaţă. 

Înotând cu mișcări frenetice pentru a mă prinde din urmă, 
Gillian îmi face semn către gură, amintindu-mi să respir. Expir o 
cantitate uriașă de aer și privesc în sus, prin apă. Negrul devine 
indigo, care se transformă în verde marin. Gillian mă apucă de 


255 


mână, pentru a se asigura că nu mă ridic prea repede. „N-o da 
în bară chiar acum, Oliver. Respiră, respiră, respiră.” 

leșim la suprafaţă, iar aerul rece al nopţii mă lovește violent 
peste faţă. Lângă mine, Gillian își umflă deja vesta. 

— Eşti bine? Poţi să respiri? întreabă ea, înnebunită în timp ce 
înoată spre mine. Ținându-mă la suprafaţă, apasă butonul de la 
tubul vestei mele, iar aceasta începe să șuiere. Imi îmbrățișează 
coastele și îmi apasă pe stomac. In momentul acesta, încep să 
icnesc în gol, dar nu vomit. E mai bine așa? Ești în regulă? 
întreabă ea din nou. f 

Plutind în apă, abia dacă aud întrebarea. Incet, culorile pe 
care le văd încep să prindă contur. 

— D-de ce m-ai lăsat singur? o întreb. 

— Unde? 

— Pe vas - m-am întors și tu dispăruseși. 

— Am crezut că m-ai văzut - ţi-am făcut cu mâna... 

— Bine, atunci de ce nu m-ai luat cu tine? 

— Exact din același motiv pentru care a trebuit să te scot de 
acolo - una e să te scufunzi - și cu totul alta să te strecori printr- 
o epavă... dezorientarea... nu trebuie încercat la prima coborâre 
în adânc. 

— Și chiar ăsta e motivul? 

— Ce alt motiv ar putea...? Ochii i se măresc, de parcă i-aș fi 
înfipt un pumnal între coaste. Crezi că... Nu te-aș părăsi 
niciodată... Nu aș părăsi pe nimeni așa. 

Rostind cuvintele, vocea pare că i se frânge. E ca și cum nu 
poate înţelege. Dându-mi drumul, plutește încet mai încolo. 

— Gillian... 

— Niciodată nu ţi-aș face rău... 

— Nu zic că ai face-o, numai că... atunci, când mi-ai rostit 
numele adevărat... 

— În casă - fratele tău te-a strigat așa. 

— Mi-am închipuit... dar, când m-am întors - când am văzut 
că dispăruseși - m-am speriat, pur și simplu. 

— Dar să crezi că aș... Doamne! Aici... aici veneam înainte de 
a picta... în copilărie - chiar și acum - aici mă simt ca acasă. 
Dacă știam că nu ai încredere în mine, nu... nu te-aș fi invitat 
niciodată aici. 

Întinzându-mă prin apă, o prind de umărul vestei. 

— Gillian, dacă n-aș fi avut încredere în tine, n-aș fi venit. 


Ea mă fixează cu o privire pătrunzătoare, cântărind fiecare 
cuvinţel. 

— Vorbesc serios, adaug eu repede. N-aș fi aici dacă... 

Mâna ei pornește ca o săgeată, mă prinde de ceafă și mă 
trage aproape, cuprinzându-mă într-un sărut ușor și catifelat. 
Gustul sărat al limbii ei mă înţeapă în cel mai plăcut mod cu 
putinţă. Sub apă, degetele ei desfac fermoarul de pe pieptul 
meu. 

Lăsându-ne purtaţi de apă, vântul e rece, e complet întuneric 
și o să fie al naibii de greu să ajungem înot până la barcă. Dar, 
acum, cu luminile de pe mal în spate, nu fac altceva decât să 
savurez sărutul. 


49. 


— Te rog, spune-mi că nu vorbești serios, imploră Joey în 
microfonul telefonului mobil în timp ce mașina ei lua curba către 
parcarea USAir. 

— In câte moduri vrei să ţi-o spun? întrebă Debbie. Ca 
operatoare la serviciul de vânzare bilete, Debbie era obișnuită 
să aibă de-a face cu clienţi irascibili. Dar, fiind cea mai veche 
prietenă a lui Joey, de pe vremea liceului, știa că acest client nu 
putea fi ignorat și trimis la coadă. S-au blocat calculatoarele - 
tot sistemul e la pământ. Nu mă mai bate la cap. O să fie repus 
în funcțiune în zece minute. 

— Dar nu am zece minute la dispoziţie, spuse Joey, în timp ce 
oprea cu scrâșnet de cauciucuri într-un loc liber. Am nevoie 
acum. 

— Da, păi, și eu am nevoie de un sutien push-up care să facă 
minuni și un soţ care să-și aducă aminte să mă facă să mă 
topesc de plăcere în pat, dar uneori trebuie să te mulţumești cu 
ce ai. 

— Dar prin sistemul de loialitate? Nu poţi să-i urmărești de 
acolo? 

— Joey, computerele nu răspund la comenzi - totul e în 
același sistem. Și-apoi, de unde știi că au plecat cu USAir? 

— Tu din ce alt motiv ţi-ai lăsa mașina în parcarea de la 
USAir? întrebă Joey, oprind motorul. 


257 


Aruncând o ultimă privire la triunghiul albastru de pe ecranul 
electronic, cobori, își miji ochii spre soarele care abia răsărea și 
cercetă febril parcarea aglomerată. Potrivit sistemului de 
poziţionare, mașina ar trebui să fie chiar... 

Acolo. 

În colţ... aproape de terminal - Fordul bleumarin de la guvern 
pe care-l conducea Gallo - parcat ilegal într-un loc pentru 
persoane cu handicap. 

— Rahat, spuse Joey în șoaptă, în timp ce-și scotea bagajele 
din portbagaj. 

Trusa de echipament sub un braţ; geanta de voiaj sub 
celălalt. Cu casca atârnându-i în continuare din ureche, începu 
să alerge, abia ţinându-și echilibrul, către terminal. Traversând 
aleea dintre mașinile parcate, tăie calea a două taxiuri care o 
claxonară violent. 

— Dar dacă încerci să cauţi bilete eliberate pentru guvern? 
Sau pe lista de pasageri? îi spuse lui Debbie. Nu așa ai aflat 
lângă cine stătea în avion idiotul acela de soț al Marthei? 

— În câte moduri diferite să ţi-o spun? Toate sunt pe același... 

— Dar lista LEO?1? întrebă Joey, referindu-se la lista companiei 
aeriene privind agenții guvernamentali. Nu trebuie să 
completeze niște formulare speciale dacă vor să-și ia armele cu 
ei în avion? 

Preţ de câteva secunde, de cealaltă parte a legăturii 
telefonice se lăsă tăcerea. 

— Ştii ceva... începu Debbie. Așteaptă o secundă. Să dau un 
telefon la poartă... 

Intrând în forţă prin ușile automate și ignorând caruselul de la 
biroul de predare a bagajelor, Joey coti brusc la dreapta și porni 
pe scările rulante, urcând câte două trepte deodată. Ajungând 
sus, aruncă o privire către mulţimea de pasageri aflați în faţa 
ghișeelor de bilete. Un om de afaceri cu costumul șifonat, un 
licean într-un tricou prea mare pentru el, o bătrânică îmbrăcată 
cu o helancă galben-pal - dar nimeni care să semene cu Gallo 
sau DeSanctis. 

— Ai face bine să-i mulţumești Domnului pentru sistemul 
birocratic, ciripi o voce familiară în urechea ei. 

— L-ai găsit? o întrebă Joey. 


21 Law Enforcement Officers. 


— Crede-mă, uneori am impresia că unele din chestiile astea 
au fost inventate de CIA ca să ne poată localiza... 

— ȘI... ce-ai...? 

— Potrivit documentelor noastre, agentul James Gallo și 
agentul Paul DeSanctis tocmai s-au înscris pe lista noastră LEO, 
pentru zborul de la 6:27 a.m. Către Miami. 

Joey își privi cadranul ceasului de la mână. Șase și treizeci și 
unu de minute. 

— Au...? 

— Plecat. 

— Când e următorul...? 

— Intr-o oră și jumătate. Le-am spus deja să-ţi rezerve un loc 
de îndată ce sistemul va fi operaţional. 

Joey aruncă o privire pe tabela cu zborurile. „Miami - Zborul 
412 - Decolat.” 

— Cum dracu' am putut să-i pierd? 

— Nu începe să plângi acum, spuse Debbie. Au doar un 
avans, atâta tot. 


50. 


— La ce etaj? întreabă Charlie, joi dimineaţa, când intrăm în 
cabina ascensorului. 

— Şase, răspund eu, iar el apasă pe buton. 

Imi îndrept cravata; Charlie își linge palma și-și aranjează 
părul blond. Dacă e să ne reluăm rolul de bancheri, trebuie să și 
arătăm corespunzător. Lângă noi, Gillian face același lucru, 
netezindu-și fusta lungă, înflorată. Când termină cu asta, îmi 
aruncă o privire. Lăsându-mi ochii să zăbovească asupra 
picioarelor ei, mă simt incapabil să nu o fixez - asta până ce 
observ că Charlie mă supraveghează. Îmi schimb direcţia privirii, 
studiind podeaua; el dă neîncrezător din cap. N-ai cum să-ți 
păcălești fratele mai mic. 

Ascensorul se oprește cu o smucitură, iar ușile se deschid fără 
zgomot. Pe peretele holului se vede o inscripţie discretă (pentru 
Miami) și elegantă, argintiu cu auriu: în formă de stea, dar cu un 
cerc în fiecare colţ. Literele argintii de dedesubt ne anunţă că 


259 


am ajuns la destinaţie: Five Points Capital - firma cu care 
Duckworth și-a încheiat contractul. 

Gillian își desprinde mâna de balustrada de alamă a 
ascensorului și iese din cabină. Inainte de a putea să o urmez, 
Charlie mă apucă de braţ. 

— l-ai gustat din bunătăţi, nu-i așa? mă întreabă el în șoaptă. 

— Ce tot zici acolo? întreb eu iritat, ieșind din lift. 

— Asta e tot ce poţi? Te enervezi, dar nu negi? 

De data aceasta, nu-i răspund. 

— Când?  Azi-noapte?  Azi-dimineaţă, când aţi fost să 
cumpăraţi haine? 

Retrăgându-mă din strânsoarea lui, o iau la stânga și mă 
îndrept către ușile de sticlă ale zonei de primire. Charlie e chiar 
în urma mea. Nu e nevoie să spună nimic. De acum încolo, n-o 
să mă scape din ochi. 

— Ești sigur că ești pregătit? întreabă Gillian, interpretând 
expresia de pe fața mea drept frică. 

— Sunt bine, spun eu, ţinându-mi ochii aţintiţi asupra lui 
Charlie. 

Dar, când trag aer în piept, realitatea mă izbește. lar el 
observă numaidecât acest lucru. Una e să dai un telefon și să 
programezi o întâlnire, și cu totul alta să și reușești ce ţi-ai 
propus. 

In dreapta ușilor, o inscripţie cu litere mărunte ne sfătuiește: 
„Sunaţi pentru a fi primit”. Dar ceea ce ne atrage atenţia este 
obiectul de deasupra inscripţiei - un panou gri cu taste, 
asemănător cu cel de la bancă. Totuși, lângă taste, e un spațiu 
suficient de mare pentru a-ţi pune amprenta degetului mare. 
Evident, e vorba de un sistem de identificare biometrică. 

Apăs pe butonul soneriei, iar Charlie ridică dintr-o sprânceană. 

— Sistem de recunoaștere a amprentei? întreabă el. Cineva 
se ia prea în serios aici. 

O recepționistă cu păr șaten tapat își ridică privirea către noi 
și ne permite accesul apăsând pe un buton. Charlie e primul, 
adevărat ambasador al zâmbetelor. Fiecare mahăr are nevoie 
de un asistent. 

— Bună ziua, am sunat azi-dimineaţă... spune el, copiindu-mi 
tonul de relaţii cu clienţii și arătând înspre mine. De la Banca 
Greene - domnul Henry Lapidus are programată o întrevedere 
cu domnul Katkin. 


260 


— Bineînţeles, spune ea, salutându-mă printr-o mișcare din 
cap. O să-l anunţ că aţi sosit, domnule Lapidus. 

Auzind-o pronunţând numele Lapidus, Charlie scrâșnește din 
dinţi. „Eşti sigur că e bine așa?” mă întreabă el, din priviri. 

„Ai încredere în mine”, insist eu. În ultimii patru ani, am 
însoțit o groază de clienţi în turneul de circ al investiţiei de 
capital. Și, chiar și în Florida, e nevoie de un nume important ca 
să ți se deschidă ușa unui om important. 

jucându-se cu cravata pe care o împrumutase din dulapul lui 
Duckworth, Charlie stă rezemat de spătarul canapelei crem. In 
momentul în care Gillian se așază lângă el, se ridică și începe să 
se plimbe de colo-colo. Mă uit urât la el, dar lui nu-i pasă. Fără 
să mă ia în seamă, se preface a privi panorama oferită de 
ferestrele enorme asupra Brickell Avenue. 

— Domnule Lapidus, puteţi să vă treceţi numele în registru? 
mă roagă recepţionista. 

Imi arată către un pupitru de lângă biroul ei, pe care se află 
un sistem computerizat. Pe ecran, văd un spaţiu gol unde 
trebuie să-mi completez numele. Scriu, folosind tastatura, 
„Henry Lapidus”, după care apăs pe Introducere. In spatele 
recepționistei, o imprimantă sofisticată începe să zumzăie și 
scuipă un ecuson. „Henry Lapidus - Vizitator”. Dar, spre 
deosebire de ecusoanele normale eliberate vizitatorilor, partea 
din față are o suprafață plastifiată, aproape translucidă. 
Inclinându-l spre dreapta, văd că apare scris „Expirat”, cu 
caractere de un roșu abia sesizabil. 

— Din ce e făcut? întreb eu, trecându-mi degetul mare pe 
suprafaţa alunecoasă a permisului de acces. 

— Nu-i așa că-s grozave? ciripește recepţionista. După opt 
ore, cerneala de pe faţă se dizolvă, iar literele care formează 
„Expirat” devin roșu-intens. 

Dau din cap, impresionat. 

— Văd că luaţi securitatea în serios, nu-i așa? adaugă Charlie. 

— N-avem de ales, răspunde femeia cu un hohot de râs. 
Adică... având în vedere cine sunt asociaţii noștri... 

— Exact, spune Charlie, râzând și el forțat. 

— Absolut, mă declar eu de acord. 

O privim fix pe femeie. Ea ne întoarce privirea. N-avem nici 
cea mai vagă idee. 


— Și... cum e să lucraţi cu ei? întreabă Charlie, căutând să 
afle detalii. 

— Sincer? Nu e chiar așa greu. Credeam că vor veni în 
costume închise la culoare și cu ochelari la ochi - dar sunt 
oameni ca oricare, își pun cămașa la fel ca noi, numai că poartă 
armă și toc de umăr. 

Charlie îmi aruncă o privire; eu o fixez pe Gillian. 

— Singura diferenţă e că acum avem și noi cămăși 
guvernamentale, adaugă ea râzând. 

Îngheţ instantaneu. 

— Faceţi parte din forțele guvernamentale? 

— Nu direct, dar... Întrerupându-și propoziţia, adaugă: O, îmi 
pare rău - credeam că știți. E menţionat în toate apariţiile 
noastre în presă... Imi întinde un dosar de presă, cu coperte 
verzi. 

ÎI deschid, iar Charlie și Gillian încep să citească peste umărul 
meu. E chiar acolo, pe prima pagină: „Bine aţi venit la Five 
Points Capital, fondul de investiţii al Serviciului Secret al Statelor 
Unite”. 

In spatele nostru, se deschide o ușă. 

— Domnul Lapidus? întreabă o voce de bariton. Ne întoarcem 
și dăm cu ochii de un bărbat înalt, cu umeri largi de militar și 
antebrațe groase, care-mi întinde mâna. Ceasul de la 
încheietura lui e din aur, potrivit pentru un președinte. Brandt 
Katkin, se prezintă el. Vă rog... intrați. 


51. 


— Serviciul Secret. Marta la telefon. 

— Bună, Marta, spuse calm Quincy în microfonul telefonului 
setat pe difuzor. Aș vrea să vorbesc cu agentul Jim Gallo... 

— O secundă, vă fac legătura cu un superi... 

— Nu vreau să-mi faci legătura cu altcineva - deja mi s-a 
făcut legătura de două ori până să vorbesc cu tine. 

Așezat la birou, cu mâinile împreunate strâns pe suprafaţa 
acestuia, Quincy era hotărât să-și păstreze calmul. După 
întâlnirea de aseară cu asociaţii... se ţipase suficient. Se 


262 


lansaseră chiar și ameninţări. Totuși, acum - acum era 
momentul să fie calm. 

— Superiorul cu care am vorbit m-a transferat din nou către 
căsuţa vocală a agentului Gallo. Asta nu mă ajută cu nimic, îi 
explică el femeii. Ai putea, te rog, să-l găsești ca să vorbesc cu 
el? E vorba de o urgenţă. 

— E cineva în pericol fizic imediat, domnule? 

— Nu, dar... 

— Atunci agentul Gallo vă va contacta de îndată ce se va 
întoarce. 

Fixând mai furios telefonul, Quincy începu să bată darabana 
pe suprafaţa bolului cu caramele aflat pe colţul biroului. 
Dulciurile erau numai pentru clienţi. Îi făcea pe bărbaţii în toată 
firea să se simtă ca niște băieței. Dincolo de bolul de cristal - 
prin geamul de la ușă - Quincy aruncă o privire către mulțimea 
de oameni care roiau de colo-colo pe culoarele etajului șase. In 
celălalt capăt al holului, ușa de la biroul lui Lapidus se deschise 
brusc, iar partenerul său ieși în grabă. 

Dacă Lapidus mergea atât de repede însemna că nu putea 
avea decât o singură destinaţie. 

— Drăguţă, nu înţelegi, insistă Quincy. Trebuie să iau legătura 
cu agentul Gallo. Acum. 

— Îmi pare rău, domnule - superiorul meu v-a transferat 
înapoi aici, iar agentul Gallo nu se află în biroul său. 

— Evident că nu e în birou. Tocmai de aceea vreau să aflu 
unde e. 

— Chiar și așa, domnule, nu vă putem divulga această 
informaţie. 

— Dar ar trebui să... 

— Îmi pare rău, domnule, nu vă pot ajuta. 

— Dar... 

— Îmi pare rău, domnule. O zi bună. 

Se auzi un declic pe fir și un ciocănit la ușă. În timp ce Lapidus 
intra, Quincy își ţinu în continuare receptorul la ureche. 

— Da... nu... nu-ţi face griji - totul e în regulă, spuse Quincy în 
receptor. Bine... Mulţumesc, Jim... Vorbim mai târziu. 

— Ai dat de Gallo? întrebă Lapidus, când Quincy puse 
receptorul în furcă. 

— Cere și ți se va da. 

— ȘI... ce-a spus? întrebă Lapidus. 


263 


— Mai nimic, de fapt - n-a vrut să intre în detalii. 

— Știe unde sunt? 

— Greu de zis, spuse Quincy, întinzând mâna către bolul de 
cristal, după o caramea. Dar, dacă ar fi să-mi dau cu presupusul, 
aș spune că nu mai e mult - e doar o chestiune de timp. 


52. 


— Brandt Katkin - îmi pare bine de cunoștință, spune el în 
timp ce ne strânge mâna tuturor. 

— Jeff Liszt, spun eu, folosind un alt nume de la bancă. Katkin 
se uită în jos la ecusonul meu, pe care scrie Lapidus. 

— Scuze... intervine Charlie, exact așa cum repetasem. 
Domnul Lapidus era în întârziere, așa că l-a rugat pe domnul 
Liszt să ne însoțească în locul lui... 

— Da, bineînţeles, spune Katkin, prea uns cu toate alifiile ca 
să lase să se vadă chiar și cel mai mic semn de iritare. 

În lumea I.C. a menţionării referințelor pompoase și a 
impresionării, e cât se poate de obișnuit cu tehnica aceasta de 
momire. Conducându-ne în biroul său, pornește pe o traiectorie 
șerpuită, pe holurile de un gri corporatist. Eu sunt primul, urmat 
de Gillian. Charlie e în spate. 

Cu cât ne depărtăm mai mult de recepţie, cu atât se face mai 
liniște. Aruncând o privire în jur, încerc să trec în revistă 
birourile individuale, dar toate ușile sunt închise. 

— Spuneţi-mi, aţi fost dintotdeauna un departament al 
Serviciului Secret? întreabă Charlie. 

Apelează la tonul lui jucăuș obișnuit, dar n-ai cum să nu-i 
remarci neliniștea din voce. 

— N-aș spune că suntem un departament propriu-zis, ne 
lămurește Katkin în timp ce cotim la stânga, către biroul său. 

Poartă pantaloni de doc, mocasini și un tricou polo cu 
inscripția Doral??. O ţinută obișnuită pentru Miami. Dar accentul 
nazal de Minnesota pare oarecum să nu se potrivească în acest 
mediu. 

— E vorba mai degrabă de o relaţie de parteneriat. 


22 Centru de odihnă, cu spa și terenuri de golf, situat la marginea orașului Miami. (n. 
tr.). 


264 


Eu și Gillian ocupăm cele două scaune din faţa biroului enorm, 
cu blat de sticlă, al lui Katkin. Charlie ia loc pe canapeaua 
modernă din piele neagră. Interior modern, dar în limitele 
bugetului alocat de guvern. In colț, un dulap-vitrină negru este 
acoperit cu zeci de jucării de protocol - flecuștețele de 
multumire pe care o companie le dă cadou când încheie un 
contract important: o mașină de pompieri în miniatură, o seringă 
de jucărie, un suport pentru capetele de raft cu înfățișare de 
microcip. Tipic pentru lumea afacerilor. Chiar deasupra, pe 
perete, este agăţat un certificat înrămat anunțând numirea lui 
Katkin ca agent special în Serviciul Secret. Charlie își fixează 
privirea direct asupra lui. 

„Parteneriat, pe dracu'”, transmite expresia lui. 

Dau din cap, semn că am ajuns la aceeași concluzie. Serviciul 
Secret e Serviciul Secret. Și totuși, Katkin nu pare să ne 
cunoască - ceea ce înseamnă că, oriunde s-ar afla, Gallo și 
DeSanctis încearcă în continuare să ţină lucrurile sub tăcere. 

— Spuneţi-mi, cum funcţionează fondul dumneavoastră de 
investiții? mă bâlbâi eu, încercând să nu intru în panică. 

— Nu vă lăsaţi păcăliţi de partea cu Serviciul Secret, spune 
Katkin. E vorba efectiv de următorul pas în cercetare și 
dezvoltare. Cu tehnologia asta, care evoluează cu viteză 
maximă, agenţiile guvernamentale nu aveau cum să ţină pasul. 
De îndată ce puneam la punct un sistem de securitate, apărea 
altul. CIA... FBI... toţi erau cu cel puţin cinci ani în urma 
tehnologiei de pe piața privată. CIA a deschis In-Q-Tel?* pentru a 
acoperi deficitul. Acum doi ani, noi am pus bazele fondului Five 
Points. E destul de simplu, dacă stai să te gândești, continuă el. 
De ce să-ţi dai duhul încercând să întreci explozia tehnologică 
din Silicon Valley, când poţi lăsa inovațiile să se așeze la coadă 
la ușa ta? Aici e frumuseţea - fiecare idee nouă are nevoie de 
bani, chiar și cele ilegale. Și în felul acesta facem lucrurile să 
meargă în avantajul nostru. De exemplu, dacă un tip inventează 
un glonţ care poate străpunge Kevlarul, în loc să-l lăsăm să-și 
pună ideea în practică pe piaţa neagră, cumpărăm chiar noi 
patentul, aflăm cum funcţionează, după care ne echipăm agenţii 
cu elemente de contracarare. Așa avem de-a face cu partea cea 
mai bună a ambelor lumi - putem să-l folosim chiar noi sau să-l 


23 In-Q-Tel - fond de investiții cu sediul în Arlington, Virginia, al cărui scop e să 
furnizeze CIA echipamente de ultimă generaţie. (n. tr.). 


265 


neutralizăm, dacă e folosit împotriva noastră. La urma urmei, 
întreprinzătorii noștri își primesc finanţarea - iar noi putem să 
cercetăm primii cele mai bune proiecte. 

— Deci profitul ajunge la guvern? întreb eu. 

— Ce profit? ne tachinează Katkin. Noi ne încadrăm la 501(e) 
(3)2*, suntem prin definiţie nonprofit. Astfel, politicienii sunt 
fericiţi, concurenţa nu ne vede ca pe o ameninţare, iar nouă ni 
se permite să ne avântăm în lumea afacerilor. Bine aţi venit în 
viitor. Guvernul S.R.L. 

— Dacă nu poţi să-i învingi... începe Charlie. 

— Atunci trebuie să-i dai în lături, glumește Katkin. Păcat că 
nu râdea decât el. Și acum... cu ce vă pot ajuta? 

— E vorba de tata, spune Gillian, intervenind în sfârșit. Marty 
Duckworth... 

— Duckworth e tatăl tău? întreabă Katkin, pe un ton amuzat. 
Mi s-a părut un om simpatic. Cum o mai duce? 

Gillian privește în altă parte. 

— De fapt, a decedat de curând. 

— O, îmi... îmi pare rău, spune Katkin. 

li urmăresc atent reacţia. Ochii mari. Pieptul bombat. Nu prea 
șocat, dar, evident, afectat. Arunc o privire peste umăr, în 
direcţia lui Charlie, pentru confirmare. Și el a observat același 
lucru. 

„Dacă joacă teatru, înseamnă că știu deja cine va câștiga 
premiul Emmy anul ăsta”, confirmă Charlie. 

— Nu mi-am dat seama... continuă Katkin. 

— E-n regulă, îl întrerup eu, reluându-mi rolul de bancher. 
După cum poate v-aţi dat seama, ne ocupăm de proprietăţile 
domnului Duckworth și ne-am gândit că ar fi câteva chestiuni în 
care ne-aţi putea ajuta. Vedeţi dumneavoastră, când i-am 
cercetat bunurile personale, am găsit asta... 

Vâr mâna în buzunarul de la piept al sacoului, scot acordul de 
confidenţialitate și i-l înmânez lui Katkin. 

Dând din cap, ca și cum și-ar aproba un gând nerostit, Katkin 
se străduiește să nu zâmbească. 

— lată-l - cel care a scăpat... 

— Poftim? 


2a Organizații religioase, educaționale, științifice, literare, de testare pentru siguranța 
publică, pentru încurajarea competițiilor sportive de amatori sau prevenirea actelor 
de cruzime asupra copiilor și animalelor. (n. tr.). 


266 


— Avea o minte strălucită, dar era un om dificil. Întreprinzător 
până în măduva oaselor. Adică, eram o dată la aeroport pe o 
bandă mobilă și i-am zis în glumă: „Cât crezi că ar dura să faci 
ocolul lumii cu o chestie de-asta?” El a stat să se gândească o 
secundă, după care-mi spune: „2 633,3 ore - asta dacă 
presupunem că folosim diametrul Pământului de la poli și nu pe 
cel ecuatorial”. 

Gillian pare să izbucnească în râs, dar nu-i reușește. 

— Deci vă aduceţi aminte că aţi negociat cu el? întreabă 
Charlie. 

— Cum aș fi putut uita? Ne-a sunat la întâmplare, credeţi-mă. 
Ne-a găsit pur și simplu în cartea de telefon. Sincer să fiu, biroul 
acesta a fost deschis așa, ca un cap de pod către America 
Latină... Cine ar fi crezut că vom fi abordaţi din întâmplare de 
cineva ca el? 

Aplecându-se în faţă, Gillian își încrucișează braţele peste 
abdomen, ca într-o îmbrăţișare. 

— Ce v-a zis? întreabă ea, cu un glas plin de durere. 

— Pur și simplu a venit aici. Cu laptopul într-o mână și cu un 
clipboard cu clema ruginită în cealaltă. Am trimis un stagiar să 
discute cu el - nu primim în birou decât clienţii pe care i-am 
invitat noi. Zece minute mai târziu, l-au dus la oamenii de la 
marketing. După alte zece minute, l-au adus direct la mine. 
Agitând hârtia cu acordul de confidenţialitate în aer, Katkin 
adăugă: Spunea, în glumă, că-l descărcase de pe pagina de 
internet a vreunei firme de avocatură. Dar, spre meritul lui, n-a 
vrut să ne arate cum funcţionează până ce nu l-am semnat. 

— Era o invenţie chiar atât de bună? 

— Ştii câte A.C.-uri am semnat anul trecut? întreabă Katkin. 
Două, răspunde tot el. lar celălalt a fost cu tipul de la... se 
oprește brusc. E suficient să zicem că... e o persoană de care aţi 
auzit. 

Charlie își îndreaptă spatele, știind că ne apropiem. 

— Deci l-aţi semnat? 

— A lăsat hărtiile aici. Am încercăm să o dăm cotită... am 
făcut nazuri... dar, în cele din urmă, am semnat. Dar, după 
primele câteva întâlniri - presupun că asta s-a întâmplat acum 
vreo opt luni - n-am mai primit nicio veste de la el. 

— Poooftim? spunem Charlie și cu mine, în cor. 


— Exact așa am reacţionat și noi. Eram gata de lucru - 
formaserăm echipa... trecuserăm cheltuielile în buget - ba l-am 
adus și pe expertul nostru în delicte financiare de la New York. 

În secunda în care rostește numele orașului nostru natal, un 
junghi dureros mi se împlântă între umeri. E ca un vultur care și- 
a înfipt ghearele în ceafa mea. 

— Din New York? întreb eu. 

— De fapt, avem niște prieteni care lucrează în biroul de la 
New York, adaugă Charlie. Cum îl cheamă? 

Gillian se încruntă, dar întrebarea lui Charlie își atinge ţinta. 

— A, e unul dintre cei mai buni agenţi de-ai noștri, spune 
Katkin, în timp ce ghearele vulturului mi se afundă și mai mult în 
carne. 

Privesc în gol, prin suprafața translucidă a blatului de sticlă, 
înregistrând automat picioarele lui, care stau relaxate pe covor. 

— Un tip foarte de treabă, ne explică gazda noastră. Il 
cheamă Jim Gallo. 


53. 


— E totul în regulă? întreabă, câteva secunde mai târziu, 
dezorientat de tăcerea noastră. 

— Bineînţeles, insistă Charlie, în timp ce încercăm să ne 
recăpătăm calmul. Numai că... Jim Gallo nu e tipul de care 
vorbeam noi că-l cunoaștem... 

— Da, sunt o mulţime de angajaţi acolo, recunoaște Katkin. 

— Deci tata și-a luat ideea cu el, când a plecat? întreabă 
Gillian, nerăbdătoare să ne întoarcem la subiectul invenţiei. 

— Se întâmplă foarte des, îi răspunde Katkin. Inventatorii vin, 
discută și, când li se prezintă o ofertă mai bună, nu mai primim 
nicio veste de la ei. Așa stau lucrurile în branșa noastră. Și, cu 
niște idei atât de profitabile - adică, unele dintre lucrurile alea la 
care lucra... Nu știu cum a reușit, dar - am presupus efectiv că a 
găsit un partener nou și a mers mai departe. 

— Vedeţi, aici speram noi să ne ajutaţi, îl întrerup eu. Având 
în vedere numărul redus al documentelor legate de proprietăţile 
domnului Duckworth, ne vine foarte greu să-i evaluăm 
invențiile... 


268 


— Vrem să știm ce inventase, intervine Gillian. 

Charlie își schimbă poziția pe canapea, neliniștit. „Gata cu 
răbdarea; iată disperarea”, îmi aruncă el o privire furioasă. 

— Îmi pare rău, începe Katkin. Nu am voie să vă dau această 
informaţie. 

— Dar domnișoara este singurul moștenitor al domnului 
Duckworth, insist eu. 

— Acela este un acord de confidenţialitate, îmi răspunde 
Katkin. 

— Nu vă cerem detalii... 

— Nu, îmi cereţi să încalc un contract legal - și, astfel, să 
expun compania la pericolul de a intra într-un litigiu murdar. 

— Puteţi, cel puţin, să ne spuneţi ce legătură are cu 
fotografiile? imploră Gillian. 

— Cu ce? 

— Cu acestea... Din buzunarul jachetei, scot bucata de hârtie 
fotografică pe care sunt imprimate cele patru portrete aliniate. 

Chipul lui Katkin nu înregistrează nicio reacție. Habar n-are ce 
are în fața ochilor. 

— Le-am găsit împreună cu acordul, îi explică fratele meu. 

— Știţi cumva cine sunt aceste persoane? întreabă Gillian. 

— N-am nici cea mai vagă idee, spune el, cu accentul nazal de 
Minnesota. Nu i-am văzut niciodată în viața mea. 

— Deci nu are legătură cu invenţia? întreb eu. 

— V-am spus deja... 

— Știu - dar aici e vorba de ceva mult mai important decât un 
acord de confidenţialitate încheiat de o persoană defunctă, 
întind eu coarda. Dar e prea mult. 

Katkin se ridică de pe scaun și ne fixează de sus cu privirea. 

— Cred că am terminat aici. 

— Vă rog... nu înţelegeţi... cerșesc eu. 

— Mi-a părut bine să vă cunosc, spune glacial Katkin. 

Țâșnind în picioare, Charlie pornește către ușă. Gillian îl 
urmează. 

— Hai să mergem, mă cheamă Charlie. 

— Dar e extrem de urgent să... 

— Oliver, hai să mergem! 

Katkin își îndreaptă privirea spre mine, iar atmosfera din 
încăpere pare, brusc, lipsită de oxigen. Rahat. Nume false. 


269 


Îngheţ pur și simplu. Gillian și Charlie stau pur și simplu acolo. 
Katkin ne sfredelește cu o privire care e atât de încărcată de 
amărăciune, încât o simţim efectiv. 

— Fiule, nu știu cine ai impresia că ești, dar dă-mi voie să-ți 
dau un mic sfat - nu vrei să intri în lupta asta. 

Charlie îmi pune o mână pe umăr și mă trage către ușă. În 
patru secunde, suntem deja afară. 

e 

— Ce-a inventat? Ce-a inventat? mormăie Charlie de pe 
bancheta din spate al Volkswagenului broscuță albastru, de 
epocă, al lui Gillian. De ce-a trebuit să te ia gura pe dinainte 
așa? 

— Pe mine m-a luat gura pe dinainte? izbucnește Gillian, 
privindu-l fix, fără să-și coboare privirea, prin oglinda 
retrovizoare. Cine e acesta? Oliver... Oliver! Vai, tocmai am 
făcut să fim daţi afară din clădire? Îmi pare rău - nu m-am 
gândit. De fapt, nu foloseam nici măcar un neuron! 

— Puteţi, vă rog, să încetaţi odată? implor eu, stând pe locul 
din dreapta faţă în timp ce rulăm pe digul rutier. Am avut noroc 
să obținem atâtea informaţii. 

— La ce te referi? întreabă Charlie. 

— L-ai auzit pe Katkin - povestea despre Duckworth... că l-a 
chemat pe Gallo - măcar acum știm ce avem în fața ochilor. 

— Deci crezi că Gallo a venit și i-a făcut tatei o ofertă mai 
bună? întreabă Gillian. 

— Asta să mi-o spui tu, încep eu. Primul fapt: Tatăl tău merge 
de la un fond de investiţii la altul pentru bani ca să-și pună în 
practică invenţia. Al doilea fapt: Vine cu ideea la Five Points 
Capital, o ramură a Serviciului Secret. Al treilea fapt: Gallo e 
adus la Miami. Al patrulea fapt: Tatăl tău se răzgândește brusc, 
dispare de pe faţa pământului și închiriază un apartament de doi 
bani în orașul de reședință al lui Gallo. Tu ce crezi că e cel mai 
probabil, domnișoară Marple? 

— Deci Gallo a fost chemat la Five Points Capital pentru 
consultanță, dar, când i-a văzut invenţia... 

— ... și-a dat seama că o putea duce pe piaţa neagră și să o 
vândă pe cont propriu. De aceea, îl abordează pe Duckworth: De 
ce să-și împartă profiturile cu fondul de investiţii, când îi pot 
păstra pe toţi pentru ei? Charlie se apleacă înainte, în spaţiul 


270 


dintre locurile din faţă. Dar, dacă lucrau împreună, de ce s-ar fi 
întors Gallo împotriva lui? 

— Pentru că păstrarea întregului profit e preferabilă împărțirii 
lui în două: „Sigur, Marty, o să te ajutăm să construiești 
prototipul... Da, Marty, ar fi mai bine să lucrezi direct cu noi... 
Mulţumim pentru ajutor, Marty, acum îţi luăm noi ideea, punem 
toți banii într-un cont cu numele tău trecut la titular, iar tu poți 
să joci rolul dispărutului”. În momentul în care Duckworth și-a 
dat seama ce se întâmpla, l-au eliminat. Numai că, până atunci, 
puseseră deja mâna pe invenţia lui. 

Gillian privește prin parbriz, fără să rostească niciun cuvânt. 

— Ştii ce vreau să spun, adaug eu. 

Ea nu reacționează în niciun fel. 

— Dar cum rămâne cu banii propriu-ziși? întreabă Charlie. 
Chiar dacă teoria asta e adevărată, nu ne explică în ce fel i-au 
ascuns în bancă. 

— Tocmai de aceea cred că au un complice în interior, sunt de 
părere eu. 

— Poate că aici intervin fotografiile, spune Gillian, revenind 
brusc în planul realităţii. Trag parasolarul exact la timp pentru a- 
| observa în oglinda acestuia pe Charlie, care se strâmbă. Poate 
că fotografiile aparţin celor care l-au ajutat pe Gallo să-i 
ascundă, adaugă Gillian. 

— Nu știu, spun eu, scoțând hârtia cu fotografiile din 
buzunarul sacoului. Nu i-am mai văzut niciodată pe indivizii 
ăștia. 

— E posibil să fie de la o altă filială? N-aveţi sedii și în alte 
orașe? 

— Câteva... dar asociaţii sunt toţi în New York. Și după modul 
în care erau ascunși banii din contul acela... e nevoie de o 
persoană importantă ca să facă așa ceva. 

Charlie își înclină capul, apărând din nou în oglinda 
parasolarului. Crede că ascund ceva. Are dreptate. 

— Te gândești la cineva anume? întreabă el, înțelegând din 
tonul meu că e vorba de Lapidus. 

Ca de obicei, Charlie nu se înșală. Gallo n-a venit pur și simplu 
să facă o anchetă oarecare - a venit să-și caute proprii bani. Și, 
din câte am văzut la bancă, singurii cu care lucra erau Lapidus și 
Quincy. 


271 


— Deci Duckworth a inventat ceva, Gallo și DeSanctis s-au 
făcut stăpâni pe invenţia lui și, undeva pe parcurs, au găsit un 
om din interior care să-i ajute să ascundă banii în bancă, adaugă 
Charlie. Acum, tu ne spui, Ollie - cine e ticălosul mai mare, 
Lapidus sau Quincy? 

Scutur din cap, încercând să-mi limpezesc gândurile și-mi 
derulez în minte filmul cu cele două secunde petrecute în biroul 
lui Lapidus. Mai era o persoană acolo. 

— Se leagă, dar... De unde știi că nu era Shep? Adică, un fost 
agent al Serviciului Se... 

— N-a fost Shep, mă întrerupe Charlie. Crede-mă, n-ar fi făcut 
așa ceva. 

— Dar dacă a... 

— N-a fost Shep! insistă el. 

Prin oglindă, îl privesc fix pe Charlie. La rândul ei, Gillian ne 
urmărește în oglinda retrovizoare. Ar fi bine să nu ne 
contrazicem. Și totuși, Duckworth trebuie să fi avut pe cineva 
care să-l ajute. 

— Poate că aici intervin pozele, continui eu. Poate că mai erau 
și alții băgaţi în afacerea asta... de pe piaţa neagră... sau alţi 
agenţi corupți din Serviciul Secret - poate că Duckworth le 
păstra fotografiile ca asigurare. 

— Atunci de ce nu avea și fotografii cu Gallo și DeSanctis? 
întreabă Gillian. 

E o întrebare bună. Trăgând cu putere de volan, către ieșirea 
de pe autostradă, Gillian lasă digul rutier în urmă și cotește pe 
Alton Road. Mă uit din nou la fotografii. Nu sunt pe hârtie 
lucioasă, cum se obișnuiește. Sunt mate - ca și cum ar fi fost 
scoase la o imprimantă color. 

— Aveţi vreo idee? întreabă Gillian. 

— Nu chiar. Dar, când te uiţi la ei, unul lângă altul... poziţia 
rigidă... nu seamănă cu niște fotografii pentru un act de 
identitate? 

— Ca de permis de conducere, vrei să zici? întreabă Gillian. 

— Sau pentru pașaport, spune Charlie. 

— Sau poate o legitimație de serviciu... adaug eu. 

— Cel puţin am văzut reacţia lui Katkin, spune ea. Și, luându- 
ne după ea, ne dăm seama că nu sunt oameni de la I.C. 

— Cred că sunt oameni în care avea încredere tatăl tău, 
spune Charlie. E aceeași situaţie ca la acordul de 


272 


confidenţialitate - nu pui la adăpost lucruri care te-ar putea 
băga în bucluc, păstrezi ce vrei să protejezi. 

Mașina se oprește, scrâșnind, la semafor, iar Gillian dă 
aprobator din cap în direcţia oglinzii retrovizoare, privindu-l pe 
Charlie. Știe să recunoască o teorie bună. 

— Și dacă ar fi oameni care l-au ajutat cu ideea care se află la 
baza acestor probleme? 

— Sau cărora le-a dezvăluit-o, intervine Charlie. 

— Cum se numește compania de jocuri la care a lucrat, după 
Disney? întreb, întrezărind dintr-odată o rază de speranţă. 

— Neowerks - cred că au sediul în Broward... 

— Am văzut adresa pe un fluturaș vechi de salariu, intervine 
Charlie. Era în fișet. 

În mașină se lasă o tăcere tensionată. Toţi trei ne mutăm 
ochii de la unul la altul, simțind adrenalina care plutește în aer. 

Gillian virează brusc către Tenth Street și se oprește în fața 
casei ei. 

— Cât de departe suntem de Broward? întreabă Charlie. 

— La cel mult patruzeci de minute de mers cu mașina, 
răspunde Gillian. 

— O să dau câteva telefoane - să programez o întâlnire, mă 
ofer eu, deschizând portiera și ajutându-l pe Charlie să iasă din 
spate. 

Gillian rămâne pe loc. 

— Nu vii? întreb eu. 

— Ar trebui să mă duc până la birou, să mă asigur că încă mai 
am o slujbă - mă întorc în zece minute. 

Îmi aruncă legătura cu cheile de la casă și, făcându-ne semn 
cu mâna, demarează. 

— O, deja mi-e dor de ea, spune Charlie. 

Șterpelindu-mi cheile, pornește în fugă pe aleea de beton și 
intră în viteză pe ușă. Odată ajuns înăuntru, se duce direct la 
dosare; eu trântesc ușa și mă îndrept spre telefon. Dar, când 
auzim zgomotul sec al blocării încuietorii în spatele nostru, 
urmărim sursa sunetului și ne întoarcem. Și atunci observăm că 
toate jaluzelele sunt trase. Întreaga locuinţă e cufundată în 
întuneric. Și apoi... în colţ... auzim un declic. În living se aprinde 
o lampă. Dintr-odată, îmi simt plămânii goliți și de ultima 
moleculă de aer. 


— Mă bucur să te văd, Oliver, spune Gallo, de pe canapea. 
Acum urmează partea care doare... 

Cu spatele la ușă, o umbră se arcuiește, năvălind spre noi. 
Charlie se întoarce și încearcă să fugă, dar e prea târziu. Un braţ 
străpunge aerul către el. Din spate, Gallo mă apucă de gât. lar 
ultimul lucru pe care-l văd este pumnul lui DeSanctis în 
momentul în care se izbește de fața fratelui meu. 


54. 


— Bine aţi venit pe Aeroportul Miami. Cu ce vă pot fi de folos? 

— Bună ziua, am venit să ridic o mașină, îi spune Joey femeii 
mignone, cu păr blond, de la ghișeul firmei de închirieri de 
automobile National. Ar trebui să fie trecută sub numele Gallo. 

— Gallo... repetă femeia în timp ce introduce numele în 
computer. Nu-mi apare nimic sub numele Gallo... 

— De fapt, probabil că a trecut-o pe numele DeSanctis, 
adăugă Joey, forțând cacealmaua. 

Birourile de PVC al celorlalte firme de închirieri se întindeau 
de-a lungul terminalului, dar, când coborâse de pe scara rulantă, 
Joey venise direct la National. Până la urmă, când era vorba de 
reduceri pentru guvern, nu erau decât trei companii care 
apăreau pe lista Serviciului Secret cu mențiunea „furnizori 
preferaţi”. National era prima. 

— Aţi găsit ceva? întrebă ea. 

Mijindu-și ochii către ecran, pe chipul agentei de închirieri 
apăru o expresie confuză. 

— Imi pare rău, dar aici îmi apare că cineva a ridicat-o deja. 

— Of, ticăloșii ăștia plini de zel, izbucni în râs Joey. Știam că 
vor veni cu primul zbor - orice, numai să-l prindă pe infractor. 
Deschizându-și portofelul, spuse în șoaptă: Serviciul Secret al 
Statelor Unite, și îi arătă fugitiv o insignă aurie. Bineînţeles, 
acoperise cuvintele „Poliţia districtului Fairfax” cu vârfurile 
degetelor, dar, după cum învățase Joey de-a lungul anilor, o 
insignă era mai mult decât o simplă insignă. Mai ales când îi 
aparținea tatălui ei. Trebuia să ne întâlnim în Miami și... Pot să 
folosesc telefonul dumneavoastră? întrebă ea. O să încerc să-i 
sun pe mobil. 


274 


Întinzând firul peste birou, agenta de închirieri tastă numărul 
pe care i-l dădu Joey. În receptor, Joey își auzi propriul robot 
telefonic preluând apelul. Cu un aer subit serios, își ridică 
privirea către femeia aflată de cealaltă parte a biroului. 

— Nu reușesc să prind decât mesageria vocală... 

— Ș-și nu e bine? 

— Aveţi vreo idee unde s-au dus? întrebă Joey, cu un glas 
agitat. 

— De fapt, n-avem voie să... 

— Sunt partenerii mei, insistă Joey. Dacă se-ntâmplă ceva... 

Agenta de închirieri era pe punctul de a spune ceva, dar ezita. 

— E vorba de o urgenţă, imploră Joey. Vă rog... 

Femeia scoase o hartă și o împinse neliniștită peste birou. 

— Mi-au cerut indicaţii pentru a ajunge în South Beach... Le- 
am dat asta... 

— Undeva anume? 

— Tenth Street - nu mi-au dat adresa - dar nu e o zonă 
mare... 

— O găsesc eu, spuse Joey, luând harta. Cât de repede îmi 
puteţi face rost de o mașină? 


55. 


Al treilea pumn îmi lovește puternic falca, iar gustul dulce- 
acrișor al sângelui îmi inundă gura. 

— Lasă-l în pace...! ţipă Charlie, deși abia apucă să articuleze 
cuvintele. Aruncându-și rapid braţul înainte, DeSanctis îl izbi cu 
patul pistolului în maxilar. 

— Unde sunt?! urlă Gallo în faţa mea, pregătindu-se să-mi 
aplice o altă lovitură. Mă apucă de cravată și mă trage către 
canapea. Spune-ne unde sunt, Oliver! Rostește pur și simplu 
cuvintele, iar noi dispărem definitiv din vieţile voastre! 

E o promisiune simplă și o minciună totală. Singurul motiv 
pentru care noi încă mai respirăm e că avem ceea ce vor ei. 

— Nu le spune 'imic! strigă Charlie, cu picături de sânge 
scurgându-i-se pe bărbie. 


275 


DeSanctis își trage arma și, de data aceasta, îl izbește pe 
Charlie peste ureche. Prăbușindu-se în genunchi, Charlie ţipă și 
își duce mâna la locul lovit. 

— Charlie! 

— Nu mișca! mă avertizează Gallo, trăgându-mă înapoi de 
gât. 

— Dacă-l mai loviți o dată, nu vă spun nimic! strig eu. 

— Ai impresia că negociem? latră Gallo, ţinându-mă în 
continuare de cravată. 

Mă izbește de bibliotecă, de unde vreo zece cărți de inginerie 
se prăbușesc pe podea. Refuzând să mă lase să-mi revin, mă 
apucă de revere și mă împinge înapoi, către masă. Lampa se 
sparge, iar ramele de fotografii se împrăștie prin încăpere. Mă 
împleticesc... luptându-mă să-mi menţin poziţia verticală... dar 
nu pot să-mi recapăt echilibrul - sau să pun mâna pe pistolul 
aflat în spate, la brâu. 

— Ai idee cât timp am irosit cu voi? continuă el să urle. Ai idee 
cât mă costă pe mine toate astea? 

Ca un luptător în ring, mă apucă din nou de nodul de la 
cravată, mă învârtește și mă aruncă din nou către bibliotecă. In 
momentul impactului, marginea raftului vine în contact cu ceafa 
mea, iar capul mi se duce pe spate. Preţ de o secundă, nu mai 
văd nimic. Trăgându-mă înainte, Gallo își ia avânt și mă împinge 
din nou. Și încă o dată. De fiecare dată când mă lovesc de 
bibliotecă, un teanc de cărți se prăvălește asupra mea. 

— Unde sunt banii, Oliver? Unde dracu’ i-aţi pus? 

Din gură îi zboară picături de scuipat. Are o strungăreață mică 
între dinţii îngălbeniţi. La fiecare izbitură, lumea se aprinde și se 
stinge în fața ochilor mei. Sunt pe punctul de a leșina, dar Gallo 
n-are de gând să se oprească. 

În cele din urmă, îşi prinde ghearele în jurul gâtului meu și mă 
țintuiește de bibliotecă. Nu pot respira. In timp ce el mă strânge 
tot mai tare, eu mă zbat pentru o gură de aer. 

— T-te rog... 

Peste umărul lui Gallo, văd că fratele meu e tot pe podea, 
ținându-se cu mâna de ureche. DeSanctis stă peste el, cu un 
zâmbet arogant. Și, în spatele lor... pot să jur, zăresc ceva 
mișcându-se în bucătărie. Inainte de a putea reacționa, privirea 
mi se înceţoșează și încăperea începe să se rotească. E ca și 
cum aș fi sub apă, tras de curent către fund. Gallo mă strânge 


276 


tare, iar eu mă întorc, plutind, către noaptea trecută. Înapoi la 
Gillian. N-o văd decât pe ea - motiv pentru care, când deschid 
ochii - aproape că nu-mi vine să cred că e cu adevărat acolo. 

Gillian năvălește în living, lovind cu blenderul direct în ceafa 
lui DeSanctis. 

În momentul în care aparatul izbește craniul agentului, se 
aude un bufnet puternic. Impactul crapă marginea vasului de 
sticlă, iar DeSanctis face un pas șovăitor, prăvălindu-se peste 
Charlie. 

Când Gallo se întoarce către sursa zgomotului, apuc o carte 
cu coperte cartonate din apropiere și îl lovesc în moalele 
capului. Impactul îl face să-și piardă echilibrul, ceea ce îi oferă 
lui Gillian răgazul necesar pentru a se apropia. Gallo își duce 
mâna către tocul pistolului, dar n-are nicio șansă. Fiind deja pe 
punctul de a-l izbi, Gillian împinge vasul blenderului prin aer și îl 
nimerește pe Gallo într-o parte a capului. Dar, exact în 
momentul în care vasul de sticlă se lovește de craniu, se aude 
un trosnet puternic... crăpătura din peretele vasului cedează... 
iar sticla se împrăștie în sute de cioburi minuscule care mi se 
așază peste piept. În mâna lui Gillian n-a mai rămas decât 
mânerul din sticlă groasă. Întins pe covor, Gallo e ameţit, dar nu 
inconștient. 

— Să mergem! ne îndeamnă Gillian, prinzându-mă de mână. 

Tușind și făcând eforturi să-mi recapăt ritmul normal al 
respirației, trec peste Gallo și mă duc direct la Charlie, care abia 
acum își înalţă capul de pe covor. Ochii i se mișcă de colo-colo - 
întâi la Gillian, apoi la mine, după care se întorc la Gillian. E în 
stare de șoc. Gillian îl ia de un braţ; eu de celălalt. Îl ridicăm de 
subsuori și îl repunem în picioare. 

— Eşti bine? Poţi să mă auzi? întreb eu. 

El dă din cap, recăpătându-şi rapid echilibrul. 

— Scoate-ne de aici, ordonă el. 

Nu are nicio urmă de frică în glas. Doar furie. 

Gillian pornește prima. Nu către ușa din față - ci către 
dormitoarele din spate. Pe unde s-a furișat în casă. Ea... apoi 
Charlie... apoi eu. Dar, tocmai când mă avânt înainte, ceva mă 
prinde de gleznă. Și răsucește. Puternic. Un junghi de durere îmi 
fulgeră piciorul, iar eu mă prăbușesc pe podea. Din spatele meu, 
DeSanctis se ţine de glezna mea, refuzând să-i dea drumul. E pe 


277 


burtă, zvârcolindu-se pentru a se apropia mai mult. Un firicel de 
sânge i se prelinge din păr, pe marginea frunţii și pe obraz. 

Rezemându-mă pe coate, mă dau un pic înapoi și lovesc 
frenetic din picioare, luptându-mă să scap. Unghiile i se înfig 
adânc în glezna mea. Nu pot să mă eliberez. 

— Charlie! 

Mă uit înnebunit înapoi, dar el e deja acolo. Talpa groasă a 
pantofului lui apasă pe încheietura lui DeSanctis. Urlând de 
durere, DeSanctis îmi dă drumul și-și ridică ochii spre Gillian. 

— Ce fa...? 

Înainte ca DeSanctis să-și termine întrebarea, Gillian îi aplică 
o lovitură-fulger de picior, care-l izbește într-o tâmplă. Gâtul i se 
mișcă într-o parte, cu o pocnitură nefirească. Dar asta n-o face 
pe Gillian să se oprească. Dezlănţuindu-se, îl lovește din nou. Și 
din nou. Pantoful ei tare lovește ca o cărămidă. Fără încetare. 

— De-ajuns, spune Charlie, trăgând-o înapoi. De unde-l 
privesc eu, de pe covor, îmi pare înalt de șapte metri. Acum el e 
fratele mai mare. Haideţi! strigă Charlie, aplecându-se și 
ajutându-mă să mă ridic. 

Ca să evite orice surpriză care ne-ar putea aștepta în fața 
clădirii, pornește în goană către spatele casei. Fără să iau în 
seamă durerea de gleznă, îl urmez cât pot de repede, 
șchiopătând pe hol. În spatele meu, Gillian vine și ea, ţinându-mi 
o mână pe umăr. 

— Mergi, nu te opri, îmi spune ea în șoaptă. O luăm prin 
dormitor, unde ușa glisantă de sticlă, care face legătura cu 
curtea din spate, e larg deschisă. La dreapta! spune tare Gillian. 

Găsind o altă cale de ieșire, Charlie o ia la stânga. 

Năvălim afară și ne trezim în curtea pavată. În faţă, zidul e 
prea înalt. În stânga, e o alee care trece prin curţile vecine - 
putându-se trece dintr-una într-alta. Charlie e deja în capăt. Se 
cocoaţă pe șezlongul ruginit și decolorat de soare pe care-l 
uitase cineva acolo pentru a putea sări peste zidul de beton. 

— Repede! strigă Charlie, cu un picior trecut deja de cealaltă 
parte a zidului. 

— Mașina e în partea asta, spune Gillian, trăgându-mă înapoi, 
spre dreapta. 

Mă uit în ambele direcţii, dar răspunsul e simplu. 

— Charlie, așteaptă-mă! strig, pornind în goană către fratele 
meu. 


278 


— Sunteţi nebuni - pe aici e mai sigur! insistă Gillian, 
refuzând să cedeze. Nu mă opresc nici măcar o secundă. 
Vorbesc serios, adaugă ea. Dacă plecaţi acum, sunteţi pe cont 
propriu. 

E o amenințare gravă, dar nici măcar Gillian nu vrea să fugă 
de una singură. Scuturând din cap, străbate cu pași apăsaţi 
curtea de ciment și mă urmează. 

— Haideţi, o să-și revină imediat! ţipă Charlie, trecându-și și 
celălalt picior peste zid. Lăsându-și greutatea în braţe, se 
îndepărtează de zid și dispare. 

— Stai o... 

E prea târziu. A dispărut deja. 

Sărind pe şezlong, îmi înalt capul peste zid, să mă asigur că e 
bine. Dar, chiar când îl zăresc pe Charlie de partea cealaltă, un 
foc de armă îmi explodează în urechi. La cinci centimetri către 
stânga, vârful zidului se năruie într-o explozie puternică, 
aruncând așchii de beton în toate direcțiile. E ca o mână de nisip 
primită în plină figură. Îmi mijesc ochii, încercând să deslușesc 
ceva prin furtuna de praf. Peste zid, în stradă, Gallo ia colțul 
șchiopătând cât putea de repede, cu arma aţintită spre mine. 

— Lasă-te-n jos! ţipă Charlie. 

Un al doilea foc răsună în aer. 

Mă feresc, sub nivelul zidului, dezechilibrându-mă complet, și 
mă prăbușesc de pe şezlong. Întins pe spate, mă uit fix la zidul 
care mă desparte de fratele meu. 

— Oliver?! strigă Charlie. 

— Fugi! îi răspund pe același ton. Dispari de acolo! 

— Nu până... 

— Du-te, Charlie! Acum! 

N-avem timp de polemici. Aud scârțâitul pantofilor săi pe 
iarbă și-mi dau seama că a luat-o la goană. Gallo nu poate fi cu 
prea mult în urma lui. 

Ridicându-mă rapid, scot pistolul din spatele beteliei 
pantalonilor și cercetez zidul de parcă aș putea vedea prin el. 
Gillian mă atinge ușor pe spate. 

— E...? 

De dincolo răsună un al treilea foc de armă. Apoi un al 
patrulea, îmi simt inima cât un purice și privesc fix peretele. 
Ținându-mi respiraţia, îmi închid ochii, încercând să aud zgomot 


279 


de pași. În depărtare, aud un păcănit estompat. „Te rog. 
Doamne, fă să fie Charlie.” 

Mă ridic să arunc o privire peste gard, dar Gillian mă trage în 
direcția opusă. 

— Ar trebui să plecăm de aici, insistă ea. Când vede că nu mă 
mișc, adaugă: Te rog, Oliver... 

— Nu-l las singur. 

— Ascultă-mă - dacă te urci din nou acolo, e ca și cum ţi-ai 
desena o ţintă pe frunte. Charlie o să fie bine - aleargă de zece 
ori mai repede decât Gallo. 

— Nu-l las singur, repet eu. 

— N-a zis nimeni să-l lăsăm singur - dar, dacă nu plecăm de 
aici... 

Un al cincilea foc de armă străpunge tăcerea străzii. Ne 
ghemuim amândoi la pământ ca electrocutați. 

— Cât de departe e mașina ta? întreb. 

— Vino după mine. 

Mă apucă de mână și traversăm în fugă curțile vecine. Ajunși 
la jumătatea distanţei, trecem în viteză pe lângă ușa de sticlă a 
dormitorului lui Gillian - și, exact în momentul acela, mâna lui 
DeSanctis apare brusc și se înfige în părul negru și cârlionțat al 
lui Gillian. 

— Gata pentru runda a doua? întreabă DeSanctis, clătinându- 
se pe picioare. 

Partea dreaptă a feţei îi este plină de sânge - și, înainte de a 
apuca să iasă din casă, Gillian se rotește și îl lovește cu 
genunchiul în testicule. DeSanctis cade, eu îl lovesc cu tocul 
pistolului și pornim din nou către celălalt capăt al curții din 
spate. Ajungând la zid, descopăr că este o imagine în oglindă a 
celui pe care l-a sărit Charlie - asta până arunc o privire în 
stânga și văd poarta neagră de metal din zid. Pe barele ei este 
lipită o plăcuţă. „A nu se încuia - în caz de incendiu”, scrie pe 
ea. 

Trăgând de bare, Gillian deschide poarta. Aceasta se 
trântește cu un zgomot metalic în urma noastră, iar noi ne 
trezim în parcarea unui complex scund de apartamente. Când 
ajungem în stradă, cotim brusc la stânga. 

— Aici, spune ea, sărind la volanul Volkswagenului albastru, 
care este parcat sub un copac. Cu o mișcare din încheietură, 
pornește motorul. 


280 


Mă uit în urmă, căutându-l din priviri pe DeSanctis. 

— Hai, hai, hai... 

— Încotro? întreabă ea. 

— Direct înainte. O să-l găsim. 

Pneurile scrâșnesc, roţile se pun în mișcare, iar inerția ne 
aruncă pe spate. Ne ţinem capetele coborâte, în caz că-l zărim 
pe Gallo. Dar, când ajungem la capătul străzii - colţul spre care 
se îndrepta Charlie - nu se vede nimeni. Nici Gallo... nici 
Charlie... nimeni. În depărtare, se aude un urlet slab de sirene. 
Focurile de armă ne-au adus poliţia pe cap. 

— Oliver, zău, ar trebui să... 

— Caută-l mai departe, insist eu, cercetând atent aleile care 
duceau către casele roz pe lângă care treceam. E pe aici, pe 
undeva. 

Dar, pe măsură ce înaintăm cu viteza melcului pe stradă, nu 
întâlnim decât alei goale, peluze urâte și neîngrijite și câţiva 
palmieri care se unduie în bătaia vântului. In spatele noastre, 
sirenele urlă mai tare. 

Dacă eu aș fi fost cel care fugea, aș fi făcut dreapta la 
următorul stop. 

— la-o la stânga, îi spun lui Gillian. 

Îmi cunosc fratele. Și totuși, când trecem de colţ, nu vedem 
decât un bătrân cu ten măsliniu tăbăcit îmbrăcat într-o cămașă 
albastră de prin anii 1950. Stă așezat pe verandă și curăţă un 
grepfrut cu un briceag. 

— Aţi văzut pe cineva alergând pe aici? strig eu, deschizându- 
mi geamul și ascunzând pistolul. 

Se uită la mine de parcă i-aș fi vorbit în... 

— În spaniolă, mă lămurește Gillian. 

— Ăăă... ai veras un muchacho? 

Tot nu-mi răspunde. Se întoarce la curățarea grepului. 
Sirenele sunt aproape lângă noi. 

Gillian privește fix oglinda retrovizoare. Trebuie să ia o 
hotărâre. 

— Oliver... 

— Stai un pic, îi spun eu. Por favor - es muy importante. Es mi 
hermano! 

Bătrânul nici măcar nu-și ridică privirea. 

— Oliver, te rog... 

În spatele nostru, pneurile scârțâie, luând curba. 


— Hai - să plecăm de aici, cedez eu, într-un final. 

Gillian apasă pe acceleraţie, iar roţile se pun în mișcare din 
nou. Un viraj rapid la dreapta și ignorarea limitei de viteză 
transformă cartierul într-o imagine înceţoșată, în roz și verde. 
Mă uit pe geam, așteptându-mă ca Charlie să sară din tufișuri și 
să-mi strige că e teafăr. Dar așa ceva nu se întâmplă. Totuși, îl 
caut în continuare cu privirea. 

Lângă mine, Gillian întinde mâna și-și lipește palma ușor de 
ceafa mea. 

— Sunt convinsă că e bine, îmi promite ea. 

— Da, îi răspund, în timp ce South Beach - și fratele meu - se 
pierd în urma noastră. Sper să ai dreptate. 


56. 


Dacă ar fi ajuns cu zece minute mai înainte, Joey ar fi văzut 
tot: luminile roșii ale mașinii de poliţie, polițiștii în uniformă 
ieșind în fugă din autovehicule, ba chiar și pe Gallo și DeSanctis, 
dând explicaţii pregătite în grabă: „Da, noi eram; da, au scăpat; 
nu, ne descurcăm noi, dar vă mulțumim oricum”. Dar, chiar și 
după ce plecaseră toți - chiar dacă mașina închiriată de Gallo nu 
se vedea nicăieri - tot era greu să nu observe banda galbenă cu 
negru de poliţie care sigila intrarea din față a casei lui 
Duckworth. 

Joey cobori iute din mașină, se îndreptă direct către ușă și 
ciocăni cât putu de tare. 

— Eu sunt - e cineva acolo? strigă ea, pentru a se asigura că 
nu mai era nimeni înăuntru. 

O privire peste umăr și o răsucire a unui ac-șperaclu făcură 
restul. Când ușa se deschise, se aplecă, strecurându-se pe sub 
banda galbenă de poliţie, transformată acum într-o ștachetă de 
limbo. Odată ajunsă înăuntru, nu văzu nimic neobișnuit în 
bucătărie, dar camera de zi era distrusă. Veioze zdrobite, 
măsuta de cafea răsturnată, cărți aruncate de pe rafturi. Lupta 
nu durase mult - totul se petrecuse într-un singur loc. Lângă 
bibliotecă se afla un teanc de reviste Wired vechi. Joey porni 
direct spre ele, o luă pe cea de deasupra și căută eticheta cu 
adresa abonatului. „Martin Duckworth?”, citi ea în gând, 


282 


dezorientată. Pe un raft din apropiere, observă fotografia din 
care Gillian și tatăl ei o priveau, prin stratul de sticlă crăpată. In 
sfârșit, ceva concret. Joey scoase fotografia din ramă și o băgă 
în poșetă. 

Pe jos, cioburile de la cana de sticlă a blenderului străluceau 
pe fundalul covorului deschis la culoare, pe care se vedea o pată 
întunecată, lângă ușă. Joey se aplecă pentru a privi mai 
îndeaproape, dar sângele se uscase deja. Pe hol erau alte pete - 
picături mititele, împrăștiate ca niște planete izgonite de un 
soare negru. Cu cât înainta, cu atât acestea deveneau mai mici, 
conducând-o în cele din urmă către dormitor. Și către ușa 
glisantă de sticlă. 

De dincolo de aceasta, întâlni privirea unui băieţel cubanez de 
vreo patru ani, îmbrăcat în pantaloni roșii și tricou albastru cu 
Superman, care-și ţinea mâinile îndesate în betelia pantalonilor. 
Joey zâmbi și împinse ușa încet, cu grijă, ca să nu-l sperie. 

— L-ai văzut pe fratele meu? întrebă ea, pe un ton jucăuș. 

— Bang-bang! strigă el, îndreptându-și mâna, ca pe un pistol, 
către zidul din fundul curții, înspre stânga. 

Întorcându-se în direcţia respectivă, Joey observă craterul în 
zigzag de la suprafaţa zidului de beton. La baza acestuia se afla 
șezlongul. „Pe el, după care peste zid”, își spuse Joey. 

Luându-și telefonul mobil din geantă, apăsă direct tasta de 
apelare rapidă. 

— Cum a fost zborul? Ai primit alune gratis? răspunse Noreen. 

— Ai auzit vreodată de un tip pe nume Martin Duckworth? 
Întrebă Joey, uitându-se fix la exemplarul din Wired pe care-l 
făcuse sul. 

— Nu e tipul care era titularul contului? 

— Exact. Potrivit lui Lapidus și bazei de date de la Greene, 
locuiește în New York - dar pun pariu că, dacă-l luăm la bani 
mărunți, o să aflăm mai mult de-atât. 

— Lasă-mă cinci minute. Altceva? 

— Aș mai avea nevoie și să le găsești rudele, îi explică Joey, în 
timp ce se apropia de perete. Ale lui Charlie și Oliver - pe oricine 
ar putea cunoaște în Florida. 

— Fii serioasă, șefa - crezi că n-am făcut asta în momentul în 
care te-ai urcat în avion spre Florida? 

— Poţi să-mi trimiţi lista? 


283 


— Nu e vorba decât de un singur nume, spuse Noreen. Dar 
parcă ai zis că sunt prea deștepţi să se ascundă pe la rude. 

— Nu mai cred asta - după cum arată lucrurile aici, se pare că 
au avut parte de o vizită-surpriză din partea lui Gallo și 
DeSanctis. 

— Crezi că au pus mâna pe ei? 

Având în minte pata de pe covor, Joey se urcă pe șezlong și-și 
trecu degetele peste bucata lipsă din peretele de beton. Nicio 
picătură de sânge, nicăieri. 

— Nu pot să mă pronunţ pentru amândoi, dar ceva îmi spune 
că cel puţin unul a scăpat - și, dacă e pe fugă... 

— ... O să fie disperat, admise Noreen. Lăsă-mă zece minute - 
îţi trimit tot. 


57. 


Când aveam 12 ani, l-am pierdut pe Charlie în mall-ul Kings 
Plaza. Mama era într-unul dintre magazinele acelea vechi, cu 
reduceri, hotărându-se ce să cumpere; Charlie se strecurase la 
Spencer Gifts, încercând să miroasă lumânările erotice „numai 
pentru adulţi”; iar eu... eu ar fi trebuit să stau cu ochii pe el. 
Dar, când m-am întors să-i arăt ce pachete de cărți cu femei 
dezbrăcate aveau la vânzare, mi-am dat seama că dispăruse. 
Am știut imediat - nu se ascunsese și nici nu pornise spre vreun 
cotlon al magazinului. Dispăruse. 

Timp de douăzeci și cinci de minute, am alergat înnebunit din 
magazin în magazin, strigându-l pe nume. Până în momentul în 
care l-am găsit - lingând geamul vitrinei de la JoAnn's Nut House 
- am simţit un junghi dureros în coșul pieptului. lar asta nu e 
nimic faţă de ce simt acum. 

— Pot să vă ajut cu ceva? întreabă paznicul de la recepţie. 

E un bărbat în vârstă, cu o uniformă pe care scrie „Kalo 
Security” și pantofi albi, cu talpă ortopedică. Bine ați venit la 
Wilshire Condominium, din North Miami Beach, Florida. Locul 
ideal pentru situații de urgenţă. 

— Am venit să o vizitez pe bunica mea, spun eu, folosindu-mi 
tonul de băiat cuminte. 


284 


— Treceţi-vă numele aici, spune el, arătând către registrul din 
faţa lui. 

Măzgălind ceva lizibil, trec în revistă toate semnăturile de 
deasupra. Niciuna dintre ele nu-i aparține lui Charlie. Totuși, am 
discutat despre asta de zeci de ori. Dacă ne-am pierde vreodată 
unul de altul, trebuie să mergem într-un loc sigur. La rubrica 
Locatar, trec „Bunica Miller”. 

— Aaa... sunteți nepotul lui Dotty? întreabă paznicul, 
devenind dintr-odată mai prietenos. 

— D-da, al lui Dotty, spun eu, intrând. 

Bineînţeles, e o minciună, dar nu e ca și cum aș fi un străin. 
Timp de aproape cincisprezece ani, bunica mea, Pauline 
Balducci, a locuit în această clădire. În urmă cu trei ani, a murit 
aici - și tocmai de aceea folosesc numele vecinei ei pentru a 
intra. 

— Nepotul lui Dotty! le spune, mândru, paznicul celor care 
trec pe hol. Același nas, nu vi se pare? 

Trăgând-o de braţ pe Gillian, traversez holul, trec pe lângă 
șirul de ascensoare și urmez indicatoarele care mă îndrumă 
către ieșire, pe holul șerpuitor, cu tapet scorojit, care duhnește a 
clor. Piscina, drept înainte. Când eram mici, mama ne trimitea 
aici pentru ceva timp petrecut cu partea bună a familiei. În loc 
de asta, ne alegeam cu două săptămâni de cine-stropește-mai- 
mult, concursuri de ţinut respiraţia, iar Consiliul Locatarilor se 
tot plângea că ne „scufundăm prea gălăgios”, deși n-am înţeles 
niciodată ce însemna asta. Chiar și acum, când ies, un frate și-o 
soră sunt prinși într-un joc nemilos de-a Marco Polo. Băiatul 
închide ochii și strigă: 

— Marco! 

Fata ţipă și ea: 

— Polo! 

Când el se apropie, fetița ţâșnește pe scări, ocolește piscina în 
fugă și sare înapoi în apă. Trișează pe faţă. Exact cum îmi făcea 
și mie Charlie. 

— Oliver, unde ne...? 

— Așteaptă aici, spun eu, arătându-i un șezlong lui Gillian. 

Lângă piscină, un bunic cu o cămașă albă, pantaloni albi și 
niște șosete negre până la genunchi studiază un formular pentru 
pariuri. 


— Îmi cer scuze că vă deranjez, domnule - dar puteţi să-mi 
Împrumutați cheia dumneavoastră de la club? îl întreb eu. 
Bunica a luat-o pe-a noastră cu ea, sus. 

Își ridică spre mine ochii, ca niște nasturi negri, din formularul 
de pariuri. 

— Al cui ești? 

— Al lui Dotty Miller. 

Cercetându-mă din cap până-n picioare, scoate cheia din 
buzunar. 

— S-o aduci imediat înapoi, mă avertizează. 

— Bineînţeles - imediat. 

Îi fac semn din cap lui Gillian, iar ea mă urmează pe lângă 
terenul de shuffleboard, pe cărarea umbrită de copaci care duce 
la clădirea cu un singur nivel unde se afla clubul. De îndată ce 
intră, eu îi înapoiez cheia domnului Șosete-Negre și mă întorc la 
ea. 

Înăuntru, „clubul” e exact așa cum l-am lăsat, cu mulţi ani în 
urmă: două băi dezgustătoare, o saună defectă și un set 
universal de greutăţi ruginite de dinainte de Jack LaLane. Fusese 
amenajat pentru a deveni un cadru social în care locatarii în 
vârstă să poată interacţiona și lega prietenii. N-a fost folosit 
niciodată. Am putea sta aici zile întregi, și nimeni nu ne-ar 
deranja. 

Gillian ia un loc pe vinilinul roșu care acoperă banca. Eu arunc 
o privire la pereţii acoperiţi cu oglinzi și mă las pe podea. 

— Oliver, ești sigur că Charlie știe de locul ăsta? 

— Am vorbit despre el de o mie de ori. Când eram mici, ne 
ascundeam aici, în saună. Eu intram și mă prefăceam că eram 
Han Solo, îngheţat în carbonită. Apoi el sărea să mă salveze și... 
și... 

Vocea mi se stinge și, încă o dată, rămân cu ochii lipiţi de 
oglindă. O jumătate de persoană. 

— Te rog eu, nu te mai chinui așa, mă imploră Gillian. Ne-a 
luat patruzeci de minute să ajungem aici, și am mers cu mașina 
mea. Dacă e într-un taxi sau autobuz - o să-i ia un pic mai mult 
- faptul că nu l-ai găsit aici nu înseamnă nimic. Sunt sigură că e 
bine. 

Nici măcar nu mă sinchisesc să-i răspund. 


286 


— Trebuie să gândești pozitiv, adaugă ea. Dacă te gândești la 
ce e mai rău, o să ai parte de ce-i mai rău. Dar dacă te gândești 
la ce e mai bine... 

— Atunci oricum totul o să-ți explodeze în față! Nu ai înțeles 
până acum care-i poanta aici? E vorba de marea farsă cosmică. 
Cioc, cioc! Cine-i acolo? Un mare șut în fund. Gata - sfârșitul 
glumei. Nu-i așa că te tăvălești pe jos de râs? 

— Oliver... 

— E ca și cum ai concura la Maratonul Boston: Te antrenezi 
ani la rând... îţi dedici toată viaţa - și apoi, chiar când să treci 
linia de sosire, un idiot îţi pune piedică și tu te întorci acasă 
șchiopătând, cu ambele glezne fracturate, întrebându-te pentru 
ce ai muncit atât. Înainte s-apuci să-ţi dai seama, dispare tot - 
viaţa ta, munca... și fratele tău... 

Urmărindu-mă cu atenţie, Gillian își înalță capul. Ca și cum ar 
fi văzut ceva ce nu mai văzuse până acum. 

— Poate c-ar trebui să apelăm la poliţie, mă întrerupe ea. 
Adică, una e să aflăm ce s-a întâmplat cu tata, dar când încep să 
tragă în noi... Nu știu... Poate e timpul să ridicăm steagul alb. 

— Nu pot. 

— Ce tot zici? Nu trebuie decât să formăm 911. Dacă le spui 
adevărul, n-au cum să te dea pe mâna Serviciului Secret. 

— Nu pot, insist eu. 

— Ba sigur că poţi, răspunde ea. Tot ce-aţi făcut a fost să 
vedeți un cont bancar pe ecranul unui computer - nu e ca și 
cum aţi fi comis vreo infracţiune... 

Îmi feresc privirea, iar tăcerea încarcă încet atmosfera. 

— Ce e? întreabă ea. Ce nu-mi spui? 

Din nou, nu-i răspund. 

— Oliver... 

Nimic, doar tăcere. 

— Oliver, poţi să-mi... 

— l-am furat, izbucnesc eu. 

— Poftim? 

— Nu credeam că aparțin cuiva - am căutat informații despre 
tatăl tău, dar murise... iar statul nu-i localizase nicio rudă, așa 
că am crezut că era o infracţiune fără victi... 

— L-aţi furat? 

— Ştiam că nu trebuie s-o facem - i-am spus și lui Charlie - 
dar, când am aflat că Lapidus mă trăgea pe sfoară... iar Shep 


287 


ne-a asigurat că n-avem cum să dăm greș... Totul părea să se 
lege, atunci. Dar, imediat, ne-am trezit cu 300 de milioane care 
aparțineau Serviciului Secret. 

Gillian începe să tușească, de parcă ar fi fost gata să se înece. 

— Câte milioane? 

O privesc fix în ochi. Dacă ar fi fost împotriva noastră, n-avea 
de ce să-i fi atacat pe Gallo și DeSanctis. Dar o făcuse. Ne-a 
salvat. Exact cum mă salvase și azi-noapte, când ne 
scufundaserăm. Era timpul să-i întorc serviciul. 

— 313. 

— 313 milioane? 

Printr-o mișcare din cap, îi confirm. 

— Aţi furat 313 milioane de dolari? 

— Nu intenţionat - adică nu suma asta. 

Mă aştept să înceapă să ţipe, să mă pălmuiască sau să sară la 
gâtul meu, dar ea nu face nimic din toate acestea. Stă pur și 
simplu acolo. Perfect nemișcată, ca un fachir indian. Fără să 
scoată niciun sunet. 

— Gillian, știu ce gândești - știu că sunt banii tăi... 

— Nu sunt banii mei! 

— Dar tatăl tău... 

— Banii ăia i-au adus moartea, Oliver! Acum nu sunt buni 
decât să-i căptușească sicriul. Își ridică privirea spre tavan, cu 
ochii plini de lacrimi. Cum ai putut să nu-mi spui? 

— Ce trebuia să spun? „Bună, eu sunt Oliver - tocmai am 
furat 313 milioane de dolari de-ai tatălui tău - vrei să vii cu 
mine, să nu pierzi șansa să fii împușcată împreună cu noi?” Noi 
nu voiam altceva decât să aflăm dacă mai e în viaţă. Dar, după 
ce te-am cunoscut... și am petrecut ceva timp împreună - n-am 
vrut să te rănesc, Gillian, mai ales după toate acestea. 

— Ai fi putut să-mi spui aseară... 

— Am vrut s-o fac - îţi jur. 

— Și-atunci de ce n-ai făcut-o? 

— Pur și simplu... știam că o să te rănesc. 

— Și ai impresia că acum n-ai făcut-o? 

— Gillian, n-am vrut să mint... 

— Dar ai făcut-o, insistă ea, iar glasul începe să-i tremure. 

Îmi feresc privirea, incapabil să o privesc în ochi. 

— Dac-aș putea să mă întorc în timp, n-aș mai face-o, îi spun 
eu în șoaptă. 


288 


Pufnește auzindu-mă, dar nu cred că am consolat-o în vreun 
fel. 

— Gillian, îţi jur că... 

— Nu e vorba nici măcar de minciună, mă întrerupe ea. Și în 
mod clar nu e vorba despre o grămadă de bani murdari, adaugă 
ea, ștergându-și ochii cu dosul palmei. E încă uluită, dar, în 
străfundul sufletului ei e furioasă. Nu-ntelegi, Oliver? Eu nu 
vreau să știu decât motivul pentru care l-au ucis pe tata! 

În timp ce rostește cuvintele acestea, tremurul din gâtul ei îmi 
trimite fiori pe șira spinării și îmi amintește, din nou, ce căutăm 
aici, de fapt. Îmi înalt bărbia și privesc fix spre oglindă. Am 
pungi sub ochi. Părul mi-e negru. lar fratele meu e în continuare 
dispărut. 

„Te rog, Charlie - oriunde ai fi - vino acasă.” 


58. 


— Ce cauţi aici? o întrebă o femeie în vârstă pe Joey, bătând-o 
pe umăr. 

— Scuze - căutam o șosetă rătăcită, răspunse Joey, ieșind cu 
spatele din spălătorie. 

Intorcându-se s-o vadă pe femeia care o interpelase, Joey 
observă plăcuţa de pe ușa metalică din apropiere, pe care scria 
„Gunoi”. 

— Dar tu chiar locuiești aici? o provocă femeia, cu coșul de 
rufe din plastic în brațe și purtând la încheietură o brățară 
Medic-Alert placată cu aur. 

— Sigur că da, spuse Joey, ocolind-o pe femeie și vârându-și 
capul în boxa unde se aruncă gunoiul. Miros de portocale 
putrezite. Ghena în colț. Nici urmă de Oliver sau Charlie. 

— Fii atentă - cu tine vorbesc, o ameninţă femeia. 

— Imi cer scuze, spuse Joey. Numai că e vorba de șosetele 
favorite ale mamei. M-a pus să spăl rufele aici pentru că 
uscătoarele de la etajele inferioare sunt mai bune... 

— Chiar sunt mai bune. 

— ... Sunt total de acord, numai că a dispărut șoseta, și, ei 
bine... era perechea ei de șosete preferată. 


289 


Depărtându-se în grabă de femeie, Joey apăsă butonul de 
chemare a liftului și intră în fugă în cabină când se deschiseră 
ușile. 

— O să mă uit după ea! strigă femeia. Dar, înainte de a putea 
termina ce avea de spus, ușile se închiseră. 

— Erau șosetele ei preferate? o tachină Noreen, în cască. 

— Of, mai slăbește-mă, spuse Joey. Important e că a mers. 

— Da, ai dovedit, o dată în plus, că ești mai abilă decât 
pensionarii nonagenari din cuibul acela de spioni - Ansamblul 
Locativ-Comunist Whilshire Condominium. 

— Adică? 

— Tot ce zic e că nu văd rostul unei cercetări într-un complex 
de apartamente - cu atât mai puţin cercetarea etajului doi și a 
spălătoriei aferente - doar pentru că bunica lui Charlie și Oliver 
a locuit cândva acolo. 

— În primul rând, dacă bunica a locuit la etajul al doilea, pe 
ăsta îl știu cel mai bine. În al doilea rând, niciodată să nu 
subestimezi potenţialul de ascunzătoare pe care-l are o 
spălătorie. Și, în al treilea, când vine vorba de comportamentul 
uman, există un singur lucru în lumea asta pe care să te poţi 
baza fără nicio urmă de îndoială, anume... 

— Obisnuinta, spuseră simultan Noreen și Joey. 

— Nu o lua ca pe o glumă, o avertiză Joey, în timp ce ușile 
ascensorului se deschideau, permițându-i să iasă în holul de la 
intrare. Obișnuinţa e singurul lucru pe care-l au în comun toţi 
oamenii. Nu ne putem abţine. De-aia venim acasă mereu pe 
același drum; ne luăm cafeaua de dimineaţă din același loc; și 
ne spălăm pe dinţi și pe faţă în aceeași ordine. Ocolind un grup 
de bătrânici cu treninguri și bentite asortate, de culoarea 
lavandei, Joey urmă indicatoarele către zona piscinei și își croi 
drum afară. Asta e și motivul pentru care tata intră mereu în 
casă pe ușa din spate. Niciodată prin cea din față. Eu spun că e 
nebunie - el crede că-i face viața mai ușoară... 

— Și de aici se nasc toate obișnuinţele, o întrerupse Noreen. 
Mici momente de control într-o lume de haos întunecat. Tuturor 
ne e frică de moarte, așa că ne punem cu toţii lenjeria intimă 
înainte de a ne trage șosetele. 

— De fapt, să știi că sunt unii care-și pun mai întâi șosetele, 
remarcă Joey în timp ce-l măsura din priviri pe bătrânul cu 
formularul de pariuri și șosetele negre trei sferturi. Dar, când 


290 


avem probleme, alergăm câtre ceea ce ne este familiar. lar 
aceasta este cea mai de bază dintre obișnuințe. 

Trecând aparent relaxată pe lângă piscină, Joey studie locul 
de joacă preferat al lui Charlie și Oliver, pe când erau copii. 
Pentru cei doi copii implicați momentan în supercupa Marco 
Polo, nu exista alt loc mai bun pe lume. Dar, privindu-i pe cei doi 
fraţi alergându-se pe terenul de shuffleboard, știa că cele mai 
bune jocuri erau mereu într-o permanentă mișcare. În stânga sa 
se afla o alee care se întindea în jurul unui magazin. În dreapta 
se afla clubul. Primul era plin cu angajaţi. Al doilea era ascuns 
de tufișuri și copaci. Joey nu ezită nicio secundă. 

— Au un club, îi spuse ea lui Noreen, trecând pe lângă piscină 
și luând-o pe aleea mărginită de copaci. 

După o curbă la dreapta și una la stânga, zona piscinei 
dispăruse din câmpul ei vizual. Aruncând o privire peste umăr, 
Joey se apropie încet de ușă. 

Işi lipi urechea de ea, dar nu auzi niciun zgomot din interior, 
încercând să nu sperie eventualii ocupanţi, ciocăni ușurel cu 
degetul, după care ascultă din nou. Tot nimic. 

— Alo! E cineva acolo? strigă ea, ciocănind un pic mai tare. 
Din nou, niciun răspuns. 

Işi vârf mâna în poșetă și desfăcu fermoarul husei în care-și 
ținea șperaclele. O creangă trosni în spatele ei, iar poșeta îi 
alunecă de pe umăr. 

— E totul în regulă? întrebă Noreen. 

Joey se răsuci și cercetă tufișurile și copacii de pe marginile 
potecii. Nimic. Nimic vizibil, cel puţin. În spatele unui hibiscus 
stufos, o altă crenguţă trosni. Joey se ridică pe vârfuri, 
înălțându-și capul. Tufișul era prea înalt. Întinzând mâna, 
împinse crengile la o parte, sări lanţul metalic care mărginea 
aleea și trecu prin gardul viu. 

— Joey, e totul în regulă? repetă Noreen. 

Strecurându-se în liniște pe sub o ramură mai stufoasă, Joey 
se lăsă pe vine și se aplecă în direcţia de unde venise zgomotul. 
De cealaltă parte a tufișului se auziră câteva bufnete înfundate. 
Cineva nerăbdător. Lăsându-și capul în jos, către pământul 
acoperit de frunze, Joey încercă să zărească totuși ceva, dar 
vegetaţia era prea densă. N-avea decât o singură posibilitate. 
Băgă din nou mâna în poșetă și scoase un revolver foarte bine 
lustruit. Cu cinci gloanțe, de dimensiuni reduse. Calibrul 38. 


291 


Pistolul tatălui ei. „La trei”, își spuse Joey, ducându-și degetul 
către trăgaci. Cu picioarele flexate, cuprinsă de neastâmpăr. 
Uno... dos... 

Pornind cu viteză maximă, ocoli tufișul și își îndreptă arma 
către sursa zgomotului - egreta înaltă cu aripi mari, pe care și le 
agita. Când Joey ajunse în raza ei vizuală, pasărea se înălţă - 
lăsând-o pe Joey singură. 

— Ce e? Ce s-a-ntâmplat? întrebă Noreen, în cască. 

Refuzând să răspundă, Joey își băgă arma în poșetă și sări din 
nou pe aleea de beton de lângă club. 

— Mă scuzaţi, doamnă... o strigă o voce de bărbat, din spatele 
ei. Luată pe nepregătite, Joey se întoarse cu faţa la tânărul cu 
părul blond, decolorat. Îmi cer scuze că vă deranjez, spuse 
Charlie, folosindu-și palma pentru a ascunde tăietura de pe 
buză. Îmi puteţi împrumuta cheia de la club? Bunica a dus-o pe 
a noastră sus. 


59. 


Charlie se uita fix la roșcata din faţa sa și-și dădu seama că 
ceva nu era în ordine. „Ai crede că i-am cerut cheița de la 
jurnal”, își spuse el în gând. 

— Ce-ce vrei? se bâlbâi femeia. 

— Cheia de la club, spuse el, arătând către vechea 
ascunzătoare a lui și a lui Oliver. Nu vreau decât să intru la baie. 
Sperând să facă o impresie bună - și observând că ea avea cu 
cel puţin cincizeci de ani sub media de vârstă din complex - 
adăugă: Asta, bineînţeles, dacă nu aţi fi dispusă să-mi daţi voie 
să o folosesc pe cea din apartamentul bunicii dumneavoastră. 

— Da, i-ar plăcea foarte mult, spuse femeia, cercetându-l pe 
Charlie din cap până-n picioare. 

Zâmbi superior, ca pentru sine, iar Charlie se întrebă dacă nu 
simte cumva fiorul aceea care anunţă dragostea. „Și e drăguță”, 
își dădu seama. Mai în vârstă, dar cu părul roșcat - cumva 
rezultatul era mai mult decât satisfăcător. Păcat că nu era nici 
momentul, nici locul potrivite. 

— Deci și tu ești în vizită la bunici? întrebă ea. 

— De fapt, numai la bunica. 


— Ce apartament? 

— 217, spuse el, arătând către balconul de la etajul doi aflat 
deasupra piscinei. 

Ea nici măcar nu-i aruncă o privire. „În mod clar, nu-și poate 
lua ochii de la mine”, își spuse el - asta până ce observă sângele 
care-i mânjea dosul palmei. Rahat. Incă îi mai sângera buza. 

— Eşti bine? întrebă ea. 

— Da... bineînţeles... Cum nu se poate mai bine. 

— Sigur? întrebă ea, întinzând mâna. Pentru că... 

— Sunt în regulă, insistă el, retrăgându-se. Dându-și seama că 
o speriase, izbucni într-un râs fals. Un accident urât, cu guma de 
mestecat. Bubblicious de cireșe - o mușcătură prost sincronizată 
- pagube colosale la nivelul buzei. Cred că nici acum n-am 
trecut peste traumă. Privi pierdut în jur și adăugă: Mami? Tu 
ești? 

Charlie râdea în continuare, dar femeia tăcea mâlc. Gata. 
Spectacolul s-a terminat. 

— Zău, dacă-mi poţi da cheia... 

— Bineînţeles, bineînţeles, zise ea, băgând mâna din nou în 
poșetă. O am chiar aici... Se opri un moment, de parcă avea de 
gând să mai spună ceva. Stai să ţi-o dau... Charlie. 

Rahat. 

Când scoase mâna din poșetă, ţinea în ea un pistol. 

— Ce-ce faci? întrebă Charlie, ridicând mâinile. 

— Nu intra în panică - e în regulă, spuse ea, calmă. 

Vocea îi era la fel de liniștitoare ca și atingerea catifelei - și, 
tocmai de aceea, Charlie nu crezu niciun cuvânt. 

— Lucrezi cu Gallo? întrebă el. 

— Nu am venit să-ţi fac rău, îi promise ea. 

— Da... se pare că ăsta e refrenul tuturor, în ultima vreme, 
spuse el, ștergându-și buza care încă mai sângera. Incerca să 
cântărească posibilităţile, dar nu se putea concentra la altceva 
decât la ţeava pistolului care-i înghiţea tot câmpul vizual. 

— iți jur, Charlie, nu sunt de la Serviciul Secret; nu fac parte 
din anchetatorii guvernamentali. Nu-mi pasă de altceva decât 
de recuperarea banilor și întoarcerea voastră acasă, în 
siguranţă. Citindu-i îndoiala întipărită pe chip, se concentră să 
nu-și miște deloc mâna cu pistolul, apoi își băgă din nou mâna 
liberă în poșetă și scoase o carte de vizită albă, pe care i-o 
arătă, ca pe o insignă. 


293 


Cu o căutătură piezișă, Charlie descifră cuvântul „Avocat”. 

— Nu văd nimic, minţi el. 

Ea nu se clinti - era prea deşteaptă pentru a-l lăsa să se 
apropie. 

Cu o mișcare bruscă din încheietură, îi aruncă bucăţica de 
carton. Aceasta pluti prin aer și ateriză la picioarele lui Charlie, 
de unde el o culese și citi restul. „Jo Ann Lemont - Avocat - 
Sheafe International.” În colţul din dreapta, jos, scria: 
„Autorizaţie D.P. Nr. 17-4127, Virginia”. 

Avocat și detectiv. Ca și cum numai una din cele două n-ar fi 
fost suficient de rău. 

— Ce ești, un fel de Columbo, sau ce? o întrebă el. 

— Mereu folosești umorul ca mecanism de apărare? 

Privind-o atent, știa că încerca să-i înțeleagă modul de 
gândire. Chiar și numai pentru asta, nu-i plăcea. Peste umărul 
ei, piscina se întindea liniștită în depărtare. Charlie se rugă să 
aibă parte de o diversiune, dar erau prea bine ascunși de 
crengile copacilor pentru a fi observați de cineva. 

— Ce vrei, cucoană? 

— Te rog, propuse ea, spune-mi Joey. 

El râse batjocoritor, auzind una ca asta. 

— Ce vrei, Joey? întrebă el, printre dinţii încleștați. 

— Presupun că-l cunoști pe Henry Lapidus...? 

Charlie nu se obosi să-i răspundă. 

— Pur și simplu îmi fac meseria aici, Charlie. Acum, vrei să-mi 
spui tu unde se ascunde Oliver sau vrei să dărâm eu cu o 
lovitură de picior ușa de la club? 

Charlie avu nevoie de toată stăpânirea de sine pentru a evita 
să privească spre club. Stătea chiar lângă el. 

— Habar n-ai despre ce vorbești. 

— Poţi să spui ce vrei, dar am văzut cum aţi plecat de acasă 
de la Duckworth. Am văzut sângele de pe covor. Și pe cel de pe 
buza ta. Ținea în continuare arma ridicată, dar glasul îi era din 
nou ca de catifea. De asemenea, știu că nu ai medicamentele la 
tine, Charlie. Așa că, ar fi mai bine să-mi spui ce se întâmplă de 
fapt aici - poate că vă pot ajuta. 

Din nou, Charlie nu răspunse. 

— Crede-mă, știu bine că nu am niciun drept să îţi cer să ai 
încredere în mine. Dar, de asemenea, știu și că nu-i ușor să-ți 
arunci viața la gunoi. Și eu am făcut același lucru atunci când 


294 


am renunţat la colegiu - am avut nevoie de trei luni ca să-mi 
dau seama că trebuia să mă întorc. 

Charlie mai întâlnise tactica asta. Ea încerca să instaleze o 
stare de armistițiu căutând elemente comune. Lăsând ideea să- 
și facă efectul, Joey adăugă: 

— Știu la ce renunţi, Charlie. Să lăsăm deoparte slujba și 
celelalte prostii - e vorba de muzica ta... mama ta... și, să nu 
uităm, de sănătatea ta... 

— Am înţeles. 

— Atunci spune-mi ce s-a întâmplat. Are vreo legătură cu 
Duckworth? De-aia aţi luat banii? 

— Nu suntem hoţi, îi spuse el. 

Ea ridică dintr-o sprânceană. 

— Tot ce vreau să spun e că nu am vrut să facem rău 
nimănui. 

— Dar Shep? îl provocă ea. 

— Shep era prietenul meu! Dacă întrebi pe oricine - pe toți 
înfumuraţii de la bancă - o să vezi că eu îmi beam cafeaua cu el, 
discutam despre fotbal și făceam haz de faptul că el credea că 
partea din faţă a ziarului era acolo numai pentru ca paginile 
sportive să nu se ude. 

Ea îi cerceta fața, mâinile, chiar și pantofii. Charlie știa că 
privirea ei căuta un indiciu - încercând să-și dea seama dacă era 
o minciună. Totuși, dacă nu-l credea, n-ar mai fi stat de vorbă. 

— Bine, Charlie, și dacă tu ești nevinovat, cine l-a omorât? 
întrebă ea, într-un final. 

El se aștepta ca ea să lase pistolul mai jos, dar Joey n-o făcu. 
El ţinea în continuare mâinile sus. 

— De ce nu încerci tu să le faci profilurile psihologice lui Gallo 
și DeSanctis? 

Când Charlie rosti numele agenţilor, ea nu păru surprinsă. 

— Ai vreo dovadă? întrebă Joey. 

— Știu ce-am văzut. 

— Dar ai vreo dovadă? 

Era exact cum spusese Oliver - cuvântul lor împotriva 
agenților Serviciului Secret. 

— Lucrăm la asta, răspunse el. 

— Charlie, va trebui să-mi oferi ceva mai bun de atât. 

El se opri pentru câteva secunde. Nu voia să o spună, dar... 
De fapt, era o minciună. Voia. 


295 


— Și, dacă tot o să faci asta, ar trebui să vezi și ce e cu 
Gillian. 

Fruntea ei se încreţi brusc. 

— Care Gillian? 

Charlie nu era sigur dacă juca la cacealma sau încerca să 
obțină informații, dar, deja nu mai avea nimic de pierdut. 

— Fiica lui Duckworth. E casa ei acum. 

De după colţ se auzi un târșâit, din cealaltă parte a clubului. 
Charlie presupuse că era vorba de vreo bunicuţă din complex. 
Ca și Joey, care-și lăsă arma jos, pentru a se asigura că nu e 
văzută. Cu ochii la Charlie, făcu un pas înapoi, încercând să 
tragă cu ochiul pe după marginea clădirii. Dar, exact când își 
trecu bărbia peste margine, se auzi un declic familiar. Mâinile lui 
Joey țâșniră direct către cer. Făcu un pas înapoi de la colț, iar 
Charlie văzu, în sfârșit, ce îi schimbase atât de brusc atitudinea: 
un revolver mic, negru era lipit de capul ei. 


60. 


— Jur că o să-l folosesc, ameninţă Oliver, trecând de colțul 
clubului și intrând în câmpul vizual al fratelui său. Cu pistolul lui 
Gallo în mână, trase piedica. Acum lasă pistolul jos și 
depărtează-te dracului de fratele meu. 

— Oliver, nu e momentul pentru acţiuni prostești, avertiză 
Joey în timp ce Oliver înainta, cu arma îndreptată spre ea. 

— Vorbesc serios - o să trag, spuse Oliver, cu degetul 
mișcându-i-se nervos pe trăgaci. 

Joey privi cum îi tremurau mâinile. Apoi îi studie ochii. Nu 
șovăiau. Privire fixă și întunecată. Nu glumea. 

— Joey, ce se întâmplă? imploră Noreen, în cască. Ei sunt? 
Vrei să sun la sediu? 

— N-o face... avertiză Joey. Oliver se întoarse, iar Noreen nu 
mai zise nimic. N-o să faci altceva decât să agravezi lucrurile, 
adăugă Joey. 

— Charlie, înapoi! îi ordonă Oliver. 

Charlie sări. 

Joey urmări întreaga scenă cu foarte mare atenţie. Știa asupra 
cui trebuia să acţioneze. 


296 


— Oliver... începu ea. Lasă-mă să te ajut să scapi de... 

— Aruncă arma! o întrerupse Oliver. Arunc-o pe acoperiș. 

De data aceasta, Joey nu se clinti. 

— Am Zis s-o arunci pe acoperiș! insistă el, fără să-i mai 
tremure mâinile. 

Privindu-și fratele, Charlie amuţise. Ca și Joey. În urmă cu 
două zile, n-ar fi crezut că Oliver Caruso era în stare de așa 
ceva. Astăzi, nu mai era la fel de sigură. Joey aruncă o privire 
către acoperișul clubului și se pregăti să arunce arma. 

— Te avertizez totuși că probabil o să se descarce. 

— İlmi asum riscul, răspunse Oliver. 

Joey își aruncă pistolul cu o mișcare ușoară către marginea 
acoperișului. Acesta ateriză cu un zgomot surd, dar nu se 
descărcă. 

În spatele lui Oliver, o mașină claxonă de două ori. Printre 
scândurile de lemn ale gardului care împrejmuia zona piscinei, 
Joey zări Volkswagenul albastru precum cerul al lui Gillian 
intrând pe poarta care făcea legătura cu parcarea. 

Oliver nu trebui să spună nimic. Charlie o luă la fugă. 

Joey îl studie pe Oliver, căutându-i punctul slab. Dar, după tot 
timpul pe care și-l petrecuse urmărindu-l, îl cunoștea deja. 

— Cu cât fugi mai mult, cu atât scad posibilităţile de a-ți 
recăpăta vechea ta viață. 

Spre surprinderea ei, Oliver nici nu tresări. Nu făcea altceva 
decât să-l privească pe Charlie. In momentul în care fratele său 
trecu de gard, Oliver se uită din nou la Joey. 

— Lasă-ne dracului în pace, o avertiză el. 

Alergând cu spatele spre mașină, continuă să își ţină pistolul 
îndreptat spre ea. Și, înainte ca Joey să poată reacţiona, 
cauciucurile începură să se învârtă, iar Oliver, Charlie și Gillian 
dispărură. 

— Joey, ești bine? îi întrerupse gândurile vocea lui Noreen din 
cască. 

Ignorând întrebarea, Joey o luă la fugă spre deschizătura din 
gard. 

— La naiba! strigă ea, privind cum mașina lui Gillian trece 
hurducându-se peste limitatoarele de viteză și iese pe șosea. Cu 
viteza glonțului, Joey porni spre propria mașină, care era 
parcată în faţa clădirii. Dar, chiar când dădu colțul, zări 


297 


anvelopele dezumflate de la roţile din spate. Of, să fiu a naibii, 
mormăi. Noreen, sună la Clubul Auto. 

— Imediat. 

— Și, în milisecunda în care închizi telefonul, vreau să începi 
să-i verifici... 

— ... pe Gallo și DeSanctis. Deja m-am apucat, îi explică 
Noreen. Am început din clipa în care Charlie le-a rostit numele. 

— Și ce părere ai despre reacţia pe care a avut-o când am 
pomenit numele lui Lapidus? întrebă Joey. 

— N-am auzit c-ar fi zis ceva. 

— Ar fi trebuit să-i vezi expresia. 

— Bine, o să văd ce pot să aflu și despre viaţa lui Lapidus. 
Apropo, știai că sediul firmei unde a lucrat Duckworth înainte să 
moară se află la numai douăzeci de minute de locul unde ești? 

— Minunat - asta voiam să aud, spuse Joey, în timp ce alerga 
înapoi, să-și recupereze arma de pe acoperiș. Și fiica lui? Ştii 
ceva despre ea? 

— Vezi tu, aici nu se leagă lucrurile, răspunse Noreen. Cât te- 
ai ocupat tu de Gemenii-Minune, eu am căutat în baza de date 
de la evidența populaţiei, chiar și în fișele fiscale ale familiei 
Duckworth. Nu sunt sigură despre ce vorbea Charlie acolo, dar, 
din tot ce am văzut, nu reiese că Marty Duckworth ar fi avut o 
fiică. 

— Poftim? 

— Crede-mă, Joey - am verificat de zece ori - potrivit tuturor 
bazelor de date guvernamentale și private, Gillian Duckworth nu 
există. 


61. 


— Brandt! Ce mai faci, boșorogule? spuse Gallo, cu un zâmbet 
larg care-i punea în evidenţă dintele din faţă pe care și-l ciobise 
recent. 

— Jimmy, băiatule! spuse Katkin, cuprinzându-l pe Gallo într-o 
îmbrăţișare puternică și bătându-l pe spate. Trăgându-l în biroul 
lui de la Five Points Capital, Katkin îl întrebă: Ce te face să-ți 
aduci fundul ăla gras aici în sud? 


298 


Gallo îi aruncă o privire lui DeSanctis, după care din nou lui 
Katkin. 

— Te deranjează dacă închid ușa, Brandt? 

Privindu-și prietenul, Katkin se opri. 

— Dacă e vorba de Duckworth... 

— Deci au fost deja aici? 

— Puștii ăia doi cu părul vopsit? Azi-dimineaţă la prima oră. 
Ascultă-mă pe mine, am mirosit imediat că ceva nu era în 
regulă. Apoi, când am primit telefonul tău... 

— Mai era cineva cu ei? îl întrerupse DeSanctis. 

— Adică în afară de fiică? 

Incă o dată, Gallo îi aruncă o privire scurtă partenerului său. 

— Ea ce a zis? îl întrebă pe Brandt. 

— Nu prea multe. Puștiul cu părul negru a tot încercat să 
scoată informaţii de la mine. Fata n-a făcut altceva decât să 
stea acolo. Era drăguță, totuși - păr rebel, strâns cuminte, dar 
avea flăcări în ochi. Mă urmărea ca o pisică - mă-nţelegi? Nu 
seamănă deloc cu taică-su. De ce, crezi că umblă după ceva? 

— Asta încercăm să aflăm, îi explică Gallo. În urmă cu trei zile, 
un cont pe numele lui Duckworth a dispărut din New York. 
Astăzi... fiica asta a fugit de îndată ce ne-a văzut, de n-am 
apucat să-i punem nicio întrebare. 

— Ai idee unde-au plecat de la tine? întrebă DeSanctis. Mai ai 
ceva date de contact pentru Duckworth? 

Katkin trecu de cealaltă parte a biroului și începu să caute 
prin baza electronică de date de pe computerul său. 

— Aici nu am decât adresa de acasă, o alta de la locul de 
muncă... 

— Neowerks, îl întrerupse Gallo. Exact - aproape că uitasem 
de asta... 


62. 


Traficul de dinaintea orei de vârf. Soarele strălucește puternic 
în timp ce eu, Charlie și Gillian ne croim drum pe benzile largi de 
pe l-95. Dar, chiar și cu turaţiile motorului și zumzăitul radioului 
fixat pe frecvenţa postului local, care transmite muzică pop, în 
mașină e prea liniște. Pe tot parcursul celor douăzeci de minute 


299 


de care e nevoie să parcurgem distanţa dintre fosta reședință a 
bunicii și Broward Boulevard, nimeni - nici eu, nici Charlie, nici 
Gillian - nu rostește nici măcar o silabă. 

Scot din buzunarul sacoului foaia de hârtie cu cele patru 
fotografii. Marginile albe ale hârtiei au început să se 
zdrenţuiască și, pentru prima oară, încep să-mi pun întrebarea 
dacă oamenii aceștia chiar sunt adevăraţi. Poate tocmai de 
aceea fotografiile au fost scoase la o imprimantă color. Poate că 
fotografiile sunt modificate. Documente de identitate false care 
să susțină o deghizare. Privesc fix cele patru chipuri din poala 
mea. Încerc să mi-o imaginez pe roșcată, blondă; iar pe bărbatul 
de culoare, alb. Pentru mine, rămân tot necunoscuţi. Pentru 
Duckworth, erau suficient de importanţi, încât să le pună 
fotografiile în cea mai bună ascunzătoare a sa. Și, deși nu 
suntem încă siguri dacă sunt prieteni sau dușmani, un lucru e 
clar: dacă nu ne dăm seama cine sunt și cum au ajuns să-l 
cunoască pe Duckworth, această călătorie o să devină și mai 
puţin plăcută. 

— Pe aici, spune Gillian, spărgând într-un final tăcerea, 
arătându-ne banda de ieșire de pe autostradă. Aproape că am 
ajuns. 

Las în jos parasolarul din partea pasagerului și folosesc 
oglinda pentru a cerceta expresia lui Charlie. Așezat pe 
bancheta din spate, acesta nici măcar nu-și ridică privirea. Cu 
trei zile în urmă, ar fi mâzgălit de zor în carneţelul lui, hrănindu- 
se cu adrenalină și transformând fiecare moment stânjenitor în 
strofe, versuri și, dacă aveam noroc, poate chiar într-o baladă în 
toată puterea cuvântului. „Fură din realitate”, spunea el cândva, 
plin de avântul adolescenţei. Dar, în ciuda bravadei sale, lui 
Charlie nu-i place pericolul. Sau riscul. Problema e că abia acum 
își dă seama de asta. 

— E normal să fii speriat, îi spun eu. 

— Nu sunt speriat, îmi răspunde el, răstit. 


Dar îi văd imaginea în oglinda din faţa mea. Ochii i se 
pironesc în poală. Timp de douăzeci și trei de ani, și-a fixat 
obiective ușor accesibile - locuind cu mama, renunțând la 


școala de artă, refuzând să intre în vreo formaţie... chiar 
acceptând slujba de arhivist de la bancă. Intotdeauna o tăcuse 
pe individul lipsit de griji. Dar, după cum am învăţat de la tata, 
între lipsa de griji și frica de eșec nu-i decât un pas. 


300 


— N-ar trebui să fie la mai mult de câteva cvartale, spune 
Gillian. 

Ca și Charlie, nu-mi adresează mai mult de o propoziţie 
scurtă, rostită în grabă. Nu sunt sigur dacă e din cauză că am 
minţit-o în legătură cu furtul banilor, din cauză că și-a pierdut 
tatăl sau pur și simplu e în stare de șoc, dar, orice ar fi, în timp 
ce strânge cu putere volanul în pumnii încleștaţi, aerul ei 
copilăresc începe să se estompeze. Ca și noi, e conștientă că s-a 
urcat pe un alt vas care stă să se scufunde - și, dacă nu avem 
parte de vreo descoperire importantă în curând, o să ne ducem 
cu toții la fund. 

— Vite-o, anunţă ea în timp ce virează la dreapta și intră în 
parcare. 

Razele soarelui se reflectă pe suprafaţa de sticlă a clădirii cu 
patru etaje, dar firma violet cu galben de deasupra intrării spune 
tot: Neowerks Software. 

e 

— Deci tu eşti fata lui Ducky? spune aproape cântând un 
bărbat cu părul zburlit și ochelari înguști, cu ramă de oțel, în 
timp ce strânge călduros mâna lui Gillian între palmele sale. 

Purtând o cămașă albastră, boțită, niște pantaloni kaki dintr- 
un material modern, care nu se șifonează, și o pereche de 
sandale de piele cu șosete, este imaginea perfectă a încrucișării 
dintre un milionar cvintagenar din Palm Beach cu un seminarist 
de la Berkley. Dar este, de asemenea, și singurul tip care a 
apărut în holul de la intrare când am întrebat dacă am putea sta 
de vorbă cu unul dintre vechii colegi ai lui Duckworth. 

— Gillian, nu? întreabă el, pentru a treia oară. Dumnezeule, 
nici nu știam că are o fiică. 

Gillian aprobă dând timid din cap, în timp ce fratele meu îmi 
aruncă o privire piezișă. Imi ridic scutul și o las să-mi ricoșeze de 
armură. După tot ce a făcut - după toate riscurile pe care și le-a 
asumat - n-am de gând să-i dau apă la moară. 

„Dacă voia să ne dea pe mâna autorităţilor, ne-ar fi întors 
spatele la complexul de apartamente sau la casa tatălui ei”, îi 
spun eu cu o privire furioasă. 

„Nu până nu pune mâna pe bani”, pare să-mi răspundă 
Charlie. 

— lar voi sunteţi prieteni de-ai lui? ne întreabă Păr-Zburlit. 


301 


— Da... da, spun eu, întinzându-i o mână pe care o strânge, 
din nou, cu amândouă palmele. W-Walter Harvey, spun eu, cât 
pe ce să-mi uit numele fals. 

Cobor tonul ca să păstrez discreţia, dar nu pot să nu observ 
cum secretara cu părul negru se holbează la mine de la biroul 
negru de la recepţie desprins parcă din Star Trek. Iși coboară 
ochii spre revista pe care o răsfoia, dar asta nu mă face să mă 
simt mai bine. Intregul hol - cu scaunele sale sci-fi cromate și 
măsuța de cafea argintie, în formă de amibă - e atât de 
impersonal, încât n-are cum să nu ne sporească frica. 

— lar acesta este Sonny Rollins, adaug eu, arătând către 
Charlie. 

— Alec Truman, se prezintă el, evident încântat că are ocazia. 
Sonny Rollins, zici? Exact ca tipul ăla cu jazzul. 

— Exact, spune Charlie, deja intimidat. Exact ca tipul ăla cu 
jazzul. 

— Uitaţi cum stau lucrurile, domnule Truman, intervine 
Gillian. Vă sunt recunoscătoare că aţi coborât să discutaţi cu noi 
și... 

— Onoarea mea... onoarea e de partea mea, insistă el. 
Credeţi-mă, îi simţim lipsa aici. Doar că îmi pare rău că nu pot 
să stau mult - tocmai încercam să scap de un virus și... 

— De fapt, noi aveam numai o singură întrebare la care 
sperăm să ne puteţi răspunde, îl întrerup eu. Bag mâna în 
buzunarul de la sacou și scot fotografiile. Vrem să aflăm sigur 
dacă aceste persoane l-au ajutat pe Duckworth la invenţia sa. Vi 
se pare cunoscut vreunul dintre acești oameni? îl întreb eu pe 
Truman. 

Chipul i se luminează, ca al unui puști care se apucă să-și 
roadă creioanele colorate. 

— İl cunosc pe acela, izbucnește el, arătând către tipul cu 
părul grizonant și mai în vârstă, din prima fotografie. Arthur 
Stoughton. Văzându-ne expresiile dezorientate, adaugă: A lucrat 
cu noi la Ingineria imaginii - acum conduce site-urile lor de 
internet. 

— Deci ați lucrat și dumneavoastră la Disney? întreabă Gillian. 

— Dar cum crezi că l-am întâlnit pe tăticul tău? spune jucăuș 
Truman. Când tatăl tău a plecat și a venit aici, l-am urmat și eu 
după doi ani. El era în prima linie primul la serviciu, dimineaţa; 
cel mai prost plătit. 


302 


— Și ce e cu tipul acesta, Stoughton? întreb eu, arătând către 
fotografie. Aţi lucrat toți împreună? 

— Cu Stoughton? Truman izbucnește în râs. Ce n-am fi dat noi 
să avem norocul ăsta... Nu, el a fost vicepreședinte la Ingineria 
imaginii - chiar înainte de a pleca la Disney.com, n-avea timp 
pentru niște morocănoși ca noi. Rostind ultimele cuvinte, se 
controlează și îi aruncă o privire lui Gillian. Îmi pare rău... n-am 
vrut să... tatăl tău era minunat, dar nu ne-au dat niciodată 
șansa de a... 

— Nu-i nimic - e în regulă, îi spune Gillian, refuzând să 
devieze de la subiect. 

— Dar ceilalţi? intervine Charlie. 

Truman se uită atent la fotografii. 

— Imi pare rău, nu-i cunosc pe ceilalți. 

— Știţi măcar dacă lucrează sau au lucrat la Disney? întreb 
eu. 

— Sau pe aici? adaugă Charlie. 

— Sau i-au fost prieteni? insistă Gillian. 

Retrăgându-se din faţa avalanșei de întrebări, Truman vrea să 
spună ceva... apoi ezită. Indepărtându-se, adaugă: 

— Ar trebui să plec, zău... 

— Staţi un moment! strigăm într-un glas eu și Gillian. 

Truman se oprește brusc. Niciunul dintre noi nu se mișcă. 
Gata. In mod clar, s-a terminat cu cooperarea. 

— Mi-a părut bine de cunoștință, spune el, dându-mi înapoi 
fotografiile. 

— Te rog, îl imploră Gillian. Vocea îi tremură; întinde mâna și-l 
prinde de încheietură. Am găsit fotografiile în sertarul tatei... iar 
acum, că ne-a părăsit... nu vrem decât să știm cine sunt... 
Lăsându-și vorbele să-și croiască drum în sufletul lui, adaugă: E 
tot ce avem. 

Aruncându-i o privire lui Charlie, apoi din nou mie, Truman ar 
da orice ca să poată pleca. Dar, privind palma lui Gillian 
strângându-i încheietura... când ochii i se întâlnesc cu ai ei... 
nici măcar el nu poate rezista. 

— Dacă mă așteptați aici, poate că pot duce fotografiile în 
birou, poate-i cunoaște cineva pe ceilalţi trei. 

— Perfect - ar fi perfect, spune încântată Gillian. 

Luând fotografiile și promițând să le aducă imediat înapoi, 
Truman se îndreaptă către intrarea principală, în spatele biroului 


303 


recepţionerei. Sunt tentat să-l urmez - asta până văd panoul cu 
taste care, în mod clar, e pus acolo tocmai pentru a nu ne 
permite accesul. E identic cu cel de la Five Points, numai că aici 
e și un ecran digital - ca un televizor în miniatură - încastrat în 
perete, deasupra tastelor. Când Truman se apropie, ecranul se 
aprinde, iar pe el apar nouă pătrate, ca un fel de tastatură cu 
senzori de atingere. Dar, în loc de cifre, pe fiecare pătrat apare 
câte un chip uman, făcându-l să semene cu genericul de la 
serialul The Brady Bunch. Chiar dacă umărul lui Truman ne 
obturează câmpul vizual, vedem totuși reflexia imaginii, pe 
suprafața lustruită a pereţilor negri. 

Atingând ecranul cu degetul arătător, Truman selectează 
imaginea din colțul din dreapta, jos. Pătratul se luminează, toate 
cele nouă feţe dispar și, la fel de repede, sunt înlocuite de alte 
nouă portrete. Ca și cum ar tasta codul unui sistem de alarmă, 
Truman apasă pe ecranul cu senzori de atingere și selectează 
chipul femeii asiatice din stânga sus. Incă o dată, portretele 
dispar și sunt înlocuite de alte nouă. 

— Voi ăştia chiar v-aţi pus la punct cu chestiile astea gen 
Buck Rogers, nu? întreabă Charlie. 

— Asta? izbucnește în râs Truman, arătând către ecran. În 
câţiva ani, o să vedeţi peste tot ecrane cu portrete. 

— Ecrane cu portrete? 

— V-aţi uitat vreodată codul PIN la bancomat? întreabă el. Așa 
ceva nu se va mai întâmpla. Există un motiv pentru care 
oamenii nu uită niciodată un chip - e un instinct înnăscut. Așa îi 
recunoaștem pe mami și tati și chiar pe prietenii pe care nu i-am 
mai văzut de zeci de ani. Acum, în loc de numere combinate la 
întâmplare, ţi se dau chipurile unor străini aleși la întâmplare. 
Combinând asta cu un sistem de suprapunere grafică, obţii o 
parolă care trece dincolo de toate nivelurile de vârstă, limbă și 
educaţie. Se numește sistem de autentificare globală. Să vedem 
dacă PIN-ul vostru poate face asta. 

Atingând ușor pătratul din mijloc, Truman selectează un ultim 
portret. Pătratul cu chipul unei femei blonde se luminează și se 
întunecă. Incuietorile magnetice zumzăie, ușile se deschid cu un 
declic, iar Truman pornește spre birourile din spate cu fo... 

Un val de adrenalină îmi înroșește instantaneu fața. Nu-mi 
vine să cred. Asta era. 


304 


— Spuneai că Stoughton încă mai lucrează la Disney.com? 
strig eu în urma lui. 

— Cred că da, spune Truman. Totuși, ar fi bine să verificaţi pe 
site. De ce întrebi? 

— Nu... nimic, îi spun eu. Eram curios, atâta tot. 

Ușa se închide cu un zgomot sec, iar Truman dispare. Charlie 
e în continuare dezorientat, dar, cu cât mă uit mai mult la 
ecranul sensibil la atingere... 

— Să fiu al naibii, murmură Charlie. 

Gura lui Gillian se deschide involuntar și, dintr-odată, ne 
trezim că am ajuns toţi la aceeași concluzie. 

— Crezi că e 0...? 

— Ab-so-lut, îi răspunde în șoaptă Charlie. 

Nu mă pot abţine să nu zâmbesc. 

Tot timpul acesta, ne uitasem la pata de cerneală invers. Așa 
cum a zis Charlie când ne întorceam de la Five Points: Nu 
păstrezi ceea ce te-ar băga în bucluc - păstrezi ce vrei să 
protejezi, cum ar fi combinaţia lacătului de la bicicletă. Când 
eram în clasa a opta, iar Charlie în a patra, îmi tineam 
combinaţia în ghiozdanul lui; el și-o păstra pe-a lui în portofelul 
meu cu arici. Nici acum nu e diferit. Am crezut că era crucial să 
identificăm aceste fețe; dar acum... e clar că fețele în sine sunt 
cheia. La propriu. Lasă portretele unor străini aleși la 
întâmplare; Duckworth a folosit oameni pe care-i cunoștea. 

Charlie e atât de încântat încât nici măcar n-o mai fixează cu 
privirea pe Gillian. Se ridică ritmic pe vârfuri, incapabil să stea 
nemișcat. „Hai să mergem”, spune el, printr-o mișcare din cap. 

„Imediat ce Truman ne aduce înapoi fotografiile”, dau și eu 
din cap în direcţia fratelui meu. 

— Îmi cer scuze că vă întrerup, îi spun recepționistei, care-și 
ridică ochii din revista pe care o are în faţă. Imi puteţi spune 
unde putem avea acces la internet? 


63. 


La etajul patru al Bibliotecii Districtului Broward se află 
treizeci de computere performante. Noi nu avem nevoie decât 
de unul. Un calculator, acces la internet și un pic de intimitate, 


305 


de care avem parte datorită indicatoarelor nou-nouţțe cu 
„Defect” pe care Charlie tocmai le-a scris și le-a lipit de ecranele 
celor trei calculatoare aflate în vecinătatea celui la care ne-am 
așezat. 

— Vă deranjează dacă scriu eu? întreabă el, aducându-și 
scaunul lângă tastatură. 

Mă pregătesc să obiectez, dar mă hotărăsc să tac, totuși. E o 
concesie simplă - și, cu cât îl ţin mai ocupat, cu atât scade 
probabilitatea izbucnirii unui conflict cu Gillian. Evident, e încă 
supărat că am invitat-o și pe ea să ne însoţească, dar e atât de 
dornic să afle ce e cu fotografiile, încât aproape că nu-i mai 
pasă. 

— Pregătiți? întreabă el, când eu și Gillian ne tragem scaunele 
lângă al lui. 

Confirm cu o mișcare viguroasă din cap. În sfârșit, ceva ce n- 
are cum să nu meargă. 

— Intră pe www.disney.com, spune Gillian, la fel de încântată. 

Charlie îi aruncă o privire atât de tăioasă, încât ar putea 
despica și diamantele. 

— Zău? Nu eram deloc sigur ce să fac, replică el, sarcastic. 

Mă aplec și îl ciupesc de spate. 

Scutură din cap, dar scrie adresa. Computerul afișează prima 
pagină a website-ului Disney. „Distracţie pentru familii” scrie cu 
litere aurii, aflate chiar lângă prima noastră pereche de urechi 
de șoarece - Mickey și Pluto, lângă o casă de desen animat. 
„Locul unde magia e vie”, scrie în partea de sus a ecranului. 

— Ar face bine să fie vie, avertizează Charlie. 

In josul paginii, găsim trei butoane în Indexul Disney: 
„Distracţie”, „Parcuri & Staţiuni” și ultimul, intitulat „Compania”. 

Gillian dă să spună ceva. Charlie o săgetează cu privirea, 
apasă pe „Compania” și se bucură văzând-o înghițindu-și 
cuvintele. Il ciupesc din nou. 

„Ştii, ne-a cam salvat fundurile acasă la Duckworth”, îi fac eu 
semn. 

„Dar e și cea care ne-a lăsat singuri acolo”, îmi răspunde el cu 
o privire plină de fiere, după care se întoarce spre monitor și 
apasă butonul pe care scrie „Disney online”. 

Când se încarcă noua pagină, găsim o căsuţă lângă care se 
află un buton de „Căutare”. Și, chiar dacă nu am aflat mai nimic 


306 


când i-am arătat fotografiile amicului lui Duckworth, acesta a 
reușit totuși să-l identifice pe primul dintre cei patru. 

— Scrie Stoughton acolo, spun eu repede, ridicându-mă de pe 
scaun și regretând deja că-l lăsasem pe el la tastatură. 

Charlie tastează cuvintele „Arthur Stoughton” în caseta de 
căutare și apasă pe „Introducere”. Secundele trec și toţi trei 
aruncăm o privire în jur, asigurându-ne că nu ne urmărește 
nimeni. La patru computere mai încolo, un adolescent testează 
limitele programului-filtru al bibliotecii împotriva site-urilor 
pornografice, dar n-a ridicat ochii spre noi nici măcar o dată. 


Rezultate pentru „Arthur Stoughton”: 139 de documente 
1. biografice ale lui Arthur Stoughton 
2. biografia directorilor de la Disney.com 


Lista continuă. Charlie selectează biografia directorului în 
cauză, iar computerul afișează CV-ul stufos al lui Stoughton. 
Totuși, lângă șirurile de litere apare ceva care ne atrage atenţia: 
portretul oficial al directorului - identic cu cel din șirul nostru. 
Arthur Stoughton. Păr grizonant, costum elegant, zâmbet de 
Disney. 

— Vicepreședinte executiv și manager al Departamentului 
Disney online, citește Charlie din biografie. Abracadabra. 
Îndreaptă cursorul direct către fotografie. 

— Dă clic, încuviinţez eu, în timp ce el trece cursorul peste 
portretul lui Stoughton. Dar, când dă clic pe fotografia digitală, 
nu se întâmplă nimic. Încearcă din nou. Tot nimic. 

— Ești sigur că o faci cum trebuie? întreabă Gillian. 

— Vrei să încerci și tu? mârâie el. 

— Calmează-te, avertizez eu. 

Îmi adresează privirea sa cea mai cruntă. 

— Poate că nu vreau să mă calmez, Ollie... 

Puștiul interesat de pornografie își îndreaptă privirea spre noi, 
așa că tăcem brusc. Prima care-și recapătă calmul e Gillian, care 
îi face ochiul, ca și cum ar flirta cu el. Ochii lui se întorc rapid 
către ecranul calculatorului său. 

— Lasă-mă să încerc, îi spune lui Charlie, încercând să preia 
controlul mouse-ului. 

Cu o săptămână în urmă, Charlie era destul de lipsit de griji 
încât să fie dispus să-și împartă bunurile cu restul lumii. Dar, 


307 


după aceste câteva zile - trecându-și rapid limba pe începutul 
de coajă de pe buză - controlul e singurul care i-a mai rămas. 
Mai ales când vina vorba de Gillian. 

— Mă. Descurc. Eu, îi spune. 

Știind că mai avem nevoie de alte trei chipuri, se întoarce la 
pagina precedentă, apăsând pe butonul pentru biografiile 
directorilor de la Disney.com. Încă o dată, computerul ne 
afișează aceeași fotografie a lui Arthur Stoughton. La naiba! 

— Ce facem cum? întreabă el. 

— Mergi în josul paginii. 

Gillian bate cu unghia în partea de jos a ecranului, arătând 
către ceva care pare a fi partea de sus a altei fotografii. 
Stoughton nu e singur. Când Charlie derulează în josul paginii, în 
fața ochilor noștri apare o piramidă de fotografii. E întreaga 
schemă organizatorică de la Disney.com, cu Arthur Stoughton în 
vârf, iar restul mai jos. Piramida are, în total, vreo douăzeci și 
patru de fotografii: vicepreședinți și alţi asociaţi de la 
Departamentele Marketing, Spectacole şi Dezvoltarea 
Produselor conexe, orice-ar însemna asta. 

— Uite fotografia numărul doi, spun eu, reducându-mi tonul la 
nivelul de șoaptă către ultimele silabe. Bancherul. 

Devine evident când îi dau hârtia lui Charlie, care o compară 
cu portretul de pe ecran. lată-l pe-al doilea tip... 

— Adică palid, obosit, pe la mijlocul structurii de conducere și 
care probabil că roade capătul creioanelor? 

— Dumnezeule, mă declar eu de acord. Dacă ajung vreodată 
așa trist și livid, înfige-mi un ţăruș în inimă și dă-mi și niște 
usturoi, să fii sigur că mor. 

— Uite-o și pe numărul trei, ne arată Gillian, lovind ecranul cu 
unghia, în dreptul fotografiei femeii roșcate cu părul sârmos. 
Dar, privind întreaga ierarhie de portrete, niciunul dintre noi nu 
găsește fotografia numărul patru: bărbatul de culoare cu gropiță 
în bărbie. Ești sigur că ăștia sunt toţi? întreabă Gillian. 

Charlie derulează până la capătul inferior al paginii, dar nu 
mai apare nicio fotografie. Nu sunt decât douăzeci și patru. 

— Poate că a plecat de la ei, spun eu. 

— Poate că există o listă și mai mare, altundeva, sugerează 
Gillian. 

— Sau poate asta e ce ne trebuie, spune Charlie, întorcându- 
se înapoi către partea de sus a paginii. 


308 


Mișcând cursorul pe fotografia lui Stoughton, dă clic pe 
portret și se roagă să aibă parte de vreo minune. În mod 
uimitor, are parte de una. Marginea fotografiei se mișcă abia 
perceptibil. 

Țâșnesc din scaun. 

— Mi s-a părut mie sau s-a...? 

— N-o spune, mă avertizează el. Nu strica vraja. 

— Nu ne ajută cu nimic dacă nu găsim și ultima fotografie, 
subliniază Gillian. 

Ignorând-o, Charlie pune cursorul pe chipul bancherului palid 
și apasă. Pe ecran, dreptunghiul se mișcă din nou abia 
perceptibil. Ultima e roșcata. 

— Domnișoara Stacojie?5... în bibliotecă... cu ţeava de plumb, 
declamă el. 

Păstrând ordinea de pe fâșia de hârtie, dă clic pe portretul 
roșcatei cu părul sârmos. Dreptunghiul clipește, iar eu îmi pun 
mâna pe umărul lui Charlie, prinzând strâns materialul cămășii 
în pumn. Eu și Gillian ne aplecăm spre ecran, lăsându-ne 
corpurile pe rezemătoarele de braţe. Ne ţinem respiraţia cu toții. 
Cu elicopterul pe pistă, cu plinul făcut, gata de plecare. Dar nu 
se întâmplă nimic. 

— De ce nu merge? întreb eu. 

— Ascultaţi-mă pe mine, spune Gillian. Aveţi nevoie de toate 
cele patru fotografii ca să meargă. 

Lăsându-se moale pe spătarul scaunului, Charlie privește fix 
ecranul, cu o expresie absentă. Nu vrea s-o recunoască, dar, de 
data aceasta, Gillian are dreptate. Nu se întâmplă nimic. Și 
apoi... dintr-odată... se-ntâmplă ceva. Ecranul clipește și devine 
negru, ca și cum ar face legătura către o altă pagină web. 

— Ce faci? întreb eu. 

— N-am făcut nimic, spune Charlie, luându-și ambele mâini de 
pe tastatură. Băiatul ăsta a intrat pe pilot automat. 

Neîncrezătoare, Gillian întinde mână către mouse, dar, înainte 
să apuce să-l atingă, ecranul se schimbă din nou... iar în faţa 
noastră apar cei șapte pitici. Doc, Hapciu, Morocănosul - sunt 
toţi acolo - fiecare aflat deasupra unui buton, de la 
„Comunitate” la „Bibliotecă”. Gillian și Charlie cercetează atent 
pagina. Eu mă uit la adresa aflată în partea de sus. Nu începe cu 
www, ci cu dis-web1. 


25 Miss Scarlett - personaj al jocului Cluedo, foarte popular în SUA. (n. tr.). 


— Aveţi idee ce avem în faţa ochilor? întreabă Charlie. 

— Dacă e ca la bancă, bănuiesc că suntem în intranet-ul lor, 
spun eu. Cumva, fotografiile ne-au făcut legătura cu rețeaua 
internă de la Disney. 

— Și ce s-a întâmplat cu site-ul? 

— Lasă-ncolo pagina de internet - aceea e pentru publicul 
larg, îi spun eu. De aici înainte, suntem oficial intruși care-și 
bagă nasul în rețeaua privată în care au acces numai angajaţii 
Disney. 

„Bine aţi venit, dragi membri!” scrie în partea de sus a 
ecranului. 

— Și cum rămâne cu tipul cu gropiţă în bărbie? întreabă 
Gillian. 

— Nu cred că va trebui să așteptăm prea mult ca să aflăm, 
spune Charlie, bătând cu încheietura degetului arătător în 
ecran. Chiar sub cei șapte pitici, e un buton roșu, în partea de 
jos a ecranului: Indexul companiei. Dacă noi căutăm angajaţii... 

— Du-ne acolo, spune Gillian. 

Vădit iritat de entuziasmul ei, Charlie strânge mai tare din 
maxilar și se preface că nu observă. Chiar și el își dă seama că 
nu e momentul potrivit să ne oprim. 

O mișcare a degetului lui și alt clic ne duce într-un loc numit 
Localizator al angajaţilor. De acolo, apare o imagine nouă, iar 
noi ne trezim în faţa a zeci de chipuri noi. Director executiv... 
consiliu director... vicepreședinți executivi... și lista continuă - o 
mulțime de fotografii sub fiecare titlu de categorie. Asta pe 
lângă cele câteva zeci de persoane care administrează pagina 
de internet - aici e vorba de întreaga ierarhie organizaţională - 
de la directorul executiv până la animatorii din fundal. 

— Trebuie să fie vreo două mii de poze aici, spune Gillian, 
copleșită. 

— Intră pe Departamentul de internet al lui Stoughton, 
intervin eu, cu glasul nesigur și dând drumul cămășii lui Charlie. 
Dacă aș fi în locul lui Duckworth, aș ţine lucrurile la nivelul 
echipei locale. 

— Ghici cine a intrat iar în modul de funcţionare Băiatul- 
Minune? întreabă Charlie. Îi place la nebunie să mă tachineze, 
dar se vede că e și el emoţionat. 

Dând încântat din cap, coboară cursorul peste diferitele 
departamente până ce ajunge la Disney online. Așezat în 


310 


aceeași piramidă ca și înainte, nu ne ia mult să localizăm 
portretul grizonant al lui Stoughton. Sub el, îl găsim din nou pe 
contabilul acela palid, urmat de roșcată. Dar, din nou, acolo se 
termină departamentul online. Exact ca înainte. Niciun bărbat 
de culoare; nicio gropiţă în bărbie. Și ne-am întors de unde am 
plecat. 

— Tatăl tău nu făcea nimic ușor accesibil? întreabă Charlie. 

— E pe aici, pe undeva, insist eu, cu ochii lipiţi de ecran. 

Gillian nu zice nimic, dar, din felul în care se joacă cu 
marginea fustei, îmi dau seama că vede ceva ce i se pare 
familiar. 

— Intră la Ingineria imaginii, sugerează ea, într-un final. 

Charlie se uită la mine; eu dau din cap, aprobând rapid. 
Vechiul teren de joacă al lui Duckworth. 

Charlie se întoarce în partea de sus a paginii cât de repede 
poate. Ingineri de imagine. Sus, vicepreședintele 
departamentului de Ingineria imaginii e un bărbat chipeș, de 
vârstă mijlocie cu un zâmbet reținut, ironic. Dedesubt, 
subalternul său are cam aceeași vârstă, cu o colecţie de bărbii 
duble care-i dau un aer aproape jovial. lar sub ei doi... e Marcus 
Dayal, un bărbat de culoare cu o gropiţă în bărbie. Charlie 
alătură hârtia cu fotografiile de ecran, pentru a compara 
portretele. Energia statică a monitorului o ţine lipită, identitate 
perfectă. 

— Ascultaţi-mă pe mine, i-am face de rușine pe băieţii Hardy?’ 
la orice oră, spune el. 

— Dă cilic, insist eu, abia reușind să mă controlez. 

Mișcând cursorul peste fotografia digitală a lui Marcus, Charlie 
dă clic pe ea și așteaptă. 

Din nou, nu se întâmplă nimic. lar apoi - din nou - ceva. 

— Au ajuuuuuns, spune Charlie în șoaptă în timp ce ecranul 
se înnegrește. 

Totuși, de data aceasta, e altfel decât înainte - pe ecran 
apare o cascadă de imagini, care dispar la fel de repede. Mai 
multe pagini web se deschid la rând, cu viteza vântului, cu 
imagini și texte care dispar aproape în aceeași secundă în care 
apar: Echipa Disney online... Indexul companiei... Localizatorul 
angajaţilor-cursorul se mișcă și dă clic în toate direcţiile, ca și 


26 The Hardy Boys - Frank și Harry Hardy, adolescenţi, detectivi amatori care apar în 
diferite seriale de televiziune. (n. tr.). 


311 


cum ar vizita site-ul pe repede-înainte. Fluxul de imagini se 
avântă spre noi, din ce în ce mai repede, adâncindu-se în 
paginile site-ului și, astfel, în inima necunoscutului. Paginile trec 
prin faţa noastră la o viteză atât de mare, încât se unesc într-o 
ceață mov-închis. Vederea lor aproape că mă ameţește, dar 
numai un prost s-ar uita în altă parte. 

lar apoi... frână. O singură imagine, cea finală, se lipește de 
ecran. Tresar efectiv când se oprește. Ca și Charlie. Trebuie să 
recunosc, Gillian nici măcar nu clipește. 

— la să vedem... spune Charlie. 

Are dreptate. Oriunde am fi ajuns, acesta e punctul terminus. 
Ideea de 313 milioane a lui Duckworth. 


64. 


Blocându-mi efectiv câmpul vizual, Charlie se apleacă atât de 
aproape de ecran, încât pieptul i se lipește efectiv de marginea 
tastaturii. Trăgându-l înapoi, am nevoie de două secunde 
încheiate pentru a recunoaște imaginea la care se holbează. 
Emblema albastru-indigo a Băncii Greene & Greene în colţul din 
stânga sus. In dreapta sus stă scris „est. 1870”. 

— Un extras de cont? întreabă Charlie. 

Dau afirmativ din cap, verificându-l și eu. La prima vedere, nu 
e altceva - doar un extras de cont obișnuit, din cele care se emit 
la sfârșitul lunii. Cu excepţia emblemei cu Greene, nu arată cu 
nimic diferit faţă de extrasul lunar pe care-l primesc de la banca 
unde am cont: depozite, retrageri, numărul contului - toate sunt 
acolo. Singura diferenţă este numele titularului... 

— Martin Duckworth, citește Charlie de pe ecran. 

— Acesta este contul tatei? întreabă Gillian. 

— ... 72741342388, citesc eu cu voce tare, în timp ce 
urmăresc cu degetul cifrele de pe ecran. E sigur contul lui - 
același pe care... mă opresc de îndată ce Gillian își aţintește 
privirea asupra mea. E același pe care ne-am uitat noi, îi spun. 

„Drăguţ”, îmi transmite Charlie cu o privire. 

Mă întorc înapoi către Gillian, dar ochii ei sunt acum lipiţi de 
ecran... asupra căsuţei etichetate Balanta contului: 4 769 
277,44 $. 


312 


— Patru milioane? întreabă ea, dezorientată. Dar n-aţi zis că 
era gol contul? 

— Era... așa ar trebui să fie, insist eu, pe un ton defensiv. 
Crede că mint. Ai cuvântul meu, când am dat telefon din 
autobuz, mi-au zis că balanţa era ze... 

Un declic mă întrerupe, iar toți trei ne întoarcem către 
monitor. 

— Ce a...? 

— Uite, spun eu, întinzând din nou un degete către ecran. 
Arăt către Balanta contului: 4 832 949,55 $. 

— Spune-mi, te rog, că tocmai a crescut, spune Charlie. 

— Își mai aduce aminte careva cât era înainte de... 

Clic. 

„Balanța contului: 4 925 204,29 $.” 

Niciunul din noi nu scoate un cuvânt. 

Clic. 

„Balanța contului: 5 012 746,41 $.” 

— Dacă mă mai uit mult, o să-mi iasă ochii din cap, ca la 
melc, izbucnește Charlie. Nu-mi vine să cred. 

— Dă-mi să văd, spun eu, împingându-l pe Charlie, să se 
ridice din scaun. 

Contrar obiceiului, nu se împotrivește. În momentul acesta, îi 
convine mai mult rolul de copilot. 

Mutând cursorul către coloana cu Depuneri, cercetez cele mai 
recente trei intrări în cont: 

63 672,11 $ - transfer electronic din contul 225751116. 

92 254,74 $ - transfer electronic din contul 11000571210. 

87 547,12 $ - transfer intern din contul 9008410321. 

Îmi mijesc ochii și strâng din buze. 

— Exact așa face și când se uită peste facturile mamei, îi 
spune Charlie lui Gillian. 

Întinzând mâna, îmi pun palma peste colţul de sus al 
monitorului. Nu am de gând să renunţ. 

— A, nu-mi spune că a... Mă opresc și verific din nou 
numerele. 

— Ce e? întreabă Gillian. 

Nu-i răspund. Scutur din cap, contemplând cifrele de pe 
ecran. Căutând mai multe informaţii, dau clic pe căsuţa pe care 
scrie Depuneri. Pe ecran apare o altă fereastră, mai mică, iar eu 


313 


mă trezesc cu întreaga istorie a contului lui Duckworth în fața 
ochilor. Fiecare depunere înregistrată de la început până... 

— Cum dracu' a... N-nu e posibil... mormăi eu, derulând 
paginile cu imaginea digitală a contului. Cu cât derulez mai 
mult, cu atât șirul continuă. Depozit după depozit: 60 000, 80 
000, 97 000. Nu par a se opri. Simt golul acela dureros în 
stomac. Nu are nicio logică... 

— Zi la ce te gândești! mă roagă Charlie. 

Speriat, mă întorc spre el. 

— Ce? Ai uitat că suntem și noi aici? întreabă Gillian, pe un 
ton surprinzător de tăios. 

Luându-mi mâna de pe monitor, mă îndepărtez de ecran, 
pentru a le face loc și lor. 

— Vedeţi asta de-aici? întreb eu, arătând către rubrica de 
Depuneri. 

Charlie își dă ochii peste cap. 

— Chiar și eu știu ce e aceea o depunere, Ollie. 

— Nu e depunerea în sine, spun eu. E contul de unde provine. 

— Nu înțeleg... 

In spatele nostru, ușile ascensorului se deschid cu zgomot, iar 
Charlie își întoarce capul într-acolo. Două femei în vârstă ies din 
cabină, ţinându-se de mână. Nimic care să ne îngrijoreze. Nu 
încă, cel puţin. 

— Uită-te la fiecare depunere, spun, când Charlie își întoarce 
din nou capul către ecran. 63 000... 92 000... 87 000. Arăt către 
celelalte depuneri anterioare. Vezi ce au în comun? 

Charlie se uită pieziș la monitor. 

— Adică, în afară de faptul că sunt grămezi de bani? 

— Uită-te la sume, Charlie. În contul lui Duckworth intră zilnic 
peste două milioane de dolari - dar nu e nicio depunere care să 
depășească 100 000 de dolari. 

— Și? 

— Și 100 000 este pragul de la care sistemul automat de 
audit al băncii se activează - ceea ce însemnă... 

— ... că nicio sumă sub 100 000 nu e auditată, spune Gillian. 

— Aceasta e șmecheria, răspund eu. Se numește smurfing - 
alegi sume suficient de mici încât să se încadreze sub pragul de 
monitorizare. E foarte des întâlnit - mai ales când clienţii nu vor 
să-i luăm la întrebări privind tranzacţiile pe care le fac. 


314 


— Nu înţeleg care-i marea chestie. E un smurf”. 

— Nu e niciun smurf. Face smurfing. Smurfing, spun eu. lar 
marea chestie este că aceasta e principala metodă de a-ţi 
păstra tranzacţiile neobservate. 

— Ce tranzacții? 

— Asta o să aflăm noi, spun eu, întorcându-mă înapoi către 
ecran. 


65. 


Blocată într-o strangulare a traficului de pe Broward 
Boulevard, Joey întinse mâna către scaunul pasagerului, căută 
prin poșetă și scoase fotografia lui Duckworth, cu Gillian în 
brațe. La prima vedere, erau tată și fiică, fericiţi peste poate. 
Dar acum, că o vedea la lumină - acum că știa... 

„La naiba, asta e o greșeală de începător”, își spuse, lovind 
volanul. Ținând fotografia aproape de ochi, nu-și dădea seama 
cum de nu observase asta mai devreme. Nu era vorba numai de 
proporţii nepotrivite - chiar și umbrele cădeau în unghiuri 
ciudate. Duckworth avea umbrită partea stângă a feţei; Gillian 
pe cea dreaptă. „Făcută la repezeală”, decise Joey. La 
repezeală, dar suficient de bună încât fotografia să treacă drept 
adevărată. 

Trăgând mașina în parcarea unui centru comercial, își 
deschise laptopul și accesă dosarul cu fotografiile digitale ale 
birourilor de la Greene pe care le tăcuse în prima zi. Al lui Oliver, 
al lui Charlie, al lui Shep, al lui Lapidus, al lui Quincy și chiar al 
lui Mary. Privindu-le pe rând, făcu un nou tur mintal, trecând în 
revistă... 

— Șobolani ticăloși, mormăi în secunda în care o reperă. 

Se aplecă spre ecran, doar pentru a se asigura că văzuse 
bine. Părul avea altă culoare și era îndreptat, dar n-avea cum să 
n-o recunoască. lat-o. Un portret. Care fusese sub ochii ei tot 
timpul acesta. 

Joey porni motorul, stârnind un vârtej de praf în urma ei. Duse 
mâna direct către telefon. Apelare rapidă. 


27 Smurfs - personaje de ficțiune din opera The Smurfs (Les Schtroumpfs) - Strumfii. 
(n. tr.). 


315 


— Noreen la telefon. 

— Am nevoie să-mi cauţi informaţii despre cineva, o anunţă 
Joey. 

— Ai aflat ceva nou? 

— De fapt, ceva cam vechi, spuse Joey în timp ce mașina ei 
zbura efectiv către sediul firmei Neowerks. Dar, dacă piesele de 
domino cad cum trebuie, cred că, în sfârșit, am descoperit 
adevărata poveste a lui Gillian Duckworth. 


66. 


— Vedeţi depunerea asta de aici? Cei 87 000? întreb eu, 
arătându-le lui Charlie și Gillian cea mai recentă depunere în 
contul lui Duckworth. Înainte ca ei să-mi poată răspunde, le 
explic: Vin din contul Sylviei Rosenbaum. Dar, de când știu eu 
contul acesta, femeia l-a înființat ca un fond fiduciar cu 
beneficiari desemnați. 

— Ceea ce înseamnă? 

— Ceea ce înseamnă că, trimestrial, computerul face două 
transferuri interne: un transfer de 250 000 de dolari către fiul ei 
și un transfer de 250 000 de dolari către fiica ei. 

— Și atunci de ce îi transferă doamna asta bogată bani lui 
tata? 

— Tocmai asta este, spun eu. Pe lângă membrii familiei ei și o 
plată anuală către consilierii ei financiari, Sylvia Rosenbaum nu 
transferă niciun ban nimănui. Nu tatălui tău, nu Fiscului, 
nimănui. Acesta e și scopul fondurilor fiduciare - funcţionează 
singure și se fac exact aceleași plăți în fiecare trimestru. Dar, 
dacă ne uităm aici... prin lista de depuneri - le arăt una dintre 
primele făcute - un alt transfer de 80 000 din contul Sylviei. 
Acesta e din iunie. În urmă cu șase luni. Vedeţi, nici aceasta n-ar 
trebui să existe. N-are nicio logică. Cum dracu' ar fi putut...? 

— Poţi să o iei mai încet un pic? Cum adică, n-ar trebui să 
existe? întreabă Charlie. De unde ai putea să știi tu asta? 

— Pentru că eu sunt cel care se ocupă de contul ei, spun eu, 
făcând eforturi disperate să nu ridic tonul. l-am verificat 
extrasele din prima zi în care am început să lucrez la bancă. Și, 


316 


când am verificat, luna trecută - credeţi-mă - aceste transferuri 
către Duckworth nu apăreau. 

— Ești sigur că nu le-ai trecut pur și simplu cu vederea? îl 
întreabă Gillian. 

— Asta m-am întrebat și eu când am văzut prima dată, 
recunosc. Dar când l-am văzut pe acesta... Subliniez un alt 
transfer intern în contul lui Duckworth. 82 624,00 de dolari 
transferați din contul 23275990007. 

— 007, spune Charlie, citind ultimele trei cifre. Nu-i scapă 
nimic. 

— Exact, îi răspund eu. Văzând că Gillian a pierdut firul 
discuţiei, îi explic: 007 e contul lui Tanner Drew. 

— Acel Tanner Drew? 

— El și nimeni altul - cel mai nou membru al topului Forbes 
400. Oricum, săptămâna trecută, ne-a ameninţat până ce i-am 
transferat 40 de milioane într-unul din conturi. Totul s-a 
întâmplat vineri, exact la 3:59 P.M. Acum uitaţi-vă la ora la care 
Tanner Drew a făcut transferul către Duckworth... 

Gillian și Charlie se apleacă spre ecran. Vineri - 13 decembrie 
- 3:59:47 P.M. Observ cum o picătură de sudoare se scurge 
dintr-unul din perciunii fratelui meu. 

— Nu-nţeleg, spune Charlie. Noi am fost singurii care am 
accesat contul. Cum ar fi posibil să-i fi transferat banii lui 
Duckworth? 

— Asta zic și eu... nu cred că a făcut-o, sugerez eu. De fapt, 
știu sigur că n-a făcut-o. După ce am operat amândoi transferul, 
am verificat contul lui Tanner Drew de vreo șase ori, ca să mă 
asigur că banii erau pe drum. Ştii care era ultimul transfer? Cel 
de 40 de milioane. 

— Și-atunci de unde vin ăștia 82 000? întreabă el. 

— Asta încerc eu să-mi dau seama acum. Dar, oricare-ar fi 
pălăria din care i-a scos Duckworth, e clar că și-a băgat mâna 
până la cot în afacerile tuturor. Adică, jumătate din conturile 
acestea - aici, aici și aici... le arăt, unul câte unul, diferitele 
numere de cont listate în rubrica de Depuneri. Fiecare dintre ele 
aparține unor clienţi ai băncii - 007 e Tanner Drew, 609 e 
Thomas Wayne, 727 e Mark Wexler. lar 209... sunt destul de 
sigur că e Fundaţia „Lawrence Lamb”. 

— Stai un pic... deci tata primea bani de la ei toți? mă 
întrerupe Gillian. 


317 


— Așa se pare, spun eu, studiind din nou lumina albăstruie 
emisă de monitor. lar banii au curs neîntrerupt. 

Gillian aruncă o privire în jur, asigurându-se că nu e nimeni în 
apropierea noastră. Charlie se îndepărtează de ea, ca să fie 
sigur. Nu se poate abţine. 

— Crezi că tata îi șantaja? întreabă ea. 

— Nu știu, dar când te uiţi la ce a făcut cu contul fiduciar - iar 
apoi cu Tanner Drew - e ca și cum transferurile acestea n-ar 
trebui să existe. Nu lua în seamă ce scrie acolo. În sistemul 
băncii, nici un singur dolar n-a plecat din conturile acestea. 
Adică, e ca și cum acest program convinge computerul să vadă 
ceea ce nu e cu adevărat... Inima mi se strânge și îngheț. 

— Ce? Ce s-a întâmplat? întreabă Gillian. 

— Eşti bine? spune și Charlie, împingând-o la o parte și 
punându-mi o mână după umăr. 

— O, Doamne... zic eu poticnindu-mă, arătând către ecran. 
Asta a inventat. Vocea mea șovăie, apoi devine tot mai sigură, 
căpătând din ce în ce mai multă forță. E ca o oglindă de bâlci - 
îți arată o realitate care nu există cu adevărat. 

— Ce vrei să spui? 

— Adică, cum altfel ai obţine un credit care să fie la același 
nivel cu debitul corespunzător? În asta voia să investească 
Serviciul Secret... și Gallo a vrut totul doar pentru sine. 
Următorul pas în infracţionalitatea financiară. Falsificare de bani 
virtuali. De ce să furi bani când poţi efectiv să-i creezi? 

— Cum adică, să-i creezi? întreabă fratele meu. 

— Să-i creezi pe cale electronică. Să convingi computerul că 
există. Să-i construiești din nimic. 

Charlie își întoarce din nou privirea către ecran. 

— Să fiu al naibii! 

— Un moment, spune Gillian. Crezi că tata a creat efectiv toţi 
banii ăia? 

— E singura explicaţie. Asta ar explica faptul că Serviciul 
Secret a intrat pe fir, și nu FBl-ul. Așa cum a zis Shep - 
falsificarea de bani intră în jurisdicţia lor. 

— Dar să creezi efectiv bani... începe Gillian. 

— ... Ar însemna ca un fond de investiţii precum Five Points 
Capital să facă pe el de frică. Gândește-te cum s-au desfășurat 
lucrurile: În urmă cu șase zile, Martin Duckworth avea 3 milioane 
de dolari în cont. În urmă cu trei zile, datele din computer 


318 


spuneau că avea 313 milioane. Dar, când te uiţi la datele 
acestea, e clar că asta nu s-a întâmplat peste noapte. Aceste 
tranzacţii s-au derulat în ultimele șase luni. Sute de depuneri. E 
ca și cum ai ţine două rânduri de registre. Sistemul normal a zis 
mereu că avea 3 milioane, dar, în subteran, mica sa invenţie 
crea în liniște cele 300. Apoi, când oul de aur a devenit suficient 
de mare - bum! - s-au repezit să-l înhaţe. Dar noi l-am agăţat 
primii - și, când banii au fost trimiși, al doilea rând de registre s- 
a unit cu primul, iar fiecare din aceste depuneri false s-au 
corelat cumva cu o tranzacţie adevărată de la bancă. 

— Poate că așa funcționează programul, intervine Charlie. Ca 
ăia 40 de milioane pe care i-am transferat noi lui Tanner Drew - 
așteaptă să aibă loc o tranzacţie reală, după care ia o sumă la 
întâmplare, aflată sub pragul de auditare. La final, obţii o altă 
realitate. 

— Același lucru se întâmplă și acum, mă declar eu de acord. 
Banca are impresia că acum contul lui Duckworth e gol, dar, 
potrivit acestor liste, aici sunt alte 5 milioane. Nebunia este că 
niciunul dintre cei din ale căror conturi a luat nu are bani mai 
puţini. 

— Poate că doar pare că nu au mai puţini bani. Din câte știm 
noi, oricare ar fi programul pe care l-a introdus tata în sistem 
putea foarte bine să-i curețe de bani. 

Scutur neîncrezător din cap. 

— Dacă așa ar fi stat lucrurile, Tanner Drew n-ar mai fi putut 
să transfere 40 de milioane de dolari. lar, dacă lui Drew i-ar fi 
luat cineva și zece cenți, am fi fost informaţi în secunda 
următoare. La fel ar fi fost și în cazul Sylviei și al celorlalți. Cu 
cât sunt mai bogaţi, cu atât mai atenţi sunt la fiecare dolar. 

— Deci ăsta e marele secret? intervine Gillian. Un virus 
nebunatic care-i îmbogățește pe câţiva? 

— Ce n-am da noi să fie numai asta, îi spun eu, întorcându-mă 
din nou către strălucirea albăstruie a monitorului. 

Charlie mă urmărește cu atenţie. Cunoaște prea bine tonul 
acesta. 

— Ce vrei să spui? întreabă el. 

— Nu vedeți ce-a făcut Duckworth? Desigur, la scară mică, a 
creat niște bani, dar, când te dai înapoi și nu mai privești prin 
lupă, e o chestie mult mai gravă decât adăugarea câtorva 
zerouri la contul bancar. Pentru a-i reuși, nu numai că a trecut 


319 


de toate sistemele noastre de control intern - dar a și păcălit 
sistemul informatic al băncii, făcându-l să creadă că e vorba de 
bani adevăraţi. Și, când noi am transferat banii, a fost suficient 
de bun încât să păcălească banca din Londra, și pe cea din 
Franţa, ca și pe celelalte. In unele dintre locurile acelea - 
inclusiv în banca noastră - discutăm de sisteme informatice de 
ultimă generaţie, proiectate pentru armată. lar tranzacţiile 
imaginare puse la cale de Duckworth le-au păcălit pe toate. 

— Tot nu înţeleg care e... 

— Extinde asta la un nivel mai mare, Charlie. Lasă la o parte 
băncile private și micile instituţii financiare din străinătate. la 
programul lui Duckworth și vinde-l cui dă mai mult. Dă-l pe 
mâna unei organizaţii teroriste. Și, mai rău, bagă-l într-o prea- 
mare-ca-să-cadă. 

— O ce? 

— Prea-mare-ca-să-cadă. Aşa le spun cei de la Rezerva 
Federală celor mai mari cincizeci și ceva de bănci din ţară. 
Odată ce viermișorul lui Duckworth își croiește drum prin 
sistemele lor, cele 300 de milioane ale tale se transformă 
imediat în 300 de miliarde - și curg peste tot - Citibank... First 
Union... până la firmele de familie din toată țara. Singura 
problemă este că, la urma urmei, acești bani nu sunt adevărați. 
lar, în momentul în care cineva își dă seama că împăratul este, 
de fapt, dezbrăcat, schema piramidală se prăbușește. Nicio 
bancă nu va mai avea încredere în propria bază de date, iar 
niciunul dintre noi nu va mai ști dacă vreun cont bancar mai 
este în siguranță. Toată lumea se așază la coadă la ghișeele 
băncii și la bancomate. Dar, când mergem să ne retragem banii, 
descoperim că nu mai sunt suficienţi bani pentru toată lumea. 
Din moment ce banii au fost creați din nimic, fiecare bancă va 
rămâne fără fonduri. Cele prea-mari-ca-să-cadă se prăbușesc 
primele, apoi sutele de bănci mai mici cărora le-au dat 
împrumuturi, apoi sutele de bănci de sub acestea. Toate se 
năruiesc simultan - căutând toate bani care n-au existat efectiv 
niciodată. „Ne pare rău, domnule, dar nu vă putem rambursa 
contul - banca nu mai are niciun ban.” Și atunci începe 
adevărata stare de panică. O să facă Marea Depresiune să pară 
o scădere rapidă a pieţei. 

Nici măcar Charlie nu poate glumi pe tema asta. 


— Crezi că acesta e motivul pentru care vor să pună mâna pe 
program? 

— Nu știu ce vor, dar un lucru știu sigur: Singura dovadă 
pentru ce s-a întâmplat cu adevărat e chiar aici, spun eu, bătând 
din nou cu degetul în ecran. 

Clic. 

„Balanța contului: 5 104 221,60 $.” 

Ascensorul clincăne în spatele nostru, iar 90 000 de dolari 
apar pe ecran. Charlie aruncă o privire spre lift, dar din cabină 
nu iese nimeni. 

Privesc peste umăr și îmi dau seama că am stat prea mult 
aici. 

— Ar trebui să scoatem asta la imprimantă... 

— ... Şi să plecăm de aici, se declară el de acord. 

— Aşteptaţi un pic, spune Gillian. 

— Să așteptăm? întreabă Charlie. 

— E-eu mă gândeam... ar trebui să avem grijă ce facem. 

— De-aia o și scoatem la imprimantă. Ca să avem dovezi, 
spune el, privind-o fix în ochi. Cu toată tensiunea momentului, 
pragul răbdării sale a coborât foarte mult. 

Lângă computerul nostru se află o imprimantă veche. Apăs pe 
butonul de pornire, iar aparatul se însuflețește cu tot soiul de 
zumzete și fornăituri. Luând tastatura, Charlie apasă pe butonul 
de „Tipărire”. Pe ecran apare o fereastră cu fundal gri, pe care 
scrie: „Eroare apărută în imprimarea LPT1: Vă rugăm introduceţi 
cartela”. La baza imprimantei văd un cartonaș pe care stă scris 
de mână: „Fiecare filă imprimată costă 15 cenți”. 

— De unde luăm o astfel de cartelă? întreabă el. 

Într-un colţ vedem un automat de cartele. În faţa ei stau două 
persoane, care introduc de zor bancnote de un dolar. Charlie n- 
are deloc dispoziţia necesară pentru a aștepta. La câteva 
computere mai încolo, puștiul aflat la vânătoare de materiale 
pornografice are o cartelă pe masă. 

— Hei, tinere, strigă Charlie. Îţi dau cinci dolari pe cartela aia. 

— Am deja 5 dolari pe ea, ne spune el. 

— Atunci noi îți dăm zece, propun eu. 

— Ce-aţi zice să-mi daţi douăzeci? ne provoacă puştiul. 

— Ce-ai zice să strig eu „Obsedat sexual!” și să arăt spre 
tine? îl ameninţă Gillian. 

Puștiul ne întinde cartela; eu scot o bancnotă de zece. 


321 


Când mă ridic să fac schimbul, Charlie se așază repede pe 
scaunul de la mijloc. Aplecându-mă peste umărul lui, bag cartela 
în micul dispozitiv atașat la imprimantă și aștept până ce acesta 
o citește, torcând. Ecranul cititorului de cartele se aprinde. 
„Debit curent: 2,20 $.” 

Ne întoarcem către puștiul pasionat de pornografie. Acesta 
adulmecă bancnota de zece dolari, adresându-ne un zâmbet 
batjocoritor. Charlie e gata să se ridice. 

— Lasă lucrurile așa, spun eu, întorcându-i capul către ecran. 

Concentrându-și din nou atenţia asupra problemei noastre, 
apasă din nou tasta de imprimare. Ca și înainte, pe ecran apare 
o fereastră cu fundal gri, dar aceasta e diferită. Fontul și 
mărimea caracterelor se potrivesc perfect celor din extrasul de 
cont al lui Duckworth: „Atenţie! Pentru a putea imprima acest 
document, trebuie să introduceţi parola”. 

— Ce dracu’ e asta? întreabă Charlie. 

— Ce ai făcut? izbucnesc eu. 

— Nimic... am vrut pur și simplu să printez! 

— Vedeţi, exact la asta mă refeream, spune Gillian. 

Puștiul de lângă noi începe din nou să se holbeze la grupul 
nostru. În colţ, ușile ascensorului se închid. Cineva l-a chemat de 
la nivelurile inferioare. 

Charlie încearcă să dea înapoi, la extrasul de cont, dar nu 
poate trece peste fereastra care ne cere parola. 

— Intreab-o pe doamna de la biroul de informaţii, spune 
Gillian. 

— Nu cred că asta ţine de sistemul informatic al bibliotecii, 
spun eu, aplecându-mă peste umărul fratelui meu. S-ar putea să 
fie o măsură de precauţie pe care și-a luat-o Duckworth. 

— Cum adică? 

— Și noi facem același lucru în cazul conturilor importante de 
la bancă. lar dacă ai ascunde arma crimei în centrul unuia dintre 
cele mai populare site-uri din lume, tu n-ai pune și niște mine 
antipersonal, doar ca să fii mai sigur? 

— Stai puţin, deci tu crezi acum că e o capcană? întreabă 
Gillian. 

— Tot ce zic e că ar trebui să alegem parola corectă, îi spun 
eu, pe un ton sec. 

Charlie se uită la mine, surprins de tonalitatea vocii mele. 

— incearcă „Duckworth”, spun eu. 


322 


Apasă cu putere tastele corespunzătoare, după care 
„Introducere”. 

„Parolă greșită - pentru a putea imprima acest document, vă 
rugăm introduceţi parola.” 

Rahat. Dacă e la fel ca la bancă, nu mai avem decât două 
încercări. Trei lovituri, după care suntem eliminaţi. 

— Mai ai vreo idee strălucită ca asta? 

— Ce-aţi zice de „Martin Duckworth”? întreb eu. 

— Poate că e ceva prostesc, cum ar fi adresa de-acasă, 
sugerează Gillian. 

— Ce-aţi zice de „Arthur Stoughton”? adaugă Charlie, 
folosindu-se de numele bărbatului din prima fotografie. 

Eu și Gillian ne îndreptăm privirile spre el. Când dăm 
încurajator din cap, el tastează rapid Arthur Stoughton și apasă 
puternic pe „Introducere”. 

„Parolă greșită - pentru a putea imprima acest document, vă 
rugam introduceți parola.” 

— Credeţi-mă pe cuvânt, eu tot îi dau un pumn, mărâie 
Charlie. 

Mai avem doar o încercare. 

— „Tipul cu gropiţă în bărbie”, spun eu. 

— Numărul de cont al tatei de la bancă, sugerează Gillian. 

— Încearcă „Gillian”, spun eu aproape fără să mă gândesc, cu 
vocea și încrederea deja pierdute. Nu sunt singurul. Pe chipul lui 
Charlie începe să se aștearnă o expresie disperată. Ştie prea 
bine ce e în joc. „Gillian”, repet eu. 

Charlie își freacă obrazul cu degetele. Nu e deloc încântat. Și 
totuși, n-avem timp de dispute. 

Întorcându-se către Gillian, îi studiază ochii de un albastru 
pătrunzător, căutând vreun indiciu de nesinceritate. Dar, ca 
întotdeauna, acesta nu apare. 

— Incearcă, spun eu. 

EI își coboară privirea către tastatură, scrie „Gillian” și își duce 
degetul către „Introducere”. Dar, cumva - exact când atinge 
tasta - se oprește. 

— Hai, Charlie. 

— Eşti sigur? întreabă el, cu un glas tremurat. Poate ar 
trebui... 

— Apasă, îi cer, întinzând mâna și lovind eu însumi tasta. 


Ne uităm cu toţii speriați la ecran, așteptând reacţia 
calculatorului. 

Timp ce câteva secunde care par o eternitate, nu se întâmplă 
nimic. În depărtare aud cum cineva frunzărește paginile unei 
reviste. Aparatul de aer condiţionat zumzăie... puștiul pasionat 
de pornografie chicotește... și, spre surprinderea noastră, 
imprimanta cu laser începe să toarcă încet. 

— Nu-mi vine să cred, murmură Charlie, văzând cum prima 
pagină iese din aparat. În sfârșit avem și noi noroc. 

Cu un zâmbet sălbatic întipărit pe chip, sare de pe scaun, 
țâșnește înainte și ia prima foaie din suportul imprimantei. Dar, 
când o întoarce, zâmbetul dispare subit. Umerii i se lasă. Pagina 
e complet goală. 

Ne întoarcem către ecran exact la timp pentru a vedea contul 
lui Duckworth cufundându-se încet în întuneric. Tocmai am 
călcat pe una dintre minele antipersonal. 

— Charlie...! 

— Mă ocup eu! spune el. Strângând mouse-ul, apasă pe 
fiecare buton pe care-l vede. N-are cum să oprească dispariţia 
imaginii. Aproape că a dispărut. 

— Adresa...! strig eu. 

Ochii ni se fixează pe adresa din bara aflată în partea de sus a 
ecranului. Eu mă ocup de prima jumătate, el de cealaltă. 

Gillian nu mai înţelege nimic. 

— Ce faceţi? 

— Nu acum, îi răspund eu tăios, încercând din răsputeri să 
memorez caracterele. 

Ecranul clipește, iar extrasul de cont e înlocuit de o nouă 
imagine. Apar cei șapte pitici și un buton roșu, pe care scrie 
„Indexul companiei”. Înapoi la început. Dar cel puţin am rămas 
în rețeaua internă. 

— Charlie, intră pe... 

Înainte de a-mi putea termina propoziţia, el e deja pe scaun, 
agitat, dând clic pe butonul pe care scrie „Index”. Pe ecran apar 
sute de portrete ale angajaţilor companiei. Ca și înainte, merge 
în josul paginii până la Departamentul de Ingineria imaginii. Ca 
și înainte, îl găsește pe bărbatul de culoare cu gropiţă în bărbie. 
Și, tot ca înainte, dă clic pe chipul lui. Dar, de data asta, nu se 
întâmplă nimic. Fotografia nici măcar nu se clintește. 

— Ollie... 


324 


— Poate că trebuie să dai clic pe toate patru, sugerează 
Gillian. 

— Încearcă din nou, spun eu. 

— Am încercat. Nu se mișcă deloc, spune el, cuprins de 
panică. 

— Introdu adresa. 

Împingând agitat tastatura către mine, Charlie se lasă în jos, 
permiţându-mi să tastez prima jumătate a adresei memorate. 
Apoi o scrie şi el pe cealaltă. În momentul în care apasă pe tasta 
„Întoarcere”, imaginea de pe ecran se schimbă, iar o nouă 
pagină începe să apară. 

— E-n regulă. Suntem încă în regulă... spune el, în timp ce 
așteaptă ca imaginea să se încarce. 

Și, preţ de o secundă, pare să aibă dreptate. Dar, când pagina 
apare în sfârșit, îmi simt stomacul învârtindu-mi-se la propriu. 
Singurul lucru care apare pe ecran este fundalul alb al paginii. 
Nimic altceva. Doar altă pagină goală. 

— Ce-ce dracu' e asta? întreb eu. 

— A dispărut... 

— Cum să dispară? Nu se poate. Du-te în josul paginii. 

— N-am unde să mă duc mai jos, spune Charlie. Crede-mă, nu 
e aici. 

— Sunteţi siguri că n-aţi scris adresa greșit? întreabă Gillian. 

Charlie verifică din nou caracterele din bară. 

— E exact aceeași adresă... 

— N-a dispărut, insist eu. Nu se poate să fi dispărut. Trecând 
pe lângă fratele meu, mă avânt către cel mai apropiat computer 
și îi smulg hârtia cu „Defect” de pe tastatură. 

În câteva secunde, ajung pe pagina principală a site-ului 
Disney - „Locul unde magia e vie”. 

— Tot ce trebuie să facem e să o luăm de la capăt, spun eu, 
cu un puternic accent de Brooklyn. 

— Ollie... 

— E-n regulă, îl asigur eu, aflat deja la jumătatea traseului. 
Gillian spune ceva, dar sunt prea ocupat cu selectarea 
fotografiilor ca să o iau în seamă. 

— Ollie, a dispărut. N-ai cum să-l mai găsești. 

— E chiar aici - încă o pagină. 

Accesând piramida angajaților, pe ecran îmi apar 
douăsprezece fotografii. Pentru a doua oară, mă duc direct spre 


325 


fotografia lui Arthur Stoughton, pun cursorul pe ea și dau clic. 
Când văd că nu se întâmplă nimic, încerc iar. Și iar. Fotografia 
nici nu se clintește. Nu se poate, spun în șoaptă. Incercând să- 
mi păstrez controlul, mă duc în josul paginii, către fotografia 
bancherului livid. Apoi ajung la roșcată. Din nou, nu se întâmplă 
nimic. 

— Hai... te rog, cerșesc eu. 

Ridicându-se de pe scaun, Charlie se apleacă spre mine și-mi 
pune o mână pe umăr. 

— Ollie... 

Stau cocoșat pe scaun sprijinindu-mi coatele de genunchi și 
mă uit lung la ecran. 

— De ce nu putem să avem și noi odată noroc? întreb, cu glas 
tremurător. 

E o întrebare la care Charlie n-are cum să răspundă. Mă ţine 
în continuare de umăr și se uită și el la ecran. Clătinându-se pe 
picioare, abia dacă-și poate menţine echilibrul. Nici nu e de 
mirare, în urmă cu cinci minute, aveam în față tot ce crease 
Duckworth. Acum - când fratele meu și cu mine ne uităm în gol 
spre ecran - nu avem nimic. Nici emblema băncii. Nici contul 
ascuns. Și, cel mai grav, nicio dovadă. 


67. 


— Walt Disney World, Departamentul de Rezervări - numele 
meu este Noah. Cu ce vă pot ajuta? 

— Bună ziua, caut Serviciul de informaţii, mă adresez vocii 
mult prea joviale de la celălalt capăt al tirului, în timp ce îl 
privesc pe Charlie care își mijește ochii deranjat de lumina 
puternică a soarelui. 

— O să vă fac legătura cu centrala - vă vor face legătura de 
acolo, spune Noah, pe un ton care probabil a fost creat cu 
ajutorul ingineriei genetice pentru relaţiile cu clienţii. 

— Ar fi minunat. Mulţumesc, îi spun eu, făcându-le semn cu 
degetul mare în sus lui Charlie și Gillian. 

Asta nu-i linişteşte pe niciunul din ei. Îngrămădiţi în jurul 
telefonului public de peste drum de bibliotecă, privesc agitaţi 
peste umăr, deloc încrezători că o vor putea scoate la capăt. Și 


326 


totuși, companiile mari nu se dezmint. Fiind preluat de centrală, 
apelul devine unul intern. Am pierdut o dată dovada. N-am de 
gând să o mai pierd și a doua oară. 

— Numele meu este Erinn - cu ce vă pot fi de ajutor? întreabă 
operatoarea de la centrală. 

— Erinn, vreau să iau legătura cu Departamentul IS care se 
ocupă de reţeaua internă a membrilor companiei Disney. 

— Un moment, să văd dacă reușim, spune ea, folosind 
pluralul maiestăţii. Punându-mi apelul în așteptare, din receptor 
încep să se audă acordurile melodiei When You Wish Upon a 
Star. Domnule, o să vă fac legătura cu Steven, de la Centrul de 
asistență, mă anunţă într-un final operatoarea. Dacă se 
întrerupe legătura, să știți că numărul de interior este 2538. 

Scrâșnesc din dinţi și aștept să se oprească muzica. 

— Steven la telefon, răspunde o voce joasă. Pare tânăr, poate 
la fel de tânăr ca Charlie. 

Perfect. 

— Te rog, spune-mi că am nimerit unde trebuie, implor eu în 
receptor. 

— M-mă scuzați... pot să vă ajut cu ceva? întreabă el. 

— Matthew? spun eu, cu disperare în glas. 

— Nu, sunt Steven. 

— Care Steven? 

— Steven Balizer. De la Centrul de asistenţă. 

— Nu mai înţeleg nimic, spun eu, blufând. Matthew a zis că o 
să fie acolo, dar când am intrat să o scot, întreaga prezentare 
dispăruse. 

— Ce prezentare? 

— Sunt distrus... îi spun. O să mă facă arșice... 

— Ce prezentare? repetă el, vrând să mă ajute. Așa sunt 
învăţaţi la Disney. Pur și simplu nu se poate abţine. 

— Nu înţelegi, spun eu. Am cincisprezece oameni în sala de 
conferințe, așteptând cu toţii să vadă pentru prima oară noul 
nostru sistem de abonare online. Dar când încerc să îl descarc 
de pe rețeaua noastră internă, nu găsesc nimic. Zero. Nimic. Nu 
mai e acolo! Acum stau toți cu ochii pe mine - avocatii, cei de la 
creaţie, băieţii de la finanţe... 

— Ascultă, trebuie să te calmezi... 

— ... iar Arthur Stoughton stă în capul mesei, cu faţa roșie ca 
focul. 


327 


E suficientă o simplă menționare a numelui șefului. Chestia 
asta am învăţat-o de la Tanner Drew. 

— Zici că era pe rețeaua internă? întreabă neliniștit Steven. Ai 
idee unde? 

li citesc adresa exactă unde fusese memorat contul lui 
Duckworth. Îl pot auzi pe tânărul Steven cum lovește cu putere 
tastele calculatorului său. Subordonaţii se înțeleg între ei - 
trebuie să fim uniţi. 

— Îmi pare rău, se bâlbâie el într-un final. Nu mai e acolo. 

— Nu... nu spune asta! implor eu, fericit că alesesem un 
telefon public stradal. Trebuie să fie! Tocmai ce-am văzut-o mai 
devreme! 

— Am verificat deja de două ori... 

— Vorbim de Stoughton aici! Dacă nu mă duc cu prezentarea 
sus... Respir zgomotos pe nas, încercând să dau impresia că de- 
abia mă abtin să nu plâng. Trebuie să fie o cale să o recuperez. 
Unde ţineţi fișierele de rezervă? 

E o cacealma, dar nu una riscantă. La fiecare șaizeci de 
minute, sistemul informatic al băncii creează automat un fișier 
de rezervă, pentru a-l proteja de viruși și de efectele vreunei 
pene de curent. Apoi, această copie a tuturor informaţiilor e 
salvată în altă parte, din motive de siguranţă. O companie atât 
de mare ca Disney probabil că procedează la fel. 

— In clădirea DISC... In zona de serviciu din nord, spune el, 
fără să se gândească. Acolo ţin toate chestiile pe termen lung. 

— Dă-l încolo de termen lung - am nevoie de ceva care era 
acolo acum trei ore! 

Preţ de câteva secunde, la celălalt capăt se lasă tăcerea. 

— Singurul lucru care-mi vine în minte acum sunt benzile din 
DACS. 

Urăsc jargonul tehnic. 

— Ce benzi? 

— Benzi cu informaţii - benzile pe care stocăm toate 
informaţiile pentru site. Din moment ce DACS face câte o copie 
în fiecare seară, acolo bănuiesc că s-ar putea afla. 

— Și unde e locul ăsta, DACS? 

— În tuneluri. 

— Tuneluri? întreb eu. 

— Ştii tu, tunelurile, spune el, aproape surprins. Cele de sub 
Regatul Ma... Se oprește și din nou se lasă tăcerea. De data 


328 


aceasta, mai mult timp. La ce departament ziceai că lucrezi? 
întreabă el, într-un final. 

— Disney Online, parez eu rapid. 

— Ce grup? mă provoacă el. Pe fundal, îl aud apăsând din nou 
pe taste. 

N-am idee ce să-i răspund. 

— Cum ziceai că te cheamă? adaugă el. 

Acesta e momentul în care trebuie să închid. Să abandonez 
corabia. Trântesc receptorul în furcă. 

— Ce-a zis? întreabă Charlie. 

— Există fișiere de rezervă? adaugă Gillian. 

Ignorând întrebările lor, îmi ridic privirea către soarele orbitor 
de pe cer. Trebuie să-mi mijesc ochii pentru a-l putea zări. E 
vreo două și câteva minute. Nu mai avem prea mult timp. Dar, 
în fine, sfârșitul e acum în câmpul meu vizual. Benzile nu numai 
că arată realitatea - arată o realitate pe care Duckworth a 
inventat-o... și la care, în mod clar, Gallo a avut acces. 

— Haideţi să plecăm de aici, spun eu. 

— Unde? întreabă Gillian. 

— E departe? adaugă Charlie. 

— Depinde cât de repede ne mișcăm, răspund eu, luând-o la 
fugă spre mașină. În cât timp ajungem la Disney World?%? 


68. 


— Poftim? întrebă Gallo. Cu telefonul mobil între umăr și 
ureche, el și DeSanctis mergeau cu viteză pe l-95. Eşti sigură? 

— De ce aș minţi? întrebă asociata sa, de la celălalt capăt al 
legăturii telefonice. 

— Chiar vrei să-ţi răspund? 

— Ascultă, mi-am cerut scuze deja. 

— Lasă-mă cu scuzele tale, se răsti Gallo. Chiar credeai că n-o 
să te vedem? Că te puteai strecura înăuntru fără ca noi să ne 
dăm seama? 


28 Disney World, Orlando - stațiune turistică, în care se află patru parcuri tematice ale 
companiei Disney. (n. tr.). 


329 


— Nu mă strecuram nicăieri. Pur și simplu reacţionam cât de 
repede puteam. Am pus totul la punct în șase ore - și, odată ce 
am intrat, voi plecaserăţi deja. 

— Și totuși, ar fi trebuit să ne suni. 

— Poţi să încetezi acum cu învinovăţirile? îl rugă asociata sa. 
A zis că aţi trecut deja peste asta - odată ce Oliver și Charlie au 
găsit ce era în telecomandă, era mai bine să temperăm situaţia. 
După toate câte s-au întâmplat, ultimul lucru de care avem 
nevoie e să ne ardem din cauza unei scântei. 

— Tot ar fi fost mai bine să schimbe două vorbe cu mine - mai 
ales că nu face altceva decât să stea degeaba în New York. 

— Nu, nu, nu - gata cu asta. A venit cu avionul dis-de- 
dimineață. 

— Zău? întrebă Gallo, în timp ce autostrada din Florida șuiera 
pe lângă parbrizul său. Deci e aproape? 

— Cât de aproape se poate. Dar, dacă te face să te simţi mai 
bine, data viitoare o să-ţi trimitem o felicitare Hallmark. 

— De fapt, ar trebui să i-o trimiteţi lui DeSanctis. El e cel care 
a fost pocnit în cap. 

— Da... îmi pare rău... 

— Sigur că-ţi pare, spuse Gallo pe un ton glacial. Întorcându- 
se către DeSanctis, arătă către indicatorul pentru Florida 
Turnpike”. 

— Eşti sigur? îl întrebă în șoaptă DeSanctis, iar Gallo 
încuviinţă printr-o mișcare din cap. 

— Ascultă, trebuie să închid. Sunt la mare căutare zilele 
astea. 

Gallo își dădu ochii peste cap. 

— Deci ești sigură că merg la Disney World? întrebă el. 

— Acolo sunt copiile de rezervă, răspunse ea. Și e singurul loc 
de unde Charlie și Oliver pot să mai dovedească acum ce s-a 
întâmplat cu adevărat. 

Gallo strânse și mai tare telefonul, cu gândul la benzi. 

— Tot nu-nțeleg de ce nu le tăiem noi gâturile acum și 
scăpăm de toată bătaia asta de cap. 

— Pentru că, în ciuda a ce-ţi spune ţie partea aceea macho a 
creierului tău, torturarea lor n-o să ne ajute să punem mâna pe 
bani. 

— Și metoda ta, da? 


29 Florida Turnpike - autostrada cu taxă spre Florida (n. tr.). 
330 


— O să aflăm destul de curând, spuse Gillian, cu glasul 
aproape o șoaptă. In câteva ore, mai precis. 


69. 


— Eşti sigur că n-ar trebui să închiriem o dubiţă sau ceva mai 
potrivit cu atmosfera de la Disney? întreabă Charlie, în timp ce 
adulmecă aerul din benzinărie. 

Stă pe bancheta din spate și-și strigă întrebările pe fereastra 
de pe partea șoferului. Eu ţin furtunul și umplu rezervorul 
mașinii. A vrut să se dea și el jos, dar s-a oprit înainte de a pune 
piciorul pe placa de beton din benzinărie. A învățat, în sfârșit, ce 
înseamnă să fii precaut. Cu cât suntem văzuţi mai puţin, cu atât 
mai bine. 

— Și cum ai vrea să închiriezi dubita asta despre care 
vorbești? Cu ce carte de credit? întreb eu, în timp ce spăl 
parbrizul. Orice, numai să păstrăm aparențele. Ții minte ce ne-a 
zis tipul ăla din Hoboken? Tranzacţiile importante te dau de gol. 

— N-a mai zis și ceva despre femeile jignite? contraatacă el. 

Mă strâmb la el. Cu o săptămână în urmă, m-aș fi angajat într- 
o dispută. Astăzi, știu prea bine că nu merită. 

Capătul furtunului de la pompă scoate un sunet scurt, 
anunțându-mă că rezervorul este plin. Rămas pe bancheta din 
spate și pierdut printre vaporii de benzină, Charlie arată de 
parcă ar avea șase ani. Pe atunci, când tata ne lua cu el la 
benzinăria de pe Ocean Avenue, spunea mereu: „De zece dolari, 
vă rog”. Nu „Fă-i plinul”. Nu spunea „Fă-i plinul” decât atunci 
când închidea vreo afacere importantă. Adică de două ori. In 
rest, întotdeauna de zece dolari. Dar - tata fiind tata - folosea 
totuși toate serviciile. Doar pentru a dovedi că aveam și noi 
ceva clasă. 

— Suntem gata? întreabă Gillian, întorcându-se de la toaleta 
din spatele magazinașului aflat după colț. 

Confirm printr-o mișcare din cap, închizând cu putere capacul 
rezervorului de benzină. Gillian se urcă la volan și își aranjează 
din nou oglinda retrovizoare. Îi aruncă o privire lui Charlie prin 
oglindă, dar, când acesta îi surprinde privirea, se uită în altă 


331 


parte, pornește motorul și demarează, făcându-ne să ne lipim 
de spătarele locurilor noastre. Precum câinele și pisica. 

Potrivit spuselor tipului de la benzinărie, mai avem trei ore 
până ajungem la Orlando. Dacă ne mișcăm repede, ajungem 
acolo înainte de lăsarea întunericului. 

După douăzeci de kilometri, ne trezim blocaţi în trafic. O fi 
Florida Turnpike cea mai rapidă rută către Orlando, dar, 
așteptând la coadă pentru a trece de punctul de taxare Cypress 
Creek, ne dăm seama că nimic nu se mișcă așa repede cum am 
fi vrut noi. 

— E ridicol ce se-ntâmplă aici, mă plâng eu în timp ce abia ne 
târâm. Sunt două sute de mașini și n-au decât patru gherete de 
taxare. 

— Bine ai venit în logica matematică a Floridei, răspunde 
Gillian. Virând spre stânga, încearcă să intre pe banda pe care 
pare efectiv că se circulă. Direct în faţa noastră, în timp ce 
celelalte mașini înaintează, un Acura negru rămâne nemișcat 
vreo treizeci de secunde. Hai! ţipă Gillian, apăsând cu putere pe 
claxon. Alege o bandă și mișcă-te! 

— Pot să pun o întrebare prostească? intervine Charlie, de pe 
bancheta din spate. V-aduceţi aminte de puştiul de la Disney - 
cel cu care a vorbit Oliver la telefon și ne-a zis că fișierele de 
rezervă sunt în DACS? Ei bine, dacă s-a speriat atât de tare încât 
să pornească în căutarea lor? 

— N-o să facă așa ceva, răspund eu, întorcându-mă cu faţa la 
el. 

— De unde știi? 

— După tonul vocii lui, spun eu. Nu era genul de persoană 
care să cerceteze mai departe. Și chiar dacă ar fi fost așa - n-ar 
avea nicio idee ce are în fața ochilor. 

— Eşti sigur? întreabă el. 

Cum stau întors cu faţa la Charlie, sprânceana mi se zbate 
aproape imperceptibil. El observă imediat. 

— Înţelegi ce vreau să spun? întreabă el. Emblema Greene & 
Greene ar fi pe ecran. Și nu ar fi nevoie decât de un telefon la 
bancă... și un altul la Gallo și DeSanctis... 

În vreme ce înaintăm spre umbra gheretei de taxare, soarele 
coboară spre orizont, atenuându-și strălucirea. Și coboară 
repede. Și abia acum mă întorc și observ cu ce viteză ne 


332 


deplasăm. Motorul este turat. Suntem pe cale să trecem de 
punctul de taxare cu cincizeci de kilometri la oră. 

— Gillian... 

— Relaxează-te, am SunPass*%, spune ea, arătându-mi cu 
degetul, peste umăr, abţibildul cu cod de bare aflat pe fereastra 
ei din spate, stânga. 

Charlie privește fix în faţă, către parbriz; îmi ridic și eu 
privirea. Pe indicatorul de deasupra punctului de taxare scrie 
„Numai pentru clienţii SunPass”. 

La naiba. 

— Nu trece...! strigă Charlie. 

E deja prea târziu. 

Alunecăm prin dreptul gheretei, iar un scanner digital se 
focalizează impasibil asupra mașinii. Eu și Charlie ne lăsăm 
simultan în jos. 

— Ce faceți? întreabă Gillian. Nu e cameră video... 

Prin geamul din spate vedem cum punctul de taxare se pierde 
în depărtare. Charlie se ridică rapid pe locul lui. 

— La naiba! strig eu, lovind cu pumnul în bord. 

— Ce-ce e? 

— Ai idee cât de prostească a fost mișcarea asta? 

— Care-i problema? E doar SunPass... 

— ... Care folosește aceeași tehnologie ca un scanner de 
super-market! explodez eu. Nu știi cât de ușor le este să ia urma 
acestor lucruri? Află cine ești într-o fracțiune de secundă! 

Acum Gillian e cea care se lasă un pic mai jos în scaun. 

— N-n-am crezut că era... Glasul i se stinge, iar ea încearcă 
din răsputeri să-mi capteze atenţia. Nu reușește. Trag 
parasolarul în jos, ca să văd reacţia lui Charlie. 

„Ce ţi-am spus eu?” mă întreabă el, printr-o privire. 

— Oliver, îmi pare rău, adaugă ea, întinzând mâna și 
punându-mi-o pe braț. 

După expresia de pe chipul lui Charlie, îmi dau seama că se 
așteaptă ca eu să cedez. li îndepărtez mâna. 

„În sfârșit. Bravo, frăţioare”. 

— Vorbesc serios - chiar îmi pare rău, continuă ea. Mă atinge 
din nou, de data aceasta apucându-mă de mână. 

„Ține-te tare, Ollie. E timpul să înregistrezi o victorie”, îmi 
face semn Charlie. 


30 SunPass - sistem electronic de taxare folosit în Florida. (n. tr.). 
333 


— Las-o baltă, da? îi spun eu. 

— Te rog, Oliver, nu voiam decât să ajut. A fost o greșeală 
neintenţionată. 

Prin spaţiul dintre scaunele din faţă, Charlie scutură din cap. 
El nu crede în greșelile neintenţionate - cel puţin nu atunci când 
sunt comise de ea. Dar, chiar și el trebuie să recunoască, nu s-a 
întâmplat nimic rău. N-am făcut altceva decât să trecem pe 
lângă un punct de taxare - și tocmai de aceea, în timp ce 
degetele lui Gillian se împletesc printre ale mele, nu-i strâng 
mâna, dar nici nu mi-o retrag. 

Charlie își împinge rotula în partea din spate a scaunului meu. 

Pliez la loc parasolarul. Charlie nu înţelege. 

— Data viitoare, te rog să fii mai atentă, îi spun eu. 

— Promit, răspunde Gillian. Ai cuvântul meu. 

Charlie se întoarce și începe să se uite absent pe fereastra din 
dreptul banchetei sale. Ghereta de taxare dispare spre orizont. 
El ne păzeşte în continuare spatele. 


70. 


— Îmi pare rău că nu v-am putut ajuta mai mult, spuse 
Truman, în timp ce o conducea pe Joey în holul principal de la 
Neowerks. 

— Nu, mi-aţi fost de mare folos, spuse Joey, lovindu-și ușor 
carnețelul de palmă. Pe prima foaie, scrisese „Walter Harvey” și 
„Sonny Rollins” - numele false ale lui Oliver, respectiv Charlie. 
Deci, chiar și după ce aţi vorbit cu colegii dumneavoastră, n-aţi 
putut identifica decât una dintre fotografii? 

— Arthur Stoughton, consimţi Truman. Dar, când m-am întors 
să-i spun fetei lui Ducky, ea și cei doi tipi mi-au mulțumit și au 
plecat repede. Scărpinându-și nervos scalpul acoperit cu păr 
zburlit, adăugă: N-am făcut-o decât pentru că am crezut că erau 
prietenii lui Ducky... 

Joey știa prea bine tonul acela. Putea să o observe și în 
mișcările agitate - chiar și din felul în care arunca priviri furișe 
către recepţionista de la biroul negru, lucios. 

— Nu trebuie să vă faceţi griji, domnule - n-aţi făcut nimic 
rău. 


334 


— Nu... nu, bineînţeles. Spuneam numai că... Vocea i se 
stinse. Mi-a părut bine de cunoștință, domnişoară Lemont. 

— Și mie - dar insist să-mi spuneţi Joey. 

Truman scoase un hohot de râs forţat, îi î 
și, la fel de rapid, se întoarse în birou. 

Când ușa se închise în spatele lui, Joey mai aruncă o privire 
către recepţionistă, care nu-și ridică privirea... chiar dacă slujba 
ei presupunea interacţiunea cu vizitatorii. 

Joey porni direct către biroul ei negru lucios. 

— Pot să vă pun o întrebare scurtă? 

Scoase două fotografii din poșetă - una cu Charlie și Oliver, 
cealaltă cu Gillian și Duckworth. Le puse pe birou, după care 
puse insigna tatălui ei lângă ele. 

Lăsându-și revista în poală, recepționista își fixă ochii pe 
fotografii și le studie în tăcere. 

— Nu sunt violatori, nu? întrebă ea, într-un final. 

— Nu sunt violatori, spuse Joey, cu cel mai liniștitor ton de 
care era în stare. Nu vrem decât să le punem câteva întrebări. 

— Știţi că acum și-au schimbat culoarea părului, nu? întrebă 
ea, privind în continuare fotografiile. 

— Știm, îi spuse Joey. Încercăm să ne dăm seama unde au 
plecat de aici. 

— Adică după bibliotecă? 

— Exact - după ce au plecat și de la bibliotecă, răspunse Joey, 
dând din cap, ca și cum știa deja acesta lucru. Apropo - despre 
ce bibliotecă era vorba, că am uitat...? 

e 

În timp ce intra din nou pe Florida Turnpike, auzi un bipăit 
familiar. Îşi deschise telefonul mobil și văzu că primise un mesaj. 
Presupunând că era vorba despre Gallo sau DeSanctis, formă 
calm numărul mesageriei vocale. 

— Aveţi un mesaj nou, îl anunţă vocea computerizată. Pentru 
a vă asculta mesajul... 

Apăsă un buton de pe tastatura telefonului, așteptând să 
audă înregistrarea mesajului. 

„Unde ești? De ce nu răspunzi?” întreba o voce de femeie. 
Bărbatul zâmbi larg de îndată ce auzi vocea lui Gillian. „Tocmai 
am vorbit cu Gallo, explică ea mai departe. S-a bucurat să audă 
de Disney, dar, în mod clar, începe să bănuiască totuși ceva. 
Crede-mă, nu e deloc idiot - nu-i nevoie de două lovituri de 


ntinse repede mâna 


335 


blender în cap ca să-ţi dai seama ce se întâmplă. Nu știu ce i-ai 
spus tu, dar a început să vadă cum se mișcă piesele pe tabla de 
șah. Oricum, știu că voiai să le arunci un os lui și lui DeSanctis, 
dar, din punctul meu de vedere, sunt doi contra unu. Așa că, 
dacă chiar ai de gând să-ţi iasă combinaţia, e timpul să-ți mişti 
fundul aici și să mă ajuţi. Bine? Bine.” 

Când mesajul se încheie, apăsă tasta de ștergere, închise 
clapa telefonului și apăsă pedala de acceleraţie. Mereu încerca 
să se ţină departe cât mai mult timp, dar, așa cum le zicea 
mereu celor de la bancă, unele lucruri necesită implicare 
personală. 

e 

— Ce vrei? întrebă Gallo, răspunzând la telefonul mobil. 

— Agent Gallo, sunt ofițerul Jim Evans, de la Poliţia de 
autostradă Florida - tocmai am localizat Volkswagenul acela 
albastru pe care-l căutaţi. Se pare că e înregistrat sub numele 
unui anume Martin Duckworth... 

— Eu v-am spus că e înregistrat pe numele lui Duckworth. 

La celălalt capăt se lăsă o tăcere scurtă. 

— Vreţi informaţiile sau nu, domnule? îl provocă Evans. 

De data aceasta, cel care tăcu fu Gallo. 

— Spune-mi ce ai aflat, rosti, într-un final, în timp ce el și 
DeSanctis rulau cu viteză mare pe Turnpike. Putea efectiv să-l 
audă pe Evans umflându-se în pene. 

— Am introdus numele într-o bază de date SunPass, doar ca 
să fim siguri, începu Evans. Se pare că, în urmă cu aproximativ 
patruzeci de minute, un permis eliberat pe numele lui Martin 
Duckworth a trecut pe la punctul de taxare Cypress Creek. 

— În ce direcţie? 

— Se îndrepta spre nord, spuse polițistul. Dacă vreţi, pot să 
trimit câteva mașini în... 

— Nu te atinge de ei! urlă Gallo. Ai înțeles? Sunt IC - 
informatori confidențiali... 

— Ştiu ce sunt IC. 

— inseamnă că știi și că vreau să nu vă atingeţi de ei! 

— Faceţi ce vreţi, izbucni Evans. Numai să nu uitaţi că voi ați 
apelat la noi. 

Cu un declic, apelul se încheie. 

De lângă Gallo, DeSanctis scutură din cap. 


336 


— Rămân la părerea mea, că nu ar fi trebuit să apelezi oficial 
la ei. 

— A meritat. 

— De ce? Doar ca să ne confirme că merg spre nord? 

— Nu, să ne confirme că ea nu merge spre sud. 

DeSanctis dădu din cap și își frecă ușor ceafa, unde un bandaj 
alb și subţire îi acoperea tăietura încă dureroasă pe care i-o 
provocase Gillian mai devreme. 

— Chiar crezi că vrea să ne tragă pe sfoară? 

— E destul de probabil... 

— Dar știi-tu-cine? 

— Nici să nu aud, îl întrerupse Gallo. Ea zicea că a venit cu 
avionul de dimineaţă. 

— Și tu o crezi? 

— Nu cred pe nimeni, răspunse Gallo. Nu după toate astea - 
vreau să zic, cum să o pună să stea în casă și nici măcar să nu 
ne spună? Ce dracu' e asta? 

— N-am idee - eu vreau pur și simplu să mă asigur că ne vom 
primi banii. 

— Nu-ţi face griji... când totul o să se sfârșească și o să vină 
vremea să împărțim comoara, îţi garantez că o să ne asigurăm 
niște porții suplimentare. 

e 

— Acesta? întrebă Joey, arătând către computerul din mijloc. 

— Nu, cel din stânga, răspunse femeia de la biroul de 
informații. 

— Stânga dumneavoastră sau a mea? 

Bibliotecara tăcu o secundă. 

— A dumneavoastră, răspunse ea. 

La etajul patru al Bibliotecii Districtului Broward, Joey trecu pe 
lângă șirul de calculatoare și se apropie de cel de la capăt. Acela 
care - potrivit registrului - tocmai fusese folosit de domnul 
Sonny Rollins. Văzând cele trei scaune adunate în fata lui, Joey 
îşi dăduse seama de la început care era, dar asta nu însemna că 
nu trebuie să verifice de două ori. Doar ca să fie sigură. 

— Acolo - acela este, strigă bibliotecara. 

Împingând la o parte celelalte două scaune, Joey se așeză pe 
cel din mijloc. Pe ecran era pagina principală a site-ului 
Bibliotecii Districtului Broward - „Portalul informaţional al 


districtului Broward”, scria cu litere negre în partea de sus a 
paginii. 

Fără să irosească vreo secundă, mută cursorul pe butonul pe 
care scria Istoric, echivalentul informatic al unei priviri aruncate 
pe o factură telefonică detaliată. Dădu rapid clic pe el și privi 
cum i se afișa întreaga listă. Pe aceasta se afla fiecare site pe 
care-l accesase computerul în ultimele douăzeci de zile, inclusiv 
ultima pagină vizitată de Charlie și Oliver. Luând-o de sus, dădu 
clic pe cea mai recentă. 

Mickey și Pluto apărură pe ecran. Disney.com - „Locul unde 
magia e vie”. 

„Ce dracu' mai e și asta?” își spuse ea în gând. 

Dădu clic pe următoarea adresă din listă și găsi același lucru. 
„Despre Disney.com... Biografiile directorilor... Biografia lui 
Arthur Stoughton...” 

Arthur Stoughton? 

Se auzi un țârâit strident, iar Joey întinse mâna după telefonul 
mobil. Fiecare persoană aflată în sala de la etajul patru își 
întoarse capul spre ea. 

— Îmi pare rău - am greșit, spuse ea, făcându-le semn cu 
mâna privitorilor, în timp ce-și băga casca în ureche. 

— Ești tot la bibliotecă? o întrebă Noreen, în cască. 

— Dar tu ce crezi? îi răspunse Joey în șoaptă. 

— Ei bine, pregătește-te să strigi, pentru că tocmai am vorbit 
la telefon cu prietenul tău Fudge, care tocmai vorbise la telefon 
cu o femeie pe nume Gladys, care, întâmplător, e prietenă cu o 
altă femeie care nu este deloc mulțumită de felul în care șeful ei 
de la Poliţia de autostradă, Florida, se poartă cu ea. 

— Ai face bine să-mi dai o veste bună, spuse Joey. 

— O, e bună, crede-mă. Hai să-ţi spun așa: Pentru numai cinci 
sute de dolari, prietena lui Gladys a avut amabilitatea să 
introducă, numele Duckworth în sistemul lor informatic... 

— ȘI...? 

— Și a aflat că un SunPass înregistrat pe numele Martin 
Duckworth a fost folosit pe Florida Turnpike, când mașina se 
îndrepta spre nord. 

— Spre nord? Privind direct înainte, Joey avea în faţă pagina 
oficială a companiei Disney, cea mai importantă atracţie 
turistică din Florida. Pe Turnpike, spre nord. Sărind din scaun, 
Joey ţâșni către lift. 


338 


— Ce faci acum? întrebă Noreen, auzind zgomote neobișnuite. 
— Noreen... mă duc la Disney World. 


71. 


Indicatorul e cel care mă impresionează. Nu indicatoarele 
verde-cu-alb de pe autostradă care ne conduc pe Turnpike și pe 
l-4, sau cele de direcție, maro-cu-alb, care ne cotesc și ne 
învârtesc pe World Drive. În tot timpul acesta, eu, Charlie și 
Gillian am fost relativ calmi. Am flecărit în mașină, am căutat 
diferite posturi de radio și am privit pe fereastră, căutând să 
surprindem prima priveliște asupra parcului. Nu e decât o 
excursie obișnuită la Disney World. Dar, când indicatorul cu roz, 
mov și albastru se vede în depărtare... când literele enorme se 
arcuiesc deasupra celor opt benzi ale șoselei... când cuvintele 
stilizate „Magic Kingdom” devin din ce în ce mai clare, iar 
mașina trece direct pe sub ele, ne înălțăm toţi trei capetele 
către cer și amuţim. Gillian a rămas cu gura căscată. Respirația 
gâfâită a lui Charlie devine suficient de zgomotoasă încât să o 
observ. lar emoția tensionată din pieptul meu mă face să mă 
simt de parcă un elefant mi-ar călca pe inimă. 

Mă uit în spate, la Charlie, să mă asigur că e bine. El afișează 
un zâmbet despre care știu prea bine că e fals. Îi răspund și eu 
cu un zâmbet. Același lucru l-am făcut și prima dată când am 
fost aici, când el de-abia aștepta să-și verse și mațele din el în 
caruselul cu cești rotitoare al Pălărierului Nebun, iar mie îmi era 
teamă să dau ochii cu Căpitanul Hook. Șaisprezece ani mai 
târziu, am obosit de atâta teamă. 

(J 

O pândim pe Albă-ca-Zăpada. O urmărim cum se mișcă și cu 
cine vorbeşte. Stau sprijinit de perete. Gillian e lângă mine, 
prefăcându-se că face conversație. Charlie, mai agitat decât de 
obicei, se plimbă încolo și încoace prin mulțime. Dar nu facem 
altceva decât să privim... să studiem... să ne luăm notițe în 
gând. Bineînţeles, Albă-ca-Zăpada nici nu știe că noi suntem 
acolo - și, când ne furișăm în zona umbrită de Castelul 
Cenușăresei, nici copiii doritori de autografe sau părinţii lor 
ocupați cu fotografiatul. In momentul acesta, sunt cel puţin șase 


339 


rânduri de puști în jurul ei, ceea ce face ca toate privirile să fie 
îndreptate asupra ei. 

Din momentul în care am intrat în parc, am tot vânat 
personajele importante. Pe Strada Principală, prin castel, am 
intrat direct în Țara Fanteziei. Dar abia când am auzit un copilaș 
de șase ani țţipând în spatele nostru: „Mami, uite!” - ne-am 
întors și am observat mulţimea de vizitatori. lar ea era acolo, în 
centrul furtunii: Albă-ca-Zăpada, cea mai frumoasă din regat. 
Din punctul de vedere al copiilor, a apărut ca din senin. Din 
perspectiva noastră, ei bine... asta e ideea. Dacă vrei să găsești 
tunelul angajaţilor, trebuie să începi cu angajaţii înșiși. 

Pe rând, îi permite fiecărui puști să se bucure de prezenţa ei. 
Unii vor o semnătură, alţii vor să se fotografieze cu ea, iar cei 
mai mici nu vor altceva decât să o ţină de fustă și să se holbeze 
la ea. Lângă noi, un adolescent cu părul ca o mătură poartă un 
tricou negru pe care scrie: „De ce se numește sezon turistic 
dacă nu putem să-i împușcăm?”. Asta-i Charlie, pe când avea 
cincisprezece ani. Lângă el, un frate și o soră sunt în mijlocul 
unui schimb furtunos de palme. Aștia suntem noi, pe la vreo 
zece ani. Dar, când Albă-ca-Zăpada le face cu mâna, toţi trei nu 
se pot abţine să nu-i răspundă. Am cronometrat încă de la 
început. La opt minute după ce Albă-ca-Zăpada apare - exact 
când mulţimea atinge masa critică - un adolescent care pare 
student la colegiu cu un tricou polo cu emblema Disney trece în 
spatele mulțimii și dă semnalul. Albă-ca-Zăpada se uită în sus, 
dar nu-și iese niciodată din rol. „Asta-i tot”, pare să spună 
expresia ei. Retrăgându-se și trimițând bezele în stânga și-n 
dreapta, arată clar că e timpul să plece. 

— De ce pleacă? întreabă o fetiță cu părul creţ, vădit 
supărată. 

— A întârziat la întâlnirea cu Făt-Frumos, anunţă studentul, pe 
un ton cât mai plăcut posibil. 

— Pe dracu', spune Charlie în șoaptă. Am auzit că au divorțat 
de ani buni. Ea a primit tot la partaj, în afară de oglindă. 

Gillian îi dă o palmă peste braț. 

— Nu spune așa ceva des... 

— Șșș - acum e acum, le spun eu. 

Câteva bliţuri se declanșează, se mai dă un ultim autograf, iar 
o ultimă fotografie e făcută de un părinte care imploră: 

— Te rog, încă una... Katie, zâmbește! 


340 


Apoi, ca o vedetă de cinema care-și salută fanii cu fluturări de 
mână, Albă-ca-Zăpada se lasă în jos, dispărând din mijlocul 
mulțimii, care mormăie nemulțumită până ce... 

— Winnie the Pooh! strigă un băiețel, iar toată lumea se 
întoarce. 

La zece metri mai încolo, bine-cunoscutul urs cu tricou roșu 
apare și el ca prin minune și este cuprins în îmbrățișarea 
micuţilor. Trebuie să recunosc meritul celor de la Disney - în 
mod clar, știu să distreze lumea. Mulțimea o ia la goană. Noi 
rămânem pe loc. Și în momentul acesta zărim ușa veche, de 
lemn. Albă-ca-Zăpada se îndreaptă direct spre ea - prin spatele 
Castelului Cenușăresei, prin stânga Fântânei Cenușăresei - chiar 
sub arcade, în colțul din spate al Magazinului cu Minuni al lui 
Tinker Bell. După felul în care e situată, departe de traseul 
principal, aproape că pare a fi ușa de la o baie. Dar pe ea nu 
scrie „Bărbaţi” sau „Femei”. Nu scrie nimic. O ușă veche de 
lemn, pe care nu scrie nimic, chiar în faţa noastră. Proiectată 
perfect pentru a fi trecută cu vederea. 

Studentul mai aruncă o ultimă privire peste umăr, uitându-se 
dacă a mai rămas vreun copil prin preajmă. Noi trei privim în 
altă parte. Convins că nimeni nu-i urmărește, deschide ușa și o 
însoțește pe Albă-ca-Zăpada înăuntru. Și gata, au dispărut. 

— Sesam, deschide-te! exclamă Charlie. 

— Crezi că asta este? vrea să se asigure Gillian. 

— Aceasta este întrebarea, nu? zic eu, pornind înainte. 

— Stai! strigă Gillian, apucându-mă de partea din spate a 
cămășii. Ce faci? 

— Aflu niște răspunsuri. 

— Dar dacă e vreun paznic... 

— ... Atunci o să spunem: „Vai, am greșit ușa” și o să plecăm. 
Mă eliberez din strânsoarea ei cu o smucitură și îmi continui 
drumul către ușă. 

— Te-a apucat dintr-odată grija pentru siguranţa noastră? o 
întreabă Charlie. 

Gillian nu răspunde. Are toată atenţia fixată asupra mea. 

— Oliver, nu e cazul să acţionăm impulsiv, adaugă ea, în timp 
ce eu merg înainte. 

Refuz să o ascult. Am făcut un drum de trei ore cu mașina 
sperând că o să-mi recuperez vechea mea viaţă. lar totul e 
acolo, pe benzi. Nu plec de aici fără ele. Apuc mânerul ușii, 


341 


aruncând o privire în spate. Mulțimea e adunată în jurul lui Pooh. 
Acum Sau niciodată... 

Trag de ușă, deschizând-o și mă întorc către Charlie și Gillian. 
Amândoi ezită, dar știu și că nu prea avem altă posibilitate. De 
îndată ce Gillian se urnește, Charlie o urmează. Nu știu sigur 
dacă sunt neîncrezători, sau pur și simplu speriaţi. În orice caz, 
ne strecurăm toți trei înăuntru. 

Abia luminat de câteva becuri fluorescente, holul de beton e 
întunecos și gol. Nu e nimeni acolo - niciun paznic și nu se vede 
niciun semn al prezenţei Albei-ca-Zăpada. Mă uit spre tavan și 
pereţi. Nu e nicio cameră video. Bine, dacă stai să te gândești, e 
logic - suntem la Disney World, nu la Fort Knox. 

— la uitaţi-vă aici, spune Charlie în șoaptă, privind peste 
balustrada de metal din stânga noastră. 

Mă înghesui între el și Gillian și văd și eu niște scări pavate 
care coboară patru niveluri. Intrarea în subsol. 

— Dacă aș avea șase ani, știi ce vise urâte mi-ar da chestia 
asta? întreabă Charlie. 

Fără să rostesc vreun cuvânt, pornesc în jos pe trepte. Nu 
poate să fie prea departe. 

— la-o încet, mă avertizează Gillian, în timp ce coborâm pe 
scara spiralată. 

La capăt, ne trezim în faţa unei alte uși, dar, spre deosebire 
de cea de sus, aceasta nu se potrivește deloc cu aerul medieval 
al Comorilor lui Tinker Bell. E doar o ușă obișnuită, de uz 
industrial. O deschid și arunc o privire dincolo, descoperind un 
coridor scurt. În dreapta mea, perpendicular faţă de noi, zeci de 
oameni merg de colo-colo pe un hol și mai mare. Personaje 
îmbrăcate în costume viu colorate trec cu viteză. Glasuri și 
ecouri ricoșează de pereţii de beton. Aici e întreaga acţiune. E 
timpul să intrăm în joc. leșind discret pe ușa dinspre scări, 
pornesc pe coridorul nostru și cotesc brusc la stânga, către holul 
principal, unde cât pe ce să mă ciocnesc cu o fată slăbănoagă 
îmbrăcată într-un costum de Pinocchio, mai puţin capul 
personajului. 

— Fii atent, mă avertizează ea, în timp ce eu calc pe pantofii 
ei supradimensionaţi de Pinocchio, făcuţi din polistiren. 

— S-scuze... Recăpătându-mi echilibrul și ocolind-o, o zăresc 
pe Albă-ca-Zăpada în dreapta ei - o alta, cu păr castaniu prins în 


342 


coc la spate, cu o perucă brunetă în mână și cu gumă de 
mestecat în gură. 

— Kristen, participi la paradă diseară? întreabă Albă-ca- 
Zăpada, încercând, fără succes, să mascheze un accent de 
Chicago. 

— Nu, am terminat, răspunde Pinocchio. 

Mă întorc cu spatele când trec amândouă, dar surprind rapid 
privirile lui Charlie și ale lui Gillian, care se uită fix la mine. 

„la-o încet... te rog”, îmi transmite privirea furioasă a lui 
Charlie, evident speriat. 

Dau din cap și-mi continui drumul pe hol. Sunt la câţiva pași 
în urma mea, dar știu prea bine de ce e nevoie ca să rămânem 
neobservațţi. Fii rapid și nu te opri niciodată. E la fel ca atunci 
când îl băgăm pe Charlie la filme interzise persoanelor sub 
șaisprezece ani. În momentul în care se observă că nu ar trebui 
să fii acolo, în momentul acela poţi fi sigur că n-o să mai rămăi 
mult în locul respectiv. 

Ajuns în ceea ce pare a fi un tunel subteran pietonal, arunc o 
privire pe holul de beton, care are aproximativ lăţimea a două 
autoturisme alăturate. Ne amestecăm în mulțimea colorată de 
angajaţi Disney, îmbrăcaţi în tot soiul de costume, de la cizme 
de cowboy și pălării asortate din Ținutul de Frontieră*!, la 
cămășile argintii, futuriste ale Tărâmului de Mâine”, dar și în 
tricourile simple cu guler ale personalului de curăţenie. Îmi scot 
cravata, o îndes în buzunar și îmi desfac primul nasture de la 
cămașă. Doar un angajat oarecare al companiei Disney, în drum 
către cabina unde trebuie să-și schimbe costumul. 

— Păzea... nord-vest, mă avertizează Charlie. 

Urmându-i indicaţia, mă uit în stânga și zăresc doi polițiști 
care patrulează prin tunel. La naiba! Întinzând instinctiv mâna 
către partea din spate a beteliei pantalonilor, pipăi zona, 
asigurându-mă că pistolul lui Gallo e tot acolo. Pentru orice 
eventualitate. 

— Nu sunt înarmați, adaugă Charlie, știind la ce mă gândesc. 

Pe măsură ce polițiștii de la Disney se apropie, îmi dau seama 
că are dreptate. Au insigne argintii și cămăși albastre, dar asta e 
tot. Arunc o privire către tocurile de armă pe care le poartă la 
brâu. Niciunul din ei nu are armă. Totuși, asta nu înseamnă că 


31 Frontierland - „ţară” imaginară din parcul de distracţii Disney World (n. tr.). 
32 Tomorrowland - idem 31 (Frontierland) (n. tr.). 
343 


ne putem permite să fim opriţi. Când unul din ei se uită spre 
mine, îmi las ochii în pământ. „Concentrează-te... nu privi în 
sus”, îmi spun în gând. Treizeci de secunde sunt mai mult decât 
suficiente pentru a-și atinge scopul. Poliţiștii trec grăbiţi pe 
lângă noi, fără să ne mai arunce o a doua privire, iar eu îmi ridic 
ușor capul, să privesc din nou labirintul din fața mea. Problema 
e că n-am nici cea mai vagă idee încotro mă îndrept. 

Accelerând și încercând să acopăr cât mai mult teren posibil, 
străbat grăbit holul, inhalând aerul umed, de subsol. După cât 
de decolorată e jumătatea de jos a pereţilor violet aș zice că 
locul acesta n-a mai fost zugrăvit de vreo zece ani. O fi el sediul 
tuturor angajaţilor din Regatul Magic, dar, ca și în cazul 
mochetei industriale ieftine pe care o folosim la bancă în zonele 
mai puţin vizibile, Disney își investește banii numai în ce se află 
la vedere. Și totuși, e clar că toate resorturile parcului sunt aici: 
deasupra capetelor noastre se află conducte de aer condiţionat, 
de-a lungul pereţilor sunt mai multe tipuri de ţevi, iar, de-o parte 
și de alta, sunt mai multe uși metalice cu plăcuţe de tipul 
„Intreţinere”, „AVAC/Controlul deșeurilor” și „Pericol: Voltaj 
mare”. Chiar deasupra noastră, copiii îl îmbrățișează pe Winnie 
the Pooh, iar părinţii se minunează cât de curat este acest 
adevărat paradis. Aici jos, Pinocchio e o fată, iar rampa de gunoi 
duduie atât de tare, încât îi simţi vibraţiile în cerul gurii. Din asta 
e făcută magia. 

In dreapta mea, un bărbat de culoare îmbrăcat în costum de 
pasăre Tiki iese pe o ușă pe care scrie „Scara nr. 5 - Legenda 
Regelui-Leu”. De cealaltă parte, o femeie-elf cu părul blond iese 
pe ușa marcată „Scara 12 - Magazinul de Crăciun*”. Din cinci în 
cinci metri, oamenii ies ca din neant - și, oricât de calm aș 
încerca să par, nu pot scăpa de sentimentul că începem să ieșim 
treptat în evidenţă. Cercetez ţevile care acoperă tavanul, 
căutând vreo cameră de securitate. N-ai cum să mergi pe-aici la 
nesfârșit fără costum și ecuson. Dacă ne urmărește cineva, 
înseamnă că timpul nostru e pe sfârșite. Și, cel mai rău, am 
început să orbim. Trei șoareci orbi. 

Cu cât înaintăm mai mult, cu atât trecem pe lângă mai multe 
uși de metal; cu cât trecem pe lângă mai multe uși, cu atât holul 
pare să se curbeze; cu cât holul se curbează mai mult, cu atât 


33 Ye Olde Christmas Shoppe - magazin de suvenire, comercializând o serie de 
obiecte legate de Disney și sărbătoarea Crăciunului. (n. tr.). 


344 


mai mult am impresia că ne învârtim în cerc. „Întreţinerea zonei 
de vest a parcului”... „Punct de prim ajutor”... „Zonă de 
relaxare”... Unde dracu' e DACS? 

— E ridicol ce facem noi aici, spune, într-un final, Gillian. 
Poate c-ar trebui să ne despărţim. 

— Nu, spunem simultan eu și Charlie. Dar e clar că trebuie să 
schimbăm strategia. 

În faţa noastră, o femeie în vârstă, într-un costum de Pelerin, 
iese dintr-o încăpere pe a cărei ușă scrie „Personal”. Pare a avea 
în jur de cincizeci de ani. li fac semn lui Charlie; acesta scutură 
din cap. Cu cât sunt mai în vârstă, cu atât mai probabil e să ne 
ceară legitimaţia Disney. În spatele Pelerinului este o fată în 
jeanși și un tricou cu sigla Colegiului Barnard. Charlie pare a fi 
de acord s-o abordăm. Nu e prima mea alegere, dar trebuie să 
acţionăm cumva. Și amândoi știm care dintre noi se descurcă 
mai bine în discuţiile cu străinii. 

— Pot să-ţi pun o întrebare prostească? spune Charlie, 
apropiindu-se de domnișoara Barnard, încercând să fie cât mai 
fermecător cu putință. Eu lucrez de obicei la EPCOT... 

— Deci de-aia te-au lăsat să-ţi vopsești părul, îl întrerupe ea. 

Mereu pe fază, Charlie izbucnește într-un râs zgomotos. 

— Pe-aici nu vă lasă? întreabă el, trecându-și mâna prin 
pletele blonde. Incearcă să aibă un ton relaxat, dar, din colţul 
unde stau eu și Gillian, văd cum partea din spate a gâtului îi 
lucește de transpirație. 

— Glumești? întrebă ea. Ar strica imaginea. 

— Da, păi, am avea noi ceva de spus despre imaginea asta, o 
tachinează el, oarecum agitat. Oricum, m-au trimis aici să iau 
ceva dintr-un loc numit DACS... 

— DACS? 

— Cred că e un fel de centru de calculatoare. 

— Imi pare rău - n-am mai auzit de așa ceva până acum, 
spune ea, în timp ce eu îmi mușc buza. Dar, dacă vrei, poți să 
verifici pe hartă. 

„Hartă?” 

Ea arată undeva peste umăr. Dincolo de uşa pe care scrie 
„Personal”, chiar după colț. 

— Așa o să fac, spune Charlie, pornind spre ea. Și, dacă ajungi 
vreodată la EPCOT... 

„Nu glumi cu ea!” 


345 


— ... fac cinste cu un tur prin mingea de golf uriașă. 

— De-abia aştept, spune ea, cu un zâmbet larg, marca 
Disney. 

In loc de la revedere, Charlie îi face cu mâna; domnișoara 
Barnard pleacă înspre labirint. De îndată ce trece de noi, ne 
punem și noi în mișcare. lat-o, pe perete: „Harta Zonei Utilitare 
a Regatului Magic”. 

Studiind schema, îmi îndrept privirea direct către indicatorul 
cu „Sunteţi aici”. Tunelurile se întind de la Castelul Cenușăresei 
ca spiţele unei roţi și își croiesc drum, șerpuind, pe sub fiecare 
punct de atracţie important. În final, arată precum cadranul unui 
ceas. Ținutul de Frontieră e în dreptul orei 9. Tărâmul Aventurii 
la ora 7. Pentru a o face și mai ușor de descifrat, fiecare „tărâm” 
este colorat altfel. Tărâmul de Mâine e albastru, Tărâmul 
Fanteziei e violet. Noi suntem pe Strada Principală - vișiniu - 
care corespunde cu dunga vișinie trasată de-a lungul peretelui. 
Cam la ora 6, ca poziţie. Comorile lui Tinker Bell era la ora 12. 
Noi am parcurs jumătate din cadranul ceasului. 

— V-am zis că mergeam în cerc, ţine să sublinieze Gillian. 

— Și uite ce e în celălalt capăt al holului... adaugă Charlie. 
Lovește cu un deget partea de sus a hărţii. Literele efectiv sar 
de pe suprafaţa acesteia și mă înșfacă de gât. 

DACS. 

Drept înainte. 


72. 


Croindu-mi drum printre doi prinți, Cruella De Vil, un inginer 
de cale ferată și unul dintre cei trei porcușori merg înaintea lui 
Charlie, dar în urma lui Gillian, pe care nu pare să o deranjeze 
deloc să treacă printre zeci de membrii ai distribuției care 
năvălesc dinspre o zonă numită „Grădina Zoologică a 
Personajelor”. In dreapta noastră, porneşte o rampă scurtă, 
acoperită cu mochetă, care duce către o ușă de sticlă. „Biroul 
Central DACS”, scrie cu litere negre, îngroșate. 

— Eşti sigur că vrei să intri singur? mă întreabă Charlie, 
întârziind intenţionat. Știm clar care dintre noi e mai rapid. 
Incearcă pur și simplu să rămână lângă mine. 


346 


— O să mă descurc, insist eu. 

Surprins de tonul meu, mă studiază atent. 

— Vezi, acum ai devenit de-a dreptul înfumurat. 

— Nu sunt înfumurat. Numai că... știu ce fac. 

Scutură din cap. Nu-i place să fie de cealaltă parte a 
baricadei. 

— Ai grijă, da? 

— Bine. O să fiu atent. 

Când ajungem în dreptul rampei, Gillian studiază scannerul de 
amprentă aflat lângă interfonul de lângă DACS. Charlie 
înlemnește. Dintre toate ușile pe lângă care am trecut, aceasta 
e prevăzută cu un sistem de măsură de securitate. 

— Mai e vreo companie care nu are chestii de-astea în zilele 
noastre? întreabă Gillian, apăsând niște butoane de pe scanner. 

— Nu-l atinge, o avertizează Charlie. 

— Nu-mi spune tu mie ce să fac și ce nu, ripostează ea. 

Charlie știe bine că nu e momentul să se angajeze într-o 
dispută. 

— Sună la sonerie și atât, spune el. 

Ea îl săgetează cu o privire care pare capabilă să lase traume 
pe termen lung. Sunt pe punctul de a interveni, dar nici măcar 
nu mai știu ce să spun. Cu cât ne apropiem mai mult de fișierele 
de rezervă, cu atât ei doi sunt mai irascibili. 

— Sună din nou, îi ordonă Charlie. 

— Am făcut-o deja, izbucnește ea. 

— Zău? Atunci cum de nu a răspuns nimeni? 

Gillian își dă ochii peste cap și apasă din nou pe buton. 

— Pot să vă ajut cu ceva? se aude o voce de femeie prin 
difuzorul interfonului. 

— Bună - numele meu e Steven Balizer... de la biroul lui 
Arthur Stoughton, spun eu, punând din nou la bătaie numele 
importante. 

— Număr de interior? verifică femeia. 

— 2538, îi răspund eu, rugându-mă în gând să-mi fi amintit 
corect numărul direct al lui Balizer. 

Îmi mijesc ochii, ca să zăresc prin stratul de sticlă translucidă 
și o văd pe femeia care se holbează la mine, de la biroul la care 
stă. Totuși, graţie geamului fumuriu, nu sunt decât o formă 
amorfă cu păr negru. Zâmbesc și-i adresez cel mai bun salut a la 
cei trei mușchetari de care sunt în stare. 


347 


După câteva secunde, tăcerea e tulburată de un ţârâit 
răgușit. 

Din spatele meu, Gillian întinde mâna către mânerul ușii, 
după care se stăpânește rapid. Nu e ea cea care o să intre. 

Fac un pas înainte, iar ea și Charlie câte unul înapoi. 

— Ești pregătit? întreabă ea. 

— Cred că da. 

— Și știi unde e punctul de întâlnire? întreabă Charlie, 
coborând rampa cu spatele. 

Dau din cap, ca să-i confirm și mă îndrept spre ușă. Cu cât 
stau mai mult afară, cu atât situaţia devine mai suspectă. 

— Fă-i praf, frăţioare, îmi spune în șoaptă Charlie în timp ce 
eu răsucesc mânerul ușii. Tocmai când să intru, arunc o ultimă 
privire peste umăr. 

Charlie și Gillian au dispărut deja - s-au pierdut în mulţimea 
de căpitani de vas și zâne. 

— Hei, ce faci? mă strigă o voce blândă, maternă. 

Mă îndrept către biroul de la recepţie unde se află o femeie 
mignonă cu ochelari cu rame albastre de plastic și cu o cămașă 
brodată cu Mica Sirenă. Dar, în timp ce mă apropii de ea arunco 
privire către stânga și zăresc calculatoarele-server și ecranele 
video care se aliniază de-a lungul celorlalţi trei pereţi. In centrul 
camerei, servere așezate spate în spate formează culoare, ca la 
bibliotecă, și acoperă mare parte din pardoseala alb cu maro, 
model tablă de șah. Luându-mă după mărime - fiecare server 
îmi ajunge până la gât - îmi aduc aminte de un sistem audio de 
pe vremuri, sau de unul dintre computerele acelea 
supradimensionate din vreun film vechi cu NASA. 

Bineînţeles, ochii mi se duc direct către rândul de 
echipamente mai vechi. Pe partea din faţă a fiecărui dulap cu 
ușă de sticlă e câte un abțibild imposibil de confundat: O lume 
mică... Caruselul ProgresuluF:... Piraţii din Caraibe... Peter 
Pan... Fiecare atracţie turistică în propriul computer depășit. Nu- 
mi vine să cred. Au un sistem informatic care anunţă apariţia 
norilor de furtună, ca să știe când să scoată la vânzare umbrele, 


34 it's a Small World - atracţie turistică prezentă în mai multe parcuri tematice ale 
companiei Disney, inclusiv în cel din Orlando, Florida. (n. tr.). 

35 Carousel of Progress - atracţie turistică din parcul tematic Disney din Orlando, aflat 
în Tomorrowland (Tărâmul de Mâine). (n. tr.). 


348 


dar, când vine vorba despre cele mai faimoase atracții ale 
parcurilor lor, Disney se bazează încă pe vechituri. 

— Uimitor, nu? întreabă retoric Mica Sirenă. Dar, dacă nu e 
stricat... 

Dau din cap și mă întorc din nou spre biroul ei. 

— la spune, cu ce pot să te ajut? adaugă ea. 

— Am sunat în urmă cu o oră - am venit să iau fișierele acelea 
de rezervă pentru Arthur Stoughton. 

Femeia trece în revistă teancul de hârţoage de pe biroul ei. 

— Și-ţi aduci aminte cu cine ai vorbit despre asta? 

Arunc o altă privire rapidă în jur. În dreapta mea e o ușă 
închisă. Pe plăcuţa cu numele scrie Ari Daniels. De sub ușă nu 
se vede nicio rază de lumină. 

— Cu A-Andre... Ari... 

— Tipic pentru Ari, se vaită recepţionistă. A plecat deja acasă. 

— Și atunci, eu cum...? 

— Îți arăt eu cum să te treci în registru - n-am nevoie decât 
de legitimaţia ta. 

Îmi ating pieptul cu mâna, apoi buzunarul de la cămașă, după 
care și buzunarul din spate al pantalonilor. 

— Of, nu-mi spune că... Îmi scot portofelul și mă prefac că o 
caut înnebunit. A rămas pe birou... Jur - poţi să-i suni acum. 
Interior 2538. Numai că... atunci când Stoughton își iese din 
pepeni - nu înţelegi - dacă nu reîncărcăm chestia asta, o să... 

— Stai liniștit, dragule, nici eu nu vreau o durere de cap. 

Împingându-și scaunul în spate, ocolește biroul și se îndreaptă 
către ușile duble de sticlă, din colțul drept al încăperii. Chiar și în 
lumea Disney, tuturor le e frică de șefi. 

Prin stratul de sticlă, se vede paradisul oricărui pasionat de 
calculatoare. Dulapuri bej pline cu unităţi centrale și servere de 
ultimă generaţie, înșirate de-a lungul pereţilor. Colaci de fire 
roșii și negre se contorsionează pe podea. lar în centrul 
încăperii, un banc asemănător cu cele de laborator pe care sunt 
șase computere, două laptopuri, vreo douăsprezece tastaturi, 
unităţi de rezervă pentru furnizare de electricitate și un haos de 
plăci centrale stinghere și cipuri de memorie. Deci aici își 
investește banii Disney. Când intrăm, doi tipi de la 
Departamentul Tehnic - unul masiv, celălalt slăbănog, amândoi 
surprinzător de chipeși - stau aplecaţi peste un monitor cu 


349 


ecran plat. Recepţionista îi salută printr-o mișcare din mână. 
Niciunul din ei nu-și ridică privirea spre noi. 

— Prietenoși, spun eu, în șoaptă. 

— De-asta nu-i lăsăm să se apropie de vizitatori. 

Cam la jumătatea peretelui din dreapta, e un dulap pe care 
scrie „Materiale”. Deasupra mânerului ușii, număr trei încuietori. 
Ultima are un panou cu cifre, pentru introducerea unui cod. 
Exact ca în Cușcă. Materiale, pe naiba! 

— Tot nu-nţeleg de ce nu păstrează chestiile astea în Zona de 
Serviciu din nord, se plânge ea, în timp ce scoate cheile și 
introduce codul PIN. 

— Majoritatea sunt ţinute acolo, spun eu, verificând dacă 
tehnicienii se uită la noi. Aceștia sunt în continuare cufundaţi în 
studierea monitorului cu ecran plat. Numai că e mai sigur ca 
înregistrările zilnice să fie ţinute aici. 

Răsucind mânerul, ușa se deschide larg. Îînăuntru, două rafturi 
negre de metal susţin sute de casete cu bandă. Benzi am vrut, 
benzi primim. Trebuie să fie vreo patru sute în total - toate 
înșirate una lângă alta, astfel încât numai cotoarele sunt vizibile. 
La început mi se para fi niște casete scurte, îndesate, dar, când 
ne apropiem de ele, îmi dau seama că seamănă mai degrabă cu 
benzile audio digitale pe care le folosea Charlie la ședințele 
acelea de înregistrare de pe vremuri. 

— Ce spuneai că îţi trebuie? întreabă recepţionista. 

— R-reţeaua internă, spun eu, încercând ca glasul să nu 
trădeze cât de copleșit mă simt. 

Femeia își trece degetele peste etichetele imprimate și lipite 
cu bandă adezivă transparentă de marginea fiecărui raft. 
Intâlnire cu extratereștrii... Buzz Lightyeat... Country Bear 
Jamboree... 

— Dis-webl, anunţă ea, arătând către o colecţie de șapte 
casete. Cotorul fiecăreia este etichetat cu câte o zi diferită a 
săptămânii, de la luni la duminică. De ce zi ai nevoie? 

Dacă aș putea să aleg, le-aș lua pe toate, dar, deocamdată, 
trebuie să fie câte o zi. 

— leri, îi spun. Clar, ieri. 

Ea scoate cutia pe care scrie „Miercuri”, verifică, să se asigure 
că banda e înăuntru, apoi desprinde o mapă fixată cu arici de 
raftul de depozitare. 


— Completează aici, spune ea, dându-mi mapa și caseta. Și 
nu uita să-ţi treci numărul de interior. 

Pumnul mi se strânge în jurul cutiei de plastic a benzii de 
rezervă și trebuie să fac un efort considerabil ca să-mi păstrez 
calmul. Mai e o groază de timp până... 

Un zăngănit ascuţit se aude din camera din față. Soneria. 

Vintrele mă dor. Incep să scriu cât pot de repede pe foaia de 
evidență. 

— Poate să răspundă unul din voi? strigă recepționista către 
cei doi tehnicieni. 

Niciunul nu-și ridică ochii. 

Soneria ţârâie din nou, iar gazda mea își dă ochii peste cap. 

— Scuză-mă o secundă, spune ea, îndreptându-se către 
camera din faţă. 

Singur în magazie, mă aplec spre prima încăpere și încerc să 
trag cu urechea, să aflu cine e la ușă. Nicio discuţie în 
contradictoriu, nicio agitaţie. E totul în regulă. Peste umăr, 
privesc cele șase benzi. Restul dovezilor - și singura modalitate 
de a fi în perfectă siguranţă. 

Arunc o ultimă privire la tehnicieni. Nici că le-ar putea păsa 
mai puţin de mine. Apoi mă întorc înapoi către benzi. Dacă e să 
reușesc, va trebui să mă mișc repede. 

Trag caseta „Marţi” de pe raft, deschid cutia, îmi vâr banda în 
buzunarul de la pantaloni și pun cutia goală înapoi pe raft. 
Bandă cu bandă, parcurg săptămâna, până ce buzunarele mi se 
umplu, iar toate cele șase cutii sunt goale. Când termin, iau 
banda cu „Miercuri” și... 

— Steven...? strigă recepţionista din camera din faţă. 

— Imediat! răspund eu, și ies din magazie de îndată ce-mi 
aud numele fals. Încercând să nu par prea grăbit, încetinesc 
când trec de ușile duble de sticlă și intru calm în încăperea 
principală. 

— Exact la ţanc, spune ea. Au venit prietenii tăi. 

Dau colțul și mă opresc brusc. Palmele mi se strâng, cu furie, 
în pumni. 

— V-voiam să ne asigurăm că ești în regulă, se bâlbâie 
Charlie. 

— Da, adaugă Gillian. Stau amândoi lângă biroul 
recepţionerei, dar niciunul din ei nu se mișcă. 

„Ce căutaţi aici?” îl întreb dintr-o privire furioasă pe Charlie. 


351 


El scutură din cap, refuzând să-mi răspundă. 

— Se pare că o să aveţi parte de o petrecere pe cinste 
diseară, spune recepţionista. 

„Petrecere?” 

Și atunci îi văd. Dau colţul și se apropie prin spatele lui Charlie 
și Gillian. O, Doamne! , 

— Uite-l pe băiatul nostru! exclamă Gallo. Incepusem să ne 
facem griji pentru tine. 


73. 


Când conștientizez frica întipărită pe chipul lui Charlie, Gallo 
mă cuprinde într-o îmbrăţișare puternică, strângându-mă 
intenţionat, ca să-i simt arma pe care o ţinea în tocul de umăr. 

— Să ţi-o trag, îmi șoptește el în ureche. 

— Deci se pare că ai făcut rost de ce-ţi trebuia, adaugă 
DeSanctis, la fel de vesel. 

— Bineînţeles c-a reușit, spune Gallo, observând banda cu 
„Miercuri” din mâna mea. De-aia și e cel mai bun angajat de la 
Disney. Nu-i așa... Steven? Rostește acest nume cu rânjetul lui 
batjocoritor, de rozător, după care-și întinde mâna în spaţiul 
dintre noi: Hai să vedem acum ce ai tu aici, amice... 

Cu gândul la arma îndesată în partea din spate a beteliei 
pantalonilor, mă întorc către Charlie. Chiar în spatele lui și al lui 
Gillian, DeSanctis se apropie și mai mult de ei. Nu-i pot vedea 
mâinile. Abdomenul lui Charlie tresare, înaintând un pic - ca și 
cum cineva i-ar fi înfipt ceva în coaste. 

— Nu vreau să vă întrerup, spune recepţionistă, în mod clar 
stânjenită, dar la ce departament ziceaţi că lucraţi? 

— Nu-ţi face griji - suntem toţi prieteni, o tachinează Gallo, tot 
cu ochii la mine. Acum, hai să aruncăm o privire la banda aia... 

Nu i-o dau. lritat, Gallo întinde mâna și mi-o smulge din 
strânsoare. Nu opun prea multă rezistenţă - nu când Charlie are 
o ţeavă de pistol lipită de spate. 

— Of, de ce ai luat-o numai pe cea de miercuri? întreabă 
Gallo, știind prea bine cum stau lucrurile. Credeam că ai zis că 
avem nevoie și de celelalte zile... Îndreptându-și privirea către 
recepționistă: Ne poţi găsi casetele de joi până marți? 


352 


Evident speriată, Mica Sirenă intră în panică. 

— Îmi pare rău, domnule, dar nu pot face nimic până nu vă 
văd legitimaţia. 

— Ştii, mi-am lăsat-o în celălalt sacou, spune Gallo. Dar o poţi 
folosi pe cea a prietenului meu Steven, aici de față. 

— De fapt, nu pot, răspunde femeia. 

— Ba sigur că poţi. Deja i-ai dat-o pe cea pentru... 

— Nu pot, domnule. Și, din moment ce ne aflăm într-o zonă cu 
acces restricţionat, dacă nu aveţi legitimaţia, va trebui să vă rog 
să plecați. 

— Nu ne trebuie decât celelalte benzi, spune el, încercând să 
păstreze un aer prietenos. 

— N-aţi auzit ce-am spus, domnule? V-aș ruga să plecați. 

Gallo  încleștează maxilarul. Vocea îi devine aspră ca 
șmirghelul. 

— lar eu te-aș ruga să-ţi faci treaba pentru care ești angajată 
și să ne dai ce avem nevoie. 

— Bine, până aici, spune recepţionista, întinzând mâna către 
telefon. Puteţi să vă păstraţi restul argumentelor pentru discuţia 
cu cei de la Pază. Sunt convinsă că le va face mare plăcere să... 

Gallo scoate insigna sa cu emblema Serviciului Secret și i-o 
arată. 

— Uite legitimaţia mea. Acum, te rog, lasă receptorul jos și 
dă-ne benzile. 

Ochii ei trec de la insignă la Gallo, după care se întorc la cea 
dintâi. 

— Îmi pare rău, dar va trebui să discutați cu un superior... 

— Nu cred că înţelegi, spune Gallo. Işi scoate pistolul de sub 
sacou și îl îndreaptă fix către recepţionistă. Lasă telefonul jos și 
dă-ne benzile. 

Recepţionista lasă să-i cadă receptorul, iar chipul îi este 
inundat de lacrimi. 

— A-am un copil de patru ani acasă... 

— Benzile, mârâie Gallo. 

Mâinile ei tremură în timp ce le ridică. 

— Sunt în spate, spune ea, abia reușind să articuleze. 

— Arată-ne, îi ordonă Gallo. Făcându-i semn lui DeSanctis, 
adaugă: Du-te tu cu ea. 


Înghiontindu-i pe Charlie și Gillian să se dea la o parte, 
DeSanctis trece printre ei, cu pistolul în mână. De îndată ce 
recepționista îi vede arma, începe să plângă și mai tare. 

— Zâmbet de Mickey Mouse - hai, zâmbește frumos, ca 
Mickey Mouse, o avertizează DeSanctis, forţțând-o să se 
stăpânească în timp ce o împinge către ușile de sticlă din spate. 

— "Ai încoace... spune Gallo, apucându-mă de partea din față 
a cămășii și împingându-mă către Gillian și Charlie. 

Înaintez împleticindu-mă către fratele meu. Ochii ni se 
întâlnesc. 

„Benzile nu sunt acolo, nu-i așa?” mă întreabă Charlie dintr-o 
privire. 

Îmi trec mâna peste buzunarul de la pantaloni. Gillian observă 
și ne zâmbește. 

— Stai nemișcat, insistă Gallo, în timp ce eu îmi recapăt 
echilibrul și rămân în picioare lângă Charlie. Gallo își îndreaptă 
arma spre mine, apoi spre Charlie, dar niciun moment spre 
Gillian, care privește din nou fix spre podea, fără să scoată 
vreun sunet. 

— Ești în regulă? o întreb eu în șoaptă. 

— Ce-ai zis? întreabă Gallo. 

— Am întrebat dacă e bine, mârâi eu. 

Dintr-odată, Gallo izbucnește în râs. 

— Ce e? 

Nu se poate opri. Are gura până la urechi. 

— Tot nu ţi-ai dat seama, nu-i așa? întreabă el. 

— Ce tot zici acolo? 

— Vorbești serios, nu? Chiar nu... 

— ... Și ajungem la Biroul Central DACS - creierul întregului 
organism, spune o voce voioasă în timp ce ușa de la DACS se 
deschide. 

În spatele nostru, un bărbat cu păr blond-nisipiu și o cămașă 
pe care scrie „Magia din culise” conduce un grup de douăzeci de 
turiști în zona de recepţie, deja aglomerată. 

Gallo își duce mâinile la spate, să nu i se vadă arma. Grupul 
înaintează, turiștii plimbându-și privirile prin toate cotloanele. În 
timp ce năvălesc peste noi, o femeie supraponderală cu un 
costum roz cu pantaloni scurți și o vizieră asortată se postează 
în faţa mea, a lui Gillian și a lui Charlie, reușind - fără s-o știe 
măcar - să conducă întreaga mulţime între noi și Gallo. 


354 


— Îmi cer scuze - v-am întrerupt? întreabă angajatul cu păr ca 
nisipul, pe un ton de ghid perfect. 

— Da - chiar da, răspunde Gallo. 

Ne aruncă o privire cumplită prin mulţimea în permanentă 
mișcare. E gata să scoată pistolul, dar probabil că știe prea bine 
ce o să se întâmple dacă face asta. 

— Ei, asta este, îl tachinează ghidul în timp ce noi facem un 
pas înapoi. Vizitatorii... 

— Dispari dracului din faţa mea, spune Gallo, împingându-l 
într-o parte. Încearcă să pornească grăbit spre noi, dar mulţimea 
e prea densă. 

Charlie privește spre ușă. Din secundă în secundă, DeSanctis 
o să-și dea seama că nu e nimic în carcasele acelea... 

„Du-te”, îi fac eu semn din cap. Charlie pleacă. 

— Nu mișca! izbucnește Gallo, ridicându-și pistolul. 

Și nici nu e nevoie de mai mult. 

— Un pistol! ţipă o femeie. 

Mulțimea se rupe - toată lumea împinge și strigă. S-a instalat 
haosul. O zbughim către ușă, iar mulțimea înnebunită ne 
urmează. 

Un glonţ explodează exact în momentul în care noi ajungem 
în prag. Ușa de sticlă se face ţăndări, împrăștiind sute de cioburi 
pe podea. Aruncându-se înainte, Charlie se strecoară și-și 
croiește cu forța drum prin haosul de turiști gălăgioși. În spatele 
meu, Gillian s-a lăsat în jos, ţinându-se de partea din spate a 
cămășii mele. Nimeni n-a fost lovit. Încăperea se golește în 
favoarea holului - iar ţipetele reverberează prin tunelul de 
beton. 

— Nu te opri! strig eu, împingându-l din spate pe Charlie. 

Țâșnim din mulţime și o luăm la fugă spre gura tunelului. 
Tălpile mele se izbesc zgomotos de stratul de beton de pe jos. 
Charlie aruncă o privire în urmă, să se asigure că sunt bine. Și 
atunci o vede pe Gillian, care se ţine în continuare de cămașa 
mea. Expresia lui e cum nu se poate mai clară: „Scapă deea”. 

„Ce?” 

„Scapă de ea!” insistă el. 

Gillian îmi dă drumul la cămașă și începe să alerge singură. 
Nu se împleticește... nu ne face să încetinim ca să nu rămână în 
urmă. Aleargă. Ochii ei, de un albastru-senin, caută o cale de 


355 


ieșire. Are gura deschisă de frică. Charlie are impresia că totul e 
atât de bine delimitat, alb sau negru. Ei bine, nu e așa. 

— Hai să găsim o cale de scăpare, îi spun eu. i 

Charlie strânge din maxilar și pornește mai repede. In timp ce 
alergăm de-a lungul tunelului, nu e decât cu un metru și ceva în 
fața mea. Ştiu bine că poate alerga mai iute de atât. 

— Charlie, du-te! insist eu. 

— Stai... cu mine, spune el, făcându-și loc printre o 
Pocahontas și un Dracula din Casa Bântuită. 

— Pe scări! ne îndeamnă Gillian, în timp ce ușile se deschid cu 
repeziciune de ambele părți ale holului. 

Dar Charlie se mulțumește să alerge mai departe. Abia când 
tunelul începe să se curbeze spre stânga înţeleg ce face. In 
spatele nostru, tipetele mulțimii se estompează și încep să se 
piardă - fiind înlocuite rapid de pașii celor care ne urmăresc, 
oricine ar fi ei. Mă întorc să văd ce se întâmplă, dar, graţie 
holului curbat, nu-i putem vedea. Ceea ce înseamnă că nici ei nu 
ne pot vedea pe noi. 

— Acum...! spune Charlie, cotind brusc pe un coridor scurt. 

Ajuns în capătul lui, trage ușa metalică pentru serviciile de 
întreţinere și o ţine deschisă și pentru noi. Dincolo de ea, niște 
trepte vopsite în galben duc undeva mai sus. Pornesc eu primul, 
urmat de Gillian. Charlie e ultimul. Urc treptele câte două, 
înaintând în spirală către vârf. Gillian se străduiește și ea, dar nu 
e la fel de rapidă. 

— La o parte! îi ordonă Charlie. 

Trecând pe lângă ea, urcă tot înainte, interpunându-se între 
mine și Gillian. Mă atinge pe umăr, împingându-mă înainte. 

— Alerg cât pot de repede, îi spun eu. 

În vârful scărilor, ne oprim amândoi în fața unei uși metalice. 
Gâfâim. Charlie gâfâie mai tare decât mine. Au trecut aproape 
trei zile de când nu și-a mai luat medicamentele. 

— Ești sigur că ești...? 

— Sunt bine, insistă el. Dar, când îmi pun mâna pe bara 
transversală de metal, pentru a deschide ușa dinspre scări, 
rostește două cuvinte pe care, de când îl știu eu, nu le-a mai 
rostit vreodată: Ai grijă. 

Dau din cap - și, împingând ușor - întredeschid ușa. Graţie 
meandrelor tunelului, n-avem nici cea mai vagă idee unde ne 
aflăm, îmi ițesc capul înăuntru, dar abia dacă reușesc să 


356 


deslușesc ceva. Încăperea e cufundată în întuneric, dar pare să 
fie goală. Suntem într-o magazie... sau poate într-o debara 
supradimensionată, din câte văd. Strecurându-mă înăuntru, 
pășesc ușor și încep să caut indicii care să mă lămurească. In 
spatele meu, Charlie și Gillian închid ușa care face legătura cu 
casa scărilor, ceea ce face ca puţina lumină venită de acolo să 
dispară și ea. La început, nu văd absolut nimic, dar, pe măsură 
ce ochii mi se obișnuiesc cu întunericul, zăresc o fâșie subţire de 
lumină argintie, drept înainte. Vine din cealaltă parte a peretelui 
- o altă ușă. 

Pășind precum monstrul lui Frankenstein, cu mâinile întinse în 
față, ajung la panoul de lemn al ușii și caut, în jos, mânerul. O 
răsucire a acestuia ne conduce în camera următoare, care e la 
fel de întunecată. Totuși, de data aceasta, e cineva în... 

BAM! 

_ Un foc de armă bubuie, iar eu mă las în jos cât pot de repede. 
In spatele meu, se aude un bufnet la nivelul podelei. Mă întorc și 
întind mâna - dar nu-l pot găsi pe Charlie. 


74. 


— Haaai - mișcă! strigă Joey în timp ce claxona înnebunită 
Lincolnul albastru cu numărul de înmatriculare personalizat 
GRNDPA7. Prinsă în coada enormă de mașini închiriate și dubiţe 
supraîncărcate care intrau cu viteza melcului în parcarea de la 
Walt Disney World, Joey era în stare să smulgă volanul din bord. 
Da, tu! Apasă pe accelerație și bagă-ți vaporul în 110, secțiunea 
Dopey! la-te pur și simplu după celelalte mașini! 110, secțiunea 
Mutulică! 

— Nu prea te bucuri de experienţa Disney? întrebă Noreen, în 
cască. 

— In sfârșit! anunţă Joey, când ajunse la intrarea în parcare. 

Tocmai se pregătea să apese pe acceleraţie, dar un angajat 
Disney cu o vestă galbenă-fluorescent bloca intrarea și îi făcea 
semn să o ia la stânga, ca un ghid de trafic pe aeroport. 

— Toate vehiculele trebuie să o ia la stânga, doamnă, strigă 
el, pe un ton cât mai prietenos. 

Joey se opri brusc, refuzând să vireze. 


357 


— Trebuie să ajung la poarta din faţă! strigă ea. 

— Toate vehiculele trebuie să o ia la stânga, repetă el. 

Joey tot nu se cilinti. i 

— N-aţi auzit ce-am...? In câteva secunde, alți doi angajaţi se 
apropiară de geamul ei. 

— E vreo problemă, doamnă? 

— Trebuie să ajung la poarta din faţă. Acum! 

— Știţi că tramvaiele noastre vin cam la câteva minute 
distanţă... o informă angajatul mai scund. 

— Imi pare rău, doamnă, adăugă celălalt angajat. Dar, în 
afară de cazul în care aveți abţibild de persoană cu handicap, va 
trebui să parcaţi aici, ca toţi cei... 

Joey scoase insigna tatălui său și i-o împinse rapid în faţă. 

— Ştii ce înseamnă asta, Walt? Înseamnă că parchez în locul 
110, secțiunea Mutulică! 

Fără să mai zică nimic, cei doi angajaţi se retraseră de lângă 
mașină și îi făcură semn bărbatului cu vestă galbenă să se dea 
la o parte. Fără să mai adauge un cuvânt, Joey apăsă pe 
acceleraţie și porni în trombă spre porţile Regatului Magic. 


75. 


— Lasă-te jos, mă îndeamnă Charlie, trăgându-mă de picior. 

Cad brusc pe mochetă și simt usturimea unei zgârieturi în 
barbă, din cauza texturii aspre a acesteia. La dreapta, în 
depărtare, se vede silueta atacatorului nostru - stă în picioare, 
în colț, încercând să se facă nevăzut în umbră. Răsună o altă 
împușcătură. Nu e o împușcătură... O explozie... una după alta... 
pocnind... ca niște artificii. Inainte ca atacatorul nostru să-și dea 
măcar seama că sunt lângă el, mă arunc asupra sa și-mi înfășor 
ambele brațe pe după talia lui. E ca și cum ai apuca furtunul 
unui aspirator. Cădem la podea cu un pocnet metalic. 

Luminile încep să se aprindă încet, iar eu reușesc să văd 
persoana pe care tocmai am ţintuit-o pe mochetă. E John F. 
Kennedy. 

— Aici, în Galeria Președinţilor, avem în faţă imagini... bubuie 
vocea înregistrată a Mayei Angelou de dincolo de perdeaua 
albastră aflată în cealaltă parte a încăperii. 


358 


De-a lungul peretelui, e o sosie-robot a lui Andrew Jackson, cu 
un picior lipsă, un coș de răchită plin de cravate și papioane și 
un cap de polistiren cu o perucă înfoiată cu eticheta „Bill 
Clinton”. Decoruri - nu-s decât decoruri. 

— Doamnelor și domnilor... președinții Statelor Unite! anunţă 
Maya Angelou. 

Trompetele răsună, mulţimea aplaudă, iar eu îmi ridic privirea 
către tavan, unde scripeţii automaţi pun în mișcare cortina 
principală. Draperia albastră de catifea care ne ascunde pe noi e 
încă la locul ei. 

— Hai să mergem, Oswald, spune Charlie, întinzând mâna 
pentru a mă ajuta să mă ridic. 

În dreapta noastră, un bărbat îmbrăcat într-un costum Paul 
Revere’? intră brusc pe o ușă laterală. Ne vede stând, toți trei 
lângă trupul răsturnat al lui JFK. Duce imediat staţia de emisie- 
recepție la buze. 

— Paza... am un cod 22 aici... am nevoie de o echipă la HOP. 

Charlie mă trage de braţ și, în timp ce mă chinui să mă ridic, 
calc peste pieptul robotizat al lui JFK. Gillian a pornit deja spre 
ușa laterală din dreapta noastră. Charlie stă pe loc, gândindu-se 
dacă s-o urmeze, dar singurele alternative ar fi să pornim spre 
Paul Revere, pe sub draperie și printre cei cinci sute de 
spectatori, sau înapoi pe unde am venit. Trecând în fugă pe 
lângă Charlie, îl apuc de partea din spate a gulerului și îl împing 
înainte. Chiar și el recunoaște situaţiile în care nu ai de ales. 
Pornim amândoi după Gillian. 

Trecând în fugă de ușa laterală, aceasta ne conduce într-o 
cameră cu mochetă roșie, plină de mobilă care o imită pe cea 
de epocă și de steaguri coloniale false. Charlie ia un balansoar și 
îl proptește de ușa pe care tocmai o închisesem. Paul Revere 
bate în ea și strigă, dar n-are cum să intre. 

De cealaltă parte a încăperii, sunt alte trei uși. Pe sub cele 
două din dreapta nu se vede nicio rază de lumină. Acestea duc 
înapoi în sala de spectacol. Pe sub cea din faţă se strecoară o 
ultimă strălucire a soarelui. Aceasta face legătura cu exteriorul. 
Gillian împinge ușa, o deschide și suntem copleșiți de dilatarea 
bruscă a spaţiului. În comparaţie cu pereţii cenușii ai tunelurilor 


36 Paul Revere - membru al formaţiei Paul Revere and the Raiders, care, folosindu-se 
de coincidenţa de nume cu un activist american din secolul al XVIII-lea, folosea în 
spectacole costume de pe vremea Războiului de Independenţă al SUA. (n. tr.). 


359 


și întunericul din Galeria Președinţilor, lumina din Liberty Square 
mă face să mijesc ochii, în mijlocul decorului de mucava, care 
imită un oraș din epoca Revoluţiei. 

— Ascundetți-vă în mulţime, spune Charlie, arătând către valul 
de oameni care umplu străzile. 

În stânga mea, zeci de puști stau la coadă ca să-și bage 
capetele într-un cadru de epocă, pentru ca părinţii lor să le facă 
fotografii. În dreapta, sute de turiști așteaptă să se îmbarce în 
cea mai sigură plimbare pe râu. Toţi ceilalți sunt pe străzi - mii 
de turiști care merg către replica unui oraș din Vestul Sălbatic 
din Ținutul de Frontieră. Suntem cu o săptămână înaintea 
Crăciunului, în Parcul Disney. E cel mai ușor lucru din lume să te 
faci pierdut. 

— Luaţi-o încet, ne avertizează Gillian în timp ce ne 
amestecăm în furnicarul de oameni din faţa cârciumii Potcoava 
de Diamant. 

Câţiva pași mai încolo, roșul, albul și albastrul din Liberty 
Square sunt înlocuite de tonurile noroioase de maro ale 
vechiului centru comercial local de frontieră. Gillian își lasă 
capul în jos și își potrivește pasul cu al mulţimii care abia se 
târăște. În schimb, Charlie o ia la fugă înainte, croindu-și drum 
prin mulţime. 

— Charlie... așteaptă...! strig eu. 

Nici măcar nu întoarce capul. Pornesc după el, dar are deja un 
avans de circa patru familii. Sărind în sus pentru a mă putea 
orienta mai bine, urmez pata de culoare a părului său pe 
măsură ce fratele meu aleargă în zigzag printre turiști. Când 
trece de Country Bear Jamboree, aruncă o privire în urmă, să se 
asigure că nu sunt departe, dar, cu cât încerc mai mult să-l 
prind din urmă, cu atât mai în urmă rămâne Gillian. Prins între 
ei, încerc din răsputeri să menţin egale distanțele care ne 
despart, dar, mai devreme sau mai târziu, cineva trebuie să 
cedeze. 

Mă uit peste umăr la Gillian, care a prins, în sfârșit, viteză. 

— Hai! strig eu, făcându-i semn să înainteze. 

Trecând pe lângă o familie cu un copil în cărucior, încep să 
accelerez. Dar, când privesc înainte ca să-l găsesc pe Charlie, 
îmi dau seama că nu se vede nicăieri. Imi înalt capul și încerc să 
reperez părul blond. Nu e acolo. Mă uit din nou. Nimic. Oricât de 
supărat ar fi fost, n-ar fi plecat niciodată fără mine. 


360 


Simţind din nou junghiul acela în stomac care mă chinuise și 
data trecută când am fost despărțiți, intru imediat în panică și 
țâșnesc înainte. 

— Mă scuzaţi... mă scuzati... strig în timp ce mă strecor, 
împingând, printre oamenii din mulţime. 

Când Gillian mă prinde din urmă, mă găsește căutându-l 
disperat pe Charlie printre blonzii din jur. Blondul cu păr scurt cu 
familia aceea de intelectuali snobi... blondul-roșcat cu șapca 
aceea pe care scrie Louisiana State... chiar blondul acela vopsit, 
cu rădăcinile negre. li cercetez pe fiecare. Trebuie să fie pe 
undeva. De cealaltă parte a străzii, un băiat de vreo zece ani 
trage cu un pistol de jucărie spre faţa surorii lui. In spatele meu, 
doi puști se aleargă, scoțând limbile colorate în mov de la vata 
pe băț. Lângă mine, un băiat plânge, iar tatăl său îl ameninţă 
că-l duce înapoi acasă. Yankee Doodle răcnește din difuzoarele 
montate pe stâlpi. Abia dacă mai reușesc să leg două idei. 
Gillian întinde mâna către a mea, să mă liniștească. Nu-i vreau 
sprijinul. În faţă, strada cotește spre stânga. Spaţiul care-mi 
rămâne e foarte mic. Mai încerc o ultimă dată. 

— Charlie! strig. 

La vreo șase metri înaintea mea, o claie blondă, într-o nuanță 
familiară, iese de sub chioșcul unde se vindeau căciuli din blană 
de raton. Charlie! 

— Charlie! strig eu, fluturându-mi mâinile în aer. 

„Jos!” îmi face el semn prin aer, cu palmele în jos. 

„Ce...?" 

„Jos! Acum!” 

Se uită înapoi, iar eu îi urmăresc privirea spre colțul opus al 
cafenelei Bill Pecos. Zăresc doi bărbaţi în costume închise la 
culoare care sar în ochi, în mijlocul mulțimii de turiști îmbrăcați 
cu tricouri cu Mickey Mouse. Și ei mă zăresc pe mine. 

Ochii lui Gallo se îngustează, aruncându-mi o căutătură 
neagră ca iadul. Croindu-și drum printre doi îndrăgostiţi, se 
avântă în mulţime. DeSanctis e chiar în spatele lui. 


76. 


— Trebuia să strigi, nu? întreabă Charlie, când eu și Gillian 
trecem pe lângă chioșc. 

— Eu? Nu eu am fost cel care... 

Mă întrerup și mă concentrez din nou asupra lui Gallo. De 
cealaltă parte a străzii, acesta înaintează cu eforturi disperate 
prin mijlocul îmbulzelii. Și aproape că nu mai avem unde să 
fugim. În fața noastră, drumul se înfundă la o poartă batantă de 
lemn, aflată cam la înălțimea mijlocului. 

— Aici jos, spune Gillian, arătând înspre dreapta. 

Charlie scutură din cap. Nu are de gând s-o asculte. Cu o 
mișcare bruscă, deschide poarta și o ia la fugă pe o alee de 
asfalt în pantă. Se îndreaptă direct către un gard verde din lemn 
care înconjoară întregul parc. Probabil că are cel puţin doi metri 
și jumătate. N-avem cum să trecem de el. 

— E nebun? întreabă Gillian. 

— Charlie... oprește-te! strig eu, fugind după el. E o 
fundătură! 

Dar el a ajuns în capătul aleii și coboară panta ușoară până la 
gardul verde. De unde mă aflu eu nu pare să mai aibă pe unde 
s-o ia. 

— Pleacă de acolo! ţip eu. Charlie continuă să alerge mai 
departe. 

Dar, apropiindu-mă, văd în sfârșit ce i-a atras atenţia. Nu l-am 
observat la început - indicatorul mic de pe perete pe care scrie 
„Accesul permis doar membrilor distribuţiei”. 

— Uau! exclamă Gillian când îl zărește și ea. _ 

De la poartă n-aveam cum să ne fi dat seama. Insă, pe 
măsură ce urcăm panta, e evident că ceea ce arată ca un singur 
gard, sunt, de fapt, două garduri care se suprapun, dar nu se 
întâlnesc. Charlie înaintează, cotește spre dreapta și dispare. Nu 
e o fundătură - e doaro altă iluzie optică. 

Alergând pe urmele lui Charlie, trec prin spaţiul dintre cele 
două garduri și îmi continui drumul pe o alee lungă, pavată. 
Arată ca o zonă de depozitare - parcul se pierde în spatele 
nostru, iar culorile și muzica sunt înlocuite de cenușiul betonului 
și de o tăcere sumbră. Lângă noi, o clădire compactă, vopsită în 
verde, emană un miros oribil, fiind mai mult decât evident unde- 


362 


și ascund gunoiul cei de la Disney. Iniţial, Charlie se îndreaptă 
spre ea - dacă avem de gând să scăpăm cu viaţă din situaţia 
aceasta, e limpede că trebuie să ne facem nevăzuţi - dar 
duhoarea îl face să urmeze totuși aleea, alergând în jos, către 
capătul acestei curți. 

In continuare, șansa nu pare să ne surâdă prea mult. Ne 
întâmpină câteva rulote de construcţii răzlețe și un depozit 
vechi cu o firmă de un albastru decolorat pe care scrie „Regatul 
Magic - Decoruri”. 

— Rulotele... spune Gillian. 

Charlie se îndreaptă către depozit. E cu câţiva pași înaintea 
mea și se întoarce să vadă dacă Gallo ne urmărește. Și atunci îi 
văd suferinţa întipărită pe chip. E livid, complet stors de vlagă. 
Eu și Gillian ne apropiem de el. Chiar dacă și-ar fi luat 
medicamentele la timp, tot n-ar putea alerga la nesfârșit în 
ritmul acesta. 

„Incă puţin, frăţioare - aproape am ajuns.” 

Lângă depozit sunt parcate cincisprezece care alegorice, în 
trei rânduri ordonate, sub o marchiză ruginită. În aer plutește un 
miros de vopsea proaspăt aplicată, iar lângă vapoarele 
lucitoare, în culori vii, zeci de cutii de aluminiu ne dau de înțeles 
de ce nu e nimeni prin preajmă. 

Trecând în grabă pe lângă vehicule, intrăm în depozit, a cărui 
ușă enormă e larg deschisă. Interiorul seamănă cu cel al unui 
hangar aviatic - tavan foarte înalt, acoperiș arcuit și o mulţime 
de spaţii întunecate și pline de praf - dar, în loc de avioane, 
înăuntru sunt înghesuite alte vehicule de paradă. Cinci rânduri 
de care umplu toată partea dreaptă a hangarului, dar, spre 
deosebire de cele vopsite, din faţă, acestea sunt acoperite cu 
beculețe bine fixate, pentru perioada Crăciunului. Parada de 
Luminiţe Disney. Noaptea, toate instalaţiile sunt luminate. În 
lumina difuză din depozit - singure, în întuneric - carele par 
neînsufleţite și triste. Pot spune încă de acum că nu-mi place 
locul acesta. 

In stânga, aruncate în dezordine, se află o droaie de obiecte: 
cai-balansoar gigantici, un cufăr supradimensionat de comori 
din Aladin, două cărucioare de floricele din porumb, candelabre 
și chiar câteva globuri disco, într-un colț. 

Fără să irosim nici măcar o secundă, căutăm toţi trei posibile 
ascunzători și... 


363 


În depărtare se aud niște pași grei. 

Eu și Charlie ne uitam unul la altul. El se întoarce spre stânga, 
Gillian mă trage spre dreapta. Dau să mă împotrivesc, dar Gallo 
e prea aproape. E timpul să ne facem nevăzuţi. Impleticindu-mă 
în urma lui Gillian, mă ascund în spatele unui car alegoric uriaș, 
care imită trăsura Cenușăresei; iar Charlie sare într-un dulap de 
depozitare de lângă perete. Inchide ușa în urma sa. Și, uite-așa, 
fratele meu a dispărut. 

„Să nu mă mai tragi niciodată așa!” îi arunc eu o privire 
furioasă lui Gillian. 

Ei nici că-i pasă. E concentrată în continuare asupra lui Gallo. 

— Ne-a văzut? mă întreabă în șoaptă, stând ghemuită în 
spatele trăsurii. 

„Liniște!” îi fac eu semn, ducând un deget la buze. Afară, 
duduitul pașilor devine mai puternic. Mă aplec și, printre roţile 
vehiculului de paradă, văd umbrele înalte ale lui Gallo și 
DeSanctis întinzându-se pe pardoseală, în dreptul intrării. Bratul 
lui Gallo alunecă sub pulpana sacoului și scoate pistolul. 

În timp ce DeSanctis îl urmează înăuntru, niciunul din ei nu 
scoate niciun zgomot. Or fi ei criminali, dar sunt și agenţi ai 
Serviciului Secret. Gallo îi face semn partenerului său și încep să 
scruteze încăperea. Înaintează încet, căutând metodic. Se 
îndreaptă întâi spre locurile unde era cel mai probabil să ne fi 
ascuns: cufărul de comori din Aladin și un ceainic pe roţi. 

Gallo deschide cufărul. DeSanctis trage de ușa de pe o 
laterală a ceainicului. Ambele obiecte sunt goale. Ca niște pisici 
vagaboande aflate la vânătoare, înaintează tot mai mult în 
depozit, mișcându-se în cercuri, nelăsând să le scape niciun 
ungher. Încearcă să-și dea seama cum am gândit... să-și dea 
seama unde... 

Gallo arată către dulap. 

Simt cum întregul corp îmi amorțește. 

DeSanctis dă aprobator din cap, cu un zâmbet satisfăcut. 
Apropiindu-se de ușă, ridică trei degete. La trei. 

Gallo își îndreaptă arma către dulap. 

Unu... 

Bag mâna în partea din spate a beteliei pantalonilor și scot 
pistolul pe care l-am luat de la Gallo, în vechea staţie de metrou. 

Doi... 


364 


DeSanctis apucă mânerul ușii dulapului. Mă strecor în liniște 
de-a lungul intervalului dintre două care alegorice, către partea 
lor din faţă. Gillian mă privește de parcă aș fi înnebunit, dar n- 
am de gând să-i las să... 

Trei... 

DeSanctis trage de ușă, dar aceasta abia dacă se clintește. 
Charlie o ţine din interior. 

— Sunt înăuntru, spune DeSanctis. 

Trage din nou, dar ușa rămâne închisă. 

— Nu faceţi altceva decât să vă agravaţi situaţia! avertizează 
Gallo. 

Luptându-se cu ușa, DeSanctis e în culmea furiei. 

— Terminaţi! spune Gallo, împingându-și partenerul la o 
parte. 

Işi îndreaptă arma către mânerul ușii și trage două focuri. 
Deschid gura să ţip, dar din gât nu-mi iese niciun sunet. 

DeSanctis mai trage un foc, apoi deschide ușa. Un scaun 
pliant îndoit pendulează de partea din interior a mânerului - 
după care se răstoarnă pe jos. Imi înclin capul, străduindu-mă să 
văd ce s-a întâmplat și rugându-mă să aud vocea lui Charlie. Dar 
nu mi se oferă decât tăcere. 

— Ce dracu' e asta? întreabă Gallo, confuz, uitându-se fix în 
dulap. Abia când DeSanctis face un pas lateral reușesc și eu, în 
sfârșit, să văd la ce se uită: pardoseala de gresie neagră... 
cutiile de siguranțe aflate de-a lungul pereţilor... și nici urmă de 
Charlie. De cealaltă parte se află o altă ușă, deschisă. Nu e un 
dulap. E o cameră. O cameră care face legătura cu cealaltă 
jumătate a clădirii. Râd în gând, iar ochii mi se umplu de lacrimi. 
„Fugi, Charlie, fugi!” 

DeSanctis și Gallo pornesc grăbiţi după el. Mă întorc, să-i dau 
vestea lui Gillian. Dar, în momentul când mă mișc, calc fără să 
vreau pe un beculeț rătăcit, care atârnă peste marginea carului 
alegoric. 

Se aude un zgomot strident, iar eu îngheț pe loc. La naiba! 

— Ce a fost aia? întreabă DeSanctis. 

— Vin imediat, spune Gallo, în timp ce se întoarce din nou 
către carele de paradă. Vreau să verific ceva. 


77. 


Se hotărî să aștepte până ce fetița avea să se oprească din 
plâns. Așezat pe veranda de lemn a cafenelei Pecos Bill, n-avea 
niciun sens să atragă atenţia asupra sa. Și, atâta timp cât fetița 
aflată de cealaltă parte a drumului ţipa în continuare - atâta 
timp cât ea și mama ei, care încerca să o liniștească, nu-i 
permiteau să vadă poarta batantă prin care DeSanctis și Gallo 
tocmai trecuseră - nu avea să plece nicăieri. Bineînţeles, faptul 
că nu se grăbea avea avantajele sale. De acum înainte, n-avea 
niciun motiv să se grăbească. Oliver și Charlie... Gallo și 
DeSanctis... îi găsise mai devreme - o să-i găsească din nou. 
Data trecută, nu trebuise să facă altceva decât să aștepte după 
colțul de lângă DACS. Ştia că aveau să-și facă numaidecât 
apariţia. Exact așa cum zisese Gillian. 

Işi zâmbi în barbă gândindu-se la ea. Gillian. Oare cum de-i 
venise în minte numele ăsta? Respingând întrebarea cu o 
ridicare din umeri, își dădu seama că nici nu-i păsa care era 
răspunsul. Atâta timp cât își luau banii, putea să-și spună cum 
voia. 

Cercetând mulţimea, înregistră fiecare privire distrată și 
fiecare expresie de așteptare. Nu-i plăcea să fie singur la Disney 
World. Dacă ar fi fost mai tânăr, poate, dar, la vârsta lui - fără 
copii - era garantat că avea să iasă în evidenţă. lar acum, 
ultimul lucru pe care l-ar fi dorit era să atragă atenţia. Într-un 
final, se ridică de pe verandă, își băgă o mână în buzunar și 
traversă calm strada, cu aerul preocupat al unei persoane care 
se alătură din nou familiei sale. În fața porţii batante, fetiţa se 
oprise din plâns. lar mulţimea nu se mai holba la ea. 

— Îmi cer scuze - vă stăm în drum? întrebă mama fetei, 
îngenunchind și ștergându-i nasul fiicei sale. 

— Deloc, răspunse bărbatul, dând prietenos din cap. 
Ocolindu-le, deschise poarta și trecu de cealaltă parte. Când 
aceasta se închise în spatele lui, bărbatul nu aruncă nicio privire 
în urmă. 


366 


78. 


Stau pe vine, în spatele carului alegoric înfățișând trăsura 
Cenușăresei, iar ușa dulapului se închide cu un bufnet. În 
depărtare, îl aud pe Gallo întorcându-se încet. Pantofii lui zgârie 
pardoseala, de parcă ar fi făcuţi din sticlă, după care duduie ca 
niște pași grei de dinozaur pe stratul de beton. Se mișcă greoi și 
șchioapătă ușor. Așteaptă pur și simplu să-mi vadă reacţia. 

Nu-i dau niciun indiciu. 

— Știu că ești aici, strigă agentul Gallo, cu glasul 
reverberându-i printre carele alegorice. Graţie tavanului extrem 
de înalt, e ca și cum ar fi ţipat într-un canion. Deci... cu cine 
vorbesc eu acum? întreabă el, stând în continuare cu fața spre 
mine. Charlie... sau Oliver? 

De cealaltă parte a încăperii, la vreo trei sau patru intervale 
mai încolo, se aud un alt scârţâit și niște pași rapizi. Gillian se 
mișcă. 

— Deci sunteți doi aici? întreabă Gallo. Chiar să fiu eu atât de 
norocos? 

Niciunul din noi nu răspunde. 

— Bine, o să vă fac jocul, spune el, făcând un pas în direcţia 
mea. Dacă sunteţi doi... și unul e singur în cealaltă cameră, ei 
bine... știu că nu sunteţi Oliver și Charlie. Ea n-ar permite 
niciodată să se întâmple așa ceva. În plus, am văzut eu cine era 
a treia roată de la bicicletă încă din curtea lui Duckworth... 

Mă dau puţin în spate. Aș putea să jur că Gallo zâmbește larg. 

— ȘI, ce zici, Oliver? Tu și Gillian vă distraţi? 

Incăperea e cufundată în tăcere. Gallo mai face un pas spre 
mine. 

__—Asta e problema când sunt trei, avertizează Gallo. 
Intotdeauna sunt doi împotriva unuia. Nu-i așa, Gillian? 

Aplecat în spatele trăsurii Cenușăresei, mă târăsc ca un crab 
înapoi, pe spaţiul dintre vehicule. O aud pe Gillian mișcându-se 
către partea din faţă. Gallo își face apariţia pe culoarul pe care 
eram. Dar tot ce vede sunt două rânduri goale de care alegorice 
abandonate. 

Mișcându-mă în spatele unui car în formă de corabie de pirați, 
mă strecor pe intervalul următor. Stau aplecat atât de aproape 
de corabie, încât ţeava pistolului meu se atinge de vârfurile 


367 


becurilor. Îmi iţesc capul pe lângă marginea calei și privesc 
peste prova. Gallo e în continuare pe intervalul unde am fost eu. 

— Hai, Oliver, nu fi încăpățânat, mă avertizează el. Chiar și eu 
trebuie să recunosc că ne-a trecut ora de culcare. Poate că o să 
le fie greu polițiștilor din Orlando să ajungă până Disney World, 
dar chiar și până aici - chiar și în curtea din spate - n-o să leiao 
eternitate. Timpul trece, fiule... o să ne găsească în curând. 

Pe măsură ce înaintează, tonul lui Gallo se schimbă destul de 
mult. Devine mai potolit. Aproape neliniștit. 

— Știu că tu ești cel mai deștept dintre voi doi, Oliver. Dacă n- 
ai fi fost, n-aţi fi ajuns până aici. Se oprește câteva secunde, 
sperând că laudele mă vor convinge. Nu uita: a fost nevoie de 
un Brutus pentru ca lulius Caesar să fie omorât. Poate că ești cu 
câţiva pași înaintea noastră, dar noi vom fi mereu aproape. 
Foarte aproape. Cum ar fi... în aceeași cameră, de exemplu. 
Înţelegi ce zic, fiule? E timpul să iei niște decizii dure - și, dacă 
ești deștept, prima întrebare pe care ţi-o vei pune o să fie asta: 
Cât de multă încredere ai în Gillian? 

— Nu-l asculta, Oliver! răsună vocea lui Gillian prin depozit. 
Vrea să te dezorienteze, atâta tot. 

Privesc către stânga, sperând să pot localiza sursa sunetului, 
dar acustica încăperii face acest lucru imposibil. 

— Ti-am spus că o să fie una grea, adaugă agentul Gallo, 
care, după sunet, pare să înainteze pe intervalul dintre care. Dar 
tot ce trebuie să faci e să-ți foloseşti creierul. Aţi fost în 
tunelurile de sub Disney World. Cum crezi că v-am găsit? 

Pașii lui sunt aproape, dar merge într-o direcţie greșită. Mă 
ascund sub partea din față a corăbiei de pirați și mă învălui în 
tăcere. 

— Nu te-ai întrebat niciodată cum de nu ai reușit să găsești 
vreo rudă de-a lui Duckworth când lucrai la bancă? întreabă 
Gallo. N-avea niciuna, Oliver. N-a fost niciodată căsătorit. N-a 
avut niciun copil. Nimic. Dacă ar fi avut, nici nu ne-am fi gândit 
să-i folosim numele. Exact asta a și fost ideea când am creat și 
am păstrat contul pe numele lui. Dacă mergea ceva greșit, n- 
avea cine să se plângă. 

— E un mincinos! ţipă Gillian. 

— Aha, se enervează, nu? întreabă Gallo. Nici n-o pot învinui. 
Am văzut ce-a făcut în casa lui Duckworth - de la fotografii... 


368 


până la așternuturile moi la atingere... Tre' să le dai 10+ pentru 
efort - au pus totul cap la cap destul de repede. 

„Au pus"... Ei? 

— Eu, unul, cred că tablourile au fost cel mai de efect detaliu. 
Pun pariu că alea au fost aduse acolo pentru a-l câștiga pe 
Charlie. Am dreptate, Gillian, sau n-au fost decât pentru decor? 

Pentru prima dată, Gillian nu răspunde. Încerc să-mi spun că 
n-o face pentru că nu vrea să fie localizată, dar, acum încep, în 
sfârșit, să-mi dau seama că fiecare minciună are efectul ei. Mai 
ales cele pe care ni le spunem singuri. 

— E timpul să alegi, spune Gallo, cu un glas care pare a veni 
de peste tot. Nu mai poţi să faci totul singur, Oliver. Ca și 
înainte, lasă tăcerea din încăpere să-și croiască drum prin 
creierul meu. E timpul să plecăm de aici, fiule. Acum, în care din 
noi vrei să ai încredere? 


79. 


Primul lucru pe care-l observase DeSanctis erau capetele. 
Erau două când intrase - al lui Goofy și al Pălărierului Nebun. 
Niciunul din ele nu era atașat vreunui trunchi; erau doar două 
capete colorate de mucava, care atârnau fără viaţă pe 
pardoseala acoperită cu linoleum alb strălucitor. Văzând mica 
masă pliantă răsturnată, DeSanctis își dădu seama de unde 
căzuseră. Asta era simplu. Partea grea era să-și dea seama 
unde duceau aceste indicii. leșind din debara și intrând pe holul 
perpendicular pe ea, îţi ţinea pistolul cu ambele mâini, pregătit. 
În dreapta sa, către spate, era un cărucior pentru rufe murdare. 
Puțin mai încolo se afla o altă încăpere care mirosea a înălbitor. 
În stânga sa se afla ușa principală a clădirii, cea mai ușoară cale 
de ieșire. 

DeSanctis se îndreptă către ușă, dar, când încercă să o 
deschidă, încuietoarea era blocată. Aruncă o privire rapidă în 
jur, căutând eventualele ferestre sau alte uși. Nimic care să facă 
legătura cu exteriorul. Charlie era în continuare aici. Ascuns. 
Întorcându-se, DeSanctis își ridică pistolul și studie holul lung, 
imaculat. De-a lungul pereţilor se înșiruiau câteva dulapuri 
galbene de metal, masa pliantă răsturnată și același cărucior de 


369 


rufe murdare în spate. Prin perete, auzea strigătele estompate 
ale lui Gallo către Oliver. În stânga sa, lângă masa pliantă, se 
afla încăperea unde mirosea a înălbitor. În dreapta, lângă 
debaraua de întreţinere, era o cameră pe care probabil că o 
trecuse cu privirea. Acestea erau singurele alternative. O 
cameră în dreapta; una în stânga. 

După cum învățase la antrenamente, când e pusă să aleagă 
între cele două, majoritatea oamenilor optează pentru dreapta. 
Dar, bineînţeles, aici era vorba despre Charlie. DeSanctis o luă 
spre stânga, unde ușa camerei cu miros de înălbitor era ușor 
întredeschisă. Cu mare precauţie, își folosi vârful pantofului 
pentru a mai crăpa puţin ușa - doar atât cât să-i permită să 
arunce o privire înăuntru. Își înclină capul, să mai verifice o dată. 

Împinse ușa mai mult și înaintă încet, centimetru cu 
centimetru, în încăpere, ţinându-și în continuare degetul pe 
trăgaci. Când se strecură pe lângă tocul ușii, se lipi cu spatele 
de acesta. Ajuns înăuntru, își îndreptă arma către singurul 
obiect din cameră: o mașină de spălat cu uscător, de 
dimensiune industrială, care ocupa mare parte din peretele din 
spate.  DeSanctis nu mai văzuse niciodată aparate 
electrocasnice atât de mari. Suficient de mari încât să te poţi 
ascunde într-una dintre cuve. 

Cu arma ţinută drept în faţa lui, păși cu grijă înainte, către ușa 
metalică închisă a mașinii de spălat. Undeva în spate, Gallo 
continuă să strige la Oliver. Lăsându-i vocea în urmă, apăsă 
cocoșul armei și întinse ușor mâna către mânerul cuvei. Exact 
când degetele i se încovoiară în jurul acestuia, mașina se trezi la 
viață cu un șuier puternic de motor, începându-și noul ciclu de 
funcționare. DeSanctis sări înapoi, speriat de zgomot, dar, când 
mașina trecu de la limpezire la centrifugare, agentul porni rapid 
înainte și trase de ușă. O grămadă de haine colorate se prăvăliră 
pe podea, aruncând stropi înjur. Colanţi verzi... pantaloni de Moș 
Crăciun, de un roșu aprins... fuste roșii, albe și albastre. Nimic 
altceva decât costume. 

Dându-le la o parte cu o lovitură de picior, trânti ușa și se 
îndreptă direct către uscător. Din nou, trase piedica armei. Din 
nou, deschise ușa. Și, din nou, nu găsi nimic altceva decât o 
grămadă de costume multicolore. Fără să spună vreun cuvânt, 
trase câteva haine și le aruncă pe podea. 


Întorcându-se în hol, tocmai când se pregătea să traverseze 
către cealaltă încăpere, când observă singurul lucru care nu era 
la locul lui. În capătul holului. Lângă perete. Căruciorul de rufe 
care fusese în centrul încăperii... acum era în dreapta. Ceva îl 
mișcase. Sau cineva. 

DeSanctis rânji și înaintă cu pași laterali pe hol. „N-a fost o 
mișcare prea isteaţă, Charlie, băietașule... n-a fost isteață 
deloc”, își spuse el în gând în timp ce-și ţinea pistolul îndreptat 
către cărucior. Dar, când se apropie, în sfârșit - când își întinse 
gâtul ca să arunce o privire înăuntru - își dădu seama că era gol. 
Și totuși, cărucioarele nu se mișcă singure. DeSanctis aruncă o 
privire de-a lungul holului. În capăt, un paravan înalt, pliant, 
bloca accesul către încăperile din spate. Impingând căruciorul la 
o parte, DeSanctis se duse drept spre paravan. 

După zece pași, sări în spatele paravanului și se opri 
derapând. Încăperea părea a fi o versiune mai mică a 
depozitului, și avea câteva rânduri de stative cu costume, pe 
rotiţe. În faţă, o rochie roșie cu buline albe, pe un umeraș cu 
eticheta „Minnie”. Pe un stativ mai încolo, pe un umeraș cu 
eticheta „Donald”, costumul albastru și codița pufoasă a lui 
Donald Duck atârnau în aer. În faţa costumului, capul lui Donald 
atârna invers, pe un umeraș special. Deasupra stativului se afla 
încă un cap de Donald, iar un al treilea stătea moale pe o parte, 
pe podea. Peste tot în încăpere, capetele erau singurele lucruri 
pe care DeSanctis n-avea cum să nu le observe - de la Minnie, 
la Donald, la Pluto, la Eeyore, la toţi cei 7 pitici, capetele goale 
păreau să-l privească absente. 

Încercând să-i ignore, pe cât posibil, DeSanctis trecu rapid în 
revistă toate intervalele. Costumele atârnau până la podea și-i 
blocau raza vizuală. Dacă-l voia pe Charlie, trebuia să-l facă să 
iasă. Înaintând metodic, DeSanctis se strecură între două 
costume de fluturi cu paiete și intră pe primul interval. Cu 
fiecare pas, un caleidoscop de costume colorate îi atingea ambii 
umeri, dar DeSanctis nu părea să le ia în seamă. Ochii îi 
rămâneau ațintiţi în podea, căutând pantofii lui Charlie. La 
fiecare doi metri, își înfigea pistolul în coasta unui costum care 
părea prea umflat, dar, în afară de asta, nimic nu-i încetinea 
înaintarea - asta până ajunse la capătul intervalului unde se afla 
un smoching negru împreună cu o pereche de pantaloni scurți, 
roșu aprins. Două mănuși albe, croite special să aibă patru 


371 


degete, erau prinse de o mânecă. Ridicându-și capul, DeSanctis 
studie costumul până în partea de sus a stativului, pe care se 
afla capul celui mai faimos șoarece din lume. Întinzând mâna 
instinctiv, DeSanctis bătu cu încheietura degetului arătător în 
chipul zâmbitor al lui Mickey. 

— N-ai putut să te abţii, nu-i așa? întrebă o voce din spatele 
lui. 

DeSanctis se răsuci repede, dar, când îl zări pe Charlie, era 
deja prea târziu. Mânuind o mătură ca pe un ciomag din vremuri 
preistorice, Charlie își luase avânt. Exact când DeSanctis se 
întoarse, coada măturii spintecă aerul. Se izbi de capul lui 
DeSanctis cu un bufnet puternic. 

— Asta-i pentru că te-ai legat de mama, ticălosule, spuse 
Charlie, pregătindu-se deja să-i aplice încă o lovitură. lar asta e 
pentru frate-meu... 


80. 


Cu un croncănit mecanic, bariera se urni, iar Joey putu să 
treacă de poarta principală a Regatului Magic. La ora aceasta 
târzie, cozile erau mai mici decât de obicei, dar erau încă 
suficienţi turiști încât să o încurce. 

— Cum arată? întrebă Noreen prin cască. 

— Ca un car cu fân, spuse Joey în timp ce se avântă în centrul 
multimii care înainta încet. 

Înconjurată de un grup de liceeni gălăgioși, într-o parte, și de 
o pereche de bebeluși gemeni plângăcioși, Joey își croi cu greu 
drum prin nebunia aceea, o luă la goană pe sub pasajul 
suprateran unde se afla staţia de cale ferată și se trezi în fața 
unui brad de Crăciun de șaptesprezece metri, și a vitrinelor 
colorate de pe Strada Principală, SUA. 

— Ești sigură că e aici? o întrebă pe Noreen. 

— Am harta lor online chiar în faţă, răspunse asistenta ei. Ar 
trebui să fie exact la stân... 

— Am găsit, spuse Joey, cotind brusc la stânga și luând-o la 
fugă contra curentului format de mulţimea care ieșea. 

Direct în față, lângă staţia de pompieri din cărămidă roșie, se 
afla intrarea principală a Primăriei. Trecând rapid în revistă zona 


372 


înconjurătoare, Joey încetini, își ascunse casca și făcu un efort 
să afișeze o expresie extrem de panicată. 

— O, nu... începu ea, începând destul de discret. Spune-mi că 
nu... ajutor! strigă ea. Vă rog, cineva... ajutor! 

In câteva secunde, auzi un duduit de pași în Primărie, care nu 
era numai sediul serviciului de relaţii cu publicul, ci și locul unde 
Serviciul de Securitate Walt Disney patrula cel mai frecvent. 

— De ce să te duci la ei, o întrebase Joey pe Noreen mai 
devreme, când pot să vină ei imediat la tine? 

Joey numără în gând. „Trei... doi... unu...” 

— Ce s-a întâmplat, doamnă? Ce e? o întrebă imediat un 
gardian înalt, cu o tunsoare modernă și o insignă argintie. 

— Sunteţi bine? adăugă un bărbat de culoare, cu o cămașă 
neagră ca a primului. 

— Portofelul! strigă Joey către ei. Mi-am deschis poșeta și am 
văzut că mi-a dispărut portofelul! Aveam toţi banii în el... 
permisul de intrare pe trei zile...! 

— Nu vă faceţi griji - e în regulă, spuse gardianul cel înalt, 
apucând-o blând de încheietură. 

— V-amintiţi ultima dată când l-ați avut asupra 
dumneavoastră? adăugă cel de-al doilea. 

In timp ce gardienii făceau tot ce puteau pentru a o calma, 
Joey observă felul în care mulţimea din jurul lor se holba la ei. În 
mod clar, spectacolul trebuia să continue. 

— E bine, oameni buni, le declară gardianul înalt privitorilor. 
Și-a rătăcit portofelul, atâta tot. 

Când mulțimea se dispersă și oamenii își continuară drumul, 
gardienii se apropiară de Joey și o ajutară să se așeze pe o 
bancă de lemn din apropiere. 

— V-a căzut când v-aţi dat într-una dintre mașinăriile de pe 
aici? întrebă bărbatul de culoare. 

— Sau în vreunul dintre restaurante? adăugă celălalt. 

— Sunteţi sigură că nu este chiar aici? întrebă primul, arătând 
către portofelul care stătea pe jumătate ieșit din poșeta lui Joey. 

Aceasta se opri și aruncă o privire în jos. 

— O, Doamne, spuse ea, izbucnind într-un hohot chinuit. Mi-e 
și rușine... Puteam să jur că nu era acolo când... 

— Nu vă faceţi griji, spuse gardianul cel înalt. Și eu pățesc 
mereu la fel cu cheile. 


Ridicându-se de pe bancă, Joey le mulţumi celor doi bărbați și 
își ceru din nou scuze. 

— Chiar îmi pare rău - data viitoare o să... ăăă... caut în 
poșetă. 

— O seară plăcută, doamnă, îi ură gardianul cel înalt. 

Retrăgându-se cu spatele, Joey intră în mulţime și îi lăsă pe 
gardieni să se îndepărteze. În secunda în care ieșiră din câmpul 
ei vizual, se întoarse, își băgă casca înapoi în ureche și se 
avântă cu pas hotărât pe Strada Principală. 

— Ei bine? întrebă Noreen. 

— E așa cum ţi-am spus eu mereu... începu Joey. Băgă mâna 
în buzunarul de la jachetă și scoase o staţie emisie-recepţie 
inscripționată „Securitate”. Ori de câte ori pleci în vacanţă, 
trebuie să fii atentă la hoţii de buzunare. 

Dădu volumul la maximum și-și duse stația radio la ureche. 
Tot ce trebuia să facă era să asculte. 


81. 


— Te putem scoate din asta, Oliver - nu trebuie decât să ai 
puţină încredere, spune Gallo, vocea sa răgușită reverberând 
din colțul din spate al depozitului cufundat în tăcere. 

Ascuns în spatele provei corăbiei de pirați, închid ochii și 
derulez în minte filmul ultimelor două zile: de la momentul în 
care am cunoscut-o pe Gillian... până la scufundarea noastră 
nocturnă... până la toate care s-au petrecut până în prezent. 

— Asta e adevărul, strigă agentul Gallo. Chiar dacă ţi-e greu 
să crezi. 

Din nou, aștept ca Gillian să-l contrazică. Din nou, ea nu 
scoate niciun sunet. 

— Fii serios, Oliver, chiar te surprinde lucrul ăsta? Știi bine ce 
e în jos - ai găsit programul... După cum sună pașii lui pe beton, 
pare că virează către unul dintre intervalele din spate. E destul 
de uimitor, nu crezi? Totul e generat de un cod. Îl tai în 
jumătate, iar el crește la loc, spune Gallo, râzând singur. Dacă 
stai să te gândești, programul ăla e adevăratul copil al lui 
Duckworth. 

Oriunde ar fi, Gillian nu scoate niciun cuvânt. 


374 


— Ce e cu tăcerea asta, Oliver? Te doare? Nu te-ai mai trezit 
niciodată cu un cuţit înfipt în spate? Te rog, fiule - i-am cunoscut 
pe șefii tăi de la bancă -, ești plătit să faci temenele și să o iei 
de la capăt în fiecare zi. Și cu toţi clienţii ăia bogaţi care se 
prefac că te simpatizează? Ar trebui să te prinzi imediat când 
ești minţit. Tocmai din cauza asta, vrăjeala lui Gillian n-ar fi 
trebuit să te prostească. Trebuia să-ți fi dat seama că tot 
trecutul ei părea dubios - sau nu te-ai obosit să te întrebi unde a 
căpătat accentul ăla newyorkez? Și-apoi, o cunoști abia de două 
zile - cât de supărat ai pu... 

Gallo se oprește. Și, din nou, izbucnește într-un râs gros, din 
gât. 

— O, Oliver... 

Închid ochii, dar realitatea refuză să dispară. 

— ... tu chiar ai crezut că te place, nu-i așa? întreabă Gallo. 

Lăsându-mă în jos, zgârii cu spatele suprafaţa corăbiei. 

În colţ, Gallo se oprește brusc și se întoarce. Știe că sunt aici. 
Ca orice animal de pradă, poate simţi mirosul disperării. 

În câteva secunde, pornește spre mine. 

— Și... cum te-a făcut să înghiţi momeala? întreabă el, 
savurând prea mult întrebarea. Cu povestea aia inventată sau a 
fost ceva mai... fizic? 

După sunetul pașilor, se pare că s-a întors către partea din 
faţă a intervalelor. 

— La stai să ghicesc - ţi-a servit-o pe aia cu sărmana orfană, 
după care desertul cu e-șansa-ta-să-te-cuplezi-cu-fata-frumoasă- 
pe-care-ţi-a-fost-frică-s-o-inviţi-la-banchet. Adaugi astea la toată 
agitația și alergătura, și, brusc, ai simţit că toată viața ta 
nefericită se luminează. Cum mă descurc, Oliver? Incepe să 
sune cunoscut? 

Rămânând în continuare nemișcat, îl localizez după volumul 
vocii. Acum e la un interval distanţă de mine. Ar trebui să fug. 
Dar n-o fac. 

— Și vârsta ei? adaugă agentul. Ce ţi-a spus? Stai... ia să 
ghicesc... Douăzeci și șase? Douăzeci și șapte? Se oprește 
suficient cât să lase cuvintele să-și facă efectul. Are treizeci și 
patru, Oliver. Asta îţi frânge inima sau te face să te simţi și mai 
fraier? 

Cunoscând răspunsul, mă ridic încet în picioare. Nu sunt sigur 
unde e Gallo. Și nici măcar nu sunt sigur că-mi pasă. 


375 


— Și să nu uităm numele - Gillian... Gillian Duckworth - destul 
de bun dacă stai să te gândești cât de repede a trebuit să pună 
totul cap la cap. Bineînţeles, dacă ar fi folosit numele Sherry, 
nimeni nu și-ar fi dat seama de diferenţă. 

„Sherry?” 

În partea din faţă a intervalului, doi pantofi negri, ieftini, dau 
colțul și se opresc. Arunc o privire de-a lungul provei. Gallo se 
holbează direct la mine. Are pistolul ridicat; eu îl ţin în mână, pe 
lângă corp. Cu rânjetul lui de rozător, Gallo scutură din cap 
neîncrezător, continuând să mă tachineze. Dar, în tot timpul 
acesta, îmi cercetează fața. 

— Chiar nu ţi-a trecut prin cap, nu-i așa, Oliver? 

Nu-i răspund. 

— Tot timpul ăsta, ai crezut că zbori la clasa întâi, după care 
te plesnește însoţitoarea de bord și-ţi spune că ești într-o navă 
kamikaze... 

În timp ce el îmi descifrează reacţia, eu mă uit fix la podea. E 
murdară de praf. Exact ca noptiera ei. Charlie mi-a spus-o de la 
început. 

— Sincer să fiu, nu credeam că o să le meargă, adaugă 
agentul Gallo. Dar, dacă n-ai mai întâlnit-o, presupun că nu 
aveai cum să-ţi dai seama că e nevastă-sa. 

Îmi ridic repede capul. 

— Nevasta cu/? izbucnesc, spărgând în sfârșit tăcerea. 

Gallo surâde batjocoritor. 

— Hai, Oliver - folosește-ţi creierul, măcar acum - cum crezi 
că am reușit să strecurăm programul lui Duckworth dincolo de 
filtrele de secu... P 

În spatele lui Gallo se aude un bubuit asurzitor. Înainte să 
apuc să tresar măcar, pieptul îi explodează, aruncând picături 
mici de sânge pe intervalul dintre carele alegorice. Sunt la vreo 
zece metri distanţă, dar câteva picături ajung totuși pe faţa și pe 
cămașa mea. 

Când îmi ridic ochii spre faţa lui, văd că are ochii larg deschiși. 
Corpul i se clatină ușor - după care cade încet înainte. Se 
izbește de pământ cu un bufnet îngrozitor, dar privirea mea își 
păstrează direcţia - chiar dincolo de Gallo. Gillian se uită direct 
la mine - ţinând în continuare pistolul îndreptat spre mine. Nu 
știu de unde l-a luat, dar, cum îl ţine cu ambele mâini, un fuior 
subțire de fum se ridică din ţeavă. 


376 


Cobor arma, aruncă o privire în jos, către gaura roșie pe care 
o făcuse în spatele lui Gallo. 

— Ce-ce - ce dracu' faci?! strig eu. 

Ea e în continuare concentrată asupra lui Gallo - calculând 
traiectoria glonțului. 

— Gilli - Sherry... sau cum te cheamă - cu tine vorbesc! 

— Fii atent, spune ea, făcând semn spre cadavru. Să nu calci 
în sânge. 

Mă uit la ea de parcă ar fi nebună. 

— Ce zici acolo? Cum poţi să vorbești așa? 

Face semn către ușa dinspre exterior. 

— Hai, Oliver, ar trebui să plecăm de aici... 

— Nu mișca! strig eu, făcând un prim pas spre ea. N-ai auzit 
ce-a zis Gallo? S-a terminat, Gillian - gata cu minciunile! 

Acum ea e cea care se uită la mine de parcă eu aș fi 
înnebunit. 

— Stai un pic... începe ea. Doar nu crezi... Nu-mi spune că tu 
chiar l-ai crezut. Te-a mințit, Oliver. 

Nu. Gata cu jocurile. 

— Spune-mi cine ești, îi spun eu, pe un ton imperativ, 
apropiindu-mă de ea. 

— Oliver... 

— Spune-mi cine ești! 

Chiar are tupeul de a scoate un hohot de râs nevinovat. 

— Nu vezi ce încerca să facă - voia să ne asmută unul 
împotriva celuilalt, ca să... 

— Chiar ţi se pare că sunt chiar atât de credul? 

— Oliver, nu e vorba de credulitate aici. Gândește-te pe cine 
crezi tu - bărbatul care încerca să ne omoare! 

În timp ce alerg de-a lungul intervalului, cuvintele ei ricoșează 
de suprafeţele dure. Din secunda în care mi-a rostit numele 
adevărat, ar fi trebuit să înot în direcţia opusă. Asta e o greșeală 
pe care am făcut-o o dată. Dar nu din nou. 

— Nu te cheamă Gillian. Nu ești fiica lui Duckworth. Și, în mod 
clar, nu-ţi pasă de mine. Acum spune-mi cine ești! 

Aflaţi față în faţă, ea întinde mâna să-mi atingă braţul. l-o 
îndepărtez cu dosul palmei în care ţin pistolul. N-o las să se 
apropie și mai mult de atât. 

Dintr-odată, expresia i se schimbă radical. Zâmbetul 
liniștitor... ochii albaștri inocenți... se estompează și dispar. 


377 


Observ o cută adâncă de-a lungul frunţii ei. Scutură din cap, ca 
și cum tocmai aș fi făcut o greșeală. 

— Imi pare rău că tu crezi asta, Oliver. Nu uita însă, tu ai 
ales... 

Ridicându-și arma, o îndreaptă către pieptul meu. 

— Dă-mi benzile, spuse ea, pe un ton glacial. 

Refuzând să-i răspund, ridic propriul pistol și îl îndrept spre 
inima ei. 

Se uită la el, după care îmi cercetează ochii. Nici măcar nu 
clipesc.  Zâmbind larg, izbucnește într-un râs ascuțit, 
pătrunzător, care-mi sfâșie sufletul ca un brici. 

— Fii serios - chiar şi în cea mai proastă zi a ta, nu poţi fi ceea 
ce nu ești. 

Fără să schiţez vreo mișcare, îmi ţin în continuare degetul pe 
trăgaci. 

— Nu ţi-ai învăţat încă lecţia? întreabă ea. Sau ai de gând să 
fii mereu Oliver - băiatul care a vrut mai mult? 

Maxilarul mi se mișcă într-o parte, dar arma nu-mi tremură. 

— Știu că ai fost rănit, dar, dacă te face să te simți mai bine, 
să știi că nu a fost numai teatru, adaugă ea, prefăcându-se 
dintr-odată a fi drăguță cu mine. 

Când își mișcă șoldurile, tot ce știu despre ea dispare încet. 
Puștoaica hippie, care umblă desculţă... femeia curajoasă, cu 
spirit liber - au dispărut demult. Umerii nu-i mai atârnă relaxaţi; 
acum sunt ridicaţi, aproape ascuţiţi. Nu știu cum de nu am 
observat asta mai înainte. Dar, ca întotdeauna în viața mea, am 
văzut numai ce am vrut să văd. 

— Chiar m-am distrat cu tine, spune ea, încercând să 
arboreze din nou o expresie sinceră. 

— Zău? Care parte a fost mai distractivă - când m-ai minţit în 
faţă sau când mi-ai trădat încrederea? De fapt, uit mereu... tu 
ești o fată atât de practică, pragmatică, probabil că-ţi plac 
momentele de o frumusețe simplă - cum ar fi înfigerea cuţitului 
direct în coloana mea vertebrală. 

— Descarcă-te cât vrei, Oliver. Eu am vorbit serios. Încă mai 
poţi scăpa de aici - dar nu cu benzile și nu cu banii noștri. Așa 
că, ce-ar fi să revii alături de noi, pe tărâmul realităţii, și să lași 
pistolul jos? Știm amândoi care din voi e temerarul și doar 
pentru că vrei să joci rolul ăsta nu înseamnă că o să și poți. 


Ca și în seara aceea, pe barcă, speră să mă poată manipula, 
atingând punctele sensibile. Din păcate pentru ea, nu reușește 
decât să mă facă să mă concentrez asupra lui Charlie. E dincolo, 
singur împotriva lui DeSanctis. Și singura care mă împiedică să-l 
ajut e Gillian. 

Trag piedica pistolului. 

— Dă-te din calea mea. 

— Ce-ar fi să începem cu benzile... 

— Am zis să te dai din calea mea! 

— Nu înainte de a-mi... 

— Fratele meu e acolo, Gillian. N-o să-ţi mai zic o dată. 

Ţin arma îndreptată direct către pieptul ei. Degetul mi se 
încordează pe trăgaci. Am crezut c-o să-mi tremure mâna. Dar 
nu tremură deloc. 

— Gata cu jocul de-a ucigașul, Oliver. Adică tu chiar crezi că ai 
curajul necesar să mă împuști? 

E o întrebare simplă. Charlie e fratele meu. 

— Chiar nu mă cunoști deloc, nu-i așa? o întreb eu. 

Fără să-i mai aştept răspunsul, îmi las brațul în jos, aţintesc 
arma către genunchiul ei și apăs pe trăgaci. 

Arma detonează cu o lumină puternică și un șuierat ascuţit. 
Dar, în loc să ţipe sau să se prăbușească, Gillian rămâne în 
picioare, cu un rânjet arogant pe chip. Dezorientat, mă uit în jos 
la armă, care e la numai câţiva centimetri de genunchiul ei. 
Apăs din nou pe trăgaci. Arma scoate un bubuit violent - și, din 
nou, Gillian nu păţește nimic. Nu înțeleg. 

— N-ai mai auzit până acum de gloanţe oarbe? jubilează 
Gillian. Se aude ca și cum ar fi reale, miros la fel, dar, când îţi 
lipești pistolul de tâmplă, nu păţești altceva decât să-ţi pârlești 
un pic perciunii. 

„Gloanţe oarbe?” Ochii mei studiază febril arma, după care se 
întorc către rânjetul batjocoritor de pe chipul lui Gillian. 

— Sinceră să fiu, mă uimește că ţi-a trebuit atât de mult timp, 
adaugă ea. 

N-are nicio logică. Tot timpul acesta... Arma asta nici măcar 
nu-i a noastră - am luat-o în New York, de la Gallo - exact după 
ce l-a împușcat... 

O, Doamne! 

În stânga mea, o umbră nouă se strecoară pe ușa deschisă a 
garajului. Când Gallo a sugerat că a avut parte de ajutor, am 


379 


presupus mereu că era vorba de Lapidus sau de Quincy. Dar nu 
m-am gândit niciodată la el. Văzându-l intrând, mă întorc. 
Simplul fapt că-l văd îmi întoarce stomacul pe dos. 

— Ce e? întreabă Shep, cu rânjetul lui de boxer. Arăţi de parcă 
ai fi văzut o stafie. 


82. 


— Totul e în regulă la Pecos Bill, schelălăi o voce cu accent 
sudic în difuzorul staţiei radio din mâna lui Joey în timp ce 
aceasta își croia drum prin Ținutul de Frontieră. 

— La fel la Country Bear, scârţâi o altă voce, în chip de 
răspuns. 

Ascunsă printre turiștii de pe stradă, Joey urmări cum doi 
bărbaţi îmbrăcaţi cu cămăși albastre identice coborâră de pe 
veranda cafenelei Pecos Bill. Alţi doi apărură de la Country Bear 
Jamboree. Mergeau la fel: siguri de sine și cu un scop precis, dar 
nu prea repede. Suficient cât să nu iasă în evidenţă. Joey își 
dădu seama că fuseseră pregătiţi în sensul acesta. Să nu-i 
alarmeze niciodată pe vizitatori. 

Cu coada ochiului, observă un bărbat și o femeie circulând 
prin mulțime. Aceștia nu purtau cămăși identice, dar Joey își 
dădu seama după felul în care pășeau - alți agenţi de securitate. 
In câteva secunde, toate cele trei grupuri porniră în direcţii 
diferite, verificând restaurantele, magazinele și atracțiile din 
vecinătate. 

— Mergem noi spre Pirati, spuse o voce de femeie în staţia de 
emisie-recepţie, în timp ce echipa formată dintr-un bărbat și o 
femeie porni după colţ, spre Pirații din Caraibe. 

Aflată în mijlocul mulţimii, Joey nu-i urmă. Charlie și Oliver 
erau prea deștepți ca să facă așa ceva. Una e să te pierzi într-o 
turmă de oameni; dar cu totul alta să te îndrepţi intenţionat 
către o fundătură cum ar fi un restaurant sau o cursă distractivă 
din apropiere. Mijindu-și ochii în timp ce-și întoarse capul de la 
stânga la dreapta, Joey cercetă cu atenţie restul zonei. Magazine 
de suvenire pline ochi... chioșcuri, la fel de populare... și un șir 
neîntrerupt de turiști zumzăitori. Singurul loc mai liniștit în tot 
uraganul era înainte, unde o poartă batantă de lemn bloca o 


380 


parte a străzii. Privind-o cu atenţie, Joey nu-și putea dezlipi ochii 
de la ea. Poliţiștii din parcul Disney erau ocupați cu protejarea 
vizitatorilor care plătiseră taxă de intrare, dar, dacă Charlie și 
Oliver voiau să se ascundă, nu-și puteau permite să rămână în 
câmp deschis - ar avea nevoie de un loc liniștit și ferit. Joey se 
mai uită o dată la poarta batantă. Chiar dincolo de ea se afla un 
indicator pe care scria „Numai pentru membrii distribuţiei”. 

— Liniștit și ferit, șopti ea pentru sine. 

— Ai găsit ceva? întrebă Noreen prin cască. 

— Poate, spuse Joey, îndreptându-se către poartă și lăsându-i 
în urmă pe gardienii de la Disney. Îţi spun într-un minut... 


83. 


— Ce... C-cum de...? Gura mea refuză să se închidă în timp ce 
mă holbez la bărbatul pe care-l credeam mort. Ce dracu' se 
întâmplă aici? 

Înaintând greoi spre noi, Shep își îndreaptă pistolul spre mine, 
dar e, în mod clar, mult mai preocupat de Gallo, care are o 
gaură mare în spate. Shep îi aruncă una dintre privirile sale 
mustrătoare lui Gillian. Ea ridică din umeri, ca și cum n-ar fi avut 
de ales. 

Pe pardoseala de beton, corpul lui Gallo zace cu faţa în jos, 
într-o baltă de sânge care se întinde încet. Exact aceeași poziție 
în care l-am văzut și pe Shep ultima oară. 

— Ți se pare cunoscută imaginea? întreabă Shep, citindu-mi 
gândurile. 

Aflat încă în stare de șoc, nu-mi pot dezlipi ochii de la el. 
Antebraţele ca niște cârnaţi. Nasul strâmb. E aproape ca și cum 
n-ar fi el. Dare el. 

— Hai, Oliver - zi ceva, mă tachinează el. 

Pumnul mi se încleștează pe armă. Dacă Gallo l-a împușcat cu 
gloanţe oarbe... iar Shep știa ce avea să se întâmple... Cu el 
lucra Gallo. Așa au introdus virusul lui Duckworth în sistemul 
băncii. 

— Tu erai omul lor din interior! 

— Vezi, de-aia te plătesc atât de bine. 

Mă înroșesc la față și mă trezesc brusc la realitate. 


— Deci tot timpul acesta... Cum ai putut să... Ne-ai urmărit tot 
timpul... 

— Oliver, nu e momentul pentru așa ceva. 

— Deci ai fost în cârdășie cu ei de la început? Știai c-o să 
încerce să ne omoare? Sau... sau ăsta a fost scopul de la început 
- să ne inviti și pe noi, ca să jucăm rolul de tapi ispășitori? 

— Hai să plecăm noi de aici și putem să... 

— Vreau un răspuns, Shep. De asta ne-ai cooptat și pe noi? Ca 
să ne omori? 

— N-ar fi mai bine să... 

— Vreau un răspuns! 

Dându-și seama că nu am de gând să mă urnesc de acolo, 
aruncă o privire, ca să verifice intrarea în hangar. Tot liber. 

— Ce voiai să-ți spun, Oliver? „Mă bucur foarte mult că ne-ați 
descoperit secretul. Hai să șterpelim astea trei milioane, pentru 
că s-au mai adunat alte 300 în spatele lor?” Odată ce ați văzut 
ce era în oala cu miere, n-am mai avut de ales. 

— Ai încercat să ne omori, Shep. 

— lar voi aţi încercat să ne deturnaţi banii. 

— Cu toţii am greșit, intervine Gillian. 

Shep îi aruncă o privire furioasă, iar ea se retrage rapid. Chiar 
dacă abia i-am văzut împreună de câteva minute, e limpede 
care dintre ei e șeful. 

— La urma urmelor, Oliver, asta aţi ales, spune Shep. Dacă n- 
ai fi fost atât de dornic să te răzbuni pe Lapidus, eu, Gallo și 
DeSanctis am fi plecat cu banii și totul ar fi fost în regulă. Și- 
apoi, dacă e să dăm cărţile pe față, tu ești cel care m-a lucrat pe 
mine. 

— Ce vrei să...? 

— Am verificat la banca aia din Antigua pe care mi-a arătat-o 
Charlie pe Lista Roșie. Banii n-au ajuns niciodată acolo. 

— Asta e singurul lucru care ne-a salvat vieţile. Dacă Charlie 
n-ar fi făcut asta, n-am mai fi fost aici, acum. 

— Nu, n-aţi fi fost aici dacă nu v-aș fi salvat eu fundurile acasă 
la Duckworth, intervine din nou Gillian. 

— N-ai făcut asta decât din interes personal, ripostez eu. 

Incă o dată, Shep îi aruncă o privire mânioasă. 

— Nu zic că te învinuiesc pe tine, Oliver. De fapt, chiar te 
respect oarecum. Toţi profităm de ocaziile care se ivesc în calea 


382 


noastră, explică el, ţinându-și în continuare privirile aţintite 
asupra lui Gillian. Mai ales când e vorba de bani. 

— Deci n-ai avut niciodată intenţia să împărţi banii cu 
altcineva, întreb eu. Nu cu noi... nu cu Gallo... cu nimeni. 

— Stai să-ți spun eu ceva, Oliver - poate că Gallo a fost cel 
care a pus laba pe cea mai bună idee din lume, dar, fără o 
bancă în care să introducă programul, Duckworth putea la fel de 
bine să reinventeze becul. 

— Ei, păi dacă o luăm așa înseamnă că ai tot dreptul să-i 
omori pe toți cei care-ţi stau în cale. 

— După cum am zis de la început - nu există decât două 
infracţiuni perfecte: cea care n-a avut loc niciodată și cea în care 
infractorul moare. E o șmecherie destul de bună, dacă-ți 
reușește. Dar, dacă era să fiu cadavrul pe care să dea ei vina... 
ei bine, martirul trebuie să se aleagă cu toată prada de război. 
Singurul junghi în coastă a fost atunci când v-au lăsat să plecaţi 
vii din gara aceea. 

— Asta ţi-a pus pe butuci marele tău plan? Te-a făcut să ne 
urmărești până în Florida, să-l păcălești pe Gallo și să-ți bagi 
nevasta în joc? 

— Te-a păcălit, nu-i așa? 

Îmi îndrept privirea spre Gillian; ea îmi răspunde cu aceeași 
monedă. Nu ezită să mă privească în ochi. După cum zicea 
mereu Lapidus - afacerile sunt afaceri. Doar că nu-mi vine să 
cred că nu mi-am dat seama înainte. 

— Nu e sfârșitul lumii, spune Shep. Încă mai aveţi gâsca și 
ouăle de aur. Acum e timpul să te hotărăști ce o să faceţi cu ele. 

În vocea lui a apărut o inflexiune nouă - ca în momentul 
acela, când s-a oferit prima dată să împartă banii cu noi, la 
bancă. A redevenit Shep, Fratele cel Mare. Sigur, o să ne arate 
cum să ascundem banii... apoi, în secunda în care obţine ce 
vrea, o să ne facă de petrecanie. E același ton pe care l-a folosit 
și Gallo, cu două minute în urmă. M-am săturat să-l tot aud. 

— Nu refuza încă, Oliver. Nici măcar n-ai auzit cum sună 
oferta. 

— A, n-am auzit? Stai să ghicesc - tu o să-mi bagi pistolul în 
faţă și, astfel, o să devii a cincea persoană care m-a ameninţat 
cu moartea săptămâna asta, dacă nu spun unde sunt banii. 

— Lasă-l să-ţi spună, intervine Gillian, cu pistolul îndreptat în 
continuare asupra mea. Putem să obţinem toți ceea ce vrem. 


383 


— Eu știu deja ce vreau - și n-o să obţin așa ceva de la voi. 

— Și-atunci de la cine? întreabă Shep. De la poliţie? De la 
Lapidus? De la toţi prietenii tăi de la serviciu? Asta e o chestie 
mai mare decât poți tu și Char... Se oprește și aruncă rapid o 
privire în jur. Unde e fratele tău? mă întreabă. 

În niciun caz n-o să-i răspund. 

— Alături, spune Gillian. 

— Du-te după el, îi ordonă Shep. 

— Du-te tu, îl provoacă ea. 

— Ai auzit ce-am zis? 

Ca și înainte, discuţia în contradictoriu ia sfârșit. Ascunzându- 
și pistolul în partea din spate a beteliei pantalonilor, Gillian 
pornește către pasajul care duce în cealaltă parte a depozitului. 

In secunda în care se deschide ușa, strig cât pot de tare, ca 
să-l avertizez: 

— Charlie, e o minci... 

Shep mă apucă de cap și își pune palma peste gura mea. Mă 
zbat ca să mă eliberez, dar e prea puternic. Gillian mă privește 
în ochi și scutură din cap. 

— Chiar ești un papă-lapte, spune ea, întorcându-mi spatele și 
intrând în încăperea alăturată. 

Trântește ușa în urmă, iar bubuitul își găsește ecou în pieptul 
meu. 

Ținându-mă de gură, Shep mă strânge până ce, într-un final, 
încetez să mă mai zbat. 

— Ascultă-mă, Oliver. Dacă nu te calmezi, niciunul dintre noi 
n-o să plece de aici. Avem 300 de milioane - am putea să... 

— Chiar ţi se pare că sunt atât de prost? întreb eu, când el își 
ia mâna de pe falca mea. Shep mă prinde de cămașă, în dreptul 
umărului. N-are de gând să mă lase să ajung prea departe. Chiar 
crezi că vă vom ajuta? întreb eu. S-a terminat, Shep. Asta e 
situația și e bine așa. 

— Zău? Și chiar crezi asta? contraatacă el. Nici măcar nu te-ai 
oprit un moment să te gândești la asta, nu-i așa, Oliver? În 
secunda în care o să pui piciorul înapoi în bancă, o să fii 
concediat. Lapidus o să te îngroape înainte să apuci să pronunţi 
„situaţie stânjenitoare”. Și când o să te duci la poliţie - chiar 
dacă o să scapi fără să intri la zdup - chiar dacă dai banii înapoi 
- crezi că te vor primi cu pâine și sare? Pe cererea originală de 
transfer electronic se află semnătura ta. Numai dacă ne gândim 


384 


la asta, viaţa ta s-a sfârșit. Așa, deci nu mai ai slujbă, nu mai ai 
bani și nimeni n-o să mai aibă încredere în tine niciodată. Și mai 
rău, când se vor termina toate procesele și toate economiile 
tale, mama voastră n-o să-și mai poată permite nicio papiotă de 
aţă, cu atât mai puţin să-și plătească restul facturilor de la 
companiile de cărți de credit și de la spital. Cine o să le 
plătească pe alea acum, Oliver? Și cum rămâne cu Charlie? Cât 
crezi că o să supraviețuiască fără ajutorul tău? 

Auzindu-l, îmi dau seama că are dreptate. Dar asta nu 
însemnă că mă bag în pat cu o viperă și cu... 

— Nimeni nu mișcă! strigă o voce de femeie din spatele 
nostru. 

Întorcându-ne repede, localizăm sunetul ca venind dinspre 
ușa depozitului. Acolo se află o femeie cu un pistol în mână. 
Detectivul de la apartament... roșcata... Joey... Ține pistolul 
îndreptat către noi - întâi spre mine, apoi spre Shep. 

Cu chipul roșu de ușurare, fac un pas spre ea, îndepărtându- 
mă de Shep. 

— Am zis să nu miști! strigă ea în timp ce eu ridic mâinile în 
aer. 

— Era și timpul, spune Shep, pe un ton ușurat. Chiar mă 
întrebam când o să ajungi aici. 

— Poftim? întreabă Joey. 

Mă aștept să văd pe chipul ei vreun semn de recunoaștere. 
Shep e viu - e suficient de deșteaptă încât să-și dea seama de 
restul. Dar, în loc de asta, ea pare că nu înţelege. 

— Cine dracu' mai ești și tu? se miră ea. 

Mâinile încep să-mi amorțească. Nu-mi vine să cred. N-are nici 
cea mai vagă idee cine eel. _ 

— Eu? întreabă Shep cu un zâmbet strâmb. Işi scarpină 
antebraţele și lasă să-i scape un hohot profund, relaxat. Sunt 
detectiv - exact ca tine. 

— Minte! intervin eu. E Shep! 

— Nu-l lăsaţi să vă păcălească, domnişoară Lemont... 

— De unde-mi știi numele? întreabă Joey. 

— V-am spus - am anchetat cazul acesta de la început. 
Sunaţi-l pe Henry Lapidus o să vă explice tot. Când rostește 
numele lui Lapidus, în vocea lui apare un accent nou, calm. 
Bagă mâna sub pulpana sacoului... 

— Nici să nu-ţi treacă prin cap! spune Joey. 


— Nu e o armă, domnişoară Lemont. Din buzunarul de la 
piept, Shep scoate un portofel negru din piele. Uitaţi legitimaţia 
mea, spune el, aruncând-o la picioarele lui Joey. 

Aceasta se apleacă să o ia, dar nu ne scapă din ochi. 

— Îţi jur, Joey - numele lui e Shep Graves... 

— Domnișoară Lemont, nu-l ascultați... 

— Și-a înscenat moartea ca să dea vina pe noi! 

Joey aruncă o privire la legitimaţie, după care o închide. 

— Deci lucrezi cu Lapidus? întreabă Joey, pe un ton sceptic. 

Shep dă afirmativ din cap. 

— Și o să-ţi confirme povestea? 

— Absolut, spune el. 

Nu știu sigur dacă Shep joacă la cacealma sau dacă mai are 
vreun atu în mânecă. 

În orice caz, Joey a pierdut prea mult timp cu această anchetă 
pentru a nu se asigura că i se spune adevărul. 

— Noreen, ești acolo? întreabă ea, vorbind în microfonul care 
e prins de gulerul cămâășii ei. Apoi adaugă: Fă-mi legătura cu 
Henry Lapidus. 


84. 


— Charlie...? Charlie, unde ești? spuse Gillian în șoaptă în timp 
ce traversă debaraua de serviciu și intră pe holul perpendicular 
de lângă ea. 

Lovind cu piciorul capul lui Goofy, verifică holul și își croi drum 
împingând la o parte masa răsturnată. In stânga ei se afla ușa 
care face legătura cu exteriorul. „În niciun caz”, își spuse în 
gând. DeSanctis n-ar fi plecat fără să le spună. Un sunet strident 
îi confirmă acest lucru. Se întoarse în direcţia de unde venea 
zgomotul. Undeva în spate - dincolo de căruciorul de rufe și 
paravan. Recunoștea zgomotul acesta. Ca și cum cineva ar fi 
alergat. Sau s-ar fi ascuns. 

Înaintând pe hol, continuă să-l caute din priviri pe DeSanctis. 
Încă mai era supărat din cauză că-l lovise în cap cu blenderul - 
dar nu într-atât de mult încât să strice totul, hotări ea în timp ce 
se strecură pe lângă paravan. Și totuși, era mai bine să nu facă 
niciun zgomot și să observe... 


386 


Gillian se opri brusc. De la podea până în partea de susa 
stativelor de costume, Minnie, Donald, Pluto și zeci de alte 
capete de-ale personajelor de desene animate se uitau cu ochii 
goi la ea, fiecare arborând propriul zâmbet îngheţat. Evitându-le 
intenţionat privirile, înaintă prudentă în încăpere. 

— Alo... spuse din nou, în șoaptă. E cineva aici? 

Din nou, nimeni nu-i răspunse. lar apoi își dădu seama de ce. 

Exact în față, la capătul primului interval dintre stativele cu 
costume, DeSanctis zăcea cu faţa în jos pe podea, cu braţele 
legate la spate cu o coardă de sărit. Lui Gillian nu-i venea să-și 
creadă ochilor. 

Avea nasul plin de sânge; ochiul stâng îi era atât de umflat 
încât nu-l mai putea deschide. Nu se mișca. Îl înghionti în umăr 
cu piciorul, dar era ca și cum ar fi lovit o bucată de lemn. 
Surprinsă, se lăsă pe vine ca să-l cerceteze mai bine. Era...? Își 
dădu seama că nu, când îi văzu pieptul urcând și coborând. 
Doar inconștient. 

Se auzi alt zgomot, de data aceasta de la câteva intervale. 
Tresărind din cauza zgomotului, Gillian sări direct în picioare. 
Dar, când îl auzi din nou, arboră un mic rânjet. Acest sunet era 
diferit de primul. Mai profund. Mai gutural. Ca respiraţia cuiva... 
sau ca un gâfâit. Respirația cuiva care făcuse un efort imens. 

Aruncă o privire în jur și trecu în spatele intervalului. 

— Charlie! strigă ea. Eu sunt - Gillian! 

Respirația conteni. 

— Charlie - ești acolo?! 

În continuare, niciun răspuns. 

Traversă către următorul interval dintre stativele cu haine, 
apoi spre celălalt. Cu excepţia costumaţiilor colorate și 
împodobite cu paiete și două capete care corespundeau 
costumelor lui Chip și Dale, nu era nimeni acolo. 

— Charlie, știu că ai auzit focuri de armă - Oliver a fost rănit! 
Din nou, nimic. A fost împușcat, Charlie! L-a lovit pe Gallo, iar 
Gallo l-a împușcat în coapsă - dacă nu-l ducem la doctor...! 

— Gillian, sper, pentru binele tău, că nu mă minţi, o avertiză o 
voce din spatele ei. 

Gillian se roti în timp ce Charlie ieșea de pe intervalul pe 
lângă care tocmai trecuse. In mâna dreaptă avea o mătură și, 
deși încerca să arboreze un aer sigur pe sine, era limpede că 


387 


avea probleme cu respirația șuierătoare. Toată alergătura și 
luptele erau prea mult pentru el. 

— Ești bine? întrebă ea. 

El o studie cu grijă. Avea mâinile goale. Nu era nimic nelalocul 

său. 
_ — Arată-mi pur și simplu unde e Ollie, îi ceru Charlie. 
Intorcându-se cu spatele la Gillian, se îndreptă către ușă - dar, 
înainte de a putea face un pas - în spatele său se auzi un declic 
ușor. Charlie îngheţă pe loc. 

— Imi pare rău, spuse Gillian în timp ce-și aţinti pistolul spre 
el. Așa pățești când ai încredere în străini. 

Refuzând să se întoarcă cu faţa la ea, Charlie închise ochii. N- 
avea de gând să cedeze fără luptă. Degetele i se strânseră în 
jurul cozii de mătură - iar cele ale lui Gillian pe trăgaci. Charlie 
se învârti cât de repede putu. Nu fu nici pe departe suficient de 
iute. 


85. 


Joey are degetul pe trăgaci și ochii aţintiţi asupra mea și a lui 
Shep, dar, în mod clar, se concentrează asupra sunetelor din 
cască. Ţin brațele ridicate, dar îmi pot vedea totuși ceasul de la 
încheietură. E deja trecut de ora șapte seara. Lapidus e în 
mașină, în drum spre Connecticut. N-are cum să reușească să... 

— Bună seara, domnul Lapidus? spune ea în microfon. Joey la 
telefon... exact, detectiva particu... nu, n-am găsit încă banii... 
Nu, înțeleg, domnule, dar am o întrebare pentru 
dumneavoastră, n-o să vă ia mult. Speram să mă puteți ajuta... 
cunoașteţi pe cineva cu numele... Se uită în jos, spre legitimaţia 
lui Shep. Kenneth Kerr? 

Se lasă o tăcere lungă în timp ce Joey ascultă. Cu cât durează 
mai mult, cu atât îl fixează mai atent pe Shep. Acesta nici măcar 
nu clipește. Crede că e vorba de o cacealma. Atâta timp cât își 
păstrează calmul, ea n-are cum să demonstreze că minte. 

— Nu... înțeleg, spune Joey. Bineînţeles, domnule. Nu, voiam 
doar să mă asigur. 


388 


Își desprinde telefonul mobil de la brâu și scoate casca. Are 
pistolul în mâna dreaptă și celularul în cea stângă. Inmânânau-i 
telefonul lui Shep, adaugă: 

— Lapidus vrea să vorbească puţin cu tine... 

Shep aruncă o privire către mine, după care înapoi spre Joey. 
Fără să ezite niciun moment, face un pas înainte, studiind 
reacţia lui Joey. Aceasta zâmbește jucăuș, studiindu-i-o și ea pe 
a lui. Eu stau pe loc, fără să schiţez nicio mișcare și îmi dau 
seama că cei doi joacă la un cu totul alt nivel decât mine. N-am 
idee de partea cui e acum avantajul. Când Shep se apropie de 
ea, Joey e atentă, căutând ceva care să-l dea de gol. O tresărire 
a ochiului... o modificare ușoară a poziţiei umerilor... orice i-ar 
putea oferi un indiciu. Dar Shep e prea versat ca să cadă în 
capcana aceasta. 

Cu cât Shep se apropie mai mult de ea, cu atât o domină prin 
înălţime. M-aștept ca Joey să facă un pas înapoi. Dar nu o face. 

— Poftim, spune ea, întinzând mâna să-i dea telefonul. 

Ține arma pregătită, iar el ajunge lângă ea dintr-un pas. 

— Mersi, spune el, întinzând mâna să ia aparatul. 

În glasul lui nu se simte pic de teamă. E perfect calm. Sunt 
suficient de aproape pentru a se atinge. Niciunul din ei nu dă 
înapoi. Pot să-mi dau seama după expresia lui Joey - Shep a 
trecut testul. Dar, exact când acesta întinde mâna după telefon 
- când palmele lor se ating în treacăt - Shep ia telefonul și o 
prinde de mână pe Joey, lovind-o în faţă. Totul se petrece atât 
de repede, încât abia dacă-mi dau seama ce se întâmplă. Joey 
se împleticește înapoi în timp ce telefonul se izbește sec de 
pardoseală. Joey încearcă să-și ridice arma, dar Shep nu-i dă 
ocazia. 

Avântându-se cu o altă lovitură, Shep își îngroapă pumnul în 
faţa ei, iar, din reflex, ea apasă trăgaciul. Se aude un bubuit 
puternic, iar glonțul rătăcit ricoșează pe beton, lăsând o gaură în 
peretele de metal. Joey se prăbușește pe podea, inconștientă. 
Capul ei se lovește de pardoseală cu un bufnet gol. Stând peste 
ea, Shep întinde mâna către propriul pistol pentru a termina ce 
începuse. 

— Pleacă de lângă ea! strig eu, atacându-l pe Shep din spate. 

E ca și cum aș ataca o rulotă. Mă arunc peste el, dar abia 
dacă se clintește. N-am nicio șansă. Se întoarce brusc, lovindu- 


389 


mă atât de tare cu dosul palmei peste față, încât aproape că 
leșin. 

— Îți dai seama cât de ușor ar fi putut să fie totul? urlă el. 

Sunt în picioare, dar, în timp ce eu mă străduiesc să nu-mi 
pierd echilibrul, mă apucă de gât și mă aruncă din nou către 
carele de paradă. Când mă izbesc de un car în formă de 
locomotivă, sute de mici beculețe se fac ţăndări. Dau să-l lovesc 
din nou. Îmi parează pumnul și se dezlănţuie și mai violent 
decât înainte. i 

— Gata cu șansele! strigă, pornind furios către mine. Imi 
vreau banii! 

Cu o mișcare violentă și cu un icnet neanderthalian, își înfige 
pumnul în ochiul meu stâng. Apoi îl retrage și mă lovește din 
nou. Ochiul îmi zvâcnește și mă ustură, mișcându-se cumva 
singur. Deja a început să se umfle și mi-e imposibil să-l mai 
deschid. 

— Spune-mi unde sunt, Oliver! mârâie Shep, în timp ce mă 
mai lovește o dată. Unde sunt banii ăia afurisiți?! 

Ceva îmi curge pe obraz. In fundal, aud un foc de armă 
răsunând în cealaltă încăpere. Apoi îl aud pe fratele meu ţipând. 
Încerc să privesc peste umărul lui Shep, să văd ce se întâmplă. 
Dar nu văd decât pumnul lui Shep, năpustindu-se din nou spre 
mine. 


86. 


În timp ce Charlie încerca să-și ia avânt, din arma lui Gillian 
bubui un foc. Glonţul șuieră prin aerul plin de praf. Se auzi un 
sunet scurt, ca și cum glonţul ar fi intrat în ceva. Un jet de sânge 
țâșni din omoplatul lui Charlie exact când ricoșeul o făcu pe 
Gillian să simtă o arsură în palmă și să-i proiecteze arma sub 
stativul de haine. Charlie ţipă. O durere vie îl fulgeră până spre 
cot. 

Simţind că braţul stâng îi amorțţea, apucă mătura în pumnul 
drept și o strânse bine, ca să uite de durere. Gillian se aplecă 
după pistol, dar Charlie n-avea de gând să o lasă să ajungă la el. 
Nu după toate acestea. Pe măsură ce valul de adrenalină preluă 


390 


controlul, ridică mătura deasupra capului și lovi vertical, către 
pardoseală. 

Făcând un salt înapoi, ca să se ferească, Gillian căzu pe spate 
peste un rând de costume și se împiedică de bara de jos. In timp 
ce se împleticea printre haine, coada de mătură din mâna lui 
Charlie se izbi de betonul pardoselii. Simţindu-se deja ametit, 
încercă să ridice bățul încă o dată, dar nu mai avu putere. Trase 
aer în piept, îţi simţea umărul amorţit, pulsând cu fiecare bătaie 
de inimă. Observându-i expresia chinuită, Gillian lovi cu piciorul 
partea de jos a stativului și îl împinse în faţă. Zeci de capete 
zâmbitoare - de la Mickey la Pluto și Goofy - se rostogoliră pe 
pardoseală când stativul se prăbuși între ei. 

Înainte ca Charlie să poată reacţiona, Gillian era din nou în 
picioare, plonjând peste costume. Se ciocni de el, prinzându-l de 
talie, și-l lăsă fără răsuflare. Pierduţi în inerție, se rostogoliră 
către un cărucior aflat lângă peretele opus. Fără să-i dea 
drumul, Gillian îl împinse pe Charlie către marginea de metal a 
căruțului, dar, la viteza cu care se mișcau - ca un leagăn dat 
peste cap - se rotiră chiar peste el. 

Totuși, în plină rostogolire, greutatea lor cumulată fu prea 
mare, iar căruţul porni înainte, trântindu-l pe Charlie pe podea. 
Acesta ateriză pe spate, lovindu-se cu capul de pardoseală. 
Gillian ateriză chiar deasupra lui, urmată de o avalanșă de 
costume colorate. 

Gillian se așeză cu genunchii pe pieptul lui Charlie, își strânse 
vârfurile degetelor și ţinti către rana deschisă din umărul lui 
Charlie. 

— Să nu leșini, îl avertiză ea. 

Își ridică braţul, ducându-l înapoi ca să... 

Tunetul unui foc de armă răsună în camera învecinată. Un 
glonţ. Ecoul dudui prin pereţii de metal ai depozitului. 

Ca electrocutată, Gillian se întoarse către direcţia de unde 
venea sunetul. Exact de asta avea nevoie Charlie. Întinzând 
mâna în sus, lovi o singură dată, împlântându-și pumnul în gâtul 
ei. Dezechilibrând-o pe Gillian, se întoarse pe burtă. La trei metri 
distanţă - dincolo de capetele personajelor de desene animate 
care se balansau încă pe podea - Charlie zări pistolul, sub 
stativul cu haine. Ridicându-se pe coate, încercă să ajungă la el, 
dar Gillian era încă peste el. Din spate, simţi o schimbare bruscă 
a greutăţii pe care o suporta. O bucată de blană neagră și 


391 


portocalie flutură prin faţa lui. Trăgând de coada Tigrului ca de 
frâiele unui cal, Gillian se aplecă pe spate cât de mult îi stătu în 
putinţă. 

Căscând gura larg ca să inspire, Charlie își duse mâinile la 
gât, încercând să desprindă cu unghiile coada costumului. Și 
atunci simţi sârma. Era răsucită în interiorul cozii - un arc 
metalic subţire, ca o jucărie. În zilele obișnuite, acesta 
convingea mii de copii că Tigrul putea să sară cu adevărat. 
Astăzi, când Gillian și-l petrecu peste palme și trase tare, nu 
făcu altceva decât să se împlânte și mai adânc în gâtul lui 
Charlie. 

Charlie se zvârcolea și se întorcea, dar Gillian nu avea de 
gând să-i dea drumul. Cu cât se agita mai tare, cu atât mai 
puternic trăgea și ea, iar lui Charlie îi era cu atât mai greu să 
respire. Se sufocă și simţi cum sângele îi invadează obrajii. 
Strânse din dinţi, încercând să soarbă o ultimă gură de aer. Nu 
reuși. Pe gâtul lui, firul metalic părea să-i înjumătăţească mărul 
lui Adam. 

incepu să-i curgă sânge din nas și o picătură de lichid ateriză 
lângă cea de pe buză. In faţa ochilor lui, mai multe pete gri 
pluteau prin aer. Dar, chiar și cu vederea înceţțoșată... chiar și cu 
Gillian în spatele lui... nu putea scăpa de imaginea lui Oliver. 
Sau a mamei sale. Clipi ca să nu-și piardă cunoștința, Charlie 
dădu drumul sârmei din jurul lui. Unele fire trebuiau tăiate. 

Pe podea, dincolo de capetele lui Mickey și Pluto, putea vedea 
și acum pistolul. Era prea departe. Dar era ceva mai aproape. 
Cu o ultimă zvâcnire a braţului valid, Charlie întinse mâna, 
apucă breteaua de piele care era legată de capul lui Pluto și se 
întoarse într-o parte. Firul metalic îi intra în continuare în gât. În 
mod clar, ceea ce urma să facă avea să-i provoace și mai multă 
durere. Ignorând usturimea arzătoare de pe gât, se răsuci, trase 
de breteaua de piele cu toată puterea și aruncă brusc cu capul 
lui Pluto spre Gillian. Arcuindu-se prin aer, capul o izbi într-o 
parte a feței, ca o ghiulea de șapte kilograme, proiectând-o pe 
Gillian pe podea. 

In timp ce Charlie se rostogoli din nou pe spate, Gillian dădu 
drumul cozii Tigrului, dar nu renunţă. 

— Ești mort! urlă ea în timp ce Charlie se chinuia să tragă în 
piept o gură de aer binecuvântat. 


Se ridică iute în picioare. Căutând să-și regăsească echilibrul, 
Charlie făcu și el întocmai. Dar tot nu-și putu recăpăta suflul. 
Cocoșat, cu umărul pulsându-i, abia dacă se putea ţine pe 
picioare, cu atât mai puţin să respingă un alt atac. Un firicel 
subţire de sânge curgea din nasul lui Gillian. 

— O simţi acum, nu? întrebă ea. 

Respirația lui deveni bolborositoare, iar gura îi rămase 
deschisă, sorbind aerul. Charlie știa că nu mai putea rezista unei 
alte lovituri. 

Neștiind ce să facă, îi veni în minte să fugă... Căută din priviri 
ușa și apoi... Nu. Gata cu fuga. 

Proptindu-se bine pe picioare, se întoarse înapoi către Gillian, 
apucând mai strâns fâșia de piele. Ea se năpusti spre el, într-un 
acces de furie turbată. Fără să se miște, Charlie își arcui brațul 
în spate. Ochii i se îngustară. Tinea breteaua de piele atât de 
strâns încât își simţea unghiile înfigându-se în propria palmă. 
„Nu încă... nu încă”, își calculă în gând. Gillian ajunsese aproape 
de el. „Acum!” 

Adunându-și toată puterea de care mai era în stare, Charlie 
puse în mișcare capul uriaș. Ca o ghiulea prinsă de un lanţ 
metalic, capul greu de șapte kilograme sfâșie aerul. Se auzi un 
pocnet violent când se lovi de urechea lui Gillian. Capul de grafit 
se crăpă la impact, iar ochii lui Pluto fură străbătuţi de vinișoare 
albe, ca săgețile unui fulger - aruncând-o pe Gillian la pământ. 
Aceasta se prăbuși pe pardoseala de beton, chiar la picioarele 
lui Charlie. De data aceasta, nu se mai ridică. Dar, când Charlie 
reuși în sfârșit să tragă din nou aer în piept, simţi o zbatere 
cunoscută în piept. Aplecându-se înainte, dădu drumul fâșiei de 
piele. Trebuia. Nu mai putea rezista. Capul lui Pluto bufni surd la 
contactul cu betonul de pe jos, iar Charlie porni, clătinându-se, 
în lateral, în timp ce un fulger de durere i se împlântă în inimă. 

Se prăbuși peste un stativ cu haine, dărâmând o altă mulţime 
de costume. Inima îi bubuia și bolborosea. O simţea ca pe un 
ghem de viermi care se zvârcoleau în pieptul lui. „Te rog... nu 
acum...” imploră el. Intorcându-se să pornească spre Oliver, se 
prinse de stativele de costume și parcurse cu greu intervalul, 
trecând de paravanul de lemn. 

— Hhhh... Un șuierat ascuţit îi năvălea din gât. Hhhh... 

Charlie deschise gura, disperat după aer, în timp ce pulsul i-o 
lua razna. Din ce în ce mai repede, era ca și cum ar fi avut o 


393 


tobă în piept. Închise ochii... își duse mâna la gât, să-și simtă 
pulsul... Dumnezeule... inima lui era în plin galop... 

— 0-Ollie... strigă el, în timp ce vocea părea să i se frângă. 
Ollie! 

Clătinându-se pe holul principal, parcurse aproape 
prăbușindu-se debaraua de serviciu, își puse mâna tremurândă 
pe mânerul ușii și trase, deschizând-o. Tot ce trebuia să facă era 
să treacă dincolo de prag. Se sprijini de perete și încercă să-și 
împingă corpul înainte. Părea atât de aproape, dar, cumva, 
părea să se îndepărteze mereu... Era leoarcă de transpiratie. 
Viermii se agitau, săpând și strângându-se ca un pumn în jurul 
inimii sale. Charlie încercă să respire, dar plămânii lui nu 
primeau niciun pic de aer. Dincolo de cadrul ușii, Oliver și Shep 
se luptau. „Shep!” Acum știa sigur că era vorba de un vis. Și 
totuși, sub ochii lui Charlie... Ollie... Ollie câștiga. Lacrimile îi 
inundară ochii, iar ambii combatanți dispărură. „l-ai învins, 
frăţioare...” Pumnul i se încleștă, mototolind cămașa în dreptul 
inimii. Făcu un ultim efort să reziste presiunii. Avea să 
explodeze. lar apoi... când se lăsă moale în genunchi... chiar așa 
se întâmplă. 

— Ollie... bolborosi el, cu o ultimă expiraţie șuierătoare. 

Încercă să adauge un bun-rămas, dar, în timp ce faţa i se izbi 
de betonul rece, nu mai reuși să se facă auzit. 


87. 


— Oliver, e ultima dată când te întreb, avertizează Shep. Unde 
dracu' sunt banii mei? 

Împleticindu-mă pe picioare, mă îndepărtez de șirul de care 
de paradă, către peretele lateral. 

În spatele meu, spaţiul se împuţinează cu fiecare pas. 
Împiedicându-mă prin terenul minat cu cercuri, pălării și zeci de 
alte obiecte de recuzită depozitate pe pardoseală, caut 
înnebunit ceva... orice... care să poată fi folosit ca armă. 
Singurul lucru de acest fel și aflat destul de aproape e un 
candelabru ornamental - dar, când îl ridic de jos, descopăr că nu 
are mai mult de o jumătate de kilogram -, fiind confecţionat din 
polistiren. Aproape că uitasem. Suntem la Disney World. 


394 


Pornind în viteză către mine, Shep trece peste grămezile de 
obiecte de recuzită și mă apucă de revere. 

— Ultima șansă, avertizează el, aproape sufocându-mă cu 
respiraţia lui fierbinte. Unde. Sunt. Banii. Mei? 

Capul îmi bâzâie ca o staţie de pompieri în timpul unei 
alarme. Abia dacă-l pot mișca dintr-o parte în alta. 

— Dispari, nemernicule. N-o să pui mâna nici pe zece cenți 
din ei. 

înfuriat, mă aruncă pe spate, către un cal-balansoar enorm. 
Capul mi se izbește puternic de șaua de lemn, dar Shep nu-mi 
dă drumul. 

— Îmi pare rău, Oliver. N-am auzit ce-ai spus. 

— Dispari... de pe fața pământului. 

Învârtindu-mă, mă  izbeşște cu faţa de o cutie 
supradimensionată din care ar trebui să iasă un clovn cu arc. 
Faţa mi se lipește de latura ei, iar un scrâșnet oribil mă anunţă 
că tocmai mi-am rupt nasul. 

— Vrei să mai încerci o dată? întreabă Shep, ţinându-mă de 
ceafă. 

Mă uit în sus la el cu singurul ochi rămas teafăr. Vocea abia 
dacă mi se mai aude: 

— D-dispari... 

Mârâind ca un animal, mă învârte din nou și mă aruncă spre 
un cărucior de floricele din porumb. Îmi pun mâinile în faţă 
pentru a-mi proteja chipul, dar mă mișc prea repede. Sparg 
geamul căruciorului, iar când așchiile se împrăștie peste tot, îmi 
simt carnea străpunsă de cioburi. Prăbușindu-mă pe burtă în 
interiorul căruţului, observ o bucată de sticlă triunghiulară, 
aflată chiar deasupra pieptului meu. Are o margine neascutțită, 
care fusese prinsă în rama căruţului. Shep mă apucă de picioare 
și mă trage în spate. Nenumărate cioburi îmi zgârie abdomenul. 
Ignorând durerea, întind mâna după bucata de geam. O strâng 
bine în palmă, aproape că-mi taie pielea. Și, exact când 
picioarele mele ajung să ia contact cu solul - înainte ca el să-și 
dea seama ce se întâmplă - mă întorc și-i înfig pumnalul 
improvizat în abdomen. 

Chipul îi devine livid și își duce mâinile la burtă, privind uimit 
sângele lucios care-i unge palmele. Abia dacă-i vine să creadă. 

— Tică... își ridică privirea spre mine. Ești mort... mort. 


Vârându-și mâna în buzunarul de la sacou, își caută pistolul. 
Lovesc în direcţia braţului său și-l nimeresc chiar deasupra 
încheieturii. Urlând de durere, nu mai poate ţine arma. Pistolul 
cade pe podea, iar eu îl lovesc cu piciorul, trimițându-l undeva 
sub calul-balansoar. Nu vreau să-i mai dau vreo ocazie. Ochii lui 
se înroșesc brusc. Și, ca un urs rănit, Shep se aruncă înainte, 
încercând să mă prindă de gât. Lovesc cu lama prin aer, iar 
aceasta îl taie de-a latul pieptului. Palma îmi sângerează din 
cauză că strâng partea ascuţită, dar e clar cine are mai mult de 
suferit de pe urma ciobului. Pentru prima oară, Shep se 
împleticește. Pe măsură ce se apropie, îl lovesc cu ultimele 
puteri. Pentru tot ce a făcut... pentru tot ce ne-a făcut să 
îndurăm - nu iau în seamă sângele, îmi alung din minte orice 
gând legat de consecinţe și trec către ultima lovi... 

Aud un șuierat puternic în spate, lângă debaraua care face 
legătura cu cealaltă parte a depozitului. Mă opresc brusc. ÎI 
cunosc așa cum mă cunosc pe mine. În stânga mea - în debara. 
Charlie se ţine de piept și se sprijină de perete ca să rămână în 
picioare. 

— Ollie, bolborosește el, cu gura larg deschisă. 

Asta e tot ce reușește să îngaime. Chinuindu-se să inspire, se 
prăbușește moale la pământ. Stau întors spre el doar preţ de 
două secunde. Pentru Shep, înseamnă o eternitate. 

Exact când mă întorc înapoi, el mă atacă. Loviturile lui par să- 
mi spargă pieptul. Mă prăbușesc pe spate și mă izbesc de placa 
de beton. Shep îmi smulge ciobul neregulat din palmă, tăindu- 
mi palma și mai adânc. 

Când ţip de durere, Shep nu scoate niciun cuvânt. A terminat- 
o cu vorbele. Ridicându-se cu mișcări disperate, se așază cu 
fundul pe pieptul meu și îmi ţintuiește bicepșii cu genunchii. 
Agitându-mă frenetic, mă zbat ca să-mi eliberez braţele. E prea 
greu. li caut ochii, dar e ca și cum nimeni n-ar fi în spatele lor. 
Lui Shep nu-i mai pasă. Nici de mine... nici de benzi... nici măcar 
de bani. 

Apăsându-și genunchii de bicepșii mei, ridică lama ca pe o 
ghilotină. Ochii îi sunt aţintiţi asupra gâtului meu. N-o să 
supraviețuiesc acestei lovituri. În șoaptă, îi cer iertare lui 
Charlie. Și mamei. Închid ochii, îmi întorc capul și mă pregătesc 
pentru impact. 


396 


Dar următorul lucru pe care-l aud e un foc de armă. Apoi încă 
două, în rafală. Îmi ridic privirea exact la timp pentru a vedea 
gloanţele înfigându-se în pieptul lui Shep. Corpul îi tresare 
violent la fiecare izbitură. Un râgâit de sânge îi izvorăște din 
gură. Din palma lui, lama de sticlă se prăbușește pe podea, 
făcându-se țăndări. Apoi, când brațele i se lasă moi pe lângă 
corp, trunchiul i se clatină ușor și se prăbușește pe spate. 

Urmând direcţia sunetului, refac din priviri traiectoria 
proiectilelor. Și atunci o văd, așezată în fund pe pardoseală. Nu 
inconștientă... Trează... Joey... Din cauza felului în care lumina 
strălucește în spatele ei, nu-i văd decât umbra. Și fuiorul de fum 
care se ridică din pistolul ei. 

Se ridică în picioare, pornește în fugă către perete și izbește 
patul pistolului de cutia de sticlă care protejează alarma de 
incendiu. Țipătul isteric al alarmei străpunge tăcerea și, după un 
minut, aud vaierul sirenelor în depărtare. Joey se întoarce și 
pornește către fratele meu. O, Doamne... 

— Charlie! strig. Charlie! Încerc să mă ridic, dar braţul mă 
ustură. Nu-mi pot mișca niciun deget. Întregul corp îmi tremură, 
intrând în stare de șoc. 

Șase gardieni de securitate de la Disney năvălesc în depozit. 
Aleargă toţi către mine; Joey rămâne lângă fratele meu. 

— Vă rog, staţi nemișcat, domnule, spune unul dintre 
gardieni, ţinându-mi umerii, ca să mă împiedice să mă 
zvârcolesc. 

Alţi patru gardieni îngenunchează lângă Charlie, blocându-mi 
câmpul vizual. 

— Nu-l văd! Lăsaţi-mă să-l văd! strig eu, agitându-mi 
înnebunit gâtul. 

Nimeni nu se mișcă. Sunt toţi concentrați asupra corpului 
neînsufleţit al lui Shep. 

— Are tahicardie ventriculară! Are nevoie de mexiletină! ţip în 
direcţia lui Joey. 

Ea îl resuscitează, dar, cu cât mă agit mai mult, cu atât 
camera începe să se învârtă mai repede cu mine. Lumea se 
rotește și începe să se balanseze dintr-o parte în alta. Braţul 
meu inert mi se lungește ca un elastic deasupra capului. 
Gardianul spune ceva, dar nu aud decât un huruit în fundal. „Nu, 
nu leșina”, îmi spun. Îmi ridic privirea spre tavan. E deja prea 


397 


târziu. Viața devine alb-negru, după care capătă cu repeziciune 
tonuri de gri. 
— E în regulă?! Spuneti-mi... e bine? ţip cât mă ţin plămânii. 
Alţi vreo doisprezece bărbaţi intră grăbiţi în depozit. Strigă 
toţi, dar eu nu aud decât huruitul de fond. Și, în timp ce griul 
devine negru, tot nu primesc niciun răspuns. 


88. 


Exact cum prezisese Charlie, privirile sunt cel mai greu de 
suportat. Nu mai pun la socoteală șoaptele, degetele îndreptate 
spre tine fără pic de discreţie, și chiar felul în care trec pe lângă 
mine în timp ce bârfa își continuă traseul prin birou. Pot suporta 
toate acestea. Dar, cum stau așezat în sala de conferinţe ah- 
atât-de-imaculată de la parter și privesc pe fereastra care mă 
desparte de foștii mei colegi de la bancă, n-am cum să nu mă 
simt ca o maimuţă de la grădina zoologică. Agitându-se de colo- 
colo prin labirintul de birouri cu capac glisant, încercau cu toţii 
să pară detașaţi. Dar, ori de câte ori vreunul dintre ei trece pe 
aici - ori de câte ori cineva iese din cabina liftului, sau se duce 
grăbit către xerox, sau numai se reazemă de spătarul de la 
scaunul de birou - capetele li se întorc pentru o fracțiune de 
secundă și mă izbesc cu privirea aceea fixă: o parte curiozitate, 
o parte judecată morală. Unii o condimentează cu rușine; alţii 
adaugă un praf de dezgust. 

Au trecut două săptămâni de când s-a făcut totul public, dar 
aceasta e prima lor ocazie de a mă vedea. Și, chiar dacă poate 
cei mai mulţi dintre ei și-au format deja o părere, mai există 
câţiva care vor să știe dacă e adevărat. Aceștia sunt cel mai 
dificil de privit în ochi. Orice altceva am făcut eu și Charlie 
pentru a salva situaţia, tot nu era vorba de banii noștri. 

Timp de aproape o oră, stau acolo și le îndur privirile, 
șoaptele și arătatul cu degetul. Incerc să-i privesc în ochi, dar 
atunci își feresc ei ochii. De obicei, numai cele mai umile dintre 
albinele lucrătoare sunt prinse în stupul birourilor cu capac 
glisant, de lângă intrarea principală. Astăzi, la finalul primei 
jumătăţi de oră, aproape fiecare angajat din bancă a găsit un 
pretext de a veni la parter și de a privi maimuța din spatele 


398 


ferestrei. De-aia m-au și pus aici. Dacă voiau să-mi facă viaţa 
ușoară, ar fi putut să mă strecoare pe la intrarea vedetelor și să 
mă ducă sus cu liftul particular. În loc de asta, au hotărât să 
facă spectacol și să-mi aducă aminte că s-au dus zilele în care 
circulam cu ascensorul privat. Ca toate celelalte lucruri de la 
Greene & Greene, și situația aceasta se reduce la felul în care e 
percepută. 

Traficul atinge nivelul maxim când Lapidus și Quincy își fac, în 
sfârșit, intrarea. Nu mi se adresează direct mie. Totul se face 
prin avocatul lor - un ţânţar nesuferit cu un zumzăit strident. 
Acesta îmi spune că-mi rețin cecul cu ultimul salariu până la 
terminarea anchetei, că asigurarea medicală îmi este sistată din 
momentul de față, că vor lua măsuri legale dacă voi lua legătura 
cu vreun fost sau actual angajat al băncii și, cireașa de pe tort, 
că vor lua legătura cu SEC” și agenţiile care reglementează 
domeniul bancar, în speranţa că nu voi putea să mai lucrez 
vreodată într-o bancă. 

— Bine, spun eu. Aţi terminat? 

Avocatul privește spre Lapidus și Quincy. Aceștia dau 
amândoi din cap. 

— Minunat, spun eu. Atunci, asta e pentru voi... 

Trântesc plicul albastru cu alb pe birou și îl împing către 
Lapidus. Nu scrie nimic pe el. Lapidus aruncă o privire către 
avocat. 

— Nu-ţi face griji, nu e o citaţie, îi spun eu. 

Întorcându-l, Lapidus își vede propria semnătură mâzgălită 
peste partea care se lipește. 

E singurul motiv pentru care m-am întors aici astăzi... 

Lapidus deschide plicul și despăturește scrisoarea mea de 
recomandare pentru școala de afaceri. 

.„. Voiam să-i văd expresia. Și să-i aduc la cunoștință că știam. 

Își ţine ochii aţintiţi asupra scrisorii, refuzând să se uite în 
direcția mea. Chiar numai stânjeneala din aer face ca fiecare 
secundă să merite așteptarea umilitoare. Impăturind-o, o bagă 
din nou în plic și se îndreaptă în tăcere către ușă. 

— Unde te duci? întreabă Quincy. 

Lapidus nu răspunde. Poate că el și Quincy nu fuseseră 
implicaţi în afacerea asta, dar asta nu înseamnă că sunt sfinţi. 


37 Securities and Exchange Comission - Comisia de Securitate a Tranzacţiilor, 
organizaţie a guvernului SUA. (n. tr.). 


399 


Întâlnirea durează șase minute cu totul. Am investit patru ani 
ca să-mi construiesc viaţa asta. Și am lichidat-o în șase minute. 
Avocatul îmi spune să aștept în timp ce-mi adună lucrurile. 

Când pleacă, ușa se trântește în urma lor, iar eu privesc pe 
fereastra de sticlă către holul de la intrare. Acolo, vreo douăzeci 
și ceva de angajaţi privesc dintr-odată în altă parte. Tăietura 
bandajată de pe abdomen mă ustură de fiecare dată când îmi 
schimb poziţia. lar nasul, acum reparat, mă arde la fiecare 
respiraţie. Dar asta mă doare și mai tare. 

Douăzeci și cinci de minute mai târziu, totul e neschimbat. 
Grădina zoologică încă nu și-a terminat programul. Dau din cap 
în direcția lui Jeff Jersey, în semn de salut; el se preface că nu 
mă vede. Mary iese din lift și se poartă de parcă nici n-aş fi aici. 
Timp de patru ani, m-am spetit pentru asociaţi, am făcut bani 
pentru clienţi și m-am implicat în fiecare detaliu milimetric al 
activităţii băncii. Dar, în toţi anii aceștia, nu mi-am făcut nici 
măcar un singur prieten. 

Încercând să nu mă gândesc la asta, mă uit în jos la masa 
încrustată de mahon. Este aceeași masă la care am stat când 
am încheiat contractul cu primul meu client, fapt care i-a atras 
atenția lui Lapidus și mi-a adus mutarea de la parter la etajul 
șase. Astăzi, în timp ce ochii mei urmăresc modelul tăbliei de 
mahon, îmi înclin capul și zăresc o zgărietură urâtă care 
brăzdează, ca o cicatrice, centrul mesei. N-am mai observat-o 
până acum. Dar pun pariu că a fost mereu acolo. 

Într-un final, extenuat de acest joc al așteptării, mă ridic să 
plec. Și totuși, tocmai când îmi împing scaunul, se aude un 
ciocănit puternic în ușa sălii de conferințe. 

— Intră, spun eu, deși ușa începuse deja să se închidă. 

Când se trântește de perete, cercetez silueta familiară care 
duce în braţe cele două cutii de carton. Neștiind exact ce să 
spună, Joey intră șovăind în încăpere și pune ambele cutii pe 
masă. Una e plină cu cărți de administrarea afacerilor și lampa 
mea de birou ieftină, care imită un model de marcă, cealaltă e 
plină cu plastilina și restul jucăriilor lui Charlie. 

— M-au... ăăă... m-au rugat să-ţi aduc astea, spune ea, cu un 
glas neobișnuit de liniștit. 

Dau din cap și trec în revistă conținutul cutiei. Setul de 
instrumente de scris din argint masiv cumpărat din întâia mea 
primă. Și sugativa cu suport de piele pe care mi-am cumpărat-o 


400 


când am primit prima mărire de salariu. Evident, ceasul Art 
Deco pe care l-am primit de la Lapidus nu e aici. Presupun că l-a 
luat de pe perete încă de săptămâna trecută. 

— Îmi pare rău că nu te-au primit sus, îmi explică Joey. Numai 
că, după tot ce s-a întâmplat, compania de asigurări m-a rugat 
să... 

— Nu, înţeleg, o întrerup eu. Fiecare trebuie să-și facă 
meseria. 

— Da... păi... unele meserii sunt mai ușoare decât altele. 

— Fără nicio îndoială. O privesc direct în ochi. Spre deosebire 
de toți ceilalţi, ea nu-și fereşte privirea. In loc de asta, mă 
privește... mă studiază... îmi cântărește reacţia. E prima dată 
când o văd de aproape - și fără un pistol în mână. Ascultati, 
domnișoară Lemont... 

— Joey. 

— Joey, repet eu. Eu... voiam să îţi mulțumesc pentru ce ai 
făcut. Pentru mine... și pentru Charlie. 

— Oliver, nu am făcut altceva decât să spun adevărul. 

— Nu vorbesc despre mărturie - mă refer la Shep. La faptul că 
ne-ai salvat... 

— Era cât p-aci să muriţi din cauza mea. Cacealmaua mea, 
cum că aș fi vorbit la telefon cu Lapidus... 

— ... Era singura modalitate de a afla ce se întâmpla cu 
adevărat, în plus, dacă nu ai fi venit la timp și dacă n-ai fi adus 
medicamente pentru Charlie... 

— Cum ai zis și tu, ne facem cu toţii meseria, adaugă ea cu un 
surâs. 

E singurul zâmbet pe care l-am văzut toată ziua. Și înseamnă 
mai mult decât o să știe ea vreodată. 

— Și... ce-o să se întâmple mai departe? o întreb. Aţi reușit să 
recuperaţi toţi banii? î 

— Banii? Ce bani? întreabă Joey, cu un hohot de râs. Aia nu 
mai sunt bani - e doar un aranjament în cod binar din memoria 
unui computer. 

— Dar contul din Antigua... 

— Odată ce ne-ai dat informaţiile privind destinaţia banilor, au 
trimis toată suma înapoi, până la ultimul bănuţ - dar ai văzut și 
tu cum a proiectat Duckworth programul-virus. Cele trei 
milioane... cele 300 de milioane... niciun dolar nu era adevărat. 
Desigur, computerele au crezut că sunt reali și da, au păcălit 


401 


toate băncile prin care i-ai trimis - tocmai asta e sclipirea de 
geniu a programului dar asta nu înseamnă că banii aceia au 
existat cu adevărat. Cam așa arată banii viitorului. Poate să 
arate ca un dolar, să funcţioneze ca un dolar, dar asta nu 
înseamnă că o să fie neapărat un dolar. 

— Deci toate transferurile acelea de la Tanner Drew și de la 
ceilalţi clienţi de aici...? 

— Erau pur și simplu cea mai simplă metodă de a da impresia 
că banii din cont erau curaţi. Dacă stai să te gândești, e genial. 
Erau luaţi complet la întâmplare - absolut imposibil de depistat. 
Totuși, cea mai grea parte e că, odată ce virusul intră în sistem, 
sapă adânc și se ascunde. 

— Și atunci cum mai știi ce e adevărat și ce e fals? 

— Asta e buba, nu? Din păcate pentru noi, e ca și cum am 
discuta despre călătoria în timp. Odată ce Gallo a adus 
programul, iar Shep i-a dat drumul în sistem, virusul s-a cuibărit 
atât de adânc, încât a creat o cu totul altă realitate. Băieții de la 
Tehnic au zis că o să le ia luni de zile până vor curăța tot. Crede- 
mă, poate că Lapidus și Quincy zâmbesc acum, dar, timp de un 
an din vieţile lor, ei - și fiecare client al băncii - vor fi examinaţi 
cu o lupă mare cât statul Utah. 

Spune asta ca să mă facă să mă simt mai bine. Și, chiar dacă 
pot să-mi închipui expresia lui Tanner Drew când i se va spune 
de auditul la care va fi supus, nu sunt chiar sigur că așa va fi. 

— Dar Gillian? întreb eu. 

— Vrei să spui Sherry? 

— Da... Sherry. Știi ceva despre ce se întâmplă cu ea? 

— In afară de faptul că a fost pusă sub acuzare? Ştii mai bine 
decât mine. Tu ești cel care vorbește cu procurorul general al 
SUA. 

Are dreptate cu asta. 

— Din câte am auzit eu, a depus cauţiunea la fix pentru a 
ajunge la înmormântare. 

Joey tace cât îi împărtășesc veștile. Indiferent de 
circumstanţe, nimic nu schimbă faptul că ea a fost cea care a 
apăsat pe trăgaci și l-a omorât pe Shep. Și totuși, e prea 
deșteaptă pentru a se complace în a privi numai partea 
negativă. Schimbând rapid subiectul, întreabă: 

— Și ce ai de gând să faci după toate astea? 


402 


— Adică, în afară de faptul că sunt sub supraveghere timp de 
cinci ani? 

— Așa stipulează ultima variantă a înţelegerii cu procurorul? 

— Atâta timp cât depunem mărturie împotriva lui DeSanctis și 
Gilli... scuze, Sherry, scăpăm de închisoare. Dar tu? întreb 
imediat. Nu-ţi dau o primă sau un procent din profit pentru că i- 
ai prins pe toţi? 

Ea scutură din cap. 

— Nu și când cea care plătește e o companie de asigurări 
extrem de zgârcită, spune ea. Dar vor mai exista cazuri, 
speranţa nu moare niciodată... 

Dau afirmativ din cap, încercând să o înțeleg. 

— Deci asta e tot? întreabă Joey. 

— Asta-i tot, îi confirm eu. 

Se uită la mine de parcă aș fi omis ceva. 

— Ce e? întreb. 

Aruncând o privire peste umăr, se asigură că nu ne ascultă 
nimeni. 

— E adevărat că v-a sunat cineva interesat să cumpere 
drepturile de ecranizare? 

— Cum ai aflat despre asta? 

— Cu asta mă ocup, Oliver. 

Scutur din cap și, contrar obiceiului, las să îmi scape ceva în 
legătură cu acest subiect. 

— M-au sunat - mi-au zis că există o mulţime de intrigi 
secundare - dar nu i-am sunat înapoi. Nu știu... nu totul are preţ 
pe lumea asta. 

— Da... păi, să știi că și eu amo mulţime de intrigi secundare. 
Și tot ce vreau să spun e că, atunci când aleg actriţa care să mă 
interpreteze pe mine, să nu-i lași să dea rolul vreunei vampe 
simandicoase care aleargă cu telefonul mobil la ureche - asta, 
bineînţeles, dacă nu cumva e bătăioasă, are un corp normal și 
ultima replică pe care o primește este „Mulţumesc, Joe Pericol!” 

Nu mă pot abtine să nu izbucnesc în hohote. 

— O să fac tot ce pot. 

Joey se îndreaptă către ușă și o deschide cu o smucitură. 
Tocmai când să plece, se întoarce și adaugă: 

— Chiar îmi pare rău că au trebuit să te concedieze, Oliver. 

— Crede-mă, e cel mai bine așa. 


403 


Mă studiază, să verifice dacă mint dacă o amăgesc pe ea și pe 
mine însumi. 

Șovăie, dar se întoarce înapoi către ușă. 

— Gata de plecare? 

Mă uit în jos, la cele două cutii de carton care se află pe masa 
de conferinţă. În cea din stânga sunt manuale despre succesul 
în afaceri, stilouri de argint și o sugativă din piele. In cea din 
dreapta, plastilină și o figurină reprezentându-l pe Kermit 
Broscoiul. Cutiile nu sunt mari. Pot să le car pe amândouă. Dar 
nu iau decât una dintre ele. 

„Hai, Kermit, mergem acasă.” 

Sprijinindu-mi cutia lui Charlie de piept, o las acolo pe 
cealaltă. 

Joey face semn către ea. 

— Vrei să te ajut să cari...? 

Refuz printr-o mișcare din cap. Nu mai am nevoie de cutia 
aceea. 

Dând ușor din cap, Joey face un pas înapoi și-mi ţine ușa 
deschisă. 

Trec peste prag și îmi încep ultimul drum prin bancă. Toată 
lumea se holbează la mine. Nici că-mi pasă. 

— Dă-i pe spate, puștiule, îmi șoptește Joey când trec pe 
lângă ea. 

— Mulţumesc, Joe Pericol, îi răspund eu, cu un zâmbet larg. 

Fără să mai rostesc un alt cuvânt, intru în mulțime. Privind 
drept înainte, simt deja mirosul de plastilină. 


89. 


— Și... ce-au spus? Am terminat? mă interoghează Charlie în 
secunda în care pun piciorul în dormitorul lui. 

— la ghicește, răspund eu. 

Stând în fund în pat și rearanjându-și bandajul de la umăr, 
Charlie dă aprobator din cap, ca pentru sine. Știa că asta urma. 
Ar fi fost chiar fraieri să nu ne concedieze. 

— Au zis ceva de mine? întreabă el. 

Aflat la capătul patului, îi răstorn cutia cu jucării pe pătura pe 
care o are din copilărie. 


404 


— Voiau să te ia ca asociat, dar numai dacă le dădeai voie să 
se joace și ei cu plastilina ta. Evident, le-am spus că nici nu se 
pune problema, dar cred că putem să-i momim cu niște 
mașinuțe Matchbox. Din cele bune, bineînţeles, nu făcături din 
alea de doi bani. 

Auzindu-mă, e complet dezorientat. Se aștepta la un astfel de 
rezultat. Dar nu și la o astfel de reacţie din partea mea. 

— Nu e de glumă, Ollie. Ce facem acu’? Mama nu poate 
întreţine două apartamente. 

— Sunt total de acord. 

les din dormitor și mă întorc după două secunde, târând după 
mine o geantă kaki uriașă. Cu un icnet, o ridic pe pat, lăsând-o 
să aterizeze chiar lângă el. 

— Tocmai de aceea ne restrângem numai într-unul. 

Deschizând fermoarul genţii, Charlie îmi zărește hainele 
frumos împăturite. 

— Deci chiar o faci? Chiar te muţi înapoi? 

— Sper că da - tocmai mi-am cheltuit ultimii mei douazeci și 
trei de dolari pe taxi. Chestiile astea te costă o avere. 

Îngustându-și ochii, Charlie mă studiază la milimetru. 

— Bine, care e poanta? întreabă el. 

— Nu știu despre ce vorbești. 

— Nu, nu, nu, insistă el. Nu începe cu jocurile astea cu mine, 
Monty. Eram cu tine când ai găsit apartamentul acela și te-ai 
mutat singur. Îmi aduc aminte cât de mândru erai în ziua aia. La 
colegiu, toţi prietenii tăi locuiau la cămin, iar tu a trebuit să stai 
acasă și să faci naveta. Dar, odată ce ai absolvit... odată ce ai 
semnat contractul acela de închiriere și ai făcut primul pas pe 
drumul pavat cu cărămizi galbene al succesului... Știu prea bine 
ce a însemnat pentru tine, Ollie. Așa că acum, că te muţi înapoi 
acasă, nu-mi spune că nu ești distrus. 

— Dar chiar nu sunt. 

— Dar nu ești, admite el, cercetându-mi în continuare chipul. 
Poate că e vorba de o mutare temporară, dar e un lucru bun. 

— Deci crezi că mai poate dormi și altcineva în camera asta? 
întreb eu, arătând spre piramida de boxe aflate în locul unde, pe 
vremuri, se afla patul meu. 

— Cred că da - mă bucur numai că nu vrei să fim trei locatari 
aici, spune el, suspicios. 

— Ce-ar trebui să însemne asta? 


405 


— Ei bine, prietena ta, Beth, a sunat mai devreme. A zis că 
postul tău telefonic a fost suspendat. 

— ȘI... 

— Și că vrea să vorbească totuși cu tine. A zis că v-aţi 
despărțit. 

De data asta nu răspund. 

— Deci, cine s-a despărţit de cine? întreabă Charlie. 

— Contează? 

— De fapt, da, spune el, atingându-și cicatricea subţire care 
încă nu a dispărut de pe gâtul lui. 

— De când ești atât de scrupulos? 

— Răspunde la întrebare, Ollie. 

Nu vrea să o recunoască, dar e clar ce urmărește fratele meu. 
Viaţa e mereu un test, pe care fie îl promovezi, fie îl pici. 

— Dacă te face să te simţi mai bine, să știi că eu am fost cel 
care am pus punct relaţiei... 

— Aaaah, Dumnezeule, sunt vindecat... strigă Charlie, 
ridicându-și umărul. Braţul meu - pot să-l mișc! Inima mea - 
pompează de zor! 

Imi dau ochii peste cap. 

— Mmmm, iubire, nu vrei să-l slăvești pe Domnul cu mine?! 

— Da, da, și ei o să-i fie teribil de dor de tine, spun eu. Acum 
ce-ai zice să-mi dai o mână de ajutor cu mutatul celorlalte 
lucruri ale mele? 

Se uită în jos și-și duce mâna la umăr. 

— Au, braţul meu. Tușesc, tușesc mereu - nu pot să respir. 

— Hai, prefăcutule - mișcă-ți fundul din pat - doctorii mi-au 
zis că ești bine. Trag pătura la o parte și văd că Charlie e 
complet îmbrăcat, cu jeanși și șosete în picioare. Eşti chiar 
penibil, știai? spun eu. 

— Nu, aș fi fost penibil dacă purtam și teniși. 

Sărind din pat, vine după mine în living, vede cealaltă geantă 
de voiaj pe care o adusesem, două cutii uriașe și două lăzi pline 
cu CD-uri, casete video și fotografii vechi. Asta e tot ce-a mai 
rămas. Singura piesă de mobilier e cea pe care am adus-o 
aseară: dulapul pe care l-am luat de aici când m-am mutat. 
Locul lui e aici. 

— Unde e patul tău a la Calvin Klein? întreabă Charlie. 

— Mama mi-a zis că mi l-a păstrat pe cel vechi la subsol. Sunt 
sigur că o să-mi convină de minune. 


406 


— De minune? Dă neîncrezător din cap. Ollie, e o prostie - nu- 
mi pasă cât de bine poţi să joci teatru - pot să-mi dau seama 
după vocea ta. Dacă vrei, putem să amanetăm niște boxe mai 
vechi de-ale mele. Asta ţi-ar oferi cel puţin încă o lună ca să... 

— O să ne descurcăm, îl întrerup în timp ce iau cealaltă 
geantă, în mod clar, o să ne descurcăm. 

— Dar dacă nu ai serviciu... 

— Crede-mă, sunt o groază de idei bune pe lumea asta. Nue 
nevoie decât de una. 

— Ce, o să te apuci din nou de vândut tricouri? Nu poţi să faci 
bani din asta. 

Lăsând geanta de voiaj să alunece pe podea, îmi pun o mână 
pe umărul lui teafăr și îl privesc în ochi. 

— O idee bună, Charlie. O s-o găsesc. 

Charlie se uită în jos, observând cum mă balansez pe călcâie. 

— Bine, deci am trecut de fazele Ollie Studentul, de Ollie 
Bancherul şi de  puţin-memorabilul Ollie  Fac-orice-ca-să- 
impresionez, cu sufletul lui ușor de dus de nas. Deci, ăsta cine 
e? Ollie Inventatorul? Ollie Afaceristul? Ollie Viitor-angajat-la- 
sala-de-sport? 

— Ce-ai zice de adevăratul Ollie? întreb eu. 

li place ideea. 

Întorcându-mă în sufragerie, deja mă simt copleșit de energie. 

— Crede-mă, Charlie, acum, că am timpul necesar, nimic n-o 
să stea în calea... 

Oprindu-mă, ochii mi se duc direct către plicul deschis aflat pe 
marginea mesei. La adresa expeditorului e trecut Spitalul Coney 
Island. Știu care e calendarul de facturare. 

— Ne-au trimis deja altă factură? întreb. 

— Oarecum, răspunde Charlie, încercând să treacă peste. 

Asta e - s-a întâmplat ceva. Mă duc ţintă către plic. Când 
despăturesc factura, văd că totul e la fel. Totalul de plată e 81 
000, rata de plătit până la sfârșitul lunii e tot de 420 de dolari, 
iar statutul plăţii e tot „În termen”. Dar, în partea de sus a 
facturii, în loc să scrie „Maggie”, numele de deasupra adresei 
noastre e „Charlie Caruso”. 

— Ce fa...? Ce ai făcut? întreb. 

— Nu e factura ei, spune el. N-ar trebui să pice pe umerii ei. 

Stând acolo, cu mâinile în buzunarele pantalonilor, Charlie are 
un calm în voce pe care nu l-am mai auzit de ani buni. Cu toate 


407 


acestea, preluarea facturii de la spital e, de departe, cel mai 
pripit, nedorit și nepotrivit lucru pe care l-a făcut fratele meu 
vreodată. Și tocmai de aceea, îi spun adevărul: 

— Bravo, Charlie. 

— Bravo? Asta e tot? N-o să mă iei la întrebări ca să afli 
detaliile? De ce am făcut schimbarea? Cum o să mă descurc? 
Cum o să reușesc să-mi permit s-o plătesc? 

Scutur din cap. 

— Mama mi-a spus deja despre slujbă. 

— Ţi-a zis? Ce anume? 

— Păi ce e de zis? O slujbă de ilustrator la Editura Behnke. 
Zece ore pe zi de făcut desene pentru o colecţie de manuale 
pentru utilizarea calculatorului - mai plictisitor decât să stai să 
privești cum se întărește crema de ghete, dar se plătește cu 
șaisprezece dolari pe oră. După cum am zis, bra... 

Înainte să-mi pot termina cuvântul, ușa se trântește în spatele 
nostru. 

— Văd niște băieţi frumoși! strigă vocea mamei, în timp ce ne 
întoarcem spre ea. 

Incearcă să ţină în echilibru două pungi maro cu cumpărături, 
câte una sub fiecare braţ. Charlie pornește grăbit către una; eu 
către cealaltă. In momentul în care scapă de cumpărături, 
zâmbetul îi devine și mai larg, iar brațele ei grăsuţe ne cuprind 
pe după gât. 

— Mamă, ai grijă la cusăturile mele... spune Charlie. 

Ea îi dă drumul și-l privește în ochi. 

— Ai refuza tu o îmbrăţișare de-a mamei tale? 

Știind prea bine că nu e cazul să riposteze, Charlie o lasă să-l 
sărute umed pe obraz. 

— Charlie mi-a zis că nu suportă când îl îmbrăţișezi, intervin 
eu. A zis că speră să nu-l mai îmbrăţișezi încă o dată. _ 

— Nu începe - e rândul tău, mă avertizează ea. Imi dă un 
pupic și se dezbracă cu greu de haina groasă, de iarnă. 
Observând lăzile și cutiile mele împrăștiate pe podea, abia dacă- 
și poate reţine bucuria. Ah, s-au întors băieții mei, gângurește 
ea, urmându-ne în bucătărie. 

Charlie începe să pună alimentele cumpărate în dulapuri. 
Arunc o privire lungă spre borcanul de prăjiturele Charlie Brown, 
de pe dulap. Imi mușc buza de jos. Timp de aproape cinci ani, a 


408 


fost cel mai înrădăcinat obicei al meu. Ard de nerăbdare să-l 
deschid. Dar, de data aceasta, n-o fac. 

Charlie mă urmărește cu atenţie. „E-n regulă, spune el, cu o 
privire. Toată lumea are nevoie de o zi liberă. Inclusiv tu.” 

— Și ghici cui i-am luat un cadou? întreabă mama, atrăgându- 
mi atenţia. Dintr-una din sacoșele de cumpărături, scoate o 
pungă albastră din plastic. L-am văzut în magazinul de 
materiale - n-am putut să mă abţin... 

— Mamă, ţi-am zis să nu-mi cumperi nimic, mormăi eu. 

Nu mă ia în seamă; e prea încântată. Işi vâră mâna în pungă, 
scoate o bucată de pânză brodată, apoi o ridică să ne-o arate. 
Pe ea sunt brodate cu litere roșii de tipar cuvintele: „Înflorește 
acolo unde ești sădit”. 

— Ce zici? întreabă mama. E doar un mic dar de bine ai venit 
acasă. Pot să-l înrămez, sau să-l pun pe o pernă - cum vrei. 

Ca majoritatea broderiilor mamei, sloganul e dulceag și 
sentimental. 

— Îmi place la nebunie, spun eu. 

— Și mie, intervine și Charlie. 

Scoțându-și carneţelul, măzgălește cuvintele cât de repede 
poate, „Înflorește acolo unde ești sădit.” În timp ce scrie, mi se 
pare că arată bine așa, din nou cu pixul în mână. 

— Apropo, m-am întâlnit cu mama lui Randy Boxer la 
magazinul de materiale, adaugă mama, întorcându-se către 
Charlie. S-a bucurat foarte mult că ai sunat-o - i-a luminat toată 
ziua. 

— Mama lui Randy Boxer? întreb. De ce ai sunat-o? 

— De fapt, încercam să fac rost de numărul lui Randy, îmi 
explică el, de parcă așa ceva s-ar întâmpla în fiecare zi. 

— Zău? mă mir eu, observând viteza cu care mi-a răspuns. 
Dar nu păcălește pe nimeni. Nu l-ai mai văzut pe Randy de cel 
puţin patru ani. Și poţi să-mi explici și mie cum de ţi-a venit 
dintr-odată cheful să te întâlneşti cu foștii colegi de liceu? 

Charlie se întoarce din nou către cumpărături, refuzând să-mi 
răspundă. 

— Nu încă, îmi explică el, fără să se uite spre mine. Nu până 
nu e totul aranjat. 

— Charlie... 


409 


Din nou, se gândește la ceva. Orice-ar fi, e clar că l-a făcut să 
fie agitat. Dar, după o viaţă întreagă în care mi-a spus să trăiesc 
clipa, știe că e timpul ca și el să facă la fel. 

— Ne... ne gândeam că poate am putea să punem bazele unei 
mici formații... 

Abia dacă mă pot abţine să nu sar în sus de bucurie. 

— O formaţie, zici? întreb, cu un zâmbet larg pe faţă. 

— Nimic prea complicat - știi tu, ceva zgomotos, dar rafinat. 
Ne gândeam că am putea să ne întâlnim după serviciu... să 
începem la clubului lui Richie Rubin, în New Brunswick... apoi 
poate să înaintăm mai spre centru. 

— Da, sună bine, spun eu, încercând să par detașat. 
Bineînţeles, acum va trebui să găsiţi un nume. 

— Fii serios - ce crezi că am făcut la primele trei ore de 
repetiţii? 

— Deci aţi găsit deja unul? _ 

— Fii serios, dragule, ţi se pare că suntem niște începători? In 
concert pe Shea Stadium la începutul verii viitoare - doamnelor 
și domnilor... vă rog să-i întâmpinați în stil newyorkez pe... 
Milionarii! 

Izbucnesc în hohote. Și la fel face și mama. 

— Chiar așa o să vă numiţi? întreb. 

— Hei, dacă tot am de gând să sar peste zgârie-nori, măcar să 
port o pelerină marfă. Încep de jos - dar ţintesc sus. 

— Gândești cu adevărat pozitiv. 

— Ei, păi eu sunt genul de tip pozitiv. Poţi să întrebi pe 
oricine. Și-apoi, cine crezi tu că vrea să vadă o formaţie cu 
numele Capul Tăiat al lui Pluto? Dacă mergem pe varianta asta, 
pierdem tot publicul sub doisprezece ani. 

La chiuvetă, mama dă drumul la robinet și se spală pe mâini. 
Are plasturi pe patru dintre vârfurile degetelor. In spatele ei, îl 
zăresc pe Charlie uitându-se către borcanul de prăjiturele 
Charlie Brown. Vopseaua de pe nasul personajului s-a cojit. 
Întinde mâna și bate ușurel în urechile rotunde, din ceramică. 

— Nu mai e la fel de mare ca altădată, îmi șoptește Charlie. 
Nu-mi pasă câte desene trebuie să fac - fraierul ăsta o să 
rămână gol într-un an. 

— Deci ești pregătit? ne întrerupe mama, concentrându-și 
atenţia asupra lui Charlie. 

— Poftim? întreabă el. 


410 


La început, o interpretează ca pe o întrebare obișnuită de-a 
mamei. Dar, văzându-i expresia - expresie pe care o recunosc - 
ne dăm seama amândoi că nu e o întrebare. „Deci, ești 
pregătit.” E o afirmaţie. 

— Da, îi spune Charlie. Cred că da. 

— Pot să vin să vă văd la repetiţii? adaugă ea. 

— Lasă văzutul, avem nevoie de o vedetă ca tine pe scenă. 
Ce zici, mama - ești pregătită să cânţi la tamburină? Avem 
preselecție mâine-seară. 

— A, nu pot mâine-seară, spune ea. Am o întâlnire. 

— O întâlnire? Cu cine? 

— Cu cine crezi, papă-lapte? intervin eu. Băgându-mă între ei, 
îmi trec braţul pe după umerii mamei. Crezi că ești singurul care 
știe să danseze cha-cha? Lecţiile de dans nu așteaptă după tine. 
Haide, mămica - unu, doi - cu dreptul înainte... 

Învârtind-o pe mama și izbind-o de aragazul metalic, 
izbucnesc în râs și încep să dansez, în ritmul meu. 

— Te-a învățat cineva cum să te mişti atât de stângaci? mă 
tachinează Charlie. Dansezi ca un bărbat de cincizeci de ani, 
prins la conga, la o nuntă. 

Are perfectă dreptate. Dar nici că-mi pasă. 

După ani de zile în care am muncit pe rupte în cea mai 
prestigioasă bancă privată din ţară, eu - în momentul acesta - 
nu am slujbă, niciun fel de venit, n-am economii, n-am iubită, 
niciun viitor profesional clar și nicio plasă de siguranţă care să 
mă prindă în caz că mă prăbușesc de la trapez. Dar, în timp ce o 
răsucesc pe mama prin bucătărie și îi privesc părul grizonant 
cum se învârte în aer, îmi dau în sfârșit seama spre ce mă 
îndrept și cine vreau să fiu. Și, când fratele meu face o 
reverență pentru a i se acorda următorul dans, îmi dau seama 
că și el știe. 

— Și unu, și doi... cu dreptul înainte... 


411 


EPILOG 


Răsucind mânerul oval din bronz, cu model victorian, Henry 
Lapidus intră în birou, închise ușa în urma lui și se îndreptă 
direct către birou. Ridicând receptorul din furcă, aruncă o privire 
la Lista Roșie aflată în stativul de pe birou, dar nu se obosi să o 
scoată, învățase lecţia aceasta cu mulţi ani în urmă - ca un 
magician care-și protejează scamatoriile, n-ar trebui să pui toate 
numerele pe hârtie, mai ales pe cele pe care le știi pe de rost. 

În timp ce forma numărul și aștepta să i se răspundă, privi 
lung scrisoarea de recomandare pe care i-o scrisese lui Oliver. 

— Bună ziua, aș dori să vorbesc cu domnul Ryan Isaac, vă 
rog. Sunt unul dintre clienţii săi de la o firmă privată, explică el. 

Lapidus nu se putea abţine să nu fie un pic amuzat. 
Bineînţeles, prioritatea lui fusese mereu să recupereze banii. De 
fapt, el fusese cel care sunase personal la banca din Antigua 
pentru a se asigura că vor înapoia toată suma, până la fiecare 
bănuţ. Fără nicio îndoială, așa era și corect să facă. 

Dar asta nu însemna că trebuia să le spună celor de la banca 
respectivă despre furt, sau despre virusul lui Duckworth, sau că 
banii respectivi nu erau adevăraţi. 

— Domnule Isaac, eu sunt, spuse Lapidus, în momentul în 
care Isaac îl salută. Voiam să mă asigur că totul a ajuns în 
regulă la dumneavoastră. 

— Absolut, răspunse Isaac. A sosit de dimineaţă. 

În urmă cu trei săptămâni, banca din Antigua a fost surprinsă 
să primească o depunere de 313 milioane de dolari. Timp de 
patru zile, a avut în posesie unul dintre cele mai mari conturi 
individuale din lume. Și, timp de patru zile, în opinia lui Lapidus, 
Oliver făcuse cel puţin un lucru bine. Era una dintre primele 
lecţii pe care i le inoculase Lapidus: „Niciodată să nu deschizi un 
cont dacă nu primești dobândă”. 

Lapidus dădu mulţumit din cap, savurând momentul. 

Patru zile în care a primit dobândă. Pentru 313 milioane. 

— 137 000 de dolari, îi explică Isaac, de la celălalt capăt al 
legăturii. Să-i pun în contul dumneavoastră? 

— Ar fi perfect, răspunse Lapidus, răsucindu-se cu scaun cu 
tot și privind pe fereastră, la orizontul New Yorkului. 

Punând receptorul în furcă, Lapidus știa că, odată ce suma 
principală fusese returnată, anchetatorii guvernamentali aveau 

412 


să fie mult prea preocupaţi cu localizarea virusului și înţelegerea 
modului său de funcţionare. Și, acum că ei erau cufundațţi în 
problema aceasta, ei bine... graţie unei recompense oferite 
directorului băncii din Antigua, toate datele privind dobânda 
dispăruseră demult. Ca și cum n-ar fi existat niciodată. 

Ținându-și în continuare ochii aţintiți asupra orizontului, 
Lapidus mototoli recomandarea lui Oliver și o aruncă în vaza 
chinezească de porțelan din secolul al XVIII-lea, pe care o 
folosea pe post de coș de gunoi. „137 000 de dolari, își spuse în 
gând, în timp ce se sprijinea de spătarul scaunului îmbrăcat în 
piele. Deloc rău, pentru ziua de azi.” 

Contemplând umbrele după-amiezii târzii, o rază de soare 
poposi pe coiful Kamakura de samurai, atârnat de peretele din 
spatele lui. Lapidus nu observă. Dacă ar fi făcut-o, ar fi zărit 
strălucirea reflectată de ceva pe partea din față a coifului, unde 
un obiect argintiu abia dacă se vedea. Pentru un om obișnuit, 
arăta ca o unghie care ţinea coiful... sau ca peniţa unui stilou 
fin, de argint. Dar nimic mai mult. 

Cu excepţia reflectării ocazionale a soarelui în lentila sa, 
camera video în miniatură era perfect ascunsă. Și, oriunde era 
Joey în momentul acela, zâmbea. 


413 


MULȚUNMIRI 


Aș vrea să-mi exprim recunoştinţa faţă de următoarele 
persoane, al căror sprijin constant reprezintă singurul motiv 
pentru care există această carte: 

În primul rând, Cori. Există enorm de multe cuvinte pe lumea 
aceasta, dar niciunul nu poate exprima pe deplin ceea ce 
înseamnă ea pentru mine. Nu numai că sunt îndrăgostit de Cori 
- sunt fascinat de ea. De ceea ce este, de ceea ce face, de 
persoana care am devenit, cu ajutorul ei. Ea e legătura mea cu 
realitatea și, fără îndoială, cel mai bun motiv ca să-mi părăsesc 
Tărâmul Imaginar pentru a o vedea la sfârșitul fiecărei zile. Cori, 
îți mulțumesc pentru munca de editare, pentru ideile pe care le- 
am discutat împreună, pentru că m-ai suportat și, mai presus de 
orice important dintre toate, pentru că ai crezut în fiecare dintre 
visele noastre. Jill Kneerim, prietenă, impresar și visul oricărui 
scriitor, care a acceptat și a sprijinit această carte de la început. 
Mereu m-a înţeles, ca scriitor, iar felul relaxat în care-mi 
abordează manuscrisele e mai mult decât plăcut - e de-a 
dreptul magic. Elaine Rogers, pentru că a avut mereu atât de 
multă grijă de noi. Ike Williams, Hope Denekamp, Andrea Dudley 
și toate persoanele minunate care au grijă de noi la Agenţia Hill 
& Barlow. 

De asemenea, vreau să le mulțumesc părinţilor mei pentru 
viaţa pe care mi-au dăruit-o în Brooklyn și pentru toată 
dragostea pe care au revărsat-o asupra mea de atunci încoace. 
Ei sunt cei care m-au învăţat de la început cât de important este 
să fiu eu însumi, ei sunt motivul pentru care am ajuns ceea ce 
sunt astăzi. Sora mea, Bari, Charlie în raport cu Oliver și Oliver 
în raport cu Charlie. lubirea pe care și-o poartă aceste personaje 
nu a fost posibilă decât datorită copilăriei nebunești pe care am 
trăit-o alături de sora mea. Bobby, Dale și Adam Flam, Ami și 
Matt Kuttler pentru ajutorul oferit ori de câte ori am avut nevoie 
și pentru că m-au făcut mereu să mă simt ca un membru al 
familiei lor. Judd Winick, complice, tovarăș de intrigi și prieten, 
care mi-a oferit momentul revelaţiei căruia i se datorează 
existența acestei cărți. Judd, te salut cu toate onorurile (ca 
Hawkeye în M*A*S*H). Mulţumesc, Max. Noah Kuttler, una dintre 
primele persoane la care apelez în caz de nevoie, pentru 
răbdarea uimitoare, intuiţia sclipitoare și capacitatea sa infinită 

414 


de a mă provoca în ceea ce privește scrisul meu. Sunt cuprins 
de umilință gândindu-mă la contribuţiile sale la romanele mele 
și, mai important de atât, la prietenia noastră. Ethan și Sally 
Kline, care au dovedit că nici măcar oceanul care ne despărţea 
nu-i putea opri să mă ajute în diverse privinţe, de la editare 
până la conceperea intrigii. Paul Brennan, Matt Oshinsky, Paulo 
Pacheco, Joel Rose și Chris Weiss au păstrat sinceritatea acestei 
cărţi. Contribuțiile lor sunt fundamentale pentru tot ce scriu și 
sper că știu cât de importanţi sunt pentru mine. Fraţi, într- 
adevăr. Chuck și Lenore Cohen, familia noastră din Washington, 
D.C., care au dat un nou înțeles sintagmei „a-ţi deschide casa”, 
punându-și întreaga locuinţă la dispoziţia procesului de creaţie. 
N-aș fi putut termina această carte fără ei. 

Când am început acest roman, a fost prima oară când am fost 
nevoit să intru într-o lume despre care nu știam absolut nimic. 
Din acest motiv, datorez nenumărate mulțumiri următoarelor 
persoane, care m-au îndrumat: 

Fără îndoială, Jo Ayn „Joey” Glanzer a fost cea mai strălucită 
profesoară pe care și-ar putea-o dori cineva. Mi-a explicat toate 
detaliile, m-a târât pe toate aleile întunecate și a dus la crearea 
unuia dintre personajele mele favorite. Și mai important, e o 
prietenă adevărată. Len Zawistowski și Bob Ward sunt niște 
detectivi uimitori și niște tipi extrem de cumsecade, la care am 
apelat fără să ezit. Mulţumesc pentru toate scenele și intrigile 
construite; Eljay Bowron, John Tomlinson, Greg Regan, Marc 
Connolly și Jim Mackin au fost călăuzele mele printr-o 
organizaţie incredibilă, cunoscută sub numele de Serviciul 
Secret, și nu le pot mulţumi îndeajuns pentru încrederea pe care 
mi-au arătat-o. Sunt, efectiv, niște băieţi buni, iar eu îi respect 
(așa cum respect și Serviciul Secret) mai mult decât își pot da 
seama. Bill Spellings, specialistul meu în dispozitive de ultimă 
generaţie, care l-ar face de rușine până și pe James Bond. Robin 
Manix și Bob West, pentru că și-au răpit din timpul lor ca să se 
asigure că știu fiecare detaliu privind operaţiunile bancare. 
Ashima Dayal, Tom DePont, Mike Higgins, Alex Khutorsky, David 
Leit, Mary Riley, Denis Russ, Jim Sloan, Don Stebbins și Ken van 
Wyk au răspuns la nenumărate întrebări, indiferent cât de 
prostești sau nebunești erau. Bill Warren și Deborah Warner de 
la Disney, pentru tot ajutorul acordat, introducându-mă în 
culisele Regatului Magic. Parcul este uimitor, iar eu apreciez 


415 


foarte mult sprijinul acordat. Chuck Vance și Larry Sheafe (care 
sunt, efectiv, cei mai buni), Bill Carroll, Andy Podolak și toate 
minţile strălucite de la Vance International, cărora le mulțumesc 
pentru că m-au învăţat cum să dau de urma cuiva. Richard Bert, 
Sheri James și celelalte persoane minunate de la FinCEN, care 
m-au învățat o groază de lucruri despre infracțiunile financiare și 
aplicarea legii. Glen Dershowitz, Joe Epstein, Rob Friedsam, 
Steven Heineman, Roman Krawciw, Amanda Parness, P.J. Solit, 
Greg Stuppler și Jon Weiner, pentru că m-au iniţiat în tainele 
lumii finanţelor. John Byrne, Tom Lasich, Laura Mouck, Charles 
Nelson și Bob Powis, pentru perspectiva oferită în complicatul 
proces al spălării banilor. Chris Campos, Louis Digeronimo, 
Nancie Freitas, Mary Alice Hurst, Terry Lenzner, Ted O'Donnell, 
Rob Russell, Robert Smith și Joseph T. Wells, care mi-au 
împărtășit tehnicile lor de investigare. Steve Bernd, David Boyd, 
Greg Hammond, Peter Migala și Sean Rogers, care au format 
restul echipei mele pentru dispozitive de supraveghere de 
ultimă generație. Cindy Bonnette, Jeannine Butcavage, Vincent 
Conlon, Mike Martinson și Bill Spiro, pentru cunoștințele lor în 
industria bancară. Noel Hillman și Dan Gitner, pentru sfaturile 
juridice. Cary Lubetsky, Eric Meier și Roger White, care mi-au 
făcut din nou cunoștință cu orașul meu natal; Sue Cocking, Greg 
Cohen, Jon Constine, Tom Deardorff, Edna Farley, Michele și 
Tom Heidenberger, Karen Kutger, Ray McAllister, Ken Robson, 
Sharon Silva-Lamberson, Joao Morgado, Debra Roberts, Sheryl 
Sandberg, Tom Shaw și tatăl meu, pentru că au trecut în revistă 
cu mine toate detaliile. Rob Weisbach, pentru că a fost primul 
care a spus „da” acestei lucrări. Fiecăruia dintre prietenii mei de 
gen masculin (vă știți - dacă ai zâmbit, înseamnă că te numeri 
printre ei), pentru că sunt fraţii care trăiesc în această carte. Și, 
ca întotdeauna, familiei și prietenilor mei, ale căror nume se află 
scrise pe aceste pagini. 

In cele din urmă, aș vrea să mulțumesc familiei mele de la 
Warner Books: Larry Kirshbaum, Maureen Egen, Tina Andreadis, 
Emi Battaglia, Karen Torres, Martha Otis, Chris Barba, cea mai 
sârguincioasă echipă de vânzări din toată branșa și tuturor 
celorlalți oameni uimitor de cumsecade care m-au făcut mereu 
să mă simt ca acasă la sediul lor. Mulţumiri sincere și o 
îmbrățișare puternică și pentru Jamie Raab, pentru munca ei 
minuțioasă de editare, entuziasmul ei imens și pentru că a fost 


416 


mereu de partea noastră. Jamie, nu-ți pot mulţumi îndeajuns 
pentru că ne-ai primit în familie. De asemenea, aș vrea să-i 
adresez o mie de mulţumiri redactorului meu, Rob McMahon, 
care face toate treburile grele. Rob este, pur și simplu, un prinţ 
printre oameni. Activitatea sa editorială este la fel de sinceră ca 
și purtarea lui, iar sugestiile sale mă fac mereu să mă depășesc. 
Mulţumesc, Rob, pentru prietenia și, cel mai important, pentru 
încrederea ta. 


Sfârșit 


virtual-project.eu 


417