Lucy Foley — Petrecerea de vanatoare

P PEN ESD FNA AAA Nn yy A 


ID, ÎN. 
A e 


77 


S 


TA ATT 
VANAT UAR L 


ne 
(Ñ y ñ 
| 
| 

i i į 
f q4 
ORI 

AN, 

| 

| 


LUC ROULE Y 


LUCY FOLEY 


PETRECEREA DE 
VÂNĂTOARE 


Original: The Hunting Party (2019) 


Traducere din engleză și note de: 
DANIELA PURGARU 


virtual-project.eu 


TREI 


VP - 


2022 


VP - 


Oare vechii tovarăși ar trebui uitati 
și-n veci să nu ne mai gândim la ei?! 


1 Versuri din poemul „Auld Lang Syne” al poetului scoţian Robert Burns (1759-1796), 
transpuse pe muzică folclorică; cântecul este popular în special în regiunile anglo- 
saxone, unde este interpretat de Anul Nou (N.t.). 


VP-4 


În prezent 
2 ianuarie 2019 


Heather 


Zăresc un bărbat venind prin ninsoare. Din depărtare, prin 
perdeaua albă, cu greu pare uman, ca o siluetă din umbră. 

Când se apropie, observ că e Doug, paznicul de vânătoare. 

Din câte-mi dau seama, vine în grabă spre Cabană, încercând 
să alerge. Dar zăpada așternută și care continuă să cadă îi pune 
piedici. Se poticnește la fiecare pas. Ceva rău. Știu asta fără să-i 
pot vedea chipul. 

Pe măsură ce se apropie, observ că trăsăturile îi sunt 
împietrite din cauza șocului. Cunosc privirea asta. Am mai 
văzut-o. Este expresia cuiva care a fost martor la ceva teribil, ce 
depășește hotarele experienţei umane obișnuite. 

Deschid ușa Cabanei și îl las să intre. Aduce cu el o pală de 
vânt îngheţat și o dâră de zăpadă. 

— Ce s-a întâmplat? îl întreb. 

Este un moment - o pauză prelungă - în care încearcă să-și 
tragă sufletul. Dar ochii spun povestea înaintea lui, o 
comunicare mută a groazei. 

În cele din urmă, reușește să-ngaime: 

— Am găsit oaspetele dispărut. 

— Ei bine, asta-i excelent, îi spun. Unde... 

Clatină din cap, iar întrebarea mi se stinge pe buze. 

— Am găsit un cadavru. 


VP-5 


Cu trei zile în urmă 
30 decembrie 2018 


Emma 


Anul Nou. Împreună pentru prima dată după secole. Eu și 
Mark, Miranda și Julien, Nick și Bo, Samira și Giles, bebelușul lor 
de șase luni, Priya. Și Katie. 

Patru zile într-o sălbăticie hibernală din Highland. Se numește 
Loch Corrin. Foarte exclusivist - nu sunt acceptate la cazare 
decât patru grupuri pe an; în restul timpului este reședință 
privată. Perioada asta a anului, după cum se poate bănui, e cea 
mai populară. A trebuit să-l rețin cam a doua zi după Revelionul 
trecut, imediat ce s-au putut face rezervări. Femeia cu care am 
vorbit m-a asigurat că, din moment ce grupul nostru ocupă 
majoritatea locurilor de cazare, ar trebui ca tot locul să fie doar 
al nostru. 

Scot din nou broșura din geantă. Un pliant gros, o treabă 
scumpă. Înfăţișează un lac mărginit de brazi în spatele căruia se 
ridică vârfuri acoperite cu flori roșii de iarbă neagră - cu toate că 
acum cred că sunt pline de zăpadă. Conform fotografiilor, 
cabana în sine - „Cabana Nouă”, după cum e descrisă în broșură 
- este o construcție mare din sticlă, foarte modernă, proiectată 
de un arhitect de top, care a construit recent pavilionul de vară 
de la Serpentine Gallery. Cred că ideea de bază e să se 
confunde perfect cu apele liniștite ale lacului, reflectând peisajul 
și liniile bine conturate ale vârfului cel mare, Munro, care se 
înalţă pe fundal. 

Aproape de Cabană, minuscule în comparaţie cu ea, se pot 
vedea mai multe căsuțe ce par cuibărite unele într-altele, ca 
pentru a-și ţine de cald. Sunt căbănuțele; câte una pentru 
fiecare cuplu, dar ne vom reuni pentru a lua masa la Cabana de 
vânătoare, clădirea mare din centru. Cu excepţia Cinei 
Muntenești din prima seară - „o varietate de produse locale, de 
sezon” -, o să ne gătim singuri. Au comandat mâncare la 
cererea mea. Am trimis înainte o listă lungă - trufe proaspete, 
foie gras, stridii... Am în plan un adevărat festin pentru Ajunul 
Anului Nou, pe care îl aştept cu mare nerăbdare. Imi place să 


VP-6 


gătesc. Mâncarea îi aduce pe oameni laolaltă, nu-i așa? 
e 

Această parte a călătoriei e deosebit de dramatică. Avem 
marea lângă noi și, din când în când, pământul dispare brusc și 
îți dă senzaţia că o mișcare greșită ar putea să ne arunce în hău. 
Apa are o culoare gri-ardezie, cu aspect ameninţător. Pe o 
pajiște de pe stânci, oile se înghesuie unele într-altele, parcă 
încercând să se încălzească una pe cealaltă. Se aude vântul; din 
când în când lovește în fereastră, iar trenul se cutremură. 

Ceilalţi par să fi adormit, până și bebelușul, Priya. Giles chiar 
sforăie. 

Uitati, îmi vine să zic, uitați-vă cât de frumos e! 

Eu am fost cea care a planificat excursia asta, așa că resimt o 
oarecare responsabilitate - teama că oamenii nu se vor simți 
bine, că lucrurile ar putea să meargă prost. Dar am deja și un 
sentiment de mândrie, pentru micile succese... ca acesta, 
frumusețea sălbatică de dincolo de geam. 

Nu-i de mirare că toţi dorm. Ne-am trezit așa de devreme în 
dimineaţa asta ca să prindem trenul - pe Miranda a deranjat-o în 
mod deosebit ora. Apoi, desigur, toată lumea s-a apucat să bea. 
Mark, Giles și Julien au dat iama devreme în căruciorul pentru 
băuturi, undeva pe lângă Doncaster, chiar dacă era abia 11. S- 
au cherchelit bucuroși și au devenit afectuoși și gălăgioși 
(pasagerii de pe locurile din jur nu păreau încântați). Se pare că 
pot redeveni cu ușurință vechii camarazi, care se cunosc de ani 
buni, indiferent de cât de mult timp a trecut de când s-au văzut 
ultima oară, mai ales cu ajutorul câtorva beri. 

Nick și Bo, iubitul american al lui Nick, nu fac parte din acest 
club al băieţilor, pentru că Nick nu făcea parte din grupul lor de 
la Oxford... deși Katie a spus la un moment dat că e mai mult 
de-atât, că ceilalţi manifestă o homofobie tacită. In primul rând, 
Nick e prietenul lui Katie. Uneori am senzaţia că nu ne place în 
mod special pe niciunul, că ne tolerează doar datorită lui Katie. 
Întotdeauna mi s-a părut că e un pic de răceală între Nick și 
Miranda, probabil pentru că amândoi au personalități puternice. 
Totuși, în dimineaţa aceasta, cei doi păreau a fi prieteni la 
cataramă pe când se grăbeau să traverseze holul gării, braț la 
braţ, ca să cumpere „substanțe nutritive” pentru călătorie. Ceea 
ce s-a concretizat printr-o minunată sticlă de Sancerre rece, pe 
care Nick a scos-o din geanta frigorifică, sub privirile ușor 


VP -7 


invidioase ale băutorilor de bere. 

— Voia să ia G&T la cutie, ne-a spus Miranda, dar n-am putut 
să-l las. Trebuie să începem cu dreptul. 

Miranda, Nick, Bo și cu mine am băut vin. Până și Samira s-a 
decis în cele din urmă să accepte una mică. 

— Există numeroase dovezi noi conform cărora poţi să bei 
când alăptezi, a spus ea. 

La început, Katie a clătinat din cap; ea avea o sticlă de apă 
minerală. 

— O, haide, Kay-tee, a implorat-o Miranda cu un zâmbet 
încurajator, oferindu-i un pahar. Suntem în vacanţă! 

E greu s-o refuzi pe Miranda când încearcă să te convingă să 
faci ceva, așa că, desigur, Katie la acceptat și a luat o mică 
înghiţitură. 

J 

Băutura a ajutat puțin la destinderea atmosferei; am avut o 
mică încurcătură cu locurile la urcare. Toată lumea era obosită 
și nervoasă, încercând fără tragere de inimă să lămurească 
problema. S-a dovedit că unul dintre cele nouă locuri rezervate 
se afla, nu se știe cum, în următorul vagon, total separat. Trenul 
era plin, ca de sărbători, așa că n-aveam cum să facem schimb. 

— Bineînţeles că-i al meu, a spus Katie. 

Katie, ca să înțelegeți, e cea ciudată, ea nefiind într-un cuplu. 
Într-un fel, cred că se poate spune că e o intrusă zilele astea, 
mai mult decât mine. 

— O, Katie, am zis. Îmi pare rău... mă simt ca o idioată. Nu 
știu ce s-a întâmplat. Eram sigură că le-am rezervat pe toate la 
mijloc, ca să mă asigur că vom sta cu toţii împreună. Probabil că 
le-a sucit sistemul. Hai, vino și stai aici... mă duc eu acolo. 

— Nu, a spus, ridicându-și cu stângăcie geanta de voiaj peste 
capetele pasagerilor așezați deja pe locurile lor. N-are sens. Nu 
mă deranjează. 

Tonul ei sugera însă contrariul. Pentru numele lui Dumnezeu, 
m-am surprins gândindu-mă. Nu-i decât o călătorie cu trenul. 
Chiar are importanță? 

Celelalte opt locuri erau orientate unul în fața celuilalt, în jurul 
a două mese situate în mijlocul vagonului. Dincolo de ele, o 
femeie în vârstă stătea lângă un adolescent cu piercing - doi 
călători solitari. Nu părea posibil să putem rezolva încurcătura. 
Dar Miranda, cu părul ei strălucind ca o cortină aurită, s-a 


VP-8 


aplecat să-i spună ceva femeii în vârstă, pe care a cucerit-o. Am 
putut să observ cât de fermecată a fost femeia de ea - privirile, 
cuvintele pronunţate - într-o manieră aproape antică - foarte 
clar... Când vrea, Miranda poate să exercite un farmec 
considerabil. Oricine o cunoaște s-a aflat în postura celeilalte 
femei. 

O, da, a spus femeia, sigur că se va muta. Oricum, probabil că 
în vagonul următor era mai multă liniște. 

— Voi, tinerii, ha!... cu toate că niciunul dintre noi nu mai e 
așa de tânăr. Și, oricum, prefer să merg cu fața. 

— Mulţumesc, Manda, a spus Katie zâmbind scurt. (Părea 
recunoscătoare, dar nu prea lăsa să se vadă.) 

Katie și Miranda sunt prietene apropiate de multă vreme. Știu 
că nu prea s-au văzut în ultimul timp; Miranda spune despre 
Katie că a fost ocupată cu munca. Și, pentru că Samira și Giles 
au fost captivi în lumea bebelușului lor, Miranda și cu mine am 
petrecut împreună mai mult timp ca niciodată. Am fost la 
cumpărături, ne-am dus să bem ceva... Am bârfit... Am început 
să simt că m-a acceptat ca pe o prietenă, nu doar ca pe iubita 
lui Mark, ultima sosită în grup în aproape un deceniu. 

În trecut, Katie făcea tot ce-i stătea în putinţă ca să mă 
ponegrească. Ea și Miranda au fost mereu foarte unite. Atât de 
unite, încât par mai degrabă surori decât prietene. In trecut m- 
am simţit exclusă din această cauză, de apropierea dintre ele și 
de trecutul lor. Care nu lasă loc unei noi prietenii. Așa că o parte 
din mine este, ei bine, destul de mulțumită. 

e 

Chiar îmi doresc ca toată lumea să se distreze în călătorie, ca 
totul să fie un succes. Evadarea de Anul Nou e un lucru 
important. Ei, cei din grupul ăsta, au făcut-o în fiecare an. De 
mult timp, înainte ca eu să-mi fac apariţia pe scenă. Și, într-un 
fel, presupun că planificarea călătoriei e o încercare jalnică a 
mea de a dovedi că sunt cu adevărat una dintre ei. Un fel dea 
spune că ar trebui să fiu în cele din urmă acceptată așa cum se 
cuvine în „cercul de apropiaţi”. S-ar putea crede că perioada de 
trei ani - cât a trecut de când eu și Mark suntem împreună - 
este suficientă. Dar nu e așa. Ca să înțelegeţi, ei se cunosc de 
foarte mult timp, de la Oxford, acolo au devenit prieteni. 

E dificil - așa cum știe oricine s-a aflat într-o astfel de situaţie 
- să fii cea mai nouă într-un grup de prieteni vechi. Se pare că 


VP-9 


voi fi mereu fata nou-venită, indiferent câţi ani vor trece. Voi fi 
întotdeauna ultima sosită, intrusa. 

Mă uit din nou la broșura din poală. Poate că această călătorie 
- atât de atent planificată - va schimba lucrurile. Poate că va 
dovedi că sunt una dintre ei. Sunt așa de entuziasmată! 


VP - 10 


Katie 


Am ajuns, în sfârșit. Totuși, simt o dorinţă bruscă să mă întorc 
în oraș. M-aș mulțumi chiar și cu biroul meu. Gara din Loch 
Corrin e ridicol de mică. Un peron solitar, lângă versantul 
acoperit cu plasă de oţel al unui munte care se înalță pe fundal, 
cu vârful pierdut în nori. Indicatorul, cel obișnuit al Companiei 
Naţionale Feroviare, pare o glumă bună. Peronul e acoperit cu 
un strat subţire de zăpadă și nici măcar o singură urmă de talpă 
nu pângărește albul perfect. Gândul îmi fuge la zăpada din 
Londra, la cât de tare se murdărește aproape imediat ce s-a 
așternut, călcată în picioare de mii de oameni. Dacă mai aveam 
nevoie de vreo dovadă că suntem departe de oraș, atunci 
aceasta era - nu mai pusese nimeni piciorul în zăpadă aici, 
darămite s-o curețe... Una peste alta, am impresia că nu mai 
suntem în Kansas. Am străbătut cu trenul kilometri după 
kilometri prin sălbăticia asta. Nici nu-mi mai aduc aminte când 
am văzut ultima dată o construcţie făcută de om, darămite o 
persoană. 

Pășim cu grijă pe peronul înghețat - prin zăpada căzută se 
zărește lucind gheaţa neagră - și trecem de clădirea micuță a 
gării. Pare pustie. Mă întreb cât de des e utilizată „Sala de 
așteptare”, cu semnul ei pictat și raftul optimist cu cărți. Acum 
trecem pe lângă o gheretă cu un geam murdar: o tonetă pentru 
bilete sau un mic birou. Arunc o privire înăuntru, fascinată de 
faptul că există un birou aici, în mijlocul acestei sălbăticii și sunt 
puţin şocată când îmi dau seama că nu-i goală. Cineva chiar se 
află acolo, în beznă. Nu pot distinge decât silueta lui - lat în 
umeri, cocoșat, apoi văd o licărire trecătoare a ochilor care se 
uită la noi în timp ce trecem. 

— Ce s-a întâmplat? se întoarce spre mine Giles, care e în fața 
mea. 

Probabil am scos un sunet de surpriză. 

— E cineva acolo înăuntru, îi șoptesc. Un conductor sau ceva 
de genul ăsta... m-am speriat. 

Giles aruncă o privire pe fereastră. 

— Ai dreptate. 

Se preface că își duce mâna la o pălărie imaginară de pe 


VP -11 


capul lui chel. 

— 'Neaţa bună la 'mneavoastră, zice rânjind. 

Giles e clovnul grupului, simpatic, caraghios - uneori în mod 
exagerat. 

— Asta-i irlandeză, idiotule, zice Samira pe un ton afectuos. 

Ei fac totul cu afecţiune. Niciodată nu sunt mai conștientă de 
statutul meu de persoană singură decât atunci când mă aflu în 
compania lor. 

Iniţial, bărbatul din cabină nu răspunde. Apoi ridică cu 
încetinitorul o mână, într-un fel de salut. 

Un Land Rover ne așteaptă - un model vechi, murdar de 
noroi. Văd cum portiera se deschide și iese din el un bărbat 
înalt. 

— Trebuie să fie paznicul de vânătoare, spune Emma. În e- 
mail scria că vine să ne ia. 

Nu prea arată a paznic de vânătoare. Dar ce-mi imaginasem? 
Cred că mă așteptam să fie mai bătrân. Pare să fie de vârsta 
noastră. E robust - umerii, înălțimea lui trădează o viaţă dusă în 
aer liber, la fel și părul negru, rebel. Ne întâmpină mormăind 
abia auzit, iar vocea lui are un timbru aspru, de parcă nu s-ar 
folosi de ea prea des. 

Observ că ne examinează din priviri. Nu cred că-i place ce 
vede. E oare acela un rânjet când observă jacheta Barbour 
imaculată a lui Nick, cizmele Hunter ale Samirei și gulerul din 
blană de vulpe al Mirandei? Dacă da, cine știe ce crede despre 
hainele mele de orășeancă și de valiza Samsonite pe roţi... Am 
fost atât de distrată, încât nici n-am stat să mă gândesc la ce 
împachetam. 

li văd pe Julien, Bo și Mark, care încearcă să-l ajute cu 
bagajele, dar el îi dă la o parte. Pe lângă el, ei arată ca niște 
școlari apretaţi în prima zi de școală. Pun pariu că nu le convine 
acest contrast. 

— Cred că trebuie să facem două găști, spune Giles, pentru că 
nu ne poţi duce pe toţi acolo în siguranță. 

Paznicul de vânătoare ridică din sprâncene. 

— Cum vreţi. 

— Voi, fetelor, mergeţi înainte, spune Mark, încercând să facă 
pe cavalerul, iar noi, băieţii, rămânem la urmă. 

Mă aștept, cu teamă, ca el să facă o glumă despre Nick și Bo, 
cum că ar fi fetițe. Din fericire, se pare că nu i-a dat prin cap - 


VP - 12 


sau a reușit să-și țină gura. Azi expunem cel mai exemplar 
comportament de care suntem capabili, pe modul tolerant 
vacanţă-cu-prietenii. 

Au trecut secole de când am fost ultima oară împreună - 
probabil la ultimul Revelion. Mereu uit cum e. Intrăm atât de 
repede, cu atâta ușurință, în vechile noastre roluri, cele pe care 
le-am avut întotdeauna în acest grup. Eu sunt cea tăcută - 
Miranda și Samira, vechile mele colege de apartament, sunt 
extrovertitele găștii. Las de la mine. Cu toţii o facem. Sunt 
sigură că Giles, de exemplu, nu se comportă ca un clovn la 
secţia pentru accidente și urgențe unde e registrator-șef. 

Ne urcăm în Land Rover. Miroase a câine ud și a pământ. Îmi 
închipui că probabil așa miroase și paznicul de vânătoare, dacă 
te afli suficient de aproape de el. Miranda stă în faţă, lângă el. 
Din când în când simt izul parfumului ei - greu, ușor afumat, 
amestecându-se în mod straniu cu mirosul de pământ. Numai ea 
ar putea să facă asta. Imi întorc capul să respir aerul proaspăt 
care pătrunde înăuntru prin geamul crăpat. 

De o parte a noastră, un versant destul de abrupt se pierde în 
lac. De cealaltă parte, deși nu-i încă întuneric, pădurea e deja de 
un negru impenetrabil. Drumul nu-i decât o fâșie foarte îngustă, 
cu gropi, așa că orice mișcare greșită ne-ar putea face să 
plonjăm spre apă sau să ne izbim de desiș. Continuăm să ne 
balansăm și apoi, brusc, frâna e acționată cu putere. Toate 
suntem aruncate în faţă și revenim cu putere înapoi pe scaunele 
noastre. 

— Futu-i! strigă Miranda în timp ce Priya, atât de tăcută pe 
parcursul călătoriei, începe să ţipe în braţele Samirei. 

Un cerb s-a ivit în faţa noastră. Pesemne a ieșit neobservat 
din umbra copacilor. Capul lui uriaș pare exagerat de mare în 
comparaţie cu restul corpului, roșiatic și zvelt, încoronat cu 
vaste coarne țepoase, deopotrivă maiestuoase și 
amenințătoare. În lumina farurilor, ochii îi strălucesc într-o 
nuanţă stranie de verde extraterestru. Într-un final, încetează să 
se mai holbeze la noi și se pierde printre copaci, cu o graţie 
deloc zorită. Îmi duc mâna la piept și simt bătaia rapidă a inimii. 

— Uau! exclamă Miranda cu răsuflarea întretăiată. Ce-a fost 
asta? 

Paznicul de vânătoare se întoarce spre ea și rostește 
inexpresiv: 


VP - 13 


— Un cerb. 

— Adică, spune ea puţin răvășită - ceea ce e neobișnuit -, 
adică ce fel de cerb? 

— Roșcat, spune paznicul de vânătoare. Un cerb roșcat. 

Işi întoarce privirea înapoi la drum. Conversaţia s-a încheiat. 

Miranda se răsucește cu faţa spre noi, peste spătarul 
scaunelor, și mimează din buze: 

— E sexy, nu? 

Samira și Emma dau din cap aprobator. 

— Tu ce crezi, Katie? 

Se apleacă și mă înghiontește în umăr, puţin cam tare. 

— Nu știu, îi spun. 

Arunc o privire spre oglinda retrovizoare, la expresia 
impasibilă a paznicului de vânătoare. Oare și-a dat seama că 
vorbim despre el? Dacă da, nu dă de înţeles că ar asculta, dar 
chiar și așa e jenant. 

— A, dar tu ai avut mereu gusturi ciudate când e vorba de 
bărbaţi, Katie, zice Miranda râzând. 

Mirandei nu prea i-au plăcut niciodată iubiții mei. E amuzant 
că, în general, sentimentul a fost reciproc - de multe ori a 
trebuit să-i iau apărarea în fața lor. 

— Cred că-i alegi, mi-a spus ea odată, ca să fie ca un fel de 
înger pe umărul tău, care-ţi spune: ea nu-i un om bun. Stai 
deoparte. 

Dar Miranda e cea mai veche prietenă a mea. lar prietenia 
noastră a fost întotdeauna mai presus de orice relaţie romantică 
- din partea mea, vreau să zic. Miranda și Julien sunt împreună 
de pe vremea când eram la Oxford. 

Nu prea am știut ce să cred despre Julien când a intrat în 
scenă, la sfârșitul primului nostru an. Nici Miranda n-a știut. Era 
un fel de anomalie, în comparaţie cu iubiții de dinainte. Desigur, 
n-au fost decât vreo doi care ar fi putut fi comparați cu el, ambii 
niște proiecte, la fel ca mine, nu pe atât de arătoși și de sociabili 
ca ea, tipi care păreau să trăiască într-o stare permanentă de 
uimire că au fost aleși. Dar Miranda s-a dat mereu în vânt după 
proiecte. 

Așa că Julien i s-a părut prea ostentativ, având în vedere 
pasiunea ei pentru orfani și vagabonzi. El era prea arătos, la 
modul obraznic, prea încrezător în propria persoană. Cuvintele 
ei, nu ale mele. 


VP - 14 


— E așa de arogant, spunea ea. Abia aștept să-l trimit la 
plimbare data viitoare când mai încearcă. 

Mă întrebasem dacă ea chiar nu observa cât de fidel i se 
oglindeau în el propria arogantă și încredere în sine. 

Julien a continuat să încerce. Și, de fiecare dată, ea l-a 
respins. Venea să stea de vorbă cu noi - cu ea - în pub. Sau se 
întâmpla să „dea peste” ea după un seminar. Sau își făcea 
apariţia la barul din spaţiul comun rezervat studenților la 
universitate, aparent ca să se vadă cu niște prieteni, însă își 
petrecea cea mai mare parte a serii la masa noastră, făcându-i 
curte Mirandei cu o francheţe jenantă. 

Mai târziu, am ajuns să înţeleg că atunci când Julien își 
dorește ceva suficient de mult, nimic nu-i stă în cale. Și a dorit-o 
pe Miranda. Mult. 

Până la urmă ea a cedat în fața situaţiei reale - îl voia la 
rândul ei. Cine nu l-ar fi vrut? Pe atunci era frumos, încă mai e, 
acum poate chiar mai mult, după ce viaţa i-a asprit puţin din 
trăsăturile perfecte și din volubilitate. Mă întreb dacă ar fi 
biologic imposibil să nu-ţi dorești un bărbat ca Julien, cel puţin în 
sensul fizic. 

Îmi aduc aminte momentul în care ni l-a prezentat Miranda, la 
banchetul din vară - când și-au dat în sfârșit întâlnire. Evident 
că știam exact cine era. Fusesem martoră la toată saga - goana 
lui după Miranda, respingerea ei, încercările lui continue și, într- 
un final, cedarea ei în faţa inevitabilului... Știam atât de multe 
lucruri despre el. La ce universitate era, ce studia, faptul că era 
campion la rugbi. Știam așa de multe, încât aproape uitasem că 
el habar n-avea cine sunt. Așa că atunci când m-a pupat pe 
obraz și mi-a spus solemn: /mi pare bine să te cunosc, Katie - 
destul de politicos, în ciuda faptului că era beat -, mi s-a părut o 
glumă colosală. 

e 

Prima oară când a rămas la noi acasă - Miranda, Samira și cu 
mine locuiam împreună în anul doi -, am dat peste el când ieșea 
de la baie, cu un prosop înfășurat în jurul taliei. M-am străduit 
atât de tare să mă comport firesc, să nu mă uit la pieptul lui larg 
și gol, la umerii lăţi, musculoși, care străluceau uzi de la duș, 
încât tot ce-am reușit să-i spun a fost: 

— Bună, Julien. 

Mi s-a părut că a strâns prosopul mai tare în jurul taliei. 


VP -15 


— Bună, a zis și s-a încruntat. Ăăă... e cam aiurea. Mă tem că 
nu știu cum te cheamă. 

Atunci mi-am dat seama de greșeală. Probabil uitase complet 
cine eram și că mă mai întâlnise. 

— O, i-am spus întinzând mâna. Eu sunt Katie. 

Nu a dat mâna cu mine și m-am gândit că asta a fost încă o 
greșeală - prea formal, prea nepotrivit. Apoi am realizat că 
motivul ar fi putut fi că ţinea prosopul cu o mână, iar în cealaltă 
avea periuta de dinți. 

— Scuze. 

Atunci mi-a zâmbit - zâmbetul lui fermecător - și i s-a făcut 
milă de mine. 

— Așadar. Ce-ai făcut, Katie? 

M-am holbat la el. 

— Ce vrei să spui? 

A râs. 

— Ca în carte, a spus el. What Katy Diad?. Mereu mi-a plăcut 
cartea aia. Deși nu știu dacă ar trebui să le placă băieţilor. 

Pentru a doua oară mi-a adresat acel zâmbet al lui și dintr- 
odată mi-am dat seama că pot să înțeleg ce-a văzut Miranda la 
el. 

Asta-i chestia cu cei ca Julien. Un individ așa de arătos ca el ar 
putea să joace rolul unui ticălos, poate căindu-se în final pentru 
propriile păcate și transformându-se într-un om mai bun. 
Miranda ar fi o Regină a Balului afurisită, cu un secret întunecat. 
Acel nimeni timid - adică eu - ar fi genul de personaj bun, isteţ, 
jalnic, neînțeles, care ar salva în cele din urmă situaţia, însă în 
viața reală, lucrurile nu stau deloc așa. Oamenii ca ei nu trebuie 
să fie neapărat nesuferiţi. De ce și-ar complica viaţa? Işi pot 
permite să fie ei înșiși, spectaculos de fermecători. lar eu și cei 
ca mine, acești nimeni timizi, nu sfârșim întotdeauna prin a fi 
eroii din poveste. Uneori noi suntem cei care au propriile secrete 
întunecate. 

(J 

Puțina lumină din timpul zilei s-a dus. Abia se mai distinge 
ceva în afară de întinderea neagră de copaci, de-o parte și de 
alta a drumului. Întunericul îi face să pară mai deși, mai 
aproape, de parcă s-ar înghesui să vină către noi. In afara 


2 „Ce a făcut Katy", în traducere din engleză, este o carte pentru copii scrisă în 1872 de Sarah 
Chauncey Woolsey, sub pseudonimul Susan Coolidge (N.t.). 


VP - 16 


trepidaţiilor motorului de la Land Rover nu se mai aude niciun 
zgomot; poate că toți acei copaci înăbușă și sunetele. 

În față, Miranda îl întreabă pe paznicul de vânătoare despre 
acces. Locul ăsta chiar e izolat. 

— E la o oră de mers cu mașina până la șosea, ne spune 
paznicul. Pe vreme bună. 

— O oră? întreabă Samira. 

Se uită neliniștită la Priya, care privește afară spre peisajul 
întunecat, iar lumina lunii ce licărește printre copaci i se reflectă 
în ochii mari și negri. Arunc o privire pe geamul din spate. Tot ce 
văd e un tunel de copaci, care se micșorează în zare, 
reducându-se la un punct negru. 

— Mai bine de o oră, spune paznicul de vânătoare, în cazul în 
care vizibilitatea e slabă sau dacă e vreme rea. 

Oare îi face plăcere asta? 

Mie îmi ia o oră până la casa maică-mii din Surrey. La vreo 60 
de kilometri de Londra. Pare incredibil că un loc ca ăsta chiar 
există în Marea Britanie. Întotdeauna mi s-a părut că insula asta 
mică pe care o numim acasă e supraaglomerată. Ai putea zice 
că-i în pericol să se scufunde sub greutatea tuturor corpurilor 
care stau înghesuite pe ea, după cum îi place tatălui meu vitreg 
să spună când vine vorba despre imigranţi. 

— Uneori, zice paznicul, în perioada asta a anului, drumul e 
impracticabil. De exemplu, dacă ninge mult... Probabil că scria 
în e-mailul pe care l-aţi primit de la Heather. 

Emma dă din cap aprobator. 

— Da. 

— Ce vrei să spui? întreabă Samira cu o voce evident mai 
ascuțită. Adică n-o să putem pleca? 

— E posibil, zice el. Dacă ninge destul de mult, drumul devine 
impracticabil... prea periculos, chiar și cu anvelope de iarnă. 
Avem în total cel puţin câteva săptămâni pe an când Corrin e 
rupt de restul lumii. 

— Ar putea fi destul de confortabil, intervine repede Emma, 
poate pentru a alunga orice alte interjecţii îngrijorate din partea 
Samirei. Palpitant. Am comandat suficiente provizii... 

— Și vin, adaugă Miranda. 

— Și vin, confirmă Emma, să ne ajungă câteva săptămâni 
dacă-i nevoie. Cred că am întrecut puţin măsura. Am plănuit un 
festin de Revelion. 


VP - 17 


Nimeni nu prea îi dă atenţie. Cred că suntem cu toate 
îngrijorate de această nouă perspectivă în legătură cu locul 
unde ne vom petrece următoarele zile. Pentru că este ceva 
supărător la ideea de izolare, când știi cât de departe te afli de 
orice altceva. 

— Dar cum rămâne cu gara? întreabă Miranda cu un fel de 
„te-am prins!” triumfător. Cu siguranţă se poate lua trenul. 

Paznicul îi aruncă o privire. Îmi dau seama că e destul de 
atrăgător. Sau ar fi, dacă n-ar exista ceva înspăimântător în 
ochii lui. 

— Nici trenurile nu circulă prea bine pe zăpadă de-un metru, 
spune el. Așa că n-ar opri aici. 

Și dintr-odată, în toată imensitatea sa, acest peisaj pare să se 
restrângă în jurul nostru. 


VP-18 


Doug 


Dacă n-ar fi fost oaspeţii, locul ăsta ar fi fost perfect. Dar, fără 
ei, el n-ar avea de muncă. 

Își dăduse toată silinţa să nu rânjească când se dusese să-i ia. 
Put a bani, cei din gașca asta, la fel ca toţi ceilalţi care vin aici. 
Pe măsură ce se apropiau de Cabană, bărbatul scund, brunet - 
Jethro? Joshua? - se întorsese spre el cu o atitudine ca de la 
bărbat la bărbat, ţinând în mână un telefon argintiu, lucios. 

— Caut să mă conectez la Wi-Fi, îi spusese el, dar nu prind 
nimic. Evident, nu-i 3G. Asta pricep. N-ai cum să ai 3G fără 
semnal... Ha! Dar mă gândeam că poate prind Wi-Fi. Sau trebuie 
să te afli mai aproape de Cabană? 

Îi spusese bărbatului că nu porneau Wi-Fi-ul decât dacă 
cineva solicita acest lucru în mod special. 

— Uneori se poate prinde semnal, dar trebuie să urci acolo ca 
să reușești, îi răspunsese, arătând spre versantul Munro. 

Bărbatului îi căzuse fața. Pentru o clipă păruse aproape 
înspăimântat. Soţia lui intervenise repede: 

— Dragă, sunt sigură că poţi să supravieţuiești câteva zile 
fără Wi-Fi. 

Apoi înăbușise orice alt protest cu un sărut cu limba. Doug își 
întorsese privirea. 

x kx * 

Aceeași femeie, Miranda - cea frumoasă - stătuse cu el în față 
în Land Rover, cu genunchii apropiaţi de ai lui. Se rezemase 
total inutil cu o mână de braţul lui când se urcase în mașină. De 
fiecare dată când se întorcea să-i spună ceva, îi simţea 
parfumul, bogat și cu note afumate. Aproape uitase că există 
astfel de femei pe lume: complexe, puse pe flirt, femei care simt 
nevoia să-i seducă pe toţi cei care le ies în cale. Periculoase, 
într-un mod foarte special. Heather e atât de diferită. Se dă 
măcar cu parfum? Nu-și amintea să fi observat asta. In mod 
sigur nu se machiază. Are genul de înfățișare care nu are nevoie 
de nicio împopoţonare cu produse cosmetice. Îi place chipul ei în 
formă de inimă, cu ochi negri și sprâncene ca niște paranteze 
elegante. O persoană care nu s-a aflat în compania lui Heather 
ar putea-o lua drept o femeie simplă, dar el e de altă părere - că 


VP-19 


ea e precum apele liniștite, care sunt adânci. Despre ea știa vag 
că trăise în Edinburgh, că avusese o carieră acolo. N-a încercat 
însă să-i afle povestea. Asta ar putea însemna să dezvăluie prea 
multe din propria poveste. 

Heather e un om bun. El nu. Înainte de a ajunge aici, a făcut 
un lucru îngrozitor. Mai multe chiar. O persoană ca ea ar trebui 
să stea departe de cineva ca el. 

e 

Oaspeţii sunt acum în grija lui Heather, deocamdată - și asta-i 
o ușurare. Nu fusese o treabă ușoară să-și ascundă disprețul 
față de ei. Bărbatul brunet - Julien, așa îl chema - e din tagma 
celor care vin de obicei acolo. Plini de bani, răsfățaţi, dornici de 
sălbăticie, dar așteptându-se în sinea lor la luxul hotelurilor cu 
care sunt obișnuiți. Întotdeauna le ia ceva să priceapă în ce s-au 
băgat de fapt, izolarea, simplitatea, frumuseţea de nepreţuit a 
împrejurimilor. Cu ei se petrece adesea un fel de transformare, 
sunt seduși de locul ăsta - cine n-ar fi? Dar el știe că ei nu-l 
înţeleg, nu așa cum se cuvine. Ei cred că îi șlefuiesc duritatea, în 
cabanele lor frumoase, cu paturile cu patru stâlpi, șemineuri, 
încălzire prin pardoseală și nenorocita de saună până la care o 
pot lua la trap dacă vor cu adevărat să-și dea duhul. lar cei pe 
care îi ia la vânătoare de căprioare se comportă ca și cum s-ar 
transforma brusc în DiCaprio în The Revenant, luptându-se cu 
natura cu mâinile goale. Ei nu-și dau seama cât de mult le 
ușurează el lucrurile rezolvând toată treaba dificilă - observarea 
activităţilor turmei, urmărirea cu atenţie și plănuirea... astfel 
încât tot ce le mai rămâne de făcut e să apese pe nenorocitul de 
trăgaci. i 

Abia dacă sunt în stare să tragă cu arma. In cazul în care trag 
greșit, pot provoca o rană care, dacă ar fi lăsată așa, ar putea 
produce animalului zile întregi de suferință, cu dureri 
inimaginabile. O împușcătură greșită în zona capului, de 
exemplu (de obicei, ei iau la ţintă capul, chiar dacă el le spune: 
să nu faceţi asta niciodată, e prea ușor de ratat), poate 
desprinde maxilarul animalului, lăsându-l în viaţă în cea mai 
cumplită agonie, incapabil să mănânce, sângerând încet până la 
moarte. Așa că el e acolo ca să termine treaba cu o împușcătură 
de expert, ţintind în stern, oferindu-le ocazia să se ducă acasă și 
să se dea mari că sunt vânători, eroi. Luarea unei vieți. Botezul 
cu sânge. Ceva de postat pe Facebook sau pe Instagram - 


VP - 20 


imagini cu ei mânjiţi de sânge, rânjind ca lunaticii. 

El a curmat vieţi, multe de fapt. Și nu doar de animale. Știe 
mai bine decât oricine că nu e ceva cu care să te lauzi. E un loc 
sumbru din care nu te poţi întoarce niciodată. Iți produce ceva, 
prima dată. O schimbare profundă undeva, în adâncurile 
sufletului, amputează ceva important. Prima oară e cel mai rău, 
iar cu fiecare moarte, sufletul e rănit și mai mult. După o vreme, 
nu mai rămâne decât ţesut cicatrizat. 

E acolo de suficient de mult timp pentru a cunoaște toate 
„genurile” de oaspeţi, a devenit la fel de expert în ei ca și în 
fauna sălbatică. Dar nu știe sigur ce soi urăște cel mai mult. 
Genul „în sălbăticie”, cei care cred că într-o perioadă scurtă de 
doar câteva zile în lux devin „una” cu natura, sau celălalt, cei 
care pur și simplu nu înțeleg, care cred că au fost păcăliţi... și, 
mai rău, jefuiți. Ei uită ce au rezervat. Văd probleme în tot ceea 
ce este diferit faţă de locurile în care sunt obișnuiți să trăiască, 
cu piscinele lor interioare și restaurante cu stele Michelin. După 
părerea lui Doug, ei sunt cei care au cele mai multe probleme 
cu ei înșiși. După ce toate distragerile dispar, aici, în liniște și 
singurătate, demonii pe care i-au ţinut la distanţă îi prind din 
urmă. 

In ceea ce-l privește pe Doug, lucrurile stau altfel. Demonii lui 
îl însoțesc mereu, oriunde s-ar afla. Cel puţin aici au spaţiu să 
cutreiere. Locul ăsta l-a atras pentru un motiv destul de diferit, 
crede el, spre deosebire de oaspeţi. Ei vin pentru frumusețea 
locului - el pentru ostilitatea lui, pentru brutalitatea absolută a 
vremii. Acum, în toiul iernii lungi, este de-a dreptul nemiloasă. 
Cu câteva săptămâni în urmă, sus pe Munro, a văzut o vulpe 
care se furișa prin zăpadă și ţinea în gheare carcasa disecată a 
unui animal mic. Avea blana rară și scabroasă și i se vedeau 
coastele. Când l-a zărit, nu a ţâșnit imediat. A rămas pe loc 
pentru o clipă și l-a fixat cu o privire dușmănoasă, provocându-l 
să încerce să-i fure ospăţul. A simţit o legătură cu ea, un 
sentiment puternic de recunoaștere, pe care nu l-a trăit cu o 
ființă umană, cel puţin nu de o lungă perioadă încoace. 
Supraviețuind, existând... doar atât. Fără să trăiască. Asta e un 
cuvânt pentru cei care caută să se aleagă din fiecare zi cu 
amuzament, plăcere și confort. 

Fusese norocos că primise slujba asta, o știe prea bine. Nu 
doar pentru că i se potrivește - cu firea lui, cu dorinţa de a fi pe 


VP -21 


cât posibil cât mai departe de lume. Ci și pentru că, foarte 
probabil, nimeni altcineva nu l-ar mai fi acceptat. Nu cu un 
trecut ca al lui. Bărbatul trimis de șef să-l intervieveze i-a văzut 
cazierul, a ridicat din umeri și a spus: 

— Păi, atunci cu siguranţă o să te pricepi să faci faţă 
braconierilor. Încearcă doar să nu-l ataci pe vreunul dintre 
oaspeţii noștri. 

Apoi rânjise, ca să-i demonstreze că glumea. 

— De fapt, cred că ești perfect pentru această slujbă. 

Și cu asta basta. Nici măcar nu fusese nevoie să găsească 
scuze sau să ofere explicaţii - cu toate că nu exista nicio scuză, 
chiar niciuna. Un moment de nebunie violentă? Nu chiar - 
fusese perfect conștient de ceea ce făcea. 

Acum, când se gândește la noaptea aceea, aproape nimic nu 
pare real. Parcă ar fi ceva văzut la televizor, ca și cum și-ar 
urmări propriile acţiuni de undeva foarte departe. Dar își aduce 
aminte furia, lovitura cu care l-a pocnit în piept și apoi scurta 
eliberare. Faţa aia idioată care rânjea. Apoi sunetul scos de ceva 
zdrobit. În mintea lui? Sentimentul de descătușare din codurile 
comportamentului normal și de eliberare într-un fel de spaţiu 
animal. Senzaţia degetelor lui strângând cu putere carnea 
moale. Mai tare, mai tare, ca și cum carnea ar fi fost ceva pe 
care el încerca să-l modeleze cu forţă absolută, să îi dea o formă 
nouă, mai plăcută. În cele din urmă, zâmbetul dispăruse. 
Urmase apoi acel sentiment de satisfacţie distorsionată, care 
durase câteva clipe, înainte de a interveni rușinea. 

Da, i-ar fi fost dificil să pună mâna pe o slujbă, orice fel de 
slujbă, după așa ceva. 


VP - 22 


În prezent 
2 ianuarie 2019 


Heather 


Un cadavru. Mă holbez la Doug. 

Nu, nu. Asta nu-i bine. Nu aici. Aici e refugiul meu, evadarea 
mea. Nu se poate să aibă pretenţia de la mine să mă descurc cu 
așa ceva, nu pot, pur și simplu nu pot... Cu un efort de voință 
opresc potopul de gânduri. Poţi, Heather. Pentru că, de fapt, n-ai 
de-ales. 

Bineînțeles că știam că exista posibilitatea asta. Foarte 
probabilă chiar, având în vedere perioada de timp în care 
dispăruse - mai bine de douăzeci și patru de ore - și vremea de 
afară. Ar fi o provocare chiar și pentru cineva care cunoaște 
zona și are abilităţi de supravieţuire. Din câte știu, oaspetele dat 
dispărut nu avea nimic de genul ăsta. Pe măsură ce orele 
treceau, fără să primim niciun semn, probabilitatea devenise din 
ce în ce mai mare. 

De îndată ce am aflat despre dispariţie, am sunat la 
Salvamont. Răspunsul n-a fost tocmai cel sperat. 

— În acest moment, mi-a spus operatoarea, este puţin 
probabil să putem ajunge acolo la dumneavoastră. 

— Dar trebuie să existe o cale prin care să puteţi ajunge aici... 

— Condiţiile meteo sunt extrem de nefavorabile. De mult timp 
n-am mai avut de-a face cu o cantitate așa de mare de zăpadă. 
E un eveniment meteorologic de unu-la-mie. Vizibilitatea este 
atât de redusă, încât nici măcar nu putem ateriza cu un 
elicopter. 

— Vreţi să spuneţi că suntem pe cont propriu? 

În timp ce am rostit cuvintele, am perceput adevăratul lor 
înțeles. Niciun ajutor. Am simţit că mi se întoarce stomacul pe 
dos. 

A urmat o pauză lungă la celălalt capăt al liniei. Aproape că îi 
auzeam gândurile în timp ce căuta cel mai bun mod de a-mi 
răspunde. 

— Doar cât continuă să ningă așa, a spus ea într-un final. 
Imediat ce avem vizibilitate, încercăm să venim la 


VP - 23 


dumneavoastră. 

— Am nevoie de un pic mai mult decât „încercăm”, i-am spus. 

— Vă înțeleg, doamnă, și vom ajunge la dumneavoastră de 
îndată ce vom putea. Mai sunt și alţii în aceeași situaţie - avem 
o întreagă echipă de alpiniști blocaţi pe Ben Nevis și un alt caz 
în apropiere de Fort William. Dacă aţi putea descrie exact 
problema dumneavoastră, doamnă, ca să notez toate detaliile... 

— Oaspetele a fost văzut ultima dată la Cabană, adică aici, i- 
am spus, la... pe la patru dimineaţa, ieri. 

— Și cât de mare este zona? 

— Proprietatea? 

Am căutat în minte cifrele pe care le-am învăţat în primele 
mele săptămâni aici. 

— Puțin peste cincizeci de mii de acri. 

Am auzit-o în receptor trăgând aer în piept și ţinându-și 
respiraţia. A urmat o altă pauză lungă la celălalt capăt, atât de 
lungă, încât aproape m-am întrebat dacă s-a întrerupt, dacă nu 
cumva ninsoarea a tăiat și această ultimă legătură cu lumea de 
afară. 

— In regulă, a spus ea în cele din urmă. Cincizeci de mii de 
acri. Păi, bine. O să trimitem pe cineva acolo imediat ce vom 
putea. 

Dar tonul ei se schimbase - era mai multă incertitudine în el. 
l-am ghicit întrebarea, atât de clar, ca și cum i-ar fi dat glas: Si 
chiar dacă ajungem acolo, cum să găsim pe cineva în toată 
sălbăticia aia? 

e 

În ultimele douăzeci și patru de ore am căutat cât de departe 
am putut. N-a fost ușor, cu toată acea ninsoare neîncetată. Sunt 
aici de doar un an, așa că nu m-am confruntat niciodată cu o 
izolare din cauza ninsorii. Probabil e unul dintre puţinele locuri 
din Marea Britanie - cu excepţia câtorva insule foarte puţin 
locuite - unde intemperiile pot tăia complet accesul la serviciile 
de urgenţă. Intotdeauna îi avertizăm pe oaspeţi că există 
posibilitatea să nu poată părăsi proprietatea în cazul în care 
vremea se înrăutățește. Scrie și în clauzele pe care trebuie să le 
semneze. Chiar și în astfel de condiţii, nu-i ușor de înţeles că 
nimeni nu poate să intre. Sau să iasă. Dar exact asta-i situaţia în 


3 Unitate de măsură pentru suprafeţe de teren cu valori variabile (în jur de 4 000 m?) 
(N.r.). 


VP - 24 


care ne găsim noi acum. Totul e acoperit de zăpadă, ceea ce 
înseamnă că e imposibil de condus - chiar și cu anvelope de 
iarnă sau cu lanţuri -, așa că toata căutarea noastră s-a 
desfășurat pe jos. N-am fost decât eu cu Doug. Sunt mai mult 
decât epuizată - atât mintal, cât și fizic. Nu-l avem cu noi nici 
măcar pe lain, care vine în majoritatea zilelor ca să se ocupe de 
treburile mai puţin obișnuite care trebuie făcute. Işi petrece 
Ajunul Anului Nou cu familia - blocat în afara acestui loc, 
împreună cu ceilalţi, fără a ne fi de vreun ajutor. Femeia de la 
Salvamont a fost măcar puţin de ajutor cu sfatul ei. A sugerat să 
verificăm mai întâi locurile care ar fi putut fi folosite pe post de 
adăpost. Doug și cu mine am căutat în fiecare posibilă 
ascunzătoare de pe proprietate, cu frigul înțepându-ne feţele și 
zăpada împiedicându-ne înaintarea la fiecare pas, până când m- 
am simţit atât de obosită, de parcă aș fi fost beată. 

Am bătut pe jos tot drumul până la gară, ceea ce mi-a luat 
trei nenorocite de ore, ca să verific și acolo. Aparent, oaspeții au 
discutat despre posibilitatea de a prinde un tren înapoi spre 
Londra. 

— Unul dintre oaspeţi a dispărut, i-am spus șefului gării, Alec. 

E ditamai omul, cu o expresie posacă și sprâncene joase. 

— Căutăm pe toată proprietatea. 

l-am oferit o descriere a oaspetelui dispărut. 

— Nu se putea să urce în tren? 

Știam că e ridicol, dar am simţit că trebuie să întreb. Mi-a râs 
în faţă. 

— Tren? Pe vremea asta? Eşti dusă, fată? Și de n-ar fi așa, nu- 
s trenuri de Anul Nou. 

— Dar poate ai văzut ceva... 

— N-am văzut pe nimeni, mi-a spus el. Nu de când am văzut 
grupu' ăla care a venit acu' vreo două zile. Nu. Aș fi băgat de 
seamă un străin care-și vâră nasul p-aci. 

— Atunci, am spus, pot să arunc și eu o privire în jur? 

Și-a deschis larg braţele, într-o invitaţie sarcastică. 

— Chiar te rog. 

N-a fost mult de căutat: sala de așteptare, o singură debara 
pentru întreținere ce părea să fi fost la un moment dat toaletă. 
lar la casa de bilete m-am uitat prin geam - o cabină mică, cu 
hârtii împrăștiate, prin a cărei fantă pentru bani și bilete ieșea 
un iz dulceag și ușor rânced. Trei cutii strivite de suc decorau un 


VP -25 


colț al biroului. L-am văzut o dată pe lain acolo cu Alec, fumând. 
lain ia deseori trenul ca să aducă provizii; probabil au legat un 
fel de prietenie, chiar dacă doar de conveniență. 

Imediat după birou se afla o ușă. Am deschis-o și am 
descoperit un șir de trepte. 

— Astea, a spus Alee, duc spre apartamentu’ meu. Reședința 
mea privată - cu o mică înfloritură pe „reședință”. 

— Bănuiesc că nu... am început eu. 

M-a întrerupt. 

— Două camere, a zis el. Și-un closet. Cre' c-aș ști dac-ar fi 
cineva ascuns 'colo. 

Vorbea puţin mai tare și se așezase între mine și ușă. Era 
prea aproape; puteam să-i simt transpiraţia stătută. 

— Da, am spus, deodată dornică să mă car. Sigur. 

Mi-am început călătoria sinuoasă înapoi spre Cabană și, când 
mi-am întors o dată privirea, l-am văzut stând acolo, privindu- 
mă în timp ce mă îndepărtam. 

e 

Nici eu și nici Doug n-am găsit nimic, după toate acele ore de 
căutare. Nicio urmă de talpă, niciun fir de păr. Singurele semne 
peste care am dat au fost micile amprente ascuţite lăsate de 
copitele turmei de căprioare. Se pare că oaspetele nu mai 
fusese activ de când începuse să ningă. 

Intr-un singur loc de pe proprietate există o cameră de 
supraveghere - la poarta din faţă, unde drumul lung ce vine de 
la Cabană dă în șosea. Șeful a vrut s-o monteze ca să-i 
descurajeze, dar și ca să-i prindă pe braconieri. Uneori, 
conexiunea se întrerupe, ceea ce e frustrant. De data asta însă, 
totul a fost vizibil: începând din seara precedentă - Ajunul Anului 
Nou -, până ieri, de Revelion, când oaspetele a fost dat dispărut. 
Am dat pe repede înainte imaginile cu purici, căutând orice 
semn al prezenţei unui vehicul. În cazul în care oaspetele 
plecase cu taxiul - sau chiar pe jos -, dovezile ar fi aici. Nimic. 
Tot ce-am putut să văd a fost o documentare a ninsorii 
abundente, de la începutul ei, drumul de pe ecran pierzându-se 
treptat într-o mare albă. 

e 

Poate că începuse să se întrevadă posibilitatea apariţiei unui 
cadavru. Confirmarea, însă, e un lucru mult mai rău. 

Doug își trece degetele prin părul ud de la zăpadă care i-a 


VP - 26 


venit peste ochi. În timp ce face asta, observ că mâna - braţul, 
tot corpul - îi tremură. E un lucru ciudat să vezi un bărbat cu 
înfățișare de dur, așa ca Doug, cu o constituţie de rugbist, într-o 
asemenea stare. A fost în marină, așa că trebuie să fi cunoscut 
moartea. Și eu am cunoscut-o, la vechea mea slujbă. Știu prea 
bine că nu te părăsește niciodată, cu toată oroarea ei 
existenţială. Dar faptul că e cel care a descoperit un om mort... 
asta e cu totul altceva. 

— Cred c-ar fi bine să vii și să arunci o privire, spune el. La 
cadavru. 

— i se pare necesar? 

Nu vreau să fie necesar. Nu vreau să văd. Am venit până aici 
ca să scap de moarte. 

— N-ar trebui să așteptăm să vină poliţia? 

— Nu, spune el. N-o să reușească să ajungă aici o perioadă, 
nu? Și cred că trebuie să vezi acum. 

— De ce? îl întreb. 

Îmi dau seama cum sună - implorator, temător. 

— Pentru că, spune, trecându-și palma peste faţă și trăgând 
în jos pielea din dreptul orbitelor într-o mască macabră, pentru 
că... din cauza cadavrului. Felul în care arată. Nu cred că a fost 
un accident. 

Simt că mi se face pielea de găină și asta n-are absolut nimic 
de-a face cu vremea. 

(J 

Când ieşim, ninsoarea continuă să cadă, atât de densă, încât 
nu se poate zări nimic mai departe de câţiva metri de la ușă. 
Lacul e aproape invizibil. Mi-am tras pe mine hainele care sunt 
uniforma mea de facto când ies afară în acest loc - geacă largă 
și lungă în stil Michelin, bocanci de drumeţie, căciulă roșie. O iau 
pe urmele lui Doug, încercând să ţin ritmul cu pasul lui lung, 
ceea ce nu-i ușor, pentru că are peste un metru optzeci, iar eu 
am puţin peste un metru cincizeci. La un moment dat, mă 
împiedic; Doug întinde spre mine o mână mare, înmănușată, cu 
care mă prinde de braţ și mă ridică înapoi în picioare, cu atâta 
ușurință, de parcă aș fi un copil. Chiar și prin mânecă simt 
puterea degetelor lui, ca niște benzi de fier. 

Mă gândesc la oaspeţi, rămași în căbănuţele lor. Lipsa de 
activitate trebuie să fie oribilă, la fel și așteptarea. Am fost 
nevoiţi să le interzicem să ni se alăture în timpul căutării, altfel 


VP - 27 


riscam să avem pe cap încă un dispărut. Nimeni n-ar trebui să 
fie afară pe o vreme ca asta. E genul de vreme în care mor 
oameni, care „pune viaţa în pericol”, după cum spun 
avertizările. Dar problema e că, pentru majoritatea oaspeților, 
un loc ca ăsta e la fel de străin ca o altă planetă. Sunt oameni cu 
existenţe fermecate. Viaţa i-a făcut să se simtă imbatabili. Sunt 
atât de obișnuiți să aibă în jurul lor, în viaţa de zi cu zi, acea 
plasă de siguranță invizibilă - conexiune, servicii de urgență 
rapide și regulamente sanitare și de siguranţă -, încât au 
senzaţia că îi însoțește peste tot. Semnează cu bucurie clauzele, 
pentru că nu se gândesc cu adevărat la asta. Ei nu cred în așa 
ceva. Nu se așteaptă să li se întâmple ce e mai rău. Dacă ar sta 
să se gândească, să ințeleagă, probabil că n-ar mai rămâne aici. 
Ar fi prea speriaţi. Când afli cât de izolat este de fapt un astfel 
de mediu, realizezi că doar ciudaţii ar alege să trăiască într-un 
asemenea loc. Oameni care fug de ceva sau cărora nu le-a mai 
rămas nimic de pierdut. Oameni ca mine. 

Doug mă duce acum către malul stâng al lacului, spre copaci. 

— Doug? 

Îmi dau seama că vorbesc în șoaptă. Liniștea de aici e de 
vină, accentuată de zăpadă. Face ca vocea să răsune. lţi dă 
senzaţia că ești observat. Că poate acolo, chiar în spatele acelui 
zid gros de copaci, a acestei perdele omniprezente de alb, e 
cineva care ascultă. 

— Ce te face să crezi că n-a fost un accident? 

— O să vezi când ajungem, zice el. 

Nu se obosește să se întoarcă spre mine și nici nu slăbește 
pasul. Apoi spune, peste umăr: 

— Nu „cred”, Heather. Știu. 


VP - 28 


Cu trei zile în urmă 
30 decembrie 2018 


Miranda 


Desigur, nu m-am deranjat să mă uit la e-mailul trimis de 
Emma, cu broșura atașată. Nu pot să mă entuziasmez în avans 
pentru o excursie - nu mă interesează să văd niște fotografii cu 
mări turcoaz sau cu munţi cu vârfurile acoperite de zăpadă. 
Trebuie să fiu acolo ca să simt ceva, ca să fie real. Când Emma 
a vorbit despre locul ăsta, despre Cabană, mi-am imaginat vag 
ceva vechi, cu grinzi de lemn și lespezi. Prin urmare, clădirea în 
sine e o surpriză. Futu-i. Toate sunt în stil modernist, din sticlă și 
crom, de parc-ar fi desprinse din Vrăjitorul din Oz. Lumina se 
revarsă din interior. Parc-ar fi o lanternă uriașă în întuneric. 

— Hristoase! spune Julien când băieţii ajung în sfârșit cu Land 
Roverul. E niţel cam hidoasă, nu-i așa? 

Tipic pentru el să spună așa ceva. În ciuda inteligenţei lui, 
Julien n-are niciun pic de sensibilitate artistică. E genul de 
persoană care la o expoziție Cy Twombly? ar spune, un pic prea 
tare, „Și eu puteam să desenez aia, când aveam cinci ani”. 

Îi place să pretindă că face asta pentru că e „mai din topor” - 
trecutul lui e prea sumbru pentru a se preta la ceva care are de- 
a face cu dezvoltarea gusturilor estetice. Pe vremuri mi se părea 
fermecător. Era diferit, mi-a plăcut asprimea lui, în comparaţie 
cu toți acei școlari apretaţi. 

— Mie-mi place, spun eu. Pe bune. Seamănă cu o navă 
spaţială care tocmai a aterizat pe malul lacului. 

— Și mie, zice Emma. 

Tipic pentru ea să spună așa ceva - chiar dacă, în realitate, o 
consideră hidoasă. Uneori mă surprind testând-o, spunând cele 
mai scandaloase lucruri, aproape îmboldind-o să mă provoace. 
N-o face niciodată - atât e de dornică să fie acceptată. In același 
timp, e o persoană pe care te poţi baza - iar Katie și Samira au 
fost absente nemotivat în ultima vreme. Emma e mereu dispusă 
să meargă la cinema, la cumpărături sau să bem ceva. Eu sunt 


4 Edwin Parker „Cy" Twombly Jr. (1928-2011), Pictor, sculptor și fotograf American, ale 
cărui opere îmbină elemente de caligrafie, graffiti și abstractism expresionist (N.t.). 


VP - 29 


întotdeauna cea care sugerează locul sau activitatea, iar ea 
acceptă. Să fiu sinceră, e destul de revigorant - Katie e al naibii 
de ocupată cu serviciul și tot timpul eu sunt cea care o 
abordează, ajungând în unele baruri amărâte, de orășeni, doar 
ca să apuc să-i răpesc trei minute din timp. 

Cu Emma e așa cum îmi imaginez că ar fi dacă aș avea o soră 
mai mică. Am senzaţia că mă admiră. Ceea ce îmi dă un 
sentiment delicios de putere. Ultima dată când am fost la 
cumpărături, am dus-o la Myla. 

— Să alegem ceva care o să-l facă pe Mark să rămână cu gura 
căscată, i-am spus. 

Am găsit combinaţia perfectă - un sutien drăguţ de parașută, 
chiloţi  decupaţi și porțjartiere. Brusc mi-am imaginat-o 
spunându-i lui Mark că eu am fost cea care a ajutat-o să le 
aleagă și am simţit o senzaţie neașteptată de dorinţă la gândul 
că el va ști că a fost opera mea. Nu simt nimic pentru Mark, 
firește, niciodată n-am simţit. Da, e adevărat că întotdeauna 
atracția lui nerostită față de mine mi-a gâdilat plăcut egoul. Dar 
niciodată nu m-a excitat. 

Cu Katie absentă și Samira ocupată tot timpul cu Priya -e 
puţin cam obsedată de copilul ăla; nu poate fi sănătos să 
distribui chiar atât de multe fotografii pe rețelele sociale - m-am 
trezit apelând în schimb la compania Emmei. O a treia alegere 
firească. 

Am așteptat cu nerăbdare asta, întâlnirea noastră, a tuturor. 
Are un efect liniștitor aparte, de parcă atunci când suntem 
împreună ne reluăm vechile roluri. Putem fi departe unii de alţii 
luni de zile, dar apoi, când ne reunim, totul revine la ce a fost 
întotdeauna, aproape ca pe vremea în care eram la Oxford, în 
perioada noastră de glorie. Persoana cu care vreau cel mai mult 
să vorbesc e Katie, desigur. Când am zărit-o de dimineaţă la 
gară, cu noua ei coafură, îmbrăcată în haine pe care nu le-am 
recunoscut, am realizat cât de mult timp a trecut de când am 
văzut-o ultima dată... și cât de dor mi-a fost de ea. 

e 

În interiorul Cabanei e frumos - dar mă bucur că doar luăm 
masa, fără să și dormim aici. Sticla scoate în evidență contrastul 
dintre spaţiul luminos de aici și întunericul de afară. Devin dintr- 
odată conștientă de cât de vizibili suntem din afară, Iluminati ca 
insectele într-un borcan... sau ca niște actori pe o scenă, orbiţi 


VP - 30 


de reflectoare în fața publicului care ne privește. Oricine ar 
putea fi acolo, ascuns în întuneric, uitându-se înăuntru fără ca 
noi să știm. 

Pentru o clipă, vechea percepţie sumbră ameninţă să iasă la 
suprafață, acea senzaţie de a fi privit. Sentiment ce m-a însoțit 
timp de un deceniu, de când a început totul. Îmi spun din nou 
că, de fapt, nu este nimeni acolo afară. Că suntem aproape în 
totalitate singuri; cu excepţia paznicului de vânătoare și a 
administratoarei - Heather -, care a intrat să ne ureze bun venit. 

Heather are puţin peste treizeci de ani, e scundă, drăguţică - 
deși o tunsoare decentă și puţin machiaj ar fi o îmbunătăţire 
considerabilă. Mă întreb de ce naiba ar alege o persoană ca ea 
să trăiască singură într-un astfel de loc; pentru că ea chiar 
trăiește aici - ne spune că stă într-o cabană care e „mai încolo, 
puţin mai aproape de copaci”. Trebuie să fie al naibii de 
singuratic să stai aici permanent. Cred că aș înnebuni complet 
să nu am parte decât de compania propriilor gânduri. Uneori, în 
zilele când stau acasă, pornesc televizorul ș; radioul, doar ca să 
înec tăcerea. 

— lar voi, ne spune ea, aveţi toate căbănutele cele mai 
apropiate de Cabană. Ceilalţi oaspeţi stau în baraca din celălalt 
capăt al lacului. 

— Ceilalţi oaspeţi? întreabă Emma și urmează o clipă de 
tăcere tensionată. Care ceilalți oaspeţi? 

Heather dă din cap afirmativ. 

— Da. Un cuplu de islandezi... au sosit ieri. 

Emma se încruntă. 

— Dar nu pricep. Am fost sigură că locul e doar al nostru. Așa 
mi-ai spus când am vorbit. Ai zis: „O să aveţi tot locul pentru 
voi”. 

Heather tușește. 

— Mi-e teamă că a fost o... o mică neînțelegere. Așa știam că 
stau lucrurile când am vorbit. Nu obișnuim întotdeauna să 
închiriem baraca. Din păcate, nu am știut că o rezervase pentru 
ei colegul meu și că... ăăă... nu apucase să completeze în 
registru. 

Cu siguranţă asta ne-a stricat tot cheful. Simplele cuvinte 
„ceilalţi oaspeţi” au o aură neplăcută, dau o senzaţie de 
infiltrare, de încălcare a proprietăţii. Dacă ne-am afla într-un 
hotel, ar fi altceva, acolo ar fi de așteptat să fim înconjurați de 


VP - 31 


străini. Dar ideea că acești oameni sunt aici, în mijlocul 
pustietăţii, cu noi, face ca toată această sălbăticie să pară dintr- 
odată puţin cam aglomerată. 

— O să vină la Cina Muntenească în seara asta, spune 
Heather ca pentru a se scuza, însă baraca are bucătărie proprie, 
așa că n-o să utilizeze deloc Cabana. 

— Slavă Domnului, spune Giles. 

N-am mai văzut-o pe Emma așa de nervoasă - își ține pumnii 
încleștaţi de-o parte și de alta a corpului, iar pielea din dreptul 
articulaţiilor degetelor e albă. In spatele nostru se aude brusc un 
Poc! Toată lumea se întoarce și îl vede pe Julien care ţine în 
mână o sticlă de șampanie deschisă, din gâtul căreia ies vapori 
ca un fum. 

— M-am gândit că asta o să ne mai înveselească puţin, spune 
el. 

Spuma lichidă se prelinge din sticlă și stropește covorul de la 
picioarele lui. Bo ridică un pahar, încercând să salveze ce se mai 
poate. 

— Hei, cine știe... Poate că ceilalți oaspeţi sunt amuzanți. 
Poate vor vrea să vină mâine să sărbătorească Revelionul cu 
noi. 

Nu mă pot gândi la nimic mai rău decât la niște oarecare ce 
vin să ne strice petrecerea; sunt sigură că nici Julien nu poate. 
Dar ăsta e spectacolul lui în stil Domnul-Băiat-Bun. Tot timpul își 
dorește din răsputeri să se facă plăcut, să pară amuzant, ca 
ceilalți oameni să aibă o părere bună despre el. Presupun că 
ăsta e unul dintre aspectele de care m-am îndrăgostit. 

Heather a ajutat-o pe Emma să aducă pahare din bucătărie. 
Ceilalţi le iau, zâmbind din nou, atrași de răgazul oferit de 
șampanie. Mă ia o senzaţie de căldură. Sunt așa de bucuroasă 
că-i văd din nou. A trecut prea mult timp. Zilele acestea sunt cu 
totul speciale, faptul că suntem astfel împreună. Samira și Katie 
stau de-o parte și de alta a mea. Le cuprind pe după umeri și le 
trag mai aproape. 

— Cei trei muschetari, șoptesc. 

Cercul cel mai apropiat din cercul strâns. Nu mă supăr nici 
măcar când o aud pe Samira înjurând încet - îmbrăţișarea mea 
a zdruncinat-o și a făcut-o să verse puţină șampanie pe bluză. 

Observ că Julien îi oferă lui Heather un pahar, deși e evident 
că ea nu vrea. Pentru numele lui Dumnezeu! leri, la vinărie, am 


VP - 32 


avut o mică neînțelegere în legătură cu  șampania. 
Douăsprezece sticle de Dom Perignon - șampanie în valoare de 
peste o mie de dolari. 

— De ce nu puteai să iei Moët, l-am întrebat, așa, ca un om 
normal? 

— Pentru că te-ai fi plâns. Ultima oară mi-ai spus că ţi-a dat 
dureri de cap, pentru că în mărcile obișnuite se adaugă „atât de 
mult zahăr”. Doar cele mai bune lucruri pentru Miranda Adams. 

Râde ciob de oală spartă. Întotdeauna trebuie să fie un pic 
mai mult când vine vorba de el, asta-i chestia. Un pic mai multă 
extravagantă, un pic mai mulţi bani... O foame de a avea mai 
mult decât ce i se cuvine de drept... iar slujba lui nu l-a ajutat în 
sensul ăsta. Ori de câte ori ai îndoieli, aruncă cu banii, asta-i 
prima soluţie în cazul lui Julien. Bine... și în cazul meu, dacă e să 
fiu total sinceră. Îmi place adesea să glumesc că scoatem tot ce 
e mai rău unul din celălalt. Dar este, probabil, mai adevărat 
decât las să se vadă. 

l-am permis să cumpere nenorocita de șampanie. Știu cât de 
mult își dorește să uite de stresul de peste an. 

Așa cum mă așteptam, femeia, Heather, nu o bea. A luat o 
înghiţitură mică, din politeţe, și a pus paharul la loc pe tavă. Imi 
imaginez că ea crede că e neprofesional să te servești cu mai 
mult decât atât, și are dreptate. Deci, mulțumită „generozităţii” 
lui Julien, rămânem cu un pahar irosit, contaminat de scuipatul 
acestei străine. 

Heather ne prezintă evenimentele pregătite pentru weekend. 
Mâine o luăm pe urmele căprioarelor. 

— Doug o să vă ducă, o să vină să vă ia mâine dimineaţă 
devreme. 

Doug. Sunt ușor fascinată de el. Mi-am dat seama că nu prea 
ne place. Și am mai realizat că l-am făcut să se simtă 
inconfortabil. Această informaţie e un fel de putere. 

e 

Giles o întreabă acum pe Heather ceva despre poteci. Ea 
scoate o hartă a Serviciului Topografic și o întinde pe măsuța de 
cafea. 

— Aveţi multe opţiuni, spune ea. Depinde ce vă interesează... 
ce echipamente v-aţi adus. Unii vin cu echipament complet, 
pioleți, crampoane, carabiniere... 

— Aăă, nu cred că-i genul nostru, spune Bo și rânjește. 


VP - 33 


La naiba, chiar că. 

— Păi, dacă vreţi ceva foarte ușor, este poteca din jurul 
lacului, desigur, spune ea, trasând cu degetul pe hartă; are 
câţiva kilometri și e perfect lină. Sunt câteva cascade... dar sunt 
traversate de poduri solide, deci nu necesită prea mult efort. 
Practic, se poate parcurge și pe întuneric. Pe de altă parte, aveţi 
Munro, care ar putea să vă intereseze dacă aveţi de gând să-l 
„revendicaţi” o dată. 

— Ce vrei să spui? întreabă Julien. 

— O, zice ea, e ca un trofeu, cred. Așa se spune când urci pe 
un vârf. Că îl revendici. 

— O, da, spune el, rânjind fugitiv. Desigur... cred că știam 
asta. 

Nu, nu știa. Dar lui Julien nu-i place să fie mai prejos. Chiar 
dacă nu are nicio sensibilitate artistică demnă de menţionat, 
aparențele sunt importante pentru soţul meu. Faţa pe care o 
prezinţi lumii. Ce cred alţii despre tine. Știu acest lucru mai bine 
ca oricine altcineva. 

— Sau, spune ea, aţi putea face ceva între cele două. Mai este 
excursia până la Vechea Cabană, de exemplu. 

— Vechea Cabană? întreabă Bo. 

— Da. Cabana iniţială a ars acum mai puţin de un secol. S-a 
dus aproape tot. Așadar, nu sunt prea multe de văzut, dar e un 
reper bun și sunt niște priveliști fantastice cu proprietatea. 

— Bănuiesc că n-a supraviețuit nimeni, zice Giles. 

— Nu, spune ea. Douăzeci și patru de oameni au murit. 
Nimeni n-a supravieţuit, cu excepţia unui cuplu de ajutoare de la 
grajd; au dormit în clădirea grajdului, cu animalele. Una dintre 
vechile clădiri de la grajduri e încă acolo, dar e posibil ca 
structura ei să nu fie sigură - nu ar trebui să vă apropiaţi prea 
mult de ea. 

— Și nimeni nu știe de la ce a pornit? întreabă Bo. 

Suntem cu toții morbid de interesaţi - ai putea auzi până și un 
ac cum cade -, dar el pare cu adevărat alarmat și privirea îi fuge 
spre buștenii din focul care duduie în șemineu. E așa un băiat de 
oraș. Pun pariu că singura dată când Bo ajunge să se afle în 
apropierea unui foc adevărat e atunci când are în faţă un shot 
de sambuca flambat. 

— Nu, spune Heather. Nu se știe. Poate de la un foc lăsat 
nesupravegheat într-unul dintre șemineuri. Dar circulă o teorie... 


VP - 34 


Heather face o pauză, de parcă n-ar fi sigură dacă ar trebui să 
spună mai multe, apoi continuă: 

— Există o teorie cum că unul dintre angajaţi, un paznic de 
vânătoare, a fost atât de afectat de experienţele trăite în război, 
încât a dat foc clădirii în mod intenţionat. Un fel de atac criminal 
sinucigaș. Se spune că focul se vedea din Fort William. A durat 
mai bine de o zi ca să sosească ajutoare... și a fost prea târziu. 

— Ce porcărie, spune Mark, cu un zâmbet forțat. 

Observ că Heather nu pare impresionată de rânjetul lui Mark. 
Probabil se întreabă cum naiba poate cineva să fie amuzat de 
faptul că două duzini de oameni au murit carbonizaţi. Trebuie 
să-l cunoști destul de bine pe Mark ca să înţelegi că are un 
morbid - dar total inofensiv - simţ al umorului. Ajungi să înveţi 
să-l ierți pentru asta. Așa cum am învăţat cu toţii că Giles - chiar 
dacă îi place să pretindă că e Domnul Amabil - poate fi cam 
zgârcit când vine vorba să facă cinste cu următorul rând... și așa 
cum am învăţat să nu vorbim cu Bo până nu bea cel puţin două 
cești de cafea dimineaţa. Sau că Samira, drăguță și relaxată în 
aparenţă, poate să poarte ranchiună ca nimeni altcineva. Asta-i 
chestia cu prietenii vechi. Ajungi să cunoști lucrurile astea 
despre ei. Înveţi să-i iubeşti. Asta-i lipiciul care ne unește. Cred 
că e ca într-o familie. Toată treaba asta. Știm tot ce trebuie să 
știm unul despre celălalt. 

Heather își trece o mapă sub braţ, luând dintr-odată o 
atitudine oficială. 

— Care dintre voi este Emma Taylor? l-am notat cardul ca 
fiind cel cu care s-a plătit avansul. 

— Eu sunt, spune Emma, ridicând mâna. 

— Grozav. Ar trebui să găsești toate ingredientele pe care le- 
ai cerut în frigider. Am lista aici. File de vită, stridii nedesfăcute - 
lain le-a luat de dimineaţă de la Mallaig -, somon afumat, 
macrou afumat, caviar, andive, brânză Roquefort, nuci, ciocolată 
100%, ciocolată cu 85% cacao, ouă de prepeliță... 

Se oprește să tragă o gură de aer. 

— Smântână grasă, cartofi, roșii ciorchine... 

Hristoase. Contribuţia mea secretă pare dintr-odată destul de 
neînsemnată. Incerc să-i surprind privirea lui Katie într-un 
schimb de expresii amuzate. Dar nu i-am mai văzut-o de atâta 
timp, încât am senzaţia că nu mai suntem sincronizate. Privește 
în gol pe fereastra mare, aparent pierdută în gânduri. 


VP - 35 


VP - 36 


Emma 


Verific lista. Nu cred că au luat roșiile potrivite - nu sunt dintre 
cele mici -, dar probabil că pot să mă descurc. Ar putea fi mai 
rău. Cred că sunt puţin cam tipicară când e vorba de gătit - a 
început să-mi placă pe vremea când eram la universitate și de 
atunci a devenit una dintre pasiunile mele. 

— Mulţumesc, spune Heather când îi dau lista înapoi. 

— De unde ai luat toate astea? întreabă Bo. Nu sunt prea 
multe magazine pe aici, nu? 

— Nu. lain s-a dus și a cumpărat mai tot de la Inverness, apoi 
le-a adus cu trenul... a fost mai ușor. 

— Dar de ce să te deranjezi să faci o gară? întreabă Giles. Știu 
că am coborât acolo, dar în rest nu cred că sunt mulţi oameni 
care o folosesc, nu? 

— Nu, spune ea. Și nici n-au fost. E o poveste neobișnuită. În 
secolul al XIX-lea, moșierul a insistat ca gara să fie construită de 
către compania feroviară, iar cei de la companie i-au propus ca 
o linie de cale ferată să treacă pe pământul lui. 

— Probabil că a fost ca și cum ar fi avut un peron privat, zice 
Nick. 

Femeia zâmbește. 

— Da și nu. Pentru că au fost unele... consecințe nedorite. Aici 
e țara whisky-ului. S-au desfășurat multe activități ilegale de 
distilare pe vremea aia... și furturi de la distileriile mari. Vechea 
fabrică Glencorrin, de exemplu, e destul de aproape. Înainte să 
existe linia de cale ferată, contrabandiștii de pe-aici erau nevoiți 
să se bazeze pe căruţe, care mergeau foarte încet și era foarte 
probabil să fie oprite de autorităţi de-a lungul drumului lung 
spre sud. Dar trenul a fost altceva. Dintr-odată, își puteau 
transporta marfa la Londra într-o zi. Legenda spune că unii 
dintre paznicii trenului erau plătiţi de contrabandiști, gata să 
închidă ochii dacă era necesar. Și unii, zice ea - face o pauză 
pentru a pregăti un coup de grâce -, spun că însuși bătrânul 
moșier era băgat în asta, că pusese asta la cale încă din ziua în 
care a cerut să aibă gara. 

Se apleacă în față. 

— Dacă vă interesează, există refugii pentru whisky pe toată 


VP - 37 


moșia. Sunt marcate pe hartă. Descoperirea lor e un fel de 
pasiune a mea. 

Îl văd pe Julien dându-și ochii peste cap, în spatele ei. 

— Ce vrei să spui? întreabă el. N-au fost găsite toate? Câte 
sunt? 

— O, nu știm sigur. De fiecare dată când cred că am 
descoperit-o pe ultima, dau peste alta. Cincisprezece în total, la 
ultima numărătoare. Sunt foarte isteț făcute, mai degrabă niște 
mici movile, construite din pietre, acoperite cu grozamă și iarbă 
neagră. Dacă nu ești chiar deasupra lor sunt, practic, invizibile. 
Dispar în coasta dealului. Vă pot arăta câteva, dacă vreţi. 

— Da, te rog, zice Katie. 

În același timp, Julien rostește: 

— Nu, mersi. 

Urmează o pauză stânjenitoare. 

— Bine, spune Heather zâmbind scurt, politicos, dar în 
privirea pe care i-o aruncă lui Julien e o sclipire de oţel. Evident, 
nu e obligatoriu. 

Am senzaţia că s-ar putea să nu fie chiar așa de drăguță și de 
timidă pe cum pare. Bravo ei. După părerea mea, Julien scapă 
prea ușor. Oamenii se pare că au tendinţa să-l lase să acţioneze 
după bunul lui plac, pe de o parte pentru că-i așa de arătos, pe 
de alta, pentru că se poate folosi de șarm ca de un întrerupător. 
De multe ori apelează la acesta din urmă după ce tocmai a spus 
ceva discutabil sau crud, ca să poată imediat să atenueze 
înțepătura... să-ţi dea impresia că n-a făcut-o intenţionat. 

Ai zice că sunt ca vulpea cu strugurii acri. Până la urmă, Mark 
face mereu gafe și îi jignește pe ceilalți doar fiind el însuși - 
râzând când nu e cazul sau făcând glume nesărate. Știu cu cine 
ar prefera majoritatea să ia cina. Dar cel puţin, Mark este, în 
felul lui, autentic - chiar dacă uneori prin asta se înţelege 
autentic de plictisitor (nu sunt oarbă la defectele lui). La Julien 
totul e mai mult de suprafață. M-a făcut să mă întreb ce se află 
dedesubt. 

Gândurile îmi sunt întrerupte de Bo. 

— Asta-i incredibil, spune el, făcând ochii mari. 

Chiar este. E mult mai bun decât oricare dintre locurile pe 
care ceilalţi le-au ales în ultimii ani, fără îndoială. Pentru prima 
oară, astăzi simt că mă relaxez cum se cuvine și îmi permit să 
mă bucur pur și simplu că mă aflu aici, să fiu mândră de munca 


VP - 38 


pe care am depus-o ca să găsesc acest loc. 

Camera în care ne aflăm este sufrageria - două canapele 
imense, moi și mai multe fotolii, covoare frumoase și vechi pe 
podea, un șemineu mare, cu un teanc de lemne proaspăt tăiate 
alături. 

— Folosim turbă împreună cu lemnul, spune Heather, ca să-i 
dea o plăcută aromă afumată. 

Rafturile de sus sunt pline de cărţi vechi, ale căror cotoare de 
culoarea smaraldului și roșii sunt ștanţate cu auriu, iar pe cele 
de jos se află toate jocurile pe tablă clasice - Monopoly, 
Scrabble, Twister, Cluedo. 

Pe peretele interior - peretele exterior e în întregime din sticlă 
- sunt agăţate mai multe capete de cerb. Umbrele coarnelor 
sunt imense, de parcă ar fi ale unor copaci bătrâni uscați. Ochii 
de sticlă au efectul pe care le au unele picturi - par să te 
urmărească oriunde te duci, holbându-se ameninţător în jos. O 
văd pe Katie uitându-se la ele și cutremurându-se. 

Ai putea crede că stilul modernist al clădirii nu se potrivește 
cu interiorul confortabil, dar, cumva, se potrivește. De fapt, 
sticla de la exterior pare să dispară, astfel încât e ca și când n-ar 
exista nicio barieră între noi și peisajul de afară. E ca și cum ai 
putea păși de pe covor direct pe lac, mare și argintiu în lumina 
serii, mărginit de acel staccato al copacilor. Totul e perfect. 

— În regulă, zice Heather. Eu mă duc acum și vă las să vă 
instalaţi. Rămâne la latitudinea voastră să alegeţi care căsuţă vi 
se potrivește cel mai bine. 

Dă să plece, dar se oprește brusc și se răsucește pe călcâie. 
Se lovește cu palma peste cap, mimând uitarea. 

— Probabil e de la șampanie, zice, deși eu nu prea cred asta; 
n-a sorbit decât puţin. Sunt câteva lucruri foarte importante 
legate de siguranţa voastră pe care ar trebui să vi le spun. Vrem 
ca, în cazul în care plănuiţi să faceţi o drumeţie mai departe de 
împrejurimi - de lac, de exemplu -, să ne anunţaţi. Poate părea 
că nu e periculos, dar în perioada asta a anului condiţiile se pot 
schimba în câteva ore, uneori în câteva minute. 

— În ce fel? întreabă Bo. 

Toate astea trebuie să fie foarte străine pentru el; l-am auzit 
odată spunând că a locuit la New York timp de cinci ani fără să 
facă nici măcar o singură călătorie în afara orașului, ca să „nu 
rateze nimic”. Nu cred că e în elementul lui afară. 


VP - 39 


— Furtuni de zăpadă, ceaţă bruscă, o scădere rapidă a 
temperaturii. Asta face peisajul atât de interesant... dar și letal, 
dacă e să fie. În cazul în care se întâmplă să vină o furtună, să 
zicem, vrem să știm dacă sunteţi afară într-o drumeţie, sau dacă 
sunteţi în siguranţă în căbănute. Și, zice și face o mică grimasă, 
am avut o mică problemă cu braconierii în trecut... 

— Sună destul de victorian, spune Julien. 

Heather ridică din sprânceană. 

— Ei bine, din păcate, oamenii ăștia nu sunt deloc victorieni. 
Nu sunt vechii eroi romantici populari care vin să ia ceva pentru 
acasă, de pus în cratiţă. Ei transportă echipament de urmărire și 
puști de vânătoare. Uneori, operează noaptea. N-o fac pentru 
distracție. Vând carnea pe piaţa neagră patronilor de 
restaurante sau vând coarnele pe eBay sau în străinătate. E o 
piață mare în Germania. Acum avem camera de supraveghere 
la poarta principală a proprietăţii, așa că asta a ajutat, dar nu i-a 
împiedicat să intre. 

— Ar trebui să ne facem griji? întreabă Samira. 

— O, nu, spune Heather repede, probabil dându-și seama 
pentru prima dată cum trebuie să pară toate acestea unor 
oaspeți veniţi pentru pacea și liniștea inofensive din Highlands. 
Nu, deloc. De fapt, n-am mai avut niciun incident legat de 
braconaj de... ceva vreme. Doug se ocupă de treaba asta. Am 
vrut doar să știți. Dacă vedeţi necunoscuţi pe moșie, să ne 
anunţaţi pe oricare dintre noi doi. Să nu îi abordați. 

Am senzaţia că toată discuţia aceasta despre pericol a 
întunecat puţin atmosfera. 

— N-am toastat pentru faptul că suntem aici, spun repede, 
ridicând paharul cu șampanie. Noroc! 

ÎI ciocnesc de al lui Giles cu prea multă forţă, iar el se dă în 
spate ca șampania să nu curgă pe el. Apoi se prinde care e 
ideea, se întoarce spre Miranda și face la fel. Se pare că 
funcţionează; o mică reacţie în lanţ se declanșează în încăpere, 
familiaritatea ritualului stârnind zâmbete. Amintindu-ne de 
faptul că sărbătorim. Că e bine - nu, minunat - că suntem aici. 


VP - 40 


Katie 


N-are rost să-mi exprim vreo preferinţă în legătură cu cabana 
pe care o primesc. Sunt singuratica grupului și ceilalţi au 
convenit tacit că a mea trebuie să fie cea mai mică dintre toate. 

Are loc o mică dispută inofensivă în legătură cu repartizarea 
căbănuţelor. Una e un pic mai mare decât restul, iar Samira - 
probabil pe bună dreptate - consideră că ea și Giles ar trebui s-o 
aibă, datorită Priyei. Apoi, evident, Nick și Miranda o vor pe cea 
care are cea mai frumoasă priveliște spre lac - suspectez pentru 
o clipă că Nick o spune doar așa, ca s-o necăjească pe Miranda, 
dar apoi cedează cu graţie. Toată lumea afișează cea mai bună 
purtare. 

— Acum hai să mergem la plimbare, zice Miranda după ce 
totul e stabilit. Să explorăm puţin. 

— Dar e întuneric beznă, spune Samira. 

— Și mai bine. Putem să luăm cu noi niște șampanie, jos, la 
lac. 

Tipic pentru Miranda. Oricine altcineva ar fi mulțumit să stea 
pur și simplu tolănit în Cabană până la cină, dar ea e mereu în 
căutare de aventură. Când a intrat pentru prima dată în viaţa 
mea, cu vreo douăzeci de ani în urmă, totul a devenit instant 
mai incitant. 

— Eu trebuie s-o culc pe Priya, zice Samira, uitându-se la 
bebelușul care a adormit în cărucior. E deja târziu pentru ea. 

— Bine, spune Miranda în treacăt, abia aruncând o privire 
spre Samira. Ş 

Nu știu dacă observă privirea rănită a Samirei. In cea mai 
mare parte a zilei, Miranda s-a comportat de parcă Priya ar fi un 
bagaj în plus. Imi aduc aminte cum vorbea acum câţiva ani 
despre momentul în care „eu și Julien o să avem copii”. N-am 
mai văzut-o de ceva vreme, așa că nu-mi dau seama dacă 
indiferența ei e reală sau doar un mod de a masca unele 
suferințe personale reale. Miranda a fost întotdeauna o 
campioană la cacealma. 

Noi ceilalţi - inclusiv Giles - mergem să hoinărim afară, în 
întuneric. Samira aruncă o privire spre el în timp ce se îndreaptă 
spre căbănuţa lor - ar fi trebuit probabil să meargă și el s-ajute 


VP - 41 


la culcarea Priyei. Nu i-am văzut niciodată mai aproape de o 


neînțelegere ca acum. Sunt un cuplu perfect - atât de 
respectuoși, de sincronizaţi, de iubitori -, încât e aproape 
dezgustător. 


Mergem pe jos, poticnindu-ne pe terenul neregulat, pe 
cărarea care coboară spre apă, Bo, Julien și Emma luminând 
drumul cu lanternele pe care le-au găsit în Cabană. In căldura 
din interior uitasem cât de cumplit e afară. E așa de frig, încât 
am senzaţia că tenul mi se strânge pe craniu, protestând față de 
aerul rece. Cineva mă apucă de mână și tresar, apoi îmi dau 
seama că e Miranda. 

— Bună, străino, spune ea. Mă bucur să te văd. Doamne, ce 
dor mi-a fost de tine! 

E atât de neobișnuit ca ea să recunoască astfel de lucruri - și 
mai e ceva la modul în care o spune. Arunc o privire spre ea, dar 
e prea întuneric să-i disting expresia fetei. 

— Și mie de tine, îi spun. 

— Şi te-ai tuns altfel, nu-i așa? 

Simt că ridică mâna și se joacă cu șuviţele care-mi încadrează 
fața. Fac tot posibilul să nu mă feresc de ea. Miranda a fost 
întotdeauna genul atinge-simte - eu am fost întotdeauna opusul, 
oricare ar fi acela. 

— Da, îi zic. M-am dus la Daniel Galvin, așa cum mi-ai spus. 

— Fără mine? 

— 0... nu m-am gândit. Am avut pe nepusă masă câteva ore 
libere... am încheiat ceva mai devreme decât ne așteptam. 

— Bine, spune ea, data viitoare când te duci să mă anunti, 
da? Stabilim un fel de întâlnire. În ultima vreme zici că ești 
căzută din lună. 

Își coboară vocea. 

— A trebuit să apelez la Emma... Doamne, Katie, e atât de 
drăguță, încât mă scoate din sărite. 

— Îmi pare rău, îi spun, dar am fost ocupată la serviciu. Știi tu, 
tentativa de parteneriat... 

— Dar n-o să fie mereu așa, nu? 

— Nu, îi spun. Nu cred. 

— Pentru că m-am gândit recent... Mai ţii mine cum era 
înainte? Când aveam douăzeci de ani? Ne vedeam în fiecare 
săptămână, tu și cu mine, fără greș. Chiar dacă uneori nu 
făceam decât să ieșim și să ne îmbătăm, vinerea seara. 


VP - 42 


Dau din cap aprobator. Dar n-are cum să vadă. 

— Da, îi spun, iar vocea îmi sună cam răgușit. 

— O, Doamne, și autobuzul de noapte! Adormeam amândouă 
și ajungeam la capătul liniei... Kingston parcă, nu? Și atunci 
când ne-am dus la Tesco-ul ăla non-stop și dintr-odată te-ai 
hotărât că trebuie să faci omletă când ajungi acasă și ai scăpat 
cartonul de ouă și s-a împrăștiat peste tot... efectiv peste tot... 
și ne-am gândit s-o luăm la fugă, pe tocurile alea mari și 
stupide... 

Râde, apoi se oprește. 

— Mi-e dor de toate astea... de dezordinea aia. 

E așa de multă melancolie în tonul ei. Acum mă bucur că nu 
pot să-i văd expresia feţei. 

— Și mie, îi spun. 

— la uitaţi-vă la voi, zice Julien, întorcându-se spre noi. 
Prietene la cataramă. Despre ce bârfiți? 

— Hai, intervine Giles, spuneţi-ne și nouă! 

— Ei bine, zice Miranda repede, proptindu-se de mine, mă 
bucur că putem face asta... să recuperăm. Chiar mi-a fost dor de 
tine, K. 

Mă strânge ușor de mână și, din nou, am senzaţia că percep o 
anume tentă în vocea ei. O împunsătură de învinuire; am fost o 
prietenă rea. 

Apoi își schimbă dispoziţia și scoate o altă sticlă de șampanie 
de sub braț, strigându-le celorlalți: 

— la uitaţi ce-am eu! 

Se aud „hopa-uri” și urale. Giles face un dans prostesc de 
încântare; se comportă ca un băiețel, în timp ce eliberează 
energia reținută. Și pare contagios... dintr-odată toată lumea 
face o mulţime de gălăgie, vorbind cu entuziasm, vocile lor 
răsunând cu ecou în peisajul gol. 

Apoi Emma se oprește brusc în fața noastră, exclamând încet: 

— Ah! 

Observ ce a oprit-o în loc. E o siluetă pe debarcaderul spre 
care ne îndreptăm, conturată de lumina lunii. 

Un bărbat destul de înalt stă în picioare, surprinzător de 
nemișcat, aproape inuman. Paznicul de vânătoare, cred. E cam 
de aceeași înălțime. Sau poate unul dintre ceilalți oaspeţi despre 
care tocmai am aflat? 

Bo își îndreaptă lanterna spre siluetă și ne așteptăm ca 


VP - 43 


bărbatul să se întoarcă, sau cel puţin să se miște. Apoi Bo 
începe să râdă. 

Acum realizăm ce-i cu el. Nu-i deloc un om. E statuia unui 
bărbat care privește în zare contemplativ, în stil Antony 
Gormley:. 

e 

Ne așezăm cu toții jos pe debarcader și privim în depărtare, 
peste lac. Din când în când, se observă câte o mică interferenţă 
la suprafață, cu toate că nu prea bate vântul. Probabil că undele 
sunt provocate de ceva din adâncuri, însă suprafaţa sticloasă 
ascunde secretele. 

În pofida șampaniei, toată lumea pare dintr-odată mai supusă. 
Poate că de vină e vastitatea peisajului care ne înconjoară - 
vârfurile mari și negre care se înalţă în zare, întinderea imensă a 
cerului nopţii de deasupra, liniștea omniprezentă - care ne-a 
redus la tăcere. 

Liniştea nu e însă chiar omniprezentă. Dacă te afli aici 
îndeajuns de mult, începi să auzi alte sunete - foșnete și foieli 
prin vegetaţie, ecouri lichide misterioase ce vin dinspre lac. 
Heather ne-a povestit despre știuca uriașă care trăiește în el - a 
cărei existenţă e confirmată de exemplarul monstruos, agăţat 
pe perete în Cabană. Fălci imense, dinţi ascuţiţi, ca de monstru 
rămas din jurasic. 

Aud fâș-fâș-ul pinilor scoțieni înalţi de deasupra noastră 
legănându-se în briză și, din când în când, o ușoară bufnitură - o 
rafală îndeajuns de puternică să deranjeze o cantitate de 
zăpadă veche. 

Undeva, destul de aproape, se aude chemarea sumbră a unei 
bufniţe. Este un sunet atât de ușor de recunoscut și totuși 
ciudat, încât e greu de crezut că e real, și nu un fel de efect 
special. 

Giles încearcă să imite ca un ecou sunetul: 

— Buu-huu! 

Râdem cu toții, cu loialitate, dar realizez că sunetul ascunde o 
doză de neliniște. Chemarea bufnitei, un zgomot atât de 
neobișnuit pentru niște orășeni ca noi, tocmai a scos în evidentă 
cât de nefamiliar este acest loc. 


5 Antony Gormley (n. 1950), sculptor britanic apreciat la scară largă pentru 
sculpturile, instalaţiile și operele sale de artă publice, care investighează relația dintre 
corpul uman și spațiu (N.t.). 


VP - 44 


— Habar n-aveam că există astfel de locuri în Marea Britanie, 
spune Bo de parcă mi-ar citi gândurile. 

— Ah, Bo, spune Miranda, ești așa un yankeu. Nu-i totul ca 
Londra sau ca micile sate pitorești. 

— N-am știut că ai reușit să treci dincolo de M256, Miranda, 
zice Nick. 


— Hei! exclamă ea și îl lovește cu pumnul în braţ. les, 
ocazional. Am fost la Soho Farmhouse înainte de Crăciun, nu-i 
așa, Julien? 


Râdem cu toţii, inclusiv Miranda. Oamenii cred că nu poate să 
râdă de ea însăși, dar poate... atât timp cât nu iese prea 
șifonată. 

— Hai, deschide sticla, Manda, spune Bo. 

— Da. Deschide-o, deschide-o, începe să strige Giles și toată 
lumea i se alătură... e aproape imposibil să n-o faci. Se 
transformă într-o incantaţie, cu o tentă ciudat de tribală. Îmi 
amintește de o sectă păgână; efectul peisajului, probabil - 
misterios și străvechi. 

Miranda se ridică și eliberează dopul de plută în lac, unde 
declanșează propria serie de unde, care se lărgesc formând 
inele lucitoare pe suprafaţa apei. Bem direct din sticlă, trecând- 
o de la unul la altul, ca în Girl Guides”, lichidul rece, foarte 
acidulat înţepându-ne gâturile. 

— E ca la Oxford, spune Mark. Când stăteam pe jos lângă râu, 
supăraţi după examenele finale la trei după-amiaza. 

— Doar că atunci era cava, intervine Miranda. Iisuse... am 
băut galoane întregi din chestia aia. Cum de n-am observat că 
are gust de vomă? 

— Și a fost petrecerea aia pe care ați dat-o lângă râu, spune 
Mark. Voi două, spune arătând spre Miranda și mine, și Samira. 

— O, da, zice Giles. Care era tema? 

— Cei frumoși și blestemați, spun eu. 

Toată lumea a trebuit să vină îmbrăcată ca în anii douăzeci, 
ca să ne prefacem că suntem în „Tineri și inteligenţi”, ca Evelyn 
Waugh? și tovarășii. Doamne, eram așa de plini de noi. 


ê Centură care înconjoară Londra si funcţionează în regim de autostradă (N.t.). 

7 Organizaţia World Association of Girl Guides and Girl Scouts (WAGGGS), care 
grupează asociaţiile de ghide și cercetașe (N.t.). 

8 Roman de F. Scott Fitzgerald (N.r.). 

? Arthur Evelyn St. John Waugh (1903-1966), scriitor englez (N.r.). 


VP - 45 


Gândindu-mă acum la acest lucru e ca și cum aș citi un pasaj 
dintr-un jurnal vechi, ridicol... dar drag, în egală măsură. Pentru 
că a fost o seară minunată, chiar magică. Aprindeam lumânări și 
le puneam în felinare, de-a lungul malului. Toţi își dădeau foarte 
mult interesul în privinţa costumaţiei și erau întru totul 
măgulitori - fetele în rochii de seară cu paiete și băieţii cu 
cravată neagră. Miranda arăta cel mai uimitor, desigur, într-o 
rochie metalică lungă. Îmi amintesc un moment de beţie și 
euforie totală, în care am stat și m-am uitat la petrecere. Cum 
de a ajuns micuța de mine într-un loc ca ăsta? Cu toţi oamenii 
aceștia drept prieteni. Și, mai ales, cu acea fată - atât de 
fermecătoare, atât de radiantă - drept cea mai bună prietenă a 
mea? 

Pe drumul de întoarcere spre luminile Cabanei și ale căsuțelor 
observ o altă statuie, puţin mai departe în stânga noastră, 
silueta ei conturându-se în lumina de la clădirea în care se află 
sauna. Aceasta este cu spatele spre lac și cu faţa spre noi. Imi 
provoacă același mic șoc ciudat ca cealaltă; presupun că acesta 
este tocmai efectul scontat. 

e 

Intimitatea căbănuţei mele e un răgaz bine-venit. Am petrecut 
aproape opt ore împreună. A mea e cea mai îndepărtată de 
Cabană pe partea asta, imediat în spatele saunei cu acoperiș de 
mușchi. Este și cea mai mică. Niciunul dintre lucrurile astea nu 
mă deranjează în mod deosebit. Despachetez pe îndelete, deși 
n-am luat mare lucru cu mine. Gustul rămas pe limbă după 
șampanie este acru acum, iar puţinul pe care l-am băut îmi 
bolborosește în stomac. lau o gură de apă. Apoi fac o baie lungă 
și fierbinte în cada de metal de sine stătătoare din baie și 
folosesc uleiul organic pus la dispoziţie, care emană un parfum 
dens, aromoterapeutic, de rozmarin și mușcată. Fereastra înaltă 
este orientată spre lac, însă priveliștea e estompată de iedera 
sălbatică care a crescut în dreptul ei, ca într-o pictură 
prerafaelită. În plus, e suficient de mare ca cineva să se uite 
înăuntru și să mă vadă în baie înainte ca eu să observ - asta 
dacă aș observa. Nu prea știu ce mi-a venit, mai ales că nu cred 
că este cineva pe aici care să se poată uita, dar odată ce mi-a 
răsărit în minte, se pare că nu pot scăpa de gândul ăsta. Trag de 
micul pătrat de pânză și acopăr priveliștea. În timp ce fac asta, 
îmi surprind imaginea în oglinda de deasupra chiuvetei. Lumina 


VP - 46 


nu e cine știe ce, dar am senzaţia că arăt groaznic - palidă și 
bolnăvicioasă, cu ochii ca niște scobituri întunecate. 

Recunosc, m-am cam gândit să nu vin anul ăsta. Să pretind că 
n-am văzut e-mailul de la Emma în căsuţa de mesaje, până când 
era „prea târziu” ca să mai pot face ceva. Un gând brusc, rebel: 
și dacă mi-am jucat rolul? Aș putea sta pur și simplu ascunsă 
aici timp de trei zile, iar ceilalți ar face îndeajuns de mult 
zgomot și circ cât să nu observe că am dispărut. Nick, Bo și 
Samira sunt destul de gălăgioși când se pornesc, dar Miranda 
poate să facă singură zgomot și circ cât pentru o petrecere 
întreagă. 

Desigur, ar ajuta faptul că sunt cunoscută drept cea tăcută. 
Observatoarea, cea care se confundă cu peisajul. Aceasta era 
dinamica pe vremea când locuiam împreună, Miranda, Samira și 
cu mine. Ele erau cele care se dădeau în spectacol, eu eram 
audiența. 

Dacă le-aș spune asta celor cu care lucrez, cred că ar fi 
surprinşi. Acum mă număr printre asociații seniori de la 
companie. Sper că nu sunt departe de momentul în care voi 
deveni parteneră. Oamenii sunt atenți la ceea ce spun. Tin 
prezentări, mă simt destul de confortabil la auzul propriei voci 
răsunând într-o sală de ședințe cufundată în liniște. De fapt, îmi 
place senzaţia asta... să văd chipurile întoarse spre mine, 
ascultând cu atenţie ce am de spus. Impun respect. Am în spate 
o echipă întreagă. Și am descoperit că îmi place să fiu la 
conducere. Presupun că toţi avem în noi diferite versiuni ale 
propriei noastre persoane. 

In grupul ăsta am fost mereu genul de concurentă fără 
succes. Oamenii s-au întrebat de multe ori, sunt sigură de acest 
lucru, ce caută o persoană ca mine cu o prietenă ca Miranda. 
Dar în prietenie, ca și în dragoste, deseori opusele se atrag. 
Extrovertit și introvertit, yin și yang. 

Miranda ar fi foarte ușor de displăcut. A fost binecuvântată de 
zei cu frumuseţe și avere. Are genul de siluetă absurdă, care 
este dată drept „exemplu nociv, nerealist, tinerelor fete”, de 
parcă ea însăși ar fi fost photoshopată. Nu pare corect ca cineva 
atât de slab să aibă sâni de mărimea asta; nu sunt alcătuiți în 
mare parte din grăsime? Și părul blond și bogat, enervant de 
strălucitor și ochii verzi... nimeni în viaţa reală nu pare să aibă 
ochi cu adevărat verzi, cu excepţia Mirandei. E genul de 


VP - 47 


persoană despre care ai tendinţa să presupui imediat că e o 
afurisită. Și chiar poate fi, fără niciun dubiu. 

Chestia e că, dincolo de purtarea ei uneori despotică, Miranda 
poate fi foarte bună. De exemplu, pe vremea când căsătoria 
părinţilor mei se destrăma, am avut o invitaţie deschisă să stau 
la ea acasă ori de câte ori simţeam nevoia, ca să pot scăpa de 
țipetele de acasă. Sau, când iubitul meu din liceu, Matt, m-a 
părăsit fără menajamente pentru frumoasa și mai populara 
Freya, Miranda nu numai că mi-a oferit un umăr pe care să 
plâng, dar a și răspândit zvonul că Freya avea chlamydia. Sau, 
când nu mi-am permis o rochie pentru balul din vară de la liceu, 
fără să fac prea mare caz de asta, ea a fost cea care mi-a oferit 
una de-ale ei - o rochie dreaptă din mătase argintie. 

Când am deschis ochii la un moment dat, în timpul călătoriei 
cu trenul până aici, am surprins-o pe Miranda privindu-mă. Ochii 
aceia verzi. Atât de pătrunzători, de scrutători. O ușoară 
încruntare, ca și cum ar fi încercat să-și dea seama de ceva. M- 
am prefăcut repede că adorm la loc. Uneori chiar am senzaţia că 
Miranda mă cunoaște de atâta vreme, încât la un moment dat ar 
fi putut căpăta abilitatea de a-mi citi gândurile dacă se uită la 
mine îndeajuns de mult. 

Avem o legătură mult mai veche decât restul grupului, ea și 
cu mine. Începe cu o școală micuță din Sussex. Cele două fete 
noi. Una deja de succes, mirosind a bani - fusese mutată de lao 
școală privată din apropiere, pentru că părinţii ei și-au dorit ca 
ea „să se străduiască” (și au considerat că o educaţie 
cuprinzătoare îi va mări șansele de a intra la Oxford. Cealaltă 
fată, cu părul șaten lins, prea slăbuță în uniforma ei mare 
cumpărată din colecţia la mâna a doua a școlii. Fetei de succes 
(deja populară, încă din prima dimineaţă) i s-a făcut milă de ea 
și a insistat să stea una lângă alta la careu. A devenit proiectul 
ei personal, făcând-o să se simtă acceptată, mai puţin singură. 

N-am înţeles niciodată de ce m-a ales să-i fiu cea mai bună 
prietenă. Pentru că ea a fost cea care m-a ales - eu am avut o 
contribuţie foarte mică. Dar, oricum, ei i-a plăcut întotdeauna să 
facă lucruri neașteptate, pentru că așa e Miranda, adoră să 
procedeze invers decât se așteaptă ceilalţi de la ea. Celelalte 
fete stăteau la coadă ca să-i fie prietene, încă-mi aduc aminte. 
Tot părul acela - așa de blond și de strălucitor, încât nu părea 
real. Gene atât de lungi, încât o dată a fost acuzată de o 


VP - 48 


profesoară că s-a dat cu mascara - câtă nedreptate! Sâni 
adevăraţi - la doisprezece ani. Era bună la sport, isteaţă, dar nu 
prea isteață (cu toate că la o școală de fete, abilităţile 
academice nu reprezintă un handicap la fel de mare ca la cele 
mixte). 

Celelalte fete nu reușeau să priceapă. De ce alegea să fie 
prietenă cu mine când le putea avea pe ele, pe oricare dintre 
ele? Trebuie că era ceva ciudat la ea dacă gusturile ei în privinţa 
oamenilor erau atât de „neobișnuite”. Ar fi putut conduce școala 
aceea ca o regină. Dar din cauza asta, a prieteniei ei cu mine, 
nu a fost niciodată atât de populară pe cât ar fi putut fi. Însă 
acest lucru n-a contat pentru băieţii de la petrecerile la care am 
început să mergem în adolescenţă. Eu n-am primit invitaţii 
acasă la elevii de la școala de băieţi privată de peste drum sau 
la petrecerile de pe plajă. Miranda m-ar fi putut lăsa în urmă 
atunci. Dar m-a luat cu ea. 

Când mă gândesc la asta, mă simt cu atât mai rușinată. E 
aceeași senzaţie pe care o aveam când rămâneam peste noapte 
în frumoasa ei locuinţă eduardiană și mă încerca tentaţia de a 
lua cu mine acasă câte un mic trofeu. Ceva insignifiant, a cărui 
lipsă ar fi trecut neobservată - o agrafă, ori o pereche de ciorapi 
cu dantelă. Doar așa, ca să am ceva frumos la care să mă uit în 
dormitorul meu mic și bej din casa murdară cu două niveluri, cu 
pereţi pătaţi și jaluzele rupte. 

e 

Pe la opt seara se aude o bătaie la ușa din faţă - Nick și Bo, 
slavă Domnului. Pentru o clipă m-am gândit că ar putea fi 
Miranda. Nick și cu mine ne-am cunoscut în prima săptămână de 
facultate și de atunci am rămas prieteni. Mi-a fost alături în 
toate suișurile și coborâșurile din timpul facultăţii. 

Cei doi intră, analizând încăperea. 

— Căbănuţa ta e la fel ca a noastră, spune Nick în timp ce îi 
poftesc înăuntru, numai că e puţin mai mică. Și mult mai 
ordonată... Bo a umplut deja tot locul cu lucrurile lui. 

— Hei, zice Bo. Asta pentru că eu nu călătoresc doar cu trei 
variante din aceeași ţinută. 

Nu-i nicio exagerare. Nick e unul dintre acei oameni care au o 
uniformă autoimpusă - o cămașă albă apretată, jeanși cu tiv, 
închiși la culoare și ghete pe gleznă. Poate un sacou șic și, 
întotdeauna, desigur, ochelarii lui marcă personală, Cutler and 


VP - 49 


Gross carapace de broască ţestoasă. Cumva, le face să se 
potrivească. Pe el, o astfel de ţinută e stilată, autoritară - în 
timp ce pe un muritor de rând ar putea părea cam prea anostă. 

Ne așezăm împreună pe fotoliile moi din fața patului. 

Bo adulmecă aerul. 

— În plus, miroase uimitor aici. Ce-i asta? 

— Am făcut o baie. 

— A, mi s-a părut că uleiul ăla e fain. Nu fac lucrurile de 
mântuială pe aici, nu? Emma a dat lovitura cu asta. E grozav. 

— Da, este, îi spun, dar nu sună pe cât de plin de entuziasm 
am intenţionat. 

— Ești bine? întreabă Nick, împungându-mă cu umărul. Sper 
că nu te superi că spun asta, dar pare că... nu ești în regulă. 
Încă de dimineaţă. Știi, chestia aia din tren de mai devreme, 
faptul că ai fost așezată în celălalt vagon, sunt sigur că n-a fost 
nimic intenţionat. Dac-ar fi fost Miranda, ar fi fost altă poveste... 

Ridică din sprânceană spre Bo, care dă din cap aprobator. 

— Eu n-aș face neapărat aceeași presupunere. Dar a fost 
Emma. Nu cred că ea e genul ăsta. 

— Totuși, nu sunt sigură că ea e cea mai mare fană a mea. 

Emma e așa de cuviincioasă și m-am întrebat în trecut dacă 
nu cumva a văzut la mine ceva ce nu i-a plăcut, care a făcut-o 
să se dea înapoi. 

Bo se încruntă. 

— Ce te face să spui asta? 

— Cred că e doar o senzaţie... 

— Eu n-aș lua-o așa de personal, zice Nick. 

— Nu, îi spun. Poate de vină e faptul că nu i-am mai văzut pe 
toţi de atâta vreme. Și n-ar trebui să beau în timpul zilei... 
întotdeauna mă face să mă simt ciudat. Mai ales dacă n-am 
mâncat suficient. 

— Total de acord, zice Bo, dând din cap afirmativ. 

Însă Nick nu spune nimic. Stă și se uită la mine. Apoi întreabă: 

— Mai e și altceva? 

— Nu, îi spun. Nu mai e. 

— Eşti sigură? 

Dau din cap aprobator. 

— Ei bine, haide atunci, spune Nick, hai să te îndopăm la cina 
asta. Ar fi bine să fie cel puțin o combinație de cimpoi, carne de 
vânat și kilturi, altfel o să-mi cer banii înapoi. 


VP - 50 


Nick, Bo și cu mine ne îndreptăm spre Cabană, braţ la brat. 
Nick miroase, ca întotdeauna, a citrice, poate cu o notă de 
tămâie. E un parfum atât de reconfortant, încât îmi vine să-mi 
îngrop faţa în umărul lui și să-i spun ce-am pe suflet. 

Am fost un pic îndrăgostită de Nick Manson, la început, când 
eram la Oxford. Cred că cea mai mare parte a grupului meu de 
la seminar era. El era frumos, dar într-un fel nou, adult, total 
diferit de oricare alt mascul din primul an - mulți dintre ei erau 
încă afectaţi de acnee sau stângaci, ori complet incapabili să 
vorbească cu fetele. Frumuseţea lui era mult mai sofisticată în 
comparaţie cu, să zicem, aspectul chipeș, lucrat la sala de sport, 
al lui Julien. Era ca și cum Nick se teleportase de pe altă planetă, 
ceea ce într-un fel chiar așa și era. Işi luase bacalaureatul la 
Paris (părinţii lui erau diplomaţi), unde învățase să vorbească 
fluent franceza și făcuse o pasiune pentru ţigările Gitanes. Nick 
râde acum de cât de arogant era, dar majoritatea studenţilor 
erau așa pe atunci... doar că versiunea lui părea autentică, 
justificată. 

Și-a dezvăluit orientarea sexuală câtorva prieteni aleși, la 
jumătatea anului doi. N-a fost tocmai o surpriză. Nu ieșise cu 
niciuna dintre fetele care se dăduseră la el cu o dorinţă penibilă, 
așa că probabil a existat un mic de semn de întrebare. Eu 
alesesem să nu observ pentru că aveam propria mea explicaţie 
pentru aparentul lui celibat - se păstra pentru femeia potrivită. 

A fost o lovitură destul de mare anunțul lui, n-o să mă prefac 
acum. Pasiunea mea pentru el a avut toată intensitatea de care 
e în stare o fată la vârsta aia. Dar, cu timpul, am învăţat să-l 
iubesc ca prieten. Când l-a cunoscut pe Bo, a dispărut de pe 
radar. Dintr-odată îl vedeam și îl auzeam din ce în ce mai puţin. 
Era greu să nu am resentimente. Faţă de Nick, pentru că mă 
lăsase baltă, căci așa simțeam la vremea aia. Faţă de Bo, pentru 
că era un uzurpator. Și apoi Bo a avut problemele lui. Era 
dependent, sau încă este, după cum spune, doar că e unul care 
nu mai ia droguri. Nick a devenit un fel de îngrijitor al lui cu 
normă întreagă, timp de câţiva ani. Bănuiesc că Bo m-a urât la 
rândul lui, fiind prietenă apropiată a lui Nick. Cred că în prezent 
e mult mai sigur pe el și pe relaţia lor... sau poate ne-am 
maturizat cu toţii un pic mai mult. Chiar și așa, uneori am 
senzația că exagerez puţin cu Bo. Că sunt un pic prea 
lingușitoare. Pentru că, dacă e să fiu total sinceră, încă simt că 


VP -51 


din cauza nevoii lui de atenţie - pentru că este o persoană 
foarte dornică de atenţie, chiar și acum - el este motivul pentru 
care Nick și cu mine nu mai suntem prieteni la cataramă. 
Suntem apropiaţi, da. Dar nu așa cum eram. 

E chiar și mai frig acum; respiraţiile noastre unite formează 
nori în aer. Panglici de ceaţă atârnă deasupra lacului, însă în 
jurul nostru atmosfera e foarte clară, iar când îmi ridic privirea 
pare că frigul a accentuat lumina stelelor. În timp ce ne poticnim 
de-a lungul potecii către Cabană, se întâmplă să arunc o privire 
spre saună, unde am văzut mai devreme a doua statuie, cea 
orientată cu fața spre noi. Dar, în mod straniu, deși o caut cu 
privirea în lumina care iese din clădire, gândindu-mă că e 
probabil ascunsă în umbră, n-o zăresc. Statuia a dispărut. 


VP - 52 


În prezent 
2 ianuarie 2019 


Heather 


În timp ce înaintez prin zăpadă, încercând să calc pe urmele 
mari ale pașilor lui Doug, mă gândesc la oaspeţi, care stau în 
căbănuţele lor și își pun întrebări; fără să știe încă. 

Doar dacă... îndepărtez acest gând. Nu-mi pot lăsa mintea să 
tragă concluzii pripite. Dar dacă Doug are dreptate, e ceva mai 
sinistru la mijloc. Și ceva a mers prost între ei, asta-i clar. A fost 
o „neînțelegere”, așa au spus toţi când au venit să-mi spună 
despre dispariţie. 

Ar fi ușor de spus, privind în retrospectivă, că am avut o 
presimţire în urmă cu trei zile, când au sosit. N-am prevăzut 
acest lucru. Dar am simţit ceva. 

Jamie al meu era fascinat de ideea „creierului reptilian”. 
Probabil avea legătură cu slujba lui. Avea de-a face cu oameni 
aflaţi în situaţii-limită, acţionând doar din instinct - tatăl care 
ieșea în fugă din locuinţa cuprinsă de flăcări înainte de a-și salva 
copiii sau, dimpotrivă, cel care își proteja de vâlvătaie soţia și 
copilul cu propriul corp și suferea arsuri de gradul trei pe 
jumătate din corp. Totul se reduce la amigdala cerebrală - o 
mică umflătură ascunsă printre micile celule cenușii, aflată la 
baza celor mai instinctive acţiuni ale noastre. Stă la originea 
pornirii noastre egoiste de a întinde mâna după cea mai mare 
prăjitură și cel mai confortabil scaun. Este cea care ne alertează 
în caz de pericol, chiar înainte de a apuca să conștientizăm că 
reprezintă o ameninţare. Fără ea, un șoarece de laborator o va 
lua la goană direct înspre fălcile unei pisici. 

Jamie credea că oamenii sunt, practic, niște animale civilizate. 
Că pornirile primordiale zac ascunse sub un strat de luciu social; 
înăbușit, controlat. Însă, în momente de stres, chiar și minim, 
animalul din interior se dezlănţuie. Odată a rămas blocat într-un 
tren în apropiere de Edinburgh timp de mai multe ore, din cauza 
unei defecţiuni electrice. 

— Îţi dai seama imediat ce oameni te-ar mânca fără ezitare, 
mi-a spus el, dacă ai rămâne blocat cu ei pe o barcă de salvare. 
Unul dintre bărbaţi a început să bată cu pumnul în cabina 


VP - 53 


conductorului după doar câteva minute, roșu la faţă. Arăta ca un 
animal în cușcă. Se uita la noi de parcă aștepta ca cineva să-i 
spună să tacă... doar ca să aibă o scuză să-și iasă complet din 
minţi. 

Asta-i chestia. Când ating un anumit nivel de stres și nu se 
mai află în mediul lor obișnuit, confortabil, unii oameni nu au 
nevoie de prea multă încurajare pentru a se transforma în 
monștri. Și, uneori, se întâmplă să poţi citi foarte bine oamenii; e 
ceva ce nu se poate explica - pur și simplu știi, undeva în 
adâncul sufletului. Și acela este creierul reptilian. 

Și iată-mă acum gândindu-mă la seara în care au sosit toţi, cu 
trei zile în urmă. Prima mea impresie animală. 

Cina Muntenească din prima seară a sejurului este una dintre 
promisiunile incluse în broșură. Dar de câte ori o găzduim, cred 
că oaspeţii ar fi destul de fericiţi și fără ea. Întotdeauna 
atmosfera ajunge să semene cu cea a unei ocazii forțate, ca o 
cină oficială. Sunt sigură că nu e decât o altă cale de a stoarce 
bani de la ei. Adaosul la mâncare, chiar și luând în calcul că sunt 
folosite „cele mai bune ingrediente locale”, este unul uriaș. M- 
am întrebat și dacă nu cumva e o modalitate de a susține 
comunitatea, pentru că băieţii și fetele din zonă sunt angajaţi în 
cadrul personalului și toate ingredientele sunt achiziţionate de la 
furnizori din apropiere; mai puţin vânatul, care e de-aici. 

Am citit titlurile din ziare de la vremea când șeful a cumpărat 
locul, de la familia care l-a deţinut timp de generaţii întregi, 
articole care criticau „preţurile elitiste”, „alungarea localnicilor 
de pe pământurile lor” - vechiul proprietar a menţinut dreptul 
de a te plimba liber în Highlands, dar șeful a ridicat garduri și a 
instalat indicatoare amenințătoare. El susţine că sunt menite să 
îi descurajeze pe braconieri, dar, lucru ciudat, se pare că pe 
vremea fostului proprietar asta n-a fost cine știe ce problemă. 
Poate că braconierii nu se organizaseră, nu se înarmaseră și nu 
realizaseră în ce direcție se îndreaptă cererea pentru vânat și 
capete de cerb. Dar eu cred că ar putea exista și o altă 
explicaţie pentru căprioarele care sunt ucise acum. După faptă, 
și răsplată. 

Odată, în Kinlochlaggan, unde se află magazinul cel mai 
apropiat de noi (chiar și așa, la peste o oră distanță), s-a 
întâmplat să-i spun proprietarei unde am lucrat. 

— Pari destul de drăguță, fată, a spus ea, dar e un loc urât 


VP - 54 


aici. Bani străini. (Referindu-se, presupun, la originea engleză a 
șefului și la faptul că oaspeții provin de obicei din Anglia sau de 
mai departe.) Într-una dintre zilele astea, mi-a spus ea, ei vor 
plăti cu vârf și îndesat pentru că îi ţin pe oameni departe de ce-i 
al lor. 

Acest lucru mi-a adus aminte de teoria pe care am auzit-o în 
legătură cu Vechea Cabană, pe care n-o împărtășesc clienţilor - 
că focul nu a fost pus de paznic, ci de un localnic nemulţumit, 
desconsiderat de proprietar. 

Dacă prin Cina Muntenească se dorește să se pună capăt 
ranchiunei legate de acest loc, nu prea cred că funcţionează. In 
orice caz, cei din cadrul personalului probabil se întorc acasă cu 
povești despre comportamentul reprobabil al oaspeţilor. Imi 
amintesc o petrecere a burlacilor în care un cavaler de onoare 
beat - dar nu foarte beat - a pipăit o chelneriţă când s-a aplecat 
să ridice un șerveţel de pe jos. Oaspeţii au adormit cu capul în 
farfurie, pierzându-și cunoștința după prea mult whisky 
Glencorrin. Unii au vomitat la masă, în faţa întregului personal. 

Oaspeţii din grupul de la Londra aveau să se comporte mai 
bine decât cei de la petrecerea burlacilor, de asta eram sigură. 
Printre ei era și un bebeluș, așa că în mod cert asta însemna 
ceva, chiar dacă părinţii nu ni s-au alăturat (mama ceruse ca 
mâncarea să le fie dusă în căbănuţță). Așa că au rămas șapte 
dintre ei. Tipul brunet, blonda înaltă. Julien și Miranda. O 
pereche perfectă, cei mai frumoși și chiar cu cele mai elegante 
nume dintre toţi. Mai era bărbatul subțţirel, elegant, cu păr 
castaniu-roșcat și ochelari tip arhitect - Nick - și iubitul lui 
american, Bo. Al treilea cuplu: Mark și Emma. El arăta aproape 
cel mai bine dintre toţi, dar avea ochii prea apropiaţi, că ai unui 
mic prădător, iar partea de sus a corpului era disproporționat de 
greoaie, ceea ce îi dădea aspectul nefiresc al unui supererou. M- 
am surprins gândindu-mă că ea era o versiune pentru buget 
redus a blondei mai înalte; cu rădăcini mai închise la culoare și 
un rulou de grăsime care ieșea la vedere deasupra jeanșilor, în 
locul în care bluza i se ridicase. 

Am fost surprinsă de mine însămi. De regulă, nu sunt o 
persoană care judecă. Dar chiar și în cazul unei interacțiuni 
minime cu alte ființe umane - ca în cazul meu -, se pare că 
instinctul de a ne judeca unul pe altul, ca trăsătură umană de 
bază, nu ne părăsește. lar asemănarea era de neignorat. Ea 


VP -55 


avea părul în aceeași nuanţă, era îmbrăcată în stil similar și 
chiar își machiase ochii în același fel, cu mici urme de negru la 
colțuri. În timp ce asta făcea ca ochii prietenei ei să pară mai 
mari și să semene cu cei ai unei pisici, în cazul ei nu reușea 
decât să le scoată în evidență micimea. 

Apoi era ultima, Katie. Ciudată. Aproape că nici n-am 
observat-o la început. Era atât de ţeapănă, atât de liniștită, în 
umbrele din colţul camerei - aproape ca și cum și-ar fi dorit să 
dispară în ele. Cumva, făcea notă discordantă cu ceilalți. Pielea 
ei avea o culoare pământie, iar sub ochi avea umbre mari, 
purpurii. Îmbrăcămintea ei era prea formală, de parcă ar fi fost 
într-o călătorie de afaceri și ar fi apărut aici din greșeală. 

În mod normal, deși trebuie să învăţ numele, prefer să mă 
refer la cei care stau aici ca „oaspeţi” - oaspetele 1, oaspetele 2 
și așa mai departe. Aș prefera să nu mă gândesc la ei ca la 
persoane individuale, cu vieţi în afara acestui loc. Poate că sună 
ciudat. Cred că aș putea argumenta că e o tactică de 
supravieţuire. Să nu mă implic în vieţile lor. Să nu las fericirea 
lor - sau invers - să mă afecteze. Să nu mă compar cu 
plenitudinea lor, a cuplurilor care vin pentru un sejur romantic, 
familiile fericite. 

Ultimele douăzeci și patru de ore au presupus un contact mai 
apropiat cu acest grup - o intimitate forţată de care m-aș fi 
putut lipsi. 

Dar cred că, sincer, am fost curioasă în privinţa lor încă de la 
început. Poate datorită vârstei lor, apropiată de a mea - în jur de 
treizeci și ceva, cred. Aș fi putut fi ca ei, dacă aș fi găsit o slujbă 
bine plătită la oraș, cum au făcut unii dintre prietenii mei de la 
universitate. Asta ai fi putut avea, parcă-mi spunea universul. 
Aici ai fi putut ajunge, asta ai fi putut face în cel mai singuratic 
moment al anului (pentru că e Ajunul Anului Nou, nu?). 

Aș fi putut fi invidioasă. Și totuși, nu simțeam așa ceva. Nu 
puteam spune exact ce era, dar exista o neliniște, o stare de 
nemulțumire ce părea să-i înconjoare. Chiar și când râdeau, se 
înghionteau și se tachinau unul pe altul, simţeam că era ceva 
acolo - ceva în neregulă. Uneori păreau niște actori, mi-am zis, 
care făceau un spectacol măreț din cât de bine se simțeau. 
Râdeau puţin prea tare. Beau mult prea mult. Și, în același timp, 
în ciuda tuturor acestor dovezi de veselie, păreau să stea cu 
ochii unul pe altul. Poate că acum, privind în retrospectivă, 


VP - 56 


această impresie pare mai mult decât a fost. Presupun că 
există, probabil, tensiuni în majoritatea grupurilor de prieteni. 
Dar m-am surprins gândindu-mă că nu păreau să se simtă pe 
deplin bine unul în compania celuilalt. Ceea ce era ciudat, 
pentru că îmi spuseseră încă de la început că erau prieteni 
foarte vechi. Dar asta-i chestia cu prietenii vechi, nu-i așa? 
Uneori nici măcar nu-și dau seama că nu mai au nimic în comun. 
Că poate nici nu se mai plac. 

Ceilalţi oaspeţi, cuplul de islandezi, au intrat exact în 


momentul în care erau servite apetitivele - „somon local cu 
ierburi sălbatice” -, stârnind un fior de ostilitate din partea 
celorlalți. 


lain le făcuse rezervarea. Eu eram plecată într-unul dintre 
rarele drumuri la magazinul local, așa că el fusese cel care a 
răspuns la telefon. A văzut în sistem că baraca era liberă, mi-a 
spus, și l-a sunat pe șef care și-a dat acordul. M-am enervat că 
nu le trecuse numele în registru - dacă aș fi știut, nu le-aș fi 
promis celor din celălalt grup că vor avea tot locul la dispoziţie. 

Nu știam la ce comportament să mă aştept de la cei doi. Nu 
erau genul obișnuit, plini de bani. Amândoi aveau tenul ars de 
vânt, cu aspectul dur al celor care au petrecut mult timp într-un 
mediu mai aspru. Bărbatul avea ochi de un albastru foarte 
deschis, că ai unui lup și părul blond, lins, prins la spate cu o 
legătură de piele. Femeia avea un cercel cu două capete care îi 
trecea prin septul nazal și părul negru, încâlcit, prins în coadă de 
cal. 

Au ajuns la gară cu rucsacuri imense, pe jumătate cât ei. Au 
explicat că au prins locuri pe un trauler de pescuit din Islanda 
până în Mallaig mai sus pe coastă - am văzut-o pe blonda 
frumoasă strâmbând din nas -, de unde lain i-a luat și i-a adus 
pe moșie în camioneta lui. Au sosit cu echipament 
corespunzător - geci Gore-Tex și bocanci solizi -, ceea ce face 
ca cizmele Barbour and Hunter ale celor din celălalt grup să 
pară ușor ridicole. Nu s-au schimbat de hainele de drumeţie 
pentru cină, așa că până și Doug și lain, în kilturile lor speciale 
Loch Corrin, păreau spilcuiţi, la fel ca și membrii personalului, 
cele două fete și băiatul, în cămășile lor albe și șorțurile ecosez. 
Blonda frumoasă s-a uitat la cei doi nou-veniţi ca și cum ar fi 
fost creaturi care tocmai au ieșit la suprafaţă de pe fundul 
lacului. Din fericire, ei stăteau de-o parte și de alta a mea; ea 


VP - 57 


era așezată vizavi, lângă Doug, și destul de rapid a părut să 
decidă că nu merită să își dedice atenţia lor, oferindu-i-o în 
schimb din toată inima lui Doug. M-am uitat la ea și la toată 
acea strălucire - bluza din mătase fină, setul de cercei cu 
strasuri lucitoare - diamante? Îl privea de parcă orice spunea el 
era cel mai fascinant lucru pe care-l auzise toată seara, cu 
buzele curbate într-o jumătate de zâmbet și cu bărbia sprijinită 
în palmă. Doug nu s-ar da la cineva ca ea, nu? Cu siguranţă ea 
n-ar fi genul lui. Apoi mi-am amintit că nu aveam absolut nici 
cea mai vagă idee care era genul lui, pentru că nu știam nimic 
despre el. 

Mi-am concentrat din nou atenţia asupra oaspeților islandezi 
de lângă mine. Vorbeau engleza aproape perfect și doar o 
ușoară muzicalitate le trăda originea străină. 

— Lucrezi aici de mult timp? m-a întrebat femeia - Kristin. 

— De aproape un an. 

— Și locuiești aici singură? 

Întrebarea fusese pusă de bărbat, Ingvar. 

— Păi, nu chiar. Doug... cel de colo, locuiește și el aici, lain stă 
în oraș, în Fort William, cu familia. 

— El ne-a luat? 

— Da. 

— A, a zis el, pare drăguţ. 

— Da. 

Deși mi-am zis: pe bune? lain e așa de taciturn. Vine, își face 
treaba - la ordinele primite de la șef - și pleacă, își vede de-ale 
lui. Desigur, el ar putea să zică exact același lucru despre mine. 

Ingvar a spus, aproape gânditor: 

— Cum de ajunge cineva ca tine să vină să trăiască într-un loc 
ca ăsta? 

Modul în care el a pus întrebarea - cu subînţeles -, aproape ca 
și cum ar fi ghicit ceva. 

— Îmi place aici, i-am răspuns. 

Chiar și pentru urechile mele suna defensiv. 

— Frumusețea naturală, liniștea... 

— Dar probabil te simţi singură aici, nu-i așa? 

— Nu neapărat, am spus. 

— Nu-i înfricoșător? 

A zâmbit când a spus asta și am simţit că mă străbate un fior. 

— Nu, i-am tăiat-o eu. 


VP -58 


— Probabil că te obișnuiești, a zis fie neobservând, fie 
ignorând lipsa mea de politețe. Vezi tu, în locul din care venim 
noi, oamenii, știu ce înseamnă să fii singur. Deși, dacă nu ești 
atent, poţi s-o iei niţel razna, a spus și a făcut o mișcare 
plictisită cu degetul la tâmplă. Tot întunericul iernii, toată 
singurătatea. 

Nu-i chiar așa, mi-am spus. Uneori, singurătatea e singura 
cale de a-ţi recăpăta sănătatea mintală. Dar m-a pus și pe 
gânduri. Cineva care trăiește în Islanda - cu nopţile ei lungi de 
iarnă - nu s-ar duce puţin mai departe de frig și de întuneric 
decât Scoţia? La preţul căbănuţelor de aici ai putea avea 
căldura relativă din sudul Europei. Și, de altfel, m-am întrebat 
cum de au putut două persoane care au ajuns aici făcând 
autostopul pe un trauler de pescuit să își permită tarifele 
noastre. Dar poate că au făcut-o pur și simplu pentru aventură. 
Vin tot felul de oameni aici. 

— Ar trebui să ne facem griji? a întrebat apoi Ingvar. În 
legătură cu știrile. 

— La ce te referi? 

— Nu știi? Ucigașul din Highland. 

Sigur că știam. Speram ca oaspeţii să nu știe. Văzusem 
fotografiile în ziar cu o zi înainte - chipurile a șase victime. Toate 
tinere, drăguţe. Puteai întâlni peste o sută de fete ca ele pe 
Princes Street din Edinburgh - totuși, imaginile aveau acel 
aspect de rău augur pe care îl au fotografiile cu victime, ca și 
cum în fiecare instantaneu cu zâmbete inofensive ar exista ceva 
care le-ar fi putut prezice soarta, dacă ai ști ce să cauţi. Intr-un 
fel, arătau de parcă ar fi fost marcate pentru moarte. 

— Da, am spus prudentă. Am văzut ziarele. Dar Scoţia e un 
loc destul de mare, să știți, nu cred că aveţi de ce... 

— Nu în Western Highlands au găsit victimele? 

— Chiar și așa, am spus, locul e destul de mare. Sunt mai 
multe șanse să dați peste Monstrul din Loch Ness. 

A sunat puţin mai blazat decât intenţionasem. În acea 
dimineaţă lain mă prevenise: 

— Ar trebui să le spui oaspeţilor să stea 
Heather. Având în vedere știrile. 

Mai degrabă pe mine voia să mă pună în gardă lain - care nu-i 
aducea aproape niciodată pe oaspeţii noștri în discuţie -, decât 
să-și exprime preocuparea pentru siguranța lor. 


A 


năuntru noaptea, 


VP -59 


Nu cred că pe bărbatul ăsta, Ingvar, îl speria ceva. Am simţit, 
în schimb, că era întrucâtva amuzat; un zâmbet părea să 
zăbovească încă în colțurile gurii lui. A fost o ușurare când a 
întrebat despre vânătoare și am reuşit să scap de căutătura 
acelor ochi de un albastru-deschis. Imi aduc aminte că mă 
gândeam că aveau ceva neliniștitor - nu păreau umani. s 

— O, mai bine îl întrebi pe Doug despre vânătoare, am zis. In 
mod cert, ăsta e domeniul lui. Doug? 

Doug și-a întors privirea spre noi. Blonda a ridicat și ea ochii, 
evident deranjată de întrerupere. 

— Împuști vreodată animalele noaptea, a întrebat Ingvar, cu 
proiectoare și câini? 

— Nu, a răspuns Doug foarte repede și surprinzător de tare. 

— De ce nu? a întrebat Ingvar, afișând din nou zâmbetul acela 
ciudat. Știu că e foarte eficient. 

Replica lui Doug a fost directă. 

— Pentru că e periculos și nemilos. Eu nu folosesc niciodată 
proiectoare. 

— Proiectoare? a întrebat blonda. 

— Lumini, a spus el abia privind în direcţia ei. Dacă le îndrepţi 
spre căprioare, se blochează. Le derutează... și le îngrozește. 
Adesea, asta înseamnă să tragi în căprioara greșită - femele cu 
pui mici, de exemplu. Uneori sunt folosiţi câini, care sfâșie 
animalul. E barbar. 

A urmat o tăcere destul de încordată. M-am gândit că era 
posibil să fi auzit cele mai multe cuvinte rostite dintr-odată de 
Doug. 

Cei doi oaspeţi islandezi au fost foarte dornici să vină să ajute 
la căutare. Ei sunt probabil singurii în care aș avea încredere în 
astfel de condiţii - probabil sunt obișnuiți să aibă tot timpul o 
vreme ca asta. Dar tot oaspeţi sunt, iar eu răspund de siguranța 
lor. În plus, nu cunosc nimic despre ei. Sunt două elemente 
necunoscute. Toţi musafirii sunt. Prin urmare, creierul meu 
reptilian îmi spune, tare și răspicat: Să n-ai încredere în nimeni. 

Mă întreb ce impresie și-au făcut oaspeţii despre mine. 
Probabil văd în fața ochilor o persoană organizată, cam 
plictisitoare, care se ocupă de tot. Cel puţin, asta văd ei dacă-mi 
reușește figura, dacă mă ţine deghizarea asta deșteaptă pe care 
am construit-o pentru mine, ca o carapace dură. În interiorul 
carapacei, realitatea e foarte diferită. Aici se ascunde o 


VP - 60 


persoană care s-a adunat cu ajutorul benzii adezive și al 
lipiciului și al somniferelor puternice luate pe rețetă - singurul 
lucru care mă poate convinge să fac o incursiune în civilizaţie. 
Date pe gât câteodată, sau de cele mai multe ori, cu putin prea 
mult vin. Nu vreau să spun că sufăr de alcoolism; nu-i așa. Dar 
nu beau niciodată de plăcere. O fac din necesitate. Mă folosesc 
de băutură ca de un alt analgezic, pentru a netezi marginea 
ascuțită a lucrurilor, pentru a atenua chinul cronic, dureros, al 
amintirilor. 


VP - 61 


Cu trei zile în urmă 
30 decembrie 2018 


Miranda 


Cina e servită în sala de mese mare din Cabană, dincolo de 
sufragerie, luminată cu ceea ce par a fi sute de lumânări și în 
care servirea e asigurată de niște adolescenți plini de coșuri, cu 
șorțţuri ecosez. Suntem cu doi mai puţini - Samira și Giles 
cinează în căbănuţa lor. Samira a zis că a auzit mult prea multe 
povești cu părinţi care „nu și-au lăsat copiii singuri decât o oră 
sau cam așa ceva” și lucrurile au luat o întorsătură oribilă. Da, i- 
am spus, răbdătoare, dar nu în mijlocul pustietăţii. În plus, Priya 
cu greu poate să plece să cutreiere de una singură la doar șase 
luni, pentru numele lui Dumnezeu! Chiar și așa, asta n-a făcut-o 
pe Samira să se răzgândească. 

Aproape că nu-mi vine să cred că femeia asta e Samira, cea 
căreia, la o petrecere a noastră de pe vremea când aveam în jur 
de douăzeci de ani, i-a venit ideea să sară peste spaţiul de cel 
puţin o jumătate de metru dintre clădirea noastră și cea de 
lângă, doar ca să se amuze. Ea s-a numărat întotdeauna printre 
rebeli, petrecăreaţa, cea pe care te puteai baza pentru a mări 
tempoul în timpul unei seri petrecute în oraș. Katie e cea pe 
care o cunosc de cel mai mult timp, dar Samira cred că îmi 
seamănă cel mai mult - ea e cea de care am fost întotdeauna 
mai apropiată. Acum am senzaţia că abia o mai recunosc. Poate 
pentru că a fost atât de ocupată cu Priya. Sunt sigură că 
adevărata Samira e acolo, undeva. Sper că asta va fi șansa 
noastră de a recupera, de a ne aminti că suntem prietene la 
cataramă. Însă, sincer, când unii oameni devin părinţi, parcă li 
se face un transplant de personalitate. Sau o lobotomie. Poate 
ar trebui să mă consider norocoasă că nu pot rămâne 
însărcinată. Măcar o să fiu în continuare eu însămi, 
Dumnezeule! 

Il am pe paznicul de vânătoare, Doug, de-o parte și pe celălalt 
tip, lain, de cealaltă parte. Ambii poartă kilturi verzi identice și 
gentuțe. Niciunul nu pare încântat. După cum vă puteți imagina, 
paznicului de vânătoare îi stă cel mai bine în ţinuta asta. Chiar e 


VP - 62 


destul de atrăgător. Îmi amintește că înainte de Julien eram 
uneori atrasă de astfel de bărbaţi. Cei reţinuţi, închiși în ei - 
provocarea de a-i scoate la suprafaţă, de a-i face să le pese. 

Mă întorc spre el și întreb: 

— Ai fost mereu paznic de vânătoare? 

Se încruntă. 

— Nu. 

— A, şi ce-ai făcut înainte? 

— Marină. 

MIi-l imaginez tuns scurt la spate și în laterale, în uniformă. O 
imagine încântătoare. Arată bine dichisit, chiar dacă sunt sigură 
că părul lui n-a mai văzut o perie în ultimii cinci ani. Mă bucur că 
mi-am dat silinţa - cămașa de mătase, desfăcută poate cu un 
nasture mai jos decât ar fi necesar și jeanșii mei noi. 

— A trebuit să omori pe cineva? întreb, aplecându-mă în față 
și rezemându-mi bărbia pe mână. 

— Da. 

Expresia lui rămâne neutră în timp ce spune asta, fără să 
trădeze niciun fel de emoție. Resimt un mic fior care ar putea fi 
neliniște... sau dorinţă. 

Julien stă chiar vizavi de noi, cu o perspectivă frontală și 
centrală asupra lucrurilor. Nimic nu se compară cu stârnirea 
unui mic sentiment de gelozie care să încingă lucrurile într-o 
relaţie - mai ales a noastră. Poate fi un chelner prea familiar 
dintr-un restaurant sau tipul de pe șezlongul următor despre 
care Julien e convins că îmi face ochi dulci (probabil are 
dreptate). 

— Ți-ar plăcea să-ţi facă el asta? mi-ar șopti el în ureche mai 
târziu, gâfâind. Sau asta? 

Sincer, în ultima vreme sexul a devenit un mecanism care 
servește unui anumit scop mai degrabă decât o plăcere. Am o 
aplicaţie despre care mi-a spus Samira, care identifică cele mai 
fertile zile. Și mai sunt, desigur, anumite poziţii care 
funcționează cel mai bine. l-am explicat lui Julien de atâtea ori, 
dar se pare că nu pricepe. Cred că recent a renunţat să mai 
încerce. Așa că da, ne prinde bine să condimentăm puţin 
lucrurile. 

Mă întorc înapoi spre Doug, fără să-l slăbesc pe Julien cu 
coada ochiului. Vorbește cu islandeza, așa că îmi apropii mâna 
de a lui, doar de dragul distracţiei. Poate că am băut câteva 


VP - 63 


pahare în plus. Îi simt degetele tresărind sub ale mele. 

— Scuză-mă, îi spun, făcând pe inocenta. Poţi să-mi pasezi 
jusul? 

Cred că funcţionează. Cu siguranţă, pe Julien îl deranjează 
ceva. Poate că în faţa tuturor pare că se simte excelent din 
toate punctele de vedere - întotdeauna e atât de important să 
arate lumii faţa corespunzătoare -, dar îl cunosc prea bine. 
Încordarea gâtului, dinţii încleștaţi. 

Arunc o privire către cealaltă parte a mesei, spre locul în care 
sărmana Katie stă lângă islandezul cu ochi ciudaţi, care pare 
puţin atras de ea. E un coșmar, faptul că cei doi sunt aici, cu noi. 
Va trebui să împărțim și sauna cu ei? judecând după cum arată 
hainele lor, va trebui să mă dezinfectez apoi. 

Bărbatul se apleacă acum spre Katie de parcă în viaţa lui n-ar 
fi văzut niciodată ceva mai fascinant sau frumos. În orice caz, 
uitându-mă la partenera lui, e clar că are gusturi 
neconvenționale. 

Deși... cu siguranţă e ceva diferit la Katie. Arată obosită și 
palidă, ca de obicei, dar, pentru început, e vorba de tunsoarea 
nouă. Cei de la coaforul unde se duce de obicei îi aranjează 
părul à /a domnișoara Williams, profesoara noastră de hochei de 
pe vremuri. S-ar putea crede că, având acel salariu de avocat 
corporatist, ar putea să depună uneori un efort mai mare. De 
secole i-am tot spus să meargă la Daniel Galvin - eu mă duc 
pentru retușuri o dată la șase săptămâni -, așa că nu știu de ce 
sunt atât de deranjată de faptul că în sfârșit m-a ascultat. Poate 
pentru că nu mi-a atribuit pentru asta recunoașterea pe care 
simt că aș merita-o. Și poate pentru că mi-am imaginat că o 
vom face împreună. Să mergem într-o dimineaţă, numai noi 
două. 

Încă îmi aduc aminte de fata care era pe vremuri - cu pieptul 
plat, spre deosebire de celelalte fete care începuseră să se 
dezvolte. Părul lins, genunchii apropiaţi, tenul palid, scos în 
evidenţă de maroul uniformei școlare. 

Întotdeauna mi-a plăcut un proiect. 

lat-o acum. Mi-e greu să fiu obiectivă, pentru că o cunosc de 
atâta vreme, încât îmi e ca o soră, dar pot să înțeleg acum de ce 
unii bărbaţi ar putea-o considera atrăgătoare. Sigur, n-o să fie 
niciodată frumoasă, dar a învăţat să facă tot ce poate cu ceea 
ce are. Coafura nouă. Dinţii îndreptaţi și albiți. Hainele frumos 


VP - 64 


croite ca să-i pună în valoare statura minionă (eu n-aș putea 
niciodată să port așa o cămașă fără ca sânii să formeze un fel 
de raft care te face să arăţi mai mare decât ești de fapt). Şi-a 
făcut cadou o îndreptare a urechilor când s-a calificat la firma de 
avocatură. Arată aproape... șic. Ai putea crede că e franțuzoaică 
după felul în care s-a descurcat cât a putut de bine cu acele 
trăsături dificile. Care-i expresia pe care o folosesc francezii în 
cazul ăsta? Jolie laide: frumos de urât. 

Katie n-ar fi niciodată fluierată de muncitori în construcţii sau 
de bărbaţi în camionete albe. Niciodată n-am înțeles de ce unii 
cred că așa ceva poate fi flatant. Bine, știu că sunt atrăgătoare. 
Foarte atrăgătoare. lată, am zis-o. Mă urâţi acum? Oricum, n-am 
nevoie să mi-o confirme niște lucrători în construcţii cu burți 
mari care ar striga după oricine e în fustă scurtă sau bustieră 
strâmtă. Asta face ca totul să pară foarte ieftin. 

Dar ei n-ar striga după Katie. Ei bine, ar putea să-i strige 
„Zâmbeşte, iubito!”. Dar nu le-ar plăcea de ea. N-ar înțelege-o. 
Sunt aproape invidioasă. E ceva ce eu n-am avut niciodată, acea 
subtilitate care te face să te uiţi de două ori. 

In fine. Poate că acum, când suntem în sfârșit împreună, pot 
afla ce se petrece în viața ei - ce a determinat o astfel de 
schimbare la ea. 


VP - 65 


Emma 


Mi-e greu să mă abtin să privesc în jurul meu la masă ca să 
văd dacă toată lumea se simte bine. Chiar aș fi vrut să fi 
renunţat la cina asta când am făcut rezervarea - la momentul 
respectiv mi s-a părut o idee bună, dar cu acel cuplu de 
islandezi aici dinamica e una ciudată. lar apropierea asta de 
ceilalți oaspeți nu face decât să sublinieze încurcătura legată de 
faptul că locul nu e doar al nostru. Știu că ar trebui să las 
lucrurile așa cum sunt - que seră, seră și chestii de-astea, dar 
mi-am dorit atât de mult ca totul să fie perfect pentru toată 
lumea. Nu ajută nici faptul că ceilalţi oaspeţi au un aspect atât 
de ciudat și de neîngrijit - observ că pe Miranda, în special, au 
lăsat-o rece. Katie stă lângă bărbat, Ingvar, care o privește de 
parcă pe ea și-ar dori-o în farfuria din faţa lui, nu carnea excesiv 
de aromată. 

Eu, pe de altă parte, stau lângă lain. Nu spune prea multe, iar 
când o face are un accent atât de pregnant, încât e greu de 
înțeles tot ce spune. 

— Și tu locuiești aici? îl întreb. 

— Nu, spune el. Fort William... cu soția și copiii. 

— A, zic eu. Lucrezi de mult timp aici? 

Dă din cap afirmativ. 

— De când actualul proprietar a cumpărat locul. 

— Cu ce te ocupi? 

— Cu orice trebuie făcut. Treburi ciudate, din când în când. 
Acum lucrez la pompe, jos, la lac. Eu aduc și proviziile, mâncare, 
chestii pentru cabane. 

— Cum e proprietarul? întreb, intrigată. 

Îmi imaginez un moșier scoţian bătrân cu favoriţi, așa că sunt 
puţin surprinsă când lain spune: 

— E de treabă pentru un englez. 

Aștept să spună mai multe, dar fie nu are nimic altceva de 
adăugat, fie are reţineri. 

Se pare că am rămas fără întrebări, așa că e o ușurare când 
islandezul întreabă despre vânătoarea de căprioare și toată 
atenţia celor de la masă se îndreaptă într-acolo. E ca și cum 
ideea vânătorii, a uciderii, a exercitat o atracţie magnetică 


VP - 66 


asupra atenţiei tuturor. 

— Noi nu vânăm căprioara doar de dragul de-a o face, spune 
paznicul de vânătoare. O facem ca să ţinem numărul lor redus... 
altfel ar scăpa de sub control. Așa că e necesar. 

— Dar cred că e necesar din alt motiv, spune bărbatul - 
Ingvar. Oamenii sunt vânători, chiar e în ADN-ul nostru. Trebuie 
să găsim o eliberare a acelor nevoi. Pofta de sânge. 

Rostește ultimele cuvinte ca și cum ar avea o aromă deosebit 
de delicioasă și intervine o pauză în care nimeni prea știe ce să 
spună, o accentuare a tensiunii incomode care ne-a afectat 
masa. O văd pe Miranda ridicând din sprâncene. Poate că vom 
râde de asta mai târziu - va deveni o anecdotă amuzantă. Doar 
în toate vacanțele sunt astfel de momente, nu? 

— Păi, nu știu ce să zic despre asta, spune Bo în timp ce înfige 
furculita într-o bucată de vânat, dar e delicios. E uimitor dacă 
stai să te gândești că e din zonă. 

Nu sunt așa de sigură. Nu e întru totul oribilă, dar eu aș fi 
putut s-o prepar mult mai bine. Vânatul e aromatizat excesiv cu 
ienupăr, abia se simte gustul de carne și nu are destul jus. 
Legumele sunt moi - varza neagră toscană e vâscoasă deasupra 
piureului excesiv de fierbinte. 

O să mă revanșez mâine seară. Am planificat un ospăț 
minunat: blinii cu somon afumat alături de primele sticle de 
șampanie, apoi vită Wellington cu foie gras, urmată de un sufleu 
de ciocolată perfect. Sufleurile, după cum știe toată lumea, nu 
sunt ușor de făcut. Trebuie să fii puţin obsedată de ele. 
Separarea ouălor, bătutul perfect al albușurilor - sincronizarea 
de la final pentru a asigura servirea înainte ca frumoasa crustă 
crescută să se lase. Majoritatea oamenilor nu au răbdare cu așa 
ceva. Dar ăsta este exact genul de gătit care-mi place. 

Sincer, e o ușurare când desertul (o pavlova moale cu 
zmeură) e în sfârșit luat din faţa noastră. In timp ce toată lumea 
se pregătește să plece, Julien ne face semn să ne așezăm la loc. 
A băut cam mult; se clatină ușor când se ridică în picioare. 

— Dragule, zice Miranda cu cel mai mătăsos ton al ei, ce faci? 

Mă întreb dacă-și amintește Revelionul trecut - în mediul 
exclusivist de la restaurantul Fera al Claridge's -, când el s-a 
ridicat de pe scaun fără să se uite și a făcut ca tava plină cu 
mâncare a unui chelner să se răstoarne pe jos. 

— Vreau să spun câteva cuvinte, zice el. Vreau să-i 


VP - 67 


mulțumesc Emmei... începe, ridicând paharul spre mine, pentru 
că ai ales un loc atât de fantastic... 

— O, zic eu, n-am făcut mai nimic... 

— Și vreau să spun cât de special e să îi ai pe toți aici, 
împreună. E bine să știi că uneori lucrurile nu se schimbă 
niciodată, că unii prieteni sunt mereu alături de tine. N-a fost un 
an ușor... 

— Dragă, spune din nou Miranda râzând, cred că toți au 
înţeles ideea. Dar sunt întru totul de acord. Pentru prieteni 
vechi... 

Ridică paharul. Apoi își aduce aminte și se întoarce spre mine. 

— Și noi, desigur. Noroc! 

Toată lumea răspunde ca un ecou, inclusiv Ingvar - deși, 
desigur, ea nu s-a referit la el. Dar nici măcar interjecția lui nu 
strică momentul. Toastul a salvat într-un fel atmosfera, a 
imprimat cinei o notă festivă. Și simt, din nou, acea mică 
strălucire specială a mândriei. 


VP - 68 


Doug 


Cam la o oră după cină se aude o bătaie în ușă. Câinii, Griffin 
și Volley, o iau razna, entuziasmați de surpriza neașteptată - 
nimeni nu vine vreodată la cabana lui. Se uită la ceas: miezul 
nopții. 

— Ce... 

E frumoasa, blonda înaltă care a stat lângă el la masă. Care l- 
a atins pe mână, ceea ce se întâmplă să fie prima dată când 
cineva ia contact cu pielea lui după multă vreme. Ea zâmbește 
și ţine mâna ridicată, parcă pregătită să bată din nou. Simte că 
odată cu ea vine și necazul. 

Griffin se năpustește pe lângă el și sare la ea chiar când Doug 
racnește: 

— Jos! 

Ea își aruncă mâinile în aer și, în timp ce face asta, puloverul i 
se ridică și îi dezvăluie pielea întinsă de pe abdomen și 
umflătura buricului. Nasul câinelui lasă în urmă o dâră umedă. 

Pare jenată de reacţia ei înfricoșată; se apleacă s-o mângâie 
pe Griffin pe cap - o demonstraţie de bravadă. 

— Ce fată drăguță, spune deloc convinsă. 

Ridică privirea și se hlizește la el, etalându-și dinţii albi. Vită- 
te la mine, spune rânjetul, uite cât de relaxată sunt. 

— Bună. Sper că nu te superi că dau buzna așa. 

— Ce este? 

Zâmbetul ei șovăie. El își aduce aminte, prea târziu, că e 
vorba de un oaspete, că trebuie să fie amabil, chiar dacă e 
ridicol de târziu ca ea să vină și să-i ceară ceva, încearcă să 
dreagă busuiocul întrebând: 

— Cu ce te pot ajuta? 

— Voiam să te întreb dacă poţi să ne ajuţi să aprindem focul, 
spune ea, la Cabană. 

Face ochii mari la ea. Nu înțelege cum e posibil ca nouă 
oameni să nu reușească să găsească printre ei pe cineva 
capabil să aprindă un foc. 

— Am încercat, spune ea, dar fără prea mult succes. 

Se reazemă cu o mână de tocul ușii și își lasă soldul într-o 
parte. Puloverul i se ridică din nou. 


VP - 69 


— Vezi tu, noi suntem londonezi. Sunt sigură că tu ai reuși s-o 
faci mult mai bine decât noi. 

— Bine, replică el scurt. 

Apoi își amintește din nou că ea e o clientă. Un oaspete. 

— Desigur. 

Simte că e genul de femeie obișnuită ca lucrurile să se facă 
așa cum vrea ea. Se prinde că ea încearcă să tragă cu ochiul în 
cabană. Nu-i obișnuit cu așa ceva - îi blochează vederea cu 
corpul și închide ușa în spatele lui, atât de rapid, încât e cât pe 
ce să-i prindă lui Griffin nasul iscoditor. 

Ea îi face semn cu degetul, invitându-l s-o urmeze. Direct spre 
Cabană, ca sa aprindă nenorocitul de foc... și totuși. Știe ce-i 
oferă ea. Poate nu actul în sine, ci șoapta, indiciul, aluzia la el. 

Cât timp a trecut? Mult timp. Mai bine de un an - poate mult 
mai mult. 

În timp ce o urmează, surprinde din nou mirosul parfumului 
ei, cu note afumate care aduc cu mirosul dintr-o biserică. Lui îi 
miroase a necaz. 

Merge în spatele ei până la Cabană. Când îngenunchează în 
faţa șemineului, tipul masiv - Mark? - se apropie și spune pe un 
ton ca de la bărbat la bărbat: 

— Îţi pierzi vremea, amice. Ea a insistat să meargă să te 
cheme. Dar mă descurcam. Lemnul e puţin umed, atâta tot. 

Se uită la aranjamentul haotic de bușteni de pe grătar, la cele 
douăzeci și ceva de chibrituri arse împrăștiate în jur și nu zice 
nimic. 

— Ai nevoie de ajutor? întreabă bărbatul. 

— Nu, mersi. 

— Cum vrei, amice. 

Chipul bărbatului s-a înroșit în doar câteva secunde, fie de 
jenă, fie, după cum bănuiește Doug, de furie. Asta are fitilul 
scurt, își spune în sinea lui. Trebuie să fii la fel ca să înţelegi. 


VP - 70 


În prezent 
2 ianuarie 2019 


Heather 


În mod obișnuit, apa lacului reflectă peisajul cu atâta 
perfecțiune, încât pare că munţii, copacii și cabana ar privi într-o 
oglindă. Uneori, în această reflexie, ei arată cumva mai clar, mai 
bine decât în realitate. Azi, însă, suprafaţa e tulbure, mată, 
împânzită cu gheaţă. Te rog, rostesc în gând în timp ce-l urmez 
pe Doug pe cărarea ce formează un ocol lângă apă, să nu fie 
lacul. Să nu fi găsit cadavrul aici. 

Lacul e sanctuarul meu, biserica mea. 

Prima oară când m-am aventurat în acele adâncimi înghețate, 
nu am intenţionat să mai ies. Era în primele mele zile aici, când 
mi-am dat seama că nu reușisem să trec peste tot. Dar ceva s-a 
întâmplat, pe măsură ce hainele mele atârnau grele, iar frigul 
m-a înconjurat în strânsoarea lui teribilă. Un fel de chemare 
vitală, incontrolabilă, de a lovi cu picioarele, de a lupta. Dintr- 
odată, era viaţă în mine, puternică, de nebiruit. Senzaţia era - 
este - ca un drog. Este unul dintre puţinele momente în care nu 
simt că mă înec. 

Acum am rutina mea. Mă ridic și intru direct în costumul de 
baie, unul dintr-o singură piesă, precum cele pe care obișnuiam 
să le purtăm la lecţiile de înot de la școală. Nu încerc să 
impresionez pe nimeni și e cel mai bun mod în care mă pot 
acoperi fără a recurge la un costum de neopren. Mă duc în 
fiecare dimineaţă a anului. O fac mai ales când temperaturile 
sunt sub zero grade - ca acum - și când trebuie să sparg gheaţa 
de la suprafața lacului. Când apa e atât de rece, încât îţi dă 
impresia că te prinde în gheare ca într-o menghină și îţi stoarce 
toate gândurile din minte, iar inima pare să bată atât de tare, 
încât ar putea exploda. Atunci am cel mai mult senzaţia că sunt 
eu însămi, fără greutatea tuturor lucrurilor care apasă asupra 
mea. Singura dată în perioada asta în care mă simt cu adevărat 
vie. 

Apoi mă usuc și mă întorc în cabana mea. Până atunci, fiecare 
terminaţie nervoasă din corpul meu mă furnică în mod plăcut. 


VP -71 


Cred că s-ar putea spune că e următorul cel mai bun lucru după 
sex. 

O singură dată l-am văzut pe Doug înotând. Din căbănuţa 
mea am o priveliște vastă cu lacul. S-a îndreptat direct spre mal 
și și-a dat jos toate hainele până la boxeri, lăsând la iveală 
umeri puternici și o piele ca laptele. Cât a înotat - fără să ezite 
nicio clipă din cauza frigului -, corpul lui părea a fi o mașină 
concepută special să taie apa cu cea mai mare viteză posibilă. 
Când a ieșit, chipul lui era sumbru. 

In timp ce priveam, m-a cuprins o senzaţie acută de jenă, ca 
și când aș fi dat buzna în toiul unui moment intim al lui, cu toate 
că nu făcusem altceva decât să mă uit de la fereastră. Și rușine, 
pentru că părea că l-am trădat. Pentru că am privit și am 
continuat să privesc și nu am fost imună la vederea trupului 
colegului meu. Pentru că imaginea mi-a persistat în minte mai 
târziu, când am făcut o baie și mi-am oferit primul orgasm după 
mai bine de un an. 

Doug se întoarce ca să vadă dacă-l urmez și simt cum mi se 
ridică brusc căldura în obraji. Să sperăm că înțepătura frigului va 
fi suficientă pentru a justifica asta. 

e 

Suntem pe cale să plonjăm în desișul copacilor care 
mărginesc lacul pe partea asta. Un tiv de pini întunecați. Unii 
dintre ei nu sunt de-ai locului; sunt impostori norvegieni, 
plantați după război. Sunt mult mai denși decât pinii scoțieni 
locali, iar când te afli printre ei toate sunetele din lumea 
exterioară par să fie înăbușite. Nu că ar fi multe sunete aici, în 
afară de croncânitul păsărilor. 

In zilele mele bune mă conving că-mi plac copacii ăștia - 
acele lor lucioase, conurile pe care le adun ca să le ţin prin casă 
în boluri, mirosul cald, verde, de Crăciun al rășinii când te plimbi 
printre ei. In zilele mele proaste mi se pare că aduc a 
înmormântare, ca niște santinele sinistre cu pelerine negre. 

Am ieșit din raza vizuală a cabanei. Complet singuri, îmi 
amintesc deodată că, deși lucrez de un an alături de bărbatul 
ăsta, nu știu aproape nimic despre el. In mod cert, e cea mai 
lungă perioadă petrecută în compania lui - și, foarte posibil, nu 
ne-am vorbit niciodată mai mult ca acum. 

Nici nu cred că vorbește cu cineva. La început, m-am tot 
așteptat să mă întrebe dacă poate să folosească internetul - să 


VP - 72 


trimită un e-mail, poate, sau să se uite pe Facebook să vadă ce-i 
mai fac prietenii, familia. Dar n-a făcut-o niciodată. Chiar și eu 
vorbesc din când în când cu prietenii și familia. 

— Mama ta își face griji pentru tine, mi-a spus tata la început. 
Să stai blocată într-un loc ca ăla, de una singură, după ce-ai 
trecut prin ce-ai trecut. Nu-i bine. 

Așa că încerc să mă duc la câteva luni ca s-o liniștesc, cu 
toate că experienţa reintrării în lumea exterioară nu e una pe 
care o savurez în mod deosebit. 

Dar Doug nu pare să părăsească niciodată moșia, decât dacă 
e nevoit - să ducă oaspeții în oraș la magazine, de exemplu. Am 
făcut greșeala să-i povestesc despre el mamei mele, despre 
existența singuratică pe care o duce. Desigur, într-un veritabil 
stil părintesc, și-a făcut griji pentru mine. 

— Ar putea fi oricine, mi-a spus. Care-i trecutul lui? De unde 
vine? 

I-am spus singurul lucru pe care îl știam, că fusese în marină. 
Asta nu a liniștit-o absolut deloc. 

— Trebuie să-l gogălești, Heather, mi-a zis. 

— Googălești, mamă. 

— Mă rog. Promite-mi doar că o s-o faci. Trebuie să știi cine-i 
bărbatul ăsta... Nu pot dormi de grijă, Heather. Pleci și ne lași pe 
toți în urmă tocmai atunci când ai cel mai mult nevoie de familia 
ta. Nu ne lași să te ajutăm așa cum vrem. Nicio veste zile, 
săptămâni. Trebuie să știu măcar că ești în siguranţă. Cu cine 
lucrezi. Nu e corect, Heaths. 

Apoi a părut că se stăpânește. 

— Sigur, știu că trebuie să sune îngrozitor, faptul că eu îţi 
spun asta. Ceea ce ţi s-a întâmplat... a fost cel mai nedrept 
lucru care se putea întâmpla... 

— Bine, mamă, am spus, nedorind să aud mai mult. O s-o fac, 
o să-l googălesc. 

Dar n-am făcut-o, nu atunci. Sincer, ideea de a face asta mi se 
părea o trădare. 

Desigur, când mama m-a întrebat ce-am aflat - mi-am dat 
seama că e unul dintre lucrurile la care nu avea să renunțe, ca 
un terrier cu un os -, am liniștit-o. 

— E în regulă, am spus. Am căutat. Nu-i nimic. Poţi să nu-ți 
mai faci griji pentru mine acum. 

A urmat o pauză. 


VP-73 


— N-o să încetez niciodată să-mi fac griji pentru tine, dragă. 

Am pus telefonul jos. 

Adevărul e că are dreptate. Nu știu nimic despre Doug. Doar 
ce a lăsat șeful să se înțeleagă în timpul interviului meu că 
istoricul lui l-a făcut să fie potrivit pentru slujba asta - în special 
ținerea la distanță a braconierilor. Când i s-a cerut să aleagă o 
cabană, a optat pentru cea aflată la cea mai mare distanţă de 
orice altceva, la poalele unui versant al Munro-ului, fără 
adăpostul copacilor și fără priveliște spre lac. Este, fără îndoială, 
cea mai urâtă dintre toate, iar acest lucru sugerează că a ales-o 
doar pentru poziţia ei. Înţeleg dorința de-a fi singur. Dar nevoia 
de și mai multă izolare în sălbăticia asta îndepărtată mă face să 
mă întreb de ce încearcă, de fapt, să se distanţeze. 

e 

— Unde mergem, Doug? 

— Incă puțin, spune și simt din nou un val de emoție, un 
impuls puternic de a face cale-ntoarsă, înapoi spre Cabană. 

În schimb, îl urmez pe Doug în timp ce înaintăm tot mai 
departe printre copaci, singurul sunet fiind scârțâitul bocancilor 
noștri în zăpadă. 

Văd în față prima dintre cascade, micul pod de lemn care se 
întinde de-a lungul ei și clădirea pompelor, puţin mai departe, în 
sus. In mod normal, ne-ar fi luat doar zece minute ca să 
ajungem aici. Dar, pe o astfel de vreme, a durat mai bine de o 
jumătate de oră. 

Văd urmele mari lăsate de bocancii lui Doug în zăpada de pe 
pod, unde se pare că a stat prima dată, când s-a uitat în jos. 
Observ că nu sunt alte urme de tălpi. Dar nici n-ar avea cum să 
fie. Zăpada asta s-a așternut după ore întregi de ninsoare. Orice 
alte urme, inclusiv cele ale oaspetelui mort, au fost de mult 
acoperite. 

— Acolo, zice arătând cu degetul. 

Pășesc cu precauţie pe pod. La început, nu văd nimic. E o 
distanță mare până jos și sunt foarte conștientă de prezenţa lui 
Doug, care stă chiar în spatele meu. N-ar fi nevoie decât de un 
mic brânci, mă surprind gândindu-mă, ca să mă facă să cad. 
Apuc cu putere lanţul balustradei, cu toate că dintr-odată pare 
șubredă în strânsoarea mea. 

Urmează un moment de confuzie în timp ce mă uit în gol. Tot 
ce pot desluși e multă zăpadă și gheaţă acumulate în râpă. 


VP - 74 


— Doug, spun eu. Nu văd nimic. Nu-i nimic acolo. 

Se încruntă și arată din nou. li urmăresc degetul cu ochii. 
Dintr-odată, uitându-mă în jos printre stânci, la pernele mari de 
zăpadă căzută, se întrezărește sub mine precum apariţia lentă a 
unei imagini de tipul ochiului magic. 

— O, Doamne. 

E mai degrabă o expiraţie, un pumn în stomac, decât un 
cuvânt. Am mai văzut cadavre la viaţa mea, la vechea mea 
slujbă. Mai multe decât o persoană obișnuită, cu siguranţă. Dar 
oroarea experienţei nu te părăsește niciodată. Este întotdeauna 
șocant - un șoc profund, existenţial - să te confrunţi cu obiectul 
lipsit de viaţă care a fost odată o persoană. O persoană care 
până mai ieri gândea, simţea, vedea, redusă la nimic altceva 
decât carne rece. Simt valul odinioară atât de familiar al greţii. 
La facultatea de Medicină ne-au spus că va dispărea după 
primele câteva dăți. 

— O să vă obișnuiți cu asta. 

Dar nu cred că m-am obișnuit vreodată. Și nu sunt pregătită, 
în ciuda faptului că știu ce am venit să văd. Am fost prinsă în 
ambuscadă, aici, în locul ăsta, de moarte. Am crezut că o să pot 
scăpa de ea. 

Acum arată ca și cum ar face parte din peisaj - cred că este 
parţial ceea ce a făcut să se confunde cu el. Dar acum pot să-l 
văd, nu-mi vine să cred că nu l-am observat înainte. Cadavrul 
are un fel putere ascunsă, atrăgând atenţia. Jumătatea 
inferioară e acoperită modest de zăpada căzută, deși podul a 
protejat jumătatea superioară a corpului. Pielea e de un gri 
albăstrui, din care s-a scurs orice urmă de sânge și de culoare 
umană. Și părul acela, care se revarsă de la ceafă, ar putea fi 
doar o buruiană uscată, cum sunt cele care ies cu încăpățânare, 
din loc în loc, prin zăpadă. 

Pare a fi destul de multă piele, de fapt. Nu-i cadavrul unei 
persoane care a ieșit îmbrăcată să înfrunte vremea. Frigul ar fi 
ucis-o într-o oră, chiar mai puţin, dacă nu o făcea altceva. Sau 
cineva. 

Văd acum, uitându-mă cu mai multă atenţie, haloul de sânge 
din jurul capului - de culoarea ruginii, acoperind stâncile de 
dedesubt ca o specie ciudată de lichen. Este o cantitate mare. O 
cădere în gol pe pietre. Acest lucru ar fi putut cauza moartea 
propriu-zisă. 


VP -75 


Însă îmi dau seama că totul e mai complicat de-atât. În jurul 
gâtului se vede un colier închis la culoare, inconfundabil. Chiar și 
de la distanţa asta, pielea din acea zonă pare deosebit de 
albastră și cu aspect de vânătaie. Cunosc foarte puţine lucruri 
despre criminalistică - doar un pic mai mult decât cineva care 
nu are pregătire medicală. Menirea mea din trecut a fost să 
salvez viaţa, nu să cercetez dovezile rămase după pierderea ei. 
Dar nu trebuie să fii expert în domeniu ca să-ţi dai seama că 
ceva a presat pielea în acel loc, că a rănit-o. 

Chipul... nu, nu vreau să mă gândesc la chip. 

Mă-ntorc spre Doug. Privirea lui e goală; de parcă în spatele 
ochilor lui n-ar fi nimeni. Involuntar, fac un pas înapoi. Apoi mă 
adun. 

— Înţeleg, îi spun. Înţeleg ce vrei să zici. Da. 

Trebuie să așteptăm să vină poliţia, desigur, să tragă 
concluzii. Dar acum știu de ce a vrut Doug să vin și să arunc o 
privire. Nu pare un accident. 


VP - 76 


Cu trei zile înainte 
30 decembrie 2018 


Emma 


Ne-am întors în sufrageria de la Cabană, unde suntem cu toții 
puţin ameţiți. Și obosiţi, dar nimeni nu vrea să meargă la 
culcare, pentru că e ceva nou să fim împreună astfel. Samira și 
Giles ni s-au alăturat acum - se pare că Priya a adormit într-un 
final, cu toate că Samira continuă să ţină monitorul pentru 
bebeluș în dreptul urechii ca și când s-ar teme că a încetat să 
mai funcţioneze. Sunt multe râsete și voie bună, băutura 
destinzându-ne. 

— Deci, ce-am pierdut? întreabă Giles. 

— Nu multe, spune Nick. Deși în mod clar ar fi trebuit să-mi 
aduc un kilt. De rigueur aici, după câte se pare. 

— Cred că oferă o priveliște bună, spune Miranda, aruncând o 
privire în direcţia paznicului de vânătoare care îngenunchează în 
faţa șemineului ca să ne facă focul. A, spune ea pe un ton 
misterios, și i-am cunoscut pe ceilalţi oaspeți... 

— Cum sunt? întreabă Samira. 

Bo îl imită pe bărbat, Ingvar, exagerând accentul acestuia. 

— Povta de zânge, spune el gesticulând, n-o simţiţi cum se 

Miranda pufnește în râs. 

— Da, da... exact așa! 

Este un bun imitator - ar fi, dacă ar fi actor. Dar i se și 
împleticește puţin limba în gură, fiind mai ameţit decât restul. A 
avut niște probleme cu drogurile în trecut, se pare, dar alcoolul 
nu pare să-i fie interzis. La cină a dat pe gât un pahar de vin 
după altul, ca pe apă. 

— Doamne, zice Samira, pare un ciudat. Dar probabil... știți 
voi, unul inofensiv? 

— l-a plăcut de tine, Katie! zice Miranda. 

— Serios, Katie? întreabă Giles, rânjind. 

Katie roșește. Stă ghemuită pe una dintre canapele, lângă 
Nick, cu picioarele adunate sub ea, parcă încercând să ocupe 
cât mai puţin spaţiu posibil. 

VP - 77 


— Nu cred, spune ea. 

— O, ba da, zice Mark, cred că voia să te tragă în pădure și 
să-și facă meandrele cu tine. 

Din nou, sunt conștientă de prezenţa paznicului de vânătoare. 
Dar e greu de crezut că o să se ducă să le spună celorlalți 
oaspeţi ce-a auzit, nu-i așa? ÎI privesc în timp ce formează un fel 
de tepee” din lemn și îl aprinde - e ceva satisfăcător la eficienţa 
lui. Lui Giles și Mark nu prea le-a convenit că Miranda se dusese 
să-l aducă aici, dar tentativele lor iniţiale s-au stins în câteva 
minute. Nici paznicul nu pare deosebit de impresionat că a fost 
solicitat - cred că-i destul de târziu. Mă întreb dacă oricine 
altcineva în afară de Miranda ar fi reușit să-l cheme la ora asta 
din noapte. 

Apropo de Miranda, ea e acum la bufetul cu băuturi, unde ne 
prepară „boulevardiere”, specialitatea ei - negroni cu burbon în 
loc de gin. Le-a servit la nunta ei. 

— Vrei unul? îl întreabă pe paznicul de vânătoare. 

— Nu, spune el, privind în podea. Trebuie să mă întorc. 

— Cum vrei. 

El se ridică, se șterge de cenușa de pe geacă și se îndreaptă 
spre ușă. 

— Noapte bună! strigă Miranda în timp ce ușa se închide. 

— Călătorie  sprâncenată, zice Mark. Nu-i cine știe ce 
amuzant, nu? 

— Nu toată lumea are spiritul și farmecul tău Marky-Mark, 
spune Miranda în timp ce ne aduce cocteilurile, apoi se așază 
pufnind pe canapea și își aruncă pantofii din picioare cu o 
mișcare fluidă. Unghiile de la picioare sunt date perfect cu ojă 
de un sângeriu închis. Imi place mult culoarea aia, e foarte șic. 
Trebuie să-mi amintesc s-o întreb ce nuanţă e. 

— Vreau un fum, anunţă ea. Mereu vreau să fumez cu unul ca 
asta. 

Işi scoate pachetul. Țigarete Vogue. Le știu, pentru că și eu 
fumez din astea - n-am fumat nimic altceva de când m-am 
apucat, la nouăsprezece ani. 

— Nu cred că poţi să fumezi aici, spune Nick. 

— Sigur că pot. Mă fut. Doar am plătit destul pentru privilegiul 
ăsta, nu? În plus, zice, arătând spre focul uriaș din șemineu din 
care se ridică nori de fum cu aromă de turbă, chestia aia pute 


10 Cort folosit de amerindieni (N.t.). 
VP -78 


suficient de tare ca să mascheze mirosul. 

Dar cineva ar putea să se uite înăuntru și să te vadă, mă 
gândesc. Heather sau paznicul de vânătoare, Doug. Dacă te uiţi 
la ferestre, acum poţi să vezi în general reflexia noastră, 
camera, focul. lar dincolo, conturul foarte slab al peisajului 
nocturn - negrul întunecat al copacilor și strălucirea lacului. Dar 
suntem destul de orbi la orice altceva de acolo. 

Scria în formular, îmi amintesc. Destul de clar: vă rugăm, nu 
fumațţi în interior. Dacă o vede cineva, o să fim puși să achităm 
depozitul pentru daune. Dar n-o să spun nimic, cel puțin nu 
acum. Ultimul lucru pe care mi-l doresc e să stric cheful. Nu 
vreau decât ca toată lumea să se simtă bine. 

— Pentru Dumnezeu, spune Miranda, unde mi-e bricheta? 
Credeam că am lăsat-o aici, pe măsuţa de cafea. E specială, a 
fost a bunicului meu. Are blazonul nostru pe ea. 

Miranda găsește mereu o cale de a le aminti oamenilor că se 
trage dintr-o familie de vază. Dar nu cred că o face de fapt cu 
răutate. Așa e ea. 

Mark scotocește într-un buzunar și își găsește bricheta. 
Miranda se apleacă spre flacără, atât de mult, încât îi vedem cu 
toţii dantela în culoarea zmeurei de la sutien. 

— Poate ţi-a luat-o hărţuitorul tău, o tachinează Nick, apoi se 
lasă pe spătar și ia o gură din paharul cu whisky - a refuzat 
cocteilul. 

— O, Doamne, zice Miranda făcând ochii mari. Vă jur... de 
câte ori pierd ceva, mă trezesc că dau vina mai întâi pe el. E 
destul de convenabil. 

— Ce hărțuitor? întreb eu. 

— A, face Miranda, mereu uit cât de nouă ești, Emma. 

Nu, nu uită. Întotdeauna ţine să-mi aducă aminte cât de nouă 
sunt în grup. Dar cred că nu mă deranjează. 

— Manda are un hărțuitor, spune Samira. A început la Oxford, 
dar a continuat la Londra timp de mai mulţi ani, nu-i așa, 
Manda? 

— Știţi, spune Miranda degajată, uneori aproape că-mi vine să 
cred că de fapt n-a existat niciodată. Mai degrabă, cineva mi-a 
făcut o farsă. 

— Curios mod de-a glumi, zice Julien. Și nu-mi amintesc să fi 
fost așa de blazată pe vremea aia în legătură cu asta. Era al 
dracului de înfricoșător... cred că-ţi aduci aminte cât de tare te-a 


VP - 79 


înspăimântat. 

Miranda se încruntă. Am impresia că nu-i convine aluzia că a 
fost îngrijorată. Nu-i stă în fire să facă pe victima. 

— Mă rog, spune ea, obișnuia să-mi ia lucruri. Chestii ciudate, 
minore... dar deseori cu valoare sentimentală. Sincer, mi-a luat 
ceva vreme până m-am prins. Sunt așa de dezorganizată, încât 
mereu pierd lucruri și nu le mai găsesc. 

— Le și dădea înapoi, rostește Katie pe deasupra revistei pe 
care o citește. 

A fost atât de tăcută în ultima oră - în timp ce toată lumea a 
făcut atâta gălăgie -, încât aproape uitasem că e acolo. 

— Mai târziu le-a returnat. 

— O, da, spune Miranda. 

Pentru o clipă, am senzaţia că expresia ei e umbrită de ceva - 
un fel de frică sau de îngrijorare -, dar dacă amintirea o 
neliniștește, o ascunde rapid. 

— La Oxford, avea obiceiul să lase lucrurile pe care mi le lua 
în dulapul meu de la facultate, cu un bileţel bătut la mașină. 
Apoi, când eram la Londra, primeam lucruri prin poștă - tot cu 
un bilet. Chestii minore: un cercel, un pulover, un pantof. Le 
păstra doar o perioadă. 

— A fost oribil, zice Samira. Mai ales când am locuit în căsuţa 
aia sumbră, în anul doi, lângă șinele de tren... mai ţii minte? 
Întotdeauna m-am gândit că trebuia să-ţi fi fost așa de frică. Mie 
mi-era frică doar la gândul că dădea târcoale. 

— Cred că, de fapt, mi s-a părut mai degrabă amuzant, spune 
Miranda. _ 

— Nu cred că ţi s-a părut așa la vremea aia, spune Katie. Imi 
aduc aminte că la facultate veneai în camera mea la miezul 
nopții, cu pătura pe umeri şi-mi spuneai că ţi se părea că fusese 
cineva în camera ta și se uitase la tine. Obișnuiai să vii să dormi 
la mine pe podea. 

Miranda se încruntă. Cred că asta-i problema cu vechii 
prieteni; au amintiri vechi. E ca și cum Katie n-ar respecta 
regulile jocului - comentariul ei a tăiat tot cheful. 

— Ştii, spune Julien, întotdeauna am crezut că era cineva 
cunoscut. Trebuia să fie cineva care a fost mereu acolo, aproape 
de tine - suficient de aproape ca să ia lucrurile alea. 

O văd pe Katie aruncând o privire spre Mark și apoi uitându-se 
repede în altă parte. Știu sigur ce gândește. Pun pariu că teoria 


VP - 80 


ei e că el e hărțuitorul. Întotdeauna a fost îndrăgostit de 
Miranda. Da, știu despre asta. Nu, nu mă deranjează. E ceva 
inofensiv, știu că așa este. Mark e, la bază, un om destul de 
simplu. Are temperament, da, dar îi lipsește natura calculată 
necesară pentru un astfel de comportament. 

Observ mila cu care Katie mă privește uneori. Mă enervează. 
N-am nevoie de mila ei. Aș vrea să-i pot spune acest lucru, fără 
să pară că protestez în mod exagerat. 


VP - 81 


Miranda 


Pe ceilalţi i-au distrat mereu poveștile despre hărțuitorul meu. 
Știu cum să le prezint astfel încât să ofere acel mic fior pe șira 
spinării, tipic poveștilor cu fantome. Și ce lucru bizar, nu-i așa? 
Un hărțuitor din viața reală. Toată lumea pare să creadă că li se 
întâmplă doar vedetelor - actriţe, cântărețe, gazde ale 
matinalelor de televiziune. Uneori surprind persoana căreia îi 
povestesc uitându-se la mine chiorâș, cu capul plecat într-o 
parte, de parcă m-ar evalua. Merit cu adevărat să fiu hărțuită? 
Chiar sunt într-atât de interesantă? 

Deseori aduc vorba despre hărțuitorul meu ca subiect de 
conversaţie la vreun dineu. Uneori aduce cu un animal de 
companie exotic și fascinant, ori cu un copil deosebit de 
talentat. Dă tonul conversaţiei. Dar îi și poate pune punct - 
ideea că cineva te urmărește, că știe totul despre tine. Și atunci 
fac tranziţia lentă spre întreaga mea rutină - cu privire la faptul 
că, dacă stai să te gândești la acest lucru, în vremurile pe care 
le trăim, cu toții suntem hărțuitori. Toţi știm atât de multe 
despre viețile celorlalţi. Chiar și despre cei pe care nu i-am mai 
văzut de ani buni. Vechi prieteni din copilărie, vechi tovarăși de 
școală. Vorbesc despre cum ne supunem cu toţii să fim urmăriți. 
Despre felul în care credem că deţinem controlul, că împărtășim 
doar ceea ce credem că alegem noi să împărtășim, dar în 
realitate lăsăm la iveală mai mult decât conștientizăm. 

— Deci, de fapt, obișnuiesc să spun în acest moment al 
discursului meu, hărțuitorul n-a făcut decât să fie cu un pas 
înainte! Un fel de deschizător de drumuri. A fost doar un 
corespondent. Și, deși e posibil să fi fost și el student la Oxford - 
o mică pauză, ca să rămână întipărit, să scânteieze și să 
impresioneze pentru o clipă -, din punctul meu de vedere, 
probabil folosește vreo aplicaţie de social media. Și 
împărtășește lumii expertiza lui! 

Indiciu: râs crispat. Indiciu: o dezbatere fără sfârșit despre 
viaţa privată, despre ceea ce ar trebui să acceptăm să 
dezvăluim și unde ar trebui să tragem linie... și despre faptul că 
intimitatea este câmpul de luptă din secolul XXI. Indiciu: un 
schimb de experiențe ieșite din comun prin care au trecut 


VP - 82 


ceilalți - mesaje private de la străini pe Instagram, trolling pe 
Twitter, o cerere ciudată de prietenie primită pe Facebook de la 
o persoană pe care n-au întâlnit-o niciodată. Niciuna dintre ele, 
însă, nu-i nici măcar pe-aproape la fel de neobișnuită și de 
specială ca experienţa mea. 

Mă las apoi pe spate, cu o mică urmă de satisfacţie. De parcă 
tocmai am parcurs o rutină bine exersată și am dus-o la bun 
sfârșit dându-i și mai mult luciu decât înainte. Micul meu 
spectacol de gimnastică socială. Julien probabil își dă ochii peste 
cap acum. A auzit toată chestia asta de câte, poate cincizeci, o 
sută, o mie de ori? Și n-a fost niciodată în stare să vadă partea 
interesantă sau amuzantă. El a fost cel care a crezut, cu atâţia 
ani în urmă, că ar trebui să implic poliţia. Obișnuia să se 
enerveze când aduceam subiectul ăsta în discuţie pentru că, 
după părerea lui, nu trebuia să bagatelizez ceva „atât de al 
naibii de înfiorător”, după cum s-a exprimat. Acum cred că e mai 
degrabă plictisit să audă povestea asta. 

Dar adevărul pe care nu-l spun niciodată e că am fost - sunt - 
înfricoșată de hărţuitorul meu. Sunt lucruri pe care urmăritorul 
le știe despre mine, secrete, lucruri rușinoase, pe care nu le-am 
povestit nimănui. Nici măcar lui Katie, nici chiar pe vremea când 
eram prietene la cataramă, nici lui Julien. 

Hărţuitorul știa, de exemplu, că din când în când, îmi plăcea 
să mă dedau la câte un mic furt recreaţional din magazine, la 
Oxford. Doar în perioadele foarte stresante - în sesiune sau 
înaintea unui examen important. Terapeuta mea (singura căreia 
i-am povestit despre acest mic obicei) crede că a fost o chestie 
care ţinea de control, cam la fel ca în cazul regimurilor mele de 
slăbit sau al exerciţiilor fizice - ceva ce puteam stăpâni și la care 
mă pricepeam bine. Însă ea crede că a trecut - nu știe că uneori 
încă mai șterpelesc un ruj neobișnuit, o pereche de mănuși din 
cașmir, o revistă. E vorba și de emoția de a scăpa basma curată; 
terapeuta mea nu s-a prins de treaba asta. 

Am furat o pereche de cercei de la Topshop-ul din Oxford. 
Cercuri aurii cu un mic papagal pictat, așezat pe fiecare dintre 
ei. La câteva zile după ce i-am luat, au dispărut din camera 
mea. Mi-au fost înapoiaţi după câteva săptămâni, în cămăruța 
mea, cu un bilet: „Miranda Adams - M-as fi așteptat la mai mult 
de la tine. Cu stimă, un prieten îngrijorat, xxx”. Săruturile au 
fost partea cea mai nenorocită. 


VP - 83 


Probabil că se aflase chiar lângă mine în magazin când am 
făcut-o. Fusese aglomerat, după câte îmi aminteam - nu doar 
femei, ci și bărbaţi, ţinându-se după iubitele lor sau 
îndreptându-se spre Topman. Niciunul dintre chipuri nu ieșise 
însă în evidenţă. Nu-mi aminteam să fi văzut pe cineva care se 
uita la mine - mai mult decât de obicei - sau care se comporta 
ciudat. 

După ce-au dispărut cerceii, îmi aduc aminte că am văzut la 
Biblioteca Bodleian o fată cu ochelari care purta o pereche exact 
la fel - și aproape că am alergat după ea până la clădirea 
Creditelor pe Termen Scurt. Atunci mi-am dat seama că oricine 
i-ar fi putut cumpăra. Erau de la Topshop, pentru Dumnezeu! 
Probabil că erau douăzeci - cincizeci - de fete în oraș care îi 
purtau. Așa de paranoică mă făcuse să devin hărțuitorul meu, 
aducându-mă în punctul în care urmăream o străină. 

Apoi a fost eseul pe care l-am cumpărat de la un student din 
anul următor, cu intenţia de a-l plagia pentru mine. Ambele 
fuseseră pe biroul din camera mea - originalul și copia prost 
deghizată. Am ieșit să beau ceva la pub și când m-am întors am 
văzut că amândouă dispăruseră. Am cârpit ceva, beată cum 
eram, în orele rămase până la termenul-limită și am sfârșit prin 
a lua o notă de trecere, cea mai mică de până atunci - deși nu 
cea mai mică luată vreodată. O săptămână mai târziu, mi-au 
fost înapoiate. Biletul: „Nu cred că vrei s-o iei pe calea asta, 
Miranda”. Şi totuși, după o săptămână, când vreo câţiva 
studenţi au fost prinși că plagiaseră la rândul lor, am fost 
aproape recunoscătoare. 

Și a mai fost momentul în care, la începutul relaţiei cu Julien, 
l-am înșelat. O tăvăleală la beţie cu un tip din grupa mea. 
Întâmplarea a făcut să nu-mi vină ciclul în luna aia. Am făcut un 
test de sarcină - din fericire, negativ - care mi-a fost trimis 
înapoi o săptămână mai târziu, cu un bilet pe care scria: 
„Obraznică, obraznică, Manda. Ce-ar spune Julien?" 

A folosit numele prescurtat, Manda, cum îmi spun numai 
prietenii apropiați. 

N-am spus nimănui despre aceste conversații. Nici măcar lui 
Katie sau Samirei. Dezvăluiau despre mine aspecte pe care 
preferam să nu le cunoască nimeni. Și mă temeam că dacă aș 
face ceva care să-i displacă urmăritorului meu, acesta se va 
folosi de toate secretele mele pentru a mă distruge. 


VP - 84 


Cu toate astea, m-am dus la poliţie - deși, din nou, n-am spus 
nimănui. Am luat cu mine câteva dintre bilete - cele pe care îmi 
permiteam să le arăt. N-am prea fost luată în serios. 

— Au fost formulate ameninţări în bilete, domnişoară? a 
întrebat ofițerul cu care am vorbit. 

— Păi, nu. 

— Și n-aţi observat pe nimeni comportându-se într-o manieră 
amenințătoare? 

— Nu. 

— Niciun semn de intrare prin efracție? 

— Nu. 

— Mie-mi pare, a spus el, luând din nou unul dintre bilete și 
citindu-l, că unul dintre amicii tăi îţi face farse, draga mea. 

Ticălos arogant. 

Asta a fost tot. Am regretat că m-am dus, și nu doar pentru că 
poliția n-a fost de niciun ajutor. Procedând astfel, m-am 
transformat în victima care am refuzat să fiu. 

Dar a continuat la Londra timp de mai mulţi ani. 

S-a prins unde locuiam. Una e să intri în camera unei 
studente, situată pe un coridor relativ accesibil. Și cu totul 
altceva e să reușești să obţii o cale de a pătrunde într-o 
proprietate din Londra, cu trei încuietori de înaltă securitate la 
ușă. 

Apoi ne-am mutat și a continuat să se întâmple. Obiectele 
care dispăreau erau de același fel. Aparent, lipsite de valoare, 
dar toate cu o anumită semnificaţie. Cea mai mică dintre 
păpușile dintr-o Matrioșka frumos pictată care-mi fusese dăruită 
de nașa mea dragă înainte de a muri de cancer. Eșarfa pe care 
am cumpărat-o într-un sat grecesc în prima mea vacanţă 
petrecută cu Julien - în vara din anul doi. Brăţara prieteniei 
împletită pe care mi-o dăruise Katie când am împlinit un an de 
când ne cunoșteam. 

Am crezut că hărţuitorul meu n-o să dispară niciodată. 
Începuse să devină parcă o parte din viaţa mea, chiar din mine. 
Dar apoi, din senin, s-a oprit. Cu câţiva ani în urmă. Cel puţin, 
așa cred, că s-a oprit. N-am mai primit pachete, nici bilete. 
Uneori, însă, când rătăcesc câte ceva, simt acel vechi frison de 
teamă. Cum a fost cu zornăitoarea argintie pentru copii pe care 
am cumpărat-o recent de la Tiffany, dintr-un capriciu, în timp ce 
mergeam pe Bond Street. Sunt sigură că va apărea undeva. 


VP - 85 


Până la urmă, nu sunt cea mai organizată persoană. Îmi spun că 
e doar paranoia. Dar n-am scăpat de senzaţia că sunt urmărită. 

N-am povestit nimănui - nici măcar lui Julien, lui Katie sau 
Samirei, de exemplu - despre senzaţia insinuantă de groază pe 
care o am uneori. Momente în care mă aflu în mijlocul unei 
multimi și dintr-odată sunt convinsă că în spatele meu e cineva, 
că-mi respiră în ceafă... ca să mă întorc și să constat că nu-i 
nimeni acolo. Sau o certitudine subită că cineva mă privește cu 
o intensitate neobișnuită. 

Ştiţi... senzaţia aia ca o furnicătură pe care o ai când știi că 
ești privit? S-a întâmplat la festivaluri de muzică și la 
cumpărături, în supermarketuri și cluburi de noapte. Pe peronul 
de la metrou mă surprind uneori că mă împleticesc înapoi, 
departe de margine, convinsă că e cineva chiar în spatele meu, 
gata să-mi dea un brânci. 

Nu, nu povestesc nimănui despre fricile astea. Nici lui Katie, 
nici lui Julien și, cu siguranță, nu invitaţilor mei de la dineuri, 
puși pe distracţie. 

În plus, am și vise urâte. E mai rău când Julien e plecat în 
călătorii de afaceri. Trebuie să verific de două ori toate 
încuietorile ușilor și chiar și atunci mă trezesc în întuneric, 
convinsă că e cineva în cameră cu mine. Ca atunci când tocmai 
te-ai uitat la un film de groază și mintea îţi joacă feste. Dintr- 
odată vezi umbre sinistre în fiecare colț. Doar că asta e deo 
sută de ori mai rău. Pentru că unele umbre ar putea fi reale. 


VP - 86 


Katie 


Miranda ajunge în sfârșit la finalul micului ei repertoriu. Clipă 
în care vântul alege să vuiască prelung, melodramatic, pe 
hornul șemineului. Focul pare să se întețească și mai multe 
scântei se împrăștie și aterizează chiar în grătar. O sincronizare 
perfectă, de film de groază. Toată lumea râde. 

— Imi aduce aminte de casa în care am stat în Wales, spune 
Giles. 

— Cea în care am avut pene de curent? întreabă Nick. lar 
încălzirea se oprea aiurea, la diferite intervale? 

— Era bântuită, intervine Miranda, așa ne-a spus proprietara, 
dacă vă mai amintiţi. Era iacobină. 

Locul fusese alegerea Mirandei. 

— Cu siguranță era veche, zice Mark, dar nu prea cred că 
fantomele sunt o scuză pentru instalaţii sanitare dubioase și 
defecţiuni electrice. 

— Dar au fost multe apariţii acolo, spune Emma cu loialitate. 
Femeia a zis că fuseseră vizitaţi de oameni de la Most 
Haunteal. 

— Da, spune Miranda încântată. Era o poveste despre o fetiță 
aruncată pe fereastră de fraţii ei vitregi care își dăduseră seama 
că ea urma să moștenească proprietatea. Au fost mai mulţi care 
au auzit-o ţipând în timpul nopții. 

— Eu sigur am auzit pe cineva ţipând în timpul nopţii, zice 
Giles, rânjind la ea. 

Se făcuse mult mişto în legătură cu pereţii prea subțiri și 
anumite „zgomote” care îi ţinuseră pe toţi treji noaptea. 
Miranda și Julien fuseseră arătaţi cu degetul drept principalii 
vinovati. 

— O, încetează, spune Miranda, lovindu-l pe Giles cu o pernă. 

Râde, însă pe măsură ce conversaţia continuă, ea se oprește 
și observ o nouă expresie - nostalgică? - care îi străbate chipul. 
Mă uit în altă parte. 

Faptul că Giles a adus în discuţie Wales-ul a stârnit o 
conversație despre anii care au trecut. E unul dintre hobby-urile 
noastre preferate, trecerea în revistă a trecutului nostru 


11 Serial televizat britanic (2002-2010), care prezintă fenomene paranormale (N.t.). 
VP - 87 


împreună. Sunt experienţe care mereu ne-au adus mai aproape, 
care ne-au dat un sentiment tribal de apartenență. De când ne 
cunoaștem, întotdeauna am petrecut Revelionul împreună. E o 
ocazie de a strânge firele care s-au slăbit puţin odată cu 
trecerea anilor, pe măsură ce slujbele și vieţile noastre ne duc în 
direcţii diferite. Mă întreb dacă și ceilalți simt același lucru ca și 
mine la astfel de ocazii. Că oricât aș crede că m-am schimbat, 
oricât de diferită m-aș simţi ca persoană, la muncă sau cu cei 
câţiva prieteni pe care mi i-am făcut după universitate, în astfel 
de momente mă întorc într-un fel la exact aceeași persoană care 
eram cu peste un deceniu în urmă. 

— Nu-mi vine să cred că am băut așa de mult anul trecut... în 
timp ce eram însărcinată cu Priya, spune Samira îngrozită. 

— Nu știai atunci, zice Emma. 

— Nu, dar totuși... toate shoturile alea... Nici prin gând nu-mi 
trece să mai beau așa de mult acum. Pare așa un... exces. Mă 
simt ca o babă. 

În mod clar nu arată ca una. Cu părul ei negru strălucitor și 
pielea hidratată, fără riduri, Samira e exact la fel ca fata pe care 
am cunoscut-o la Oxford. Giles, pe de altă parte, care pe 
vremuri avea capul în totalitate acoperit de păr, pare cu totul 
altă persoană. În același timp, însă, Samira s-a schimbat, poate 
chiar mai dramatic decât Giles. Pe vremuri era înţepată, ușor 
intimidantă, cu o inteligenţă sclipitoare și un stil impecabil. Era 
implicată în absolut orice la Oxford, în sindicat, în mai multe 
sporturi, teatru, orchestra facultăţii - și, în plus, era o 
petrecăreaţă renumită. Cumva, a reușit să înghesuie în cei patru 
ani de zece ori mai multe activităţi decât în mod obișnuit și, în 
același timp, să termine cu cele mai bune rezultate. Acum pare 
că s-a mai înmuiat, că e mai blândă. Poate că motivul e statutul 
de mamă. Sau poate că lucrurile îi merg excelent în carieră - se 
pare că firma de consultanţă la care lucrează e disperată ca ea 
să revină mai devreme din concediul de maternitate; nu-mi e 
greu să mi-i imaginez pe cei de acolo îngenuncheaţi fără ea. 
Poate că pur și simplu se maturizează. Că are sentimentul că nu 
trebuie să mai dovedească nimic nimanui, că știe exact cine 
este. O invidiez pentru asta. 

e 

Julien vorbește despre un loc pe care l-am vizitat în 

Oxfordshire, acum câţiva ani - cred că primul Revelion al Emmei 


VP - 88 


cu noi. 

— Ha! exclamă Mark și ia o înghiţitură din băutură. A fost 
atunci când a trebuit să le arăt ţărănoilor de acolo cine-i șeful. 
Mai ţineţi minte? Unul dintre ei chiar a încercat să mă bată. 

N-a fost chiar așa 

Asta-mi aduc aminte. Grupul avea exact dimensiunea 
nepotrivită. Cincisprezece persoane - nu suficient de mare 
pentru o petrecere, nu suficient de mic pentru intimitate. Planul 
fusese să mergem la curse în după-amiaza din Ajun. Mă 
așteptasem la ceva mai fermecător de atât, la scene desprinse 
din My Fair Lady și Pretty Woman. N-a prea fost așa. Erau fete 
care purtau fuste atât de scurte, încât le vedeai șnurul de la 
chiloţii Ann Summers și băieți în costume ieftine, lucioase, cu 
tunsori de prost gust și bronz de solar, care se plimbau ţanţoși 
de colo-colo, din ce în ce mai zgomotoși în decursul serii. În loc 
de șampanie și caviar, au fost mai degrabă plăcinte cu friptură 
și bere și sticle de WKD. Totuși, a fost destul de distractiv. Erau 
doar niște puști, fetele cu fuste mini și flăcăii în costume 
lucioase, fudulindu-se ferchezuiţi și ascunzându-și conștiința de 
sine sub păcla alcoolului, așa cum făcuserăm și noi când eram 
de vârsta lor. 

Și atunci s-a trezit Mark să comenteze ceva despre locul 
acela, cum că era „invadat de ţigani”. 

E drept că ne aflam într-o zonă pustie a stadionului unde 
stăteam și ne beam alcopop-urile!?; majoritatea erau la pista de 
curse, încurajându-și caii. Dar mai erau și alţii prin preajmă. Un 
grup de tineri, așa cum i-ar descrie Daily Mail. lar Mark nu se 
obosise să vorbească încet. Așa-i el. Uneori am senzaţia că dacă 
Emma nu ar fi atât de conciliantă și de săritoare, ceilalți l-ar 
tolera mult mai puţin. 

Doi dintre adolescenţii îmbuibaţi cu alcool l-au auzit. Dintr- 
odată, l-au încercuit. Dar era evident că nu aveau intenții 
serioase. Era doar ceva ce simțeau că erau datori să facă pentru 
a-și proteja onoarea  desconsiderată, la fel ca într-un 
documentar despre natură, în care masculii mai mici din grup 
nu-și permit să arate teamă, riscând să fie mâncaţi. E de înțeles, 
sincer. 

In fruntea lor era un tip scund, subţirel, cu cea mai vagă urmă 
de barbă adolescentină și un costum în dungi, deosebit de 


2 Băutură răcoritoare alcoolizată (N.t.). 
VP - 89 


bătător la ochi. 

— Mai zi o dată, amice. 

In vocea lui se citea un avânt adolescentin inconfundabil; n- 
avea cum să aibă mai mult de nouăsprezece ani. 

Am așteptat ca Mark să-și ceară scuze, să dezamorseze 
situaţia - să clarifice cumva lucrurile. Pentru că ăsta era singurul 
mod corect, demn de un adult. Doar eram persoane mature. 
Mark era cu câteva capete mai înalt decât agresorul în costum 
cu dungi. 

Dar Mark i-a tras un pumn. A făcut doi pași spre el și l-a pocnit 
direct în faţă, cu una dintre mâinile lui cărnoase. Atât de tare, 
încât capul băiatului a pârâit când s-a dat pe spate. Atât de tare, 
încât el a căzut ca o statuie răsturnată. S-a auzit un zgomot, un 
trosnet, un simulacru al pistolului de start de la hipodrom; așa 
cum credeam că e posibil doar în filme. 

Am stat cu toţii acolo, uimiţi, inclusiv micul lui cârd de 
tovarăși. Oricine s-ar fi așteptat ca prietenii lui să riposteze, să 
încerce să-l răzbune. Nu prea. Asta a fost efectul violenţei. A fost 
prea bruscă, prea brutală. Se putea observa, erau îngroziţi. 

S-au aplecat spre el, iar când și-a revenit l-au întrebat dacă se 
simţea bine. El a gemut ca un animal în chinuri. O dâră de sânge 
de un roșu aprins i se prelingea din nas și încă una - cumva și 
mai îngrijorător - îi ieșea din gură. Până atunci nu mai văzusem 
decât în filme pe cineva sângerând din gură. S-a dovedit că își 
mușcase limba în cădere. Am citit asta pe internet, într-un 
articol din fițuica locală, câteva săptămâni mai târziu. La fel cum 
am citit că poliţia era în căutarea făptașului. Dar se menţiona și 
că tipul ăla era cam scandalagiu, așa că e posibil să nu fi fost o 
căutare prea serioasă. 

Ceea ce mi s-a părut foarte ciudat a fost faptul că Emma nu a 
părut deosebit de şocată. Imi amintesc că m-am gândit atunci 
că probabil mai avusese de-a face cu această latură a lui Mark. 
A știut imediat și cu mare claritate ce trebuia făcut, ca și cum se 
așteptase că așa ceva să se întâmple. Pragmatism pur. 

— Trebuie să plecăm, a spus ea. Acum. Inainte să se prindă 
cineva. 

— Și dacă el nu-i OK? am întrebat. 

— Nu sunt decât niște cocalari beţi, a zis Emma. Și ei au 
început. 

S-a întors cu faţa spre noi. 


VP - 90 


— Nu-i așa? Nu-i așa că ei au început? El n-a făcut decât să se 
apere. 

Era atât de convingătoare - atât de convinsă -, încât cred că 
am început s-o credem. Și nimeni n-a mai adus vreodată vorba 
despre asta pe durata vacanței de trei zile. In noaptea de 
Revelion, când Mark a dansat pe masă, cu o perucă haioasă și 
un rânjet larg și prostesc, a fost chiar mai ușor de crezut că nu 
se întâmplase nimic. Acum, când o trage pe Emma în poală, îi 
ciufulește cu tandreţe părul și zâmbește uitându-se în jos la ea - 
imaginea iubitului drăgăstos -, așa ceva e aproape imposibil de 
imaginat. Aproape, dar nu tocmai. Pentru că, în realitate, eu n- 
am putut să uit niciodată ce-am văzut, iar uneori, când mă uit la 
Mark, tresar întorcându-mă în trecut, cu un mic șoc de groază. 


VP - 91 


Doug 


Ora două dimineaţa. Când ridică draperia, vede lumina 
puternică care razbate din Cabană, acum și mai strălucitoare, 
aproape ca o sfidare a întunericului ce o înconjoară. Zace treaz 
de ore bune, ca un animal al cărui teritoriu a fost invadat, care 
nu-și poate găsi odihna până la dispariţia amenințării. Îi aude pe 
oaspeți chiar și de aici - bubuitul muzicii, acel staccato ocazional 
al râsetelor. Poate distinge chiar și vibraţiile joase ale vocilor lor. 
Sau își imaginează asta? Greu de știut sigur. Pentru cineva 
căruia i s-a spus odată la școală că prezintă „o nefericită lipsă 
de imaginaţie”, pare să aibă, din senin, suficientă imaginaţie în 
prezent. 

A ales căbănuţa asta în mod special, pentru că era cea mai 
îndepărtată de toate celelalte clădiri. Ferestrele sunt orientate 
predominant spre versantul gri și sumbru al Munro-ului; lacul 
abia poate fi întrezărit prin geamul de la toaletă, în mare parte 
acoperit de iederă. Aproape că se poate imagina singur aici. Ar 
fi mai bine dacă ar fi complet singur. Pentru binele lui și al 
celorlalți. 

e 

Își amintește vag un bărbat odată sociabil, căruia îi plăcea 
compania celorlalţi - care avea (în șoaptă) prieteni. Care putea 
să captiveze asistenţa la bere, care avea o reputație de comic, 
de povestitor. Omul acela avea o viaţă înainte - o casă, o iubită, 
care l-a așteptat de-a lungul a trei lungi expediţii în Afganistan. 
Ea a rămas alături de el când s-a întors din ultima incursiune, 
frânt. Dar apoi acel lucru s-a întâmplat - sau, mai degrabă, el a 
făcut acel lucru. După aceea, ea l-a părăsit. 

— Nu te mai cunosc, i-a spus ea în timp ce-și strângea la 
repezeală lucrurile în saci de gunoi, ca o persoană care fuge de 
un dezastru natural. 

Sora ei o aștepta în mașină, i-a spus ea, de parcă el ar fi putut 
face ceva de nedescris pentru a o opri. 

— Omul pe care l-am iubit... a spus cu lacrimi în ochi, ca și 
cum ar fi fost în doliu după cineva care a murit, n-ar face așa 
ceva. 

Mai mult decât atât, îi era frică de el. El și-a dat seama când 


VP - 92 


s-a îndreptat spre ea ca s-o aline - pentru că nu suporta s-o 
vadă plângând. S-a dat înapoi și a ridicat geanta pe care o ţinea 
ca pe un scut. S-a mutat; și-a schimbat numărul de telefon. Și 
familia lui s-a retras. Ideea că bărbatul pe care și-l amintea era, 
de fapt, chiar el pare prea absurdă pentru a fi reală. E mai bine 
să-și imagineze că este o rudă îndepărtată. 

e 

A văzut cum îl priveau oaspeții, ca pe o curiozitate, ca pe un 
ciudat. Când surprinde în vreo oglindă - rareori - o frântură din 
propria înfățișare, înţelege de ce. Arată ca un sălbatic, ca o 
persoană aflată la marginea societăţii. Aceasta este, probabil, 
singura meserie în care un astfel de aspect, cu părul 
nepieptănat și hainele ponosite, poate fi considerat chiar o 
condiție obligatorie. Uneori se întreabă dacă nu cumva ar trebui 
să renunțe la toată prefăcătoria asta cum că trăiește ca o 
persoană aproape normală și să vieţuiască în totalitate în 
sălbăticie. Crede că s-ar descurca. In mod clar, e suficient de dur 
- primele luni de antrenament la pușcași marini i-au jupuit orice 
urmă de blândeţe, iar anii trecuţi de atunci n-au făcut decât să-l 
întărească, la fel ca oţelul călit. Singurul punct slab, singurul 
lucru ce pare imposibil de controlat, e mintea lui. 

Are o serie de abilităţi, cunoștințe despre supraviețuirea în 
sălbăticie pe termen nelimitat. Ar putea lua o armă, o undiţă - 
să împuște și să-și prindă singur hrana. Orice altceva ar putea 
fura, dacă ar avea nevoie. N-are nicio remușcare să ia ceva 
înapoi. Doar a oferit totul, nu? lar majoritatea oamenilor nu 
realizează că au mai multe lucruri decât le este necesar. Sunt 
leneși și lacomi și orbi la cât de ușoare sunt viețile pe care le 
duc. Poate că nu-i vina lor. Poate că pur și simplu n-au avut 
ocazia să afle cât de fragilă este strânsoarea cu care se agaţă 
de fericire. Dar uneori are senzaţia că-i urăște pe toți. 

Cu excepţia lui Heather. Pe ea n-o urăște. Însă ea e diferită. 
Ea nu trăiește într-o bulă de ignoranță. Ce-i drept, n-o cunoaște 
bine, dar simte că ea a avut de-a face cu latura întunecată a 
lucrurilor. 

Se dă jos din pat. N-are rost să se mintă că o să mai 
reușească să doarmă. Când deschide ușa de la sufragerie, 
trezește câinii, care se uită la el din patul lor, mai întâi cu priviri 
confuze de somn, apoi încep să se bucure și să sară pe el, dând 
frenetic din cozi. Se gândește că ar fi mai bine să îi scoată la o 


VP - 93 


plimbare. Îi place liniștea mai profundă din timpul nopții. 
Cunoaște potecile din apropierea Cabanei în întuneric la fel de 
bine ca și pe lumină. 

— Nu încă, fetelor, spune, întinzând mâna după sticla de 
whisky și turnând într-un pahar un strop - și încă puţin. 

Poate că ăsta va relaxa puţin lucrurile. 


VP - 94 


În prezent 
2 ianuarie 2019 


Heather 


Sun la poliţie, să le spun despre cadavru. 

Operatorul (care nu poate să aibă mai mult de circa 
nouăsprezece ani) sună morbid de animat. 

— Nu pare un accident, spun eu. 

— Și cum v-aţi dat seama de asta, doamnă? 

În tonul lui se citește o notă vagă, dar evidentă, de 
miștocăreală - mă simt aproape tentată să-i spun cine am fost și 
cu ce m-am ocupat pe vremuri. 

— Pentru că, spun pe cât de răbdătoare pot, sunt vânătăi care 
formează un cerc în jurul gâtului. Eu... nu sunt expertă, dar asta 
mi se pare că indică ceva, o forță. 

Cum ar fi strangulare, spun în gând, dar n-o rostesc. Nu vreau 
să-i dau încă o ocazie să creadă că fac presupuneri. 

Urmează o pauză prelungă la celălalt capăt al liniei, care îmi 
imaginez că este încercarea lui de a evalua dacă situaţia 
depășește nivelul lui de salarizare. Apoi revine. Tonul lui și-a 
pierdut frivolitatea. 

— Dacă puteţi aștepta câteva momente, doamnă, mă duc să 
chem pe altcineva ca să vorbească cu dumneavoastră. 

Aștept, apoi se aude o femeie la telefon. 

— Bună, Heather... Sunt DCI”? Alison Querry. 

Pare cumva prea stăpână pe ea pentru o mică secţie de 
poliţie locală. Nici accentul ei nu e local - un ușor „r” de 
Edinburgh. 

— Am fost detașată la secţie pentru a ajuta la investigarea 
unui alt caz. 

A, îmi spun. Așa se explică. 

— Înţeleg că este vorba despre un caz al unei persoane 
dispărute care acum, din păcate, s-a dovedit a fi un deces. 

— Da. 

— Ai putea să-mi descrii starea persoanei decedate? 


15 Detectiv inspector-șef (N.t.). 
VP - 95 


Îi ofer aceeași descriere pe care i-am prezentat-o juniorului ei, 
cu puţin mai multe detalii. Menţionez unghiul ciudat al corpului 
și sângele împrăștiat pe stânci. 

— Bine, spune ea. OK. înţeleg că accesul e imposibil în 
momentul de faţă din cauza condiţiilor meteorologice și a 
locației proprietăţii. Dar o să ne străduim să găsim o cale de a 
ajunge la tine; probabil cu elicopterul. 

Te rog, îmi vine s-o implor pe această Alison Querry cu tonul 
ei calm, măsurat, veniţi aici cât de repede puteți. Nu mă descurc 
de una singură. 

— Când credeţi că va fi asta? întreb în schimb. 

— Mă tem că încă nu știm sigur. Cât timp continuă să ningă 
așa, nu prea avem ce face. Dar în curând, sunt sigură. lar între 
timp, aș vrea să-i ţii pe toți oaspeţii înăuntru. Spune-le ce 
trebuie să le spui, evident, dar te rog să nu le dai detaliile pe 
care mi le-ai dat mie. Nu vrem să alarmăm pe nimeni în mod 
nejustificat. Cine se află acolo acum? 

Mă străduiesc să-i număr, trecând peste valul de oboseală - 
n-am mai dormit de douăzeci și patru de ore. Mi-am petrecut tot 
acest timp trecând de la epuizare la valuri de adrenalină. Imi 
simt gândurile ca o melasă. 

— Sunt... unsprezece invitați, spun în cele din urmă, nouă 
într-un grup de la Londra și un cuplu din Islanda. Mai suntem 
paznicul de vânătoare, Doug, și eu. 

— Doar voi doi gestionaţi un loc așa de mare? Trebuie să fie 
un pic cam greu, nu-i așa? 

O spune cu simpatie, dar pare că s-ar afla ceva în spatele 
întrebării - ceva tăios și scrutător. Sau poate nu-i decât mintea 
mea privată de somn, care-mi joacă feste. 

— Păi, îi zic, ne descurcăm. Și mai e un angajat, lain, dar a 
plecat în Ajunul Anului Nou, după ce și-a terminat treaba. El nu 
locuiește aici... nu suntem decât Doug și cu mine. 

— OK. Deci, din câte știi, singurii oameni de pe moșie din 
noaptea aia aţi fost tu, colegul tău, paznicul, și cei unsprezece 
oaspeți? Deci, treisprezece. 

Ghinion pentru unii... mi se pare că aud. 

— Ei bine, asta face ca lucrurile să fie mai simple. 

Simple cum, mă întreb? Simple, îmi dau seama, pentru că 
dacă într-adevăr a fost o crimă, vinovatul se află, probabil, 
printre noi. Doisprezece suspecți. Printre care se presupune, 


VP - 96 


fără îndoială, că mă număr și eu. N-ar trebui să mă surprindă. 
Dar mă surprinde, din cauza atitudinii relaxate a inspectorului- 
șef Querry, a senzaţiei - a pretextului, după câte-mi dau seama 
acum - că m-a numit la conducere în absenţa ei. 

— Deci, spune ea, să rezumăm: îi ţii pe toţi acolo unde sunt. 
Între timp, mi-ar fi de mare ajutor dacă te-ai gândi bine de tot 
dacă ai observat ceva în ultimele patruzeci și opt de ore. Orice ţi 
s-a părut ciudat. Poate ai văzut ceva, poate ai auzit ceva... 
poate chiar ai observat pe acolo pe cineva pe care nu l-ai 
recunoscut? Orice detaliu s-ar putea dovedi semnificativ. 

— OK, îi spun. O să mă gândesc. 

— Îți vine ceva în minte acum? 

— Nu. 

— Te rog. Gândește-te o clipă. S-ar putea să te surprinzi. 

— Nu-mi vine nimic în minte. 

Dar imediat ce o spun, îmi amintesc ceva. Probabil din cauza 
locului în care mă aflu în timp ce vorbesc cu ea - la fereastra 
biroului, privind în zare, dincolo de lac, spre vârful Munro și 
Vechea Cabană, chircită acolo ca o creatură malignă. Imi vine 
brusc în minte o imagine, aproape aceeași scenă din fața mea, 
dar zărită în întuneric, de la fereastra mea, la o oră păcătoasă în 
dimineaţa - dacă se poate numi așa - de Anul Nou. Inchid ochii, 
încercând să clarific imaginea. 

Ceva m-a trezit - la început, nu mi-am dat seama ce. Apoi am 
auzit copilul oaspeţilor plângând. Asta trebuie să fi fost. M-am 
împleticit către toaletă, să-mi stropesc faţa cu apă. Uitându-mă 
afară pe mica fereastră de la baie, am văzut forma falnică a 
versantului Munro, ce părea decupat pe cerul nopţii, ascunzând 
lumina stelelor. Și apoi ceva ciudat. O lumină mișcându-se prin 
preajmă, ca un licurici solitar - o stea rătăcitoare. Se deplasa în 
direcția Vechii Cabane, mi-am spus. Traversând încet pe 
marginea pantei întunecate. 

Dar nu pot să-i spun asta. Nici măcar nu pot fi sigură dacă a 
fost real. Totul e atât de neclar, atât de incert. Nici nu știu exact 
când l-am văzut, doar că a fost la un moment dat dimineaţa 
devreme. Pe măsură ce mă străduiesc să-mi clarific în gând 
amintirea, s-o cercetez pentru orice aș fi putut trece cu vederea, 
aceasta se estompează până când devin sigură că n-a fost nimic 
mai mult decât rodul imaginaţiei mele. 

— Și încă ceva. Doar neoficial, ca să-mi fac o imagine asupra 


VP - 97 


situaţiei. Ar fi de mare ajutor. Îți amintești ce făceai în noaptea 
în care oaspetele a dispărut? 

— Eram... păi, eram în pat. 

Nu-i tocmai real, Heather. Nu-i chiar o minciună - dar nici 
adevărul adevărat. Dar, după cum iţi aduci aminte, te 
împleticeai pe-acolo la Dumnezeu știe ce oră din noapte. 

Ajunul Anului Nou. Cea mai singuratică noapte a anului, chiar 
și atunci când ești cu alţi oameni. Îmi aduc aminte de asta și 
dinainte ca viața mea să se destrame. Mereu e acea teamă că 
poate nu te distrezi la fel de mult cum ai putea. Așa cum ar 
trebui. lar anul ăsta, sunetul petrecerii londonezilor - chiar dacă 
mi-am spus că nu îl invidiez pe niciunul dintre ei - nu a ajutat. 
Așa că am băut mult mai mult decât de obicei, uitând că 
încercarea de a te îmbăta pentru a domoli singurătatea te face 
să te simţi mai singur decât înainte. 

Când am intrat împleticindu-mă în baie, la ce oră o fi fost - 
cinci, șase? -, nu mă aflam în cea mai potrivită stare ca să pot fi 
sigură de ceea ce vedeam, sau dacă eram cu adevărat martoră 
la ceva. Și nu-i pot spune nimic dintre toate astea. Pentru că 
asta ar însemna să recunosc cât de beată eram de fapt. Și apoi 
ce? întreabă o mică voce. Înseamnă să recunoști nu ești 
persoana capabilă și onestă care pretinzi că ești? l-ai pierde 
încrederea în tine? Mi se reamintește din nou că, în ciuda tuturor 
întrebărilor ei despre ceea ce aș fi putut observa, al pretextului 
ei de a mă pune într-o postură de responsabilitate până când 
sosește, mă număr printre cei treisprezece care au fost aici în 
noaptea cu pricina. Și eu sunt suspectă. 

— Ţi-a pierit glasul, Heather, spune Alison Querry. Mai ești 
acolo? 

— Da, îi spun. 

Vocea mea se aude încet, nesigură. 

— Sunt aici. 

— Bine. Atunci, ţinem legătura. Dacă ai întrebări, sunt aici. 
Orice intervine, nu ezita să suni. 

— Sigur. 

— Voi fi acolo cât de curând posibil. Până atunci, pare că ești 
foarte capabilă să ţii situaţia sub control. 

— Mulţumesc. 

Ha! Îmi aduce aminte de sora mea, Fi: „Uneori e OK să nu faci 
pe brava, Heaths. În final, să ţii totul sub control poate face mai 


VP - 98 


mult rău decât bine”. 

— Te voi contacta în scurt timp cu o estimare a timpului, 
spune detectiv Querry, când o să putem aproxima că vom fi în 
măsură să scoatem elicopterul. Trebuie doar ca ninsoarea să se 
diminueze suficient pentru a avea condiţii de zbor sigure. 

Ce facem până atunci, mă întreb? Așteptăm aici, în ninsoarea 
care continuă să cadă, cu spectrul morţii în faţa ușii? 

Apoi o întreb, chiar dacă știu că probabil nu voi primi un 
răspuns: 

— Care e, spun eu, cazul la care aţi fost detașată? 

O scurtă pauză. Când vorbește, tonul ei e mai puţin prietenos, 
mai oficial. 

— O să îți dau această informaţie dacă și când va fi necesar. 

Dar nu-i nevoie să-mi spună. Sunt aproape sigură că știu. 
Cadavrul, felul în care arăta... Am citit despre asta în ziare. Ar fi 
fost imposibil să n-o fac. A reușit să ţină ţara cu sufletul la gură. 
Și chiar să aibă propriul titlu. Ucigașul din Highland. 


VP - 99 


Cu trei zile în urmă 
30 decembrie 2018 


Katie 


E aproape două și jumătate dimineaţa. Tocmai mă întrebam 
dacă-i îndeajuns de târziu ca să mă furișez la mine în căsuță, 
fără să risc să fiu acuzată că sunt o spărgătoare de petreceri, 
când Miranda se tolănește lângă mine pe canapea. 

— Am senzaţia că nici n-am avut ocazia să vorbesc cu tine în 
seara asta, spune ea. 

Apoi Își coboară vocea. 

— Abia am reușit să scap de Samira. Sincer, o iubesc foarte 
mult, dar în perioada asta nu vorbește decât despre copil. E 
puţin cam... mă rog, e un pic cam insensibilă, ca să fiu sinceră. 

— Ce vrei să spui? 

Se încruntă. 

— Nu-mi amintesc dacă ţi-am spus ultima dată când te-am 
văzut... a trecut o veșnicie. Dar... își reduce și mai mult vocea, 
până la șoaptă, noi am încercat, știi... 

— Să rămâi... 

— Gravidă, da. Adică, sunt abia la început și chestii din astea. 
Toată lumea spune că durează ceva. 

Işi dă ochii peste cap. 

— Doar că Samira, se pare că... ea spune că a rămas 
însărcinată ca prin magie în clipa în care a renunţat la pilule. 

— Cred că diferă de la o persoană la alta. 

— Da. Sincer, poate că, de fapt, e o binecuvântare. E sfârșitul 
tuturor lucrurilor, nu-i așa? Al vieţii, așa cum o știm. Uită-te la 
ăștia doi. E ca un... Nu știu, ca un ritual. Fiecare persoană pe 
care o cunosc pe Facebook are copil, sau e unul pe drum... E ca 
o epidemie bruscă de fertilitate, înţelegi ce vreau să spun? 

Dau din cap afirmativ. 

— Ca să fiu sinceră, am încetat să mai intru pe Facebook cu 
ceva timp în urmă. E toxic. 

— Da, toxic! spune ea cu pasiune. Exact așa e. Doamne, mă 
simt atât de bine să vorbesc cu tine, K. Te-ai ţinut departe de 
toate astea... singură, ţi-ai văzut de treabă... tu nici nu te 


VP - 100 


gândești la copii. 

— Da, îi spun și încerc să înghit ceva care pare să-mi fi rămas 
în gât. Așa sunt eu. 

— Îmi pare rău, spune cu o sensibilitate subită. Am vrut să fie 
un compliment. 

— E OK, îi zic. 

Nodul din gât e încă acolo. 

— Înţeleg. 

— Uite... Am ceva care o să ne înveselească. 

Îmi face cu ochiul și pescuiește ceva din buzunarul de la 
jeanși. Apoi strigă spre ceilalţi: 

— Vrea cineva desert? 

— Ai gătit? întreabă Nick în zeflemea. Nu-mi amintesc să te fi 
priceput vreodată la gătit, Miranda. 

O afirmaţie zeflemitoare - exact asta a și fost intenţia, sunt 
sigură de asta. 3 

Miranda e o bucătăreasă groaznică. Imi aduc aminte de un 
rizoto absolut îngrozitor, cu jumătate din cantitatea de orez care 
rămăsese lipită pe fundul tigăii și se arsese. 

— Dar am mâncat ceva, intervine Giles repede. Chestia aia cu 
bezea și zmeură de la cină. 

Miranda afișează un zâmbet malițios. Acum e Miranda din 
vremea facultății, incontestabila regină a balului. Are acea 
strălucire în privire - ceva între emoție și manie. Îmi transmite 
un fior de adrenalină, cum se întâmpla cu mulți ani în urmă. 
Când Miranda era foarte amuzantă, dar și periculoasă. 

— Ăsta e putin diferit. 

Ridică o punguță cu fermoar, în care zornăie niște pastile 
mici, albe. 

— Hai să le spunem „bombonele de mentă pentru după 
masă”. Care împrospătează respiraţia. De dragul vremurilor 
trecute... și în spiritul ocaziei de a fi toți aici, împreună. 

Realizez imediat că nu-mi permit să iau una - nu iese bine 
când pierd controlul. Singura dată când am făcut-o, lucrurile au 
luat o întorsătură groaznică. 

e 

Ibiza. Douăzeci și un pic de ani. Un grup mare. Eu nu fusesem, 
de fapt, invitată, organizatorul era cineva pe care nu-l 
cunoscusem prea bine la Oxford (a se citi: el nu mă considerase 
destul de mişto ca să mă invite la vreuna dintre celebrele 


VP - 101 


petreceri dezmățate pe care le dădea). Dar, cu o săptămână 
înainte de vacanţă, bunica Mirandei a murit, iar ea mi-a vândut 
locul ei de la cazare, la reducere. Julien se ducea, Samira și Mark 
mergeau și ei, și mulţi alţii de care n-am mai auzit nimic între 
timp. Nu cred că mi-aș mai putea aminti numele multora dintre 
ei, nici dacă aș vrea în mod deosebit să fac asta. Mi-au plăcut 
orele prelungi de la prânz, de lenevire lângă piscină. Serile în 
care beam rose, mă bronzam și-mi citeam cartea. Ceea ce nu 
așteptam cu atâta ardoare era momentul serii în care erau 
scoase pastilele și toată lumea se uita la mine - când le refuzam 
- ca la un părinte care venise acolo pentru a le strica tuturor 
distracţia. Apoi retrogradau la versiuni inferioare ale lor, isterice, 
neinhibate, cu pupilele dilatate, ca niște animale. Dacă s-ar 
vedea, îmi ziceam. In același timp, mă simțeam încordată, 
plictisitoare - o înlocuitoare nereușită a Mirandei. Samira cea 
mereu de gașcă m-a luat deoparte și mi-a spus: 

— Trebuie să te relaxezi un pic. 

Până la sfârșitul săptămânii, abia de se mai trezeau în timpul 
zilei. Casa devenise dezgustătoare. Oriunde te duceai dădeai 
peste haine murdare, cutii de bere, prezervative folosite și chiar 
și bălți de vomă curățate fără prea mult ghes. Am fost pe 
punctul de a-mi rezerva un zbor înapoi spre casă. Trebuia să fie 
o vacanţă, pentru numele lui Dumnezeu! Un respiro de la locul 
de muncă, unde munceam optzeci de ore pe săptămână. Ştiam 
că aveam să mă întorc obosită, pângărită și furioasă. Dar am 
rezistat. Am găsit un mic loc pe terasă ferit de privirile din 
clădirea principală. Am târât un șezlong până acolo și mi-am 
petrecut ultimele zile citind. Cel puţin, mă alegeam cu un bronz 
bun și îmi terminam cartea - un simulacru a ceea ce ar fi trebuit 
să fie, de fapt, vacanţa. Măcar aveam să arăt - pentru colegii și 
familia mea - ca și cum m-aș fi simţit bine. 

In ultima noapte, printr-un miracol, toată lumea a găsit 
energia pentru a organiza un grătar, precum cele de la începutul 
săptămânii, înainte să se facă praf. Am băut destul de multă 
cava și încă pe-atât. Uitându-mă la chipurile tuturor, în lumina 
lumânărilor și în licărirea turcoaz închis a mării, m-am întrebat 
cum de-am putut să mă gândesc că nu mă simţeam bine. Doar 
asta însemna să fii tânăr, nu? 

Așa că, atunci când, inevitabil, și-au făcut apariţia pastilele, 
am luat una. Euforia m-a lovit la scurt timp după aceea, m-am 


VP - 102 


simţit invincibilă. Eliberată de închisoarea de a fi eu, prietena 
mai puţin amuzantă, mai puţin mișto. 

Multe dintre cele petrecute apoi s-au întâmplat într-un loc 
lipsit de convenţii, nu tocmai real. Imi aduc aminte piscina, 
faptul că am sărit în ea complet îmbrăcată, că cineva m-a tras în 
cele din urmă afară, spunându-mi că o să răcesc, deși 
continuam să insist că nu voiam decât „să stau în apă o 
veșnicie”. Îmi amintesc că iubeam totul, că-i iubeam pe toţi. De 
ce nu realizasem până atunci cât de mult îi iubeam? 

Îmi amintesc de un bărbat, mai târziu, și de sexul în piscina 
întunecată, la mult timp după ce toți ceilalţi păreau să se fi dus 
la culcare. De întunericul aproape desăvârșit, ceea ce nu a făcut 
decât ca toate senzațiile să fie și mai intense. Eu eram cea care 
se afla la conducere, care domina. Când mi-am dat drumul, am 
avut pentru o clipă senzaţia că întreg corpul mi se sfărâmase în 
stele. Devenisem dintr-odată mai mult eu însămi decât fusesem 
vreodată... și, în același timp, complet altcineva. 

Dimineaţa următoare nu mi-a venit să cred. Nu era posibil ca 
persoana aceea îndrăzneață și sexuală să fi fost eu, nu? Aș fi 
putut s-o întreb pe Miranda, dacă ar fi fost acolo - cât din ce îmi 
aminteam fusese real? Plecasem cu acel bărbat la piscină? Chiar 
se întâmplase asta? Sau fusese, de fapt, doar o halucinație din 
cale-afară de sinistră? N-aveam cum s-o întreb pe Samira, de 
teamă că va râde de mine și-mi va spune să mă maturizez. Până 
la urmă, am decis că trebuie să se fi întâmplat - simţeam o 
sensibilitate grăitoare între picioare, care-mi dădea de înţeles că 
așa fusese. Eram convinsă că-i puteam simţi prezenţa pe mine. 
A doua zi, însă, nimeni n-a zis nimic. Am căutat indicii în glumele 
sau bravura dintre băieţi, dar n-am observat nimic. 

e 

Din fericire, în seara asta, unii dintre noi se abţin. Bo, desigur, 
Samira și Nick, din solidaritate cu Bo. Am observat în privirea 
încruntată a lui Nick cât de puţin impresionat a fost de bonusul 
Mirandei la această seară, când i-a oferit punguța, întinzându-se 
practic peste Bo. A părut complet ignorantă, dar pe de altă 
parte, a reușit întotdeauna să lase impresia că nu-i pasă, ca și 
cum nimic nu o putea afecta. Fiind cea mai veche prietenă a ei, 
eu știu că nu-i chiar așa. Uneori nu-i deloc ușor să pari atât de 
lipsit de griji. 

Acum se întinde peste pick-up-ul din colţul sufrageriei din 


VP - 103 


Cabană și frunzărește discurile vechi de pe un raft plin. Cu un 
strigăt de victorie, îl găsește în cele din urmă pe cel pe care-l 
vrea - Hits: Studio 54 - și îl pune pe platan. Odată ce muzica 
începe să se reverse - o cântăreaţă cu voce răgușită -, Miranda 
se îndreaptă către centrul încăperii și începe să danseze. Se 
mișcă cu atâta ușurință, dansând în timp ce noi o privim, încă 
inerti. E atât de acordată cu propriul corp. Intotdeauna mi-am 
dorit să am și eu o astfel de lipsă de inhibiţie. Căci nu asta 
înseamnă, de fapt, dansul? Nu e nevoie să fii deosebit de 
talentat - mai puţin atunci când o faci în mod profesionist. Ține 
mai degrabă de abilitatea de a lăsa deoparte conștiința de sine. 
Eu n-am putut niciodată să fac asta. Nu e ceva ce poți învăța. 
Ori o ai, ori nu. 

Îmi aduc aminte de anii adolescenţei noastre, când ne croiam 
drum în cluburile de noapte. Cu toate că Miranda nu trebuia să 
se furișeze. Întotdeauna o lăsau să intre de la prima vedere - 
avea cincisprezece ani, părea de douăzeci și cinci și era deja 
superbă. Privind în retrospectivă, când mă gândesc la felul în 
care se uitau la ea bărbaţii, la comentariile pe care aceștia le 
făceau la adresa ei, mi se întoarce stomacul pe dos. Mă furișam 
în spatele ei, sperând că nimeni nu mă va observa. Îmi amintesc 
cum am dansat lângă ea, încinsă de la votca șterpelită din 
proviziile nelimitate ale mamei. Cum am copiat mișcările 
Mirandei, fidelă ca o umbră a ei; pentru că întotdeauna am fost 
asta, umbra ei. Întunericul din spatele torţei ei arzătoare. Și mă 
simţeam aproape ca și cum aș fi reușit să mă scutur de jenă. 

Miranda e genul de prietenă care te face să fii îndrăzneață. 
Care te poate face să te simţi de un metru optzeci, aproape la 
fel de strălucitoare ca ea, ca și cum ai împrumuta puţin din 
lumina ei. Sau care te poate face să te simţi de căcat. In funcţie 
de apele în care se scaldă. Uneori, în acele nopţi petrecute în 
oraș, mă complimenta pentru felul în care arătam - mereu cu 
haine din garderoba ei deja vastă, lălâi la bust și șolduri, 
aducând puţin cu o fată care se joacă cu îmbrăcămintea mamei 
ei. Alteori îmi spunea ceva de genul: 

— O, Doamne, Katie, știi ce serioasă ești când dansezi? 

Apoi se scălâmbăia - ochi încrucișaţi, gura strânsă, șolduri 
țepene... 

— Arăţi de zici că ești constipată. Sunt sigură că nu așa și-a 
imaginat Sean Paul că trebuie să dansezi pe asta. 


VP - 104 


Simţeam că toată acea încredere proaspăt descoperită mă 
părăsea - mă făcea să mă simt mai rău ca oricând. Luam o 
dușcă zdravănă de orice votcă-cu-ceva tineam în mână, până 
când simţeam efectul, schimbarea. Și atunci înţelegeam de ce 
mama mea părea să folosească alcoolul pe post de 
medicament. 

La fel ca întotdeauna, este aproape imposibil să nu o privești 
pe Miranda când dansează. E așa de graţioasă, de fluidă, încât 
poţi presupune cu ușurință că are o pregătire la bază. Singurul 
dintre noi care nu se uită la ea e Julien. Privește pe fereastră în 
întuneric, încruntat, aparent pierdut în gânduri. 

Miranda gesticulează spre noi să i ne alăturăm. ÎI apucă de 
mână pe Mark și îl ridică în picioare. La început, în mijlocul 
covorului, el pare stângaci și jenat. Dar, pe măsură ce ea își 
apropie tot mai mult corpul de al lui, încep să se miște 
împreună, ea imprimându-i un ritm sinuos și chiar senzual, pe 
care el nu l-ar putea găsi de unul singur. Pare să fie contagios, 
ritmul muzicii exercitând o atracţie pentru toată lumea. Samira 
se ridică - ea a fost întotdeauna o dansatoare fantastică. 
Trădează acea relaxare, acel sentiment de lejeritate în propria 
piele. Giles o apucă de mână pe Emma, o trage în picioare și o 
ia la dans prin încăpere. Giles nu are absolut deloc ritm, dar e 
evident că puţin îi pasă - e ca un școlar supradimensionat, 
ameţit de băutură. Se năpustesc ca o ghiulea spre unul dintre 
capetele de cerb de pe perete, pe care-l strâmbă. Emma 
încearcă să-l îndrepte, zâmbind anxioasă, dar Giles o apucă de 
talie și o întoarce cu susul în jos. 

— Giles! strigă Samira, dar râde și se întoarce cu spatele la ei, 
cu ochii închiși, pierdută în ritmul muzicii. 

Emma se hlizește la rândul ei - e, probabil, singura dintre toţi 
conștientă de propria persoană, trăgându-și în jos bluza după ce 
Giles o repune pe picioare. Se ridică și Nick și întinde mâna spre 
Bo, iar cei doi se dovedesc niște dansatori chiar mai buni decât 
Miranda, mișcându-se foarte bine împreună. 

Ca întotdeauna, însă, Miranda e cea care atrage toate privirile 
- soarele în jurul căruia orbitează toţi ceilalți ca planetele. Mark 
e în elementul lui, aplecându-și corpul în spaţiile create de 
formele ei în timp ce dansează. Nicicând pasiunea lui pentru ea 
n-a fost mai ostentativă. Dacă se poate numi pasiune. Uneori m- 
am întrebat dacă nu cumva ar putea fi ceva mai mult de-atât. 


VP - 105 


Când Miranda și Julien au început să-și dea întâlnire, îmi aduc 
aminte că mi-am spus că era puţin ciudat faptul că amicul lui 
părea să fie un fel de curier între ei doi, ducând mesajele de la 
unul la altul. Mark venea la noi la facultate, cerând să vorbească 
cu ea. Avea să-i transmită ceva din partea lui Julien. Acesta din 
urmă, precum un rege care trimitea un sol, voia s-o invite la 
meciul lui de rugbi din weekend. Sau să îi propună să-l 
însoțească la vreo petrecere. Era patetic, mi-am spus. N-avea 
cum să fie o prietenie adevărată, mai degrabă o formă de 
divinizare a unui erou sau de sclavagism. Cine se credea Julien? 
Și de ce suporta Mark toate astea? Adevărul e că, la fel ca 
Miranda, Julien are genul de înfățișare - și de charismă - 
predispuse la a atrage acoliţi. Dar Mark nu era neatrăgător, nici 
jenat sau timid. N-avea niciun motiv să se coboare într-atât. Și 
era bizar. Cu toţii aveam deja telefoane mobile. Julien putea pur 
și simplu să trimită un mesaj. 

Dar apoi, am început să observ felul în care o privea Mark și 
să suspectez că, la urma urmei, nu făcea toate vizitele acelea la 
îndemnul lui Julien. Mark se oferea voluntar. A început să-și facă 
apariţia nu doar afară, în curtea studenţilor de lângă căminul 
nostru, ci chiar și pe holul nostru. Cineva îl lăsase să intre, 
spunea când îl întrebam cum trecuse de ușa de la intrare cu cod 
de acces. 

Odată l-am găsit stând în fața ușii Mirandei. 

— E plecată, i-am spus. Are o întâlnire cu profesorul ei, până 
la patru. 

Asta însemna că mai era o oră și jumătate până se întorcea. 

— Nu-i nimic, a spus el. N-am nimic altceva de făcut. Și mi-am 
dat seama că voia să fie acolo, s-o aștepte. A mai fost o situaţie 
care mi-a rămas în minte. Julien și Miranda erau deja împreună, 
noul cuplu sexy. Ne-am dus la un grătar acasă la Julien într-o zi 
caniculară, după examene - noi ne mutaserăm între timp într-o 
clădire particulară, el stătea într-o casă imensă și dărăpănată 
împreună cu alți opt tovarăși de la rugbi, între care și Mark. Eu 
eram cea invizibilă, în plus. E adevărat că unii dintre amicii lui 
Julien au încercat, cu jumătate de inimă, să flirteze, dar am fost 
rece și distantă cu ei. Nu voiam să devin cunoscută drept 
prietena mai puţin atrăgătoare, dar ușuratică a Mirandei. 

Julien era la grătar, în centrul atenţiei, la bustul gol, lăsând la 
vedere spatele lat și musculos, care se subția în dreptul taliei 


VP - 106 


surprinzător de plate. Deși vara abia începuse, reușise cumva să 
capete un bronz uniform, auriu. Nu m-am putut abţine să nu mă 
gândesc la mine, prin comparaţie - cu pieptul și braţele roșii de 
la iritaţia provocată de căldură și restul pielii palide ca laptele. Și 
Miranda îl privea, nu într-un mod foarte diferit de felul în care 
obișnuia să se uite la noul și luciosul ei ponei Bert, pe când avea 
șaisprezece ani. Apoi s-a întors spre mine și m-a surprins 
privindu-l. 

Așa că m-am uitat în altă parte, spre Mark. Purta ochelari Ray- 
Ban ce trădau o strădanie excesivă și care nu îi veneau prea 
bine pe faţa lată. La prima vedere, părea că visează cu ochii 
deschişi, privind în gol. Dar, pentru că am continuat să mă uit la 
el, mi-am dat seama că ochelarii de soare nu erau atât de opaci 
cum crezusem. Așa că am putut să văd că ochii lui erau ațintiţi 
asupra Mirandei. Nu și-a mutat privirea nicio clipă. De fiecare 
dată când mă uitam într-acolo, el o privea. lar când ea și-a dat 
jos vesta și a rămas în sutienul de la costumul de baie, i-am 
observat privirea intensificându-i-se într-un mod greu de definit. 
L-am văzut foindu-se în scaun. 

Mai târziu, i-am povestit Mirandei ce văzusem. 

— Serios, Manda, i-am zis, a fost ciudat. Nu doar se uita, se 
holba. Arăta de parcă ar fi vrut să te mănânce devie. 

A râs. 

— O, Katie, ești așa de paranoică. E inofensiv. Te-ai purtat la 
fel și în legătură cu Julien. 

Aproape că m-a făcut să mă îndoiesc de ceea ce văzusem. Și 
chiar să mă întreb: nu cumva eram doar geloasă? Puteam spune 
destul de sigur că nu. Dar eram umilită, supărată pe ea că nu 
mă lua în serios. 


— Și voi doi! 
Sunt readusă brusc în prezent. Miranda se uită la Julien și la 
mine - cei doi aflaţi în afara bulei, singurii care nu se 


abandonează dansului prin încăpere. 

— Julien, spune ea, dansează cu Katie, pentru Dumnezeu! Ea 
n-o s-o facă singură. 

In vocea ei se citește un ton tăios. 

E ultimul lucru pe care mi-l doresc, dar Julien se ridică și mă ia 
de mână. Imi vine în minte brusc momentul în care i-am privit 
dansând la nunta lor. Acum cinci, poate șase ani? Miranda l-a 
pus să ia lecţii dinainte, ca să poată dansa foxtrot în faţa 


VP - 107 


noastră. Întreaga nuntă a fost tipică pentru Miranda. A pretins 
că voia ceva restrâns, diferit. Să fugă de toţi și toate! Am sfârșit 
la conacul părinţilor ei din Sussex. Două sute de invitaţi. Scaune 
aurii fusiforme, care se pot vedea doar la nunţi, mese rotunde, 
tavan „noapte înstelată” cu LED-uri deasupra ringului de dans. 
Și apoi, cireașa de pe tortul cu flori de zahăr: dansul mirilor. 
Julien, care până atunci își jucase foarte bine rolul de mire 
elegant și chipeș, se făcuse mic. A încurcat pașii, s-a împiedicat 
de trena Mirandei (aproape la fel de lungă ca a lui Kate 
Middleton) și, în general, părea că își dorea să se afle oriunde 
altundeva decât acolo. Acum are aceeași expresie. 


VP - 108 


Miranda 


Mă uit la Katie cum dansează - sau cum încearcă să facă asta, 
fără tragere de inimă. Arată ca și cum dinadins nu se distrează. 
Dacă stau să mă gândesc, a fost absentă de când am ajuns aici. 
Ce-i drept, ea mereu a fost mai liniștită, dar nu a avut niciodată 
o prezență atât de posacă, de monosilabică. Am, dintr-odată, 
senzația ciudată că mă uit la o străină. 

Intotdeauna am știut exact ce se întâmplă în viaţa lui Katie. 
lar ea întotdeauna a știut ce se întâmplă în a mea, din ce am 
ales să las la vedere. În ultima vreme, însă, n-am nici cea mai 
vagă idee ce face. In ultimele două luni a invocat toate scuzele 
posibile ca să nu ne vedem. Am încercat să mă conving că sunt 
scuze reale - mereu e așa de ocupată, ocupată cu nenorocita ei 
de muncă. Ocupată să fie un adult cum se cuvine, spre 
deosebire de mine. Sau a trebuit să meargă în Sussex, la mama 
ei, care a fost bolnavă (a se citi: tot alcoolul a ajuns-o din urmă 
la final). M-am oferit chiar să merg cu ea la Sally. O cunosc pe 
femeia aia de douăzeci de ani, pentru numele lui Dumnezeu! 
Chiar dacă ea nu m-a plăcut niciodată - obișnuia să-mi spună în 
față Domnișoara Bezmeticuţă, cu respiraţia ei mirosind a vin 
acru -, părea a fi lucrul corect. Dar Katie a respins sugestia cu 
atâta repeziciune, de parcă ar fi îngrozit-o. 

Chestia e că am avut nevoie de ea recent. Știu că întotdeauna 
am lăsat impresia că mă descurc singură, că nu suport ca 
cineva să-și bage nasul. Dar, în ultima vreme, m-au cam copleșit 
toate. Katie e singura cu care pot vorbi despre situaţia grea cu 
care m-am confruntat. Nu-i pot spune totul despre problemele 
lui Julien, pentru că e extrem de important ca nimeni altcineva 
să nu afle despre asta, dar chiar și așa. 

l-am spus deja despre problemele de fertilitate. Sau, mai 
degrabă, i-am spus ceva. Adevărul e că nu ne-am apucat recent 
să încercăm. A trecut mai bine de un an - un an și jumătate, mai 
exact. Doi ani e o perioadă suficientă ca NHS!* să ofere FIV”, nu- 
i așa? 

Aș fi putut să-i povestesc și despre lipsa sexului - ceea ce nu-i 


14 Sistemul naţional de sănătate din Regatul Unit (N.t.). 
15 Fertilizare in vitro (N.t.). 


VP - 109 


tocmai propice pentru a rămâne gravidă. Despre senzaţia de 
distanță ce pare să fi crescut între Julien și mine în ultimul an... 
poate chiar mai mult. 

Dacă e să fiu perfect sinceră cu mine însămi, știu că motivul 
pentru care nu am împărtășit asta este ca să mă bucur de ideea 
că eu sunt cea cu o viaţă perfectă; prietena care are parte de 
tot ce-și dorește. Care e întotdeauna gata să intervină și să 
ofere sfaturi când e nevoie de ele, din postura ei nobilă. Ar fi 
nevoie de mai mult de câteva certuri și de câteva luni de partide 
de sex ocazionale ca să mă facă să renunţ la asta. 

Poate că distanţa dintre mine și Katie e inevitabilă, poate că 
face parte din procesul de maturizare, de transformare a 
noastră în adulți cu propriile vieți. Responsabilităţi, familie, care 
intervin în calea prieteniei. Lucrurile vor merge într-o direcţie 
mai rea, cu siguranță, nu mai bună. Presupun că n-o pot 
învinovăți. Știu că prietenii ajung să se îndepărteze, să nu se 
mai bucure unul de compania celuilalt. Mă uit pe Facebook 
uneori, la fotografiile vechi din urmă cu deceniu, din perioada 
noastră la Oxford, și sunt acolo poze cu mine și cu alte persoane 
- chipuri care reapar în multe dintre instantanee - pe care abia 
de le recunosc... darămite să le ţin minte numele. E puţin 
enervant. Frunzăresc imaginile - petreceri peste petreceri, în 
case și baruri și săli de socializare de la facultate, în care stau 
agăţată de oameni care ar putea la fel de bine să fie niște 
străini. Fotografiile din primul an sunt cele mai obscure. Se 
spune că-ți petreci primul an la universitate încercând să scapi 
de toţi „prietenii” pe care ţi-i faci în prima săptămână, ceea ce 
s-a dovedit a fi adevărat în cazul meu - am făcut greșeala să 
pălăvrăgesc cu o fată excesiv de insistentă la interviuri sau să 
vorbesc la beţie, la o petrecere de bun venit pentru boboci, cu 
un tip care obișnuia apoi să „dea peste mine” în diverse locuri 
din preajma facultăţii, ca să-mi sugereze să ieșim la o cafea. 

După universitate, îţi petreci următorii ani vânturându-te pe la 
prietenii rămași, dându-ţi seama că nu mai ai timpul și energia 
să baţi Londra sau chiar ţara ca să te vezi cu oameni cu care nu 
prea mai ai nimic în comun. 

Totuși, n-am crezut niciodată că ni se va întâmpla și nouă, 
mie și lui Katie. Ne cunoaștem de când eram copii. E diferit. 
Astfel de prieteni sunt mereu acolo, nu? Dacă rezistă împreună 
tot acest timp. Chiar și așa, dacă n-aș ști mai bine, aș putea 


VP - 110 


spune că ea a trecut peste mine. lar undeva în mintea mea eo 
voce insistentă. O voce neplăcută, cea mai rea versiune a mea, 
care spune: 

— Eu sunt cea care te-a făcut cine ești, Katie. N-ai fi nimic 
fără mine. 

În fine. N-o s-o las să-mi strice cheful. lau o gură zdravănă din 
băutură și aștept ca pastila să-și facă efectul. 

In ora următoare se simte o relaxare generală. Giles începe să 
scotocească prin grămada de jocuri de societate stivuite lângă 
foc. Descoperă o cutie de „Twister” și scoate un strigăt de 
triumf. 

— Hai, du-te dracului! strigă Julien, dar o face rânjind. 

A trecut mult timp de când l-am văzut zâmbind cu adevărat. 
Probabil că-i de vină pastila, dar face ca în mine să crească o 
bulă formată din ceva ce aduce a fericire. Poate că a venit 
timpul să-l las în sfârșit să iasă din cușcă. A trecut un an. Și e 
obositor - el simțindu-se mereu foarte vinovat, eu fiind 
dezamăgită de el. 

E nevoie de câteva încercări și de multe chicoteli doar ca să 
reușim să întindem folia de plastic. Toată lumea e dintr-odată 
euforică. 

— Eu o să fiu arbitrul, spune Katie repede. 

N-au luat pastilă nici ea, nici Samira, dar măcar Samira are un 
motiv bun - își ţine monitorul pentru bebeluș agăţat la piept de 
parcă e o polițistă cu staţie radio. In clipa asta, faţa lui Katie - 
expresia ei de  exasperare tipică unui adult în faţa 
comportamentului copilăresc prostesc - aproape străpunge bula 
de bucurie din mine. Vreau să spun ceva, să mă iau de ea, dar 
nu-mi găsesc cuvintele. Inainte de a apuca să fac asta, Mark mă 
ia de mână și mă lansează înainte pe poziţie: mâna stângă, 
roșu. Urmează Julien: piciorul drept, verde. Apoi Emma, Giles, 
Mark. Bo, apoi Nick - Doamne, nici măcar Nick nu se dă în lături 
de la Twister! În curând, Julien aproape mă încalecă și prin 
mintea încețoșată îmi trece gândul că e un moment curios de 
intim. Probabil cel mai intim de multă vreme încoace, asta-i 
sigur. O să facem sex la noapte, îmi spun, în patul acela mare, 
cu baldachin și patru stâlpi. Nu sex de făcut copii. Doar pentru 
simpla plăcere de a o face. 

Emma se prăbușește și iese din joc. Se ridică cu greu în 
picioare, râzând. 


VP - 111 


Alte câteva mișcări. Nick se clatină scoțând piciorul de pe 
covoraș și iese din joc, apoi Giles se prăbușește încercând să-și 
treacă piciorul stâng peste cel drept. N-am mai rămas în joc 
decât Bo, Mark, Julien și cu mine. 

Devin conștientă de o mână care mă atinge pe partea laterală 
a pieptului, puţin mai jos de sânul drept, și care urcă. E pe 
partea pe care ceilalți n-o pot vedea. Zâmbesc și privesc în jur, 
așteptându-mă să-l văd pe Julien. În schimb, urmărind direcţia 
mâinii, mă trezesc uitându-mă la Mark. Suntem dincolo de 
Emma și, pentru că Julien e deasupra mea, sunt aproape sigură 
că nu ne poate vedea nimeni. E un moment în care Mark și cu 
mine ne uităm unul la altul. Are ochii tulburi, că ai unui 
somnambul. Brusc, îmi simt mintea mai clară decât a fost de 
când am luat pastila, chiar de când am început să beau. Greșit, 
e tot ce pot gândi. Nu e bine. 

E ca și cum ar fi uitat regulile. Flirtăm, da, și mă place, iar eu 
mă bucur, și face lucruri pentru mine, iar recompensa lui este să 
se uite. Dar nu se poate atinge. Asta e altceva. 

Mă feresc din strânsoarea lui. În timp ce fac asta, trebuie să-l 
fac să-și piardă echilibrul - se clatină și se prăbușește pe 
covoraș. 

— Mark a ieșit! strigă Emma veselă. 

Mi-e puţin rău de la mâncarea grea, alcool și pastilă. Mă 
rostogolesc din poziția în care mă aflu, întâmpinată de 
apelativul „spărgătoare de petreceri!” și chemări înapoi pe 
covoraș și mă împleticesc pe hol spre baie. Vreau să mă spăl pe 
faţă - asta e mantra pe care o am acum în cap -, vreau să mă 
spăl pe faţă cu apă rece. 

Mă privesc o vreme în oglindă. În lumina puternică, în pofida 
tuturor eforturilor pe care le fac, par mai în vârstă de treizeci și 
trei de ani. Nu-i vorba de riduri - am avut grijă să fie cât mai 
puţine posibil -, e ceva intangibil, ceva tensionat și obosit la 
chipul meu. Simt o senzaţie ciudată de decuplare a persoanei 
care mă privește din oglindă de la sinele meu. Nu sunt eu, nu-i 
așa? Femeia asta din oglindă. Ce-a fost în capul meu când am 
luat chestia aia? Uitasem cum, după amuzament și relaxare, mă 
face atât de repede să mă simt rău. Dar pe cine păcălesc? In 
ultima vreme m-am simţit așa din ce în ce mai des, cu pastile 
sau nu. 

Pe vremuri era suficient. Să fiu doar eu însămi. Să arăt așa 


VP - 112 


cum arătam, să fiu o nenorocită de absolventă de Oxbridge și să 
fiu capabilă să vorbesc fluent despre situaţia economică actuală 
și noua tendinţă în materie de haine mulate și furouri. 

Dar, într-o dimineață, m-am trezit și am constatat că trebuia 
să am mai mult de-atât - să fiu mai mult. Mai exact, să am „o 
Carieră”. „Cu ce te ocupi?” - e prima întrebare la orice adunare, 
la băută, la o nuntă sau la o masă. Pe vremuri suna foarte 
pretenţios când cineva întreba așa ceva - pe la douăzeci și ceva 
de ani, când doar ne jucam de-a adulţii. Dintr-odată, însă, n-a 
mai fost suficient să fiu Miranda Adams. Oamenii se așteptau să 
fiu „Miranda Adams: spațiu pentru introdus ceva cu putere 
mare”. Editor, de exemplu, sau avocat, bancher, ori designer de 
aplicaţii. O vreme am încercat să spun cu lejeritate că scriam un 
roman. Dar nu a făcut decât să ducă la întrebări inevitabile: „Ai 
un agent? O editură? Un contract?” Apoi, „A, (tăcere), deci nu 
ești scriitoare până la urmă, nu?” 

Am încetat să-mi mai bat capul. Uneori, doar de dragul de a 
șoca, spun: „A, știi, sunt casnică. Îmi place să am grijă ca totul 
să fie frumos acasă pentru Julien și să am grijă de el, să mă 
asigur că se simte bine”. Și mă prefac în sinea mea că sunt 
foarte amuzată de tăcerea marcată de consternarea care 
urmează. 

De-asta ai flirtat cu Mark. Ca să dovedești că încă ești 
capabilă. Să dovedești că nu ești... în șoaptă... trecută. 

A fost o prostie. Adică eu flirtez cu aproape toată lumea - 
Katie mi-a atras atenţia în legătură cu asta când eram la 
facultate. Dar știu că e altceva cu Mark, că nu ar trebui să-l incit. 

Aud pași pe hol. Poate e Julien, care vine să vadă dacă sunt 
bine. Sau Katie, ca pe vremuri. Dar când ușa se deschide, încet, 
e ultima persoană pe care vreau s-o văd. 

E atât de înalt; mereu uit asta. Blochează cadrul ușii cu 
statura lui. 

— Ce dracu', Mark? șuier eu. Ce-nseamnă asta? Să mă pipăi 
așa acolo? 

Mă aștept să se roage de mine să nu-i spun Emmei, să 
pretindă că era prea dus și că nu și-a dat seama ce făcea, în 
schimb, spune: 

— El nu te merită, Manda. 

— Ce? 

Mă încrunt la el. 


VP-113 


— Și să înțeleg că tu da? 

Simt că mă năpădește furia și-l împing. 

— Lasă-mă să trec. 

Se dă la o parte. Dar în timp ce face asta, întinde mâna, rapid 
ca un fulger și mă apucă de braţ. Incerc să mă răsucesc ca să 
scap, dar degetele lui nu fac decât să strângă, apucându-mă 
atât de tare, încât simt înţepături pe piele. Simt o doză de 
adrenalină și frică pură. N-ar încerca nimic, nu? Nu aici, cât timp 
ceilalți sunt în cealaltă cameră. 

— Mark, dă-mi dracu' drumul, spun cu voce joasă și 
amenințătoare. 

Nu s-a mai purtat niciodată așa - cel puţin, nu cu mine. Încerc 
să-mi trag brațul, dar strânsoarea lui e deosebit de fermă. Mă 
gândesc la toate acele sesiuni inutile de lupte pe care le-am 
făcut la sală - sunt atât de lipsită de putere în comparaţie cu el. 

Se apleacă la urechea mea. 

— Tot timpul ăsta am fost lângă el. Încă de la Oxford. Am avut 
grijă de el, l-am acoperit dacă a fost nevoie. El are grijă de 
mine? Mă ajută când i-o cer? Să am și eu în sfârșit ceva al meu? 
Nu. M-am săturat. Nu mai mint pentru el. 

Pare perfect treaz, cuvintele pe care le rostește sunt foarte 
clare. E ca și cum pastila nu l-ar fi afectat deloc. Spre deosebire 
de el, eu sunt în ceaţă și confuză. Cu excepţia durerii din braț, 
care mă ancorează. 

— Ce vrei să spui? îl întreb. 

Mă simt de parcă aș fi cu câteva minute în urmă. 

— Știu despre el. li știu micul secret murdar. Să-ţi spun ce 
pune la cale? 

Tremur, un amestec de frică și furie. E important să mă prefac 
că nu știu nimic - nu vreau să știu nimic. 

— Orice-ar fi, îi spun, nu vreau s-aud. Nu vreau să mă bag. 

Pe moment, pare surprins. Strânsoarea slăbește și îmi trag 
brațul. 

— Eu... se bâlbâie el, adică... chiar nu vrei să știi? 

Chiar își imaginează că soţul meu nu m-ar face părtașă la 
micul lui secret rușinos? Totuși, e mai bine să fac pe proasta. In 
caz că va veni o vreme în care va trebui să mă distanţez de 
toate astea, să insist asupra propriei nevinovăţii. 

— Nu, îi zic. Nu vreau să știu. 

— Bine, spune, părând într-adevăr uimit, părăsit de toată 


VP - 114 


fanfaronada. 

Face un pas în spate. 

— Dacă asta vrei cu adevărat. 

Mă întorc în sufragerie, împleticindu-mă pe picioarele 
instabile, convinsă că cineva va observa expresia de pe chipul 
meu și că mă va întreba ce se întâmplă - nu prea știu dacă 
vreau sau nu atenţia lor acum. 

Inițial, nu mă zărește nimeni. Un alt joc de Twister e în toi și 
toată lumea chicotește în timp ce Giles încearcă să-l încalece pe 
Bo. Atmosfera e exact la fel ca mai devreme - toți sunt veseli, 
euforici de la băutură și pastile. Dintr-odată, însă, eu privesc din 
afară și totul pare ridicol... chiar fals, ca și cum toată lumea ar 
încerca în mod exagerat să arate cât de bine se distrează. 

Emma se întoarce și mă vede în prag. 

— Ești OK, Manda? întreabă ea. 

— Am crezut c-ai rămas blocată acolo, zice Giles cu un rânjet 
idiot și prostesc. Așa că Mark s-a dus să vadă dacă ești bine. 

— O, Doamne, spune Emma, Manda... mai ţii minte când 
cineva a dat o petrecere acasă și ai rămas blocată în baie? 

— Nu, zic eu. 

Dar chiar în timp ce spun asta, realizez că-mi amintesc, vag. 
Sentimentul de umilire când cineva a trebuit să mă scoată de 
acolo cu o rangă. Doamne... înfiorător. Aș fi putut să jur că s-a 
întâmplat cu cel puţin un deceniu în urmă. Dar dacă Emma își 
aduce aminte, înseamnă că a fost mult mai recent. 

— Când a fost asta? 

— Mmm, face Emma, cred că s-a întâmplat la un moment dat 
la Londra. Pe vremea când toţi dădeau petreceri acasă... când 
eram amuzanţi, mai ţineţi minte? Așa de recent și totuși parcă s- 
a întâmplat acum câteva secole. 

Dau din cap afirmativ, însă menţiunea de mai devreme îmi dă 
o senzaţie ciudată, neplăcută. Dar nu-mi dau seama de ce. 

— Ești în regulă? întreabă Emma din nou. 

Tonul ei e așa de matern, de grijuliu... al dracului de superior. 

— Da, îi spun, de ce n-aș fi? 

Probabil a sunat pe cât de înţepător am intenţionat - pare 
afectată. 

Stau deoparte o oră și ceva. M-am descurcat mai bine decât 
Katie - probabil s-a întors la ea în căsuţă cât timp eram la 
toaletă. Chiar și așa, ea e singura cu care îmi doresc să vorbesc 


VP - 115 


despre ceea ce tocmai s-a întâmplat - parcă mai mult decât cu 
propriul meu soț. M-aș putea duce s-o caut... s-ar putea să fie 
încă trează. Dar dacă plec, risc să-i demonstrez lui Mark că m-a 
afectat și nu vreau asta. Efectele pastilei au dispărut complet în 
cazul meu și îi privesc cu invidie pe ceilalţi, fericiţi, râzând unul 
la altul. 

Până la urmă, decid că am stat destul și mă întorc spre Julien. 

— Sunt obosită, îi spun. 

Dă din cap, vag, dar cred că abia dacă a băgat de seamă că 
am spus ceva. Pastilele l-au afectat întotdeauna puternic. Într- 
un fel, am vrut să sune ca o invitaţie, ca să mă conducă înapoi 
la căbănuţă, dar n-am de gând să mă fac de râs în faţa celorlalţi 
încercând să lămuresc asta acum. 

e 

Când ies afară, luna străluceşte plină, iar lacul e luminat în 
argintiu. E o noapte senină, cu excepția unei benzi de nori la 
orizont, unde lumina stelelor dispare, ca și cum un giulgiu a fost 
tras peste ele. 

Mă gândesc la Mark și la ceea ce tocmai s-a petrecut. Partea 
de sus a braţului încă mă doare, unde m-a apucat. Sunt sigură 
că dimineaţă o să am vânătăi - amintiri ale degetelor lui. 

Pescuiesc iPhone-ul din buzunar și aprind lanterna. Aruncă o 
dâră slabă de lumină în faţa mea; o mică alinare, o lumină în 
întuneric. De mai multe ori trebuie să mă întorc să mă uit în 
spatele meu ca să verific dacă nu mă urmărește cineva. E o 
prostie, probabil, dar sunt încordată, iar liniștea de aici te face, 
cumva, mai vigilent. Îmi aduce aminte cum mă întorceam acasă 
beată, prin întuneric, la Londra, în perioada când începusem să 
merg prin cluburi, cu cheile între încheieturile degetelor. Pentru 
orice eventualitate. Dar aici sunt în mijlocul pustietăţii, nu e 
nimeni, cu excepţia prietenilor mei cei mai apropiaţi. Liniștea de 
aici, întinderile par dintr-odată ostile. E un gând ridicol, nu-i așa? 
Dimineaţă, totul va părea diferit, îmi spun. 

Sau am putea pleca dimineaţă. Aș putea să-i spun lui Julien și 
ne-am căra. Nu i-ar plăcea - sunt sigură că a așteptat 
nerăbdător excursia asta. Amândoi am făcut-o, de fapt - eu 
poate chiar mai mult. Cred că ar fi de acord, dacă i-aș explica 
totul. Ne-am întoarce acasă, am bea șampanie și poate am 
comanda ceva și am privi artificiile de la Westminster deasupra 
acoperișurilor. Imi dau seama că atunci când mă gândesc la 


VP - 116 


asta, nu-mi imaginez locuinţa noastră de acum - casa de 
oameni maturi, din stuc. Mă gândesc, de fapt, la primul nostru 
apartament din Londra, înainte ca eu să eșuez să fac ceva 
interesant cu viaţa mea, să devin o perdantă. Inainte ca Julien 
să fie atât de ocupat să facă bani. 

Ar putea fi distractiv. 

Dar însemna totodată să renunţ. Lui Mark ar trebui să-i fie 
rușine, el ar trebui să plece. Nu eu. Gândul ăsta mă umple de 
furie. Apoi îmi amintesc acel moment, în care m-am privit în 
oglindă - în care am văzut mai mult decât aș fi vrut, dincolo de 
efectele pastilei. Chiar și înainte de asta, înainte ca Mark să mă 
pipăie la Twister, mi-am dat seama că nu-mi era așa de bine 
cum ar fi trebuit să-mi fie. Simţeam că nu mă distram așa de 
bine pe cât ar fi trebuit. Pe de o parte, era Samira, care îmi 
vorbea în ureche despre programul de somn și pompe de sân, 
arătându-mi petele de pe vechiul ei tricou lălâu. Ea, fata a cărei 
poreclă la Oxford era Prinţesa Samira, pentru că întotdeauna era 
perfect  coafată, fermecător de  asortată, chiar și la 
nouăsprezece ani. Îmi plăcea agitația pe care o provocam când 
mergeam împreună la pub ori la un bar și chiar și în spaţiile 
comune de la facultate; amândouă de aproximativ aceeași 
înălțime, una brunetă, alta blondă, îmbrăcate cu cele mai bune 
haine. Cine se aseamănă se adună. 

Pe de altă parte, era Katie - atât de distantă de când am 
ajuns aici, probabil gândindu-se la ceva mult mai important, de 
la serviciu. Purtându-se ca și cum ar fi mai bună decât noi toţi - 
avocata de succes. M-a năpădit brusc și rapid senzaţia că am 
rămas în urmă. De-asta i-am pus pe toţi să danseze. De-asta am 
scos pastilele. În realitate, le păstrasem pentru mâine, pentru 
Ajunul Anului Nou. Dar, dintr-odată, am simţit nevoia de a deţine 
din nou controlul, de a dicta ordinea lucrurilor. 

În timp ce dau colţul, zăresc în depărtare trei dreptunghiuri de 
lumină puternică, strălucind în întuneric. E cabana paznicului de 
vânătoare, desigur. Când m-am dus acolo mai devreme, n-am 
realizat cât de departe se află de celelalte clădiri, aproape la 
poalele muntelui. În timp ce continui să mă uit, o siluetă 
întunecată se ivește la fereastra din mijloc, aureolată în lumină. 
Trebuie să fie paznicul de vânătoare, Doug, încă treaz. De la 
distanța asta nu i se văd trăsăturile și aduce cu un spectru. Fac 
un pas înapoi, ceea ce-i ridicol - chiar dacă poate să zărească 


VP - 117 


mica împunsătură de lumină de la telefonul meu, nu vede că 
sunt eu. Dar pare că se uită direct spre mine. Și nu-i deloc la fel 
ca mai devreme, când m-am dus și am bătut la ușa lui. Acum, 
după cele întâmplate, mă simt vulnerabilă, alienată, în peisajul 
atât de vast și de străin și în liniștea care mă înconjoară. Tânjesc 
după zgomotul, luminile și aglomeraţia de la oraș. 

Parcurg restul drumului de-a lungul potecii aproape în fugă. În 
căbănuță mă simt în siguranţă pentru o clipă. Doar pentru scurt 
timp, însă, pentru că în momentul în care mă duc să încui ușa, 
îmi dau seama că nu are încuietoare. 

e 

Mă pregătesc de culcare, iar când arunc o privire pe ferestre 
observ că toate luminile din celelalte căsuțe sunt stinse. Toată 
lumea trebuie să fi plecat la culcare la scurt timp după mine. 
Așa că, unde-i Julien? Probabil pe drumul de întoarcere, pe 
potecă, dar îi ia ceva vreme. 

Trece o jumătate de oră, apoi o oră. Mă doare braţul unde m- 
a apucat Mark. Trag pe mine un pulover, niște papuci mari, 
pufoși și caraghioși, pe care Julien îi urăște pentru că mă fac să 
arăt „ca o casnică de suburbie din anii șaizeci” și de care totuși 
nu m-am despărțit pentru că sunt al dracului de confortabili. Îmi 
dau seama că-mi clănţănesc dinţii, chiar dacă nu mi-e foarte 
frig. 

e 

Mă trezesc la patru dimineața. Nu-mi dau seama unde sunt. 
Primul lucru pe care-l văd sunt numerele care clipesc pe micul 
ceas cu alarmă de lângă pat. La început, am senzaţia că sunt 
acasă, dar apoi îmi dau seama că e prea liniște - la oraș se aude 
muzica din fundal a sirenelor și motoarele mașinilor, oricât de 
târziu în noapte. Nu știu sigur ce m-a trezit. Nu prea îmi aduc 
aminte când am adormit. Imi dau seama că sunt încă în pulover 
și papuci și că stau întinsă pe cuvertură. Lumina e aprinsă în 
hol. Am lăsat-o eu aprinsă? Nu-mi amintesc. 

Apoi observ o siluetă stând în întuneric, lângă ușă. Mă împing 
în mâini în spate, îndepărtându-mă din calea ei. Apoi pășește în 
faţă și văd că e Julien. Are obrajii roșii de la frig. Ochii lui sunt 
ciudat de goi. 

Mă ridic în fund. 

— Julien? 

Vocea mea se aude încet și subţire; nu sună ca a mea. 


VP - 118 


— Unde-ai fost? 

— Imi pare rău, spune el. M-am dus să mă plimb. 

— În toiul nopţii? 

— Păi da... să-mi  limpezesc mintea. Pastilele alea 
nenorocite... și apoi mi-am revenit și am început să-mi fac griji 
pentru tot. Am mers pe jos până spre lac. 

Își trece mâna prin păr. 

— A, şi l-am văzut pe ciudatul ăla, paznicul de vânătoare. 

— Da? 

Imi aduc aminte acum cât de neliniștită am fost pe drumul de 
întoarcere de silueta lui în dreptul ferestrei luminate. 

— Se furișa pe lângă marginea lacului... ieșind din pădurea 
foarte deasă. Avea câini cu el. Ce naiba putea să facă? Sincer, 
cred că-i puţin dus. Cred că ar trebui să stai departe de el. 

Sunt atât impresionată, cât și iritată de acest spectacol șovin 
de protecție. Cel puţin, demonstrează că-i pasă, mă gândesc, 
apoi îmi revin. Sunt atât de nesigură de afecțiunea lui în ultima 
vreme, încât am devenit disperată? 

— Nu de el trebuie să-ți faci griji, îi zic. 

— Adică? 

— Mark. S-a dat la mine la toaletă. M-a apucat de braţ. Uite. 

Ridic mâneca puloverului ca să-i arăt. 

— A spus că-ţi cunoaște micul secret murdar. Da, chiar așa a 
spus. 

Îl văd tresărind. 

— Se referă la ce cred eu? îl întreb. l-ai spus? Am mai discutat 
despre asta, Julien, nu poți să spui nimănui. Ar distruge totul. Și 
nu-mi spune că sunt paranoică. In clipa în care te-ai decis să mă 
folosești, m-ai făcut parte din asta, fie că îţi place, fie că nu. 

Urmează o pauză prelungă. Apoi: 

— Uite ce e, Manda, spune Julien, trecându-și mâna prin păr și 
oftând, am băut mult... apoi pastilele... 

Simt un val de furie. 

— Vrei să zici că inventez toate astea? Că nu mă crezi? 

— Nu... nu. Vreau să zic doar că e posibil ca el să nu fi vorbit 
serios, că n-a vrut să te rănească. E un tip mare, uneori se 
folosește de greutatea lui cam prea mult. Gândește-te de cât 
timp îl cunoaștem. 

— Stai puţin, îi spun, am senzaţia că-i iei apărarea. 

— Nu, te asigur că nu. Dar... uite ce-i, chiar merită să stricăm 


VP - 119 


totul pentru noi din cauza prostiei lui? E unul dintre cei mai 
vechi prieteni ai mei. Nu crezi că ar trebui să-i acordăm 
prezumția de nevinovăție? 

Dintr-odată, îmi dau seama ce face. Nu-l protejează pe Mark. 
Se protejează pe el. Pentru că dacă Mark cunoaște într-adevăr 
secretul lui - al nostru -, iar Julien îl provoacă, Mark ar putea să-l 
folosească împotriva lui. 

Ar trebui să fiu revoltată. Dar brusc mă simt foarte obosită. 

S-a dezbrăcat acum. Îşi scoate pijamaua. E foarte șic, un 
cadou de la mama mea, căreia îi place să fie la curent cu 
ultimele tendinţe în materie de stil - o achiziție de Crăciun de la 
Mr Porter. Cu toate astea, a fost o vreme - nu cu mult timp în 
urmă - când nu purta nimic în pat, nici măcar boxeri. Ne plăcea 
să stăm întinși piele pe piele. 

— Nu, îi zic, în timp ce dă să-și tragă pantalonii pe el. 

Rămâne o clipă nemișcat, gol și confuz. 

— E frig, spune el. 

— Da. Dar poţi să ţi-i pui... după. 

Dintr-odată am nevoie de confortul îmbrăţișării lui, de 
greutatea lui deasupra mea, de gura lui pe a mea - vreau să 
spulber acel sentiment ciudat și insinuant pe care l-am avut 
începând din timpul serii. 

Pentru a-mi întări vorbele, îmi trag puloverul peste cap. N-am 
nimic pe mine. Mă întind pe spate și-mi desfac picioarele, ca să 
nu existe îndoieli în privinţa a ceea ce am în minte. 

— Vino aici, îi spun făcându-i semn. 

Dar el schițează un fel de grimasă, colţurile gurii curbându-i- 
se în jos. 

— Sunt foarte obosit, Manda. 

Simt furnicături pe piele de la răceala respingerii lui. 

În primii ani împreună, întotdeauna eu am fost aceea care l-a 
refuzat. Poate doar de două ori în opt ani a fost invers - excepţia 
de la regulă, atunci când a avut gripă, de exemplu, sau când 
avea un interviu a doua zi. Dar, în ultima vreme, am început să 
ţin socoteala. Ultimele zece ori, sau poate mai mult, fusese el. 

Am două sertare separate pentru lenjerie intimă acasă. Unul 
este pentru cea de zi cu zi - chiloţeii și sutienele M&S, exclusiv 
pentru confort. Julien se schimonosea oripilat văzându-mi 
bustierele bej când le scoteam de la spălat. Apoi un alt sertar - 
țesături vaporoase Agent Provocateur și Kiki de Montparnasse, 


VP - 120 


Myla și Coco de Mer. Mătase și dantelă în valoare de sute, poate 
chiar mii de lire. Genul de lenjerie care nu e făcută pentru a fi 
purtată pe sub haine, care e menită să înnobileze pielea pentru 
câteva minute înainte de a fi scoasă. Mi-am dat seama, când am 
făcut bagajele pentru călătoria asta, că nu le-am mai purtat de o 
grămadă de timp. Am fost tentată să le arunc - păreau să-și 
bată joc de mine. În schimb, le-am luat pe toate în braţe și le-am 
aruncat în valiză. Armură, pentru o ofensivă - o ultimă 
încercare? - disperată. 

Cred că, într-un fel, e de înţeles de ce Julien nu mai are chef 
de sex. Are o mulţime de lucruri pe cap - deși cea mai mare 
parte sunt din vina lui - și mai e și insistența mea de a rămâne 
gravidă. Dar aici, în această frumoasă sălbăticie, cu șampanie și 
pastile la discreție, am crezut că va fi altfel. Simt un mic tremur 
de frică în timp ce se întinde lângă mine și se întoarce cu fața 
spre perete. _ 

Mă apropii de el, să profit puţin de căldura lui. Intind mâna să- 
i ating ceafa. Palma mi se umezește. 

— Părul tău, îi spun. 

— Ce? 

Vocea lui nici măcar nu pare somnoroasă. Mă întreb dacă se 
preface și stă acolo treaz, ca și mine. 

— E ud aici, la ceafă. 

— A, păi... a început să plouă când m-am întors. 

În timp ce stau acolo mă gândesc la cerul senin, la drumul pe 
care l-am făcut spre cabană și la faptul că norii trebuie să fi 
venit foarte repede dacă a început să plouă. Oricum, cu 
siguranţă e prea frig ca să plouă. Ar fi nins. Dintr-odată, am 
certitudinea că minte. Deși n-am nici cea mai vagă idee în 
legătură cu ce și de ce. Îmi spun că n-are rost să-mi fac griji. 
Până la urmă, îi cunosc deja cel mai mare secret. 

e 

Cu aproximativ un an în urmă, într-o seară, Julien a spus 
foarte relaxat: 

— Am un prieten. l-ar plăcea să-i faci un site. A plecat din oraș 
și încearcă să pună pe picioare o afacere. Ce zici? 

Oare am știut de-atunci că ceva nu era în regulă? Doar dacă 
privesc în retrospectivă realizez că felul în care mi-a cerut-o a 
fost un pic prea relaxat. Că bătea darabana cu degetele pe 
blatul din bucătărie - un contrast direct cu tonul lui. Că abia de 


VP - 121 


se uita la mine în timp ce vorbea, în plus, mai fusese faptul că 
niciodată până la acel moment nu se arătase interesat de 
abilităţile mele în design de site-uri, sau de mica mea idee de 
afaceri - de a înfiinţa o firmă, de a căuta comenzi. Il numise 
„proiectul” meu, de parcă tricotam o pătură. 

Avea să fie a doua mea comandă până la acel moment - 
prima fusese pentru petrecerea dată în cinstea viitorului nou- 
născut al unei prietene. Dar am decis să trec peste îndoielile pe 
care le aveam. Am presupus că motivul pentru comportamentul 
lui era că pentru el era în mod evident un proiect demn de milă, 
indiferent de ceea ce spunea. Câștiga destui bani pentru 
amândoi laolaltă, mai mult decât aveam nevoie, dar cred că știa 
că eram rănită în mândrie de incapacitatea mea de a avea 
succes. Deci, ca să fiu sinceră, nu am dat prea multă atenţie. Nu 
atunci. Și nu strica, m-am gândit. Avea să fie util să am pur și 
simplu un alt client fericit în portofoliu - să-l afișez pe site-ul 
meu, pe conturile mele de pe reţelele sociale. Trebuie să ai ceva 
lucrări ca să-i atragi pe alţii. Aduce puţin cu oul și găina, dar 
asta e. 

— Să-i trimit o ofertă? l-am întrebat pe Julien. Pentru că sper 
că știe că nu voi lucra gratis. 

Nu voiam ca tipul ăsta să creadă că doar pentru că eram soţia 
partenerului lui aveam să fac ceva pe degeaba. Puteam să-i ofer 
un preţ modic, așa, ca între prieteni, dar în mod cert eram o 
profesionistă. Timpul meu era valoros. Trecuse multă vreme de 
când mă simţisem cu adevărat utilă pentru cineva din punct de 
vedere profesional, asta dacă se întâmplase vreodată, și aveam 
de gând să savurez acel sentiment. Asta era cea mai mare 
îngrijorare a mea la momentul acela. Că aș putea fi umilită 
lucrând pe gratis. 

— Nu-ţi face griji în legătură cu banii, a spus Julien. M-a 
asigurat deja că o să te plătească regește. 

A rânjit. 

— O parte bani gheaţă, o parte prin transfer bancar... așa că 
nu trebuie să-ţi faci probleme că trebuie să-i declari la HMRC! 
dacă nu vrei. 

Ei bine, asta nu era chiar îngrijorarea mea. Firma nu realizase 
încă niciun venit - era puţin probabil că avea să aibă profit până 


16 Her Majesty's Revenue and Customs (HMRC) - Departament al Guvernului Marii 
Britanii, responsabil, printre altele, de colectarea taxelor (N.t.). 


VP - 122 


la sfârșitul anului fiscal. Oare Julien chiar nu știa asta? 

Nici măcar atunci n-am fost deosebit de suspicioasă. Ar fi 
trebuit? Era soțul meu, pentru numele lui Dumnezeu! 

Abia când o plată de cincizeci de mii de lire sterline mi-a intrat 
în cont și când Julien s-a întors acasă de la „un meci de rugbi 
văzut la pub”, cu aceeași sumă în bancnote de cincizeci, am 
devenit suspicioasă. 

— Julien, l-am întrebat, ce dracu' se întâmplă? 

A rânjit ciudat și și-a desfăcut larg braţele. 

— Cu atât vrea să te plătească, a spus el. A fost foarte 
mulțumit de treabă. Are grămezi de bani, așa că pentru el nu-i 
decât un mărunțiș. 

Chiar l-aș fi crezut, dacă nu i-aș fi zărit ochii. 

— Julien, i-am tăiat-o, ca să știe că nu mă prostea, banii ăștia 
sunt în contul meu. Deci, orice-ar fi la mijloc, sunt acum 
implicată în ce naiba se întâmplă aici. Și sunt soţia ta. Deci, cred 
că trebuie să-mi spui totul, chiar acum. 

— Va fi bine pentru noi, în cele din urmă, s-a răstit el. Eu... 
Cred că ai putea spune că am văzut o oportunitate. 

— Ce fel de oportunitate? În afara muncii? 

— Păi, a zis, apucând cu putere spătarul scaunului din faţa lui, 
s-ar putea spune că are de-a face cu munca, într-un fel... 

Părea să-și vină în fire. 

— Uite ce-i, a fost doar... erau acolo, chiar în faţa mea. Niște 
informaţii pe care le cunoșteam și ar fi fost o prostie să nu mă 
folosesc de ele. 

Abia atunci, într-un final, mi-am dat seama. 

— Dumnezeule, Julien! O, Doamne! Te referi la scurgere de 
informaţii? Asta-mi spui? De acolo vin banii ăştia? 

Mi-am dat seama care era adevărul, mai puţin după cele pe 
care mi le spusese, judecând cât de repede i s-a dus culoarea 
din obraji. 

— Nu i-aș spune așa formal, a răspuns el. Nu, nu-i nimic de 
genul ăsta. N-am făcut decât să le dau câtorva oameni un pic de 
ajutor. Prieteni. Nimic deosebit. Chestii de-astea se întâmplă tot 
timpul. 

Nu-mi venea să cred ce-mi aud urechile. 

— Julien, cred că, de fapt, vrei să spui că oamenii sunt arestaţi 
tot timpul. 

Cu doar o săptămână în urmă, citisem despre Ray Yorke, 


VP - 123 


partener la una dintre marile bănci de investiţii, care fusese 
închis pentru că dezvăluise secrete tovarășului lui de golf. În 
timp ce înaintau pe traseu, îi arunca ocazional unele informații - 
aparent neștiind că partenerul lui tranzacţiona informaţii și că 
făcea milioane din asta. El a susţinut că nu i-a picat fisa nici 
măcar când a început să accepte cadourile pe care prietenul său 
i le făcea - un ceas Rolex, bijuterii pentru soție, pachete cu bani. 
Când a fost prins, viaţa lui s-a năruit. Și-a pierdut slujba, a intrat 
la închisoare, soţia a cerut divorțul, iar cariera lui în finanțe a 
luat sfârșit. CNN a prezentat un interviu cu el în faţa tribunalului 
în care practic plângea - dându-se drept exemplu negativ. Și, 
desigur, în tot acest proces, a trebuit să returneze totul, și încă 
ceva în plus. 

Nu simţisem niciun dram de compasiune pentru individ. Cine 
putea fi în halul ăsta de prost? m-am întrebat în sinea mea. Mi s- 
a părut atât de evident. Bineînţeles că, în cele din urmă, ajungi 
să fii prins pentru așa ceva. 

După cum s-a dovedit, soțul meu chiar putea fi foarte prost. 

— Ce naiba-i cu tine, Julien? am spus. Eşti ca un parior, mereu 
vrei să mai joci o mână. 

— Imi pare rău, Manda, nu știu ce să fac... 

Și, dintr-odată, expresia de pe chipul lui s-a schimbat, a 
devenit mai dură. A încetat cu rutina expansivă de individ 
nevinovat, cu schimonoseala și cu mea culpa. 

— Ei bine, cred că ţie ţi-e ușor, Miranda, a zis. Dar se pare că 
uiţi cât de mult îţi place viața asta. Vacanţele... Tulum, Maldive, 
St Anton... nu vin gratis, să știi. jumătate din timp se pare că 
stai și citeşti câte-o broșură despre vacanțe care costă mai mult 
decât câștigă unii oameni într-un an. Sau cutiile care vin de la 
Net-a-Porter în fiecare anotimp, sau cele cinci sute de lire pe 
care le plătești lunar nenorocitului ăluia de nutriţionist al tău. 
Da, câștig mult. Dar, practic, n-avem niciun fel de economii. Și 
acum spui că vrei copii... Ştii cât costă acum școlile particulare? 
Pentru că, evident, copiii Mirandei Adams nu se pot cobori într- 
atât încât să meargă la școli gratuite, cum am făcut eu. Și că 
acum la universitate au crescut taxele? Și pentru că doar unul 
dintre noi lucrează... 

M-a privit drept în ochi. 

— Serviciul meu nu-i chiar așa de sigur pe care crezi, Miranda. 
N-a trecut mult timp de la criza financiară. Și dacă se întâmplă, 


VP - 124 


ne-o luăm rău. 

Nu-mi venea să cred. 

— Nu poţi da vina pe mine, Julien. Ţi-ai făcut-o cu mâna ta. 

Poate că ar fi trebuit să mă aştept la asta. Pentru că el a fost 
întotdeauna așa. N-a crescut, ca mine, într-o gospodărie bună, 
cu o familie unită. Mama lui a fost singurul lui părinte. A costat-o 
tot ce avea ca el să ajungă la universitate. Deși nu ţi-ai fi dat 
seama de asta după felul în care se comporta acolo. Simte o 
rușine profundă din cauza faptului că provine dintr-o familie - nu 
chiar săracă - cu venituri reduse. li e teamă că nu dă bine - 
ceea ce, în mintea lui, înseamnă să fii sărac. E ca și cum ar 
resimţi în permanenţă o lipsă. Poate că dacă nu era asta, ar fi 
fost altceva. O aventură, de exemplu, sau o dependenţă de 
jocuri de noroc. Poate că ar trebui să fiu chiar recunoscătoare că 
nu e ceva mai mult de-atât, ceva mai rău - deși acum e greu de 
imaginat ce-ar putea fi. 


VP - 125 


Doug 


E întuneric, târziu. Momentul lui preferat. Tot locul e doar al 
lui - în sfârșit. Sau cel puţin așa crezuse, până când a dat peste 
oaspetele ăla idiot, cel care l-a bătut la cap în legătură cu Wi-Fi- 
ul, cel cu mutra lui frumoasă, tocmai bună de pocnit. Julien. 
Când fasciculul lanternei s-a oprit asupra lui, era pe poteca 
dintre Cabană și căsuţa în care era cazat împreună cu soţia lui. 
Dar asta se întâmpla la aproximativ o oră după ce toată zarva 
îngrozitoare din Cabană încetase - și după ce luminile s-au stins. 

Bărbatul a tresărit surprins când a dat peste el cu lanterna. 
Semăna cu un animal, unul din turmă, care se uită fix în lumina 
farurilor Land Roverului. Expresia de pe faţa lui se schimba, ca și 
cum ducea o luptă interioară încercând să găsească o explicație 
pentru faptul că se afla afară atât de târziu. In cele din urmă, 
însă, s-a rezumat la o grimasă și un salut din cap și și-a 
continuat drumul, fără să se întoarcă. Arăta pe cât de vinovat 
putea să arate. Cu umerii lăsaţi, mersul rigid și pașii mici ai 
cuiva care tocmai fusese prins punând ceva la cale. 

Doug putea să pună pariu că omul nu se așteptase să 
întâlnească pe altcineva pe drum. Și, indiferent ce făcea, fusese 
prins. 

Măcar asta compensa pentru faptul că îi fusese întreruptă 
liniștea interioară. Acum, când se gândește la asta, zâmbește. 

l-a luat și pe câini cu el. Griffin și Volley - Griffin, un frumos 
Retriever cu blană netedă, cu botul moale precum catifeaua, și 
Volley, un Ciobănesc Australian, frumos și cu aspect ciudat, cu 
un ochi albastru lăptos și blană marmorată, precum cerneala 
picurată în apă. Se pare că ei îl plac, că nu simt întunericul din el 
așa cum fac oamenii. 

Ambii câini sunt agitaţi în seara asta, entuziasmați. De vină e 
promisiunea zăpezii care se simte în aer, e sigur de asta - izul 
tăios, metalic, ciudat. Nu era anunţat nimic în prognoză, dar 
într-un astfel de loc înveţi să te încrezi în ceea ce poți să vezi și 
să miroși, dincolo de orice presupusă teorie științifică. 

Mâine va trebui să meargă să-i avertizeze pe oaspeţi. S-ar 
putea să vină urgia. Dacă au nevoie de cumpărături pentru 
următoarele zile, vor trebui să-l anunţe până seara, în cazul în 


VP - 126 


care va ninge zdravăn, drumul va fi imposibil de parcurs, chiar și 
cu Land Roverul, chiar și cu anvelopele de zăpadă. Nimeni nu va 
putea intra. Sau ieși. 

la de jos un băț și-l aruncă. Acesta dispare dincolo de lumina 
frontalei, în afara razei vizuale. Ambii câini se grăbesc după el, 
vederea lor fiind mai bună decât a lui. Sunt aproape egali la 
viteză, însă Griffin, care dă semne de îmbătrânire, e prima care 
încetinește ritmul. Volley câștigă teren, lucru demn de numele 
lui, și câștigă trofeul, dând agitat din coadă, cu un aer 
inconfundabil de triumf după felul în care își ţine capul. 

În astfel de momente, Doug respiră mai ușurat. 

Volley dă drumul bățului și începe să scâncească. 

— Ce-i, băiete? Hei, ce e? 

Griffin a prins și ea mirosul. Ei iau urma, adulmecând pe jos. 
Un iepure, poate, sau o vulpe. Poate chiar o căprioară, deși ele 
nu vin de obicei prin partea asta a lacului. 

Apoi Doug aude ceva puţin mai departe - zgomotul făcut de 
un animal mare care trece prin frunzișul de lângă potecă. 

— Cine-i acolo? strigă el. 

Niciun răspuns, dar sunetul inconfundabil de vegetaţie ruptă 
și strivită continuă, într-un ritm mai rapid. Ceva - sau cineva - 
fuge de ei. _ 

Câinii o iau la goană înainte, urmărind sunetul. li cheamă 
înapoi. Ei se întorc și vin spre el în fugă; reticenţi, dar 
ascultători. Dacă-i încă unul dintre oaspeţi, câinii l-ar putea 
speria de moarte. 

Doug îndreaptă raza lanternei spre pământul din jurul lui și 
luminează o urmă de talpă, câţiva metri mai în față. Doar una; 
pare să fie singura zonă de pe potecă suficient de moale pentru 
a se imprima o amprentă. O talpă mare. Calcă în interiorul ei - 
cam de aceeași mărime. Ar putea fi unul dintre oaspeţi, desigur, 
dar ar fi surprins dacă ei s-ar îndepărta atât de mult de Cabană 
în timpul explorărilor la ceas de seară. l-a auzit lângă lac înainte 
de cină, dar se îndoiește că s-ar fi aventurat mai departe în 
întuneric. lar bocancul ăsta are o talpă zdravănă. Oaspeţii din 
Londra au venit purtând exact ceea ce cred oamenii de la oraș 
că înseamnă echipament solid pentru drumeție - cizme Dubarry 
și bocanci Timberland. 

Atunci, poate islandezii, cu bocancii lor potriviți. Dar, rămâne 
întrebarea: de ce-ar fi fugit vreunul dintre oaspeţi când l-a auzit 


VP - 127 


strigând? 
a 

lese deseori la ora asta ca să verifice dacă nu cumva se 
întâmplă ceva nelalocul lui. Unele dintre incursiunile sale în toiul 
nopții nu sunt însă intenţionate. 

Odată, s-a trezit zăcând în iarba umedă, puţin mai departe de 
celălalt capăt al lacului, lângă tabăra pustie de cercetași. Era 
miezul nopţii, dar din fericire luna lumina suficient ca să-și dea 
seama unde se afla. Nu-și amintea cum ajunsese acolo, dar 
picioarele îl dureau de parcă ar fi fugit. Mâinile îl usturau. Mai 
târziu, la lumina din cabană, a descoperit că erau pline de răni și 
zgârieturi, foarte adânci în unele locuri. 

Nu și-a putut aminti nimic din cele întâmplate înainte. Odată, 
pe când era copil, avusese un moment de anestezie generală. O 
cortină neagră i se așternuse peste conștiență, o lumină se 
stinsese, iar timpul dispăruse într-o clipită. Așa se întâmpla. 
Calupuri mari de timp erau înghiţite și în locul lor rămâneau 
goluri. Ar fi putut fi oriunde. Ar fi putut face orice. 

| se întâmplase și la oraș. Acolo era mai rău - ajunsese în 
cealaltă parte a orașului, se trezise rătăcind pe străzi 
necunoscute sau zăcând într-un loc de joacă pentru copii, ori 
poticnindu-se pe lângă o linie de cale ferată. 

Există un cuvânt pentru asta, care sună a compoziţie 
muzicală: fuga”. Un cuvânt frumos pentru ceva atât de terifiant. 
Cauza era trauma, după cum spusese psihiatra. Era un simptom, 
nu o afecțiune în sine. Primul lucru pe care trebuia să-l facă era 
să înceapă să vorbească despre ce i se întâmplase. Ințelegea 
asta, da? Pentru că problema, chiar dacă nu-i pricinuise încă 
niciun rău, cu excepţia câtorva nopţi confuze, ei bine, putea 
deveni periculoasă. Pentru el. Pentru cei din jur. La urma urmei, 
se întâmplase deja incidentul acela - motivul pentru care 
mergea la terapie. 

— Da, spusese el, privind-o pe psihiatră drept în ochi. Dar 
asta nu s-a întâmplat într-o stare de fugă. Ştiam exact ce 
făceam. 

Psihiatra tușise, păruse că nu se simţea în largul ei. 

— Totuși, cred că am stabilit că atât incidentul, cât și aceste 
episoade au fost provocate, mai mult sau mai puţin direct, de 
aceeași traumă. 


17 Fugă sau amnezie disociativă (N.t.). 
VP - 128 


A existat un număr impus de ședințe, deși psihiatra a scris în 
raportul ei că, după părerea sa, era nevoie de mai multe. El a 
verificat de mai multe ori - era doar o recomandare, nu o 
obligaţie. Era liber să-i ignore sfatul. Nu prea îi venise să creadă 
că scăpase așa de ușor și bănuia că nici ei. li rămăsese în cap, 
însă, ideea că putea face rău - nu intenţionat, așa cum se 
întâmplase atunci, ci fără să fie conștient de ceea ce făcea. Așa 
că, în loc să dea de capătul problemei - pentru că nu credea că 
putea vreodată să vorbească despre ziua aceea, chiar dacă asta 
îi putea salva viaţa -, venise într-un loc în care erau foarte puțini 
oameni pe care îi putea răni. 

e 

Zăbovește încă o vreme la marginea copacilor, ciulind 
urechile pentru orice altă mişcare. Dar nu se aude nimic, iar 
câinii par să-și fi pierdut și ei interesul. Se întoarce și o ia înapoi 
de-a lungul potecii, în direcţia din care a venit. 

Când se întoarce la cabană, se întinde pe spate pe pat, 
îmbrăcat. Işi permite, în sfârșit, să spere că va putea dormi. 

Camera e austeră. Aici nu există tablouri pe pereţi, nici 
bibelouri pe rafturile pe care nu se află decât câteva volume 
subţiri - o carte de nuvele, o colecție de poezii. 

Zilele acestea nu mai citește, însă sunt indicii, legături cu 
persoana care era odată. Nimic din ce-i aici nu oferă informații 
despre bărbatul care ocupă încăperea, cu excepţia situaţiei în 
care acest nimic este în sine un indiciu. Are anonimatul unei 
celule de închisoare. Dacă cineva ar ajunge să-l cunoască, ceea 
ce nu se întâmplă niciodată în totalitate, ar afla că asta nu-i o 
coincidenţă. 

Se întoarce pe partea cealaltă și închide ochii. O mimare a 
somnului. Dacă are noroc, va dormi o oră - poate chiar două. A 
învăţat să trăiască cu asta, să bea destulă cafea ca să combată 
ameţeala, să ia suficiente analgezice ca să mascheze, cât de 
mult posibil, migrenele. A fost o vreme în care avea somnul 
profund, netulburat, al unui animal. Acum nu-și poate imagina 
așa ceva. Acea viaţă a fost a unui alt om. Acum, de câte ori 
închide ochii, le vede chipurile. Cu ochi rugători, îl întreabă: De 
ce noi? Ce-am făcut să merităm asta? Mâinile lor se întind spre 
el, îl apucă de păr, de haine. li simte pe el - trebuie să se lupte 
să-i îndepărteze. Chiar și când deschide ochii, percepe pe piele 
urmele imaginare ale degetelor lor: păienjeniș de amintiri. 


VP - 129 


VP - 130 


În prezent 
2 ianuarie 2019 


Heather 


După ce vorbesc la poliţie, îl sun pe șef, la Londra. Desigur, nu 
dau de el din prima - se aude o voce mătăsoasă de asistentă 
personală. 

— Cu ce vă pot ajuta? 

Îi spun totul. Urmează o tăcere prelungă, apoi: 

— Vă fac legătura, spune ea pe un ton mult mai comun, ca și 
cum și-ar fi dat seama subit că torsul răgușit nu e adecvat în 
cazul ăsta. 

Vocea lui se aude rapid. 

— Bună, Heather, spune pe un ton familiar, ca și cum am 
vorbi la telefon în fiecare zi. 

De la unica noastră întâlnire îmi amintesc faptul că era destul 
de chipeș (deși e greu de spus dacă nu cumva asta se datora 
doar unei îngrijiri corespunzătoare și farmecului personal), 
arborând un zâmbet de politician. 

— E de rău, îi zic. Am găsit un cadavru. 

— O, spune el. O, Doamne. A 

Dar nu pare deosebit de șocat. In schimb, sunt sigură că se 
gândește - la fel ca politicianul cu care aduce - cum să 
gestioneze situaţia, cum să protejeze moșia. 

— Și mă tem că nu pare a fi un accident. 

— Mmm, face el. Ai sunat la poliţie, bănuiesc? 

— Da, îi spun. Chiar înainte de a vă suna. 

— Aș veni acolo, zice el, dar nu prea cred că ar fi de folos. 

— Oricum, e posibil să nu puteţi ajunge. 

Îi explic situaţia în legătură cu vremea, faptul că suntem 
practic înzăpeziţi aici. 

— Zici că Doug a fost cel care a găsit cadavrul? 

— Da. 

— Unde? 

Întreabă pe un ton dintr-odată mai clar. Poate vrea să știe 
dacă e vreo posibilitate să fie dat în judecată pentru asta. 

— În cascada de lângă vechea moară de apă. 


VP - 131 


— OK. ȘI tu ai văzut ceva? Sau Doug? 

— Nu... nimic deosebit. 

— Şi lain știe? 

— Aăă... nu, nu încă. A plecat în Ajunul Anului Nou, după cea 
terminat ce-a avut de făcut. 

— Păi, va trebui să afle, desigur. E important să-l pui și pe el 
la curent. 

— Da, îi spun. Sigur. O să încerc acum la el. 

— Așa să faci. Și ţine-mă la curent cu orice apare nou, te rog. 

— Bineînţeles. 

Am încercat să par convingătoare, dar abia dacă am reușit să 
scot ceva mai mult decât o șoaptă. Tonul lui e așa de oficial, de 
distant. Poate că e posibil să te comporţi așa dacă te afli acolo 
unde e el, departe, la Londra... neafectat de atmosfera morții 
care a pus stăpânire pe fiecare centimetru din locul ăsta. 

Încerc apoi la lain. De la el n-am decât un număr de mobil, 
niciun număr de acasă. Intră direct mesageria vocală. Problema 
în acest colț de lume e că în cea mai mare parte a timpului, 
semnalul nu-i suficient de puternic ca să dea cineva de tine. O 
să-i las un mesaj vocal. Sunt sigură că o să fie impresionat de 
preocuparea șefului, dar, sincer, în clipa asta, el e cea mai mică 
dintre îngrijorările mele. 

Tocmai sunt pe cale să-i las un mesaj scurt când se aude o 
bătaie în ușă. 

E Doug. 

— Au venit, spune el. Oaspeţii. 

Cât timp eu am vorbit la telefon, el s-a dus să-i adune pe 
ceilalți din căsuțele lor și să-i mâne spre Cabană. Doug arată 
îngrozitor - observasem asta mai devreme, dar nu văzusem cu 
adevărat, prea distrasă fiind de dezastrul iminent. Orbitele lui au 
o culoare violet închis, vineţie, ca și cum n-ar fi dormit de o 
săptămână. Se pare că moartea oaspetelui l-a afectat personal. 
Mâna lui, din câte văd, e bandajată, un tifon gros acoperindu-i 
mare parte din piele. Cât am fost afară, nu observasem asta 
pentru că purta mănuși. 

— Ce-ai păţit la mână? îl întreb. 

— O, face el. 

Își ridică mâna și se uită la ea ca de parcă n-ar mai fi văzut-o 
până acum. 

— Cred că m-am rănit la ea. 


VP - 132 


— Când? Arată rău. 

— Nu știu, spune el. 

Se scarpină la ceafă cu cealaltă mână. 

— Cred că acum câteva zile. 

Dar nu-i adevărat - n-are cum. La Cina Muntenească nu 
avusese bandaj... sunt sigură de asta; aș fi observat. Și rana de 
dedesubt trebuie să fie destul de adâncă dacă și-a bandajat-o - 
l-am mai văzut pe Doug cu tăieturi oribile și cu vânătăi și nu se 
obosise să-și pună nici măcar un leucoplast. 

— Le spun că vii să vorbești cu ei? întreabă el. 

Observ că și-a ascuns mâna bandajată în buzunarul gecii. 

Cumva, rolul de a vorbi cu oaspeţii mi-a revenit mie - se pare 
că am căzut de acord asupra acestui lucru fără ca măcar să 
discutăm. Dau din cap afirmativ, încercând să-mi înghit nodul de 
groază din gât, și-l urmez afară din birou. 

(J 

Oaspeții stau adunați pe holul care duce spre sufragerie, 
așteptând veștile. Doar cei de la Londra - perechea de islandezi 
s-a întors la adăpost. Am hotărât împreună cu Doug să le 
spunem mai întâi celor din grupul de prieteni - până la urmă, 
vestea morţii va avea un efect mult mai devastator asupra lor. 

Când intru în sufragerie, toţi își ridică privirile spre mine. M- 
am mai aflat de partea asta, la vechea mea slujbă. Familiile 
îngrijorate care așteaptă vești, eu în situaţia de a le spune 
ultimul lucru pe care vor să-l audă... N-am reușit. A intervenit o 
complicatie neprevăzută. Am făcut tot ce s-a putut. 

Îmi înfig unghiile în palme. M-am aflat și de partea lor. Știu 
exact cum e. Chipurile lor înoată prin faţa mea, cu privirile 
aţintite asupra mea, așteptând, profund concentrate la ceea ce 
urmează să zic. Simt un val de greață în străfundurile 
stomacului. Ceea ce sunt pe cale să le spun le va schimba 
vieţile pentru totdeauna. 

— Am găsit-o. 

Intrebările încep aproape imediat; ridic o mână, pentru ca ei 
să facă liniște. Cel mai important lucru e să le dau vestea 
teribilă cât mai repede posibil, pentru a alunga orice urmă de 
speranţă. Speranţa e un lucru important, atunci când mai există 
o șansă ca totul să fie OK. Dar, în cazuri complet lipsite de 
speranţă, poate face mai mult rău decât bine. Deși, cred că 
niciunul dintre ei nu mai speră cu adevărat. Ei știu deja. Dar 


VP - 133 


confirmarea e cu totul altceva. 

— Mi-e teamă că sunt vești foarte proaste, le spun. 

Dintr-odată, atmosfera e atât de densă, încât o poți tăia cu 
cuțitul. Oribila putere de a fi în situația asta mă lovește din plin. 
Eu ţin în mână toate cărțile, gata să le etalez în fața oaspeţilor - 
ei vor face cu ele tot ce vor dori. 

— Îmi pare foarte rău să vă spun că e moartă. 

La început e șocul - sunt uniţi în privința asta. Se holbează la 
mine ca și cum așteaptă să le spun poanta. Apoi, fiecare începe 
să proceseze informaţiile și durerea în moduri diferite - isterie, 
neînțelegere mută, furie. 

Știu că niciuna dintre reacţii nu este mai mult sau mai puţin 
validă. Am văzut toate astea la spital, ori de câte ori a trebuit să 
înștiințez rudele apropiate. Și așa cum ar confirma orice 
paramedic, adesea pentru cei tăcuţi trebuie să-ţi faci griji după 
un dezastru - nu pentru cei care își plâng și ţipă durerea. Cu 
toate că și cei care plâng și ţipă suferă. Modul de exprimare a 
durerii poate fi la fel de diferit ca și oamenii care o 
experimentează. Știu asta prea bine. 

În același timp, însă, mă străbate un gând: este posibil ca una 
dintre aceste expresii ale durerii să fie doar asta? O expresie? 
Un spectacol? În timp ce îmi pun întrebări despre cadavru, 
despre cum l-am găsit, cum arăta și când l-am găsit, mă întreb: 
oare unul dintre ei știe deja toate astea? Știe cineva mai multe 
decât lasă să se vadă? 

întoarsă în sanctuarul biroului, îmi sună telefonul. Răspund, 
așteptându-mă să fie din nou șeful meu, sau poliţia - poate cu 
informaţii noi despre momentul în care se așteaptă să poată 
ajunge aici. Nu e poliţia. 

— Nu pot să vorbesc acum, mamă. 

— S-a întâmplat ceva rău. Imi dau seama. 

Poate să-și dea seama după șase cuvinte? Strâng din maxilar. 
Apoi îl descleștez. 

— Nu pot vorbi acum. Sunt bine, asta e tot ce trebuie să știi în 
acest moment. O să-ţi povestesc mai târziu. OK? 

— N-ai sunat ieri, așa cum ne-am înţeles. Așa că am știut că s- 
a întâmplat ceva. 

Vocea ei e afectată, marcată de îngrijorare. 

— Heather, știam că nu trebuia să te las să stai în locul ăla. 


VP - 134 


Ea n-a înțeles niciodată. De ce, după ce m-am trezit dintr- 
odată singură pe lume, pentru prima dată după cincisprezece 
ani, am ales să persist în acea singurătate mutându-mă într-un 
astfel de loc? Dar ceea ce chiar nu avea cum să priceapă - 
pentru că era ceva ce nici eu nu puteam explica, doar ceva ce 
percepeam - era faptul că mă simţeam mult mai singură 
înconjurată de oameni. Toţi prietenii noștri, oricât de mult 
încercau să fie de folos și de empatici, îmi aduceau aminte de el. 
La fel și orașul în care locuiserăm împreună. La fiecare colț de 
stradă era o cafenea în care luaserăm împreună brunch-ul, ori o 
librărie pe care o inspectaserăm sau chiar un Sainsbury de unde 
ne cumpăraserăm o mâncare gata făcută și o sticlă de vin. 
Apartamentul nostru era cel mai rău dintre toate, desigur. Abia 
am mai reușit să intru înăuntru înainte să fie vândut. Acolo erau 
toate amintirile vieții noastre trăite împreună, ale maturizării 
noastre - locul în care am stat după ce-am terminat facultatea. 
Toată viaţa mea de adult. 

lar a mă afla în preajma oamenilor - oameni care își vedeau 
de vieţile lor, ocupate și dezordonate, care se așezau la casa lor, 
aveau copii, se căsătoreau - nu făcea decât să sublinieze cât de 
mult stagnase propria mea viaţă, pe termen nelimitat. Poate 
pentru totdeauna. 

Așa că da, uneori mă simt singură aici. Dar cel puţin, peisajul 
ăsta a părut întotdeauna să fie tocmai bun pentru singurătate și 
nu trebuie să mă confrunt în fiecare zi cu tot ceea ce am 
pierdut, cu toate ecourile vechii mele vieţi, împlinită, fericită, 
plină de dragoste. Și da, uneori, așa cum mi se întâmpla la oraș, 
am fost aproape incapabilă să mă dau jos din pat și a trebuit să 
mă forțez să mă îmbrac, să-mi mănânc micul dejun, să parcurg 
scurtul drum până la biroul din Cabană. Dar e mult mai ușor să 
înfrunţi ziua când știi că nu trebuie să ai de-a face cu alţi oameni 
și cu fericirea lor. 

Aici, am putut să mă duc să-mi strig nefericirea și furia - da, 
am acumulat multă - munţilor și lacului și să simt vastul peisaj 
înghițind o parte din durerea mea. Aici, singurătatea e în natura 
lucrurilor. 

Când s-a întâmplat, o parte din mine s-a întrebat dacă mă 
așteptam, de fapt, la asta, dacă nu cumva știusem dintotdeauna 
că va veni. Am simţit mereu, încă de când Jamie și cu mine am 
devenit un cuplu, că era prea bine, că eram prea norocoși. Că o 


VP - 135 


astfel de fericire n-are cum să dureze - ne depășeam cota 
alocată și la un moment dat cineva avea să observe. Soarta a 
decis să-mi dea dreptate. Expresia pe care o avea șeful lui 
Jamie, Keith, când a venit să-mi dea vestea. Am știut dinainte să 
deschidă gura. Inhalare de fum. Nimeni nu și-a dat seama, în 
haos, că Jamie nu apăruse. Rămăsese blocat în casa cuprinsă de 
flăcări. Ceilalţi pompieri au făcut tot ce au putut. Fusese culcat 
jos, cu paramedici în jurul lui. 

Keith îi acordase lui Jamie primul ajutor timp de patruzeci și 
cinci de minute până au ajuns ei. Când el a început să plângă, a 
trebuit să-mi mut privirea pentru că era o priveliște îngrozitoare, 
neașteptată. Să vezi un om cum e Keith plângând. Și asta, mai 
mult decât orice altceva, a făcut ca totul să fie real. 

Jamie era pompier. Ar fi putut fi orice altceva, cu creierul pe 
care-l avea - om de știință, avocat, profesor. Dar mi-a spus că 
și-a dorit să facă ceva prin care să simtă că într-adevăr conta - 
ca mine. Ceea ce l-a făcut să fie unul dintre cei mai buni a fost 
faptul că întotdeauna își dădea silinţa. După cum a spus și Keith, 
la slujbă, când alţii renunţau la o cauză pierdută, Jamie încerca 
mai mult, risca mai mult. Uneori, părea aproape invincibil. Dar 
nu era. Era doar un om. Un om cu o inimă mare, curajos, care se 
sacrifica - dar cu siguranţă muritor. 

Ceea ce nu ţi se spune atunci când cineva pe care-l iubești 
moare este faptul că e posibil să fii supărat pe el. E adevărat, 
am fost așa de supărată pe Jamie. Inainte, viaţa avea un sens. 
Tot ce aveam noi ne era menit. Felul în care ne-am întâlnit - el 
s-a hotărât în ultimul moment să vină la o petrecere acasă la 
prietenul unui prieten. Apartamentul frumos și luminos pe care 
l-am găsit în centrul vechi din Edinburgh, pe care proprietarul se 
decisese să-l închirieze pe nimic oricui era dispus să aibă grijă 
de câine, în timp ce el era mai tot timpul plecat. Chiar și felul în 
care ne potriveam, el și cu mine - ca două piese dintr-un puzzle 
foarte simplu care, când erau unite, făceau ca imaginea să fie 
completă. 

Când a murit, nimic n-a mai avut sens. O lume în care putea fi 
luat de lângă mine trebuia să fie un loc crud și haotic. Și m-am 
gândit - rapid, dar definitiv - să termin cu tot. Până la urmă, nu 
dorinţa de a supraviețui a fost cea care m-a oprit; ci faptul că 
știam ce avea să însemne asta pentru familia mea. 

Venirea mea aici a fost următorul cel mai bun lucru. Un mod 


VP - 136 


de a scăpa de viaţa pe care o știam, de tot ceea ce mă lega de 
trecut. Uneori cred că aduce într-un fel cu moartea - o opţiune 
puţin mai acceptabilă decât pastilele sau aruncarea în gol de pe 
Forth Bridge, pe care le-am luat în calcul în săptămânile de după 
moartea lui Jamie. Deci, într-un mod ciudat, peisajul ăsta a fost 
un sanctuar. Dar acum, cu această întâmplare îngrozitoare și 
zăpada care ne-a făcut pe toţi captivi și ţinând ajutorul la 
distanță, a devenit, în decurs de douăzeci și patru de ore, o 
închisoare. 


VP - 137 


Cu două zile în urmă 
Ajunul Anului Nou 2018 


Emma 


Aseară, Mark și cu mine am avut parte de o partidă grozavă 
de sex. M-a aruncat pe pat. In trăsăturile lui era o intensitate, o 
umbră întunecată. Arată cam la fel când e excitat și când e 
foarte supărat. 

Nu știu ce l-a apucat. E posibil să fi fost de la chestiile pe care 
le-am luat toţi (pe care nu ar fi trebuit să le iau, dacă stau să mă 
gândesc mai bine, pentru că zic lucruri tâmpite - pe care nu 
vreau să le spun cu voce tare). Dar intensitatea lui ar fi putut 
avea legătură și cu ceea ce tocmai mi-a spus - chestia pe carea 
aflat-o -, acea încântare ciudată, aproape erotică, care ne 
cuprinde uneori, când altcineva e băgat în vreo încurcătură. 

Știu că oamenii vor să știe care-i treaba cu mine și cu Mark. 
„Cum v-aţi întâlnit?” întreabă ei. Sau: „Ce te-a atras la el?” și 
„Când ai știut că el e alesul?”. Uneori le spun că mișcările lui de 
dans pe Chesney Hawkes, în mijlocul ringului de dans de la 
Inferno, au fost cele care m-au atras și asta stârnește de obicei 
râsul. Dar asta nu e decât o măsură temporară de a trage de 
timp pentru întrebările care urmează, fără îndoială, mai 
profunde, mai iscoditoare. 

Ei caută romantismul, chimia, scânteia vitală care ne-a adus 
împreună, care ne ţine unul lângă altul. In mod normal, cred că 
sfârșesc prin a fi dezamăgiţi în căutarea lor. Pentru că realitatea 
e că nu există nicio mare poveste de iubire între noi. Nicio 
pasiune măreaţă. N-a fost niciodată vorba de așa ceva - încă de 
la început. Nu mă deranjează să recunosc asta. Nu asta căutam. 

Sunt oameni care ţin cu dinţii de dragoste, DRAGOSTE cu 
majuscule, și nu se opresc până ce o găsesc. Mai sunt cei care 
renunţă, pentru că n-o găsesc. Dau lovitura sau se lasă 
păgubași - totul sau nimic. Și apoi sunt ceilalţi, poate 
majoritatea, care se mulţumesc cu ce au. Cred că noi suntem 
cei cu capul pe umeri. Pentru că dragostea nu înseamnă 
întotdeauna longevitate. 

Sunt fericită cu ce avem. Cred că și Mark este. Oamenii par să 


VP - 138 


comenteze mult pe seama faptului că nu prea semănăm. 
„Opusele se atrag”, spun ei cu o privire atotștiutoare. „Nu-i 
așa?” Pentru un cuplu este important să aibă anumite interese 
sau pasiuni comune, așa văd eu lucrurile. Câteva domenii - sau 
numai unul - față de care cei doi au un nivel similar de interes. 
Așa-i și în cazul nostru. În special un anumit lucru. Și nu, nu-i 
acela, deși avem parte de sex bun, chiar grozav. 

Deci nu, nu avem cine știe ce chimie în cuplu, ca Miranda și 
Julien... deși, dacă stau bine să mă gândesc, ceva pare să nu fie 
în regulă între ei - mă întreb dacă sunt singura care observă 
asta. Și da, știu că Mark a făcut o pasiune nebună pentru 
Miranda, în caz că vă întrebaţi. Nu sunt idioată. De fapt, observ 
chiar mai multe decât cred aproape toţi ceilalţi despre mine. Nu 
mă deranjează. Chiar nu. Aproape că pot să aud scepticismul. 
Dar jur că așa-i. Mă tem că va trebui să mă credeţi pur și simplu 
pe cuvânt. 

Așa că nu, când l-am văzut pe Mark în clubul acela 
înfierbântat, puţin mai încolo de Clapham High Street, nu mi-am 
spus neapărat: „lată-l pe bărbatul visurilor mele, asta trebuie să 
fie chestia măreaţă care stă la baza cărților și filmelor 
importante; iubire adevărată, dragoste la prima vedere”. N-a 
fost așa. 

Ce-am văzut atunci a fost mai mult sau mai puţin de atât. Am 
văzut o viaţă. Un nou mod de-a fi. Am văzut ceea ce mi-am dorit 
întotdeauna. 

Atât eu, cât și Mark am avut copilării dificile. Eu am fost 
mutată de la o școală la alta, o dată la câţiva ani, și niciodată nu 
am reușit să-mi fac prieteni. Asta pălește în comparaţie cu 
experiența lui Mark. Tatăl lui îl bătea. Nu o pereche de palme 
nechibzuite pentru obrăznicie. Bătaie în toată regula, de modă 
veche, barbară. Mi-a povestit că, odată, mama lui l-a dat cu anti- 
cearcăn înainte să plece la școală, ca să-i acopere vânătăile din 
jurul ochiului. Ea nu l-a oprit pe tatăl lui. Nu putea. Nu la fel de 
frecvent - dar destul de des -, chiar și ea cădea victimă a uneia 
dintre crizele lui. Când era mic, Mark era scund pentru vârsta lui 
și își cam lua bătaie pe terenul de rugbi, spre disprețul tatălui 
lui. Apoi a început să crească. Bea shake-uri proteice și mergea 
la sala de sport. In cele din urmă, bătăile au încetat; ca și cum 
tatăl lui și-ar fi dat seama brusc că fiul lui ar putea riposta și 
câștiga. 


VP - 139 


Mark a moștenit ceva din temperamentul tatălui lui. Se 
folosește de fizicul lui. Cu mine n-a fost niciodată violent... deși 
au fost câteva momente, în toiul unor certuri deosebit de 
explozive, când am simţit că e la limită. O ușă trântită cu o 
asemenea forţă, încât lemnul s-a crăpat, o fotografie în legătură 
cu care n-am căzut niciodată de acord izbită de perete. Dar el 
nu-i un tip insensibil, așa cum oamenii ar putea presupune. 
Poate că aseară a glumit în legătură cu acel incident de la curse, 
dar îmi aduc aminte remușcarea de după, oroarea lui faţă de 
ceea ce a făcut... modul în care aproape i-au dat lacrimile când 
a auzit că băiatul a fost transportat la spital. A trebuit să-l 
opresc să se ducă să se autodenunțe. 

Mark își dorește cu disperare să nu ajungă ca tatăl lui. Dar 
mai știu și că, uneori, îi e frică că devine el. 


VP - 140 


Miranda 


Mă trezesc devreme. Julien e ghemuit sub cearșaf, departe de 
mine. Amintirile din seara trecută își fac apariţia, legate unele 
de altele și neclare, ca un ghem de lână încurcată. Mark, în baie. 
Felul în care mă dominase cu statura lui, ameninţarea strânsorii 
lui pe braţul meu. 

Mă ridic și mă îmbrac. Mă duc să alerg, să încerc să dau afară 
din plămâni ciudăţenia serii trecute. Acum îmi place să alerg. A 
ajuns să-mi placă - nu a fost mereu la fel. Nu mi-a plăcut la 
paisprezece ani, când dintr-odată am crescut câteva mărimi și 
draga mea mamă mi-a făcut cadou de ziua mea un abonament 
la sală. 

Sprintez pe lângă celelalte căsuțe și Cabană cât de repede 
pot. Încă nu vreau să-i văd pe ceilalţi. Încă nu mi-am pus faţa 
care trebuie - și nu mă refer la machiaj. Mă refer la rezistenta, 
amuzanta, deschisa la orice Miranda. Când ajung la adăpostul 
întunecat al copacilor care mărginesc lacul și nu s-a auzit niciun 
„Unde te duci?”, respir ușurată. 

Mark - cum îndrăznește? Sunt tentată să-i spun Emmei azi. 
Dar știu cât de mult s-a străduit să organizeze toate astea, cât 
de mândră este că a găsit un loc așa grozav - nu sunt chiar atât 
de insensibilă la asemenea lucruri, așa cum cred unii. Așa că 
poate ar trebui să aștept până după aceea, să abordez 
problema la Londra, când ieșim împreună să bem ceva. Trebuie 
să fi văzut latura asta a lui, nu? Dacă s-a purtat așa cu mine, 
oare cum se comportă cu ea? Ea pare foarte capabilă, foarte 
stăpână pe viaţa ei, dar, după cum bine știu, faţa pe care o 
expunem lumii poate fi înșelătoare. 

Aerul e mult mai rece azi. Unele băltoace cu apă de ploaie au 
îngheţat peste noapte. Frigul ăsta are ceva tăios, o asprime 
nefamiliară. O zi rece în Londra este întotdeauna compensată 
prin căldura din magazinele supra-încălzite, prin umezeala 
lipicioasă de la metrou, prin apăsarea celorlalte corpuri. Dar aici, 
frigul are o șansă să te prindă bine în strânsoare. Simt într-un fel 
că încerc să-l depășesc. 

Am luat telefonul cu mine ca să pot asculta muzică - mi se 
pare că mă ajută întotdeauna să mă relaxez, că îmi îneacă 


VP - 141 


restul zgomotelor din cap. E mult mai bine decât „tăcerea 
conștientă” care îi place atât de mult terapeutului meu. Așa cum 
mi s-a spus, micul indicator de semnal e gol. E amuzant că am 
ajuns să trăim într-o lume în care lipsa de conexiune poate fi 
promovată drept un atribut. 

Câţiva metri mai în faţă, poteca se bifurcă către un alt 
debarcader. E un loc perfect, frumos, melancolic. Alerg ușor într- 
acolo. Sunt mai multe canoe depozitate, probabil rămase din 
timpul verii - una e întoarsă și e plină cu apă de ploaie, acum 
îngheţată bocnă. Stau deasupra ei și în timp ce privesc înăuntru 
pare că reflexia mea e captivă dincolo de suprafaţa gheții, că 
sunt prinsă acolo înăuntru. Tremur, deși sunt bine înfofolită ca 
să nu-mi fie frig. Mă întorc la potecă. 

Cred că am alergat vreo două sute de metri de-a lungul 
drumului denivelat pe care am mers cu mașina seara trecută, cu 
pădurea într-o parte și cu lacul în cealaltă, când dau peste un 
pod care se întinde peste una dintre cascadele care se varsă în 
lac. Vizavi de cascadă e o clădire mică și abandonată. Mă întreb 
ce naiba e asta. Mă aplec peste marginea podului - nu sunt 
decât trei rânduri de lanț între mine și gol - și mă uit la cascadă, 
în mare parte îngheţată în ţurțuri și la pietrele negre, acoperite 
de mușchi. 

In afară de asta, pentru o vreme, poteca e lipsită de 
evenimente. Dar, la un moment dat, dau peste un mic petic de 
pământ ars, un cerc, ca și cum cineva ar fi făcut focul aici. În 
apropiere sunt câteva cutii de bere arse și ruginite. Imi aduc 
aminte ce ne-a povestit Heather despre braconieri. 

(J 

les de pe potecă și pășesc pe malul care se întinde în jos 
către apă, aplecându-mă pe sub crengile copacilor ce mărginesc 
lacul, împiedicându-mă și alunecând pe rădăcinile bătrâne și 
acoperite de mușchi, în timp ce rămurele mi se agaţă de păr, de 
faţă și de geacă. La un moment dat, mă dezechilibrez și alunec 
spre o mică porţiune a lacului din dreapta mea, reușind să-mi 
recapăt echilibrul în ultima clipă. In timp ce fac asta, zăresc 
ceva care lucește dincolo de suprafaţa apei. De un alb șocant, 
mult mai luminos decât pietrele maronii dimprejur. Mă uit mai 
bine și-mi dau seama ce este. Un os. Unul destul de mare, 
parţial ascuns de frunzele putrede. Privesc în jur și văd altul și 
altul, răspândite pe iarba de pe mal. Unele sunt chiar mai mari 


VP - 142 


decât cel din apă, lungi cât femurul meu. Sunt oase de animale, 
știu asta. Îmi spun asta în timp ce mă uit după craniul care o va 
confirma. Un animal ucis de un alt animal, sau care a murit de 
bătrâneţe. Dar unele dintre ele, din câte văd, au urme de 
ardere. Și nu se vede niciun craniu. Din nou, îmi amintesc 
avertismentul despre braconierii care încalcă proprietatea; 
poate au luat capetele pentru a fi montate pe perete. Mă trece 
un fior. Uciderea a ceva atât de mare trebuie să fi implicat o 
anumită doză de violenţă și un scop. 

Trebuie să mă distanţez de locul ăsta. Oribila descoperire nu- 
mi pică bine pe stomacul gol. Așa că mă străduiesc să urc panta 
ușor abruptă, până ce nu mă mai concentrez decât la senzaţia 
de arsură din plămâni și din picioare. Imi reamintesc ce loc 
frumos este. Oasele mi-au dat fiori, au aruncat un spectru 
întunecat peste toate lucrurile. Dar nu-i nimic sinistru aici. E 
doar diferit, îmi spun. Îndepărtat, sălbatic. 

Acum mă aflu aproape în partea opusă a lacului față de 
Cabană - strălucește ciudat și magnific de pe celălalt mal. E un 
gol între copacii care încercuiesc lacul aici, lăsând o întindere 
dezgolită cu multe pietre și iarbă ce pare veștejită. Și aici e o 
clădire, joasă și din lemn, asemănătoare cu căbăânuţele. Probabil 
e baraca în care stau islandezii. Toate ferestrele sunt 
întunecate, nu-i niciun semn de viaţă înăuntru. Poate că încă 
dorm. 

Îmi continui drumul și grăbesc ritmul pentru a doua parte a 
turei, așa cum fac întotdeauna când alerg. În timp ce plonjez din 
nou între copaci, aud un sunet, înalt, un vaiet ca al unui animal 
în suferință. Gândul îmi fuge inevitabil la oasele de pe celălalt 
mal. E greu de spus de unde vine exact, dar mijesc ochii în 
direcția vagă a zgomotului, în desișul întunecat. Acum îi observ 
- nu-mi vine să cred că nu i-am văzut iniţial. lisuse. Atâta piele 
goală. Femeia stă aplecată pe mușchiul de pe jos sprijinită în 
mâini și în genunchi, iar bărbatul i-o trage pe la spate, cu 
șoldurile intens flexate și mâna încleștată în părul ei brunet. Ea 
își ţine capul lăsat pe spate, sau poate e tras înapoi de forţa 
strânsorii lui. Amândoi fac mult zgomot, iar sunetele sunt 
bestiale, lipsite de inhibiţii. Priveliștea asta are ceva îngrozitor 
de fascinant. Îmi simt picioarele înrădăcinate în loc și sunt 
incapabilă să-mi mut privirea. 

Și atunci bărbatul își întoarce capul și se uită direct la mine. 


VP - 143 


Cu două degete îmi face un fel de semn. 

— Vino, strigă el, hai cu noi. 

Apoi râde, un fel de chicotit. Își bate joc de mine. Femeia îș 
ridică privirea ca să vadă cu cine vorbește. Rânjește și ea la 
mine - expresia ca de drogat a cuiva aflat pe culmile dorinţei. 
Pielea lor expusă e foarte albă în lumina puternică. Genunchii ei 
sunt aproape negri de la pământ. 

Și, cu toate că mi-a plăcut întotdeauna să mă consider foarte 
deschisă și liberală din punct de vedere sexual, odată ce 
membrele mele au decis să funcționeze din nou, m-am trezit 
împleticindu-mă înapoi, întorcându-mă și alergând cât de 
repede mă ţineau picioarele, în timp ce crengile mi se agățau de 
glezne și mă loveau peste obraji. Am senzaţia că încă aud râsul 
lui, cu toate că, în mod îngrijorător, nu-mi dau seama dacă nu 
cumva e doar în capul meu. 

e 

Întoarsă la Cabană, mă duc să-mi fac o cafea la aparatul 
Nespresso. Se pare că degetele nu-mi funcționează cum trebuie. 
Tremură. Sunt sigură că e de la frig, dar ar fi o minciună să 
susțin că scena din pădure nu m-a zdruncinat. Natura e 
animalică, violenta ei, în mijlocul acelei sălbăticii. Aud ușa 
deschizându-se în spatele meu. Nu mă întorc. Sunt deja sigură - 
după absenţa salutului - că e Mark. O, pentru Dumnezeu. Chiar 
mi-ar prinde bine să nu-l văd acum. 

Mă chinui să introduc în fantă capsula mică și trag maneta în 
jos. Apăs butonul și aștept să se întâmple ceva. Aud capsula 
căzând în spaţiul din spate. 

— Futu-i! 

Se pare că n-am niciun pic de coordonare. Mă trezesc deodată 
cu Mark lângă mine. 

— Uite, spune el, trebuie să-l pornești înainte să pui capsula. 

Imi arată, și un șuvoi perfect de catifea maro curge în pahar. 

— Mersi, îi zic fără să mă uit la el. 

— Miranda. Manda... Vreau să-mi cer scuze pentru aseară. Nu 
știu ce m-a apucat. Am băut prea mult și apoi pastilele alea... ce 
erau? 

— Asta nu-i o scuză. 

— Nu, spune el repede. Nu-i o scuză, știu asta. E de neiertat 
cum m-am comportat. Te-am rănit? 

Îmi ridic mâneca și-i arăt vânătaia, care a devenit de un violet 


VP - 144 


destul de impresionant. 

Işi lasă capul jos. 

— Îmi pare rău. Nu-mi vine să cred c-am făcut asta. Uneori... 
nu știu, las furia să pună stăpânire pe mine. E ca și cum ceva 
preia controlul... din nou, e de neiertat. Și nici măcar nu eram 
supărat pe tine... sigur că nu. Ci pe Julien. E singurul lucru pe 
care n-o să-l retrag, n-o s-o fac, nu pot s-o fac. El nu te merită, 
Miranda. Niciodată nu te-a meritat. Dar mai ales recent... 

— Nu, îi spun, ridicând o palmă, orice crezi că știi despre 
„Micul lui secret”, sau cum îi zici tu, vreau să-l ţii pentru tine. 
Pentru binele meu, dacă n-o faci pentru al lui. Inţelegi? 

— Cred că da, dar... 

Pare uluit. 

— Mă gândesc la tine, Miranda. Simt că ai dreptul să știi ce 
pune la cale. Ești sigură? 

— Da, îi zic, dând din cap afirmativ, pentru emfază. Absolut 
sigură. 

Sorb din cafea. E prea fierbinte și-mi arde limba, dar n-am de 
gând să tresar în fața lui. 

— A, şi Mark... 

— Da? 

— Dacă mă mai atingi o dată așa... așa cum ai făcut-o pe 
covorașul Twister sau în baie... să dea dracu’ dacă nu te omor. 
Ai înţeles? 


VP - 145 


Katie 


N-am dormit bine noaptea trecută. Cred că n-am mai dormit 
bine de câteva luni. Par a fi ani. 

Când vin la micul dejun, Emma e în bucătăria Cabanei și face 
pregătiri pentru cina din seara asta. Are părul dat la o parte de 
pe faţă și nu e machiată. De fapt, nu-mi aduc aminte s-o fi văzut 
fără machiaj. E ciudat, uneori, să vezi o persoană pentru prima 
dată nemachiată. Mai ales pe cineva ca Emma, care e de obicei 
dată cu mascara, cu dermatograf; e ca și cum n-ar avea 
trăsături. 

A plănuit un mare ospăț pentru seara asta, îmi spune. 
Frigiderul e plin cu somon afumat și cel mai bun file de vită, iar 
acum pregătește un aluat pentru blinii. Prepară singură bliniile, 
Dumnezeule! 

— Alea cumpărate de la magazin au gust de cauciuc, spune 
ea. Și sunt așa de ușor de făcut. 

E în elementul ei, fredonând încet. M-a pus să tai mici 
triunghiuri de somon cu mult mai multă grijă decât as face-o în 
mod normal. Adevărul e că e bine să am ceva la care să mă 
concentrez. Oricât aș încerca, gândurile continuă să rătăcească. 
Continui, până când Emma strigă: 

— Katie, o, Doamne! Sângerezi! N-ai observat? 

Și apoi pe un ton ușor mai iritat: 

— Ai umplut somonul de sânge. 

— Da? 

Privesc în jos la mână. 

— 0... 

Are dreptate, am tăiat destul de adânc în carnea degetului 
arătător. O tăietură de un roșu strălucitor. Peștele e alunecos de 
la sânge și arată brusc macabru. 

Emma se holbează la mine. 

— Cum de n-ai observat? 

Îmi ia mâna, puţin cam dur. 

— O, sărăcuţa de tine. Cred că te-a durut. E destul de adâncă. 

Încearcă să pară înţelegătoare, dar asta nu prea îi ascunde o 
notă de iritare. Dintr-odată, vine durerea. Ascuţită, iar ochii mi 
se umplu de lacrimi. Totuși, mă surprind aproape bucurându-mă 


VP - 146 


de usturimea provocată. Pare să fie ceea ce trebuie, ca și cum 
aș merita-o. 
(J 

Mai târziu, luăm brunch-ul în sufrageria din Cabană, adunați 
toţi în jurul mesei rotunde din mijloc, cu excepţia Samirei și a lui 
Giles, care n-au ajuns încă. Dar s-au trezit - când am trecut prin 
dreptul căbănuței lor, am auzit voci ridicate și un țipăt de 
bebeluș. 

Atmosfera e mai puţin tensionată în dimineața asta - 
conversaţia de la masă e formală și toată lumea își mănâncă 
indiferentă micul dejun. De vină e mahmureala după seara 
trecută, desigur, dar poate fi și altceva. O ușoară încordare... ca 
și cum toţi și-ar fi epuizat cota personală de bunătate la 
reuniunea de ieri. Doar Emma e veselă și plină de energie, 
asigurându-se că toată lumea are suficientă șuncă și destulă 
cafea. 

— Pentru Dumnezeu, spune Julien, stai jos, Emma! Ne 
descurcăm. 

Sunt sigură că intenţionase s-o spună pe un ton mai relaxat, 
ca o tachinare, dar nu prea i-a ieșit. Emma se așază, iar o 
roșeaţă îi urcă pe laterala gâtului. 

— Katie, zice Miranda și trage în afară scaunul de lângă ea, 
stai lângă mine. 

Mă așez și întind mâna după o bucată rece de pâine prăjită, 
ca s-o ung cu unt. Miranda s-a dat cu mult parfum în dimineața 
asta și, în timp ce mestec, am senzaţia că pâinea prăjită s-a 
îmbibat cu aroma grea și intens mirositoare. Mi se întoarce 
stomacul pe dos. lau o gură de cafea, dar și ea are același gust. 

Când în cele din urmă îmi ridic privirea, observ că Miranda stă 
întoarsă în scaun și se uită direct la mine, cu capul într-o parte. 
Văd mai degrabă decât simt cum îmi tremură bucata de pâine 
prăjită din mână. Ochii aceia ai ei ca niște raze X. 

— Ai un iubit nou, așa-i? întreabă ea. 

Rânjește la mine... dar îmi dau seama că e mai degrabă o 
grimasă decât un zâmbet. O cunosc prea bine ca să nu-mi dau 
seama când ceva nu-i în regulă. Dacă aș fi o prietenă bună, aș 
întreba-o despre asta... dar nu mă simt în stare s-o fac. In plus, 
mă gândesc eu, e o adunare prea deschisă aici, cu toţi ceilalți în 
jurul nostru. 

— Ce te face să spui asta? o întreb. 


VP - 147 


— Îmi dau seama. Arăţi diferit. Părul, hainele... 

Mă îndepărtez câţiva centimetri; respiraţia ei e cam stătută, 
ceea ce n-o caracterizează. Mi-a zis odată că se spală pe dinți 
înainte și după micul dejun, în concordanţă cu nu știu ce regulă 
fascistă a maică-sii. Probabil că a uitat. 

— Și, spune ea, în ultima vreme ai fost așa de evazivă. Chiar 
mai mult decât în mod obișnuit. De câte ori a intrat în scenă un 
tip nou ai făcut așa. De când te știu. 

Toată lumea pare că ascultă brusc. Simt toţi ochii din 
încăpere asupra mea. Sprâncenele lui Nick sunt ridicate. Știu ce 
gândește, că dacă m-aș vedea cu cineva, i-aș spune. lau o 
îmbucătură de pâine prăjită, dar îmi rămâne în esofag și am 
nevoie de câteva încercări ca s-o înghit, îmi simt gâtul dureros, 
rănit. 

— Nu, spun cu voce răgușită. N-am timp acum... sunt mult 
prea ocupată cu munca. 

— Doamne, zice ea. Atâta muncă și niciun pic de distracţie, 
Katie... ai auzit vreodată de așa ceva? Ești complet obsedată. 
Nu înţeleg asta. 

Dar n-ar avea cum să-nţeleagă. Miranda a încercat și a eșuat 
în tentativa de a face un pas în diverse cariere, fără niciun pic 
de succes. A sfârșit la Oxford cu cel mai slab rezultat. Nu-i păsa, 
așa mi-a spus. Dar eu știu mai bine. A fost destul de arogantă să 
creadă că o să treacă ca gâscă prin apă, așa cum a făcut 
întotdeauna. Chestia e că Miranda e isteaţă, dar nu-i suficient de 
deșteaptă pentru Oxford. Mama ei a angajat un profesor 
particular ca s-o ajute să ia cele patru calificative A la nivelul A 
și sunt sigură că i-a uimit la interviu. Dar chiar și așa. După cea 
fost admisă, părea din altă ligă. Cumva, a reușit să treacă cu 
bine de primul și de al doilea an de facultate, iar în al treilea an 
a ignorat semnalele de alarmă că nu era pe drumul cel bun, cu 
toate că eu am încercat să-i atrag atenţia. Jur că n-am fost 
mulțumită când a deschis plicul și i-am văzut rezultatul. Dar 
trebuie să admit că, într-un fel, am simţit puţin - doar un picuț - 
că s-a făcut dreptate. 

Acel calificativ suficient a fost o insultă. A usturat. l-a rănit 
mândria. Dintre noi toţi, ea e acum ciudată. Toţi avem slujbe 
bune. Samira e consultant în management, eu sunt avocat, 
Julien lucrează pentru un fond de investiţii, Nick e arhitect, Giles 
e doctor, Bo lucrează la BBC, Mark e la o firmă de publicitate. 


VP - 148 


Emma muncește la o agenţie literară... Îmi aduc aminte când a 
aflat Miranda asta. 

— Nu înțeleg, a spus ea. Cum ai reușit să obţii slujba aia? 
Credeam că agenţia aia alege doar de la cărămidă roșie!*, de 
obicei Oxbridge. 

Emma a rămas impasibilă. 

— Nu știu, a spus ea ridicând din umeri. Pesemne m-am 
descurcat bine la interviu. 

Miranda a avut, la rândul ei, o șansă să pătrundă în domeniul 
editorial. Apoi, în publicitate. Mark a ajutat-o poate mai mult 
decât ar fi trebuit, convingându-l pe unul dintre colegii lui s-o 
primească la un interviu pentru un post de asistentă. Ea l-a 
primit, dar a renunțat după doar două luni. Se plictisise, a spus 
ea. Dar la o nuntă am cunoscut o fată care lucrase acolo și mi-a 
spus că situaţia era puţin mai complicată. 

— Au pus-o pe liber, mi-a zis ea. Era incredibil de leneșă. 
Părea să creadă că era mai presus de toate. Odată, când 
umplea plicurile, a refuzat să le lingă pentru a le sigila. A spus 
că nu-i plăcea gustul și că așa ceva era sub nivelul ei de 
salarizare. A zis că nu s-a dus la Oxford ca să facă asta. Iţi vine 
să crezi? 

Da, având în vedere că sunt așa o prietenă rea, sigur că-mi 
vine să cred. 

Au venit Giles și Samira. Par mult mai răvășiţi în comparaţie 
cu ceilalți. Samira se lasă într-un scaun și își pune capul în 
palme, gemând, în timp ce Giles încearcă s-o ridice pe Priya în 
scaunul înalt. Ea plânge, opunându-se. 

Țipătul ascuţit devine o văicăreală stridentă și îl văd pe Nick 
introducându-și discret degetele în urechi. 

— O, Doamne, geme Samira. Priya ne-a trezit la cinci, apoi din 
nou la șase. 

— Nici nu pot să-mi imaginez, spune Bo. Nu pot să mă îmbrac 
nici pe mine așa de dimineaţă. Ce să mai zic de o micuță. Nick a 
trebuit să-mi arate că aveam tricoul pe dos, nu-i așa? 

Nick zâmbește fără tragere de inimă. 

— Păi, cred că-i o alegere pe viaţă, nu? zice Miranda relaxată, 
în timp ce își toarnă un pahar cu suc de portocale. Nu e ca și 


18 Universităţi din Marea Britanie construite la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul 
secolului al XX-lea, în orașe precum Liverpool și Manchester, diferite de cele mai 
vechi, cum ar fi Oxford sau Cambridge (N.t.). 


VP - 149 


cum aţi fi forțați să faceţi copii, nu? 

Chiar și pentru Miranda care, în mod miraculos, reușește 
deseori să scape basma curată cu astfel de remarci asta eo 
răutate prea mare. 

Dar în mod clar se întâmplă ceva cu ea în dimineaţa asta. 
Strălucirea ei pare să se destrame în orice moment. 

N-am mai văzut-o pe Samira furioasă de mult timp, dar acum 
îmi amintesc că e un spectacol terifiant. Dincolo de exteriorul ei 
calm și calculat zace un temperament zdravăn. A rămas absolut 
rigidă în scaun. O privim cu toţii, în tăcere, așteptându-i reacţia. 
Apoi pare străbătută de un fel de fior și întinde mâna spre 
cafetieră. Mâna îi tremură, dar doar puţin, în timp ce toarnă. Nu 
se uită la Miranda nici măcar o dată. De dragul armoniei din 
grup, probabil, e evident că s-a decis să nu se coboare la nivelul 
ăsta. 

După o mică poticneală, conversaţia de la masă continuă. 
Astăzi mergem să stăm la pândă pentru că, se pare, e ceva „de 
neratat” dacă te afli pe un domeniu din Scoţia. 

— Bănuiesc că voi doi n-o să veniţi, nu? întreabă Mark arătând 
spre Nick și Bo. 

— De ce nu? întreabă Nick. 

— Păi, zice Mark cu un rânjet în colţul buzelor. Pentru că... știi 
tu. 

— Nu. Nu știu. 

— Nu cred că vă dați în vânt după chestii de genul ăsta. 

— Stai puţin, Mark, spune Nick. Dacă am înţeles bine, pare că 
ai ajuns la concluzia că noi n-o să venim pentru că suntem gay. 
Asta vrei să spui? 

Rostită cu voce tare, remarca asta sună atât de ridicol, încât 
până și Mark probabil își dă seama de asta. 

— Nu-i o dizabilitate, Mark. Să fie clar. _ 

Mark scoate un sunet neutru din gât. Incheieturile degetelor 
lui Nick sunt albe în jurul cănii de cafea. Oricât de mari ar fi 
mușchii lui Mark, nu cred că l-aș susține într-o încăierare între ei 
doi. 

— E adevărat, continuă Nick, că la fel ca majoritatea 
oamenilor sensibili, nu mă dau în vânt după ideea de a omori 
animale ca sport - Mark afișează o expresie gen aha! -, dar, din 
câte înțeleg, numărul căprioarelor ar depăși limita dacă nu ar fi 
controlat. Așa că sunt împăcat cu ideea asta. Și sunt și un 


VP - 150 


țintitor destul de bun - ultima dată când am tras la talere, am 
nimerit optsprezece din douăzeci. Dar mersi pentru preocupare. 

După asta, nimeni, nici măcar Miranda, nu pare să mai 
găsească nimic de spus. 


VP - 151 


În prezent 
2 ianuarie 2019 


Heather 


Am preparat nenumărate căni cu ceai, atât de multe, încât 
am început să mă simt ca o extensie a unui ceainic. Nimeni nu 
pare de fapt să le bea, dar de fiecare dată când îi întreb, dau 
vag din cap afirmativ, apoi se așază cu ceștile în mâini și ceaiul 
fierbinte se răcește încet, fără să fie gustat. Dincolo de ferestre, 
ninsoarea nu dă niciun semn că s-ar opri. E greu de imaginat un 
moment în care nu era acolo, perdeaua asta albă în mișcare. 

In mod normal, după ce e descoperit un cadavru, știu sigur că 
sunt o mulţime de lumini albastre intermitente, oameni în 
costume de protecţie și agitaţie. Dar ăsta nu-i un loc ca oricare 
altul. Și, în cazul ăsta, peisajul a avut alte idei. Vremea ne-a 
forțat să cedăm în fața capriciilor ei. Imi dau seama, într-una 
dintre puţinele dăţi de când m-am mutat aici, cât de străin îmi 
este locul ăsta, cât de puţine știu, de fapt, despre el. Ar putea la 
fel de bine să fie o altă planetă. Sunt sigură că există secrete 
aici, dincolo de ascunzișurile pentru whisky sau de știuca 
monstruoasă din adâncurile lacului. Astea nu sunt decât lucruri 
infime, pe care peisajul de aici alege să le dezvăluie. 

Un plânset răsună tare din camera alăturată, o cacofonie în 
liniște, care mă sperie atât de tare, încât vărs pe jos apă din 
ceainic. E doar bebelușul, desigur. Imi amintesc plânsetul ca de 
copil din Ajunul Anului Nou, când m-am trezit să mă duc la 
toaletă și am văzut - sau am crezut că am văzut - lumina 
ciudată, sus, pe versantul Munro. Mă întreb acum dacă e posibil 
ca sunetul să fi ascuns alte zgomote de acolo. 

Mă gândesc la toate sunetele din locul ăsta care au ajuns să 
pară normale, pe care am ajuns să nu le pun la îndoială. In timp 
ce aștept să fiarbă apa din ceainic, îmi aduc aminte de una 
dintre primele mele nopţi la Cabană. Mă mutasem în căsuță și 
mă străduiam să nu mă gândesc prea mult la nimic. Era 
săptămâna teribilei aniversări. Băusem destul de mult vin - o 
cantitate medicinală, cam o sticlă și jumătate. Imi amintesc că 
m-am cufundat în pat și am tras plapuma peste mine. Un lucru 


VP - 152 


pe care l-am învățat despre „liniște” - cel puţin despre genul 
ăsta de liniște, cea din sălbăticie - e că e surprinzător de 
asurzitoare. Clădirea veche scârțâia în jurul meu. Afară, în 
noapte, se auzeau sunetele animalelor; două bufniţe conversau 
în strigăte prelungi și sumbre. Vântul bătea printre vârfurile 
marilor pini scoțieni de lângă fereastra mea. Suna ca un suspin. 
Îmi amintesc că-mi spusesem că putea fi liniștitor. Că poate 
aveam să mă obișnuiesc. (Nu m-am obișnuit niciodată.) 

Apoi s-a auzit un sunet care a sfâșiat totul în jur. Un țipăt, 
strident, disperat - oribil, geamătul unei persoane aflată într-o 
agonie teribilă. Ecoul lui a continuat să răsune în atmosferă 
câteva secunde. M-am ridicat în fund, toată moleșeala de la vin 
părăsindu-mă. Urechile-mi erau la fel de sensibile ca ale unui 
animal și simţeam furnicături peste tot în așteptarea unui alt 
țipăt. Nu s-a auzit niciunul. 

Am așteptat un răspuns - sigur cineva trebuie să fi auzit, nu? 
Apoi mi-am adus aminte că nu eram decât eu și paznicul de 
vânătoare - nu era nimeni altcineva pe kilometri întregi de jur- 
împrejur... în afară de probabil, persoana care ţipase. Mi l-am 
imaginat pe Doug trăgându-și bocancii ăia mari ai lui și luând 
una dintre puștile din hambar. El era cea mai potrivită persoană 
să se ducă, mi-am spus. Nu beţiva de mine, de un metru 
cincizeci și șapte. Dar noaptea părea acum mai tăcută ca 
oricând. 

Am tras jaluzelele puţin mai mult și m-am uitat afară. Nu se 
zărea nicio lumină. M-am uitat la ceas. Două dimineaţa. Orele 
erau în ceaţă; nu realizasem cât timp trecuse. Vinul are efectul 
ăsta, presupun. Mi-am dat seama că era posibil ca Doug să 
doarmă. Că poate fusesem singura dintre noi care auzise ţipătul. 
Am început să cred că mi-am imaginat. Poate aţipisem două 
minute, pe nesimţite. Nici măcar nu-mi mai aduceam aminte 
cum sunase, deși încă-mi reverbera în urechi. 

Apoi, ca pentru a-mi reaminti, s-a auzit din nou, de data asta 
mai îngrozitor decât data trecută. Era sunetul unei agonii pure, 
ceva aproape animalic. M-am dat jos din pat și mi-am căutat 
papucii. Trebuia să mă duc să văd ce e - acum nu mă mai 
puteam preface. Cineva avea probleme. 

Am coborât, am tras pe mine haina și bocancii, am luat 
vătraiul de fier forjat din șemineu și lanterna de pe pervaz. 
Afară, noaptea era neagră și liniștită. Imi aduc aminte că cerul 


VP - 153 


de deasupra mea avea o profunzime pe care n-o mai văzusem 
niciodată până atunci și că în acel moment părea sinistru, ca un 
hău. 

Am mijit ochii, încercând să văd ceva printre umbre, să 
disting vreun semn de mișcare. 

— Alo? am strigat. 

Mâinile îmi tremurau atât de tare, încât lumina lanternei se 
mișca de colo-colo, luminând diferite petice de pământ. Liniștea 
din jurul meu semăna cu o respiraţie reţinută. 

— Alo? 

Poate că era inevitabil să simt că sunt urmărită, în haloul de 
lumină din dreptul ușii. Mi-am dat seama că mă expusesem 
strigând, că mă făcusem văzută și auzită. Era posibil să mă fi 
pus în pericol. 

Am făcut câţiva pași. De undeva din direcţia lacului am 
perceput o mișcare. Nu cu raza lanternei, ci mai degrabă cu un 
fel de simţ animalic de care nu știam că sunt capabilă - o 
combinaţie de văz și auz. 

— Cine-i acolo? 

Frica îmi înăbușise vocea - ieșise un chiţăit încet, strangulat. 
Am îndreptat raza lanternei spre locul în care crezusem că 
percepusem mișcarea. Nimic. Apoi o altă mișcare, mult mai 
aproape. 

— Heather? 

Mi-am rotit mâna și am luminat o faţă. În raza lanternei, 
chipul era macabru și aproape am ţipat; m-am bucurat că mi-a 
picat fisa la timp. Era Doug. 

— Eşti bine? a întrebat el. 

În ton nu i se citea nicio imperiozitate, era doar vocea lui 
groasă, molcomă, cu care vorbea mereu. 

— Am auzit pe cineva ţipând. N-ai auzit? 

S-a încruntat. 

— Un țipăt? 

— Da. Foarte strident. Oricine a fost, părea îngrozită. Am ieșit 
să văd... 

În faţa neîncrederii lui evidente, am șovăit. 

— Nu l-ai auzit? 

— Așa a sunat? 

Și apoi, spre uimirea mea, a imitat sunetul aproape perfect. 
Am simţit același fior de groază pe spatele picioarelor. 


VP - 154 


— Da. Exact așa. 

— A, în cazul ăsta ai auzit o vulpe. O vulpoaică, mai exact. 

— Nu pricep. Suna ca o femeie. 

— E un sunet teribil... și e ușor de confundat. Sigur, nu ești 
prima căreia i se întâmplă. A fost o poveste, destul de recent, 
despre un om care a murit pe o cale ferată de lângă Edinburgh 
încercând să ajute ceea ce credea că era o femeie care avea 
probleme. 

A ridicat din sprâncene. 

— N-ai auzit povestea asta, la oraș? 

— Nu, am zis. 

Am început să mă simt jenată de tremurul vocii mele și mi-am 
dorit să reușesc să mi-o stăpânesc. 

— Se întâmplă când ei... a zis, făcând o grimasă. Masculul e... 
știi tu, e ghimpat. Deci nu-i o experienţă tocmai plăcută pentru 
femelă. 

Nu mi-am putut reprima o crispare. 

— Exact. Așa că nu-i placut. Dar nici nu-i o crimă. 

A făcut o pauză. 

— Sigur ești bine? 

— Da. 

Nici măcar în urechile mele n-a sunat prea convingător. Am 
încercat să întăresc cele spuse. 

— Pe bune, sunt bine. 

— În cazul ăsta, te las să te întorci în pat. 

Îmi amintesc cum m-a măsurat atunci cu privirea, atât de 
rapid, încât aproape mi s-a părut că mi-am imaginat. Dar nu 
fusese așa. Eram îmbrăcată în pijama. Dar dintr-odată, m-am 
simţit mai expusă decât dacă aș fi stat acolo complet 
dezbrăcată. 

— Mulţumesc, am spus. 

Și-a ridicat o pălărie imaginară. 

— Cu plăcere. 

Am închis ușa, am pășit înăuntru și mi-am dus mâna la piept. 
Creierul meu părea să nu-i fi spus inimii că pericolul trecuse. 
Bătea atât de tare și repede, încât lăsa impresia că încerca să 
iasă afară din cutia toracică. Abia când m-am urcat în cele din 
urmă în pat și mi-am tras plapuma peste mine am început să 
mă gândesc mai bine la ceea ce tocmai se întâmplase. Dacă nu 
strigătul fusese cel care îl trezise pe Doug, așa cum se 


VP - 155 


întâmplase în cazul meu, atunci ce naiba făcea de rătăcea pe- 
afară în toiul nopţii? 
(J 

Mă gândesc la mâna lui; la cât de evaziv a fost în legătură cu 
modul în care se rănise. Mă gândesc la ceea ce mi-a spus șeful, 
despre cât de bun ar putea fi ca să-i ţină la distanţă pe 
braconieri, la aluzia la violenţă. Nu-i suficient faptul că nu vreau 
să aibă de-a face cu toate astea. Și asta se întâmplă pentru că-i 
place de el, spune încet o voce. Pentru că ai ajuns să te gândești 
la el. Cu puţin efort, îndepărtez acest curs al gândurilor. 

Imi aduc aminte sfatul mamei, de a căuta informaţii despre el. 
Brusc, mi se pare important, necesar. 

Mă duc cu pas rapid la ușa biroului și o încui. Dacă Doug 
încearcă să intre o să pretind că am făcut-o accidental, „puterea 
obișnuinței”. Totuși, n-am mult timp la dispoziţie dacă nu vreau 
să trezesc suspiciuni. Deschid ușile dulapului în care ţin toate 
documentele. Două dosare personale: al meu și al lui Doug. lain 
e doar contractant și cred că a mai lucrat înainte pentru șef, așa 
că nu a fost nevoie să-și trimită actele pentru post, ca în cazul 
meu și al lui Doug. 

Deschid dosarul lui Doug. E un CV scurt, care detaliază o 
perioadă petrecută în marină - șase ani. Nimic mai mult. Ce caut 
mai exact? Mă duc la computer, introduc numele lui complet în 
motorul de căutare și aștept să se încarce rezultatele prin 
conexiunea lentă la internet. Abia când simt o arsură în piept, 
îmi dau seama că mi-am ţinut respiraţia. N-o să fie nimic, îmi 
spun. N-o să fie... și mă simt oribil că fac asta, pentru că am 
abuzat de încrederea lui fără ca el s-o știe, dar n-o să merg mai 
departe. lar el nu va afla. Imi voi putea îndrepta bănuiala - în 
caz că despre asta e vorba - către ceilalți. 

In cele din urmă, pagina se trezește la viaţă. 

Observ imediat că sunt o mulțime de intrări. Pentru o 
persoană normală, care nu e o vedetă sau cineva cunoscut din 
cine știe ce motiv, ar fi de așteptat... câte? Trei intrări, cel mult? 
Câteva profiluri de pe reţele sociale, inclusiv ale celor care au 
același nume, poate menţiunea neobișnuită a vreunei realizări 
sportive sau un rol în piesa liceului. Dar numele neobișnuit al lui 
Doug e în toate rezultatele căutării de pe prima pagină. Și 
niciunul dintre ele nu e foarte îmbucurător. De fapt, totul e 
destul de rău. 


VP - 156 


Îmi doresc să nu mă fi uitat. Îmi doresc să nu fi văzut nimic 
dintre toate astea. 


VP - 157 


Cu două zile în urmă 
Ajunul Anului Nou 2018 


Miranda 


O luăm la pas după Doug, spre curtea din spatele Cabanei, 
unde e parcat Land Roverul lui, lângă o camionetă mare, veche 
și roșie - probabil cea pe care o folosește Heather. Mi-o 
imaginez la volanul vehiculului acela mare, la înălţimea ei de un 
metru și jumătate, și mă pufnește râsul. 

Doug deschide hambarul cu ajutorul unui panou cu taste de 
ultimă generaţie, care arată extrem de bizar în contrast cu 
lemnul vechi. Presupun că e nevoie de așa ceva, având în 
vedere că aici sunt arme. În timp ce el trage ușa grea de lemn, 
mă desfăt uitându-mă la mușchii lui care se văd pe sub cămașa 
veche pe care o poartă (doar în cămașă, pe vremea asta!). Cred 
că ar fi un candidat excelent pentru amantul doamnei 
Chatterley, înalt, lat în umeri și ciufulit. Un contrast deloc flatant 
în comparaţie cu Julien, nu mă pot abţine să-mi spun în sinea 
mea, ale cărui diverse unguente și tincturi se înghesuie pe raftul 
de la baie, printre ale mele. 

Ne echipează în hambar - supra-pantaloni și geci, chiar și 
cizme pentru Katie, care n-a reușit să-și aducă nimic rezonabil. 
Mark cere una dintre pălării, care seamănă ridicol de mult cu 
cea a lui Sherlock Holmes. 

— Dacă vrei una, amice, zice Doug cu o expresie care-ar 
putea fi confundată cu un rânjet. 

Lângă geci și pantaloni atârnă zece puști. E ceva letal în 
aspectul armelor, ca și cum ar putea ucide pe cineva fără ca 
măcar să se tragă cu ele. 

Urmează apoi o discuţie lungă despre siguranță și despre 
locul în care mergem azi - sus, pe dealul abrupt de după Vechea 
Cabană, pentru că se pare că acolo e locul în care s-au adunat 
în ultima vreme căprioarele - deși nu ne uităm decât după ciute, 
după femele, pentru că nu e perioada bună pentru vânat cerbi. 
La sfârșit, spun: 

— Deci, dacă am înţeles bine, e posibil să nu prindem o 
căprioară azi. Și chiar dacă împușcăm una, nu va avea coarne 


VP - 158 


de cerb, pentru că nu-i sezonul potrivit. Dar plătim sute de lire 
pentru privilegiul ăsta. 

— Da, zice Doug, dând din cap. Cam așa. 

Tonul lui e direct, însă bag de seamă că nu mă poate privi în 
ochi. Simt un mic fior de triumf. Recunosc ace/ simptom. 
Întotdeauna i-am fost credincioasă lui Julien - mă rog, cu o 
excepție, la început. Dar ar fi o minciună să spun că nu-mi place 
să-mi exercit puterea, să arunc o momeală. E felul meu de a 
vâna, cred. Mult mai amuzant decât vremea umedă și geroasă 
și hidoșii supra-pantaloni impermeabili. 

Doug trage după el ușa care se încuie în spatele lui cu un 
clinchet metalic. Acum ne-a pus să ne întindem pe jos și să 
tragem la ţintă într-o cutie. Julien, Giles, Bo și Mark se descurcă 
groaznic, de tot râsul. Cu excepţia lui Bo, care e întotdeauna 
foarte relaxat (deși, având în vedere trecutul lui cu drogurile, cu 
siguranţă n-a fost mereu așa, nu?), lor nu li se pare deloc 
amuzant. Mark - abia mă pot convinge să mă uit la el - zici că 
mârâie în timp ce trage. Când Julien e la a șasea tentativă, 
observ că mușchiul maxilarului i se încordează puternic, așa 
cum se întâmplă de obicei când e enervat de ceva, și cu fiecare 
ratare are o tresărire în dreptul ochiului. Îmi dau seama că îi 
pasă. Tuturor le pasă. Chiar și Giles cel blajin pare să fi suferit 
un transplant de personalitate. Poate-și imaginează că sunt în 
vreun film de acțiune sau într-un joc video. Sunt sigură că 
despre asta-i vorba - bărbaţii redevin băieţi. Oricum ar fi, e 
puţin ciudat. 

Și Katie se descurcă îngrozitor, dar nici nu cred că s-a obosit 
să încerce - la fel cum pare să fi renunţat să pretindă că se 
simte bine. Samira - care, după multă muncă de convingere, a 
lăsat-o pe Priya pentru câteva ore cu administratoarea, Heather 
- nu se pricepe cine știe ce, dar compensează prin intensitate. 
Asta-mi aduce aminte de trecutul ei în canotaj. Dacă ar avea la 
dispoziție o săptămână, probabil ar atinge standarde olimpice. 
Observ o licărire din vechea Samira, fata pe care am cunoscut-o 
înainte, ceea ce mă bucură. La urma urmei, asta-i femeia care 
pe vremuri a dat foc mesei din casa noastră, încercând să imite 
un bar din Ibiza și s-a ales cu o mustrare formală din partea 
decanului pentru comportamentul ei. 

Eu nu mă descurc rău, dar nu sunt pe cât de bună am crezut - 
întotdeauna am fost talentată la sport. Doug mi-a spus că sunt 


VP - 159 


prea „viguroasă” cu trăgaciul. 

— Trebuie doar să-l mângâi puţin cu degetul, spune el. 

Are o mină serioasă, dar... mi se pare mie sau sună puţin 
pervers? 

Nick e destul de bun, exact așa cum ne-a spus. Nu e nicio 
surpriză, oricât de amuzant ar părea. Întotdeauna a fost 
priceput la sport, iar când se apucă de ceva, uneori e foarte 
precis și concentrat. Dar, dintre toţi, Emma e cea care 
excelează. Doug spune că e „naturală”, iar ea zâmbește și dă 
din cap, modestă din fire. 

— Femeile sunt de obicei mai bune, zice el. Sunt mai precise, 
mai letale. Sportul ăsta nu ţine de testosteron sau de forța 
brută. 

Îmi doresc să nu mă deranjeze atât de mult că nu eu sunt cea 
care primește laudele. 

Începem ascensiunea pe deal. Ne îndreptăm spre Vechea 
Cabană, clădirea pe care ne-a arătat-o Heather ieri după- 
amiază. Urăsc să merg pe jos. E atât de plictisitor și de lipsit de 
scop. Prefer alergarea, care arde un număr dublu de calorii în 
jumătate din timp. Mark, Julien și Nick se agită să fie în faţă, ca 
și cum asta ar decide cine va fi cel care va trage. Katie, în 
schimb, e la câţiva metri în fața mea și vorbește cu Bo. Sunt 
puţin supărată că nimeni nu a vrut să meargă cu mine. Aș putea 
să mă duc să mă alătur lor, dar n-o să mă umilesc pe lângă ea 
ca să-mi acorde atenţie. Se pare că am jignit-o la micul dejun, 
când am întrebat-o dacă are un iubit nou. Bine, aș fi putut fi un 
pic mai subtilă - ţine foarte mult la intimitate când vine vorba de 
asta -, dar am încercat doar să mă arăt interesată. Și, sincer, 
după atâta timp de când nu ne-am văzut, n-ar muri dacă m-ar 
întreba ceva despre viața mea. Nu-i stă în fire - în trecut, 
întotdeauna a fost o bună ascultătoare. Odată, Julien a spus 
glumind - deloc măgulitor - că e bine că mi-am găsit o prietenă 
căreia îi place să asculte la fel de mult cum îmi place mie să 
vorbesc. Dar nu se înșelase întru totul. Întotdeauna mi s-a părut 
că ea e opusul meu, partea mea complementară. 

Poteca a dispărut, așa că înaintăm în sus prin iarba neagră, cu 
mare, mare dificultate. Din când în când, mi se agaţă în jurul 
gleznei și mă trage înapoi, ca și cum ar vrea să-mi aducă aminte 
cine-i de fapt șeful. Pentru că peisajul ăsta este cu siguranţă la 
conducere. E brutal. Temperatura a scăzut chiar mai mult, iar 


VP - 160 


aerul e tăios și înțeapă orice bucăţică de piele expusă. Chiar și 
dinţii mă dor când deschid gura să vorbesc. E ca și cum frigul ar 
fi intrat în jacheta care mi-a fost împrumutată și în puloverul de 
cașmir, frumos și, după cum am crezut, foarte călduros, pe care 
îl port pe dedesubt și care îmi presează pielea. 

Pământul e pe alocuri mocirlos, probabil că sunt pâraie în 
subsol. Din când în când, calc pe un petic moale și atunci apa 
rece ca gheaţa îmi intră în ghete și-mi udă șosetele. O să se 
strice. Și ele sunt din cașmir - un cadou din toamnă de la Julien. 
Era o vreme în care venea acasă în fiecare săptămână cu câte 
un cadou - din vina pricinuită de lucrurile la care mă făcuse 
părtașă, sunt sigură de asta, deși pretindea că voia să mă 
răsfeţe. 

Nick, Mark și Julien merg cât pot ei de repede. Aproape se 
împung cu coatele în goana de a ajunge în frunte, fiecare mânat 
de dorinţa de a fi primul în vârful dealului. Nu-i deloc 
recomandat când duci o pușcă încărcată, nu-i așa? La un 
moment dat, Mark se întoarce și pare să-l împingă pe Julien. 
Ușor, dar inconfundabil. El glumește și văd că Julien zâmbește 
forțat... dar îmi dau seama că nu prea e amuzat. 

E o ușurare când facem un popas la Vechea Cabană - o ruină 
veche, înnegrită de foc. Doug scoate o sticlă de la șold și o trece 
de la unul la altul. Când mi-o dă mie, îmi las degetele să le 
atingă pe ale lui, zăbovind o clipă. Ochii lui sunt de un căprui 
atât de închis, încât abia i se disting pupilele. Vreau ca Julien să 
vadă, să-l observe pe acest bărbat care mă dorește. 

Nu sunt mare amatoare de whisky, dar în locul ăsta sălbatic 
pare bine-venit. În plus, căldura lui ajută și îmi linişteşte 
întrucâtva starea asta de spirit ciudată pe care o am de-aseară. 
Mai iau o gură și când îi dau înapoi sticla lui Doug, observ că pe 
gura ei a rămas a rămas o frumoasă urmă de ruj. 

Se pare că a mai fost cineva aici înaintea noastră. Câteva 
resturi de ţigări sunt împrăștiate ici-colo. Doug ridică unul dintre 
mucuri și îl analizează concentrat, de parcă pe el ar sta scris 
vreun secret. Bizar. De ce-ai lua de pe jos mucul ţigării altcuiva? 
apoi mă uit la geaca lui ponosită și la bocancii uzaţi și mă trece 
un sentiment neașteptat de milă. Mă gândesc că poate îl 
păstrează ca să-l fumeze mai târziu. 


VP - 161 


Katie 


Când ajungem la ea, Vechea Cabană se dovedește un loc 
oribil. Probabil e singurul lucru urât din acest peisaj, o carapace 
arsă, din care a rămas în picioare un singur corp, înnegrit. E mai 
frig în locul ăsta decât oriunde altundeva, poate pentru că-i atât 
de expus la intemperii. De ce naiba ai construi ceva aici? Atât de 
departe de adăpost și de ajutor? Gândul îmi fuge la incendiu. 
Probabil că s-a văzut pe kilometri întregi de jur-împrejur - ca 
balizele aprinse în toată ţara la trecerea în noul mileniu. 

Liniștea de aici e diferită de cea de pe restul proprietăţii. Ca o 
respiraţie reținută. Pare - oricât de clișeizat ar suna - că n-am fi 
singuri. Ca și cum ceva, cineva, ne-ar urmări. Pietrele seamănă 
cu niște oase vechi - cu scheletul cuiva care a murit și a fost 
lăsat sub cerul liber, văduvit de demnitatea unei înmormântări. 
Când ne apropiem suficient de mult, am senzaţia că aerul 
miroase a ars. Dar e imposibil, nu? Sau e posibil ca fumul să fi 
pătruns adânc în stâncă, să fi rămas captiv acolo? N-ar fi greu 
de crezut că incendiul a avut loc în urmă cu câţiva ani, cu niciun 
secol în urmă. 

Corpul solid - porţiunea care-a supravieţuit pentru că flăcările 
n-au putut ajunge atât de departe - pare aproape obscen. Au 
montat o încuietoare cu tastatură și acolo, din câte văd, similară 
cu cea de la hambar, probabil pentru a-i împiedica pe oaspeţi să 
se perinde înăuntru din moment ce nu-i un loc sigur. Cerul e de 
un violet palid. Asta nu înseamnă zăpadă? Ce ne facem dacă 
începe să ningă și rămânem blocaţi aici? Suntem complet expuși 
în locul ăsta, pe versant de munte. Văzută de aici, cabana - 
Cabana Nouă, cred - aduce cu un ciob mic de sticlă, lângă lacul 
gri și opac, ca de plumb în lumina ciudată, iar copacii care-l 
înconjoară seamănă cu o periuță cu cărbune. Gara, care se află 
în partea cealaltă, la aproximativ aceeași distanţă față de 
Cabană ca și noi, arată ca un model dintr-un oraș de jucărie. 

— Nu știu de ce facem asta, spune Miranda brusc, când am 
putea fi în Cabană, cu șampania la cheremul nostru. 

S-a plâns și pe parcursul urcării până aici - legat de pământul 
îmbibat de apă rece ca gheaţa care îi intră prin partea de sus a 
ghetelor. Și asta pentru că nu s-a descurcat la tragerea la ţintă, 


VP - 162 


sunt sigură. Dacă s-ar fi dovedit pricepută, lucrurile ar fi stat cu 
totul altfel, s-ar fi aflat acum în fruntea grupului. Miranda urăște 
faptul că nu-i bună la nimic. Am văzut grimasa pe care a făcut-o 
când Doug a lăudat-o pe Emma, ca și cum nu credea că o 
persoană ca Emma ar avea vreun drept să fie o ţintașă mai 
bună. 

— E al dracului de frig, adaugă ea. Sunt sigură că toate 
căprioarele stau ascunse pe undeva, dacă au puţină minte. 
Sigur n-o să prindem niciuna. 

Nick se răsucește brusc pe călcâi, cu fața spre ea. 

— Hei! strigă paznicul de vânătoare. Ai grijă, omule, ai o armă 
încărcată. 

— Îmi pare rău, spune Nick ușor rușinat. Dar chiar m-am 
săturat să tot aud cât de plictisită ești, Miranda. De ce nu te 
întorci la Cabană, dacă ești atât de dornică? N-o să prindem 
nimic dacă tu continui să te plângi de cât de groaznic te simţi. 

Se așterne o tăcere apăsătoare, iar temperatura aerului rece 
pare să scadă cu alte câteva grade. Miranda arată de parcă 
tocmai ar fi fost pălmuită. Toată lumea a fost puţin cam 
tensionată în excursia asta, dar ăsta e primul lucru ostil 
exprimat în mod deschis de cineva. Poate că nu-i nicio surpriză 
că e între Nick și Miranda. La urma urmei, Nick n-a fost niciodată 
cel mai mare fan al Mirandei. Nu cred că a iertat-o vreodată cu 
adevărat. 

e 

Când Nick și-a dezvăluit orientarea sexuală unora dintre noi, 
în primul nostru an la Oxford, el nu le spusese încă părinţilor lui, 
care erau pe atunci ambasadori în Oman. Nu că i-ar fi fost frică 
să facă asta, după cum mi-a spus. 

— Sunt destul de liberali și e posibil să-și fi dat deja seama... 
când am fost la Paris, am fost destul de apropiat de niște tipi. 

Dar și-a dorit să aleagă momentul potrivit, pentru că era un 
moment important, o afirmare a propriei persoane. 

Miranda a pretins că ea nu era la curent cu nimic dintre toate 
astea când părinţii lui Nick au venit în vizită în timpul vacanței 
de la jumătatea semestrului, iar Nick ni i-a prezentat tuturor 
celor care ne aflam în JCR:. Au fost niște discuţii despre 
examenele de sfârșit de an, iar Miranda a spus - pe un ton 
mucalit - „Nu vă faceţi griji, domnule și doamnă... M., o să ne 


19 Sala comună pentru studenţi (N.t.). 
VP - 163 


asigurăm că Nick se pune cu burta pe carte și nu se ţine după 
toţi băieţii frumoși”. 

Ea nici măcar nu trebuia să știe, ăsta era cel mai rău lucru. 
Miranda nu făcuse parte din grupul select căruia i se confesase 
Nick. N-am fost mândră de mine pentru că îi spusesem. In mod 
obișnuit, mă pricepeam foarte bine să păstrez secrete. Dar mă 
îmbătasem, iar Miranda m-a tachinat în legătură cu pasiunea 
mea pentru Nick și mi-a scăpat pur și simplu. Sigur că am 
implorat-o să nu spună că știe. Totuși, a pretins că nu-și amintea 
nimic despre asta. În plus, după aceea, a susţinut că a presupus 
că părinţii lui Nick „știau”. 

Am fost sigură că Nick n-o să mă ierte niciodată. Așa că m-am 
simţit ușurată văzându-i reacția. A fost furios, ce-i drept. Dar, 
din fericire, nu pe mine. Mi-a spus că se gândise la mai multe 
moduri neplăcute în care să se răzbune pe Miranda, dar că n-a 
găsit nimic de amploarea a ceea ce ea îi făcuse. 

— Știu că n-ar trebui să conteze, oricum aveam de gând să le 
spun săptămâna asta... la un prânz frumos sau ceva de genul 
ăsta. Dar e vorba de principiu. Stiu că n-a fost accidental. Cred 
că a făcut-o pentru că-i place să aibă o asemenea putere. Și să 
provoace probleme între noi doi, desigur. 

— Ce vrei să spui? am întrebat surprinsă. 

— Sunt aproape sigur că nu-i place că ești prietenă cu mine. 

— Asta-i o prostie, i-am spus. Miranda are o mulţime de alţi 
prieteni, iar eu am... câţiva. 

— Da, dar ea nu are nicio altă prietenă apropiată... n-ai 
observat asta, Katie? Nu te are decât pe tine... și puţin pe 
Samira. Şi nu cred că-i place să împartă jucăriile. 

Acum, desigur, toate astea au trecut. Sau, cel puţin, Nick a 
făcut o treabă bună sugerând faptul că așa stau lucrurile. Mă 
întreb totuși dacă se mai gândește la asta. Rănile provocate în 
acea perioadă crudă, nedefinită a vieţii au tendinţa să fie cele 
mai profunde și să lase cele mai urâte cicatrici. 

e 

— Hei, spune brusc Samira. Hai să ne relaxăm, bine? Suntem 
aici în vacanță. 

Ciudat, nu-mi amintesc că Samira să fi fost așa de pozitivă în 
trecut. Și-mi aduc aminte cum a reușit, în timpul brunch-ului, să 
se stăpânească să nu îi dea o replică Mirandei. 

Miranda bombăne ceva în barbă, în mod sfidător. Dar observ 


VP - 164 


că e foarte afectată. Miranda e genul care poate să lovească - 
dar nu întotdeauna știe să încaseze. In spatele acelui exterior 
dur și strălucitor, e mai moale decât pare. Și cred că 
întotdeauna l-a admirat în secret pe Nick, că l-a considerat un 
egal. 

O văd aruncând o privire spre Julien. Mă întreb dacă se 
așteaptă ca el să-i ia apărarea. Dacă da, e dezamăgită, dar 
poate nu și surprinsă. Mereu a zis despre el că urăște 
confruntarea, că îi place să le facă tuturor pe plac - că niciodată 
nu vrea să fie considerat personajul negativ. 

Nici eu nu vreau să iau partea nimănui. Nu-mi permit asta. 
Am destule probleme pe cap. Mă simt de parcă aș fi fost 
catapultată în trecut - Miranda provoacă drame, eu trebuie să 
mediez între ea și adversarul ghinionist -, cu sentimentul că 
fiecare dintre părți îmi cere să fac o alegere. Acum n-o voi face. 
Mă îndepărtez de grup și mă duc în cealaltă parte a ruinei, unde 
stau câteva minute, înfruntând forța vântului cu ochii închiși. 

Îmi încleștez unghiile în palme până mă ustură. Trebuie să mă 
opresc. Trebuie să încetez cu pornirea asta, o dată pentru 
totdeauna. Dar de fiecare dată când am încercat, am realizat că 
nu pot să mă astâmpăr. Când vine vorba să fac asta, nu sunt 
niciodată suficient de puternică. Nu-mi vine să cred că m-am 
băgat în mizeria în care mă aflu. Respir adânc, deschid ochii și 
încerc să-mi distrag atenţia cu priveliștea. 

Am fost în unele locuri frumoase la viața mea, dar nicăieri ca 
aici. Poate se datorează sălbăticiei peisajului - crud, neatins de 
mâna omului, cu excepţia micului mănunchi de case aflate mai 
jos de noi, gara din partea cealaltă și vechile ruine din spatele 
nostru. Este sumbru și nemilos, iar farmecul lui, dacă se poate 
numi așa, în asta constă. Culorile sunt toate estompate - 
albastru-ardezie, galbenul ca de vânătaie veche al cerului, roșul 
ruginiu al ierbii negre. Și totuși, sunt la fel de fascinante ca orice 
mare turcoaz și ca orice plajă cu nisip alb. 

În timp ce privesc, un smoc mare de iarbă neagră pare să se 
ridice și să se miște și-mi dau seama că sunt căprioare fugind la 
unison, suplețea lor fiind compensată doar de intermitența 
comică a cozilor albe. Poate că mișcarea asta e cea care-mi 
atrage atenţia către o altă mișcare rapidă, mai jos pe versant. 
Altfel, nu cred că aș fi observat-o. Nu l-aș fi observat pe el. E la 
circa cincizeci de metri distanță, poartă echipament de camuflaj 


VP - 165 


și un rucsac mare în spate. Nu-i pot distinge fața și nici 
înălţimea - pentru că e cufundat până la talie în iarbă neagră. 
Pare să se străduiască să treacă neobservat, rămânând jos, la 
nivelul tufelor, în timp ce se mișcă. El trebuie să fi fost cel care a 
speriat căprioarele și le-a făcut s-o ia la goană. 

Nu cred că m-a văzut încă. Îmi simt bătăile inimii în gât. E 

ceva ameninţător în felul în care se mișcă, ca un animal. Apoi, 
ca un prădător care prinde mirosul în briză, se uită în sus și mă 
vede. Se oprește. 
__Nu pricep ce se întâmplă mai departe. Sfidează orice logică. 
In următoarele secunde, pare să se scufunde; să dispară în iarba 
neagră. Clipesc, în caz că ceva mi-a afectat vederea. Dar când 
deschid ochii, nu-l mai văd. 

Îmi vin în minte instrucţiunile administratoarei. „Dacă vedeţi 
necunoscuţi pe moșie, să ne anunţaţi pe oricare dintre noi doi”. 
Așadar, ar trebui să le spun? Nici măcar nu sunt sigură de ce-am 
văzut. O persoană nu se dizolvă pur și simplu, nu-i așa? E 
adevărat că ochii mei sunt plini de lacrimi de la vântul tăios și că 
sunt încă un pic ameţită de la somniferele pe care le-am luat 
noaptea trecută. Ceilalţi o să creadă că pur și simplu inventez, 
sau că-mi imaginez chestii. Mă simt prea obosită ca să încerc să 
explic ce-am văzut. Dacă aș fi Miranda, aș transforma asta într-o 
mare dramă, o poveste anecdotică cu fantome. Dar nu sunt. Eu 
sunt Katie, cea liniștită, cea care veghează. In plus, n-are ce să 
se întâmple rău dacă nu spun nimic. Nu? 


VP - 166 


Doug 


Se petrece o schimbare în grup. A observat-o chiar înainte de 
cearta dintre bărbatul cu ochelari și blonda frumoasă. A mai 
văzut asta. Incepe cu puștile. Fiecare dintre ei e dintr-odată 
investit cu o nouă putere teribilă. La început, în timpul 
antrenamentului la ţintă, tresar la fiecare tragere, la reculul 
dispozitivului care le provoacă vânătăi mai jos de umeri. Însă, 
repede - prea repede, poate - devine un lucru natural și se 
dedică fiecărei împușcături, concentrați, determinaţi. Incep să 
se distreze. Dar se mai petrece ceva. Un sentiment de 
competiție. Mai mult decât atât... ceva primitiv este chemat. 
„Febra vânatului”, pe care o simt toţi vânătorii începători înainte 
de primul lor trofeu. Pofta de sânge. Fiecare își dorește să fie cel 
care reușește să ucidă. Chiar dacă habar n-au la ce tânjesc de 
fapt. Pentru că n-au mai ucis înainte - în afară de strivirea unei 
muște sau de prinderea în capcană a unui șoarece. Asta-i ceva 
total diferit. Ceva care îi va schimba. O inocenţă pe care nici 
măcar nu știau că o posedă îi va părăsi. 

E și mediul de vină. Îi face mai tensionaţi. Aici sus, contururile 
dure, scheletice, ale terenului sunt dezvăluite, granitul ieșind în 
evidenţă ca niște oase străvechi prin iarba de un roșu ruginiu. 
Aici sus, ei devin conștienți de cât de singuri sunt de fapt în 
acest loc - fără niciun suflet pe o distanţă cu adevărat mare. 

Doar că... degetele lui dau peste mucul de ţigară din buzunar. 
Nu-i place asta. Demonstrează că cineva a fost aici, recent. 
Heather nu fumează, din câte știe - și, cu siguranţă, nu se 
apropie de Vechea Cabană dacă nu trebuie s-o facă. lain 
fumează, își zice în sinea lui, dar n-are ce căuta aici sus - a 
lucrat jos lângă lac, la pompa de apă. Ar mai putea fi cuplul de 
islandezi - dar i-a văzut fumând ţigări rulate, seara trecută, 
după cină. 

li va spune mai târziu lui Heather. Doar ca să verifice dacă a 
observat ceva. 

Braconieri? Ar fi fost și alte dovezi, cu siguranţă. În trecut 
găsise iarbă mânjită de sânge în locul în care își târâseră trofeul 
ilegal sau cartușe goale cu care uciseseră. Găsise urmele 
focurilor pe care le făcuseră în încercarea de a arde restul 


VP - 167 


corpului (în general îi interesează capul) și oasele înnegrite 
rămase în urmă. Uneori dăduse chiar și peste pradă, înainte ca 
ei să se întoarcă și s-o revendice - iau capul, partea cea mai 
valoroasă, și lasă corpul fără cap ascuns în iarbă, până se ivește 
un moment favorabil ca să vină să-l ridice. 

Ar fi putut fi pur și simplu aruncat de un excursionist - 
drumeţiile sunt încă permise, deși fără îndoială sunt descurajate 
de semnele (probabil ilegale) de „proprietate privată”. 

Nici nu-și mai amintește când a văzut pentru ultima dată un 
drumeţ. În plus, excursioniștii au cagule intens colorate, 
prânzuri învelite în folie de plastic și mult zel, nu sunt genul care 
murdăresc cu ticăloșie mediul de care au venit să se bucure. 

Nu, nu-i place deloc. 

x x * 

Lasă bucuros în urmă Vechea Cabană. Povestea ei se 
aseamănă cu fantomele lui. Paznicul de vânătoare bântuit de 
propriul război, dând foc locului din temelii. El știe ce fel de forțe 
ar putea conduce un om la o astfel de acţiune. 

Găsesc ciutele pe întinderea de teren de dincolo de Cabană. 
Pe cer a apărut deja o pată întunecată - soarele, invizibil în 
spatele norului, mai are puţin și apune. Trebuie să fie rapizi. li 
pune pe oaspeţi să se întindă pe iarbă și să se târască spre 
căprioare, ca să nu le alarmeze. 

Una s-a separat de celelalte, o căprioară bătrână, cu un mers 
nesigur. Perfect. Nu se împușcă decât cele bătrâne, cele care 
șchiopătează. În ciuda a ceea ce ar putea crede braconierii, nu e 
vorba despre trofee magnifice. 

Când se află suficient de aproape, el se întoarce spre blonda 
mai scundă, nu tocmai frumoasă. 

— Tu, spune el. Vrei să încerci? 

Ea dă din cap, solemn. 

— Bine. 

O ajută s-o vadă. 

— Cea mai mare parte a pieptului, spune el, nu capul. La cap 
riscul e prea mare de a greși. Și nu prea jos, altfel îi vei face zob 
piciorul. Şi, nu uita, strângi trăgaciul, cu blândețe. 

Ea face ce-i spune. Arma se descarcă, un zgomot plat, ca un 
tunet, care face urechile să ţiuie. Celelalte căprioare se 
împrăștie de frică, fugind cu o viteză uimitoare. Restul oaspeţilor 
exclamă în spatele lui, trăgând scurt aer în piept. 


VP - 168 


Ca întotdeauna, există un moment în care glonţul pare că a 
greșit ţinta sau că a dispărut. Apoi, căprioara tresare ca și cum 
ar fi fost curentată. Se aude bufnitura întârziată a impactului 
glonţului, metalul care pătrunde în carne. Un sunet jos, care 
aduce cu furie sau durere. Ea se clatină câţiva pași, legănându- 
se pe picioare. In cele din urmă cade - destul de lent, ca și cum 
ar avea grijă, pliindu-și picioarele sub ea. Pieptul ei devine dintr- 
odată o masă roșie. O lovitură perfectă. 

El parcurge distanţa de circa o sută de metri până la animalul 
muribund. E încă acolo - aburii respirației se văd de la frig. 
Pentru un moment, ochii căprioarei par să-i întâlnească pe ai lui. 
Apoi el scoate cuțitul și îl împinge, drept, în acel loc de la baza 
craniului. Acum s-a dus. Simte o doză de remușcare, în afară de 
cea pentru făptura graţioasă care a fost odată și care acum zace 
nemișcată. Spre deosebire de alte morți de care a fost 
răspunzător, știe că asta e corectă, necesară. Dacă nu ar fi 
gestionată, populaţia ar scăpa de sub control; resursele ar fi atât 
de puţine, încât întreaga turmă ar începe să flămânzească. 

Se apleacă, își înmoaie mâna în rană, acoperindu-și degetele 
cu sânge. Apoi se duce înapoi la femeie, Emma, și - în virtutea 
tradiţiei străvechi - îi unge fruntea și obrajii cu sânge. 


VP - 169 


Emma 


Paznicul de vânătoare mi-a zis că va trebui să aștept fileul de 
la căprioara pe care am împușcat-o. Se ţine atârnată câteva zile 
- se pare că în primele douăzeci și patru de ore se instalează 
rigor mortis și e necomestibilă până când țesuturile încep să se 
înmoaie din nou. Dar au niște carne pe care o pot folosi dacă 
vreau. Voiam să fac vită Wellington în seara asta, dar mi-am dat 
seama că pot folosi în schimb vânat. Ar fi perfect, o rememorare 
a zilei noastre. 

Am venit la hambar s-o iau. M-am spălat pe faţă mai întâi, 
desigur. Se pare că există o poveste din bătrâni în legătură cu 
faptul că dacă nu te cureţi până la miezul nopţii te lovește 
ghinionul, dar asta nu-i decât o prostie și o superstiție. În plus, 
sângele s-a uscat și s-a transformat într-o mizerie foarte 
inestetică. 

Când ajung la hambar, nu-i nici picior de om, dar ușa e ușor 
întredeschisă. O împing cu mâna și se deschide. 

Aud murmur de voci, șoptite și repezite. La sunetul pașilor 
mei, încetează. E întunecos înăuntru și sunt nevoită să mijesc 
ochii ca să văd mai bine. Apoi, fac un pas înapoi. La un capăt al 
încăperii atârnă două medalioane de carne însângerate, lângă 
carcasa căprioarei pe care-am împușcat-o, jupuită, cu ochii încă 
sticlind, negri și holbaţi. E un miros aparte, imposibil de 
confundat - greu, metalic. 

În spatele carcaselor îl disting pe bărbatul bun la toate lângă 
care am stat la cină, lain, cu un satâr mare într-o mână și 
purtând un șorț de măcelar îmbibat în sânge. Ridică cealaltă 
mână în semn de salut - palma lui e mânijită cu roșu. Lângă el 
sunt cei doi oaspeţi islandezi. 

Mă întreb despre ce ar fi putut vorbi acești trei străini cu atâta 
ardoare. 

— Vă pregătesc vânatul, spune lain. 

Se întinde spre tejgheaua din spatele lui și ridică un colet 
înfășurat în hârtie pătată rezistentă la grăsime. 

— Mulţumesc, îi spun, luându-l de la el cu multă grijă. 

E greu, rece. 

— Cei doi de aici, zice arătând spre ceilalți doi oaspeți, tocmai 


VP - 170 


mă întrebau dacă pot lua inima de la ce-ai ucis pentru că-i bună 
proaspătă. Sper că nu te superi. 

— Nu... îi spun, încercând să-mi ascund repulsia, așa cum ar 
trebui să facă orice chef priceput. Chiar deloc. 

Bărbatul, Ingvar, rânjește spre mine. 

— Mulţumesc. Știi, ar trebui să încerci. E cea mai gustoasă 
parte. 


VP - 171 


În prezent 
2 ianuarie 2019 


Heather 


Mă holbez la ecranul computerului. Stau cu mâna la gură, ca 
într-o pantomimă a șocului. Dar sunt total uimită de ceea ceo 
simplă căutare după numele complet al lui Doug a scos la 
iveală. E rău. Foarte rău. Probabil mult mai rău chiar și decât 
orice și-ar fi putut imagina mama în cele mai sinistre fantezii ale 
ei. 

Îmi dau seama de asta chiar și după scurta descriere a 
fiecărui articol de pe pagina cu rezultate de pe Google. A fost la 
un pas de a ucide. Am stat singură aici cu un fost pușcăriaș. 
Condamnat, după cum scrie în descrierea oficială - pentru 
„producere de vătămări corporale grave pe bază de intenţie”. 

Articolul din Daily Mail este primul pe listă. Il accesez. E o 
fotografie cu Doug - ochii adânciţi în orbite, gura în forma unei 
linii sumbre și părul tuns scurt. În alta este escortat afară dintr-o 
mașină și condus spre tribunal, îmbrăcat într-un costum 
nepotrivit și arătându-și dinţii într-un rânjet adresat fotografilor. 
Arată ca un criminal - un aspect violent, periculos. Articolul care 
urmează este un atac înspăimântător la adresa fiecărui aspect 
al caracterului lui. Educat la o școală privată; s-a retras de la 
universitate; a servit în marină; singurul care a supraviețuit unui 
atac al talibanilor în „circumstanţe tulburi”. Insinuând clar, dacă 
nu chiar în mod direct, că ar fi jucat murdar și chiar că ar fi dat 
dovadă de lașitate. Și apoi o „încăierare într-un bar”. 

Citesc mai departe, iar lucrurile se schimbă din rău în mai rău. 
Modul în care s-a produs „vătămarea corporală”? Tentativă de 
strangulare. Caut în articol orice detaliu care ar putea exonera 
comportamentul lui Doug, într-un fel sau altul, ceva de care m- 
aș putea agăța. Vreau să fie exonerat. Nu doar pentru că ideea 
de a fi trăit cu cineva capabil de crimă cu sânge rece (sau cel 
puțin, de tentativă de crimă) este oribilă, ci pentru că, în ciuda 
purtării sale taciturne, am ajuns să-l plac pe Doug. Chiar am 
crezut ce i-am spus mamei, că e „inofensiv”. 

Însă nu apare nimic care să-l scuze. les de pe Daily Mail și 


VP - 172 


accesez link-ul BBC News, care ar trebui să-mi ofere o relatare 
nepărtinitoare și lipsită de senzaţionalism. Articolul include un 
citat de la un martor ocular: „S-a întâmplat din senin. Acum 
vorbeau... doi tipi care purtau o discuţie liniștită în colțul barului, 
apoi bărbatul acela încerca să-l stranguleze. Oamenii au 
încercat să-l îndepărteze, dar el s-a luptat cu toţi, până când, 
într-un final, au fost destui ca să-l doboare. A fost 
înspăimântător”. 

Mă străbate un fior, cu toate că e pornită căldura în Cabană. 
Tentativă de strangulare. Îmi amintesc vânătăile ca un guler 
negru și albăstriu din jurul gâtului oaspetelui. 

Totuși, ce motiv ar fi putut avea Doug să o omoare? Nu era 
aici decât de două zile. Era o străină. 

Poate că, îmi șoptește o voce, n-avea nevoie de un motiv. 
Potrivit articolelor, bărbatul din bar era la rândul lui un străin. 

Cel puţin un lucru nu se potrivește, îmi spun. Faptul că Doug a 
fost cel care a făcut descoperirea. De ce să-mi arate cadavrul, în 
loc să facă ceva ca să-l ascundă? Probabil pentru a gestiona 
situaţia? Poate... dar în cazul ăsta, ar fi fost logic să procedeze 
astfel doar dacă exista posibilitatea să pară un accident. E 
destul de evident, chiar și pentru cineva care nu-i medic, că ea a 
fost strangulată. _ 

Se aude o bătaie în ușă. Ingheț, apoi trântesc capacul 
laptopului. In câţiva pași rapizi, ajung la ușă și o descui. Când o 
deschid, de partea cealaltă - așa cum am știut cumva că se va 
întâmpla - e Doug. 


VP - 173 


Cu două zile în urmă 
Ajunul Anului Nou 2018 


Katie 


Toată lumea se duce în cabane ca să se pregătească pentru 
seara asta. Miranda vrea să ne îmbrăcăm frumos. 

— E ridicol, bombăne Samira către mine și Emma, suntem în 
mijlocul pustietăţii, la țară. Eu am alte priorităţi, nu să mă 
împopoţonez... Nu era vorba că venim aici împreună ca să se 
relaxăm? 

— O, eu cred că asta o să confere un aer de ocazie specială, 
spune Emma cu loialitate. 

În plus, în astfel de chestiuni n-are rost să opunem rezistenţă. 
Miranda va primi ceea ce vrea. 

Eu nu-mi petrec însă timpul de dinainte de cină pregătindu- 
mă. Mi-l petrec în baie, ghemuită peste un bețișor din plastic și 
foindu-mă de colo-colo prin căsuţă, întrebându-mă ce voi face. 
Îmi vine să urlu. Dar locul ăsta e atât de tăcut, încât m-ar auzi 
toţi. 

Poate, îmi spun încercând să respir, testul a fost cumva 
defect. Îmi doresc să fi avut unul de rezervă. Dar am fost prea 
agitată când am intrat în Boots la King's Cross, temându-mă ca 
ei să nu mă vadă când îl cumpăr. În plus, foița cu instrucţiuni dă 
de înțeles că, deși e posibil ca testul să nu detecteze un rezultat 
pozitiv, opusul nu se întâmplă aproape niciodată. 

Nici nu-mi dau seama când s-a făcut ora opt, așa că-mi trag 
pe mine o rochie neagră pe care mi-am amintit s-o arunc în 
valiză, o ţinută veche bună de mers la birou sau la cocteil, și-mi 
trec peria prin păr, atât de tare, încât mă doare. 

Nu-mi dau seama dacă imaginaţia mea e de vină, dar rochia 
pare mai strâmtă decât la petrecerea de Crăciun de la birou, iar 
când îmi studiez în oglindă imaginea din profil, sunt sigură că 
văd o mică protuberanţă acolo unde înainte nu era nimic. O, 
Doamne. Mă întorc, pe o parte și pe alta. Sigur e acolo. Mă 
cuprinde groaza. 

Acum, după ce am observat-o, pare inconfundabilă; sunt 
uimită că Miranda n-a comentat nimic. La asta se adaugă faptul 


VP - 174 


că am observat o sensibilitate mai mare la sâni și un apetit care 
a oscilat. Și totuși, cum dracului s-a întâmplat una ca asta? Am 
crezut că am fost foarte atentă. Evident, nu suficient de atentă. 
Și habar n-am ce-o să fac în privinţa asta. 

Mă așez pe pat. Nu vreau să mă duc. Nu pot face asta - nu 
pot să mă duc acolo și să îi confrunt pe toţi. Stau cam o 
jumătate de oră. Intrebându-mă... sperând... poate că au uitat 
de mine. 

Se aude o bătaie în ușă. Pentru o clipă, aproape că mă pot 
preface că mi-am imaginat. 

— Katie? Ce faci acolo? Te văd pe pat! 

Mă duc la ușă și o deschid - ce altă opţiune am? Mă simt ca 
un animal, încolţit în vizuina lui. Miranda stă în fața mea, cu 
mâna în șold. Desigur, arată incredibil - a optat pentru o rochie- 
teacă mulată, aurie; în genul celor care nu dau bine decât dacă 
arăţi ca Miranda, și chiar și așa, poate doar dacă e Ajunul Anului 
Nou. 

— Mă rog, zice și mă măsoară de sus până jos. 

Poate să observe? Stau cu fața, așa că probabil nu. 

— Nu-i cine știe ce festiv, îmi spune. 

Apoi deschide poșeta de seară pe care o ţine atârnată pe 
brat. 

— Uite, asta o să ajute. 

Cuprinsă de un fel de amețeală, simt rujul pe care mi-l trece 
peste buze; mirosul de ceară e aproape copleșitor. 

Se dă înapoi. 

— Așa. E mai bine. Haide. 

Mă apucă de încheietură, unghiile ei atingându-mi pielea - 
aproape mă trage prin ușa deschisă, trecându-mi forțat brațul 
printr-al ei. 

Nu pot accepta un astfel de contact apropiat în momentul 
ăsta. Îmi retrag brațul. 

— Sunt în regulă, multumesc, îi spun - sună mai tăios decât 
am intenționat. Cred că sunt în stare să merg singură până 
acolo. 

Miranda se holbează la mine, şocată, de parcă aș fi țipat la ea. 
Ca să înțelegeţi, eu nu ripostez niciodată. Îi place să le spună 
celorlalţi că, în calitate de prietene, „pur și simplu noi nu ne 
certăm”. Dar asta nu i se datorează ei, pentru Dumnezeul! 
Pentru că, în trecut, eu n-am opus niciodată rezistentă. 


VP - 175 


— Uite ce-i, rostește ea încet pe un ton ameninţător, nu știu 
ce-i cu tine, Katie. Te-ai purtat mizerabil de când am ajuns aici. 
Parcă dintr-odată ești prea bună pentru noi. Ca și cum n-ai vrea 
să te deranjezi să participi. Ei bine însă, în seara asta, o s-o faci. 
O să te distrezi. 

Se întoarce pe călcâie. lar eu mă surprind urmând-o 
ascultătoare, de parcă mi-ar pune o frânghie în jurul gâtului, 
cum am făcut-o de atâtea ori. Ce altă opţiune am? 

e 

Seara asta e diferită. Noaptea trecută a fost un sentiment de 
veselie, de camaraderie, de apropiere. Acum, atmosfera e 
marcată de o încordare periculoasă. De parcă timpul petrecut 
aici, în toată sălbăticia asta, ne-a făcut pe toţi să stăm în gardă. 
Mă întreb dacă și ceilalți mai au, la fel ca mine, imaginea 
căprioarei căzând în genunchi. 

A devenit o taină a noastră, cu încărcătura unui secret 
vinovat. Am omorât ceva împreună. Am fost cu toţii complici, 
chiar dacă Emma a fost cea care a tras. Am făcut-o pentru 
„distracţie”. 

Toată lumea - cu excepţia mea - s-a scindat în perechi, 
revenind la vechile alianţe: Nick și Bo, Emma și Mark, Miranda și 
Julien, ea strecurându-și mâna în jurul taliei lui. Puțin mai încolo, 
Giles și Samira vorbesc unul cu altul în șoaptă. Miranda i-a 
convins s-o lase pe Priya în căbănuţă ca să fim „doar adulţi” în 
seara asta, dar, judecând după expresia răzvrătită a Samirei, ea 
nu-i prea încântată. 

Veselia pare forţată în timp ce Julien se învârte cu o sticlă cu 
șampanie din care toarnă cu generozitate și toată lumea pare s- 
o dea pe gât, abia gustând-o, ca și cum ar încerca să bea ca să 
înceapă să se simtă bine. 

Sigur, poate că-mi imaginez - poate proiectez asupra lor o 
încordare ce nu există de fapt decât în mintea mea. Dar nu sunt 
prea sigură de asta. Pentru că observ privirile rapide, animalice, 
pe care și le aruncă unul altuia - nu sunt singura. Căutăm ceva 
pe chipurile celorlalţi. Dar ce? Familiaritatea? O amintire 
liniștitoare a tot ce ne ţine laolaltă? Sau ne uităm temători după 
vreun element nou, întrezărit acolo, pe versantul sumbru? Ceva 
nou, ciudat și violent. 


— Cina e servită! strigă Emma din bucătărie. 


VP - 176 


E o ușurare să avem ceva nou la care să ne concentrăm, să 
nu trebuiască să pălăvrăgim unii cu alţii - ceea ce dintr-odată 
pare la fel de forţat și de dificil ca și cum am fi complet străini. 

Este vânat Wellington - care nu e preparat din ciuta de mai 
devreme, ceea ce e o ușurare. Emma este o bucătăreasă 
minunată. Cred că asta merge mână în mână cu modul ei 
incredibil de a se organiza. Ea a plănuit întreaga excursie, până 
la cel mai mic detaliu. Ea măcar pare neschimbată de spiritul 
ăsta ciudat care i-a cuprins pe toţi - vioaie și plină de energie în 
timp ce duce mâncarea la masă, cu o mișcare amplă a mâinii. 

— Doamne, spune Miranda, mă uimești. Dacă te uiţi în 
frigiderul nostru, în cea mai mare parte a timpului vei găsi doar 
o sticlă de șampanie și o jumătate de borcan cu măsline. E ca și 
cum ai fi un adult în toată regula. 

Emma roșește de încântare. Doar că... Nu cred că a fost un 
compliment. O face să pară o gospodină, cam plictisitoare. In 
timp ce Miranda e cea plină de farmec, într-un stil imprevizibil, 
rock'n'roll. 

Nici măcar nu-i adevărat. E drept, nu gătește bine, dar o face. 
Dar n-o să lase niciodată să-i scape oportunitatea de a părea, în 
orice fel, superioară Emmei. 

Ce cățea. Mă surprind și înăbuș gândul. Ce m-a apucat? Și, la 
urma urmei, m-am trezit eu să vorbesc. 

Aplaudăm cu toţii și exclamăm la vederea vânatului - luciul 
auriu al aluatului, frumuseţea bucății compacte de carne. 

Tai o bucăţică. Este gătită perfect - aluatul crocant, vânatul 
miraculos de roz la mijloc. Dar, când o străpung cu furculiţa, un 
firicel de sânge se prelinge afară. Mă gândesc la căprioara de 
azi, la modul în care se clătina în genunchi, la ecoul geamătului 
îngrozitor ce a părut să se audă dinspre vârfurile din jur în timp 
ce s-a prăbușit și simt că mi se întoarce stomacul pe dos. lau 
totuși o gură și mă chinui s-o înghit. Pentru o scurtă clipă de 
panică, mâncarea pare că mi s-a blocat în gât și am senzaţia că 
o să mă sufoc. E nevoie de o înghiţitură mare de apă ca s-o facă 
să alunece și încep apoi să tușesc răgușită. 

Samira, care stă lângă mine, îmi dă un ghiont. 

— Ești bine? 

Dau din cap afirmativ. O văd pe Emma care s-a întors și mă 
privește. 

— E în regulă? întreabă ea. 


VP - 177 


— Da, îi zic, deși mă doare gâtul, e absolut delicioasă. 

Ea confirmă discret. Insă nu zâmbește. Mă întreb dacă a 
observat cu câtă dificultate m-am forţat să înghit - grimasa mea 
de dezgust la vederea cărnii însângerate. Dar cred că-i și 
altceva la mijloc. Emma nu prea m-a plăcut niciodată. M-am 
străduit așa de mult cu ea, pervers de mult față de cum aș fi 
făcut-o dacă ar fi dat semne că mă place. Și, în realitate, 
lucrurile ar fi trebuit să fie invers, nu? Ea ar fi trebuit să facă 
eforturi în privinţa mea. Ea ar fi trebuit să fie cea care caută un 
soi de acceptare din partea vechilor prieteni ai lui Mark. Cu 
siguranţă a făcut efortul ăsta cu Miranda, cu toate că uneori 
Miranda s-a purtat urât cu ea. 

Mi-a fost puţin milă de Emma când s-a alăturat grupului 
nostru. Erau atât de multe lucruri de prins din urmă, atâtea 
glume în cerc restrâns, așa un trecut bogat. Pentru Bo, lucrurile 
au stat altfel. Intr-un fel, faptul că el era american l-a făcut să fie 
aparte. Era exotic - un newyorkez - și, în plus, studiase la 
Stanford, așa că nu exista un complex de inferioritate. Emma a 
fost la Bath, iar Miranda a părut mereu chitită să profite de orice 
moment ca să se dea mare în faţa ei cu faptul că ea a mers la 
Oxford, să-i arate că nu avea cum să se ridice la înălțimea 
noastră. Nu cred că voia s-o facă pe Emma să se simtă prost, 
doar căuta orice fel de recunoaștere a superiorității ei. 

Spre meritul ei, Emma abia pare să bage de seamă când 
Miranda se ia de ea. Are o robusteţe aparte, o anumită stăpânire 
de sine. Mi se pare că e unul dintre acei oameni cu care e ușor 
să fii prieten, pentru că nu are bagaj... dar nu-i genul de 
persoană care mi-ar deveni cea mai bună prietenă. Pare să nu 
aibă nimic profund; sau dacă are, disimulează bine. 
Reconfortantă, da, dar în același timp puţin plictisitoare. 
Doamne, încep să semăn cu Miranda. 

— Ştii, i-am spus Emmei cu două Revelioane în urmă, când 
era nou-venită în grup, chiar n-ar trebui să suporţi toate prostiile 
Mirandei. 

— La ce te referi? a întrebat ea, făcând ochii mari. 

— La modul în care-ţi vorbește. Așa face și cu noi, ceilalţi, să 
știi. Uneori am impresia că, după părerea ei, toată lumea se află 
pe Pământ pentru a o sluji. 

Ştiam foarte bine ce înseamnă asta. 

— O iubesc foarte mult, pentru că are și numeroase calități... 


VP - 178 


dar asta cu siguranţă e una dintre cele mai puţin admirabile. Nu 
vrei să te pui cu părerea ei despre propria superioritate. 

Emma s-a încruntat. 

— Chiar nu mă deranjează, Katie. 

Vocea ei a avut un ton tăios, pe care nu-l mai auzisem până 
atunci. 

— O, am spus, am crezut doar că... 

— Nu trebuie să-ţi faci griji pentru mine, a repetat ea. Chiar 
nu mă deranjează. 

Și chiar așa pare a fi. Mă uit la ea acum, cum le zâmbește 
tuturor și o întreabă pe Miranda de unde și-a cumpărat rochia. 
Poate că sunt eu prea sensibilă, dar uneori îmi lasă impresia că 
mă tolerează doar așa, de dragul armoniei din grup. Că dincolo 
de suprafaţă s-ar putea ascunde o antipatie reală. Sau ceva care 
aduce a antipatie din partea cuiva ca Emma. 

E destul de supărător să te simţi displăcut de cineva atât de 
direct și de bun - „bun”, da, ăsta-i exact cuvântul - ca Emma. 
Uneori, în timpul stărilor mele și mai paranoice, m-am întrebat 
dacă își dă seama că e ceva „ciudat” la mine. Dacă a observat 
însușirile mele distructive și egoiste încă de dinainte ca eu să le 
recunosc în mine. 

e 

Miranda alege mâncarea din farfurie, separând cu grijă fileul 
de aluat, apoi mănâncă doar jumătate, întotdeauna a fost foarte 
atentă la greutatea ei. Ceea ce e ridicol, pentru că are silueta 
perfectă, cel puțin în concordanță cu revistele glossy și Daily 
Mail. Dar îmi amintesc mesele servite la ea acasă și pe mama ei 
care îi luă farfuria din faţă înainte să termine. 

— O doamnă, spunea ea, nu mănâncă tot din farfurie și își 
menține talia sub șaizeci și trei de centimetri. 

Și eu care credeam că provin dintr-o familie disfuncţională. 

Timp de câţiva ani, Miranda a fost vegană, apoi o perioadă a 
urmat 5: 22. În plus, a frecventat toate cursurile de Pilates, 
balet la bară și SoulCycle de la sala ei de lux. Evident, e 
superbă, dar dacă m-ar întreba pe mine, ar arăta mai bine dacă 
ar avea o greutate mai mare, dacă ar fi mai pufoasă. La 30 de 
ani deja începe să aibă aspectul acela fragil de starletă de la 


2 Dietă alimentară bazată pe consumul unui număr normal de calorii timp de cinci 
zile pe săptămână și restricționarea caloriilor în următoarele două zile la un sfert din 
totalul obișnuit (N.t.). 


VP - 179 


Hollywood. A, și sunt sigură că și-a făcut Botox. S-ar putea crede 
că eu, cea mai bună prietenă a ei, ar trebui să știu asta sigur. 
Dar e ciudat de discretă cu astfel de lucruri. Spre exemplu, cu 
faptul că apelează în mod regulat la bronzarea artificială - apare 
la o nuntă arătând de parcă și-ar fi petrecut ultimele trei 
săptămâni în St Barts”. Dar când comentez pe tema asta, spune 
ceva de genul: „A, da, am stat mult la soare în ultima perioadă... 
eu mă bronzez cu ușurință” și schimbă brusc subiectul. 

— E sexy paznicul de vânătoare, așa-i? spune ea acum. Genul 
puternic și tăcut... Parcă ar fi desprins dintr-un roman de la Mills 
& Boon. Așa de priceput. Nu credeam că-i așa de greu să iei 
urma unei căprioare. Și e foarte înalt. Nu-i așa că-ți vine să-l 
escaladezi? 

— Doamne, da, spune Samira, atrăgând un „Aoleu!” din 
partea lui Giles. 

Dar Miranda nu pare să bage de seamă că ea a zis ceva. Se 
uită la Julien. Cuvântul „înalt” pare o aluzie tăioasă. Julien poate 
fi descris în multe feluri; însă nu e și nu va fi niciodată înalt. 

— Așa un bărbat masculin, adaugă Miranda. E ceva aproape 
periculos la el... Ceea ce-l face cu atât mai atrăgător. Poţi să fii 
sigură că-i în stare să repare orice, sau să-ți construiască un 
adăpost în mijlocul naturii. Nimeni nu mai are genul ăsta de 
abilităţi. 

— Știţi cu cine semănaţi voi două? spune Giles. 

Pare relaxat, dar cred că e și puţin supărat. 

— Cu cine? zice Miranda pe un ton jucăuș. 

— Cu două fete bătrâne disperate. 

Nu-mi scapă privirile îndreptate spre mine - chiar și din partea 
lui Nick, sfinte Dumnezeule! Pentru că, dacă e vreo fată bătrână 
disperată aici, atunci, ei bine, iat-o: subsemnata. Mă concentrez 
să apuc o bucăţică perfectă de vânat și aluat cu vârful furculiţei. 

— Eu cred, spune Miranda nedescurajată, în numele femeilor 
de pretutindeni, că ar trebui să încerci să-l seduci, Katie. 

O spune pe un ton jucăuș, dar cu o anumită tentă și mă întreb 
ce vrea să însemne. In seara asta pare să exagereze puţin - 
rochia aurie, părul adunat în vârful capului într-un fel de coafură 
de războinică, strălucirea din ochii ei, râsul ei doar o fracțiune 
prea tare. 

— Și să ajungă să fie ucisă? spune Giles, râzând. Te face să-ți 


21 Saint-Barthélemy, insulă în Marea Caraibelor (N.t.). 
VP - 180 


pui întrebări, nu-i așa? Ce caută un tip ca el singur într-un loc ca 
ăsta? Adică, e frumos și liniștit câteva zile, dar ar fi destul de 
înfiorător să trăieşti aici tot timpul singur. Ai ajunge să 
înnebunești, dacă nu cumva ești deja nebun. 

— Nu e singur, zic eu. E și femeia de la birou, Heather. 

— Da, spune Miranda, dar nu sunt împreună, nu? Și cred că și 
ea e niţel dusă. Dacă alegi genul ăsta de viață, e clar că ești 
puţin cu capul sau că fugi de ceva. 

— Eu cred că ea pare perfect normală, răspund eu. 

Nu știu de ce-i apăr. Nu-i o idee bună să nu fii de acord cu 
Miranda când e într-o astfel de dispoziţie. 

— lar el pare total inofensiv. Și da, cred că arată bine. 

— Înţeleg, spune Julien în maniera neconvingătoare a unui 
unchi amabil. Asta-i genul tău, Katie? 

Îi simt pe toţi uitându-se lung la mine, de parcă aș fi un 
specimen pe fundul unui borcan. Înghit bucăţica din Wellington 
și iau o gură mare de apă, deși tânjesc după vin. 

— Poate că este. 

e 

După ce ne terminăm cina, e încă destul de devreme. Emma 
face tot posibilul ca toată lumea să fie bine hidratată. Insistă să 
se ridice și să umple paharele - ceea ce-i ușor jenant, ca și cum 
ar fi chelneriţa noastră în seara asta. În ciuda eforturilor ei, 
conversaţia de la masă pare să fi secat. E o pauză ciudată. Ce e 
de făcut, cu ce să se umple timpul? După ce relaxarea de seara 
trecută a dispărut în mod misterios, nu pare suficient să stăm 
împreună și să depănăm amintiri. Îmi reamintesc faptul că 
întotdeauna se întâmplă așa în Ajunul Anului Nou, din cauza 
celebrării forțate. Miezul nopţii - care, în orice altă zi, nu e o oră 
deosebit de târzie - pare dintr-odată un hotar îndepărtat. 

— Mă întrebam, spune Samira, și știu că sună un pic 
adolescentin... Dar n-am putea juca „Adevăr sau Provocare”? 

Se aud mormăieli amestecate. 

— Avem treizeci de ani, Samira, spune Nick, ridicând din 
sprânceană. Cred că am cam depășit faza de „Adevăr sau 
Provocare”. 

— O, haide, zice Miranda, unora dintre noi ne place să ne 
considerăm tineri. 

— Și ar putea fi amuzant, intervine Emma. 

Ea e singura a cărei stare de spirit pare să nu se fi schimbat 


VP - 181 


de ieri dimineaţă - e plină de entuziasm, combinat cu placere 
după succesul pe care l-a avut masa. Și-a dat cu adevărat silinţa 
în seara asta - nu poate egala strălucirea Mirandei, dar rochia 
cu umerii goi, gri metalic, pe care o poartă, are puţin luciu și și-a 
colorat buzele în roșu aprins. Se potrivește aproape perfect cu 
mica pată de sânge pe care a ratat-o, deasupra urechii, aproape 
de păr, o urmă rămasă după vânătoarea de după-amiază. 

În absenţa unei alte sugestii, toată lumea pare să accepte că 
asta vom face acum - vom juca „Adevăr sau Provocare”. De 
fapt, e o ușurare aproape palpabilă să avem un plan pentru 
următoarea parte a serii, ceva care să ne ţină ocupați. 

Ne așezăm la masă. Emma ia o sticlă goală și o învârte. Se 
oprește în dreptul lui Bo. 

— Provocare, spune el. 

— Pupă-l pe Mark, zice Miranda. 

Bo strâmbă din nas. 

— Trebuie? 

Mark pare cu adevărat îngrozit. Dar Bo se apleacă indiferent 
și își lipește gura de a lui Mark. Și pentru o clipă - preț deo 
clipită - mi se pare că Mark răspunde, că gura lui se mișcă 
senzual sub a lui Bo. E destul de sexy. Văd că Nick se încruntă. 
A observat și el. 

Toată lumea râde. Dar acum se simte o nouă tensiune în 
atmosferă, un fior sexual. 

Bo învârte sticla. Se oprește la Miranda. 

— Adevăr, spune ea cu un ușor zâmbet inexpresiv. 

După asta și după privirea ei leneșă, adormită, îmi dau seama 
că a băut deja destul de mult. 

— OK, zice Nick, știu una. Te-ai culcat vreodată cu altcineva 
de la masa asta? 

Miranda chicotește. 

— Dacă m-am culcat cu altcineva? întreabă ea, insistând pe 
„Culcat”. Bănuiesc că vrei să zici cu excepţia sotului meu. 

— Da, spune Nick. 

O privește cu o intensitate aparte - aduce cu o pisică care se 
uită la o pasăre. 

— Hmm, zice ea și își duce un deget la buze - deși prima oară 
ratează și își atinge bărbia -, mimând că se gândește. 

— Cred că în cazul ăsta o să spun că... da. 

Se lasă o tăcere marcată de uimire. N-are cum să fie 


VP - 182 


adevărat, nu? Dacă da, n-am auzit nimic despre așa ceva. Cum 
de eu nu știu? Arunc o privire spre Julien, dar nu pare deosebit 
de surprins. El știe? Cine ar fi putut fi? Studiez toate chipurile din 
jurul mesei, dar nicio expresie nu trădează nimic. Mark? Cred că 
el e cel mai plauzibil, dar până acum ar fi ieșit la iveală, într-un 
fel sau altul. Totuși, îmi aduc aminte că petrecea destul de mult 
timp prin apropiere, la facultate, așteptând să-i transmită 
Mirandei câte un mesaj de la Julien. Ar fi existat oportunitatea. 

Miranda ridică din umeri spre noi. 

— Nu vă mai spun nimic, așa că mai bine învârtim din nou. 

— Haide, zice Samira, trebuie să ne spui. 

— Da, intervine Bo, nu poţi să ne zici asta și să nu spui mai 
multe. 

— Ba da, pot, răspunde Miranda, zâmbind. Am răspuns la 
întrebare. Mi-am spus Adevărul. 

Giles îi dă Mirandei sticla. 

— Bine. Următorul. 

Sclipirea din ochii Mirandei a devenit și mai luminoasă. După 
ceea ce a scos la iveală, miza pare să fi crescut, atmosfera s-a 
schimbat. Ea învârte și sticla se oprește în dreptul lui Mark. 

— Provocare, spune el aproape înainte să se oprească. 

— OK, zice Miranda, gândindu-se o clipă. Bea asta. 

Ridică o sticlă de Dom Pérignon. 

— Toată? întreabă Emma, făcând ochii mari. Nu poţi să-i ceri 
așa ceva. 

— Era trucul meu de la petreceri, zice Mark. Nu ţi-am povestit 
niciodată? Toată sticla în zece minute. 

Îmi amintesc. Și-mi amintesc și mizeria de după. Mark e unul 
dintre acei oameni care n-ar trebui să bea. Pe unii alcoolul îi 
face sentimentali, pe alţii beligeranţi, iar pe alţii nervoși - vă 
puteţi da seama în care categorie intră Mark. 

— O fac eu, spune Miranda, ridicându-se în picioare. 

Scoate dopul cu un aer ceremonios, având grijă să nu se 
verse nimic. Apoi se duce la Mark. 

— Stai în genunchi, rostește seducătoare și în același timp pe 
ton de sergent major. Gura mare. 

El face ce-i spune, ia ea întoarce sticla, fără avertisment și 
fără niciun pic de blândeţe, și o înfige între buzele lui 
întredeschise. El scoate un sunet ca și cum s-ar îneca, însă ea 
nu cedează. Ba, mai mult, o văd cum împinge și mai mult baza 


VP - 183 


sticlei cu o mână cu manichiură îngrijită. 

Mark bea lichidul cu înghiţituri mari, gâtul mișcându-i-se 
frenetic, iar ochii îi lăcrimează, înroșindu-se, părând aproape 
sângerânzi. Julien și Giles îl întărâtă: „Dă-o pe gât!” și „Până la 
fund!” - fără îndoială, amintiri ale cântecelor din timpul 
petrecerilor de la rugbi. Restul stăm și ne uităm. 

Din nas îi curg muci, ca unui copil care plânge. Sunetele pe 
care le scoate, ca și cum s-ar îneca, se întețesc, iar dincolo de 
ele e un fel de vaiet jos, animalic, care-mi zburlește părul de pe 
mâini. Mare parte din băutură îi curge în spume pe bărbie și îi 
îmbibă cămașa elegantă și poala pantalonilor de costum. 

— O, Doamne, zice Samira, cred că a băut destul. 

— Futu-i, latră Miranda, ignorând-o complet. Bea-o. Nu bei. 

Mă gândesc la cât de dense sunt bulele din șampanie, la cât 
de dureros e să dai pe gât chiar și un pahar din chestia aia. 

E oribil de privit, o imitație grotescă a unui act sexual. Dar, nu 
știu de ce, ne e la fel de imposibil să ne uităm în altă parte cum 
ne e să intervenim. Băieţii au încetat să-l mai încurajeze, 
scandările lor reducându-se la o tăcere îngrijorată. Nici măcar 
Emma nu se mișcă, nu scoate niciun sunet pentru a-și ajuta 
iubitul. Stăm și ne uităm șocați, fascinaţi de spectacolul obscen. 

În cele din urmă, sticla s-a golit. Incet, aproape fără tragere 
de inimă, Miranda dă sticla deoparte. li dă o palmă peste fund și 
din ea mai cad câteva picături, una dintre ele stropindu-l pe 
Mark în ochi - o ultimă umilinţă, o subliniere a insultei. 

Mark respiră șuierător și râgâie, aplecat, cu mâinile pe 
genunchi, pentru a se sprijini. Pentru un moment înfiorător, dă 
impresia că o să vomite. Samira, care stă cel mai aproape de el, 
îi pune mâna pe spate ca să-l liniștească. 

El se scutură, dând-o la o parte cu o mișcare violentă a 
umerilor. Așteptăm în tăcere, fără ca nimeni să rostească vreun 
cuvânt, ca să vedem cum se va termina totul. In cele din urmă, 
după ceea ce pare un răstimp îndelungat, Mark își saltă capul. 
Ne adresează un rânjet neconvingător și ridică o mână în aer ca 
un învingător. Cu siguranţă trebuie să știe că orice-ar fi fost 
scena la care tocmai am asistat, victoria nu este nicidecum a ui. 
Totuși, se aude un oftat colectiv de ușurare. Ceilalţi aclamă. A 
fost un joc! Ha, ha... Miranda, ești așa de brutală. Mark... bine, 
amice! 

Când Mark învârte sticla, mâna îi tremură. Se oprește, așa 


VP - 184 


cum știam într-un fel că va fi, în dreptul meu. 

— Provocare, îi spun. 

Nu vreau să fac asta - provocările Mirandei au fost 
întotdeauna oribile. Dar aș accepta acum aproape orice 
provocare în locul unui adevăr. 

— Mark? întreabă Samira, întorcându-se spre el. Ai vreo idee? 

Mark își duce mâna la gât și încearcă să vorbească, dar nu se- 
aude decât un șuierat răgușit. Clatină din cap și renunţă. 

— Bine, spune Miranda pe un ton indiferent, aparent 
nepreocupată de faptul că ea a provocat umilinţa asta. 

Își unește degetele, apoi se duce la Emma și îi șoptește ceva 
la ureche. lisuse Hristoase, parcă suntem la școală. Cum poate 
Emma să fie atât de prietenoasă cu Miranda, după ceea ce i-a 
făcut iubitului ei? Dar poate că într-adevăr ne prefacem că nu-i 
vorba decât de distracţie și de jocuri, fără nicio intenţie rea. 

Emma dă din cap aprobator. 

— Sau... spune ea și șoptește ceva la urechea Mirandei. Bo 
râde. 

— O să ne spuneţi și nouă? 

Emma dă din cap spre el, jucăușă. Miranda nici măcar nu se 
obosește să-l privească. Se uită direct la mine. Mă trece un fior. 

— În lac, zice ea. Zece secunde, scufundată complet. Apoi 
afară. 

Mă holbez la ea. Chiar nu vorbește serios. 

— Miranda, sunt mai puţin de zero grade acolo. E gheaţă la 
suprafață. 

— Da, intervine Nick. Miranda... o să moară de frig. 

Mă aștept ca și Samira să mă susțină. Dar ea se încruntă 
privind în gol, părând cu mintea în altă parte. Miranda zâmbește 
cu voioșie și scutură din cap. 

— Administratoarea mi-a spus că înoată aproape în fiecare zi, 
chiar și iarna. În plus, o să fim acolo când ieși, cu un prosop. O 
să fii bine, Katie. 

Mă holbez la ea. Nu-mi vine să cred că mă pune să fac asta. 
Dar ochii ei sunt goi, lipsiţi de expresie. 

— Haide, zice dând din cap încurajator. Dezbracă-te. 

Deseori, la școală, Miranda era cea care sărea în apărarea 
mea - în fața fetelor care încercau să se ia de mine. Dar mai 
avea o latură. Miranda, hărțuitoarea. Când voia, putea să fie 
mult mai nemiloasă decât oricare altă cățea din clasă. Era ceva 


VP-185 


rar, dar se întâmpla. Declanșarea unui întrerupător, încordarea 
mușchilor. Doar ca să-mi reamintească cine era șefa. Imi vine în 
cap în special o anumită amintire - una de genul celor de care 
nu poţi scăpa oricât de mult ai încerca. Clasa a noua. In vestiar, 
înainte de hochei. Una dintre fete - Sarah - se plângea de faptul 
că doamna n-o lăsa să stea pe bancă, deși era în prima zi de 
menstruație. 

— Zice că cică e „bine” pentru mine. Zice c-o să-mi facă bine. 
Dar eu știu că nu-i așa. Nu-i corect. 

Celelalte dădeau din cap și murmurau, exprimându-și 
compasiunea. 

Mi-am adus aminte de cutia cu paracetamol din rucsac - am 
scos-o și i-am oferit-o. Sarah era una dintre cele mai puţin 
înspăimântătoare. Uneori stăteam împreună la ore - la cele la 
care nu participa și Miranda, desigur. A ridicat ochii spre mine și 
mi-a zâmbit în timp ce a luat pastilele. 

— Mersi, Katie. 

Am simţit o căldură care mi se răspândea în piept. 

Și apoi, vocea Mirandei, clară ca un clopoțel: 

— Dar Katie n-are cum să înțeleagă. Având în vedere că încă 
nu i-a venit. 

Toate celelalte fete s-au întors spre mine șocate, fascinate. 
Uitându-se la mine ca și cum aș fi fost exact așa cum mă 
simțeam: o ciudată. Ştiam cu certitudine că era un semn - că 
sigur, sigur era ceva în neregulă cu mine. Paisprezece ani și nu- 
mi venise ciclul. Mă confesasem  Mirandei, în deplină 
confidențialitate. La momentul respectiv, îmi dăduse asigurări, 
spusese că era sigură că la paisprezece ani nu era târziu. 

Apoi se folosise de asta ca să mă umilească. Ca să mă ţină 
sub control. 

Asta face acum. 

E absurd. Am treizeci și trei de ani. Am oameni care mă 
respectă și care depind de mine la muncă. Am responsabilități. 
Sunt un avocat genial - știu asta -, n-am permis niciodată 
celeilalte părţi să câștige. Nu voi permite niciodată să fiu umilită 
astfel. 

Bine, îmi spun, uitându-mă la Miranda. Dau sec. Și plusez. Ca 
și nu n-ar fi nimic deosebit, îmi dau rochia jos și rămân în faţa 
tuturor în lenjerie intimă. Am reușit cumva să-mi pun pe mine o 
lenjerie de calitate - mătase galbenă, cu dantelă. Nouă. Văd 


VP - 186 


sprâncenele Mirandei ridicându-se o fracțiune de secundă. Cred 
că se aștepta la niște oribilităţi gri-bej supra-spălate, ca să-mi 
accentueze umilinţa. Mă întreb dacă mi-au observat burta. Ar 
putea fi justificată prin balonarea de după cină. Mă aplec în timp 
ce traversez camera fără să mă uit la vreunul dintre ei și 
deschid ușa de la intrare. 

Futu-i. E chiar mai frig decât mai devreme, dacă e posibil așa 
ceva. E așa de frig, încât doare. Îmi simt pielea încreţindu-se. Nu 
mă pot gândi la asta, altfel n-o să fiu în stare s-o fac. Trebuie să 
fiu tare, cea mai bună, cea mai puternică versiune a mea. Apa e 
la doar câţiva metri distanţă, la capătul potecii. E neagră ca 
cerneala. Dar pot zări fragmente mici și palide de gheaţă, diafan 
de subţiri, la suprafaţă. Mă îndrept spre ea și continui să merg în 
timp ce apa îmi trece de glezne, de gambe, de burtă, apoi 
plonjez în jos, până la gât. Incredibil de rece. Am senzaţia că mă 
înec, deși îmi ţin capul la suprafaţă. Frigul îmi scoate tot aerul 
din plămâni; respir prea repede, dar pare că nu pot trage aer în 
plămâni. Apoi, în sfârșit, reușesc să mă controlez. Mă întorc cu 
faţa spre ceilalţi, care mă privesc de pe mal. Toţi aclamă și 
strigă entuziasmați, cu excepţia Mirandei. Ea doar se uită la 
mine. 

O privesc în ochi în timp ce calc apa. Te urăsc, îmi spun. Te 
urăsc. Nu mă mai simt prost. Meriţi tot ce urmează să ţi se 
întâmple. 


VP - 187 


Emma 


Îi aduc lui Katie un prosop de la toaletă din Cabană. |i e atât 
de frig, încât dinţii îi clănţănesc și sună ca și cum cineva ar 
amesteca zarurile. În lumina din sufragerie, buzele ei sunt 
albăstrui. Dar cei mai tulburători sunt ochii ei. Cunosc privirea 
asta, e cea a unei persoane aflate la limită. Am văzut-o la Mark. 
Am văzut-o în ziua aceea, la curse. 

— O urăsc, rostește șuierând. O urăsc sincer. Nu-mi vine să 
cred că m-a pus să fac asta. Tu nu știi cum e cu adevărat, 
Emma... așa că poate nu poţi să înţelegi. Tu nu știi de ce-i 
capabilă. 

De fapt, îmi spun în sinea mea, o cunosc mult mai bine decât 
încerci tu mereu să-mi dai de înţeles. Cine-a fost lângă ea în 
ultima vreme când tu ai dispărut de pe planetă? Și, cu 
siguranţă, știu de ce ești tu capabilă, Katie Lewis. 

Nu spun asta, desigur. În schimb, strâng din dinţi și îi zic: 

— Ce zici de-un pahar cu șampanie? O să te încălzească, nu-i 
așa? ` 

— Nu. Nu vreau un pahar cu şampanie. In plus, n-a băut-o 
iubitul tău pe toată? 

Scuipă cuvintele. Mă holbez la ea. N-am văzut-o niciodată aşa. 
Nu cred că am mai văzut-o pe Katie nervoasă. 

— Uite ce-i, Katie, sunt sigură că n-a vrut. Doar că a băut cam 
mult și s-a gândit că o să fie amuzant. 

— A fost al dracului de periculos, mârâie ea. Ai idee cât de 
rece e apa? 

— Haide, Katie. Mai e puţin și vine anul nou. 2019. Un an cu 
totul nou. Nu vrei să încerci să dai totul uitării? Sunt sigură că 
am făcut cu toţii recent chestii de care nu suntem mândri. 

O fixez cu privirea, suficient cât să facă o pauză, înghite, apoi 
pleacă capul, de parcă ar ascunde ceva. 

— Vreau ca toată lumea să se simtă bine, îi spun. Planific asta 
de atât de multă vreme. 

— Da, spune oropsită. Știu. Îmi pare rău, Emma. 

O conduc la toaletă și o conving să se schimbe în hainele cu 
care a venit. Dintr-odată, e ascultătoare ca un copil. 

Găsesc un disc la întâmplare, îl pun în aparat și dau volumul 


VP - 188 


la maximum. E Candi Staton, „You've Got the Love”. Cântecul 
meu preferat. Parcă așa a fost să fie. Și are efectul scontat. 
Toată lumea începe să danseze. Chiar și Katie, cu toate că o 
face cam cu jumătate de inimă. 

Miranda e destul de beată acum. Dar e o dansatoare mai 
bună decât oricine altcineva de aici, în timp ce se leagănă în 
mijlocul camerei în rochia ei aurie care pare incandescentă la 
lumină. Mă ridic să dansez cu ea, să-i imit mișcările, iar ea se 
uită la mine și rânjește larg. Apoi zâmbetul ei oscilează și se 
estompează. 

— Ce-i? 

— Şe șiudat... (vorbește tărăgănat, cu „ș'-urile lui Sean 
Connery), zice și mijește ochii la mine, dar am senzaţia că s-a 
mai întâmplat asta înainte. Ti s-a întâmplat asta vreodată? Să 
poţi să juri că-ţi amintești exact momentul ăsta care ţi s-a 
întâmplat în trecut? 

Tipic pentru Miranda, binecuvântată fie ea, să creadă că déjà- 
vu-ul e o experiență care numai ei i se întâmplă. 

— Da, îi spun, uneori. 

— E cântecul ăsta... spune și se încruntă. Chiar vorbesc 
serios. Știu că am mai dansat pe el înainte. Nu simţi că toate 
astea s-au întâmplat deja? 

Mă privește întrebătoare. Nu știu ce să zic, așa că râd. Sincer, 
mă sperie puţin. Mă simt ușurată când îl vede pe Julien peste 
umărul meu. 

— Julien, îi spune. Dansează cu mine. 

Se întinde spre el și-l apucă de umeri. 

El îi face pe plac timp de câteva minute, legănându-se 
obedient pe ritmul muzicii, cu mâinile pe șoldurile ei, dar între ei 
doi e o ciudată lipsă de intimitate. El pare mai degrabă plictisit. 
Dar totul capătă sens acum, desigur. 

e 

Toată lumea pare dintr-odată foarte beată. Simt că sunt 
singura care încă deţine controlul asupra propriilor facultăţi 
mintale - poate cu excepţia lui Katie. Mark a luat capul de cerb 
de pe perete și defilează cu el împrejur, ţinându-l ca pe o mască 
și făcându-se că se repede spre oameni. Mișcările lui sunt 
necoordonate și observ cât de beat e după ce a golit sticla aia. 
Samira ţipă - ceva între râs și teroare - și se fereşte de el, 
căzând înapoi pe una dintre canapele. 


VP - 189 


— Mark, strig la el, pune-l înapoi. 

Dar nu mă aude - sau mă ignoră. Nu mă pot înțelege cu el 
când e așa. 

Între timp, Giles se plimbă prin încăpere și bea direct dintr-o 
sticlă de șampanie. Lovit brusc de inspiraţie, își pune degetul 
mare la gura sticlei și începe s-o scuture frenetic, ca un pilot de 
Formula Unu. Apoi o eliberează, ţintind spre Julien. Acesta se 
ghemuiește sub jet - o fântână de șampanie - care i se 
infiltrează în partea din față a cămășii și între picioare. O parte, 
însă, îl ratează. O văd inundând preșul din blană de oaie, 
țesătura scumpă de pe canapea... 

— Încetaţi, strig, alergând spre ei. Încetaţi! 

Dar mă ignoră complet. În starea lor de beţie, par cumva 
supradimensionaţi, acțiunile lor augmentate, mai dramatice. 
Acum Julien sare la Giles, îl prinde și-l trage în jos, rupându-i 
cămașa, iar nasturii se împrăștie peste tot și zăngănesc pe jos. 
Mark se întoarce și îi vede. Lasă jos capul de cerb, ca un copil 
care i-a văzut pe alţii jucându-se cu niște jucării mai bune. Se 
năpustește asupra lor, parcă nevrând să fie lăsat pe-afară, 
luându-i pe amândoi de gât. Toţi trei se înclină, se luptă și apoi 
cad. Se aude un zgomot când se prăbușesc, direct pe măsuţa de 
cafea din sticlă din mijlocul încăperii. Dansatorii - Miranda, Nick, 
Bo și Samira - se opresc din ceea ce fac și își îndreaptă privirile 
spre ei. Mă uit la sticla care se sparge chiar în mijloc, încet, 
aproape greoi, și apoi se împrăștie în fragmente, care alunecă 
peste tot. Toţi trei se uită în sus, dezorientați. 

— O, futu-i, zice Giles. 

Apoi chicotește. 

— Nu contează, spune Julien tărăgănat. Nu-ţi face griji, 
Emma... se uită după mine, o să plătesc pentru asta. 

Întinde brațele. 

— O să plătesc pentru tot. 

Întinde mâna spre Mark, care a reușit cumva să se ridice, 
împleticindu-se. 

— Ajută-mă, amice. 

Mark o apucă. Începe să-l tragă pe Julien în picioare. Apoi, 
când aproape l-a ridicat complet, îi dă drumul, așa că acesta se 
prăbușește înapoi pe jos. Mă întreb dacă sunt singura care a 
observat că n-a fost accidental. 

— Scuze, amice, spune el. 


VP - 190 


Julien se uită în sus la el și încearcă să râdă. Dar în ochii lui 
observ o privire intensă, aproape sumbră. 

Totul merge groaznic de prost. Mă uit în jur la dezastrul din 
cameră, la masa frumos aranjată de dincolo care pare să râdă 
batjocoritor de mine. Nu seamănă deloc cu ce-am plănuit. Apoi, 
observ ora la ceasul de pe perete. Îmi vine să plâng de ușurare. 

— Hei, strig, ducându-mi mâinile pâlnie la gură, știind că asta 
le-ar putea atrage atenţia mai mult decât orice altceva, e 
aproape miezul nopții! 


VP-191 


Miranda 


Ne poticnim afară, pe malul lacului. Julien merge aplecat - 
cred că-i posibil să se fi lovit puţin adineauri, când s-a prostit cu 
Giles și Mark. Au spart o masă, Dumnezeule, sunt ca niște copii! 
Katie e încă înfășurată într-una dintre păturile de lână, pe care 
și-a pus-o peste haine. N-are cum să-i fie încă frig, nu? Mereu a 
fost al dracului de fragilă. Totuși, îmi pare destul de rău pentru 
comportamentul meu. Nu pentru Mark - el a meritat-o, încă de 
aseară. Dar Katie nu mi-a făcut nimic, de fapt, în afară de faptul 
că e puţin distantă și nu prea amuzantă. Uneori, impulsurile 
astea pun stăpânire pe mine - dorinţa de a duce lucrurile un pic 
prea departe... chiar și impulsul de a răni. Nu mă pot abţine, e 
ceva compulsiv. 

Aș vrea să-i spun ceva lui Katie, poate să-mi cer scuze, dar 
nu-mi găsesc cuvintele. Șampania m-a afectat foarte tare. 
Respirația mea aburește aerul, dar nu simt frigul, înfășurată la 
rândul meu în mica mea pătură de băutură. Mă simt amorțită. 
Uitasem că băusem așa de mult vin înainte de șampanie. 
Gândurile îmi sunt amestecate, mintea încețoșată. Poate ar fi 
mai bine dacă mi s-ar face rău. 

Începe numărătoarea inversă până la miezul nopții. 

— Un minut! strigă Emma cu ochii la ceas. 

Mă uit în sus, la stele. Un nou an. Ce-mi va aduce? 

— Treizeci de secunde! 

Mă uit în jur, la ceilalţi. Râd cu toţii, dar, în lumina ce vine din 
Cabană, chipurile lor arată ciudat de spectrale, iar zâmbetele lor 
seamănă cu niște rânjete de animal. 

Mark stă pregătit cu o nouă sticlă de șampanie. Nu m-a privit 
nici măcar o dată după joc. Sunt obișnuită să stea cu ochii pe 
mine. Nu-mi lipsește, sigur că nu. Dar, în același timp, stau aici 
în întuneric și am acest sentiment de  invizibilitate... 
neîndurător... ca un balon care s-ar putea ridica brusc plutind 
spre cerul înstelat. 

— Douăzeci de secunde... 

Ceilalţi scandează acum. 

— Nouășpe, optsprezece... 

Din senin, îmi displace. Parcă ar fi numărătoarea inversă până 


VP - 192 


la ceva teribil... explozia unei bombe. Îmi imaginez luminiţele 
roșii clipind. 

— Cinci, patru, trei, doi... 

— La mulţi ani! 

Ceilalţi repetăm ca un papagal drept răspuns. Giles se agită 
cu o brichetă pe mal. 

— Ai grijă! strigă Samira pe un ton înalt și strident. 

— Haide! strig, încercând să scap de senzaţia de rău augur. 
Aşteptăm toți! 

În cele din urmă, Giles pare să reușească să aprindă chestia 
aia. Se dă înapoi, clătinându-se. Apoi se aude un fâsâit 
promiţător, urmat de un șuierat, și o rachetă mare și roșie se 
înalţă de la sol cu un sunet care seamănă cu un țipăt, apoi 
explodează deasupra lacului. Se reflectă în apă - o mie de 
fragmente mici de foc. E frumos. Încerc să mă concentrez la 
asta, dar totul se învârte. Tăcerea de după e așa de... 
apăsătoare. Întunericul din jurul nostru e atât de dens, ca și cum 
aș putea întinde mâna... să-l ating. Dacă am fi fost la Londra - 
sau oriunde altundeva în civilizaţie -, am fi putut să vedem toate 
celelalte artificii explodând în jurul nostru. Amintindu-ne de alţi 
oameni, de alte forme de viaţă. Dar aici suntem absolut singuri. 

Încă mai aud ţipătul petardei. Dar nu mai sună la fel, sună ca 
al unei persoane. Și mă gândesc că... n-a fost deloc ca un foc de 
artificii. Mai degrabă ca una dintre acele rachete de 
semnalizare. SOS. Lansat de pe puntea unei nave care se 
scufundă. 

Julien se întoarce spre noi. 

— Nu e chiar ca focul de artificii de la Westminster, spune el. 

— Dar cine vrea să fie ca la Westminster... toate corpurile 
alea transpirate, îndesate unul în altul... când putem avea asta? 
întreabă Emma. Locul ăsta, zice și desface larg braţele, și cei 
mai buni prieteni. 

Își trece braţul printr-al meu și-mi zâmbește, un zâmbet cald, 
sincer. Vreau s-o îmbrăţișez. Slavă Domnului pentru Emma. Și 
apoi începe să cânte - cu o voce surprinzător de bună. Incerc să 
mă alătur: 


Oare vechii tovarăși ar trebui uitati 
Și-n veci să nu ne mai gândim la ei? 
Oare vechii tovarăși ar trebui uitati 


VP - 193 


Si vremurile de odinioară? 


Bine, știu că am băut mult, dar împreună, aici, în întuneric și 
în liniște, vocile noastre sună frumos și e ceva vulnerabil în 
zgomotul ăsta. Copacii din jurul nostru sunt atât de groși și de 
negri. Oricine ar putea fi cu ochii pe noi în timpul acestui mic 
ritual de grup. 

Probabil că toată băutura mă face să mă simt atât de... 
ciudat. Se aude o bubuitură puternică și tresar speriată. Dar nu-i 
decât Nick, care deschide încă o sticlă de Dom. Toarnă în 
pahare. Când îi pasează unul lui Katie, observ chipul ei, ceea ce 
mă face să tremur. Ce-i cu ea? Doar nu se poate să fie din cauza 
scufundării în lac, nu? Nici măcar nu se uită la paharul de 
șampanie care i-a fost dat și care îi alunecă din mâini. 

— Hopa! spune Bo în timp ce-l prinde. Aproape s-a dus! 

Nick ridică paharul. 

— Pentru prieteni vechi! spune el. 

Se uită direct spre mine când o spune. Nu știu de ce, dar mă 
face să mă uit în altă parte. Dau paharul pe gât. 

E o pauză ciudată acum. Nimeni nu pare să știe ce să facă în 
continuare. Peisajul din jur este așa de liniștit în acest răgaz. Imi 
simt stomacul făcând o tumbă neplăcută; pământul pare să se 
miște sub picioare. Uau. Sunt beată cu siguranță. 

— Ar trebui să ne pupăm, zice Samira. Unde sunt pupicii? 

Se întinde și plantează un sărut pe obrazul lui Julien. 

— La mulţi ani! 

Mark se întoarce spre mine. Nu vreau să mă pupe. Când se 
apleacă spre mine, mă las în jos, astfel încât buzele lui îmi ating 
doar urechea. Îi surprind expresia enervată, chiar furioasă. Mă 
gândesc la ochii lui din timpul serii, la tonul ameninţător. 

Mă întorc spre Julien. Faţa lui e învăluită în umbră din unghiul 
în care stau. Nu-i disting trăsăturile sau expresia - doar licărirea 
întunecată din ochi. Când mă aplec să-l sărut - pe gură, desigur 
- am... sentimentul că și el e un străin. Acest bărbat cu care mi- 
am petrecut mare parte din viaţă, cu care am împărțit o casă și 
un pat, lângă care am dormit în majoritatea nopţilor. De cât de 
puţin e nevoie, îmi spun, doar de câteva umbre, de fapt, ca să 
devenim niște necunoscuţi unul pentru celălalt. Uau. Alcoolul 
mă face mereu să gândesc profund. 

— La mulţi ani! îi spun. 


VP - 194 


— La mulţi ani! răspunde el. 

Nu știu sigur, dar am senzaţia că se întoarce ușor când dau să 
ajung la el, astfel încât buzele mele îi ating colţul gurii. Așa cum 
am făcut și eu cu Mark. 

Nick e în cealaltă parte. 

— Nick! îi spun cu o veselie forțată. La mulţi ani din nou! Vino 
aici. 

Întind braţele; mă lasă să-l îmbrăţișez. Miroase uimitor, ca la 
Byredo de la Liberty. 

— De ce n-am fost niciodată prieteni mai buni, Nick? îl întreb. 

Sună al dracului de disperat. N-am vrut s-o spun cu voce tare. 

El face un pas în spate, cu mâinile de-o parte și de alta a 


umerilor mei - pentru oricine altcineva ar putea părea o 
îmbrăţișare afectuoasă. Se uită direct în ochii mei când îmi 
spune: 


— O, Miranda, cred că știi răspunsul. 

Felul în care o spune - așa de încet, în șoaptă, ca să nu audă 
nimeni. Mi se face dintr-odată frig și nu cred că are nimic de-a 
face cu aerul rece. Fac un pas înapoi. 

Mai beau puţin. Apoi mult mai mult, în timp ce restul își văd 
de petrecere în jurul meu. Vreau să reintru în atmosferă. Vreau 
să scap de sentimentul ăsta. Un fel de teamă, pe care o percep 
adânc în pântec, într-un fel mai profund decât orice am simţit 
seara trecută, în baie. Am senzaţia că mă agăţ de marginea unei 
stânci și, încet, încet, degetele pierd aderenţa. Că sub mine e... 
gol, că pierd tot... tot ce e important. 

Bo vine lângă mine. 

— Ești bine? 

El a fost întotdeauna cel care își dă seama când cineva nu se 
simte bine. Asta pentru că e liniștit - el observă, în timp ce noi, 
restul, suntem ocupați să facem o groază de zgomot. Și e 
amabil. Cu toată agerimea lui, nu-i seamănă deloc lui Nick. 

— Da, îi spun. 

— Vrei să mergem să bem niște apă? 

Știu că vrea să spună că am nevoie de ea pentru că sunt 
beată, dar chiar mă simt puţin ciudat. 

— Bine. 

Il urmez în bucătărie unde stau și mă uit prostește în timp ce 
el îmi dă un pahar de la robinet. Când mi-l dă, îi spun: 

— Mersi. Cred că o să stau puţin singură, dacă-i în regulă. 


VP-195 


— OK, zice, ezitând. 

— Du-te! îl alung. 

— Bine, spune el și apoi mișcă din deget ca un profesor. Dar 
peste scurt timp vin după tine dacă nu apari. 

— Bine. 

Apoi îmi aduc aminte să-i zic: 

— Mulţumesc, Bo. 

— Pentru puţin, dragă. De câte ori am fost eu ajutat așa... îi 
datorez o mulţime universului. 

— Dar, Bo, îi spun înainte să mă pot opri. Eu nu-s drogată. 
Doar am băut prea multă șampanie. 

Hopa. N-am vrut să sune așa. 

Ceva se schimbă în expresia lui, ochii i se îngustează. Nu l-am 
mai văzut pe Bo așa. Mereu am fost de părere că trebuie să mai 
fie cineva acolo înăuntru - cineva mai sumbru. Și, din ce mi-a 
spus Katie odată, cineva capabil de un comportament destul de 
dement. Parcă ar purta această... mască, iar eu tocmai am privit 
dincolo de ea. Dintr-odată mă simt un pic mai trează. 

— Îmi pare rău, Bo. N-am vrut... nu știu ce-i cu mine. Am băut 
prea mult. Te rog... 

Întind o mână spre el. 

— E în regulă, spune pe un ton relaxat. 

Dar nu-mi apucă mâna întinsă. 

e 

Aştept până pleacă, apoi sting lumina și-mi las picioarele să 
se îndoaie sub mine ca un scaun pliant, așa că stau așezată pe 
podea. O să mă odihnesc puțin aici, până îmi revin... Ce dracului 
e în neregulă cu mine? Cum de i-am spus așa ceva tocmai lui 
Bo, când el n-a făcut decât să încerce să mă ajute? 

Katie mi-a zis odată că sunt „neglijentă”. „Spui ce-ţi vine, fără 
să te gândești. Problema e că oamenii nu știu că s-ar putea să 
nu te referi la ei”, mi-a zis ea. 

Mă cunoaște așa de bine. Dar nu cred că știe cât de tare mă 
urăsc apoi, după una dintre așa-numitele remarci neglijente. 
Faptul că, pe vremea când eram la Oxford, obișnuiam să zac în 
pat dimineaţa, după o noapte în oraș, și să mă tot gândesc la 
felul în care mă comportasem - la tot ceea ce spusesem și 
făcusem. 

— Toată lumea se îndrăgostește de tine, mi-a spus Samira 
odată. Pur și simplu nu se pot abţine. 


VP - 196 


Dar, m-am întrebat deseori, ei mă plac cu adevărat? 
Las ochii să mi se închidă, doar puţintel... 
XXX 

Sunt trezită de sunetul unei voci - joasă, insistentă. 

— Miranda? 

E o voce de bărbat, ceva mai puternică decât o șoaptă 
răgușită, ca și cum n-ar vrea să fie auzit. Cine o fi? 

— Julien? 

Mijesc ochii în beznă. Sunt confuză din cauza întunericului. În 
depărtare aud zgomot de voci... ceilalți, după câte-mi dau 
seama. Am capul tulbure. 

El face un pas în faţă și într-un final văd cine e. Nu l-am mai 
văzut niciodată așa. Are o expresie bizară, aproape 
amenințătoare. 


VP - 197 


Doug 


Stă într-unul dintre fotoliile din cabana lui. Din când în când, 
întinde mâna și mai toarnă puţin din sticla de whisky. Scopul e 
să se îmbete așa de tare, încât pur și simplu să-și piardă 
cunoștința, sau să se anestezieze, dar mintea se încăpățânează 
să-i rămână limpede. 

Ajunul Anului Nou. Încă un an se încheie. Se spune că timpul 
le vindecă pe toate, dar n-a făcut cine știe ce în privinţa lui. 
Evenimentele din urmă cu șase luni sunt neclare - aici, zilele se 
cufundă unele într-altele, cu prea puţine lucruri care să le 
diferenţieze, în afară de lenta schimbare a anotimpurilor. Dar 
acea zi din trecut - în urmă cu trei ani - e la fel de clară, ca și 
cum s-ar fi petrecut ieri sau acum o oră. 

Dincolo de fereastră se aude o explozie. Tot corpul i se 
încordează în urma șocului; aproape cade pe podea, iar inima 
pare că-i iese din piept. Apoi își dă seama ce este. Un foc de 
artificii. Urăște artificiile. Chiar și după atâţia ani au acest efect 
asupra lui. 

e 

Ziua în care viaţa ţi se schimbă pentru totdeauna. Poate 
cineva s-o anticipeze? Cu siguranță, nu el. Fuseseră câteva 
săptămâni lipsite de evenimente. Lucrurile începuseră să 
urmeze un tipar, să se apropie pe cât se putea de mult de 
normalitate într-un loc ca provincia Helmand. 

Toţi se relaxaseră, poate deveniseră puţin cam neglijenţi. E 
imposibil să n-o faci, chiar dacă ești antrenat să stai mereu în 
alertă. Însă, când ești nevoit să fii „în priză” mai mult decât îi 
este dat corpului uman, patru zile la rând, e imposibil să nu te 
relaxezi când nivelul de ameninţare scade. 

Era o incursiune de rutină. La fel de obișnuită ca misiunea 
unui ofițer de poliţie. Doar pentru a verifica dacă totul era așa 
cum trebuia să fie. Oamenii făceau o patrulă pe stradă, el era 
sus, pentru acoperire. Doug se număra printre cei doi lunetiști; 
trebuiau să facă cu schimbul, în ture, ca să fie siguri că sunt 
foarte concentrați, iar acum era rândul lui. 

Oamenii lui se aflau chiar sub el, tocmai dădeau colţul în 
blindate, când omul de recunoaștere a strigat spre el. Un copil 


VP - 198 


mic - un băieţel - venind în fugă din cealaltă parte a străzii. 
Totul a îngheţat, cu excepţia micii siluete care alerga. Doug a 
realizat că băiatul părea mult prea voluminos. Purta o geacă 
exagerat de mare pentru el. Și alerga direct spre ceilalţi. N-avea 
decât vreo cinci ani. Nici măcar nu era încă băiat, doar puţin mai 
mare decât un ţânc. Insă Doug s-a gândit imediat: bombă. A 
știut ce e de făcut. A fixat luneta. L-a urmărit pe băiat. Degetul 
era pe trăgaci. Pregătit. Dar voia să vadă mai bine. Nu putea să 
deslușească nicio dovadă a unui dispozitiv, alta decât geaca 
voluminoasă. 

Avea la dispoziţie, probabil, zece secunde. Apoi nouă, apoi 
cinci, apoi trei. Omul de recunoaștere îi striga ceva, dar el parcă 
era sub apă - creierul și corpul păreau să-i fi încetinit. Nu putea 
să tragă. 

Apoi totul a explodat. Oamenii. Blindatele. Jumătate de 
stradă. Toate în aceeași secundă în care a reușit să exercite 
presiunea necesară pe trăgaci. 

Terapeuta la care a mers i-a spus că reacţia lui fusese în 
totalitate de înţeles - că situaţia fusese una imposibilă. Totuși, 
asta nu-l ajuta să-și explice acest lucru sieși sau familiilor celor 
morți, care-l vizitau noaptea. Acesta e motivul pentru care nu 
doarme - pentru că atât timp cât e treaz, nu trebuie să le vadă 
fețele și să răspundă interogatoriului lor tăcut. Cu toate că, în 
ultima vreme, au început să vină chiar și în orele de veghe. Îi 
vede apropiindu-se în mijlocul peisajului. Atât de reali, încât 
poate jura că, dacă ar întinde mâna, i-ar putea atinge. 

De-asta e norocos să aibă o astfel de slujbă. La oricare alta ar 
exista riscul să nu poată ascunde așa ceva. Cineva ar observa 
că se comportă ciudat, ar da raportul și gata. Dar aici nu-i 
nimeni care să bage de seamă. E Heather, la birou, dar ea îi dă 
mână liberă. Și poate că, la rândul ei, are unele lucruri de 
ascuns. Altfel, de ce-ar vrea o tânără atrăgătoare, de treizeci și 
ceva de ani, să vină să trăiască singură într-un loc ca ăsta? El 
nu-i pune întrebări despre motivele ei, iar ea, la rândul ei, nu-l 
întreabă despre ale lui. E un acord tacit, reciproc. 

A fost norocos că șefului nu i-a păsat despre celălalt lucru, 
chiar dacă a trebuit să-l declare în cerere. 

— Pe șef nu-l deranjează asta, i-a spus persoana în costum 
care i-a luat interviul. Vrea să simţi că ai parte de un nou 
început aici. 


VP - 199 


Un nou început. De-ar fi așa. 

e 

Pornește televizorul și regretă imediat. Desigur, nu prezintă 
decât chipuri fericite - familii adunate pe malul Tamisei, cu 
flăcări roșii și aurii în priviri, în timp ce urmăresc spectacolul. Se 
întreabă ce face Heather în cabana ei. A văzut luminile aprinse 
la ea, târziu în noapte. Ştie că nici ea nu doarme bine. 

S-ar putea duce pe-acolo cu o sticlă de whisky, așa cum s-a 
gândit s-o facă în mai multe seri decât ar fi dispus să 
recunoască. Își amintește acea noapte, când ea i-a deschis ușa - 
când a auzit sunetul. Își aduce aminte totul, are imaginea clară 
în minte - roșeaţa din obrajii ei, părul ei negru ciufulit, uriașa 
pijama în care înota. Ea l-a invitat înăuntru - și apoi a roșit când 
și-a dat seama cum suna asta. El a refuzat, desigur. Dar s-a 
imaginat urmând-o înăuntru. Și mai mult decât atât, în creierii 
nopţilor sinistre, nedormite, când zărea lumină în cabana ei. Și-a 
imaginat că o lipea de perete, că ea îl cuprindea cu picioarele în 
jurul taliei, gustul gurii ei... N-o să meargă până acolo. Nu în 
noaptea asta și în nicio altă noapte. Cineva ca el are datoria să 
stea departe de o astfel de persoană. Ea nu merită catastrofa 
care este el. 

S-a terminat cu genul ăsta de viaţă pentru el. Se apleacă spre 
foc. Ridică mâna și, cu privirea imparţială a unui om de știință, o 
ține în flăcări în timp ce pielea sfârâie ca friptura. 


VP - 200 


În prezent 
2 ianuarie 2019 


Heather 


Doug stă în prag, privindu-mă încruntat. 

— Intră, Doug, îi spun. Închide ușa. 

Se oprește în fața biroului meu, înălțându-se deasupra mea. 

— Doug. N-ar fi trebuit să fac asta. Dar am ceva de mărturisit. 
Ți-am căutat numele pe Google. Am aflat despre cazul de la 
tribunal. 

Nu spune nimic. Își menţine privirea în podea. 

— Ce s-a întâmplat? 

Explică-mi, îmi spun. Ce ai făcut. Violenta. Fă-mă să înțeleg. 
Deși nu cred că poate. Nu văd cum ar putea explica. 

Trage aer în piept și începe. 

S-a dus într-un bar din Glasgow, spune el, cu prietenii, la 
aproximativ trei luni după ce s-a întors acasă din expediţie. 

— Expediția în Afganistan, de șase luni. 

A băut un pahar în plus, sau mai degrabă mai multe, dar se 
simţea liber și relaxat pentru prima dată după atâta timp. Apoi, 
un tipa venit la el. 

— Hei, a spus el. Îți recunosc fața. Te cunosc de undeva. 

— Mă îndoiesc. 

Abia se uitase la tip. 

— Nu, a spus bărbatul. Chiar te cunosc. 

Și-a scos telefonul, a butonat ceva. A ridicat ecranul spre el. 
Facebook, o fotografie, era el. In Helmand. 

— Cel mai bun tovarăș al meu, Glen Wilson. Ştiam eu. Tu ești, 
nu? Ești cu el în fotografie. Știu că tu ești. 

Abia se putea uita la fotografie. 

— Atunci, sigur ai dreptate, i-a spus, simțind berea acră în 
stomac, încercând să scape de tip. Poate asta îl va calma. Eu 
trebuie să fiu. 

— Deci ai fost acolo? 

Omul era prea aproape. 

— Da, am fost acolo. L-am cunoscut pe Glen. Un tip grozav. 

De fapt, nu era așa. Nu era unul dintre cei mai buni - mereu 


VP - 201 


pus pe scandal -, dar nu-i vorbești de rău pe morți. Și știa foarte 
mulţi morți. 

— Ai fost în regimentul lui? 

Bărbatul, cu respiraţia stătută de bere, era fix în faţa lui. 
Vorbea prea tare. Pe chip avea o expresie bătăioasă, umerii 
încordați. Doug simţea interesul celor din jur crescând în fundal, 
confruntarea exercitând o atracţie irezistibilă. Se întâmplă ceva. 

— Da, a spus el, încercând să rămână calm, să vorbească 
liniștit, pentru a contracara tonul omului. 

Terapeuta îl învățase niște exerciţii de respiraţie - le putea 
încerca. 

— Am fost. 

— Dar nu pricep, a spus tipul, zâmbind, doar că nu era un 
zâmbet, ci mai degrabă un rânjet. Credeam că toţi din regiment 
au fost uciși. Am crezut că toţi au fost înconjurați și aruncați în 
aer de talibani. 

Doug a închis ochii. 

De fapt, a fost al-Qaeda. 

— Am fost. Majoritatea... 

— Deci tu ai reușit să scapi, nu-i așa, amice? Uită-te la mine, 
vorbesc cu tine. Cum de stai aici, teafăr și nevătămat, și bei o 
nenorocită de bere, amice? În timp ce cel mai bun prieten al 
meu zace mort în Durka Durkistan? Poţi să-mi explici asta? 

Simţea ceva ridicându-se în el. Ceva periculos, crescând rapid 
în afara puterii lui de control. 

— Nu trebuie să-ţi dau ţie explicaţii. Amice. 

A încercat să respire pe nas, pe gură. Nu părea să 
funcţioneze. 

Bărbatul a mai făcut un pas în față. 

— Ba eu cred că da. Și avem toată noaptea la dispoziţie. Nu 
plec nicăieri până nu-mi explici totul, bucată cu bucată. Pentru 
că l-am iubit pe tipul ăla ca pe un frate. Și să-ţi spun cum arată 
astea din punctul meu de vedere? 

— Cum? a reușit el să spună, încă luptându-se să reziste 
chestiei care creștea în el. Cum arată? 

Tipul l-a împins tare în mijlocul pieptului. 

— Arată că ești un laş futut. 

Atunci ceața l-a învăluit - o ceaţă roșie despre care se 
vorbește, deși semăna mai degrabă cu un potop. Orice-ar fi fost, 
se simţea mai mult el însuși în acel moment, mai mult decât se 


VP - 202 


simţise în ultimele luni. Mai mult decât fusese în zilele bune de 
la începutul expediției. S-a năpustit asupra bărbatului și l-a 
apucat de partea din faţă a cămășii. 

— Cum te cheamă? 

Bărbatul a înghiţit în sec, dar nu a vorbit. 

— Cum te cheamă, flăcăule? Ai uitat să vorbești? 

Omul a scos un zgomot deformat din gât, iar Doug și-a dat 
seama că, de fapt, îl strângea prea tare de guler ca să poată 
rosti vreun cuvânt. Și-a relaxat foarte puţin strânsoarea și i-a 
urlat în faţă: 

— Care-i numele tău? 

Se pare că prietenii bărbatului nu erau interesaţi să-i sară în 
ajutor. 

— Ce prieteni ai, ha? 

S-a uitat la ei. Simţea că i-ar putea da gata pe toţi, dacă era 
necesar, și se întreba dacă și ei știau asta. 

— E... Adrian. 

— Ei bine, să-ţi spun ceva, Adrian. Nu cred că ar trebui să te 
amesteci în lucruri pe care nu ai cum să le pricepi, ai înțeles? Eu 
nu trebuie să dau explicații nimănui - cu atât mai puţin unui 
rahat ca tine. Cu ce te ocupi? 

— Sunt... ăăă... ăăă... contabil. 

— Bine. Contabil. 

l-a dat tipului un brânci, iar acesta a scâncit. Și-a dat seama 
că n-avea rost să se deranjeze; dintr-odată s-a simţit obosit și 
foarte treaz. Potopul dădea înapoi. Omul ăsta nu merita să-și 
consume energia. L-a lăsat să plece. 

— Fă-ţi ţie... fă-le tuturor... o favoare și nu te mai amesteca în 
lucruri pe care nu le poți înţelege. Da? 

Nu a primit niciun răspuns. Omul își masa gâtul. Dar a 
confirmat din cap de două ori. 

Pe Doug îl durea mâna. Și-a flexat-o. Nu era mândru de ce 
făcuse, dar cel puţin se stăpânise. Apoi a auzit, în șoaptă: 

— Laș nenorocit. 

Atunci și-a pierdut cumpătul, potrivit martorilor, mulţi la 
număr - doar era un bar aglomerat. Ei au declarat că li s-a părut 
că a încercat să-l omoare pe individ. Poliţia a trebuit să-l ridice 
de pe el. Adrian Campbell. Ăsta era numele lui complet. Într-o 
anumită măsură, au fost circumstanţe atenuante. Campbell 
avea antecedente de implicare în încăierări și, în general, de 


VP - 203 


tulburare a liniștii. Insulta - în combinaţie cu starea lui, 
nediagnosticată anterior, de tulburare de stres posttraumatic - îl 
făcea să nu fie deplin responsabil de propriile acţiuni. 

El știa mai bine. Deloc surprinzător, avocatul lui l-a sfătuit să 
nu menţioneze asta în instanţă. Sentința a fost de două sute 
cincizeci de ore de muncă în folosul comunităţii și sesiuni de 
psihoterapie. In locul ultimei, și-a spus la vremea aceea, ar fi 
preferat să facă pușcărie. 

e 

— OK, spun când Doug termină. 

Dar nu-i deloc OK. Eu nu sunt OK. Nu știu ce să cred despre 
asta. Pe de o parte, e faptul că, în ciuda violenţei, povestea asta 
are o anumită doză de logică în ea. Suferea de TSPT? și a fost 
provocat cu rea-voință. Din câte spune, individul a încercat să-l 
instige, pe toate căile. Cred că, cel puţin, asta oferă un context 
pentru lucrurile îngrozitoare pe care le-am citit pe internet. Dar 
mai e și acea voce micuță, care spune: Esti atrasă de bărbatul 
ăsta, nu te poti abtine - de-aia încerci să găsești scuze pentru 
ceva ce e de neiertat. Pentru că relatarea lui directă, lipsită de 
pasiune, a scos în evidenţă exact lucrurile de care este capabil. 
Intr-un fel, oferind o descriere mult mai bună decât oricare 
dintre aceste articole sinistre. 

Nu știu ce-a fost în capul șefului să mă angajeze aici, cu un 
bărbat care a făcut așa ceva drept singurul meu coleg, dar asta- 
i altă problemă. Intrebarea importantă e dacă asta îl face 
capabil să ucidă oaspetele? Nu, sigur că nu. Cel puţin... probabil 
că nu. Spercă nu. 

Cu excepţia situaţiei în care, desigur, ea l-a provocat. 


22 Sindromul tulburărilor de stres posttraumatic (N.t.). 
VP - 204 


Cu o zi în urmă 
Ziua de Anul Nou 2019 


Emma 


Petrecerea de la lac s-a cam spart brusc. Giles ne-a spus că se 
duce să vadă ce face Priya, Katie a plecat să-și ia un alt pulover. 
E prea frig să mai stăm aici. 

— La dracu', spune Bo, Miranda încă nu s-a întors. Pun pariu 
că și-a pierdut cunoștința. Mi-a zis s-o las în pace... și, sincer, 
nu-i prea prietenoasă acum. 

— Las-o, spune Nick. Nu-i strică să doarmă puţin. 

— Nu știu, răspunde Bo, era într-o stare destul de proastă... 

— Mă duc eu, îi spun. 

Când intru în Cabană, e așa de întuneric și de liniște, încât 
iniţial mă gândesc că Miranda nu poate fi aici. Apoi aud vocile. 
Ceva mă face să mă opresc; e o intimitate în încăperea 
întunecată care mă face să simt că n-ar trebui să-i deranjez. Se 
aude o voce joasă, răgușită, aproape o șoaptă. Cealaltă e beată, 
recalcitrantă. 

— A trebuit să spun adevărul. Evident. Era Adevăr sau 
Provocare. 

— Nu, n-ai făcut-o. Știi că n-ai făcut-o. Ai făcut-o ca să mă 
provoci. 

Un râs, tăios și răutăcios. 

— Crezi sau nu, Giles, nu m-am gândit la tine nici măcar o 
dată. 

— Bine... exact. Nu te-ai gândit. N-o faci. Și cum rămâne cu 
Julien? 

— O... el nu-și face probleme. l-am spus că m-am culcat cu 
Katie odată, ca să-l excit. Are fantezia asta cu noi două... 
școlăriţe ușuratice. Relaxează-te. Ea n-o să ghicească niciodată 
că ai fost tu, Giles. 

— Dacă n-ai observat, nu sunt așa de mulți candidaţi aici. Nu-i 
nevoie să fii un geniu. Samira știe că am fost în aceeași clasă. 

— O, pentru Dumnezeu! Nu știu de ce-ţi baţi atâta capul cu 
asta. S-a întâmplat acu un milion de ani. 

— Doar că nu cu atât de mult timp în urmă cât să uiţi de asta 


VP - 205 


în timpul unui nenorocit de joc. Dacă Samira ar afla de noi... 
chiar dacă s-a întâmplat cu mult timp în urmă... ar ieși foarte, 
foarte rău. A avut multe probleme după ce s-a născut Priya, mai 
multe decât știi. Și a avut mereu suspiciunea asta, ideea asta că 
s-ar fi întâmplat ceva. Că am o chestie cu tine. Ceea ce este 
complet ridicol, desigur. 

— Este? spune Miranda. Este, Giles? Și ce zici de petrecerea 
aia... 

— Pentru Dumnezeu, da! Ce vrei să spui? Nu te uita așa la 
mine. Uite ce-i... Toţi am băut mult. Cred că-i timpul să mergem 
cu toţii la culcare. Știu că nu-i vei spune nimic. M-am îngrijorat, 
pentru o secundă... când jucam jocul ăla stupid. 

— Nu, eu nu cred. Dar nu pot să promit nimic. Ar putea fi bine 
pentru căsătoria voastră... un mic test. Ar putea fi revigorant 
pentru noi toţi. Demonstrează că nu ești așa perfect pe cât 
crezi. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Miranda! 

Practic, el șuieră acum. 

— Știi ceva? Într-una dintre zilele astea o să mergi prea 
departe. 

Apoi, dintr-odată, se aude un geamăt - un sunet adânc, 
animalic. 

— O, Doamne, spune Giles din nou. 

Miranda stă aplecată în rochia ei aurie, sprijinită în mâini și 
genunchi, și vomită pe jos. 

Giles se uită la ea, impasibil. Nu seamănă deloc cu bărbatul 
pe care am ajuns să-l cunosc, soț drăgăstos și tată - cu omul 
care salvează viaţa oamenilor când e de gardă. M-aș fi așteptat 
de la acel om să îngenuncheze, să-i ţină părul. In seara asta am 
văzut o altă latură a lui. 

Atunci se întoarce brusc, înainte să am timp să mă ascund. 
Privirea lui o întâlnește pe a mea. 


VP - 206 


Miranda 


Când mă trezesc, e foarte întuneric și liniște. Pentru o clipă, n- 
am absolut nicio idee unde mă aflu. Bâjbâi cu o mână ca să mă 
orientez. Prima senzaţie pe care o am e că mă simt absolut 
dezgustător, ca și cum măruntaiele și gâtul mi-ar fi fost frecate 
cu vată de sticlă. Gustul din gura mea e acru, coroziv. Ce mi s-a 
întâmplat? Sunt bolnavă? Pipăi cu mâna după un întrerupător și 
apăs. 

Au. Lumina mă aduce înapoi la realitatea din jurul meu. Cu o 
oribilă inevitabilitate, evenimentele din timpul serii îmi revin în 
minte. Faptul că am băut mult prea mult. Că a trebuit să fiu 
sufletul petrecerii. Giles, care m-a acostat cu paranoia lui. Mă 
rog, poate nu-i tota/ paranoic. Știu că Samira a avut mereu 
suspiciuni. Și nu m-am simţit bine atunci... s-a întâmplat la 
beţie, după o noapte la bar cu grupa noastră, și știam deja că ei 
îi plăcea de el. Dar, pentru numele lui Dumnezeu - a fost înainte 
ca ei să înceapă să-și dea întâlnire. Dacă lași ceva de genul ăsta 
să te afecteze, înseamnă că ești prea sensibilă. Eu ar trebui să 
fiu cea îngrijorată. Până la urmă, eu eram cu Julien la vremea 
aia. 

O, Doamne, acum îmi aduc aminte cum vomitam în timp ce 
Giles se uita la mine, tot timpul cu ochii pe mine, aproape ca și 
cum ar fi vrut să mă înec. Când a apărut Julien, părea obosit, 
dezgustat. Nu, nu eram atât de beată încât să nu-mi amintesc 
asta. 

Mă uit în oglinda care atârnă deasupra măsuţei de toaletă. Mi 
s-a părut că arăt uimitor în rochia aurie. Nu, știam că arăt 
uimitor. Dar e ca și cum m-aș fi trezit într-un univers paralel. 
Acum, țesătura e mototolită și pătată, iar machiajul (aplicasem 
destul de mult, aveam nevoie în perioada asta) îmi intrase în 
ridurile din jurul ochilor și gurii, care pot să jur că nu fuseseră 
atât de adânci ieri. Mă îndepărtez de lumină cu gândul la 
Blanche Dubois, ferindu-mă de lămpi. Asta voi deveni? Există 
ceva mai trist decât o femeie odată atrăgătoare care și-a 
pierdut frumusețea? 

Nu știu de ce, tot aud în minte o melodie. „You've Got the 
Love” a lui Candi Staton. Și e ceva la ea care mă sâcâie, deși nu- 


VP - 207 


mi dau seama exact ce. E ca aseară, când cineva a spus chestia 
aia tulburătoare. Cine-a fost? Și ce-a zis? 

Măcar acum mă simt mai puţin beată. Probabil că am dat 
afară din organism o mare parte din băutură. Habar n-am cât e 
ceasul. Dar Julien nu s-a întors încă - înseamnă că petrecerea 
continuă. Am un sentiment brusc de FOMO” la ideea că ei 
continuă fără mine. Nu-mi vine să cred că am reușit să-mi pierd 
cunoștința. Trebuie să mă adun, să mă duc înapoi. La urma 
urmei, asta se așteaptă de la mine. Mă împleticesc până la baie, 
îmi trec un pieptene prin păr, îmi stropesc faţa cu apă și încerc 
să-mi aranjez machiajul mânjit din jurul ochilor, cu puţin efect. 
Mă spăl pe dinţi - măcar atât. Ce oră e? Mă uit la ceas. Patru 
dimineaţa. Înseamnă că ceilalţi au făcut o noapte pe cinste. 
Simt din nou acel junghi, când mă gândesc la distracţia pe care 
trebuie s-o fi ratat. Întotdeauna am fost - și m-am mânarit cu 
asta - sufletul petrecerii. Asta a spus Julien la nunta noastră, 
uitându-se în ochii mei: 

— Te iubesc pentru că ești sufletul petrecerii. 

— Și din alte motive, sper, am spus râzând. 

El a rânjit. 

— Desigur. _ 

Dar mi-a rămas în cap propoziţia aia. Imi aduc aminte cum s-a 
uitat la mine când a rostit-o și nu pot uita acest lucru despre 
mine. Ei bine, mă duc acolo să-i arăt eu. 

Deschid ușa de la căbănuţă. Frigul mă lovește ca o palmă. Mă 
întăresc ca să-l înfrunt. Se văd lumini, nu din clădirea Cabanei 
așa cum am crezut iniţial, ci din saună. Simt un mic resentiment 
- ar fi putut să vină și să mă cheme, să mă întrebe dacă vreau 
să mă alătur lor. Am vrut să încerc sauna. 

Înaintez alunecând pe poteca îngheţată și ajung în dreptul 
Cabanei. Toate luminile de acolo sunt stinse, cu excepția unei 
lămpi din camera de zi. Îl disting pe Mark, care doarme pe una 
dintre canapele. O altă victimă a acestei seri. Mă simt un pic mai 
bine știind că nu sunt singura. 

E un miros în aer pe care îl recunosc din excursiile la schi - o 
prospeţime, aproape metalică. Îmi amintesc avertismentul lui 
Doug. N-ar fi minunat să stăm toţi în saună, uitându-ne spre lac, 
și să înceapă să ningă? Așa de pitoresc. Să avem o amintire 
frumoasă din noaptea asta, una care să-mi șteargă mizeria. 


23 Acronim de la „fear of missing out" (frica de a fi lăsat pe dinafară) (N.t.). 
VP - 208 


În timp ce mă apropii, aud un sunet ciudat care mă oprește în 
loc. Ceva animalic. Intre plânset și geamăt. 

A sunat de parcă ar fi venit dinspre saună, din pădurea din 
spate. Mi se face pielea de găină în timp ce mă grăbesc spre 
saună - aceasta e acum un refugiu în mijlocul sălbăticiei. 

La doar câţiva metri de ușă aud din nou sunetul și de data 
asta ezit. Pentru că acum sunt aproape sigură că nu s-a auzit 
dinspre copacii din spatele saunei, ci chiar din interiorul ei. 


VP - 209 


În prezent 
2 ianuarie 2019 


Heather 


Mă duc la toaletă micuță de lângă biroul meu ca să-mi dau cu 
niște apă rece pe faţă, în încercarea de a-mi limpezi mintea 
după tot ce-am descoperit despre Doug. 

Tocmai mă şterg pe față când aud ceva, un murmur de voci. 
Un bărbat și o femeie. Doi dintre oaspeți, sunt sigură de asta, 
dar nu-mi dau seama care. O parte a problemei e că, pentru 
urechea mea, ei sună la fel după voce - sudici, din clasa de 
mijloc, autoritari. 

Bărbatul, întâi: 

— Dacă ei o să afle... sunt terminat. 

— De ce-ar afla? răspunde femeia. 

— E un bilet. 

Înghet și mă apropii de perete, cât de încet pot. Holul care 
duce la ușa din spate înconjoară biroul meu. O persoană care se 
duce acolo ca să poarte o conversaţie privată n-are de unde să 
știe că aici e o încăpere, pentru că toaleta este accesibilă doar 
prin birou. 

— Biletul? spune femeia, cu un tremur de neîncredere. Nu l-ai 
distrus? 

— Nu... nu m-am gândit. Am fost prea panicat, având în 
vedere toate astea. Nici măcar nu știu unde-i acum... 

Urmează o tăcere prelungă, în timpul căreia sunt aproape 
sigură că femeia încearcă să se gândească la modalităţi prin 
care să nu-l certe. Ce fel de bilet, mă întreb. Un bilet scris 
înainte de sinucidere? Puțin probabil, ultima dată când am 
verificat era destul de dificil să te strangulezi. 

— Cel mai important lucru, spune în cele din urmă femeia, pe 
un ton calm, e că n-ai avut nimic de-a face cu moartea ei. Asta 
contează. Ei o să poată să-și dea seama de asta. 

— Dar o vor face totuși? zice el. 

Vocea lui se ridică într-un sunet strident, panicat. Apoi 
coboară din nou până la un murmur, mai încet decât înainte - 
cred că ea i-a făcut semn să vorbească mai încet. Imi apăs capul 


VP - 210 


de perete. 

— Când celelalte lucruri ies la iveală despre mine... când o să 
decidă ce fel de persoană cred ei că sunt... 

Se aude un zgomot brusc. Sar înapoi, confuză și-mi dau 
seama că, din dorința mea de a auzi, am reușit să desprind 
tabloul mic cu scene de vânătoare de pe peretele de lângă 
mine. A căzut pe jos cu un sunet impresionant de sticlă spartă. 
Desigur, vocile nu se mai aud. Aproape că îi simt, stând acolo 
împietriți de șoc, de cealaltă parte a peretelui - abia respirând. 
Mă strecor, cât de încet pot, înapoi în birou. 


VP - 211 


Cu o zi înainte 
Ziua de Anul Nou 2019 


Miranda 


Priveliștea care mă întâmpină în interiorul saunei e absurdă. 
Sunt atât de uimită, încât simt o pornire ciudată de a râde. Imi 
aduc aminte când pisica noastră a fost călcată de mașină, când 
eram copii, iar în momentul în care mama ne-a spus, prima 
reacție a fratelui meu a fost „Ha!”. Am fost atât de șocată, încât 
i-am dat o palmă. Dar mama mi-a explicat că nu era decât o 
simplă reacţie la traumă. Creierul scurtcircuitează, incapabil să 
înțeleagă ceva. 

Asta e ceea ce văd: soţul meu, ghemuit pe podeaua saunei. 
Deasupra lui e Katie. Cea mai bună prietenă a mea, cea mai 
veche prietenă a mea. Complet dezbrăcată. Ea, cu picioarele 
depărtate, iar el cu capul adâncit între ele. Prietena mea 
neatrăgătoare, cu pieptul plat, cu coapse late. Are capul dat pe 
spate, în extaz. El o ţine de gambe. Ea stă cu picioarele 
încolăcite pe spatele lui. În timp ce privesc, el cuprinde sfârcul 
unuia dintre sânii ei ca ouăle ochiuri. Asta-i prea mult. Ceva se 
rupe în mine. 

— Câh. 

Se opresc. Se întorc apoi amândoi cu faţa spre mine, încet. 
Julien - o, /isuse - se șterge la gură cu dosul palmei. Au chipurile 
inexpresive la început, în timp ce încearcă să conștientizeze ce 
văd. Un val de oroare mă inundă, precum o otravă care-mi 
pătrunde-n sânge. Arunc o privire spre vasul cu cărbuni încinși și 
pentru o clipă mă simt tentată - foarte tentată - să iau lopata și 
să azvârl pe ei o parte dintre rocile incandescente. 

Totul e incredibil de absurd. Soțul meu și cea mai bună 
prietenă a mea. Nu poate fi posibil. Aproape mă aștept ca 
amândoi să izbucnească brusc în râs și să se felicite că m-au 
păcălit, ca la petrecerea-surpriză de la aniversarea mea de 
treizeci de ani. Cu toate că o astfel de glumă ar fi cam greu de 
explicat. 

— O, face Katie. O, Doamne. 

— Am crezut c-ai adormit, zice Julien. Te-am lăsat în cabană. 


VP - 212 


Adormiseși... 

Apoi, aparent dându-și seama de ridicolul faptului de a-și 
acuza soţia că nu-i acolo unde credea că este în timp ceelo 
înșela, spune: 

— O, Doamne, Miranda. La naiba. Îmi pare foarte rău. Nu e... 
nu e ceea ce pare. 

lar acum chiar râd, ca o vrăjitoare nebună care nu face decât 
să-i sperie și mai tare. Vreau să le fie frică. 

— Să nu-ndrăznești să te întorci la cabană, îi spun lui Julien. 
Nu-mi pasă unde stai, sincer. Din punctul meu de vedere, poți 
să rămâi cu ea. Dar nu vreau să-ţi văd faţa. Așa că, să nu te 
apropii de mine. 

Sunt destul de uimită de tonul meu - un contrast între sinele 
meu interior și exterior. 

— Trebuie să vorbim... 

— Nu, nu trebuie. Nu vreau să vorbesc sau să te privesc multă 
vreme. Poate niciodată. 

În timp ce spun asta, îmi dau seama că vorbesc serios. Am 
fost furioasă pe el pentru scurgerea de informații - iniţial, m-am 
gândit, pentru scurt timp, să plec. Dar nu am luat-o cu adevărat 
în considerare. Acum e altceva. 

El dă din cap, tăcut. La Katie nu mă pot uita. 

— Nu-mi vine să cred c-am pierdut atât de mult timp cu voi. 
Cu oricare dintre voi. 

Apoi îmi vine o idee, ceva aproape prea oribil pentru a-i da 
glas. Dar trebuie s-o spun, trebuie să știu. Mă întorc spre Katie, 
fără s-o privesc încă direct, doar uitându-mă vag în direcţia ei. 

— N-ai băut nimic, am spus. În tren. Am văzut. Ai avut un 
pahar de vin, dar nu l-ai băut. De fapt, n-ai băut deloc. 

Tăcere. Mă obligă s-o spun cu voce tare. Observ cum se 
ghemuiește, în toată goliciunea ei. Incercând să-mi ascundă - 
ceea ce observasem mai devreme, când a rămas în lenjerie 
intimă, dar nu am înţeles la momentul respectiv pentru că eram 
prea beată, pentru că n-avea niciun sens. Nu-i o burtică de 
Crăciun. Katie nu-i genul care să aibă burtică de Crăciun. 

— Eşti însărcinată. 

Pentru că ea nu răspunde, o spun din nou, mai tare. 

— Eşti însărcinată. Spune-o, futu-i! Ești însărcinată. E al lui. O, 
Doamne. 

Observ cum lui Julien îi cade falca. Deci el nu știe încă. Cel 


VP - 213 


puţin, e o mică victorie, să văd cât de îngrozit e. 

— Manda, spune Katie. A fost un accident... îmi pare r... 

Ridic mâna s-o opresc. N-o să plâng în faţa lor. Asta-i singurul 
lucru la care mă pot gândi. Miranda Adams nu plânge niciodată. 

— Vă potriviţi, spun, în timp ce durerea și furia mă străbat 
precum acidul. 

Într-un fel, o sarcină e mult mai rea decât o aventură. 
Sentimentul furtului este mult mai acut. E ca și cum Katie mi-ar 
fi furat ceva. Chestia aia din ea trebuia să fie copilul meu. 

— lau trenul de dimineaţă înapoi spre Londra, spun și sunt 
mândră că tonul meu nu dă de înțeles prea multe. Am niște 
lucruri de care trebuie să mă ocup. Ceva de aranjat... un secret 
pe care l-am ţinut prea mult timp. Julien, cred că știi la ce mă 
refer. 

Face ochii mari. 

— N-ai face-o, Miranda. N-ai face asta. 

Ba as face-o. 

— O, așa să fie? 

Zâmbesc - știu că asta-l va speria și mai tare. 

— Crezi că mă cunoști așa de bine? Ei bine, până acum doar 
câteva minute am crezut că te cunosc. Dar se pare că m-am 
înșelat. Ce te face să crezi, la rândul tău, că mă cunoști așa de 
bine? Vrei să afli cât de puţin mă înţelegi? 

— Te-ar distruge și pe tine. 

Îmi duc mâna la buze, mimând că stau să mă gândesc. 
Aproape mă bucur de toate astea, că-l fac să se agite. O 
compensație foarte mică. 

— Nu cred că se va întâmpla asta, de fapt. O să le explic totul, 
cum ai încercat să mă păcălești la început. Va fi puţin jenant, 
da, și cred că va exista o mică penalitate pentru că n-am făcut-o 
mai devreme. Dar nu eu o să-mi pierd slujba. Nu eu o să merg la 
închisoare. Ci tu, în caz că nu ţi-e clar. Tu o să intri la închisoare. 

Gura lui e încordată, sumbră. 

— E o infracţiune destul de serioasă, nu-i așa? Mai ales în 
vremurile astea, după criza creditelor. Ai impresia că va exista 
vreun juriu care va ezita să te condamne? Ești o vacă bună de 
muls. După ce o să-ți vadă fața îngâmfată, o să-i spună 
judecătorului să arunce cheia. 

Nici măcar nu știu sigur dacă astfel de cazuri de scurgeri de 
informaţii au un juriu, dar e suficient să văd expresia de pe 


VP - 214 


chipul lui Julien - de frică. Katie e complet derutată. Deci e un 
secret pe care nu l-a împărtășit cu ea. Fată norocoasă. 

El dă să se apropie din nou de mine, iar de data asta ridic 
mâinile ca să-i opresc cuvintele, să-i arăt că nu mă afectează. 
Să-i arat că nu mă las influenţată. 

— Ne-ar distruge pe amândoi, Manda. 

Varianta prescurtată, afectuoasă, a numelui meu - ca și cum 
așa m-ar putea îmbuna. 

— Să nu-mi mai spui așa niciodată, îi zic. Și da, când o să 
divorțez de tine, cred că o să-mi revină mai puţine după ce 
termin cu tine. Dacă la asta te referi. Dar măcar o să am 
conștiința curată. 

Și o să mă simt răzbunată. 


VP - 215 


Katie 


Deci acesta este Adevărul. Cel pe care nu l-aș fi putut spune 
la jocul ăla. 

Fusese o săptămână foarte lungă. Dormisem două nopţi la 
birou. Au chiar niște camere mici, numite „cabine de dormit”, 
unde te poţi odihni câteva ore. Nu - în cazul în care vă întrebaţi 
- nu-i modul în care compania își arată grija faţă de angajaţii săi, 
ci sunt menite pur și simplu să-i ţină aproape, pentru a stoarce 
cât mai multe ore de lucru de la ei. Imi simțeam mintea 
amorțită. Cazul se încheiase, urma să mă duc acasă - doar că 
acolo nu mă aștepta nimic, în afara unui frigider cu niște lapte 
brânzit, dacă aveam noroc, și o priveliște de calitate, dar cu 
totul neinspirată, cu locul, aflat la un kilometru și jumătate, în 
care munceam ca o sclavă în fiecare zi. Și liniște. Liniștea unei 
femei singure, cu nimic altceva drept companie decât una sau 
două sticle de vin. 

Era ora zece. Prea târziu să sun pe cineva, să dau peste cap 
niște planuri. Când aveam douăzeci și ceva de ani, existau astfel 
de ocazii. Chiar dacă oamenii erau ocupați, invariabil se găsea 
un eveniment la care mă puteam alătura în ultima clipă. O 
petrecere acasă - Samira le organiza mereu - sau o ieșire 
noaptea în club cu Miranda, ori o cină mare cu gașca. Acum, 
toată lumea avea planuri în număr restrâns, de obicei în doi sau 
în patru, stabilite în avans, la care nu erau bine veniţi intrușii 
care-și făceau apariţia pe nepusă masă. Poate aș fi putut s-o sun 
pe Miranda, dar nu eram sigură că aveam energia necesară 
pentru ea. Pentru atâta perfecțiune. Pentru a deveni proiectul ei, 
așa cum se întâmpla mereu - așa cum făcuse întotdeauna -, 
timp în care să-mi spună ce era în neregulă cu viața mea. 

Așa că mă puteam duce acasă, să stau cu sticla de vin în 
apartamentul meu gol, sau să fac asta într-un bar și poate să 
agăţ pe cineva pe care să-l aduc la mine. Asta era strategia cu 
care înlocuiam nopţile în oraș, petrecerile date acasă sau cinele 
între prieteni de la douăzeci de ani. Într-un fel, cred că era mai 
eficient - măcar nu trebuia să fac conversaţie. 

Dintre cele două opțiuni care se întrevedeau, a doua era 
infinit mai atrăgătoare. Puteam să aduc pe cineva acasă și, 


VP - 216 


pentru câteva ore, în apartament ar fi fost viață și zgomot. Așa 
că am intrat într-unul dintre locurile mele obișnuite, la umbra 
catedralei St Paul. Barmanul mă cunoaște așa de bine, încât a 
început să-mi toarne un pahar mare cu Pouilly-Fume chiar 
înainte de a mă așeza - ceea ce e fie grijuliu, fie deprimant, în 
funcţie de cum privești lucrurile. 

M-am așezat pe scaun și am așteptat să fiu abordată. De 
obicei, nu durează prea mult. Nu voi fi niciodată frumoasă ca 
Miranda, desigur. Pe vremuri, asta mă deprima. Nu-i ușor să 
crești în umbra unei prietene ca ea. Dar în ultima vreme, poate 
după ce-am împlinit treizeci de ani, am învăţat că am ceva care 
pare să-i intrige pe bărbaţi - un farmec propriu. 

Erau câţiva oameni în jurul barului - grupuri de colegi, 
probabil, și câteva întâlniri de pe Tinder -, dar nu era plin. Era 
marți, deci nu tocmai o seară bună de ieșit în oraș. Poate că 
fusesem prea încrezătoare în șansele mele. Era un singur 
bărbat, care stătea în cealaltă parte a barului, perpendicular cu 
mine. ÎI observasem vag în timp ce mă așezam, dar nu-și 
ridicase privirea și nu-l văzusem bine. Mi-am dat seama, chiar și 
după conturul neclar pe care-l distingeam cu coada ochiului, că 
era „tinerel”, cam așa cum și eu eram „tinerică”, și atrăgător. 
Nu-mi dădeam seama cum de știam asta fără să mă uit bine la 
el, trebuie să fi fost un simţ animalic. Și același simţ mi-a 
transmis că era deprimat, după cum stătea aplecat. 

Apoi amândoi ne-am ridicat privirile în același timp, pentru a 
atrage atenţia barmanului. Atunci am văzut, surprinsă, cine era. 

— Julien? 

Și el părea surprins să mă vadă. Cred că n-ar fi trebuit să fie 
un șoc atât de mare, având în vedere că amândoi lucram în 
oraș. Dar sunt totuși mii de baruri și mii de oameni, în plus, era 
de presupus că Julien trebuia să fie acasă, cu Miranda. Asta a 
fost unul dintre primele lucruri pe care i le-am spus. 

— Unde-i Miranda? 

Nu prea avusesem niciodată de-a face unul cu altul, decât 
prin Miranda. 

— E acasă, mi-a spus el mimând din buze. 

Apoi mi-a făcut semn că vine să stea lângă mine. Am fost pe 
jumătate încântată, pe jumătate deznădăjduită. Acum, cu 
siguranţă nu aveam să mai merg acasă cu cineva; până când 
Julien și cu mine terminam conversaţia, iar el pleca la Miranda, 


VP - 217 


aveam să fiu prea obosită s-o iau de la capăt cu cineva nou. 

A venit și s-a așezat lângă mine. Când s-a aplecat să-și tragă 
scaunul sub el, i-am simțit mirosul after-shave-ului, o 
prospeţime de gin-tonic, și mi-am amintit cum, în urmă cu 
douăzeci de minute, când îl credeam un străin, mi s-a părut 
arătos. Și așa și era. Știusem asta - mi-am dat seama când el și 
Miranda au început să iasă împreună, desigur -, dar la un 
moment dat am încetat să mai observ. Acum era ca și cum Îl 
vedeam din nou clar. Era un sentiment ciudat. 

— Ce faci aici? am întrebat. 

— Și eu te-aș putea întreba același lucru, a spus el. 

Ceea ce, evident, nu era un răspuns. 

l-am povestit despre cazul încheiat. 

— Deci s-ar putea spune că sărbătoresc. 

— Unde-s ceilalţi? Colegii tăi. Sunt aici? 

Nu prea aveam cum să-i spun: S-au dus la alt bar. Eu nu 
socializez niciodată cu ei dacă pot să evit asta. Așa că i-am zis: 

— Acasă... sunt prea obosiţi ca să iasă. 

— Așa că te-ai hotărât să sărbătorești pe cont propriu? 

— Ceva de genul ăsta. 

— Nu e cam singuratic? 

Era o tensiune ciudată între noi. Cred că de vină era faptul că 
ne știam de zece ani și totuși dintr-odată ne dădeam seama că 
nu ne cunoșteam deloc. Eram puţin mai mult decât niște străini 
prietenoși. Aveam nevoie ca Miranda să fie acolo pentru a 
înțelege conexiunea dintre noi. Amândoi beam destul de 
repede, în încercarea de a alunga jena. Nici nu mi-am dat seama 
că-mi terminasem băutura când a întrebat: 

— Mai luăm una? 

— O, bine atunci. i 

Eram destul de flatată. li făcea plăcere compania mea. 

— Unde-i Miranda? am întrebat din nou. 

— M-ai mai întrebat asta. 

Felul în care a spus-o aducea puţin cu o tachinare. 

— Da, dar atunci tu de ce ești aici, așa singuratic? 

Răspunsul meu s-a dorit tot o tachinare. O, Doamne, flirtam 
cu soţul celei mai bune prietene? 

— M-am gândit să iau una mică. 

Alcoolul m-a provocat să o spun: 

— lată-ne aici, bând... cea mai bună prietenă a ei și soțul ei? 


VP - 218 


Suntem ca niște copii care chiulesc, sau ceva de genul ăsta. 

Trebuia să fie o remarcă haioasă, spontană, dar a avut efectul 
inevitabil de a transforma ceea ce făceam într-o conspirație de 
la care Miranda era exclusă. Am luat o gură mare de vin. 

— Dacă ar afla, sigur ar fi geloasă, a spus el. 

Apoi a adăugat repede: 

— Știu că-i e dor de tine. 

A zâmbit, dar avea o privire tristă și epuizată; ochii lui nu luau 
parte la acel zâmbet. 

— Uite ce-i, a zis el mai serios, sincer, aveam nevoie de un pic 
de timp pentru mine. 

— Ce se întâmplă? am întrebat. 

Eram îngrijorată, dar cu o doză mică din acel amuzament pe 
care-l resimţim uneori când aflăm despre problemele prietenilor 
noștri. Totul în viața Mirandei și a lui Julien părea fără cusur, 
perfect. l-am dat de înțeles asta. 

— Care-ar putea fi problema? Sunteţi perfecţi. 

— O, da, a spus el, zâmbind, deși colţurile buzelor i s-au 
curbat cumva în jos, nu în sus. Perfecţi. Exact așa suntem. Al 
dracului de perfecţi. 

A urmat o pauză stânjenitoare. Nu-mi dădeam seama ce-ar 
trebui să zic. 

— Vrei să spui... 

Am căutat o modalitate în care să pun problema. 

— Vrei să spui... că lucrurile nu merg bine între voi? Miranda 
n-a zis nimic. 

Era adevărat. Nu-mi spusese nimic. Dar nici nu ne mai 
văzuserăm de ceva vreme. Pălăvrăgiserăm puţin de câteva ori, 
dar eu sunt complet inaptă la telefon - ceea ce mi-a îngreunat 
destul de mult adolescenţa. În plus, abia reușeam să găsesc 
puţin timp liber din cauza muncii - și chiar dacă găseam, era 
târziu în noapte sau dimineaţa devreme, când mă îndoiesc că 
Miranda s-ar fi bucurat de un apel telefonic. Am simţit un 
sentiment de vină. Mă întrebase de mai multe ori în ultima lună 
dacă sunt liberă și stabiliserăm să ne întâlnim, dar am fost 
nevoită să anulez în ultimul moment din cauza unei crize care a 
intervenit brusc în cazul la care lucram. 

— Nu-i chiar o problemă între noi, a spus el. E puţin mai 
complicat. Cred că ar fi mai corect să spun că e o problemă la 
mine. Ceva de genul ăsta. Am făcut ceva rău. 


VP - 219 


Mi-a observat sprâncenele ridicate. 

— Nu. Nu de genul ăsta. Nu am înșelat. M-am băgat în ceva 
rău. Și acum nu mai pot ieși din asta. 

— Și Miranda nu știe? 

— Nu... Ba da, știe. A trebuit să-i spun, pentru că ne implică 
pe amândoi. A fost... a spus și s-a încruntat, cred că ea a fost 
destul de în regulă. Ințelegătoare. Având în vedere toate 
lucrurile. Doar că uneori o surprind uitându-se la mine și pare 
foarte dezamăgită. Ca și când nu asta și-a dorit. Totul e varză. 

A pronunţat varză mai degrabă ca „barză” și m-am întrebat 
cât de mult băuse înainte să începem să vorbim. 

— Vrei să discutăm despre asta? 

A clătinat din cap. 

— Nu. Adică... aș vrea, dar nu pot. 

— De ce nu? 

Imi dau seama ce-am zis. 

— Imi pare rău... am băut prea mult vin. A fost nepoliticos din 
partea mea. Spune-mi să tac. 

— Te rog, nu. 

Mi-a adresat din nou acel zâmbet ciudat, cu buzele curbate în 
jos, atât de diferit de expresia lui obișnuită, expansivă, 
fermecătoare. O preferam pe asta; era mai reală. 

— Imi place să vorbesc cu tine, a zis. Nu-i amuzant?... Ne știm 
de atâţia ani. Câţi, zece? 

— Unșpe, îi spun. lunie, 2007. 

Atunci dădusem peste el în timp ce ieșea din baia noastră. 

— Și totuși, noi n-am vorbit niciodată așa cum trebuie, nu-i 
așa? 

— Cred că nu. 

— Ei bine, atunci mai bea ceva și hai să vorbim. Așa cum 
trebuie. 

— Păi... eu... 

— Haide. Te rog. Altfel o să stau aici să beau singur, și cred că 
asta-i cel mai trist lucru. 

Și-a dat seama ce spusese, evident amintindu-și că exact asta 
făceam eu. 

— Scuze, n-am vrut... 

— E OK, i-am spus. 

Avea dreptate. Dar băutul acasă era și mai rău. Apartamentul 
meu gol, cu frigiderul gol și priveliștea goală - marea de clădiri 


VP - 220 


de birouri, centrul orașului, locul care-mi mânca tot timpul, toate 
astea însemnând că și viața mea era la fel de goală. Gândul de a 
merge înapoi acolo mi-a făcut brusc pielea de găină. Mi-am dat 
seama că preferam să mai beau ceva cu el. Dar părea ciudat să 
mă aflu acolo, într-un bar, cu soțul Mirandei, fără ca ea să știe. 
Și... ciudat de plăcut, în același timp, ceea ce era, probabil, cel 
mai rău lucru. 

— In regulă, i-am spus. 

La dracu' cu toate. 

— Bine. 

Mi-a zâmbit și am simţit ceva tresărind în mine. 

— Ce bei? 

Apoi, înainte de a apuca să răspund: 

— Știu... hai să luăm whisky. Îţi place whisky-ul? 

Fără să aștepte răspunsul meu, s-a întors spre barman: 

— Luăm Hibiki. 

A zâmbit. 

— O să-ţi placă. E japonez... douăzeci și unu de ani. 

Eu nu beau niciodată whisky. De fapt, nu prea beau băuturi 
spirtoase - pot să dau gata o sticlă cu vin și să n-am mai nimic, 
dar cu băuturile spirtoase lucrurile stau diferit. 

Whisky-ul mi s-a dus direct la cap. Asta nu-i o scuză pentru ce 
s-a întâmplat după aceea. 

Miranda era, evident, un subiect sensibil. Așa că am ajuns să 
vorbim despre orice altceva. Mi-am dat seama că Julien 
conversa mult mai bine decât crezusem înainte. Intotdeauna mi 
se păruse că e doar fermecător, superficial, lipsit de profunzime. 
Am depănat amintiri de la Oxford, ne-am amintit cât de ușoară 
era viaţa atunci, chiar dacă pe vremea aia ni se părea că 
munceam din greu. 

Am vorbit despre munca mea - citise câte ceva despre cazul 
de care mă ocupasem. Pentru prima dată, n-am mai avut 
impresia că întreba din politeţe, în timp ce o aștepta pe Miranda 
să-l salveze, sau să vină cineva cu efect mai stimulator. Stătea 
întors spre mine pe scaun, cu genunchii îndreptaţi spre mine. Un 
expert în limbajul corpului ar fi spus că toate semnele erau 
foarte bune. Sau foarte rele, depinde de unghiul din care erau 
privite lucrurile. Dar eu nu m-am gândit la asta. Sau, dacă am 
făcut-o, am îndepărtat aceste gânduri. Erau ridicole, nu? 

Am vorbit despre prima dată când ne întâlniserăm (el nu-și 


VP - 221 


amintea că se întâmplase înainte, la Balul de Vară și m-am 
simţit mândră când l-am corectat), când ieșise din baie, 
înfășurat în prosop. 

— Stăteam acolo, pe jumătate dezbrăcat, și tu erai acolo, așa 
de elegantă. 

M-a surprins asta. Întotdeauna crezusem că mă considera 
prietena mai urâtă și mai plictisitoare a Mirandei. Elegantă. Mi- 
am dat seama că aveam să mă gândesc mult timp la acest 
cuvânt. 

— E așa de frumos, mi-a spus la un moment dat. Nu-i așa că-i 
frumos? Să vorbim așa. Cum de n-am făcut asta până acum? 

E adevărat că respiraţia lui mirosea din plin a whisky, dar 
chiar și așa cuvintele lui m-au încălzit. Și mi-am dat seama că nu 
era așa de arogant cum îl crezusem - și totodată, în mod cert, 
nu perfect. Poate că anii care trecuseră îi estompaseră din 
strălucire, iar eu nu băgasem de seamă. Sau poate că așa 
fusese întotdeauna. Oricum, părea mult mai drăguţ, mai umil 
decât îl crezusem. Partea mea trează mi-ar fi putut aduce în 
vedere că, probabil, nu era decât un efect al faimoasei charisme 
a lui Julien. Insă părții mele abţiguite îi plăcea foarte mult. 

Pentru că, la un moment dat, mi-am dat seama că amândoi 
eram foarte beţi. 

— Ar trebui să mă duc acasă, i-am spus. 

Cu toate că am realizat că nu asta-mi doream, și nu doar din 
cauza perspectivei deprimante a apartamentului steril, pentru o 
singură persoană, care mă aștepta. Ci pentru că mă simţeam 
bine. Mă bucuram de compania lui. Dar m-am dat în spectacol 
după ce mi-am golit paharul și am coborât de pe scaun. Am 
alunecat când m-am dat jos, m-am dezechilibrat pe tocuri și mi- 
am dat seama că eram mai beată decât crezusem. Când a 
coborât de pe scaun, l-am văzut legănându-se la rândul lui. 

— Nu poţi să te duci singură acasă, a spus. O să te conduc 
înapoi. Nu e sigur. 

Nu știu de ce, nu m-am deranjat atunci să-i spun că mergeam 
singură acasă în fiecare noapte și că fusesem mai beată înainte, 
uneori la brațul unui străin. Cred că știam amândoi că nu era 
decât o scuză ca să continuăm să vorbim, să mai stăm 
împreună. 

Nu-mi amintesc care dintre noi a făcut primul pas. Știu doar 
că dintr-odată ne aflam pe o alee pustie și tot ce auzeam era 


VP - 222 


sunetul respiraţiilor noastre. Puțin mai încolo de alee era 
Cheapside, erau mașini și oameni, și dincolo de ele întregul 
oraș, luminat, haotic, cu milioanele lui de locuitori. Dar, în acel 
pasaj întunecat, nu ne aflam decât noi și amândoi respiram 
foarte intens. Și, dintr-odată, niciunul dintre noi nu mai era așa 
de beat. Acel fulger de dorinţă ne trezise. l-am perceput 
presiunea ușoară a degetelor lui pe șoldurile mele, apăsarea tot 
mai intensă între picioarele mele, am simţit cât de tare era. l-am 
luat mâna și i-am ghidat-o în sus pe sub fustă, iar el a gemut pe 
gâtul meu. 

Sexul a fost rapid - trebuia să fie într-un astfel de loc public. 
Oricine putea să dea peste noi, în orice clipă. Dar a fost și foarte 
bine. Mi-am dat drumul jenant de repede. lar el, în ciuda 
alcoolului și a poziţiei ciudate (a trebuit să mă ţină lipită de 
perete), și-a dat drumul imediat după aceea. Cred că ciudăţenia, 
caracterul ilicit, a făcut ca totul să fie incredibil de excitant. 
După aceea, am rămas câteva secunde lipiţi unul de celălalt, el 
cu faţa îngropată în gâtul meu. Nu-mi venea să cred ce 
făcuserăm. 

El a spus-o cu voce tare: 

— Nu-mi vine să cred ce s-a întâmplat. 

— Știu, am zis. Hai să... Să ne prefacem că nu s-a întâmplat. 

O mică parte din sufletul meu își spunea: Ar face-o cineva? 
Eram doar o fată dintr-un bar, la locul potrivit, la momentul 
potrivit? Sau eram eu? 

Știam că n-ar fi trebuit sa conteze. Totuși, conta. Pentru că 
atâta vreme crezusem că în ochii lui nu eram decât o omoloagă 
incoloră, neinteresantă și de-aia abia de se deranja să schimbe 
o vorbă cu mine. Acum, aici, se ivise o nouă și palpitantă 
posibilitate. Aceea că, de fapt, mă dorise. 


VP - 223 


Miranda 


Mă întorc la sunetul pașilor din spatele meu, pe cărare. E 
Julien, care ţine un prosop în jurul taliei, în timp ce picioarele îi 
derapează în noroi. 

— Am făcut o mare greșeală, spune el pe un ton hai-să-ne- 
comportăm-ca-adulţii. Știu c-am făcut o mare greșeală. Dar am 
fost foarte stresat. 

— Poftim, tu ai fost foarte stresat? 

— Da, spune el. E... o chestie care a mers prost. Și l-am 
implicat și pe Mark. N-a fost încântat. 

Mă gândesc la ce mi-a spus Mark în prima seară, când m-a 
apucat de braţ. Referirea la „micul secret murdar” al lui Julien. 
Alegerea cuvintelor mi s-a părut ciudată la momentul respectiv. 
Am crezut că vorbea despre scurgerea de informaţii, dar acum 
înțeleg. 

— EI știa, îi zic, nu-i așa? Despre tine și... - nu pot să-i pronunţ 
numele - ... ea. 

— Mi-a scăpat ceva când eram foarte beat. Mă simţeam așa 
de vinovat... l-am cerut sfatul. El e... a fost... cel mai bun prieten 
al meu. Și acum mă ameninţă, Manda. 

Arată ridicol plângându-și de milă. În clipa asta, îl detest cu 
adevărat. Nu numai pentru ce a făcut, dar și pentru lașitate, 
pentru autocompătimirea patetică. 

— Toate astea, îi spun, au fost cauzate de tine, idiot 
nenorocit. Pentru că întotdeauna vrei puțin mai mult. Mereu 
crezi că ai dreptul la o bucată mai mare. Trebuia să prevăd asta 
de departe. Bineînţeles că aveai de gând să ai o aventură. Deși 
nu mi-aș fi imaginat nici într-un milion de ani că o să fie Katie. 
Am crezut că ai gusturi mai bune de-atât. 

El face o grimasă, o mică tresărire a gurii, și pentru o clipă 
ireală chiar am impresia că ar putea fi pe cale să-i ia apărarea în 
fața mea. Evident, se decide să n-o facă, îl cunosc prea bine; e 
mai preocupat să-și salveze curul. 

— M-a sedus, Manda. 

Mi se face pielea de găină. 

— Să nu-ndrăznești să-mi spui așa, șuier eu. 

— Îmi pare rău. Dar vreau să fie clar asta. Ea a fost de vină. 


VP - 224 


Cred... Cred că avea un plan, de când m-a văzut acolo în bar. 
Cred că a știut, când s-a uitat la mine, când a văzut în ce stare 
eram... că eram incapabil să rezist. N-am avut nicio șansă. Ca 
atunci, în Ibiza. 

— Când, în Ibiza? 

— O, Doamne. ` 

Pare să regrete imediat că a spus asta. Işi trece mâna peste 
faţă. 

— Ai putea să știi și asta. Vacanţa în care am fost toți. Ultima 
noapte. Ea s-a dat la mine. A fost... o nebunie. Eram puţin dus 
şi-mi era dor de tine... S-a purtat ca o femeie posedată, Manda... 
scuze. Era toată pe mine. _ 

Mă holbez la el în timp ce fierea mi se ridică în gât. Ibiza. In 
timp ce eu eram la înmormântarea bunicii mele... el se culca cu 
cea mai bună prietenă a mea. S-a întâmplat la puţin timp după 
ce am început să ieșim împreună, cu mult înainte să ne 
căsătorim - ceea ce face ca totul să fie și mai rău; înseamnă că 
acest secret dezgustător a fost acolo între noi în tot acest timp. 
E evident că Julien regretă că mi-a dezvăluit toate astea. Face 
un fel de gest disperat cu mâna, ca și cum ar încerca să 
îndepărteze totul și spune: 

— Dar... ce vreau eu să spun e că nu am vrut să fac nimic 
dintre toate astea. 

E aproape amuzant. Să-l văd tremurând, cum continuă să-și 
sape mormântul. Ar fi amuzant dacă el n-ar fi soțul meu, omul 
căruia i-am oferit mai bine de un deceniu - toată tinerețea mea 
-, iar eu n-aș fi ținta acestei glume. 

— Oricum, se grăbește să spună Julien probabil observând 
dezgustul și neîncrederea de pe faţa mea, atunci când am dat 
unul peste altul în barul ăla... cred că a văzut că eram praf. Tu 
mă tratai ca pe un paria. Abia vorbeai cu mine. M-am simţit ca 
un ratat, ca o dezamăgire. Ea m-a făcut să mă simt... atrăgător, 
dorit. Am încercat să pun punct. M-am dus la apartamentul ei a 
doua zi, să-i spun să încetăm. Dar nu m-a lăsat. Am fost atât de 
slab, înțeleg asta. Era ca un drog de care nu puteam scăpa... 

Ridic o mână. 

— Din ce scenariu citeşti, Julien? Ai atât de puţin respect 
pentru mine încât crezi că o să înghit toate clișeele și prostiile 
astea patetice? 

Face un gest vag, implorator. 


VP - 225 


— Am vrut doar să-ţi explic. 

— Ei bine, nu ajută la nimic. Nu-ţi dai seama? Nu mai cred 
nimic dintre toate rahaturile tale. 

Cred că dacă aș avea o armă acum, l-aș ucide. Dacă aș ști 
parola de la magazia aia cu arme, cred că nimic nu m-ar opri să 
iau una, să mă duc înapoi în saună și să-i împușc pe amândoi în 
cap. Se mai acordă sentinţe mai îngăduitoare pentru crime 
pasionale? Orice sentinţă pare să merite acum. Nimeni nu i-o 
trage așa Mirandei Adams. 

N-am pușcă. Dar poate că ce am eu e cea mai puternică 
armă. 

Scurgerea de informaţii. Sigur, am fost implicată. Dar mi-aș 
putea lua un avocat bun. Părinţii m-ar ajuta. Și oricât de rău ar fi 
pentru mine, n-ar fi decât o mică fracțiune în comparaţie cu 
rahatul care s-ar abate asupra lui Julien. In momentul ăsta, pare 
să merite. 

— De fapt, îi spun, știu ce-o să fac. O să mă conectez la 
prețiosul tău Wi-Fi și o să trimit chiar acum un e-mail. Nu va fi 
nevoie decât de un clic. Un clic nenorocit. Poate că n-am o 
carieră, dar am prieteni, Julien... îi știi. Olivia, știi că acum e la 
The Times? Sau Henry, fostul meu prieten de dinainte de 
facultate. E la Mai/ acum... Îmi și imaginez titlul la care se vor 
gândi pentru tine. Și știi ceva? Cred că aș putea să ies destul de 
bine din asta. 

Face un pas în spate. Faţa lui e în umbră. Abia pot să-i disting 
trăsăturile, darămite expresia. Și nu pentru prima dată - dar cu 
un motiv mult mai bun acum -, îmi spun: Nu-/ cunosc pe omul 
ăsta deloc. Nu știu de ce-i capabil. 


VP - 226 


În prezent 
2 ianuarie 2019 


Heather 


Mă întorc în birou. Doug e acolo - și tocmai sunt pe cale să-i 
povestesc ce-am auzit adineauri în baie, când sună telefonul. 
Răspund. 

— Da? 

— Alo, Heather, aici DCI Alison Querry. 

— Aţi găsit o cale să ajungeţi aici? 

Simt privirea lui Doug îndreptată spre mine. 

— Ei bine, spune Querry, încă lucrăm din greu la asta, 
desigur. Prognoza sugerează că ninsoarea s-ar putea diminua în 
următoarele ore, apoi putem face o încercare cu un elicopter. 
Dar mai e ceva. Am vrut doar să te anunţ că, din păcate, eu 
sunt chemată în altă parte. DCI John MacBride o să mă 
înlocuiască. E extrem de capabil, nu-i nevoie să adaug asta. O 
să-ţi fac legătura la el acum. 

Creierul meu lucrează din greu. Alison Querry conduce 
ancheta asupra Ucigașului din Highland. Dacă a fost chemată în 
altă parte, înseamnă că... 

În timp ce DCI John MacBride se prezintă, eu abia dacă sunt 
atentă. Cu o mână caut pe Google „Ucigașul din Highland”, apoi 
apăs pe secţiunea „Știri”. Titlurile triumfă în faţa mea, pe ecran: 
„Suspect arestat într-o ascunzătoare din Glasgow”, „Raid în 
bârlogul din Glasgow al ucigașului”, „Spintecătorul, încolțit?” Au 
găsit pe cineva. Glasgow e la mai bine de două ore de mers cu 
mașina de aici, chiar mai mult pe vreme rea. Asta nu poate 
însemna decât un singur lucru. Dacă l-au găsit într-adevăr pe cel 
care le-a ucis pe celelalte femei, înseamnă că n-are nimic de-a 
face cu crima asta. A fost altcineva. Cineva de aici. 


VP - 227 


Cu o zi în urmă 
Ziua de Anul Nou 2019 


Katie 


Julien se întoarce în saună. În semiîntuneric, disting cât de 
absurd arată - complet dezbrăcat, cu penisul chircit de la frig și 
picioarele pline de noroi. Și, pentru o clipă, probabil cu cea mai 
intensitate de când am început să ne vedem, mă întreb: Ce fac? 

Oare a fost vorba doar despre Julien? Despre pasiunea 
secretă pe care am avut-o pentru el în toți acești ani? Sau și 
despre Miranda? N-aș fi putut răspunde la asta, nu înainte. Dar, 
în ciuda tuturor remușcărilor pe care le-am simţit, când am 
văzut-o stând acolo, holbându-se îngrozită, cu toată rușinea 
aceea... nu mai era oare și altceva? O urmă infimă de 
Schadenfreude?1? Pentru faptul că, pentru prima dată, eram în 
avantaj față de ea? 

Aș vrea să subliniez faptul că iniţial m-am dus la saună doar 
pentru a încerca să mă încălzesc după baia aceea rece ca 
gheaţa în lac, nu cu o intenţie anume. Eram acolo de vreo zece 
minute, când s-a auzit o bătaie în ușă. 

Am deschis-o și l-am văzut pe Julien. Mi-a zâmbit și a intrat 
repede, pe furiș. Imediat a început să-și dea jos hainele. 

Fără voia mea, am simţit un fior de încântare. De nerăbdare. 

— E OK, a spus el. Am dus-o la culcare... e complet dusă. 
Mark a adormit în Cabană, iar Emma s-a dus înapoi la ea. 
Suntem doar noi. Tocmai mă duceam la tine la căsuţă când am 
văzut lumina aprinsă aici și mi-am spus... ei bine, ce idee bună. 

— Ce se întâmplă dacă Miranda se trezește și vede că ești 
plecat? 

— Nu pleacă nicăieri. O să fie ca noaptea trecută. O să-i spun 
că am fost la plimbare. 

Uneori mă făcea să mă simt neliniștită, din cauza vitezei cu 
care îi veneau în minte minciunile. 

— Și crezi că te-ar crede? Julien, e trei dimineaţa. 

— Da, știu. Dar, vezi tu... știe c-am avut multe pe cap în 


24 Bucurie maliţioasă faţă de durerea altora (N.t.). 
VP - 228 


ultima vreme. 

— Chestia pe care ai vrut s-o împărtășești cu mine, dar 
despre care ai zis că nu poţi să vorbești? 

— Da. Aia. 

Nu știu de ce mă afecta faptul că refuza cu vehemenţă să 
vorbească despre asta. 

— Se pare că am împărtășit destul de multe în ultima vreme, 
i-am spus. Nu cred că pot să înțeleg de ce nu ai vorbi despre 
acest lucru deosebit. 

— Nu vreau să te încarc cu asta, a spus el. Nu-i nevoie să știi. 
Cum am zis, dacă ţi-aș spune și ţie, te-ar face vinovată prin 
asociere... complice. 

— Dar sunt vinovată. 

— Știu, a spus, întinzând mâna spre mine, dar nu fără a 
arunca o privire în spate, de parcă cineva ar fi putut vedea ceva 
prin obloanele trase. Delicios de vinovată. 

— Julien, am zis. Ce faci... Credeam că am căzut de acord... 

Mi-a înăbușit protestele cu gura. Și-a trecut mâinile în sus și în 
jos pe braţele mele, apoi spre spate, apucându-mă de fund și 
ridicându-mă, astfel încât n-am avut de ales decât să-l cuprind 
cu picioarele. Toată rezistenţa mea s-a topit instantaneu. 

— Asta a fost înainte, a spus. Am căzut de acord înainte. 

— Înainte de ce? 

— Înainte să-mi dau seama că sunt total obsedat de tine. 
Ultimele săptămâni în care nu te-am văzut... Crăciunul la părinţii 
Mirandei... 

— Mi-a fost rău de la atâta vină, am spus. Mi-a fost rău fizic, 
Julien. Efectiv... în tren a trebuit să mă duc să vomit la toaletă. 

Deși, de fapt, ar fi putut avea legătură cu ceea ce 
descoperisem de dimineață. 

— Sărmana Katie-did?. 

— Nu mă lua cu de-astea. Nu putem continua așa. Nu-i corect 
fată de Miranda. 

A dat din cap afirmativ. 

— Nu-i corect față de Miranda, a spus el, și de-asta cred că ar 
trebui să-i spunem. 

Am deschis gura să protestez, dar a clătinat din cap. 

— Ascultă-mă. Eram doar niște copii când ne-am cunoscut. 


25 Referire la „What Katie Did", casă britanică de modă, specializată în lenjerie intimă 
(N.t.). 


VP - 229 


Părea așa de sigură pe ea. Era trăsnet. Am vrut un pic din asta. 
Și da, mi-a plăcut la nebunie de ea. Dar apoi, de-a lungul 
anilor... toată pasiunea s-a risipit. Tot ce voia ea s-a schimbat. 
N-a vrut să facă sau să fie ceva uimitor. Acum nu vrea decât 
lucruri, tot timpul: vacanțe și haine și o mașină nouă și, ei bine, 
un copil. Dar ea urăște copiii. Nici măcar nu cred că vrea un 
copil pentru alt motiv decât că toată lumea are unul... pentru că 
este printre „Obiectivele vieții”. Cu tine, Katie-did... e altfel. E 
mai complex. Mai profund. E mult mai... liber. 

Gândul mi-a fugit la acel mic plus de pe beţișor. O să aştept, 
mi-am zis. La momentul potrivit. 

— Tu știi cine ești. Ai o carieră, o viaţă. N-ai nevoie de mine 
pentru a valida cine ești. 

Am simţit un val ciudat, neașteptat de compasiune faţă de 
Miranda - au fost împreună peste zece ani. În ce lume n-ar 
putea fi considerat ceva profund? Dar, dincolo de compasiune, 
în pofida acelui sentiment de vină... da, mi-am dat seama că era 
o plăcere secretă, complexă. Toţi acei ani în care fusesem 
copilotul, vioara a doua, dublura. Acum, în sfârșit, o întrecusem 
la ceva. 


VP - 230 


Doug 


Ceva l-a trezit. Își simte corpul alert, furnicat de conștientizare 
- mintea luptă să-l ajungă din urmă. E agitat, smuls din letargia 
scufundată-n whisky, inima lui gonind de două ori mai repede. 
Privește în jurul lui. E înconjurat de sticlă spartă. Acum își 
amintește... înainte de a adormi, a aruncat cu paharul în 
televizor, s-a bucurat de sunetul ecranului făcut ţăndări. De 
faptul că, pentru scurt timp, a înăbușit sunetul petrecerii 
oaspeților din Cabană, cu muzica dată la maximum. Luând în 
derâdere propriul lui mod de a „sărbători” - o sticlă de whisky și 
spectacolul deprimant al fericirii altora de pe ecran. Apoi a dat 
pe gât ultimele picături direct din sticlă și s-a scufundat în cele 
din urmă, recunoscător, în inconștientă. 

Dar acum ceva i-a trezit. O bătaie în ușă. Tare ca o 
împușcătură. 

Rămâne nemișcat, ascultând ca un animal. 

Se aude din nou. 

Nu i s-a părut. Işi pipăie ceasul. E patru dimineaţa. Cine-ar 
putea avea nevoie de el la patru dimineaţa? Heather, își spune, 
incoerent. S-ar putea să aibă nevoie de ajutorul lui. 

Deschide ușa și privește afară cu vederea încețoșată. E ea, 
una dintre oaspeți, frumoasă. Doar că acum arată... oribil. Tot 
frumoasă, într-o rochie lungă, aurie, dar totul pare distrus - 
țesătura e ruptă, faţa e mânjită de machiaj. Rujul e o dâră lungă 
pe un obraz. 

— Bună, spune, legănându-se ușor pe picioare. Scuze, sper că 
nu te deranjez. 

El e beat, dar ea e și mai și. Realizarea acestui fapt îl trezește. 

Privește peste umărul lui. 

— Uau, spune ea. E foarte gol aici. Foarte... minimalist. 

— Nu poţi să intri aici, spune el. 

Incearcă să-i blocheze intrarea cu corpul; ea se strecoară pe 
lângă. 

— Dar am adus șampanie! 

Ridică o sticlă deschisă. Dom Perignon, chestia aia foarte 
selectă. 

— Nu m-ai lăsa să beau restul de una singură, nu-i așa? 


VP - 231 


Când ea face un pas mai aproape, își dă seama că notele 
afumate ale parfumului ei sunt alterate de un iz acru și 
dezgustător. 

Se simte ca un animal, încolțit în peștera lui, în spaţiul lui 
sigur și intim. Ea face un pas în față, îi cuprinde capul în palme 
și-l săruta. Gura ei e o concentrare de acreală, dar și de aromă 
afumată de la parfum, care pare să-l învăluie. Are limba abilă și 
își lipește corpul de al lui. A trecut atât de mult timp. Simte cum 
se ridică dorința - combinată neplăcut cu nervozitatea pe care o 
simte încă din cauza intruziunii. Ea se întinde spre fermoar, îl 
descheie și își strecoară mâna în interior. Degetele ei se încurcă 
în păr. 

— Nu, spune el, iar mintea i se limpezește. 

Ea se îndepărtează. Se strâmbă. 

— Poftim? 

— Nu, spune din nou. 

— Să te fut! Nu-mi spune că nu vrei. Vădcă vrei. 

— Pot să... îţi fac un ceai, spune el, deși n-are nici cea mai 
vagă idee dacă are cele necesare pentru a finaliza sarcina asta. 

Ea râde, se clatină pe tocurile lucioase, apoi se încruntă la el. 

— Nu cred, îi spune. 

Apoi arată cu degetul spre el. 

— Știu că o vrei. Am văzut cum te uiţi la mine. La cina aia... 
ieri, la vânătoare... Nu mă păcălești. 

E furioasă, mânioasă, îl împinge cu degetul în piept. 

— Dar ești prea speriat. Ştii ce ești? Eşti un /aș nenorocit. 

Cuvintele alea. Simte un acces de furie și durere, la fel ca 
atunci. Simte potopul roșu al mâniei sale acoperind tot și ceva 
din interiorul lui slăbește, cedează... și pauză. 


VP - 232 


În prezent 
2 ianuarie 2019 


Heather 


— Era de la poliţie, îi spun lui Doug. L-au găsit pe Ucigașul din 
Highland. La mile depărtare de aici, așa că se pare că n-are de-a 
face cu noi. Trebuie să fi fost cineva dintre cei de aici. 

În timp ce am rostit cuvintele, am realizat pentru prima dată 
adevărul din spatele lor. Devine real. Ei sunt aici. 

— Și tocmai am auzit ceva, în timp ce eram în baie... 

Mă opresc, observând expresia de pe chipul lui Doug. 

— Doug? 

Mă holbez la el. 

— Ești bine? 

El se plimbă de colo-colo prin faţa biroului meu, frecându-și 
maxilarul - atât de viguros, încât pielea de sub începutul de 
barbă e iritată și roșie, cu toate că, în rest, de pe faţa lui pare să 
se fi scurs orice urmă de culoare. Ochii lui sunt negri și 
impenetrabili. Pare că tratează totul într-un mod neobișnuit de 
personal. Realizez că a arătat rău încă de dimineaţă; 
observasem asta, dar nu am avut ocazia să o iau în considerare 
în mod corespunzător. Mi s-a părut firesc, el fiind cel care a găsit 
cadavrul. 

— Doug? 

Se întoarce spre mine, dar se pare că nu a auzit întrebarea. 

— Doug! 

Pocnesc din degete în faţa lui, obligându-l să își concentreze 
atenţia asupra mea. 

— Ce este? Ce-i? 

Pentru câteva secunde clatină din cap. Apoi spune grăbit: 

— Mai e ceva. Nu ți-am zis tot. 

O, Doamne. Mă pregătesc. 

— Ce este? 

— În noaptea aia, imediat după ce ai primit slujba aici, zice el, 
când ai auzit țipătul... îţi aduci aminte? 

— Da, îi spun. 

Sunetul este încă imprimat în memoria mea. 

VP - 233 


— Ei bine, n-a fost o vulpe. 

Face o grimasă. 

— A fost un țipăt. Eu am fost. 

Mă gândesc la primele mele impresii când am auzit zgomotul 
- că a fost un sunet scos de o persoană aflată în cea mai 
profundă agonie. 

— O, Doug. 

— Am niște... episoade cred... în care nu-mi amintesc ce-am 
făcut. Mă trezesc în locuri ciudate, fără să știu cum am ajuns 
acolo. În noaptea aia, de exemplu... Nu știam că fac zgomot. M- 
am trezit printre copacii de lângă lac și mi-am dat seama că 
trebuie să fi fost eu. 

Nu vreau să mai aud nimic. Dar nu s-a terminat - el continuă, 
e de neoprit. 

— În Ajunul Anului Nou... 

Își trece mâna nevătămată prin părul răvășit, un gest nervos 
pe care l-am văzut de atâtea ori în ultimele ore. 

— Băusem mult... îmi amintesc asta. Și... 

Își umflă obrajii. Îmi evită privirea. 

— Eram furios. Așa că am mai băut. Cred că mi-am pierdut 
cunoștința. Și apoi e o întreagă perioadă de timp care nu-i 
decât... un gol. 

Un gol. 

Într-un final, se uită în ochii mei. Are expresia unui om care se 
îneacă. 


VP - 234 


Cu o zi în urmă 
Ziua de Anul Nou 2019 


Katie 


Trebuie să merg să discut cu Miranda. Nu, nu-i o criză târzie 
de conștiință. N-are rost să-mi cer scuze acum, e mult prea 
târziu pentru așa ceva. Dacă mi-ar fi părut într-adevăr rău, m-aș 
fi oprit cu mult timp în urmă. Abia acum, când am văzut reacţia 
lui Julien la toate astea - lașitatea cu care s-a furișat numaidecât 
afară după Miranda și, sunt sigură de asta, cum s-a rugat în faţa 
ei, apoi întoarcerea lui aici, pretinzând că nu a făcut-o -, am 
ajuns să regret cu adevărat pentru prima dată. Un văl, cum se 
spune, mi s-a luat de pe ochi. 

Dar vreau o șansă să-i explic. Vreau ca ea să înţeleagă că nu 
am plănuit nimic, că n-am făcut-o intenţionat, că n-am vrut să-i 
fac rău... cel puţin, nu în mod conștient. Că aventura - pentru că 
asta a devenit - m-a luat pe sus, puternică precum un vârtej. Nu 
o fac ca să mă scuz, pentru că știu că nu există nicio scuză. Nu 
atunci când îi faci ceva atât de groaznic uneia dintre cele mai 
vechi prietene. Dar mi se pare important să spun toate aceste 
lucruri. 

Sunt și puţin îngrijorată pentru ea. Părea atât de sălbatică, de 
beată, în timp ce stătea acolo în rochia ei aurie pătată și 
sfâșiată, ca o zeiţă căzută și răzbunătoare. E așa de frig acum - 
nu mi-am dat seama că se putea face și mai frig, iar ea nu purta 
nimic mai mult decât un strat subţire de mătase, și avea 
picioarele goale, cu excepţia acelor tocuri ridicole. N-ar face 
vreo prostie, nu-i așa? Nu. Sunt destul de sigură că nu-i genul 
Mirandei. Ea ar vrea să ne facă rău nouă, nu ei. . 

Mă simt dintr-odată expusă aici, afară. intunericul mă 
înconjoară, incomprehensibil, impenetrabil. Singura mișcare pe 
care o pot vedea este respiraţia mea care mă părăsește în mici 
sufluri de vapori. Tocmai mi-am dat seama că Miranda ar putea 
fi pe aici pe undeva cu mine, privindu-mă din vreo 
ascunzătoare. Mă gândesc la camera de mai devreme, cea cu 
puștile. Trebuie să-mi păstrez cumpătul. In clipa asta, n-aș 
subestima-o. Ca prietenă, poate fi destul de rea. Gândul de ao 


VP - 235 


avea drept dușman este cu siguranţă terifiant. 

Bat la ușa căbănuţei ei. Niciun răspuns. Mă uit la ferestrele 
întunecate și mi-o imaginez privind afară, văzându-mă, zâmbind 
în sinea ei. 

— Miranda, o strig, trebuie să vorbim. 

Cabana mă privește absentă, batjocoritor. 

— Trebuie să-ţi explic totul, strig eu. 

Vocea mea pare să se audă cu ecou în liniște, reverberând din 
depărtări, dinspre munţii din jur. 

— O să te aștept la mine în căsuţă, dacă vrei să vorbim. 

Niciun răspuns. Tăcere, ca o respiraţie reţinută. 

x kx X 

Când mă întorc la mine în căbănuţă, Julien stă înfășurat într- 
un prosop, ghemuit pe canapea și sorbind direct dintr-o sticlă de 
scotch. Probabil e cea oferită gratuit de proprietate. Eu nu m-am 
atins deloc de ea, dar acum e pe jumătate goală. 

— Julien. 

Încerc să i-o smulg din strânsoare. Se agaţă de ea ca un copil 
de o jucărie. 

— Julien, trebuie să te oprești. O să te omori dacă mai bei. 

Clatină din cap. 

— Ea o să mă omoare înainte. O să-mi ia toate lucrurile 
pentru care am muncit. O să mă distrugă... tu nu înţelegi. 

Arată complet patetic, ghemuit în prosop. Din senin, simt 
aproape repulsie față de el. Pieptul lui larg și musculos arată 
ridicol. Cine are un corp ca ăsta dacă nu-i și incredibil de 
vanitos? Înainte părea exotic, atât de diferit de bărbaţii cu care 
am fost. Și modul lingușitor în care m-a dorit - ceea ce a fost, 
probabil, cel mai excitant lucru dintre toate. În ultimele șase luni 
am reușit să trec cu vederea chestiile minore care mă deranjau 
- egoismul lui după ce făceam sex, faptul că mereu fugea primul 
la duș, sau că întotdeauna cerea să facem lucrurile după cum 
voia el, ori faptul că nu băga în seamă cu zilele niciunul dintre 
mesajele mele și apoi era iritat dacă lăsam unul dintre mesajele 
lui fără răspuns mai mult de o oră. Entuziasmul oferit de 
întreaga situaţie - subterfugiul, randevuurile ilicite și da, 
calitatea sexului, făcuseră ca totul să fie acceptabil. 

Doar atât fusese? Stau acum și mă întreb. Adevărata sursă a 
entuziasmului, dincolo de orice chimie sau atracţie fizică? Faptul 
că mi se păruse incredibil că el mă dorea pe mine și nu pe 


VP - 236 


Miranda? Chiar o invidiam atât de mult? Da, răspunde o voce din 
interiorul meu. Poate că așa era. 


VP - 237 


În prezent 
2 ianuarie 2019 


Heather 


Doug are dreptate. Lucrurile n-arată bine pentru el. Se pare 
că ar fi putut fi ultima persoană de aici care a văzut oaspetele în 
viață. Dar acum mă simt ciudat de încrezătoare în nevinovăția 
lui. Pur și simplu, nu cred că el a făcut-o. 

E amuzant, acum câteva zile știam atât de puţine despre el. 
N-aș fi știut dacă puteam să am încredere în el. Mulțimea de 
știri, titlurile îngrozitoare despre el mi s-au părut pentru scurt 
timp la fel ca o sentinţă care-i stabilea vina. Dar, dintr-un anumit 
motiv, după vulnerabilitatea și onestitatea confesiunilor sale 
despre propria persoană, simt altceva. Și-a dezvăluit cele mai 
intime și rușinoase secrete în faţa mea, și totuși, cumva, mi se 
pare că nu-l pot judeca prea aspru pentru asta. 

Și a mai fost și acea conversaţie pe care am auzit-o din 
întâmplare pe hol. Doi dintre oaspeţi, cel puţin, s-ar putea să nu 
fie atât de nevinovaţi pe cât par. Ce bine era dacă nu dădeam 
jos afurisitul ăla de tablou, aș fi putut auzi mai multe. 

Intru în sufragerie și toți își ridică privirile. 

— A venit poliţia? întreabă femeia pe care o cheamă Samira, 
legănându-și copilul în poală. 

să fi fost ea femeia care vorbea pe hol? Nu sunt sigură. Ea a 
fost prima care ne-a alertat în legătură cu dispariţia. Dar asta nu 
înseamnă neapărat ceva. 

— Nu, îi spun, dar speră să se însenineze după-amiază. 

Ea confirmă din cap abătută. Toţi sunt cu ochii pe mine, știu 
asta. Aș da orice ca lucrurile să stea invers, ca eu să fiu cea care 
îi urmărește, care cercetează o anomalie ce i-ar putea da de gol, 
ori un licăr de vinovăţie. Mă îndrept spre ceainic, pe pilot 
automat, să mai fac niște ceai, dar observ că am rămas deja 
fără. La un calcul sumar, asta înseamnă aproximativ cincizeci de 
plicuri de ceai într-o zi. Mai sunt în magazie. Imi pun geaca de 
puf, căciula roșie și bocancii și ies afară în lumea albă, în zăpada 
care scârțâie sub fiecare pas. 

Descui ușile mari ale hambarului, dezlănţuind un miros de 


VP - 238 


praf, așchii de lemn și terebentină. Într-o parte se află toate 
proviziile noastre - apă îmbuteliată, în caz de defecţiune la 
sistemul de alimentare (s-a întâmplat de mai multe ori), zahăr, 
pachete de capsule Nespresso, rulouri de hârtie igienică și lăzi 
de bere. Micile necesităţi ale vieţii, chiar și în acest loc. 

Aici e și locul în care ajung imaginile de pe camera de 
supraveghere de la poartă, care zumzăie departe, pe un ecran 
TV vechi. Există o tehnologie mult mai bună în zilele noastre - 
aș putea s-o primesc pe computerul din birou -, dar șeful e 
ciudat de zgârcit în unele privințe. Arunc o privire spre ecran - 
imaginea familiară cu drumul. E atât de multă zăpadă, încât 
abia se distinge ceva în imagine - totul e alb. 

In cealaltă parte e echipamentul de vânătoare - haine de 
camuflaj, bocanci, binocluri. Șirul frumos aranjat de puști. 
Precizia militară a lui Doug. 

Doar că... 

Clipesc și mă uit iar. Număr din nou. 

Una dintre puști pare să lipsească. Unul dintre suporturi e gol. 
Cred că, în mod normal, sunt zece. Acum sunt doar nouă. 

Pornesc stația de emisie-recepţie, încă în buzunarul gecii. 
Mâna mea zăbovește asupra butonului de emisie - sunt pe cale 
să-l apelez pe Doug, să-l întreb dacă există vreun motiv pentru 
această absenţă. A luat el cumva una dintre puști pentru ceva? 
Apoi mă opresc și mă gândesc. Pot să am încredere în el? Chiar 
ar trebui să-i atrag atenţia asupra a ceea ce am observat? 
Pentru că poate știe deja. Poate el a fost cel care a luat-o. 

La urma urmei, oricine a luat pușca avea acces la magazie, 
ceea ce îl cam exclude pe vreunul dintre oaspeţi. Au rămas doar 
două persoane care cunosc parola. lar celălalt a plecat de pe 
moșie în Ajunul Anului Nou, după-amiaza, ca să petreacă alături 
de familie. 

Incerc să mă hotărăsc ce să fac cu aceste noi date. Nu-i un 
gând liniștitor, însă îmi dau seama că Doug n-ar prea avea 
nevoie să ia o pușcă de aici - cred că are arma lui. Dar poate au 
fost doar nouă puști. Mă frec la ochi, care mă dor din cauza 
epuizării. Sunt așa de obosită. Poate că nu fac altceva decât să 
invoc himere din propria imaginaţie. 

lau cutia mare de ceai. Mă decid să nu-i spun nimic lui Doug. 
Dar o să iau în considerare asta. Pentru orice eventualitate. 
Când trec pe lângă vechiul monitor al camerei de supraveghere, 


VP - 239 


arunc o privire spre ecranul care afișează scena neschimbată cu 
zăpadă - priveliștea de la porţile din faţă. Inregistrările noastre 
ar putea fi cele mai lipsite de evenimente din Marea Britanie. S- 
ar putea crede că e o imagine fixă, dacă n-ar fi fulgii de zăpadă 
care plutesc alene în dreptul lentilelor și secundele care ticăie în 
colțul din dreapta sus. O scenă identică cu cea văzută când 
analizam imaginile în timpul căutării oaspetelui dispărut, când n- 
am observat nimic altceva decât o scurgere a perioadei de timp 
în care s-a așternut zăpada, îmi amintesc cum am redat cadrele 
pe repede înainte - nimic, nimic, nimic, ameţită de 
repetitivitatea imaginilor. Totuși... bătăile inimii mi s-au 
accelerat brusc, trupul meu părând să realizeze ceva, chiar 
înainte ca mintea să priceapă. Nimic. Dar n-ar fi trebuit să fie... 
ceva? N-ar fi trebuit să văd, de exemplu, o camionetă roșie - 
mașina lui lain - părăsind proprietatea în Ajunul Anului Nou? El a 
plecat în Ajunul Anului Nou, asta am crezut tot timpul. Asta este 
ceea ce am spus poliţiei. 

Dar dacă nu l-am văzut plecând... 

Înseamnă că trebuie să fie aici. Undeva, pe proprietate. E 
singura explicaţie. 

Staţia de emisie-recepţie pârâie. E Doug. 

— Unde ești? întreabă el. 

Mă gândesc la lumina aceea pe care am văzut-o în Ajunul 
Anului Nou, mișcându-se pe versantul Munro, către Vechea 
Cabană. Mă gândesc la celălalt adăpost viabil de pe moșie, pe 
care Doug și cu mine nici măcar nu ne-am deranjat să-l 
verificăm, din moment ce nimeni nu intră acolo pentru că e 
încuiat. Dintr-odată, știu unde trebuie să mă duc. Mă gândesc la 
cât de categoric mi-a spus lain să nu mă apropii de acel loc din 
cauza pericolului. Și mă mai gândesc și cum mi-a spus să nu-i 
las pe oaspeţi afară noaptea. 

— Heather, ești acolo? 

Vocea lui Doug răsună în liniștea hambarului. 

Îmi dau seama că există o îngrijorare reală în vocea lui. 

— Ești în regulă? 

— Da, îi spun. O să... o să vin înapoi imediat. 

Bag staţia înapoi în buzunar. 

e 

Probabil că-i o idee foarte proastă. Sunt conştientă că cel mai 

bun lucru ar fi să stau liniștită la căldura și siguranța Cabanei. 


VP - 240 


Dar m-am săturat să nu fac nimic. Și nu mă refer doar la 
ultimele zile. Pentru că, într-adevăr, n-am făcut nimic atât de 
multă vreme, fugind, ascunzându-mă de tot. Asta este o ocazie 
să-mi dovedesc mie ceva. 

les din magazie mai bine echipată. Cizme de drumeţie 
rezistente, binoclu, un briceag multifuncțional. Am mobilul în 
buzunar, care folosește mai mult ca lanternă, cu excepția 
situaţiei în care reușesc să prind semnal pe vârf. Nu m-am 
deranjat să-mi pun echipamentul de camuflaj, desigur - ar fi 
aproape la fel de vizibil ca orice altceva în peisajul alb. A, și am 
o pușcă atârnată pe umăr. Am tras o singură dată și n-aș putea 
spune că mi-a fost ușor. Dar e mai bine decât nimic. Va acţiona 
ca factor de descurajare, dacă nu ca armă. 

În timp ce merg, fac un rezumat al lucrurilor pe care le știu 
despre lain. Nu sunt multe, ăsta-i răspunsul. Nici măcar nu-i știu 
numele de familie. A menţionat-o de câteva ori pe „soaţa” lui, 
dar n-am întâlnit-o niciodată. Încerc să invoc o imagine a lui, să- 
mi dau seama dacă poartă verighetă, dar abia dacă-mi amintesc 
bine trăsăturile lui. În general, când venea aici, părea să se 
confunde cu peisajul. Îşi vedea de treaba lui, fără să se consulte 
cu mine, urmând - după cum am presupus întotdeauna - 
instrucţiunile primite direct de la șef. 

Stratul de zăpadă e mai gros pe versantul Munro. Alunec și 
cad de mai multe ori - panta e aproape prea abruptă pentru 
cizmele mele de drumeţie, chiar și la altitudinea destul de joasă 
la care sunt. Asta e exact genul de comportament asupra căruia 
le atragem atenţia oaspeţilor. Nu ieșiţi afară fără echipament 
adecvat. Cel puţin, am staţia în buzunar, în caz de necesitate. 

Trag adânc aer în piept. N-am mai venit aici sus de multă 
vreme. 

Ruinele și corpul de clădire rămas în picioare par foarte negre 
în mijlocul zăpezii proaspăt căzute. Urăsc locul ăsta. Simt 
mirosul urmelor incendiului și aduce a moarte. Miroase a tot ce 
am lăsat în urmă și de care am fugit. Ei bine, nu mai fug. 

e 

— Heather? Heather... unde ești? A trecut aproape o oră. 

Stația de emisie-receptie pârâie. E Doug, desigur. Urma vagă 
de panică din vocea lui - ceva ce n-am mai auzit, nici măcar 
când mi-a povestit despre trecutul lui - mă determină să 
răspund. 


VP - 241 


— Sunt... afară. 

— De ce? Ce faci? 

Pare furios. 

— Am vrut să explorez puţin, atâta tot... mi-a venit o idee în 
legătură cu ceva. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Heather... ești nebună? 
Spune-mi exact unde ești. Vin după tine. 

— Nu, îi zic. Trebuie să stai cu ochii pe oaspeţi. 

Întrerup legătura înainte să apuce să răspundă. Trebuie să mă 
concentrez. 

Ușa de la corpul de clădire rămas în picioare e blocată, așa 
cum a fost întotdeauna, iar ecranul mic al panoului de acces 
clipește. Pare atât nepotrivit în raport cu piatra veche. lain mi-a 
spus odată, chiar la început, că structura nu-i solidă. Că ar putea 
cădea în orice clipă. Și apoi ne-am trezi cu un proces. 

— Mahărul vrea să știe că-i în siguranță, a spus el. Să nu te 
apropii de ea. Nu vrem să intre acolo oaspeţii și să moară când 
acoperișul cade pe ei. 

Am fost întotdeauna foarte fericită să pun cât mai multă 
distanță între mine și acest loc. Nu m-am apropiat niciodată de 
Vechea Cabană dacă am avut de ales. Când ne-am dus în 
căutarea oaspetelui dispărut, am venit aici. Am încercat ușa, am 
simţit că încuietoarea opune rezistenţă și m-am grăbit să plec. 
Acum e prima dată când mă întreb de ce nu mi s-a dat codul de 
acces. La acel moment, când am văzut ușa încuiată, am 
presupus că asta însemna că oaspetele n-avea cum să fie 
înăuntru. 

Dintr-odată am senzaţia că am dat peste un secret care s-a 
aflat tot timpul sub nasul meu și asupra căruia n-am zăbovit 
niciodată pentru a-l putea vedea cu adevărat, învăluită în lumea 
mea interioară, în lunga moștenire a durerii mele. Oare dacă aș 
fi făcut-o, ar mai fi murit acel oaspete? Indepărtez acest gând. 
Nu merită să-mi bat capul cu asta acum. 

N-am nicio șansă să forțez ușa - e veche, e grea, din stejar, și 
nici nu se clintește în încuietoare când o împing. 

lar dacă împing mai tare, mi-e teamă să nu-mi cadă clădirea 
în cap. Așa că-i dau ocol până în spate. Toate ferestrele sunt 
acoperite cu plăci impenetrabile. 

A, dar acum, când mă uit mai bine, observ că una dintre 
plăcile de mai sus e puţin desprinsă. Se zărește un gol întunecat 


VP - 242 


printr-o crăpătură, între ea și cea de lângă. Dacă m-aș urca pe o 
piatră, poate aș ajunge la ea. Mă cocoț pe una dintre rocile 
căzute, scot briceagul multifuncțional din buzunar, deschid 
cleștele și îl folosesc pentru a apuca un capăt al plăcii. Piatra se 
clatină amenințătoare sub greutatea mea, iar pușca se lovește 
de mine. O dau jos de pe umăr. Știu că are siguranţa pusă, dar 
am brusc o viziune cu mine alunecând și cu arma descărcându- 
se. 

Mișc cleștele înainte și înapoi cu toată puterea, până când 
simt că placa începe să cedeze. Un cui sare cu un pac! iar placa 
se desprinde în partea de jos și lasă un spaţiu de lungimea 
brațului meu. Apoi îmi e ușor să smulg plăcile vecine și să expun 
o suprafaţă de treizeci de centimetri pătraţi. Arunc o privire 
înăuntru, ţinându-mă de marginea plăcii de dedesubt, în timp ce 
piatra se înclină periculos sub mine. Se simte un iz de mucegai - 
și da, doar ușor perceptibil, vechiul miros de lucruri arse. Oare e 
posibil, sau nu-i decât imaginaţia mea? Nu pot să văd mare 
lucru, dar observ că spațiul nu-i gol. E ceva în mijlocul camerei, 
o grămadă cu ceva. Cobor, îmi scot telefonul și activez lanterna. 
Pentru o clipă, am senzaţia acută că sunt urmărită. Mă uit în 
toate direcţiile, dar tot ce văd e doar zăpada neatinsă, ca 
zahărul dintr-o linguriţă - cu excepţia urmelor pașilor mei. 
Probabil că de vină e liniștea de aici. Vechea Cabană are efectul 
ăsta. Are o prezenţă proprie. 

Îndrept raza de lumină spre obiectul din mijlocul camerei. 
Acum pot să-l văd, dar nu pot să-mi dau seama ce e. Nu-i un 
singur obiect, ci mai multe - o stivă de pachete, bine înfășurate 
în folie transparentă, fiecare având aproximativ mărimea unei 
pungi de zahăr. 

De fapt, orice ar fi în interior, ieșind în evidenţă prin ambalajul 
transparent, chiar seamănă cu zahărul - o substanţă albicioasă. 
Atunci îmi cade fisa. Devin dintr-odată destul de sigură că orice- 
ar fi în interiorul pachetelor e foarte diferit și mult mai valoros 
decât zahărul. 

Ca într-un coșmar, aud pași în spatele meu. 

— Ce faci acolo sus? 

Aproape politicos, pe ton conversaţional. Mă prăbușesc din 
cauza șocului și în cădere mă apuc cu mâinile de lemnul aspru, 
iar așchii îmi pătrund în piele. Picioarele mă susțin cu greu; 
dintr-odată, sunt slăbite de frică. Mă întind spre pușcă și aud 


VP - 243 


mai degrabă decât simt un zgomot de crăpătură în partea din 
spate a craniului. Imaginea dispare, ca și cum cineva ar fi suflat 
într-o lumânare. 

e 

Când îmi revin, îmi trebuie câteva secunde ca vederea să mi 
se limpezească. Apoi disting o siluetă care stă deasupra mea. La 
început, nu-l recunosc prin ceața provocată de durerea de la cap 
și din cauza hainelor - o geacă uriașă, chiar mai mare decât a 
mea, care îl face să arate aproape dublu faţă de mărimea lui 
normală. Faţa lui e ciupită de frig, albastră în jurul buzelor. Arată 
precum cineva care a dormit rău. Dar este lain. 

— Nu înţeleg, spun prostește. Credeam că ești acasă. Unde 
ai... 

Mă opresc pentru că observ că are o armă. O ţine lejer pentru 
moment, dar o cântărește în mâini. Gestul, sunt sigură de asta, 
e pentru a demonstra cât de obișnuit e cu ea - și cât de simplu i- 
ar fi s-o ridice și s-o îndrepte spre mine. 

— Ti-am spus să nu vii aici, zice el. Ți-am spus să stai la 
distanță. 

— Ai spus că nu e sigur. 

— Exact. Nu-i sigur, după cum vezi. 

— Mi-ai spus că e așa din cauza clădirii, că s-ar putea să cadă. 
Nu pentru că... 

Nu știu cum să mă exprim, dacă e bine să fac asta. Nu pentru 
că e ceva aici ce nu vrei să văd. 

— Da. Ori ești mai puţin proastă decât am pariat pe tine... ori 
mult mai proastă. Încerc să-mi dau care dintre variante e. Cred 
că e ultima. 

De ce, de ce n-am așteptat poliţia, să le spun lor suspiciunile 
mele? Chiar sunt proastă. Mai mult decât atât, nici măcar nu i- 
am zis lui Doug unde mă duc. Pentru că știai că te va opri. Am 
fost total idioată. Dintr-odată, toată chestia asta pare o misiune 
sinucigașă. Și acum îmi dau seama că... a fost o misiune 
sinucigașă? Mă gândesc la inconștiența cu care am contemplat 
asta în trecut - pastilele, podul... Am petrecut multă vreme 
gândindu-mă că poate moartea n-ar fi un lucru atât de rău până 
la urmă. Dar acum - probabil nu-i altceva decât un instinct 
animalic adânc înrădăcinat - îmi dau seama subit că vreau să 
trăiesc. 

— Uite, îi spun, încercând să par calmă, rezonabilă. Să ne 


VP - 244 


prefacem că n-am văzut nimic din toate astea. O să plec și va fi 
ca și cum nu s-ar fi întâmplat. 

Râde. 

— Nu, nu cred că putem face asta. 

Mă holbez la el. Dacă n-ar fi atât de îngrozitor, ar putea fi 
aproape fascinant, schimbarea care s-a produs în acest om care, 
din puţinul pe care l-am văzut, părea genul obișnuit, simplu, 
chiar dacă puţin taciturn. Dar realizez că nu este, de fapt, o 
schimbare. Este el, cel real. Doar că a purtat cealaltă 
personalitate ca pe o mantie. 

Face un pas în faţă, întinde brațul liber, iar eu tresar. 

— Bine, spune el. Facem așa. 

Ridică pușca. Împietresc, mă încordez, gâtul mi se blochează 
de teroare. Îmi spun: S-a terminat. O să mă omoare. 

— Mergi, îmi zice. Ce mai aștepți? 

Mă îndrumă în cealaltă parte a corpului stabil al clădirii. Cu 
pușca îndreptată în direcţia mea, întinde mâna spre panoul cu 
taste. Asta-i șansa mea, mă gândesc. Asta-i momentul în care 
aș putea încerca să fug. Dar unde să fug? Peste tot în jurul meu 
nu-i decât un spaţiu alb. El n-ar putea avea o ţintă mai clară. 
Așa că nu pot face altceva decât să aștept să deschidă ușa și să 
mă conducă înăuntru, în întuneric. 

Imediat îmi dau seama că e mult mai cald decât mă 
aşteptam. În colţul camerei văd că a montat un generator. 

— Ce frumos din partea ta, spun, încercând să las impresia că 
nu îmi este atât de frică pe cât îmi este în realitate. Să te 
gândești la mine. 

El rânjește. 

— Și ce-ai acolo? îl întreb. Pachete în hârtie maro legate cu 
șnur? 

Vorbesc, pentru că vorbitul - efortul de a nu ţipa, de a forma 
cuvinte - pare să mă menţină calmă. 

— Exact, spune lain. Și tu cu siguranţă nu trebuie să-ţi baţi 
capul tău mic cu ce-i înăuntru. 

Dar trebuie să-l ţin de vorbă. Trebuie să găsesc o cale să 
rămân în viață, iar în acest moment singura carte pe care o am 
în mânecă e să-l distrag de la ideea de a mă ucide. N-are rost 
să-i promit că nu voi spune nimănui ce-am văzut. N-o să mă 
creadă. Probabil ar avea dreptate. Așa că, în schimb, întreb: 

— Asta ai făcut tot timpul? Treburile pe proprietate... au fost 


VP - 245 


doar un șiretlic? Bănuiesc că probabil e ceva mai profitabil. 

— Nu-i așa c-ai vrea să știi? spune el. 

Apoi ridică din umeri într-un gest care spune „de ce nu?” - 
care nu poate fi de bun augur. Dacă decide că e în regulă să-mi 
spună lucruri, înseamnă că a hotărât totodată că nu voi avea 
ocazia să le povestesc altcuiva. N-are rost să gândești așa. 
Câştigă timp. Timpul înseamnă viață. 

— Dacă vrei să știi neapărat, îmi zice, îmi place să cred că 
asta e una dintre treburile de care mă ocup. Construiesc un zid 
de piatră al naibii de bun. Pot să chituiesc din nou o fereastră în 
zece minute. Și mă pricep să fiu un bun... curier. 

— Inţeleg, rostesc rar, ca și cum aș fi fascinată de geniul lui. 
Le aduci cu camioneta de la... 

— Să spunem doar de undeva, zice el, prefăcându-se 
răbdător. 

— Apoi le ţii aici și dup-aia... 

Incerc să gândesc dincolo de sunetul de alarmă din capul 
meu. De ce le-ar transporta aici, într-unul dintre cele mai 
îndepărtate locuri din Marea Britanie, fără nicio posibilitate de a 
le duce oriunde în altă parte? apoi mă gândesc la istoria locului. 
La fostul moșier, care a insistat să se construiască gara. 

— Dup-aia le urci în tren. 

Işi scoate o pălărie imaginară în faţa mea cu mâna liberă. 

— Direct până la Londra. 

Zâmbește, iar expresia îl face să arate cu atât mai sinistru. 
Mă întreb cum de l-am crezut un tip normal, cu o viaţă simplă. 
Seamănă cu un maniac. Pare mai mult decât capabil să o fi 
strangulat pe acea femeie. Dar n-o să-l întreb încă despre asta. 
O să-l ţin de vorbă. 

Staţia de emisie-recepţie, mă gândesc. Dacă aș putea să-mi 
duc mâna la butonul de transmisie, as reuși să dau de Doug. Aș 
putea ţine degetul pe buton, ca să nu existe niciun răspuns. Ar 
auzi totul. Poate chiar aș putea spune ceva care să-i dea de 
înțeles unde mă aflu exact. 

— Direct până la Londra, spun eu. Cât de inteligent. Ca și cu și 
whisky-ul, pe vremuri. Sigur... se spune că și moșierul însuși era 
implicat, știai? 

lain nu spune nimic. Dar îmi aruncă o privire. 

Evident. 

— 0... 


VP - 246 


Conștientizarea mă lovește ca un pumn în stomac. 

— Șeful e implicat și el? 

lain nu răspunde - nu e nevoie s-o facă. 

E la fel ca pe vremuri - moșierul se alege cu o parte din 
contrabanda cu whisky. Și eu, care mi-am petrecut ultimul an 
văzându-mi fără griji de treabă în birou, întrebându-mă dacă 
șeful ar dori să extindă publicitatea la Cabană. Bineînţeles că n- 
a vrut. Afacerea trebuie să fie un paravan frumos pentru el, iar 
dacă sunt prea mulţi vizitatori, oamenii ar putea începe să 
observe anumite lucruri. 

Am fost o proastă. Cred că au râs de mine în tot acest timp. 
Idioata din birou, care nu vedea ce se întâmplă sub nasul ei. 

— Și cum le urci în tren? îl întreb. Fără să observe cineva? 

Îmi mai aruncă o privire. Desigur, șeful gării, Alec. Îmi aduc 
aminte cum s-a comportat când m-am dus să arunc o privire în 
zona gării, la modul în care a stat în faţa ușii care ducea sus, la 
apartamentul lui. Pentru că avea ceva de ascuns. 

Mă gândesc la Doug. Oare e/ știe? Oare sunt singura de aici 
care n-a știut nimic? Ar fi putut fi un fel de quid pro quo -tu te 
faci că nu vezi ce se întâmplă aici, iar noi ne facem că nu vedem 
cazierul tău judiciar. 

Dacă îl contactez acum prin staţie, o să mă ignore? Dar n-ar 
vrea să mor, nu-i așa? Mă gândesc cât de deschis, cât de 
vulnerabil a fost cu mine la Cabană. Dar ar fi putut juca teatru. 
Pentru că, îmi dau seama, adevărul e că totul a fost o scurtă 
fantezie. Nu-l cunosc deloc. 

Trebuie să încerc; e singura mea șansă. Puțin câte puţin, ca 
să nu atrag atenţia, îmi mișc mâna pe corp, spre buzunar. lain 
nu pare să bage de seamă. Analizează arma de parcă ar fi un 
animal de companie deosebit de fascinant. 

Imi strecor mâna în buzunar, încet, încet. Degetele mele ating 
antena staţiei radio și simt obiectul tare. 

— Ce mama dracului faci? 

Chipul lui se întunecă de furie. Se apropie cu pași mari de 
mine. 

— N... nimic. 

— Scoate-ţi mâna din buzunarul ăla nenorocit. 

Bagă mâna cu brutalitate în geaca mea și apucă staţia radio. 
Se uită la ea preț de câteva secunde, într-o tăcere furioasă, apoi 
dă cu ea de perete cu o forță de care nu credeam că e capabil 


VP - 247 


un bărbat de statura lui. Aterizează zăngănind pe podeaua din 
piatră, în două bucăţi. 

Acum vine la mine cu o rolă de bandă izolatoare și îmi leagă 
brutal încheieturile mâinilor, atât de strâns, încât oasele mi se 
freacă unele de altele, apoi și gleznele. In timp ce stă aplecat 
jos, la picioare, încerc legăturile din jurul mâinilor. Nu le pot 
mișca deloc. Parcă ar fi legate cu un lanţ de metal, nu cu bandă 
izolatoare. Mă gândesc că aș putea încerca să-l lovesc în cap în 
timp ce e ghemuit acolo. Dar nu sunt sigură că aș avea destulă 
forță în picioare. lain nu-i un bărbat masiv, dar e destul de 
puternic având în vedere munca pe care o face pe moșie. Și 
dacă doar îl rănesc, fără să reușesc să-l împiedic - ceea ce e 
rezultatul cel mai probabil -, nu va face decât să mă ucidă mai 
repede. 

lain se ridică, părând mândru de munca lui. Apoi se aude 
brusc un zgomot asurzitor. El se aruncă înainte, cu o expresie de 
uimire și aterizează pe mine, în timp ce pușca zăngănește pe 
podea. Nu înţeleg ce s-a întâmplat. Și nici nu văd nimic, pentru 
că el e deasupra mea. Apoi îmi dau seama că partea din faţă a 
gecii mele gri e udă și are o pată întunecată și roșie de sânge. 


VP - 248 


Cu o zi în urmă 
Ziua de Anul Nou 2019 


Miranda 


Nu-mi vine să cred că paznicul de vânătoare m-a respins. 
Umilinţa, după ce crezusem că m-ar putea face să mă simt puţin 
mai bine în legătură cu propria persoană. 

Durerea îmi taie respiraţia. Mă ghemuiesc, ca și cum cineva 
m-ar fi lovit în stomac, și îmi dau drumul jos, pe pământ. 
Înţepătura pietricelelor ascuţite sub genunchi pare ciudat de 
normală, la fel și gerul pe care îl simt pe piele - cu toate că nu 
pare rece, mai degrabă ca un foc. Probabil arăt complet absurd, 
stând aici în genunchi, în rochia mea aurie și în tocuri stiletto. Și 
poate nu-i decât conștientizarea modului în care arăt... dar am 
brusc senzaţia ciudată, animalică, că nu sunt singură. 

Mă uit în jurul meu și surprind o frântură de mișcare printre 
copacii de lângă lac. Aș fi putut jura că am zărit silueta neagră a 
ceva - a cuiva - în desișul întunecat de pini. Acum sunt sigură. 
Mai e cineva aici, cu mine. Mă rog, puţin îmi pasă. In mod 
normal, aș fi neliniștită. 

Dar nimic nu mă mai poate șoca la fel de mult precum ce 
tocmai am văzut acolo, în saună. 

Fără îndoială, observatorul meu dintre copaci se desfată cu 
micul meu spectacol. Mă gândesc la rânjetul islandezului când i- 
am surprins în pădure, la chemarea lui. 

— Haide, strig în mijlocul liniștii. Uită-te cât vrei. Puțin îmi 
pasă. 

a 

Emma, îmi spun. Mă duc s-o văd pe Emma. Trebuie să 
vorbesc cu cineva. Cu puţin noroc, Mark este în continuare 
leșinat pe canapea, în camera de zi din Cabană. Mă uit pe 
ferestre. Da, el e acolo, întins pe spate. 

Bat la ușa căsuţei lor. Tăcere. Până la urmă, e trecut de patru 
dimineaţa. Încerc din nou. În cele din urmă, ușa se deschide. 
Emma stă în prag încruntată și pare ameţită. E în pijama: 
mătase, cu tiv, nu foarte diferită de a mea. 

— O, spune ea. Bună, Manda. 


VP - 249 


În mod normal, tresar când mi se adresează pe numele ăsta. 
Sună prea forţat. Doar Julien și Katie îl folosesc cu adevărat, cei 
mai apropiaţi mie. Nu, nu mi-a scăpat ironia. 

— Pot să intru? o întreb. 

— Sigur. 

Nicio întrebare, nicio ezitare. Simt o senzaţie ascuţită de 
vinovăţie pentru modul în care am tratat-o. Ea a fost mereu 
drăguță cu mine, în timp ce eu, uneori, m-am comportat ca o 
căţea - făcând-o de râs în faţa celorlalţi sau excluzând-o. Ei 
bine, de acum înainte totul va fi diferit. Eu voi fi diferită. 

O urmez înăuntru. Decorul arată aproape la fel ca la noi - o 
cameră spațioasă, fotolii și șemineu, patul mare cu patru stâlpi, 
masa de toaletă - chiar și capul de cerb montat pe perete. 
Diferenţa majoră este ordinea desăvârșită, ca și cum ar fi o 
realitate alternativă. Lucrurile noastre sunt împrăștiate peste 
tot, noi am fost întotdeauna niște leneși. Ale noastre, noi... Gata, 
totul se va schimba. Casa pe care am cumpărat-o împreună, 
toate planurile noastre. Toată istoria noastră. Picioarele par 
dintr-odată incapabile să mă susţină. 

Mă poticnesc până la cel mai apropiat scaun, care se întâmplă 
să fie scăunelul de la masa de toaletă. 

— Vrei ceva de băut? întreabă Emma, arătând spre dulapul cu 
băuturi din colţ. Încă nu m-a întrebat despre ce e vorba, dar 
gestul ei lasă de înţeles că știe că se întâmplă ceva. 

— Da, te rog. 

Îmi toarnă whisky. 

— Mai mult, te rog, îi spun, iar ea ridică din sprânceană 
pentru o fracțiune de secundă, apoi mai toarnă încă doi 
centimetri și jumătate în pahar. 

Credeam că am băut mult aseară, dar dintr-odată mă simt 
mult prea trează, cu mintea dureros de limpede și imaginile din 
ea imposibil de uitat, extrem de clare. Vreau să nu le mai văd. 
Vreau să fiu amorţită, anesteziată. 

Dincolo de fereastră, lumina din saună este încă aprinsă. Cum 
au putut fi atât de proști? Aproape ca și cum ar fi vrut să fie 
descoperiţi. Poate n-au realizat cât de vizibilă e acolo, în 
întuneric, ca o lanternă în noapte. Ca un far. Mă întreb - chiar 
dacă știu că nu ar trebui să mă gândesc la așa ceva - ce fac 
acum. Oare discută despre pașii următori, ca niște conspiratori? 
Oare și-or fi pus hainele înapoi pe ei? Nu pot să-mi scot din cap 


VP - 250 


imaginea - pielea ei palidă în contrast cu bronzul lui, capetele 
lor brunete unul lângă altul. lau o înghiţitură de whisky și-l las 
să-mi ardă gâtul, concentrându-mă asupra durerii pe care mi-o 
provoacă. 

Dar cred că nici măcar tot whisky-ul din lume nu mă poate 
ajuta să uit cât de ciudaţi, cât de oribil de frumoși erau 
împreună. 

— Emma, îi spun, ai niște hârtie? 

Ea ridică din sprâncene, doar o fracțiune. 

— Aăă... cred că da. 

Scoate un blocnotes de undeva - Basildon Bond. Cumva, tipic 
pentru Emma, să aibă hârtie de scris la îndemână. 

Acum am mintea ciudat de clară. Ca și cum aș fi ghidată deo 
altă putere, mă duc la masa de toaletă de lângă pat, mă așez și 
îi scriu un bilet lui Julien. O să i-l las Emmei, să mă asigur că îl dă 
mai departe. 

Tot ce vreau este să produc cât mai mult rău posibil, să-l fac 
să simtă sentimentul de neputinţă pe care-l trăiesc. Mâna îmi 
tremură atât de tare, încât trebuie să apăs pixul pe hârtie ca să- 
mi controlez scrisul; de două ori se rupe hârtia. Bine. O să vadă 
că sunt hotărâtă. Cu o singură lovitură a distrus tot ce credeam 
că știam. Ei bine, acum eu îl voi distruge pe el. 


VP - 251 


În prezent 
2 ianuarie 2019 


Heather 


Doug îl trage pe lain de pe mine ca pe un sac de nisip și-l lasă 
unde a căzut, gemând ca un animal. Apoi îngenunchează în faţa 
mea și mă apucă de umeri cu ambele mâini. 

— Eşti bine? Heather? Ce dracului a fost în capul tău? Ti-am 
urmat pașii, prin zăpadă... 

Și apoi: 

— Ce ţi-a făcut? lisuse Hristoase, Heather... 

Ceva în expresia lui, îngrijorarea din ea - grija - e cam prea 
mult. La fel și senzația mâinii lui - care îmi cuprinde acum 
bărbia, degetele lui aspre, dar cu o atingere ușoară, care îmi 
îndepărtează părul de pe frunte cu o grijă infinită pentru a 
evalua daunele. N-aș fi bănuit că un bărbat atât de masiv poate 
fi atât de blând. 

— Sunt bine, îi spun. Nu... nu mi-a făcut rău. 

— Ba da, zice luându-și mâna din cealaltă parte a capului meu 
și arătându-mi palma mânjită de sânge. Nenorocitul ăla... 

Se scoală și ridică un picior ca pentru a-l lovi pe lain, care 
geme sub el pe podea, apăsându-se cu mâna pe umăr unde 
sângele i se scurge pe geacă formând o pată maronie. Pare gata 
să leșine. 

E greu de urmărit. 

— N-o face, Doug. 

Se pare că vechiul instinct de paramedic nu m-a părăsit - de a 
salva viața. 

— De ce? Uite ce ţi-a facut, Heather. N-o să-l las să scape cu 
asta. 

— Dar... nu vrem să moară. 

E mult sânge. Pentru că Doug tot nu pare convins, îi spun: 

— Și s-ar putea să știe ceva... trebuie să aflăm. 

El ezită. 

— Bine. 

El nu pare convins, dar lasă piciorul jos. Și, la insistențele 
mele, face un pansament, smulgând o bucată de țesătură din 


VP - 252 


partea de jos a cămășii lui, și îl apasă pe umărul lui lain, sub 
jachetă, pentru a opri sângerarea. 

lain îl privește cu ochi apatici, incapabil să opună rezistenţă. 
Pielea lui are o tentă gri, corpul lui e prăvălit. Doug ţine un picior 
pe el, chiar deasupra abdomenului, în caz că încearcă să 
scape... deși nu pare capabil de așa ceva. 

— O să fii bine, îi spune Doug ca și cum mi-ar auzi gândurile. 
E doar un umăr rupt. Am văzut și mai rău de-atât. Sigur, o să 
usture al dracului de tare, dar... ei bine, o meriţi, nu-i așa, 
amice? 

— De ce-ai ucis-o? îl întreb pe lain. 

— Ce? 

Se încruntă, apoi se strâmbă din nou din cauza durerii. 

— Oaspetele. Ai împins-o în ravena aia pentru că a văzut 
ceva? Pentru că era pornită pe tine? 

— N-am ucis-o, geme el. 

— Nu te cred, îi spun. 

— N-am omorât niciodată pe nimeni, zice el, respirând cu 
greu după fiecare cuvânt, ca și cum ar alerga la deal. 

Sper că Doug are dreptate, că rana nu-i așa de gravă. 

— Am făcut niște lucruri urâte la viața mea, dar n-am omorât 
niciodată un om. 

Pare să existe o repulsie autentică în modul în care rostește 
„omorât” - ca și cum într-adevăr ar fi ceva dincolo de limită. Pe 
de altă parte, s-a descurcat destul de bine până acum făcând pe 
nevinovatul. 

— N-am omorât-o pe femeia aia. De ce aș face-o? 

— Pentru că a văzut ceva, îi spun. Așa cum am văzut eu... erai 
gata să mă omori. Voiai să mă împuști. 

— Nu, nu... nu-i așa. Nici măcar nu știu să folosesc chestia 
aia, spune arătând spre arma care zace pe podea. 

Doug ridică pușca lui - un avertisment. £u da, pare să spună 
mișcarea. Eu știu s-o folosesc. lain vede asta și înghite în sec. 

— Dar ai luat-o din magazie, îi zic, așa că trebuie să te fi 
gândit că s-ar putea s-o folosești. 

Pare cu adevărat nedumerit. 

— Nu, spune slăbit, n-am făcut-o. 

— Cum adică n-ai făcut-o? Ai ţinut-o îndreptată spre capul 
meu în ultima oră. 

Se uită la mine de parcă aș fi nebună. 


VP - 253 


— E pușca pe care tu ai avut-o când ai venit aici. Am 
îndreptat-o spre tine ca să te împiedic să pleci. 

Se mișcă ușor și se schimonosește de durere. Transpiră 
groaznic. 

— Uite ce-i, eu am văzut ceva. De-asta am mutat marfa... de 
la pompe până aici. 

Sunt surprinsă de vorbele lui. Am văzut ceva. 

— La ce te referi? întreb repede. Ce-ai văzut? 

— Am văzut când a fost omorâtă. Fata. Și apoi m-am gândit, 
o, futu-i, o să fie plin de poliţie aici dimineaţă. O să caute peste 
tot. O să găsească tot. Mi-am dat seama că trebuie mut marfa 
departe de Cabană și să plec de pe moșie până vin ei. Dar nu m- 
am gândit la zăpadă. N-aveau cum să ajungă aici... dar nici noi 
nu puteam să plecăm. Trenul... 

Se oprește, ca și când și-ar fi dat seama că a dezvăluit prea 
multe. Acel noi mă interesează, dar nu-i timp de gândit acum. 

— Ai folosit trenurile? întreabă Doug. 

În același timp în care eu spun: 

— Cum a murit? Femeia. Ai zis c-ai văzut. Bănuiesc c-o să zici 
că a căzut. 

— Nu, spune el clătinând din cap. Sigur că nu. A fost omorâtă. 
Am văzut tot. Eram acolo, lângă pompe. De dimineaţă, 
devreme, pe la patru, verificam marfa, cum ţi-am zis. Ea a 
omorât-o. 

— Ea? îl întreb. 

— Da. Cealaltă femeie. Una dintre oaspeţi. S-au certat, cred... 
n-am auzit exact în legătură cu ce. Dar am auzit-o spunând: „N- 
ai fost niciodată cu adevărat prietena mea. Prietenii nu-și fac 
asta unul altuia”. Și mi-am spus că asta e o ciondăneală clasică 
între femei, pentru vreo poveste de dragoste sau ceva de genul 
ăsta. Incomod, dar n-are importanță. M-am gândit să stau 
ascuns, să aștept să termine cearta, să plece de-acolo. Dar apoi 
am văzut-o pe cealaltă apucând-o de gât, ca și cum încerca să-i 
oprească vorbele. Apoi a împins-o, direct în centrul pieptului. A 
stat și s-a uitat cum a căzut. Cu sânge rece. 


VP - 254 


Cu o zi în urmă 
Ziua de Anul Nou 2019 


Miranda 


Singurul lucru care-mi aduce o oarecare alinare e gândul la 
groaza lui Julien pentru că voi povesti lumii despre el. Probabil 
își spune: Nu mă duc la ea încă. O să încerc peste o oră și ceva, 
după ce o să se calmeze. Dar va fi prea târziu. O să mă ascund 
până când o să pot lua primul tren spre Londra. Mi-l imaginez pe 
Julien ducându-se la cabană, găsind-o goală și intrând de-a 
binelea în panică. Biletul meu, lăsat acolo pentru el: Wu poti 
spune nimic. N-ar fi trebuit niciodată să-ți păstrez secretul. 

— Gata. 

Las pixul jos, mulțumită de opera mea. Masa de toaletă e 
frumos ordonată. O perie de păr, o cutie mică de lemn, câteva 
rujuri. Unul dintre ele e Chanel. Îl întorc invers și citesc de pe 
mica etichetă. Pirate - aceeași nuanţă ca a mea. Mi s-a părut 
mie că am recunoscut-o la Emma noaptea trecută, dar e greu de 
spus - culorile nu arată la fel pe toată lumea. 

— ÎI am și eu pe ăsta, îi zic. E preferatul meu. 

De fapt, trebuie să cumpăr altul. Pe cel vechi l-am pierdut pe 
undeva, probabil prin căptușeala uneia dintre poșete. 

— O, da, spune Emma. Îmi place la nebunie. 

ÎI deschid și mă concentrez să-l aplic perfect în jurul gurii 
uitându-mă în oglindă, un arc purpuriu cerat. Am citit undeva 
odată că vânzările la rujuri cresc în vremuri grele. Îmi ţugui 
buzele în oglindă. Niciodată termenul „vopsea de război” n-a 
părut mai potrivit ca acum. Chipul meu e palid, cu ochii adânciţi 
în orbite, dar rujul îl transformă. Îi conferă feței determinare, 
context, ca un semn de punctuație. Incerc să zâmbesc, dar mă 
opresc rapid. Arăt ca și cum aș fi dusă cu capul, ca Jokerul jucat 
de Heath Ledger. 

— Rujul arată așa de bine pe tine, mi-a spus Julien odată. La 
alte femei arată mereu artificial. Dar tu... cum se spune... tu te- 
ai nascut să-l porți. 

lau un șerveţel din recipient și mă şterg. Acum gura mea 
arată iritată, sângerândă. 

VP - 255 


— Auzi, spune Emma acum. Vrei să mergem la Cabană? E 
mult mai confortabil acolo. Mark doarme dus în sufragerie, dar 
totuși... 

— O, îi zic, nu, mersi. Nu vreau să văd pe nimeni altcineva. 
Plec dimineaţă cu primul tren și gata. Nu vreau să-i mai văd 
niciodată pe Julien sau pe Katie, decât dacă n-am încotro. 

Face ochii mari. 

— Manda... o, Doamne... ce s-a întâmplat? 

Mă imaginez împărtășind vestea cu aerul relaxat al unei 
vedete de film de treizeci și ceva de ani. Dar, spre oroarea mea, 
realizez că-mi dau lacrimile; le simt cum se adună, ca o maree 
de neoprit. N-am mai plâns de multă vreme - de când am primit 
rezultatul de gradul trei de la absolvire, în timp ce, chiar în fața 
mea, Katie a deschis plicul ei și a dezvăluit gradul unu, mare și 
lucios. 

Îmi fac mâinile pumni, iar unghiile îmi intră în carnea moale a 
palmelor. 

— Julien și Katie sunt împreună. 

Încă nu reușesc să pronunţ au o aventură. Nu încă. Sună prea 
intim, prea sordid. 

— O, Doamne. A 

Își duce mâna la gură. Dar nu se uită în ochii mei. Întreaga 
scenă îmi pare falsă. Nu cred. Emma, dintre toţi oamenii, știa că 
soțul meu își face de cap pe la spatele meu? Futu-i! 

— Tu stiai? 

— Doar de aseară, jur, Miranda. Mark mi-a spus. 

Mark, îmi spun - micul secret al lui Julien în legătură cu care 
m-a avertizat. Asta a fost. Asta încerca să-mi spună. Nu-i de 
mirare că a părut așa de confuz când i-am zis că nu mă interesa 
să aud. 

— N-am vrut să-ţi spun pur și simplu, știi, îmi zice ea. Cred că 
am vrut să le ofer lui Katie sau lui Julien ocazia să-ţi spună ei. N- 
am vrut să presupun că am vreun drept să fac asta. 

— Ce anume, să-mi spui că soțul meu și cea mai bună 
prietenă a mea și-o trag? 

— Îmi pare rău, Manda. Ar fi trebuit să-ţi spun... N-o să mă iert 
niciodată... 

Arată așa de dramatic, încât fac un semn din mână - nu vreau 
să-mi bat capul cu asta. 

— Ştii ce... mi-e indiferent. Nu e vorba de tine. Acum știu. Și 


VP - 256 


știu și ce voi face în privinţa asta. 

Îi dau biletul. 

— Uite, îi spun, vreau să te asiguri că Julien primește asta. Eu 
nu pot să i-l dau. 

— OK, zice luându-l. Dar de ce... 

— Poţi să-mi mai dai unul? întreb în timp ce ridic paharul. 

— Sigur, spune și zâmbește. E terapeutic, știi tu. 

Se întoarce și se ocupă de turnarea băuturii și de gheaţă. 

Îmi caut ceva de făcut și iau cutia mică de pe masa de 
toaletă. E un obiect frumos, pictat, o cutie puzzle chinezească. 
Bunica avea una la fel. O întorc. Mi se pare că e același stil ca al 
ei. Obișnuiam să mă joc cu ea - după ce mi-a arătat secretul ei, 
cum se deschide, am devenit obsedată. Oare îmi mai aduc 
aminte? Nu știu sigur. De probă, împing într-una dintre plăcile 
de jos; nu se mișcă. O întorc și fac la fel pe partea cealaltă. Se 
mișcă. Simt un sentiment de satisfacţie simplă. Ce urmează? O, 
da, placa din partea mai scurtă. Degetele se mișcă din proprie 
iniţiativă, împingând și răsucind. Aproape gata - nu mai trebuie 
decât să găsesc pârghia, s-o trag în afară. Dacă-i la fel, se va 
deschide. Aha! lată. 

— O, face Emma cu o voce ciudată. 

S-a întors spre mine, cu ambele pahare cu whisky în mâini. 

— O, nu... nu face asta! 

Prea târziu. Cutia s-a deschis și tot conţinutul ei s-a răspândit 
pe podea cu un zăngănit. Sunt atât de multe, e uimitor că toate 
au încăput acolo, în cutia micuță. Aud zgomot de sticlă și ridic 
ochii, confuză. Emma a scăpat ambele pahare cu whisky. 
Cioburile se împrăștie pe podea, iar lichidul i se varsă la 
picioare. 

— O, rahat, îi spun. Sunt așa idioată. _ 

Dar ea pare să nu audă. Nici nu bagă de seamă whisky-ul. In 
schimb, cade în genunchi bâjbâind printre obiectele căzute și 
cioburi, în timp ce încearcă să ascundă toată mizeria cu corpul. 

— Ai grijă, îi zic. O să te... 

Apoi cuvintele mă părăsesc. 

Ea nu vrea să văd. Dar am văzut. Recunosc câteva dintre 
obiecte. Un cercel, pierdut la banchetul din vară, cu vreo 
unsprezece ani în urmă - seara în care m-am cuplat în sfârșit cu 
Julien. Mi-l amintesc întinzând mâna spre lobul urechii mele și 
trăgând de el. 


VP - 257 


— O modă nouă? Cu un singur cercel? Numai tu puteai să vii 
cu așa ceva. 

Acum am senzaţia că i s-a întâmplat altei persoane. 

Un pandantiv. Cadou de la Katie pentru mine, când am 
împlinit douăzeci și unu de ani. M-a durut așa de mult pierderea 
lui, pentru că a fost cel despre care știa că mi-l doream atât de 
tare de la Tiffany, și probabil că a costat-o foarte mult. 

Un stilou Parker. Nu-l recunosc. O, ba cred că da. L-am pierdut 
undeva, în primele săptămâni de facultate. Nu prea aveam grijă 
de lucrurile mele, dar fusesem sigură că într-o dimineaţă l-am 
avut în geanta mea și apoi, după-amiaza, lipsea. Mi-am irosit 
câteva ore încercând să-mi amintesc tot ce făcusem. Cineva 
trebuie să-l fi luat, m-am gândit atunci. Ei bine, cineva a făcut-o. 

Chiar și bricheta mea - cea cu blazon, pe care am pierdut-o 
noaptea trecută. 

— Emma, îi spun. Ce caută la tine astea? Toate sunt lucrurile 
mele. De ce sunt aici? 

Mă gândesc la notițele lăsate în cămăruța mea. La obiectele 
ciudate returnate. Dar nu și astea - în mod cert acestea au fost 
considerate prea preţioase. 

— Nu știu, spune Emma fără să ridice ochii. Nu știu de ce sunt 
aici. Nu știam ce-i în cutia aia... e a lui Mark. 

Las la o parte faptul că nu mi-l pot imagina nici măcar pentru 
o clipă pe Mark să aibă așa ceva. Mă uit la modul în care stă 
ghemuită cu lucrurile la piept - stiloul, cercelul, colierul. Mă 
gândesc la expresia de pe faţa ei - teroare pură, asta e - când a 
văzut că mă joc cu caseta, chiar înainte de a o deschide. A 
strigat să mă avertizeze. Paharele de whisky scăpate pe jos... 

Și mă mai gândesc la noaptea trecută. 

— Manda, spune ea, e așa de prostesc. Pot să-ţi explic. 

— Nu, Emma. Nu cred că poţi. 

Încerc să-mi dau seama ce m-a neliniștit așa de mult la ceea 
ce-a spus aseară. Când a vorbit despre acea petrecere, cea la 
care am rămas blocată în toaletă. Când a susținut că probabil se 
întâmplase la Londra, când ea era acolo, sau că era posibil ca 
unul dintre ceilalţi să-i fi povestit. Dar niciunul dintre ei n-avea 
cum să-i spună. Niciunul nu era acolo. Pentru că nu s-a 
întâmplat la Londra; s-a întâmplat la Oxford. A fost chiar în 
prima săptămână. Acum îmi amintesc foarte clar. De aceea m- 
am simţit atât de umilită - trebuia să fac o impresie bună în faţa 


VP - 258 


tuturor - și de-asta nu le povestisem celorlalţi. Dar Emma, 
cumva, a fost la Oxford. La acea petrecere. Nu există o altă 
explicație. 

Îmi scot telefonul din buzunar. 

— Ce faci? întreabă, ridicându-și privirea din locul în care 
bâjbâie pe podea. 

— Caut dovezi. 

Pentru o clipă, pe chipul ei apare o expresie anume - ceva 
violent și imperios - și am senzaţia că e pe cale să se repeadă 
să-mi smulgă telefonul din mâini. Apoi, pare să se stăpânească. 

— Ce dovadă? întreabă ea. 

Poate că se preface că e calmă, dar vocea ei e ciudată - 
ridicată, stridentă. 

Nu răspund. Pentru scurt timp, mă simt aproape 
recunoscătoare că Julien a insistat să fie pornit Wi-Fi-ul din 
Cabană. Totuși, durează până când se deschide Facebook-ul și 
în tot acest răstimp am impresia că Emma e gata să întindă 
mâna spre mobilul meu. În cele din urmă, când se încarcă, 
accesez „Fotografii cu tine”. Răsfoiesc pozele. Nu-mi vine să 
cred câte sunt și cât de multe dintre ele sunt oribile. După toate 
astea, când o s-o iau de la capăt, o să fac o selecţie. In timp ce 
le trec în revistă, fata mea devine din ce în ce mai tânără - 
obrajii sunt mai plini, ochii par mai mari. Nu-mi vine să cred cât 
de mult m-am schimbat; nu mi-am dat seama de asta. Cât de 
mult ne-am schimbat cu toţii. Dau peste Julien, băiatul frumos 
de care m-am îndrăgostit, băiatul care a devenit bărbatul care 
tocmai mi-a distrus viaţa. Dar n-am timp de asta. Caut altceva. 
Cred că am răsfoit sute de fotografii, jumătate dintre ele 
neapucând să se încarce. Nu contează. Ce caut eu e mai 
departe. Și apoi, în sfârșit, ajung unde trebuie. Prima săptămână 
la universitate. O săptămână printre străini, în care toată lumea 
încearcă să-i găsească pe cei care le-ar putea deveni prieteni. 
Toate fetele sunt necunoscute, așa încât ar fi dificil de identificat 
un anumit chip. Așa s-a ascuns de mine. Dintr-odată, sunt sigură 
de ceea ce voi găsi. Și iat-o, acolo e - o fotografie de la acea 
petrecere, sunt sigură acum, cea în care am rămas blocată în 
toaletă. O mare de oameni, aproape adulţi. Calitatea e 
groaznică, dar merge. Pentru că printre ei e un anumit chip, 
care se uită direct la mine, pe care nu l-aș fi observat dacă 
Emma nu mi-ar fi dat ocazia. Păr șaten, obișnuit, obraji rotunzi, 


VP - 259 


trăsături nedefinite, ochii ascunși de ochelari Harry Potter. Mult 
mai tânără, cu un aspect mult mai demodat. Imi ridic privirea și 
o compar cu femeia din faţa mea. ȘI, în ciuda tuturor 
schimbărilor, ea este, inconfundabilă. 

— N-a fost Mark, îi zic. Tu ai fost, Emma. Tu ai luat lucrurile. 

Nu-mi dau seama cum, dar măcar asta-i clar. 

— Bricheta mea, îi spun când o văd strălucind în mâna ei. Dă- 
mi nenorocita aia de brichetă, Emma. 

Mi-o dă, fără să spună ceva. Acum se uită la mine - 
concentrată, ca și cum ar încerca să-mi citească gândurile, să 
afle ce-am de gând să fac mai departe. 

Din nou, îmi spun, mi-aș dori să pot să fiu calmă în clipa asta. 
Să-mi aprind o ţigară exact cu bricheta asta, să stau relaxată și 
s-o pun să-mi explice totul. Cum ea, Emma, prietena bleagă a lui 
Mark, pe care o cunosc de doar trei ani, a ajuns să fie persoana 
care m-a hărțuit. Dar nu pot. Două revelații într-o singură 
noapte. E prea mult. Dintr-odată, simt că tot ce-am crezut că 
știam a fugit de sub mine. 


VP - 260 


Emma 


Așadar. Până la urmă, Miranda și cu mine ne cunoaștem de 
mult timp. Nu, nu la fel de mult ca în cazul Mirandei și al lui 
Katie, prietena ei falsă. Dar, cu siguranţă o știu de ceva vreme, 
de dinaintea lui Julien sau Mark. Ca să explic, trebuie să mă 
întorc în timp, cu peste un deceniu în urmă. 

Interviuri la Oxford. Toamnă. La interviul academic aveam să 
mă descurc, știam asta. Nicio grijă. Eram conștientă că mica 
problemă, alimentată de părinţii mei, era cu siguranţă interviul 
personal. Ce se întâmpla dacă puneau mâna, cumva, pe dosarul 
meu, cu problemele de la școala la care fusesem înainte? Dacă 
se întâmpla așa, fusesem instruită. Totul a fost o îngrozitoare 
neînțelegere, știți cum sunt adolescentele și așa mai departe. 
Nicio menţiune despre psihiatru (se pare că nu aveau dreptul să 
întrebe despre asta) sau despre diagnosticul lui. 

Ar putea oare să vadă dincolo de rezultatele strălucitoare din 
înregistrările mele academice, să mă vadă pe mine, cea reală 
(oricine ar fi fost ea)? Ar putea fi o problemă asta? Pentru că, în 
realitate, nu-ţi iei șapte A-uri?* la nivelul A fără să ai anumite - 
după cum ar zice unii - calităţi obsesive. Performanţele 
academice reprezentau manifestarea pozitivă. Cealaltă chestie, 
cea cu fata proastă, era cea negativă. 

La momentul temutului interviu, am reușit să scap. Am primit 
întrebarea despre „interese”, desigur. În timp ce răspundeam - 
tenis, filme franțuzești din perioada Nouvelle Vague (toate 
inspirate din interviuri cu diverși regizori și învăţate mecanic) și 
gătit - m-am întrebat ce-ar crede dacă le-aș spune care sunt 
hobby-urile mele reale. Observarea, studiul îndeaproape, 
colecționarea. Singura problemă era că lucrurile pe care îmi 
plăcea să le colecţionez erau destul de neobișnuite. Imi plăcea 
să colecționez personalităţi. 

e 

lată care-i treaba. Eu nu m-am simţit niciodată o persoană 
reală. Nu în sensul propriu al cuvântului, așa cum alte persoane 
par să se simtă. De la o vârstă destul de fragedă, am descoperit 


26 Primul an din nivelul avansat A (Advanced Level), în care se studiază de obicei 
patru materii (N.t.). 


VP - 261 


că eram foarte bună la anumite lucruri - în special la învățat, la 
școală. Dar o mașină poate învăţa. Ceea ce părea să-mi 
lipsească era o personalitate proprie. Îmi lipsea simţul lui „eu”. 
Dar e OK. Ceea ce nu ai poţi oricând să împrumuţi sau să furi. 

Așa că am fost mereu în căutarea unor personalităţi colorate, 
ca un parazit care caută o gazdă. A fost fata de la prima școală, 
poveste care s-a încheiat într-un mod destul de nefericit, când 
le-a spus părinţilor ei că am urmărit-o până acasă de la școală 
și, uneori, stăteam în căsuţa din copac, de vizavi de fereastra ei, 
și mă uitam la ea. A fost destul de nedrept. Imi făceam doar 
temele, la fel ca orice alt copil. Aș fi putut să-mi fac temele în 
scurta călătorie cu autobuzul de la școală. Adevărata toceală 
pentru mine consta în procesul de învăţare a obiceiurilor ei, în 
studierea felului în care se comporta când era singură, cum 
arăta dormitorul ei sau ce muzică asculta. Apoi mă duceam 
acasă și imitam aceste gusturi și obiceiuri - cumpăram aceleași 
CD-uri și aceleași haine. 

Am fost mutată la o altă școală, după întâlnirea cu 
directoarea. Apoi la alta, când s-a întâmplat același lucru. 

— O, am spus veselă la interviu, slujba tatălui meu se 
schimbă foarte mult, așa că ne-am mutat prin ţară după el. 

Ea mi-a aruncat o privire sceptică, dar - așa cum bănuiam - 
performanţele mele școlare depășeau cu mult orice alte 
preocupări. 

e 

În camera comună de la colegiu am cunoscut-o pe Miranda. 
Părea să aibă o lumină interioară. Avea o încredere absolută în 
propria persoană. A băut bere cu unii dintre băieţi și a jucat 
biliard cu ei, apoi a părut să se plictisească - poate că de vină 
era adorarea servilă cu care ei se uitau la ea. Apoi privirea ei a 
aterizat, incredibil, asupra mea. 

A venit și s-a așezat lângă mine pe scaunul gol de vizavi. 

— Bună. Cum au mers interviurile tale? 

Am fost atât de uimită, încât, pentru o secundă, n-am putut să 
spun nimic. Când mă uitam la ea, era ca și cum priveam direct 
la soare. Motivul nu era doar frumusețea ei. Ci faptul că era 
întru totul ea însăși - complexă și contradictorie și 
multistratificată, cum aveam să aflu - propria ei persoană, într- 
un mod absolut, unic, triumfător. 

— Și eu simt la fel, a spus ea. Adică primul cred că a mers 


VP - 262 


foarte bine, desigur - îmi amintesc fabuloasa aroganță a acestui 
fapt, chiar și acum -, dar nu sunt deloc sigură în legătură cu al 
doilea. Au fost niște întrebări oribile legate de utilizarea 
metaforelor în „Holy Sonnets” de Donne și m-am blocat... nu 
prea au părut impresionați. Dar poate c-am nimerit-o. Se 
întâmplă uneori, nu? 

Am dat din cap afirmativ, deși nu eram prea sigură de 
întrebare. Într-adevăr, aceasta era irelevantă. Pentru că mi s-ar 
fi părut imposibil să nu fiu de acord cu ea. 

— Uite ce-i, a spus ea, chiar am nevoie de o băutură. Gata cu 
berea pentru mine; vreau ceva mai tare. Bei ceva? Am dat din 
cap, încă uluită de surpriza fericită. Avusesem încă un interviu în 
acea dimineaţă, dar părea total lipsit de sens în acea clipă. 

A luat pentru amândouă câte un Jim Beam și cola, ceea ce la 
momentul acela părea cel mai sofisticat lucru pe care Îl 
experimentasem vreodată - căldura vicleană și lipicioasă a 
burbonului sub toată acea dulceaţă a sucului. Ea a băut cu un 
pai ceea ce, cumva, a făcut lucrurile și mai interesante. Am 
continuat să aștept ca ea să vadă cu adevărat cine sunt, sau 
mai degrabă cine nu sunt, ceea ce lipsea; golul din interior. Ar fi 
fost îngrozită, ar fi fost dezgustată - ar fi realizat greșeala și ar fi 
plecat cu oricare dintre celelalte tinere, mult mai apropiate de 
genul ei. Dar asta nu s-a întâmplat niciodată. Ceea ce nu am 
reușit să realizez atunci a fost faptul că Miranda este - era - o 
persoană care își petrecea atât de mult timp negociind 
aspectele disparate din interiorul ei, încât nu prea avea timp să 
vadă cu adevărat pe oricine altcineva. Să observe vreo 
discrepanţă sau lipsă. Și asta mi-a convenit întotdeauna. În plus, 
Mirandei îi place să aibă un proiect. Nu-i plac lucrurile evidente. 
Are gusturi eclectice, este o colecţionară în felul ei. Asta am 
avut în comun, înainte de orice altceva. 

Pentru ea nu părea să conteze prea mult ce ziceam - sau, de 
fapt, ceea ce nu ziceam în timp ce stăteam acolo, uluită. Era 
fericită să aibă o oglindă, o placă de rezonanță. 

(J 

Deja le făcuse pe toate celelalte fete, pe cele de dinainte, 
cauzele atâtor dureri și rușini, să pară mai degrabă niște oameni 
decupaţi din hârtie. În sfârșit, aici era ceva de copiat. Un proiect 
adecvat, demn de toate resursele mele și de toată atenţia. Sau, 
cum ar fi spus alţi oameni, oamenii normali: aici era cineva care 


VP - 263 


putea fi prietena mea. 

Ne-am dus să dansăm într-un club de care aflase de la un tip 
din anul trei care ar fi trebuit să ne supravegheze, dar care a 
petrecut mare parte din seară încercând să se dea la ea. De 
îndată ce-am ajuns acolo, ea a scăpat de el dându-și ochii peste 
cap în semn de „ai vrea tu” și m-a luat de mână. Am dansat pe 
un mic ring retro multicolor, lipicios de la băuturile vărsate. 
Pentru prima dată nu mai eram conștientă de grăsimea mea, de 
ciudățenia mea, sau - pentru scurt timp, cu veselie - de absenţa 
din interior, pentru că împrumutam din lumina ei, eram ca o 
lună pentru soarele ei, și așa era menit să fie. 

Nu credeam că aveam s-o revăd, odată ce eram acceptată la 
Oxford. Ar fi fost perfect, iar eu nu eram obișnuită ca lucrurile pe 
care mi le doream să se adeverească. In plus, în pofida 
strălucirii ei, nu credeam că ar fi fost destul de sclipitoare - în 
sensul demn de Oxford - ca să fie admisă. Dar iat-o la înscrieri. 
Viitoarea Mea Cea Mai Bună Prietenă. Inspirația mea, „mood 
board-ul:”” meu. Izvorul din care-mi trăgeam speranțele că aș fi 
putut să-mi construiesc o personalitate proprie. 

Am stat la coadă și am așteptat să mă observe. Momentul 
avea să vină, desigur, trebuia doar să am răbdare. Era imposibil 
să nu mă observe, între noi exista acea conexiune electrică. 
Cele mai bune prietene la prima vedere. Mi-am imaginat exact 
cum avea să fie. Ea ar merge alene de-a lungul rândului de 
boboci - emoţionaţi și ciudat de amestecați -, dând deja 
impresia că se afla acolo de ani de zile, că tot locul îi aparținea. 
Părul ei, o foiţă strălucitoare de aur, geanta de piele cu cărți 
uzate de dinainte, eșarfa de mătase în urma ei, aproape 
atingând pământul. Ameţitoare. Și apoi s-ar opri și s-ar uita mai 
bine la mine după ce m-ar vedea. 

— Tu ești! Slavă Domnului, n-am mai întâlnit pe altcineva cu 
care să vreau să vorbesc. Ai chef să mergem la o cafea? 

lar toți ceilalți de la coadă, care până atunci zăriseră doar 
învelișul exterior al unei grase ochelariste, ar avea dintr-odată o 
altă imagine - a unei persoane demne de atenţia acestei Zeiţe. 
Am așteptat acel moment, așa cum un preot ar aștepta vizita 
unei prezenţe divine, simțind furnicături de nerăbdare. Ea se 


27 Colaj ce poate conţine fotografii, cuvinte, desene, citate, decupaje, fragmente de 
obiecte sau alte elemente și care exprimă un concept sau o anume stare de spirit 
(N.t.). 


VP - 264 


întorcea, venea spre mine - cu un gest leneș prinzându-și eșarfa 
de mătase și aruncându-și-o peste umărul drept. Și am așteptat, 
aproape tremurând deja. Pentru o clipită am fost atât de 
copleșită, încât am închis ochii. Și când i-am deschis, dispăruse. 
M-am întors, nevenindu-mi a crede. Trecuse pe lângă mine. Fără 
să se oprească, darămite să salute. 

Am văzut că s-a întors să vorbească cu fata din spatele ei - 
brunetă, prea slabă, îmbrăcată fără gust. Hainele ei, aproape 
vizibil demodate - pe atât de lipsite de stil pe cât erau ale 
Mirandei de șic. Și atunci am înțeles: avea deja un proiect, un 
caz lipsit de speranţă. Fata asta, oricine ar fi fost, mă uzurpase. 

Încă mai speram. Am aşteptat să mă observe. M-am dus în 
camera comună și m-am așezat la aceeași masă și am privit-o 
stând la bar, bând Jim Beam și cola. Eram destul de aproape ca 
să aud toate lucrurile despre care vorbea. Am auzit odată că ura 
mâncarea de la cantină, dar pentru că nu putea să gătească, 
trebuia să se mulțumească cu ea. Așa că atunci am învăţat să 
gătesc. Petreceam ore întregi în bucătărie, pe holul ei, 
preparând mese elaborate, la fel de bune ca oricare alta dintr- 
un restaurant din Oxford. Așteptam să treacă prin faţa ușii și să 
spună ceva de genul: „O, Doamne, miroase incredibil”. Apoi să îi 
ofer o porție - pentru că, desigur, toată era pentru ea -, să luăm 
loc și să mâncăm împreună și să devenim cele mai bune 
prietene. Să împrumut din nou puţin din lumina ei. _ 

Dar așa ceva nu s-a întâmplat; nu m-a observat niciodată. In 
puţinele dăţi în care a trecut pe lângă mine, era prea ocupată să 
scrie pe telefon, sau să pălăvrăgească cu prietena ei 
îngrozitoare, sau mai târziu, să vorbească cu iubitul ei, la fel de 
îngrozitor. Ei se meritau unul pe altul, Katie și Julien. Ei n-au 
meritat-o niciodată pe ea. 

e 

Mă gândesc la fata tristă și singură, care obișnuia să stea la 
șase locuri distanță de Miranda în timpul orelor și la prima zi 
când a intrat în sala de clasă. La fel ca în cazul celorlalte fete, nu 
mă puteam decide ce voiam mai mult: să fiu ca ea, sau să fiu 
pur și simplu aproape de ea. Dar am realizat imediat că niciuna 
dintre variante nu era posibilă. Prietenii ei nu semănau deloc cu 
mine. Nu aveau aceeași frumusete ca a ei, dar aveau aceeași 
strălucire - chiar și ciudata de Katie, cu părul ei lins, care 
absorbea o parte din înfățișarea ei. Ei m-ar fi respins, ca pe un 


VP - 265 


corp străin. 

Am început să conștientizez că eu nu avusesem niciun impact 
asupra vieţii ei. În timp ce ea îmi definise ultimele luni din viaţă, 
încă de la acel interviu. Așa că am început s-o urmăresc peste 
tot. Ea ar fi numit-o - a numit-o - „urmărire”. Din punctul meu 
de vedere, era o observare atentă. lar când asta nu m-a mai 
satisfăcut, am început să iau lucruri. Uneori, obiecte despre care 
bănuiam că aveau o valoare sentimentală. Alteori, lucruri care 
știam cu siguranţă că erau semnificative - cum ar fi eseul pe 
care îl plagiase sau cerceii pe care îi furase. Am purtat cerceii 
aceia, cu micuţii papagali pictaţi pe ei, timp de o săptămână. 
Dacă-i aveam în urechi, mă simţeam mai mult ca ea și mai puțin 
ca mine, ca și cum în ei s-ar fi aflat esența puterii ei, 
personalitatea ei. Ba chiar am zâmbit barmanilor din cafenele, 
am predat un eseu cu o zi întârziere și am stat la soare pe malul 
Isisului?? ca să mă bronzez pe picioare. Am așteptat să mă 
observe, să mă provoace în legătură cu ei. N-a făcut-o niciodată. 
A fost un moment, pe stradă, când am văzut-o că i-a observat și 
s-a oprit. Surprinsă, gura ei a format un mic „O”. Apoi a clătinat 
din cap, parcă mustrându-se, și și-a văzut mai departe de drum; 
atunci am știut că văzuse doar cerceii. Nici nu mă observase. 

In clipa aceea, mi-am dat seama că puteam s-o forțez să 
observe. Că îi puteam trimite înapoi obiectele. Să îi dau de 
înțeles că nu era doar imaginaţia ei sau că nu devenise brusc 
mai neîndemânatică, mai uitucă. Unele lucruri, însă, cele 
speciale, nu le-am putut trimite înapoi. Erau talismanele mele, 
precum moaștele în unele religii. Când le aveam cu mine, mă 
simţeam transformată. Devenisem îngerul ei păzitor. 

Era așa de neglijentă. Poate pentru că avea atât de multe 
lucruri frumoase, ele nu însemnau cine știe ce pentru ea. Un 
cardigan de cașmir aruncat printr-un gest delăsător pe 
marginea ringului de dans, un elastic de prins părul care îi ieșea 
din geanta pe care o pusese pe masă într-o cafenea în timp se 
dusese la toaletă sau o sanda cu toc rămasă în urma ei după ce 
se descălțase la un bal și, prea beată fiind, uitase unde-și lăsase 
încălţările. Eu eram Prinţul Fermecător. Îi înapoiam fiecare 
obiect, împreună cu un bileţel bine intenţionat. Îmi imaginam 
micul fior pe care probabil îl simţea știind că avea un admirator 
secret. Era mult mai bine decât să nu fi pierdut obiectul 


28 Fluviul Tamisa (N.t.). 
VP - 266 


respectiv. 
e 

Am început să mă îmbrac din ce în ce mai mult ca ea. M-am 
apucat să țin o cură de slăbit, mi-am îndreptat părul și l-am 
vopsit. Uneori, dacă îmi surprindeam trecător imaginea într-o 
vitrină, aveam senzaţia că ea era acolo, nu eu. Am primit al 
doilea calificativ, nu pe primul, așa cum preconizaseră profesorii 
mei. Dar asta nu m-a deranjat. Luasem note mari studiind-o și 
devenind ea. 

Am urmărit-o până la Londra. Știam unde le plăcea să meargă 
să bea, unde ieșea împreună cu prietenii ei. In mod ironic, era 
un bar rău famat de pe strada principală, apoi se duceau la un 
club chiar mai dubios, pe Clapham High Street, Inferno's. Și 
acolo, în timp ce-mi sorbeam limonada la bar, Mark m-a 
abordat. 

Bineînțeles că știam cine era. La început, am fost 
înspăimântată, am crezut că vine la mine să-mi bată obrazul, să 
mă întrebe ce căutam acolo. Apoi a spus: 

— Pot să-ți ofer ceva de băut? 

Și o nouă lume a posibilităţilor mi s-a deschis. Dintr-odată, mi- 
am dat seama că în ochii lui nu eram ciudata Emmeline Padgett. 
Eram o femeie atrăgătoare, pe care o întâlnise într-un club, 
îmbrăcată în stil Miranda, într-o fustă de piele și bluză de 
mătase. Așa că în clipa în care m-a întrebat cum mă cheamă, 
am răspuns: 

— Emma. 

Preferata mea dintre eroinele lui Jane Austen, de care Miranda 
mi-a amintit mereu. 

S-a întâmplat ceva magic. La fel ca Emma, am devenit o nouă 
persoană. Era actorie, aceeași frumoasă dislocare de eul meu, 
pe care o cunoscusem pe scenă, într-o piesă de la școală când, 
pentru scurt timp, reușisem să devin o cu totul altă persoană. 
Emma era capabilă și interesantă, sexy și isteaţă, dar nu în mod 
exagerat, nu genul de inteligenţă care-i speria pe oameni. Ea 
avea să fie un personaj sociabil, fără straturi, fără secrete. Avea 
să fie tot ceea ce eu nu fusesem. 

lar eu puteam fi, în mod legitim, aproape de ea. Și să fiu 
numită chiar prietenă. 


Nenorocita aia de fotografie. Mă gândisem la ea înainte, de 


VP - 267 


multe ori. Bineînţeles că știam că-i acolo, am cunoștințe 
enciclopedice despre contul de Facebook al Mirandei. Dar nu era 
fotografia mea și nici nu-l știam pe cel care o surprinsese, așa 
că nu aveam ce face în privința asta. Aș fi putut să iau legătura 
cu el, să-i cer s-o șteargă, dar Miranda îl cunoștea și i-ar fi putut 
atrage atenţia... putea să iasă mai rău decât dacă o lăsam așa. 
Nu eram etichetată în ea - evident, nimeni nu-mi știa numele. Și 
arătam foarte diferit. Trebuia să te uiţi cu foarte multă atenţie și 
să știi exact ce cauţi. De ce-ar analiza cineva o fotografie din 
urmă cu paisprezece ani și ar răsfoi câteva mii de poze? 
Credeam că sunt în siguranţă. Fusesem în siguranţă. 
e 

— Tu ești, spune ea. Întotdeauna am avut o memorie vizuală 
bună. 

Clătină din cap parcă încercând să și-l limpezească. 

— Totul are sens. Dar, uau, te-ai schimbat. Ai slăbit. Ţi-ai 
vopsit părul. Dar, cu siguranţă, tu ești. 

— Nu, îi spun, ai înţeles greșit. N-aveam cum să fiu eu. Eu 
eram la Bath. 

Întotdeauna m-am mândrit cu expresia mea impasibilă, cu 
abilităţile de a juca teatru, dar dintr-odată tot ceea ce spun sună 
fals, ca o minciună, ceea ce și este. Imi dau seama că n-ar fi 
trebuit să zic așa ceva. Ar fi trebuit să spun că nu știu despre ce 
vorbește. Negând acuzațiile ei, n-am făcut decât să confirm că 
are dreptate. Mai încerc o dată să mă salvez. 

— O, poate am venit în vizită, câteva weekenduri. Aveam 
prieteni la Oxford. 

Dar e prea târziu. Aud în fundal, ca într-un cor grecesc: 
minciună, minciună, minciună. 

Oricum, nu pare să conteze. E ca și cum nici nu m-ar fi auzit. 
Spune: 

— Acum înţeleg totul. Hărţuitorul s-a oprit în aceeași perioadă 
în care tu și Mark v-aţi cuplat. Pentru o vreme am crezut că era 
el - m-am gândit la asta recent. El a simţit întotdeauna ceva 
pentru mine, dar sunt sigură că știi asta. Acum înțeleg. 

Face o pauză, apoi spune: 

— Ştii că mi-era milă de tine? Bănuiam că Mark se folosea de 
tine pentru că semănai cu mine. Katie mi-a atras atenţia... eu n- 
aș fi observat asta. De fapt, a fost invers, nu-i așa? 

— Nu vreau decât să fiu prietena ta. 


VP - 268 


Îmi dau seama cum sună - aud asta. Disperată... patetică. Dar 
n-are rost să mint. Acum știe totul. Ar putea la fel de bine ca 
toate să iasă la iveală. 


VP - 269 


În prezent 
2 ianuarie 2019 


Heather 


— Cum arăta? îl întreb. Ești sigur că era o femeie? 

lain strânge din ochi. A devenit foarte palid. Sper că de vină e 
doar durerea, nu sângele pierdut - dar bănuiesc că motivul e cel 
din urmă. Am văzut prea mulţi oameni murind în ambulanţă din 
cauza rănilor, unele nu la fel de grave. 

— lain, cum arăta? 

— Doar o femeie, spune el. Doar două femei. 

— Trebuie să fi văzut mai mult de-atât, îi zic. Ce culoare avea 
părul ei? Al criminalei? 

— Nu știu, spune și geme din nou. Cred că era deschis la 
culoare. Poate blondă. Nu-s sigur. Era greu de văzut. Dar sigur 
nu negru. 

Pare sigur de asta. Celelalte două persoane de sex feminin - 
Samira și Katie - au părul negru, inconfundabil. Poate că nu 
cunoaște nuanţa exactă a părului, dar în niciunul dintre cazuri 
culoarea nu poate fi descrisă drept „deschisă”. 

Apoi îmi mai dau seama de ceva. 

— lain, spui adevărul când zici că n-ai luat pușca? 

— De ce-aș minţi? geme el. Acum știi totul. De ce-aș minţi 
legat de asta? 

Are dreptate. Dar nu vreau să fie adevărat. Pentru că dacă e, 
ea are pușca. lar venind aici, am făcut o greșeală teribilă. 


VP - 270 


Cu o zi în urmă 
Ziua de Anul Nou 2019 


Miranda 


les furtunos afară din cabană. Aud zgomotul pașilor Emmei în 
spatele meu. 

— Miranda, spune ea, te rog... te rog, ascultă. N-am vrut 
niciodată să te supăr. 

Nu răspund. Nu pot să mă uit la ea, sau să vorbesc cu ea. 
Habar n-am încotro mă îndrept. Nu la căsuţa mea, nu la Cabană. 
În schimb, îmi dau seama că alerg în direcţia potecii care se 
întinde pe marginea lacului. Am în cap ideea stupidă de a 
ajunge la gară, de a aștepta un tren. La ce oră a spus Heather 
că pleacă? La șase dimineaţa. Nu poate fi mult până atunci. 
Sunt conștientă că sunt încă beată, mai beată decât crezusem și 
că planul ăsta are, probabil, multe hibe, însă creierul meu e prea 
confuz ca să se gândească la ele. O să le dau de cap când ajung 
acolo. Deocamdată, trebuie să plec. 

Mă afund între copaci. E mai întuneric aici, dar strălucirea 
lunii pătrunde printre crengi, pâlpâind deasupra mea ca o 
lumină stroboscopică. £ un drum lung până la gară, spune o 
voce trează de undeva dintre străfundurile creierului meu. O 
ignor. Aș putea să fug așa o veșnicie. Nimic nu doare când ești 
beat. 

Singurul obstacol - îl văd profilându-se în faţa mea - e podul 
peste cascadă. Trebuie să am grijă acolo. 

Și apoi, dintr-odată, zăresc o siluetă neagră pe drum, chiar în 
față. Un bărbat. Pare ceva care tocmai s-a desprins din țesătura 
nopţii. Are o glugă trasă pe cap, ca moartea în persoană. li 
zăresc strălucirea albă a ochilor. Apoi se îndepărtează urcând 
repede pe versant, printre copaci, și dispare într-o clădire mică, 
aproape ascunsă acolo. 

Mă clatin o secundă pe marginea podului. O să vină în fugă și 
o să mă atace? Nu vrea să fie văzut, de asta mi-am dat seama. 
Dintr-odată, mă simt mult mai trează decât înainte. Frica e de 
vină. 

— Manda. 

VP - 271 


Mă întorc. O, Hristoase. Emma tocmai ia curba pe potecă. 
Ezitarea mea i-a oferit timp să mă ajungă din urmă. 

— Manda, zice ea cu răsuflarea întretăiată, îndreptându-se 
spre mine. N-am vrut decât să fiu prietena ta. E chiar așa de 
groaznic? 


VP - 272 


Emma 


— N-ai fost niciodată cu adevărat prietena mea, spune ea 
acum. Prietenii nu-și fac așa ceva unul altuia. 

— Nu spune asta. 

— Și ai fost prietena mea înainte doar datorită legăturii tale 
cu Mark. Nu te-aș fi ales niciodată ca prietenă. Sincer, 
întotdeauna te-am considerat cam plictisitoare. Mereu am avut 
senzaţia că-ţi lipsește profunzimea. Și întotdeauna mi s-a părut 
că te străduiești prea mult. Acum, totul are sens. 

Simt o durere înfiorătoare în cutia toracică, ca și cum ar fi 
pătruns acolo în cavitate cu mâinile goale, storcând, zdrobind. 

— Nu vorbești serios, îi zic. 

— Nu? Ba da. 

Chiar zâmbește. Chipul ei e frumos și dur. 

— Prefer versiunea asta a ta. E mult mai interesantă. Chiar 
dacă ești o ciudată nenorocită. 

Asta doare. 

— Nu-mi spune așa. 

— Cum? întreabă într-o manieră demnă de un bătăuș de pe 
terenul de joacă. O ciudată nenorocită? 

Amintirile ies la suprafață dintr-un loc întunecat, de mult 
îngropate acolo, o sală de clasă, cea mai populară fată din an 
care arată - da, realizez, aproape ca Miranda. Nu mi-am dat 
seama de asta până acum. Cele două chipuri, cel pe care mi-l 
amintesc și cel din faţa mea, par să se suprapună. Atunci i-am 
dat fetei un brânci, am împins-o cu putere în centrul pieptului, și 
a căzut pe spate, în groapa cu nisip. 

— Doamne, spune Miranda, ne numim „cercul de apropiaţi”. 
Cei mai buni prieteni... cei care au rămas, în timp ce toți ceilalți 
s-au dus. Dar ceilalţi erau cei raţionali. Și-au dat seama că 
singurul lucru care ne ţine împreună e un trecut fragil. Ei bine, 
am de gând să mă urc în tren și să încep o viață nouă... una în 
care n-o să vă mai văd pe niciunul dintre voi. Mai ales pe tine. 

— Nu spune asta, Manda. 

— Nu-mi spune așa. N-ai niciun drept să-mi spui așa. Poţi să 
te dai jos de pe pod, te rog? Nu cred că-i făcut pentru doi 
oameni. 


VP - 273 


Nu mă mișc. 

— Nu poţi să zici așa ceva, Manda. Nu mi-am dorit decât să fiu 
aproape de tine, să fac parte din viaţa ta. 

Întinde mâinile, ca și cum ar vrea să se apere de cuvintele 
mele. 

— Lasă-mă-n pace, psihopată nenorocită. 

Cuvântul ăla. E acţiunea de moment. Îmi duc mâinile în faţă și 
o apuc de gât. E mai înaltă decât mine, mai puternică, probabil 
de la exerciţiile de box și Pilates. Dar eu beneficiez de elementul 
surpriză. Am fost prima. 

Nu am un plan anume. Nu vreau decât să tacă, să nu mai 
spună aceste lucruri îngrozitoare, pe care știu că n-are cum să 
le creadă. Sunt atât de dezamăgită de ea. Cum poate să creadă 
că toate acele mici daruri - bilețelele bine intenţionate - au fost 
opera unei psihopate? 

E la fel ca unul dintre ei, unul dintre adulţii care au încercat să 
mă diagnosticheze cu mult timp în urmă. Nu psihopată, de fapt. 
Tulburare de personalitate. Asta e termenul „oficial” pentru 
ceea ce se presupune că am. Dar eu știu care-i definiţia reală. 
Sentimentul din spatele întregului efort. Toate acele mici furturi 
și returnări, toată munca de a-i da de urmă, de a-l face pe Mark 
să mă placă, de a face parte din gașcă. 

Dragoste. Asta-i tot. 

Nu știu exact când realizez că nu mai scoate niciun sunet. A 
devenit ciudat de grea, de moale în braţele mele, s-a lăsat pe 
mine și acum îi susțin toată greutatea. Cu un fel de groază și 
fără să mă gândesc, o împing de pe mine, cu destul de multă 
forță. Așa cum am împins-o odată pe fata aia, la prima școală - 
cea care m-a tachinat că m-am îmbrăcat ca ea, că am urmărit-o 
acasă. Fără urmări grave, doar un cot zdrobit. Totuși, destul ca 
directoarea să-i cheme pe părinţii mei în birou și ca ei să anunţe 
că plec înainte ca ea să poată rosti cuvântul „exmatriculare”. 
Era mai bine pentru reputaţia tuturor dacă nimeni nu făcea prea 
mult tam-tam despre toată povestea asta. 

Doar că atunci ea a căzut pe spate într-o groapă cu nisip. Am 
uitat. Jur. Am uitat că stăm pe marginea podului, la vreo 
doisprezece metri deasupra cascadei îngheţate. Când s-a 
prăbușit, capul i s-a lăsat pe spate, iar membrele îi erau moi ca 
ale unei păpuși de cârpă - aproape comic, învârtindu-se ca o 
morișcă. Apoi a dispărut și a urmat o tăcere prelungă. 


VP - 274 


— Manda? am strigat încet. 

Dar cred că știam deja că n-avea cum să răspundă. 

— Manda? 

Doar liniște. 

Mă uit și iat-o. S-ar putea crede că doarme. Doar că picioarele 
formează un unghi ciudat, depărtate - iar ea e așa de graţioasă, 
Miranda mea. O înfloritură purpurie îi înconjoară capul, acolo 
unde s-a izbit de pietre - o explozie de stele, o supernovă roșie - 
și mai e ceva, mai deschis la culoare, amestecat cu sângele, 
ceva la care nu vreau să mă gândesc. 

e 

Mă uit în jurul meu. O fi văzut cineva? Peisajul este complet 
pustiu. Nu-i nimeni, nicăieri. Nu-mi place cum arată clădirea 
mică, cocoțată chiar deasupra cascadei. Dar nu-i nimeni acolo, 
evident, are același aspect pe care l-a avut tot weekendul - 
ferestrele sunt întunecate, ca niște ochi goi. 

Zăpada continuă să cadă, ca o cortină ce se lasă după actul 
final. Sau ca un giulgiu alb, care acoperă corpul frumos și frânt 
din cascada de mai jos. Care îmi acoperă urmele, umplându-le, 
în timp ce mă îndepărtez, ca și cum nici n-ar fi fost. 

Încep să plâng. Pentru ea, pentru mine, pentru ceea ce am 
pierdut. 


VP - 275 


În prezent 
2 ianuarie 2019 


Heather 


— Doug, îi spun. Trebuie să mă întorc la Cabană acum. Tu 
rămâi aici, să te asiguri că el e în regulă. 

— Nicio șansă. N-o să te las să te arunci iar cu capul înainte și 
să te sinucizi. Mergem împreună. 

Cuvintele pe care le-a ales mă blochează. Să mă sinucid. 
Invocă o idee pe care-am avut-o în cap. Pentru că, atunci când 
m-am decis să merg la Vechea Cabană, am știut c-o să fiu în 
pericol. În acel moment, eram destul de sigură că lain avea o 
armă. Ştiam că exista riscul de a fi ucisă. Eram dispusă să-mi joc 
șansa. Da, a fost ca o misiune sinucigașă. Și nu, nu vreau să 
examinez îndeaproape ce înseamnă asta. 

Doug mă ajută să mă ridic în picioare. Mișcarea bruscă face 
ca totul să se clatine - uitasem de rana de la cap - așa că mă 
împleticesc lângă el. Mă cuprinde cu braţul, să mă susţină. li 
simt căldura corpului, chiar și prin haine. Fac un pas înapoi. 

— Cum rămâne cu el? întreb, arătând spre lain. 

— E în regulă. Să-l lăsăm aici să se gândească la ce-a făcut. 

— Nu pare să fie bine, Doug. 

Chiar nu arată bine, deși e adevărat că nici nu e mult mai rău. 
Sângerarea pare să fi fost oprită de compresa improvizată de 
Doug. 

— Nu sunt, zice lain. Nu mă simt bine. Luaţi-mă cu voi. 

— Dac-ar fi fost atât de rău, spune Doug brutal, ţi-ai fi pierdut 
cunoștința acum o jumătate de oră. Poţi să stai aici, să-ţi păzești 
marfa prețioasă până ne întoarcem. 

Îmi dau seama că s-ar putea să existe o șansă să prind 
semnal la telefonul meu. Din când în când, sus, pe vârfuri, 
revine la viaţă. Îl scot, îl flutur în aer, pornesc și închid modul 
avion, apoi, în cele din urmă, cu un strigăt de triumf, reușesc să 
obţin o liniuţă solitară. 

— Pe cine suni? întreabă Doug. 

— Poliţia. 

lain se cutremură, ca și cum cineva tocmai l-ar fi împuns în 

VP - 276 


rana de la umăr. 

Observ că de când suntem aici, ninsoarea s-a oprit. Acum 
elicopterul poliţiei poate să ajungă la noi. Însă ei nu sunt la 
curent cu noua urgenţă a situaţiei. 

— Vă rog, îi spun operatoarei, faceți-mi legătura la DCI John 
MacBride. Am ceva foarte important să-i spun. 


VP - 277 


Emma 


Cine credeţi că a luat pușca din magazie? Eu, desigur! Pam- 
pam! 

De-a lungul anilor, am devenit destul de pricepută la 
observarea lucrurilor. Și am o amintire care ar putea la fel de 
bine să fie fotografică. Codul acela de acces a fost stocat în 
dulăpiorul ordonat din mintea mea încă din secunda în care l-a 
introdus tontul ăla de paznic. 

Serios, ce-o fi văzut Miranda la el? Întotdeauna a avut gusturi 
groaznice la bărbaţi. 

Un telefon sună neîncetat în biroul de vizavi de camera de zi. 

— De ce nu răspunde ea? întreabă Mark. Sau el? Ar putea fi 
ceva important. Ar putea fi poliţia, de exemplu. 

Așteptăm, apoi sunetul se oprește doar pentru a începe din 
nou, un minut mai târziu. 

— Mă duc să arunc o privire, spun eu, să văd ce se întâmplă. 

În restul Cabanei e neobișnuit de liniște. Este liniștea 
provocată de vid. Chiar înainte de a deschide ușa de la birou 
știu sigur că bătaia în ea este redundantă. Ei nu sunt aici. Nici 
Heather, nici idiotul de paznic. Telefonul e pe birou și sună în 
continuare. Sunetul e atât de puternic încât pare aproape că 
vibrează în acea liniște. 

Ridic receptorul. 

— Alo? 

— Heather Macintyre? 

Vocea de la celălalt capăt este tinerească, aproape 
prepuberă. 

— DCI John MacBride mi-a spus să vă sun. Am încercat și pe 
mobil, dar intră mesageria vocală. 

Un instinct mă convinge să spun, modulându-mi vocea cu un 
ușor accent de Edinburgh (v-am zis că am fost întotdeauna o 
actriță bună): 

— Da. Sunt Heather. Cu ce vă pot ajuta? 

— DCI este în drum spre dumneavoastră, în elicopter. 

Există o încântare inconfundabilă în modul în care spune asta, 
care indică faptul că se bucură de toată această dramă. 

— În sfârșit, îi spun. Ei bine, e o veste excelentă. 


VP - 278 


Nu există nicio posibilitate ca ei să ajungă la mine, îmi spun. 
Chiar dacă își pun în aplicare magia lor CSI?, cu ADN și fibre 
textile, eu aveam pe mine haina lui Mark, iar ADN-ul nostru e 
prezent pe oricare dintre noi. N-ar fi nimic ciudat dacă pe 
Miranda ar exista fragmente din pielea mea sau din părul meu. 
În ultimele zile am fost în același tren, am mâncat împreună, am 
dansat și ne-am îmbrățișat. Îi datorez Mirandei să nu fiu prinsă. 
Pentru că încă mai am o șansă să o răzbun. 

— Ela mai... 

Operatorul tușește. Jur că aud un chiţăit în vocea lui 
(Dumnezeule, dacă angajează copii care să se ocupe de astfel 
de telefoane, am chiar mai puţine motive să mă tem de nătângii 
ăștia). 

— A mai solicitat să nu faceţi nimic pentru a alarma... 
suspecta. 

— Suspecta? îl întreb. 

— Da, ei bine, desigur, spune el repede, nerăbdător acum, 
știind că a făcut o greșeală, ea nu va fi declarată astfel oficial 
până ce nu vom evalua situaţia. Dar e vorba de cea despre care 
spuneţi că a fost văzută în noaptea aceea, cu victima. 

Ea. 

Îmi vine să-l pun să repete, doar ca să fiu sigură... deși știu ce 
am auzit. Dacă aș face-o, însă, as risca să stârnesc suspiciuni. 

Dar n-a văzut nimeni. Era cât p-aci s-o spun. Șocul mă face 
pentru o clipă să-mi pierd controlul. S-ar putea să se refere la 
Katie, îmi spun. Da, asta trebuie să fie. Poate că Julien a băgat-o 
în rahat ca să-și salveze propria piele, sau ceva de genul ăsta... 

Doar că nu-mi prea pot permite să mă gândesc la asta. 

Nu de închisoare mi-e teamă. Merit să plătesc pentru ce-am 
făcut. Cu toate că nicio pedeapsă nu va fi mai rea decât cea pe 
care mi-am provocat-o, pierderea Mirandei, idolul meu, steaua 
mea călăuzitoare. Mă tem că n-o să am timp să mă răzbun în 
numele ei. Ei bine, va trebui să grăbesc lucrurile. 


29 Referire la seria TV americană polițistă „CSI: Crime Scene Investigation" (N.t.). 
VP - 279 


Katie 


— Katie, spune Emma. Putem să discutăm, afară? 

Tonul ei are o notă ciudată de impetuozitate. Mă întreb ce-a 
fost cu apelul la care tocmai a răspuns. Moartea Mirandei pare 
să o fi afectat, poate în cea mai mare măsură dintre noi toți. 
Cred că Julien și cu mine trebuie să ne luptăm și cu sentimentul 
de vină, ceea ce complică lucrurile. N-am reușit încă să-mi dau 
seama pe care dintre cele două emoții o resimt mai puternic: 
durere sau ură față de propria persoană. Intr-un fel, am senzaţia 
că toate astea au fost din vina noastră. Dar Emma și-a petrecut 
toată ziua holbându-se la podea, fără să spună nimic. S-a 
repezit să răspundă la telefon de parcă ar fi sperat că sună 
cineva să spună că a fost o neînțelegere teribilă, că până la 
urmă Miranda a fost găsită în viaţă, că totul n-a fost decât o 
mare neînțelegere. 

— Te rog, spune ea, e important. 

Mă ridic și o urmez. Mă conduce de-a lungul coridorului, spre 
partea din faţă a Cabanei, unde stratul de zăpadă e neatins și 
alb, ca o plapumă așternută pe malul lacului. Observ că 
ninsoarea a încetat. O veste bună, nu-i așa? 

— Cine-a fost la telefon? o întreb pe Emma. Era de la poliţie? 

— Da, răspunde ea. Se pare că au un suspect. 

— Pe cine? 

— Vino aici, spune ea. 

Chipul ei e contorsionat de o emoție puternică pe care nu o 
pot descifra. Îmi face semn cu mâna. Nu vrea ca unul dintre 
ceilalţi să ne audă. 

Asta nu poate însemna decât un singur lucru. E unul de-al 
nostru. Mark, îmi zic. Ştiu că n-are cum să fie Julien - când m-am 
trezit dintr-un somn intermitent, el era întins lângă mine, pe 
canapea, cu gura larg deschisă. Adevărul e că a trebuit să verific 
dacă era în viaţă. Trebuie să fie Mark. O, Doamne, asta explică 
expresia ciudată a Emmei. 

— Emma, îi spun îndreptându-mă spre ea. E... e cine cred eu 
că e? 

Mereu a fost obsedat de ea. Am avertizat-o pe Miranda și a 
râs. Întotdeauna a crezut că se poate descurca singură. 


VP - 280 


Acum Emma face ceva ciudat. Se apleacă și își bagă mâna în 
zăpadă, ca și cum ar căuta ceva. 

— Ce faci? o întreb. 

Când se ridică, ţine ceva în mână. Am nevoie de o clipă să-mi 
dau seama ce este. Corpul meu pare să-și fi dat seama înaintea 
minţii - brusc, membrele îmi îngheaţă în loc, iar coloana 
vertebrală îmi devine rigidă. 

— Emma. Ce faci cu aia? 

Nu pare să înregistreze întrebarea. Toată faţa ei s-a schimbat. 
Arată ca o străină, nu ca femeia pe care o cunosc de trei ani. 

— E vina ta, șuieră ea. Tot ce i s-a întâmplat ei. Dacă n-ar fi 
aflat despre voi doi și despre aventura ta dezgustătoare, n-ar fi 
fost atât de supărată. N-ar fi spus lucrurile teribile pe care le-a 
spus. N-a fost vina ei. N-a fost nici a mea. A fosta ta. 

La început, când încerc să vorbesc, formez cuvinte, dar nu 
iese nimic altceva decât un balon de aer. Sunt conștientă de un 
zgomot ciudat ca de tunet, uimitor de tare, peste tot în jurul 
nostru - sunet ca de tobă, bum, bum, bum, precum bătaia unei 
inimi gigantice. Dar nu văd nimic care să explice de unde vine. 
Și poate, la urma urmei, nu e decât sângele care-mi pompează 
în urechi. 

— Nu înţeleg, Emma. Nu înţeleg ce spui. 

— Sigur că nu. Pentru că ești prea proastă. 

Scuipă cuvântul. 

— Niciodată n-ai meritat-o ca prietenă. 

Observ ceva schimbat în expresia ei; un spasm de durere. 
Înţeleg. 

— Tu ai fost, îi zic. 

Nu răspunde. Ridică doar din sprâncene și face ceva la armă, 
care scoate un clic ameninţător. E ridicată, la nivelul sternului 
meu. 

Nu tinti la cap, îl aud pe paznic spunând. Tinteste la corp, 
unde sunt grupate toate organele interne. O astfel de 
împușcătură e mult mai probabil fatală. 

Observ că fața Emmei este la fel ca atunci când a împușcat 
căprioara, când era mânjită cu sânge, marcată ca ucigașă. 

Nu apuc să fac nimic înainte de a auzi zgomotul de explozie, 
familiar. Simt ceva care mă lovește cu o forţă teribilă. În timp ce 
ating pământul, totul se întunecă. 


VP - 281 


Doug 


Distanţa până la Cabană pare incredibil de mare, în mod 
pervers mult mai lungă la vale decât la urcare. Sub zăpadă sunt 
ramuri de iarbă neagră care se agaţă de gleznele lor și 
ameninţă să-i facă să se împiedice la fiecare pas. Dar mai sunt 
și noile informaţii pe care le posedă acum, faptul că înţeleg cât 
de periculoasă s-ar putea dovedi situaţia de la Cabană. Au făcut 
o mare greșeală lăsându-i pe oaspeţi pe cont propriu. Dar având 
în vedere ce i-ar fi putut face lain lui Heather dacă Doug nu ar fi 
apărut, n-are cum să-i pară rău că a ales să procedeze așa. 

In cele din urmă ajung pe poteca ce duce înapoi la Cabană. 
Apoi, deasupra lor, o pasăre mare de metal începe să coboare 
din nori, elicele zbârnâind cu un zgomot asurzitor. Pentru o 
clipă, Doug este aruncat înapoi, în urmă cu nouă ani, într-un loc 
dominat de frică și de întuneric - în ciuda luminilor orbitoare din 
deșert -, iar elicopterul devine un instrument de război - un 
Apache care se învârte deasupra, încercând să aleagă poziţiile 
inamice. Reușește să își reamintească însă că este de la poliţie 
și că ăsta este un lucru bun. În curentul creat de elice, marii pini 
scoțieni își scutură zăpada adunată pe ei. 

Apoi Heather scoate un țipăt de groază și grăbeşte pasul. În 
mod incredibil, el este cel care se luptă să ţină pasul cu ea. 
Acum observă ce a zărit ea. Cele două femei, una blondă, una 
brunetă, stau față în faţă, în apropierea Cabanei. Cea blondă se 
apleacă să scoată ceva din zăpadă. El știe ce este înainte de a 
apuca să vadă obiectul pe care-l ţine în mână. Pușca lungă, 
elegantă, letală de la o anumită depărtare - catastrofală, de la 
distanţa de trei metri dintre cele două siluete. 

Au ajuns, în sfârșit, pe teren plat. Și înainte să-i spună să se 
oprească, Heather se repede spre ele. Niciuna dintre femei nu o 
vede, atât de concentrate sunt una asupra celeilalte. Aleargă și 
el, către cea cu pușca. Ajunge prea târziu, în timp ce arma se 
descarcă, o zărește pe Heather care face un salt spre femeia 
brunetă ca s-o ferească. El vede o explozie, într-un loc 
îndepărtat, momentul acela îngrozitor - oamenii, prietenii lui, 
toți morţi din cauza ezitării lui. Se desprinde cu greu și revine în 
prezent. Se aruncă jos lângă ea, unde zăpada e împroșcată cu 


VP - 282 


sângele ei. 


VP - 283 


Epilog 
Heather 


Când mi-am revenit prima dată dintr-un somn indus de 
sedative, habar n-aveam cine eram, ca să nu 

mai zic unde eram. Prima persoană pe care am văzut-o a fost 
Doug. 

— Bună, a spus el. Sper că nu te deranjează că sunt aici. 

Înainte ca asistenta să iasă din salon, a zis: 

— Ai un bărbat minunat aici. A stat în același loc tot timpul cât 
ai fost în operaţie, așteptând să-ţi revii. 

M-am uitat la Doug. Părea jenat, ca și cum ar fi fost prins 
asupra faptului. 

— A trebuit să le spun că suntem împreună, a zis el încet. 
Altfel, m-ar fi trimis la plimbare. Sper că nu te superi. 

Mâna lui se afla la doar câţiva centimetri de a mea, pe 
cearșaf. Am ridicat-o pe a mea, cu ceva efort, și am pus-o peste 
a lui. Părea miraculos de caldă și de vie. Era pentru prima dată 
când atingeam o altă fiinţă umană, într-un mod semnificativ, 
după o perioadă foarte lungă. 

e 

În următoarele două ore au sosit cu toţii, după drumul lung de 
la Edinburgh - prietenii ale căror fericire și plenitudine le-am 
evitat timp de un an. Și, desigur, familia mea - mama, care a 
repetat încontinuu că a știut ea „că era ceva rău în locul acela”. 
Și atunci mi-am dat seama de ceva: sunt iubită. lubesc. Am 
pierdut marea dragoste, cea care ani de zile m-a definit, care a 
ajuns să fie suma totală a ceea ce eram. Într-atât, încât atunci 
când a dispărut, am fost sigură că nu mai era nimic de salvat. 

Nu știu ce m-a determinat să fac ce am făcut. Am văzut 
întreaga scenă desfășurându-se în faţa mea cu încetinitorul și 
mi-am dat seama că aveam timp și că beneficiam de elementul 
surpriză. Puteam să fac ceva. Nici măcar nu m-am gândit la 
pericolul la care mă expuneam, nu era timp de așa ceva. Nu m- 
am gândit la asta nici măcar când glonţul mi-a pătruns în 
abdomen. Ci abia când zăceam întinsă pe pământ, cu respiraţia 
întretăiată, când durerea a venit într-un val atât de intens încât 


VP - 284 


am fost convinsă că o să mor. Dar acum mă întreb dacă nu 
cumva amintirea cu Jamie, care punea întotdeauna vieţile unor 
străini înaintea propriei vieţi, a fost cea care m-a impulsionat. 

lain este în regulă. De fapt, se pare că se află undeva în 
aceeași secţie cu mine. Păzit de poliţie, desigur. Potrivit lui 
Doug, avea dureri atât de mari când a condus poliţia la Vechea 
Cabană, încât a mărturisit tot. Se pare că era o rotiţă dintr-o 
mașinărie mult mai amplă - drogurile proveneau dintr-un 
laborator din Islanda. Ingvar și Kristin? Nu erau numele lor reale, 
evident. Rucsacurile lor erau pline cu ceva mult mai valoros 
decât echipamentul de drumeţie. Șeful de gară era plătit cu o 
sumă mai mult decât dublă în comparaţie cu salariul lui ca să nu 
vadă nimic. Câteva valize cu aspect nevinovat erau descărcate 
la celălalt capăt și livrate membrilor cluburilor șefului. lar Ajunul 
Anului Nou era cel mai bun moment pentru a face asta, când 
toată lumea e distrasă și serviciile de urgenţă sunt la capacitate 
maximă. 

Desigur, cel care punea în mișcare toate aceste rotițe era 
șeful. S-a dovedit că el și lain se cunoșteau de multă vreme. Pe 
când era tânăr, lain ispășise o pedeapsă lungă pentru furt de 
mașini și ieșise din închisoare fără nicio opţiune. În cele din 
urmă, a reușit să obţină un loc de muncă ca agent de pază la un 
club destul de select din Londra. Patronul clubului l-a abordat cu 
o ofertă - un loc de muncă confortabil, un salariu mai bun, un 
nou început. S-a dovedit că drogurile fuseseră întotdeauna 
principalul venit al șefului. Nu cluburile, nici Cabana, deși 
ambele surse îi ofereau un paravan frumos și făceau parte din 
drumul mărfii, de la laboratorul islandez la utilizatorii finali, cu 
portofele generoase. L-au prins pe Heathrow, în timp ce stătea 
în sala de așteptare de la clasa întâi și sorbea dintr-un suc de 
portocale, pe cale să plece din țară. 

O lovitură destul de serioasă pentru secția de poliţie din Fort 
William. O crimă și o captură de droguri, toate în aceeași 
pustietate aproape pașnică. O pustietate care, am decis (și nu 
doar din cauza crimei și a capturii de droguri), nu-i pentru mine. 
O să-mi lipsească să înot dimineaţa în lac, evident. Și - asta eo 
surpriză chiar și pentru mine - o să-mi fie dor de colegul meu 
taciturn. Doug a fost de acord să vină și să-și petreacă 
weekendul cu mine după ce mă stabilesc înapoi în Edinburgh. 
Am cumpărat o canapea extensibilă pentru oaspeţi, care ar 


VP - 285 


putea să fie folosită, sau nu. El are propriile lucruri de rezolvat 
mai întâi, propria călătorie de parcurs pentru a putea să meargă 
mai departe. Cred că amândoi am trăit în uitare. Amândoi am 
fugit de moarte și, făcând asta, am fugit de orice altceva. Acum 
e timpul să mergem mai departe cu partea dificilă, aceea de a 


trăi. 


VP - 286 


Katie 


Urmează să nasc peste câteva săptămâni. Am fost la un pas 
de a pierde copilul, după ce-am fost aruncată astfel la sol - dar 
ea e bine. Ea - o să am o fată. Lucrez până aproape de 
momentul nașterii. Am lucrat din greu, am stat peste program și 
am funcţionat cu mai puţin somn decât ar fi trebuit, având în 
vedere starea mea. Dar a fost o modalitate de a-mi distrage 
atenţia. Întreaga sarcină a fost afectată de durerea provocată 
de dispariţia Mirandei. Da, durere. Știu că ar putea părea greu 
de crezut, având în vedere faptul că i-am fost o prietenă 
îngrozitoare în ultima perioadă. Și felul în care s-a comportat cu 
mine. E drept, nu mi-a plăcut întotdeauna Miranda. Uneori o 
uram cu adevărat. Dar am iubit-o. Așa se întâmplă când cunoști 
pe cineva de atât de multă vreme. Ajungi să îi vezi toate 
defectele, da, dar îi știi și toate calităţile - iar Miranda avea atât 
de multe. Nimeni nu putea să încingă o petrecere la fel ca ea. 
Nimeni nu și-ar fi oferit cu împrumut cea mai frumoasă rochie, 
fără nicio ezitare. Și nu sunt multe fete populare de treisprezece 
ani dispuse să-și pună în joc toată reputaţia pentru a sări în 
ajutorul unei străine. Era, în felul ei, absolut unică. Nimeni nu 
putea fi o aliată mai îndârjită. Și da, nimeni nu putea fi un 
dușman mai redutabil. 

Poate, cu excepția unei singure persoane. 

Emma a fost spectaculoasă la proces, foarte smerită și 
îndurerată și foarte - deși nu prea - bine îmbrăcată. 
Asemănarea cu Miranda, blonda seducătoare, femeia fatală, 
dispăruse. Presupun că nu vrei să ai o înfățișare fatală când ești 
judecată pentru crimă. Părul ei fusese vopsit la loc într-o nuanţă 
foarte modestă de șaten și purta o bluză pe gât, cu aspect 
aproape victorian, cu volane - o combinaţie între fată de cor și 
profesoară. A plâns în timp ce a explicat că Miranda începuse 
să-și bată joc de starea ei, în ciuda încercărilor sale de a-i oferi 
explicaţii. O, nu intenţionase s-o sugrume pe Miranda, a zis ea. 
Se dăduse o luptă, da, după ce Miranda îi spusese unele lucruri 
teribile, de neiertat. Fusese autoapărare. Miranda era beată și 
răzbunătoare și o atacase agresiv. Ea o împinsese și apoi, 
dându-și seama de consecințe, a încercat s-o salveze pe 


VP - 287 


Miranda apucând-o de ceea ce îi fusese cel mai la îndemână... 
gâtul ei. 

Nu, mie nu-mi suna deloc plauzibil - și acuzarea a fost de 
aceeași părere. Era imposibil să nu condamni pe cineva având 
atâtea dovezi. Dar trăim într-o lume post-adevăr. Juriul a înghiţit 
gălușca. Pur și simplu nu au putut s-o condamne pentru crimă. 
Nu pe această persoană atât de elocventă, de liniștită și de 
blândă, care arăta exact ca fiica unui prieten sau ca o fată pe 
care și-o aminteau de la școală. Oamenii ca ea nu comiteau 
crime. Nu o crimă adevărată. Pur și simplu li se întâmplau 
accidente nefericite. 

Ziarele au comparat cazul cu cel al unei alte absolvente 
remarcabile de la Oxford, din urmă cu câţiva ani, care își 
înjunghiase iubitul cu un cuţit. Oamenii ca ei nu ajung să 
înfunde închisoarea. Apărarea, în schimb, a zugrăvit bucuroasă 
o imagine a Mirandei care o prezenta drept o persoană 
nefericită, a cărei viaţă se destrăma dincolo de o faţadă 
lucioasă. O beţivă. O traficantă de droguri - doar ea fusese cea 
care furnizase grupului nostru droguri, în prima seară a 
vacanței. Emma, un lucru important, s-a abținut atunci să ia 
ceva. lar Miranda era predispusă la comportament haotic, pusă 
pe harță, a subliniat apărarea - felul în care îl forțase pe Mark să 
bea din sticla aia de șampanie, cum m-a obligat pe mine să intru 
în lacul înghețat... Obsedată de control, maniacă, instabilă - 
doar mergea la o psihoterapeută, nu? 

Omor prin imprudență, asta a fost acuzaţia. Și o sentinţă de 
patru ani. Ea, femeia asta care i-a dat un brânci letal celei mai 
vechi prietene ale mele și care a încercat să mă omoare, o să 
dispară pentru doar patru ani. Incerc să nu mă gândesc la asta. 

În ceea ce-i privește pe restul - în afară de Nick și Bo, desigur 
-, am avut dreptate să bănuiesc că n-aveau nimic în comun. 
Miranda a fost cu adevărat legătura dintre toţi. Și trecutul 
nostru, bănuiesc - lenea obișnuinţei. Nu încerc să mă disculp. 
Nu m-am comportat mai bine decât oricare dintre ei, chiar m-am 
purtat mai rău decât unii. Dar nu cumva tocmai asta e o partea 
problemei? Vechii prieteni nu ne provoacă în legătură cu 
defectele noastre. N-am fost o persoană bună. Aveam nevoie de 
ceva care să-mi demonstreze acest lucru. Doar că mi-aș fi dorit 
să nu fie asta. 

Grupul s-a fragmentat acum. Cercul de apropiaţi a făcut 


VP - 288 


implozie. Nu mai există nimic în centrul lui, nu mai există marea 
preoteasă. Samira și Giles sunt, după cum îmi imaginez, foarte 
fericiți în Balham, alături de prietenii lor de la cursurile NCT%, 
care nu iau droguri, nu dau pe gât sticle de șampanie și, mai 
ales, care nu se omoară între ei. 

Nick și Bo se mută înapoi la New York. Mark și-a găsit deja - 
înțelegeţi din asta ce doriți - o altă aproape-dar-nu-chiar 
Miranda, pe post de substitut, la agenţia la care lucrează. 
Povestea lui Julien a fost cea mai radicală. A plecat pentru 
detoxificare în Goa, pentru o lună - cu toate că a făcut-o alături 
de agila instructoare de yoga de la sala de sport City pe care o 
frecventa, așa că probabil că la mijloc e ceva mai mult decât 
dorinţa de a deveni un maestru Zen. Mi-a spus că se va întoarce 
la timp pentru naștere... ghinion. Dacă aș putea să am acest 
copil fără să-l mai văd vreodată, nu cred că m-ar deranja în mod 
deosebit. Acum voi fi pentru totdeauna legată de el. Tatăl 
copilului meu. Nu-i chiar pauza pe care aș fi vrut s-o iau de la el 
și, prin asociere, de la întregul grup. Totuși, cel puţin nu va mai 
trebui să plec niciodată într-o altă vacanţă împreună cu vreunul 
dintre ei. 

Acum aș vrea să ajung să întâlnesc oameni care mă cunosc 
pe mine - nu pe cea care am fost. Oameni care nu se așteaptă 
să intru din nou într-un rol căruia nu mai simt că îi aparțin. 
Oameni care să nu mă mai considere un proiect ce trebuie 
finisat... care să mă vadă pe mine cu totul, pe deplin formată. 

Săptămâna trecută, când am încheiat cel mai recent caz al 
nostru de la firmă, m-am hotărât, o situaţie rară, să ies cu 
colegii mei ca să bem ceva (suc de soc, în cazul meu). S-a 
dovedit că nu m-am simţit deloc rău în compania lor - chiar se 
pot comporta ca niște oameni normali când nu sunt în aerul 
fetid de la birou, învârtind contracte ca un hamster într-o roată. 
E un tip, Tom, din echipa de litigii, care n-arată deloc rău fără 
jacheta lui mototolită, ochelari și privirea temătoare. 

Poate că a venit timpul să-mi fac noi prieteni. 


3 Organizaţia National Childbirth Trust din Marea Britanie, care oferă consiliere 
proaspeţilor părinţi (N.t.). 
VP - 289 


V iolin 


VP - 290