Catherine Steadman — Ceva in apa

viPimal-orolaa.au 


| CATHERINE STEADMAN 
anung 


Ride 


CUPLUL PERFECT, CRIMA PERFECTĂ 
© 


ARMADA 


CATHERINE STEADMAN, actriţă londoneză, cunoscută 
pentru rolurile sale principale din Downton Abbey şi 
Tutankhamun, precum şi pentru apariţiile în serialele 
Breathless, The Inbetweeners, The Tudors şi Fresh Meat. 
Thrillerul psihologic Ceva în apă este primul său roman şi 
a devenit deja un bestseller internaţional. 


CATHERINE SIEADMAN 
CEVA ÎN APĂ 


Original: Something in the Water (2018) 


Traducere din limba engleză: 
GABRIEL PAVEL 


n 


virtual-project.eu 


Pentru Ross 


„Dacă o victorie este povestită în detaliu, nimeni nu ar 
mai putea face vreo diferenţă faţă de o înfrângere.” 


JEAN-PAUL SARTRE, Diavolul şi Bunul Dumnezeu 


„O să zâmbesc, iar zâmbetul meu o să pătrundă în tine 
prin pupile şi Dumnezeu ştie ce va deveni.” 


SARTRE, Cu uşile inchise 


1 
SÂMBĂTĂ, 1 OCTOMBRIE 


Mormântul 


Te-ai întrebat vreodată cât durează să sapi un mormânt? 
Nu te mai întreba. Pare o eternitate. Indiferent cât crezi că 
durează, înmulţeşte cu doi. 


Sunt sigură că ai mai văzut asta în filme: eroul, poate cu 
un pistol la cap, sapă tot mai adânc în pământ, transpirând 
şi mormăind, până când ajunge la o adâncime de un metru 
optzeci în propriul mormânt. Sau doi pungaşi nefericiţi 
care discută şi glumesc în haosul nebunesc şi ilar, în timp 
ce sapă frenetic, ţărâna zburând spre cer cu o uşurinţă ca 
în desene animate. 

Nu se întâmplă aşa. E greu. Nimic în privinţa asta nu e 
uşor. Solul este dur, dens şi greu manevrabil. E al naibii de 
dificil. 

E o acţiune plictisitoare, durează mult şi trebuie 
terminată. 

Stresul, adrenalina, animalul disperat care are nevoie s- 
o facă te susţin aproximativ douăzeci de minute. Apoi te 
prăbuşeşti. 

Muşchii ţi se desprind de oasele braţelor şi picioarelor. 
Simţi piele pe os, os pe piele. Te doare inima în urma 
şocului de adrenalină, îţi scade glicemia în sânge şi ajungi 
la capătul puterilor. La capătul capătului. Însă e clar ca 
bună-ziua că groapa va fi săpată, indiferent de starea ta 
bună sau proastă, că te simţi terminat ori nu. 

Apoi schimbi viteza. Ajungi la jumătatea maratonului, 
când ce era nou a dispărut, şi trebuie să termini chestia 
asta blestemată şi nefericită. Ai investit şi eşti implicat cu 
totul. Le-ai spus tuturor prietenilor tăi ce o să faci, i-ai 
făcut să-şi făgăduiască donațiile unei oarecare asociaţii de 
caritate sau alteia, una cu care ai o vagă legătură. Au 


e 6» 


promis vinovaţi mai mulţi bani decât voiau să dea cu 
adevărat, simțindu-se obligaţi din cauza unei călătorii cu 
motocicleta sau a altei chestii pe care au făcut-o la 
universitate, detalii cu care te plictisesc de fiecare dată 
când se îmbată. Incă vorbesc despre maraton, rămâi cu 
mine. Apoi ieşi afară în fiecare seară, de capul tău, cu 
căştile pe urechi, adăugând mile pentru asta. Astfel încât 
să poţi lupta cu tine, să lupţi cu corpul tău, chiar acolo în 
momentul ăla, în acel moment dezolant, ca să vezi cine 
câştigă. Nimeni altcineva în afara ta nu priveşte. Şi 
nimănui în afara ta nu-i pasă cu adevărat. Eşti doar tu cu 
tine însuţi încercând să supravieţuieşti. Aşa simţi când sapi 
un mormânt, de parcă muzica a încetat, însă tu nu poţi să 
te opreşti din dansat. Pentru că dacă nu mai dansezi, mori. 

Aşa că sapi în continuare. O faci pentru că alternativa e 
mult mai rea decât săpatul unei gropi fără fund în solul dur 
şi compact cu o lopată găsită în şopronul unui bătrân 
oarecare. 

În timp ce sapi ajungi să vezi culori agitându-se în faţa 
ochilor: fosfena cauzată de stimularea metabolică a 
neuronilor din cortexul vizual datorată proastei oxigenări 
şi a nivelului scăzut de glucoză. Sângele îţi bubuie în 
urechi: presiunea scăzută a sângelui din cauza 
deshidratării şi supraefortului. Dar cum rămâne cu 
gândurile tale? Gândurile plutesc în iazul liniştit al 
conştiinţei, ieşind ocazional la suprafaţă şi dispărând 
înainte să le apuci. Mintea e complet goală. Sistemul 
nervos central interpretează acest efort suprauman ca pe o 
situaţie de tipul luptă sau fugi; neurogeneza indusă de 
practică, alături de „endorfina eliberată prin exerciţii”, 
preferată dintotdeauna în revistele sportive populare, 
acţionează ca să-ţi inhibe şi să-ţi protejeze creierul de 
durerea şi stresul a ceea ce faci. 

Epuizarea acționează ca un nivelator emoţional 
fantastic. Sapă sau fugi. 


După aproximativ patruzeci şi cinci de minute am decis 
că un metru optzeci de centimetri nu e o adâncime realistă 


e 7» 


pentru acest mormânt. Nu cred că mă descurc să sap un 
metru optzeci. Eu am o înălţime de un metru şaizeci şi 
şapte. Cum aş ieşi afară? Practic, m-aş bloca într-o groapă. 

Conform unui sondaj YouGov din 2014, un metru şaizeci 
şi şapte este înălţimea ideală pentru o britanică. Aparent, 
asta este înălţimea pe care un britanic obişnuit îşi doreşte 
ca partenera lui s-o aibă. Aşadar, norocoasa de mine şi 
norocosul de Mark. Doamne, ce mult aş vrea ca Mark să 
fie aici. 

Dar cât de mult ar trebui totuşi să sap dacă nu o să 
reuşesc un metru optzeci? Cât de adânc este îndeajuns de 
adânc? 

Cadavrele ajung să fie descoperite din cauză că au fost 
prost îngropate. Nu vreau să se întâmple asta. Chiar nu 
vreau. În niciun caz nu ar fi finalul pe care-l caut. lar o 
îngropare prost făcută, ca orice lucru făcut prost, are trei 
cauze: 


1. Lipsa timpului 
2. Lipsa iniţiativei 
3. Lipsa interesului 


Timp: am între trei şi şase ore ca să fac asta. Trei ore 
reprezintă estimarea mea conservatoare. Şase ore au 
trecut de când s-a lăsat noaptea. Am timp. 

Cred că am iniţiativă; două minţi sunt mai bune decât 
una. Sper. Trebuie doar să fac asta pas cu pas. 

Numărul trei: interes? Dumnezeule, chiar îmi pasă. Îmi 
pasă mai mult decât mi-a păsat vreodată în toată viaţa 
mea. 

+ 


Nouăzeci de centimetri este adâncimea minimă 
recomandată de IACC (Institutul de Administrare a 
Cimitirelor şi Crematoriilor). Ştiu asta pentru că am căutat 
pe Google înainte să încep să sap. Vezi, inițiativă. Imi pasă. 
M-am ghemuit lângă cadavru, cu picioarele pe frunze ude 
şi noroi sfărâmicios, şi am căutat pe Google cum să îngropi 
un cadavru. Asta am căutat pe celălalt telefon mobil al 


e 3 


cadavrului. Dacă ei găsesc cadavrul... ei nu vor găsi 
cadavrul... şi reuşesc să extragă informaţiile... ei nu vor 
extrage informaţiile... atunci istoricul ăsta va fi o lectură 
fantastică. b 


După două ore, mă opresc din săpat. Groapa are o 
adâncime cu puțin peste nouăzeci de centimetri. Nu am 
ruletă, dar îmi amintesc că am nouăzeci de centimetri la 
vintre. Asta este înălțimea celei mai mari sărituri pe care 
am reuşit-o în vacanța de echitație luată înainte să 
părăsesc universitatea, acum doisprezece ani. Un cadou 
pentru sărbătorirea a optsprezece ani. Ce lucruri ciudate 
ne amintim, nu-i aşa? lată-mă însă aici, băgată în mormânt 
până la mijloc, amintindu-mi o probă de gimcana. Apropo, 
am ieşit pe locul doi şi m-am bucurat foarte mult de reuşita 
asta. 

Oricum, am săpat aproximativ nouăzeci de centimetri în 
adâncime, şaizeci de centimetri în lăţime şi un metru 
optzeci pe lungime. Da, treaba asta a durat două ore. 

Repet: săparea unui mormânt este foarte dificilă. 

Ca să înţelegi mai bine, această groapă, groapa pe care 
am săpat-o două ore are dimensiunile de 90 cm x 60 cm x 
180 cm, ceea ce înseamnă 36 de picioare cubi de pământ, 
adică un metru cub de pământ sau o tonă şi jumătate de 
pământ. Asta este greutatea unei maşini compacte sau a 
unei balene beluga matură ori a unui hipopotam de 
dimensiuni normale. Am scos echivalentul ăsta de pământ 
din groapă, uşor spre stânga faţă de locul unde se afla 
înainte. lar mormântul ăsta nu are decât nouăzeci de 
centimetri. $ 


Privesc movila înălţată peste noroi şi mă salt încet afară, 
cu antebraţele tremurând sub propria greutate. Corpul 
zace întins vizavi de mine sub o prelată sfâşiată de un 
albastru cobalt care e ca o tăietură colorată pe fundalul 
solului maroniu al pădurii. Am găsit-o abandonată, 
atârnând ca un văl de o creangă, în spatele refugiului, în 


e 9» 


comuniune liniştită cu un frigider abandonat. Uşa micului 
congelator al frigiderului scârţâie în bătaia vântului slab. 
Aruncat la gunoi. 

E ceva atât de trist în privinţa obiectelor abandonate, 
nu-i aşa? Au un aer dezolant, însă sunt cumva frumoase. 
Presupun că, într-un sens, am ajuns să abandonez un corp. 

Frigiderul se află aici de ceva timp - ştiu asta pentru că 
l-am văzut prin parbrizul maşinii în timp ce conduceam pe 
aici cu trei luni în urmă, şi nimeni nu a venit să-l reclame 
încă. Mă întorceam cu Mark din Norfolk în Londra, după 
ce ne-am sărbătorit aniversarea şi iată, câteva luni mai 
târziu frigiderul este în continuare aici. E ciudat să mă 
gândesc că s-au întâmplat atâtea lucruri în timpul ăsta - 
mie, nouă -, însă, de fapt, nimic nu s-a schimbat aici. De 
parcă locul ăsta, un mic petic de pământ, ar fi în afara 
timpului. Îţi lasă impresia asta. Poate că nimeni nu a mai 
fost aici de la proprietarul frigiderului şi Dumnezeu ştie 
cât timp a trecut de atunci. Frigiderul arată evident din 
anii şaptezeci - ştii, are aspectul ăla ca de bloc de 
cărămidă. Un bloc de cărămidă kubrick-ian. Un monolit 
într-o pădure englezească umedă. Scos din uz. Se află aici 
de cel puţin trei luni şi nimeni nu l-a luat, niciunul dintre 
oamenii care caută în groapa de gunoi. E limpede, cu 
excepţia noastră nimeni nu vine aici. Niciun angajat al 
consiliului, niciun localnic iritat care scrie scrisori 
consiliului, nimeni care să-şi plimbe dimineaţa devreme 
câinele şi să dea întâmplător peste vânatul meu. Acesta 
era locul cel mai sigur la care mă puteam gândi. Aşa că 
iată-ne aici. Va dura, ceva timp ca solul şi toate să se 
aşeze. Însă cred că frigiderul şi cu mine avem destul timp. 


Privesc mormanul acoperit cu prelata mototolită. Sub ea 
se află carne, piele, os, dinţi. Un mort de trei ore şi 
jumătate. 

Mă întreb dacă soţul meu mai este cald la atingere. Caut 
pe Google. Oricum ar fi, nu am nevoie de un şoc. 

OK. 

OK, braţele şi picioarele ar trebuie să fie reci la 


e 10 - 


atingere, dar trupul să fie cald încă. Bine, atunci. 

Expir adânc din toţi rărunchii. 

OK, să începem... 

Mă opresc. Aşteaptă. 

Nu ştiu de ce, dar îi şterg istoricul căutărilor din telefon. 
N-are niciun sens, ştiu; telefonul nu poate fi urmărit şi, 
oricum, după câteva ore în solul umed din octombrie n-o să 
mai meargă. Pe de altă parte însă, poate că o să 
funcţioneze totuşi. li bag celălalt telefon în buzunarul 
hainei şi îi scot iPhone-ul din buzunarul de la piept. E setat 
pe modul avion. N 

Mă uit prin arhiva cu fotografiile noastre. Imi dau 
lacrimile şi două picături fierbinți îmi brăzdează fața. 

Indepărtez complet prelata, expunând tot ce ascunde. 
Şterg telefonul de amprente, îl pun înapoi în buzunarul 
cald de la piept şi-mi îmbrăţişez genunchii. 


Nu sunt un om rău. Sau poate că sunt. Poate că tu ar 
trebui să hotărăşti. 
+ 


Cu siguranţă, însă, ar trebui să explic. Şi ca să explic 
trebuie să derulez înapoi, până la dimineaţa aniversării de 
acum trei luni. 


e 11 œ» 


2 
VINERI, 8 IULIE 


Dimineaţa aniversării 


În această dimineaţă, eu şi Mark ne-am trezit înaintea 
răsăritului. Este dimineaţa aniversării noastre, aniversarea 
zilei când ne-am întâlnit. 

Stăteam într-un hotel tip boutique cu pub din zona de 
coastă a oraşului Norfolk. Mark l-a găsit în suplimentul 
„Cum să-ţi cheltui banii” al revistei Financial Times. E 
abonat, dar suplimentele sunt singurele părţi pe care mai 
ajunge să le citească. Oricum, FT avea dreptate; locul 
acesta este „refugiul rustic şi confortabil al viselor tale.” Şi 
mă bucur „că-i cheltuim” astfel. Bineînţeles, nu sunt cu 
adevărat banii mei cei pe care-i cheltuim, dar presupun că 
în curând vor fi. 

Hotelul este un cuib rustic perfect, care oferă fructe de 
mare proaspete, bere rece şi şaluri de caşmir. Cărţile 
turistice numesc locul Chelsea la mare. 

Ne-am petrecut ultimele trei zile plimbându-ne până ne 
simţeam muşchii slăbiţi şi îngreunaţi, cu obrajii îmbujoraţi 
de cerul şi vântul englezesc şfichiuitor, şi cu părul 
mirosind a pădure şi apă de mare. Ne plimbam şi apoi ne 
futeam, ne îmbăiam şi mâncam. Paradis, nu altceva. 

Hotelul a fost construit iniţial în 1651 ca han pentru 
agenţii vamali care făceau călătoria plină de hopuri către 
Londra cu trăsura, şi se mândreşte cu viceamiralul Lord 
Horatio Nelson, norfolkian faimos şi învingător în Bătălia 
de la Trafalgar, care a fost un client obişnuit. Stătea în 
camera cu numărul 5, cea de lângă a noastră, şi se pare că 
venea aici ca să-şi colecteze telegramele în fiecare 
sâmbătă din cei cinci ani ai lui de şomaj. E interesant că 
Lordul Nelson a avut perioade de şomaj. Presupun că 
întotdeauna m-am gândit că dacă eşti marinar, atunci eşti 
ca şi angajat în Marină. Dar, iată, că se întâmplă şi celor 


e 12 + 


mai buni dintre noi. Oricum, de-a lungul anilor, hotelul a 
găzduit licitaţii de animale, procese cu juraţi şi toată 
distracţia bâlciurilor descrise de Jane Austen. 

Cartea de pe măsuţa de cafea din camera noastră ne-a 
informat voioasă că audierile preliminare ale procesului 
infamilor ucigaşi din Burnham fuseseră ţinute în ceea ce 
era acum sala de mese privată de la parter. E discutabil 
cât de „infami” erau. În mod cert, eu n-am auzit de ei. Aşa 
că am citit tot. 

Povestea începea în 1835 cu soţia unui pantofar 
vomitându-şi violent conţinutul stomacului la masa familiei 
sub privirile soţul ei. Doamna Taylor, cea care vomita, 
fusese otrăvită cu arsenic. Făina din cămară fusese 
botezată cu chestia asta, iar mai târziu, la autopsie, s-au 
găsit urme de arsenic în mucoasa stomacului. Ancheta în 
urma otrăvirii dezvălui că domnul Taylor avea o aventură 
cu vecina lor, doamna Fanny Billing, care cumpărase 
recent arsenic în valoare de trei pence de la un farmacist 
local. Arsenicul a ajuns în geanta cu făină al lui Taylor şi, 
în consecinţă, în găluştile care i-au curmat viaţa doamnei 
Taylor. Bănuiesc că în seara aceea domnul Taylor s-a 
abținut. Poate că domnul Taylor urma o dietă fără 
carbohidrati. 

Informaţiile furnizate ulterior de un alt vecin în timpul 
anchetei dezvăluiau că o oarecare doamnă Catherine Frary 
intrase în casa familiei Taylor în ziua aceea şi fusese auzită 
spunându-i lui Fanny înainte să fie luată la întrebări: 
„Ocupă-te de partea ta şi nu ne vor putea răni.” 

În continuarea investigaţiei s-a descoperit că soţul şi 
copilul lui Catherine muriseră şi ei brusc în noaptea de 
dinainte. 

După asta, ipoteza crimei a început să fie luată în 
considerare. Stomacurile soţului şi copilului lui Catherine 
fuseseră transportate în Norwich, unde analizele au 
confirmat şi în cazul lor urme de arsenic. Un martor din 
casa lui Taylor a mărturisit că a văzut-o pe Catherine 
îngrijindu-se de bolnava doamnă Taylor după ce aceasta a 
vomitat, adăugând un praf alb „dintr-un pachet de hârtie 


e 13 


pe vârful cuţitului” şi în terciul acesteia, otrăvind-o pentru 
a doua oară, de data asta fatal. Cu o săptămână înainte, 
cele două femei o otrăviseră şi pe cumnata lui Catherine. 

Catherine şi Fanny au fost spânzurate în Norwich pentru 
uciderea soţilor lor, a doamnei Taylor şi a copilului şi 
cumnatei lui Catherine. Conform numărului din 17 
octombrie 1835 a Niles Weekly Register puteai afla că 
perechea fusese „lansată în eternitate în mijlocul unei 
mulţimi imense de spectatori (20.000 sau 30.000), dintre 
care mai mult de jumătate erau femei.” Lansată în 
eternitate.! O frumoasă referinţă la metodele de transport. 

Oricum, e ciudat să bagi „Criminalii din Burnham” în 
broşura cu informaţii a hotelului, mai ales dacă iei în 
considerare natura escapadelor de weekend. 

La patru şi jumătate, alarma ne trezeşte din grămada 
călduroasă de puf de gâscă şi bumbac egiptean. Ne 
îmbrăcăm în linişte cu hainele pregătite cu o noapte 
înainte pentru clipa asta dinaintea răsăritului: un tricou 
subţire din bumbac, ghete de drumeţie, blugi şi pulovere 
de lână. Fac nişte cafea la micul aparat din cameră, în timp 
ce Mark îşi aranjează părul în baie. Mark nu e un bărbat 
vanitos după niciun standard, dar ca majoritatea bărbaţilor 
în jur de treizeci de ani se pregăteşte să devină preocupat 
de păr în principal. Dar îmi place ezitarea lui, mica scăpare 
din perfecţionismul lui. Îmi place că pot să fiu gata mai 
repede. Ne bem cafeaua pe pilotă, îmbrăcaţi din cap până 
în picioare, cu ferestrele deschise şi braţul lui în jurul meu, 
în linişte. Avem destul timp ca să sărim în maşină şi să 
ajungem la plajă înainte de răsărit, adică la ora 5:05, după 
cum se menţionează în cartea de informaţii de lângă pat. 

Ne deplasăm cu maşina către plaja Holkham într-o 
linişte relativă, respirând şi gândind. Suntem împreună, 
dar singuri cu gândurile noastre şi cu noi înşine, încercând 
să ne agăţăm de somnolenţa densă care ne ţine captivi 
încă. Toate astea par să aibă aerul natural al unui ritual. 
Avem parte de asta câteodată; pur şi simplu lucrurile ni se 


1 Joc de cuvinte: launched în orig. - to launch: a lansa, a expedia (n. 
tr.). 


e 14» 


întâmplă astfel. Un pic de magie pătrunde în vieţile 
noastre, iar noi îngrijim chestia asta ca pe o mică plantă 
dintr-un ghiveci. Am mai făcut toate astea înainte; e una 
dintre chestiile noastre. Dimineaţa aniversării. În timp ce 
intrăm în parc, mă întreb dacă o să mai sărbătorim ziua 
aceasta şi după ce ne vom căsători peste două luni. Sau 
poate că aceea va deveni noua noastră zi? 

leşim în liniştea vastă de la Holkham Hall, străpunsă 
intermitent de ciripitul pătrunzător al păsărilor. O turmă 
de căprioare aflate pe câmpia alăturată şi-a ridicat privirile 
în timp ce izbim uşile maşinii, iar noi îngheţăm. Ne uităm 
înapoi direct în ochii lor şi le facem să încremenească pe 
moment, până când atenţia le este atrasă din nou de iarbă. 

Maşina noastră e printre primele sosite în parcarea cu 
pietriş şi pământ; o să se aglomereze mai târziu - 
întotdeauna se întâmplă aşa - cu câini şi familii, cuşti de 
cai şi călăreţi, familii extinse căutând să aibă parte de una 
dintre ultimele zile cu vreme bună. Se pare că vremea asta 
călduroasă n-o să dureze. Pe de altă parte, se spune asta în 
fiecare an, nu-i aşa? 

Nu se vede nici ţipenie de om în timp ce ne îndreptăm 
de-a lungul camioanelor cu pietriş către marea întindere 
deşertică a plajei Holkham, patru mile de nisip alb-auriu 
mărginite de păduri de pini. Vântul dinspre Marea 
Nordului apleacă smocuri de buruieni sălbatice şi mătură 
nisipul înălţându-l în aer peste crestele dunelor impozante. 
Mile întregi de nisip proaspăt vânturat şi apele mării, dar 
niciun suflet în faţa ochilor. Stranietate în lumina dinaintea 
răsăritului. Un peisaj proaspăt şi arid. Senzaţia este 
întotdeauna asemănătoare unui început curat. Aşa cum e 
de Anul Nou. 

Mark mă ia de mână şi ne îndreptăm spre țărm. Ne 
scoatem ghetele şi ne strecurăm în apele îngheţate ale 
Mării Nordului, cu blugii suflecaţi până la genunchi. 

Zâmbetul şi ochii lui, mâna lui fierbinte strângând-o tare 
pe a mea. Senzaţia încordată şi tăioasă a apei rece ca 
gheaţa îmi cotropeşte picioarele sub forma unui lichid alb 
care mi le încălzeşte. Frigul e arzător. Ne-am cronometrat 


e 15» 


perfect. Cerul începe să se lumineze. Râdem. Mark numără 
pe ceas secundele rămase până la 5:05 şi privim răbdători 
peste apă spre est. 

Cerul întreg se luminează până hăt la asfinţit înainte ca 
soarele să se ridice deasupra apelor argintii. Culoarea 
galbenă brăzdează orizontul transformându-se în nuanţe 
de piersică şi roz, în timp ce lumina ajunge la cei mai 
apropiaţi nori şi chiar dincolo de aceştia - cerul albastru 
azuriu străluceşte. Oau! E atât de frumos, atât de frumos 
încât mă ia cu ameţeală. 

Când nu mai suportăm frigul, mă îndrept cu greu înapoi 
către țărm, aplecându-mă să curăţ nisipul de pe picioare în 
apele puţin adânci, înainte să mă încalţ cu ghetele. Inelul 
meu de logodnă atrage întreaga strălucire a soarelui 
reflectată de apa cristalină. Ceaţa de dimineaţă a dispărut, 
iar aerul e complet umed, sărat şi înviorător. Atât de 
strălucitor şi de limpede. Cerul e de un albastru profund. 
Cea mai bună zi a anului. Întotdeauna. Atât de multă 
speranţă, în fiecare an. 

Mark m-a cerut în căsătorie în ultima lună de octombrie, 
după aniversarea lui de treizeci şi cinci de ani. Deşi 
suntem împreună de ani buni, cumva, tot a fost o surpriză. 
Câteodată mă întreb dacă îmi pasă de lucrurile care se 
întâmplă la fel de mult ca şi celorlalţi oameni. Poate că le 
dau suficientă atenţie, sau poate că le selectez prost. 
Adeseori, sunt surprinsă de ce se întâmplă şi întotdeauna 
mă intrigă să-l aud pe Mark spunând că lui cutărică nu-i 
place aşa şi pe dincolo, sau că cineva era atras de mine ori 
avea o altă reacţie neaşteptat de puternică. Nu observ 
niciodată din astea. Presupun că e mai bine aşa. Nu poţi fi 
rănit de lucrurile de care nu ştii. 

În schimb, Mark observă tot felul de lucruri. E foarte 
bun cu oamenii, care se luminează cu totul când îl văd 
sosind. Ei îl iubesc. Oamenii mă întreabă adeseori în acele 
rare ocazii când facem lucruri separat dacă „Nu vine şi 
Mark?”, pe un ton ce trădează o dezamăgire uluitoare. Nu 
o iau personal, pentru că aşa simt şi eu. Şi anume că Mark 
face orice situaţie să pară mai bună. El chiar ascultă 


e 16 - 


oamenii. Le susţinea privirea. Însă nu o face agresiv, ci 
doar într-un fel care îi linişteşte - privirea lui spunând: 
Sunt aici, şi asta e destul pentru mine. El e interesat de 
oameni. Privirea lui Mark nu are nicio perspectivă anume; 
el doar e acolo, cu tine. 


Stăm la înălţime pe o dună, privind întinderea nesfârşită 
de cer şi mare. Vântul suflă cu tărie aici sus, urlându-ne în 
urechi. Sunt bucuroasă că avem pulovere groase şi, pe 
măsură ce ne încălzim, nu mai simţim mirosul de animal al 
lânii irlandeze aspre la atingere. Conversaţia se îndreaptă 
spre viitor, spre planurile noastre. Întotdeauna ne-am făcut 
planuri în ziua aniversării. Sunt ca nişte hotărâri luate la 
jumătatea anului. Mi-a plăcut să fac planuri încă de când 
eram mică. Imi place să planific şi să adun fonduri. Mark 
nu-şi mai fixase obiective pe termen lung înainte să ne 
cunoaştem, dar a acceptat s-o facă instantaneu - i se 
potrivea natura progresivă şi futuristă a ideii. 

Mark lucrează în domeniul bancar. Da, ştiu, buu huu! 
Dar tot ce pot spune e că nu-i un ticălos. Va trebui să mă 
crezi pe cuvânt. În niciun caz nu-i un absolvent din clubul 
beţivilor şi echipa de polo de la Colegiul Eton. De fapt, ele 
un băietan din Yorkshire care s-a descurcat. Evident, tatăl 
lui nu era chiar un miner care lucra într-o mină de cărbune 
sau ceva asemănător. Domnul Roberts, retras acum din 
activitate, fusese consultant în privinţa pensiilor pentru 
Prudential în East Riding. 

Mark s-a mutat imediat în oraş, şi-a luat examenele de 
regularizare, s-a făcut agent la bursă specializat în datorii 
suverane, a fost prins în schemă, a fost promovat şi, apoi, a 
avut loc criza financiară. 

Industria financiară s-a prăbuşit. Toţi cei care au înţeles 
ce se întâmplă s-au înspăimântat încă din prima zi. Toţi 
puteau vedea ce urma să li se întâmple. Mark însă era OK. 
Slujba lui era sigură în caz de ceva, era mai sigură decât 
fusese înainte, pentru că el se specializase chiar în 
domeniul în care toţi aveau nevoie de ajutor după criză, 
adică în datoriile suverane. Doar că nimeni nu mai primea 


e 17» 


bonusuri. Asta nu era o problemă pentru noi deoarece nu 
trăiam chiar de pe azi pe mâine, însă mulţi dintre prietenii 
lui fuseseră disponibilizaţi, iar asta era înspăimântător. M- 
a speriat atunci să văd adulţi prăbuşindu-se; aveau copii la 
şcoală şi ipoteci pe care nu şi le mai permiteau să le 
achite. Soţiile nu mai lucraseră de pe vremea când 
rămăseseră însărcinate. Nimeni nu avea un plan de 
rezervă. Anul acela a fost anul în care oamenii veneau la 
cină şi plângeau. Plecau de la noi cerându-şi scuze, 
zâmbind curajoşi şi promițând că ne vom mai vedea după 
ce se mutau în oraşele lor de baştină şi se puneau din nou 
pe picioare. De mulţi dintre ei nu am mai aflat nimic. Am 
mai auzit doar că se mutaseră înapoi cu părinţii în 
Berkshire sau că se duseseră să lucreze în Australia, ori că 
divorţaseră. 

Mark s-a mutat la altă bancă. Toţi colegii lui fuseseră 
concediati la vechiul loc de muncă, iar el rămăsese să facă 
treaba a cinci oameni, aşa că şi-a încercat norocul şi s-a 
dus în altă parte. 

Nu-mi place noua bancă. Nu-i chiar aşa de OK. Bărbaţii 
de acolo reuşesc cumva să fie în acelaşi timp graşi şi totuşi 
vânjoşi. Ei sunt total ieşiţi din formă şi fumează, iar asta de 
obicei nu mă deranja deloc, însă acum chestia asta are un 
aer de disperare nervoasă. Asta mă îngrijorează. Miroase a 
irascibilitate şi vise distruse. Câteodată, colegii lui Mark 
ieşeau cu noi la un pahar şi se apucau să ia în zeflemea şi 
să se plângă de soțiile şi copiii lor, de parcă eu nici nu 
eram prezentă. Ca şi cum, dacă n-ar fi făcut-o pentru 
femeile astea, ei s-ar fi aflat pe vreo plajă pe undeva. 

Mark nu e ca ei. El are grijă de propria persoană. 
Aleargă, înoată, joacă tenis, se menţine sănătos, iar acum 
stă unsprezece ore pe zi în aceeaşi cameră cu bărbaţii 
ăştia. Ştiu că are o minte puternică, dar îmi dau seama că-l 
consumă asta. Şi acum, chiar în ziua asta dintre toate, de 
aniversarea noastră, mă anunţă că vrea să se concentreze 
mai mult la slujba lui. 

Să se concentreze înseamnă că o să-l văd mai puţin. 
Deja lucrează prea mult. Se trezeşte la 6 în fiecare 


e 18 + 


dimineaţă de lucru, pleacă de acasă la 6:30, ia prânzul la 
birou şi se întoarce la mine total epuizat la 7:30 seara. 
Cinăm şi vorbim, poate ne uităm la un film, iar pe la 10:00 
e deja în pat cu luminile stinse. Apoi o lua din nou de la 
capăt. 

— Vreau să schimb asta totuşi, zice el. Lucrez deja de un 
an acolo. Când m-am angajat, mi-au promis că voi ocupa 
poziţia asta doar la început, până când vom restructura 
departamentul. Dar nu mă lasă să fac nimic în sensul ăsta. 
Aşa că, de fapt, eu nu fac treaba pentru care m-au angajat. 
Oftează şi-şi trece mâna peste faţă. Ceea ce până la urmă e 
în ordine, dar trebuie să am o conversaţie serioasă cu 
Lawrence. Trebuie să vorbim despre bonusul meu de 
sfârşit de an, sau despre schimbarea echipei. Asta pentru 
că unii dintre clovnii ăştia nu au nicio idee ce fac. 

Face o pauză şi mă priveşte. 

— Sunt serios, Erin, spune apoi. Nu voiam să-ţi zic astea, 
dar Hector m-a sunat plângând după ce afacerea aceea a 
trecut luni. 

— De ce plângea? l-am întrebat surprinsă. 

Hector lucra cu Mark de ani buni. Atunci când toate 
mergeau prost şi a renunţat la slujba de la vechea bancă, 
Mark i-a promis lui Hector că, dacă o să se mute cu jobul, 
o să-i găsească şi lui un loc. Şi şi-a ţinut promisiunea, 
făcându-l pe Hector parte integrată din aranjamentul său 
când s-a mutat. Ori se angajau ca o echipă, ori nu se 
angaja deloc. 

— Ştii că ieri aşteptam datele financiare ca să încheiem 
contractul? mă întreabă privindu-mă scrutător. 

— Da, când ai vorbit la telefon în parcare, îi spun şi 
aprob din cap. 

Ieri, a ratat prânzul la pub şi a petrecut o oră măsurând 
cu pasul pietrişul din parcare în vreme ce mâncarea i se 
răcea. În timpul ăsta, eu am citit. Lucrez singură, aşa că 
ştiu bine ce înseamnă „să te pierzi la telefon”. 

— Da, mi-a spus că a primit datele. A fost foarte dificil 
să-i aduni pe băieţii de la biroul de tranzacţii în perioada 
sărbătorilor, iar ei nu i-au uşurat munca. De îndată ce ne 


e 19 œ 


întoarcem, vor să facă o şedinţă ca să discutăm despre ore 
suplimentare şi practici corecte. E ridicol. In orice caz, 
Hector a vorbit cu biroul din New York şi a încercat să 
explice că nu era nimeni prezent la lucru şi de ce întârzie 
să fie trimise datele financiare, iar cei de acolo au luat-o 
razna. Andrew... Ţi-l aminteşti pe Andrew din New York, 
nu? [i-am spus despre... 

— Individul ăla pe care l-am auzit înjurându-te la telefon 
când eram la nunta lui Brianny? l-am întrerupt. 

Pufneşte şi zâmbeşte. N 

— Da, Andrew. El e... foarte tensionat. In fine. Aşadar, 
Andrew ţipă la Hector prin telefon, iar Hector se sperie, 
fixează costul afacerii, trimite datele, se duce şi se culcă, şi 
se trezeşte având sute de apeluri telefonice ratate şi e- 
mailuri primite. Se pare că puseseră un 0 în plus la 
numere. Greg şi ceilalți de la birou l-au strecurat ca să 
încetinească afacerea. S-au gândit că Hector o să se uite 
peste acte înainte să trimită informaţiile şi o să le retrimită 
lor să modifice cifrele de îndată ce ne întorceam cu toţii la 
birou, numai că Hector nu a făcut verificarea. A semnat 
documentul şi l-a trimis. lar documentul ăsta e un contract 
din punct de vedere juridic. 

— Doamne, Mark, nu pot să spună că a fost o eroare? 

— Nu chiar, scumpo. Deci mă sună Hector şi încearcă 
să-mi explice că a presupus că va fi în regulă şi că el 
întotdeauna, dar întotdeauna verifică... dar Andrew i-a zis 
să trimită datele şi... şi apoi, pur şi simplu, a început să 
plângă. Erin, eu doar... simt că sunt înconjurat de o 
totală... 

Mark se opreşte şi dă din cap cu tristeţe. 

— Aşa că o să-mi întind antenele în alte părţi, îmi spune 
apoi. Sunt sută la sută bucuros să-mi taie din bonus sau 
din salariu; oricum, piaţa n-o să-şi revină la ce a fost. Pe 
cine păcălim? Pur şi simplu nu mai am nevoie de această 
situaţie stresantă. Îmi vreau viaţa înapoi. Te doresc pe tine 
şi vreau copii, şi să ne petrecem serile împreună din nou. 

Îmi place cum sună asta. Foarte mult. Îl îmbrăţişez şi-mi 
las capul pe umărul lui. 


e 20 - 


— Şi eu vreau asta. 

— Bine, spune şi mă sărută uşor pe păr. O să găsesc un 
loc bun, o să-mi înaintez demisia după ce se rezolvă 
situaţia asta cu Hector, o să-mi iau un mic concediu care 
să acopere şi nunta şi luna de miere şi, sper că prin 
noiembrie, o să reîncep să lucrez. La timp pentru Crăciun. 

Îşi mai luase un mic concediu şi înainte - toţi cei care 
lucrează în sectorul financiar trebuie să-şi ia un concediu 
obligatoriu între joburi; concediul ăsta e gândit pentru a 
stopa tranzacţii interioare, însă, în esenţă, e o vacanţă 
plătită de două luni. Asta chiar sună ca un plan destul de 
bun. Bun pentru el. Şi, în mod cert, şi eu aş putea să iau 
câteva săptămâni de pauză de la job. Am putea profita de 
situaţia asta şi să avem o lună de miere pe cinste. 
Momentan, lucrez la primul meu film documentar, dar o să 
închei prima etapă de filmare până la nuntă, apoi ar trebui 
să am la dispoziţie o bună perioadă de pauză de trei sau 
patru săptămâni înainte să încep următoarea etapă. 
Evident, aceste trei sau patru săptămâni ar putea să 
lucreze în favoarea noastră. 

O senzaţie caldă îmi inundă pieptul. Asta e bine. Asta o 
să fie bine pentru noi. 

— Unde ar trebui să mergem? mă întreabă. 

— În luna de miere? 

Aceasta a fost prima dată când am vorbit cu adevărat 
despre asta. Nunta va avea loc peste două luni. Ne-am 
ocupat de toate celelalte, dar subiectul ăsta încă e virgin, e 
neatins ca un cadou nedeschis. Bănuiesc însă că acum e un 
moment la fel de bun ca oricare altul să abordez subiectul. 
Sunt încântată de posibilitatea tuturor lucrurilor per 
ansamblu, să-l am doar pentru mine timp de mai multe 
săptămâni. 

— Hai să ne facem de cap, pun eu cărţile pe masă. Ar 
putea fi ultima dată când avem timp sau bani. 

— Da! strigă el, egalându-mi entuziasmul. 

— Două săptămâni... nu, trei săptămâni? sar eu cu 
propunerea. 

Îmi închid pleoapele pe jumătate gândindu-mă la 


e 2l-- 


programul de filmare şi la interviurile pe care trebuie să le 
fac. Îmi convin trei săptămâni. 

— Aşa mai vii de acasă. În Caraibe? Maldive? Bora Bora? 
întreabă el. 

— Bora Bora. Sună perfect. N-am nicio idee unde se află, 
dar sună splendid. Dă-o naibii! Putem zbura la clasa I? 

— Sigur că da, o să fac rezervările, rânjeşte el. 

— Minunat! 

N-am mai zburat la clasa I înainte. Apoi spun ceva ce 
probabil am să regret: 

— O să fac scufundări cu tine când mergem. O să încerc 
din nou. După aceea ne putem scufunda împreună. 

O spun pentru că mi se pare că tot ce pot să-i ofer lui 
Mark este să-i arăt cât de mult îl iubesc. Ca o pisică cu un 
şoarece mort în gură. Indiferent dacă vrea sau nu asta, îl 
depun la picioarele lui. 

— Serios? Mă priveşte fix, îngrijorat, încreţindu-şi ochii 
din cauza soarelui în timp ce briza îi ciufuleşte părul 
brunet. Nu se aştepta la asta. 

Mark e un scafandru abil. Încearcă să mă facă să merg 
cu el în fiecare călătorie în care am fost împreună, dar 
întotdeauna mi s-a făcut frică. Am avut parte de o 
experienţă urâtă odată, înainte să ne cunoaştem, când m- 
am panicat. Nimic serios, dar întreaga idee mă sperie de 
nu mă văd. Nu-mi place ideea de a fi prinsă în capcană. 
Gândul presiunii apei care încet se adună deasupra mea 
mă înfioară. Dar vreau să fac asta pentru el. O nouă viaţă 
împreună, noi provocări. 

— Da, clar! 

Rânjesc. Pot s-o fac. Cât de greu poate fi? Copiii o fac. O 
să fiu în regulă. 

— Erin Locke, te iubesc, în pana mea, spune el privindu- 
mă. 

Fix aşa. 

— Mark Roberts, şi eu te iubesc, în pana mea. 

Se apleacă spre mine, îmi înclină capul şi mă sărută. 

— Eşti hotărâtă  de-adevăratelea? mă întreabă el, 
fixându-mi privirea. 


e 22 œ» 


Am mai jucat jocul ăsta înainte, doar că nu-i deloc un 
joc. Sau este? Poate că e un joc al minţii. 

Ceea ce întreabă el de fapt este dacă asta e adevărat. E 
o situaţie atât de bună încât trebuie să fie o şmecherie, o 
greşeală. Trebuie că mint. Mint oare? 

Fac o pauză de o secundă. Muşchii feţei mi se relaxează 
şi mi se destind în timp ce el mă studiază. Îmi strâng 
pupilele sub pleoape, şi simt asta ca pe un mic univers 
înainte să facă implozie, şi îi răspund cu calm: 

— Nu. 

Nu sunt hotărâtă cu adevărat. E înspăimântător. N-am 
făcut-o decât de câteva ori. Dispar ca entitate din faţa 
ochilor mei. Ca un telefon care trece din nou la setările din 
fabrică. 

— Nu, nu sunt de-adevăratelea, zic eu pe un ton simplu, 
având figura impenetrabilă şi deschisă. 

Trebuie să arate de parcă o spun cu adevărat. 

Cel mai bine funcţionează când pare real. 

Ochii îi pâlpâie şi îmi cercetează figura, căutând un 
cârlig, o crăpătură de care să se agaţe ca să înţeleagă. Nu- 
i nimic însă acolo, am dispărut complet. 

Ştiu că se îngrijorează. În adâncul lui îşi face griji că 
într-o bună zi o să mă evapor, o să plec şi că aceasta nu e 
real, că o să se trezească şi toate vor fi la fel în casă, dar 
eu nu voi fi acolo. Cunosc frica asta; o văd fluturându-i pe 
faţă în diverse momente când suntem ieşiţi cu prietenii sau 
stăm în capetele opuse ale unei camere aglomerate. Văd 
privirea aceea şi apoi ştiu că el e cu adevărat implicat. O 
văd pe faţa lui acum. Iar asta mi-e de-ajuns. 

Zâmbesc un pic şi faţa i se inundă de bucurie. Râde. 
Roşeşte de emoție. Râd şi apoi îmi apucă faţa cu mâinile 
din nou şi-şi lipeşte buzele de-ale mele. Senzaţia resimţită 
e de parcă am câştigat o cursă sau de parcă m-am întors 
de la război. Bravo mie. Dumnezeule, te iubesc, Mark. Mă 
trage în păpurişul din mlaştina sărată şi ne-o tragem cu 
disperare, cercetându-ne cu mâinile puloverele de lână şi 
pielea umedă. În timp ce-şi dă drumul îi şoptesc în ureche. 

— Sunt de-adevăratelea. 


e 23» 


3 
LUNI, 11 IULIE 


Apelul telefonic 


Anul trecut, am obţinut în sfârşit o cofinanţare de la o 
acţiune de caritate pentru o închisoare, bani ca să-i 
investesc în primul meu proiect independent. Totul se 
adună acum, după ani de documentare şi planificare: 
propriul meu documentar de lungmetraj. M-am descurcat 
să fac toată documentarea şi preproducţia în timp ce mă 
ocupam de proiecte independente şi trebuie să încep 
interviurile faţă în faţă în nouă zile. Sufleteşte, am investit 
mult în acest proiect şi sper, mai mult decât orice, că totul 
se adună acum. O vreme te ţii de planificare, apoi trebuie 
doar să aştepţi şi să vezi ce se întâmplă. E un an important 
pentru mine, dar şi pentru amândoi. Filmul, nunta - toate 
par să se întâmple deodată. Şi mă gândesc cu sinceritate 
că mă aflu în acel punct magic din viaţa mea în care toate 
planurile pe care le-am început în jurul vârstei de douăzeci 
de ani capătă un sens final, toate la unison, ca şi cum aş fi 
orchestrat în mod deliberat să se întâmple aşa, deşi nu-mi 
aduc aminte să o fi făcut conştient. Bănuiesc că aşa se 
întâmplă în viaţă - ai parte de mult nimic şi apoi de toate 
dintr-odată. 

Ideea filmului e simplă; mi-a venit într-o seară în care îi 
povesteam lui Mark despre cum a fost la internat. 
Noaptea, după ce se dădea stingerea, noi, fetele, 
petreceam ore întregi în întuneric vorbind despre ce urma 
să facem când o să ajungem în cele din urmă acasă. Ce 
anume vom mânca atunci când vom putea să ne alegem 
propria mâncare. Fantazam la nesfârşit despre acele mese 
imaginare. Ne dezvoltam o obsesie despre budinca de 
Yorkshire cu sos gravy sau în privinţa cârnăciorilor pe băț 
pentru cocteiluri. Ne imaginam ce vom purta când vom 
putea să ne alegem propriile haine, unde o să mergem, ce 


e 24» 


o să facem când vom avea parte de libertate. Şi apoi Mark 
a spus că-i pare că sună ca o închisoare. Pentru că noi 
visam la acasă în acelaşi fel în care visau şi prizonierii 
asta. 

Astfel mi-a venit ideea pentru documentar. Formatul lui 
e simplu. Povestea va urmări trei prizonieri diferiţi în 
timpul şi după încarcerare prin intermediul interviurilor şi 
al unei prezentări ca un reportaj fără intervenţia 
documentaristului: două femei şi un bărbat care îşi 
plănuiesc speranţele şi visele despre libertatea lor înainte 
şi după eliberare. Astăzi fac ultima conversaţie telefonică 
introductivă cu ultimul meu prizonier, apoi voi face 
interviuri faţă în faţă cu fiecare dintre subiecţi în 
închisoare înainte să fie eliberaţi. Până acum, am vorbit de 
mai multe ori cu cele două candidate femei, însă a fost 
mult mai dificil să obţin acces securizat la candidatul de 
sex masculin. Astăzi, în sfârşit, am obţinut dreptul la apelul 
nostru telefonic obţinut cu mare dificultate. Astăzi aştept 
un apel telefonic de la Eddie Bishop. Acel Eddie Bishop, 
unul dintre ultimii gangsteri din zona East End din Londra. 
Un gangster sută la sută autentic, gata să te ciopârţească 
cu toporişca, amator de cluburi de noapte şi cazinouri, 
capabil să facă rime în dialectul londonez, un membru 
originar al bandei lui Richardson şi, mai recent, centrul 
celei mai mari bande infracţionale din Londra, cu activitate 
la sud de fluviu. 

Mă holbez la telefonul din casă. Ar trebui să sune, dar 
nu sună. Este ora 1:12 şi aştept un apel telefonic de la 
închisoarea Pentonville de doisprezece - ba nu, de 
treisprezece minute de acum. Am primit apelurile 
telefonice ale celorlalte personaje, Alexa şi Holli, fix la 
timp. Mă întreb care e problema şi mă rog ca Eddie să nu 
fi renunţat şi să nu se fi răzgândit. Mă rog să nu se fi 
răzgândit nici cei din consiliul de administraţie al 
închisorii. 

A fost greu să obţin aprobare vizavi de orice din partea 
acestui consiliu, aşa că voi face fragmente din interviurile 
faţă în faţă în mod independent. Doar eu şi cu camera 


e 25» 


blocată într-o poziţie fixă. În această etapă, materialul 
adunat nu este încă prelucrat, dar pe de altă parte se 
potriveşte cu conţinutul, aşa că sunt fericită. În timpul 
celei de-a doua etape, odată ce candidaţii mei au ieşit din 
închisoare, mi se vor alătura şi Phil şi Duncan. 

Phil e un cameraman pe care îl cunosc şi în care am 
încredere implicit - are un ochi grozav şi împărţim o 
estetică destul de apropiată, ceea ce ştiu că sună un pic 
pretenţios, dar am promis că este important. lar Duncan şi 
cu mine am mai lucrat împreună de câteva ori înainte. E 
un individ amuzant, însă mai important e faptul că e mult 
mai bun decât îmi permit să-l plătesc. Atât Duncan, cât şi 
Phil vor avea dreptul la o parte din banii disponibili pentru 
acest proiect; fondul financiar e bun, dar nu e grozav. Din 
fericire, amândurora le place conceptul la fel de mult pe 
cât îmi place şi mie şi au încredere în proiect. 

Privesc prin portofelul plastifiat documentele de 
acceptare obţinute cu greu de la Ministerul Justiţiei şi 
Serviciul de Administrare a închisorilor al Maiestăţii Sale. 
Mai mult decât orice, îmi doresc ca documentarul să 
depăşească reprezentarea convenţională a prizonierilor, 
încercând să-i prezint pe aceste trei persoane ca pe nişte 
indivizi separați de condamnările lor. Atât Hlolli, cât şi 
Eddie au primit sentinţe între patru şi şapte ani pentru 
infracţiuni ce nu au fost fatale. Alexa a primit o 
condamnare pe viaţă cu posibilitatea eliberării 
condiţionate după paisprezece mi. Dar spun oare 
condamnările acestea ceva despre cine sunt ei ca oameni? 
Spun ele oare cine este mai periculos? Cine este o 
persoană mai bună? În cine poţi să ai încredere? Vom 
vedea. 

Apuc telefonul cu tot cu cablu şi-l iau cu mine pe 
canapea, sub fereastră, unde mă aşez într-o pată de 
lumină. Soarele din zona înfrunzită a nordului Londrei îmi 
încălzeşte instant umerii şi ceafa. Cumva, vara britanică 
încă stagnează. De obicei, avem parte doar de câteva zile 
ca lumea de vară, însă lumina soarelui rămâne intensă. Am 
avut parte deja de trei săptămâni din astea. Se spune că nu 


e 26 - 


o să dureze, dar până acum a tot durat. Mark e plecat la 
lucru, iar în casă este linişte. La mine ajung doar 
hodorogeala înăbuşită a camioanelor şi bâzâitul scuterelor 
de pe îndepărtata Stoke Newington High Street. Privesc în 
grădina noastră din spate prin ferestrele cu cadru în stil 
georgian; o pisică neagră cu lăbuţele albe rătăceşte de-a 
lungul zidului. 
+ 


A trebuit să solicit favoruri de la toți pentru a ajunge 
atât de departe. Fred Davey, regizorul care mi-a dat primul 
meu job, a garantat pentru mine într-o scrisoare trimisă 
Ministerului justiţiei. Sunt destul de sigură că cele două 
premii Bafta şi nominalizarea la Oscar ale lui Fred m-au 
pus într-o lumină mai bună decât sinopsisurile pe care le- 
am scris despre film. ITV deja şi-a manifestat interesul să 
selecteze documentarul după lansarea pentru publicul 
larg, iar Channel 4 a garantat pentru mine într-o altă 
scrisoare - ei deja au transmis două dintre scurtmetrajele 
mele. Evident, şi şcoala mea de film m-a susţinut. 
Compania The White Cube mi-a dat referinţe, căci asta 
poate aprecia şi Ministerul Justiţiei. La fel au făcut şi toate 
celelalte companii de producţie pentru care am lucrat ca 
independent, precum şi Creative England, care a ajutat 
foarte mult cu strângerea de fonduri şi susţinere de-a 
lungul întregului proces până acum. 

Apoi, bineînţeles, îl am pe Eddie Bishop. El este 
adevărata cireaşă de pe tort, un vis absolut pentru orice 
documentarist. Datorită acestui interviu mi-am obţinut 
finanţarea. Aşa că acest apel telefonic e ceva destul de 
important pentru mine. Eddie e destul de important. 

Poate că nu o ştiţi, însă povestea lui Eddie este istoria 
infracţionalităţii britanice. S-a alăturat bandei Richardson 
la vârsta de optsprezece ani, atunci când banda era pe 
culmile puterii, chiar înainte să se prăbuşească în 1966. 
Anul în care Anglia a câştigat Cupa Mondială, anul când 
totul a început să se prăbuşească pentru fraţii Kray?. 


2 Ronald şi Reginald Kray - membri ai crimei organizate din anii 1950- 
1960, cu activităţi în special în zona East End din Londra (n. tr.). 


e 27 -- 


Eddie avea infracţiunea în sânge. Era un om de 
încredere, era direct şi rezolva problemele, indiferent de 
natura jobului. Fără bătaie de cap. În curând a devenit de 
neînlocuit pentru fraţii Richardson, într-atât de mult încât 
atunci când fraţii Richardson au fost arestaţi în sfârşit în 
vara lui 1966, Eddie Bishop a rămas să aibă grijă ca toate 
să decurgă în continuare cum trebuie, în timp ce fraţii şi 
restul bandei erau în spatele gratiilor. 

Se spune că Eddie a reconstruit întregul sindicat din 
sudul L.ondrei şi l-a condus timp de patruzeci şi doi de ani, 
până când a fost arestat pentru spălare de bani în urmă cu 
şapte ani. Timp de patru decenii, Eddie a condus sudul 
Londrei, a ucis, a lovit fără milă şi şi-a răspândit influenţa 
în întregul oraş, iar statul nu i-a putut da decât şapte ani 
pentru spălare de bani. 

Ţăr, ţâr. 

Ţârâitul telefonului străpunge liniştea. Ascuţit, insistent, 
şi, dintr-odată, sunt nervoasă. 

Țar, țâr. ţâr, ţâr. 

Imi spun că e în regulă. Am mai făcut asta înainte cu alţi 
subiecţi. E în ordine. Tremurând, trag aer în piept şi ridic 
receptorul. 

— Bună. 

— Bună, sunteţi Erin Locke? 

Vocea este tăioasă şi aparţine unei femei cam pe la 
patruzeci şi ceva de ani. Nu e chiar ce mă aşteptam. In 
mod evident nu e Eddie Bishop. 

— Da, eu sunt Erin Locke. 

— Sunt Diane Ford de la închisoarea Pentonville. Am un 
apel de la domnul Eddie Bishop pentru dumneavoastră. Să 
vă fac legătura, doamnă Locke? 

Diane Ford pare plictisită. Nu-i pasă cine sunt eu sau 
cine este el. Pentru ea, nu-i decât un alt apel telefonic. 

— Da, mulţumesc, Diane. Mulţam. 

Vocea ei dispare şi aud sunetul slab al deconectării şi al 
tonului de aşteptare. 

Eddie nu a dat niciodată un interviu. Niciodată nu a spus 
nimic nimănui despre nicio treabă de-a lui. Niciodată. Nici 


e 28 - 


măcar o clipă nu cred că eu voi fi aceea care va rezolva 
situaţia. Şi nici nu sunt sigură că-mi doresc asta. Eddie e 
un infractor profesionist de dinainte să mă fi născut eu. Nu 
ştiu de ce Dumnezeu a fost de acord să fie o parte din 
documentarul meu, însă iată-ne ajunşi în situaţia asta. Imi 
pare că este genul de om care face lucrurile cu un motiv, 
aşa că presupun că o să-mi dau seama în curând care este 
motivul. 

Tremurând, trag din nou aer în piept. 

Şi apoi suntem conectaţi. 

— Aici e Eddie. 

Vocea este profundă, caldă. E o voce ocluzivă glotală cu 
un puternic accent cockney. E ciudat să o aud în sfârşit. 

— Bună, domnule Bishop. Mă bucur că reuşesc să 
vorbesc într-un final cu dumneavoastră. Sunt Erin Locke. 
Ce mai faceţi? _ 

Un început bun, foarte profesionist. Il aud şovăind la 
celălalt capăt ale liniei telefonice, făcându-se confortabil. 

— Încă nu te cheamă Roberts? Când e ziua cea mare? 
mă întreabă spontan cu voioşie. 

Vocea lui pare să zâmbească. E un lucru drăguţ să 
întrebi pe cineva, în orice altă circumstanţă, şi aproape că 
îi zâmbesc înapoi în telefon, dar ceva mă face să mă 
opresc. Pentru că nu e nicio şansă ca Eddie să poată şti 
despre nunta mea care se apropie, sau despre schimbatul 
numelui ori despre Mark, în afară de cazul în care a făcut 
săpături despre mine. lar el e în închisoare, ceea ce 
înseamnă că probabil a pus pe cineva să mă studieze. Să 
cauţi informaţii despre mine e un proces ceva mai 
complicat decât o căutare rapidă în mediul online. Nu sunt 
implicată în social media. Nu am cont pe FaceboOK. Toţi 
documentariştii buni ştiu ce poţi face cu o doză sănătoasă 
de informaţii social media, aşa că mă ţin departe de asta. 
Aşadar, ca să o zic cât mai simplu, Eddie Bishop tocmai mi- 
a spus că a avut grijă ca cineva să adune informaţii în mod 
profesionist despre mine. A pus pe cineva să mă verifice. 
El e la conducere şi ştie totul despre mine, despre Mark şi 
despre viaţa noastră. 


e 29 œ 


Îmi iau un moment de respiro înainte să răspund. Mă 
testează şi nu vreau să fac un pas greşit atât de devreme 
în joc. 

— Înţeleg că amândoi ne-am documentat, domnule 
Bishop. Aţi aflat ceva interesant? 

Nu există nimic controversat în trecutul meu, niciun 
schelet ambulant în dulap. Ştiu asta, bineînţeles, dar cu 
toate astea mă simt expusă, ameninţată. Asta este 
spectacolul puterii lui, o linie verbală trasată în nisip. 
Poate că Eddie se află în spatele gratiilor de şapte ani, dar 
vrea să ştiu că încă trage toate sforile. Dacă nu ar fi fost 
atât de pe faţă în legătură cu asta, acum aş fi 
înspăimântată. 

— Aş spune că ceva care-mi conferă siguranţă şi mi-a 
liniştit mintea, scumpo. Niciodată nu poţi fi suficient de 
precaut. 

Eddie a decis că sunt sigură, însă vrea să ştiu că el 
supraveghează. 

Mă mişc, încerc să descâlcesc cablul telefonului, 
alunecând în discursul despre muncă. 

— Vă mulţumesc că aţi fost de acord să luaţi parte la 
acest proiect. Chiar apreciez că v-aţi dat acordul şi vreau 
să ştiţi că o să mă ocup de interviuri într-un mod cât mai 
nepărtinitor şi mai direct. Nu-mi fac meseria ca să creez 
tapi ispăşitori, eu doar vă voi spune povestea. Sau, mai 
degrabă, am să vă las pe dumneavoastră să vă spuneţi 
povestea. Aşa cum doriţi. 

Sper că ştie că intenţionez asta. Sunt sigură că a întâlnit 
o mulţime de oameni care să-l aburească în trecut. 

— Ştiu, scumpo. De ce crezi că ţi-am zis da? Eşti o 
raritate. Numai să nu mă dezamăgeşti, bine? 

Lasă pentru o clipă ca spusele lui să-şi aibă efectul 
scontat înainte să destrame intensitatea, îmblânzind tonul. 

— Oricum, când vor avea loc toate astea? 

Tonalitatea vocii lui e clară, abilă. 

— Păi, interviul faţă în faţă este programat pentru 24 
septembrie, adică peste vreo două luni şi jumătate. Apoi, 
eliberarea dumneavoastră va avea loc cândva la începutul 


e 30 - 


lui decembrie. Aşa că putem aranja să facem filmarea de 
după eliberare în jurul acelei date. V-ar deranja dacă am fi 
umbra dumneavoastră în ziua eliberării? 

Sunt în elementul meu acum; acesta este punctul în care 
toată planificarea mea îşi ocupă locul ce i se cuvine. Dacă 
putem să filmăm eliberarea lui Eddie în maniera unui 
reportaj, asta ar fi cu adevărat ceva. 

Vocea lui se întoarce, caldă, dar clară. 

— O să fiu sincer, iubire, nu-i deloc ideal pentru mine. 
Am o întâlnire amoroasă în ziua aceea, dacă mă înţelegi. 
Poate că ar fi mai bine să mă laşi o zi sau două, bine? E în 
regulă pentru tine? 

Negociem. Vrea să-mi dea ceva - asta e în mod cert un 
semn bun. 

— Bineînţeles. Vom rezolva problema din mers. Aveţi 
numărul meu, aşa că ne vom ţine la curent cu aceste date. 
Nu-i nicio problemă. 

Privesc pisica de afară strecurându-se înapoi pe lângă 
gard, cu spatele curbat şi cu capul plecat. 

Eddie îşi drege glasul. 

— Mai este ceva despre interviuri sau despre program 
despre care aţi vrea să ştiţi în această etapă, domnule 
Bishop? îl întreb, iar el râde. 

— Nu, cred că am terminat pe azi, scumpo, în afară de 
faptul că vreau să-mi zici Eddie. Mă bucur că am vorbit în 
sfârşit cu tine, Erin, după ce am auzit atât de multe despre 
tine. 

— Şi eu, Eddie. A fost o plăcere. 

— Ah, şi transmite-i salutări lui Mark. Pare un tip de 
treabă. 

E o remarcă aruncată în vânt, dar respiraţia mi se 
opreşte în piept. L-a cercetat şi pe Mark, de asemenea, pe 
Mark al meu. Nu ştiu ce să spun. Mica pauză pe care am 
făcut-o s-a prelungit în tăcere pe linia telefonică, iar el o 
umple: 

— Şi cum v-aţi cunoscut voi doi? 

Întrebarea atârnă în aer. Rahat. Asta nu e şi nici nu ar 
trebui să fie despre mine. 


e 31 œ» 


— Asta nu e treaba ta, Eddie, nu-i aşa? îi spun cu un 
zâmbet forţat în voce. 

Cuvintele ies afară catifelate şi încrezătoare şi, în mod 
ciudat, cu o urmă de sexualitate. E în întregime nepotrivit, 
dar, cumva, se potriveşte perfect. 

— Ha! Nu. Ai dreptate, scumpo. Nu e deloc treaba mea, 
spune Eddie hohotind. 

li aud ecoul de-a lungul holului închisorii în capătul 
celălalt al liniei telefonice. 

— Foarte bine, iubire, foarte bine. 

Şi uite aşa o luăm de la capăt, revenind pe cărare. Pare 
să meargă bine. Pare că ne descurcăm. Eu şi Eddie Bishop. 

Zâmbesc în telefon, de data asta cu un rânjet onest. 
Zâmbesc în camera mea de zi goală, de una singură, 
îmbăiată de lumina soarelui. 


e 32 œ 


4 
CUM NE-AM ÎNTÂLNIT 


— L-am întâlnit pe Mark la Annabel's, un club privat din 
Mayfair. Să fie clar: Annabel's nu e genul de loc pe care îl 
frecventează vreunul dintre noi. A fost prima şi ultima dată 
când am fost acolo. Şi asta nu din cauza vreunui motiv 
teribil; m-am distrat acolo - Dumnezeule, am întâlnit 
iubirea vieţii mele acolo -, însă de la început a fost o pură 
întâmplare că ne-am aflat acolo. Dacă nu aţi mai auzit de 
Annabel's, ei bine, e un loc ciudat. Cuibărit sub o scară de 
nedescris din Berkeley Square şi deschis în ultimele cinci 
decenii, localul a văzut pe toată lumea de la Nixon până la 
Lady Gaga coborând pe tocuri scările lui. A fost deschis de 
Mark Birley la sugestia prietenului său apropiat, Lordul 
Aspinall, în anii '60. La început a funcţionat ca un cazinou, 
mai degrabă în linia unui local pentru Bond interpretat de 
Connery şi mai puţin ca un aranjament pentru gangsteri 
înarmaţi. Birley avea conexiuni cu oameni din lumea 
regală, cea politică şi cea infracţională, aşa că, după cum 
vă imaginaţi, a atras o mulţime destul de sexoasă. A creat 
un mic club liniştit în care se putea cina, dar şi un loc de 
agăţat, condus de oameni influenţi pentru oameni influenţi. 
În noaptea aceea, eu nu eram membră, dar sosisem cu 
unul. 

Pe Caro am întâlnit-o la primul meu job de după Şcoala 
naţională de Film şi Televiziune. E vorba de un 
documentar TV despre galeriile The White Cube. Am fost 
foarte încântată să obţin slujba. Profesoara mea pusese o 
vorbă bună la producător şi i-a arătat primul meu 
scurtmetraj, pe care ea îl iubea. Pe atunci, eram asistentă 
cu camera pentru Fred Davey, unul dintre eroii mei, omul 
care în cele din urmă avea să mă ajute să intru în 
producţie cu primul meu film documentar. Din fericire, ne- 
am înţeles de minune - am tendinţa să mă descurc cu 
oamenii complicaţi. Apăream devreme şi-l aprovizionam cu 


e 33» 


cafea şi zâmbete, încercând să fiu invizibilă, dar 
indispensabilă, urmărind acea cărare complicată dintre 
flirt şi încredere. 

Caro jucase rolul de prezentatoare în documentar. Ea 
era cea mai deşteaptă persoană pe care am cunoscut-o 
vreodată sau, cel puţin, cea mai profund educată persoană 
pe care am întâlnit-o vreodată. Era cea mai recentă 
absolventă cu punctaj maxim în istorie la Cambridge, 
urmând traseul lui Simon Schama şi Alain de Botton. Fără 
să ducă lipsă de oferte de joburi după ce a absolvit, în mod 
neaşteptat s-a angajat să se ocupe de o nouă galerie 
finanțată de cel mai bun prieten al ei din şcoala 
pregătitoare. Cinci ani mai târziu, acea galerie a 
descoperit, după cum se spune, următoarea generaţie de 
artişti britanici talentaţi. M-a invitat să bem ceva după ce 
am încheiat prima zi de filmare, şi de atunci suntem 
prietene apropiate. 

Caro era amuzantă. Obişnuia să se refere eliptic la 
ereditatea ei, lăsându-mă să întrezăresc, printre aluziile ei, 
scandalagii care-şi rulează ţigările şi poartă ciorapi 
albaştri. Era incitantă şi fermecătoare, iar la vreo două 
săptămâni după ce ne-am cunoscut, m-a dus la Annabel's. 


Prima dată când l-am văzut pe Mark a fost când mă 
întorceam de la toaletă. Mă ascunsesem acolo încercând să 
scap de un individ plictisitor care se ocupa de fonduri de 
investiţii, căruia îi intrase în cap că dacă îl aprobam 
sporadic din cap şi-mi aruncam privirea hotărâtă 
cercetând mulţimea, asta, cumva, indica faptul că eram 
interesată. Ştiam de la o spanioloaică faptul că Fondul de 
Investiţii încă mă aştepta la intrarea la toaleta pentru 
femei cu o băutură înviorătoare, aşa că am profitat de 
ocazie ca să-mi pun la punct unele afaceri curente la 
telefon. Am aşteptat zece minute, apoi am ieşit. Fondul de 
Investiţii dispăruse, nu am nicio îndoială, ca să facă curte 
unei alte femei norocoase. M-am întors direct către bar, 
identificând în mulţime partea din spate a rochiei aurii 
lipsite de strălucire a lui Caro. Vorbea plină de vioiciune cu 


e 34 


cineva. Apoi, în timp ce s-a întors către dreapta, am văzut 
şi partenerul ei de conversaţie. 

Efectiv, m-am oprit din mers. Corpul meu a luat decizia, 
înaintea creierului, că prezenţa mea nu era dorită în 
interacţiunea lor. Caro arăta superb, fiind o femeie ca o 
amazoană înaltă, plină de încredere. Liniile rochiei ei aurii 
din lame îi scoteau în evidenţă fiecare curbură a corpului. 
Era evident că nu purta lenjerie de corp. Arăta ca o 
reclamă la un parfum dintr-o revistă de modă, iar acest 
bărbat era echivalentul ei din revistă. Bărbatul era perfect. 
Inalt, solid, părea musculos fără să lase impresia că merge 
la sală. Poate că era vâslaş, sau poate că era tenismen. 
Poate că tăia copaci. Da, cred că ar fi foarte bun la dat 
copacii jos la pământ. Imi amintesc că am simţit o dorinţă 
puternică, nenaturală de a-l vedea făcând asta. Avea părul 
cafeniu tuns scurt şi ciufulit. Părea nedormit, dar cu toate 
acestea arăta foarte bine ca un om de afaceri. A zâmbit 
larg la ceva ce n-am putut auzi, iar Caro a izbucnit în 
hohote de râs. Nu ştiu de ce, dar dintr-un oarecare motiv 
am început să mă mişc grăbită. Imi place să mă gândesc că 
trupul meu preluase conducerea, răspunzând unei chemări 
a celulelor. In orice caz, m-am îndreptat de spate 
prezentându-mă în mărime naturală, fără să am vreun 
indiciu legat de ce o să spun când o să ajung acolo. Nu 
aveam niciun control al acţiunilor mele. Ochii lui i-au 
surprins pe ai mei de la cel puţin zece paşi distanţă şi m-a 
acaparat cu totul, privirea lui executând un dans pe trupul 
meu pe care aveam să-l recunosc şi să tânjesc după el tot 
restul vieţii mele. Privirea lui scrutătoare îmi cerceta 
figura, fugind de la ochi la gură, căutându-mă pe mine. 

Apucasem să mă schimb înainte să plecăm de la filmare 
şi optasem pentru un pulover lung roz prăfuit şi pantofi tip 
sandală de culoare trandafirii-aurii. Era ţinuta mea în stilul 
lui Faye Dunaway în filmul Network, disponibilă doar 
pentru situaţii de seară de urgenţă. Arătam bine. Ştiu asta 
deoarece indivizii ca Fondul de Investiţii nu sunt interesaţi 
de personalitate. 

Caro îşi întoarce privirea spre mine, urmărind privirea 


e 35» 


bărbatului. 

— Hei, scumpo! Pe unde naiba ai umblat? 

Caro mă priveşte radiind, fiind în mod evident bucuroasă 
de efectul pe care îl avem amândouă. Simt cum încep să 
mă înroşesc de la gât în sus, însă mă controlez. 

— Mark, această fiinţă superbă este prietena mea Erin. 
E o artistă. Face filme documentare. E genială, gângureşte 
ea, strecurându-şi braţul pe după al meu într-un mod 
surprinzător de teritorial. 

E drăguţ să te simţi dorită. 

— Erin, el e Mark. Lucrează în oraş şi îi place să 
colecţioneze obiecte de artă. Cu toate acestea am convenit 
că nu e fan al unor lucrări ce conţin Kalaşnikoave sau 
unghii de la degete umane. În afară însă de asta, e deschis 
la minte. Nu-i aşa? 

El zâmbeşte şi-şi întinde mâna. 

— Sunt încântat să te cunosc, Erin. 

Ochii aceia care mă ţin captivă, acaparându-mă cu totul. 
Îi iau mâna, asigurându-mă că mă ridic la înălţimea 
strânsorii lui. Îi simt cu totul mâna caldă în jurul degetelor 
mele, care sunt încă reci de când am mers la toaletă. 

Îi permit să aibă parte de un zâmbet din partea mea, un 
zâmbet care se întinde de la colţul buzelor mele până sus 
la ochi. Îi dau ceva din propria mea persoană. 

— Şi eu, îi răspund. 

Trebuia să ştiu cui aparţinea şi dacă îl puteam avea. Aş 
putea să-l am? 

— De fapt, scumpo, tocmai ce vreau să trag o fugă până 
la budă. Pauză de toaletă. Mă întorc într-un minut, 
ciripeşte Caro, şi iese din scenă, lăsând în urmă doar o 
adiere din parfumul ei scump. 

L-a lăsat aici pentru mine. Pe de altă parte însă, 
presupun că tipii sexy sunt o nimica toată pentru femeile 
de genul lui Caro. 

Mark îşi slăbeşte puţin cravata cu arătătorul şi 
degetarul. Poartă un costum bleumarin. Fute-m-aş. 

— Bei ceva, Mark? îi propun. 

— Ah, Dumnezeule, nu, scuze, te rog, lasă-mă pe mine. 


e 36 - 


Comandă şampanie din cap şi fluturându-şi mâna. 
Gesticulează în direcţia unui colţ şi ne aşezăm la o masă 
joasă. Se pare că de abia o întâlnise pe Caro şi că venise 
aici neînsoţit. Mă rog, venise cu un prieten pe nume 
Richard. 

— Care vorbeşte cu doamna aceea încântătoare de 
acolo. 

Mark arată către o femeie care, în mod evident, e o 
escortă. Aceasta poartă cizme din latex lungi până la 
genunchi şi are privirea plictisită şi distrasă. Richard nu 
pare să fie prea deranjat de lipsa stimulului conversaţional, 
vorbind el pentru amândoi. 

— Oau, OK! Interesant! Nu mă aşteptam la asta. Oau! 

Mark rânjeşte şi aprobă din cap, iar eu ratez complet să- 
mi controlez râsul zgomotos cu gura până la urechi. Râde 
şi el. 

— Eu şi cu Richard suntem foarte apropiaţi, intonează el 
cu o solemnitate glumeaţă. A sosit pentru o zi de lao 
bancă elveţiană. Practic, sunt garda lui personală. Sau 
poate că sunt îngrijitorul lui. Cine ştie? Trebuie doar să-l 
duc unde vrea el să meargă. Ceea ce, aparent, este... 
acolo. Ce fel de documentare faci? 4 

— Pe moment, nu fac foarte multe. Insă, de-abia m-am 
apucat. Am făcut un scurtmetraj despre pescarii 
norvegieni. Un soi de omagiu adus lui Melville, ca o 
combinaţie între Eroii locali şi Bătrânul şi marea, ştii? 

Verific dacă îl plictisesc. Zâmbeşte şi mă aprobă 
cerându-mi să continui. 

Vorbim două ore întregi, consumând două sticle de Krug 
împreună, pe care presupun că el o să le plătească, ţinând 
cont că nota de plată ar fi echivalentul unei chirii pe o lună 
la apartamentul meu. Conversaţia şi şampania au curs 
lejer. În momentele când zâmbea, coapsele mi se încordau 
involuntar. 

În final, vraja se rupe când prietenul lui Mark îi 
surprinde privirea de dincolo de sală şi face semne că el şi 
prietena lui sunt gata să plece. Imi imaginez că, după lungi 
dezbateri, au ajuns la un soi de înţelegere. 


e 37» 


— Mi-e teamă că, pe fundalul ăsta magic, va trebui să 
plec, spune Mark ridicându-se în picioare în silă. 

— Trebuie să-l conduci înapoi? trag eu de timp. Nu 
vreau să-i cer numărul; vreau să mi-l ceară el mie. 

— Dumnezeule, nu, asta ar fi chiar... nu, mulţumesc 
Domnului, îi bag într-un taxi şi mi-am terminat treaba. Tu? 

— Locuinţa lui Caro e chiar după colţ. Probabil că o să 
dorm pe canapeaua ei în seara asta. Am mai făcut-o şi 
înainte şi, cu toată sinceritatea, canapeaua ei este mult 
mai confortabilă decât patul meu. 

— Totuşi, tu stai în partea de nord, nu? Adică, acolo 
unde locuieşti de obicei. 

Acum trage şi el de timp. Peste umărul lui îl văd pe 
Richard zăbovind pasiv-agresiv pe lângă scări. Partenera 
lui probabil că a ajuns deja la nivelul străzii fiind plictisită 
de trecători. 

— Da, în nord, Finsbury Park. 

Nu sunt sigură unde duce conversaţia acum. Ne 
încurcăm în vorbe. 

Aprobă din cap cu un aer decisiv. Luase o decizie. 

— Super. OK, pe scurt, am un proiector pe care l-am 
primit de Crăciun de la sora mea şi mă distrez de minune 
cu el. I-am găsit o poziţie de unde luminează un perete gol 
din apartamentul meu. E foarte tare. Dacă doreşti? Am 
nişte documentare. Lungmetraje. Intenţionam să mă uit la 
un film de patru ore despre Nicolae Ceauşescu. 

Îl privesc şi mă întreb dacă glumeşte. Ceauşescu? Chiar 
nu pot să-mi dau seama. Aceasta ar putea fi cea mai ciudat 
de neaşteptată invitaţie pe care am primit-o vreodată. Imi 
dau seama că nu i-am răspuns. Cu toate acestea, el 
continuă să vorbească, nelăsând nicio pauză încă în 
conversaţie. 

— Fostul dictator al României? A cântat Internaționala la 
propria execuţie. E prea deprimant? Probabil. Ți-ar plăcea? 
E destul de sexy, nu-i aşa? Avea propriul lui autobuz de 
turnee. Ei bine, un Ceauşescu-buz. 

Se opreşte pentru o secundă. El e perfect. 

— Uimitor. Asta a fost uimitor. De fapt, chiar mi-ar 


e 38 - 


plăcea asta. Trece-mă pe listă. 

Scot o carte de vizită nou-nouţă din poşeta mea mică şi i- 
o înmânez. E a treia oară când fac asta de când le-am 
ridicat de la papetărie după ce am absolvit luna trecută. 
Gestul pare însă natural. Fred Davey are una, Caro are 
una, iar acum, Mark Roberts are una. 

— Sunt liberă săptămâna viitoare. Haide să vedem 
atunci documentarul de patru ore despre Ceauşescu. 

Îi spun asta şi dispar în interiorul de la Annabel's. 

Am nevoie de tot autocontrolul meu ca să nu privesc 
peste umăr înainte să fac colţul. 


e 39 œ 


5 
MIERCURI, 20 IULIE 


Interviul numărul unu 


Mark mă sună de la serviciu la 7:23 a.m. Ceva nu este în 
ordine. Are o voce panicată. Încearcă să o înăbuşe, dar o 
pot auzi. 

Mă îndrept pe scaun. N-am auzit niciodată înainte nici 
măcar o suspiciune în tonalitatea vocii lui. Mă ia uşor cu 
tremurături, în ciuda căldurii din cameră. 

— Erin, ascultă-mă, sunt la toaletă. Mi-au luat 
BlackBerry-ul meu şi trebuie să părăsesc clădirea chiar 
acum. În afara sălii de baie mă aşteaptă doi angajaţi de la 
securitate ca să mă scoată afară de aici. 

Mai mult murmură cuvintele, însă se ţine tare. 

— Ce se întâmplă? îl întreb în timp ce mintea-mi este 
inundată de viziuni galopante ale unor atacuri teroriste şi 
imagini tremurânde făcute cu telefonul mobil. 

Dar nu este vorba de aşa ceva. Ştiu că nu este asta. Deja 
recunosc scheletul acestei poveşti. Am auzit-o de la destui 
oameni până acum. Povestea e înfiorător de sterilă. Mark a 
fost „concediat”. 

— Lawrence m-a chemat în biroul lui la ora şapte. Mi-a 
spus că a auzit prin reţeaua de zvonistică faptul că îmi caut 
alt loc de muncă şi că el crede că e mai bine pentru toţi cei 
implicaţi dacă plec de azi. E bucuros să-mi ofere referinţe, 
dar biroul meu a fost eliberat deja şi trebuie să-i înmânez 
telefonul de serviciu înainte să părăsesc clădirea. 

Pentru o secundă se instaurează liniştea. 

— Nu a precizat cine i-a spus. 

Linişte din nou. 

— Dar e în ordine, Erin. Sunt bine. Te pun să te duci 
direct la o întâlnire cu cei de la resurse umane după ce te 
concediază. Te conduc afară din cameră şi apoi direct într- 
o alta cu un reprezentant de la resurse umane în ea! Îşi 


e 40 - 


acoperă spatele, în pana mea! Ce grămadă de căcat! 
Reprezentantul mă întreabă dacă am fost fericit aici, şi 
trebuie să spun că da, a fost fantastic şi că toate, în cele 
din urmă, au fost spre bine. Lawrence mi-a făcut o favoare. 
M-a eliberat pentru următoarea provocare, bla bla bla. 

Mark râde. Îmi poate simţi îngrijorarea prin telefon. _ 

— Cu toate acestea, e în regulă, Erin. O să fiu bine. [ţi 
promit. Ascultă, trebuie să merg cu tipii ăştia acum, dar o 
să fiu acasă într-o oră sau aşa ceva. 

Totuşi, eu nu sunt acasă. 

Momentan sunt la închisoarea Holloway, gata să fac 
primul meu interviu faţă în faţă. Oare e posibil să fi uitat? 
Sunt în camera de aşteptare a unei închisori. La dracu’! Te 
rog să nu ai nevoie de mine acolo acum, Mark. Te rog să fii 
OK. 

Insă dacă are nevoie de mine, voi merge. 

Of, băga-mi-aş picioarele! Aceste două nevoi constant 
agăţătoare: propria ta viaţă şi „să fii acolo”. Relaţia ta sau 
viaţa ta. Nu contează cât de mult te străduieşti, nu le poţi 
avea pe amândouă. 

— Să vin acasă? îl întreb. 

Linişte. 

— Nu, e în regulă, spune el într-un final. Trebuie să dau 
o tonă de telefoane şi să găsesc ceva. Trebuie să obţin 
ceva de lucru în alt loc înainte ca situaţia asta să devină 
prea presantă. Rafie şi Andrew trebuiau să-mi dea 
răspunsuri ieri. 

Aud un ciocănit în uşă prin telefon. 

— Futu-i! O secundă, amice! Hristoase! Mă piş! strigă el. 
Trebuie să plec, scumpo, a expirat timpul. Sună-mă după 
interviu. Te iubesc. 

— Te iubesc şi eu, spun şi-i trimit o sărutare 
zgomotoasă, însă a închis deja. 

Se lasă linişte şi mă trezesc din nou în camera de 
aşteptare tăcută. Gardianul are ochii închişi la culoare, 
blânzi, dar hotărâți. 

Îmi aruncă o privire şi se încruntă. 

— N-am vrut să mentionez asta, dar n-ai voie să foloseşti 


e 41» 


telefonul aici, murmură el, jenat să interpreteze rolul de 
supraveghetor pe holul unei şcoli. Însă, până la urmă e 
slujba lui şi o face bine. 

Îmi setez telefonul pe modul avion şi-l las pe masă în 
faţa mea. Tot mai multă linişte. Mă holbez la scaunul gol 
de partea cealaltă a mesei, pe care se va aşeza 
intervievatul. 

Simt un frison scurt de libertate. Nu sunt în sala aceea 
de toaletă cu Mark. Întreaga lume încă îmi este accesibilă 
şi deschisă. Nu e problema mea. 

Imediat, urmează sentimentul de vinovăţie. Ce lucru 
îngrozitor să gândeşti. Bineînţeles că este problema mea. 
Este problema noastră. Ne căsătorim în vreo două luni. 
Însă nu pot să fac ca acel sentiment să rămână lipit de 
mine. Nu simt problemele lui Mark ca pe ale mele. Ce 
înseamnă asta? Nu simt că s-a întâmplat ceva devastator. 
Mă simt liberă şi uşurată. 

O să fie în ordine, mă asigur pe mine însămi. Poate că de 
asta nu simt nimic. Pentru că totul va fi în ordine până 
mâine. O să ajung devreme acasă. O să-i gătesc cina. O să 
deschid o sticlă de vin. Vom bea vin şi va fi bine. 


Bâzâitul brusc al uşilor electrice mă aduce dintr-odată 
înapoi în prezent. Urmează sunetul redus al zăvoarelor 
uşilor glisante. Îmi îndrept carnetul de note şi-mi realiniez 
pixurile. Gardianul îmi surprinde privirea. 

— În orice moment te-ai simţi inconfortabil, fă-mi un 
semn şi vom pune punct, spune el. O să stau în cameră, 
sunt sigur că ti-au spus. 

— Da, îţi mulţumesc, Amal. 

Îi arunc cel mai profesionist zâmbet al meu şi apăs 
butonul de înregistrare al camerei cu lentilele orientate 
către uşă. 

Amal apasă pe butonul de deblocare a uşii. Bâzâitul este 
asurzitor. Începem. Interviul numărul unu. 


Uşa scoate zgomote ca de tunete din nou şi văd prin 


e 42 œ» 


geamul cu inserţii de ochiuri de sârmă o fată scundă cu 
părul drept. Ochii ei mă privesc sfredelindu-mă, înainte să 
se uite în altă parte. 

Mă ridic în picioare înainte ca impulsul de a o face să 
ajungă în zona din creierul meu care ia decizia aceasta. 
Bâzâitul care inundă încăperea pare un tunet. Apoi se aude 
zăngănitul zăvoarelor, magneţii care le declanşează. 

Intervievata numărul unu are un metru şaizeci şi păşeşte 
în cameră. Holli Byford are douăzeci şi trei de ani şi este 
dureros de slabă. Părul ei lung este adunat într-un coc 
dezordonat în vârful capului. Treningul albastru al 
închisorii atârnă destrăbălat şi greoi pe corpul ei firav. Are 
pomeţii ascuţiţi. Arată ca un copil. Se spune că ştii când 
îmbătrâneşti cu adevărat atunci când toţi cei din jurul tău 
încep să arate imposibil de tineri. Eu am de abia treizeci 
de ani, iar Holli Byford arată de aproximativ şaisprezece 
ani pentru mine. 

Uşa se închide în urma ei bâzâind. Amal tuşeşte 
ostentativ. Mă bucur că Amal rămâne cu noi. Am primit un 
telefon ieri de la închisoare; deşi Holli face progrese, cei 
de la puşcărie nu sunt în întregime de acord să o lase încă 
nesupravegheată. Holli continuă să stea locului, în largul 
ei, la jumătatea camerei. Ochii ei privesc cu un aer jucăuş 
şi leneş mobilierul şi camera de filmat, iar pe mine mă 
ocolesc. Încă nu e conştientă de prezenţa mea. Apoi, 
privirea ei dă de faţa mea. Trupul mi se încordează şi-mi 
împreunez braţele. Căutătura ei e apăsătoare. Mă loveşte. 
Privirea ei e dură şi o face să pară mai reală decât alura ei 
dezordonată. 

— Deci tu eşti Erin? întreabă ea. 

Aprob din cap. 

— Mă bucur să te întâlnesc în sfârşit în carne şi oase, 
Holli, îi răspund. 

În ultimele trei luni conversațiile noastre telefonice au 
fost scurte, iar în acestea a fost vorba în principal despre 
mine care explicam proiectul şi tăceri ocazionale 
condimentate de aprobările şi negările ei monosilabice şi 
distrase. Însă acum, că o pot vedea, înţeleg că acele 


e 43» 


momente de tăcere, ce sunau goale la telefon, erau de fapt 
pline de ceva. Doar că înainte nu puteam vedea cu ce 
anume erau pline. 

— Vrei să iei loc? o întreb. 

— Nu chiar. 

Îşi menţine locul lângă uşă. 

E distantă. 

— Te rog, ia loc, Holli, sau o să te ducem înapoi în celula 
ta, spune Amal fulgerând liniştea apăsătoare. 

Trage încet scaunul de vizavi de mine şi se aşază sfioasă, 
punându-şi mâinile în poală. Priveşte în sus spre fereastra 
îngheţată aflată la înălţime în camera de aşteptare. Li 
arunc o privire scurtă lui Amal care mă asigură din cap. 
Dă-i drumul. 

— Aşadar, Holli, o să încep cu întrebările, aşa cum am 
discutat la telefon. Nu-ţi face griji în privinţa camerei, 
vorbeşte pur şi simplu cu mine aşa cum ai face-o în mod 
normal. 

Nu mă priveşte deloc, ochii ei zăbovind în continuare 
asupra pătratului de lumină de deasupra. Mă întreb dacă 
se gândeşte la lumea de afară, la cer, la vânt. Brusc, mi-l 
imaginez pe Mark în taxi în drumul lui spre casă, cu o 
cutie cu bunurile lui în poală, prins în capcană în propria-i 
tărăşenie. Oare la ce se gândeşte acum, în timp ce 
parcurge oraşul neavând nicio destinaţie? Acum privesc şi 
eu spre luminator. Deasupra noastră doi pescăruşi coboară 
în picaj pe fundalul cerului albastru. Inspir adânc aerul 
oxigenat al închisorii şi-mi las privirea să cadă înapoi pe 
notițele mele. Trebuie să rămân concentrată. Îl împing 
înapoi pe Mark în spatele gândurilor mele şi privesc în sus 
spre faţa ascuţită a lui Holli. 

— OK, Holli? E limpede? 

Îşi lasă privirea să cadă înapoi peste mine. 

— Ce? mă întreabă ea de parcă vorbisem prostii. 

OK. Trebuie să aduc conversaţia înapoi pe lungimea de 
undă potrivită. Trec la planul B. Nu vreau decât să termin 
odată treaba aceasta. 

— Holli, poţi să-mi spui numele, vârsta, durata sentinţei 


e 44» 


şi pentru ce ai fost condamnată, te rog? 

Indicaţiile sunt directe şi simple. Tonul vocii mele l-a 
adoptat pe cel al lui Amal. Nu avem timp pentru jocul ăsta, 
indiferent care o fi el. 

Se îndreaptă uşor în scaun. De bine, de rău, înţelege 
tipul ăsta de dinamică. 

— Holli Byford, douăzeci şi trei de ani, cinci ani pentru 
incendiere în timpul revoltelor din Londra. 

A fost una dintre miile de arestaţi în timpul celor cinci 
zile de revoltă ce au cuprins Londra în luna august din 
2011. Revoltele au început când un protest calm ţinut cu 
ocazia împuşcării ilegale a lui Mark Duggan a escaladat 
rapid în ceva în întregime diferit. Oportuniştii, alimentaţi 
de un sentiment de îndreptăţire, au profitat imediat de 
masacru, iar cartierul Tottenham a descins în haos. 
Poliţiştii au fost atacați, magazinele incendiate, 
proprietăţile distruse, iar centrele comerciale au fost 
jefuite. Haosul a cuprins Londra de-a lungul următoarelor 
câteva zile şi nopţi. Insurgenţii şi prădătorii, realizând că 
sunt cu un pas în faţa poliţiei, au început să-şi coordoneze 
atacurile pe platformele de social media. Prădătorii s-au 
adunat, s-au unit şi au spart magazine, apoi au postat 
online instantanee trofeu cu prăzilor lor. Magazine închise, 
oameni care nu se băgau, fiind înspăimântați să nu fie 
atacați sau chiar şi mai rău. 

Îmi amintesc cum în acea perioadă urmăream materiale 
video granulare, filmate cu telefonul, în care vedeam 
oameni pătrunzând cu forţa în magazinul JD Sports, 
disperaţi să ia pantofi sau şosete sport. 

Nu mă înţelegeţi greşit; nu bagatelizez ce s-a întâmplat. 
Oamenii se pot simţi batjocoriţi dacă nu au acces la unele 
lucruri. Oamenii pot fi aduşi la limita răbdării. Asta până 
când ei vor reacţiona. 

În timpul acelor cinci zile din august 2011, Londra era 
un oraş aflat în cădere liberă. 

Din cele 4600 de persoane arestate în acele zile, un 
număr-record de 2250 au ajuns să fie judecate. Sentinţele 
erau date rapid şi erau dure. Autorităţile s-au temut că 


e 45 - 


dacă nu făceau un exemplu din cazul tinerilor implicaţi, 
atunci avea să se instaureze un precedent periculos. 
Jumătate dintre cei acuzaţi, judecaţi şi încarceraţi aveau 
vârsta sub douăzeci şi unu de ani. Holli era unul dintre ei. 

Holli stă vizavi de mine la masă, privind încă o dată spre 
fereastra de deasupra. 

— Ce ai făcut în timpul revoltelor, Holli? Povesteşte-ne 
noaptea aceea, aşa cum ţi-o aminteşti. 

Holli îşi înăbuşă un hohot de râs, priveşte spre Amal 
căutând un aliat, după care îşi îndreaptă încet faţa 
împietrită spre mine din nou. 

— Aşa cum îmi amintesc - spune ea cu un zâmbet 
afectat - era weekendul în care l-au împuşcat pe Mark 
Duggan. M-am uitat pe Facebook şi toată lumea făcea 
chestia asta nebunească - oamenii au intrat prin efractie în 
complexul ăsta comercial de unde au luat tot felul de 
chestii, cum ar fi haine şi altele, iar poliţiei nici că-i păsa şi 
nici nu avea să intervină să pună mâna pe careva. 

Îşi aranjează uşor cocul dezordonat, strângând nodul. 

— Fratele prietenului meu a spus că ne va duce cu 
maşina până acolo ca să luăm şi noi nişte lucruri, apoi s-a 
îngrijorat că i-ar putea fi văzute plăcuţele de înmatriculare, 
aşa că nu ne-a mai dus. 

Face o pauză şi priveşte din nou spre Amal, care 
priveşte în gol în faţa lui. E liberă să spună ce vrea. 

— Oricum, duminică toate au devenit cât se poate de 
reale peste tot. Am primit un mesaj de la prietenul meu 
Ash în care îmi zicea că e gata să meargă împreună cu mai 
mulţi la Whitgift Centre, principalul centru comercial din 
Croydon. Ash mi-a zis că trebuie să purtăm hanorace cu 
glugă, să ne acoperim feţele, ca să nu fim identificaţi prin 
sistemul video de supraveghere CCTV. Aşa că ne ducem 
acolo, iar acolo e o mulţime de oameni ca noi. Pe jos sunt 
numai cioburi şi toată lumea se vânzoleşte pe acolo. Aşa că 
Ash începe să distrugă uşile electrice de la Whitgift. 
Alarma se declanşează, aşa că îi dăm cu toţii o mână de 
ajutor, gândindu-ne că nu o să mai dureze mult până când 
o să apară poliţia. Dar nu intră nimeni înăuntru, ci doar 


e 46 - 


stăm acolo. Apoi, un individ oarecare care aleargă pe lângă 
noi pur şi simplu îşi face loc direct prin mulţime şi zice 
ceva de genul: Ce pula mea aşteptaţi, paiaţelor?! şi intră 
direct înăuntru. Dup-aia intrăm şi noi. Pun mâna pe nişte 
haine şi pe alte chestii drăguţe. Asta te interesează? 
întrebă ea oprindu-se brusc şi holbându-se cu duritate la 
mine, din nou, cu ochiul ei mort. 

— Da, Holli, asta este exact ce ne interesează. Continuă, 
te rog, îi spun, aprobând din cap şi încercând să rămân 
impasibilă; nu vreau să deraiem de la discuţie. 

Zâmbeşte din nou afectat şi se foieşte în scaun, după 
care continuă. 

— După aceea ni se face foame şi o luăm la pas înapoi pe 
strada principală. Oamenii aruncă tot felul de lucruri - 
distribuitoare din alea de ziare, cărămizi, cocteiluri 
Molotov. Blochează strada cu pubelele alea mari. Oricum, 
Ash se alătură şi el distracţiei şi apoi, când vedem garda, o 
luăm la fugă, eu cu Ash şi cu tovarăşul lui, înapoi spre 
staţia de autobuz. Pe acolo prin jur e linişte, nici urmă de 
poliţie. Apoi un autobuz d-ăla cu etaj, cu farurile aprinse şi 
câţiva oameni aflaţi încă înăuntru opreşte chiar în mijlocul 
drumului. Vrem să ne băgăm şi noi la adăpost şi încercăm 
să ne urcăm, dar şoferul nu vrea să deschidă uşile, mai 
mult se pierde, în pula mea, cu totul şi începe să urle şi să 
gesticuleze cu braţele. Numai că cineva deschide uşa din 
spate şi oamenii din autobuz se scurg afară pentru că se 
tem că o să-i asaltăm sau ceva de genul ăsta. Acum, că uşa 
e deschisă, şoferul se cacă pe el, i-a dispărut curajul. Apoi 
o ia la goană şi el şi, uite-aşa, avem la dispoziţie autobuzul 
numai pentru noi. 

Se lasă pe spate în scaunul ei, satisfăcută, cu ochii 
îndreptaţi din nou spre geam. 

— A fost mişto. Ne-am dus în partea de sus şi ne-am 
întins pe scaunele din spate şi am mâncat nişte pui. Am şi 
băut ceva. Atunci ne-au surprins feţele pe camere, adaugă 
ea meditativ. În orice caz, am turnat nişte Jack Daniels pe 
locurile din spate şi le-am aprins cu unul din ziarele alea 
gratuite, asta aşa, în glumă. Ash râdea, nu credea că o s-o 


e 47» 


fac, şi întreaga parte din spate a autobuzului e cuprinsă de 
flăcări. Aşa că râdem cu toţii şi aruncăm şi mai multe ziare 
în foc, pentru că oricum arată totul ca dracu' în jur. Focul 
arde cu văpaie fierbinte şi începe să pută, aşa că ieşim 
afară ca să privim. Acum ambele niveluri ale autobuzului 
sunt în flăcări, iar Ash spune tuturor că eu am făcut-o. 
Oamenii aflaţi în trecere bat palma cu mine, totul e ca la 
balamuc. Fac câteva fotografii tari cu telefonul meu. 

Holli face o pauză. 

— Nu mă privi aşa, mârâie ea la mine. Nu sunt complet 
retardată. Nu am postat fotografiile online şi n-am făcut 
nimic altceva de genul ăsta. 

— Holli, cum ai fost prinsă? o întreb pe un ton neutru. 

Îşi ia privirea de la mine, abandonând atitudinea 
provocatoare. 

— Se pare că am fost surprinsă în înregistrarea video de 
pe telefonul mobil al cuiva, privind alături de ceilalţi 
autobuzul în flăcări. Şi Ash a fost înregistrat spunând că eu 
am făcut-o. A doua zi, pe prima pagină a ziarului local a 
apărut o fotografie cu mine privind cum arde autobuzul. 
Au folosit fotografia în sala de judecată. În plus, au pus 
mâna şi pe înregistrarea cu noi în autobuz. 

Am vizionat materialul video cu autobuzul în flăcări. 
Holli avea ochii strălucitori ca un copil care urmăreşte un 
foc de artificii şi părea bucuroasă şi plină de viaţă. Lângă 
ea se afla Ash, protectorul ei, un perete de muşchi 
ameninţător îmbrăcat în echipament sportiv. Pot să zic că 
e tulburător să priveşti excitarea şi mândria, precum şi să 
asculţi hohotele de râs. Te ia cu fiori, ţinând cont de 
comportamentul ei de acum, să ştii de ce anume are nevoie 
ca să fie toată un zâmbet. 

— Holli, eşti încântată că o să mergi în curând acasă? 
Nu mă aştept deloc la un răspuns onest, însă trebuie să o 
întreb. 

Îi mai aruncă o privire lui Amal şi face o pauză. 

— Da, o să fie bine. Mi-e dor de gaşca mea. Vreau să mă 
îmbrac cu nişte haine normale, spune şi îşi ridică puloverul 
lălâu. Vreau să bag nişte mâncare ca lumea în mine. Aştia 


e 48 +» 


de aici practic mă înfometează cu mâncarea lor cu gust 
respingător. 

— Holli, odată ieşită afară, crezi că ai mai face din nou 
acelaşi lucru? o întreb, gândindu-mă că merită să încerc să 
pun întrebarea asta. 

In sfârşit, zâmbeşte. Se îndreaptă în scaun. 

— Clar că nu. Nu o să mai fac nimic asemănător, 
continuă ea zâmbind afectat din nou. 

Nici măcar nu se chinuie să mintă ca lumea. Se vede pe 
ea că intenţionează să facă ceva asemănător din nou. 
Conversaţia începe să mă facă să mă simt inconfortabil. 
Pentru prima dată, mă întreb dacă Holli nu are cumva 
probleme mentale. Vreau ca interviul să se termine acum. 

— Şi care sunt planurile tale pentru viitor? 

Comportamentul i se schimbă instantaneu; faţa, postura, 
toate i se schimbă. Cumva, pare din nou mică şi 
vulnerabilă. Brusc, tonul vocii ei este normal ca acela al 
unei femei normale în vârstă de douăzeci şi trei de ani. 
Politicos, deschis, prietenos. Schimbarea este profund 
tulburătoare. Nu am nicio îndoială că asta e faţa pe care o 
vor vedea cei din comisia de eliberare temporară din 
închisoare. 

— Ei bine, am vorbit cu comisia de filantropie a 
închisorii despre încercarea mea de a-mi ispăşi mai repede 
sentinţa. Vreau să mă revanşez în faţa comunităţii şi să 
dovedesc că pot fi din nou o persoană de încredere. O să 
mă ajute ei să obţin o slujbă şi să lucrez cu ofiţerul meu 
supraveghetor ca să mă îndrept, îmi spune ea dulce şi 
luminoasă. 

— Dar tu ce vrei, Holli? o presez. Pentru viitor? Ce vrei 
să faci cu viaţa ta odată ce ieşi de aici? 

Incerc să-mi păstrez tonul monoton, însă pot să-mi simt 
savoarea propriilor cuvinte. 

Zâmbeşte din nou, inocentă. Reuşeşte să mă enerveze şi 
se bucură de asta. 

— Asta e confidenţial. Vreau mai întâi să ies de aici. 
Apoi, nu ştiu. Va trebui să aştepţi şi să vezi, nu-i aşa? Dar 
aşteaptă-te... la lucruri măreţe, Erin. Lucruri mărețe, 


e 49 œ 


adaugă ea în timp ce zâmbetul ei afectat şi enervant îi 
revine pe figură. 

Privesc spre Amal care mă priveşte înapoi. 

Aceasta este forma în întregime terifiantă a lucrurilor. 

— Îţi mulţumesc, Holli. A fost un început fantastic, dar o 
să ne oprim aici, îi spun şi opresc camera video. 


e 50 - 


6 
VINERI, 29 IULIE 


Renunţând la mine 


Organizăm o cină. Ştiu că probabil nu este cea mai bună 
perioadă pentru asta, ţinând cont de tot ce se întâmplă 
acum, însă nunta se apropie cu repeziciune. Mai sunt cinci 
săptămâni şi trebuie să cer cuiva o favoare foarte 
importantă. 

Oaspeţii vor fi aici într-o oră. Nu m-am schimbat şi nici 
nu m-am spălat încă, ce să mai zic de gătit. Facem o 
friptură. Nu ştiu de ce. Presupun că o fac pentru că se face 
rapid şi e ceva ce pot să gătesc împreună cu Mark. El se 
ocupă de carne, iar eu de garnitură. Mark se bucură de 
activitatea aceasta a noastră pe care o priveşte ca pe o 
metaforă a relaţiei noastre - chestie pe care am spus-o mai 
devreme. Un moment rar de frivolitate. Cu toate acestea, 
gluma a dispărut rapid în neant, iar acum stau singură în 
bucătăria noastră ultramodernă, holbându-mă la o găină 
cărnoasă rece şi un morman de legume. 


Mark nu e în apele lui, şi, prin urmare, de aici rezultă şi 
întârzierea mea. L-am trimis la plimbare ca să mă 
pregătesc. A trecut puţin peste o săptămână de când a fost 
concediat şi de atunci bate pasul înainte şi înapoi - în 
camera de zi, în dormitor, în baie, cu picioarele goale, în 
timp ce zbiară în telefon la oameni din New York, 
Germania, Copenhaga, China. Avem nevoie de o noapte de 
destindere. Eu am nevoie de o noapte de destindere. 

I-am invitat pe Fred Davey şi pe nevasta lui, Nancy, la 
cină în seara aceasta. De fapt, cina asta a fost plănuită 
încă de acum câteva luni. Ei sunt practic parte din familie. 
Fred întotdeauna a fost alături de mine cu sfaturi, încă de 
când l-am întâlnit la primul meu job, ca asistent la un 
documentar făcut de el pentru White Cube. Chiar nu cred 

e 51 œ» 


că documentarul meu va intra în producţie dacă nu ar fi 
făcut mai multe şedinţe ad-hoc cu mine şi nu ar fi scris atât 
de multe scrisori cu antet BAFIA. lar Nancy cea 
încântătoare, una dintre cele mai calde şi amabile femei pe 
care le-am cunoscut, nu ratează nicio aniversare şi nicio 
lansare sau vreo adunare de prieteni. Familia mea surogat, 
micuța mea structură provizorie de sprijin. 

Mark încă nu şi-a făcut apariţia în bucătărie, aşa că 
încep să mă ocup singură de mâncare. Mark e la telefon 
deja de jumătate de oră, încercând să urmărească o altă 
pistă în privinţa unui job nou. Se pare că antenele lui pe 
care le-a menţionat în dimineaţa aniversării noastre nu au 
dus la nimic şi că „prietenul” lui din New York este cel 
care l-a debarcat pe Mark, şi în cele din urmă pe noi, în 
necazul acesta. Până când să ajung acasă în ziua în care şi- 
a pierdut jobul, Mark şi-a dat seama că Andrew din New 
York fusese responsabil pentru toate. Andrew a sunat la 
biroul lui Mark şi, cumva, a confundat vocea lui Greg cu 
cea a lui Mark - n-am idee cum s-a întâmplat asta, 
deoarece Greg e din Glasgow. Oricum, Andrew l-a 
confundat pe Greg cu Mark şi i-a spus că cineva de la 
biroul din New York urma să-l sune mai târziu în ziua 
aceea cu o potenţială ofertă pentru un nou job. 

Greg, ca un ciudat ce este, strălucind de încântare, fără 
îndoială, s-a dus direct la şeful lor şi l-a informat 
respectuos de conversaţia telefonică. 

Lui Andrew din New York nu i-a picat prea bine că a fost 
implicat în prostia asta, aşa că i s-a acrit de oferta pentru 
Mark. A făcut apoi o mulţime de manevre doar pentru a 
nu-şi cere scuze pentru greşeala pe care tocmai el o 
făcuse. Pe de altă parte însă, să-ţi ceri scuze în lumea 
bancară e un semn de slăbiciune. Iar slăbiciunea nu 
inspiră încredere şi, după cum ştim cu toţii, piaţa 
financiară este construită pe încredere. Pe piaţa 
financiară, dacă eşti agresiv, câştigi, iar dacă te codeşti, 
pierzi. Prin urmare, Mark, acum şomer, stă pe jumătate 
îmbrăcat în camera de zi şi urlă la telefonul din casă. 

Îmi spune că nu e totul pierdut. A vorbit cu Rafie şi cu 


e 52 œ» 


încă vreo doi alţi prieteni despre joburi şi a aflat că sunt 
cel puţin trei posibilităţi care plutesc în aer, dacă nu chiar 
mai multe. Trebuie doar să reziste câteva săptămâni. El 
însuşi nu poate să facă nimic altceva în acest moment. 
Chiar dacă primeşte o ofertă, nu poate începe decât după 
perioada de concediu impusă între joburi, ceea ce 
înseamnă până pe la mijlocul lui septembrie. Acum are 
parte de o vacanţă obligatorie. În orice alt moment al vieţii 
mele m-aş bucura din tot sufletul pentru situaţia asta, însă 
acum că filmările chiar au început, urmează să fiu 
copleşită de treabă până la nuntă. Nu e momentul potrivit. 

Apare parcă fix la ţanc, spălat şi schimbat, în bucătărie. 
Îmi zâmbeşte; arată uimitor. Îmbrăcat cu o cămaşă albă şi 
proaspăt parfumat, îmi ia mâna şi mă învârte. Străbatem 
bucătăria dansând în tăcere, apoi, ţinându-mă la distanţă 
de un braţ, îmi spune: 

— Preiau eu de aici. Du-te sus şi fă-te şi mai frumoasă. 
Te provoc! 

Apucă un prosopel de bucătărie şi mă cravaşează 
chicotind şi gonindu-mă din încăpere. 

Unii ar putea considera schimbarea aceasta iritantă, 
însă mie îmi place asta la Mark, că se poate schimba într-o 
clipă, că se poate compartimenta. Îşi controlează emoţiile. 
Ştie că am nevoie de el diseară, aşa că-mi arată că e 
prezent. 

La etaj, sufăr cumplit în privinţa hainelor cu care să mă 
îmbrac. Vreau să arăt de parcă m-am strofocat, însă lejer, 
fără prea mare efort. 

În seara aceasta o să-i cer lui Fred să fie cel care mă 
conduce la altar. E o situaţie delicată deoarece Fred nu-mi 
este rudă. El este persoana cea mai apropiată de ideea de 
tată dintre cele pe care le am. Il respect. Imi pasă de el şi 
mă flatez ştiind că şi lui îi pasă de mine. Aşa sper, cel 
puţin. În orice caz, îmi displace să vorbesc despre familia 
mea. Simt că oamenii pun prea mult accent pe locul de 
unde provenim în loc să-i intereseze mai mult direcţia spre 
care ne îndreptăm, însă n-ai ce să faci... Presupun că 
trebuie să vă povestesc despre familia mea ca să 


e 53» 


înţelegeţi. 

Mama mea era tânără, frumoasă şi inteligentă. Muncea 
din greu, a condus o companie, iar eu am iubit-o atât de 
mult, încât mă doare să mă gândesc la ea. Aşa că nu o fac. 
A murit. Maşina ei a ieşit de pe şosea şi s-a răsturnat pe o 
linie de cale ferată într-o noapte, acum douăzeci de ani. 
Tatăl meu m-a sunat la internat a doua zi şi mi-a dat 
vestea. A venit să mă ia în aceeaşi seară. Am primit liber o 
săptămână de la şcoală. A urmat înmormântarea. După 
aceea, tatăl meu a primit o slujbă în Arabia Saudită. Il 
vedeam în vacanţele şcolare când mă duceam la el. La 
şaisprezece ani am încetat să mă mai duc, alegând să-mi 
petrec vacanţele pe la prieteni acasă. Tatăl meu s-a 
recăsătorit, iar acum, împreună cu nevastă-sa, au doi copii. 
Chloe are şaisprezece ani, iar Paul are zece ani. Tata nu 
poate să ajungă la nunta mea. Şi ca să fiu sinceră, mă 
bucur. Nu face prea multe zilele astea. L-am vizitat acum 
vreo doi ani şi am dormit într-o cameră de oaspeţi goală. 
Ştiu că o vede pe mama mea când mă priveşte, deoarece 
asta este tot ceea ce văd la el când îl privesc. Oricum, nu ai 
ce face. E tot ce o să povestesc pe acest subiect. 

Când în sfârşit am coborât jos, aerul este plin de 
miresmele ameţitoare ale cinei. Masa a fost pregătită. Cele 
mai bune farfurii, cele mai bune pahare, şampanie, şi în 
plus, cine ştie de pe unde, Mark a reuşit să scoată la iveală 
nişte şerveţele din pânză. Dumnezeule, nici măcar nu 
ştiam că avem şerveţele. Imi zâmbeşte când intru, ochii lui 
căprui profunzi îmi creionează conturul trupului meu prin 
rochie. Am ales să port o rochie minimalistă din catifea de 
culoare neagră, iar părul mi l-am aranjat într-o coafură 
lejeră pe spate ca să dezvălui cerceii lungi de aur pe care 
Mark mi i-a cumpărat de ziua mea. 

— Arăţi superb, spune, privindu-mă din cap până în 
picioare în timp ce aprinde ultima lumânare. 

Il privesc în tăcere. Sunt agitată. El stă acolo, atrăgător, 
cu pieptul lui puternic. Imi simte îngrijorarea, aşa că lasă 
la o parte ce face şi se apropie de mine. 

— O să fie în regulă, îmi şopteşte în ureche, ţinându-mă 


e 54» 


lipită de el. E minunat că îi ceri asta. O să fie bine. 

— Dar dacă întreabă despre ei? 

Privesc în sus spre el. Nu pot să vorbesc despre asta din 
nou. Nu vreau să mă gândesc la ea. 

— El te cunoaşte. Va şti că există motive să îi ceri asta. 
Şi dacă întreabă, o să rezolvăm situaţia împreună. Bine? 

Se trage înapoi şi privirile ni se intersectează. Aprob din 
cap neîncrezătoare. 

— Bine, şoptesc. 

— Ai încredere în mine? mă întreabă. 

Zâmbesc. 

— Implicit, spun. 

Zâmbeşte. 

— Bine! Atunci, hai să ne distrăm de minune la cina 
aceasta. Şi chiar atunci se aude soneria de la uşă 
zbârnâind. 


e 55» 


7 
MIERCURI, 3 AUGUST 


Rochia de mireasă 


O irlandeză prietenoasă stă aplecată la nivelul 
genunchilor mei şi-mi coase pliurile de la baza rochiei mele 
de mireasă. Pe femeie o cheamă Mary. Observ întreaga 
scenă, absentă şi nesigură în privinţa felului în care mă 
simt, stând pe loc, îmbrăcată în mătase Crepe de Chine, o 
rochie delicată în stil edwardian. Caro, domnişoara mea de 
onoare, mă evaluează. Ea m-a ajutat să găsesc rochia. 
Cunoaşte câţiva designeri de haine care lucrează în lumea 
filmului. Designerii de haine au tendinţa de a avea o 
mulţime de ţoale vintage în dotare; le cumpără la diverse 
licitaţii, copiază modelele pentru producţie, iar apoi le 
vând online. 'Toate în condiţii exemplare. Rochia asta e una 
dintre acestea. E perfectă. 

Am venit la un atelier de croitorie situat la demisol pe 
Savile Row pentru a face câteva ajustări. Rochia nu are 
nevoie de mari modificări; se potriveşte ca o mănuşă. 

Croitorul este cel la care obişnuia să apeleze tatăl lui 
Caro pe când trăia. Nu sunt sigură cum a murit, probabil 
că de un stop cardiac. Era bătrân. A făcut-o pe Caro târziu 
în viaţă; cred că ea l-a mai prins doar în perioadele când 
avea şaizeci şi şaptezeci de ani. Nu ştiu atât de multe 
despre el cu adevărat - doar frânturi de informaţii 
strecurate în conversații, care, însă, nu sunt îndestulătoare 
ca să-mi fac o idee. În casa lor, la toaleta de la parter, se 
află un cec înrămat, atârnând pe un perete, în valoare de 
un milion de lire achitabili lui. Casa însăşi, care i-a rămas 
doar ei, e situată în Hampstead şi are cinci niveluri şi o 
grădină în spate de mărimea pieţei Russell Square. Tatăl ei 
fusese un milionar adevărat, un milionar de modă veche; 
cel puţin, asta am spicuit. În camera de zi se găseşte o 
lucrare de Warhol, sprijinită parcă întâmplător de un 


e 56 - 


perete. 

Aşadar, când Caro îmi oferă un sfat, am tendinţa să-l 
urmez, dacă mi-o permit. Ajustările pe care le fac rochiei 
nu mă costă nimic. Nu sunt sigură de ce, dar sunt sigură 
că-mi permit gratuităţi. 

— Gata, scumpo, s-a rezolvat. Mary îndepărtează 
scamele de pe genunchii ei şi se ridică în picioare. 


Când ne aflăm înapoi în stradă, Caro se întoarce spre 
mine şi-mi propune să luăm un prânz târziu. 

Mor de foame. N-am mai mâncat de aseară. Urmând un 
impuls irațional şi neobişnuit din partea mea, am decis să 
sar peste micul dejun din această dimineaţă, nedorind să 
distorsionez măsurile rochiei. Ştiu, ştiu că o să mănânc în 
ziua nunţii. De fapt, de abia aştept să o fac - mâncarea pe 
care am ales-o arată uimitor. Am rezervat-o şi am plătit 
avansul. Degustarea meniului va avea loc săptămâna 
viitoare. Incredibil! Dumnezeule, mor de foame. 

— Sună bine, spun şi-mi verific ceasul. 

Este ora 3 după-amiază. E mai târziu decât credeam, dar 
chiar trebuie să vorbesc cu ea. În mintea mea aud 
repetându-se continuu paşii lui Mark, paşii lui în picioarele 
goale. Trebuie să vorbesc despre slujba lui Mark. Nu vreau 
să o fac, dar trebuie. Trebuie să vorbesc cu cineva. Deşi 
simt asta ca o trădare, şi anume faptul că vorbesc despre 
relaţia noastră cu alţi oameni. De obicei, se întâmplă 
invers, adică să discut cu Mark despre alte relaţii. Noi nu 
vorbim prea multe despre noi cu alţii din afară. Noi 
formăm propria noastră unitate, impenetrabilă. Securizată. 
Suntem noi şi apoi este restul lumii. Până acum aşa a fost. 
Până să se întâmple asta. 

Totuşi, nu e vorba de Mark; nu el e problema. Pur şi 
simplu nu ştiu ce să fac. Cum să repar ce se întâmplă. 
Caro, probabil că citeşte astea pe faţa mea. 

— Haide, să mergem la George, declară ea. 

Da, la George. Va fi linişte la George la ora asta a zilei. 
Este vorba despre un restaurant superb, cu terasă cu 
baldachin şi deschis doar pentru membri, amenajat 


e 57» 


departe de stradă, în adâncul zonei Mayfair. Galeria la 
care lucrează îi poate aranja lui Caro să intre oriunde vrea. 
Mă apucă de braţ şi mă ghidează în zona Mayfair. 


— Ce se întâmplă? caută să afle îndată ce dispare 
chelnerul care a pus pe masă două pahare înrourate cu 
apă şi cuburi de gheaţă. 

O fixez cu privirea în timp ce beau apa cu înghiţituri 
mari şi felia de lămâie îmi atinge insistent buza superioară. 

— Nu are sens să-mi spui că nu se întâmplă ceva, 
rânjeşte Caro; nu eşti deloc o mincinoasă bună, Erin. Şi e 
evident că eşti disperată să-mi spui. Aşa că dă-i drumul, 
vorbeşte. Îşi duce paharul la buze şi soarbe în expectativă. 

Am rămas fără apă. Gheaţa din paharul meu zornăie. 

— Dacă e să avem această conversaţie, va trebui să o 
uiţi după aceea. Promite-mi, îi cer şi aşez cu delicateţe 
paharul gol pe masă. 

— Fir-ar al naibii, iubi. Sigur, promit, spune şi se lasă pe 
spate în scaun, cu sprâncenele ridicate. 

— E vorba de Mark. A fost concediat. 

Vocea mea e uşor mai tăcută decât înainte; sunt 
conştientă de cei trei oameni de afaceri care stau trei mese 
mai încolo. Nu se ştie niciodată. 

— Ce? A fost pus pe liber? 

Se apleacă în faţă, scăzându-şi intensitatea tonului ca să 
se potrivească cu al meu. Ce pereche formăm şi noi, fir-ar 
să fie! : 

— Nu, nu a fost pus pe liber. Işi încasează banii pe 
concediul impus obligatoriu, însă nu a beneficiat de vreun 
pachet financiar. Nu a primit nicio sumă forfetară. L-au 
făcut să-şi dea demisia la schimb pentru scrisori de 
referinţe. Dacă ar fi spus că nu este de acord, pur şi simplu 
l-ar fi dat afară, fără referinţe. Aparent, asta este ce au 
vrut să facă până când şeful lui i-a convins pe toţi să-i 
accepte demisia voluntară. 

— La naiba, el este bine? întreabă Caro, ridicând 
tonalitatea vocii cu o octavă. 

Unul dintre oamenii de afaceri se întoarce pe loc în 


e 58 + 


scaun ca să privească în direcţia noastră, iar eu îi cer ei să- 
şi păstreze tonul jos. 

— E bine. Vreau să zic... el nu e bine, dar e bine. E 
complicat deoarece chiar îmi doresc să fiu alături de el, 
dar în acelaşi timp nu vreau... să-l castrez încercând de 
fapt să-l ajut, ştii? E o situaţie delicată. Trebuie cumva să-l 
ridic de la pământ fără ca el să observe. Şi nu mă înţelege 
greşit, nu o fac deoarece ar avea nevoie să-l susţin sau 
ceva de genul. O fac pentru că îl iubesc, Caro, ştii? Vreau 
să fie fericit. Însă el nu mă lasă să-l fac fericit. De parcă se 
gândeşte că îngrijorarea îl face să se concentreze sau aşa 
ceva, de parcă ar urma să ajute să rezolve tot. Niciodată 
nu l-am văzut comportându-se aşa, ştii? Intotdeauna are un 
plan, numai că planul acesta de acum se destramă. Toată 
situaţia asta cu UE, cu căcatul de Brexit, cu prăbuşirea 
lirei la un prag atât de jos cum nu s-a mai întâmplat, cu 
guvernul, cu noua prim ministră, cu ministrul de externe, 
în numele lui Dumnezeu. Cu Donald Trump! Totul se fute. 
E momentul cel mai nepotrivit pentru toate necazurile 
astea. 

— Hmmm. Caro dă din cap solidară. 

— Şi ştiu la fel de bine cum ştie şi el, continui, că ne 
distruge şansele de a obţine altceva. Şi nu doar asta, dar 
chiar dacă se uită cineva, o să fie greu să vândă ideea unui 
viitor angajator, şi anume că şi-a dat demisia din slujba lui 
înainte să obţină un alt job. El zice că se vor întreba de ce 
naiba a făcut asta. Aparent, arată ciudat. Ei bine, asta este 
ceea ce spune el. Însă eu îi zic să spună pur şi simplu că 
nu-i plăcea acolo. Sau să spună că voia o pauză de la lucrat 
înainte de a intra pe ultima sută de metri înainte de nuntă. 
Vreau să zic că nu-i o crimă să-ţi iei nişte timp liber. Pe de 
altă parte, înţeleg ce vrea să zică. Pare slab. In ochii lor, 
vreau să spun. Ca şi cum nu e în stare să facă faţă 
presiunii şi trebuie „să-şi ia o pauză”. De parcă ar fi avut o 
cădere nervoasă sau aşa ceva. Of! Dumnezeule, e atât de 
enervant. Serios, Caro, mă înnebuneşte. Nu pot rezolva 
situaţia asta. Orice sugerez se izbeşte de un zid. Nu ştiu ce 
să fac. Aşa că doar stau cu el, ascult şi aprob din cap. 


e 59 œ 


Mă opresc din vorbit. Caro se foieşte în scaun, priveşte 
afară la stradă şi aprobă din cap cu înţelepciune înainte să 
răspundă. 

— Nu ştiu ce să spun, scumpi, e al naibii de frustrant. Pe 
mine m-ar înnebuni. Totuşi, Mark e un tip deştept, nu-i 
aşa? Ei, haide, vreau să spun că poate face orice, nu-i aşa? 
De ce nu-şi ia pur şi simplu altă slujbă? Ar putea lucra în 
orice domeniu, ţinând cont de experienţa lui. De ce nu 
caută pur şi simplu altceva? 

Răspunsul e simplu. E acelaşi răspuns pe care l-aş da 
dacă Caro mi-ar cere să-mi schimb cariera. Nu vreau să fac 
altceva. Şi nici Mark nu vrea să facă altceva. 

— Ar putea, clar. Insă, ştii, sper că nu se va ajunge la 
asta. Încă aşteptăm nişte răspunsuri despre unele chestii. 
Doar că şi nunta se apropie şi e aşa o senzaţie în aer de 
parcă s-a pus un pic pe liber în privinţa asta. 

— S-a pus pe liber de la ce? De la planificarea nunţii? 
Sau tu vorbeşti de fapt despre relaţia voastră? 

— Planificare? Nu ştiu. Nu ştiu, Caro. Nu, nu de la 
relaţie. Nu. 

Acum mi-e rău. 

— Se poartă ca un ticălos? Tonul ei nu mai sună acum 
deloc specific ei, fiind extrem de serios. Nu pot să nu mă 
abtin să râd tare de tot. 

Caro arată brusc îngrijorată; presupun că nu mă 
comport deloc specific mie acum. Probabil că arăt ca o 
nebună. 

— Îmi pare rău! Nu, nu se comportă ca un ticălos, îi 
spun, privindu-i faţa îngrijorată şi fruntea încreţită. 

Brusc, îmi dau seama că nu are niciun rost conversaţia 
aceasta. Caro nu ştie ce ar trebui să fac. Nu are nicio idee. 
Ea nici măcar nu ştie atât de multe despre mine. Nu chiar. 
Vreau să spun că suntem prietene, dar nu ne cunoaștem cu 
adevărat. Nu o să găsesc niciun răspuns aici. Trebuie să 
vorbesc cu Mark. Nu fac decât să încurc şi mai mult 
lucrurile cu conversaţia asta. Ar trebui să vorbim despre 
flori şi tort şi weekenduri de burlăciţe. Aşa că întrerup 
brusc discuţia. 


e 60 - 


— Ştii ce, cred că mi-e foame! Nu am luat micul dejun, 
mă confesez. Nu-i nimic nelalocul lui, cred că doar devin 
tensionată în privinţa nunţii. Şi îmi scade glicemia. Ceea ce 
am nevoie, ceea ce cu adevărat am nevoie, e un rulou 
Caesar şi câteva chipsuri din alea subţiri ca paiele. Şi vin. 

Zâmbetul lui Caro revine instantaneu. Mi-am revenit la 
apele mele. Totul este în regulă, tot stresul uitat. 
Confesiunea ştearsă. Tabla curățată complet. Am 
transformat un diamant. Şi de asta, doamnelor şi 
domnilor, ea este domnişoara de onoare. 


S-a făcut după-amiaza târziu când în sfârşit mă despart 
de Caro, alăturându-mă navetiştilor din timpul orei de vârf, 
chercheliţi şi înceţi, care coboară la metrou. 

Pe drumul cu metroul spre casă mă gândesc la ce o să-i 
spun. Trebuie să vorbim cu cărţile pe masă. De fapt, să 
vorbim despre toate. 

Sau poate că trebuie doar să ne-o tragem. Asta pare să 
ne reseteze întotdeauna. Au trecut deja patru zile de când 
am făcut-o ultima oară, ceea ce pentru noi e o perioadă 
lungă. Suntem un cuplu care şi-o trage de obicei o dată pe 
zi. Ştiu, ştiu. Nu mă înţelegeţi greşit; ştiu că nu e o 
cantitate obişnuită. Ştiu că după ce a trecut primul an, 
chestia asta devine ridicol de adictivă. Ştiu asta, deoarece 
înainte să-l cunosc pe Mark, sexul era un eveniment la 
care-mi cumpăram bilet o dată pe lună. Mult prea 
supraestimat şi în cele din urmă dezamăgitor. Însă noi - 
Mark şi cu mine - n-am fost niciodată aşa. Il doresc. Il 
doresc tot timpul. Mirosul lui, faţa lui, ceafa lui, mâinile lui 
pe mine şi între picioarele mele. 

Pot să simt pe sub rochie, pe piele, frecuşul moale al 
mătăsii de culoarea caisei. Chiloţi care se potrivesc. 
Intotdeauna port lenjerie asortată, încă de când am 
început să mă întâlnesc cu Mark. lubeşte mătasea. Imi 
încrucişez picioarele încet, simțind atingerea pielii pe 
piele. 


3 1 ve turned a Caro (în orig.) - joc de cuvinte caro: diamant (n. tr.). 
e 61l œ» 


8 
SÂMBĂTĂ, 13 AUGUST 


Degustarea mâncării 


Prima chestie legată de nuntă pe care am făcut-o, după 
ce ne-am logodit, a fost să căutăm un local. Ne-am avântat 
cu capul înainte. Ne-am dus într-o grămadă de locuri: 
excentrice, austere, opulente, futuriste, telurice. Tot ce 
vreţi. Am făcut un tur al tuturor localurilor. Însă odată ce 
am păşit în recepţiile lambrisate, de la Cafe Royal, a fost 
clar că era ceea ce ne doream. Orice ar fi însemnat asta. 

Astăzi ne sunt prezentate trei opţiuni ale fiecărui fel ca 
să le degustăm într-un separeu, alături de vinuri şi 
şampanie la alegere. Aşteptam momentul ăsta de mult 
timp, dar acum, că se întâmplă, îmi pare că are puţin din 
aerul unei formalităţi. De asemenea, pare ciudat să 
sărbătorim când Mark trece prin toate alea. Însă nu putem 
să ne oprim din trăit. _ 

În mesaj, pe drum, Mark citeşte ştiri pe telefon. Încerc 
să fac la fel. În districtul Covent Garden se întoarce spre 
mine. 

— Erin, ascultă. Ştiu că eşti entuziasmată în privinţa 
chestiei ăsteia, dar am putea să decidem acum că vom 
alege cele mai ieftine opţiuni de mâncare şi băutură? 
Sigur, o să le încercăm pe toate şi o să fie o zi minunată, 
însă în ceea ce priveşte banii, la sfârşit hai să alegem ce e 
mai ieftin, bine? Vreau să spun că oricum e un restaurant 
de cinci stele, aşa că totul va fi bun, nu-i aşa? Putem să 
cădem de acord în privinţa asta? E în ordine? 

Înţeleg ce zice. Bineînţeles, are dreptate. E o masă 
pentru optzeci de persoane, trebuie să fim precauţi în 
privinţa asta. Şi ca să fiu cinstită, vinul casei e al naibii de 
bun. Nu vom avea nevoie de nimic altceva. 

— Bine, de acord. Totuşi putem să o facem cum trebuie? 
Putem să ne facem de cap până la capăt? Vreau să încerc 


e 62 œ» 


tot, toate chestiile. Vreau să zic, de ce nu, nu-i aşa? 
Urmează să o facem o singură dată. O să încercăm din 
toate şi apoi o să hotărâm la sfârşit. Bine? 

— Bine! se relaxează el. Minunat. Mulţumesc. 

Îi strâng mâna şi mi-o strânge înapoi. Ceva se schimbă 
aproape imperceptibil în privirea lui. 

— Erin. Îţi mulţumesc că eşti, ştii tu... Am multe pe cap 
acum şi ştiu că poate nu mă exprim în cel mai bun mod. 

Ochii lui rătăcesc asupra călătorilor din jur. Aceştia, cu 
toţii, sunt absorbiți de telefoanele şi ziarele lor. Se apleacă 
spre mine şi continuă pe un ton mai liniştit: 

— Am tendinţa să mă închid în mine când sunt stresat. 
Şi, ştii, de obicei nu mă stresez, aşa că e greu să găsesc o 
ieşire din situaţia asta. Aşa că, îţi mulţumesc. 

Îi strâng şi mai tare mâna şi-mi las capul pe umărul lui. 

— Te iubesc, îi şoptesc. E în ordine. 

Îşi schimbă uşor poziţia, îndreptându-se de spate pe 
locul lui din metrou. Nu a terminat ce avea de spus. Mai 
este. Îmi ridic capul. 

— Erin, îmi spune. Am făcut ceva săptămâna trecută. 

Apoi se cufundă în tăcere. Îmi studiază faţa. Mi se 
întoarce stomacul. Propoziţiile de genul ăsta întotdeauna 
îmi dau fiori pe şira spinării. Cuvinte pregătitoare pentru 
ceva. Pentru veşti mai nasoale ce stau să vină. 

— Ce ai făcut? îl întreb cu blândeţe, deoarece nu vreau 
să-l sperii. Nu vreau să se închidă în sinea lui. 

— Uite, îmi pare rău că nu ţi-am zis mai înainte. Doar că 
am crezut că nu este momentul potrivit şi pe urmă 
momentul potrivit nu mai sosea şi apoi a devenit o 
chestiune şi acum iată-ne în situaţia asta aici. Se opreşte. 
Are ochi plini de remuşcări. 

— Am anulat luna noastră de miere. 

— Ce ai făcut?! 

— Nu toată perioada. Dar am anulat o săptămână din 
întregul perioadei. O să mergem doar două săptămâni în 
Bora Bora. 

Îmi studiază faţa. Aşteaptă să vadă ce se va întâmpla în 
continuare. 


e 603 - 


Ne-a anulat luna de miere. Nu, nu a anulat-o; doar a 
făcut un nou aranjament, asta e tot. Dar fără să mă 
întrebe? Fără să zică nimic? Fără să se consulte cu 
viitoarea lui soţie? A făcut-o în secret? Şi acum, acum că 
am fost de acord să plătim mai puţin pe mâncare astăzi, a 
decis că e OK să-mi spună. Sigur că da. OK. 

Mintea mea galopează în timp ce încerc să procesez 
informaţia. Să aflu ce înseamnă aceasta. Însă nu-mi vine 
nimic în cap. E important? Poate că nu este. Nupot să mă 
fac că-mi pasă. Nu pot să mă fac că-mi pasă de o vacanţă. 
Nu simt asta de parcă ar fi ceva important. Îndrăznesc să 
spun că nu mă supăr. Ar trebui să mă supăr? Pe de altă 
parte, poate că ideea este că a mințit. Da. Sau nu a făcut- 
o? Nu a minţit cu adevărat, nu-i aşa? El doar a făcut ceva 
fără să-mi spună. Şi, haide, cel puţin îmi spune acum. Însă 
oricum trebuia să-mi spună la un moment dat, nu-i aşa? Nu 
că trebuia? Care era alternativa? Să nu-mi spună până în 
momentul în care eram în avion? Nu, bineînţeles că ar fi 
trebuit să-mi spună. E în ordine. Am fost doar ocupată. Am 
fost prea ocupată cu lucratul. Şi în afară de asta, două 
săptămâni pe o insulă tropicală sună bine. Mai mult decât 
bine, sună al naibii de fantastic. Asta e mai mult decât pot 
să aibă parte unii oameni de-a lungul vieţii lor. Şi nu am 
nevoie de nimic din toate astea. Îl vreau doar pe el. Vreau 
doar să mă căsătoresc cu el. Nu-i aşa? 

O să rezolvăm situaţia mai târziu. Acum însă nu o să-l 
sperii. Nu o să înrăutăţesc situaţia. A făcut o greşeală şi îi 
pare rău, aşa că asta este. 

Îi ridic mâna, unită în continuare cu a mea şi îi sărut 
încheieturile degetelor. 

— E în regulă. Nu-ţi face griji. O să discutăm despre 
bani mai târziu. Hai acum să avem o zi minunată, bine? 

Îmi zâmbeşte cu ochii în continuare trişti. 

— Sigur. Hai să avem o zi minunată. 

Şi chiar este o zi minunată. 


Stăm în sala de bal sclipitoare, decorată cu oglinzi şi 
lambriuri din stejar, la o masă cu faţă albă, plutind în 


e 64» 


derivă pe parchetul lustruit şi nesfârşit. Un chelner plin de 
veselie ne aduce platouri complexe, aranjate artistic cu 
meniuri de sezon. Îndată ce toate antreurile sunt plasate 
pe masă, şeful de sală ni-l explică pe fiecare în parte şi ne 
înmânează un cartonaş discret pe care sunt trecute 
mâncărurile şi preţurile. După care dispare în spatele 
lambriurilor de stejar, lăsându-ne să vedem despre ce este 
vorba. Studiem cu atenţie cartonaşul. 


Aperitive: 
Homar cu măcriş, măr, vinegretă de creme fraiche, 


32 lire per persoană. 


Scoici în cochilie cu oțet de ceapă eşalotă, lămâie 
pâine neagră & unt, 


19 lire per persoană. 


Sparanghel cu ouă de prepeliţă, sfeclă roşie & 
sos remoulade de ţelină, 
22,50 lire per persoană. 


Înmulţeşte astea cu optzeci. Şi astea sunt doar 
aperitivele. Il privesc pe Mark; s-a albit la faţă. Nu pot să 
mă abtin. Izbucnesc în hohote. Mă priveşte, iar pe faţa lui 
se poate citi uşurarea. Zâmbeşte şi îşi ridică paharul ca să 
toastăm şi mi-l ridic şi eu pe al meu. 

— Să toastăm pentru a nu avea aperitive? 

— Pentru a nu avea aperitive, îi ţin isonul şi chicotesc. 

Ne avântăm asupra antreurilor delicioase. Acestea 
merită toţi banii. Sunt bucuroasă că nu o să le plătim noi. 

Optăm pentru un fel principal compus din: Plăcintă de 
casă Cafe Royal cu pui şi şuncă, ouă de prepeliţă, fasole 
franțuzească, cartofi gratinaţi, 19,50 de lire. 


e 65» 


Pentru desert alegem: Ciocolată amară &  Vişine 
sălbatice: Cremă de ciocolată amară şi compot de vişine 
sălbatice, 13 lire. 

Toate acestea alături de treizeci de sticle din vinul casei 
roşu şi treizeci de sticle din vinul casei alb şi douăzeci de 
sticle de vin spumant. 

Credem că am făcut o treabă destul de bună până când 
şeful de sală, Gerard, se aşază pentru a purta o discuţie ca 
după cafea. Aparent, cheltuiala minimă pe care o putem 
face este de şase mii de lire. Probabil că ne-au spus asta 
anul trecut când am făcut rezervarea, dar, evident, nu 
ascultam ce zicea, şi chiar dacă am fi făcut-o, atunci nu ar 
fi părut important. Gerard ne spune să nu ne îngrijorăm; 
putem să urcăm destul de simplu la acel tarif adăugând o 
cafea după masă şi un platou cu brânzeturi pentru optzeci 
de persoane, ceea ce înseamnă o mie trei sute de lire la 
totalul nostru. Cădem de acord. Ei bine, ce altceva am 
putea face? Nunta are loc în trei săptămâni. 

După toate acestea, ghiftuiţi şi plini de remuşcările 
cumpărătorului, ne dăm jos la gara Piccadilly. În faţa 
tunechetelor, Mark mă apucă de braţ şi mă opreşte. 

— Erin, nu putem face asta. Serios, e ridicol. E mult prea 
mult, este? Vreau să zic - se poate aşa ceva? Trebuie să 
anulăm când ajungem acasă. Sigur, pierdem depozitul, fie, 
dar hai să anulăm. Facem petrecerea de nuntă la All Souls 
şi apoi mergem la un restaurant local sau ceva de genul? 
Sau mergem la maică-mea şi la taică-meu, ei ar putea să 
organizeze ceva, o sală festivă, nu? 

Privesc în jos spre mâna lui care-mi strânge braţul. 
Bărbatul ăsta nu e cineva pe care să-l recunosc. 

— Mark, serios acum, mă cam sperii puţin. De fapt, 
chiar mă sperii. De ce te comporţi aşa? E nunta noastră. 
Avem bani economisiţi, nu e ca şi cum ne apucăm să facem 
împrumuturi ca să acoperim costurile. Faci asta doar o 
singură dată în viaţă, iar eu, personal, vreau să-mi cheltui 
banii pe asta. Pe noi. Nu toţi banii, evident, dar doar puţin 
din ei. Altfel, pentru ce sunt? 

Respiră greu pe nas. Frustrat, abandonează conversaţia, 


e 66 - 


îşi ia mâna de pe mine eliberându-mă şi coborâm la 
metrou. 

Ne petrecem restul călătoriei în linişte. Privesc alţi 
oameni de la metrou. Îmi pun întrebări despre viaţa lor. 
Stând aşa lângă Mark, dar fără să vorbesc cu el, îmi 
imaginez că nu-l cunosc. Îmi imaginez că poate sunt doar o 
fată la metrou care merge undeva pe cont propriu. Imi 
imaginez că nu trebuie să mă îngrijorez faţă de ce urmează 
să se întâmple în continuare, sau faţă de ce o să se 
întâmple cu restul vieţii mele, dacă asta contează. Gândul 
are efect calmant, însă, în cele din urmă, e gol. Îl doresc pe 
Mark. Chiar da. Sper să-l pot scoate din starea lui. Sper să 
rezolv asta. é 


Imediat ce intrăm pe uşa din faţă a casei se întoarce 
spre mine. Vocea lui nu mai este o şoaptă cum era în gară. 

Îmi spune că nu înţeleg. Că nu ascult. Nu l-am văzut 
niciodată aşa, de parcă ceva din interior dădea să iasă 
afară. 

— Nu cred că înţelegi cu adevărat ce se întâmplă, Erin. 
Ştii ce se întâmplă? Nu mai am un loc de muncă. Nu sunt 
bani pentru toate astea. Şi nu pot să obţin o altă slujbă, 
nimeni nu face angajări. Lumea mea nu este ca în lumea 
artei, sau cum e la şcoala ta de film ori mai ştiu pe unde în 
vreun loc asemănător. Nu pot pur şi simplu să abandonez 
corabia şi să fac altceva ca să-mi câştig traiul! Sunt 
investitor bancar. Asta este ceea ce fac. Nu sunt educat să 
fac altceva. Şi chiar dacă aş fi fost, nu ar conta. Nu pot să 
pun pe roate propria mea bancă sau, nu ştiu, să colaborez 
la un proiect bancar postmodern sau altceva de genul, 
băga-mi-aş! Eu nu sunt ca tine. Nu provin din acelaşi loc ca 
tine. Mi-am petrecut toată viaţa încercând să ajung unde 
mă aflu acum. Întreaga mea viaţă. Ştii cât de greu a fost? 
Oameni care au urmat liceul meu lucrează în staţii de 
benzină, Erin! Înţelegi asta? Locuiesc în apartamente 
închiriate de la primărie şi stivuiesc rafturi de căcat din 
supermarketuri. Nu o să mă întorc la aşa ceva! Nu o să 
permit să se întâmple asta! Şi nu am acoperire. Nu am 


e 607 œ» 


prieteni de familie care lucrează în edituri sau care să fie 
jurnalişti sau producători de vin. Am o mamă şi un tată 
pensionari care locuiesc în East Riding, care amândoi au 
nevoie să fie îngrijiţi înainte să fie prea târziu. Am un total 
de optzeci de mii în economii, iar restul sunt investiţi în 
casa aceasta. Şi acum încercăm să avem un copil. Am avut 
o slujbă reală. Am pierdut-o şi am pus-o. Pentru că, din 
nefericire, nu toţi ne permitem luxul de a fi plătiţi pentru a 
exista, cum ţi se întâmplă ţie! N 

Simt amărăciunea bilei în cerul gurii. Imi ajunge cu 
toate astea pe ziua de azi. 

— Du-te dracu’, Mark! Eşti un căcănar. Când ai plătit tu 
ceva pentru mine? Când? Ce naiba sunt eu, o târfă 
împuţită? 

Ziua asta trebuia să fie una superbă. 

— Nu Erin, din păcate nu eşti. Pentru că, dacă ai fi, ai 
tăcea, dracului, din gură deja. 

Inima mea face o pauză în piept. Lua-m-ar dracu'! Mark 
a dispărut şi, uite aşa simplu, în camera mea de zi se află 
un străin. Fir-ar al naibii! De-abia respir... Doamne. Nu 
plânge! Te rog, nu plânge, Erin! Respiră doar. Simt o 
înţepătură în spatele ochilor. 

Mark mă priveşte. 

Mormăie ceva inaudibil, apoi se întoarce pe loc şi 
priveşte pe fereastră. 

Mă aşez în tăcere. 

— Nu-mi vine să cred că ai spus asta, Mark, şoptesc. 

Ştiu că ar trebui să las de la mine, dar - nu, nu, nu ar 
trebui să las de la mine. Mă fut pe asta! Trebuie să mă 
căsătoresc cu bărbatul acesta în trei săptămâni. Dacă asta 
va fi restul vieţii mele de acum încolo, vreau să ştiu asta. 

— Mark... 

— Ce, Erin? Ce crezi că vom face după nuntă? Dacă o să 
avem copii? Ce crezi că o să se întâmple? Slujba mea 
plăteşte pentru tot. Plăteşte pentru casa aceasta. 

— Nu, Mark, nu! Amândoi plătim pentru ea. Şi eu mi-am 
pus toate economiile în acel depozit. Tot ce am avut! 

Sunt furioasă, iar vocea mea se ridică la nivelul vocii lui. 


e 68 œ» 


— OK, super, asta e minunat, Erin. Şi tu ţi-ai pus banii. 
Dar tu nu poţi să plăteşti ipoteca din salariul tău, nu? 
Vreau să zic că noi nu trăim într-un apartament cu o 
cameră din Peckham, nu? Nu-i nici cea mai mică şansă să 
acoperi ipoteca cu ce câştigi tu. Nu vreau să te supăr, 
Erin, dar pur şi simplu nu asculţi. Va trebui să vindem 
casa. Clar! 

Să o vindem? Doamne Dumnezeule! Probabil că arăt 
înspăimântată, deoarece el dă din cap acum satisfăcut. 

— Nu cred că te-ai gândit deloc cu adevărat la asta, nu-i 
aşa? Pentru că dacă ai făcut-o, atunci, sincer, Erin, ai fi la 
fel de îngrijorată în privinţa asta pe cât sunt şi eu. O să 
dăm faliment. 

Doamne Dumnezeule. Sunt tăcută. Am fost o idioată. 
Înţeleg asta acum, iar asta doare. Nimic din ce-mi spune 
nu mi-a trecut prin cap. Nu m-am gândit că toate planurile 
noastre ar putea pur şi simplu să pice ori că el nu ar putea 
să-şi găsească o altă slujbă. 

Are dreptate. Nici nu-i de mirare că este atât de furios. 
S-a confruntat cu asta singur. lar eu m-am tot agitat de 
parcă... Însă apoi îmi amintesc. Nu trebuie ca lucrurile să 
stea aşa. Aşa cum a zis Caro, el ar putea să facă pur şi 
simplu altceva. 

— Dar Mark, ai putea să-ţi iei altă slujbă! Orice slujbă! 
Ai un CV minunat, nu ai putea să... 

— Nu, Erin, mă întrerupe îngrijorat. Lucrurile nu stau 
chiar aşa. Ce naiba să fac altceva? Tot ce sunt calificat să 
fac este să valorific şi să vând obligaţiuni, nimic altceva. 
Asta doar dacă nu-mi sugerez să lucrez într-un bar? 

— Mark, te rog. Încerc doar să ajut! Bine! Nu ştiu exact 
cum funcţionează domeniul tău. Vreau doar să fiu alături 
de tine, aşa că te rog încetează să spui că nu înţeleg şi 
explică-mi. Te rog. Ştiu că sunt ca un copil răzgâiat, dar nu 
ştiu ce altceva să spun. 

Se lasă să atârne pe canapea vizavi de mine, secătuit. 
Stă cocoşat. E în impas. 

Stăm în tăcere. Zgomotul înfundat al traficului şi vântul 
de-abia se aud printre copacii din grădină. 


e 69 œ» 


Mă ridic şi mă aşez lângă el. Mă întind şi-i ating spatele 
cu blândeţe cu mâna mea. Nu are nicio tresărire, aşa că 
încep să-l mângâi încet cu palma. Alintându-l, frecându-i 
spatele cald prin cămaşa apretată din bumbac. Mă lasă să 
o fac. 

— Mark? spun într-o doară. E în ordine dacă vindem 
locul ăsta, continui. E OK. O să fie trist deoarece îmi place 
aici. Dar nu-mi pasă unde trăim. Nu te vreau decât pe tine. 
Oriunde ar fi asta. Sub un pod, într-un cort, doar pe tine. Şi 
nu trebuie să avem imediat copii, dacă nu e momentul 
potrivit. Ascultă, ştiu că ai uri să ai o slujbă diferită, dar nu 
m-ar deranja dacă ai face-o cât timp ai fi fericit. Vreau să 
spun că nu m-aş gândi diferit la tine. Tu eşti tu. Nu te-am 
iubit niciodată datorită banilor sau pentru alte motive din 
astea. E fain să-i ai, desigur, dar eu îmi doresc doar să fiu 
cu tine. Putem chiar şi să locuim cu mama şi tatăl tău în 
East Riding dacă vrei. 

Îşi ridică privirea spre mine. Zâmbeşte. 

— Asta e minunat, Erin, pentru că ăsta e un alt lucru pe 
care vreau să ţi-l spun: mama deja a pregătit patul în 
camera de oaspeţi. 

Mă priveşte cu viclenie. E o glumă. Slavă Domnului! 
Râdem şi tensiunea se disipează. O să fie în ordine. 

— Chiar cred că asta o să o facă pe mama ta să aibă un 
an minunat, ştii? E 

Râd. El zâmbeşte timid, băieţeşte. Il iubesc. 

— Îmi pare rău. 

Privirea lui e fixă. Îi pare rău. 

— Poţi să mă laşi să mă alătur ţie din nou? îl întreb. 

— Da, îmi pare rău. Ar fi trebuit să-ţi spun cum mă simt 
înainte. Dar de acum înainte o s-o fac, bine? 

— Da, te rog. 

— Bine. Dar Erin, ştiu că e stupid, însă... nu pot să mă 
întorc de unde am început. Nu pot să fac toate astea din 
nou. 

— Ştiu, dragule. E în regulă. Nu va trebui s-o faci. O să 
rezolvăm situaţia asta împreună. Pentru că asta este ceea 
ce facem noi. 


e 70 - 


Îmi apucă cealaltă mână, mâna la care port inelul de 
logodnă, şi o ridică la gură. 

— Mark, să iau din nou anticoncepţionale? Să mai 
aşteptăm? 

— Ştii ce se spune... Îmi sărută inelul de logodnă. 
Niciodată nu e momentul potrivit. 

Încă şi-o doreşte. Slavă Domnului! 

Mă trage aproape de el. Ne întindem cu picioarele pe 
canapea şi adormim împreună, îmbrăţişaţi în lumina 
soarelui de după-amiază. 


e 71 œ» 


9 
LUNI, 15 AUGUST 


Interviul numărul doi 


— M-am întors la Holloway ca să mă întâlnesc cu Alexa, 
subiectul celui de-al doilea interviu. Amal, gardianul, a 
dispărut; în locul lui mă pricopsesc cu un altul, pe nume 
Nigel, care e mult mai în vârstă decât Amal, cam pe la 
cincizeci şi cinci de ani. Un gardian de închisoare de 
carieră. Aş spune că, după cum arată, noutatea slujbei s-a 
risipit pe când avea puţin peste douăzeci de ani şi, totuşi, 
iată-l aici făcându-şi treaba în continuare. Suntem în 
aceeaşi cameră ca şi ultima dată. Mă gândesc la Holli 
holbându-se opacă în sus la felia de cer şi faţa ei se 
metamorfozează în cea a lui Mark. Data eliberării lui Holli 
este fixată peste cinci săptămâni, dar interviul nostru nu se 
va întâmpla decât după nuntă şi, de acum, şi după ce ne 
întoarcem din luna de miere. 


Azi e o zi stranie cu vreme jilavă. În timp ce aştept să 
apară Alexa, sorb din nesul angajaţilor pe care Nigel l-a 
făcut pentru mine. Cafeaua e fierbinte şi tare şi asta este 
tot ce contează acum. Îmi place cafeaua să fie ca bărbatul 
meu. Glumesc, evident. Sau poate că nu o fac. N-am 
dormit chiar atât de bine noaptea trecută; au trecut două 
zile de la discuţia noastră. Cred, totuşi, că acum e bine 
între mine şi Mark. În weekend, am anulat localul ales 
pentru nuntă şi am reorganizat împreună o mulţime de 
chestii legate de nuntă. A fost destul de amuzant, de fapt. 
M-am uşurat să descopăr că nu ţin cu dinţii să fiu mireasă, 
nici pe departe. Am decis să facem economii la unele 
lucruri ca să ne răsfăţăm cu altele. Ne-am pus pe roate 
acum. lar Mark pare mult mai fericit. Mai sigur. A revenit 
la vechiul lui eu. Cred că toată treaba asta doar i-a 
zdruncinat un pic încrederea. Însă recuperează, formulând 

e 72 œ» 


o nouă strategie. 

Nu-mi pasă de nuntă cât timp este fericit. 

Nigel îşi drege vocea zgomotos şi-mi oferă o confirmare 
din cap. Pornesc camera de lângă mine şi stau simţindu- 
mă ciudat, de parcă aş întâmpina pe cineva pe care nu-l 
cunosc. Totuşi, chestia amuzantă cu Alexa este că încă din 
timpul discuţiilor noastre telefonice am avut senzaţia că de 
fapt o cunosc, deşi nu am întâlnit-o niciodată. 

O zăresc prin ochiurile de sârmă consolidate ale 
geamului uşii. Ochii ei sunt calzi, calmi şi serioşi. Intră 
privindu-mă de la adăpostul bretonului părului ei blond 
pal. Are o figură deschisă. Treningul albastru-deschis 
marca închisorii Holloway, pantalonii şi papucii pe care le 
poartă par de parcă sunt desprinşi dintr-o reclamă la o 
casă de modă scandinavă. De parcă ar încerca ceva nou 
pentru săptămâna modei londoneze. Minimalism extrem, 
foarte şic. Alexa are patruzeci şi doi de ani. Priveşte spre 
Nigel şi aşteaptă ca el să o aprobe înainte să-şi tragă 
scaunul de vizavi de mine. Îmi întind mâna peste spaţiul 
alb al mesei, şi mi-o prinde în a ei cu un zâmbet mut. 

— Alexa Fuller, spune. 

— Erin. Mă bucur că în sfârşit te cunosc, Alexa. Îţi 
mulţumesc mult că ai venit. 

— Da, e minunat ca în cele din urmă să pot asocia vocea 
cu o figură, spune zâmbind larg. 

Ne aşezăm pe scaune. 

Aş vrea să ajung direct la ea, dar Alexa se uită la Nigel. 
Prezenţa lui ar putea fi un impediment. 

— Nigel, am pornit camera şi deja înregistrează. Te 
superi dacă ne laşi singure pe durata interviului? O să pun 
la dispoziţie casetele cu înregistrarea. Dacă aştepţi dincolo 
de uşă e numai bine. 

Nici măcar nu m-aş fi gândit să procedez la fel cu Amal 
în timpul interviului cu Holli, însă Alexa, de departe, este 
cea mai sigură dintre intervievaţii mei. Nigel ridică din 
umeri. Sunt sigur că-i cunoaşte trecutul Alexei, precum şi 
infracţiunea ei. Ştie că sunt în perfectă siguranţă aici, 
singură cu ea. Totuşi, nu sunt atât de sigură cât de în 


e 73» 


siguranţă m-aş simţi doar cu Holli sau Eddie Bishop. Mă 
întreb dacă autorităţile ar permite vreodată ca ei să fie 
vreodată lăsaţi nesupravegheaţi. 

Eddie a solicitat un alt interviu telefonic. Am primit un e- 
mail de Pentonville duminică. Nu sunt sigură ce anume 
vrea să discutăm. Sper că nu dă înapoi în privinţa filmării 
de luna viitoare. Sper că nu e vorba de şi mai multă joacă 
de-a şoarecele şi pisica. 

Aştept până când Nigel pleacă şi zăvorul alunecă la loc 
pe uşă înainte să vorbesc din nou. 

— Mulţumesc, Alexa. Chiar apreciez că participi la acest 
proces. Ştiu că am vorbit despre toate astea la telefon, 
totuşi doar ca să recapitulăm: o să înregistrez tot ce 
vorbim astăzi aici. Dacă ceva nu iese bine sau nu eşti 
mulţumită cu felul în care ai exprimat ceva, spune-mi doar 
şi o să te întreb din nou sau o să reformulez întrebarea. Nu 
trebuie să te îngrijorezi în privinţa performanţei în faţa 
camerei sau ceva asemănător. Ignor-o şi vorbeşte cu mine, 
ca o conversaţie normală. 

Zâmbeşte. Am zis ceva amuzant. 

— A trecut ceva timp de când nu am mai avut o 
„conversaţie normală”, Erin. Aşa că, mi-e teamă, va trebui 
să înduri alături de mine. O să fac tot ce-mi stă în putinţă, 
chicoteşte ea. 

Vocea ei este caldă şi profundă. E amuzant să o aud în 
persoană după ce am auzit-o la telefon atâta timp. Am avut 
trei conversații drăguţe şi cuprinzătoare la telefon de când 
am început acest proces. Am reuşit să evit subiectele 
centrale ale interviului, dorindu-mi parcă să fie ea cea 
capabilă să-mi spună povestea ei în întregime pentru 
prima dată când o filmez. Vreau să o menţin proaspătă. E 
ciudat să o văd acum, aici, reală, în faţa mea. Bineînţeles, 
am văzut fotografiile ei în dosar, articole în ziare, povestea 
pe care Mark mi-a citit-o peste umăr doar cu o lună în 
urmă, însă situaţia aceasta aici este diferită. Ea e atât de 
calmă şi atât de stăpână pe sine. l-am văzut fotografiile de 
când a fost arestată cu paisprezece ani în urmă, când avea 
douăzeci şi opt de ani. Acum, cumva, este mult mai 


e 74» 


frumoasă; era atrăgătoare pe vremuri, dar, în mod evident, 
a devenit şi mai frumoasă. Părul ei blond uşor închis la 
culoare este strâns la spate neglijent într-o coadă de cal 
care îi ajunge până la ceafă, pielea ei naturală ce pare 
sărutată de soare are pistrui împrăştiaţi care-i acoperă 
nasul şi fruntea. 

Glumeşte numai pe jumătate despre absența 
conversaţiilor normale. O văd în ochii ei. Zâmbesc. Înţeleg 
care ar putea fi motivul pentru care a fost de acord să 
participe la acest proiect. Dor de casă cultural. Nu-mi 
imaginez să fie mulți oameni ca Alexa în Holloway. De 
acolo de unde este ea. Nu facem parte din aceeaşi 
generație, dar clar suntem din acelaşi trib. 

— Putem începe? Ai vreo întrebare înainte să-i dăm 
drumul? o întreb. 

— Nu, sunt bucuroasă să mă avânt cu capul înainte. Îşi 
întinde treningul deja întins şi-şi dă bretonul din ochi. 

— Super! Ca să ştii, o să pun întrebări scurte; o să ţi se 
pară mai mult ca nişte solicitări, de fapt, pentru a te 
concentra asupra unui subiect sau ca să te redirecţionez. 
Pe mine pot să mă scot la editare şi să folosesc mai târziu 
o voce din afară pe care să o suprapun. Bine. Hai să 
începem. Ai putea să-mi spui numele, vârsta şi pentru ce ai 
fost condamnată? 

Imi simt telefonul bâzâind încet în buzunar. Mark. Poate 
că are veşti bune. Poate că a primit o ofertă de muncă? 
Doamne, sper că da. Asta ar rezolva totul dintr-o lovitură 
rapidă. Bâzâitul se opreşte brusc. Ori a intrat căsuţa 
vocală, ori şi-a amintit unde mă aflu azi, unde ar trebui să 
fac ceea ce fac acum. 

Încep să mă concentrez din nou. O privesc pe Alexa 
inspirând încet, plasez gândurile la Mark pe un plan 
secund, iar încăperea închisorii pare să se disipeze în jurul 
ei. 

— Mă numesc Alexa Fuller. Am patruzeci şi doi de ani şi 
mă aflu aici, în Holloway, de paisprezece ani de acum. Am 
fost condamnată pentru că am ajutat-o pe mama să se 
sinucidă. Era bolnavă în fază terminală. Cancer pancreatic. 


e 75» 


Am fost condamnată cu maximum de condamnare permis 

Face o pauză. 

— Condamnarea maximă dată vreodată pentru asistare 
la sinucidere. În anul acela, presa s-a interesat mult în 
privinţa condamnărilor indulgente şi multe informaţii din 
mass-media despre condamnările în cazurile de sinucidere 
asistată au fost aduse ca probe la tribunal. A avut loc o 
anchetă în care s-a decis ca Serviciul de Procuratură Regal 
să adopte o atitudine mai dură în viitor. S-a întâmplat să 
fiu primul caz judecat după ce s-au schimbat regulile. Au 
decis că astfel de cazuri să fie judecate la fel ca omorul 
prin imprudenţă, deşi, este evident că nu e vorba despre 
aşa ceva. 

Se opreşte pentru o secundă şi priveşte dincolo de mine. 

— Mama, iniţial, a vrut să se ducă la Dignitas în Elveţia, 
însă i-am spus că o să fie în regulă, că o să reuşească. Avea 
doar cincizeci şi cinci de ani şi beneficia de cel mai 
intensiv program chimioterapeutic. Toţi au crezut că în 
cele din urmă o să o doboare la cap. Insă ea a suferit de un 
atac de cord. Când au oprit tratamentele, era prea bolnavă 
ca să mai zboare; şi oricum nu aş fi vrut s-o duc în Elveţia. 
Am vizitat locul împreună cu tatăl meu în timp ce ea era 
încă la reanimare. Era atât de frig acolo. Fără mobilier, 
ştii, ca una din acele camere de hotel pe care le poţi 
închiria în staţiile peco de pe autostradă. 

Inainte să continue îşi trage mânecile peste mâini. 

— Nu puteam să mi-o imaginez acolo. Murind, zic. 

Pentru o fracțiune de secundă mă gândesc la mama 
mea. Am un flash cu mama în pat, într-o cameră pe 
undeva, singură. În noaptea aceea de după accident. După 
ce au găsit-o, distrusă, înmuiată de ploaie. Nu ştiu ce 
cameră era sau unde se afla, sau dacă a fost singură. Sper 
că nu a fost o cameră ca aia. 

Privirea ei se mişcă spre faţa mea. 

— Niciunul dintre noi nu voia să şi-o imagineze acolo. 
Aşa că am adus-o acasă. Iar starea ei s-a înrăutățit. Apoi, 
într-o zi, mi-a cerut să-i dau pe mână morfina. Ştiu ce voia 
să zică... 


e 76 - 


Pare să ezite. 

— Am pus morfina pe noptieră, însă nu putea să ridice 
sticla. Continua să o scape pe cearşaf. L-am chemat pe tata 
de jos şi am parcurs drumul toţi trei împreună. M-am dus 
sus şi am luat camera video, tata a fixat trepiedul, iar 
mama s-a adresat camerei de filmare, şi mai târziu curţii 
de judecată, că era întreagă la minte şi că-şi dorea să-şi 
încheie viaţa. A arătat că nici măcar nu putea să ridice 
sticla cu propriile forţe, ce să mai zicem despre injectatul 
morfinei, apoi a explicat că-mi cere să o ajut. După 
înregistrarea video am cinat. Am aranjat masa în camera 
de zi cu lumânări. Am băut şampanie, apoi i-am lăsat pe ei 
să vorbească. După aceea, tata a ieşit în hol. Imi amintesc 
că nu a zis nimic şi doar a trecut pe lângă mine, ducându- 
se sus ca să se bage în pat. M-am dus şi am învelit-o cu 
pilota pe canapea şi am vorbit o perioadă, însă era obosită. 
Ar fi vorbit toată noaptea cu mine, dar era prea obosită. 

Pe Alexa o prinde respiraţia din urmă. Priveşte într-o 
parte, iar eu aştept în tăcere. 

— Era obosită. Aşa că am făcut ce mi-a cerut, apoi am 
sărutat-o de noapte bună şi a adormit. Nu a mai durat mult 
şi n-a mai respirat. 

Face o pauză înainte să mă privească din nou. 

— Noi n-am minţit niciodată, ştii? Nici măcar o dată. Am 
spus adevărul de la început. Doar că nu a fost momentul 
potrivit. Cu reprimarea. Dar asta e viaţa, nu? Câteodată 
eşti câinele şi câteodată eşti stâlpul la care se pişă câinele. 

Zâmbeşte cu zâmbetul ei mut şi îi zâmbesc şi eu. 

Nu ştiu cum a făcut-o, să-şi păstreze sănătatea mentală 
după ce a fost blocată atâta timp în acest loc pentru că a 
făcut ceea ce ar fi făcut oricine altcineva. Pentru că a 
ajutat o persoană iubită. Aş face la fel pentru Mark? Dar el 
pentru mine? O privesc pe Alexa. Paisprezece ani 
reprezintă o perioadă îndelungată de gândire. 

— Alexa, ce munceai înainte să intri la închisoare? o 
întreb. 

Vreau să-şi regăsească din nou firul povestirii. 

— Eram parteneră la o firmă de avocatură. Mă 


e 77 œ» 


descurcam destul de bine, per ansamblu. Mama şi tata 
erau foarte mândri. Sunt mândri. Nu aş mai face-o din nou, 
însă, chiar dacă aş putea, ceea ce în mod evident nu pot. 
Dar nu aş mai face-o. 

— De ce nu? De ce nu ai mai face-o? o presez. 

— Ei bine, pentru început, nu aveam nevoie de bani. Am 
făcut o grămadă înainte. l-am investit bine. Deja avem o 
casă. Mă rog, tatăl meu o are. O să mă mut înapoi cu tata. 
O deţine complet, fără ipotecă. Aş putea să ies la pensie şi 
să trăiesc doar din investiţii şi economii. N-am s-o fac, dar 
aş putea. 

Ea zâmbeşte şi se sprijină în faţă, aşezându-şi coatele şi 
antebraţele pe masă. 

— Planul meu... planul meu este să încerc să rămân 
însărcinată, spune ea încet, fiind parcă brusc tânără din 
nou, vulnerabilă. Ştiu că am înaintat în vârstă, evident, dar 
am vorbit cu doctorul închisorii despre asta şi fertilizarea 
in vitro disponibilă zilele astea e la ani distanţă faţă de 
nivelul la care era când am intrat aici. Am patruzeci şi doi 
de ani şi ies într-o lună. Deja am contactat o clinică. Am o 
programare aranjată pentru ziua următoare celei în care 
ajung acasă. 

— Donator de spermă? mă hazardez. 

Nu a menţionat niciun bărbat în niciuna dintre 
conversațiile noastre telefonice. Presupun că nu sunt 
foarte mulţi oameni care să aştepte pe cineva timp de 
paisprezece ani. Eu nu sunt sigură că aş putea. 

— Da, donator de spermă, izbucneşte în hohote de râs. 
Mă mişc eu repede, dar nici chiar așa rapidă nu sunt. 

Pare cu adevărat fericită. Plină de bucurie. Să aducă pe 
lume un om. Să dea o nouă viaţă. Simt cum îmi bate inima 
cu rapiditate. Ideea unui bebeluş. Un bebeluş cu Mark. 
Simt o senzaţie de căldură. Ne scăldăm pentru o secundă 
în această senzaţie. Am vorbit cu Mark despre asta deja. O 
să încercăm să facem un copil. Am renunţat la 
anticoncepţionale acum patru săptămâni. O să încercăm să 
facem un copil şi dacă o să se întâmple în luna de miere cu 
atât mai bine. E ciudat că Alexa şi cu mine ne aflăm în 


e 78 œ» 


acelaşi punct în interiorul vieților noastre foarte diferite. 

Se apleacă spre mine. 

— O să încerc cât de repede posibil. Şansele de succes 
scad cu fiecare an, însă limita pentru fertilizarea in vitro 
este de patruzeci şi cinci de ani, aşa că mai am trei ani. 
Trei ani de încercări care merită. Sunt sănătoasă. Ar 
trebuie să fie în regulă. 

— De ce vrei să ai un copil? i 

Sună stupid chiar şi când o spun. Însă ea tratează 
întrebarea ca şi cum o întreb serios. 

— De ce vrea toată lumea? Presupun că în mare parte 
din viaţa mea, până recent, a fost vorba de sfârşituri - 
sfârşituri şi aşteptări. Chiar şi înainte să intru la 
închisoare. Aşteptam vacanţele, sau un moment mai 
potrivit, sau anul următor, sau cine mai ştie ce. Nici măcar 
nu ştiu ce aşteptam. Însă acum obţin şansa unui nou 
început. Nu trebuie să mai aştept. Am terminat-o cu 
aşteptatul şi acum urmează să trăiesc. 

Se lasă pe spate în scaun, cu faţa strălucind, pierdută în 
lumea posibilităţilor. 

Profit de oportunitate ca să-mi arunc o privire la telefon. 
Am depăşit timpul acordat cu zece minute. Vizualizez pe 
ecran singurul apel pierdut. Pot vedea conturul umărului 
lui Nigel prin gemuleţul uşii. Nu ne grăbeşte să terminăm, 
dar nici nu vreau să-mi forţez norocul. Îmi mai arunc o 
privire la telefon şi apăs pe notificări. Apelul este de la 
Caro, nu de la Mark. Dezamăgirea mea e atât de acută 
încât îi simt gustul. Presupun că încă nu şi-a găsit ceva de 
muncă. Pentru o secundă, am fost atât de sigură. Dar nu 
contează. Primele zile. Zilele de la început. 

Claxonul sună abrupt, zăvorul alunecă, iar Nigel, uşor 
uimit, înaintează uşor înăuntru. 

Închid camera de filmare. 


e 79 œ 


10 
DUMINICĂ, 4 SEPTEMBRIE 


Luna de miere 


Se spun cuvintele. Îmi pune un inel subţire din aur pe 
deget. Ochii şi faţa lui. Mâinile lui pe ale mele. Muzica. 
Senzaţia pietrei reci sub papucii mei subţiri. Mirosul de 
tămâie şi flori. Cel mai bun parfum pentru optzeci de 
oameni. Fericire. Pură şi curată. 

Ne sărutăm şi vocile familiare se înalţă zgomotoase în 
spatele nostru. Apoi se aude tunetul orgii care ne 
cutremură oasele intonând titanicul Marş Nupţial al lui 
Mendelssohn. 

După care petalele cad în jurul nostru în timp ce ieşim 
afară în aerul toamnei londoneze. Soţ şi soţie. 

Mă trezeşte un ciocănit gentil. Mark încă nu s-a trezit; 
doarme în continuare adânc, cuibărit lângă mine în patul 
uriaş de hotel. Soţul meu. Proaspătul meu soţ adormit. 
Continuă să se audă ciocănitul moale. Mă dau jos din pat, 
pun un capot pe mine şi păşesc în vârful degetelor în 
salonul suitei. 

A sosit cafeaua. Afară, în hol, pe un cărucior acoperit cu 
o pânză albă se găsesc două ibrice înalte din argint. 
Chelnerul responsabil cu room service şopteşte „Bună 
dimineaţa”, radiind. 

— Îţi mulţumesc mult, şoptesc înapoi şi rotesc căruciorul 
în jurul meu, apoi îl bag în zona noastră de lounge cu covor 
gros pe jos. 

Semnez şi returnez nota; am lăsat un bacşiş al naibii de 
generos. Astăzi, în mod oficial, împart bucuria cu alţii. 

Este ora şase dimineaţa într-o zi de duminică. Am 
comandat cafeaua aseară deoarece am crezut că ar putea 
să-mi îndulcească trezitul matinal. Dar ca să fiu cinstită, 
sunt bine. Deja trează ca lumea şi gata de lucru. Sunt atât 
de bucuroasă că n-am băut mult noaptea trecută. Chiar n- 


e 80 - 


am vrut s-o fac. Am vrut să stau cu mintea limpede, să 
rămân concentrată. Am vrut să-mi amintesc şi să preţuiesc 
fiecare moment. 

Împing căruciorul pe lângă mobilierul luxos de hotel în 
dormitor unde îl las cât timp intru la duş. Sper că aroma 
înţepătoare de cafea o să-l trezească în mod natural. Vreau 
ca azi să fie totul perfect. El iubeşte cafeaua. Mă bag sub 
duşul cu efect de ploaie tropicală şi mă săpunesc, atentă să 
nu-mi ud părul în timp ce mă spăl. Trebuie să plecăm de la 
hotel şi să ne îndreptăm spre aeroport în jumătate de oră. 

Tehnic vorbind, azi o să fie cea mai lungă zi din viaţa 
noastră. O să călătorim în sensul opus soarelui şi o să 
traversăm unsprezece fusuri orare şi linia internaţională 
de delimitare a datei, aşa că după douăzeci şi unu de ore 
de zbor şi de călătorit cu vaporul o să fim de cealaltă parte 
a globului unde va fi de abia ora zece. Las să-mi curgă apa 
fierbinte şi spumoasă peste muşchii umerilor, peste braţe 
şi peste noul meu inel de aur de pe deget. 

Prin minte îmi trec fragmente de ieri; biserica, toastul 
ţinut de Fred, toastul lui Mark, Caro vorbind cu părinţii lui 
Mark, primul dans. Ultimul dans. Aseară, noi doi, în sfârşit 
singuri. Disperaţi unul după celălalt. 

Aud clinchetul uşor al porţelanului pe porțelan. S-a 
trezit. 

Imediat ies de sub duş şi, udă, mă avânt în braţele lui. 

— E prea devreme, Erin, protestează morocănos în timp 
ce toarnă cafea pentru amândoi. E prea devreme. 

Îl acopăr cu sărutări şi apă de la duş. 

Îmi întinde o ceaşcă şi stau complet goală şi înmuiată de 
apă în timp ce o sorb. Arăt destul de bine pe moment, dacă 
pot spune aşa; sunt în formă. Încerc cumva să subliniez 
asta. Pentru o fată, nicio zi nu e ca ziua când se 
căsătoreşte. Îşi bea cafeaua cocoţat în capul patului. 
Privirea lui se joacă leneş pe liniile corpului meu în timp ce 
soarbe. 

— Eşti frumoasă, spune, pe jumătate adormit. 

— Mulţumesc, îi răspund zâmbind. 


e 81 œ» 


Ne îmbrăcăm şi ieşim în cel mai scurt timp. Un 
Mercedes alunecă prin lumina difuză a dimineţii de 
duminică din afara hotelului. Şoferul se prezintă. Îl cheamă 
Michael, dar nu mai spune prea multe în timpul călătoriei 
către Heathrow. Călătorim pe străzile ce par abandonate 
dimineaţa devreme, înfundaţi în coconul nostru mirosind a 
piele; singurii oameni de pe străzi sunt chefliii ocazionali, 
care încă îşi caută împiedicaţi drumul spre casă. Undeva 
acolo, în lumina difuză, către zona de nord a Londrei, 
printre coridoare încuiate şi trupuri adormite, zac Alexa, 
Eddie şi Holli, în camere goale şi încuiate pe care nu o să 
le văd niciodată, pregătiţi să mai trăiască încă o zi pe care 
nu o s-o înţeleg cu adevărat niciodată. 

La Heathrow, Mark mă conduce dincolo de cozile 
şerpuitoare deja formate pentru zborurile companiei 
British Airways către birourile de check-in goale din 
capătul culoarului. Niciodată n-am mai călătorit la clasa I. 
Doar gândul acesta îmi trezeşte un sentiment ciudat de 
încântare amestecat cu vina clasei mijlocii. Mi-o doresc, 
dar ştiu că nu ar trebui. Mark a mai călătorit la clasa I 
împreună cu clienţi - mă asigură că o să-mi placă. N-ar 
trebui să mă tot gândesc la asta. 

La birou, o femeie cu un zâmbet strălucitor ne întâmpină 
ca pe nişte prieteni pierduţi de demult care s-au întors 
acasă. Fiona, cea care ne face check-in-ul, singura 
operatoare de check-in care mi s-a prezentat vreodată este 
de o ospitalitate infinită şi de mare ajutor. E clar că aş 
putea să mă obişnuiesc cu asta. Presupun că banii îţi 
cumpără timp, iar timpul îţi cumpără atenţie. Mă simt 
minunat. Nu mai analiza atâta, îmi spun. Bucură-te pur şi 
simplu. În curând o să fii săracă din nou. 

Trecem de punctul de control. Gardienii par să se simtă 
aproape jenaţi că ne verifică bagajele. Îndată ce m-am 
încălţat din nou, Mark îmi face semn indicând dincolo de 
holul de securitate către peretele îndepărtat din dreapta. 
În perete se află o uşă, una obişnuită de culoare albă, fără 
niciun semn. Arată ca o uşă normală de la camera 
personalului. 


q 382 œ» 


— Asta e uşa milionarilor, îmi zâmbeşte şi ridică o 
sprânceană. Mergem? mă mai întreabă el. 

Tot ce pot să fac este să-l urmez. Face paşi mari cu 
încredere traversând holul, de parcă ar şti exact unde 
merge, pe când eu sunt absolut sigură că vom fi opriţi în 
orice moment. În timp ce mergem către o arcadă 
nesemnalizată, aproape că mă aştept, în orice clipă, să 
simt o mână cum mă apucă de braţ pentru a ne escorta 
într-o cameră micuță pentru a fi anchetați crunt ore întregi 
pentru terorism. Numai că nimic din astea nu se întâmplă; 
trecem de hol neobservaţi şi ne îndreptăm către acea uşiţă 
ciudată prin care ieşim din mijlocul agitaţiei de la nivelul 
inferior al culoarului şi nimerim în aerul răcoritor şi 
discret al lounge-ului Concorde. 

E o scurtătură secretă disponibilă doar pentru pasagerii 
de la clasa I. Direct de la punctul de control rapid în 
lounge-ul privat British Airways. 

Deci aşa trăieşte cealaltă jumătate. Adică ceilalţi 1%. N- 
am nicio idee. Aparent, British Airways plăteşte un milion 
de lire sterline pe an Aeroportului Heathrow, drept 
compensatie, ca să se asigure că pasagerii lor de la clasa I 
nu se vor indigna că trebuie să treacă printre toate acele 
magazine duty-free de căcat de care ei nu au nevoie. lar 
astăzi, nici noi nu avem nevoie. 

În interiorul lounge-ului e ca în rai. E superb să te afli de 
partea aceasta a uşii, chiar dacă nici măcar nu ştiam că eo 
uşă până acum cinci minute. Ciudat, nu-i aşa? Atunci când 
crezi că ştii ce e un lucru bun şi apoi realizezi brusc că mai 
este un cu totul alt nivel despre care nici nu ştiai că există. 
Într-un fel, e înspăimântător. Cât de rapid ceea ce este bun 
poate deveni ceva nu chiar atât de bun prin comparaţie. 
Poate că e mai bine să nu vezi asta. Poate că e mai bine să 
nu ştii că toţi ceilalţi din aeroport sunt coordonaţi ca oile 
printre magazine cu reduceri gândite să-i uşureze şi de 
puţinul pe care îl au, în timp ce tu îţi ţii banii în siguranţă. 

Nu te mai gândi atâta, Erin, opreşte-te. Bucură-te pur şi 
simplu. E OK să te bucuri de acest lucru bun. 

Aici, totul e gratuit. Ne cufundăm în separeurile din 


e 383» 


piele ale restaurantului şi comandăm un mic dejun uşor, 
compus din pâine proaspăt coaptă cu ciocolată şi ceai 
negru. Îl privesc pe Mark, minunatul Mark care citeşte 
ziarul. Pare fericit. Privesc în jur la ceilalţi oameni din 
lounge. Cumva, zona dedicată celor care călătoresc la 
clasa I i-a îmbibat pe toţi cu un soi de mister, o mistică ce 
se prelinge cu fiecare mişcare, înzestrându-i cu un fel de 
graţie. Sau poate că eu i-am îmbibat cu asta, deoarece mă 
simt de parcă m-am rătăcit printr-o vale a unicornilor. 

Milionarii nu arată cu adevărat ca nişte milionari, nu-i 
aşa? Elon Musk nu arată nici măcar ca un milionar şi el e 
de fapt miliardar. 

În timp ce îi privesc, cufundaţi în iPhone-urile lor, 
sorbindu-şi esspresourile, cad pe gânduri. Mă întreb dacă 
întotdeauna călătoresc la clasa I. Dacă interacționează cu 
altfel de oameni în viaţa lor de zi cu zi. Oare se amestecă 
cu cei care călătoresc la clasa Club? Sau cu cei care 
călătoresc la buget redus? Ştiu că-i angajează pe aceştia, 
dar interacționează oare cu ei? Şi oare ce lucrează ei? De 
unde au atâţia bani? Sunt ei oare nişte oameni buni? Mi-o 
imaginez pe Alexa zburând la clasa business în interes de 
muncă înainte ca toate acelea să se întâmple. Mi-o pot 
imagina pe aici pe undeva. Ar face notă aparte, chiar şi 
dacă ar fi îmbrăcată în uniforma ei de la închisoare de 
culoare albastru prăfos. Eddie. Pe Eddie mi-l pot imagina 
cu uşurinţă aici, o fantomă spionând dintr-un separeu 
retras din colţ, tras în piele, cu o ceaşcă de cafea în mână, 
cu ochii cercetând neîncetat şi neratând nimic. l-am 
răspuns e-mailului cu un apel telefonic în ziua de dinaintea 
nunţii. A fost o conversaţie ciudată. Am simţit că dorea să- 
mi spună ceva, dar poate că era supravegheat în tot timpul 
ăla. Pe el chiar pot să mi-l imaginez aici. Însă nu şi pe 
Holli. Pe ea nu mi-o pot imagina aici aşa cum pot s-o fac cu 
Eddie sau Alexa. Mă întreb dacă a părăsit vreodată ţara. A 
simţit ea oare soarele mediteranean? Ce să mai vorbim de 
căldura umedă de la tropice? Mă îndoiesc. Dar poate că 
sunt victima stereotipurilor, poate că Holli obişnuia să 
călătorească tot timpul. Simt din nou vina aceea. Nu te mai 


e 384» 


gândi, Erin, pur şi simplu bucură-te. 

Pentru prima dată în viaţa mea mă urc în avion şi fac la 
stânga; toţi ceilalţi fac la dreapta. Şi, dacă e să fiu cinstită, 
mi-e greu să nu mă simt specială, chiar dacă sunt 
conştientă că tocmai am plătit mai mulţi bani decât ceilalţi, 
bani pe care îi avem prin nişte capricii ale sorții şi prin 
naştere. Însă chiar mă simt specială. 

— E un Dreamliner, îmi spune Mark aplecându-se spre 
mine. 

N-am nicio idee despre ce vorbeşte. 

— Avionul, îmi explică. 

— Ah, avionul este un Dreamliner, zic şi-l tachinez cu 
privirea. N-am ştiut că eşti atât de interesat de avioane, 
continui rânjind. 

De fapt, Mark chiar e interesat de avioane şi e ciudat că 
n-am observat asta niciodată. Înţeleg de ce ar vrea totuşi 
să ţină ascuns acest hobby. Nu-i neapărat cel mai sexy 
interes pe care-l poate avea un bărbat. Oricum, el are 
multe alte hobby-uri destul de sexy, aşa că mă simt destul 
de confortabil ca să-l las în pace de data asta. Imi notez 
mental să-i iau ceva legat de avioane pentru Crăciun. 
Poate o carte despre măsuţele de cafea, una drăguță. O să 
studiez nişte documentare despre avioane. 

Ocupăm primele două locuri din faţă de pe rândul 
central. Vreau să spun că nu se simte deloc ca la clasa 
economică. Clasa I are doar opt locuri şi sunt numai două 
rânduri de locuri în întreaga cabină. Şi nici măcar acestea 
nu sunt toate ocupate. Este linişte în capătul acesta al 
avionului. 

Prin comparaţie, economic vorbind, cred că aşa sunt 
produsele organice de la fermă faţă de cele din fabrică. 
Pasagerii de la clasa economică, aflaţi mult în spate, vor 
sta înghesuiți timp de unsprezece ore fix ca nişte găini 
crescute industrial. Iar noi, găini crescute în aer liber şi 
hrănite cu porumb, vom ciuguli fericite prin iarba înaltă, 
croindu-ne drum înainte. Poate că nu-i cea mai fericită 
metaforă; poate că noi suntem de fapt fermierii. 

Mă cufund în scaunul îmbrăcat în piele de culoarea 


e 385» 


untului, mirosind ca o maşină nou-nouţă. Pereţii din jurul 
scaunelor sunt destul de înalţi, astfel încât să nu-i vedem 
pe deasupra pe ceilalţi pasageri aflaţi pe scaunele lor. 
Totuşi, sunt destul de joase ca să o vedem pe stewardesă 
când trece. Trece pe lângă fiecare din cei cinci pasageri şi 
oferă şampanie în pahare răcite cu picior înalt în timp ce 
oamenii îşi ocupă locurile şi-şi depozitează bagajele de 
mână. 

Ne  explorăm cuiburile, casele noastre pentru 
următoarele unsprezece ore; peretele electronic care ne 
desparte scaunele este coborât şi studiem cu toţii 
împreună noile noastre dispozitive. Pe dosul scaunului din 
faţa mea este montat un TV cu ecran plat, se mai găsesc şi 
nişte sertare micuţe de depozitare la îndemână, precum şi 
căşti pentru anularea zgomotelor. Un set de spălare pus 
deoparte imprimat cu „Clasa I”, plin cu produse 
miniaturale care-mi amintesc în mod ciudat de setul de 
bucătărie Fisher Prince pe care-l aveam când eram copil. 
Atunci când obişnuiam să mă joc de-a casa. Într-un sertar 
de deasupra spătarului pentru braţ descopăr o masă de o 
persoană destul de generoasă, pliată. Şi, da, sunt încântată 
de asta! Beau şampanie la nouă patruzeci şi cinci 
dimineaţa; normal că sunt încântată de asta. Sunt 
încântată de toate! Imi strecor geanta de mână într-un 
dulăpior. Geanta e un cadou de nuntă de la Fred. A fost 
atât de fericit să participe la nunta noastră. Să mă conducă 
la altar. Să stea lângă mine. Ştiu că a însemnat mult 
pentru el că i-am cerut-o. Drăguţul de Fred. Fred şi Nancy. 
Ei n-au avut copii. Poate că ar putea să fie naşi? Atunci 
când poate că va sosi timpul? Cred că mi-ar plăcea asta. 
Mă întreb dacă lui Mark i-ar plăcea asta. 

Şi acestea fiind spuse ne înălţăm în aer. 

Am gura plină de şampanie atunci când capul 
stewardesei răsare peste perete şi întreabă ce mărime port 
la pijamale. Prinsă asupra faptului, mă înroşesc toată, 
beţivă cu noaptea în cap ce sunt. 

— Mică. Mulţumesc foarte mult, reuşesc să spun după 
ce înghit. 


e 86 - 


Zâmbeşte şi-mi înmânează un set de pijamale mărimea 
mică de culoare bluemarin, înfăşurată cu fundiţe albe, cu 
un logo alb BA întipărit în partea stângă a pieptului. E 
moale la atingere şi pare confortabilă. 

— Să mă anunţi dacă o să doreşti să tragi un pui de 
somn mai târziu, ciripeşte ea, şi o să-ţi pregătesc patul, 
bine? adaugă şi dispare. 

Întotdeauna am avut probleme când am băut şampanie 
gratuită. Minunata şampanie gratuită. Mi se pare foarte 
dificil să o refuz. Dacă paharul este umplut până la refuz, 
mă îmbăt. Este singura dată când fraza „O să regreţi că nu 
termini asta” chiar are sens pentru mine. Aşa că după ce 
beau trei pahare, şi încă unul urmărind un film în timpul 
zborului, am o mică discuţie cu stewardesa despre puiul de 
somn. 

Când mă întorc din baia cavernoasă unde m-am spălat 
pe dinţi şi în care chiuveta e la trei paşi mari distanţă de 
toaletă, patul meu e gata făcut. Acesta arată destul de 
atrăgător: are o pilotă groasă şi perne pufoase. Toate sunt 
pregătite pe patul reglabil din cabină. Mark râde de mine 
prin peretele despărțitor în timp ce mă caţăr în pat. 

— Nu-mi vine să cred că deja te-ai îmbătat. Nici măcar 
nu suntem căsătoriţi de o zi întreagă. 

— M-am entuziasmat. Acum taci, o să adorm, spun în 
timp ce panoul despărțitor electric îi blochează încet figura 
rânjindă. 

— Noapte bună, băbuţă alcoolică, râde el din nou. 

Zâmbesc ca pentru mine. lInfofolită confortabil în 
cotlonul meu, îmi închid ochii. 

Am parte de un somn impresionant de şapte ore, la 
primul meu zbor la clasa I. Iar atunci când aterizăm la 
LAX, mă simt destul de odihnită şi, din fericire, complet 
trează. Niciodată nu am fost o mare băutoare. Câteva 
pahare de orice şi iau somn. Mark a stat treaz pe tot 
parcursul zborului, uitându-se la filme şi citind. 

La LAX ne facem loc către lounge-ul de clasa I al 
American Airlines. Nu e chiar la fel de impresionant ca la 
Heathrow, însă avem doar treizeci de minute de pierdut 


e 387 œ» 


până când începe îmbarcarea în avionul nostru către 
Tahiti. Aceasta e partea complicată a călătoriei. Punctul de 
mijloc. Zborul de unsprezece ore până la LAX s-a încheiat. 
Zborul de opt ore până în Tahiti e gata să înceapă, după 
care urmează un zbor de patruzeci şi cinci de minute către 
Bora Bora şi, apoi, o călătorie cu o barcă privată în jurul 
atolului până la hotelul Four Seasons. 

Primim un e-mail cu fotografiile de familie făcute ieri la 
nuntă de la părinţii lui Mark. În ele suntem toţi - cel puţin 
aşa cred, că suntem noi. Sunt destul de blurate şi avem cu 
toţii ochii roşii, dar e evident că suntem noi. Brusc, 
realizez că niciodată nu m-am simţit mai fericită decât mă 
simt acum, chiar în acest moment. 


Mark reuşeşte să doarmă şase ore în timpul următorului 
zbor. De data aceasta rămân trează, holbându-mă prin 
geamul oval, fascinată de nuanțele roz şi purpurii ale 
apusului, reflectat în vastul Ocean Pacific de sub noi. Norii: 
kilometri şi kilometri de formaţiuni muntoase albe, care se 
transformă în culoarea piersicii în lumina soarelui care se 
stinge. După care urmează doar albastrul, un albastru 
profund, întunecat şi catifelat. Şi stelele. 

Un val de aer tropical umed şi fierbinte ne izbeşte când 
ieşim din avion în Tahiti. Primul indiciu al lunii noastre de 
miere. Nu vedem foarte mult din Tahiti, doar o pistă, 
luminile de aterizare, un hol de aeroport aproape gol, o 
altă poartă de îmbarcare, după care ne trezim din nou în 
aer. 

Zborul nostru către Bora Bora îl facem într-un mic avion 
cu însoţitoare de zbor îmbrăcate în culori vii. Cumva, Mark 
reuşeşte să adoarmă pe parcursul zborului scurt şi cu 
turbulenţe. Eu reuşesc să termin de citit o revistă pe care 
am luat-o din lounge-ul Concorde de la Heathrow; e vorba 
de o publicaţie trimestrială extrem de nişată despre dresaj, 
numită Piaffe. Nu ştiu nimic despre dresaj - cunoştinţele 
despre călărit obţinute ca adolescentă nu se întind chiar 
până la nivelul avansat de spectacol de echitație - însă 
revista părea atât de diferită de orice am mai văzut încât a 


e 88 - 


trebuit să o iau. Se pare că „piaffe” este procedeul când 
calul stă în mijlocul arenei şi merge la trap pe loc. Iată, 
deci. Pun pariu că eşti bucuros că ai aflat asta. Totuşi, mie 
chiar îmi plac lucruri din astea; întotdeauna mi-a plăcut să 
citesc orice găseam şi cu cât ştiam mai puţine despre ce 
citeam, cu atât mai bine. Îmi amintesc de cineva de la 
şcoala de film care sugera dezvoltarea acestui obicei: adică 
să citeşti întotdeauna în afara propriei zone de confort. De 
acolo vin poveştile, precum şi ideile. Oricum, pot să 
recomand cu încredere Piaffe. M-am pierdut un pic în 
secţiunea hranei pentru cai, dar, per ansamblu, găseşti 
chestii interesante. Dacă nu sunt direct legate de conţinut, 
atunci cu siguranţă merită să te miri vizavi de stilul de 
viaţă şi obiceiurile cititorului obişnuit al revistei. 

Bora Bora este un atol mic. Două femei radiind ne 
decorează cu ghirlande la sosire. Florile albe care atârnă 
miros dulce ca moscul în jurul gâturilor noastre în timp ce 
un hamal ne conduce către un debarcader pe apă aflat în 
afara terminalului. Aeroportul şi pistele sale ocupă o 
întreagă insulă din atolul Bora Bora. Întreaga insulă 
aeroport este doar o întindere lungă de asfalt, mărginită 
de iarbă uscată şi chelită şi de clădirea unui terminal 
plutitor în Pacificul de Sud. O reprezentare vizuală a lumii 
adevărate, şi anume, a dominaţiei omului asupra naturii. 

La capătul debarcaderului ne aşteaptă o barcă cu motor 
frumoasă, cu lemn lăcuit subevaluat, ca un taxi pe apă 
venețian. Conducătorul taxiului nostru pe apă îmi ia mâna 
şi mă ajută să cobor în zona cu locuri de pe punte. Îmi 
oferă o pătură călduroasă pentru genunchi. 

— Poate fi destul de răcoros când pornim, spune 
zâmbind. 

Are o faţă blândă, ca femeia din aeroport. Presupun că 
nu sunt foarte multe lucruri pentru care să-ţi faci griji pe 
aici, nu ai parte de o viaţă urbană care să te împovăreze. 

Mark ne mută bagajele jos şi sare la bord fără ajutor, şi 
apoi pornim. Se întunecă în timp ce gonim cu viteză pe 
lângă peşteri şi golfuri. Imi doresc să ne fi ales zborurile în 
aşa fel încât să vedem toate acestea în timpul zilei. Pun 


e 89 œ» 


pariu că peisajul îţi taie respiraţia, dar acum, în întuneric, 
nu văd decât lumini sclipitoare de-a lungul țărmului şi luna 
uriaşă care atârnă deasupra apei. O lună albă superbă. 
Sunt sigură că luna nu-i la fel de strălucitoare în Anglia. 
Dar ar trebui să fie. Poate că doar nu putem vedea cât de 
strălucitoare este din cauza poluării de acasă. 

Anglia pare aşa de departe acum. Acele câmpuri cu 
garduri vii, iarba îngheţată. Simt un junghi uşor gândindu- 
mă la acestea aflate la cincisprezece mii de kilometri 
depărtare, la ceaţă şi la frig. Părul îmi biciuieşte faţa în 
briza parfumată. Barca încetineşte acum. Aproape că am 
ajuns. Mă întorc să privesc în urmă la zona continentală, la 
țărm şi la luminile de la Four Seasons. Şi iată-l. Apa din 
jurul nostru străluceşte ca smaraldul, iluminată de verdele 
apei din lagună. Lumina caldă a lumânărilor îmbăiază 
clădirile din stuf, zonele comune, restaurantele şi barurile. 
Torţe aprinse lucesc de-a lungul plajei. Colibe ridicate pe 
stâlpi îşi răspândesc căldura portocalie în întunericul gros 
al Pacificului de Sud. Şi luna aceea. Luna aceea care 
străluceşte la fel de luminos ca o fază lungă pe un drum de 
ţară. Străluceşte din spatele siluetei ca de turn ascuţit a 
muntelui Otemanu, vulcanul stins din centrul atolului Bora 
Bora. Am ajuns la destinaţie. 

Apa clipoceşte placid în jurul nostru în timp ce ne 
apropiem încet. Mai multe lumânări luminează 
debarcaderul şi un grup de întâmpinare leagă barca şi ne 
trage spre ei. Şi mai multe ghirlande, mirosind dulce, 
înţepător. Apă. Prosoape răcoroase. O felie de portocală. Şi 
o maşinuţă de golf care ne duce pe alei pompoase spre 
noua noastră casă. 

Mark s-a asigurat să avem o cameră fantastică. Cea mai 
bună pe care o au. E un bungalou peste apă aflat în 
capătul debarcaderului, cu piscină privată, acces privat la 
lagună şi o sală de baie cu podea din sticlă. Ne tragem 
picioarele până la uşă şi acolo avem parte de o discuţie de 
bun-venit, dar suntem epuizați acum. Dincolo de zâmbetul 
lui Mark îi văd ochii obosiţi şi sigur îi văd şi membrii 
personalului hotelului. Suntem extenuaţi. Introducerea 


e 90 œ» 


este binecuvântat de scurtă. 

Maşinuţa de golf se îndepărtează zumzăind înapoi pe 
alee, lăsându-ne singuri în afara locuinţei noastre. Mark 
mă priveşte în timp ce sunetul maşinuţei se stinge. Lasă 
bagajele jos şi se întinde spre mine, mă apucă de mijloc cu 
o singură mână şi de coapse cu cealaltă şi mă trezesc 
înălţată în aer, legănată în braţele lui. li sărut nasul. 
Rânjeşte şi, orbecăind, mă trece pragul. 


e 91 œ» 


11 
VINERI, 9 SEPIEMBRIE 


Se apropie o furtună 


Trec patru zile din vacanţă. Un vis. Un vis turcoaz, 
şlefuit la cald. 

Micul dejun ne este adus cu o canoe care traversează 
apa verde a lagunei. Fructe coapte suculente ale căror 
nume nici măcar nu le cunosc. Merg tiptil cu picioarele 
goale pe podeaua cu dale răcoroase şi pe puntea fierbinte. 
Mă strecor în apa limpede şi cristalină a piscinei. Las 
soarele să-mi usuce pielea mea englezească obosită în 
profunzime, până ce îi simt căldura în oasele mele 
britanice, trase de la umezeală. 

Mark în lumina soarelui. Trupul lui sclipitor prin apă. 
Degetele mele mişcate rapid prin părul lui ud peste pielea 
lui maronie. Partide jilave de sex încâlciţi printre 
cearşafuri. Zumzetul slab al aerului condiţionat. Pozez ca 
un manechin în lenjerie de corp frumoasă şi delicată, ca 
din catalog, în fiecare zi. Ţesătură fină cu dantelă neagră şi 
cristale strălucitoare, de culoarea florilor de fucsia, roşii 
neruşinaţi, albi ieftini, crem-închis, mătase, satin. 
Conversaţii lungi, lejere printre plăci de surf şi baruri. Aşa 
cum am decis, n-am mai luat anticoncepţionale de şapte 
săptămâni. Ne facem planuri. 

Facem un tur cu elicopterul al insulelor din jur, auzind 
duduitul puternic al elicei în ciuda căştilor cu protecţie 
moale. În orice direcţie te-ai uita, în sus sau în jos, se vede 
un albastru nemărginit. Păduri ce par să crească virgine 
direct din ocean. Raiul pe pământ. 

Pilotul ne spune că dincolo de recif valurile se înalţă atât 
de sus încât hidroavioanele nici măcar nu pot ateriza pe 
apă. Acesta este cel de-al doilea lanţ de insule mai izolat 
din lume. Valurile de aici sunt cele mai mari de pe planetă. 
Le vedem sfărâmându-se, rostogolindu-se prin podeaua de 


e 92 œ» 


plexiglas a elicopterului şi prin geamurile acestuia. Ne 
aflăm la mii de mile distanţă de ţărmul celei mai apropiate 
zone continentale. 

Insule deşertice se ivesc din ocean. Desene devenind 
realitate. Mici cerculeţe de nisip în jurul piscurilor 
stâncoase, toate având cel puţin un palmier. De ce oare 
insulele deşertice au întotdeauna palmieri? Deoarece 
nucile de cocos plutesc. Plutesc de-a lungul oceanului, 
plutesc singure mii de mile până când ajung pe o plajă şi 
se plantează singure în nisipul fierbinte. Rădăcinile lor se 
întind în adâncul pământului până ce ajung la apa dulce 
filtrată de pietre. Aşa cum înotătorii o fac când ajung într- 
un târziu la țărm. 

O zi petrecută făcând snorkeling în apa blândă a 
lagunei. Mă gândesc la vremea rece de acasă în timp ce 
plutesc încetişor, înconjurată de pisici de mare mari ce par 
să planeze, asemănătoare unor fantome gri încarnate, 
clipocind printre undele valurilor într-o linişte perfectă. 

Mark închiriază piscina de antrenament pentru 
scufundări doar pentru noi doi. O şedinţa care să-mi 
uşureze durerea de spate, îmi promite că experienţa 
nasoală, cea de dinainte să-l întâlnesc pe el, trebuie să fie 
uitată. Aveam doar douăzeci şi unu de ani când s-a 
întâmplat, însă îmi amintesc momentul cu o claritate ca de 
cristal. Pe când mă aflam la optsprezece metri adâncime 
am fost cuprinsă de panică. Nu ştiu de ce, dar brusc am 
devenit extrem de sigură că o să mor. M-am gândit la 
mama şi la frica pe care trebuie să o fi simţit fiind prinsă în 
maşină ca într-o capcană. Mi-am lăsat gândurile să preia 
controlul şi m-am panicat. Îmi amintesc oamenii spunând 
atunci că am fost norocoasă că întâmplarea a avut finalul 
pe care l-a avut, deoarece putea foarte bine să se termine 
altfel. Aş fi putut înghiţi cu uşurinţă o cantitate bună de 
apă de mare. Oricum, acum nu intru în panică. Nu-mi las 
gândurile să preia controlul. Cel puţin, de atunci, nu mi s-a 
mai întâmplat. 

Cu o noapte înainte să mergem la piscina aceasta, de- 
abia reuşesc să adorm... nu este vorba chiar de frică, aş 


e 93 - 


zice că mai degrabă simt o mică anxietate. Însă i-am 
promis lui Mark şi, mai mult de atât, mi-am promis-o mie. 
De fiecare dată când mintea mea rătăceşte către gândul 
reglării oxigenului, simt tensiunea înfigându-mi-se adânc 
între sprâncene. Pe cine vreau eu să păcălesc? Mi-e frică 
de mă cac pe mine. 

Nu mi-e frică de înec ori de apă sau de ceva asemănător. 
Mi-e frică de panica aceea oarbă. Panica aceea a iepurilor 
prinşi în capcană, care trag tare de laţ şi se îneacă în 
propriul lor sânge. Când eşti cuprins de o panică oarbă se 
pot întâmpla lucruri stupide. Multe lucruri se pot pierde 
definitiv. 

Uite ce e, nu sunt nebună. Ştiu că o să fiu OK. E rahatul 
ăsta de scufundare. Se presupune că trebuie să fie 
amuzant. Toată lumea o face. Ştiu că nu se va întâmpla 
nimic. Va fi atât de frumos. O activitate ce inspiră uimirea 
în adâncurile Pacificului de Sud. Ceva de care să-ţi 
aminteşti întotdeauna. Însă gândurile mele continuă să 
apară ca nişte uşi capcană ce se deschid sub paşii mei. 
Panică, dezorientare, claustrofobie. O  înghiţitură 
accidentală de apă şi gata, eşti cuprins de o spaimă 
distrugătoare. j 

Însă nu e cazul. Sunt o femeie matură. Imi pot controla 
fricile. De asta o să şi fac asta, nu-i aşa? De asta îi 
provocăm pe alţii, nu? Ca să ne amuţim fricile pe care le 
avem. Ca să le împachetăm înapoi în cutia lor. Mă gândesc 
la Alexa în celula ei în care a stat timp de paisprezece ani. 
Ne ciondănim cu fricile noastre, nu? Asta facem. 

Când ajung cu Mark la piscină, intrăm în apă şi începem 
să ne apropiem trupurile cercetându-ne parcă înainte de 
scufundare. Mark mă ghidează încet de-a lungul întregului 
proces. Mă bucură efectul răcoritor al apei chiar dacă îmi 
simt ceafa fierbinte din cauza încordării. Respiră doar, 
trebuie să-mi reamintesc. Respiră doar. 

— Te descurci de minune, spune Mark pe un ton menit 
să-mi dea încredere. lţi aminteşti partea asta perfect, şi 
asta e partea cea mai complicată, sincer să fiu. O să te 
protejez, OK? Uite, dacă - se opreşte şi mă priveşte serios, 


e 94 œ 


ţinându-şi mâinile pe umerii mei -, dacă simţi că se 
declanşează panica, continuă să respiri, oriunde te-ai afla 
sub apă. Dacă vrei să ajungi la suprafaţă, continuă să 
respiri. În sine, e vorba doar de creierul tău care încearcă 
să te protejeze de ceva ce nu-i cu adevărat o problemă. 
Nu-i cu nimic mai periculos acolo jos decât e aici sus. Ii 
promit. Ai încredere în mine, scumpo? O să fie bine. 

Zâmbeşte şi mă bate pe umeri. Aprob din cap. O să am 
întotdeauna încredere în el. 

Ceea ce îi face pe înotători să plutească este oxigenul 
din plămâni. Aceştia, când sunt plini sunt ca două mingi de 
rugby în interiorul pieptului nostru, care se asigură că ne 
tin la suprafaţă. De aceea, dacă te laşi pe spate în apa 
mării poţi să-ţi relaxezi întregul corp şi să pluteşti având 
doar faţa scoasă în afara apei. Şmecheria pentru un 
scufundător este să înveţe să folosească acest proces de 
flotabilitate pentru a se controla la adâncime. Pentru asta 
sunt greutăţile: ca să ne tragă la fund. 

Ne cufundăm împreună, suspendaţi în albastrul pal. 
Bule mici de aer se ridică la suprafaţă în timp ce noi 
coborâm fără să întâmpinăm obstacole, de parcă am fi într- 
un lift invizibil. Liniştea de sub suprafaţa piscinei pare 
amniotică. Înţeleg de ce îi place lui Mark să facă 
scufundări. Simt o senzaţie de calm şi toate gândurile de 
panică se disipează. Mark mă priveşte fericit de la o 
distanţă de un picior prin apa densă. Pare ca şi cum am fi 
separați de o sticlă groasă. Zâmbeşte şi îi zâmbesc la loc. 
Ne simţim mai apropiaţi aici jos decât am fi la suprafaţă. 
Ne facem semnul OK cu mâna gata să ne scufundăm. Ştiţi 
despre ce este vorba - e semnul cu mâna pe care Fonzie“ l- 
ar face dacă l-ai întreba cum a fost întâlnirea pe care a 
avut-o. Stau în faţa lui Mark, într-o poziţie asemănătoare, 
cu picioarele încrucişate pe pardoseala din dale zgâriate 
din adânc, trecându-ne tubul de oxigen de la unul la altul 
ca pe o pipă a păcii tipică secolului XXI. Rămân calmă. 
Gândurile la uşile capcană ce se deschid sub picioarele 
mele au dispărut. Par de neconceput acum când privesc 


+ Personaj fictiv din serialul Happy Days (n. tr.). 
e 95 - 


faţa calmă a lui Mark. Suntem în siguranţă. Suntem doar 
noi doi şi liniştea. Poate că relaxarea mea se datorează 
oxigenului, bineînţeles. Se presupune că are un efect 
calmant, nu-i aşa? Sunt sigură că am citit asta pe undeva, 
ceva despre măştile de oxigen din avioane. Sau poate că 
mă linişteşte culoare piscinei. Sau poate că e vorba de 
liniştea subacvatică profundă. Sau poate că e vorba de 
Mark. Ceea ce mă interesează acum este că sunt împăcată 
cu mine. Sunt liniştită. Mark m-a liniştit. Stăm aşa sub apă 
o perioadă îndelungată. 


Visul continuă. Nisip cald şi asfinţit. Gheaţă zornăind în 
pahar. Mirosul loţiunii de soare. Degete pe spatele meu ca 
hârtia. Sunt atât de multe de văzut, atât de multe de făcut. 
Totul până când ajungem în ziua a cincea a vacanței. 

În a cincea zi auzim că se apropie o furtună. 

Furtunile aici nu sunt ca furtunile de acasă. Asta-i clar. 
Nu te apuci doar să-ţi muţi mobilierul de pe patio în 
interior şi să acoperi trandafirii. Aici, furtunile sunt o 
treabă serioasă. Cel mai apropiat spital se află la o oră de 
zburat, înapoi în Tahiti, şi nimeni nu zboară pe timp de 
furtună. Furtunile pot dura zile întregi, aşa că cei care 
trebuie să le facă faţă o fac cu o precizie logică. Plajele 
sunt curățate, restaurantele sunt închise, oaspeţii sunt 
informaţi. 

După micul dejun, un manager prietenos ciocăneşte în 
uşa bungaloului nostru. Ne spune că furtuna o să ne 
lovească în jur de ora 16:00 şi că o să dureze, probabil, 
până mâine-dimineaţă devreme. Nu ne mai desparte mult 
timp până când se va întâmpla. Managerul ne asigură că o 
să ocolească insula; deşi o s-o simţim, nu o să avem parte 
de întreaga ei forţă, aşa că nu trebuie să ne îngrijorăm că 
o să fim măturaţi în largul mării sau altă nebunie de genul 
ăsta, care, nu se întâmplă niciodată aici. Managerul 
chicoteşte. Bungalourile se află în lagună, fiind protejate 
de valuri de atol, aşa că bănuiesc că va fi necesar un val 
incredibil de puternic care să depăşească punctele înalte 
ale atolului şi reţeaua de insule şi care să ne ia cu el. 


e 96 œ» 


Laguna există aici de mii de ani şi nu o să fie măturată de 
valuri chiar azi. 

Ne mai spune şi că personalul complexului va lucra la 
noapte şi, în cazul neplăcutului eveniment prin care 
furtuna şi-ar putea schimba cursul, vom fi alertaţi prompt 
şi vom fi mutaţi în corpul principal al hotelului. Însă lucrul 
acesta nu a fost necesar să se întâmple niciodată de când 
lucrează el pe insulă, zice, şi furtuna de azi, deşi cu 
siguranţă că va fi agitată, nu pare să fie totuşi periculoasă. 

După ce pleacă, ieşim pe terasa privată şi privim dincolo 
de lagună. Cerul este de un albastru ca safirul, iar soarele 
străluceşte peste ape. Nimic nu sugerează că va veni o 
furtună. Ne privim unul pe altul; ne gândim amândoi la 
acelaşi lucru. Unde o fi? 

— Să mergem să ne uităm la cealaltă plajă? întreabă 
Mark, brusc entuziasmat. 

Mi-a citit gândurile; poate că o putem vedea venind 
dintr-o altă direcţie, poate că soseşte din spatele nostru. 
Ne încălţăm şi plecăm de la Four Seasons, prin jungla 
amenajată cu grijă, către frontul atmosferic. 

De cealaltă parte a complexului, partea care este 
deschisă către Pacificul de Sud, se găseşte o altă plajă mai 
dreaptă şi mai lungă. Aici cam bate vântul, mult prea tare 
pentru confortul oaspeţilor hotelului. Oceanul se agită, 
valurile sunt zgomotoase şi puternice, nu are nimic de-a 
face cu apele liniştite şi nemişcate din laguna unde este 
cocoţat deasupra bungaloul nostru. Aici e partea sălbatică 
a insulei. Vreau să văd furtuna. Vreau să o văd venind. 
Soarele continuă să strălucească şi să ardă, însă vântul ne 
biciuieşte părul şi tricourile în timp ce vâslim prin apele 
puţin adânci. Şi după aceea o vedem la orizont. 

La mare distanţă de noi vedem o coloană ca un nor ce se 
înalţă de la ocean până la cer. N-am mai văzut niciodată 
ceva asemănător. Un perete de ploaie şi vânt. Aici nu 
există niciun simţ al proporţiei, privind vastitatea cerului, 
nu ai nicio şansă să-ţi dai seama de mărimea ei, nu ai 
nimic la care să o raportezi comparativ, o privim şi vedem 
că ocupă jumătate din cer. La marginile ei se zăresc petice 


e 97 œ» 


de albastru care apar şi dispar. Furtuna e o singură 
coloană captivantă, de culoare cenuşie, care se apropie. 

Ne petrecem mare parte din zi în apele calme ale 
lagunei, vâslind şi făcând snorkeling. Suntem sfătuiţi să 
rămânem în interiorul bungalourilor noastre începând cu 
ora cincisprezece jumătate; room service va fi în 
continuare disponibil, ca de obicei. 

Ne adăpostim pe la cincisprezece şi patruzeci şi cinci de 
minute, aprovizionaţi cu gustări şi bere şi gata să începem 
un maraton de filme. O relaxare impusă. 

Suntem pe la jumătatea filmului Întâlnire de gradul III, 
când furtuna se mai intensifică un pic. Sunetul valurilor de 
sub bungalou şi ploaia ce cade pe acoperiş ne forţează să 
dăm mai tare volumul televizorului cu ecran de plasmă. 
Mark îşi scoate telefonul şi începe să mă filmeze. 

Stau încurcată printre cearşafuri ca o balenă eşuată pe 
plajă care ia o gustărică. Ascunzând fisticul sub o pernă, 
îmi găsesc o poziţie mai atractivă, una mai pregătită să fie 
filmată. 

— La ce te uiţi, Erin? mă întreabă el din spatele camerei. 

— Bună întrebare, Mark! Mă uit la un film despre 
extratereştri în timp ce aştept ca lumea să-şi găsească 
sfârşitul afară, răspund. 

De la televizor se aud sunetul sirenelor şi al strigătelor 
înfundate. 

— Este ziua a cincea a lunii de miere, intonează Mark, şi 
ne aflăm la adăpost de o furtună tropicală în toată regula. 
Aruncă numai o privire, adaugă şi întoarce camera către 
uşile din sticlă înmuiate de ploaie. 

Vremea e cenuşie. S-a lăsat o ceaţă groasă şi opacă. 
Vântul suflă în toate direcţiile, copacii se arcuiesc sub 
forţa lui. Şi toarnă efectiv cu găleata, în aşa hal poate să 
plouă. Mark filmează podeaua. Ploaia de pe terasă se 
strânge în băltoace reci în jurul uşii. 

— O navă fantomatică, mă cheamă Mark, privind afară 
în direcţia apelor. 

Sar din pat şi o iau la pas tropăind către fereastră. Iat-o. 
O navă fantomatică. Un iaht ancorat pe apă, navighează 


e 98 œ» 


sigur, ambalat, cu catargul securizat, legănându-se pe 
jumătate ascuns în ceaţă. 

— Înfricoşător, spun, iar Mark îmi întăreşte afirmaţia 
zâmbind şi repetând-o. 

Vârful muntelui Otemanu a dispărut, înghiţit în cenuşiul 
de afară, rămânând vizibili doar copacii de la baza lui. 
Mark focalizează în direcţia ambarcaţiunii. Se întreabă 
dacă încă mai sunt oameni la bord. Ne holbăm amândoi la 
imaginea de pe ecranul telefonului. 

Chiar atunci telefonul lui scoate un zgomot specific şi 
peste imaginea video apare scurt o notificare. Apare doar 
pentru o clipită, însă stomacul mi se întoarce. E de la 
Rafie. E important. Poate fi despre un viitor loc de muncă. 
Rafie tot încearcă să-l ajute să-şi găsească ceva. Mark 
aşteaptă mesajul acesta. Bâjbâie telefonul în mână şi se 
îndreaptă cu paşi mari către zona de lounge a suitei. 

— Mark, zic şi-l urmez. 

Îşi ridica mâna în aer cu nerăbdare. Aşteaptă. 

Citeşte, aprobă din cap, apoi pune telefonul cu grijă pe 
masă, distrat, gândindu-se. Inghite în sec. 

— Mark? întreb din nou. 

Îşi ridică mâna din nou, cu avânt. Aşteaptă! 

Face paşi de colo colo. Se opreşte. Se duce la bar şi 
începe să-şi vâre gheaţă în paharul de whisky. Băga-mi-aş! 
Asta nu-i deloc bine. 

Mă apropii încet de masă şi mă aplec să iau telefonul. 
Prudentă, asta în caz că nu e în ordine să-i citesc textele. 
Mintea lui însă este în altă parte. Tastez codul, data lui de 
naştere. Selectez mesajele şi apoi pe cel de la Rafie. 


Frățică, veşti proaste. Tocmai ce am auzit că au dat 
jobul cuiva din structura internă. Al naibii întorsătură de 
situație. Am crezut că-i aranjată treaba. Te anunţ dacă aud 
de altceva. R. 


Of, Dumnezeule! 
Pun telefonul înapoi cu grijă pe măsuţa de cafea din 
sticlă. Mark îşi soarbe whiskyul în partea cealaltă a 


e 99 œ» 


camerei. Închid televizorul cu telecomanda. Sirenele şi 
zarva încetează. Zornăitul cuburilor de gheaţă şi sunetul 
înfundat al furtunii dezlănţuite de afară sunt acum 
singurele sunete care se aud. 

În cele din urmă, Mark îşi ridică privirea către mine. 

— Ghinion, Erin. Ce poţi să faci? 

Îşi ridică paharul ca pentru a da noroc. 

Brusc, mă gândesc la Alexa. Câteodată eşti câinele şi 
câteodată eşti stâlpul pe care se pişă câinele. 

În ciuda veştilor, zâmbeşte. 

— E în regulă, spune. Sunt bine, serios. 

Tonalitatea vocii lui e calmă, încercând să mă asigure de 
asta. Şi îl cred de data asta; e în regulă. Dar... toate astea 
nu sunt OK. Nu e deloc în ordine ce i se întâmplă acum. Nu 
e corect. 

— Am o idee, izbucnesc. 

Mă apropii de el, îi iau paharul de whisky din mână şi-l 
pun jos. Pare surprins, destabilizat de determinarea mea 
bruscă. Îl iau de mână. 

— Ai încredere în mine? îl întreb, privindu-l în ochi. 

Zâmbeşte larg, deşi are ochii şifonaţi. Ştie că pun la cale 
ceva. 

— Am încredere, zice şi mă strânge de mână. _ 

Îl conduc spre intrarea în suită şi descui uşa. Însă el îmi 
trage mâna înapoi în timp ce încerc să apăs pe mâner. 

— Erin? mă opreşte el. 

Furtuna rage ca un animal de partea cealaltă. 

— Ai încredere în mine, îi repet. 

Aprobă din cap. 

Apăs pe mâner şi uşa mi se izbeşte de mână; vântul este 
mai puternic decât am crezut că poate fi, mai puternic 
decât părea privit prin fereastră. Păşim afară pe alee şi, 
cumva, reuşesc să închid din nou uşa. Mark stă locului 
holbându-se la vijelie, ploaia îl înmoaie rapid prin tricou, 
întunecând țesătura. Închid uşa în urma noastră şi-l iau din 
nou de mână. O luăm la fugă. Îl conduc de-a lungul aleilor 
lungi, pe podurile de peste debarcader şi către zona de 
pământ a complexului. Alergăm pe aleile pline de bălți 


< 100 œ» 


către coasta Pacificului zbuciumat. Ne împiedicăm prin 
nisip, iar vântul ne loveşte din toate părţile acum. Hainele 
noastre, întunecate şi grele de ploaie, se lipesc de noi în 
timp ce ne împleticim către valuri. Ne oprim pe ţărmul 
Pacificului de Sud. 

— Ţipă! strig. 

— Ce? 

Se holbează la mine. Nu mă poate auzi din cauza 
răgetelor vântului şi al mării. 

— Ţipă!! 

Mă aude de data aceasta şi începe să râdă. 

— Ce?! strigă el neîncrezător. 

— 'Ţipă, Mark! ţipă dracului! 

Mă întorc către ocean, vânt şi abisul bubuitor de 
dincolo, şi tip. Ţip din tot corpul. Ţip pentru tot ce i se 
întâmplă lui Mark acum, pentru ce i s-a întâmplat lui 
Alexa, pentru mama mea moartă, pentru mine, pentru 
viitorul lui Mark, pentru viitorul nostru, pentru mine 
însămi. ip până când rămân fără respiraţie. Mark mă 
priveşte în tăcere prin furtună. Nu pot să-mi dau seama ce 
gândeşte. Se întoarce, pare să se îndepărteze, dar apoi 
face un cerc şi se întoarce înapoi şi ţipă lung şi puternic în 
mijlocul ploii şfichiuitoare şi a ceţii. Fiecare tendon stăpân 
pe sine, fiecare muşchi pregătit, o luptă urlată în mijlocul 
necunoscutului. lar vântul rage înapoi. 


e 101 œ» 


12 
SÂMBĂTĂ, 10 SEPTEMBRIE 


Lucruri în apă 


Până la asfinţit, furtuna a trecut de noi. 

Ne trezim în suita noastră în sunetul gentil obişnuit al 
ciocănitului care ne anunţă prezenţa room service-ului. 
Singura dovadă a furtunii sunt răzleţele crengi rupte din 
palmieri ce plutesc în lagună şi propriile noastre voci 
răguşite. 

N-am mai dormit atât de bine de ani de zile. După micul 
dejun, Mark se duce să poarte o discuţie cu coordonatorul 
de scufundări al hotelului. Mark vrea să mergem să facem 
scufundări în după-amiaza aceasta. Se duce să vadă dacă 
putem merge singuri. El şi coordonatorul de scufundări 
păreau să se fi înţeles destul de bine ieri, aşa că îl las pe 
Mark să se ocupe de astea şi eu rămân în urmă. 

Îi promit lui Mark că nu o să lucrez nimic, însă în clipa 
când iese pe uşă am deja laptopul deschis. Am primit e- 
mailuri de la toată lumea, majoritatea dintre ele fiind cu 
chestii legate de nuntă. Doar că pe mine mă interesează e- 
mailurile ce ţin de munca mea, căutând veşti despre 
proiect. Găsesc unul de genul ăsta. 

Inchisoare Holloway mi-a trimis un e-mail despre Holli. 

Au apărut noi informaţii despre data eliberării ei, care a 
fost mutată mai înainte, urmând să aibă loc pe 12 
septembrie, adică peste două zile. Fir-ar al naibii! Trebuia 
să se întâmple de-abia după ce ne întorceam. 

Trimit vreo două e-mailuri lui Phil, cameramanul, şi lui 
Duncan, sunetistul; trebuie să mergem acasă la Holli de 
îndată ce mă întorc. Nu-i deloc o situaţie ideală, dar avem 
nevoie să facem filmarea cât se poate de repede după 
ieşirea ei. De asemenea, le reamintesc de datele de filmare 
legate de eliberarea lui Alexa, care va avea loc la vreo 
două zile după ce mă întorc, aşa că pentru asta ar fi ceva 


e 102 œ» 


mai mult timp la dispoziţie ca să ne pregătim. 

Privirea îmi este atrasă de un alt e-mail, de data aceasta 
de la închisoarea Pentonville, în care sunt anunţată că a 
fost decisă data eliberării lui Eddie. Interviul meu cu el 
este programat la o săptămână după ce ne întoarcem. 

Brusc, aud un ciocănit în uşă. Ciudat. Mark are cheie, de 
ce ar cocăni? Sigur pune la cale ceva. Zâmbesc în sinea 
mea în timp ce mă îndrept spre uşa pe care o deschid cu 
un aer dramatic. 

În pragul uşii stă o femeie polineziană, micuță, 
zâmbitoare. 

— Cadou special. Ia! 

Radiază şi-mi întinde o găleată aburindă cu gheaţă şi o 
sticlă de şampanie foarte scumpă, ce pare răcită ca lumea. 

— Ah, nu, scuze, dar noi n-am comandat - încep să spun, 
însă ea scutură cu viclenie din capul ei micuţ şi ridat. 

— Nu, zice rânjind. Cadou special. Cadou de la prieten. 
Cadou de căsătorie. Da! 

Ei bine, asta parcă mai are sens, presupun. Un cadou de 
la Fred şi Nancy? Sau poate că e de la Caro? 

Mă îndeamnă să-l iau şi, dintr-un oarecare motiv, mă 
aplec uşor în timp ce iau găleata de la ea. O aplecare 
inconştientă, ca o formă de respect cultural, presupun. 
Câteodată, chiar n-ar trebui să ies din casă. Chicoteşte 
fericită, îşi vântură mânuţa şi se îndreaptă înapoi spre 
hotel. 

Pun găleata cu grijă pe măsuţa de sticlă. Pe marginile ei 
se preling bobiţe de abur condensat. Descopăr şi un răvaş. 
Deschid biletul cartonat şi citesc. 


Doamnei Erin Roberts, 


Felicitări pentru căsătorie, scumpo. Mi-am permis 
libertatea de a-ţi trimite un mic cadou. O sticlă faină de 
Dom Pérignon din 2006. Era preferata soţiei. Dumnezeu 
ştie că am avut discuțiile noastre de-a lungul anilor, însă 
avea gusturi, trebuie să recunosc asta. La urma urmei, s-a 
căsătorit cu mine. 

Oricum, vă urez toate cele bune pentru prezent şi pentru 

e 103 + 


viitor. Asigură-te că te tratează bine. Distrează-te maxim, 
scumpo. 

Ah, şi îmi cer scuze pentru apelul de săptămâna trecută, 
atunci pe moment nu puteam vorbi liber. Insă vom vorbi 
din nou în curând. 

Am auzit că ţi-au trimis data eliberării mele. Aşa că toate 
sunt aranjate. De-abia aştept să te întâlnesc peste două 
săptămâni. Nu-ţi mai irosesc timpul acum. Fugi afară la 
lumina aia minunată a soarelui de acolo. 


Cele mai bune urări, 
Eddie Bishop 


Dom Perignon din 2006. Cum naiba a făcut asta? Ştie 
exact unde mă aflu, pe ce insulă sunt, în care cameră, ştie 
tot. Pe de altă parte, ştiam deja că a adunat informaţii 
despre mine, nu-i aşa? Însă chestia asta? E înfricoşătoare. 

Dacă mă gândesc logic, ce înseamnă oare? Înseamnă că 
Eddie a aflat unde stăm şi a telefonat hotelului pentru a ne 
comanda o sticlă. Ar fi putut să o afle de oriunde. Nu e ca 
şi cum aş fi ţinut secretă destinaţia lunii noastre de miere. 
Oricine ar fi fost interesat putea să o afle fără prea multă 
bătaie de cap. Într-un fel, e chiar drăguță faza. Nu? Sau ar 
trebui să o privesc ca pe o ameninţare? Oricare ar fi 
intenţia lui Eddie, inofensivă sau răutăcioasă, decid să nu-i 
spun lui Mark. Nu ar face decât să se îngrijoreze. 

Aud paşi pe aleea de afară şi bag nota în buzunar. O să 
scap de ea mai târziu. lau laptopul de pe canapeaua unde 
l-am lăsat chiar când intră Mark. Sunt prinsă cu mâţa în 
sac. 

— Lucrezi, nu? zâmbeşte el. 

Ridic din umeri cu un aer neutru şi bag laptopul într-un 
sertar. 

— Nu. 

+ 
Mark a făcut rost de o barcă şi de echipament de 


scufundat pentru după-amiaza aceasta. Toate vor fi gata 
pentru noi după prânz, la ponton. Aparent, furtuna a făcut 


e 104 œ» 


ca vizibilitatea subacvatică din jurul insulei să fie cam 
slabă, aşa că instructorul de scufundări al hotelului, noul 
cel mai bun prieten al lui Mark, i-a dat coordonatele GPS 
ale unei mari epave aflate un pic mai departe. Acolo, 
vizibilitatea ar trebui să fie optimă. Locul se găseşte în 
apropierea unei insule, cam la o oră de mers cu barca cu 
motor. Mark are licenţă să navigheze cu ambarcaţiuni 
dintr-un an sabatic, când a făcut parte din echipajele unor 
iahturi din Mediterana, aşa că nu ar trebui să fie prea 
dificil pentru el să ne ducă acolo. Cei de la hotel chiar ne- 
au sugerat ca, după scufundare, să acostăm pe lângă 
insulă şi să ieşim la un picnic. E o insulă nelocuită, aşa că 
nu va trebui să ne facem griji că am putea deranja pe 
careva. 

Sunt destul de încântată. O insulă pustie numai pentru 
noi. 

leşitul pe mare e uşor iritant, în sensul că, odată ce Bora 
Bora a dispărut din raza noastră vizuală, nu mai e nimic de 
văzut. Nimic în nicio direcţie, în afară de albastrul 
nemărginit. Acum înţeleg de ce marinarii obişnuiau să 
înnebunească pe mare. Se aseamănă cumva cu orbirea pe 
care ţi-o dă zăpada. Dacă nu ar fi existat punctul de pe 
GPS care se mişca în mod constant spre destinaţie, jur că 
aş fi zis că ne mişcăm la nesfârşit în buclă, în cercuri 
uriaşe. 

La o oră după ce am plecat, vedem insula spre care ne 
îndreptăm ivindu-se dintre valuri în faţa noastră, la 
orizont. Ceea ce înseamnă că mai avem de parcurs cam 
trei mile. Linia orizontului este întotdeauna la aproximativ 
trei mile distanţă de tine atunci când o vezi de la nivelul 
mării. E bine de ştiut, nu-i aşa? 

Epava după care am pornit astăzi se află la nord-vest de 
insulă, la o adâncime de numai douăzeci de metri, ceea ce 
Mark a promis că nu va fi o problemă pentru mine. 

— Tehnic, nu ar trebui să coborâm la mai mult de 
optsprezece metri, îmi spune. Aşa că o să ne limităm la 
aproximativ douăzeci de metri în vacanţa aceasta, OK? 
Crede-mă, scumpo, nu o să explodezi automat dacă mergi 


e 105 œ» 


mai jos cu doi metri peste limita maximă; limita trebuie să 
fie doar un punct de orientare. Douăzeci de metri e o 
adâncime în regulă. Şi o să fiu acolo cu tine, OK? 

E încurajator. Ştiu că Mark e calificat să coboare la o 
adâncime de două ori mai mare. 

O baliză roz decolorată de soare, plutind pe valuri, 
indică locul unde se află epava. Lăsăm ancora la o distanţă 
sigură de loc. 

În timp ce ne echipăm, Mark mă priveşte scurt. Faţa îi 
este traversată de o umbră. 

— Erin, scumpo? Vreau numai să te informez: să ştii că 
pe aici se presupune că există o mulţime de rechini, iubito. 

Efectiv mi se taie respiraţia, iar el râde de expresia feţei 
mele. 

— E în regulă! O să fiu complet cinstit, OK? O să-ţi spun 
exact ce se găseşte acolo, scumpo, ca să ştii. Bine? 

Aprob din cap. N-aş putea vorbi nici dacă aş vrea. 

— Ştii rechinii aceia negri care sunt în lagună? continuă 
el, cei pe care i-am văzut ieri? 

Dau din cap că da. 

— Cu rechinii ăştia negri de recif totul e în regulă, spune 
cu o voce liniştitoare şi calmă; sunt prietenoşi, nu? Nu 
muşcă oameni. Şi nici nu sunt aşa de mari, ca să zicem aşa 
- au cam aceeaşi mărime ca o persoană, aşa că... nu sunt 
cei mai mari rechini, dar e evident că nici nu au mărimea 
unor peşti. Oricum, sunt în regulă. Eşti atentă la ce spun, 
Erin? 

Aprob din nou. Prima dată când am văzut un rechin 
negru în lagună luni, în timp ce făceam snorkeling, 
aproape că am avut un anevrism. Arată înspăimântători 
cap-coadă. Însă Mark are dreptate, după şocul iniţial, m- 
am simţit în largul meu în preajma lor. Nu ne-au deranjat 
absolut deloc. 

— Ei bine, vor fi mulţi, continuă să spună. 

Minunat... 

— Şi s-ar putea să fie şi destui rechini lămâie. Ăştia au în 
jur de trei metri şi jumătate lungime - asta înseamnă 
lungimea unui hatchback. Nu au tendinţa de a răni 


106 œ» 


oameni, dar... au totuşi trei metri jumătate lungime. Ca să 
ştii. 

Uau. OK. Sunt mari. 

— Dar sunt OK, Erin, ai încredere în mine. Şi ca să te 
simţi şi mai sigură... Nu le place nimic strălucitor, cum ar 
fi ceasurile, bijuteriile, chestiile de genul ăsta, aşa că... 

Impacientată, îmi scot ambele inele şi i le dau lui. 

— Ce altceva mai este acolo, Mark? îl întreb fiind 
pregătită de orice. 

— Ar fi ceva şanse să întâlnim rechini gri de recif... doi 
metri. 

În regulă. 

— Rechini albi, argintii... trei metri. 

Nicio problemă. 

— Şi poate şi... pisici de mare? 

Minunat, astea arată ca alea din lagună, doar că sunt 
mai mici. 

— Ţestoase, continuă înşiruirea. 

Superb, îmi plac astea. 

— Şi, poate, dar cel mai probabil că nu - şi, ştii, chiar 
dacă îi vedem să nu-ţi faci griji, deoarece o să se ţină la 
distanţă şi o să fie în regulă - dar am putea da şi peste 
rechini tigru. 

Doamne fereşte. 

Până şi eu am auzit de ăştia. Ăştia sunt rechini 
adevăraţi. Mari, de vreo patru sau cinci metri lungime. 

Acum nu mai sunt chiar aşa de sigură de şedinţa asta de 
scufundări. Îl privesc pe Mark şi el mă priveşte înapoi. Se 
aude doar sunetul valurilor ce clipocesc izbindu-se de cala 
bărcii. Râde. 

— Erin? Ai încredere în mine? 

— Da, spun pe un ton neîncrezător. 

— Ăştia ar putea să vină spre tine, însă nu o să te 
rănească, bine? spune susţinându-mi privirea fixă. 

— OK, aprob. Bine. 

Respiră doar. Asta este tot ce trebuie să faci, îmi spun. 
Respiră. E fix ca în piscină. O să fie fix ca în piscină. 

Terminăm să ne îmbrăcăm cu echipamentul şi intrăm în 


e 107 œ» 


apă. E mişto să-mi simt corpul din nou apropiat de al lui. 
Să mă simt în siguranţă. În plus, e plăcut la vedere. Imi 
susţine privirea. Eşti OK! Sunt OK, aprob din cap. 

Apoi intrăm în apă şi coborâm uşor. Ochii mei sunt lipiţi 
de Mark; urmez orice semn făcut cu mâna, fiecare 
mişcare. După care îmi arată ceva cu degetul şi o văd. 

De pe barcă, puteam să zăresc epava prin apă, dar acum 
că ne aflăm sub valuri, o văd limpede în faţa noastră. 
Coborâm şi mai mult. Pe măsură ce ochii mi se obişnuiesc 
cu lumina încep să observ peştii, ţintindu-ne bulele de aer 
ce se ridică la suprafaţă. Urmăresc un peşte rătăcit care se 
alătură unui banc de peşti aflat la umbra bărcii, o coloană 
argintie rotitoare. 

Privesc înapoi la Mark, care ne ţine sub control 
coborârea, făcând-o frumos şi încet, fără mişcări bruşte. 
Are grijă de mine, chiar dacă are faţa înclinată la 
computerul de la încheietură, expresia figurii lui fiind una 
de o mare concentrare. Ajungem la o adâncime de cinci 
metri şi facem o pauză de verificare. Mark mă întreabă 
prin semne dacă sunt în regulă şi aprob că da. Ne 
descurcăm de minune. 

Îmi semnalizează să ne continuăm coborârea şi o face în 
întregime după manual, încât nu mă pot abţine să nu 
rânjesc în spatele regulatorului de oxigen de la gură. Mă 
aflu pe mâini bune. 

Privesc în jos şi văd corali pe unele aflorimente 
stâncoase aflate la o adâncime de încă cinci metri. Privesc 
în sus, iar suprafaţa e acum la vreo zece metri, dansând 
strălucitoare deasupra noastră. 

Îl privesc pe Mark, suspendat în marele albastru, în 
afara timpului. Mă priveşte înapoi şi-mi zâmbeşte. 

Ne cufundăm. Observ o mişcare periferică. Nu e un 
obiect, ci doar o schimbare de culoare dincolo de câmpul 
meu vizual. 

Îmi întorc capul şi mă concentrez cu toate forţele la 
albastrul de nepătruns de dincolo de noi. Îmi forţez ochii 
ca să văd dincolo de apele umbrite. Apoi îi văd. Sunt peste 
tot în jurul nostru. Apar în câmpul vizual unul câte unul. 


e 108 œ» 


Cu fiecare pe care îl văd, mi se opreşte respiraţia o 
secundă. Adrenalina începe să-mi curgă prin vene. Apa 
este plină de rechini. Arcuindu-se în cercuri mari deasupra 
epavei şi în jurul recifului. Corpurile lor uriaşe atârnă de 
parcă n-ar cântări nimic în zona verde-albastră din jurul 
nostru. Aripi, branhii, guri, dinţi. Plutind ca pacheboturile. 
Rechini. Atât de mulţi rechini. Sistemului meu nervos 
central, care a preluat controlul, nu i se pare relevant ce 
fel de rechini sunt. 

Nu mai respir. Muşchii mi-au îngheţat ca în coşmarul ăla 
în care nu poţi ţipa. Il privesc pe Mark, care le aruncă o 
privire rapidă, evaluând ameninţarea. 

Reuşesc să-mi ridic mâna, înspăimântată că mişcarea le 
va atrage atenţia. Intreb prin semne dacă e în regulă, şi-mi 
simt braţul tremurând dincolo de controlul meu. 

Mark şi-a ridicat mâna. Așteaptă. Ochii lui scanează 
apele din jurul nostru. 

Privesc în sus. Sunt cincisprezece metri până la 
suprafaţă. Respiră, Erin!  Respiră, băga-mi-aş! Inspir 
adânc. Aer rece direct din rezervor. Expir uşor şi cu calm. 
Imi privesc bulele de aer ridicându-se la suprafaţă. 

Bun. Bună treabă, Erin. 

Mark se întoarce spre mine. OK. 

E OK. 

Zâmbeşte. 

Intregul trup mi se relaxează. Toţi sunt în regulă. Noi 
suntem în regulă. 

li privesc din nou. Seamănă cu o amintire îndepărtată a 
unei plimbări printr-un câmp plin de vite. Mărimea lor! 
Îngrijorarea vagă că ar putea în orice clipă să se întoarcă 
spre noi. Să vină la noi. 

Apoi le observ aripile. Nu sunt negre sau argintii sau 
mai ştiu eu ce culoare. Sunt gri. E greu de văzut în 
perspectivă. Nu pot spune cât de departe sunt. Dar sunt 
mari. Cu adevărat mari. Rechini gri de recif. 

Ei ştiu că suntem aici. Ne pot vedea. Daro să fie OK. Nu 
vor veni să ne vâneze. Nu ne vor ataca. E OK. 

Ne continuăm coborârea. 


< 109 œ» 


Trecem de un grup de peşti galbeni şi argintii, strânşi 
într-o grămadă densă cam de vreo şase picioare înălţime. 

Când ajungem la fund, Mark îmi face semn să-l urmez 
spre epavă. Nu e foarte departe în faţa noastră acum, pe 
fundul oceanului. Se iveşte din ceaţă, intrând în câmpul 
nostru vizual, şi ne îndreptăm spre ea. 

Privesc în sus la bancul de peşti şi la rechinii de 
deasupra noastră. Un perete de peşti, un zid ca de 
catedrală făcut din peşti, suspendat în apa limpede de 
deasupra. Uau! 

Il privesc pe Mark. Vede şi el. Fără un cuvânt, se întinde 
prin apă şi-mi apucă mâna înmănuşată într-a lui. 


După scufundare, luăm prânzul pe insula pustie, după ce 
am adus barca noastră cât s-a putut de aproape de țărm. 
Ne dăm jos costumele şi înotăm goi în apele puţin adânci şi 
ne îmbăiem cu lumina soarelui pe nisipul pustiu. Se face 
târziu până ce ne suim înapoi în barcă şi ne îndreptăm 
spre Bora Bora. 

Mark stă aplecat peste volan, cu privirea concentrată la 
distanţă. Ar putea să ne ia mai mult de o oră să ajungem 
înapoi la hotel. Vântul îmi agită părul care-mi loveşte ochii 
şi îmi simt membrele extenuate, iar toate astea cuplate fac 
aproape imposibilă încercarea mea de a sta trează în timp 
ce navigăm în hopuri printre valuri. Cercul verde 
strălucitor al GPS-ului clipeşte lângă cel roşu. Pleoapele 
încep să-mi pice. 

Nu sunt sigură dacă am aţipit, însă când îmi deschid 
ochii, motorul bărcii îşi schimbă tonalitatea şi încetinim. Îl 
privesc pe Mark. Încă nu am ajuns înapoi în Bora Bora. Nu 
se vede nimic în jur, doar mile peste mile de ocean în toate 
direcţiile. Apoi văd ce vede şi el. Foi albe de hârtie peste 
tot în jurul nostru. 

Ne apropiem de sursă, un cerc de hârtie de vreo zece 
metri lăţime: nu pot să spun ce erau, reviste, formulare 
sau documente, deoarece cerneala a acoperit paginile, 
făcându-le negre şi neinteligibile. Hârtiile stau la suprafaţa 
valurilor ca o peliculă de piele. 


< 110 œ» 


Mark îmi aruncă o privire. Ce-i asta? Putem vedea 
orizontul în toate direcţiile. Nimic decât albastru. 

Să fie gunoi oare? Oprim în centrul rotocolului, iar acum 
barca se află în ochiul unui cerc gigantic de hârtie 
plutitoare. Mark opreşte motorul. In felul ei, e ceva 
frumos, ca o instalaţie artistică ce pluteşte în mijlocul 
Pacificului de Sud. Mă întind peste marginea bărcii şi 
pescuiesc o pagină udă din apă. Scrisul se dizolvă în faţa 
ochilor mei în timp ce o ridic spre mine, cerneala curge 
rostogolindu-se pe albul umed. Cine ştie ce scria? Nu 
putea fi atât de important, totuşi, dacă şi-a găsit sfârşitul 
aici, nu? 

Poate că furtuna le-a adus aici. Cercetez rotocoalele de 
negru iligibile de pe paginile albe. Dacă a fost important, 
acum nu mai este. Ne privim înconjurați de liniştea groasă 
din jur. E o senzaţie stranie. 

Brusc, îmi trece prin cap ideea asta nebunească, şi 
anume că am murit. Poate că am murit şi ne-am trezit în 
purgatoriu. Sau poate că e un vis. 

Liniştea este spartă de o izbitură în partea laterală a 
bărcii, urmată de încă una. Zbang. Zbang. Valurile izbesc 
ceva în mod repetat în partea laterală a carenei. Privim în 
direcţia din care vine zgomotul; orice ar fi, nu putem vedea 
dincolo de margine. Zbang, zbang. Mark se încruntă la 
mine. 

Ridic din umeri. Nu ştiu. N-am nicio idee despre ce este 
vorba. 

Insă ceva în comportamentul lui, ceva din poziţia 
umerilor lui, îmi îngheaţă sângele în vine. Se întâmplă ceva 
nasol. Mark crede că se întâmplă ceva foarte rău. 

Zbang, zbang. Acum se aude insistent. Zbang, zbang. 
Mark păşeşte în direcţia zgomotului. Zbang, zbang. Se ţine 
de barcă cu braţele îndepărtate, apoi inhalează brusc şi se 
apleacă peste partea laterală. 

Nu se mai mişcă. Zbang, zbang. Se uită la ce o fi acolo 
jos îngheţat. Zbang, zbang. Apoi îşi schimbă poziţia şi, 
extrem de atent, îşi lasă o mână peste bord. Dispare din 
raza de vedere. Zbang, zbang. 


e 111 œ 


Cu un mormăit ridică un obiect îmbibat de apă şi-l 
depune pe punte între noi, aterizând cu un zgomot ca o 
aspirație umedă. Câteva bucăţi de hârtie îmbibate stau 
lipite de el. Stăm locului şi ne holbăm. E o geantă de 
marinar din pânză neagră cu lungimea mai mică de un 
metru. E prea mare pentru o geantă de mers la sală, dar şi 
prea mică pentru o geantă de voiaj. 

E clar de bună calitate, însă nu se vede nicio marcă, 
nimic scris. Mark se apleacă pentru a inspecta obiectul. 
Nicio etichetă. Nicio adresă scrisă de mână. Mark caută 
fermoarul, care e negru şi e mai complicat de găsit pe 
geanta neagră, dar o face. Fermoarul este prins de 
încuietoare cu un lacăt negru mat cu combinaţie. Ce? 

OK. Evident e de valoare. E evident că nu e ceva de 
aruncat, nu? Mark priveşte în sus spre mine. 

Să încercăm să-l deschidem? 

Aprob din cap. 

Încearcă să forţeze fermoarul cu tot cu lacăt. Nu 
cedează, aşa că încearcă din nou. 

Priveşte în sus şi ridic din umeri. Vreau şi eu să-l 
deschid, dar... 

Încearcă materialul din jurul fermoarului. Trage de el, 
dar nu cedează. Ridică parţial geanta în timp ce se luptă 
cu ea şi materialul umed se izbeşte de puntea din fibră de 
sticlă. 

Geanta are ceva în ea. Pot să disting nişte forme 
unghiulare, dure, mişcându-se înăuntru în timp ce Mark 
încearcă să forţeze deschiderea sacului. Se opreşte brusc. 

— Poate că ar trebui să aşteptăm, spune Mark cu o voce 
încordată şi îngrijorată. E clar că oricine o deţine nu vrea 
ca cineva să-şi bage nasul, nu? 

Presupun că nu. Însă tentaţia de a descoperi ce e 
înăuntru e a naibii de puternică acum. Are dreptate, totuşi. 
Clar că are dreptate. Nu e a noastră ca să o deschidem, 
nu? 

— Pot? întreb şi fac un gest în direcţia sacului. 

Nu vreau decât să-l ţin, să-l simt. Poate că am să-mi dau 
seama ce e înăuntru după greutate şi formă. Aşa cum faci 


e 112 œ» 


cu un cadou de Crăciun. 

— Sigur, dă-i drumul. Se ridică şi se dă înapoi, lăsându- 
mi spaţiu. E mai grea decât pare, adaugă el chiar când 
ridic mânerele. Chiar este. Decepţionant de greu. O ridic 
încet şi atârnă pe lângă gambele mele. Umedă şi grea. Se 
simte de parcă ar fi... Se simte de parcă ar fi... 


Îl las imediat şi izbeşte fibra de sticlă cu un zbang 
familiar. Mark se holbează la mine şi scutură din cap. 

— Nu e. Ştie ce gândesc. Nu e, Erin. L-ar fi mâncat. L-ar 
fi mirosit şi l-ar fi mâncat. Mai ales rechinii gri. Nu e. 

El insistă, însă e ceva în felul în care o spune. Ştiu că şi 
el o gândeşte. 

Normal că are dreptate. Dacă ar fi fost un corp uman, 
rechinii l-ar fi înfulecat până acum. Nu e ceva organic. 
Sunt doar nişte obiecte înăuntru. 

Probabil e vorba de evidenţa contabilă a vreunei afaceri 
a cuiva sau aşa ceva. Asta numai dacă mă iau după toată 
hârtia din jur. Poate că e vreo evidenţă contabilă dubioasă. 
Contabilitate la sfârşitul zilei. Sunt sigură că nu e chiar 
atât de interesant. Nu? Sunt doar nişte chestii într-o 
geantă. 

Într-o geantă încuiată cu un lacăt, Erin. Plutind în 
mijlocul Pacificului de Sud. Inconjurată de zece metri de 
hârtii neinteligibile. 

— Ce ar trebui să facem? îl întreb. Adică ar trebui să 
facem ceva? Ar trebui s-o aruncăm înapoi în apă şi, pur şi 
simplu, s-o lăsăm? 

Mark îşi priveşte ceasul. Se face târziu de-acum; soarele 
o să asfinţească în următoarea jumătate de oră sau pe 
acolo, şi încă mai avem de mers vreo patruzeci şi cinci de 
minute înapoi. Nu vreau să fiu în mijlocul nimicului când se 
va întuneca. Şi nici Mark nu vrea. 

— Trebuie să mergem. O să-mi notez coordonatele şi o 
să luăm geanta cu noi. O s-o dăm cuiva. Bine, Erin? O să 
spunem cuiva despre mizeria asta. Indiferent ce s-o fi 
întâmplat aici. 

Mark ia un carnet de notițe şi un pix din dulăpiorul de 

e 113 


sub scaun. Notează coordonatele zonei de pe GPS. 

Privesc hârtiile de pe apă, căutând un indiciu despre ce 
ar putea fi vorba cu situaţia asta ciudată. Însă nu văd decât 
familiarul albastru peste tot în jur. Nimic altceva care să 
plutească. Nimic care să se legene în derivă pe valuri. 
Doar hârtie şi culoarea albastră. Mă întorc spre Mark. 

— Bine, OK. O să lăsăm geanta la hotel şi o să vadă ei 
despre ce e vorba, spun şi mă aşez la loc. Chiar nu e 
treaba noastră. Probabil că cineva l-a aruncat. 

Mark se întoarce la volan şi o pornim din nou la drum, 
gonind înapoi către hotel şi către cină. Privesc geanta 
alunecând peste punte şi cuibărindu-se sub un scaun. 

Mă încovrighez pe pernele de pe bancheta din spatele 
lui Mark şi-mi iau un pulover pe mine, trăgând mânecile 
peste mâinile mele reci. Părul îmi biciuieşte faţa şi îmi 
închid ochii. 


e 114 


13 
DUMINICĂ, 11 SEPTEMBRIE 


Ziua următoare 


Ne ridicăm din pat dimineaţa devreme. Toate exerciţiile 
şi aerul proaspăt ne doboară, aşa că, de cele mai multe ori, 
dormim până la ora zece. lar eu mă simt minunat. 

Am predat geanta noaptea trecută când am ajuns la 
hotel. Mark a dat-o portarului şi i-am explicat că a fost 
găsită în apă. Mark nu credea că merita să-i spună 
individului de la debarcader despre coordonate sau despre 
documente. Mai bine să aibă o discuţie cu tipul cu 
scufundările despre asta - părea mai înfipt şi ar putea, de 
fapt, chiar să se ocupe de situaţie. 

Azi, luăm micul dejun în restaurantul principal şi ne 
bucurăm de bufetul de duminică marca Four Seasons. E 
ridicol de opulent şi conţine tot ce ţi-ai putea dori să 
mănânci: homari întregi, clătite cu sirop, fructe exotice, 
mic dejun englezesc complet, sushi, tort curcubeu. 
Strigător la cer! Ăsta e alt lucru tare legat de tot acest 
exerciţiu: pot să mănânc cam tot ce-mi doresc acum şi nu o 
să fac nicio diferenţă. 

Avem planuri incitante pentru azi, şi anume să facem un 
traseu off-road cu 4X4 prin pădurea de pe insula 
principală, urmată apoi de o drumeţie sus pe muntele 
Otemanu până la peştera sacră, după care să ne întoarcem 
la hotel pentru a cina la lumina lumânărilor pe plajă. Barca 
ne va prelua chiar după micul dejun, de la debarcader. Nu 
l-am văzut încă pe nicăieri pe tipul cu scufundările. Şi 
trebuie şi să mă grăbesc înapoi în cameră ca să-mi iau 
geanta şi loţiunea de soare, aşa că îl las pe Mark la 
restaurant şi fug înapoi în camera noastră. 

La început, nu o observ. 

Însă când ies din baie cu periuţa de dinţi în gură, 
aproape că rămân fără aer. Iat-o. Aşezată frumos pe podea 


<e 115» 


la capătul patului. Geanta. Cineva a pus-o înapoi în camera 
noastră. Acum e uscată. Pânza neagră e încrustată de 
urme sărate ca de cretă. Lacătul e în continuare la locul 
lui. Probabil că au înţeles greşit ce le-a spus Mark aseară. 
Şi acum iat-o aici, returnată. 

Mă gândesc la zbang zbang-ul de partea laterală a 
bărcii. Insistenţa. Nu m-aş fi gândit niciodată că o geantă 
poate fi atât de sinistră, însă iată. Trăieşti şi înveţi. 

O să văd despre ce e vorba mai târziu. Nu am timp 
acum. Termin spălatul pe dinţi, apuc geanta şi o zbughesc 
către debarcader. O să-i spun lui Mark mai târziu. 


După o călătorie scurtă cu barca dincolo de lagună, ne 
cocoţăm într-un vehicul de teren. Suntem patru alături de 
ghid în acest 4X4. Noi şi încă un cuplu de tineri. Sally şi 
Daniel. Pornim. Facem fotografii la junglă, la marginea 
oglinzii de pe aripa jeepului, feţele zâmbitoare ies blurate, 
simt pielea neagră fierbinte pe coapse, mirosul pădurii 
calde în aer, vânt prin părul de pe braţ, hopurile peste 
colinele abrupte şi accidentate. 

Apoi mergem în drumeţie, briza pătrunzând la noi de 
peste vârfurile copacilor, pietre cu forme schimbătoare şi 
praf sub picioare. Discuţii înfundate, transpiraţia care-mi 
curge printre sâni, respiraţie greoaie, tricoul închis la 
culoare al lui Mark în faţa mea. 

Mă extenuez până la sfârşitul drumeţiei, dar sunt 
satisfăcută. Imi simt picioarele grele şi instabile. 

Obrajii lui Mark au prins un pic de roşeaţă de la soare, 
făcându-l să arate irezistibil de sănătos, cu un aer 
câmpenesc. Nu l-am mai văzut atât de fericit de mult timp. 
Bătrânul Mark. Nu pot să mă opresc să nu-l ating. Pielea 
lui maronie. Pe drum înapoi spre hotel, în barcă, îmi 
odihnesc o coapsă peste una de-a lui. Devin teritorială. 

li spun despre sac; de fapt, i se pare chiar amuzant când 
i-am spus despre asta. Amuzant ca în Fawlty Towers”. 
Scăpări hoteliere amuzante. Niciodată n-am înţeles Fawlty 


5 Serial britanic (n. tr). 
e 116 œ» 


Towers, ca să fiu cinstită; întotdeauna par atât de mânioşi. 
Disproporţionat de mânioşi. Poate că asta e atât de 
amuzant. Nu ştiu. Îmi place Python, însă Cleese“ are 
nevoie să fie mai temperamental puţin. Un Cleese cinstit e 
prea mult de suportat. 

Odată ajunşi înapoi, ne aruncăm direct în pat, facem 
dragoste încet şi dormim până la asfinţit. 

Îndată ce ne-am duşat şi ne-am îmbrăcat, Mark mă 
conduce pe terasă şi scoate o sticlă de şampanie. 
Şampania lui Eddie. Sau, după cum i-am spus lui Mark, 
„şampania lui Fred”. 

îmi oferă un pahar plin, cu spuma dând pe-afară. Poţi să- 
ţi dai seama de calitatea şampaniei după mărimea bulelor, 
ştiai? Cu cât sunt mai mici, cu atât mai mult vor elibera 
aroma şi savoarea. Bulele cu dioxid de carbon culeg şi 
poartă moleculele savuroase; cu cât sunt mai multe, cu 
atât mai răcoritoare şi subtilă se va simţi savoarea în cerul 
gurii. Paharul meu e plin de viaţă. Fâşii lungi de bule 
micuţe ce se ridică la suprafaţă. Ciocnim. 

— Să mă căsătoresc cu tine a fost cea mai bună decizie 
pe care am luat-o, spune zâmbind. Vreau să ştii că te 
iubesc, Erin, şi o să am grijă de tine, şi când ajungem 
acasă o să obţin un nou loc de muncă şi o să ne facem o 
viaţă ca lumea împreună. Sună bine? 

— Da, sună perfect, îi răspund. 

Sorb o înghiţitură, bulele revărsându-se peste buze şi 
nas. E ca în rai. Zâmbesc. Mulţumesc, Eddie. 

— Ce ar trebui să facem cu...? întreb şi-i fac semn cu 
capul în direcţia suitei. 

— O să o duc la centrul de scufundări mâine, spune 
zâmbind, şi o să-i zic coordonatorului de scufundări unde 
se află zona. O să se ocupe el sau poate că o s-o pună 
înapoi în camera noastră. Sau şi una, şi alta. 

Râde. 

De peste lagună se aude muzică. 

În nopţile de duminică, pe plajă are loc un spectacol cu 
cină tradiţională polineziană. li spun lui Mark că sună un 


€ Actor britanic în serialul de mai sus (n. tr). 
e 117 + 


pic precum cinele la teatru din anii optzeci. Însă el îmi 
reaminteşte că acesta este Four Seasons, aşa că o să fie o 
masă cu trei feluri de mâncare pe o plajă tropical iluminată 
de torţe, urmată de un spectacol polinezian tradiţional cu 
muzică la tobe umplute cu apă şi dans printre flăcări. 

— Păi da, ca la cinele la teatru, zic. Aşa fac şi la cinele la 
teatru, nu? r 


Suntem aşezaţi la o masă aflată chiar la marginea apei. 
Mai sunt doar zece alte cupluri, răsfirate pe plaja iluminată 
de lumânări şi torţe aprinse, toate de-a lungul țărmului. 
Salutăm cuplul care a fost cu noi în drumeţie, pe Daniel şi 
Sally, care ne zâmbesc şi ne salută la rândul lor. Cu toţii 
de-abia dacă ne mai simţim picioarele, dar suntem fericiţi. 
Aerul este plin de mirosul gardeniei tahitiene şi al focului. 

Sorbim mai multă şampanie şi vorbim despre viitor, 
despre ce vom face odată ajunşi acasă. Îi spun lui Mark 
despre Alexa, despre planul ei de a rămâne însărcinată, îi 
spun despre Holli, îi zic totul. Nu menţionez prea multe 
despre Eddie, bineînţeles, şi nici despre darul lui. Mark mă 
ascultă vrăjit. Cred că, pe undeva, a uitat că încă îmi 
trăiesc viaţa în timp ce el a fost atât de înfăşurat în a lui, 
însă acum pare interesat de viaţa mea. Pe parcursul 
desertului şi al cafelei de după, mă întreabă de ce o 
eliberează pe Holli şi dacă eu cred că Alexa regretă ce a 
făcut. Apoi începe spectacolul. 

Dansatori polinezieni, bărbaţi şi femei, îmbrăcaţi în 
costume tradiţionale, se întorc şi fac tumbe pe nisip, având 
torţe aprinse ţinute strâns în mâinile bronzate sau între 
dinţii încleştaţi. Sar în aer şi plonjează în apă. Percuţionişti 
aflaţi în valuri până la genunchi lovesc tobele plutitoare şi 
apa cu palmele deschise. 

Muzica intră în crescendo şi îşi atinge climaxul în 
mijlocul valurilor ce, pentru o clipă, strălucesc roşiatic de 
la flăcări în faţa noastră, un cerc de flăcări albe, fierbinţi, 
ling suprafaţa apei. Apoi, întunericul, aplauze şi ovaţii. 

După spectacol ne ducem la bar şi bem cocteiluri. 
Dansăm, vorbim, ne sărutăm, ne giugiulim, bem şi mai 

e 118 + 


mult şi nu plecăm până nu rămânem ultimii în picioare, 
după care ne împleticim pe debarcader până ajungem în 
camera noastră. 

Şi acolo o vedem aşteptându-ne. Mă duc în baie şi iau o 
forfecuţă de unghii şi o deschidem. 


< 119 + 


14 
LUNI, 12 SEPIEMBRIE 


Rămăşiţe plutitoare sau deşeuri 


Mă trezesc târziu. 

Mark zace lat lângă mine. Peste noi planează mirosul 
greu de băutură. Am uitat să comandăm micul dejun şi să 
pornim aerul condiţionat înainte să ne băgăm în pat 
aseară. 

Capul mi-e înceţoşat şi simt că mi-e foame. Se pare că 
aseară am comandat mai multe prin room service. Mă 
rostogolesc cu grijă afară din pat şi rătăcesc cu privirea pe 
deasupra căruciorului abandonat. 

Îngheţată topită şi o sticlă de şampanie pusă cu capul în 
jos într-o găleată. g 

Cât am putut să bem? Isuse! Imi simt limba grea şi 
uscată în gură şi, în plus, am senzaţia totală că mor de 
foame. lau decizia şi mă îndrept spre telefon. 

Pe la jumătatea distanţei, simt o durere ascuţită care-mi 
străpunge piciorul. Imi pierd echilibrul şi mă prăbuşesc 
greoaie pe dalele de piatră. 

Băga-mi-aş picioarele! 

O bulă sângerie înfloreşte strălucitoare pe arcada tălpii. 
La dracu’! Zăresc foarfeca lângă mine. Bula de sânge 
începe să picure pe podea. Capul îmi pulsează. 

Fute-m-aş pe chestia asta! Mă ridic încet, cu grijă, şi 
şchiopătez către telefon. După două ţârâituri mi se 
răspunde. 

— Bună, aş putea să comand ceva prin room service, vă 
rog?... Da, exact. Da. Pot să primesc două mic dejunuri 
complete... fierte, cafea pentru doi, coş cu produse de 
patiserie... Da, exact, acela. Suc de portocale pentru doi. 
Ah, şi aveţi plasturi?... Nu. Plasturi Band-Aids?... Nu. 
Band-? Ca o trusă de prim ajutor sau... Ah, da! Da, asta ar 
fi minunat. Da, super. Mulţumesc. 


e 120 œ» 


Închid şi mă prăbuşesc înapoi în pat în timp ce piciorul 
îmi sângerează pe cearşafuri. 

Mark se agită lângă mine. Mormăie. 

— Douăzeci de minute, bombăn şi adorm. 

Mă trezesc când Mark împinge căruciorul cu micul 
dejun prin cameră spre terasă. E îmbrăcat în halatul 
hotelului, de un alb strălucitor pe pielea lui bronzată. Apuc 
trusa de prim ajutor pe care mi-au trimis-o şi mă duc după 
el. Lenjeria mea de corp e acoperită de un tricou mult prea 
mare. Pe talpă am o crustă de sânge uscat. 

Mâncăm în tăcere, privind zăpăciţi în depărtare. 
Şchiopătez înapoi pentru a căuta nişte pastile de durere. 
Apoi, după ce îmi pansez rana cu un plasture, mă întind 
scurt pe un şezlong şi adorm imediat. 

Când mă trezesc, văd că Mark a tras umbrela de soare 
ca să mă protejeze. Doamne, cât îl iubesc. Imi verific 
starea capului cu un scuturat blând. Da, e mai bine. Mult 
mai bine. Poate că un duş ar fi numai bun acum. 
Şchiopătez prin cameră, trec de Mark care se uită la 
Attenborough” la un program prin cablu şi intru în sala de 
baie. În timp ce trec pe lângă el, mă sărută din vârful 
buzelor. 

Las apa rece să-mi curgă peste faţă şi păr. Mă săpunesc 
cu forţă; masajul la scalp e minunat. Mă gândesc la 
noaptea trecută. Ce am făcut după ce ne-am întors? Nu-mi 
amintesc să fi mâncat îngheţată. Imi amintesc de foarfecă 
şi că am făcut rost de ea ca să tai geanta. Asta este. 

Mă învăluiesc într-un prosop şi mă duc înapoi la Mark. 

— Am deschis-o? îl întreb. 

Chiar sper că nu am făcut-o. Nu mai avem cum să 
predăm geanta dacă am distrus-o. 

Face o grimasă şi pune geanta pe pat. 

Are o gaură extrem de evidentă. N-am ajuns prea 
departe aseară. Doamne, oamenii beţi sunt nişte idioţi. 
Observ că mâna lui Mark e înfăşurată în doi plasturi Band- 
Aids. Bănuiesc că el s-a ocupat de foarfecă aseară. Mă aşez 


7 David Attenborough, cunoscut realizator şi narator de programe de 
televiziune (n. tr.). 


e 121 œ» 


pe pat şi inspectez geanta. Gaura e inutilă. Nu pot nici 
măcar să-mi bag un deget ca să o lărgesc mai mult şi nu 
pot să văd nimic prin ea. Impact maxim, rezultat minim. 

— Putem să o mai predăm? 

Îl privesc pe Mark. 

— Da, normal. Zicem doar că am găsit-o în starea asta. 
Marea e de vină, înţelegi? Nu pare prea îngrijorat. 

— Dacă găurica asta e acceptabilă, crezi că şi una mai 
mare ar fi? îl întreb susţinându-i privirea. 

Ridică din umeri şi-mi aruncă foarfeca de pe noptieră. 

— Fă-ţi de cap, zice, şi-şi mută din nou atenţia la 
Attenborough. 

Numai că nu o fac. Sunt speriată. Nu ştiu de ce. Mi se 
pare greşit să deschid geanta. De ce oare? Nu ar fi ca şi 
cum aş găsi un portofel? E OK să deschizi portofelul şi să 
vezi ce e înăuntru, să afli cui îi aparţine. Nu e OK doar 
dacă îţi însuşeşti ce e înăuntru. Nu vreau decât să ştiu. lar 
asta e complet normal. Ar putea să ne ajute ca să-l 
returnăm. Dacă am şti cui aparţine. 

Aşa că iau foarfeca şi încep să tai geanta. După o vreme, 
ies pe terasă cu ea. Acolo se află un cuţit ascuţit lăsat mai 
devreme pe căruciorul cu mâncare. Îl găsesc şi îl forţez să 
intre în mica crăpătură pe care am făcut-o deja şi încep să 
tai. Inăuntru, îl aud pe Mark pornind duşul. 

Continui să tai până când îmi bag o mână în gaură, apoi 
trag cu toată puterea, sfâşiind materialul. Pânza se desface 
cu un sunet baritonal. Gata. Mă întorc ca să-l strig pe 
Mark, însă el e la duş. Ar trebui să-l aştept înainte să mă 
uit? Nu. 

Inclin geanta pe terasa de lemn şi privesc înăuntru. 

Clipesc. Trece mai mult timp. 

Mă gândesc să-l chem pe Mark, însă nu o fac şi doar 
privesc. 

Inăuntru se văd patru obiecte. Cel mai mare, de departe, 
este cel spre care mă întind prima dată. E voluminos, dar e 
mult mai uşor decât sugerează mărimea lui. Ăsta e 
pachetul care ţinea geanta plutind la suprafaţă. Hârtie. 
Hârtie împachetată strâns. Mai specific, bani. Un pachet 


122 œ» 


de bani sigilat în plastic. Dolari americani strânşi laolaltă, 
fiecare legătură marcată cu „10.000” pe o etichetă. Bani 
adevăraţi. O grămadă de bani adevăraţi. 

Chestia asta mă marchează visceral şi stomacul mi se 
întoarce pe dos. Alerg spre toaletă, încetinită de 
înţepăturile ascuţite din talpă, şi mă trezesc vomitând pe la 
jumătatea drumului, printre ţopăieli, în întreaga cameră. 
Cad în genunchi şi mă sprijin de podea. Muşchii 
stomacului intră în spasme incontrolabile. Fiere, simt 
fierea înţepătoare şi grea. Frica devine vizibilă. Suspin în 
timp ce mă lupt să-mi trag răsuflarea printre vărsături. 

N-ar fi trebuit să deschidem geanta. 

Imi şterg gura de cearşaful de pe pat şi mă străduiesc să 
mă ridic. Mă întorc şchiopătând şi mă las pe vine lângă 
pachet. Mă holbez la bani. Cumva, apa nu a pătruns 
înăuntru, fiind împachetaţi în folie de plastic. Altfel, mă 
îndoiesc că am fi găsit geanta. 

Următorul obiect este o geantă cu fermoar opalescentă 
de mărimea unui mic iPad. E plin de ceva piese mici. Ceva 
distrus, poate că e vreo sticlă sfărâmată. În această geantă 
a pătruns apa sărată şi a înceţoşat vizibilitatea plasticului, 
aşa că nu pot să văd cu adevărat ce e înăuntru. Fug înapoi 
în cameră şi apuc un prosop. Mă las din nou pe vine şi frec 
plasticul, însă ceața se găseşte şi în interior. Apuc foarfeca 
şi tai cu grijă colţul gentuţei. Vărs conţinutul pe prosop şi 
văd cum se rostogolesc diamante în faţa mea. Sunt foarte 
frumos tăiate şi lucesc în lumina soarelui. Sunt atât de 
multe. Nu pot să estimez numărul lor. O sută? Două? 
Sclipesc inocente în lumina soarelui. Sunt în principal 
pătrate şi ovale după câte văd, dar văd printre ele şi câteva 
în formă de inimă şi de pară. Mă pricep la tăietura, 
culoarea şi mărimea diamantelor. Împreună cu Mark, 
înainte să ne hotărâm asupra celui fixat în inelul meu, am 
studiat fiecare formă posibilă. Îmi privesc mâna la care 
propriul meu inel străluceşte în lumina soarelui. Toate sunt 
cam de aceeaşi mărime ca piatra de la inelul meu. Asta 
înseamnă că toate au cam două carate. Doamne! Privesc în 
jos la mormanul frumos strălucitor şi-mi ţin respiraţia. 


e 123 


Soarele scoate culori lucioase din ele. Ar putea avea o 
valoare de peste un milion de lire. Uau. Vaaaaau. Mama 
mia! 

Îl strig în mod repetat pe Mark, un pic cam fals şi un pic 
cam prea tare. Vocea mea sună ciudat; o aud ieşind din 
mine, dar nu o recunosc. Mă ridic în picioare. i 

Mark iese alergând din baie cu pieptul gol. Imi ridic 
braţul şi îi indic movila dinaintea mea. Ochii lui îmi 
urmăresc direcția degetului, însă nu poate vedea dincolo 
de geanta golită şi mototolită de pe terasă. 

— Ah, ai grijă la vomă! strig. 

O ocoleşte şi se holbează la mine de parcă aş fi 
înnebunit. Într-un final, iese şi el în lumina soarelui, 
complet confuz. 

— Ce mama... 

Apoi vede. 

— Isuse Hristoase! Fir-aş al naibii! Ce?! Fir-aş... OK. 
Hristoase! 

Se holbează la mine. Îi pot citi pe faţă uimirea, clară ca 
lumina zilei. 

— Isuse! 


+ 


Se lasă pe vine în faţa grămezilor, întorcând pachetul cu 
bani din nou şi din nou în braţele lui. Priveşte în sus spre 
mine. 

— Ar putea fi vreun milion. Sunt pachete de câte zece 
mii de dolari, spune cu ochii lucind! 

E încântat de-a binelea. 

Pentru că, să fim perfect înţeleşi, situaţia asta e cu 
adevărat încântătoare. 

— Ştiu. Asta m-am gândit şi eu. Dar ce zici de celelalte 
chestii? întreb şi mă pun rapid lângă el. N 

Răsfiră diamantele în jur pe prosop cu degetele. Işi 
înmoaie buzele şi mă priveşte chiorâş, orbit de soare. 

— Sunt de două carate, aşa e? La asta te gândeşti? mă 
întreabă. 

— Da. Câte pietre sunt? 

— E greu de spus fără să le numărăm. Cred că sunt vreo 


e 124 œ» 


sută cincizeci ori vreo două sute. 

— Aşa m-am gândit şi eu, îl aprob. Deci, crezi că ar 
valora cam un milion? 

— Da, poate mai mult. Dar mi se pare o apreciere OK. 
Fir-aş al dracu”! 

Îşi freacă ţepii de pe falcă. 

— Ce altceva mai este înăuntru? 

Nu ştiu; încă nu m-am uitat. 

Apucă un alt pachet de plastic sigilat; de abia vizibil 
printre petele de sare se găseşte un stick USB. Sigilat cu 
grijă, încă neatins de apă. Il pune la loc cu atenţie lângă 
diamante şi bani. Mă priveşte înainte să apuce ultimul 
obiect. 

E o cutie grea din plastic cu mâner. O pune în faţa 
noastră. Ştiu ce e chiar de dinainte de a o deschide. Bucata 
de metal zace nemişcată, cuibărită într-o căptuşeală de 
spumă modelată. E un pistol. Nu ştiu de care. Nu mă 
pricep la pistoale. Pare genul de care vezi în filmele 
moderne, presupun. Însă ăsta e adevărat şi este pe terasă, 
în faţa noastră. Gloanţe împrăştiate cuibărite într-o cutie 
de carton curată lângă forma de spumă. Sigilate. In cutie 
se mai găseşte şi un iPhone. Cutia de plastic a pistolului 
probabil că e vidată, deoarece tot ce se află înăuntru este 
uscat şi, îmi imaginez, încă sunt funcţionale. 

— Bine, spune Mark închizând cutia. Hai să mergem un 
pic înăuntru, vrei? 

Adună banii, USB-ul şi cutia cu arma în geanta de pânză 
sfâşiat şi mă grăbeşte să intru. Grijulie, duc şi eu înăuntru 
prosopul cu diamante. 

Închide uşa din sticlă şi pune geanta pe pat. 

— Deci aşa, Erin. Primul lucru pe care trebuie să-l facem 
este să curăţăm locul de vomă, da? Să ne curăţăm pe noi şi 
camera. Apoi vom avea o discuţie, bine? 

Mă priveşte încurajator. Imi vorbeşte pe acelaşi ton 
egal, cumpănit, pe care l-a avut şi ieri, când îmi zicea 
despre rechini. E extrem de grijuliu să mă asigure că totul 
e bine atunci când trebuie. Da, o să fac curat şi nici nu-mi 
ia mult. Folosesc nişte dezinfectant din trusa de prim 


< 125» 


ajutor pentru a şterge podeaua. Mă spăl pe faţă şi pe dinţi 
şi mă adun. Între timp, Mark a făcut curat în restul 
camerei. Căruciorul cu mâncare a dispărut. Patul este şi el 
dezvelit de lenjerie, singurul obiect de pe el fiind geanta. 
Diamantele zac într-un pahar de whisky. Mark vine din 
zona de lounge ţinând laptopul meu. 

— Mai întâi de toate, nu cred că ar trebui să contactăm 
poliţia până când nu ne dăm seama ce dracu' se întâmplă. 
Nu mi-ar plăcea să-mi petrec viaţa într-o închisoare 
polineziană pentru trafic de diamante sau ceva de genul. 
Presupun că trebuie să aflăm dacă îi lipsesc cuiva chestiile 
astea. Nu? Să aflăm dacă cineva ar putea şti că le avem, 
spune. 

Iau laptopul pe care mi-l întinde. 

Înţeleg, trebuie să facem un pic de documentare. Mă 
pricep la asta. Se aşază pe pat şi mă pun lângă el. 

— Ce crezi că ar trebui să verific? întreb. Ştirile? Ce 
crezi? Vreun naufragiu? Persoane dispărute? Sau poate 
vreun jaf nereuşit? Ce căutăm? 

Sunt nesigură. Îmi trec mâinile peste taste. Avem nevoie 
de ceva ca să continuăm. 

El se uită din nou la sac. 

— Ei bine avem un telefon. L-a lăsat să zacă la locul lui. 

Da. Aşa e, avem un telefon, ceea ce înseamnă că avem 
un număr şi, probabil, avem şi o adresă de e-mail şi e- 
mailuri. Mai mult ca sigur, avem şi un nume. 

— Să verific telefonul? Să vedem cine sunt? întreb. 

— Nu încă. Aşteaptă. Hai să ne gândim logic, cu grijă. 
Încălcăm legea acum? O facem, Erin? Am făcut noi ceva 
greşit până acum? 

De parcă aş avea de unde să ştiu. Bănuiesc că busola 
mea morală a fost întotdeauna uşor mai îndreptată spre 
adevăr decât a lui, însă doar puţin. 

— Nu. Nu cred, spun. Am sfâşiat geanta, dar am făcut-o 
ca să aflu ce e înăuntru - ca să aflu cui îi aparţine. Asta e 
adevărul şi ar trebui să fie de-ajuns. 

— De ce nu am predat-o direct poliţiei sau celor de la 
securitate? 


e 126 » 


— Dar am făcut-o, îi spun. Am înmânat geanta 
personalului hotelului imediat, dar ei ne-au returnat-o. Şi 
apoi ne-am îmbătat şi am crezut că o s-o scoatem la capăt 
singuri. E stupid, dar nu e ilegal. 

Dau din cap. Cred că sună în regulă ce spun. 

— Dar situaţia asta de acum e greşită, adaug. 

Apoi o spun pe măsură ce o gândesc: 

— Ar trebui să sunăm poliţia imediat şi să-i informăm. 
Arma şi banii sunt în mod cert nişte semnale de alarmă. 

Cercetez geanta zdrenţuită. Văd colţul pachetului de 
bani prin pânza sfâşiată. Un milion de dolari. Îl privesc pe 
Mark. 

— Stai o clipă, spun. Mi-am amintit ceva. A apărut în 
filmul despre pescarii norvegieni. 

Caut imediat pe Google. 

— În principiu, rămăşiţele plutitoare şi deşeuri, 
gunoaiele maritime, lucrurile recuperate, spune-le cum 
vrei, comorile, să zicem, sunt reglementate de dreptul 
maritim internaţional. Aici... citeşte asta. 

Caut în josul paginii şi citesc de pe site-ul gov.uk. 

„Rămăşiţă plutitoare este denumirea utilizată pentru a 
descrie bunuri aruncate peste bord pentru a uşura 
încărcătura unui vas în caz de situaţii de urgenţă. Deşeuri 
este termenul utilizat pentru a descrie bunuri pierdute 
accidental de la bordul navelor în caz de situaţii de 
urgenţă. Bla bla bla. Cel care le găseşte trebuie să le 
declare completând un formular tip raport de găsire în mai 
puțin de 28 de zile de la recuperare. Bla bla bla. In cadrul 
legii se consideră că bunurile revin celui ce le-a găsit în 
cazul în care proprietarul nu cere restituirea lor. Aha, Ah, 
aşteaptă. Căcat! In conformitate cu Actul de Navigare 
Comercială din 1995, această lege se aplică tuturor 
bunurilor salvate din teritoriul maritim al Marii Britanii - 
cu o limită de până la 12 mile maritime.” Legea britanică e 
complet irelevantă aici. Nu sunt sigură dacă în zona 
Polineziei nu cumva intrăm sub incidenţa legii franceze 
sau americane. 

Caut noi informaţii în timp ce Mark se uită mut la sac. 


127 œ» 


— Iată! Departamentul de Comerţ al Statelor Unite. 
Rămăşițe plutitoare şi deşeuri sunt termeni care descriu 
două tipuri de reziduuri asociate cu vasele. Rămăşiţele 
plutitoare sunt definite ca fiind reziduuri aflate în apă care 
nu au fost aruncate în mod deliberat peste bord, ele fiind 
de obicei rezultatul unui naufragiu sau ale unui accident. 
Deşeurile descriu reziduuri aruncate în mod deliberat 
peste bord de către un echipaj al unei nave aflate într-o 
situație gravă, cel mai adesea pentru a uşura încărcătura 
vasului. În conformitate cu legea maritimă, distincţia este 
importantă. Îl privesc pe Mark. Rămăşiţele plutitoare ar 
putea fi reclamate de către proprietarul de drept, pe când 
deşeurile pot fi reclamate ca proprietate de către oricine le 
găseşte. Dacă acestea din urmă sunt de valoare, cel care 
le-a găsit ar putea încasa venituri prin vinderea obiectelor 
găsite. Mă opresc. 

Mark priveşte laguna pe fereastră, fremătând. 

— Aşadar, spune el în cele din urmă, presupun că 
întrebarea este ce sunt de fapt, rămăşiţe plutitoare sau 
deşeuri? 

— Aha, îl aprob umezindu-mi buzele. 

Trebuie să mergem înapoi acolo şi să aflăm. Trebuie să 
ne întoarcem mâine la cercul de hârtie şi să aflăm dacă e 
vorba de vreun naufragiu. Dacă proprietarul a fost prins de 
furtună şi şi-a pierdut acest sac, asta înseamnă un lucru. 
Dacă l-a aruncat peste bord, înseamnă altceva. 

Dacă nu vom găsi nimic sub apă, sub toate acele hârtii, 
atunci suntem mai bogaţi cu două milioane. 

— Dacă e vreo epavă acolo, trebuie doar să punem 
geanta înapoi şi apoi să raportăm situaţia. Însă dacă nu 
găsim nimic pe acolo... Dacă geanta a fost abandonată, 
cred că ne-am scos, Mark. Mă duc la frigider şi scot nişte 
apă rece ca gheaţa. Iau o înghiţitură şi i-o pasez. 

— Bine? îl întreb. 

Ia o înghiţitură şi îşi trece mâna prin păr. 

— Bine, cade de acord. O să ne întoarcem mâine. 


< 128 » 


15 
MARŢI, 13 SEPIEMBRIE 


Un punct în mare 


Mark introduce datele în GPS şi pornim la drum. E o altă 
zi perfectă, fiind înconjurați de un azuriu profund cât vezi 
cu ochii. 

Noaptea trecută am căutat pe Google ştiri despre 
furtună. Nu am găsit nicio menționare despre vreun iaht 
sau vreo persoană pierdute pe mare. Nimic altceva decât 
fotografii pe Instagram, făcute de oameni în vacanţă, ale 
norilor furtunii şi ale copacilor izbiţi de vânt. 

Zburând peste valuri în direcţia noastră, mă gândesc la 
vasul fantomă din noaptea furtunii. Parcă fusese ancorat 
tot timpul, nu? Ar fi putut fi ei? Au plecat oare în timpul 
furtunii? De ce ar naviga în mijlocul furtunii? Oamenii nu 
fac lucruri de genul ăsta. Ilahturile au nume, mişcările lor 
sunt înregistrate; sunt sigură că am fi auzit până acum 
despre un vas care a dispărut. Nu? Insă în mediul online 
nu găsesc nimic, nicio menţiune a vreunei ambarcaţiuni 
care a dispărut. 

Pe cine păcălim noi? Geanta nu provine de pe acel mic 
iaht de vacanţă. Cercul de hârtie din apă, diamantele, banii 
împachetaţi în plastic vidat, telefonul, arma? Sunt destul 
de sigură că oricine este proprietarul acestui sac nu are 
obiceiul să-şi înregistreze traseul. Oricine ar fi ei, nu cred 
că ar fi lăsat vreo urmă convenabilă pe care să o găsim. 

Am sentimentul că ne apropiem de ceva de care nu 
vreau să mă apropii. Ceva periculos. Nu prea pot să văd 
despre ce este vorba, dar o simt; se simte ca o haină trasă 
pe mine. Simt uşile de sub picioare din mintea mea 
scârţâind sub presiunea a ceea ce zace sub ele. Pe de altă 
parte, bineînţeles că ar putea fi vorba de bani gratis şi cui 
nu-i plac banii gratis? Poate că cineva a făcut o greşeală, şi 
dacă nu facem rău nimănui... atunci îi putem păstra. Bani 


< 129 + 


gratis pentru noi. Şi nu e ca şi cum nu am avea nevoie de 
ei. 

Azi ne ia doar cincizeci de minute să ajungem la locul cu 
pricina - Mark spune că are legătură cu curentul mareic şi 
plutitul, însă nu-l ascult pe bune. Când ajungem nu mai 
găsim nimic din cercul de hârtie. Nimic care să indice că a 
fost acolo. Nimic altceva decât mile de apă. Dacă sâmbătă 
Mark nu ar fi scris coordonatele, nu am mai fi găsit locul. 

Încă de când Mark a sugerat să ne scufundăm ca să 
căutăm vreo epavă, am avut un sentiment îngrozitor 
pândind în subconştient. Nu vreau să găsesc niciun vas. 
Chiar nu vreau. Ba chiar mai mult de atât. Gândul pe care 
nu vreau deloc să-l gândesc este că vom găsi altceva. Şi, 
de data asta, nu e vorba de rechini care plutesc greoi în 
ape, e ceva diferit. Ceva mai rău. 

Îmi poate simţi tensiunea. Improvizăm în tăcere. Mark 
îmi aruncă priviri liniştitoare. Crede că aici adâncimea 
ajunge la vreo patruzeci de metri, adică cu doi metri mai 
mult decât statuia Mântuitorului Hristos din Rio. Eu nu pot 
cobori decât până la douăzeci de metri, iar el ştie asta. În 
orice caz, vizibilitatea aici e aproape perfectă, aşa că ar 
trebui să fim capabili să vedem până la fund fără efort sau 
cel puţin fără să fie necesar să coborâm până acolo. 

Înainte să ne strecurăm în apă, Mark mă avertizează din 
nou în privinţa rechinilor, numai că azi nu mi se pare prea 
relevant. Mă holbez la cerul senin, lăsând cuvintele lui să 
treacă pe lângă mine. Respir. Încerc să-mi calmez vocea. 
Suntem amândoi agitaţi. Şi nu e vorba de rechini. 

Observă că tremur în timp ce ne facem verificarea 
corporală în apă. Mă apucă de mână şi o ţine strâns la 
pieptul lui pentru o secundă. Bătăile inimii îmi încetinesc. 
Azi, valurile sunt mari şi se ridică la înălţime. Vântul bate 
cu putere, însă Mark promite că sub apă va fi linişte. Mă 
apucă de braţ când terminăm. 

— Erin, nu trebuie să faci asta, ştii, nu? Pot să mă 
scufund singur şi tu poţi să rămâi în barcă. Mă voi întoarce 
în aproximativ cincisprezece minute. Atât o să dureze, 
scumpo. 


< 130 - 


Îmi aranjează o şuviţă de păr ud după ureche. 

— Nu, e OK, îi spun zâmbind. E în regulă. Pot să fac 
asta. Şi, în plus, dacă nu văd cu ochii mei, o să-mi imaginez 
ce e mai rău, oricum. 

Vocea mea e distantă, uşor falsă. 

Mă aprobă. Mă cunoaşte prea bine ca să mă contrazică. 
O să mă scufund şi eu. Işi lasă masca în jos, îmi 
semnalizează că începe coborârea şi se strecoară sub 
suprafaţa apei. Îmi pun şi eu masca încet, ferm, fixându- 
mi-o strâns de obraji. Nu-mi permit niciun incident azi. Iau 
ultima înghiţitură de aer dulce şi proaspăt şi-l urmez sub 
ape. 

E mai limpede azi aici jos decât ultima dată. Limpede ca 
lumina zilei. Mark mă aşteaptă chiar sub suprafaţa apei, 
pare un subiect ales într-un program despre natură cu o 
bună rezoluţie, un corp plin de viaţă suspendat într-un 
ocean de nimic. Îmi face semn să mă scufund şi începem să 
ne controlăm flotabilitatea. 

Coborârea noastră este fermă. Privesc în sus la valurile 
uriaşe care se sfărâmă deasupra noastră; lipsa mişcării de 
aici e atât de stranie. Văzută de dedesubt, valurile măreţe 
par forjate din metal aşa cum strălucesc în soare. Foi 
uriaşe de aluminiu lustruit. 

Totul e în ordine. Totul e OK până când ajungem la o 
adâncime de zece metri. 

Mark se opreşte convulsionându-se şi-mi face semn să- 
mi menţin poziţia. Îngheţ. 

Ceva nu e în regulă. 

Brusc, sângele începe să-mi curgă în viteză prin vene, de 
parcă ar goni, mai repede decât oricând altcândva. De ce 
ne-am oprit? 

Este ceva în apă? Am grijă să nu mă mişc, însă ochii mei 
cercetează în toate direcţiile să vadă ce ar putea fi. Nu pot 
să văd nimic. Ar trebui să ne întoarcem pe barcă? Sau, de 
fapt, totul e OK? 

Mark îmi face semn că totul e în ordine. Şi atunci de ce 
ne-am oprit? De ce să aştept? Imi face din nou semn să 
aştept. Apoi îmi face semn să rămân calmă. Asta nu-i a 


e 131 œ» 


bună. Îmi face semn să privesc în jos. Doamne! Doamne 
Dumnezeule! De ce să privesc în jos? De ce? Nu vreau să 
privesc jos. Nu vreau să privesc jos, Mark. Scutur din cap 
că nu o fac. Nu, nu o fac. 

Se întinde şi mă ia de braţ. E OK, îmi face semn din nou. 

Ochii lui. E în regulă, Erin. 

Aprob şi mă calmez. Bine. Pot să fac asta. Pot să fac 
asta. Inspir adânc aerul chimic curat şi rece şi privesc în 
jos. 

Este minunat. De jur împrejurul nostru văd hârtiile 
prinse într-un dans cu încetinitorul atârnând prin apă. 
Jumătate sunt scufundate, jumătate plutesc, sunt 
frumoase. 

Apoi, printre spaţiile dintre hârtii îl văd sub noi. La vreo 
treizeci de metri, pe fundul mării, se află un avion. Însă nu 
e un avion de linie, ci unul mic. Unul privat, poate. Îl văd 
limpede sub noi. O aripă e ruptă, distrusă în nisipul de 
dedesubt. În corpul principal se vede o mare gaură şi 
întunericul dinăuntru. Expir, atârnând nemişcată în apă. 

Inspir încet, cu calm. Privesc uşa avionului, care e 
închisă. Fir-ar! Simt panica cum mă cuprinde. O simt 
vibrându-mi prin muşchi, braţe, inimă, încleştarea, criza. 
Futu-i! Doamne fereşte! Înăuntru sunt oameni. 

Uşa capcană din mintea mea se deschide larg şi panica 
mă cuprinde cu totul. Prin minte îmi trec diverse imagini. 
Văd rânduri de oameni tăcuţi prinşi în centuri, în întuneric, 
la adâncime sub noi. Feţele lor. Fălcile blocate în mijlocul 
ţipetelor. Stop! îmi comand. Asta nu e real. Opreşte-te! 

Însă este, nu-i aşa? Este real. Ei sunt înăuntru; ştiu că 
sunt. N-au putut ieşi afară. Nici măcar n-au încercat. De ce 
ar fi încercat? 

Îmi dau seama că nu mai respir. 

Iau o gură mare de aer. Înghiţiturile vin una după alta 
într-o succesiune rapidă, pulsul panicat al vieţii. Mă agăţ 
cu disperare de respiraţie. Rahat rahat rahat. Privesc în 
sus. Soarele dansează argintiu deasupra. Zece metri mai 
sus. Trebuie să ies din apă. Acum. 

Scap din mâna lui Mark, dând cât pot de tare din 


e 132 + 


picioare pentru a mă îndrepta în sus. Sus şi departe de 
avion. Departe de moarte. 

O mână îmi apucă glezna şi mă opresc zdruncinată. Mă 
trage în jos cu forţă. Nu pot să scap. E Mark care mă ţine 
în apă, protejându-mă să nu mă ridic prea rapid şi să mă 
rănesc. Ştiu că e spre binele meu, dar nu mi-o doresc. 
Trebuie să ies din apa asta împuţită, chiar acum. 

Suprafaţa este liniştită cam la vreo opt metri deasupra 
noastră. Înghit guri de aer şi mă lupt să mă eliberez de el. 
Se ridică până la nivelul ochilor mei şi pune stăpânire pe 
umerii mei, cu forţă şi hotărâre, încercând să-mi 
amuţească panica. Să o oprească. Îmi surprinde privirea. 
Opreşte-te, Erin. Opreşte-te, îmi spun ochii lui. 

Respiră. 

Mă are în grija lui. E în ordine. Are grijă de mine. Sunt 
OK. Respir. Mă relaxez în mâinile lui. Mă calmez. Totul e 
calm. 

Sunt OK. 

Panica se retrage în gaura ei şi uşa capcană se închide 
cu zgomot în urma ei. 

Nemişcare. Respir. Semnalizez că e OK. Mark aprobă 
satisfăcut. Îşi slăbeşte strânsoarea. 

Sunt OK, dar nu mai am de gând să merg jos. Nu-i nicio 
şansă pe lumea asta să cobor acolo jos. 

Îi fac semn că vreau sus. O să merg sus. _ 

Mă priveşte o perioadă înainte să-mi răspundă. Imi 
semnalizează că e OK. Apoi îmi face semn că voi urca 
numai eu. El o să coboare în continuare. Singur. 

Îi strâng braţele şi mă eliberează. Îl privesc coborând în 
adânc în timp ce eu mă ridic la suprafaţă încet. Urc 
controlat. Acum, panica a dispărut. În timp ce eu mă înalţ, 
el dispare în întunericul obscur. 

Îndată ce ajung la suprafaţă şi cât sunt încă în apă îmi 
îndepărtez imediat rezervorul şi apoi mă caţăr în barcă. 
Mă dezbrac de costum şi-l abandonez ca pe o coajă 
decorticată pe podea. Mă prăbuşesc tremurând şi gâfâind, 
luptându-mă să-mi trag răsuflarea. Îmi pun coatele pe 
genunchi şi încep să plâng. 


e 133 + 


Îmi trec tot felul de imagini prin minte. Feţele 
pasagerilor. Distorsionate, dilatate. Groaza. Imi izbesc 
picioarele tare cu pumnii. Durerea mă fulgeră în tot 
corpul. Aş face orice să opresc aceste imagini. 

Mă ridic şi merg pe punte. Gândeşte-te la altceva. Ce 
înseamnă, Erin? Da, gândeşte-te la asta, concentrează-te la 
asta. Ce înseamnă? 

Înseamnă că geanta era în avion şi avionul s-a prăbuşit. 
O furtună în Pacificul de Sud. S-a întâmplat ceva şi nu au 
avut unde să aterizeze. Ne aflăm la o oră de zburat de 
Tahiti. Presupun că n-au putut ajunge. Sau poate că n-au 
vrut să aterizeze în Tahiti. Şi e evident că este un avion 
privat. Proprietarii aveau bani. Alţi bani decât cei din sac, 
normal. Poate că voiau să se ţină departe de aeroporturile 
publice. Mă gândesc la diamante, la bani, la armă. 

Poate că au crezut că pot depăşi furtuna. Insă n-au 
făcut-o. Mă uit la ceas. Mark trebuie că a ajuns deja jos 
până acum. E cu ei. Opreşte-te, Erin. 

Încep să mă gândesc la logistica zborului. Unde se 
duceau? Va trebui să fac nişte cercetări odată ce ne 
întoarcem. Caut prin dulapul din barcă până când găsesc 
un carneţel şi un pix. Ştiu ce trebuie să fac, la ce anume să 
mă concentrez. În niciun caz la avionul de jos. Mark se 
ocupă de asta. Îmi notez: trasee aeriene peste Polinezia 
Franceza? 

Dumnezeule, îmi doresc să fi notat un număr 
inscripţionat pe coada avionului sau ceva asemănător. 
Sunt sigur că Mark o s-o facă. 

Continui să-mi fac notițe: Tipul avionului, numărul lui, 
viteza maximă şi distanța acoperită nonstop? 

Avioanele pot călători doar cât sunt alimentate. Putem 
încerca să aflăm unde s-ar fi putut îndrepta. Mă îndoiesc 
că zborul era monitorizat, însă pot să caut online să văd 
dacă cineva e dat dispărut. 

Cel puţin, acum ni s-a răspuns la întrebare. Avem de-a 
face cu rămăşiţe plutitoare. E evident că geanta noastră nu 
a fost aruncată în mod intenţionat. Cumva, geanta aceea 
de pânză a plonjat, alături de maldărele de hârtii, prin 


e 134 œ» 


crăpătura din corpul central al avionului direct sub soarele 
polinezian. Însă - şi avem de-a face cu un mare semn de 
îndoială - tehnic vorbind, situaţia prezentă nu defineşte 
nici rămăşiţele plutitoare şi nici deşeurile. Pentru că nu e 
vorba de naufragiul unei nave. Aici e vorba de un avion 
care s-a prăbuşit. lar noi am pus mâna pe o geantă mare 
care este o probă dintr-un incident aviatic. Trag în piept 
aerul rece tropical şi mă cutremur. 

Trăiesc cu senzaţia că luna noastră de miere e la 
milioane de ani distanţă şi, cu toate acestea, dacă am vrea, 
am putea să ajungem foarte repede la ea... 

Mark iese din valuri pe la babord. Înoată spre barcă. 
Figura lui are o expresie imobilă, controlată. Pentru prima 
dată, apreciez cu adevărat cât de folositoare poate fi 
masca lui care-i ascunde emoţiile. Mă gândesc că dacă l-aş 
vedea cu adevărat speriat, atunci aş şti cu siguranţă că s-a 
terminat între noi. 

Urcă extenuat pe scara de la pupa bărcii. 

— Dă-mi nişte apă, te rog, spune în timp ce-şi lasă jos pe 
punte tubul de oxigen. Se dezbracă de costum, 
decorticându-se cum am făcut şi eu, şi se lasă greoi pe 
bancheta din lemn de tec. Aduc o sticlă de apă din cutia 
frigorifică şi i-o dau. Îşi ţine pleoapele apropiate, 
încreţindu-şi fruntea şi protejându-şi ochii de lumina 
soarelui. 

— Eşti bine? întreabă privindu-mă îngrijorat. 

— Da, da, sunt bine, spun. Scuze. Eu doar... 

Nu sunt sigură cum să termin propoziţia, aşa că mă 
opresc. 

— Da, totul e în regulă, adaug. Dumnezeule! Mă bucur 
că te-ai întors. 

la o înghiţitură serioasă de apă din sticlă şi priveşte 
valurile. Din părul ud i se scurg picături de apă pe umerii 
goi. 

— Drăcia dracului! spune. 

Aştept, însă nu continuă. 

— Sunt oameni înăuntru? întreb. 

Trebuia să pun întrebarea. Trebuie să ştiu. 


e 135 + 


— Da, spune, şi mai ia o înghiţitură mare de apă. Doi 
piloţi în faţă, trei pasageri. Asta e tot ce am putut să văd. O 
femeie şi restul bărbaţi. Priveşte din nou valurile cu 
maxilarul strâns. 

— Drăcia dracului! 

Îmi dau seama prea târziu că sun ca un ecou. Nu ştiu ce 
altceva să spun. 

— Nu erau nişte oameni de treabă, Erin, spune privindu- 
mă. 

Ce naiba înseamnă asta? 

Vreau să ştiu mai multe, vreau să ştiu tot ce a văzut, 
însă nu mi se pare potrivit să întreb. Încă procesează. 
Aştept să-mi spună el. Totuşi nu o face. Bea mai multă apă. 

Cuvintele par să plutească în continuare în aer. Incerc 
să le prind înainte să dispară. 

— Cum adică nu erau oameni de treabă? Ce vrei să spui 
cu asta, Mark? 

— Mă gândesc la lucrurile pe care le aveau cu ei acolo 
jos. Nu erau oameni buni. Ce vreau să-ţi spun e să nu-ți 
pară prea rău. 

Îmi dau seama că, pe moment, asta este probabil tot ce 
pot să obţin mai mult de la el şi nu vreau să lâncezesc prea 
mult cu gândurile la oamenii de acolo de jos. Încerc cât pot 
de mult să rămân concentrată. Schimb subiectul. Mă rog, 
oarecum. 

— Sunt rămăşiţe plutitoare, Mark. 

Pentru o clipă, se holbează în gol la mine. Am impresia 
că uitase deja cu totul de sac. 

— Mă rog, un soi de rămăşiţe plutitoare, continui, 
pierdute printr-un accident într-o situaţie de urgenţă - pot 
fi reclamate de către proprietari. Dar, ca să zic aşa, tocmai 
ce i-ai întâlnit şi nu cred că vor reclama ceva vreodată. 
Nu? 

Încercarea mea de umor negru. Nu sunt sigură că a 
sunat cum trebuie. 

— Nu, n-o vor face, spune pe un ton plat. 

— Mark, ai luat numărul de înmatriculare al avionului, 
continui rapid discuţia, ceva ce putem folosi ca să-i 


e 136 » 


identificăm, să aflăm cine erau? Ceva care să ne poată 
ajuta? 

Scoate tăbliţa de scufundare de la cureaua rezervorului 
de oxigen şi mi-o dă. Manufactorul, modelul şi numărul de 
pe coadă. Normal că le-a luat! 

— Sunt ruşi, spune în timp ce notez informaţiile în 
carneţel. 

— De unde ştii? întreb ridicând privirea. 

— Am văzut nişte pachete cu gustări pe care scria în 
ruseşte. 

— Aha, aprob încet. 

— Ascultă, Erin! Ai zis că nimeni nu va reclama geanta. 
Vrei să-mi sugerezi să nu raportăm acestea? Să nu 
raportăm un accident aviatic? întreabă privindu-mă 
încruntat. 

La naiba, da. Credeam că asta sugeram amândoi, nu? Să 
păstrăm frumoasele diamante strălucitoare şi banii 
gratuiţi. Să ne plătim ipoteca şi să avem o familie, nu? Sau 
am luat-o razna? Poate am înnebunit. 

Gândurile îmi zboară la oamenii de sub noi. Oameni 
morţi care putrezesc în apă. Oameni răi. Ar trebui să 
păstrăm banii oamenilor răi? 

— Da, asta sugerez, îi spun lui Mark. 

Aprobă încet din cap, procesând ce înseamnă asta. 

— Sugerez să ne întoarcem la hotel, continui grijulie, şi 
să aflăm dacă au fost daţi dispăruţi şi dacă le lipsesc cuiva, 
apoi uităm de toate. Aducem geanta înapoi aici. Dar dacă 
nu, dacă doar au dispărut în ceaţă, ca să zic aşa, atunci da, 
zic să păstrăm geanta. Noi am găsit-o plutind pe mare, 
Mark. O păstrăm şi folosim banii pentru un scop mai bun 
decât urmau să fie folosiţi. 

Se uită la mine. Nu pot să-mi dau seama din cauza 
intensității soarelui ce vrea să spună expresia feţei lui. 

— Bine, zice. Hai să aflăm cine sunt. 


e 137 œ» 


16 
MARŢI, 13 SEPIEMBRIE 


Trasee aeriene 


Se pare că există o transmisie online live a fiecărui zbor 
monitorizat din lume. O urmăresc acum. Pe o hartă 
avansată tehnologic a lumii pulsează luminos triunghiuri 
purpurii de diferite dimensiuni. O versiune adevărată a 
jocului video Asteroids. 

Cu o simplă atingere cu săgeata cursorului pe fiecare 
triunghi mai mare se afişează numărul zborului respectiv, 
punctul de plecare şi destinaţia lui. Triunghiurile mai mici 
reprezintă avioane private, iar când muţi cursorul pe ele, 
se afişează tipul lor - Gulfstream G550, Falcon 5X, Global 
6000. 

Avionul care ne interesează era, şi presupun că încă 
este, un Gulfstream G650. li caut caracteristicile online. 
Un G650 poate zbura opt mii de mile fără realimentare. 
Asta înseamnă cam distanţa din Londra până în Australia, 
ceea ce înseamnă o distanţă chiar lungă pentru un mic 
avion. Viteza maximă pe care o poate atinge este una 
supersonică de 0.925 mach. Asta înseamnă să călătoreşti 
cu o viteză apropiată de viteza sunetului. Îţi poţi imagina? 
Călătoria pe care o făceau ar fi trebuit să dureze puţin, 
indiferent de destinaţia lor. Presupun că au crezut că pot 
depăşi furtuna. 

Caut cele mai comune motive ce cauzează accidente 
printre avioanele de mici dimensiuni şi găsesc pe 
Wikipedia următoarele informaţii: 


La viteze supersonice poate apărea o instabilitate 
severă. Undele de şoc se mişcă prin aer cu viteza 
sunetului. Atunci când un obiect, cum ar fi un avion, se 
deplasează, de asemenea, cu viteza sunetului, aceste unde 
de şoc se adună înaintea vârfului avionului pentru a forma 


e 138 + 


o foarte puternică undă de şoc. În timpul zborurilor 
supersonice, avionul trebuie să treacă prin această undă 
imensă de şoc şi, la fel de bine, trebuie să facă faţă 
instabilității cauzate de mişcarea aerului cu o viteză mai 
mare decât cea a sunetului asupra diverselor părţi din 
aripi şi cu o viteză mai mică asupra altor părţi. 


Probabil că asta s-a întâmplat, nu? Au intrat pur şi 
simplu în furtună şi, la viteza aceea, au fost doborâţi din 
înălţimea cerului. Presupun că nu vom şti niciodată cu 
exactitate. 

În continuare, trebuie să văd ce pot afla despre numărul 
inscripţionat pe coadă. R-RWOA. Sper că e un sistem 
similar de înregistrare ca în cazul maşinilor. Sper că o să 
găsesc vreun soi de bază de date online. 

După câteva tentative, devine evident că elementul R-R 
din înmatriculare este prefixul ţării. Avionul a fost 
înmatriculat în Rusia. Mark avea dreptate. E drept, în 
privinţa gustărilor, oamenii au tendinţa să devină un pic 
mai naţionalişti. 

Verific baza de date a aviaţiei naţionale din Rusia şi, 
cumva, funcţionează, chiar funcţionează şi apar mai multe 
detalii. Nimic concret, bineînţeles. Avionul a fost 
înregistrat în 2015 sub egida unei companii numite Aegys- 
Mutual Consultants. Probabil, e numele cel mai lipsit de 
emfază pe care l-am auzit vreodată. Sună ca o companie de 
recrutare din Basildon. Numai că micile afaceri din 
Basildon nu-şi permit avioane în valoare de 60 de milioane 
de dolari. Mda. Cam atât valorează tipul ăsta de avion. 
Peste 60 de milioane de dolari. Casa noastră e cel mai 
scump lucru pe care îl deţinem şi valorează numai 1,5 
milioane de dolari. Şi nici măcar n-am plătit ipoteca. Incep 
să mă întreb dacă, indiferent cine sunt oamenii ăştia, le-ar 
fi lipsit conţinutul sacului. E evident că nu e principala lor 
afacere, chiar şi numai dacă ar fi ceva colateral. Însă mă 
face să mă întreb dacă nu cumva cineva simte lipsa banilor 
şi a diamantelor. Pe undeva prin lume trebuie să fie cineva 
care îi caută. Un avion de şaizeci de milioane de dolari cu 


e 139 + 


tot cu echipaj nu dispare pur şi simplu. Lasă un gol în 
urmă, nu? 

Aegys-Mutual Consultants este o corporație înregistrată 
în Luxemburg. Are sens, bănuiesc. Nu ştiu foarte multe 
despre Luxemburg, însă ştiu măcar că e un paradis fiscal. 
Sunt destul de sigură că Aegys-Mutual este o societate 
fictivă. Mark mi-a explicat odată ce înseamnă asta; 
societăţile fictive sunt companii fantomă înfiinţate pentru a 
face tranzacţii, însă ele nu au bunuri şi nu oferă nici 
servicii - sunt ca nişte cochilii goale. 

Redeschid pagina cu căile aeriene de zbor şi caut 
informaţii despre spaţiul aerian unde ne aflăm, o secţiune 
goală de culoare neagră a ecranului deasupra Polineziei 
Franceze: e complet goală pe moment, nu se văd avioane 
pe deasupra. Nu vor fi avioane de cercetare care să ajungă 
atât de departe de continent şi, după cum ne-a spus pilotul 
elicopterului, elicopterele zboară doar în regiunea 
insulelor. Rezervoarele acestora nu sunt destul de mari ca 
să zboare înapoi până pe continent decât dacă sunt 
realimentate pe un portavion. În cazul în care cineva caută 
informaţii despre avionul nostru, atunci, ca să zic aşa, zona 
dintre America şi Asia este o zonă destul de întinsă ca să 
fie cercetată. Dar dacă am avea vreo idee despre traseul 
lui, am putea afla cine erau oamenii dinăuntru. 

Triunghiul cel mai apropiat de insula noastră de pe 
harta de zbor pluteşte momentan la o distanţă egală între 
Hawaii şi noi. Un clic dezvăluie că e vorba de un avion de 
pasageri care a plecat de la LAX? şi se îndreaptă spre 
Australia. Dacă e să mă iau după informaţiile transmise 
live e clar că sunt avioane care zboară peste întinderea 
nemărginită de ape a Pacificului de Nord şi de Sud. 
Întotdeauna am crezut că liniile aeriene încearcă să evite 
zona aceasta deoarece nu este niciun loc unde avioanele ar 
putea ateriza în situaţii de urgenţă. Nu ar fi mai bine să te 
afli deasupra uscatului dacă ceva nu merge în regulă? Cel 
puţin, în prezenţa uscatului ar putea exista posibilitatea 
aterizării - ceea ce ar fi mai bine decât să zbori pe 


8 Aeroportul Internaţional Los Angeles (n. red.). 
e 140 » 


deasupra apelor nesfârşite. Se pare însă că sunt totuşi 
câteva trasee aeriene de zbor pe deasupra Pacificului. 
Oameni transportaţi cu feribotul dintr-un loc în altul, deşi, 
e evident că pe aici sunt mai puţine zboruri decât deasupra 
Atlanticului agitat, care e plin de viaţă chiar acum, puncte 
colorate reprezentând avioane, ca un roi de furnici 
purpurii ce se târăsc de-a lungul ecranului. Pe deasupra 
noastră nu se vede mare lucru, totuşi, doar linii comerciale 
de la LAX sau San Francisco care se îndreaptă spre 
Sydney, Japonia şi Noua Zeelandă. Apoi surprind încă un 
triunghi, situat mai sus pe hartă decât celelalte. Pare să 
vină din Rusia. Mă mut cu cursorul asupra lui. Da, e un 
Gulfstream G550, încă un avion privat, care se îndreaptă în 
sens opus faţă de majoritatea zborurilor de deasupra 
Pacificului, şi anume, spre stânga sau dreapta, spre 
America Centrală sau de Nord. Nu pot să spun încă în ce 
direcţie. 

Mi-e greu şi să-mi dau seama de unde să încep să-i 
cercetez pe oamenii aceştia fantomatici. Google nu oferă 
nicio informaţie despre vreun avion dispărut în ultimele 
zile, în afară de o poveste despre un mic avion care a 
dispărut în Wyoming. Pot să spun cu certitudine că nu e 
vorba de cazul nostru. Presupun că a fost vorba mai 
degrabă de nişte indivizi care zburau ca să-şi satisfacă 
vreun hobby sau vreun fermier de culturi care a făcut o 
greşeală fatală. Sunt sigură că misterul se va rezolva. În 
orice caz, nu găsesc nimic în mediul online despre avionul 
care ne interesează. 

Caut informaţii despre aeroporturi private din Rusia. 
Sunt o grămadă, bineînţeles, şi bănuiesc că dacă eşti plin 
de bani, cei de la controlul traficului aerian pot să nu 
treacă anumite informaţii în jurnal, dacă li se cere. 
Probabil că asta e adevărat oriunde în lume. 

Brusc, îmi reamintesc de oamenii pe care i-am văzut în 
lounge-ul pentru călătorii de la clasa I la Heathrow. 
Milionarii care nu arătau ca nişte milionari. De ce nu 
zburau cu avioanele lor private? Sau de ce nu-şi închiriau 
unele? După o căutare rapidă aflu că închirierea unui avion 


e 141 œ» 


privat de la Londra la Los Angeles costă în jur de patru mii 
de lire sterline pentru o singură persoană într-un loc 
special sau treizeci de mii de lire pentru întregul avion. Un 
bilet clasic la clasa I, fără puncte de reducere, costă cam 
nouă mii de lire sterline dus-întors. Dacă eşti destul de 
bogat ca să zbori la clasa I, atunci de ce să nu-ți închiriezi 
un avion privat? La naiba, de ce să nu-ţi cumperi unul? 

Poate că, de fapt, nu sunt destul de pricepuţi. Poate că 
nu sunt destul de bogaţi. Poate oamenii din lounge nici 
măcar nu plăteau pentru biletele lor. 

Oricum ar sta situaţia, am o senzaţie diferită acum. 
Cumva, clasa I nu prea mai pare la fel de impresionantă. 
Prin comparaţie... mi se pare că sună un pic prostesc. 

Aceşti oameni fantomatici trăiesc într-o lume despre 
care, până acum, n-am avut nicio idee că exista. O lume 
despre care nici măcar n-am idee cum aş putea avea acces 
la ea. 

Nu sunt sigură dacă vom afla ceva ce oamenii aceştia nu 
vor să fie aflat. Hai să o recunosc, adevărul e că nu sunt 
spion; n-am acces la baze de date, la resurse. 

Dar apoi... chestia asta îmi dă o idee. 

Poate că Mark va fi capabil să-i recunoască. El i-a văzut, 
la urma urmei, le-a văzut feţele. Cu toate că le-a văzut în 
nişte circumstanţe destul de neobişnuite. Incerc să-mi 
imaginez ce a putut să vadă, acele cadavre umflate de apă, 
legănându-se ca nişte trestii. Nu te duce acolo, Erin. 

— Mark, dacă îţi arăt nişte fotografii ai putea să-i 
recunoşti? Pe piloţi sau pe acei pasageri? Pe cei doi 
bărbaţi şi pe femeie? 

— De ce? mă întreabă după un moment. Ai descoperit 
ceva? 

— Nu sunt sigură încă. Dar crezi că ai putea să o faci? 

Continui să tastez încercând să descopăr ceva. 

— Da, sigur că aş putea. Sunt sigur că nu o să uit 
niciodată cum arătau. 

Asta este prima dată când a vorbit despre ei în felul 
acesta, de parcă şi el ar fi bântuit de ei. Câteodată uit că şi 
el are sentimente. Sună ciudat asta? Insă ce vreau să spun 


e 142 œ» 


este că se întâmplă câteodată să uit că are şi el frici, 
slăbiciuni. Incerc atât de mult să mi le suprim pe ale mele, 
încât uit că şi el face probabil la fel. Stă lângă mine la 
marginea patului, astfel încât să vadă ecranul. Am intrat 
pe site-ul Interpol. Dau click pe secţiunea Persoane 
Căutate din dreapta sus. Momentan, sunt 182 de fugari 
căutaţi, 182 de fotografii la care să se uite Mark. Cred că e 
destul de evident cu ce fel de situaţie avem de-a face. Ştiu 
că două milioane de dolari sunt o nimica toată pentru 
oameni care îşi permit avioane de şaizeci de milioane de 
dolari, însă am impresia că acest sac nu conţinea toţi banii 
rezultați din afacerile lor. 

— Pe bune? întreabă Mark. 

— N-o să doară, nu? Verifică. 

li dau laptopul şi-l las să o facă. 

Imi apuc telefonul şi ies afară pe terasă. Vreau ca după 
asta să verifice lista cu cei căutaţi de FBI şi apoi pe cea cu 
cei căutaţi de Agenţia Britanică Naţională pentru 
Infractori. Le găsesc cu uşurinţă căutând pe Google pe 
telefon. Pe site-ul FBI se încarcă imediat liste întregi cu 
portrete, la fel ca pe site-ul Interpol. 

Sunt o grămadă de feţe dubioase. Pe de altă parte, ca să 
fiu cinstită, presupun că poţi pune şi o fotografie cu faţa 
mamei lui Mark pe lista de căutaţi a FBl-ului şi, cumva, şi 
ea ar arăta dubios. Il privesc prin uşa de sticlă. Are faţa 
luminată de strălucirea ecranului. Nu doare să verificăm, 
nu? Chiar dacă nu descoperă nimic, cel puţin am încercat. 
Şi, eventual, vom găsi ceva, sau va trebui să se scufunde 
din nou acolo. Va trebui să descoperim nişte indicii despre 
cine sunt, sau va trebui să ne întoarcem la locul cu pricina, 
să aruncăm banii şi să uităm de toate astea. 

Brusc, îmi amintesc de iPhone-ul care se află în 
continuare în cutia cu arma din sac, pe care am ascuns-o 
în partea de sus a şifonierului, în spatele pernelor de 
schimb ale hotelului. Fix în spate. Mark s-a opus deja ideii 
să-l folosim ori să-l pornim. Insistă că ar trebui să-l 
aruncăm. Totuşi, am putea câştiga mult timp dacă l-am 
folosi. Măcar o dată. 


e 143 - 


Bateria e moartă. Ştiu asta deoarece am încercat deja să 
apăs butonul de deschidere. Am încercat când Mark se afla 
mai devreme la duş. Însă telefonul nu e încărcat. 

Dacă l-aş încărca, am putea afla imediat cine erau 
oamenii ăştia. Am putea să ne oprim din cercetat. N 

Îl privesc din nou prin sticlă: are faţa concentrată. Îl 
îngrijorează vinovăția, normal; ştiu asta. Se gândeşte 
câțiva paşi înainte, o face la modul practic: dacă se 
întâmplă ceva, dacă va trebui să ajungem la tribunal. Dacă 
deschidem iPhone-ul, va fi o dovadă solidă că noi avem 
geanta. Semnalul poate fi recepționat şi contul telefonului 
va transmite când şi unde se găseşte. Chiar dacă le băgăm 
pe toate înapoi în avionul de sub apă. Va apărea pe 
serverul vreunei reţele de pe undeva că după prăbuşire s-a 
primit un semnal. Chestia asta va dovedi că cineva a 
descoperit locul accidentului, oamenii morţi, toate alea, şi 
nu a spus nimănui. Şi că ascunde probe. 

Dar, încă o dată, s-ar putea ca totul să fie bine. S-ar 
putea să pornesc telefonul şi să aflu al cui este. Ce vreau 
să spun este că dacă mă asigur că telefonul este setat pe 
modul avion, atunci nu va transmite niciun semnal şi totul 
va fi în ordine. Nu va exista nicio înregistrare. Nicio probă. 
În mod cert pot să fac asta. Pot să repar asta. Ştiu că pot. 

O să-l pun la încărcat la noapte. 


e 144 œ 


17 
MIERCURI, 14 SEPTEMBRIE 


Telefonul 


S-a întâmplat ceva foarte, foarte nasol. 

Aseară, Mark s-a dus să ia o lecţie privată de squash în 
complexul hotelului. Are nevoie de distracţie... stresul 
pune stăpânire pe el şi i-am sugerat că activitatea asta i-ar 
face bine. În plus, iubeşte squash-ul; pare cu adevărat un 
sport unde bărbaţii au aprobarea să tipe, nu? 

În timp ce era ieşit, am profitat de oportunitate să scot 
din priză presa de pantaloni care e ascunsă în interiorul 
dulapului şi să bag în loc iPhone-ul din geantă, utilizând 
încărcătorul nostru de schimb. L-am băgat în priză, am 
verificat dacă e setat pe silent şi l-am ascuns într-o parte 
laterală a presei în caz că Mark se uita în dulap. 

În dimineaţa aceasta m-am trezit mai devreme decât de 
obicei, cu gândurile anticipând ce urma să fac. Trebuia să 
aştept până când Mark îşi termina micul dejun şi intra la 
duş ca să mă strecor în dulap şi să scot telefonul din priză. 
Se pornise singur. Nu eram sigură dacă asta era ceva ce se 
întâmpla în mod automat - din câte ştiu, poate fi stricat. Şi 
apoi, unde m-aş afla? L-am băgat în buzunar şi am înlocuit 
încărcătorul de rezervă, pe care l-am pus în valiza noastră, 
şi am băgat presa înapoi în priză. 

Ceea ce am nevoie este să am mai mult timp cu mine, 
măcar vreo jumătate de oră, ca să verific telefonul. Însă e 
greu să te gândeşti la scuze ca să-ţi petreci timpul singură 
în luna de miere, nu? Nimic nu poate părea destul de 
important ca să fie o distragere credibilă. Mă gândesc la 
eliberarea lui Holli de acum două zile. Are sens să-l sun pe 
Phil pe Skype ca să punem la punct logistica filmării cu ea 
imediat ce ne întoarcem, acum că am ratat eliberarea ei. 
Ăsta pare în mod cert un motiv destul de bun ca să plec 
din cameră şi să fiu singură pentru o perioadă. 


< 145» 


Îi spun lui Mark că o să am o şedinţă cu echipa mea pe 
Skype. li spun că o să am nevoie de o conexiune de tip 
Ethernet pentru internet... semnalul apelului va fi mai 
puternic, calitatea video mai bună. lar pentru asta, în mod 
obişnuit, va trebui să mă duc la centrul de afaceri al 
hotelului. 

Se oferă să vină şi el, însă îi spun că va fi plictisitor 
pentru el, şi poate un pic ciudat pentru Phil şi Duncan. În 
plus, o să termin extrem de repede. Îi promit că o să mă 
întorc înainte să ştie că am plecat. Pare mulţumit. Îi 
sugerez să se mai uite şi azi prin secţiunea cu persoane 
dispărute de pe site-ul Interpolului. Aşa, pentru orice 
eventualitate. Nu se ştie niciodată. Insă ştiu... ştiu că nu se 
vor găsi pe lista aceea. Oamenii ăia nu vor fi daţi dispăruţi. 
Uite aşa, pur şi simplu. 


Centrul de afaceri este într-o încăpere mică dotată cu un 
PC mare de culoare crem şi cu o imprimantă. În centrul 
camerei se află o masă de conferinţe care ocupă aproape 
întregul spaţiu. Nu pot să-mi imaginez că această încăpere 
chiar a fost vreodată folosită pentru o întâlnire de afaceri. 
Poate că e folosită pentru întâlnirile personalului. 

Arunc o privire sumară colţurilor camerei, de sus până 
jos. Nu se vede nicio cameră de supraveghere. Asta e bine. 
Ceea ce o să fac poate părea ciudat şi nu vreau să existe 
vreo probă video legată de acţiunea mea. Ştii, doar în caz 
că toate astea vor lua o întorsătură proastă. 

Mă conectez la computer şi deschid o pagină de căutare. 
Sunt gata. Am fost pregătită să fac asta toată dimineaţa. 

Scot iPhone-ul din buzunar şi apăs butonul de 
deschidere. Ecranul este inundat de o lumină albă urmată 
de micul logo Apple. Va trebui să-l setez pe modul avion 
îndată ce apare ecranul blocat. Aştept ţinându-mi 
răsuflarea în timp ce se porneşte încet sistemul. Mă întreb 
cât timp a fost închis şi dacă durează mai mult să se 
pornească dacă a stat închis mai mult timp? Probabil că 
nu. 

Apoi ecranul se aprinde. Nu este blocat. Nu am nevoie 


e 146 œ» 


să introduc nicio parolă. Se văd doar aplicaţiile. 
Dumnezeule! Nicio parolă? Direct la aplicaţii? Asta e 
ridicol, cine mai face asta în vremea noastră? Apăs cu 
nerăbdare pe iconiţa Control Center şi apăs micul buton ce 
desemnează modul avion. Sunt în siguranţă acum. 

Ar fi fost posibil să setez telefonul pe modul avion chiar 
dacă ecranul era blocat, ceea ce exact la ce m-aş fi 
aşteptat să fac. Planul meu era să trec de ecranul blocat. 
Aparent, e destul de uşor să o faci, dacă e să dai crezare 
informaţiilor de pe internet. Însă acum nu mai este 
necesar să o fac. Nu e nevoie să fac nimic dintre toate 
acestea. Evident, proprietarul nu era prea îngrijorat că i-ar 
fi cercetat cineva telefonul. Bănuiesc că punându-l într-o 
cutie alături de o armă e o măsură suficientă de securitate. 

Inima îmi bate ca nebuna. 

Am acces la tot. Nu sunt foarte multe iconiţe cu aplicaţii; 
pe unele le recunosc, unele îmi par străine, dar în esenţă 
sunt doar aplicaţiile specifice telefonului. Nu văd nimic în 
plus, nicio aplicaţie de tipul Candy Crush. Apăs iconiţa 
pentru e-mailuri. Imediat apare căsuţa inbox. Toate e- 
mailurile sunt în rusă, futu-i. M-am gândit că s-ar putea 
întâmpla una ca asta. OK, bine, bănuiesc că erau în rusă. 
Oricum, literele sunt dintr-un alfabet pe care nu pot să-l 
citesc. Bine. Cea mai uşoară modalitate să le citesc este să 
le iau cu copy-paste şi să le introduc în Google Translate. 
Nu e chiar o măsură elegantă, dar, lasă-mă să subliniez din 
nou, nu sunt spion. 

Numai că nu pot să copiez e-mailuri de pe acest telefon 
direct în Google Translate deoarece nu mă pot conecta 
online şi, evident, nu le pot trimite pe adresa mea de e- 
mail ca să o fac de acolo. 

Mă întorc la computerul hotelului şi încarc pagina 
Google Russia şi tastez furnizorul de e-mail de pe care au 
fost trimise e-mailurile. E vorba de furnizorul rusesc 
Yandex. Pagina care se deschide nu-mi spune nimic; 
scrisul este o brambureală de litere angulare, un nonsens 
pe care nu-l înţeleg, însă în colţul din dreapta sus descopăr 
simbolurile familiare unde se introduc numele 


e 147 œ 


utilizatorului şi parola. Tastez adresa de e-mail din telefon 
în prima cutiuţă şi tastez ca parolă, mai jos, semnele 
curbate iligibile. Parola se resetează. O trec şi aştept. Mă 
holbez la telefon. 

Ah, fir-ar! 

E evident că nu voi putea obţine e-mailul resetat! Ce 
stupidă sunt. Nu sunt online. Nu se poate face resetarea e- 
mailului. De ce naiba nu m-am gândit la asta? Idioată ce 
sunt. 

OK. 

OK. 

Aşteaptă... Pot să mă cuplez la o reţea Wi-Fi chiar dacă 
telefonul e setat pe modul avion. Normal! In timpul 
zborului, Mark mi-a arătat cum se poate face asta ca să 
putem folosi reţeaua Wi-Fi din avion. Apoi nu voi putea 
primi niciun semnal de la vreo reţea. Telefonul nu va putea 
fi urmărit. Mă pot conecta cu telefonul la reţeaua Wi-Fi a 
hotelului, voi prelua e-mailul resetat şi apoi voi reseta 
parola. Da! 

Trec rapid prin toate procedeele, conectez telefonul la 
reţeaua Wi-Fi a hotelului şi aştept să primesc confirmarea 
e-mailului resetat. Pe telefon mi se descarcă un pachet de 
treizeci şi unu de mesaje, parola e-mailului resetat fiind 
ultimul dintre ele. Nimănui nu-i pasă încă de aceşti oameni 
dispăruţi. N-a mai accesat nimeni acest cont de zile 
întregi. 

Fac resetarea prin link-ul cu e-mailul şi aleg parola 
G650. Pare potrivită. Îmi ţin respiraţia, aşteptând 
confirmarea. Merge. Acum pot accesa e-mailurile. 

Trec rapid prin ele; în partea de sus a paginii citesc un 
mesaj afişat de la Google: Această pagină este în rusă. 
Doriţi să o traduceţi? Dau click pe Traduceţi. 

Mă apuc să citesc. 

Majoritatea dintre ele par să fie referinţe despre tot felul 
de chitanţe. Unele sunt itinerarii de întâlnire. Locaţii, ore 
şi oameni. Unele e-mailuri sunt spamuri. E amuzant că şi 
infractorii primesc spamuri. Totuşi, niciunul dintre aceste 
e-mailuri nu pare să fie personal. Nu găsesc niciun nume 


e 148 » 


în e-mailuri. Văd vreo două referinţe la Aegys Mutual 
Consultants şi încă o corporație, Camwennan Holdings 
Transactions între ele. O alta numită Themis Financial 
Management. Mă opresc din citit. Am nevoie de ceva mai 
mult, numele unei persoane, orice. Memorez numele unor 
companii; o să le caut mai târziu. 

Şterg e-mailurile create de resetarea parolei şi ies din 
contul de e-mail; şterg istoricul din browser din PC-ul 
hotelului şi ies de pe pagina dedicată oaspeţilor. 

Acum trec la verificarea mesajelor. Sunt destul de sigură 
că o să găsesc ceva în ele. Iconiţa verde a mesageriei îmi 
indică un număr de patruzeci şi două de mesaje noi. În 
viaţa mea nu cred că am adunat mai mult de zece mesaje 
necitite, dar oamenii ăştia nu mai sunt în viaţă, nu? Îmi 
imaginez că s-ar putea ajunge la o acumulare cam 
nenaturală. 

Deschid mesageria. Telefonul nu are numere salvate, 
aşa că mesajele apar toate sub numărul telefoanelor. Le 
caut pe Google. Codul +1 - Statele Unite; +44 - Marea 
Britanie; +7 - Rusia; +352 - Luxemburg; şi +507 - 
Panama. Şirul de mesaje de la numerele din Luxemburg 
par să fie scrise în principal în franceză şi germană. Şirul 
de mesaje de la numerele din Panama sunt scrise în 
spaniolă şi punctate din când în când cu cuvinte în 
engleză. Mesajele de la numerele americane şi ruse par să 
fie direct în engleză. Oricui i-a aparţinut telefonul acesta 
era cineva care vorbea într-o mulţime de limbi şi ştia să 
jongleze cu mai multe mingi în aer, ca să zic aşa. Deschid 
primul mesaj, cel mai recent, de la un număr american, şi 
citesc: 


AU FOST DE ACORD. VOR EXPEDIA IMEDIAT 
TRANZACŢIA. ZBOR BUN. 


INFORMAŢIA NU A FOST RECEPŢIONATĂ DUPĂ 
RECOMANDARE 


ESTE VREO PROBLEMĂ? UNDE EŞTI? 
e 149 + 


CONTACTEAZĂ-MĂ 


SFAT, CHESTIA ASTA POATE LUA O ÎNTORSĂTURĂ 
URATA 


Revin la meniul cu mesaje. Aleg următorul şir. Număr 
rusesc. 


LOCUL ÎNTÂLNIRII A FOST STABILIT PENTRU AZI 
PRELUAREA ARE LOC LA 22:30 LA HELIPORT. 


ZBOR REDIRECŢIONAT? CARE ESTE LOCAŢIA TA 
ACTUALA? ESTE VREO PROBLEMA? VA PUTEM AJUTA? 


UNDE EŞTI? 


TREBUIE SĂ VORBIM, RĂSPUNDE IMEDIAT CE 
CITEŞTI MESAJUL ACESTA. 


RĂSPUNDE 


Dintr-odată apare dedesubt o iconiţă cu punctele ce 
indică faptul că cineva scrie. Ah, fir-ar, rahat! 

Am uitat de conexiunea Wi-Fi. Cele trei puncte gri 
clipesc. Cineva e acolo. Apoi îmi amintesc că iPhone-urile 
trimit confirmarea citirii mesajelor celui care le-a trimis, 
asta în caz că nu schimbi asta de la setări. Şi toate 
mesajele acestea au fost marcate ca fiind citite. 

Mă agit să închid telefonul. Dacă au luat urma la toate 
chestiile pe care le-am făcut? Dacă află cine sunt? 

Dar n-au cum să o facă. Nu-i nicio cameră aici. Am 
folosit un computer public ca să citesc e-mailurile. Ar fi 
putut să o facă oricine altcineva din complex. Nu este nicio 
şansă ca ei - oricine sunt ei - să ştie că sunt eu. Dar dacă 
vin? Dacă vin aici şi o să caute prin înregistrările 
camerelor de supraveghere şi o să mă vadă intrând din 


<e 150 œ» 


zona de recepţie la ora asta? Ştiu că în zona de recepţie 
sunt camere de supraveghere. Fir-ar al dracu’! 

OK, dar realistic vorbind, Erin, deci realistic, chiar dacă 
ştiu de unde s-a intrat pe e-mail, durează cel puţin o zi, de 
oriunde ai veni, ca să zbori până în Bora Bora. O zi 
întreagă. Apoi, vor trebui să intre în sistemul de 
supraveghere al hotelului şi să urmărească materialele 
video, după care vor trebui să-şi dea seama că eu sunt 
femeia din acestea. Ar putea să facă asta? Nici măcar nu 
ştiu că am văzut e-mailurile, nu? Tot ce ştiu e că au fost 
citite mesajele. 

Trebuie să citesc ce au scris. Trebuie să verific. 

Inspir adânc şi deschid din nou telefonul. 

Ecran alb, iconiţa Apple, ecranul de bază, un mesaj 
necitit. Îl deschid. 


UNDE Al FOST? 


Nu ştiu că nu sunt cine cred ei că ar fi. Să scriu ceva? Ar 
trebui? Poate că ar trebui să le spun că am găsit geanta? 

Nu, nu cred că e o idee bună. Nu. 

Poate că ar trebui să pretind că sunt ei? Ar trebui? l-ar 
face să nu mă caute, nu? Zic dacă îi trimit pe o pistă 
greşită. Doamne, îmi doresc să mă fi gândit la asta 
dinainte. Nu pot să gândesc normal acum. OK, gândeşte- 
te, gândeşte-te. 

Apar din nou cele trei punctele gri. Fir-ar! Trebuie să 
spun ceva. Deschid căsuţa unde se scriu mesajele. 
Cursorul pulsează. 

Acum pe ecranul telefonului celuilalt vor apărea trei 
puncte gri. Va şti că de partea asta este în mod cert 
cineva. Încep să scriu. 


ZBOR REDIRECŢIONAT. INDISPONIBILITATE PENTRU 
TRANZACŢIE. 


Pare OK, nu? Destul de opac. Ar trebui să ne ajute să 
obţinem destul timp ca să plecăm de aici înainte să vină 


e 151 œ» 


cineva să ne caute. Apăs trimite şi mesajul dispare, 
ajungând în eter. Părea OK. Da. Ar putea să se gândească 
oare că oamenii din avion se ascund sau aşa ceva? 

Apoi îmi pică fisa. 

Se ascund? Ce mama mă-sii, Erin? Ce mama dracului 
faci de fapt? Să te ascunzi nu e o chestie. Ăsta nu e The 
Thirdman”. N-ai nicio idee ce faci. Eşti o absolventă de la 
şcoala de film aflată în luna de miere. O să te găsească şi o 
să te ucidă. O să mori, Erin. 

Şi apoi se întâmplă ceva foarte, foarte nasol. 


CINE EŞTI? 


Punctele gri pulsează. 
Pic. Pic. Pic. 
Ah, nu. 
Apăs cu putere butonul de închidere al telefonului. 
Dumnezeule. 
+ 


Pe drum înapoi spre cameră încerc să mă gândesc cum 
aş putea să întorc situaţia vizavi de ce am făcut. Cum să i-o 
spun lui Mark ca să nu mă facă să sun ca o mincinoasă sau 
ca o idioată; ca să fiu cinstită, însă, în această etapă este 
drept să spun că sunt şi mincinoasă, şi idioată. Am nevoie 
de ajutorul lui. Sunt speriată. Am nevoie să mă ajute să 
repar situaţia aceasta. 


° Film noir britanic (n. tr.). 
e 152 + 


18 
MIERCURI, 14 SEPTEMBRIE 


Consecințe 


— Ce ai făcut? 

Mă holbez la el. Ce pot să spun? 

— Eşti complet nebună? De ce mama dracului să faci aşa 
ceva? De ce ai mințit? Eu nu ştiu... Aştia sunt oameni 
adevărați, Erin. Oameni adevărați morți şi oameni 
adevărați în viață. N-avem nicio idee cine sunt sau ce fel 
de resurse au. Nu-mi vine să cred că ai putut să fii atât de 
proastă. De ce? De ce ai făcut-o? 

Nu zic nimic şi doar stau locului, pur şi simplu. Ştiu! 
Sunt o idioată, are dreptate în întregime, dar acum trebuie 
să rezolvăm asta. Doar de asta îmi pasă. Să rezolv situaţia. 
Nu vreau să mor. 

Mark se prăbuşeşte pe canapea. Suntem în lounge. L-am 
chemat de îndată ce am deschis uşa şi i-am spus totul, 
despre companii, e-mailuri, mesaje... totul. Acum stă şi se 
gândeşte, încruntându-se. Mintea lui a prins viteză. 

— Bine, spune într-un final, OK, Erin, ce ştie el? 

Ridic din umeri, îmi scutur capul. Nu ştiu. Nu am cum să 
fiu sigură de ceva. 

— Nu, gândeşte-te scumpo, opreşte-te şi gândeşte-te. Ce 
ştie el? Mark îmi vorbeşte încet intenţionat. 

Înghit în sec şi inspir. 

— Ştie că o persoană, altcineva decât vreuna din avion, 
are telefonul. 

Măcar de atât sunt sigură. 

— Minunat, şi ce concluzie ar putea trage din asta? 
întreabă. 

— Că am furat telefonul, presupun. Ori că i-am ucis pe 
oamenii ăia şi i-am jefuit. Astea două mi se par explicaţiile 
cele mai probabile, spun privind în sus spre el. Mă aprobă 
din cap. 


e 153 + 


— Aşadar o să caute să ne găsească, nu? Cum ar putea 
face asta? 

— Prin semnalul telefonului, spun. Sau prin reţeaua prin 
care am accesat contul de e-mail. Astea sunt singurele 
legături. 

— OK. Deci, computerul hotelului. Dar de unde ar putea 
şti că tu, mai degrabă decât oricine altcineva din hotel, ai 
fost la computer? 

Înţeleg ce urmăreşte Mark. 

— Ar fi înregistrarea de pe camerele de supraveghere 
din zona de recepţie şi din hol. Ora pe la care am trecut 
spre centrul de afaceri, ora la care am ieşit din el. Înainte 
şi după ora când am accesat contul. 

Mă cutremur. Fir-ar! Chiar dacă în centrul de afaceri nu 
erau camere, tot sunt pe vreo înregistrare. Oricine m-ar 
căuta, m-ar vedea. Trebuie să scăpăm de înregistrare. 

Observ că fac paşi mari în gândirea logică. Simplu ca 
bună ziua, sar de la o greşeală la comiterea activă a unei 
infracţiuni. Mă întreb dacă aşa începe viaţa infractorilor; 
mă întreb dacă aşa a început totul pentru Eddie. O 
greşeală, o muşamalizare şi apoi, inevitabil, se formează 
încet un lanţ inevitabil de evenimente. Nu m-am mai 
gândit înainte la aşa ceva, la impulsul de a scăpa de 
probele incriminatorii. Nici măcar nu ştiu cum trebuie să 
procedezi ca să scapi de înregistrările video. Bineînţeles că 
niciodată nu mi-a mai trecut prin minte, deoarece nu sunt 
decât o femeie obişnuită aflată în luna de miere şi, în afară 
de a merge câteodată cu o viteză de peste o sută treizeci la 
oră pe vreo autostradă, nici nu-mi trece prin cap să încalce 
regulile. Bine, poate uneori îmi mai trece prin minte, dar 
niciodată în realitate. 

— Deci, asta ar fi singura legătură cu tine personal? 
Înregistrarea de pe camerele de supraveghere? În afară de 
asta, ar mai fi putut fi cineva în centrul de afaceri, la 
telefon sau la computer? 

Mark îmi oferă un zâmbet încurajator. Nu foarte 
încurajator, doar destul de. 

— Da, asta e singura legătură, îl asigur. 


e 154» 


+ 


leşim la o plimbare. Ne îndreptăm spre recepţie, deşi nu 
avem nicio idee unde s-ar putea afla monitoarele de 
supraveghere şi echipamentul de înregistrare video. Faptul 
că s-ar putea găsi în camera din spatele recepţiei e o 
presupunere destul de logică. În cazul în care lucrurile nu 
stau aşa, o să-l urmărim pe tipul de la securitate ca să 
vedem unde merge. 

Planul este simplu. Normal că e aşa, că doar nu suntem 
nişte minţi infracţionale. Dacă nu este nimeni la biroul de 
recepţie, atunci o să ne strecurăm în camera din spate, o 
să găsim sistemul video şi o să ştergem cât putem de mult 
din înregistrări. Nu poate fi atât de greu, nu? Şi dacă o să 
pot şterge o lună de înregistrări, cu atât mai bine. Va 
trebui să ne acoperim complet urmele, nu? În cazul în care 
s-ar afla cineva în camera din spate, atunci o să urmăm 
planul B. 

Când ajungem în clădirea principală a hotelului, 
observăm că la birou sunt două recepţionere. Mark mă ia 
de mână şi ne apropiem de zona de recepţie. Mă ţine ferm 
şi mă conduce către sala de bibliotecă. Va trebui să apelăm 
la planul B. Acesta sună cam aşa: ne vom comporta ca şi 
cum eu am suferit o toxiinfecţie alimentară, iar Mark 
doreşte să formuleze o plângere. Speranţa noastră este că 
vom fi trimişi în camera din spate şi, vom putea astfel, să 
verificăm dacă sistemul de supraveghere este acolo. Nu e 
deloc un plan infailibil, dar ca să zic aşa, eu sunt o 
absolventă a şcolii de film, iar Mark e un bancher şomer, 
aşa că daţi-ne un pic de credit. 

— Prefă-te că ţi-e rău, îmi şopteşte. N 

Îmi las capul pe spate şi inspir zgomotos pe nas. Îmi duc 
mâna la cap şi expir încet pe gură, asemenea cuiva care 
încearcă disperat să se adune. Mă uit în jur după un scaun, 
iar Mark joacă rolul soţului îngrijorat. Unde vreau să 
merg? De ce anume am nevoie? Sunt tăcută şi palidă. 
Starea mea de greață trebuie să arate rău ca să fie 
convingătoare. Mă aşez cu grijă pe un scaun din afara 
bibliotecii hotelului. Una dintre recepţionere ne aruncă o 


< 155» 


privire şi înţelege situaţia. Îi aruncă o privire colegei, care 
e uşor mai în vârstă, fiind poate superioara ei în funcţie. 
Femeia mai în vârstă o îndeamnă să se ocupe de situaţia 
noastră cu o mişcare din cap, după care se cufundă la loc 
în hârţogăraia de care se ocupa. Recepţionera mai tânără 
se apropie de noi, aşa că ne pregătim să ne jucăm rolurile. 
Partitura mea în momentul ăsta este uşoară. Trebuie doar 
să par distantă şi să respir profund. Mark trebuie să 
interpreteze rolul mai dificil. Începe încă dinainte ca 
recepţionera să ajungă la noi. 

— Scuzaţi-mă, am avea nevoie de un pic de ajutor, dacă 
nu sunteţi foarte ocupată. Tonul vocii lui e concis, din 
scurt. Va juca rolul unui client greu de satisfăcut. 

Recepţionera îşi transformă paşii într-o alergătură 
graţioasă pentru a ajunge mai repede la noi. În spatele ei, 
cealaltă femeie, care în mod evident identifică posibilitatea 
apariţiei unui scandal, îşi adună hârtiile şi, pe nesimţite, se 
îndreaptă în sens opus pe coridor. Pun pariu că li se 
reproşează o tonă de căcaturi. 

— Scuzaţi-mă, domnule, s-a întâmplat ceva? Vocea ei are 
o tonalitate caldă şi pare americancă după accent. 

— Da, de fapt, da, spune Mark părând enervat, s-a 
întâmplat ceva grav, ca să fiu cinstit... Leila, adaugă, după 
ce-i citeşte numele de pe ecuson. 

O văd oftând şi pregătindu-se de ce e mai rău. Tot 
respectul pentru ea, încă zâmbeşte. 

— Ar fi trebuit să mă simt împreună cu soţia mea într-o 
lună de miere de cinci stele, dar ne-am blocat în cameră de 
două zile deja din cauza toxiinfecţiei alimentare provocate 
de mâncarea pe care aţi decis să ne-o oferiţi. Nu ştiu ce soi 
de local aveţi voi impresia că aveţi aici, dar ne-a ajuns. 

Acest Mark e un ticălos pursânge. 

— Îmi pare rău, domnule! Nu am ştiut că s-a întâmplat 
asta. Problema nu mi-a fost adusă la cunoştinţă, dar vă 
garantez că o să mă ocup să rezolv situaţia asta şi că veţi 
beneficia de tot ce aveţi nevoie. 

— Apreciez asta, Leila, şi să ştii că, propriu-zis, nu e vina 
ta, dar ar fi trebuit să fii informată, nu? Am adus la 


e 156 œ» 


cunoştinţă problema ieri şi nu am primit niciun răspuns. 
Nu s-a întâmplat nimic. Şi mi se pare mie că aici ar trebui 
să fie un complex de cinci stele, însă, sincer, nu-mi dau 
seama cum aţi obţinut stelele acelea dacă: a) nu 
comunicaţi între voi şi b) ignoraţi plângerile clienţilor când 
acestea nu vă sunt pe plac. Este dezgustător! Uită-te la 
nevastă-mea, Leila! Uită-te la ea! i 

Mark a ridicat tonul, e zgomotos de-a dreptul. In punctul 
acesta cred că, oficial, putem numi momentul o scenă. 
Leila mă priveşte de sus. Cumva, am început să transpir; 
probabil că asta se datorează stresului planului nostru, 
însă bănuiesc că arată destul de convingător. O privesc de 
jos, cu un aer zăpăcit. 

— Domnule, dacă doriţi să mă urmaţi, spune ea luând o 
decizie, vom merge într-un loc mai liniştit şi poate că pot 
să-i aduc un pahar cu apă doamnei...? 

Leila se descurcă de minune. Este extrem de 
profesionistă. Dumnezeule, hotelul acesta este foarte bun. 

— Pe bune? Pentru numele lui Dumnezeu, Leila. 
Roberts. Numele este Roberts. Domnul şi doamna Roberts. 
Bungaloul numărul şase. Isuse Hristoase! 

Mark pufneşte. Un bărbat care de-abia se abţine, fiind la 
limita exasperării cu dreptatea de partea sa. Mark joacă 
foarte bine. Dacă nu mai merge treaba cu băncile, ar putea 
să se facă foarte uşor actor. 

— Domnul Roberts, bineînţeles! Bine, vă rog să mă 
urmaţi acum, o să mă asigur că vă voi rezolva situaţia. 
Haideţi să vă dăm ceva de băut, doamnă Roberts. Leila ne 
face semn să o urmăm. Mark mă ridică de pe scaun, 
susţinându-mi cu blândeţe greutatea, înconjurându-mă cu 
braţul. 

O urmăm pe Leila în camera din spate, care e mult mai 
mare decât ne-am imaginat noi. E o cameră în plan 
deschis, cu o uşă de ieşire spre care ne conduce Leila. 
Intrăm într-o cameră de şedinţe, elegantă şi bine dotată. O 
fi vreo cameră special desemnată pentru plângeri? Totuşi, 
arată mai degrabă ca o cameră de check-in pentru VIP-uri, 
pentru oaspeţi cu un profil de calitate, oameni la care 


e 157 œ» 


poate că altora le-ar plăcea să caşte ochii. Încep să mă 
obişnuiesc cu genul ăsta de lume, îmi dau seama cum 
funcţionează. 

Luăm loc, iar Leila trage încet jaluzelele la ferestrele 
care au vedere la camera din spate. Chiar când jaluzelele 
coboară reuşesc să surprind cu ochiul un monitor de 
supraveghere video, care apoi dispare din vedere. Leila ia 
loc în faţa noastră. 

— OK, în primul rând, doamnă Roberts, pot să vă aduc 
ceva? Apă cu gheaţă, ceva dulce? Orice doriţi. 

Încerc să vorbesc, dar nu iese niciun sunet. Îmi dreg 
vocea; a trecut ceva timp de când n-am mai spus nimic. S-a 
adunat ceva. Aprob din cap. 

— Iţi mulţumesc, Leila, chiar apreciez asta, spun cu o 
voce răguşită. Dacă Mark e polițistul cel rău, atunci eu joc 
rolul celui bun. Sărmana doamnă Roberts. 

— Leila, poţi să-mi aduci un ceai fierbinte, te rog. Cu 
zahăr şi mult lapte, dacă nu e prea mare deranjul. E OK? 

Vorbesc ca de la egal la egal, pe un ton de iertare. 

— Îmi pare rău că provoc probleme. 

Leila pare uşurată. O prietenă, o aliată. Toate acestea, la 
urma urmei, ar putea avea un final fericit. Ar putea primi 
un feedback excelent mai târziu. O scrisoare de mulţumire. 
Poate că va fi aleasă angajata lunii. Imi zâmbeşte. 

— Nu e absolut niciun deranj, doamnă Roberts. Mă duc 
să-l aduc chiar eu. Vă rog, faceţi-vă confortabilă şi mă 
întorc imediat. 

li cere aprobarea lui Mark înainte să iasă unduindu-şi 
şoldurile pe uşa camerei de check-in pentru VIP-uri, de 
unde intră în camera din spate şi apoi iese în zona de 
recepţie. Mark stă şi mă priveşte din pragul uşii sălii de 
şedinţe. Ajung la monitoarele de supraveghere video fix la 
timp ca să o văd pe Leila ajunsă în capătul coridorului în 
drumul ei spre bar. Minimalizez fereastra de pe ecranul 
computerului şi caut arhiva zilelor. Am de-a face cu 
material video corespunzător pentru şaizeci de zile. Ar 
trebui să şterg totul? Nu. Doar sejurul nostru? Nu. Ajunge 
doar o lună. Selectez perioada de la mijlocul lui august 


e 158 œ» 


până la jumătatea lui septembrie şi apăs pe delete. Sunt 
sigură că vreau să şterg aceste fişiere? Da. Da, sunt sigură. 
Dau clic. Apoi, intru la secţiunea opţiuni şi curăţ directorul 
Recycle Bin. Gata. Cum stăm cu timpul? Dau clic pe 
ecranul minimalizat. Nicio urmă de Leila încă. Inima îmi 
bubuie. Intru înapoi în program. Trec prin opţiuni şi găsesc 
setările şi schimb păstrarea fişierelor de la şaizeci la şase 
zile. Asta ar trebui să-i bage în ceaţă. Până când cineva o 
să verifice informaţiile arhivate, se va trage concluzia că e 
o eroare de sistem. Nimeni nu stă să verifice ore întregi de 
material video, exceptând situaţia în care cineva caută pe 
cineva. Verific ecranele. În această cameră nu este nicio 
cameră. Suntem în siguranţă. Resetez ecranele la starea 
lor iniţială, încă nu se vede niciun semn de Leila. Vreau să 
mai fac doar un singur lucru şi cercetez cu privirea 
camera. 

— Ai făcut-o, Erin? îmi şopteşte Mark cu un sentiment 
de urgenţă. îi 

— Da, doar că mai trebuie să fac ceva. Încă un lucru... 
apoi îl văd. O cartotecă aflată în partea cealaltă a camerei. 
Verific ecranul. Leila părăseşte bar-restaurantul cu o 
ceaşcă şi o farfurioară în mână. Mai am la dispoziţie mai 
puţin de un minut. Fug în partea cealaltă a camerei, 
evitând scaunele. Deschid sertarul cu fişierul R şi caut 
printre dosare. Roberts. lată-l. Il scot şi iau fotocopiile 
paşapoartelor. Formularele cu adresele noastre. Aud 
ciocănitul tot mai puternic al tocurilor pe pardoseala din 
marmură din zona de recepţie. Fir-ar! Închid uşa cartotecii 
şi sprintez către camera VIP-urilor şi mă arunc pe un 
scaun. Bag documentele în partea din faţă a pantalonilor 
mei scurţi, iar Mark se aşază lângă mine când Leila 
deschide uşa şi intră cu un zâmbet călduros. 

— Iată, un ceai fierbinte foarte bun. 

Mă scrutează cu privirea, îngrijorată. 

Respir destul de agitată acum datorită alergăturii şi 
adrenalinei. Arăt speriată şi transpirată. Într-un anumit 
sens, arăt perfect. 

Mă chinui să mă ridic. 


< 159 + 


— Îmi pare atât de rău, Leila, dar trebuie să mă duc din 
nou la baie. Unde se află cea mai apropiată toaletă? 

O implor dându-mi suflul. 

Pune ceaşca cu ceai jos, oferta păcii dintre noi, şi îmi 
oferă instant un zâmbet înţelegător. Presupun că toţi am 
mai trecut prin din-astea. 

— Chiar lângă bibliotecă, pe dreapta. Vă aşteptăm aici, 
doamnă Roberts. 

Ce doamnă drăguță. O să-i dau un feedback favorabil. 

În timp ce mă clatin spre ieşire, cu mâna plasată lejer în 
faţa pantalonilor scurţi, îi aud discutând o posibilă ieşire 
pentru situaţia cauzată de suferinţa mea imaginară. Foarte 
bine, Mark, fii în continuare la înălțime. 

Petrec vreo zece minute bune în baie, înmuind 
documentele până se fac un terci, după care le bag într-o 
cutie de gunoi separată înainte să mă îndrept spre camera 
noastră. 


< 160 » 


19 
MIERCURI, 14 SEPTEMBRIE 


Legături 


În cele din urmă, revine şi Mark în suita noastră, plin de 
energie. 

— Gata. _ 

Se trânteşte pe canapea lângă mine. Imi las capul să 
cadă pe umărul lui, extenuată de aşteptare şi de la starea 
tensionată. Cred că suntem din nou prieteni. Endorfinele 
provocate de stresul situaţiei luptă sau fugi au vindecat 
disensiunea cauzată de situaţia cu iPhone-ul de mai 
devreme. 

— Bună treabă, îi suflu cu gura în umărul pe care i-l 
sărut prin tricou. În ce stare ai lăsat-o? îl întreb. 

Nu mă interesează cu adevărat, nu vreau decât să-i aud 
vocea, vibraţiile din piept. Oricum, ştiu deja că şi-a jucat 
rolul fără cusur. 

— Foarte bine, mersi de întrebare. M-am împrietenit la 
cataramă cu Leila. Ne-a dat o recomandare pentru două 
nopţi gratuite în orice hotel Four Seasons dorim noi. l-am 
spus şi eu că e un câştig pentru hotel şi că o să-l informăm 
şi pe manager de asta. În cele din urmă, părea destul de 
mulţumită. 

Mă sărută pe tâmplă. 

— Te-ai descurcat superb, Erin, îmi spune, săltându-mi 
capul ca să-l privesc în ochi. Urmărindu-te făcând ce ai 
făcut... cu imaginile de supraveghere. Niciodată nu te-am 
mai văzut aşa. Nu-mi vine să cred că ne-am descurcat. Şi 
în plus ai luat şi informaţiile noastre de identificare, nu? 
Nici măcar nu m-am gândit la asta. Te-ai descurcat superb. 
Minunat. Se apleacă şi mă sărută. 

Acelea erau singurele legături cu faptul că ne-am aflat 
aici. Asta în cazul în care va veni cineva să ne caute. Cel 
mai important lucru este că hotelul nu mai are copii după 


e 161 œ» 


paşapoartele noastre şi nici adresa noastră îndosariate. 
Oricine ar putea veni să ne caute nu va găsi nimic. În plus, 
nu mai există nici înregistrarea video cu mine utilizând 
computerul în această dimineaţă. Telefonul a fost luat de o 
fantomă şi nu va mai fi nicio modalitate ca să-i afle pe 
oaspeţii care au ocupat camera noastră, asta doar dacă 
nu? Îmi dau seama brusc. O informaţie înspăimântătoare 
mă izbeşte ca un fulger venit de nicăieri. 

— Am uitat de computere! exclam ridicându-mi privirea 
către Mark. Am uitat de sistemul lor de computere! Mark, 
în mod cert ne-au trecut deja informaţiile de check-in în 
sistemul lor. Nu contează că am luat dosarul, ei încă au 
informaţii despre noi. 

Işi ia ochii de la mine şi se îndepărtează. Trebuie să ne 
întoarcem. Băga-mi-aş! O ştie şi el. Se ridică şi începe să 
facă paşi. Trebuie să ne întoarcem şi, cumva, să ştergem 
acele fişiere. Futu-i mama mă-sii! Şi credeam că ne-am 
descurcat atât de bine amândoi. Credeam că am fost atât 
de deşteaptă, când, de fapt, tot ce am făcut ar putea să ne 
pună şi mai mult pe tapet, subliniind cine suntem şi ce am 
făcut. Asta în cazul în care vine să ne caute cineva. Şi 
cineva va veni să cerceteze. Nu vor vedea că au dispărut 
dosarele noastre de înregistrare, dar vor afla detaliile 
privindu-ne pe noi din baza de date a hotelului şi vor şti că 
am încercat să ne acoperim urmele. N-am făcut nimic 
altceva decât să punem o lanternă pe noi. Asta doar dacă 
nu ne întoarcem la recepţie chiar acum şi ne ştergem 
complet numele din sistem. Dacă nu o face măcar unul 
dintre noi. 

Mark mă priveşte din nou de sus. În mintea lui prinde 
contur un gând. Trebuie să meargă; de data aceasta el 
trebuie să o facă. Eu nu mă pot întoarce la recepţie. Eu ar 
trebui să zac la pat bolnavă; asta e povestea pe care am 
livrat-o. M-am dat bolnavă şi acum trebuie să zac la pat. 

Mark păşeşte încet, gândindu-se. După câteva minute se 
duce în dormitor şi iese ţinând un cercel. Unul dintre 
cerceii mei de smarald, cadou de ziua mea de anul trecut. 
Il ridică sus şi spune: 


e 162 » 


— Ai pierdut un cercel. Asta s-a întâmplat. O să merg să- 
l găsesc, adaugă dând din cap. Situaţia asta trebuie să aibă 
un final. Da, o să merg. pe 


Se întoarce după patruzeci şi trei de minute. 

— S-a rezolvat. Am schimbat numele, numerele, e- 
mailurile şi adresa noastră. Pe toate. S-a terminat. Pare 
extenuat, dar şi uşurat. 

Dumnezeu ştie cum a făcut-o, însă am ştiut că o s-o facă. 
Mulţumesc Domnului! Zâmbesc. 

— Mark, trebuie să vorbim despre problema cu individul 
de la telefon. 

E timpul să ne oprim din a ne felicita reciproc şi să 
încercăm să ţinem situaţia sub control. De când a plecat, 
chestia asta mi-a tot trecut prin minte. 

_ Mă aprobă din cap şi se aşază pe canapea lângă mine. 
Işi umezeşte buzele. 

— În ordine. Ce ştim? Hai să începem de aici. Ce ştim 
despre el? Sau o fi o ea? întreabă. O să rezolvăm situaţia. 

— Numărul lui de telefon este înregistrat în Rusia, însă 
mesajele lui sunt scrise în engleză. Toate e-mailurile 
oamenilor din avion erau în rusă. Trebuie să fi fost ruşi cu 
toţii. Numai că şi-au scris mesajele în engleză. Aşa că mă 
hazardez să spun că e fie american, fie englez. Nu ştim 
dacă e aceeaşi persoană ca cea cu număr american. Ar 
putea fi acelaşi individ, dar cu două telefoane. Nu ştim. 
Pare că aranjează schimbul pentru oamenii din avion cu 
persoana cu număr american. Voia ca afacerea să aibă loc. 
Ştie că nu suntem vreunul dintre oamenii din avion şi mai 
ştie şi că pretindem că suntem... 

Mark îşi ridică sprâncenele. Mă bâlbâi şi mă opresc. 

— Hmm, OK, ştie că eu am pretins că sunt. 

Mark aprobă din cap. 

— Unul dintre oamenii din avion, continui. Va presupune 
că ne-am uitat prin telefon şi că fie i-am ucis din cine ştie 
ce motiv şi am păstrat geanta, sau că l-am găsit şi am 
văzut chestii pe care n-ar fi trebuit să le vedem. Indiferent 
de situaţie, suntem o ameninţare la adresa lui. Sau a lor. Şi 


e 163 * 


o să încerce să ne găsească. 

Mark se apleacă în faţă, încruntându-se şi plasându-şi 
coatele pe genunchi. 

— Ar putea să ia urma semnalului telefonului? Mă rog, 
nu semnalul, nu foloseai vreun semnal, nu? Wi-Fi? Ar putea 
lua urma chestiei ăsteia cumva? 

El gândeşte cu voce tare, dar îi răspund. 

— Nu, nu se poate. Nu este nicio conexiune de tip iCloud 
pe telefon. Poţi lua urma locației doar prin Wi-Fi cu o 
aplicaţie specială sau prin iCloud. Ce vreau să spun este că 
poate lua urma ultimului loc din care a fost recepționat 
semnalul, doar că asta s-a întâmplat, poate, înainte ca 
oamenii ăia să se urce în avion. Oricum, cândva înainte de 
prăbuşire. Telefonul era împachetat şi închis când avionul 
a picat. Aşa că ar putea şti că, cel mult, la un moment dat 
s-a aflat pe undeva pe deasupra Pacificului. 

Sunt destul de sigură că am dreptate. Mark mă aprobă 
din cap; e de acord cu mine. 

— Aşadar, singura legătură de aici, cu hotelul acesta, 
este accesarea contului de e-mail din centrul de afaceri? 

Îmi dau seama că încropeşte un plan. 

— Da, IP-ul s-a înregistrat pe undeva. O să-ţi arăt de 
unde am intrat în cont. Presupun că oamenii ăştia au o 
modalitate de a afla. În orice caz, cu certitudine îşi pot 
permite un individ care poate, spun. 

Ei vor veni. Nu e decât o problemă de timp. Poate că 
deja au IP-ul. Poate că sunt pe drum chiar acum. 

— Aşadar, vor veni, spune; o poate citi pe faţa mea. 

— Da, răspund. 

Dă din cap căzut pe gânduri. 

— În cazul acesta, plecăm noi. 

Se ridică şi se îndreaptă spre laptop. 

— Mark? 

— E OK, spune. Acum avem scuza perfectă. Te-ai 
îmbolnăvit pentru că ai mâncat ceva stricat, aşa că 
scurtăm vacanţa ca să te ducem acasă la un doctor. 

Zâmbesc. El chiar rezolvă o grămadă de probleme. 

— O să schimb zborul. Am rezervat bilete cu schimbarea 


e 164 œ» 


flexibilă a datei, aşa că nu e nicio problemă. O să încerc să 
găsesc nişe locuri pentru mâine. E bine aşa? întreabă. 

— E perfect. 

Mă ridic şi mă duc la baie. Presupun că a venit timpul să 
facem bagajele. E trist că trebuie să plecăm, dar dacă sau 
când vor sosi oamenii aceştia la hotel, aş prefera să fiu 
oriunde altundeva pe pământ, preferabil chiar la mine 
acasă. 

Scot geamantanele noastre şi scot hainele noastre din 
şifonier. Mă uit la raftul de sus. 

— Mark? îl strig intrând înapoi în lounge. 

— Da? răspunde ridicând ochii din ecran. 

— Îi păstrăm? 

Nu e decât o întrebare. Oricum nu mai ştiu. Nu ştiu ce 
facem. Nu ştiu dacă fugim de aceşti oameni sau dacă nu 
cumva îi jefuim. 

— Ei bine, nu-i putem lăsa pur şi simplu în cameră, nu? 
mă întreabă el. Asta doar dacă nu ne dorim să fim arestaţi 
în zborul spre casă. Dacă îi lăsăm, va trebui să-i ascundem, 
cred. Poate sub bungalou? Sau am putea să-i luăm şi să-i 
păstrăm? Erin, odată ce am plecat, nu mai este nicio şansă 
să ne ia urma. 

Îmi studiază faţa. Întrebarea rămâne suspendată în aer. 

Două milioane de lire sterline. i 

Nu vreau foarte multe în viață. Imi doresc doar casa 
mea, pe soţul meu, vacanţele ocazionale... zborurile la 
clasa economică sunt numai bune. Nu-mi doresc să am 
decât o viață liniştită. Viața noastră. 

Cu două milioane ne-am plăti în întregime casa. Ar fi şi 
de un fond pentru Mark în cazul în care ar vrea să înceapă 
o afacere sau pur şi simplu o rezervă până când îşi găseşte 
o slujbă nouă. Ar putea însemna un fond de studii pentru 
mai târziu pentru copilul nostru care, poate, deja creşte 
înăuntrul meu. 

Poate că despre asta era vorba cu voma de ieri de 
dimineaţă. Nu mai iau anticoncepţionale de opt săptămâni 
de acum. Nu, nu, ar fi mult prea devreme pentru 
simptome. Sunt destul de încrezătoare că voma de ieri se 


e 165 - 


datorează mai mult cocteilurilor pina colada şi a fricii. 
Presupun că timpul ne va spune ce şi cum. 

Şi, îndată ce plecăm, nu va fi nicio şansă să ne ia cineva 
urma. 

— Eşti sigur, Mark? N-ar putea să ne găsească după 
zboruri? 

Poate că, chiar dacă am făcut să dispară informaţiile 
noastre de identificare de aici, ar putea totuşi să verifice 
cumva toate biletele de zbor de pe întreaga insulă? Să 
verifice toate zborurile sosite în căutarea unor nume şi să 
găsească două nume care nu apar în bazele niciunui hotel? 

Mark priveşte prin uşile franceze spre lumina ce se 
scurge peste lagună. Sunetul valurilor lipăie înfundat şi 
constant sub bungalou. 

— Sunt cam treizeci şi şase de hoteluri pe insula 
aceasta, răspunde încet. Nu e chiar vârf de sezon, aşadar 
să zicem că funcţionează la jumătate de capacitate. Acest 
hotel are o sută de suite, asta înseamnă două sute de 
oameni. Jumătate de capacitate înseamnă o sută de 
oameni. O sută ori treizeci şi şase de hoteluri vine cam trei 
mii şase sute de oameni. Cinci zboruri care sosesc şi cinci 
zboruri care pleacă zilnic înapoi în Tahiti. Asta înseamnă o 
grămadă de oameni diferiţi, o grămadă de nume de 
verificat. Trei mii şase sute de oameni al căror nume se 
schimbă constant. Vor avea nevoie de mai mult ca să ne 
găsească decât să treacă prin toate astea. Ai încredere în 
mine. 

Are dreptate, sunt mult prea multe variabile. 

Am putea să luăm banii şi nimeni nu ar şti. 

— Da, o să-i păstrăm. Mă duc să fac bagajele. 

O spun limpede, aşa că, dacă se va pune problema 
cândva în viitor a cui a fost ideea, o să ne aducem aminte 
că a fosta mea. O să car crucea pentru amândoi. 

Mark aprobă din cap şi zâmbeşte cu blândeţe. 

li păstrăm. 


e 166 » 


20 
JOI, 15 SEPTEMBRIE 


La vamă 


Ne-am rezervat locurile şi vom zbura la clasa I înapoi 
către Heathrow. Ultima noastră lăfăială în lux. Ultima din 
luna noastră de miere. 

Am făcut bagajele noaptea trecută. Am înlăturat sigiliul 
de la pachetul cu bani împachetaţi în vid şi am tăiat 
căptuşeala de-a lungul cusăturii geamantanului meu cu 
forfecuţa de unghii. Am umplut căptuşelile de la 
geamantanul meu şi de la cel al lui Mark, punând la fiecare 
câte jumătate din bani, şi am băgat iPhone-ul şi USB-ul tot 
într-al meu. Deasupra şi dedesubtul banilor am împăturit 
câte un prosop, astfel încât să pară umplutura căptuşelii. 
Am împachetat totul strâns ca să nu se mişte din loc 
indiferent cât de tare ar fi aruncat hamalii geamantanele 
de colo colo. Apoi am cusut căptuşeala înapoi cu minisetul 
de cusut al hotelului. Va trebui să mai cerem unul ca să 
cos şi geamantanul lui Mark. 

Am împachetat diamantele în cinci săculeţe mici 
separate, din acelea în care sunt puse la dispoziţie căştile 
de duş. Apoi am tăiat cinci tampoane igienice, am scos 
umplutura şi am băgat înăuntru săculeţele, câte unul într-o 
căptuşeală absorbantă. Le-am băgat apoi în învelitoarele 
lor purpurii şi le-am plasat la loc în cutia lor de carton. 
Tipii de la vamă ar trebui să fie al naibii de meticuloşi ca 
să găsească toate astea, mai ales dacă ţinem cont că 
vameşii nu prea au tendinţa să controleze geamantanele 
celor care zboară la clasa I. Trist, dar adevărat... pur şi 
simplu nu o fac. 

Dar chiar şi dacă ar face-o, cred că va fi în regulă. 

Problema principală este arma. Deşi o parte din mine îşi 
doreşte să o păstrăm, în caz că toate acestea nu merg 
conform planului, nu cred că este vreo şansă să o trecem 


e 167 œ» 


de vamă, şi, în mod cert nu dorim să atragem atenţia 
asupra noastră, ţinând cont de ce urmează să cărăm cu 
noi. Aşa că în noaptea trecută am împăturit arma într-o 
faţă de pernă pe care am umplut-o cu pietre de pe plajă şi 
am aruncat-o în apele agitate ale oceanului dintr-o parte 
laterală a complexului. În întunericul adânc. 

Leila soseşte de dimineaţă ca să ne ia bagajele şi ca să 
ne conducă la debarcader. E toată un zâmbet şi plină de 
urări de revedere în curând. Mark îi înmânează două 
plicuri cu emblema hotelului. Pe unul este trecut numele ei 
şi conţine cinci sute de dolari. Nu e neapărat un bacşiş 
foarte mare pentru un complex cum e acesta; sunt sigură 
că au primit şi mai bine. Insă e un bacşiş destul de 
consistent încât să fie mulţumită şi, pe de altă parte, destul 
de nesemnificativ ca să nu ne ţină minte. 

Plecăm. Întâi spre Tahiti, apoi spre Los Angeles şi apoi 
către Londra. Apoi ne vom sui într-o maşină care să ne 
ducă acasă. Mi-e dor de casa noastră. 


Pentru o clipă, când facem check-in-ul bagajelor în 
Tahiti, am impresia că privirea funcţionarei o surprinde pe 
a mea. Durează doar o fracțiune de secundă, dar cred că 
vede. Vede felul în care mă uit la bagaj, la ea, şi ştiu că 
ştie. Apoi însă o lasă baltă şi doar clatină scurt din cap. 
Probabil că se gândeşte că-şi imaginează faze. Sau poate 
că eu mi-am imaginat. La urma urmei, ce mama mă-sii ar 
putea să fure din Bora Bora o gagică aflată în luna de 
miere? Prosoape de hotel? Imi recompun trăsăturile aşa 
cum ar trebui să arate, iar ea ne înmânează paşapoartele 
peste tejghea, zâmbind. 

La Heathrow ne colectăm din nou bagajele. Alt zbor 
minunat. Şi aproape că am scăpat. Aproape am ajuns 
acasă. Mai este doar vama de care trebuie să trecem. Mă 
duc la toaletă înainte să trecem. Verific căptuşeala 
geamantanului meu; totul arată perfect cusut. Treaba e 
sigură. Îmi trag fermoarul şi mă duc să mă întâlnesc cu 
Mark la caruselele cu bagaje. Şi atunci, simt telefonul 
vibrând pe picior. Mă opresc la jumătatea distanţei de 


e 168 œ» 


ieşirea din toaleta doamnelor. S-a întâmplat ceva. Îngheţ, 
apoi îmi croiesc drum cu atenţie înapoi în baie. Încui 
cabina şi iau telefonul. 

Nu mă sună Mark ca să-mi spună să arunc diamantele şi 
să trag apa ori să fug. Nu e decât viaţa care îşi reintră în 
drepturi. Viaţa noastră reală. E-mailuri de la prieteni 
legate de nuntă, muncă şi două apeluri pierdute de la Phil. 
Nicio urgenţă, doar chestii obişnuite. 

Mark îmi simte starea când îl găsesc. Mă ţine de vorbă. 
Ştiu ce face şi funcţionează. Şi, din fericire, până să ridic 
privirea din pământ am trecut de culoarul cu „Nimic de 
declarat” şi intrăm în holul terminalului. 

Am făcut-o şi nici măcar nu a fost ceva aşa de greu. 

Privesc în jur la oamenii bronzaţi îmbrăcaţi în culori vii 
care se întorc la o atmosferă cenuşie. Anglia umedă zace şi 
îi aşteaptă dincolo de panourile de sticlă uriaşe ale 
terminalului 5. Ne aşteaptă şi pe noi. Mă bucur că ne 
întoarcem. Afară, mirosul ploii atârnă în aer. 


< 169 + 


21 
VINERI, 16 SEPTEMBRIE 


Acasă 


Ne-am întors. Casa este curată, exact cum am lăsat-o. 
Pregătită pentru viaţa noastră de soţ şi soţie. Inainte să ne 
întoarcem, minunata Nancy a trecut pe la noi şi a umplut 
frigiderul cu câteva chestii de bază. Ne-a lăsat cheile de 
rezervă şi un mic bilet de întâmpinare. Foarte drăguţ. Va 
trebui să-mi amintesc să o sun şi să-i mulţumesc. Va trebui 
să-mi notez asta sau ştiu că o să uit, şi este important să 
nu uit. E important să revin la viaţa mea reală şi să nu mă 
port diferit. Cu toţii avem nevoie de organizare. 

N-aş fi zis că o să se întâmple asta, dar azi-noapte am 
dormit buştean. E ciudat cum, în anumite perioade din 
viaţă, corpul pare să funcţioneze complet după propria lui 
voinţă, nu? În mod normal, ar fi trebuit să mă agit şi să mă 
întorc pe toate părţile toată noaptea, aşteptând să se 
prăbuşească totul în capul nostru, dar n-am făcut-o. M-am 
strecurat între aşternuturile curate şi m-am lăsat în saltea, 
dormind adânc, iar Mark a făcut la fel. Mi se pare că nici 
măcar nu s-a mişcat toată noaptea. 

Dimineaţa a pregătit micul dejun. Ouă şi roşii pe pâine 
prăjită cu unt topit şi un ibric înalt cu cafeaua care ne 
place nouă. Totul aşa cum ne place nouă, atât de sigur, 
atât de minunat de familiar. Soarele străluceşte prin 
ferestre, luminându-l, în timp ce păşeşte de colo colo cu 
lucruri delicioase. Pare calm, mulţumit, frecându-se prin 
jur în boxeri şi capot. Într-un târziu, se aşază în faţa mea şi 
mâncăm în linişte, răsfăţându-ne cu mâncarea britanică, 
mai puţin exotică, dar la fel de satisfăcătoare. 

Îmi apucă mâna peste masă şi în timp ce mâncăm. Un 
gest inconştient. Ne îmbrăţişăm uşor, corpurile noastre 
căutând ceva familiar de care să se agate, în această lume 
ciudată, dar familiară. 


e 170 œ» 


După ce terminăm, mă uit pe fereastră la copacii de 
afară ale căror crengi par să penetreze cerul albastru 
senin. Este o zi senină. Mark îmi strânge mâna şi îmi 
zâmbeşte. 

— Putem începe, nu? spune el. 

Zâmbesc. Niciunul dintre noi nu o vrea, să începem, 
adică. Nu încă. Am prefera să stăm împreună şi să ne 
tinem de mână. Dar o să o facem împreună. Eu şi cu Mark 
o să facem lucrurile să fie amuzante. 

— Hai să începem, declar şi mă ridic de la masă, hai s-o 
facem. 

Prima treabă de care trebuie să ne ocupăm este să 
despachetăm bagajele şi nu mă refer deloc la rufele curate 
şi murdare. Luăm foarfeci şi desfacem cusăturile de la 
căptuşelile  geamantanelor şi scoatem teancurile de 
bancnote. Mark aduce o geantă veche de weekend din 
şifonierul lui şi mă apuc să o umplu cu teancuri. Normal, 
geanta originală a dispărut de-acum, probabil într-o pubelă 
cu roţi de la subsolul hotelului Four Seasons din Bora 
Bora, sfâşiată şi goală, conţinutul fiind de mult mutat în 
siguranţă. 

După aceea scot diamantele din pachetul cu tampoane. 
Le golim pe toate într-o pungă frigorifică din plastic, 
groasă. Continuă să strălucească în ciuda densităţii pungii. 
Mark bagă telefonul şi USB-ul într-o altă pungă frigorifică, 
după care iau ambele pungi şi le duc în pod, unde le 
ascund sub nişte materiale de izolaţie lăsate neglijent în 
colţul îndepărtat de sub streaşină. Ar trebui să fie în 
siguranţă. Îmi amintesc de toate lucrurile uitate în pod pe 
care le-am găsit atunci când am cumpărat casa. Lucrurile 
pot zace în poduri decenii. Nimeni nu pune, de fapt, în pod 
ceva de care ar mai avea nevoie, nu? Aşa că diamantele şi 
banii vor fi în siguranţă aici. Cobor scara şi un val de 
greață mă cuprinde cu totul. Nu ştiu de ce, poate că ceva 
îmi clocotea în străfundul minţii, dar, instinctiv, am 
senzaţia că ştiu despre ce este vorba. 

Mă duc la baie şi găsesc ce caut în partea din spate a 
dulapului. Un test de sarcină, pe care îl ţin acolo în caz că. 


e 171 œ 


Întotdeauna mi-a displăcut ideea să mă târăsc până la un 
magazin şi să cumpăr un test din ăsta pe furiş într-o 
situaţie de urgenţă. Îmi place să fiu pregătită. Bănuiesc că 
aţi înţeles asta până acum. Sunt trei beţigaşe. Desfac unul 
şi mă piş pe el. Îl las pe marginea căzii şi aştept şaizeci de 
secunde. Mă gândesc la planul nostru şi la ceea ce 
urmează să facem. 

Partea cea mai grea va fi să vindem diamantele, să le 
convertim din posibilităţi strălucitoare şi frumoase în bani 
grei şi reci. Asta o să ne ia ceva timp şi ceva dibăcie. Şi, 
bineînţeles, multă documentare pe internet. 

Nu am nicio idee cum să vindem diamante sau cui să i le 
vindem, dar o să ajungem şi la asta. Mai întâi vom 
soluţiona problema banilor. Ne vom ocupa mai întâi de 
ăştia şi de acolo vom vedea noi. Numai că nu-i o sarcină 
uşoară nici să te ocupi de bani. 

Din păcate, nu se poate să intri pur şi simplu într-o 
bancă şi să-i înmânezi casierului un milion de dolari. 
Chestia asta ar naşte suspiciuni. Proveniența lor ar fi una 
dintre problemele care s-ar pune. Taxele sunt o altă 
chestiune. La naiba, chiar şi rata de schimb valutar este o 
situaţie ce trebuie rezolvată. 

Din fericire pentru noi, Mark se pricepe la bănci. 


Au trecut cele şaizeci de secunde şi trag cu ochiul la 
beţigaş. Crucea e albastră. 

Ce? 

Încerc cu altul. Îl pun şi pe ăsta pe marginea căzii şi 
aştept. 

Probabil că este defect. Ar putea fi defect. Cel mai bine 
ar fi să nu mă agăţ foarte tare de primul rezultat şi să mă 
gândesc la plan. Da. Planul. 

După Mark, ar trebui să facem cam aşa: trebuie să 
deschidem un cont bancar la o bancă unde cei de acolo nu 
pun întrebări. Ăsta e de fapt punctul de vânzare al unei 
bănci. Să nu pună întrebări. Există bănci din astea, iar 
Mark o să găsească una. 

Aveţi dreptul la un singur răspuns ca să ghiciţi ce fel de 


e 172 œ» 


oameni nu sunt supuşi interogatoriilor. Corect. Oamenii 
bogaţi. Mai exact, oamenii foarte bogaţi. Bănuiesc că 
sesizaţi o tematică aici. Încep să-mi dau seama că să fii 
bogat nu înseamnă, de fapt, să ai bani ca să cumperi 
lucruri drăguţe, ci înseamnă să ai bani ca să eviţi regulile, 
care, sunt mai degrabă pentru ceilalţi oameni, cei fără 
bani, cei care vă conduc maşinile, care zboară cu avioanele 
voastre şi care vă gătesc mâncarea. Regulile pot fi 
încălcate cu bani, ba chiar e destul să existe o mistică ce 
înconjoară noţiunea de bani. Pot să dispară zboruri, 
oamenii pot găsi alţi oameni, oamenii pot trăi sau pot muri 
fără hărţuirea poliţiei, a doctorilor sau a birocraţiei. Asta, 
dacă şi numai dacă ai bani ca lucrurile să funcţioneze ca 
unse pentru tine. Cu averea de care dispunem acum, 
putem face ca asta să funcţioneze şi pentru noi. 

Au trecut alte şaizeci de secunde. Verific beţigaşul. 
Crucea aceea e în mod evident albastră. Ce naiba?! Cum 
se poate asta, totuşi? Durează un veac să rămâi 
însărcinată? Bănuiesc că au trecut cam două luni de 
încercări. Nu se poate aşa ceva. Trebuie să o fi făcut 
greşit. Verific pachetul. Nu, n-am făcut nimic greşit; o 
cruce înseamnă că am rămas însărcinată. Alb nu înseamnă 
însărcinată. Ce? 

A mai rămas un test, însă prea puţină urină. 

Mai trec încă şaizeci de secunde. 

Cruce albastră. 

La naiba, o să am un copil. 

Când, în cele din urmă, ies din baie, îl găsesc pe Mark în 
birou, rezervându-ne două bilete de avion pentru Elveţia. 
Stau aplecată peste umărul lui vreo câteva minute înainte 
să se întoarcă. 

— Eşti bine? întreabă zâmbind. 

Stau locului în linişte. Bănuiesc că se gândeşte că mă 
eschivez de la treburile mele în timp ce el roboteşte ca o 
albină. 

Încerc să o spun, dar nu pot. Nu pot să i-o zic. Va da 
peste cap planul. Eu o să dau peste cap toate planurile. 

— Da, sunt bine, scuze, spun. Sunt pe dinafară cu totul. 


e 173 + 


Chicoteşte, iar eu mă întorc în hol ca să despachetez 
restul lucrurilor. 


e 174 + 


22 
SÂMBĂTĂ, 17 SEPTEMBRIE 


O femeie frumoasă 


Este ora opt dimineaţa în terminalul 5 al Aeroportului 
Heathrow. Am ajuns devreme aici; avionul nostru către 
Elveţia este programat să plece de-abia peste două ore. 

Mark vorbeşte la telefon cu un bărbat pe nume Tanguy. 
Richard, vechiul coleg bancar elveţian al lui Mark, i-a pus 
în legătură. Vi-l amintiţi pe Richard, cel cu curva din prima 
noapte când m-am cunoscut cu Mark? Ei bine, se pare că 
toate orele acelea în care Mark s-a ocupat de întâlnirile cu 
escorte ale lui Richard au dat roade, în cele din urmă. De 
data asta, Richard îl cuplează pe Mark. 

Tanguy lucrează la UCB Banque Privee Suise. Astăzi, o 
să înfiinţez un cont bancar de afaceri. Este primul nostru 
cont fantomă. Va fi doar un număr de cont, fără nume, fără 
întrebări. Inofensiv. Astfel, voi putea să mă plătesc pe 
mine, sau pe noi, livrând banii prin contul nostru fantomă 
direct în contul meu de afaceri britanic. Asta lunar. Pot să 
plătesc taxe pentru activităţi independente pentru acele 
câştiguri. Pot să-mi spăl banii. Îndată ce vor ajunge în 
contul meu, vor reprezenta un venit taxabil în mod 
tradiţional. Banii vor avea şi o documentare solidă în 
spate, totul va fi perfect legal, dacă nu în întregime etic. 
Vom putea plăti casa, să investim, să ne planificăm viitorul, 
atât pentru noi cât şi pentru mogâldeaţa vie care creşte 
încet în mine. Jumătate Mark, jumătate eu. Cu banii în 
bancă, Mark nu se va mai simţi presat să-şi ia imediat o 
nouă slujbă, oricare ar fi ea. O poate face fără să se 
grăbească şi să găsească ceva care să i se potrivească 
perfect. Putem fi din nou aşa cum obişnuiam să fim. O să 
avem bani pentru noua noastră viaţă împreună. Ceea ce 
acum mi se pare mai important decât oricând. 

Însă mai întâi, trebuie să fac rost de ceva ca lumea să 


e 175 + 


port pentru întâlnirea noastră. Trebuie să arăt fix ca o 
persoană de genul celor care ar deschide un astfel de cont, 
tipul de persoană care ar dispune de un milion de dolari în 
numerar. Trebuie să facem nişte cumpărături. Am nevoie 
să-mi iau un costum, iar Mark mă asigură că o să găsim 
ceva potrivit aici, în magazinele de designer din Terminalul 
5. De aceea am sosit mai devreme. 

Mark îşi termină convorbirea telefonică pe când eu mă 
uit la magazinele disponibile, la partea din faţă din sticlă 
curată şi cu un aer proaspăt al Chanel, Hermes, Prada, 
Dior, Gucci, Burberry, Louis Vuitton, Bottega Veneta, care 
se curbează în jurul holului principal uriaş. Toate au 
vitrinele umplute cu lucruri frumoase şi scumpe. Magazine 
luxoase de pantofi, geci, rochii şi genţi. Un rai al 
consumatorului. Mark închide şi se întoarce spre mine cu 
sprâncenele ridicate. 

— Am rezolvat. Gata, să mergem la cumpărături. 

Rânjeşte şi mă ia de braţ. 

— Cu care începem, doamnă Roberts? 

Mai cercetez odată cu privirea holul principal. Brusc, mă 
cuprinde o uşoară agitaţie. O să facem cumpărături cu 
banii noştri, dar, la urma urmei, cheltuim banii pe care i- 
am găsit. Mă gândesc la avionul de sub ape, la pasagerii 
lui, şi-mi amintesc cuvintele lui Mark: erau oameni răi. lar 
noi nu suntem, nu? Nu, nu e cazul, îmi scutur capul 
înlăturând gândurile. 

— Chanel? sugerez eu. Pare cel mai mare dintre 
magazine şi e, de departe, cel mai impresionant. 

— Atunci, Chanel să fie. 

Îmi observă  reticenţa şi-mi aruncă o privire 
încurajatoare. 

— Aminteşte-ţi, nu ai de ce să îţi faci probleme. Oricum, 
în niciun caz în privinţa preţurilor. Aici e vorba de o 
investiţie; trebuie să arăţi cum trebuie, altfel nu o să 
funcţioneze. Putem să cheltuim mult, OK? 

Îşi scoate cardul de platină American Express din 
portofelul de piele. Hai să ne facem de cap. 

Nu mă pot abţine să nu zâmbesc. Undeva în adâncul 


e 176 œ» 


meu, o puştoaică adolescentă ţipă. 

Sunt sigură că ai văzut filmul ăsta; ştii cum decurg 
lucrurile. Soţul meu, cu un aer în stilul lui Richard Gere 
mă struneşte prin armura buticurilor de designer din 
Terminalul 5 către luminile strălucitoare ale magazinului 
Chanel. Îmi place să mă flatez că întotdeauna am arătat 
destul de elegantă pentru nivelul financiar al hainelor 
mele. De obicei, sunt bucuroasă să cheltui cinci sute de 
lire sterline pentru o ocazie specială. O rochie de ocazie, o 
geacă de piele, produse Jimmy Choos, dar m-aş simţi 
jenată să plătesc, să zicem, două mii de lire sterline pentru 
o bustieră împodobită. Cheltui mai mult decât trebuie, ştiu, 
dar nici măcar eu nu am tendinţa să fac cumpărături în 
magazine care aduc şampanie pe tavă în cabina de probă 
cu covor pe jos. Însă azi am să o fac. Şi sunt OK cu ideea. 

Magazinul e gol, exceptând două asistente de vânzare, 
dintre care una şterge sticla vitrinei cu bijuterii, iar 
cealaltă înlătură praful de pe genţile de mână de pe 
rafturile aflate la cea mai mare înălţime. Amândouă se uită 
la noi când intrăm şi ne măsoară din ochi, evaluând cu 
rapiditate, calculând. Credeam că am plecat de acasă în 
dimineaţa asta arătând destul de bine, dar în timp ce ne 
îndreptăm spre ele, ajung să mă simt dintr-odată ca un 
banal pieton. Simt cum starea mea obişnuită de încredere 
este dată peste cap. Privirea vânzătoarelor trece de la 
mine la Mark. Toată atenţia şi concentrarea lor este 
îndreptată spre el: minunatul Mark, care poartă un pulovăr 
elegant de caşmir, blugi şi o jachetă. Rolexul lui 
străluceşte în luminile magazinului. Am fost cântăriţi şi s-a 
ajuns deja la concluzia că prietenul meu cu aer de 
gentleman joacă rolul de alpha; el este cel cu banii. 

Mark se apleacă şi-mi şopteşte la ureche: 

— Du-te şi aruncă un ochi, mă ocup eu de asta. 

Mă sărută pe obraz şi continuă să meargă spre 
vânzătoarele care, acum, zâmbesc. 

Mă întorc spre rafturi şi inspectez o bluză de mătase de 
culoare roz, cu o etichetă extrem de vizibilă pe care e 
trecut preţul de 2470 de lire sterline. Cardul de platină al 


e 177 œ 


lui Mark va primi o buşeală pe cinste azi. 

Privirea îmi este atrasă de peretele opus, unde este 
expusă o plasmă uriaşă la care poate fi vizionată o defilare 
de modă colecţia toamnă/iarnă marca Chanel. Batalioane 
de fete subţiri îmbrăcate în tweed, piele şi dantelă, o 
armată într-un marş de un gust impecabil. Îl privesc pe 
Mark; s-a lăsat peste tejghea vorbind cu vânzătoarele, care 
roşesc şi chicotesc. Ah, Mark. Mă privesc cu toţii radiind. 
Deduc din expresia feţelor lor că le-a spus că suntem 
proaspăt căsătoriţi. Le răspund cu un zâmbet strălucitor şi 
salut uşor cu mâna, după care delegaţia impecabil 
îmbrăcată se apropie să mă cunoască. 

Asistenta de vânzări blondă, cu funcţia superioară dintre 
ele două, vorbeşte prima. 

— Bună dimineaţa, doamnă. Apropo, felicitări! 

Priveşte înapoi spre Mark şi zâmbeşte. Asistenta roşcată 
preia semnalul şi îşi înalţă capul în concordanţă, în timp ce 
blonda continuă. 

— Aşadar, am vorbit cu soţul dumneavoastră şi am 
înţeles că doriţi trei vestimentaţii de zi pentru astăzi. Aşa 
e? Pare încântată. 

Privirea mea o caută surprinsă pe a lui Mark. Trei 
vestimentații. Mark rânjeşte şi ridică din umeri. Bine, 
înţeleg ce faci; ne distrăm. Asta facem. Nu ne facem de 
cap; chiar o facem. Inspir. 

— Da, ar fi fantastic să-mi arătaţi trei vestimentaţii de zi, 
răspund, de parcă e genul de lucru pe care îl spun de 
obicei. 

— Minunat. Ei bine, permiteţi-mi să aduc catalogul 
toamnă/iarnă ca să aruncaţi o privire. Tocmai am primit 
noua colecţie în weekend, aşa că ar trebui să avem cam de 
toate. Ah, ce mărime purtaţi? Vă putem lua măsura, dar 
întreb ca pe o indicație. 

— Mică, spun. Nu am propriile mele haine marca 
Chanel, dar ştiu bine ce măsură port. 

Este adus catalogul şi mă uit în el. Sunt servită şi cu apă 
minerală. 

Am nevoie să port ceva care să se potrivească situaţiei, 


e 178 + 


ceva ce ar purta cineva cu un milion de dolari în numerar 
într-o geantă. Trebuie să arăt elegantă, aranjată cu totul, 
ca o persoană pe care nu ai lua-o la întrebări, una cu care 
nu ai vrea să te pui. 

Începem proba cu o fustă până la genunchi din lână 
boucle şi o bluză roz de mătase. Dar, împreună cu Mark, 
ajung rapid la concluzia că ar putea fi puţin cam prea 
formală pentru cerinţele noastre. La urma urmei, nu vreau 
să arăt de parcă lucrez într-o bancă. 

Următoarea vestimentaţie este o rochie de plajă de 
mătase de culoarea caramelei din colecţia primăvară/vară. 
În Geneva încă e destul de cald şi, alături de o jachetă, s-ar 
potrivi perfect. Îmi stă cum nu mi-a mai stat niciodată în 
vreo altă haină, atârnând lejer de bretele de borangic 
subţiri ca spaghetele, expunând la nivelul decolteului fix 
cât trebuie din bronzul obţinut în Pacificul de Sud, 
scufundându-se apoi cu graţie între sânii mei. Asistenta 
completează vestimentația cu o pereche de cercei groşi ca 
nişte cercuri din aur şi nişte espadrile de culoare crem. 
Când mă privesc în oglindă văd cât sunt de transformată 
într-o altă persoană, o altă versiune a persoanei mele. O 
moştenitoare grecoaică în compania unui tătic, pregătită 
de Santorini. 

Am rezolvat o vestimentaţie. Au mai rămas două. 
Roşcata soseşte cu şampanie în pahare clare cu picior 
înalt. Mă gândesc la testul făcut ieri şi sorb uşor. 

A doua vestimentaţie asupra căreia ne decidem este 
formată dintr-o pereche de pantaloni din piele neagră 
mulaţi pe picior, o bluză neagră subţire din caşmir cu 
guler răsucit, cu un şirag de bijuterii Chanel care mă 
împodobesc, ghete negre până la gleznă şi o mantie 
neagră. Minimalism sexy. 

Ultima vestimentaţie pe care o alegem este compusă 
dintr-o bluză bouclé, inspirată de anii 1960, cu un guler ca 
de costum spaţial de lână neagră şi gri, cu paiete ascunse 
în țesătura Chanel. Pe dedesubt, port pantaloni scurţi 
negri personalizați, ghete pe gleznă şi, peste toate acestea, 
un palton de iarnă clasic de-al casei, din acelaşi material 


e 179 + 


ca bluza. Arăt ca o prinţesă sută la sută din Emirate. 
Perfect cizelată. 

Îmi termin apa minerală în timp ce Mark plăteşte - nici 
măcar nu pot să-mi imaginez cât am cheltuit - şi ne luăm la 
revedere, lăsând două asistente de vânzări extrem de 
fericite în urma noastră. 

Următoarea ţintă e magazinul Bottega Veneta. Avem 
nevoie de o geantă pentru bani; nu prea pot să iau vechea 
geantă de vacanţă a lui Mark cu mine la bancă. Am nevoie 
de ceva mai puţin vizibil, ceva care să se potrivească mai 
mult cu situaţia, ceva ce aş purta eu. Găsim mărimea şi 
forma perfectă, o geantă din piele împletită de culoare gri 
ca stridiile. O putem umple cu bani şi mă pot schimba, 
îndată ce suntem în siguranţă în camera noastră din 
Geneva. Şi cu asta, am terminat, chiar când se face auzit 
anunţul de îmbarcare pentru zborul nostru. 


e 180 œ» 


23 
SÂMBĂTĂ, 17 SEPTEMBRIE 


Banii 


Acum mă aflu pe marginea patului din hotelul Four 
Seasons des Bergues din Geneva. Voucherul pe care ni l-a 
dat Leila s-a nimerit să ne folosească foarte rapid. Inima 
îmi bubuie. 

Mark vorbeşte din nou la telefon cu Tanguy de la UCB 
Banque Privee Suisse. 

Sunt îmbrăcată pentru întâlnire. Se simte un pic de 
răcoare în aerul de aici, aşa că decid să port a doua 
vestimentaţie aleasă, adică pantalonii din piele mulaţi pe 
picior şi caşmirul moale. Elegantă, sofisticată, sexy, arăt ca 
o femeie care ştie ce vrea. Chiar arăt ca acel tip de 
persoană care ar deschide un astfel de cont; lângă mine se 
află geanta Bottega Veneta, o geantă potrivită pentru 
comoara dinăuntru. Mă privesc în oglinda de mari 
dimensiuni în timp ce vocea lui Mark pătrunde până la 
mine din camera de relaxare a suitei. Femeia din oglindă 
este înstărită şi emană încredere. În mod cert, chiar dacă 
nu simt asta, cel puţin o arăt. 

Mark termină de vorbit şi vine să mi se alăture. 

Azi, eu voi fi cea care va face treaba dificilă. Eu sunt cea 
care va trebui să intre în bancă singură şi să predea peste 
un milion de dolari într-o geantă Bottega Veneta. Numai 
când mă gândesc la asta, simt că am palpitaţii în adâncul 
pieptului. 

— Nu te gândi aşa la asta, îmi spune Mark. Nu te gândi 
că predai o geantă incredibil de suspicioasă în mijlocul 
unei bănci, pentru că ei nu o să vadă lucrurile aşa. Vorbesc 
serios, Erin. Dacă ai fi văzut numai jumătate din ce am 
văzut eu că se întâmplă într-o bancă. Ascultă, odată, în 
Mayfair, am ieşit cu nişte indivizi implicaţi în afaceri cu 
petrol şi tipii ăştia cărau o sută de mii de lire sterline într-o 


e 181 œ» 


geantă de mers la sală. Toţi banii ăştia numai pentru o 
ieşire în oraş. Ştiu că pare ireal pentru noi şi că banii dintr- 
o geantă au un aer extrem de ilegal, dar nu există nicio 
lege împotriva purtatului banilor în genţi, nu? Şi cum nu 
poţi să cari atât de mulţi bani într-o geantă de mână, 
normal că foloseşti o geantă mai mare. Corect? 

Nu fac nimic altceva decât să mă holbez la el. S-ar putea 
să fie necesar să vomit din nou. Am mai făcut-o mai 
devreme. 

Sunt doar nervii. Zic că de asta vomit, ca o floare 
delicată ce sunt. Primele semne ale sarcinii sunt crampele 
în valuri schimbătoare pe care le simt în adâncul 
pântecului meu. Durerile crescânde în esenţa mea. Le-am 
căutat pe Google azi-dimineaţă. Hormonii sunt de vină. Mi- 
am dat seama, calculând din prima zi a ultimei 
menstruaţii, că sunt însărcinată în şase săptămâni. 
Aparent, crampele sunt absolut normale în perioada 
aceasta. Presupun că trupul meu se pregăteşte să creeze o 
fiinţă umană cu totul. Încerc să nu mă gândesc prea mult 
la asta. Mark încă nu ştie. Şi nu prea pare timpul potrivit 
ca să-i spun, nu? 

Mi se face greață. Valuri de rău urmate de un calm 
binecuvântat. 

— Dacă mă întreabă de unde îi am? îl întreb. 

— Erin, nu o vor face, pur şi simplu nu o s-o facă. Dacă 
sunt bani obţinuţi ilegal, în mod cert nu vor vrea s-o ştie. 
Gândeşte-te un pic la asta. Legea spune că dacă ştii că 
banii nu sunt obţinuţi legal, atunci trebuie să alertezi 
autorităţile. Dacă ar întreba fiecare persoană suspectă 
care a deschis un cont la o bancă elveţiană de unde are 
banii, economia Elveţiei s-ar duce dracului. Nimeni nu 
deschide un cont bancar elveţian cu banii primiţi de ziua 
de naştere. Haide, Erin! 

Are dreptate, bineînţeles. 

— Cred că ar putea presupune că sunt o escortă sau aşa 
ceva. De unde şi banii, spun. 

— Mai probabil se vor gândi că-l sifonezi pe soţul tău 
înaintea unui divorţ. Sunt sigur că au avut parte de multe 


e 182 œ» 


situaţii din astea. Cel puţin, dacă te-aş vedea eu, asta aş 
crede. 

Zâmbeşte. Uau! În momente din astea îţi pui întrebarea 
cu cine te-ai căsătorit? Judecând după faţa lui, cred că se 
gândeşte că tocmai mi-a făcut un compliment. 

Un alt val de greață. Nu spun nimic până nu trece. 

— Şi în mod cert mă aşteaptă individul? 

Mă ridic încet din pat, grijulie să nu fac vreo mişcare 
bruscă. 

— Da, nu ştie că suntem căsătoriţi; i-am spus că eşti o 
clientă nouă. Ştie că e vorba de un depozit meseriaş în 
numerar. Că e o situaţie delicată, toate alea. 

la un măr din coşul cu fructe din partea casei şi ia o 
muşcătură. 

Ştiu că Mark nu are cum să meargă el, având o legătură 
directă cu banca, dar nu pot să nu mă abţin să nu observ 
că el, de fapt, nu lasă nicio urmă care să ducă înapoi la el. 
Cei de la bancă o să vadă faţa mea, de mine o să-şi 
amintească. Pe de altă parte, frumuseţea contului elveţian 
este că, odată ce contul este deschis, informaţia aceea va fi 
protejată. Iar numele meu din paşaport este Locke. Încă nu 
l-am schimbat pentru numele Roberts. Cât priveşte vechile 
legături de muncă ale lui Mark, clientul pe care l-a 
menţionat nu are nicio conexiune personală cu el. Erin 
Locke va fi cea care va deschide azi un cont, însă numele 
meu nu va fi deloc ataşat contului. Contul va avea doar un 
număr. Care nu va putea duce înapoi la mine. La niciunul 
dintre noi. 

Mă ridic şi mă studiez pentru ultima dată în oglindă. Am 
făcut o treabă bună cu părul şi machiajul. Arăt cum 
trebuie. Acum că mă gândesc la asta, arăt ca acel tip de 
persoană cum m-am aşteptat să văd în lounge-ul de la 
clasa I în dimineaţa aceea de acum două săptămâni. Genul 
de persoană care ar fi trebuit să se afle în acel lounge. 
Asta, dacă lumea ar fi un loc diferit şi dacă lucrurile ar 
arăta întotdeauna aşa cum îţi imaginezi. Presupun însă, că 
la fel ca în producţia de film, unele lucruri arată mai real 
când nu sunt, de fapt. 


e 183 + 


Pentru o secundă o văd pe mama în reflexia mea, pe 
mama mea tânără şi frumoasă, însă nu e decât o amintire 
fugitivă, un val, care apoi dispare, fiind depozitată în 
siguranţă din nou. 

Acum, greaţa se disipează. O să fiu OK. 

— Atunci, plec, spun. 

Mă aprobă energic din cap şi îmi înmânează geanta. 

— Maşina ar trebui să te aştepte jos, spune în timp ce i-o 
iau din mână. 

Şi cu asta, sunt pe cont propriu. 


Stau singură în lift, reflectată la infinit în cutia cu 
oglinzi. În jurul meu e o linişte atenuată. Uşile se închid 
fără zgomot şi holul dispare din vedere. 

Şi dacă nu o să-i mai văd niciodată modelul roşu 
sinistru? Dacă sunt arestată la bancă de îndată ce o să 
păşesc în zona de recepţie din marmură. Ce o să se 
întâmple cu mica cruce albastră din mine? 

Sau, şi mai rău, dacă persoana care a trimis mesajul pe 
telefon este acolo, aşteptându-mă? Îmi amintesc pulsând 
cele trei punctuleţe gri. 

Dacă ştie cumva ce facem? 

În capul meu e un „el”, dar, bineînţeles, ar putea fi o 
„ea” sau „ei.” Fi ar putea deja să ne cunoască paşii şi care 
ne sunt planurile. De ce nu? Este posibil să-mi fi scăpat 
ceva. Sau mai degrabă, să ne fi scăpat ceva. Că deja am 
făcut o greşeală care înseamnă că am pierdut. La urma 
urmei, eu şi cu Mark nu suntem decât doi oameni obişnuiţi 
din zona de nord a Londrei, evident, uşor de găsit. 

Acum, am o idee limpede despre cum funcţionează 
lumea lor, deşi, ar mai fi multe decât puteam să-mi dau 
seama înainte. Viaţa mea neînsemnată a fost aruncată într- 
un mediu cu furci ascuţite. Cine am fost înainte, în marea 
schemă a lucrurilor, faţă de cine sunt acum? 

Noi, oamenii, avem o capacitate uimitoare de adaptare, 
nu? Asemenea plantelor, creştem ca să ne potrivim 
ghivecelor noastre. Însă, mai mult decât atât, ne putem 
alege propriile ghivece; unii dintre noi au această 


e 184 - 


oportunitate. Bănuiesc că depinde de cât de departe eşti 
dispus să mergi, nu? Niciodată nu am înţeles asta ca lumea 
înainte. Mă gândesc la Alexa, la mama ei, la decizia lor, la 
rămasul lor bun. Câteodată, alegerile pe care le facem au o 
frumuseţe desăvârşită. 

În situaţia de acum, pot spune că m-am adaptat. Am 
devenit o persoană mult diferită. O văd de jur împrejurul 
meu reflectată în oglindă. E o persoană puternică. 
Impecabilă. i 

Sau, cel puţin, aşa stau lucrurile la vedere. Inăuntru este 
diferit. Înăuntru nu e decât respiraţie şi tăcere. Pentru că 
sunt speriată. Simplu ca bună ziua, sunt speriată de parcă 
mă aflu înconjurată de rechini în apă. Dar o să răzbesc şi 
nu o să mă panichez şi nu o să mă gândesc la lucrurile pe 
care nu le pot controla. Nu e foarte sigur să te gândeşti 
prea mult. Nu am încredere în mintea mea acum, cel puţin 
nu încă până când nu mă întorc în liftul acesta peste 
câteva ore. După aceea, voi putea să mă gândesc. 

Totuşi, un gând nu-mi dă pace. 

Se simte ca un ecou a ceva familiar. 

lar gândul este acesta: nu trebuie să mă întorc la liftul 
acesta deloc, nu? Nu am nevoie să mă mai întorc niciodată 
la hotelul acesta. Pur şi simplu, aş putea să plec. Aş putea 
să înfiinţez contul acesta şi apoi să plec. Să-mi părăsesc 
viaţa. Şi dacă dispar şi îl las pe Mark într-o cameră de 
hotel în Geneva? Aş putea să mă strecor cu geanta în mână 
şi să mă topesc în neant. Nici măcar nu trebuie să mai 
merg la bancă. Nimănui nu-i va fi dor de mine, cu 
adevărat, nu? Oare mi-ar simţi lipsa? Viaţa continuă. Viaţa 
întotdeauna continuă. Sunt sigură că pot să-mi încropesc o 
viaţă bună pe undeva. Nu mă vor găsi niciodată. Nici 
Mark, nici prietenii noştri, oamenii din avion, poliţia. Nu 
mă vor găsi nici pe mine, nici banii şi nici pe copilul nostru 
nenăscut. 

Apoi îmi vine în cap piedica. Mark şi viaţa noastră. 
Şnurul acela unic. Felul în care corpul meu se pierde când 
mă gândesc la el, de parcă aş păşi pe o pată de soare. 
Mark. Singura legătură cu acea veche viaţă, cu viaţa mea. 


e 185 


O viaţă pe care, tocmai ce realizez, aş putea să o vântur ca 
pe o pleavă de demult. 

Mark şi viaţa noastră. Şi copilul nostru încă nenăscut. 
Am putea schimba toate astea, nu? O să continuăm 
împreună. 

Mamele nu fug. Soţiile nu fug. Asta doar dacă nu fug de 
ceva. 

Iar Mark este tot ce am. De ce aş fugi de el? Dacă e să 
fugim, barem să o facem împreună. Toţi trei. Îmi las mâna 
liberă să se odihnească pe partea inferioară a 
abdomenului, pe pântec. Inăuntru, în siguranţă, se află 
totul pentru care merită să lupt. Îmi strâng ochii cu forţă; 
acesta este viitorul nostru, pentru noi, pentru familia 
noastră, pentru această familie pe care o creez din sânge 
şi oase înăuntrul meu. O să-i spun lui Mark în curând. O s- 
o fac. Dar pe moment, îmi place această conexiune mică. 
Doar noi doi, eu şi pasagerul meu. Încă puţin timp. Când 
toate acestea se vor termina, atunci vom împărtăşi secretul 
nostru. Când va fi sigur. Când se deschide uşa, mă apuc şi 
strâng mai tare mânerele genţii, încheieturile degetelor 
căpătând nuanţe de alb şi roz. Traversez cu paşi mari zona 
vastă de recepţie şi ies afară în aerul rece de septembrie. 


E mult mai simplu decât mi-am imaginat! 

Tanguy mă întâmpină pe scările băncii. Mă introduce 
Matildei, o mică brunetă cu un coc impecabil, care se va 
ocupa azi de contul meu. Este politicoasă şi eficientă, după 
cum remarc în timp ce-mi explică procedura de înfiinţare a 
contului. 

Simt o mică adiere de ruşine când îi dau geanta cu bani, 
deşi deja ne aflăm în intimitatea unei camere pentru clienţi 
şi nimeni în afară de ea nu poate vedea. Matilda o ia 
impasibilă; nu era necesar să mă deranjez cu sentimentul 
de ruşine. Dacă mă iau după impactul pe care l-a avut, 
puteam la fel de bine să-i dau o geantă cu rufe. 

Greutatea genţii o face să-şi lase uşor umărul în jos. 
Presupun că pentru ea nu e decât o afacere obişnuită. 

— Durează doar o clipă. Îmi face un semn de aprobare 


e 186 » 


din scurt din cap şi iese din cameră. 

I-a luat ca să fie numărați. Nu-i aşa că e amuzant cum în 
lumea bancară electronică şi a tehnologiei care evoluează 
constant, banii de hârtie trebuie să fie numărați fizic? Ei 
bine, numărați în mod electronic, evident, dar aţi înţeles ce 
vreau să zic. 

Vor alimenta un aparat cu bancnotele noi, legătură după 
legătură, până când vor obţine cifra finală de un milion de 
dolari. Poate că este un individ pe undeva pe aici prin 
spate, a cărui singură treabă este să treacă banii prin 
acele mici aparate. 

Stau singură şi aştept. Mintea mea o ia pe arătură şi am 
un gând vag că bancnotele ar putea fi marcate, că ar putea 
să ducă la vreo activitate ilegală din care au provenit. 
Poliţia, agenţiile guvernamentale - oricine, de fapt - poate 
marca bancnotele, fie în mod fizic cu un marker sau cu o 
ştampilă, ori înregistrând secvențele numerelor seriei. 

Însă peste toate astea, ştiu pur şi simplu că bancnotele 
nu sunt marcate. Nu se poate ca oamenii din avion să fi 
avut bani marcați de guvern sau de poliţie. E evident că 
ştiau ce fac. Luând în considerare toate lucrurile, în mod 
garantat, şi nu într-un sens aerian, ştiau să facă afaceri. 

Bineînţeles că puteau să-şi marcheze propriii bani, nu? 
Dacă şi-ar fi dorit să le ia urma. Dar de ce să o fi făcut, 
totuşi? Nu ştiau că o să-i găsim. Nu ştiau că o să-i luăm. 

Câteodată trebuie să mă opresc şi să-mi reamintesc că 
oamenii din avion nu erau atotcunoscători. Nu ştiau ce o să 
se întâmple. Ce li s-a întâmplat şi, în consecinţă, ce ni s-a 
întâmplat, a fost un eveniment întâmplător. Nu aveau de 
unde să ştie că o să se prăbuşească şi că noi vom găsi 
geanta. Toate au fost neprevăzute şi de neştiut. In mod 
cert, banii nu sunt marcati. Nimeni nu va veni să-i caute. 
Nimeni nu o să ne caute pe Mark şi pe mine. 

Matilda se întoarce cu geanta golită, împachetată cu 
grijă, şi o plasează lângă o chitanţă încă fierbinte; este 
chitanţa cu suma depozitului trecută pe ea. Imi dă un pix. 
Cifra pe care o caut se află în coloana din partea stângă 
sus: 1.000.000 USD - Depozit în Numerar. 


e 187 œ» 


Semnez. 

Decidem un ordin de plată lunar către contul meu de 
afaceri din Marea Britanie. Contul elveţian va achita un 
onorariu lunar nominal; menţionarea plăţii se va face în 
numele companiei fantomă. Plata o voi explica pentru taxe 
ca fiind oferită pentru consultanţă independentă la filme. 
Apoi, când vom solicita sume mai mari pentru casă sau 
altceva, le vom transfera şi le vom numi comisioane de 
proiecte. Vom emite nişte facturi pentru o companie 
fantomă - ceva arab. Trebuie să arate asemenea cuiva care 
ar da în mod credibil sume mari de bani unei 
documentariste britanice printr-un cont elveţian pentru 
proiecte de filme private de scurt-metraj. Nu-ţi face griji, o 
să plătesc taxe pentru toate. O să ţin o evidenţă. O să fiu 
foarte, foarte grijulie şi onestă. Toată corespondenţa va fi 
trimisă mai departe la o căsuţă poştală privată de aici de la 
bancă. Matilda îmi dă două chei mici pentru căsuţa 
poştală. 

După ce rezolvăm şi partea de hârţogăraie, mai puţină 
decât şi-ar putea imagina cineva, ţinând cont de cantitatea 
mare de bani pe care tocmai i-am înmânat, bagă stiloul 
Montblanc înapoi în teaca lui şi zâmbeşte. Am terminat. 

Dăm mâna profesionist ca doi oameni care au încheiat o 
afacere. 

Sunt milionară. Banii aceia sunt în siguranţă; cum se 
zice, sunt „la bancă”. 

Ies afară plutind pe aripile succesului la maşina care mă 
aşteaptă. Mă simt despovărată de greutatea fizică a genţii. 
Numărul contului, codul SWIFT, numărul IBAN, parola şi 
cheile sunt toate în siguranţă în poşeta mea. 

În timp ce ies din bancă şi păşesc pe treptele de piatră 
spre Mercedes, gândul acela iese din nou la suprafaţă, ca 
un fluture care dă din aripi, apărând şi dispărând din raza 
vizuală: Nu te întoarce. Nu intra în maşină. Nu te întoarce 
la hotel. Niciodată. 

Nu ştiu de unde îmi vin gândurile acestea. De undeva 
din adâncul minţii mele, din creierul de şopârlă. Sistemul 
limbic, acea parte a creierului care îşi doreşte lucruri, 


e 188 >» 


partea egoistă care vrea lucrurile doar pentru ea. 
Instinctul nostru, reacţiile pe care le simţim ca nişte 
presimţiri, toate acele procese involuntare din 
subconştient,  oferindu-şi înțelepciunea. Înţelepciunea 
primară. Totuşi, şopârlele nu sunt animale sociale, pe când 
oamenii sunt prin definiţie aşa. Cu toate acestea, simt o 
puternică tentaţie de a renunţa şi de a o lua la fugă, 
însuşindu-mi ce nu e al meu. 

Mi-l imaginez pe Mark aşteptându-mă în camera de 
hotel, deplasându-se înainte şi înapoi, verificându-şi 
ceasul, ducându-se la fereastră, uitându-se în jos la străzile 
din Geneva, lumina soarelui care se pierde în noapte, 
luminile stradale aprinzându-se şi niciun semn din partea 
mea. Şi dacă nu mă întorc? 

Aş putea să merg oriunde cu banii aceştia; Aş putea face 
ce vreau eu acum. Mă opresc pe scările din afara băncii în 
aerul curat. Aş putea fi oricine vreau eu. Am cu ce. Sunt 
atât de băgată în chestia asta. De ce m-aş opri acum? O 
mie de posibile viitoruri îmi inundă creierul. Vieţi 
frumoase, trăite în altă parte, pline de noutate şi de 
aventuri. Potenţialul se cască asemenea unei prăpăstii. 
Înfiorătoarea libertate. Văd maşina care mă aşteaptă vizavi 
de stradă. 

Eu sunt alegerile pe care le fac. Vreau această familie? 
Chiar o vreau? Sau îmi doresc altceva? 

Continui să merg spre maşină, trag de mânerul uşii, mă 
strecor pe scaunul din piele şi trag cu putere uşa după 
mine. Douăzeci de minute mai târziu sunt înapoi în hotel, 
în braţele lui Mark. 


< 189 + 


24 
DUMINICĂ, 18 SEPTEMBRIE 


Încă n-am murit? 


Ne-am întors deja de două zile acasă. Nu o să mint; eo 
senzaţie ciudată să te întorci de unde ai început. Şi poate 
că şi vremea şi lumina are legătură. Planul este să ne 
continuăm vieţile de parcă nimic nu s-a schimbat. Să ne 
îndeplinim obligaţiile, să ne vedem prietenii, să vorbim 
despre nuntă şi, bineînţeles, să ne întoarcem la lucru. Ei 
bine, cel puţin în cazul meu. Mâine-dimineaţă filmăm cu 
Holli, în casa ei - tehnic vorbind, casa mamei sale - şi am o 
grămadă de chestii de rezolvat în seara asta. Trebuie să 
încep să-mi resetez mintea din nou. E important ca nimic 
să nu pară diferit. 

Mark începe procesul de a-şi înfiinţa propria companie 
de consultanţă financiară. Este o idee minunată; are talent 
pentru asta şi, cu siguranţă, are experienţa profesională 
pentru a conduce o companie a cărei scop să fie de a-i 
ajuta pe aceia care au pierdut deja o grămadă de bani prin 
intermediul investiţiilor cu risc. Ideea se coace încă de 
când a primit mesajul lui Rafie. Dacă Mark nu poate găsi o 
slujbă nouă, atunci o să-şi inventeze una! În plus, acum 
dispunem de fondurile necesare pentru a începe. Nu o să- 
şi consume perioada de şomaj zăcând; o să iasă în lume şi 
o să facă lucrurile să se întâmple. Planul lui este să-l ia 
eventual ca partener pe Hector, care, de când a fost 
concediat, s-a apucat să lucreze pentru un fond de 
investiţii. Parteneriatul ar trebui să înceapă din momentul 
în care Mark înfiinţează şi pune pe roate compania. În 
weekend, s-au întâlnit ca să încropească liste cu eventuali 
clienţi. Ca să fie mai uşor, spunem că aceşti „bani de 
început” sunt banii pe care Mark i-a încasat ca plată 
pentru concediere. Nimeni nu ştie că Mark nu a primit 
nimic după ce a fost pus pe făraş, cu excepţia lui Caro. Şi, 


e 190 œ» 


la naiba, de ce nu? Lumea s-a îndepărtat de Mark; de ce nu 
ar încerca să o prindă din urmă? 

Trebuie să-mi citesc notițele înainte să merg mâine cu 
Phil ca să o intervievăm pe Holli. Este ciudat să mă 
gândesc că, în timp ce noi ne-am bucurat de valurile 
albastre-verzui în bătaia soarelui, Holli a ieşit de la 
închisoare în aerul rece şi cenuşiu din nordul Londrei 
pentru prima dată în cinci ani. Duncan, sunetistul meu, nu 
ni se poate alătura mâine, aşa că Phil se va ocupa şi de 
sunet. Phil e un soldat. 

Am o grămadă de treburi de rezolvat înainte să sosească 
dimineaţa, dar mi-e greu să mă concentrez. Mintea mea 
continuă să hălăduiască între două lumi, adică între 
vechea mea viaţă şi asta nouă. 

Îi arunc o privire lui Mark, care pescuieşte printre 
mormane de cărţi de vizită vechi ale oamenilor de afaceri. 
Are sute, mii de felul acesta, ca urmare a doisprezece ani 
de întâlniri, cine de lucru, funcţii, băute de socializare - 
fiecare carte de vizită reprezintă o persoană, care ar putea 
să ne fie un potenţial ajutor. Mark a păstrat fiecare carte 
de vizită pe care a primit-o. Îmi aduc aminte că prima dată 
când m-am uitat în sertarul unde le păstrează, m-a luat 
groaza. Acum le studiază, fiecare dintre ele formând în 
mintea lui o conexiune cu un anumit moment şi un anumit 
loc, cu o strângere de mână, o conversaţie, un zâmbet. 

Mark a cunoscut o mulţime de oameni de-a lungul anilor 
şi poate că vom fi capabili să folosim contactele lui vechi 
de la lucru ca să găsim un cumpărător pentru diamante. 
Acum studiază vânzările legale de diamante; e uimitor cât 
de multe poţi învăţa de pe internet. Nu ştiu cum se pot 
descurca oamenii fără. Sincer, eu nu mi-aş putea face 
treaba fără internet. Şi, cu siguranţă că nu am putea face 
ceea ce facem acum. 

Am căutat pe Google Hatton Garden, districtul 
diamantelor din Londra, în lounge-ul aeroportului pe 
drumul de întoarcere din Geneva. Am făcut-o cu mintea 
aiurea, uitându-mă doar la locuri unde se vând pietre 
preţioase. Oricând pot spune că după nuntă, eu şi Mark am 


e 191 œ» 


căzut de acord să vindem inelul de logodnă pentru a plăti o 
parte din ipotecă. Părea o cercetare firească pe Google, 
care să nu ridice prea multe suspiciuni; ar fi mai bine dacă 
am vinde diamantele printr-un dealer privat, un 
intermediar. 

Mark încearcă să ne acopere toate urmele - ei bine, atât 
cât se poate. Aparent, ar putea fi complicat, însă nu este 
ilegal să vinzi diamante. Doar că e o treabă extrem de 
delicată. A pus mai multe întrebări timide. După ce 
terminăm cu toate acestea ne gândim serios să ne ştergem 
hard drive-urile. 

Mă gândesc la computerul din centrul de afaceri al 
hotelului unde am stat în Bora Bora. Mă întreb dacă au 
aflat de unde le-au fost accesate e-mailurile. Dacă şi-au dat 
seama unde ne aflam. Dacă măcar ne caută cineva. Sau 
pur şi simplu ne-am evaporat? Caut pe internet numele 
companiilor pe care mi le pot aminti din e-mailurile 
traduse, dar nu găsesc nimic. Oamenii aceştia sunt nişte 
umbre, nişte fantome. 

Se face târziu când sună telefonul fix. Este aproximativ 
ora şase, iar lumina londoneză a dispărut deja, lăsându-ne 
în întunericul luminat doar de strălucirea albastră a 
ecranelor laptopurilor noastre. Tresar. Sunetul mă face să 
revin la realitate, însă Mark mi-o ia înainte. Aşteaptă un 
apel telefonic legat de diamante de la cineva. 

Îşi schimbă instant comportamentul când aude vocea de 
la capătul celălalt al firului. Se relaxează. 

— Ah, bună, ce faci? E mama lui, Susan. Pot să-mi dau 
seama după felul în care pronunţă „ce faci”, pe un ton 
prelungit şi jucăuş. Sunt foarte apropiaţi. 

Încerc să mă cufund înapoi în munca mea de 
documentare, în timp ce îi spune lui Susan totul despre 
luna noastră de miere. Ştie că ne-am întors puţin mai 
devreme din cauza „toxiinfecţiei alimentare”, iar aceasta 
este prima discuţie reală pe care o au despre călătoria 
noastră. Aud câteva frânturi din conversaţie. Rechini, pisici 
de mare uriaşe, plaje goale, călătoria cu elicopterul, bronz 
şi relaxare. Nu ştiu cât de mult durează conversaţia, însă 


e 192 œ» 


devin brusc atentă când tonul lui Mark se schimbă. 

— Ce au făcut? 

E încordat, se transfigurează în tăcere, are figura 
concentrată în timp ce vocea înfundată repetă ce are de 
spus. Mark mă priveşte. S-a întâmplat ceva. Ceva nu este 
în regulă. 

Îmi face semn cu mâna să mă apropii şi mă alătur lui 
lângă telefon. 

— Mamă, Erin e aici. Ţi-o dau la telefon. Spune-i ce mi-ai 
spus şi mie. Te rog, mamă, doar... 

Îmi dă telefonul, pe care îl iau confuză şi-l ridic la 
ureche. 

— Susan? 

— Ah, bună, scumpo. Vocea ei este slabă şi uşor confuză 
din cauza situaţiei. Nu ştiu de ce s-a enervat Mark, eu doar 
ziceam despre luna voastră de miere... 

— Ce? 

Îl privesc pe Mark şi mă întind pe canapea. 

— Da, ziceam ce noroc că te-ai îmbolnăvit, ţinând cont 
de veştile de ieri... 

Se opreşte de parcă eu aş şti despre ce vorbeşte. 

— Ce veşti, Susan? 

— Din ziare, legate de ce s-a întâmplat. 

Mă împinge să înţeleg, dar n-am nicio idee ce anume 
vrea să-mi spună. 

La naiba! Ce ştiri? Îl privesc pe Mark. E vorba de avionul 
prăbuşit? Au găsit avionul? A apărut în ziare? 

— Scuză-mă, Susan, dar ce a apărut în ziare? 

Încerc să-mi păstrez tonul ferm. 

— Accidentul. Cuplul acela de tineri. Ziceam că ce noroc 
că voi nu mai eraţi încă pe acolo, deoarece ştiu că ai avut 
un accident la scufundări cu ceva timp în urmă şi e aşa un 
sport de periculos. E un noroc că nu eraţi şi voi acolo. 

Ah, Doamne. Un cuplu. Or fi OK? 

— Ce s-a întâmplat, mai exact, Susan? 

Îi fac semn lui Mark să caute pe Google. 

— Hm, lasă-mă să mă gândesc. Ei bine, accidentul a avut 
loc sâmbătă. Cred că am citit despre asta în The Mail on 


< 193 + 


Sunday în dimineaţa aceasta. Am ziarul pe aici pe undeva. 
Nu ştiam că o să fiţi amândoi atât de interesaţi. Vreau să 
spun că, desigur, e teribil de trist, chiar e. Stai numai să-l 
găsesc. 

O aud foşnind pe masa din bucătărie încărcată cu ziare. 
Mă uit la Mark, care e lipit cu ochii de ecranul laptopului. 

Mă priveşte de jos - a găsit povestea. Imi face semn să 
termin conversaţia cu Susan. O aud foşnind şi aducându-şi 
reproşuri la capătul celălalt al firului, şi apoi o întrebare 
pusă pe un ton înfundat: 

— Graham, mi-ai văzut ziarul Mail pe undeva? 

Nu mai pot aştepta. 

— Susan?! E OK, nu-ţi mai bate capul. Pot să caut eu 
despre ce e vorba mai târziu. 

— Ah, bine, scumpo. Îmi pare rău pentru asta. E 
groaznic, nu-i aşa? Uit că e posibil să-i fi cunoscut. Nu-mi 
amintesc numele lor, dar erau un cuplu de tineri, care 
arătau foarte drăgălaş. Era şi o fotografie cu ei. Păcat 
pentru familiile lor. Da, îi spuneam lui Mark că aţi avut aşa 
un noroc că nu mai eraţi pe acolo când s-a întâmplat. 
Foarte trist. Oricum, nu vreau să vă ştirbesc amintirile 
voastre frumoase, din câte spuneţi pare că amândoi aţi 
petrecut de minune. Să aduceţi fotografii de Crăciun, da? 
Mi-ar plăcea să le văd pe toate. 

— Da, desigur. Aşa o să facem. 

Profit de pauza naturală din conversaţie. 

— Uite ce e, Susan, trebuie să plec. Îmi pare rău, însă 
am lăsat nişte paste pe foc şi Mark a plecat din bucătărie. 
Ar putea să te sune el mâine? 

Mark îşi ridică sprâncenele auzindu-mă vorbind de 
paste. Ridic din umeri: Ce altceva să spun? 

— Bineînţeles, scumpo, nu te mai rețin. Spune-i că sunt 
pe aici mâine-seară. De dimineaţă mă duc să joc bridge, 
aşadar, rămâne pe după-amiază târziu. Minunat. Pa, 
scumpo. 

— Pa. 

Închid şi explodez: 

— Băga-mi-aş! 


e 194 œ» 


— Vino şi aruncă o privire. 

Mă aşez lângă el pe canapea şi trecem prin articole cu 
groază. 

CUPLU BRITANIC UCIS ÎNTR-UN INCIDENT DE 
SCUBA-DIVING ÎN BORA BORA, The Guardian. MOARTE 
ÎN PARADIS, The Mail on Sunday. TRAGEDIE MORTALĂ 
PENTRU BRITANICI AFLAŢI LA SCUBA, The Sun. 

Nu e ceva de primă pagină, dar majoritatea ziarelor au 
scris despre asta. 


TRAGEDIE MORTALĂ PENTRU BRITANICI AFLAŢI LA 
SCUBA 


Un cuplu de britanici s-a înecat în timp ce făceau 
împreună scuba-diving în Bora Bora, după ce s-au 
panicat la adâncime şi şi-au înlăturat echipamentul 
de respirat. 


Un cuplu de BRITANICI a murit săptămâna aceasta într- 
un accident tragic de scuba-diving în timp ce se afla în 
vacanţă în insula Polinezia Franceză din Bora Bora. 


Daniel, 35 de ani, şi Sally Sharpe, 32 de ani, au murit 
după ce au suferit un accident lângă luxoasa insulă Bora 
Bora. Când a avut loc incidentul, cei doi făceau scufundări 
împreună cu instructorul hotelului în care erau cazaţi, într- 
un loc de scuba din Pacificul de Sud, renumit în întreaga 
lume. 


Conform martorilor oculari, cuplul s-a panicat, 
îndepărtându-şi echipamentul de respirat, pe când se aflau 
la optsprezece metri sub apă, la un loc de scufundări ce 
aparţine de Four Seasons. 

Un purtător de cuvânt al poliţiei insulei a declarat că cei 
doi au înghiţit apă de mare, iar autopsia de mai târziu a 
dezvăluit că plămânii lor erau umpluţi cu apă. 


Un site de ştiri local a raportat că nu este niciun semn 
<e 195 


de agresiune. 

Biroul de medicină legală a examinat echipamentul 
purtat de cei doi, iar experţii au tras concluzia că nu au 
fost probleme cu echipamentul niciunuia dintre ei, dar că 
amândouă rezervoarele principale de oxigen ale lor erau 
goale. 


Autorităţile au explicat că, în timp ce al doilea rezervor 
avea aer, cei doi nu au fost capabili să le acceseze, fiind în 
stare de panică. 


Incidentul a avut loc în după-amiaza de sâmbătă, 17 
septembrie, cele două săptămâni planificate de tânărul 
cuplu terminându-se tragic după nouă zile. 


Problemele au început la zece minute din programul de 
jumătate de oră de scufundare, când Sally, manager de 
fonduri la lInvestex UK, a observat că indicatorul 
oxigenului indica zona roşie şi i-a făcut semn instructorului 
de scufundări că iese la suprafaţă după aer. In acest 
moment, Conrado Tenaglia, 31 de ani, instructorul de 
scufundări al complexului, a încercat să intervină. Însă în 
curând a devenit evident că Daniel Sharpe, soţul lui Sally, 
întâmpina şi el probleme. Instructorul nu a avut cum să-i 
ajute simultan pe ambii scafandri. Panica a preluat rapid 
controlul asupra celor doi tineri care, realizând situaţia 
disperată în care se aflau, s-au pierdut bâjbâind să se 
descurce cu propriul echipament. Martorii oculari din alte 
grupuri de scufundători au declarat că „lucrurile s-au 
întâmplat pe neaşteptate”. Conform scufundătorului Kazia 
Vesely, 29 de ani, ambele măşti ale victimelor au căzut 
deoarece „se luptau”, ceea ce ar fi putut escalada şi mai 
mult starea de panică. Instructorul a încercat să remedieze 
situaţia, însă, în curând lucrurile au scăpat de sub control. 

„Noi, ceilalţi scafandri, am început să ne panicăm, 
pentru că nici noi nu ştiam ce să facem. Nu ştiam ce se 
întâmplă. Ne-am gândit că ar putea fi ceva aiurea cu 
rezervoarele noastre, aşa că am ieşit la suprafaţă ca să 


e 196 » 


cerem ajutor celor din barcă. Instructorul ne-a făcut semn 
să urcăm încet deoarece toţi eram în stare de panică. A 
fost cu adevărat înspăimântător”, a declarat Kazia 
agenţiilor de ştiri locale. 


Primele ajutoare sosite la locul întâmplării nu au fost 
capabile să-i resusciteze pe cei doi turişti. Amândoi au fost 
declaraţi morţi la aducerea lor la Centrul Medical Vaitape. 


Ambasada Marii Britanii din capitala Papeete a 
Polineziei Franceze a declarat că oferă suport consular 
familiilor. 


Zona este o destinaţie preferată de cei aflaţi în luna de 
miere, precum şi pentru zborurile private cu cupluri 
celebre, cum ar fi Jennifer Aniston şi Justin Theroux, 
Benedict Cumberbatch şi Sophie Hunter, Nicole Kidman şi 
Keith Urban sau clanul Kardashian, toţi îmbulzindu-se la 
hotelurile luxoase de aici. 


De asemenea, staţiunea atrage scufundători din întreaga 
lume, dornici să vadă natura sălbatică tropicală a insulei. 


Locul de scufundare unde cuplul şi-a întâlnit tragicul 
sfârşit este o zonă descrisă drept potrivită pentru 
scufundători, indiferent de nivelul lor de experienţă, 
conform agenţiei International Dive Directory. 


Reprezentanţii acestei agenţii au declarat că locul cu 
pricina „nu este supus curenților” şi că are o adâncime de 
18 metri - cea mai mare la care se poate cobori fără 
asistenţa unui instructor avansat de la PADI (Asociaţia 
Profesionistă a Instructorilor de Scufundări), posesor al 
certificatului de operare în largul oceanului, sau a unei 
licenţe de scufundări echivalente. 


Uimiţi, ne cufundăm în tăcere. 


e 197 œ» 


Doamne fereşte! E vorba de cuplul drăguţ din drumeţie; 
cei doi au murit. Şi numai când te gândeşti la felul în care 
au murit. Complet îngrozitor. Am o senzaţie îndepărtată a 
panicii pe care probabil că au simtit-o. Băga-mi-aş! 
Îndepărtez cât pot de mult senzaţia. 

În aer stau suspendate două întrebări la care ne gândim 
amândoi. Au fost oare asasinați? Şi-a făcut cineva de cap 
cu echipamentul lor de scufundare? 

— Ce crezi? sparg într-un târziu atmosfera densă. 

Stăm pe întuneric şi doar ecranul laptopului ne 
luminează feţele palide. 

— Ar putea fi un accident, spune. 

Nu sunt sigură dacă e o întrebare sau o afirmaţie. 

Un cuplu de tineri la treizeci şi ceva de ani au murit în 
staţiune la trei zile după ce am accesat contul de e-mail al 
oamenilor din avion şi la două zile după ce noi am părăsit 
insula. 

— Aşa să fie oare? Mark, vreau să fie un accident. 
Spune-mi, te rog, că este un accident. 

Mă priveşte cu îndoială în ochi, dar se gândeşte la 
posibilităţi. 

— Uite, accidentele de scufundare nu sunt neobişnuite. 
Sigur, e o coincidenţă uriaşă în privinţa timpului şi a 
locului, dar asta nu înseamnă că au fost în mod concret 
ucişi. Poliţia spune că parcă nu se pune problema unei 
crime, nu? 

— Toată economia insulei se bazează pe turism, Mark! 
Doar nu o să spună presei că turiştii sunt uciși acolo. 

— Da, aşa e, dar, haide, nu e cea mai uşoară metodă ca 
să ucizi pe cineva, nu? Golind un rezervor de oxigen? 
Vreau să spun că oricine făcea scufundări putea ajunge să 
aibă rezervoarele acelea. Dacă nu s-ar fi panicat şi ar fi 
folosit rezervoarele de rezervă s-ar fi descurcat cu ele. 
Dacă ar fi făcut asta? Atunci n-ar fi fost morţi, nu? Nu prea 
mi se pare să fi fost ţinta unui atac. 

Începe să creadă în el acum. Intră în detalii. 

Are sens ce spune. Un rezervor golit de oxigen nu e 
chiar o armă a unei crime. 


< 198 » 


— Dar ei, oamenii cu avionul, dacă ei erau acolo, 
probabil că i-au urmărit, Mark. Probabil că ştiau că cei doi 
Sharpe nu ştiau să se scufunde. N-ar fi putut să le 
urmărească sesiunea de antrenament din piscină? Nu ştim, 
poate că au mai făcut asta înainte. Adică să facă lucrurile 
să pară un accident. 

Simt o senzaţie ciudată că am pronunţat numele Sharpe 
cu voce tare. Îmi doresc să nu o fi făcut. Acum pare că 
pluteşte în aerul din casa noastră, ciudat şi greoi. Nu ştiam 
cu adevărat cine erau. Gândul la ei se simte ciudat şi 
incomod. Aceşti doi oameni morţi cu care împărţim 
amintiri. Străini, dar asemenea nouă, britanici aflaţi în 
luna de miere. Ca nişte surogate de-ale noastre. Ca noi, 
dar morţi. 

Mi-i amintesc din staţiune. Relaţia dintre noi era la 
nivelul salutului din cap şi a conversaţiilor politicoase. Pe 
de altă parte, ei se aflau acolo doar de trei zile când noi am 
găsit geanta. Nu am fost chiar aşa de atenţi. 

— Nu cred că a făcut cineva asta, Erin, sparge Mark 
liniştea. E mult prea ciudat că s-a întâmplat asta, nu 
contest, dar de ce să nu-i fi ucis pur şi simplu? Adică dacă 
cineva le-a dorit moartea? Haide, e un pic cam 
întortocheat, nu crezi, scumpo? De ce să nu o facă pe când 
dormeau sau de ce nu i-au otrăvit - nu ştiu! Dacă aceşti 
oameni sunt atât de bogaţi şi de puternici pe cât credem 
noi, de ce să o facă astfel? Şi de ce tocmai pe cei doi 
Sharpe? Isuse, nici măcar nu arată ca noi! 

Acum este complet convins. 

Numai că mă sâcâie o mică chestie în continuare. 

— Mark, cum ar fi putut să ştie că un cuplu a găsit 
geanta? Apoi, mă mai pocneşte o suspiciune. Cum ar fi 
putut şti să caute un cuplu de britanici, Mark?! Simt cum 
creşte frica în mine. Pentru că, de unde ar fi putut şti? Asta 
dacă nu cumva am lăsat o urmă. Oare mi-a scăpat ceva? 
Am lăsat oare vreo dovadă crucială în urma noastră? 

Mark îşi închide ochii încet. El ştie de ce. Dumnezeule. 
Mi-a ascuns ceva. 

— Ce este, Mark? Spune-mi! 


e 199 œ» 


Nu mă mai prostesc; m-am ridicat în picioare. Apăs cu 
putere pe comutator şi camera este inundată de lumină. 

— la loc, Erin. E... e OK. Te rog, scumpo. 

Îngrijorat, bate cu palma pernuţa de şezut de lângă el. 
Asta e o conversaţie pe care n-ar fi vrut să o poarte 
vreodată. Înainte să mă aşez lângă el îi arunc o privire 
dură. Ar face bine să aibă o explicaţie bună. 

Işi freacă faţa şi se întinde pe spate suspinând adânc. 

— Ah, futu-i! OK, iată despre ce e vorba. Când m-am 
întors la hotel, în Bora Bora, ca să şterg informaţiile 
privind check-in-ul din sistem şi ca să caut aşa-zisul cercel 
pierdut de tine... 

Expiră prelung pe gură, apoi continuă. 

— Căcat! M-am întâlnit cu tipul cu sporturile acvatice, 
spune şi mă priveşte. 

— Paco? întreb. 

— Da, zice şi mă aprobă din cap, şi m-a întrebat dacă am 
primit geanta înapoi. 

La naiba. 

— A spus că unul dintre portari a menţionat că ne-am 
lăsat geanta lângă barcă. Paco se întreba dacă l-am 
recuperat în cele din urmă. Presupun că portarul căruia i- 
am lăsat geanta a înţeles complet greşit intenţia noastră. 

— Ce ai făcut, Mark? întreb. 

Numai că nu vreau să aflu cu adevărat răspunsul, pentru 
că dacă îl aud, devine real. 

— Trebuia să spun ceva. Aşa că, nu ştiu, gândeam cu 
picioarele. Nu m-am gândit, ştii, la implicaţii sau ceva 
asemănător. Eu doar... Pur şi simplu a ieşit. 

Aştept fără să spun nimic. 

— L-am întrebat pe Paco despre ce vorbeşte şi m-am 
prefăcut confuz şi, apoi, dintr-odată am părut că-mi 
amintesc că celălalt cuplu britanic, Sharpe cred că îi 
cheamă, au menţionat ceva despre o geantă în drumeţia 
noastră. Ceva parcă despre găsirea unui sac sau aşa ceva. 
I-am spus că portarul probabil că ne-a confundat. l-am mai 
zis că era amuzant că ne-a confundat, pentru că şi noi mai 
avuseserăm o problemă similară înainte, probabil din 


e 200 » 


cauza accentului. lar el a râs. Şi am lăsat-o aşa. 

Când se opreşte din vorbit, camera este din nou 
inundată de linişte şi noi ne scufundăm în ea. 

— Şi acum sunt morţi, spun. 

— Şi acum sunt morţi, repetă ca un ecou Mark. 

Lăsăm asta şi toate implicaţiile să ne inunde. 

Fie cei doi Sharpe au avut un accident de scufundare, fie 
au fost ucişi deoarece cineva a crezut că ei sunt noi. E 
posibil să fi ucis doi oameni. 

— De ce ai spus-o? 

Il întreb cu jumătate de inimă, deoarece ştiu că n-ar fi 
avut de unde să ştie că se va întâmpla asta, nu? Aş fi făcut 
acelaşi lucru, fiind surprinsă aşa, nu? 

— Nu ştiu, spune scuturându-şi capul... pur şi simplu am 
făcut-o. 

Îşi freacă faţa şi mormăie. 

— Crezi că au fost ei? Crezi că ei i-au ucis? 

Işi lasă mâna să cadă şi se holbează la mine, sobru şi 
concentrat. 

— Sincer? Sincer să-ţi spun, Erin, n-am de unde să ştiu. 
Dar e o metodă destul de elaborată ca să ucizi pe cineva. 
În cele din urmă, ar fi putut fi doar un accident. Însă - şi 
ştiu că e îngrozitor să spun asta - dacă ei au fost ucişi, aşa 
groaznic cum e, înseamnă că nimeni nu o să ne mai caute 
pe noi. Indiferent cât de groaznic sună... Dacă a fost un act 
deliberat - dacă ei au venit ca să-i caute şi apoi au ucis 
„cuplul care a găsit geanta” - atunci s-a terminat. Nu? 
Cuplul a murit. lar ei n-au găsit geanta pierdută. Suntem 
în siguranţă. Am făcut o greşeală, clar, dar mă bucur din 
toată inima că nu ni s-a întâmplat nouă, Erin. Mă bucur că 
nimeni nu vine după noi. _ 

Ceea ce a spus are un sentiment al sfârşitului. Imi ia 
mâna în a lui şi las privirea în jos spre pumnii noştri 
strânşi tare. Are dreptate. Şi eu sunt bucuroasă că nu a 
fost vorba de noi. 

Suntem morţi. Ei cred că noi suntem morţi. Şi - bizar, 
doar pentru o secundă - asta mă face să mă simt mai în 
siguranţă. 


e 201 œ» 


Sunt aproape sigură că n-am lăsat nicio urmă, doar că 
asta e chestia cu scăpările, că nu ştii că ai făcut una. Aud 
ce spune Mark, dar în inima mea ştiu, pur şi simplu ştiu, că 
ei încă ne caută. Poate că ar trebui să apelăm la poliţie. 

Nu spun însă nimic. Mark s-a decis: nimeni nu vine după 
noi. Poate să-mi spună într-un milion de modalităţi că totul 
s-a terminat acum, dar eu nu o să-l aud. Eu o să ştiu că ei 
vor veni. 

Aşa că nu insist. Las să treacă. Va trebui să ajung la 
concluzia lui pe cont propriu sau nu o să ajung deloc. 

Dau din cap. 

— Ai dreptate, spun. 

Mă prinde în braţele lui puternice şi mă trage aproape 
de el. În casă este linişte. 


e 202 » 


25 
LUNI, 19 SEPTEMBRIE 


Urmărirea lui Holli 


Apăs pe soneria de la intrare. Phil şi cu mine stăm în 
afara intrării în blocul lui Holli Byford. Sau, mai degrabă, 
blocul în care locuieşte mama ei. Plouă cu picături mici 
persistente care ne-au acoperit hainele şi părul. Nu plouă 
destul de tare ca să fie necesară o umbrelă, dar destul de 
constant ca să mă răcească până la oase. Mă aflu încă în 
acea perioadă delicată de după vacanţă, în care ştiu că o 
să mă aleg cu ceva; nu e decât o problemă de timp. Poate 
că o să fie de ajuns doar că stau aici în ploaie. 

Mă ţin de plan, adică mă comport normal ca de obicei. 
Aşa că iată-mă aici. 

Privesc vizavi peste împrejurimile dezolante ierboase de 
pe proprietatea primăriei. Cred că pot să mă hazardez şi să 
le numesc „parcuri sociale”. 

În dimineaţa aceasta m-am trezit gândindu-mă la cei doi 
Sharpe. Am încercat să nu o fac, însă lâncezesc în mintea 
mea la vedere. Frânturi de panică, bule de aer în apă. 
După care văd două cadavre palide îmbibate de apă pe o 
masă de oţel fără pată. Din vina noastră. 

Mă simt de parcă sunt urmărită. Mi se întâmplă asta 
încă de când am plecat de pe insulă şi, cu atât mai mult, 
după informaţiile aflate ieri. Scanez teritoriul şi clădirile 
dezolante în căutarea sursei senzaţiei, însă nu pare că am 
reprezenta un interes masiv pentru localnici. Nu ne 
urmăreşte nimeni. Dacă cei care i-au ucis pe cei doi 
Sharpe ne-au luat cumva urma şi dacă ne urmăresc, atunci 
nu lasă să se vadă asta încă. Bineînţeles, această senzaţie 
că te afli sub observaţie ar putea fi în întregime altceva. 
Mă gândesc la şampania rece pe care am băut-o în Bora 
Bora - să fi fost doar cu o săptămână în urmă? Şampania a 
fost trimisă din partea cealaltă a lumii. Sunt un punct de 


e 203 œ» 


interes pentru Edie, nu? Ar fi putut să pună pe cineva să 
mă urmărească, acum că m-am întors? Să mă verifice? Să 
mă observe? Rătăcesc cu privirea prin complex. Lângă 
parcare este un tânăr alb care păşeşte de colo colo cu 
telefonul la ureche. Un negru, în duba de lucru, stă gata să 
plece. O bătrână intră în clădirea de vizavi, cu o geantă de 
cumpărături pe roţi în urma ei. Nu văd pe nimeni care să 
arate suspicios, care să arate ca un ucigaş. Nu m-a găsit 
nimeni; nu sunt decât o femeie udă până la piele care 
aşteaptă să răspundă cineva la sonerie. Mă uit în sus la 
sutele de ferestre care reflectă cerul cenuşiu în jos. Atât de 
multe geamuri. Sunt atât de departe de avionul aflat pe 
fundul Oceanului Pacificul de Sud. 

Apăs din nou soneria, lung şi încet. 

Phil oftează. Camera e al naibii de grea. Nu-l învinuiesc. 

E ora 9 a.m. Ar fi trebuit să se trezească până acum. Eu 
sunt trează de la răsărit şi pot spune cu certitudine că 
episodul de acum nu e neapărat ideea mea de a mă 
reapuca lejer de lucru. Va fi o corvoadă azi. Din puţinul pe 
care l-am văzut la Holli, ştiu deja că va fi un episod 
extenuant. Însă, aşa cum spune Murakami, maestrul 
corvoadei dure: „Durerea este inevitabilă. Suferinţa este 
opţională.” 

Apăs din nou soneria. 

— Ce? Ce mama dracului vrei? Ce? Vocea pârâie prin 
grătarul de metal al interfonului, abruptă şi agresivă. 

Sună ca o femeie mai bătrână decât Holli, una 
morocănoasă şi zbârcită. Mă aventurez să ghicesc că am 
trezit-o pe doamna Byford. 

Ţin apăsat butonul şi vorbesc. 

— Bună, sunteţi Michele Byford? Eu sunt Erin. Erin 
Roberts. Am venit să o văd pe Holli. Trebuia să ne întâlnim 
la nouă pentru film. Mă aud vorbind şi tresar. Ştiu ce aud 
oamenii când îmi aud vocea. Aud condiţie privilegiată şi 
condescendenţă şi liberalism cu inima însângerată. 

Dumnezeule, azi sunt toată o panică. Îmi apar în cap 
imaginea lui Daniel şi Sally Sharpe. Adună-te, Erin. 

E linişte, Phil oftează din nou. 


e 204 œ» 


— Ah, da. Tonul vocii s-a schimbat. Pare resemnată 
acum. Atunci aţi face mai bine să urcați, mormăie ea 
enervată. Uşa bâzâie şi cloncăne, iar noi o împingem şi 
intrăm. 

I-am spus lui Phil la ce să se aştepte pe aici, dar nu poţi 
transmite chiar totul; mai mult decât orice altceva, o 
senzaţie generală pe care ţi-o transmite Holli. Starea şi 
zâmbetul ei. Phil a văzut primul nostru interviu, aşa că 
sunt sigură că s-a prins despre ce este vorba. Oricum, a 
fost avertizat: nu te implica în ceva. 

Apartamentul familiei Byford se află la etajul al şaselea. 
Predictibil, liftul nu funcţionează. Aş fi surprinsă ca Phil să 
mai aibă energie să se implice în ceva după ce a cărat 
camera şase etaje pe scări. 

Michelle ne aşteaptă în holul comun. Are papuci de casă 
îmblăniţi, un capot albastru prăfos şi pijamale „Dă-mi mai 
întâi o cafea”. Ne priveşte încruntată. Este evident că de- 
abia s-a trezit din somn. Nu se vede niciun semn de Holli. 
Poate că încă doarme. 

Michelle arată extenuată. Din informaţiile pe care le-am 
adunat ştiu că lucrează cu program integral la un magazin 
general. Au trecut cincisprezece ani de când tatăl lui Holli 
a părăsit-o. Nu vreau să par necioplită, dar oare n-ar fi 
trebuit să fie deja la lucru? 

— Bună, Michelle. Sunt încântată să te cunosc. Scuze că 
am venit atât de devreme. 

Spre surpriza mea, mă salută dând mâna cu mine. 

Sesizez un zâmbet distrat. Pare îngrijorată în legătură 
cu ceva. Gesticulează în direcţia camerei lui Phil şi spune: 

— Presupun că mai bine ai porni aia întâi. 

Schimb o privire cu Phil şi îşi plasează camera pe umăr. 
Se aprinde lumina roşie. 

— Nu vreau s-o spun de două ori. 

Michelle mă priveşte şi se încruntă ca pentru sine. 

— Mai bine aţi intra. O să pun ceainicul pe foc. O urmăm 
pe pardoseala cu linoleum a apartamentului pe care îşi 
târăşte încălţămintea roz. Încep să am sentimentul că Holli 
nu e prezentă. 


e 205 œ» 


Michelle se grăbeşte să intre în bucătăria meschină. 

— Chestia e că trebuie să anunţ poliţia dacă vine cineva 
să pună întrebări. Te superi dacă o fac repede acum? 

Pare jenată, nu e decât o femeie forţată să urmeze un 
regulament pentru care nu s-a angajat. 

Dau din cap că nu mă supăr. Însă cuvântul poliția îmi 
urlă în cap. Nu e deloc un cuvânt pe care mă aşteptam să-l 
aud azi. 

— Scuză-mă, Michelle, chiar n-am nicio idee despre ce 
se întâmplă. E vreo problemă? 

Privesc înapoi la Phil ca să verific dacă el s-a prins care 
e faza. Mi-a scăpat ceva? 

Pentru o fracțiune de secundă mă gândesc că ar putea 
suna poliţia din cauza mea, a planului şi al celor doi 
Sharpe. Numai că asta e absurd, bineînţeles. Michelle nu 
ştie. Nu mă cunoaşte deloc. Şi orice impuls concis pe care 
l-am avut ieri ca să sun poliţia după ce am aflat despre cei 
doi Sharpe s-a evaporat de mult. In mod evident nu eo 
idee bună să implic poliţia în această etapă. Michele îşi 
ridică un deget în aer cu telefonul la ureche. Așteaptă. 

— Bună, sunt Michelle Byford. Pot să vorbesc cu Andy, 
vă rog? 

Urmează o pauză, timp în care aşteptăm cu toţii, 
suspendaţi, asemenea fumului stătut de ţigară din 
bucătărie. 

— Mulţumesc. Bună, Andy, da, bine, mulţumesc. Nu, n- 
am, nu, nimic de genul ăsta, însă au sosit nişte oameni 
acum la apartament întrebând de Holli. Nu, nimic de 
genul. Da, da, ştiu. 

Râde nervos. 

— Nu, au legătură cu organizaţia de caritate a închisorii. 
I-au luat un interviu lui Holli în închisoare pentru un film. 
Da, Erin, da... 

Când îmi aud numele menţionat îi arunc o privire lui 
Phil. Ofiţerul acesta de poliţie cu care vorbeşte ea mă 
cunoaşte. Pe mine. Ce mama naibii se întâmplă? Michelle 
îşi ţine degetul ridicat. Așteaptă. 

— Da, e şi un bărbat... Nu-i cunoaşte numele lui Phil. Am 


e 206 » 


trecut rapid peste această formalitate. 

— Phil, spune el. Cameramanul. 

Concis ca întotdeauna. 

— Phil, cameramanul. Da, da, o să le spun, o secundă, 
aşa e... aici în zece, cincisprezece, OK, o secundă. 

Îşi îndepărtează telefonul de faţă şi ni se adresează: 

— Andy spune să aşteptaţi zece, cincisprezece minute şi 
o să apară şi el. Vrea să vă pună câteva întrebări dacă se 
poate. 

Îl privesc pe Phil care ridică din umeri. 

— Sigur, zic. 

Ce altceva pot să fac? Să spun nu? Nu, de fapt, mi-e 
frică să vorbesc cu poliţia, Michelle, pentru că tocmai ce 
am furat două milioane de dolari şi probabil că am cauzat 
moartea a doi oameni nevinovaţi. Nu mi se pare că am altă 
soluţie decât să rămân pe loc şi să încerc să mă comport 
normal. „Sigur” acoperă toate astea. 

Prima zi înapoi în câmpul muncii şi deja voi fi luată la 
întrebări de un poliţist. Stomacul mi se întoarce pe dos. 

Michelle îşi duce telefonul înapoi la ureche şi vorbeşte 
cu Andy. Încep să-mi dau seama ce se întâmplă; îmi dau 
prea mult credit. Bănuiesc că Holli a încălcat regulile 
eliberării. Asta trebuie să fie, ceva de genul, însă, dintr-un 
oarecare motiv, îmi transpiră palmele. 

Între timp, Michelle vorbeşte la telefon în continuare. 

— Da, Andy, da, totul este în regulă. O să fie aici. Nu, nu 
cred că o s-o facă. Bineînţeles. Normal că da. OK, atunci. 
Ne vedem în curând. OK. Pa! 

Închide şi zâmbeşte privind în jos la telefonul lipsit de 
viaţă. Îmi imaginez că îi zâmbeşte lui Andy, care se află 
într-un birou pe undeva. În cele din urmă îşi ridică privirea 
spre noi care stăm în expectativă. 

— Scuze, scuze pentru asta. Cafea? 

Se uită după ceainicul care pare cuprins de viaţă. Apa 
fierbe. 

— OK, deci aşa, scuze. Presupun că v-aţi dat seama că 
Holli nu e aici. 

Michelle priveşte profesionist printre noi. Da, ne-am dat 


e 207 œ» 


seama, iar ea continuă aprobând din cap. 

— Da, a plecat ieri. Pur şi simplu a dispărut. De 
dimineaţă i-am dus nişte pâine prăjită la pat, iar ea nu mai 
era acolo. O căutăm de atunci; nu ştim unde se află acum. 
Poliţia se ocupă de asta. Andy e cel care conduce căutarea. 

Face o pauză şi se holbează afară prin fereastra cu geam 
termopan soios de deasupra chiuvetei. Apa din ceainic 
fierbe lângă ea. Se întoarce din nou la realitate şi 
zâmbeşte. 

— Haideţi să luăm loc. 

Pune cănile de cafea cu un aer ceremonios pe masa cu 
învelitoare cu model de frunze de pin şi ne aşezăm. 

Phil continuă să o filmeze în timp ce ea soarbe din cana 
aburindă, pe care scrie „Cafeaua îmi face ziua mai 
frumoasă”. Sper să se întâmple; până acum nu mi se pare 
că lucrurile stau chiar aşa, pentru niciunul dintre noi. 

Privesc în jos la amestecul gri-maroniu dinaintea mea. 
Mici bucăţi de cafea încă ţin cu dinţii de viaţă agăţate de 
ceramica albă a cănii mele. 

La naiba! Nu-i în regulă. Acum m-aş simţi mai bine dacă 
nu aş fi aici. Mă gândesc la geanta ascunsă în podul 
nostru. Vina, ca prima piesă de domino, începe să dărâme 
o greşeală peste alta. Trebuie să mă concentrez. Trebuie 
să blochez această senzaţie înainte ca Andy, polițistul, să 
ajungă aici. 

Şi unde dracu' e Holli? 

Michelle îşi pune cana jos grijulie, cu două mâini, şi 
explică. 

— OK, iată ce ştim. 

Îşi ridică privirea cu certitudinea cuiva care întăreşte 
linia oficială. A trecut prin asta de o grămadă de ori deja, 
stând trează toată noaptea. Pot să-mi dau seama de asta. 
Are privirea aia specifică. Până acum, am luat o mulţime 
de interviuri în cariera mea, iar ea a mai trecut peste 
aceşti cărbuni încinşi de câteva ori. Şi acum o face din nou, 
pentru noi. 

— Aşadar, m-am întâlnit cu Holli, ştiţi, am luat-o din 


e 208 » 


spatele închisorii pe la 8 a.m., pe 12 septembrie. Asta a 
fost cu şapte zile în urmă. Şi-a petrecut săptămâna mai 
mult prin apartament, uitându-se la TV, dormind. Nu cred 
că a dormit foarte mult în închisoare. Era extenuată. Apoi, 
alaltăieri, sâmbătă, am făcut aranjamente să trecem pe la 
apartamentul lui Sinead - e o prietenă de la lucru, care a 
fost pe vremuri coafeză - ca să-i aranjeze părul lui Holli. Pe 
Holli ajunsese să o îngrijoreze şuviţele ei cât timp a stat 
închisă, iar Sinead a spus că o să i le aranjeze pe gratis. 
Aşa că ne-am dus acolo. l-am adus câteva dintre hainele ei 
- chestii de la Adidas, pe care cu toţii le plac în zilele 
noastre. 

Zâmbeşte ca o mamă atotştiutoare, apoi continuă. 

— S-a schimbat cu ele şi, după aceea, ne-am dus la 
Nando's să mâncăm pui. Holli moare după Nando's. Se 
gândeşte la asta mereu. E cu adevărat încântată după 
puiul în sânge de la Nando's. Nu cred că mâncarea era de 
calitate în închisoare, îţi dai seama. Era slabă ca un pui 
când a ajuns acasă. Mă rog, ai văzut-o şi tu. În orice caz, îi 
place genul ăsta de mâncare, şi-a luat o jumătate de pui şi 
câte o porţie din fiecare garnitură. Era foarte fericită. 
Apoi, ne-am întors acasă şi a spus că doreşte să facă nişte 
apeluri de pe laptop, aşa că s-a dus în camera ei şi a făcut 
asta o vreme. Dup-aia, ne-am uitat la nişte episoade vechi 
din Clanul Kardashian ca să recupereze ce a pierdut. Era 
destul de obosită şi s-a dus să se culce pe la nouă. Nimic 
neobişnuit. Părea fericită. Părea să fie din nou Holli de 
demult. Şi când am intrat ieri-dimineaţă în camera ei am 
văzut că a dispărut. Nu a luat cu ea decât câteva lucruri. 
Nu a lăsat niciun bilet. Nimic. Insă i-am spus lui Andy ce 
anume şi-a luat totuşi cu ea: o fotografie cu mine şi cu ea 
făcută în închisoare, pe care o ţinea lângă pat. li plăcea 
fotografia aceea. Spunea că o bucura să se uite la ea când 
îi era dor de mine. Îmi amintesc chestia asta, pentru că de 
obicei nu spune astfel de lucruri. 

Michelle ne priveşte. Asta este tot ce ştie. Asta e 
povestea din perspectiva ei. 

— Ştii unde ar fi putut să plece? o întreb. 


e 209 œ» 


Priveşte din nou în jos la cana cu cafea şi oftează. 

— Nu, nu ştiu nimic sigur. Ar fi o teorie. Poliţia se ocupă 
de asta şi, ca să fiu sinceră, nu ştiu cât de multe mă lasă să 
ştiu. Andy face parte din SO015!0, aşa că e un pic cam dificil 
să aflu ceva din partea lor. Nu ştiu dacă ştiţi ceva despre 
asta, despre antitero. 

Informaţia vine parcă din ceaţă, astfel încât aproape că- 
mi vine să râd. Aproape. Phil priveşte într-o parte. Băga- 
mi-aş, S015. Faţa lui Michelle e impenetrabilă - secată şi 
obosită. Nu glumeşte. Dau din cap. Nu. Evident, nu ştiu 
nimic despre antitero. 

— Doar că... îmi vine foarte greu să cred că Holli e 
implicată în aşa ceva. Niciodată nu s-a implicat în ceva 
asemănător, niciodată nu a menţionat măcar numele lui 
Dumnezeu sau vreun soi de religie. Andy e un drăguţ, dar 
se înşală în privinţa asta. Chiar am încredere în el, dar... 
nu ştiu. O să o aducă înapoi, şi asta e cel mai important 
lucru. Asta este tot ce contează. 

Michelle apucă un pachet mototolit de ţigări din 
buzunarul capotului ei şi scoate una. Mă gândesc pe 
neaşteptate la testul de sarcină, la crucea albastră, în timp 
ce bricheta ei scoate scântei şi un val proaspăt de fum 
umple camera. Acum, Michelle ne priveşte pe amândoi 
peste masă, se apleacă în faţă şi se sprijină pe coate. 

— Holli nu e cea mai deşteaptă persoană, ştiţi, nu e 
decât gura de ea, desigur, însă e foarte uşor să fie dusă de 
nas. Întotdeauna a fost aşa. E competitivă, ştiţi. Are aşa o 
latură. „Sunt mai puternică decât tine. Pot să o fac mai 
bine ca tine.” Ştiţi? Numai că lucrul la care se referă poate 
fi orice. Pot fi provocări, să incendieze un autobuz, sau mai 
ştiu eu ce altceva. li place senzaţia dramatică a chestiilor 
făcute. Doar că se dă mare. Asta e tot. Întotdeauna a fost 
aşa. Doar că de la o vreme a împins lucrurile la extrem. Cu 
cât înaintează în vârstă, cu atât merge mai departe. Ştiu, 
probabil că e vina mea. Tatăl ei nu a fost un bun exemplu 
şi apoi s-a îndrăgostit de Ash... scuze, Ashar... şi gaşca aia. 
E ciudat. Ash a fost un băiat atât de bun la şcoală. Provine 


10 Echipa operativă specială, secţia contraterorism (n. tr.). 
< 210 œ» 


dintr-o familie drăguță de turci. Am întâlnit-o pe maică-sa 
o dată. Doar că nu înţeleg. Poate că ar fi trebuit să fiu mai 
prezentă, însă cineva trebuie să muncească; tatăl ei, cu 
siguranţă nu a făcut-o. 

Se opreşte. A luat-o pe varianta greşită. S-a pierdut în 
propriile ei tuneluri şi ne-a târât şi pe noi cu ea. Trebuie să 
se întoarcă înapoi la lumina zilei. 

— Holli a plecat singură sau cu cineva? întreb. 

E următoarea întrebare logică pe care pot să o pun. Dar 
cred că deja ştiu răspunsul. 

— Cu Ash... Ashar. 

Aprob din cap. Toate se leagă cap la cap. Ash e prietenul 
lui Holli din înregistrarea video din autobuz. În tonul lui 
Michelle nu se simte vinovăţie, ci iertare de sine. Nimic din 
toate acestea nu i se pot imputa. Ce ar fi putut face ca să 
nu se întâmple? E vorba de Holli şi de Ash. În mintea ei, 
vina s-a redus la jumătate. Nu e vorba decât de nişte puşti 
care îşi fac de cap. Amenințarea nu e reală, în ochii ei. 
Sunt doar doi copii care, de data aceasta, poate că au cam 
exagerat. 

Bineînţeles, e imposibil să nu te afecteze ce se întâmplă 
aici. Piesele cad la locul lor, cum se întâmplă când joci 
Tetris. Sunt sigură că Andy de la SO15 o să ne lumineze şi 
mai mult îndată ce soseşte. Dar n-am nicio îndoială că nu o 
să ne lase să-l filmăm. E clar că trebuie să adunăm cât mai 
mult material video înainte să vină şi să ne ceară să ne 
oprim. 

Mă ridic în picioare şi preiau controlul, schimbând 
energia din apartamentul înghesuit. 

— Michelle, trebuie să aruncăm o privire în camera ei şi 
să o filmăm. 

Nu e o întrebare, nu-i cer permisiunea. Creierul meu de 
regizoare iese la suprafaţă. Trebuie să avem cât mai mult 
material pentru film, cât de mult se poate. Uite, nu vreau 
să profit de ea, dar e evident că Michelle are încredere şi 
are o relaţie bună cu autoritatea. Dacă ea crede că e de 
bine, atunci o să obţinem ce avem nevoie. li susţin privirea 
un pic cam mult. O fac în mod deliberat până când cedează 


e 211 œ» 


şi priveşte în altă parte. 

Funcţionează. Se ridică intimidată. 

— Da, desigur. Poliţia a cercetat-o deja şi au făcut 
propriile fotografii, aşa că sunt sigură că e în ordine să faci 
ce ai nevoie să faci acolo. 

Mă priveşte fix, căutând aprobare şi asigurare. Vrea ca 
noi să ştim că ea ne ajută şi că ea nu o să fie o problemă ca 
Holli. 

Ne conduce afară din bucătărie şi apoi pe hol. Phil îmi 
aruncă ceea ce presupun că ar trebui să fie o privire 
acuzatoare. Nu i-a plăcut asta. Nu am făcut ceva ce mă 
caracterizează, ci a fost o acțiune crudă. 

Mă fut! Nu sunt sigură că azi îmi pasă. Azi nu mă simt 
pe mine, indiferent ce înseamnă asta. Nici măcar nu mai 
sunt sigură cine sunt eu. Poate că am murit în Pacificul de 
Sud împreună cu Sally Sharpe. 

Camera lui Holli e mică. E o cameră simplă de 
adolescentă. Phil o filmează încet. Pe pereţi sunt lipite 
fotografii din reviste. Priviri glaciale de fotomodel agăţate 
de sticle de parfum. Sexualitate. Bani. Abţibilduri 
strălucitoare. Muşti moarte pe pervaz. Un poster împăturit 
cu Harry Styles şi ochii lui de căprioară. Postere cu Kanye, 
cu Wu-Tang Clan. Grandioase. Periculoase. Un strigăt 
îndepărtat din mohorâtul Croydon: toate fac parte din 
designul de dinainte de închisoare. Feţele de pe postere 
sunt înălbite de soarele care a încălzit vreme de aproape 
cinci ani camera goală. 

Insă eu caut altceva şi simt că şi Phil face la fel. Chiar 
dacă îmi dezaprobă metodele, ştiu că se gândeşte la 
acelaşi lucru: Nu e nimic religios în camera asta? Chiar 
nimic? Mă uit prin jur, dar nu văd nimic. Lângă pat se 
găseşte un morman de cărţi, una de modă cu Victoria 
Beckham, una cu Garfield cu colţurile îndoite, Puterea 
Prezentului, Cărţulia Calmului. Ultima chestie pe care mă 
aşteptam să o găsesc printre lecturile lui Holli. Pe de altă 
parte, de ce nu? O încercare de autocunoaştere sau un 
cadou de la o mamă bine intenţionată? Oricum ar fi, 
niciuna dintre cărţile de autoajutorare nu pare să fie citită. 


e 212 œ» 


Şi apoi, cine sunt eu ca să judec? Nici eu nu le-am citit. 
Oricum, nu ele sunt cauza întâmplărilor din prezent. Nu 
sunt chiar manuale de terorism. 

Apoi mă loveşte ideea că nu o să găsim nimic aici. Holli 
nu avea decât optsprezece ani când trăia în camera 
aceasta. Aici sunt relicve ale persoanei care a fost. Acum 
are douăzeci şi trei de ani. Maturizarea te schimbă. Cinci 
ani în închisoare te schimbă. Cine ştie ce i s-a întâmplat în 
timpul ăsta? 

Ce vreau să spun e că e suficient să mă uit la mine ca să 
îmi dau seama că întreaga mea viaţă s-a schimbat în nouă 
zile. Am devenit o mincinoasă şi o hoaţă. Dumnezeu ştie 
unde o să fiu peste cinci ani. Sper că nu în închisoare. 

Se aude soneria de la uşă şi o privim pe Michelle. Dă din 
cap şi se duce să-l lase pe Andy să intre. 

Phil lasă camera în jos. 

— Ai văzut ceva? îmi şopteşte. 

În ochii lui se vede o nouă urgenţă. Pentru el, acest 
documentar tocmai a devenit extrem de interesant. Deja 
poate adulmeca premiile din viitor. 

— Nu, nu cred că este ceva aici, Phil. Nu a stat decât o 
săptămână înainte să plece. Trebuie să căutăm în altă 
parte, pe Facebook, Twiter, toate astea. Oricum, Holli nu e 
o proastă... nu mai este, vreau să zic. Dacă ar fi ceva aici, 
nu va fi uşor să găsim. Mă mai uit odată prin cameră, dar 
ştiu că am dreptate în privinţa asta; nu e niciun indiciu pe 
aici. 

Când intrăm în hol, vedem un bărbat îndesat care 
vorbeşte încet cu Michelle, stând în pragul uşii. Andy. E 
mai scund decât îmi imaginam, dar arată atractiv. Are un 
farmec lejer care sare în ochi de îndată ce se întoarce să 
ne întâmpine. Are zâmbetul unui învingător. Poate că de 
asta a obţinut postul în care lucrează. E o persoană 
sociabilă. Michelle are dreptate, el chiar inspiră încredere. 
Aş spune că de-abia a făcut cincizeci de ani. Are mult păr 
pe cap. În aer se simte o mireasmă aproape iluzorie de 
săpun scump. Va trebui să fiu foarte atentă. E evident că e 
foarte bun în ceea ce face. O joacă pe Michelle ca un 


e 213 + 


bătrân profesionist. M-aş hazarda să-mi dau cu presupusul 
şi să spun că Andy e unul dintre învingătorii în lupta cu 
viaţa. Presupun că vede viaţa în culori trandafirii. Ei bine, 
hai să începem, Andy. Hai să trecem la treabă, pentru că 
eu nu mă duc la închisoare. Nu o să pierd lupta asta. Îmi 
bag mâna cu subtilitate în haină şi apăs cu grijă pe burtă. 
E OK, puişor. Mămica are grijă de tine. 

În timp ce păşeşte zâmbind spre mine, îmi trag faţa mea 
de joc. 

— Erin, Phil, sunt detectivul inspector-şef Foster, dar 
spuneti-mi Andy. Mă bucur să vă cunosc şi mulţumesc că 
aţi mai rămas. 

Ne strânge mâinile cu fermitate, după care ne ducem în 
camera de zi a lui Michelle, lăsând camera de filmat în hol. 
Phil nu mai filmează. 

Phil, Michelle şi cu mine luăm loc pe canapea, în timp ce 
detectivul Andy se cocoaţă cu faţa la noi pe un scaun 
scund din piele de partea cealaltă a mesei de cafea 
aglomerată. 

— Aşadar, nu ştiu cât de multe v-a spus Michelle, dar 
Holli era sub supraveghere după eliberarea ei. Părăsind 
casa, a încălcat regulamentul şi, e cât se poate de evident 
că acum l-a încălcat şi pentru că a părăsit ţara, spune el cu 
lejeritate. 

Băga-mi-aş! Treaba e puţin mai serioasă decât am 
sperat. Nu credeam că o să ajung atât de departe. Holli a 
zburat din ţară? 

— Asta e una la mână, continuă el. Totuşi, încălcarea 
eliberării condiţionate este o problemă separată. 
Principala problemă cu care ne confruntăm acum este că 
suntem extrem de îngrijoraţi că Holli s-ar putea să ajungă 
în Siria cu Ashar Farooq. Ăsta pare să fie planul ei, dar şi 
al lui Ash. Ştim că s-a îmbarcat la zborul către Istanbul de 
la Aeroportul Stansted acum paisprezece ore. Cred că 
putem spune că suntem îngrijoraţi. Cam asta ar fi situaţia. 
Acum, tonul vocii lui este serios, ca al unui om de afaceri. 

Siria. Asta e o chestie uriaşă, iar adevărul groaznic este 
că subiectul ăsta este visul erotic al unui documentarist. 


e 214 œ» 


Evenimente care înlocuiesc o structură narativă 
planificată. Raiul autorului de film. 

Cu toate acestea, în timp ce stau şi ascult, în mod cert 
nu simt asta. Văd ce poveste grozavă ar fi aceasta. O văd, 
însă tot ce simt este spaimă. Un zid drept de spaimă vine 
în viteză spre mine. Chestia asta e reală. Holli a făcut cu 
adevărat ceva rău. Va avea loc o investigaţie. Sunt 
implicată. Cu toţii suntem implicaţi. Iar sub izolaţia din 
podul meu se află o geantă mare cu diamante. Care ar 
arăta destul de incriminatoriu dacă poliţia decide să-mi 
cerceteze casa. Foarte incriminatoriu. 

Imi doresc din tot sufletul ca Holli să intre pur şi simplu 
pe uşă, chiar în momentul acesta, botoasă şi răutăcioasă, 
şi să se comporte necioplit cu noi toţi. 

— Treaba noastră e simplă, continuă detectivul Foster. 
Mai întâi, trebuie să aflăm unde este Holli, să ne asigurăm 
că este în siguranţă şi, dacă e posibil, să o aducem acasă. 
În al doilea rând, trebuie să aflăm cu cine s-a asociat, în ce 
perioadă din închisoare s-a radicalizat şi cum a reuşit să 
părăsească Marea Britanie. Astea sunt informaţiile care 
mă interesează pe moment. 

Şi cum crede că l-aş putea ajuta cu astea? 

— Acum, vreau să fiu bine înţeles: în termenii lui Holli, 
pe moment încă nu a făcut nimic greşit. Încălcarea 
eliberării condiţionate este o infracţiune neînsemnată în 
comparaţie cu celelalte chestii care sunt în joc în situaţia 
asta; pe noi nu ne interesează să o pedepsim pe Holli 
pentru că a fugit. Este mult mai important să o aducem 
acasă şi să vorbească cu noi despre ce se întâmplă, despre 
cum şi-a făcut rost de documente, de contacte. Căutăm să 
o ajutăm, atât pe ea, cât şi pe orice altă fată aflată în 
această situaţie. Va trebui să aveţi încredere în mine când 
vă spun asta: acolo nu e deloc ce cred ele că este. Indivizii 
ăştia obişnuiesc să agaţe fete tinere, fete problemă, să le 
promită lucruri importante şi când ajung acolo e deja prea 
târziu ca să le schimbi mintea. Sunt deja prinse în 
capcană. Holli o să afle toate acestea destul de curând, 
dacă nu a aflat deja. Lor nu le pasă de aceste fete; ele sunt 


e 215» 


trofee de care te poţi descotorosi oricând. 

Andy o priveşte fix pe Michelle şi spune: 

— Şi de aceea trebuie să o aducem acasă pe cât de 
repede posibil. 

Michelle s-a albit la faţă. Mâna ei bâjbâie spre pachetul 
de ţigări din buzunar; a uitat că l-a lăsat pe masa din 
bucătărie şi, dintr-un motiv oarecare, gândul acesta mă 
întristează nespus. 

— Acum, Erin, spune detectivul, îndreptându-şi privirea 
intensă spre mine, nu ştiam că urma să filmezi în 
dimineaţa aceasta. Bănuiesc că Holli nu i-a spus mamei ei. 
Am vorbit cu tipii de la închisoarea Holloway despre 
interviul video cu Holli. Evident, nimeni nu l-a văzut încă, 
dar am fi extrem de interesaţi să aruncăm o privire. Mi-e 
teamă că ar putea fi singurul material video la zi cu Holli, 
în afară de cele de pe camerele de supraveghere, care nu 
ne sunt de mare folos, ca să zic cinstit. Am mai multe 
departamente interesate pe bune de ceea ce dispui tu. Mai 
ai înregistrarea? 

Aprob din cap. 

— Nu e editat. Pe moment, e doar material brut. Nici eu 
nu m-am uitat încă peste, aşa că nu pot spune dacă este 
ceva acolo care să vă ajute în termeni de... 

— Asta nu e o problemă, mă întrerupe el şi-mi dă o carte 
de vizită. 

Detectiv Inspector-Şef Andrew Foster. Numărul şi e- 
mailul lui. 

— Transferă-mi orice ai cât de curând posibil. 

— Nicio problemă. 

lau cartea de vizită şi fac un spectacol băgând-o în 
siguranţă în buzunar. Poliţiştii mă fac să mă simt agitată. 
Intotdeauna au făcut-o. Il simt cercetându-mi faţa, căutând 
ceva, orice, un cârlig de care să agaţe vreo vinovăţie. Mă 
străduiesc să-mi păstrez chipul senin şi impenetrabil. 

— Tu nu ai fost prezent la interviul de la Holloway, nu? 
se întoarce Andy spre Phil. N-ai întâlnit-o niciodată în 
persoană pe Holli? 

— Nu, niciodată. O s-o cunosc pe Alexa mâine, răspunde 


e 216 » 


Phil imperturbabil. 

Însă, pe de altă parte, el nu are legătură cu un avion 
prăbuşit, două crime, furt, fraudă şi trafic. Cred că tot ce a 
făcut mai nasol Phil vreodată a fost să fumeze un joint 
ocazional. Şi poate că a mai descărcat ilegal de pe internet 
vreo două chestii. 

Detectivul îşi mută din nou privirea spre mine. 

— Ah, da, documentarul tău. 

Zâmbeşte. Nu prea pot să spun semnificaţia zâmbetului. 

— Cine mai apare în el? j 

Ştie. Cu siguranță că a verificat. li susțin privirea. 

— Eddie Bishop la Pentonville, Alexa Fuller la Holloway 
şi Holli, spun repede. 

Totul este înregistrat; am documente ca s-o dovedesc. 

Andy dă din cap. E un grup bun. Ştiu că e un grup bun. 

Se întoarce către Phil. 

— În orice caz, Phil, tu poți pleca mai devreme dacă vrei. 
N-am nevoie decât de Erin. Nu vreau să te rețin mai mult 
decât e nevoie. Aşa că simte-te liber s-o ştergi. 

Pe faţă îi apare o frântură din zâmbetul acela al lui. 

Phil se uită la mine şi aprob din cap. O să fiu în ordine. 
În timp ce pleacă priveşte înapoi cu sprâncenele ridicate. A 
fost o dimineaţă ciudată. 

Documentarul acesta ar putea fi mai important decât şi- 
a imaginat vreunul dintre noi. Şi Phil ştie asta. Indată ce o 
să găsească o cafenea cu Wi-Fi o să intre pe MacBook-ul 
lui şi o să se uite pe platformele sociale pe care era Holli. 

Andy o trimite pe Michelle să facă, chipurile, mai multă 
cafea proastă. Îndată ce ea pleacă, el se întinde spre mine 
cu un aer serios, plasându-şi coatele pe genunchi. 

— Aşadar, Erin, ai observat ceva anume în timpul tău 
petrecut cu Holli? Orice ar fi putut părea neobişnuit? A 
menţionat ceva? 

Atunci când nu zâmbeşte pare mai bătrân. Un pierde- 
vară, dărâmat. Arată mai mult cum m-aş aştepta să arate 
un detectiv. 

Mă gândesc la interviul de acum două luni. Ţinând cont 
de tot ce s-a întâmplat între timp, putea foarte bine să fie 


e 217 œ» 


şi acum un an. Am observat oare ceva care ar fi putut să 
dea indicii în privinţa călătoriei în Orientul Mijlociu? 

Prin cap îmi trece imaginea lui Amal, gardianul de 
serviciu din ziua aceea. Amal din Orientul Mijlociu. Amal 
înseamnă „speranţă” în arabă. Amal cel cu ochi blânzi. 

Brusc mă simt ruşinată. 

Alung gândul acesta. Nu sunt genul ăla de persoană. 
Refuz să fiu aşa. Amal nu e decât un londonez obişnuit 
care încearcă să-şi facă treaba; se întâmplă doar că are un 
nume arabic. Opreşte-te, Erin. 

Andy aşteaptă un răspuns. 

— N-aş zice că am observat ceva specific, nu. Holli era... 
ştii, uşor enervantă. Admit asta. Nu pot spune că era ceva 
definitiv, dar m-am pricopsit cu senzaţia asta din partea ei. 

Mă opresc din vorbit. La naiba. Îmi ascult cuvintele din 
nou în mintea mea. Probabil că ar fi trebuit să spun doar 
„Nu, nimic”, şi s-o las aşa. Idioato. Chiar n-am nevoie acum 
să fiu monitorizată ca făcând parte dintr-o investigaţie a 
poliţiei. Mark şi cu mine nu putem îndura mai multe 
săpături înainte ca situaţia s-o ia razna. Primul meu 
onorariu din partea companiei fantomă din Arabia Saudită 
va fi transferat în contul meu bancar în opt zile. Bani 
primiţi din Orientul Mijlociu după ce a dispărut o fată. 
Situaţia nu va arăta prea bine pentru un bărbat cum e 
detectivul Andy Foster. 

— Enervantă? În ce fel? Pare îngrijorat acum. L-am făcut 
să se îngrijoreze. Da, se pare că am declanşat o alarmă. 
Fir-ar! 

— E vorba doar de atitudinea ei, ştii, cumva în siajul 
infracţiunii anterioare. Am văzut materialul video cu ea 
privind autobuzul arzând. Atitudinea ei din ziua interviului. 
Ea e... 

Cuvintele mă trădează din nou. Ce e ea? 

— Scuze, Andy. N-am cum să o spun altfel. E o ciudată. 
Îmi pare rău, dar asta e. 

Unde merge mia, merge şi suta. Şi ştii ce? Dacă sunt un 
martor cu prejudecăţi, măcar nu o să ajung niciodată în 
faţa unui tribunal. 


<e 218 » 


Chicoteşte. 

Mulţumesc Domnului. 

Faţa i se luminează din nou. Nu sunt decât o fată care 
face un documentar. 

— A, da, am văzut chestia din autobuz, spune aprobând 
din cap. Suntem din nou pe aceeaşi lungime de undă. 
Ciudată e cuvântul potrivit, Erin. Insă ciudată nu înseamnă 
rea, nu cred. Ea e doar uşor de manipulat. Sper să-şi 
schimbe decizia înainte să treacă graniţa, deoarece odată 
ce ai depăşit genul ăla de linii, nu mai este cale de 
întoarcere. După aceea nu vom mai putea să o ajutăm. Nu 
vom mai căuta să o aducem înapoi, dacă mă înţelegi ce 
vreau să spun. 

Andy vorbeşte pe un ton coborât. O pot auzi pe Michelle 
trebăluind de una singură prin bucătărie. Fumul de ţigară 
ajunge până la noi. Andy oftează. 

Schimbăm o privire. 

— Facem ce putem, Erin. Însă unii oameni nu vor să se 
ajute pe ei înşişi. 

Cred că formăm o legătură. Cred că ne înţelegem. 

— Ca să fiu cinstit cu Michelle, ea n-are nicio idee cine 
este fiica ei. N-ar fi putut să-şi dea seama că o să se 
întâmple astea. O vizită pe săptămână la închisoare vreme 
de cinci ani nu o transformă într-o mamă atentă. 

Priveşte în direcţia bucătăriei, iar eu profit de ocazie ca 
să înghit în sec. Dorinţa mea de a arăta ca o persoană 
normală în timp ce sunt sub investigaţie mi-a transformat 
într-un mod ciudat funcţiile organice de zi cu zi. 

— Holli s-a schimbat cam cu cinci luni înainte să fie 
eliberată, continuă el. Avem declaraţii din partea 
gardienilor închisorii şi din partea consilierilor. S-au 
întâmplat două lucruri în perioada aia. S-a înscris pentru 
schema de caritate a închisorii şi a fost de acord să 
participe la documentarul tău. Pot spune cu încredere că 
nu conduci o celulă Al Qaeda londoneză, Erin, dar mi-aş 
pierde slujba dacă nu urmăresc puţin situaţia. Tace şi mă 
priveşte. În colţul gurii îi apare o sugestie de zâmbet. 

Aşadar deja m-au verificat. La naiba. Cât de mult? 


<e 219 + 


— Sunt suspectă? 

Ştiu că ar trebui să nu întreb asta, dar sunt? Simt cum 
mi se înroşesc obrajii şi cum gâtul mi se înfierbântă. 
Corpul meu acum este oficial lipsit de control. 

El chicoteşte satisfăcut. 

— Nu, Erin, e clar că nu eşti suspectă. Nici măcar nu l-ai 
întâlnit vreodată pe Ashar Faroog, singura ta întâlnire cu 
Holli e pe film şi toate apelurile tale telefonice către 
închisoare au fost înregistrate şi monitorizate la timpul lor. 
Le-am ascultat pe toate. 

La naiba! 

— Nu ai făcut nimic. Dar trebuie să-mi dai o copie a 
materialului filmat cât se poate de repede azi... şi după 
aceea nu o să mai stăm pe capul tău. În momentul ăsta, nu 
ne interesează persoana ta, câtuşi de puţin. 

Intrezăresc umbra altui zâmbet. Acestea fiind spuse se 
ridică în picioare şi-şi trece palmele peste pantaloni, 
periindu-i. După aceea, îşi ridică privirea. 

— Ah, şi nu e necesar să o mai spun, dar nu mai arăta 
materialul filmat nimănui. Niciunei agenţii de ştiri şi, 
evident, niciunui ziarist. În plus, până când investigația nu 
are un final, nu vei putea folosi materialul pentru 
documentarul tău. Şi ştii ce, chiar şi atunci, fă-mi o favoare 
şi sună-mă înainte, OK? Doar ca să verific. Nu mă uita. 

Zâmbeşte. Chiar are zâmbetul unui învingător. Şi nici nu 
ai nevoie de o imaginaţie bogată ca să vezi că nici nu arată 
rău. 

În momentul ăsta, n-am idee de ce spun ce spun, dar o 
fac. 

— Andy. Când se termină vreau drepturi exclusive 
pentru asta, OK? Înaintea oricui. Ar fi fantastic să-ţi iau un 
interviu. 

lată. M-am agăţat cu unghiile de stâlp. 

Zâmbetul lui se lărgeşte. E surprins. Amuzat. 

— Nu văd de ce nu, odată ce e de domeniu public. N-are 
cum să strice. Pare că faci un mic film drăguţ, Erin. 
Interesant. Sună-mă! 

Şi cu asta, basta. Pleacă. 


e 220 » 


+ 


Când ajung acasă, primul lucru pe care îl fac este să mă 
grăbesc să ajung în pod. Din fericire, Mark încă nu s-a 
întors. Azi se întâlneşte cu foştii lui colegi, încercând 
marea cu degetul în căutarea unor contacte ca să vândă 
diamantele. Între timp însă, diamantele sunt în continuare 
în pod şi asta mă îngrijorează. Marfa noastră. Dacă poliția 
se decide să ne cerceteze casa o să le găsească. Mut o 
maşină de cusut veche deasupra instalaţiei lăsate de 
izbelişte. Stau cu picioarele încrucişate pe podeaua 
aşchiată, agonizând, neştiind dacă nu cumva, punând 
maşina de cusut deasupra nu o să ridice şi mai multe 
suspiciuni. Dacă cei de la SO15 ne cercetează casa, oare 
maşina de cusut o să le atragă atenţia sau aş face mai bine 
să ascund zona cu izolaţia? Am căutat SO15 pe Google în 
drum spre casă: e vorba despre o secţie de operaţiuni 
speciale din cadrul Poliţiei Metropolitane, aflată sub 
Comandamentul Contraterorist, un departament creat prin 
fuziunea dintre Secția Specială şi vechea  Secţie 
Antiterorism. E vorba de poliţia aia serioasă. 

Mut maşina de cusut din nou. 

În cazul în care poliţia decide că sunt o persoană de 
interes, nu este vreun loc în casa asta pe unde să nu se 
uite. Şi nici nu pot să îngrop diamantele în grădină acum. 
Solul nu va arăta cum trebuie, iar poliţiştii adoră să 
dezgroape un patio, nu? Am văzut destule drame polițiste 
ca să ştiu asta. lar acum, n-am nicio şansă să zbor în 
Elveţia ca să le depozitez într-o cutie de valori, în niciun 
caz acum că sunt o parte din investigația lui Andy. O astfel 
de acţiune ar ridica mai multe semne de întrebare decât 
orice altceva. Trebuie doar să le mutăm din casa noastră 
cât de repede posibil. Ăsta e singurul răspuns. Trebuie să 
scăpăm de diamante. 

Mă gândesc la avion, la oamenii aceia care sunt în 
continuare acolo, prinşi în siguranţă cu centuri de 
scaunele lor. În apa întunecată ca noaptea. Nu pot să nu 
mă întreb. Cine erau? Erau oameni răi, cum a spus Mark? 
Arătau ca nişte oameni înspăimântători. Mă bucur că nu i- 


e 221 œ» 


am văzut. E greu să-mi păstrez gândurile la distanţă, aşa 
cum sunt. Văd figuri create de propria mea imaginaţie, 
cenuşii şi îmbibate de apă. 

Îmi doresc să fi fost vreo modalitate ca să aflu cine erau. 
Am încercat fiecare chestie la care ne-am gândit, am 
verificat site-urile Interpol şi pe cele cu persoane dispărute 
când eram în Bora Bora. Mark este singurul care ar fi 
putut să-i identifice dintr-o înşiruire. Şi doar s-a uitat. 
Poate că ar trebui să-l rog să o facă din nou? Poate că eu 
ar trebui să verific site-urile de ştiri ruseşti, căutând 
persoane dispărute? 


e 222 œ 


26 
MARŢI, 20 SEPIEMBRIE 


Pietrele 


Mark a făcut rost de un contact pentru pietre. Unul din 
foştii lui colegi pe care i-a întâlnit ieri, în timp ce eu filmam 
acasă la Holli, a sugerat o posibilă soluţie. Fix la timp. 
Odată ce vindem diamantele putem să transferăm banii 
prin bancă direct în Elveţia şi am terminat şi cu asta. 
Cuibul nostru va fi în siguranţă. Nu i-am spus lui Mark 
despre Holli sau detectivul Foster. Să treacă mai întâi ziua 
de azi; nu vreau să se îngrijoreze în privinţa poliţiei până 
când nu se încheie afacerea. Sunt sigură că încă nu mă 
cercetează, şi dacă reuşim să rezolvăm situaţia cu 
diamantele azi, s-a terminat. Nici despre copil nu i-am spus 
încă lui Mark. Nu păstrez secrete în mod deliberat; vreau 
doar să aştept momentul potrivit. E o veste atât de 
importantă, încât nu-mi doresc să o întinez cu grijile. 
Vreau să fie ceva special şi pur. 

li spun azi, îndată ce toate astea se termină, după ce 
vom vinde diamantele şi toate urmele care duc la geantă şi 
la avion vor dispărea. Diamantele sunt ultima treabă 
neterminată. 

Mark a găsit contactul printr-o fată pe nume Victoria, 
care a fost în acelaşi program de training ca şi Mark, la 
J.P. Morgan. S-a lăsat de cursuri destul de repede, s-a 
specializat, şi acum e agent economic pe cantitate în 
echipa de agenţi economici pentru capital algoritmic la 
HSBC. E iraniană şi are un frate vitreg care oferă sfaturi şi 
face comerţ cu bunuri materiale: asta înseamnă obiecte de 
artă, bunuri de lux, bijuterii, vase Ming, pălăria lui 
Napoleon, chestii de genul ăsta. E o glumă, în niciun caz 
pălăria lui Napoleon. Sau poate că da, de ce nu? Bunuri 
lichide ale celor ultra bogaţi, indiferent ce formă ar putea 
lua. 


e 223 + 


Fratele vitreg al Victoriei are un site. 

Naiman Sardy Art & Asset Advisors. Pagina mea favorită 
de pe site este intitulată „Artă la amanet”. Mă întreb ce ar 
spune Monet, de Kooning, Pollock, Bacon şi Cezanne, cei 
mai valoroşi dintre artişti, despre faptul că lucrările lor 
sunt la amanet. 

Citesc următoarele pe site: 


Ca urmare a crizei financiare internaţionale, investitorii 
au început să vadă beneficiile introducerii bunurilor 
nemonetare, cum ar fi obiecte de artă, iahturi, bijuterii şi 
alte colecţii în portofoliile lor de investiţii generale. În 
orice caz, aceste bunuri materiale au nevoie de o îngrijire 
profesionistă şi management delicat, nu doar în zonele de 
depozitare, expunere, prezervare şi asigurare, ci şi ca 
bunuri comercializabile de o valoare substanţială. Acestea 
necesită acelaşi nivel de supraveghere de care au nevoie şi 
portofoliile exclusive de investiţii financiare. Aici, la 
Naiman Sardy, ne asigurăm că obţineţi şi menţineţi un 
portofoliu echilibrat,  sfătuindu-vă şi făcându-vă pe 
dumneavoastră, investitorul, conştient de valorile pieţei 
curente, consiliindu-vă când să cumpăraţi, când să vindeţi 
sau când să vă păstraţi bunurile, în timp ce vă oferim 
sprijin în fiecare etapă din domeniul achiziţiilor şi al 
vânzărilor. 

Ei bine, iată. O companie fantomă pentru protejarea 
artei. Obiecte de artă folosite ca ţigările din închisoare. 

Brusc, realizez şi alt sens al cuvântului „supraveghere”. 
„Acestea necesită acelaşi nivel de supraveghere de care au 
nevoie şi portofoliile exclusive de investiţii financiare.” 
Una dintre ironiile vieţii, presupun. 

Mi-e teamă că, atunci când va veni revoluţia, clienţii de 
la Naiman Sardy Art & Asset Advisors vor fi primele ei 
victime, fie ele colaterale sau nu. 

În orice caz, Mark i-a cerut Victoriei să-l contacteze pe 
fratele ei Charles pentru a-i găsi un „client” de-al lui. Mark 
şi Victoria sunt prieteni pe LinkedIn şi, la cafea, după o 
scurtă recapitulare a vremurilor de când nu s-au văzut, 


e 224 œ» 


Mark a adus vorba despre asta. Ar fi interesat fratele ei să 
cunoască un potenţial client nou care caută să facă 
pierdute ceva bunuri pe parcursul următoarelor luni? 
Ideea a părut că a prins rădăcini. Mark mi-a spus că ea s-a 
îndreptat de spate un pic în cafenea şi că i-a plăcut foarte 
mult să joace rolul de intermediară. Se pare că afacerea 
fratelui ei fusese lovită destul de zdravăn de climatul 
actual, iar lui Charles chiar i-ar prinde bine un comision 
acum. Victoria i-a înmânat lui Mark o carte de vizită de-a 
lui Charles şi i-a spus să i-o dea acestui „client”. Ba chiar i- 
a şi mulţumit că s-a gândit la Charles pentru asta. 

Mark a telefonat şi a stabilit o întâlnire. Urma să merg 
eu, nu cu rolul de client, ci cu rolul de asistent personal al 
clientului, Sara. Până acum totul e standard; ştiam din 
poveştile lui Caro că majoritatea vânzărilor cu obiecte din 
galerie se fac la telefon sau prin asistenții personali care 
cumpără la deschiderea expozițiilor. De ce să-ţi cumperi 
singur obiectele când poţi să trimiţi pe altcineva s-o facă? 

Mă întâlnesc cu Charles în această dimineaţă. Il las pe 
Mark în Patisserie Valerie din Green Park şi mă duc 
singură pe strada Pall Mall. 

Galeria de pe Pall Mall este discretă. Imediat ce intri, 
observi că arată mai degrabă ca o casă de licitaţii privată 
de lux. Vitrine sunt răsfirate prin încăpere, găzduind 
comori care, presupun, nu sunt de vânzare. Sunt mai 
degrabă totemuri plasate strategic ca să asigure clienţii că 
acesta este locul potrivit pentru ei, fluiere pentru câini 
specifice claselor sociale, trofee, embleme. Dar, ca să fiu 
cinstită, îmi imaginez că, la preţul potrivit, toate obiectele 
de aici pot fi cumpărate. 

Ca de exemplu, o mască incaşă a morţii, lucind cald în 
lumina spoturilor, care se află în spatele unei vitrine de 
sticlă groasă de un inch. 

Un alt exemplu ar fi o armură completă de războinic 
japonez. 

In altă parte, un colier cu un diamant strălucitor în 
formă de pară, care atârnă greoi şi gros ca un şerbet de 
lămâie de un şirag de diamante mai mici ce sclipesc în 


e 225» 


luminile galeriei. 

Mă întâmpină Charles, care e îmbrăcat cu pantaloni roşii 
şi are părul roşcat frumos aranjat. Emană un aer sănătos şi 
se vede pe el doar o idee de bronz obţinut prin sudul 
Franţei. Pare să fie singur. Poate că deschid magazinul 
doar pentru întâlniri. Nu-mi imaginez să fie mult trafic 
pietonal prin zonă, chiar dacă e strada Pall Mall. 

Luăm loc în partea din spate a camerei la un birou de 
mari dimensiuni din lemn de mahon. În cazul în care nu e 
un Chippendale, atunci e clar în maniera lui Thomas 
Chippendale. Presupun că intenţia este să observi lucruri 
din astea; probabil că de asta au fost alese. 

Stăm şi conversăm lejer în adâncul reprezentanţei cu 
covoare groase. Charles îmi face o cafea la capsulă. Imi 
dau seama că mingea, în ce priveşte discuţia de afaceri, 
este în terenul meu. Sunt sigură că Charles poate întreţine 
flecăreala distrăgându-mă pe tot parcursul zilei dacă nu 
trec direct la subiect. În mod evident nu e genul care să 
aducă afacerile la început în discuţie - îmi imaginez că nu 
aşa se face în domeniul ăsta, adică să treci direct la 
subiect. 

Chiar şi comercianților de la tarabele din piaţa din East 
End le place să trăncănească, nu? Bineînţeles, Charles nu 
e unul dintre ei, să fie clar. Are cu totul aspectul unuia 
care a studiat la Oxford sau Cambridge: este precis, isteţ, 
dar şi infestat cu o ruşine auto-impusă a propriului 
potenţial neperformant. Se pare că un dezavantaj în a avea 
toate oportunităţile disponibile în viaţă este că niciodată 
nu-ţi poţi satisface nivelul de aşteptare. Niciodată nu eşti 
mulţumit de potenţialul tău. Orice împlinire va fi privită cu 
un minimum de expectanţă, ţinând cont de circumstanţe, şi 
orice eşec se va datora pur şi simplu slăbiciunii 
caracterului. 

Să fie clar, personal cred că Charles se descurcă foarte 
bine. Are un loc încântător aici. Pare să aibă o slujbă bună. 
Aş fi o mamă mândră de aşa un fiu. Asta e altă chestie cu 
şcolile particulare de băieţi. Mi se pare că te cam lucrează 
la corzile sensibile, nu? Ocolesc sexualitatea şi au linie 


e 226 œ» 


directă cu mama. Băieţii ăştia nu se maturizează niciodată. 

Scot săculeţul cu diamante din buzunarul hainei şi-l pun 
pe birou. Pietrele sunt depozitate în siguranţă acum, în 
portofelul de piele de culoare crem-pal, pe care l-am 
cumpărat cu Mark pentru acest scop. Punga de plastic nu 
era potrivită şi chiar dacă ne-a uşurat de 150 de lire, 
săculeţul dă cu totul o altă nuanţă efortului actual. 

Charles devine atent. Asta este motivul pentru care se 
află aici, la urma urmei, şi, în plus, nu a avut parte de un 
an fericit. 

li explic că familia pentru care lucrez caută să 
transforme ceva bunuri în bani lichizi în următoarele luni 
şi că îşi doresc să vândă iniţial diamantele ca să testeze 
piaţa, să vadă cât de receptivă este în acest moment. 

Bineînţeles, în realitate nu mai există alte bunuri. Îmi 
doresc să fi fost. Imi doresc să fi găsit mai multe genţi. Dar 
bănuiesc că ideea mai multor vânzări prin intermediul lui 
Charles ne vor aduce azi cel mai bun preţ pentru diamante 
şi va elimina natura suspicioasă a unei singure vânzări. 

Lui Charles i s-a trezit interesul. Am ştiut eu că săculeţul 
de piele o să-şi facă treaba. N 

Charles aduce o tavă pentru bijuterii. li pasez săculețul. 
Vreau să le scoată afară el, să aibă senzaţia pe care am 
avut-o eu prima dată când am văzut sute de diamante 
revărsându-se şi reflectându-se la lumină. 

Scutură săculeţul cu blândeţe, iar diamantele se 
rostogolesc pe materialul de pâslă verde a tăvii. 

Simte şi el senzaţia. 

Mi se ridică părul pe braţe. O simt şi eu. 

Oportunitate. Posibilităţi. Işi umezeşte buzele. La 
suprafaţă, figura lui pare inexpresivă. 

— Foarte frumoase, încântătoare. 

Sub suprafaţa feţei se iveşte o nuanţă de încântare. Nu e 
jucător de poker, asta e clar. 

Cădem de acord asupra unui comision de zece la sută. O 
să se ocupe imediat ce plec şi se aşteaptă să am câteva 
oferte până după-amiază. Lucrurile se mişcă foarte rapid 
în piaţa diamantelor. Dacă familia pentru care lucrez ar fi 


e 227 œ» 


interesată, ar putea să aranjeze o vânzare până la sfârşitul 
zilei. 

Plec cu o chitanţă scrisă de mână în locul pietrelor 
preţioase şi mă duc înapoi la cafenea ca să mă întâlnesc cu 
Mark. Şi atunci simt o privire care mă urmăreşte. Mă 
opresc la intersecţia dintre străzile Pall Mall şi St James şi, 
cu nervii sfârâind, mă prefac că-mi caut telefonul în 
geantă. Cei doi bărbaţi din spatele meu trec în faţa mea. 
Nu sunt poliţişti şi nu mă urmăresc, nu sunt decât doi 
bărbaţi bine îmbrăcaţi pe drum spre un prânz lung. Mă uit 
peste umeri înapoi pe strada Pall Mall până la piaţa 
Trafalgar, căutând cu privirea conturul îndesat al 
detectivului Foster printre puţinii pietoni. Din cei douăzeci 
şi ceva de trecători, niciunul nu se potriveşte. Detectivul 
Foster nu e aici. Nu mă urmăreşte. 

Opreşte-te, Erin. Nu fi paranoică. 

Inima mi se zbate în piept. Nu e decât un moment 
instinctiv fantomatic, nimic altceva. Mă îndrept spre St 
James ca să mă întâlnesc cu Mark. 

Când mă vede intrând, se luminează la faţă. Vrea să ştie 
cum au decurs lucrurile cu Charles. 

— Foarte, foarte bine, îl asigur. Caută cumpărători chiar 
acum. A fost extrem de încântat. A încercat să ascundă 
asta, dar mi-am dat seama. Am putea rezolva situaţia în 
câteva ore! Mă va suna în după-amiaza aceasta cu câteva 
oferte. 

Mâinile îmi tremură uşor. Mark îşi întinde mâna peste 
masa de cafea şi-şi lasă palma să se odihnească peste a 
mea. 

— Te descurci foarte bine, scumpo. Sunt impresionat, 
spune şi rânjeşte tăind afirmaţia. 

Nu mă pot abţine şi rânjesc şi eu. Ce facem oare? E 
înspăimântător, dar este şi incitant cu totul. Nu pot să 
vorbesc în numele lui Mark, evident, dar până acum nu am 
fost amendată înainte decât pentru vreun bilet de parcare 
ocazional. Nu sunt o infractoare. Însă e uimitor cât de uşor 
vorbim despre toate acestea. Mă consolez că este OK să fii 
paranoică din când în când, ar fi o nebunie să nu fiu, luând 


e 228 œ» 


în considerare ce facem. Am adus pericolul cu noi acasă, în 
Anglia. 

— Ascultă, Erin, scumpo, ce ar fi să rămânem în oraş şi 
să aşteptăm telefonul lui Charles împreună? Şi dacă 
soseşte o ofertă, o acceptăm şi gata, bine? Şi ai putea să te 
duci înapoi la el să închei afacerea şi, începând cu seara 
aceasta, am scăpa definitiv de toate. Gata, nu mai avem 
diamantele în casă. Ne întoarcem la vieţile noastre 
normale. Mă rog, aproximativ normale. 

Mark îmi oferă din nou acelaşi zâmbet. 


Pe la unu jumătate îmi sună telefonul. E Charles, care 
deja mă caută. Recunosc ultimele trei cifre de la apelul 
efectuat de Mark de dimineaţă. Mark aprobă din cap să 
preiau apelul şi, după patru ţârâituri, răspund. Nu vreau să 
pară că suntem prea disperaţi. 

— Alo? răspund brusc. 

Nu vreau să pară că Sara, alteregoul meu, n-are nimic 
mai bun de făcut decât să-şi petreacă ziua aşteptând apelul 
lui Charles. 

— Bună, Sara! Sunt Charles de la Naiman Sardy. 

Pare nesigur. 

— Fantastic! Bună, Charles, cu ce-ţi pot fi de folos? 

Am un ton degajat, distant şi profesionist. Mark îmi 
surprinde privirea şi zâmbeşte. li place acest personaj 
foarte sexy. 

Charles ezită din nou uşor şi totuşi surprind asta. O 
pauză infinitezimală înainte să se arunce în discuţie. 

— Sara, îmi pare atât de rău, dar din nefericire nu pot să 
te ajut cu situaţia aceasta. Oricât de mult mi-ar plăcea, mi- 
e teamă că va trebui să zic pas. 

Mi se întoarce stomacul pe dos şi-mi aţintesc privirea pe 
Mark, care deja a surprins schimbarea în energia mea şi, 
în tăcere, scanează feţele din cafenea. Am fost prinşi? S-a 
terminat? 

Am fost un pic cam mult timp tăcută la telefon. Mă 
concentrez şi continui pe un ton calm. 

— Este vreo problemă, Charles? 


e 229 œ» 


Încerc să am un ton uşor pasiv-agresiv. Sara nu pricepe 
motivul pentru care Charles i-a irosit timpul, dacă e 
incapabil să-i vândă diamantele. 

Mark îşi aţinteşte privirea din nou pe mine. 

— Îmi pare teribil de rău, Sara. E o mică problemă în ce 
priveşte proveniența lor, asta e tot. Sunt sigur că clienţii 
tăi nu ştiu că se află în posesia... ei bine, nu e necesar s-o 
spun, dar au fost câteva semne de întrebare în privinţa 
provenienţei pietrelor preţioase, ceea ce ar putea cauza 
viitoare probleme. Aşa că în acest moment va trebui să mă 
retrag. Sunt sigur că înţelegi, spune Charles şi face o 
pauză lăsându-mă pe mine să o umplu. 

Scutur din cap în direcţia lui Mark. Nu vindem. 
Proveniența. Mă încrunt şi apoi îmi dau seama. Charles mă 
lasă să înţeleg că el crede că facem trafic cu diamante 
pătate de sânge, că pietrele noastre preţioase provin din 
vreun vid etic din Africa. Bineînţeles, fără documente, fără 
nicio urmă, aşa trebuie să pară că stau lucrurile. Şi aş 
prefera ca Charles să considere că sunt diamante pătate 
de sânge decât să creadă că lipsa informaţiilor 
provenienţei lor se datorează faptului că le-am furat. 
Normal că trebuie să fi suspectat că ceva nu e în regulă 
când i le-am dat. Şi pun pariu că îngrijorarea lui are mai 
mult de-a face cu faptul că diamantele cară în spate o 
încărcătură criminală mai mult decât cu etica. Dacă ar fi 
fost capabil să plaseze pietrele preţioase cuiva în ultimele 
ore, bănuiesc că ar fi făcut-o. Nu-l învinuiesc deloc pentru 
refuz. Dacă aş fi Charles m-aş ascunde în gaură de şarpe, 
mai ales că are un an prost. Oameni ca Charles nu rezistă 
mult în închisoare. 

— Înţeleg. Ei bine, mulţumesc, Charles, ai fost de mare 
ajutor. Clienţii mei vor fi foarte interesaţi să audă asta, 
sunt sigură. Ai dreptate să presupui că n-am idee de 
originea lor. Aşa că îţi mulţumesc pentru discreţie. 

Îl periez. Ştiu că nu o să spună nimănui, dar merită să-l 
bat cu palma uşor pe cap dacă asta îi face viaţa mai 
uşoară. 

— Nu-i nicio problemă, Sara, spune el şi ghicesc în 


e 230 » 


vocea lui un zâmbet de uşurare. Ai putea totuşi să-ţi 
informezi clienţii că aş fi fericit să mă ocup de orice alte 
bunuri materiale pe care ar fi interesaţi să le transforme în 
lichidităţi. 

Işi doreşte laurii, dar nu vrea să-şi mânjească mâinile. 
Te rog, Charles, prinde şi tu un loc la coadă. 

— Da, bineînţeles, şi ştiu că o să-ţi aprecieze discreţia în 
această problemă, spun. 

Mark dă din cap. Umflu egoul unui om care tocmai ne-a 
spus că suntem infractori, dar funcţionează. Oamenii sunt 
ciudaţi, nu? 

— Minunat, mii de mulţumiri. Ah, Sara... te-ar deranja să 
vii să le iei de la biroul meu acum? Le-am pregătit deja să 
fie preluate. Probabil că aşa e cel mai bine. 

Inchid şi mă prăbuşesc peste masa de cafea. Doamne, 
este extenuant să fii infractor. Mark îmi ciufuleşte părul şi- 
mi ridic încet ochii spre el. 

— Nu are loc nicio vânzare, spun pe un ton scăzut. 
Crede că sunt diamante pătate de sânge. Dar e în regulă, 
nu are intenţia să spună ceva. Trebuie să mă întorc să le 
iau acum. 

— La naiba! 

Nu e deloc ce voia să audă Mark. S-a străduit destul de 
mult ca să uşureze această tranzacţie. Partea aceasta ar fi 
trebuit să fie cea mai uşoară. Nu ştie că noi suntem 
vânzătorii, nu? 

— Nu, răspund cu rapiditate. N-are de unde să ştie. Şi 
chiar dacă ar şti, în mod cert nu e genul care ar menționa- 
o. Dacă e prea speriat să încerce să vândă diamantele 
pentru noi, atunci în mod cert o să fie prea speriat ca să 
nu-şi ţină gura în privinţa lor. Cine ştie cine puteau fi 
clienţii mei? Cine ştie de ce ar putea fi ei capabili? 

Nu sunt îngrijorată câtuşi de puţin că Charles ar putea 
să ne toarne. 

Ingrijorarea lui Mark se risipeşte şi-mi aruncă un 
zâmbet subţire. 

— Şi ce naiba o să facem acum? 

la situaţia în serios, absurditatea ei fiind evidentă în 


e 231 œ» 


tonul lui. Pentru că, într-adevăr, ce o să facem de-acum? 
Nu ştim pe nimeni altcineva şi nu ştim cum să vindem 
diamante. A 

Chicotesc un pic. Imi rânjeşte înapoi, încreţindu-şi 
colţurile ochilor. Doamne, ce superb e! 

— Chiar am crezut că Charles o să fie soluţia; aproape 
că m-am aşteptat să-mi facă o ofertă pe loc, spun. Doamne, 
de ce nu poate fi aşa uşor? 

— Şi eu am crezut că o să fie la fel. Cei din Elveţia ne-au 
răsfăţat, cred; acolo totul a mers ca uns. Totuşi, pentru 
astea, va trebui să urmăm şi alte căi. Incă nu s-a terminat. 
O să găsesc eu ceva. Tu du-te şi ia pietrele. 

Il las pe Mark să-şi frământe creierii, în timp ce eu mă 
îndrept spre biroul lui Charles ca să iau diamantele. Brusc, 
totul pare distractiv din nou. Aş putea face asta toată viaţa 
pentru Mark, să fiu o Daisy şi el un Gatsby. 

Charles nu e prezent când ajung înapoi la galerie. Un 
gardian de pază răspunde la sonerie şi-mi înmânează 
săculeţul ofensator la schimb pentru chitanţa lui Charles. 
Se pare că Charles vrea să-şi acopere urma, să ia distanţă 
faţă de situaţie. In cazul în care Mark se va mai întâlni cu 
Victoria, va trebui să mimeze o ignoranță totală. Să se 
comporte şocat şi uimit că contactul lui încerca să scape 
de nişte diamante pătate de sânge. Cine ar fi ştiut? Pare 
perfect plauzibil. Mark a fost destul de departe de focul 
acţiunii ca să joace cartea ignoranței. Evident, sunt o 
grămadă de oameni bogaţi şi ticăloşi pe lume. În afară de 
faptul că e soţul meu, Mark nu are nicio conexiune 
tangibilă cu nimic din ce tocmai s-a întâmplat. Pe de altă 
parte, nici eu n-am fost aici. Sara a fost. 

O frântură de voce din mintea mea îmi aminteşte că eu 
sunt constant cea apropiată de toate acestea, că eu voi 
suporta consecinţele, dacă toate merg prost. Eu sunt cea 
care apare pe camerele de supraveghere din Elveţia şi cea 
de pe camerele de pe strada Pall Mall. Nu e vorba de 
numele meu, ci de faţa mea. In timp ce mă întorc cu 
pietrele preţioase ca să mă întâlnesc cu Mark, mă întreb 
dacă a fost ideea mea asta, să risc atât de mult. Sau pur şi 


e 232 + 


simplu mi-am intrat în rol? Sunt eu mai curajoasă, mai 
pricepută decât Mark? Sau sunt mai proastă? De ce mereu 
trebuie să o fac eu? 

Pe de altă parte însă, Mark e cel cu contactele, aşa că nu 
poate să facă el tranzacţiile, nu? Are sens. Şi, ca să fiu 
cinstită, nu-mi place să stau pe locul din spate în maşina 
de curse. De fapt, formăm o echipă perfectă. 

Mark a rămas fără idei în privinţa diamantelor, aşa că 
atunci când mă întorc la el ne hotărâm să o terminăm pe 
ziua de azi. Creierul lui pare să se fi întors la griji legate de 
afaceri acum. Trebuie să se întâlnească cu un alt fost coleg 
de muncă în după-amiaza aceasta... ceva despre reglarea 
financiară în consultanţă. Faptul că pune pe roate noua 
afacere înseamnă şi că trebuie să treacă de mai multe 
hopuri. Îi propun să plecăm. Oricum, avem nevoie de mai 
mult timp ca să ne gândim la următoarea noastră mişcare 
cu diamantele. Îl sărut de rămas-bun şi mă îndrept spre 
casă cu diamantele adunate ca nişte ouă în cuibar în 
interiorul pielii de culoarea untului din mâna mea rece 
băgată în buzunar. 

După o vreme, pe drum înapoi, spre metrou, mă 
pocneşte o idee. 

Dacă Charles, care se mişcă atât de încet, poate vinde 
diamante, noi de ce nu am putea s-o facem? Charles e un 
intermediar, cineva care ia obiecte pe care oamenii foarte 
bogaţi nu le mai vor şi găseşte alţi oameni care să le 
cumpere. Face comerţ cu banii altor oameni. Dacă Charles 
poate pricepe esenţialul comerţului cu bunuri având doar 
un master în Arte Frumoase, sunt destul de sigură că nu e 
vorba de fizică nucleară. Aşa cum şi Mark obişnuia să facă 
în City, numai că Charles o face la o scară mult mai mică. 
Oricum, noi am mai cumpărat diamante înainte; 
cunoaştem cei patru paşi necesari din toată documentarea 
pe care am făcut-o împreună despre diamante după 
logodna noastră. Ştim cu aproximaţie cam cât valorează 
pietrele astea, aşa că trebuie doar să găsim pe cineva care 
să-şi dorească să le cumpere. Şi, ce să vezi, în Londra este 
o întreagă stradă dedicată cumpărării şi vânzării 


e 233 + 


diamantelor. Ne trebuie doar cineva care nu este prea 
îngrijorat în privinţa provenienţei lor pentru a manifesta 
un interes. Cineva care, să zicem, e mai proactiv decât 
Charles. Am putea măcar să încercăm terenul. 

Intru pe o alee de lângă Piccadilly, iau un diamant mare 
în palmă şi pe restul le pun în buzunar. 

De la staţia Farringdon o iau printr-un furnicar de străzi 
laterale până ajung în zona plină de viaţă Hatton Garden. 
E frig azi, vântul bate şfichiuitor. Strada e plină de evrei 
hasizi, care-şi ţin pălăriile cu boruri largi cu mâinile ca să 
nu le ia vântul, şi cu bişniţari londonezi înfofoliţi până la 
bărbie în haine de caşmir, toţi grăbindu-se să ajungă 
undeva. 

Probabil că nu-i cea mai inteligentă idee să vin aici, dar 
pe de altă parte nici eu nu arăt ca o hoaţă de bijuterii. 
Adică de ce ar atrage atenţia o femeie bine îmbrăcată, la 
vreo treizeci de ani, care doreşte să evalueze un diamant 
în Gatton Garden? Oamenii fac asta în fiecare zi. 

Îmi privesc inelul de logodnă; este frumos. Mark chiar a 
cheltuit mulţi bani pe el. E uşor să-mi dau seama de asta 
acum. Însă în momentul acela, îmi amintesc că m-am 
gândit la cât de mult mă iubeşte şi ce sacrificiu a făcut ca 
să-l cumpere. Orele pe care le-a lucrat ca să o facă. Cât de 
strălucitor şi de frumos e! 

Văd acum că e ca un trofeu. Arată ridicol de bine. Munca 
grea depusă de Mark montată pe degetul meu. Dacă am fi 
avut nevoie de bani, l-aş fi vândut fără să clipesc. Dacă am 
fi avut nevoie pentru noi, pentru casa noastră ori pentru 
copilul nostru. Inelul de aur de dedesubt semnifică mai 
mult decât strălucirea diamantului. Oricum, după ce vom 
rezolva problema diamantelor nu o să mai am nevoie să fac 
asta. Presupun că după ce le vom vinde, nu va mai fi 
nevoie să mai vând vreodată ceva. 

Prima dată încerc la piaţa de schimb de diamante. E un 
spaţiu cu aspect cavernos plin cu multe şi felurite tejghele 
cu diferiţi comercianţi specializaţi în diverse pietre şi 
metale preţioase. Evrei ortodocşi stau aplecaţi peste 
tejghele, lângă vânzători localnici îmbrăcaţi în costume 


e 234 œ» 


elegante, un amalgam de afaceri de familie una lângă alta. 

Nu ajung prea departe înainte ca un comerciant să mă 
abordeze. Deşi nu pare că s-ar uita la mine, mă simt că o 
vulpe care a nimerit în mijlocul unei partide de vânătoare. 

— Cu ce te pot ajuta, drăguţo? 

E un tip chel, cu accent cockney, care poartă cămaşă, 
cravată şi pulover de lână, practic, un bărbat care s-a 
îmbrăcat ca să facă faţă vremii. Are un zâmbet destul de 
politicos. Merge pentru ce am eu nevoie. 

— Vreau să vând ceva, de fapt, am un diamant de două 
carate de la un fost inel de logodnă. 

Bănuiesc că e o poveste cât se poate de onestă. Nimeni 
nu o să întrebe al cui a fost inelul. În mod logic, oricine l-a 
deţinut cândva, fie este mort, fie nu mai este căsătorit. Nu 
e genul de trăncăneală pe care şi-ar dori-o cineva la o 
vânzare, nu e chiar atât de folositoare ca să ungi rotiţele 
tranzacţiei. Şi faptul că piatra nu mai este montată pe un 
inel este de rău augur, poate fi vorba despre o situaţie din 
aia despre care mai bine nu întrebi. Am speranţe. Pe drum 
cu metroul m-am gândit la o poveste. Cred că e destul de 
bună. 

— Două carate? Minunat. Lasă-mă să arunc o privire. 
Pare încântat pe bune. Bănuiesc că în acest domeniu al 
muncii nu ştii niciodată la ce să te aştepţi. Ceva din 
expresia feţei lui îmi aminteşte de acel episod faimos din 
Only Fools and Horses, cel în care Del şi Rodney găsesc 
ceasul şi devin milionari în cele din urmă. Tipul mi-a 
înghiţit găluşca. 

Scot diamantul din buzunar şi-l pun pe tava cu postav de 
pe tejgheaua lui. Nici nu ajunge bine jos, că l-a şi înhăţat. 
Il studiază cu lupa. Apoi, mă priveşte evaluându-mă. Nu 
sunt decât o femeie din clasa de mijloc, bine îmbrăcată, în 
jurul vârstei de treizeci de ani. Înfăţişarea mea risipeşte 
orice l-ar fi pus pe gânduri, aşa că se concentrează din nou 
asupra pietrei. 

işi cheamă partenerul, pe Martin, care mă salută 
prietenos cu un gest. E mai tânăr decât tipul în pulover, 
care îi pasează piatra. O fi fiul lui? Un nepot? Martin îşi 


e 235 + 


scoate propria lupă şi cercetează diamantul din toate 
poziţiile. Îmi aruncă o privire şi mă cântăreşte. 

— Cât vrei pe el? 

Martin are un aer mai profesionist acum decât atunci 
când m-a salutat. Bănuiesc că asta înseamnă că e ceva ce 
îşi doresc. Toți avem mutre serioase. 

— Nu sunt prea sigură, ca să fiu cinstită. Ştiu că are 
două carate. 'Tăietura şi culoarea sunt fără cusur. Cred că 
vreo... cinci mii? 

Nu mă arunc foarte tare la preţ. Momentan testez 
terenul. Mă prefac că nu ştiu ce am în posesie, deşi ştiu. 
Charles mi-a confirmat asta înainte să zică pas. Acest 
diamant, ca toate celelalte din săculeţ, are culoarea D (fără 
culoare) şi claritate IF (fără cusur interior) sau VVS1 (cu 
un cusur aproape imperceptibil). Charles a scris 
specificaţiile exacte pe chitanţa pe care mi-a dat-o. O 
piatră rotundă simplă cu aceste specificaţii ajunge la opt 
mii, la nouă mii cinci sute cu tot cu taxe. Însă piatra pe 
care o ţin ei acum în mână este un diamant în formă 
octogonală, rectangular şi tăiat astfel încât să sublinieze 
strălucirea şi sclipirea. Acest tip de pietre sunt rare. Ele 
sunt mai strălucitoare. La o vânzare, pot ajunge până la 
optsprezece - douăzeci de mii fără taxe. 

Tipilor ăstora nu le vine să creadă ce noroc a dat peste 
ei. 

Tipul cu pulover îşi lasă buza să cadă cu un gest care 
pare să spună că cinci mii pare o sumă rezonabilă. 

— Ce zici, Martin? spune privindu-l pe acesta, ne ţine 
buzunarul? E o piatră frumoasă. 

Îşi joacă bine rolul. Dacă nu m-aş fi priceput, aş fi zis că- 
mi fac o favoare. 

Martin se uită din nou la piatră înainte să expire 
zgomotos. Mă priveşte cu buzele strânse, cântărind 
decizia. 

— Da, ne ţine, de ce nu? Sigur, hai s-o facem. O să scriu 
chitanta, îi spune celuilalt. 

Bărbatul în pulover îmi zâmbeşte voios. 

— Îţi convine, scumpo? mă întreabă. 


e 236 » 


Îmi convine pentru că am obţinut ceea ce voiam să 
obţin. Aceste pietre pot fi vândute. Sunt oameni pe care 
nu-i interesează de unde provin, dacă obţin un chilipir. 
Chiar dacă le-am da pe toate cu cinci mii bucata, asta tot 
ne-ar aduce un milion în buzunar. Am putea obţine mai 
mult de atât, ştiu că putem, dar şi un milion e bun. Hai să 
nu devenim chiar atât de lacomi. _ 

Dau din cap chibzuită, ca şi cum mă gândesc. li las să 
fiarbă pentru o clipă. 

— Sună minunat, zic. Fantastic! O să discut cu soţul 
diseară şi văd ce spune şi el şi poate că revin mâine, adaug 
zâmbindu-le prietenos - aici, suntem cu toţii prieteni - şi- 
mi bag piatra în buzunar. 

Normal, nu intenţionez deloc să mă întorc. N-am nicio 
intenţie să vând două sute de diamante, unul câte unul, pe 
la diverse pieţe de diamante. Şi, din câte am priceput, 
vânzătorii de lux nu se vor apropia de ele nici de la un 
kilometru. Aşa că ce trebuie să facem este să găsim pe 
cineva care, pentru un comision bun, va închide ochii în 
privinţa originii lor. Mă gândesc la toate poveştile pe care 
mi le-a spus Mark de-a lungul anilor despre oamenii pentru 
care a lucrat. Lucrurile pe care le fac şi cele pe care le-au 
făcut. Sunt sigură că o să găsim pe cineva. 

Când ajung acasă, îl găsesc pe Mark în camera de zi, 
plin de o vigoare reînnoită. Aparent, întâlnirea lui de 
afaceri a decurs foarte bine; din fericire, mare parte din 
regulile industriei încurajează şi susţin afacerile noi; 
oamenii îşi fac propriile firme mai mult ca oricând şi, în 
atmosfera actuală, există o mare cerere pentru acestea. A 
lucrat şi la potenţiala listă cu clienţi. E plină de bogătaşi, 
îmi spune zâmbind. Norocul pare să-i surâdă din nou în 
cele din urmă. Aerul e plin de aroma bogată a cafelei. Imi 
dă o cană, un cadou de bun-venit. 

— Tu ai avut vreun pic de noroc? întreabă. 

Se lasă pe canapea cu braţele încrucişate la piept. 
Lumina difuză a asfinţitului îl luminează. În curând va 
trebui să aprindem veiozele. 

E amuzant cât de mult ne place asta amândurora. A 


e 237 œ» 


devenit un joc, unul al îndemânării, iar câteodată e un joc 
al norocului. Poate că ne place atât de mult pentru că 
acum îl câştigăm. 

— După ce ne-am despărţit, mi-a venit o idee, spun 
nesigură. Ascultă numai! M-am dus în Hatton Garden. Nu 
te îngrijora. N-am făcut nicio prostie. Am vrut numai să 
testez terenul. Am vrut să văd dacă sunt oameni care ar 
închide ochii în privinţa originii diamantelor. Şi am aflat că 
sunt! În mod cert sunt! 

li zâmbesc, simțind că mă înroşesc, numai că el nu 
zâmbeşte. 

— Ceea ce avem nevoie, insist eu, este o persoană care 
încalcă legea ca să ni le cumpere. Cineva care vrea banii şi 
nu e foarte îngrijorat de provenienta lor. 

Zâmbesc din nou timid, dar el mă priveşte cu faţa 
impenetrabilă. De ce nu vrea să fraternizeze? 

Se ridică şi începe să meargă prin cameră. Mă priveşte 
cu o faţă pe care nu pot citi nimic. 

— Ce e, Mark? Ce te deranjează? 

Nu a ieşit cum mă aşteptam. Mark priveşte într-o parte. 
Am prea multe secrete, simt că presiunea e prea mare în 
capul meu. Trebuie să vindem diamantele astea cât de 
repede putem ca să ne putem întoarce la vieţile noastre 
adevărate. Nu înţeleg de ce nu vede asta. Ne distram atât 
de bine mai devreme. Nu înţeleg de ce se sustrage aşa 
brusc. 

— Nu pot să cred cât de proa... spune întorcându-se spre 
mine. Nu-i nimic, e în regulă. Continuă, Erin. 

Se opreşte. Se duce la biroul lui şi-şi caută de treabă 
prin hârtii. 

— Cât de proastă, Mark? Ce vrei să spui? Scuză-mă dacă 
nu înţeleg, dar... Spune pur şi simplu ce vrei să spui, te 
rog. Am avut o zi grea azi şi cred că m-am descurcat destul 
de bine, aşa că dacă ai o problemă cu ceea ce fac, te rog 
să-mi spui. Sau şi mai bine, ce ar fi să-mi spui ideile tale, 
Mark? 

Se opreşte din activitate şi mă priveşte. 

— Erin, am găsit cartea de vizită a detectivului Foster în 


e 238 + 


buzunarul celeilalte haine a ta. 

O spune încet; nu e furios, e dezamăgit, ceea ce e şi mai 
rău. Nu s-a gândit că o să facem astfel de lucruri, să ne 
ascundem unul altuia chestii. 

— Aveam nevoie de mărunţiş, ţi-o spun ca să nu te 
întrebi de ce am făcut-o. Când aveai să-mi spui despre el, 
Erin? M-am speriat de m-am căcat pe mine! Când ai 
început să nu-mi mai spui ce se întâmplă? 

Mark mă priveşte cu privirea rănită. 

— Mai întâi de toate, m-am gândit că ai vorbit cu poliţia 
despre geantă. M-am gândit că le-ai spus totul. A trebuit 
să-l caut pe Google pe individ. Am văzut că e de la 
contraterorism şi n-am ştiu ce naiba se întâmplă. Apoi am 
început să mă gândesc, oare are vreo aventură cu tipul 
ăsta sau ceva de genul? De ce are oare cartea lui de vizită? 
După aceea, ca un tâmpit patetic ce sunt, ţi-am verificat e- 
mailurile şi - slavă Domnului! Ţi-am citit e-mailul de ieri 
către Phil, cel despre Holli. Aşadar, cel puţin pe moment, 
ştiu că nu-mi spui doar chestii de la lucru. Ceea ce în 
regulă, Erin, numai că mi-aş dori să nu mă ţii pe dinafară, 
bine? Am dreptul să ştiu ce se întâmplă. Să ai secrete faţă 
de mine, în special legate de poliţie, într-un moment cum e 
ăsta... aşa încep să se strice relaţiile. 

Se încruntă acuzator. 

— Nu voiam să aduc vorba de asta, voiam să te las pe 
tine să-mi spui când ţi se părea momentul potrivit, dar 
bănuiesc că acum va trebui să vorbim despre asta. Aşadar, 
îmi pare rău dacă nu sunt totalmente în extaz în privinţa a 
ceea ce ai făcut tu azi toată ziua, dar cred că înţelegi de 
ce, nu? Ştii că o să fii pe toate camerele de supraveghere 
din Hatton Garden, nu? 

O spune pe un ton calm, dar cu toate acestea cuvintele 
lui mă lovesc dur direct în moalele capului. 

— Dacă o să înceapă să te ancheteze, nu o să dea prea 
bine asta. Şi e clar că nu o să arate bine dacă detectivul 
Foster o să găsească înregistrări video cu tine. 

Are dreptate, bineînţeles. Mă comport ca o idioată. Dacă 
totul iese prost, am belit-o grupa mare. 


e 239 œ» 


— Spune-mi doar că suntem amândoi băgaţi în asta, 
Erin, că nu ai secrete faţă de mine, că e vorba doar despre 
mine şi tine. 

E o cerinţă serioasă care necesită un răspuns serios. 
Simt importanţa momentului. Se bagă pe sine în tranşee; 
trebuie să-l iau cu mine sau să-l părăsesc. Nu-mi oferă 
jumătăţi de măsură. 

Încă nu i-am spus despre sarcină şi nici că Eddie ştie 
unde locuim, că ştie totul despre noi, dar acum aş putea 
să-i spun, nu? Mă aflu deja pe teren alunecos. Eu sunt cea 
iresponsabilă; eu sunt cea care aleargă de colo colo prin 
oraş, riscând totul, minţind. Imaginează-ţi dacă ar şti că 
fac toate astea în timp ce port în pântece copilul nostru 
încă nenăscut. Dacă i-aş spune acum, aş putea frânge 
legătura asta fragilă pe care o avem, pe care am construit- 
o atâta timp. 

Aşteaptă să-i răspund. E îngrijorat pe bune. Mă simt rău. 
Atât de rău. 

— Îmi pare rău, Mark, atât de rău. Voiam să-ți spun 
după ce vindeam diamantele. Pur şi simplu n-am vrut să te 
îngrijorezi. Şi dacă aş fi considerat că Andy - scuze, 
detectiv Foster - a pus pe cineva să mă urmărească, nu m- 
aş fi dus în Hatton Garden, îţi promit. Chiar trebuie să 
scăpăm de diamante, înţelegi asta, nu? În special acum. 

E rănit. Văd asta, chiar dacă el nu vrea să o văd. Dar 
după un moment, mă aprobă din cap. Ştie că trebuie să 
scăpăm de ele. 

— Aşadar, suntem de acord. Trebuie să le vindem cât se 
poate de repede. Trebuie să ne debarasăm de ele, să le 
scoatem din casă, şi avem nevoie de bani în bancă, cât de 
repede posibil, nu? 

E o întrebare. Dacă vrea să termin cu toate acestea 
acum, o s-o termin. Îl iubesc prea mult ca să forţez nota. 

— De acord, spune după ce face o pauză scurtă şi mă 
aprobă din nou din cap. _ 

— Ar fi trebuit să-ţi spun despre detectivul Foster. Imi 
pare atât de rău, Mark. 

Tânjesc după o jumătate de surâs şi nu mă dezamăgeşte. 


e 240 œ» 


Doamne, ce-l mai iubesc. 

Traversez camera către el şi-l iau în braţe. 

— Numai să nu-ţi faci un obicei din asta, doamnă 
Roberts. Mă trage aproape. Hai, atunci, să vindem nişte 
diamante din alea blestemate. 

Uşurată, mă lipesc tare de el. 

— Ştii pe cineva care ar putea să ne ajute? întreb. 

— Dar tu? mă întreabă privindu-mă. 


e 241 œ» 


27 
MIERCURI, 21 SEPTEMBRIE 


Urmărind-o pe Alexa 


Suvenirurile vieţii ei sunt aşezate pe tejghea. Stăm mai 
în spate şi o lăsăm să se uite printre ele, după care 
semnează de primire. 

Camera filmează tejgheaua. Un Nokia 6100, unul dintre 
primele telefoane care se puteau conecta la internet. A fost 
cel mai căutat telefon al anului 2002, Alexa fiind printre 
primii care l-au avut. Numai că nu vedem niciun 
încărcător. Dumnezeu ştie cum va mai găsi unul în zilele 
noastre. 

O poşetă Mulberry din piele maro, pe care o deschide. 
Carduri American Express scoase din uz, bancnote şi 
monede. Mă întreb dacă şi bancnotele sunt scoase din uz. 
Cea de cinci lire a fost schimbată din nou în septembrie 
anul trecut; întotdeauna sunt schimbate. Mă gândesc la 
toate portofelele de aici, din depozitul închisorii, pline cu 
bancnote de cinci lire care sunt deja, sau care vor fi în 
curând, total nefolositoare. 

O umbrelă pliabilă neagră. O jumătate de pachet de 
gumă de mestecat Wrigley's Extra. Bilete de călătorie 
decolorate pe alocuri. Şi asta e tot, asta e viaţa lui Alexa. 

— Mulţumesc foarte mult, spune Alexa zâmbindu-i cald 
gardianului cu origini în Trinidad. 

Par să se înţeleagă bine. 

— Plăcerea mea, drăguţo. Să ai o zi bună! Şi sper să nu 
te mai văd niciodată, dacă înţelegi ce vreau să spun. 

Râde din gâtlej şi îi zâmbeşte frumoasei femei din faţa 
lui. 

Alexa îşi adună bunurile într-o geantă de pânză mică, de 
culoare crem, şi se îndreaptă spre ieşire. 

Se opreşte lângă uşă cât timp ultimul ofiţer de pază îi 
semnează documentele de ieşire. Phil, Duncan şi cu mine 


e 242 œ» 


stăm în apropiere în spatele ei. Aceasta este singura 
eliberare pentru care am obţinut aprobare să filmăm. 
Alexa e singura dintre prizonieri care ne-a permis atât de 
mult. Cu toţii simţim intimitatea gestului. Ne strecurăm 
afară, ieşind în ploaie şi camera se întoarce ca să o filmeze 
când trece de pragul închisorii pentru a păşi în aerul 
tomnatic, umed. Uşa se închide în urma ei. 

Gata, a ieşit. 

Îşi ridică privirea, iar ploaia îi umezeşte faţa. Vântul îi 
răscoleşte părul. Respiră. Pieptul i se umflă şi se dezumflă 
cu blândeţe. Sunetul înfundat al traficului se aude 
hodorogit de pe Camden Road. Vântul agită crengile 
copacilor. 

Când în cele din urmă îşi lasă privirea în jos, văd că are 
ochii plini de lacrimi. Nu spune niciun cuvânt şi rămânem 
cu toţii tăcuţi în timp ce mergem cu spatele, filmând-o. Un 
convoi care se îndreaptă spre stradă. 

Când ajungem la stradă, faţa i se luminează de zâmbete 
şi lacrimile încep să i se rostogolească fără reţinere pe 
obraji. Işi înalţă capul şi râde. 

E contagioasă senzaţia, aşa că acum zâmbim cu toţii. 

Planul nostru este să transformăm libertatea Alexei, 
care se cască asemenea unui abis cu suspine, într-un drum 
de întâmpinare. Ne ducem la gara Waterloo East, unde 
Alexa va lua trenul spre Folkestone, în Kent. Spre casa 
familiei ei, noua ei casă. Călătorim împreună şi o să o tot 
filmăm următoarele două zile. E o uşurare să pleci din 
Londra pentru o noapte. Tot mă aştept ca Andy să 
năvălească pe uşă în orice moment. E incredibil de 
epuizant. Diamantele par să-şi croiască arzând drum prin 
podeaua podului ca inima care-şi spune taina din 
povestirea lui Poe. Călătoria aceasta o să-mi ia gândurile 
de la asta, o să mă ajute să mă concentrez la altceva. 

Am închiriat o maşină care să ne ia de la gară, însă, mai 
întâi, Alexa doreşte să meargă un pic, aşa că o urmăm prin 
ploaia lejeră. 

Se opreşte la o cafenea ca să cumpere un suc de 
portocale proaspăt stoarse. Stăm cu toţii şi urmărim cum 


e 243 + 


feliile de portocală, ca nişte semilune, se transformă în 
lichid prin intermediul aparatului şi presei de făcut suc. Il 
soarbe printr-un pai şi dă din cap aprobator. 

— E bun, spune zâmbind. 

Mai cumpără încă trei, câte unul pentru fiecare dintre 
noi, cu puţin din tandreţea legală a vârstei de paisprezece 
ani, şi mergem mai departe. 

Ne oprim la parcul Caledoniei, unde găseşte o bancă 
umedă pe care să se aşeze, iar noi stăm retraşi, în afara 
razei ei vizuale, urmărind-o uitându-se la copaci, la linia 
orizontului, la oamenii care-şi plimbă câinii şi la cei care 
fac jogging. Le absoarbe pe toate. 

— Putem să ne oprim o clipă? sparge ea tăcerea, în cele 
din urmă, întorcându-se către noi. Veniţi şi luaţi loc cu 
mine, spune bătând cu palma banca înnegrită de ploaie. 

Toţi patru formăm o imagine ciudată, stând cot la cot pe 
banca din parc: supla Alexa, îndesatul sunetist Duncan din 
Glasgow, operatorul Phil şi cu mine. Privim cu toţii în faţă, 
de-a lungul parcului mohorât. Phil filmează în continuare 
priveliştea ţinând camera în poală. 

— Vă mulţumesc că sunteţi aici, spune Alexa în timp ce 
ne holbăm la Londra cenuşie. Aceasta este cea mai 
frumoasă zi din viaţa mea. 

Da, înregistrăm şi audio. 


Din fericire, trenul nostru nu este foarte aglomerat. 
Atunci când se poate, capturăm diverse momente de-a 
lungul călătoriei: primul ziar, primul gin tonic şi primul 
baton de ciocolată din noua viaţă a Alexei. 

Apoi filmăm în liniştitul sătuc Hawkinge, unde tatăl 
Alexei, David, stă şi o aşteaptă pe aleea din faţa casei. 
Alexa bâjbâie să deschidă uşa taxiului, reuşeşte în cele din 
urmă, şi iese afară ca un boboc în zona rustică din Kent. 
Cei doi aleargă unul spre celălalt. Bătrânul de şaptezeci de 
ani, rumen la faţă, îşi învălui fiica într-o îmbrăţişare de urs, 
agăţându-se unul de altul. 

— Acum eşti acasă, spune el ca o promisiune, strângând- 
o cu putere. Eşti acasă în siguranţă. 


e 244 œ» 


Într-un final, David se întoarce spre noi, iar capul Alexei 
se potrivi perfect în îndoitura braţului său. Amândoi 
radiază. 

— Haideţi cu toţii, haideţi să bem nişte ceai fierbinte! Se 
îndreaptă spre casă şi ne ghidează şi pe noi. Phil continuă 
să filmeze venind din urmă. 

Pe înserate, îi lăsăm să-şi vadă de-ale lor, şi ne 
îndreptăm către luminile glamuroase de la Folkestone şi 
Premier Inn, unde vom dormi în seara aceasta. 

Aici, însă, nu-i nimic de primă mână, exceptând 
preţurile. Săpunul e o spumă antibacterială ce iese dintr- 
un distribuitor de perete. Îl sun pe Mark, aproape fără 
tragere de inimă. Mă simt atât de îngrozitor că l-am rănit 
ieri, şi el o să fie îngrijorat, aşa că mă forţez să sun. Mark 
îmi spune că a primit nişte veşti minunate legate de 
afacere. Azi, l-a căutat un potenţial client. Auzise de 
această nouă firmă a lui Mark printr-un coleg şi a spus că 
îl interesa să se mute la cea a lui Mark îndată ce era pusă 
pe roate. În plus, Hector a confirmat că vrea să se mute de 
la compania lui şi era încântat să i se alăture lui Mark. 
Urma să fie un nou început pentru amândoi. Sunt atât de 
bucuroasă că s-a hotărât să-şi ia viaţa în propriile mâini. 
Nu i-a mai venit nicio idee legată de diamante; a fost prea 
ocupat. Îi spun că o să găsim noi ceva, întotdeauna o 
facem. Trebuie doar să avem răbdare. Trebuie doar să 
termin aici cu Alexa şi să trec de filmarea cu Eddie de 
sâmbătă. Apoi o să am timp să găsesc o soluţie. 

Această nouă companie este adevăratul traseu în viaţă al 
lui Mark. Piaţa locurilor de muncă e la pământ acum şi nu 
ştiu ce ar fi făcut fără asta. Îl sărut de noapte bună la 
telefon şi mă duc să mă culc pe patul dur ca piatra, 
zâmbind ca o idioată. é 


Programarea Alexei la clinica de fertilitate este mâine- 
dimineață, la 10:30, înapoi în Londra. Mi se pare amuzant 
că de când am vorbit ultima dată despre rămas însărcinată 
chiar sunt însărcinată. Pasagerul meu secret ne va însoţi în 
vizita noastră. 


<e 245» 


Alexa este tăcută în dimineaţa aceasta, are emoţii. În 
timp ce stăm în sala de aşteptare a Spitalului Lister, îşi 
strânge cu forţă mâinile. Astăzi avem permisiunea să 
filmăm întâlnirea cu doctorul. Am citit câte ceva despre 
fertilizare, dar n-am nicio idee la ce să mă aştept. 

După o anumită cantitate de remaniere, ne descurcăm 
cu toţii să ne strecurăm pe noi şi echipamentul de filmare 
în camera mică de consultanţă. 

Doctoriţa Prahani, bine aranjată, la vreo patruzeci de 
ani, purtătoare a unui zâmbet serios şi reconfortant, îi 
oferă un scaun Alexei. 

Îşi împreunează degetele manichiurizate şi le lasă uşor 
peste documentele ce-i acoperă biroul. 

— Acum, principala ţintă a consultaţiei de astăzi este să 
stabilim dacă într-adevăr aveţi nevoie de tratament IVF 
sau dacă putem proceda cu metoda inseminării, care este 
mult mai puţin invazivă, şi pe care o numim, pe scurt, IUI. 
IUI este mult mai simplu decât IVF; este procesul selectării 
celei mai bune sperme din mostrele donatorilor selectaţi 
pentru tine din laborator şi apoi a introducerii mostrei 
direct în uterul tău, printr-un cateter. Va fi un proces cu 
puţine eforturi, noninvaziv, pe care l-am încheia în 
aproximativ cinci minute. Evident că asta ar fi metoda 
noastră preferată! 

Alexa ridică din sprâncene cu speranţă şi aprobă o 
înţelegere ipotetică. 

Testele sunt uşoare şi surprinzător de rapide. I se ia o 
fiolă de sânge. Apoi, este trasă cortina în jurul patului, iar 
Phil, Duncan şi cu mine privim pe monitorul suplimentar la 
imaginea granulată în alb şi negru a uterului Alexei. 

E amuzant cât de puţine cunoaştem cu toţii despre 
fertilitate, sarcină. Este cel mai important subiect pentru 
întreaga umanitate şi, totuşi, mă simt de parcă încerc să 
citesc în urdu. 

Numărătoarea ouălor ei este bună. Alexa se 
detensionează uşurată. Vor trebui să-i ia nivelul de AMH la 
testul de sânge de mâine ca să fie siguri, dar până acum 
pare foarte promiţător. 


e 246 » 


Ne îmbrăţişăm în afara clinicii. Eu, cumva pe traseu, am 
trecut de la raportul profesional la cel personal cu ea. Au 
fost două zile emoţionante. Alexa glumeşte că ar vrea să-l 
păstreze pe Duncan ca pe animalul ei de suport emoţional, 
iar eu râd. E amuzantă. Aranjăm un apel pe Skype, nimic 
profesional, pe mâine-seară, îndată ce se întoarce în Kent, 
ca să văd ce mai face. 

E ciudat; mă simt de parcă o cunosc, adică cu adevărat. 
Şi mai simt că ea ar putea să mă cunoască. Se potriveşte 
cumva, între veche mea viaţă şi aceasta nouă pe care o 
creez. Alexa pare mai plină de viaţă decât toate persoanele 
pe care le-am întâlnit. Şi, dintr-odată, realizez că îmi pasă 
foarte mult de ce o să i se întâmple în continuare. 


e 247 œ» 


28 
VINERI, 23 SEPTEMBRIE, A.M. 


Lucruri ciudate 


Când am ajuns ieri acasă, Mark lucra în biroul său. S-a 
oprit când am intrat şi ne-am dus împreună în bucătărie. 
Primisem pachete de ceai şi biscuiţi, cadou de nuntă, de la 
Fortnum & Mason, aşa că am pregătit un ceainic. N-a 
reuşit decât să ia câteva înghiţituri şi o gură dintr-un 
biscuit cu înveliş portocaliu. Nu ştiu de ce, dar să fiu 
departe de el, chiar şi pentru o noapte, m-a făcut să-mi 
simt disperarea după el. L-am condus în sus pe scări şi am 
făcut dragoste, în timp ce se întuneca. Poate că e vorba de 
toţi hormonii ăştia noi; asta şi faptul că nu ne mai 
culcaserăm împreună din Geneva, în urmă cu cinci zile. 
Aşa cum am zis înainte, oricât ar părea de dezgustător, 
asta e o perioadă lungă pentru noi. Aveam nevoie de asta. 
Nu ştiam că da, însă aşa era. După aceea, zăcând încolăciţi 
împreună pe cearşafuri, m-am gândit să-i spun despre 
copilul nostru. Dar nu am fost în stare să formulez 
cuvintele. N-am vrut să stric momentul. N-am vrut să-l fac 
să mă oprească să încerc să fac ce am nevoie să fac. Şi 
încă e timpuriu. Sarcina ar putea să nu ducă la nimic. 
Oricum, mi-am făcut o promisiune: o să merg la doctor şi o 
să-i spun totul lui Mark, îndată ce diamantele vor fi scoase 
din casă şi noi vom fi în siguranţă. 

Pentru a pregăti interviul cu Eddie de mâine, am fost 
chemată să merg la închisoarea Pentonville la şapte 
patruzeci şi cinci în această dimineaţă. Toată săptămâna 
m-am trezit devreme. 

Cum Pentonville este o facilitate masculină, mi s-a spus 
că sunt câteva unghiuri uşor diferite de care trebuia să ţin 
seama. De exemplu, mi s-a spus să port pantaloni, genul 
ăsta de chestii. Mai bine nu stau să analizez. 

După o grămadă de ascultare, aprobare din cap şi 


e 248 œ» 


sesiuni de semnat hârtii, am trecut de ultima uşă de 
securitate şi am ieşit înapoi în bătaia vântului rece pe 
Roman Road. Mă înfofolesc în haină, strângându-mi strâns 
eşarfa şi încercând să-mi amintesc unde trebuie să fiu în 
continuare, când mă aud strigată de o voce din spate. 

— Scuză-mă, bună. 

Mă întorc pe loc cu faţa spre porţile închisorii şi văd un 
bărbat cu aspect prietenos, la costum, alergând spre mine. 

— Scuze, o secundă - îmi pare rău că te abat din drum, 
oftează el, cu obrajii rumeni de la vânt. Îmi întinde mâna. 
Patrick. 

Dăm mâna. Nu cred că ne-am cunoscut înainte. 

— Erin Roberts, spun. 

Patrick radiază. Strângerea mâinii lui e fermă. Mâna 
mea caldă în mâna lui rece. 

— Da, da, domnişoara Roberts, bineînţeles, spune 
trăgându-şi răsuflarea. 

Gesticulează în direcţia închisorii aşa că întreb prompt. 

— Am uitat ceva? 

— Scuze, da. Mă întreb ce faceţi mai exact astăzi aici, 
domnişoară Roberts. V-am văzut numele în registru, dar 
bănuiesc că trebuie să fie vreo confuzie la nivel 
administrativ şi, din cine ştie ce motiv, am impresia că nu 
am fost pus la curent. Pare jenat. 

— Ah, Doamne, îmi pare rău. Am vizitat-o pe gardiana 
Alison Butler legat de interviul cu Eddie Bishop de mâine, 

Ochii lui se luminează de înţelegere. 

— Corect, da, bineînţeles! Interviul. Iar tu eşti reporteră, 
da? întreabă privindu-mă cu suspiciune. 

Ah, superb. Ultimul lucru de care am nevoie acum este 
să-mi revoce permisiunea de filmare. Oamenii m-au 
avertizat că Pentonville va fi un spin în coastă. Până acum 
am navigat pe ape calme. 

— Nu, nu, e pentru documentarul despre prizonieri. Am 
obţinut permisiunea la sfârşitul anului trecut. Poate că ar 
trebui să-ţi trimit informaţiile pe e-mail, Patrick? Alison le 
are deja pe toate, sunt destul de sigură. 

Aud în propria mea voce un pic de neîncredere în 


e 249 œ» 


situaţie. Ce vreau să spun e că nu-mi doresc să-l enervez, 
dar ceilalţi ar trebui să se ocupe de asta. E o închisoare, 
pentru numele lui Dumnezeu, ar trebui să ştie foarte bine 
cine vine şi cine pleacă. Serios vorbesc. Mă gândesc la 
Holli şi, brusc, încălcarea ei bruscă a eliberării 
condiţionate nu pare chiar atât de neverosimilă. 

Îmi surprinde tonul, dar nu pare ofensat. Mai degrabă, 
are o atitudine umilă. 

— Ah, înţeleg. Corect, atunci asta e tot. Biroul meu are 
ceva probleme cu logările vizitatorilor, între noi fie spus. 
Îmi pare foarte rău, domnişoară Roberts. O să mă asigur 
că suntem toţi pe aceeaşi lungime de undă pentru 
săptămâna viitoare. În ce zi aţi spus că va fi? 

Mă scrutează cu privirea orbit de lumina acestui 
septembrie rece. 

— Este mâine, nu săptămâna viitoare. Sâmbătă, pe 
douăzeci şi patru. Eddie Bishop. Pronunţ încet şi cu 
claritate. 

Patrick zâmbeşte şi aprobă. À 

— Perfect. Bănuiesc că ne vedem atunci. Imi cer scuze 
pentru confuzie, Erin. Dă din nou mâna cu mine şi se 
întoarce spre închisoare. 

Mă întorc şi eu şi o iau la pas. Să-i trimit un e-mail de 
confirmare când ajung acasă? Doar aşa, în caz de ceva. În 
felul acesta sunt acoperită complet, nu? Va fi o evidenţă pe 
hârtie. Şi atunci realizez că nu-i ştiu numele. Mă întorc ca 
să-l prind din urmă, dar nu-l mai văd nicăieri. Probabil că a 
dispărut în intestinele închisorii Pentonville. La naiba. 

Patrick şi mai cum? Reiau conversaţia în minte. Nu şi-a 
spus numele, nu? 7 

Apoi, o îndoială îmi luceşte în minte. Imi aduc aminte cât 
de rece era mâna lui într-a mea. Nu ieşise din închisoare, 
aşa e? Dacă ar fi făcut-o, atunci mâinile lui ar fi fost calde 
ca ale mele. 

Dar de ce să fi pretins că ieşise din închisoare? Şi atunci 
îmi pică fisa. Îmi ştie numele şi cu ce mă ocup şi unde o să 
fiu mâine. Cine naiba era? 

Mă întorc la porţile închisorii şi sun ca să intru. Aud o 


e 250 œ» 


voce puternică prin interfon. 

— Bună. 

— Bună, s-a întors Patrick înăuntru? 

— Cine? 

— Patrick. 

— Patrick şi mai cum? 

— Ah, nu ştiu, Patrick... Nu-i cunosc numele de familie, 
mă bâlbâi. Mai bine să fiu onestă. 

— Aha. Scuze, tu cine eşti? î 

— Sunt Erin Roberts, tocmai ce am fost înăuntru? Încerc 
să nu sun prea disperată, dar sunt pe deplin conştientă că 
sun deja ca o sonată. 

— Ah, da, tocmai ce-ai semnat de ieşire. Scuze, care-i 
problema? N 

Gardianul sună amuzat acum. Îşi aminteşte de mine şi 
acum un minut în urmă nu sunam aşa nebuneşte. 

— Hm, nu-i nicio problemă. Doar că... A intrat cineva de 
când am plecat? 

Se lasă tăcere pentru o secundă. Bănuiesc că în mintea 
lui cântăreşte dacă sunt nebună sau nu. Fie asta, fie se 
gândeşte să mă mintă. 

— Nu, doamnă, doar dumneavoastră. Să chem pe cineva 
ca să vă ajute? întreabă într-o doară. 

Acum a băgat şi o „doamnă” la înaintare. La naiba! Sunt 
jucată pe degete. Trebuie să plec înainte ca lucrurile să 
escaleze. 

— Nu, nu, sunt în regulă. Mulţumesc. 

O las aşa. 

Patrick nu lucrează pentru închisoare. Şi atunci, pentru 
cine naiba lucrează? Voia să-mi ştie numele şi voia să ştie 
de ce am fost acolo. Un gând rece şi aiurea mi se formează 
în minte: îşi vrea oare Patrick geanta înapoi? 

Când ajung acasă sesizez că nu e totul tocmai în regulă. 
Casa este goală şi când păşesc în bucătărie, un vânt rece 
suflă prin uşa din spate, uşor întredeschisă. E deschisă. 
Mark n-ar lăsa niciodată uşa din spate deschisă. Altcineva 
a făcut-o. Altcineva a fost aici. Şi ar putea încă să mai fie. 

Stau locului pentru o secundă, îngheţată de neîncredere, 


e 251 œ» 


nedorind să accept implicaţiile a ceea ce înseamnă asta. 
Simt ceva mişcându-se în colţul camerei, în spatele meu. 
Mă întorc dar, bineînţeles, nu e nimeni, doar frigiderul 
care clicăie în casa mea goală şi tăcută. 

Verific cameră după cameră. Împing uşile şi năvălesc 
înăuntru cu bâta de cricket a lui Mark în mână, nu că mi-ar 
ajuta cu ceva. Adrenalina e dincolo de limite, bubuindu-mi 
în sistem. Caut în fiecare cameră, una după alta, pe cineva 
sau ceva, o dovadă că a fost cineva aici. Mă uit să văd dacă 
nu lipseşte ceva, dacă nu e ceva deranjat, însă nu iese 
nimic în evidenţă. 

Într-un final, odată ce am verificat dacă întreaga casă 
este goală, îmi fac drum la palier şi trag de scara care 
duce la pod. Trebuie să verific şi sub izolaţie. În timp ce 
urc, repet în cap, din nou şi din nou, o propoziţie simplă. 
Sper că n-aţi dispărut. Sper că n-aţi dispărut. Însă în timp 
ce mă apropii de zona în dezordine, unde sunt ascunse 
diamantele, mantra se schimbă, fără niciun alt gând în 
plus, în: Sper c-aţi dispărut. Sper c-aţi dispărut. Mă 
gândesc că dacă diamantele au dispărut, atunci oricine a 
intrat prin uşa din spate nu mai are niciun motiv să se 
întoarcă. Asta dacă nu îşi vor cumva şi banii înapoi. 

Nu e nimic neschimbat sub izolaţia uscată. Diamantele 
zac strălucind în săculeţul lor cald, telefonul şi USB-ul sunt 
în continuare în siguranţă în cutia lor. N-am fost jefuiti. 
Oricine a intrat ne-a verificat pe noi, nu a făcut-o ca să 
fure. 

Insă, acum, sămânţa îndoielii este ferm plantată în 
mintea mea. Poate că mi-a scăpat ceva. Verific din nou 
întreaga casă şi fiecare cameră. De data asta mă uit mai 
atentă, căutând orice semn de interferenţă, orice posibil 
indiciu faţă de cine a fost aici. Şi atunci văd. 

În dormitorul nostru, pe poliţa şemineului nostru 
georgian, lângă biletele noastre la concert şi lângă ceasul 
nostru antic, e un spaţiu gol, evidenţiat de o formă 
rectangulară goală în praf. Fotografia noastră a dispărut, 
fotografia făcută în ziua logodnei noastre, eu şi Mark 
zâmbind către cameră. Cineva a furat o fotografie cu noi 


e 252 + 


doi. Asta e tot ce au luat. 

Jos, în camera de zi, lumina roşie a robotului telefonic se 
aprinde şi se stinge. Cinci mesaje. Stau în tăcere şi ascult. 

Cel mai recent este de la Alexa. I s-a dat undă verde 
pentru IUI. Astea sunt veşti bune. Programarea este 
pentru săptămâna viitoare. 

Robotul telefonic trece lin la următorul mesaj. La 
început, mă gândesc că poate fi un apel din greşeală. Aud 
zgomote înfundate în fundal, fragmente ocazionale ale 
unor conversații de-abia auzibile, zumzetul scăzut al unui 
loc mare şi aglomerat. O gară, poate? Un aeroport. 
Telefonul e în mişcare. Mă întreb dacă nu cumva mi-am 
format numărul din greşeală prin buzunar, la Waterloo 
East. Apelul a fost efectuat miercuri când eram în drum 
spre Folkestone. Ascult mai atentă pentru a ne descoperi 
vocile. Fantome din trecut. Dar nu pot auzi vocile noastre. 
Ascult mesajul întreg. Două minute şi jumătate de viaţă 
înfundată, pe undeva. Până când se aude tonul telefonului. 
Mă holbez la robotul telefonic. Nu e nimic aşa ciudat la un 
apel din greşeală, nu? Se întâmplă tot timpul. Nu? Numai 
că par stranii câteodată, chiar şi în momentele bune, ca 
nişte porţi înapoi către viaţă. Sau poate că nu, poate doar 
că mă strecor singură afară. 

Următorul mesaj începe să se deruleze şi lucrurile devin 
foarte ciudate. E la fel. Ei bine, aproape la fel. 

Ştiu ce gândeşti, e perfect normal. Că oricine a format 
numărul din greşeală prima dată s-a atins din nou de 
aceeaşi tastă. Numai că al doilea mesaj este din ziua 
următoare. Exact la aceeaşi oră - 11:03. 

Eram la clinică atunci, cu Alexa şi echipa. Telefonul meu 
era închis. Aşa că e clar că nu aveam cum să-mi formez 
numărul de acasă din greşeală. Apelul acesta e diferit; e în 
natură. Poate într-un parc. Se aude şuieratul blând al 
brizei în receptor. Ţipetele ocazionale ale copiilor la 
terenul de joacă. Apelantul merge. După un minut, aud 
huruitul unui tren suprateran. Sau ar putea fi doar un tren; 
nimic în afara minţii mele nu-mi spune că apelul acesta a 
fost efectuat din Londra. Pietonul ajunge la un drum. Se 


e 253 + 


aud maşinile trecând. Apoi, din nou, tonul telefonului. De 
ce ar suna cineva două zile la rând, exact la 11:03, fără să 
vorbească? 

Incepe următorul mesaj. A fost lăsat la 8:42 în dimineaţa 
aceasta, în timp ce eram la întâlnirea cu Alison Butler, 
gardiana de la Pentonville. Mesajul e mai liniştit, pare în 
interior, poate într-o cafenea? Mi se pare că aud clinchetul 
veselei pe farfurii şi conversaţia mormăită în fundal. Micul 
dejun pentru cineva. Mă strădui să aud mai bine, să 
surprind ceva din context, şi atunci aud o voce, nu însă a 
apelantului, ci a cuiva care vorbeşte cu acesta. E o voce 
atât de slabă că mi-ar fi scăpat dacă nu ascultam atât de 
atentă. 

— Încă aştepţi? Să revin într-un moment? 

Apelantul mormăie ceva şi restul este doar zgomot de 
fundal. Aşadar, ştiu că în dimineaţa aceasta, indiferent 
cine e persoana care m-a sunat, e clar că aştepta să se 
întâlnească cu cineva. Pe la 8:45, într-un restaurant, pe 
undeva în Londra, dacă e să mă iau după accentul 
chelnerului. 

Însă ultimul mesaj de azi, la 9:45, mă sperie cel mai 
mult. 

Se aude, din nou, dintr-un interior. Zumzetul slab al unui 
obiect electric, vreun congelator industrial sau vreo 
cameră frigorifică, ceva de genul. Conversaţii înfundate în 
fundal. Un beep electric neregulat. Mişcări evazive ale 
oamenilor. Şi apoi, dintr-odată, un zgomot pe care îl 
recunosc. Un zgomot pe care îl ştiu foarte, foarte bine, 
care trece printre toate celelalte sunete din fundal. Tonul 
dublu, un beep-beep automatic, scos de uşa agenţiei de 
vânzare de ziare când se deschide. Apelul acesta a fost 
făcut din interiorul agenţiei, care se află chiar după colţ de 
casa noastră. Mă trece un fior pe şira spinării şi mă las 
greoaie pe scaunul biroului. 

Eu am ajuns acasă la vreo cincisprezece minute după ce 
a fost înregistrat mesajul. Oricine ar fi persoana care a 
lăsat mesajul a fost aici. Mă gândesc să-l sun pe Mark. Sau 
să sun poate la poliţie? Dar ce mama mă-sii să le spun? 


e 254 œ» 


Totul? Va trebui s-o fac. Nu, nu pot asta. 

Pot să garantez că Mark nu are nicio idee de existenţa 
acestor mesaje; El nu verifică telefonul din casă, nici 
măcar nu-i dă cuiva vreodată numărul de aici, care, în 
esenţă, e numărul meu de lucru. 

Mă gândesc la mâna rece a lui Patrick în a mea. Un 
număr necunoscut. Ar fi putut Patrick să vină aici după ce 
ne-am despărţit? Sau a trecut pe aici înainte să meargă la 
Pentonville? De asta ştia cum arăt? Sau poate că Patrick ar 
fi trebuit numai să mă reţină în timp ce acea persoană care 
a fost în casă putea să-şi facă treaba. Stau în lumina după- 
amiezii ce se disipează şi ascult, din nou, mesajul, 
chinuindu-mă să identific un indiciu legat de ceva ce mi-a 
scăpat. 

Încerc să-mi amintesc faţa lui Patrick. Părul lui, hainele 
lui. Doamne. E amuzant cât de puţine detectăm, nu? Nu 
găsesc nimic de care să mă agăţ. Vârsta mijlocie, un 
costum, o strângere fermă de mână. Vocea lui de britanic 
cu o sugestie de ce altceva? Accent franțuzesc? Ori a unei 
ţări de prin Europa? Îmi vine să urlu. Sunt atât de idioată. 
De ce nu sunt mai atentă? Bănuiesc că am fost distrată: am 
vrut să trec mai uşor peste situaţie, aşa că nu am fost cu 
adevărat atentă. 

Ce a vrut oare? Să se prezinte? Să mă sperie? Sau poate 
voia doar să afle care era legătura mea cu închisoarea? Ar 
putea fi vorba despre Eddie? Poate că asta e. Poate că nu 
are nicio legătură cu geanta. Poate că are legătură cu Holli 
şi S015? 

Va trebui să-i spun totul lui Mark, ştiu asta, atunci când 
ajunge acasă. 


< 255» 


29 
VINERI, 23 SEPTEMBRIE P.M. 


Oameni ciudaţi 


Îi spun aproape totul lui Mark. Asimilează totul, calm, 
aprobându-mă cu capul să continui. Îi spun despre Patrick 
şi despre apeluri. Îşi verifică propriul telefon ca să vadă 
dacă nu apela el din greşeală. li spun despre uşa deschisă, 
despre fotografia lipsă. Ţin pentru mine însă despre 
suspiciunile privindu-l pe Eddie - ştiu că o să mă oprească 
să merg mâine la interviu, dacă îi spun cum Eddie ştia 
unde ne aflam din celălalt capăt al lumii. Cum mi-a 
monitorizat fiecare mişcare. Nu vreau ca Mark să oprească 
interviul ăsta. _ 

Şi nu-i spun nici despre sarcină. Îndată ce o să-i spun 
noutăţile, va trebui să opresc totul - documentarul, 
diamantele, totul. O să vrea să opresc totul. 

Când termin de vorbit, Mark se lasă pe spate pe 
canapea, cu braţele împreunate la piept. Îşi ia un moment 
lung de respiro înainte să vorbească. 

— Uite cum văd eu lucrurile. Înainte de toate, fotografia 
e în birou. Am scanat-o ieri pentru mama. Aşa că situaţia 
asta are explicaţie. 

— Doamne, Mark! Deci nu ne-a luat nimeni fotografia?! 

Îmi zâmbeşte amuzat şi simt cum îmi iau obrajii foc. 
Doamne, ce jenant! Îmi las capul să cadă în palme. Ce 
idioată paranoică sunt! Şi, dintr-odată, nu-mi mai dau 
seama cât la sută din toate acestea este real şi cât fabricat 
de valurile de adrenalină. 

Înainte să continue, Mark chicoteşte. 

— Da, fotografia e în siguranţă! In al doilea rând, nu 
sunt sigur că ar trebui să interpretăm aşa exagerat faptul 
că am uitat să încui uşa din spate. Ştii, mintea îţi poate 
juca feste când eşti stresat. Însă, spunând asta, să ştii că 
eu cred că individul pe care l-ai întâlnit azi sună ca o 


e 256 » 


chestiune de luat în seamă. Cred că ai dreptate să ne 
îngrijorăm în privinţa asta. Vreau să spun că primul gând 
care mi-a trecut prin cap a fost, evident, că Patrick are 
legătură cu detectivul Foster şi cu investigația celor de la 
SO015 despre Holli. Nu crezi? Adică, pe bune, asta e 
singura explicaţie logică. Te-a urmărit şi te-a văzut la 
închisoarea Pentonville cu o zi înainte să fii acolo pentru 
marele interviu, aşa că se decide să intervină şi să-ţi pună 
nişte întrebări. Are sens. N-avea de unde să ştie că te-au 
sunat de la închisoare cu o zi mai devreme de întâlnirea 
aceea; n-ai aflat decât de-abia aseară. Aş spune că despre 
asta e vorba. 

Are sens ce zice. Dar nu pot chiar să scap de senzaţia că 
e vorba de cu totul altceva. 

— Dar de ce să nu se prezinte ca poliţist, Mark? Şi ce 
zici de mesajele de la robot? 

— Ascultă, îmi dau seama că te gândeşti că sunt oamenii 
cu avionul, dar Erin, gândeşte situaţia logic. Dacă ar fi fost 
ei, dacă ştiau unde te afli, crezi că am mai fi aici? Crezi că 
ar mai fi chestiile alea în pod? 

Întrebarea pluteşte în aerul stătut. 

— Nu, nu cred că ar mai fi, spun dând din cap. 

Răspund încet, realizând adevărul situaţiei pe măsură ce 
o pronunţ cu voce tare. 

— Nu ştiu de ce nu s-a prezentat, continuă el repede. 
Presupun că a sperat că o să crezi că lucrează pentru 
închisoare, cum a spus. În fond, era sub acoperire, nu? Iar 
mesajele? Ar putea să fie doar o glumă proastă. Ştiu şi eu, 
apeluri din greşeală? Şi, în plus, haide, îţi dai seama că 
acolo nu e la vânzătorul nostru de ziare, nu? Majoritatea 
magazinelor din colţ din Londra au un sistem care scoate 
sunetul acela. Chiar nu cred că ne ameninţă cineva printr- 
un zgomot scos de o uşă. Poate că are vreo legătură cu 
vreunul dintre intervievaţii tăi? Adică, e clar o posibilitate, 
nu? 

Mă gândesc, din nou, la Eddie şi la şampanie. Da, clar e 
o posibilitate. Poate că Eddie vrea să vorbească cu mine? 
Dar cum ar putea apela de la un număr necunoscut din 


e 257 œ» 


închisoare? Paznicii nu i-ar permite să aibă propriul lui 
telefon în închisoare. Şi apoi îmi pică fisa. Eddie e un 
infractor. Normal că poate dispune oricând de o modalitate 
prin care să mă sune. Îmi amintesc că am citit despre 
metodele pe care le utilizează membrii bandelor ca să 
introducă pe furiş telefoane de unică folosinţă în 
închisoare. Evident, nu e un proces confortabil pentru cel 
care le introduce, dar sunt răsplătiți cum trebuie pentru 
deranjul lor, sau, cel puţin, nu sunt asasinați în paturile 
lor. Normal că poate fi Eddie cel care mi-a lăsat mesajele 
acelea. 

— Erin, trebuie să te concentrezi la situaţia reală de aici, 
la bărbatul cu care ai vorbit azi, Patrick. Să zicem că cei de 
la SO15 fac nişte cercetări despre tine. Uită de fotografia 
din spate şi de uşa din spate. Fotografia e în regulă, iar în 
privinţa uşii, ei bine, câteodată uităm să încuiem... 

— Mark, eu nu. Eu nu uit să încui uşa, îi spun, dar simt 
cum convingerea mea se zgâlţâie. 

— Ba da, Erin, o faci. 

Mă studiază pentru o clipă, se încruntă surprins. 

— Îmi pare, rău, scumpo, dar în mod cert ai mai făcut 
asta înainte. Ştii că uşa aia se deschide dacă nu e încuiată 
ca lumea. Crede-mă... ai mai uitat să o încui. 

Da? Are dreptate, uşa aia chiar se deschide dacă nu e 
încuiată ca lumea. Cum aş putea şti asta dacă nu am văzut- 
o eu? Poate că am mai lăsat-o neîncuiată. Apoi mă gândesc 
la fotografia noastră. Poate că nu a fost în cameră zile 
întregi şi am observat că lipseşte de-abia acum. Nici măcar 
n-am verificat robotul telefonic până azi. La naiba! Poate 
că nu sunt nici pe jumătate aşa o bună observatoare cum 
mă credeam şi am fost şi destul de preocupată în ultimul 
timp. Doamne, sper că n-am rătăcit prin Londra făcând 
prea multe greşeli! 

— Nu-ţi face griji, Erin, e în regulă. Concentrează-te 
numai la persoana cu care te-ai intersectat azi. La fapte. 
Tipul ăsta, Patrick, probabil că e de la SO15. Cine ştie, 
poate că se gândesc că ar fi o vagă posibilitate ca tu să 
treci informaţii de la o închisoare la alta, sau aşa ceva. La 


e 258 » 


urma urmei, tatăl tău trăieşte în Emirate, nu? 

Îi arunc o privire dură. Noi nu vorbim despre familia 
mea. E ciudat că a pus asta pe tapet acum. 

— Erin, poliţia trebuie să urmărească orice tip de 
posibilitate, chiar şi dacă nu te suspectează. Trebuie cel 
puţin să cerceteze. Ar fi ridicol să nu te verifice poliţia. Aşa 
că, din această perspectivă, scumpo, cred serios că ar 
trebui să renunţi la povestea cu Holli. Uită de ea! E mult 
prea în centrul atenţiei acum, iar detectivul Foster n-are 
nevoie să sape prea mult ca să nu-şi pună nişte întrebări 
incomode în privinţa noastră, ca să mă exprim aşa, spune 
privindu-mă cu aceeaşi intensitate, cu nerăbdare, şi cu 
sprâncenele ridicate. 

Are dreptate, bineînţeles. Tot ce au nevoie să ştie e că 
am călătorit în Elveţia săptămâna trecută. 

— OK, aprob din cap, cu părere de rău. 

— Bine, renunţă la povestea lui Holli, scoate-o din 
documentar, opreşte întreaga documentare, distanţează-te 
pe tine, dar şi pe noi. 

Lucrurile trebuie să se termine. E convins că asta e 
soluţia. Ultimul lucru pe care îl ştiam era că Andy şi S015 
aveau de-acum o înregistrare video cu Holli şi Ash 
părăsind aeroportul din Istanbul şi luând un autobuz către 
Gaziantep, un sătuc turcesc din apropierea graniţei cu 
Siria. Lucrurile au devenit foarte serioase. 

— Consideră că i-am pus punct. 

Mă prăbuşesc pe canapea în faţa lui. Creierul îmi 
zbârnâie. O să mă întorc la Holli îndată ce situaţia noastră 
se linişteşte. Numai că ceva tot nu-mi dă pace. Nu sunt de 
acord că Patrick are legătură cu detectivul Foster. Nu cred 
că omul pe care l-am întâlnit azi are vreo treabă cu poliţia. 
Motivul pentru care nu pot scăpa de senzaţia provocată de 
ce s-a întâmplat azi este geanta. Şi că eu cred că cineva 
ne-a intrat în casă. Chiar dacă n-au luat ei fotografia aia, 
tot cred că a fost cineva aici. Indiferent ce spune Mark. Da, 
ştiu cât de paranoic sună. Poate că oamenii cu avionul ştiu 
că nu suntem morţi. Şi acum poate că ştiu că încă avem 
diamantele şi telefonul în casă. E adevărat că încă suntem 


e 259 œ» 


în viaţă, dar poate că nu se grăbesc. Poate că ei caută cea 
mai bună metodă ca s-o facă. Mă gândesc la cei doi 
Sharpe; nu poţi spune că s-au grăbit cu ei, ci mai degrabă 
că au pus în practică o modalitate sigură ca să scape de ei, 
pentru că trebuia să le facă moartea să pară un accident. 
Pe de altă parte, poate că ceea ce s-a întâmplat cu cei doi 
Sharpe a fost doar un accident. Mark pare convins de asta. 

Mai târziu, înainte să ne culcăm, Mark stă pe marginea 
căzii cu o şosetă în mână şi mă priveşte cum îmi periez 
dinţii. Îmi dau seama că vrea să spună ceva, doar că nu-şi 
găseşte cuvintele. Îşi ia un moment de respiro. 

— Scumpo, sunt îngrijorat. Şi te rog să nu înţelegi asta 
aiurea, ştii cât de mult te iubesc, dar cred că ai putea să fii 
un pic copleşită de toate acestea. Gândeşte-te numai la 
faza cu fotografia de azi şi la robotul telefonic. Erin, ştii că 
nu vine nimeni după noi, da, scumpo? Nimeni nu ne 
urmăreşte decât poliţia. Şi refuzi să conştientizezi cât de 
periculos este asta. Tipul ăla, Patrick, de azi. Scumpo, va 
trebui să încetezi să mai faci lucruri care ar putea să 
atragă atenţia asupra noastră. Imi promiţi asta, Erin? Am 
nevoie să te opreşti să mai faci lucruri pe care le-ar putea 
observa poliţia. Navigăm deja prea aproape de furtună, 
spune şi mă priveşte cu blândeţe. Mă simt proastă şi atât 
de vinovată în privinţa lucrurilor pe care nu i le-am spus. 

E îngrijorat pentru mine. Se îngrijorează pentru noi. 

— M-ai întrebat mai devreme, a continuat, ce cred că ar 
trebui să facem cu diamantele şi m-am gândit mult la asta. 
N-o să-ţi placă, dar cred că trebuie să le abandonăm, să 
scăpăm pur şi simplu de ele. Treaba asta devine prea 
nebunească. Ar trebui să ne facem pierdute urmele, să 
încetăm să căutăm să le vindem şi să le aruncăm pur şi 
simplu undeva. Nu cred că merită riscul. Avem deja ceilalţi 
bani, Erin. Stăm bine. Avem destul. Ar trebui să ne oprim. 

Simt cum fac clăbuci la gură când spune asta. Nu ştiu de 
ce, dar mă enervează. Este pentru prima dată când mă 
frustrează ceva ce spune sau face Mark. Să aruncăm 
diamantele? De ce am face asta? Am ajuns atât de departe. 
Cum rămâne cu afacerea lui, cu planurile lui, dar cu ale 


e 260 » 


noastre? Înainte era aşa de îngrijorat de situaţia noastră 
financiară, acum de ce nu mai este? Ceea ce avem în 
Elveţia n-o să dureze o veşnicie; avem nevoie şi de banii pe 
diamante, ca să-şi pună compania pe roate şi ca să ţinem 
toate astea în funcţiune. N-am putea mai bine să 
depozităm diamantele pe undeva? Apoi, realistic vorbind, 
ştiu că nu o să mai existe o ocazie mai târziu când, în mod 
magic, vom găsi o modalitate mai uşoară ca să le vindem. 
Şi îndată ce o să avem un copil n-o să ne mai putem asuma 
niciun risc. Ori încercăm să le vindem acum, ori va fi prea 
târziu. 

Stă în boxeri lângă mine, cu şoseta încă atârnându-i din 
mână. Îl iubesc atât de mult. Are dreptate, este periculos, 
dar nu vreau să renunţ pur şi simplu. Nu după toate prin 
câte am trecut în ultimele luni. Şi dacă, Doamne fereşte, 
noua lui afacere se prăbuşeşte asemenea tuturor ofertelor 
de slujbe care nu s-au materializat niciodată? Nu, trebuie 
să continui. Însă... cu grijă. 

— Desigur, îţi înţeleg punctul de vedere, Mark, chiar îl 
înţeleg, dar putem să mai încercăm, te rog, încă un lucru? 
O să-mi vină o idee, OK? Ceva sigur. Lasă-mă doar încă 
vreo câteva zile. Chiar cred că o să fac lucrurile să meargă. 
N-ar fi ăsta un final mai bun per ansamblu, dacă am face şi 
nişte bani de pe urma pietrelor? 

Vorbesc cu calm, însă nu sunt calmă. N-ar avea niciun 
sens să renunţ acum. 

Schimbăm un pic privirile între noi, apoi se uită într-o 
parte. Din nou, e dezamăgit. Încearcă să ascundă asta, dar 
o văd licărind în ochii lui. L-am dezamăgit, din nou. 

— Bine, cedează el. Dar asta e tot, da? Dacă nu-ți iese, 
Erin, vrei să te opreşti? Te rog, scumpo, nu mai încerca 
mai mult, nu mai insista. 

Nu se uită la mine, în schimb se ridică şi iese pe uşa 
băii. Distant. Singur. Am sentimentul că discuţia asta a fost 
cea mai apropiată chestie de o conversaţie onestă după 
ceva timp de-acuma şi nu ne-a apropiat mai mult. Ceva s-a 
fisurat între noi. Cu cât îi spun mai multe, cu atât fisura se 
va mări. Ştie de Andy de-acum, ştie de Holli, ştie de 


e 261 œ» 


Patrick, bărbatul din afara închisorii. Nu pot să-l las să 
plece. Trebuie să ne apropiem din nou; trebuie să ofer mai 
multe de la mine. 

— Mark, chiar crezi că nu ne caută? izbucnesc. 

Se întoarce surprins. 

— Cine, scumpo? 

Arată confuz. 

Nu ştiu de ce, dintre toate posibilităţile, am apelat la 
oamenii cu avionul ca să mă apropii de el. Doar că îmi stau 
pe creier. 

— Oamenii cu avionul. Poate că ai dreptate, poate că 
sunt nebună, dar simt că ceva ne încercuieşte, şi nu numai 
pe mine, ci pe amândoi. Nu e vorba doar de poliţie. Poate 
că e ceva la ce nici măcar nu m-am mai gândit. Nu ştiu. 
Ştiu că sună stupid şi paranoid şi că nu am nicio dovadă 
care să-mi întărească senzaţia, însă o simt peste tot în 
jurul meu. Ca şi cum ar aştepta o ocazie. Nu o pot vedea, 
dar o simt sosind... 

Văzându-i faţa îngrijorată, încep să mă bâlbâi. Probabil 
că sună a nebunie curată. Şi ştiu că dacă ajung să simt aşa 
despre lucruri, atunci, în mod evident, va trebui să încetez 
cu toate acestea - diamantele, interviurile, cu toate, aşa 
cum zice el. Însă, în loc să mă opresc, mă scufund tot mai 
mult. 

Mark intră înapoi în baie şi mă înconjoară cu braţele; îmi 
las capul să se odihnească pe pieptul lui dezgolit, 
ascultându-i bătăile inimii. Ştie că am nevoie de el. 

— Nu vin, Erin, indiferent cine ar fi, nu au cum să ne 
găsească. Şi chiar dacă ne-ar putea găsi, ei cred oricum că 
am murit. Scumpo, nu ei sunt cei de care să ne îngrijorăm, 
ci mai degrabă de investigația SO15. Iar personajul ăsta, 
Patrick, face mai mult ca sigur parte din echipa 
detectivului Foster. Gândeşte-te un pic. Dacă Patrick avea 
vreo treabă cu geanta, atunci presupun că poliţia l-ar fi 
observat atârnând prin jurul nostru, nu? 

Aprob din cap tăcută lipită de umărul lui. Are dreptate; 
într-un fel, detectivul Foster poate că ne ţine în siguranţă. 
Mark mă sărută tandru pe frunte şi mă conduce la pat. Ca 


e 262 » 


prin magie, suntem din nou alături. Pentru moment, se 
pare că am reuşit să astup fisura. 

Însă când mă întind în pat lângă el mă întreb dacă 
poliţia ar observa dacă cineva mă urmăreşte? N-au 
observat cum, chiar sub nasul lor, o tânără vulnerabilă era 
radicalizată. N-au observat că Eddie mi-a verificat viaţa. 
Sunt o grămadă pe care nu le-au observat. 


e 263 + 


30 
SÂMBĂTĂ, 24 SEPTEMBRIE 


Interviul numărul trei 


Aburii cafelei mele se înalţă în aerul rece al camerei de 
interviuri. Acest septembrie de care am avut parte a fost o 
lună arctică. Gardianul din camera cu mine, de aici de la 
Pentonville, seamănă cu un figurant din seria TV T. J. 
Hooker. Aspectul lui fizic pare să fie compus din zece la 
sută pălărie şi nouăzeci la sută motan încălţat. Poate că 
sunt nedreaptă? În mod evident, e mai concentrat în 
dimineaţa aceasta decât mine. Sunt pe jumătate adormită, 
blocată ca într-un decalaj de fus orar. Îmi amintesc cerul 
din Bora Bora, căldura de pe membrele mele, zilele clare şi 
strălucitoare. 

Sper să mă trezesc în curând. 

Dacă restul vieţii mele va fi un vis în stare de veghe, 
prinsă în capcană aici pentru totdeauna? Mă gândesc la 
Mark, acolo, în frig, undeva pe străzile aglomerate din 
Londra. În dimineaţa aceasta caută spaţii de birouri pentru 
noua firmă. Totul pare să devină o realitate acum. Se 
întâlneşte cu Hector la un notar, tot azi, ca să semneze 
nişte hârtii. Totul devine foarte incitant. 

Telefonul îmi vibrează în buzunar. Resping apelul. Este 
Phil, din nou. E furios că renunţăm la Holli pentru 
documentar; i-am trimis e-mail în dimineaţa aceasta, la 
prima oră, şi deja m-a sunat de trei ori. Nu-i deloc bucuros. 
Am un apel ratat şi de la Fred. Vrea să vadă materialul pe 
care l-am filmat până acum. E interesat. Va dori să 
disecăm şi nunta, n-am nicio îndoială. Se întâmplă destul 
de rar ca un regizor câştigător al Premiului BAFTA şi 
nominalizat la Oscar să acorde, asta în cazul în care ar 
face-o, vreun soi de interes trecător faţă de un film de 
debut, cum e al meu, dar asta înseamnă nepotism. Sau 
poate că nu e. Adică, nu suntem rude; mi-a dat însă primul 


e 264 œ» 


meu job, cumva m-am descurcat să nu-l fac vraişte, şi de 
atunci îmi urmăreşte cariera. Mi-ar plăcea să-i arăt o parte 
din material, dar, normal, SO15 a pus mâna pe cea mai 
mare parte. Să-i explic asta lui Fred, mi-ar lua mai mult 
timp decât am la dispoziţie acum. 

Bâzâitul cuştii se aude în hol. Camera aceasta, spre 
diferenţă de cea de la Holloway, nu are uşă, ci doar o 
galerie acoperită care dă în coridor. Sar ca arsă cu faţa la 
zidul alburiu al închisorii şi-mi spun că trebuie să mă anim. 
Viaţa, evident, poate fi mai rea. Intotdeauna poate fi mai 
Tău. 

Se ude din nou bâzâitul. 

Îmi ridic privirea şi îl văd pe Eddie Bishop, şaizeci şi 
nouă de ani, un individ arătos care merge prin coridorul cu 
linoleum scârţâitor, fiind condus de un alt gardian. 

Deşi Eddie poartă aceeaşi costumaţie gri pământie pe 
care o poartă toţi deţinuţii, pe el nu stă chiar la fel ca pe 
ceilalţi. Ar putea, la fel de bine să poarte un costum din 
trei piese, unul dintre acelea pe care am văzut că le purta 
în nenumăratele fotografii pe care m-am uitat în timpul 
documentării. Are un aer pompos. Mă gândesc însă că ar 
putea să-mi treacă din astea prin cap, pentru că îi ştiu 
crimele, îi ştiu istoria. 

Arată ca un Cary Grant local, Dumnezeu ştie cum de se 
menţine atât de bronzat în închisoare. 

Mă vede şi îmi zâmbeşte. De ce sunt băieţii răi atât de 
atractivi? 

Presupun că, la sfârşitul zilei, dacă nu arăţi bine, nu te 
salvezi cu renumele de băiat rău şi ajungi să fii numit un 
golan. 

Îşi trage scaunul şi se aşază. Iată-ne, în sfârşit, aici. Eu 
cu Eddie Bishop. Toată lumea zâmbeşte. Şi atunci, intră în 
rol T.J. Hooker. 

— Totul e OK, Eddie? Ai nevoie de ceva? Apă? 

Tonul este prietenos, amical. Aici, suntem cu toţii 
prieteni. Eddie se întoarce încet, cu mişcări line. 

— Nu, Jimmy, Totul e bine. Mulţumesc foarte mult. 

Vocea lui este veselă. Azi e o zi bună. 


e 265 » 


— Nicio problemă, dă-mi doar un semn dacă ai nevoie de 
ceva. 

Apoi, Jimmy se uită la celălalt gardian, cel care l-a adus 
pe Eddie aici, îl salută din cap şi o iau la pas amândoi prin 
galerie spre coridor. 

— O să fim mai încolo pe hol, în camera de recreere. 

Jimmy i se adresează lui Eddie, nu mie. Şi cu asta basta, 
dispar amândoi din vedere, cu pantofii scârţâind în 
depărtare, lăsându-mă cu ochii căscaţi în urma lor. 

De ce pleacă? Nici măcar n-am pornit camera! Asta 
chiar că nu e normal. Nimeni nu mi-a zis nimic despre asta 
în informarea scurtă de ieri. M-au lăsat singură într-o 
cameră cu Eddie Bishop. 

Oare să fiu speriată? Mă gândesc la mesajele de pe 
robotul telefonic. Eddie a ucis o mulţime de oameni sau a 
pus să fie ucişi o mulţime. Sunt tot felul de poveşti - cărţi 
întregi cu poveşti - de tortură, răpire, jaf şi toate câte s-au 
mai întâmplat în banda Richardson, timp de patruzeci de 
ani de activitate din partea lui Eddie. Mituri urbane. Nimic 
dovedit, normal, nicio dovadă puternică, niciun martor. 

Presupun că ar trebui să fiu speriată, dar nu sunt. Şi 
dintr-odată mă luminez că nu mi-am dat seama de cea 
acceptat Eddie să apară în documentar cu mine. Probabil 
că a mai avut un milion de oferte ca să-şi spună povestea, 
dar n-a mai zis da nimănui. Nu are nevoie de aşa ceva şi 
nicio înclinaţie să o facă, din câte pot să-mi dau seama. 
Însă acum, stând faţă în faţă cu mine, nesupravegheat, cu 
camera lângă mine nepornită încă, îmi dau seama că mi-a 
scăpat ceva important. Trebuie să-i iasă ceva din întâlnirea 
asta. Eddie are nevoie de ceva. Şi, presupun, că şi eu am 
nevoie, nu? Inima îmi stă în loc pentru o secundă. lată, a 
apărut frica. 

Pornesc camera şi zâmbeşte. 

— Lumină, camera şi acţiune, nu? 

Îşi întinde încet mâinile peste masă. Are grijă să nu mă 
sperie. Probabil că ştie ce efect are asupra oamenilor. E 
numărul lui individual de magie. 

— Mă bucur să te cunosc în sfârşit, Erin, scumpo. 


e 266 » 


Scumpo. Sunt o femeie milenară, mi-am făcut lecturile 
din Adichie, Greer şi Wollston, totuşi, cuvântul ăsta venit 
din partea lui nu mi se pare că sună chiar rău. Sună ciudat 
de inocent, venind din partea lui, un om din alt secol. 

— Şi eu mă bucur să vă cunosc, în sfârşit, domnule 
Bishop, îi răspund. 

Dau mâna cu el pe deasupra mesei Formica; îmi întoarce 
mâna şi-şi trece degetul mare pe dosul acesteia - e o 
strângere uşoară de mână, delicată, şi nu una fermă. Sunt 
o doamnă, iar el e un bărbat şi îmi aduce la cunoştinţă 
asta. 

— Spune-mi Eddie. 

Tot afişajul lui e atât de modă veche, încât e amuzant şi, 
totuşi, funcţionează. Îi zâmbesc în ciuda firii. Roşesc. 

— Mă bucur să te cunosc Eddie, spun aproape chicotind. 

Excelent, sunt o idioată. Imi retrag mâna. : 

Concentrează-te, Erin, treci la afaceri acum. Imi aleg 
tonul, îmi resetez figura de profesionistă. 

— Presupun că mai întâi trebuia să scăpăm de 
formalităţi, nu? Îţi mulţumesc pentru şampanie, a fost 
foarte apreciată. 

Ne intersectăm privirile; vreau să ştie că nu sunt 
intimidată. 

Îmi zâmbeşte şmechereşte şi aprobă. Cu plăcere. După o 
pauză, se adresează direct camerei: 

— Mi-e teamă că nu ştiu despre ce vorbeşti, scumpo. 
Dacă nu vând chestia asta în magazinul închisorii, atunci 
nu-i de la mine. Sună totuşi, a cadou frumos. Cu ce ocazie? 
întreabă ridicându-şi sprâncenele. 

Înţeleg. Camera funcţionează, aşa că ne jucăm şi noi un 
pic. Deci n-o să vorbim nici despre mesajele de pe robotul 
telefonic. Foarte bine. li fac semn din cap că înţeleg. 

Mă întorc la scenariu. 

— Doreşti să întrebi ceva înainte să-i dăm drumul? Sunt 
nerăbdătoare să încep, nu avem atât de mult timp pe cât 
mi-ar plăcea. 

Se îndreaptă în scaun, se pregăteşte, îşi suflecă 
mânecile. 


e 267 œ» 


— N-am nicio întrebare. Sunt gata când eşti şi tu, 
scumpo. 

— Bine, atunci, Eddie, ai putea, te rog, să-mi spui 
numele, condamnarea şi sentinţa? 

— Eddie Bishop, sunt condamnat pentru spălare de bani. 
Am primit şapte ani. Voi fi eliberat înainte de Crăciun. 
Ceea ce va fi mişto. E perioada mea preferată. 

Şi cu asta îi dăm drumul. Eddie e relaxat, are un aer 
lejer. Ce urmează? Pare să întrebe cu sprâncenele ridicate. 

— Ce crezi despre proces, Eddie, ori despre 
condamnare? 

Nu o să se incrimineze pe film, ştiu asta, dar o să-mi dea 
cât poate de mult. Îi place să joace periculos cu autoritatea 
- am citit asta în transcrierea procesului. 

— Ce cred despre condamnare? Ei bine, Erin, e 
interesant că întrebi asta. 

Zâmbetul lui e sardonic. E amuzat şi cu chef de joacă. 

— O să fiu cinstit cu tine: nu prea multe. Nu cred foarte 
multe despre condamnare. Băieţii ăştia tot încearcă să mă 
prindă cu ceva de vreo treizeci de ani, au încercat orice şi 
am fost achitat cam de orice de-a lungul anilor. Sunt sigur 
că ştii asta. Eu cred că au o problemă ca un băietan din 
Lambeth să facă fapte bune, să ducă un trai cinstit. Nu 
cred că aşa ar trebui să meargă lucrurile, nu? Nu au făcut 
nicio scofală până acum. Orice alt bărbat poate că s-ar fi 
simţit uşor ofensat, dacă mă înţelegi. E doar o chestiune de 
timp până când se agaţă de ceva. Dacă vrei să cauţi ceva, 
acel ceva o să apară în cele din urmă. Într-un fel sau altul, 
dacă înţelegi ce vreau să zic. 

Propoziția pluteşte în aer. Cred că ştim cu toţii că în anii 
şaizeci-şaptezeci poliţia mai planta şi probe incriminatorii, 
după cum îmi sugerează. Sunt de acord cu premisa lui. 

— Însă ce pot să spun? Evidenţa mea contabilă nu e 
întotdeauna ce ar trebui să fie, la sfârşitul zilei. Mada, 
niciodată nu m-am priceput foarte bine la numere. Nu ştiu 
să calculez. N-am fost prea atent la şcoală, continuă să 
spună, umflându-şi destul de evident obrajii cu limba. 
Bineînţeles, însă, că pe vremuri discalculia nu era 


e 268 » 


diagnosticată. Se credea ori că-ţi faci de cap, ori că eşti 
retardat. Iar eu eram un băiat iute, ştii, în alte feluri, aşa 
că au crezut că fac mişto de ei, întorcându-i pe toate 
părţile. Totuşi, acum e altfel în şcoli, nu? Am doi nepoți. Eu 
n-am umblat prea mult la şcoală, nu mi se potrivea. Aşa că, 
într-un fel, presupun că nu a fost decât o chestiune de timp 
înainte să fac greşeli cu adunările, nu? Are un zâmbet cald 
şi larg. 

Sunt destul de sigură că are un contabil, şi sunt sigură 
că şi contabilul a fost la proces. 

E uimitor cum îşi bagă degetele în ochii oricui, aşa cum 
a făcut-o decenii la rând... ţepuind sistemul şi scăpând 
basma curată. Dar nu numai că scapă, dar şi eu vreau să 
scape. Simpatizez cu el şi toată lumea o face, simpatizez cu 
psihopatia lui stilată, locală. E amuzant. Nu pare deloc 
infractorul modern adevărat, dur, care-ţi bagă fiori în oase; 
seamănă mai degrabă cu un Pearly Kings, cu o plăcintă şi 
un piure şi cu FEu-o-să-fiu-mama. Aduce cu infractorul 
britanic de modă veche, de esenţă naţională. Pare genul de 
infractor jucat de Bob Hoskins, Danny Dyer, Barbara 
Windsor, într-un film ca The Italian Job, un infractor cu 
toporul în portbagajul maşinii. 

Mă înclin în faţă. Vreau să ştie că o să-i joc jocul. 

— Nu o să-mi spui nimic despre Richardson sau altceva 
asemănător, nu-i aşa, Eddie? 

Vreau să ştiu ce soi de joc vom juca. 

— Erin, scumpo, o să-ţi răspund la orice întrebare, draga 
mea. Sunt o carte deschisă. Poate că nu ştiu răspunsurile 
la unele dintre întrebări, dar am să încerc să ţi le dau. Aşa 
că ce zici acum să-mi zâmbeşti? 

Îşi înclină şmechereşte capul. 

Chiar nu pot să mă abtin. E ridicol, dar mă distrează 
astea, aşa că îi zâmbesc cu toată gura. | 

— Îţi mulţumesc foarte mult, Eddie. În cazul acesta, ai 
putea să ne spui ceva despre Charlie Robertson, capul 
bandei Richardson? Ce fel de om era? 

Cred că înţeleg regulile acum. Pune întrebări despre 


e 269 œ» 


diverse lucruri, cere-i opinia, însă nu-l pune să povestească 
fapte. 

— Era un om îngrozitor... însă în cel mai drăguţ mod 
posibil. Dar îngrozitor câteodată, oftează el. S-a spus totul 
deja despre Richardson. Toţi cei implicaţi în poveştile alea 
vechi din East End au murit oricum de-acum... Nu poţi pâri 
morţii, iar de rău sigur n-o să-i vorbesc. Charlie, însă, era 
un individ nasol. Personal, nu l-am văzut niciodată 
torturând. Dar l-am auzit vorbind despre asta. Folosea 
generatorul de curent de la un bombardier din Al Doilea 
Război Mondial ca să-şi electrocuteze victimele. Li tortura, 
îi tăia felii şi îi speria până ce îi spuneau tot ce voia să ştie. 
Odată l-am întrebat de unde ştie că nu îl mint când îi 
torturează şi mi-a răspuns că de obicei mint până în 
momentul când se transformă în nişte copilaşi şi tot ce mai 
pot face este să spună adevărul. Numai că, vezi tu, eu nu 
asta l-am întrebat, numai că lui Charlie nu i-ar fi trecut 
niciodată prin cap că victimele ar putea spune adevărul de 
la început şi că n-ar fi fost necesar să-i tortureze până le 
ies maţele. Aşa că nu l-am mai întrebat nimic. Charlie era 
dintr-o generaţie diferită. Credea că ştie ce sunt şi cum 
stau lucrurile. Numai că tortura nu funcţionează niciodată. 
Trebuie să respecţi oamenii, Erin, nu? Dacă vrei respect, 
atunci trebuie să te asiguri că meriţi să fii respectat. 
Permite oamenilor să moară cu un pic de demnitate. De ei 
depinde dacă au trăit cu aşa ceva. Nimeni nu poate spune 
că ai greşit în viaţa asta dacă ai tratat oamenii cu respect. 

Nu sunt sigură că asta e adevărat în întregime, dar pun 
un pic de presiune. 

— Tu ai tratat oamenii cu respect, Eddie? 

Mi se pare important să-l întreb asta. Mă priveşte cu 
ochii adumbriţi. 

— Da, întotdeauna am făcut-o şi am să continui s-o fac. 
Nu te înrolezi la ceva anume, Erin, fără să ştii regulile. Iar 
dacă te-ai înscris ca să joci, atunci nu te poţi plânge dacă 
pierzi. Trebuie să pierzi cu demnitate... asta e tot; un bun 
sportiv îşi ajută concurenţii să piardă cu demnitate. 

Face o pauză şi mă studiază. 


e 270 œ» 


Mă cântăreşte. Vrea să-mi spună ceva. Îl las să o facă, 
dar pare că se răzgândeşte şi se uită în altă parte. 

E linişte în continuare. Pare distrat, cu mintea aiurea. 
Simt că ne apropiem de terenul minat. 

Schimb subiectul, vorbind despre ceva mai lejer. 

— Ce crezi că o să faci mai întâi când vei ieşi? Ţi-ar 
plăcea să faci ceva anume? 

Ridic mingea la fileu, trebuie să menţin energia ridicată. 

— Închide camera! 

Mă priveşte cu duritate, fără să clipească. Farmecul lui 
s-a evaporat brusc. Simt cum instantaneu încep să transpir 
la ceafă. 

Liniştea lăsată e densă. Inima îmi bubuie. Nu ştiu cum 
să interpretez situaţia. Nu am niciun indiciu cum să o 
citesc, n-am nicio referinţă la care să mă raportez. 

— Inchide camera acum. 

E complet imobil. Un bloc solid, de nemişcat. E 
periculos. 

Bâjbâi să o închid. Nu ştiu de ce, dar execut comanda. 
Asta e ideea cea mai proastă în situaţia aceasta, dar n-am 
altă opţiune. I-aş putea chema pe gardieni, numai că ar fi 
cam degeaba. Nu e o situaţie din aia. Aici se întâmplă 
altceva şi vreau să ştiu despre ce e vorba, aşa că fac ce-mi 
spune şi lumina roşie dispare. 

— S-a întâmplat ceva, Eddie? 

Nu ştiu de ce îl întreb asta. Pare perfect întreg. Eu sunt 
cea a cărei mâini tremură. 

— Eşti în siguranţă, scumpo, calmează-te. 

Faţa i s-a îmblânzit. Tonul lui e mai blând acum. Umerii 
mi se detensionează încetişor. Nu mi-am dat seama că 
eram atât de încordată. 

— Scuză-mă că te-am speriat, iubire, dar uite cum stau 
lucrurile... Deci aşa... pare să ducă o luptă internă, după 
care începe. Vreau să te întreb ceva. Am vrut să te întreb 
şi înainte, la telefon, dar n-am avut cum s-o fac atunci şi 
nici nu vreau să apară pe cameră. Vreau să-ţi cer o 
favoare. Dacă e să fiu complet cinstit, scumpo, acesta e 
singurul motiv pentru care dau interviul ăsta. Tu o să-mi 


e 271 œ» 


dai ce vreau, iar eu o să-ţi dau ce vrei. Aşa stau lucrurile. 
Acum ascultă-mă; n-am de gând să mă repet. 

Nu-mi vine să cred că se întâmplă asta. Deşi, ca să fiu 
cinstită, n-am nicio idee despre ce e vorba. Mă întreb dacă 
ăsta e motivul pentru care mi-a lăsat mesajele acelea. Asta 
în cazul în care a făcut-o el. 

— Nu sunt obişnuit să cer favoruri, aşa că ai răbdare cu 
mine, spune şi îşi drege vocea. E o chestiune personală. 
Găsesc genul ăsta de situaţie chiar... stresant. Iar la vârsta 
mea încerc să mă stresez cât mai puţin. Vreau să faci ceva 
pentru mine, vrei, scumpo? 

Mă urmăreşte cu privirea şi înghit în sec, şi apoi realizez 
că el, de fapt, chiar aşteaptă un răspuns. Mintea mea se 
accelerează. Ce va trebui să fac? Doamne, sper că nu e 
vorba de ceva sexual. 

Taci, Erin. Normal că nu o să fie sexual. 

— Aăă... Eu sunt... Ce anume? 

Intreb pe un ton cât se poate de neutru. 

— Am făcut câteva greşeli în viaţa mea, ştii? Cu familia 
mea, poate, cu nevastă-mea sigur, dar ştiu că toate astea s- 
au terminat, totul e în regulă, sunt împăcat. 

Dă gândurile astea la o parte şi continuă. 

— Am însă o fiică, pe Charlotte a mea. Lottie. Are 
douăzeci şi opt de ani. Seamănă un pic cu tine. Are părul 
brunet şi lumea la picioare. E o fată frumoasă. Noi doi nu 
vorbim în prezent, nu mă vrea în viaţa ei şi nici în jurul 
familiei ei. Sunt sigur că înţelegi. Nu o învinuiesc; e o fată 
deşteaptă. Aşa am educat-o. E cu un tip simpatic acum; se 
poartă bine cu ea şi au şi două fete. Uite, e evident că n-am 
fost cel mai bun tată, sunt sigur că ţi-ai dat seama de asta. 
Oricum, pe scurt, vreau să vorbesc cu ea, spune şi dă din 
cap ca un soi de autosusţinere. A ajuns la capăt. 

Vrea să vorbesc cu fiica lui înstrăinată. Excelent. Şi mai 
multă dramă de familie. Nu e chiar ceea ce am nevoie 
acum, am parte destul de asta acasă. 

Insă asta, în mod categoric, nu e la fel de rău pe cât ar fi 
putut fi. Pot să vorbesc cu fiica lui. De fapt, chiar plănuiam 
să-i iau un interviu. Asta doar dacă nu e vreun eufemism 


e 272 œ 


de-al lui faptul că mi-a cerut asta. Aşa o fi? Va trebui să o 
ucid? Vrea el să o ucid? Doamne, sper că nu. Ar fi trebuit 
să fie mult mai explicit, nu? Chiar că e ciudat. 

— Eddie va trebui să fii un pic mai specific. Ce vrei să 
spui prin a vorbi cu Charlotte? Să vorbesc cu ea pentru 
documentar sau ce altceva? Îmi aleg cuvintele cu atenţie. 

Evident, conversaţia asta i se pare complicată, faptul că 
trebuie să ceară politicos cuiva să-i facă un serviciu 
personal. Îmi imaginez că nu prea a mai făcut asta înainte. 
Chiar nu vreau să-l enervez. p 

— Nu, nu e pentru documentar. Imi pare rău, scumpo, 
dar nu dau nicio ceapă degerată pe documentarul tău. Te- 
am cercetat un pic după ce a fost menționată povestea asta 
pentru prima dată; pari o fată destul de drăguță, genul de 
fată cu care fiica mea s-ar împrieteni. Poate că o să aibă 
încredere în tine. Ăsta nu e punctul meu forte; vreau doar 
ca ea să vadă că mă străduiesc, că îi sunt alături, un 
individ de treabă şi că am totul sub control. Dacă o să faci 
asta, Erin, o să faci un bătrân tare fericit. N-am pe cine 
altcineva să-i cer asta, înţelegi? Nu am cine ştie ce 
prietene care să mă viziteze, şi chiar dacă aş fi avut, Lottie 
nu s-ar apropia nici la un kilometru de ele. Trebuie să ştie 
că voi fi mai bun în viitor, îndată ce ies de aici. Că o să fiu 
acolo pentru ea. Că vreau să fac parte din viaţa ei, din nou. 
Vreau să o ajut cu diverse. Să-i văd copiii, pe nepoţii mei. 
Toate astea. Vreau doar să-i bagi minţile în cap. Fă-o să-mi 
mai dea o şansă. O să te asculte, o cunosc. Spune-i că sunt 
diferit, spune-i că m-am schimbat. 

Se opreşte, iar camera este cuprinsă de linişte. De ce 
naiba m-ar asculta fiica lui pe mine? De ce crede asta? 
Poate că nu e chiar în toate minţile cum am crezut. Apoi, 
îmi surprind reflexia în sticla plexiglas de pe un poster 
jerpelit de pe peretele închisorii. Sunt costumată, port o 
bluză, am pantofi cu cui, părul e aranjat fabulos, iar lumina 
soarelui erupe din inelul meu de logodnă. Înţeleg ce vede 
la mine. Eu par pusă la punct, ca o tânără femeie care şi-a 
preluat controlul vieţii şi se află în vârful a ceva. 
Profesionistă, dar şi deschisă, dură, dar şi blândă, mă aflu 


e 273 a 


în acea perioadă a vieţii de după tinereţe şi dinaintea 
bătrâneţii. Ar putea avea dreptate. Poate că fiica lui o să 
mă asculte. 

Nu-i aud deloc pe gardieni. Mă întreb pe unde or fi. Le 
pasă de ce se întâmplă aici? A aranjat oare Eddie ca să nu 
fim întrerupţi? Încă mai are putere în afara închisorii, nu? 
Îi arunc o privire. Normal că încă mai are. Probabil că vor 
trebui să aibă grijă în jurul lui; în două luni şi jumătate va 
fi liber, de neatins. Şi tocmai mi-a cerut o favoare. 

— O fac. 

Bagă-ţi picioarele, norocul surâde curajoşilor. 

— Bravo! exclamă zâmbind. 

Stomacul mi se întoarce când realizez că acum aş putea 
găsi o şansă pentru mine şi Mark. Aş putea să cer un favor 
la schimb. Ar trebui însă să o fac? O fi o idee bună? 

— Eddie? 

Îmi cobor vocea şi mă aplec în faţă. Asta aşa, în caz că 
ascultă cineva. 

— Mă ajuţi, dacă te ajut? Nu cunosc pe nimeni altcineva 
care să mă ajute într-o anumită problemă. 

Vocea mea sună diferit în propriile mele urechi, pare 
mai serioasă, dar mai subţire decât de obicei. Neajutorată. 

Îşi îngustează ochii şi mă studiază. Sunt uşor de citit. Ce 
ameninţare aş putea reprezenta eu? Vede asta, apoi i se 
iveşte un zâmbet pe figură. 

— Ce e? 

— Ei bine, pe scurt, am nişte pietre preţioase pe care le- 
am... găsit. OK, ştiu cum sună... faza e că nu pot să le 
vând. Sunt ilegale. Despre asta e vorba. Şi trebuie să le 
vând... fără evidențe. Ştii pe cineva, poate, care ar putea... 

Şoapta mea e tărăgănată. Se pare că nu doar foştilor 
lideri de găşti le vine greu să ceară o favoare. 

Eddie îmi rânjeşte în faţă. N 

— Fetiţă obraznică, ce-ai făcut? Intotdeauna cei tăcuti, 
nu? Îți spun ceva, e al naibii de greu să mă surprinzi, 
iubire, dar pe asta n-am prevăzut-o. Mi se pare mie că ai o 
problemă de calitate, Erin, scumpo. Despre câte pietre 
vorbim şi de care sunt? 


e 274» 


Eddie se bucură de situaţie. E din nou în joc. 

— Aproximativ două sute, sunt diamante, toate tăiate, 
fără cusur şi de două carate. Vorbesc cât pot de încet, dar 
ştiu din atitudinea lui că nu e nimeni care să ne asculte. 

— Să-mi fut una! De unde naiba le ai? 

Vocea lui îşi lansează ecoul prin galerie până la coridor. 
Chiar sper că nu ascultă nimeni, că altfel am supt-o. 

Acum mă priveşte cu totul cu alţi ochi. E impresionat. 
Un milion rămâne un milion. Pe de altă parte, milioanele 
nu mai sunt ce au fost. Râde. 

— De obicei nu mă înşel în privinţa oamenilor, dar 
fiecare zi de şcoală e una în care mereu înveţi câte ceva, 
aşa e? Foarte frumos. Da, Erin, scumpo, pot să te ajut cu 
mica ta problemă. Ai un cont cu număr? 

Aprob din cap, iar el râde, din nou, încântat. 

— Normal că ai, ce naiba? Minunat. Eşti o descoperire, 
Erin, scumpo, eşti o descoperire dată naibii. Aşadar, o să 
primeşti un apel săptămâna viitoare. Fă ce ţi se spune. 
Tipul ăsta o să te rezolve; o să pun eu o vorbă. OK? 

Radiază tot spre mine. Mă bucur că o să scap de 
diamante aşa, dar toate sunt uşor deconcertante. Şi totul 
atât de uşor. Nu sunt sigură că ştiu cum s-a întâmplat. 

Acum e rândul meu să-i răspund favorului. 

— Pot să trec pe la fiica ta săptămâna viitoare. O s-o sun 
pe Charlotte în după-amiaza aceasta, ca să aranjez o 
întâlnire. 

Ştiu că o să accepte. Nu i-am spus lui Eddie, dar noi 
două deja am vorbit pe scurt. Pare de treabă. 

— Ai numărul? Adresa? 

I-a dispărut bravada. Sună din nou ca un bătrân, speriat 
şi plin de speranţă. 

— Da, le-am luat din informaţiile tale. O să am o discuţie 
ca lumea cu ea. 

Dintr-odată îmi mai vine un gând. E aşa mai simplu, dar 
cred că uşurează treaba. 

— Eddie, uite la ce m-am gândit. Ce ar fi să pornim 
camera şi să înregistrezi un mesaj pentru Lottie. O să 
editez eu restul interviului, iar ea o să-l poată vedea când 


e 275 a 


ne întâlnim. Cred că asta ar conta diferit. Să o audă venind 
direct de la tine. Ştiu că pentru mine ar fi contat dacă ar fi 
fost vorba de tatăl meu. 

Merită încercat. Sunt convinsă că el o s-o zică oricum 
mai bine ca mine. 

Stă şi se gândeşte la-asta, bătând darabana încet cu 
degetele pe masă, după care aprobă. 

— Da, ai dreptate, hai să facem asta. 

Are emoţii. Chiar are, fie el binecuvântat. 

— OK, Eddie, o să repornesc camera acum, OK? 

Mă aprobă din cap, îşi aranjează hainele, se ridică în 
picioare, se înclină în faţă. 

Mă opresc cu degetul deasupra butonului de 
înregistrare. 

— Eddie, pot să mai verific un lucru? Nu tu mi-ai lăsat 
mesaje pe telefonul de acasă, nu? 

— Nu, iubire. N-am fost eu. 

Ei bine, asta rezolvă o situaţie. 

— OK, atunci. Nu contează. Aşa, bun, Eddie sunt gata 
când eşti şi tu. 

Pornesc camera. 


+ 


Când ajung acasă, îi spun lui Mark de înțelegerea făcută 
pentru noi. Ştiu ce ar trebui să urmeze, şi anume să mă 
pregătesc pentru asta. Ştiu că ceea ce am făcut este 
nebunesc, ştiu că este periculos, dar am încredere în 
Eddie, pur şi simplu am. Şi acum când ştiu că nu el ne-a 
sunat ca să ne lase mesaje, nici nu mai pare atât de 
ameninţător. 

— Ştiu că ai gândit-o pe loc şi că ţi-ai jucat cartea, dar 
astea sunt momentele când oamenii fac greşeli, Erin. Dacă 
vede cineva că au loc aceste tranzacţii... dacă situaţia cu 
Holli ajunge la un final, nu ar trebui serviciile de spionaj să 
încerce să găsească cât mai mult material video de la 
camerele de supraveghere? Trebuie să fim mai atenţi. 
Sigur, dacă omul de legătură al lui Eddie o să ne rezolve şi 
cu alea, atunci e fantastic. Dar dacă nu o să se întâmple 
asta, când o să ne jefuiască, să ştii că nu prea o să avem 


e 276 œ» 


posibilitatea la recurs. N-o să avem nicio ieşire, dacă 
detectivul Foster ne urmăreşte şi vede ceva din astea. 

Nu zice nimic din lucrurile la care nu m-am gândit şi eu 
deja. 

— Dar, dacă omul de legătură al lui Eddie ne jefuieşte 
nu ni se înrăutăţeşte situaţia, nu? Dacă tu vrei să scapi de 
ele, să le aruncăm pur şi simplu, atunci cel puţin prin felul 
acesta al meu avem o şansă să scoatem ceva pe ele. Aşa e? 

E tăcut. Când începe să vorbească din nou, tonul lui e 
serios. 

— Erin, contactul lui Eddie ar putea să te ucidă. 

— Ştiu asta, Mark, dar chiar crezi că aş fi făcut această 
înţelegere cu cineva despre care cred că ne poate ucide? 
Acordă-mi un pic de încredere. 

— Scumpo, oftează şi continuă, nu eşti chiar cea mai 
bună cititoare de caractere. Tu ai tendinţa să vezi numai 
ce este bun în oameni, ceea ce nu e bine mereu. Vreau să 
spun că trebuie să fim mai atenţi decât eşti tu. O să vadă 
extrasele de cont de la contul elveţian de pe numele tău de 
după răpirea lui Holli, o să te vadă în Hatton Garden 
încercând să vinzi diamante. Şi apoi, săptămâna viitoare te 
duci să discuţi cu şi mai mulţi criminali? Pentru ce? Să 
întâlneşti membrii reţelei? Să recrutezi? Cine ştie la ce s- 
ar putea gândi poliţia. Nu o să arate bine. 

Vorbeşte de parcă am fost deja prinsă şi cumva 
condamnată. De parcă n-am nicio şansă. 

— Crede-mă, Mark, ştiu şi eu chestiile astea şi, mai 
crede-mă, sunt cât se poate de grijulie. Ştiu că e un risc 
teribil, ştiu că e un pariu, dar o fac pentru noi. Pentru 
amândoi. Şi o mai fac şi pentru... 

Aproape că zic „copilul nostru”, dar mă opresc imediat. 
Nu pot să-i spun acum despre copil. Deja crede despre 
mine că sunt neglijentă. Nu pot să-i spun că risc şi copilul 
nenăscut încă. 

Oare chiar fac asta? E prima dată când m-am gândit la 
asta în felul ăsta. Futu-i, poate că o fac. Eram sigură că 
făceam asta pentru noi toţi, dar acum mă întreb dacă nu 
cumva o fac numai pentru mine. Gândul acesta pare să 


e 277 œ» 


absoarbă tot aerul din jurul meu. Mă ridic şi mă holbez la 
el. Gol. Ochii mi se umezesc, iar faţa lui se îmblânzeşte. 
Ceea ce vede el sunt lacrimi de iertare şi de remuşcare, 
dar nu despre asta e vorba. Sunt, mai degrabă, lacrimi de 
confuzie, deoarece nu pot spune nimănui de ce anume fac 
toate astea. 


e 278 + 


31 
MIERCURI, 28 SEPTEMBRIE 


Lottie 


Presupun că de data aceasta, eu mă aflu de partea 
greşită a mesei. 

Mă aflu faţă în faţă cu Charlotte Mclnroy, în bucătăria 
frumoasă a familiei ei, şi mă întreb ce sunt eu acum? În 
urmă cu mai puţin de o lună, nu eram decât o persoană 
obişnuită, o civilă, cineva fără nicio perspectivă. Stăteam 
de partea cea bună a mesei, iar de partea cealaltă erau 
infractorii, indiferent că erau oameni răi nativ sau erau răi 
din cauza deciziilor luate. E un subiect de dezbatere 
teoretică. Insă oricum ar sta situaţia, oamenii de genul 
ăsta erau diferiţi faţă de mine, diferiţi până în măduva 
oaselor. Eram o persoană normală. Acum Lottie e de 
partea mesei oamenilor cinstiţi. 

Dar am fost eu vreodată o persoană normală? Nu-mi dau 
seama să mă fi schimbat atât de mult în interior, nu? 
Gândesc la fel, mă comport la fel. Vreau ceea ce vreau. 
Intotdeauna m-am comportat în concordanţă cu felul în 
care mi-am trăit viaţa. Au fost toate astea greşeli? Am 
greşit eu cu ceva? Am încălcat o mulţime de legi, niciuna 
prea serioasă, sper, dar una care m-ar trimite la 
închisoare. Eddie a luat şapte ani doar pentru spălare de 
bani; gândul mă cutremură. 

Lottie e blândă şi strălucitoare şi pe atât de inteligentă, 
pe cât te aştepţi de la fiica lui Eddie Bishop. 

Noi două chiar aducem un pic. 

Lucrează ca doctor specialist asociat, pe secţia de 
intervenţie medicală rapidă, la urgenţe: lucrează mult, dar 
se bucură să mă strecoare şi pe mine în programul ei. Nu 
ştiu dacă în locul ei aş fi la fel de mărinimoasă. Însă ea 
vrea să ajute. E o persoană bună. Ea vrea să facă lucrurile 
cum trebuie, nu ca tatăl ei. 


e 279 œ» 


Brusc, mă întreb prin ce modalităţi eu şi Mark vom 
distruge viaţa copiilor noştri? Asta dacă Mark o să mai 
vrea copii de la mine, când o să-i spun în cele din urmă. 
Îmi las mâna peste pântec, o barieră suplimentară din 
piele, carne şi os care să-mi protejeze copilul nenăscut de 
lumea de afară. 

Aseară, am vorbit cu Alexa despre programarea pentru 
IUI. E foarte posibil să fi rămas deja însărcinată. O să facă 
un test în două săptămâni şi o să aflăm. Ştiu că nu ar fi 
trebuit, însă i-am spus despre copil. Cumva, am fost 
cuprinsă de entuziasmul ei şi atunci i-am mărturisit micul 
meu secret. Trebuia să-l împart cu cineva. Acum sunt deja 
în opt luni. Îmi spune să merg să văd un doctor, să iau acid 
folic, să nu mănânc brânză moale. N 

Iau acid folic de când ne-am întors din Geneva. Îl ţin 
ascuns În spatele dulapului din baie. Dar are dreptate, ar 
trebui să merg să văd un doctor. Este important, insistă 
Alexa. Îi spun că sunt mult prea ocupată, că au intervenit 
diverse chestii. Aş vrea să-i spun despre ce e vorba, dar n- 
o fac. Nu pot. N-am cum. 

Fisura dintre Mark şi mine se măreşte. Cred că pun 
presiune pe el. Nu vrea ca nişte diamante să ne ruineze 
căsnicia. 

— Suntem o echipă? m-a întrebat în şoaptă aseară în 
pat. 

Am dat din cap că da, normal, doar că el a scuturat din 
cap. 

— Atunci zic să aruncăm diamantele, spune pe un ton 
strict, încă avem timp ca să ne retragem din înţelegerea 
asta. Poate că poliția este deja cu ochii pe noi, Erin. Cine 
ştie, poate că ai dreptate şi oamenii cu avionul stau cu 
ochii pe noi. Şi acum vrei să ne băgăm în pat şi cu 
sindicatul crimei din East End. Parcă te comporti prosteşte 
cu bună-ştiinţă, Erin. Ne pui pe amândoi în pericol. Ţine-te 
de treaba ta cu Eddie, sigur, fă-i favoarea, dar spune-i că 
nu mai ai nevoie de ajutorul lui în treaba cu diamantele. 

Are dreptate într-o singură privinţă. Cineva sigur ne 
urmăreşte, sunt sigură de asta. Săptămâna asta am primit 


e 280 œ» 


deja încă două apeluri mute şi nu e Eddie. Şi nu ştiu dacă 
are ceva de-a face cu oamenii cu avionul sau cu S015. Insă 
cineva ne supraveghează, cineva ne trimite un mesaj. 

E prea târziu ca să renunţ la afacerea mea cu Eddie. Nu 
poţi să te retragi din astfel de contracte, nu merge chiar 
aşa. Mark o să-mi mulţumească mai târziu. Ştiu că o s-o 
facă. Aşa că iată-mă aici, îndeplinindu-mi partea mea de 
înţelegere. Şi treaba asta va funcţiona. 

Fiica lui Eddie îşi soarbe ceaiul cu capul pe gânduri, iar 
eu poziţionez trepiedul şi camera. 

În cadru, Lottie este luminată din lateral de ferestrele 
franceze care dau direct în grădina tomnatică, umedă. E o 
lumină disipată, curată. Puternică, dar delicată ca un 
filigran. 

Văzută prin lentile, pare relaxată. E acasă la ea. E un 
contrast faţă de interviurile mele din închisori. Pornesc 
camera şi încep. 

— Lottie, l-am vizitat pe tatăl tău săptămâna trecută, la 
Pentonville. Mi-a vorbit cu mult drag de tine. Eraţi 
apropiaţi cât timp ai fost în creştere? 

O s-o iau încet, să-i uşurez traseul. La urma urmei, n-am 
nicio idee faţă de ce simte în privinţa lui. 

Respiră încet. 

Ştia că vor fi puse întrebări, dar acum că ele sunt 
prezente în aer fac ca realitatea interviului să se lase peste 
ea. Întrebările importante au nevoie să primească 
răspunsuri importante. O călătorie abruptă în trecut. 

— Eram apropiaţi, Erin. E greu să spun dacă eram mai 
apropiaţi decât alţii cu familii. Nu pot să fac comparaţie, 
nu prea am cu ce. La şcoală, copiii se ţineau la distanţă de 
mine. Înţeleg acum. Am eu însămi copii şi în niciun caz nu 
o să-i las să se apropie de oameni ca tatăl meu. Însă pe 
atunci, credeam că e vorba de mine, că eu am o problemă, 
că toţi avem o problemă, că întreaga mea familie are una. 
Iar asta, evident, ne-a apropiat. Când mă gândesc la taică- 
miu, pot spune că eram mai apropiată de el decât de 
maică-mea. Mama era, cum să spun, o persoană dificilă şi 
întotdeauna a fost aşa. Cred că, totuşi, tata de asta a iubit- 


e 281 œ» 


o. Îi plăcea provocarea. Îi plăcea plata. Obişnuia să spună 
că o îngrijire bună echivalează cu o performanţă bună. Ştii, 
ca o maşină. Oricum, mama era ciudată. În special cu 
mine. Numai că eu eram îngeraşul lui tata. Era un tată 
bun, chiar a fost. Mi-a spus poveşti, m-a băgat în pat. Era 
foarte bun cu mine. Aşa că, da, eram apropiaţi. Mă 
priveşte nerăbdătoare, aşteptând următoarea întrebare. 

— Cât de multe ştiai despre ce făcea? Despre viaţa lui 
din afara timpului petrecut cu tine? 

De obicei, cei cărora li se iau interviuri au nevoie de o 
perioadă de acomodare şi ca să-şi adune gândurile şi să ia 
în considerare ce vor să spună. Lottie, însă, ştie ce vrea să 
spună; aştepta doar şansa s-o facă. 

Priveşte grădina pentru o secundă, apoi se întoarce spre 
mine. 

— N-am ştiu nimic, poate până pe la vreo treisprezece 
ani, când am schimbat şcolile, fiind trimisă la una privată. 
Tata se descurca bine cu banii. Presupun că înainte 
credeam că e un om de afaceri. Toţi îl priveau de jos, toţi 
aveau încredere în opinia lui. Părea să fie şeful tuturor. În 
jurul casei se găseau mereu oameni îmbrăcaţi elegant, cu 
care tata avea întâlniri în camera de zi. Ai mei aveau 
camere separate. Cam aşa stăteau lucrurile, ştii? Mă 
întreabă cu sprâncenele ridicate. 

Aprob din cap. Înţeleg. Era o căsătorie cu scântei. 

Mama ei s-a recăsătorit în timp ce Eddie era în 
închisoare. Familia s-a separat după proces, fiecare 
mergând pe drumul lui. j 

— Deci ce ştiam eu despre tata? Imi amintesc noaptea 
când mi-am dat seama în cele din urmă. După cum am 
spus, aveam treisprezece ani şi tocmai ce începusem 
cursurile la noua şcoală. Era într-un weekend. Prin jur 
erau diverşi oameni, din cei obişnuiţi, şi, în plus, cineva 
nou. Au intrat cu toţii în camera de zi a tatei, în timp ce eu 
eram în cea a mamei, uitându-mă la un film. La un moment 
dat m-am dus să mai iau popcorn din bucătărie. Era o casă 
mare, ştii. Atunci am auzit un zgomot ciudat, ca un strigăt, 
dar ca un strigăt înspăimântat, venind din hol. Nu ştiu, dar 


e 282 » 


am presupus că toţi vizitatorii plecaseră deja, iar tata se 
uita la Saving Private Ryan sau la altceva, cu volumul dat 
tare. A văzut filmul ăsta de mai multe ori. Îi place de Tom 
Hanks. Aşa că mi-am luat popcornul şi m-am dus în camera 
lui de zi, unde l-am găsit pe tata aplecat peste biroul lui. 
Înăuntru, erau şi trei dintre colegii lui de lucru. Televizorul 
era pornit, iar în faţa lui, pe podea, se mai găsea un om. 
Omul ăsta era în genunchi. Îngenunchease pe o folie de 
plastic şi din gură îi curgea sânge. Suspina. Toţi din 
cameră au început să se holbeze la mine, stând îngheţată 
în pragul uşii, iar tipul ăsta continua să plângă de parcă nu 
se putea opri. Tata nu a părut surprins să mă vadă. Era 
impenetrabil. Şi aş putea spune că încă mai are latura asta 
a lui. Chestia asta tot timpul m-a frapat. A continuat să-şi 
vadă de-ale lui de parcă se pregătea să plece în orice 
moment. De parcă nu ar mai sta. In clipa aceea, s-a 
întâmplat să apară şi mama de după un colţ. A văzut că m- 
am rătăcit pe unde nu trebuia şi m-a înhăţat. M-a dus la 
etaj. A fost blândă în explicaţii... mă rog, atât de blândă pe 
cât putea fi ea. Mi-a spus că omul pe care-l văzusem era un 
om rău, dar că tati se ocupa de toate. Zece minute mai 
târziu a urcat şi tata. A întrebat dacă sunt OK. L-am 
îmbrăţişat foarte tare, îndelungat, o făceam de parcă 
încercam să strecor ceva înapoi în el. Sau poate să scot 
afară din el. Şi atunci am ştiut că el era omul cel rău. Asta 
pentru că oamenii buni pur şi simplu nu fac lucruri din 
astea, nici măcar dacă e vorba de cineva rău. Pur şi simplu 
nu o fac. După aceea, m-am comportat diferit faţă de el. 
Îngrijorată, cred. Mi-ar plăcea să-i dau credit personalităţii 
mele tinere şi să zic că el nu şi-a dat seama de diferenţă, 
deoarece n-am vrut eu să o arăt. Ştii? Incă îl iubeam. 
Niciodată nu aş vrea să-l rănesc. Se opreşte şi-şi mută 
concentrarea din trecut la prezent. Stai puţin, nu sunt 
sigură că poţi folosi tot ce am zis. Nu vreau să merg la 
tribunal sau mai ştiu eu unde. Nu ştiu exact ce am văzut. 
Era doar... destul ca să ştiu, spune zâmbind timid. 

— E OK, oricum, până ce va apărea documentarul, vor fi 
aranjate mai multe detalii între avocaţi. Le voi atrage 


e 283 + 


atenţia în privinţa materialului. Dacă nu va putea fi folosit 
din motive legale, putem cu uşurinţă să scăpăm de el. Ţi-e 
teamă să nu-l superi pe Eddie? A 

— Nu, spune hohotind uşor surprinsă. În mod cert nu 
sunt îngrijorată că l-aş supăra pe tata. Se întâmplă lucruri 
din astea. Dacă nu-i convin, asta e problema lui. Doar că 
eu nu o să depun mărturie împotriva lui. E o linie pe care 
n-am s-o trec. 

Vorbeşte calm. Realizez că nu se întâmplă prea multe în 
viaţă care să o supere pe Lottie. Mărul nu cade departe de 
pom. Poate că au mai multe în comun ei doi decât ar putea 
ea să creadă. 

Cred că acum este momentul potrivit. 

— Lottie, ce vreau să fac acum, dacă eşti de acord, este 
să-ţi arăt un video. Este un mesaj de la tatăl tău, 
înregistrat în timpul interviului nostru de sâmbătă. Ştiu că 
a fost alegerea ta să nu-l vezi în ultimii şapte ani, şi dacă 
nu te simţi în largul tău, e OK. N-o să-ţi arăt videoul. 

O iau uşor. Am nevoie de ajutorul lui Eddie, dar n-am să 
fiu o ticăloasă din cap până în picioare ca să-l obţin. Dacă 
nu vrea să-l vadă din nou, asta e problema lui, nu a mea. 

Mă aprobă din cap, la început încet, apoi tot mai tare. 
Vrea să vadă. : 

— Bine, atunci, dacă eşti sigură. Imi scot laptopul şi-l 
pun pe masă. O să încarc materialul şi o să lăsăm camera 
să filmeze, dacă n-ai vreo problemă, bine? Vreau să o 
filmez cum se uită la Eddie. Vreau reacţia, vreau s-o vadă 
oamenii. 

Am nevoie de favorul lui şi vreau materialul filmat. 

Împing laptopul spre ea şi apasă pe play. Mâinile îi 
zboară la gură, cu un gest de surprindere. Poate că arată 
mai bătrân? Mai trist? Poate că e costumaţia sau camera 
alburie goală. Poate că a mai slăbit şi o fi mai slăbit decât 
îşi amintea ea. Nu ştiu, dar şapte ani e o perioadă lungă. [i 
urmăresc privirea ce o transfigurează şi ascult cuvintele 
lui de săptămâna trecută. 

A văzut fotografii cu Ben şi de la nunta lor. 

Ochii i se încreţesc şi în spatele mâinilor răsare un 


e 284 + 


zâmbet. 

Ben e un om bun. A nimerit bine, fata. El e mândru de 
slujba ei. 

Ea se încruntă. 

Ele mândru de alegerile ei. 

Ea îşi lasă mâinile să cadă fără viaţă pe masa dinaintea 
ei. E vrăjită. 

Apoi urmează partea cărnoasă a mesajului. 

A făcut lucruri pe care le regretă, dar o să se schimbe. 

Ochii i se umplu de lacrimi. E complet încremenită. 
Lacrimile îi picură de pe gene pe masă. 

Eu nu mă mai găsesc în cameră cu ea. Nimeni nu mai 
există de fapt pentru ea, decât ei doi. 

El nu o să-i aducă pe cap lumea în care a trăit el. Ea o să 
fie în siguranță. 

Separaţi. şi şterge lacrimile şi se ridică în picioare cu 
solemnitate. Inspiră adânc. E] o să fie un bunic grozav. 

Nimic. 

Totul e superb în jur. lzbucneşte într-un hohot reţinut de 
râs, care dispare la fel de repede ca o bucată de magneziu 
incendiată. 

El o iubeşte. 

Linişte. Nimic. 

Lasă capacul laptopului în jos până la capăt şi-mi 
zâmbeşte reţinut. 

— Mă duc să iau nişte şerveţele, durează doar o clipă, 
spune şi iese din cadru. 

Când se întoarce, are în continuare ochii roşii, dar pare 
să-şi fi tras suflarea. Poate că e un pic jenată din cauza 
afişării emoţiei. Pornesc din nou camera. 

— Ce părere ai despre asta, Lottie? Crezi că i-ai mai 
putea da o şansă tatălui tău? Ai putea să-l laşi să facă parte 
din nou din viaţa ta îndată ce va fi eliberat? 

Vreau să ştiu toate astea atât pentru mine, cât şi pentru 
Eddie. 

Nu ştiu ce aş face eu în locul ei. Aş putea specula, dar 
realitatea nu se potriveşte niciodată cu speculaţiile. Cel 
puţin, nu în privinţa lucrurilor importante. 


e 285 


Zâmbeşte şi chicoteşte. 

— Scuze, sunt multe de procesat. Doamne, am crezut că 
am terminat cu astea! Chiar am crezut-o! Care era 
întrebarea? Dacă o să-l las din nou în viaţa mea? 
Răspunsul e nu. Nu cred că e o idee bună. Sunt sigură că 
oamenii vor vedea asta şi vor ţine cu tatăl meu, cu cel aflat 
în dezavantaj. Ştiu că poate fi fermecător. Dar nu, n-am s-o 
fac. Şi o să-ţi spun de ce. Pentru că el chiar a ucis oameni 
adevăraţi. Scuze, se presupune asta! Nu folosi, te rog, 
asta, futu-i! Uite ce e, e un criminal condamnat. Nu e deloc 
de încredere, e manipulator, e periculos, iar eu am copii. 
Am doi copii mici şi un soţ pe care îl iubesc. Iar soţul meu 
are şi el o familie, şi n-aş vrea ca tata să i-o cunoască. Imi 
iubesc viaţa. Îmi place fix aşa cum e. Mi-am croit-o 
singură, cu trudă. Aşa că te rog să nu mă înţelegi greşit, 
Erin, sunt recunoscătoare pentru educaţia primită, pentru 
oportunităţile pe care mi le-a adus, însă eu am muncit în 
fiecare zi pentru asta, în ciuda familiei mele, nu datorită ei. 

Continuă privind direct în cameră. 

— Tată, ştiu că urmăreşti asta. Aşa că iată. Te iubesc 
foarte mult, dar nu pot să fiu responsabilă pentru tine. Tu 
ţi-ai făcut alegerile în viaţă. Mă bucur că eşti mândru de 
mine. O să continui să te fac mândru, dar nu vreau să te 
am în viaţa mea. Te rog să conştientizezi asta şi să-mi 
respecţi decizia. 

Îmi face semn că asta e tot ce are de spus, aşa că închid 
camera. 

— Ştiu că tu crezi că e un tip de treabă, dar nu-l cunoşti 
cu adevărat, Erin. Crede-mă. Găsesc că e drăguţ că-ți 
doreşti un final fericit pentru noi toţi, dar lucrurile nu 
funcţionează chiar aşa. El nu e deloc aşa. E nepăsător cu 
oamenii. Dacă se mai întâlneşte sau nu cu careva, lui îi 
este indiferent. Nu cred că asta e ceva în regulă, aşa că aş 
prefera să nu am de-a face cu el. Totuşi, apreciez efortul. 
Chiar da. Să-i spui că arată bine când îl vezi data viitoare. 
O să-i placă asta. A 

Mai vorbim un pic cât strâng gentile. Imi împachetez 
materialul filmat de parcă ar fi praf de aur. 


e 286 » 


Am făcut tot ce am putut. Tipa nu e deloc o idioată, iar 
dacă eu l-aş mai fi ţinut în braţe pe el, şi-ar fi dat seama că 
ceva nu e în regulă. l-am dat informaţiile, i-am pasat 
cererea şi am lăsat-o să aleagă. Asta e tot ce am putut 
face. Sper doar ca asta să fie destul pentru Eddie. 


e 287 œ» 


32 
MIERCURI, 28 SEPTEMBRIE 


Un bărbat la uşă 


Fix când descui uşa, începe să sune telefonul din casă. 
Mark e ieşit în după amiaza aceasta ca să se mai uite la 
spaţii de birouri. Ar trebui să se întoarcă într-o oră sau aşa 
ceva. l-am cerut să se întoarcă în jur de trei, în caz că 
lucrurile ar fi mers prost cu Lottie. 

Telefonul sună de două ori înainte să ajung la el, gonind 
de la uşa de la intrare. Ar putea fi Patrick. Poate că de data 
asta îl voi prinde. 

— Bună, Erin? 

E o voce ţâfnoasă, cu accent local, a unui tip la vreo 
patruzeci de ani. Instinctiv, am ştiut că are ceva de-a face 
cu Eddie. 

— Da, la telefon, spun pe un ton cât mai profesional, ca 
şi cum ar putea fi vorba de un apel legat de muncă. 

Chiar sper că Andy Foster nu-mi monitorizează 
apelurile, deoarece dacă o face, apelul ăsta ar putea fi 
foarte incriminatoriu. 

— Bună, Erin. Mă numesc Simon. Ar trebui să iau un 
pachet de la tine, nu? 

Se lasă o secundă de linişte. 

— Acum, ştiu că eşti ocupată, dar sunt în zonă; ne-am 
putea întâlni? 

Probabil că şi el se aşteaptă ca telefonul să fie ascultat, 
deoarece se învârte în jurul cozii şi pare să sune doar ca 
un curier. Sau, dacă va trebui, cel puţin asta vom afirma la 
tribunal. 

— Da, acum ar fi fantastic, în cinci, zece minute? 

Încerc să-mi ascund uşurarea, încântarea mea la ideea 
că, în sfârşit, ne vom elibera de diamante. 

Vor fi în faţa casei în mai puţin de o oră. Totul se va 
termina, toate astea cu geanta, cu avionul. Nu vor mai 


e 288 + 


rămâne, ca probă, decât USB-ul şi telefonul cuibărite sub 
instalaţia din pod. Îmi plasez telefonul pe umăr şi scriu 
nerăbdătoare numărul contului bancar din Elveţia pe o 
bucată de hârtie. L-am învăţat pe de rost, până acum. Nu 
există nicio dovadă a lui. Am dat foc tuturor documentelor 
acum o săptămână în groapa de grătar din grădina 
noastră. Toate informaţiile relevante sunt memorate. 
Numărul şi parola. La capătul celălalt al firului, aud 
motorul unei maşini prinzând viaţă. 

— Bine, atunci, în zece minute. Ne vedem atunci, mai 
spune şi se închide. 

+ 


Părea destul de prietenos, suna destul de lejer. Probabil 
că ştie despre ce e vorba. E favoarea pe care mi-o face 
Eddie la schimb pentru favoarea pe care i-am făcut-o. 

La naiba, pe cine păcălesc? Probabil că Simon m-a 
urmărit toată ziua, nu? De aici la Lottie şi din nou aici. Mă 
întreb cine m-a mai urmărit. S015, Patrick şi acum Simon. 
Nu pot să mă urmărească cu toții. Dacă unul dintre ei afla 
despre ceilalți, toată casa de paie s-ar prăbuşi în jurul 
meu. Totuşi, e posibil ca Simon să mă fi urmărit azi, altfel, 
de unde să fi ştiut că tocmai am ajuns acasă? De aceea e în 
zonă. 

Fac o grimasă şi mă gândesc că s-ar putea să fiu cea mai 
naivă infractoare din lume, complet neştiutoare. Sunt 
norocoasă că n-am murit încă. 

Am la dispoziţie mai puţin de zece minute ca să mă 
pregătesc înainte să sosească. Indes bucata de hârtie în 
buzunarul pantalonilor. 

Pietrele sunt sus în pod, unde le-am lăsat după ce m-am 
întors de la Charles. Urc scările câte două odată. Trebuie 
să fiu pregătită înainte să apară Simon. Nu vreau să-l las 
nesupravegheat prin casă în timp ce urc singură în pod. 
Nu vreau să se uite prin jur. Nu pot să am încredere în el. 

Dintr-odată mă gândesc dacă tipul ăsta o fi pe bune în 
relaţie cu Eddie. Mă mai întreb şi dacă nu cumva, o fi în 
relaţie, dar pe de altă parte să-i fi citit eu greşit 
personalitatea lui Eddie şi situaţia asta nu o să se termine 

e 289 œ» 


cu bine pentru mine? Poate că nu e o situaţie sigură. 

Mi-l imaginez pe Mark sosind acasă şi descoperindu-mi 
trupul mort, ca o păpuşă din cârpe, în hol, împuşcată o 
singură dată în cap, în stilul unei execuţii. 

Numai că instinctul meu îmi spune că nu o să se 
întâmple asta. Dacă nu pot avea încredere în instinctul 
meu, atunci în cine să am? Sunt sigură că e în ordine. Sunt 
sigură, sigură, sigură. 

Chiar şi aşa, mă grăbesc să ajung jos şi-mi apuc 
telefonul. Formez numărul lui Mark. Sună de trei ori până 
răspunde. Sună distant şi distrat, iar pe fundal se aud 
zgomote în surdină. 

— Mark? 

— Da, ce se întâmplă? Eşti în ordine? Cum a mers? 

Se referă la Charlotte. 

— Ah, da, foarte bine. Ascultă, a sunat cineva în legătură 
cu... 
La naiba! Realizez brusc că nu pot vorbi despre asta la 
telefon. Nu pot menţiona diamantele şi nici nu pot vorbi 
despre Eddie. Dacă Andy mi-a pus telefonul sub urmărire, 
am belit-o. OK, gândeşte-te. Fă-o rapid. Invârte-te în jurul 
cozii. 

— Este cineva interesat de suvenirurile din luna de 
miere. 

E OK să spun asta? Sigur că da - am adus suveniruri 
pentru apropiații lui Mark. Dacă le trimit în după-amiaza 
aceasta prin FedExed în East Riding, atunci apelul acesta 
se explică pe sine. Doamne, cât e de complicat! Să fii 
infractor e extenuant mental. : 

La capătul celălalt al firului, Mark tace. Imi imaginez că 
încearcă să-şi dea şi el seama ce poate şi ce nu poate să 
spună la telefon. Mă bucur că m-am căsătorit cu cineva 
şiret. 

— OK, asta e minunat, poţi să te ocupi tu de asta, 
scumpo, sau să vin să te ajut? 

Vorbeşte pe un ton echilibrat, dar îmi dau seama că e 
îngrijorat. Şi-a exprimat limpede sentimentele în privinţa 
lui Eddie. Nu are deloc încredere în el. 


e 290 » 


— Nu, mă descurc. Totul e super, Mark, am vrut doar să 
ştii că se întâmplă acum. Totul e în regulă, mă descurc. 
Trebuie să închid acum, ar trebui să ajungă aici într-un 
minut. OK? 

Vreau să-i dau lui Mark şansa să mă oprească în caz că 
mă comport ca o proastă. Oare sunt proastă că o să-i dau 
unui bărbat diamante în valoare de două milioane de lire şi 
că o fac în casa noastră? 

— Super. Sigur, OK. Pare că te-ai ocupat de tot, scumpo. 
Ne vedem mai târziu, atunci, bine? Te iubesc? 

Sună ca o întrebare. Câteodată aşa sună, nu? Sunt o 
grămadă de chestii nespuse într-o întrebare. 

— Te iubesc şi eu, răspund. 

Şi într-un răspuns sunt o grămadă de chestii nespuse. 

La naiba, încheie apelul înainte să-l întreb cum s-a 
descurcat. Nici măcar n-am întrebat unde era. Părea 
undeva în exterior, într-un loc aglomerat, poate într-o 
staţie de ceva? 

Oricum, n-am timp să elucidez misterul. Mă grăbesc la 
etaj şi trag scara de la pod. 

Le găsesc exact unde le-am lăsat, în săculeţul lor ascuns 
sub un strat de izolaţie galben-pastel. Pietrele sclipesc în 
pielea de culoarea crem, fiind puţin încălzite de ţevile de 
încălzire. Le iau şi aşez instalaţia la loc. 

Soneria de la uşă zbârnâie când cobor scările din pod. 
Sunt pe la jumătatea acesteia şi îngheţ. Simt un fulger de 
groază cum îmi străbate sistemul, asemenea unui glonţ. 

Brusc, îmi doresc să fi păstrat arma - cea pe care am 
aruncat-o în apele din Bora Bora. Am fost proşti că n-am 
făcut-o? Am eu nevoie de ea? Dar pe de altă parte, ce să 
fac eu cu o armă? Nu ştiu cum să folosesc una. Nu aş şti 
nici măcar dacă e încărcată sau cum să o blochez sau mai 
ştiu eu ce. 

N-am nevoie de nicio armă. O să mă descurc. Nu sunt 
decât paranoică. E ziua în amiaza mare. Cobor scara din 
pod, sar peste ultimele trei trepte şi sprintez pe hol. 

Deschid uşa cu obrajii înroşiţi şi sunt recunoscătoare 
pentru vântul de septembrie care mă întâmpină. Simon 


e 291 œ» 


arată inofensiv. Zâmbeşte de deasupra costumului cu 
cravată. Nu are deloc zâmbetul unui prădător, ci doar 
zâmbetul vreunui prieten nesigur de-al tatălui tău. Un 
zâmbet puţin cam prea cunoscător, dar inofensiv în cele 
din urmă. 

Acum sunt sigură că n-am nevoie de o armă. 

Comportamentul lui îmi sugerează că suntem amândoi 
băgaţi în asta; fac parte din bandă acum. 

— Simon? 

Trebuie să spun ceva; stăm tăcuţi de prea mult timp 
deja. 

— Vinovat, spune şi rânjeşte. 

Sunt sigură că a mai folosit replica şi înainte. Oricum, 
umorul lui inofensiv mă linişteşte. 

— Super, aprob eu. 

Nu ştiu ce să fac în continuare. 

— Vrei să intri? 

Mă hazardez. Cred că lui Simon îi este clar, cel puţin din 
tonul vocii mele, că n-am nicio idee despre cum se 
desfăşoară lucrurile astea. Sper să preia el controlul în 
curând. 

— Nu, trebuie să o tai. Mulţumesc oricum, iubire. Am 
venit doar să iau chestiile şi dispar din viaţa ta, e OK aşa? 

Se comportă frumos cu mine. Apreciez această abordare 
delicată a incompetenţei mele; într-un mod ciudat, îţi dă o 
senzaţie de siguranţă. li dau săculeţul şi îl ia. Mă simt 
despovărată. Asta e o jumătate de bătălie. 

Dar cum rămâne cu banii? Să spun oare ceva? O fi 
nepoliticos? Oricum, mi-o ia în faţă. 

— Ai un număr pentru mine? E cu un pas înaintea mea. 
E clar că a mai făcut asta înainte. 

— Da, da, iată-l. 

Scot bucata de hârtie din buzunar şi o îndrept frecând-o 
de coapsă. 

— Scuze, e încreţită. Dar se mai văd numerele, nu? spun 
şi i-o înmânez. 

Ne uităm amândoi la bucata de hârtie din mâna lui cu 
scrisul clar, lizibil printre îndoituri. Sunt o cretină 


e 292 œ» 


completă. 

— Da, e OK, mormăie el mimând un interes scăzut. Bine, 
atunci, o să plec. 

Îşi cântăreşte greutăţile din mâini. Într-una are un bilet, 
în cealaltă are un săculeţ cu un milion de lire. Se întoarce 
zâmbind ca să plece, dar apoi se opreşte. 

— Încă ceva, iubire. Cum a mers azi? Eddie ar vrea să 
ştie. 

— Hm, nu cred că o să se rezolve, spun cu blândeţe, de 
parcă eu personal am inima sfărâmată în faţa acestei 
răsuciri crude a destinului. 

Eddie, eroul reformat căruia i se refuză o a doua şansă 
cu fiica lui. 

Pe Simon, răspunsul pare să-l confuzeze. 

— De ce? Ce a făcut? 

Mă priveşte întrebător. 

— Ei bine, s-a uitat la înregistrare, apoi a plâns. Era 
extrem de supărată, dar era îngrijorată în privinţa copiilor 
şi... 

— Ah, copiii, mă întrerupe. Bine, destul de corect. 

Pare satisfăcut. Mă întreb dacă asta a fost investigația 
oficială despre Lottie sau m-a luat gura pe dinainte. 

— Nu-ţi bate capul cu copiii. 

Simon zâmbeşte din nou. 

— Poate să se descurce cu ei. Ai făcut o treabă bună, 
scumpo. Şi zici că a plâns? Frumos. Ăsta e un semn bun. 
Lui Eddie o să-i placă asta. O să-l înveselească imediat. 
Dacă plânge, înseamnă c-am parcurs jumătate de distanţă. 

Radiază. Azi a avut o zi bună. 

— Bine, atunci, drăguţo, o să plec de-acum, adaugă el. Ai 
grijă de tine. 

Îşi ia rămas-bun salutându-mă vesel cu mâna. 

— Mulţumesc, Simon, strig în urma lui. Nu ştiu de ce. 
Trebuia să spun ceva, nu? Nu pot să stau ca muta în timp 
ce el se îndreaptă spre Mercedesul lui negru, cu 
diamantele mele în palmă. 


e 293 + 


33 
JOI, 29 SEPTEMBRIE 


Lucruri nerezolvate 


Primesc de dimineaţă un buchet foarte mare de flori. 

Iti mulțumesc pentru ajutor. Nu o să uit. E. Are stil, 
trebuie să recunosc. Mark nu e aşa de sigur. 

— Nu e nimic ascuns prin ele? mă întreabă la micul 
dejun. 

E îngrijorat în privinţa supravegherii poliţiei. 

— Sunt doar nişte flori, Mark. În caz că interesează pe 
cineva, ar putea fi pentru interviu, trimise printr-un avocat 
sau aşa ceva. Sunt destul de sigură că la nivelul la care 
este în cariera lui, Eddie ştie deja cum să-şi acopere 
urmele. Mă rog, a ştiut mai puţin s-o facă cu evidenţa lui 
contabilă. 

Zâmbesc. La urma urmei, am făcut-o. Nu? Plata 
integrală pentru diamante a intrat în cont la miezul nopţii 
aseară. Mult mai mult decât ne-am aşteptat. În mod cert, 
sunt mai mulţi bani decât am fi putut obţine noi. Două 
milioane de lire sterline. Pur şi simplu, nu pot să nu mă 
abtin să nu zâmbesc. Zece mii pentru o piatră. Eddie şi-a 
luat un mic comision. Plata către el s-a făcut printr-un alt 
cont aflat cine ştie pe unde şi-o fi ţinând el banii. Marile 
inteligenţe gândesc la fel, presupun. 

Doar Mark e îngrijorat. 

— Sunt sigur că se va pierde urma cadourilor în ce-l 
priveşte pe el, Erin. Pe mine mă îngrijorează însă să nu 
aibă treabă cu noi. Dacă SO15 te supraveghează o să-şi 
pună întrebări... 

Mark gesticulează în direcţia buchetului uriaş. 

— Nu e ca şi cum nu iese în evidenţă, nu? 

Bănuiesc că are dreptate. Florile arată ridicol de 
ostentative. 

— Hai, mă, Mark, chiar crezi că poliţia mă monitorizează 


e 294 œ» 


non-stop? Serios? De ce ar face-o? Şi de unde ar şti Eddie 
asta? 

— Da, cred că e posibil să o facă, Erin, numai şi dacă s- 
ar gândi că Holli ar putea să te contacteze. Şi dacă observă 
ceva ciudat? Ar putea să te supravegheze în eventualitatea 
în care ar putea să te sune sau, Doamne fereşte, să apară 
în pragul uşii. 

— Dar de ce naiba ar face asta, Mark? Nu eram chiar 
apropiate, nu? Şi în plus ne-am întâlnit o singură dată. I- 
am luat un interviu timp de jumătate de oră, o dată. Nu 
cred că poliţia se gândeşte că o să se întâmple asta şi nici 
nu cred că suntem supravegheați de ei. Cel puţin nu în 
halul în care crezi tu. Poate că doar ne monitorizează 
telefonul din casă, dar am senzaţia că Eddie ar fi putut să 
se intereseze de asta înainte să ne ajute. Nu-i un idiot. 
Dacă S015 ne urmăreşte, cred că am şti-o deja. In caz că 
ar conta, simt că prezenţa lui Eddie ne protejează de o 
grămadă de lucruri acum. 

Mark priveşte distrat pe fereastră. Se uită cum plouă şi 
gândurile îi zbârnâie departe, în linişte. 

De ce nu e fericit, Mark? 

Îi ating timid braţul întins pe masă. 

— S-a terminat. Avem toţi banii. Sunt în siguranţă. 
Combinat, avem în total aproape trei milioane de lire, 
cărora nu le poate fi luată urma. Sunt complet siguri. Am 
reuşit, Mark. Chiar am făcut-o! exclam, privindu-l şi 
aşteptând o reacţie. 

Un zâmbet mic îi relaxează trăsăturile. 

Îl strâng de braţ, iar zâmbetul lui se lăţeşte într-un 
rânjet. Aprobă din cap şi se întinde după cana cu cafea. 

— Sunt mulţumit că s-a terminat. Normal! Dar, Erin, nu 
poţi să te mai ocupi cu chestii din astea. Ne-a mers de data 
asta, dar gata, da? Fără alte riscuri. Ai terminat-o cu astea 
de-acum? 

Evident că e bucuros, dar îl îngrijorez şi nu pot să-l 
învinuiesc că n-are încredere în mine. Am tot avut secrete 
ascunse faţă de el. Au fost câteva momente când m-am 
gândit că poate are dreptate, că poate am exagerat cu 


e 295 œ» 


toate astea. Dar acum, banii sunt la bancă. 

— Da, am terminat-o, promit. Nu mai avem pentru ce să 
ne asumăm riscuri. Mă întind peste masă şi-l sărut pe 
buzele calde. 

Imi dau seama că nu e convins în întregime, însă 
zâmbeşte şi mă sărută înapoi. Vrea ca lucrurile să fie ca la 
început. Din fericire, ne vom întoarce acum la asta. In 
sfârşit. 

Insă nici n-are timp să se aşeze gândul când îmi 
amintesc de acele lucruri nerezolvate de sus din pod. 
Probe ce duc înapoi tocmai pe fundul Pacificului de Sud. 

Nu s-a terminat încă. 

— Ce crezi că ar trebui să facem cu telefonul, Mark? Sau 
cu USB-ul? Ar trebui să le aruncăm? Sunt singurele 
noastre legături cu toată treaba. Trebuie să ne terminăm 
treaba ca lumea. Nu vrem să rămânem cu lucruri 
nerezolvate. 

Işi strânge pleoapele, realizând că încă n-am terminat-o. 
A uitat de astea. 

— La naiba. OK, hai să ne gândim. 

Işi ia un timp, uitându-se la grădina udă prin fereastra 
pătată de ploaie. 

— Poate că ar trebui să păstrăm telefonul, în caz de 
ceva. Nu păţim nimic dacă-l păstrăm. Şi dacă se întâmplă 
vreodată ceva, o să-l avem ca dovadă în privinţa originii 
oamenilor ăstora. Sau ca pe o monedă de schimb. Nu zic 
că o să avem nevoie de el, ci, mai mult aşa, ca pe o 
asigurare. 

Face o pauză şi dă din cap. 

— Ştii ce? Mai bine nu. Mai bine ne descotorosim şi de 
el. Scăpăm de toate, şi de USB şi de telefon. Trebuie să le 
scoatem din casă. În caz că, din cine ştie ce motiv, poliţia 
va dori să cerceteze casa. Trebuie să le scoatem pe toate 
astea din vieţile noastre. Vorbeşte pe un ton ferm. Nu vom 
mai discuta despre asta. Pentru mine e OK. Am terminat-o 
de-acum. Cu totul. Avem trei milioane în plus. 

— Poate am putea să conducem împreună până la 
Norfolk, chiar acum, să rămânem peste noapte, să luăm o 


e 296 œ» 


barcă de dimineaţă şi să le aruncăm în mare. Ce ar fi să ne 
petrecem ziua aşa, scăpând de lucrurile neterminate? îi 
sugerez. 

Expresia lui rămâne imperturbabilă. Simt un junghi de 
frică. 

— Trebuie să scăpăm de ele undeva, nu? Am putea sta 
câteva zile acolo. Ar fi mişto să plecăm undeva, doar ca să 
fim împreună pentru o vreme. Avem nevoie de asta. Mi-e 
dor mult mult de tine. 

Se ridică, înconjoară masa şi-mi prinde faţa în căuşul 
palmelor lui. Mă sărută blând pe buze. 

— Îmi place cum sună. Luna de miere, doar noi doi, par 
să se fi întâmplat de mult toate astea. 

Ştiu ce spune. Luna noastră de miere, cea reală, înainte 
să apară geanta aia în vieţile noastre, înainte să se 
transforme în altceva. Tot ce vreau acum este să fiu în 
preajma lui. Mi-e dor de atingerea pielii lui pe a mea. Imi 
lipseşte apropierea. 

— Dacă mergem la Norfolk astăzi, atunci asta este. 
Telefonul şi stick-ul sunt ultimele lucruri şi după ce 
scăpăm de ele s-a terminat. Gata, promit. Putem să ne 
reluăm viaţa de unde am rămas. Dar de data asta mai bine, 
pentru că de data asta nu va mai trebui să ne facem griji 
pentru bani niciodată. 

Mark nu se va mai îngrijora vreodată că va mai pierde 
totul din nou. Nu va mai trebui să se îngrijoreze că ar 
putea ajunge să lucreze în vreun bar sau să aranjeze 
mărfurile pe rafturi. În Norfolk, în sfârşit, îi voi putea 
spune despre copilul nostru. 

Mă priveşte, studiindu-mi faţa; în ochii lui se 
întrezăreşte o urmă de tristeţe. Bănuiesc că nu e convins 
că m-am hotărât să nu mai fiu aşa de nesăbuită. Poate că 
nu ne mai putem întoarce unde am rămas? Trebuie să-i 
dovedesc că mă concentrez la noi, aşa că îl presez: 

— Trebuie să fim împreună, Mark, te rog. 

Ochii lui se lărgesc aproape imperceptibil şi brusc îmi 
dau seama cât de mult l-am îndepărtat în ultimele 
săptămâni. Aproape c-am distrus lucrul ăsta pe care îl 


e 297 œ» 


avem. Această legătură trebuie să fie tratată cu grijă, ca 
să-şi recapete viaţa. Se apleacă din nou şi mă sărută pe 
frunte. 

— Ştiu. Şi oricât de mult îmi surâde ideea, scumpo, nu 
pot să merg azi. Ştii asta. Îţi aminteşti? 

Doamne, am uitat complet. Mi-a spus săptămâna 
trecută. A menţionat-o. Mă simt îngrozitor, de parcă nici 
nu m-am simţit destul aşa deja. În după-amiaza aceasta 
zboară la New York pentru o noapte. Evident, nu l-am 
ascultat cu atenţie când mi-a spus-o. Mă întreb ce altceva 
mi-a mai scăpat. Sunt cea mai rea soţie. Mâine toată ziua 
se întâlneşte cu nişte clienţi noi şi apoi o să se întoarcă cu 
zborul de noapte. Literalmente, o vizită între două zboruri. 

O să rămân singură. Brusc, nu mă pot abţine să nu mă 
înspăimânt că poate Mark o să-şi continue viaţa mai 
departe fără mine. Evident, este vina mea. Ar fi trebuit să 
mă intereseze mai mult afacerea lui nouă în loc să-mi 
petrec tot timpul gândindu-mă la documentar, bani, 
diamante. Ar fi trebuit să fiu mai prezentă. Ar fi trebuit să 
fiu cu el. Vina mă învăluie cu totul. Va trebui să mă 
descurc mai bine. Totul va fi în regulă. Putem să mergem 
împreună în weekendul următor. Nu-i mare lucru. Doar că 
aşa se simte acum. 

Zac întinsă pe pat, în timp ce el împachetează, privindu- 
mă. Îmi vorbeşte despre noile spaţii de birouri pe care le 
are în considerare, despre planurile lui măreţe. 

— Vrei să vii să le vezi cu mine săptămâna viitoare? 

E atât de încântat. 

— Normal, de-abia aştept, îl asigur. 

Sunt bucuroasă că mă lasă să-i pătrund în viaţă, din nou. 
Sunt bucuroasă că e din nou aşa de fericit. Poate că fisura 
se închide în cele din urmă. 

— Îmi pare rău, Mark, dacă am fost absentă. Dacă nu am 
fost alături de tine... Imi pare atât de rău, îi spun privindu-l 
de jos. 

— E OK, Erin. 

Faţa lui e plină de viaţă la gândurile legate de viitor şi 
toate cele pe care le-a plănuit. 


e 298 œ» 


— Ai şi tu multe de care te ocupi. E în regulă. Te iubesc. 

Ne privim ochi în ochi şi mă simt iertată. Sunt o 
persoană foarte norocoasă. Mă gândesc din nou să-i spun 
totul. Despre sarcină. Dar nu vreau să înclin balanţa. O să-i 
spun după ce se întoarce. Weekendul viitor când vom fi 
singuri împreună. 

— Şi eu te iubesc, Mark, îi spun, ridicându-mă din pat şi 
înfăşurându-mă în jurul lui. 

Hormonii din mine o iau razna chiar acum, iar mai 
târziu, în timp ce taxiul lui trage lângă curba de lângă casa 
noastră, asta chiar doare. Tot trupul meu tânjeşte după el, 
după fantoma braţelor lui în jurul meu şi a mirosului apei 
de colonie care încă mi-e lipită de piele. 


După ce a plecat, mă duc în pod ca să verific ultimele 
dovezi rămase. 

In pod e cald. Sub izolare, telefonul e cald. Plicul separat 
în care se află USB-ul zace lângă el. O fi căldura din pod 
nasoală pentru memoria sau drive-ul telefonului? Ating cu 
degetul USB-ul prin plasticul plicului. E cald la atingere. 

Mă holbez la ecranul inert al telefonului şi-mi aduc 
aminte de mesajul de acum două săptămâni. Felul în care 
mi-a întors stomacul pe dos. Acele trei punctuleţe gri, 
pulsând. 


CINE EŞTI? 


Mă întreb, din nou, cine or fi oamenii morţi din avion, 
cine o fi persoana de la celălalt capăt al firului, oamenii cu 
avionul. Am încercat să ignor întrebarea şi să ascult de 
sfatul lui Mark, dar aici, de capul meu, în podul prăfos şi 
încins, gândul se conturează puternic. Cine sunt ei oare? 
M-am uitat pe site-uri ruseşti de ştiri şi nimic. O fi Patrick 
unul dintre ei? Sau poate că Mark are dreptate. Ar putea fi 
un ofiţer SO15 sub acoperire? El mă sună şi-mi lasă mesaje 
tăcute. Gândul ăsta bolnăvicios mi-a fulgerat ieri prin 
minte, şi anume că apelurile ar putea fi de la Holli. Mesaje 
telefonice disperate, tăcute, de undeva de pe unde o fi; 


e 299 œ» 


poate că s-a întors înapoi în Anglia. Apoi însă îmi amintesc 
de replica mormăită dată chelnerului într-un mesaj. Şi 
apoi, Holli nu a avut niciodată numărul meu, aşa că nu 
poate fi ea. Mintea mea gravitează din nou asupra 
oamenilor cu avionul. Ar putea fi ei? Mark e sigur că nu. 
Dar poate că au aflat IP-ul hotelului? Poate că s-au dus 
acolo. Poate că i-au ucis pe cei doi Sharpe - dar s-ar fi 
oprit să caute după asta? 

Cât de mult ar continua să caute? Cât valorau geanta şi 
conţinutul pentru ei? Şi apoi mă fulgeră cu o claritate 
uimitoare. Ei caută încă. Şi sunt singură acum. Mă 
gândesc la faţa lui Mark când se îndepărta cu taxiul. Ei ar 
putea să fie în continuare în căutarea noastră. Poate că şi- 
au dat seama că au ucis cuplul greşit. Şi acum iată-mă aici, 
singură în casă. Am fost atât de preocupată să fiu cu un 
pas în faţa poliţiei şi să convertim ce am găsit în bani 
adevăraţi, încât am uitat complet de posibilitatea reală să 
fiu descoperită de oamenii de la care am furat. Realitatea 
unui ciocănit în uşă, a unui glonţ în cap. 

Mă gândesc la uşa din spate pe care am găsit-o deschisă 
acum şase zile. Şi acum nu sunt decât eu singură aici. Şi 
nu vreau să mor. Trebuie să aflu cu cine am de-a face, să 
ştiu cine ar putea veni după mine. Şi uite aşa iau telefonul 
jos, mi-l strecor în haină şi plec de acasă. 

E timpul să-l deschid din nou, într-un loc sigur, 
aglomerat. $ 


Când ajung la piaţa Leicester, îmi fac loc prin mulțime şi 
mă îndrept către parcul din centrul ei. Găsesc un grup de 
studenţi străini care vorbesc şi se joacă cu telefoanele lor, 
în timp ce-şi mănâncă prânzul pe iarbă. Stau aproape de 
ei, cât de acceptabil se poate şi de-abia atunci pornesc 
telefonul. Se luptă să revină încet înapoi la viaţă. Ecranul 
se face alb. Apare logoul Apple. Apoi ecranul de pornire. 
Nici măcar nu-l mai setez pe modul avion. Las să-i fie prins 
semnalul, ceea ce se şi întâmplă. 

Inţelegeţi ce vreau să fac: piaţa Leicester este zona 
pietonală cea mai aglomerată din Europa. Am căutat 


e 300 œ» 


informaţii pe Google pe peronul staţiei de metrou. Nicăieri 
în Europa nu trec mai mulţi oameni printr-un singur loc 
cum se întâmplă la piaţa Leicester, pe unde, zilnic, trec 
cam 250.000 de persoane. Intru în parcul plin cu oameni 
cu telefoanele în mână, trecând unul pe lângă altul sau cu 
capetele plecate, atingând display-ul cu degetul. In piaţa 
Leicester sunt 109 camere de supraveghere, dar provoc pe 
oricine să-şi dea seama care om e conectat la care telefon. 
Sunt o tonă aici. Mă ascund la vedere. Îi las să-mi prindă 
semnalul; nu o să-i ajute. 

Ecranul prinde viaţă. Apare căsuţa cu mesaje. Sunt 
două. 


OFERTA RĂMÂNE VALABILĂ 
CONTACTEAZĂ-MĂ 


Sunt trimise de pe acelaşi număr de telefon ca înainte. 
Ăsta e numărul persoanei care ştie că cineva are geanta. 

Dar nu înţeleg ce vrea să zică cu oferta. Caut printre 
mesajele de dinainte, dar nu găsesc decât vechiul mesaj 
din Bora Bora. Apoi observ că are un apel preluat. Verific 
şi văd că sunt două apeluri nepreluate de la acelaşi număr, 
de când geanta a fost la noi, de când am trimis acel mesaj 
ridicol în Bora Bora. Două apeluri vocale şi un mesaj în 
căsuţa vocală. 

Iau loc pe o bancă şi ascult mesajul. 

Prima dată aud vocea specifică reţelei de internet. E o 
voce de femeie, dar nu înţeleg limba. Sună oare din estul 
Europei? O fi rusă? După care se lasă un pic de linişte 
urmată de un beep lung. 

Se conectează. Aud liniştea dintr-o cameră şi pe cineva 
care aşteaptă să vorbească în apropierea receptorului. E 
un bărbat cu o voce groasă şi calmă. Vorbeşte în engleză, 
dar cu un accent greu identificabil. 

„Ai primit mesajul anterior. Oferta rămâne valabilă. 
Contactează-ne.” 

Mesajul se încheie şi n-am nicio idee la ce se referă. Ce 
mesaj anterior, ce ofertă: Vocea sistemului începe să 


e 301 - 


mitralieze în rusă, după care revine vocea bărbatului cu 
mesajul anterior. 

„Ai ceva ce ne aparține. Am vrea să ni-l returnezi. ” 

Simt cum mi se opreşte respiraţia. Ş 

„Nu sunt sigur cum ai intrat în contact cu pachetul. În 
acest moment nu este important, dar va fi în interesul tău 
să ni-l returnezi”, spune el. 

Dintr-odată, îmi dau seama că cineva a ascultat deja 
mesajele, de aceea nu apăreau ca noi. Cineva le-a auzit. 
Mă gândesc la uşa întredeschisă din spate, mă gândesc la 
mâna rece a lui Patrick în mâna mea caldă; mă gândesc la 
S015, la Simon şi Eddie. Cine a fost în podul nostru? Cine? 
Apoi îmi dau seama că doar o singură altă persoană le-ar fi 
putut asculta cu adevărat. De ce ar avea sens ca bărbatul 
pe care îl aud în telefon acum, dacă într-adevăr ne caută, 
să pătrundă prin efracţie la noi şi să-şi asculte propriul 
mesaj? Sau dacă a fost detectivul Foster şi S015, de ce nu 
ar fi pus imediat mâna pe tot ce ar fi putut fi considerate 
probe? Şi dacă ar fi fost Eddie cel care le-a ascultat, atunci 
de ce să ne mai fi dat două milioane de lire când putea să 
ia totul fără să plătească? Adevărul este că nu sunt singura 
persoană care are secrete. Mark a ascultat deja căsuţa cu 
mesaje. 

„Te vom răsplăti cu un comision pentru deranjul 
găsitorului. ” 

Mă uit prin piaţa din jur, iar inima îmi bubuie în piept. E 
o nebunie, ştiu, dar dintr-odată sunt convinsă că mă 
urmăreşte cineva, din nou. Mă simt brusc complet singură 
într-o mare de străini. Revin la vocea lui. 

„Dacă ai stick-ul, contactează-mă pe numărul acesta. 
Oferta este de două milioane de euro.” Dacă vorbeşte de 
euro, înseamnă că e din Europa, nu? Sau ştie că noi 
suntem? Ştie oare că suntem din Marea Britanie? Atunci 
când Mark a accesat telefonul, putea să i se ia urma 
semnalului. Până acum, ar trebui să ştie că suntem din 
Londra. 

„Suma este nenegociabilă. Dacă ne poti oferi stick-ul, 
vom face schimbul. Nu ne interesează să te urmărim; nu 


<e 302 » 


vrem decât USB-ul. Oricum, dacă o să ne onorezi cerința, 
depinde de tine. Contactează-mă.” 

Mesajul se încheie. 

Stick-ul? Am uitat complet de USB. Nu a menţionat 
nimic de bani şi nici de diamante. Nu vor decât stick-ul? 
Mai mult decât diamantele şi decât banii? Dar ce naiba e 
pe USB? Nu pot să-mi ţin răsuflarea. Dar vreau oare măcar 
să ştiu? Rahat! 

Închid telefonul, în caz de ceva. Niciodată nu se ştie. 

De ce nu mi-a zis Mark nimic despre asta? De cea 
deschis telefonul, în primul rând? Şi când a făcut-o? 
Normal, el e mai prudent decât mine. Şi el s-ar fi dus într-o 
zonă aglomerată, e un tip deştept. Dar de ce? Ca să afle 
ce? Apoi îmi dau seama că şi el era îngrijorat să nu vină 
cineva după noi. Normal că era îngrijorat. După accidentul 
celor doi Sharpe, s-a simţit responsabil, cumva, pentru ce 
li s-a întâmplat. Ştia că a făcut ceva deliberat şi asta l-a 
speriat. Aşa că s-a prefăcut, pentru mine. Mark e foarte 
convingător când vrea. Aşa că a verificat telefonul ca să 
vadă dacă ne caută cineva. lar ei ne căutau, iar el a ţinut 
asta ascuns. Ca să mă protejeze pe mine. Ca să nu mă 
înspăimânt. Remuşcarea se adună ca un ghem dureros în 
piept. Nu-mi vine să cred că Mark a trecut prin toate astea 
singur, în timp ce eu, nesăbuita, mă dădeam în spectacol. 

Apoi îmi dau seama că probabil de asta nu mi-a spus, 
nu? Adică pentru că nu a vrut să mă apuc să văd ce e cu 
oferta aceea. Ştia că mi-aş fi dorit s-o fac, să fac schimbul, 
şi acum că mă gândesc la asta, de fapt, chiar vreau să-l 
fac. Dacă vom juca după reguli, dacă ne vom descurca cu 
această ultimă situaţie, atunci vom câştiga totul. Oricum, 
nu ne putem opri acum. Nu e sigur s-o facem. Dacă nu le 
dăm înapoi ce vor, o să ne caute tot timpul. Ştiu că Mark 
nu mi-a spus de căsuţa vocală pentru că e evident că eo 
prostie. Şi ştiu asta, deoarece ei nu ştiu unde ne aflăm. In 
caz contrar, şi-ar fi recuperat deja USB-ul. E o prostie şi 
pentru că nu mai avem nevoie de alţi bani. Iar eu sunt 
proastă pentru că eu am condus toate astea încă de la 
început şi am ajuns în situaţia asta şi, acum că am auzit 


< 303 + 


mesajul vocal, singurul lucru la care mă gândesc este să 
fac tranzacţia. Poate că nu ştiu unde ne aflăm, dar o să 
continue să ne caute şi vreau să se oprească. Mark mă 
cunoaşte foarte bine, mai bine decât mă cunosc eu, şi de 
asta nu mi-a spus. Deoarece ştia că în mod cert o să fac 
ceva nesăbuit. Apoi mă întreb dacă mesajul în care cer 
USB-ul este o ameninţare, dar nu mi se pare. Poate că e un 
avertisment: nu ne vor pe noi, ci doar stick-ul. Dar dacă o 
să îngreunăm situaţia, poate că avertizarea va deveni o 
ameninţare. 

Stai un pic, a zis două milioane de euro? Dar ce mama 
naibii e pe USB? Asta e întrebarea care mă torturează în 
timp ce ies în fugă din piaţa Leicester, îndreptându-mă 
spre podul nostru din nordul Londrei. 


e 304 >» 


34 
JOI, 29 SEPTEMBRIE 


O domnişorică stresată 


Ridic izolaţia, scot plicul cald şi îl deschid, doar că nu 
mai este niciun USB. Obiectul îndesat pe care l-am simţit 
mai devreme prin plastic nu e decât cutia lungă şi goală. 
USB-ul a dispărut din aceasta. 

Mă holbez, neîncrezătoare. Ce înseamnă asta? Mă aflu 
în pod, gâfâi din cauza alergăturii de la staţia de metrou, 
transpiraţia îmi curge pe piele, mă chinui să respir. Unde a 
dispărut? Deja l-au luat? Nu, n-au cum. Ar fi luat şi 
telefonul. Ne-ar fi făcut ceva. Imi amintesc că n-a mai fost 
nimeni în casă cu excepţia mea şi a lui Mark. Trebuie să fi 
fost Mark. Ce a făcut? L-a aruncat, l-a ascuns în altă parte? 
În cazul în care citesc mesajele şi încerc să aflu despre ce 
e vorba? Ce a făcut cu stick-ul? Imi deschid telefonul şi 
verific ora. Zboară acum. Nu pot să dau de el. Simt cum 
mă ia un nou val de greață şi mă prăbuşesc pe o grindă din 
pod. Ar trebuie să o iau mai lejer. Să alerg mai puţin, îmi 
privesc din nou ecranul telefonului şi îi scriu un mesaj: 


AM AUZIT CĂSUŢELE VOCALE! 
DE CE NU MI-AI SPUS? 
UNDE E? 


Mă holbez la mesaj cu degetul mare peste trimite. Nu, 
nu e corect aşa. E prea furios, prea panicat. Probabil că a 
avut un motiv destul de serios pentru care nu mi-a spus... 
nici eu nu i-am spus mai multe. Şterg mesajul şi scriu altul: 


MARK, SUNĂ-MĂ CÂND ATERIZEZI. 
TE IUBESC XXX 


Îl trimit. E mai bine aşa. Îmi poate explica mai târziu. 
e 305 >» 


Probabil că a ascuns USB-ul în caz că o să încerc să fac o 
prostie. Mă gândesc unde ar putea fi. Mă întreb dacă nu 
cumva ştie ce e pe el. Trebuie să fie prin casă pe undeva. 
Trebuie. 

Încep din dormitor. Caut prin toate ascunzătorile lui 
obişnuite. Locuim de patru ani deja şi sunt destul de sigură 
că i le ştiu pe toate. Îi verific noptiera şi cutia mică cu cifru 
dinăuntru. Codul este data lui de naştere, însă în afară de 
nişte valută, nu găsesc nimic. Mă uit pe sub partea lui de 
saltea - odată a ascuns nişte bilete la un concert cu Patti 
Smith pentru aniversarea mea - dar nimic. li caut prin 
buzunarele paltonului lui de bunic din şifonier, mă uit prin 
cutiile vechi de pantofi de pe dulap. 

Apoi trec în baie şi caut într-o cutie de aftershave aflată 
în partea din spate a dulăpiorului. Mă uit prin biroul lui, 
prin vechea lui servietă... nimic, nimic, nimic. L-a ascuns 
bine. Sau poate că l-a luat cu el. Poate că nu are deloc 
încredere în mine. Dar ştiu că nu ar fi luat USB-ul cu el; 
dacă ar fi o şansă să-l piardă, nu l-ar lua cu el. E ascuns de 
mine pe aici pe undeva, trebuie să fie aici... undeva în casa 
asta. 

Şi atunci mă enervez şi întorc casa cu susul în jos. 
Niciun centimetru nu rămâne necercetat. Scot totul afară. 
Golesc saci de orez, desfac paturile, verific cusăturile 
draperiilor şi ale genţilor. 

Nimic. 

Stau transpirată şi răvăşită în mijlocul casei întoarse pe 
dos. Sunt ameţită şi mi-e greață. Nu aşa iau lucrurile mai 
uşor. Trebuie să-mi ridic glicemia, chiar acum, dacă nu 
pentru mine, atunci pentru mogâldeaţa care creşte în 
mine. Mă prăbuşesc acolo unde mă aflu, în mijlocul 
camerei de zi, şi trag spre mine o geantă Liberty of London 
plină cu cadouri de la nuntă. Caut pe la fundul genţii şi 
apuc o cutie cu trufe. Cu şampanie roz. O să-şi facă treaba. 
Ridic capacul şi bag mâna înăuntru. Şi atunci îl găsesc. 
Aşa simplu. Cuibărit la fundul cutiei cu trufe. Fir-ar tu să 
fii, Mark, ce joc joci? 

Epuizată, îmi mănânc trufele într-o linişte triumfătoare, 


e 306 œ» 


având companie doar USB-ul. Lumina zilei se stinge în 
jurul meu. 

Cum stăteam aşa prin întuneric, la un anumit moment, 
începe să-mi behăie telefonul. Mă apuc să-l caut printre 
urmările căutării mele. E Mark. Probabil că a aterizat. 

— Da? 

— Bună, scumpo, totul e OK? mă întreabă pe un ton 
îngrijorat. 

Ar putea şti că l-am găsit? 

— Mark, de ce l-ai ascuns? 

N-are sens să mă învârt în jurul cozii. Sunt terminată şi 
rănită. 

— Ce să ascund? Despre ce vorbeşti? 

Pare amuzat. Pot să aud forfota din fundal. Se află în 
capătul celălalt al pământului. 

— Mark, am găsit USB-ul, de ce m-ai minţit? De ce l-ai 
ascuns? De ce nu mi-ai spus despre mesaje? Simt cum îmi 
dau lacrimile, dar o să mă abtin. 

— Ah, da... Mă întrebam când o să apară situaţia asta. L- 
ai găsit? Te-ai uitat ce e pe el? 

— Da. Nu. Doar ce l-am găsit. 

Mă uit la el, în penumbră, aşezat inocent în palma mea: 
un mister. 

— Îmi pare rău, Erin, scumpo, dar te cunosc mult prea 
bine. Am ascultat mesajele. A trebuit s-o fac după ce s-a 
întâmplat cu cei doi Sharpe. În mesaj zice că vrea doar 
stick-ul, nimic altceva. Trebuia să văd ce e pe el, de ce 
însemna atât de mult pentru el. Aşa că m-am uitat, Erin, şi 
ceea ce am văzut m-a îngrijorat cu adevărat. M-a speriat 
cu totul. N-am vrut decât să te protejez. Dar ştiam că mai 
devreme sau mai târziu urma să te uiţi şi tu, iar dacă ai 
ascultat mesajul n-ai cum să te abţii să nu o faci. Aşa că am 
ascuns USB-ul. 

Mă lasă o secundă să procesez ce mi-a spus. 

— Dar am impresia că nu am făcut-o destul de bine, 
glumeşte el şi râde. 

Se străduieşte să îmblânzească atmosfera. 

— Erin, scuză-mă, dar te rog promite-mi că nu o să te 


e 307 » 


uiţi, scumpo. Te rog. Lasă-l acolo până când mă întorc. Şi 
când mă întorc, îi dăm amândoi foc. Nu face nimic. O să 
punem telefonul şi USB-ul în groapa pentru grătar şi 
împreună o să le urmărim cum ard, OK? 

Acum are un ton liniştitor. 

Doamne, chiar mă cunoaşte bine. 

— În regulă, şoptesc. 

Sunt tristă şi nu ştiu exact de ce. Poate pentru că nu pot 
fi de încredere. 

— Te iubesc, Mark. 

— Super, ascultă, Erin. Îmi pare rău. N-am ştiu ce să fac 
altceva. Poate că ar fi trebuit să-ţi spun. 

Nu, are dreptate, aş fi făcut toate lucrurile acelea. 

— Ai făcut ceea ce trebuia, iar eu te iubesc, spun din 
nou. 

— Şi eu te iubesc, scumpo. Sună-mă dacă ai nevoie de 
ceva. 

— Te iubesc, mai apuc să spun înainte să se întrerupă. 

Sunt distrusă, confuză şi mi-e incredibil de sete. Imi torn 
un pahar cu apă rece ca gheaţa din frigider. Mă holbez la 
bucătăria noastră frumoasă. Suprafeţele lucrate manual, 
frigiderul de vinuri integrat, pardoseală din dale de 
ardezie, căldura care radiază prin pardoseală şi-mi 
încălzeşte picioarele prin şosete. Mă uit la bucătăria 
noastră făcută vraişte de căutarea mea nebună, acum unde 
zac împrăştiate peste tot oale şi tigăi, pachete de mâncare 
şi produse de curăţenie. Şi acolo, între toate astea, zace 
laptopul meu. Nu mai pierd vremea ca să mă gândesc. Mă 
împiedic până la el şi-l deschid. Scot USB-ul din 
învelitoarea lui şi-l bag în portul de la laptop. 

Pe desktop mi-a apărut o nouă iconiţă. Dau dublu click şi 
se deschide o fereastră cu fişiere. Apăs pe primul şi se 
deschide. 

+ 


Văd un text encriptat. Pagini nenumărate de text 
encriptat. Fişiere peste fişiere, toate cu texte encriptate. E 
un nonsens. Nu ştiu ce e în ele. Nici măcar nu ştiu ce sunt. 

Nu înţeleg, nu-mi dau seama şi asta mă îngrozeşte. 


e 308 >» 


Poate că Mark ştie ce înseamnă. Poate că-i vreo chestie 
bancară. O chestie cu numere? Atunci însă de ce m-a 
avertizat să nu mă uit? Nu ştiu la ce mă uit. Respir cu 
greu, pentru că până şi eu pot să-mi dau seama că astea 
sunt importante. Chiar şi eu înţeleg asta. USB-ul ăsta n-ar 
trebui să fie în posesia noastră. Nu e pentru oameni ca noi. 
Şi nu pot să-i spun lui Mark că m-am uitat. Acum ştiu 
limpede ca bună ziua că nu sunt întreagă la cap. 

Cine sunt ei? Şi ce sunt astea? Pentru astea i-au ucis pe 
cei doi Sharpe? De ce este atât de important pentru ei? De 
ce nu sunt îngrijoraţi în privinţa banilor sau diamantelor? 
De ce valorează astea două milioane de euro? 

O să murim pentru astea? 

Trebuie să mă gândesc. Scot USB-ul şi-l bag înapoi în 
plasticul lui. Respiră, Erin, gândeşte-te. 

OK, ce ar trebui să fac? 

Mai întâi de toate, trebuie să ştiu ce e pe USB. Dacă pot 
afla, o să ştiu cu ce fel de oameni am de-a face. Imi 
amintesc e-mailurile pe care le-am văzut în Bora Bora, alea 
despre companiile fantomă. Imi amintesc toate hârtiile 
alea plutind în apă. Cine sunt oamenii ăştia? De ce anume 
sunt ei capabili? Cât de periculoasă e situaţia noastră? 
Dacă aş reuşi cumva să decriptez fişierele, atunci aş afla. 
Dacă e ceva îngrozitor, poate că ar trebui să mă duc la 
poliţie. Poate chiar acum? Însă vreau să ştiu. Trebuie să 
ştiu despre ce este vorba. 

N-am nici cea mai mică idee cum să decriptez fişierele. 
Dar cred că s-ar putea să cunosc pe cineva care ştie. Imi 
bag USB-ul în buzunar şi-mi apuc haina. Pe dosul cărţii de 
vizită primite azi odată cu florile este trecut numărul de 
mobil al lui Eddie. Eu, Erin Roberts am acces direct la 
telefonul cu cartelă ilegal, din închisoare, al lui Eddie 
Bishop. Ce sens are să ai contacte dacă nu le foloseşti? 
Scot cartea de vizită dintre flori în timp ce merg pe hol şi 
ies afară din casă. è 


Pe Lordship Road se află o cabină telefonică distrusă. 
Am trecut cu maşina pe lângă ea de destule ori ca să mă 


< 309 œ» 


întreb a) de ce nu mătură nimeni şi nici nu repară geamul 
făcut ţăndări şi b) cine naiba mai foloseşte aşa o chestie 
terifiantă ca aspect. Ei bine, în timp ce mă îndrept cu paşi 
mari pe lunga stradă suburbană spre ea, realizez că astăzi, 
acea persoană norocoasă sunt eu. 

Sincer, nu-mi amintesc când am folosit ultima oară o 
cabină telefonică. Poate când eram la şcoală? Atunci când 
stăteam cu monedele mele de zece pence aliniate 
împreună pe etajera din cabină? 

Când ajung la ea, îmi dau seama că arată mai rău decât 
îmi aminteam. Cutia e o cuşcă de plastic goală, cu un 
covoraş pe jos din sticlă lăptoasă sfărâmată şi smocuri de 
buruieni ce ies prin asfaltul crăpat. De cadrele geamurilor 
atârnă în aerul umed păianjeni înceţi şi derutaţi. Tot e bine 
că circulaţia aerului disipează miasma împuţită de pişat. 

Caut prin haină după ceva mărunţiş şi găsesc o monedă 
groasă de două lire. Perfect. Formez numărul lui Eddie. 

Atunci când răspunde îmi dau seama că mestecă ceva. 
Mă uit la ceas şi-mi dau seama că e ora prânzului, 1:18. 
Ups! 

— Bună, Eddie, scuze că te deranjez. Sunt Erin. Am 
numărul dintre flori; sunt la o cabină telefonică, aşa că... 

Mă gândesc că asta înseamnă că putem vorbi în 
siguranţă, dar ce ştiu eu? Elo să judece situaţia. 

— Ah, da, bună, drăguţo. Totul e OK, scumpo? Probleme 
ceva? _ 

Se opreşte din mestecat. Îl aud pe Eddie, undeva în 
Pentonville, ştergându-şi gura cu un şerveţel de hârtie. 
Ştiu oare gardienii de telefonul lui mobil? Nu m-ar 
surprinde să ştie şi să închidă ochii. 

— Nu, nu sunt probleme, însă am o întrebare. Nu ştiu 
dacă ai putea, dacă cunoşti pe cineva care ar putea şti să... 
pot vorbi la telefonul ăsta? 

Nu vreau să mă incriminez. Nu vreau să înrăutăţesc 
lucrurile. 

— Da, scumpo, cred că e OK. E cineva pe lângă tine? 
Care să te urmărească, zic? Sau sunt camere de 
supraveghere pe stradă? 


e 310 œ» 


Scanez partea de sus a stâlpilor de iluminat de pe strada 
rezidenţială, ţinându-mi respiraţia. Am ales strada asta 
deoarece e cea mai goală de lângă noi, de-abia vezi vreun 
trecător, dar acum încep să mă întreb dacă străzile din 
Londra au toate camere de supraveghere de vreun fel sau 
altul. Oricum, cele care se rotesc sau cele mici ca nişte 
semicercuri circulare după care mă uit acum, nu par să fie 
pe aici. Cred că suntem în siguranţă. 

— Nu văd niciun om şi nicio cameră, spun în receptor. 

— Asta e bine. 

Pot să jur că zâmbeşte. I-am trezit curiozitatea. 

— Îmi pare rău că te deranjez din nou, doar că amo 
mică, ei bine... o situaţie de rezolvat. Ştii ceva despre 
fişiere criptate, Eddie? Sau ştii pe cineva cu care aş putea 
să vorbesc despre asta? 

E important. Trebuie să-mi ascund tonul de urgenţă din 
voce. Nu vreau să-l sperii şi nici nu vreau să par foarte 
familiară. La sfârşitul zilei, îi cer încă o favoare şi de data 
aceasta chiar n-am nimic să-i dau la schimb. 

— Chestii cu computere? Da, avem un tip. Uite ce e, 
spune-mi despre ce e vorba şi îl sun pe omul meu şi vedem 
de-acolo. Apropo, ţi-au plăcut florile, scumpo? Le-am cerut 
ceva frumos şi cu gust, dar n-ai de unde şti ce o să trimită 
florăriile astea. 

Eddie e un bărbat foarte dulce. Mă gândesc la buchetul 
monstruos din hol. În alte circumstanţe, cred că eu şi cu 
Eddie ne-am fi înţeles de minune. 

— Scuze, Eddie. Da, mi-au plăcut. Sunt superbe, e un 
buchet cu gust, îţi mulţumesc mult. Mă bucur că am putut 
fi de ajutor. 

— Ai fost, scumpo, ai fost. Fiica mea înseamnă totul 
pentru mine. Acum, zi-mi care-i problema. 

— OK, deci, am un USB encriptat. Pe scurt, nu ştiu exact 
cu ce am de-a face aici. Trebuie să ştiu ce e pe stick. Iată, 
împart o problemă cu Eddie, care îşi drege vocea şi mi se 
adresează pe un ton serios. 

— De unde îl ai? 

— Nu pot să spun. Nu ştiu exact cu cine am de-a face şi 


e 311 >» 


ca să-mi dau seama trebuie să mă uit pe USB. 

— Ascultă, Erin, va trebui să te opresc chiar acum, 
scumpo. Nu trebuie să ştii nimic. Aşa că fă un favor tuturor 
şi renunţă la idee. Dacă obiectul ăla aparţine altcuiva şi s- 
au străduit să-l encripteze, nu vrei să ştii ce e acolo. 
Deoarece dacă e de rău, atunci e ceva ce nu vor să fie citit 
de oricine. 

Mă întreb dacă Mark a citit? Mă gândesc la paginile 
nesfârşite cu text codat. Oare Mark şi-a dat seama ce vor 
să zică? Deja ştie el prea multe? 

— Instinctul îmi zice, continuă Eddie, să copiezi ce ai. 
Bănuiesc că o să predai originalul? Poate la schimb? 

— Da, o s-o fac. 

Nu m-am gândit aşa de mult înainte. Pentru o clipă, mă 
simt atât de uşurată încât ameţesc. Am făcut bine că l-am 
sunat pe Eddie, el ştie cum să se descurce cu tipul ăsta de 
oameni. 

— Bine, atunci... faci schimbul unu la unu. În cazul în 
care nu vor să respecte regulile, ia-ţi o acoperire. Faci 
exact ce spun ei. Şi nu preda nimic până când nu ai banii. 
Ai făcut greşeala asta ieri, cu Simon, am auzit totul. E 
înduioşător, dar nu aşa se rezolvă lucrurile. Faci schimbul 
după ce intră banii în cont, nu înainte. Înţelegi? 

Intrebarea pare suspendată pe linia dintre noi. 

— Da, mulţumesc, Eddie, îi spun. 

E o senzaţie ciudată să fii atât de onestă cu un criminal. 
l-aş putea spune mai multe decât i-aş spune vreodată lui 
Mark. Ştiu că are dreptate. Trebuie să accept propunerea. 
Să mă asigur că-mi acopăr toate urmele. Asta ar face şi 
Eddie. 

— Ai nevoie de cineva care să te ajute cu predarea? Aş 
putea să-l rog pe Simon să te ajute. 

Vocea lui e blândă. De parcă e ceva personal. Eddie îşi 
face griji pentru mine. 

— Hm, cred că mă descurc, Eddie, dar te pot ţine la 
curent. 

Sunt conştientă cât de fragilă sunt. O domnişorică 
stresată. Mi-ar plăcea să spun că e o mişcare 


e 312 + 


manipulatoare intenţionată pentru a-mi câştiga publicul, 
dar nu e. Aşa cum am spus, am pierdut şirul. Dar nu-i pot 
lăsa pe Simon şi pe Eddie să mă ajute. Nu pot să fac faţă la 
mai multe fronturi deodată. Nu ştiu dacă pot să am 
încredere în Eddie şi banda lui faţă de situaţia asta. La 
urma urmei, e un infractor. Înţeleg ironia afirmației, dar 
ştii ce vreau să spun. Va trebui să rezolv singură situaţia 
asta. 

— OK, scumpo. Ştii unde să mă găseşti dacă ai nevoie de 
mine. 

— Ah, Eddie, ştii de unde aş putea să-mi fac rost de, hm, 
protecţie? Cred că asta e cea mai puţin convingătoare 
cerere pentru un pistol formulată vreodată, dar cred că aş 
putea avea, în mod cert, nevoie de unul. 

Tace pentru o secundă. 

— Ştii cum să foloseşti unul? 

— Da, îl mint. Ştiu. 

— Am zis eu că eşti plină de surprize. Nicio problemă, 
scumpo. Simon o să-ţi lase în seara asta ceea ce ai nevoie. 
Ai grijă de tine, scumpo. Protejează-te. Când vrei să mai 
vorbim, data viitoare foloseşte o altă cabină telefonică 
dintr-o altă zonă. Gata cu Lordship Road. Amestecă-le. 

De unde ştie de unde sun? Pentru o clipă, mi se face rău. 

— Aşa o să fac. Mulţam, Eddie, apreciez. 

— În regulă, iubire, pe curând. 

Apelul se întrerupe. 

Trebuie să pun capăt acestei situaţii. O să-i pun capăt 
atât pentru mine, cât şi pentru Mark. Nu ne putem 
ascunde de ceea ce vine. Mark nu ştie ce face. Nu putem 
să vârâm USB-ul înapoi în cutii de ciocolată şi să sperăm la 
tot ce e mai bun. Trebuie să încheiem ce am început şi să o 
facem ca lumea, deoarece acum sunt absolut sigură că nu 
se vor opri până ce nu vor avea USB-ul. Am deschis 
telefonul deja de două ori. Trebuie să ştie că sunt în 
Londra. Acum e vorba doar de o chestiune de timp şi de 
loc ca să ne întâlnim. Şi în condiţiile cui o s-o facem. 

Mă gândesc la cei doi Sharpe, la destinul lor. Acele 
ultime disperate înghiţituri de apă sărată şi, apoi, nimic. 


e 313 >» 


Diferenţa dintre Sharpe şi mine este că ei nu s-au aşteptat 
la ce li s-a întâmplat. Nu erau pregătiţi şi s-au panicat. N- 
au avut nicio şansă, însă eu am. 

Mă îndrept către gara St Pancras şi acolo, în mulţimea 
de sub ceasul uriaş, pornesc telefonul. Pasagerii se revarsă 
din trenul Eurostar prin uşa de sticlă din faţa mea. Apăs 
iconiţa cu mesaje, apăs pe cel mai recent mesaj şi scriu: 


AM USB-UL. 
GATA DE SCHIMB. mai 
VOR URMA INSTRUCŢIUNI PENTRU ÎNTÂLNIRE. 


Apăs pe trimite şi închid telefonul. Mi-l bag în buzunarul 
hainei. Acum am nevoie să găsesc un loc unde să ne 
întâlnim. 

Acasă, îmi petrec seara uitându-mă la clipuri de pe 
Youtube ca să mă pregătesc. Dacă e un lucru la care mă 
pricep, acela e că ştiu să fac muncă de documentare şi 
niciodată n-o să înceteze să mă uimească câte poţi învăţa 
de pe internet. Mă uit la clipuri despre asamblarea 
armelor, în special la asamblarea şi dezasamblarea unui 
Glock 22. 

Acum două ore, Simon mi-a adus un Glock 22 cu două 
cutii de cartuşe. l-am făcut o cană de ceai şi a plecat cu 
cana. 

De atunci mă uit continuu la clipuri despre curăţarea 
unui Glock, sau cum să manevrezi o armă de mână, la 
trăsăturile de siguranţă ale Glock-ului, cum să împuşti cu o 
armă şi cum să-ţi protejezi arma înainte şi după folosire. 
După două ore de cercetări, sunt bucuroasă să spun că e la 
fel de greu să desfaci şi să asamblezi la loc o armă de 
mână pe cât e de greu să schimbi un filtru de apă la un 
aparat Brita. Asta în caz că te interesează. 

Aparent, WD-40 este un înlocuitor acceptabil pentru 
uleiul de pistol atâta timp cât intenţionezi să-l ungi din nou 
şi să-l cureţi după trei-patru zile. Arma mea trebuie să 
funcţioneze doar pentru o zi şi sper că, de fapt, nu va fi 
necesar să funcţioneze. Nu pot să risc să mă duc mâine- 


e 314 >» 


dimineaţă să cumpăr ulei de pistol din Holland Holland în 
Piccadilly. Asta în caz că m-ar supraveghea S015 sau 
Patrick sau oricine altcineva. 

Pierd încă un apel de la Phil. Deja m-a sunat azi de două 
ori ca să discute cu mine de ce renunţăm la materialul 
despre Holli. li iese fum pe nări de când i-am spus asta şi 
pot s-o dovedesc cu mesajele vocale. Încă nu l-am sunat 
înapoi. Poate să mai aştepte. Toţi pot să aştepte. 

E absurd de uşor să foloseşti un Glock 22. Nu au multe 
butoane. Nimic în care să-ţi blochezi mintea. Chestia cu un 
Glock e că n-are siguranţă. Ştii momentul acela din filme 
când eroina, în sfârşit, trebuie să-şi folosească pistolul şi 
şi-l ridică în direcţia personajului negativ care se iveşte, 
apasă pe trăgaci şi... canci. Nu iese nimic pentru că e trasă 
siguranţa. Ei bine, asta nu se întâmplă când ai un Glock. 
Cu un Glock, capul tipului explodează. Dacă magazia e 
plină şi e înarmat, asta e tot. Ocheşti şi tragi. Şi nu trage 
decât dacă un deget apasă pe trăgaci. Poţi să-l scapi sau să 
te agăţi de trăgaci, sau să ţi-l vâri la centură, indiferent, nu 
o să tragă de nebun. Sistemul cu trăgaci dublu înseamnă 
că degetul tău trebuie să apese pe trăgaci până la capăt. 
Doar aşa se trage cu un Glock. Dar dacă atingi trăgaciul 
când apuci arma din greşeală din centură, atunci sigur nu 
o să mai ai copii. Nicio siguranţă înseamnă fix asta. 

Imi sună din nou telefonul mobil. De data asta e Nancy, 
soţia lui Fred. Fir-ar al naibii! Am uitat să le mulţumesc că 
ne-au supravegheat casa cât timp am fost în luna de miere 
şi că ne-au lăsat de mâncare. Probabil că sunt îngrijoraţi. 
Mark are dreptate; sunt o uitucă. Las să între căsuţa 
vocală. 

Dacă o să găseşti vreodată un Glock o să ştii imediat că 
e vorba de un Glock, datorită logo-ului din partea de jos 
din dreapta mânerului. Un G mare cu un lock mic scris în 
interiorul lui. Dacă o să găseşti unul, uite ce trebuie să 
faci. Mai întâi, apucă arma ţinându-ţi mâna la distanţă de 
trăgaci. Chiar lângă degetul mare ar trebui să fie un buton 
mic pe mâner. Cu butonul ăsta scoţi magazia dinăuntru. 
Pune-ţi cealaltă mână sub partea din fund a pistolului şi 


e 315 œ» 


apasă butonul cu degetul. Dacă magazia e încărcată 
complet, o să vezi un glonte în partea de sus a magaziei. 
Acum lasă magazia undeva în siguranţă. Următorul pas 
este să verifici şi să goleşti camera, adică să verifici dacă 
nu a rămas un glonţ pe ţeavă, iar dacă a rămas, scoate-l. 
Faci asta trăgând de secţiunea de sus a ţevii înapoi faţă de 
partea din vârf a armei. Ar trebui să se crape o mică 
fereastră în partea de sus a armei în timp ce o armezi. 
Dacă a mai rămas vreun glonţ în urmă, acesta ar trebui să 
sară în siguranţă. Armează ca să verifici din nou dacă e 
goală camera. Acum arma ta e în siguranţă. Apoi, ca s-o 
încarci, scoate glonţul din vârful magaziei pe care ai pus-o 
deoparte. Bagă magazia înapoi în fundul pistolului până 
când se aude un clic, armeaz-o din nou, ţinteşte şi trage. 

Repetă procedeul de vreo douăzeci de ori şi o să fii la fel 
de convingător ca orice actor din Full Metal Jacket. In 
afară de asta, îţi calmează gândurile în privinţa motivelor 
pentru care ai nevoie de o armă. 
_ Mark mă sună înainte să mă culc să vadă ce mai fac. 
Asta e singurul apel pe care îl preiau. 

— Da, sunt bine. Mă uit la chestii pe computer. 

Teoretic, e adevărat. 

— Cum te mai simţi? mă întreabă. 

Nu vrea să forţeze nota, încă e nesigur, îmi dau seama. 

— Sunt bine, scumpule, serios. Nu te îngrijora pentru 
mine. Sunt complet în regulă. 

li spun că-l iubesc şi el îmi răspunde la fel. 


Când mă simt destul de sigură cu arma, o curăţ în 
profunzime din nou şi aplic o bandă adezivă argintie din 
cutia cu scule a lui Mark pe mânerul armei. Secţiunea cu 
asperităţi de pe fundul armelor nu poate reţine amprente, 
dar zonele line din faţă şi din spate pot. Aflu de pe internet 
că va fi mai uşor să scot banda adezivă după ce trag cu 
arma decât să o smulg de pe armă în urma unei altercaţii. 
Mă cunosc destul de bine ca să ştiu că nu o să gândesc ca 
lumea după ce o să se întâmple. Dacă o să se întâmple 
asta. Banda o să fie de ajutor. 


e 316 - 


Îi las un bilet lui Mark pe scările din hol. O să se 
întoarcă de la New York mâine-noapte, iar eu nu o să fiu 
aici. In bileţel i-am scris că-l iubesc din toată inima, că îmi 
pare rău pentru deranj, că nu am vrut să stau singură în 
casă şi că o să dorm la Caro în noaptea aceea. Să nu se 
îngrijoreze. O să ne vedem în curând. 

Încep să adun ce am nevoie din mijlocul haosului care 
este acum casa noastră. Descarc o aplicaţie de localizare a 
coordonatelor GPS pe telefon; am nevoie să aflu 
coordonatele locului de întâlnire. Umplu un rucsac cu 
arma, gloanţele, telefonul şi USB-ul. Pun şi un schimb de 
haine. Articole de toaletă. Un ceas vechi galben cu alarmă 
pe care îl am de când eram mică, hainele şi ghetele mele 
de drumeţie, şi o lanternă. În timp ce umblu prin casă ca 
să adun toate astea, mă întreb în ce punct au început toate 
astea. Dacă ar fi să merg înapoi, cât de departe aş merge? 
Până la momentul când am pornit telefonul? Când am 
deschis geanta? Până la cercul de hârtii plutitoare? Până la 
nuntă? Până la ziua când m-a sunat Mark din toaleta 
bărbaţilor? Ar fi destul? 


e 317 + 


35 
VINERI, 30 SEPTEMBRIE 


Ţinteşte şi trage 


La ora 7 a.m. încarc maşina şi plec. Drumul spre Norfolk 
e aproape gol, mormăiala moale de la emisiunile de la 
Radio 4 umplu aerul maşinii, iar eu mă gândesc cum să 
fac. Îmi imaginez că Norfolk este un pariu sigur. E un loc 
izolat. Nu am parte de poliţişti. Ştiu să mă descurc prin 
pădurile de aici. În plus, nu e nicio cameră de 
supraveghere. Nu mă va supraveghea nimeni. Dacă cineva 
mă urmăreşte o să fiu sigură că ştiu asta. Opresc pe banda 
de refugiu de pe autostradă şi scriu un mesaj către 
numărul din telefon. Specific doar o oră pentru mâine şi un 
loc general. În dimineaţa întâlnirii, voi trimite mai multe 
coordonate GPS detaliate. 


Mark nu pleacă din New York până diseară şi nu o să 
ajungă acasă decât după miezul nopţii. Încerc să nu-mi 
imaginez faţa lui, ochii lui când o să mă vadă mâine când o 
să ajung în cele din urmă acasă, după ce s-au terminat 
astea. Va şti că l-am minţit. Va şti că nu am fost la Caro, 
nu-i idiot. Şi va trebui să-i spun totul. Imi promit că odată 
ce toate astea s-au terminat o să fiu sinceră; nu o să mai 
mint niciodată. O să fiu cea mai bună soţie din lume. 
Promit. 

Am luat o cameră la hotel. Nu e acelaşi hotel unde am 
mai stat înainte, ci unul la care n-am mai tras niciodată. 
Plănuiesc să stau doar o noapte. Am fixat întâlnirea pentru 
mâine-dimineaţă la ora şase şi au confirmat. Am primit şi 
un mesaj vocal nou, în care aceeaşi voce masculină de 
dinainte îmi cere să-i dau mâine şi coordonatele pentru 
locul unde s-a prăbuşit avionul. Asta e parte din 
înţelegerea noastră, acum. Din fericire, am informaţia. 

Vor avea timp să ajungă la întâlnire până mâine- 

e 318 + 


dimineaţă, indiferent de unde vin. Din majoritatea locurilor 
din lume poţi să ajungi în doar câteva ore cu un avion 
supersonic privat. Din Rusia durează patru ore, nu zile. Au 
timp mai mult decât suficient ca să ajungă aici. 

Pentru întâlnire, am ales o zonă izolată, în pădure, şi am 
ales ora 6 a.m. deoarece cu cât e mai devreme, cu atât mai 
bine. Nu vreau să fim întrerupţi; îmi ajunge câte am pe cap 
şi aşa. Rucsacul meu se află pe scaunul din spate al 
maşinii, cu o haină groasă care-l acoperă protectiv. 
Înăuntru se găseşte o mică geantă cu mâncare şi o sticlă 
de apă pentru situaţii de urgenţă. Afară e frig şi am multă 
treabă azi. Stick-ul e cuibărit în buzunarul din faţă, cu 
fermoar, al rucsacului. E în siguranţă şi am acces uşor la 
el. În compartimentul din interior pentru laptopuri am 
arma în cutia ei, lângă gloanţe şi telefon. Este tot ce am 
nevoie pentru mâine. é 


La hotel ajung pe la 10 a.m. Nu am niciun mesaj vocal. 
Fac check-in rapid. Recepţionista este o dulce şi anul ăsta 
e evident unul în care îşi ia o pauză. E total dezinteresată, 
ceea ce îmi convine pentru orele care au mai rămas. 

Camera mea e mică şi drăguță. Patul este un cuib adânc 
şi gros de vrafuri de cearşafuri de bumbac apretate şi 
pilote. În baie este o ţeavă din cupru strălucitoare. Foarte 
drăguţ. Perfect. 

Verific din nou dacă am stick-ul şi arma, mă strecor în 
haina mea groasă, trag rucsacul în spate şi pornesc. Vreau 
să fac traseul până la locul întâlnirii de mâine. Conform 
GPS-ului de pe telefonul meu, aş putea să fac tot traseul 
prin pădure, fără să utilizez vreun drum. Asta e opţiunea 
cea mai sigură, să rămân în apropierea câmpiilor şi a 
pădurilor. 

Îmi ia o oră de mers alert ca să ajung la zona împădurită 
pe care o caut. Pentru schimb va trebui să-mi găsesc două 
seturi de coordonate GPS. O să trimit mai întâi unul, 
pentru locul de întâlnire, îndată ce ajung mâine. Ar fi 
stupid să le dau timp suplimentar ca să arunce o privire 
înainte să ne întâlnim. Al doilea set de coordonate este 


< 319 » 


pentru zona exactă a USB-ului, pe care o să-l îngrop azi în 
apropierea locului de întâlnire. Îndată ce îmi dau banii, 
îndată ce ajung în contul nostru din Elveţia, o să le trimit 
printr-un mesaj al doilea set de coordonate, cum a spus 
Eddie. În felul acesta o să evit o confruntare faţă în faţă. 
După aceea, o să le trimit în sfârşit un mesaj cu 
coordonatele avionului, şi cu asta am terminat. 

Aleg această zonă pentru că ştiu că e izolată. Am făcut 
multe drumeţii cu Mark prin pădurile de aici. Poţi să umbli 
o jumătate de zi până să mai dai peste altcineva. Singurele 
zgomote sunt sunetele scoase de chestiile care se furişează 
prin iarbă şi sunetele purtate de vânt ale împuşcăturilor de 
carabină. Aici, nimeni nu se gândeşte de două ori înainte 
să tragă. Face parte din viaţa de zi cu zi. Alt motiv pentru 
care am ales locul ăsta. 

Sunt băgată adânc în pădure, la vreo douăzeci de minute 
de mers până la cel mai apropiat drum secundar. Scot 
rucsacul din spate şi scot cutia cu arma cu grijă. lau o 
foaie A4 din partea din spate a genţii, e biletul de 
întâmpinare de la hotel, şi o piuneză pe care am luat-o de 
la panoul cu informaţii turistice din zona de recepţia a 
hotelului. Prind bucata de hârtie de cel mai mare copac pe 
care-l văd. 

Trebuie să exersez. Trebuie să trag măcar de câteva ori 
înainte să îl îndrept spre o persoană. 

Eddie a zis ceva de acoperire, să nu o fac fără acoperire. 
Ei bine, asta e acoperirea mea. 

Am o magazie preîncărcată cu cincisprezece gloanţe, 
plus încă o cutie nedesfăcută. Asta înseamnă douăzeci şi 
şapte de gloanţe. Simon nu s-a zgârcit la gloanţe, slavă 
Domnului! Cred că a ghicit că aveam nevoie să exersez. 

Pentru întâlnire, o să am nevoie să am o magazie plină, 
asta în cazul în care o să ajung să folosesc arma. 

Aşa că uite o problemă de mate: dacă Erin vrea să 
păstreze o magazie plină pentru mâine, câte cartuşe poate 
consuma Erin azi? 

Azi, Erin poate folosi 12 gloanţe. 12 trageri de exersare. 
Înlătur trei gloanţe din magazia plină şi le pun în 


e 320 » 


siguranţă, în buzunarul rucsacului, alături de cutia 
nedesfăcută cu 12 gloanţe. 

Sper din toată inima să nu trebuiască să pun în practică 
mâine şedinţa de antrenament de azi, dar prefer să fiu 
pregătită decât deloc. 

Bag magazia în pistol şi ţin arma în faţa mea cu braţele 
întinse, la nivelul ochilor. Aliniez punctul alb şi cutia care 
formează cătarea Glock-ului cu ţinta de hârtie de pe 
copacul din faţă. 

Videoclipurile atenționează în privinţa reculului Glock- 
urilor, dar poziţia pe care trebuie să o adopţi ca să le 
contracarezi nu e cea la care te-ai aştepta. Nu e deloc cum 
ai văzut la TV sau prin filme. Stai drept, nu într-o parte, şi 
în niciun caz ca şi cum ai păşi în lateral ca un cadet cu 
lanternă de la FBI. Picioarele tale trebuie să fie echivalent 
depărtate de şold şi să-ţi ţii genunchii relaxaţi. Mâna mea 
dreaptă e pe mâner, arătătorul întins de-a lungul ţevii, 
departe de trăgaci; cu mâna stângă strâng puternic 
mânerul. Umerii sunt proiectaţi în faţă, coatele sunt 
nemişcate. Poate că nu arăţi cool, dar o să-ţi nimereşti 
ţinta. Cel puţin, asta e ideea. 

Respir încet. Va fi zgomotos. Mult mai zgomotos decât 
ţi-ai închipuit. Reculul o să lovească înapoi ca un pumn. 
Dar trebuie să stai ferm, să cedezi doar puţin, dar să rămâi 
în picioare. 

Inhalez adânc. Îmi strecor degetul deasupra trăgaciului. 
Expir şi trag. 

Împuşcătura se risipeşte prin pădurea din jur. Reculul 
armei mă loveşte ca un pumn zdravăn pe care îl primesc 
de la un bărbat matur. Inima îmi explodează de adrenalină, 
ochii îmi sunt orbiţi. E uimitor, dar n-am căzut. Sunt în 
regulă. În faţa mea, văd marginea hârtiei făcută zdrenţe, o 
bucată mare de scoarță făcută aşchii dintr-un unghi ciudat. 
M-am prins. Dacă era un om, îl nimeream. Mă inundă o 
roşeaţă de bucurie. Scap însă rapid şi mă concentrez. 
Realiniez toate şi apoi mai trag de încă unsprezece ori. 


Până la finalul după-amiezii nu a rămas niciun pic din 
e 321 » 


hârtie, iar copacul e vraişte: iau decizia să merg mai mult 
înainte să notez datele GPS. Nu vreau ca ei să vadă 
copacul ăsta. Găsesc un loc bun după încă vreo cinci 
minute, un luminiş mic şi noroios. Îmi trec datele GPS în 
notițele iPhone-ului. Apoi încerc să găsesc încă un loc unde 
să îngrop USB-ul într-o pungă de plastic. Aleg un stejar 
impozant, departe de luminiş, lângă un şanţ. Aş putea să 
mă ascund acolo mâine. Mă aşez pe vine lângă stejar şi sap 
o mică groapă în sol cu mâinile goale. Pun USB-ul în cutia 
lui mică de plastic şi apoi în pământ şi acopăr locul cu 
ţărână şi frunze, integrându-l înapoi în solul pădurii. Notez 
coordonatele în iPhone şi după aceea plec la hotel. 

Ajunsă în cameră, pregătesc totul pentru mâine. Probez 
alarma la ceas de câteva ori şi, miracol, încă funcţionează. 
Îl setez pentru 4:30 a.m. şi-l pun pe noptieră, lângă lampa 
ornată de lângă pat a hotelului. Pun arma şi cartuşele 
rămase în seif. 

După ce comand room service, îl sun pe Mark pe mobil, 
dar îmi intră direct căsuţa vocală. 

— Bună, Mark, eu sunt. Bănuiesc că deja ţi-ai luat 
zborul, dar am vrut să ştii că totul e în ordine. Eu sunt bine 
şi mi-e dor de tine şi te iubesc. Ascultă, casa e un pic cam 
vraişte, apropo, ca să te avertizez. O s-o aranjez la loc 
mâine. Zbor lin. Te iubesc. Ne vedem în curând. De-abia 
aştept. 

Închid. Când o să ajungă acasă o să găsească biletul în 
care i-am spus că rămân la Caro peste noapte. Sper că 
toate astea or să meargă. Chiar sper. 

Îmi vine mâncarea şi halesc în linişte, fără muzică sau 
TV. Mă gândesc la Eddie şi la Lottie, la Holli şi la prietenul 
ei Ash, care sunt cine ştie pe unde. Mă gândesc la Mark 
cum zboară peste Atlantic, la oamenii din avionul din 
adâncul Pacificului de Sud. Mă gândesc la Alexa şi la 
posibila ei sarcină. Cât de fericită trebuie să fie! Mă 
gândesc la omuleţul pe care îl port chiar eu. Am un soi de 
ameţeală, dar mă străduiesc să mănânc, pentru fiinţa care 
creşte în mine. Va trebui să am mai multă grijă de 
amândoi. Şi, cu asta în minte, după cină mă duc şi 


e 322 + 


pregătesc o cadă cu apă fierbinte în care mă cufund. Las 
căldura să mă înmoaie şi-mi las gândurile să hălăduiască, 
în timp ce mă holbez absentă la secţiunea cu sticlă mată 
şlefuită a uşii de la baie. Flori căţărătoare încâlcite şi 
păsări sălbatice gravate, o scenă într-o pădure. E drăguță 
imaginea. E un hotel drăguţ ăsta. Şi lui Mark i-ar plăcea 
aici. Sau poate că nu. La urma urmei, chiar acum fac fix 
lucrul pe care am promis că nu-l fac. Mă ridic din apă 
gândindu-mă la asta, am pielea toată roşie. Mă învălui cu 
un prosop şi mă pregătesc să mă culc devreme. 


e 323 + 


36 
SÂMBĂTĂ, 1 OCTOMBRIE 


Ceva în întuneric 


Stau cu ochii larg deschişi în beznă. Nu văd nimic în 
întunericul dens cu excepţia luminozităţii braţelor 
fosforescente ale ceasului cu alarmă. Nu ştiu ce anume m- 
a trezit, dar s-a întâmplat brusc. Acum sunt trează. Ceva 
nu e în regulă în întuneric. Pot să simt că e cineva în 
cameră cu mine. Nu ştiu cât de mult am dormit, dar pe la 
marginile draperiei nu se mai întrevede niciun pic de 
lumină. Arma este unde am lăsat-o, în seiful din şifonier. 
N-am cum să ajung la timp la ea. Ar fi trebuit să o ţin cu 
mine. Ar fi trebuit, aş fi făcut, aş fi putut. Nu aud niciun 
zgomot. Nicio mişcare. Niciun sunet în afara tic tacului 
înfundat al ceasului de plastic. Apoi se aude un foşnet, o 
bucată de material, în colţul din dreapta camerei. 

Rahat, rahat, rahat! E cineva aici! E cineva în camera 
mea! 

Adrenalina începe să-mi pompeze instantaneu prin 
sistem şi prin inima micuță din interiorul meu. Simt o frică 
totală. Trebuie să mă străduiesc din toată fiinţa să nu sar 
în aer. Îngheţ. Imi dau seama că oricine ar fi, ei cred că 
sunt adormită. Asta îmi dă timp să mă gândesc. Să planific 
ceva. Poate că dacă nu mă mişc o să plece. O să ia ce vor şi 
o să plece. Numai că eu nu sunt adormită. Mi se pare 
imposibil să nu detecteze schimbarea din aerul îngroşat 
acum de groază. Se aude din nou foşnetul slab. 

Dar ce fac ei? 

Ce ar trebui să fac eu? O să mor aici, singură, într-un 
hotel pentru escapade de weekend? Aşa vrei să mori, Erin? 

Gândeşte-te. 

Continui să respir profund, de parcă aş dormi. 

El e, bărbatul de la celălalt capăt al firului, el trebuie să 
fie. M-au găsit. 


e 324 » 


Care e ultimul mesaj pe care l-am trimis azi? Cel cu locul 
întâlnirii de mâine? Mă gândesc disperată cum de s-a 
putut întâmpla asta, dar nu ştiu de ce nu mă pot 
concentra. Contează cum? A dat cumva de urma mea. 
Doamne, sunt aşa o idioată! 

Nu-i nici cea mai mică şansă să ia doar ce are de luat şi 
apoi să mă lase dormind. Ştiu asta. Ştiu asta deoarece ceea 
ce vrea nu e aici. E îngropat în pădure. Aşa că nu o să mă 
lase. În cele din urmă va trebui să mă trezească. O să mă 
facă să-i spun unde e. 

O să mor. 

O s-o facă rapid, poate că o să mă sufoce cu o pernă sau 
în cadă. Ceva care să pară un accident. Ceva care nu o să 
ridice semne de întrebare. O s-o facă de parcă nici n-a fost 
aici. 

Pieptul stă să-mi erupă din cauza tensiunii controlării şi 
a încetinirii respirației mele. Degetele mele tânjesc să se 
târâie prin întuneric până la telefonul care e pus la 
încărcat pe noptieră. Transpiraţia îmi înmoaie tricoul sub 
pilota grea umplută cu puf de rață. Trebuie să mă gândesc. 

Nu vreau să mor. 

Se aude un fermoar. Nu pot să ignor sunetul... e prea 
zgomotos. Scot un suspin adânc şi mă foiesc. M-a deranjat, 
dar nu m-a trezit. S-a oprit şi el. 

Ce naiba descheie? Gândeşte-te! 

Trebuie să mă folosesc de elementul surprizei; asta e tot 
ce am. Dacă pot, o să-l surprind. O să-l lovesc cu ceva dur, 
o singură dată, şi apoi voi fi pe poziţie de superioritate. N- 
am nevoie decât de o lovitură zdravănă. 

Dar cu ce? Cu un căcat de pernă? 

Lângă veioză e un pahar cu apă. Aş putea să-l arunc? 

Şi ce-i cu asta, Erin, o să-l uzi un pic? 

OK, poate că nu-i o idee bună. Dar dacă arunc cu veioza? 

Îmi amintesc că e o lucrare barocă mare din metal cu un 
soclu din marmură. Da! Dacă o să o apuc şi o s-o smulg cu 
destulă forţă, priza ar putea avea efectul unei lovituri. 

Acum, zgomotele se aud de lângă uşa băii, în apropierea 
rucsacului. Brusc, telefonul meu, care stă inocent pe 


e 325 » 


noptieră, se aprinde şi luminează întunericul din cameră. 
Foşnetul se opreşte şi amândoi ne îndreptăm privirea către 
lumină. Intr-o fracțiune de secundă, apuc să citesc un pic 
din mesaj. E de la Mark. 


Știu unde eşti. Eu o să... 


Numai că nu am timp să citesc restul. Bărbatul din 
cameră ştie că m-am trezit. E acum sau niciodată. Îmi 
strâng tare pleoapele, îmi împing cu forţă palmele în saltea 
şi sar în sus şi afară din pat, îndreptându-mă spre masă. 

O mişcare bruscă se grăbeşte în direcţia mea. Fuge 
către mine. Orbecăiesc în căutarea veiozei, apuc şi o 
rotesc orbeşte spre intrus cu toată forţa. Simt tensiunea şi 
momentul când mufa iese din priză, urmată de bufnitura 
soclului de marmură ce muşcă din carne. 

Se aude un strigăt gutural. Dă înapoi, împiedicându-se. 

— Curva dracului! 

Vocea este joasă şi plină de ură, dar are ceva familiar. 
Se repede din nou spre mine. Nu pot să-mi dau seama pe 
întuneric cât de aproape este sau dacă are vreo armă. Tot 
ce pot să fac este să-mi rotesc din nou braţele şi să lovesc 
cu toată puterea. Obiectul contondent face priză, marmură 
pe os. Se aude un sunet ca un plescăit umed. 

Se împiedică. li aud respiraţia grea venind de jos; e în 
genunchi. 

Am nevoie de lumină. Trebuie să văd ce se întâmplă, să 
văd cine e, să văd dacă are vreo armă. O iau la fugă spre 
uşa băii şi bâjbâi înăuntru căutând întrerupătorul. 

Camera este inundată de lumina rece din baie. 

lată-l. Stă ghemuit la capătul patului, cu mâna la cap. 
Are părul închis la culoare şi poartă o haină neagră. E alb, 
mare, puternic. Nu pot să-i văd faţa. Poartă barbă? 

Incă ţin pregătită veioza în mână. La baza ei se vede o 
pată de sânge licărind. Se întoarce spre mine acum. Îşi 
ridică încet faţa în bătaia luminii. Mă clatin. E Patrick, 
bărbatul din afara închisorii. Nu eram paranoică. Chiar m- 
a urmărit. Şi acum ştiu cu certitudine că nu e din S015. E 


e 326 » 


clar că nu e poliţist. Din rana proaspătă de deasupra 
ochiului îi curge sânge, întinzându-se pe faţă şi mânjindu-i 
părul. Se şterge de sângele din ochi, apoi mă priveşte 
impenetrabil şi rece. Treaba asta nu se va termina decât 
într-un singur fel. 

Nu-mi vine să cred ce proastă am fost. Mă gândesc la 
toate greşelile pe care le-am făcut. Ar fi trebuit să-mi dau 
seama că o să se întâmple asta. Mă cuprinde un val uriaş 
de greață. O să mor. Inima îmi duduie ca nebuna în urechi 
şi genunchii îmi cedează. 

Individul se întinde spre mine în timp ce mă prăbuşesc. 

Îmi pierd cunoştinţa. 


e 327 œ» 


37 
SÂMBĂTĂ, 1 OCTOMBRIE 


Vine Mark 


Când deschid ochii, nu văd decât alb în jurul meu. Zac 
întinsă pe pardoseala din baie, luminile din tavan 
strălucesc orbitor. Stau cu obrazul lipit de dala albă rece. 
Mă ridic în picioare ca să o iau la fugă, dar sunt singură. 
Uşa băii e închisă. Întunericul este vizibil doar prin partea 
de sus a sticlei, acolo unde este ornată. Mi se învârte capul 
din cauza mişcării bruşte. Pe partea de chiuvetă de lângă 
mine văd sânge, o pată urâtă, lungă şi amprenta unei 
jumătăţi de mână. Simt durere într-o parte a capului şi 
după ce îmi ating fruntea, văd că mi-am mânjit mâna cu 
ceva roşu întunecat şi cleios. Probabil că m-a dat cu capul 
de chiuveta de porțelan. O lovitură la cap. Rănile la cap 
sângerează mult, am mai auzit asta, sau poate că am 
văzut-o în vreun film. Nu-mi amintesc. Dar de obicei nu 
sunt atât de serioase pe cât arată, nu? Pe de altă parte, 
poate că m-am ales cu o contuzie. Incerc să evaluez 
daunele, durerea. Mă simt de parcă sunt beată şi mahmură 
în acelaşi timp. Mă gândesc la bebeluş şi-mi pun mâna pe 
burtă. Şi apoi o cobor repede între picioare, însă din 
fericire nu dau de sânge, ceea ce înseamnă că n-am 
pierdut sarcina. Mulţumesc Domnului. Fii în siguranță, 
micuţule, te rog să fii OK. 

Mă târâi către uşă, cu capul pulsând şi năucită de valuri 
de greață. Din camera cealaltă nu se aude niciun zgomot. 
Imi şterg cu blândeţe sângele şi transpiraţia din ochi cu 
tricoul meu, apoi îmi lipesc urechea de uşă şi aştept. Nu se 
aude nimic. Cred că a plecat. Mă rog să fi plecat. Nu ştiu 
cât timp am zăcut inconştientă, dar cred că a trecut ceva 
timp. Sângele de pe dalele albe s-a uscat şi a prins coajă. 
Mă ridic uşurel în genunchi şi mă uit prin sticla întunecată 
a uşii. Nu se vede nicio mişcare în cameră. 


e 328 » 


Încerc mânerul uşii, dar ştiu că e încuiată încă dinainte 
să o trag spre mine. Mica cheie de metal care, de obicei, se 
află în interiorul băii nu mai este acolo. Individul m-a 
încuiat înăuntru. 

Încerc din nou mânerul uşii. E solid. Sunt prinsă în 
capcană. Tipul vrea să mă ţină aici. În cazul în care nu 
găsesc USB-ul. Ăsta e singurul motiv pentru care mai sunt 
în viaţă. După ce o să-l găsească, o să se întoarcă. 

Cine e Patrick? O fi oare bărbatul de la celălalt capăt al 
conexiunii telefonice? Indiferent cine e, acum ştiu că 
lucrează pentru proprietarul genţii. Am pierdut. Au totul. 
Telefonul meu cu coordonatele locului era pe pat. Sunt 
sigură că se vor uita prin telefonul meu. N-o să treacă mult 
şi o să găsească coordonatele GPS-ului şi o să verifice 
ambele zone din luminişul acela până ce o să găsească 
stick-ul. I-am condus direct la el. 

Trebuie să mă dau jos înainte să se întoarcă. Trebuie să 
mă îndepărtez de toate astea. Să las totul şi să plec acasă. 
Să alerg, nu altceva. Şi apoi să merg cu Mark la poliţie, să 
explicăm totul. În acest moment, nu-mi mai pasă de 
consecinţe. O să ne descurcăm cu astea mai târziu; poate 
că putem negocia cu informaţiile pe care le avem. 
Indiferent de situaţie, acum avem nevoie de protecţia 
poliţiei. Nu vreau să mor ca soţii Sharpe. 

Apoi îmi amintesc mesajul de la Mark, că e pe drum. Pe 
drum unde? Vine aici? Dar cum ar putea şti unde mă aflu? 
Cum ar putea şti că mă aflu aici în Norfolk? Mă gândesc că 
odată ajuns acasă şi-a dat seama ce aveam de gând, dar 
cum ar putea şti că se întâmplă aici? Imi scrijelesc creierii 
şi apoi îmi amintesc. E atât de simplu. Acum vreo trei ani, 
mi-am pierdut telefonul mobil după o ieşire în oraş, iar 
când mi-am luat un telefon nou, Mark a instalat o aplicaţie 
de găsire a telefonului, astfel încât să-i dau de urmă chiar 
dacă îl pierdeam. Nu trebuia decât să-mi deschidă laptopul 
de acasă şi să dea click pe aplicaţie. Şi zbang, iată-mă. 

lar el e pe drum şi vine ca să se întâlnească cu mine. 
Slavă Domnului! 

Îndată ce o să ajungă aici, o să sunăm la poliţie. Ar 


e 329 + 


trebui să ajungă în curând. Şi apoi îmi pică fisa. N-o să 
vină aici. O să se ducă acolo unde se află telefonul. 
Doamne fereşte! O să se ducă direct la ei. 

Trebuie să-l opresc. Trebuie să ajung acolo unde se află 
ei înaintea lui. Trebuie să-l avertizez, altfel o să le cadă în 
plasă. Trebuie să-l salvez. Asta e numai din vina mea. 

Mă apuc şi scutur cu mai multă forţă uşa băii. Sunt 
prinsă în capcană. Scot un geamăt mut de frustrare. Mă 
uit prin gaura cheii. Cheia nu e nici de partea cealaltă. N- 
am nicio şansă să scot cheia pe partea cealaltă, împingând- 
o, pentru ca apoi să o agăţ pe sub uşă, ca în filme. Patrick 
a aruncat-o sau a luat-o cu el. Mă uit la geamul din uşa 
băii, cu acele păsări ale paradisului complicate îngheţate 
în cântec deasupra mea. 

Mă ridic cu greutate în picioare în timp ce baia se 
învârte ameţitor în jurul meu. Aştept să-mi dispară 
ameţeala. 

Apuc un halat gros de pe balustradă şi-l înfăşor în jurul 
săpunierei de ceramică. Sper că zgomotul n-o să trezească 
pe nimeni. Dau drumul şi la duş ca să acopăr sunetul, în 
caz de ceva. 

O ploaie de sticlă se sfărâmă şi se împrăştie peste dalele 
din baie şi covorul pluşat din dormitor. Am cioburi peste 
tot prin păr şi pe obraji. Închid duşul şi-mi ţin respiraţia, 
ascultând. Nu aud nimic. Nu se deschide nicio uşă pe 
coridor, nu se aude nicio voce. Trag găleata de gunoi din 
baie spre uşă şi păşesc cu grijă pe ea. Las un alt prosop 
peste cadrul geamului zimţat ca să mă protejez de tăieturi. 
Apoi mă caţăr cât de repede pot prin geamul distrus şi 
intru înapoi în cameră. Aşa cum mă aşteptam, telefonul 
meu a dispărut. Ignor rana proaspătă de la braţ şi alerg la 
telefonul de lângă pat ca să-l sun pe Mark şi să-l avertizez. 
Apoi, însă, mă opresc. Nu pot să-l sun pe Mark. Numărul 
lui e în iPhone-ul meu. Nu-l ştiu pe de rost. Tehnologia 
modernă. Nu ştiu nici măcar numărul de telefon al soţului 
meu. Îmi doresc mai mult decât orice să-l fi memorat. Dar 
n-am făcut-o. Aşa că nu-l pot suna. Nu-l pot avertiza. 
Singura modalitate ca să ajung la Mark e să mă duc la 


< 330 >» 


coordonatele unde am îngropat USB-ul. Trebuie să merg 
acolo, să-l găsesc pe Mark şi să-l avertizez înainte să fie 
prea târziu. Trebuie să-l opresc să meargă pe urma 
telefonului meu ca să nu cadă în mijlocul la toate astea, 
direct în pericol. N 

Scanez camera. Mi-a dispărut rucsacul. La naiba! Insă 
altceva îmi opreşte inima în loc. Uşa seifului este deschisă, 
iar seiful e gol. Asta mă năuceşte. Acolo îmi tineam Glock- 
ul şi acum a dispărut. De unde ştia Patrick codul? Păi cum 
să nu-l ştie dacă îl folosesc peste tot? Folosesc codul pe 
care îl avem acasă, cel care e atât de uşor de spart încât te 
umflă râsul. E vorba de data de naştere a lui Mark. Poate 
că Patrick chiar a fost la noi în casă în ziua aia. Fie aşa, fie 
a aflat cumva de data de naştere a lui Mark. Probabil că a 
încercat combinaţiile obişnuite apoi a ţintit pentru medalia 
de aur. lar acum, n-am armă. Nicio armă, niciun telefon şi 
niciun plan. 

Pe jos pe covor e sticlă sfărâmată. Pe aşternuturi e 
sânge. Am făcut ceva dezordine şi aici; va trebui să curăţ 
la un moment dat, dar n-am timp acum. Ceasul de pe 
dulapul de lângă pat indică ora 4:18. Alarma va suna peste 
doisprezece minute, aşa că o opresc din timp şi arunc 
ceasul pe pat. Va trebui să-l iau cu mine, fiind singura 
modalitate prin care pot spune cât e ceasul. 

Văd în oglindă că partea din stânga sus a frunţii mele, la 
baza părului, este înroşită, umflată şi are o crustă neagră. 
Pentru o clipă, fiind copleşită, mă gândesc să sun poliţia şi 
să o trimit în pădure. Dar am nevoie, mai întâi, să-l iau pe 
Mark de aici. Nu vreau să fie prins în haosul provocat de 
împuşcăturile poliţiei. 

În loc de asta mă îmbrac în grabă, mă încalţ şi îmi pun 
fesul cu cozoroc ca să acopăr restul dezastrului pe care mi 
l-a făcut Patrick la cap. 

Doisprezece minute mai târziu deschid zăvorul de la 
intrarea din faţă a hotelului. Pe clanţa uşii camerei mele 
pline de probe am agăţat semnul Nu Deranjaţi. E tot ce stă 
între mine şi intervenţia poliţiei. Imi va lua o oră ca să 
ajung la locul acela din pădure şi nu am niciun telefon ca 


e 331 >» 


să-l sun pe Mark sau pe Eddie sau pe oricine ne-ar putea 
ajuta, nu am niciun GPS ca să mă ghideze şi niciun plan 
legat de ce o să fac când voi ajunge acolo. Nu am decât un 
singur gând: Salvează-l pe Mark. 

Afară e încă întuneric. Respirația mi se face abur în aer. 
Ora cinci a.m. Chiar e genul acela de oră care parcă te 
face să-ţi pui întrebări despre viaţă, iar în dimineaţa asta, 
cu atât mai mult. Am luat decizii rele în viaţă, dar cel 
puţin, acum că ştiu asta, le pot corecta. 

Fără telefon sau ceas, trebuie să mă bazez pe micul ceas 
cu alarmă din plastic. Dacă alerg, ar trebui să-mi 
înjumătăţesc timpul, aşa că alerg o bună bucată de timp. 
La 5:43 încep să mă panichez. Am mers cât am putut de 
mult pe drumul pasager. Cred că am trecut de loc şi l-am 
ratat. Intru în pădure. 

La 5:57 aud voci. Se aud din partea dreaptă, cam la vreo 
o sută de yarzi dintr-o zonă cu pante. Mă las în genunchi şi 
mă târâi pe o pantă până în vârf şi arunc o privire. Văd în 
luminiş doi bărbaţi care vorbesc. Niciun conflict. Nicio 
armă la vedere. 

Nu identific feţele în întunericul de dinaintea răsăritului, 
dar ascult. Mă apropii mai mult, fiind disperată să rămân 
ascunsă, chiar dacă strivesc frunze şi resturi forestiere sub 
greutatea mea. Vocile se aud mai limpede acum, însă mă 
opreşte locului ceva. 

Vocea aceea. O ştiu, o iubesc. E a lui Mark. Mark a sosit 
deja. Vreau să sar şi să mă lansez în luminiş direct în 
braţele lui. Dacă e în pericol, o să-l înfruntăm împreună. 

Ceva, însă, mă opreşte. 

Tonul lui. 

Are o voce precaută, ca de afacerist. E evident că face 
ce i se spune. Am ajuns prea târziu. Căcat. Probabil că a 
dat peste ei, încercând să mă găsească pe mine. Îl obligă 
să le găsească USB-ul. Mă caţăr pe culme. În lumina 
subţire, îl văd pe Mark şi pe încă un bărbat stând în 
genunchi, răscolind pământul din pădure cu mănuşile din 
piele, periind printre frunze şi sol sfărâmicios. Al doilea 
bărbat mi-a citit notițele din telefon şi ştie că am îngropat 


e 332 = 


USB-ul şi acum îl obligă pe Mark să-l ajute să-l găsească. 
Are ambele seturi de coordonate; e o chestiune de minute 
înainte să-l găsească. La naiba. Trebuie să mă gândesc la o 
soluţie ca să-l scap pe Mark din toate acestea. 

Apoi, pe semiîntuneric, văd faţa individului care are 
telefonul meu. Mă pişc ca să nu ţip. Nu e Patrick. Nu e 
bărbatul care m-a atacat în camera de hotel. Mă cuprinde 
panica. Sunt mai mulţi? Mark ştie? Unde este Patrick? Imi 
încerc norocul aruncând o privire în spatele meu, dar 
pădurea este mortal de tăcută. Oare Patrick a plecat? Şi-a 
făcut treaba şi a plecat sau o fi pe undeva prin întuneric, 
supraveghind? Mark şi celălalt bărbat s-au ridicat şi s-au 
mutat la o altă zonă din luminiş. Bărbatul acesta nou e mai 
înalt decât Mark şi părul închis la culoare împestriţat cu 
fire gri; observ că pe sub palton poartă costum şi cravată. 
E îmbrăcat scump şi, cu toate astea, îngenunchează încet 
lângă Mark şi continuă căutarea prin frunze şi ţărână. Imi 
aminteşte de Eddie, dar cu o tentă continentală. Sunt 
sigură că ăsta trebuie să fie bărbatul de la telefon. Patrick 
i-a dat telefonul meu lui şi de atunci ei caută USB-ul. 
Aplicația mea de pe telefon probabil că l-a condus pe Mark 
direct la ei şi acum este forţat să ia parte la căutarea lor. 

Acum pot să-i văd trăsăturile lui Mark, sumbru şi 
determinat, căutând prin pământul din pădure. Se întreabă 
oare unde sunt? O fi speriat? O ascunde bine, dar încă îi 
pot citi frica pe faţă. Il cunosc atât de bine. Ştiu că îşi 
foloseşte toată voinţa ca să reziste. Poate că are un plan. 
Îmi amintesc cum a prostit-o pe recepţionera de la Four 
Seasons acum în urmă cu vreo două săptămâni, îmi 
amintesc cât de bine s-a descurcat să-şi joace personajul. 
Este inteligent. O să aibă un plan. Doamne, sper că are un 
plan. Scanez luminişul disperată să-mi concep propriul 
meu plan, dar ce pot să fac? N-am nicio armă. Nu pot să 
năvălesc pur şi simplu. N-o să obţin decât moartea noastră. 
Trebuie să mă gândesc la ceva. Trebuie să opresc ce se 
întâmplă, înainte ca ei să decidă că USB-ul şi Mark sunt 
dispensabili. Asta înainte să se întoarcă Patrick în cazul în 
care e pe aici pe undeva. Pot să fac asta împreună cu 


< 333 + 


Mark, trebuie doar să mă gândesc. 

Mă decid să mă târâi în apropierea USB-ului. M-am 
descurcat să folosesc întunericul ca o acoperire, însă 
lumina devine tot mai puternică şi în curând voi fi expusă. 
Mă răsucesc într-un mod ciudat, cobor panta şi mă îndrept 
către al doilea spot GPS, către copacul pe care mi l-am 
ales ieri ca punct de reper, acolo unde este îngropat USB- 
ul. Vocile lor se pierd în depărtare şi mă rog să am 
dreptate, în sensul că bărbatul cel înalt n-o să-i facă nimic 
lui Mark, cel puţin până când vor găsi USB-ul. Găsesc un 
loc ascuns într-o scobitură adâncă în spatele copacului. De 
aici am o vedere perfectă la locaţia de pe GPS. 

Sesizez mişcare, crengi rupte, paşi care se apropie. Mă 
lipesc cu forţă de pământul rece şi tare; îi văd peste 
creasta şanţului. Au renunţat la primul loc şi se îndreaptă 
spre al doilea set de coordonate. Se îndreaptă direct spre 
mine şi se lasă la pământ ca să-şi continue căutarea. Încep 
să sape în linişte. Mark e atât de aproape de mine acum. 
Vreau să strig: „Mark, fugi te rog!”, dar ştiu că vieţile 
noastre depind de capacitatea mea de a nu face ceva atât 
de stupid. Care o fi planul lui? Nu ştiu ce să fac. Toate 
astea sunt din vina mea. Doamne, trebuie să fie atât de 
îngrijorat în privinţa mea. Oare unde crede că mă aflu? 
Crede oare că ei au pus mâna pe mine? Că m-au ucis? E 
destul de aproape de mine încât să-l ating. Aş putea doar 
să mă întind ca să ştie că sunt aici. 

Şi în momentul acela Mark găseşte USB-ul. Văd cum se 
întâmplă ca în reluare. Îl palmează şi aruncă o privire 
peste umăr bărbatului înalt neştiutor încă şi care îşi 
continuă căutarea. Bună treabă, scumpule, mă gândesc. 
Haide, bagă-l în buzunar, câştigă puţin timp pentru noi. 
Loveşte-l când nu se uită. 

Insă nu face asta. Mark nu face asta. Ceea ce face Mark 
are darul să mă amuţească. 

In loc să bage USB-ul în buzunar, începe să râdă. Râde 
şi-l ridică în aer, ca un copil care a descoperit o comoară. 
Zâmbetul natural i se lăţeşte pe faţă. Stă încântat, periind 
frunzele şi jegul de pe genunchi. Ce se întâmplă? Bărbatul 


e 334 >» 


cel înalt aprobă din cap. Pe faţă îi apare un zâmbet strâns 
şi-mi aruncă iPhone-ul printre frunzele de pe jos, în 
apropierea picioarelor lui Mark. Nu mai are nevoie de el; a 
obţinut ce şi-a dorit. Mark se apleacă şi-l ridică. 

Bărbatul înalt bagă mâna în buzunar. Mă chinui să văd 
ce scoate, rugându-mă să nu văd luciul familiar al unui 
pistol de metal. 

— Nu este nicio copie a fişierelor? îl întreabă pe Mark. 

Observ că tremur: frunzele din jurul braţelor mele par să 
ruginească atât de încet. 

— Nu, nu sunt, răspunde el dând din cap şi băgând 
telefonul meu în siguranţă în buzunar. 

Oare joacă un rol? Nu înţeleg ce se întâmplă. 

Bărbatul înalt aprobă mulţumit. 

E ceva în tonul vocii lui Mark, în postura pe care o are. 
Ceva nu e în ordine. Nu sună deloc speriat. Nu sună nici 
măcar îngrijorat. Ce face oare? Nu ştie că ei o să-l ucidă? 

Doamne! Cred că planul lui Mark este să încerce să 
ajungă la o înţelegere. Cum de s-a descurcat? Ce s-a 
întâmplat înainte să ajungă aici? Ce mi-a scăpat? De ce ar 
face o înţelegere acum când au toate cărţile în mână? 

Celălalt bărbat vorbeşte la telefon pe un ton tăios, într-o 
limbă pe care nu o înţeleg. Închide atunci când pare să fie 
satisfăcut. 

— Gata, verifică-ţi contul, îi spune lui Mark. 

Mark scoate un alt telefon acum, încet, demonstrativ, 
arătând că nu-i o armă. Pare calm şi stăpân pe situaţie. 
Fiecare centimetru din el ţipă a om de afaceri. Nu e câtuşi 
de puţin speriat sau panicat. Prin minte îmi trece un gând 
îngrijorător. Cei doi bărbaţi, Mark şi individul înalt arată la 
fel, par să aibă aceeaşi origine. 

Bărbatul priveşte liziera. 

— Unde e nevasta ta? întreabă pe un ton conversaţional. 

Imi ţin respiraţia. Ai grijă, Mark, nu te lăsa prostit. 
Bărbatul acela ştie exact unde mă aflu, adică unde m-a 
lăsat Patrick. Mark n-are nicio idee despre ce mi-au făcut 
ei şi nici că Patrick m-a atacat şi a luat totul. Ştie, totuşi, 
că au telefonul meu. Ştie că aşa a ajuns aici, urmărindu-i 


e 335 » 


semnalul. Nu-i lăsa să te prindă în capcană. 

Mark verifică telefonul. 

— Nu ştie nimic, spune privind scurt în sus. Am avut 
grijă de asta, ai încredere în mine. Nu o să ne mai facă 
probleme, adaugă cu o voce plictisită. 

Îşi îndreaptă încet privirea înapoi către telefon. Ai 
dreptate, Mark. Bine jucat. Doamne, ce bine se pricepe. Il 
privesc verificându-şi în continuare telefonul, aşteptând 
confirmarea plăţii. E atât de calm, atât de adunat. 

Aşteaptă, însă. Ceva nu e în regulă aici. De ce îl plătesc? 
De ce m-ar ataca pe mine şi ar fura coordonatele şi ne-ar 
plăti totuşi după aia? Au tot ce îşi doresc. De ce să-l 
plătească pe Mark? Adică, Mark nu are niciun pistol 
îndreptat spre ei. De ce i-ar da lui banii? 

Mă cuprinde o încărcătură profundă de tristeţe, lăsând 
în urmă o goliciune de care nu mi-a fost dat să mai trăiesc 
până acum. Şi, dintr-odată, toate încep să aibă sens. 

Mark n-a venit aici ca să mă salveze. A venit ca să mă 
oprească să fac afacerea, a venit ca să se ocupe el de asta. 
Nu-i pasă ce mi-au făcut. Nu-i pasă că ei m-au rănit. Nu-i 
pasă deloc de mine. Iar acum face afacerea cu ei pe la 
spatele meu. Ah, Doamne! Mark tocmai a făcut schimbul 
numai pentru el. _ 

Vreau să urlu şi vreau să ţip. Imi astup gura cu mână 
înmănuşată. Deoarece bărbatul acesta care e aici în 
pădure este Mark şi, în acelaşi timp, nu este Mark. 
Bărbatul acesta este un străin. 

Mintea mea se ambalează gândindu-se la fapte. Cine e 
bărbatul cu care m-am căsătorit? De cât timp mă minte? 
Cum a făcut asta? Mintea mea revizitează toate 
întâmplările care au avut loc în ultima lună. Când a 
început? Mark a fost singurul care s-a uitat în interiorul 
avionului. Ce a văzut printre sfărâmături? Mark este cel 
care a lăsat o urmă care a dus la cei doi Sharpe. El este 
motivul pentru care oamenii aceia sunt morţi. Mark a fost 
cel care m-a trimis să deschid un cont bancar, cel care m-a 
trimis să mă întâlnesc cu Charles. Mark a insistat că 
nimeni nu ne căuta. Nici pe noi şi nici geanta. El a vrut să 


< 336 » 


scăpăm de diamante. Oare ca să le vândă el însuşi? Mi-a 
ascuns mesajele despre USB. A ascuns USB-ul de mine. Il 
voia numai pentru el. Şi-a acoperit propriile urme încă de 
când am plecat din Bora Bora, aranjând totul astfel încât 
eu să fiu persoana de faţadă tot timpul şi, în acelaşi timp, 
să poată avea acces la bani fără mine. 

Şocul m-a anesteziat. Nu-mi vine să cred cât de proastă 
sunt. N-am observat nimic din toate astea. Insă l-am iubit, 
am avut încredere în el, e soţul meu şi se presupune că 
suntem băgaţi împreună în asta. Pe de altă parte, e 
adevărat că niciodată nu m-am priceput să citesc oamenii, 
pe când el, a ştiut întotdeauna. Prostuţa de mine. Prostuţa 
de Erin. Când îmi dau seama de asta simt cum parcă inima 
îmi urcă în gât. Nu-l cunosc deloc pe acest bărbat. 
Bărbatul pe care credeam că-l cunosc, bărbatul de care m- 
am îndrăgostit, bărbatul cu care m-am căsătorit: n-a 
existat niciodată. 

— S-a rezolvat, spune Mark aprobator şi bagă telefonul 
în buzunar. Banii au intrat în contul nostru din Elveţia. 
Uite stick-ul, adaugă, ţinându-l la o lungime de braţ de 
bărbatul înalt. 

— Te superi dacă verific şi eu? întreabă bărbatul arătând 
spre stick. 

Vrea să se asigure că funcţionează. Nu are încredere în 
Mark. De ce ar avea? Nici eu n-am încredere acum în 
Mark, iar eu sunt căsătorită cu el. 

Bărbatul se îndepărtează de Mark, atent să nu-şi 
întoarcă de tot spatele. Acum văd că se îndreaptă spre 
geanta de pânză neagră lăsată în urmă, la marginea 
luminişului. Se apleacă şi scoate un laptop argintiu subţire. 

Ţine laptopul deschis pe braţ şi bagă stick-ul în el. In 
timp ce soarele răsare, ambii bărbaţi stau în tăcere în 
pădure şi aşteaptă ca USB-ul să se încarce. 

— Văd că l-ai deschis. Dar nu l-ai descifrat... Eşti 
înţelept. Asta uşurează lucrurile, nu? întreabă el 
zâmbindu-i lui Mark, cu un zâmbet fără haz. 

Mark zâmbeşte la rândul său. Deci m-a minţit şi în 
privinţa asta. Nici el nu l-a descifrat. Doar şi-a dat cu 


e 337 œ» 


presupusul. Nu ştie mai multe ca mine despre ce se află pe 
USB. Ştie doar că valorează două milioane de euro. 

— Nu-i treaba mea, prefer să nu ştiu, răspunde Mark. 

Celălalt bărbat pare distrat pe moment, concentrându-se 
mai mult la laptop. Mă întreb ce vede derulându-se pe 
ecran. Mă întreb ce secrete valorează două milioane de 
euro? Presupun că nu o să ştiu niciodată. 

— Mulţumit? întreabă Mark. 

Se pare că tranzacţia se apropie de final. 

— Da, mulţumit. 

Bărbatul îşi bagă laptopul şi USB-ul în siguranţă înapoi 
în geanta lui. 

În acel moment realizez că nu o să-l mai văd niciodată 
pe Mark. N-o să-l mai ating niciodată şi nici n-am să-l mai 
sărut. N-o să mai adorm niciodată lângă el. N-o să ne 
vedem niciodată copiii crescând; n-o să ne mutăm 
niciodată la ţară şi nici n-o să ne luăm un câine mare. 
Niciodată n-o să mai vedem un film împreună şi nici n-o să 
mai ieşim să bem ceva. Şi n-o să îmbătrânim niciodată 
împreună. Toate lucrurile bune pe care le-am simţit n-au 
fost decât minciuni. lar acum nu mai este niciun recurs. 
Mi-a luat toată viaţa pe care mi-am imaginat-o cu noi doi. 
Şi acum o să ia şi restul. Nu că ar mai conta în acest 
moment, însă are acces şi la contul elveţian, pe care nu l- 
am mai verificat de câteva zile. L-ar fi putut sifona deja de 
bani, bani pe care putea să-i trimită în cine ştie ce alt cont. 
Poate că acolo tocmai i-au fost trimişi două milioane de 
euro. 

Şi ce a făcut ieri în New York? Nu cred că plănuise un 
schimb cu ruşii, deoarece nu şi-a luat USB-ul cu el. Poate 
că încerca să găsească un alt loc unde să trăiască? Poate 
că de-acum acolo se va derula viaţa lui? Mă întreb ce a 
făcut pe bune în ultimele trei săptămâni. 

Sunt întrebări la care n-am răspuns. Ar fi trebuit să fiu 
mai atentă şi să fiu mai neîncrezătoare. Prea târziu de- 
acum. 

Mark va dispărea, iar eu voi rămâne singură, neavând 
nimic altceva decât o casă mare pe care nu mi-o permit. 


< 338 + 


Sau poate că va veni după mine. Poate că va dori să 
scape de lucrurile nerezolvate. 

De cât timp plănuieşte asta? 

— Am nevoie acum de celelalte coordonate. 

Se lasă o linişte stranie. 

O pasăre ţipă în depărtare. 

— Ce coordonate? întreabă Mark  ridicându-şi 
sprâncenele. 

Ha, Mark n-are nicio idee despre ce vorbeşte tipul ăsta. 
Îmi vine să râd ca un ciob de o oală spartă. Nu ştie că 
bărbatul înalt are nevoie şi de coordonatele avionului. Acel 
ultim mesaj vocal, cel primit ieri-dimineaţă a fost ascultat 
numai de mine. Mark nu ştia decât de schimbul pentru 
USB. N-are nicio idee despre ce coordonate vorbeşte 
celălalt bărbat. 

— Cele ale locului unde s-a prăbuşit avionul, spune 
bărbatul. 

Îl priveşte pe Mark, aşteptând de la el să spună ceva. 

Mark nu ştie coordonatele. Iniţial, el le-a notat, dar eu 
am fost cea care le-a memorat, în cazul în care aveam 
nevoie să ne întoarcem. Păruse important pe moment, în 
cazul în care i-ar fi păsat cuiva de oamenii aceia. Am ars 
hârtia cu informaţiile în aceeaşi zi în care am dat foc în 
groapa de grătar la tot ce avea vreo legătură cu contul 
nostru elveţian. Eu sunt singura persoană din lume care 
ştie unde se află avionul şi unde zac pasagerii aceia morţi. 

Mark a făcut o greşeală. Acum nu ştie ce să spună, aşa 
că o să se prefacă, o să joace la cacealma, ştiu. Îl cunosc. 

Liniştea se întinde. Bărbatul înalt începe să realizeze că 
nu e chiar totul în regulă. Mark tocmai s-a ales cu o 
problemă. 

Îmi ţin respiraţia. Chiar şi acum, după toate astea, inima 
mea vrea să ţipe şi să-l ajute, însă mintea mea urlă: Taci în 
pula mea din gură, 

— Coordonatele avionului. [i-am cerut coordonatele. 
Unde ai găsit stick-ul ăsta? Unde e carcasa avionului? 
Vrem zona, înţelegi? 

Lucrurile se precipită. Se simte în aer că pot deveni 


<e 339 + 


nasoale. Foarte nasoale. 

Mark nu are nicio carte în mânecă. Nu ştie unde e 
avionul. Fie blufează, fie se pliază. Încearcă să le facă pe 
amândouă. 

— Nu am coordonatele, adică nu le mai am, dar aş putea 
să-ţi zic cam pe unde... 

— Opreşte-te, latră bărbatul. Opreşte-te din vorbit. 

Mark se supune. 

— În mesaj spuneai că ai coordonatele, iar acum zici că 
nu le mai ai? Te rog, explică-mi, de ce. Asta dacă nu cumva 
intenţionezi să vinzi coordonatele altcuiva. Sper că înţelegi 
că banii ăştia sunt pentru stick și pentru locul unde se află 
avionul. Mi-e teamă că nu se poate altfel. Ori îmi dai 
coordonatele, ori o să avem o problemă foarte serioasă, 
spune uitându-se fix în ochii lui Mark, demascându-i 
cacealmaua. 

Stau în tăcere, tensiunea crescând spre un ceva 
inevitabil. 

Într-o fracțiune de secundă, celălalt bărbat îşi bagă 
mâna în buzunar şi scoate un pistol. Asta nu-i nicio 
surpriză. Cred că ştiam cu toţii că avea unul acolo. 
Surpriza e cât de repede au escaladat lucrurile. Îl ridică 
până la nivelul lui Mark, care stă îngheţat, tulburat de 
această întorsătură urâtă a evenimentelor. 

Îmi doresc din toată inima să am acum pistolul meu, dar 
nu-l am. Patrick îl are, oriunde o fi. 

Instinctiv, mă uit în spate, dar nu văd pe nimeni. Când 
mă întorc cu privirea la scenă, observ că Mark s-a mutat. 
Şi-a întors corpul într-o parte şi acum ţine şi el o armă în 
mână. Arma mea. Văd banda adezivă argintie. Se pare că a 
luat cumva Glock-ul meu de la Patrick. Aşa s-a ocupat de 
mine Mark. De aia nu o să fiu o problemă. L-a trimis pe 
Patrick să se ocupe de mine. Brusc, un porumbel de 
pădure se înalţă în aerul din spatele lor, după care se 
întâmplă mai multe lucruri  dintr-odată. Mişcarea 
neaşteptată l-a făcut pe Mark să tresară şi, probabil că şi-a 
strecurat degetul pe trăgaci, deoarece în timp ce sare 
surprins, arma se descarcă, ecoul împuşcăturii auzindu-se 


e 340 >» 


ca un tunet în pădure. [i-am spus: Glock-urile nu au 
siguranţă. 

Bărbatul înalt trage şi el aproape instantaneu. Cred la 
momentul ăsta se poate spune că e autoapărare. In ceea 
ce-l priveşte, glonţul lui Mark de-abia l-a ratat, iar el a tras 
să se protejeze. Un bujor roşu înfloreşte în pieptul lui 
Mark. Se întâmplă atât de repede şi încerc să-mi spun că 
nu e adevărat. Mark se împiedică, în timp ce-şi întinde un 
braţ într-o parte, căutând să se agaţe de un copac. Se lasă 
cu toată greutatea pe el, numai că îi tremură genunchii. 
Mark cade la pământ cât ai zice peşte. Cele două 
împuşcături continuă să-mi reverbereze în urechi. 

Înainte să se apropie de mâna lui Mark, care acum zace 
întinsă pe noroiul de pe jos din luminiş, bărbatul înalt 
scanează cu privirea copacii din jurul lor. Se apleacă. Mark 
geme şi de-abia mai respiră, îngheţând în aerul rece. 

Bărbatul bagă în buzunar Glock-ul meu. Trebuie să-mi 
încordez toţi muşchii cât pot de tare ca să nu tip. 

Îşi ia o clipă ca să se uite la Mark. Mai trage un foc 
direct în corpul lui Mark, care tresaltă în mod ciudat 
deasupra frunzelor. 

Nu mai respir şi nici nu-mi dau seama de cât timp. 
Lângă mine văd o urmă de sânge proaspăt care mi se 
scurge pe încheietură şi provenind de la pumnul strâns. 
Mi-am înfipt unghiile atât de tare încât mi-am tăiat pielea. 
Rămân cât pot de nemişcată. Nu o să tip. Nu o să strig. Nu 
o să mor pentru Mark. 

Nici el n-ar fi făcut-o. 

Mă afund mai tare printre frunze, îmi închid pleoapele şi 
mă rog să se termine toate astea. Aud foşnete în luminiş. 
Bărbatul îşi adună lucrurile. Stau lipită cu obrazul de 
pământul ca de mosc. Apoi, aud paşi care se retrag, care 
se îndepărtează în pădure, peste frunze moarte şi crengi 
rupte. Apoi se lasă liniştea. 

Stau nemişcată mai multe minute ce par să treacă 
asemenea unor decenii, dar nu mai vine nimeni. După un 
timp, mă ridic încetişor. Iată-l cum zace în noroi şi printre 
frunze boţite, în costumul lui cel mai bun şi îmbrăcat cu 


e 341 » 


palton. Mark al meu. În apropierea corpului lui nemişcat 
se vede rucsacul meu, cel pe care l-a luat Patrick. Până 
acum nu l-am observat. Bănuiesc că Mark l-a avut tot 
timpul. Mă împiedic în drum spre el. 

E un sentiment ciudat, nu sunt sigură cum să-l descriu. 
Dragostea pe care o simt pentru el încă există. Aş face 
orice ca să ne întoarcem în timp, dar nu putem. Mă apropii 
cu precauţie şi timiditate. Dacă e în continuare în viaţă, ar 
putea să încerce să mă ucidă, să termine ce a început. 
Numai că nu se mai mişcă deloc, nici când sunt lângă el. 
Cumva, asta e şi mai rău. 

Mă ghemuiesc lângă el şi-l privesc. Are aceeaşi faţă 
atrăgătoare, acelaşi păr, aceiaşi ochi. Aceeaşi piele caldă. 

li ating braţul cu blândeţe. Nu răspunde. Capăt curaj şi- 
mi apropii capul de-al lui, obrazul de gura lui, reversul 
unui gest pe care l-am făcut de mii de ori. Însă acum, în loc 
să mă las sărutată, încerc să văd dacă îi simt respiraţia 
caldă pe obraz. Încerc să-i aud respiraţia. Îmi lipesc capul 
de pieptul lui, grijulie să evit balta de sânge cald. Aud o 
bătaie înfundată, delicată. Încă e aici, încă mai trăieşte. 

li dau cu tandreţe părul peste cap, eliberându-i fruntea. 

— Mark? Mă auzi? şoptesc, însă nimic. 

Mă apropii mai mult. 

— Mark? Sunt Erin, poţi să... 

Şi atunci ochii i se deschid. Se holbează la mine cu 
încetinitorul şi ameţit. Tuşeşte cu putere şi se strâmbă din 
cauza durerii. O să moară. Nu avem decât o clipă. 

Privirile ni se intersectează şi, pentru o secundă, ca o 
amintire uitată a unui bolnav de Alzheimer, e din nou Mark 
al meu. Apoi dispare. O altă privire îi adumbreşte ochii. Mă 
priveşte într-un fel pe care n-am să-l uit niciodată. Înţeleg 
acum. Ce simte cu adevărat pentru mine. E efemer, dar de 
netăgăduit. Şi apoi moare. 

O pasăre ţipă în adâncul pădurii şi mă face să tresar. 
Scanez din nou copacii; nu văd pe nimeni. Mă ridic cu greu 
în picioare şi stau locului. Sunt pierdută, distrusă, inertă. 

În momentul acela, îmi apuc rucsacul şi o iau la goană. 

La început nu ştiu în ce direcţie alerg, însă odată ce mă 


e 342 œ» 


mişc, se formează un plan. Autoconservarea îşi scoate 
nasul. Trebuie să găsesc un telefon cu plată, unul căruia 
nu i se poate lua urma. Pe la jumătatea drumului, aproape 
că mă împiedic de trupul lui Patrick. Zace prăbuşit la 
pământ, cu braţele îndepărtate de corp şi cu gâtul tăiat. 
Continui să alerg. 

În cele din urmă, ajung la drum, extenuată şi tremurând 
toată. Mă aranjez un pic. Îmi trag şapca de lână peste rana 
de la frunte, îmi şterg de pe obraji sângele lui Mark şi mă 
îndrept spre telefonul cu plată din sătuc. 

Este ora 6:53. Răspunde după opt ţârâituri. 

— Eddie? Sunt Erin. Sunt la un telefon public. A ieşit 
prost, Ed. Ăăă... a ieşit prost. 

Nesiguranţa vocii mele mă face să plâng. Sunt precum 
cineva de la ştiri, ca o refugiată sau ca victima unui 
bombardament. Presupun că sunt în stare de şoc. 
Zdruncinată, ţipătoare, fără respiraţie. Încercând cu 
disperare să mă agăţ de ceva care să semene cu 
normalitatea, chiar după ce întreaga mea viaţă a fost 
distrusă. Observ că-mi vibrează mâna, aşa cum stă 
deasupra sloiului şi strângând următoarea monedă şi 
numărul mototolit al lui Eddie între degetele tremurătoare. 
Ce naiba tocmai s-a întâmplat? 

— E în regulă, iubire, calmează-te. Totul e OK acum, da? 
Eşti în siguranţă? 

Eddie e de partea mea. Tonul lui e îngrijorat şi 
încurajator. Totul o să fie bine de-acum. E Eddie aici. 

— Da, sunt bine. Capul... dar e OK. Nu ştiu ce să fac, 
Eddie. Mi-e greu să mă pot concentra la ceva, la ce anume 
e important. Cât de multe pot spune şi cât nu. 

— În legătură cu ce, iubire? Cu banii? 

Are răbdare cu mine, dar îmi dau şi eu seama că sun ca 
o nebună, iar el nu citeşte minţile. 

— E el... şi încă cineva. Nu ştiu ce ar trebui să fac. Nu 
vreau să merg la închisoare, Eddie. 

lată cum a răsărit adevăratul motiv pentru care l-am 
sunat pe el şi nu poliţia. 

— E în regulă. Fără îndoială. Nu mai vorbi despre asta. 


e 343 + 


Mai întâi de toate, Erin, trebuie să te calmezi, bine? Poţi să 
faci asta pentru mine, scumpo? 

Cred că-l pot auzi dându-se jos din pat. Aud scârţâitul 
arcurilor. Undeva în Pentonville, două labe de picior 
tocmai au păşit pe pardoseală. 

— Da, OK, înţeleg. Mă calmez. 

Mă lupt să mă concentrez la respiraţia mea, să o las mai 
moale, încep să observ tufele de pe marginea drumului, 
liniştea de dimineaţa devreme. Aud un căscat în capătul 
firului şi un ecou metalic reverberând în celulă. Mi-l 
imaginez pe Eddie stând cu pieptul păros deasupra 
telefonului lui cu cartelă, în inima închisorii Pentonville. 

— Bun. Unde este... unde sunt acum? Tu unde eşti? 

Va rezolva el situaţia, o simt. 

— Norfolk, în pădure, spun. 

Se lasă linişte. Bănuiesc că nu e chiar locul la care se 
aştepta. 

— Bun, corect. Şi eşti singură? 

— Da, şi cu el, şi mai este unul. Cred că e limpede din 
tonul meu că nu vorbesc despre oameni, ci despre cadavre. 

— Doi? Împuşcaţi? 

— Da. Nu, doar unul e împuşcat. Iar celălalt şi-a încasat- 
o de la un cuţit. Are o rană de cuţit. Imi dau seama că trec 
cu bine conversaţia asta. Inspir, expir. 

— OK, eşti singură? 

— Da. 

— E izolat locul? 

— Foarte. 

— Perfect. Ce vreau să faci acum scumpo este să-i 
îngropi. Înţelegi? Intoarce-te şi ingroapă-i. Vezi că asta o 
să dureze un timp. 

Nu mă pot concentra acum. Nu pot gândi. Sunt 
bucuroasă să primesc instrucţiuni. O să fac tot ce trebuie 
să fac. 

— E vreo casă prin jur, iubire? 

Mă uit şi văd o biserică vizavi de cabina telefonică. Mai 
în jos pe stradă, se mai vede o clădire, o cabană vai de 
capul ei, ponosită şi invadată de buruieni. 


e 344 a 


— Da, este o casă. 

— OK. Uită-te prin spatele ei şi vezi dacă nu găseşti o 
lopată sau aşa ceva. la-o cu tine. Acum, ascultă-mă: fii 
grijulie, scumpo. Va trebui să-i îngropi ca lumea. N-o să fie 
uşor, dar o s-o faci. Sună-mă îndată ce ai terminat. Aducţi 
aminte să o faci de la o cabină telefonică diferită. O s-o 
scoatem la capăt, nu-ţi face griji. 

Sună încrezător. E incredibil cât de reconfortant poate fi 
încât îmi vine să tip. Acum, aş face orice pentru Eddie. 

— OK, OK, te sun după. Pa. Închid şi mă îndrept spre 
cabana din grădină. 


Ştii ce se întâmplă în continuare. 


e 345 >» 


38 
SÂMBĂTĂ, 1 OCTOMBRIE 


Fac curat în urma mea 


Când ajung înapoi la hotel, sunt roşie în obraji şi 
acoperită cu noroi. Rana mea este în continuare bine 
ascunsă sub căciulă. Apariţia mea poate fi uşor explicată 
printr-o drumeţie pe cinste. O pot dovedi cu transpiraţia 
mea. 

În rucsac, am înălbitor şi alte produse de curăţat pe care 
le-am cumpărat de la o staţie de alimentare pe lungul 
drum din pădure înapoi. Dacă ai nevoie vreodată să 
cumperi ceva suspicios, o să-ţi prindă bine să cumperi şi 
nişte tampoane în acelaşi timp. Casierii par atât de jenaţi 
la vederea acestora încât nu mai sunt atenţi la ce ai mai 
cumpărat. Ai zice că mai degrabă de-abia aşteaptă să-ţi 
bage cutia aia în geantă. Încearcă. 

Din fericire, camera mea este la fel cum am lăsat-o. 
Semnul cu Nu deranjaţi şi-a făcut treaba. Sânge, sticlă, 
semne de luptă. Găsesc cheia de la baie în coşul de gunoi. 
Probabil că Patrick a aruncat-o acolo înainte să plece azi- 
noapte. M-am uitat prin telefonul cu cartelă al lui Patrick 
înainte să-l trag în mormânt după Mark, care îl plătea ca 
să mă urmărească. Patrick nu lucra pentru oamenii cu 
avionul. Mark îl plătea ca să mă urmărească. Patrick m-a 
atacat în noaptea trecută la ordinele lui Mark, care a vrut 
să mă scoată din schemă... Nu m-a vrut moartă, să fim 
cinstiţi, ci doar destul de rănită ca să nu mă mai bag. 
Plănuia oare să mă ucidă chiar el mai târziu? Am lăsat 
întrebarea pentru altă dată. 

Şi-au trimis mesaje tocmai din a doua zi din luna de 
miere. Doar că tonul lui Mark se schimbă după ce am 
evaluat diamantele în Hatton Garden şi a aflat de 
detectivul Foster şi investigația lui Holli de către SO15. 
Întâi devine mai întunecat, apoi mai furios, spunându-i lui 


e 346 œ» 


Patrick ce să facă, să mă ţină sub observaţie şi să mă 
sperie. Îmi amintesc cum Mark încerca să mă convingă să 
sunt în pericol şi că Patrick avea legătură cu investigația 
S015 despre Holli. Patrick suna acasă, el lăsa acele mesaje 
pe robotul telefonic. Mark era persoana pe care o aştepta 
Patrick în acel restaurant, într-unul din mesaje. Mark 
încerca să mă îngrozească, să mă sperie cu adevărat. El a 
lăsat uşa din spate deschisă. Cel care a mutat fotografia, 
care a încercat să mă convingă că înnebunesc. Cel care 
voia să mă facă să renunţ la diamante, care voia să le 
aruncăm. Astfel încât să se întoarcă singur, să le 
recupereze şi să le vândă el însuşi, fără să mă facă 
suspicioasă. Probabil că s-a temut că o să-i spulber 
planurile dacă investigația dispariţiei lui Holli ajungea 
prea mult în apropierea mea şi, astfel, a lui. Şi-a creat 
propriul cont elveţian. Probabil că a făcut-o când am plecat 
de la hotel ca să depun banii şi să înfiinţez contul nostru 
elveţian. Am aflat toate astea de pe telefonul cu cartelă al 
lui Mark. Plănuise să-şi alimenteze contul cu banii de pe 
diamante şi apoi să înceapă să sifoneze contul comun 
elveţian. Asta de-a lungul a mai multor luni. În cele din 
urmă, voia să negocieze singur pentru USB. Însă, aşa 
zăpăcită cum sunt, am găsit noi modalităţi ca să rămânem 
amândoi implicaţi. Am vândut diamantele prin Eddie. Apoi, 
am găsit USB-ul şi am plănuit să-l vând şi pe ăsta. Probabil 
că l-a înfuriat asta, să stau în calea planurilor lui, aşa că a 
trebuit să acţioneze. 

Înainte să-l îngrop, i-am controlat buzunarele, căutând 
un indiciu, cred, ceva, orice care ar putea dovedi că totul 
nu a fost decât o neînțelegere. Că, de fapt, m-a iubit. Am 
sperat că o să găsesc ceva care ar fi arătat, cumva, că 
Mark a făcut totul pentru mine. Evident, n-am găsit nimic 
de genul. Numai că Mark avea două telefoane la el. 
iPhone-ul lui şi noul telefon cu cartelă, pe care l-a folosit ca 
să-l contacteze pe Patrick şi ca să verifice, contul elveţian 
în timpul tranzacţiei. Era deştept. Propriul lui telefon era 
trecut pe modul avion; cred că a făcut asta după ce mi-a 
trimis mesaj azi-noapte. N-am nicio îndoială că şi-a setat 


e 347 » 


telefonul pe modul avion în Londra, înainte să vină după 
mine, astfel încât să nu-i poată fi urmărit semnalul şi să nu 
se ştie unde a fost. Ultimul mesaj pe care mi l-a trimis era 
deştept de vag, ar fi fost o probă circumstanţială la 
tribunal. Știu unde eşti. Mă întorc curând, scumpo XXX. 
Dacă mi se întâmpla să dispar în excursia mea la Norfolk, 
Mark putea să joace cartea ignoranței. Işi acoperise 
urmele. 

O trecere rapidă în revistă a e-mailurilor de pe telefonul 
cu cartelă mi-au dezvăluit că el fusese să se uite la 
apartamente în Manhattan în ultimele două zile. Case noi 
pentru viaţa lui nouă... fără mine. 

Mă întreb cu ce am greşit, când anume l-am îndepărtat? 
Mă întreb cum de m-am putut înşela în halul ăsta în 
privinţa noastră. A lui. Chiar am crezut cu adevărat că mă 
iubeşte. Mai mult de atât, am văzut-o. Mă jur că am văzut- 
o. Ştiam că mă iubeşte, nu? 

Dar nu e momentul acum. Trebuie să termin cu asta, 
pentru că lucrurile pot deveni mult mai rele dacă nu sunt 
rapidă şi nu am grijă. Trebuie să fac curat în urma mea. 
Greşelile apar din trei motive: 1) lipsa timpului, 2) lipsa 
iniţiativei şi 3) nepăsarea. 

Desfac patul şi înmoi cearşafurile cu pete de sânge în 
chiuvetă. Le las să se usuce pe uscător şi încep să înălbesc 
chiuveta şi dalele. Frec soclul veiozei şi o pun la loc pe 
noptieră. Marmura groasă e intactă după ce a intrat în 
contact cu craniul lui Patrick. Curăţ totul, pun toate 
lucrurile în ordine, rearanjez patul şi apoi mă dezbrac ca 
să fac duş. 

Stau cu fruntea sub jetul de apă fierbinte. Tăietura 
pulsează. Toți muşchii mi se zbat şi urlă sub duşul 
fierbinte. Nu mă pot relaxa încă. Mă uit în oglindă şi-mi 
deschid rana de pe frunte până când apare o picătură de 
sânge. Mă asigur că este apă pe jos, iar apoi izbesc de 
pardoseală ce a mai rămas din geamul uşii de la baie. Am 
obţinut o crăpătură satisfăcătoare. 

Telefonez la recepţie şi vorbesc cu o voce tremurândă. 
Am nevoie de ajutor. 


e 348 œ» 


Recepţionista vine să vadă despre ce e vorba. E o fată 
diferită faţă de cea de ieri. Aceasta e mai în vârstă şi mai 
prietenoasă. Stau tremurând învăluită în prosop. Explic 
cum de-abia ce am ieşit de la duş, am alunecat pe 
pardoseala udă şi am intrat în geamul uşii. De pe frunte 
îmi curge sânge în păr şi pe obraji. Femeia e perplexă şi 
trece de partea mea. 

— Pardoseala cu dale nu ar trebui să fie alunecoasă! . 

Nu-şi mai găseşte cuvintele tot cerându-şi scuze. Imi 
oferă o rambursare. 

Îi spun că e în regulă, sunt bine, doar un pic zguduită. 

Îşi sună managerul care îmi oferă un sejur gratuit. 
Refuz. Îmi oferă o cină gratuită, atunci. Pe asta o accept, 
tremurând toată în prosop. Mi-a scăzut glicemia; chiar am 
nevoie să mănânc. Am mâncat deja toate dulciurile din 
minibar acum vreo oră. Mă îmbrac şi cobor ca să mănânc 
în pub-restaurantul de jos. Am rezolvat problema cu uşa 
distrusă. Am rezolvat şi problema mâncării. Mi se dă un 
plasture pentru rana mea. Recepţionera insistă să-l aplice 
ea. 

Pe Eddie îl sun de abia când ajung din nou pe 
autostradă, în drum spre casă, şi mă opresc la o cabină 
telefonică de la o staţie de alimentare. 

— S-a rezolvat. Mulţumesc. Îţi mulţumesc că m-ai ajutat. 
Chiar apreciez, să ştii. 

Mă simt foarte apropiată de Eddie. Am trecut prin 
câteva situaţii împreună. 

— E în regulă, scumpo. Sunt bucuros să ajut. Dar nu-ți 
face un obicei din asta, spune râzând subţire în receptor. 

Zâmbesc tăcută. Evident că nu o să-mi fac un obicei din 
asta. 

— N-am să-mi fac, promit eu cu blândeţe. 

Nu pot să zic cât de mult m-a ajutat, cât de datoare îi 
sunt. Totuşi, pare că vrea să culeagă roadele pe parcurs. 

— Ascultă, iubire, nu ţi-am spus nimic ce nu ai fi putut 
face şi tu. Doar că erai în stare de şoc. Îmi aduc aminte 
cum a fost prima dată pentru mine. Senzaţia aceea. Şocul 
poate face unele chestii simpatice minţii. Acum însă eşti în 


e 349 œ» 


regulă? 

Revenind la realitate, are, din nou, un ton morocănos. 
Gata cu sentimentalismele. 

— Da, sunt mai bine. Trebuie să te mai întreb un singur 
lucru, Eddie. Cât timp trebuie să aştepţi înainte să 
raportezi pe cineva ca fiind dispărut? 

Aproape că-l aud clipind, aşa o linişte se lasă pe fir, după 
care spune simplu: 

— N-o faci. 

— Dar dacă trebuie? insist. 

Se lasă iar un moment de linişte pe fir, şi apoi îl aud 
punând lucrurile cap la cap. Îi pică fisa. Cineva pe care eu 
îl cunosc nu se mai întoarce. 

— Aha, înţeleg, corect, spune şi începe să mă înveţe. 

Imediat ce ajung acasă sun iPhone-ul lui Mark şi intră 
direct căsuţa vocală, de la trei picioare adâncime în 
pădurea Norfolk. Imi dreg vocea. 

— Bună, scumpule, tocmai am ajuns acasă. Mă întrebam 
pe unde eşti. Sper că întâlnirea din New York a fost super. 
Tocmai m-am întors din Norfolk. Pe unde eşti? Să-mi spui 
dacă să-ţi păstrez cină. Ne vedem în curând. Te iubesc. 

Transmit un ţucăit şi închid. Am terminat prima etapă. 
În a doua etapă îmi pun casa în ordine. Ard bileţelul pe 
care l-am lăsat pe scări în şemineu. N-am fost la Caro. Am 
să spun poliţiei că am fost în Norfolk, într-o minivacanţă în 
timp ce Mark călătorea în interes de serviciu. Curăţ casa. 
Aranjez la loc toată dezordinea provocată de căutarea 
USB-ului. 

În cele din urmă, când am terminat cu toate, mă 
prăbuşesc extenuată pe canapeaua din camera goală şi mă 
holbez la pereţii zugrăviți într-o nuanţă de alb pe care am 
ales-o împreună. 


e 350 >» 


39 
DUMINICĂ, 2 OCTOMBRIE 


O persoană dispărută 


A doua zi dimineaţă mă trezesc devreme. Am dormit 
profund şi acum toţi muşchii mă dor. Mă simt sfâşiată şi 
maltratată ca urmare a numeroaselor ore de stres şi efort. 
Mă ridic şi-mi fac o ciocolată caldă. Am nevoie de zahăr. 
Am nevoie de căldură. 

La şapte şi cinci îl sun pe Mark din nou. i 

— Mark, sunt Erin. Nu înțeleg ce s-a întâmplat. Incep să 
devin un pic îngrijorată. Poţi să mă suni, te rog? 

Închid şi mă duc în camera de zi unde aprind focul. Azi, 
stau acasă. Toată ziua. 

Verific contul elveţian. leri-dimineaţă au intrat două 
milioane de euro. Probabil că planifica să-i transfere pe toţi 
în noul lui cont, după schimb. Observ însă că lipsesc cam 
800.000 de lire, pe care nu-i găsesc nici în contul de 
economii al lui Mark şi nici în contul lui curent. Probabil că 
sunt culcuşiţi deja prin vreun cont elveţian, cine ştie pe 
unde. N-am cum să aflu, dar în schimb se nimereşte cu ce 
intenţionam să fac. 

Acum că mă gândesc la asta, îmi dau seama că se 
potriveşte perfect, şi-şi va găsi locul şi povestea lui Mark. 

O să spun că Mark s-a apucat să se intereseze de un 
client care să schimbe diamante, un client care să aibă 
nevoie de ajutor cu anumite bunuri. Va arăta suspicios. 
Ceea ce este ideal. Soţul meu s-a băgat într-o poveste care 
nu era de nasul lui şi a şters putina. Sau poate că s-a 
întâmplat ceva mai rău. Poate că s-a implicat cu oamenii 
care trebuia. N-o să ştim niciodată. Poliţia va veni, va 
cerceta, însă nu va găsi nimic. 

În realizarea unui documentar sunt trei etape ce trebuie 
urmate: documentarea şi pregătirea; răbdarea în timp ce 
povestea se deschide şi, în cele din urmă, şi categoric cel 


e 351 >» 


mai important, editarea materialului pentru a crea o 
naraţiune lucidă şi captivantă. Ştiu că viaţa nu este un 
documentar, dar dacă procesul funcţionează, de ce să nu-l 
pun în practică. Şi crede-mă, n-am vrut niciodată să spun 
povestea asta, dar iată-mă aici; cu asta va trebui să lucrez 
şi asta e naraţiunea pe care am ales-o. E o naraţiune pe 
care cred că şi poliţia o s-o accepte. 

Văd pe desfăşurătorul contului bancar că a luat trei sute 
de lire de la un bancomat din apropiere, după ce s-a întors 
de la New York. Presupunerea mea e că a luat un taxi care 
să-l ducă până la Norfolk. Ştia unde sunt datorită 
telefonului meu, sau datorită lui Patrick, care mă urmărea 
şi care m-a urmărit până la Norfolk. Patrick i-a trimis un 
mesaj lui Mark ca să-i spună, numai că la ora aceea cred 
că era sus în zbor. Mark ar fi putut şti unde mă aflu şi fără 
să pornească aplicaţia de urmărire a telefonului meu. 
Patrick este partea pe care nu o înţeleg. Nu sunt sigură 
cine l-a ucis pe Patrick şi l-a lăsat vraişte în pădure. Mark 
sau bărbatul înalt? Poate că Mark s-a întâlnit cu Patrick 
după ce ăsta m-a atacat la hotel. Poate că atunci a pus 
Mark mâna pe rucsacul, telefonul şi arma mea. Poate că 
atunci i-a tăiat Mark gâtul? Am găsit cuțitul printre 
frunzele din apropierea cadavrului şi l-am îngropat cu 
amândoi. Poate că Mark nu voia să rişte să-şi împartă 
câştigurile? Sau poate că bărbatul înalt l-a ucis pe Patrick. 
Poate că ăsta din urmă a auzit împuşcăturile, a venit să 
vadă despre ce e vorba, dar a dat peste bărbat chiar când 
pleca. Fiind prea aproape de drum ca să tragă cu pistolul, 
poate că bărbatul înalt i-a tăiat gâtul lui Patrick şi l-a lăsat 
să sângereze pe frunze. 

Oricum ar fi, Patrick e dovada vie a genului de bărbat cu 
care m-am căsătorit. Încă nu-mi vine să cred că Mark a 
făcut ce a făcut. Dar poate că Mark nu a avut niciodată 
încredere în mine. E amuzant: cu cât îi chestionez motivele 
pentru care ar fi putut să mă trădeze, cu atât mai limpede 
mi se pare povestea lui, atât de limpede încât mă şochează 
că nu am văzut ce o să se întâmple. Cum de n-am 
observat? Am fost, însă, atât de fericită; l-am iubit atât de 


e 352 » 


mult. 

În timp ce am curăţat casa, mi-am tot amintit de o ceartă 
pe care am avut-o acum vreo două luni, după ce am fost să 
degustăm meniul pentru nuntă. Cea mai stupidă ceartă pe 
care am avut-o vreodată. Am încercat să uit ce a spus în 
ziua aia. Aproape că am reuşit. O pun pe seama stresului şi 
a fricii de după ce şi-a pierdut slujba. Dar acum stau şi mă 
întreb dacă nu cumva toate astea au început atunci. Imi 
amintesc că n-am ştiut ce să fac ca să-i absorb furia 
îndreptată împotriva mea. În ziua aia toate au mers prost 
şi n-am ştiut cum să repar lucrurile. 

Îmi amintesc că a tipat la mine de mi-a stat inima în loc. 
Îmi amintesc că mă gândeam că Mark a plecat, pur şi 
simplu aşa, şi că altcineva era în camera de zi. Respiram 
dificil şi-mi amintesc că am avut un puternic sentiment că 
sunt singură. Complet singură. Mi-am spus să nu plâng, să 
fiu puternică. Pentru că, probabil nu a fost vina lui, ci a 
mea. Îmi amintesc însă şi înţepăturile lacrimilor din ochi. 
M-a privit ca un străin şi s-a întors cu spatele. Atunci i-am 
spus că nu-mi vine să cred ce mi-a zis. 

Acum, însă, are sens. 

Nimic nu-l leagă pe Mark de Norfolk. Mult noroc 
poliţiştilor care vor încerca să găsească taxiul care l-a dus 
pe Mark până în Norfolk, mai ales că nici nu ştiu că a luat 
un taxi. Tot ce pot afla e că Mark a ajuns la Heathrow cu 
avionul, a luat un taxi până acasă, după care a luat bani de 
la bancomat şi a dispărut. Nu m-a mai sunat niciodată şi 
nici nu ne-am mai văzut. Ultimul lui mesaj spunea doar că 
ştie unde sunt şi că o să ne vedem mai târziu, după care a 
dispărut. 

Şi în timp ce se întâmplau toate astea, eu eram în 
Norfolk. Am chitanţe de la cardul de credit. Am martori. 
Recepţionera hotelului poate să bage mâna în foc că am 
alunecat în baie şi m-am ales cu o rană la cap. Sunt în 
siguranţă. 

Îmi salvez toate fişierele pe care vreau să le păstrez, ca 
să le trec de pe laptop pe un hard. Eddie o să trimită pe 
cineva care să-mi curețe computerul şi să-l reinstaleze. 


e 353 + 


Asta, după prânz. 

Mi-am anulat onorariul transferabil din contul elveţian în 
al meu. O să mă ţin la distanţă până când se termină toate. 

La o oră jumătate după primul telefon de azi, îl sun din 
nou pe Mark. 

— Mark, unde eşti? Te rog, sună-mă. Am verificat 
zborurile şi nu am găsit întârzieri. Ţi-ai pierdut zborul, 
scumpule? Încep să mă îngrijorez, ai putea să mă suni? O 
să sun la linia aeriană şi o să verific din nou. 

Inchid şi sun la British Airways, unde aflu, desigur, că a 
debarcat. 

Aşadar, unde o fi Mark? 

li sun pe părinţii lui. Prima dată răspunde maică-sa, dar 
trebuie să închid şi să alerg la toaletă ca să-mi vomit fierea 
în WC. Când sun a doua oară, reuşesc să mă abtin. 

— Bună, Susan. Da, da, este. Hi, hi. Hm, am o întrebare 
mai ciudată, Susan, dar ştii ceva de Mark? 

li explic călătoria de afaceri la New York şi că, în mod 
cert s-a aflat în zborul înapoi spre casă, dar că încă nu a 
apărut. Pare uşor îngrijorată, dar mă asigură că o să 
apară. Probabil că şi-a pierdut telefonul sau poate că 
lucrează ceva. Chestia asta îmi dă o idee, aşa că-l sun pe 
Hector. Petrecea atât de mult timp cu Mark, încât mi se 
pare normal să-l sun pe el următorul. 

Nici Hector nu a auzit de el. 

— Ultima dată când v-aţi văzut a fost în weekend? 
întreb. 

Se lasă liniştea în partea cealaltă. Apoi, Hector îmi 
spune ceva la care nu mă aşteptam deloc. 

— Erin, nu l-am mai văzut pe Mark de la nunta voastră. 
Pare uimit şi, pentru prima dată de la evenimentele din 
Norfolk, sunt surprinsă cu adevărat. 

Şi atunci pe unde a umblat în zilele când zicea că se 
vede cu Hector? Il punea la punct pe Patrick? Işi aranja 
noua viaţă de la New York? 

— Deci nu te-a sunat în legătură cu slujba? 

— Nu, a găsit ceva nou? mă întreabă bucuros că poate 
schimba subiectul. Poate că bănuieşte că Mark m-a înşelat 


e 354 a 


şi îl folosea pe el ca scuză. Cine ştie? Însă e clar că Mark 
nu voia să înfiinţeze o afacere cu el. Bun. Pot să folosesc 
asta. Continui. 

Ultimul apel. 

— Mark, nu ştiu dacă asculţi mesajele astea, dar nimeni 
nu ştie unde eşti. Tocmai am vorbit cu Hector şi zice că nu 
te-a mai văzut de la nuntă. Nu ştie nimic de nicio afacere 
nouă. Ce dracu' se întâmplă? Trebuie să mă suni, te rog. 
Mi-e teamă. Sună-mă! 

Inchid. Cărarea a fost amenajată, iar soţul meu a şters-o. 


Mâine-dimineaţă merg la poliţie. 


e 355 + 


40 
LUNI, 3 OCTOMBRIE 


Goală 


După ce sun, zac în linişte. Casa goală e ca o cochilie în 
jurul meu. Poliţia va sosi aici cam într-o oră, aşa au spus. 
N-am nimic de făcut, aşa că stau şi aştept. Mi-e dor de el. 
E amuzant cum lucrează creierul, nu? Mi-e atât de dor de 
el încât mă doare. 

Mă doare şi nu-l înţeleg. Nu înţeleg ce s-a întâmplat. 
Presupun că nu poţi cunoaşte cu adevărat pe cineva, nu? 

Când s-a schimbat? În ziua când şi-a pierdut slujba? Sau 
a fost tot timpul aşa? Mi-e imposibil să-mi dau seama dacă 
am format un lucru bun la un moment dat, pe care cumva 
l-am distrus, sau am fost un lucru rău, care, în cele din 
urmă, a fost expus. Indiferent însă, dacă aş putea să mă 
întorc în timp la cei care eram, aş face-o, fără nici cea mai 
mică ezitare. 

Nu ştiu de ce m-am întins după telefon. Nu face parte 
din plan. Vreau doar să mai vorbesc cu el pentru ultima 
dată. Asta nu poate să facă rău. Îi apelez numărul şi pentru 
o clipă, atunci când se stabileşte legătura, mi se opreşte 
respiraţia în gât şi am impresia că a răspuns, că e în viaţă 
la urma urmei şi că toate care s-au întâmplat au fost ca un 
soi de poantă. O să-mi explice totul şi o să fie în drum spre 
casă şi spre mine, iar eu o să-l iau în braţe din nou. 
Bineînţeles însă că nu e el, el nu e în viaţă, nu a fost niciun 
soi de poantă şi nu se mai întoarce acasă la mine - a intrat 
căsuţa vocală. Vocea lui gravă şi sigură, sunetul meu 
preferat din întreaga lume. După ce se aude tonul, de-abia 
mai pot vorbi. 

— Mark, mi-e atât de dor de tine, spun cu o voce crăpată 
şi groasă. Îmi doresc să vii acasă. Te rog, vino acasă, 
Mark. Te rog mult de tot. Nu ştiu de ce s-a întâmplat asta, 
de ce ai plecat de lângă mine, dar îmi pare rău. Îmi pare 


e 356 » 


rău că n-am fost bună pentru tine, dacă nu am făcut 
lucrurile corecte... sau nu am spus lucrurile corecte. Îmi 
pare rău, dar te iubesc mai mult decât o să ştii vreodată. Şi 
întotdeauna am s-o fac. 

Las telefonul deoparte şi plâng în casa mea goală. 

Aseară în pat, am făcut o grămadă de înţelegeri cu un 
Dumnezeu în care nu cred. Aş da înapoi toţi banii numai ca 
lucrurile să fie cum au fost înainte. 

Până să vină poliţia, mă uit prin albumele foto. Le-am 
aranjat împreună Crăciunul trecut, după logodnă. Pentru 
viitorii noştri copii: mama şi tata când erau tineri. 

Atât de multe amintiri, faţa lui în lumina focului, luminile 
neclare de Crăciun din spatele lui. Mirosul de fum. Vinul 
vechi. Pinul. Degetele mele peste puloverul lui gros. Părul 
lui pe obrazul meu. Mirosul lui, aproape. Greutatea, 
sărutările şi dragostea lui. 

Nu a fost oare real? Nimic? Dar aşa s-a simţit, de parcă 
a fost real. 

Toate zilele petrecute cu el au fost cele mai bune zile din 
viaţa mea. 

În inima mea consider că a fost real. Doar că lui îi era 
frică de eşec. Nu era perfect, ştiu. Nici eu nu sunt. Aş fi 
vrut să-l pot salva. Aş fi vrut să pot face cumva să ne 
salvăm amândoi. Mark şi-a pierdut slujba. De fapt, asta s-a 
întâmplat, numai că ştiu ce înseamnă asta pentru unii 
oameni. Sunt oameni care, după criza financiară, au murit. 
Unii s-au aruncat de la etaj, iar alţii au luat pastile ori s-au 
apucat de băut. Mark a supravieţuit cu opt ani mai mult 
decât unii dintre prietenii lui. 

Ştia că nu putea să se apuce de ce a făcut înainte şi nu 
voia să o ia de la capăt. Nu voia să fie mai nesemnificativ 
decât fusese. Acum înţeleg că era îngrozit să meargă 
înapoi acasă în East Riding, înapoi la fund, jos, de unde a 
început. Iar frica te mănâncă. 

Imi doresc să fi văzut asta, îmi doresc să fi putut rezolva 
problema. 

Numai că s-a încheiat. El a murit, iar eu sunt singură. 
Nu cred că o să mai încerc din nou. O să-l iubesc pe Mark 


e 357 » 


până la moarte. Indiferent că relaţia noastră a fost pe bune 
sau nu, l-am iubit. 
Futu-i, cât mi-e de dor de el! 


Când soseşte poliţia, nu sunt decât o epavă. 


e 358 >» 


41 
SÂMBĂTĂ, 24 DECEMBRIE 


Ce s-a întâmplat după 


L-am declarat dispărut acum două luni. Poliţiştii care se 
ocupă de dispăruţi au vrut să aibă acces la tot, adică la 
numerele de telefon ale prietenilor lui, adresele, informaţii 
despre familia lui, despre contactele de la slujbă. Le-am 
predat computerul lor, informaţiile bancare, le-am spus 
despre locurile pe care le frecventa. Le-am spus despre 
banca unde lucra şi care l-a concediat, despre discuţiile pe 
care le-am avut despre asta şi cum că eu credeam că o să 
trecem cu bine peste moment. Le-am spus despre noile lui 
planuri de afaceri. Le-am spus despre Hector şi ce mi-a 
spus Hector la telefon în ziua aia. Le-am spus tot ce voiau 
să ştie, iar ei i-au luat periuţa lui de dinţi veche, pentru 
ADN. 

După trei zile, mi-a apărut la uşă şi detectivul Foster. 
Biroul lui semnalizase implicarea mea într-o altă 
investigaţie. Dispariţia lui Mark nu era investigată de 
S015, normal, însă le trezise curiozitatea. Andy nu venise 
ca reprezentant oficial, mi-a spus asta, dar avea în schimb 
câteva întrebări pe care voia să mi le pună. l-am răspuns la 
ele, amintindu-mi de apelurile lui la care n-am răspuns. 
Vina mi-a înroşit obrajii. Presupun că e greu de crezut că o 
singură persoană poate fi conectată cu două cazuri de 
persoane dispărute şi că nu are nicio legătură cu 
dispariţiile. Pe de altă parte, dacă am învăţat ceva recent 
este faptul că viaţa este ciudat de întâmplătoare. 

A fost dificil să-l conving pe Andy că n-are ce să 
cerceteze. Dar în cele din urmă, oi fi având eu mai multe 
identități, însă nu sunt vreo teroristă din vreo organizaţie. 
N-am avut nimic de-a face cu Holli şi zburatul ei în Siria. Şi 
Mark a avut mai multe identități, însă mai mult ca sigur că 
n-a zburat în Siria ca Holli. Totuşi, mi-a luat un timp ca să-l 


e 359 œ» 


conving pe Andy de faptul acesta, iar dacă poliţia nu-mi 
pusese microfoane înainte de ziua aia, atunci în mod clar 
mi-au pus după. 

M-am uitat cu ochii căscaţi la ştiri, căutând vreun semn 
despre avionul dispărut, dar în ultimele două luni n-am 
văzut nimic. Oamenii cu avionul par să fi dispărut fără să 
lase vreo urmă. Mă gândesc deseori la oamenii aceia aflaţi 
în adâncul apelor; mă întreb dacă mai sunt în întunericul 
de acolo, în continuare în siguranţă, prinşi cu centurile de 
scaune. Încerc să nu mă gândesc, dar o fac. 

Nu mă pot abţine să nu mă întreb ce era pe USB-ul 
acela, de ce însemna atât de mult pentru bărbatul din 
pădure şi, presupun că, şi pentru oricine lucra el. M-am 
gândit mult la asta, la acele fişiere nesfârşite pline de text 
criptat. Erau oare conturile lor, detalii despre companii, 
nume personale, adrese? Imi amintesc acele e-mailuri pe 
care le-am găsit în contul bancar rusesc în Bora Bora. 
Companii fantomă. Arme. Informaţii hăcuite. Nu ştiu. 
Poate. In schimb, sunt bucuroasă că n-am avut ocazia să le 
descifrez; îi sunt recunoscătoare lui Eddie pentru sfaturi - 
sunt destul de sigură că, dacă aş fi citit sau aş fi copiat 
orice ar fi fost pe USB, atunci ei ar fi venit după mine. Şi, 
oricum, ce aş fi făcut cu informaţiile acelea? 

După ce a venit poliţia, nu l-am mai sunat pe Eddie. Din 
fericire, următorul meu interviu cu el a fost programat la 
începutul acestei luni. M-am dus cu Phil la el acasă, adică 
la adevărata casă a lui Eddie Bishop. Era şi Simon acolo şi 
Lottie. Bănuiesc că Eddie s-a împăcat cu fiica lui, 
Dumnezeu ştie cum. Simon avusese dreptate... probabil că 
plânsul lui Lottie a fost un început bun. Cred că Eddie 
poate fi un individ destul de insistent, iar Lottie pare destul 
de bucuroasă. 

După ce am filmat, Phil ne-a lăsat singuri pentru vreo 
două minute, cât timp s-a dus până la toaletă. Lottie se uita 
cu copiii ei la desene animate în camera cu TV. Eddie mi-a 
mulţumit, din nou, pentru favoarea făcută, pentru faptul că 
am vorbit cu fiica lui. M-a tras spre el şi m-a îmbrăţişat, 
şoptindu-mi la ureche. 


< 360 » 


— S-au aranjat treburile, scumpo? 

— Da, Eddie, s-au aranjat, i-am şoptit la rândul meu. 

— Mă bucur să aud asta. Ascultă, am nevoie să-mi mai 
faci o favoare, scumpo, la un moment dat. Nimic prea 
greu, nimic ce n-ai putea să faci. 

Apoi mă eliberează din braţele lui, zâmbind şiret. 

— Ai face bine să ai grijă, Erin, spune Simon rânjindu- 
ne. Tipul ăsta nu-i de partea legii, să ştii. 

Cam ca mine, mă gândesc. A fost drăguţ aici. M-am 
simţit bine-venită. M-am simţit acceptată. Presupun că fac 
parte din grup acum. Încă o favoare? Ar fi trebuit să mă 
aştept la asta. Totuşi, m-a susţinut. Ştiu asta. Şi îi sunt 
datoare, nu? 

+ 


Pe moment, cel puţin timp de o săptămână, stau la Alexa 
acasă. Presupun că fug de propria mea viaţă. Pur şi simplu 
n-am vrut să mă trezesc singură în dimineaţa de Crăciun. 
Nici dacă mi-ai fi dat toţi banii din lume. 

Alexa şi tatăl ei m-au invitat la ei. li aud în bucătăria de 
jos manevrând oalele. Diseară avem şuncă la cină. 
Aparent, e o tradiţie de Ajun de Crăciun. Tradiţii noi. 
Începuturi noi. De când s-au întâmplat toate astea, de când 
a dispărut Mark, amândoi au fost foarte încurajatori cu 
mine. 

Ştiu ce gândeşti, că am început să-mi cred propriile mele 
minciuni. Şi, da, ai dreptate. Dar aş prefera să-mi cred 
propriile minciuni, decât adevărul pe care l-am văzut în 
ochii lui Mark în luminişul acela. 

Câteodată am impresia că-l aud noaptea, bâjbâind prin 
întunericul dormitorului nostru. Acum dorm cu lumina 
aprinsă pe hol şi, întotdeauna, am un obiect contondent 
lângă pat. 

O să-i nasc copilul. Am intrat în al doilea trimestru de 
sarcină, în a douăzeci şi una săptămână. Am o 
protuberanţă. În conformitate cu aplicaţia de sarcină, 
mărimea copilului trebuie să fie cam a unui grapefruit 
acum. Micuța ei inimă s-a format complet şi bate de trei 
ori mai repede decât a mea. În momentul ăsta, ea e mai 


e 361 œ» 


plină de viaţă decât o să mai fiu eu vreodată. Nu ştiu cum, 
dar ştiu că e o fată. Pur şi simplu, ştiu. 

IUI-ul Alexei a dat roade. La două săptămâni după ce 
poliţia a venit la mine acasă, m-am dus împreună cu Phil şi 
Duncan la cabinetul doctorului Prahani, îngrămădindu-ne 
ca să o filmăm pe Alexa primind veştile. A fost o zi bună. 
Sarcina ei nu e cu mult în urma celei ale mele. E amuzant 
cum se rezolvă lucrurile. Va fi frumos să am pe cineva 
alături de care să trec de toată sarcina. De Caro n-am mai 
auzit nimic de când s-au întâmplat toate astea. Mă rog, 
nişte apeluri telefonice, o ieşire la o cafea, dar nimic, de 
fapt. Nu că m-aş supăra - Caro îmi aminteşte de persoana 
care am fost. Nu sunt sigură că o mai înţeleg pe persoana 
aceea. 

Nu cred că o să-i spun vreodată Alexei ceva despre ce s- 
a întâmplat, chiar dacă noi două am devenit prietene bune 
acum. Mi-a spus să nu las totul să mă afecteze; normal, ea 
crede că Mark şi-a luat tălpăşiţa... soţul meu dispărut. 
Totuşi, sfatul ei mi-a prins bine. Mi-a spus să nu mă las 
enervată de asta, să nu permit situaţiei să-mi frângă inima 
şi să-mi amintesc că toţi pierdem lucrurile pe care le iubim 
cel mai mult şi că trebuie să ne amintim, înainte de toate, 
că am fost norocoşi că le-am avut. Câteodată eşti stâlpul 
de iluminat şi câteodată eşti câinele care se pişă pe stâlp. 
E clar că pot urma exemplul Alexei. Mă face să râd, ceea 
ce, îmi dau seama, n-am mai făcut de mult. Câteodată, 
oamenii potriviţi apar în viaţa ta la momentul potrivit. 
Apoi, însă, mă gândesc la Mark. Dar şi oamenii răi apar 
aşa, nu? Câteodată e greu să faci diferenţă între ei. O să 
văd, poate că într-o zi o să-i spun totul Alexei. La urma 
urmei, şi ea mi-a spus povestea ei. 

Până când nu se naşte copilul, nu o să mă ating de bani. 
Până atunci pot să mă descurc cu ipoteca. Imediat ce o să 
mi se acorde tutela asupra afacerilor financiare ale lui 
Mark, în vreo două luni, o să pot să-mi vând casa. Cu toate 
acestea, nu va fi declarat oficial mort decât peste şapte 
ani. 

Pot să aştept însă. Sunt răbdătoare. O să continui să 


e 362 » 


muncesc, să filmez. O să-i mai fac o singură favoare lui 
Eddie. O să folosesc banii din contul elveţian pentru ajutor 
după ce o să se nască fiica mea, iar când o să aibă şapte 
ani, iar eu voi fi oficial eliberată, poate că atunci o să 
părăsim ţara. Poate că vom lua banii şi vom dispărea. Vom 
vedea. Sunt, însă, incitată când mă gândesc la viitor. La 
viitorul nostru. 5 


Alexa mă strigă din bucătărie la ora 7:39 seara; mă 
găsesc la etaj, dormind în camera de oaspeţi, camera mea. 
M-a strigat o singură dată, clar şi tare, iar eu simt în piept 
cum mi se strânge ghem o senzaţie pe care n-am mai 
simtit-o de două luni. Simt frica. Un ghem cu ţepuşe apărut 
brusc. O simt din tonul vocii ei. S-a întâmplat ceva. Nu se 
mai aude deloc procesul gătitului în ajun. Casa a devenit 
ciudat de nemişcată. Urmez sunetul televizorului de la 
parter şi intru în bucătăria lor drăguță. Mirosul şuncii 
prăjite cu arțar de Crăciun adie dintr-un dulap închis. 
Alexa şi tatăl ei stau locului îngheţaţi, cu spatele la mine, 
holbându-se muţi la televizorul montat pe perete. Nu se 
întorc spre mine când intru. Mă opresc încet şi după ce 
văd ce văd şi ei înţeleg. Pe ecran e o transmisie live a celor 
de la BBC News 24 de pe o stradă cu multe magazine - o 
stradă golită din Londra, poate chiar Oxford Street? O 
stradă fără ţipenie de om, aşa că ar putea fi şi Oxford 
Street, nu? Strada asta, în mod normal, n-ar fi nepopulată 
în Ajunul Crăciunului. Apoi văd cordonul poliţiei, blocând 
accesul pe întreaga stradă. E un eveniment în curs de 
desfăşurare, breaking news. 

Privim îngroziţi cum o persoană chircită scapă brusc 
dinăuntrul unui magazin stradal, luminos datorită 
luminilor de Crăciun. Bâjbâind orbeşte afară, pe strada 
lată şi golită de oameni. Umbra aceea aleargă repede, 
îngrozită, către cordonul poliţiei, departe de ceva ce nu 
vedem, departe de ceva teribil. 

Pe banda de ştiri citesc că e un incident în curs de 
desfăşurare... că ar putea fi victime... că sunt doi 
atacatori... că a sosit şi poliţia armată. Continui să tac şi 


< 363 + 


când apar două fotografii, ale atacatorilor, în colţul 
ecranului TV-ului. Recunosc instant una dintre feţe. 

Acum de-abia îşi întoarce Alexa privirea spre mine, ca să 
se asigure că văd şi eu ce vede ea. Una dintre fotografii e a 
lui Holli, având o faţă tânără şi palidă. Nu i-au folosit 
fotografia de la dosar; ăsta e primul lucru care mi-a trecut 
prin minte. Nu ştiu de ce, dar aşa s-a întâmplat. Au folosit 
o fotografie dintr-o vacanţă, dinainte să fi fost la 
închisoare. Înainte de autobuzul incendiat. Înainte să se 
întâmple ceva. Apoi îmi dau seama şi respiraţia mi se 
opreşte în gât. S-a întâmplat ceva îngrozitor. De data asta, 
a făcut ceva teribil. Ceva cu adevărat teribil. 

Mi-am amintit cuvintele ei din ziua aceea de la 
închisoare, când am întrebat-o ce plănuia să facă în 
continuare. 

— Va trebui să aştepţi şi să vezi, nu? Dar aşteaptă-te... la 
lucruri măreţe, Erin. Lucruri măreţe. 

Aşa mi-a spus. Mi-a spus că o să facă asta, nu? Am ştiut. 
Într-un fel, întotdeauna am ştiut - nu ceva chiar aşa, 
evident - dar am ştiut că o să facă ceva. 

Dar ce-aş fi putut face? Ce ai putea tu să faci? Nu poţi 
salva pe toată lumea. Câteodată, trebuie să te salvezi doar 
pe tine. 


VIRTUAL 


| d e 
> PROJECT 


— 


| 


e 364 » 


MULŢIUMIRI 


Îi mulţumesc lui Ross, pentru că mi-a fost un exemplu şi 
m-a inspirat să încep acest drum. Îţi mulţumesc pentru 
energia ta, pentru cunoştinţele tale şi pentru sfaturile tale. 

Îi mulţumesc mamei mele, prima mea cititoare, pentru 
că mi-a verificat textul şi nu i s-a părut îngrozitor! [Îţi 
mulţumesc pentru toate încurajările tale, în special pentru 
că mi-ai încurajat obiceiul lecturii când eram tânără şi 
pentru că m-ai inspirat să-mi urmez drumul. 

Îi aduc mulţumiri speciale minunatei mele agente, 
Camilla Wray. Îţi mulţumesc aşa de mult pentru că mi-ai 
răspuns favorabil primului e-mail cu un sinopsis şi că mi-ai 
citit primele trei capitole şi, apoi, a doua zi, întregul 
manuscris. Îţi mulţumesc pentru toate gândurile tale 
inteligente, pentru idei şi indicaţii şi pentru că ai fost o 
puternică susținătoare a lui Erin. Nu pot să-ţi mulţumesc 
destul pentru că m-ai introdus într-o lume cu totul nouă şi 
incitantă. 

Minunatei Kate Miciak, editoarea mea de la Ballantine, 
îţi mulţumesc că mi-ai citit atât de repede manuscrisul, îţi 
mulţumesc pentru încrederea şi entuziasmul tău, pe care 
le-am simţit încă de la prima conversaţie telefonică şi pe 
parcursul întregului proces. Îţi mulţumesc pentru editarea 
ta genială, pentru ochii tăi de vultur şi pentru dragostea ta 
pentru o poveste bună - este o plăcere absolută să lucrez 
cu tine. Îţi mulţumesc că ai scos tot ce era mai bun din 
cartea asta. 

Excelentei Anne Perry, editoarea mea britanică, îţi 
mulţumesc că te-ai îndrăgostit de cartea aceasta şi că a 
fost o bucurie incredibilă să lucrez cu tine. Sunt atât de 
fericită că acest roman şi-a găsit o casă britanică 
fantastică, la Simon & Schuster. 

Mulţumesc tuturor celor care au ajutat ca această carte 
să fie în mâinile voastre acum! A fost un vis cald şi 
călduros să lucrez cu voi toţi! 


e 365 œ» 


e 366 » 


E aud nai Cei doi i please do eta 
pe insula tropicală Bora Bora. unde se bucură de soare. 
de plajă și unul de celălalt. 
Dar când fac scuba diving în marea cristalină, 
găsesc ceva in apa. 


Pol visele Să denina COSITHAUN? 


Decxiată. cuplul are de luat o hotărăre periculoasă: 
să spună aclevărul sau să păstreze secretul 
Până la urmă. doar ei ştiu, deci ce rău ar face? 
Decizia lor declansează, insă. evenimente devastatoare. 


Te-ai intrebal vreodată căt iţi ia să sapi un mormant? 


CATHERINE STEADMAN, actrita londoneza detali ză 
Este cunoscuti pentru raurile sale prirzipmie frapa 
dii Dounin Abbey să Tulamihamun. precum 4 pentru i 
apariție in serialele Breatiuesz. The inbetumeneră, 

The Tudors si Fresh Meal 

Thilarul psihice Cerain gpa este Pirni Sou raran 
Haka] deerme cga Lin Costel mberrin 


NEMIRA .......... 


e 368 +