Ruth Ware — Intr-o padure intunecata

i 


F E 


j r a SE POT TERMINA 
TEA FOARTE RÅT z 


i 
A zi 
Ti 


be 


ta. P s i 
BESTSELLER NEW NORI TIMES, USA TODAY 
ŞI LOS ANGELES TIMES 
CEA MAI BUNĂ CARTE A ANULUI 2015 
ÎN STATELE UNITE 


Æ 
= 
F | 
n=] 
Lid 
AP | 
E 
[=] 
S| 


TREI 


RUTH WARE 


ÎNTR-O PĂDURE 
ÎNTUNECATĂ 


Titlul original: /N A DARK, DARK WOOD (2015) 


Traducere din engleză şi note de: 
LAURENŢIU DULMAN 


y 


virtual-project.eu 


TREI 


2016 


Pentru Kate, pentru celelalte trei cincimi. 
Cu dragoste. 


Într-o pădure întunecată era o 
casă 

întunecată 

Și în casa întunecată era o 
cameră 

întunecată 

Și în camera întunecată era un 
dulap 

întunecat 

ȘI în dulapul întunecat era... 

un schelet. 


Poezie populară 


Alerg. 

Alerg printr-o pădure luminată de lună. Crengile mi se 
agaţă de haine şi picioarele mi se împiedică în ferigile 
încărcate de zăpadă. 

Mărăcinii îmi julesc mâinile. Respirația îmi spintecă 
gâtlejul. Mă doare. Totul mă doare. 

Dar alerg. Pot să fac asta. 

De fiecare dată când alerg, am în minte câte o mantră!. 
Fie timpul pe care vreau să-l scot, fie frustrările de care mă 
eliberez lovind asfaltul cu picioarele. 

De data asta, înăuntrul meu răsună un singur cuvânt, un 
singur gând. 

James. James. James. 

Trebuie să ajung acolo. Trebuie să ajung la drum înainte 

să... 
Şi, în cele din urmă, îl văd - un şarpe de asfalt negru în 
lumina lunii - şi aud apropiindu-se huruitul unui motor, iar 
razele albe ale farurilor strălucesc atât de tare că mă dor 
ochii, făcând trunchiurile negre ale copacilor să semene cu 
nişte tăieturi pe fundalul luminii. 

Oare am să ajung la timp? 

Cu inima duduindu-mi în piept, cobor ultimii treizeci de 
metri, împiedicându-mă de arbori căzuţi. 

James. 

Dar ajung prea târziu - maşina e prea aproape, n-o pot 
opri. 

Sar pe asfalt cu mâinile desfăcute. 

— Opreşte! 


1 Formulă sacră în brahmanism. 
SR Aa 


Unu 


Doare. Totul mă doare. Lumina din ochi, junghiul din cap. 
Am mâinile pătate de sânge şi îi simt izul în nări. 

— Leonora? _ 

Vocea e estompată de ceața durerii. Incerc să clatin din 
cap, buzele mele nu pot rosti niciun cuvânt. 

— Leonora, eşti în siguranţă, eşti la spital. Te ducem să-ți 
facem o tomografie. 

E o femeie. Îmi vorbeşte clar şi tare. Vocea ei mă doare. 

— Vrei să sunăm pe cineva? 

Încerc din nou să clatin din cap. 

— Nu te mişca, spune ea. Ai fost rănită la cap. 

— Nora, şoptesc eu. 

— Vrei s-o sunăm pe Nora? Cine e Nora? 

— Eu... numele meu. 

— Bine, Nora. Încearcă să te relaxezi. N-o să te doară. 

Dar mă doare. Totul mă doare. 

Ce s-a întâmplat? 

Ce-am făcut? 


Do 


Imediat ce m-am trezit, mi-am dat seama că era o zi 
bună pentru alergat în parc, pentru traseul meu cel mai 
lung, de aproape cincisprezece kilometri. Se simţea mirosul 
ploii de peste noapte, soarele de toamnă se strecura printre 
jaluzelele de răchită, aurind cearşafurile, şi se vedeau 
frunzele îngălbenite pe margini ale platanului de pe stradă. 
Am închis ochii şi m-am întins, ascultând zgomotele 
caloriferului şi gălăgia înăbuşită a traficului, simţindu-mi 
fiecare muşchi şi bucurându-mă de ziua care mă aştepta. 

Aşa îmi încep toate dimineţile. Poate pentru că locuiesc 
singură - asta îţi permite să-ţi faci tabieturi, fără să fii 
deranjat de nimeni, nici de colegi de apartament care-ţi 
beau ultimele guri de lapte, nici de pisici care scuipă gheme 
de păr pe covor. Ai garanţia că, la trezire, găseşti în dulap 
tot ce-ai lăsat acolo când te-ai culcat. Deţii controlul. 

Sau poate are legătură cu faptul că lucrez de-acasă. 
Când nu ai o slujbă de birou cu program de la nouă la cinci, 
e foarte uşor ca zilele să devină indistincte, să se 
contopească. Te poţi trezi că încă eşti în capot la cinci 
după-amiaza şi că singurul om pe care l-ai văzut toată ziua 
a fost băiatul care-ţi aduce laptele. Sunt zile în care nu aud 
nicio voce de om, în afară de cele de la radio. Şi ştiţi ceva? 
Imi place foarte mult aşa. E o viaţă bună pentru o 
scriitoare, din multe puncte de vedere - stai singură cu 
vocile din capul tău, cu personajele pe care le-ai creat; 
când e linişte în jur, devin cât se poate de reale. Darnue 
neapărat cel mai sănătos mod de viaţă. Aşa că e important 
să-ţi faci o rutină. Ca să ai ceva de care să te agăţi, ceva 
care să-ţi permită să deosebeşti zilele lucrătoare de 
weekend. 

lată cum îmi încep ziua. 

La şase şi jumătate, când porneşte centrala termică, mă 
trezeşte vuietul de aprindere al cazanului. Mă uit la telefon 
- numai ca să mă asigur că lumea nu s-a sfârşit peste 
noapte - şi rămân întinsă în pat, ascultând şuierul şi 

== 8 = 


trosnetele caloriferului. 

La ora şapte, pornesc radioul deja setat pe Programul de 
azi de la Radio 4 şi întind mâna să apăs butonul de la 
cafetiera încărcată cu apă şi cafea cu o noapte înainte - 
cafea Carte Noire pusă într-un filtru de hârtie cu marginile 
îndoite. Faptul că stau într-un apartament mic prezintă 
câteva avantaje. Unul dintre ele e că pot ajunge atât la 
frigider, cât şi la cafetieră fără să mă ridic din pat. 

De obicei, cafeaua e gata când se termină ştirile 
principale, după care ies de sub pilota mea călduroasă şi o 
beau cu un pic de lapte şi o felie de pâine prăjită cu 
dulceaţă de zmeură (fără unt - nu pentru că aşa e dietetic, 
ci pentru că nu-mi place să le amestec). 

Ce se întâmplă apoi depinde de vreme. Dacă plouă sau 
n-am chef să ies la alergat, fac un duş, îmi verific e-mailul şi 
îmi încep ziua de lucru. 

Astăzi a fost o zi foarte frumoasă şi am avut poftă să ies, 
să calc pe frunze uscate şi să simt vântul în faţă. 

Mi-am pus un tricou, şosete şi jambiere, m-am dus la uşă 
şi m-am încălţat cu adidaşii, apoi am coborât cele trei scări 
până la parter şi am ieşit pe stradă, în lume. 


Când m-am întors - încinsă, transpirată şi sleită de vlagă 
-, am stat mult timp sub duş, gândindu-mă la ce aveam de 
făcut peste zi. Trebuia să-mi comand mâncare de pe 
internet, pentru că nu mai aveam aproape nimic în frigider. 
Trebuia să revăd versiunea redactată a cărţii mele - 
promisesem s-o trimit înapoi redactoarei în cursul 
săptămânii şi nici măcar nu mă apucasem de ea. Şi trebuia 
să mă uit pe e-mailurile primite prin formularul de contact 
de pe site-ul meu, lucru pe care ar fi trebuit să-l fac de 
multă vreme, dar îl tot amânasem. Cele mai multe erau 
spam - orice mijloc de verificare ai folosi, tot nu poţi 
împiedica botneturile?. Dar uneori găsesc şi chestii utile: mi 
se cer texte de prezentare sau exemplare pentru recenzii. 


2 Un botnet este o reţea de calculatoare infectate cu un soft nociv, care 
comunică între ele prin intermediul internetului şi care execută diferite 
sarcini stabilite de creatorul softului. 


=i 


lar uneori, primesc... mesaje de la cititori. De obicei, 
oamenii îmi scriu să-mi spună că le-a plăcut cartea mea, 
însă am primit şi e-mailuri în care mi se spunea ce 
persoană îngrozitoare sunt. Dar chiar şi când primesc 
mesaje frumoase, tot e ciudat şi stânjenitor ca să-ţi spună 
cineva cum a reacţionat faţă de gândurile tale intime - e ca 
şi când ai citi părerea cuiva despre jurnalul tău. Nu ştiu 
dacă am să mă obişnuiesc vreodată cu asta, oricâte cărţi 
voi mai scrie. Poate că tocmai de aceea nu mă trage inima 
să-mi citesc e-mailurile. 

După ce m-am îmbrăcat, mi-am pornit laptopul şi am 
început să mă uit pe mesaje, ştergându-le pe cele spam: 
Viagra, promisiunea că „o să-mi satisfac femeia”, rusoaice 
fierbinţi. 

lar apoi... 


Către: Melanie Cho; kate.derby.02DPW.gsi.gov.uk; 
T Deauxma; Kimayo, Liz; infoOLNShaw.co.uk; Maria 
Tatibouet; Iris P. Westaway; Kate Owens; 
[email protected]; Nina da Souza; 
French, Chris 

De la: Florence Clay 

Subiect: PETRECEREA BURLĂCIȚELOR PENTRU 
CLARE!!! 


Clare? Nu cunoşteam nicio Clare, în afară de... 

Inima a început să-mi bată mai tare. Dar nu avea cum să 
fie ea. N-o mai văzusem de zece ani. 

Timp de un minut, degetul meu a rămas suspendat 
irațional deasupra butonului de ştergere. În cele din urmă 
am dat clic şi am deschis mesajul. 


SALUTARE TUTUROR!!! 

Pentru cei care nu mă cunosc, numele meu e Flo şi 
sunt cea mai bună prietenă a lui Clare din facultate. 
Sunt şi - zgomot de tobe! - domnişoara ei de 
onoare!! Aşa că, după cum cere tradiţia, eu o să-i 
organizez PETRECEREA BURLACIŢELORI!! 


= i 


Am stat de vorbă cu Clare şi - după cum vă puteţi 
închipui - nu vrea nici boa de pene roz, nici penisuri 
de cauciuc. Aşa că o să fie ceva mai sofisticat: un 
weekend în Northumberland, aproape de unul dintre 
locurile ei preferate din facultate - deşi cred că o să 
fie  strecurate în program şi câteva surprize 
obraznice!! 

Weekendul ales de Clare este 14-16 noiembrie. 
Ştiu că e FOARTE din scurt, dar nu prea am avut de 
ales, a trebuit să ţinem cont de Crăciun, de 
programul de la serviciu şi aşa mai departe. Vă rog 
să răspundeţi prompt. 


Vă pup cu drag. Sper să reîntâlnesc prieteni vechi 
şi noi cât de curând. 


Flo XXX 


Am rămas încruntată în faţa ecranului, rozându-mi o 
unghie şi încercând să înţeleg. 

Apoi, uitându-mă încă o dată pe lista destinatarilor, am 
recunoscut un nume: Nina de Souza. 

Şi n-am mai avut niciun dubiu. Sigur era vorba de Clare 
Cavendish. Nu putea fi vorba de altcineva. Şi mi-am amintit 
că parcă făcuse facultatea la Durham - sau oare la 
Newcastle? Ceea ce se potrivea cu Northumberland. 

Dar de ce? De ce mă invitase Clare Cavendish la 
petrecerea ei? 

să fi fost o greşeală? Oare această Flo a răscolit prin 
agenda lui Clare şi a trimis mesajul la toate adresele pe 
care le-a găsit? 

Şi totuşi, nu erau decât douăsprezece persoane... Ceea 
ce însemna că includerea mea nu prea avea cum să fie o 
greşeală, nu? 

Am rămas nemişcată, uitându-mă la ecran ca şi când 
pixelii ar fi putut să-mi ofere răspunsuri la întrebările care- 
mi strângeau stomacul. Mai că-mi doream să fi şters 


mesajul fără să-l fi citit. 

Dintr-odată, n-am mai putut sta pe scaun. M-am ridicat şi 
am pornit spre uşă, apoi m-am întors la birou, unde am 
rămas în picioare, uitându-mă încurcată la ecranul 
laptopului. 

Clare Cavendish? De ce eu? De ce acum? 

Nu aveam cum s-o întreb pe această Flo. 

O singură persoană mă putea ajuta. 

Am luat loc şi, repede, înainte să mă pot răzgândi, am 
scris un e-mail. 


Către: Nina de Souza 
De la: Nora Shaw 
Subiect: Petrecerea burlăciţelor??? 


Dragă N, sper că-ţi merge bine. Trebuie să 
recunosc c-am fost un pic surprinsă să văd numele 
tău şi al meu pe lista invitaţilor la petrecerea lui 
Clare. Tu te duci? Xx 


Şi am aşteptat un răspuns. 


În următoarele zile, am încercat să nu mă mai gândesc la 
asta. M-am pus pe treabă, adâncindu-mă în observaţiile 
minuţioase făcute de redactoare, dar e-mailul lui Florence 
era o perturbare constantă în fundalul minţii mele, ca o aftă 
pe vârful limbii, care te ustură când te aştepţi mai puţin, ca 
o unghie ruptă de care nu te poţi abţine să nu tragi. E- 
mailul a coborât tot mai mult în lista cu mesaje, dar îi 
simţeam prezenţa: faptul că nu răspunsesem era ca un 
reproş mut, iar nelămuririle pe care le stârnise îmi tulburau 
constant rutina zilnică. 

Răspunde, mă rugam de Nina în mintea mea când 
alergam prin parc, când îmi pregăteam cina sau când pur şi 
simplu mă uitam în gol. M-am gândit s-o sun, însă nu ştiam 
ce-aş fi vrut să-mi spună. 

lar apoi, câteva zile mai târziu, în timp ce-mi luam micul 
dejun, citind pe telefon postări de pe Twitter, mi-a apărut 


= 72 


pe ecran notificarea că am primit un e-mail. 

Era de la Nina. 

Am luat o gură de cafea, am inspirat adânc şi l-am 
deschis. 


De la: Nina de Souza 
Către: Nora Shaw 
Subiect: Re: Petrecerea burlăciţelor??? 


Dragă, ce mult a trecut de când n-am mai auzit de 
tine. Tocmai ţi-am citit mesajul - am fost foarte 
ocupată la spital în perioada asta. Dumnezeule, îţi 
spun sincer că e ultima chestie pe care vreau s-o fac. 
Am primit invitaţia la nuntă acum ceva vreme, dar 
speram că o să scap de petrecerea burlăciţelor. Tu te 
duci? Facem un pact? Merg dacă mergi şi tu, ce zici? 

Nx 


Mi-am băut cafeaua uitându-mă la ecran, cu degetul 
deasupra butonului „Răspunde”, fără să-l apăs. Speram ca 
Nina să-mi răspundă măcar la câteva dintre întrebările care 
nu-mi dăduseră pace în ultimele zile. Când era nunta? De 
ce să fiu invitată la petrecerea burlăciţelor, dar nu şi la 
nuntă? Cu cine să căsătorea Clare? 

Bună! Ştii cumva... am început să-i scriu, dar am şters. 
Nu. Nu puteam s-o întreb direct. Ar fi însemnat să recunosc 
că habar n-aveam ce se întâmpla. Întotdeauna am fost prea 
mândră ca să-mi recunosc ignoranţa. Urăsc să fiu în 
dezavantaj. 

Am încercat să-mi alung întrebările din minte şi m-am 
dus să fac duş. După ce m-am îmbrăcat şi mi-am pornit 
computerul, am găsit alte două mesaje necitite. 

Primul era un „nu, mulţumesc” plin de regrete de la o 
prietenă a Clarei, care invoca o aniversare în familie. 

Al doilea era tot de la Flo. Dar de data asta adăugase 
mesajului o notificare de citire. 


Către: infoOLNShaw.co.uk 
— 13 — 


De la: Florence Clay 
Subject: Re: CLARE'S HEN!!! 


Dragă Lee, 

Scuză-mi insistența, dar mă întrebam dacă mi-ai 
primit mesajul de acum câteva zile. Ştiu că a trecut 
ceva vreme de când nu te-ai mai văzut cu Clare, dar 
şi-ar dori mult să poţi veni. Vorbeşte deseori despre 
tine şi ştiu că-i pare rău c-aţi pierdut legătura după 
ce-aţi terminat şcoala. Nu ştiu ce s-a întâmplat între 
voi, dar i-ar plăcea grozav să fii şi tu alături de ea - 
n-ai vrea să vii? l-ai face o mare bucurie. 

Flo XXX 


E-mailul ar fi trebuit să mă flateze - Clare îşi dorea mult 
să vin şi eu, iar Flo făcuse mari eforturi să dea de mine. Dar 
nu mi s-a părut deloc flatant. Dimpotrivă, m-am enervat că 
eram cicălită, iar notificarea de citire m-a făcut să simt că- 
mi era invadat spaţiul privat. Aveam impresia că eram 
verificată, spionată. 

Am închis e-mailul şi am deschis fişierul primit de la 
redactoarea mea, dar chiar şi după ce m-am apucat de 
treabă, alungând hotărât din minte orice gând legat de 
petrecere, cuvintele lui Flo încă pluteau în aer, sâcâindu- 
mă. Nu ştiu ce s-a întâmplat între voi. Păreau vorbele unui 
copil îndurerat. Nu, mi-am spus cu amărăciune. Nu ştii. Aşa 
că nu te amesteca în trecutul meu. 

Îmi jurasem să nu mă mai întorc acolo niciodată. 

Cu Nina era altceva - locuia la Londra acum şi ne 
întâlneam din când în când în Hackney. Făcea parte din 
viaţa mea londoneză în aceeaşi măsură ca pe vremea când 
amândouă locuiam în Reading. 

În schimb, Clare ţinea categoric de trecut - şi voiam ca 
lucrurile să rămână aşa. 

Dar o mică parte din mine - o parte mică şi insistentă, 
care mă tot sâcâia - nu voia asta. 

Clare fusese multă vreme prietena mea cea mai bună. Și 
totuşi, fugisem fără să mă uit în urmă, fără ca măcar să las 


— 14 — 


un număr de telefon. Asta însemna prietenie? 

M-am ridicat neliniştită şi, neavând nimic mai bun de 
făcut, mi-am făcut încă o cafea. Am rămas lângă cafetiera 
care şuiera şi gâlgâia, rozându-mi o unghie şi gândindu-mă 
la cei zece ani care trecuseră de când o văzusem ultima 
oară. Când, în cele din urmă, s-a făcut cafeaua, am turnat-o 
în ceaşcă şi m-am dus cu ea la birou, dar nu m-am reapucat 
de lucru, ci am deschis Google şi am căutat: „Clare 
Cavendish Facebook”. 

Am descoperit că erau multe Clare Cavendish, iar 
cafeaua s-a răcit până am găsit-o pe cea care credeam că 
putea fi ea. Poza de profil înfăţişa un cuplu în costume din 
serialul Doctor Who. Nu eram sigură că era Clare, pentru că 
tânăra din poză purta o perucă roşcată bogată, dar felul în 
care râdea cu capul dat pe spate m-a făcut să mă opresc 
asupra ei în timp ce parcurgeam lista nesfârşită. Bărbatul 
de lângă ea era îmbrăcat ca Matt Smith: păr înfoiat, 
ochelari cu ramă groasă şi papion. Am dat clic pe poză s-o 
măresc şi i-am studiat îndelung pe cei doi. Am încercat să 
disting trăsăturile sub şuviţele de păr roşcat, şi cu cât mă 
uitam mai cu atenţie, cu atât eram mai sigură că era într- 
adevăr Clare. Pe bărbat nu-l ştiam, eram sigură. 

Am apăsat pe butonul „Despre”. La rubrica „Prieteni 
comuni”, am găsit-o pe Nina de Souza. Sigur era Clare. lar 
la rubrica „Relaţii”, scria: „într-o relaţie cu William Pilgrim”. 
Am zăbovit câteva clipe asupra numelui. Mi se părea vag 
cunoscut. Vreun coleg de şcoală? Dar singurul William din 
anul nostru fusese Will Miles. Pilgrim. Am apăsat pe poza lui 
de profil, dar era o fotografie anonimă, care înfăţişa o halbă 
cu bere pe jumătate plină. 

M-am întors la poza de profil a lui Clare şi, în timp ce mă 
uitam la ea, încercând să-mi dau seama ce să fac, în minte 
îmi răsunau cuvintele lui Flo: Şi-ar dori mult să poți veni. 
Vorbeşte deseori despre tine. 

Am simţit că mi se strânge inima. Poate din pricina unui 
sentiment de vinovăţie. 

Plecasem fără să mă uit în urmă, şocată şi debusolată, şi 
multă vreme mă străduisem doar să-mi păstrez echilibrul, 


— 15 — 


să merg mai departe, să mă îndepărtez de trecut. 

Autoconservare - doar de atât fusesem în stare. Nu-mi 
dădusem voie să mă gândesc la nimic din ce lăsasem în 
urmă. 

Dar acum, ochii lui Clare îi întâlniseră pe ai mei, privindu- 
mă galeş de sub peruca roşcată, şi mi s-a părut că în 
privirea ei văd o rugăminte, un reproş. 

Şi am început să-mi amintesc. Mi-am amintit cum te 
putea face să te simţi de milioane prin simplul fapt că-şi 
îndrepta atenţia spre tine într-o încăpere plină cu lume. Mi- 
am amintit râsul ei grav şi gâlgâitor, bileţelele pe care le 
împrăştia prin clasă, umorul ei sarcastic. 

Mi-am amintit că dormisem pe o saltea întinsă pe 
podeaua dormitorului ei când aveam vreo şase ani - prima 
oară când dormeam în altă parte decât acasă -, 
ascultându-i torsul delicat al respirației. Avusesem un 
coşmar şi făcusem pe mine, iar Clare mă luase în braţe şi 
îmi oferise ursuleţul ei să-l strâng în braţe, după care se 
strecurase În  uscătorie să aducă  cearşafuri noi, 
ascunzându-le pe cele ude în coşul cu rufe. 

Auzisem vocea mamei ei pe hol, gravă şi ameţită, 
întrebând ce se întâmplase, iar Clare îi răspunsese prompt: 
„Mi-am vărsat laptele, mami, şi am udat aşternutul lui Lee.” 

O clipă, m-am întors acolo, cu douăzeci de ani în urmă, o 
fetiţă speriată. Am simţit mirosul dormitorului ei - izul 
respiraţiilor noastre nocturne, dulceaţa perlelor de baie 
puse într-un borcan pe pervaz, parfumul proaspăt al 
cearşafurilor curate. 

— Să nu spui la nimeni, îi şoptisem eu în timp ce 
întindeam cearşafurile noi, apoi îmi ascunsesem pantalonii 
uzi în valiză. 

lar ea încuviinţase din cap: 

— Bineînţeles că nu. 

Şi n-a spus nimănui niciodată. 

Incă eram acolo când computerul a scos un uşor piuit, 
anunţându-mă că primisem încă un e-mail. Era de la Nina. 
Care-i planul? Flo trage de mine. Zici da? N x M-am ridicat 
în picioare şi m-am dus la uşă, simțind furnicături în degete 


zies 


din cauza prostiei pe care urma s-o fac. Apoi m-am întors la 
calculator înainte să mă pot răzgândi şi am scris: Bine. 
Mergem. xx 

Răspunsul Ninei a venit o oră mai târziu. Uau! Să nu mă 
înţelegi greşit, dar trebuie să spun că sunt surprinsă, în 
sensul bun. Deci mergem. Nici să nu-ți treacă prin minte să 
mă laşi baltă. Nu uita, sunt doctoriță. Ştiu cel puțin trei 
moduri de a te omori fără să las nicio urmă. N x 

Am inspirat adânc, am deschis mesajul iniţial al lui Flo şi 
m-am pus pe scris. 


Dragă Florence (Flo?) 


Mi-ar plăcea să vin. Mulţumeşte-i, te rog, lui Clare 
că s-a gândit la mine. Abia aştept să mă întâlnesc cu 
voi toţi în Northumberland şi să aflu ce mai face 
Clare. 


Toate cele bune, Nora (dar Clare mă ştie drept 
Lee). 


P.S. Cel mai bine ar fi să-mi scrii pe adresa asta 
pentru detalii. Pe cealaltă n-o verific în mod regulat. 


După aceea, e-mailurile au început să curgă: o puzderie 
de „nu”-uri pline de regret, trimise tuturor destinatarilor din 
mesajul lui Flo, motivate prin faptul că invitaţia fusese 
trimisă prea din scurt. Sunt plecată în weekendul ăla... Ce 
rău Îmi pare, am de lucru... Trebuie să merg la o 
comemorare... (Răspunsul Ninei către mine: Următorul care 
abuzează de „Răspunde tuturor” o să aibă şi el parte de o 
comemorare.) Din păcate, mă duc la scufundări în 
Cornwall! (Nina: Scufundări? În noiembrie? Nu putea să 
găsească o scuză mai bună? Frate, dacă ştiam că ştacheta 
e atât de jos, ziceam şi eu că sunt blocată într-o mină din 
Chile sau ceva de genul ăsta.) 

Alţii care aveau de lucru. Alte angajamente vechi. Și 
printre ele, câteva confirmări. 


În cele din urmă, lista a fost gata. Clare, Flo, Melanie, 
Tom (Replica Ninei către mine: 777), Nina, eu. 

Doar şase oameni. Puţină lume pentru o persoană atât 
de populară precum Clare. In fine, atât de populară pe cât 
fusese ea în şcoală. Dar era adevărat: invitaţia fusese 
trimisă prea târziu. 

Oare de aceea mă invitase şi pe mine? Numai ca să mai 
crească numărul, ştiind că n-o să vină multă lume? Dar nu, 
Clare nu era aşa, cel puţin nu Clare pe care o ştiam eu. 
Clare pe care o ştiam eu ar fi chemat exact oamenii pe care 
îi voia şi ar fi făcut o selecţie atât de drastică, încât lista de 
invitaţi ar fi cuprins doar o mână de oameni. 

Am alungat amintirile, încercând să le îngrop sub un strat 
de rutină, dar ieşeau întruna la suprafaţă - în timp ce 
alergam, în toiul nopţii, când mă aşteptam mai puţin. 

De ce, Clare? De ce acum? 


Ig 


Trei 


Noiembrie a sosit înspăimântător de repede. M-am 
străduit din răsputeri să-mi alung din minte întreaga 
poveste şi m-am concentrat asupra muncii, dar îmi era tot 
mai greu pe măsură ce se apropia weekendul. Alergam 
trasee mai lungi, ca să fiu cât mai obosită când mă culcam, 
dar imediat ce puneam capul pe pernă, începeau şoaptele. 
Zece ani. După tot ce s-a întâmplat. Oare făceam o mare 
greşeală? 

Dacă nu i-aş fi promis Ninei, m-aş fi eschivat cumva, dar 
până la urmă, pe paisprezece noiembrie, cu valiza în mână, 
am coborât din tren la Newcastle într-o dimineaţă rece şi 
mohorâtă, însoţită de Nina, care fuma o ţigară rulată şi 
bombănea din pricina vremii englezeşti, în timp ce eu am 
comandat o cafea de la chioşcul de pe peron. Pentru Nina, 
era a treia petrecere a burlăciţelor pe anul acela (a tras din 
ţigară), iar ultima o costase aproape cinci sute de lire (a 
tras iarăşi din ţigară), iar asta avea s-o coste în jur de o 
mie, dacă punea la socoteală şi nunta (a expirat fumul). 
Sincer, ar fi preferat să le trimită un cec de o mie de lire şi 
să-şi păstreze zilele de concediu. Şi de ce, mă rog, nu 
putuse veni cu Jess? a întrebat ea, strivind chiştocul cu 
tocul îngust. 

— Pentru că e petrecerea burlăciţelor, am spus eu, 
luându-mi cafeaua şi pornind în urma Ninei spre parcarea 
gării. Pentru că ideea e să-ţi laşi partenerul acasă. Altfel, de 
ce n-ai aduce şi mirele ca să termini mai repede povestea 
asta de căcat? 

Nu înjur mult decât atunci când sunt cu Nina, care 
reuşeşte cumva să scoată înjurăturile din mine, ca şi când 
eul meu porcos ar sta pitit şi ar aştepta să fie scos la iveală. 

— Tu tot nu conduci? m-a întrebat Nina când ne-am pus 
valizele în portbagajul Fordului închiriat. 

Am ridicat din umeri: 

— E una dintre multele abilităţi de bază pe care n-am 
reuşit niciodată să le dobândesc. Scuze. 


SE, |» 


— Nu te scuza faţă de mine, a spus ea, vârându-şi 
picioarele lungi sub volan, apoi a închis portiera şi a băgat 
cheia în contact. Nu-mi place să merg cu maşina fără să fiu 
eu la volan. La şofat e ca la karaoke: tu faci treabă de 
milioane, dar ceilalţi sunt jenanţi sau primejdioşi. 

— Păi... ştii cum e... trăind la Londra, maşina pare mai 
degrabă un lux decât o necesitate. Nu crezi? 

— Când mă duc să-i văd pe ai mei închiriez o maşină de 
la Zipcar. 

— Aha, am zis eu, uitându-mă pe geam. 

Nina a ridicat piciorul de pe ambreiaj şi maşina a luat-o 
din loc cu o mică smucitură, dar Nina s-a obişnuit repede cu 
pedalele. 

— E cam greu să ajungi în Australia cu un Volvo, am 
adăugat eu. 

— Ah, Doamne, am uitat că mama ta a emigrat. Cu... 
cum îl cheamă pe tatăl tău vitreg? 

— Philip, am spus eu. 

Oare de ce mă simt întotdeauna ca o adolescentă 
bosumflată când îi rostesc numele? E un nume cât se poate 
de normal. 

Nina mi-a aruncat o privire pătrunzătoare, apoi a făcut 
semn cu capul spre navigatorul de pe bord. 

— Porneşte-l, te rog, şi introdu codul poştal pe care ni l-a 
dat Flo. E singura noastră speranţă să ieşim cu viaţă din 
centrul oraşului. 


Westerhope, Throckley, Stanegate, Haltwhistle, Wark... 
indicatoarele se perindau prin faţa noastră ca un fel de 
poezie, iar drumul şerpuia ca o panglică de culoarea 
oţelului printre dealurile scunde şi păşunile cu iarba roasă 
de oi. Cerul era imens şi înnorat, iar căsuţele de piatră care 
ne ieşeau în cale din când în când erau ghemuite în vâlcele, 
de parcă s-ar fi temut ca nu cumva să fie văzute. Eu nu 
trebuia să fiu atentă la drum, iar cititul în maşină mă face 
să mă simt ciudat, ba chiar îmi provoacă greață, aşa că am 
închis ochii, ignorând-o pe Nina şi zgomotul radioului, şi am 
rămas singură în capul meu, doar cu întrebările care nu-mi 


RER a pe 


dădeau pace. 

De ce eu, Clare? De ce acum? 

Oare numai pentru că se căsătorea şi voia să reaprindă o 
veche prietenie? Dar dacă aşa era, de ce nu mă invitase la 
nuntă? O invitase şi pe Nina, deci sigur nu era o ceremonie 
doar cu familia sau una foarte restrânsă. 

Clare a clătinat din cap în imaginaţia mea, mustrându-mă 
să am răbdare, să aştept. Lui Clare întotdeauna îi plăcuseră 
secretele. Distracţia ei preferată era să afle un lucru ascuns 
despre tine şi apoi să facă aluzie la el. Nu împrăştia vorba, 
ci doar făcea referiri voalate la secretul cu pricina, referiri 
pe care doar tu şi cu ea le înţelegeaţi. Referiri care fti 
dădeau de înțeles. 


* 


Ne-am oprit în Hexham să mâncăm şi să fumeze Nina o 
ţigară, apoi am pornit spre pădurea Kielder, mergând pe 
drumuri de ţară, cu cerul nemărginit deasupra. Dar, pe 
măsură ce drumurile se îngustau, copacii de pe câmpurile 
de turbă: cu iarbă scurtă păreau să se apropie tot mai mult 
de noi, iar în cele din urmă au ajuns să străjuiască drumul, 
ţinuţi la distanţă doar de un zid îngust de piatră. 

Când am intrat în pădurea propriu-zisă, semnalul 
navigatorului a scăzut drastic, după care a murit de tot. 

— Stai un pic, am spus eu, cotrobăindu-mi în geanta de 
mână. Am scos la imprimantă instrucţiunile trimise de Flo. 

— Vasăzică tu eşti cercetaşa anului, a comentat Nina, dar 
am simţit uşurarea din glasul ei. Dar iPhone-urile de ce nu-ţi 
plac? 

— De-asta, am răspuns eu, ridicându-mi mobilul, care se 
străduia în zadar să încarce Hărțile Google. Te lasă baltă 
când nu te aştepţi. A 

M-am uitat pe foile cu harta. In partea de sus, în caseta 
de căutare, era scris: Casa de sticlă, Stanebridge Road. 

— Aşa, trebuie s-o luăm la dreapta. Urmează o curbă, 
apoi un drum la dreapta. E foarte aproape... 


3 Cărbune inferior, format prin carbonizarea parţială a plantelor de 
mlaştină. 


Dar am trecut în viteză de drumul cu pricina şi am zis - 
cu blândeţe, am crezut: 

— Ăla era. L-am ratat. 

— Halal copilot! 

— Ce-i? 

— Ştii, ar trebui să-mi spui care-i drumul înainte să 
ajungem la el, a spus ea, apoi a imitat vocea robotizată a 
navigatorului: Virează la stânga în - cincizeci - de metri. 
Virează la stânga în - treizeci - de metri. Întoarce când îţi 
permite drumul, ai ratat virajul. 

— Ei bine, întoarce când îţi permite drumul, femeie. Ai 
ratat virajul. 

— Hai sictir. 

Nina a călcat frâna şi a întors din trei mişcări, rapid şi cu 
furie, chiar într-o curbă a drumului de pădure. Am închis 
ochii. 

— Şi ce ziceai de karaoke? 

— Ei, e o fundătură, nu trece nimeni pe aici. 

— În afară de ceilalţi invitaţi la petrecere. 

Am deschis ochii cu grijă şi am văzut că ieşisem din 
curbă şi luam viteză în cealaltă direcţie. 

— Asta trebuie să fie drumul. Pe hartă, seamănă cu o 
potecă, dar Flo pe aici a zis s-o luăm. 

— Chiar eo potecă! 

Nina a răsucit volanul şi am intrat cu o bufnitură pe 
drum, maşina noastră mică hurducându-se şi legănându-se 
prin şanţurile noroioase. 

— Cred că termenul tehnic e „drum neamenajat”, am zis 
eu cu respiraţia tăiată, iar Nina a ocolit o baltă enormă 
plină cu noroi, care semăna mai degrabă cu un bazin 
pentru hipopotami. Sigur ăsta e drumul lor de acces? am 
întrebat eu după ce am trecut de o curbă. Cred că deja am 
făcut aproape un kilometru. 

M-am uitat cu atenţie la ultima foaie scoasă la 
imprimantă, care înfăţişa zona atât de detaliat, încât ai fi 
zis că era o fotografie aeriană, şi n-am văzut nicio altă casă 
în afară celei indicate de Flo. 

— Păi dacă ăsta e drumul lor de acces, a zis Nina 


clătinându-se în scaun din cauza hârtoapelor, ar face bine 
să-l întreţină. Suntem într-o maşină închiriată şi, dacă îi rup 
şasiul, dau pe cineva în judecată. Nu mă interesează pe 
cine, dar a naibii să fiu dacă dau vreun ban pentru reparaţii. 

Însă, după următoarea curbă, am ajuns brusc acolo. Nina 
a intrat printr-o poartă îngustă, a parcat şi a oprit motorul, 
apoi am coborât amândouă şi ne-am uitat la casa din faţa 
noastră. 

Nu ştiu la ce mă aşteptam, dar oricum nu la asta. Poate 
credeam că o să dăm peste o casă acoperită cu stuf, cu 
bârne de lemn şi tavane joase. Insă clădirea din luminiş era 
un amestec de sticlă şi oţel care lăsa impresia că fusese 
asamblată neglijent de un copil plictisit să se tot joace cu 
nişte cuburi minimaliste. Era atât de nepotrivită cu locul, 
încât Nina şi cu mine am rămas nemişcate, cu gura 
căscată. 


Când s-a deschis uşa, am văzut nişte şuviţe de păr foarte 
blond şi o clipă am fost copleşită de spaimă. Era o greşeală. 
N-ar fi trebuit să vin, dar era prea târziu să dau înapoi. 

În prag era Clare. 

Însă era... diferită. 

Trecuseră zece ani, am încercat eu să-mi amintesc. 
Oamenii se schimbă, se mai îngraşă. La douăzeci şi şase de 
ani nu mai suntem cei care eram la şaisprezece - ar trebui 
să ştiu asta mai bine ca oricine. 

Dar, văzând-o pe Clare, am simţit că ceva se frânsese, că 
dispăruse o lumină dinăuntrul ei. 

Apoi a vorbit şi impresia s-a spulberat. Vocea ei era 
singura trăsătură care nu avea nicio legătură cu Clare. Era 
foarte gravă - în timp ce a lui Clare era ascuţită şi 
copilăroasă - şi foarte, foarte elegantă. 

— Bună!!! ne-a întâmpinat ea, tonul ei aşezând trei 
semne de exclamare la finalul cuvântului, şi, înainte să mai 
spună ceva, mi-am dat seama cine era. Sunt Flo! 

Ştiţi cum e când întâlneşti fratele sau sora unei persoane 
faimoase, şi ai impresia că vezi însăşi persoana cu pricina, 
dar ca într-o oglindă deformantă din parcul de distracţii? 


SEE 


Una care distorsionează atât de subtil, încât ţi-e greu să 
spui ce diferă, deşi îţi dai seama că ceva este diferit. Simţi 
că s-a pierdut ceva esenţial, că a apărut o notă falsă în 
cântec. 

Aşa era şi cu fata din prag. 

— Dumnezeule! a spus ea. Ce mă bucur să vă văd! Tu 
trebuie să fii... 

Şi-a mutat privirea de la mine la Nina, alegând varianta 
uşoară. Nina are un metru optzeci şi cinci şi e braziliancă. În 
fine, doar taică-su e brazilian. Ea s-a născut în Reading, iar 
maică-sa e din Dalston. Nina are profil de vultur şi părul 
Evei Longoria. 

— Nina, nu-i aşa? 

— Exact, i-a întins Nina mâna. lar tu eşti Flo, presupun. 

— Da-da-da! 

Nina mi-a aruncat o privire care mă provoca să râd. Nu- 
mi venea să cred că cineva de vârsta lui Flo încă mai 
spunea „da-da-da” - ar fi trebuit să renunţe de mult, fie din 
cauza bobârnacelor încasate în şcoală, fie din cauza 
ironiilor din facultate. Dar poate că Flo era făcută dintr-un 
material mai rezistent. 

Flo a strâns mâna Ninei cu entuziasm, apoi s-a întors 
spre mine cu un zâmbet strălucitor: 

— Deci înseamnă că tu eşti... Lee, nu-i aşa? 

— Nora, am răspuns eu în mod reflex. 

— Nora? s-a încruntat ea cu o mină nedumerită. 

— Mă cheamă Leonora, am lămurit-o eu. La şcoală mi se 
zicea Lee, dar acum prefer să mi se spună Nora. Ti-am scris 
în e-mail. 

Nu-mi plăcuse niciodată să mi se zică „Lee”. Era un nume 
de băiat şi se preta la tachinări şi rime. Lee-Lee tre' să facă 
pii-pii. Lee-Lee miroase a pii-pii. Unde mai pui că eram 
ironizată şi din pricina numelui de familie, Shaw: Shaw se- 
ncălzeşte la reşou. 

Lee era moartă şi îngropată. Cel puţin aşa speram. 

— Ah, da! Am o verişoară pe care o cheamă Leonora! îi 
spunem Leo. 

Am încercat să-mi camuflez tresărirea. Nu Leo! Niciodată 


SER i 


Leo. O singură persoană îmi spusese aşa. 

Au urmat câteva clipe de tăcere, cărora Flo le-a pus 
capăt cu un râs uşor încordat: 

— Ha-ha! Bun! In regulă. Păi, o să ne distrăm pe cinste! 
Clare încă n-a venit. M-am gândit că e datoria mea de 
domnişoară de onoare să ajung aici prima! 

— Şi ce torturi înfiorătoare ne-aţi pregătit? a întrebat 
Nina, după ce şi-a trecut valiza peste prag. Boa de pene? 
Penisuri de ciocolată? Te previn, sunt alergică la ele - fac 
şoc anafilactic. Să nu mă faceţi să-mi scot injecţia cu 
adrenalină. 

Flo a râs cu un aer stânjenit, s-a uitat la mine, apoi din 
nou la Nina, încercând să-şi dea seama dacă glumea. Însă 
era greu s-o citeşti pe Nina, dacă n-o cunoşteai. lar Nina se 
uita serios la Flo, şi m-am prins că se întreba dacă să 
fluture momeala şi mai aproape de nasul gazdei noastre. 

— Frumoasă, ăăă... casă, am spus eu, încercând să 
schimb subiectul. 

Dar nu „frumoasă” era cuvântul pe care-l aveam în 
minte. Cu toate că era flancată de copaci pe ambele părţi, 
casa părea foarte expusă, faţada ei uriaşă de sticlă 
deschizându-se spre întreaga vale. 

— Nu-i aşa? a zâmbit Flo, uşurată că se întorsese pe 
teren ferm. E casa de vacanţă a mătuşii mele, dar iarna nu 
prea dă pe aici - e prea izolată. Camera de zi e pe aici... 

Ne-a condus printr-un hol cu ecou, înalt cât casa, care 
dădea spre o cameră lungă, cu tavan jos, al cărei perete 
opus uşii era din sticlă şi dădea spre pădure. Încăperea 
provoca o ciudată senzaţie de goliciune, ca şi când ne-am fi 
aflat pe o scenă, jucându-ne rolurile pentru un auditoriu 
ascuns în pădure. In ciuda canapelelor lungi şi pufoase, 
camera părea goală, şi după o clipă am înţeles de ce. Nu 
doar din cauza ordinii şi a decoraţiunilor minimaliste - trei 
oale pe şemineu, un tablou de Mark Rothko pe perete -, ci 
mai ales pentru că nu se vedea nicio carte pe nicăieri. Nici 
măcar nu semăna cu o casă de vacanţă; toate cele în care 
stătusem până atunci aveau câte un raft cu romane 
ferfeniţite - de obicei, Dan Brown şi Agatha Christie. Era 


25 


amenajată mai degrabă ca o casă de prezentare. 

— Acolo e telefonul fix, a spus Flo, făcând semn cu mâna 
spre un telefon cu roată şi cablu ondulat, care părea rătăcit 
în ambientul modernist al casei. Semnalul de mobil e foarte 
slab, aşa că puteţi să folosiţi fixul cât vreţi. 

Dar atenţia mi-a fost repede atrasă în altă parte, pentru 
că deasupra şemineului simplu şi modern era ceva şi mai 
nepotrivit: o puşcă lustruită, sprijinită pe nişte cuie de lemn 
înfipte în perete. Părea să fi fost transplantată dintr-un pub 
de provincie. Oare era adevărată? 

Am încercat să-mi iau privirea de la armă şi mi-am dat 
seama că Flo încă vorbea. 

— „iar la etaj sunt dormitoarele, a terminat ea. Vă dau o 
mână de ajutor la bagaje? 

— Nu, mă descurc, am răspuns eu, dar, în acelaşi timp, 
Nina a zis: Păi, dacă te oferi... 

Flo a părut surprinsă, dar a înhăţat vitejeşte uriaşa valiză 
cu rotile a Ninei şi a pornit cu ea pe treptele de sticlă mată. 

— După cum v-am zis, a continuat ea gâfâind, în timp ce 
ne învârteam în jurul stâlpului de la scara în spirală, sunt 
patru dormitoare. M-am gândit ca eu şi Clare să dormim 
împreună, voi două împreună, iar Tom să doarmă singur, 
evident. 

— Evident, a spus Nina, cu o faţă neutră. 

Eu am tăcut, fiind prea ocupată să procesez vestea că o 
să împart camera cu cineva - îmi închipuiam că voi avea un 
spaţiu numai al meu, unde să mă pot retrage. 

— Ceea ce înseamnă că Mels - adică Melanie - o să stea 
singură. Are copil de şase luni, de-aia m-am gândit că, 
dintre noi, fetele, ea merită cel mai mult să aibă o cameră 
numai pentru ea! 

— Cum? Doar nu vine cu copilul, nu? a întrebat Nina, 
sincer alarmată. 

Flo a pufnit într-un râs măgăresc, dar a dus repede mâna 
la gură cu un aer stânjenit, încercând să înăbuşe zgomotul. 

— Nu! Dar, mă rog, probabil o să aibă nevoie de un somn 
bun mai mult decât noi, ceilalţi. 

— Ah, înţeleg, a spus Nina, aruncând o privire în unul 


=e 


dintre dormitoare. Care-i al nostru? 

— Cele două din capăt sunt cele mai mari. Tu şi cu Lee 
puteţi să-l luaţi pe ăla din dreapta, dacă vreţi, are două 
paturi de o persoană. Celălalt are pat dublu cu baldachin, 
dar nu mă deranjează să dorm cu Clare. 

S-a oprit gâfâind pe palier şi a făcut semn spre o uşă de 
lemn gălbui de pe partea dreaptă: 

— Asta e. 

Inăuntru erau două paturi elegante, de culoare albă, şi o 
măsuţă de toaletă scundă - anonime ca mobila de hotel -, 
iar în faţa paturilor, nelipsitul şi înfiorătorul perete de sticlă, 
cu vedere spre nord, spre pădurea de pini. Dar aici sticla nu 
se justifica: în spatele casei, terenul era abrupt, aşa că nu 
aveai o privelişte spectaculoasă, ca în camera de zi. Efectul 
era claustrofobic - un zid verde-închis, care devenea şi mai 
întunecat pe măsură ce soarele cobora spre orizont. 
Peretele era mărginit de draperii grele, de culoare crem, şi 
a trebuit să-mi înfrâng impulsul de a le trage peste 
suprafaţa enormă de sticlă. 

In spatele meu, Flo a trântit valiza Ninei cu o bufnitură 
puternică. M-am întors şi mi-a zâmbit, zâmbetul ei făcând-o 
brusc să pară aproape la fel de frumoasă precum Clare. 

— Aveţi întrebări? 

— Da, a răspuns Nina. E vreo problemă dacă fumez aici? 

Flo s-a schimbat la faţă: 

— Mă tem că mătuşa mea nu-i de acord cu fumatul 
înăuntru. Dar aveţi balcon. 

Apoi s-a luptat câteva clipe cu o uşă pliantă din peretele 
de sticlă, iar în cele din urmă a reuşit s-o deschidă: 

— Poţi să fumezi aici dacă vrei. 

— Super! a spus Nina. Mersi. 

Flo a închis uşa, opintindu-se din nou în ea, apoi s-a 
îndreptat de spate, îmbujorată de efort, ştergându-se de 
praf pe fustă. 

— Bine. Păi, vă las să despachetaţi. Ne vedem jos, da? 

— Da-da-da! a răspuns Nina cu entuziasm, iar eu am 
încercat să-i atenuez ironia spunând „Mulţumesc!” inutil de 
tare, ceea ce doar m-a făcut să par ciudat de agresivă. 


SEA des 


— Ăă, bine! În regulă! a spus Flo şovăielnic, apoi a ieşit 
pe uşă. 

— Nina... am zis eu pe un ton mustrător, iar ea s-a 
apropiat de geam să se uite în pădure. 

— Ce-i? m-a întrebat ea peste umăr, apoi a adăugat: 
Deci, clar, Tom e un mascul feroce, judecând după 
hotărârea cu care Flo vrea să ţină năbădăioşii lui 
cromozomi Y departe de delicatele noastre părţi femeieşti. 

Nu m-am putut abţine să pufnesc în râs. Aşa-i cu Nina: îi 
ierţi lucruri pe care în cazul altora nu le-ai trece cu vederea. 

— S-ar putea să fie gay, nu crezi? am spus eu. Altminteri 
de ce-ar veni la o petrecere a burlăciţelor? 

— În ciuda a ceea ce pari tu să crezi, faptul că ţii cu 
echipa cealaltă nu-ţi schimbă genul. Cred. Ba nu, stai... a 
spus ea, coborând privirea spre propria-i bluză. Ah, nu, totul 
e în regulă. Sutienul DD e la locul lui. 

— Ştii bine că nu asta am vrut să spun. 

Mi-am trântit valiza pe pat, dar mi-am amintit că aveam 
şi portfardul în ea, aşa că am desfăcut-o cu grijă. Aveam 
adidaşii deasupra şi i-am pus cu atenţie la uşă, ca pe o 
plăcuţă liniştitoare pe care scrie: „leşire de urgenţă”. 

— Petrecerile burlăciţelor sunt, în parte, despre admiraţia 
corpului bărbătesc, i-am explicat eu. Asta au femeile în 
comun cu bărbaţii gay. 

— Doamne, şi abia acuma-mi spui? Aveam la îndemână 
scuza perfectă şi n-ai scos o vorbă până acum. Data 
viitoare când mai primesc o invitaţie la vreo petrecere din 
asta, fii bună şi răspunde tu la toată lumea: Scuze, Nina nu 
poate să vină, pentru că nu apreciază corpul bărbătesc. 

— Of, ce naiba, am zis că e vorba de asta doar în parte. 

— Stai liniştită. 

S-a întors spre fereastră şi s-a uitat în pădure, 
trunchiurile copacilor profilându-se ca nişte fâşii negre pe 
fundalul verde. 

— Sunt obişnuită să fiu exclusă din societatea hetero- 
normativă, a spus ea cu o notă tragică în glas. 

— Du-te naibii, i-am răspuns eu posomorâtă, iar Nina s-a 
întors râzând. 


— 28 — 


— Şi de ce, mă rog, am venit aici? a întrebat ea, 
trântindu-se pe spate în unul dintre paturi şi aruncându-şi 
pantofii din picioare. Nu ştiu când te-ai întâlnit tu cu Clare 
ultima oară, dar eu n-am mai văzut-o de vreo trei ani. 

N-am spus nimic, pentru că nu ştiam ce să spun. 

De ce venisem? De ce mă invitase Clare? 

— Nina, am început eu, cu un nod în gât, simțind că 
inima îmi bate mai tare. Nina, cine...? 

Dar, înainte să termin, dinspre hol s-au auzit ciocănituri 
puternice. 

Era cineva la uşa de la intrare. 

Brusc nu mă mai simţeam deloc pregătită să aflu 
răspunsurile la întrebările mele. 


= 200 


Patru 


Nina şi cu mine ne-am uitat una la alta. Inima îmi duduia 
ca un ecou rătăcit al ciocănelului de pe uşa de la intrare, 
dar am încercat să-mi păstrez o expresie calmă. 

Zece ani. Oare se schimbase? Oare mă schimbasem? 

Am înghiţit în sec. 

S-a auzit zgomotul paşilor lui Flo răsunând în holul înalt, 
apoi scârţâitul metalic al uşii grele şi murmur de voci - 
venise cineva. 

Am ascultat cu atenţie. Nu era vocea lui Clare. Ba chiar 
am distins dincolo de râsul lui Flo un timbru... masculin. 

Nina s-a întors pe burtă şi s-a ridicat într-un cot: 

— Ei bine... se pare că a sosit Tom cel cu cromozomii Y 
intacţi. 

— Nina... 

— Ce-i? De ce te uiţi aşa la mine? Mergem jos să facem 
cunoştinţă cu cocoşelul din casa puicuţelor? 

— Nina! încetează. 

— Ce să încetez? 

Şi-a coborât picioarele peste marginea patului şi s-a 
ridicat. 

— Nu ne pune într-o situaţie stânjenitoare. Şi nici pe el. 

— Păi dacă nouă ni se zice puicuţe, atunci el e un 
cocoşel. Şi mă refer strict la sensul zoologic al cuvântului. 

— Nina! 

Dar deja ieşise din cameră şi pornise pe treptele de 
sticlă, încălţată doar cu dresurile, după care i-am auzit 
vocea de la parter: 

— Bună, nu cred că ne ştim... 

Nu cred că ne ştim... Deci sigur nu era Clare. Am tras aer 
în piept şi am coborât în hol. 

Mai întâi am văzut micul grup de sus. Lângă uşă era o 
fată cu păr negru, drept şi lucios, prins în coc - probabil 
Melanie. Zâmbea şi aproba ce spunea Flo, dar, în acelaşi 
timp, apăsa distrată cu degetul pe ecranul mobilului. Lângă 
ea era un tip cu o valiză Burberry în mână. Avea păr 


2200) 


castaniu şi mătăsos şi era îmbrăcat impecabil: o cămaşă 
albă care probabil fusese spălată şi călcată la curăţătorie - 
niciun om obişnuit n-ar fi putut face singur asemenea 
încreţituri la mâneci - şi o pereche de pantaloni gri de lână 
care, aş fi băgat mâna-n foc, erau cumpăraţi de la Paul 
Smith. A ridicat privirea când mi-a auzit paşii pe scări şi a 
zâmbit. 

— Bună, eu sunt Tom. 

— Bună, eu sunt Nora. 

Am coborât ultimele trepte şi i-am întins mâna. Faţa lui 
avea ceva incredibil de familiar şi, când mi-a strâns mâna, 
am încercat să-mi dau seama ce anume, dar n-am reuşit. 
Apoi m-am întors spre fata cu păr negru: 

— lar tu trebuie să fii... Melanie. 

— Bună, da, aşa-i, a ridicat ea privirea cu un zâmbet 
stânjenit. Scuze, dar... mi-am lăsat copilul de şase luni 
acasă, cu soţul meu. E prima oară când fac asta. Aş vrea să 
sun acasă să văd cum se simte. Avem vreun pic de semnal 
aici? 

— Nu prea, s-a scuzat Flo, care se îmbujorase - fie de 
bucurie, fie de emoție, nu-mi puteam da seama. Imi pare 
rău. Uneori poţi să prinzi un pic de semnal în capătul 
grădinii sau pe balcoane, în funcţie de reţeaua în care eşti. 
Dar avem telefon fix în living. Vino să-ţi arăt. 

Flo a luat-o înainte, iar eu m-am întors spre Tom. Încă 
aveam sentimentul ciudat că-l mai văzusem undeva. 

— Şi cum ai cunoscut-o pe Clare? am întrebat eu cu 
stângăcie. 

— Ah, ştii cum e în lumea teatrului: toată lumea se ştie 
cu toată lumea! Mai exact, am cunoscut-o prin soţul meu - 
e regizor. 

Nina mi-a făcut teatral cu ochiul pe la spatele lui Tom. l- 
am răspuns cu o încruntătură furioasă, dar mi-am schimbat 
repede expresia, văzându-l pe Tom nedumerit. 

— Scuze, continuă, a spus Nina cu un aer serios. 

— In fine, am cunoscut-o pe Clare la un dineu de 
strângere de fonduri pentru Compania Regală de Teatru. 


4 Paul Smith (n. 1946): designer de modă britanic. 
S în NE 


Bruce regiza ceva acolo, iar când am cunoscut-o pe Clare, 
bineînţeles că am început să discutăm despre teatru. 

— Eşti actor? a întrebat Nina. 

— Nu, dramaturg. 

Întotdeauna e ciudat să întâlneşti un alt scriitor. Se 
înfiripă un sentiment de camaraderie, un fel de legătură 
masonică. Mă întreb dacă şi instalatorii au sentimentul ăsta 
când fac cunoştinţă cu alţi instalatori, sau dacă contabilii se 
salută cu semne secrete când se întâlnesc. Sau poate ne 
simţim aşa pentru că noi, scriitorii, ne întâlnim relativ rar, 
petrecându-ne singuri grosul vieţii noastre profesionale. 

— Nora e scriitoare, a spus Nina, uitându-se la noi ca şi 
când ar fi aruncat în ring doi cocoşi de luptă. 

— Ah, da? a întrebat Tom, ca şi când m-ar fi văzut pentru 
prima oară. Ce scrii? 

Of! Întrebarea pe care o urăsc. Nu m-am simţit niciodată 
confortabil să vorbesc despre scrisul meu - n-am reuşit 
niciodată să scap de sentimentul că lumea scormoneşte 
prin gândurile mele cele mai intime. 

— Aă... ficţiune, am răspuns eu vag. 

Romane polițiste, era răspunsul exact, dar dacă spui 
asta, oamenii vor să-ţi sugereze intrigi şi mobiluri pentru 
crime. 

— Serios? Sub ce nume scrii? 

Un fel elegant de a spune: „Am auzit de tine?” 
Majoritatea oamenilor o spune mai puţin frumos. 

— L. N. Shaw, am spus eu. Dar „N”-ul nu înseamnă nimic, 
n-am două nume de botez. L-am adăugat doar pentru că 
„L. Shaw” suna ciudat, în timp ce „L. N.” e mai uşor de 
pronunţat, înţelegi ce vreau să spun... lar tu scrii piese de 
teatru? 

— Da. Întotdeauna am fost gelos pe romancieri, pe 
puterea lor de-a controla totul. Nu trebuie să ai de-a face cu 
actori care-ţi masacrează cele mai bune replici, a zâmbit el, 
dezvelindu-şi dinţii nenatural de albi. 

M-am întrebat dacă-i avea placați cu porțelan. 

— Dar îmi închipui că e frumos să lucrezi cu alţi oameni, 
aşa-i? m-am  hazardat eu. Adică să împărți 


ID 


responsabilitatea. O piesă e o chestie de anvergură, nu? 

— Da, cred că da. E drept că trebuie să împarţi gloria, dar 
împarţi şi responsabilitatea când iese o piesă de căcat. 

Voiam să mai spun ceva, dar s-a auzit un uşor clinchet 
din living în clipa când Melanie a pus receptorul în furcă. 
Tom s-a întors în direcţia de unde venise sunetul şi ceva din 
profilul sau din expresia lui m-a făcut să-mi dau seama 
unde-l mai văzusem. 

Poza de pe Facebook. Poza de profil a lui Clare. Era el. 
Deci persoana de lângă ea nu era noul ei iubit. 

Încă procesam această descoperire când Melanie s-a 
întors zâmbind: 

— Pfui, am reuşit să vorbesc cu Bill. Totul e foarte bine 
pe frontul de-acasă. Scuze că am fost un pic distrată - e 
prima oară când las copilul singur pentru o noapte şi a fost 
o decizie greu de luat. Nu că Bill n-o să se descurce, sunt 
sigură c-o să facă treabă bună... In fine, ar trebui să nu-mi 
mai fac atâtea griji. Tu eşti Nora, aşa-i? 

— Mergeţi în living! a strigat Flo din bucătărie. Am pus de 
ceai. 

Am pornit ascultători într-acolo şi i-am urmărit pe Tom şi 
Melanie în timp ce măsurau cu privirea încăperea enormă, 
cu peretele lung de sticlă. 

— O privelişte impresionantă, nu? a spus Tom în cele din 
urmă. 

— Da, am răspuns eu, uitându-mă în pădure, începuse să 
se întunece şi umbrele dădeau impresia că toţi copacii 
făcuseră un pas în faţă la unison, ca să acopere cerul. 

— Te face să te simţi un pic expus, nu-i aşa? am 
continuat eu. Probabil pentru că nu-s draperii. 

— Sau ca şi când ţi-ar fi intrat rochia sub chiloţi la spate! 
a spus Melanie dintr-odată, izbucnind în râs. 

— Îmi place, a spus Tom. Seamănă cu o scenă. 

— Şi noi suntem publicul? a întrebat Melanie. E o piesă 
destul de plicticoasă. Actorii sunt înlemniţi! a spus ea, 
făcând semn cu mâna spre copaci, în caz că nu 
înţeleseserăm poanta. V-aţi prins? Copaci, lemn... 

— Ne-am prins, i-a tăiat-o Nina. Dar nu cred că asta a 


RE in n 


vrut să spună Tim, nu? 

— Tom, a corectat-o Tom, cu o undă de iritare în glas. Şi 
într-adevăr, mă gândeam tocmai invers: noi suntem actorii. 

S-a întors cu faţa spre peretele de sticlă: 

— Publicul... publicul e afară. 

Din cine ştie ce motiv, vorbele lui mi-au dat fiori. Poate 
din pricina trunchiurilor de dincolo de geam, care păreau 
nişte spectatori tăcuţi în întunericul tot mai dens. Sau poate 
din pricina frigului pe care-l aduseseră de-afară Tom şi 
Melanie. Oricum ar fi fost, când plecasem de la Londra era 
toamnă, dar acum, dintr-odată, atât de departe în nord, 
părea că iarna venise peste noapte. Şi nu doar din cauza 
pinilor înghesuiți care blocau lumina cu acele lor dese sau 
din cauza aerului rece şi aspru, care prevestea gerul. Odată 
cu lăsarea serii, casa semăna tot mai mult cu o cuşcă de 
sticlă care împrăştia lumină în amurg ca un felinar în 
noapte. Mi-am imaginat o puzderie de molii tremurând şi 
dând târcoale, atrase irezistibil de lumina casei, murind în 
cele din urmă pe geamul rece şi neprimitor. 

— Mi-e frig, am spus eu ca să schimb subiectul. 

— Şi mie, şi-a frecat Nina mâinile. Crezi că putem să 
aprindem focul în soba aia? E pe gaz? 

Melanie s-a aşezat în genunchi în faţa ei. 

— E pe lemne. 

A tras cu putere de un mâner şi a deschis o portiţă. 

— Am şi eu una asemănătoare. Flo! a strigat ea spre 
bucătărie. Pot să aprind focul? 

— Da! i-a strigat Flo. Găseşti chibrituri pe şemineu. Într-o 
oală. Vin şi eu imediat dacă nu te descurci. 

Tom s-a apropiat de policioara şemineului şi a început să 
se uite în vasele minimaliste, dar apoi s-a oprit, privirea 
fiindu-i atrasă de acelaşi lucru care mă făcuse şi pe mine să 
rămân ţintuită locului nu cu mult timp înainte. 

— Dumnezeule! a spus el, uitându-se la puşca sprijinită 
pe cuie de lemn, puţin mai sus de nivelul ochilor. Pe aici nu 
s-a auzit de Cehov? 

— Cehov? a întrebat o voce din hol - era Flo, care tocmai 
intra pe uşă cu o tavă sprijinită pe şold. Rusul ăla? Nu vă 


ey 


faceţi griji, e încărcată cu cartuşe oarbe. Mătuşa o foloseşte 
ca să sperie iepurii care mănâncă bulbii şi scormonesc în 
grădină. Trage în ei de la fereastră. 

— Puțin cam... texan, nu? a spus Tom, grăbindu-se s-o 
ajute pe Flo cu tava. Ştii, nu că nu m-aş delecta cu 
apucăturile ţărănoilor americani, dar să vezi puşca asta 
aici, în faţa ta... e un pic deconcertant pentru noi, cei care 
aveam obiceiul să ţinem gândurile morbide la distanţă. 

— Ştiu ce zici, a răspuns Flo. Probabil ar trebui să aibă un 
dulap pentru arme sau ceva de genul ăsta. Dar a fost a 
bunicului, deci e un fel de moştenire de familie. lar grădina 
de legume e chiar dincolo de uşile astea - mă rog, cel puţin 
vara -, aşa că e mai practic s-o ai la îndemână. 

Melanie a aprins focul, Flo a turnat ceai şi a pus biscuiţi 
pe farfurii, iar conversaţia a mers mai departe - chiriile 
apartamentelor, tarifele maşinilor de închiriat, dacă să pui 
lapte în ceaşcă înainte de ceai... Eu tăceam îngândurată. 

— Ceai? 

O clipă, nu m-am mişcat, n-am răspuns. Apoi Flo m-a 
bătut pe umăr, făcându-mă să tresar. 

— Ceai, Lee? 

— Nora, am spus eu, străduindu-mă să zâmbesc. Scuze... 
ai cumva cafea? Ar fi trebuit să-ţi spun, nu prea îmi place 
ceaiul. 

Flo s-a schimbat la faţă: 

— Ba nu, eu ar fi trebuit să... Nu, n-avem, îmi pare atât 
de rău. Probabil e prea târziu să mai cumpărăm acum - 
satul cel mai apropiat e la patruzeci de minute şi magazinul 
sigur e închis. Ce rău îmi pare, m-am gândit la Clare când 
am făcut cumpărăturile, iar ei îi place ceaiul... Nu mi-a 
trecut prin cap... 

— Nu-i nimic, am întrerupt-o eu cu un zâmbet. Zău. 

Am luat ceaşca pe care mi-a întins-o şi am sorbit o gură. 
Era foarte fierbinte şi avea un puternic şi neplăcut gust de 
ceai - amestec de lapte fierbinte şi iz de sos brun. 

— Ajunge şi ea în curând, a spus Flo, uitându-se la ceas. 
Să vă spun care-i planul, să ştiţi ce urmează? 

Am dat cu toţii din cap, Flo a scos o listă, iar eu am simţit 


BEE + PE 


- mai degrabă decât am auzit - oftatul prelung al Ninei. 

— Deci Clare trebuie să ajungă la şase, după care m-am 
gândit să bem ceva: avem şampanie la frigider şi am 
cumpărat tot ce trebuie pentru mojito, margarita şi alte 
cocteiluri. Am zis să nu ne complicăm cu o cină propriu-zisă 
- Nina s-a schimbat la faţă -, aşa că am luat doar nişte 
pizza şi sosuri: le aducem aici, pe măsuţa de cafea, şi ne 
punem pe mâncat. Şi m-am gândit ca, în timp ce mâncăm, 
să jucăm nişte jocuri care să ne ajute să ne cunoaştem. Cu 
toţii o ştim pe Clare, evident, dar cred că nu prea ne ştim 
între noi... nu-i aşa? De fapt, cred că ar fi bine să ne 
prezentăm pe scurt unii altora înainte să vină Clare, ce 
ziceţi? 

Cu toţii ne-am uitat unii la alţii, măsurându-ne din priviri 
şi întrebându-ne cine va avea curaj să înceapă. Pentru 
prima oară, am încercat să-mi dau seama ce afinități aveau 
Tom, Melanie şi Flo cu Clare pe care o ştiam eu şi nu mi-a 
fost tocmai uşor. 

În cazul lui Tom era evident: purta haine scumpe şi lucra 
în lumea teatrului. Lui Clare întotdeauna îi plăcuseră 
oamenii care arătau bine - atât bărbaţi, cât şi femei -, iar 
faptul că avea prieteni atrăgători îi dădea un puternic şi 
evident sentiment de mândrie. Nu era nimic fals în 
admiraţia ei - era ea însăşi suficient de frumoasă cât să nu 
se simtă ameninţată de frumuseţea altora - şi îi plăcea să 
ajute oamenii să dea tot ce aveau mai bun, chiar şi pe cei 
mai puţin promiţători, ca mine. Mi-am amintit cum mă 
târâse prin magazine înainte de o ieşire importantă, punând 
rochii pe trupul meu subţire, cu sâni mici, şi măsurându-mă 
din cap până-n picioare cu buzele ţuguiate, până a găsit-o 
pe cea perfectă pentru mine. Ştia să te pună în valoare. Ea 
fusese cea care-mi recomandase să mă tund scurt. Nu-i 
dădusem ascultare atunci, dar acum, zece ani mai târziu, 
aveam părul scurt şi ştiam că avusese dreptate. 

Melanie şi Flo erau mai misterioase. In primele ei mesaje, 
Melanie scrisese ceva care dădea de înţeles c-ar fi fost 
avocată, sau poate contabilă, şi lăsa impresia cuiva care s- 
ar fi simţit mai confortabil într-un costum. Avea geantă şi 


pantofi scumpi, dar blugii de pe ea erau genul pe care, cu 
zece ani în urmă, Clare i-ar fi numit „blugi de mămică” - un 
albastru anonim şi o croială care-i făcea să se încreţească 
neelegant sub betelie. 

In schimb, blugii lui Flo erau de firmă, dar se simţea o 
stânjeneală în felul în care-i purta. Părea să-şi fi ales ţinuta 
la nimereală dintr-o vitrină de la All Saints”, fără să se 
întrebe dacă i se potrivea sau dacă-i punea trupul în 
valoare, şi, în timp ce mă uitam la ea, am văzut-o trăgând 
stângaci de bluză, încercând să-şi acopere surplusul de 
piele care dădea peste betelie acolo unde blugii i se 
adânceau în şold. Era genul de ţinută pe care şi-ar fi ales-o 
Clare, dar numai cineva crud i-ar fi sugerat-o lui Flo. 

Flo şi Melanie făceau un contrast ciudat cu Tom. Cu 
oricare dintre ele îmi era greu să mi-o imaginez pe Clare 
aşa cum o ştiam eu. Oare fuseseră prietene la facultate şi 
păstraseră legătura după absolvire? Ştiam prietenii de 
genul ăsta, cei pe care ţi-i făceai în primul an şi cu care, pe 
măsură ce trecea timpul, îţi dădeai seama că nu aveai în 
comun decât că locuiaţi în acelaşi cămin, dar cărora 
continuai să le trimiţi felicitări la aniversare şi să le 
apreciezi postările pe Facebook. Pe de altă parte, n-o mai 
văzusem pe Clare de zece ani. Poate că Melanie şi Flo 
aveau multe în comun cu Clare din prezent. 

Uitându-mă în jur, mi-am dat seama că şi ceilalţi făceau 
acelaşi lucru: îi măsurau din priviri pe musafirii pe care nu-i 
cunoşteau, încercând să-i suprapună cu imaginea pe care o 
aveau despre Clare. L-am surprins pe Tom uitându-se la 
mine cu o curiozitate făţişă, vecină cu ostilitatea, şi am 
coborât privirea. Nimeni nu voia să înceapă, iar tăcerea se 
prelungea, amenințând să devină stânjenitoare. 

— Incep eu, a spus Melanie. 

Şi-a dat părul după ureche şi a pus mâna pe ceva care îi 
atârna la gât. Era un lănţişor cu o cruciuliţă de argint, din 
cele care se primesc în dar la botez. 

— Sunt Melanie Cho. Mă rog, acum meu numele complet 
e Melanie Blaine-Cho, dar prefer varianta mai scurtă, iar la 


> Reţea internaţională de magazine de haine. 
Sey e 


serviciu mi-am păstrat numele dinainte de căsătorie. Am 
locuit cu Flo şi Clare în facultate, dar mi-am început studiile 
la doi ani după ce am terminat liceul, aşa că sunt un pic 
mai în vârstă decât voi... Sau poate tu, Tom, eşti cel mai 
vârstnic? Eu am douăzeci şi opt. 

— Eu, douăzeci şi şapte, a spus el. 

— Deci sunt bunica grupului. Tocmai am născut, mă rog, 
acum şase luni. Şi alăptez natural, deci vă rog să mă 
scuzaţi dacă dau fuga afară din cameră cu pete uriaşe pe 
sâni. 

— Şi cum faci, pompezi laptele şi-l arunci? a întrebat Flo 
plină de înţelegere. 

Peste umărul ei am văzut-o pe Nina încrucişându-şi ochii 
şi mimând că se strânge de gât. Am întors privirea, 
refuzând să intru în jocul ei. 

— Da. Iniţial, m-am gândit să-l păstrez pentru când mă 
întorc acasă, dar apoi mi-am zis că probabil o să beau, deci 
n-are niciun rost. Aşa... ce să vă mai spun? Locuiesc în 
Sheffield. Sunt avocată, dar acuma sunt în concediu de 
maternitate. Azi l-am lăsat pe soţul meu să aibă grijă de 
Ben - aşa-l cheamă pe copilul nostru. Ben e... în fine, sigur 
nu vreţi să mă auziţi turuind despre el. E pur şi simplu 
minunat. 

A zâmbit, făcând două gropiţe adânci în obraji, şi faţa 
îngrijorată i s-a luminat dintr-odată, iar eu am simţit că mi 
se strânge inima. Nu pentru că aş fi vrut şi eu un copil - nu 
voiam sub niciun chip să rămân însărcinată -, ci pentru că 
invidiam fericirea ei simplă, desăvârşită. 

— Haide, arată-ne o pozulică, a spus Tom. 

Melanie a făcut din nou gropiţe, scoţându-şi telefonul. 

— Bine, dacă insistaţi. Asta e de când s-a născut... 

Ne-a arătat o poză cu ea întinsă pe un pat de spital, 
palidă şi cu părul negru atârnându-i pe umeri în şuviţe 
groase, ca nişte cozi de şobolan, privind obosită dar 
radioasă ghemul de scutece albe pe care-l ţinea în braţe. 

A trebuit să-mi întorc privirea. 

— lar aici zâmbeşte. N-a fost primul lui zâmbet, n-am 
reuşit să-l surprind, dar am avut grijă să-l fotografiez pe 


următorul şi i l-am trimis lui Bill pe telefon, pentru că era 
plecat în Dubai. Şi aşa arată acuma: nu i se vede faţa foarte 
bine, îşi pusese bolul de mâncare în cap, drăguţul de el. 

Nu mai semăna deloc cu bebeluşul furios, cu ochi de un 
negru-albăstrui, din prima fotografie; acum era un băieţel 
bucălat, cu zâmbetul până la urechi. Faţa îi era pe jumătate 
acoperită de un bol de plastic portocaliu şi pe obrajii rotunzi 
i se prelingea un fel de terci verde. 

— Drăguţul de el! a spus Flo. Seamănă cu Bill, nu? 

— Dumnezeule! a spus Tom, jumătate amuzat, jumătate 
îngrozit. Bun venit în lumea părinţilor. Vă rugăm lăsaţi la 
uşă toate hainele pe care de obicei le duceţi la curăţătoria 
uscată. 

Melanie a băgat telefonul la loc, cu zâmbetul pe buze. 

— Da, cam aşa e. Dar e uimitor cât de repede te 
obişnuieşti cu toate astea. Acuma mi se pare perfect 
normal să mă caut în păr înainte să ies din casă, nu cumva 
să-mi fi rămas bucățele de mâncare sau urme de terci. Dar 
să nu mai vorbim despre Ben, că deja îmi lipseşte, nu vreau 
să mi se facă dor de el şi mai tare, a spus ea, întorcându-se 
spre Nina, care stătea lângă sobă, ţinându-şi genunchii în 
braţe. Tu ce ne spui despre tine, Nina? Ţin minte că ne-am 
întâlnit o dată la Durham, nu-i aşa? Sau mă înşel? 

— Nu, ai dreptate, ne-am văzut o dată. Cred că eram în 
trecere, mă duceam în vizită la un amic din Newcastle. Nu- 
mi amintesc s-o fi cunoscut pe Flo, dar cu tine sigur m-am 
întâlnit într-un bar, nu? 

Melanie a încuviinţat din cap. 

— Pentru cei care nu ştiu, eu sunt Nina, am fost la şcoală 
cu Clare şi Nora. Sunt medic... în fine, mă pregătesc să fiu 
chirurg. Ba chiar am fost plecată de curând trei luni în 
străinătate cu Medici fără Frontiere şi am învăţat mai multe 
decât mi-aş fi dorit vreodată despre rănile de gloanţe... 
Orice s-ar scrie în Daily Mail, nu vedem multe cazuri din 
astea la Spitalul Universitar din Hackney. 

Şi-a frecat faţa cu palmele şi, pentru prima oară de când 
plecaserăm din Londra, am văzut o fisură în masca pe care 
o purta. Ştiam că o afectase ce văzuse în Columbia, dar n-o 


văzusem decât de două ori de când se întorsese şi nu-mi 
vorbise deloc despre experienţa ei, în afară de câteva 
glume despre mâncarea de-acolo. O clipă, am întrezărit 
cum era să-ţi câştigi pâinea refăcând oameni din bucăţi... şi 
dând greş uneori. 

— În fine, s-a străduit ea să zâmbească. Tim, Timişor, 
Timbo, e rândul tău. 

— Da... a început Tom cu un aer ironic. Păi, cred că 
primul lucru pe care trebuie să-l ştiţi despre mine e că 
numele meu e 7om. Tom Deauxma. Sunt dramaturg, după 
cum v-am zis mai înainte. Nu-s extrem de cunoscut, dar am 
scris câteva piese nonconformiste şi am câştigat câteva 
premii. Sunt căsătorit cu regizorul de teatru Bruce Westerly 
- poate aţi auzi de el. 

A urmat o pauză. Nina a clătinat din cap. Privirea lui Tom 
s-a plimbat de jur împrejur, căutând încuviințarea uneia 
dintre noi, până s-a oprit optimistă la mine. Fără tragere de 
inimă, am dat din cap în semn că nu. Îmi părea rău, dar nu 
avea niciun rost să mint. Tom a oftat uşor. 

— In fine, dat fiind că nu lucraţi în teatru, mă gândesc că 
nu acordaţi multă atenţie regizorului. Prin el am cunoscut-o 
pe Clare, care lucrează pentru Compania Regală de Teatru. 
Bruce colaborează destul de mult cu ei - şi a pus în scenă 
Coriolan, desigur. 

— Desigur, a spus Flo pe un ton serios. 

După eşecul anterior, m-am gândit că măcar puteam 
pretinde că ştiu piesa, aşa că am încuviinţat din cap odată 
cu Flo - poate cu prea mult entuziasm, pentru că am simţit 
că-mi alunecă bentiţa. Nina a căscat şi, fără să mai spună 
nimic, s-a ridicat să iasă din cameră. 

— Locuim în Camden... Avem un câine pe care-l cheamă 
Spartacus - Sparky, pe scurt. E un labradoodle.6 Are doi ani. 
E adorabil, dar nu-i câinele ideal pentru un cuplu ca noi, 
care suntem obsedaţi de muncă şi călătorim mult. Din 
fericire, avem un  îngrijitor extraordinar. Şi sunt 
vegetarian... Ce-ar mai fi de zis? Vai, ce stânjenitor, nu? 
Abia au trecut două minute şi nu mai am nimic interesant 


ê Rasă rezultată din încrucişarea labradorului cu pudelul. 
— 40 — 


de zis despre mine. Ah, şi am un tatuaj cu o inimă pe un 
omoplat. Asta-i tot. Tu, Nora? 

Din nu ştiu ce motiv, m-am făcut stacojie, iar mâna în 
care ţineam ceaşca mi s-a muiat şi mi-am vărsat ceai pe 
genunchi. M-am şters repede cu colţul eşarfei şi am văzut 
că Nina, care ieşise din living, s-a întors cu pachetul de 
tutun şi, fixându-mă cu ochii ei mari şi negri, îşi rula o 
ţigară cu o mână. 

M-am străduit să deschid gura: 

— Nu e mare lucru de zis. Aăă... am cunoscut-o pe Clare 
la şcoală, la fel ca Nina. Nu... 

Nu am mai vorbit cu ea de zece ani. 

Nu ştiu de ce am venit aici. 

Nu ştiu de ce am venit aici. 

Am înghiţit nodul dureros din gât: 

— Am... am cam pierdut legătura cu ea. 

Îmi ardea faţa. Soba începuse să împrăştie căldură. Am 
vrut să-mi dau părul după urechi, însă mi-am amintit că mă 
tunsesem, iar degetele mi-au mângâiat firele scurte, sub 
care pielea era caldă şi jilavă. 

— Ăăă... sunt scriitoare. Am făcut facultatea la Colegiul 
Universitar Londra şi după ce-am absolvit m-am angajat la 
o revistă, dar n-am făcut treabă bună - probabil din vina 
mea, pentru că scriam tot timpul la un roman, în loc să fac 
muncă de cercetare şi să stabilesc contacte. In fine, mi-am 
vândut prima carte la douăzeci şi doi de ani şi de atunci am 
fost scriitoare cu normă întreagă. 

— Şi te întreţii doar din cărţi? a întrebat Tom, ridicând o 
sprânceană. Te admir. 

— Mă rog, nu doar din cărţi. Ţin nişte cursuri online... fac 
referate de carte şi scriu articole. Şi am fost norocoasă... 

Norocoasă? Îmi venea să-mi muşc limba. 

— În fine, poate că „norocoasă” nu e cuvântul cel mai 
potrivit, dar bunicul meu a murit când eram adolescentă şi 
am moştenit nişte bani, suficienţi cât să-mi iau o garsonieră 
în Hackney. E minusculă, încăpem în ea doar eu şi laptopul, 
dar partea bună e că nu trebuie să plătesc chirie. 

— Mi se pare foarte frumos că aţi rămas apropiate, a 


=] 


spus Tom. Adică, tu, Clare şi Nina. Eu nu cred c-am păstrat 
legătura cu niciun coleg de şcoală. N-am nimic în comun cu 
cei mai mulţi dintre ei. Perioada aia n-a fost cea mai fericită 
din viaţa mea. 

S-a uitat fix la mine şi am simţit că iarăşi mă înroşesc. 
Am vrut din nou să-mi dau părul după ureche, dar am 
coborât mâna. Oare doar îmi imaginam sau în privirea lui 
chiar era o undă de sarcasm? Ştia ceva? 

M-am chinuit să găsesc un răspuns pentru Tom, dar n-am 
găsit nimic care să nu fi fost o minciună. In timp ce mă 
gândeam, tăcerea devenind tot mai stânjenitoare cu fiecare 
clipă, m-a izbit încă o dată falsitatea întregii situaţii. Ce 
naiba căutam acolo? Zece ani. Zece ani. 

— Cred că pentru toată lumea şcoala e o perioadă de 
căcat, a spus Nina în cele din urmă, întrerupând tăcerea. 
Cel puţin pentru mine a fost. 

M-am uitat recunoscătoare la ea, iar ea mi-a făcut discret 
cu ochiul. 

— Şi atunci care-i secretul unei prietenii îndelungate? a 
întrebat Tom. Cum aţi reuşit s-o păstraţi atâţia ani? 

M-am uitat din nou la el, de data asta cu o mină tăioasă. 
De ce naiba n-o lăsa baltă? Însă nu puteam să spun nimic - 
nu fără să par nebună. 

— Nu ştiu, am zis eu în cele din urmă, încercând să 
păstrez un ton plăcut, dar am simţit că aveam un zâmbet 
forţat - nu puteam decât să sper că expresia mea nu era la 
fel de falsă pe cât o simţeam. Poate e vorba de noroc. 

— Ai pe cineva? a întrebat Melanie. 

— Nu. Sunt singură. N-am nici măcar un labradoodle. 

Intenţia mea era să stârnesc râsul, ceea ce s-a şi 
întâmplat, dar râsetele lor au alcătuit un cor şters, 
neconvingător, în care se simţea o undă de compătimire. 

— Tu, Flo? am spus eu repede, încercând să îndepărtez 
atenţia spre altcineva. 

— Ei bine, a început Flo radioasă, eu am cunoscut-o pe 
Clare la Universitate. Studiam amândouă istoria artei şi am 
fost repartizate în acelaşi cămin. Am intrat în camera de zi 
şi am văzut-o: stătea în faţa televizorului şi se uita la 


= 


EastEnders”, muşcându-şi părul - ştiţi că are obiceiul să-şi 
răsucească o şuviţă în jurul degetului şi s-o roadă? Foarte 
simpatic. 

Am încercat să-mi amintesc. Oare Clare chiar a făcut asta 
vreodată? Mi se părea dezgustător. Mi-am amintit-o vag pe 
Clare stând într-o cafenea de lângă şcoală, răsucindu-şi o 
şuviţă în jurul degetului. Poate chiar avea obiceiul ăsta. 

— Purta rochia aia albastră. O are şi acum, parcă; nu pot 
să cred că încă-i vine! Eu am pus pe mine cel puţin şase 
kile de când am terminat facultatea! In fine, m-am dus la ea 
şi i-am zis „bună”, iar ea mi-a răspuns: „Ei, îmi place eşarfa 
ta”. Şi de-atunci am fost cele mai bune prietene. E un om 
minunat! A fost o sursă de inspiraţie pentru mine. Şi m-a 
sprijinit foarte mult. Nu-s mulţi oameni care... 

S-a întrerupt, şi-a înghiţit nodul din gât şi, spre groaza 
mea, am văzut că i se umezesc ochii. 

— În fine, nu contează. Clare e sprijinul meu şi aş face 
orice pentru ea. Orice. Şi vreau să aibă cea mai frumoasă 
petrecere a burlăciţelor. Vreau să fie perfectă. E foarte 
important pentru mine. Ca şi când... ca şi când ar fi ultimul 
lucru pe care-l pot face pentru ea. 

Avea lacrimi în ochi şi vorbea cu o pasiune aproape 
înfiorătoare. Uitându-mă în jur, mi-am dat seama că nu 
eram singura luată prin surprindere - Tom părea sincer 
uimit, iar Ninei îi dispăruseră sprâncenele sub breton. 
Numai Melanie a rămas impasibilă, cu aerul că i se părea 
firesc să vorbeşti cu o asemenea intensitate despre 
prietena ta cea mai bună. 

— Se mărită, nu se duce la închisoare, a spus Nina sec. 

Dar Flo sau n-a auzit-o, sau n-a luat-o-n seamă, ci doara 
tuşit şi s-a şters la ochi. 

— Scuze... Doamne, sunt o sentimentală plângăcioasă! 
Uitaţi-vă la mine... 

— Şi, ăăă, ce cu ce te ocupi acum? a întrebat Tom 
politicos, şi mi-am dat seama că Flo vorbise numai despre 
Clare şi nu ne spusese aproape nimic despre ea. 

— O, a plecat Flo privirea. Păi, câte un pic din toate. 


7 Serial britanic difuzat pe BBC. 
—43— 


După ce-am terminat facultatea, mi-am luat o vacanţă. Nu 
mă simţeam bine. Clare a fost minunată. Când am fost... 
Mă rog, nu contează. Ideea e că... pur şi simplu e cea mai 
bună prietenă pe care o poate avea cineva, sincer. 
Doamne, în ce hal sunt! 

Şi-a suflat nasul şi s-a ridicat în picioare: 

— Cine mai vrea ceai? 

Am clătinat din cap cu toţii, iar Flo a luat tava şi s-a dus 
în bucătărie. Melanie şi-a scos telefonul şi a verificat din 
nou semnalul. 

— Mda, ciudat, a spus Nina sec. 

— Ce anume? a ridicat Melanie privirea spre ea. 

— Flo şi, citez, „petrecerea burlăciţelor perfectă”, i-a 
explicat Nina. Nu vi s-a părut c-a fost cam... pasională? 

— Ah, a spus Melanie, aruncând o privire spre bucătărie, 
apoi a coborât vocea: Uite ce, nu-mi dau seama dacă e bine 
să vă spun, dar nu cred că are rost să ne ascundem după 
deget. Flo a avut un fel de cădere nervoasă în anul trei de 
facultate. Habar n-am ce s-a întâmplat exact, dar ştiu că şi- 
a întrerupt studiile înainte de examenele finale - şi, din câte 
ştiu, nu şi-a mai dat licenţa. De-aia e un pic, mă rog, 
sensibilă când vine vorba de perioada aia. Nu prea îi place 
să discute despre ea. 

— Aha, înţeleg, a spus Nina. 

Dar ştiam la ce se gândea. Ce i se părea îngrijorător în 
legătură cu Flo era nu reticenţa ei în a discuta despre ce 
făcuse după facultate - asta era partea cea mai puţin 
ciudată. Restul o neliniştise. 


— 44 — 


Cinci 


Vreau să dorm, dar îmi tot bagă lumini în ochi. Mă 
testează, mă investighează, îmi fac tomografii şi-mi dau jos 
hainele pline de sânge închegat. Ce s-a-ntâmplat? Ce-am 
făcut? 

Sunt purtată cu targa pe coridoare lungi, cu lămpile de 
noapte aprinse, pe lângă rezerve cu pacienţi adormiţi. Unii 
se trezesc când trec pe lângă ei şi-mi văd starea reflectată 
în expresiile lor şocate, în felul cum îşi întorc privirea, ca şi 
când ar vedea ceva înfiorător sau demn de milă. 

Medicii îmi pun întrebări la care nu pot răspunde, îmi 
spun lucruri pe care nu le pot ţine minte. 

În cele din urmă, mă conectează la un monitor 
cardiorespirator şi rămân sedată, confuză şi singură. 

Dar nu complet singură. 

întorc cu greu capul într-o parte şi, prin geamul cu 
armătură de sârmă al uşii, văd o polițistă stând răbdătoare 
pe un taburet. 

Sunt păzită. Dar nu ştiu de ce. 

Stau întinsă în rezervă, uitându-mă pe geam la ceafa 
poliţistei. Îmi doresc din tot sufletul să ies şi să pun 
întrebări, dar nu îndrăznesc. Nu doar pentru că nu ştiu dacă 
picioarele mele moi mă vor purta până la uşă, ci şi pentru 
că nu-s sigură că aş face faţă răspunsurilor. 

Rămân întinsă o vreme îndelungată - sau cel puţin aşa 
mi se pare -, ascultând zumzetul monitorului şi clicul 
dispozitivului de injectat morfină. Durerea din cap şi din 
picioare se estompează şi se îndepărtează. Şi în cele din 
urmă adorm. 


Visez sânge. Curge, bălteşte, mă pătează. Îngenunchez 
în sânge, încerc să-l opresc, dar nu pot. Imi pătează 
pijamalele. Se împrăştie pe podelele lustruite... 

Şi mă trezesc. 

Rămân nemişcată o clipă, cu inima duduindu-mi în piept, 
acomodându-mi ochii cu lumina difuză din rezervă. Mi-e 

— 45 — 


foarte sete şi simt o durere în vezică. 

Văd un pahar de plastic pe noptieră, chiar lângă capul 
meu, şi, cu un efort uriaş, întind mâna, bag un deget 
tremurător în el şi-l trag spre mine. Apa e searbădă şi are 
gust de plastic, dar Dumnezeule, e cea mai bună apă pe 
care am băut-o în viaţa mea. Golesc paharul şi-mi trântesc 
capul la loc pe pernă, iar şocul mă face să văd steluțe în 
semiintuneric. 

Văd firele care ies de sub cearşafuri, conectându-mă la 
monitorul al cărui ecran pâlpâitor împrăştie lumini verzui în 
rezervă. Unul dintre fire îmi e ataşat de un deget de la 
mâna stângă, iar când o ridic, constat cu surprindere că e 
zgâriată şi însângerată şi că unghiile, pe care obişnuiesc să 
le rod, sunt pocnite. 

Îmi aduc aminte... îmi aduc aminte o maşină... îmi aduc 
aminte că am călcat pe sticlă spartă... unul dintre pantofi 
îmi ieşise din picior... 

Îmi frec picioarele unul de altul sub cearşafuri, simțind 
durere într-unul şi umflătura unui pansament la celălalt. Mă 
dor şi tibiile... Simt pe un picior strânsoarea unui leucoplast 
chirurgical. 

Duc mâna la umărul drept şi mă crispez. Mă uit în jos. 

Am o vânătaie mare care iese de sub halatul de spital şi 
mi se întinde pe braţ. Când scot umărul din halat, văd o 
pată violet în mijlocul unei zone înnegrite şi umflate, chiar 
deasupra subsuorii. Ce-ar fi putut produce o asemenea 
vânătaie ciudată? Simt că amintirea pluteşte foarte 
aproape de degetele mele - dar se încăpăţânează să 
rămână la distanţă. 

Oare am avut un accident? Un accident de maşină? 
Cumva am fost... am fost atacată? 

Îmi strecor cu greu mâna sub cearşafuri şi îmi plimb 
palma pe pântece, pe sâni, pe coaste. Am braţele brăzdate 
de tăieturi, dar restul corpului pare intact. Duc mâna la 
coapse, mă pipăi între picioare. Simt un fel de scutec gros, 
dar niciun pic de durere. Nicio tăietură şi nicio vânătaie pe 
interiorul coapselor. Deci, orice mi s-ar fi întâmplat, n-am 
fost abuzată. 


= Gr 


Mă întind la loc şi închid ochii, obosită - obosită să încerc 
să-mi amintesc, obosită să-mi fie teamă -, iar dispozitivul 
de injectat face clic şi bâzâie, şi dintr-odată nimic nu mai 
pare atât de important. 

Chiar înainte să adorm, îmi vine în minte o imagine: o 
puşcă atârnată pe perete. 

Şi brusc îmi dau seama. 

Vânătaia de pe umăr e o vânătaie de recul. La un 
moment dat, recent, am tras cu o puşcă. 


— 47 — 


ase 


— Flo, am spus eu din pragul bucătăriei, în timp ce Flo 
punea ceştile în maşina de spălat. N-ar trebui să faci toate 
astea singură. Pot să te ajut? 

— Nu, nici nu se pune problema. Gata, am terminat, a 
spus ea, închizând uşa maşinii. Cu ce pot să-ţi fiu de folos? 
Îmi pare tare rău că n-avem cafea. 

— Ei, nicio problemă, zău. Spune-mi, la ce oră ar trebui 
să ajungă Clare? 

— Pe la şase, cred, mi-a răspuns ea, uitându-se la ceasul 
din bucătărie. Deci mai avem de aşteptat cam o oră 
jumate. 

— Ah, ce bine. Că mă întrebam dacă ar fi timp să ies un 
pic la alergat. 

— La alergat? a spus ea surprinsă. Păi, cred că da, dar se 
întunecă. 

— Nu mă îndepărtez mult. Atâta că... 

Am trecut stânjenită de pe un picior pe altul. Nu-i puteam 
explica. Mi-era greu să-mi explic şi mie, dar trebuia să ies la 
aer. 

Acasă alerg aproape în fiecare zi. Am vreo patru trasee 
diferite, cu variaţiuni care includ Parcul Victoria când e 
vreme frumoasă sau alergări pe străzi când e ud sau 
întuneric. Îmi iau două zile de pauză în fiecare săptămână - 
se zice că aşa e bine, să laşi muşchii să se refacă -, dar în 
scurtă vreme nevoia reapare şi trebuie să alerg. Dacă nu 
ies, fac... nu ştiu cum i s-ar putea spune. Febra 
prizonierului, cred. E un fel de claustrofobie. Cu o zi înainte 
nu alergasem - fusesem prea ocupată să-mi fac bagajul şi 
să-mi termin treburile -, iar acum simţeam imboldul 
puternic să ies din casa aia ca o cutie... Şi nu cred că e 
vorba de exersarea muşchilor - sau cel puţin nu doar de 
asta. Am încercat să alerg pe bandă, într-o sală de fitness, 
dar nu-i acelaşi lucru. Important e să ies, să nu am pereţi în 
jur, să evadez. 

— Cred că ai timp, a spus Flo, uitându-se pe fereastră la 


= AG 


amurgul tot mai întunecat, dar ar fi bine să te grăbeşti. Aici, 
când se lasă noaptea, se face foarte, foarte întuneric. 

— Mă întorc repede. Îmi recomanzi vreun traseu? 

— Hm... Cred că cel mai bine ar fi s-o iei în jos, pe poteca 
din pădure... De fapt, hai cu mine în living. 

M-a condus până la peretele uriaş din sticlă şi mi-a arătat 
o breşă întunecată în zidul de copaci: 

— Vezi, aia e o potecă. Traversează pădurea şi duce la 
drumul principal. E mai neted şi mai puţin noroios decât 
drumul de pământ pe care aţi venit - mult mai bun pentru 
alergat. Cobori până dai de asfalt, după care ţi-aş 
recomanda să faci dreapta şi să te întorci pe drumul de 
pământ - o să fie prea întuneric ca să te întorci prin pădure, 
iar poteca nu e mărginită cu garduri şi te poţi rătăci foarte 
uşor. Stai puţin, a spus ea, apoi s-a întors în bucătărie, a 
scormonit într-un sertar şi a scos ceva care semăna cu o 
pereche de bretele prost împăturite. la asta, e o lanternă de 
pus pe cap. 

l-am mulţumit şi am urcat repede în camera mea să-mi 
iau echipamentul şi adidaşii. Nina era întinsă pe patul ei şi 
asculta ceva la iPhone cu privirea aţintită în tavan. 

— Flo asta e cam lunatică, nu crezi? a spus ea calm când 
am intrat, scoţându-şi căştile. 

— „Lunatic” e un termen medical, doamnă doctor Souza? 

— Da, se pare că vine de la expresia latinească /upus 
fructus, „fructul lunii”, care exprima credinţa păgână că 
nebunia ar avea legătură cu îmbăiatul în lumina lunii pline. 

Am izbucnit în râs, scoţându-mi blugii, apoi mi-am pus 
colanţii şi bluza termoizolantă. 

— În latină, /upus înseamnă „lup”. Cred că ai vrut să zici 
luna... Unde-mi sunt adidaşii? l-am lăsat lângă uşă. 

— l-am băgat sub pat. Şi să ştii că pricolicii? o iau razna 
când e lună plină. Deci n-am fost departe. Şi, apropo de 
nebunie, vrei să ieşi din casă? 

— Da. 

M-am aplecat să mă uit sub pat. Adidaşii erau azvârliţi 


8 Pricolici: duh rău în care se presupune că se transformă unii oameni 
după moarte şi care apare sub înfăţişarea unui animal. 


— 49 — 


tocmai în celălalt capăt. Mersi, Nina! M-am aşezat în 
genunchi şi-am întins mâna după ei. 

— De ce? am întrebat eu, cu vocea înăbușită de aşternut. 

— Păi, să vedem, a răspuns ea, numărând motivele pe 
degete. E seară, nu cunoşti zona, jos avem vin şi mâncare 
gratis... ah, şi am zis că afară e intuneric beznă? 

— Nu-i beznă. 

Am aruncat o privire pe fereastră în timp ce-mi legam 
şireturile. Era destul de întuneric, dar nu beznă. Soarele 
apusese, însă spre vest cerul senin încă era învăluit într-o 
lumină difuză şi cenuşie, iar spre răsărit o lună albă şi 
rotundă se înălța din spatele copacilor. 

— Şi e lună plină, am adăugat eu, deci n-o să fie atât de 
întuneric. 

— Zău, domnişoară Leonora. „Locuiesc la Londra de opt 
ani şi niciodată nu m-am îndepărtat mai mult de cincizeci 
de metri de un stâlp de iluminat.” Citat din Shaw. 

— Serios? am răspuns eu, făcându-mi câte două noduri la 
şireturi şi ridicându-mă în picioare. Nu mă bate la cap, Nina. 
Dacă nu ies, chiar că o să înnebunesc, cu sau fără lună. 

— Ţi se pare chiar atât de rău aici? 

— Nu. 

Dar de fapt nu eram deloc în apele mele. Nu-mi dădeam 
seama de ce. Şi nu-i puteam spune Ninei cum mă făcuse să 
mă simt discuţia din living - nişte străini îmi scormoniseră 
trecutul cu Clare, ca şi când ar fi tras de marginile unei răni 
pe jumătate vindecate. Fusese o greşeală că venisem, 
acum eram sigură. Dar eram blocată acolo, fără maşină, 
până când hotăra Nina să plece. 

— Nu, mi-e bine. Vreau doar să ies afară. Acum. Ne 
vedem peste o oră. 

Am închis uşa în urma mea, dar tot i-am auzit râsul ironic 
în timp ce coboram treptele: 

— Poţi să fugi... dar nu poţi să scapi! 


Când am ieşit din casă, am tras în piept o gură de aer 
curat şi rece, după care mi-am început încălzirea. Mi-am 
întins mâinile şi picioarele, sprijinindu-mă de garaj, cu 


privirea îndreptată spre pădure. Sentimentul de pericol, 
învecinat cu claustrofobia, care mă copleşise înăuntru a 
dispărut imediat. Să fi fost de vină pereţii de sticlă? Sau 
sentimentul că puteam fi spionaţi de cineva ascuns în 
pădure, fără ca măcar să ne dăm seama? Sau oare aspectul 
anonim al camerelor, care mă ducea cu gândul la 
experimentele sociale şi la sălile de aşteptare din spitale? 

Odată ajunsă afară, sentimentul că eram urmărită a 
dispărut cu totul. 

Am început să alerg. 

Era uşor. Fără întrebări, fără nimeni care să mă 
iscodească sau să mă ironizeze. Mă însoțeau doar aerul 
dulce şi rece şi zgomotul înăbuşit al paşilor mei pe covorul 
de ace de pin. Plouase destul de mult, dar solul moale şi 
uşor permeabil nu ţinea apa la fel ca drumul de pământ 
bătătorit, brăzdat de şanţuri, aşa că erau puţine bălți şi 
porţiuni noroioase - aveam în faţă câţiva kilometri de 
potecă afânată şi curată, acoperită cu acele a mii de 
copaci. 

Nu mai sunt alţi alergători în familia mea - sau poate nu-i 
ştiu eu -, dar bunicii îi plăcea să se plimbe. Mi-a povestit că, 
în adolescenţă, când se înfuria pe câte o prietenă, îşi scria 
pe tălpi numele ei şi se plimba până se ştergea. lar când 
numele se ştergea, deja nu-i mai purta pică. 

Eu nu fac asta. Dar, de fiecare dată când alerg, îmi 
răsună în minte câte un singur gând şi alerg până nu-l mai 
pot auzi, până e acoperit de bătăile inimii şi de duduitul 
tălpilor. 

În seara aceea - deşi nu eram furioasă pe ea sau, cel 
puţin, nu mai eram -, în cap îmi răsuna doar numele ei: 
Clare, Clare, Clare, Clare. 

Alergam prin pădure învăluită de întunericul tot mai dens 
şi de murmurele nopţii. Am văzut lilieci şi am auzit animale 
părăsindu-şi adăposturile. O vulpe mi-a tăiat calea şi, cu o 
superbă aroganță, s-a oprit între copaci, capul ei cu bot 
subţire adulmecându-mi mirosul când am trecut pe lângă 
ea în seara tăcută. 

Era uşor - alergam la vale, simţindu-mă ca şi când aş fi 


= i 


zburat prin amurg. Şi, în ciuda întunericului, nu-mi era 
teamă. Acum, copacii nu mai erau spectatori muţi în 
spatele unui perete de sticlă, ci prezenţe plăcute şi 
primitoare, dându-se la o parte în timp ce alergam - repede 
şi fără să gâfâi - pe poteca din pădure. 

Piatra de încercare avea să fie traseul de întoarcere, 
alergatul pe drumul noroios, brăzdat de şanţuri, şi ştiam că 
trebuia să ajung la el înainte să se întunece atât de tare 
încât să nu mai pot vedea hârtoapele. Aşa că am mărit 
viteza. Nu-mi fixasem un timp, nu aveam nicio ţintă. Nici 
măcar nu ştiam distanţa. Dar ştiam de ce erau în stare 
picioarele mele, aşa că făceam pasul cât mai mare. Am 
sărit peste un copac doborât, închizând pentru o clipă ochii 
- adevărată nebunie în semiîntunericul din pădure - şi 
aproape am simţit că zbor, că n-o să mai ating pământul. 


În cele din urmă, am văzut şoseaua, un şarpe cenuşiu 
printre umbrele tot mai întunecate. Când am ieşit din 
pădure, am auzit strigătul discret al unei bufniţe şi am 
urmat instrucţiunile lui Flo, cotind la dreapta pe asfalt. Abia 
începusem să alerg pe şosea când am auzit o maşină în 
spatele meu. M-am oprit şi m-am retras pe marginea 
drumului. Nu aveam chef să fiu călcată de un şofer care nu 
se aştepta ca, la ora aceea, să-i iasă în cale un alergător. 

Zgomotul s-a apropiat, asurzitor în liniştea nopţii, şi în 
cele din urmă maşina a ajuns în dreptul meu, cu motorul 
huruind ca o drujbă. Am fost orbită de farurile puternice, 
apoi maşina a dispărut în întuneric, rămânând din ea doar 
stopurile ca nişte ochi de rubin care se îndepărtau de mine. 

Am rămas pe loc clipind şi, deşi am aşteptat o vreme, 
sperând că ochii mi se vor reacomoda, noaptea părea 
infinit mai întunecată decât cu câteva momente înainte. Mi 
s-a făcut brusc teamă c-aş putea să cad în şanţul de pe 
marginea drumului sau să mă împiedic de o creangă. Am 
băgat mâna în buzunar după lanterna pe care mi-o dăduse 
Flo şi mi-am pus-o pe cap. Elasticul mă stânjenea, pentru 
că era suficient de strâns cât să-mi intre clama în piele, dar 
şi suficient de larg cât să-mi fac griji că s-ar putea să cadă 


BE - E 


în timp ce alergam. Cel puţin acum puteam să văd fâşia de 
asfalt din faţa mea, marcajele albe de pe marginea 
drumului reflectând lumina lanternei. 

O breşă în perdeaua de copaci mi-a arătat unde era 
drumul care ducea la casă, aşa că am încetinit şi am cotit la 
dreapta. 

Acum eram recunoscătoare pentru lanternă şi nici nu mai 
putea fi vorba de alergare propriu-zisă, ci doar de o 
înaintare lentă şi precaută, întrucât trebuia să mă strecor 
printre şanţurile noroioase şi să evit hârtoapele în care mi- 
aş fi putut rupe o gleznă. Dar, chiar şi aşa, adidaşii mi se 
încărcaseră de noroi şi mă simţeam ca şi când aş fi avut 
cărămizi legate de picioare - câte un sfert de kilogram de 
pământ lipit de fiecare talpă. Avea să fie o distracţie să mi-i 
curăţ. 

Am încercat să-mi amintesc cât era de mers până la casă 
- un kilometru? Aproape că-mi doream să mă fi întors prin 
pădure, oricât de întuneric ar fi fost. Dar departe, în faţa 
mea, vedeam pereţii de sticlă ai casei strălucind auriu ca 
un far în noapte. 

Noroiul îmi absorbea picioarele, ca şi când ar fi încercat 
să mă ţină acolo, în întuneric, dar am strâns din dinţi şi mi- 
am forţat picioarele obosite să iuţească ritmul. 

Ajunsesem probabil pe la jumătatea drumului când am 
auzit un zgomot din spatele meu, dinspre şosea. O maşină 
care încetinea. 

Nu purtam ceas şi-mi lăsasem telefonul în cameră, dar 
nu avea cum să fie şase. Sigur nu alergasem o oră. 

Şi totuşi, turaţia motorului s-a redus, semn că şoferul a 
virat, apoi maşina a început să urce dealul, huruind nervos 
şi zdruncinându-se în hârtoape. 

M-am lipit de tufişurile de pe marginea drumului şi, 
ducând mâna la ochi să nu mă orbească farurile, am 
aşteptat să treacă maşina, sperând să nu mă stropească 
prea tare cu noroi. Dar, spre surprinderea mea, maşina a 
oprit, acoperind luna cu un nor alb de eşapament, după 
care am auzit bâzâitul unui geam electric, urmat de vocea 
lui Beyonce dată la maximum, înăbuşită repede de cineva 


care a dat muzica mai încet. 

M-am apropiat un pas, cu inima duduindu-mi în piept, ca 
şi când aş fi alergat mult mai repede. Lanterna fusese 
reglată să lumineze în jos - numai bine pentru mers, nu 
pentru vorbit - şi nu ştiam cum s-o ridic. Aşa că am scos-o 
de pe cap şi am îndreptat-o spre faţa palidă a tinerei din 
maşină. 

Dar nu era nevoie. 

Ştiam cine era. 

Clare. 

— Lee? a spus ea, ca şi când nu i-ar fi venit să creadă, 
clipind şi ducându-şi mâna la ochi să-i apere de raza 
lanternei. Doamne, chiar eşti tu? N-am ştiut... Ce faci aici? 


254 


Şapte 


O clipă, n-am înţeles nimic. Fusese o greşeală 
îngrozitoare? Era posibil să nu mă fi invitat şi totul să fi fost 
ideea prostească a lui Flo? 

— Am... Sunt... petrecerea burlăciţelor, m-am bâlbâit eu. 
Nu m-ai...? 

— Ştiu asta, nu fi caraghioasă! a râs ea, expirând abur 
alb în aerul rece. Te întreb ce faci aici, în pădure? Te 
antrenezi pentru o expediţie arctică sau ceva de genu' 
ăsta? 

— Am ieşit să alerg, am spus eu, cu aerul că era cel mai 
firesc lucru din lume. Nu-i chiar atât de f-frig. Doar un pic 
răcoare. 

Dar acum, că stăteam pe loc, chiar era frig şi tremuram 
atât de tare, încât am stâlcit ultimele cuvinte. 

— Urcă, te duc eu înapoi. 

S-a aplecat şi a deschis portiera pasagerului. 

— Sunt... am adidaşii plini de noroi... 

— Nu-ţi face griji. E o maşină închiriată. Hai, urcă odată, 
că îngheţăm amândouă! 

Am ocolit maşina, lipăind prin noroi, şi am urcat lângă 
Clare, simțind cum răzbate căldura prin echipamentul meu 
îmbibat de transpiraţie. Noroiul îmi pătrunsese în adidaşi, 
iar căptuşeala mustea de apă, senzaţia de umezeală de la 
degete făcându-mă să tremur. 

Clare a luat-o din loc şi a oprit muzica de tot - asculta 
piesa Single Ladies. În maşină s-a lăsat brusc o linişte 
apăsătoare. 

— Deci aşa... a spus ea, aruncându-mi o privire cu coada 
ochiului. 

Era la fel de frumoasă ca de obicei. Fusese o prostie să- 
mi închipui că zece ani ar fi putut s-o schimbe pe Clare. Era 
frumoasă până în măduva oaselor. Chiar şi în lumina slabă 
din maşină, înfofolită cu un hanorac vechi şi un fular tip 
burlan, arăta trăsnet. Părul îi era prins în creştet într-un coc 
neglijent, din care îi cădeau şuviţe pe umeri. Avea unghiile 


date cu roşu, dar i se cojiseră la vârfuri - nu se străduise 
din răsputeri să arate bine, nimeni n-o putea acuza pe Clare 
de aşa ceva. Se aranjase exact cât trebuia. 

— Deci aşa... am repetat eu. 

Întotdeauna mă simţisem ca ruda cea săracă pe lângă 
Clare. Mi-am dat seama că cei zece ani nu schimbaseră 
nimic. 

— Ce mult a trecut de când nu ne-am mai văzut, a 
clătinat ea din cap, lovind volanul cu buricele degetelor. 
Dar, Doamne... mă bucur să te revăd, Lee, zău. 

Nu i-am răspuns. 

Aş fi vrut să-i spun că nu mai eram cea din trecut - acum 
eram Nora, nu Lee. 

Aş fi vrut să-i spun că nu era vina ei, că nu ea era 
vinovată că nu mai păstraserăm legătura, ci eu. Şi totuşi... 
nu era întru totul adevărat. 

Dar cel mai mult mi-aş fi dorit s-o întreb de ce eram 
acolo. 

Dar n-am făcut-o. N-am zis nimic. Am rămas tăcută pe 
scaun, uitându-mă spre casă în timp ce înaintam pe drumul 
şerpuitor. ` 

— Chiar mă bucur să te revăd, a repetat ea. Inţeleg că 
acum eşti scriitoare, aşa-i? 

— Da, sunt scriitoare, am răspuns eu, dar vorbele sunau 
ciudat şi fals în gura mea, ca şi când aş fi minţit sau aş fi 
povestit despre altcineva, despre o rudă îndepărtată, 
poate. Scriu romane polițiste. 

— Am auzit. Am văzut un articol într-un ziar. Sunt... sunt 
foarte bucuroasă pentru tine. Mi se pare extraordinar. Ar 
trebui să fii foarte mândră. 

Am ridicat din umeri: 

— E doar o slujbă, am spus eu pe un ton formal şi 
resemnat, deşi nu asta îmi era intenţia. 

Ştiu că sunt norocoasă. Şi am muncit din greu să ajung 
aici. Ar trebui să fiu mândră. Chiar sunt mândră. 

— Dar tu? am adăugat eu în cele din urmă. 

— Lucrez în relaţii publice. Sunt angajată la Compania 
Regală de Teatru. 


Relaţii publice. | se potrivea, mi-am zis în sinea mea, şi 
am zâmbit - de data asta era un zâmbet autentic. Clare 
întotdeauna se pricepea de minune să coafeze o poveste, 
ba chiar s-o schimbe radical. 

— Sunt... sunt foarte fericită, a spus ea cu emotie în glas. 
Şi-mi pare rău că am pierdut legătura... că nu ne-am mai 
văzut... Am petrecut clipe frumoase împreună, nu-i aşa? 

Mi-a aruncat o privire în lumina verde şi fantomatică a 
bordului. 

— Mai ţii minte când am fumat prima ţigară împreună? a 
râs ea. Prima sărutare... primul joint... prima oară când ne- 
am strecurat la un film interzis minorilor... 

— Şi prima oară când am fost date afară... am adăugat 
eu. 

Dar în clipa următoare mi-am dorit să nu fi fost atât de 
ironică. De ce? De ce eram atât de defensivă? 

Însă Clare doar a râs: 

— Ha-ha, ce umilinţă! Ce deştepte ne credeam: l-am pus 
pe Rick să ne cumpere biletele şi ne-am strecurat la 
toalete. Nu ne-a trecut prin cap că o să ne verifice şi la 
intrarea în sală. 

— Rick! Uitasem de el. Ce-o mai fi făcând? 

— Dumnezeu ştie! Probabil e la închisoare pentru sex cu 
minore, dacă există vreun pic de dreptate pe lumea asta. 

Când aveam paisprezece sau cincisprezece ani, Rick 
fusese iubitul lui Clare vreme de un an. Era un tip de 
douăzeci şi doi de ani, cu plete slinoase, motocicletă şi un 
dinte de aur. Nu-mi plăcuse niciodată - chiar şi la 
paisprezece ani, mi se păruse ciudat şi scârbos că Clare 
voia să se culce cu un tip de vârsta lui, chiar dacă avea 
avantajul că putea să intre în cluburi şi să cumpere alcool. 

— Pfui, ce tip dubios era, am spus eu, fără să gândesc. 

Mi-am muşcat limba, dar Clare a râs: 

— Exact! Nu-mi vine să cred că nu mi-am dat seama 
atunci. Mi se părea că sunt foarte sofisticată că făceam sex 
cu un tip mai în vârstă! Acum mi se pare că era o relaţie 
care... friza pedofilia. 

A pufnit, iar în clipa următoare maşina s-a hurducat într-o 


=r] 


groapă. 

— Of! Scuze. 

N-am mai vorbit o vreme, cât am străbătut ultima şi cea 
mai desfundată bucată a drumului, iar când am ajuns pe 
porţiunea amenajată cu pietriş din faţa casei, Clare a parcat 
cu grijă între maşina închiriată de Nina şi Landroverul lui 
Flo. 

Clare a oprit motorul şi, o clipă, am rămas în maşina 
întunecată, uitându-ne la casă, cei dinăuntru părând nişte 
actori pe o scenă, exact cum spusese Tom. Flo trebăluia în 
bucătărie, aplecată deasupra chiuvetei, Melanie era 
ghemuită lângă telefonul fix din living, iar Tom stătea 
tolănit pe canapeaua din faţa peretelui de sticlă, răsfoind o 
revistă. Nina nu se vedea pe nicăieri - foarte probabil ieşise 
pe balcon să fumeze o ţigară. 

De ce sunt aici? m-am întrebat din nou, de data asta cu 
un fel de disperare. De ce-am venit? 

Apoi Clare s-a întors spre mine, cu faţa învăluită în 
lumina aurie care se revărsa din casă. 

— Lee... 

Dar, în acelaşi timp, am început şi eu: 

— Ştii... 

— Ce? a întrebat ea. 

Am clătinat din cap: 

— Nu, zi tu prima. 

— Nu, zău. Nu era nimic important. 

Inima îmi bătea dureros în piept şi dintr-odată am simţit 
că nu-i mai pot pune întrebarea care-mi stătea pe vârful 
limbii. În schimb, am reuşit să spun: 

— Nu mai sunt Lee. Acum sunt Nora. 

— Ce? 

— Numele meu. Am renunţat la Lee. Nu mi-a plăcut 
niciodată. _ 

— Ah, a spus ea, procesând noutatea. In regulă. Deci 
acuma ţi se spune Nora? 

— Da. 

— Păi, o să mă străduiesc să ţin minte. Dar o să-mi fie 
greu: în cei douăzeci şi unu de ani de când te cunosc, 


pentru mine ai fost întotdeauna Lee. 

Dar nu m-ai cunoscut niciodată cu adevărat, mi-am spus 
fără să vreau, apoi m-am încruntat. Bineînţeles că mă 
cunoştea. Mă ştia de când aveam cinci ani. Exact asta era 
problema - mă cunoştea prea bine. Vedea copilul plăpând 
şi speriat care se ascundea sub poleiala subţire de adult. 

— De ce, Clare? am spus eu dintr-odată, iar ea a ridicat 
privirea, cu faţa palidă şi inexpresivă în semiîntuneric. 

— De ce, ce? 

— De ce sunt aici? 

— O, Doamne, a spus ea, privindu-şi mâinile. Ştiam c-o 
să mă întrebi asta. Îmi închipui că n-o să mă crezi dacă o 
să-ţi spun că te-am chemat de dragul vremurilor de demult, 
nu-i aşa? 

Am clătinat din cap: 

— Nu ăsta e motivul, nu? Dacă voiai să iei legătura cu 
mine, puteai s-o faci oricând în ultimii zece ani. De ce 
tocmai acum? 

— Pentru că... 

A inspirat adânc şi am fost uluită să constat că era 
emoţionată. Îmi era greu să accept. N-o văzusem niciodată 
altfel decât complet stăpână pe sine; chiar şi la cinci ani, 
avea o privire care-l putea face până şi pe cel mai aspru 
profesor să se topească sau să se piardă cu firea, după cum 
alegea. În mod ciudat, cred că tocmai de aceea ne-am şi 
împrietenit. Avea ce-mi doream eu din tot sufletul: acea 
stăpânire de sine care nu o părăsea niciodată. 

— Pentru că... a repetat ea, frângându-şi degetele, 
unghiile ei cu oja cojită reflectând lumina din casă. Pentru 
că m-am gândit că meriţi să ştii. Că meriţi să ţi-o spun 
personal. Am promis. Mi-am promis mie însămi că am să ți- 
o spun faţă în faţă. 

— Ce anume? m-am aplecat eu spre ea. 

Nu-mi era teamă, doar eram nedumerită. Uitasem de 
adidaşii mei uzi şi pătaţi de noroi şi de mirosul de 
transpiraţie al echipamentului. Nu mă mai gândeam decât 
la faţa îngrijorată a lui Clare, la expresia de vulnerabilitate 
încordată pe care o vedeam prima oară la ea. 


— Are legătură cu nunta, a spus ea, plecând iarăşi 
privirea. E vorba de... e vorba de bărbatul cu care mă 
căsătoresc. 

— Cu cine? am întrebat eu. 

Apoi, ca s-o fac să râdă, ca să îndepărtez tensiunea care 
umpluse maşina şi mă contaminase şi pe mine, am spus: 

— Nu cu Rick, nu? Am ştiut întotdeauna că... 

— Nu, m-a întrerupt ea, uitându-se în sfârşit în ochii mei, 
şi n-am găsit nicio undă de amuzament în privirea ei, ci 
doar o hotărâre de fier, ca şi când era pe punctul să facă 
ceva neplăcut, dar foarte necesar. Nu, cu James. 


Opt 


O clipă, m-am uitat ţintă la ea, dorindu-mi să fi auzit 
greşit. 

— Ce? 

— Cu... cu James. Mă căsătoresc cu James. 

N-am spus nimic. Stăteam pe scaun, privind copacii ca 
nişte santinele, cu sângele şuierându-mi şi duduindu-mi în 
urechi. In mine se înfiripa un fel de țipăt. Dar n-am zis 
nimic. L-am înăbuşit. 

James? 

Clare şi James? 

— De-aia ţi-am cerut să vii, a continuat Clare, vorbind 
repede acum, ca şi când ar fi ştiut că nu avea mult timp, că 
aş fi putut să ies brusc din maşină. N-am vrut să... mi-am 
zis că n-ar fi bine să te invit la nuntă. M-am gândit că ti-ar fi 
prea greu. Dar n-aş fi suportat să auzi de la altcineva. 

— Dar... atunci cine naiba e William Pilgrim? 

Vorbele au ţâşnit din mine ca o acuzaţie. O clipă. 

Clare s-a uitat la mine cu o mină inexpresivă. Apoi a 
înţeles la cine mă refeream şi faţa i s-a schimbat, dar în 
aceeaşi clipă mi-am amintit unde mai auzisem acel nume şi 
mi-am dat seama cât de neghioabă fusesem. Billy Pilgrim 
din Abatorul cinci. Cartea preferată a lui James. 

— E numele lui de Facebook, am spus eu cu glas scăzut. 
Şi-a ascuns adevărata identitate ca să nu-i găsească fanii 
pagina personală. De-aia nici n-are o poză de profil, nu? 

Clare a încuviinţat cu un aer necăjit. 

— N-am vrut niciodată să te induc în eroare, a spus ea pe 
un ton rugător, întinzându-şi mâna caldă spre mâna mea 
amorţită de frig şi stropită cu noroi. Şi James s-a gândit că 
ar trebui să afli înainte... 

— Stai un pic, mi-am retras eu brusc mâna. Ai discutat cu 
el despre asta? 

A dat din cap, ducându-şi mâinile la faţă: 

— Lee, îmi pare atât de... 

S-a oprit şi a inspirat adânc, lăsând impresia că-şi aduna 

— 61 — 


forţele, gândindu-se ce să spună mai departe. Când a vorbit 
din nou, am simţit o undă de sfidare în vocea ei, o licărire a 
lui Clare aşa cum o ţineam eu minte, care ar fi atacat, care 
mai degrabă ar fi murit luptând decât să se încovoaie sub o 
acuzaţie. 

— Uite ce, n-am de gând să-mi cer scuze. Niciunul dintre 
noi n-a greşit cu nimic. Dar, te rog, ne dai binecuvântarea 
ta? 

— Dacă n-aţi greşit cu nimic, am răspuns eu cu asprime 
în glas, de ce aveţi nevoie de binecuvântarea mea? 

— Pentru că ai fost prietena mea! Prietena mea cea mai 
bună! 

Ai fost. 

Amândouă am remarcat perfectul compus şi mi-am văzut 
propria expresie reflectată pe chipul lui Clare. 

Mi-am muşcat buza, atât de tare că m-a durut, strivind 
pielea moale între dinţi. 

Aveţi binecuvântarea mea. Spune-o. Spune-o! 

— Eu... 

Dar s-a auzit un zgomot dinspre casă. Uşa s-a deschis şi 
în dreptunghiul de lumină a apărut Flo, cu mâna dusă 
streaşină la ochi. Stătea pe vârful picioarelor, mai-mai să 
cadă de pe prag, cu gâtul întins şi cu o bucurie ţinută în 
frâu, ca un copil înaintea petrecerii lui de aniversare, la un 
pas de frenezie. 

— Buuună! a strigat Flo, vocea ei răsunând incredibil de 
tare în liniştea nopţii. Clare, tu eşti? 

Clare a oftat şi a deschis portiera. 

— Flopsie! 

Vocea i-a tremurat aproape imperceptibil. Mi-am zis, nu 
pentru prima oară, că era o actriță extraordinară. Nu mă 
surprindea că ajunsese să lucreze în teatru. Singura 
surpriză era că nu se făcuse actriţă. 

— Claaare! a strigat Flo, coborând treptele în grabă. 
Doamne, chiar eşti tu! Am auzit un zgomot şi m-am gândit 
că... dar când am văzut că nu vine nimeni la uşă... 

A străbătut în fugă poteca din faţa casei, papucii ei în 
formă de iepuraşi scrâşnind pe pietriş: 


= 62 


— Ce faci aici, singură în întuneric, caraghioasă ce eşti? 

— Stăteam de vorbă cu Lee. Adică, cu Nora, s-a corectat 
ea, făcând semn cu mâna spre mine. Am dat peste ea pe 
drum. 

— Sper că nu la propriu! Hopa! 

Flo s-a împiedicat de ceva în faţa maşinii şi a căzut în 
genunchi cu o bufnitură, dar s-a ridicat imediat, ştergându- 
se cu palmele: 

— E în regulă! N-am păţit nimic! 

— Calmează-te! a râs Clare, luând-o în braţe. 

Apoi i-a şoptit ceva la ureche, iar Flo a încuwviinţat din 
cap. Am tras de mânerul uşii şi am coborât cu greu din 
maşină. Fusese o greşeală că nu străbătusem pe jos 
distanţa care îmi mai rămăsese până la casă - trecerea 
bruscă de la alergat la stat pe scaun îmi înţepenise muşchii, 
iar acum îmi era greu să-mi întind mădularele. 

— Te simţi bine, Lee? a întrebat Clare, întorcând capul 
când m-a auzit coborând. Pare că şchiopătezi un pic. 

— Da, mi-e bine, am răspuns eu, încercând să adopt 
acelaşi ton degajat ca şi ea. 

James. James. 

— Să-ţi dau o mână de ajutor la bagaje? 

— Mersi, dar n-am mare lucru, a spus ea, apoi a deschis 
portbagajul şi a luat o geantă de umăr. Haide, Flops, arată- 
mi camera mea. 


Ţinându-mi de şireturi adidaşii plini de noroi, am urcat cu 
greu ultimele trepte până la camera pe care o împărţeam 
cu Nina - ea nu era acolo. Mi-am dat jos colanţii stropiţi de 
noroi şi bluza plină de transpiraţie, apoi m-am băgat sub 
plapumă doar în chiloţi şi sutien. Am rămas întinsă în pat, 
cu privirea aţintită asupra sferei de lumină proiectate de 
veioza de pe noptieră. 

Făcusem o greşeală. Ce fusese în mintea mea? 

Vreme de zece ani încercasem să-l uit pe James, să 
construiesc în jurul meu un cocon de siguranţă şi de 
autonomie. Şi credeam că reuşisem. Aveam o viaţă bună. 
Ba nu, aveam o viaţă exce/entă. Aveam o meserie pe care 


— 63 — 


o iubeam, avem propriul meu apartament şi aveam prieteni 
minunaţi, dintre care niciunul nu-i cunoştea pe James, Clare 
sau pe altcineva din fosta mea viaţă în Reading. 

Nu eram legată de nimeni - nici emoţional, nici financiar, 
nici în vreun alt fel. Ceea ce mă făcea să mă simt bine. Al 
dracului de bine, mersi! 

lar acum, asta. 

Partea cea mai rea era că n-o puteam învinovăţi pe 
Clare. Avea dreptate: ea şi James nu greşiseră cu nimic. 
Niciunul dintre ei nu-mi datora nimic. James şi cu mine ne 
despărţiserăm cu peste un deceniu în urmă, ce Dumnezeu! 
Nu, singura persoană pe care o puteam învinovăţi eram eu 
însămi. Că nu mersesem mai departe. Că nu fusesem 
capabilă să merg mai departe. 

Îl uram pe James pentru influenţa pe care o avea asupra 
mea. Uram faptul că, de fiecare dată când cunoşteam un 
bărbat, făceam comparații în mintea mea. Ultimul bărbat cu 
care m-am culcat - cu doi ani în urmă - m-a trezit în toiul 
nopţii, punându-mi mâna pe piept. „Ai visat, îmi spusese el. 
Cine e James?” Şi când mi-a văzut faţa îngrozită, şi-a 
coborât picioarele din pat, s-a ridicat, s-a îmbrăcat şi a 
plecat din viaţa mea. Nici măcar nu m-am obosit să-l sun. 

Îl uram pe James şi mă uram şi pe mine. Da, sunt perfect 
conştientă că asta mă face să par cea mai mare ratată din 
lume: fata care la şaisprezece ani întâlneşte un băiat şi 
rămâne obsedată de el pentru următorii zece ani. Credeţi- 
mă, nimeni nu e mai conştientă ca mine de asta. Dacă m-aş 
întâlni cu mine într-un bar şi m-aş auzi vorbind despre asta, 
şi eu m-aş dispreţui. 

Îi auzeam pe ceilalţi vorbind şi râzând în living şi am 
simţit miros de pizza urcând pe scară. _ 

Ar fi trebuit să cobor şi eu, să discut şi să râd cu ei. In 
schimb, m-am ghemuit în pat, cu genunchii la piept, cu 
ochii închişi strâns, şi am ţipat în capul meu. 

Apoi m-am întins, simţindu-mi muşchii cum protestează, 
m-am dat jos din pat şi am luat un prosop din teancul pe 
care Flo îl aşezase cu grijă la capătul fiecărui pat. 

M-am dus în baia de pe palier, am încuiat uşa şi am 


= b4 


aruncat prosopul pe podea. Pe un perete al băii era o 
fereastră mare, fără perdea, care dădea şi ea spre pădure, 
creând un intens sentiment de disconfort. Peretele era 
înclinat în aşa fel, încât să nu poţi vedea înăuntru decât 
dacă te cocoţai în vârful unui pin de cinci metri, dar chiar şi 
aşa, când mi-am dat jos sutienul şi chiloţii, tot a trebuit să- 
mi înfrâng impulsul de a-mi acoperi goliciunea în faţa 
întunericului indiscret. 

O clipă, m-am gândit să mă îmbrac direct cu hainele de 
schimb, fără să mă mai spăl, dar eram obosită şi pătată cu 
noroi şi ştiam că aveam să mă simt mai bine după un duş 
fierbinte. M-am strecurat în cabina de duş şi am ridicat 
maneta bateriei, întinzându-mi cu recunoştinţă mădularele 
după ce para enormă a tuşit de două ori şi m-a învăluit cu 
un şuvoi puternic de apă caldă. 

Stând sub jet, puteam să mă uit pe fereastră, deşi era 
prea întuneric ca să disting mare lucru. Lumina puternică 
din baie transforma geamul într-o oglindă, aşa că, în afară 
de luna palidă şi fantomatică, tot ce puteam vedea era 
propria mea siluetă reflectată în sticla care se aburea tot 
mai tare în timp ce mă săpuneam şi mă rădeam pe 
picioare. Ce fel de om era şi mătuşa asta a lui Flo? Casa 
părea făcută pentru voaierişti. Ba nu, ăştia sunt oameni 
cărora le place să privească. Care era opusul? Exhibiţionişti. 

Oameni cărora le place să fie văzuţi. 

Poate că era altfel vara, când lumina se revărsa în casă 
până seara târziu. Poate că atunci devenea o casă din care 
era plăcut să te uiţi afară, să admiri pădurea. Dar acum, în 
întuneric, lăsa impresia contrară. Părea o vitrină în care 
puteai vedea o mulţime de curiozităţi. Sau o cuşcă de la 
grădina zoologică. Ţarcul unui tigru care nu are unde să se 
ascundă. M-am gândit la acele animale închise, care se 
plimbă domol încoace şi încolo, zi după zi, săptămână după 
săptămână, înnebunind încetul cu încetul. 

Când am terminat, am ieşit cu grijă din cabină şi m-am 
uitat în oglinda aburită, ştergând condensul cu mâna. 

Faţa care s-a uitat la mine m-a făcut să tresar. Era faţa 
cuiva gata de luptă, în parte din pricina părului meu scurt; 


după ce-l spălam şi-l ştergeam bine cu prosopul, devenea 
tepos şi sfidător, căpătând agresivitatea unui boxer între 
runde. Faţa îmi era albă şi dură sub becurile puternice, iar 
ochii - întunecaţi, acuzatori şi încercuiți de umbre, ca şi 
când aş fi fost bătută. 

Am oftat şi mi-am desfăcut portfardul. Nu prea mă 
machiez, dar aveam la mine luciu de buze şi rimel, minimul 
necesar. Nu aveam farduri, dar m-am dat cu un pic de luciu 
în obraji, încercând să-mi atenuez paloarea, apoi mi-am 
tras pe mine nişte blugi mulaţi şi o bluză gri. 

De undeva de la parter a început să se audă muzică. 
Părea să fie Nuntă albă de Billy Idol. Cine pusese piesa asta 
voia cumva să facă o glumă? 

— Lee... adică, Nora! s-a auzit pe scară vocea lui Flo, 
peste vocea lui Billy Idol, care ne îndemna s-o luăm de la 
capăt. Vrei să mănânci ceva? 

— Imediat! am strigat eu. 

Şi, cu un oftat, mi-am împăturit lenjeria murdară în 
prosop, mi-am luat portfardul şi am deschis uşa. 


— 66 — 


Nouă 


Cât am stat la duş, petrecerea deja se încinsese. 

În living, Tom şi Clare conectaseră un iPhone la sistemul 
audio şi dansau pe Billy Idol în jurul măsuţei de cafea, în 
timp ce Melanie râdea de ei de pe canapea. 

În bucătărie, care se încinsese din pricina cuptorului dat 
la maximum, am văzut pe cineva răsturnând cantităţi 
industriale de pizza pe funduri de lemn şi golind tuburi de 
sos în boluri. O clipă, am fost dezorientată, crezând că era 
tot Clare - purta aceiaşi blugi gri şi aceeaşi bluză argintie 
ca şi ea. Apoi s-a ridicat în picioare, dându-şi părul de pe 
frunte şi am văzut că era Flo. Purta exact aceleaşi haine ca 
şi Clare. 

Dar n-am avut timp să reflectez la asta, pentru că 
gândurile mi-au fost întrerupte de un puternic miros de 
arsură. 

— S-a ars ceva? am întrebat eu. 

— Doamne! Pitele! a strigat Flo. Lee, le scoţi tu înainte să 
se declanşeze alarma? 

Am traversat în fugă bucătăria care deja începuse să se 
umple cu fum şi am scos pitele din prăjitorul de pâine, 
aruncându-le în chiuvetă. Apoi am tras de uşa din celălalt 
capăt al bucătăriei. Era încuiată, iar clanţa trebuia răsucită 
într-un anumit fel, dar în cele din urmă am reuşit s-o 
deschid larg. Aerul rece a năvălit înăuntru şi, spre 
surprinderea mea, am văzut că bălțile de pe peluză 
începuseră să îngheţe. 

— M-am uitat în rastelul pentru vinuri şi n-am găsit 
tequila, s-a auzit vocea Ninei din prag. Şi ce-i cu frigul ăsta? 
Închide uşa, nebuno! 

— S-au ars pitele, am zis eu calm, închizând uşa. 

Acum măcar temperatura din bucătărie era mai aproape 
de normal. 

— Nu-i în pivniţă? a întrebat Flo, îndreptându-se de spate 
şi dându-şi de pe frunte şuviţele transpirate. La naiba! a 
spus ea cu faţa îmbujorată de căldură. Unde o fi? 


= fe 


— Te-ai uitat în frigider? a întrebat Nina. 

Flo a dat din cap în semn că da. 

— Dar în congelator? am întrebat eu. 

— Exact! s-a lovit ea cu palma peste frunte. Mi-am 
amintit: m-am gândit s-o pun în congelator în caz că vrem 
margarita cu gheaţă. Of, ce proastă sunt. 

— Amin! mi-a şoptit Nina, apoi s-a aplecat şi a deschis 
congelatorul de sub blatul de gătit. Am găsit-o, a zis ea cu 
vocea înăbuşită de bâzâitul ventilatorului. 

S-a îndreptat de spate cu o sticlă aburită în mână şi a 
luat două lămâi verzi din coşul cu fructe: 

— Nora, ia un tocător şi un cuţit. A, şi sarea. Flo, parcă ai 
zis că avem şi păhărele pentru shoturi. 

— Da, în spatele uşii cu oglindă din capătul livingului. Dar 
chiar crezi că e bine să începem cu shoturi? N-ar fi mai 
înţelept să începem cu ceva mai slab, cum ar fi mojito? 

— La naiba cu înţelepciunea, a spus Nina, ieşind din 
bucătărie, iar când am ajuns şi eu în hol, a adăugat în 
şoaptă: Am nevoie de ceva cât se poate de tare ca să fac 
faţă în noaptea asta. 

Când am ajuns în living, Clare şi Tom s-au întors spre noi, 
iar Clare a scos un chiuit şi s-a apropiat dansând, luând 
sticla din mâna Ninei şi cuțitul din mâna mea. Apoi s-a 
apropiat în paşi de dans de măsuţa de cafea, bluza ei 
argintie împrăştiind raze de lumină în încăperea slab 
luminată, şi a trântit sticla şi cuțitul pe tăblia de sticlă. 

— Shoturi de tequila! N-am mai băut de când aveam 
douăzeci şi unu de ani. Poate că am avut nevoie de toţi anii 
ăştia ca să-mi treacă mahmureala. 

Nina a pus lămâile pe măsuţă şi s-a dus să ia pahare din 
dulap, în timp ce Clare s-a aşezat în genunchi pe covor şi a 
început să le taie felii. 

— Mai întâi sărbătorita! a spus Melanie, iar Clare a 
zâmbit. 

Am urmărit-o cu toţii punându-şi sare pe interiorul 
încheieturii şi luând o felie de lămâie. Nina a umplut un 
păhăruţ până la buză şi i l-a întins. Clare şi-a lins 
încheietura, a dat shotul de duşcă şi a muşcat puternic din 


lămâie, cu ochii închişi. Apoi a scuipat coaja pe covor şi a 
trântit paharul pe masă, scuturându-se şi râzând în acelaşi 
timp. 

— Dumnezeule! Mi-au dat lacrimile. Dacă mai beau unul, 
mi se întinde rimelul pe jumătate de faţă. 

— Dragă, a spus Nina ferm, abia am început. Urmează 
Le... adică Nora. 

— Ştiţi... a intervenit Tom când am îngenuncheat şi eu 
lângă masă, dacă vreţi ceva mai rafinat, putem să încercăm 
nişte tequila regală. 

— Tequila regală? am întrebat eu, iar Nina mi-a turnat în 
păhăruţ până a dat pe-afară. Se amestecă cumva cu 
şampanie? 

— Posibil. Dar eu am altă reţetă, a spus Tom, băgând 
mâna în buzunarul pantalonilor şi scoțând o punguţă cu 
praf alb. Ceva mai interesant decât sarea? 

Doamne! Am aruncat o privire la ceas. Nici măcar nu se 
făcuse opt. În ritmul ăsta, la miezul nopţii aveam să ne 
urcăm cu toţii pe pereţi. 

— Cocaină? a întrebat Melanie, apoi şi-a încrucişat 
mâinile pe piept privindu-l rece pe Tom şi în glasul ei s-a 
simţit o undă de dispreţ. Serios? Nu mai suntem studenţi. 
Unii dintre noi suntem părinţi. Şi nu cred c-o să fie suficient 
să-mi pompez laptele şi să-l arunc. 

— Atunci nu priza, a spus Tom, ridicând din umeri, dar în 
vocea lui se simţea un pic de iritare. 

— Haleala e gata! 

Pauza stânjenitoare a fost întreruptă de Flo, care a 
apărut în uşă, cu braţele tremurându-i sub povara unui fund 
de lemn plin cu pizza fierbinte şi cu o sticlă la subsuoară. 

— Să elibereze cineva masa înainte să scap tot pe 
covorul mătuşii. 

— Uite ce propun, a spus Clare, uitându-se la Nina şi la 
mine, care făceam loc pe masă, apoi s-a apropiat de Tom şi 
i-a dat o sărutare sărată, cu iz de lămâie. Hai s-o păstrăm 
pentru desert. 

— Nicio problemă, a spus Tom degajat, băgând punguţa 
înapoi în buzunar. N-am nici cea mai mică dorinţă să-mi 


împart drogurile foarte scumpe cu oameni care nu le 
apreciază. 

Melanie a zâmbit uşor şi a luat sticla de la subsuoara lui 
Flo, care a pus fundul de lemn pe masă şi s-a îndreptat de 
spate. 

— Hm, că tot veni vorba de şampanie... 

— Sigur! E o ocazie specială, a spus Flo radioasă, părând 
să nu bage de seamă tensiunea dintre Melanie şi Tom. 
Scoate-i dopul, Mels. Aduc imediat paharele. 

În timp ce Melanie curăța staniolul sticlei, Flo a deschis 
dulapul cu oglindă şi a început să cotrobăie prin el, iar în 
cele din urmă, uşor îmbujorată, s-a întors cu şase pahare de 
şampanie, chiar în clipa când s-a auzit „poc!”, iar dopul a 
sărit în aer şi a ricoşat din televizorul cu ecran plat. 

— Hopa! a zis Melanie, ducând o mână la gură. Scuze, 
Flo. 

— Nu-ţi face griji, a spus Flo senină. 

Dar când Melanie s-a aplecat să toarne şampanie, a 
verificat discret ecranul televizorului, frecându-l cu mâneca 
şi aruncând o privire uşor iritată peste umăr. 

Am luat cu toţii câte un pahar. Am încercat să zâmbesc. 
Mie nu-mi place şampania - îmi dă dureri de cap şi o 
indigestie acidă, unde mai pui că, în general, băuturile 
acidulate nu-s pe gustul meu - dar nu ni se oferise 
posibilitatea de a refuza. 

Flo şi-a ridicat paharul şi s-a uitat de jur împrejur, 
privindu-ne în ochi pe rând, apoi s-a oprit asupra lui Clare. 

— Pentru o petrecere nemaipomenită, a spus ea. Pentru 
o petrecere perfectă, în cinstea celei mai bune prietene pe 
care o poate avea cineva. Pentru sprijinul meu. Pentru 
prietena mea cea mai bună. Pentru eroina şi sursa mea de 
inspiraţie: Clare! 

— Şi pentru James, a adăugat Clare cu un zâmbet. Altfel 
nu pot să beau. Nu-s suficient de egoistă cât să închin în 
cinstea mea. 

— Ah, a spus Flo după o clipă. Păi, m-am gândit că... 
weekendul ăsta n-ar trebui să fie doar pentru tine? Am 
crezut că ideea e să uităm un pic de mire. Dar sigur, dacă 


70 


aşa vrei. Pentru Clare şi James. 

— Pentru Clare şi James, a repetat toată lumea în cor, 
ducând paharele la gură. 

Am băut şi eu, simțind cum îmi sfârâie pe limbă bulele 
acide, făcându-mă să înghit cu greu. 

Clare şi James. Clare şi James. Tot nu-mi venea să cred - 
nu mi-i puteam imagina împreună. Oare James se 
schimbase atât de mult în zece ani? 

Încă mă uitam în fundul paharului când Nina mi-a dat un 
ghiont în coaste: 

— Ce faci, încerci să-ţi citeşti viitorul în zaţul şampaniei? 
Nu cred c-o să-ţi iasă. 

— Mă gândeam, am spus eu, încercând să zâmbesc. 

Nina a ridicat din sprâncene şi, o clipă, mi-a fost teamă 
că o să spună ceva, una dintre replicile ei scandalos de 
grosolane care te răneau şi te făceau să tresari. 

Dar înainte să poată deschide gura, Flo a bătut din palme 
şi a spus: 

— Haideţi, nu vă jenaţi! Luaţi pizza! 

Nina şi-a pus pizza într-o farfurie şi la fel am făcut şi eu. 
Una dintre ele era acoperită cu felii de salam ieftin din care 
se scurgea pe fundul de lemn un ulei roşu, cu miros chimic, 
dar îmi era foame după alergare. Mi-am pus o felie cu 
salam şi una cu spanac şi ciuperci, apoi am adăugat în 
farfurie pită arsă şi humus. 

— Să folosiţi şerveţele dacă e cazul, nu vreau să pătăm 
covorul cu ulei, a spus Flo, învârtindu-se în jurul mesei, în 
timp ce noi mâncam. Ah, şi vă rog să lăsaţi feliile 
vegetariene pentru Tom. 

— Flops, i-a pus Clare o mână pe umăr, sunt suficiente. 
Tom sigur nu poate să le mănânce pe toate. Plus că mai 
avem în frigider dacă se termină. 

— Ştiu, a spus Flo, roşie la faţă şi cu picături de sos pe 
bluza argintie, prinzându-şi în agrafă o şuviţă răzleţită. Dar 
e o chestiune de principiu. Dacă cineva vrea mâncare 
vegetariană, trebuie să spună de la început. Nu-mi plac 
oamenii care se înfruptă din felurile vegetariene numai 
pentru că n-au chef de cele cu carne. Pentru că în felul ăsta 


vegetarienii nu mai au ce mânca! 

— |lmi pare rău, am spus eu. Uite, am luat o felie cu 
ciuperci. Vrei s-o pun la loc? 

— Păi, nu, a spus Flo iritată. Cred că deja s-a pătat cu 
salam. 

O clipă, m-am gândit să-i răspund că toate feliile erau 
pătate cu uleiul scurs din salam şi că, dacă era atât de 
deranjată, probabil ar fi trebuit să le pună pe funduri 
diferite, dar am preferat să-mi muşc limba. 

— Nu-i nimic, a spus Tom, care-şi pusese pe farfurie trei 
felii de pizza cu ciuperci şi un cocoloş mare de humus. 

— Cam de atâta am nevoie, zău. Dacă mănânc ceva în 
plus, Gary o să mă pună să fac tracţiuni până la Crăciun. 

— Cine-i Gary? a întrebat Flo, luând o felie cu salam şi 
aşezându-se pe canapea. Credeam că pe iubitul tău îl 
cheamă Bruce. 

— Gary e antrenorul meu personal, i-a răspuns Tom 
uitându-se foarte mulţumit la abdomenul lui plat. Are mult 
de lucru cu mine, bietul de el. 

— Ai antrenor personal? a spus Flo, profund 
impresionată. 

— Draga mea, oricine a reuşit cât de cât în viaţă are 
antrenor personal. 

— Eu n-am, a spus Nina sec, apoi a muşcat sănătos dintr- 
o felie de pizza şi a continuat cu gura plină: Eu pur şi simplu 
mă duc la sală şi fac exerciţii. N-am nevoie de cineva care 
să urle la mine în timp ce lucrez. De fapt - şi a înghiţit eroic 
-, am nevoie, şi pentru asta îmi iau iPod-ul la mine. Îmi 
place mai mult aşa, pentru că pot să schimb piesa când 
vreau, dacă refrenul devine monoton. 

— Serios? a râs Tom. Nu se poate să fiu singurul de aici 
care are antrenor. Nora, tu? Din ce văd, n-ai fund de 
scriitoare. 

— Eu? 

Am ridicat privirea din farfurie, speriată că ajunsesem 
brusc în centrul atenţiei. 

— Nu! Nici măcar n-am abonament la sală, doar alerg. La 
mine nu ţipă decât copiii din Parcul Victoria. 


N, je a 


— Dar tu, Clare? a continuat Tom pe un ton rugător. 
Melanie? Haide! Să mă sprijine cineva. E ceva cât se poate 
de normal! 

— Eu am antrenor personal, a recunoscut Clare. Dar...-a 
ridicat o mână să tempereze satisfacția lui Tom - numai; 
pentru că a trebuit să pierd câteva kile ca să încap în rochia 
de mireasă! 

— N-am înţeles niciodată de ce fac femeile chestia asta, 
a spus Nina, luând încă o gură de pizza. 

Un firicel de ulei roşiatic i s-a prelins pe bărbie, dar Nina 
l-a şters repede cu limba înainte să continue: 

— Adică de ce îşi cumpără o rochie cu două numere mai 
mici. La urma urmelor, se presupune că tipul te-a cerut de 
nevastă când aveai fundul împănat cu grăsime. 

— Scuză-mă! a râs Clare, dar în tonul ei se simţea şi o 
undă de iritare. Nu aveam fundul împănat! Şi n-am făcut-o 
pentru James, deşi trebuie să vă spun că şi el are antrenor 
personal. Am făcut-o pentru mine, ca să fiu în cea mai bună 
formă în ziua nunţii. 

— Deci numai oamenii slabi arată bine? 

— Nu asta am spus! 

— Păi ai zis că eşti în cea mai bună formă când porți 
haine cu două numere mai mici... 

— Când dau jos câteva kile, a corectat-o Clare pătimaş. 
Tu ai adus vorba de numere. În fine, ţie îţi dă mâna să 
vorbeşti! Eşti trasă prin inel! 

— Din întâmplare, nu pentru că mi-aş fi propus, a ripostat 
Nina pe un ton sobru. Nu fac diferenţe între oameni în 
funcţie de numărul de kile. Intreab-o pe Jess. 

— Ei, asta-i prea de tot, a spus Clare, punându-şi farfuria 
pe masă. Uite ce, întâmplarea face să cred că eu arăt mai 
bine când port mărimea treizeci şi opt, nu patruzeci, în 
regulă? Nu m-am referit la altă lume. 

— Nina, a intervenit Flo pe un ton mustrător. 

Dar Nina era în mare formă, încuviinţând serios din cap şi 
încurajând zâmbetul pe jumătate înăbuşit al lui Melanie şi 
chicotitul lui Tom, care îşi ascunsese gura cu palma. 

— Mda, înţeleg, a continuat ea. N-are nicio legătură cu 


SER e 


modul ridicol în care Occidentul idealizează modelele 
anorexice şi cu prezenţa constantă în presă a fetişcanelor 
ca nişte scobitori. De fapt... 

— Nina! a intervenit din nou Flo, mai furioasă de data 
asta. 

Apoi s-a ridicat în picioare, trântindu-şi farfuria pe masă, 
iar Nina a ridicat privirea, întrerupându-se cu un aer uluit: 

— Poftim? 

— M-ai auzit foarte bine. Nu ştiu care-i problema ta, dar 
las-o baltă, da? E petrecerea lui Clare şi nu accept să 
stârneşti o ceartă. 

— Cine stârneşte certuri? Doar nu eu arunc cu farfurii, a 
spus Nina calm. Păcat, mai ales că eşti atât de grijulie cu 
lucrurile mătuşii tale. 

Am urmat cu toţii privirea Ninei şi am văzut crăpătura de 
pe farfuria trântită de Flo pe măsuţă. O clipă, am avut în 
minte imaginea unui taur întărâtat, gata să atace. 

— Uite ce! a spus Flo furioasă şi totul în încăpere a 
împietrit, paharele pe jumătate golite şi feliile de pizza 
rămânând suspendate în aer, în aşteptarea marii explozii. 

— E în regulă, a intervenit Clare în pauză tensionată, 
trăgând-o pe Flo la loc lângă ea şi izbucnind în râs. Zău. 
Ăsta e umorul Ninei. O să te obişnuieşti cu ea. Nu se ia de 
mine - nu foarte tare. 

— Mda, a spus Nina, încuviinţând din cap cu o mină 
complet neutră. Îmi pare rău. Dar pur şi simplu cred că 
aşteptările inuman de nerealiste ale femeilor de la propriile 
lor corpuri sunt ridicole. 

Flo s-a uitat îndelung la Nina, apoi din nou la Clare, cu o 
mină nesigură. După care a râs scurt şi nu foarte 
convingător. 

— Haideţi, a intervenit Tom în tăcerea care a urmat. La 
petrecerea asta nu s-a băut destul, atmosfera nu e nici pe 
departe suficient de încinsă pentru gustul meu. Cine mai 
vrea un shot? 

S-a uitat în jur şi privirea i s-a oprit asupra mea. Pe faţa 
lui bronzată s-a aşternut un zâmbet maliţios: 

— Nora, pari mult prea trează. Tu n-ai băut shotul 


— 74 — 


dinainte de masă. 

Am  mormăit dezaprobator, însă Nina a încuviinţat 
energic din cap şi mi-a împins un shot plin, iar Tom mi-a 
întins o felie de lămâie şi tubul cu sare. Nu aveam cum să 
mă opun. Mai bine îl dădeam pe gât cât mai repede, ca pe 
un medicament. 

Tom mi-a pus sare pe interiorul încheieturii, iar eu am 
lins-o, am luat shotul de la Nina şi l-am băut dintr-o 
sorbitură, după care am înhăţat felia de lămâie din mâna lui 
Tom. Zeama mi-a explodat între dinţi chiar în clipa când am 
simţit arsura tequilei pe gâtlej. Am aşteptat câteva clipe, cu 
respiraţia tăiată şi strângând din dinţi, apoi am simţit că mi 
se împrăştie în vene o căldură familiară, iar ceva s-a 
înceţoşat la marginea câmpului meu vizual şi realitatea s-a 
estompat. 

Poate că, dacă mă pileam, weekendul avea să fie mult 
mai plăcut. 

Mi-am dat seama că se uitau cu toţii la mine, aşteptând 
ceva. Încă ţineam paharul în mână. 

— Gata! am spus eu, trântindu-l pe masă şi aruncând 
coaja de lămâie pe farfurie. Cine urmează? 

— Bem şi una regală? a întrebat Tom perfid, ridicând 
punguta. 

Clare mi-a dat un ghiont în coaste: 

— Haide, de dragul vremurilor de altădată. Mai ţii minte 
când am tras Împreună prima linie? 

Da, ţineam minte, dar foarte probabil nu fusese cocaină, 
ci aspirină pisată, şi nici atunci nu prea îmi dorisem să 
prizez. Doar mă luasem după Clare, ca o oaie, de teamă ca 
nu cumva să rămân în urmă. 

— Tragem cu toţii, i-a spus ea lui Tom. Fă una şi pentru 
Nina - te bagi şi tu, nu-i aşa, doamna doctor? 

— Ştii cum sunt doctorii, a răspuns Nina cu un zâmbet 
sec. Avem reputaţia că ne  prescriem singuri 
medicamentele. 

Tom s-a aşezat în genunchi lângă un colţ al măsuţei de 
sticlă, scoţându-şi cardul de credit, iar noi ne-am uitat la el 
cât a răsturnat praf din punguţă, l-a mărunţit bine şi l-a 


575 = 


împărţit cu grijă în patru linii. Apoi a ridicat capul, arcuindu- 
şi întrebător sprâncenele: 

— Presupun că Mel pompez-şi-arunc Cho n-o să ni se 
alăture, dar tu, Florence gazda-perfectă Clay? 

l-am aruncat o privire lui Flo. Era foarte îmbujorată, ca şi 
când ar fi băut mult mai mult decât paharul de şampanie 
pe care-l văzusem în mâna ei. 

— Păi, a spus ea crispată, nu mă încântă chestia asta. E 
casa mătuşii. Dacă... 

— Of, Flops! a spus Clare, dându-i un sărut şi acoperindu- 
i gura cu o mână, să nu mai protesteze. Nu fi caraghioasă. 
Nu priza, dacă nu vrei, dar nu cred că mătuşa o să apară 
din senin cu câini care depistează droguri şi o să ne treacă 
numele într-o agendă. 

Flo a clătinat din cap, îndepărtându-se de mâna lui Clare, 
şi a început să strângă farfuriile. Melanie s-a ridicat şi ea în 
picioare. 

— Să te ajut, a spus ea hotărât. 

— Ne rămâne nouă mai multă! a spus Tom cu o bucurie 
uşor agresivă. 

A rulat o bancnotă de zece lire şi a tras o linie, 
ştergându-se la nas cu un deget pe care apoi şi l-a frecat de 
gingii. 

— Clare? 

Clare s-a aşezat în genunchi şi a tras o liniuţă cu o 
îndemânare care m-a făcut să mă întreb cât de des priza. S- 
a ridicat în picioare, s-a legănat uşor, apoi a râs: 

— Doamne, nu se poate să mă fi luat deja. Cred că e de 
la tequila! Nina? a întrebat ea, întinzându-i bancnota de 
zece. 

Nina a făcut o grimasă: 

— Nu, mersi, e plină de muci. N-ai decât s-o dai unui 
vânzător care habar n-are la ce a fost întrebuințată. Eu o să 
folosesc altceva. 

A luat de pe şemineu un exemplar din Vogue Living, a 
rupt o bucată din copertă şi a tras cea de-a treia linie. M-am 
crispat când am văzut coperta măcelărită, sperând că Flo 
nu avea să observe. 


Ray | E 


— Nora? 

Am oftat. Era adevărat că trăsesem prima mea linie cu 
Clare. Dar fusese şi printre ultimele. Să nu mă înţelegeţi 
greşit - în facultate, am fumat, am băut şi am luat şi alte 
droguri. Dar nu mi-a plăcut niciodată cocaina. 

Acum, mă simţeam ca o caricatură absurdă îngenunchind 
stângaci pe covor şi lăsând-o pe Nina să vandalizeze încă o 
dată exemplarul din Vogue Living. Ai fi zis că suntem într- 
un film de groază prost, cu câteva clipe înainte ca ucigaşul 
să-şi facă apariţia şi să înceapă să înjunghie lumea. Nu mai 
lipsea decât ca primele victime să fie doi adolescenţi care 
se sărutau în piscină. 

Eram prea în vârstă pentru aşa ceva. Nici când eram la 
şcoală nu mă simţisem în largul meu făcând asta. Mă 
luasem după Clare numai pentru că eram prea slabă ca să 
spun nu. Ca prin ceaţă, mi-am amintit o tiradă a lui James 
împotriva ipocriţilor care luau droguri: „Oamenii ăştia mă 
fac să râd: intră în greva foamei pentru Oxfam? şi 
protestează faţă de Nestlé, iar apoi, cu banii lor de buzunar, 
îi îmbogăţesc pe baronii drogurilor din Columbia. Nişte 
idioţi. Chiar nu văd contradicţia? În schimb, aş fuma în 
fiecare zi iarbă crescută în casă.” 

M-am lăsat pe canapea şi am închis ochii, simțind cum mi 
se amestecă în sânge tequila, şampania şi cocaina. Toată 
seara încercasem să fac legătura între James aşa cum îl 
cunoscusem eu şi Clare din prezent, dar nu reuşisem decât 
să simt şi mai acut ciudăţenia întregii poveşti. Oare James 
chiar se schimbase atât de mult? Stăteau în apartamentul 
lor din Londra şi trăgeau pe nas cot la cot? îşi mai amintea 
ce spusese la şaisprezece ani? Oare vedea contradicţia de 
care vorbea atunci? Işi dădea seama că devenise unul 
dintre idioţii de care râdea cu ani în urmă? 

Era o imagine care mă durea, ca o rană pe jumătate 
vindecată care te doare pe neaşteptate. 

— Lee? s-a auzit înfundat vocea lui Clare, şi am deschis 
ochii fără tragere de inimă. Lee! Hai, dragă, concentrează- 
te. Doar nu te-ai îmbătat deja, nu? 


? Federație internaţională de organizaţii care luptă împotriva sărăciei. 
SES A A 


— Ah, nu, m-am îndreptat eu de spate, frecându-mi faţa. 

Trebuia să merg mai departe, nu aveam cum să dau 
înapoi. 

— De fapt, nu-s suficient de beată. Unde e tequila? 


A VE 


Zece 


— N-am făcut niciodată... a spus Clare, care stătea 
tolănită pe canapea, cu picioarele în poala lui Tom şi cu 
lumina focului jucându-i în păr. 

Avea un păhăruţ într-o mână şi o felie de lămâie în 
cealaltă, ţinându-le în echilibru, ca şi când şi-ar fi cântărit 
opţiunile. 

— N-am făcut niciodată... sex în avion. 

Au urmat câteva clipe de tăcere, întrerupte în cele din 
urmă de hohotul de râs al lui Flo. Apoi Tom - foarte lent, cu 
o expresie ironică - şi-a ridicat păhăruţul. 

— Noroc, draga mea! 

L-a dat de duşcă şi a muşcat felia de lămâie, făcând o 
grimasă. 

— Ah, ai făcut cu Bruce! a spus Clare, în vocea ei 
simțindu-se un amestec amical de sarcasm şi amuzament. 
Probabil aţi făcut-o la clasa întâi! 

— Ai fost aproape - la clasa business, a răspuns el, după 
care şi-a umplut din nou paharul şi s-a uitat în jur. Serios? 
Beau singur? 

— Poftim? a întrebat Melanie, ridicând privirea din 
telefon. Scuze, am prins un pic de semnal şi am vrut să iau 
legătura cu Bill, dar n-am reuşit. Ce era, adevăr sau 
provocare? 

— Nici una, nici alta, am mers mai departe, a răspuns 
Tom, cu limba împleticită de băutură. 

Făcuse o mulţime de chestii ciudate la viaţa lui, aşa că 
era dezavantajat în jocul ăsta. 

— Jucăm „N-am făcut niciodată...”. lar eu am făcut sex în 
avion. 

— Îmi pare rău, n-am fost atentă, a spus Melanie, dând 
de duşcă shotul cu un aer absent şi ştergându-se la gură. 
Gata. Flo, pot să mai sun o dată de pe fix? 

— Nu, nu, nu, nu! a spus Clare, dând din deget. Nu scapi 
aşa uşor. 

— Cu siguranţă nu! a intervenit Flo indignată. Dacă ai 

— 79 — 


făcut, trebuie să ne spui când şi unde. 

— Când am fost în luna de miere cu Bill. Era un zbor de 
noapte. l-am supt-o la toaletă. Se pune? În fine, deja am 
băut. 

— Tehnic vorbind, e/ a făcut sex, nu tu, a spus Tom 
ironic, făcând lent cu ochiul. Dar, pentru că deja ai băut, se 
pune. Aşa, mai departe! Rândul meu. N-am făcut 
niciodată... la dracu', ce n-am făcut niciodată? Gata, ştiu, 
sporturi acvatice. 

Răspunsul lui a fost întâmpinat cu hohote de râs şi 
nimeni n-a băut. 

— Cum, serios? a mormăit el. 

— Sporturi acvatice? a întrebat Flo nesigură, ducând 
paharul la gură, dar s-a uitat în jur, încercând să înţeleagă 
ce era amuzant. Adică scufundări şi chestii de genul ăsta? 
Am făcut iahting, se pune? 

— Nu, scumpo, a răspuns Clare, apoi s-a aplecat spre Flo 
şi i-a şoptit ceva la ureche. 

Faţa lui Flo a căpătat o expresie şocată, apoi una de 
amuzament scârbit. 

— Nu se poate! Revoltător! 

— Haideţi, s-a rugat Tom, spuneţi-i şi unchiului Tom. 
Suntem între fete, n-aveţi de ce să vă ruşinaţi. 

A urmat încă o clipă de tăcere şi Clare a râs. 

— Îmi pare rău, aşa-ţi trebuie dacă te înhăitezi cu pudice 
ca noi. N-ai ce face, îndură ca un bărbat. 

Tom şi-a dat shotul de duşcă, a umplut din nou paharul şi 
s-a lăsat pe spate, acoperindu-şi ochii cu o mână: 

— La naiba, a venit vremea să plătesc pentru păcatele 
tinereţii. Se învârte camera cu mine. 

— Rândul tău, Lee, a spus Clare de pe canapea. 

Era îmbujorată, iar părul auriu îi era răsfirat pe umeri. 

— Spune-ne. 

Mi s-a strâns stomacul. Era momentul de care mă 
temeam. Toată runda dinainte, cu capul înceţoşat de 
tequila, şampanie şi rom, mă străduisem să găsesc ceva de 
zis, dar toate amintirile mă trimiteau cu gândul la James. 
Mi-au venit în minte toate lucrurile pe care nu le făcusem, 


pe care nu le spusesem. Am închis ochii şi camera a părut 
că se clatină. 

Una era să joci jocul ăsta într-o încăpere plină cu prieteni, 
care deja ştiau cam tot ce era de zis, şi cu totul altceva 
când aveai în jur un amestec stingheritor de străini şi 
cunoştinţe de demult. N-am făcut niciodată... Doamne, ce- 
aş fi putut spune? 

N-am aflat niciodată de ce a făcut-o. 

Nu l-am iertat niciodată. 

N-am reuşit niciodată să-l uit. 

— Lee... a spus Clare cu glas melodios. Hai, spune, că 
altfel te fac de râs runda următoare. 

Simţeam în gâtlej un gust neplăcut de tequila şi cocaină. 
Nu mai puteam să beau. Dacă mai puneam alcool în gură, 
mi se făcea rău. 

Nu l-am cunoscut niciodată cu adevărat. 

Cum putea să se căsătorească cu Clare? 

— Nu mi-am făcut niciodată un tatuaj, am zis eu în cele 
din urmă. 

Cu asta ştiam că eram pe teren sigur, întrucât Tom deja 
mărturisise că avea unul. 

— La naiba... a mormăit el, dând shotul peste cap. 

Flo a râs: 

— Haide, nu scapi aşa uşor! Arată-ne şi povesteşte-ne, te 
rog. 

Tom a oftat, apoi şi-a descheiat cămaşa, dând la iveală 
un piept musculos şi bronzat. A tras de-o mânecă, 
dezgolindu-şi umărul să ne arate tatuajul - o inimă 
străpunsă de-o săgeată, pe care era scris cu italice: Nu 
tocmai nătărău. 

— Gata, a spus el, încheindu-şi cămaşa. Acum arătaţi şi 
voi, că nu se poate să fiu singurul. 

Nina n-a spus nimic, ci pur şi simplu şi-a ridicat blugii de 
pe o gleznă, arătându-ne un tatuaj în formă de pasăre. 

— Ce e? a întrebat Flo, uitându-se mai de aproape. O 
mierlă? 

— Un şoim, a spus Nina, fără să dea detalii, apoi şi-a tras 
blugii la loc şi a băut shotul. Dar tu? 


E - n NE 


Flo a clătinat din cap: 

— Prea îndrăzneţ pentru o fricoasă ca mine! Dar Clare 
are un tatuaj! 

Clare a zâmbit şi s-a ridicat în capul oaselor. S-a întors cu 
spatele spre noi, ridicându-şi bluza argintie, care a sclipit ca 
solzii de peşte. Deasupra beteliei blugilor avea nişte 
modele celtice curbate spre talia ei subţire. 

— Fund cu coarne! a pufnit Nina. 

— Nebunia tinereţii, a spus Clare, uşor jenată. Aveam 
douăzeci şi doi de ani şi m-am îmbătat la Brighton. 

— O să arăţi nemaipomenit când o să fii o doamnă în 
vârstă, a spus Nina. Un ghidaj bun pentru tânărul care o să 
te şteargă la fund când o să ajungi la azil. 

— O să aibă la ce să se uite, bietul de el, a râs Clare, 
trăgându-şi bluza la loc, apoi s-a lăsat pe canapea şi a băut 
shotul. Mels? a strigat ea. 

Dar Melanie se dusese cu telefonul fix în hol - ne-am dat 
seama unde era după firul întins şi după vocea ei joasă şi 
alarmată. 

— ...Şi a băut din biberon? am auzit-o din hol. Cât? 

— Asta e, a spus Nina hotărâtă. Pe Melanie am pierdut-o. 
Să continuăm. N-am făcut niciodată... N-am făcut 
niciodată... N-am făcut niciodată... 

Şi-a mutat privirea de la mine la Clare şi pe faţa ei a 
apărut brusc o expresie răutăcioasă. Mi s-a pus un nod în 
stomac. La beţie, Nina nu e întotdeauna o persoană 
plăcută. 

— Nu mi-am tras-o niciodată cu James Cooper. 

S-au auzit râsete şovăielnice în living, iar Clare a ridicat 
din umeri şi a băut. Apoi ochii ei de culoarea albăstrelei şi 
ochii cafenii ai Ninei s-au întors spre mine. S-a făcut linişte 
şi nu se mai auzea decât solista de la Florence and the 
Machine care ne spunea că iubitul ei face sicrie. 

— Du-te dracului, Nina, am spus eu. 

Am dat shotul de duşcă cu mâna tremurândă, apoi m-am 
ridicat în picioare şi am ieşit îmbujorată pe hol, simţindu-mă 
brusc foarte, foarte beată. 

— Poţi să-i dai jumătate de banană la micul dejun, am 


=g 


auzit-o pe Melanie. Dar dacă-i dai struguri, să tai boabele în 
două; sau poţi să-i mărunţeşti cu tăietorul de cartofi... 

Am trecut pe lângă ea şi am urcat treptele, iar Flo a 
pornit nedumerită în urma mea, întrebându-mă: 

— Ce-i? Ce s-a întâmplat? 

Când am ajuns la etaj, am dat buzna în baie şi am încuiat 
uşa, apoi m-am aşezat în genunchi în faţa closetului şi am 
vomitat tot ce aveam în stomac. 

Doamne, ce beată eram. Suficient de beată cât să cobor 
în living şi s-o plesnesc pe Nina pentru că era o nenorocită 
căreia îi plăcea să răscolească rahatul. E drept că nu ştia 
toată povestea mea cu James, dar ştia suficient cât să-şi 
dea seama că mă punea într-o situaţie îngrozitoare - şi nu 
doar pe mine, ci şi pe Clare. 

În clipa aceea, îi uram pe toţi: pe Nina, pentru că mă 
împungea cu întrebările ei foarte sarcastice, pe Flo şi pe 
Tom, pentru că se holbau la mine în timp ce beam, pe 
Clare, pentru că mă obligase să vin. Şi cel mai mult îl uram 
pe James - pentru că o ceruse în căsătorie pe Clare, pentru 
că declanşase toată povestea asta. O uram până şi pe 
sărmana şi nevinovata Melanie, numai pentru că era şi ea 
acolo. _ 

Mi-a venit din nou să vomit, dar nu mai aveam ce. Imi 
rămăsese în gură un gust îngrozitor de tequila. M-am ridicat 
în picioare şi am scuipat în closet, apoi am tras apa şi m-am 
dus la chiuvetă, să-mi clătesc gura şi să mă spăl pe faţă. 
Eram palidă şi aveam pete roşii pe pomeţi, iar rimelul mi se 
întinsese pe obraji. 

Cineva a ciocănit la uşă. 

— Lee? 

Mi-am dat seama că era Clare şi mi-am acoperit faţa cu 
palmele. 

— Am n-nevoie de câteva clipe singură. 

Of, mă bâlbâiam. Nu mă mai bâlbâisem de când 
terminasem şcoala. După ce plecasem din Reading, 
reuşisem cumva să scap şi de bâlbâială, şi de Lee, 
personalitatea mea tristă şi stângace. Nora nu se bâlbâise 
niciodată. Redeveneam Lee. 


Zg 


— Lee, îmi pare rău. Nina n-ar fi trebuit să... 

Du-te dracului, mi-am zis în sinea mea. Te rog. Lasă-mă 
în pace. 

Am auzit şoapte în spatele uşii şi, cu degete tremurânde, 
am încercat să-mi şterg rimelul de pe obraji cu hârtie 
igienică. 

Doamne, ce situaţie stânjenitoare. Mă simţeam ca şi 
când aş fi fost din nou la şcoală - certuri între fete, 
împunsături, tot tacâmul. Îmi jurasem să nu mă mai întorc 
niciodată acolo. Făcusem o greşeală că venisem. O mare, 
mare greşeală. 

— Îmi pare rău, Nora. 

Era vocea Ninei, care, deşi vorbea împleticit, era sincer 
îngrijorată - sau cel puţin aşa părea. 

— A vorbit gura fără mine... te rog, ieşi de-acolo. 

— Vreau să mă duc la culcare, am spus eu, răguşită de la 
vomat. 

— Le... Nora, te rog, a spus Clare. Haide, îmi pare rău. Și 
Ninei îi pare rău. 

Am inspirat adânc şi am tras zăvorul. 

Stăteau amândouă în uşă, cu feţe abătute în lumina 
puternică din baie. 

— Te rog, Lee, m-a luat Clare de mână. Vino înapoi în 
living. 

— E în regulă, zău, am spus eu. Dar chiar sunt obosită, 
m-am sculat la cinci să prind trenul. 

— Bine... a spus Clare, dându-mi drumul la mână fără 
tragere de inimă. Dar numai dacă nu te culci necăjită. 

Fără să vreau, mi-am încleştat dinţii. Fii calmă. Nu te 
gândi doar la tine. 

— Nu, nu mă c-culc „necăjită”, am spus eu, încercând să 
vorbesc degajat. Pur şi simplu sunt obosită. lar acuma o să 
mă spăl pe dinţi. Ne vedem dimineaţă. 

Am trecut pe lângă ele şi am intrat în dormitor să-mi iau 
portfardul, dar când m-am întors, încă erau acolo, iar Nina 
bătea din picior. 

— Deci vorbeşti serios? a spus ea. Chiar ne laşi baltă? A 
fost doar o glumă, Lee, ce Dumnezeu! Clare e cea care ar fi 


— 84 — 


putut să se simtă ofensată, dar după cum vezi nu s-a 
supărat. Ţi-ai pierdut simţul umorului după ce-ai terminat 
şcoala? 

Câteva clipe, m-am gândit la toate replicile pe care aş fi 
putut să i le dau. Wu fusese o glumă. Nina ştia foarte bine 
ce însemna acea întrebare pentru mine şi intenţionat 
adusese vorba despre James în singurul loc şi în singurul 
moment în care nu puteam să mă eschivez sau să 
relativizez importanţa subiectului. 

Dar ce rost ar fi avut să-i răspund? Muşcasem momeala 
ca o proastă, explodasem la momentul aşteptat. Nu mai 
aveam cum să îndrept lucrurile. 

— Nu vă las baltă, am spus eu obosită. Dar e trecut de 
miezul nopţii şi m-am trezit la cinci dimineaţa. Vă rog, zău 
că am nevoie de somn. 

Mi-am dat seama, chiar în timp ce vorbeam, că mă 
rugam de ele, că îmi găseam scuze, încercând să scap de 
vina de a părăsi petrecerea. lar asta mi-a dat curaj. Doar nu 
mai aveam şaisprezece ani. Nu mai trebuia să stăm mereu 
împreună ca şi când am fi fost legate cu un cordon 
ombilical invizibil. Fiecare mersese pe drumul ei şi toate 
supravieţuiserăm. Nu se strica petrecerea lui Clare numai 
pentru că mă duceam eu la culcare şi nu trebuia să-mi 
justific decizia ca un prizonier în faţa tribunalului. 

— Mă duc la culcare, am repetat eu. 

A urmat o pauză. Clare şi Nina s-au uitat una la alta, apoi 
Clare a spus: 

— Bine. 

Din cine ştie ce motiv irațional, cuvântul ăsta m-a 
enervat mai mult decât orice - ştiam că nu voia decât să 
spună că era de acord, dar a sunat ca şi când mi-ar fi dat 
permisiunea, ceea ce m-a scos din sărite. S-a dus vremea 
când îmi spuneai ce să fac. 

— Noapte bună, am încheiat eu, apoi am trecut pe lângă 
ele şi am intrat în baie. 

Peste fâşâitul apei şi hârşâitul periuţei de dinţi, le-am 
auzit vorbind în şoaptă la uşă, aşa că am întârziat în baie, 
curăţându-mi rimelul cu o grijă exagerată, până când vocile 


s-au stins şi am auzit paşi îndepărtându-se pe parchet. 

Am răsuflat uşurată, eliberând o tensiune de care nici 
măcar nu fusesem conştientă: am simţit cum mi se 
relaxează gâtul şi umerii. 

De ce? De ce aveau încă puterea asta asupra mea, mai 
ales Clare? De ce le dădeam voie? 

Am oftat, mi-am aruncat periuţa şi pasta de dinţi în 
neseser, am deschis uşa şi m-am dus în dormitor, unde era 
linişte şi răcoare - cu totul altfel decât în _ livingul 
supraîncălzit şi aglomerat. Se auzea Jarvis Cocker în fundal, 
vocea lui răsunând pe holul deschis, dar muzica s-a redus la 
câteva acorduri de bas înfundate după ce am închis uşa şi 
m-am trântit în pat. Am simţit o uşurare incredibilă. Am 
închis ochii şi m-am simţit aproape ca în apartamentul meu 
din Hackney; nu lipseau decât zumzetul traficului şi 
claxoanele. 

Imi doream atât de mult să fi fost acolo, încât aproape că 
simţeam sub palmă pilota mea cu flori, tocită şi catifelată, 
şi vedeam jaluzelele de ratan care se legănau uşor la 
fereastră în nopţile de vară. 

Dar apoi s-au auzit ciocănituri la uşă şi, când am deschis 
ochii, m-a întâmpinat întunericul pădurii, de care mă 
despărţea doar peretele de sticlă. Am oftat, străduindu-mă 
să mă ridic în capul oaselor, şi am auzit alte ciocănituri. 

— Lee? 

M-am dat jos din pat şi am deschis uşa. În prag era Flo, 
cu mâinile în şolduri. 

— Lee! Nu pot să cred că-i faci una ca asta lui Clare! 

— Ce? am spus eu, simţindu-mă brusc sleită de puteri. 
Ce fac? Mă culc? 

— M-am străduit din răsputeri să organizez un weekend 
perfect pentru Clare - te omor dacă strici tot! 

— Nu stric nimic, Flo. Tu faci mare caz de chestia asta, 
nu eu. Pur şi simplu vreau să mă culc, în regulă? 

— Nu, nu e deloc în regulă. N-o să-ţi permit să-mi 
sabotezi toate eforturile! 

— Pur şi simplu vreau să mă culc, am repetat eu, ca pe o 
mantră. 


— lar eu cred că eşti... o egoistă nenorocită, a izbucnit 
Flo, roşie la faţă, părând gata să izbucnească în lacrimi. 
Clare... Clare e cea mai tare, da? Şi merită... merită... 

Îi tremura bărbia. 

— Mda, mă rog, am spus eu şi, fără să mai stau pe 
gânduri, i-am închis uşa în nas. 

Câteva clipe, am auzit-o respirând precipitat pe hol şi m- 
am gândit că, dacă izbucneşte în plâns, va trebui să ies să- 
mi cer scuze. Nu puteam sta în cameră s-o ascult făcând o 
criză la uşa mea. 

Dar n-a făcut nicio criză. Cu un efort uriaş, s-a liniştit şi a 
coborât, lăsându-mă şi pe mine în pragul lacrimilor. 


Nu ştiu când a venit Nina în cameră, dar era târziu, foarte 
târziu. Nu mă luase somnul, dar m-am prefăcut că dorm, 
ghemuită sub plapumă, cu perna pe cap, iar ea a păşit 
zgomotos prin cameră, răsturnând tuburi de cremă şi 
lovindu-şi valiza cu piciorul. 

— Eşti trează? a zis ea în şoaptă, strecurându-se în patul 
alăturat. 

M-am gândit să nu-i răspund, apoi am oftat şi m-am 
întors spre ea: 

— Da. Probabil pentru că ai răsturnat toate tuburile de 
cremă din cameră. 

— Scuze. 

S-a ghemuit în aşternut şi i-am văzut strălucirea ochilor 
când a căscat şi a clipit obosită. 

— Uite, îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat mai 
devreme. Sincer, n-am vrut... 

— Nu-i nimic, am spus eu fără chef. Şi mie îmi pare rău. 
Am exagerat. Eram obosită şi beată. 

Deja hotărâsem ca a doua zi dimineaţă să-mi cer scuze 
faţă de Flo. Dacă era cineva de vină pentru ce se 
întâmplase, cu siguranţă nu era ea. 

— Nu, eu am greşit, a spus Nina, apoi s-a întors pe spate, 
acoperindu-şi ochii cu o mână. Am răscolit căcatul, ca de 
obicei. Dar, ştii, au trecut zece ani. Cred că pot fi iertată că 
am presupus că... 


E: y 


S-a oprit. Dar ştiam ce voia să spună. Putea fi iertată 
dacă presupunea că un om normal lăsase în urmă ce se 
întâmplase, trecuse mai departe. 

— Ştiu, am spus eu iritată. Crezi că nu-mi dau seama? E 
jalnic. 

— Nora, ce s-a întâmplat? E clar că s-a întâmplat ceva. 
Nu reacţionezi aşa după o despărţire normală. 

— Nu s-a întâmplat nimic. Mi-a dat papucii. Asta a fost 
tot. 

— Eu am auzit altceva, a spus ea, întorcându-se iar pe o 
parte, şi i-am simţit privirea aţintită asupra mea în 
întuneric. Am auzit că tu i-ai dat papucii. 

— Ai auzit greşit. El m-a părăsit. Printr-un mesaj, dacă 
vrei să ştii. 

La scurtă vreme după aceea, m-am descotorosit de 
telefon. Mă durea de fiecare dată când auzeam piuitul vesel 
şi nepăsător care mă anunţa că primisem un nou mesaj. 

— Înţeleg... şi totuşi. Uite, nu te-am întrebat niciodată, 
dar cumva te-a... 

S-a oprit. Auzeam cum i se învârteau rotiţele creierului, 
încercând să-şi dea seama cum să formuleze ceva dificil. N- 
am spus nimic. Orice ar fi vrut să mă întrebe, nu aveam de 
gând s-o ajut. 

— La dracu', n-am cum să zic chestia asta fără să-mi bag 
nasul în treburile tale. Nu te-a... nu te-a lovit, nu? 

— Ce? 

Nu mă aşteptam la asta. 

— Ah, înţeleg, e clar că nu. Scuze. 

S-a întors din nou pe spate: 

— Îmi pare rău. Dar acum, sincer, Lee... 

— Nora. 

— Scuze! lartă-mă, m-am luat şi eu după Clare. Şi, da, ai 
dreptate, e greu de înţeles. Sincer, la cum ai reacţionat 
după despărţire, nu poţi învinovăţi lumea că şi-a pus 
întrebări... 

— Lumea? 

— Da, aveam şaişpe ani... a fost o poveste dramatică... 
tu ai plecat din oraş, iar James a fost distrus. Normal că ne- 


am pus întrebări, nu? 

— Ei, ce să-ţi spun. 

Mi-am aţintit privirea în tavan. În liniştea care s-a lăsat, 
nu se auzea decât un răpăit uşor - ca de ploaie, dar mai 
discret -, care venea de afară. 

— Deci lumea a crezut că m-a lovit? 

— Mda, a răspuns Nina laconic. Aş zice că asta era cea 
mai populară teorie. Asta sau că ţi-a dat vreo boală 
venerică. 

Doamne. Bietul James. În ciuda a ceea ce făcuse, nu 
merita asta. 

— Nu, am spus eu în cele din urmă. Nu, James Cooper nu 
m-a bătut. Nici nu mi-a dat vreo boală venerică. Şi poţi s-o 
spui oricui „îşi pune întrebări” despre mine în prezenţa ta. 
lar acum, noapte bună, vreau să dorm. 

— Atunci, dacă n-a fost asta, ce s-a întâmplat? 

— Noapte bună. 

M-am întors pe-o parte, ascultând tăcerea, respiraţia 
exasperată a Ninei şi răpăitul discret de afară. 

Şi, în cele din urmă, am adormit. 


— 89 — 


Unsprezece 


Voci. Pe coridor. Mi se strecoară în vis prin ceața morfinei 
şi, o clipă, am impresia că sunt din nou în casa de sticlă, iar 
Clare şi Flo şoptesc la uşa mea, ţinând puşca cu mâini 
tremurânde. 

Ar fi trebuit să verificăm uşile... 

Apoi deschid ochii şi-mi amintesc unde sunt. 

La spital. Pe coridor sunt asistente, personal de serviciu... 
poate şi poliţista pe care am văzut-o mai devreme. 

Stau întinsă şi clipesc, încercând să-mi pun în funcţiune 
creierul obosit şi amorţit de medicamente. Ce oră e? 
Lămpile de noapte sunt aprinse, dar nu-mi dau seama dacă 
e nouă seara sau patru dimineaţa. 

Întorc capul după telefonul mobil. De obicei, imediat ce 
mă trezesc, mă uit la telefon să văd cât e ceasul. E primul 
lucru pe care-l fac. Dar mobilul meu nu e pe noptieră. 

Pe scaunul de lângă fereastră nu e nicio haină, iar halatul 
de spital pe care-l port nu are buzunare. Telefonul meu a 
dispărut. 

Stau întinsă pe pat, uitându-mă în jur prin încăperea mică 
şi slab luminată. Mă aflu într-o rezervă, ceea ce e ciudat - 
dar poate că salonul principal era plin. Sau poate că asta e 
practica obişnuită aici. Nu văd niciun ceas pe perete, iar în 
rezervă nu e niciun alt pacient pe care să-l întreb. Poate că 
monitorul cardio-respirator de la capul meu afişează şi ora, 
dar nu pot să-i văd ecranul. 

Câteva clipe, mă gândesc să strig, s-o întreb pe poliţista 
de la uşa mea ce oră e, unde mă aflu, ce s-a întâmplat cu 
mine. 

Dar apoi îmi dau seama: poliţista vorbeşte cu cineva - ale 
lor erau vocile care se auzeau mai devreme, înghit în sec. 
Îmi simt gâtul uscat şi lipicios. Îmi ridic cu greu capul de pe 
pernă, pregătindu-mă să strig. Dar înainte să pot rosti 
vreun cuvânt, prin geamul gros al uşii răzbate de pe coridor 
o propoziţie care îmi lipeşte limba uscată de cerul gurii. 

— Doamne, deci acuma luăm în calcul posibilitatea unei 


— 90 — 


crime? 


— 91 — 


Doisprezece 


M-am trezit într-o linişte deplină, întreruptă doar de 
sforăitul uşor al Ninei în patul alăturat. Dar, întinzându-mi 
muşchii şi dorindu-mi să fi umplut paharul cu apă de pe 
noptieră, am început să desluşesc zgomotele pădurii: 
cântecele păsărilor, trosnet de crengi şi o uşoară bufnitură 
- nu mi-am dat seama de la ce putea fi -, urmată de nişte 
foşnete, ca şi când pe acoperiş ar fi căzut foi de hârtie. 

M-am uitat la telefon - ora 6:48 şi tot nu aveam semnal -, 
apoi mi-am luat un pulover şi m-am apropiat de fereastră. 
Când am tras draperia, aproape că am izbucnit în râs. 
Ninsese peste noapte; nu mult, dar suficient cât să 
transforme peisajul într-o carte poştală victoriană. Deci asta 
însemna răpăitul ciudat pe care-l auzisem în timpul nopţii. 
Dacă m-aş fi ridicat din pat şi m-aş fi uitat pe fereastră, aş fi 
văzut. 

Cerul era colorat în nuanţe de roz şi albastru, norii 
luminaţi de dedesubt aveau nuanţe de piersică, iar 
pământul aducea cu un covor pufos şi alb, presărat cu ace 
de pin şi urme lăsate de păsări. 

Adidaşii de pe calorifer erau plini de noroi de la alergarea 
din ajun, dar erau uscați, la fel şi jambierele. Mi-am pus o 
bluză termoizolantă şi un fes, dar m-am gândit că n-o să 
am nevoie şi de-o geacă. Chiar dacă alerg într-o zi geroasă, 
eman suficientă căldură cât să nu-mi fie frig, cu condiţia să 
nu bată vântul. lar dimineaţa era liniştită. Nicio creangă nu 
se legăna, iar zăpada cădea din copaci din cauza 
gravitaţiei, nu a vântului - ramurile se încovoiau sub 
propria lor greutate. 

Am auzit sforăituri uşoare din toate camerele când am 
coborât scările cu grijă, doar în şosete, punându-mi adidaşii 
abia când am ajuns pe covorul de la intrare, ca să nu 
murdăresc podelele mătuşii lui Flo. Uşa de la intrare avea 
un şir intimidant de şuruburi şi încuietori, aşa că m-am dus 
în vârful picioarelor la uşa din bucătărie, care avea doar o 
clanţă şi o broască. Cheia s-a răsucit uşor şi am apăsat pe 

— 92 — 


clanţă. M-am crispat când am tras de uşă, întrebându-mă 
brusc dacă nu cumva ar fi trebuit să dezactivez vreo alarmă 
- dar nu s-a auzit nicio sirenă, aşa că m-am strecurat afară 
în dimineaţa geroasă şi mi-am început încălzirea. 


Vreo patruzeci de minute mai târziu, m-am întors pe 
poteca din pădure, alergând uşor, cu obrajii îmbujoraţi de 
frig şi efort, scoțând pe gură norişori albi care se înălţau 
spre albastrul strălucitor al cerului. Mă simţeam uşoară şi 
calmă - lăsasem nemulţumirile şi tensiunile în urmă, 
undeva, în pădure -, însă mi s-a strâns uşor inima când am 
văzut că burlanul centralei scotea aburi ca un tren. Cineva 
se trezise şi folosea apa caldă. 

Mi-aş fi dorit să am o oră de linişte înainte să se 
trezească şi ceilalţi, să iau micul dejun singură, fără 
conversații de complezenţă. lar când am ajuns lângă casă, 
am văzut că cine se trezise făcuse şi un drum pe afară. Am 
văzut urme de paşi care duceau de la uşa din spate la garaj 
şi înapoi. Ce ciudat. Toate maşinile erau parcate afară, în 
faţa casei. Ce motiv ar fi putut avea cineva să se ducă la 
garaj? 

Dar deja începuse să mi se facă frig din cauza bluzei 
transpirate, pentru că nu mai alergam, şi voiam să beau o 
cafea. M-am apropiat de uşa de la bucătărie. Cine se trezise 
sigur avusese un motiv să iasă din casă. 

— Hei! am strigat eu cu glas scăzut după ce am deschis 
uşa, nevrând să-i trezesc pe ceilalţi. Eu sunt. 

Cineva stătea lângă blatul pentru gătit. Era aplecată 
deasupra unui mobil. A ridicat capul şi am văzut că era 
Melanie. 

— Bună! a zâmbit ea, gropiţele adânci apărând şi 
dispărând pe obrajii ei ca piersica. Credeam că sunt singura 
care s-a trezit. Ai fost să alergi pe zăpada asta? Nebună mai 
eşti! 

— E nemaipomenit, i-am răspuns eu, apoi mi-am curăţat 
adidaşii pe covorul din faţa uşii şi i-am scos din picioare, 
ţinându-i de şireturi. Cât e ceasul? 

— Şapte jumate. M-am sculat acu’ vreo treizeci de 


= 03 


minute. Ca să vezi, am şi eu ocazia să dorm până târziu, 
fără să mă trezească Ben, şi uite, mă scol cu noaptea-n 
cap! 

— Aşa ai fost programată, am spus eu. 

— Ai perfectă dreptate, a oftat ea. Vrei un ceai? 

— Aş prefera o cafea, dacă avem. 

Abia apoi mi-am amintit: 

— Ah, la naiba, n-avem cafea, nu? 

— Nu. Simt că mor. Şi eu sunt cafegioaică. În facultate, 
beam ceai, dar m-a convertit Bill. Am încercat să beau 
suficient ceai cât să-mi iau o doză echivalentă de cafeină, 
dar cred că vezica mea n-o să reziste. 

N-aveam ce să fac. Ceaiul măcar era o băutură caldă. 

— Aş bea şi un ceai. Te superi dacă mai întâi fac un duş 
şi îmi schimb hainele? Am alergat şi ieri în astea, cred că 
put. 

— Nicio problemă. Vreau să fac şi pâine prăjită. O să fie 
gata când te întorci. 


Zece minute mai târziu, când am revenit la parter, în 
bucătărie mirosea a pâine prăjită, iar Melanie fredona Rotile 
autobuzului!?. 

— Hei, a spus ea când m-a văzut, ştergându-mi părul cu 
prosopul. Uite, avem Marmite, gem de căpşune şi 
marmeladă. 

— De zmeură n-avem? 

— Nu. 

— Atunci Marmite, te rog. 

Mi-a uns o felie şi mi-a împins farfuria, apoi a aruncat o 
privire la telefonul de pe blat. Am luat o gură şi am 
întrebat: 

— Nici acum n-ai semnal? 

— Nu, a răspuns ea, şi zâmbetul politicos i-a dispărut de 
pe buze. Începe să mă scoată din sărite chestia asta. Ben n- 
are decât şase luni şi a fost cam neliniştit de când am 
început să-i dăm mâncare solidă. Da... ştiu că e caraghios, 


10 Cântec pentru copii. 
11 Pastă din extract de drojdie, de culoare maro-închis, cu gust sărat. 
— 94 — 


dar nu suport să stau departe de el. 

— Îmi închipui, am spus pe un ton plin de înţelegere, deşi 
nu prea aveam cum s-o înţeleg. 

Dar ştiam ce înseamnă dorul de casă, şi probabil era de 
câteva ori mai puternic când aveai un copil neajutorat care 
aştepta să te întorci. 

— Cum e Ben? am întrebat eu, încercând s-o înseninez. 

— O, e adorabil! 

Zâmbetul i-a revenit pe buze, un pic mai convingător de 
data asta, apoi a pus mâna pe telefon şi a început să caute 
prin fotografii: 

— Uite, asta e o poză cu el de când i-a ieşit primul dinte. 

Mi-a arătat o fotografie înceţoşată cu un copil bucălat 
căruia nu i se vedea niciun dinte în gură, dar Melanie a 
trecut peste ea, căutând altceva. A făcut o grimasă când a 
dat peste una care semăna cu o explozie într-o fabrică de 
muştar. 

— Doamne, scuze pentru asta. 

— Ce e? 

— Ben când a făcut aşa mult caca, încât i-a ajuns şi în 
păr! l-am făcut o poză şi i-am trimis-o lui Bill la serviciu. 

— Bill şi Ben”? 

— Ştiu, a râs ea uşor stânjenită. Am început să-i spunem 
Ben de când era în burtica mea. Iniţial a fost o glumă, dar în 
cele din urmă ne-am obişnuit să-i spunem aşa. Imi pare un 
pic rău, dar mă gândesc că n-o să fie toată viaţa în 
compania lui taică-su. Ah, uită-te la asta - prima oară când 
l-am dus la bazin! 

Era o poză mai clară - o feţişoară şocată într-o piscină 
bleu, cu gura roşie rotunjită într-un „o!” furios şi ofensat. 

— E adorabil, am spus eu, încercând să nu par frustrată. 

Dumnezeu ştie că nu vreau un copil, dar, când vezi 
familia fericită a altuia, ai un sentiment de excludere, deşi 
n-ar trebui să fie aşa. 

— Chiar este, a spus Melanie cu duioşie. Mă simt 
binecuvântată. 

A dus mâna la cruciuliţa de la gât, aproape inconştient, şi 


12 Personajele principale dintr-un program pentru copii produs de BBC. 
— 95 — 


a oftat: 

— Mi-aş dori să fie semnal aici. Am crezut sincer că sunt 
în stare să stau departe de el, dar acum... două nopţi mi se 
pare prea mult. Mă tot întreb: dacă se întâmplă ceva şi Bill 
nu poate să mă sune? 

— Dar are numărul de fix de aici, nu? am întrebat eu, 
luând o gură de pâine cu Marmite. 

Melanie a încuviinţat din cap. 

— Da. De fapt - şi s-a uitat din nou la telefon să vadă cât 
e ceasul -, i-am zis că o să-l sun în dimineaţa asta. N-a vrut 
să sune el cu noaptea în cap, să nu trezească pe toată 
lumea. Te superi dacâă...? 

— Deloc, am spus eu, iar Melanie s-a ridicat, şi-a golit 
ceaşca şi a pus-o pe blat. Ah, apropo, mi-am amintit eu 
brusc când a ajuns lângă uşă, voiam să te întreb, ai fost 
cumva la garaj? 

— Nu? s-a mirat ea, rostind cuvântul ca pe o întrebare. 
Cum aşa? Era deschis? 

— Nu ştiu, n-am încercat uşa. Dar am văzut urme de paşi 
spre garaj. 

— Ce ciudat. N-am fost eu. 

— Da, straniu. 

Am mai luat o gură de pâine cu Marmite şi am mestecat 
îngândurată. Urmele erau proaspete, deci trebuie să fi fost 
făcute cândva după ce s-a oprit ninsoarea. 

— Crezi că e posibil să... 

Dar m-am oprit. 

— Ce-i? 

Nu mă gândisem la ce urma să spun, iar acum, că 
începusem, nu-mi venea să duc gândul la capăt. 

— Păi... am continuat eu, am presupus că a fost cineva 
care a ieşit din casă, s-a dus la garaj şi s-a întors. Dar poate 
că n-a fost aşa. 

— Ah... crezi că ne-a dat cineva târcoale? Ai văzut şi paşi 
dinspre drum spre garaj? 

— N-am văzut. Dar garajul e foarte aproape de pădure şi 
urmele nu prea au cum să se vadă printre copaci, unde 
zăpada nu s-a depus uniform. 


În plus - deşi pe asta am păstrat-o pentru mine -, dacă ar 
fi fost urme pe poteca din pădure, probabil le-am şters eu 
când am alergat. 

— În fine, am spus eu, luând hotărât cana în mână. Îmi 
fac griji degeaba. Probabil a ieşit Flo să ia ceva din garaj. 

— Da, ai dreptate, a spus Melanie. 

A ridicat din umeri şi a ieşit din bucătărie, apoi am auzit 
clinchetul receptorului ridicat din furcă. Dar în loc să 
urmeze zgomotul roții de la telefon, am auzit o suită de alte 
trei clinchete şi bufnitura receptorului trântit la loc în furcă. 

— Asta-i prea de tot, nu mai merge nici fixul! Zău, asta e 
picătura care a umplut paharul. Dacă a păţit Ben ceva? 

— Stai un pic, am spus eu, punându-mi farfuria în 
chiuvetă şi ducându-mă în living. Hai să încerc şi eu. Poate 
că n-ai format bine numărul. 

— Nu e de la număr, mi-a întins ea receptorul. Linia e 
moartă. Ascultă şi tu. 

Avea dreptate. Telefonul nu avea ton. Nu se auzeau 
decât un fâşâit şi uşoare pârâituri. 

— Probabil e de la zăpadă. 

M-am gândit la crengile din pădure, încovoiate de propria 
lor povară. 

— Probabil a căzut o creangă peste fire şi le-a rupt. O să 
vină nişte tehnicieni să rezolve problema, dar... 

— Dar când? a întrebat Melanie îmbujorată, necăjită şi cu 
lacrimi în ochi. N-am vrut să-i spun asta lui Clare, dar e 
prima oară când las copilul sigur şi mă simt ca dracu’. Ştiu 
că ar trebui să spun: „Uraaa, ies cu fetele!”, dar nu mai am 
chef de beţii şi de prosteală de genu’ ăsta. Şi nu mă 
interesează nici cât negru sub unghie cine s-a culcat cu 
cine. Tot ce vreau e să mă duc acasă şi să-l ţin în braţe pe 
Ben. Vrei să ştii adevăratul motiv pentru care m-am sculat 
devreme? Pentru că aveam ţâţele tari ca piatra de la lapte 
şi mă dureau atât de tare, că m-am trezit cu ele 
împroşcând lapte pe tot patul. 

Acum plângea de-a binelea şi-i curgea nasul: 

— A trebuit să mă s-scol să-mi pompez laptele în 
chiuvetă. lar asta e picătura care a umplut paharul, habar 


ES «ya 


n-am d-d-dacă totul e în regulă acasă. Nu mai vreau să stau 
aici. 

Mă uitam la ea muşcându-mi buza. O parte din mine voia 
s-o ia în braţe, o altă parte nu voia să se apropie de faţa ei 
pătată de lacrimi şi muci. 

— Hei, am spus eu cu stângăcie. Hei, uite... dacă te simţi 
ca dracu”... 

Dar m-am oprit. Nu mă asculta. Se uita nu la mine, ci pe 
fereastră, la pădurea presărată cu zăpadă, gândindu-se la 
ceva, respirând mai calm după ce s-a oprit din plâns. 

— Melanie? am îndrăznit eu în cele din urmă. 

S-a întors să se uite la mine, ştergându-şi faţa cu mâneca 
halatului. 

— O să plec. 

Totul s-a întâmplat atât de repede, că n-am ştiut ce să 
spun. 

— Flo o să mă omoare, dar nu-mi pasă. Clare n-o să se 
supere. Nu cred că a ţinut morţiş să-şi facă petrecerea 
burlăciţelor, dar a acceptat pentru că Flo are obsesia asta 
ciudată că ea e cea mai bună prietenă din lume. Crezi că se 
poate conduce pe drumul până la şosea? 

— Da, am spus eu, pe sub copaci zăpada e foarte subţire. 
Dar cum rămâne cu Tom? Tu l-ai adus cu maşina, nu? 

— Doar de la Newcastle, şi-a şters ea din nou faţa, 
părând mai calmă acum, că luase o hotărâre. Sunt sigură 
că o să-l ducă înapoi Clare, Nina sau altcineva. Nu-i mare 
lucru. 

— Ai dreptate. 

Mi-am muşcat limba, imaginându-mi reacţia lui Flo. 

— Eşti sigură că nu vrei să mai aştepţi un pic? O să 
repare linia în scurtă vreme, sunt sigură. 

— Nu, m-am hotărât. Plec acum. Mă rog, aştept până se 
scoală Flo, dar mă duc să-mi fac bagajul. O, ce uşurare! 

A zâmbit şi faţa i s-a înseninat dintr-odată, gropiţele 
revenindu-i în obraji. 

— Mulţumesc că m-ai ascultat. Îmi pare rău că mi-am 
pierdut cumpătul, dar chiar m-ai ajutat să iau o decizie. 
Adică ai dreptate - dacă mă simt ca dracu', ce rost are să 


mai stau aici? Clare n-ar vrea să mă aibă în preajmă ştiind 
că mă simt rău. 

Am urmărit-o urcând liniştită pe scară, probabil ca să-şi 
facă bagajul, şi m-am gândit la vorbele ei. 

Ce rost avea să fiu acolo? Brusc, mi-am dat seama că nu 
voiam să plece. Nu pentru că îmi plăcea de ea sau pentru 
că aveam să-i simt lipsa - n-o cunoşteam suficient de bine, 
deşi părea foarte plăcută -, ci pentru că şi eu mi-aş fi dorit 
să fug de-acolo. lar faptul că rămâneam mai puţini cu unul 
avea să-mi facă evadarea mai dificilă - pe umerii 
supravieţuitorilor apăsa sarcina de a compensa absenţa lui 
Melanie. 

Nu aveam maşină şi nici alibiul unui copil mic, aşa că îmi 
era foarte greu să inventez un motiv care să nu fie 
perceput ca ranchiună faţă de James şi faţă de femeia care- 
| câştigase pe fostul meu iubit. 

Credeam că mă durea de mult în cur de ce credea Clare 
Cavendish despre mine. Mergând cu paşi mici spre 
bucătărie, mi-am dat seama că m-am înşelat. 


— 99 — 


Treisprezece 


lată cum am cunoscut-o pe Clare. Era prima zi de şcoală 
şi stăteam singură într-o bancă, încercând să nu plâng. Toţi 
ceilalţi copii fuseseră la creşa şcolii, numai eu nu, aşa că nu 
cunoşteam pe nimeni. Eram mică şi costelivă, iar mama îmi 
împletise părul în două codițe tari, fixate cu agrafe la 
tâmple, „ca să nu faci păduchi”. 

Ştiam să citesc, dar nu voia să spun la nimeni. Mama îmi 
spusese că, dacă s-ar fi aflat, aş fi fost văzută ca o 
antipatică atotştiutoare, şi că profesorii aveau să mă înveţe 
cum să citesc ca lumea, nu aşa cum învăţasem eu. 

Aşa că stăteam singură, în timp ce restul copiilor stăteau 
câte doi în bănci, discutând între ei, iar la un moment dat în 
clasă a intrat Clare. Nu mai văzusem nicio fată atât de 
frumoasă. Părul ei lung şi desfăcut - deşi regulile şcolii 
cereau să fie purtat prins - strălucea în soare ca într-o 
reclamă la Pantene. S-a uitat în jur la ceilalţi copii, vreo doi 
dintre ei lovind plini de speranţă cu palma în banca 
alăturată şi strigând: „Clare! Clare, stai cu mine!” 

Dar ea m-a ales pe mine. 

Nu ştiu dacă înţelegeţi ce înseamnă să fii aleasă de 
cineva precum Clare. E ca şi când ai sta pe scaun într-un 
teatru şi dintr-odată ai fi scăldată în lumina caldă a unui 
proiector. Te simţi expusă şi, în acelaşi timp, flatată. Toată 
lumea se uită la tine şi îţi dai seama că se întreabă: de ce 
ea? 

Clare a luat loc lângă mine şi am simţit cum mă 
transform din nimeni în cineva. Cineva cu care ceilalţi ar 
vrea să stea de vorbă, să se împrietenească. 

Mi-a zâmbit şi m-am trezit zâmbind şi eu. 

— Bună, a spus ea. Pe mine mă cheamă Clare Cavendish 
şi am părul atât de lung, că pot să mă aşez pe el. Am s-o 
joc pe Fecioara Maria în piesa de Paşti. 

— Pe mine... am încercat eu să răspund. Pe mine mă 
cheamă L-Le... 

„Pe mine mă cheamă Leonora”, asta încercam să spun. 


— 100 — 


Dar Clare mi-a zâmbit: 

— Bună, Lee. 

— Clare Cavendish, a strigat cineva. 

Era învăţătoarea, care bătuse în tablă cu mânerul 
buretelui ca să ne atragă atenţia. 

— De ce nu ai părul prins în coadă? 

— Imi dă dureri de cap, a răspuns Clare, întorcându-şi 
spre învăţătoare faţa angelică, scăldată în soare. Mama mi- 
a spus să nu-l prind în coadă. Am o adeverinţă de la medic. 

Un răspuns tipic pentru Clare. 

Oare chiar avea adeverinţă de la medic? Exista vreun 
doctor întreg la cap care să dea unei fetiţe de cinci ani o 
adeverinţă că poate să poarte părul desfăcut? 

Dar, în fond, nu conta. Clare Cavendish o spusese şi 
astfel devenise un adevăr. Şi chiar a jucat-o pe Fecioara 
Maria în piesa de Paşti. lar eu am devenit Lee. Lee cea 
sfioasă şi bâlbâită. Prietena ei cea mai bună. 

N-am uitat niciodată ce a făcut Clare în ziua aceea. Ar fi 
putut să aleagă pe oricine. Ar fi putut să profite de 
popularitatea ei şi să se aşeze lângă una dintre fetele cu 
agrafe Barbie şi pantofi Lelli Kelly. 

In schimb, m-a ales pe mine, singura fată care stătea 
tăcută, izolată şi m-a transformat. 

Considerată cea mai bună prietenă a lui Clare, eram 
întotdeauna inclusă în jocuri, nu condamnată să aştept pe 
margine - singură dar încercând să n-o arăt -, în speranţa 
că-mi va cere cineva să joc. Eram invitată la petreceri 
întrucât Clare voia să vin şi eu, iar după ce Clare a venit să 
se joace la mine şi a vorbit de bine despre leagănul şi casa 
mea de păpuşi, au început şi alte fete să-mi accepte 
invitaţiile şovăielnice. 

Copiii de cinci ani pot fi incredibil de cruzi. Spun lucruri 
pe care niciun adult nu le-ar spune vreodată - replici acide 
despre cum arăţi, despre familia ta, despre cum vorbeşti şi 
miroşi, despre hainele pe care le porţi. Dacă cineva ar vorbi 
aşa la serviciu, ar fi concediat pentru limbaj ofensator la 
locul de muncă, dar la şcoală e cât se poate de firesc. 
Fiecare clasă are câte un tap ispăşitor, copilul nepopular cu 


— 101 — 


care nu vrea să stea nimeni în bancă, cel care e învinovăţit 
pentru tot şi e ales ultimul la toate jocurile de echipă. Şi, 
probabil la fel de inevitabil, fiecare clasă are o matcă. 
Matca noastră era Clare şi, fără prietenia ei, aş fi putut 
deveni uşor ţapul ispăşitor, stând singură în bancă pentru 
totdeauna. O parte din mine - fetiţa speriată de cinci ani 
din carapacea mea de adult - îi va fi mereu recunoscătoare 
pentru asta. 

Să nu mă înţelegeţi greşit, n-a fost întotdeauna uşor să 
fiu cea mai bună prietenă a lui Clare. Raza de căldură şi 
iubire a reflectorului putea să fie retrasă la fel de uşor pe 
cât îmi fusese oferită. Uneori, mă ironiza şi mă critica, în loc 
să mă apere. In multe zile mă întorceam acasă plângând 
din cauza câte unui lucru pe care mi-l spusese sau mi-l 
făcuse. Dar Clare era amuzantă şi generoasă, iar prietenia 
ei era un colac de salvare fără de care nu m-aş fi putut 
descurca, şi de fiecare dată sfârşeam prin a o ierta. 

Mamei, pe de altă parte, nu-i plăcea Clare, din motive pe 
care n-am reuşit să le înţeleg niciodată. Nu avea niciun 
sens, pentru că, din multe puncte de vedere, Clare semănă 
cu fiica în care mama se străduia să mă transforme - 
fermecătoare, vorbăreaţă, populară, nu foarte studioasă. 
Apoi, când a sosit timpul să ne înscriem la gimnaziu, mama 
şi-a exprimat în dese rânduri speranţa ca eu să fiu admisă 
la liceul clasic, iar Clare, nu. Dar a fost admisă. Clare nu era 
o tocilară, nimeni n-o putea acuza de aşa ceva, dar era 
isteaţă şi întotdeauna reuşea s-o scoată la capăt cu 
examenele. 

Aşa că mama s-a dus la o profesoară şi i-a cerut să fim 
puse în clase diferite. Astfel mi-am făcut o nouă prietenă, o 
tovarăşă la fel de improbabilă: Nina cea ironică şi 
amuzantă, cu picioarele subţirele şi cafenii, cu ochii mari şi 
negri. Nina era înaltă, iar eu eram scundă, şi putea să 
alerge opt sute de metri în două minute şi treizeci de 
secunde. Era amuzantă şi nu se temea de nimeni. Era 
periculos să fii în preajma ei, căci limba ei ascuţită nu făcea 
nicio diferenţă între prieten şi inamic - era la fel de probabil 
să râzi la sarcasmele ei sau să fii ţinta lor. Dar îmi plăcea. 


— 102 — 


Şi, din multe puncte de vedere, mă simţeam mai bine cu ea 
decât cu Clare. 

Şi totuşi, relaţia mea cu Clare nu s-a schimbat, pentru că 
în pauze venea să mă caute. Luam prânzul împreună, iar 
când chiuleam, mergeam să ne cheltuim alocaţia la 
Woolworths pe CD-uri şi pe oje cu sclipici cu care nu aveam 
voie să ne dăm când mergeam la şcoală. Am fost prinse o 
singură dată, când aveam cincisprezece ani. O mână 
puternică pe umăr. Faţa furioasă a domnului Bannington 
aplecată deasupra noastră. Ne-a ameninţat că ne 
suspendă, că ne spune părinţilor, că o să ni se interzică să 
ieşim în pauză pentru tot restul vieţii... 

Clare s-a uitat la el cu ochii ei albaştri şi senini, plini de 
sinceritate. „Îmi pare atât de rău, domnule Bannington, a 
spus ea. Dar, ştiţi, azi e ziua de naştere a bunicului lui Lee, 
care a locuit cu ea în ultima parte a vieţii.” A făcut o pauză 
şi l-a fixat cu o privire plină de înţeles, invitându-l să-şi 
amintească, să unească punctele între ele. „Lee era tristă şi 
nu putea sta la ore. Imi pare rău dacă am făcut ceva 
greşit.” 

O clipă, am rămas cu gura căscată. Chiar era ziua 
bunicului? Trecuse un an de la moartea lui. Oare uitasem? 
Apoi mi-am amintit şi m-a cuprins furia. Nu, bineințeles că 
nu era. Ziua lui era în mai. Şi noi eram abia în martie. 

Domnul Bannington a rămas nemişcat şi încruntat, 
muşcându-şi mustaţa, iar în cele din urmă mi-a pus mâna 
pe umăr: 

— Ei bine, în cazul ăsta... Nu pot accepta aşa ceva, 
fetelor. Dacă s-ar da alarma de incendiu, lumea şi-ar putea 
pune viaţa în pericol să vă caute prin şcoală. Inţelegeţi? Aşa 
că vă rog să nu vă faceţi un obicei din asta. Dar, în cazul de 
faţă, o să trec cu vederea. Doar de data asta. 

— |lmi pare rău, domnule Bannington, a plecat Clare 
capul cu un aer spăsit. Am vrut doar să fiu o bună prietenă 
pentru Lee. Ştiţi, a fost greu pentru ea. 

lar domnul Bannington a tuşit uşor emoţionat, a dat scurt 
şi ferm din cap, s-a răsucit pe călcâie şi a plecat. 

In drum spre şcoală, eram atât de furioasă, că n-am 


— 103 — 


putut vorbi. Cum îndrăznise Clare să facă una ca asta? Cum 
îndrăznise? 

Când am ajuns la poarta şcolii, mi-a pus o mână pe umăr: 

— Lee, uite, sper că nu te-ai supărat, dar nu mi-a trecut 
nimic altceva prin cap. Ştii, eu te-am convins să chiuleşti şi 
m-am gândit că e responsabilitatea mea să găsesc o scuză 
ca să ieşim din bucluc. 

Aveam faţa împietrită. Am încercat să-mi închipui ce-ar fi 
zis mama dacă aş fi fost suspendată şi dacă i-aş fi povestit 
cum ne-a scos Clare din necaz. M-am gândit că va trebui să 
petrec adevărata zi de naştere a bunicului, în mai, fără să 
aduc aminte de ea - şi să n-o mai pomenesc niciodată la 
şcoală. 

— Mersi, am spus eu pe un ton apăsat, neobişnuit de 
ferm pentru mine. 

Clare doar a zâmbit şi m-am simţit învăluită de căldura ei 
solară: 

— Cu plăcere. 

M-am îmbunat şi i-am zâmbit, aproape împotriva voinţei 
mele. 

La urma urmelor, Clare nu încercase decât să fie o bună 
prietenă. 


— Nu. 

— Flo... 

— Nu pleci. 

O clipă, Melanie a rămas nemişcată în mijlocul bucătăriei, 
ca şi când ar fi încercat să se gândească la ce să spună. In 
cele din urmă, a izbucnit într-un râs surprins. 

— Şi totuşi... plec, a spus ea, punându-şi geanta pe 
umăr, încercând să treacă pe lângă Flo şi să se apropie de 
uşă. 

— Nu! a strigat Flo, cu o undă de isterie în glas. Nu te las 
să strici tot! _ 

— Flo, calmează-te! a ripostat Melanie. Imi dau seama că 
weekendul ăsta e important pentru tine, dar uită-te şi tu la 
tine! Pe Clare o doare-n cur dacă sunt aici sau nu. [i-ai 


— 104 — 


făcut o imagine despre cum ar trebui să fie lucrurile, dar nu 
poţi forța lumea să-ţi facă pe plac. Vino-ţi în fire! 

— Tu... a zis Flo, cu degetul îndreptat spre Melanie. Tu 
eşti o prietenă rea. Şi o persoană rea. 

— Nu sunt o prietenă rea, a răspuns Melanie, părând 
brusc foarte obosită. Sunt doar părinte. Ce naiba, viaţa mea 
nu se învârte în jurul lui Clare Cavendish. lar acuma te rog 
să te dai la o parte din calea mea. 

A pornit spre hol, trecând pe lângă braţele întinse ale lui 
Flo, şi s-a uitat în sus: 

— Clare! Te-ai trezit! 

— Ce se întâmplă? a întrebat Clare, coborând treptele 
înfăşurată într-un şal de lână botit. 

Soarele se revărsa prin fereastra din spatele ei şi i se 
răsfrângea în păr, creându-i o aureolă în jurul capului. 

— Am auzit ţipete. Ce se întâmplă? a repetat ea. 

— Plec, a spus Melanie, urcând câteva trepte să-i dea o 
scurtă sărutare, după care şi-a aranjat geanta pe umăr. Imi 
pare rău, n-ar fi trebuit să vin. Nu sunt pregătită să-l las 
singur pe Ben, iar problema cu fixul a făcut să-mi fie şi mai 
greu... 

— Care-i problema cu fixul? 

— Nu mai are ton, a răspuns Melanie. Dar nu-i vorba de 
asta. Nu tocmai. Pur şi simplu... vreau să mă întorc acasă. 
N-ar fi trebuit să vin. Nu te superi, nu? 

— Bineînţeles că nu. 

Clare a căscat, dându-şi la o parte părul din ochi: 

— Nu fi caraghioasă. Dacă nu te simţi bine, pleacă. 
Oricum ne vedem la nuntă. 

— Aşa-i, a încuviinţat Melanie, apoi s-a aplecat în faţă, 
aruncând o scurtă privire peste umăr spre Flo, şi a spus cu 
glas scăzut: Clare, ajut-o să-şi vină în fire, da? Nu e... nu e 
sănătos. Pentru nimeni. 

A coborât, a deschis uşa şi a trântit-o în urma ei, după 
care s-a auzit scrâşnet de roţi pe drumul desfundat, iar 
maşina a pornit hurducându-se spre şosea. 

Flo a izbucnit în hohote de plâns şi, pentru o clipă, am 
rămas nemişcată, întrebându-mă ce-ar fi trebuit - ce-aş fi 


— 105 — 


putut - să fac. Apoi Clare a coborât restul treptelor 
căscând, a luat-o pe Flo de braţ şi a condus-o în bucătărie. 
Am auzit bolborositul ceainicului amestecat cu hohotele de 
plâns ale lui Flo şi cu vocea mângâietoare a lui Clare. 

— Mi-ai salvat viaţa, a îngăimat Flo printre sughiţuri. Cum 
aş putea să uit asta vreodată? 

— Draga mea, i-a spus Clare, cu o exasperare plină de 
iubire în glas. De câte ori... 

Am urcat treptele cu spatele, păşind silențios, iar când 
am ajuns la etaj, m-am întors şi am pornit cu paşi mari spre 
dormitor. Ştiam că era laş din partea mea, dar nu eram în 
stare de altceva. 

Uşa de la camera pe care o împărţeam cu Nina era 
închisă şi, chiar când mă pregăteam să apăs pe clanţă, s-a 
auzit dinăuntru vocea ei plină de dor şi tandreţe - o voce cu 
care nu eram obişnuită. 

— ...Şİ tu îmi lipseşti. Doamne, ce mult mi-aş dori să fiu 
cu tine. Eşti în pat? 

Pauză lungă. 

— Nu te mai aud ca lumea. Mda, semnalul e foarte prost. 
Am încercat să te sun aseară, dar n-am reuşit. Acuma am 
doar o liniuţă de semnal. 

Incă o pauză. 

— Nu, doar un tip, Tom. E băiat de treabă. O, Jess, draga 
mea, te iubesc... 

Am tuşit. Nu voiam să dau buzna în mijlocul conversaţiei, 
pentru că Nina nu coboară des garda, iar când o face, nu 
vrea să fie văzută. Ştiu din proprie experienţă. 

— ...mi-aş dori să te ţin în braţe. Mi-e foarte dor de tine. 
Suntem la capătul pământului: peste tot numai copaci şi 
dealuri. Mă tentează să plec, dar nu cred că Nora... 

Am tuşit din nou, mai tare de data asta, şi am mişcat 
clanţa, iar ea s-a întrerupt şi a strigat: 

— Da? 

Am deschis şi ea mi-a zâmbit. 

— Ah, tocmai a intrat Nora. Stăm în aceeaşi cameră. Ce? 
lar nu te mai aud bine. 

Pauză. 


— 106 — 


— Ah, să nu-ți faci niciun fel de griji! Da, îi transmit. Bine, 
o să închid. Abia dacă te mai aud. Şi eu te iubesc. Pa-pa. Te 
iubesc. 

A închis şi mi-a zâmbit de pe teancul de perne: 

— Salutări din partea lui Jess. 

— Ah, mă bucur că ai reuşit să vorbeşti cu ea. Cum se 
simte? 

Îmi place Jess. E scundă, rotofeie şi relaxată, are un 
zâmbet radios şi niciun pic de maliţiozitate - exact opusul 
Ninei. Alcătuiesc cuplul perfect. 

— Bine. Îi e dor de mine. Normal. 

S-a întins până i-au trosnit încheieturile şi a oftat: 

— Doamne, ce mi-aş dori să fie şi ea aici. Sau să nu fiu 
eu aici. Una din două. 

— Păi avem un loc liber. Suntem mai puţini cu unul. 

— Ce? 

— Melanie a plecat. S-a stricat fixul şi asta a fost picătura 
care a umplut paharul. 

— Ei, glumeşti? Zău, zici că suntem în Zece eschimoşi 
mititei de Agatha Christie. 

— Indieni. 

— Ce? 

— Zece indieni mititei. 

— Ba erau eschimoşi. 

— Erau pe naiba, am spus eu, aşezându-mă pe pat. De 
fapt, în titlul iniţial erau negri, apoi i-au înlocuit cu indieni, 
iar în cele din urmă cu soldaţi, gândindu-se că e niţel ciudat 
să ofensezi minorităţi. Dar n-au fost niciodată eschimoşi. 

— Mă rog, cum zici tu, a expediat ea eschimoşii, 
fluturându-şi mâna. E vreun pic de cafea la bucătărie? 

— Nu, doar ceai, ai uitat? 

Am luat un pulover, mi l-am tras pe cap şi mi-am netezit 
părul: 

— Clare nu bea cafea, deci nici noi. 

— Mda, că Flo e satelitul ei iubitor. Chiar, cum a primit 
plecarea lui Melanie? 

— Hm. Ascultă şi s-ar putea să... 

M-am oprit şi amândouă am auzit limpede hohote de 


— 107 — 


plâns dinspre bucătărie. Nina a dat ochii peste cap: 

— E sărită de pe fix. Vorbesc serios. Încă din facultate era 
ciudată. Ai văzut că se îmbracă la fel ca Clare? La fel făcea 
şi atunci. Dar acum... 

— Nu cred că-i sărita de pe fix, am zis eu stânjenită. 
Clare are o personalitate puternică şi dacă n-ai multă 
încredere în tine... 

M-am oprit, încercând să pun în cuvinte sentimentul pe 
care l-am avut întotdeauna - că propria mea personalitate 
e un spaţiu gol, un vid pe care-l poate umple cineva 
precum Clare. Era un lucru pe care ştiam că Nina nu avea 
cum să-l înţeleagă - avea ea multe defecte, dar lipsa 
personalităţii nu era unul dintre ele. S-a uitat îngândurată la 
mine câteva clipe, fără să ridice capul de pe pernă, apoi a 
dat din umeri. 

— Clare e perfectă, înţelegi ce vreau să spun? am 
adăugat eu în cele din urmă. E uşor să-ţi doreşti şi tu 
perfecțiunea asta şi să te gândeşti că imitaţia e calea prin 
care o poţi dobândi. 

— Poate, s-a ridicat ea în capul oaselor, îndreptându-şi 
maioul. Eu tot cred că nu-i întreagă la cap. Dar în fine... 
Uite, voiam să-ţi spun că-mi pare foarte rău pentru aseară. 
Nu ştiam că e un punct atât de sensibil pentru tine. Dar zău 
aşa, de ce-ai venit dacă încă te afectează povestea asta? 

Mi-am tras blugii şi m-am ridicat de pe pat, muşcându-mi 
buza, încercând să-mi amintesc ce-i povestisem Ninei şi ce 
nu. Nu ştiu de ce, dar întotdeauna sunt înclinată să nu-mi 
dau cărţile pe faţă. Nu-mi place să le ofer oamenilor un 
avantaj asupra mea - nici măcar prietenilor. Întotdeauna 
am fost o persoană rezervată şi tendinţa asta s-a accentuat 
de când am început să locuiesc şi să muncesc singură. Dar 
am ştiut şi că e o tendinţă care, dacă i-aş da voie, m-ar 
putea face la fel de nebună ca Flo - în felul meu. 

— Am venit pentru că... 

Am tras aer în piept şi m-am forţat să continui: 

— Pentru că habar n-aveam că Clare se căsătoreşte cu 
James. 

— Ce? 


— 108 — 


Nina şi-a coborât picioarele din pat şi s-a uitat la mine. 
Am ridicat tremurător din umeri. Pusă problema în felul 
ăsta, suna într-adevăr... jalnic. 

— Vorbeşti serios? Deci Clare te-a ademenit aici ca să-ţi 
dea vestea asta de căcat? 

— N-nu chiar. 

La naiba! Nu te mai bâlbâi. 

— A zis că voia să mi-o spună în faţă. Că simţea că mi-e 
datoare. 

— Ei, pe dracu'! a zis Nina, trăgându-şi o bluză pe ea şi, o 
clipă, vocea i-a fost înăbușită, apoi a redevenit limpede 
când i-a ieşit capul pe guler, îmbujorată de indignare: Dacă 
voia să ţi-o spună faţă în faţă, normal era să te invite în 
oraş! Nu să te momească într-o pădure uitată de lume. Ce- 
o fi fost în capul ei? 

— Nu cred... nu cred că asta a fost intenţia ei - Doamne, 
de ce-i luam apărarea? Cred că pur şi simplu nu s-a gândit. 

— Pfui! a spus Nina, ridicându-se în picioare şi începând 
să-şi pieptene furioasă părul, care pârâia uşor când trecea 
peria prin el. Cum de-şi permite să facă căcaturi de genu' 
ăsta? lar dup-aia mai şi reuşeşte să miroasă a trandafiri! Ţii 
minte că într-a noua a spus! toată lumea din clasă că îmi 
plăcea Debbie Harry? Şi apoi a zis că a făcut-o pentru că 
eram obligată „să trăiesc în minciună”, iar colegii chiar au 
avut impresia că mi-a făcut o favoare? 

— Păi... 

Nu ştiam ce să spun. Episodul cu Debbie Harry fusese 
foarte urât. Încă îmi aminteam expresia şocată a Ninei din 
clipa când intrase în clasă şi o găsise pe Clare fredonând - 
cu un zâmbet insinuant - piesa Așteptând la telefon”, în 
timp ce toată clasa chicotea. 

— Întotdeauna e vorba numai despre ea, a continuat 
Nina. Despre cum arată şi cum se simte ea. Atunci voia să 
pară prietena grijulie, liberală şi tolerantă, aşa că m-a dat în 
vileag, fără să-i pese dacă eram pregătită să spun tuturor 
adevărul, iar acum vrea să-şi ia zborul în asfinţit cu James 
la braţ, fără să se simtă deloc vinovată, aşa că, repede, te 


13 Piesă a cântăreţei Debbie Harry, al cărei nume de scenă este Blondie. 
— 109 — 


pune într-o situaţie în care nu prea ai de ales dacă s-o ierţi 
sau nu. 

Nu mă gândisem aşa la povestea asta, dar, într-un sens, 
Nina avea dreptate. 

— Nu mă necăjeşte ce-a făcut Clare, am spus eu, deşi în 
sinea mea ştiam că nu era adevărat decât în parte. Ce mă 
necăjeşte de fapt e că... 

— Ce? 

Dar brusc mi-am dat seama că nu puteam s-o spun. 
Sentimentul de goliciune se întorsese, aşa că am clătinat 
din cap şi am întors privirea, trăgându-mi şosetele. 

Ce voisem să spun înainte de a-mi pierde curajul era: cât 
ştia James din toate astea? Fusese de acord cu planul? 

— Putem să plecăm, a spus Nina pe un ton relaxat, 
încheindu-şi nasturii de la blugi, apoi s-a ridicat în picioare, 
întinzându-şi trupul de un metru şi optzeci şi cinci. Am 
putea să ne luăm noi zborul în asfinţit şi să le lăsam pe 
Clare şi Flo să se înnebunească de cap una pe alta. 

— Şi pe Tom. 

— Ah, da, şi pe Tom. 

— Putem, nu-i aşa? 

Era o perspectivă ademenitoare, aşa că m-am gândit la 
ea câteva clipe, în timp ce Nina continua să-şi perie părul. 

Dar nu puteam să plecăm. Ştiam prea bine. Sau, de fapt, 
eu nu puteam să plec. 

Dacă aş fi refuzat să vin aici, ar fi fost altceva. Dar 
plecarea mea acum, la jumătatea weekendului, ar fi fost 
interpretată într-un singur fel. Mi-i şi imaginam pe toţi 
făcând speculaţii: biata Nora, ce fraieră, nici acum n-a lăsat 
în urmă povestea cu James; i-a stricat petrecerea lui Clare 
pentru că pur şi simplu n-a putut să se bucure pentru ea. 

Şi, lucru cel mai rău, e/ ar fi aflat. Mi-i imaginam în 
apartamentul lor perfect din Londra, ghemuiţi în pat, Clare 
oftând cu un aer preocupat: Îmi fac griji pentru ea, James, 
pare că n-a reuşit nici acum să treacă peste despărțirea de 
tine. 

Şi el... şi el... 

Mi-am dat seama că aveam pumnii încleştaţi, iar Nina se 


— 110 — 


uita curioasă la mine. Am făcut un efort să-i relaxez şi am 
râs scurt şi fals: 

— Ce bine ar fi să plecăm, nu? Dar nu putem. Ar fi un du- 
te dracului cam apăsat mai ales acum, după plecarea lui 
Melanie. 

Nina s-a uitat la mine îndelung, cu un aer concentrat, 
apoi a clătinat din cap: 

— Bine. Cred că eşti un pic masochistă. Dar cum vrei tu. 

— Mai avem doar o noapte, am încercat eu să mă 
conving pe mine însămi. Pot să mai suport o noapte. 

— În regulă, atunci mai stăm o noapte. 


— 111 — 


Paisprezece 


De-aş fi plecat atunci. 

Aş vrea să pot dormi, dar nu pot, nici cu ajutorul 
aparatului de injectat morfină, care face clic şi zumzăie 
lângă mine. Stau trează în pat, ascultând vocile de pe 
coridor; polițistul şi poliţista discută cu glas scăzut despre 
ce s-a întâmplat, iar cuvântul acela îmi tot răsună în minte: 
Crimă. Crimă. Crimă. 

O fi adevărat? E posibil să fie adevărat? 

Cine a murit? 

Clare? Flo? Nina? 

Inima îmi stă în loc. Nu Nina. Nu frumoasa, insolenta, 
radioasa Nina. Te rog... 

Trebuie să-mi amintesc. Trebuie să încerc să-mi amintesc 
ce s-a întâmplat. Ştiu că, în zori, vor veni să-mi pună 
întrebări. Aşteaptă să mă trezesc, aşteaptă să discute cu 
mine. 

Până atunci, trebuie să am o versiune asupra 
evenimentelor. _ 

Dar ce s-a întâmplat după discuţia cu Nina? Intâmplările 
din ziua aceea se învârt şi zvâcnesc în capul meu, 
amestecându-se şi încâlcindu-se, adevărul cu minciunile. 
Mai am doar câteva ore să încerc să mă limpezesc. Aşadar, 
pas cu pas. Ce s-a întâmplat după? 

Mâna mi se duce la vânătaia de la umăr. 


— 112 — 


Cincisprezece 


Când Nina şi cu mine am coborât la parter, Flo deja se 
oprise din plâns şi se spălase pe faţă, iar acum mânca 
pâine cu marmeladă, evident hotărâtă să pretindă că nu se 
întâmplase nimic. 

— Avem cafea? a întrebat inocent Nina, deşi mi-am dat 
seama din tonul ei că nu voia decât s-o înţepe. 

Flo a ridicat privirea cu o mină jalnică şi iarăşi i-a 
tremurat buza. 

— Am... am uitat... V-am zis, nu ţii minte? Dar promit că 
o să iau azi, când mergem la poligonul de trageri. 

— Ce? 

Ne-am uitat amândouă la Flo, care ne-a zâmbit cu ochi 
umezi. 

— Da, voiam să fie o surpriză. Mergem să tragem în 
porumbei de ceramică. 

Am râs scurt, cu un aer şocat, iar Nina a rămas 
nemişcată. 

— Serios? 

— Bineînţeles. De ce? 

— Pentru că... suntem la o... petrecere a burlăciţelor? 
Vrei să tragem cu puşca? 

— M-am gândit că o să fie amuzant. A fost şi vărul meu 
când şi-a făcut petrecerea burlacilor. 

— Da, dar... 

Nina s-a oprit şi am văzut limpede gândurile care-i 
treceau prin minte, ca şi când i-ar fi fost scrise în frunte pe 
hârtie de telegraf: De ce să nu mergem la o piscină ti apoi 
să dansăm într-un club, ca oamenii normali? Pe de altă 
parte, la un poligon de trageri nu ne poate obliga să purtăm 
boa de pene roz, nu-i aţa? Deci putea fi şi mai rău.. 

M-am întrebat dacă nu cumva se gândea şi la Columbia, 
la plăgile împuşcate pe care le tratase nu cu mult timp în 
urmă. 

— Hm... bine, a spus ea în cele din urmă. 

— Porumbeii sunt de fapt ca nişte farfurii, a spus Flo pe 


— 113 — 


un ton serios. Aşa că n-aveţi de ce să vă faceţi griji în caz 
că sunteţi vegetarieni sau împotriva sporturilor sângeroase. 

— Nu-s vegetariană. 

— Ştiu, dar zic în caz că ai fi fost. 

— Nu-s vegetariană, a repetat Nina, dând ochii peste 
cap, apoi s-a dus la coşul cu pâine să pună nişte felii la 
prăjit. 

— M-am gândit să luăm micul dejun aici, a continuat Flo. 
lar apoi poate jucăm ceva... Am pregătit un mic concurs 
gen „Cine ştie câştigă”. 

Nina s-a crispat teatral. 

— Apoi plecăm la poligon. Şi ne întoarcem aici să bem şi 
să mâncăm curry. 

— Curry? s-a auzit vocea lui Tom. 

Ne-am întors cu toţii şi l-am văzut coborând treptele în 
pantaloni de pijama şi cu un halat desfăcut, frecându-se la 
ochi. Pantalonii de pijama erau înnodaţi foarte jos, 
atârnându-i pe şolduri şi dând la iveală o cantitate 
impresionantă de piele bronzată şi muşchi. 

— Tim, l-a întâmpinat Nina, îmi pare rău să-ţi spun, dar ți- 
ai uitat cămaşa. Nu vrei s-o ispiteşti pe Nora mai mult decât 
poate duce. 

Am aruncat o bucată de pâine prăjită spre ea, dar s-a 
ferit şi pâinea a lovit-o pe Flo. 

— Of, scuze! 

— Încetaţi! ne-a mustrat Flo. 

Tom doar a căscat, dar şi-a legat halatul şi mi-a făcut cu 
ochiul. 

— Şi care-i planul pe ziua de azi? a întrebat el, luând o 
bucată de pâine prăjită de pe farfuria pe care i-a împins-o 
Flo. 

— Tragem cu puşca, a spus Nina pe un ton neutru. 

Sprâncenele lui Tom s-au ridicat atât de mult încât 
aproape că i-au dispărut în păr. 

— Poftim? 

— Tragem cu puşca. Lui Flo i se pare nostim. 

Flo i-a aruncat o privire, nedându-şi seama dacă Nina o 


14 Un fel de tocană indiană picantă. 
— 114 — 


lua peste picior. 

— De fapt, împuşcăm porumbei de ceramică, a spus ea 
sfidător. E distractiv! 

— În regulă, a spus Tom, mestecând şi uitându-se în jur. 
M-am sculat ultimul? Ah, nu. Presupun că Melanie încă 
doarme. 

— Melanie... a început Flo indignată. 

Dar chiar în clipa aceea Clare a venit din living şi a 
întrerupt-o ferm pe Flo: 

— Melanie a trebuit să plece. Probleme de familie. Nu-ţi 
face griji, Tom, eu sau Nina o să te ducem înapoi la 
Newcastle. Dar vestea bună e că acum încăpem toţi într-o 
maşină, aşa că n-o să mai avem probleme de orientare - 
conduc eu, iar Flo o să-mi dea indicaţii, că ştie cum se 
ajunge la poligon. 

— Excelent, a spus Nina. Nemaipomenit. O să cântăm cu 
toţii „Un elefant se legăna pe o pânză de păianjen” şi o să 
ne hârjonim pe bancheta din spate. Abia aştept. 

— Bun, cred că a sosit timpul pentru concurs, a spus Flo. 

A întors capul să se uite la mine, Nina şi Tom, care 
stăteam pe bancheta din spate. Eram strivită între ei şi deja 
mi se făcuse un pic rău, mirosul intens al aftershave-ului cu 
care se dăduse Tom accentuându-mi greaţa. Sau poate 
parfumul lui Clare - era greu să-mi dau seama în spaţiul 
înghesuit al maşinii. Am vrut să deschid un geam, dar 
ningea, iar căldura era dată la maximum. 

— Avem două tabere, a continuat Flo. Voi trei împotriva 
lui Clare. Puneţi mâinile pe butoane pentru prima rundă, vă 
rog. 

— Stai, stai! a strigat Nina. Despre ce o să fie întrebările 
şi care-i premiul? 

— E un concurs despre James, a spus Clare amuzată. Nu-i 
aşa, Flops? 

— Bineînţeles! a răspuns Flo râzând, iar mie aproape că 
mi-a venit să vomit. lar premiul... nu ştiu. Gloria? Ah, gata, 
ştiu! Echipa care pierde poartă ăştia tot restul zilei! 

Şi-a cotrobăit în rucsac şi a scos câteva perechi de chiloţi 
sumari pe spatele cărora scria: IL e PE JAMES COOPER. 


— 115 — 


Am simţit că mi se încordează toţi muşchii de furie. Nina 
a tuşit şi s-a uitat plină de înţelegere la mine. 

— Ăăă, Flo... a început ea pe un ton reţinut, dar Flo şi-a 
văzut de treabă. 

— Staţi liniştiţi! O să-i purtaţi peste pantaloni - sau pe 
cap, sau cum vreţi voi... Aşa, şi acuma prima întrebare. E 
pentru echipa din spate. Clare primeşte câte un punct 
pentru fiecare întrebare la care voi nu ştiţi răspunsul, iar ea 
îl ştie. Care e al doilea prenume al lui James? 

Am închis ochii, copleşită de răul de maşină, şi i-am 
ascultat pe Nina şi Tom discutând aprins despre întrebarea 
lui Flo. 

— Sunt singur că începe cu C, a spus Tom. Cumva Chris? 

Karl. Cu K. 

— Nu, l-a contrazis Nina. Are legătura cu Rusia, că taică- 
su a fost profesor de politică rusă... Poate Theodor. Sau 
care era prenumele lui Stalin? 

— Joseph. Dar sunt sigură că nu e Joseph. În plus, cine şi- 
ar boteza copilul după Stalin? 

— Bine, atunci nu Stalin. Zi-mi alt rus faimos? 

Am scrâşnit din dinţi. Karl. 

— Dostoievski? Lenin? Marx? 

— Marx! a strigat Nina. Îl cheamă Karl. Sunt sigură. 

În ciuda greţii tot mai pronunţate, am zâmbit uşor văzând 
cât de competitivă este. Nina nu accepta să piardă nimic - 
nicio dispută, niciun joc - şi spunea deseori că de aceea nici 
nu juca vreun sport competitiv, pentru că n-ar fi suportat să 
piardă în faţa cuiva, nici măcar în faţa lui Usain Boit. ` 

— Răspuns final? a întrebat Flo cu o mină serioasă. Incă 
aveam ochii închişi, dar am simţit-o pe Nina încuviințând 
viguros din cap alături de mine. 

— Karl. Cu K. 

— Corect! întrebarea doi. În ce zodie e James? 

— E născut în a doua parte a anului, sunt sigură, a spus 
imediat Nina. În septembrie sau octombrie. 

— Ba nu, cred că în august, a ripostat Tom. De fapt, n-am 
nicio îndoială. 

S-au ciondănit o vreme, făcând schimb de dovezi, iar în 


— 116 — 


cele din urmă Nina a spus: 

— Nora, tu ce...? Hei, te simţi bine? Ai faţa verzuie. 

— Mi-e puţin greață, am răspuns eu scurt. 

— O, Doamne, s-a tras ea înapoi, deşi nu prea avea 
spaţiu la dispoziţie pe bancheta din spate. Deschideţi un 
geam. Tom, deschide-l şi tu pe-al tău. 

Apoi mi-a dat un ghiont uşor în coaste şi a spus: 

— Deschide ochii. Îţi face bine să te uiţi la drum - cică e 
bine să-i dai creierului informaţia că te deplasezi. 

Am deschis ochii fără tragere de inimă. Flo rânjea pe 
scaunul din faţă, iar Clare conducea calm. Am văzut în 
retrovizor că zâmbea. Mi-a surprins privirea o clipă şi în 
zâmbetul ei am citit o undă maliţioasă. O clipă - doar o 
clipă - mi-a venit să-i dau o palmă peste pometele de o 
frumuseţe perfectă. _ 

— Sunt sigur că e născut în august, a repetat Tom. Imi 
aduc aminte că, într-un an, am fost la Proms” cu el şi cu 
Bruce. 

— Ei, pe naiba! am răbufnit eu. E născut pe 20 
septembrie. Habar n-am în ce zodie pică. 

— Fecioară, a spus Tom instantaneu, părând să nu fi pus 
la suflet ieşirea mea nervoasă. Eşti sigură că asta e data, 
Nora? 

Am dat din cap în semn că da. 

— Bine. Fecioară. Asta e răspunsul nostru. 

— Două puncte pentru echipa din spate! a spus Flo 
încântată. Clare, va trebui să-i ajungi din urmă! Următoarea 
întrebare: care e mâncarea preferată a lui James? 

Am vrut să închid din nou ochii, dar n-am îndrăznit. Era o 
adevărată tortură. 

Mi-am luat privirea de la Clare şi am plecat capul, 
înfigându-mi unghiile în palmă, încercând să uit de greață şi 
de amintirile care mi se înghesuiau nepoftite în minte. L-am 
revăzut o clipă pe James întins pe pat, după ce se întorsese 
de la şcoală, mâncând un bol cu clementine, fructele lui 
preferate. Am simţit în nări aroma dulce şi pătrunzătoare a 
uleiului din coaja lor şi mirosul camerei lui James - iz de 


15 The BBC Proms: suită de concerte clasice organizată vara la Londra. 
— 117 — 


cearşafuri răvăşite şi parfumul pielii lui. Înainte, îmi plăceau 
clementinele - îmi plăcea să le simt aroma pe degetele lui 
şi să-i găsesc cojile în buzunare. Acum, nu mă mai ating de 
ele. 

— Curry panang?! a spus Tom nesigur, dar Flo a făcut o 
grimasă. 

— Eşti foarte aproape, a spus ea. Dar nu pot să vă dau 
decât jumătate de punct pentru răspunsul ăsta. Panang 
Cu...? 

— Tofu, a adăugat Tom prompt. 

Flo a încuviinţat din cap: 

— Trei puncte! Încă două întrebări şi apoi îi vine rândul 
lui Clare. Întrebarea patru: cu ce piesă şi-a făcut James 
debutul în West End.” 

— La ce te referi când zici West End? a întrebat Tom. 
Adică incluzi şi Teatrul Naţional Regal? Pentru că eu, unul, 
nu l-aş include. 

A urmat o discuţie în şoaptă între Flo şi Clare, după care 
Flo s-a întors spre noi. 

— Bine, reformulez: cu ce piesă a debutat la Londra? 

L-am căutat o dată pe James pe Google. O singură dată. 
Am găsit o mulţime de poze cu el: fie în costum pe scenă, 
fie reclame, fie zâmbind la evenimente caritabile şi la 
premiere. Nu m-am putut uita la cele în care privea direct 
în obiectiv, la cele în care mă fixa cu privirea de pe ecran. 
Când am ajuns la una care-l înfăţişa gol pe scenă, în piesa 
Equus, am închis navigatorul cu mâini tremurânde, ca şi 
când aş fi nimerit peste ceva violent sau obscen. 

Tom şi Nina discutau în continuare peste capul meu. 

— Credem că a debutat ca dublură în Bãietii de la istorie, 
a spus Nina în cele din urmă, şi Flo a tras aer în piept. 

— Oooo! Foarte aproape. Imi pare rău - ăla a fost al 
doilea lui rol. Să ne spună Clare răspunsul corect. 

— Vincent în Brixton, a zis Clare. Un punct pentru mine. 

— N-am auzit niciodată de piesa asta, a spus Nina. 

Tom s-a aplecat peste mine şi i-a dat un pumn în glumă: 


16 Reţetă thailandeză de curry. 
17 Zonă din centrul Londrei în care se află mai multe teatre de stat. 
— 118 — 


— A câştigat Premiul Lawrence Olivier pentru cea mai 
bună piesă nouă. Și un Premiu Tony. 

— N-am auzit nici de premiul ăsta. Cine e Tony? 

— Dumnezeule! a spus Tom, ridicând mâinile. Merg în 
maşină cu o adevărată filistină! 

— Mai departe, a spus Flo tare, ca să-i acopere. A cincea 
şi ultima întrebare pentru echipa din spate. Unde şi când a 
cerut-o James de soţie pe Clare? 

Am închis din nou ochii, ascultând protestele lui Tom şi 
Nina. 

— Nu e corect! 

— Ar trebui să fie lucruri pe care Clare ar putea să nule 
ştie. 

— A cerut-o de ziua ei, a spus Tom. Sunt sigur. Pentru că 
a doua zi au luat masa cu mine şi cu Bruce, iar Clare ne-a 
arătat inelul. Chiar, unde ţi-e inelul, Clare? 

— Ah, păi... am auzit-o mişcându-se pe scaunul din faţă 
şi punând mâna pe schimbător să vireze din scurt într-o 
intersecţie. L-am lăsat acasă. Sinceră să fiu, încă nu m-am 
obişnuit să-l port şi mă tem întruna să nu-l pierd. 

— Cât priveşte locul... s-a auzit vocea lui Tom, şi i-am 
ghicit încruntătura. Aş paria că te-a cerut la J. Sheekey. 

— Ooo, atât de aproape! a tras Flo aer în piept. Da, a 
cerut-o de ziua ei, dar nu la J. Sheekey, ci în barul de pe 
Southbank. Îmi pare rău, doar jumătate de punct. Deci 
aveţi... trei puncte jumate, iar Clare, un punct jumate. 

— Unele dintre întrebări au fost aranjate, a mormăit Tom. 
Dar o să ne răzbunăm. 

— În regulă, runda a doua, prima întrebarea pentru Clare. 
Cum se numea primul animal de companie al lui James? 

— Blimey, a răspuns Clare nesigură. Cred că era un 
hamster, dar chiar nu sunt sigură. 

— Echipa din spate? 

— Habar n-am, a spus Nina. Nora? m-a întrebat ea. 

A avut delicateţea să-şi ia un ton stânjenit, ca şi când ar 
fi înţeles cât de dureroasă era toată povestea asta pentru 
mine. Ştiam. Dar nu voiam nici în ruptul capului să le spun. 
Doar am clătinat din cap. 


— 119 — 


— Un porcuşor de Guineea pe care îl chema Mindy, ne-a 
lămurit Flo. Nu ia nimeni punctul. Întrebarea doi. Care 
femeie celebră e preferata lui James? 

Clare a izbucnit în râs: 

— Bine, din respect faţă de mine însămi, o să aleg pe 
cineva care seamănă cu mine. Adică pe... Doamne, cu cine 
semăn? Dar orice aş spune, tot o să par nerealistă. In 
regulă, îi plac femeile puternice şi amuzante. O să spun... 
Billie Piper. 

— Nu semeni deloc cu Billie Piper! a obiectat Nina. Mă 
rog, în afară de faptul că sunteţi amândouă blonde. 

— Ei bine, nu e Billie Piper, a spus Flo. E... 

Şi s-a uitat pe foaie: 

— Habar n-am cine e femeia asta. Jean... cum se 
pronunţă numele ăsta? Morrow? Tu ştii, Clare? 

— Nici eu n-am auzit niciodată de ea. E actriţă de teatru, 
Tom? 

— Pe aici, i-a spus Flo lui Clare, şi am virat brusc într-o 
intersecţie. 

— Jeanne Moreau, a spus Tom. E o actriţă franceză. A 
jucat în filmul ăla de Truffaut - Jules şi Jim, parcă. Dar nu 
ştiam că e actriţa preferată a lui James. 

— Mă rog, n-aş putea spune că e o celebritate, a 
bombănit Clare, după care am traversat un pod arcuit şi am 
luat viteză. 

Am simţit că iarăşi mi se face rău. 

— Următoarea întrebare, i-a cerut Clare lui Flo. 

— Care e marca de haine preferată a lui James? 

Marca de haine preferată? James, aşa cum îl ştiam eu, ar 
fi râs de întrebarea asta. M-am gândit că poate era o 
întrebare capcană, iar Clare avea să răspundă: Oxfam. 

Clare a tăcut câteva clipe, bătând darabana în volan. 

— Ezit între Alexander McQueen şi Comme des Garçons, 
a spus ea în cele din urmă. Dar o să aleg... McQueen. 
Pentru că asta poartă. 

Cui îi păsa? 

— Corect! a spus Flo. Mă rog, răspunsul lui a fost: „Dacă 
e vorba de mărci care mi se par elegante, atunci probabil 


— 120 — 


Vivienne Westwood, dar dacă te referi la marca pe care o 
port, atunci McQueen.” Deci cred că se pune ca un răspuns 
corect. Întrebarea patru. Ce parte a corpului - Flo a izbucnit 
în râs - şi-a tăiat din greşeală la zece ani, la un curs de 
tâmplărie? 

— Şi-a retezat o bucăţică din încheietura unui deget. Şi 
acuma se mai vede semnul. 

Am strâns pleoapele şi mai tare. Îmi aminteam foarte 
bine cicatricea aceea, o pată albă pe încheietura degetului 
mic de la mâna stângă şi o linie lungă, care i se întindea 
până la încheietură, contrastând cu pielea lui bronzată. Mi- 
am amintit cum îi sărutam linia aceea, urcând cu buzele pe 
antebraţul lui, până la adâncitura moale a umărului, iar 
James stătea întins, tremurând uşor, încercând să nu râdă 
în timp ce-i atingeam pielea catifelată şi sensibilă de pe 
interiorul braţului. 

— Corect! a spus Flo. Te descurci de minune. Sunteţi la 
egalitate: trei puncte jumate. Aşa că întrebarea următoare 
este decisivă. Dacă Clare ghiceşte, chiloţii o să-i purtaţi voi. 
Aşadar, bătăi de tobă! La ce vârstă şi-a pierdut James 
virginitatea? 

Am simţit că mi se ridică fierea în gâtlej şi am deschis 
ochii: 

— Opreşte m-maşina! 

— Ce-i? mi-a aruncat Clare o privire în retrovizor. 
Doamne, Lee, eşti verde la faţă. 

— Opreşte maşina, am repetat eu, punând mâna la gură. 
O să... 

Dar n-am putut termina. Mi-am strâns buzele, respirând 
pe nas, şi Clare a oprit brusc. Am ieşit repede din maşină 
pe lângă picioarele Ninei şi am rămas pe marginea 
înzăpezită a drumului, cu mâinile sprijinite pe genunchi, 
tremurând de greață. 

— Ţi-e rău? am auzit vocea alarmată a lui Flo în spatele 
meu. Te ajut cu ceva? 

Însă nu puteam să vorbesc. Doar am clătinat vehement 
din cap, dorindu-mi ca Flo să mă lase în pace. Voiam să mă 
lase toţi în pace. 


— 121 — 


— Cum te simţi, Lee? a ieşit pe geam vocea lui Clare. 

Nu Lee, curvă proastă ce eşti! Nora! mi-am spus cu 
răutate în sinea mea. Dar am tăcut. Am aşteptat să mi se 
domolească respiraţia şi să-mi treacă greata. 

— Nora, te simţi mai bine? 

Era Nina, care a venit lângă mine şi mi-a pus mâna pe 
umăr. Am dat din cap în semn că da, apoi m-am îndreptat 
de spate, inspirând adânc şi tremurător. Aerul rece mi-a 
înţepat plămânii, dar era o răceală curată, purificatoare, o 
adevărată eliberare după zăpuşeala din maşină. 

— Da. Scuze. Mi s-a făcut un pic rău... Cred că de la 
statul în spate. 

— Ba cred că de la concursul greţos al lui Flo, a spus ea, 
fără să se sinchisească să coboare vocea. 

M-am crispat gândindu-mă la Flo şi m-am întors spre ea 
cu o expresie vinovată. Dar Flo sau n-o auzise pe Nina, sau 
nu-i păsa, pentru că stătea de vorbă cu Clare pe un ton 
nepăsător. 

— Flo, a spus Nina, întorcându-se spre maşină, cred că ar 
fi bine ca Nora să stea în faţă, te superi? 

— Nu, absolut nicio problemă. Nora, biata de tine! Ar fi 
trebuit să spui că ţi-e rău. 

— Mă simt mai bine, am spus eu pe un ton încordat, dar 
am luat loc lângă Clare, pe scaunul eliberat de Flo. 

Clare s-a uitat la mine plină de înţelegere, iar Flo a spus 
cu entuziasm în glas: 

— Aşa! lar acuma să ne întoarcem la concurs! 

— Flops, a intervenit Clare, cred că e mai bine să rămână 
remiză, ce zici? Am jucat destul. 

— Ah, s-a schimbat Flo la faţă. 

Mi-a părut rău pentru ea. Oricine ar fi fost vinovat pentru 
situaţia asta, cu siguranţă nu era ea. Singura ei greşeală 
era că încerca să fie o bună prietenă pentru Clare. 


— 122 — 


Şaisprezece 


— Leonora! 

Simt că mă scutură o mână. 

— Leonora, trebuie să te trezeşti, draga mea. Leonora. 

Nişte degete îmi ridică pleoapele şi ochii îmi sunt 
inundaţi de o lumină orbitoare. 

— Au! strig eu, clipind şi trăgându-mi capul într-o parte. 

O mână îmi dă drumul la bărbie. 

— Scuze, draga mea, te-ai trezit? 

Faţa e tulburător de aproape, iar ochii femeii se uită ţintă 
într-ai mei. Clipesc din nou, apoi încuviinţez din cap. 

— Da. M-am trezit. 

Nu ştiu când am adormit. Am impresia că am stat trează 
jumătate de noapte, urmărind siluetele poliţiştilor pe 
geamul de la uşă, încercând să-mi amintesc, să pun 
lucrurile cap la cap. Poligonul de trageri. De acolo am 
vânătaia de recul. Să nu uit să le spun poliţiştilor... De-aş 
putea să-mi fac ordine în gânduri. 

Dar cu cât mă întorc mai mult în trecut, cu cât mă apropii 
de ce s-a întâmplat, cu atât sunt mai înceţoşate lucrurile. 
Ce s-a întâmplat de fapt? Unde mă aflu acum? 

Probabil am rostit cu voce tare ultimele cuvinte, pentru 
că asistenta îmi zâmbeşte binevoitor. 

— Ai avut un mic accident de maşină, scumpa mea. 

— Am păţit ceva? 

— Nu, nu ţi-ai rupt nimic, îmi explică ea cu un plăcut 
accent de Northumberland. Te-ai lovit rău la faţă. Ai ochii 
vineţi, dar nicio fractură. De-aia te-am şi trezit. Trebuie să 
facem observaţii la câteva ore, să ne asigurăm că nu s-a 
întâmplat nimic pe timpul nopţii. 

— Am adormit, spun eu prosteşte, apoi îmi frec faţa cu 
palmele. 

Mă doare de parcă m-aş fi izbit cu capul de o fereastră. 

— Ai grijă, îmi spune asistenta. Ai câteva tăieturi şi 
vânătăi. 

Imi frec picioarele presărate cu noroi, nisip şi sânge. Mă 

— 123 — 


simt respingătoare. Am nevoie să fac pipi. 

— Pot să fac un duş? întreb eu, cu mintea înceţoşată. 

Văd uşa unei băi în colţul camerei. Asistenta se uită pe 
fişa de la capul patului. 

— Să întreb doctorul. Nu spun că nu, dar vreau să mă 
asigur. 

Se întoarce să iasă, iar eu văd silueta de pe hol şi-mi 
amintesc dintr-odată conversaţia pe care am auzit-o azi 
noapte. Pare să fi fost un coşmar. Oare chiar am auzit ce 
cred că am auzit sau doar am visat? 

— Aşteaptă, am spus eu. Azi-noapte oamenii de-afară au 
zis că... 

Dar deja a ieşit şi uşa s-a închis în urma ei, aducând în 
cameră mirosuri de mâncare şi zgomote de pe coridor. 
Poliţista de pe hol o apucă pe asistentă de braţ şi aud un 
schimb de replici. Asistenta dă din cap plină de înţelegere. 

— Nu încă, aud din pat... permisiune de la medic... mai 
trebuie aşteptat... 

— Nu cred că înţelegi, spune poliţista care, deşi vorbeşte 
cu glas scăzut, rosteşte cuvintele limpede şi ferm, ca o 
prezentatoare de ştiri, aşa că o aud prin geamul uşii mai 
clar decât pe asistenta care mormăie cu accentul ei nordic. 
Acuma vorbim de o investigaţie criminalistică. 

— O, nu! spune asistenta şocată. A murit? 

— Da. 

Deci e adevărat. N-a fost doar în mintea mea. N-a fost 
doar produsul morfinei şi al izbiturii la cap. 

E adevărat. 

Mă străduiesc să ridic capul de pe pernă, simţindu-mi 
bătăile inimii în fundul gâtului, şi în stânga mea văd linia 
subţire şi verde tresărind panicată pe ecranul monitorului. 

Deci a murit cineva. 

A murit cineva. 

Dar cine? 


= 124 = 


Şaptesprezece 


— Bine-aţi venit în pădurea Tuckett, ne-a întâmpinat vag 
plictisit bărbatul cu accent australian. 

Era bronzat şi avea trăsături puternice, care îmi 
aminteau de Tom Cruise, şi după cum se uita Flo la el, cu 
gura întredeschisă şi cu ochii verzi măriţi, mi-am dat seama 
că nu eram singura care observase asemănarea. 

— Numele meu e Grig, şi astăzi o să fiu instructorul 
vostru. 

S-a oprit, părând să ne numere, apoi a zis: 

— Staţi un pic, rezervarea spune că ar trebui să fie şase 
persoane. Cineva a tras chiulul? 

— Da, a spus Flo apăsat. Cineva a tras chiulul. Şi nu-i 
greu de ghicit la cine o să mă gândesc când o să trag cu 
puşca. 

— Vasăzică suntem doar cinci, a spus instructorul 
relaxat, fără să ia în seamă încordarea nervoasă a lui Flo. 
Am înţeles. Bun, întâi de toate trebuie să vă spun care sunt 
măsurile de siguranţă... 

Şi a început o tiradă despre căşti antifonice, alcool, 
responsabilităţile posesorilor de armă şi aşa mai departe. 

După ce am stabilit că da, suntem toţi începători, că nu, 
niciunul dintre noi nu are permis de portarmă, şi că da, cu 
toţii suntem majori şi nebăuţi, am semnat fiecare câte o 
declaraţie lungă şi întreaga trupă a pornit spre partea din 
spate a centrului de primire, care era orientată spre 
pădure. 

Instructorul ne-a măsurat din priviri: 

— Slavă Domnului că n-aţi venit cu boa de pene roz sau 
alte porcării de genu' ăsta. N-o să vă vină să credeţi ce 
probleme avem cu grupurile de burlăciţe. 

A făcut semn cu degetul spre Flo: 

— Tu... Flo, am reţinut bine? Ai o haină cam subţire, îţi 
trebuie ceva mai gros să te apere de recul. 

A scormonit într-un cufăr din spatele lui şi a scos o haină 
matlasată. Flo a făcut o grimasă, dar a pus-o pe ea. 


— 125 — 


— Scuze, trebuie să te întreb, a spus ea, ridicând 
fermoarul. Chiar te cheamă Grig? E cumva o poreclă? 

— Nu, mi se zice Grig de la Grigory. 

— Ah, Greg, a comentat Flo, râzând un pic prea tare. 

Greg s-a uitat un pic ciudat la ea: 

— Mda, Grig. Aşa am zis şi eu. Acum, a continuat el, 
scoțând o puşcă desfăcută şi aşezând-o pe o masă cu 
picioare în „X”, trebuie să vă întipăriţi în minte că o puşcă e 
o armă concepută să ucidă. Să nu uitaţi asta. Trataţi-o cu 
respect şi o să vă trateze şi ea cu respect. Jucaţi-vă cu ea 
Şi, vă place sau nu, o să aveţi probleme. ŞI, lucrul cel mai 
important, niciodată să nu îndreptaţi arma spre cineva - 
nici încărcată, nici descărcată. Şi dacă apăsaţi pe trăgaci şi 
puşca nu trage, să nu vă uitaţi pe ţeavă să vedeţi ce s-a 
întâmplat. Toate astea par simple, dar aţi fi surprinşi să 
aflaţi cât de des încalcă lumea măsurile astea simple de 
siguranţă. Aşa. Acum, o să învăţăm câteva lucruri de bază 
despre încărcarea puştii, despre închiderea şi deschiderea 
ei, după care o să mergem în pădure şi o să tragem în nişte 
ceramică. Dacă aveţi întrebări, să nu ezitaţi. Acum, primele 
cartuşe cu care o să tragem astăzi... 

L-am ascultat cu toţii în tăcere, în timp ce ne prezenta 
detaliile tehnice şi concursul caraghios de pe drum mi s-a 
şters complet din minte. Mă bucuram că aveam un lucru 
asupra căruia să mă concentrez, că nu mai trebuia să mă 
gândesc la Clare şi James, şi am avut impresia că şi ceilalţi 
simțeau la fel - sau măcar cei mai mulţi dintre ei. Nina şi 
Clare au schimbat repede subiectul când Flo încercase să 
discute în maşină despre planurile pentru luna de miere. 
Tom nu mai intervenise în conversaţie şi îşi petrecuse mare 
parte din restul drumului până la poligon tastând pe 
telefonul BlackBerry, dar l-am văzut aruncând o scurtă 
privire spre mine şi Clare şi mi-am dat seama că era atent 
la ce se discuta. Dacă scrii mesaje despre ce se întâmplă 
aici, jur că te omor, mi-am spus în sinea mea, dar am tăcut. 

Acum aprobam din cap ce spunea Greg despre 
catapultele pentru porumbeii de ceramică, iar când, în cele 
din urmă, şi-a încheiat tirada, l-am urmat cu toţii afară, în 


— 126 — 


pădurea rară de pin, cu puştile desfăcute şi sprijinite pe 
braţ. 

— Auzi, dacă o să-ţi placă să tragi, poate ar fi bine să pui 
şi o puşcă pe lista de cadouri pentru nuntă! i-a spus Flo lui 
Clare, râzând zgomotos. Să fie nuntă cu Împuşcături! 

Clare a râs şi ea: 

— Cred că James m-ar omori dacă m-aş apuca să modific 
lista de cadouri. Am stat aproape o zi întreagă la John 
Lewis! ca s-o reducem la forma actuală. N-o să-ţi vină să 
crezi câte certuri am avut - ne-a luat vreo două ore numai 
să alegem o cafetieră. O recomandare din partea lui Heston 
Blumenthal”? e un plus sau un minus? Vrem să aibă şi 
dispozitiv pentru spumă de lapte? Să luăm o cafetieră care 
şi râşneşte cafeaua sau una cu capsule... 

— Şi aţi ales una care râşneşte, nu? a întrerupt-o Tom. 
Pentru că orice ar spune George Clooney, modelul cu 
capsule e deja demodat. E un fel de sifon de nos jours”. 

— Vorbeşti exact ca James! a spus Clare. Intr-adevăr, 
alea care râşnesc cafeaua sunt foarte bune, dar ce te faci 
dacă se strică râşniţa? Asta a fost argumentul meu. Rămân 
în casă cu o maşină inutilă. Dar dacă îţi iei o râşniţă 
separată... 

— Adevărat, a dat Tom din cap. Şi ce-aţi hotărât până la 
urmă? 

— Păi, ştii că eu sunt cu ceaiul. James e fanul cafelei. Aşa 
că l-am lăsat pe el să aibă ultimul cuvânt şi a ales un model 
cu râşniţă marca Sage, recomandat de Heston Blumenthal. 

— Şi Bruce s-a gândit să cumpere una anul trecut. O 
maşinărie dată naibii. Costă aproape şase sute de lire, nu? 

— Cam aşa, a încuviinţat Clare. 

Nina mi-a aruncat o privire, încrucişându-şi ochii, iar eu 
am încercat să-mi păstrez o mină impasibilă, dar eram întru 
totul de acord cu ea. Şase sute de lire pentru o cafetieră? 
Imi place cafeaua, dar să dai atâţia bani? Ah, şi au pus 
cafetiera pe lista de cadouri... Ştiam că nu asta era intenţia 


18 Reţea de magazine specializată în articole şi cadouri pentru nunţi. 
19 Bucătar englez faimos. 
20 „din zilele noastre” (fr.). 

— 127 — 


ei, dar mi se părea ofensatoare presupunerea lui Clare că 
oamenii puteau să cheltuiască atâta pentru ea. Sau că şi-ar 
fi dorit. 

Dar poate că era presupunerea lui James. 

Gândul ăsta mi-a lăsat un gust amar. 

— Gata, a spus Greg când copacii au dispărut, făcând loc 
unui luminiş larg, acoperit cu iarbă. Toată lumea se opreşte 
aici. Acum, a continuat el, cu aerul cuiva care recita un 
refren de care era sătul până peste cap, astăzi vom folosi 
cartuşe de 75 de milimetri. Este un cartuş cu rază medie, 
potrivit pentru toate tipurile de tragere în ţinte ceramice. 
Acesta - a ridicat un tub metalic - este un cartuş letal de 75 
de milimetri. Alicele se află aici - a lovit cu degetul capătul 
rotunjit al tubului -, la mijloc e umplutura cartuşului, iar 
praful de puşcă şi capsa sunt aici, la capătul metalic. Acum, 
înainte de a începe, vreau să vă arăt efectele unui astfel de 
cartuş asupra corpului uman. 

— Să nu ne ceri să ne oferim voluntari! a strigat Flo. 

Greg s-a întors spre ea cu o faţă inexpresivă: 

— Foarte frumos din partea ta că te-ai oferit, domnişoară. 

Flo a râs nervos. Părea uimită şi, în acelaşi timp, vag 
nerăbdătoare. 

— Ar trebui să începi cu viitoarea mireasă, zău! a 
protestat ea, când Greg i-a făcut semn cu mâna să se 
apropie, dar tot s-a dus lângă el îmbujorată, mimând frica şi 
acoperindu-şi faţa cu mâinile. 

— Aşa, deci Flo a avut amabilitatea de a se oferi 
voluntară. Cu ajutorul ei, vom demonstra efectele unui foc 
de puşcă de la mică distanţă. 

A făcut o pauză şi a clipit: 

— Dar nu vă faceţi griji, n-o să stea la capătul periculos al 
ţevii. Asta - a ridicat o coală mare de hârtie cu o siluetă 
umană conturată cu negru - este o ţintă de hârtie, folosită 
de obicei pentru exerciţiile cu pistolul. 

A băgat mâna în buzunar, a scos nişte piuneze şi a fixat 
ţinta pe un copac alăturat. Scoarța era ciuruită şi nu trebuia 
să te gândeşti mult că să-ţi dai seama ce urma să se 
întâmple. 


— 128 — 


— Toată lumea în spate, vă rog. Căştile pe urechi, Flo. 

— Mă simt ca un DJ! a spus Flo, zâmbind şi trăgându-şi 
căştile fluorescente pe urechi. 

— Acum încarc puşca, a spus Greg, fixând cartuşul în 
locaşul lui, iar acum o închid, aşa cum v-am arătat în 
centrul de primire. Flo, vino aici, în faţa mea. Aşa. Ridică 
puşca. 

Greg i-a lipit-o de umăr, ajutând-o să ţină arma 
nemişcată. Flo a chicotit uşor isteric. 

— Greg al nostru e foarte drăguţ, nu-i aşa? mi-a şoptit 
Tom la ureche. Nu m-ar deranja să-mi corecteze poziţia. 
Oricum, Flo pare că n-are de gând să obiecteze. 

— Ţine-o bine, a spus Greg. Acum, degetul pe trăgaci. 

A cuprins mâna lui Flo, imobilizând ţeava şi patul puştii: 

— Apasă uşor pe trăgaci. Fără mişcări bruşte... 

S-a auzit o bubuitură asurzitoare, iar Flo a icnit şi s-a dat 
în spate, izbindu-se de pieptul lui Greg, iar hârtia din faţa 
noastră s-a pulverizat. 

— Dumnezeule! a spus Tom. 

Mai văzusem trageri la ţintă în filmele americane - 
gloanţele lăsau găuri mici, aproape de mijlocul țintei 
desenate în interiorul siluetei negre. Dar asta era cu totul 
altceva. Alicele loviseră silueta în piept, iar partea de mijloc 
a hârtiei dispăruse aproape complet. În timp ce ne uitam la 
ţintă, bucata cu picioarele s-a desprins şi a căzut uşor pe 
pământul acoperit cu frunze. 

— Exact, i-a răspuns Greg, luând puşca din mâna lui Flo 
şi apropiindu-se de noi. 

Faţa lui Flo, care mergea alături de el, era un amestec de 
spaimă şi încântare. Era îmbujorată, dar nu-mi dădeam 
seama dacă era de la emoția împuşcăturii sau, cum 
sugerase Tom, de la apropierea de Greg. 

— După cum aţi văzut, a continuat instructorul, o singură 
împuşcătură de la mică distanţă pricinuieşte daune foarte 
mari. Dacă ar fi fost vorba de un om, puţin probabil să mai 
fi supravieţuit până la punctul de prim ajutor, darămite 
până la cel mai apropiat spital. Aşadar, doamnelor şi 
domnilor, morala este asta: respectaţi-vă arma. În regulă. 


— 129 — 


Întrebări? 

Am clătinat cu toţii din cap, fără să spunem nimic. Doar 
Flo era radioasă. Nina avea o mină foarte posomorâtă. Mi- 
am amintit de plăgile împuşcate pe care le tratase cât 
lucrase pentru Medici fără Frontiere şi m-am întrebat la ce 
se gândea. 

Greg a dat din cap o singură dată, cu un aer satisfăcut, şi 
am plecat în grup după el spre stabiliment. 


— 130 — 


Optsprezece 


— A fost foarte distractiv! a spus Flo, prăbuşindu-se pe 
canapea şi dându-şi jos ghetele. 

Avea şosete roz şi pufoase. Şi-a scuturat zăpada din păr - 
începuse din nou să ningă pe drumul de întoarcere - şi a 
adăugat: 

— Bravo, Tom! Eşti un trăgător pe cinste! 

Tom a zâmbit şi s-a tolănit pe un fotoliu. 

— Am tras mult cu arcul în adolescenţă. Cred că sunt 
abilităţi similare. 

— Ai tras cu arcul? s-a uitat Nina la el cu un aer surprins. 
Ca în Robin Hood şi ceata lui? Trebuia să porţi colanţi? 

— Nu, ca în sportul ăla olimpic, a spus Tom, care se 
vedea că era obişnuit cu tachinările, aşa că nu s-a supărat. 
Şi nu, nu trebuia să purtăm colanţi. Am făcut şi scrimă. E 
foarte bună pentru condiţia fizică. Foarte solicitantă. Acum 
mi-am cam ieşit din formă. 

Şi-a încordat un biceps şi s-a uitat la el cu o mină care se 
voia tristă, dar pe faţa lui s-a citit o undă de mulţumire de 
sine. 

— Doamne, i-a răspuns Nina cu o mină plină de 
compasiune, îmi închipui că e îngrozitor să ai pectorali ca 
nişte sâni de adolescentă şi abdomen cu pătrăţele. Habar 
n-am cum de te suportă Bruce. 

— Încetaţi! i-a mustrat Flo. 

Clare se uita la ei de pe cealaltă canapea şi m-am trezit 
uitându-mă la ea, amintindu-mi că-i plăcea să observe, că 
obişnuia să arunce câte o replică, aşa cum arunci o piatră 
într-un lac, apoi să se retragă în linişte şi să urmărească 
vălurelele, în timp ce oamenii din jurul ei se străduiau să-şi 
dea seama ce-a vrut să spună. Nu era un obicei plăcut, dar 
nici nu puteam să-l condamn. Îl înţelegeam foarte bine. Şi 
eu mă simt mai bine când privesc decât atunci când sunt 
privită. 

Clare a întors capul şi m-a surprins uitându-mă la ea în 
timp ce se uita la Nina şi Tom hârjonindu-se, şi buzele i s-au 


— 131 — 


arcuit într-un zâmbet conspirativ, care părea să spună: Te- 
am văzut. 

Am întors privirea. 

Oare ce sperase să obţină invitându-mă aici? Nina credea 
că încercase să-şi împace conştiinţa pe cheltuiala mea - 
echivalentul unui soţ infidel care-şi mărturiseşte adulterul 
soţiei. 

Eu nu eram de aceeaşi părere. Nu mi-o imaginam pe 
Clare nemaidormind nopţile pentru că se combinase cu 
James. Şi, în orice caz, nu merita condamnarea mea. Nu-mi 
datora nimic. James şi cu mine ne despărţiserăm cu mult 
timp în urmă. 

Deci nu era asta. M-am gândit că poate... poate doar îşi 
dorise să privească. Să vadă cum primesc vestea. Probabil 
că, în liceu, o dăduse pe Nina în vileag din acelaşi motiv. Ca 
un copil care vede un muşuroi plin cu furnici şi nu poate să 
nu facă o gaură în el. 

Apoi se dă un pas în spate... şi se uită. 

— Dar tu, Lee? a spus Flo dintr-odată. 

Am întors capul spre ea, smulsă din gândurile mele. 

— Scuze, poftim? 

— Ţi-a plăcut? 

— Oarecum, am răspuns eu, frecându-mi umărul, unde 
simţeam că începea să se formeze o vânătaie. Atâta că mă 
cam doare umărul. 

— Te-a lovit reculul când ai tras prima oară, nu? 

Izbitura puştii m-a luat prin surprindere. Patul de lemn m- 
a lovit cu atâta putere în osul umărului, încât mi s-a tăiat 
respiraţia. 

— Puşca trebuie ţinută strâns, a spus Tom. Tu ai stat cu 
ea aşa, uite. 

A întins mâna să ia puşca de deasupra şemineului şi a 
sprijinit-o de umăr, arătându-mi poziţia defectuoasă care 
mă costase o vânătaie. 

Ţeava puştii era îndreptată direct spre mine. Am 
împietrit. 

— Hei! a strigat Nina. 

— Tom! a intervenit şi Clare, ridicându-se în capul 


— 132 — 


oaselor de pe canapea şi mutându-şi privirea de la mine la 
Tom şi înapoi la mine. Pune-o jos! 

Tom doar a rânjit. Ştiam că glumea, dar tot am simţit că 
mi se încordează fiecare muşchi din corp. 

— Uau, zici că-s Jason Bourne, a spus el. Simt cum mi se 
urcă puterea la cap. Hmm... ia să interogăm nişte oameni. 
Să începem cu tine, Nora: de ce nu te-a pomenit Clare 
niciodată în toţi anii de când o cunosc? 

Am încercat să vorbesc, dar gura mi se uscase brusc şi 
abia dacă mai puteam să înghit. 

— Tom! a spus Clare mai apăsat. Poate că sunt 
paranoică, dar chiar e cazul să fluturi puşca aia după ce 
înțeleptul Grig ne-a sfătuit să nu ne jucăm cu armele? 

— Nu e încărcată, a spus Flo şi a căscat. Mătuşa o 
foloseşte ca să sperie iepurii. 

— Şi totuşi... a spus Clare. 

— Glumeam, a răspuns Tom. 

Buzele i s-au curbat din nou într-un rânjet ca de lup, 
dezvelindu-şi dinţii nenatural de albi, apoi a coborât puşca 
şi a pus-o la loc pe cuiele de lemn. 

M-am trântit pe speteaza canapelei, simțind cum se 
retrage valul de adrenalină, şi pumnii mi s-au descleştat. 
Îmi tremurau mâinile. 

— Mda, bună glumă, a spus Clare, încruntându-se cu 
aerul că nu găsea nimic amuzant în povestea asta. Data 
viitoare când mai vrei să te joci cu chestia aia, ai grijă să n- 
o mai îndrepţi spre una dintre prietenele mele, da? 

l-am aruncat o privire recunoscătoare, iar ea a dat ochii 
peste cap, ca şi când ar fi vrut să spună: „Ce idiot!”. 

— Îmi pare rău, a spus Tom cu blândeţe în glas. Cum am 
zis, era o glumă, dar îmi pare rău dacă am supărat pe 
cineva. 

Şi a făcut o plecăciune ironică spre mine. 

— Pe mine să mă scuzaţi, a spus Flo, căscând încă o 
dată. Trebuie să mă duc să pregătesc cina. 

— Ai nevoie de ajutor? a întrebat Clare. 

Flo s-a luminat, zâmbetul radios transfigurându-i toată 
faţa. 


— 133 — 


— Serios? Dar tu ar trebui să fii răsfăţata zilei. 

— Ei, lasă, vin şi eu să toc ceva. 

S-a ridicat de pe canapea, a luat-o pe Flo prieteneşte pe 
după umeri şi au ieşit împreună din living. Tom le-a urmărit 
cu privirea. 

— Ce cuplu ciudat, nu? 

— Ce vrei să spui? am întrebat eu. 

— Mi-e greu să-mi dau seama ce legătură poate să existe 
între Clare aşa cum o ştiu eu şi Flo. Sunt atât de... diferite. 

Observaţia lui ar fi putut părea lipsită de sens, dat fiind 
că erau asemănătoare din punct de vedere fizic şi ambele 
erau îmbrăcate aproape identic, ca şi când ar fi purtat o 
uniformă: blugi gri spălăciţi şi bluză cu dungi. Dar am 
înţeles la ce se referea. 

Nina s-a întins: 

— Dar au în comun ceva foarte important. 

— Ce anume? 

— Amândouă cred că Clare e buricul universului. 

Tom a pufnit, iar eu am încercat să nu râd. Nina s-a uitat 
într-o parte cu ochii ei negri şi strălucitori, cu un discret 
zâmbet ironic în colţul gurii. Apoi s-a întins încă o dată şi a 
ridicat din umeri, dintr-o singură mişcare fluidă. 

— Mda. lar acuma cred că aş putea să-mi sun jumătatea, 
a spus ea, scoţându-şi mobilul şi făcând o grimasă. Nu am 
niciun pic de semnal. Tu, Lee? 

Nora. Dar nu puteam să-i corectez tot timpul pe cei din 
jur, altfel aş fi părut obsedată de control. 

— Nu ştiu, am răspuns eu, pipăindu-mi buzunarele. 
Ciudat. Nu ştiu unde mi-e telefonul. Sunt sigură că l-am luat 
cu mine la poligon - îmi amintesc că m-am uitat pe Twitter. 
Poate l-am lăsat în maşină. Dar cred că nici eu n-am semnal 
- n-am avut nicio liniuţă de când am ajuns aici. Mai 
devreme ai prins puţin semnal în camera noastră, nu? 

— Mda, a spus Nina, care tocmai ridicase receptorul 
fixului şi apăsa repetat pe furcă. Asta nici acum n-are ton. 
Bine. Mă duc sus, în balcon, poate prind o liniuţă-două. Sau 
poate reuşesc să trimit un mesaj. 

— Ce-i aşa urgent? a întrebat Tom. 


— 134 — 


Nina a clătinat din cap: 

— Nimic. Atâta că... ştii, mi-e dor de ea. 

— Frumos. 

Tom şi cu mine am urmărit-o cu privirea până a dispărut 
pe scară, picioarele ei lungi înghițind câte două trepte 
odată. Tom a oftat şi s-a întins pe canapea. 

— Nu-l suni pe Bruce? 

A clătinat din cap: 

— Sincer să fiu, înainte să plec am avut o mică... 
divergență, ca să zic aşa. 

— Inţeleg, am spus eu, încercând să-mi iau un ton 
neutru. 

Nu ştiu niciodată ce să spun în astfel de situaţii. Nu-mi 
place ca lumea să-şi bage nasul în treburile mele, deci 
presupun că la fel simt şi ceilalţi. Dar uneori oamenii vor să- 
şi verse necazul şi trebuie să ai grijă să nu laşi impresia că 
eşti rece sau stânjenit, că le respingi confidenţele. În astfel 
de situaţii, încerc să nu judec deloc, să nu smulg secrete 
sau să mă arăt rezervată faţă de mărturisiri. Şi adevărul 
este că, deşi o parte din mine nu vrea să le asculte micile 
gelozii sau obsesiile ciudate, o altă parte din mine îşi 
doreşte să le încurajeze. E acea parte care ascultă, dă din 
cap şi ia notițe, punând totul la păstrare. E ca şi când aş 
deschide capacul unei maşinării ca să văd cum 
funcţionează în timp real. Banalitatea lucrurilor care-i 
motivează pe oameni e dezamăgitoare, dar, în acelaşi timp, 
e fascinant să le vezi rotiţele şi resorturile interioare. 

Problema este că, aproape mereu, oamenii îţi poartă pică 
a doua zi pentru că i-ai văzut goi şi cu garda jos. Aşa că am 
grijă să fiu rezervată şi să mă implic cât mai puţin, nu 
cumva să se simtă încurajați în mărturisirile lor. Dar nu 
prea-mi iese. Aşa că mi se întâmplă deseori să fiu încolţită 
la câte o petrecere de cineva care îmi spune o poveste 
lungă despre ce figură i-a făcut cutare, după care el i-a zis 
nu ştiu ce, iar ea şi-a tras-o cu el, iar fosta lui iubită a făcut 
şi a dres... 

Te-ai putea gândi că oamenii sunt reticenţi când vine 
vorba să se confeseze unui scriitor. Te aştepţi să ştie că 


— 135 — 


noi, scriitorii, suntem în esenţă păsări necrofage, care 
scormonim  hoiturile relaţiilor defuncte şi ale certurilor 
uitate ca să le transformăm în literatură - reîncarnări 
fantomatice ale eurilor lor trecute, asamblate laolaltă într- 
un mozaic macabru născocit de imaginaţia noastră. 

Tom ar fi trebuit să ştie asta mai bine decât oricine. Şi 
totuşi, nu părea să aibă vreo reţinere. Vorbea cu mine 
tărăgănat, pe un ton plictisit, care nu reuşea totuşi să 
ascundă faptul că încă era furios pe soţul lui. 

— ...Ce trebuie să înţelegi e că Bruce i-a dat lui James 
prima lui mare şansă: l-a regizat în Cravate negre, minciuni 
albe în urmă cu... Doamne, trebuie să fi fost acum şapte, 
opt ani. Şi e posibil... mă rog, nu sunt sigur... nu l-am 
întrebat niciodată ce s-a întâmplat, dar Bruce nu era tocmai 
renumit pentru castitatea lui profesională... Bineînţeles, pe 
atunci nu eram împreună. Dar, evident, Bruce simte că 
James îi este dator într-o anume măsură şi poate că lui 
James i se pare la fel de evident că nu-i datorează nimic. 
Ştiu că Bruce a fost foarte furios de la povestea cu Coriolan 
şi l-a enervat şi că Eamonn i-a luat partea lui James... lar 
apoi, când s-au iscat zvonurile alea despre el şi Richard, ei 
bine, şi-a dat seama că nu puteau avea decât o singură 
sursă. Bruce s-a jurat că nu i-a trimis textul ăla lui Clive. 

Şi a tinut-o aşa, înşirând nume şi locuri care nu-mi 
spuneau nimic, precum şi piese care nu lăsaseră decât 
foarte vagi urme în peisajul meu cultural. Intrigile pe care le 
pomenea îmi erau complet străine, dar ideea era clară: 
Bruce avusese un trecut cu James - nu ştiu exact de ce 
natură -, iar acum era supărat pe el. Bruce nu fusese de 
acord ca Tom să vină la petrecerea asta. lar Tom venise. 

— În fine, dă-l dracului, a încheiat el pe un ton 
dispreţuitor, dar nu mi-am dat seama dacă se referea la 
Bruce sau la James. 

Apoi s-a dus la bufetul cu sticle de băutură: gin, votcă şi 
rămăşiţele jalnice ale tequilei de cu o noapte înainte. 

— Vrei ceva? m-a întrebat el. Gin tonic? 

— Nu, mulţumesc. De fapt, poate nişte apă tonică. 

Tom a încuviinţat din cap, după care a plecat la bucătărie 


— 136 — 


şi s-a întors cu două pahare, gheaţă şi lămâi verzi. 

— Noroc! a spus el, cu o expresie care îl făcea să pară cu 
vreo zece ani mai tânăr. 

Am luat o gură şi am tuşit. În pahar nu era doar apă 
tonică, ci şi gin. Aş fi putut să mă supăr, dar Tom a ridicat o 
sprânceană cu o mină comică, exact la momentul potrivit, 
încât nu m-am putut abtine să râd şi n-am mai zis nimic. 

— la spune-mi, a început el, golindu-şi paharul şi 
umplându-l din nou, ce-a fost între tine şi James? De ce-ai 
reacţionat aşa azi-noapte? 

N-am răspuns imediat. Am luat încă o gură din pahar şi 
am înghiţit-o pe îndelete, întrebându-mă ce să-i spun. 
Primul impuls a fost să expediez întrebarea cu un hohot de 
râs, dar mi-am dat seama că până la urmă tot ar fi aflat mai 
târziu de la Clare sau de la Nina. Era mai bine să fiu onestă. 

— James este... a fost... 

Am învârtit băutura în pahar, făcând cuburile de gheaţă 
să zornăie, în timp ce mă gândeam cum să formulez 
răspunsul. 

— Fostul meu iubit, am spus eu în cele din urmă - şi era 
adevărat, dar atât de departe de întregul adevăr, încât 
părea o minciună. Am fost împreună în liceu. 

— In /iceu? s-a mirat el, ridicând ambele sprâncene de 
data asta. Dumnezeule! Acum un secol. Deci prima iubire. 

— Da, cam aşa. 

— Dar aţi rămas prieteni? 

Ce-aş fi putut spune? Nu l-am mai văzut din ziua în care 
mi-a scris acel mesaj. 

Nu, nu l-am iertat niciodată pentru ce mi-a spus, pentru 
ce-a făcut. 

Nu. 

— Hm... nu chiar. Am cam pierdut legătura. 

Dintr-odată, s-a lăsat tăcerea, întreruptă doar de vocile 
estompate ale lui Clare şi Flo, care discutau în bucătărie, şi 
de şuierul duşului de la etaj - probabil Nina înţelesese că nu 
avea cum să prindă semnal şi renunţase la ideea de a vorbi 
cu Jess. 

— Deci v-aţi cunoscut la şcoală? a întrebat Tom. 


— 137 — 


— Oarecum. Am jucat împreună într-o piesă... am spus 
eu, tărăgănând vorbele. 

Era ciudat să vorbesc despre asta. Ca adult, nu prea 
vorbeşti despre cum ţi-a fost frântă inima prima oară. Dar 
Tom era aproape un străin pentru mine. Şi mi se părea 
foarte puţin probabil să-l mai văd vreodată după acel 
weekend, aşa că simţeam discuţia cu el ca pe-o uşurare. 

— În Pisica pe acoperişul fierbinte, am continuat eu. Eu 
eram Maggie, iar James era Brick. Ironia sorții, nu? 

— De ce spui asta? a întrebat Tom nedumerit. 

Însă nu-i puteam explica. Mă gândeam la ce spune 
Maggie în ultimul act al piesei: să transformi o minciună în 
adevăr. Şi mi-am închipuit că, dintre toţi oamenii, Tom ar fi 
putut înţelege cel mai bine ce voiam să spun dacă i-aş fi 
citat acea replică - şi-ar fi dat seama la ce se referea 
Maggie. 

În schimb, am înghiţit în sec şi am spus: 

— Aşa... ironia sorții. 

— Haide, a zâmbit el, încreţindu-şi obrajii bronzaţi. Sigur 
ai vrut să spui ceva. 

Am oftat. Nu aveam de gând să-i spun adevărul. Sau nu 
adevărul la care mă gândisem. Ci unul diferit. 

— Păi, eu trebuia să fiu dublura pentru rolul lui Maggie, 
care îi fusese dat lui Clare - ea lua rolul principal în aproape 
toate piesele, încă din şcoala primară. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

— A făcut mononucleoză. A lipsit de la şcoală un 
semestru întreg. Şi aşa am ajuns eu să joc rolul. 

Întotdeauna eram dublura. Aveam o bună memorie 
verbală şi eram conştiincioasă. Mi-am dat seama după 
expresia lui Tom că nu înţelegea unde era ironia sorții în 
povestea asta. 

— În sensul că ea ar fi trebuit se fie alături de el, iar 
acuma chiar este? m-a întrebat el. Asta vrei să spui? 

— Nu, nu tocmai... Mie nu-mi place să se uite lumea la 
mine, să fiu urmărită, dar am ajuns să joc rolul principal. 
Poate că toţi scriitorii preferă să fie în faţa paginii albe, nu 
pe scenă. Tu ce crezi? 


— 138 — 


Tom n-a zis nimic, ci doar s-a întors să se uite spre 
pădure prin peretele de sticlă şi mi-am dat seama că se 
gândea la remarca lui de cu o noapte înainte. Casa de sticlă 
semăna cu o scenă. Spectatorii. Privitorii din noapte. 

După o clipă, i-am urmat privirea. Peisajul se schimbase 
faţă de noaptea trecută: cineva aprinsese proiectoarele de 
siguranţă de afară şi acum puteai vedea peluza albă 
întinzându-se ca un covor de zăpadă şi copacii ca nişte 
santinele, cu trunchiurile goale şi aspre sub baldachinele de 
crengi. Ar fi trebuit să mă simt mai bine că vedeam stratul 
de zăpadă intact, dovada vizuală că eram singuri, că cine 
făcuse urme dimineaţă nu se întorsese. Şi totuşi, nu era 
deloc liniştitor. Pentru că accentua impresia că ne aflam pe 
scenă: proiectoarele semănau cu reflectoarele de la teatru, 
care aruncă spectatorii într-o mlaştină neagră, dincolo de 
iazul lor de lumină aurie, făcând din ei privitori nevăzuţi în 
întuneric. 

M-a trecut un fior gândindu-mă la miriadele de ochi ai 
nopţii: vulpi cu ochi strălucind galben în lumina 
proiectoarelor, bufniţe cu aripi albe, şoareci de câmp 
speriaţi. Dar urmele de dimineaţă nu fuseseră făcute de 
animale. Erau foarte, foarte umane. 

— Nu mai ninge, a spus Tom inutil. Recunosc, mă bucur. 
Nu prea mi-ar fi plăcut ideea să rămân înzăpezit aici zile-n 
şir. 

— Înzăpezit? În noiembrie? Chiar crezi că e posibil? 

— O, da, s-a auzit vocea lui Flo din spatele nostru, 
făcându-mă să tresar. 

Avea în mâini o tavă cu chipsuri şi alune, iar când a pus-o 
cu grijă pe masă, a scos limba printre dinţi cu o mină 
simpatică. 

— Se întâmplă des în ianuarie. E unul dintre motivele 
pentru care mătuşa mea nu locuieşte aici iarna. Dacă ninge 
mult, drumul de pământ devine impracticabil. Dar nu ninge 
niciodată atât de tare în noiembrie şi nu cred că o să se 
întâmple nici azi. La meteo n-au zis că ar mai ninge în 
noaptea asta. Dar arată frumos, nu-i aşa? 

S-a îndreptat de spate frecându-şi şalele şi ne-am uitat 


— 139 — 


cu toţii pe geam la copacii negri cu coroane joase şi la 
covorul alb de zăpadă. Nu era un peisaj frumos. Ci dezolant 
şi neiertător. Dar n-am zis asta. În schimb, am pus 
întrebarea care nu-mi dădea pace. 

— Flo, voiam să te întreb, am văzut urme de paşi până la 
garaj azi dimineaţă. Tu le-ai făcut? 

— Urme de paşi? a întrebat ea. La ce oră? 

— Devreme. Erau acolo când m-am întors de la alergare, 
pe la opt. Poate chiar de mai înainte, dar nu m-am uitat 
când am ieşit. 

— N-am fost eu. Unde ai zis că le-ai văzut? 

— Între garaj şi uşa din spate a casei. 

Flo s-a încruntat. 

— Nu... categoric n-am fost eu. Ce ciudat. 

Şi-a muşcat buza câteva clipe, apoi a adăugat: 

— Dacă nu vă deranjează, aş putea să încui uşile acum - 
să nu uităm mai încolo. 

— Ce vrei să spui? Crezi că ar fi putut fi cineva din afară? 

Faţa veselă a lui Flo şi-a luat brusc o mină stânjenită: 

— Păi, tocmai vorbeam cu Nina... Mătuşa mea a avut 
multe bătăi de cap când a construit casa asta; au fost multe 
obiecţii faţă de proiect: întâi de toate, oamenilor din partea 
locului nu le-a convenit că e o casă de vacanţă, iar apoi au 
fost multe plângeri legate de stilul şi amplasamentul 
construcţiei. 

— Nu mai spune, a intervenit Tom cu o tărăgănare 
afectată. Aici era un străvechi cimitir amerindian, nu-i aşa? 

Flo l-a lovit cu un şervet de hârtie şi pe faţa ei îngrijorată 
s-a ivit un zâmbet: 

— Nimic de genul ăsta. Din câte ştiu, în zonă nu-s 
îngropate decât oi. Suntem într-o zonă protejată - nu sunt 
sigură dacă terenul ăsta e în parcul naţional propriu-zis, dar 
e atât de aproape, încât nici nu mai contează. Proiectul a 
fost aprobat pentru că era o extindere a unei construcţii 
mai vechi, un fel de casă de ţară, că înainte aici era o mică 
fermă. Dar lumea a zis că noua casă nu era în spiritul 
clădirii originale... În fine, ca să nu mai lungesc vorba, când 
era pe jumătate gata, casa a luat foc şi mai toată lumea s-a 


— 140 — 


gândit că a fost o mână criminală la mijloc, dar nu s-a putut 
dovedi nimic. 

— Dumnezeule! a zis Tom îngrozit, aruncând o privire pe 
fereastră, ca şi când, din clipă în clipă, s-ar fi aşteptat să 
vadă făclii urcând dealul. 

— Mă rog, nu s-a întâmplat nimic grav! ne-a asigurat Flo. 
După cum v-am zis, casa era în curs de construcţie, aşa că 
era goală, şi până la urmă a fost bine pentru mătuşă-mea, 
pentru că avea o asigurare foarte bună şi s-a ales cu o casă 
mai mare. lar potrivit planului iniţial, trebuia să păstreze o 
parte din casa veche, dar, pentru că a ars din temelii, n-a 
mai trebuit să se sinchisească de asta. Una peste alta, aş 
zice că i-au făcut o favoare. Dar, vă daţi seama, i-a cam 
schimbat imaginea despre vecini. 

— Există vreun vecin? a întrebat Tom. 

— O, da. Dacă mergi cam un kilometru jumate în direcţia 
aia - şi Flo a făcut semn cu mâna -, dai peste un mic grup 
de case. lar în vale e o fermă. 

— Ştii, am gândit eu cu voce tare, nu urmele mă sperie - 
sau, mă rog, nu urmele ca atare. Ci faptul că, dacă n-ar fi 
nins, nici n-am fi ştiut că a trecut cineva pe-aici. 

Ne-am uitat cu toţii afară, la covorul intact de zăpadă 
care se întindea până la pădure, ascunzând poteca. Urmele 
de la alergarea mea de dimineaţă fuseseră acoperite şi nici 
n-ai fi bănuit că trecuse cineva pe-acolo. Câteva clipe, am 
rămas cu toţii în tăcere, gândindu-ne la asta, gândindu-ne 
la toate momentele în care am fi putut fi observați fără ca 
măcar să ne dăm seama. 

Flo s-a dus să încerce ferestrele franţuzeşti. Erau 
încuiate. 

— Bun! a spus ea senină. Mă duc să verific uşa din spate, 
după care cred că ar trebui să încheiem discuţia asta 
sumbră şi să mai bem ceva. 

— Întru totul de acord, a spus Tom serios. 

Mi-a luat paharul gol şi, de data asta, când mi-a puso 
porţie dublă, n-am avut nicio obiecţie. 


— 141 — 


Nouăsprezece 


M-am dus sus să mă schimb şi am găsit-o pe Nina stând 
pe pat, cu capul în mâini. Când am intrat, a ridicat privirea 
şi am văzut că era abătută şi încruntată - o expresie atât 
de diferită de obişnuita ei mină sarcastică, încât m-am uitat 
la ea de două ori, să fiu sigură că nu mă înşel. 

— Te simţi bine? 

— Mda, a spus ea, dându-şi de pe faţă părul negru şi 
lucios, apoi s-a ridicat în picioare. Atâta că... pfui, m-am 
săturat de locul ăsta. Mă simt ca şi când am fi din nou la 
şcoală. Şi îmi aduc aminte tot ce uram la mine pe vremea 
aia. Zici că ne-am întors în timp cu zece ani, nu? 

— Nu ştiu ce să zic. 

M-am aşezat pe patul meu, meditând câteva clipe la 
vorbele ei. Cu toate că avusesem gânduri asemănătoare cu 
o noapte înainte, acum mi se păreau nedrepte. Clare, aşa 
cum o ţineam minte din şcoală, n-ar fi tolerat-o pe Flo nicio 
secundă - nu fără un motiv puternic. Ar fi încuviinţat 
replicile prosteşti ale lui Flo, încurajând-o să spună ceva 
foarte caraghios, moment în care ar fi făcut un pas în spate, 
ar fi arătat-o cu degetul şi ar fi râs. Dar în weekendul acela 
nu văzusem niciun pic din cruzimea ei de pe vremuri. În 
schimb, mă impresionase toleranța ei. Era limpede că Flo 
era o persoană cu probleme - şi o admiram pe Clare pentru 
că dădea dovadă de compasiune şi încerca s-o ajute. Nu 
ştiam dacă aş fi putut s-o suport pe Flo nici zece zile, 
darămite zece ani. Nu încăpea îndoială, Clare era o 
persoană mai matură şi mai generoasă decât credeam eu. 

— Cred că Clare s-a schimbat mult, am spus eu în cele 
din urmă. Pare mai... 

M-am oprit, căutând cuvântul potrivit, dar poate că nu 
exista. 

— Pare mai bună, cred. 

— Oamenii nu se schimbă, a răspuns Nina cu 
amărăciune. Doar devin mai abili în a-şi ascunde adevărata 
fire. 

— 142 — 


larăşi am căzut pe gânduri, muşcându-mi buza. Era 
adevărat? Eu mă schimbasem - sau cel puţin aşa credeam. 
Eram mult mai încrezătoare în forţele mele, mult mai 
autonomă. Cât fusesem la şcoală, mă bizuisem pe prietenii 
mei pentru sprijin şi stimă de sine, dorindu-mi să fac parte 
din gaşcă, să mă integrez. În cele din urmă, îmi dădusem 
seama că nu puteam şi de atunci începusem să fiu mai 
fericită - chiar dacă şi mai singură. 

Dar poate că Nina avea dreptate. Poate că pur şi simplu 
învăţasem să ascund fetiţa stângace şi disperată care 
fusesem pe vremuri. Poate că eul meu de acum nu era 
decât o poleială, care se putea curăța dureros în orice clipă. 

— Nu ştiu, a spus Nina. Dar... Nu ți s-a părut că prânzul a 
fost stânjenitor? 

Într-adevăr, prânzul fusese stânjenitor. Nu se discutase 
decât despre nuntă: localul petrecerii, rochia lui Clare, 
ţinuta domnişoarelor de onoare, dacă somonul afumat era 
potrivit ca aperitiv şi de ce meniul vegetarian conţinea 
întotdeauna brânză de capră. Şi situaţia se înrăutăţise când 
îmi dădusem seama că trecusem o graniţă invizibilă, că 
lăsasem în urmă momentul în care aş fi putut recunoaşte 
că nu fusesem invitată. Ar fi trebuit s-o recunosc de la 
început, să fac o glumă pe tema asta încă din prima seară. 
Acum, trecuse prea mult timp ca să mai pară altceva decât 
o stratagemă, şi eram prinsă într-o minciună prin omisiune. 
lar privirile pline de compasiune ale lui Clare nu mă 
ajutaseră deloc. 

— Problema e că nu mireasa se crede buricul pământului, 
ci domnişoara de onoare, a continuat Nina. Nu ştiu ce fac 
dacă mai aud o dată de cadouri de nuntă, de ceară 
epilatoare şi de discursul cavalerului de onoare... Ti-l poţi 
imagina pe James băgat în povestea asta? 

Evitasem în mod deliberat să mi-l închipui pe James la 
nuntă, ca şi când m-aş fi ferit să nu ating o rană dureroasă. 
Dar acum, încercând să mi-l imaginez, mi-am dat seama că 
nu puteam. James aşa cum mi-l aminteam, cu capul ras la 
spate, cu părul strâns în coc în vârful capului şi cu cravata 
uniformei ruptă, James care se îmbăta cu whiskyul lui taică- 


— 143 — 


su şi care se urca noaptea pe monumentul eroilor din faţa 
şcolii şi recita cerului întunecat poeme de Wilfred Owen, 
James care a scris cu rujul versuri de Pink Floyd pe maşina 
directorului în ultima zi de şcoală... Pe acel James nu mi-l 
puteam închipui cu frac, pupând-o pe mama lui Clare şi 
râzând politicos la discursul cavalerului de onoare. 

Efortul de a-mi imagina toate astea era dureros până la 
greață, iar privirile aruncate pe furiş de Nina nu mă ajutau 
deloc. Urăsc să fiu rănită dar şi mai mult urăsc să mă vadă 
cineva rănită. Întotdeauna am preferat să mă retrag şi să- 
mi ling rănile în singurătate. Dar Nina avea dreptate. Nu 
mireasa era obsedată de nuntă. Ba chiar Clare fusese 
neobişnuit de tăcută pe durata prânzului. Conversaţia 
fusese condusă de Flo, încurajată de Tom. La un moment 
dat, Clare le-a sugerat să schimbe subiectul. Puțin probabil 
să-şi fi pierdut plăcerea de a fi în centrul atenţiei după ce 
terminase şcoala. Mai degrabă se gândea la mine. 

— Dacă aş fi avut mai mult tupeu, aş fi refuzat, a 
bombănit Nina. Zic de invitaţia la nuntă. Dar Jess m-ar fi 
omorât. Îi plac nunțile. Parcă are o tulburarea obsesiv- 
compulsivă legată de măritişuri. Pentru nunta lui Clare şi-a 
cumpărat o nouă pălăriuţă cu voaletă. Zi şi tu, un căcat de 
pălăriuţă cu voaletă... 

— Cred că te-ar fi iertat până la urmă, am spus eu 
zâmbind. Dar probabil ar fi trebuit s-o ceri de soţie ca să te 
răscumperi. 

— S-ar putea s-o cer oricum. Ai veni? 

— Bineînţeles, am zis eu, lovind-o jucăuş cu pumnul în 
braţ. Aş veni şi la petrecerea burlăciţelor - dacă vrei să-ţi 
faci aşa ceva. 

— Ei, îmi fac pe naiba, a spus Nina. Dacă - şi repet, dacă 
- mă căsătoresc vreodată, vă scot la club într-o noapte şi 
gata. Fără aiureli dintr-astea într-o cabană de la capătul 
lumii. 

A oftat şi s-a ridicat în picioare: 

— Ştii ce ne-a pregătit Flo pentru diseară? 

— Ce? _ 

— O şedinţă de spiritism. lţi spun, dacă ne-a pregătit 


— 144 — 


întrebări cu răspunsuri „sexy”, iau puşca de pe perete şi i-o 
bag într-un loc unde s-o doară - cu sau fără cartuşe oarbe. 


— Jocul ăsta chiar o să fie amuzant, a spus Flo, aşezând 
coli de hârtie pe măsuţa de cafea. 

— Globul de cristal spune să fim sceptici, a bombănit 
Nina. 

Clare i-a aruncat o privire încruntată, dar Flo sau n-a 
auzit-o, sau a ales să-i ignore sarcasmul, împrăştiind 
lumânări printre sticlele de vin pe jumătate golite. 

— Are cineva o brichetă? 

Nina a băgat mâna în buzunarul fustei mini de blugi şi i-a 
întins o brichetă Zippo, iar Flo a început să aprindă 
lumânările, luându-şi o mină ceremonioasă. Pe măsură ce 
le aprindea, pe geam apăreau reflecţiile flăcărilor. Pădurea 
întunecată de dincolo de sticlă nu mai era luminată decât 
de strălucirea lunii, întrucât proiectoarele de afară fuseseră 
stinse. În living era semiîntuneric, astfel încât puteam 
vedea siluetele înghesuite ale copacilor, zăpada palidă şi 
conturul pădurii pe fundalul cerului uşor luminat. Razele 
lunii dansau printre crengile copacilor ca nişte licurici, 
reflectându-se de două ori în geamurile duble. 

M-am apropiat de fereastră, sprijinindu-mă de sticlă şi 
făcându-mi mâinile căuş la ochi să văd în noapte. Totul era 
nemişcat. Dar mi-am adus din nou aminte de urmele de 
paşi şi de linia telefonică întreruptă, aşa că nu m-am putut 
abţine să nu verific pe furiş mânerul uşilor franţuzeşti. Erau 
bine închise. 

— Lui Mel nu i-ar fi plăcut deloc chestia asta, a spus Clare 
îngândurată, după ce m-am întors la masă şi Flo a aprins 
ultima lumânare. Sunt sigură că acuma e mai credincioasă 
decât era în facultate. 

— Nu văd diferenţa dintre a intra în comunicare cu un 
singur prieten imaginar sau cu mai mulţi, a spus Nina 
sarcastic. 

— E credinţa ei, da? N-ai de ce s-o jigneşti. 

— Nu jignesc pe nimeni. Nu poţi, prin definiţie, să jigneşti 
pe cineva care nu e de faţă. O ofensă trebuie nu doar 


— 145 — 


lansată, ci şi recepţionată. 

— Dacă un copac se prăbuşeşte când nu e nimeni de 
faţă, face el vreun zgomot? a spus Tom cu un zâmbet 
ironic, apoi s-a lăsat pe speteaza canapelei şi a luat o gură 
mare de vin. Au trecut ani de zile de când n-am mai luat 
parte la o şedinţă de spiritism. Mătuşă-mea era foarte 
pasionată de comunicarea cu spiritele. Mergeam pe la ea 
după şcoală şi mă aşeza la o tablă de spiritism - una din 
alea clasice, cu litere inscripţionate pe ea. 

Ştiam la ce se referea, văzusem în filme table din astea, 
cu indicator de lemn. Dar indicatorul pe care-l pregătea Flo 
era diferit de cele pe care le ştiam eu - semăna mai 
degrabă cu o plăcuţă pe rotile. 

— E mai uşor cu ăsta, a spus Flo, străduindu-se, cu limba 
între dinţi, să fixeze un pix în orificiul indicatorului cu rotile. 
Am mai încercat cu indicatorul clasic dar problema e că, 
dacă nu eşti foarte rapid, poţi să pierzi multe litere. Cu 
pixul, rămân notate toate pe foaie. 

— Şi ai primit vreun mesaj? a întrebat Clare. Adică 
înainte, când ai mai încercat? 

Flo a dat din cap cu un aer serios: 

— O, da! De obicei primesc un mesaj de un fel sau altul. 
Mama spune că am o afinitate naturală cu lumea de 
dincolo. 

— Aha, a spus Nina cu o mină sobră, dar am simţit că 
urma o replică sarcastică. 

— Şi care a fost mesajul? am intervenit eu repede, 
încercând s-o împiedic. Ultima oară, adică. 

— Era despre bunicul, a spus Flo. Voia să-i spună bunicii 
că e fericit şi că, dacă vrea, poate să se recăsătorească. In 
fine, gata, am terminat. Sunteţi pregătiţi? 

— Mai pregătită de-atât nu se poate, a spus Clare, 
golindu-şi paharul şi punându-l pe masă. Gata. Cum se 
procedează? 

Flo ne-a făcut semn să venim mai aproape. 

— Aşa. Puneţi degetele pe indicator. Uşor, pentru că nu 
încercăm să-l ghidăm, ci doar să fim purtătorii mesajelor pe 
care le primim din lumea de dincolo. 


— 146 — 


Nina a dat ochii peste cap, dar şi-a pus degetele pe 
indicator. Tom şi cu mine i-am urmat exemplul. Clare a fost 
ultima. 

— Gata? a întrebat Flo. 

— Gata, i-a răspuns Clare. 

Flo a tras aer în piept şi a închis ochii. Strălucirea 
lumânărilor îi învăluia faţa, care părea luminată dinăuntru. 
l-am văzut ochii mişcându-se repede sub pleoape când la 
stânga, când la dreapta, căutând ceva ce nu putea vedea. 

— E vreun spirit care vrea să ne vorbească? a întrebat ea 
solemn. 

Indicatorul se mişca neliniştit în cercuri şi spirale, fără să 
alcătuiască forme cu sens. Nu-l împingea nimeni, eram 
sigură. 

— E vreun spirit aici în noaptea asta? a repetat Flo serios. 

Am văzut-o pe Nina ascunzându-şi un zâmbet, iar 
indicatorul a început să se mişte mai puţin haotic. 

D. 

— O, uau! a răsuflat Flo uşurată, ridicând privirea cu o 
mină radioasă. Aţi văzut? Zici c-a fost atras de un magnet. 
A mai simţit cineva? 

Eu, da. Simţisem mai degrabă că indicatorul fusese 
împins de cineva din cerc, dar n-am spus nimic. 

— Care este numele spiritului? a întrebat Flo 
nerăbdătoare. 

Indicatorul a început să se mişte din nou. 

te... qui... pauză lungă... te... qui... 

— Qui înseamnă „cine” în franceză, a şoptit Flo. O fi un 
spirit călăuzitor francez? 

aa aa 

Apoi Tom şi Nina au izbucnit în râs când au văzut 
apărând de sub indicator litera a. Până şi Clare a râs pe 
înfundate, iar indicatorul a virat către marginea colii de 
hârtie, căzând pe podea, şi toţi am început să chicotim. 

O clipă, Flo s-a uitat la foaie încruntată, neînţelegând 
gluma. Apoi s-a prins. S-a îndreptat de spate, punând 
mâinile în sân. 

— Mda, a spus ea, uitându-se întâi la Clare, apoi la Tom 

— 147 = 


şi în cele din urmă la mine, moment în care am încercat să- 
mi iau o mină serioasă. Cine a făcut asta? Spiritismul nu-i o 
glumă! Adică, da, e un pic caraghios ce facem, dar n-o să 
descoperim nimic dacă vă bateţi joc! Tom? 

— Nu eu! a spus el, ridicând mâinile. 

Nina avea mina cea mai inocentă, şi asta m-a făcut să 
cred că ea era făptaşa. 

— Mă rog, oricine ar fi fost, a spus Flo îmbujorată şi 
iritată, nu mi s-a părut amuzant. M-am străduit din 
răsputeri şi voi vreţi să stricaţi... 

— Hei, hei! Flops! a întins Clare o mână spre ea. 
Calmează-te, a fost doar o glumă. Gata, n-o să mai facă. 
Nu-i aşa? a întrebat ea, uitându-se sever în jur, şi noi toţi 
ne-am luat cele mai spăşite expresii. 

— Bine, a spus Flo bosumflată. Ultima şansă! Dacă vă 
mai prostiţi, îl pun deoparte şi o să jucăm... o să jucăm 
Trivial Pursuit!21 

— Ce ameninţare, a spus Tom serios, deşi i se citea un 
zâmbet în colţul gurii. Eu, unul, promit c-o să fiu cuminte ca 
un îngeraş, nu care cumva să mă ameninţi cu Camembert 
roz... 

— În regulă, a spus Flo. 

A tras aer în piept şi a aşteptat ca toţi să ne punem din 
nou degetele pe indicator. Am simţit că pixul tresare şi am 
văzut că umerii Ninei încă tremurau de la chicotelile pe 
care se străduia să şi le înăbuşe, dar, după ce Clare i-a 
aruncat o privire, şi-a muşcat buza şi, cu un efort, s-a 
potolit. 

— Ne cerem scuze pentru frivolitatea unora din cercul 
nostru, a spus Flo cu subiînţeles. E vreun spirit care vrea să 
ne vorbească? 

De data asta, indicatorul a luat-o din loc mai încet, 
părând să se mişte de la sine. Şi, fără niciun dubiu, a 
format încă un „D”, apoi s-a oprit. 

— Eşti prieten cu cineva de aici? a şoptit Flo. 

?, a răspuns indicatorul. 


21 Joc pe tablă în care participanţii trebuie să răspundă la întrebări de 
cultură generală. 


— 148 — 


De data asta, nu mi s-a mai părut că-l împingea cineva şi 
mi-am dat seama că şi ceilalţi simțeau la fel. Nu mai râdea 
nimeni. Clare părea chiar un pic neliniştită. 

— Ştii, Flops, nu-s sigură... a dat ea să spună. 

Tom a bătut-o uşor pe mână: 

— Stai liniştită, draga mea. Cuvintele astea nu-s scrise de 
spirite, ci de subconştientul celor care stau la masă. Uneori, 
rezultatele sunt revelatoare. 

— Cine eşti? a întrebat Flo, care închisese din nou ochii. 

Degetele ei abia dacă atingeau indicatorul. Oricine l-ar fi 
controlat, sigur nu era ea. Indicatorul s-a mişcat din nou, 
alcătuind litere de tipar. Tom le citea cu glas tare, pe 
măsură ce apăreau. 

— M... A...? Sau ăla era un „N"?... X... W... E... L.. L... 
Bun, avem un cuvânt. Maxwell. Știe cineva vreun Maxwell? 

Toţi am clătinat din cap. 

— O fi spiritul unuia dintre foştii arendaşi ai fermei? a 
spus serios Nina. Poate a venit să ne dea un avertisment, 
să avem grijă să nu călcăm pe oasele lor sfinte de oaie. 

— Poate, a răspuns Flo. 

A deschis ochii. Străluceau mari şi verzi în semiîntuneric. 
Era foarte palidă - dispăruseră complet enervarea şi 
îmbujorarea de mai înainte. A închis ochii la loc şi a şoptit 
cu smerenie în glas: 

— Vrei să vorbeşti cu cineva de aici, Maxwell? 

D. 

— Ai vreun mesaj pentru cineva din grup? 

D. 

— Pentru cine? 

Bone More da 

— Pentru mine? a deschis Flo ochii. 

Uimirea ei se învecina cu neliniştea. Ba chiar părea să 
regrete că ne propusese o şedinţă de spiritism. 

— Ai un mesaj pentru mine? a insistat ea. 

D. 

Flo şi-a înghiţit nodul din gât. Cu mâna liberă strângea 
marginea măsuţei de cafea atât de tare, încât i se albiseră 
încheieturile degetelor. 


— 149 — 


— Bine, a spus ea, făcându-şi curaj. 

Primele trei litere s-au format lent: C...U... M... dar 
celelalte au apărut pe foaie într-un ritm precipitat: PĂRĂ 
cafea. 

A urmat un moment de tăcere, apoi Nina a izbucnit într- 
un hohot de râs scurt. 

— Du-te dracului! a strigat Flo. 

Am tresărit cu toţii şi mi-am dat seama că era prima oară 
când o auzeam înjurând. Flo s-a ridicat brusc în picioare, 
azvârlind indicatorul pe masă. Câteva pahare şi lumânări 
au căzut pe podea, pătând covorul cu vin şi ceară. 

— Cine a fost? E o glumă proastă! M-am săturat! Nina? 
Tom? 

— Nu eu! a spus Nina, râzând cu atâta poftă, că-i 
dăduseră lacrimile. 

Tom făcea eforturi mai mari să-şi ascundă amuzamentul, 
dar chicotea şi el cu mâna la gură. 

— Imi pare rău, a spus el, încercând în zadar să-şi ia o 
mină serioasă. Imi pare rău. N-nu e deloc a-amu... 

Dar n-a reuşit să-şi ducă fraza la capăt. 

Apoi Flo s-a întors acuzator spre mine. Eu ştergeam vinul 
de pe covor. 

— Eşti foarte tăcută, Lee. Te faci că nici usturoi n-ai 
mâncat, nici gura nu-ţi miroase. 

— Ce? am ridicat eu privire, sincer surprinsă. P-pardon? 

— M-ai auzit foarte bine! M-am săturat să te văd cum stai 
ca un şoricel răutăcios, râzând de mine pe la spate. 

— Nu râd, am spus eu stânjenită, amintindu-mi că, în 
prima zi, râsesem la înţepăturile Ninei la adresa lui Flo. 
Adică... n-am vrut să... 

— Toţi credeţi că sunteţi perfecţi, a continuat Flo, 
respirând precipitat - am crezut că mai avea un pic şi 
izbucnea în plâns. Toţi credeţi că sunteţi nemaipomeniţi, cu 
diplomele voastre, cu slujbele şi apartamentele voastre de 
la Londra. 

— Flo... a intervenit Clare, punând din nou mâna pe 
braţul lui Flo, dar Flo i-a dat-o la o parte. 

— Haide, a spus Tom cu glas mângâietor. Uite, nu ştiu 


— 150 — 


cine a făcut-o, dar promit că e ultima oară când ne mai 
ţinem de glume, da? 

Şi s-a uitat în jur: 

— Ne-am înţeles? Promitem, nu-i aşa? De data asta, 
suntem serioşi. 

Tom încerca să fie de ajutor, dar am simţit că mi se pune 
un nod în stomac. Ar fi trebuit să ne oprim după prima ei 
ieşire nervoasă - continuând, nu făcusem decât s-o căutăm 
cu lumânarea, dat fiind că Flo era furioasă şi hipersensibilă. 

— Nu c-credeţi că... am spus eu iritată. 

— C-cred că ar trebui să taci, m-a întrerupt ea mânioasă, 
imitându-mi bâlbâială cu o precizie surprinzătoare. 

Am fost atât de şocată, că n-am spus nimic, ci am rămas 
cu gura căscată, uitându-mă ţintă la ea. Mă simţeam ca şi 
când m-ar fi scuipat în obraz un personaj de desene 
animate. 

— Ei, hai Flops, a spus Clare. Mai dă-ne o şansă, da? ŞI 
promit că de data asta toată lumea o s-o ia în serios. Dacă 
nu, o să-mi dea mie socoteală. 

Flo şi-a golit paharul cu mâna tremurând, după care s-a 
trântit înapoi la masă şi a pus mâna pe indicator. 

— Ultima şansă, a spus ea cu asprime în glas. 

Toată lumea a dat din cap şi, fără tragere de inimă, am 
pus şi eu degetele pe indicator. 

— De data asta, să-i punem direct o întrebare, a zis Tom 
împăciuitor. Dacă tot am aflat că spiritul e aici. De 
exemplu... o să aibă Clare şi James o viaţă lungă şi fericită? 

— Nu! a spus Clare cu glas tare, şi ne-am întors cu toţii, 
şocaţi de vehementa răspunsului ei. Uite ce, pur şi simplu... 
nu vreau să-l bag pe James în povestea asta, da? Nu-mi 
place. E un joc amuzant, dar nu vreau să-mi spună un pix 
că o să divorţez la treizeci de ani. 

— Bine, a spus Tom cu blândeţe, dar i-am simţit uimirea 
în glas. Atunci o întrebare despre mine. Ce aniversare a 
căsătoriei o să apucăm Bruce şi cu mine? 

Ne-am pus cu toţii degetele pe indicator, care, foarte 
lent, a început să se mişte. 

Acum, era cu totul diferit faţă de primele două dăţi. Nimic 


— 151 — 


din mişcările sacadate dinainte, ci doar o curgere domoală, 
care desena bucle şi spirale pe pagină. 

B... b... a citit Flo cu voce tare, apoi s-a oprit. 

— Bb? O fi o prescurtare de la „bumbac”? s-a uitat Tom 
încruntat la foaie. Dar n-are sens. Nunta de bumbac se 
serbează la un an, parcă. Şi noi deja am serbat-o acu doi 
ani. 

— Sau poate încearcă să ne spună cum îl cheamă, a zis 
Flo cu respiraţia tăiată. 

Furia ei de mai înainte se evaporase, iar acum era foarte 
încântată - aproape că o cuprinsese frenezia. Şi-a umplut 
din nou paharul şi l-a golit pe nerăsuflate, din trei guri, apoi 
l-a pus la loc pe podea. Am văzut că bluza ei argintie, 
identică cu a lui Clare, avea o pată roşie pe o mânecă. 

— Spiritelor nu le place întotdeauna să se supună la 
comenzi. Hai să-l întrebăm. Cum te cheamă, spirite? 

Pixul a început să se mişte din nou, rotindu-se cu iuţeală 
pe foaie şi desenând litere peste cuvintele scrise mai 
înainte. 

Primele litere au fost: Pa... iar ultimele.:... by. Pixul s-a 
oprit, iar Flo s-a aplecat să descifreze literele din mijloc. 

— Papa Begby. Uau! Cine o fi? 

S-a uitat de jur împrejurul cercului de umeri ridicaţi şi 
capete care se clătinau în semn că nu. 

— Nora? a întrebat Flo brusc. Ştii cine e? 

— Doamne, nu! am răspuns eu în mod automat. 

Sinceră să fiu, eram destul de speriată. Celelalte chestii 
fuseseră în mod evident poante. Dar ce se întâmpla acum 
părea foarte ciudat. Ceilalţi erau la fel de neliniştiţi ca şi 
mine. Clare îşi rodea capătul unei şuviţe. Nina se străduia 
să afişeze o mină degajată, dar îi vedeam degetele 
jucându-se cu bricheta, răsucind-o nervos în buzunar. Tom 
era pur şi simplu uluit şi, în ciuda semiîntunericului, se 
vedea că era palid. Numai Flo părea sincer încântată. 

— Uau! a şoptit ea. Un spirit adevărat. Papa Begby. O fi 
proprietarul fostei case? Papa Begby, a spus ea respectuos, 
ridicând capul spre spaţiul de deasupra noastră. Papa 
Begby, ai vreun mesaj pentru noi în noaptea asta? 


— 152 — 


Pixul a început să se mişte din nou, de data asta mai 
sacadat. 

C... am văzut eu apărând pe foaie. O clipă, mi-a stat 
inima în loc. Nu mai voiam glume cu cafea. 

(sas Car Ci 

Scrisul a devenit din ce în ce mai rapid, după care s-a 
auzit un scrâşnet puternic, iar indicatorul s-a oprit 
trepidând. Clare a luat mâna de pe el şi a dus-o la gură. 

— O, Flops, îmi pare tare rău. 

M-am uitat la masă. Pixul străpunsese foaia şi făcuse o 
gaură în lemnul lustruit de sub ea. 

— Mătuşa ta... a început Clare. 

— Ei, nu-ţi face griji, a zis Flo nerăbdătoare, apoi a dat 
indicatorul la o parte şi a ridicat foaia: la să vedem, ce 
scrie? 

Ne-am aplecat cu toţii, uitându-ne peste umărul ei, în 
timp ce întorcea uşor foaia ca să descifreze scrisul spiralat. 

— Dumnezeule! a zis Tom, ducând mâna la gură. 

— Nu-i amuzant, a spus Nina, palidă la faţă, şi s-a dat în 
spate, uitându-se la feţele noastre. Cine a scris asta? 

— Recunosc, a spus Tom, pe aia cu cafeaua eu am făcut- 
o. Dar pe asta, nu. N-aş scrie aşa ceva! 

Ne-am uitat cu toţii în jur, căutând o undă de vinovăţie 
unii în ochii altora. 

— Poate căutaţi unde nu trebuie, a spus Flo, care se 
îmbujorase din nou, însă acum expresia ei era triumfătoare, 
nu furioasă. Poate că e un mesaj real. La urma urmelor, ştiu 
câteva lucruri despre voi - despre voi toţi. 

— Ce vrei să spui? a întrebat Tom circumspect. Clare, ce 
vrea să spună? 

Dar Clare nu i-a răspuns, doar a clătinat din cap. Se 
făcuse palidă şi, pe sub gloss, se vedea că şi buzele i se 
albiseră. Mi-am dat seama că respiram precipitat - aproape 
că intrasem în hiperventilaţie. 

— Hei, a spus brusc Nina, vocea ei părând ciudată şi 
îndepărtată. Hei, Nora, te simţi bine? 

— Da, mi-e bine, am spus eu. 


— 153 — 


Sau cel puţin am încercat să spun. Nu-mi dădeam seama 
dacă rostisem sau nu cuvintele. Camera s-a strâmtat, iar 
ferestrele enorme s-au lărgit ca o gură plină cu dinţi ascuţiţi 
ca acele de pin, gata să ne înghită pe toţi. Nişte mâini m-au 
înhăţat de braţe şi m-au aşezat pe canapea, cu capul 
aplecat între picioare. 

— Totul e în regulă, am auzit vocea fermă a Ninei, şi 
dintr-odată mi-am amintit că era şi medic, nu doar o 
prietenă cu care ieşeam să beau o dată la câteva luni. Totul 
e în regulă. Aduceţi o pungă, o pungă de hârtie. 

— Bravo, cerşeşte atenţie, am auzit-o pe Flo spunând cu 
furie printre dinţi, după care a ieşit din cameră. 

— N-am nimic, am spus eu, încercând să îndepărtez 
mâinile Ninei. N-am nevoie de pungă. Mi-e bine. 

— Eşti sigură? m-a întrebat ea, uitându-se cu atenţie la 
faţa mea. 

Am dat din cap, încercând să par convingătoare. 

— N-am absolut nimic. Scuze, nu ştiu ce s-a-ntâmplat. 
Prea mult vin, probabil. Dar mi-e bine, zău. 

— Prea multă dramă, a spus Tom în şoaptă, dar a spus-o 
serios, şi mi-am dat seama că nu se referea la mine. 

— Cred că... o să ies să iau nişte aer. E prea cald aici. 

Şi chiar era cald - soba împrăştia căldură ca un furnal. 

Nina a dat din cap: 

— Vin cu tine. 

— Nu! am spus eu, mai apăsat decât mi-aş fi dorit, apoi 
am adăugat pe un ton mai calm: Zău, aş prefera să ies 
singură. Vreau doar nişte aer proaspăt, da? 


Afară, m-am sprijinit cu spatele de uşile de sticlă glisante 
ale bucătăriei. Cerul semăna cu o catifea albastru-închis, iar 
luna uimitor de albă avea o aureolă palidă, ca de gheaţă. 
M-a învăluit aerul înţepător al nopţii, răcorindu-mi faţa 
încinsă şi palmele transpirate. Am rămas nemişcată, 
ascultându-mi bătăile inimii, încercând s-o domolesc, 
încercând să mă liniştesc. 

Era absurd să mă sperii atât de tare. Cine zicea că 
mesajul era despre mine? Şi totuşi, ce spusese Flo la 


— 154 — 


sfârşit? 

Știu câteva lucruri despre voi... 

Ce voise să spună? La care dintre noi făcea aluzie? 

Dacă la mine, atunci nu se putea referi decât la un lucru. 
Şi Clare era singura persoană care ştia ce se întâmplase. 
Oare îi spusese lui Flo? 

Nu aveam de unde şti. Voiam să cred că nu. Am încercat 
să-mi amintesc toate secretele pe care i le încredinţasem 
lui Clare de-a lungul anilor, secrete pe care ştiam că le 
păstrase cu străşnicie. 

Şi totuşi, mi-am amintit că la liceu, în ziua când am dat 
teza la franceză, una dintre colegele care aşteptau pe hol 
alături de mine mi-a pus o mână pe braţ şi mi-a spus: îmi 
pare rău, atât de rău. Eşti foarte curajoasă. Şi pe chipul ei 
se citea o compasiune autentică, dar şi un fel de satisfacţie, 
genul pe care-l vezi uneori la adolescenţii intervievaţi în 
legătură cu moartea tragică a unui prieten. Simţi în ei 
tristeţea - şi e autentică -, dar simţi şi încântarea pricinuită 
de dramă, de realitatea poveşti. 

N-am aflat niciodată la ce se referise colega - poate la 
despărţirea mea de James. Dar reacţia ei fusese prea 
intensă ca să fie vorba de asta, şi am început să mă întreb 
dacă nu cumva Clare povestise cuiva ce se întâmplase. Tot 
examenul m-am gândit la întrebarea asta. lar când s-au 
terminat cele două ore ale examenului, hotărăâsem deja ce 
trebuia să fac. Întrucât ştiam că îndoiala m-ar fi făcut să-mi 
pierd minţile. 

Nu m-am mai întors niciodată la acel liceu. 

Acum am închis ochii, simțind frigul pe faţă şi zăpada 
umezindu-mi şosetele subţiri, şi am ascultat foşnetele şi 
trosnetele crengilor încărcate rupându-se sub propria lor 
greutate, strigătul unei bufniţe, ţipătul ciudat şi înfiorător al 
unei vulpi. 

Nu trăisem niciodată la ţară. Crescusem la periferia 
Readingului, apoi mă mutasem la Londra după ce 
împlinisem optsprezece ani. Şi acolo rămăsesem. 

Şi totuşi, îmi puteam închipui cum ar fi fost să locuiesc 
aici, în linişte şi singurătate, luând contact cu oamenii 


— 155 — 


numai când îmi doream. Dar nu mi-ar fi plăcut să locuiesc 
în acel clopot de sticlă uriaş, ci într-o casă micuță, contopită 
cu peisajul, care să nu sară în ochi. 

M-am gândit la casa care fusese înainte acolo şi care 
arsese din temelii la incendiu. Mi-am imaginat o construcţie 
lungă şi scundă, o siluetă amintind de un animal care se 
tupilează, ca un iepure care se ascunde în iarbă. Aş fi putut 
locui într-o asemenea casă. 

Când am deschis ochii, lumina care se revărsa din casă, 
răsfrângându-se în zăpadă, mi-a rănit retina. Era o casă 
extravagantă şi stridentă, ca un far care îşi împrăştie 
lumina aurie în noapte. Numai că... un far e menit să ţină 
navele la distanţă, în timp ce casa de sticlă semăna mai 
degrabă cu un felinar care atrage moliile. 

M-au trecut fiori. Ar fi trebuit să mai las deoparte 
superstiţiile. Era o casă frumoasă şi eram norocoşi că stăm 
în ea, fie doar şi pentru câteva zile. Dar mie tot nu-mi 
plăcea şi nu aveam încredere în Flo, aşa că abia aşteptam 
să plec a doua zi dimineaţă. M-am întrebat cât de devreme 
aş fi putut pleca, fără să supăr pe nimeni. Nina şi cu mine 
aveam bilete pentru trenul de cinci după-amiază, dar biletul 
meu era din cele cu oră flexibilă. 

— Te simţi bine? 

Vocea s-a auzit din spatele meu şi a fost urmată de o 
expirare prelungă de fum. M-am întors şi am văzut-o pe 
Nina cu o ţigară rulată în mână, iar cu cealaltă strânsă în 
jurul coastelor, să se apere de frig. 

— Scuze. Ştiu, ai zis că vrei să fii singură, dar... pur şi 
simplu am vrut să fumez. Aveam nevoie să ies din casă. 
Pfui, cum poate să fie Flo! Îmi dă fiori. La ce s-o fi referit 
când a zis că ştie lucruri despre noi? 

— Nu ştiu, am spus eu stânjenită. 

— Probabil doar vorbe în vânt, a spus Nina, trăgând din 
ţigară. Deşi, recunosc, după ce-a zis chestia asta, am trecut 
în revistă toate lucrurile pe care i le-am mărturisit lui Clare 
de-a lungul anilor şi nu m-am simţit bine gândindu-mă la 
ce-ar fi putut să-i spună lui Flo. lar Tom a părut destul de 
tulburat, nu ţi s-a părut? Oare care o fi scheletul din dulapul 


— 156 — 


lui? 

— Nu ştiu, am repetat eu, simțind că mă ia cu tremurat - 
deja îmi pătrunsese frigul în oase. 

— Cred că Melanie a avut dreptate, a spus Nina în cele 
din urmă. Lui Flo îi lipseşte o doagă. Cât despre relaţia ei 
ciudată cu Clare, Melanie a zis că nu e... sănătoasă, dar 
cred că e un eufemism. Flo copiază hainele lui Clare de 
parcă ar fi tipa din Albă şi singură.?? Eu una, cred că dacă 
nu ia nişte Xanax, mai are un pic şi repetă scena duşului 
din Psycho. 

— Ei, ce Dumnezeu! am pufnit eu. 

Nu mi se părea deloc corect din partea Ninei, deşi, într- 
adevăr, Flo era un pic ciudată. 

— Nu e psihopată, am continuat eu. Pur şi simplu nu are 
suficientă încredere în sine. Ştiu cum e să simţi mereu că 
eşti pe locul doi. Clare nu e întotdeauna cea mai comodă 
prietenă. 

— Nu încerca să-i găseşti scuze, Nora. Hainele şi toate 
celelalte chestii... mi se par nişte ciudăţenii. Mă rog, dacă 
Clare le acceptă, treaba ei. Şi totuşi, ieşirea lui Flo din seara 
asta era îndreptată direct împotriva noastră, şi n-am de 
gând s-o tolerez. Ştii, mă gândeam ca mâine... avem tren la 
cinci după-amiază, dar... 

— Dar n-am putea pleca mai devreme? Şi eu mă 
gândeam exact la asta. 

— Sinceră să fiu, m-am săturat până peste cap. Dacă n- 
aş fi băut, plecam în seara asta, dar aşa, nu-s în stare să 
conduc. Ce zici, plecăm imediat după micul dejun? 

— Flo o să facă spume, am spus eu serios. 

Mai plănuise nişte activităţi pentru a doua zi; nu ştiam ce, 
dar instrucţiunile erau clare: plecaţi după două după- 
amiază, nu mai devreme. 

— Ştiu. De-aia mă gândeam... 

A făcut o pauză şi a tras zdravăn din ţigară: 

— Mă gândeam că am putea să plecăm pe furiş. Ar fi laş 
din partea noastră? 


22 Albă şi singură (Single White Female): film regizat de Barbet 
Schroeder în 1992. 
— 157 — 


— Da, am spus eu ferm. Foarte laş. 

— Ah, bine, a oftat ea, scoțând un nor de fum alb în 
lumina lunii. Poate reuşesc să inventez vreo urgenţă la 
spital. Mă gândesc la o scuză în noaptea asta. 

— Cum ai putea afla de o eventuală urgenţă? Nu ai 
semnal la mobil şi nici fixul nu merge. 

— Ah, şi asta e încă o problemă, nu crezi? Să zicem că 
localnicii ăştia demenţi chiar vin încoace, cântând la banjo 
şi cu torţe aprinse în mâini... Ce facem, aruncăm în ei cu 
bulgări de zăpadă? 

— Nu fi melodramatică. Localnicii nu-s demenţi. Mătuşa 
lui Flo probabil a dat foc la casă cu mâna ei, ca să încaseze 
asigurarea, după care a dat vina pe săteni. 

— Sper să ai dreptate. Am văzut Eliberare”. 

— Mă bucur pentru tine. Dar să ne întoarcem la problema 
noastră... 

— Păi, o să spun că probabil am prins un pic de semnal 
peste noapte şi am primit un mesaj. Oricum, chiar dacă Flo 
nu mă crede, ce poate să zică? 

O mulţime de chestii, m-am gândit eu, dar, dacă nu 
baricada uşa, nu-mi dădeam seama cum ar fi putut s-o ţină 
în loc pe Nina. 

A urmat o tăcere lungă. Nina proiecta cerculeţe de fum în 
aerul nemişcat al nopţii, iar eu scoteam abur pe gură. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat Nina în cele din urmă. Mă 
refer la atacul de panică. A fost de la cuvântul de pe foaie? 

— Oarecum. 

— Dar n-ai crezut că era vorba despre tine, nu? 

S-a uitat la mine cu coada ochiului, cu o curiozitate 
evidentă, şi a scos un cerculeţ. 

— Adică, ce să fi făcut tu în viaţa asta încât să fi provocat 
moartea cuiva? 

Am ridicat din umeri. 

— Ei, nu m-am gândit chiar la asta. Oricum, s-ar putea să 
nu fi fost criminalo, ci crimă. Ai văzut că unele litere erau 
repetate de câteva ori, aşa că nu ştiu sigur care era de fapt 
cuvântul. 


23 Eliberare (Deliverance): film regizat în 1972 de John Boorman. 
— 158 — 


— Ah, deci crezi că e posibil să fi fost un avertisment? a 
întrebat Nina. Deci ne întoarcem la localnicii dementi? 

larăşi am ridicat din umeri. 

— N-am de gând să te mint, a spus ea, făcând încă un 
rotocol, m-am gândit că poate era o referire la mine. Mă 
rog, n-am omorât pe nimeni cu intenţie, dar cu siguranţă 
sunt oameni care au murit din cauza greşelilor pe care le- 
am făcut. 

— Cum, chiar ai crezut că e un mesaj veritabil? 

— Ei, nu, a răspuns ea, trăgând din ţigară. Nu cred în 
chestii din astea. Am vrut să spun doar că cineva m-a 
înjunghiat pe întuneric, ca să mă scoată din fire. A fost 
mâna lui Flo, n-am niciun dubiu. Cred că s-a enervat că am 
făcut mişto la început şi a vrut să ne pedepsească. Eu am 
scris mesajul cu tequila. Probabil şi-a dat seama. 

— Crezi? 

Am ridicat privirea spre cerul senin. Nu era negru, ci 
bleumarin-închis - o culoare atât de pură că mă dureau 
ochii. Mult deasupra noastră, un satelit se apropia de lună. 
Am încercat să-mi amintesc faţa lui Flo din clipa în care a 
citit cuvântul, apoi momentele dinainte, când avea o mină 
frenetică şi stătea cu ochii închişi. 

— Nu ştiu, am spus eu. Cât am stat cu degetele pe 
indicator, am încercat să-mi dau seama cine scria, dar nu-s 
sigură că era ea. Mi s-a părut că Flo era sincer şocată. Şi, în 
plus, era singura persoană de la masă care credea cu 
adevărat în povestea asta cu spiritismul. Nu cred că s-ar fi 
jucat cu mesajele spiritelor, împingând indicatorul după 
cum avea ea chef. 

— Deci acum tu te gândeşti că poate a fost real? a 
întrebat Nina cu scepticism. 

Am clătinat din cap: 

— Nu asta am vrut să spun. Şi eu cred că cineva a împins 
indicatorul. Dar nu-s sigură că a fost Flo. 

— Atunci rămân doar Tom şi Clare, nu? a aruncat Nina 
mucul de ţigară, strivindu-l cu piciorul după ce a sfârâit în 
zăpadă. Chiar crezi că ar putea fi ei? 

— Înţeleg ce zici... Tocmai asta m-a neliniştit şi pe mine. 


— 159 — 


Cred că... 

M-am oprit, încercând să înţeleg tulburarea pe care mi-o 
pricinuise povestea asta. 

— Nu mesajul m-a îngrijorat, am continuat eu, ci răutatea 
din spatele lui. Oricine ar fi făcut-o - om sau nu -, a fost o 
chestie îngrozitoare. Cineva din camera aia a vrut să se 
joace cu mintea noastră. 

— Şi a reuşit. 

Ne-am întors amândouă şi ne-am uitat pe fereastră. Am 
văzut-o pe Clare umblând prin living, strângând paharele şi 
adunând alune de pe jos. Tom nu era pe nicăieri - probabil 
se dusese le etaj. Flo umplea maşina de spălat vase cu o 
energie frenetică, trântind paharele cu atâta putere, încât 
mă surprindea că nu se spărgeau. 

Nu voiam să mă întorc în casă. O clipă, în ciuda zăpezii, 
în ciuda temperaturii sub zero care deja mă făcea să 
tremur, eram serios tentată să iau cheia de la maşina 
închiriată de Nina şi să mă culc în ea. 

— Haide, a spus Nina în cele din urmă. Nu putem să stăm 
aici toată noaptea. Intrăm în casă, zicem noapte bună şi ne 
ducem direct în dormitor. lar mâine, la prima oră, plecăm 
de-aici, da? 

— Bine. 

Am intrat după ea în bucătărie şi am închis uşa în urma 
mea. 

— Încui-o, te rog, a spus Flo scurt, ridicând capul din 
maşina de spălat. 

Avea faţa întunecată, rimelul scurs pe obraji şi părul 
căzut pe frunte. 

— Flo, lăsă-le aşa, a spus Nina. Te rog. Promit c-o să-ți 
dăm şi noi o mână de ajutor mâine dimineaţă. 

— E în regulă, a spus Flo apăsat. N-am nevoie de ajutor. 

— Bine! a ridicat Nina mâinile. Eu m-am oferit. Ne vedem 
la micul dejun. 

S-a întors cu spatele şi a ieşit din bucătărie mormăina: 

— N-ai decât să faci pe martira. 


— 160 — 


Douăzeci 


Nina a adormit aproape instantaneu şi, întinsă pe pat ca 
un păianjen bronzat, s-a pus pe sforăit. 

Am încercat şi eu să adorm, dar mă tot gândeam la seara 
aceea şi la grupul ciudat pe care-l strânsese Clare acolo. 
Îmi doream atât de mult să plec, încât mă durea - voiam să 
fiu acasă, în patul meu, cu lucrurile mele, în linişte şi pace. 
Acum, număram orele, ascultând sforăitul discret al Ninei 
şi, dincolo de el, liniştea casei şi-a pădurii. 

Dar nu era complet linişte. La un moment dat, am auzit 
un uşor scârţâit, apoi o bufnitură slabă, ca şi când vântul ar 
fi trântit o uşă. 

Când eram pe punctul de a adormi, am auzit din nou un 
scââââârț prelung şi un clac strident. 

Ciudat era că zgomotele păreau să vină din casă. 

M-am ridicat în capul oaselor şi, ţinându-mi respiraţia, am 
încercat să disting zgomotele peste sforăitul Ninei. 

Scâââââârț... clac! 

De data asta, n-am mai avut nicio îndoială. Zgomotele 
sigur nu veneau de dincolo de fereastră, ci de pe scară. M- 
am ridicat în picioare, mi-am luat halatul şi m-am dus la uşă 
în vârful picioarelor. 

Când am deschis-o, mi-a venit să ţip: o siluetă ca o stafie 
stătea pe palier, aplecată deasupra balustradei. 

N-am ţipat. Dar probabil am icnit, pentru că silueta s-a 
întors şi a dus degetul la buze. Era Flo, îmbrăcată într-o 
rochie de noapte cu flori roz, învăluită în lumina lunii. 

— Ai auzit şi tu? am întrebat eu în şoaptă. 

A dat aprobator din cap: 

— Da, am crezut că e o poartă din grădină, dar nu e. Se 
aude din casă. 

S-a auzit un pârâit în spatele nostru, iar când ne-am 
întors, am văzut-o pe Clare ieşind din dormitor, frecându-se 
la ochi. 

— Ce se întâmplă? 

— Şşş, a şoptit Flo. E ceva jos. Ascultă. 

— 161 — 


Am rămas toate nemişcate. 

Scâââââârț... clac! 

— E doar o fereastră bătută de vânt, a spus Clare 
căscând. 

Flo a clătinat vehement din cap: 

— Se aude dinăuntru. Ce vânt ar putea să bată în casă? 
Probabil a lăsat cineva o uşă deschisă. 

— Imposibil, a răspuns Clare. Le-am verificat pe toate. 

Flo şi-a dus mâinile la gât, cu o expresie brusc 
înfricoşată: 

— Trebuie să coborâm, nu? 

— Să-l trezim pe Tom, a propus Clare. E înalt şi arată 
ameninţător. 

S-a dus în vârful picioarelor în dormitorul lui şi am auzit-o 
şoptind: 

— Tom! Tom! Se aud nişte zgomote în casă. 

Tom a ieşit din cameră, palid şi cu ochii înceţoşaţi de 
somn, şi am pornit cu toţii pe trepte. 

Imediat ce-am ajuns la parter, ne-am dat seama că, într- 
adevăr, era o uşă deschisă. Era foarte frig, iar pe hol venea 
curent dinspre bucătărie. Flo s-a făcut albă ca varul. 

— Mă duc să iau puşca, a spus ea atât de încet, că abia 
am auzit-o. 

— Parcă ai zis că e încărcată cu cartuşe oarbe, a şoptit 
Clare. 

— Păi chiar e, a răspuns Flo tot în şoaptă, cu enervare în 
glas, dar e/ n-are de unde să ştie, nu? 

Apoi a făcut semn cu capul spre uşa livingului: 

— Tu primul, Tom. 

— Eu? a şoptit Tom îngrozit, apoi a dat ochii peste cap şi, 
foarte uşor, a băgat capul după uşă. 

Ne-a făcut semn cu mâna şi, uşurate, l-am urmat toate în 
grabă. În living nu era nimeni, iar covorul era scăldat în 
lumina lunii. Flo a întins mâna deasupra şemineului şi a luat 
puşca. Era palidă la faţă, dar hotărâtă. 

— Eşti sigură că are cartuşe oarbe? a întrebat Clare încă 
o dată. 

— Foarte sigură. Dar dacă e cineva în casă, o să tragă o 


— 162 — 


sperietură soră cu moartea. 

— Cartuşe oarbe sau nu, dacă ţii tu puşca, eu stau în 
spatele tău, a zis Tom printre dinţi. 

— Bine. 

Orice părere aş fi avut despre Flo, nu puteam să nu-i 
recunosc curajul. A aşteptat câteva clipe pe hol şi am văzut 
că-i tremurau mâinile. Apoi a tras aer în piept şi-a deschis 
uşa de la bucătărie cu atâta putere, că s-a izbit de peretele 
placat cu faianţă. 

Nu era nimeni înăuntru. Dar uşa de sticlă a bucătăriei era 
deschisă în lumina lunii şi câţiva fulgi de zăpadă zburau 
peste podeaua acoperită cu gresie. 

Clare a traversat bucătăria într-o clipă, călcând cu 
picioarele goale pe gresia rece. 

— Uitaţi, se văd urme! a făcut ea semn cu mâna spre 
peluză. 

Erau nişte urme mari, cu formă imprecisă, care păreau 
făcute sau de nişte cizme de cauciuc, sau de o pereche de 
bocanci de zăpadă. 

— Căcat! a spus Tom, palid la faţă. Ce s-a întâmplat? 

S-a întors spre mine: 

— Tu ai ieşit ultima pe uşa asta. N-ai încuiat-o? 

— Ba da... Sunt sigură. 

Am încercat să-mi aduc aminte momentul. Nina s-a oferit 
s-o ajute pe Flo, dar Flo a refuzat-o tăios. Şi mi-am amintit 
limpede că pusesem mâna pe cheia de la uşă. 

— Am încuiat-o, n-am niciun dubiu. 

— Păi, se pare că n-ai încuiat-o ca lumea! s-a întors Flo 
spre mine. 

În întunericul luminat de lună, semăna cu o statuie, cu 
faţa rigidă şi neînduplecată ca marmura. 

— Am încuiat-o, am insistat eu, simțind că mă cuprinde 
furia. Şi, oricum, Clare a spus că le-a verificat pe toate 
înainte de culcare. 

— Doar am apăsat pe clanţe, a spus Clare. 

Ochii îi erau foarte mari, iar orbitele umbrite, ca şi când 
ar fi avut vânătăi. 

— N-am verificat toate încuietorile, a continuat ea. Dacă 

— 163 — 


am văzut că nu se deschid, am presupus că erau şi 
încuiate. 

— Am încuiat-o, am spus eu cu încăpățânare. 

Din gâtlejul lui Flo s-a auzit un zgomot furios, aproape ca 
un mârâit. Apoi a luat puşca la subsuoară şi a plecat cu pas 
apăsat la etaj. 

— Am încuiat-o, am repetat eu, uitându-mă de la Clare la 
Tom. Nu mă credeţi? 

— Ei, nu-i vina nimănui, a spus Clare, apoi s-a dus la uşă, 
a trântit-o şi a răsucit cheia. Gata, acuma sigur e încuiată. 
Să mergem la culcare. 

Am pornit cu toţii pe trepte, simțind că ni se duce 
adrenalina din sânge, înlocuită de o stare de enervare. 
Când am ajuns la etaj, am găsit-o pe Nina pe palier, 
frecându-se la ochi cu o mină nedumerită. 

— Ce s-a întâmplat? m-a întrebat ea. De ce-am văzut-o 
pe Flo trecând furios pe lângă mine cu nenorocita aia de 
puşcă la subsuoară? 

— Ne-am speriat, a spus Tom scurt, urcând în urma mea. 
Cineva - şi s-a uitat la mine - a lăsat descuiată uşa de la 
bucătărie. 

Am ripostat imediat: 

— Nu eu. 

— Mă rog... Era deschisă. Am auzit-o trântindu-se de 
perete. Şi am văzut urme de paşi pe peluză. 

— Nasoală treabă, a spus Nina, care acum era la fel de 
trează ca şi noi. 

A dus din nou mâna la faţă să se frece la ochi: 

— Şi a plecat hoţul? A luat ceva? 

— Nu pare să lipsească nimic, a spus Tom, uitându-se la 
mine şi la Clare. Televizorul e la locul lui. La fel şi celelalte 
lucruri de valoare, din câte am văzut. Şi-a lăsat cineva 
portofelul la vedere? Al meu e în cameră. 

— Şi al meu, a spus Clare, apoi s-a întors şi s-a uitat 
afară. lar toate maşinile sunt la locul lor. 

— Geanta mea cred că-i în cameră, am spus eu, după 
care am băgat capul după uşă: Da. E aici. 

— Atunci... se pare că, oricine ar fi fost, n-a venit să fure, 


— 164 — 


a spus Tom neliniştit. Dacă n-am fi văzut urmele, am fi 
putut crede că nu s-a închis bine uşa şi asta a fost tot. 

Dar am văzut urmele. Erau cât se poate de reale. 

— Oare ar fi bine să sunăm la poliţie? a întrebat el. 

— N-avem cum, nu? a spus Nina sarcastic. Fixul nu 
merge, iar mobilele n-au semnal. 

— leri ai avut două liniuţe, i-am amintit eu. 

— A fost o întâmplare, a clătinat ea din cap. De atunci n- 
am mai prins nimic. În fine, să luăm partea bună a 
lucrurilor, nu miroase a benzină, deci n-au fost localnicii 
demenţi înarmaţi cu canistre pentru un al doilea foc de 
tabără. 

Au urmat câteva clipe de linişte. N-a râs nimeni. 

— Să ne întoarcem cu toţii în pat, să încercăm să 
dormim, a spus Clare în cele din urmă, şi toţi am dat 
aprobator din cap. 

— Vrei să-ţi aduci salteaua la noi în cameră? l-a întrebat 
Nina pe Tom. Eu, una, n-aş vrea să dorm singură în noaptea 
asta. 

— Mersi, a spus Tom. Frumos... frumos din partea ta. O 
să mă descurc. Mă încui pe dinăuntru, în caz că vrea cineva 
să atenteze la virtutea mea. Nu că mi-ar mai fi rămas multă 
virtute... 


* 


— Drăguţ din partea ta, i-am zis eu Ninei după ce le-am 
urat noapte bună lui Tom şi Clare şi ne-am ghemuit fiecare 
în patul ei. Mă refer la ce i-ai zis lui Tom. 

— Mă rog... Mi s-a făcut milă de bietul băiat. Plus că pare 
să aibă un croşeu de dreapta zdravăn şi ne-ar putea fi de 
folos în caz că dă buzna cineva peste noi. 

A oftat şi s-a întors pe partea cealaltă: 

— Vrei să las lumina aprinsă? 

— Nu, nu-i nevoie. Acum uşa e încuiată - asta e cel mai 
important. 

— Aşa-i, a spus ea, stingând veioza, după care am văzut 
lumina de la mobilul ei. La naiba, e trecut de două! Şi tot n- 
am nicio liniuţă de semnal. Tu ai vreuna? 


— 165 — 


Am întins mâna după telefon. 

Dar n-am dat de el. 

— Stai un pic, trebuie să aprind lumina. Nu-l găsesc. 

Am apăsat pe întrerupător şi m-am uitat în jur, sub pat, 
sub noptieră, apoi în geantă. Nici urmă de telefon. Am găsit 
doar încărcătorul pe podea. Am încercat să-mi amintesc 
când am pus mâna pe el ultima oară. In maşină? Mi-am 
adus aminte că l-am folosit la prânz. Dar apoi? După ce-am 
ajuns aici, văzând că n-am semnal, nu l-am mai verificat. 
Parcă venisem cu el în cameră înainte de cină, să-l pun la 
încărcat - însă poate că făcusem asta vineri. Cel mai 
probabil îmi căzuse din buzunar în maşină. 

— Nu-i aici, am spus eu. Cred că l-am lăsat în maşină. 

— Ei, asta e, a spus Nina căscând. Ţine mine să-l cauţi 
mâine, înainte să plecăm, da? 

— Bine. Noapte bună. 

— Noapte bună. 

Şi s-a ghemuit în pat, foşnind plapuma. lar eu am închis 
ochii şi am încercat să adorm. 

* 


Ce s-a întâmplat mai departe...? 
O, Doamne! Ce s-a întâmplat mai departe? Nu-s sigură că 
pot... 


Stau în pat, încercând să pun ordine în vălmăşagul de 
gânduri din capul meu şi dintr-odată se deschide larg uşa, 
iar asistenta intră în rezervă împingând un cărucior de 
spital. 

— Medicul vrea să arunce o privire pe tomografii, începe 
ea fără niciun preambul, dar a zis că, probabil, după aceea 
o să poţi face o baie. Şi ţi-am adus micul dejun. 

— Spune-mi, încerc eu să mă ridic în capul oaselor, 
sprijinindu-mă pe pernele care tot alunecau de sub mine. 
Spune-mi, poliţiştii de-afară mă păzesc pe mine? 

Faţa ei capătă o expresie stânjenită, iar privirea i se 
îndreaptă o clipă spre dreptunghiul de sticlă al uşii, în timp 
ce-mi pune pe o farfurie de carton un bol cu fulgi de orez, în 


— 166 — 


care toarnă un pahar de lapte, iar apoi aşază alături o 
clementină. 

— Au venit să investigheze accidentul, îmi explică ea în 
cele din urmă. Sigur or să vrea să stea de vorbă şi cu tine, 
dar numai când o să le dea voie doctorul. Le-am zis că nu 
pot da buzna în spital la ora asta. O să trebuiască să 
aştepte. 

— l-am auzit... 

Am înghiţit şi am simţit o durere în gât, ca şi când ceva 
ar fi încercat să scape - un scâncet sau un țipăt. 

— l-am auzit spunând că a murit cineva... 

— Pfui! răspunde ea, închizând sertarul căruciorului cu o 
forţă exagerată. N-ar fi trebuit să te alarmeze, mai ales că 
eşti lovită la cap. 

— Dar e adevărat? A murit cineva? 

— Nu pot să-ţi spun asta, n-am voie să vorbesc despre 
alţi pacienţi. 

— E adevărat? 

— Te rog să te linişteşti, spune ea, ridicând mâinile într- 
un gest consolator îndelung exersat, care pe mine mă face 
să vreau să ţip. Nu-ţi face bine la cap să te agiţi. 

— Să mă agit? Unul dintre prietenii mei probabil a murit, 
iar tu îmi ceri să nu mă agit? Cine a murit? Pentru numele 
lui Dumnezeu, spune-mi cine! Şi de ce nu pot să-mi 
amintesc? De ce nu pot să-mi amintesc ce s-a întâmplat 
înainte de accident? 

— Se întâmplă frecvent după o lovitură la cap, continuă 
ea, pe acelaşi ton consolator, ca şi când ar vorbi cu un copil 
sau cu cineva care înţelege mai greu. Are legătura cu 
modul în care creierul face transferul dintre memoria de 
scurtă durată şi cea de lungă durată. Dacă intervine ceva 
care întrerupe procesul, poţi să uiţi o bucată din trecut. 

O, Doamne, trebuie să-mi amintesc. Trebuie să-mi 
amintesc ce s-a întâmplat, pentru că cineva a murit, iar în 
cele din urmă poliţiştii care aşteaptă la uşă vor intra să-mi 
pună întrebări, şi cum mi-aş putea da seama ce le spun, ce 
le dezvălui, din moment ce nu ştiu ce s-a întâmplat? 

Mă văd alergând, alergând prin pădure cu sânge pe 


— 167 — 


mâini, pe faţă şi pe haine... 

— Te rog, spun eu, cu vocea gata să se frângă, gata s-o 
implore, şi mă urăsc pentru că sunt atât de slabă şi de 
neputincioasă. Te rog, ajută-mă. Te rog, spune-mi, ce s-a 
întâmplat? Ce s-a întâmplat cu prietenii mei? De ce eram 
plină de sânge? Rana mea de la cap nu era atât de gravă. 
Al cui era tot sângele ăla? 

— Nu ştiu, spune ea cu blândeţe, şi de data asta se simte 
compasiune autentică în glasul ei. Nu ştiu, scumpa mea. Mă 
duc să chem medicul şi poate afli de la el mai multe. Până 
atunci, vreau să mănânci ceva. Trebuie să prinzi puteri, iar 
medicul o să vrea să vadă că ţi-ai recăpătat pofta de 
mâncare. 

Apoi iese din rezervă cu spatele, trăgând căruciorul după 
ea, şi uşa se închide la loc. Rămân singură, cu bolul de 
plastic în care fulgii de orez se topesc pocnind uşor, 
transformându-se într-un terci dulceag. 

Ar trebui să mă ridic în capul oaselor. Ar trebui să-mi 
oblig picioarele vlăguite, ca de gumă, să-şi facă datoria, să 
mi le trec peste marginea patului şi să ies pe coridor, să le 
cer răspunsuri poliţiştilor de la uşă. Dar n-o fac. Ci rămân în 
pat, şi lacrimile mi se preling din bărbie în bolul cu fulgi, iar 
mirosul puternic al clementinei foarte coapte mă trimite cu 
gândul la ceva ce nu-mi pot aminti, dar nici nu pot uita. 

Te rog, îmi spun, te rog. Adună-ţi puterile, proastă ce 
eşti. Ridică-te în picioare. Află ce s-a întâmplat. Află cine a 
murit. 

Dar nu mă mişc. Şi nu doar pentru că mă dor capul şi 
picioarele, iar muşchii mi-i simt ca de cârpă. 

Nu mă mişc pentru că mi-e teamă. Pentru că nu vreau să 
aud numele pe care mi-l vor spune poliţiştii. 

Şi pentru că mi-e teamă că au venit aici după mine. 


— 168 — 


Douăzeci şi unu 


Creierul nu-şi aminteşte bine. Spune poveşti. Se 
străduieşte să umple golurile şi implantează ca amintiri 
ficţiunile pe care le plăsmuieşte. 

Trebuie să încerc să-mi amintesc faptele. 

Dar nu ştiu dacă ce-mi amintesc e ce s-a întâmplat sau 
ce vreau să se fi întâmplat. Sunt scriitoare. Sunt o 
mincinoasă profesionistă. Ştiţi, mi-e greu să-mi dau seama 
când să mă opresc. Dacă văd un gol într-o poveste, vreau 
să-l umplu cu rațiune, cu un motiv, cu o explicaţie 
plauzibilă. 

Şi cu cât mă străduiesc mai mult, cu atât faptele se 
dizolvă mai uşor sub degetele mele... 


Ştiu că m-am trezit tresărind. Habar n-am ce oră era, dar 
afară încă nu se luminase. În patul alăturat, Nina stătea în 
capul oaselor. Ochii ei negri erau larg deschişi, strălucind în 
întuneric. 

— Ai auzit şi tu? a şoptit ea. 

Am încuviinţat din cap. Paşi pe palier. O uşă deschizându- 
se foarte uşor. 

Am dat la o parte plapuma şi mi-am luat halatul, 
simţindu-mi bătăile inimii în fundul gâtului. Mi-am amintit 
uşa de la bucătărie larg deschisă şi urmele din zăpadă. 

Ar fi trebuit să verificăm şi restul casei. 

Când am ajuns la uşă, am ascultat nemişcată o clipă, 
apoi am deschis-o cu infinită precauţie. Clare şi Flo erau pe 
palier, cu ochii mari şi cu feţele albite de spaimă. Flo ţinea 
puşca în mână. 

— Aţi auzit ceva? am zis eu cât de încet am putut. 

Clare a dat ferm din cap o singură dată şi a făcut semn 
cu mâna în josul scării. Am ascultat cu atenţie, încercând 
să-mi domolesc respiraţia întretăiată şi bătăile puternice 
ale inimii. S-a auzit un hârşâit, apoi o bufnitură, ca de uşă 
închisă cu grijă. Era cineva la parter. 

— Tom? am şoptit eu, dar, chiar în clipa aceea, uşa de la 


— 169 — 


dormitorul lui s-a întredeschis şi în crăpătură a apărut faţa 
lui. 

— Aţi auzit... zgomotul? a spus el cu glas scăzut, iar Clare 
a dat din cap încruntată. 

De data asta, nu se simţea adierea vântului. Deci nu mai 
era nicio uşă deschisă. De data asta, am auzit cu toţii 
zgomot de paşi - mai întâi pe gresia din bucătărie, apoi pe 
parchetul din hol, şi, în cele din urmă, scârţâitul uşor al unui 
picior pe prima treaptă. 

Fără să ne dăm seama, ne strânseserăm cu toţii unii într- 
alţii. Am simţit o mână bâjbâind după mâna mea. Flo era în 
mijloc, cu puşca ridicată, şi ţeava tremura foarte tare. Am 
întins mâna liberă s-o stabilizez. 

S-a auzit încă un scârţâit pe trepte şi am tras cu toţii aer 
în piept, apoi de după stâlpul scării în spirală a apărut o 
siluetă profilată pe fereastra enormă care dădea spre 
pădure. 

Era un bărbat - un bărbat înalt. Avea pe el un fel de 
hanorac negru şi nu-i puteam distinge faţa. Se uita într-un 
telefon mobil, al cărui ecran împrăştia în întuneric o 
strălucire albă, ca de stafie. 

— Pleacă dracului de-aici şi lasă-ne-n pace! a strigat Flo, 
şi puşca s-a descărcat. 

S-a auzit o bubuitură asurzitoare, urmată de zgomot de 
sticlă spartă. Arma a avut un recul puternic - ţin bine minte 
asta. Şi că cei de lângă mine s-au dat în spate. 

Îmi aduc aminte că am ridicat privirea... nu înţelegeam 
ce se întâmplă... fereastra uriaşă s-a făcut ţăndări... 
cioburile s-au împrăştiat în zăpadă şi au căzut răpăind pe 
treptele de lemn. 

Îmi aduc aminte că bărbatul de pe trepte a scos un icnet 
- mai degrabă de uimire decât de durere -, după care a 
căzut grămadă, prăvâălindu-se lent pe trepte, ca un 
cascador într-un film. 

Nu ştiu cine a aprins becurile, dar în holul înalt s-a 
revărsat deodată o lumină atât de puternică, încât m-am 
crispat şi mi-am acoperit ochii. Apoi am văzut. 

Am văzut treptele de sticlă mată împroşcate cu sânge, 


— 170 — 


fereastra spartă şi dâra lungă şi stacojie lăsată de trupul 
bărbatului care se rostogolise până la parter. 

— Dumnezeule! a  scâncit Flo. Puşca... puşca era 
încărcată! 


Când se întoarce asistenta, mă găseşte plângând. 

— Ce s-a întâmplat? întreb eu printre lacrimi. Cineva a 
murit... Te rog, spune-mi... Te rog, spune-mi cine a murit! 

— Nu pot să-ţi spun, draga mea, răspunde ea cu părere 
de rău. Mi-aş dori să pot, dar nu pot. Insă l-am adus pe 
doctorul Miller să vadă cum te mai simţi. 

— Bună dimineaţa, Leonora, mă salută el, apropiindu-se 
de pat. i 

Are o voce blândă, compătimitoare. Imi vine să-i dau un 
pumn, să-i iasă pe nas compasiunea lui de căcat. 

— Îmi pare rău că te găsesc înlăcrimată în dimineaţa 
asta... 

— Cineva a murit, spun eu cu glas limpede, încercând să- 
mi domolesc respiraţia şi să nu mai sughiţ de plâns. Cineva 
a murit şi nimeni nu vrea să-mi spună cine. lar la uşă stau 
poliţişti. De ce? 

— Să nu ne facem griji din cauza asta deocamdată... 

— Dar sunt îngrijorată! strig eu. 

Capetele de pe coridor se întorc spre noi. Medicul întinde 
o mână sub pătură, bătându-mă liniştitor pe picior, într-un 
mod care mă face să mă crispez. Sunt învineţită. Am dureri. 
Port un halat de spital deschis la spate şi simt că mi-am 
pierdut demnitatea - odată cu tot restul. Nu mă atinge, 
arogant nenorocit ce eşti! Vreau acasă. 

— Uite, spune el, înţeleg că eşti necăjită şi probabil că 
poliţia o să-ţi poată da nişte răspunsuri, dar mai întâi vreau 
să te examinez, să mă asigur că eşti în stare să discuţi cu 
ei, şi nu pot să fac asta decât dacă eşti calmă, înţelegi, 
Leonora? 

Dau din cap în semn că da, apoi întorc capul spre perete, 
în timp ce el îmi examinează bandajul de la cap, îmi verifică 
pulsul şi presiunea arterială, comparându-le cu datele 
monitorului cardio-respirator. Închid ochii şi trec peste toate 


— 171 — 


umilinţele. Îi răspund la întrebări. 

Mă cheamă Leonora Shaw. 

Am douăzeci şi şase de ani. 

Astăzi e... Asta nu ştiu, dar asistenta îmi vine în ajutor. E 
duminică. Mă aflu aici de nici douăsprezece ore. Ceea ce 
înseamnă că suntem în şaisprezece noiembrie. Asta cred că 
e mai degrabă o dovadă de dezorientare, nu de amnezie. 

Nu, nu mi-e greață. N-am probleme de vedere, 
mulţumesc. 

Da, mi-e greu să-mi amintesc anumite lucruri. Există 
lucruri pe care n-ar trebui să ţi se ceară să ţi le aminteşti. 

— Se pare că te simţi surprinzător de bine, spune 
medicul în cele din urmă, punându-şi stetoscopul în jurul 
gâtului şi mica lanternă în buzunarul de la piept. Toate 
observaţiile de peste noapte sunt bune, iar tomografia 
arată şi ea bine. Problemele de memorie mă îngrijorează un 
pic - se întâmplă foarte des ca pacientul să nu-şi mai 
amintească minutele dinainte de impact, dar se pare că tu 
ai uitat un interval mai mare, aşa este? 

Dau aprobator din cap fără tragere de inimă, gândindu- 
mă la exploziile de imagini trunchiate care mi-au invadat 
capul toată noaptea: copaci, sânge, faruri de maşină 
schimbându-şi brusc direcţia. 

— Dar s-ar putea ca amintirile să-ţi revină cât de curând. 
Nu toate tulburările de memorie - am observat că evită 
cuvântul „amnezie” - sunt pricinuite de traume fizice. Unele 
au de-a face cu... stresul. 

Pentru prima oară după câteva minute, mă uit direct în 
ochii lui: 

— Ce vrei să spui? 

— Mă rog, nu e specialitatea mea - eu mă ocup de 
traumele craniene. Dar uneori... uneori, creierul ascunde 
anumite evenimente cu care nu suntem pregătiţi să ne 
confruntăm. Presupun că e... un mecanism adaptativ, ca să 
zic aşa. 

— Ce fel de evenimente? întreb eu pe un ton apăsat. 

Medicul zâmbeşte. Pune din nou mâna pe piciorul meu. 
Mă opun imboldului de a tresări. 


— 172 — 


— Ai trecut printr-o încercare dificilă, Leonora. Spune-mi, 
am putea suna pe cineva pentru tine? Cineva care ai vrea 
să-ţi fie alături? Din câte înţeleg, mama ta a fost anunţată, 
dar e în Australia, aşa-i? 

— Da. 

— Alte rude? Un iubit? Partenerul de viaţă? 

— Nu. Vă rog... 

Îmi înghit nodul din gât - nu are rost să mai amân. Faptul 
că nu ştiu devine tot mai chinuitor. 

— Vă rog, aş vrea să vorbesc cu poliţia acum. 

— Hm, spune el, uitându-se la fişa din mâna lui. Nu-s 
sigur că poţi face faţă, Leonora. Deja le-am spus că nu eşti 
pregătită să le răspunzi la întrebări. 

— Aş vrea să vorbesc cu poliţia. 

Numai ei îmi pot da răspunsuri. Trebuie să vorbesc cu ei. 
Mă uit ţintă la medic, în timp ce el se preface că studiază 
fişa din faţa lui, încercând să ia o decizie. 

În cele din urmă, scoate un semi-oftat prelung şi iritat, 
îndesând fişa în suportul de la capul patului. 

— Foarte bine. Să nu stea mai mult de jumătate de oră, îi 
spune el asistentei. Şi nu vreau să-i pună întrebări prea 
stresante. Dacă domnişoara Shaw dă semne că întrebările 
sunt prea dificile... 

— Am înţeles, răspunde energic asistenta. 

Doctorul Miller îmi întinde mâna, iar eu i-o strâng, 
încercând să nu mă uit la zgârieturile şi sângele de pe 
braţul meu. 

Apoi se întoarce să plece. 

— Ah, scuze... îl strig eu când ajunge la uşă. Pot să fac un 
duş mai întâi? 

Vreau să vorbesc cu poliţia, dar nu vreau să mă vadă 
aşa. 

— O baie, spune medicul, încuviinţând scurt din cap. Ai 
un bandaj pe frunte pe care aş vrea să nu-l deranjezi. Dacă 
stai cu capul deasupra apei, da, poţi să faci o baie. 

Şi iese din rezervă. 


Durează mult până ce asistenta îmi scoate senzorii şi 


—173— 


acele care mă conectează la monitor, iar când îmi cobor 
picioarele peste marginea patului, mi se face ruşine simțind 
scutecul gros pe care-l am între coapse. Oare am făcut pe 
mine în timpul nopţii? Nu simt mirosul înţepător de urină, 
dar n-am cum să fiu sigură. 

Mă ridic în picioare, iar asistenta îmi oferă braţul. Cu 
toate că aş vrea să i-l dau la o parte, simt că-i sunt jalnic de 
recunoscătoare pentru ajutor şi, în timp ce mă apropii 
şchiopătând de baie, mă sprijin de ea mai mult decât aş 
vrea să recunosc. 

Lumina se aprinde automat şi asistenta dă drumul la apă 
în cadă, apoi îmi desface şnururile de la halat. 

— De aici mă descurc singură, spun eu, crispându-mă la 
gândul de a mă dezbrăca chiar şi în faţa unei străine 
specializate în oferirea de ajutor. 

Dar asistenta clatină din cap: 

— Îmi pare rău, nu te pot lăsa să urci singură în cadă. 
Dacă aluneci... 

Nu-şi duce fraza la capăt, însă ştiu ce vrea să spună: ar fi 
grav dacă m-aş lovi din nou la cap. 

Încuviinţez scurt, ies din scutecul hidos, asistenta având 
grijă să-l împăturească repede, înainte să pot vedea dacă e 
sau nu murdar, apoi las halatul să cadă pe podea. Rămân 
goală şi încep să tremur, deşi e foarte cald în baie. 

Spre ruşinea mea, îmi dau seama că miros. Miros a frică, 
transpiraţie şi sânge. 

Asistenta mă ţine de mână când păşesc nesigur în cadă 
şi mă scufund în apa fierbinte, sprijinindu-mă de bara fixată 
pe perete. 

— Prea fierbinte? mă întreabă repede asistenta, auzindu- 
mi icnetul, dar clatin din cap. 

Nu e prea fierbinte. Nimic n-ar putea fi prea fierbinte 
acum. Dacă m-aş putea steriliza cu apă clocotită, aş face-o. 
În cele din urmă, mă întind în apă, tremurând de efort. 

— Ai putea să... Aş vrea să rămân singură, te r-rog, spun 
eu stânjenită. 

Asistenta trage aer în piept şi îmi dau seama că e pe 
punctul să mă refuze, şi dintr-odată simt că nu mai suport - 


— 174 — 


nu mai suport privirile lor iscoditoare, bunătatea lor şi 
sentimentul că sunt tot timpul supravegheată. 

— Te rog, spun eu, mai aspru decât mi-aş fi dorit. Ce 
Dumnezeu, doar n-o să mă înec în apa de douăzeci de 
centimetri. 

— Bine, răspunde ea, deşi simt o reţinere în glasul ei. Dar 
să nu-ţi treacă prin cap să te ridici singură. Tragi de cordon 
şi vin să te ajut. 

— Am înţeles. 

Nu-mi place să mă recunosc înfrântă, dar ştiu că are 
dreptate - n-aş putea să mă ridic în siguranţă fără ajutorul 
ei. 

Asistenta pleacă, lăsând uşa întredeschisă, iar eu închid 
ochii, afundându-mă şi mai mult în apa aburindă, izolându- 
mă de prezenţa ei grijulie de după uşă, de mirosurile şi 
zgomotele spitalului, de bâzâitul becurilor fluorescente. 

Stau întinsă în cadă şi îmi plimb mâna peste toate 
tăieturile, zgărieturile şi vânătăile, simțind cum mi se 
înmoaie şi mi se dizolvă sub palme micile cheaguri şi 
cruste, şi încerc să-mi amintesc ce m-a făcut s-o iau la fugă 
prin pădure, cu mâinile însângerate. Încerc să-mi amintesc. 
Dar nu ştiu dacă pot suporta adevărul. 


După ce asistenta mă ajută să ies din cadă, mă şterg 
uşor cu prosopul, uitându-mă la corpul meu familiar, 
presărat cu tăieturile şi cusăturile nefamiliare. Tibiile îmi 
sunt brăzdate de julituri adânci şi neregulate, ca şi când aş 
fi luat în picioare rugi sau sârmă ghimpată. Am tăieturi pe 
picioare şi pe mâini - am alergat în picioarele goale pe 
sticlă spartă şi mi-am apărat faţa de cioburi cu braţele. 

În cele din urmă, mă duc la oglindă, şterg aburul de pe 
ea, şi mă văd pentru prima oară de la accident. 

N-am fost niciodată genul după care bărbaţii întorc capul 
pe stradă - spre deosebire de Clare, a cărei frumuseţe e 
greu de ignorat, sau de Nina, care are o siluetă prelungă şi 
impunătoare, ca de amazoană -, însă n-am fost niciodată o 
arătare. Acum, uitându-mă în oglinda pe care se preling 
picături de condens, îmi dau seama că, dacă m-aş vedea pe 


— 175 — 


stradă, m-aş uita în altă parte, de milă sau de groază. 

lar tăieturile mai mici şi juliturile presărate pe toată faţa 
mă fac să arăt şi mai rău, la fel ca bandajul de pe frunte - 
pare că am o spărtură prin care, în orice clipă, mi se poate 
revărsa creierul. Dar nu astea sunt detaliile cele mai 
înfricoşătoare. Ci ochii mei - două umflături întunecate, de 
culoarea bronzului, de o parte şi de alta a nasului, 
mărginite în partea de jos de vânătăi înnegrite care se 
contopesc treptat cu galbenul pomeţilor. Dreptul e foarte 
umflat, stângul mai puţin. Arăt de parcă aş fi fost lovită de 
multe ori peste faţă. Dar măcar eu sunt în viaţă, în timp ce 
altcineva a murit. 

Acest gând mă face să-mi pun halatul pe mine, să-i leg 
şnururile şi să ies şchiopătând din baie, să înfrunt lumea. 

— Ţi-ai admirat vânătăile? mă întreabă asistenta, râzând 
binevoitor. Nu-ţi face griji, ţi-au făcut toate tomografiile, n- 
ai nicio fractură bazilară. Doar te-ai lovit la faţă. 

— B-bazilară? 

— E un tip de fractură craniană. Poate să fie foarte 
nasoală. Dar n-ai niciuna, aşa că nu-ți face griji. Se întâmplă 
des să ţi se învineţească ochii după un accident de maşină, 
dar o să se dezumfle în câteva zile. 

— Sunt gata, spun eu. Vreau să vorbesc cu poliţia. 

— Eşti sigură că poţi să faci faţă, scumpo? Nu eşti 
obligată. 

— Da, o să mă descurc, îi răspund eu ferm. 


Sunt iarăşi în pat, aşezată în capul oaselor, cu o ceaşcă în 
care asistenta m-a asigurat că e cafea, deşi nu e - sau 
poate că trauma craniană mi-a afectat şi simţul gustului. Se 
aud ciocănituri în uşă. 

Ridic imediat privirea, cu inima duduindu-mi în piept. De 
pe hol, prin fereastra cu geam armat a uşii, îmi zâmbeşte o 
polițistă. Are vreo patruzeci de ani şi arată incredibil de 
bine - are genul de frumuseţe pe care o întâlneşti pe 
podiumul prezentărilor de modă. Mi se pare şocant de 
nepotrivit, deşi nu-mi dau seama de ce. La urma urmelor, 
de ce n-ar arăta poliţistele ca soţia lui David Bowie? 


— 176 — 


— l-intră, spun eu. 

Nu te bâlbâi, ce dracu”! 

— Bună, mă salută ea, intrând în cameră, fără ca 
zâmbetul să-i dispară de pe buze. 

Are silueta zveltă, ca de ogar, a unei maratoniste. 

— Sergent detectiv Lamarr. 

Are o voce caldă şi buzele date cu ruj de culoarea prunei. 

— Cum te simți azi? 

— Mai bine, multumesc. 

Mai bine? Mai bine decât când? Sunt internată într-un 
spital, cu un halat fără spate şi ambii ochi învineţiţi. Nu-mi 
dau seama dacă aş putea să mă simt mai rău de-atât. 

Apoi mă corectez în sinea mea: am fost deconectată de 
la monitor şi mi-au scos scutecul. Deci se pare că de acum 
pot să fac pipi singură. Ceea ce e, într-adevăr, mai bine. 

— Am vorbit cu medicii care se ocupă de tine şi mi-au 
spus că ai putea să-mi răspunzi la câteva întrebări, dar 
dacă ţi se pare prea mult, ne putem opri imediat, nu 
trebuie decât să-mi spui. In regulă? 

Dau din cap în semn că da, iar ea spune: 

— Noaptea trecută... Îmi poţi povesti ce-ţi aminteşti? 

— Nimic. Nu-mi amintesc nimic. 

Am vorbit mai tare şi mai răspicat decât am vrut. Spre 
groaza mea, simt un nod în gât, dar îl înghit imediat. N-am 
să plâng! Sunt femeie în toată firea, ce naiba, nu o fetiţă 
care s-a julit la genunchi în curtea şcolii şi plânge după tati. 

— Nu e tocmai adevărat, spune ea, dar nu acuzator - are 
tonul încurajator al unui profesor sau al unei surori mai 
mari. Doctorul Miller mi-a zis că-ţi aminteşti destul de bine 
evenimentele dinainte de accident. Ce-ar fi să începi cu 
începutul? 

— Cu începutul? Vrei să-ţi povestesc inclusiv traumele 
mele din copilărie şi alte chestii de genu' ăsta? 

— Poate, spune ea aşezându-se la capătul patului şi 
încălcând astfel regulile spitalului. Dacă sunt relevante 
pentru ce s-a întâmplat. Uite, hai mai bine să începem cu 
nişte întrebări uşoare, de încălzire, ce zici? De exemplu, 
cum te cheamă? 


— 177 — 


Râd, dar nu din motivele pe care şi le închipuie ea. Cum 
mă cheamă? Cine sunt? Credeam că ştiu cine sunt, cine am 
devenit. Acum, după weekendul ăsta, nu mai sunt aşa 
sigură. 

— Leonora Shaw, spun eu. Dar mi se spune Nora. 

— În regulă, Nora. Şi câţi ani ai? 

Ştiu că probabil a aflat deja toate astea. Poate că e un fel 
de test, ca să-şi dea seama cât de afectată îmi este 
memoria. 

— Douăzeci şi şase. 

— Acuma spune-mi, cum ai ajuns aici? 

— Unde, la spital? 

— La spital, aici, în Northumberland, sau aşa, în situaţia 
asta, cum vrei tu. 

— N-ai accent din partea locului, spun eu fără legătură. 

— Sunt din sud, m-am născut în Surrey, răspunde ea, cu 
un zâmbet complice, dându-mi de înţeles că încalcă 
procedurile, întrucât ea e cea care trebuie să pună 
întrebări, nu să dea răspunsuri. 

E o dovadă de nu ştiu exact ce din partea ei. Poate e un 
schimb: o parte din ea pentru o parte din mine. Dar asta 
mă face să par neajutorată. 

— Şi, îşi reia poliţista întrebarea, cum ai ajuns aici? 

— A fost... 

Duc mâna la cap. Îmi vine să-mi frec fruntea, dar îmi 
amintesc de bandaj şi renunţ, de teamă să nu-l desprind. 
Pielea de sub el e fierbinte şi mă mănâncă. 

— Am venit la petrecerea burlăciţelor. Aici a făcut ea 
facultatea. Clare, adică. Ea e cea care urmează să se 
căsătorească. Auzi, pot să te întreb ceva? Sunt cumva 
suspectă? 

— Suspectă? 

Vocea ei plăcută şi caldă transformă cuvântul într-o 
adevărată melodie, făcându-l să nu mai pară un substantiv 
rece şi tăios, ci o succesiune de note: sol-fa-sol. 

— Nu în acest moment al investigaţiilor, clătină ea din 
cap. Încă strângem informaţii, dar nu excludem nicio 
ipoteză. 


— 178 — 


Traducere: nu eşti suspectă - încă. 

— Acum spune-mi, ce-ţi aminteşti din noaptea trecută? 

Revine la subiect ca o pisică foarte frumoasă şi bine 
crescută care dă târcoale unei găuri de şoarece. Vreau 
acasă. 

Crustele rănilor de sub halat mă mănâncă şi mă gâdilă. 
Nu mă pot concentra. Dintr-odată, văd cu coada ochiului 
clementina întreagă rămasă pe noptieră şi sunt nevoită să 
întorc privirea. 

— Îmi amintesc... 

Clipesc şi, spre groaza mea, simt că mi se umezesc ochii. 

— Îmi amintesc... 

Înghit cu greu şi-mi înfig unghiile în palmele zdrelite, 
lăsând durerea să alunge amintirea lui zăcând pe parchetul 
de culoarea mierii, sângerându-mi în braţe. 

— Te rog, spune-mi... cine... 

Mă opresc. Nu pot s-o spun. Nu pot. 

Încerc din nou: 

— Cumva...? 

Dar vocea mi se frânge. Închid ochii, număr până la zece, 
îmi înfig unghiile în tăieturile din palme până îmi tremură 
tot braţul de durere. 

O aud pe polițistă oftând, iar când deschid ochii, pare 
pentru prima oară îngrijorată. 

— Am vrea să aflăm versiunea ta asupra întâmplărilor 
înainte să tulburăm apele, spune ea în cele din urmă, însă 
expresia ei mâhnită îmi dă de înţeles ce nu are voie să-mi 
spună. 

— Bine, reuşesc eu să spun, simțind că se rupe ceva în 
mine. Nu trebuie să-mi spui. O, D-doamne... 

După care nu mai pot vorbi. Lacrimile îmi curg şiroaie pe 
obraji. E lucrul de care mă temeam. Lucrul pe care îl 
bănuiam. 

— Nora... o aud pe Lamarr, şi clatin din cap. 

Am ochii strâns închişi, dar simt lacrimile prelingându-mi- 
se pe nas şi iritându-mi tăieturile de pe faţă. Poliţista scoate 
un oftat plin de înţelegere, apoi se ridică în picioare. 

— Te las singură câteva clipe. 


— 179 — 


Şi aud cum se deschide uşa rezervei cu un uşor scârţâit 
şi cum se închide la loc, rotindu-se în balamalele duble. 
Sunt singură. Şi plâng până rămân fără lacrimi. 


— 180 — 


Douăzeci şi doi 


Am coborât treptele în fugă,. Încercând să nu mă tai în 
cioburi, ţinându-mă de balustradă să nu alunec pe sângele 
bărbatului, iar când am ajuns jos, l-am găsit ghemuit pe 
podea - un morman jalnic. 

Era în viaţă. Îi auzeam scâncetele în timp ce se străduia 
să respire. 

— Nina! am strigat. Nina, coboară imediat! E în viaţă! Să 
sune cineva la urgenţe! 

— Căcat, n-avem semnal! mi-a strigat ea înapoi, 
coborând împleticit treptele. 

— Leo, a şoptit bărbatul, şi inima mi-a stat în loc. 

Apoi a ridicat cu greu capul şi mi-am dat seama. Mi-am 
dat seama. Mi-am dat seama. 

— James? 

Nina a fost cea care a vorbit prima, nu eu. A alunecat pe 
ultimele trepte, aterizând grămadă pe podea, chiar lângă 
noi, şi vocea i s-a frânt când a încercat să-i ia pulsul: 

— James? Ce dracu' cauţi aici? Dumnezeule! 

Aproape plângea, dar mâinile ei lucrau automat, căutând 
rana prin care îi şiroia sângele. 

— James, vorbeşte cu mine, a spus ea. Nora ţine-l de 
vorbă. Ţine-l treaz! 

— James... 

Dar nu ştiam ce să-i spun. Nu mai vorbiserăm de ani de 
zile, şi acum... şi acum... 

— James... O, Doamne! James... De ce...? Cum...? 

— Mi-ai s... a început el, dar a tuşit, împroşcându-şi 
buzele cu sânge. Leo? 

Suna ca o întrebare, dar nu-mi dădeam seama ce voia să 
zică. Mi-ai spus? Mi-ai spus, Leo? Am clătinat din cap. Era 
atât de mult sânge. 

Nina i-a desfăcut fermoarul hanoracului şi, cu o foarfecă 
pe care o găsise undeva în casă, a început să-i taie tricoul. 
Aproape că am închis ochii văzându-i corpul însângerat şi 
presărat cu răni de alice - era pielea pe care o sărutasem şi 

— 181 — 


o mângâiasem bucăţică cu bucăţică. 

— Pizda mă-sii, s-a tânguit Nina, avem nevoie de o 
ambulanţă. 

— Ţi-a... a încercat James să vorbească, cu sângele 
bolborosindu-i între buze. Ţi-a... zis? 

Că urmau să se căsătorească? 

— Are un plămân perforat, a spus Nina. Probabil are 
hemoragie internă. Ţine apăsat aici. 

Mi-a pus mâna pe tamponul făcut dintr-o bucată de tricou 
pe care-l pusese pe coapsa lui James, dar sângele şiroia în 
continuare înspăimântător de repede. 

— Ce putem să facem? am spus eu, încercând să nu 
izbucnesc în plâns. 

— Deocamdată, să încercăm să-i oprim sângerarea. Dacă 
artera continuă să sângereze în halul ăsta, o să moară 
orice-am face. Apasă mai tare, încă nu s-a oprit sângerarea. 
O să încerc să-i pun un garou, dar... 

— Dumnezeule! s-a auzit vocea lui Flo, care stătea în 
picioare ca o fantomă, cu faţa acoperită cu palmele. 
Dumnezeule! Îmi... îmi pare atât de rău... Nu pot... nu 
suport să văd s... sânge... 

A scos un suspin şi s-a prăbuşit, iar Nina a tras o 
înjurătură lungă în şoaptă. 

— Tom! a răcnit ea. la-o pe Flo de aici! A leşinat. Du-o în 
camera ei. 

Apoi şi-a dat la o parte părul de pe faţă. Avea sânge pe 
un pomete şi pe frunte. 

— Clare... a şoptit James. 

Şi-a trecut limba peste buze. Privirea îi era aţintită asupra 
mea, ca şi când ar fi avut să-mi spună ceva. L-am strâns de 
mână, încercând să nu-mi pierd cumpătul. 

— Vine acum. 

Unde naiba era? 

— Clare! am strigat. 

Niciun răspuns. 

— Nu... a îngăimat James. Clare... mesaj... Ţi-a spus? 

Avea vocea atât de stinsă, că-mi era greu să înţeleg ce 
încerca să spună. 


— 182 — 


— Ce? 

A închis ochii. Am simţit cum se înmoaie mâna pe care i-o 
strângeam. 

— Moare! i-am spus Ninei, simțind că vocea îmi devine 
isterică. Nina, fă ceva! 

— Ce dracu' îţi închipui că fac? Crezi ca mă joc de-a 
mama şi de-a tata? Adu-mi un prosop. Nu, stai! Ţine apăsat 
tamponul pe coapsă. Mă duc eu după prosop. Unde pizda 
mă-sii e Clare? 

A dat fuga în bucătărie şi am auzit-o trântind sertare. 

James zăcea nemişcat. 

— James? am spus eu, cuprinsă brusc de panică. James, 
spune ceva! 

A deschis cu greu ochii şi s-a uitat la mine. Becurile din 
hol îi proiectau lumini şi umbre în orbite. Tricoul îi era 
despicat ca un fruct decojit, iar pieptul şi abdomenul pătate 
de sânge îi erau expuse la aerul rece. Voiam să-l ating, să-l 
sărut, să-i spun că totul era în regulă. Dar nu puteam. 
Pentru că era o minciună. 

Am scrâşnit din dinţi şi am apăsat mai tare tamponul de 
pe coapsă, încercând să opresc sângele care nu mai 
contenea să şiroiască. 

— Îmi... pare rău... a spus el foarte încet - atât de încet, 
încât am crezut că am înţeles greşit. 

— Ce? 

Mi-am apropiat capul de al lui, încercând să-i disting 
vorbele. 

— Îmi pare rău... 

Mi-a strâns mâna, iar apoi, spre uluirea mea, a ridicat 
braţul şi, cu degetele tremurând de efort, mi-a atins 
obrazul. | s-a auzit un gâlgâit în gât şi pe la colţul gurii i s-a 
prelins un firicel de sânge. 

Am închis strâns ochii, străduindu-mă să nu plâng. 

— Nu fi caraghios, am reuşit eu să spun. S-a întâmplat cu 
mult timp în urmă. A trecut. 

— Clare... 

Unde dracu' era? 

O lacrimă mi s-a prelins de pe nas şi i-a căzut pe piept, 


— 183 — 


iar el a ridicat din nou mâna şi a încercat să-mi şteargă 
obrazul, dar braţul îi era prea slăbit şi l-a coborât la loc. 

— Nu... plânge... 

— O, James... a fost tot ce-am reuşit să zic - un îndemn 
tânguitor, care încerca să-i spună tot ce nu eram eu în 
stare. 

James, să nu mori, te rog să nu mori. 

— Leo... a şoptit el, şi a închis ochii. 

Numai James îmi spusese aşa. Numai el. Întotdeauna el. 


Încă plâng când se aud ciocăniturile în uşă. Încerc să mă 
ridic pe pernă, dar apoi îmi amintesc de butonul electric 
care înalţă patul automat. 

Patul îmi înalţă bâzâind trunchiul, aşezându-mă în capul 
oaselor, după care inspir adânc şi tremurător, ştergându-mi 
lacrimile. 

— Intră. 

Uşa se deschide şi apare detectivul Lamarr. Ştiu că 
probabil am ochii umezi şi roşii, iar vocea îmi este răguşită 
de plâns, dar nu-mi pasă. 

— Zi-mi adevărul, îi cer eu, înainte ca ea să poată spună 
ceva - chiar înainte să ia loc. Te rog. iți spun tot ce-mi 
amintesc, dar trebuie să ştiu. A murit? 

— Îmi pare rău, spune ea. 

Şi înţeleg. Incerc să vorbesc, dar nu pot. Clatin din cap, 
încercând să fac cuvintele să iasă, dar nu vor. 

Lamarr tace, în timp ce eu încerc să-mi recapăt 
cumpătul, iar în cele din urmă, când respiraţia mi se 
linişteşte, îmi întinde tava de hârtie cu care a venit. 

— Cafea? întreabă ea cu blândeţe. 

Ce mai contează cafeaua acum? James a murit. 

Însă, fără multă tragere de inimă, încuviinţez din cap, iar 
când mi-o dă, iau o gură mare. E fierbinte şi puternică. 
Diferă de apa chioară pe care o serveşte spitalul pe post de 
cafea la fel ca gorgonzola de cretă, şi o simt pătrunzându- 
mi în fiecare celulă din corp, redându-mi forţele. Mi-e 
imposibil să cred că eu sunt în viaţă, iar James e mort. 

Când pun paharul jos, îmi simt faţa rigidă şi mă doare 


— 184 — 


capul. 

— Mulţumesc, reuşesc eu să spun, cu voce răguşită. 
Lamarr se apleacă spre mine şi-mi strânge mâna. 

— Măcar atât să fac pentru tine. Îmi pare rău. Nu voiam 
să afli aşa, dar mi s-a cerut... 

Se opreşte şi reformulează: 

— S-a considerat că e preferabil să nu-ţi spunem mai 
mult decât ştii deja. Am vrut să aflăm versiunea ta. Fără să 
te influenţăm în niciun fel. 

Nu spun nimic. Doar cobor capul. Toată viaţa mea de 
adult am scris despre astfel de scene, despre astfel de 
interogatorii, dar nu mi-am imaginat nicio clipă că o să 
ajung şi eu în situaţia asta. 

— Ştiu că e dureros, continuă ea după câteva momente 
de tăcere, dar te rog, ai putea să te gândeşti la noaptea 
trecută? Ce-ţi aminteşti? 

— Îmi aduc aminte ce s-a întâmplat până la... 
împuşcătură. Îmi aduc aminte că am coborât pe scară în 
fugă şi l-am văzut... l-am văzut zăcând pe podea... 

Îmi încleştez maxilarele şi mă opresc o clipă, respirând 
printre dinţi. N-am să plâng din nou. lau o gură de cafea, 
fără să-mi pese că mă frige. 

— Probabil ştii de împuşcătură, spun eu în cele din urmă. 
Ţi-au zis şi ceilalţi de ea? Nina, Clare... 

— Avem mai multe versiuni diferite, răspunde ea evaziv. 
Dar trebuie să strângem toate punctele de vedere. 

— Eram speriaţi, încerc eu să continui. 

Totul pare să se fi întâmplat acum o sută de ani, într-o 
ceaţă de adrenalină, în timp ce noi toţi ne strecuram prin 
casă, aproape isterizaţi de un amestec de curiozitate 
nerăbdătoare şi spaimă autentică. 

— Am făcut o şedinţă de spiritism şi ne-a apărut un 
mesaj... despre o criminală. 

Ironia sorții mi se pare aproape insuportabilă. 

— Nimeni - sau, mă rog, aproape nimeni - n-a crezut că 
ar fi un mesaj autentic, dar ne-a indus o stare de 
nervozitate. Şi am văzut urme afară. lar când ne-am trezit - 
mă refer la prima oară -, uşa de la bucătărie era larg 


— 185 — 


deschisă. 

— Cum aşa? 

— Nu ştiu. Cineva o încuiase - sau cel puţin aşa a spus. 
Flo, cred. Sau Clare? În fine, cineva verificase dacă era 
încuiată. Dar am găsit-o larg deschisă, iar asta ne-a speriat 
şi mai tare. Aşa că atunci când am auzit zgomot de paşi... 

— Cine a venit cu ideea să aducă puşca? 

— Nu ştiu. Cred că o avea Flo de mai devreme. De când 
am găsit uşa deschisă. Dar n-ar fi trebuit să aibă muniţie 
letală, ci cartuşe oarbe. 

— Şi tu o ţineai în mână, nu-i aşa? 

— Eu? 

M-am uitat la ea autentic şocată: 

— Nu! Flo, cred. Da, sigur era la ea în mână. 

— Însă pe ţeavă au fost găsite amprentele tale. 

Au luat amprentele de pe puşcă? Mă uit ţintă la ea. Apoi 
îmi dau seama că aşteaptă un răspuns de la mine. 

— Da, pe ţ-ţeavă. 

Căcat! Nu te bâlbâi! 

— Dar nu pe... nu pe celălalt capăt. Pe capătul cu 
mânerul. Adică, nu pe patul puştii. Flo o agita încolo şi 
încoace. Am încercat s-o ţin departe de noi. 

— De ce, din moment ce credeai că nu e încărcată? 

Întrebarea ei mă ia prin surprindere. Dintr-odată, deşi e 
soare, mi se pare frig în rezervă. Vreau s-o întreb din nou 
dacă sunt suspectă, dar deja mi-a zis că nu, şi oare nu i s-ar 
părea ciudat că tot întreb? 

— P-pentru că nu-mi place ca să îndrepte cineva o armă 
spre mine, fie că e încărcată sau nu, ai înţeles? 

— Am înţeles, spune ea cu blândeţe, şi îşi notează ceva 
în carneţel. 

Dă o filă şi ridică din nou privirea spre mine: 

— Să ne întoarcem puţin în timp. Cum l-ai cunoscut pe 
James? 

Închid ochii. Îmi muşc obrazul să nu izbucnesc în plâns. 
Am atâtea variante de răspuns: am fost împreună la şcoală, 
eram prieteni, e logodnicul lui Clare - era, mă corectez în 
sinea mea. Mi-e imposibil să cred că a murit. Şi dintr-odată 


— 186 — 


îmi dau seama de egoismul durerii mele. M-am tot gândit la 
James. Dar Clare... Clare a pierdut tot. leri, urma să fie 
mireasă. Astăzi este... ce? Nici măcar nu există un cuvânt 
pentru ce e ea acum. Nu e văduvă - se poate spune despre 
ea doar că a suferit o grea pierdere. 

— James... am fost împreună, spun eu în cele din urmă. 

E mai bine să fiu onestă, nu? Sau cât de onestă pot fi. 

— Când v-aţi despărţit? 

— Cu mult timp în urmă. Pe atunci aveam... ăăă... 
şaisprezece sau şaptesprezece ani. 

N-a fost onest din partea mea să zic „ăăă”, întrucât pare 
că aş aproxima. Dar de fapt ştiu exact când ne-am 
despărţit. Aveam şaisprezece ani şi două luni. James mai 
avea câteva luni şi făcea şaptesprezece ani. 

— În termeni amiabili? 

— La momentul respectiv, nu. 

— Dar după aceea? Mă gândesc că din moment ce Clare 
te-a invitat la petrecerea burlăciţelor... 

Se opreşte, invitându-mă s-o completez cu platitudini: că 
timpul vindecă toate rănile, că trădările de la şaisprezece 
ani sunt lucrurile de care râzi la douăzeci şi şase. 

Dar n-o fac. Ce să-i spun? Adevărul? 

În ciuda căldurii din spital şi a razelor soarelui, simt un 
fior rece furişându-mi-se în jurul inimii. 

Nu-mi plac întrebările astea. 

Moartea lui James a fost un accident: o armă care n-ar fi 
trebuit să fie încărcată s-a descărcat din greşeală. Aşa că 
de ce mă întreabă poliţista asta despre o despărţire de 
demult? 

— Ce relevanţă are asta pentru moartea lui James? întreb 
eu brusc. 

Prea brusc. Lamarr îşi ridică privirea din carneţel, buzele 
ei de culoarea prunei formând un „O” mut de uimire. La 
naiba. La naiba. La naiba. 

— Incercăm doar să ne facem o imagine completă, 
spunea ea blajin. 

Mă trec fiori reci pe şira spinării. 

James a fost împuşcat cu o armă care n-ar fi trebuit să fie 


— 187 — 


încărcată. Deci cine a încărcat-o? _ 

Simt că mi se scurge sângele din obraji. Imi doresc 
foarte, foarte mult să pun întrebarea pe care am pus-o mai 
înainte: sunt suspectă? 

Dar nu pot. Nu pot să întreb, pentru că ar da de bănuit. ŞI 
dintr-odată îmi doresc foarte mult să nu dau de bănuit. 

— S-a întâmplat cu mult timp în urmă, spun eu, 
încercând să-mi recapăt stăpânirea de sine. A fost foarte 
dureros la vremea aia, dar până la urmă trecem peste 
toate, nu-i aşa? 

Nu, nu trecem. Nu peste astfel de lucruri. Cel puţin nu eu. 

Dar Lamarr nu aude minciuna din glasul meu şi schimbă 
calm subiectul: _ 

— Ce s-a întâmplat după ce James a fost împuşcat? |ţi 
aminteşti ce-a făcut fiecare dintre voi după aceea? 

Închid ochii. 

— Încearcă să-mi povesteşti, îmi cere ea, cu o voce 
blândă, încurajatoare, aproape hipnotică. Ai stat cu el pe 
hol... 


Am stat cu el pe hol. Aveam sânge pe mâini şi pe 
pijamale. Sângele lui. Mult sânge. 

Ochii i se închiseseră şi, după câteva clipe, mi-am 
apropiat faţa de a lui, încercând să aud dacă mai respira. 
Da, respira. Îi simţeam suflul şovăielnic pe obraz. 

Cât de mult se schimbase faţă de vremea când 
fuseserăm împreună - avea mici riduri în jurul ochilor, o 
barbă de trei zile şi o faţă mai slabă, cu trăsături mai bine 
conturate. Dar era tot James. Îi ştiam conturul frunţii, 
profilul nasului, adâncitura de sub buze, unde în nopţile de 
vară îi apăreau broboane de sudoare. 

Încă era James al meu. Şi totuşi, nu mai era al meu. 

Dar unde naiba era Clare? 

Am auzit paşi în spatele meu, însă era Nina, ţinând în 
mână o bucată de pânză albă care semănă cu un cearşaf. A 
îngenuncheat şi a legat foarte strâns piciorul lui James. 

— Cel mai bine e să-ţi stabilizăm starea înainte să te 
ducem la spital, a spus ea, foarte tare şi limpede, vorbind 


— 188 — 


cu James, dar - mi-am dat seama - şi cu mine. James, mă 
auzi? 

Nu i-a răspuns. Faţa lui căpătase o culoare ciudată, ca de 
ceară. Nina a clătinat din cap şi mi-a spus: 

— Plecăm cu maşina lui Clare. Conduce ea - sper să 
poată. Tu îi dai indicaţii, iar eu o să stau în spate cu James 
şi o să încerc să-l ţin în viaţă până ajungem la spital. Tom ar 
fi bine să rămână cu Flo - cred că e în stare de şoc. 

— Unde e Clare? 

— Încearcă să sune la urgenţe din capătul grădinii; se 
pare că acolo e semnal uneori. 

— Dar n-am prins nimic, s-a auzit o voce de peste umărul 
meu. 

Era Clare. Avea faţa de culoarea smântânii şi deja se 
îmbrăcase de drum. 

— Vorbeşte? a întrebat ea. 

— A zis câteva cuvinte, am răspuns eu, cu vocea 
tremurândă şi răguşită de lacrimi. Dar acuma... cred că şi-a 
pierdut conştienţa. 

— La dracu'! 

Faţa i s-a făcut şi mai albă - i se scursese tot sângele 
până şi din buze -, iar ochii îi erau plini de lacrimi. 

— Ar fi trebuit să vin mai devreme. M-am gândit că... 

— Nu fi caraghioasă, i-a tăiat-o Nina. Ai făcut exact ce 
trebuia: lucrul cel mai important era să chemăm o 
ambulanţă - de-am fi avut măcar un pic de semnal! Bun, 
garoul l-am pus cât de bine am putut şi n-o să mai încerc 
să-i fac nimic aici. Haideţi să-l ducem la spital. 

— Conduc eu, a spus Clare instantaneu. 

Nina a dat aprobator din cap: 

— Eu o să stau în spate cu James. 

Apoi a aruncat o privire pe fereastră: 

— Clare, du-te să aduci maşina cât mai aproape de uşa 
de la intrare. 

Clare a încuviinţat în tăcere şi s-a dus să-şi ia cheile de la 
maşină, iar Nina s-a uitat la mine: 

— Avem nevoie de ceva cu care să-l ducem la maşină. O 
să-i facem prea mult rău dacă-l cărăm ţinându-l de 


— 189 — 


subsuori. 

— Ce ne-ar trebui? 

— Ideal, ceva plat, ca o targă. 

Ne-am uitat amândouă în jur, dar nu ne-a sărit nimic în 
ochi. 

— Am putea scoate o uşă din balamale, s-a auzit vocea 
lui Tom din spatele nostru, făcându-ne să tresărim. 

Cu o expresie îngrozită, Tom s-a uitat la James, care 
zăcea inconştient pe podea, într-o baltă de sânge. 

— Flo e leşinată în dormitor, a spus el. James o să-şi 
revină? 

— Sincer? a întrebat Nina, apoi s-a uitat la James şi, 
pentru prima oară de când începuse să-i dea îngrijiri, pe 
faţa ei a apărut o expresie îngrijorată, străbătută de o undă 
de frică. Sincer, nu ştiu. E posibil să scape cu viaţă. lar uşa 
e o idee bună. Cauţi tu o şurubelniţă? Cred că am văzut o 
ladă cu scule sub scară. 

Tom a dat scurt din cap şi-a dispărut. 

Nina şi-a cuprins faţa cu mâinile. 

— La dracu'! a spus ea în palmele făcute căuş. La dracu”! 
La dracu'! La dracu'! 

— Te simţi bine? am întrebat eu. 

— Nu... Ba da. 

A ridicat privirea: 

— Mă simt bine. Dar... Dumnezeule! Ce mod stupid de a 
muri! Cine naiba trage cu o puşcă dacă nu ştie cu ce e 
încărcată? 

Mi-am amintit că Tom a îndreptat-o spre mine în glumă şi 
mi s-a făcut brusc rău. 

— Biata Flo, am spus eu. 

— Ea a apăsat pe trăgaci? a întrebat Nina. 

— Păi... presupun că da. Nu ştiu. Ea ţinea puşca. 

— Am crezut că tu o ţineai. 

— Eu? 

Şi o clipă am rămas cu gura căscată de uimire şi groază: 

— Dumnezeule, nu! Dar ar fi putut s-o înghiontească 
oricare dintre noi - stăteam cu toţii unii într-alţii. 

S-a auzit un huruit de-afară, apoi cauciucurile de la 


— 190 — 


maşina lui Clare scrâşnind pe pietrişul acoperit cu zăpadă 
din faţa uşii de la intrare. În acelaşi timp, am auzit o 
bufnitură dinspre living şi Tom a apărut cu o uşă grea de 
stejar, cu tot cu clanţă. 

— Are o tonă, a spus el, dar nu trebuie s-o ducem decât 
până la maşină. 

— Bine, a preluat Nina din nou comanda, degajând 
autoritate fără niciun efort. Tom, apucă-l de subsuori. Eu îl 
iau de picioare. Nora, când îl ridicăm, sprijină-i şoldurile şi 
împinge-le pe uşă. Şi încearcă să nu-i mişti bandajul de pe 
coapsă. Gata? La numărătoarea mea, da? Trei, doi, unu, 
ridicaţi! 

Ne-am opintit cu toţii şi din gâtlejul lui James s-a auzit un 
fel de icnet involuntar, care i-a împroşcat din nou buzele cu 
sânge, iar în clipa următoare era întins pe targa 
improvizată. Am dat fuga să deschid uşa enormă de oţel - 
pentru prima oară eram  recunoscătoare pentru 
dimensiunile casei: uşa de stejar avea să iasă foarte uşor -, 
apoi am dat fuga s-o ajut pe Nina, care ţinea capătul 
dinspre picioare. Era extrem de grea, însă am reuşit să 
traversăm holul cu ea şi am scos-o în noaptea îngheţată, 
unde Clare ne aştepta cu motorul pornit, cu ţeava de 
eşapament scoțând norişori albi. 

— Cum se simte? a întrebat ea peste umăr, întinzându-se 
să deschidă uşa din spate. Mai respiră? 

— Da, respiră, a spus Nina, dar are o stare precară. Să-l 
dăm jos de pe uşă. 

Cu mâini tremurânde şi făcându-l să împroaşte sânge, 
am reuşit cumva să-l aşezăm pe bancheta din spate. 
Respirația lui scurtă şi hărâită m-a speriat. Piciorul îi atârna 
din maşină şi am observat un detaliu grotesc: sângele care 
i se prelingea din răni scotea abur în aerul rece. Priveliştea 
m-a țintuit locului şi am rămas aşa câteva clipe, prea 
şocată ca să mă pot gândi la ce să fac mai departe, în timp 
ce Tom i-a îndoit piciorul cu grijă şi i l-a băgat în maşină, 
închizând portiera. 

— Nu e suficient loc pentru toţi, a spus Nina. 

Iniţial, n-am înţeles la ce se referea, apoi mi-am dat 


— 191 — 


seama: James ocupa toată bancheta din spate, deci Nina nu 
avea cum să încape lângă el, aşa cum propusese. 

— Rămân eu aici, am spus. Tu du-te cu ei. 

Nina nu s-a opus. 


— Nora? 

Vocea lui Lamarr e blândă, dar insistentă. 

— Nora, eşti trează? Poţi să-mi spui ce-ţi aminteşti? 

Deschid ochii. 

— L-am dus pe James la maşină. Nu aveam cu ce să-l 
cărăm, aşa că Tom a scos o uşă din balamale. Clare urma 
să conducă, Nina trebuia să stea cu James în spate, iar eu, 
în faţă, să-i dau indicaţii lui Clare. 

— Trebuia? 

— S-a... A fost o neînțelegere. Nu ştiu ce s-a întâmplat. L- 
am urcat pe James în maşină şi ne-am dat seama că nu era 
suficient loc pentru toţi. l-am spus Ninei că era bine să 
meargă cu ei - e medic - şi că eu aveam să rămân acolo. 
Nina a fost de acord şi am dat fuga amândouă în casă, să-şi 
ia ea telefonul şi să aducem câteva pături pentru James. 
Dar s-a întâmplat ceva... 

— Continuă. 

Încerc să-mi amintesc. Închid ochii. Amintirile încep să se 
învălmăşească. Clare a turat motorul, iar Tom i-a strigat 
ceva peste umăr. „De ce nu?”, i-a strigat ea înapoi, după 
care a adăugat nerăbdătoare: „Nu contează, te sun când 
ajung acolo.” 

În clipa următoare s-a auzit scrâşnetul cauciucurilor pe 
pietriş şi am văzut roşul stopurilor hurducându-se pe 
drumul de pământ. 

„Ce pizda mă-sii s-a-ntâmplat?”, a strigat Nina de la etaj, 
şi a coborât treptele în fugă. „Clare! a răcnit ea. Ce faci?” 

Dar Clare plecase. 

— A fost o neînțelegere, îi spun eu lui Lamarr. Tom ne-a 
povestit că i-a strigat lui Clare că venim numaidecât, dar că 
probabil Clare a înţeles: „Nu mai vin.” Aşa că a plecat fără 
Nina. 

— Şi apoi? 


— 192 — 


Apoi? De asta nu mai sunt sigură. 

Îmi aduc aminte că haina lui Clare atârna pe balustrada 
de la intrare. Probabil voise s-o ia, dar o uitase. Îmi aduc 
aminte că am luat-o de acolo. 

Îmi aduc aminte... 

Îmi aduc aminte... 

Îmi aduc aminte că Nina plângea. 

Îmi aduc aminte că stăteam în bucătărie, cu mâinile sub 
jetul de apă, uitându-mă cum se scurge în chiuvetă sângele 
lui James. 

Şi apoi... Nu ştiu dacă de la şocul împuşcăturii sau de la 
ce s-a întâmplat după, dar amintirile devin tot mai 
fragmentare. Şi cu cât mă străduiesc mai mult, cu atât sunt 
mai puţin sigură că-mi amintesc ce s-a întâmplat sau ce 
cred că s-a întâmplat. 

Îmi aduc aminte că am luat haina lui Clare. Dar oare 
chiar era a lui Clare? Brusc, îmi vine în minte o imagine cu 
Flo la poligonul de trageri, îmbrăcată cu o geacă de piele 
neagră asemănătoare. Era a lui Clare? Sau a lui Flo? 

Îmi aduc aminte că am luat haina. 

Îmi aduc aminte haina. 

Dar oare ce nu-mi amintesc despre haină? 

Apoi alerg, alerg prin pădure, disperată să-i prind din 
urmă pe Clare şi James. 

Ceva m-a făcut s-o iau la fugă. Ceva m-a făcut să m 
încalţ cu adidaşii reci şi, cu o spaimă disperată, să mă 
reped pe poteca forestieră îngustă, cu lanterna agitându- 
mi-se sălbatic în mână. 

Dar ce anume? 

Cobor privirea. Stau cu mâinile una peste alta, făcute 
Căuş, de parcă aş ţine cu grijă ceva mic şi greu. Adevărul, 
poate. , 

— Nu-mi amintesc, îi spun lui Lamarr. Asta e momentul în 
care lucrurile devin foarte înceţoşate. Imi aduc aminte că 
alergam prin pădure... 

Mă opresc, încercând să reconstitui amintirile. Mă uit la 
neoanele din tavan, apoi din nou la mâinile mele, ca şi când 
ar putea să mă inspire. Dar am mâinile goale. 


cQ 


— 193 — 


— Avem o declaraţie a lui Tom, continuă Lamarr în cele 
din urmă. Ne-a spus că ţineai un obiect în mână şi că te 
uitai la el, după care ai luat-o la fugă, fără ca măcar să-ţi 
pui haina. Ce te-a făcut să fugi? 

— Nu ştiu, răspund eu cu disperare în glas. Mi-aş dori să 
ştiu. Dar nu-mi amintesc. 

— Te rog să încerci, e foarte important. 

— Ştiu că e important! strig eu incredibil de tare în 
rezerva mică, strângând pătura subţire. C-crezi că nu ştiu? 
E vorba de prietenul meu, de... de... 

Nu mai pot vorbi. Nu găsesc cuvântul care să descrie ce 
e James pentru mine - ce a fost pentru mine. Stau cu 
genunchii la piept şi gâfâi. Îmi vine să-mi izbesc capul de 
rotule până sângerez amintiri, dar nu pot, nu pot să-mi 
amintesc. 

— Nora... spune Lamarr, şi nu-mi dau seama dacă vocea 
ei încearcă să mă liniştească sau să mă prevină - poate 
amândouă. 

— Vreau să-mi amintesc, spun eu, scrâşnind din dinţi. 
Mai mult decât îţi închipui. 

— Te cred, răspunde ea. 

E o undă de tristeţe în glasul ei. Îi simt mâna pe umăr, 
apoi se aude o bufnitură dinspre uşa rezervei şi asistenta 
intră împingând un cărucior. 

— Ce s-a-ntâmplat? întreabă ea. 

Se uită de la mine la Lamarr, apoi din nou la obrajii mei 
brăzdaţi de lacrimi şi, văzându-mi suferinţa, faţa ei rotundă 
şi plăcută se încruntă acuzator. 

— Uite ce, doamna dragă, îi spunea ea lui Lamarr, 
ţintuind-o cu degetul, nu te las să-mi chinuieşti pacienţii! N- 
au trecut nici douăzeci şi patru de ore de când era să 
moară într-un accident de maşină. Afară! 

— Nu m-a... încerc eu să spun. N-a fost... 

Dar nu e adevărat decât în parte. Lamarr chiar m-a 
necăjit şi, în ciuda protestului meu, mă bucur s-o văd 
plecând, mă bucur să mă ghemuiesc pe-o parte sub pătură, 
iar asistenta îmi pune pe farfurie musaca de cartofi şi fasole 
verde, mormăind că poliţiştii sunt abuzivi, că cine se cred 


= 194 — 


de-şi permit să dea buzna în saloane fără ca măcar să 
ceară voie, chinuindu-i pacienţii şi încetinindu-le vindecarea 
cu câteva zile sau chiar săptămâni... Aşază tava lângă mine 
şi rezerva se umple cu miros de cantină şcolară. 

— Mănâncă, scumpa mea, spune ea, şi în glasul ei se 
simte ceva asemănător tandreţii. Eşti numai piele şi os. 
Fulgii de orez cu lapte sunt buni, dar nu te poţi înzdrăveni 
cu ei. Pentru asta ai nevoie de carne şi legume. 

Deşi nu mi-e foame, dau aprobator din cap. 

Dar după ce iese, nu mă apuc să mănânc, ci rămân 
ghemuită pe-o parte, ţinându-mă de coastele dureroase şi 
încercând să-mi pun ordine în gânduri. 

Ar fi trebuit să întreb cum se simte Clare, unde e acum. 

Şi Nina? Unde e Nina? Se simte bine? De ce n-a venit să 
mă vadă? Ar fi trebuit să întreb toate astea, dar am ratat 
ocazia. 

Stau cu privirea aţintită asupra noptierei şi mă gândesc 
la James şi la tot ce-a însemnat pentru mine, la tot ce-am 
făcut şi-am pierdut. Pentru că, ţinându-l de mână în timp ce 
sângera pe podea, am înţeles că furia mea, pe care o 
credeam neagră şi de neînvins, care credeam că nu avea 
să dispară niciodată, deja începea să se ducă, scurgându-se 
pe podea odată cu viaţa lui James. 

Ranchiuna pricinuită de ce s-a întâmplat atunci m-a 
definit multă vreme. lar acum s-a dus - s-a dus ranchiuna, 
dar s-a dus şi James, singura persoană care ştia. 

Descoperirea asta mă uşurează, dar e şi o povară 
teribilă. 

Stau în pat şi mă gândesc la prima oară. Nu la prima oară 
când l-am întâlnit - asta s-a întâmplat probabil când aveam 
doisprezece, treisprezece ani, poate chiar mai înainte -, ci 
la prima oară când mi-a atras atenţia. Eram în clasa a 
zecea, în al doilea semestru, iar James îl juca pe Bugsy 
Malone într-o piesă montată la liceu. Clare era, bineînţeles, 
Blousey Brown. În piesă, se isca o rivalitate între Blousey şi 
Tallulah, dar în cele din urmă Blousey ieşea victorioasă - lui 
Clare nu i-a plăcut niciodată să joace un personaj care 
pierde. 


— 195 — 


Îl mai văzusem pe James înainte, ba la ore, ba prostindu- 
se în pauze, făcând avioane de hârtie şi desenându-şi cu 
pixul pe braţ. Însă când urca pe scenă... pe scenă, reuşea 
cumva să lumineze sala. Tocmai împlinisem cincisprezece 
ani, James mai avea câteva luni şi făcea şaisprezece - era 
unul dintre cei mai mari din anul nostru - şi tocmai îşi 
făcuse o frizură radicală: îşi răsese părul de la tâmple şi de 
la spate, iar restul părului negru şi ondulat şi-l prinsese într- 
un coc mic. Îi dădea un aer rebel de punkist, dar, pentru 
rolul lui Bugsy, şi-l desfăcea şi-l netezea cu ulei de păr, iar 
când mergea la repetiţii, chiar şi în uniformă, acel mic 
şiretlic îl făcea să semene leit cu un gangster din anii 1930. 
Vorbea laconic, pe un ton nazal, şi avea atitudinea unui 
gangster în tot ce făcea, ţinând atât de convingător un 
trabuc imaginar în colţul gurii, încât simţeam miros de fum 
- deşi nu era niciun pic de fum în sală. Voiam să mi-o trag 
cu el şi ştiam că toate fetele din sală şi unii dintre băieţi îşi 
doreau acelaşi lucru. 

Ştiam şi ce gândea Clare, pentru că, într-o zi, când stătea 
în sală pe rândul din spatele meu, se aplecase în faţă, 
atingându-mi părul cu buzele date cu roz pentru rolul lui 
Blousey şi-mi şoptise la ureche: 

— O să-l am pe James Cooper. M-am hotărât. 

Nu s-a întâmplat nimic în vacanţa de vară şi am început 
să mă întreb dacă nu cumva Clare îşi uitase promisiunea. 
Dar în toamnă, când ne-am întors la şcoală, mi-am dat 
seama după nenumărate indicii - cum îşi dădea părul pe 
spate, numărul de nasturi descheiaţi la cămaşa uniformei - 
că nu uitase nimic. Doar aştepta momentul potrivit. 

În primul semestru, s-a montat piesa Pisica pe acoperişul 
fierbinte, iar James a primit rolul lui Brick şi Clare pe-al lui 
Maggie. Mi-a spus cât de încântată era că urma să aibă 
timp de repetiţii suplimentare în atelierul de actorie, după 
program. Şi totuşi, nici măcar Clare nu a reuşit să găsească 
un mijloc de a scăpa de mononucleoză. A lipsit de la şcoală 
restul semestrului, iar rolul ei i-a fost dat dublurii. Adică 
mie. 

Aşa că, în locul lui Clare, eu am jucat rolul lui Maggie - 


— 196 — 


Maggie cea sexy şi pasională. L-am sărutat pe James seară 
de seară timp de o săptămână, m-am certat cu el şi m-am 
lipit de el cu o senzualitate pe care nici nu ştiam că o am. 
Nu mă mai bâlbâiam. Nici măcar nu mai eram Lee. N-am 
mai jucat niciodată în felul acela - nici înainte, nici după. 
Mulțumită lui James, care se transformase cu totul în Brick - 
beţivul, furiosul şi confuzul Brick -, eu am devenit Maggie. 

In ultima seară, am făcut o petrecere a distribuţiei, cu 
cola şi sendvişuri, în ceea ce noi numeam „cabina 
actorilor”, dar care de fapt era o clasă goală de la capătul 
coridorului, chiar lângă sala de spectacole. Apoi am 
continuat cu cola şi Jack Daniel's în parcarea liceului şi în 
bucătăria colegei noastre, Lois Finch. 

După care James m-a luat de mână şi am urcat împreună 
la etaj, în camera fratelui lui Lois şi ne-am întins pe patul 
îngust şi scârţâitor al lui Toby Finch şi am făcut lucruri care, 
când mă gândesc la ele, îmi dau fiori şi acum, zece ani mai 
târziu, în rezerva asta. 

Atunci şi-a pierdut James Cooper virginitatea. Aveam 
şaisprezece ani, era o noapte de iarnă şi stăteam pe o 
cuvertură cu Omul-Păianjen, iar deasupra noastră se 
legănau modele de avioane atârnate de fire, în timp ce noi 
ne sărutam, ne muşcam şi gâfâiam. 

Şi aşa am devenit iubiţi - atât de simplu a fost, fără nicio 
altă discuţie. 

Şi, Doamne, cât de mult l-am iubit! 

lar acum, a murit. Pare imposibil. 

Mă gândesc la vocea caldă a lui Lamarr, care cu buzele ei 
de culoarea prunei, m-a întrebat: Cum l-ai cunoscut pe 
James? 

Ce-ar fi trebuit să răspund, dacă aş fi vrut să-i spun 
adevărul? 

Il ştiam atât de bine, încât l-aş fi recunoscut şi dacă i-aş fi 
atins faţa în întuneric. 

Il ştiam atât de bine, că aş fi putut să înşir fiecare 
cicatrice şi fiecare semn de pe corpul lui - cicatricea din 
dreapta a operaţiei de apendicită, cusăturile de la tăietura 
pe care şi-o făcuse când căzuse cu bicicleta. Şi puteam să 


— 197 — 


descriu în detaliu felul în care părul i se despărţea în trei 
coroane separate, care se încurcau una într-alta. 

II ştiam pe de rost. 

Şi acum a murit. 

Nu mai vorbisem cu el de zece ani, dar mă gândisem la 
el în fiecare zi. 

A murit. Şi tocmai acum, când am mai mare nevoie de 
ea, a murit şi furia pe care am nutrit-o în tot acest timp, 
deşi mi-am spus deseori că nu-mi mai păsa, că încheiasem 
complet socotelile cu acea parte din trecutul meu. 

A murit. 

Poate că dacă mi-o spun suficient de des, voi începe s-o 
cred. 


— 198 — 


Douăzeci şi trei 


Se lasă noaptea şi dorm foarte adânc, în ciuda luminii 
care intră pe ferestruica uşii, în ciuda zumzetelor şi 
piuiturilor de la aparate care se aud de pe coridor. 
Asistentele nu mai vin să mă verifice la fiecare două ore, iar 
eu dorm... şi dorm... şi dorm. 

Mă trezesc debusolată. Unde mă aflu? Ce zi e? Mă uit în 
mod automat după telefon. 

Nu e lângă mine. Dar văd pe noptieră o carafă de plastic 
cu apă. 

Şi dintr-odată mă copleşeşte toată greutatea prezentului, 
părând să-mi strivească ceafa. 

E luni. 

Sunt la spital. 

James a murit. 

— Ei, te-ai trezit! spune o asistentă nouă, intrând vioaie 
în rezervă şi aruncând o privire profesionistă pe fişa mea. 
Micul dejun o să vină în câteva minute. 

încă sunt îmbrăcată în halatul de spital, iar când 
asistenta dă să plece, mă aud strigând-o: 

— Stai! 

Se întoarce cu o sprânceană ridicată, chiar în faţa uşii, şi 
pe faţa ei se vede că nu are niciun chef să se oprească. 

— S-scuze, mă bâlbâi eu. Mă întrebam d-dacă aş putea 
primi nişte haine. Aş vrea hainele mele. Şi telefonul meu, 
dacă se poate. 

— Politica spitalului e să le ceară rudelor să aducă haine 
pentru pacienţi, spune ea scurt. Nu suntem serviciu de 
curierat. 

Apoi iese şi uşa se balansează în urma ei. 

Deci nu ştie. Despre mine. Despre ce s-a întâmplat. Şi îmi 
trece prin minte că poate în casa de sticlă se află acum o 
echipă de criminalişti. Nu se poate ca Nina, Clare şi Tom să 
mai fie acolo, călcând prin sângele coagulat al lui James. 
Probabil au plecat acasă - sau poate au fost cazaţi la vreo 
pensiune. Va trebui s-o întreb pe Lamarr când se întoarce. 


— 199 — 


Dacă se întoarce. 
Pentru prima oară, îmi dau seama cât de dependentă 
sunt de poliţie. Sunt singura mea legătură cu lumea. 


E în jur de unsprezece şi se aud ciocănituri în uşă. Stau 
întinsă pe-o parte şi ascult Radio 4. Tocmai se difuzează 
serialul care încheie emisiunea Ora femeii, iar dacă închid 
ochii suficient de strâns şi-mi apăs căştile pe urechi, 
aproape îmi pot imagina că sunt acasă, cu o ceaşcă de 
cafea - cafea adevărată - lângă mine şi cu traficul 
zumzăind discret dincolo de fereastră. 

Când aud ciocăniturile, îmi ia o clipă să recunosc faţa lui 
Lamarr în fereastra cu geam armat de pe uşă. Îmi scot 
căştile şi mă ridic cu greu în capul oaselor, sprijinindu-mă 
pe perne. 

— Intră. 

Imediat ce deschide uşa, ridică spre mine un pahar de 
hârtie: 

— Cafea? 

— O, mulțumesc! 

Incerc să nu par disperată, să nu-i smulg paharul din 
mână, dar e uimitor cât de mult înseamnă aceste detalii în 
lumea ca de acvariu a spitalului. Imi dau seama după pahar 
că e prea fierbinte ca s-o pot bea. Suflu în ea, gândindu-mă 
la cum să formulez ce vreau să zic, iar Lamarr vorbeşte 
despre cât de frumoasă e vremea pentru începutul iernii şi- 
mi spune că drumurile au început să se curețe după zăpada 
din weekend. 

— Doamnă comisar... 

— Inspector. 

— Scuze, spun eu, supărată pe mine pentru greşeală, dar 
încercând să nu mă pierd cu firea. Voiam să ştiu, ai putea 
să-mi spui cum se simte Clare? 

— Clare? se apleacă ea spre mine. Ţi-ai amintit ceva? 

— Ce anume? 

— Ai început să-ţi aminteşti ce s-a întâmplat după ce-ai 
plecat din casă? 

— La ce te referi? 


— 200 — 


Ne uităm una la alta câteva clipe, apoi Lamarr clatină 
trist din cap: 

— Îmi pare rău. Din ce mi-ai zis, am crezut că... 

— Ce vrei să spui? A păţit ceva Clare? 

— Povesteşte-mi ce-ţi aminteşti, îmi cere ea, însă câteva 
clipe nu spun nimic, încercând să-i descifrez faţa frumoasă 
şi impenetrabilă. 

Se uită în ochii mei, dar nu pot să deschid gura. E ceva 
ce nu-mi spune. _ 

— Îmi aduc aminte... încep eu tărăgănat. Îmi aduc aminte 
că am alergat prin pădure... îmi amintesc faruri de maşină 
şi cioburi de sticlă... iar apoi, după accident, m-am 
îndepărtat de maşină împleticindu-mă... îmi pierdusem un 
adidas şi erau cioburi pe asfalt... 

Amintirile îmi revin pe măsură ce vorbesc. Văd tunelul de 
crengi luminat de faruri şi îmi aduc aminte că am luat-o la 
fugă împleticindu-mă. Voiam să opresc pe cineva - oricine - 
să mă ajute. Am văzut o dubă care se apropia şerpuind pe 
serpentine, străpungând întunericul cu razele farurilor. M- 
am aşezat în mijlocul drumului, dând disperată din mâini, 
cu lacrimile brăzdându-mi obrajii, şi am crezut că n-o să 
oprească - am crezut o clipă că o să dea peste mine. Dar 
până la urmă şoferul a frânat brusc şi, palid la faţă, a 
coborât geamul. Ce dracu’? a zis el. Cumva ai...? Dar nu şi- 
a dus întrebarea la capăt. 

— Asta-i tot, închei eu. Restul e foarte confuz... imaginile 
devin din ce în ce mai tulburi, iar apoi totul se întunecă... 
Spune-mi, s-a întâmplat ceva cu Clare? Nu e...? 

Dumnezeule! 

Dumnezeule, nu se poate să fi... 

Îmi înfig atât de tare unghiile roase în pătura de spital, că 
mă dor degetele. 

A murit? 

— E în afara pericolului, spune Lamarr cu grijă. Dar a fost 
implicată în acelaşi accident ca şi tine. 

— Cum se simte? Pot s-o văd? 

— Nu, îmi pare rău. Încă n-am reuşit să vorbim cu ea. Mai 
întâi trebuie să aflăm şi versiunea ei asupra 


— 201 — 


evenimentelor... 

Se opreşte. Ştiu ce vrea să spună. Vrea adevărul meu şi 
adevărul lui Clare - separat, ca să ne poată compara 
versiunile. 

larăşi mi se pune un nod în stomac şi mă trec fiori reci. 
Sunt suspectă? Cum aş putea afla fără să mă port ca o 
suspectă? 

— Încă nu e în stare să ne răspundă la întrebări, adaugă 
Lamarr în cele din urmă. 

— Ştie de James? 

— Nu, nu cred, răspunde ea cu o expresie plină de 
compasiune. Nu se simte suficient de bine cât să i se 
spună. 

Nu-mi dau seama de ce, dar vorbele ei mă tulbură mai 
mult decât tot ce mi-a spus azi. Mă doare să ştiu că, 
undeva în acest spital, Clare zace pe un pat, fără să ştie că 
James a murit. 

Oare se întreabă de ce n-a venit s-o vadă? Sau starea ei 
e atât de gravă, încât nici măcar nu-şi poate pune 
întrebarea asta? 

— O să se facă bine? 

Vocea mi se frânge la ultimul cuvânt şi înghit o gură 
mare şi dureroasă de cafea, încercând să-mi ascund 
tulburarea. 

— Medicii spun că da, însă aşteaptă mai întâi să vină 
familia ei şi abia apoi o să evalueze dacă e într-o stare 
suficient de stabilă cât să i se spună ce s-a întâmplat... Imi 
pare rău, aş vrea să-ţi pot zice mai multe, dar nu e treaba 
mea să discut despre starea ei medicală. 

— Da, înţeleg, răspund eu cu glas scăzut. 

Simt gâdilăturile lacrimilor în fundul gâtului şi mă doare 
capul. Ochii mi se umezesc şi clipesc cu furie, încercând să- 
i limpezesc. 

— Şi Nina? întreb eu în cele din urmă. Pot s-o văd? 

— Încă strângem declaraţii de la toţi cei care au fost 
acolo. Dar imediat ce terminăm, îmi închipui că o să i se 
dea voie să te viziteze. 

— Azi? 


— 202 — 


— Să sperăm că da. Dar ne-ar fi foarte, foarte util dacă ți- 
ai putea aminti ce s-a întâmplat după ce-ai plecat din casă. 
Vrem să aflăm versiunea ta, nu pe a altcuiva, şi ne temem 
că dacă ai vorbi cu alte persoane, lucrurile ar putea deveni 
mai... confuze. 

Nu-mi dau seama la ce se referă. Oare se teme că evit 
să-i povestesc ce s-a întâmplat, pretinzând că am amnezie, 
ca să pot să-mi potrivesc versiunea cu a altcuiva? Sau pur 
şi simplu îi e teamă că, în vidul memoriei mele, aş putea 
implanta inconştient versiunea altcuiva? 

Ştiu cât de uşor e să faci asta - ani la rând, mi-am 
„amintit” o vacanţă din copilărie în care am călărit pe un 
măgar. Pe şemineul de acasă era o fotografie cu mine în 
care stăteam pe măgar: aveam trei sau patru ani, iar în 
spate se vedea apusul - eram doar o siluetă întunecată, cu 
o aureolă de lumină solară în jurul capului. Imi aminteam 
vântul sărat pe faţă, sclipirea soarelui în valuri şi asprimea 
păturii între coapse. Abia când am împlinit cincisprezece 
ani mi-a zis mama că nu eu eram în poză, ci verişoara mea, 
Rachel. Nici măcar nu fusesem vreodată acolo unde fusese 
făcută poza. 

Deci ce-mi spune Lamarr? Dă-ţi pe faţă amintirile şi o să 
te lăsăm să vorbeşti cu prietena ta? 

— Încerc să-mi amintesc, spun eu cu amărăciune. Crede- 
mă, îmi doresc să-mi amintesc chiar mai mult decât îţi 
doreşti tu. Nu trebuie să mă momeşti cu Nina, ca pe un 
copil mic cu dulciuri. 

— Nu despre asta e vorba, răspunde Lamarr. Vrem doar 
să aflăm versiunea ta - te asigur că nu e vorba de vreo 
pedeapsă. 

— Dacă nu pot s-o văd pe Nina, pot măcar să-mi primesc 
înapoi o parte din haine? Şi telefonul? 

Probabil mă simt mai bine din moment ce am început să- 
mi fac griji pentru telefonul meu. Mă gândesc la toate e- 
mailurile şi mesajele care s-au strâns între timp, fără ca eu 
să le pot răspunde. Azi e luni, zi lucrătoare. Redactoarea 
probabil m-a căutat în legătură cu noua versiune a cărţii 
mele. O fi încercat să mă sune şi mama? 


— 203 — 


— Am mare nevoie de telefonul meu. Aş putea să-ți 
promit cu nu iau legătura cu niciunul dintre cei care au fost 
în casă, dacă-ţi faci griji din cauza asta. 

— Ah, răspunde Lamarr, şi în expresia ei se citeşte un fel 
de reţinere. Chiar voiam să vorbesc cu tine despre asta. Am 
vrea să aruncăm o privire în telefonul tău, dacă n-ai nimic 
împotrivă. 

— N-am nimic împotrivă. Şi mi-l poţi da înapoi după? 

— Da. Dar nu-l găsim. 

Rămân fără replică. Dacă nu e la ei, atunci unde e? 

— L-ai luat cu tine când ai plecat din casă? mă întreabă 
Lamarr. 

Încerc să-mi amintesc. Sunt sigură că nu l-am luat. De 
fapt, nu-mi amintesc să-l fi avut la mine mare parte din ziua 
de sâmbătă. 

— Cred că era în maşina lui Clare, spun eu în cele din 
urmă. Cred că l-am lăsat acolo când am fost la poligonul de 
trageri. 

Lamarr clatină din cap: 

— Maşina a fost examinată foarte atent - cu siguranţă 
nu-i acolo. Şi am făcut o percheziţie foarte amănunţită a 
casei. 

— Poate la poligonul de trageri? 

— O să încercăm şi acolo, răspunde ea, făcându-şi o 
însemnare în carnet. Dar am tot sunat pe numărul tău şi nu 
ne-a răspuns nimeni. Îmi închipui că dacă ar fi rămas la 
poligon, l-ar fi auzit cineva sunând. 

— Sună? întreb eu, surprinsă că încă mai are baterie - 
nici nu mai ţin minte când l-am pus ultima oară la încărcat. 
Vrei să spui că aţi sunat pe numărul meu? De unde mi-aţi 
aflat numărul? 

— De la domnişoara Da Souza, răspunde ea scurt. 

Îmi ia o clipă să înţeleg că se referă la Nina. 

— Şi sigur sună? întreb eu lent. Nu răspunde direct 
mesageria vocală? 

— Păi... începe ea, şi-mi dau seama că încearcă să-şi 
amintească. Trebuie să verific, dar da, sunt aproape sigură 
că suna. 


— 204 — 


— Dacă sună, n-are cum să fie în casă, pentru că acolo 
nu e semnal. 

Lamarr se încruntă, între sprâncenele ei subţiri şi 
impecabil pensate apărând un rid, iar apoi clatină din cap: 

— Oricum, deja i-am pus pe băieţii de la tehnic să-l caute 
şi cu siguranţă o să descopere în ce zonă se află. O să-ți 
dăm de ştire imediat ce este recuperat. 

— Mersi, spun eu. 

Dar nu adaug întrebarea care îmi răsună în cap: de ce 
vor să se uite în telefonul meu? 


lată de unde ştiu că mă însănătoşesc: mi-e al naibii de 
foame. M-am uitat la prânzul care a venit acum două ore şi 
m-am mirat în sinea mea: Asta-i tot? M-am simţit ca în 
avion, când ţi se aduce unul dintre acele meniuri de jucărie 
şi te întrebi: cine se satură cu o linguriţă de piure şi un 
cârnăcior cât degetul mic? Asta nu-i o masă, îţi spui, e un 
aperitiv dintr-un bar elitist. 

Sunt plictisită. Doamne, ce plictisită sunt! Acum, că nu 
mai dorm atât de mult, nu mai am nimic de făcut. N-am 
telefon. Nici laptop. Aş putea să scriu, dar fără acces la 
laptopul meu şi la noul meu manuscris, n-am ce face. Ba 
chiar a început să mă enerveze radioul. Acasă, unde e doar 
fundal pentru munca mea, îmi place repetiţia lui constantă, 
ciclul reconfortant al zilei, faptul că /ncepe săptămâna 
urmează după Actualitatea şi că Ora femeii urmează după 
Începe săptămâna la fel de sigur precum lunea e urmată de 
marţi şi miercuri. Dar aici, în spital, începe să mă calce pe 
nervi. De câte ori pot asculta bucla nesfârşită a ştirilor zilei 
înainte să înnebunesc? 

Dar sunt mai ales speriată. 

Când eşti foarte bolnav, se produce un fel de efect de 
concentrare. L-am observat la bunicul, înainte să se stingă 
din viaţă. Nu te mai interesează lucrurile mari. Lumea ţi se 
reduce la preocupări foarte mici: că te strânge la coaste 
cordonul de la halat, sau că ai dureri la coloană, sau 
senzaţia unei mâini pe care o strângi în palme. 

Presupun că această îngustare îţi permite să faci faţă 


— 205 — 


bolii. Lumea în ansamblul ei nu mai contează. Şi, pe măsură 
ce devii tot mai bolnav, lumea ţi se strâmtează şi mai mult, 
până când singurul lucru care mai contează e să continui să 
respiri. 

Dar acum, eu merg în direcţia contrară. Când am ajuns 
aici, tot ce-mi doream era să nu mor. leri, voiam doar să fiu 
lăsată în pace să dorm şi să-mi ling rănile. 

Azi, încep să-mi fac griji. 

Oficial, nu sunt suspectă; întrucât scriu romane polițiste, 
ştiu bine că, de-aş fi fost, Lamarr m-ar fi interogat 
aducându-mi întâi la cunoştinţă drepturile legale şi 
oferindu-mi serviciile unui avocat. 

Dar deocamdată poliţia face săpături, caută ceva. Se 
gândesc că moartea lui James nu a fost un accident. 

Îmi amintesc vorbele pe care, în prima noapte la spital, 
le-am auzit prin sticla groasă a ferestruicii de pe uşă: 
Doamne, deci acuma luăm în calcul posibilitatea unei 
crime? La momentul respectiv, mi se păruseră şocante, dar 
fantastice - parte a stării onirice pe care mi-o induseseră 
sedativele. Acum, erau cât se poate de reale. 


— 206 — 


Douăzeci şi patru 


Când se aud din nou ciocănituri în uşă, îmi vine să nu 
răspund. Stau în pat cu ochii închişi, ascultând Radio 4 la 
căştile oferite de spital. Încerc să blochez zgomotele şi 
agitația din rezerva alăturată, să-mi imaginez că sunt 
acasă. 

Asistentele nu ciocănesc - sau o fac doar de formă, 
pentru că oricum intră. Numai Lamarr ciocăneşte şi 
aşteaptă să-i răspund. Şi nu pot să dau ochii cu Lamarr, 
care o să revină cu întrebările ei blânde, calme şi 
stăruitoare. Nu-mi aduc aminte, înţelegi? Pur şi simplu nu- 
mi aduc aminte. Nu ascund nimic! Ce dracu’, ăsta e 
adevărul: Nu. Îmi. Amintesc. 

Strâng pleoapele şi mai tare, ascultând zgomotele peste 
Familia Archer”, să-mi dau seama dacă pleacă, dar după 
câteva clipe aud uşa deschizându-se cu grijă, ca şi când 
cineva ar fi vârât capul înăuntru. 

— Lee? se aude în şoaptă. Adică, scuze, Nora? 

Mă ridic brusc în capul oaselor. E Nina. 

— Nina! 

Imi smulg căştile din urechi şi încerc să-mi dau picioarele 
jos din pat, dar, fie de la lovitura la cap, fie de la presiunea 
scăzută a sângelui, camera se goleşte dintr-odată, pereţii 
se îndepărtează şi mă copleşeşte un val de ameţeală. 

— Hei! strigă Nina, şi vocea ei pare îndepărtată, răzbind 
cu greu peste ţiuitul din urechile mele. Hei, ia-o uşor. Din 
câte am înţeles, tocmai ce ţi-au cusut creierul la loc. 

— Mă simt bine, spun eu, deşi nu-mi dau seama pe cine 
încerc să liniştesc, pe ea sau pe mine. N-am nimic, mi-e 
bine. 

Şi chiar mă simt mai bine. Valul de leşin a trecut şi pot s- 
o îmbrăţişez pe Nina, inspirându-i mirosul caracteristic: Jean 
Paul Gaultier şi ţigări. 

— Doamne, ce mă bucur să te văd! 


24 Serial radiofonic difuzat de Radio 4 începând cu anul 1950. 
— 207 — 


— Şi eu mă bucur să te văd, spune ea, dezlipindu-se de 
mine şi privindu-mă atent, cu o mină preocupată. Când ne- 
au spus că ai avut un accident de maşină... ei bine... Mi-era 
de ajuns că văzusem un prieten din şcoală sângerând până 
la moarte. 

Tresar, iar Nina coboară privirea: 

— Căcat, îmi pare rău. Nu... N-am vrut să... 

— Ştiu. 

Nu că Nina n-ar putea să simtă lucruri, ci doar le face faţă 
în mod diferit faţă de majoritatea oamenilor. Sarcasmul e 
apărarea ei împotriva vieţii. 

— Atunci să-ţi zic doar atât: mă bucur că eşti aici. 

Apoi îmi ia mâna şi îmi sărută dosul palmei. Sunt uluită şi 
un pic emoţionată să-i văd expresia blândă şi îndurerată. 

— Deşi, trebuie să spun, nu eşti în forma cea mai bună, 
adaugă ea, râzând cu poftă. Vai, ce-aş fuma o ţigară. Crezi 
că se prind dacă fumez una pe fereastră? 

— Nina, ce naiba s-a întâmplat? întreb eu, încă ţinând-o 
de mână. A venit o polițistă şi mi-a pus o mulţime de 
întrebări. James e mort, ai aflat? 

— Da, am aflat, răspunde ea cu glas scăzut. Au venit la 
casă duminică dimineaţă. Nu ne-au spus imediat, dar... Nu 
mobilizezi atâţia oameni decât dacă e vorba de o 
împuşcătură mortală. Mi-a fost clar despre ce era vorba în 
clipa în care au început să ne ia amprente şi să preleveze 
mostre de praf de puşcă. 

— Ce s-a întâmplat? Cum de era încărcată puşca aia? 

— Din punctul meu de vedere, răspunde ea pe un ton 
sinistru de ferm, există două posibilităţi. Unu - şi ridică 
arătătorul -, mătuşa lui Flo nu ţinea puşca încărcată cu 
cartuşe oarbe. Dar, din întrebările pe care ni le-au pus 
poliţiştii, cred că ipoteza asta li se pare puţin probabilă. 

— Şi doi? 

— A încărcat-o cineva, răspunde ea. 

La asta m-am gândit şi eu. Dar tot mi se pare şocant s-o 
aud spusă cu glas tare în rezerva cât o chilie de pustnic. 
Am rămas amândouă în tăcere, meditând la asta o vreme, 
amintindu-ne că Tom fluturase puşca cu o noapte înainte, 


— 208 — 


punându-ne tot felul de întrebări: cum?, de ce?, şi dacă? 

— Jess cum a primit toată povestea asta? întreb eu în 
cele din urmă, mai mult ca să schimb subiectul. 

Nina strâmbă din nas: 

— După cum îţi poţi închipui, a avut o reacţie echilibrată, 
ca de obicei. Doar patruzeci şi cinci de minute de isterie la 
telefon. Mai întâi, a fost furioasă că poliţia mă ţine aici să 
dau declaraţii, iar apoi a vrut să vină încoace, dar i-am spus 
să stea acasă. 

— De ce? 

Nina îmi aruncă o privire înţelegătoare şi, în acelaşi timp, 
contrariată: 

— Glumeşti, soro? Din nu ştiu ce motiv dubios, poliţia 
crede că moartea lui James e un caz de crimă premeditată. 
Ai vrea ca jumătatea ta să fie implicată în chestia asta? Nu. 
Slavă Domnului, Jess n-are nicio legătura cu povestea asta 
şi vreau ca lucrurile să rămână aşa. Vreau să fie cât mai 
departe de locul ăsta. 

— Te înţeleg foarte bine. 

Îmi ridic picioarele la loc în pat şi îmi duc genunchii la 
piept. Nina se aşază pe scaun şi îmi ia fişa, răsfoind-o cu o 
indiscreţie făţişă. 

— Nu te supăra, spun eu, dar nu cred că vreau să afli 
detalii despre intestinele mele şi alte chestii de genu' ăsta. 

— Scuze, curiozitate profesională. Ce-ţi mai face capul? 
Se pare că te-ai izbit rău de tot. 

— Mda, aşa mă şi simt. Dar acuma mi-e bine. Atâta că... 
am probleme de memorie. 

Frec uşor bandajul de la frunte, ca şi când aşa aş putea 
să ordonez cumva imaginile învălmăşite din capul meu. 

— Nu-mi amintesc ce s-a întâmplat după ce am plecat 
din casă. 

— Hm. Amnezie post-traumatică. Dar, de obicei, uiţi doar 
câteva momente. Tu pari să fi uitat... Nu ştiu... Ce interval 
zici că nu-ţi mai aminteşti? 

— E greu să-mi dau seama, pentru că - ah, nu ştiu dacă 
ţi-am zis - nu-mi aduc aminte. 

Îmi dau seama că am un ton tăios şi nu-mi place 


— 209 — 


irascibilitatea mea, însă Nina n-o ia în seamă. 

— Dar nu poate să fie o perioadă lungă, nu? 

— Uite ce, răspund eu, masându-mi tâmplele, ştiu că-mi 
vrei binele, dar am putea să nu mai vorbim despre asta? 
Mi-am petrecut toată dimineaţa cu o polițistă, încercând să- 
mi amintesc ce s-a întâmplat şi-ţi spun sincer că m-am 
săturat. Amintirile refuză să vină. Mă tem că dacă mă tot 
forţez, o să sfârşesc prin a inventa ceva şi o să mă conving 
că e adevărul. 

— Bine, spune ea, iar apoi, după o clipă de tăcere, 
adaugă: Să ştii că le-am povestit că tu şi James aţi fost o 
vreme împreună. M-am gândit că e bine să-ţi zic. Nu ştiu 
dacă ai fi vrut să afle, dar... 

— Nu-i nimic. Nu vreau să mintă nimeni. l-am spus lui 
Lamarr că am avut o relaţie cu James. Lamarr e detectiva 
care se ocupă de... 

— Ştiu, mă întrerupe Nina. A stat de vorbă şi cu noi. Ştie 
cum v-aţi despărţit? 

— Ce vrei să spui? 

— Ştii la ce mă refer - marele secret. BTS-ul. Sau cum 
vrei să-i zici. 

— Îţi spun pentru ultima oară, nu mi-a dat nimeni nicio 
boală cu transmitere sexuală. 

— Da, mi-ai mai zis. Ei i-ai zis? 

— Nu, nu i-am spus nimic. Tu? 

— Nu. N-aveam ce să-i zic. l-am spus doar că aţi fost 
împreună. Şi că apoi v-aţi despărţit. 

— Exact, nu e nimic de spus, răspund eu, şi strâng din 
buze. 

— Serios? Hm, să vedem, începe ea să numere pe 
degete. V-aţi despărţit, te-ai mutat la alt liceu, ai întrerupt 
legătura cu jumătate din prietenii tăi, n-ai mai vorbit cu el 
zece ani. Nimic de spus? 

— Nu e nimic de spus, repet eu cu încăpățânare, uitându- 
mă la degetele mele împreunate deasupra genunchilor. 

Rănile de pe mâini au început să se închidă la culoare şi 
să facă cruste - în scurtă vreme o să se vindece. 

— Adevărul e că James e mort şi poliţia caută un motiv, 


— 210 — 


continuă Nina. 

Ridic brusc capul. Mă uit ţintă în ochii ei, iar ea îmi 
susţine privirea fără să clipească. 

— Ce vrei să spui? 

— Spun că îmi fac griji pentru tine. 

— Insinuezi că eu l-am omorât pe James! 

— Hai sictir! 

Se ridică în picioare şi începe să se plimbe prin cameră: 

— Ba nu! Spun că... încerc să... 

— Nu ştii n-nimic despre ce s-a întâmplat între mine şi 
James. 

Căcat! Nu te mai bâlbâi! Dar e adevărat, Nina chiar nu 
ştie nimic. Nimeni nu ştie de acea parte din viaţa mea - nici 
măcar mama. Singura persoană care ştie ceva e Clare, însă 
nici măcar ea nu ştie toată povestea. lar Clare... 

Clare e în spital. 

Clare e... cum? Într-o stare prea gravă ca să poată fi 
interogată? Poate în comă? Dar o să se trezească. 

— Ai văzut-o pe Clare? întreb eu cu glas foarte scăzut. 

Nina clatină din cap: 

— Nu. Cred că e într-o stare gravă. Orice s-ar fi întâmplat 
în accidentul ăla... 

larăşi clatină din cap, de data asta nu ca să nege, ci ca 
să-şi arate mâhnirea. 

— Ştii care-i partea cea mai tristă? Că James probabil ar fi 
scăpat cu viaţă. Era foarte grav rănit, dar cred că avea cam 
cincizeci la sută şanse să supravieţuiască. 

— Ce vrei să spui? 

— A murit din cauza accidentului. Sau de la întârzierea 
pricinuită de accident - ceea ce e acelaşi lucru. 

Dintr-odată, înţeleg insistența lui Lamarr cu privire la 
minutele pe care nu mi le amintesc. 

Ce s-a întâmplat în casă e doar prima jumătate a 
poveştii. 

Moartea lui James s-a produs mai târziu, pe stradă. 

Trebuie să-mi amintesc ce s-a întâmplat. 

N-ar fi trebuit să accept invitaţia la petrecere. Am ştiut-o 
din clipa în care am auzit alerta e-mailului. 


— 211 — 


Nu e bine să te întorci în trecut. 

Şi totuşi. Mă gândesc la James zăcând pe podea, cu ochii 
lui negri aţintiţi într-ai mei, în timp ce sângele i se împrăştia 
în jurul nostru. Mă gândesc la mâna lui pătată cu sânge, 
strângând-o pe a mea, ca şi când s-ar fi înecat şi numai eu 
l-aş fi putut salva. Mă gândesc la vocea lui spunându-mi: 
Leo... 

Dacă aş fi ştiu atunci ce ştiu acum, oare aş fi şters acel e- 
mail? 

Nina întinde mâna după a mea şi-i simt strânsoarea caldă 
şi uscată, degetele ei puternice mângâindu-mi dantela de 
tăieturi şi zgârieturi. 

— O să fie bine, spune ea. 

Dar vocea ei e răguşită şi ştim amândouă că minte -e o 
minciună pentru că, orice s-ar întâmpla cu mine, cu Lamarr 
şi cu restul investigaţiei, este imposibil să mai fie vreodată 
bine. Fie că, până la urmă, Clare îşi revine sau nu, fie că 
sunt suspectă sau nu, James a murit. 

— C-cum se simte Flo? întreb eu în cele din urmă. 

Nina îşi muşcă buza, ca şi când s-ar gândi ce să spună, 
apoi oftează: 

— Nu... extraordinar. Sinceră să fiu, cred că are o cădere 
nervoasă. 

— Ştie în ce stare e Clare? 

— Da. A vrut s-o vadă, dar ni s-a spus că deocamdată nu 
sunt permişi vizitatori. 

— A văzut-o cineva? Pe Clare, adică. 

— Părinţii ei, cred. 

— ŞI... 

Înghit nodul din gât. Nu, n-am să mă bâlbâi. 

— Şi părinţii lui James? Au venit? 


— Cred că da. Cred că au venit ieri şi... - se uită la 
mâinile mele, mângâindu-mi cu un deget zgârietura cea 
mai lungă - ... şi i-au văzut cadavrul. Din câte ştiu, au 


plecat acasă. Noi nu i-am văzut. 

Îmi vine brusc în minte o imagine vie a mamei lui James 
aşa cum era cu zece ani în urmă, cu părul ei lung şi ondulat 
prins cu o agrafă, zornăindu-şi brăţările în timp ce gesticula 


— 212 — 


şi râdea la telefon, cu eşarfa fluturându-i în briza care intra 
pe fereastra deschisă. Imi aduc aminte că şi-a sprijinit 
telefonul pe umăr când m-a prezentat James: Ea e Leo. O 
să vină des pe la noi. Obişnuieşte-te cu faţa ei. lar mama lui 
a râs şi a zis: Înţeleg ce vrei să spui. Să-ţi arăt unde e 
frigiderul, Leo. În casa asta nu găteşte nimeni, aşa că dacă 
vrei ceva de mâncare, trebuie să scotoceşti singură în 
frigider. 

Era o casă foarte diferită de a mea. Nimeni nu stătea 
locului o clipă. Uşa era mereu deschisă şi întotdeauna 
aveau în vizită ba prieteni, ba studenţi care rămâneau 
peste noapte, şi toată lumea râdea, se ciorovăia, bea sau 
se săruta. Nu existau ore fixe pentru mese, nicio oră de 
culcare. James şi cu mine stăteam pe patul lui, învăluiţi în 
lumina soarelui, şi nimeni nu venea să ciocănească la uşă 
ca să ne spună să ne oprim din ce făceam. 

Mi-l amintesc pe tatăl lui James, care avea barbă şi cânta 
la acordeon. Tinea cursuri de marxism la universitatea 
locală şi era mereu pe punctul de a-şi da demisia sau de a fi 
concediat. Noaptea, obişnuia să mă ducă acasă cu maşina 
lui rablagită, înjurând tusea motorului, care mereu îi făcea 
probleme, şi  desfătându-mă cu  calambururile lui 
îngrozitoare. 

James era singurul lor copil. 

Gândul că acum sunt amândoi doborâţi de durere e 
aproape insuportabil. 

— Ar fi bine să plec, spune Nina, strângându-mă încă o 
dată de mână. Am plătit doar o oră de parcare şi e pe 
sfârşite. 

— Mersi. Mersi că ai venit, o îmbrăţişez eu cu stângăcie. 
Spune-mi, mi-ai luat cumva hainele când ai plecat de- 
acolo? 

Nina clatină din cap: 

— Nu, îmi pare rău. Au fost foarte stricţi cu lucrurile pe 
care le puteam lua. Am plecat de-acolo doar cu un rând de 
haine pentru mine. Dar aş putea să-ţi cumpăr un pantalon 
de trening, dacă vrei. 

— Mersi, ar fi grozav. iți dau banii pe el după. 


— 213 — 


Nina pufneşte şi face un gest expeditiv cu mâna: 

— Ei, ce să-ţi spun. Mărimea S, da? Ai vreo preferinţă? 

— Nu, orice culoare. Numai să nu fie prea stridentă. Doar 
mă ştii. 

— Bine, uite cum facem: îţi las ăsta până mă întorc. 

Îşi dă jos puloverul albastru-închis, împletit din lână, cu 
năsturei în formă de floricele azurii. Dau din cap în semn că 
nu, dar nu mă ia în seamă şi mi-l pune pe umeri: 

— Aşa. Acuma măcar poţi să deschizi fereastra fără să 
îngheţi. 

— Mersi, spun eu, strângându-l în jurul meu. 

Nu-mi vine să cred cât de bine e să port ceva care nu mi- 
a fost dat de spital. Mă simt ca şi când mi-aş fi primit 
personalitatea înapoi. Nina ridică din umeri, mă sărută pe 
obraji, cu vioiciune de data asta, şi apoi porneşte spre uşă. 

— Şi să-ţi păstrezi capul pe umeri, Shaw. După tot ce s-a 
întâmplat, n-avem nevoie de două persoane care s-o ia 
razna. 

— Te referi la Flo? Deci e chiar atât de rău? 

Nina doar ridică din umeri, însă are o mină tristă. Apoi se 
răsuceşte pe călcâie, iar eu o urmăresc cu privirea ieşind pe 
coridor şi dintr-odată îmi dau seama că polițistul de la uşă a 
dispărut. 


— 214 — 


Douăzeci şi cinci 


După jumătate de oră, se aude încă un ciocănit în uşă - 
unul mai energic - şi în rezervă dă buzna o asistentă. La 
început, îmi închipui că vine cu mâncarea şi stomacul îmi 
chiorăie zgomotos, însă apoi îmi dau seama că pe uşă nu 
intră miros de cantină. 

— A venit un domn care vrea să te vadă, spune ea, fără 
niciun preambul. Îl cheamă Matt Ridout. Zice că ar vrea să 
stea de vorbă cu tine, dacă te simţi în stare. 

Clipesc. Nu ştiu pe nimeni cu numele ăsta. 

— E poliţist? 

— Nu ştiu, scumpo. Nu-i în uniformă. 

O clipă, mă gândesc s-o trimit înapoi pe hol să afle mai 
multe, dar o văd că bate din picior, evident nerăbdătoare şi 
prinsă cu treburi, şi-mi dau seama că ar fi mai simplu să-l 
primesc şi să termin odată cu vizita asta. 

— Zi-i să intre, răspund eu în cele din urmă. 

— Nu poate să stea decât jumătate de oră, mă previne 
asistenta. Programul de vizită se termină la patru. 


— Am înţeles. 
Ce bine. In caz că nu-mi place, o să am o scuză să-l 
expediez. 


Mă ridic în capul oaselor, strângând puloverul în jurul 
meu, şi-mi dau părul de pe faţă. Arăt ca după un accident 
de maşină, aşa că nu-mi dau seama de ce mă mai 
sinchisesc, dar simt că e important pentru respectul meu 
de sine să fac măcar un efort simbolic. 

Aud paşi pe coridor, urmaţi de ciocănituri şovăielnice în 
uşă. 

— Intră, spun eu, şi în cadrul uşii apare un bărbat. 

E cam de vârsta mea - poate cu câţiva ani mai mare - şi 
e îmbrăcat cu blugi şi o cămaşă decolorată, iar haina şi-o 
ţine pe braţ. Se vede că e încins şi nu se simte deloc bine în 
atmosfera tropicală a spitalului. Are o barbă lungă şi 
încâlcită, iar părul lui tuns scurt, cu cârlionţii lipiţi de cap, 
aminteşte de frizura unui soldat roman. 

— 215 — 


Dar ceea ce-mi sare în ochi la el este că a plâns de 
curând. 

Câteva clipe, nu ştiu ce să-i spun şi nici el. Stă în prag, cu 
mâinile în buzunare şi pare şocat să mă vadă. 

— Nu eşti poliţist, spun eu prosteşte în cele din urmă. 

Îşi trece o mână prin păr. 

— Eu... Pe mine mă cheamă Matt. Sunt... sau trebuia... 

Se opreşte şi buza îi tremură. Îmi dau seama că încearcă 
să-şi stăpânească o emoție foarte puternică. Trage aer în 
piept şi o ia de la început: 

— Trebuia să fiu cavalerul de onoare al lui James. 

Nu spun nimic. Ne uităm unul la altul, eu strângând 
puloverul Ninei în jurul gâtului, ca pe o armură, el stând 
nemişcat şi încordat lângă uşă. Dintr-odată, o lacrimă i se 
prelinge pe nas, însă şi-o şterge furios cu o mânecă, iar eu 
îi spun repede: 

— Intră. Intră şi ia loc. Vrei să bei ceva? 

— Ai whisky? întreabă el, cu un râs scurt, care-i clatină 
umerii. 

Încerc să râd şi eu, dar îmi iese un fel de icnitură. 

— AŞ vrea eu. Ceai de spital, cafea de la automat sau 
apă. 

Îi fac semn spre carafa de plastic: 

— Dar îţi recomand apa. 

— Nu, mersi, răspunde el. 

Se aşază pe scaunul de plastic de lângă patul meu, dar 
după o clipă se ridică la loc: 

— La dracu', îmi pare foarte rău. N-ar fi trebuit să vin. 

— Nu! spun eu, apucându-l de încheietură. 

Apoi mă uit la mâna cu care-l ţin de braţ, uluită de gestul 
meu. Ce naiba fac? Îi dau drumul imediat, ca şi când pielea 
lui m-ar frige. 

— Îmi... îmi pare rău, bâigui eu. Am vrut doar să... 

Mă opresc. Ce-o fi fost în mintea mea? Habar n-am. Atâta 
că nu vreau să plece. Acest Matt e o legătură cu James. 

— Te rog, rămâi, reuşesc eu să spun în cele din urmă. 

Se uită la mine, apoi dă scurt din cap o singură dată şi ia 
loc. 


— 216 — 


— Îmi pare rău, repetă el. Nu mă aşteptam să... Arăţi ca 
şi când... 

Ştiu ce vrea să spună. Arăt ca şi când aş fi luat o bătaie 
soră cu moartea, iar apoi aş fi fost cusută la loc - de 
mântuială. 

— Nu e chiar atât de grav pe cât pare, spun eu, şi - spre 
surprinderea mea - zâmbesc. Sunt mai ales zgârieturi şi 
vânătăi. 

— Faţa ta... spune el. Şi ochii... În branşa mea, se 
întâmplă des să văd victime ale violenţei domestice, dar ai 
nişte vânătăi la ochi... 

— Ştiu. Sunt spectaculoase, nu? Dar nu mă dor. 

Stăm în tăcere o clipă, apoi îmi spune: 

— De fapt, m-am gândit mai bine, aş vrea o cafea. Vrei şi 
tu una? 

— Nu, mersi. 

Încă simt efectul cafelei pe care mi-a adus-o Lamarr, aşa 
că nu-s disperată după apa chioară de la automat. Ș 

Matt se ridică stângaci în picioare şi porneşte spre uşă. li 
simt tensiunea din umeri în clipa când spatele îi dispare pe 
coridor. Tocmai când sunt pe punctul să mă întreb dacă o 
să se întoarcă, Matt intră pe uşa rezervei. 

— S-o luăm de la început? spune el, aşezându-se pe 
scaun. Scuze, simt că am dat-o în bară prima oară. Tu 
trebuie să fii Leo, aşa-i? 

Aproape că tresar. E un şoc să aud din gura lui numele cu 
care mi se adresa James. 

— Da, aşa-i. Deci James... ţi-a povestit despre mine. 

— Da, un pic. Ştiu că ai fost... nu ştiu... Cum să zic? Prima 
lui iubire? 

Din cine ştie ce motiv, mi se umezesc ochii şi, când 
încerc să-i răspund, îmi tremură buza, aşa că doar 
încuviinţez tăcut din cap. 

— Fir-ar să fie! îşi sprijină el capul în palme. Scuze... pur 
şi simplu... nu-mi vine să cred. Ultima oară am vorbit cu el 
acum două zile. Ştiam că avea nişte probleme... că erau 
lucruri care nu mergeau bine... dar asta... 

Lucruri care nu mergeau bine? 


— 217 — 


Aş vrea să-i pun întrebări, să aflu la ce se referă, îns 
vorbele nu mi se desprind de pe buze, iar Matt continuă s 
vorbească: 

— Imi pare tare rău că am dat buzna aşa. Dacă aş fi ştiut 
cât de rău te simţi, n-aş fi... Asistenta nu mi-a zis. Doar am 
întrebat-o dacă pot să te vizitez şi a zis că se interesează... 
Am auzit de la mama lui James că erai cu el când... - se 
opreşte, îşi înghite nodul din gât şi se străduieşte să 
continue... Când a murit. Şi ştiu cât de mult ai însemnat 
pentru el şi de-aia am vrut... 

Se opreşte din nou, însă de data asta nu mai poate 
continua. Se apleacă deasupra paharului de cafea şi îmi 
dau seama că plânge, dar încearcă s-o ascundă. 

— Scuze, spune el răguşit în cele din urmă, apoi tuşeşte 
să-şi dreagă vocea. Am aflat abia aseară. A fost... Nu-mi 
vine să cred. M-am tot gândit că poate e o greşeală, dar 
văzându-te pe tine aşa... totul a devenit real. 

— Cum... cum l-ai cunoscut pe James? 

— Am fost împreună la Cambridge. Amândurora ne 
plăcea teatrul... jucam, regizam piese... 

Işi şterge faţa cu mâneca, apoi ridică privirea, zâmbind 
hotărât: 

— Inutil să spun că eu jucam ca dracu', dar din fericire 
mi-am dat seama la timp. Nu-mi folosea la nimic că jucam 
alături de James. Dimpotrivă, se vedea şi mai bine cât de 
fals eram. 

— Şi aţi păstrat legătura? 

— Da. Mergeam din când în când să-l văd în câte o piesă. 
Toţi ceilalţi din generaţia noastră ne-am angajat în bănci, în 
administraţie - chestii de genu' ăsta. Întotdeauna am simţit 
că doar el a reuşit în viaţă şi, ştii, sunt mândru de el pentru 
asta. N-a renunţat la visul lui. 

Am dat uşor din cap. Da, aşa era James pe care-l ştiam 
eu. Bărbatul pe care-l descrie Matt e dureros de familiar. E 
James al meu. Complet diferit de persoana ireală şi 
materialistă care îmi fusese descrisă tot weekendul. Am 
crezut că James se schimbase. Dar poate că nu se 
schimbase. Sau nu întru totul. 


ă 
ă 


— 218 — 


— Şi, ce s-a întâmplat? a spus Matt în cele din urmă. 
Acolo... în casă. Am aflat că s-a descărcat o puşcă, dar 
toată povestea asta mi se pare cât se poate de... în fond, 
ce căuta James acolo? 

— Nu ştiu, închid eu ochii, ducând mâna la bandajul cald 
şi transpirat de pe frunte. N-am întrebat pe nimeni. Când |- 
am auzit bâjbâind prin casă, am crezut că era un hoţ. 

Nu-i dau toate detaliile - că am găsit uşa de la bucătărie 
larg deschisă, că ne-am isterizat prosteşte... Totul pare luat 
dintr-un film de groază clişeizat şi caraghios. 

— Presupun că a fost o glumă: mirele apare prin 
surprindere în patul viitoarei mirese. 

— Nu, spune Matt, clătinând din cap. Nu cred c-a fost 
asta - James n-ar fi venit acolo neinvitat. 

— De ce nu? 

— Păi, în primul rând, că nu se face, nu? Nu apari pe 
nepusă masă când iubita ta îşi face petrecerea burlăciţelor. 
E... grosolan. E ultima ei ocazie să fie singură, ar trebui să 
fii cam bădăran s-o lipseşti de chestia asta. 

Cam aşa e. Dar nu spun nimic. Aştept al doilea motiv. 
Matt trage aer în piept. 

— Şi, în al doilea rând... cum să zic... nu se înțelegeau 
chiar aşa de bine. 

— Ce? 

Îmi dau seama că am vorbit prea tare, că am fost prea 
şocată. Matt ridică privirea cu un aer surprins. 

— Uite, nu vreau să exagerez, dar... cam ăsta e adevărul. 
Clare nu v-a zis nimic? 

— Nu... sau, cel puţin, nu cred... 

Mă gândesc la weekend, încercând să-mi amintesc 
despre ce-am discutat. Dar o ştiu pe Clare. N-ar recunoaşte 
niciodată că are vreo problemă. Intotdeauna a avut grijă ca 
faţada să fie perfectă, să nu-i cadă masca niciodată. 

— Ce se întâmplase între ei? 

— Nu ştiu, răspunde el stânjenit. Nu mi-a... N-am vorbit 
niciodată deschis despre asta. Presupun că era doar 
obişnuita nervozitate dinainte de nuntă. Mi-am văzut mulţi 
prieteni făcând pregătiri de nuntă şi ştiu cum merg lucrurile 


— 219 — 


- iubita perfect normală ajunge să fie obsedată de nuntă, 
toată lumea devine tensionată, intră în joc şi familiile, se 
amestecă şi prietenii, lucrurile mărunte iscă mari certuri şi 
fiecare ia partea cuiva. 

— Atunci de ce a venit acolo? întreb eu în cele din urmă. 

— Nu ştiu. Bănuiesc că... l-a chemat cineva. 

— L-a chemat cineva? Dar... dar... 

Dar cine? Clare? Nu. În niciun caz. Dintre toţi, ea 
înţelegea cel mai bine ce-ar fi însemnat să vină şi el acolo; 
sigur nu şi-ar fi dorit ca James şi cu mine să stăm în aceeaşi 
casă nici măcar două ore, darămite douăzeci şi patru. Totul 
s-ar fi încheiat cu plecarea mea sau cu un scandal monstru, 
şi ea ştia bine asta. Tocmai de aceea nu mă invitase la 
nuntă. Oricare dintre ceilalţi musafiri ar fi putut face asta 
din ignoranță sau din răutate. Dar Clare cu siguranţă nu şi- 
ar fi stricat singură petrecerea burlăciţelor. De ce ar fi 
făcut-o? 

Atunci Flo? Să fi vrut să facă o glumă? E posibil, pentru 
că nu ştia nimic despre trecutul meu cu James. Poate a 
gândit-o ca pe-o ştrengărie care să încununeze weekendul 
„perfect” pe care-l plănuise. În fond, Melanie plecase, deci 
rămăsese liberă o cameră dublă. In plus, asta ar putea 
explica şi brusca ei cădere nervoasă: nu o apăsa doar 
vinovăția de a fi ţinut puşca încărcată, ci şi vinovăția de a fi 
pus la cale această farsă încheiată tragic. Şi totuşi, dacă ar 
fi fost aşa, ar fi ştiut probabil că pe trepte urca James. De 
ce-ar fi tras cu puşca - chiar şi presupunând că avea 
muniţie oarbă? l-am văzut faţa în clipa când silueta 
întunecată a apărut pe scară. A părut sincer speriată - deci 
sau e ţicnită, sau e cea mai bună actriţă din toate timpurile. 

să fi fost mâna lui Tom la mijloc? Să fi avut legătură cu 
cearta lui cu Bruce? Oare a vrut să-l facă pe James să calce 
strâmb? Sau să fi fost Nina? Ea să fi pus la cale farsa, cu 
umorul ei ciudat şi pervers? Dar de ce? De ce-ar fi făcut 
Tom sau Nina una ca asta? 

Clatin din cap. Nesiguranţa asta mă înnebuneşte. Nimeni 
din casă nu l-a invitat pe James. Nimeni. Dacă l-ar fi invitat, 
cu siguranţă ar fi protestat când Flo a pus mâna pe puşcă. 


— 220 — 


— Te înşeli, întrerup eu tăcerea. Sigur te înşeli. Probabil a 
hotărât singur să vină. Dacă se certase cu Clare, poate a 
vrut să se împace cu ea, nu crezi? James întotdeauna a 
fost... 

— Cam idiot? spune Matt, cu un hohot de râs care-i 
clatină umerii. Poate ai dreptate. Nu e renumit pentru 
chibzuinţă lui. Adică... - face o pauză, încleştându-şi 
pumnul pe genunchi -... nu era. 

Se opreşte. Urmează alte clipe de tăcere, amândoi 
gândindu-ne la James cel din mintea noastră, din amintirile 
noastre. 

— Îmi amintesc... continuă el. Îmi amintesc că odată s-a 
căţărat pe clădirea facultăţii şi a pus căciuli de Moş Crăciun 
pe toate garguiele. Mare idiot. Putea să moară. 

După ultimul cuvânt, îşi dă seama ce a spus şi tresare, 
iar eu, fără să gândesc, întind o mână spre el. 

— Trebuie să plec, spune Matt. Imi... Sper să te 
însănătoşeşti cât mai repede. 

— O să mă fac bine. 

Şi - făcând un efort, întrucât ştiu că o să regret dacă n-o 
spun acum - adaug: 

— Crezi că... ai putea să-mi mai faci o vizită? 

— Mâine dimineaţă mă întorc la Londra. Dar mi-ar plăcea 
să păstrăm legătura. 

De fişa medicală e prins un pix, iar Matt îl ia şi-şi notează 
numărul de telefon pe singura suprafaţă disponibilă în 
rezervă - exteriorul paharului de cafea. 

— Ai avut dreptate, pune el cu grijă paharul pe noptieră. 
Mai bine beam apă. Pa, Leo. 

— Pa. 

Uşa se închide lent în urma lui şi, prin fereastra îngustă, îi 
văd silueta dispărând pe coridor. Cu toate că la Londra 
locuiesc singură şi, de când am ajuns la spital, tânjesc după 
intimitate, mă copleşeşte dintr-odată un sentiment intens 
de singurătate... e un sentiment foarte ciudat şi neobişnuit 
pentru mine. 


— 221 — 


Douăzeci şi şase 


În timp ce iau masa de seară, aud din nou ciocănituri în 
uşă. S-a încheiat programul de vizite, aşa că mă surprinde 
s-o văd pe Nina strecurându-se în rezervă cu o pungă de 
cumpărături. 

— Şşş, duce ea un deget la buze. Ca să pot intra, am 
băgat-o p-aia veche: „Cum, nu ştii cine sunt?” 

— Le-ai spus din nou că eşti verişoara Salmei Hayek? 

— Te rog frumos! Nici măcar nu e braziliancă. 

— Sau doctoriţă? 

— Exact. In fine, am zis că n-o să dureze mult, aşa că 
poftim. 

Şi îmi aruncă punga pe pat: 

— Mă tem că nu-s tocmai de firmă. De fapt, să zici mersi 
că nu-s din catifea pastelată. Dar am făcut tot ce mi-a stat 
în putinţă. 

— Sunt excelenți! spun eu recunoscătoare, uitându-mă la 
pantalonii de trening de un gri şters. Sincer! Tot ce vreau e 
să nu fie desfăcuţi la spate şi să nu scrie pe ei „Proprietatea 
spitalului”. Zău, Nina, îţi sunt foarte, foarte recunoscătoare. 

— Ţi-am luat şi ceva de încălţat - sunt nişte şlapi 
amărâţi, dar ştiu cât de nasoale pot fi duşurile din spitale şi, 
în plus, m-am gândit că dacă te externează de pe-o zi pe 
alta, să ai măcar ceva cu care să te încalţi. Porţi treizeci şi 
nouă, aşa-i? 

— Treizeci şi opt, dar nu-ţi face griji, sunt foarte buni, o 
asigur eu, apoi îmi dau jos puloverul şi i-l întind: Poftim. 

— Ei, nu-i nevoie. Păstrează-l până-ţi recuperezi lucrurile. 
Ai nevoie de bani? 

Dau din cap în semn ca nu, dar tot scoate din portofel 
două bancnote de zece lire şi mi le lasă pe noptieră: 

— N-o să-ţi strice. Dacă te saturi de mâncarea de spital, 
măcar o să ai cu ce să-ţi iei un sendviş. Gata, trebuie să 
plec. 

Dar nu pleacă. Rămâne pe loc, uitându-se la unghiile ei 
scurte, tăiate drept. Imi dau seama că vrea să-mi mai 


— 222 — 


spună ceva, dar - cu o reţinere care nu o caracterizează - 
tace. 

— Pe curând, atunci, spun eu în cele din urmă, sperând s- 
o determin să vorbească. 

Insă nu zice decât: 

— Pa-pa. 

Şi se întoarce cu spatele. 

Dar, când pune mâna pe uşă, se opreşte şi se întoarce: 

— Uite, ce-am zis mai devreme... N-am vrut să... 

— La ce te referi? 

— La ce-am zis despre James. Despre motiv. N-am crezut 
nicio clipă că ai putea vreodată să... Pizda mă-sii! 

Dă uşor cu pumnul în perete: 

— Of, nu ştiu cum s-o zic. Uite, cred în continuare că a 
fost un accident şi aşa i-am zis şi lui Lamarr. N-am crezut 
nicio clipă că ai avea vreo legătură cu ce s-a întâmplat. Dar 
îmi fac griji, înţelegi? Pentru tine. Nu din cauza ta. 

Expir aerul din piept - nici măcar nu mi-am dat seama 
că-mi ţineam respiraţia - şi îmi dau jos picioarele din pat. 
Mă apropii cu paşi nesiguri de ea şi o strâng în braţe. 

— E în regulă. Ştiu ce-ai vrut să spui. Şi eu îmi fac griji. 
Pentru noi toţi. 

Mă mângâie pe păr, apoi îi dau drumul, dar rămân cuo 
mână pe braţul ei: 

— Poliţia nu crede că a fost un accident, nu? mă întreabă, 
uitându-se în ochii mei. De ce naiba? 

— Cineva a încărcat puşca. Despre asta-i vorba. 

— Dar chiar şi aşa, ar fi putut s-o încarce oricine. Poate a 
încărcat-o mătuşa lui Flo din greşeală, dar i-a fost prea 
teamă s-o recunoască la interogatoriu. Poliţiştii insistă cu 
poligonul de trageri: era muniţia încuiată?, ar fi putut avea 
cineva acces la muniţie letală fără să fie văzut? Evident, se 
gândesc că de acolo a provenit cartuşul, sau cel puţin asta 
încearcă să dovedească. Dar dacă vreunul dintre noi ar fi 
vrut să-l omoare pe James, de ce dracu' l-am fi ademenit la 
capătul pământului ca s-o facem? 

— Nu ştiu, spun eu. 

Îmi simt picioarele obosite şi nesigure de la efortul pe 


— 223 — 


care l-am făcut să stau în picioare pentru această scurtă 
conversaţie, aşa că-mi iau mâna de pe braţul Ninei şi mă 
întorc cu paşi împleticiţi la pat. Toată discuţia asta despre 
arme şi muniţie îmi dă o stare de greață. 

— Chiar nu ştiu, repet eu. 

— Mă gândesc că... începe Nina, dar se opreşte. 

— Ce-i? 

— Mă gândesc că... Ei, ce mă codesc atâta. Uite ce vreau 
să zic: orice s-ar fi întâmplat între tine şi James, oricât de 
îngrozitor, cred că ar trebui să le spui poliţiştilor. Da, ştiu - 
şi ridică o mână -, ştiu că nu e treaba mea şi n-am decât 
să-mi bag în cur sfatul nesolicitat, dar cred că, orice s-ar fi 
întâmplat, probabil nu e chiar atât de grav pe cât îţi 
închipui tu, şi o să fie mult mai bine dacă le spui acum. 

Sunt obosită. Închid ochii şi-mi scarpin nenorocitul de 
bandaj de pe frunte, care mă tot mănâncă. Apoi oftez şi 
deschid ochii. Nina e tot în faţa mea, cu mâinile în şolduri, 
iar faţa ei are o expresie ciudată, de îngrijorare belicoasă. 

— O să mă gândesc la asta, da? răspund eu. Chiar o să 
mă gândesc, promit. 

— Bine, spune Nina. 

Stă cu buza de jos ieşită în afară, ca un copil, şi ştiu că, 
dacă ar mai avea şi acum cercelul în buză, şi-ar lovi dinţii 
cu el. Îmi aduc aminte ţăcănitul lui în timpul examenelor. 
Slavă Domnului că şi l-a dat jos după ce şi-a luat diploma 
de medic - se pare că pacienţilor nu le place să vadă un 
chirurg cu găuri pe faţă. 

— Chiar trebuie să plec. Ai grijă, Shaw. Şi dacă te 
externează de pe-o zi pe alta, mă suni, da? 

— Da, sigur. 


După ce pleacă, rămân întinsă în pat, gândindu-mă la 
sfatul ei şi spunându-mi că probabil are dreptate. Capul mi- 
e încins şi mă mănâncă, iar înăuntrul lui zornăie cuvinte 
precum cartuş, împroşcare, glont, şi după o vreme nu mai 
suport. Mă dau jos din pat, pornesc spre baie cu paşi mici, 
ca de bătrână, şi aprind lumina. 

Reflecţia care mă întâmpină în oglindă e mai urâtă decât 


— 224 = 


ieri. Faţa mă doare mult mai puţin, dar vânătăile au căpătat 
diferite nuanţe de violet, galben, maro şi verde - toate 
nuanțele pe care le-ar folosi un pictor ca să redea peisajele 
din Northumberland, îmi spun cu un zâmbet amar. 

Dar nu-mi concentrez atenţia asupra vânătăilor. Ci 
asupra bandajului. 

Trag de marginea leucoplastului, care - o, ce uşurare! - 
mi se dezlipeşte de piele cu un fel de durere delicioasă, căci 
adezivul îmi smulge firişoare de păr de pe frunte şi de la 
tâmplă, iar pansamentul propriu-zis îmi trage de rană. 

Mă aşteptam să văd cusături, dar n-am niciuna. Am doar 
o tăietură lungă şi urâtă, ale cărei margini sunt ţinute 
laolaltă de bucăţi mici de bandă adezivă şi ceva ce pare să 
fie... Chiar o fi superglue? 

Mi-au ras un mic semicerc din pielea capului, acolo unde 
tăietura mi s-a strecurat în păr, iar firele deja au început să 
crească la loc. Le ating cu degetele. Sunt moi şi uşor 
înţepătoare, ca o perie pentru copii. 

Ce uşurare să simt aerul rece pe frunte! Şi ce uşurare că 
nu mai simt strânsoarea şi mâncărimea bandajului. Arunc 
compresa însângerată la coş şi mă întorc uşor în pat, 
gândindu-mă în continuare la Nina. Şi la Lamarr. Şi la 
James. 

Ce s-a întâmplat între mine şi James n-are nicio legătură 
cu povestea asta. Dar poate că Nina are dreptate. Poate că 
ar trebui să spun întreg adevărul. Poate chiar ar fi o 
eliberare, după atâţia ani de tăcere. 

Nimeni nu ştie. Adevărul îl ştiam doar James şi cu mine. 

Şi am fost atâta timp furioasă pe el. lar acum a murit. 
James a murit. 

Poate am să-i spun mâine dimineaţă lui Lamarr. Am să-i 
spun adevărul - nu doar adevărul, pentru că tot ce i-am zis 
până acum a fost adevărat. Ci întreg adevărul. 

Şi iată care e adevărul. 

James m-a părăsit. Şi da, m-a părăsit printr-un mesaj. 

Dar ce am ascuns în toţi aceşti ani a fost motivul. M-a 
părăsit pentru că eram însărcinată. 

Nu ştiu când s-a întâmplat. Nu ştiu în care dintre zecile, 


— 225 — 


poate sutele de dăţi când am făcut sex am rămas gravidă. 
Eram precauţi - sau cel puţin aşa credeam noi. 

Ştiu doar că într-o zi mi-am dat seama că nu mai 
avusesem ciclu de mult timp, de prea mult timp. Şi am 
făcut un test. 

Când i-am spus, stăteam amândoi pe pat, în dormitorul 
lui de la mansardă. James s-a făcut alb la faţă, iar ochii lui 
negri s-au mărit şi s-au umplut de spaimă. 

— E posibil... a început el. Crezi că e posibil să... 

— Să fi făcut o greşeală? i-am terminat eu întrebarea. 

Am clătinat din cap şi chiar am reuşit să râd amar: 

— Crede-mă, nu. Mi-am făcut testul de vreo opt ori. 

— Nu se poate rezolva cu pilula de a doua zi? a spus el. 

Am încercat să-l iau de mână, dar s-a ridicat şi a început 
să se plimbe prin dormitorul mic. 

— E mult prea târziu pentru pilulă, am răspuns eu, 
simțind că mi se pusese un nod în gât, şi mi-am dat seama 
că mă străduiam să nu plâng. Trebuie să ho-hotărâm 
împreună... 

— Împreună? E decizia ta. 

— Am vrut să stau de vorbă cu tine. Ştiu ce vreau să fac, 
dar e şi co... _ 

E şi copilul tău - asta voiam să spun. Insă nu mi-am dus 
vorbele la capăt. A icnit ca şi când ar fi primit o palmă şi-a 
întors capul. 

M-am ridicat şi am pornit spre uşă. 

— Leo, a spus el, cu vocea sugrumată. Stai. 

— Uite, m-am oprit eu când deja eram pe trepte, cu 
rucsacul pe umăr. Îmi dau seama că te-am luat prin 
surprindere. Când eşti pregătit să vorbim... Sună-mă, da? 

Însă nu m-a sunat niciodată. 

Dar când am ajuns acasă, m-a sunat Clare furioasă: 

— Unde naiba ai fost? M-ai lăsat să aştept ca o 
caraghioasă! Am stat jumătate de oră în foaierul de la 
Odeon şi nici măcar nu mi-ai răspuns la telefon! 

— Îmi pare rău, am răspuns eu. Am avut... am avut ceva 
de... 

N-am reuşit să termin. 


— 226 — 


— Ce-i? Ce s-a întâmplat? m-a întrebat ea, dar n-am fost 
în stare să-i răspund. Vin pe la tine. 


James nu m-a sunat. În schimb, mi-a trimis un mesaj în 
seara aia. Imi petrecusem după-amiaza cu Clare, chinuindu- 
mă să-mi dau seama ce să fac: dacă am să-i spun mamei, 
dacă James avea să fie pus sub acuzare - deşi acum aveam 
şaisprezece ani şi vreo două luni, prima oară făcusem sex 
cu el când aveam cincisprezece ani. 

Am primit mesajul de la el pe la opt seara. Lee, îmi pare 
rău, dar asta e problema ta, nu a mea. Descurcă-te singură. 
Și să nu mă mai suni niciodată. ] 


Şi m-am descurcat singură. Nu i-am spus niciodată 
mamei. Clare... Ei bine, Clare a fost extraordinară. Da, 
uneori putea fi dispreţuitoare şi ironică, ba chiar şi 
manipulatoare, dar în situaţii de criză se purta ca o leoaică 
ce-şi apără puii. Uitându-mă în urmă la perioada aceea, îmi 
aduc aminte de ce am fost prietene atâţia ani. Şi-mi dau 
seama cât de egoistă am fost după aceea. 

Am mers împreună la clinică. Sarcina era într-o fază 
timpurie, aşa că am putut întrerupe sarcina cu pilulele 
pentru avort, şi totul s-a terminat surprinzător de repede. 

Nu avortul a fost problema. Nu-l învinovăţesc pe James 
pentru asta - a fost decizia mea, nu voiam un copil la 
şaisprezece ani şi, la urma urmelor, fusese vina 
amândurora. Şi, orice ar crede lumea, nu asta mi-a răvăşit 
viaţa. Nu mă simt copleşită de vinovăţie pentru că am 
pierdut un ghem de celule. Refuz să mă simt vinovată. 

N-a fost nimic din toate astea. 

Ci... nu ştiu. Nu ştiu cum s-o spun. Cred că a fost orgoliul 
meu rănit. Nu-mi venea să cred cât de proastă fusesem. ÎI 
iubisem atât de mult şi mă înşelasem atât de tare în 
privinţa lui. Cum am putut să fac o asemenea greşeală? 
Cum am putut să mă păcălesc într-un asemenea hal? 

lar dacă m-aş fi întors la acel liceu, ar fi trebuit să trăiesc 
cu faptul că toată lumea avea în minte imaginea noastră 
împreună. Ar fi trebuit să spun la o sută de oameni: Nu, nu 


— 227 — 


mai suntem împreună. Da, m-a părăsit. Nu, mă simt bine. 

Dar nu mă simţeam deloc bine. Fusesem o proastă - o 
mare proastă. Cum de mă înşelasem atât de mult? 
Crezusem întotdeauna că mă pricepeam la oameni şi îmi 
închipuiam că James era curajos şi generos, că mă iubea. 
Nimic din toate astea nu era adevărat. Era slab şi laş şi nici 
măcar nu fusese în stare să se uite în ochii mei când m-a 
părăsit. 

Nu mă mai puteam încrede niciodată în judecata mea. 

Totul s-a întâmplat în vacanţa dinaintea examenelor 
generale de la jumătatea liceului. M-am dus la şcoală să-mi 
dau examenele, după care nu m-am mai întors acolo. Nici 
să aflu rezultatele, nici la balul de toamnă, nici să-i văd pe 
profesorii care mă pregătiseră şi mă susţinuseră pe 
perioada examenelor. M-am mutat la un liceu la care 
ajungeam schimbând două trenuri, un liceu unde eram 
sigură că nu mă ştia nimeni. Ziua mea de şcoală era 
inuman de lungă - plecam de-acasă la cinci jumate 
dimineaţa şi mă întorceam la şase seara. 

La scurtă vreme după aceea, mama s-a mutat cu Phil. Ar 
fi trebuit să fiu furioasă, pentru că a vândut casa bunicului, 
casa în care crescusem şi unde locuiserăm împreună atâţia 
ani, unde erau toate amintirile noastre. Şi o parte din mine 
chiar era furioasă. Dar o altă parte s-a simţit uşurată - 
ultima legătură cu Reading şi cu James fusese tăiată. Nu 
mai trebuia să-l văd niciodată. 

În afară de Clare, nimeni nu ştia ce se întâmplase, şi nici 
măcar ea nu ştia de mesajul lui James. A doua zi după ce-l 
primisem, i-am spus lui Clare că nu puteam păstra copilul şi 
că hotărâsem să mă despart de James. M-a luat în braţe, a 
plâns şi mi-a zis: „Eşti foarte curajoasă.” 

Dar nu eram. Şi eu eram laşă. Nu l-am înfruntat niciodată 
pe James, nu l-am întrebat niciodată de ce. Cum putuse să 
facă una ca asta? De frică? Din laşitate? 

După aceea, am aflat că începuse să şi-o tragă prin tot 
Readingul, şi cu fete, şi cu băieţi. Asta mi-a confirmat ce 
ştiam deja. Că James Cooper pe care credeam că-l cunosc 
nu existase niciodată. Era doar o plăsmuire a imaginaţiei 


— 228 — 


mele. O falsă amintire, sădită în minte de propriile mele 
speranţe. 

Dar acum, când mă uitam în urmă la ce s-a întâmplat cu 
zece ani în urmă... Nu mai sunt aşa sigură. Nu că l-aş fi 
iertat pe James pentru cruzimea egoistă a mesajului, dar 
îmi amintesc cum eram atunci: furioasă, intransigentă şi 
foarte aspră cu amândoi. Poate că m-am iertat pe mine 
însămi pentru greşeala de a-l fi iubit. Imi dau seama cât de 
tineri eram - aproape nişte copii; şi aveam cruzimea 
nepăsătoare a copiilor, precum şi morala lor în alb şi negru. 
Când eşti tânăr, nu există griuri. Există doar lucruri bune şi 
lucrurile rele, doar bine şi rău. Regulile sunt foarte clare - o 
moralitate de curtea şcolii, cu linii etice trasate ca un teren 
de volei, cu faulturi şi sancţiuni clare. 

James greşise. 

Avusesem încredere în el. 

Deci şi eu greşisem. 

Dar acum... când mă gândesc la James, văd un copil 
speriat, confruntat cu o decizie morală extrem de grea, 
pentru care nu era suficient de matur. Imi văd cuvintele aşa 
cum trebuie să le fi văzut el - ca pe o încercare de a pune 
această alegere irevocabilă pe umerii lui, o responsabilitate 
pentru care nu era pregătit şi pe care nici nu şi-o dorea. 

Şi mă văd pe mine însămi - la fel de speriată, la fel de 
nepregătită. 

Şi îmi pare foarte rău pentru amândoi. 

Mâine dimineaţă, când o să vină Lamarr, am să-i spun. 
Am să-i spun întreg adevărul. E o perspectivă care, în 
lumina muribundă a serii, nu e atât de înspăimântătoare pe 
cât mă temeam. Nu e motivul unei crime, ci doar o durere 
veche şi tocită. Nina a avut dreptate. 

Apoi, în cele din urmă, mă ia somnul. 


Dar dimineaţă, când vine Lamarr, pe chipul ei se citeşte o 
asprime cu care nu-s obişnuită. A venit însoţită de un coleg, 
un bărbat înalt şi masiv, cu o faţă cărnoasă, ce pare să se fi 
blocat într-o încruntătură permanentă. Lamarr are ceva în 
mână. 


— 229 — 


— Nora, spune ea fără niciun preambul, poţi să-mi spui 
dacă recunoşti acest telefon? 

— Da, răspund eu surprinsă. E telefonul meu. Unde l-aţi 
găsit? 

Dar Lamarr nu răspunde ci ia loc, îşi porneşte 
reportofonul şi-mi spune pe un ton rece şi formal cuvintele 
de care m-am tot temut zilele astea. 

— Leonora Shaw, vrem să te interogăm ca suspectă în 
cazul morţii lui james Cooper. Nu eşti obligată să spui 
nimic, însă ar putea dăuna apărării tale dacă, în cursul 
interogatoriului, vei omite să menţionezi lucruri de care te 
vei folosi mai târziu în tribunal. Tot ce spui poate fi folosit 
ca probă. Ai dreptul să soliciţi un avocat. Ai înţeles? 


— 230 — 


Douăzeci şi şapte 


Când eşti nevinovat, n-ai de ce să te temi. 

Atunci de ce sunt atât de speriată? 

Şi celelalte declaraţii ale mele au fost înregistrate, dar, 
întrucât nu mi-au fost aduse la cunoştinţă drepturile, nu pot 
fi folosite ca dovezi în tribunal. De aceea, în primele minute 
mi se cere să repet lucruri pe care deja i le-am spus lui 
Lamarr, povestind din nou succesiunea faptelor, ca să 
poată fi înregistrate. Ştiu că e o prostie, dar nu pot să trec 
peste sentimentul că Lamarr e de partea mea - că am 
încredere în ea. Dacă o pot convinge că sunt nevinovată, 
totul o să fie bine. La ce mi-ar putea folosi un avocat? 

În cele din urmă, Lamarr termină întrebările referitoare la 
ce am discutat deja şi continuă cu cele noi. 

— Poţi să te uiţi te rog la acest telefon - ridică punga 
sigilată în care l-a adus - şi să-mi spui dacă-l recunoşti? 

— Da, e telefonul meu. 

Îmi înfrâng impulsul de a-mi roade unghiile, pentru că în 
ultimele zile le-am ros atât de mult, că n-a mai rămas din 
ele decât nişte cioturi. 

— Eşti sigură? 

— Da, recunosc zgârietura de pe carcasa de protecţie. 

— lar numărul tău de telefon este... 

Îşi răsfoieşte carnetul şi îmi citeşte numărul, iar eu dau 
aprobator din cap: 

— Da, e-exact. 

— Mă interesează ultimele apeluri şi mesaje pe care le-ai 
trimis. Poţi să-mi spui ce-ţi aminteşti? 

Nu mă aşteptam la asta. Nu-mi dau seama ce relevanţă 
ar putea avea apelurile mele pentru moartea lui James. 
Poate încearcă să ne coroboreze mişcările sau ceva de 
genul ăsta. Ştiu că pot stabili poziţia unei persoane pe baza 
semnalelor de la telefonul mobil. 

Încerc din răsputeri să-mi amintesc. 

— Nu mare lucru. Nu prea aveam semnal în casă. Mi-am 
verificat mesageria vocală la poligonul de trageri... şi contul 


— 231 — 


de Twitter. Ah, şi am sunat înapoi la un atelier de biciclete 
din Londra - le-am dus bicicleta să mi-o repare. Cam asta-i 
tot. 

— Niciun mesaj? 

— Nu... nu cred. 

Mă străduiesc să-mi aduc aminte: 

— Nu, sunt sigură că nu. Cred că ultimul pe care l-am 
trimis a fost pentru Nina - i-am zis că deja sunt în tren. Asta 
se întâmpla vineri. 

Lamarr schimbă calm subiectul: 

— AŞ vrea să-mi spui mai multe despre relaţia ta cu 
James Cooper. 

Dau aprobator din cap, încercând să-mi păstrez o mină 
liniştită şi binevoitoare. Mă aşteptam la asta. Poate şi-a 
revenit şi Clare, în cele din urmă. Simt că mi se strânge 
uşor stomacul. 

— V-aţi cunoscut în şcoală, nu-i aşa? 

— Da. Aveam cincisprezece sau şaisprezece ani. Am fost 
împreună o scurtă perioadă, după care ne-am despărţit. 

— Cât timp aţi fost împreună? 

— Patru sau cinci luni. 

Nu e tocmai adevărat. Relaţia noastră a durat şase luni. 
Dar deja am zis „o scurtă vreme”, iar şase luni nu e chiaro 
perioadă scurtă. Nu vreau ca deja să dau impresia că mă 
contrazic. Din fericire, Lamarr nu-mi cere să-i spun datele 
exacte. 

— Aţi păstrat legătura după aceea? 

— Nu, răspund eu. 

Aşteaptă să continui. Aştept şi eu. Lamarr îşi 
împreunează mâinile în poală şi se uită la mine. Nu ştiu ce 
urmăreşte, dar mă pricep de minune să tac. Tăcerea se 
lungeşte, atârnând greu între noi. Aud ticăitul discret al 
ceasului ei scump şi mă întreb de unde o fi având bani: 
fusta nu şi-a cumpărat-o din salariul de polițistă, şi nici 
cerceii voluminoşi, care par să fie din aur masiv. 

În fond, nu mă priveşte. E doar un subiect cu care să-mi 
trec timpul. 

Dar şi Lamarr ştie să aştepte. Are un fel de răbdare 


— 232 — 


felină, acel calm desăvârşit al pisicii când aşteaptă ca 
şoarecele să intre în panică pentru ca apoi să se 
năpustească asupra lui. Până la urmă, cel care cedează e 
colegul ei, sergentul detectiv Roberts. 

— Spui că nu ai avut niciun fel de legătură cu el timp de 
zece ani, întrerupe el brusc tăcerea, şi totuşi te-a invitat la 
nunta lui? 

La dracu'! Dar n-are niciun rost să mint în privinţa asta. 
Le-ar lua două minute să verifice adevărul întrebând-o pe 
mama lui Clare sau pe cine s-a ocupat de lista invitaţilor. 

— Nu. Clare m-a invitat la petrecerea burlăciţelor, dar nu 
şi la nuntă. 

— Cam ciudat, nu? intervine Lamarr zâmbind, ca şi când 
ar fi o discuţie între fete la un cappuccino. 

Are obrajii rotunzi şi trandafirii, cu pomeţi înalţi care o fac 
să semene cu Nefertiti, iar zâmbetul ei e larg, cald şi 
înţelegător. 

— Nu tocmai, răspund eu. Sunt o fostă iubită a lui James. 
Clare s-a gândit poate că prezenţa mea ar fi fost 
stânjenitoare - şi pentru mine, şi pentru ea. 

— Atunci de ce te-ar fi invitat la petrecerea burlăciţelor? 
Nu-i la fel de stânjenitor? 

— Nu ştiu. Va trebui s-o întrebi pe Clare. 

— Deci n-ai mai avut nicio legătură cu James Cooper 
după ce v-aţi despărţit? 

— Nu, nicio legătură. 

— Niciun mesaj? Niciun e-mail? 

— Nu, nimic. 

Nu-mi dau seama unde vor să ajungă. Oare vor să-şi dea 
seama dacă-l uram pe James? Dacă nu suportam să fiu în 
preajma lui? larăşi simt că mi se strânge stomacul şi o voce 
firavă din capul meu îmi şopteşte: Nu-i prea târziu să ceri 
un avocat... 

— Uite ce, mă trezesc eu spunând, ridicând vocea cu un 
semiton din pricina stresului, nu e deloc neobişnuit să nu 
păstrezi legătura cu foştii iubiţi. 

Dar Lamarr nu răspunde, ci schimbă din nou subiectul, 
ceea ce mă derutează. 


=233 = 


— Poţi să-mi povesteşti ce-ai făcut cât ai stat la casa de 
sticlă? Ai părăsit vreodată proprietatea? 

— Păi, am fost la poligonul de trageri, spun eu nesigură. 
Dar deja ştiţi asta. 

— Te întreb dacă ai plecat singură de-acolo. Ai fost să 
alergi, nu-i aşa? 

să alerg? Brusc, mă simt complet dezorientată. Urăsc că 
nu ştiu unde vor să ajungă. 

— Da, răspund eu, luând o pernă şi strângând-o la piept, 
iar apoi, simțind că ar trebui să fiu cooperantă, adaug: De 
două ori. O dată vineri, când am ajuns acolo, şi o dată 
sâmbătă. 

— Poţi să-mi spui aproximativ la ce ore? 

Încerc să-mi amintesc: 

— Vineri, cred că pe la patru jumate. Poate chiar mai 
târziu. Îmi aduc aminte că se întunecase de-a binelea. M- 
am întâlnit cu Clare pe drumul de întoarcere, cam pe la ora 
şase. lar sâmbătă... am ieşit devreme. Cred că înainte de 
opt. Nu pot să-ţi spun mai precis de-atât. Dar sigur nu 
înainte de şase, pentru că deja se luminase. Melanie era 
trează când m-am întors - poate îşi aminteşte ea. 

— În regulă, îşi notează Lamarr orele în carnet, preferând 
să nu se bizuiască pe reportofon. Şi nu ţi-ai folosit telefonul 
când ai ieşit să alergi? 

— Nu. 

Despre ce naiba e vorba? Degetele mi se înfig în 
umplutura moale a pernei. 

— Dar sâmbătă noapte ai ieşit din casă? 

— Nu, răspund eu, apoi îmi amintesc ceva: V-au zis 
ceilalţi de urmele de paşi? 

— Urme de paşi? ridică Lamarr privirea din carnet, cu o 
expresie nedumerită. Ce urme? 

— Erau urme pe zăpadă. Sâmbătă dimineaţă, când m-am 
întors de la alergare. Duceau de la garaj la uşa din spate a 
casei. 

— Hm, o să cercetez. Mersi. 

Îşi face o însemnare, apoi schimbă din nou subiectul: 

— Ţi-ai mai amintit ceva de după ce-ai plecat din casă 


— 234 — 


sâmbătă noaptea? Când ai fugit după maşină. 

Clatin din cap: 

— Îmi pare rău. Ştiu doar că am luat-o la fugă prin 
pădure... Îmi amintesc imagini disparate: maşini, cioburi... 
dar nu, nimic concret. 

— Înţeleg. 

Îşi închide carnetul şi se ridică în picioare: 

— Mulţumesc, Nora. Mai ai întrebări, Roberts? 

Colegul ei dă din cap în semn că nu, apoi Lamarr 
menţionează în reportofon timpul şi locul înregistrării, îl 
opreşte şi ies amândoi din cameră. 


Sunt suspectă. 

După ce pleacă, rămân în pat, încercând să asimilez 
noutatea. 

Am devenit suspectă pentru că mi-au găsit telefonul? Dar 
ce legătură ar putea avea telefonul meu cu moartea lui 
James? 

Şi dintr-odată înţeleg ceva - ceva ce ar fi trebuit să 
înţeleg de mai înainte. 

Am fost suspectă de /a început. 

Singurul motiv pentru care, până acum, nu m-au 
interogat punându-mi în vedere drepturile a fost că 
răspunsurile mele ar fi constituit nişte probe foarte 
şubrede; date fiind problemele mele de memorie, orice 
avocat ar fi putut arăta extrem de uşor că nu se putea pune 
nicio bază pe ele. Poliţia voia informaţii de la mine şi le voia 
repede - suficient de mult cât să rişte să stea de vorbă cu 
mine când eram într-o stare în care ce spuneam nu era 
întru totul demn de încredere. 

Dar acum, medicii au confirmat că sunt lucidă şi mă simt 
suficient de bine cât să fiu interogată cum se cuvine. Acum 
au început să strângă probe la dosar. 

N-am fost arestată. E un lucru de care pot să mă agăţ. 

N-am fost acuzată oficial. Nu încă. 

De-aş putea să-mi amintesc acele câteva minute din 
pădure. Ce s-a întâmplat? Ce am făcut? 

Simt cum creşte în mine disperarea de a-mi aminti, 


— 235 — 


strângându-mi gâtlejul ca un hohot de plâns, şi îmi înfig 
degetele în perna moale, îngropându-mi faţa în albeaţa ei 
curată şi dorindu-mi cu toată ființa mea să-mi aduc aminte. 
Fără acele câteva minute, cum aş putea s-o conving pe 
Lamarr că ce spun e adevărat? 

Închid ochii şi încerc să mă întorc acolo, în luminişul 
liniştit din pădure, la blocurile mari şi luminoase ale casei, 
strălucind printre copacii întunecaţi şi înghesuiți. Simt din 
nou mirosul acelor de pin căzute pe pământ, muşcătura 
rece a fulgilor pe degete şi în nări. Îmi amintesc zgomotele 
pădurii, bufniturile discrete ale zăpezii căzând de pe 
crengile supraîncărcate, strigătul unei bufniţe, zgomotul 
unui motor îndepărtându-se în noapte. 

Şi mă văd alergând pe poteca lungă şi îngustă din 
pădure, simțind sub tălpi moliciunea covorului de ace. 

Dar nu-mi amintesc ce a urmat. Când încerc, e ca şi când 
aş vrea să ating un obiect reflectat într-un iaz. Imaginile 
revin, dar când întind mâna spre ele, se sparg într-o mie de 
unde şi mă trezesc că nu am între degete decât apă. 

În golul întunecat din memoria mea ni s-a întâmplat ceva 
mie, lui Clare şi lui James. Dar ce? Sau poate a apărut 
cineva. Cine? 


* 


— Ei bine, Leonora, sunt foarte mulțumit de tine, spune 
doctorul Miller, punând jos pixul. Sunt un pic îngrijorat din 
cauza intervalului pe care nu ţi-l aminteşti, dar din câte 
spui, amintirile încep să-ţi revină şi nu văd niciun motiv 
pentru care te-aş mai ţine internată multă vreme. O să mai 
ai nevoie de câteva controale, dar le poţi aranja cu medicul 
tău de familie. 

Şi, înainte să înţeleg bine ce mi-a zis, adaugă: 

— Ai pe cineva acasă care te poate ajuta? 

Ce? 

— N-nu, bâigui eu. Locuiesc singură. 

— Şi crezi că ai putea să stai la o prietenă câteva zile? 
Sau să rogi o prietenă să vină să stea cu tine? Starea ta a 
evoluat excelent, dar am o mică reţinere să te las să te 


— 236 — 


întorci într-o casă goală. 

— Locuiesc la Londra, spun eu fără legătură. 

Ce-aş putea să-i răspund? Nu am pe nimeni la care să 
stau o săptămână şi nu mă văd ducându-mă tocmai în 
Australia, să mă arunc în braţele nerăbdătoare ale mamei. 

— Am înţeles. Ai pe cineva care ar putea să te ducă acolo 
cu maşina? 

Incerc să mă gândesc. Poate Nina. Să văd dacă mă poate 
ajuta să ajung acasă. Dar... dar cum să mă dea afară din 
spital atât de repede? Dintr-odată, simt că nu sunt 
pregătită să plec. 

— Nu înţeleg, îi spun asistentei, după ce medicul şi-a lua 
însemnările şi a plecat. Nu s-a discutat cu mine despre 
asta. 

— Nu-ţi face griji, mă linişteşte ea. N-o să te dăm afară 
dacă n-ai unde să te duci. Dar avem nevoie de patul ăsta, 
iar tu nu mai eşti în pericol, deci... 

Deci nu mai sunt dorită aici. 

E ciudat că vestea asta e ca un pumn în burtă. Cu toate 
că am stat aici doar câteva zile, deja am început să mă simt 
ca o persoană instituţionalizată. E drept că rezerva 
seamănă cu o cuşcă, dar acum, că uşa e deschisă, nu vreau 
să plec. Doctorii, asistentele şi rutina spitalului s-au 
transformat în mijloacele mele de apărare - împotriva 
poliţiei, împotriva a ceea ce s-a întâmplat. 

Ce mă fac dacă mă dau afară? O să mă lase Lamarr să 
mă duc acasă? 

— Ar trebui să vorbiţi cu poliţia, mă trezesc spunând şi 
mă simt foarte detaşată. Nu ştiu dacă o să fie de acord să 
plec din Northumberland. 

— Ah, da, am uitat că sărăcuţa de tine ai fost implicată în 
accidentul ăla. Stai liniştită, o să avem grijă să-i anunţăm. 

— Detectiv Lamarr, spun eu. Ea a venit să vorbească cu 
mine. 

Nu vreau ca asistenta să ia legătura cu Roberts, 
sergentul cu gât gros şi faţă încruntată. 

— O să-i spun. Şi nu-ţi face griji. N-o să te externăm azi. 

După ce pleacă, încerc să asimilez ce am aflat. 


— 237 — 


O să fiu externată. Poate chiar mâine. 

Şi apoi? 

Fie o să mi se permită să mă întorc la Londra, fie... fie nu. 
lar dacă nu, înseamnă că o să mă aresteze. Încerc să-mi 
amintesc ce drepturi am. Dacă mă arestează, mă pot reţine 
timp de... câte ore? Treizeci şi şase? Cred că poliţia poate 
obţine mandat pentru extinderea perioadei, dar nu-mi 
amintesc precis. Pizda mă-sii! Doar scriu romane polițiste. 
Cum de nu ştiu chestia asta? 

Trebuie s-o sun pe Nina. Dar nu am telefonul mobil. Am 
un telefon fix pe noptieră, însă îmi trebuie cardul bancar ca 
să pot cumpăra credit, iar portofelul şi restul lucrurilor mele 
sunt la poliţie. Aş putea suna probabil de la telefonul 
asistentelor - pentru ceva urgent, cum ar fi să chem pe 
cineva să mă ia, cred că mi-ar da voie -, însă nu ştiu pe de 
rost numărul Ninei. Toate numerele sunt în agenda 
mobilului. 

Încerc să-mi amintesc numerele pe care le ştiu pe de 
rost. Il ştiam pe-al părinţilor Ninei, dar s-au mutat, îmi ştiu 
numărul de fix de acasă, însă nu mi-e de niciun folos, nu e 
nimeni acolo. Îl ştiam şi pe cel de la vechea noastră casă, 
cea în care am crescut în Reading. Dar nu ştiu numărul 
mamei din Australia. Mi-aş dori să am şi eu pe cineva ca 
Jess - cineva la care să apelez în orice situaţie şi să-i spun 
fără ruşine: am nevoie de tine. Dar n-am. Întotdeauna mi s- 
a părut că a fi autonom e un avantaj, dar acum îmi dau 
seama că e şi o slăbiciune. Ce naiba să fac? Cred că aş 
putea să le rog pe asistente să ia legătura cu editoarea 
mea, dar gândul de a da ochi cu ea în halul ăsta mă umple 
de ruşine. 

Singurul număr pe care mi-l amintesc foarte bine este al 
părinţilor lui James. Cred că l-am sunat de sute de ori, 
pentru că James îşi pierdea deseori mobilul. Şi ştiu că 
locuiesc tot acolo. Dar nu pot să-i sun. Nu acum. 

Trebuie să iau legătura cu ei când mă întorc la Londra. 
Trebuie să-i întreb de înmormântare. Trebuie... Trebuie... 

Inchid ochii. N-am să plâng, nu din nou. Pot să plâng 
după ce plec de aici, dar deocamdată trebuie să fiu 


— 238 — 


pragmatică. Nu mă pot gândi nici la James, nici la părinţii 
lui. 

Apoi privirea îmi cade pe paharul de hârtie de pe 
noptieră. Numărul lui Matt. Rup cu grijă marginea paharului 
pe care şi l-a notat şi o bag în buzunar. Nu pot să-l sun 
acum. Probabil e în drum spre Londra. Dar îmi dă un ciudat 
sentiment de uşurare să ştiu că există o persoană pe care 
aş putea s-o sun în caz de maximă urgenţă. 

Cu două zile în urmă, nici măcar nu ştiam de existenţa 
lui. Acum e singura mea legătură cu lumea exterioară. 

Dar o să mă descurc. Sigur o să vină din nou pe la mine 
sau Nina, sau Lamarr. Sau le pot transmite un mesaj prin 
asistente. 

Nu trebuie decât să aştept. 

În timp ce stau pe pat, privind în gol şi rozându-mi 
unghiile deja traumatizate, de după uşa rezervei apare 
capul unei asistente. 

— Un apel pentru tine, scumpo. Îți fac legătura aici, 
spune ea, arătând cu degetul telefonul de plastic de pe 
noptieră. 

Cine ar putea fi? Cine ştie că sunt aici? O fi mama? Mă uit 
la ceas. Nu - în Australia trebuie să fie miezul nopţii. 

Brusc, îmi trece prin minte că sunt părinţii lui James. Ştiu 
că sunt internată aici. Mă simt ca şi când mi-ar fi pus cineva 
o mână rece pe ceafă. 

Telefonul sună. O clipă, îmi pierd tot curajul şi îmi vine să 
nu răspund. Dar strâng din dinţi şi ridic receptorul. 

— Alo? 

Urmează o pauză, după care se aude o voce: 

— Nora, tu eşti? 

La celălalt capăt al firului e Nina. Mă cuprinde un val de 
uşurare şi, pentru o clipă iraţională, mă întreb dacă nu 
cumva a fost telepatie. 

— Nina! 

Mă bucur grozav s-o aud - îmi alungă sentimentul că sunt 
lăsată de izbelişte. 

— Slavă Domnului că m-ai sunat. S-ar putea să mă dea 
afară din spital şi mi-am dat seama că n-am numărul tău - 


— 239 — 


nici pe-al altcuiva. De-aia m-ai sunat? 
— Nu, răspunde ea. Uite, n-o să te iau pe ocolite. Floa 
încercat să se sinucidă. 


== 04 


Douăzeci şi opt 


Nu pot vorbi. 

— Nora? spune Nina după o clipă. Nora, mai eşti la 
telefon? Căcat, s-a întrerupt legătura? 

— Da, sunt aici, spun eu  năucită. Atâta că... 
Dumnezeule... 

— Nu voiam să ţi-o zic aşa direct, dar m-am gândit că e 
mai bine decât să afli de la asistente, de la poliţie sau de la 
mai ştiu eu cine. O internează la spitalul în care eşti tu. 

— Doamne... Şi o să... o să se facă bine? 

— Da, cred că da. Eu am găsit-o. In baia de la pensiunea 
în care suntem cazate. A avut o stare foarte proastă, dar nu 
mi-am dat seama că... Am... 

Pare foarte tulburată şi, pentru prima oară, înţeleg 
presiunea căreia a trebuit să-i facă faţă în ultimele zile. În 
timp ce Clare şi cu mine suntem în spital, la adăpost de 
focul investigaţiilor, Nina, Flo şi Tom au fost probabil 
interogaţi non-stop. 

— A fost o pură întâmplare că m-am întors mai devreme 
decât îi zisesem... Ar fi trebuit să-mi dau seama. Au fost 
nişte zile îngrozitoare, dar n-am crezut nicio clipă că... 

— Nu-i vina ta. 

— Ce naiba, Nora, doar sunt medic, spune ea necăjită, 
într-adevăr, a trecut ceva vreme de când n-am mai avut de- 
a face cu psihiatria, dar ar fi trebuit să-mi aduc aminte 
noţiunile de bază din facultate. Căcat! Ar fi trebuit să mă 
prind. 

— Dar o să se facă bine? 

— Nu ştiu. A luat multe somnifere, combinate cu nişte 
diazepam şi foarte mult paracetamol. Le-a înghiţit cu 
whisky. Dintre toate, paracetamolul mă îngrijorează cel mai 
tare - e o substanţă foarte nasoală. Poţi să te trezeşti la 
spital simţindu-te bine, iar apoi îţi cedează ficatul tocmai 
când ai hotărât că n-ai chef să bagi sinuciderea în 
programul tău de primăvară. 

— O, Doamne. Biata Flo. A zis cumva... a zis ce motiv a 


— 241 — 


avut? 

— Doar a lăsat un bilet în care a scris că nu mai rezistă. 

— Crezi că... 

Mă opresc. Nu ştiu cum aş putea s-o întreb. 

— Ce? Că se simte vinovată? 

Aproape că o aud ridicând din umeri la celălalt capăt al 
firului. 

— Nu ştiu, continuă ea. Dar, orice s-ar fi întâmplat, puşca 
era la ea în mână. Nu cred că Lamarr şi Roberts s-au purtat 
tocmai blând cu ea. 

— Cum a făcut rost de pastile? 

— Somniferele şi diazepamul i-au fost prescrise de 
medic. Flo... de fapt, noi toţi am fost foarte solicitaţi psihic 
zilele astea, Nora. Flo a văzut un om împuşcat. E genul de 
accident care cauzează tulburarea de stres posttraumatic. 

Închid ochii. Eu am stat aici în siguranţă, înfăşurată în 
coconul meu de ignoranță, în timp ce Flo se îndrepta către 
o cădere nervoasă. ` 

— Era atât de obsedată, spun eu lent. Iți aminteşti, tot 
zicea că vrea să-i ofere lui Clare petrecerea perfectă. 

— Da, a spus Nina. Crede-mă, în ultimele două zile, am 
auzit-o vorbind o grămadă despre asta. In mare, tot ce-a 
făcut a fost să plângă şi să se învinovăţească pentru ce s-a 
întâmplat. 

— Dar ce s-a întâmplat, Nina? întreb eu, şi-mi dau seama 
că strâng atât de tare receptorul alb, încât mă dor 
degetele. Lamarr crede că e vorba de crimă - sunt sigură. 
Mi-au pus întrebări ciudate despre telefonul meu. Mi-au şi 
adus la cunoştinţă drepturile mele legale. Sunt suspectă. 

— Toţi suntem suspecți, spune Nina plictisită. Ne aflam în 
casa aia când un om a fost împuşcat. Deci nu te 
suspectează doar pe tine. Pizda mă-sii, mi-aş dori să se 
termine odată povestea asta! Mi-e aşa de dor de Jess, că 
abia mai pot să gândesc. De ce dracu' am acceptat să 
mergem, Nora? 

E obosită. Pare că s-a săturat nu doar de anchetă, ci de 
tot şi toate. Şi dintr-odată mi-i imaginez pe ea şi pe Tom 
singuri în camerele lor de pensiune, aşteptând să fie 


— 242 — 


interogaţi, aşteptând răspunsuri, aşteptând veşti despre 
Flo, Clare şi tot restul. 

Poliţia i-a cerut să nu plece. Şi ea e captivă, la fel ca 
mine. E captivă în ce s-a întâmplat în casa aceea. 

— Trebuie să închid, spune Nina în cele din urmă. E un 
mobil din alea cu credit şi nu cred că mai am mult pe 
cartelă. Dar mai sun o dată şi las numărul la asistente, da? 
Să le zici să mă sune dacă te externează. 

— Bine, răspund eu, şi simt că mi se frânge vocea, dar 
tuşesc ca să nu-şi dea seama Nina. Să ai grijă de tine, da? 
Nu te mustra pentru ce a făcut Flo. O să se facă bine. 

— Chiar nu ştiu dacă o să-şi revină, spune Nina cu 
tristeţe în glas. Am văzut câteva supradoze de paracetamol 
în facultate şi ştiu cam ce urmează. Dar mersi de susţinere. 
Şi, Nora... 

Se opreşte. 

— Da? întreb eu. 

— Să... La dracu'! Nu, n-are rost să-ţi spun... S-o lăsăm 
baltă. 

— Ce? 

— Voiam să-ţi zic... să încerci să-ţi aminteşti ce s-a 
întâmplat după ce ai plecat din casă, da? Depind multe de 
asta. Dar nu te stresa, spune ea, cu un mic hohot de râs. 

— Maa, ştiu. Pa-pa, Nina. 

— Pa-pa. 

După ce închide, îmi frec faţa cu palmele. „Nu te stresa.” 
| s-o fi părut amuzant. Doar ştie la fel de bine ca mine ce 
stres îndurăm cu toţii. 

Trebuie să-mi amintesc. Trebuie să-mi amintesc. 

Închid ochii şi încerc să-mi amintesc. 


— Nora. 

O mână mă scutură de umăr. 

— Nora. 

Clipesc şi încerc să mă ridic în capul oaselor, încerc să-mi 
dau seama unde mă aflu şi ce se întâmplă. 

E Lamarr. M-a furat somnul. 

— Cât e ceasul? întreb eu buimacă. 


043 


— E aproape douăsprezece. 

Vocea ei e rece. Pe chipul ei nu se mai vede nicio urmă 
de zâmbet. De fapt, are o mină foarte sobră. În spatele ei e 
detectivul Roberts, cu faţa împietrită într-o expresie 
încruntată - pare că s-a născut cu un pix în mână şi cu o 
mină acră. Mi-e imposibil să mi-l imaginez ţinând în braţe 
un copil sau sărutând o iubită. 

— Am vrea să-ţi mai punem nişte întrebări, spune 
Lamarr. Vrei să te lăsăm un pic să-ţi revii? 

— Nu, nu-i nevoie. 

Îmi scutur capul, străduindu-mă să mă trezesc de-a 
binelea, în timp ce Lamarr se uită la mine. 

— Să începem, spun eu. 

Lamarr dă din cap, porneşte reportofonul şi îmi repetă 
drepturile, apoi scoate o coală de hârtie: 

— Nora, aş vrea să citeşti această foaie. E o transcriere a 
mesajelor trimise de pe telefonul tău şi al lui James în 
ultimele zile. 

Îmi întinde foaia, iar eu mă îndrept de spate şi mă frec la 
ochi să alung somnul, încercând să desluşesc cuvintele 
imprimate cu litere înghesuite. E o listă de mesaje scurte, 
fiecare precedat de numărul de la care a fost trimis, data şi 
ora expedierii şi încă o informaţie care nu ştiu ce e - poate 
coordonatele GPS? 

Înaintea primului mesaj este trecut numărul meu, cu 
menţiunea: „Vineri, 16:52”. 


LEONORA SHAW: James, sunt eu, Leo. Leo Shaw. 

JAMES COOPER: Leo?? Doamne, chiar tu eşti? 

LEONORA SHAW: Da, eu sunt. Am mare nevoie să te văd. 
Sunt la petrecerea lui Clare. Te rog, poţi să vii încoace? E 
urgent. 

JAMES COOPER: Ce? Serios? 

JAMES COOPER: Ţi-a zis C? 

LEONORA SHAW: Da. Te rog să vii. Nu pot să-ţi spun prin 
telefon despre ce-i vorba, dar am mare nevoie să stau de 
vorbă cu tine. 

JAMES COOPER: Chiar vrei să vin acolo? Nu poţi să 


— 244 — 


aştepţi până te întorci la Londra? 

LEONORA SHAW: Nu. E foarte urgent. Te rog. Nu ţi-am 
cerut nimic până acum, dar cred că îmi eşti dator. Vii 
mâine? Duminică e prea târziu. 


Următoarea replică a lui James vine abia la 23:44: 


JAMES COOPER: Mâine am un spectacol de dimineaţă şi 
unul seara, o să termin abia pe la 10-11. Aş putea veni cu 
maşina, dar o să-mi ia cel puţin cinci ore. O să ajung în 
miezul nopţii. Chiar vrei să vin? 


Sâmbătă, 7:21 
LEONORA SHAW: Da. 


Sâmbătă, 14:32 
JAMES COOPER: OK. 


LEONORA SHAW: MULŢUMESC. Lăsă-ţi maşina pe drumul 
de acces. Când ajungi la casă, ia-o prin spate. Las deschisă 
uşa de la bucătărie. Camera mea e la capătul scării, a doua 
uşă pe dreapta. |ţi explic tot când ajungi aici. 

Urmează încă o pauză lungă. Următorul răspuns al lui 
James e de la 17:54 şi aproape că-mi frânge inima. 


JAMES COOPER: OK. Îmi pare atât de rău, Leo - pentru 
tot. J x 


lar apoi, la 23:18 
JAMES COOPER: Sunt pe drum. 


Asta e tot. 

Când ridic privirea spre Lamarr, am ochii înlăcrimaţi şi 
ştiu că mi s-a îngroşat vocea. 

— Intervievata a terminat de citit transcrierea, spune ea 
cu glas scăzut pentru reportofon, apoi către mine: Ei bine, 


— 245 — 


Nora? Ai vreo explicaţie pentru asta? Credeai că n-o să 
aflăm? A fost inutil să le ştergi, le-am recuperat de pe 
server. 

— Nu... nu... încerc eu să răspund. 

Trag aer în piept şi mă străduiesc să vorbesc: 

— N-nu eu le-am trimis. 

— Serios? 

Nu e o întrebare, ci doar o afirmaţie neutră, uşor 
plictisită. 

— Serios. Trebuie să mă crezi, bâigui eu, deşi îmi dau 
seama că e inutil. E posibil să le fi trimis altcineva. Poate că 
mi-a clonat cineva cartela SIM. 

— Crede-mă, suntem obişnuiţi cu astfel de cazuri, Nora. 
Mesajele astea au fost trimise de pe telefonul tău, iar 
datele şi orele răspunsurilor tale corespund cu alergările 
tale prin pădure şi cu drumul la poligonul de trageri. 

— Dar nu mi-am luat telefonul cu mine când am ieşit să 
alerg! 

— Probele GPS sunt foarte concludente. Ştim că ai ieşit 
din casă şi ai urcat pe coasta dealului până ai prins semnal. 

— Nu eu le-am trimis, repet cu disperare. 

Îmi vine să mă întind în pat şi să-mi trag pătura peste 
cap. Lamarr se uită la mine din picioare - de data asta, nu 
mai stă comod pe pat -, iar trăsăturile ei sunt rigide, ca şi 
când ar fi sculptate în abanos. În expresia ei se citeşte 
compasiune, dar şi un fel de severitate pe care n-am 
observat-o până acum. Are detaşarea nemiloasă pe care 
îmi imaginez că ar avea-o un înger - nu un înger îndurător, 
ci un înger justiţiar. 

— Am primit şi raportul criminaliştilor care au studiat 
maşina, Nora. Ştim ce s-a întâmplat. 

— Ce s-a întâmplat? încerc eu să nu intru în panică, dar 
îmi dau seama că vocea mi-a devenit brusc stridentă şi 
tremurătoare. 

Au aflat. Au aflat ceva ce eu nu ştiu. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Clare a oprit şi te-a luat cu maşina. lar apoi, în timp ce 
mergea cu viteză, ai tras de volan - îţi aminteşti? Ai tras de 


— 246 — 


volan şi ai scos maşina de pe şosea. 

— Nu. 

— Volanul e plin de amprentele tale. Zgârieturile de pe 
mâinile tale şi unghiile pocnite sunt de la încăierarea cu 
Clare, care are pe palme şi pe braţe răni pricinuite de 
loviturile tale. Sub unghiile ei s-au găsit bucăţi din pielea ta. 

— Nu! 

Dar chiar în clipa aceea, mintea îmi e străfulgerată de o 
imagine, ca un coşmar care iese brusc la lumina zilei: faţa 
îngrozită a lui Clare, luminată în verde de bordul maşinii, şi 
mâinile mele înhăţându-le pe ale ei. 

— Nu! spun eu, dar vocea mea e un suspin. 

Ce am făcut? 

— Nora, ce ţi-a spus Clare? Că se mărită cu James? 

Nu pot să vorbesc. Doar clatin din cap, dar nu ca să neg, 
ci pentru că nu mai pot, pentru că nu mai suport întrebările 
ei. 

— Intervievata clatină din cap, spune Roberts aspru 
pentru reportofon. 

— Flo ne-a povestit ce s-a întâmplat, continuă Lamarr 
neînduplecată. Clare i-a cerut să nu-ți spună cu cine se 
mărită. Avea de gând să-ţi zică în weekendul ăsta, nu? 

Dumnezeule! 

— Şi n-ai mai avut niciun iubit după despărţirea de 
James, aşa-i? 

Nu. Nu. Nu. 

— Erai obsedată de el. Clare a amânat să-ţi dea vestea 
pentru că-i era teamă de reacţia ta. Avea dreptate să fie 
îngrijorată, nu? 

Vreau să mă trezesc din coşmarul ăsta. 

— Aşa că l-ai ademenit pe James în casa de sticlă şi l-ai 
împuşcat. 

Nu. Oh, Doamne! Trebuie să vorbesc. Trebuie să spun 
ceva, s-o fac să tacă, să alung toate acuzaţiile astea 
îngrozitoare rostite calm de buzele ei de culoarea prunei. 

— E adevărat, Nora, nu-i aşa? întreabă ea cu blândeţe şi, 
în sfârşit, se aşază la capătul patului şi întinde o mână spre 
mine. Nu-i aşa? 


— 247 — 


Ridic privirea. Am ochii plin de lacrimi, dar reuşesc să 
disting faţa lui Lamarr, ochii ei plini de înţelegere, cerceii 
voluminoşi, incredibil de grei pentru un gât atât de subţire. 
Aud zumzetul reportofonului. 

Îmi recapăt vocea. 

— Vreau un avocat. 


— 248 — 


Douăzeci şi nouă 


Încerc să-mi amintesc ce făceam la 16:52, ora primului 
mesaj pe care se presupune că i l-am trimis lui James de pe 
telefonul meu. leşisem să alerg. Telefonul meu nu avea 
parolă şi-l lăsasem în cameră. Deci cine ar fi putut avea 
acces la el? 

Clare încă nu venise - ştiu sigur, pentru că m-am întâlnit 
cu ea pe drumul de pământ, când venea spre casă. În rest, 
oricare dintre ceilalţi ar fi putut intra în camera mea. 

Dar de ce? De ce ar fi vrut cineva să mă distrugă - să-l 
distrugă pe James, s-o distrugă pe Clare? 

Încerc să trec în revistă posibilităţile. 

Melanie pare să fie varianta cea mai improbabilă. Da, era 
acolo când am ieşit să alerg prima oară şi ştiu sigur că, 
atunci când m-am întors de la a doua alergare, am găsit-o 
în bucătărie. Dar nu cred că putea să-i pese de mine şi de 
James atât de mult încât să facă asta. De ce să-şi pună 
pielea la bătaie ca să incrimineze o persoană pe care n-o 
văzuse niciodată? În plus, deja plecase când a venit James, 
când... când... Inchid ochii, încerc să alung imaginea lui 
James zăcând împuşcat şi însângerat pe podeaua de lemn. 
Dar tot ar fi putut să schimbe cartuşul din puşcă, îmi 
şopteşte o voce firavă din adâncul minţii. Ar fi putut face 
asta oricând. Şi poate că tocmai de-aia a şi plecat atât de 
repede...? E adevărat. Ar fi putut să schimbe cartuşul orb 
cu unul letal. Dar sigur n-ar fi avut cum să prezică restul - 
uşa deschisă, puşca, încăierarea... 

Atunci poate Tom. Avea cum s-o facă: era în casă cât am 
fost la alergare şi a fost de faţă când s-a descărcat puşca. 
Şi - îmi dau seama dintr-odată - el a fost cel care a făcut-o 
pe Clare să plece singură cu maşina. Ce-o fi determinat-o 
să plece atât de brusc? Nu avem decât relatarea lui despre 
ce i-a zis lui Clare, iar acum, în lumina a ceea ce s-a 
întâmplat, faptul că ea nu l-ar fi auzit bine mi se pare mai 
puţin credibil. De ce să fi plecat Clare în trombă, fără să se 
asigure că înţelesese ce-i spusese Tom? La urma urmelor, 


— 249 — 


Nina era medicul. Ea era cea mai bună şansă a lui James. 

Dar dacă Tom chiar i-a spus să plece? Ar fi putut să-i zică 
orice lui Clare - că Nina nu mai mergea cu ea şi că spusese 
să se ducă ea înainte la spital şi că avea să vină şi ea după- 
aceea. Cât despre motiv... îmi amintesc conversaţia despre 
soţul lui şi James pe care am avut-o când eram băuţi. De-aş 
fi fost atentă la ce mi-a povestit! Dar m-am plictisit repede 
- nu aveam niciun chef să ascult o litanie de nume pe care 
nu le cunoşteam şi nici anecdote despre mâncătoria din 
lumea teatrului. E posibil să fi existat o duşmănie între 
Bruce şi James? Sau poate dimpotrivă, o atracţie? 

Şi totuşi, pare puţin probabil. În plus, chiar dacă i-ar fi 
spus lui Clare să plece singură în noapte, ce-ar fi obţinut cu 
asta? Nu putea să prevadă ce avea să se întâmple. 

Şi, lucrul cel mai important, nu avea de unde să ştie 
trecutul meu cu James. Sau... poate că i-a povestit cineva. 

Ar fi putut să-i povestească chiar Clare - şi e o 
posibilitate demnă de luat în calcul. Dar problema e că 
această crimă a fost pusă la cale în aşa fel, încât nu l-a 
distrus doar pe James, ci ne distruge şi pe mine, şi pe Clare. 
Simt că nu suntem doar victime colaterale - pentru că e 
ceva incredibil de crud şi persona! în felul în care am fost 
ademenită în povestea asta, care ne-a amintit amândurora, 
mie şi lui Clare, dureri de mult uitate. Cine ar fi fost în stare 
de aşa ceva? De ce ar fi făcut cineva una ca asta? 

Încerc să mă gândesc la întreaga poveste ca la unul 
dintre romanele mele. Dacă aş scrie-o eu, aş putea să-mi 
imaginez un motiv pentru ca Tom să-i facă rău lui James. Și 
aş putea născoci probabil şi un motiv pentru care să-i facă 
rău şi lui Clare. Dar mie? De ce să facă atâta eforturi ca să 
implice o persoană pe care nici măcar n-o cunoştea? 
Singura persoană care şi-ar fi putut dori să facă una ca asta 
ar fi fost cineva care ne cunoaşte pe toţi trei. Cineva care a 
fost de faţă când s-a întâmplat totul. Cineva ca... 

Nina. 

Dar mă crispez şi alung gândul. Nina poate fi ciudată, 
tăioasă şi sarcastică, iar uneori chiar inconştientă. Dar în 
niciun caz n-ar fi făcut aşa ceva. Sigur? Mă gândesc la 


— 250 — 


trăsăturile ei încordate de durere din clipa când mi-a 
povestit despre plăgile împuşcate pe care le tratase în 
Columbia. Trăieşte ca să ajute oamenii. N-o văd în stare de 
una ca asta. 

Dar în ureche îmi răsună o voce discretă care îmi 
aminteşte cât de crudă poate să fie Nina uneori. Îmi aduc 
aminte că odată, când era foarte beată, mi-a spus: 
„Chirurgilor nu le pasă de oameni, nu la modul lăcrămos. 
Chirurgii sunt ca nişte mecanici: nu vor decât să taie 
pacienţii, să vadă cum funcţionează, să-i demonteze. 
Chirurgul obişnuit e ca un băieţel care desface ceasul lu' 
taică-su, să vadă cum merge, după care nu mai ştie să-l 
monteze la loc. Cu cât devenim mai buni, cu atât suntem 
mai pricepuţi la reasamblarea părţilor. Dar întotdeauna 
lăsăm o cicatrice.” 

Şi mă gândesc şi la surprinzătoarele ei accese de dispreţ 
faţă de Clare. Îmi amintesc înverşunarea ei din seara în 
care a vorbit despre cât de mult îi plăcea lui Clare să 
provoace oamenii şi să se delecteze cu reacţiile lor, precum 
şi ranchiuna cu care a povestit felul în care o dăduse Clare 
în vileag cu ani în urmă. Oare are vreun motiv pentru care 
n-a iertat-o niciodată pe Clare? 

Şi, în sfârşit, mă gândesc la felul în care s-a purtat în 
prima noapte când am ajuns la casa de sticlă şi am jucat 
„N-am făcut niciodată...”. Îmi amintesc răutatea deliberată 
din vorbele ei tărăgănate: Wu mi-am tras-o niciodată cu 
James Cooper. 

În rezerva supraîncălzită ca o saună, mi se face brusc 
frig. Pentru că ăsta e genul de răutate - feroce şi personală 
- din spatele poveştii nebuneşti în care suntem vârâţi acum 
cu toţii. N-a fost doar o curiozitate legată de mine şi de 
James. N-a fost inconştienţă. A fost o cruzime calculată - 
faţă de mine şi faţă de Clare. Deci cine provoacă de fapt 
oamenii ca să se delecteze cu reacţiile lor? 

Dar alung acest gând. N-am să mă gândesc aşa la Nina. 
N-am s-o fac. Pentru că e o idee care mă poate scoate din 
minţi. 

Flo. Flo e numele la care mă tot întorc. Flo a fost acolo de 

— 251 — 


la început. Flo a invitat musafirii. Flo a ţinut puşca. Flo a 
fost cea care a spus că era încărcată cu cartuşe oarbe. 

Flo, cu obsesia ei ciudată pentru Clare. Cu pasiunea ei 
instabilă. Ar fi putut afla despre mine şi James în orice 
moment - la urma urmelor, e prietena cea mai bună a lui 
Clare încă din facultate. Deci, foarte probabil, Clare i-a 
povestit de relaţia lui James cu mine, nu? 

Oare de aceea a luat o supradoză de medicamente? Şi-a 
dat seama ce-a făcut? 

În timp ce mă gândesc la toate astea, stau cu privirea 
aţintită în gol şi dintr-odată atenţia îmi e atrasă de ceva, de 
o mişcare dincolo de fereastra cu geam armat. 

Şi îmi dau seama ce este. 

Polițistul s-a întors - uşa îmi este din nou păzită. Dar de 
data asta nu mai am niciun dubiu: sigur nu stă pe hol ca să 
mă apere. Ci ca să se asigure că rămân în rezervă. N-o să 
plec acasă după ce mă externează, ci la o secţie de poliţie. 
O să fiu arestată, interogată şi, probabil, pusă sub acuzare, 
dacă o să considere că au suficiente probe. 

Fără nicio tragere de inimă, încerc să examinez ultima 
persoană de la petrecerea burlăciţelor: pe mine însămi. 

Am fost acolo. Aş fi putut să trimit mesajele alea către 
James. Aş fi putut să înlocuiesc cartuşul orb cu unul letal. 
Ţineam mâna pe puşcă în clipa când Flo a tras. Mi-ar fi fost 
foarte simplu să mişc ţeava în aşa fel încât să mă asigur că 
era îndreptată spre James când a urcat pe scară, nu-i aşa? 

Şi, mai important, am fost de faţă la a doua parte a 
uciderii lui James. Eram lângă Clare când maşina a derapat 
de pe şosea. 

Ce naiba s-a întâmplat în maşina aia? De ce nu-mi pot 
aminti? 

Mă gândesc la ce mi-a spus doctorul Miller: Uneori, 
creierul ascunde anumite evenimente cu care nu suntem 
pregătiți să ne confruntăm. Presupun că e... un mecanism 
adaptativ, ca să zic aşa. 

Ce nu vrea creierul meu să înfrunte? Adevărul? 

Îmi dau seama că tremur de parcă mi-ar fi frig, deşi 
căldura din rezervă e la fel de sufocantă ca de obicei. lau 


— 252 — 


puloverul Ninei de la capătul patului şi mă înfăşor în el, 
inspirându-i mirosul de tutun şi parfum şi încercând să mă 
liniştesc. 

Nu m-a şocat foarte tare gândul că aş putea fi arestată şi 
pusă sub acuzare - tot nu cred că o să se întâmple asta. 
Sunt sigură, absolut sigur că dacă le explic totul, o să mă 
creadă. 

Ce m-a şocat cu adevărat a fost că cineva mă urăşte 
suficient de mult cât să facă asta. Dar cine? 

Nu-mi dau voie să mă gândesc la ultima posibilitate. E 
prea îngrozitoare ca să-i fac loc în mintea mea altfel decât 
sub forma unor şoapte cicălitoare care ies la iveală când 
mă gândesc la alte lucruri. 

Dar când mă ghemuiesc sub pătura subţire de spital, cu 
puloverul Ninei în jurul umerilor, aud una dintre aceste 
şoapte: Şi dacă e adevărat? 


* 


Restul zilei se scurge lent, ca şi când aerul ar fi făcut din 
melasă. Mă simt ca într-unul dintre coşmarurile mele, în 
care membrele îmi sunt prea grele ca să le pot mişca; mă 
urmăreşte ceva şi trebuie să scap, dar sunt blocată în noroi, 
picioarele îmi sunt amorţite şi greoaie, şi tot ce pot face e 
să înaintez chinuit prin vis, cu grozăvia neprecizată din 
spatele meu apropiindu-se tot mai mult. 

Mica mea rezervă seamănă tot mai mult cu o celulă de 
închisoare, cu uşa cu geam armat dincolo de care stă de 
pază polițistul. 

Acum ştiu ce o să se întâmple dacă mă externează. N-am 
să mă duc acasă. O să fiu arestată şi dusă la poliţie, apoi, 
probabil, pusă sub acuzare. Mesajele constituie o dovadă 
suficientă pentru reținerea mea, împreună cu faptul că am 
negat că le-aş fi trimis. 

Îmi aduc aminte că, acum multă vreme, când mi-am scris 
primul roman, am stat de vorbă cu un poliţist despre 
tehnicile de interogare. Sta; şi asculti, mi-a explicat el. 
Asculţi până iese minciuna la iveală. 

Lamarr şi Roberts au găsit minciuna de care aveau 


— 253 — 


nevoie: le-am zis că nu am trimis acele mesaje. Şi totuşi, au 
fost trimise. 

Încerc să mănânc, dar mâncarea n-are gust şi las mare 
parte în farfurie. Încerc să completez un rebus, dar nu mă 
pot concentra - cuvintele sunt doar litere pe o foaie şi 
mintea îmi e invadată de alte imagini. 

Eu în boxa tribunalului, apoi într-o celulă. 

Flo la terapie intensivă, undeva în acest spital. 

Clare întinsă pe pat, cu ochii mişcându-i-se uşor sub 
pleoapele închise. 

James într-o baltă de sânge. 

Dintr-odată, nările mi se umplu cu izul ca de măcelărie al 
sângelui său, care îmi pătează mâinile şi pijamaua, 
împrăştiindu-se pe podea... 

Arunc pătura de pe mine şi mă dau jos din pat. Mă duc la 
baie şi mă spăl pe faţă, încercând să alung mirosul greu de 
sânge şi amintirile care mă invadează. Însă amintirile pe 
care mi le doresc nu vin. Oare e posibil... e posibil să fi 
trimis acele mesaje şi să fi îngropat amintirea, odată cu ce 
s-a întâmplat în maşină? 

În cine pot să am încredere, dacă nu pot să am încredere 
nici măcar în mine însămi? 

Îmi acopăr faţa cu palmele, iar când mă îndrept de spate, 
îmi văd chipul în oglindă, scăldat în lumina nemiloasă a 
becurilor fluorescente. Vânătăile au început să se retragă, 
dar am ochii duşi în fundul capului. Am tenul galben, ca 
bolnavii de icter, iar de o parte şi de alta a nasului şi sub 
pleoape am pete întunecate. Dar nu mai sunt o hidoşenie. 
Dacă aş avea nişte fond de ten, aş putea acoperi vânătăile. 
Dar n-am. Nu mi-a trecut prin cap să-i cer Ninei să-mi 
aducă. 

Par slabă şi bătrână. Am obrazul boţit de la cearşafurile 
aspre de spital. _ 

Mă gândesc la eul dinăuntrul meu. În capul meu, am avut 
şaisprezece ani timp de aproape un deceniu. Mi se pare că 
încă am părut lung - când sunt stresată, mă trezesc dându-l 
pe după ureche, deşi nu-l mai am. 

În capul meu, James încă e în viaţă. Nu-mi vine să cred că 


— 254 — 


a murit. 

Oare o să mă lase să-i văd cadavrul? 

Mă străbate un fior. Îmi trec mâna prin părul ciufulit şi îmi 
şterg palmele de pantalonii de trening cenuşii. Apoi ies din 
baie. 

Când mă întorc în rezervă, mi se pare că s-a schimbat 
ceva. Nu-mi dau seama ce: cartea mea e tot lângă pernă, 
iar şlapii, sub pat. Carafa cu apă e pe jumătate plină pe 
noptieră, iar fişa medicală e înfiptă neglijent în suportul de 
la capul patului. 

In cele din urmă, îmi dau seama. 

Polițistul nu mai e pe hol. 

Mă apropii de uşă. Mă uit pe geamul armat. Scaunul 
poliţistului e acolo. Alături, o ceaşcă de ceai aburind. Dar 
polițistul e plecat. 

O undă de adrenalină îmi dă fiori, zbârlindu-mi părul de 
pe ceafă. Trupul meu ştie ce urmează să fac înainte ca 
mintea mea să fi înţeles. Duc mâna după şlapi şi mi-i pun în 
picioare. Degetele mele încheie nasturii puloverului de la 
Nina. La sfârşit, duc mâna după cele două bancnote de 
zece lire, care au rămas îndoite pe colţul noptierei. 

Inima îmi bate cu putere când împing uşa cu grijă, 
aşteptându-mă să aud din clipă-n clipă pe cineva strigând: 
„Stai!”, sau o asistentă care să mă întrebe: „Te simţi bine, 
Sscumpo?” 

Dar nimeni nu zice nimic. 

Nimeni nu face nimic. 

les pe coridor şi pornesc pe lângă celelalte rezerve, 
lipăind cu şlapii pe linoleum - /ip, lip, lip. 

Trec pe lângă micul birou al asistentelor - nu e nimeni 
acolo. De fapt, e o asistentă înăuntru, dar stă cu spatele la 
geam şi scrie pe nişte foi. 

Lip, lip, lip. les pe uşile duble şi ajung pe holul principal, 
unde aerul nu mai miroase aşa tare a dezinfectant, ci mai 
mult a mâncare de la cantina din capătul holului. luţesc 
pasul. Văd un semn pe care scrie „leşire”, cu o săgeată 
care indică după un colţ. _ 

Când dau colţul, aproape că-mi stă inima-n loc. Il văd pe 


— 255 — 


poliţist lângă toaleta bărbaţilor, mormăind ceva în staţie. 
Ezit o clipă. Îmi vine să mă răsucesc pe călcâie şi să dau 
fuga înapoi în rezervă înainte să se descopere că am 
dispărut. 

Dar n-o fac. Îmi recapăt cumpătul şi merg mai departe - 
lip, lip, lip -, cu inima bubuindu-mi în ritmul paşilor - bum, 
bum, bum -, fără ca polițistul să mă observe. 

— Am înţeles, spune el în staţie, în clipa când trec pe 
lângă el. Recepţionat. 

Apoi dau colţul şi nu-l mai văd. 

Continui să merg, nici prea repede, nici prea încet. Sigur 
o să mă oprească cineva, nu? Doar nu poţi să pleci aşa 
dintr-un spital. 

Văd o săgeată pe care scrie „leşire”. Vârful ei indică un 
coridor mărginit de paturi separate de draperii. Aproape am 
ajuns. 

Dar apoi, când mai am un pic şi ajung la uşile duble care 
dau spre lifturi, văd ceva - mai exact pe cineva - prin 
ferestrele lor înguste. 

E Lamarr. 

Mi se taie respiraţia şi, aproape fără să gândesc, fac un 
pas în spate şi mă ascund într-un separeu, rugându-mă ca 
pacientul dinăuntru să doarmă. 

Trag draperia cu grijă, simţindu-mi bătăile inimii în gât, şi 
rămân nemişcată, aşteptând, ascultând. Aud uşile duble 
deschizându-se şi închizându-se, apoi îi aud tocurile pe 
linoleum - clic, clac, clic, clac. Paşii se opresc la biroul 
asistentelor, care e aproape vizavi de separeul în care m- 
am ascuns. Stau încremenită, cu mâinile tremurând, 
aşteptându-mă ca draperia să fie trasă la o parte şi să fiu 
descoperită. 

Dar, în cele din urmă, Lamarr îi spune ceva politicos 
asistentei şefe şi îi aud pantofii - clic, clac, clic, clac - 
pornind spre toalete şi spre rezerva mea. 

O, slavă Domnului, slavă Domnului, slavă Domnului! 

Mă simt atât de uşurată, încât mi se înmoaie genunchii. 
Picioarele încep să-mi tremure şi, o clipă, mă tem că o să 
mă prăbuşesc. Dar trebuie să merg mai departe. Trebuie să 


— 256 — 


ies de aici înainte ca Lamarr să ajungă la rezerva mea şi să- 
şi dea seama că am plecat. Brusc, îmi doresc să fi pus 
pernele sub pătură sau să fi tras perdeluţa de la fereastra 
din uşă. 

Inspir adânc de două-trei ori, încercând să mă liniştesc, 
apoi mă întorc, pregătită să-i cer scuze pacientului din 
cubiculumul în care am dat buzna. 

Dar când văd cine e în pat, aproape că-mi stă inima în 
loc. 

E Clare. 

Stă întinsă, cu ochii închişi, iar părul ei auriu e împrăştiat 
pe pernă. 

E foarte palidă şi are faţa mai tăiată decât a mea. Are la 
deget senzorul unui monitor cardio-respirator, iar de sub 
pătură ies alte câteva fire. 

Dumnezeule! O, Clare! 

Ştiu că n-am voie, dar nu mă pot abţine şi întind o mână 
spre faţa ei, să-i dau la o parte o şuviţă care-i acoperă 
buzele. Ochii i se mişcă uşor sub pleoape. Imi ţin respiraţia. 
Dar Clare revine imediat la starea în care era înainte - 
somn? comă? - şi scot un oftat prelung. 

— Clare, spun eu cu glas foarte scăzut, să nu mă audă 
nimeni altcineva, dar cu speranţa că vorbele mele vor 
pătrunde în visele ei. Clare, sunt eu, Nora. Jur, o să aflu 
adevărul. O să aflu ce s-a întâmplat. Promit. 

Nu spune nimic. Ochii i se mişcă din nou sub pleoape şi 
îmi amintesc de Flo în timpul şedinţei de spiritism - şi ea 
stătea cu ochii închişi, căutând ceva ce niciunul dintre noi 
nu putea vedea. 

Simt că mi se frânge inima. 

Dar nu mai pot rămâne. Poate că deja au început să mă 
caute. 

Cu grijă, fără să fac niciun zgomot, mă uit pe după 
draperie. Nu e nimeni pe coridor şi nici la biroul 
asistentelor, iar asistenta şefă a dispărut. 

Mă strecor afară din separeu, trag draperia la loc şi 
aproape că o iau la fugă spre uşile duble, dând buzna în 
holul lifturilor. 


— 257 — 


Apăs pe butoane nu o dată, ci de cinci, zece, 
cincisprezece ori, ca şi când aş putea face cabinele să 
coboare mai repede. 

În cele din urmă, se aude un hârşâit urmat de un piuit şi 
se deschid uşile celui mai îndepărtat lift. Mă duc repede 
spre cabină, cu inima duduindu-mi în piept. Înăuntru e o 
infirmieră care însoţeşte o femeie în scaun cu rotile, 
fredonând discret o piesă de Lady Gaga. Dă, Doamne, să 
reuşesc! 

Liftul ajunge la parter şi fac un pas în spate, lăsând-o pe 
infirmieră să iasă, apoi urmăresc semnele spre intrarea 
principală. La recepţie stă o femeie care răsfoieşte plictisită 
un exemplar din Hello. 

Când ajung aproape în dreptul ei, îi sună telefonul, şi 
iuţesc pasul. Nu răspunde! Nu răspunde! 

Dar femeia ridică receptorul: 

— Alo, recepţia. 

Îmi dau seama că merg prea repede, dar nu mă pot opri. 
Sigur arăt ca o pacientă. Cum naiba de nu observă că sunt 
încălţată cu şlapi? Oamenii normali, vizitatorii, nu poartă 
şlapi în noiembrie. Nu cu pantaloni de trening gri şi pulover 
de lână albastru. 

Ştiu că o să mă oprească. O să mă întrebe ceva, dacă mă 
simt bine. Cele două bancnote de zece lire pe care le strâng 
în palme s-au umezit de transpiraţie. 

— Serios? spune recepţionera pe un ton preocupat, 
răsucind cordonul în jurul degetului. Da, în regulă. O să fiu 
atentă. 

Îmi simt bătăile inimii în gât. A aflat. Nu mai rezist. 

Dar nu, femeia nu ridică privirea. Doar dă din cap. Poate 
că nu despre mine e vorba. 

Încă un pic şi ajung la uşă. Văd un semn care le cere 
oamenilor să folosească gel cu alcool şi la intrare, şi la 
ieşire. Să mă opresc? Cum e mai probabil să atrag atenţia, 
dacă mă opresc sau dacă nu mă opresc? 

Nu mă opresc. 

La recepţie, femeia continuă să vorbească şi să dea din 
cap. 


— 258 — 


Sunt în interiorul uşii rotative. O clipă, îmi imaginez că se 
va opri, că voi rămâne prinsă într-un triunghi de aer, poate 
doar cu o crăpătură spre afară, suficientă cât să scot mâna, 
nu să şi scap. 

Dar bineînţeles că nu se întâmplă asta. 

Uşa îşi continuă rotirea silenţioasă. 

Aerul rece e o adevărată binecuvântare. 

Sunt liberă. 

Am ieşit din spital. 

Am scăpat. 


— 259 — 


Treizeci 


Aerul îmi învăluie faţa şi mă simt complet rătăcită. Oraşul 
mi-e străin şi îmi dau seama - brusc şi acut - că am fost 
adusă la spital inconştientă şi că habar n-am cum am ajuns 
aici şi nici cum să plec. 

Obişnuită cu căldura din spital, încep imediat să tremur, 
iar adierea rece mă loveşte cu fulgi răzleţi de zăpadă. Ridic 
privirea, ca şi când aş aştepta un miracol; şi chiar se 
produce unul, sub forma unui indicator cu „Taxi”, pe care e 
desenată o săgeată. 

Tremurând, cu paşi mici, dau colţul clădirii şi, în dreptul 
indicatorului pe care scrie: „Coada de taxiuri începe aici”, 
văd un singur taxi, cu becul verde aprins, înăuntru e un 
bărbat, sau cel puţin aşa cred - e greu să-mi dau seama 
prin geamurile aburite. 

Mă apropii şchiopătând uşor - şlapii au început să-mi 
roadă pielea dintre degete - şi ciocănesc în geam. In clipa 
următoare, geamul coboară un pic şi dinăuntru îmi 
zâmbeşte o faţă maronie şi veselă. 

— Cu ce pot să te ajut, draga mea? întreabă el. 

E un sikh cu un turban negru elegant, în mijlocul căruia e 
prinsă o insignă cu logoul companiei de taxiuri. 

Accentul lui e un amestec deconcertant de Punjab şi 
Newcastle - o clipă, îmi vine să râd. 

— Vreau... vreau să merg la... 

Habar n-am unde să mă duc. La Londra? 

Nu. 

— Vreau să merg la casa de sticlă, spun eu. E o casă 
lângă Stanebridge. Ştii satul? 

Aprobă din cap şi pune jos ziarul: 

— Da, îl ştiu. Urcă, scumpo. 

Dar nu urc. Deşi e frig şi am început să tremur vizibil, ezit 
cu mâna pe portieră. 

— Cam cât face, te rog? N-am decât douăzeci de lire. 

— În mod normal, douăzeci şi cinci, spune el, uitându-se 
la vânătăile mele, dar pentru tine, e douăzeci. 


— 260 — 


Slavă Domnului. Mă forţez să zâmbesc, deşi mă simt de 
parcă aş avea faţa îngheţată şi ar putea să se crape din 
pricina efortului. 

— M-mulţumesc, spun eu, nu pentru că mă bâlbăi, ci 
pentru că îmi clănţănesc dinţii de frig. 

— Urcă, scumpo, îmi deschide el portiera din spatele lui. 
Altfel o să îngheţi. Haide. 

Mă aşez pe banchetă şi căldura maşinii mă învăluie ca un 
cocon. Miroase a plastic vechi, a brăduţ parfumat şi a fum 
de ţigară stătut - mirosul taxiurilor de pretutindeni -, şi îmi 
vine să mă ghemuiesc, să adorm şi să nu mă mai trezesc 
niciodată. 

Imi tremură degetele când încerc să-mi pun centura şi 
îmi dau seama cât de obosită sunt, cât de slăbiţi îmi sunt 
muşchii după şederea în spital. 

— Scuze, spun eu, în timp ce şoferul se uită la mine în 
retrovizor, să se asigure că mi-am pus centura. Scuze, încă 
un pic. 

— Stai liniştită, scumpo. Nicio grabă. 

Apoi catarama centurii se închide cu un clic liniştitor şi 
mă las pe spetează, simțind că mă doare tot corpul de 
oboseală. 

Taximetristul porneşte motorul. Închid ochii. Am plecat. 


* 


— Hei, domnişoară. Trezeşte-te. 

Deschid ochii buimacă. Unde sunt? Nu acasă. Nu la 
spital. 

Imi ia câteva clipe până îmi dau seama că sunt pe 
bancheta din spate a unui taxi, în hainele mele de spital, iar 
maşina stă pe loc cu motorul pornit. 

— Am ajuns, spune şoferul. Dar nu pot să te duc până la 
casă. Drumul e blocat. 

Clipesc şi şterg condensul de pe geam. Are dreptate. 
Accesul pe drumul de pământ a fost închis - două garduri 
de aluminiu legate între ele cu bandă galbenă. 

— Nu-i nimic, răspund eu, frecându-mă la ochi să alung 
somnul, după care bag mâna în buzunar după bani. Poftim, 


— 261 — 


douăzeci, da? 

la banii şi mă întreabă: 

— Eşti sigură că te descurci, scumpo? Se pare că au 
izolat casa. 

— Da, stai liniştit. 

Dar oare chiar o să mă descurc? Sunt convinsă. Trebuie 
să fie o cale de acces. Imi închipui că poliţia a împrejmuit 
proprietatea, dar nu ca pe o bază militară - în zona asta, n- 
are cine să vină să deranjeze perimetrul. 

Mă dau jos, iar taximetristul se uită îngrijorat la mine din 
maşină, urmărindu-mă cu privirea în timp ce ocolesc 
bariera. Aş vrea să plece. N-aş suporta să mă vadă 
împleticindu-mă pe drumul cu şanţuri noroioase, încălţată 
cu şlapii mei jalnici. Aşa că mă sprijin de unul dintre 
gardurile de aluminiu, străduindu-mă să nu tremur, şi-i fac 
hotărâtă cu mâna. 

Şoferul coboară geamul, scoțând aburi în aerul rece: 

— Eşti sigură că te descurci? Dacă vrei, pot să te aştept. 
Te duc înapoi la Stanebridge, în caz că nu găseşti pe nimeni 
acasă. Nu te costă nimic. Oricum e în drumul meu. 

— Nu, mersi, răspund eu, strângând din dinţi să nu 
clănțăne. Stai liniştit. Pa-pa, poţi să pleci. 

Dă din cap, tot îngrijorat, apoi o ia din loc, iar eu 
urmăresc cu privirea maşina care dispare în lumina 
amurgului, stopurile roşii luminând fulgii de zăpadă. 

Doamne, pare că nu se mai termină odată drumul. 
Uitasem cât de lung este. Îmi aduc aminte de seara în care 
am ieşit la alergat şi m-am întâlnit cu Clare. Aveam pielea 
rece, iar picioarele îmi erau obosite şi dureroase. 

Dar nici nu se compară cu senzaţia de acum. Ce s-o fi 
întâmplat cu muşchii mei cât am stat în spital? N-am urcat 
nici jumătate de drum şi picioarele deja îmi tremură ca 
după un efort prea intens şi prea rapid. Îmi sângerează 
degetele în şlapii din plastic rigid, dar sunt atât de amorţite 
că nu simt durerea - îmi dau seama ce s-a întâmplat doar 
după picăturile roşii care se amestecă cu fulgii de zăpadă. 

Măcar a îngheţat pământul, aşa că nu mi se lipeşte 
noroiul de tălpi. Dar, într-un moment de neatenţie, alunec 


— 262 — 


într-un şanţ adânc, se aude o pârâitură şi piciorul îmi trece 
prin gheaţa subţire, afundându-se în apa rece şi noroioasă 
de sub ea. 

Mi se taie respiraţia şi scot un fel de scâncet, trăgându- 
mi cu greu piciorul din gheaţa tăioasă. E un scâncet subţire 
şi jalnic - parcă aş fi un şoarece înhăţat de o bufniţă. 

Mi-e frig. Mi-e foarte, foarte frig. 

O fi fost o mare prostie să vin aici? 

Dar trebuie să merg mai departe. N-are niciun rost să mă 
întorc - chiar dacă m-ar lua cineva cu maşina, unde aş 
putea să mă duc? Înapoi la spital şi la sergentul Lamarr, 
care mă aşteaptă cu cătuşele? Am plecat într-ascuns din 
spital - am fugit. Trebuie să merg până la capăt. Nu există 
cale de întoarcere. 

Mă forţez să merg, punând cu greu un picior în faţa 
altuia, cu braţele strânse în jurul trunchiului ca să mă 
încălzesc, mulţumindu-le lui Dumnezeu şi Ninei pentru 
puloverul albastru, singura mea protecţie împotriva 
hipotermiei. Vântul iarăşi a început să bată, vuind printre 
copaci, şi, din când în când, se aude zăpadă scuturându-se 
şi căzând pe pământ. 

Incă un pas. 

Şi încă unul. 

Nu-mi dau seama cât mai am de mers - întrucât nu e 
nimeni în casă, nu se vede nicio lumină care să mă ghideze. 
Habar n-am cât am mers în frigul ăsta chinuitor. Ştiu doar 
că trebuie să continui - altfel, am să mor. 

Incă un pas. 

Pe măsură ce mă apropii, îmi vin imagini în minte. Flo cu 
faţa schimonosită de frică, ţinând pușca la piept. Expresia 
îngrozită a Ninei, mâinile ei pătate de sânge în timp ce se 
străduia să oprească hemoragia. 

James. James zăcând într-o baltă de sânge, la un pas de 
moarte. 

Nu voia să întrebe „mi-ai spus?”, ci „mi-ai scris?”. Voia să 
ştie de ce-l adusesem aici. Şi de ce-l lăsam să moară aşa. 

Venise după mine. Venise pentru că i-o cerusem eu. 

Dar oare i-o cerusem? 


— 263 — 


Nu mai sunt sigură. Doamne, ce frig e! 

Mi-e greu să gândesc limpede. 

Îmi amintesc mesajele pe care mi le-a arătat Lamarr şi 
nu-mi mai dau seama dacă mi le amintesc din momentul în 
care mi-a arătat ea foaia sau de mai înainte. 

l-am cerut lui James să vină? 

Am aflat cu cine urma să se mărite Clare abia când mi-a 
spus ea în maşină. Nu ştiusem până atunci. Deci de ce i-aş 
fi trimis un mesaj mai înainte? 

Trebuie să mă agăț de asta - trebuie să mă agăţ de ce 
sunt sigură. 

Sigur a fost mâna lui Flo. Era singura persoană care ar fi 
putut controla totul - ea a ales musafirii, ea a ales locul 
petrecerii, ea ştia de puşcă. 

Era în casă când au fost trimise mesajele. 

Ştia că ieşisem să alerg. 

Mă gândesc din nou la intensitatea ei neobişnuită, la 
iubirea ei enormă, explozivă, înfricoşătoare pentru Clare. E 
posibil să se fi gândit că ar putea s-o piardă pe Clare din 
cauza lui James? Să nu fi putut suporta gândul ca el să 
devină un obstacol între ele? Şi cea mai bună persoană 
asupra căreia să arunce vina eram eu, fosta iubită a lui 
James, prietena cea mai bună a lui Clare din liceu. 

lar apoi... apoi şi-a dat seama ce-a făcut. Că şi-a distrus 
şi prietena, şi rivalul. Că a distrus viaţa lui Clare. 

Şi n-a mai suportat vinovăția. 

Doamne, mi-e atât de frig! Şi sunt foarte obosită. Văd un 
copac prăbuşit pe marginea drumului. Aş putea să mă 
odihnesc un pic, doar un minut, să nu-mi mai tremure 
picioarele. 

Mă apropii de el păşind cu greu şi mă prăbuşesc pe 
scoarţa aspră, acoperită cu muşchi. Imi sprijin pieptul pe 
genunchi, suflând spre picioare, încercând cu disperare să 
le încălzesc. 

Închid ochii. 

Mi-aş dori să pot dormi. 

Nu. 

Vocea vine de undeva din afara mea. Ştiu că nu e reală, 


— 264 — 


dar tot o aud. 

Nu. 

Vreau să dorm. 

Nu. 

Dacă adorm, o să mor. Ştiu asta. Dar nu-mi mai pasă. 
Sunt atât de obosită. 

Nu. 

Vreau să dorm. 

Însă e ceva care mă împiedică. Ceva dinăuntrul meu nu 
mă lasă să mă odihnesc. 

Nu e dorinţa de-a trăi - nu-mi mai pasă de viaţă. James a 
murit. Clare e în spital. Flo e pe moarte. N-a mai rămas 
decât un lucru - adevărul. 

N-am să mor. N-am să mor, pentru că cineva trebuie să 
facă asta - trebuie să afle ce s-a întâmplat cu adevărat. 

Mă ridic. Genunchii îmi tremură atât de tare, încât abia 
mă mai ţin pe picioare. Mă sprijin de copacul prăbuşit. 

Fac un pas. 

Şi încă unul. 

Am să merg mai departe. 

Am să merg mai departe. 


— 265 — 


Treizeci şi unu 


Nu-mi dau seama de cât timp merg. S-a lăsat întunericul. 
Am pierdut noţiunea timpului; orele par să se fi contopit, 
învăluite de fulgii ce pătează noroiul îngheţat. Sunt obosită 
- atât de obosită că nu mai pot gândi - iar ochii îmi 
lăcrimează din pricina vântului care a început din nou să 
bată. 

Am faţa amorţită şi privirea înceţoşată când, în cele din 
urmă, ridic privirea şi o văd: casa de sticlă. 

Nu mai este farul impunător şi auriu pe care l-am văzut în 
prima noapte. Acum e întunecată şi tăcută, pierzându-se 
printre copaci, aproape invizibilă. Luna e în primul pătrar şi 
lumina ei se reflectă în geamul dormitorului din faţă, unde a 
dormit Tom, iar în jurul ei se vede un halo alburiu şi ştiu că 
o să fie o noapte foarte rece. 

Întunericul nu e singura diferenţă. Uşa a fost sigilată de 
poliţie cu bandă galbenă, iar geamul spart de la capătul 
scării e acoperit cu un fel de grilaj metalic - din cele cu care 
se acoperă ferestrele caselor goale din zonele rău-famate. 

Străbat cu greu ultimii metri, târşâindu-mi picioarele pe 
pietrişul din faţa casei. Acum, că am ajuns aici, nu-s sigură 
că pot să fac asta - să intru şi să revăd locul unde a murit 
James. Dar trebuie. Nu doar pentru James, nu doar pentru 
că e singurul mod în care pot afla adevărul despre ce s-a 
întâmplat. Ci pentru că, dacă nu mă adăpostesc în casă, o 
să mor de frig. 

Uşa de la intrare e încuiată şi nu e nicio fereastră pe care 
aş putea s-o forţez. lau o piatră şi mă uit la peretele uriaş 
de sticlă al livingului. Văd soba pe lemne şi ecranul negru al 
televizorului plat. Îmi imaginez că arunc piatra în panoul 
uriaş de sticlă - dar n-o fac. Nu din pricina zgomotului 
puternic şi al distrugerii uriaşe pe care aş provoca-o, ci 
pentru că nu cred c-o să se spargă - geamul e dublu, poate 
chiar triplu. A fost nevoie de un cartuş ca să se spargă cel 
din hol; sunt sigură că biata mea piatră doar o să ricoşeze 
din geam. 


— 266 — 


Arunc piatra şi pornesc încet, cu paşi chinuiţi, spre 
spatele casei. Picioarele mi-au amorţit de tot şi mă împiedic 
de câteva ori, sângele prelingându-mi-se printre degete. Nu 
vreau să mă gândesc cum o să mă întorc în oraş - pe jos n- 
o să pot, asta-i sigur. Spre groaza mea, bănuiesc că o să 
mă ia de aici poliţia. Sau poate salvarea. 

Spatele casei e la fel de nepromiţător. Încerc fereastra 
franţuzească din spatele livingului, trăgând cu degetele de 
panoul uriaş de sticlă. Mă străduiesc din răsputeri să-l 
urnesc, sperând că fereastra nu e încuiată, dar tot ce 
reuşesc e să-mi pocnesc şi mai tare unghiile roase. Mă uit 
la suprafaţa netedă a casei. Oare aş putea să mă caţăr în 
balconul în care a fumat Nina? 

O clipă, iau în calcul posibilitatea asta, pentru că văd un 
burlan de scurgere din zinc. Dar îmi dau seama repede că 
n-aş putea să mă caţăr pe peretele alunecos de sticlă, nici 
cu încălțări speciale şi cu un harnaşament de siguranţă, 
darămite în şlapi şi cu mâinile amorţite. La şcoală, nu 
reuşeam niciodată să mă caţăr pe funiile din sala de sport, 
rămânând atârnată jalnic, cu braţele mele uscăţive întinse 
deasupra capului, până când, în cele din urmă, cădeam 
grămadă, ca un bolovan, pe salteaua de burete, în timp ce 
alte fete urcau cu vioiciune până sus, lovind cu palma bara 
de lemn de deasupra. 

Aici nu e nicio saltea de burete. lar burlanul de zinc e mai 
alunecos şi mai periculos decât o funie cu noduri. Dacă pic, 
s-a zis cu mine - aş fi norocoasă dacă aş scăpa doar cu o 
gleznă ruptă. 

Nu, balconul nu e o variantă, în cele din urmă, aproape 
fără nicio speranţă, încerc uşa din spate, care dă în 
bucătărie. 

Şi se deschide. 

Simt furnicături pe ceafă: şoc, uimire, un fel de exaltare. 
Nu-mi vine să cred că poliţia n-a încuiat-o. Oare să fie atât 
de uşor, după ce totul a fost atât de greu până aici? 

Uşa e sigilată cu bandă galbenă, dar mă strecor pe sub 
ea şi intru în casă, aproape târându-mă. Mă îndrept de 
spate, aşteptându-mă să se declanşeze alarma sau să văd 


— 267 — 


un poliţist ridicându-se de pe un scaun. Dar casa e 
întunecată şi tăcută, iar singura mişcare e rostogolirea pe 
gresie a fulgilor de zăpadă. 

Împing uşa, însă nu se închide, ci loveşte tocul şi sare 
înapoi. Pun mâna pe clanţă şi încerc din nou s-o închid, dar 
observ ceva. Pe limba broaştei e lipită o bucată de scotch, 
care o împiedică să se închidă ca lumea. 

Înţeleg dintr-odată de ce s-a tot deschis uşa de la 
bucătărie în noaptea aceea - de ce s-a deschis chiar şi după 
ce-am  încuiat-o. Încuietoarea e din cele care doar 
imobilizează clanţa, împiedicând-o să mai mişte limba 
broaştei. Dar dacă limba e băgată în broască, clanţa nu mai 
foloseşte la nimic - e ţeapănă când pui mâna pe ea, dar 
asta nu înseamnă că uşa e încuiată, ci doar că stă închisă 
din inerție. 

O clipă, îmi vine să dezlipesc scotchul, dar îmi dau 
repede seama ce prostie aş face. In sfârşit, am găsit o 
dovadă. În faţa mea, ascunsă inocent pe muchia uşii, este 
proba limpede că cineva a vrut ca James să moară - iar 
scotchul a fost lipit acolo tocmai de acea persoană. Cu 
grijă, fără să ating scotchul, închid uşa şi o sprijin cu un 
scaun. 

Apoi, pentru prima oară, mă uit în jur. 

În mod ciudat, bucătăria e aşa cum am lăsat-o. Nu ştiu la 
ce mă aşteptam - poate să văd peste tot strălucirea 
argintie a prafului pentru amprente. Dar îmi dau seama 
imediat cât de inutilă ar fi fost o asemenea procedură. 
Niciunul dintre noi n-a negat că ar fi fost aici. Poliţia ar fi 
găsit amprentele noastre împrăştiate peste tot, dar ce-ar fi 
dovedit asta? 

Acum, cel mai mult îmi doresc să mă târăsc la etaj, să 
mă trântesc într-un pat şi să dorm. Dar nu pot. S-ar putea 
să nu am mult timp la dispoziţie. Sigur au descoperit deja 
că rezerva mea e goală. Şi îşi dau seama că nu am cum să 
ajung departe pe cont propriu - nu fără bani, fără încălțări 
şi fără palton. N-o să dureze mult până o să-l găsească pe 
şoferul care m-a adus. lar când o să-l găsească... 

Traversez bucătăria, însoţită de ecoul puternic al paşilor 


— 268 — 


mei, trag aer în piept, apoi deschid uşa spre hol. 

Au făcut curat - în mare, cel puţin. Sângele a dispărut 
aproape cu totul, la fel şi multe dintre cioburi, deşi simt 
cum îmi mai scrâşneşte câte unul sub şlapi. Au fost 
înlocuite de semne pe podea şi pe pereţi şi de bucățele de 
scotch cu însemnări pe care nu le pot descifra în întuneric. 
Nu îndrăznesc să aprind lumina. Casa nu are perdele şi 
prezenţa mea ar putea fi observată din vale. 

Dar au mai rămas urme din loc în loc, pete ruginii din 
ceva care era parte din James - iar acum nu mai e. 

Mi se pare foarte straniu: el nu mai e aici, dar sângele din 
inima lui a rămas impregnat în lemn. Îngenunchez pe 
parchetul neted, zgâriat de cioburile călcate de noi. Ating 
zgârieturile pătate cu sânge şi îmi spun: Sângele ăsta a fost 
James. Cu două zile în urmă, era înăuntrul lui, îl ţinea în 
viaţă, pulsându-i în vene şi colorându-i pielea. Dar acum s-a 
irosit, s-a împrăştiat aici - şi e tot ce a mai rămas din el. 
Acum, trupul lui e autopsiat undeva. Apoi va fi îngropat sau 
ars la crematoriu. Insă o parte din el va rămâne în această 
casă. 

Mă ridic, forţându-mi picioarele reci şi obosite să se 
mişte. Mă duc în living şi iau o pătură de pe canapea. Pe 
masă au rămas pahare murdare, iar în resturile de vin se 
văd chiştoacele de la ţigările rulate ale Ninei, care s-au 
umflat şi seamănă acum cu nişte viermi albi. Dar 
indicatorul şi hârtia de la şedinţa de spiritism au dispărut. 
Mă trec fiori când mă gândesc că poliţia o să citească acele 
mâzgăleli bizare. Ce-o fi însemnat acel criminaaaa!o lung, 
cu litere dublate? L-a scris cineva intenţionat? Sau pur şi 
simplu a ieşit din subconştientul grupului, ca un monstru 
marin care apare la suprafaţă din adâncul fricilor celor mai 
tainice, după care se scufundă la loc? 

Pătura miroase a fum de ţigară stătut, dar mi-o strâng în 
jurul umerilor şi arunc o privire scurtă spre cuiele de lemn 
goale de deasupra şemineului. Nu vreau să mă gândesc la 
ce urmează să fac. Dar trebuie s-o fac. E singura mea şansă 
de a afla ce s-a întâmplat. 


— 269 — 


Încep de la capătul de sus al scării, unde am stat cu toţii 
în acea noapte, strânşi unii într-alţii. Flo era în dreapta mea 
şi-mi aduc aminte că am pus o mână pe puşcă. Clare şi 
Nina erau în dreapta lui Flo, iar Tom, în spatele nostru. 

Liniştea, întunericul şi inima duduindu-mi în piept fac ca 
scena să semene atât de mult cu noaptea aceea tragică, 
încât simt că mă ia cu leşin, dar mă ţin pe picioare şi inspir 
pe nas, spunându-mi că totul s-a întâmplat deja, că James 
n-o să urce pe treptele din faţa mea. Noi l-am omorât - noi 
toţi, cu frica noastră isterizată de oameni băuţi. Puşca am 
tinut-o cu toţii. 

Mă forţez să-mi amintesc ce s-a întâmplat după aceea: 
trupul lui James rostogolindu-se pe trepte, Nina şi cu mine 
coborând cu paşi împleticiţi după el. Acum, cobor încet, 
ţinându-mă de balustradă - încă mai sunt cioburi pe scară 
de la geamul spart, şi n-am încredere în şlapii mei pe 
întuneric, când ştiu că pot să alunec pe sticlă. 

Am ajuns în locul unde Nina a încercat să-l resusciteze pe 
James. 

Aici am îngenuncheat în sângele lui, iar el a încercat să 
vorbească. 

Simt umezeala lacrimilor pe faţă, dar le şterg cu palma. 
Nu e timp pentru durere. Mai sunt puţine ore până 
dimineaţă, până vor veni să mă ia. 

Ce s-a întâmplat mai departe? 

Uşa livingului încă e scoasă din balamale - Tom ne-a 
adus-o pe post de targă şi am cărat-o cu greu afară, unde 
Clare ne aştepta în maşină. 

Uşa de la intrare nu e încuiată cu cheia, aşa că pot s-o 
deschid fără probleme dinăuntru. Forţa vântului aproape că 
mă izbeşte cu uşa de oţel în faţă, iar zăpada dă buzna 
înăuntru ca o vietate, încercând parcă să alunge puţina 
căldură care a mai rămas în casă. 

Mijesc ochii şi, strângând pătura în jurul umerilor, ies în 
furtuna de zăpadă. Rămân pe platforma de la intrare, acolo 
unde am aşteptat-o pe Nina în noaptea aceea. Îmi aduc 
aminte că Tom i-a strigat ceva lui Clare, iar Clare a plecat 
cu maşina. 


— 270 — 


Şi îmi amintesc că, după aceea, am văzut haina ei 
atârnată pe balustradă. 

Întind mâna, mimând că o ridic. 

Tremur, dar mă străduiesc din răsputeri să-mi amintesc 
ce a urmat, ce era obiectul mic şi rotund din buzunarul ei. 

Întind mâna, cu ochii înlăcrimaţi de fulgii de zăpadă care- 
mi izbesc faţa. 

Şi dintr-odată îmi amintesc. Îmi amintesc ce ţineam în 
mână. 

Şi înţeleg de ce am luat-o la fugă. 

Era un cartuş. Un cartuş de puşcă. Era cartuşul orb care 
lipsea. 

Stând aici, în locul în care am stat atunci, gândurile îmi 
năvălesc în minte la fel ca în acea noapte, şi mi le pot 
aminti - e ca şi când s-ar topi zăpada şi aş vedea cum iese 
la iveală peisajul de dedesubt. 

Cartuşul ar fi putut ajunge în haină la poligonul de 
trageri. Dar acum, după ce am tras şi eu cu puşca, ştiu să 
deosebesc un cartuş letal de unul orb. Întrucât sunt pline cu 
alice, cartuşele letale atârnă în mână mai greu decât 
sugerează forma lor compactă. Ce-am scos din haină în 
noaptea aceea era uşor ca plasticul - deci nu era umplut cu 
alice. Era un cartuş orb. Era cartușul orb. Cartuşul care 
trebuia să fie în puşcă. 

Clare a fost cea care a înlocuit cartuşul orb cu unul letal. 

lar după împuşcătură, plecase cu maşina în noapte, cu 
James muribund întins pe bancheta din spate. 

De ce? De ce? 

Nu avea niciun sens atunci şi n-are niciun sens nici acum, 
dar atunci n-am avut timp să stau pe gânduri. N-am avut 
decât o opţiune: să-i prind din urmă şi s-o înfrunt pe Clare. 

Acum, am timp. Mă întorc lent şi intru din nou în casă, 
încuind uşa în urma mea. Mă duc în living şi mă aşez, cu 
capul în mâini, străduindu-mă să înţeleg. 

Nu pot pleca de aici până în zori - decât dacă... mă ridic, 
teapănă de frig, şi pun mâna pe receptor. 

Linia e tot moartă, nu se aude decât un şuier şi nişte 
pârâituri. Înseamnă că sunt blocată aici până dimineaţă. 


— 271 — 


Singura variantă ar fi să mă aventurez din nou în întuneric, 
pe drumul cu noroi îngheţat, dar nu cred c-aş mai fi în 
stare. 

Mă întorc pe canapea şi mă învelesc mai bine cu pătura, 
încercând în van să-mi încălzesc mâinile şi picioarele. 
Doamne, ce obosită sunt. Dar nu pot să dorm. Trebuie să 
descâlcesc povestea asta. 

Clare a înlocuit cartuşul orb cu unul letal. 

Deci Clare l-a omorât pe James. 

Dar nu are sens. Clare nu avea niciun motiv - şi e singura 
persoană care n-ar fi avut cum să trimită primele mesaje în 
numele meu. 

Trebuie să mă gândesc. 

Întrebarea care îmi tot revine în minte e: de ce? De ce l- 
ar fi omorât Clare pe James în ajunul nunţii lor? 

Şi dintr-odată, cu un fior rece care nu are nicio legătură 
cu frigul din living, îmi amintesc vorbele lui Matt din spital. 
James şi Clare aveau probleme. 

Alung gândul aproape imediat. E ridicol. Da, viaţa lui 
Clare trebuie să fie perfectă; da, are standarde incredibil de 
înalte, dar, ce Dumnezeu, a mai fost părăsită. Da, purta 
multă ranchiună celui care-i dădea papucii - ştiu asta 
pentru că am fost lângă ea când a înscris adresa de e-mail 
a lui Rick pe toate site-urile porno şi pe toate site-urile cu 
Viagra pe care le-a găsit. Dar cu siguranţă nu l-a omorât. 

Şi totuşi, e o mare diferenţă. 

Când Rick a părăsit-o pe Clare, Flo nu era în peisaj. 

Îmi amintesc ce a spus Flo în prima seară, cu lacrimi în 
ochi: Clare e sprijinul meu şi aş face orice pentru ea. Orice. 

Orice? 

Îmi amintesc şi cum a reacţionat când m-am dus la 
culcare - a făcut o criză de nervi, acuzându-mă că îi 
sabotez eforturile. Te omor dacă strici tot! m-a ameninţat 
ea. N-am luat-o în serios. Dar poate c-ar fi trebuit. 

Şi, în fond, nu era vorba decât de o petrecere a 
burlăciţelor. Oare ce-ar fi fost în stare să-i facă bărbatului 
care avea de gând s-o părăsească pe prietena ei cea mai 
bună chiar înainte s-o ducă la altar? 


— 272 — 


Şi cine era cel mai nimerit ţap ispăşitor dacă nu eu, fosta 
prietenă cea rea, care furase ce-i aparţinea de drept lui 
Clare, după care dispăruse timp de zece ani? 

Însă totul scăpase de sub control. 

Apoi îmi aduc aminte că, în ultima noapte, Flo purta 
haine asemănătoare cu ale lui Clare şi dintr-odată înţeleg: 
dacă pe balustradă nu era haina lui Clare, ci a lui Flo, iar 
Clare pur şi simplu o luase din greşeală? 

Flo. 

Flo a fost cea care a luat puşca de deasupra şemineului. 

Flo a fost cea care ne-a spus că nu era încărcată. 

Flo a fost cea care a organizat weekendul, care m-a 
convins să vin, care a pus totul la cale. 

Şi Flo ar fi putut să trimită toate acele mesaje. 

Simt că în jurul meu se strânge o pânză de păianjen - cu 
cât mă zbat mai mult, cu atât se încâlceşte şi mai tare. 

James a murit. 

Clare e pe moarte. 

Flo e pe moarte. 

lar Nina stă într-o cameră de pensiune, aproape de 
capătul puterilor. Atât ea, cât şi Tom înfruntă întrebări la 
care nu pot răspunde şi suspiciuni pe care nu le pot 
îndepărta. 

Doamne, ajută-mă să mă trezesc din acest coşmar. 

Mă ghemuiesc pe-o parte şi îmi duc genunchii la piept, cu 
pătura înfăşurată în jurul meu. Trebuie să mă gândesc, 
trebuie să hotărăsc ce să fac, dar, confuză şi sleită de vlagă 
cum sunt, tot ce fac e să mă învârt în cerc. 

Am două posibilităţi. 

Sau aştept poliţia, încerc le explic de ce am venit aici, 
apoi le spun despre cartuşul orb şi haina lui Flo, în speranţa 
că o să mă creadă. 

Sau pot să plec când se crapă de ziuă, în speranţa că n-o 
să-şi dea seama că am fost aici. 

Dar unde să mă duc? La Londra? La Nina? Şi cum să plec 
de-aici? 

Bineînţeles, poliţia o să dea de mine până la urmă, dar o 
să fie mai bine să mă găsească în altă parte decât în casa 


— 273 — 


de sticlă. 

Aproape împotriva voinţei mele, simt că mi se închid 
ochii, iar mâinile şi picioarele, care-mi tremură de oboseală, 
mi se relaxează uşor, muşchii tresărindu-mi din când în 
când, cuprinse încetul cu încetul de somn. Nu mai pot 
gândi. Am să încerc să înţeleg mâine. 

De undeva din adâncul meu vine un căscat enorm şi-mi 
dau seama că nu mai tremur. Îmi scot şlapii din picioare şi 
simt că mi-au dat lacrimile de la căscat, dar sunt prea 
obosită ca să le şterg. 

O, Doamne, am mare nevoie de somn.. 

Am să mă gândesc la toate astea... mâine... 


E noapte. E noaptea împuşcăturii. Şi stau ghemuită în 
holul strălucitor, scăldată în lumina aurie şi în sângele lui 
James. 

Am sângele lui în nări, pe mâini, sub unghii. 

Se uită la mine, cu ochi mari şi întunecaţi, învăluiţi de o 
strălucire umedă. 

— Mesajul... spune el, cu greutate. Leo... 

li ating faţa cu mâna şi dintr-odată James dispare, odată 
cu sângele şi lumina. 

Mă trezesc, e întuneric şi inima îmi bate repede. 

Câteva clipe stau nemişcată, cu inima duduindu-mi în 
piept ca o tobă, încercând să-mi dau seama ce m-a trezit. 
Nu se aude nimic. 

Dar apoi întorc capul şi observ două lucruri. 

Primul este că în faţa casei, dincolo de peretele de sticlă, 
a apărut o formă întunecată care nu era acolo înainte. Și 
sunt destul de sigură că e o maşină. 

Al doilea este că aud un zgomot din bucătărie. E un 
zgomot lent, aspru şi trepidant. 

E hârşâitul unui scaun împins pe gresie. 

Cineva împinge uşa de la bucătărie. 


— 274 — 


Treizeci şi doi 


E cineva în casă. 

Mă ridic brusc în capul oaselor şi pătura îmi cade de pe 
umeri. Bătăile inimii îmi zvâcnesc atât de tare în gât, că mi 
se face brusc greață. 

O clipă, îmi vine să strig, să întreb cine e. Dar îmi dau 
seama că ar fi nebunie curată. 

Oricine ar fi intrusul şi oricare ar fi motivul pentru care a 
venit, e clar că sunt în pericol. Nu e poliţia - n-ar fi venit 
aşa, în toiul nopţii, strecurându-se pe uşa din spate. Nu. 
Există doar două posibilităţi. Fie e un spărgător care a avut 
norocul să găsească uşa deschisă. Fie a venit criminalul. 

Mi-aş dori să fie un hoţ. lar faptul că, în clipa asta, cea 
mai bună variantă e un străin care dă buzna în casă spune 
ceva despre cât de răvăşită îmi este viaţa. Dar, în adâncul 
sufletului, ştiu că nu e un spărgător. E criminalul. A venit 
după mine. 

Cu foarte multă grijă, mă ridic în picioare, ţinând pătura 
în jurul meu ca pe un scut, de parcă lâna moale şi roşie ar 
putea să mă apere. 

Singura mea uşurare e că, la fel ca mine, intrusul nu va 
vrea să aprindă lumina. Poate că întunericul mă va ajuta să 
mă ascund, să scap. 

La dracu'! Unde să mă duc? 

Ferestrele livingului dau spre grădină, dar sigur sunt 
închise - deja le-am încercat de afară şi, în plus, îmi aduc 
aminte că le-a încuiat Flo în ultima noapte. Avea o cheie 
care habar n-am unde e. 

Aud mişcare în bucătărie. Intrusul păşeşte cu grijă pe 
gresie. 

În mine se înfruntă două impulsuri puternice. Primul este 
să fug - să ies pe uşă, să urc la etaj şi să mă încui în baie -, 
să fac tot ce pot ca să scap. 

Al doilea este să rămân pe loc şi să lupt. 

Sunt o alergătoare. Asta fac - alerg. Dar, uneori, nu mai 
poţi fugi. 

— 275 — 


Stau nemişcată, cu pumnii încleştaţi lângă coapse şi cu 
sângele vuindu-mi în urechi, iar respiraţia îmi zgârie 
beregata. 

Fugă sau luptă. Fugă sau luptă. Fugă sau... 

Încălţările intrusului scrâşnesc pe cioburile din hol. Apoi 
se opresc. 

Ştiu că ucigaşul e acolo şi ascultă - mă ascultă pe mine. 
Îmi ţin respiraţia. 

Cineva s-a oprit în cadrul uşii, dar nu pot să văd cine e. 
Tot ce pot să văd în întuneric e o siluetă neagră pe fundalul 
lucios al uşii de oţel de la intrare. 

Ar putea fi oricine - poartă o haină cu glugă şi faţa îi este 
umbrită. Silueta face un pas şi văd strălucirea unei şuviţe 
blonde. 

— Bună, Flo, spun eu, cu vocea sugrumată. 

lar ea începe să râdă. 

Râde şi iar râde, şi câteva clipe habar n-am de ce. 

Păşeşte zâmbind într-o rază de lună, cu tălpile scrâşnind 
pe cioburi. 

Şi înţeleg de ce. 

Pentru că nu e Flo. 

E Clare. 

Se sprijină de perete şi îmi dau seama că e la fel de 
slăbită ca mine. Poate că nu era atât de bolnavă pe cât se 
prefăcea când am văzut-o la spital, dar cu siguranţă nu se 
simte bine. Se ţine pe picioare precum cineva care ar avea 
de două ori vârsta ei, ca şi când ar fi fost bătută zdravăn şi 
nu şi-ar fi revenit decât pe jumătate. 

— De ce te-ai întors? reuşeşte ea să spună în cele din 
urmă. De ce n-ai lăsat lucrurile aşa cum erau? 

— Clare? zic eu cu glas răguşit. 

Nu înţeleg. Nimic nu are sens. 

Se apropie bâjbâind de canapea şi se trânteşte în ea cu 
un geamăt. Arată îngrozitor în lumina slabă, filtrată de nori 
a lunii - chiar mai rău decât mine. Are faţa tăiată şi o 
vânătaie mare şi umflată la tâmplă, care pare neagră în 
semiîntuneric. 

— Clare... de ce? 


— 276 — 


Povestea asta n-are nicio noimă. 

Nu spune nimic. Pe măsuţa de cafea au rămas tutunul de 
rulat al Ninei şi foiţele Rizla. Se întinde cu greu după ele, 
scoțând un mic oftat de uşurare când se trânteşte la loc pe 
spetează, după care începe să-şi ruleze lent, cu stângăcie o 
ţigară. Poartă mănuşi, dar tot îi tremură mâinile şi îi cade 
de două ori tutun pe jos înainte s-o aprindă. 

— N-am mai fumat de ani de zile, spune ea înainte să 
tragă un fum lung. Doamne, cât mi-a lipsit. 

— De ce? spun eu din nou. De ce-ai venit aici? 

Incă nu-mi pot face creierul să accepte ce se întâmplă. 
Clare e aici, deci ea trebuie să fie criminala. Dar de ce? 
Cum? Cu siguranţă n-ar fi avut cum să trimită primul mesaj 
de pe telefonul meu - era singura persoană din casă care n- 
ar fi putut. 

Ar trebui s-o iau la fugă. Ar trebui să mă ascund în 
spatele canapelei, cu un cuţit de pâine în mână. Dar nu pot 
înţelege ce se întâmplă. E Clare, insistă creierul meu. E 
prietena ta. Când îmi întinde ţigara, o iau din mâna ei ca 
prin vis, trag un fum şi-l ţin în piept până când mă opresc 
din tremurat şi simt o uşoară ameţeală. 

Vreau să i-o dau înapoi, dar Clare ridică din umeri: 

— Fumeaz-o tu. Pot să-mi fac alta. Doamne, ce frig e. 
Vrei un ceai? 

— Mersi, spun eu, având în continuare sentimentul ciudat 
că visez. 

Clare e criminala. Dar n-are cum să fie. Nu mă pot gândi 
ce să fac, aşa că mă refugiez în aceste răspunsuri 
politicoase automate. 

Se ridică cu greu în picioare şi se duce şchiopătând în 
bucătărie, de unde se aude clinchetul ceainicului şi, după 
câteva minute, bolborositul apei care dă în fiert. 

Ce să fac? 

Ţigara s-a stins şi o pun pe măsuţa de cafea. Nu e nicio 
scrumieră, dar nu-mi mai pasă. 

Închid ochii, îmi frec faţa cu palmele şi, brusc, îmi vine o 
imagine în minte, ca o proiecţie pe interiorul pleoapelor: 
James, cu sângele strălucitor ca vopseaua în lumina 


— 277 — 


becurilor. 

Încă am în nări mirosul de sânge din vis, iar vocea lui 
răguşită îmi răsuna în cap. 

Se aude un uşor zgomot dinspre bucătărie şi o văd pe 
Clare întorcându-se cu paşi nesiguri, ţinând câte o cană în 
fiecare mână. Le pune pe masă şi, după ce ia una dintre 
ele, se aşază pe canapea, scoate o folie de pastile din 
buzunar şi îşi pune două capsule în ceai, degetele ei 
mişcându-se cu stângăcie din pricina mănuşilor de lână. 

— Calmante? întreb eu, mai mult ca să zic ceva. 

Dă aprobator din cap: 

— Da. Ar trebui să le iau întregi, dar nu pot înghiţi pastile. 

la o gură de ceai şi se crispează: 

— Doamne, e îngrozitor. Nu-mi dau seama dacă e de la 
pastile sau s-a stricat laptele. 

lau şi eu o gură. Are un gust neplăcut - ceaiul 
întotdeauna are un gust neplăcut, dar acum e mai rău 
decât de obicei. E şi amar, şi acru, deşi Clare i-a pus zahăr - 
însă măcar e fierbinte. 

Bem în tăcere o vreme, dar în cele din urmă nu mai pot 
să tac. 

— Ce cauţi aici, Clare? Cum ai venit? 

— Cu maşina lui Flo. Le-a împrumutat-o părinţilor mei, iar 
când au plecat, mi-au lăsat cheia în sertarul noptierei, să 
vină Flo s-o ia. Dar... n-a mai venit. 

Nu. N-a mai venit. Pentru că... 

Clare ridică privirea. Deasupra cănii, ochii ei cu pupilele 
dilatate strălucesc în lumina slabă a lunii. E atât de 
frumoasă - chiar şi aşa, înfofolită într-o haină veche, cu faţa 
tăiată, învineţită şi nemachiată. 

— Cât despre ce caut aici, aş putea să te întreb acelaşi 
lucru. Ce cauţi tu aici? 

— Am venit ca să încerc să-mi amintesc, spun eu. 

— Şi ţi-ai amintit? întreabă ea relaxat, ca şi când am 
discuta despre ce s-a întâmplat într-un episod vechi din 
Prietenii tăi. 

— Da, spun eu, întâlnindu-i privirea în întuneric, simțind 
cana fierbinte între palmele amorţite. Mi-am amintit de 


— 278 — 


cartuş. 

— Ce cartuş? 

Are o faţă inexpresivă, dar e ceva în ochii ei... 

— Cartuşul din haina ta. L-am găsit în buzunarul tău. 

Clare clatină din cap şi dintr-odată devin furioasă - 
foarte, foarte furioasă. 

— Nu-ţi bate joc de mine, Clare! Era haina ta. Ştiu sigur. 
De ce ai fi venit aici dacă n-ar fi fost a ta? 

— Poate... începe ea, uitându-se în cană, apoi din nou la 
mine. Poate ca să te apăr de tine însăţi? 

— Ce naiba vrei să spui? 

— Nu-ţi aminteşti ce s-a întâmplat, nu-i aşa? 

— De unde ştii? 

— De la asistente. Au obiceiul să trăncănească. Mai ales 
când pacientul doarme - sau pare să doarmă. 


— Aşa, şi? 
— Nu-ţi aminteşti ce s-a întâmplat în pădure, nu? Nici în 
maşină. 


— Ce tot spui acolo? 

— Ai tras de volan, spune ea cu glas scăzut. Mi-ai spus că 
nu poţi trăi fără James, că despărţirea de el ţi-a distrus 
ultimii zece ani din viaţă. Mi-ai spus că încă-l visezi, că n-ai 
trecut peste ce s-a întâmplat, peste ce ţi-a spus în mesajul 
ăla. Ai scos maşina de pe stradă, Lee. 

Vorbele ei mă lovesc precum un val. Şocul e atât de 
mare, că simt furnicături pe obraji, ca şi când mi-ar fi dat o 
palmă. Apoi valul trece şi rămân cu respiraţia tăiată. 

Pentru că e adevărat. După ce-a terminat de vorbit, îmi 
revine în minte o amintire limpede şi dureroasă - mâinile 
mele pe volan, Clare luptându-se disperată cu mine, 
unghiile mele înfipte în pielea ei. 

— Eşti sigură că-ţi aminteşti bine? spune ea, cu o voce 
foarte blândă. Te-am văzut, Lee. Aveai mâna pe ţeava 
puştii. Tu ai îndreptat puşca spre James. 

Câteva clipe, nu-s în stare să spun nimic. Stau nemişcată, 
cu respiraţia întretăiată, strângând cana cu ambele mâini, 
ca pe o armă. În cele din urmă, clatin din cap: 

— Nu. Nu, nu, nu! Atunci de ce ai venit aici? De ce nu m- 


— 279 — 


ai denunţat la poliţie? 

— De unde ştii că n-am făcut deja asta? întreabă ea 
calm. 

Dumnezeule! Sunt atât de îngrozită, că mă simt brusc 
sleită de vlagă. lau o gură mare de ceai şi dinţii îmi 
clănţăne pe marginea cănii. Încerc să mă gândesc, să pun 
fragmentele cap la cap. 

Nu este adevărat. Clare se joacă cu mintea mea. Nicio 
persoană în toate minţile nu ar sta să bea ceai cu femeia 
care i-a omorât logodnicul şi i-a băgat maşina în şanţ. 

— Cartuşul, insist eu. Cartuşul era în haina ta. 

— Habar n-am despre ce vorbeşti, spune ea, şi vocea îi 
tremură o clipă. Te rog, Lee. Te iubesc. Mi-e teamă pentru 
tine. Orice ai fi făcut... 

Nu pot să gândesc. Mă doare capul. Mă simt foarte ciudat 
şi am un gust amar în gură. lau o gură de ceai ca să scap 
de el, dar nu fac decât să-l intensific. 

Închid ochii şi în spatele pleoapelor îmi reapare imaginea 
lui James sângerând în braţele mele. Oare asta e imaginea 
pe care am s-o văd pentru tot restul vieţii de fiecare dată 
când am să închid ochii? 

— Mi-ai scris... bâiguie el, cu sângele bolborosindu-i în 
plămâni. Mi-ai scris, Leo. 

Şi deodată, din în ceața amintirilor şi suspiciunilor, iese 
ceva la iveală. 

Ştiu ce spunea James. Ce încerca să spună. 

Pun jos cana. 

Ştiu ce s-a întâmplat. Şi ştiu de ce a trebuit să moară 
James. 


— 280 — 


Treizeci şi trei 


Doamne, ce proastă am fost! Nu-mi vine să cred cât de 
proastă - timp de zece ani, nici măcar nu mi-am dat seama. 
Rămân împietrită, gândindu-mă la toate lucrurile care ar fi 
putut să se petreacă altfel - cât de diferit ar fi putut să fie 
totul, dacă aş fi văzut evidenţa pe care am avut-o în faţă 
atâţia ani. 

— Lee? spune Clare, şi faţa ei e întruchiparea îngrijorări. 
Lee, te simţi bine? Arăţi... nu arăţi deloc bine. 

— Nora. Mă cheamă Nora, spun eu cu glas răguşit. 

Timp de zece ani. Timp de zece ani, mesajul ăla 
nenorocit mi-a fost gravat în inimă, iar eu n-am observat 
niciodată. 

— Lee, încep eu, şi Clare ia o gură de ceai, uitându-se la 
mine pe deasupra cănii, cu sprâncenele ei subţiri şi 
frumoase strânse într-o încruntătură nedumerită. Lee, spun 
eu încă o dată, îmi pare rău, dar asta e problema ta, nu a 
mea. Descurcă-te singură. Şi să nu mă mai suni niciodată. J 

— Ce? 

— Lee. 

— Ce naiba tot zici acolo? 

— Lee. Nu mi-a spus niciodată Lee. James nu mi-a spus 
niciodată Lee. 

O clipă, se uită la mine complet nedumerită - şi dintr- 
odată îmi reamintesc ce actriţă desăvârşită era. Este. Nu 
James ar fi trebuit să se apuce de actorie, ci Clare. E 
incredibilă. 

Clare pune cana jos şi îşi ia o mină îndurerată: 

— Doamne. S-a întâmplat acum mult timp, Lee. 

Nu e o recunoaştere - nu tocmai. Dar o cunosc suficient 
de bine cât să-mi dau seama că s-ar putea să fie. Nu mai 
protestează. 

— Zece ani. Mă prind greu, spun eu cu amărăciune - şi 
nu doar pentru că greşeala asta mi-a distrus viaţa, ci şi 
pentru că, dacă aş fi fost mai perspicace, James putea fi şi 
acum în viaţă. De ce-ai făcut-o, Clare? 


— 281 — 


Întinde mâna spre mine, dar mă trag deoparte. 

— Uite, începe ea, nu spun că ce am făcut a fost corect - 
eram tânără şi fără minte. Dar, Lee, am făcut-o pentru 
binele vostru. V-aţi fi ruinat amândoi vieţile. In după-amiaza 
aia, am fost să-l văd şi era căcat pe el - nu era pregătit să 
fie tată. Şi nici tu nu erai pregătită să fii mamă. Şi ştiam că 
niciunul dintre voi n-ar fi avut curajul să ia decizia. 

— Nu, spun eu cu glas tremurător. 

— Ai vrut să se întâmple aşa. Amândoi aţi vrut. 

— Nu! repet eu, şi de data asta se aude ca un scâncet. 

— Poţi să negi cât vrei, spune ea blând, dar tu ai fost cea 
care a plecat, iar el nu te-a împiedicat. N-ar fi fost nevoie 
decât de un mesaj sau un telefon, şi adevărul ar fi ieşit la 
iveală. Însă nici asta n-aţi fost în stare să faceţi. Adevărul e 
că James voia să rupă relaţia, dar era prea laş ca să plece 
singur. Am făcut-o pentru binele vostru. 

— Minţi, spun eu în cele din urmă, cu glas răguşit şi 
sugrumat. Nu-ţi pasă - nu ţi-a păsat niciodată. Pur şi simplu 
îl voiai pe James, iar eu îţi stăteam în cale. 

Îmi amintesc... îmi amintesc ziua în care eram amândouă 
în sala de spectacole a liceului, cu soarele revărsându-se 
prin ferestrele înalte, şi Clare mi-a zis laconic: „O să-l am pe 
James Cooper.” 

Dar în schimb, a devenit al meu. 

— A aflat, nu? întreb eu, uitându-mă la faţa ei palidă, la 
părul ei murdar, colorat în alb-argintiu de lumina lunii. A 
aflat de mesaj. Cum? 

Oftează. 

Şi, în cele din urmă, spune ceva ce pare să fie adevărat. 

— l-am spus eu. 

— Ce? 

— l-am spus eu. Am avut o discuţie despre onestitate şi 
căsătorie. Mi-a zis că, înainte să ne căsătorim, ar vrea să-şi 
ia o povară de pe suflet. M-a întrebat dacă poate să-mi 
spună ceva şi dacă o să-l iert. Şi i-am zis că da, orice - 
absolut orice. Şi mi-a povestit că la petrecerea unde ne-am 
reîntâlnit, prietenul lui, Julian, fusese interesat de mine - 
îmi aduc aminte că am flirtat cu el toată noaptea. La 


— 282 — 


sfârşitul petrecerii, i-am dat numărul meu lui Julian, iar 
James mi-a zis că a găsit în buzunarul lui hârtia pe care-l 
scrisesem şi că-l păstrase pentru el. Apoi i-a zis lui Julian că 
nu eram interesată de el şi, în schimb, mi-a scris e/mie: mi- 
a zis că are numărul meu de la Julian şi m-a întrebat dacă 
vreau să ieşim să bem ceva. 

Oftează şi se uită pe geam: 

— Mi-a zis că asta îl apăsa de ani de zile. Că relaţia 
noastră începuse cu o minciună şi că prietenul lui ar fi 
trebuit să fie cu mine. Dar mi-a zis că Julian era un afemeiat 
şi că-i luase numărul din buzunar atât din motive egoiste, 
cât şi pentru binele meu. N-ar fi suportat ideea ca Julian să 
se combine cu mine, să mi-o tragă şi apoi să-mi dea 
papucii. Se aştepta să mă înfurii, dar, pe măsură ce vorbea, 
nu aveam în minte decât că minţise şi trişase ca să pună 
mâna pe mine, că-şi încălcase principiile. Doar ştii cum e... 
cum era James. 

Incuviinţez din cap. Mişcarea îmi dă ameteli, dar înţeleg 
la ce se referă. James era un amestec contradictoriu - un 
anarhist cu propriul lui cod etic rigid. 

— A fost ciudat, continuă Clare, vorbind mai lent acum - 
pare că a uitat de prezenţa mea. Credea că mărturisirea lui 
m-ar fi făcut să-l iubesc mai puţin. Dar dimpotrivă, m-a 
făcut să-l iubesc mai mult. Mi-am dat seama că o făcuse 
pentru mine, din dragoste pentru mine. Şi am înţeles că 
acelaşi lucru era valabil şi pentru mine. Că-l minţisem din 
dragoste pentru el. Şi m-am gândit... dacă eu pot să-l iert... 

Inţeleg. li înţeleg logica strâmbă. Şi nevoia ei de a fi mai 
presus de ceilalţi: tu ai făcut asta pentru mine, eu am făcut 
ceva şi mai rău pentru tine. Deci te iubesc mai mult decât 
mă iubeşti tu. 

Dar, din nefericire, l-a înţeles complet greşit pe James. 

Încerc să-mi imaginez expresia lui din momentul în care 
Clare i-a povestit ce făcuse. Oare încercase să se justifice şi 
în faţa lui, la fel cum a făcut cu mine? Da, Clare avea 
dreptate: James nu era pregătit să fie tată. Dar oare asta l- 
ar fi convins pe James? Cred că el n-ar fi văzut în asta decât 
cruzimea şiretlicului. 


— 283 — 


— Ce i-ai spus? întreb eu în cele din urmă. 

Sunt ameţită de oboseală şi îmi simt trupul ciudat, 
deconectat de mine, iar muşchii îmi sunt ca de cârpă. Clare 
arată la fel de rău - încheieturile ei sunt atât de subţiri, 
încât par gata să se rupă. 

— Cum adică? 

— Probabil i-ai spus şi altceva. Altfel m-ar fi sunat. Ce i-ai 
mai zis atunci? 

— Ah.. îşi freacă ea tâmplele, dându-şi pe spate o şuviţă 
care i-a căzut pe faţă. Nu-mi amintesc. l-am zis câ... mi-ai 
cerut să-i transmit că ai nevoie să stai o vreme singură... că 
ţi-a distrus viaţa şi că nu mai vrei să-l vezi. Şi să nu te sune, 
că o să iei tu legătura cu el când o să fii pregătită. 

Dar bineînţeles că n-am mai luat legătura cu el niciodată. 
M-am mai dus la liceu doar ca să-mi dau examenele şi l-am 
ignorat complet. Apoi am plecat de tot. 

O parte din mine şi-ar dori să-i dea o palmă pentru că a 
fost atât de prost, că s-a lăsat păcălit atât de uşor. Putea 
să-şi lase principiile deoparte şi pur şi simplu să mă sune. 
De ce n-a făcut-o? Dar ştiu răspunsul. Din acelaşi motiv 
pentru care nici eu nu l-am sunat niciodată. Mânarie. 
Ruşine. Laşitate. Şi încă ceva - vestea a fost un fel de 
traumă şi i-a fost mai uşor să meargă mai departe decât să 
se uite în urmă. Se întâmplase ceva radical în vieţile 
noastre, ceva pentru care nu eram deloc pregătiţi. Şi am 
fost amândoi năuciţi de consecinţe, aşa că am încercat să 
nu ne gândim prea mult, să nu simţim prea mult. Ne-a fost 
mai simplu să îngropăm totul. 

— Şi ce ţi-a spus? reuşesc eu să spun în cele din urmă. 

Sunt răguşită şi mă doare gâtul. Mai iau o gură de ceai, 
dar acum, că s-a răcit, are un gust şi mai rău. Şi totuşi, 
poate că zahărul şi cafeina mă vor ajuta să rămân trează 
până dimineaţă, până vine poliţia. Sunt obosită - foarte, 
foarte obosită. 

— După, când a aflat ce se întâmplase de fapt. 

Clare oftează: 

— A vrut să anuleze nunta. lar eu l-am implorat să n-o 
facă... l-am zis că e ca Angel din Tess D'Ubervi/le - îţi 


— 284 — 


aminteşti, Angel mărturiseşte că a înşelat-o, dar apoi n-o 
poate ierta pe Tess când ea îi spune că a rămas însărcinată 
cu Alec. 

Am studiat cartea în liceu. Încă îmi amintesc pasiunea cu 
care James l-a condamnat pe Angel în clasă. E un ipocrit de 
căcat! a strigat el atunci, şi a fost dat afară pentru că a 
înjurat de faţă cu profesorul. 

— Mi-a zis că are nevoie de timp să se gândească, dar că 
nu va putea încerca să mă ierte decât dacă-ţi spun 
adevărul. Aşa că i-am zis că te-am invitat la petrecerea 
burlăciţelor ca să-ţi spun adevărul. 

Izbucneşte în râs, ca şi când ar înţelege brusc poanta 
unui banc: 

— Ce ironie a sorții: întotdeauna mi s-a părut că 
petrecerile burlăciţelor sunt extrem de plicticoase, iar 
James s-a ţinut mult timp de capul meu să mă convingă să- 
mi fac şi eu una - şi până la urmă m-a convins, dar nu din 
motivul pe care şi-l închipuia el. Dacă n-ar fi insistat atâta, 
probabil nu m-aş fi gândit niciodată la toate astea. 

Înţeleg acum. Înţeleg tot. 

Clare nu putea greşi niciodată. Întotdeauna trebuia să 
suporte altcineva consecinţele. Întotdeauna trebuia să fie 
vina altcuiva. 

Oare James o cunoscuse vreodată cu adevărat? Sau 
iubise doar o iluzie, personajul pe care Clare îl jucase 
pentru el? O ştiu pe Clare de douăzeci de ani şi ştiu bine că 
planul lui James n-ar fi avut cum să meargă. Clare n-ar fi 
mărturisit nici în ruptul capului ce făcuse atunci. Pentru că 
ar fi însemnat să admită că greşise nu doar faţă de mine, ci 
faţă de toată lumea, pentru totdeauna. Nu se putea aştepta 
să păstrez tăcerea în legătură cu ce se întâmplase - totul ar 
fi ieşit la iveală: cei zece ani de minciună şi înşelătorie, 
plus, lucrul cel mai umilitor, faptul că tocmai ea, Clare 
Cavendish, recursese la aşa ceva ca să pună mâna pe 
bărbatul ei. 

Probabil ştia şi ea că decizia lui James era pe muchie de 
cuţit. Habar n-am cât i-a povestit el lui Matt, dar, din 
moment ce era dispus să-şi împărtăşească suferinţa cu alţii, 


— 285 — 


înseamnă că era foarte profundă. Şi nu-i făcuse nicio 
promisiune lui Clare - îi spusese doar că s-ar putea s-o ierte 
dacă îmi dezvăluia adevărul. 

Dar, cunoscându-l pe James, nu cred că ar fi putut s-o 
ierte. 

Nu. Dacă ar fi mărturisit, Clare ar fi pierdut totul şi n-ar fi 
câştigat nimic. 

Aşa că avea două opţiuni: sau să spună adevărul şi să se 
dea în vileag faţă de toată lumea, sau să nu accepte ce-i 
ceruse James şi să-şi piardă logodnicul - caz în care 
adevărul ar fi ieşit oricum la iveală. Orice ar fi ales, ar fi fost 
distrusă, iar imaginea pe care şi-o construise cu multă grijă 
de-a lungul atâtor ani - imaginea de prietenă loială, de 
iubită tandră, de persoană generoasă şi onestă - s-ar fi 
făcut ţăndări. 

Ştiu cât de greu este să laşi trecutul în urmă şi s-o iei de 
la capăt - iar viaţa lui Clare era fericită, strălucitoare şi 
plină de succes. Probabil s-a gândit la câte a realizat, la cât 
a construit şi câştigat, şi a pus toate astea în balanţă cu o 
minciună din urmă cu zece ani. 

Putea să iasă din povestea asta distrusă - sau putea să-l 
omoare pe James şi să încheie totul ca o văduvă tragică, de 
un curaj exemplar, gata să ia viaţa de la început. 

James trebuia să moară - execuţia lui era un rău 
regretabil, dar necesar. 

Insă a mea... a mea era o pedeapsă. Nu era suficient ca 
James să moară. Cineva trebuia să poarte povara morţii lui. 
Nu putea fi vina lui Clare, nici măcar sub forma unui 
accident. 

Nu, altcineva trebuia să poarte vina. Şi de data asta, am 
fost eu. 

De ce eu? Îmi vine s-o întreb. Dar n-o fac. Pentru că ştiu. 

l-am furat bărbatul. Cu zece ani în urmă, m-am 
amestecat între Clare Cavendish şi proprietatea ei de drept, 
furându-i-l pe James de sub nas în timp ce ea era prea 
bolnavă ca să poată lupta pentru ce era al ei, iar acum am 
făcut acelaşi lucru: am apărut din trecut ca o mână dintr-un 
mormânt, să mă amestec încă o dată între ea şi James. 


— 286 — 


N-am să mai plec în viaţă din casă asta, o ştiu. 

Clare nu-şi poate permite să mă lase să scap. 

Inima îmi bate foarte, foarte tare în piept - atât de tare, 
încât am o ciudată senzaţie de ameţeală, ca şi când aş fi pe 
punctul de a mă prăbuşi. Mă ridic şovăielnic în picioare, cu 
cana în mână, dar mă împiedic şi o scap. Clare întinde 
mâna după ea, încercând s-o prindă înainte să se verse, dar 
degetele ei înmănuşate alunecă pe porțelan şi cana se 
rostogoleşte zăngănind pe măsuţa de cafea. 

Zaţul se împrăştie pe masă şi văd... văd rămăşiţele albe 
de pe fundul cănii. Nu e zahăr, pentru că zahărul s-a 
dizolvat de mult. Ci altceva. Ceva care a făcut ceaiul să 
aibă un gust mai rău decât de obicei. 

Acum înţeleg. Înţeleg de unde mi se trage ameţeala, 
înţeleg de ce Clare mi-a mărturisit atât de multe, de ce a 
avut atâta răbdare cu mine. Şi înţeleg... O, Doamne! Inteleg 
de ce poartă mănuşi. 

Se uită la cană, apoi la mine. 

— Hopa! spune ea, apoi zâmbeşte. 


— 287 — 


Treizeci şi patru 


Câteva clipe, nu schiţez nicio mişcare. Rămân împietrită, 
uitându-mă prosteşte la cană, cu mâinile şi picioarele 
amorţite, stăpânită de confuzia care m-a împiedicat să 
observ mai devreme efectele medicamentelor. Ce mi-o fi 
pus în ceai? Sedative? Somnifere? 

Rămân pe loc, legănându-mă uşor, încercând să-mi adun 
forţele. Încercând să-mi păstrez echilibrul. 

Apoi o iau împleticindu-mă către uşă. 

Nu mă mişc repede. Ci încet - chinuitor de încet. 

Dar când Clare se repede spre mine, picioarele ei rănite 
şi obosite nu i se supun întru totul. Se împiedică de covor şi 
se prăbuşeşte, şoldul ei izbindu-se de muchia foarte 
ascuţită a măsuţei de cafea. Ţipătul ei răsună în toată casa, 
făcându-mă să-mi simt capul - care deja se învârte - încă şi 
mai ciudat. 

les împleticindu-mă pe hol şi mă străduiesc să descui uşa 
de la intrare, a cărei încuietoare părea atât de simplă cu 
doar câteva ore în urmă. Îmi tot alunecă degetele şi cheia 
nu vrea să se răsucească, dar în cele din urmă reuşesc şi, 
rupând banda firavă întinsă de poliţie, ies în aerul proaspăt, 
binecuvântat de rece. 

Mă doare capul, mi-e greață şi îmi simt picioarele ca de 
cârpă. 

Dar asta ştiu să fac. Să alerg. Pot s-o fac. 

Fac un pas. Apoi încă unul. Şi încă unul, şi încă unul. Şi 
mă înghite pădurea. 

Este incredibil, indescriptibil de întuneric. Dar nu mă pot 
opri. 

Simt aerul rece pe faţă, iar copacii se profilează negri pe 
fundalul negru. Apar brusc din întunericul îngheţat, iar eu 
mă feresc şi şerpuiesc printre trunchiuri, strecurându-mă 
pe sub crengi, cu mâinile ridicate ca să-mi protejez faţa. 

Ferigile şi rugii mi se agaţă de glezne, zgâriindu-mi 
pielea, dar picioarele îmi sunt reci şi amorţite, aşa că nu 
prea simt tăieturile, ci doar ţepii ascuţiţi care încearcă să 


— 288 — 


mă ţină în loc. 

E coşmarul meu. Numai că de data asta nu încerc să-l 
salvez pe James, ci pe mine însămi. 

În spatele meu, aud trântindu-se o portieră şi un motor 
ambreiat. Razele farurilor strălucesc printre copaci, 
descriind un arc de cerc larg, în timp ce maşina întoarce, 
după care porneşte hurducându-se prin hârtoape. 

Drumul de pământ şerpuieşte în curbe largi, pentru ca 
panta să nu fie prea abruptă. În schimb, poteca din pădure 
e mai dreaptă. Dacă alerg repede, pot să ajung la şosea 
înaintea lui Clare. Şi apoi? 

Dar nu mă pot gândi la asta. Respirația îmi şuieră printre 
dinţii strânşi. Îmi forţez muşchii tremurători să lucreze mai 
mult, mai repede. 

Nu vreau decât să trăiesc. 

Prind viteză. Acum, poteca e mai înclinată, iar muşchii nu 
se mai străduiesc să mă propulseze, ci să mă menţină în 
poziţie verticală, să nu mă prăbuşesc cu capul înainte. Sar 
peste o creangă căzută şi peste vizuina unui bursuc - o 
gaură neagră între peticele de zăpadă -, iar în clipa 
următoare, cu totul pe neaşteptate, mă izbesc de un copac 
şi mi se taie respiraţia. 

Cad în patru labe, cu capul ţiuindu-mi de durere, îmi 
curge sânge din nas - îl văd picurând pe zăpadă în timp ce 
gâfâi, iar când pun mâna pe puloverul Ninei, îl simt umezit 
de sânge. Clatin din cap, încercând să alung steluţele şi 
dungile luminoase care-mi brăzdează vederea, împroşcând 
sânge în jur. 

Nu mă pot opri. Singura mea şansă e să ajung la şosea 
înainte să-mi taie ea calea. Mă ridic în picioare, cu o mână 
sprijinită de trunchiul copacului, încercând să scap de 
ameţeală, şi o iau din nou la fugă. 

În timp ce alerg, îmi apar în minte flashuri răzlețe, ca un 
peisaj luminat de fulgere. 

Clare, în cizmele de cauciuc, strecurându-se afară din 
casă în zorii zilei, ca să trimită mesaje de pe telefonul meu 
dintr-un loc în care era semnal, lăsând în zăpadă urmele pe 
care aveam să le văd eu mai târziu. 


— 289 — 


Clare aşteptând ca Nina să intre în casă, apoi plecând cu 
maşina în întuneric - dar ca să ce? Să parcheze pe 
marginea şoselei şi să aştepte ca James să sângereze până 
moare? 

Clare şocată, cu faţa albă în lumina lunii, în clipa când am 
țâşnit din pădure şi am sărit în faţa maşinii, strigându-i să 
oprească, să mă lase să urc. 

A călcat din instinct pe frână, iar eu am urcat lângă ea. 
După ce-am trântit portiera, s-a uitat la mine şi la James, 
amândoi cu centurile puse, după care, fără să încerce să-mi 
dea vreo explicaţie, a băgat maşina în viteză şi a călcat pe 
acceleraţie. 

O clipă, nu mi-am dat seama ce se întâmplă. A virat spre 
un copac care se profila în întuneric. 

Apoi am înţeles. 

Am înhăţat brusc volanul, înfigându-mi unghiile în pielea 
ei, luptând să preiau controlul asupra maşinii - după care 
totul s-a făcut negru. 

Dumnezeule, trebuie să ajung la şosea înaintea ei! Dacă 
parchează la baza potecii şi-mi taie calea, sunt pierdută. 

Totul mă doare. Vai, totul mă doare atât de tare. Dar 
pastilele pe care mi le-a pus Clare în ceai au şi un avantaj - 
m-au amorţit suficient de mult cât să pot continua, ajutată 
de frică şi adrenalină. 

Vreau să trăiesc. Nu mi-am dat seama cât de mult vreau 
să trăiesc până acum. 

O, Doamne, vreau să trăiesc. 

Şi dintr-odată, aproape fără să-mi dau seama, ajung la 
şosea. Poteca mă aruncă pe asfalt cu aşa o viteză, încât 
aproape că mă împiedic încercând să mă opresc, nu cumva 
să ajung în calea unei maşini. Rămân pe loc gâfâind, cu 
mâinile sprijinite pe genunchi. În ce direcţie s-o iau? 

Unde e Clare? 

Aud un zgomot, huruitul unei maşini care se zdruncină în 
hârtoape şi virează în curbe. Nu e departe. A ajuns aproape 
de capătul drumului de pământ. Şi nu mai pot - nu mai pot 
să alerg. Mi-am forţat corpul dincolo de limite. 

Trebuie să alerg, altfel am să mor. 


— 290 — 


Dar nu pot. Nu pot. Abia mă mai pot ţine pe picioare - 
darămite să mai pun un picior în faţa altuia. 

Fugi! ţip în capul meu. Fugi, nemernică ce eşti! Vrei să 
mori? 

Maşina lui Clare e aproape de şosea. Razele orbitoare ale 
farurilor apar chiar la cotitură, luminând noaptea. 

Dar apoi noaptea e spintecată de un scârţâit de roţi 
înfiorător şi de o bubuitură cum n-am mai auzit. Cauciuc 
frecat de asfalt, scrâşnet de metal, o maşină izbită de alta; 
un zgomot al cărui ecou pare să se prelungească la 
nesfârşit în tunelul de copaci, ţiuindu-mi în urechi. Mă 
îndrept de spate, cu ochii măriţi de groază, uitându-mă 
ţintă spre locul coliziunii. 

Apoi se lasă liniştea. Tot ce se mai aude în noapte e 
şuierul unui radiator. 

Nu mai pot să alerg. Dar reuşesc să merg, cu picioarele 
tremurând. Mi-am pierdut şlapii, iar asfaltul e probabil rece 
ca gheaţa - dar nu simt nimic. 

Aud un gâfâit întretăiat cu suspine şi pârâitul unui radio. 
Apoi, pe neaşteptate, făcându-mă să tresar atât de tare, 
încât sunt gata să mă împiedic, copacii sunt luminaţi de 
nişte flăcărui tremurătoare, de un albastru fantomatic. 

Încă un pas. Încă un pas. Mă forţez să urc serpentina, 
apropiindu-mă de locul din care s-a auzit bubuitura. 

Dar înainte să ajung acolo, aud o voce tremurătoare de 
femeie. Pare să vorbească la telefon. Când mă apropii mai 
mult, îmi dau seama că nu-i un telefon, ci o staţie de poliţie. 

Femeia e Lamarr. Stă în picioare lângă uşa deschisă a 
maşinii ei de poliţie. Faţa îi e brăzdată de un şiroi de sânge, 
care pare negru în lumina albastră a girofarului. 

— Baza, mesaj urgent... spune ea în staţie, şi glasul 
tremurător îi e frânt de un suspin. Am nevoie de ajutor 
imediat şi de o ambulanţă pe B4146, chiar lângă 
Stanebridge, terminat. 

Apoi ascultă răspunsul bruiat de pârâituri. 

— Recepţionat, spune ea în cele din urmă, după care 
adaugă: Nu, nu-s rănită. Dar celălalt şofer... ascultă, trimite 
o ambulanţă. Şi un echipaj de pompieri cu... cu echipament 


— 291 — 


de descarcerare, terminat. 

Pune la loc receptorul staţiei şi se duce la cealaltă 
maşină. 

— Lamarr, spun eu cu glas sugrumat, dar nu mă aude. 

Picioarele îmi sunt atât de grele, încât nu cred că mai pot 
face încă un pas. Mă sprijin de un copac de pe marginea 
drumului. 

— Lamarr... reuşesc eu să strig încă o dată, dar vocea 
mea tremurătoare e acoperită de şuierul maşinii şi de 
pârâiturile staţiei. Lamarr! 

Se întoarce şi mă vede. În cele din urmă, îmi relaxez 
muşchii picioarelor şi îngenunchez pe asfaltul rece, umezit 
de zăpadă. Nu mai trebuie să alerg. 

— Nora! o aud prin ceaţă. Nora! Doamne, eşti rănită? 
Nora, eşti rănită? 

Dar nu-mi pot găsi cuvintele să-i răspund. Lamarr aleargă 
spre mine şi-i simt mâinile puternice apucându-mă de 
subsuori chiar înainte să mă prăbuşesc, întinzându-mă cu 
grijă pe asfalt. 

S-a terminat. S-a terminat. 


— 292 — 


Treizeci şi cinci 


— Nora. 

Vocea e blândă, dar insistentă, coborând ca un cârlig în 
somnul meu buimac şi agitat, târându-mă înapoi la 
realitate. Cunosc vocea. Cine o fi? NU e Nina. E prea gravă 
ca să fie a Ninei. 

— Nora, spune din nou vocea. 

Deschid ochii. 

E Lamarr. Stă pe scaunul de lângă patul meu, cu ochii ei 
negri mari şi strălucitori, cu părul lucios dat pe spate, 
dezvelindu-i fruntea sculpturală. 

— Cum te simţi? 

Mă străduiesc să mă ridic în capul oaselor şi văd că 
poartă un guler cervical, care contrastează puternic cu 
bluza ei de mătase. 

— Am vrut să trec şi ieri pe la tine, dar nu m-au lăsat. 

— Şi tu eşti internată? întreb eu cu glas răguşit. 

Imi dă un pahar cu apă şi beau cu recunoştinţă. Lamarr 
clatină din cap, legănându-şi uşor cerceii grei de aur. 

— Nu. Am tratament ambulatoriu. M-au externat ieri 
dimineaţă de la Urgenţe. Mi-a prins tare bine - copiilor mei 
nu le place să lipsesc noaptea de acasă. Cea mică are patru 
ani. 

Are copii? Dezvăluirea ei seamănă cu o propunere de 
pace. Ceva s-a schimbat în relaţia noastră. 

— Cumva sunt... dau eu să întreb, apoi înghit şi încep din 
nou: S-a terminat? 

— Starea ta e stabilă, spune Lamarr, dacă la asta te 
referi. Cât priveşte investigația, acum singura suspectă în 
cazul morţii lui James este Clare. 

— Flo cum se simte? 

Nu-mi dau seama dacă-mi imaginez sau nu, dar mi se 
pare că văd o umbră pe chipul lui Lamarr. N-aş putea spune 
ce anume s-a schimbat - expresia ei e la fel de calmă şi 
plăcută ca înainte, dar în rezervă îşi face brusc apariţia un 
sentiment de spaimă. 


— 293 — 


— Flo... Flo rezistă, spune ea în cele din urmă. 

— Pot s-o văd? 

Lamarr clatină din cap: 

— E... e cu familia ei. Medicii nu permit vizite 
deocamdată. 

— Tu ai văzut-o? 

— Da, ieri. 

— Deci azi se simte mai rău? 

— Nu asta am zis, răspunde Lamarr, dar ochii i s-au 
tulburat. i 

Ştiu ce nu-mi spune. Ştiu ce evită. Imi amintesc ce mi-a 
spus Nina despre supradozele de paracetamol şi ştiu că 
undele distrugătoare ale acţiunilor lui Clare nu s-au stins 
nici acum. 

Din tot ce-a făcut Clare, cred că asta a fost cruzimea ei 
cea mai mare. Pentru ce i-a făcut lui James şi pentru ce-a 
încercat să-mi facă mie măcar a avut un motiv. Dar Flo... 
Singura greşeală a lui Flo a fost că o iubea pe Clare. 

Nu ştiu când a început Flo să înţeleagă adevărul - cânda 
început să-şi dea seama de ce i-a cerut Clare să trimită 
mesajul acela de pe telefonul meu când am ajuns la casa 
de sticlă. Era cât se poate de inocent: James, sunt eu, Leo. 
Leo Shaw. Habar n-am ce i-o fi spus Clare; ceva caraghios, 
bănuiesc - poate că era o farsă de burlăciţe. 

Probabil a început să aibă primele bănuieli când Nina mi- 
a dat în vileag trecutul cu James; cred că s-o fi întrebat de 
ce ar fi vrut tocmai Clare să răscolească trecutul. Apoi, 
când Lamarr a început să pună întrebări despre telefonul 
meu şi mesaje, a înţeles că ceva era în neregulă. 

Nu cred că a bănuit adevărul - sau nu de la început. A 
încercat s-o viziteze pe Clare la spital, dar nu i-au dat voie. 
Clare era într-o stare prea gravă, iar poliţia oricum nu voia 
ca martorii de la pensiune să facă vizite la spital; Nina mi-a 
spus că trebuise să lupte din răsputeri ca să mă vadă şi 
reuşise abia după ce-i fusese revăzută declaraţia de o sută 
de ori. lar în momentul acela, Clare încă se prefăcea că era 
confuză şi semi-conştientă, aşteptând probabil să afle ce 
reuşea să scoată Lamarr de la mine, înainte să „se 


— 294 — 


trezească”. 

Nu. Flo a stat la pensiune, frământându-se şi neştiind ce 
să creadă, fără s-o poată întreba pe Clare ce să spună. Aşa 
că a minţit. Şi s-a încurcat în minciuni. A început să 
înţeleagă ce făcuse, ce pusese în mişcare. A început să se 
îndoiască de motivele lui Clare. A cuprins-o disperarea. 

— Ai aflat? întreb eu, înghițind cu greu, încercând să nu 
mă mai gândesc la Flo, care zăcea într-o rezervă de pe 
acelaşi coridor, luptându-se cu moartea. Ai aflat ce s-a 
întâmplat? Ţi-a povestit Clare? 

— Clare se simte prea rău ca să poată răspunde la 
întrebări, spune Lamarr cu o mină încruntată. Sau cel puţin 
aşa zice avocatul ei. Dar avem suficiente probe pentru un 
dosar solid: ce am aflat de la tine, raportul toxicologic 
referitor la medicamentele pe care ţi le-a pus Clare în ceai 
şi, cel mai important, declaraţia lui Flo. Să ştii că n-a sunat 
la ambulanţă. 

— La ce te referi? 

— Clare n-a sunat la urgenţe când James era pe moarte. 
Nu s-a găsit niciun apel al ei către 112 - nici măcar n-a 
încercat să formeze numărul. Asta ar fi trebuit să ne pună 
pe gânduri, dar eram prea ocupați să căutăm în altă parte. 

Oftează: 

— Bineînţeles, va trebui să-ţi luăm o declaraţie oficială, 
când o să te simţi suficient de bine. Dar putem să vorbim 
despre asta în altă zi. 

— Am crezut că a fost mâna lui Flo, spun eu în cele din 
urmă. Când am găsit haina lui Clare, cu cartuşul în buzunar, 
am crezut că era a lui Flo. Am crezut că ea a schimbat 
cartuşul. Nu mi-am putut da seama ce motiv ar fi avut Clare 
să facă aşa ceva - avea în sfârşit ce-şi dorea: viaţa 
perfectă, logodnicul perfect. De ce ar fi distrus toate astea? 
Am înţeles abia când m-am gândit cu adevărat la mesaj: 
James nu mi-a spus niciodată Lee. Clare n-a făcut decât 
greşeala asta, dar ar fi trebuit să-mi dau seama. 

— Să ştii că a mai făcut o dată ceva similar, continuă 
Lamarr, vocea ei melodioasă semănând cu o pătură caldă şi 
moale în jurul cuvintelor ei reci. Ne-a luat ceva timp până 


— 295 — 


am descoperit, dar am aflat de cazul unui profesor de la 
universitatea ei, care a fost dat afară pentru că trimisese e- 
mailuri inadecvate studentelor, sugerându-le că ar putea 
obţine note mai mari dacă se culcau cu el şi că ar fi avut de 
suferit dacă spuneau cuiva. Profesorul a negat acuzaţiile 
de-a lungul întregii anchete, dar nu exista niciun dubiu că 
studentele primiseră acele mesaje, iar când i-a fost cercetat 
computerul, au fost găsite toate în folderul cu mesaje 
şterse, deşi făcuse o încercare stângace de a le elimina 
complet. Acum, pare foarte limpede că în povestea asta a 
fost implicată şi Clare, deşi la vremea aceea n-a bănuit-o 
nimeni. Nu era una dintre studentele care primiseră e- 
mailuri. Dar cu câteva săptămâni înainte, profesorul îi 
adusese la cunoştinţă că unul dintre eseurile ei era plagiat 
şi a ameninţat-o că va lua măsuri administrative. 
Bineînţeles că, după ce-a izbucnit scandalul, acuzaţia de 
plagiat a fost dată uitării - dar una dintre colegele lui şi-a 
amintit că-i povestise de cazul lui Clare. Şi ne-a zis că 
întotdeauna s-a întrebat dacă nu cumva... 

Închid ochii şi simt cum mi se prelinge o lacrimă pe nas. 
Nu ştiu de ce plâng. Nu e uşurare. Şi cred că nu maienici 
durerea pricinuită de moartea lui James. Poate e doar 
tristeţea şi furia că s-a produs o asemenea dramă, furie pe 
mine însămi că nu mi-am dat seama mai devreme, că am 
fost atât de proastă. 

Şi dacă mi-aş fi dat seama, ce s-ar fi întâmplat? Aş fi 
zăcut eu cu viscerele împrăştiate pe lemnul gălbui şi pe 
treptele de sticlă mată? 

— Trebuie să plec, spune Lamarr cu blândeţe, apoi se 
ridică, făcând capitonajul de plastic al scaunului să scârţâie. 
Revin mâine cu un coleg. O să-ţi luăm o declaraţie oficială, 
dacă o să te simţi în stare. 

Nu spun nimic, doar dau din cap, fără să deschid ochii. 

După ce iese, se face linişte. Nu se mai aude decât 
genericul estompat al unui serial din rezerva alăturată. 

Rămân nemişcată, ascultând genericul şi aerul care intră 
şi iese pe nări. 

După câteva clipe, liniştea e întreruptă de un ciocănit în 


— 296 — 


uşă. 

Deschid ochii imediat, presupunând că s-a întors Lamarr, 
dar nu e ea. La uşă e un bărbat. Îmi tresare inima, dar apoi 
îmi dau seama că e Tom. 

— Cioc-cioc, spune el, băgând capul pe după uşă. 

— Intră, răspund eu cu glas răguşit. 

Intră în rezervă cu o mină reţinută, nefiind sigur dacă e 
binevenit. E palid şi nu mai seamănă deloc cu bărbatul 
dichisit pe care l-am cunoscut cu câteva zile în urmă. 
Cămaşa lui în carouri e şifonată şi are o pată. Dar, după 
expresia lui, îmi dau seama că eu arăt şi mai rău. Vânătăile 
s-au mai estompat, căpătând nuanţe maronii şi gălbui, dar 
tot sunt şocante dacă le vezi acum pentru prima oară. 

— Bună, Tom, spun eu. 

Îmi ridic halatul de spital care mi-a căzut de pe umăr, iar 
el îmi zâmbeşte, dar e zâmbetul forţat al cuiva care şi-a 
pierdut temporar eleganța socială. 

— Uite, trebuie să-mi iau o povară de pe suflet, începe el 
brusc. Am crezut că a fost mâna ta. M-am gândit că ai avut 
povestea aia cu James, iar apoi, când poliţia a început să 
întrebe de telefonul tău şi de mesaje, am presupus... 

Se opreşte. 

— Îmi... îmi pare foarte rău. 

— Nu-i nimic, spun eu, făcând semn spre scaunul de 
lângă pat. la loc. Şi nu-ţi face griji. Şi poliţia a crezut că eu 
sunt vinovată, iar ei nici măcar n-au fost acolo. 

— Îmi pare foarte rău, repetă el, şi vocea i se frânge o 
clipă când ia loc stânjenit, sprijinindu-şi coatele pe 
genunchi. Atâta că... nu m-am gândit niciodată... 

Se opreşte din nou şi oftează: _ 

— Ştii, lui Bruce nu i-a plăcut niciodată de ea. Il iubea pe 
James. Chiar îl iubea, deşi au avut o relaţie şi cu bune, şi cu 
rele. Dar pe Clare n-a îndrăgit-o niciodată. Aseară, când |- 
am sunat şi i-am povestit tot ce s-a întâmplat, mi-a zis: 
„Sunt şocat, dar nu şi surprins. Fata aia juca încontinuu.” 

Stăm în tăcere o vreme, iar eu meditez la vorbele lui 
Bruce, la judecata unui om pe care nu l-am văzut niciodată 
cu privire la una dintre prietenele mele cele mai vechi. Și- 


— 297 — 


mi dau seama că are dreptate. Clare juca încontinuu. Chiar 
şi când era mică juca un rol - rolul de bună prietenă, de 
elevă model, de fiică ideală, apoi de iubită fermecătoare. ŞI 
brusc îmi dau seama că poate de aceea îmi era atât de 
greu să înţeleg ce avea în comun Clare pe care o ştiam eu 
cu oamenii de care se înconjurase. Pentru că era o 
persoană diferită pentru fiecare dintre noi. Oare ce-o să se 
întâmple cu ea? Va condamna un juriu o tânără atât de 
şarmantă, de generoasă şi de frumoasă? 

— Mă întreb... încep eu, dar mă opresc. 

— Ce? spune Tom. 

— Mă tot gândesc, dacă n-aş fi spus da? Dacă n-aş fi 
acceptat să vin la petrecere? Era cât pe ce să refuz. 

— Nu ştiu, răspunde Tom încet. Aseară am discutat cu 
Nina exact despre acelaşi lucru. Din câte îmi dau seama, nu 
tu erai ţinta ei, ci James. Tu ai fost doar cireaşa de pe tort. 

— Vrei să spui că... 

Şi iar mă opresc, înțelegând ce sugerează, iar el 
încuviinţează din cap: 

— Da, cred că dacă n-ai fi fost tu acolo, ar fi aruncat vina 
pe unul dintre noi, ceilalţi. 

— Probabil pe Flo, spun eu cu tristeţe. La urma urmelor, 
ea a trimis mesajul. 

Tom dă iarăşi din cap. 

— Lui Clare nu i-ar fi fost greu să denatureze un pic 
adevărul: să spună că-i era teamă de Flo, că Flo era geloasă 
pe James şi că a acţionat irațional. Partea cea mai rea e că 
probabil noi i-am fi susţinut povestea. 

— Ai văzut-o pe Flo? întreb eu. 

— Am încercat. Dar nu lasă pe nimeni s-o viziteze. Cred 
că... Nu-s sigur... 

Se întrerupe. Ştim amândoi ce evită să spună. 

— Mă întorc la Londra în noaptea asta, spune el în cele 
din urmă. Dar mi-ar plăcea să păstrăm legătura. 

Bagă mâna în portofel şi scoate o carte de vizită groasă 
şi lucioasă, pe care e scris în relief Tom Deauxma, iar 
dedesubt numărul de mobil şi e-mailul. 

— Îmi pare rău, spun eu, n-am cărţi de vizită, dar dacă 


— 298 — 


îmi dai un pix... 

Îmi întinde mobilul şi îi scriu e-mailul meu, iar el îmi 
trimite un mesaj gol. 

— Gata, încheie el, ridicându-se în picioare. Trebuie să 
plec. Ai grijă de tine, Shaw. 

— O să am. 

— Cum te întorci la Londra? 

— Nu ştiu. 

— Ştiu eu, se aude o voce din spatele lui Tom. 

Mă uit spre uşă şi în prag o văd pe Nina, cu o ţigară 
neaprinsă între buze. Vorbeşte fără s-o scoată din gură, ca 
un detectiv din romanele polițiste de duzină: 

— Se întoarce cu mine. 


— 299 — 


Treizeci şi şase 


Acasă. Un cuvânt atât de mic, şi totuşi, când închid uşa 
minusculei mele garsoniere şi o încui, mă copleşeşte un val 
de uşurare ce pare prea mare ca să poată fi cuprins de 
aceste cinci litere. 

Sunt acasă. Sunt acasă. 

Ne-a adus Jess cu maşina. A venit tocmai de la Londra să 
ne ia pe mine şi pe Nina şi să ne aducă acasă. Când am 
ajuns pe strada mea, s-au oferit să mă conducă până sus, 
să mă ajute să-mi car valiza până la etajul doi, dar le-am 
refuzat. 

— Abia aştept să fiu singură, am spus eu, şi era adevărat. 

Ştiam că şi ele abia aşteptau să fie singure - singure 
împreună. De-a lungul orelor îndelungate petrecute în 
maşină, văzusem gesturile tăcute de afecţiune dintre ele - 
mâna Ninei odihnindu-se în poala lui Jess, Jess mângâind 
genunchiul Ninei când schimba viteza. Dar nu m-am simţit 
exclusă - nu despre asta a fost vorba. 

Pur şi simplu n-am ştiut până acum cât de mult îmi place 
la mine acasă. 

Flo a murit la câteva ore după ce m-a vizitat Tom - la trei 
zile după ce luase supradoza. Nina a avut dreptate în 
legătură cu paracetamolul. A avut dreptate şi când a zis că 
Flo îşi va schimba părerea despre Clare până la urmă. Eu n- 
am mai apucat s-o văd, dar Nina a fost în vizită la ea şi a 
ascultat-o plângând şi făcându-şi planuri pentru când avea 
să iasă din spital. Părinţii lui Flo au fost alături de ea când a 
murit. Nu ştiu dacă a fost o moarte uşoară - Nina n-a vrut 
să-mi povestească, ceea ce mă face să cred că nu. 

Oftez şi îmi trântesc valiza pe podea. Sunt obosită, 
deshidratată şi înţepenită de la drumul lung. 

Deschid cafetiera, pun apă în ea şi îndoi filtrul de hârtie 
ca la carte. Apoi desfac borcanul cu cafea şi inspir aroma 
familiară. Am măcinat-o acum o săptămână, dar încă e 
suficient de proaspătă cât să-mi delecteze nările. 

Bolboroselile cafetierei şi aburii cu aromă de cafea mă 


— 300 — 


fac să mă simt cu adevărat acasă. În cele din urmă, lăsând 
valiza nedesfăcută pe covor, îmi ghemuiesc pe pat trupul 
obosit şi plin de julituri, şi iau pe îndelete o gură mare de 
cafea. Soarele de iarnă se strecoară printre jaluzelele de 
ratan, iar traficul zumzăie discret sub fereastră, prea 
îndepărtat ca să mă deranjeze, amintind mai degrabă de 
vuietul mării pe țărm. 

Mă gândesc la îndepărtata casă de sticlă, singură în 
pădurea nemişcată, cu păsările zburând pe lângă ea şi cu 
animalele sălbatice traversându-i silențios grădina. Mă 
gândesc la pereţii ei de sticlă care reflectă siluetele negre 
ale copacilor şi filtrează lumina lunii. 

Se pare că mătuşa lui Flo vrea s-o vândă - aşa i-au zis 
Ninei părinţii lui Flo. Prea mult sânge vărsat, prea multe 
amintiri. Şi a zis că, după ce i-l înapoiază poliţia, vrea să 
ardă indicatorul pe care l-am folosit la şedinţa de spiritism. 

Asta e singurul lucru pe care nu-l înţeleg - şedinţa. Tot 
restul era necesar. Tot restul era parte din plan. Dar 
mesajul ăla înfiorător? 

Imi amintesc şi acum curbele şi înaintările indicatorului. 

Lamarr crede că a fost o mişcare deliberată a lui Clare, 
parte din planul ei de a ne induce o stare de nervozitate şi 
teamă, astfel încât, în momentul în care avea să se 
deschidă uşa de la bucătărie, să ne lăsăm cuprinşi de 
panică şi să reacţionăm prompt la sugestia de a pune mâna 
pe puşcă. ` 

Dar eu nu sunt atât de sigură. Imi amintesc ce a spus 
Tom despre mesajele care ies la iveală din subconștient... 
Oare mâna lui Clare să fi scris fără să vrea ceea ce se 
străduia cu disperare să suprime? 

Inchid ochii, încercând să alung amintirea acelei nopţi. 
Dar nu pot s-o şterg complet din mintea mea. Flo nu mai e 
printre noi, dar noi, ceilalţi - Tom, Nina şi cu mine -, va 
trebui să trăim pentru tot restul vieţii cu ce s-a întâmplat, 
cu ce-a făcut Clare, cu ce-am făcut cu totii. 

Mă apropii de valiză, o deschid şi îmi scot laptopul. 
Telefonul meu încă e la poliţie, dar măcar îmi pot verifica e- 


— 301 — 


mailul. A trecut mai bine de o săptămână de când am 
plecat de la Londra, iar după ce-l deschid, văd că am primit 
o sută optzeci şi şapte de mesaje. 

Am un e-mail de la redactoarea mea. Şi încă unul. Două 
de la agenta mea. Unul de la mama, cu titlul: „Te simţi 
bine?” lar la urmă, sunt mesajele de pe site-ul meu: 
„Thailandeze fierbinţi”... „Un pont ciudat ca să-ţi topeşti 
grăsimea de pe burtă!”... „Ai trei comentarii care aşteaptă 
să fie aprobate.” 

lar printre mesajele spam... „De la: Matt Ridout. Subiect: 
Cafea” 

Bag mâna în buzunar după bucata curbată de carton 
ruptă din paharul de cafea. Numărul lui e aproape lizibil. 
Pixul s-a şters aproape de tot, iar cifrele de la mijloc sunt 
tăiate de o îndoitură, dar cred că sunt doi de şapte - sau 
doi de unu. 

Îmi propusesem să las soarta să decidă: dacă poliţia îmi 
restituie telefonul înainte ca numărul să dispară... 

lar acum, mesajul de la el. 

Îmi amintesc cum şi-a sprijinit faţa în palme, plângând 
după James. 

Îmi amintesc zâmbetul lui. 

Îmi amintesc expresia din ochii lui când şi-a luat la 
revedere. 

Nu ştiu dacă pot face asta. Nu ştiu dacă pot să las în 
urmă tot ce s-a întâmplat şi s-o iau de la capăt. Câteva 
clipe, degetul meu pluteşte irațional deasupra butonului de 
ştergere. 

Dar, în cele din urmă, dau clic şi-l deschid. 


— 302 — 


Mulţumiri 


În primul rând, trebuie să le mulţumesc dragilor mei 
prieteni de la Vintage, pentru că m-au susţinut de-a lungul 
întregului drum (şi pentru că au avut inspiraţia de a nu mă 
întreba prea des cum merge). Ar trebui să scriu o carte 
întreagă ca să le pot mulţumi tuturor celor care m-au 
ajutat, dar ţin să le mulţumesc în mod special tuturor celor 
de la Harvill: lui Alison Hennessey, excepţionala mea 
editoare (pe drept supranumită Regina Thrillerului), care 
mi-a sugerat cuvintele „petrecerea burlăciţelor” şi a pus 
totul în mişcare, lui Liz, Michal şi Rowena din departamentul 
redacţional, lui Bethan şi Fiona de la publicitate, lui Jane, 
Monique, Sam şi Penny de la drepturi de autor, tuturor celor 
de la vânzări (prea mulţi ca să-i enumăr, dar vă iubesc pe 
toţi!), lui Simon de la producţie, talentatei echipe de la 
design - mai ales lui Rachael -, lui Vicki şi excelentei echipe 
de la vânzări. 

Mulţumirile mele se îndreaptă către toţi ceilalţi care mi- 
au fost alături: Clara, Poppy, Susannah, Parisa, Becky, 
Christian, Dan, Lisa, Ceri, Alex, Fran, Rachel, Clara (din nou) 
şi toţi ceilalţi pe care nu am spaţiu să-i enumăr aici - aş 
vrea să vă pomenesc pe toţi, dar vă asigur că vă iubesc şi 
mi-e dor de voi. Le mulţumesc mai ales celor din 
departamentul de publicitate - oameni talentaţi, răbdători, 
modeşti şi foarte plăcuţi. 

Recunoştinţa mea se îndreaptă către primele mele 
cititoare, Meg, Eleanor, Kate şi Alice, pentru că au ştiut să 
îmbine în proporţia corectă onestitatea frustă cu 
încurajările şi pentru că mi-au pus o mulţime de întrebări 
bine gândite. 

Multe mulţumiri scriitorilor şi prietenilor care şi-au lăsat 
problemele deoparte şi s-au aplecat asupra alor mele; 
vreau să ştiţi că - atât online, cât şi offline - îmi faceţi viaţa 
mai frumoasă şi mai amuzantă în fiecare zi. 

Pentru informații de specialitate, le sunt foarte 
recunoscătoare lui Sam, Jon, Richard şi Lorna, care mi-au 


— 303 — 


oferit detalii despre activitatea poliţiei, despre protocolul 
spitalicesc şi despre armele de foc. Inutil să spun că toate 
eventualele erori strecurate în carte îmi aparţin (şi-mi cer 
scuze că mi-am luat libertatea de a mă abate de la unele 
dintre sfaturile lor). 

Un enorm mulţumesc pentru Eve şi Jack de la agenţia 
literară Eve White, pentru toată grija şi sprijinul lor. 

Şi, în sfârşit, îi sunt recunoscătoare scumpei mele familii, 
mai ales lui lan şi copiilor - mulţumesc că m-aţi lăsat să 
tastez liniştită în camera de oaspeţi, deşi de multe ori v-aţi 
fi dorit să facem alte lucruri împreună. Vă iubesc pe toţi. 


— 304 — 


RUIH WARE 


Ceea ce ar fi trebuit să fie un weekend 
distractiv şi liniștit undeva la țară capătă 
proporții sinistre în acest thriller psihola- 
gic întunecat şi plin de suspans. 


Nora este o scriitoare de romane polițiste, 
care preferă să stea retrasă. Când o prietenă pe 
care n-a mai văzut-o de zece ani a invită să-şi 
petreacă weekendul într-o casă izolată din 
pădure, Nora acceptă fără prea mare entuziasm. 
Patruzeci și opt de ore mai tărziu, se trezește 
într-un pat de spital, grav rănită, dar în viaţă, 
și convinsă că cineva a murit. Întrebându-se 
nu „ce s-a întămplat?”, ci „ce am tăcut?” Nora 
încearcă să pună cap la cap întâmplările din 
weekendul care a trecut. Pentru a alla răspun- 
sul la toate întrebările care o copleşesc, trebuie 
să scoată din nou la iveală acele lucruri despre 
sine pe care le-ar îi vrut îngropate acolo unde e 
locul lor: în trecut. 


Pentru cei cărora le-a plăcut Fata din tren 
și Fata dispărută, Intr-o pădure intune- 
cată e lectura perfectă. 


PUBLISHERS WEEKLY a 


wira edituratrel-ro 
afl? 19- 


BIN 978 


TREI