Ruth Ware — Jocul minciunii

CRIME virtual-project.eu 


Agatha Christie 
se intâlnește cu 
Fata din tren 


THE SUN 


BESTSELLER SUNDAY TIMES 


ŞI NEW YORK TIMES 


UNUL DINTRE CELE MAI BUNE ROMANE POLIȚISTE 
ŞI THRILLERE DIN 2017 DE PE AMAZON 


DE LA AUTOAREA BESTSELLERULUI 
ÎNTR-O PĂDURE ÎNTUNECATĂ 


coNNEETION 


RUTH WARE 
JOCUL MINCIUNII 
Titlul original: The Lying Game (2017) 


Traducere din limba engleză şi note: 
IONELA CHIRILA 


y 


virtual-project.eu 


Pentru draga mea Hel, 
cu (şaptezeci?) grămezi de iubire 


În dimineaţa asta, Estuarul e larg şi cufundat în tăcere, 
cerul de un albastru-fad e bătut de nori rozalii, unduioşi şi 
văluriți ca solzii de peşte, iar marea, puțin adâncă, abia 
dacă se încrețeşte în briza calmă, astfel că lătratul câinelui 
s-a auzit în liniştea din jur ca nişte detunături de armă, 
alungând roiuri de pescăruşi care ţipă şi se invârtesc în aer. 

Câinele zburdă fericit înspre râu, aruncând în aer 
cârdurile de nagâți şi rândunele în timp ce zoreşte de-a 
lungul canalului, unde pământul se leapădă de dunele de 
nisip încărcate de spini şi iarbă, făcând loc noroiului 
împănat cu trestie, un loc în care apa este când dulce, când 
sărată. 

In depărtare, Moara! stă de pază, neagră şi bătută de 
vânturi, proiectată pe cerul calm al dimineții, singura 
construcție umană din peisajul care se retrage încet în 
mare. 

— Bob! Vocea femeii care se chinuia, gâfâind, să țină 
pasul, se aude stridentă peste tirul de lătrături. Bob, 
ticălosule ce eşti! Dă jos din gură! Dă jos din gură, n-auzi? 
Ce-ai găsit? 

Pe măsură ce se apropie, vede câinele care trage iar de 
ceva ce iese din noroi, încercând să-l scoată de acolo. 

— Bob, brută mizerabilă, eşti plin de noroi din cap până-n 
picioare! Dă-i drumul! Oh, Doamne, sper că nu e altă oaie 
moartă! 

Câinele mai trage o dată, face un ultim efort eroic, 
suficient de puternic încât să-l arunce câțiva paşi înapoi în 
jos pe țărm, cu ceva în gură. Câinele se cațără repede 
înapoi pe malul canalului, aşezând triumfător captura la 
picioarele stăpânei. 

ȘI, ca mareea care se întinde peste țărmuri, liniştea se 
lasă încă o dată peste golf, în timp ce femeia stă în 


1 Tide Mill - în engleză, în original, moară de apă care are la bază 
energia mareomotrică. Pentru coerenţă, în carte o vom numi Moară. 


SE 


picioare, uluită, cu câinele răsuflând din greu la picioarele 
ei. 


REGULA 1 
SĂ MINŢI 


Nu se aude altceva decât o banală alarmă de SMS, un 
bip-bip domol răsunând în noapte, dar care nu-l trezeşte pe 
Owen şi nu m-ar fi trezit nici pe mine, dacă n-aş fi fost deja 
trează, zăcând în pat, contemplând întunericul, cu copilul 
alintându-se la piept, nu tocmai sugând, dar nici dându-mi 
drumul. 

Stau întinsă şi mă gândesc o clipă la mesajul primit, 
întrebându-mă de la cine ar putea să fie. Cine trimite 
mesaje la ora asta? Niciunul dintre prietenii mei nu e treaz 
la ora asta... şi totuşi poate că Milly a intrat în travaliu... Oh, 
Doamne, nu poate să fie Milly, nu? Am promis să-l iau pe 
Noah la mine dacă părinţii lui Milly nu ajung la timp din 
Devon ca să aibă grijă de el, dar nu m-am gândit că... 

Din locul în care mă aflu, nu reuşesc să ajung la telefon 
şi, în cele din urmă, o desprind pe Freya de la sân, 
punându-i un deget în colţul gurii, şi o aşez pe spate, o 
legăn uşor, iar ea, îmbuibată de lapte, îşi dă ochii peste cap 
de somn, ca un drogat. O privesc o clipă, cu palma aşezată 
uşor pe trupuşorul ei ferm, simțind freamătul inimii în 
colivia ei pe măsură ce copila se linişteşte, apoi mă întorc 
să verific telefonul, iar propria-mi inimă, imitând-o pe cea a 
fiicei mele, îşi grăbeşte şi ea pasul. 

Tastez PIN-ul, închizând uşor ochii din cauza luminozităţii 
ecranului, şi-mi spun să încetez cu prostiile; mai sunt patru 
luni până îi vine vremea lui Milly să nască, aşa că probabil e 
doar un spam de genul: V-aţi gândit că ati putea să 
recuperati banii de asigurare de la banca dumneavoastră? 

Dar când telefonul s-a deblocat în sfârşit, văd că nu e 
Milly. lar mesajul nu are mai mult de patru cuvinte. 

Am nevoie de voi. 


Este 3:30 dimineaţa, iar eu sunt trează de-a binelea, 
măsurând cu paşii podeaua rece a bucătăriei, muşcându-mi 


SE A 


unghiile ca să încerc să-mi potolesc pofta de ţigări. N-am 
mai pus gura pe ţigară de aproape zece ani, dar nevoia să 
fumez e uriaşă în diverse momente de stres şi frică. 

Am nevoie de voi. 

Nu trebuie să întreb ce vrea să zică, pentru că ştiu, aşa 
cum ştiu şi cine a trimis mesajul, chiar dacă este de pe un 
număr pe care nu-l recunosc. 

Kate. 

Kate Atagon. 

Simplul ei nume îmi trezeşte amintiri incredibil de vii, ca 
un talaz: mirosul săpunului ei, pistruii de pe nas, scorţişoară 
pe pielea măslinie. Kate. Fatima. Thea. Şi eu. 

Cu telefonul cald încă în buzunar, aşteptând să curgă 
mesajele, închid ochii şi mi le imaginez pe toate. 

Fatima doarme lângă Ali, cuibărită la spinarea lui. 
Răspunsul ei va veni pe la 6 dimineaţa, când se trezeşte să 
le gătească micul dejun Nadiei şi lui Samir şi să-i 
pregătească de şcoală. 

Thea... pe Thea nu mi-o pot închipui aşa de uşor. Dacă 
lucrează în ture de noapte, atunci e la cazinou unde 
personalul nu are voie cu telefoane personale, care sunt 
încuiate în vestiare până la sfârşitul programului. Poate că 
iese din tură pe la 8 dimineaţa? Apoi se duce cu fetele să 
bea un pahar de ceva şi abia după aceea va răspunde, 
agitată după o noapte în care a reuşit cu brio să facă faţă 
tuturor amatorilor, să adune cipurile, să aibă grijă să nu fie 
trasă pe sfoară de jucătorii profesionişti. 

Şi Kate. Kate trebuie să fie trează... doar ea mi-a trimis 
mesajul! Stă la masa de lucru a tatălui ei - masa ei acum, 
bănuiesc - uitându-se pe fereastra care dă spre Estuar cu 
apele lui cenușii înaintea zorilor, reflectând norii şi trupul 
întunecat al Morii. Fumează, aşa cum a făcut dintotdeauna. 
Ochii îi sunt pironiţi asupra valurilor, a curenților veşnic 
schimbători ai mareei, într-un peisaj care nu se schimbă 
niciodată şi care totuşi, în acelaşi timp, nu e niciodată 
acelaşi de la un moment la altul - ca şi Kate, de altfel. 

Părul ei lung e dat la o parte de pe faţă, dezvăluind 
osatura fină şi liniile săpate în colţurile ochilor de cei 


or E 


treizeci şi doi de ani de vânt şi mare. Degetele ei sunt 
pătate de vopsele uleioase infiltrate în cuticule, intrate 
adânc sub unghii, iar ochii ei sunt de un albastru-închis, cea 
mai adâncă nuanţă posibilă, profundă şi de nepătruns. Stă 
şi aşteaptă răspunsurile noastre. Dar ea ştie foarte bine ce 
o să-i răspundem - ce răspundem de fiecare dată când 
primim un mesaj cu aceste patru cuvinte. 

Vin. 

Vin. 

Vin. 


— Vin! îi urlu spre scări lui Owen care strigase ceva peste 
scâncetele şi sughiţurile Freyei. 

Când ajung sus, în dormitor, îl găsesc cu ea în braţe, 
mergând prin cameră dintr-o parte într-alta, cu faţa încă 
boţită şi roşie de la pernă. 

— Imi pare rău, zice el, înăbuşindu-şi un căscat. Am 
încercat s-o calmez, dar n-am deloc noroc cu ea. Ştii cum 
face când e flămândă. 

Mă aşez în pat şi mă proptesc de perne, până când 
reuşesc să stau cu spatele pe tăblia patului, iar Owen îmi 
întinde o Freya roşie la faţă de indignare, care întâi îmi 
aruncă o privire furioasă, apoi se aruncă pe sânii mei, 
icnind de mulţumire. 

E linişte în casă, nu se aude decât suptul ei lacom. Owen 
cască din nou, îşi ciufuleşte părul, se uită la ceas şi apoi îşi 
trage chiloţii pe el. 

— Te scoli deja? îl întreb eu surprinsă. 

El îmi face semn că da. 

— Păi, dacă tot m-ai trezit... N-are sens să mă culc din 
nou, doar ca să mă trezesc la 7. Urăsc lunea! 

Mă uit la ceas. E ora 6, mai târziu decât mi s-a părut mie. 
Probabil că m-am plimbat prin bucătărie mai mult decât am 
crezut. 

— Dar tu ce făceai trează la ora asta? mă întreabă el. Te- 
a trezit maşina de gunoi? 

Clatin din cap. 

— Nu, n-am mai putut să dorm. 

O minciună. Aproape că uitasem cum se simte pe limbă, 
alunecoasă şi nesuferită. Simt în buzunarul de la cămaşa 
mea de noapte greutatea şi căldura telefonului. Aştept să 
vibreze. 

— Asta e, zice el, chinuindu-se să-şi înăbuşe încă un 
căscat şi încheindu-şi nasturii de la cămaşă. Vrei cafea, 
dacă tot fac? 

— Da, sigur, îi zic. Apoi, în momentul în care iese pe uşă, 

= O 


îl strig: Owen! 

Dar a plecat deja şi nu mă aude. 

Se întoarce zece minute mai târziu cu cafeaua, dar de 
data asta am lecţia deja pregătită şi ştiu ce urmează să-i zic 
şi tonul relaxat pe care o să-i spun. Înghit totuşi, cu 
greutate, şi-mi trec limba peste buzele uscate de nelinişte. 

— Owen, am primit ieri un mesaj de la Kate. 

— Kate de la muncă? întreabă el. 

Pune cafeaua pe masă, trântind-o uşor; se varsă puţin, 
iar eu mă folosesc de mâneca de la cămaşa de noapte ca 
de o cârpă, ca să şterg cafeaua. 

— Nu, Kate Atagon. Ştii, am fost la şcoală cu ea? 

— Oh, Kate aia. Tipa care şi-a adus câinele la nunta la 
care am fost? 

— Exact. Shadow. 

Mi-I aduc aminte. Shadow, un ciobănesc german cu un 
nas negru şi cu blana ca tăciunele pe spate. Mi-aduc aminte 
de felul lui de a sta în uşă, de a mâărâi la străini, de a-şi 
arăta burta ca neaua celor pe care îi îndrăgeşte. 

— Deci...? mă îmboldeşte Owen, iar eu îmi dau seama că 
tac de ceva vreme, pierzând şirul gândurilor. 

— Ah, da. Deci, m-a invitat să stau la ea o vreme şi m-am 
gândit că aş putea să mă duc. 

— Nu sună rău deloc. Când vrei să pleci? 

— Păi... acum. M-a invitat să mă duc acum. 

— Şi Freya? 

— O iau cu mine. 

Evident, aproape că am spus, dar m-am abținut. Freya n- 
a acceptat niciodată biberon, indiferent cât ne-am chinuit 
cu ea. O singură dată m-am dus într-o seară la o petrecere 
şi a urlat de la 7:30 la 11:58, când am intrat buluc pe uşa 
apartamentului ca s-o iau rapid din braţele epuizate şi 
înţepenite ale lui Owen. 

Urmează din nou tăcere. Freya îşi lasă capul pe spate, 
mă priveşte încruntată şi apoi râgâie uşor şi se întoarce la 
treaba ei serioasă, să se sature. Văd pe chipul lui Owen 
gândurile care îi trec prin cap... că îi va fi dor de noi... că va 
avea patul numai pentru el... că o să doarmă până târziu 


i 


dimineaţa... 

— Aş putea să lucrez la camera copilului, zice el în cele 
din urmă. 

Dau din cap că da, deşi asta e o continuare a unei discuţii 
mai lungi pe care am tot avut-o. Owen ar vrea ca, la şase 
luni, Freya să fie mutată în camera ei, iar dormitorul, şi eu 
odată cu el, să îi aparţinem din nou. Eu... sunt de altă 
părere. Motiv pentru care nu mi-am făcut timp să 
decongestionez camera de oaspeţi şi s-o văruiesc în culori 
potrivite pentru un bebeluş. 

— Sigur, cum să nu? îi zic eu. 

— Păi, atunci, ce să zic, dă-i bătaie! zice Owen într-un 
final. Se întoarce cu spatele şi încearcă să-şi găsească o 
cravată. Vrei maşina? mă întreabă el, peste umăr. 

— Nu, e OK. O să iau trenul. Kate o să mă ia de la gară. 

— Eşti sigură? Doar n-o să te trambalezi în tren cu toate 
lucrurile Freyei, nu? E dreaptă? 

— Poftim? Pentru o clipă nu pricep ce vrea să zică, apoi 
îmi dau seama: cravata. Ah, da, e dreaptă. Nu, pe bune. Mi- 
e bine cu trenul. O să fie mult mai uşor, pentru că, dacă 
Freya se trezeşte, pot s-o hrănesc. O să pun toate lucrurile 
ei în căruţ. 

Owen nu-mi răspunde şi-mi dau seama că el deja îşi face 
planul pentru ziua de azi, bifând în minte căsuțe, exact cum 
făceam şi eu acum câteva luni - numai că acum am 
senzaţia că era într-o altă viaţă. 

— OK, ei bine, uite, dacă eşti de acord, plec azi. 

— Azi? Îşi ia mărunţişul de pe comodă şi şi-l pune în 
buzunar, apoi vine să mă sărute pe frunte, de plecare. Dar 
ce-i aşa grabă? 

— Nu-i nicio grabă, zic eu şi simt cum mă înroşesc. 

Urăsc să mint. Mă distra cândva, până când minciuna mi- 
a fost băgată pe gât cu de-a sila. Acum nu mă gândesc des 
la asta, poate şi pentru că m-am gândit prea mult timp, dar 
e întotdeauna acolo, în spatele amintirilor, ca un dinte care 
deranjează dintotdeauna şi care, dintr-odată, zvâcneşte de 
durere. 

Însă cel mai mult detest să-l mint pe Owen. Am reuşit 


întotdeauna să-l ţin departe de pânza de păianjen a 
minciunilor, şi acum e atras în cursă. Apoi mă gândesc la 
Kate, la mesajul care e acolo, în telefonul meu, şi am 
senzaţia aceea de otravă care se scurge din el, infestând 
camera, amenințând să distrugă totul. 

— Ideea e că, în clipa de faţă, faza cu Kate pică în 
perioada dintre proiecte, aşa că e un moment potrivit 
pentru ea şi... o să mă întorc la muncă în câteva luni, aşa 
că am sentimentul că e cum nu se poate mai bine acum. 

— OK, zice el, amuzat, fără să bănuiască ceva. Bun, 
atunci ar fi mai bine să te sărut cum trebuie de plecare. 

Mă sărută, un sărut adevărat, adânc, care mă face să-mi 
amintesc de ce-l iubesc şi de ce nu suport să-l mint. Apoi se 
retrage şi o sărută pe Freya. Ea îşi mută privirea într-o 
parte ca să se uite la el, neîncrezătoare, oprindu-se o clipă 
din supt, apoi se întoarce la treaba ei, sugând cu o hotărâre 
pe care o îndrăgesc din cale-afară. 

— Şi eu te iubesc, vampiraş ce eşti, îi zice Owen cu 
dragoste. Apoi, spre mine: Cât durează călătoria? 

— Cred că patru ore. Depinde de legături. 

— OK, păi, distracţie plăcută şi dă-mi un mesaj când 
ajungi. Cam cât crezi că o să stai? 

— Câteva zile? arunc eu într-o doară. O să mă întorc 
înainte de weekend. 

Incă o minciună. Nu ştiu. N-am nici cea mai vagă idee. 
Cât timp are Kate nevoie de mine. 

— O să văd când ajung acolo. 

— Bine, spune el. Te iubesc. 

— Şi eu te iubesc. 

In sfârşit, ceva despre care nu trebuie să mint. 


Îmi aduc aminte de ziua aceea, ba chiar de ora şi minutul 
în care am văzut-o pe Kate pentru prima oară. Era în 
septembrie. Luasem trenul spre Salten, unul de dimineaţă, 
ca să ajung la şcoală înainte de ora prânzului. 

— Scuză-mă! am strigat eu, emoţionată, spre peronul 
gării, cu vocea marcată de anxietate. 

Fata din faţa mea s-a întors. Era foarte înaltă şi extrem 
de frumoasă, cu un chip prelung, uşor arogant, ca o pictură 
de Modigliani. Părul ei negru îi ajungea până în talie, 
decolorat la capete într-o nuanţă de auriu care se difuza 
treptat înspre creştet, iar blugii îi erau rupţi pe talie. 

— Da? 

— Scuză-mă, de-aici pleacă trenul spre Salten? am 
întrebat-o cu răsuflarea întretăiată. 

Ea m-a măsurat din cap până-n picioare, iar eu simţeam 
cum mă judecă, analizându-mi uniforma Internatului Salten, 
fusta bleumarin, ţeapănă de nouă ce era, şi puloverul fără 
cusur pe care îl luasem de pe umeraş în dimineaţa aceea 
pentru prima dată. 

— Nu ştiu, a zis ea în cele din urmă, întorcându-se spre o 
fată din spatele ei. Kate, ăsta e trenul spre Salten? 

— Nu fi naşpa, Thee! i-a întors-o fata. 

Vocea ei aspră părea a unei persoane mai în vârstă, dar 
nu credeam că are mai mult de şaisprezece, şaptesprezece 
ani. Părul  castaniu-deschis era tuns foarte scurt, 
încadrându-i chipul şi, chiar şi când îmi zâmbea, pistruii ei 
ca nişte condimente presărate pe nas se încreţeau. 

— Da, a zis ea, ăsta e trenul spre Salten. Totuşi, ai grijă 
să urci în jumătatea care trebuie, că se desparte în 
Hampton's Lee. 

Apoi s-au întors cu spatele la mine şi erau deja la 
jumătatea scărilor spre peron când mi-am dat seama că nu 
întrebasem care era jumătatea care trebuie? 

M-am uitat pe panoul informativ. 

Pentru Salten, urcaţți-vă în primele şapte vagoane din 

— 13 — 


față, scria pe panou, dar care erau primele „din faţă”? 
Primele din faţă, adică cele mai aproape de turnichete sau 
primele, adică cele din faţa trenului, în direcţia de mers a 
trenului când iese din staţie? 

Nu era nimeni de la gară prin preajmă ca să întreb, iar pe 
panou vedeam că nu am decât câteva minute la dispoziţie 
ca să aflu, aşa că, în cele din urmă, m-am dus spre capătul 
trenului, unde am văzut că se duceau şi fetele, şi mi-am 
târât valiza grea în vagonul din urmă. 

Intrasem într-un compartiment cu doar şase locuri, din 
care niciunul ocupat. De îndată ce am închis uşile, s-a auzit 
fluierul conductorului şi, cu sentimentul oribil că s-ar putea 
să fiu în partea greşită a trenului, m-am aşezat, simțind pe 
pielea picioarelor asprimea tapiţeriei de pe scaun. 

Trenul s-a pus în mişcare în zăngănit şi scârţâit de roţi, 
metal pe metal, ieşind din caverna întunecată a gării, iar 
soarele a inundat brusc compartimentul, aproape orbindu- 
mă. Mi-am pus capul pe spătar şi am închis ochii, ca să nu 
mă mai deranjeze soarele şi, pe măsură ce trenul prindea 
viteză, îmi imaginam cam ce-ar fi dacă n-aş ajunge în 
Salten, unde mă aştepta directoarea. Dacă ajungeam în 
Brighton sau Canterbury sau în cu totul alt loc? Sau, şi mai 
rău, ce s-ar întâmpla dacă m-aş rupe în jumătate când 
trenul avea să se despartă, trăind două vieţi, fiecare 
deviind de la cealaltă, fiecare îndepărtându-se din ce în ce 
mai mult de acel „eu” la care trebuia să ajung. 

— Bună, am auzit o voce, şi am căscat ochii instantaneu. 
Văd că ai reuşit să urci, în cele din urmă. 

Era fata de pe peron, cea căreia cealaltă i-a zis Thee. 
Stătea în uşa compartimentului meu, rezemându-se de 
cadrul de lemn, învârtind între degete o ţigară neaprinsă. 

— Da, i-am răspuns, încă uşor iritată că ea şi prietena ei 
nu s-au deranjat să-mi explice la care capăt să urc. Sau, mă 
rog, am continuat eu, cel puţin aşa sper. Asta e capătul 
corect pentru Salten, nu? 

— Da, ăsta e, mi-a răspuns ea laconic, m-a măsurat din 
nou din cap până-n picioare, a bătut ţigara neaprinsă de 
cadrul uşii şi apoi mi-a zis, cu aerul cuiva care era pe 


— 14 — 


punctul de a-ţi face o favoare: uite care-i faza, să nu crezi 
că-s vreo scorpie, dar voiam să-ţi zic că oamenii nu se 
îmbracă în mod normal cu uniforma de şcoală când merg 
cu trenul. 

— Poftim? 

— Lumea se schimbă în uniformă în Hampton's Lee. E... 
cum să zic? Ceva prestabilit. M-am gândit să-ţi zic. Numai 
bobocii şi nou-venitele poartă uniforma pe drum. Te cam 
face să ieşi în evidenţă. 

— Deci... şi tu eşti la Internatul Salten? 

— Mada. Imi spăl păcatele. 

— Thea a fost exmatriculată, s-a auzit o voce din spatele 
ei şi am văzut că cealaltă fată, cea tunsă scurt, stătea pe 
coridor, ţinând în mână două pahare de ceai. De la trei 
şcoli. Salten e ultima ei redută. N-o primesc nicăieri în altă 
parte. 

— Mda, dar măcar nu sunt la mila nimănui, a zis Thea, 
dar mi-am dat seama din felul în care a zis-o că cele două 
erau prietene şi că felul acesta de a se călca pe coadă una 
pe cealaltă făcea parte din ritualul lor. Tatăl lui Kate e 
profesor de desen acolo, mi-a zis ea. Aşa că o parte din 
contractul lui cu şcoala a fost un loc gratuit pentru fiică-sa. 

— Slabe şanse pentru Thea să fie la mila cuiva, a zis 
Kate. Crescută-n puf, a mormăit ea, deasupra paharelor de 
ceai, făcându-mi cu ochiul. 

Am încercat să nu zâmbesc. 

Kate şi Thea s-au privit într-un fel anume şi mi-am dat 
seama că şi-au spus ceva, pe muţeşte, din priviri, apoi Thea 
mi s-a adresat. 

— Cum te cheamă? 

— Isa, am răspuns. 

— l-auzi, Isa. Ce-ar fi să vii să stai cu mine şi cu Kate? A 
ridicat din sprânceană, iar ea a adăugat: Compartimentul 
nostru e ceva mai încolo, pe coridor. 

Am tras adânc aer în piept şi, simţindu-mă ca şi cum 
eram pe cale să mă arunc cu capul în jos într-o fântână, am 
dat scurt din cap. Mi-am luat valiza şi am urmat-o pe Thea, 
neavând nici cea mai vagă idee că acel gest atât de simplu 


1/5 


îmi va schimba viaţa pentru totdeauna. 


ile 


E un sentiment ciudat să mă întorc în Gara Victoria. 
Trenul spre Salten e nou, cu vagoane fără compartimente şi 
uşi automate, nu uşi de-alea străvechi care ţi se închideau 
în nas, pe vremea când mergeam la şcoală, însă peronul nu 
s-a schimbat mai deloc şi îmi dau seama că am petrecut 
şaptesprezece ani evitând, în mod inconştient, acest loc - 
evitând tot ceea ce ar putea fi asociat cu perioada aceea. 

Ţinând cu greu paharul de cafea într-o mână, mai să-l 
scap, împing cu greutate căruţul Freyei în tren, îmi pun 
cafeaua pe o măsuţă goală şi apoi urmează acelaşi moment 
de chin prin care trec mereu, încercând să desfac 
căruciorul: mă lupt cu cleme care nu se deschid şi cârlige 
care nu-şi dau drumul. Slavă Domnului că e linişte în tren şi 
că nu mai e nimeni în vagon, aşa că nu mă aprind toată de 
ruşine, ca de obicei, uitându-mă la coada de oameni din 
faţă şi din spate sau care se împing să treacă de mine în 
puţinul spaţiu rămas. In cele din urmă - chiar în momentul 
în care se aude fluierul de plecare şi trenul se leagănă, 
oftează şi începe să se mişte cu greu din gară -, ultima 
clemă cedează şi partea detaşabilă a căruciorului Freyei se 
desprinde, uşoară în mâinile mele. O pun în siguranţă pe 
fetiţă, încă adormită, de partea cealaltă a măsuţei pe care 
mi-am lăsat cafeaua. 

lau cafeaua cu mine şi mă duc să văd de celelalte 
bagaje. In minte îmi vin tot felul de imagini teribile: trenul 
se zguduie şi cafeaua fierbinte se varsă peste Freya. Ştiu că 
sunt iraţională, doar Freya e pe partea cealaltă a culoarului! 
Dar, de când o am pe ea, aşa am ajuns. Toate fricile mele - 
fie că e vorba de despărţirea trenurilor sau de uşile lifturilor 
sau de şoferii ciudaţi de taxi sau de vorbit cu oameni 
necunoscuţi -, toate aceste nelinişti şi-au făcut cuibul în 
jurul Freyei. 

In sfârşit, suntem amândouă aşezate confortabil, eu cu 
cartea şi cafeaua, Freya, adormită, cu păturica ei lipită de 
obraz. In lumina strălucitoare de iunie, chipul ei e angelic - 


pielea îi e imposibil de fină şi de curată - iar pe mine mă 
inundă un sentiment fierbinte de dragoste, atât de şocant şi 
de dureros, de parcă s-ar fi vărsat cafeaua aceea clocotită 
peste inima mea. Stau pe scaun şi pentru o clipă nu sunt 
altceva decât mama ei şi nu mai e nimeni în lumea asta în 
afara noastră în această oază de lumină şi dragoste. 

Apoi îmi dau seama că telefonul îmi vibrează. 

Pe ecran apare Fatima Chaudhry. Şi inima mi se opreşte 
o clipă în loc. 

Deschid mesajul, cu degetele tremurânde. 

Vin, zice. O să plec în seara asta, după ce adorm copiii. O 
să ajung acolo între 9 şi 10. 

Şi aşa începe. Deocamdată niciun mesaj de la Thea, dar 
o să apară şi acesta. Vraja a fost spulberată - iluzia că nu 
suntem decât eu şi Freya, plecate într-o călătorie la mare. 
imi aduc aminte unde mă duc de fapt şi de ce. Îmi aduc 
aminte ce-am făcut. 

Sunt în trenul de 12:05 din Victoria, le scriu eu celorlalte. 
Kate, vii să mă iei din Salten? 

Niciun răspuns, dar ştiu că n-o să mă lase baltă. 

Inchid ochii, pun mâna pe pieptul Freyei, ca să ştiu că e 
acolo. Şi încerc să adorm. 


Mă trezesc tresărind şi cu inima bubuindu-mi de 
zgomotul unor zdruncinături şi manevre şi primul meu 
instinct e să văd ce e cu Freya. Preţ de câteva clipe nu-mi 
dau seama ce m-a trezit, apoi înţeleg: trenul se desparte şi 
noi suntem în cel de Hampton's Lee. Freya se zvârcoleşte 
morocănoasă în căruţ şi pare că, în cele din urmă, dacă am 
puţin noroc, o să se calmeze; dar apoi trenul mai bufneşte o 
dată, mai violent decât prima dată, şi ochii ei se deschid 
brusc, plini de indignare şi surpriză, iar faţa i se 
congestionează brusc, şi Freya e gata să urle de nervi şi 
foame. 

— Şşş... îi şoptesc eu, luând-o, caldă şi agitată, din cuibul 
ei de pături şi jucării. Şşş... nu s-a întâmplat nimic, scumpa 
mea, nu s-a întâmplat absolut nimic, păpuşa mea. N-ai de 
ce să te sperii. 


— 18 — 


Ea mă priveşte întunecat, furioasă, lovind cu capul ei mic 
de pieptul meu, în timp ce-mi desfac nasturii de la cămaşă, 
simțind cum curge laptele din mine, o senzaţie în acelaşi 
timp de rutină deja, dar şi mereu străină de mine. 

În timp ce ea suge, se aud încă o zdruncinătură şi un 
pocnet, apoi fluierul locomotivei, şi trenul se pune iar în 
mişcare, iese din staţie, peronul făcând loc unor parapete, 
apoi caselor şi, în cele din urmă, câmpiilor şi stâlpilor de 
telegraf. 

Totul e atât de familiar, că-mi stă inima în loc. Londra, în 
toţii anii în care am locuit acolo, s-a schimbat întruna. Ca 
Freya, niciodată aceeaşi de la o zi la alta. Aici se deschide 
un magazin, dincolo se închide un pub. Clădiri - precum 
Gherkin sau The Shard - răsar ca din apă, un supermarket 
se întinde ca un pustiu, iar blocurile de apartamente par a 
răsări singure precum ciupercile, scoțând capul din pământ 
reavăn şi spărgând peste noapte cimentul de deasupra. 

Dar traseul ăsta, călătoria asta... nu s-au schimbat deloc. 

lată şi ulmul uscat. 

Apoi cazemata din vremea celui de-al Doilea Război 
Mondial, gata să cadă. 

Apoi podul şubred, peste care roţile trenului se aud dogit 
deasupra prăpastiei. 

Închid ochii şi sunt iar în compartiment, cu Thea şi Kate, 
râzând în timp ce ele îşi trag fustele peste blugi, îşi încheie 
nasturii de la cămăşi şi-şi leagă cravatele peste vestele 
uşoare de vară. Thea purta ciorapi, îmi aduc aminte cum îi 
rula peste picioarele ei imposibil de lungi şi de subţiri, apoi 
cum se chinuia să-şi lege jartierele sub fusta de la 
uniformă. Îmi aduc aminte de roşeaţa care mi se 
răspândise în obraji la vederea pulpelor ei şi cum mi-am 
ferit privirea, fixând-o spre câmpurile de grâu de toamnă, 
cu inima bătându-mi puternic în piept, în timp ce ea râdea 
de pudoarea mea. 

— Ai face bine să te grăbeşti, i-a zis Kate molcom Theei. 
Ea era îmbrăcată şi şi-a împachetat blugii şi cizmele în 
valiza de pe standul de bagaje. Ajungem curând la 
Westridge, unde sunt întotdeauna cârduri de amatori de 


Ste, [+ ARE 


plajă şi doar nu vrei să-i provoci un infarct vreunui turist. 

Thea s-a mulţumit să scoată limba la ea, apoi şi-a 
terminat de încheiat port jartierele şi de netezit fusta exact 
când trenul a intrat în gară, la Westridge. 

Şi, exact cum prevăzuse Kate, pe peron se vânzoleau o 
grămadă de turişti şi, în momentul în care trenul a oprit în 
gară, Thea a lăsat să-i scape un geamăt scurt. In uşa 
compartimentului nostru a apărut o familie de turişti care 
se îndrepta spre plajă, mamă, tată şi un băieţel de vreo 
şase ani, cu o găleată şi o lopăţică de nisip într-o mână şi o 
îngheţată de ciocolată topită în cealaltă. 

— Mai e loc pentru încă trei? a întrebat tatăl vesel, 
deschizând uşa şi lăsându-i pe toţi să dea buzna înăuntru, 
trântind uşa după ei. 

Compartimentul, şi aşa mic, a devenit deodată 
neîncăpător. 

— Imi pare rău, a zis Thea şi chiar părea că regretă în 
mod autentic, ne-ar plăcea să vă primim, dar prietena 
noastră aici de faţă, a zis ea şi a arătat spre mine, a primit 
o permisiune de ieşire din închisoare de o zi şi parte din 
înţelegere este să nu aibă niciun fel de contact cu minorii. 
Decizia curţii a pus accentul anume pe acest aspect. 

Bărbatul a început să clipească des, iar nevestei i-a 
scăpat un râs nervos şi scurt. Băiatul nu asculta, era prea 
preocupat să culeagă bucăţi de ciocolată de pe tricou. 

— La copil ne gândim în primul rând, a zis Thea serios. 
Ca să nu mai zic şi de faptul că Ariadne chiar nu vrea să se 
întoarcă la şcoala de corecție. 

— Alături e un compartiment gol, a zis Kate, iar eu mi-am 
dat seama că încerca din răsputeri să nu râdă. S-a ridicat şi 
a deschis uşa spre coridor. Imi pare rău. Nu vrem să vă 
deranjăm. Dar cred că, pentru binele tuturor, cel mai bine e 
să plecaţi. 

Bărbatul ne-a aruncat o privire bănuitoare şi apoi le-a 
făcut loc nevestei şi băieţelului să iasă în coridor. 

N-au ieşit bine, că Thea a şi început să pufnească pe nas, 
abia aşteptând să se închidă uşa compartimentului, dar 
Kate dădea din cap nemulțumită. 


= 20 


— Nu primeşti niciun punct pentru asta, a zis ea. Chipul 
ei se chinuia să ascundă chicotele de râs pe care şi le 
suprima. Nu te-au crezut, a zis ea. 

— Ei, hai! Thea a scos o ţigară din pachetul pe care îl 
ţinea în buzunarul sacoului şi a aprins-o, trăgând adânc în 
piept, sfidând semnul de pe geam care zicea: „Fumatul 
interzis.” Au plecat, nu-i aşa? 

— Dar, dar asta numai pentru că au crezut că eşti 
nebună de legat. Nu se pune. 

— Asta e... un joc la voi? am întrebat eu, nesigură. 

A urmat o pauză lungă. 

Thea şi Kate s-au uitat una la cealaltă şi am văzut din 
nou acea comunicare mută dintre ele, ca un curent electric 
curgând de la una la alta, ca şi cum s-ar fi hotărât ce să 
răspundă. Apoi Kate a zâmbit, un zâmbet discret, tainic, s-a 
aplecat în faţă, spre spaţiul dintre cele două banchete, atât 
de aproape, că îi vedeam dârele întunecate din ochii 
albaştri-cenuşii. 

— Nu e un joc oarecare, a spus ea. Este Jocul cu J mare. 
Este Jocul Minciunii. 


Jocul Minciunii. 

Imi amintesc totul acum, cu aceeaşi acuratețe şi forţă ca 
mirosul mării şi ţipătul pescăruşilor deasupra Estuarului, şi 
nu-mi vine să cred că aproape îl uitasem - uitasem de 
carnetul cu scorurile pe care Kate îl ţinea deasupra patului, 
acoperit cu însemnări criptice pentru sistemul ei complex 
de marcare. Atâtea puncte pentru o nouă victimă. Atâtea 
puncte pentru credulitate maximă. Figuranţii răsplătiți 
pentru detalii elaborate sau pentru că reuşeau să recâştige 
încrederea cuiva care se prinsese de schemă. Nu m-am 
gândit la asta atât de mulţi ani, dar, într-un fel, am jucat 
jocul în tot acest răstimp. 

Oftez şi mă uit la Freya care suge, la chipul ei liniştit, la 
capacitatea ei de a fi absorbită de momentul în sine. Şi nu 
ştiu dacă pot s-o fac. Nu ştiu dacă mă mai pot întoarce. 

Ce s-a întâmplat de a determinat-o pe Kate să ne cheme 
atât de brusc şi de urgent, în toiul nopţii? 


ME NE 


Nu poate fi decât un singur lucru... şi nu pot să cred că s- 
a ajuns la asta. 

Trenul intră în Salten şi abia atunci începe telefonul să-mi 
sune pentru ultima dată, iar eu îl scot din buzunar, gândind 
că mi-a scris Kate ca să-mi confirme că vine să mă ia de la 
gară. Dar nu. Era Thea. 

Vin. 


22105 


Peronul gării Salten e aproape gol. Zgomotul trenului se 
stinge încet, înlocuit de liniştea rurală, lăsându-mă să aud 
zgomotele verii din Salten: greieri cântând, păsările 
ciripind, sunetul îndepărtat al semănătoarei care trece pe 
câmpuri. Înainte vreme, de câte ori ajungeam în gară, mă 
aştepta microbuzul care mergea la Internatul Salten, o 
maşină bleumarin cu inscripţii în albastru-strălucitor. Acum 
parcarea e goală, fierbinte şi prăfuită, nu e nici ţipenie de 
om, nici măcar Kate. 

O dau pe Freya jos de pe peron, cu căruţ cu tot, şi mă 
îndrept spre ieşire, cu geanta grea atârnându-mi pe umăr, 
întrebându-mă ce să fac. S-o sun pe Kate? Trebuia să fi 
vorbit cu ea de la început, să ştie când ajung. Am presupus 
că a primit mesajul, dar... dacă nu mai are baterie la 
telefon? Oricum, nu e niciun telefon fix la Moară, şi nici 
vreun alt număr la care să pot suna. 

Pun frânele la căruţ, apoi scot telefonul să mă uit la 
mesaje şi să văd cât e ceasul. Tocmai bag pinul, când aud 
motorul unei maşini huruind înfundat pe drumurile joase şi 
mă întorc şi văd o maşină care trage în parcarea gării. Mă 
aşteptam să văd Land Roverul imens şi uzat pe care îl 
conducea Kate acum şapte ani, când ne-am văzut la nunta 
Fatimei, o namilă cu scaune late şi cu Shadow scoțând 
capul pe geam, cu limba atârnându-i afară. Darnue.E un 
taxi. Nu-mi dau seama imediat dacă e ea sau nu, apoi văd 
că ea este, chinuindu-se să coboare pe uşa din spate, şi 
inima mi-o ia la galop, iar eu nu mai sunt o avocată cuo 
carieră în drept civil şi mamă. Sunt doar o fetişcană care 
aleargă spre prietena ei pe peronul gării. 

— Kate! 

E exact la fel. Aceeaşi siluetă subţire, aceleaşi încheieturi 
osoase, acelaşi păr castaniu şi piele de culoarea mierii, cu 
nasul uşor cârn şi stropit cu pistrui. Părul îi e lung acum, 
legat la spate cu o bandă elastică, iar în pielea fină din jurul 
ochilor şi a gurii sunt săpate câteva riduri, dar altfel e Kate, 

— 23 — 


Kate a mea şi, îmbrăţişându-ne, trag adânc aer în piept, 
adulmecându-i mirosul specific de ţigări şi terebentină şi 
săpun, pe care mi-l amintesc foarte bine. O îndepărtez şi 
mă uit la ea şi, în ciuda a toate, rânjesc prosteşte. 

— Kate, repet eu fără noimă, iar ea mă trage înapoi într-o 
îmbrăţişare, îngropându-şi faţa în părul meu, strângându- 
mă atât de tare încât îi simt oasele. 

Apoi aud un cârâit şi-mi aduc aminte cine sunt, omul care 
am devenit... şi toate câte s-au întâmplat de când ne-am 
văzut. 

— Kate, zic iar, şi numele ei rostit de mine sună atât de 
frumos, Kate, vino s-o cunoşti pe fiica mea. 

Trag parasolarul de pe căruţ şi iau de acolo bondocul 
supărat şi i-l prezint. 

Kate ia fata, extrem de tulburată, apoi chipul ei slab şi 
expresiv se luminează cu un zâmbet. 

— Eşti o frumoasă, îi zice ea Freyei, iar vocea ei este 
caldă şi aspră, aşa cum mi-o aduc aminte. Exact ca mama 
ta. E superbă, Isa. 

— Nu-i aşa? 

O privesc pe Freya cum se uită la Kate, plină de mirare, 
cu ochii ei albaştri fixând ceilalţi ochi, la fel de albaştri. 
întinde mânuţa ei dolofană spre părul lui Kate, dar se 
opreşte, vrăjită de jocul luminii şi culorii. 

— Are ochii lui Owen, îi zic. Când eram copil, întotdeauna 
mi-am dorit să am ochi albaştri. 

— Haide, zice Kate în cele din urmă, vorbind cu Freya, nu 
cu mine. O ia de mână, mângâindu-i carnea grăsuţă şi fină 
ca mătasea, degetele încreţite. Hai să mergem! 


— Ce-a păţit maşina ta? am întrebat-o în timp ce ne 
îndreptam spre taxi, Kate ţinând-o pe Freya, iar eu 
împingând căruţul în care pusesem geanta. 

— Eh, s-a stricat iar. O s-o repar, dar nu am bani, ca de 
obicei. 

— Oh, Kate. 

Oh, Kate, când o să-ţi iei o slujbă ca oamenii? Aş fi putut 
s-o întreb şi asta. Kate, când ai de gând să vinzi Moara, să 


=a 


te duci undeva unde oamenii îţi vor aprecia munca, în loc 
să te bazezi pe cei câţiva turişti care vor să-şi facă vacanţa 
în Salten şi care sunt din ce în ce mai puţini? Dar ştiu deja 
răspunsul. Niciodată. Kate nu va vinde niciodată Moara. Nu 
va pleca niciodată din Salten. 

— Doamnelor, ne întoarcem la Moară? întreabă 
taximetristul de pe geamul maşinii, iar Kate îi face semn că 
da. 

— Mersi, Rick. 

— O să strâng eu căruţul şi-l pun în spate, zice el, ieşind 
din maşină. Se pliază, nu? 

— Da. 

Mă chinui iar cu clamele, apoi îmi dau seama. 

— Fir-ar, am uitat scaunul pentru maşină. Am adus în 
schimb scoica asta - m-am gândit că poate să doarmă în 
ea. 

— Eh, n-o să vedem nicio maşină de poliţie pe aici, zice 
Rick relaxat, împingând portiera portbagajului peste căruţul 
pliat. Poate cu excepţia băiatului lu' Mary, continuă el, dar 
ăsta n-o să aresteze pe nimeni din maşina mea. 

Nu pentru poliţie îmi făceam eu griji, însă numele acela 
nu-mi dădea pace, mă tot zădăra. 

— Băiatul lui Mary? întreb eu, uitându-mă spre Kate. Doar 
nu Mark Wren? 

— Ba chiar el, zice Kate, gura strâmbându-i-se într-un 
zâmbet deloc vesel. Acum este sergentul Wren. 

— Nu pot să cred că are vârsta la care să fie sergent! 

— E doar cu câţiva ani mai mic decât noi, zice Kate, şi-mi 
dau seama că are dreptate. 

Treizeci de ani e o vârstă mai mult decât respectabilă ca 
să ajungi ofiţer de poliţie. Dar nu pot să mă gândesc la 
Mark Wren ca la un bărbat de treizeci de ani, nu mi-l 
închipui decât ca puşti de paisprezece ani cu acnee şi cuo 
buză de sus pufoasă, stând permanent cocoşat ca să 
ascundă cei aproape doi metri ai lui. Mă întreb dacă îşi 
aduce aminte de noi. Dacă îşi aduce aminte de Joc. 

— Îmi pare rău, zice Kate, în timp ce îmi pun centura. 
Ţine-o în poală... ştiu că nu e o situaţie ideală. 


SEE 


— O să merg foarte încet, spune Rick, ieşind în salturi din 
parcarea desfundată şi intrând pe drumul plin de hârtoape. 
Şi apoi, ne lămureşte el, nu avem de mers decât câţiva 
kilometri. 

— Dacă o iei prin mlaştină, sunt mai puţini, zice Kate. 

Mă strânge de mână şi ştiu că se gândeşte de câte ori 
am bătut noi drumurile acelea, până la şcoală şi înapoi, 
traversând cu grijă mlaştina sărată, prin locuri ştiute. 

— Dar n-am putea să facem chestia asta cu căruciorul. 

— E cam cald pentru iunie, nu? zice Rick, deschizând 
discuţia, în timp ce vira la o cotitură, iar eu mă trezesc cu 
un puhoi de raze strălucitoare şi fierbinţi drept în faţă. 
Clipesc des, întrebându-mă dacă mi-am pus şi ochelarii de 
soare în bagaj. 

— Te sufoci, zic eu. În Londra nu era nici pe departe atât 
de cald. 

— Păi şi atunci, ce te readuce prin părţile noastre? 

Ochii lui Rick mă fixează din oglinda retrovizoare. 

— Ai fost colegă cu Kate în şcoală, nu-i aşa? 

— Aşa e, îi răspund. 

Apoi mă opresc. Chiar aşa, ce m-a readus aici? Un mesaj? 
Patru cuvinte? Mă uit în ochii lui Kate şi-mi dau seama că 
nu poate să-mi spună nimic, nu de faţă cu Rick. 

— Isa a venit pentru reuniune, zice Kate pe neaşteptate. 
La Internat. 

Clipesc nedumerită, iar ea mă strânge de mână a 
avertizare, însă apoi ajungem la trecerea de nivel cu calea 
ferată şi maşina se zguduie din rărunchi peste şine, şi sunt 
nevoită s-o ţin pe Freya cu ambele mâini. 

— Aud că sunt foarte luxoase petrecerile alea la 
Internatul Salten, zice Rick. Fata mea mai mică e chelneriţă 
acolo din când în când ca să mai facă şi ea un ban de 
buzunar şi aud tot felu'. Baldachine, şampanie şi toate alea. 

— Eu n-am fost niciodată la vreo petrecere acolo, zice 
Kate. Dar, na, sunt cincisprezece ani de când am absolvit şi 
m-am gândit că ăsta ar fi anul potrivit pentru o astfel de 
petrecere. 

Cincisprezece? La început am zis că a greşit calculul, dar 


=e 


apoi îmi dau seama că are dreptate. Au trecut 
şaptesprezece ani de când am plecat, după examene, dar 
dacă rămâneam şi pentru treapta următoare, avea 
dreptate. Pentru restul celor din clasă, asta urma să fie 
aniversarea a cincisprezece ani de la terminare. 

Virăm la încă o cotitură şi o ţin pe Freya şi mai strâns, cu 
inima în gât, tânjind după scaunul de maşină. Ce prostie că 
nu m-am gândit să-l iau cu mine! 

— Vii des aici? mă întreabă Rick, uitându-se în 
retrovizoare. 

— Nu, îi răspund. Eu... n-am mai fost aici de multă 
vreme. Ştii cum e. 

Mă foiesc în scaun, dându-mi seama c-o ţin pe Freya prea 
strâns, dar nereuşind să-i dau drumul. 

— E greu cu timpul. 

— Frumoasă bucata asta de lume, îmi aruncă Rick înapoi. 
Nu pot să mă gândesc că aş putea trăi în altă parte, dar 
bănuiesc că, pentru cineva care nu s-a născut şi n-a crescut 
aici, e altceva. De unde sunt părinţi tăi? 

— Sunt... au fost... mă bâlbâi eu şi simt lângă mine 
prezenţa liniştitoare a lui Kate şi inspir adânc. Tatăl meu 
trăieşte în Scoţia acum, continui eu, dar de crescut, am 
crescut în Londra. 

Trecem cu maşina peste un grilaj metalic, apoi bariera de 
copaci se deschide şi ajungem în mlaştini. 

Şi, deodată, iată-l dinaintea mea. Estuarul. Mare şi 
cenuşiu şi presărat în tot locul cu pâlcuri de stufăriş, cu 
apele bătute de vânt, reflectând leneş fâşiile de nori albiţi 
de soare şi totul atât de strălucitor şi de clar şi de mare, că 
simt cum mi se pune un nod în gât. 

Kate mă priveşte şi o văd zâmbind. 

— Vitaseşi cum e? m-a întrebat ea domol. 

Clatin din cap. 

— Niciodată! 

Dar nu e adevărat. Uitasem. Uitasem cum poate să fie. 
Niciun loc din lumea asta largă nu e asemenea Estuarului. 
Am văzut multe râuri, am traversat multe alte estuare. Dar 
niciunul nu e atât de frumos ca acesta, unde pământul şi 


cerul şi marea curg unul într-altul, amestecându-se, 
saturându-se, unduindu-se şi împerechindu-se, până când 
nu mai poţi distinge între ele, până când nu-ţi mai poţi da 
seama unde se termină cerul şi unde începe marea. 

Drumul se îngustează, rămânând o singură bandă, apoi 
se transformă într-un drum de pietriş, cu iarba crescând 
printre urmele lăsate de cauciucuri. 

Şi apoi, în faţa mea, Moara; o siluetă neagră proiectată 
pe marea umbrită de nori, mai dărăpănată şi mai obosită 
decât îmi aduceam eu aminte. Nu e într-atât o clădire, cât 
mai degrabă o colecţie de lemne aduse de ape, aruncate la 
un loc de vânturi, arătând de parcă e gata-gata să fie pusă 
la pământ în orice moment, de cea mai mică pală. Tresar 
cu inima în gât, iar amintirile mi se revarsă, nestăvilite, în 
cap, fără hotar, fără noimă. 

Thea, înotând goală în Estuar, în amurg, pielea ei de 
culoarea aurului în lumina apusului, iar umbrele lungi şi 
negre ale copacilor piperniciţi brăzdând apele ca lava, 
transformând Estuarul într-un decor intens ca blana unui 
tigru. 

Kate, revărsată peste fereastra Morii, într-o dimineaţă de 
iarnă, când promoroaca era groasă pe geamurile din casă 
sau îmbrăca în blană de gheaţă trestia şi papura, Kate, cu 
braţele desfăcute larg, trimitea vălătuc în aer rotocoale 
albe din gură. 

Fatima, pe puntea de lemn, pârjolindu-se la soare, în 
costumul ei minuscul de plajă, cu pielea ca mahonul în 
razele de soare ale verii şi o pereche imensă de ochelari de 
soare reflectând lumina valurilor. 

Şi Luc... Luc... dar aici inima mea se contractă şi nu mai 
pot continua. 

Am ajuns la o poartă cu grilaj de lemn pusă de-a 
curmezişul drumului. 

— Ar fi mai bine să ne oprim aici, îi zice Kate lui Rick. Azi- 
noapte fluxul a fost cam mare şi de-aici încolo pământul e 
încă foarte moale. 

— Eşti sigură? întreabă el întorcându-se peste umăr. Nu 
mă deranjează să-mi încerc norocul. 


— 28 — 


— Nu, o să mergem pe jos. 

Se apleacă să deschidă portiera şi-i întinde o bancnotă de 
zece lire, însă el îi face semn că n-o vrea. 

— N-am ce face cu banii tăi, dragă. 

— Rick, zău aşa... 

— Niciun Rick, zău aşa. Tatăl tău a fost un om 
cumsecade, indiferent ce zic unii prin părţile astea, iar tu ai 
rămas aici şi ai rezistat, în ciuda bârfitorilor de tot felul. O 
să-mi dai tu altă dată. 

Kate înghite nodul din gât şi o văd cum încearcă să spună 
ceva, dar nu poate, aşa că vorbesc eu pentru ea. 

— Mulţumesc frumos, Rick, zic eu. Însă eu vreau să 
plătesc, Te rog. 

Şi îi întind o bancnotă de zece lire de la mine. 

Rick ezită, aşa că pun bancnota în scrumieră şi mă dau 
jos din maşină, cu Freya în braţe, în timp ce Kate scoate din 
portbagaj căruciorul şi geanta de voiaj. In cele din urmă, 
când Freya e deja pusă bine în căruţ, îmi face un semn de 
mulţumire. 

— Bine. Dar ascultați aici: dacă voi, doamnelor, veţi avea 
vreodată nevoie să vă duc undeva, să mă sunaţi, aţi 
înţeles? Zi sau noapte. Nu vreau să mă gândesc la voi pe 
undeva, fără maşină. Locul ăsta, continuă el, arătând spre 
Moară, o să cadă într-una din zilele astea şi dacă o să aveţi 
nevoie să ajungeţi undeva, să nu cumva să nu mă sunaţi, 
cu sau fără alea zece lire. Priceput? 

— Priceput, zic eu, făcând un semn scurt din cap. 

Era liniştitor gândul că el era acolo. 


= 200 


După ce pleacă Rick, ne uităm una la alta, fiecare, în mod 
inexplicabil, incapabilă să scoată un cuvânt, simțind căldura 
soarelui bătându-ne în cap. Vreau s-o întreb pe Kate de 
mesaj, dar ceva mă opreşte. 

Inainte să mă hotărăsc să vorbesc, Kate se întoarce şi 
deschide poarta, închizând-o apoi în urma noastră, iar eu 
mă îndrept spre podeţul de lemn care uneşte Moara de 
țărm. 

Moara în sine stă pe o limbă de nisip care abia dacă 
ajunge pentru clădirea propriu-zisă care, cândva, cred că 
era şi ea unită de țărm. La un moment dat, pe când Moara 
era în construcţie, a fost săpat un canal îngust care o 
despărţea de mal, dirijând astfel fluxurile şi refluxurile spre 
roata instalată, în vremea aceea, în canal. Roata nu mai e 
de mult, în locul ei rămânând numai un ciot de lemn negru 
ieşind în unghi drept din perete, unde fusese prinsă şi de 
unde acum pornea pontonul din lemn peste cei trei metri 
de apă care despărţeau Moara de țărm. Îmi aduc aminte 
cum, acum şaptesprezece ani, toate patru treceam peste 
podeţul acela, uneori toate deodată, însă acum mi-e teamă 
că n-o să-mi susţină greutatea. 

E mai îngust decât îmi aduc eu aminte, cu stinghiile 
albite de sare, putrezite pe alocuri, fără ca cineva să fi 
instalat, în toţi aceşti ani, o bară de care să te ţii, dar Kate 
urcă pe el fără frică, ducându-mi bagajul. Trag adânc aer în 
piept, încercând să ignor imaginile stârnite în minte 
(stinghii care cedează, căruţul care cade în apa sărată) şi o 
urmez, cu un nod în gât, împingând căruciorul peste 
bucăţile rupte de lemn, reuşind să respir numai când ajung 
pe partea cealaltă, unde mă aflu în relativă siguranţă. 

Uşa e descuiată, aşa cum e dintotdeauna. Kate deschide 
uşa şi se dă la o parte, lăsându-mă să trec, iar eu o împing 
pe Freya peste prag, cu tot cu căruţ, şi intru în casă. 

N-am mai văzut-o pe Kate de şapte ani, dar în Salten n- 
am mai fost de mai bine de două ori pe atât. Am senzaţia, 


pentru o clipă, că m-am întors în timp, că am iar 
cincisprezece ani, iar frumuseţea locului care stă să se 
prăbuşească mă copleşeşte pentru prima dată. Văd iar 
ferestrele lungi şi asimetrice, cu geamurile crăpate, cu 
vedere spre estuar, acoperişul în boltă se înalţă până la 
grinzile înnegrite, scara se învârte beată, ocupând spaţiul 
din jur, sărind din balustradă precară în balustradă precară, 
trecând de dormitoare, oprindu-se în mansarda construită 
sus, pe căpriori. Văd plita arsă, cu burlanul şerpuind în sus, 
şi canapeaua joasă, cu arcurile sărite, dar, mai presus de 
toate, văd tablourile, peste tot numai tablouri. Pe unele nu 
le recunosc, trebuie să fie ale lui Kate, amestecate cu altele 
pe care le simt ca pe nişte prieteni vechi sau ca pe nişte 
nume pe care mi le aduc aminte pe jumătate. 

Acolo, deasupra chiuvetei pătate de rugină, e o ramă în 
care e o fotografie cu Kate copil, cu faţa grăsună şi rumenă, 
concentrată să apuce ceva de dincolo de ramă. 

Dincolo, între două ferestre lungi, atârnă o pânză 
neterminată, o imagine a Estuarului într-o dimineaţă de 
iarnă, sfârâind în îngheţul adânc, peste apele căruia se 
abate un bâtlan. 

Lângă uşa care dă spre toaleta de afară, e agăţat un 
portret în acuarelă înfăţişând-o pe Thea ale cărei trăsături 
se dizolvă în marginile aspre ale hârtiei. 

lar deasupra biroului, dau cu ochii de o schiţă în creion 
reprezentându-ne pe mine şi pe Fatima, cu braţele 
împletite, imitând un hamac, râzând, râzând ca şi cum 
nimic din lumea asta nu ne putea răni. 

E ca şi cum mii de amintiri vin deodată de-a valma peste 
mine, fiecare înfigându-şi în mine ghearele ascuţite, 
trăgându-mă în trecut, apoi aud un lătrat puternic şi, când 
mă uit, dau cu ochii de Shadow, ţopăind fericit, o furtună de 
blană albă şi cenuşie. Îl mângâi pe creştet, încercând să nu- 
| las să se urce pe mine, iar el îşi împinge capul în picioarele 
mele; Shadow însă nu face parte din trecut, iar vraja s-a 
rupt. 

— Nu s-a schimbat, îi zic eu, ştiind că sună prosteşte. 

Kate ridică din umeri şi începe să desfacă centurile de 


SERE n E 


siguranţă, ca s-o scoată pe Freya din căruţ. 

— Ceva-ceva s-a schimbat. A trebuit să înlocuiesc 
frigiderul. 

Imi face semn spre frigiderul din colţ care arată mai 
famat şi mai bătrân decât predecesorul lui. 

— Evident că a trebuit să vând o bună parte din cele mai 
frumoase picturi ale lui tata. Ce n-am acoperit din vânzarea 
tablourilor lui, am acoperit din ale mele, dar nu e acelaşi 
lucru. A trebuit să vând unele dintre preferatele mele: 
scheletul fluierarului şi cel cu ogarul de pe plajă... cât 
despre restul, n-am avut inimă să mă despart de ele. 

Se uită peste creştetul Freyei la tablourile care au mai 
rămas, iar privirea ei mângâie fiecare lucrare în parte. 

l-o iau pe Freya din braţe şi o salt peste umăr, fără să-i 
spun ce gândesc, şi anume că locul în sine arată ca un 
muzeu, ca una dintre casele acelea memoriale ale vreunei 
personalităţi, îngheţată în timp, în momentul în care locul a 
fost părăsit. Dormitorul lui Marcel Proust, fidel reconstruit în 
Musée Carnavalet, biroul lui Kipling, păstrat neatins, ca în 
chihlimbar, în Bateman's. 

Numai că aici nu sunt cordoane care să ţină lumea 
departe de exponate, ci doar Kate care îşi duce viaţa ei 
obişnuită în casa memorială a tatălui ei. 

Ca să-mi maschez gândurile, mă duc spre fereastră, o 
mângâi pe Freya pe spatele cald şi ferm, mai mult ca să mă 
calmez pe mine decât pe ea, şi privesc în linişte Estuarul. 
Marea s-a retras, dar pontonul de lemn care dă spre golf e 
doar la câţiva metri de valuri; mă întorc spre Kate 
surprinsă. 

— S-a scufundat pontonul? 

— Nu doar pontonul, zice Kate cu mâhnire. Asta e 
problema. Locul ăsta tot se scufundă. Am adus un evaluator 
să se uite la casă şi individul mi-a zis că nu are o fundaţie 
ca lumea şi că dacă ar fi să-mi fac acum dosar de ipotecă, 
nu mi-ar da nimeni credit. 

— Dar... stai puţin, ce vrei să spui? Cum se scufundă? Nu 
poţi s-o stabilizezi? S-o propteşti cumva? S-o subzideşti, am 
vrut să zic? Nu se poate chestia asta? 


Di 


— Nu prea. Problema e că nu e nimic altceva decât nisip 
dedesubt. Nu am pe ce să fac temelie ca să stea. Poţi să 
amâni inevitabilul, dar în cele din urmă o să fie dusă de 
valuri. 

— Şi nu e periculos? 

— Nu prea. Adică da, se creează ceva mişcare în 
straturile de la suprafaţă, ceea ce face ca podeaua să fie 
cam neuniformă, dar casa n-o să dispară în seara asta, 
dacă asta te îngrijorează. Mai degrabă ar putea să apară 
probleme la reţeaua de curent electric, chestii de felul ăsta. 

— Poftim? 

Mă holbez aiurea la întrerupătorul din perete, ca şi cum 
aştept să iasă scântei în orice clipă. Pe Kate o umflă râsul. 

— Stai liniştită, când am văzut că nu-i a bună deloc, am 
instalat un disjunctor mare cât o zi de post. Dacă ceva 
începe să bolborosească, o să întrerupă tot şi gata. Dar 
asta înseamnă că, la un flux mare, luminile au obiceiul să 
se cam stingă. 

— Locul ăsta nu poate fi asigurat? 

— Asigurat? întreabă ea uitându-se la mine de parcă am 
întrebat ceva excentric şi lipsit de noimă. Ce mama dracului 
să fac eu cu asigurarea? 

Clatin din cap, neînţelegând. 

— Ce mai cauti aici? Kate, e nebunie curată ce faci. Nu 
poţi trăi aşa. 

— Isa, spune ea, cu răbdare. Nu pot pleca. Cum aş putea 
să plec? A fost catalogată ca fiind de nevândut. 

— Păi n-o vinde... dar pleacă, las-o! Dă cheile băncii. 
Declară-te în incapacitate de plată, dacă nu se poate altfel. 

— Nu pot să plec, spune ea încăpăţânată şi se îndreaptă 
spre plită, ca să întoarcă maneta şi să dea drumul la gaz. 
Ceainicul de pe ea începe să sfârâie domol, iar ea apucă 
două căni şi o cutie amărâtă de ceai. 

— Ştii de ce nu pot pleca. 

Şi nu-i pot răspunde, pentru că da, ştiu. Ştiu exact de ce 
nu poate pleca. Şi e tocmai motivul pentru care şi eu m-am 
întors. 

— Kate, o strig, simțind că-mi ard măruntaiele. Kate! 


RES i pa 


Mesajul acela... 

— Nu acum, răspunde ea. E cu spatele la mine şi nu pot 
să-i văd chipul. Îmi pare rău, Isa, eu... pur şi simplu n-ar fi 
drept. Trebuie să aşteptăm să vină şi celelalte. 

— Bine, îi răspund încet. 

Dar, dintr-odată, îmi dau seama că nu e bine. Că nu e 
bine deloc. 


Esi pe 


Fatima e următoarea care ajunge. 

Soarele stă să apună; în timp ce întorc paginile unui 
roman, încercând să nu mă las dusă de gânduri, simt 
venind o adiere domoală şi caldă prin ferestrele deschise. 
Parte din mine vrea s-o scuture pe Kate până scoate 
adevărul din ea. Dar cealaltă parte - una la fel de mare - se 
teme de ce urmează. 

Pentru moment, cel de faţă, e linişte şi pace; eu cu 
cartea mea, Freya moţăind în căruciorul ei, Kate la plită, din 
tigaia dansând pe flacără ridicându-se arome de mâncăruri 
sărate şi condimentate. O altă parte din mine vrea să fixeze 
momentul acesta cât mai mult posibil. Poate că, dacă nu 
vorbim despre asta, o să fie exact ceea ce i-am zis lui 
Owen: o reuniune a unor prietene vechi. 

Din tigaie se aude un sfârâit care mă face să tresar, timp 
în care Shadow se apucă să latre ritmic, în rafale. Intorc 
capul şi aud scrâşnete de cauciucuri de pe şoseaua 
principală, intrând pe drumul care coboară spre Estuar. 

Mă ridic din scaunul de la fereastră şi deschid uşa care 
dă înspre coastă şi văd lumini revărsându-se peste mlaştini 
şi un 4x4 negru venind în salturi, cu muzica urlând din 
difuzoare, înnebunind păsăretul care se aruncă în văzduh, 
bătând din aripi şi roind de zor. Maşina se apropie din ce în 
ce mai mult, tot mai mult, apoi se opreşte brusc, în sunet 
de pietre zdrobite şi frâne călcate cu fermitate. Motorul se 
opreşte şi brusc liniştea se întoarce. 

— Fatima? strig eu şi portiera şoferului se deschide, iar o 
clipă mai târziu alerg spre ea, traversând pontonul. 

Coborând pe mal, îşi aruncă braţele în jurul meu într-o 
îmbrăţişare atât de puternică, încât uit să mai respir. 

— Isa! Ochii ei strălucitori sunt negri precum cei ai 
măcăleandrului. Cât timp a trecut? 

— Nu-mi aduc aminte! 

O sărut pe obrazul pe jumătate ascuns într-o eşarfă de 
mătase şi rece de la aerul condiţionat din maşină şi apoi o 

= 


îndepărtez ca să mă uit la ea cum trebuie. 

— Cred că ultima dată ne-am văzut după ce-ai născut-o 
pe Nadia şi am venit la voi s-o văd, ceea ce înseamnă că au 
trecut... fir-ar, şase ani? 

Ea dă din cap că da şi-şi aranjează clamele care ţin 
eşarfa în loc şi, pentru o clipă, mă aştept să şi-o dea jos, 
presupunând că e o chestie şic, genul Audrey Hepburn. Dar 
nu, n-o dă jos, ci doar îşi prinde clamele mai bine şi dintr- 
odată îmi dau seama. Nu e o eşarfă oarecare - e un hijab. 
Asta e nouă. Şi nu că era nouă de când eram noi copii, ci 
nouă de când ne-am văzut ultima dată. 

Fatima mă surprinde şi-şi dă seama la ce mă gândesc, 
aşa că, prinzându-şi ultima clamă în păr, îmi aruncă un 
zâmbet. 

— Ştiu, e ditamai schimbarea, nu? M-am tot gândit ani de 
zile dacă s-o fac sau nu şi, când s-a născut Sam, nu ştiu. 
Pur şi simplu aşa am simţit eu că e bine. 

— A fost... Ali e cel care... încep eu şi-mi vine imediat să- 
mi trag una, când văd că Fatima îmi întoarce o privire 
piezişă. 

— Isa, draga mea, mă ştii tu pe mine să fac ceva ce nu 
vreau, doar pentru că am ascultat de un mascul? spune ea 
şi oftează. 

Mă gândesc că oftează din cauza mea, deşi poate că e un 
oftat pentru toate dăţile când i s-a pus aceeaşi întrebare. 

— Nu ştiu, zice ea în continuare. Poate că, odată cu 
apariţia copiilor, am reevaluat nişte lucruri. Dar poate că e 
ceva spre care m-am îndreptat dintotdeauna. Nu ştiu. Tot 
ce ştiu e că n-am fost niciodată atât de fericită cât sunt 
acum. 

— N-am vrut să... 

Mă opresc, încercând să-mi dau seama ce simt. Mă uit la 
gulerul închis până sus şi la eşarfa înfăşurată în jurul 
capului şi nu pot să nu-mi aduc aminte de părul ei frumos, 
de felul în care îi curgea peste umeri, ca un râu, 
acoperindu-i sutienul de la costumul de baie, de părea că 
nici nu are nimic pe ea în afară de păr. Ambrose i-a zis la un 
moment dat Lady Godiva, deşi am înţeles referinţa abia mai 


târziu. Şi acum... acum nu mai e. Acum e ascuns. Dar 
înţeleg dorinţa ei de a vrea să lase în urmă acea parte a 
trecutului ei. 

— Sunt impresionată, atâta tot. Şi Ali? El... adică şi el e la 
fel de implicat în toată chestia asta? Ţine Ramadanul şi 
toate alea? 

— Dap. Păi e ceva ce am redescoperit împreună. 

— Părinţii tăi trebuie să fie mulţumiţi. 

— Nu ştiu. E puţin cam greu să-mi dau seama... adică, 
da. 

Îşi aruncă geanta pe umăr şi traversăm amândouă 
pontonul, călcând cu atenţie, în ultimele străfulgerări de 
lumină ale apusului. 

— Cred că sunt mulţumiţi; deşi mama mi-a zis foarte clar 
că n-o deranjează că nu port eşarfă, cred că, în secret, a 
fost chiar foarte fericită că mi-am schimbat perspectiva. 
Părinţii lui Ali... o să-ţi vină să râzi, dar ei n-au fost tocmai 
mulţumiţi. Mama lui e criminală, îmi zice întotdeauna 
chestii de genul: Dar, Fatima, oamenilor din ţara asta nu le 
place hijabul, o să-ți faci zile grele la muncă, celelalte 
mame de la şcoală o să creadă că eşti vreo radicală. Am 
încercat să-i spun că la mine, la clinică, oamenii sunt ridicol 
de recunoscători că au reuşit să găsească o doctoriţă de 
familie care vorbeşte urdu şi care e dispusă să muncească 
full-time şi că jumătate din prietenii copiilor mei sunt 
oricum din familii musulmane, dar degeaba, că ea tot nu 
mă crede. 

— Şi Ali ce face? 

— Ali e foarte bine. Tocmai a devenit consultant. Adică, 
ce să zic, lucrează din greu... dar asta facem cu toţii. 

— Eu nu, zic eu, râzând oarecum vinovată. Eu tai frunza 
la câini, în concediu de maternitate. 

— Ei da, zice ea şi-mi zâmbeşte în colţul gurii. Îmi aduc 
aminte cum e cu tăiatul ăsta al frunzei la câini. Presupune 
să nu dormi cu zilele şi să ai sfârcurile crăpate. Mersi, dar 
prefer munca de la clinică oricând, zice ea, uitându-se în 
jur. Unde e Freya? Vreau s-o cunosc. 

— Doarme! E ruptă de oboseală după drumul ăsta, cred. 


BEE ie a Se 


Dar o să se trezească imediat. 

Ajungem la Moară şi Fatima se opreşte o clipă, cu mâna 
pe clanţă. 

— Isa... zice ea încet şi ştiu ce gândeşte şi ce urmează să 
mă întrebe, fără să fie nevoie s-o spună. 

Îi fac semn că nu. 

— Nu ştiu. Am întrebat-o pe Kate, dar mi-a zis că vrea să 
aşteptăm până ajungem toate. A zis că n-ar fi drept altfel. 

Fatimei i-au căzut umerii şi, dintr-odată, totul pare lipsit 
de sens - întrebările de complezenţă, seci, uscate ca praful 
de pe buze. Ştiu că Fatima e la fel de stresată ca mine şi că 
ne gândim amândouă la mesajul de la Kate şi că încercăm 
să nu ne gândim la ce-ar putea însemna. Ce trebuie să 
însemne. 

— Eşti pregătită? o întreb. 

Ea răsuflă din străfunduri, lăsând aerul să treacă de 
buzele ei strânse, apoi dă din cap. 

— Mai pregătită de-atât n-o să fiu niciodată. Futu-i, o să 
fie foarte ciudat! 

Apoi deschide uşa şi văd cum trecutul o învăluie, aşa 
cum m-a învăluit şi pe mine. 


În prima zi când am ajuns în Salten şi am coborât din 
tren, pe peron, în afară de Kate, Thea şi încă o fată 
subţirică şi brunetă, de vreo unsprezece sau doisprezece 
ani, tocmai la capătul celălalt, nu mai era nimeni. Fata 
străbătea nesigură peronul, în sus şi în jos, apoi a pornit 
spre noi. Pe măsură ce se apropia, am văzut că purta 
uniforma de la Salten şi, când a venit şi mai aproape, mi- 
am dat seama că era mult mai mare decât socotisem eu - 
avea cel puţin cincisprezece ani - numai că era mignonă. 

— Bună, a zis ea. Sunteţi şi voi la Salten? 

— Nu, suntem o gaşcă de pedofili care poartă uniformele 
astea ca să atragă victime, a zis Thea automat, clătinând 
apoi din cap. Îmi pare rău, a zis ea, a fost o prostie din 
partea mea. Da, şi noi mergem la Salten. Eşti nouă? 

— Da, a răspuns ea, venind să ni se alăture, în drum spre 
parcare. Mă cheamă Fatima. 


— 38 — 


Avea un accent londonez care mă făcea să mă simt 
imediat ca acasă. 

— Unde sunt toate celelalte? M-am gândit că o să 
coboare o grămadă de fete de Salten din trenul ăsta. 

Kate a clătinat din cap. 

— Majoritatea îşi aduc copiii cu maşina, mai ales după 
vacanţa de vară. lar fetele înmatriculate la zi şi cele care 
stau la internat doar în timpul săptămânii încep şcoala luni. 

— Sunt multe fete la zi? 

— Cam o treime din şcoală. Eu sunt la internat în regim 
săptămânal. Sunt aici pentru că am fost la Thea în Londra 
câteva zile şi am zis că să ne întoarcem împreună. 

— Unde locuieşti? a întrebat Fatima. 

— Uite, acolo. 

Kate a arătat în depărtare, spre o fâşie de apă 
strălucitoare, undeva peste mlaştinile cu ape sărate. Am 
clipit să văd mai bine. Nu distingeam nicio casă acolo, dar 
era ceva, în spatele unor dune sau poate al unui şir de 
copaci pitici de-a lungul liniei ferate? 

— Dar tu? a zis Fatima, întorcându-se spre mine. 

Avea un chip rotund şi prietenos şi un păr negru, frumos, 
pieptănat pe spate de la tâmple şi prins într-o clamă. 

— Eşti aici de mult? În ce an eşti? 

— Am cincisprezece ani şi intru în anul cinci. Sunt... sunt 
nouă. O să stau şi eu la internat. 

Nu voiam să-i spun de la capăt toată povestea - boala 
mamei mele, lungile şederi în spital care ne-au lăsat, pe 
mine şi pe fratele meu de treisprezece ani, Will, singuri cu 
tata care lucra la bancă până târziu în noapte... tristeţea 
care ne-a doborât pe amândoi când au decis, din seninul 
cel mai albastru, să ne trimită departe. Nu avusesem 
niciodată probleme, nu? Nu m-am răzvrătit niciodată, n-am 
luat droguri, nu le-am făcut circ de adolescentă. M-am 
comportat faţă de mama şi de boala ei cu şi mai mare 
precauţie, dacă se putea mai mare. Am muncit din greu şi 
am avut grijă şi mai mult de casă decât înainte. Am gătit şi 
am făcut cumpărături şi ţineam minte s-o plătesc pe femeia 
care ne făcea curăţenie, atunci când tata uita. 


Şi apoi, discuţia... e mai bine pentru amânaoi... o să fie 
mai distractiv să fiţi pe cont propriu... continuitate... 
educația n-o să aibă de suferit... anul acesta e unul 
important, pentru că urmează examenele. 

N-am ştiut ce să zic. Eram de fapt destul de şocată în 
continuare. Will se mulţumise să dea din cap, cu buza de 
sus ţeapănă, dar noaptea l-am auzit plângând. Tata îl ducea 
în ziua aceea la Internatul Charter, motiv pentru care eu 
călătoream de una singură. 

— Şi tata era ocupat azi, a zis Fatima. Amândoi sunt 
doctori. Sunt ocupați cu chestia asta pe care o fac, ceva 
caritabil pentru VSO, ştii? Un an de muncă gratis. 

— La dracu'! a zis Thea. Părea impresionată. Nu mi-l pot 
imagina pe tata să renunţe el la un weekend, darămite un 
an întreg. Şi nu sunt plătiţi deloc? 

— Nu prea. Adică, da, primesc un soi de leafă modică, un 
soi de alocaţie, cred că ăsta e cuvântul. Dar e raportat la 
salariile care se plătesc local şi nu cred că asta înseamnă 
foarte mult. Dar bine, ei nu pentru asta o fac - e un soi de 
chestie religioasă, o versiune a ritualului sadga?. 

Discutând, am înconjurat clădirea modestă a gării, unde 
ne aştepta un microbuz albastru, în uşa căruia stătea o 
femeie în fustă şi jachetă, ţinând în mână o mapă de scris. 

— Bună, fetelor, a zis ea către Thea şi Kate. Aţi petrecut 
bine vara asta? 

— Da, mulţumesc, domnişoară Rourke, a răspuns Kate. 
Ele sunt Fatima şi Isa. Ne-am întâlnit în tren. 


— Fatima...? 
Stiloul domnişoarei Rourke trecea în revistă numele de 
pe listă. 


— Qureshy, a zis Fatima. Se scrie Q, U, R... 

— M-am prins, a întrerupt-o domnişoara Rourke tăios, 
bifând un nume. Şi tu trebuie să fii Isa Wilde. 

A pronunţat un soi de „Izza,” dar am dat vag din cap. 


2 SADQA e o ofrandă, un act de caritate (pomană), o faptă plină de 
virtute, în religia musulmană. Se consideră o dovadă de credinţă 
(eeman). Se poate oferi un animal întreg (capră sau oaie) cuiva sărman 
sau în nevoie. 


40 


— Nu pronunţ cum trebuie? 

— De fapt, ar trebui să rimeze cu Tisa. 

Domnişoara Rourke n-a comentat nimic, dar a scris ceva 
pe foaia ei, ne-a luat valizele şi le-a pus în spatele 
microbuzului, apoi am urcat şi noi, una câte una. 

— Închide uşa, ne-a aruncat domnişoara Rourke peste 
umăr, iar Fatima s-a întins după mâner şi a închis portiera, 
zdruncinând-o bine. 

Apoi am pornit, ieşind săltând din parcarea desfundată, 
luând-o în vale spre țărm, pe o şosea tăiată adânc în asfalt. 

Thea şi Kate sporovăiau întruna în spatele autobuzului, în 
timp ce eu şi Fatima stăteam stresate, una lângă cealaltă, 
încercând să pretindem că facem asta în fiecare zi. 

— Ai mai stat vreodată la internat? am întrebat-o pe 
Fatima. 

Ea a clătinat din cap. 

— Nu. Şi, drept să-ţi spun, nici nu eram convinsă că 
vreau să vin. Eram pregătită psihic să mă întorc în Pakistan 
cu părinţii mei, dar mama nici n-a vrut să audă. Dar tu? 

— Şi la mine e prima dată, i-am zis eu. Ai fost vreodată în 
vizită la internat? 

— Da, am fost la sfârşitul anului trecut, când am mers cu 
mama şi tata să ne uităm la diverse internate. Ţie cum ţi s- 
a părut? 

— Eu... n-am mai fost până acum. N-am avut ocazia. 

Când tata mi-a zis, eram deja în faţa faptului împlinit, 
prea târziu ca să mai ajung la zilele porţilor deschise şi în 
perioada de vizite. Dacă Fatima a gândit vreo clipă că e 
bizar ce zic, n-a schiţat niciun fel de gest care să-i trădeze 
sentimentele. 

— Nu are a face, a zis ea. Arată ca şi cum... bine, acum 
să nu mi-o iei în nume de rău, că o să sune ca naiba, dar 
arată ca o puşcărie de fiţe. 

Mi-am înăbuşit un zâmbet şi am încuviinţat din cap. 
Ştiam ce voia să zică, văzusem pozele în broşură care 
aveau, într-adevăr, ceva din aerul acela de închisoare - 
faţada mare, dreptunghiulară şi albă care dădea spre mare, 
nenumăraţii kilometri de balustrade de fier. Fotografia de 


Y în Na 


pe coperta broşurii arăta un exterior care era incredibil de 
auster, cu proporţiile geometrice bine delimitate, mai 
degrabă accentuate, decât atenuate, de patru turnulețe 
uşor absurde, câte unu pe fiecare colţ, de parcă arhitectul 
îşi pusese la îndoială conceptul în ultimul moment şi le-a 
trântit acolo, aşa, într-o doară, într-un soi de încercare de a 
mai tăia din severitatea colţurilor, dar nu eram de părere că 
putea exista ceva care să reziste în asemenea loc bătut de 
vânturi. 

— Crezi că putem să ne alegem cu cine să fim? Adică să 
avem un cuvânt de spus cu cine împărţim dormitoarele, am 
zis eu. 

Era o întrebare cu care îmi băteam capul de când am 
plecat din Londra. Fatima a ridicat din umeri. 

— Nu ştiu. Nu cred, adică îţi dai seama ce dezastru ar fi 
dacă toată lumea s-ar apuca să umble în căutare de colege 
de cameră. Cred că o să ne pună ei cu cineva. 

Am dat iar din cap. Citisem cu atenţie manualul de 
informare, mai ales la punctul acesta, pentru că acasă 
fusesem obişnuită să am locul meu, şi am fost cumplit de 
dezamăgită că Salten nu oferă fetelor câte o cameră, cu 
excepţia celor din anul şase. Fetele din anii patru şi cinci 
trebuiau să împartă camera cu încă o fată. Măcar nu erau 
camere din acelea înghesuite de cămin, cum se întâmplă cu 
anii mai mici. 

După asta, am tăcut amândouă, Fatima citind un roman 
de Stephen King, iar eu uitându-mă pe fereastră la 
mlaştinile sărate care defilau prin faţa mea, apele întinse 
cât vedeai cu ochii, digurile înalte şi canalele şerpuitoare şi 
dunele de nisip care flancau drumul de coastă, simțind 
microbuzul clătinat de curenţii marini. 

Ne-am apropiat de o curbă şi microbuzul a încetinit şi am 
văzut-o pe domnişoara Rourke arătând spre ceva anume şi 
apoi a virat brusc pe un drumeag de pietriş alb care ducea 
spre şcoală. 


E ciudat, acum că şcoala-internat Salten e atât de 
puternic imprimată în mintea mea, să-mi aduc aminte că a 


SERI ip 


existat o vreme când totul era nou şi bizar pentru mine, dar 
în ziua aceea am stat în microbuz, în linişte, în timp ce ne 
croiam drum spre şcoală, cu un Bentley şi un Mercedes în 
faţă, şi încercam să cuprind totul cu privirea, să internalizez 
tot ce vedeam. 

In faţa mea se ridica o faţadă imensă, orbitor de albă pe 
albastrul cerului, exact aşa cum văzusem pe coperta 
broşurii, severitatea ei  complimentată de disciplina 
geometrică a ferestrelor strălucitoare care erau construite 
la intervale egale, fără greş, şi de siluetele negre ale 
scărilor de incendiu cocoţate pe zidurile laterale, înlănţuind 
turnurile ca un soi de iederă industrială. În jur erau 
terenurile de hochei şi tenis, întinzându-se în depărtare, 
apoi kilometri întregi de păşune îngrădită, retrăgându-se 
încet, făcând loc mlaştinilor din spatele şcolii. 

Pe măsură ce ne apropiam, am văzut uşile negre de la 
intrare deschise larg, apoi o imagine copleşitoare a unui 
furnicar de fete de toate formele şi mărimile, alergând în 
dreapta şi-n stânga, ţipând una la cealaltă, îmbrăţişându-şi 
părinţii, salutându-şi prietenii, profesorii. 

Microbuzul s-a oprit şi domnişoara Rourke ne-a dat în 
primire, pe mine şi pe Fatima, unei alte profesoare care s-a 
recomandat drept domnişoara Farquharson-Port (sau, 
poate, cine ştie, domnişoara Farquharson, Sport). Thea şi 
Kate s-au topit în mulţime, iar eu şi Fatima ne-am trezit 
luate pe sus de masa urlătoare de fetişcane care verificau 
liste şi exclamau care mai de care la vederea locurilor din 
cămine sau din echipele de sport, ducându-şi genţile şi 
geamantanele, comparând conţinutul cutiilor cu mâncare 
sau noile tunsori. 

— Nu e o chestie obişnuită aici să avem fete noi în clasa 
a cincea, zicea domnişoara Farquharson, iar vocea ei se 
ridica, fără efort, peste larma din jur, în timp ce ne 
conducea printr-un hol cu lambriuri de lemn, la capătul 
căruia era o scară răsucită. In mod normal încercăm să 
punem fetele noi cu cele care sunt aici de multă vreme, 
dar, din varii motive, am zis că o să vă punem pe 
amândouă la un loc, a zis ea, consultându-şi lista. Sunteţi 


BEN, io D 


în... Turnul 2B. Connie... 

A apucat-o de mână pe-o fată care îi dădea alteia în cap 
cu o rachetă de badminton. 

— Connie, du-le, te rog, pe Fatima şi pe Isa la Turnul 2B, 
bine? la-o pe la cantină, ca să ştie unde să meargă la prânz, 
după. Fetelor, prânzul e la 1 fix. O să auziţi un clopoțel, dar 
să ştiţi că nu vă lasă la dispoziţie decât cinci minute să 
ajungeţi, aşa că vă sfătuiesc să vă porniţi de îndată ce-l 
auziţi, pentru că e ceva de mers de la turnuri. Connie o să 
vă arate pe unde s-o luaţi. 

Şi eu, şi Fatima am dat din cap, puţin ameţite de volumul 
înnebunitor al vocilor răsunătoare, şi am început să ne 
târâm bagajele după Connie care îşi luase deja zborul, 
dispărând prin mulţime. 

— În mod normal n-aveţi cum să folosiţi intrarea 
principală, a zis ea peste umăr, în timp ce noi ne chinuiam 
să ne ţinem după ea, dându-ne coate şi făcându-ne loc 
printre grupurile de fete şi ferindu-ne de tavanul jos al unui 
pasaj de la capătul culoarului. Numai în prima zi a fiecărui 
trimestru, a continuat ea, şi numai dacă eşti o Emi. 

— O Emi? am repetat eu după ea. 

— Elevă eminentă din consiliul administrativ. Asta 
înseamnă  şefele de internat... şefele de promoţie... 
prefecţii... chestii din astea. O să aflaţi, dacă o să ajungeţi 
acolo vreodată. Dacă aveţi dubii, nu folosiţi uşa aia şi gata. 
E enervant, pentru că e cea mai rapidă cale să ajungi la 
plajă şi la terenurile de hochei, dar nu merită să se afle că 
ai ieşit. 

S-a aplecat brusc, fără să ne spună şi nouă, trecând 
printr-un alt pasaj, arătând spre un coridor cu pereţii din 
piatră. 

— Acolo e cantina, exact în capăt. Nu vor deschide uşile 
alea până la 1, dar să nu întârziaţi, că o să fie ca dracu’ să 
găsiţi un loc după aia. Chiar sunteţi în Turnul 2? 

Nu mi se părea că aveam ce să răspundem la întrebarea 
asta, dar Fatima a răspuns pentru amândouă. 

— Aşa a zis femeia aceea. 

— Norocul vostru, a răspuns Connie invidioasă. Turnurile 


— 44 — 


au cele mai bune camere, toată lumea ştie asta. 

N-a explicat mai departe de ce, ci s-a mulţumit să 
împingă o uşă din peretele cu lambriuri şi să meargă cu 
paşi mari, apăsaţi, pe nişte scări înguste şi întunecate, 
ascunse în spatele uşii. Eu gâfâiam, încercând să ţin pasul, 
iar valiza Fatimei se lovea de trepte la fiecare pas. 

— Haideţi, a zis Connie fără răbdare. l-am promis Letiţiei 
că o să mă întâlnesc cu ea înainte de prânz şi în ritmul ăsta 
nu mai ajung nicăieri. 

Am dat iar din cap, de data asta destul de morocănoasă, 
şi mi-am târât valiza pe încă un set de scări, încă un etaj. 

In cele din urmă, am ajuns la o uşă pe care scria Turnul 
2, moment în care Connie s-a oprit. 

— Vă supăraţi dacă vă las aici? N-aveţi cum să greşiţi, 
mergeţi tot înainte şi o să le găsiţi, sunt numai două 
camere, A şi B. Voi sunteţi în B. 

— Nu-i bai, a zis Fatima cu jumătate de glas, iar Connie s- 
a făcut nevăzută fără prea multă vorbă, ca un iepure pe 
câmp, lăsându-ne perplexe şi cu răsuflarea tăiată. 

— Mada, m-a zăpăcit total, a zis Fatima, după ce-a plecat. 
Dracu' ştie cum o să ajungem de aici la cortină. 

— Cred că a zis cantină, am răspuns eu automat, apoi 
mi-am muşcat limba, dar Fatima n-a părut să observe sau, 
mă rog, să se simtă jignită că am corectat-o. 

— Mergem? întreabă ea, deschizând uşa turnului. l-am 
făcut semn că da, iar ea a făcut o plecăciune, ironică. După 
dumneavoastră... A 

Am aruncat o privire înăuntru. Incă o scară, de data asta 
una în spirală, dispărând la etaj, aşa că am oftat şi am 
apucat de mânerul valizei cu ceva mai multă fermitate. 
Dacă micul dejun înseamnă o repetare zilnică a 
momentului, dar în sens invers, o să fiu în formă fizică 
deosebită. 

Prima uşă pe lângă care am trecut s-a dovedit a fi cea de 
la baie - chiuvete, două toalete şi ce părea a fi o cadă de 
baie, toate cu separeuri - aşa că am mers mai departe. La 
al doilea etaj era încă o uşă. Asta avea un simplu B gravat 
pe ea. M-am uitat spre Fatima care era sub mine pe scară şi 


— 45 — 


am ridicat din sprânceană. 

— Ce părere ai? 

— Dă-i bătaie, a zis Fatima, exaltată, iar eu am bătut la 
uşă. 

Dinăuntru nu s-a auzit niciun zgomot, aşa că am împins 
încet uşa şi am intrat. 

lnăuntru am dat peste o cameră surprinzător de 
frumoasă, zidită în peretele curbat al turnului. Două 
ferestre dădeau afară, una la nord, cu vedere spre mlaştini, 
şi una la vest, cu vedere spre kilometri întregi de câmpuri şi 
drumuri de coastă şi mi-am dat seama că ne aflăm undeva 
în colţul din stânga din spatele clădirii. Dedesubtul nostru 
erau împrăştiate tot felul de dependinţe, pe unele dintre ele 
le recunoşteam din broşură - clădirea dedicată ştiinţelor, 
seria de clădiri destinate activităţilor sportive. Sub fiecare 
fereastră era un pat îngust, cu cadru metalic, îmbrăcat în 
cearşafuri albe, şi câte o pătură roşie la capătul fiecăruia. 
La picioarele patului era câte un cufăr cu lacăt şi între cele 
două ferestre, două dulapuri mai lungi, nu chiar destul de 
late ca să fie luate drept garderobe. /. Wilde, scria pe o 
etichetă lipită pe unul dintre dulapuri, iar pe celălalt, F. 
Qureshy. 

— Măcar n-avem de ce ne certa pe paturi, a zis Fatima. 

Şi-a tras cu greu geamantanul pe patul de lângă dulapul 
care îi purta numele. 

— Foarte organizat. 

Eu studiam pachetul lăsat pe biroul de lângă uşă, din 
care distingeam cu precădere „Contractul de şcolarizare - 
urmează să fie semnat de către toate fetele şi înmânat 
domnişoarei Weatherby”, când am auzit un sunet imposibil 
de strident, un zdrăngănit asurzitor infiltrându-se pe 
coridor. 

Fatima a sărit cât colo, vizibil şocată, ca şi mine de altfel, 
apoi s-a întors spre mine. 

— Ce mama dracului a fost asta? Nu-mi spune că o să 
auzim aşa ceva de fiecare dată când vine ora mesei? 

— Ba cred că da, am răspuns, cu inima bătându-mi rapid 
din cauza şocului. Fir-ar al naibii! Crezi că o să ne obişnuim 


E 


cu el? 

— Probabil că nu, dar cred că am face bine s-o pornim 
înapoi, nu crezi? Mă îndoiesc că o să găsim văgăuna aia în 
cinci minute. 

l-am făcut semn că sunt de acord şi am deschis uşa spre 
coridor ca să încerc să refac drumul înapoi. Auzind paşi de 
deasupra, mi-am ridicat privirea, sperând să putem merge 
în urma străinilor acestora ca să ajungem în sala de mese. 

Dar picioarele pe care le-am văzut coborând spirala din 
piatră erau unele lungi, lungi cât o zi de post şi foarte 
familiare. Ba chiar erau aceleaşi picioare pe care le 
văzusem, fără doar şi poate, cu câteva ceasuri înainte, 
învăluite în ciorapi neregulamentari. 

— la te uită, a zis o voce şi am văzut-o pe Thea, urmată 
îndeaproape de Kate, coborând ultimele trepte ale spiralei. 
Ghici cine e în 2B? Se pare că o să ne distrăm anul ăsta, nu- 
i aşa? 


— 47 — 


— Deci chiar nu mai bei nimic? o întreabă Kate pe 
Fatima, în timp ce-mi umplea mie paharul, apoi pe al ei. 
Chipul ei, în lumina lămpii, avea o expresie de mirare 
privind-o pe Fatima, sprâncenele ei arcuite undeva între 
încruntare şi întrebare. Adică nu mai bei... nimic, niciun 
strop? 

Fatima dă din cap că da şi-şi împinge farfuria din faţă. 

— Da, deloc. Păi, e parte din înţelegere, nu? zice ea, 
dându-şi ochii peste cap la auzul propriilor cuvinte. 

— Nu-ţi lipseşte? o întreb. Să bei, vreau să zic. 

Fatima ia o înghiţitură din limonada pe care a adus-o cu 
ea din maşină, apoi ridică din umeri. 

— Sincer? Nu prea. Adică, da, îmi aduc aminte cât de 
mişto era uneori, şi de gustul ginului tonic şi toate celelalte. 
Dar nu e ca şi cum... 

Se opreşte. Cred că ştiu ce urmează să zică. Nu e ca şi 
cum alcoolul a fost o binecuvântare cap-coadă. Poate că 
dacă n-ar fi fost alcoolul, n-am fi făcut greşelile pe care le- 
am făcut. 

— Sunt mai fericită aşa, zice ea în cele din urmă. Sunt 
bine în momentul ăsta. Şi, în multe privinţe, lucrurile sunt 
mai simple. Ştiţi... condusul... sarcinile. Să te opreşti din 
băut nu e o chestie atât de dificilă. 

lau o gură de vin roşu, privesc cum străluceşte în lumina 
palidă a lustrelor, gândindu-mă la Freya care dormea chiar 
deasupra noastră şi la alcoolul care se ducea din sânge în 
lapte. 

— Eu o să încerc s-o las mai moale, le zic. Pentru Freya. 
Adică o să beau un pahar sau două, dar nu mai mult, cel 
puţin nu cât timp alăptez. Dar n-o să vă mint, a fost al naibii 
de greu să nu beau deloc nouă luni încheiate. Singurul lucru 
care m-a ajutat să trec peste a fost gândul la sticla de 
Pouilly-Fume din frigider pe care urma s-o beau după 
naştere. 

— Nouă luni, zice Kate, învârtind paharul gânditoare. 

— 48 — 


Sunt ani întregi de când n-am reuşit să las să treacă nici 
măcar nouă zile fără să beau. Dar tu nu mai fumezi, nu-i 
aşa, Isa? Asta da reuşită. 

li zâmbesc. 

— Da, am renunţat la fumat când l-am cunoscut pe Owen 
şi m-am ţinut destul de bine. Dar cam atât - nu pot să 
suport să renunţ la mai mult de un viciu o dată. Ai noroc că 
nu te-ai apucat, zic eu, uitându-mă la Fatima. 

Ea râde. 

— Chiar e un lucru bun, pentru că îmi e mai simplu să le 
ţin predici pacienţilor mei despre pericolele fumatului. 
Ultimul lucru de care ai nevoie e să-ţi auzi medicul de 
familie spunându-ţi să te laşi de fumat, în timp ce el 
duhneşte a tutun. Ali însă tot mai fumează câte una din 
când în când. Are senzaţia că eu nu ştiu, dar evident că 
ştiu. 

— Şi nu simţi că vrei să-i zici ceva? o întreb, gândindu-mă 
la Owen. 

Fatima ridică din umeri. 

— E problema lui de conştiinţă. Fac criză de isterie dacă 
se apucă să fumeze în faţa copiilor, dar în rest, ce face cu 
corpul lui rămâne între el şi Allah. _ 

— E atât de... începe Kate, şi apoi râde. Imi pare rău, nu 
vreau să fac un caz din asta. Dar nu reuşesc să-mi revin. 
Eşti aceeaşi Fatima, şi totuşi... 

Face un gest învăluitor înspre hijab. Fatima l-a scos de pe 
cap, dar i-a rămas căzut pe umeri, ca o aluzie la felul în 
care s-au schimbat lucrurile. 

— Nu mi-o lua în nume de rău; cred că e minunat. Doar 
că o să-mi ia o vreme să corelez o imagine cu alta. La fel şi 
cu Isa şi Freya, zice ea şi-mi aruncă un zâmbet, lăsând să 
se întrevadă ridurile fine din jurul gurii. A fost atât de ciudat 
când ai apărut la gară cu omuleţul ăsta în braţe! Şi să te 
văd ducând-o în braţe de colo-colo, ştergându-i faţa, 
schimbând scutece de parcă asta ai făcut toată viaţa... E 
greu să-mi aduc aminte, văzându-te în acelaşi scaun în care 
ai stat dintotdeauna, că eşti mamă. Arăţi la fel ca 
întotdeauna, ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat, şi totuşi... 


— 49 — 


Şi totuşi... totul s-a schimbat. 


Când Fatima se uită la ceas, e trecut de unsprezece, aşa 
că îşi împinge scaunul de la masă. Am vorbit îndelung 
despre toate, de la pacienţii Fatimei, la bârfele din sat şi la 
slujba lui Owen, dansând, în tot acest timp, în jurul 
nerostitei întrebări: de ce ne-a chemat Kate aici atât de 
urgent? 

— O să trebuiască să mă retrag, zice ea. Pot să mă duc la 
baie? 

— Da, bineînţeles, răspunde Kate, fără să ridice privirea. 

Rulează o ţigară, degetele ei experimentate şi fine 
modelând şi organizând tutunul. Duce ţigara la gură, linge 
hârtia şi apoi pune ţigara rulată pe masă. 

— Şi o să stau în camera din fund sau...? 

— Oh, scuză-mă, ar fi trebuit să-ţi zic, spune Kate, 
clătinând din cap, admonestându-se. Nu, am pus-o pe Thea 
în dormitorul de jos. Pe tine te-am pus în camera mea. Stau 
sus, la etaj, acum. 

Fatima îi mulţumeşte din cap, apoi se îndreaptă spre 
baie, lăsându-mă singură cu Kate. Mă uit cum ia ţigara şi o 
bate uşor de masă. 

— Nu mă băga în seamă, îi zic eu, ştiind că ezită din 
cauza mea, dar ea clatină din cap. 

— Nu, nu e drept din partea mea. O să mă duc pe 
ponton. 

— Vin şi eu, îi zic, şi ea deschide uşa din lemn găurită a 
Morii dinspre malul râului, şi care duce spre ponton, unde 
păşim în aerul cald al serii. 

E destul de întuneric, iar deasupra Estuarului se ridică o 
lună frumoasă. Kate se îndreaptă spre marginea din stânga 
a pontonului, capătul cu vedere spre râu şi spre satul 
Salten şi, pentru o clipă, nu pricep de ce acolo, apoi îmi dau 
seama. Celălalt capăt al pontonului, cel neîngrădit, unde 
cândva stăteam cu picioarele atârnând în apele fluxului, 
este complet scufundat. Kate îmi vede privirea şi ridică din 
umeri resemnată. 

— Asta se întâmplă acum când vine mareea, zice ea, 


uitându-se la ceas. Dar n-o să crească mai mult de-atât; 
curând o să înceapă să se retragă. 

— Dar... dar, Kate, n-am avut nici cea mai vagă idee. 
Asta voiai să spui când ziceai că tot locul ăsta se scufundă? 

Ea dă din cap, îşi aprinde iar ţigara cu bricheta ei Bic şi 
trage adânc aer în piept. 

— Dar, e o problemă serioasă. Adică, casa asta chiar se 
scufundă, nu glumă. 

— Da, ştiu, răspunde Kate. 

Vocea ei e lipsită de emotie, în timp ce eliberează în 
noapte o rafală prelungă de fum. Simt cum măruntaiele mi 
se răsucesc de dorinţă. Aproape că simt gustul fumului de 
ţigară. 

— Ce poţi să faci? întreabă ea retoric cu ţigara în colţul 
gurii. 

Dintr-odată nu mai pot să suport. Aşteptarea mă omoară. 

— Dă-mi un fum! 

— Poftim? Kate se întoarce spre mine, cu faţa umbrită în 
lumina lunii. Isa, nu. Termină, te-ai lăsat de fumat! 

— Doar tu ştii foarte bine, nu eşti niciodată un fost 
drogat, eşti întotdeauna un drogat care nu s-a mai drogat 
de ceva vreme, am zis eu, fără să mă gândesc şi apoi, cu 
inima în gât, îmi dau seama ce-am zis şi pe cine citam, iar 
revelaţia e ca un cuţit înfipt în inimă. 

Dacă, după toţi anii ăştia, încă mă mai gândesc la el, cât 
de rău o fi pentru Kate? 

— Oh, Doamne, exclam, cu mâna întinsă spre ea. Îmi 
pare rău, n-am vrut... 

— Nu-i nimic, zice ea, deşi nu mai zâmbeşte, iar ridurile 
din jurul gurii îi sunt mai adânci ca înainte. 

Trage încă o dată adânc din ţigară, apoi îmi pune ţigara 
aprinsă între degetele de la mâna pe care încă o ţin întinsă. 

— Mă gândesc la el tot timpul. Ce mai contează o aluzie 
în plus sau în minus? 

Ţin între degete ţigara, uşoară ca un chibrit, apoi, cu un 
sentiment asemănător scufundării într-o cadă fierbinte, o 
bag în gură şi trag adânc fumul, până în străfundurile 
plămânilor. Oh, Doamne, ce bine e... 


pi 


Apoi se întâmplă două lucruri. În depărtare, spre pod, se 
văd două faruri care traversează valurile. O maşină se 
opreşte la capătul drumului spre casa lui Kate. 

lar dinspre monitorul pe care îl duceam după mine, în 
buzunar, se aude un cârâit subţire care îmi face inima 
franjuri, iar capul mi se ridică brusc, tras de sforile nevăzute 
care mă leagă de Freya. 

— Dă-mi-o! 

Kate întinde mâna şi îi dau rapid ţigara înapoi. Nu pot să 
cred ce-am făcut. Un pahar de vin e una, dar chiar am de 
gând să mă duc şi să-mi iau copila în braţe duhnind a fum 
de ţigară? Ce-ar zice Owen? 

— Tu du-te la Freya, îmi zice ea. O să văd cine... 

Fug în casă şi rapid pe scări, în dormitorul în care am 
lăsat-o pe Freya, dar ştiu foarte bine cine a venit. Ştiu exact 
cine. 

Thea a venit, exact aşa cum a promis. Suntem, în sfârşit, 
toate la un loc. 


ENI - A 


La etaj, pe palier, mai să dau peste Fatima, care ieşea 
din camera ei. Fosta cameră a lui Kate. 

— Scuză-mă, îi zic eu, fără răsuflare. Freya s-a... 

Fatima se dă în lături, mă lasă să trec, iar eu o iau la fugă 
spre dormitorul de la capătul culoarului, unde Kate a 
instalat un leagăn din lemn care a fost al ei când era mică. 

E o cameră frumoasă, poate cea mai frumoasă, cu 
excepţia celei în care stă acum Kate, un soi de atelier şi 
dormitor la un loc, ocupând ultimul etaj în întregime, şi care 
a fost a tatălui ei. 

O iau în braţe pe Freya care e fierbinte toată şi lipicioasă, 
apoi scot de pe ea sacul de dormit, dându-mi seama cât de 
cald e de fapt. Cum o sprijin de umăr şi-i îngân ceva 
liniştitor, aud un zgomot din spatele meu; mă întorc şi o 
văd pe Fatima în uşă, uitându-se mirată în jur, şi observ în 
sfârşit ceea ce n-am reuşit să văd când am trecut pe lângă 
ea pe palier: e încă îmbrăcată. 

— M-am gândit că te-ai dus la culcare. 

Ea clatină din cap. 

— Nu, m-am dus să mă rog, zice ea, iar vocea îie 
domoală, încercând să n-o sperie pe Freya. E atât de 
ciudat, Isa. Să te văd aici, în camera lui. 

— Ştiu, îi răspund. 

Mă aşez pe scaunul de nuiele, iar Fatima trece pragul, 
analizând încăperea: ferestrele joase, oblice, lemnul negru 
şi şlefuit al podelei, ornamente în formă de schelete de 
frunze atârnate de grinzile din tavan, tremurând în briza 
caldă care intră prin fereastra deschisă. Kate a îndepărtat 
toate lucrurile lui Luc, posterele lui cu muzicieni, 
mormanele de haine nespălate de după uşă, chitara 
acustică rezemată de pervazul ferestrei, magnetofonul tipic 
anilor şaptezeci pe care îl ţinea pe podea, lângă pat. Dar 
prezenţa lui încă se simte, iar eu nu pot să mă gândesc la 
locul acesta altfel decât ca la camera lui Luc, chiar dacă, 
atunci când ne-am întâlnit, Kate i-a zis camera din fund. 


— Ţineţi legătura? întreabă Fatima. 

Dau din cap energic. 

— Nu, dar tu? 

— Nu, răspunde ea, aşezându-se pe marginea patului. 
Dar trebuie să te fi gândit la el, nu? 

O vreme nu-i răspund; îmi acord un minut, cât să 
rearanjez muselina de lângă obrazul Freyei. 

— Puțin, zic în cele din urmă. Din când în când. 

E o minciună - mai rău de-atât, o minciună pe care i-o 
servesc Fatimei. Aceasta era cea mai importantă regulă a 
Jocului Minciunii. Da, minte-i pe toţi ceilalţi. Dar niciodată 
una pe cealaltă. 

Mă gândesc la toate minciunile pe care le-am repetat, iar 
şi iar, până când au rămas atât de imprimate în creier, încât 
le simţeam ca pe nişte adevăruri: am plecat pentru că 
voiam o schimbare. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu el, a 
dispărut, pur şi simplu. N-am făcut nimic rău. 

Fatima nu spune nimic, dar ochii ei strălucitori şi incisivi 
sunt fixaţi ferm asupra mea, aşa că las să cadă pe lângă 
mine mâna cu care mă jucam în păr. Când observi oameni 
care mint cu perseverenţa de care am dat noi dovadă, 
ajungi să cunoşti semnele care îl dau pe celălalt de gol. 
Thea îşi roade unghiile. Fatima nu se uită în ochii tăi. Kate 
devine rigidă, distantă şi intangibilă. lar eu... eu mă joc cu 
părul, îndoindu-l şi rulându-l pe degete, ţesând o pânză la 
fel de încâlcită precum minciunile noastre, fără ca măcar 
să-mi dau seama că o fac. 

În vremea aceea, m-am chinuit îndelung să trec peste 
asta. lar acum văd din zâmbetul înţelegător al Fatimei că 
ticul meu străvechi m-a dat iar de gol. 

— Nu-i adevărat, zic eu. M-am gândit la el... mult timp. 
Tu nu? 

Îmi face semn că da. 

— Evident! 

Nu mai spunem nimic şi ştiu că amândouă ne gândim la 
el... la mâinile lui, lungi şi subţiri, cu degete puternice care 
alergau peste coardele de chitară, mai întâi încet, ca un 
amant, apoi mai repede decât îţi puteai imagina. La ochii 


— 54 — 


lui, schimbători precum cei ai tigrului şi la cum străluceau 
în nuanţe de cupru în lumina soarelui sau în nuanţe de aur 
brun în umbră. Chipul lui îmi e gravat în memorie şi îl văd şi 
acum, atât de clar, de parcă ar sta dinaintea mea - nasul 
roman proeminent care îi făcea profilul atât de distinctiv, 
gura mare şi expresivă, sprâncenele stufoase uşor răsucite 
în sus la capete, dându-i un aer de perpetuă încruntare. 

Oftez şi Freya se agită în somnul ei uşor. 

— Vrei să plec? mă întreabă Fatima încet. Dacă o 
deranjez... 

— Nu, rămăi, îi răspund. 

Ochii Freyei se închid din nou, apoi se deschid brusc, iar 
mâinile şi picioarele îi devin grele şi relaxate şi ştiu că e 
gata să adoarmă din nou. 

Freya s-a moleşit deja şi atârnă relaxată, aşa că o aşez în 
leagăn cu blândeţe. 

A adormit la timp, căci aud deja sunete de paşi la parter 
şi o uşă care s-a deschis cu zgomot, apoi vocea Theei 
răsunând în toată casa, înecând până şi lătratul lui Shadow. 

— Dragilor, am ajuns acasă! 

Freya tresare, îşi aruncă braţele în lateral, ca o stea de 
mare, dar îi pun o mână pe piept, iar ochii i se închid din 
nou, aşa că ies din camera lui Luc urmând-o pe Fatima şi 
cobor scările la parter, unde ne aşteaptă Thea. 


Gândindu-mă la Internatul Salten, lucrul de care îmi aduc 
aminte cu precădere îl reprezintă contrastele. Strălucirea 
orbitoare a mării într-o zi senină de iarnă, întunericul negru 
ca păcura al nopţii rurale, mai adânc decât întunericul 
Londrei. Concentrarea tăcută a claselor de desen şi 
cacofonia isterică a cantinei în care trei sute de fete 
aşteptau să fie hrănite. Şi, mai presus de toate, intensitatea 
prieteniilor care se legau după numai câteva săptămâni în 
acea atmosferă de seră... şi duşmăniile care veneau la 
pachet. 

In acea primă seară, cel mai mult m-a frapat zgomotul. Şi 
eu şi Fatima ne despachetam lucrurile, când am auzit 
alarma pentru masa de seară, umplând încăperea şi 
alungând liniştea care era deja plăcută şi prietenoasă. Cum 
a răsunat alarma, am ieşit în hol de-a valma, iar zidul de 
zgomot care ne-a întâmpinat era de o intensitate pe care n- 
am resimţit-o niciodată la şcoala la care fusesem înainte - 
un sunet care, odată ce am ajuns cu toatele în cantină, se 
intensifica ceva de speriat. Prânzul fusese destul de 
zgomotos, dar fetele au tot venit pe tot parcursul zilei, iar 
acum stăteam în coridor umăr la umăr, iar corul a trei sute 
de voci ascuţite era destul ca să-ţi curgă sânge din urechi. 

Eu şi Fatima stăteam în picioare, uitându-ne în jur după 
un loc în care să ne aşezăm, în timp ce fetele se împingeau 
în noi din toate părţile ca să treacă şi să ajungă la 
prietenele lor, când le-am văzut deodată pe Thea şi Kate la 
capătul uneia dintre mesele lungi din lemn lăcuit. Stăteau 
una în faţa celeilalte, iar lângă fiecare era un loc liber. l-am 
făcut un semn din cap Fatimei şi am pornit spre ele, dar 
apoi o altă fată ne-a tăiat calea şi mi-am dat seama că şi ea 
se îndrepta spre aceleaşi locuri. N-avea cum să mai rămână 
loc pentru noi amândouă. 

— Du-te tu, i-am zis eu Fatimei, încercând să arăt că nu 
era nicio supărare pentru mine. O să găsesc eu altă masă, 
am continuat. 


— Fii serioasă, îmi zice Fatima şi mă împinge în glumă. 
Nu te las eu singură! Trebuie să fie două locuri libere la altă 
masă, pe undeva. 

Dar nu s-a mişcat din loc. Ceva în felul în care mergea 
fata aceea spre Thea şi Kate nu părea tocmai în regulă - 
era ceva premeditat în mersul acela, o ostilitate pe care n-o 
pricepeam. 

— Cauţi un loc? a întrebat Thea dulceag în momentul în 
care fata a ajuns la masa lor. 

Mai târziu am aflat că o chema Helen Fitzpatrick, că era o 
fată foarte veselă şi căreia îi plăcea să bârfească, dar acum 
i-a râs în faţă, un râs amar şi incredul. 

— Mersi, dar cred că mai degrabă m-aş duce să stau 
lângă veceuri. De ce naiba mi-ai zis că domnişoara 
Weatherby e însărcinată? l-am trimis o felicitare din cauza 
căreia femeia mai avea puţin şi-şi ieşea din minţi. Am fost 
suspendată şase săptămâni. 

Thea n-a zis nimic, dar am văzut că încerca din răsputeri 
să nu râdă, iar Kate, care era cu spatele la Helen, a 
mormăit „zece puncte” şi i-a arătat Theei degetele de la 
mâini, rânjind. 

— Ei? a insistat Helen. 

— A fost greşeala mea. Cred că am înţeles eu greşit. 

— Hai, lasă vrăjeala! Eşti o mincinoasă împuţită. 

—A fost o glumă, a intervenit Thea. Nu ţi-am zis 
niciodată că e confirmată sarcina - ţi-am zis că am auzit un 
zvon. Data viitoare, verifică faptele întâi. 

— Ţi-arăt eu ţie fapte. Am auzit eu despre nişte fapte 
petrecute la fosta ta şcoală, Thea. Am cunoscut în tabăra 
de tenis o fată care a fost elevă acolo. A zis că nu prea eşti 
sănătoasă la cap şi că de-asta te-au dat afară. Ei, ca să 
vezi, n-au greşit cu nimic, dacă e să mă întrebi pe mine. Din 
partea mea, cu cât te aruncă mai repede afară de-aici, cu 
atât mai bine. 

Kate s-a ridicat şi s-a întors să se confrunte cu Helen. 
Chipul se transformase destul de mult, de la expresia 
prietenoasă şi vicleană pe care o văzusem în tren, la o 
privire rece şi dură, o expresie furibundă care m-a speriat 


Ey A SE 


puţin. 

— Ştii care e problema, a zis ea aplecându-se spre Helen, 
forţând-o să facă un pas înapoi, aproape involuntar. Petreci 
mult prea mult timp ascultând tot felul de zvonuri. Dacă ai 
înceta, măcar o secundă, să mai crezi toate bârfele care 
circulă, ai fi mai cu picioarele pe pământ. 

— Du-te-n mă-ta, i-a scuipat Helen, apoi toate fetele au 
tresărit la auzul unei voci care venea din spatele micului 
grup. 

Era domnişoara Farquharson, Sport. 

— E totul în ordine? 

Helen i-a aruncat o privire Theei şi părea că şi-a muşcat 
limba. 

— Da, domnişoară Farquharson, a zis ea morocănoasă. 

— Thea? Kate? 

— Da, domnişoară Farquharson, a zis Kate. 

— Bun. Uite, în spatele vostru sunt două fete noi care 
stau în picioare, căutând un loc, şi nimeni nu le-a rugat să 
stea la masă cu ele. Fatima, Isa, faceţi-vă loc pe bănci. 
Helen, ai nevoie de un loc? 

— Nu, domnişoară Farquharson. Jess mi-a păstrat unul. 

— În cazul acesta, îţi sugerez să te duci să te aşezi. 

Domnişoara Farquharson s-a întors şi era pe punctul de a 
pleca, dar s-a oprit, iar expresia de pe chip i s-a schimbat. 
S-a aplecat şi a mirosit aerul din jurul Theei. 

— Thea, ce e mirosul ăsta? Spune-mi, te rog, că nu te-ai 
apucat să fumezi în şcoală? Domnişoara Weatherby a spus 
cât se poate de clar, trimestrul trecut, că dacă te mai 
prindem o singură dată, îl chemăm pe tatăl tău şi discutăm 
despre suspendare. 

A urmat o pauză lungă. Apoi am văzut cum Thea s-a 
prins cu degetele de marginea mesei. A schimbat o privire 
cu Kate, apoi a deschis gura; dar, spre surprinderea mea, 
m-am trezit vorbind eu prima. 

— Ne-au dat bilete într-un vagon de fumători, 
domnişoară Farquharson. În tren. Era un individ acolo cu un 
trabuc; biata Thea a nimerit chiar lângă el. 

— A fost scârbos rău, a intervenit şi Fatima. Adică, puţea 


cumplit. Şi chiar dacă am stat la fereastră, tot mi-a fost rău 
de la fum. 

Domnişoara Farquharson s-a întors să se uite la noi şi o 
vedeam cum ne măsura din cap până în picioare - pe mine, 
cu mutra mea copilăroasă şi cu zâmbetul clar, şi pe Fatima, 
cu ochii ei negri, nevinovaţi şi curaţi. Am simţit cum mâna 
mi se duce nervos în păr şi m-am controlat, încrucişându-mi 
degetele la spate, ca şi cum le-aş fi legat. Domnişoara 
Farquharson a dat încet din cap, încuviinţând. 

— Cât de neplăcut! Ei bine, Thea, nu mai e nimic de 
comentat. De data asta. Acum, fetelor, luaţi loc. Elevii de 
serviciu vor începe să vă servească în câteva momente. 

Ne-am aşezat, iar  domnişoara Farquharson s-a 
îndepărtat. 

— Oh, Doamne! a şoptit Thea. 

S-a întins peste masă spre mine şi mi-a strâns mâna; i- 
am simţit degetele reci într-ale mele, tremurând încă de 
stres şi emoție. 

— Şi... Dumnezeule, nici nu ştiu ce să spun. Mulţumesc! 

— Pe bune, a zis Kate. 

A scuturat din cap, iar expresia de pe chipul ei era una de 
eliberare şi admiraţie melancolică. Furia rece şi dură pe 
care o văzusem pe chipul ei în momentul confruntării cu 
Helen dispăruse, ca şi cum n-ar fi existat niciodată. 

— V-aţi comportat amândouă ca nişte profesioniste. 

— Bun venit în Jocul Minciunii, a zis Thea, apoi s-a uitat 
spre Kate. Nu-i aşa? 

Kate a încuviinţat. 

— Bun venit în Jocul Minciunii. Ah - şi faţa i s-a luminat de 
un zâmbet - şi zece puncte. 


Nu ne-a luat mult, mie şi Fatimei, ca să aflăm de ce 
turnul avea cele mai bune camere; de fapt, ne-am dat 
seama din prima seară. După ce-am văzut un film în sala 
comună, m-am întors în cameră. Fatima era deja acolo, 
întinsă pe pat, scriind, după toate aparențele, o scrisoare 
pe hârtie subţire de corespondenţă, cu părul ei de culoarea 
mahonului atârnându-i în văluri de mătase neagră de 
ambele părţi ale feţei. 

A ridicat capul în momentul în care am intrat în cameră, 
căscând, şi am văzut că era deja îmbrăcată în pijama - un 
maiou care de-abia o acoperea şi nişte pantaloni scurţi, din 
flanel. Când se întindea, se întindea şi maioul, scoțând la 
iveală o fâşie de abdomen plat. 

— Eşti gata de culcare? m-a întrebat ea, ridicându-se în 
fund. 


— Clar. 

M-am aşezat pe saltea, în scârţâit de arcuri, şi mi-am 
scos papucii. 

— Dumnezeule, sunt moartă de oboseală! Atât de multe 


feţe... 

— Ştiu, a zis Fatima, scuturând din pletele ei negre, apoi 
a împăturit hârtia şi a băgat-o în noptieră. N-am putut să 
suport gândul de a cunoaşte şi mai mulţi oameni după cină, 
aşa că am venit aici. Crezi că am făcut rău? 

— Fii serioasă! Probabil că ar fi trebuit să fac acelaşi 
lucru. Oricum, nu am apucat să vorbesc cu nimeni - 
majoritatea păreau să fie fete din anii mai mici. 

— Ce film au pus? 

— Clueless, am zis eu, încercând să-mi înăbuş un căscat, 
apoi m-am întors cu spatele, ca să încep să-mi desfac 
nasturii de la cămaşă. 

Mi-am imaginat un spaţiu delimitat, ca în poveştile cu 
internate, cu draperii separatoare pe care să le poţi trage, 
dar se pare că genul acesta de camere existau numai în 
cămine. Fetele cazate în camere la comun trebuiau să-şi 


ofere una alteia intimitate atunci când era necesară. 

Eram în pijama şi scormoneam prin dulap după buretele 
de baie, când am auzit un zgomot care m-a făcut să mă 
opresc şi să mă uit peste umăr. Părea să fie un ciocănit în 
uşă, dar nu dinspre uşă venise zgomotul. 

— Tu ai bătut? am întrebat-o pe Fatima. 

Fatima a clătinat din cap. 

— Tocmai voiam să te întreb acelaşi lucru. Parcă dinspre 
fereastră s-a auzit. 

Draperiile erau închise, aşa că ne-am ridicat amândouă şi 
am ascultat cu atenţie, simţindu-ne în mod ciudat încordate 
şi caraghioase. Tocmai voiam să zic că nu e mare chestie şi 
să râd, făcând vreo glumă despre Rapunzel, când am auzit 
din nou zgomotul, de data asta mai tare, făcându-ne pe 
amândouă să ţipăm, apoi să chicotim emoţionate. 

De data asta, s-a auzit clar, de la fereastra cea mai 
aproape de patul meu, aşa că m-am dus şi am dat 
draperiile la o parte. 

Nu ştiu la ce mă aşteptam, dar nicidecum la ceea ce am 
văzut: un chip palid care se uita pe geam înăuntru, iar în 
jurul lui doar întuneric. Am rămas o vreme cu gura căscată, 
apoi mi-am adus aminte ce zărisem din microbuz, în timp 
ce ne apropiam de internat: lujerii căţărători ai scării de 
incendiu încolăcindu-se pe părţile laterale ale clădirii şi 
turnului, aşa că m-am uitat mai bine. Era Kate. 

Mi-a rânjit, apoi şi-a răsucit încheietura şi mi-am dat 
seama din gestul ei că voia să deschid fereastra. 

Mânerul era ruginit şi înţepenit şi mi-a luat ceva timp 
până s-a deschis, scârţâind. 

— Ei?! a exclamat Kate, făcând din mână spre scara 
neagră şi precară, din fier forjat de sub ea, profilându-se pe 
fundalul palid al mării. Ce mai aşteptaţi? 

M-am uitat la Fatima care a dat din umeri şi mi-a făcut 
semn că e de acord, apoi am tras pătura de pe pat, m-am 
urcat pe pervaz şi am ieşit în întunericul rece de toamnă. 


Afară, atmosfera de seară era calmă şi cuminte, iar în 
timp ce eu şi Fatima o urmam pe Kate, urcând pe scările de 


= Gl 


incendiu care tremurau sub noi, auzeam vuietul îndepărtat 
al valurilor care se izbeau de ţărmul înţesat de pietre şi 
ţipătul pescăruşilor care zburau în cercuri deasupra apei, 
strigând înspre largul mării. 

Urcam ultima serie de trepte şi am văzut-o pe Thea care 
aştepta în capul scării de incendiu. Avea un tricou pe ea 
care abia îi ajungea până la coapsele ei lungi şi subţiri. 

— Întinde pătura aia, mi-a zis ea, iar eu am desfăcut-o 
peste împletitura de metal şi m-am aşezat alături. 

— Acum ştiţi şi voi, a zis Kate, privindu-ne complice. 
Aveţi în mâinile voastre secretul nostru. 

— Şi tot ce putem să vă oferim în schimbul tăcerii 
voastre, a spus Thea apăsat, este asta - şi ne-a arătat o 
sticlă de Jack Daniel's - şi astea, a continuat ea, ţinând în 
mână un pachet de Silk Cut. Fumaţi? 

A bătut uşor pachetul de ţigări ca să iasă o ţigară şi ni l-a 
întins. 

Fatima a clătinat din cap. 

— Nu. Dar o să iau din asta, a zis ea, făcând semn spre 
sticla de whisky, iar Kate i-a întins-o. 

Fatima a tras o duşcă bună, s-a cutremurat, înfiorată, 
apoi s-a şters la gură, rânjind. 

— Isa? m-a întrebat Thea, ţinând în continuare pachetul 
de ţigări întins. 

Nu fumam. Încercasem o dată sau de două ori la fosta 
mea şcoală din Londra şi nu-mi plăcuse. Ba mai mult decât 
atât, ştiam că părinţilor mei nu le-ar plăcea de niciun fel să 
mă ştie fumând, mai ales tatei, care fumase şi el în tinereţe 
şi care, din când în când, urându-se pe sine, se apuca de 
fumat trabucuri. 

Dar aici... aici eram altcineva... o persoană nouă. 

Aici nu mai eram şcolăriţa tocilară care îşi făcea 
întotdeauna tema la timp şi care dădea cu aspiratorul 
înainte să iasă cu prietenii în oraş. 

Aici puteam să fiu oricine voiam. Aici puteam să fiu cu 
totul altcineva. 

— Mersi, am zis. 

Am luat ţigara din mâna întinsă a Theei şi, când Kate a 


22103: 


aprins bricheta Bic, m-am aplecat asupra flăcării închise în 
căuşul palmelor sale, părul căzându-mi ca o mângâiere 
peste braţul ei de culoarea mierii brune, şi am tras un fum, 
mai întâi cu grijă, clipind din cauza fumului care îmi înţepa 
ochii şi sperând să nu mă înec. 

— Mersi pentru azi, a zis Thea. Pentru faza cu fumatul. 
Chiar... chiar mi-ai salvat pielea. Nu ştiu ce s-ar întâmpla 
dacă aş fi iar exmatriculată. Cred că tata s-ar gândi serios 
să mă închidă undeva. 

— Pentru puţin. 

Am dat fumul afară din plămâni, uitându-mă cum 
pluteşte, trecând de  acoperişurile şcolii, spre luna 
spectaculos de albă, aproape plină. 

— Dar, ce-ai vrut să spui cu chestia aia pe care ai zis-o la 
masă. Ce e cu punctele? 

— E scorul nostru, a răspuns Kate. Primeşti zece puncte 
în momentul în care păcăleşti clar pe cineva. Cinci dacă 
spui o poveste destul de bună sau dacă reuşeşti să prăjeşti 
un alt jucător. Cincisprezece puncte dacă articulezi pe 
careva arogant, la modul cel mai serios. Dar punctele în 
sine nu sunt importante... sunt doar... nu ştiu, ceva ca să 
facă jocul şi mai distractiv. 

— E o versiune a unui joc pe care îl jucau elevii la una 
dintre şcolile la care am fost, a zis Thea, trăgând languros 
din ţigară. Îl jucam pe spinarea fetelor noi. Ideea era să le 
determinăm să facă ceva stupid - ştii cum e, să le spunem, 
de exemplu, că e o tradiţie ca toţi elevii noi să vină la 
cursurile de seară înfăşuraţi în prosoape de baie, ca să 
ajungă mai repede la duşurile de seară sau să le convingem 
că bobocii nu aveau voie să meargă în jurul scuarului şcolii 
decât în sensul acelor de ceasornic. Chestii caraghioase. 
Oricum, când am venit aici, eu eram fata nou-venită şi, m- 
am gândit, dracu' să-i ia pe toţi. De data asta eu o să fiu 
cea care spune minciunile. Şi de data asta o să fie ceva 
important. Şi n-o să mă iau de fetele noi, de cele care nu se 
pot apăra. O să le-o fac celor care controlează totul: 
profesorilor, fetelor populare. Cei care se cred deasupra 
tuturor, a continuat ea, suflând un nor de fum. Numai că 


221032 


prima dată am minţit-o pe Kate, nu a făcut spume la gură şi 
nu m-a ameninţat că mă ostracizează, ci doar a râs. ŞI 
atunci am ştiut. Nu era la fel ca toate celelalte. 

— Cum nici voi nu sunteţi, de altfel, a zis Kate cu un aer 
complice. Nu-i aşa? 

— Aşa e, a răspuns Fatima. 

A tras încă un gât de tărie şi a rânijit. 

Eu m-am mulţumit să dau din cap. Am dus ţigara la gură 
şi am tras din nou, de data asta inhalând adânc, simțind 
fumul ducându-mi-se în plămâni, filtrându-se în sânge. 
Capul a început să-mi vâjâie, iar mâna care ţinea ţigara să 
tremure când am lăsat-o moale pe împletitura de fier a 
platformei din capul scării de incendiu, dar n-am zis nimic, 
sperând ca celelalte să nu observe efectul brusc al drogului. 

Simţeam cum Thea mă priveşte şi eram, în modul cel mai 
ciudat, convinsă că, în ciuda faptului că mă stăpâneam din 
răsputeri, n-o păcăleam şi că ştia exact ce se întâmplă în 
mintea mea şi chinul de a mă preface că sunt obişnuită cu 
ţigara, dar nu m-a necăjit, ci doar mi-a întins sticla. 

— Bea, mi-a zis ea, vocalele ieşindu-i ascuţite ca o lamă 
de cuţit, însă apoi, ca şi cum şi-a dat seama de tonul de 
comandă pe care îl avusese, a rânjit, domolind tăria 
ordinului dat. Ai nevoie de ceva care să mai taie din efectul 
primei zile, a zis ea. 

M-am gândit la mama, adormită sub un cearşaf de spital, 
cu otrava picurându-i încet în vene, la fratele meu singur în 
noua lui cameră din internatul Charter, la tata, conducând 
în noapte spre casa noastră goală din Londra... nervii îmi 
erau întinşi ca nişte coarde de vioară, răsunând în mine, 
aşa că am înclinat din cap şi am întins mâna liberă. 

Am luat o gură de whisky şi am simţit cum mă arde ca 
focul şi a trebuit să mă împotrivesc senzaţiei de vomă şi 
tuse, dar am dat drumul licorii pe gât, simţind-o ca pe un 
glonţ care se ducea în stomac, simțind cum sforile întinse 
ale sufletului meu se relaxează, chiar dacă abia o fracțiune. 
Apoi i-am întins sticla lui Kate. 

Kate a luat-o şi a dus-o la buze, iar când a băut din ea, n- 
a luat o gură mică, aşa cum am făcut eu şi Fatima, ci a tras 


— 64 — 


cu sete de două, trei ori, înghițind fără să respire, fără să se 
clintească sau să tresară; la fel de bine ar fi băut lapte. 
Când a terminat, s-a şters la gură, ochii strălucindu-i în 
noapte. 
— In cinstea noastră, a zis ea, ridicând în aer sticla care 
surprindea strălucirea lunii. Fie să nu îmbătrânim niciodată! 


Dintre toate, Thea e cea pe care n-am mai văzut-o de cea 
mai multă vreme, astfel că imaginea pe care o aveam în 
minte în timp ce coboram scările era aceea a fetişcanei de 
acum şaptesprezece ani, cu chipul ei frumos şi cu părul ca 
norii de furtună împânzind un cer senin. 

Cum cobor scara şubredă, n-o văd întâi pe Thea, ci văd în 
colţul scării acuarela pe care o pictase Ambrose, cu Thea 
înotând în Estuar. Ambrose a surprins strălucirea soarelui 
pe pielea ei şi lumina prismatică filtrându-se prin apă, iar 
capul îi e lăsat pe spate, părul lung întinzându-se neted pe 
cap, ceea ce o făcea şi mai spectaculoasă. 

Cu imaginea asta în minte, cobor ultima buclă a scării, 
întrebându-mă la ce să mă aştept... iar Thea este acolo. 

E mai frumoasă ca niciodată; nici nu m-aş fi gândit că e 
posibil, dar e adevărat. Chipul ei e mai suplu, trăsăturile 
mai bine definite, iar părul ei întunecat e tăiat mai scurt. E 
ca şi cum frumuseţea ei s-a retras în osatură, în cascada ei 
de păr scurt şi mătăsos, în două nuanţe, în machiaj, în 
bijuterii. 

E mai în vârstă, mai frumoasă, chiar mai slabă - prea 
slabă. Şi totuşi, e exact la fel. 

Mă gândesc la toastul lui Kate, ţinut în noaptea aceea de 
demult, când abia ne ştiam. Fie să nu îmbătrânim 
niciodată... 

— Thee, spun, trăgând aer în piept. 

Apoi, în clipa următoare, o strâng în braţe şi-i simt 
oasele, Fatima o îmbrăţişează şi ea, râzând, iar Thea spune: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, fetelor, mă zdrobiţi! Şi 
aveţi grijă la cizmele mele, idiotul ăla m-a dat afară din taxi 
la jumătatea drumului spre Estuar. Aproape că am înotat 
până aici. 

Miroase a ţigări... şi a alcool, aroma lui dulceagă adiind 
din gura ei, în timp ce-mi râde în păr, ca mirosul unor fructe 
prea coapte, apoi ne dă drumul amândurora şi se îndreaptă 
spre masa de lângă fereastră. 

— 66 — 


— Nu-mi vine să cred că sunteţi mame amândouă! 

Zâmbetul ei e acelaşi dintotdeauna, arcuit, puţin amar, 
ascunzând secrete. Trage scaunul care a fost mereu al ei în 
nopţile în care stăteam şi fumam şi beam până spre 
dimineaţă şi se aşază, scoțând o ţigară Sobranie, neagră, 
cu capătul auriu, şi o bagă în gură. 

— Cum de vi s-a permis unor păcătoase ca voi să vă 
reproduceţi? 

— Nu-i aşa? zice Fatima, trăgându-şi scaunul şi stând în 
faţa ei, cu spatele la plită. Cam asta i-am zis şi eu lui Ali 
când mi-au dat-o pe Nadia de la maternitate s-o ducem 
acasă. Ce dracu' fac acum? 

Kate ia o farfurie şi i-o întinde Theei, ridicând din 
sprânceană. 

— Da? Nu? Ai mâncat? A mai rămas o grămadă de 
CUŞCUŞ. 

Thea clatină din cap şi, înainte să răspundă, aprinde 
ţigara, suflând un nor de fum în cameră. 

— Nu vreau nimic. Vreau doar să beau ceva. Şi să aflu de 
ce mama dracului am venit toate aici? 

— Avem vin... şi vin... spune Kate. Aruncă o privire înspre 
dulapul înclinat. Şi... vin. Cam atât. 

— Hristoase, da' ştiu că te-ai înmuiat de tot. N-ai deloc 
tărie? Asta e, ce să fac, bănuiesc că o să beau nişte vin. 

Kate toarnă vin într-unul dintre paharele ciobite, colorate 
în albastru-verzui, de pe marginea mesei, un pahar uriaş în 
care încape pe puţin o treime dintr-o sticlă şi i-l întinde 
Theei, care îl ridică şi priveşte lumânarea din centrul mesei 
prin profunzimile rubinii ale vinului. 

— În cinstea noastră, zice ea. Fie să nu îmbătrânim 
niciodată... 

Dar acum nu vreau să beau pentru asta. Vreau să 
îmbătrânesc. Vreau să îmbătrânesc, s-o văd pe Freya 
crescând, să simt ridurile de pe chipul meu. 

Nu sunt nevoită să spun nimic, căci Thea se opreşte din 
vorbit, cu paharul aproape de buze, şi arată cu degetul spre 
paharul de limonadă al Fatimei. 

— la stai puţin, stai puţin, ce e rahatul ăsta? Limonadă? 


= y 


Nu poţi să toastezi cu noi cu limonadă. Doar nu eşti iar 
gravidă, nu? 

Fatima clatină din cap, zâmbind, apoi face un gest spre 
eşarfa lăsată pe umeri. 

— Vremurile se schimbă, Thea. Chestia asta nu e un 
accesoriu la modă. 

— Haide, dragă, /asă-mă, faptul că porţi hijab nu 
înseamnă că trebuie să te transformi într-o măicuţă! Avem 
tot timpul musulmani în cazino şi unul dintre ei chiar mi-a 
zis că dacă bei gin tonic, nici măcar nu se consideră că ai 
consumat alcool; e clasificat drept medicament, din cauza 
chininei. 

— În primul rând, genul ăsta de sfat este catalogat în 
cercurile teologice, în termeni tehnici, drept „rahat pe băț”, 
zice Fatima. 

Încă mai zâmbeşte, dar în vocea ei se simte o nuanţă 
tăioasă. 

— Şi, în al doilea rând, trebuie să iei în considerare 
puterea disociativă a oricui intră într-un cazino purtând un 
hijab, având în vedere învăţăturile Coranului cu privire la 
jocurile de noroc. 

În cameră s-a lăsat linişte. Schimb o privire cu Kate şi 
apoi mă pregătesc să vorbesc, dar nu îmi dau seama ce 
altceva aş putea spune decât să-i zic Theei să tacă dracului 
din gură. 

— N-ai fost dintotdeauna aşa o mironosiţă, spune Thea în 
cele din urmă, sorbind din vin, iar eu o simt lângă mine pe 
Kate crispându-se de iritare, dar Thea zâmbeşte, cu 
colţurile gurii arcuite în felul acela uşor amar, atât de 
cunoscut. De fapt, continuă ea, sau poate mă înşel, îmi 
aduc bine aminte de un joc de poker pe dezbrăcatelea, 
nu...? Sau mă gândesc la o cu totul altă domnişoară 
Qureshy? 

— lar tu n-ai fost dintotdeauna aşa o scorpie, i-o întoarce 
Fatima, dar fără ranchiună în voce, zâmbind la rândul ei. 

Se întinde peste masă şi o loveşte uşor pe Thea pe braţ, 
iar Thea râde, şi zâmbetul ei real, cel adevărat, un zâmbet 
larg şi generos şi plin de autoironie, iese la iveală în ciuda 


— 68 — 


ei. 

— Mincinoasă mică ce eşti, spune ea, rânjind în 
continuare, iar tensiunea se disipează, ca electricitatea 
statică, difuzându-se cu un fâsâit inofensiv. 


N-am idee cât e ceasul când mă ridic în sfârşit să mă duc 
la baie. Trebuie să fie trecut de miezul nopţii. La întoarcere, 
mă uit să văd ce face Freya, o găsesc dormind liniştită, cu 
mâinile şi picioarele depărtate, relaxată total. 

Cobor scările întortocheate spre locul în care sunt 
prietenele mele din copilărie şi mă copleşeşte brusc o 
senzaţie foarte puternică de deâjă-vu. Fatima, Thea, Kate, 
aşezate la locurile lor dintotdeauna şi, pentru o clipă, cum 
stau aşa, cu capetele aplecate în jurul lumânării 
tremurânde, ar putea foarte bine să aibă iar cincisprezece 
ani. Am impresia cât se poate de ciudată că se aude un 
gramofon cântând în fundal, săltând pe urma ecourilor 
fostelor noastre vieţi şi simt cum se adună nălucile 
trecutului, Ambrose... Luc... Inima mi se strânge în piept, 
mă năpădeşte o senzaţie fizică de durere şi, pentru un 
moment - o clipă scurtă, fulgerătoare - îmi trece pe 
dinaintea ochilor o imagine, o scenă pe care am încercat 
din răsputeri s-o uit. 

Închid ochii, îmi frec faţa cu mâinile, încercând să şterg 
imaginea; iar când îi deschid din nou, în faţa mea nu le văd 
decât pe Thea, Fatima şi Kate la locurile lor. Dar amintirea 
rămâne: un trup, întins pe un covor, patru chipuri şocate, 
pătate de lacrimi... 

O atingere rece pe mână, mă întorc brusc, cu inima gata 
să-mi iasă din piept şi mă uit cu atenţie pe scările care se 
înfăşurau în întuneric. 

Nu ştiu pe cine mă aşteptam să găsesc - doar nu era 
nimeni acolo în afara noastră - dar oricine ar fi fost, 
dispăruse; erau doar umbrele din încăpere şi chipurile 
noastre, aşa cum eram atunci, privind din pereţi. 

Apoi aud râsul domol al lui Kate şi-mi dau seama. Nu e 
vreo fantomă, ci o umbră - câinele lui Kate, Shadow5, cu 


3 Joc de cuvinte intraductibil. Shadow (engl.) înseamnă umbră. 
— 69 — 


nasul lui rece atingându-mi mâna, privindu-mă rugător şi 
confuz. 

— Crede că e ora de culcare, spune Kate. Speră că-l 
scoate careva la o ultimă plimbare. 

— Plimbare? întreabă Thea. 

Scoate încă o Sobranie din pachet şi bagă vârful aurit în 
gură. 

— Dă-o naibii! Eu aş zice mai bine înot. 

— Nu mi-am adus costumul, zic eu automat, înainte să- 
mi dau seama ce vrea să spună cu sprâncenele ei ridicate 
şi expresia provocatoare şi şăgalnică şi încep să râd, dar 
fără prea mult chef. 

— Nici să nu te gândeşti şi, oricum, Freya doarme sus. Nu 
pot s-o las. 

— Atunci nu te îndepărta prea mult de mal, zice Thea. 
Kate. Prosoape! 

Kate se ridică, trage încă o duşcă din paharul ei de vin de 
pe masă şi se duce la un dulap de lângă plită. In dulap sunt 
prosoape deşirate, decolorate până au ajuns să aibă toate 
nuanţe de gri pastel. Îi aruncă unul Theei, unul mie. Fatima 
ridică mâinile. 

— Mersi, dar... 

— Haide... o incită Thea. Doar suntem toate femei, nu? 

— Aşa zic toate, până când apare vreun beţiv care se 
întoarce de la pub. Mersi, dar sar peste. 

— Cum vrei, spune Thea. Haideţi, Isa, Kate, nu mă 
dezamăgiţi, fraierelor. 

Se ridică în picioare şi începe să-şi desfacă bluza. Deja 
văd că n-are sutien pe dedesubt. 

Nu voiam să mă dezbrac. Ştiu că Thea o să râdă de sfiala 
mea, dar nu pot să nu mă gândesc la trupul meu de după 
naştere, la sânii mei plini de lapte şi brăzdaţi de vene 
albastre şi la vergeturile mele de pe abdomenul încă moale. 
Ar fi fost altceva dacă înota şi Fatima, dar ea nu înoată - şi 
atunci am fi numai eu, Thea şi Kate, ele fiind slabe şi suple 
ca acum şaptesprezece ani. Dar ştiu că n-o să am încotro, 
nu fără ca Thea să mă bată la cap întruna. Şi, în plus, o 
parte din mine voia s-o facă. Şi nu doar din cauza senzaţiei 


O 


lipicioase de pe gât sau a felului în care rochia mi s-a lipit 
de spate de transpiraţie. E mai mult de atât. Suntem aici, 
toate patru. Parte din mine vrea să retrăiască acele 
momente. 

lau un prosop şi ies în întuneric. Când eram adolescente, 
n-aveam curajul să mă bag prima în apă. Nu ştiu de ce; o 
superstiție ciudată, o frică de ceva ce-ar putea mişuna pe 
sub ape. Dacă celelalte erau în apă, atunci mă simţeam în 
siguranţă. Kate şi Thea erau întotdeauna cele care luau 
iniţiativa, de obicei alergând pe ponton, ţipând, şi 
aruncându-se în mijlocul apelor Estuarului, unde curentul 
era mai puternic. Acum, sunt mult prea laşă ca să nu mă 
duc prima. 

Rochia mea e moale, din bumbac elastic, şi o scot de pe 
mine dintr-o mişcare, o las să cadă alături, îmi desfac 
sutienul şi-mi dau jos chiloţii. Apoi trag adânc aer în piept şi 
mă cobor în apă până la jumătate - repede, înainte ca 
celelalte să aibă timp să-mi vadă goliciunea plină de 
rotunjimi. 

— Mamă, ia uite la Isa cum a intrat la apă! aud eu din 
casă în momentul în care ies la suprafaţă, împroşcând cu 
apă rece. 

Noaptea e caldă, toridă chiar, dar valurile sunt înalte, iar 
Estuarul are ape sărate, aduse direct din Canal“. 

Mă mişc încet în apă, trăgând aer în piept, lăsându-mi 
pielea să se obişnuiască, în timp ce Thea vine agale pe 
ponton. E goală şi observ pentru prima dată că şi trupul ei 
s-a schimbat, în multe feluri, la fel de dramatic ca şi al meu. 
A fost întotdeauna slabă, dar acum era aproape de 
anorexie, abdomenul lipit de spate, sânii ei nişte saci goi, 
lipiţi de coastele care ies în evidenţă. Totuşi, ceva nu s-a 
schimbat la ea - totala lipsă de timiditate faţă de trupul ei, 
vădită din felul lejer în care se mişca spre marginea 
platformei, cu lumina proiectând peste ape o umbră subţire 
şi lungă. Theei nu i-a fost niciodată ruşine de trupul ei gol. 

— La o parte din calea mea, curvelor, spune ea, apoi se 
aruncă în apă, un salt perfect, prelung, în ape puţin adânci. 


+ Canalul Mânecii. 
o 


Ceva ce se mai cheamă şi prostie sinucigaşă. Estuarul nu 
e atât de adânc şi e plin de tot felul de obstrucţii - stânci 
ascuţite pe fundul apei, vestigiile unor pontoane străvechi 
şi stâlpi de susţinere, capcane pentru homari, gunoaie 
aruncate în mare şi aduse de curent la mal, dune de nisip 
care se schimbă şi se mută în funcţie de maree şi de 
trecerea anilor. Ar fi putut foarte bine să-şi rupă gâtul, iar 
pe puntea de lemn o văd pe Kate schimonosindu-se de 
groază şi ducându-şi mâinile la gură, dar apoi Thea apare la 
suprafaţă, scuturându-se de apă ca un câine ud. 

— Ce mai aştepţi? o strigă pe Kate, care respiră din 
străfunduri, uşurată. 

— Eşti nebună, spune ea, în voce simţindu-i-se furia. E un 
banc de nisip drept în mijloc acolo, ai fi putut să mori! 

— Dar n-am murit, spune Thea. i 

Respiră rapid din cauza frigului, dar ochii îi strălucesc. Işi 
ridică brațul din apă, cu pielea de găină, ca să-i facă semn 
lui Kate să intre şi ea. 

— Haide, femeie, intră în apă! 

Kate ezită... şi pentru o clipă îmi dau seama că poate ştiu 
ce gândeşte. Am în faţa ochilor o imagine... a unei găuri în 
pământ, umplută cu apă, cu marginile de nisip prăbuşindu- 
se în interior... Apoi îşi întinde spinarea, cu un fel de sfidare 
inconştientă. 

— Bine. 

Işi dă jos maioul, îşi scoate blugii; se întoarce să-şi 
desfacă sutienul şi, apoi, la urmă, înainte să intre în apă, ia 
sticla de vin pe care o adusese cu noi pe ponton şi trage din 
ea cu sete, îndelung. Ceva în felul în care îşi ţine capul 
înclinat, în mişcarea gâtului ei este insuportabil de 
vulnerabil şi de tineresc şi, pentru o clipă doar, timpul pare 
a se întoarce şi e iar aceeaşi Kate, pe scara de incendiu de 
la Internatul Salten, dând capul pe spate ca să golească 
sticla de whisky. 

Apoi dă drumul sticlei de vin peste mormanul de haine, 
se apleacă să-şi facă vânt, apoi simt valurile venind peste 
mine când plonjează în apă, la câţiva metri de mine, 
dispărând sub suprafaţa care scânteiază în lumina lunii. 


Mă tot uit, aşteptând să iasă la suprafaţă aproape de 
mine... dar nu apare. Nu sunt bule pe luciul apei şi mi-e 
imposibil să-mi dau seama unde e, din cauza reflexiei lunii 
pe suprafaţa apei care mă împiedică să văd în adâncime. 

— Kate? strig eu, bătând apa, simțind cum, pe măsură ce 
secundele trec şi nu dă niciun semn, devin din ce în ce mai 
speriată. Apoi strig: Thea, unde dracu' e Kate? 

Apoi simt că mă prinde ceva de gleznă, o strânsoare rece 
şi puternică mă trage în jos, în adâncurile Estuarului. 
Înainte să mă duc la fund, trag cu forţă aer în piept şi, până 
să apuc să urlu, sunt deja sub apă, încercând să mă desfac 
de chestia care mă trage în adânc. 

Şi la fel de brusc, îmi dă drumul şi ies la suprafaţă, 
încercând cu greu să-mi recapăt răsuflarea, strângând din 
ochi ca să elimin apa sărată, şi dau de mutra lui Kate, 
rânjind lângă mine, apucându-mă cu braţele amândouă, să 
mă ţină la suprafaţă. 

— Eşti tâmpită! îi zic, cu răsuflarea întretăiată, neştiind 
dacă vreau s-o strâng în braţe sau s-o înec. Ai fi putut să 
mă avertizezi! 

— Păi, şi unde ar mai fi fost distracţia? a răspuns Kate, 
respirând din greu. 

Ochii îi strălucesc zâmbitori. 

Thea e departe, în mijlocul Estuarului, unde curentul este 
cel mai puternic şi apa cea mai adâncă şi pluteşte pe spate, 
în valurile fluxului, înotând atât cât să se menţină într-un 
loc. 

— Veniţi aici, ne strigă ea. E atât de frumos! 

Sub privirile Fatimei care se uită la noi de pe ponton, 
înotăm spre Thea care pluteşte suspendată în lumina 
nopţii, ne întoarcem pe spate şi le simt mâinile prinzându- 
se de ale mele şi plutim aşa, o constelație de trupuri, palide 
în lumina lunii, cu picioarele încrucişate, degetele împletite 
unele într-altele, ba desprinzându-se, pierzând legătura cu 
celelalte, ba prinzându-se la loc. 

— Haide, Fati, strigă Thea. E superb aici! 

Şi chiar e. Şocul pe care ni l-a provocat apa rece a trecut 
şi e surprinzător de cald, iar luna deasupra noastră e 


iy pe E 


aproape plină. Când plonjez sub apă, o văd, strălucind, 
reflectată în o mie de cioburi care străpung apele mâloase, 
lăptoase ale Estuarului. 

Când ajung la suprafaţă, o văd pe Fatima care s-a 
apropiat de marginea pontonului şi stă chiar pe muchie, 
mângâind apa cu degetele, aproape cu tristeţe. 

— Nu e la fel fără tine, o roagă Thea. Haide... ştii că 
vrei... 

Fatima scutură din cap şi se ridică, să se ducă înăuntru, 
presupun eu. Dar mă înşel. Mă uit, înotând alene, cum 
trage aer în piept, apoi se aruncă în apă - cu haine, cu tot, 
cu eşarfa fluturând în noapte ca o aripă de pasăre şi loveşte 
apa cu un plescăit. 

— Nu te cred! ţipă Thea. A făcut-o! 

Ne croim drum prin apă, străpungând valurile după ea, 
râzând şi tremurând din cauza unui soi de isterie, iar Fatima 
râde şi ea, storcându-şi eşarfele şi îmbrăţişându-ne ca să se 
menţină la suprafaţă, căci apa o trage de haine la fund. 

Suntem iar împreună. 

Şi, pentru o clipă, asta e tot ce contează. 


— 74 — 


S-a făcut târziu. Am ieşit cu greu din apă, râzând şi 
înjurând, julindu-ne spinările de lemnul putred şi plin de 
aşchii, ne-am şters părul cu prosoapele şi ne-am frecat 
pielea ca de găină. Fatima şi-a schimbat hainele ude, 
clătinând din cap din cauza propriei ei prostii şi acum 
zacem toate, în pijamale şi cămăşi de noapte, pe 
canapeaua jerpelită a lui Kate, o încrengătură amorfă de 
membre obosite şi cuverturi uzate şi moi, bârfind, 
aducându-ne aminte, repovestind lucruri întâmplate demult 
- Îți aduci aminte când... 

Fatima şi-a dat drumul la părul ud, iar cu el în jurul feţei 
arată mult mai tânără, mult mai aproape de fata pe care 
am cunoscut-o în copilărie. E greu de crezut că are un soţ şi 
doi copii. Mă uit la ea cum râde de ce spune Kate, apoi aud 
ceasul de pe peretele din spatele ei care bate slab de două 
ori, şi o văd că se întoarce. 

— Fir-ar să fie! Nu pot să cred că e două dimineaţa! 
Trebuie să dorm obligatoriu câteva ceasuri. 

— Te faci de ruşine, îi zice Thea. 

Thea nu pare să fie deloc obosită, ba chiar arată că poate 
să continue vreo câteva ore bune - dă peste cap ultimele 
rămăşiţe de vin din pahar, iar ochii îi strălucesc. 

— Azi-noapte nici măcar nu mi-am început tura înainte de 
miezul nopţii! 

— Păi, tocmai. Pentru tine nu are a face, zice Fatima. Unii 
dintre noi am petrecut câţiva ani încercând să ne 
disciplinăm vieţile la programul rigid de muncă de la 9 la 5 
şi la orarele a doi preşcolari. E greu să ies din rutină cât ai 
zice peşte. Uite, şi Isa cască! 

Se întorc toate către mine şi eu încerc, eşuând 
lamentabil, să-mi înăbuş un căscat care era deja pe 
jumătate epuizat, aşa că ridic din umeri şi zâmbesc. 

— Îmi pare rău, ce pot să zic altceva? Mi-am pierdut 
energia odată cu talia. Dar Fatima are dreptate... Freya se 
va trezi la şapte. Şi trebuie să dorm câteva ore până atunci. 

— 75 — 


— Haide, spune Fatima, ridicându-se şi întinzându-se. La 
culcare! 

— Staţi, zice Kate, cu vocea scăzută, şi mi-am dat seama 
că, în cea mai mare parte a serii, ea a fost, dintre noi toate, 
cea mai tăcută. 

Eu, Fatima şi Thea am povestit istoriile noastre preferate, 
fiecare a spus anecdote şi glume pe seama celorlalte, 
amintiri după care am scormonit din greu... dar Kate a 
tăcut, închisă în gândurile ei. Acum, vocea ei venea ca o 
surpriză şi ne-am întors toate trei spre ea. E cuibărită în 
fotoliu, cu părul lăsat să-i cadă în şuviţe pe faţă, iar ceva în 
expresia ei ne face să ne oprim în loc. Stomacul mi se 
strânge. 

— Ce? întreabă Fatima, iar vocea îi trădează tulburarea. 
Se aşază din nou, dar de data aceasta pe marginea 
canapelei, cu degetele înnodând capetele eşarfei pe care o 
întinsese pe sârma din jurul sobei, ca să se usuce. Ce e? 

— Nu... începe Kate să spună, apoi se opreşte. Işi lasă 
privirea în jos. Oh, Doamne, zice ea, aproape imperceptibil. 
N-am ştiut că o să fie atât de greu. 

Şi dintr-odată, ştiu ce vrea să zică şi nu ştiu dacă vreau 
să aud. 

— Dar spune odată, zice Thea cu duritate. Spune, Kate. 
Ne-am învârtit destul în jurul cozii, e vremea să ne spui de 
ce. 

De ce, ce? ar putea răspunde Kate. Dar nu e nevoie să 
răspundă nimic. Ştim toate ce vrea să spună Thea. De ce 
suntem aici? Ce voia să însemne mesajul acela, cuvintele 
acelea: am nevoie de voi? 

Kate respiră adânc, apoi ridică privirea, chipul 
rămânându-i scăldat de umbrele pe care le aruncă lampa. 

Dar, spre mirarea mea, nu zice nimic. În schimb, se ridică 
din fotoliu şi se duce la un teanc de ziare dintr-un coş de 
lângă plită, puse acolo ca să aprindă focul cu ele. Deasupra 
teancului e o ediţie din Observatorul de Salten; Kate îl ia şi 
îl ridică, chipul ei având o expresie de frică pe care a 
ascuns-o pe tot parcursul acestei seri lungi şi îmbibate în 
alcool. 


Ea | E 


Ziarul era de ieri, iar pe prima pagină, un titlu foarte 
simplu. _ 
OS UMAN DESCOPERIT IN ESTUAR 


Ey Ar A 


REGULA 2 
NU SCHIMBA POVESTEA 


— Rahat! 

Vocea care rupe tăcerea e a Fatimei, şocându-mă cu 
vehemenţa ei. 

— Rahat! 

Kate lasă ziarul jos, aşa că pun mâna pe el, ochii 
alergându-mi pe pagină. Poliția a fost chemată să identifice 
rămăşiţele descoperite pe malul nordic al Estuarului, în 
Salten... 

Îmi tremură mâna atât de tare, că abia văd să mai citesc 
şi fraze se aşază alandala dinaintea ochilor mei pe pagină. 
Purtătorul de cuvânt al poliției confirmă... rămăşiţe dintr-un 
schelet uman... martori anonimi... stare proastă de 
conservare... examinare medico-legală... localnicii şocați... 
zona închisă pentru publicul larg... 

— Au descoperit dacă... zice Thea, ezitând, lucru 
neobişnuit pentru ea, apoi o ia de la capăt. Au stabilit al 
cui... 

Se opreşte. 

— Au stabilit al cui este? termin eu propoziţia pentru ea, 
cu vocea fragilă şi aspră, uitându-mă la Kate care stă cu 
fruntea plecată, împovărată de întrebările noastre. 

Hârtia îmi tremură în mână, cu un sunet ca al frunzelor 
care cad din copac. 

— Identitatea cadavrului? 

Kate clatină din cap, dar nu e nevoie să spună ceea ce 
ştiu că toate gândim. Nu încă... 

— E doar un os. Ar putea nici măcar să nu aibă legătură, 
nu? zice Thea, dar apoi faţa i se schimonoseşte. Dracu', pe 
cine păcălesc? Rahat! 

Dă cu pumnul în masă, cel în care ţine paharul, iar 
paharul se sparge, cioburile împrăştiindu-se peste tot. 

— Oh, Thee, zice Kate, cu vocea foarte scăzută. 

— Nu mai face atâta circ, Thee, zice Fatima, nervoasă. Se 


SEE A PE 


duce la chiuvetă să ia o cârpă şi o mătură. Te-ai tăiat? îi 
aruncă ea peste umăr. 

Thea dă din cap, cu faţa albă ca varul, dar o lasă pe 
Fatima să-i verifice mâna şi să-i şteargă urmele de vin cu 
un prosop de bucătărie. Când Fatima îi ridică mâneca să 
poată şterge, văd ceea ce lumina lunii ascunsese - liniile 
unor cicatrici albe pe interiorul braţului, vindecate de mult, 
dar încă vizibile şi nu pot să mă abţin să nu tresar şi să-mi 
feresc privirea, aducându-mi aminte de momentul în care 
tăieturile acelea erau proaspete şi însângerate. 

— Idioată mai eşti, zice Fatima, curăţând bucăţile de 
sticlă din mâna Theei, dar atingerea ei este blândă, iar în 
voce i se simte un tremurat uşor. 

— Nu pot să trec prin aşa ceva, zice Thea, scuturând din 
cap şi-mi dau seama, pentru prima dată, cât de beată e, că 
abia reuşeşte să rămână conştientă. Nu mai pot să trec 
încă o dată prin asta. Chiar şi zvonurile... cazinourile sunt 
foarte stricte, voi vă daţi seama de asta? Şi dacă intervine 
şi poliţia... 

— Uite care-i faza, suntem toate în aceeaşi oală, zice 
Fatima. Crezi ca oamenii vor un medic de familie care are 
aşa ceva la dosar? Sau un avocat? întreabă ea, făcând un 
semn spre mine. Şi eu, şi Isa avem la fel de multe de 
pierdut ca şi tine. 

Nu zice nimic de Kate. Nici nu e nevoie. 

— Deci ce facem? întreabă Thea în cele din urmă. Se uită 
pe rând la mine, la Kate, la Fatima. Rahat! De ce mama 
dracului ne-ai adus pe toate aici? 

— Pentru că aveţi dreptul să ştiţi, zice Kate, cu vocea 
tremurândă. Şi pentru că nu ştiam o modalitate mai sigură 
de a vă spune. 

— Trebuie să facem ce-ar fi trebuit să facem acum mulţi 
ani, zice Fatima cu vehemenţă. Să ne punem la punct 
povestea înainte să ajungă ei să ne ancheteze. 

— Povestea noastră e aceeaşi dintotdeauna, zice Kate. 

Îmi ia ziarul din mână şi-l îndoaie ca să nu vadă titlul de 
pe prima pagină şi netezeşte cuta cu unghiile. Mâinile îi 
tremură. 


AR» ARE 


— Povestea vine aşa: noi nu ştim nimic. N-am văzut 
nimic. Nu avem nimic altceva de făcut decât să mergem pe 
varianta asta... nu putem să ne schimbăm povestea. 

— Eu întreb ce facem acum? spune Thea, ridicând vocea. 
Rămânem aici? Plecăm? Până la urmă, Fatima are maşină. 
Nu ne ţine nimic aici. 

— Ba o să staţi, zice Kate, iar vocea ei a căpătat izul 
acela atât de binecunoscut... finalitatea absolută a unei 
decizii împotriva căreia nu te poţi pune. O să staţi, pentru 
că toată lumea ştie că o să veniţi la cină mâine-seară. 

— Poftim? se miră Thea şi se încruntă şi eu îmi aduc 
aminte pentru prima dată că celelalte nu ştiu despre asta. 
Ce cină? întreabă ea. 

— Cina de reuniune a absolvenţilor. 

— Dar n-am fost invitate, zice Fatima. N-o să ne lase să 
intrăm în internat! Nu după toate cele întâmplate! 

Kate ridică din umeri şi, drept răspuns, se duce la tabla 
de plută de lângă chiuvetă şi scoate un ac care ţine în loc 
patru invitaţii albe, cartonate, şi se întoarce cu ele. 

— Ba se pare că am fost invitate, zice ea, întinzându-ne 
invitaţiile. 


Asociația Absolvenților Şcolii-Internat Salten vă invită 


La Balul de vară al absolvenților. 


În spaţiul liber de pe invitaţie este scris numele fiecăreia 
dintre noi, cu litere de mână, în cerneală albastră de stilou. 


Kate Atagon 

Fatima Chaudhry (născută Qureshy) 
Thea West 

Isa Wilde 


Kate le desfăşoară ca pe nişte cărţi de joc, de parcă ne-ar 
invita pe fiecare să tragem una, să facem un pariu. 

Dar nu mă uit la nume sau la literele aurite ale textului, 
printate în relief. Mă uit la gaura acului care se împlântase 


200 


în fiecare ca să le ţină la un loc pe tăblia de plută. Şi mă 
gândesc că, indiferent cât de mult ne-am chinuit să ne 
eliberăm, exact aşa sfârşim mereu, prinse toate patru la un 
loc, de trecutul nostru, cu un ac de siguranţă. 


sgi 


Pentru cele mai multe dintre fetele de la Internatul 
Salten, orele de artă erau facultative, un curs de 
„îmbogăţire culturală”, cum îi zicea conducerea şcolii, dar 
asta numai dacă nu dădeai examen din materia predată, 
ceea ce nu era cazul meu; aşa că de-abia după câteva 
săptămâni în care viaţa în internat devenise o rutină, am 
ajuns să descopăr şi eu studiourile de artă şi pe Ambrose 
Atagon. 

Asemenea majorităţii şcolilor-internat, Salten grupa elevii 
în casele şcolii, fiecare purtând numele unei zeițe greceşti; 
eu şi Fatima am fost cazate în aceeaşi casă, Artemis, zeiţa 
vânătorii, aşa că îmbogățirea noastră culturală a avut loc 
cam în acelaşi timp şi ne-am trezit amândouă căutând 
studiourile de artă într-o dimineaţă îngheţată de octombrie, 
după micul dejun, am mers de colo-colo prin curtea 
rectangulară, căutând să întrebăm pe cineva care ştia 
locurile mai bine decât noi. 

— Unde dracu' e? a întrebat Fatima din nou, pentru a 
zecea oară, iar eu, poate pentru a opta, am răspuns: 

— Nu ştiu, dar o să-l găsim. Nu te mai îngrijora atât! 

N-am apucat bine să zic, că a şi apărut o elevă din anul 
doi, ducând un bloc imens de desen, mergând rapid spre 
clasele de matematică, dar am apucat s-o strig: 

— Hei, tu! Te duci spre studioul de artă? 

Ea s-a întors, cu faţa îmbujorată de alergătură. 

— Da, dar am întârziat. Ce e? 

— Şi noi trebuie să ajungem acolo, dar ne-am pierdut. 
Putem să mergem cu tine? 

— Da, dar repejor. 

A ţâşnit-o pe sub o arcadă acoperită de hurmuz alb, apoi 
pe o uşă de lemn pe care n-am mai văzut-o până atunci, 
ascunsă în umbra arbuştilor. 

lnăuntru am dat de inevitabilele scări abrupte - de când 
am plecat din Salten, n-am mai fost niciodată în asemenea 
formă fizică bună - şi am urcat după ea, şi am tot urcat, cel 

22189: 


puţin două, trei etaje, până când, la un moment dat, am 
început să mă întreb unde naiba mergem. 

În cele din urmă, ajungem la capătul scărilor care dădeau 
pe un palier mic, cu o uşă de sticlă cu grilaj din fier forjat, 
pe care fata a deschis-o cu forţă. 

Înăuntru era o galerie lungă şi arcuită, cu pereţi joşi, dar 
cu acoperişul arcuindu-se înspre o formă triunghiulară. 
Spaţiul de deasupra capetelor noastre era ocupat de grinzi 
şi ancoraje dispuse încrucişat, de pe care atârnau schiţe 
puse la uscat sau diverse alte obiecte ciudate care, 
probabil, aveau să fie folosite în compoziţii de natură 
moartă: o colivie goală, o lăută stricată, un saguin împăiat, 
cu ochii trişti şi înţelepţi. 

Din cauza pereţilor foarte scunzi nu erau ferestre, ci doar 
lucarne în acoperişul boltit, motiv pentru care mi-am dat 
seama că trebuie să fim în podul clădirii, deasupra sălilor 
de matematică. Încăperea era inundată de lumina difuză de 
iarnă şi plină de obiecte şi picturi, complet diferită de orice 
sală de clasă pe care am văzut-o în viaţa mea - văruite în 
alb, sterile şi supărător de curate - şi am rămas în uşă, 
uitându-mă mirată la peisajul din faţa mea. 

— Îmi pare rău, Ambrose, a zis eleva din anul doi, cu 
răsuflarea întretăiată, iar eu m-am uitat iar, clipind des. 

Ambrose? Încă o ciudăţenie. Ceilalţi profesori din şcoală 
erau, în mare parte, femei şi ne adresam cu domnişoara 
cutare sau cutare, indiferent de nume sau de starea civilă. 

Nimeni, dar nimeni, nu se adresa vreunui profesor pe 
numele de botez. 

M-am întors să-l văd pe cel căruia i se adresase atât de 
informal. 

Atunci l-am văzut pentru prima dată pe Ambrose Atagon. 


Am încercat cândva, înainte să-l cunosc pe Owen, să i-l 
descriu pe Ambrose unui fost iubit, dar mi-am dat seama că 
mi-era imposibil. Am fotografii, dar în ele nu se vede decât 
un bărbat de statură medie, cu un păr negru sârmos, şi 
adus de spate din cauza felului cocoşat în care stătea 
deasupra unui desen. 


203 


Avea chipul prelung şi expresiv al lui Kate, iar anii de stat 
în soare şi privit la lume prin lumina strălucitoare a 
Estuarului îi încreţiseră pielea, dar ridurile, în mod 
paradoxal, îl făceau să pară mai tânăr de patruzeci şi cinci 
de ani, nu mai bătrân. Şi avea şi ochii albaştri-ardezie ai lui 
Kate, singura trăsătură remarcabilă pe care o avea, de 
altfel, dar nici măcar ochii nu se aprind în fotografii aşa cum 
o fac în amintirea mea - pentru că Ambrose e atât de viu! - 
mereu lucrând, mereu râzând, iubind... mâinile lui nu 
stăteau locului nicio clipă, rulau întotdeauna o ţigară sau 
schiţau un desen sau dădeau peste cap un pahar de vin 
roşu şi aspru, vin pe care îl ţinea în sticle de doi litri sub 
chiuveta de la Moară, un vin prea dur ca să-l bea altcineva. 

Numai un artist de calibrul lui Ambrose putea să reţină în 
el toată viaţa aceea, contradicţiile dintre capacitatea lui de 
concentrare maximă, în nemişcare, şi energia care nu-i 
dădea pace, atracţia magnetică misterioasă a unui bărbat 
cu o prezenţă absolut obişnuită. 

Dar nu şi-a făcut niciodată un autoportret. Sau nu unul de 
care să ştiu eu. E ciudat, dacă stai să te gândeşti, căci 
desena absolut tot ce vedea în jurul lui: păsările de pe râu, 
fetele din Internatul Salten, florile fragile de mlaştină care 
tremurau şi se clătinau în adierea vântului de vară, valurile 
Estuarului... 

O desena obsesiv pe Kate, împrăştiind peste tot locul prin 
casă desene cu ea mâncând, înotând, dormind, jucându- 
se... şi apoi, mai târziu, m-a desenat pe mine, le-a desenat 
pe Thea şi pe Fatima, dar ne cerea întotdeauna voie. Îmi 
aduc aminte şi acum vocea lui şovăielnică, oarecum gravă, 
ca a lui Kate. 

— Te deranjează dacă te desenez? 

Şi nu ne deranja niciodată. Deşi poate că ar fi trebuit să 
ne deranjeze. 

Intr-o lungă şi însorită după-amiază, m-a desenat stând la 
masa de bucătărie, cu o bretea a rochiei căzută pe un 
umăr, bărbia în mâini şi ochii fixându-l intens. Şi îmi aduc şi 
acum aminte căldura soarelui pe obrazul meu, căldura 
privirii mele asupra lui şi micul şoc electric pe care îl 


SEN: P, 


simţeam de fiecare dată când ridica ochii de pe schiţă şi se 
uita într-ai mei. 

Mi-a dat mie desenul, dar nu ştiu ce s-a întâmplat cu el. | 
l-am dat lui Kate, pentru că nu aveam cum să-l ascund în 
internat şi nu mi s-a părut OK să-l arăt părinţilor mei sau 
fetelor de la Salten. N-ar fi înţeles. Nimeni n-ar fi înţeles. 


După dispariţia lui, au tot fost bârfe - despre trecutul său, 
despre abuzul de medicamente şi droguri, despre faptul că 
nu avea niciun fel de certificări profesionale care să-i 
permită să fie profesor. Însă în acea primă zi nu ştiam nimic 
din toate astea. Nu aveam nici cea mai vagă idee despre 
rolul pe care Ambrose avea să-l joace în vieţile noastre şi 
rolul nostru în a lui sau efectele pe care întâlnirea noastră 
avea să le aibă asupra anilor ce urmau. Stăteam pur şi 
simplu în picioare, ţinându-mi geanta de umăr şi respirând 
greu, iar el s-a ridicat din poziţia în care era, aplecat asupra 
şevaletului unei eleve. S-a uitat la mine, cu ochii aceia 
albaştri, atât de albaştri, şi mi-a zâmbit, un zâmbet care îi 
încreţea pielea deasupra bărbii şi în colţurile ochilor. 

— Bună, a zis el cu blândeţe, lăsând din mână pensula 
împrumutată şi ştergându-şi mâinile de şorţul lui de pictor. 
Nu cred că am făcut cunoştinţă până acum. Eu sunt 
Ambrose. 

Deschid gura, dar nu ies cuvinte din ea. Ceva din 
intensitatea privirii lui mă oprea. Felul în care te privea te 
făcea să crezi pe loc, fără dubii, că el era acolo pentru tine, 
până la capăt, total. Nu mai era nimeni în univers care să 
conteze mai mult pentru el în clipa aceea în afară de tine. 
Că erai singură într-o încăpere aglomerată. 

— Eu sunt... sunt Isa, am zis eu în cele din urmă. Isa 
Wilde. 

— Eu sunt Fatima, a răspuns şi Fatima. 

Geanta i-a căzut pe podea cu zgomot, şi s-a uitat în jur, 
la fel de plină de mirare ca şi mine la vederea acestei 
peşteri a lui Aladin, plină de comori, atât de diferită de 
sterilitatea impersonală a restului şcolii. 

— Bun, Fatima, a zis el, Isa. Mă bucur să vă cunosc. 


Mi-a luat mâna în mâna lui, dar nu ca să dăm noroc, aşa 
cum m-am aşteptat. În schimb, mi-a strâns degetele într- 
ale lui, destul de ferm, ca şi cum ne promiteam ceva unul 
altuia. Mâinile lui erau calde şi puternice, iar în cutele pielii 
de pe monturi şi încheieturi, în cuticulele unghiilor 
vopseaua era atât de bine impregnată, că nu credeam că 
putea să se ducă vreodată, indiferent cât de bine s-ar fi 
frecat. 

— Aşadar, a zis el, făcând un semn spre clasa din spatele 
lui. Intraţi, vă rog. Alegeţi-vă un şevalet. Şi, mai important 
decât orice, simţiţi-vă ca acasă. 

Ceea ce am şi făcut. 


Ne-am dat seama din capul locului că orele lui Ambrose 
erau diferite. La început am observat lucrurile evidente: că 
puteam, spre exemplu, să-i spunem pe nume sau că 
niciuna dintre fete nu purta cravată sau pulover pe 
deasupra. 

— Nu e nimic mai rău ca o cravată care se plimbă peste 
acuarele, a zis el în prima zi de şcoală, când ne-a pus pe 
toate să le dăm jos. 

Dar era mai mult de-atât - ceva dincolo de valoarea 
practică a felului lui de a fi. O lărgire a ideii de formalitate. 
Un spaţiu, atât de necesar de altfel, de a respira, în toată 
acea conformitate sterilă a Internatului Salten. 

In clasă era un profesionist, în ciuda tuturor fetelor care îi 
făceau ochi dulci, descheindu-şi nasturii de la cămaşă, ca 
să li se vadă sutienele în momentul în care se aplecau spre 
şevalet. El păstra distanţa - la propriu şi la figurat. In acea 
primă zi, când a văzut că mă chinui cu desenul, a venit şi s- 
a aşezat în spatele meu şi mi-am adus brusc aminte de 
fosta mea profesoară de desen, domnişoara Driver, care se 
apleca peste umerii elevilor ca să modifice diverse chestii, 
în aşa fel încât să simţi căldura trupului ei lipit de spinarea 
ta şi să-i miroşi transpiraţia. 

Spre deosebire de ea, Ambrose nu se apropia, stătea la 
un pas în spatele meu, tăcut şi contemplativ, plimbându-şi 
privirea de la pagina mea la oglinda pe care o proptisem pe 


— 86 — 


masa din faţa şevaletului. Lucram la autoportret. 

— E naşpa, nu-i aşa? am întrebat eu jalnic. 

Apoi mi-am muşcat limba, aşteptând să fiu certată 
pentru limbajul nepotrivit. Dar Ambrose n-a părut să bage 
de seamă. S-a ridicat pur şi simplu, cu ochii mijiţi, părând 
să nu mă observe mai deloc, căci întreaga lui atenţie era 
concentrată asupra hârtiei. l-am întins creionul, aşteptând 
să mă corecteze, cum o făcea domnişoara Driver. Ambrose 
a luat creionul, aproape absent, dar n-a făcut nici măcar un 
punct pe hârtie. In schimb, s-a întors şi s-a uitat la mine. 

— Nu e naşpa, a zis el cât se poate de serios. Dar nu te 
uiţi la ce vezi, ci doar desenezi ce ştii că e acolo. Priveşte- 
te! Priveşte-te pe tine în oglindă ca să te vezi de- 
adevăratelea. 

M-am întors, încercând să mă uit cu atenţie la mine, şi nu 
la chipul ridat, şifonat al lui Ambrose din spatele meu. Nu 
vedeam decât defecte: petele de pe bărbie, chipul încă 
rotund, purtând urmele copilăriei în jurul maxilarului, felul 
în care părul meu dezordonat ieşea în toate direcţiile din 
elasticul în care era prins. 

— Motivul pentru care nu se armonizează e că tu 
desenezi trăsături, şi nu omul din faţa ta. Eşti mai mult o 
colecţie de încruntări şi dubii. Persoana pe care o văd eu 
când mă uit la tine... a zis el, apoi s-a oprit, iar eu am 
aşteptat, simţindu-i ochii pironiţi asupra mea, încercând să 
nu mă agit prea mult sub privirea lui intensă. Eu văd pe 
cineva foarte curajos, a continuat el, în cele din urmă. Văd 
pe cineva care încearcă din răsputeri. Văd pe cineva 
emoţionat, stresat dar mai puternic decât îşi imaginează. 
Văd pe cineva îngrijorat, dar care nu are de ce. 

Simţeam că-mi iau foc obrajii, dar cuvintele, care, venind 
de la oricine altcineva, ar fi sunat insuportabil de siropos, 
spuse de vocea aspră, răguşită a lui Ambrose, sunau în 
mod ciudat extrem de raţional. 

— Asta să desenezi, a zis el. Mi-a returnat creionul, iar 
chipul i s-a luminat de un zâmbet care i-a încreţit obrajii şi i- 
a scos în evidenţă liniile din jurul ochilor ca şi cum cineva 
le-ar fi desenat pe faţa lui în momentul acela. Desenează 


BE e 


persoana pe care o văd eu! 

Nu ştiam ce să zic. M-am mulţumit doar să dau din cap. 

Îi aud şi acum vocea în minte, întreruptă şi aspră, ca a lui 
Kate. Desenează persoana pe care o văd eu. 

Încă mai am desenul acela pe undeva, înfăţişând o fată 
cu un chip deschis către lume, o fată care, în afara 
propriilor ei sentimente de nesiguranţă, nu avea nimic de 
ascuns. Dar acea persoană, omul pe care Ambrose credea 
că l-a văzut şi în care avea încredere, nu mai există. 

Poate că n-a existat niciodată. 


Când mă duc tiptil în camera lui Luc (nu pot să mă 
gândesc la ea ca fiind altceva decât camera lui Luc), Freya 
se trezeşte şi, deşi încerc să-i cânt ceva să adoarmă la loc, 
nici vorbă de somn şi, în cele din urmă, o iau cu mine în pat 
- în patul lui Luc - şi o hrănesc în timp ce stau întinsă, 
proptindu-mă, cu o mână arcuită deasupra trupului ei mic şi 
compact, ca să nu mă rostogolesc peste ea în cazul în care 
adorm. 

Zac aşa, uitându-mă la ea şi aşteptând să adorm şi mă 
gândesc la Ambrose... la Luc... la Kate care e singură acum, 
în casa asta care stă să cadă peste ea, o piatră de moară 
atât de frumoasă, atârnată de gâtul ei. Casa îi fuge de sub 
picioare, se cufundă în nisipurile mişcătoare ale Estuarului 
şi, dacă n-o să se poată elibera, o să se scufunde şi ea 
odată cu casa. 

Casa freamătă şi scârţâie în vânt, iar eu oftez şi-mi întorc 
perna pe partea răcoroasă. 

Ar trebui să mă gândesc la Owen şi la casa noastră, dar 
nu pot. Mă gândesc la vremurile de demult, la zilele 
languroase de vară pe care le-am petrecut aici, înotând şi 
râzând, în timp ce Ambrose desena şi Luc se uita la noi cu 
ochii lui migdalaţi şi leneşi. 

Poate din cauza încăperii în care stau, îl simt acum pe 
Luc mai prezent decât era acum şaptesprezece ani şi, cum 
stau aşa, cu ochii închişi, cu umbrele lucrurilor lui peste tot 
în jurul meu, cu răceala cearşafurilor lui pe pielea mea, am 
senzaţia bizară că e întins lângă mine - un străin cu trupul 
cald, subţire, cu pielea bronzată şi cu părul în neorânduială. 

Senzaţia este atât de reală, încât trebuie să mă forţez să 
mă întorc pe partea cealaltă şi să deschid ochii ca să 
împrăştii vraja, dar evident că în pat nu suntem decât eu şi 
Freya. 

Ce fac? mă întreb eu în sinea mea, clătinând din cap. Am 
ajuns la fel de rău precum Kate, bântuită de fantomele 
trecutului? 


Dar îmi aduc aminte că, într-o noapte, acum mulţi ani, 
stăteam în patul ăsta; şi am iar sentimentul acela al 
gramofonului cântând în cuibul lui, rotindu-se mereu în 
ritmul aceloraşi voci şi melodii. 

Sunt aici: Luc, Ambrose şi nu doar ei, dar şi noi, 
fantomele trecutului nostru, râsetele cristaline ale celor 
care am fost înainte ca vara aceea să se fi sfârşit într-un 
fior cataclismic, lăsându-ne pe fiecare în parte distrus altfel, 
încercând să mergem mai departe, să depăşim momentul 
acela, să minţim, nu de distracţie, ci ca să supravieţuim. 

Aici, în casa asta, fantomele celor care am fost cândva 
sunt reale - la fel de reale precum sunt şi femeile care 
dorm deasupra mea şi în jurul meu. Şi le simt prezenţa şi 
înţeleg de ce Kate nu poate să plece. 

Pleoapele îmi sunt grele şi sunt aproape adormită, dar 
ridic telefonul o ultima dată, înainte să cad pradă somnului, 
ca să verific ceasul. Când îl pun înapoi, lumina de la ecran 
cade peste scândurile de la podeaua neuniformă şi plină de 
găuri, moment în care observ ceva cu coada ochiului. 
Dintre scânduri ieşea colţul unei bucăţi de hârtie pe care 
era scris ceva. E o scrisoare? Ceva ce a scris Luc cândva şi 
s-a pierdut sau a fost ascuns acolo? 

Îmi bate inima în piept de parcă am intrat cu forţa în 
intimitatea lui, ceea ce, într-un fel, chiar fac, dar trag încet 
de bucata de hârtie prăfuită şi plină de pânze de păianjen şi 
o scot de acolo. 

Pagina e acoperită de linii şi pare a fi un desen, dar în 
lumina difuză de la telefon nu-mi dau exact seama despre 
ce e vorba. Nu vreau să aprind lumina şi s-o trezesc pe 
Freya, aşa că mă duc la fereastra deschisă, unde perdelele 
flutură în briza ce vine dinspre mare, şi o ţin astfel încât 
lumina lunii să pice pe foaie. 

E un desen în acuarelă, reprezentând o fată, poate Kate, 
şi pare a fi una din acuarelele lui Ambrose, deşi nu pot să- 
mi dau seama exact. Nu-mi dau seama exact pentru un 
motiv foarte clar: linii groase, negre biciuie foaia, iar şi iar, 
ciopârţind chipul fetei cu nişte tuşe atât de groase şi 
violente, că au rupt pagina în unele locuri. Ochii i-au fost 


înnegriţi de rotocoale groase de creion, apoi i-au fost 
înjunghiaţi cu vârful minei. Fata a fost ştearsă, răzuită, 
distrusă complet. 

Rămân o clipă acolo, cu hârtia tremurând în briza mării, 
încercând să-mi dau seama ce însemnau toate astea. Luc 
făcuse aşa ceva? Dar nu pot să cred că ar fi putut face una 
ca asta, o iubea pe Kate. Să fi făcut-o chiar Kate? Deşi pare 
imposibil, mai degrabă sunt dispusă să cred asta. 

Stau în continuare în faţa ferestrei, încercând să 
desluşesc misterul hârtiei pline de găuri, când deodată mă 
loveşte o pală de vânt, iar draperia vine năvală peste mine 
şi bucata de hârtie îmi zboară din mână. Dau s-o apuc, dar 
vântul mi-a luat-o şi nu pot să fac nimic altceva decât să 
mă uit cum pluteşte spre Estuar şi se cufundă în apele-i 
lăptoase şi mâloase. 

Indiferent ce a fost sau ce a însemnat, s-a dus. Mă duc 
înapoi în pat, tremurând în ciuda nopţii calde, şi nu pot să 
nu mă gândesc: poate că aşa e cel mai bine. 


— 91 — 


Ar trebui să fiu destul de obosită, încât să dorm buştean, 
dar nu pot. Adorm având în minte chipul acela tăiat în tuşe 
negre, iar când visez, visez Internatul Salten, cu coridoarele 
lui lungi şi scările în spirală, căutând la nesfârşit camere pe 
care nu le pot găsi, locuri care nu există. In visele mele, le 
urmăresc pe celelalte fete, coridor după coridor şi o aud pe 
Kate în faţa mea: Pe aici... aproape am ajuns! Şi după ea, 
vocea jalnică a Fatimei: /ar minți... 

La un moment dat, se trezeşte Shadow şi începe să latre, 
apoi aud şoapte, paşi şi zgomotul unei uşi - Kate dă drumul 
câinelui afară. 

Apoi, linişte. Sau liniştea pe care o poate oferi casa asta 
veche, plină de fantome, scârţâind neobosit ca semn al 
rezistenţei ei în faţa forţei vânturilor şi a mareei. 

Când mă trezesc iar, aud voci afară, şoapte pline de 
îngrijorare şi mă ridic în capul oaselor, ameţită şi confuză. E 
dimineaţă, soarele se filtrează printre ochiurile perdelelor 
subţiri, iar Freya se agită somnoroasă lângă mine, într-o 
oază de raze de soare. Când începe să gângurească, o iau 
din pat şi-o hrănesc, dar vocile de afară ne distrag atenţia 
amândurora. Îşi tot saltă capul să se uite în jur, mirându-se 
de încăperea ciudată şi de frumuseţea luminii - atât de 
diferită de strălucirea gălbuie şi prăfuită a apartamentului 
nostru din Londra în după-amiezile de vară! Lumina de aici 
e clară, sclipitoare - nesuferită pentru ochi şi plină de 
mişcare dinspre râu, o lumină care dansează pe tavan şi pe 
pereţi, jucându-se în ochiuri şi petice de strălucire. 

Şi în tot acest timp, vocile... scăzute, îngrijorate, Shadow 
schelălăind nemulţumit sub geam ca un contrapunct 
muzical. 

În cele din urmă, mă las păgubaşă şi o învelesc pe Freya 
în păturica ei, mă îmbrac în halat şi o iau cu mine jos, 
plecând în picioarele goale pe scările vechi din lemn. Uşa 
care dă spre mal e deschisă, prin ea dând buzna soarele, 
dar îmi dau seama, înainte să ajung la cotul scărilor, că 

— 92 — 


ceva nu e în regulă. Pe podeaua de piatră e sânge. 

Mă opresc la cotitură, o strâng tare pe Freya la piept, 
inima dă să-mi iasă şi parcă doar fetiţa are puterea să-mi 
liniştească bătăile dureroase. Nu-mi dau seama cât de tare 
o strâng, până n-o aud ţipând supărată şi realizez că mi-am 
înfipt degetele în pulpele ei moi şi cărnoase. Mă forţez să- 
mi relaxez degetele şi să-mi determin picioarele să 
păşească pe trepte, să păşească pe pardoseala din dale de 
piatră, cu urme de sânge. 

Mă apropii şi-mi dau seama că nu sunt nişte stropi căzuţi 
la întâmplare, aşa cum am crezut din capul scărilor, ci urme 
de labe de câine. Urmele lui Shadow. Vin dinspre uşa de la 
intrare, merg în cerc şi apoi ies iar, rapid, ca şi cum cineva 
ar fi fugărit câinele afară. 

Vocile vin dinspre partea de uscat a Morii, aşa că-mi vâr 
picioarele în sandale şi ies în soarele orbitor. 

Afară, Kate şi Fatima stau cu spatele la mine, Shadow e 
lângă Kate, încă schelălăind nefericit. E în lesă şi, pentru 
prima dată de când am ajuns, văd că îl ţine foarte strâns, 
cu lesa foarte scurtă, aproape de mâna fină a lui Kate. 

— Ce s-a întâmplat? întreb eu cu nelinişte, iar ele se 
întorc să mă privească, apoi Kate se dă la o parte şi văd 
ceea ce trupurile lor îmi ascunseseră până în momentul 
acesta. 

Trag brusc aer în piept şi-mi duc mâna la gură cu viteză. 
Când apuc din nou să vorbesc, vocea îmi tremură. 

— Dumnezeule mare! E... moartă? 

Nu mă sperie imaginea în sine - am mai fost în prezenţa 
morţii şi înainte - ci sunt şocată de cât de neaşteptat a 
venit totul, de cât de contrastantă şi sângeroasă e 
nenorocirea din faţa noastră, cu frumusețea 
nepământeană, de azur şi aur a dimineţii de vară. Lâna e 
udă, apele fluxului probabil că au îmbibat corpul, iar acum 
sângele se scurge încet prin fantele negre ale cărării în 
mâlurile de la suprafaţă. Mareea s-a retras, lăsând în urma 
ei bălți de apă, iar sângele a curs destul de mult ca să le 
transforme în mlaştini ruginii. 

Fatima încuviinţează amărâtă. Şi-a pus iar eşarfa pe cap 


ca să iasă din casă, arătând din nou ca ea, un medic de 
treizeci şi ceva de ani, şi nu o fetişcană de şcoală, aşa cum 
era azi-noapte. 

— Clar, moartă. 

— E... a fost... încerc să zic, dar nu ştiu cum să mă 
exprim, iar ochii îmi fug spre Shadow. Pe bot are sânge, 
schelălăie din nou, căci s-a aşezat o muscă pe nasul lui, se 
scutură şi apoi dă cu limba lui roz peste substanţa 
lipicioasă. 

Kate ridică din umeri. Chipul îi e întunecat. 

— Nu ştiu. Nu pot să cred aşa ceva... n-a făcut niciodată 
rău nimănui, dar, bine... e capabil. E destul de puternic. 

— Dar cum? 

Însă n-am apucat bine să-mi termin vorbele, că privirea 
mi s-a şi dus de-a lungul cărării din lemn spre bucata de 
gard care delimita Moara de mal. Poarta era deschisă. 

— La dracu'! 

— Mda, chiar aşa. Dacă aş fi ştiut, nu i-aş fi dat drumul. 

— Oh, Doamne, Kate, îmi pare atât de rău! Thea trebuie 
să fi lăsat... 

— Ce-a lăsat Thea? 

Din spatele nostru se aude o voce somnoroasă. Ne 
întoarcem şi o vedem pe Thea încercând să ne privească 
prin razele strălucitoare, cu părul dezordonat, cu o Sobranie 
neaprinsă în mână. 

Oh, Doamne! 

— Thea, n-am vrut să spun că... zic dar mă opresc, mă 
simt prost, dar e adevărat, oricum ar fi sunat cuvintele în 
gura mea, chiar n-am încercat să dau vina pe ea, ci doar 
să-mi dau seama cum s-au petrecut lucrurile. 

Thea vede sângele şi masa de carne sfâşiată şi de lână 
din faţa noastră. 

— Căcat! Ce s-a întâmplat? Ce legătură are cu mine? 

— Cineva a lăsat poarta deschisă, zic eu cu capul în 
pământ, dar n-am vrut să insinuez că... 

— Nu contează cine a lăsat poarta deschisă, ne întrerupe 
brutal Kate. A fost vina mea că n-am verificat să fie închisă 
înainte să-i dau drumul lui Shadow. 


— 94 — 


— Câinele tău a făcut asta? 

Sângele s-a scurs de pe faţa Theei care a făcut un pas 
involuntar în spate, departe de Shadow şi de botul lui 
însângerat. 

— Oh, Dumnezeule mare! 

— Nu ştim dacă el a făcut-o sau nu, spune Kate, foarte 
încordată. 

Dar pe faţa Fatimei e evidentă îngrijorarea şi ştiu că şi ea 
gândeşte acelaşi lucru ca mine: dacă nu Shadow, atunci 
cine? 

— Haideţi, zice Kate în cele din urmă şi se întoarce spre 
noi, în timp ce din maţele oii sfâşiate şi răspândite pe 
pontonul de lemn se ridică o mulţime de muşte care apoi se 
aşază iar la ospăț. 

— Să mergem înăuntru, continuă ea, o să sun la fermierii 
din zonă, să văd cine a pierdut o oaie. Futu-i! Asta e fix 
ultimul lucru de care aveam nevoie. 

Şi nu trebuie să mai adauge ceva, ştiu ce vrea să zică. Nu 
e vorba doar de întâmplarea cu oaia, care se suprapune cu 
mahmureala noastră şi lipsa de somn, ci de tot. E mirosul 
din aer. Apa, plescăind la picioarele noastre, nu ne mai e 
prietenă, ci e poluată cu sânge. Sentimentul morţii se 
apropie şi mai mult de Moară. 


După patru sau cinci telefoane, Kate îl găseşte pe 
fermierul care pierduse oaia, apoi stăm sorbind din cafea şi 
încercând să ignorăm muştele care băzâie dincolo de uşa 
închisă care dă spre mal. Thea s-a dus să se culce la loc, iar 
eu şi Fatima încercăm să ne concentrăm atenţia asupra 
Freyei, tăindu-i pâine prăjită să se joace cu ea, deşi de 
mâncat n-o mănâncă propriu-zis, mai mult o molfăie cu 
gingiile. 

Kate bate încăperea în lung şi în lat, n-are stare, e ca un 
leu în cuşcă, se duce până la ferestrele cu vedere spre 
Estuar, apoi la capătul scărilor, apoi înapoi, iar şi iar şi iar. 
Fumează, iar fumul de la ţigara de foi este singurul semn că 
mâinile îi tremură. 

Dintr-odată îşi înalţă capul, ea însăşi asemenea unui 


— 95 — 


câine şi, câteva clipe mai târziu, aude şi ea ceea ce noi deja 
auziserăm: zgomot de roţi rulând pe drum. Kate se întoarce 
brusc şi se duce afară, trântind uşa Morii după ea. Prin uşa 
de lemn se aud voci, una mai gravă şi plină de frustrare, şi 
cealaltă, a lui Kate, joasă şi jalnică. 

„Îmi pare rău”, o aud spunând şi apoi... „poliţia?” 

— Crezi că ar trebui să ieşim şi noi? întreabă Fatima 
neliniştită. 

— Nu ştiu, zic eu şi-mi dau seama că mi-am împletit 
degetul în halat. Nu pare tocmai supărat... nu crezi că ar 
trebui s-o lăsăm pe Kate să se descurce? 

Fatima o ţine în braţe pe Freya, aşa că pot să mă duc 
spre fereastra dinspre mare. O văd pe Kate cu fermierul, 
capetele le sunt aplecate deasupra oii moarte. Fermierul 
pare mai degrabă trist decât furios şi Kate îl cuprinde cu o 
mână pe după umeri şi, pentru o clipă, îl ţine strâns, într-un 
gest de alinare care nu e tocmai o îmbrăţişare, dar pe- 
aproape. 

Fermierul spune ceva ce nu aud şi Kate dă din cap 
afirmativ, apoi apucă împreună oaia de picioarele din faţă şi 
din spate şi cară biata creatură peste podul şubred şi îi dau 
drumul, fără prea multă ceremonie, în lada din spate a 
camionetei fermierului. 

— Staţi să-mi iau portofelul, o aud pe Kate, în timp ce 
fermierul leagă poarta, iar când se întoarce spre casă, văd 
ceva mic şi însângerat în mâna ei, ceva ce îndeasă în 
buzunarul de la geacă înainte să ajungă în casă. 

Uşa se deschide şi plec repede de la fereastră, în 
momentul în care Kate intră în încăpere, clătinând din cap 
de parcă încearcă să scape de o amintire neplăcută. 

— E-n regulă? o întreb. 

— Nu ştiu, zice Kate. Aşa cred. 

Îşi spală sângele de pe mâini sub apa de la robinet, apoi 
se duce la dulap după portofel, dar când se uită în el, în 
despărţitura pentru bancnote, îi pică faţa. 

— Futu-i! 

— Ai nevoie de bani? o întreabă Fatima repede. Se ridică, 
mi-o dă pe Freya şi continuă: Geanta mea e sus. 


— Şi eu am cash la mine, îi zic, dornică să ajut şi eu cu 
ceva, în sfârşit. De cât ai nevoie? 

— Două sute, cred, zice Kate serioasă. E mai mult decât 
face oaia, dar tipul ar avea tot dreptul să cheme poliţia şi 
chiar nu vreau chestia asta. 

Îi fac semn că înţeleg, apoi mă întorc şi-o văd pe Fatima 
coborând scările cu geanta. 

— Am o sută cincizeci, zice ea. Mi-am adus aminte că nu 
e un ATM în Salten, aşa că am scos de la benzinărie când 
am trecut prin Hampton's Lee. 

— Lasă-mă să plătesc eu jumătate, îi zic, ţinând-o peste 
umăr pe Freya care se agita întruna, şi caut în geanta pe 
care am lăsat-o atârnată de mânerul de la scară. lnăuntru, 
portofelul e doldora de bancnote. Am destui bani, staţi 
aşa... 

Număr banii, cinci bancnote de câte douăzeci de lire pe 
care Freya încearcă să le înhaţe din zbor când trec pe sub 
nasul ei. Fatima adaugă suta ei peste bancnotele mele. 
Kate ne aruncă rapid un zâmbet jalnic. 

— Mersi, fetelor, o să vă dau banii înapoi de îndată ce 
ajungem în Salten, că acum au câte un ATM în fiecare oficiu 
poştal. 

— Nu e cazul, zice Fatima, dar Kate deja a închis uşa 
Morii după ea, după care auzim de afară voci, mormăitul 
fermierului când îi întinde banii, apoi  scrâşnetul 
cauciucurilor, când iese cu spatele camionetei de pe cărare, 
cu oaia moartă în lada din spate. 

Kate se întoarce în casă şi văd că e albă la faţă, dar 
uşurată. 

— Slavă Domnului... nu cred că o să cheme poliţia. 

— Deci nu crezi că Shadow a sfâşiat-o? o întreabă 
Fatima, dar Kate nu-i răspunde. 

În schimb, se duce la chiuvetă să se spele iar pe mâini. 

— Ai sânge pe mânecă, îi zic, şi ea îşi coboară ochii să se 
privească. 

— Oh, Dumnezeule, da, am sânge pe mine. Cine ar fi 
crezut că săraca oaie are atâta sânge în ea? 

Scapă un fluierat uşor şi ştiu că se gândeşte la 


— 97 — 


domnişoara Winchelsea şi la spectacolul Macbeth de la 
finalul semestrului în care n-a mai apucat să joace. Scutură 
haina de pe ea şi-o lasă să cadă pe podea, apoi umple o 
găleată cu apă. 

— Pot să te ajut? o întreabă Fatima. 

Kate clatină din cap. 

— Nu, e OK, mă duc să spăl pontonul, apoi poate mă duc 
să fac o baie. Mă simt dezgustător. 

Ştiu ce zice. Şi eu mă simt la fel de dezgustător - de 
parcă ceea ce-am văzut m-a întinat, cu toate că nu eu l-am 
ajutat pe fermier să arunce oaia în spatele camionetei. Kate 
trage uşa după ea şi pe mine mă trece un fior prin tot 
corpul, apoi aud afară un şuvoi de apă şi hârşst, hârşt, o 
mătură. Mă ridic şi o pun pe Freya în căruţ. 

— Crezi că a fost Shadow? întreabă Fatima pe un ton jos, 
în timp ce o învelesc pe Freya. 

Ridic din umeri şi ne uităm amândouă spre Shadow care 
e covrig pe covor, în faţa sobei neaprinse, cu o mină 
complet nefericită. Se vede că se simte ruşinat, are ochii 
trişti şi, simțind că ne uităm la el, ridică privirea spre noi, 
mirat, apoi se linge iar pe bot, scâncind. Ştie că ceva e în 
neregulă. 

— Nu ştiu ce să zic, răspund eu. 

Ce ştiu sigur e că nu-l voi mai lăsa niciodată singur cu 
Freya. Jacheta lui Kate e boţită pe jos, lângă chiuvetă şi 
simt dintr-odată că trebuie să fac ceva, să ajut într-un fel 
sau altul, indiferent cât de puţin. 

— Kate are maşină de spălat? 

Fatima se uită în jur. 

— Kate îşi ducea tot timpul hainele să le spele la şcoală, 
îţi aduci aminte că Ambrose îşi spăla toate hainele lui de la 
studio în chiuvetă? De ce mă întrebi? 

— Voiam să spăl jacheta la maşină, dar cred că o s-o pun 
doar să se înmoaie. 

— Oricum, sângele iese mai bine cu apă rece. 

Nu văd nicăieri o maşină de spălat, aşa că pun dopul la 
chiuvetă şi dau drumul la apă rece, apoi iau de jos haina lui 
Kate. Înainte s-o pun în chiuvetă, caut în fiecare buzunar, 


ca să mă asigur că nu bag la apă ceva de valoare. Abia 
când degetele mele dau peste ceva moale şi neplăcut la 
atingere, îmi aduc aminte cum Kate a luat ceva de pe 
ponton şi că a îndesat obiectul în buzunar, să nu vedem 
noi. 

Când scot chestia din buzunar, nu-mi dau seama cee-o 
bucată de ceva alb cu roşu, încâlcit printre degetele mele - 
şi scap un sunet involuntar de scârbă când duc mâinile 
deasupra jetului de apă rece. Obiectul se desface ca o 
petală din mâna mea şi pluteşte domol spre fundul 
chiuvetei, de unde îl pescuiesc. 

Nu ştiu ce mi-am închipuit eu că e, dar orice ar fi fost, nu 
mă aşteptam la aşa ceva. 

E un bileţel, o bucată de hârtie udă şi plină de sânge, 
care deja se descompune pe margini, iar literele cursive 
sunt aproape şterse, dar încă lizibile. 

De ce n-o arunci şi pe asta în Estuar? scria pe bilet. 

Brusc mă copleşeşte un sentiment pe care nu l-am mai 
cunoscut niciodată. E panică pură, clară. 

Rămân o clipă nemişcată, incapabilă să spun ceva sau 
măcar să respir, Stau acolo, pur şi simplu, cu apa 
însângerată scurgându-mi-se printre degete, cu inima 
bătându-mi haotic în piept, cu obrajii arzând, înroşiţi de un 
val de vină şi frică. 

S-a aflat. Cineva ştie. 

Mă uitam la Fatima care nu mă priveşte, care n-are nici 
cea mai vagă idee de ceea ce s-a întâmplat. Are capul 
aplecat deasupra telefonului, trimiţându-i un mesaj lui Ali 
sau cam aşa ceva. Deschid gura o clipă... apoi o închid la 
loc, mânată de un instinct. 

Strâng în pumn bucata de hârtie mototolită, o zdrobesc 
până când e doar o masă amorfă, îmi simt unghiile în 
carnea palmei ciopârţind şi sfâşiind hârtia până nu mai 
rămân decât fulgi albi şi roşii, până când dispare cu totul, 
până când nu mai rămâne nici măcar un singur cuvânt. 

Cu mâna cealaltă scot dopul şi las apa murdară de sânge 
să se scurgă din haină, şi-mi bag degetele în gaura de 
scurgere în timp ce apa curge încă, dând drumul 


200 


bucăţelelor de hârtie să se ducă odată cu ultimii stropi de 
apă. Apoi dau drumul la robinetul de apă rece şi clătesc 
chiuveta, să se ducă orice rămăşiţă de hârtie, fiecare fibră, 
fiecare moleculă de acuzaţie, până când nu mai rămâne 
absolut nicio urmă, ca şi cum nici n-ar fi existat vreodată. 


— 100 — 


Trebuie să ies afară. 

E ora zece şi Kate e încă în baie. Thea s-a dus înapoi la 
somn şi Fatima lucrează, cu laptopul deschis dinaintea ei 
pe masă, în faţa ferestrei, cu capul aplecat, concentrată la 
e-mailuri. 

Freya stă pe podea cu fundul ei grăsuţ, iar eu încerc să 
mă joc încet cu ea ca să n-o deranjez pe Fatima. Îi citesc 
din cartea cu decupaje care îi place ei, cea cu bebeluşii 
care se joacă de-a v-aţi ascunselea, dar tot uit să întorc 
pagina şi ea bate cu palma în carte şi ciripeşte, uitându-se 
la mine, ca şi cum ar vrea să-mi zică: Haide! Dă pagina mai 
repede! 

— Unde e bebe, zic eu încet, dar sunt distrasă, nu intru 
cum trebuie în joc. 

Shadow stă în continuare amărât în colţul lui, lingându-şi 
botul, şi tot ce vreau e să o apuc pe Freya şi s-o strâng la 
piept şi să ies de aici. 

Aud afară băzâit de muşte şi mă gândesc iar la oaia cu 
maţele revărsate pe ponton. Deschid unul dintre decupajele 
cărţii să-i arăt Freyei chipul surprins al bebeluşului când 
văd, exact lângă piciorul rotund al fetiţei, un picior perfect, 
o aşchie ascuţită de lemn care ieşea din podea. 

Locul acesta, în care am petrecut atât de multe ori pline 
de fericire, a devenit deodată foarte ameninţător. 

Mă ridic, o iau pe Freya în braţe, iar ea sughiţă mirată şi 
dă drumul cărţii. 

— Cred că o să mă duc să fac o plimbare, zic eu cu voce 
tare. 

Fatima abia dacă ridică ochii din calculator. 

— Nu e rău. Încotro? 

— Nu ştiu. Probabil în sat. 

— Eşti sigură? Sunt vreo şase, şapte kilometri până în 
Salten. 

Mă abţin să-mi exprim iritarea. Ştiu la fel de bine ca şi ea 
care e distanţa până în sat. Am parcurs-o pe jos de-atâtea 

— 101 — 


ori. 

— Da, sunt sigură, îi răspund, pe un ton egal. O să fie 
OK... am încălțări bune, iar căruciorul Freyei este destul de 
rezistent. În plus, dacă obosim, putem să luăm un taxi 
înapoi fără nicio problemă. 

— Bine, atunci, distracţie frumoasă! 

— Mulţumesc, mamă, îi zic, nemaiputând să-mi suprim 
iritarea, iar ea ridică privirea şi-mi aruncă un rânjet. 

— Aoleu, iar am făcut chestia asta? Îmi pare rău, îţi 
promit că n-o să te pun să-ţi iei haina cu tine şi nici n-o să 
te întreb dacă ai făcut pipi înainte să pleci. 

Mă umflă râsul în timp ce o pun pe Freya în căruţ. Fatima 
a reuşit întotdeauna să mă facă să râd şi e greu să rămâi 
nervoasă pe cineva în timp ce rânjeşti amuzată. 

— De fapt, s-ar putea să nu fie o idee rea să fac pipi, 
răspund eu, punându-mi sandalele în picioare. Mugşchii 
pelvisului nu mai sunt ce-au fost. 

— Mie-mi spui? zice Fatima absentă, bătând în tastatură. 
Îţi aduci aminte de exerciţiile Kegel? Şi strângeţi! 

Râd iar şi mă uit pe fereastră. Soarele străluceşte peste 
apele scânteietoare, lucioase ale Estuarului şi dunele de 
nisip lucesc de căldură. Trebuie să-mi aduc aminte de 
crema de protecţie solară a Freyei. Oare unde am pus-o? 

— Am văzut-o în trusa ta de cosmetice, zice Fatima, 
vorbind cu creionul între dinţi. 

Întorc brusc capul spre ea. 

— Ce-ai spus? 

— De crema solară despre care mormăiai în timp ce 
cotrobăiai prin geanta cu pampers a Freyei. Dar eu am 
văzut-o sus, în baie. 

Dumnezeule, am zis chestia asta cu voce tare? Cred că o 
iau razna. Poate că m-am obişnuit aşa de când sunt singură 
cu Freya, în concediu de maternitate, poate am început să 
vorbesc singură, în apartamentul liniştit, spunându-i ei, cu 
voce tare, ce gândesc? 

Gândul îmi dă fiori pe şira spinării. Ce altceva am mai zis 
cu voce tare? 

— Mersi, îi răspund Fatimei. Te uiţi tu un pic la Freya? 


— 102 — 


Ea dă din cap că da şi trag o fugă sus, la etaj, clămpănind 
cu sandalele pe scările de lemn. 

Incerc uşa, dar e încuiată şi aud apa curgând, apoi, în 
cele din urmă, îmi aduc aminte de Kate care s-a dus să facă 
baie. 

— Cine e? 

Vocea îi e înfundată din cauza uşii şi răsună cu ecou. 

— Scuze, îi răspund eu prin uşă. Am uitat că eşti 
înăuntru. Am lăsat crema de soare a Freyei în baie... crezi 
că poţi să mi-o dai? 

— Stai o clipă! 

Aud cum iese din cadă, apoi încuietoarea ţăcănind, apoi 
cum intră iar în cadă. 

— Intră! 

Deschid uşa cu precauţie, dar Kate e ascunsă toată sub 
munţii de spumă, părul îi e legat într-un coc neglijent, 
lăsându-i să se vadă gâtul lung şi subţire. 

— Imi pare rău, zic eu. O găsesc repede şi plec. 

— Stai liniştită. 

Kate scoate un picior afară din spumă şi începe să-l radă. 

— Nici nu ştiu de ce mai încui uşa. Nu e ceva ce n-aţi mai 
văzut şi înainte. Te duci la plimbare? 

— Mă duc să mă plimb puţin. Poate ajung în Salten, cine 
ştie? 

— Oh, ascultă, dacă îţi dau cardul meu, n-ai vrea să-mi 
scoţi tu două sute de lire ca să vă dau banii înapoi? 

Am găsit deja crema de protecţie solară şi acum stau în 
picioare, în faţa ei, sucind şi răsucind capacul tubului. 

— Kate, eu... ascultă, eu şi Fatima... nu vrem... 

Dumnezeule, ce greu e... cum să-i zic ce-am de zis? Kate 
a fost întotdeauna o femeie mândră. Nu vreau s-o jignesc. 
Cum pot să-i zic ce gândesc cu adevărat, că n-are cum să-şi 
permită două sute de lire, cu casa care se dărâmă pe ea şi 
cu maşina pe butuci, pe când eu şi Fatima ne permitem? 

Cum mă chinui eu să-mi găsesc cuvintele potrivite, îmi 
vine în minte o imagine foarte puternică, ceva care-mi 
distrage atenţia ca înţepătura unui ac rătăcit prin geantă, 
când scotocesc după portofel. 


— 103 — 


Bileţelul acela, îmbibat de sânge. De ce n-o arunci şi pe 
asta în Estuar? 

Dintr-odată mi se face rău. 

— Kate, zic eu fără ocolişuri, ce s-a întâmplat de- 
adevăratelea acolo? Cu Shadow? 

Brusc, chipul îi devine rigid, complet lipsit de expresie. E 
ca şi cum cineva ar fi tras oblonul peste trăsăturile ei. 

— Ar fi trebuit să închid poarta, zice ea sec, atâta tot. 

Şi ştiu, ştiu sigur că mă minte. Kate a devenit la fel de 
inaccesibilă ca o statuie, iar în momentul acesta nu mai am 
niciun dubiu. 

Ne-am jurat să nu ne minţim niciodată una pe cealaltă. 

Mă uit la ea îndelung, cum e cufundată în apa tulbure, 
plină de săpun, la gura ei crispată, inexpresivă; la buzele 
subţiri şi sensibile, strânse, închise, ascunzând în spatele 
lor adevărul. Mă gândesc la bileţelul acela pe care l-am 
distrus. Ştim amândouă că mă minte în faţă şi sunt pe 
punctul de a-i arunca asta... numai că nu prea îndrăznesc. 
Dacă minte, atunci înseamnă că are un motiv şi mi-e frică 
să aflu care este acesta. 

— Bine, zic eu în cele din urmă, întorcându-mă cu 
spatele, conştientă de propria-mi laşitate. 

— Cardul meu e în portofel, strigă ea după mine, în timp 
ce închid uşa în urma mea. PIN-ul e 8431. 

Dar, clămpănind în jos pe scări spre Fatima şi Freya care 
încă nu se trezise, nu mă străduiesc deloc să-l ţin minte. N- 
am nici cea mai mică intenţie să-i iau cardul sau banii. 


— 104 — 


Afară, împingând căruţul Freyei pe drumeagul de nisip 
care duce spre malul Estuarului, departe de Moară, simt că 
atmosfera opresivă începe să se disipeze. 

Ziua e calmă şi tăcută şi pescăruşii pescuiesc fără griji în 
apele crescânde ale mareei, păsăretul de baltă populează 
limba de uscat ce va fi înghițită de flux, călcând apăsat, 
aruncându-se cu capul în noroi ca să smulgă viermii şi 
gândacii care habar n-au ce-i aşteaptă. 

Simt soarele fierbinte în ceafă, aşa că ajustez oblonul de 
soare al căruciorului şi, cu urmele de cremă cu care am 
uns-o pe Freya pe mâinile şi picioarele ei dolofane, mă dau 
pe gât. 

In nări îmi persistă mirosul de sânge şi tânjesc după o 
pală de vânt să mi-l şteargă din minte. Chiar să fi fost 
Shadow? Nu-mi dau seama. Încerc să mă gândesc iar la 
maţele întinse pe ponton şi la câinele care scâncea; oare 
rănile erau de la colții unui maxilar puternic sau tăieturi de 
cuţit? Pur şi simplu, nu ştiu. 

Insă un lucru îl ştiu bine: Shadow n-avea cum să fi scris 
bileţelul acela. Deci cine l-a scris? În ciuda căldurii, mă 
trece un fior pe şira spinării, căci cruzimea gestului mă 
cutremură până în rărunchi. Dintr-odată simt acelaşi 
impuls, de a-mi lua fata, aşa adormită, de a o strânge la 
piept, îmbrăţişând-o de parcă aş vrea s-o bag din nou în 
mine, ca s-o pot proteja de această încrengătură de secrete 
şi minciuni care mă înconjoară, care mă trage înapoi spre o 
greşeală pe care am făcut-o acum mulţi, mulţi ani şi de 
care am crezut că am scăpat. Incep să-mi dau seama că n- 
a scăpat nimeni de nimic. Şaptesprezece ani am fugit şi ne- 
am ascuns, fiecare în alt fel, dar n-a mers... înţeleg asta 
acum. Poate că am ştiut-o dintotdeauna. 

La capăt, drumeagul dă într-o şosea care duce, într-o 
parte, spre gară, iar în partea cealaltă, dinspre pod, duce 
spre Salten. Mă opresc pe pod, o legăn pe Freya, împingând 
căruţul cu blândeţe, înainte şi înapoi, cuprinzând cu privirea 

— 105 — 


peisajul bine cunoscut. Ţinutul din care face parte Salten e 
neted şi reuşeşti să vezi în depărtare, la distanţe 
considerabile, chiar şi dintr-un punct de observaţie destul 
de jos, cum e podul. In faţa mea, neagră pe albastrul 
strălucitor al Estuarului, pipernicită din cauza depărtării, se 
vede Moara. La stânga, de partea cealaltă a râului, văd 
casele şi străzile înguste ale satului Salten. 

lar la dreapta, în depărtare, e ceva alb care străluceşte 
deasupra liniei copacilor, aproape invizibili din cauza 
orizontului îmbăiat în lumină. Internatul Salten. Din punctul 
în care sunt, îmi este imposibil să disting cărarea pe care 
apucam ca să traversăm mlaştinile în momentele noastre 
de rebeliune. Poate că e năpădită de vegetaţie. Imi aduc 
aminte de acea primă dată, într-o noapte rece de 
octombrie, când ne-am urcat pe fereastră şi am coborât pe 
scara de incendiu, zăngănind structura şubredă din fier, cu 
lanternele în dinţi, cu cizmele în mâini ca să nu-i trezim pe 
profesori, şi mă mir acum de prostia noastră. 

Când am ajuns la capătul scării, ne-am pus cizmele în 
picioare („Nu vă luaţi pantofii”, îmi aduc aminte că ne zicea 
Kate, „nici măcar după vara pe care am avut-o, pentru că o 
să fie plin de noroi”), apoi am luat-o din loc, traversând în 
pas iute terenurile de hochei, râzând pe înfundate până 
când am ajuns la o distanţă rezonabilă de clădirile şcolii ca 
să nu ne mai audă nimeni. 

Prima parte era întotdeauna cea mai periculoasă, mai 
ales când ziua creştea şi afară era încă lumină mult după ce 
se dădea stingerea. După Paşti, un profesor care se uita pe 
fereastră putea să ne vadă pe toate patru alergând pe 
terenurile bine îngrijite, întâi pe Thea, cu picioarele ei lungi 
parcurgând distanţa cu uşurinţă, apoi Kate la mijloc şi la 
urmă, gâfâind, eu şi Fatima. 

Dar când am făcut-o prima dată, era o beznă de-ţi ieşeau 
ochii din cap, iar noi am bâjbâit prin întuneric până când 
am ajuns la nişte tufişuri de arbuşti pitici ce marcau capătul 
mlaştinii, iar acolo am slobozit hohotele de râs pe care ni le 
reţinuserăm şi ne-am aprins lanternele. 

Kate ne-a arătat drumul, iar noi am urmat-o printr-un 


— 106 — 


labirint de canale şi şanţuri pline de apă neagră, sălcie, 
care strălucea în lumina lanternelor. 

Am sărit peste garduri şi pârleazuri, am trecut peste 
şanţuri, urmând cu atenţie instrucţiunile pe care Kate ni le 
arunca peste umăr cu glas înfundat: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, mergeţi pe margine... 
terenul din stânga e mlaştină pură... ţineţi-vă de pârleazul 
ăsta, pentru că dacă deschideţi poarta aia, n-o să mai 
putem s-o închidem la loc şi o să iasă toate oile... Puteţi să 
vă ţineţi de smocul ăla de iarbă ca să săriţi peste şanţ... 
vedeţi unde stau eu acum? E cea mai solidă parte a 
malului. 

În copilărie, cutreierase în lung şi-n lat mlaştinile şi, deşi 
nu era în stare să spună numele unei singure flori sau să 
identifice jumătate din păsările pe care le deranjam în 
drumul nostru, ştia fiecare smoc de iarbă, fiecare bucăţică 
de mlaştină în care te puteai cufunda, fiecare pârâu, fiecare 
dâmb sau şanţ şi, chiar şi în întuneric, ne conducea fără 
greş prin labirintul de drumuri pentru oi, printre bălți şi 
şanţuri de asanare cu apă stătută, până când, în cele din 
urmă, săream un gard şi, dincolo de el... Estuarul, cu apele 
strălucitoare în lumina lunii, iar în depărtare, sus pe malul 
nisipos, Moara, cu lumina aprinsă la o fereastră. 

— E tatăl tău acasă? a întrebat Thea. 

Kate a clătinat din cap: 

— Nu, cred că e plecat cu treburi în sat. Trebuie să fie 
Luc. 

Luc? Era prima dată când auzeam vorbindu-se despre un 
Luc. Era un unchi? Poate frate? Eram aproape sigură că 
Kate îmi spusese că era singură la părinţi. 

Încurcată, n-am avut timp să schimb decât o privire cu 
Fatima, căci Kate a şi pornit iar la drum, de data asta fără 
să se mai uite în spate după noi, acum că aveam pământ 
solid, nisipos, sub picioare, aşa că am luat-o la goană ca s-o 
ajungem din urmă. 

Ajunsă la uşa Morii, s-a oprit o clipă, aşteptând-o pe 
Fatima care venea ultima, gâfâind uşor, apoi a deschis uşa. 

— Bun venit acasă, fetelor! 


— 107 — 


Acela a fost momentul în care am păşit pentru prima 
dată în Moară. 


Când mă gândesc în trecut la momentul în care am văzut 
Moara pentru prima dată, îmi dau seama că nu s-a 
schimbat aproape deloc şi asta e ceea ce mă frapează cel 
mai mult: poate că tablourile de pe pereţi erau puţin altfel 
şi locul era ceva mai puţin dărăpănat, dar scara elicoidală 
din lemn, ferestrele înclinate prin care intra lumina aurie 
dinspre Estuar, toate acestea erau la fel. Seara aceea de 
octombrie era rece, iar în sobă ardea focul de lemne şi 
primul lucru care m-a lovit, în momentul în care Kate a 
deschis uşa, a fost un val de căldură şi lumina focului din 
sobă, şi mirosul de fum amestecându-se cu mirosul de 
vopsele în ulei şi terebentină şi apă de mare. 

În faţa focului, într-un balansoar de lemn, cineva şedea 
citind o carte, iar când am intrat noi în casă, şi-a ridicat 
privirea mirată. 

Era un băiat de vârsta noastră - sau, mai exact, cu cinci 
luni mai mic decât mine, aşa cum am aflat mai târziu. De 
fapt, era doar cu un an mai mare decât fratele meu mai 
mic, dar era cum nu se poate mai diferit, în toate privinţele, 
decât Will al meu, cel cu pielea alb-rozalie. Picioarele şi 
mâinile băiatului erau suple şi lungi, bronzate până 
ajunseseră arămii, iar părul lui negru era tăiat neuniform, în 
colţuri, ca şi cum s-ar fi tuns el însuşi; băiatul era adus de 
spate, tipic pentru cineva suficient de înalt cât să-şi facă 
griji pentru pragul de sus. 

— Kate, ce faci aici? 

Vocea îi era profundă şi uşor răguşită, dar mai avea ceva 
anume, ceva nu reuşeam să identific, un accent diferit de al 
lui Kate. 

— Tata nu e acasă. 

— Bună, Luc, i-a răspuns Kate şi s-a ridicat pe vârfuri să-l 
sărute pe obraz, un sărut dur, familial. Imi pare rău că nu ți- 
am zis nimic dinainte. A trebuit să mă car din văgăuna aia 
şi, ei bine, nu puteam să le las pe fete să putrezească în 
internat. O ştii pe Thea, desigur. Ea e Fatima Qureshy. 


— 108 — 


— Bună, a zis Fatima, sfioasă. 

l-a întins mâna şi Luc i-a strâns-o, oarecum jenat. 

— lar aceasta este Isa Wilde. 

— Bună, l-am salutat. 

El s-a întors spre mine, mi-a zâmbit şi am văzut că avea 
ochii aproape aurii, ca ai unei pisici. 

— Fetelor, el e Luc Rochefort, ăâă... a zis ea şi s-a oprit, a 
schimbat cu Luc o privire şi un zâmbet care i-a încreţit 
pielea bronzată din colţul gurii. Fratele meu vitreg... cred. 
Mda, oricum, iată-ne pe toţi aici. Luc, nu sta acolo aşa. 

Luc a zâmbit din nou, apoi s-a aplecat jenat şi s-a retras 
spre fundul încăperii, făcându-ne loc. 

— Pot să vă ofer ceva de băut? ne-a întrebat el, în timp 
ce ne făceam loc pe lângă el - eu şi Fatima cu limba legată 
din pricina prezenţei neaşteptate a unui străin, şi nu a 
oricărui străin, ci a unuia destul de ciudat, având în vedere 
că stătuserăm atâtea săptămâni doar în compania fetelor. 

— Ce ai de băut? l-am întrebat. 

— Vin, a zis el, ridicând din umeri. Côtes du Rhône. 

Şi dintr-odată mi-am dat seama de unde era accentul 
acela, deşi ar fi trebuit să-mi dau seama după nume. Luc 
era francez. 

— E bun şi vinul, am zis eu, ridicând la rândul meu din 
umeri. Mersi, am adăugat, luând paharul din mâna lui şi 
dându-l, nesăbuit, peste cap. 


Era târziu, iar noi eram ameţite şi abia ne mai mişcam de 
cât băuserăm, şi râdeam şi dansam pe muzica pe care Kate 
o pusese la gramofon, când am auzit mânerul uşii şi toate 
ne-am întors capetele spre Ambrose care tocmai intra, cu 
pălăria în mână. 

Eu şi Fatima am paralizat, dar Kate s-a dus, cu picioarele 
împleticite, împiedicându-se de covor şi râzând, spre tatăl 
ei care a prins-o în braţe şi a sărutat-o pe amândoi obrajii. 

— Tati, n-ai să ne spui, nu-i aşa? 

— Dă-mi şi mie ceva de băut, a zis el, aruncându-şi 
pălăria pe masă şi ciufulindu-i părul lui Luc care zăcea 
răsturnat pe canapea. A, da, nici nu v-am văzut măcar. 


— 109 — 


Dar evident că ne văzuse. Şi propriul lui desen stă 
mărturie a minciunii, acel tablou micuţ, în creion, care e 
agăţat într-un cârlig pe palier, lângă uşa de la dormitorul lui 
Kate. E o schiţă a canapelei din acea primă noapte, cu Luc, 
cu Thea şi cu mine încâlciţi, unii peste ceilalţi, ca nişte căţei 
abia fătaţi, cu braţele în jurul celorlalţi, cu picioarele atât de 
încolăcite că era dificil să mai distingi unde mă terminam 
eu şi începeau Luc sau Thea. Cocoţată pe braţul canapelei 
era Fatima, cu picioarele goale pe post de spătar pentru 
Thea care stătea rezemată de ea. lar la picioarele noastre 
era Kate, cu spinarea lipită de marginea canapelei jerpelite, 
cu genunchii la bărbie şi privirea pironind focul. În mână 
avea un pahar de vin, iar degetele mele erau înfăşurate în 
părul ei mătăsos. 

A fost prima noapte în care am stat şi am băut şi am râs, 
ghemuiţi unii în braţele celorlalţi, cu flăcările din sobă 
încălzindu-ne feţele, încălzindu-ne trupurile pe de-a-ntregul, 
odată cu vinul - dar n-a fost ultima noapte. Ne-am întors, 
iar şi iar, străbătând câmpurile care trosneau îngheţate sub 
tălpile noastre sau pajiştile pline de miei, lăsându-ne 
atrase, iar şi iar, ca moliile de flacăra care strălucea în 
întunericul  mlaştinilor, chemându-ne la ea. Apoi, ne 
întorceam la internat în zorii palizi ai dimineţilor de 
primăvară, ca să stăm, cu pleoapele grele de somn, la orele 
de franceză sau ne dibuiam cu greu drumul în dimineţile de 
vară, râzând copios, cu apa sărată uscându-ni-se în păr. 

Nu ieşeam tot timpul din internat. După primele două 
săptămâni ale fiecărui semestru, weekendurile erau 
„deschise”, ceea ce însemna că eram libere să mergem 
acasă sau la prieteni, atâta vreme cât aveam permisiunea 
părinţilor. Pentru mine sau Fatima, acasă nu era o opţiune, 
căci tata era permanent cu mama la spital, iar părinţii ei 
erau în Pakistan. Şi Thea... ei bine, nu am întrebat-o 
niciodată pe Thea, dar era clar că ceva nu era în regulă cu 
familia ei, ceva care însemna că fie nu se putea duce 
acasă, fie nu voia ea să se întoarcă la părinţii ei. 

Dar nu scria nimic în regulamentul internatului că nu 
puteam merge la Kate, aşa că ne-am dus, de cele mai 


— 110 — 


multe ori făcându-ne bagajele şi traversând mlaştinile cu ea 
vinerea, după orele de pregătire, ca să ne întoarcem 
duminică seara, pentru înregistrare. 

La început mergeam din când în când, câte un weekend, 
ocazional... apoi din ce în ce mai des... şi apoi, în cele din 
urmă, mergeam la ea în majoritatea weekendurilor, până 
când studioul lui Ambrose era plin ochi de schiţe cu noi 
patru, până când Moara ne-a devenit la fel de familiară 
precum cămăruţa pe care o împărţeam cu Fatima, ba chiar 
mai familiară, până când picioarele mele cunoşteau 
geografia mlaştinii în cele mai mici detalii, aproape la fel de 
bine cum o ştia Kate. 

— Domnul Atagon trebuie să fie un sfânt, ne-a zis într-o 
vineri seară domnişoara Weatherby, pedagoga de la 
internat, zâmbind vag, în timp ce semnam, din nou, 
împreună cu Kate, de ieşire. Vă predă toată săptămâna, 
apoi vă găzduieşte gratis tot weekendul. Eşti sigură că tatăl 
tău n-are nicio problemă cu toate astea, Kate? 7 

— Absolut niciuna, a răspuns Kate cu fermitate. li convine 
de minune să ştie că prietenele mele vin să stea cu mine. 

— Şi tata şi-a dat acordul, am intervenit eu atunci. 

Ba chiar foarte prompt, aş adăuga acum; tata era atât de 
uşurat să ştie că mă simt bine în Salten şi că nu mă 
adăugam şi eu pe lista lui de probleme, cerându-i să vin 
acasă, încât ar fi semnat un pact cu diavolul însuşi. Prin 
comparaţie, un teanc de învoiri semnate dinainte pe o 
perioadă mai lungă era floare la ureche. 

— Nu vreau să insinuez că n-ar trebui să-ţi petreci atâta 
timp cu Kate, mi-a zis pedagoga mai târziu, când m-a 
invitat la ceai în biroul ei şi m-a privit cu îngrijorare. Mă 
bucur că ţi-ai făcut prietene aici. Dar ţine minte un lucru, ca 
să fii o femeie împlinită trebuie să ai o varietate mare de 
prieteni. De ce nu-ţi petreci weekendul şi cu una dintre 
celelalte fete? 

— Păi... am zis eu, sorbind din ceai, există vreo regulă în 
codul internatului despre numărul de weekenduri pe care 
am voie să le petrec în afara şcolii? 

— Mmm... nu există neapărat ceva scris... 


— 111 — 


Am dat din cap, i-am zâmbit, mi-am băut ceaiul, apoi, 
vineri, am semnat de ieşire ca să mă duc acasă la Kate, aşa 
cum o tot făcusem. 

lar cei de la şcoală nu aveau ce să facă în privinţa asta. 

Până când au făcut totuşi ceva. 


— 112 — 


Când ajung la drumul care duce în Salten, deja mi-e cald 
rău şi sunt transpirată toată, aşa că mă opresc la umbra 
unui pâlc de stejari de pe marginea şoselei, simțind cum 
broboane de transpiraţie mi se preling pe piept, umezindu- 
mi sutienul. 

Freya doarme liniştită, are gura ei roşie ca un boboc de 
trandafir, uşor întredeschisă, şi mă aplec s-o sărut aproape 
imperceptibil ca să n-o trezesc, apoi mă îndrept de spate şi 
o iau din loc spre sat, deşi mă dor picioarele de oboseală. 

Aud o maşină în spatele meu, dar nu mă întorc să văd 
cine e, însă când trece pe lângă mine, încetinește şi văd 
capul şoferului la geam şi-l recunosc: este Jerry Allen, 
patronul de la Salten Arms, în camioneta lui străveche în 
care căra pe vremuri băuturi de la supermarket. Numai că 
acum camioneta e mai veche şi mai şubredă ca niciodată, 
mai mult o ruginitură decât maşină. Oare de ce conduce 
Jerry rabla asta ruginită, veche de mai bine de treizeci de 
ani? Pubul n-a fost niciodată o mină de aur, dar se pare că 
acum o duce greu de tot. 

Jerry, cu capul scos pe geam, este curios din cale afară, 
întrebându-se, îmi imaginez, ce fel de turist e suficient de 
nebun încât să pornească la drum pe jos, de unul singur, pe 
căldura asta. 

Aproape că trece de mine când văd că trăsăturile feţei i 
se schimbă şi apasă brusc pe claxon, făcându-mă să tresar 
speriată, apoi frânează pe marginea drumului, aruncând în 
urmă un nor de praf care mă face să tuşesc şi să mă înec. 

— Eu te cunosc pe tine de undeva, zice el, când ajung în 
dreptul camionetei care avea motorul încă pornit. 

În voce i se simte o notă de triumf, de parcă m-a prins cu 
mâţa-n sac. Îmi zic în sinea mea că nu am negat vreodată 
că m-ar şti, dar nu-i spun ce gândesc. 

— Tu eşti una dintre fătucile care umblau cu Kate 
Atagon... una dintre fetele care... 

Îşi dă seama prea târziu unde duce discuţia şi-şi drege 

— 113 — 


vocea, acoperindu-şi gura, şi încearcă să-şi ascundă 
confuzia mimând o tuse tabagică. 

— Da, îi zic, cu voce egală, nevrând să-i dau satisfacția 
de a mă vedea reacţionând la cuvintele lui. Eu sunt Isa. Isa 
Wilde. Bună, Jerry. 

— Ai crescut mare, văd, zice el, ochii umezindu-i-se în 
timp ce mă analizează din cap până în picioare. la uite, ai şi 
un copil! 

— O fetiţă, îi răspund. Freya. 

— la te uită, nu mai spune, zice el, bodogănind fără sens 
şi-mi zâmbeşte, arătându-mi gingiile ştirbe şi dintele de aur 
care mi-a dat întotdeauna fiori pe şira spinării din motive pe 
care nu mi le puteam explica. 

Se uită la mine o vreme, cercetându-mă cu atenţie, de la 
sandalele mele prăfuite, la dârele de transpiraţie care-mi 
pătează rochia de vară, apoi îşi îndreaptă privirea înapoi 
spre Estuar. 

— Cumplite veşti, nu-i aşa? Mi-a zis Mick White că au 
îngrădit juma’ de mal, deşi de aici nu prea poţi vedea. 
Echipaje de poliţie, câini, corturile lor albe... deşi nu ştiu ce 
cred ei că o să găsească, da' mă rog. Moşneagu' lu' Judy 
Wallace a zis că, indiferent ce-a fost îngropat acolo, a stat 
în vânt şi-n ploaie mult prea multă vreme. Ea l-a găsit şi, 
din spusele lui Mic, câinele lor l-a rupt în două de la jumate, 
chiar la cot, că era putred ca lemnu'. Dacă mai pui şi apa 
sărată la socoteală, nu cred c-a mai rămas din el ceva. 

Nu ştiu cum să reacţionez la toate astea. Simt că mi se 
urcă greaţa în gât, aşa că mă mulţumesc doar să dau din 
cap, ameţită, iar în momentul acela pare să-şi dea brusc 
seama de ceva. 

— Mergi în sat? Urcă în spate şi te duc eu. 

Mă uit la el, la faţa lui roşie, la hârbul ruginit pe care-l 
conduce, cu banchete fără centuri de siguranţă, darămite 
un scaun pentru Freya, şi-mi aduc aminte că întotdeauna îi 
mirosea respiraţia a whisky, chiar şi la prânz. 

— Mersi, zic eu, încercând să zâmbesc. Dar, sincer, chiar 
îmi prieşte plimbarea. 

— Hai, lasă prostiile, zice el, arătând spre platforma 


— 114 — 


camionetei. Am destul loc acolo pentru căruţ şi până în sat 
mai sunt vreo doi kilometri buni. O să vă coaceţi! 

Nu simt miros de whisky, dar sunt prea departe de 
camionetă ca să pot spune cu siguranţă că e-n regulă, aşa 
că îi zâmbesc din nou şi clatin din cap. 

— Jerry, pe bune, mersi frumos. Dar prefer să merg pe 
jos. 

— Eh, cum vrei, zice el, rânjind, arătându-şi dintele de 
aur, şi bagă iar maşina în viteză. Când ai terminat 
cumpărăturile, dă o fugă până la pub şi măcar po' să-ţi ofer 
un pahar din partea casei. 

— Mersi, îi zic, dar vocea mea e înecată în mugetul 
cauciucurilor pe pământ şi praful verii care se ridică 
asemenea unui nor în urma lui, apoi îmi dau părul din ochi 
şi îmi continui drumul spre sat. 

Satul Salten mi-a dat întotdeauna fiori pe spate într-un 
mod pe care nu mi-l pot explica. În mare parte, sentimentul 
are de-a face cu plasele pescăreşti. Salten e un sat de 
pescari sau, mă rog, a fost. Acum în port nu mai intră decât 
vase de agrement, dar încă mai sunt câteva vase 
comerciale pescăreşti care mai trag în rada portuară. Ca un 
tribut adus meseriei, casele din sat sunt împodobite cu 
plase pescăreşti, ca o celebrare decorativă a istoriei 
localităţii, bănuiesc. Unii zic că poartă noroc şi poate că aşa 
a şi început totul, dar acum, din ce văd, o fac anume pentru 
turişti. 

Turiştii de-o zi trec prin sat în drum spre plajele nisipoase 
de pe coastă şi se dau în vânt după plase, fotografiind 
casele din piatră, mici şi cochete, şi casele cu decoraţiuni 
din lemn, îmbrăcate în țesătura de plase, în timp ce copiii 
lor cumpără îngheţate şi găleți de plastic în culori ţipătoare. 
Unele plase arată impecabil, ca şi cum ar fi fost cumpărate 
direct de la negustor şi n-au văzut niciodată marea, iar 
altele se vede clar că sunt folosite, rupturile care le-au scos 
din uz fiind încă vizibile, pline încă de bucăţi de alge şi cu 
colaci de salvare agăţaţi de ochiuri. 

Mie nu mi-au plăcut niciodată, chiar din momentul în care 
am dat prima dată cu ochii de ele. Au un aer trist şi 


— 115 — 


prădător în acelaşi timp, ca nişte pânze uriaşe de păianjen 
care înghit încet bietele case. Ele dau întregului sat o 
atmosferă deprimantă, ca orăşelele acelea americane 
toride din sud, unde barba-moşului se prelinge groasă pe 
copaci, legănându-se în vânt. 

Pe unele case, pânzele sunt puse modest, poate câteva 
agăţate ici şi colo, între etaje, dar pe altele sunt întinse 
peste tot, ca nişte ghirlande, atârnând în fâşii mari, 
putrede, drapând clădirea de la un capăt la celălalt, prinse 
deasupra uşilor, ascunzând ferestrele, încâlcindu-se în 
ghivecele de flori şi pe pervazuri sau pe sub obloane. 

Nu pot să sufăr ideea asta: să-ţi deschizi fereastra 
noaptea târziu şi să simţi cum pânza încâlcită îţi opune 
rezistenţă, nelăsând lumina lunii să intre în casă, cum 
ochiurile ei ţi se încurcă în degete când încerci să fortezi 
fereastra să se deschidă cum trebuie, cum fâşiile de 
zdrenţe se rup când te chinui să le descâlceşti de pe 
încuietoare. 

Dacă ar fi după mine, aş şterge orice urmă a tristelor 
relicve, ca unul care face curăţenia de primăvară dând 
afară din casă păianjenii adunaţi. 

Poate că tocmai simbolismul lor nu-mi place. Pentru că, 
în cele din urmă, la ce sunt bune plasele, dacă nu să prinzi 
ceva în capcană? 

Cum merg pe strada principală strâmtă, am senzaţia că 
sunt din ce în ce mai multe şi mai răspândite, iar satul în 
sine devine tot mai dărăpănat şi mai mic. Fiecare casă e 
sufocată de plase, acolo unde, acum zece ani nu erau decât 
pe jumătate învăluite, dacă nu cumva şi mai puţin de atât, 
iar plasele par puse anume ca să ascundă faptul că Salten 
se şterge încet, încet - plase agăţate peste tot, peste 
vopseaua care se coşcoveşte pe pereţi şi pe lemnul 
putrezit. Văd şi magazine goale, cu anunţuri „De vânzare” 
aproape şterse, legănându-se în adierile de vânt, şi o 
atmosferă generală de delabrare care mă şochează. Salten 
n-a fost niciodată un loc elegant, diferenţa dintre comună şi 
şcoala-internat fiind întotdeauna contrastantă. Dar acum 
îmi pare că mulţi dintre turişti s-au orientat spre Franţa sau 


— 116 — 


Spania şi mă întristează să văd cum buticuri precum cel din 
colţ, viu colorat, ornamentat cu găleți şi lopăţele de plastic, 
unde se vindea îngheţată pe vremuri, au dispărut, în loc 
rămânând numai ferestre goale, pline de praf şi pânze de 
păianjen. 

Poşta e în continuare la locul ei, iar plasa pescărească de 
deasupra e nouă: o pânză mare, portocalie, cu o ruptură 
încă vizibilă, deşi reparată. 

Deschid uşa cu spatele, împingând căruciorul în micul 
oficiu, şi în acelaşi timp ridic privirea. Te rog să nu cazi 
peste noi, zic eu o rugăciune în gând. Văd aievea cum 
pânzele cad peste mine şi Freya şi ne sufocă în încâlceala 
lor. 

Când dau să intru, clopoţelul de la intrare răsună cu 
putere, dar în spatele tejghelei nu e nimeni şi nimeni nu 
apare când ajung la bancomatul din colţ, unde ar trebui să 
fie cutiile cu cărţi poştale. Nu am nicio intenţie să-i iau banii 
lui Kate, dar dându-i cele o sută de lire am cam rămas fără 
cash şi vreau să mă asigur că am destui bani în portofel ca 
să... 

Mă opresc. Ca să ce? E o întrebare la care nu prea vreau 
să răspund. Ca să fac cumpărături? Ca să-i plătesc lui Kate 
biletele la reuniune? Amândouă motivele sunt valabile, dar 
nu asta am în minte. Să am destui bani în portofel ca să pot 
să plec rapid, în cazul în care o să fie nevoie. 

Tastez PIN-ul, când, deodată, din spatele meu, aud o 
voce răguşită, profundă, aproape masculină, deşi ştiu 
dinainte să mă întorc că nu e vocea unui bărbat. 

— la te uită! Cine ne onorează cu prezenţa! 

Scot banii din fanta bancomatului şi bag cardul înapoi în 
buzunar, apoi mă întorc şi o văd în spatele meu pe Mary 
Wren - matroana satului, probabil singura persoană din 
Salten care se apropie cel mai mult de noţiunea de şef al 
comunităţii. Când eram elevă la şcoală, ea lucra la poştă, 
dar acum, nu ştiu de ce, prezenţa ei mă prinde pe picior 
greşit. Am presupus că în toţi anii aceştia de când am 
plecat din Salten, s-a pensionat, a plecat. Dar se pare că 
nu. 


— 117 — 


— Mary, zic eu, forţându-mă să zâmbesc, în timp ce-mi 
îndes portofelul înapoi în geantă. Nu te-ai schimbat! 

E şi adevăr, şi minciună în acelaşi timp - faţa ei e la fel 
de lată şi de bătută de vânturi, cu aceiaşi ochi mici şi 
întunecaţi care ţi se împlântă în suflet. Părul, în schimb, 
care era un râu lung ce-i cădea pe umeri până la brâu, e 
acum de culoarea tăciunelui stins. Il poartă într-o coadă 
împletită care se subţiază spre capăt atât de mult, încât 
banda elastică abia reuşeşte să-l ţină legat. 

— Isa Wilde. 

Vine din spatele ghişeului şi se aşază în faţa mea, cu 
mâinile în şolduri, la fel de masivă şi de neclintit ca 
întotdeauna, ca o stană de piatră necioplită. 

— Să nu-mi cred ochilor! Ce te readuce prin părţile 
noastre? 

Ezit o clipă, ochii fugindu-mi spre teancul de 
săptămânale locale, pe care încă se mai putea vedea titlul 
de o şchioapă OS UMAN DESCOPERIT ÎN ESTUAR. 

Apoi îmi aduc aminte de minciuna pe care Kate i-a zis-o 
taximetristului. 

— Ah... păi... e balul de vară, zic eu. Reuniunea de la 
Internat. 

— Mda, zice ea, măsurându-mă de sus până jos, 
analizându-mi rochia de bumbac transpirată şi lipită de 
spate, uitându-se la Freya care dormea în căruciorul ei 
Bugaboo. Ce să zic, continuă ea, sunt surprinsă. Nu mă 
gândeam că o să mai vii pe aici. Au trecut destule baluri şi 
reuniuni de când aţi plecat şi n-am văzut nici picior de 
fetişcană din gaşca voastră. 

Mi s-a părut că a spus cuşca şi mă uit o clipă la ea, 
neînţelegând ce vrea să zică, dar apoi pricep. Gaşca. E un 
cuvânt destul de dur, dar, da, nu pot să neg că asta eram. 
Eu, Kate, Thea şi Fatima - eram o gaşcă. Eram foarte 
mândre de noi înşine şi nu aveam nevoie de nimeni 
altcineva decât în măsura în care deveneau ţintele 
glumelor şi jocurilor noastre. Credeam că, atâta vreme cât 
ne avem una pe cealaltă, putem să învingem orice şi pe 
oricine. Acesta e adevărul gol-goluţ: eram arogante şi 


— 118 — 


iresponsabile. Nu sunt mândră de comportamentul meu de 
atunci şi nu-mi place când Mary îmi aduce aminte de el, dar 
nu pot s-o condamn pentru termenul ales. 

— Păi o vezi pe Kate, nu? zic eu pe un ton lejer, 
încercând să schimb subiectul. 

Mary îmi face semn că da. 

— Ah, bineînţeles. Avem singurul bancomat din sat, aşa 
că vine pe aici destul de des. Plus că ea a rămas în sat, 
ceea ce mulţi n-au făcut. Oamenii respectă chestia asta, 
dincolo de toate ciudăţeniile ei. 

— Ciudăţeniile ei? repet, lăsând să mi se simtă în voce o 
doză de acreală pe care nu mi-o pot controla. 

Mary râde fără să se sinchisească, râde cu poftă de i se 
zdruncină întregul corp mătăhălos, însă e ceva lipsit de 
bucurie în râsul acela. 

— Doar o ştii pe Kate, zice ea în cele din urmă. Nu se 
amestecă deloc cu ceilalţi, trăieşte în solitudine, aşa cum 
ştii. Ambrose n-a fost niciodată un singuratic în felul ăsta, 
venea întotdeauna în sat, în pub, cânta în trupă la vioară. 
Poate că locuia în Estuar, dar era unul de-ai noştri, nu 
încape vorbă. Dar Kate... zice ea, ridicând privirea spre 
mine, analizându-mă din nou de sus până jos, apoi repetă: 
Nu se amestecă deloc cu ceilalţi. 

Îmi înghit nodul din gât şi încerc să găsesc un alt subiect 
de conversaţie. 

— Am auzit că Mark e poliţist acum, nu-i aşa? 

— Da, îmi răspunde Mary. Şi mare noroc, îţi spun drept, 
să ai pe cineva în poliţie care e de prin partea locului, cum 
s-ar zice. Lucrează în secţia din Hampton's Lee, dar cum 
Salten e şi casa lui, patrulează pe aici mai des decât ar 
face-o un străin. 

— Încă mai stă cu dumneata? 

— Oh, da, ştii cum e pe aici, cu proprietarii care tot 
timpul cresc preţul la imobiliare, e foarte greu pentru un 
tânăr să-şi mai cumpere loc'şorul lui, când tot vin bogătanii 
din Londra care pun mâna pe căsuţele noastre. 

Mă priveşte iar atent, dar, de data asta, ochii i se opresc 
la geanta copilului, apoi la poşeta mea Marni, un cadou de 


— 119 — 


la Owen şi care nu e mai ieftină de 500 de lire sterline, ci 
probabil mult mai scumpă. 

— Trebuie să fie greu, zic eu, jenată. Dar măcar intră 
bani în sat, nu? 

Mary pufneşte dispreţuitoare. 

— Ei, da! Aştia nu aduc bani, ăştia vin cu mâncarea în 
portbagaj din Londra; n-o să-i vezi făcând piaţa pe aici. N-ai 
văzut că măcelăria lui Baldock s-a închis? 

Dau din cap fără să spun nimic, simţindu-mă oarecum 
vinovată, iar Mary dă şi ea din cap. 

— Brutăria Croft & Sons, asemenea. N-a mai rămas cine 
ştie ce, în afară de poştă şi pub. Şi dacă apar berării pe aici, 
nici pubul nu mai rezistă mult. Oricum nu face cine ştie ce 
profit. La anu' pe vremea asta o să fie transformat în 
apartamente. Dumnezeu ştie ce-o să facă Jerry. N-are 
pensie, n-are economii, n-are nimic... 

Se apropie de mine şi mai mult şi dă jos acoperişul 
căruciorului Freyei. 

— Deci ai o fată acum. 

— Exact. 

Mă uit cum îi mângâie obrazul copilului adormit, cu 
degetul ei gros şi puternic. Pe sub unghii şi pe cuticule are 
pete închise la culoare. Probabil cerneală de la ştampilele 
de la poştă, dar în mintea mea e sânge. Încerc să nu tresar. 

— Freya. 

— Nu te mai cheamă Wilde, nu? 

Clatin din cap: 

— Tot Wilde mă cheamă. Nu sunt măritată. 

— Eh, e o frumoasă, zice Mary, îndreptându-se de spate. 
O să-i înnebunească şi ea pe băieţi acuşica, pun pariu. 

In ciuda eforturilor de a mă abţine, gura mi se strânge a 
dispreţ, iar degetele mi se încleştează pe mânerul îmbrăcat 
în burete al căruciorului. Mă chinui să trag aer în piept, să- 
mi înghit nodul din gât şi, odată cu el, şi replica acidă pe 
care sunt pe punctul de a o livra. Mary Wren e o 
personalitate puternică a satului - nici acum şaptesprezece 
ani nu te puneai cu ea şi îmi imaginez că nu s-au schimbat 
prea multe în acest sens, mai ales acum, că fiul ei e poliţist. 


— 120 — 


Am crezut că, odată plecată din Salten, am scăpat de 
toată această încrengătură de relaţii, de legătura 
nefirească şi neplăcută între şcoală şi restul satului, relaţie 
pe care Ambrose o manevra fără eforturi, spre deosebire de 
noi, ceilalţi. Mi-aş dori să trag căruţul departe de Mary, să-i 
zic să-şi vadă de treaba ei. Dar nu-mi pot permite să mi-o 
fac duşman. Şi nu doar de dragul lui Kate care trebuie să 
trăiască aici, ci de dragul nostru, al tuturor. Şcoala s-a 
spălat pe mâini de noi acum mulţi ani; iar Salten, dacă eşti 
respins şi de şcoală, şi de sat, poate fi un loc foarte ostil. 

În ciuda căldurii, mă trec fiori, iar Mary îşi ridică privirea 
spre mine. 

— ţi calcă cineva peste mormânt? 

Scutur din cap şi încerc să zâmbesc, iar ea râde, 
dezvelindu-şi dinţii galbeni şi pătaţi. 

— Păi, mă bucur să văd că te-ai întors prin părţile 
noastre, zice ea degajat, bătând duios cu mâna în căruţul 
Freyei. Parcă mai ieri eraţi toate patru aici, cumpărând 
dulciuri şi alte nimicuri. Îţi aduci aminte de minciunile alea 
pe care le spunea prietena aia a ta? Cum o chema... Cleo? 

— Thea, zic eu, cu voce domoală. Da, îmi aduc aminte. 

— Mi-a zis că taică-su era căutat pentru uciderea lu’ mă- 
sa şi aproape că am crezut-o, zice Mary, râzând din nou, 
întregul trup zguduindu-i-se, făcând şi căruţul fetei să se 
zdruncine solidar. Desigur, asta se întâmpla înainte să aflu 
ce mincinoase notorii eraţi tuspatru. 

Mincinoase. Un cuvânt aruncat cu asemenea uşurinţă în 
discuţie... mi se pare mie sau, dintr-odată, e ceva ostil în 
vocea lui Mary? 

— Da, păi... bâigui eu şi trag încet de căruţ, făcând-o să 
dea drumul copertinei. Ar trebui să-mi văd de drum... Freya 
o să vrea să mănânce în curând... 

— Nu vreau să te rețin, zice Mary cu aceeaşi degajare. 

Imi plec capul, ca şi cum mi-aş cere scuze, iar ea face un 
pas în spate, ca să mă lase să întorc căruciorul şi să-l 
îndrept spre ieşire. 

Aproape că reuşesc să întorc căruţul din trei mişcări, în 
spaţiul strâmt dintre rafturi, dându-mi seama mult prea 


— 121 — 


târziu că ar fi trebuit să dau cu spatele pe unde am venit, 
când, deodată, aud clopoţelul de la uşă. 

Mă întorc şi mă uit peste umăr. O clipă nu recunosc 
persoana care apare în uşă, dar apoi, când îmi dau seama 
cine e, simt că inima îmi sare deodată din piept ca o pasăre 
care se zbate fără speranţă să iasă din colivie. 

Are hainele pătate şi boţite, ca şi cum ar fi dormit 
îmbrăcat, pe obraz are o vânătaie, iar pe monturile 
pumnului e plin de tăieturi. Ce mă frapează însă, lovindu- 
mă parcă în moalele capului, e cât de mult s-a schimbat - şi 
totuşi, cât de puţin. A fost mereu înalt, însă nu mai are 
nimic din flăcăul subţire şi lung, căci bărbatul care stă acum 
în cadrul îngust al uşii umple spaţiul cu umerii lui, 
sugerând, fără să se străduiască, o forţă ascunsă, firească. 

Apoi faţa lui, pomeţii înalţi şi laţi, buzele subţiri şi, oh, 
Doamne, ochii aceia... 

Stau neclintită în picioare, şocată, încercând să-mi trag 
răsuflarea; el nu mă observă de la început, ci doar îi face un 
semn din cap lui Mary şi se dă la o parte, făcându-mi 
politicos loc să ies din oficiu. Abia când îi pronunt numele, 
cu vocea răguşită şi ezitantă, se întoarce brusc şi se uită la 
mine, se uită bine, pentru prima dată, iar faţa i se schimbă. 

— lsa? 

Ceva cade pe jos; cheile pe care le ţinea în mână. Vocea 
îi e exact aşa cum mi-o amintesc, profundă şi domoală, cu 
acel accent uşor bizar, singura urmă a limbii materne. 

— Isa? Tu... tu eşti? 

— Da, răspund eu, încercând să scap de nodul din gât, să 
zâmbesc, dar se pare că şocul mi-a paralizat muşchii feţei. 
Am crezut că eşti... că... nu erai plecat în Franţa? 

Expresia de pe chipul lui e rigidă, impasibilă, ochii lui 
aurii imposibil de citit, iar în voce resimt ceva dur, ţeapăn, 
ca şi cum încearcă din răsputeri să ascundă ceva. 

— M-am întors. 

— Dar, de ce... nu înţeleg, de ce n-a zis Kate... 

— Va trebui s-o întrebi pe ea. 

De data asta sunt convinsă că nu mi se pare, vocea lui 
chiar e rece, dură. 


— 122 — 


Nu înţeleg. Ce s-a întâmplat? Am senzaţia că bâjbâi în 
întuneric, într-o încăpere plină de obiecte fragile, preţioase 
şi care se clatină şi ameninţă să cadă la fiecare mişcare pe 
care o fac. De ce nu ne-a zis Kate că s-a întors Luc? Şi de ce 
e atât de...? Dar aici şirul gândurilor mele se întrerupe, căci 
nu sunt în stare să numesc sentimentul pe care îl 
generează prezenţa tăcută a lui Luc. Dar ce e? Nu e şoc - 
sau nu doar atât, nu acum, când surpriza de a da de mine 
aici a trecut. E un soi de emoție ascunsă, tainică pe care se 
vede că se chinuie să n-o exprime. O emoție care pare să 
fie... 

Cuvântul îmi vine pe limbă în momentul în care îl văd că 
face un pas înainte, blocându-mi ieşirea din poştă. 

Ură. 

Încerc din nou să-mi înghit nodul din gât. 

— Eşti... eşti bine, Luc? 

— Bine? repetă el, râzând, dar în voce nu i se simte nici 
urmă de amuzament. Bine? 

— N-am vrut să... 

— Cum dracu' poţi să mă întrebi aşa ceva? întreabă el cu 
vocea ridicată. 

— Poftim? 

Încerc să fac un pas înapoi, dar nu mai am unde să mă 
duc - Mary Wren e în spatele meu, foarte aproape de mine. 
Luc blochează ieşirea, iar între noi e căruciorul şi nu pot să 
nu mă gândesc că, dacă îşi iese din fire, Freya o să fie cea 
prinsă la mijloc. Ce s-a întâmplat cu el de s-a schimbat atât 
de mult? 

— Luc, calmează-te, îl avertizează Mary din spatele meu. 

— Kate a ştiut, zice Luc, iar vocea îi tremură. Şi tu ai ştiut 
la ce m-a trimis înapoi. 

— Luc, n-am... n-aveam cum să... 

Strâng cu putere mânerul căruţului Freyei până când 
încheieturile mi se albesc. Nu-mi doresc decât să ies afară 
din oficiu. În capul meu aud un bâzâit, ca un bondar care se 
zbate nebun lovindu-se de un geam şi îmi aduc aminte 
dintr-odată, cu groază, de oaia mutilată, de muştele care 
zburau pe maţele împrăştiate... 


— 123 — 


Zice ceva în franceză ce nu pricep, dar sună urât şi plin 
de scârbă. 

— Luc, zice Mary şi mai tare, dă-te la o parte din drum şi 
revino-ţi, dacă nu vrei să-l sun pe Mark. 

Urmează un moment de tăcere, în care aşteptăm, în 
pâzâit de bondar, încheieturile mele în continuare albe pe 
mânerul căruţului. Apoi Luc bate în retragere într-un gest 
exagerat, deliberat şi-mi face o plecăciune în faţa uşii. 

— Je vous en prie, zice el sarcastic. 

Imping brusc căruciorul, izbind uşa de la intrare suficient 
de tare încât s-o trezesc pe Freya care începe să plângă 
speriată, dar nu mă opresc. leşim amândouă buluc pe uşa 
care se închide în spatele nostru cu un zăngănit care îmi 
sparge timpanele. les repede în stradă, îndepărtându-mă 
de poştă şi merg rapid până când clădirile satului se 
estompează în aerul fierbinte al verii, şi abia atunci mă 
opresc şi-mi iau copilul din cărucior şi-l strâng la piept. 

— Nu e nimic, mă aud eu mormăind în urechea ei, 
tremurând crunt, ţinând-o cu o mână pe umăr, în timp ce 
cu cealaltă întorc căruciorul, pornind pe drumul înţesat de 
praf care duce spre Moară. Nu e nimic, omul acela neplăcut 
nu ne-a făcut niciun rău, nu-i aşa? Cum s-ar zice, vorbe-n 
vânt, până la urmă. Haide, gata, iubita mea, nu mai plânge. 
Oh, hai, Freya, nu plânge, draga mea. Te rog, nu plânge. 

Dar Freya nici nu vrea să audă. Plânge şi plânge întruna, 
urletul acela prelung al copilului care, trezit brusc din 
somnul lui liniştit, nu se mai lasă consolat. Şi abia în 
momentul în care observ picături de apă care cad pe capul 
Freyei, îmi dau seama că şi eu plâng şi nu ştiu de ce. Din 
cauza şocului? De furie? Sau de uşurare că am ieşit de 
acolo. 

— Gata, gata, repet eu, fără noimă, în ritmul paşilor pe 
caldarâm şi nu mai ştiu dacă îi vorbesc fetei sau mie 
însămi. O să fie OK, promit. Totul o să fie bine. 

Insă chiar în momentul în care rostesc aceste cuvinte şi 
inspir mirosul plăcut, de transpiraţie din părul ei, mirosul de 
copil iubit şi îngrijit, îmi reamintesc vorbele lui Mary care 
îmi răsună în urechi ca o acuzaţie. 


— 124 — 


Mincinoasă mică ce eşti! 


— 125 — 


REGULA 3 
NU TE LĂSA PRINSĂ 


Mincinoasă mică. 

Mincinoasă mică. 

Mă îndepărtez de Salten, mai mult alergând decât 
mergând, şi rostesc cuvintele în ritmul paşilor mei pe 
caldarâm, iar vocea mea stridentă înteţeşte bocetul jalnic al 


Freyei. 
In cele din urmă, poate cam la un kilometru de sat, mă 
lasă nervii - spatele îmi arde după cât am cărat-o, iar 


plânsetele ei sunt ca nişte cuie pe care mi le bate adânc în 
creier. Mincinoasă mică. Mincinoasă mică. 

Mă opresc pe marginea drumului, în praf, pun frânele 
căruţului şi mă aşez pe un buştean, îmi dau drumul la 
sutien şi o pun pe Freya la sân. Freya ţipă scurt, fericită, şi 
se aruncă spre mine cu mânuţele ei grăsane, dar se 
opreşte o clipă, înainte să sugă, ridică spre mine ochii 
albaştri, strălucitori, şi-mi zâmbeşte, pe chipul ei citindu-se 
cât se poate de clar ce-a vrut să spună în tot acest timp: Pe 
bune, am ştiut eu că în cele din urmă o să te prinzi care e 
problema. Nu mă pot abţine şi îi răspund cu un zâmbet, 
deşi spatele mă omoară, şi am un nod dureros în gât de 
furia şi de frica provocate de Luc. 

Mincinoasă mică. 

Cuvintele traversează anii şi se întorc la mine şi, în timp 
ce Freya suge liniştită, închid ochii şi-mi amintesc... Îmi 
amintesc cum a început totul. 

Era în ianuarie, era frig şi mohorât, iar eu tocmai mă 
întorsesem dintr-o vacanţă jalnică petrecută cu tata şi 
fratele meu - cuvinte nerostite, friptura de curcan uscată şi 
tare şi cadouri pe care nu le alesese mama, dar care purtau 
numele ei scris de mână de tata. 

Am venit cu Thea de la Londra, dar am pierdut trenul pe 
care trebuia să-l luăm şi, drept urmare, am pierdut şi 
microbuzul pentru internat. Am stat sub acoperişul boltit 


— 126 — 


din faţa sălii de aşteptare, fumând o ţigară, ferită de vântul 
rece, în timp ce Thea suna la internat ca să afle ce-ar trebui 
să facem. 

— Au zis că o să vină să ne ia la cinci jumătate, mi-a zis 
Thea în timp ce punea receptorul în furcă şi ne-am uitat 
amândouă spre ceasul mare de deasupra peronului. Căcat, 
de-abia e patru. 

— N-am putea să mergem pe jos? am întrebat eu 
ezitând. 

Thea a clătinat din cap, tremurând din cauza unei rafale 
de vânt îngheţat care a străbătut peronul. 

— Nu cu valizele după noi. 

Cum aşteptam, încercând să ne hotărâm ce avem de 
făcut, un alt tren a tras în gară, de data asta unul local de 
la Hampton's Lee, care transporta elevele de la Şcoala 
Gimnazială Hampton Grammar. M-am uitat automat după 
Luc, dar nu era în tren. Fie venea mai târziu ca să facă cine 
ştie ce curs facultativ, fie chiulea. Ambele variante erau mai 
mult decât posibile. 

În gară, în schimb, apăruse Mark Wren care mergea 
împiedicându-se pe peron, adus, ca de obicei, de spate, cu 
fruntea plecată, cu acneea aceea cumplită pe ceafă. 

— Hei, a strigat Thea după el, în timp ce trecea pe lângă 
noi. Hei, tu eşti Mark, nu-i aşa? Cum ajungi în Salten? Te 
duci cu cineva cu maşina? 

Mark a clătinat din cap. 

— Cu autobuzul. Lasă elevii de internat în faţa pubului şi 
apoi îşi continuă drumul spre Riding. 

Thea şi cu mine ne-am uitat una la cealaltă. 

— Opreşte şi la pod? a întrebat Thea. 

Mark a dat din cap: 

— Mmm... nu în mod normal. Dar, dacă îl rogi, e posibil 
ca şoferul să oprească şi-acolo. 

Thea a ridicat din sprânceană, iar eu i-am făcut semn din 
cap că am priceput. Ne-ar scuti de câţiva kilometri, apoi 
restul i-am putea parcurge pe jos. 

Ne-am urcat toţi în autobuz. Eu am rămas lângă valize, în 
zona de bagaje, dar Thea s-a dus după Mark Wren la 


— 127 — 


capătul culoarului unde stătea strângând în braţe rucsacul 
de parcă ar fi fost un scut de apărare, mărul lui Adam 
mişcându-i-se nervos. Când a trecut pe lângă mine, Thea 
mi-a făcut cu ochiul. 


— Weekendul viitor mergem la Kate? a întrebat ea în 
camera comună de la internat, trecând pe lângă scaunul în 
care mă aşezasem, în drumul ei spre sala de lectură. 

l-am făcut semn că da, iar ea mi-a făcut iar cu ochiul, 
amintindu-mi de scena din autobuz. Lola Ronaldo butona 
telecomanda, schimbând canalele, dându-şi ochii peste 
cap. 

— lar Kate? De ce naiba petreceţi voi atât de mult timp 
acolo? Eu mă duc cu Jess Hamilton în Hampton's Lee să 
vedem un film. Voiam să mâncăm la Fat Fryer, dar Fatima a 
zis că nu e liberă, pentru că merge la Kate cu voi. De ce-ţi 
pierzi vremea în străvechiul Salten weekend de weekend? 
Ai pus ochii pe careva? 

M-am înroşit, gândindu-mă la fratele lui Kate, aducându- 
mi aminte de ultima dată când am mers să înotăm la 
Moară. Era o zi de toamnă neobişnuit de caldă pentru 
perioada aceea, soarele de seară simțindu-se ca flăcările pe 
apă, reflectându-se în geamurile Morii de parcă toată 
aşezarea luase foc. Am lenevit toată după-masa, dornici să 
absorbim şi ultima picătură de căldură din acel an, până 
când, în cele din urmă, după un pariu făcut cu Thea, Kate s- 
a dezbrăcat şi a înotat goală în Estuar. Nu ştiu unde era Luc 
în momentul în care Kate a sărit în apă, dar a apărut când 
ea înota pe spate dinspre centrul canalului. 

— Ai uitat ceva? a zis el, ridicând o pereche de bikini, cu 
un zâmbet batjocoritor pe buze. 

Kate a ţipat deodată, şi toţi pescăruşii au zburat brusc 
din toate părţile, bătând apa cu aripile, dansând în valurile 
roşii-aurii. 

— Ticălosule! Lasă-i acolo! 

Dar Luc a scuturat din cap şi, când ea a pornit înot spre 
el, el a început să arunce în ea cu bucățele de alge de mare 
pe care mareea le depunea la picioarele Morii. Kate i-a 


— 128 — 


răspuns stropindu-l cu apă şi apoi, când s-a apropiat de el 
suficient de mult, l-a apucat de gleznă, l-a tras în jos, 
luptându-se cu el sub apă, picioarele şi braţele împletindu- 
li-se, plonjând adânc amândoi în străfundurile apei şi doar 
bulele care se ridicau la suprafaţă confirmau prezenţa lor în 
apă. 

Un moment mai târziu, Kate a apărut brusc la suprafaţă 
şi a pornit înotând rapid spre ponton, iar când a ieşit din 
apă, am văzut că ţinea slipul lui Luc în mână, ţipând fericită 
şi triumfătoare, în timp ce el se îndepărta din ce în ce mai 
mult, înjurând şi râzând şi ameninţându-ne cu tot felul de 
răzbunări, care mai de care. 

Chiar am încercat să nu mă uit, să continui să citesc, să 
le ascult pe Thea şi pe Fatima sporovăind, să mă 
concentrez la orice altceva decât la trupul gol al lui Luc 
lucind în valuri, dar cumva privirea îmi era atrasă în direcţia 
lui de trupul zvelt, bronzat, auriu în lumina fracturată a 
soarelui de toamnă; iar acum, imaginea se ridică din mine, 
aducând cu sine o emoție ciudată, ceva între ruşine şi 
dorinţă. 

— Ba din cauza Theei, am zis eu dintr-odată, simţindu-mi 
faţa fierbinte sub privirea Lolei. Ei i s-au aprins călcâiele 
după cineva din sat. Crede că, dacă ne petrecem mult timp 
acolo, are şanse să dea de el. 

Era o minciună. Dar îmi servea mie, o minciună legată de 
una dintre noi patru. Am ştiut, din momentul în care am 
deschis gura s-o spun, că am întrecut măsura. Dar nu mai 
aveam ce să fac. 

Lola s-a uitat la Thea care se întorcea, apoi la mine, 
nesiguranța citindu-i-se pe chip. Deja căpătaserăm o 
reputaţie de tipe miştocare şi nesincere şi îmi dădeam 
seama că nu era convinsă dacă ce ziceam era adevărat; 
însă când venea vorba de Thea, cine putea spune ce era 
adevărat şi ce nu? 

— Zău? a ripostat ea. Nu te cred! 

— E adevărat, i-am zis, uşurată că nu mă mai avea pe 
mine în vizor. 

Apoi, un impuls cretin m-a făcut să-i dau un detaliu fatal. 


— 129 — 


— Uite care-i faza, i-am zis eu, să nu zici nimănui, dar i s- 
au aprins călcâiele după Mark Wren. Când ne-am întors, au 
stat împreună în autobuz, de la gară până aici. l-a pus 
mâna pe coapse, am continuat, cu voce gravă, aplecându- 
mă peste cartea ei, şi... îţi imaginezi ce-a urmat. 

— Mark Wren? Puştiul cu bube pe faţă, care locuieşte în 
apartamentul de deasupra poştei? 

— Ce pot să zic? am ridicat eu din umeri. Theei nu-i pasă 
cum arată tipul. 

Lola a pufnit în râs şi s-a dus la treaba ei. 


Nu m-am mai gândit la scena asta până în săptămâna 
următoare. Nici măcar nu mi-am adus aminte să-i zic lui 
Kate, ca să-mi adune punctele în carnetul nostru. Dar, de 
data asta, jocul n-a mai devenit o competiţie între noi, cât 
un scop în sine. Ideea nu mai era să le bat pe Fatima, Thea 
şi Kate la joc, ci să fiu cu un pas înaintea tuturor - „noi” 
împotriva „lor”. 

Seara de sâmbătă ne-am petrecut-o la Moară şi apoi, 
duminică după-masă, ne-am dus toate patru în Salten, în 
sat, să cumpărăm bunătăţi de la magazin şi să bem o 
ciocolată caldă în pubul care, în afara sezonului şi dacă erai 
dispusă să suporţi glumele deocheate făcute de Jerry, 
putea fi folosit pe post de cafenea. 

Fatima şi Kate stăteau la masa de la geam, în timp ce eu 
şi Thea eram la bar. Ea comandase băuturile, iar eu 
aşteptam s-o ajut să le ducă la masă. 

— Scuzaţi-mă, am zis să nu puneţi frişcă în ultima cană, 
am auzit-o pe Thea vorbindu-i cu voce ascuţită barmanului 
care îi făcuse vânt ultimei căni de ciocolată pe tejghea. 

Barmanul a oftat şi a început să radă frişca de deasupra 
cănii, dar Thea l-a întrerupt înainte să termine. 

— Nu, mulţumesc. Vreau altă cană. 

M-am crispat auzindu-i tonul autoritar, felul în care rostea 
vocalele de parcă ar fi fost lame de cuţit, transformând o 
remarcă perfect banală într-un ordin dur. 

Barmanul a înjurat în barbă şi s-a întors să toarne în 
chiuvetă băutura preparată cu migală şi a văzut cum una 


— 130 — 


din femeile care aşteptau la bar şi-a dat ochii peste cap şi i- 
a şoptit ceva prietenei ei. N-am prins ce i-a zis, dar privirea 
i se tot muta de la mine la Thea şi înapoi, cu o mină de total 
dispreţ. Mi-am încrucişat braţele, sperând să mă fac din ce 
în ce mai mică şi să dispar în peisaj, dorindu-mi să nu mă fi 
îmbrăcat cu rochia aceea cu nasturi. Nasturele de sus 
căzuse, făcând ca decolteul să fie şi mai adânc decât de 
obicei, iar eu eram foarte conştientă că mi se vedea din 
rochie dantela de la sutien şi că cele două femei se uitau la 
noi - se uitau intens la decolteul meu şi la blugii rupţi ai 
Theei care lăsau la vedere, printre crăpături, chiloţii de 
mătase roşie. 

Cum stăteam aşa, aşteptând-o pe Thea să-mi dea cănile 
peste umăr, Jerry a apărut de undeva, din spatele meu, cu 
o tavă de pahare murdare. A ridicat tava la înălţimea 
umărului, încercând să străbată mulţimea şi am simţit, 
şocată, cum s-a lipit cu bazinul de mine în timp ce trecea. 
Barul era plin, dar nu atât de plin, încât să explice de ce s-a 
lipit anume de fundul meu. 

— Scuză-mă, a zis el, râzând astmatic. Nu mă băga în 
seamă! 

Am simţit cum iau foc şi i-am zis Theei: 

— Eu mă duc la baie. Te descurci cu băuturile? 

— Sigur. 

Nici n-a apucat să-şi ridice privirea spre mine, că eu şi 
dădusem buzna pe uşa de la toaletă, simțind că mă sufoc. 

Am intrat într-una dintre cabine ca să iau şerveţele să-mi 
şterg nasul şi am observat că pe uşă era scris ceva. Literele 
fuseseră scrise cu tuş de ochi, iar acum erau aproape 
şterse şi întinse. 

Scria: Mark Wren e un pervers mizerabil. Am clipit. Părea 
o acuzaţie atât de absurdă! Mark Wren? Timidul şi blajinul 
Mark Wren? 

Mai era scris ceva, de data asta cu altă culoare, lângă 
chiuvetă. 

Mark Wren pipăie fetele de la Internatul Salten în 
autobuz. 

Apoi, în sfârşit, pe uşa de la ieşirea din baie scria cu 


— 131 — 


marker permanent: Mark Wren e un infractor sexual!!!! 


Am ieşit din toaletă cu obrajii în flăcări. 

— Putem să plecăm? le-am întrebat brusc pe Kate, 
Fatima şi Thea. 

Thea a ridicat ochii spre mine, confuză. 

— Ce dracu'? Nici măcar nu te-ai atins de cana ta! 

— Trebuie să vă spun ceva, le-am zis. Nu vreau să 
vorbesc aici despre asta. 

— Sigur, a răspuns Kate. 

A pescuit ultimele bezele din ciocolata caldă, în timp ce 
Fatima îşi căuta geanta. Dar, înainte să avem timp să 
facem ceva, uşa de la intrare s-a deschis şi în pub a intrat 
Mary Wren. 

Nu mă aşteptam să vină la noi la masă - o ştia, evident, 
pe Kate, pentru că era prietenă bună cu Ambrose, dar nu le 
băgase niciodată în seamă pe prietenele ei. 

Dar se pare că acum avea de gând să le bage în seamă. 
A venit ţintă şi s-a uitat întâi la mine, apoi la Thea şi abia 
apoi la Fatima, cu buza de sus încreţită a dispreţ. 

— Care din voi e Isa Wilde? a întrebat ea, cu o voce 
puternică şi aspră. 

Mi-am înghiţit nodul din gât. 

—E...u. 

— Bun. 

Şi-a pus mâinile în şolduri, tronând deasupra noastră cu 
statura ei impozantă. Hărmălaia din pub s-a domolit şi mi- 
am dat seama că oamenii ascultau, întinzându-şi capetele 
ca să vadă spatele masiv, musculos al lui Mary Wren. 

— Ascultă-mă bine, păpuşă. Nu ştiu cum se poartă 
oamenii acolo, de unde vii tu, dar aici oamenilor le pasă de 
ceea ce se spune despre ei. Dacă mai răspândeşti vreodată 
minciuni despre băiatul meu, o să-ţi sfărâm oscioarele! 
Înţelegi ce zic? Ţi le rup pe toate, pe rând, unul câte unul. 

Am deschis gura, dar nu am reuşit să scot niciun sunet. 
Ruşinea îngrozitoare pe care o simţeam până-n 
străfundurile mele mă paraliza. 

Lângă mine, Kate arăta şocată şi mi-am dat seama că 


— 132 — 


habar n-avea despre ce era vorba. 

— Mary, a zis ea, nu poţi să... 

— Nu te băga, s-a răstit Mary la ea. Deşi pun pariu că 
toate sunteţi implicate în treaba asta. Ştiu cum sunteţi voi, 
a zis ea, încrucişându-şi braţele şi uitându-se la micul 
nostru grup, şi am înţeles atunci că, într-un mod pervers, îi 
plăcea - îi plăcea să vadă şocul şi ruşinea pe chipurile 
noastre. Sunteţi toate nişte mincinoase mici şi, dacă ar fi 
după mine, aş pune biciul pe voi. 

Kate a rămas cu gura căscată şi s-a ridicat pe jumătate, 
ca şi cum voia să-mi ia apărarea, dar Mary i-a pus o mână 
grea pe umăr, forţând-o, pur şi simplu, să se aşeze la loc pe 
banchetă. _ 

— Să nu îndrăzneşti! Imi dau seama că şcoala aia 
prețioasă a voastră e prea modernă pentru aşa ceva, iar 
tat-tu e prea cumsecade, dar eu nu sunt şi dacă îi faci 
vreodată rău băiatului meu - a zis şi s-a uitat direct în ochii 
mei, privirea ei dură şi neagră ca tăunul pironindu-mă fără 
milă -, o să regreţi ziua în care te-ai născut. 

Apoi şi-a îndreptat umerii, s-a întors pe călcâie şi a ieşit. 

Uşa s-a trântit în spatele ei, un zgomot puternic în 
tăcerea bruscă pe care o lăsase în urmă, apoi s-a auzit o 
furtună de râsete, iar atmosfera zgomotoasă de bar a 
început să revină: clinchete de pahare, vuietul puternic al 
vocilor masculine de la bar. Însă eu simţeam privirile 
localnicilor care se întrebau de ce a spus Mary ce-a spus şi 
nu voiam decât să intru în pământ de ruşine. 

— Băi, frate! a exclamat Kate, albă la faţă, cu pete roşii 
de furie extraordinară. Ce mama dracului e cu ea? Să 
vedeţi ce-o să se-nfurie tata când o să afle că... 

— Nu, am apucat-o eu de haină. Nu, Kate, nu, nu face 
asta! E vina mea. Nu-i zice lui Ambrose! 

Nu puteam să mai suport. Nu puteam să mai ţin nimic în 
mine, căci ieşise la iveală... minciuna stupidă, gratuită, pe 
care o spusesem. Gândul de a se repeta această scenă în 
prezenţa lui Ambrose şi de a-i vedea dezamăgirea pe chip... 

— Nu-i spune, am repetat. 

Am simţit cum ochii mi se umplu de lacrimi, dar nu de 


— 133 — 


regret, ci de ruşine. 

— Am meritat-o, am continuat. Am meritat tot ce-a zis. 

A fost o greşeală - asta aş fi vrut să-i spun lui Mary în 
momentul acela în care stăteam mută în faţa furiei ei. A 
fost o greşeală şi-mi pare rău. 

Dar n-am zis nimic. lar data viitoare când am mers la 
poştă, m-a servit ca de obicei şi niciuna dintre noi n-a mai 
zis nimic despre asta. Dar iată că, şaptesprezece ani mai 
târziu, în timp ce-mi hrănesc copilul şi încerc să zâmbesc 
acestui chip dolofan şi vesel, îmi răsună în urechi cuvintele 
lui Mary Wren şi mă gândesc câtă dreptate avea. 
Meritasem să se poarte aşa cu mine. Toate meritam pe- 
atunci asemenea vorbe. 

Eram nişte mici mincinoase. 


— 134 — 


Dau buzna în Moară, înfierbântată, cu dureri de picioare, 
şi le găsesc pe Kate, Thea şi Fatima aşezate în jurul mesei 
de bucătărie. 

Shadow latră scurt, ca să dea de ştire că m-am întors, iar 
uşa se izbeşte de perete, făcând să se zgâlţâie ceştile pe 
poliţă şi tablourile din casă să tremure solidar. 

— Isa! strigă Fatima surprinsă, ridicând ochii din farfurie. 
Arăţi de parcă ai văzut o fantomă. 

— Păi, am văzut una. De ce nu ne-ai zis, Kate? 

In capul meu, cuvintele sunau ca o întrebare. Spuse cu 
voce tare, erau mai mult o acuzaţie. 

— Ce să vă spun? întreabă Kate, cu vocea plină de uimire 
şi îngrijorare. Isa, tu te-ai dus în Salten şi te-ai şi întors pe 
jos în trei ore? Trebuie să fii epuizată. Vrei apă? 

— Dă-o dracului de apă, zic eu furibundă, dar când se 
întoarce spre mine cu un pahar de apă de la chiuvetă şi îl 
aşază cu blândeţe pe masă, mă chinui să trec peste 
durerea din gât înainte să pot bea. 

lau o înghiţitură, apoi beau pe nerăsuflate şi mă trântesc 
pe canapea. Fatima a pus salată pe o farfurie pentru mine 
şi mi-o aduce. 

— Ce s-a întâmplat? mă întreabă, aşezându-se lângă 
mine pe canapea, ţinând farfuria şi uitându-se la mine 
îngrijorată. Ai zis că ai văzut o fantomă? 

— Mda, am văzut o fantomă. 

M-am uitat peste capul Fatimei, direct la Kate. 

— L-am văzut pe Luc Rochefort în sat. 

Chipul lui Kate se schimonoseşte înainte să termin 
propoziţia şi ea se lasă deodată pe marginea canapelei, ca 
şi cum nu mai are încredere că o s-o ţină genunchii. 

— Fir-ar să fie! 

— Luc? Fatima se uită de la mine la Kate. Dar am crezut 
că s-a întors în Franţa după... 

Kate face un gest mâhnit din cap, dar e imposibil să-mi 
dau seama dacă e afirmaţie sau negaţie sau un amestec de 

— 135 — 


amândouă. 

— Ce s-a întâmplat cu el, Kate? o întreb, îmbrăţişând-o 
pe Freya şi mai tare, gândindu-mă la chipul lui închis, 
indiferent, radiind furie, în micul oficiu poştal. Era... 

— Furios, termină ea propoziţia pentru mine. 

Chipul îi e palid, dar mâinile, care se caută în buzunare 
după ţigări, nu-i tremură deloc. 

— Nu-i aşa? adaugă ea. 

— Furios e puţin spus. Ce s-a întâmplat? 

Începe să ruleze tutunul cu mişcări ferme şi încete şi îmi 
aduc aminte cum făcea asta când eram eleve, cum Kate nu 
se grăbea niciodată, cum nu se deranja niciodată să 
găsească rapid un răspuns. Cu cât era mai dificilă 
întrebarea, cu atât mai mult timp trecea până răspundea. 

Thea lasă jos furculiţa, ia paharul de vin şi tabachera şi 
vine şi ea mai aproape de noi, lângă canapea. 

— Hai, Kate! 

Se aşază pe podeaua goală, la picioarele noastre şi îmi 
aduc aminte, dintr-odată, cu durere, de toate nopţile pe 
care le-am petrecut aşa, instalate comod pe canapea, 
uitându-ne spre râu, privind flăcările, fumul, râzând, 
vorbind... 

Acum însă nu mai râde nimeni, nu se aude decât foşnetul 
foiţei Rizla pe care Kate o răsuceşte, înainte şi înapoi, pe 
genunchi, muşcându-şi buzele. Când termină de făcut 
ţigara, linge hârtia şi apoi vorbeşte. 

— S-a întors în Franţa. Dar... nu din voia lui. 

— Ce vrea să însemne asta? întreabă Thea. 

Işi bate tabachera de podea, apoi se uită la Freya şi ştiu 
că vrea să fumeze, dar aşteaptă până când fetiţa nu mai e 
în încăpere. 

Kate oftează şi-şi urcă picioarele goale pe canapea, lângă 
şoldul Fatimei, şi-şi dă la o parte de pe faţă şuviţele de păr 
rebele. 

— Nu ştiu cât ştiţi voi despre viaţa lui Luc, de unde vine... 
ştiţi că tatăl meu şi mama lui Luc, Mireille, au fost împreună 
acum mulţi ani, nu? Şi că au locuit aici, cu noi. 

Am dat din cap că da, ştiam cu toatele asta. Luc şi Kate 


— 136 — 


erau mici, aproape prea mici ca să-şi amintească, zice Kate, 
deşi păstrează în minte câteva imagini despre petrecerile 
de pe malul râului, despre ziua în care Luc, prea mic ca să 
înoate, a căzut în apă. 

— Când tata şi Mireille s-au despărţit, Mireille l-a luat pe 
Luc cu ea în Franţa şi nu l-am mai văzut nişte ani buni, dar 
apoi ea l-a sunat pe tata - nu se putea descurca cu Luc 
care o luase razna, interveniseră serviciile sociale - şi l-a 
întrebat dacă nu cumva Luc putea să vină să-şi petreacă 
vara aici, ca s-o lase un pic liniştită? Îl ştiţi pe tata, evident 
că a zis da. Ei bine, când Luc a ajuns la noi, ne-am dat 
seama că povestea era ceva mai complicată decât ne 
spusese Mireille. Luc avea într-adevăr probleme de 
comportament, dar mai erau şi... alte motive. Şi Mireille 
avea problemele ei... începuse să se drogheze din nou şi, 
ce să zic? poate că nu era cea mai bună mamă pentru Luc. 

— Ce s-a întâmplat cu tatăl lui Luc? întreabă Fatima. N-a 
avut nimic de zis când fiu-său a dispărut în Anglia să stea în 
casa unui bărbat străin? 

Kate ridică din umeri. 

— Nici nu ştiu dacă a existat vreun tată. Din ce ne-a zis 
Luc, Mireille era destul de pierdută când l-a născut. Habar 
n-am dacă a ştiut vreodată cine... 

Işi pierde şirul gândurilor, însă trage adânc aer în piept şi 
reia de unde a rămas. 

— Oricum, a venit să stea cu noi când aveam cam... 
treisprezece, paisprezece ani? Vacanţa s-a făcut un 
semestru, apoi semestrul s-a făcut un an... apoi încă unul... 
şi, nu ştiu cum s-a întâmplat, dar Luc s-a înscris la liceu la 
Hampton's Lee şi a rămas să locuiască la noi permanent şi, 
ştiţi... mergea bine. Era fericit, zic eu. 

Aşa credem şi noi, dar n-o întrerupe nimeni. 

— Dar, după ce tata... zice Kate cu greutate şi ştiu că 
acum urmează partea cea mai dureroasă, amintirea 
timpului la care niciuna dintre noi nu are inimă să se 
gândească. După ce tata a dispărut, continuă ea, Luc... nu 
mai putea să stea aici. Avea doar cincisprezece ani, eu 
făcusem şaisprezece în vara aceea, dar Luc mai avea 


— 137 — 


câteva luni până să-i împlinească şi era minor şi, oricum, 
din momentul în care s-au amestecat serviciile sociale... 
zice ea şi înghite din nou cu greutate, iar eu văd emoţiile 
reflectate pe chipul ei, ca umbrele norilor plutind deasupra 
unei văi. A fost trimis înapoi, izbucneşte ea dintr-odată. A 
vrut să stea aici, cu mine, dar n-am avut încotro, zice ea, 
întinzându-şi braţele implorator. Aveam şaisprezece ani, n- 
aveau cum să mă pună pe mine tutore legal al unui 
vagabond francez care n-avea niciun părinte în Anglia. Am 
făcut ce trebuia să fac, repetă ea, disperată. 

— Kate, zice Fatima cu blândeţe, punându-i o mână pe 
umăr. Eşti cu noi, nu trebuie să te justifici. Evident că n-ai 
avut de ales. Ambrose nu era tatăl lui Luc... ce-ai fi putut 
face tu? 

— L-au trimis înapoi, răspunde Kate, ca şi cum n-ar fi 
auzit. 

Rememorează acele timpuri, iar chipul ei e golit de orice 
expresie. 

— Şi mi-a scris, iar şi iar, implorându-mă, zicându-mi că 
tata i-a promis că o să aibă grijă de el şi mă acuza pe mine 
că l-am trădat, mă acuza că... 

Ochii i s-au umplut de lacrimi, iar ea clipeşte des ca să le 
alunge, expresia de pe chipul ei devenind deodată o mască 
a durerii şi a amărăciunii. Shadow, simţindu-i nefericirea, 
dar fără s-o înţeleagă, vine şi i se aşază la picioare, 
scâncind uşor, iar Kate îl mângâie, ciufulindu-i blana. 

— S-a întors acum câţiva ani, şi-a găsit o slujbă în Salten, 
la Internat, pe post de grădinar. M-am gândit că toţi anii 
aceştia care au trecut i-au oferit o perspectivă asupra celor 
întâmplate, că şi-a dat seama că n-am avut încotro. Abia 
am reuşit să mă ţin pe mine departe de orfelinate, darămite 
pe el. Dar nu, n-a fost aşa. Nu m-a iertat. Intr-o noapte, 
când veneam pe drumul de lângă râu, m-a încolţit şi, oh, 
Dumnezeule! - îşi aminteşte Kate cu capul îngropat în mâini 
-, Fatima, ce întâmplări mi-a povestit! Probabil că tu, ca 
medic de familie, le auzi tot timpul, dar eu n-am mai auzit 
aşa ceva - bătăile, abuzul, Dumnezeule, câte... 

Şi glasul i se îneacă. 


— 138 — 


— Câte a suferit... Nu eram în stare să-l ascult, dar el 
continua, iar şi iar, spunându-mi totul, ca şi cum căuta să 
mă pedepsească. Mi-a zis ce i-au făcut prietenii mamei lui 
când era mic şi, mai târziu, când s-a întors în Franţa şi a 
intrat în sistem, bărbatul de la casa de copii care îl... care 
îl... 

Dar nu reuşeşte să termine. Îşi acoperă faţa cu mâinile şi 
plânge. 

Mă uit la chipurile şocate ale Theei şi Fatimei şi apoi din 
noi la Kate. Vreau să spun ceva. Vreau să-i alin cumva 
durerea, dar nu mă pot gândi decât la cum erau ei doi, la 
feţele lor fericite, râzând, stropindu-se în Estuar, la tăcerea 
lor frăţească în momentul în care stăteau aplecaţi asupra 
vreunui joc de table sau şah... Fuseseră atât de apropiaţi... 
mai apropiaţi decât fuseserăm eu şi fratele meu vreodată. 
Şi acum, chestia asta... 

În cele din urmă, Fatima pune cu grijă farfuria cu 
mâncare lângă mine şi se ridică. O cuprinde pe Kate de 
umeri, legănând-o uşor, fără să spună niciun cuvânt. 

Apoi îi spune ceva, aproape şoptit, dar cred că reuşesc să 
disting cuvintele. 

— N-a fost vina ta, repetă ea întruna. N-a fost vina ta. 


— 139 — 


Ar fi trebuit să ştiu. Asta e tot ce gândesc, în timp ce stau 
lângă căruţul Freyei, încercând s-o legăn ca să doarmă, şi 
simt o durere în gât, din pricina lacrimilor reţinute. 

Ar fi trebuit să știu. 

Pentru că toate semnele erau în faţa mea, trebuia doar 
să le văd. Cicatricile pe care le văzusem pe spatele lui Luc 
când înota în Estuar, semnele de pe umărul lui pe care le 
considerasem doar nişte semne de la un vaccin prost făcut, 
dar, când îl întrebasem despre ele, îl văzusem cum se 
schimbă la faţă şi scutură din cap fără să-mi răspundă. 

Acum au trecut nişte ani, nu mai sunt atât de naivă, 
înţeleg ce erau acele mici arsuri circulare şi mi-e greață de 
propria-mi ignoranță. 

Cicatricile acestea explică atât de multe lucruri pe care 
nu le-am înţeles niciodată! Tăcerile lui Luc şi adoraţia lui 
faţă de Ambrose, ca aceea a unui câine. Reticenţa lui de a 
vorbi despre Franţa, indiferent cât de mult îl băteam noi la 
cap, şi felul în care Kate îl strângea de mână şi încerca să 
schimbe subiectul ca să-l lăsăm în pace. 

Ba mai explică un lucru pe care nu l-am priceput 
niciodată: felul în care îi lăsa pe băieţii din sat să-l 
batjocorească şi să se ia de el în fel şi chip, iar el le 
permitea asta, iarăşi şi iarăşi şi iarăşi... şi apoi îi cedau 
nervii. Îmi aduc aminte de o seară, în pub, când copiii din 
sat râdeau de el, fără răutate, dar şi fără să-l slăbească 
vreo clipă, că umblă cu fetişcanele „cu nasul pe sus” de la 
Internatul Salten. Poziţia lui Luc în comunitate fusese 
dintotdeauna dificilă, căci nu era considerat ca făcând parte 
dintre localnici. Kate era evident parte din elita internatului, 
iar Ambrose se descurca fără efort în ambele lumi. Dar Luc 
trebuia să se împartă între cele două lumi sociale, fiind elev 
la şcoala publică de la Hampton's Lee, unde mergea la ore 
alături de majoritatea copiilor din sat, deşi familia lui avea 
legături cu şcoala privată din vârful dealului. 

Şi totuşi se descurca. Reuşea să treacă şi peste replici de 

— 140 — 


genul: Fetele noastre nu sunt destul de bune pentru tine, 
frățioare? şi peste insinuările lor cum că fetelor de bani 
gata le place să se joace „mai dur”. În seara aceea în pub s- 
a mulţumit doar să zâmbească şi să clatine din cap. Dar 
apoi, chiar la finalul serii, când sunase clopoţelul pentru 
ultima comandă, unul dintre băieţii din sat s-a aplecat şi i-a 
şoptit ceva lui Luc la ureche. 

Nu ştiu ce i-a zis. Doar am văzut-o pe Kate schimbându- 
se la faţă. lar Luc s-a ridicat atât de repede, că a dat cu 
scaunul de pământ şi l-a pocnit pe băiat drept în nas, cu 
atâta forţă, încât părea că-i rupsese vreun os. Băiatul a 
căzut, gemând de durere şi răsuflând din greu. Apoi, Luc s- 
a aşezat deasupra puştiului plin de sânge, privindu-l cum 
plânge, iar chipul îi era golit de expresie, de parcă nimic nu 
s-ar fi întâmplat. 

Probabil că cineva din pub l-a sunat pe Ambrose. Când 
am intrat în casă, l-am găsit aşteptându-ne în fotoliu, iar 
faţa lui, în mod normal atât de binevoitoare, nu mai avea 
nici măcar urma unui zâmbet. Când am păşit în cameră, s-a 
ridicat în picioare. 

— Tată, a zis Kate, înainte ca Luc să apuce să deschidă 
gura, n-a fost vina lui... 

Dar Ambrose a clătinat din cap înainte să termine ea ce 
avea de zis. 

— Kate, asta e între mine şi Luc. Luc, putem să vorbim în 
camera ta, te rog? 

Au închis uşa camerei lui Luc, ca să nu auzim cearta care 
a urmat, iar noi n-am prins decât tonul urcat şi coborât al 
vocilor lor, a lui Ambrose plină de dezamăgire şi reproş, a 
lui Luc, imploratoare, şi apoi, în cele din urmă, furibundă. 
Noi rămăseserăm în camera de zi, îngrămădite în faţa 
focului de care nu aveam nevoie, pentru că noaptea era 
caldă, iar Kate începuse să tremure în momentul în care 
iureşul vocilor de deasupra s-a întețit. 

— Nu înţelegi! am auzit de sus. 

Era vocea lui Luc, incredulă şi plină de furie. Nu aveam 
cum să auzim ce-i răspundea Ambrose, dar îi auzeam tonul 
vocii, calm şi răbdător, apoi o bufnitură, semn că Luc a 


— 141 — 


aruncat cu ceva în perete. 

Când Ambrose a coborât de la etaj, singur, era ciufulit de 
parcă şi-ar fi trecut mâna prin păr. Pe chip i se citea o 
oboseală cruntă; s-a aplecat să ia de sub chiuvetă sticla de 
vin fără etichetă, şi-a turnat un pahar plin şi l-a dat peste 
cap dintr-o înghiţitură, oftând. 

Kate s-a ridicat în timp ce Ambrose s-a scufundat în 
fotoliul din faţa ei, dar Ambrose i-a făcut semn din cap că 
nu e cazul, ştiind unde voia să se ducă. 

— Eu n-aş face-o în locul tău. E foarte supărat. 

— Mă duc sus, a zis Kate sfidătoare. 

S-a ridicat din nou, dar, trecând pe lângă fotoliul lui 
Ambrose, tatăl ei a întins mâna liberă şi a prins-o de 
încheietură; Kate s-a oprit, privindu-l de sus, având pe faţă 
o expresie de încăpățânare rebelă. 

— Ei? Ce vrei? 

Am aşteptat, cu un nod în gât, să-l văd pe Ambrose 
explodând, aşa cum ar fi făcut tata. Îl auzeam în minte, 
urlând la Will pentru că a îndrăznit să-i răspundă: 
Nesimţitule ce eşti, când m-am purtat aşa cu tata, mi-a tras 
o mamă de bătaie de nu m-am văzut. Apoi: Dacă iți dau un 
ordin, asculti şi executi, ai priceput? 

Dar Ambrose... Ambrose n-a ţipat. N-a scos nici măcar un 
cuvânt. A prins-o pe Kate de încheietură, abia atingând-o, 
cu atâta blândeţe, încât mi-am dat seama că nu asta o 
ţinea de fapt în loc. 

Kate şi-a privit tatăl, cercetându-i expresia feţei. Niciunul 
dintre ei nu s-a mişcat, dar expresia de pe chipul ei s-a 
schimbat, ca şi cum ar fi văzut ceva în privirea lui, un lucru 
pe care niciuna dintre noi nu-l puteam înţelege; apoi a oftat 
şi şi-a lăsat mâna să cadă. 

— OK, a zis ea. 

Şi mi-am dat seama că orice ar fi vrut Ambrose să spună, 
Kate înţelesese fără să fie nevoie de cuvinte. 

De deasupra s-a auzit încă o bufnitură, destrămând 
tăcerea, şi am tresărit cu toţii. 

— Şi-a distrus camera, a zis Kate încet, dar n-a mai făcut 
nicio mişcare spre scări, ci s-a lăsat înapoi pe canapea. Oh, 


— 142 — 


tată, nu pot să suport să aud aşa ceva! 

— N-aveţi de gând... nu-l puteţi opri? l-a întrebat Fatima 
pe Ambrose, cu ochii mari cât cepele. 

Ambrose a făcut o grimasă la auzul unei sticle sparte, dar 
a clătinat din cap: 

— Dacă aş putea să fac ceva, aş face, dar există un soi 
de durere care nu se domoleşte decât în clipa în care se 
rupe zăgazul. Poate că de-asta are nevoie acum. Numai că 
mi-aş dori să... a continuat el, frecându-şi faţa, arătându-şi 
deodată vârsta reală. Mi-aş dori să nu-şi spargă lucrurile. 
Dumnezeu ştie că şi-aşa n-are cine ştie ce. Işi face rău lui 
mai mult decât mie. Ce s-a întâmplat în pub până /a urmă? 

— A stat şi a suportat, tată, a zis Kate cu faţa albă ca 
varul, de supărare. Chiar a stat şi a suportat. Dar ştii bine 
cum sunt, cum e puştiu' ăla, Ryan sau Roland sau cum l-o fi 
chemând. Puştiul ăla mare şi brunet. Intotdeauna a căutat 
să-l scoată din minţi. Dar Luc a făcut haz de necaz şi a 
încercat să treacă peste, râzând. Dar apoi Ryan i-a mai 
spus ceva şi Luc... pur şi simplu, n-a mai fost stăpân pe el. 

— Ce i-a zis? a întrebat Ambrose, rezemându-se pe 
spătarul scaunului, dar pentru prima dată am simţit zidul 
care se ridica între tată şi fiică. 

Ea a rămas nemişcată, cu o mină inexpresivă, ca o 
mască în spatele căreia se simţea un soi de precauţie 
încărcată de oboseală. 

— Nu ştiu, a zis ea, iar vocea i-a sunat aspră, ciudată. N- 
am auzit. 


Ambrose nu l-a pedepsit pe Luc, iar în drum spre casă 
Fatima dădea din cap incredulă, pentru că ştiam cu toatele 
că, indiferent cât de relaxat era, Ambrose n-ar fi tolerat 
niciodată un asemenea comportament din partea lui Kate. 
Ar fi certat-o, i-ar fi reproşat, ar fi acuzat-o, i-ar fi tăiat din 
banii ei de buzunar. 

Dar cu Luc, Ambrose părea să fie o fântână fără fund de 
răbdare. Şi acum înţeleg de ce. 

Freya doarme, iar respiraţia îi e uşoară ca un fulg şi 
egală, aşa că mă ridic, mă întind, rătăcind prin amintiri, 


— 143 — 


uitându-mă pierdută spre Estuar, spre Salten, aducându-mi- 
| aminte pe Luc aşa cum îl cunoscusem eu înainte să plece 
şi încercând să pricep de ce furia revărsată asupra mea 
acum, la poştă, avea un asemenea efect asupra mea. 

Ştiam că furia aceea există în el. O văzusem îndreptată 
asupra altora, câteodată asupra lui însuşi. Şi în acest 
moment, pricep brusc. Nu furia lui m-a şocat. Ci faptul că 
era îndreptată împotriva noastră. 

Căci în vremea aceea, indiferent cât de nervos era, pe 
noi patru ne trata ca pe nişte porţelanuri fine, aproape ca 
pe ceva mult prea preţios ca să fie atins. Dar eu voiam... 
voiam să fiu atinsă, mi-am dorit atât de mult! Îmi aduc 
aminte cum stăteam întinsă lângă el pe ponton, simțind pe 
spinare căldura soarelui, cum m-am întors să mă uit la el, 
să-l văd aşa, cu ochii închişi, şi cum am simţit o dorinţă atât 
de arzătoare, atât de puternică, încât credeam că o să mă 
ardă de vie, o dorinţă să deschidă ochii şi să mă atingă. 

Dar n-a făcut-o. Şi uite aşa, cu inima bătându-mi în piept 
atât de tare, încât eram convinsă că el o auzea, m-am 
apropiat de el şi l-am sărutat pe buze. 

Şi indiferent ce m-am aşteptat să se întâmple în 
continuare, nu s-a întâmplat. 

A deschis brusc ochii, apoi m-a împins, ţipâna: 

— Ne me touche pas! 

S-a ridicat brusc în picioare, s-a dat înapoi atât de 
violent, că aproape era să cadă în apă, respirând precipitat, 
cu ochii bulbucaţi, sălbatici, de parcă aş fi încercat să-l atac 
în somn. 

Am simţit cum mă înroşesc ca racul la faţă, ca şi cum 
soarele m-ar fi ars instantaneu, ca şi cum aş fi fost pe rug, 
şi m-am ridicat şi eu, făcând fără să vreau un pas în spate, 
îndepărtându-mă de chipul lui pe care se citeau furie şi 
neînțelegere. 

— Îmi pare rău, am reuşit eu să spun. Luc? 

Luc n-a zis nimic, ci doar s-a uitat în jur, ca şi cum ar fi 
încercat să priceapă unde se află şi ce s-a întâmplat. In acel 
moment, am avut sentimentul că aproape nu ştia cine sunt 
şi că se uita la mine ca la o străină. Apoi am văzut în 


— 144 — 


privirea lui că mă recunoaşte şi că-i este ruşine. S-a întors 
pe călcâie şi a luat-o la fugă, ignorându-mi chemarea: 

— Luc! Luc, îmi pare rău! 

Atunci n-am înţeles. N-am înţeles cu ce-am greşit sau 
cum de-a putut să reacționeze cu o asemenea violenţă la 
ceea ce, în cele din urmă, n-a fost decât un sărut aproape 
frăţesc pe care i-l mai dădusem de sute de ori înainte. 

Însă acum... acum cred că ştiu ce fel de experienţe 
stăteau în spatele acelei reacţii de groază şi mi se rupe 
inima pentru el. Dar sunt şi obosită, căci momentul acela 
m-a lăsat să simt o frântură din ceea ce am retrăit în oficiul 
poştal. 

Ştiu ce înseamnă să fii duşmanul lui Luc. L-am văzut 
răbufnind. 

Şi nu pot să nu mă gândesc la oaia moartă şi la durerea 
şi furia din spatele unui asemenea act, la măruntaiele care 
se răspândeau ca nişte secrete putrede în apa albastră, 
cristalină. 

lar acum, îmi este frică. 


— 145 — 


— Ce-ai de gând să faci? mă întreabă Fatima domol, 
întinzându-mi cana de porțelan crăpată. 

Am terminat prânzul. Eu spăl vasele cu Fatima... sau, mă 
rog, ea le spală, eu le şterg. Freya se joacă pe covorul din 
faţa şemineului. 

Kate şi Thea s-au dus afară să fumeze şi să-l plimbe pe 
Shadow, şi le văd pe fereastră cum merg încet pe malul 
Estuarului, cu capetele aplecate, conversând, fumul 
ţigărilor dispersându-se în aerul verii. E ciudat, merg în 
direcţia opusă traseului pe care l-am urmat eu - în loc s-o ia 
către sud spre țărm, merg către nord, spre drumul principal 
care duce în Salten. Nu e un drum potrivit pentru plimbare. 

— Nu ştiu, zic eu, ştergând cana şi punând-o pe masă. 
Dar tu? 

— Păi... sincer, nici eu nu ştiu. Întreaga mea fiinţă îmi 
urlă să mă duc acasă; nu putem schimba nimic rămânând 
aici, iar la Londra măcar riscăm mai puţin să ne trezim cu 
poliţia la uşă. 

Cuvintele ei mă fac să simt un fior pe şira spinării, şi-l şi 
văd aievea pe Mark Wren mergând pe marginea podului 
îngust, bătând la uşa din lemn înnegrit... Încerc să-mi 
imaginez ce i-aş spune. Imi aduc aminte de hotărârea 
vehementă a lui Kate de azi-noapte: Nu ştim nimic. N-am 
văzut nimic. Acesta a fost scenariul pe care l-am urmat 
timp de şaptesprezece ani. Dacă ne menţinem toate patru 
aceeaşi declaraţie, nu mai poate face nimeni nimic ca să 
demonstreze contrariul, nu-i aşa? 

— Adică, vreau să fiu alături de Kate, continuă Fatima. 

Lasă buretele jos şi îşi împinge eşarfa pe cap, lăsând în 
urmă spumă albă pe obraz. 

— Dar să mergem la o reuniune la care n-am mai fost 
niciodată înainte? Crezi că e o idee aşa de bună? 

— Ştiu ce zici, am răspuns, punând încă o cană ştearsă 
pe masă. Nici eu nu vreau să merg. Dar o să dea şi mai rău 
dacă ne răzgândim în ultimul moment. 

— 146 — 


— Ştiu. Ştiu toate astea. Regula doi: Wu schimba 
povestea! Adică eu înţeleg, pe bune că înţeleg. De bine, de 
rău, a cumpărat biletele alea nenorocite şi le-a spus tuturor 
că de asta venim în sat, aşa că îmi dau seama că e mai 
bine să mergem până la capăt cu chestia asta. Dar faza cu 
oaia... 

Scutură din cap şi reia spălatul vaselor. Mă uit scurt spre 
chipul ei aplecat deasupra chiuvetei. 

— Ce s-a întâmplat până la urmă acolo? Tu ai văzut 
cadavrul mai bine decât mine. Chiar a fost Shadow vinovat? 

Fatima clatină iar din cap. 

— Nu ştiu, zice ea. Am văzut doar vreo câteva cazuri de 
atacuri canine şi poate că e altfel când atacă oameni, dar 
nu mi s-a părut că... 

Stomacul mi se strânge şi nu ştiu dacă n-ar fi bine să-i 
spun adevărul. Dacă o să intervină şi poliţia, poate e mai 
bine ca Fatima să nu ştie, să nu aibă nimic de ascuns, dar 
am jurat să nu ne minţim niciodată una pe cealaltă, nu-i 
aşa? Şi asta e un fel de a minţi - o minciună prin omisiune. 

— Am găsit un bilet, zic eu în cele din urmă. Kate l-a 
văzut, dar l-a ascuns în buzunar. Când m-am dus să-i 
clătesc haina, l-am găsit. 

— Poftim? 

Fatima ridică privirea alarmată. Scapă din mână şervetul 
şi se întoarce spre mine. 

— De ce nu ne-ai spus? 

— Pentru că n-am vrut să vă îngrijorez. Şi pentru că n-am 
vrut să... 

— Ce scria pe bilet? 

— Scria... încep eu, înghițind greu. Cuvintele sunt 
aproape imposibil de rostit şi trebuie să mă forţez să le dau 
viaţă. Zicea aşa: De ce nu arunci şi asta în Estuar? 

Fatima scapă din mână şi cana, care se sparge; se 
albeşte la faţă, iar chipul ei lipsit de expresie, încadrat de 
eşarfa întunecată, i se transformă într-o mască Noh a 
terorii. 

— Ce-ai spus? întreabă ea, cu vocea răguşită şi aspră. 

Dar nu mai sunt în stare să repet şi ştiu foarte bine că m- 


— 147 — 


a auzit, însă îi e prea frică să recunoască ceea ce eu deja 
am înţeles - cineva ştie şi e pornit să ne pedepsească 
pentru ce s-a întâmplat. 

— Nu, zice ea, scuturând din cap. Nu. Este imposibil! 

Las jos prosopul de bucătărie şi mă duc la Freya care se 
joacă pe canapea şi mă las pe vine, cu faţa în mâini. 

— Asta schimbă totul, zice Fatima accentuând cuvintele. 
Isa, trebuie să plecăm. Trebuie să plecăm acum. 

De-afară se aud zgomote, bătaia rapidă a labelor pe 
ponton, sunet de paşi. Ridic capul exact în momentul în 
care Kate şi Thea deschid uşa dinspre țărm şi intră în casă, 
bătând din picioare la uşă ca să scape de nisipul şi noroiul 
de pe tălpi. Kate râde şi-mi dau seama că o parte din 
stresul pe care îl văzusem pe chipul ei în ultimele douăzeci 
şi patru de ore s-a mai disipat, dar în clipa în care se uită la 
Fatima, apoi la mine, expresia i se schimbă din nou. 

— Ce se întâmplă? ne întreabă ea. E totul în regulă? 

— Plec. 

Fatima adună de pe jos cioburile de la cana spartă şi le 
pune pe chiuvetă, apoi se şterge pe mâini cu prosopul de 
bucătărie şi vine să se aşeze lângă mine. 

— Trebuie să mă întorc în Londra. La fel şi Isa. 

— Nu, ripostează Kate cu tărie. Nu puteţi pleca. 

— Vino cu mine acasă! zice Fatima cu disperare. Apoi, 
arătând cu mâna spre Moară: Nu eşti în siguranţă aici. Isa... 
spune-le de bileţel! _ 

— Ce bileţel? întreabă Thea alarmată. Imi explică şi mie 
cineva? 

— Kate a primit un bilet, zice Fatima scuipând cuvintele. 
Un bilet pe care scria: De ce nu arunci şi asta în Estuar? 
Cine ştie, Kate!? Luc a făcut-o? l-ai zis? Despre asta e 
vorba? 

Kate nu răspunde. Clatină din cap întruna, cu un soi de 
tristeţe mută, dar nu ştiu exact ce vrea să nege - ideea că 
i-ar fi zis lui Luc sau ideea că el a fost acela care a omorât 
oaia, ori poate că nici măcar nu încerca să-i răspundă 
Fatimei în vreun fel. 

— Cine ştie? zice Fatima din nou, ridicând vocea. Trebuie 


— 148 — 


să pleci de-aici! 

Kate clatină din nou din cap, închide ochii şi-şi apasă 
pleoapele cu degetele ca şi cum n-ar şti ce să spună, dar 
Fatima insistă, strigându.-i: 

— Kate, tu asculti ce zic? 

Kate ridică privirea. 

— Nu pot să plec, Fati. Şi tu ştii de ce. 

— De ce? De ce nu poți să-ţi faci bagajul şi să pleci, să 
laşi totul în urmă? 

— Pentru că nu s-a schimbat nimic - oricine ar fi scris 
biletul acela nu s-a dus la poliţie, ceea ce înseamnă că fie 
doar speculează, fie are mai multe de pierdut decât noi. 
Însă suntem în siguranţă. Dar dacă fug, oamenii îşi vor da 
seama că am ceva de ascuns. 

— Ei bine, dacă vrei să stai, stai, răspunde Fatima, 
întorcându-se cu spatele şi începând să-şi adune lucrurile, 
geanta, ochelarii de pe masă. Dar eu nu mai rămân aici. Nu 
am niciun motiv să mai rămân. 

— Ba ai, zice Kate, de data asta cu duritate. Cel puţin, 
încă o noapte. Fii rezonabilă, Fatima. Rămâi pentru 
petrecerea de reuniune - dacă n-o faci, nu mai are sens 
motivul pentru care am spus că aţi venit aici. Dacă nu 
mergeţi la reuniune, atunci de ce aţi venit aici toate şi aţi 
stat atâta timp? 

Nu trebuie să spună care e motivul. Nu e nevoie. Nu 
atâta vreme cât există titlul scris cu litere de-o şchioapă pe 
prima pagină a ziarului local. 

— Futu-i! zice Fatima răbufnind, strigând tare şi cu 
răutate. 

Dă drumul genţii pe podea şi merge apăsat spre 
fereastră, lovindu-se cu fruntea de geam. 

— Futu-i! 

Când se întoarce, privirea îi este acuzatoare. 

— De ce dracu' ne-ai adus aici, Kate? Ca să te asiguri că 
suntem la fel de amestecate ca tine în povestea asta? 

— Ce? 

Kate arată de parcă ar fi pălmuit-o cineva şi face un pas 
în spate. 


— 149 — 


— Nu! Dumnezeule mare, Fatima, evident că nu. Cum 
poţi să spui aşa ceva? 

— Atunci de ce? ţipă Fatima. 

— Pentru că nu ştiam cum altfel să vă anunţ! ţipă Kate la 
rândul ei. 

Obrajii ei măslinii sunt roşii ca focul, deşi nu-mi dau 
seama dacă de furie sau ruşine. Când se hotărăşte din nou 
să vorbească, i se adresează lui Shadow, de parcă nici 
măcar nu mai suportă să se uite spre noi. 

— Care ar fi fost alternativa? Să vă trimit un e-mail? 
Pentru că nu ştiu cum sunteţi voi, dar, din punctul meu de 
vedere, nu voiam să am aşa ceva în computer. Să vă dau 
telefon şi să vă zic ce s-a întâmplat, în timp ce soţii voştri 
ascultă undeva în fundal? V-am cerut să veniţi aici, pentru 
că m-am gândit că meritaţi să vă spun asta faţă în faţă şi 
pentru că mi s-a părut cea mai sigură opţiune şi, da, dacă 
vreţi să vă spun sincer, pentru că sunt o egoistă nenorocită 
şi aveam nevoie de voi. 

Respiră greu şi, pentru o clipă, am sentimentul că o să 
izbucnească în lacrimi, dar n-o face; în schimb, Fatima 
străbate încăperea, împiedicându-se, ca să ajungă la Kate 
şi s-o strângă în braţe. 

— Îmi pare rău, reuşeşte ea să zică. N-ar fi trebuit să... 
îmi pare atât de rău! 

— Şi mie îmi pare rău, zice Kate, cu vocea abia 
străbătând prin eşarfa Fatimei. Numai eu sunt de vină. 

— Termină, o întrerupe Thea. 

Se duce spre amândouă şi le îmbrăţişează în acelaşi 
timp, cuprinzându-le cu amândouă mâinile. 

— Kate, toate suntem de vină, nu doar tu. Dacă n-am fi 
făcut ce-am făcut... 

Nu reuşeşte să termine ce are de zis, dar nu e nevoie s-o 
facă. Ştim toate patru ce-am făcut, felul în care vara aceea 
molcomă, însorită, s-a prăbuşit la picioarele noastre, 
scăpându-ne printre degete, luându-l pe Ambrose cu ea. 

— O să rămân peste noapte, zice Fatima în cele din 
urmă, dar nu vreau să merg la reuniune. După toate câte s- 
au întâmplat... cum poţi să te gândeşti să te întorci acolo, 


— 150 — 


Kate? După tot ce ne-au făcut? 

— Avem invitaţii... zice Thea încet. Nu e de ajuns? Nu 
putem să le spunem că ne-am răzgândit în ultimul moment, 
că maşina lui Fati n-a mai pornit sau ceva de genul ăsta, 
Isa? Tu ce crezi? 

Se întorc toate spre mine - trei chipuri, atât de diferite 
fizic şi, cu toate acestea, având aceeaşi expresie: 
îngrijorare, frică, aşteptare. 

— Ar trebui să mergem, le zic eu într-un târziu. Nu vreau 
să merg, vreau să stau aici, la Moară, la căldură şi linişte. 
Internatul Salten e ultimul loc din lume în care îmi doresc 
să mă întorc. Dar Kate a cumpărat deja bilete pentru noi şi 
nu putem să schimbăm chestia asta. Dacă nu mergem, vor 
fi patru locuri libere la masă şi patru etichete la intrare pe 
care nu le va revendica nimeni. Oamenii ştiu că am sosit... 
într-un sătuc ca ăsta nu există secrete. Dacă nu mergem, o 
să se întrebe de ce. De ce ne-am răzgândit? Şi, ce e mai 
rău, de ce am venit de la bun început, dacă nu pentru 
reuniune? Şi nu ne permitem să ni se pună astfel de 
întrebări. 

— Ce faci cu Freya? întreabă Fatima şi-mi dau seama că 
are dreptate. 

Nu m-am gândit la Freya deloc. Ne întoarcem privirile 
spre ea şi o vedem stând pe spate pe covor, jucându-se 
mulţumită, molfăind o bucată de plastic viu colorat. Simte 
că ne uităm la ea şi râde, un râs fericit, gâlgâit, care mă 
face să mă duc la ea s-o iau în braţe şi s-o strâng la piept. 

— N-aş putea s-o iau şi pe ea? întreb eu cu îndoială în 
glas. 

Kate rămâne mută de uimire. 

— Fir-ar să fie, nu m-am gândit nicio clipă la Freya. Stai 
puţin! 

Scoate telefonul din buzunar, iar eu mă uit peste umărul 
ei în timp ce deschide pagina de web a internatului şi dă 
clic pe secţiunea „Elevi”. 

— Reuniune... reuniune... Ah, gata, am găsit. FAQ... 
bilete pentru oaspeţi... oh, fir-ar să fie! 

Citesc cu voce tare peste umărul ei. 


— 151 — 


— „Partenerii şi copiii de vârste mai mari sunt bineveniţi, 
dar din păcate acest eveniment nu este adecvat bebeluşilor 
sau copiilor până în zece ani. Vă putem pune la dispoziţie o 
listă a babysitterilor locali şi a pensiunilor care dispun de 
servicii de babysitting la cerere.” 

— Minunat! 

— Imi pare rău, Isa. Dar rezolvăm, sunt vreo cinci-şase 
fete pe puţin în sat care sunt dispuse să vină să stea cu 
fata. 

Imi vine să-i zic că nu e chiar aşa de simplu, dar mă 
abţin. Freya n-a mâncat niciodată bine din biberon şi, în 
plus, chiar dacă s-ar fi împăcat cu laptele praf, tot nu am 
nimic potrivit la mine. 

Puteam să dau vina pe biberoane, dar ar fi fost mai mult 
o minciună, pentru că marele adevăr era că pur şi simplu 
nu voiam s-o las singură. 

— Va trebui să mă străduiesc s-o adorm înainte să vină 
cineva să stea cu ea, zic eu cu jumătate de gură. N-o să 
adoarmă sub nicio formă cu un străin. Nu adoarme ea cu 
Owen, darămite cu cineva pe care nu-l cunoaşte deloc. La 
ce oră începe? 

— La opt, zice Kate. 

La dracu’! O să fie la limită. Câteodată Freya adoarme 
înainte de şapte, altă dată e trează şi ciripeşte pe la nouă. 
Dar nu am ce să fac. 

— Dă-mi un număr de telefon, îi zic lui Kate. O să sun eu. 
E mai bine dacă vorbesc eu direct cu agenţia, să mă asigur 
că ştiu tot ce e de ştiut când vine vorba despre sugari. 

Kate îmi face semn din cap că da. 

— lmi pare rău, Isa. 7 

— O să fie bine, zice Fatima compătimitoare. Imi pune o 
mână pe umăr şi mă strânge uşor. Prima dată e cel mai 
greu, continuă ea. 

Simt cum mă trece un val de iritare. Intenţia Fatimei n-a 
fost aceea de a-mi împărtăşi din experienţa ei de „mamă 
cunoscătoare,” dar se pare că nu se poate abţine şi, ce e şi 
mai rău, ştiu că are dreptate, că are doi copii şi mult mai 
multă experienţă decât mine, că a trecut prin asta de mai 


— 152 — 


multe ori şi ştie cum funcţionează. Dar n-o cunoaşte pe 
Freya şi chiar dacă îşi imaginează că-şi aduce perfect 
aminte senzaţia de anxietate pe care a simţit-o prima dată 
când şi-a lăsat copilul cu un străin, de fapt nu-i aşa, nu-şi 
aduce aminte, nu cu amplitudinea viscerală pe care o 
resimt eu în momentul acesta. 

Am lăsat-o pe Freya cu Owen de câteva ori. Dar niciodată 
n-am făcut asta - n-am lăsat-o niciodată cu o persoană 
complet necunoscută. 

Dacă se întâmplă ceva? 

— Dă-mi numerele de telefon, îi zic iar lui Kate, ignorând- 
o pe Fatima, scuturând din umăr ca să-i îndepărtez mâna, 
apoi mă duc spre Freya, o iau de pe covor, mergem sus, cu 
lista de numere de telefon în pumnul încleştat, încercând 
din răsputeri să nu plâng. 


— 153 — 


E târziu. Soarele se face tot mai mic pe cer, umbrele se 
întind prelungi peste Estuar şi Freya moţăie la sânul meu, 
cu mâna încă încleştată pe colierul fragil din argint răsucit 
pe care nu l-am mai purtat de mult, de frică să nu-l prindă 
şi să tragă de el să-l rupă. 

Le aud pe fete discutând la parter. Sunt gata de mult, iar 
acum stau pregătite în timp ce eu încerc de ceva vreme s-o 
adorm pe Freya şi nu reuşesc. Fata simte că sunt la capătul 
răbdării şi se schimonoseşte dezgustată din cauza mirosului 
de parfum cu care nu e obişnuită. Mi-am dat puţin după 
urechi, apoi mi-am şters iritată mâinile de rochia dreaptă, 
prea strâmtă, din mătase neagră, pe care am împrumutat-o 
de la Kate. Nimic nu e cum trebuie - încăperea mi se pare 
ciudată, pătuţul nu e potrivit, lumina curge în frânturi 
printre draperiile prea groase. 

De fiecare dată când o aşez pe salteaua pătuţului, 
tresare şi se agită şi încearcă să mă apuce cu mâinile, 
plânsul ei furios auzindu-se ca o sirenă, acoperind susurul 
râului şi vocile şoptite de la parter. 

Dar acum... acum pare să fi adormit de-a binelea, cu 
buzele întredeschise, cu o dâră minusculă de lapte 
curgându-i din colţul gurii. 

O şterg la gură cu batista ca să nu-mi păteze rochia 
împrumutată, apoi mă ridic şi, cu foarte mare atenţie, mă 
îndrept spre pătuţul din colţ. 

O las în jos... din ce în ce mai mult... mă aplec, simțind 
cum îmi trosneşte coloana şi mă doare, apoi o las pe saltea, 
cu mâna apăsată ferm pe abdomenul ei, încercând să fac 
cât mai uşoară trecerea de la momentul în care sunt acolo 
la momentul în care nu mai sunt cu ea, astfel ca ea să nu 
bage de seamă. 

În cele din urmă mă ridic, ţinându-mi respiraţia. 

— Isa! aud un fâsâit venind dinspre scări care mă face să 
scrâşnesc din dinţi şi să urlu în mintea mea un taci dracului 
din gură, dar fără să îndrăznesc să rostesc cuvintele. 

— 154 — 


Freya însă doarme dusă, iar eu ies pe vârfuri, cât pot de 
uşor, pe coridor, apoi pe scările delabrate, ţinând degetul la 
gură în timp ce celelalte răbufnesc în ovaţii mute, dar se 
opresc brusc când dau cu ochii de mine. 

Le găsesc în picioare, la un loc, la capătul scărilor, cu 
ochii ridicaţi spre mine. Fatima e îmbrăcată într-un superb 
costum indian din mătase rubinie încrustată cu pietre 
preţioase, pe care l-a găsit în după-amiaza asta, numai ea 
ştie cum, într-un magazin scump din Hampton's Lee. Thea 
refuză să se conformeze cerinţei din invitaţie de a avea 
ţinută formală şi poartă obişnuiţii ei blugi mulaţi şi un 
maiou cu bretele, cu marginea aurie care, încet, spre gât, 
se  întunecă, transformându-se într-un  negru-dens, 
combinaţie care îmi aduce aminte atât de mult de felul în 
care îşi purta părul când era tânără, că mi se opreşte 
respiraţia. Kate poartă o rochie vaporoasă, roz-trandafir, pe 
care putea la fel de bine să fi dat câteva lire sau mai multe 
sute, iar părul îi cade pe umeri, încă ud de la duş. 

Ajung la capătul scărilor având un nod în gât... şi nu ştiu 
de ce. Poate pentru că am înţeles dintr-odată, cu inima 
frântă, cât de mult le iubesc sau poate din cauza felului în 
care s-au transformat din fetiţele pe care le-am cunoscut în 
nişte femei în toată regula, cât ai clipi din ochi. Poate din 
cauza felului în care chipurile lor luminate de crepuscul se 
suprapun cu amintirea copilelor de altădată - sunt bine 
îmbrăcate, obosite, cu ochii uşor încercănaţi, dar mai 
frumoase decât mi le aminteam din copilărie şi, în acelaşi 
timp, sunt nişte tinere cu pielea curată şi luminoasă, pline 
de speranţă, drepte ca nişte păsări gata să-şi ia zborul spre 
un viitor necunoscut. 

Mă gândesc la Luc şi la mânia lui nestăpânită, în oficiul 
poştal, la amenințările subtile, şi simt deodată cum mă 
îneacă furia - n-aş suporta ca vreuna dintre ele să păţească 
ceva. Oricare dintre ele. 

— Eşti gata? mă întreabă Kate zâmbind, dar înainte să 
pot să-i fac semn că da, se aude o tuse dintr-un colţ al 
încăperii. Mă întorc şi, lângă măsuţa de pe hol, dau cu ochii 
de Liz, fata din sat care a venit să aibă grijă de Freya. 


— 155 — 


Este înfiorător de tânără - acesta a fost primul gând pe 
care l-am avut când a venit, bătând la uşă ezitant. La 
telefon mi-a zis că are şaisprezece ani, dar acum că o văd, 
nu sunt aşa de sigură - are părul castaniu-deschis şi un 
chip larg şi lipsit de expresie pe care nu-l pot citi, dar am 
sentimentul că e stresată. 

Thea se uită la telefon. 

— Trebuie să mergem. 

— Stai puţin, zic eu şi încep să-i ţin iar fetei predica pe 
care i-am ţinut-o deja la telefon de două ori - ceaşca de 
lapte praf pentru copil este în frigider, biberonul pe care nu- 
| suportă, dar pe care sper să-l accepte în cele din urmă, 
unde sunt pamperşii şi ce să facă în caz că fata începe să 
plângă. 

— Ai numărul meu, îi zic pentru a douăzecea oară, în 
timp ce Fatima se mută de pe un picior pe celălalt, iar Thea 
oftează. Îl ai, da? 

— Îl am aici, zice Liz bătând cu palma pe carneţelul de pe 
măsuţă, aflat lângă un teanc de bancnote de zece lire, 
comisionul ei pentru seara asta. 

— lar laptele e în frigider - nu ştiu dacă o să-l vrea, nu e 
foarte obişnuită cu căni anti-curgere -, dar, dacă se 
trezeşte, încearcă să vezi. 

— Nu vă faceţi griji, doamnă, zice ea, iar ochii ei albaştri 
strălucesc nevinovat. Mama îmi zice mereu că nimeni nu se 
descurcă mai bine ca mine cu frăţiorul meu. Eu am grijă de 
el tot timpul. 

Nu mă simt mai bine auzind asta, dar îi fac semn că am 
priceput. 

— Haide, Isa, zice Thea, ajungându-i răbdarea la limită. 
Stă în uşă, cu mâna pe clanţă. Chiar trebuie să plecăm! 

— OK, îi răspund îndreptându-mă spre uşă, resimţind ca 
pe un cuţit în stomac greşeala pe care o fac, dar nu am de 
ales, nu-i aşa? 

Distanţa dintre mine şi Freya creşte, iar în jurul gâtului 
meu parcă-i o funie care se strânge pe măsură ce mă 
îndepărtez. 

— O să încerc să plec mai repede, dar să mă suni, OK? îi 


— 156 — 


zic lui Liz şi ea dă din cap că da, iar eu mă smulg de lângă 
ea şi de lângă Freya, şi fiecare pas pe care-l fac pare că-mi 
lărgeşte golul din inimă. 

Apoi traversăm podul din lemn stricat şi fragil, simțind 
soarele serii în spate, iar golul din mine se mai atenuează. 

— Deci să înţeleg că eu conduc...? zice Fatima, scoțând 
cheile. 

Kate se uită la ceas. 

— Nu ştiu. Sunt vreo douăzeci de kilometri pe şosea şi la 
ora asta avem toate şansele să dăm de un tractor. Toţi 
lucrează până târziu în câmp când e vremea aşa şinue 
decât un singur drum pe care pot merge. Dacă nimerim în 
spatele vreunuia, putem să stăm acolo ore în şir. 

— Şi atunci ce facem? întreabă Fatima cu o mină 
amuzant de îngrozită. Vrei să spui că ar trebui să mergem 
pe jos? 

— Probabil că aşa ar fi cel mai rapid. Nu sunt decât câţiva 
kilometri dacă o tăiem prin mlaştini. 

— Dar eu am pantofi de seară! 

— Păi ia-ţi sandalele Birkenstocks în picioare, zice Kate, 
făcându-i semn spre încălţările Fatimei rămase lângă uşă, 
la intrare. Dar n-o să fie atât de greu de mers. S-a uscat 
peste tot din cauza vremii. 

— Haideţi, zice Thea, luându-mă prin surprindere. O să 
fie ca pe vremuri. Şi oricum, doar ştiţi ce presupune să 
parchezi la şcoală. O să fim blocate într-un spaţiu strâmt şi 
n-o să mai putem ieşi cu maşina de acolo până n-o să plece 
toate celelalte din rândurile din faţă. 

Argumentul din urmă a reuşit să ne convingă. Văd în 
privirea Fatimei că nici ea nu vrea să rămână blocată în 
şcoală, fără nicio posibilitate să scape de-acolo. Işi dă ochii 
peste cap, dar aruncă pantofii din picioare şi ia sandalele 
Birkenstocks. Las şi eu tocurile din picioare şi iau sandalele 
cu care am fost în sat, strângând din dinţi în momentul în 
care îmi ating bătăturile pe care mi le-au făcut în timpul 
plimbării prelungite. Kate are deja în picioare pantofi 
comozi, fără tocuri, lucru pe care l-a făcut şi Thea - oricum, 
ea nu are nevoie să fie mai înaltă decât este. 


— 157 — 


Mai arunc o ultimă privire spre camera în care am lăsat-o 
pe Freya dormind, simțind din nou o durere în inimă. Apoi 
mă întorc spre cărarea din faţa noastră, spre sud, spre 
coastă şi trag adânc aer în piept. 

Pornim astfel la drum. 


E ca în vremurile bune; la asta mă gândesc în timp ce 
mergem pe aceeaşi cărare pe care o urmam întotdeauna ca 
să ne întoarcem la Internatul Salten. E o seară pură, 
frumoasă, cerul e pătat de nori rozalii reflectând soarele 
apunând, drumul de nisip răspândind sub picioarele noastre 
căldura pe care o reţinuse în timpul zilei. 

Nu ajungem bine la jumătatea drumului de coastă, când 
Kate se opreşte brusc şi zice: 

— Haideţi s-o tăiem pe-aici! 

O clipă, nu-mi dau seama ce vrea să sugereze, apoi văd: 
o spărtură în tufişurile încâlcite şi pline de spini, un pârleaz 
rablagit care abia se distinge printre urzici şi rugi de muri. 

— Poftim? zice Thea, râzând scurt. Faci mişto de noi? 

— Păi... ezită Kate, simțindu-se nelalocul ei. M-am gândit 
că... ajungem mai rapid. 

— Ba bine că nu, intervine Fatima, cu o privire încurcată 
în spatele ochelarilor ei negri imenşi. Şi ştii bine că n-o să 
fie mai rapid - e un traseu ocolit şi, oricum, nu avem cum 
să trecem pe acolo, o să-mi rup costumul fâşii. Ce are dacă 
trecem celălalt pârleaz, de mai jos? Cel pe care-l treceam 
când ne întorceam de la şcoală? 

Kate trage adânc aer în piept şi, pentru o clipă, am 
senzaţia că vrea să insiste, dar apoi se întoarce şi o ia 
înaintea noastră pe cărare. 

— Bine, zice ea mormăind mai mult pentru sine, atât de 
încet, încât nu sunt sigură că am auzit-o. 

— Ce ciudat, îi şoptesc eu Fatimei. 

— Ştiu. Ce se întâmplă? Doar n-am fost absurdă, nu-i 
aşa? Adică... zice ea, făcând semn spre mătasea fragilă, 
unduioasă, spre bijuteriile atât de grațios prinse în loc. Pe 
bune, nu am dreptate? N-aveam cum, sub nicio formă, să 
trec printre spinii ăia fără să-mi rup hainele de pe mine. 


— 158 — 


— Evident că nu, zic eu mărind pasul ca s-o ajungem din 
urmă pe Kate. Nu ştiu ce-a fost în mintea ei. 

Dar ştiu ce-a fost în mintea ei. În momentul în care 
ajungem în locul prin care am trecut dintotdeauna, îmi aduc 
aminte imediat şi nu pot să cred că am putut uita. Şi înţeleg 
şi de ce Kate a dus-o pe Thea prin partea de nord a 
Estuarului în după-amiaza asta, în timpul plimbării lor, în loc 
s-o ia spre sud, spre mare. 

Din locul în care cărarea noastră coteşte spre dreapta, 
peste un pârleaz care dă direct în mlaştină, drumul de 
coastă duce spre mare şi, în depărtare, aproape ascunsă 
privirii noastre, la adăpostul dunei de nisip, văd ceva alb, 
apoi cordonul de împrejmuire al poliţiei făcut din panglică 
albă cu albastru. 

E un cort. Genul de cort care se amplasează într-un loc 
din care se prelevează probe medico-legale. 

Simt cum mă ia cu rău de la stomac şi mi se înmoaie 
genunchii. Cum am putut să fiu atât de uitucă? 

Thea şi Fatima îşi dau şi ele seama, în aceeaşi secundă. 
Văd cum se schimbă amândouă la faţă şi ne uităm una la 
alta şocate, în spatele lui Kate care merge înaintea noastră 
spre pârleaz, cu chipul întors în aşa fel încât să nu vadă 
frumuseţea incredibilă a țărmului şi marea strălucitoare 
care se întinde cât vezi cu ochii şi, în mijlocul acestei 
frumuseți, micuțul cort care, în banalitatea lui, a schimbat 
totul. 

— Îmi pare rău, zic eu către Kate care sare pârleazul, cu 
rochia de mătase roz fluturându-i în vânt. Kate, nu ne-am 
gândit... 

— Bine, zice ea din nou, dar vocea îi e dură şi rece şi ştiu 
că nimic nu e bine. 

Cum am putut să uităm? Nu e ca şi cum n-am ştiut, în 
cele din urmă, de-asta am şi venit aici. 

— Kate, zice Fatima implorând-o, dar Kate deja a trecut 
dincolo de pârleaz şi merge înainte, cu paşi mari, cu faţa 
întoarsă astfel încât să nu-i vedem expresia, iar noi nu 
putem decât să ne uităm una la cealaltă, distruse, vinovate, 
apoi să ne grăbim s-o prindem din urmă. 


— 159 — 


— Kate, îmi pare rău, îi zic din nou prinzând-o de mână, 
dar ea se smulge din prinsoarea mea. 

— Nu-ţi bate capul, zice ea şi e ca şi cum mi-ar fi dat un 
pumn în stomac, ca şi cum m-ar fi acuzat de ceva de care 
nu mă puteam apăra. 

Pentru că, într-adevăr, nu mi-am bătut capul. 

— Opreşte-te, zice Thea, iar în vocea ei se simte un 
ordin, un ton pe care nu l-am mai auzit de ani de zile. 

Vorbea pe acest ton atât de uşor, ca o lovitură de bici 
care te obliga, într-o oarecare măsură, să asculţi, chiar 
dacă nu i te supuneai. Opreşte-te! Bea asta! Dă-mi aia! 
Vino aici! 

La un moment dat, obiceiul acesta a încetat - ea a 
renunţat să le mai dea ordine celor din jur, s-a speriat de 
propria-i autoritate. Dar iată că a revenit, fie şi numai ca o 
răbufnire de moment, iar Kate se întoarce, se opreşte pe o 
pajişte cu iarbă scurtă, păscută de oi, cu o expresie de 
resemnare pe chip. 

— Ce vrei? 

— Kate, ascultă... 

Tonul vocii i s-a schimbat, iar Thea pare acum 
împăciuitoare, nesigură, o reflexie a sentimentelor tuturor, 
a felului în care eram, aşa, cum stăteam acolo, fără să ştim 
exact ce am putea spune, cum am putea să facem ca 
situaţia asta imposibilă să devină suportabilă, când ştim 
foarte bine că nu se poate. 

— Kate, n-am vrut... 

— Ne pare rău, zice Fatima. Chiar ne pare rău, ar fi 
trebuit să ne dăm seama. Dar nu fi aşa!... Suntem aici 
pentru tine, ştii asta, nu? 

— Şi eu ar trebui să fiu mai recunoscătoare? răspunde 
Kate cu o grimasă, apoi încearcă să zâmbească. Ştiu asta, 
dar... 

Dar Fatima o întrerupe. 

— Nu. Nu asta vreau să spun... pentru numele lui 
Dumnezeu, Kate, de când se pune problema recunoştinței 
între noi? întreabă ea, scuipând cuvântul de parcă ar fi fost 
o înjurătură. Recunoştinţă? Nu mă insulta! Suntem mai 


— 160 — 


presus de asta, nu-i aşa? Cu siguranţă, am fost mai presus 
de-atât. Tot ce-am vrut să zic e că tu crezi că eşti singură, 
crezi că doar ţie îţi pasă de ce se întâmplă. Ei bine, nu-i aşa. 
Şi ar trebui să consideri că asta... noi suntem dovada a 
ceea ce spun acum, zice ea făcând un gest spre micul 
nostru grup, spre umbrele noastre care se întind peste 
mlaştini în lumina soarelui la apus. Te iubim, Kate. Uită-te 
la noi - Isa a venit cu copilul după ea, Thea a lăsat totul la 
muncă într-o secundă, eu i-am lăsat pe Ali, Nadia şi Sam, i- 
am lăsat pe toţi în urmă, pentru tine. Pentru că însemni 
atât de mult pentru mine, pentru noi toate. Şi nu te vom 
lăsa niciodată de izbelişte. Pricepi asta? 

Kate închide ochii şi pentru o clipă cred că o să plângă, 
că o să urle la noi, dar n-o face, ci întinde mâinile, orbeşte, 
ca să le prindă pe ale noastre, şi ne trage spre ea cu 
degetele ei puternice, acoperite de acuarele şi uleiuri, 
încleştându-şi-le pe încheieturile mâinilor noastre, de parcă 
am salva-o de la înec. 

— Voi... zice ea, dar vocea i se frânge, apoi braţele 
noastre se înlănţuie, cuprinzând trupul celeilalte, toate 
patru stând astfel, la un loc, îmbrăţişate ca patru copaci 
încrucişaţi în bătaia vânturilor de coastă, transformați într- 
un singur organism viu, cu braţele împletite, cu frunţile 
aplecate, lipite unele de altele, emanând căldură; şi le simt 
pe celelalte, le simt trecutul ţesut într-al meu în asemenea 
măsură, încât nu mai putem fi despărțite. 

— Vă iubesc, zice Kate şi eu îi răspund, sau cel puţin asta 
cred, corul vocilor noastre întretăiate trebuie s-o includă şi 
pe-a mea, dar nu-mi mai dau seama, nu mai ştiu unde 
sfârşesc eu şi încep celelalte. 

— Intrăm împreună, zice Fatima cu fermitate. Pricepeţi? 
Ne-au despărţit o dată, dar nu se va mai întâmpla şi a doua 
oară. 

Kate face semn că da şi se îndreaptă de spate, îşi şterge 
ochii de rimel. 

— Bine. 

— Deci, suntem de acord? Front comun? 

— Front comun, zice Thea, uşor întunecată, iar eu le fac 


— 161 — 


semn că sunt de acord. 

— Unite vom rezista”, zic eu, deşi era mai bine dacă n-o 
spuneam, căci finalul, rămas nerostit, stătea deasupra 
noastră ca o sabie. 


> Referire la celebrul citat din Esop: Uniti vom rezista, divizați vom fi 
învinşi. 
— 162 — 


Mai ţineţi minte când... 

Acesta este refrenul din conversaţia noastră în timp ce 
ne târâm picioarele pe ultimele sute de metri de mlaştină. 

Mai ţineţi minte când Thea a fost prinsă cu votcă în sticla 
de apă în ziua meciului de hochei cu Roedean din 
deplasare? 

Mai ţineţi minte când Fatima i-a zis domnişoarei Rourke 
că futu-i e un cuvânt în urdu care înseamnă stilou? 

Mai ţineţi minte când am fugit de la internat ca să 
mergem noaptea să înotăm şi Kate a fost luată de curenţi şi 
a fost cât pe ce să se-nece? 

Mai ţineţi minte... mai ţineţi minte... mai tineti minte... 

Credeam că mi-am adus aminte de toate, dar acum, 
când amintirile mă năpădesc ca furnicile, îmi dau seama că 
nu, nu-mi amintisem chiar totul. Nu aşa... nu cu o 
asemenea forţă încât să simt mirosul mării, şi aproape să o 
văd pe Kate tremurând din toate încheieturile, albă în 
lumina lunii, când urcam pe plajă, cu picioarele 
împleticindu-ni-se. Aveam amintirea în minte, dar nu 
fiecare detaliu, nu revăzusem culorile, nu resimţisem iarba 
sub tălpi şi briza mării pe faţă. 

Dar abia când traversăm ultimul teren de sport şi trecem 
peste ultimul gard şi Internatul Salten ne apare dinainte, 
avem revelaţia. Ne-am întors. Ne-am întors cu adevărat. 
Sentimentul întoarcerii este atât de greu de suportat, că 
simt cum mi se zvârcoleşte stomacul, în timp ce fetele au 
amuţit brusc, amintindu-şi, asemenea mie, o parte dintre 
lucrurile pe care am tot încercat să le uităm. Imi aduc 
aminte de chipul lui Mark Wren când, într-o bună zi, pe 
plajă, a venit faţă în faţă cu un grup de elevi din anul cinci, 
văd aievea cum valurile roşietice ale mareei i se preling pe 
spate, în chicotelile şi şoaptele lor, cum ridicase capul spre 
Thea, aruncându-i o privire de disperare pură. Îmi aduc 
aminte de privirea alarmată a elevei din anul întâi când ne- 
a întors spatele mie şi Fatimei pe coridor, iar noi ne-am dat 

— 163 — 


seama că trebuie să fi auzit zvonurile care se răspândiseră 
despre noi... despre limbile noastre ascuţite şi capacitatea 
noastră de a minţi şi înşela. Şi-mi aduc aminte de expresia 
de pe chipul domnişoarei Weatherby în acea ultimă zi... 

Şi dintr-odată mă bucur că Internatul Salten s-a 
schimbat, chiar mai mult decât Saltenul însuşi, ceea ce îi 
dădea un aer de stabilitate şi durabilitate. Spre deosebire 
de Moara care devenea din ce în ce mai decrepită odată cu 
vremea, internatul era învăluit într-o atmosferă perceptibilă 
de eleganţă, ceva ce lipsea din amintirile mele. Indiferent 
de impresia pe care voia s-o lase, în vremea mea Internatul 
Salten n-a fost niciodată o şcoală de elită. Era, în multe 
feluri, ceea ce Kate numea „locul ultimei speranţe” - genul 
de şcoală unde se mai găsea un loc în ceasul al 
doisprezecelea pentru un copil cu probleme acasă şi care 
nu punea nicio întrebare unei fete exmatriculate din trei 
şcoli la rând. Imi aduc aminte cum, în ziua în care am ajuns 
la şcoală, cu atât de mulţi ani în urmă, am observat cum 
vopseaua se cojea peste tot şi era pătată de sare, cum 
terenurile de sport erau îngălbenite după o vară fierbinte. 
Prin  pietrişul drumeagului care ducea spre intrarea 
principală, crescuseră buruieni, şi printre bolizii Bentley 
Daimler, mulţi dintre părinţi conduceau Fiaturi, Citroëns şi 
nişte rable de Volvo-uri. 

Acum însă totul are un aer de... bani. Nu ştiu cum altfel 
să descriu lucrurile. 

Silueta clădirii înalte care îşi întinde umbrele lungi peste 
terenurile de crochet şi tenis este aceeaşi, însă varul alb, 
fad şi ieftin a fost înlocuit cu o vopsea crem, vădit scumpă, 
catifelând uşor finisajul, un efect augmentat de florile 
plasate în glastrele de la ferestre şi de lianele plantate la 
colţurile clădirii şi care începeau să se urce în spirale pe 
faţadă. 

Pajiştile sunt mai verzi şi mai bogate şi, traversându-le, 
se aude un vag „clic” şi furtunuri mici de apă cresc din 
iarbă şi încep să împrăştie o pulbere fină de apă, un lux 
inimaginabil pe vremea mea. Au apărut ca ciupercile tot 
felul de clădiri auxiliare şi alei acoperite, astfel că fetele nu 


— 164 — 


mai trebuie să alerge de la o lecţie la alta prin ploaie. Apoi, 
trecând pe lângă terenul de tenis acoperit, am văzut că au 
scos pavajul aspru, pe care ne juleam picioarele şi l-au 
înlocuit cu un soi de burete verde, cauciucat. 

Ce nu s-a schimbat sunt cele patru turnuri care stau de 
pază, câte unul în fiecare colţ al clădirii principale, cu 
țesătura neagră a scărilor de incendiu încolăcindu-se încă 
pe ele ca o iederă post-industrială. 

Mă întreb dacă ferestrele din turn se mai deschid destul 
de mult încât să poată trece o fetişcană subţire, de 
cincisprezece ani, şi dacă fetele mai fug din internat cum o 
făceau odată... Cumva mă îndoiesc de asta. 

Desigur, e vacanţa de jumătate de semestru, iar locul e 
ciudat de liniştit... sau aproape liniştit. Cum mergem noi pe 
pajişti, vedem trecând în viteză destule maşini şi aud voci 
venind din partea din faţă a clădirii. 

Ciulesc urechile o clipă şi mă gândesc, părinți! cu acelaşi 
simţ al pericolului pe care l-ar avea şi un iepure care 
gândeşte: şoim! Dar apoi îmi dau seama - nu sunt părinţi, 
sunt fete. Fete maturizate. Noi. 

Numai că nu noi. Pentru că, nu ştiu cum s-a întâmplat, 
dar întotdeauna am fost noi şi ele. Acesta e riscul când ai o 
„gaşcă” cum i-a zis Mary Wren. Când te defineşti în funcţie 
de zidurile pe care le ridici, cine e înăuntru, cine rămâne 
afară. Cei aflaţi de partea cealaltă a zidului nu sunt nişte 
inşi ordinari, sunt ceilalti. Intruşii. Opoziția. Duşmanul. 

Era ceva ce n-am înţeles în acele prime zile la Internatul 
Salten. Eram aşa de fericită că mi-am făcut prietene, atât 
de bucuroasă că mi-am descoperit un loc al meu, încât n- 
am înţeles că de fiecare dată când mă asociam cu Kate, 
Thea şi Fatima, mă disociam de toţi ceilalţi, punându-mă 
împotriva lor. Şi că nu va dura mult până când şi ei se vor 
pune împotriva mea. 

În cele din urmă, un zid nu doar că îi ţine pe ceilalţi la 
distanţă. Un zid poate foarte bine să te ţină prins înăuntru. 

— Oh! Dum-ne-ze-u-le! 

Vocea străbate până la noi prin aerul serii şi ne 
întoarcem toate patru deodată, să vedem de unde vine. 


— 165 — 


O femeie se apropie de noi, cu tocurile călcând apăsat şi 
împiedicat pe pietriş. 

— Thea? Thea West? Şi... oh, Dumnezeule mare, tu 
trebuie să fii Isa Wilde, nu-i aşa? 

Pentru o clipă mi se şterg toate gândurile din cap şi nu- 
mi dau seama de unde o ştiu, apoi mă loveşte. Jess 
Hamilton. Căpitan al echipei de hochei în anul cinci şi 
promovată în neştire ca să ajungă şefă de promoţie în anul 
şase. O fi reuşit? Mă întreb. Dar înainte să deschid gura s-o 
salut, ea îi dă înainte ca o moară stricată. 

— Fatima! Aproape că nu te-am recunoscut cu eşarfa 
aceea! Şi Kate! Nu pot să cred că aţi venit toate trei! 

— Păi... încearcă Thea să spună, ridicând din sprânceană 
şi făcând un gest uşor dispreţuitor spre întreaga adunare. 
Păi, acum poţi să crezi. E atât de incredibil că am reuşit să 
ajungem atât de departe în viaţă? Ştiu că aveam un poster 
în camera de cămin cu „trăieşte cu patimă şi mori repede”, 
dar nu era ceva ce trebuia înţeles mot-à-mot. 

— Nu! zice Jess, râzând ascuţit şi împingând-o pe Thea cu 
umărul în joacă. Ştii că nu despre asta e vorba. Doar că... 

Ezită o secundă şi ştim toate patru la ce se gândeşte, dar 
îşi revine repede şi continuă: 

— Doar că, ei bine, voi nu aţi venit la niciuna din 
reuniunile astea, niciuna dintre voi, nici măcar Kate, şi 
locuieşte la doar cinci minute de aici. Ne cam pierduserăm 
speranţa! 

— Ce plăcut sentiment să ştii că i-a fost cuiva dor de tine, 
zice Thea, rânjind în colţul gurii. 

Urmează un moment de tăcere jenantă, apoi Kate dă să 
plece. 

— Păi, vai, zice Jess, mergând în acelaşi ritm cu noi, 
cotind pe lângă clădire spre intrarea principală. Ce-aţi mai 
făcut? Kate ştiu ce-a făcut, evident. Nu e nicio surpriză că a 
devenit artist plastic. Dar tu, Isa, lasă-mă să ghicesc... ceva 
în domeniul educaţiei? 

— Nu, zic eu, forţându-mă să zâmbesc. Sunt slujbaş al 
statului, în guvern, dacă vrei să ştii. Asta dacă nu pui la 
socoteală cursurile de drept pe care le ţin în ministere. Dar 


— 166 — 


tu? 

— Oh, eu am avut mare noroc. Alex, soţul meu, a avut 
mare succes în explozia tehnologică, a intrat şi a ieşit exact 
la timp. Acum suntem părinţi cu normă întreagă pentru 
Alexa şi Joe. 

Sprâncenele Theei mai aveau puţin şi dispăreau sub 
breton. 

— N-ai copii? întreabă Jess şi mai că sunt gata s-o ignor, 
când îmi dau seama că de fapt întrebarea îmi era adresată 
mie, aşa că mă grăbesc să dau din cap afirmativ. 

— Oh, da. O fetiţă, Freya. Are aproape şase luni. 

— E acasă cu dădaca? 

— Nu, reuşesc să zic aruncându-i încă un zâmbet. De 
fapt, nici nu avem o dădacă. E acasă la Kate, cu o bonă de 
ocazie. 

— lar tu, Fatima? continuă Jess. Ce să zic, n-am ştiut că ai 
devenit... zice ea şi face un semn către eşarfă, ştii tu. 
Musulmană. 

Aproape că şopteşte cuvântul, ca unul care nu vrea să 
rostească ceva oarecum tabu. 

Zâmbetul Fatimei pare şi mai vag decât al meu, şi nu 
lasă să i se întrevadă în niciun fel altă emoție. 

— Am fost întotdeauna musulmană, zice ea pe un ton 
egal. Doar că, în şcoală, n-am fost o practicantă a religiei. 

— Bine, şi acum ce te-a... cum de... ştii tu, cum de te-ai 
răzgândit? 

Fatima ridică din umeri. 

— Copiii. Timpul. Maturitatea. Cine ştie? 

Simt că nu vrea să vorbească despre asta, cel puţin nu 
cu Jess. 

— Deci te-ai măritat? întreabă Jess. 

Fatima dă din cap că da. 

— Da, m-am căsătorit cu un alt medic. Da, ştiu! Ce clişeu, 
nu-i aşa? Am doi copii frumoşi, un băiat şi-o fată. Sunt 
acasă cu Ali. Dar ai tăi? 

— La fel ca ai tăi, băiat şi fată: Alexa are aproape cinci 
anişori - nici nu-mi vine să cred cum trece timpul! - şi Joe 
care are doi ani... sunt acasă cu dădaca. Eu şi Alex ne-am 


— 167 — 


fofilat şi ne-am luat câteva nopţi libere ca să avem un 
weekend prelungit. Trebuie să petreci ceva timp şi în cuplu, 
nu-i aşa? 

Schimb o privire pe furiş cu Fatima. Nu ştiu ce-ar trebui 
să răspund la o asemenea întrebare - eu şi Owen n-am mai 
avut o perioadă dedicată „cuplului” de când s-a născut 
Freya - dar suntem salvate de apariţia pe alee a unei 
blonde înalte care se preface că leşină de fericire, şi, cu 
mâna pe inimă, zice: 

— Doar nu e Jess Hamilton? Wu! Nu se poate să fii chiar 
tu, că nu arăţi suficient de bătrână pentru asta! 

— Ba chiar eu în carne şi oase, răspunde Jess, cu o mică 
plecăciune, apoi face cu mâna spre noi patru. Şi probabil că 
ţi le aminteşti pe... 

Se face brusc linişte şi văd cum femeia ne analizează 
chipurile pe rând, reamintindu-şi numele, apoi expresia 
feţei i se schimbă, zâmbetul politicos de damă de societate 
i se şterge de pe buze. Îşi aduce aminte bine. Îşi aduce 
aminte exact. 

— Desigur, zice ea, cu o răceală în voce care mă dărâmă. 
Apoi se întoarce spre Jess, luând-o de braţ, întorcându-ne 
spatele. Jess, draga mea, trebuie să-l cunoşti pe soţul meu, 
nu se poate altfel, zice ea conspirativ. 

Şi uite-aşa, fără alte cuvinte, Jess e luată de lângă noi, 
purtată de-a dreptul pe sus şi am rămas din nou doar noi 
patru. Singure. Impreună. 

Dar nu pentru multă vreme. Pentru că după ce dăm 
colţul ca să ajungem pe aleea de parcat, ne trezim în faţa 
uşilor duble deschise, din care lumina curge revărsându-se 
în aerul serii, iar oamenii intră în cârduri. 

Simt cum cineva mă prinde de mână şi, când mă întorc, 
dau cu ochii de Kate care şi-a încleştat degetele într-ale 
mele, strângând dureros de tare ca să se simtă în 
siguranţă. 

— Te simţi bine? îi şoptesc, la care ea îmi răspunde cu un 
singur gest scurt din cap, dar nu sunt sigură dacă încearcă 
să mă convingă pe mine sau pe ea. 

— Ţi-ai pus armura? zice Thea, făcându-mi semn spre 


— 168 — 


încălţările pe care le ţin în mână şi îmi dau seama că încă 
mai am sandalele de plimbare în picioare, pline de praf. Le 
arunc cât colo, ţinându-mă de umerii lui Kate şi mă încalţ 
cu pantofii cu toc înalt. Fatima face şi ea acelaşi lucru, 
ţinându-se de braţul Theei. Rochia lui Kate flutură în vânt 
ca un stindard - un semnal de alarmă, mă gândesc eu 
brusc, imaginea ivindu-mi-se în minte neinvitată, dar o 
alung repede. 

Ne privim una pe cealaltă şi în ochii fiecăreia vedem 
aceleaşi sentimente - agitaţie, emoție şi frică. 

— Sunteţi pregătite? ne întreabă Kate, iar noi îi 
răspundem aprobator din cap. 

Urcăm apoi scările şcolii din care am fost date afară cu 
atâţia ani în urmă, într-un mod atât de dureros. 


— 169 — 


— Oh, Doamne! N-a trecut nicio oră şi deja nu ştiu dacă 
mai pot continua. 

Stau pe toaletă, cu capul în mâini, încercând să-mi vin în 
fire. Am băut de nervi, lăsându-i pe chelneri să-mi tot 
umple paharul, fără să mai ţin socoteala. Aveam impresia 
că sunt într-un vis, că mă întorsesem la şcoală, dar totul era 
destul de diferit, în tehnicolor, totul era mai conturat şi mai 
puternic. Mulțimea de chipuri şi voci care ne-a întâmpinat la 
intrare mi se păruse coşmarescă, un amestec de străini şi 
feţe pe jumătate cunoscute, schimbate de trecerea 
timpului, cu trăsături ascuţite - cum se întâmplă atunci 
când căţeluşii grăsuni cresc şi slăbesc - sau, dimpotrivă, 
îngroşate şi aplatizate, cu pielea flască imperceptibil, ca o 
mască de latex care alunecă uşor de pe faţă. 

Şi partea cea mai rea este că toată lumea ne cunoştea, 
până şi fetele care au venit la şcoală după ce-am plecat. Nu 
m-am aşteptat la asta. Felul în care am plecat, dispărând în 
vacanţa dintre semestre, fără ca plecarea noastră să fie 
anunţată... mi s-a părut oarecum minimalizat. Era unul 
dintre lucrurile pe care i le-a spus directoarea tatei în 
momentul respectiv: „Dacă Isa pleacă de bunăvoie, putem 
să trecem peste asta discret.” 

Dar am uitat de ecourile din urma noastră, de spaţiul 
liber lăsat de absenţa noastră şi care trebuie să se fi 
umplut, iarăşi şi iarăşi, de zvonuri şi speculaţii până când s- 
a ridicat un veritabil edificiu de minciuni şi jumătăţi de 
adevăruri, hrănite de puţinele fapte legate de dispariţia lui 
Ambrose. 

Şi acum... sunt destule fete de prin partea locului care să 
fi văzut Salten Observer. Care să fi citit titlurile din ziar. Şi 
nu sunt proaste, au pus totul cap la cap şi au înţeles despre 
ce e vorba. Câteodată, genul acesta de ecuaţie dă cu rest. 

Ochii lor sunt cel mai greu de suportat. Pentru că sunt 
atât de avizi. De faţă cu noi, lumea e destul de sociabilă, 
deşi conversaţia pare puţin forţată şi simt, deşi poate că 

— 170 — 


doar mi se pare, un soi de oboseală în spatele zâmbetelor. 
Dar cum ne întoarcem cu spatele, aud cum încep să 
şuşotească pe seama noastră. £ adevărat? Chiar au fost 
exmatriculate? Ai auzit cum... ? 

Amintirile nu mai sunt acele plăcute bătăi pe umăr şi 
întrebarea „îţi mai aduci aminte...?”, ci sunt nişte palme 
peste faţă, fiecare dintre ele un atac la persoană. Le simt 
venind chiar şi când sunt departe de mulţime. Imi aduc 
aminte cum plângeam stând exact în aceeaşi strană, din 
cauză că o fată, o elevă inofensivă din anul întâi, ne-a 
văzut, pe mine şi pe Fatima, venind într-o seară de la Kate 
şi pur şi simplu mi-am ieşit din fire într-un mod absolut 
exagerat. Am ameninţat-o, i-am zis că, dacă spune cuiva ce 
a văzut, o să mă asigur că o să fie ostracizată, să nu mai 
vorbească nimeni cu ea pentru tot restul zilelor pe care le 
mai avea de petrecut în Salten. l-am zis că pot să fac asta, 
fără nicio problemă. l-am zis că pot să-i fac viaţa un calvar. 

Evident că era o minciună. Totul era o minciună. N-aş fi 
putut s-o izolez nici dacă aş fi vrut. În acel moment, eram 
deja destul de izolate noi însene. La cantină, când încercam 
să ne aşezăm la vreo masă, în mod miraculos toate locurile 
erau deja ocupate. Dacă vreuna dintre noi sugera vreun 
film anume pentru camera comună, celelalte votau cu totul 
altceva. Mai mult decât atât, n-aş fi făcut-o niciodată. Nu 
voiam decât s-o sperii puţin, s-o fac să-şi ţină gura. 

Nu ştiu ce a făcut sau ce a zis, dar domnişoara 
Weatherby m-a chemat la ea în birou într-o seară şi mi-a 
ţinut o predică lungă despre spiritul comunităţii şi despre 
responsabilitatea mea faţă de fetele mai mici. 

— Încep să-mi pun serios întrebarea, mi-a zis ea cu vocea 
plină de dezamăgire, dacă ai într-adevăr calităţile necesare 
ca să fii o elevă demnă de Salten, Isa. Ştiu că situaţia acasă 
la tine este foarte dificilă, dar asta nu e o scuză ca să te 
răsteşti la colege, mai ales la cele mai mici decât tine. Te 
rog să nu mă forţezi să-i spun tatălui tău, sunt sigură că are 
destule pe cap în momentul de faţă. 

Am amuţit, din cauza ruşinii amestecate cu furie. Eram 
furioasă pe ea, pe domnişoara Weatherby, da. Dar în cea 


— 171 — 


mai mare măsură, pe mine, pentru ce făcusem, pentru ce 
îmi permisesem să devin. M-am gândit la Thea în acea 
primă noapte, la felul în care ne-a povestit cum a început 
Jocul Minciunii. Și n-o să mă iau de fetele noi, de cele care 
nu se pot apăra, a zis ea atunci. O să le-o fac celor care 
controlează totul - profesorilor, fetelor populare. Cei care se 
cred deasupra tuturor. 

Ce devenisem eu în momentul în care am început să 
ameninţ copii de unsprezece ani? 

M-am gândit la ce-ar spune tata dacă domnişoara 
Weatherby l-ar suna între drumurile la spital. M-am gândit 
la chipul lui, deja cenuşiu de supărare, schimonosindu-se 
de dezamăgire. 

— Îmi pare rău, am zis eu atunci, forţându-mă să rostesc 
cuvintele. Nu pentru că nu voiam să le spun, ci pentru că 
nu puteam, din cauză că nu reuşeam să respir adânc. Chiar 
îmi pare foarte rău, am continuat. Vă rog să înţelegeţi... a 
fost o greşeală. O să-mi cer scuze. O să încerc să fiu mai 
bună, vă promit! 

— Aşa să faci, a zis domnişoara Weatherby cu o mină 
îngrijorată. Şi, Isa, ştiu că am mai vorbit despre asta, dar 
gândeşte-te că ar trebui să mai ai şi alţi prieteni. Prieteniile 
strânse sunt foarte bune în mare, dar pot să-ţi limiteze 
şansele de a cunoaşte alţi oameni. Şi, în cele din urmă, ne 
pot costa foarte mult. 


— lsa? 

Cineva ciocăne în uşa toaletei, încet dar ferm, şi mă face 
să-mi ridic brusc capul din mâini. 

— Isa, eşti acolo? 

Mă ridic, trag apa şi ies din spaţiul sigur al toaletei ca să 
mă spăl pe mâini la una dintre chiuvetele aliniate. Thea stă 
în picioare lângă uscător, cu braţele încrucişate. 

— Eram îngrijorate, zice ea categoric. 

Fac o grimasă. Cât timp am stat înăuntru? Zece minute? 
Douăzeci? 

— Îmi pare rău, doar că... a fost un pic prea mult, ştii? 

Apa e rece pe mâinile mele, pe încheieturi şi mă abtin cu 


— 172 — 


greu să nu-mi dau cu apă pe faţă. 

— Uite care-i faza, eu te înţeleg, zice Thea. 

Cu chipul ei prelung şi uscat, pare aproape bolnavă în 
lumina neiertătoare din toaletele internatului - toaletele 
pentru oaspeţi au fost şi ele recondiţionate, acolo existând 
prosoape moi şi cremă de mâini parfumată, dar lumina e la 
fel ca întotdeauna, dură şi fluorescentă. 

— Şi eu vreau să plec de-aici. Dar nu poţi să te ascunzi 
toată noaptea. Lumea se adună pentru masa de seară şi o 
să vadă că lipseşti. Hai să ne aşezăm la masă şi apoi o să 
încercăm să plecăm cât de repede putem. 

— Bine, îi răspund. 

Dar nu pot să mă mişc. Mă ţin de chiuvetă, simțind cum 
unghiile caută să intre în porțelan. Căcat! Mă gândesc la 
Freya care a rămas acasă la Kate, mă întreb dacă totul e în 
regulă. Aproape că mă copleşeşte dorinţa de a scăpa 
cumva de-aici şi de a fugi înapoi la copilul meu, moale şi 
cald, care miroase a acasă. 

— De ce dracu' a crezut Kate că e o idee bună să venim 
aici? 

— Ascultă, spune Thea privind peste umăr la cabinele 
goale, apoi îşi coboară vocea. Am mai discutat despre asta, 
continuă ea. Tu eşti cea care a zis să venim. 

Dau din cap cu amărăciune. Are dreptate. Şi, ideea e că 
pricep reacţia de panică a lui Kate, felul în care a căutat 
frenetic un motiv prin care să explice de ce toate prietenele 
ei au venit aici după toţi aceşti ani de absenţă, chiar în 
weekendul în care un cadavru a fost descoperit, cu/mea, 
chiar în Estuar. Reuniunea trebuie să i se fi părut o 
coincidenţă providenţială. Dar îmi doresc, îmi doresc cu 
ardoare să nu ne fi chemat deloc. 

Căcat, mă gândesc din nou şi simt cum înjurăturile încep 
să fiarbă în mine ca o otravă pe care n-o mai pot tolera. Imi 
vine brusc în minte o imagine cu mine la masa mare, 
îmbrăcată în alb, lăsându-le să scuipe vrute şi nevrute - 
Tăceţi dracului din gură, curve ordinare şi bârfitoare. Nu 
ştiţi nimic. Nimic! 

Trag aer în piept, încet, fără zgomot, încercând să mă 

— 173 — 


calmez. 

— OK? mă întreabă Thea, de data asta cu mai multă 
blândeţe. 

li fac semn că da. 

— Sunt OK. Pot să fac chestia asta, zic eu, apoi mă 
corectez: Putem să facem chestia asta împreună, nu? 
Adică, până la urmă, dacă poate Kate şi numai Dumnezeu 
ştie cum, pot şi eu. Cum se descurcă? 

— Absolut! zice Thea. 

Imi ţine deschisă uşa de la toaletă şi îmi face loc să ies în 
holul răsunător, gol acum cu excepţia câtorva profesori 
care se plimbă de colo-colo şi a unui şevalet, aflat la un 
capăt, pe care sunt expuse planurile cinei festive. 

— Ooh, grăbiţi-vă! ne zice o profesoară văzându-ne 
ieşind de la baie. E tânără, prea tânără să fi fost acolo când 
eram noi eleve. Lumea se aşază la masă pentru discursuri, 
zice ea. La ce masă sunteţi? 

— La Pankhurst, aşa ne-a zis doamna care a fost aici 
adineauri, răspunde Thea şi profesoara se uită pe listă, 
trece cu degetul peste numele în revistă. Thea West, zice 
Thea, dând indicaţii suplimentare. 

— Oh, da, iată, aici e numele tău. Şi tu eşti...? întreabă 
ea uitându-se spre mine. Imi cer scuze. După cum se poate 
vedea, sunt o nouă achiziţie a şcolii, aşa că voi toate 
sunteţi figuri noi pentru mine! 

— Isa Wilde, zic eu rapid şi, spre uşurarea mea, nu văd 
pe faţa ei, când se întoarce să verifice lista, nici revelaţie, 
nici şoc, ci doar concentrarea de care avea nevoie ca să 
treacă în revistă toate mesele. 

— Oh, da, şi Pankhurst, cu alte câteva eleve din anul 
vostru, după câte se pare. E o masă de zece persoane în 
capătul celălalt al coridorului, lângă uşa cantinei. Cea mai 
bună cale ca să ajungeţi la masă ar fi să ieşiţi pe uşa aceea 
şi să mergeţi roată, pe sub galerie. 

Știu, zic eu în sinea mea. Ştiu locul ăsta ca pe propriul 
meu buzunar. Însă eu şi Thea ne mulţumim doar să dăm 
din cap că am înţeles şi ne luăm după indicaţiile ei, ieşind 
pe uşa pe jumătate deschisă, în acompaniament de 


= 174 — 


aplauze. Discursurile deja se ţin de ceva vreme, o femeie 
zâmbeşte de pe podium şi aşteaptă politicoasă să se 
termine aplauzele. 

M-am pregătit sufleteşte s-o văd pe domnişoara 
Armitage, directoarea şcolii pe vremea noastră, s-o 
întrezăresc acolo, pe podium, dar la pupitru nu e ea şi nu 
mă miră - cred că avea mai bine de cincizeci de ani când 
am început eu şcoala. Probabil că e la pensie acum. 

Dar, într-un anume fel, realitatea e şi mai şocantă de 
atât. 

Femeia de pe podium este domnişoara Weatherby, fosta 
pedagogă de la internatul în care fuseserăm noi 
repartizate. 

— Futu-i, şopteşte Thea în barbă în timp ce ne croim 
drum pe lângă mesele fetelor de bani gata şi ale soţilor lor, 
şi-mi dau seama după paloarea de pe faţa ei că şi ea e la 
fel de şocată ca mine. 

Pe măsură ce ne facem loc pe lângă scaune şi peste 
genţi şi poşete, peste plăci comemorative pe care erau 
inscripţionate, cu litere aurii, numele foştilor căpitani de 
hochei şi ale fetelor care au murit în război, trecând dincolo 
de portretele în ulei ale fostelor directoare, inflexiunile 
elegante ale vocii bine definite a domnişoarei Weatherby se 
răspândesc prin sala placată cu lemn, însă cuvintele trec pe 
deasupra mea, ininteligibile. Tot ce aud în cap e vocea ei 
din acea ultimă zi, „Isa, aşa e cel mai bine pentru toată 
lumea, îmi pare foarte rău că nu ţi-a priit timpul petrecut la 
Salten, dar suntem de părere - şi tatăl tău e de acord cu noi 
- că cel mai bine ar fi să o iei de la capăt în altă parte.” 

S-o iau de la capăt. Din nou. 

Şi dintr-odată, ameninţată cu exmatricularea, deveneam 
una dintre e/e: o fată ca Thea, cu un şir lung de şcoli la 
activ, instituţii din care i s-a cerut să plece. 

Îmi aduc aminte de chipul împietrit al tatei, în maşină. Nu 
m-a întrebat nimic, nu i-am zis nicio minciună. Dar reproşul 
care atârna în aer, între noi, în timp ce conducea cu viteză 
spre Londra, era plin de mirosul de spitale şi de sunetul 
monitoarelor care ţiuiau: Cum ai putut să faci aşa ceva? 


— 175 — 


Cum ai putut, când am deja atât de multe pe cap? 

Părinţii Fatimei erau încă în străinătate, dar au venit de la 
Londra o mătuşă şi un unchi, amândoi vineţi de supărare, şi 
au luat-o în Audi-ul lor în miez de noapte, în timp ce eu mă 
uitam de la fereastra de la etaj - nici măcar n-am apucat 
să-mi iau rămas-bun de la ea. 

Cel mai rău dintre toţi a fost tatăl Theei - zgomotos şi 
bădăran, râzând de parcă bravada lui putea să facă să 
dispară scandalul, aruncând tot felul de insinuări în timp ce 
încărca valiza Theei în portbagaj, duhnind a alcool, deşi nu 
era trecut de amiază. 

Numai Kate nu avea pe nimeni care s-o ia de-acolo. 
Pentru că Ambrose... Ambrose dispăruse deja. „Dispăruse 
înainte să-l dea afară”, umblau zvonurile şoptite pe 
coridoare. 

Îmi sunt toate proaspete în minte în timp ce încercăm să 
ajungem, scuzându-ne în şoaptă în dreapta şi în stânga, la 
masa pe care scria „Pankhurst”, unde ne aşteptau Fatima şi 
Kate pe chipurile cărora se citeau uşurare, dar şi nelinişte; 
ne aşezăm la locurile noastre în momentul în care 
izbucneşte un ropot final de aplauze. Domnişoara 
Weatherby a terminat de vorbit, iar eu nu-mi aduc aminte 
niciun cuvânt din ce a zis. 

Deschid telefonul şi-i trimit un mesaj lui Liz pe sub masă. 
E totul OK? 

— Vegetariană sau cu carne, doamnă? zice o voce din 
spatele meu, mă întorc brusc şi dau cu ochii de un chelner 
care stă în picioare lângă mine. 

— Poftim? 

— Ce fel de mâncare preferaţi, doamnă? Aţi ales meniul 
vegetarian sau pe cel cu carne? 

— Oh... mă uit peste masă la Kate care e prinsă în 
conversaţie cu Fatima, stând amândouă frunte lângă 
frunte, aplecate deasupra farfuriilor. Păi, ăăă... cred că 
vreau carne. 

Chelnerul se înclină şi-mi pune dinainte o farfurie cu ceva 
înecat într-un sos maroniu, însoţit de nişte cartofi copţi 
caramelizaţi şi o legumă pe care, după o scurtă analiză, o 


— 176 — 


identific drept anghinare prăjită. Efectul obţinut e acela de 
lături scumpe. 

Kate şi Fatima au luat amândouă meniul vegetarian care, 
de departe, arată mult mai bine - cred că e un soi de tartă 
cu inevitabila brânză de capră. 

— Ah, se aude vocea unui bărbat din dreapta mea, ăsta 
trebuie să fie un tribut adus lui Picasso pentru mai puţin 
cunoscuta lui perioadă maro. 

Mă uit agitată să văd dacă nu cumva vorbeşte cu mine şi 
se pare că da, lucru care nu-mi pică tocmai bine. Reuşesc 
să-i arunc un zâmbet. 

— Cam aşa pare, nu-i aşa? zic eu, împungând anghinarea 
cu furculiţa. Ce carne crezi că e asta? 

— N-am verificat, dar aş pune pariu cu tine că avem 
toate şansele să fie pui - din experienţă ştiu că întotdeauna 
servesc pui la evenimentele astea. Nimeni nu comentează 
nimic dacă e pui. 

Tai o felie din capătul movilei amorfe, scăldate în 
substanţa maro şi o bag în gură cu destulă grijă şi da, este 
într-adevăr pui. 

— Deci, ce te aduce aici? îl întreb eu, după ce reuşesc să 
înghit puiul. E clar că nu eşti la fel ca fetele astea bătrâne. 

Nu e o glumă bună, dar el are bunul-simţ să râdă ca şi 
cum n-ar fi fost previzibilă pe de-a-ntregul. 

— Nu, într-adevăr. Numele meu este Marc. Marc 
Hophood. Sunt însurat cu una din fostele tale colege, Lucy 
Etheridge pe vremea aceea. 

Numele nu-mi spune nimic şi pentru o clipă ezit, neştiind 
dacă e mai bine să pretind că ştiu cine e, când de fapt 
habar nu am, dar am înţeles rapid că n-ar avea niciun sens 
- dintr-o întrebare sau două şi-ar da imediat seama că nu 
ştiu de fapt nimic. 

— Îmi pare rău, îi zic cu onestitate. Nu-mi aduc aminte de 
ea. De fapt, nici n-am stat în Internatul Salten prea mult 
timp. 

— Nu? 

Ar trebui să mă opresc aici, dar nu pot. Am spus fie prea 
mult, fie prea puţin, amândouă în acelaşi timp şi nu pot să 


— 177 — 


mă abţin să nu dau măcar câteva detalii care să umple 
golurile. 

— Am venit aici abia în anul cinci şi am plecat înainte să 
înceapă al şaselea. 

Insul e prea politicos ca să întrebe de ce, dar văd 
întrebarea în ochii lui, nerostită, în timp ce-mi toarnă în 
paharul gol, ca un băiat şcolit şi bine-crescut de sistemul 
public de învăţământ, ceea ce cu siguranţă şi este. 

Telefonul îmi sună, mă uit pe ecran şi văd că Liz mi-a 
scris: totul e ok:):):) şi, în acelaşi timp aud o voce de lângă 
Marc: 

— lsa? 

Ridic privirea, iar Marc se trage pe marginea scaunului cu 
câțiva centimetri ca să-i facă loc soției lui să se aplece spre 
mine, cu mâna întinsă. 

— Isa Wilde? Tu eşti, nu-i aşa? 

— Da, zic eu, fericită că Marc deja mi-a zis cum o 
cheamă. Bag telefonul rapid în geantă şi-i strâng mâna. 
Lucy, nu-i aşa? 

— Da! 

Are obrajii trandafirii şi pielea albă ca a unui bebeluş şi 
pare extrem de încântată să fie aici, în compania soţului ei. 

— Nu-i aşa că e distractiv? Câte amintiri... 

Îi fac semn că da, dar nu-i spun ce am în minte - că nu 
toate amintirile pe care le am cu Internatul Salten sunt 
fericite. 

— Aşa, zice Lucy după câteva clipe, luând iar de pe masă 
cuțitul şi furculiţa. Zi-mi totul despre tine, ce-ai mai făcut de 
când ai plecat? 

— Oh... ştii cum e... şi una, şi alta. Am studiat istoria la 
Oxford, apoi am făcut dreptul şi acum lucrez la judecătorie. 

— Pe bune? Ca Marc. În ce departament lucrezi? 

— De fapt, în momentul de faţă, sunt în Ministerul de 
Interne. Dar ştii cum e, îi zic eu lui Marc, aruncându-i un 
zâmbet pieziş. În genere faci un pic de mişcare. Şi eu am 
bătut deja câteva departamente. 

— Nu mă înţelege greşit, zice Lucy, tăind de zor la puiul 
din farfurie, dar întotdeauna am crezut că o să te duci spre 


— 178 — 


ceva artistic. Având în vedere istoricul familiei tale. 

Pentru o clipă rămân perplexă. Mama a fost avocată 
înainte să renunţe la slujbă ca să crească copii şi tata a 
lucrat întotdeauna în audit financiar. Nu exista nicio urmă 
de creativitate în niciunul dintre ei. Mă confundă oare cu 
Kate? 

— Istoria familiei mele...? repet eu rar. 

Dar apoi, înainte ca Lucy să-mi răspundă, îmi aduc 
aminte şi deschid gura, încercând s-o opresc, dar e prea 
târziu. 

— Isa e înrudită cu Oscar Wilde, îi zice ea mândră soţului 
ei. N-a fost stră-străbunicul tău sau aşa ceva? 

— Lucy, reuşesc eu să intervin, simțind cum gâtul mi se 
închide din cauza ruşinii şi că faţa mi-a luat foc, dar Marc se 
uită deja la mine întrebător şi ştiu ce gândeşte. Toţi copiii 
lui Oscar Wilde şi-au schimbat numele după proces. N-a 
avut niciun fel de stră-strănepoate - darămite una pe care 
s-o cheme Wilde. Aşa cum de altfel ştiu foarte bine. Şi nu 
am încotro. Trebuie să mărturisesc. 

— Lucy, Îmi pare rău, zic eu, punând furculiţa jos. Eu... a 
fost doar o glumă. Nu sunt rudă cu Oscar Wilde. 

Aş vrea să intru în pământ de ruşine. De ce, de ce am 
fost atât de oribile? Chiar nu pricepeam atunci ce facem, 
când ne asmuţeam una pe cealaltă împotriva acestor fete 
bine-crescute, credule şi cumsecade? 

— Îmi pare rău, îi repet. Nu mă pot uita în ochii lui Marc şi 
trec cu privirea pe lângă el ca s-o văd pe Lucy, ştiind că 
vocea mea era imploratoare deja. A fost... nu ştiu de ce 
ziceam astfel de lucruri, continui eu. 

— Oh! 

Lucy s-a făcut şi mai trandafirie la faţă şi nu sunt sigură 
dacă furia ei se îndreptase asupra propriei naivităţi sau 
asupra mea, pentru că o păcălisem. 

— Desigur. Ar fi trebuit să-mi dau seama, zice ea, 
jucându-se cu mâncarea în farfurie, deşi se oprise din 
mâncat. Cât de proastă am fost! Isa şi prietenele ei 
practicau un soi de... joc, îi povesteşte lui Marc. Cum îi 
ziceaţi? 


— 179 — 


— Jocul Minciunii, îi răspund. 

Simt cum mi se strânge stomacul şi văd cum Kate îmi 
aruncă o privire întrebătoare de dincolo de masă. |i fac un 
semn din cap abia perceptibil, iar ea se întoarce spre 
vecina ei de masă. 

— Ar fi trebuit să-mi dau seama, zice Lucy, clătinând din 
cap, cu o expresie jalnică. Nu puteai să crezi nicio boabă 
din ce spunea vreuna din ele. Cum era chestia aia, Isa, cu 
taică-tău care fugea din faţa legii şi de asta nu te vizita 
niciodată? Am picat în plasă atunci, ca o fraieră. Probabil că 
mă credeaţi teribil de proastă. 

Am încercat să zâmbesc şi să clatin din cap, să neg, dar 
îmi simţeam zâmbetul ca pe un rictus întins pe faţă. Şi n-o 
condamn când se întoarce cu spatele la mine, deliberat, şi 
începe să converseze cu invitatul din partea cealaltă. 


Mai trece o oră şi jumătate şi masa se apropie de final. 
De partea cealaltă a mesei, Kate mânca morocănoasă şi 
hotărâtă, ca şi cum n-ar fi putut să plece decât dacă mânca 
şi farfuria cu totul. Fatima a ciugulit câte ceva şi am văzut-o 
de mai multe ori cum tot scutură iritată din cap la câte un 
chelner care tot încearcă să-i toarne vin în pahar. 

Thea a refuzat farfuriile, trimiţându-le înapoi la bucătărie 
neatinse, dar a compensat cu băutura. 

În sfârşit, se ţin ultimele discursuri şi simt un val de 
uşurare când îmi dau seama că a venit momentul - ultima 
sută de metri. Bem o cafea proastă, în timp ce ascultăm o 
femeie pe care o chema Mary Hardwick şi pe care mi-o 
amintesc vag, fiind cu doi sau trei ani mai mare ca noi. Se 
pare că a scris un roman, chestie care o califică să ţină un 
discurs lung şi elaborat despre istoria existenţei umane, 
timp în care o văd pe Kate ridicându-se din scaun. Trece pe 
lângă mine şi-mi şopteşte: 

— Mă duc în vestiar să iau genţile şi pantofii înainte să 
înceapă să curgă iureşul. 

Îi fac semn că e o idee bună, iar ea se strecoară pe lângă 
marginile meselor, luând acelaşi traseu pe care l-am urmat 
şi eu cu Thea la începutul serii. Aproape că a ajuns la uşile 


— 180 — 


principale când se aude un ropot de aplauze şi-mi dau 
seama că s-a terminat discursul şi toată lumea se ridică, 
adunându-şi lucrurile. 

— La revedere, zice Marc Hopgood şi-şi pune haina pe el, 
înmânându-i geanta neveste-sii. Mi-a făcut plăcere să te 
cunosc. 

— Şi mie mi-a făcut plăcere, îi zic la rândul meu. La 
revedere, Lucy. 

Dar Lucy Hopgood deja a pornit spre ieşire, făcând în aşa 
fel încât să nu se uite deloc la mine, ca şi cum a văzut ceva 
foarte important în cealaltă parte a încăperii. 

Marc ridică uşor din umeri şi îmi face semn cu mâna, apoi 
se duce după ea. După ce s-au îndepărtat, caut telefonul în 
buzunar, verific mesajele, deşi nu am auzit nicio notificare. 

Încă mă mai uit la ecranul telefonului, când simt o bătaie 
uşoară pe umăr şi o văd pe Jess Hamilton în spatele meu, 
cu chipul înroşit de vin şi de căldura din sală. 

— Pleci aşa de curând? mă întreabă ea, iar eu îi fac semn 
că da. Vino să bei cu noi în sat un pahar de noapte bună. 
Stăm la o pensiune pe malul mării şi cred că sunt câteva 
foste eleve care au plănuit să se întâlnească la Salten Arms 
ca să mai bea o duşcă înainte de culcare. 

— Nu, mulţumesc, îi zic eu jenată. E foarte drăguţ din 
partea ta, dar trebuie să traversăm mlaştina ca să ajungem 
la Kate, iar pubul e la câţiva kilometri în direcţia opusă. Şi, 
în plus, ştii că am lăsat-o pe Freya cu o bonă şi nu vreau să 
întârzii. 

Nu vreau să-i zic ce am în cap, de fapt, şi anume că aş 
prefera să-mi tai un picior decât să mai petrec vreo 
secundă cu aceste muieri vesele şi mulţumite, care au nişte 
amintiri atât de frumoase din zilele lor de şcoală şi care vor 
vrea să stea la nesfârşit să-şi aducă aminte despre 
vremurile care pentru mine, Thea, Kate şi Fatima n-au fost 
atât de fericite. 

— Păcat, zice Jess fără să se streseze prea mult. Dar, 
ascultă, nu mai lăsaţi să treacă încă cincisprezece ani până 
reveniţi la reuniunile astea, OK? Fac câte o cină din asta 
aproape în fiecare an, deşi, trebuie să recunosc, nu atât de 


— 181 — 


mare ca în anul ăsta. Dar cred că reuniunea de douăzeci de 
ani o să fie ceva special. 

— Desigur, îi zic eu fără rost şi fac un gest de plecare, 
dar cum mă pregătesc să plec, ea mă prinde de umăr. 

Când mă întorc, ochii îi sunt strălucitori şi văd cum se 
clatină pe picioare, foarte uşor, şi-mi dau seama că e 
foarte, foarte beată. Mult mai beată decât am crezut iniţial. 

— Eh, la dreacu', zice ea. Nu pot să te las să pleci fără să 
te întreb un lucru. Sper că nu e... adică, nu te supăra pe 
mine, dar când aţi plecat toate... a fost din motivul pe care 
l-a comentat toată lumea? 

Simt brusc un gol în stomac, de parcă mâncarea şi 
băutura pe care le-am consumat azi s-au dus ca o 
fantasmă, iar în mine e un mare vid. 

— Nu ştiu, îi zic şi încerc să am un ton neutru. Care a fost 
motivul comentat de toată lumea? 

— Oh, dar trebuie să fi auzit zvonurile, zice Jess. 

Îşi coboară vocea, se uită în spatele ei şi pricep în cele 
din urmă ce face, se uită după Kate, se asigură că n-o 
poate auzi. 

— Că... ştii tu... Ambrose... 

Se opreşte, foarte sugestiv, iar eu îmi înghit nodul 
dureros din gât. Ar trebui să-i întorc spatele, să mă prefac 
că o văd pe Fatima sau că m-a strigat cineva, dar nu pot, 
nu vreau. Vreau s-o aud spunând, vreau să rostească 
porcăria pe care o insinuează, cu care mă înţeapă, mă 
testează. 

— Ce e cu Ambrose? o întreb eu, ba chiar reuşesc să-i şi 
zâmbesc. N-am nici cea mai vagă idee despre ce vorbeşti. 

O minciună. 

— Oh, Dumnezeule, zice Jess, cu un geamăt şi nu ştiu 
dacă brusca efuziune de scrupule e reală sau falsă - nu-mi 
mai pot da seama, am petrecut prea mult timp înşelându-i 
pe alţii. 

— Isa, n-am vrut să... Chiar n-ai ştiut? 

— Spune! insist eu, dar de data asta zâmbetul a dispărut 
de pe buzele mele. Spune! 

— Fir-ar să fie, spune Jess de-a dreptul nefericită, alcoolul 


— 182 — 


evaporându-se când vede sila de pe chipul meu. Isa, îmi 
pare rău, n-am vrut să dezgrop... 

— Se pare că ai făcut speculaţii în privinţa asta toată 
noaptea. Aşa că măcar ai curajul să ne-o spui în faţă. Care 
zvonuri? 

— Că Ambrose... încearcă Jess să spună, înghițind greu; 
se uită peste umărul meu, caută o portiţă de scăpare, dar 
sala e aproape goală şi niciuna dintre prietenele ei nu este 
pe aproape. Că Ambrose... că... că a făcut... desene cu 
voi... Cu toate patru. 

— Ah, dar nu doar desene, nu-i aşa? adaug eu cu vocea 
plină de răceală. Nu-i aşa, Jess? Ce fel de desene, mai 
exact? 

— Desene cu tru... trupuri goale, zice ea, aproape 
şoptind. 

— Şi? 

— Şi că... s-a aflat la şcoală... şi că de-asta Ambrose... 
de-asta s-a... 


— S-a ce? 
Femeia tace, iar eu o apuc de încheietura mâinii, privind- 
o cum i se schimonosesc trăsăturile sub presiunea 


strânsorii mele pe oasele ei fine. 

— S-a ce? întreb eu, de data asta cu voce tare, iar ecoul 
aproape că face înconjurul sălii de festivități, iar cele câteva 
persoane care au mai rămas se uită la noi. 

— Că s-a sinucis, şopteşte Jess. Imi pare rău, n-ar fi 
trebuit să deschid subiectul. 

Işi trage mâna dintr-a mea şi, aruncându-şi geanta pe 
umăr, porneşte mergând împiedicat spre ieşire, lăsându-mă 
cu răsuflarea tăiată, ţinându-mă ca să nu cad de parcă aş fi 
primit o lovitură imaginară, încercând să nu plâng. 


— 183 — 


Când, în sfârşit, reuşesc să mă adun suficient cât să pot 
să fac faţă îmbulzelii de pe coridor, mă forţez să-mi fac loc 
prin mulţime, căutându-le, disperată, pe Fatima, Kate şi 
Thea. 

Cercetez cu privirea coridorul, coada de la vestiar, 
toaletele - dar nu sunt nicăieri. Doar n-au plecat deja, nu? 

Inima îmi bate tare în piept, iar obrajii îmi sunt aprinşi 
după întâlnirea cu Jess. Unde sunt fetele astea? 

Mă împing prin mulţime, îmi fac loc cu coatele prin 
grupurile de fete vesele, cu soţii şi partenerii lor, şi deodată 
simt o mână pe braţ şi mă întorc, cu o expresie de uşurare 
pe chip, şi dau cu ochii de domnişoara Weatherby. 

Mi se strânge stomacul gândindu-mă la ultima noastră 
întâlnire, la dezamăgirea amestecată cu furie de pe faţa ei. 

— Isa, zice ea. Întotdeauna te grăbeşti undeva, îmi aduc 
aminte atât de bine! Ţi-am zis mereu că ar fi trebuit să joci 
hochei, să foloseşti toată energia asta în scopuri bune! 

— Îmi cer scuze, zic eu, încercând să nu-mi pierd 
cumpătul, încercând să nu par prea dornică să plec. Eu... 
trebuie să mă întorc, bona... 

— Oh, ai un copil? întreabă ea. 

Ştiu că doar încearcă să fie politicoasă, dar eu nu vreau 
decât să plec din preajma ei. 

— Câţi ani are? 

— Aproape şase luni. E fetiţă. Ascultaţi, eu chiar trebuie 
să... 

Domnişoara Weatherby îmi face semn că înţelege şi-mi 
dă drumul la braţ. 

— Bine, atunci, mă bucur că te-am regăsit aici după 
atâţia ani. Şi felicitări pentru fiica ta. Să te asiguri că-i treci 
numele pe lista de aşteptare pentru şcoală! 

O spune aproape cu voioşie firească, dar simt cum faţa 
mi se crispează, deşi zâmbesc şi dau din cap că da, şi îmi 
dau seama după felul în care se schimbă expresia de pe 
chipul  domnişoarei Weatherby că sentimentele mele 

— 184 — 


trebuie să fie cât se poate de evidente, că zâmbetul meu e 
la fel de fals precum cel pictat pe faţa unei marionete. 

— Isa, nici nu pot să-ţi spun cât de mult regret toată 
tevatura din jurul plecării tale. Nu sunt multe momente din 
cariera mea de care să-mi fie ruşine, dar pot să-ţi spun cu 
mâna pe inimă că tot ce s-a întâmplat atunci e unul din 
momentele acelea. Felul în care şcoala s-a purtat... ei bine, 
n-are rost să ne ascundem după degete, ne-am purtat 
foarte urât şi trebuie să-mi asum partea mea de vină în 
toată povestea asta. Nu încerc să ne fac reclamă când spun 
că lucrurile s-au îmbunătăţit substanţial la acest capitol... 
lucrurile ar fi altfel tratate... ei bine, cred că totul ar fi altfel 
abordat zilele astea. 

— Eu... încerc să zic, înghițind din greu. Domnişoară 
Weatherby, vă rog, nu spuneţi asta. E... e o chestiune de 
care nu mai are rost să ne aducem aminte, serios. 

Dar nu e aşa. Însă nu suport să vorbesc despre asta 
acum. Nu aici, unde totul pare încă atât de dureros. Unde 
sunt celelalte? 

Domnişoara Weatherby se mulţumeşte să dea din cap, o 
dată, scurt, cu chipul rigid, de parcă încearcă să-şi înăbuşe 
propriile amintiri. 

— Păi, la revedere, zic eu jenată, iar ea se chinuie să-mi 
zâmbească, trăsăturile ei dure fiind gata în orice moment 
să cedeze. 

— Mai vino pe-aici, Isa, zice ea în momentul în care dau 
să plec. Mă întreb dacă nu cumva... dacă nu cumva ai 
simţit că nu eşti binevenită aici şi, sincer, nimic n-ar putea 
fi mai lipsit de adevăr. Sper să-ţi aduci aminte de noi pe 
viitor... Pot să mă bazez pe prezenţa ta la reuniunea de 
anul viitor? 

— Desigur, zic eu. 

Faţa îmi e ţeapănă de efort, dar încă mai reuşesc să-i 
zâmbesc, dându-mi părul după urechi. 

— Desigur, o să fiu prezentă. 

Femeia mă lasă să plec şi, reuşind în cele din urmă să 
scap de îmbulzeală şi să ajung la ieşire, uitându-mă după 
Kate şi celelalte, mă gândesc: e incredibil cât de uşor pot să 


— 185 — 


mint din nou. 


Prima dată o găsesc pe Fatima care stă lângă uşile duble, 
cercetând neliniştită aleea pentru maşini. Mă vede exact în 
momentul în care şi eu dau cu ochii de ea şi se năpusteşte 
brusc asupra mea, înfigându-şi degetele în carnea mea, 
strângându-mă ca într-o menghină. 

— Unde ai fost? Thea e nervoasă, trebuie s-o ducem 
acasă. Kate are pantofii tăi, dacă asta te-a reţinut până 
acum. 

— Îmi pare rău, zic eu, şchiopătând pe pietriş din cauza 
tocurilor care se mişcă în toate părţile. Nu asta m-a reţinut, 
continui eu, am fost prinsă la înghesuială de Jess Hamilton, 
apoi de domnişoara Weatherby. N-am putut scăpa. 

— Domnişoara Weatherby? Chipul Fatimei e vădit 
speriat. Ce-a vrut să vorbească cu tine? 

— Nimic în mod special, îi răspund, căci în cele din urmă, 
acesta e adevărul. Cred că se simte... ei bine, cred că-i pare 
rău. 

— Păi, nici nu merită altceva, zice Fatima cu duritate, 
întorcându-se şi plecând. 

În urma ei, pietrişul îmi scrâşneşte sub tălpi în timp ce 
merg cu răsuflarea tăiată, îndepărtându-mă de intrarea 
luminată a internatului. Fatima merge înainte călcând 
apăsat, luând-o pe una dintre aleile care duc spre terenurile 
de hochei. Pe vremea noastră ar fi fost întuneric beznă - 
acum însă, erau instalate la intervale egale lămpi solare, 
care nu reuşesc decât să alunge lumina lunii, făcând ca 
ochiurile de întuneric dintre ele să fie şi mai dense. 

Când aveam cincisprezece ani, mlaştinile ni se păreau 
familiare, eram aici ca acasă sau cam aşa ceva. Nu-mi aduc 
aminte să-mi fost frică în vreuna dintre lungile noastre 
excursii nocturne, spre casa lui Kate. 

Acum, gâfâind în timp ce încerc s-o ajung pe Fatima din 
urmă, încep să-mi închipui vizuini de iepure ascunse în 
întuneric, să văd cum glezna mi se suceşte şi se 
fracturează. Mă văd scufundându-mă într-una din râpele 
fără fund ale mlaştinii, cu apa intrându-mi în gură, 


— 186 — 


împiedicându-mă să strig, celelalte mergând înainte, fără 
să aibă habar de mine, lăsându-mă singură. Cu toate că... 
poate că n-aş fi tocmai singură. În cele din urmă, cineva 
umblă pe aici. Cineva care a scris bileţelul acela, care a 
târât o oaie moartă şi însângerată la uşa lui Kate... 

Fatima, în dorinţa ei de a le ajunge pe fete, e mult 
înaintea mea, silueta ei e doar o fantasmă difuză şi 
tremurândă care se amestecă printre umbrele întunecate 


ale mlaştinii. 
— Fatima, o strig, te rog să mergi mai încet. 
— Scuză-mă! 


Se opreşte la pârleaz şi mă aşteaptă s-o prind din urmă 
şi, de data asta, începând să traversăm mlaştinile, chiar 
merge mai încet, potrivindu-şi ritmul cu cel mult mai 
precaut al meu, căci tocurile ascuţite se afundă în pământul 
reavăn. Mergem în linişte, în jur auzindu-se doar respiraţia 
mea sau zgomotul pe care-l fac când mă împiedic sau când 
tocul pantofului loveşte o piatră. Unde sunt celelalte? 

— Mi-a zis că ar trebui s-o înscriu pe Freya acolo, îi zic eu 
în cele din urmă, mai mult ca să rup tăcerea sinistră a 
mlaştinii şi s-o determin pe Fatima să încetinească, decât 
pentru că sunt de părere că ea chiar vrea să ştie - şi 
funcţionează, ba, mai mult, Fatima se opreşte în loc. 

Se întoarce spre mine cu un amestec de groază şi 
îndoială pe chip. 

— Domnişoara Weatherby? Tu-ţi bati joc de mine? 

— Nu, îi răspund şi ne punem iar în mişcare, de data asta 
mai încet. Dar mi-a fost foarte greu să-i răspund. 

— Peste cadavrul meu, asta ar fi trebuit să-i spui. 

— Nu i-am zis nimic. 

Urmează încă un moment de tăcere, apoi îmi zice: 

— Nu i-aş lăsa niciodată pe Sami sau pe Nadia să înveţe 
la internat. Tu ai face-o? 

Mă pune pe gânduri. Mă gândesc la situaţia mea de 
acasă, prin ce-a trecut tata. Apoi mă gândesc la Freya, la 
faptul că n-aş putea să-mi imaginez nici măcar o seară 
departe de ea, fără să simt că inima îmi e trecută printr-un 
tocător industrial. 


— 187 — 


— Nu ştiu, îi zic în cele din urmă. Dar nu pot să-mi 
închipui c-aş face-o. 

Mergem prin întuneric, traversăm un pod improvizat şi 
deja descompus peste un şanţ, moment în care Fatima 
exclamă: 

— Să dea dracu' dacă înţeleg, cum au ajuns aşa de 
departe? 

Dar cam în acelaşi timp în care cuvintele îi ies pe gură, 
auzim ceva, vedem o umbră mişcându-se în întunericul 
dinaintea noastră. Nu e însă forma unui om, e mai mult 
ceva cocârjat, ghemuit, apoi auzim un sunet ud, bolborosit 
venind din întuneric - cineva are nevoie de ajutor. 

— Ce e acolo? şoptesc eu şi simt mâna Fatimei 
strângându-se peste a mea. 

Ne oprim, ascultăm. Inima îmi bate rapid, neliniştită. 

— N-am nici cea mai vagă idee, răspunde ea tot şoptit. O 
fi vreun... vreun animal? 

Tabloul din faţa mea e la fel de puternic ca o amintire 
bruscă - maţe sfârtecate, lână însângerată, cineva se lasă 
pe vine, ca un animal, deasupra unui cadavru făcut bucăţi... 

Auzim acelaşi zgomot din nou, ceva este împroşcat, 
urmează apoi un scâncet şi simt cum unghiile Fatimei mi se 
împlântă în piele. 

— Crezi că... încearcă ea să spună, pe un ton nesigur. 
Crezi că celelalte...? 

— Thea, strig eu în întuneric. Kate? 

O voce ne răspunde. 

— Suntem aici! 

Ne grăbim să străbatem mlaştina întunecată şi, pe 
măsură ce ne apropiem de umbra încovoiată, forma se 
desluşeşte de la sine: Thea, cu mâinile şi genunchii 
deasupra unui canal de scurgere, iar Kate o ţine de frunte. 

— Ah, rahat, zice Fatima, cu un amestec de silă şi 
oboseală în voce. Ştiam că aşa o să se întâmple. Nimeni nu 
poate să bea două sticle de alcool pe stomacul gol. 

— la mai taci, urlă Thea peste umăr, apoi vomită din nou. 
Când se ridică de acolo, machiajul de pe faţă îi e întins. 

— Poţi să mergi? o întreabă Kate, iar Thea îi face semn că 


— 188 — 


da. 

— Sunt OK. 

Fatima pufneşte: 

— Eşti oricum, dar nu OK, zice ea. Şi-ţi spun asta în 
calitate de medic. 

— Da' taci din gură, zice Thea ferm. Am zis că pot să 
merg, ce vrei mai mult de-atât? 

— Vreau să mănânci ca oamenii şi să treci de ora 
prânzului fără să bei ceva... măcar o dată. 

Pentru o clipă, nu sunt sigură că Thea a auzit-o sau că 
are de gând să-i răspundă. E prea ocupată să se şteargă la 
gură şi să scuipe în iarbă. 

Dar apoi zice, aproape şoptit: 

— Hristoase, mi-e dor de vremea în care era normală! 

— Normală? întreb eu,  nevenindu-mi să-mi cred 
urechilor. 

Fatima rămâne în picioare, împietrită, fără să mai poată 
rosti o vorbă - e prea şocată ca să-şi mai caute cuvintele 
sau prea nervoasă, nu ştiu sigur. 

— Sper că asta nu înseamnă ceea ce cred eu că 
înseamnă, zice Kate. 

— Nu ştiu, răspunde Thea, îndreptându-se de spate şi 
începând să meargă, mult mai drept decât aş fi crezut-o în 
stare. Tu ce crezi că înseamnă? Dacă tu crezi că înseamnă 
că se foloseşte de eşarfa aceea ca de un bandaj, atunci da, 
exact asta înseamnă. E minunat că Allah te-a iertat, îi 
aruncă ea Fatimei peste umăr, dar mă îndoiesc că poliţia o 
să ia asta în considerare când o să se discute sentinţa. 

— Dar de ce nu te duci tu dracului? zice Fatima. 

E aproape incoerentă, înecându-se de nervi. 

— Unde dracu' e legătura dintre alegerile mele şi tine? 

— Păi, şi eu aş putea să te întreb acelaşi lucru, se 
întoarce Thea brusc. Cum îndrăzneşti să mă judeci? Fac ce 
trebuie ca să pot dormi noaptea. Se pare că şi tu faci exact 
la fel. Ce-ar fi ca tu să-mi respecţi mie mecanismele mele 
de apărare şi atunci ţi le respect şi eu pe ale tale? 

— Mie îmi pasă de tine, strigă Fatima. Tu nu vrei să 
pricepi asta? Mi se rupe de mecanismele tale de apărare. 


— 189 — 


Mi se rupe dacă te faci călugăriţă budistă sau te apuci de 
meditaţie transcendentală ori te duci să lucrezi într-un 
orfelinat în România. Toate astea sunt doar treaba ta. Dar 
să mă uit la tine cum devii alcoolică? Nu! N-o să mă prefac 
că sunt de acord cu asta doar ca să nu-ţi stric ţie cine ştie 
ce căcat de alegere personală. 

Thea deschide gura să zică ceva şi cred că e pe punctul 
de a riposta, în schimb, se întoarce într-o parte şi vomită 
din nou în şanţ. 

— Ah, pentru numele lui Dumnezeu, zice Fatima cu 
resemnare, iar furia care îi făcea vocea să tremure a 
dispărut. 

Când Thea se ridică, ştergându-şi lacrimile, începe să 
caute în geantă şi scoate de acolo un pachet de şerveţele 
umede. 

— Uite, ia astea, zice Fatima. la şi te şterge! 

— Mersi, bombăne Thea. 

Se ridică tremurând în picioare şi aproape că se 
împiedică, dar Fatima o apucă de braţ şi o ajută să se 
echilibreze. 

În timp ce merg amândouă încet prin iarba de mlaştină, o 
aud pe Thea zicându-i ceva Fatimei, prea încet ca eu şi 
Kate să înţelegem vreun cuvânt, în schimb reuşim să 
prindem răspunsul Fatimei. 

— Nu-i nimic, Thee, ştiu că n-ai vrut. Doar că... mie chiar 
îmi pasă, ştii asta, nu? 

— Se pare că s-au împăcat, îi şoptesc eu lui Kate, iar ea 
dă din cap că da, însă chipul ei, în lumina lunii, arată că e 
tulburată. 

— Totuşi, ăsta nu e decât începutul, zice ea, cu vocea 
foarte scăzută. Nu-i aşa? 

Şi-mi dau seama că are dreptate. 


— 190 — 


— Nu mai avem mult, zice Kate, în timp ce sărim, cu 
destulă greutate, peste încă un pârleaz. Mlaştina este atât 
de ciudată în întuneric, cărarea pe care, în timpul zilei, 
credeam că mi-o amintesc, se retrage acum în penumbră, 
în depărtare văd lumini care, cred, trebuie să fie satul 
Salten, dar cărările bătute de oi şi podurile dărăpănate fac 
destul de dificilă planificarea unui traseu şi, cu un fior pe 
şira spinării, îmi dau seama că, dacă n-ar fi Kate, nu ne-ar fi 
bine deloc. Ai putea foarte bine să te pierzi aici ore în şir, în 
întuneric, învârtindu-te în cerc. 

Fatima încă o mai ţine pe Thea de braţ, îndrumându-i 
paşii, în timp ce aceasta merge împiedicat, cu concentrarea 
beţivului, printre buruieni şi şanţuri şi e cât pe ce să spună 
ceva, când mă opresc brusc, împietrită, îmi duc degetul la 
gură, îndemnând-o să tacă, moment în care ne oprim toate. 

— Ce e? întreabă Thea, prea tare. 

— N-aţi auzit? 

— Ce să auzim? întreabă Kate. 

Se aude iar, un țipăt de departe, ca şi cum Freya ar fi 
început să urle, aşa cum urlă ea când e cel mai supărată şi 
simt cum sânii mi se strâng şi o căldură mi se răspândeşte 
în sutien. 

O mică parte din mine îşi dă seama de iritarea fizică şi de 
faptul că am uitat să-mi pun tampoane pentru sutien 
înainte să plec - dar dincolo de asta, partea cea mai mare, 
mult prea mare din mine încearcă disperată să distingă 
sunetul acela din întuneric. Doar nu se poate să fie Freya, 
nu-i aşa? 

— Asta? zice Kate, când sunetul se aude din nou. E doar 
un pescăruş. 

— Eşti sigură? o întreb. Îmi sună ca şi cum... 

Mă opresc. Nu pot să le spun a ce-mi sună. O să creadă 
că sunt nebună. 

— Sună ca nişte copii, nu-i aşa? zice Kate. E de-a dreptul 
ciudat. 

— 191 — 


Dar apoi plânsetul se aude din nou, de data asta şi mai 
tare, din ce în ce mai tare, ajungând până la un țipăt isteric, 
gâlgâit şi ştiu, în momentul acesta, că nu este niciun 
pescăruş, că n-are cum să fie. 

li dau drumul braţului Theei şi încep să alerg prin 
întuneric, ignorând strigătul lui Kate: 

— Isa, aşteaptă! 

Nu pot să aştept - nu am cum să aştept. Plânsetul Freyei 
e ca un cârlig în carnea mea şi mă trage inexorabil prin 
mlaştinile întunecate. lar acum deja nu mai gândesc, 
picioarele mele îşi aduc automat aminte cărarea. Sar prin 
mlaştina închegată ca o crustă înainte să-mi aduc măcar 
aminte că e acolo. Alerg peste dâmburi şi sar peste 
şanţurile pline de noroi. Şi în tot acest timp, plânsul înecat 
al Freyei vine de undeva de deasupra mea - ca dintr-o 
poveste, ca lumina care îi ispiteşte pe copii să intre în 
mlaştină, ca sunetul de clopoței care păcăleşte călătorul 
neştiutor. 

E aproape acum - aud totul, sunetul ascuţit, de sirenă al 
copilului când ajunge în culmea disperării şi apoi oftatul 
încărcat de salivă care ameninţă s-o înece, pregătindu-se 
pentru următorul val de urlete. 

— Freya, ţip eu. Freya, vin acum! 

— Isa, aşteaptă! aud din spatele meu vocea lui Kate care 
aleargă după mine. 

Aproape am ajuns. Sar cum pot peste ultimul pârleaz 
dintre mlaştină şi Estuar şi aud cum rochia împrumutată se 
rupe şi puţin îmi pasă, apoi totul pare a se încetini, 
ajungând la un ritm coşmaresc: respiraţia îmi bate în urechi 
ca un tunet, pulsul îmi freamătă asurzitor în gât. Căci acolo, 
în faţa mea, nu este Liz, fata din sat, ci un bărbat. Stă pe 
malul apei, iar silueta lui e un munte de întuneric 
reflectându-se în apele argintii... şi ţine în braţe un copil. 

— Hei! ţip eu, vocea deja fiindu-mi un urlet de animal. 
Hei, tu! 

Bărbatul se întoarce şi lumina lunii îi cade pe chip, 
secundă în care inima mi se opreşte în piept. E el. E Luc 
Rochefort, ţinând în braţe un copil - copilul meu - ca un 


— 192 — 


scut uman pe trupul lui, cu apele adânci ale Estuarului 
strălucind în spatele lui. 

— Dă-mi-o, reuşesc să rostesc, vocea care iese din mine 
părându-mi-se străină - un urlet mârâit care îl face pe Luc 
să facă un pas înapoi, strângând-o şi mai tare pe Freya. 

Totuşi, Freya m-a văzut şi-şi întinde mâinile grăsune spre 
mine, iar chipul ei stacojiu străluceşte în lumina lunii de 
atâtea lacrimi, atât de furioasă, că nici măcar nu mai 
reuşeşte să urle, ci doar scânceşte întruna, într-un oftat 
prelung şi spastic, ca şi cum încearcă să tragă aer în piept 
pentru un ultim urlet care să distrugă tot în calea ei. 

— Dă-mi-o! strig la el şi mă arunc asupra lui şi i-o smulg 
pe Freya din braţe, simţind-o cum se urcă pe mine ca un 
mic marsupial,  înfigându-şi degetele în gâtul meu, 
încleştându-şi-le în părul meu. 

Fetiţa miroase a ţigări şi a alcool - poate whisky, nu sunt 
sigură. E e/. E mirosul lui pe toată pielea ei. 

— Cum îndrăzneşti să-mi atingi copilul? 

— Isa, zice el. Îşi întinde mâinile spre mine, implorator şi 
simt duhoarea de alcool din respiraţia lui. N-a fost aşa cum 
crezi tu... 

— N-a fost aşa cum? urlu eu, scoasă din minţi. 

Lipit de mine, trupul mic şi fierbinte al Freyei se întinde 
ca un arc, bătând din mâini şi din picioare. 

— Ce se întâmplă? aud din spatele meu, iar Kate ajunge 
îndată cu sufletul la gură, gâfâind, roşie la faţă. Apoi, 
nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Luc? 

— O ţinea pe Freya, îi zic eu. A /uat-o pe Freya. 

— Ba n-am luat-o! răspunde Luc. 

Face un pas înainte şi eu mă chinui să rezist impulsului 
de a mă întoarce şi a fugi. N-o să-i arăt omului ăstuia că mi- 
e frică de el. 

— Luc, ce mama dracului a fost în capul tău? întreabă 
Kate. 

— N-a fost aşa cum credeţi voi! zice el, ridicând vocea, 
aproape ţipând. 

Apoi, zice iar, mai domol, încercând să se calmeze şi, în 
acelaşi timp, să ne calmeze şi pe noi: 


— 193 — 


— N-a fost aşa. M-am întors la Moară să vorbesc cu tine, 
să-i cer scuze Isei pentru că am fost... 

Se opreşte, trage aer în piept, se întoarce spre mine cu o 
mină aproape imploratoare: 

— La poştă. N-am vrut să crezi că... dar am venit aici şi 
Freya îşi ieşise din minţi... ţipa aşa cum ai auzit-o... 

Face un gest spre Freya care e încă roşie ca focul, 
scâncind, dar ceva mai calm, de data asta, acum, că îmi 
simte mirosul. E foarte obosită şi simt cum îi cade capul de 
somn între reprizele de plâns. 

— Liz, sau cum o cheamă, intrase în panică, mi-a zis că a 
încercat să te sune, dar că nu mai avea credit pe telefon şi 
atunci i-am zis că o duc eu afară pe Freya să ne plimbăm 
puţin, ca să încerc s-o calmez cât de cât. 

— Ai luat-o! îi zic eu abia reuşind să articulez. Deja sunt 
incoerentă din cauza furiei. De unde să ştiu eu că n-aveai 
de gând s-o târâi după tine prin mlaştină? 

— De ce-aş face una ca asta? 

Chipul lui e plin de mirare amestecată cu mânie. N-am 
luat-o s-o duc nicăieri... Moara e aici, n-am încercat decât s- 
o calmez puţin. Am zis că poate stelele şi noaptea... 

— Doamne, Dumnezeule, Luc, îşi iese Kate din fire. Nu 
asta e ideea. Isa a lăsat copilul în grija lui Liz - nu poţi să iei 
tu situaţia în mâini, aşa, pur şi simplu. 

— Şi ce-o să faci? întreabă el sarcastic. O să suni la 
poliţie? Nu prea cred. 

— Luc... 

Vocea lui Kate e deja obosită. 

— Dumnezeule, scuipă el furibund. Am venit să-mi cer 
scuze. Am încercat să ajut. Ai zice că măcar o dată - o 
singură dată - învăţ şi eu din greşelile mele. Dar nu - voi nu 
v-aţi schimbat, niciuna dintre voi. Ea fluieră şi voi, toate, 
veniţi alergând, ca nişte câini. 

— Ce se întâmplă? zice Fatima, venind în urma noastră, 
cu o Thea uluită atârnând de umărul ei. Luc... tu eşti? 

— Da, eu sunt, zice Luc. 

Incearcă să zâmbească, dar gura i se schimonoseşte şi se 
transformă în ceva între rânjet şi o expresie pe care o are 


— 194 — 


toată lumea care se străduieşte să nu plângă. 

— Îți aduci aminte de mine, Fatima? 

— Desigur că-mi aduc aminte, răspunde Fatima pe un ton 
grav. 

— Thea? 

— Luc, eşti beat, zice Thea fără ocolişuri şi încearcă să 
treacă pârleazul fără să cadă. 

— Păi numai un beţiv îl recunoaşte pe altul, i-o întoarce 
Luc, analizându-i hainele pline de noroi şi machiajul întins 
pe faţă. 

Dar Thea se mulţumeşte să dea din cap, fără ranchiună. 

— Mda. Poate că aşa e. Am fost de destule ori pe buza 
prăpastiei ca să ştiu că tu eşti exact pe muchie în 
momentul de faţă. 

— Haide în casă, Luc, zice Kate, trezeşte-te din beţie şi, 
dacă ai ceva de zis, ne zici dimineaţă. 

— Dacă am ceva de zis? 

Luc râde scurt, isteric. Mâinile, pe care şi le trece prin 
părul lui încâlcit, îi tremură. 

— Dacă? Ce glumă cretină! Despre ce-ai vrea să vorbim, 
Kate? Poate ai vrea să avem o discuţie plăcută despre tata? 

— Luc, taci din gură, zice Kate cu tărie. 

Se uită peste umăr şi-mi dau seama, cu un fior pe şira 
spinării, că nu e imposibil să fie cineva prin preajmă la ora 
asta din noapte. Oameni care îşi plimbă câinii, oameni care 
au ieşit de la reuniune, pescarii de noapte... 

— Te rog frumos să nu mai faci atâta zgomot, OK? Uite, 
hai să mergem la Moară şi să discutăm despre asta pe 
îndelete. 

— Ce, nu vrei să ştie lumea? întreabă Luc în bătaie de 
joc. Îşi pune mâinile pâlnie la gură, mimând o trompetă şi 
ţipă în noapte: Vreţi să ştiţi cine este responsabil pentru 
cadavrul din Estuar? Încercaţi aici! 

— Ştie? întreabă Fatima cu răsuflarea în gât. 

Chipul e alb ca varul. Simt cum mi se întoarce stomacul 
pe dos şi deodată îmi e la fel de rău ca Theei. Luc știe. A 
ştiut dintotdeauna. Acum, dintr-odată, toată furia lui are 
sens. 


— 195 — 


— Luc! 

Vocea lui Kate e un soi de şoaptă urlată. Pare scoasă din 
minţi. 

— Dar taci odată, pentru Dumnezeul Gândeşte-te la ce 
faci! Dacă te aude cineva? 

— Mă doare-n cur de cine aude, urlă Luc înapoi cu furie. 

Pumnii lui Kate sunt încleştaţi şi pentru o clipă am 
senzaţia că o să-l lovească. Apoi însă scuipă cuvintele, de 
parcă ar fi otravă: 

— M-am săturat de amenințările tale. Dispari din viaţa 
mea şi a prietenelor mele şi să nu cumva să îndrăzneşti să 
te întorci. Nu vreau să te mai văd aici vreodată. 

Nu pot să-i văd faţa lui Luc în întuneric, ci doar pe alui 
Kate, dură ca o stană de piatră, plină de frică şi furie. 

Luc nu spune nimic. O vreme stă acolo în picioare, 
uitându-se la Kate şi simt tensiunea dintre ei în care nu mai 
încap cuvintele - o tensiune la fel de puternică precum 
legătura de sânge, transformată acum în ură. 

În cele din urmă însă, Luc se întoarce şi se îndepărtează, 
înaintând în întunericul mlaştinii, o siluetă lungă topindu-se 
în noapte. 

— Cu plăcere, Isa, strigă el înapoi, peste umăr, în timp ce 
dispare în întuneric. În caz că n-am zis. Pentru că am avut 
grijă de copilul tău - n-a fost mare lucru. Nu m-ar deranja s- 
o iau din nou, nicio problemă. 

Apoi sunetul paşilor lui se atenuează, dispărând în 
noapte. Şi rămânem singure. 


— 196 — 


Cum parcurgem ultima bucată de drum până la Moară, 
nu foarte lungă, încerc să nu las cuvintele lui Luc să-mi 
intre în minte, dar nu reuşesc. Fiecare pas e ca un ecou al 
acelei nopţi de acum şaptesprezece ani. Câteodată, ce s-a 
întâmplat atunci pare a fi ceva din alt loc, alt timp, ceva ce 
nu are nicio legătură cu mine. Dar acum, mergând 
împleticit prin mlaştină, ştiu că nu e adevărat. Picioarele 
mele îşi amintesc acea noapte, chiar dacă eu am încercat 
cu tot dinadinsul să uit, iar pielea mi se înfioară la amintirea 
nopţii aceleia toride. 

Vremea e cam ca atunci, insectele încă freamătă prin 
turbă, aerul cald contrastează puternic cu răceala lunii, iar 
noi ne croim drum peste pârleazuri şi şanţuri, cu 
telefoanele aruncând o lumină fantomatică peste chipurile 
noastre în timp ce verificăm frenetic să vedem dacă nu 
primim încă un mesaj de la Kate, unul în care să ni se 
spună ce se întâmplă. Dar nu este nimic - doar acel mesaj, 
singurul, plin de nelinişte: Am nevoie de voi. 

Când a venit mesajul, eram gata de culcare, îmi 
pieptănasem părul în lumina lămpii de citit a Fatimei, în 
timp ce ea îşi făcea tema la trigonometrie. 

S-a auzit un bip bip! care a distrus liniştea micuţei 
noastre camere; Fatima a ridicat imediat capul. 

— Al meu sau al tău? 

— Nu sunt sigură, i-am zis eu. Am luat telefonul în mână. 
Al meu, de la Kate. 

— Mi-a trimis şi mie un mesaj, a răspuns Fatima, 
perplexă, apoi, deschizând mesajul, am auzit-o cum a tras 
brusc aer în piept, în acelaşi timp cu mine. 

— Ce vrea să însemne? 

Dar ştiam amândouă foarte bine. Erau aceleaşi cuvinte 
pe care le-am trimis şi eu într-un mesaj în ziua în care tata 
mi-a dat telefon să-mi spună de cancerul mamei ajuns în 
metastază şi că deja era o chestiune de timp. 

Aceleaşi cuvinte pe care le-a trimis Thea când, din 

— 197 — 


greşeală, s-a tăiat prea adânc şi sângele nu se mai oprea. 

Când mama Fatimei s-a răsturnat cu jeepul pe un drum 
lăturalnic de ţară, într-o zonă rurală periculoasă, când Kate 
a intrat cu piciorul într-un cui ruginit, venind înapoi acasă 
într-una din nopţile în care îşi făcea de cap... de fiecare 
dată, aceleaşi patru cuvinte, iar celelalte au venit ca să fie 
acolo, pur şi simplu, sau să ajute, s-o ajute pe cea în necaz 
să se pună iar pe picioare pe cât posibil. De fiecare dată a 
fost bine sau cât de bine se putea - până a doua zi, mama 
Fatimei era bine, sănătoasă. Thea a ajuns la camera de 
gardă cu aceeaşi poveste pe care o spunea de fiecare dată 
ca să acopere ce s-a întâmplat de fapt. Kate a ajuns acasă, 
şontăc-şontăc, sprijinită de câte una din noi de-o parte şi de 
alta, apoi am turnat apă oxigenată pe rană şi am sperat să 
fie bine. 

Între noi, puteam să rezolvăm orice. Ne simţeam 
invincibile. Numai mama, murind încet într-un spital 
londonez, ne amintea fiecăreia că, uneori, nu totul se 
rezolvă. 

Unde eşti? i-am trimis mesaj înapoi şi, aşteptând un 
răspuns, am auzit zgomot de paşi alergând pe scările 
spiralate de deasupra, apoi Thea intrând năvalnic în 
cameră. 

— Aţi primit şi voi? a întrebat ea, răsuflând sacadat. 

— Unde e? a întrebat Fatima. 

— E la Moară. Ceva s-a întâmplat... am întrebat-o ce, dar 
nu mi-a răspuns. 

M-am îmbrăcat rapid şi am ieşit pe fereastră, apoi am 
traversat mlaştina. 

Când am ajuns la Moară, Kate ne aştepta în faţa 
podeţului de peste apă, care ducea spre casă, cu braţele în 
jurul trupului, şi mi-am dat seama, după expresia de pe 
chipul ei, chiar înainte să scoată vreun cuvânt, că ceva 
foarte, foarte rău s-a întâmplat. 

Era albă ca varul, cu ochii roşii de plâns, iar faţa îi era 
brăzdată de sare de la lacrimile uscate. 

Thea a început să alerge din momentul în care a dat cu 
ochii de ea, urmată de mine şi de Fatima, iar Kate a venit 


— 198 — 


spre noi, împiedicându-se pe culoarul îngust de deasupra 
apei, cu respiraţia întretăiată, încercând să spună: 
— S-a întâmplat ceva cu... cu... cu tata. 


Kate era singură când l-a găsit. Nu ne-a invitat la ea în 
weekend, inventând o scuză oarecare când Thea i-a 
sugerat că poate am putea veni, iar Luc era în sat cu 
prietenii lui de la Hampton's Lee. Când Kate a ajuns la 
Moară, cu geanta în mână, a crezut la început că Ambrose 
nu era acasă, dar era. Stătea pe ponton, pe un scaun, cu o 
sticlă de vin în braţe şi un bilet în mână, iar la început nu i-a 
venit să creadă că e mort. L-a târât până la Moară, a 
încercat să-l resusciteze, respiraţie gură-la-gură şi, după 
Dumnezeu ştie câte minute în şir în care a implorat şi cerşit 
milă şi după ce a încercat să-i facă inima să bată din nou, a 
cedat psihic şi a început să înţeleagă imensitatea a ceea ce 
tocmai se întâmplase. 

„Sunt împăcat cu hotărârea mea”, scria pe bilet şi 
Ambrose chiar arăta împăcat - avea o expresie liniştită, cu 
capul pe spate, astfel încât toată lumea să creadă că 
doarme somnul de amiază. „Te iubesc...” 

La finalul biletului, cuvintele aproape că deveniseră 
incoerente. 

— Dar... dar, de ce şi cum? tot întreba Fatima. 

Kate nu i-a răspuns. Stătea pe vine, uitându-se la trupul 
tatălui ei de parcă, dacă s-ar fi holbat aşa suficient de mult, 
ar fi început să priceapă ce s-a întâmplat, în timp ce Fatima 
străbătea încăperea în lung şi în lat, iar eu m-am aşezat pe 
canapea, cu mâna pe spatele lui Kate, încercând, muteşte, 
să-i spun tot ceea ce nu ştiam cum să exprim în cuvinte. 

Kate nu s-a mişcat - şi ea, şi Ambrose erau nemişcaţi, 
centrul cocoşat al panicii noastre fără sfârşit, dar aveam 
sentimentul că nu se mişcă pentru că, până am ajuns noi, 
deja a plâns până n-a mai avut lacrimi, iar acum nu mai 
simţea decât disperare şi amorţire. 

Thea a fost aceea care a ridicat obiectul ce zăcea pe 
masa de bucătărie. 

— Ce caută asta aici? 


— 199 — 


Kate n-a răspuns, dar eu am ridicat privirea şi am văzut-o 
pe Thea ţinând ceva care arăta ca o cutie veche de 
aluminiu, pentru biscuiţi, acoperită cu un decor floral 
delicat. Mi se părea oarecum familiară şi, după o clipă, mi- 
am dat seama unde am mai văzut-o - de obicei era pe 
raftul de sus al bufetului din bucătărie, ferită, ascunsă 
privirii. 

Capacul cutiei avea o încuietoare, dar clema subţire din 
metal fusese deschisă cu forţa, parcă de cineva prea 
tulburat ca să se mai chinuie să găsească cheia, iar când 
Thea a dat s-o deschidă, nu i-a opus nicio rezistenţă. 
înăuntru era un soi de echipament medical încâlcit, 
înfăşurat într-o legătură veche de piele, iar deasupra câteva 
bucăţi mototolite de folie de plastic între pliurile căreia încă 
se mai vedeau urme de un soi de pudră albă; o pulbere 
care s-a lipit de degetele Theei când a atins folia. 

— Ai grijă, i-a zis Fatima. Nu ştii ce e aia... ar putea fi 
otravă. Spală-te pe mâini, repede. 

Dar, în momentul acela, am auzit-o pe Kate vorbind. N-a 
ridicat privirea spre noi, ci vorbea din poziţia aceea 
ghemuită, ca şi cum i-ar fi vorbit mai degrabă tatălui ei care 
zăcea întins pe covor dinaintea ei. 

— Nu e otravă, a zis ea. E heroină. 

— Ambrose? a zis Fatima, nevenindu-i să creadă. Era... 
era dependent de heroină? 

Îi înţelegeam neîncrederea. Dependenţii de droguri erau 
inşi care zăceau pe străzi, personaje din Trainspotting. Nu 
Ambrose, cu râsul lui şi cu vinul lui roşu şi cu acea 
creativitate nestăvilită. 

Dar ceva din cuvintele ei mi-a amintit de un lucru - deo 
frază scrisă deasupra mesei lui de lucru, din studioul de la 
etajul superior, cuvinte pe care le-am văzut de atâtea ori, 
dar pe care n-am încercat niciodată să le înţeleg. Wu ești 
niciodată un fost dependent de droguri, ci doar un 
dependent care n-a mai luat o doză de multă vreme. 

Şi dintr-odată totul a căpătat sens. 

De ce nu l-am întrebat ce înseamnă cuvintele acelea? 
Pentru că eram tânără? Pentru că eram egoistă şi prea 


— 200 — 


plină de mine însămi, încă la vârsta la care numai 
problemele mele aveau însemnătate? 

— Nu se droga, zic eu cu vocea dogită. Nu-i aşa, Kate? 

Kate a dat din cap că nu. Nu şi-a ridicat privirea de la 
tatăl ei, ochii rămânând fixaţi pe chipul lui blând, adormit, 
dar când m-am dus să mă aşez lângă ea, ea a întins mâna 
spre a mea, cu vocea atât de scăzută, că ne era greu s-o 
auzim. 

— Lua în facultate, dar cred că a scăpat de sub control 
abia după ce-a murit mama. Dar s-a lăsat când eu eram 
mică... şi de atunci, din ce ştiu eu, nu s-a mai drogat 
niciodată. 

— Atunci, de ce... a încercat Fatima să spună ceva, s-a 
oprit, însă privirea i s-a îndreptat spre cutia de tablă de pe 
masă şi Kate şi-a dat seama ce vrea să zică. 

— Cred... a zis ea încet, ca o persoană care încearcă să 
înţeleagă în timp ce spune. Cred că era un fel de test... A 
încercat să-mi explice cândva. Nu era destul să nu aibă 
heroină în casă. Trebuia să se trezească în fiecare zi şi să 
facă alegerea aceea - de a nu se droga pentru m... mine. 

Vocea începuse să-i tremure, dizolvându-se la ultimul 
cuvânt, aşa că am luat-o în braţe, întorcându-mi faţa de la 
Ambrose care zăcea acolo liniştit, pe covor, cu picioarele 
desfăcute, cu pielea lui măslinie palidă ca ceara. 

De ce? Voiam să întreb. De ce? 

Dar cumva, nu eram în stare să rostesc cuvintele. 

— Oh, Dumnezeule mare, a exclamat Fatima. 

S-a lăsat pe braţul canapelei, faţa devenindu-i cenușie. 
Ştiu că se gândea, la fel ca mine, la ultima dată când l-am 
văzut pe Ambrose, la picioarele lui lungi întinse pe masa 
din faţa ferestrelor Morii, zâmbind în timp ce ne desena 
cum ne jucam în apă. Fusese cu doar o săptămână în urmă, 
şi totuşi nu văzusem nimic în neregulă. Niciun indiciu de ce 
avea să vină. 

— E mort, a zis ea apăsat, ca şi cum încerca să se 
convingă de faptul în sine. Chiar e mort. 

Cu aceste cuvinte, începeam să înţelegem toate patru 
realitatea situaţiei în care ne aflam şi am simţit un fior rece 


— 201 — 


coborându-mi pe spinare, arzându-mi pielea, ca şi cum 
trupul meu încerca să mă ţină aici, acum, în prezent. 

Fatima şi-a ascuns faţa în mâini şi a început să se legene 
vizibil şi, pentru o clipă, am crezut că o să leşine. 

— De ce? a întrebat ea iar, înecându-se. De ce să facă 
una ca asta? 

Am simţit cum Kate a tresărit lângă mine, ca şi cum 
întrebările Fatimei o loveau exact unde durea mai rău. 

— Nu ştie, m-am răstit eu la ea. Nu ştie niciuna dintre 
noi. Încetează cu întrebările, bine? 

— Cred că trebuie să beau ceva, a zis Thea deodată şi a 
deschis sticla de whisky pe care Ambrose o lăsase pe masa 
de bucătărie şi şi-a turnat un pahar pe care l-a dat peste 
cap. 

— Kate? 

Kate a ezitat, apoi i-a făcut semn că da şi Thea a mai 
turnat încă trei pahare, după care şi l-a reumplut pe-al ei. 
Nu m-aş fi gândit să beau, voiam mai degrabă o ţigară, dar 
nu ştiu cum s-a făcut că, în momentul în care am dus 
paharul la gură, m-am trezit că beau alcoolul tare cu 
înghiţituri mari, simțind cum îmi arde gâtlejul ca acidul şi - 
cumva - atenua ceea ce se întâmpla, difuzând realitatea 
faptului că Ambrose zăcea acolo pe covor, în faţa noastră: 
mort. 

— Ce facem? a întrebat Fatima după ce s-au golit 
paharele. Culoarea începuse să-i revină în obraji. A pus 
paharul jos, trântindu-l uşor de masă, căci mâna îi tremura. 
Sunăm la poliţie sau la salvare? 

— La niciuna, a zis Kate cu duritate. 

A urmat o tăcere şocată şi ştiam că pe faţa mea trebuie 
să fi fost aceeaşi expresie de neînțelegere şi mirare pe care 
am văzut-o zugrăvită pe chipul celorlalte. 

— Poftim? a zis Thea în cele din urmă. Ce vrei să spui? 

— Nu pot să spun nimănui, a zis Kate cu încăpățânare. Şi- 
a mai turnat încă un pahar şi l-a dat peste cap. Nu 
pricepeţi? Am stat aici de una singură de când l-am găsit ca 
să încerc să mă gândesc la o soluţie, dar dacă află cineva 
că a murit... 


— 202 — 


Se opreşte şi-şi pune mâinile pe pântece de parcă ar fi 
fost înjunghiată şi încearcă să oprească sângerarea dintr-o 
rană cumplită, însă apoi s-a forţat să continue: 

— Nu se poate să afle nimeni despre asta. 

Vocea îi era mecanică, de parcă ar fi spus nişte cuvinte 
învăţate pe de rost, pe care şi le-a repetat iar şi iar. 

— Nu pot. Dacă se află că a murit înainte să împlinesc 
şaisprezece ani, o să fiu trimisă în grija statului. Mi-aş putea 
pierde casa, pe lângă faptul că... că... 

S-a întrerupt şi atunci am văzut în ea pe cineva care se 
chinuia din răsputeri să nu cedeze psihic, cineva care ar 
putea claca în orice moment. Dar nu era nevoie să spună, 
ştiam toate ce voia să zică. 

Pe lângă faptul că şi-a pierdut singurul ei părinte, pe tatăl 
ei. 

— E... e doar o casă... a zis Fatima, ezitând, dar Kate a 
dat din cap. 

Şi adevărul e că nu era doar o casă. Era Ambrose, de la 
tablourile din studioul lui, până la petele de vin de pe 
scândurile negre ale podelei. Şi era legătura lui Kate cu noi. 
Dacă ar fi fost trimisă la cine ştie ce casă de plasament de 
undeva, departe, ar fi pierdut totul. Nu doar pe tatăl ei, ci şi 
pe Luc. N-ar mai fi avut pe nimeni. 

Mi se pare... Dumnezeule, uitându-mă în urmă, nu mi se 
pare doar o mare prostie, dar şi o infracțiune. La ce ne 
gândeam? Dar răspunsul era că atunci... ne gândeam la 
Kate. 

Nu mai puteam face nimic ca să-l readucem pe Ambrose 
la viaţă. Şi chiar şi acum, cântărind alternativele - 
plasament pentru Kate, Moara luată de bancă... chiar şi 
acum, are sens oarecum. Era atât de nedrept! Dacă nu-l 
puteam ajuta pe el, măcar s-o fi ajutat pe Kate. 

— Nu puteţi spune nimănui că a murit, a insistat Kate. 
Vocea îi era distrusă. Vă rog, juraţi-mi că n-o să spuneţi 
nimănui. 

Am dat din cap, pe rând, fiecare. Dar fruntea Fatimei era 
încruntată, vădind îngrijorare. 

— Deci... ce facem? a întrebat ea nesigură. Nu putem... 


— 203 — 


nu putem să-l lăsăm a;c;, pur şi simplu. 

— Îl îngropăm, a zis Kate. 

A urmat din nou tăcere, şocul cuvintelor ei lovindu-ne 
încet. Imi aduc aminte de răceala mâinilor mele, în ciuda 
căldurii nopţii. Imi aduc aminte cum m-am uitat la chipul 
alb, disperat, al lui Kate şi m-am gândit: cine eşti? 

Dar, din momentul în care a rostit acele cuvinte, cumva 
ele au început să se cristalizeze şi să ne arate singura cale 
de acţiune posibilă. Ce alternativă aveam? 

Acum, privind în urmă, îmi vine să-mi dau palme - copilul 
orb, egoist şi beat care eram, luat de valul unui plan atât de 
cretin, încât, cumva, părea a fi singura cale de ieşire. Ce 
alte posibilităţi aveam? Desigur, vreo sută de alte 
posibilităţi, toate mai bune decât să ascundem un deces şi 
să pornim într-o viaţă plină de minciuni şi înşelăciuni. 

Dar, în noaptea aceea toridă de vară, când Kate a rostit 
acele cuvinte şi noi stăteam în jurul trupului mort al lui 
Ambrose,  uitându-ne una la cealaltă, niciuna din 
posibilităţile acelea nu ni se părea în regulă. 

— Thea? a întrebat Kate şi Thea a dat încet din cap, 
nesigură şi şi-a luat faţa în mâini. 

— Se pare că... că e singura cale. 

— Nu se poate să fie singura, a intervenit Fatima, dar 
fără convingere, a zis-o mai mult ca cineva care încearcă să 
se împace cu o situaţie pe care o ştie adevărată, dar pe 
care nu se poate convinge s-o accepte. Nu se poate să fie 
singura soluţie. Trebuie să fie altă cale. Nu putem face 
altceva? Să strângem nişte bani? 

— Dar nu e vorba doar de bani aici, nu-i aşa? a zis Thea, 
trecându-şi mâinile prin păr. Kate are cincisprezece ani. N-o 
să fie lăsată să locuiască singură. 

— Dar e nebunie curată ce facem, i-a răspuns Fatima cu 
disperare în voce în timp ce ne privea pe rând. Kate, te rog, 
lasă-mă să sun la poliţie. 

— Nu, i-a întors-o Kate cu asprime. 

S-a întors spre Fatima, iar pe faţă i se citea un amestec 
ciudat de implorare disperată şi încăpățânare. 

— Uite ce e, nu-ţi cer să mă ajuţi, dacă simţi că nu poţi, 


— 204 — 


dar te rog, te rog, nu spune nimic poliţiei. O s-o fac, îţi jur. 
O să-l dau dispărut. Dar nu acum. 

— Dar e mort! i-a zis Fatima începând să plângă şi, în 
momentul în care a spus-o, ceva din Kate a părut să se 
rupă şi a apucat-o pe Fatima de încheietură, ca şi cum era 
cât pe ce s-o lovească.. 

— Tu crezi că eu nu ştiu asta? a ţipat ea. 

Disperarea din vocea ei şi din expresia chipului ei... sper 
să nu ajung să mai văd vreodată o fiinţă trecând prin aşa 
ceva. 

— Din motivul ăsta singura cale de salvare e... e... a 
îngăimat Kate. 

Pentru o clipă am crezut că o să-şi piardă complet 
controlul - şi, într-un fel, ar fi fost o uşurare s-o vedem 
ţipând şi urlând, răzvrătindu-se împotriva a ceea ce i s-a 
întâmplat şi a felului în care propria-i existenţă a fost atât 
de greu lovită. 

Dar, cu mare efort, a stăpânit furtuna care trecea prin ea, 
iar faţa ei, în momentul în care i-a dat drumul Fatimei, era 
calmă. 

— Mă ajutaţi sau nu? ne-a întrebat ea. 

Şi, pe rând, întâi Fatima, apoi Thea şi, la urmă, eu am dat 
din cap. 


Am fost respectuoase... sau cât de respectuoase puteam 
fi în situaţia asta. Am înfăşurat trupul în folii de copertină şi 
l-am dus cât de departe am putut, într-un loc în care lui 
Ambrose îi plăcea să deseneze, un promontoriu la câţiva 
metri de Estuar, înspre mare, unde era cea mai frumoasă 
panoramă din zonă, unde cărarea dispărea în ape şi unde 
nicio maşină nu putea ajunge, unde veneau foarte puţini 
oameni, poate doar cei care mai plimbau din când în când 
câte un câine sau pescarii cu bărcile şi plasele lor. 

Acolo, în stufăriş, am săpat cu rândul o groapă până când 
braţele ne dureau şi spinările noastre urlau, şi l-am împins 
pe Ambrose în mormânt. 

Asta a fost partea cea mai urâtă. Nu l-a coborât nimeni în 
mormânt uşor, cu demnitate... n-aveam cum. Era prea 


— 205 — 


greu, chiar şi pentru toate patru la un loc, iar groapa era 
prea îngustă şi prea adâncă. Sunetul pe care l-a făcut în 
momentul în care a atins fundul umed şi argilos al 
mormântului a fost ca un soi de plescăit. Incă îl mai aud, în 
visele mele. 

A căzut cu faţa în jos, complet ţeapăn, iar în spatele meu 
am auzit-o pe Kate plângând cu sughiţuri, încercând să 
respire, apoi a căzut în genunchi în nisip, îngropându-şi faţa 
în mâini. 

— Haideţi să-l acoperim, a zis Thea, cu duritate. Daţi-mi 
lopata! 

Poc! Sunetul nisipului ud căzut pe un mormânt închipuit. 
Poc! Poc! 

După ce am terminat, se auzeau doar zgomotul valurilor 
care se lovesc de mal şi oftatul teribil, fără lacrimi, al lui 
Kate, amintindu-ne de ceea ce făceam. 

În sfârşit, groapa era acoperită, iar fluxul a crescut într- 
atât încât a acoperit urmele pe care le-am făcut, netezind 
urmele chinuite ale paşilor noştri prin noroi şi rana, acum o 
cicatrice, pe care o tăiaserăm în țărm. Ne-am întors 
mergând împleticit, cărând în braţe copertina, ţinând-o pe 
Kate între noi, mergând înspre viaţa nouă pe care aveam s- 
o începem din momentul acela, cu conştiinţa clară a ceea 
ce făcuserăm. 


— 206 — 


Câteodată, când mă trezesc noaptea din vis, în sunetul 
unei lopeţi scrâşnind pe şisturi, încă nu-mi vine să cred. Mi- 
am petrecut atât de mult timp fugind de amintiri, 
alungându-le din viaţa mea, înecându-le în băutură şi în 
rutină şi în viaţa de zi cu zi! 

Cum? Cuvântul îmi răsună şi acum în urechi. Cum ai 
putut să faci una ca asta? Cum de te-ai gândit că e bine ce 
faci? Cum de ţi-a dat prin cap că asta e soluţia problemei 
cumplite a lui Kate? 

Şi, mai ales, înainte de toate, cum ai rezistat să trăieşti 
cu această amintire pe conştiinţă, cu amintirea unei 
asemenea prostii comise la beţie şi panică? 

Dar, la vremea aceea, un alt cuvânt mi-a răsunat în cap 
în noaptea aceea, în timp ce fumam şi beam şi plângeam 
pe canapeaua lui Kate, ţinând-o în braţe, în timp ce luna se 
ridica pe cer şi mareea spăla dovezile a ceea ce făcuserăm. 

De ce? 

De ce a făcut-o Ambrose? 

Am aflat în dimineaţa următoare. 

Plănuiserăm să stăm tot weekendul, să avem grijă de 
Kate, să-i ţinem de urât, să fim acolo cu ea în jalea ei, dar 
când ceasul care atârna între cele două ferestre a bătut ora 
patru, Kate şi-a stins ţigara şi şi-a şters lacrimile. 

— Ar trebui să plecaţi. 

— Poftim? a întrebat Fatima ridicându-şi privirea din 
pahar. Kate, nu! 

— Ba da, ar trebui să plecaţi. Nu aţi semnat de ieşire şi, 
oricum, e mai bine să nu fiţi... să nu... 

S-a oprit. Dar ştiam ce voia să spună şi avea dreptate şi, 
cum au venit zorii peste mlaştini, am pornit la drum, cu 
picioarele tremurânde, îngreţoşate de vin şi uluială, cu 
mâinile şi picioarele încă durându-ne, dar parcă inima ne 
durea şi mai tare ştiind că o lăsăm pe Kate ghemuită într- 
un colţ pe canapea, albă ca varul. 

Era sâmbătă, ceea ce însemna că, în momentul în care 

— 207 — 


ne-am băgat în pat, după ce am tras draperiile peste 
geamuri ca să nu intre lumina dimineţii, nu m-am mai 
deranjat să pun alarma să sune. Nu avea să fie niciun apel 
pentru micul dejun sâmbăta, nimeni care să ne înscrie în 
registru şi într-o zi ca asta chiar era bine să sari peste masa 
de dimineaţă şi să te duci doar la prânz; sau puteam să ne 
facem pâine prăjită în camera comună a celor din ultimul 
an, la prăjitorul care era unul din privilegiile celor din anul 
cinci. 

În ziua aceea însă, nu am avut ocazia să stăm în pat 
până târziu. Am auzit bătaia în uşă devreme, urmată rapid 
de sunetul cheii de la uşa dormitorului nostru pe care o 
deţinea domnişoara Weatherby, iar când a năvălit în 
cameră, cu paşi apăsaţi şi a tras draperiile de pe geamuri, 
eu şi Fatima încă eram întinse sub păturile noastre roşii din 
pâslă, clipind somnoroase şi ametite. 

N-a zis nimic, dar ochii ei şireţi analizau fiecare amănunt 
- blugii plini de nisip aruncaţi pe scaunul unde i-am lăsat, 
sandalele încărcate cu noroi din mlaştină, petele de vin 
roşu de pe buze şi duhoarea de prune fermentate care ne 
ieşea prin pori şi pe care n-aveai cum s-o confunzi cu 
altceva, era clar mahmureala atroce a două adolescente... 

Fatima, pe patul de lângă mine, se chinuia să se ridice în 
capul oaselor, dându-şi părul de pe faţă, clipind des în 
lumina nemiloasă a dimineţii. M-am uitat la ea, apoi la 
domnişoara Weatherby şi am simţit că inima începe să mi-o 
ia la galop. Ceva nu era în regulă. 

— Ce se întâmplă? a întrebat Fatima. 

Vocea i s-a tulburat puţin în timp ce rostea cuvintele şi 
am simţit cum îngrijorarea îi creştea în acelaşi ritm cu a 
mea. Domnişoara Weatherby a clătinat din cap. 

— Să fiţi în biroul meu în zece minute, a zis ea scurt. 

Apoi s-a întors pe călcâie, lăsându-ne pe mine şi pe 
Fatima să ne holbăm una la alta, îngrozite, incapabile să 
scoatem un cuvânt, lăsând între noi întrebări nerostite. 

Ne-am îmbrăcat în timp record, deşi degetele, în timp ce- 
mi încheiam nasturii de la cămaşă, îmi tremurau de frică şi 
mahmureală. Nu aveam timp să facem duş, dar şi eu şi 


— 208 — 


Fatima ne-am dat cu apă pe faţă şi ne-am spălat pe dinţi, 
eu sperând să scap de gustul de ţigări din gură, încercând 
să nu vomit în momentul în care periuţa mi-a scăpat din 
degetele tremurânde, alunecând spre gât şi întorcându-mi 
stomacul pe dos. 

În sfârşit, după un timp ce mi s-a părut interminabil, 
eram gata şi am ieşit încet din cameră. Inima îmi bătea atât 
de tare, că n-am auzit paşii care veneau pe scări, de la etaj. 
Thea se grăbea să coboare, cu faţa albă ca varul, cu 
unghiile mâncate până în carne. 

— Weatherby? a întrebat ea, iar Fatima a dat scurt din 
cap că da, cu ochii ei negri înecaţi în frică. Ce-aţi... a 
încercat Thea să zică. 

Dar eram deja pe palier şi un grup de fete din anul întâi 
se uitau la noi curioase, întrebându-se ce căutăm la ora 
aceea pe coridor, cu feţele albe şi mâinile tremurânde. 

Fatima a clătinat din cap, cu un soi de expresie bolnavă 
pe chip şi ne-am grăbit să trecem de ele, ceasul din holul 
principal bătând ora nouă chiar în clipa în care am ajuns în 
pragul biroului domnişoarei Weatherby. 

Ar fi trebuit să stabilim ce poveste să spunem toate, m- 
am gândit eu cu disperare, dar nu mai aveam timp de aşa 
ceva. Chiar dacă n-a bătut niciuna la uşă, trecuseră exact 
zece minute de când fuseserăm convocate, iar din spatele 
uşii se auzea cum domnişoara Weatherby îşi aduna 
stilourile şi-şi dădea scaunul în spate... 

Mâinile îmi erau reci şi-mi tremurau de adrenalină şi, 
lângă mine, o vedeam pe Fatima arătând de parcă avea să 
i se facă rău sau să leşine. 

Thea arăta extrem de hotărâtă, precum cineva aflat pe 
punctul de a porni la bătălie. 

— Nu ziceţi nimic de bunăvoie, ne-a spus ea printre dinţi, 
în momentul în care clanţa uşii s-a mişcat. Aţi înţeles? 
Răspundeţi cu da sau nu. Nu ştim nimic despre Am... 

În acel moment, uşa s-a deschis brusc şi noi am fost 
poftite înăuntru. 


— 209 — 


— Ei bine? 

Atât, două cuvinte. Ne-am aşezat în faţa domnişoarei 
Weatherby şi simţeam cum îmi ard obrajii, nu tocmai de 
ruşine, dar pe aproape. Lângă mine, la stânga, Thea se uita 
pe fereastră. Avea chipul palid şi o expresie de plictiseală, o 
mină prefăcută, pentru lume, ca şi cum ar fi fost chemată 
să discute despre etichete şi bastoane de hochei pierdute, 
dar o vedeam cum degetele i se mişcă febrile sub mâneca 
de la cămaşă, smulgând fără milă pielita uscată din jurul 
unghiilor. 

Fatima, în dreapta mea, nu încerca să pretindă că e 
calmă şi nepăsătoare. Avea aceeaşi expresie şocată pe 
care o simţeam şi eu pe chipul meu, era lăsată în scaun, 
cocoşată, ca şi cum ar vrut să intre în pământ, să dispară. 
Părul îi era căzut pe faţă, de parcă ar fi încercat să-şi 
ascundă frica, şi privea în jos, refuzând să se uite în ochii 
domnişoarei Weatherby. 

— Ei bine? a întrebat domnişoara Weatherby din nou, cu 
furie parcă în voce, apoi a făcut un semn de dispreţ spre 
una dintre hârtiile de pe biroul ei. 

M-am uitat insistent la celelalte, aşteptând ca ele să 
spună ceva, dar n-a zis niciuna nimic, iar eu am simţit un 
nod în gât. 

— Noi n-am... n-am făcut nimic rău, am zis eu, dar vocea 
îmi tremura şi am rostit cu greu ultimul cuvânt, pentru că 
făcuserăm ceva, doar că nu ce credea ea. 

Erau desene - cu mine, cu Thea, cu Fatima, cu Kate, 
întinse pe lemnul lăcuit al biroului într-un mod în care mă 
făcea să mă simt goală şi expusă aşa cum nu mă simţisem 
niciodată când ne desena Ambrose. 

O imagine a Theei înotând în Estuar, întinsă pe spate, cu 
braţele leneşe deasupra capului. Apoi Kate, gata să sară de 
pe ponton, o dâră lungă şi subţire de carne albă pe fundalul 
de azur al mării de acuarelă. Apoi Luc, bronzându-se gol pe 
ponton, cu ochii închişi, cu un zâmbet molcom. Apoi toţi 

— 210 — 


cinci făcând baie goi în lumina lunii, o încrengătură de 
mâini şi picioare, de râsete şi voioşie, umbre şi lumini 
strălucitoare în tuşe de creion... 

Le-am văzut pe toate, de la prima la ultima şi, cu fiecare 
schiţă, scenele îmi reveneau în minte, sărind de pe hârtie 
direct dinaintea mea, clare şi proaspete de parcă am fi fost 
acolo: simțind răceala apei, căldura soarelui pe piele... 

Ultima schiţă, cea mai aproape de mâna domnişoarei 
Weatherby, era cu mine. 

Am simţit cum mi se strânge gâtul şi îmi ard obrajii. 

— Ei bine? a zis domnişoara Weatherby din nou, de data 
asta cu vocea tremurând de nervi. 

Desenele fuseseră alese, asta era clar. Dintre sutele de 
desene şi schiţe pe care ni le făcuse Ambrose, cu noi în 
pijamale pe canapea sau mâncând pâine prăjită în halate în 
jurul mesei lui sau plimbându-ne, în cizme şi cu mănuşi 
peste câmpurile îngheţate, persoana care i le trimisese 
alesese exemplele cele mai incriminatoare - cele în care 
eram goi sau în care păream a fi goi. 

M-am uitat la un desen în care eram eu, aplecată, 
vopsindu-mi unghiile de la picioare, cu spinarea arcuită şi 
cutele de piele trasate cu o asemenea grijă, încât părea că 
poţi să le atingi şi să le vezi aievea. In ziua aceea purtam o 
bluză pe gât, fără mâneci. Imi aduc aminte de ea - căldura 
de pe şira spinării, nodul bluzei care îmi intra în carnea 
gâtului, mirosul tăios al ojei roz care îmi intra în nări când 
îmi dădeam cu pensula pe fiecare unghie. 

Dar în pictură stăteam cu spatele la privitor, cu părul de 
pe gât ascunzând bretelele bluzei. Nu fusese aleasă pentru 
ce era, ci pentru cum arăta. Fusese aleasă cu grijă. 

Cine a făcut asta? Cine ar fi vrut să-l distrugă pe Ambrose 
în felul ăsta şi pe noi odată cu el? 

Nu întelegi, am vrut eu să-i zic. Ştiam ce gândeşte - ce-ar 
gândi oricine văzând aceste desene, dar greşea. Atât de 
tare, atât de cumplit de tare! 

N-a fost aşa, voiam eu să plâng. 

Dar n-am zis nimic. N-am zis nimic când domnişoara 
Weatherby ne-a ţinut o predică lungă despre 


— 211 — 


responsabilitatea personală şi comportamentul unei fete de 
la Salten şi ne-a întrebat, iar şi iar şi iar, cine făcuse acele 
desene. 

N-am zis nimic. 

Domnişoara Weatherby trebuie să fi ştiut. Nu era nimeni 
care să poată desena aşa, poate cu excepţia lui Kate. Dar 
Ambrose rar îşi semna schiţele şi probabil că s-a gândit că 
dacă ar fi putut s-o convingă pe vreuna dintre noi să 
recunoască... 

— Foarte bine, atunci; unde aţi fost azi-noapte? ne-a 
întrebat ea în cele din urmă. 

N-am zis nimic. 

— Nu aveaţi voie să părăsiţi şcoala şi, cu toate acestea, 
aţi ieşit din internat fără să aveţi permisiunea s-o faceţi. Aţi 
fost văzute, să ştiţi. 

N-am zis nimic. Stăteam acolo înşiruite, retrase în 
muţenie. Domnişoara Weatherby şi-a încrucişat braţele şi, 
pe măsură ce tăcerea nesuferită continua, le simţeam pe 
Fatima şi Thea aruncând câte o privire în direcţia mea şi 
ştiam la ce se gândeau. Ce înseamnă toate astea şi cât de 
mult o să putem s-o ţinem tot aşa? 

O bătaie în uşă a tulburat liniştea adâncă, făcându-ne să 
tresărim şi să întoarcem capetele brusc, în acelaşi timp, 
spre uşa care se deschidea, pe ea intrând domnişoara 
Rourke cu o cutie în mână. 

A făcut un semn din cap către domnişoara Weatherby, 
apoi a răsturnat conţinutul cutiei pe masa din faţa noastră, 
moment în care Thea a rupt tăcerea, strigând plină de furie: 

— Ne-aţi căutat prin camere! T/că/oase nenorocite ce 
sunteţi! 

— Thea! a tunat domnişoara Weatherby. 

Dar era prea târziu. Toată contrabanda patetică - plosca 
de pus la brâu a Theei, ţigările mele şi bricheta şi iarba lui 
Kate înfăşurată în hârtie, jumătatea de whisky pe care 
Fatima o ţinea sub saltea, pachetul de prezervative, 
exemplarul din Povestea /ui O şi toate celelalte - toate erau 
răspândite acum pe birou, acuzându-ne. 

— Nu am de ales, a zis domnişoara Weatherby cu 


— 212 — 


asprime sumbră. O să-i duc toate astea domnişoarei 
Armitage. Şi, având în vedere că mare parte din toate 
acestea au fost descoperite în vestiarul lui Kate Atagon, 
unde este ea? 

Tăcere. 

— Unde este Kate Atagon? a strigat domnişoara 
Weatherby atât de tare că am cilipit speriată şi mi-au dat 
lacrimile. 

— N-avem nici cea mai vagă idee, a zis Thea cu dispreţ, 
întorcându-şi privirea de la fereastră şi oprindu-se asupra 
domnişoarei Weatherby. Şi faptul că nici dumneavoastră nu 
ştiţi spune multe despre şcoala asta, nu credeţi? 

A urmat o pauză lungă. 

— leşiţi afară, a zis domnişoara Weatherby în cele din 
urmă, şuierând ultimele cuvinte printre dinţi. leşiţi afară! O 
să vă duceţi înapoi în camerele voastre şi o să staţi acolo 
până trimit eu după voi. Veţi primi prânzul în camere. N-o 
să vorbiţi cu niciuna dintre celelalte fete, iar eu o să le dau 
telefon părinţilor voştri. 

— Da... a încercat Fatima să spună cu vocea tremurând. 

— Ajunge! a ţipat domnişoara Weatherby şi dintr-odată 
mi-am dat seama că şi ea era la fel de tulburată ca şi noi. 

Totul se întâmplase sub nasul ei, orice ar fi însemnat acel 
„totul” şi avea să fie atârnată şi ea în acelaşi ştreang cu 
noi. 

— Aţi avut şansa să vorbiţi şi, de vreme ce nu v-aţi 
deranjat să-mi răspundeţi la întrebări, nici eu nu voi 
răspunde, sub nicio formă, obiecţiilor voastre. Mergeţi în 
camerele voastre şi gândiţi-vă la comportamentul vostru şi 
la ce-o să le spuneţi domnişoarei Armitage şi părinţilor 
voştri când va trimite după ei, pentru că nu am nicio 
îndoială că asta va face. 

S-a dus lângă uşă, a ţinut-o deschisă larg, mâna 
tremurându-i pe clanţă, deşi abia perceptibil, ca să ieşim 
noi, târându-ne picioarele, una după alta, în continuare fără 
să scoatem un cuvânt şi uitându-ne una la cealaltă. 

Ce s-a întâmplat acolo? Cum au ajuns desenele acelea în 
mâinile celor de la internat? Şi ce anume făcuserăm? 


— 213 — 


Nu ştiam, dar un lucru era sigur. Orice s-ar fi întâmplat, 
lumea noastră avea să se prăbuşească în curând, iar pe 
Ambrose ni-l luase deja. 


— 214 — 


E târziu. Draperiile, mă rog, ce draperii mai avea încă 
Moara, sunt trase pe ferestre. Liz a plecat acasă de câteva 
ore, luată de tatăl ei şi, abia după ce Kate a încuiat uşa de 
la Moară pentru prima dată de când mă ştiu, le-am zis 
despre conversaţia cu Jess Hamilton. 

— De unde ştiu ei toate astea? a întrebat Fatima 
disperată. 

Stăm împreună pe canapea, eu cu Freya în braţe. Thea 
fumează ţigară după ţigară, aprinzând una de la chiştocul 
celeilalte, trimițând fum spre noi, dar nu pot să-i spun să se 
oprească. 

— Aşa cum află oamenii, în genere, zice ea iritată. 

Picioarele ei, ghemuite lângă şoldul meu, sunt reci 
gheaţă. 

— Dar, insistă Fatima, am crezut că singurul motiv pentru 
care am fost de acord să plecăm la mijlocul semestrului a 
fost ca să nu se afle. Nu de asta am plecat? 

— Nu ştiu, zice Kate obosită. Dar ştii cum e cu bârfele la 
şcoală - poate că vreo profesoară în vârstă i-a spus vreunei 
fete... sau poate a aflat vreun părinte. 

— Ce s-a întâmplat cu desenele? întreabă Thea. 

— Cele pe care le-a găsit şcoala? Sunt sigură că au fost 
distruse. Nu-mi pot închipui că domnişoara Armitage voia 
să le aibă la îndemână, ca să nu le găsească cineva. 

— Şi celelalte? întreb eu. Cele pe care Ambrose le avea 
aici? 

— Le-am dat foc, zice Kate, fără să mai lase loc de 
discuţie, dar e ceva în privirea ei, felul în care ochii îi 
strălucesc când vorbeşte, că nu sunt absolut sigură că 
spune adevărul. 

La vremea aceea, Kate a fost cea care a salvat situaţia - 
atât cât mai putea fi salvată. Când a apărut, duminică 
după-masă, palidă, dar liniştită, domnişoara Weatherby o 
aştepta şi Kate a fost condusă direct în biroul directoarei de 
unde n-a mai ieşit vreme îndelungată. 

— 215 — 


Când a ieşit, ne-am adunat în jurul ei, bombardând-o cu 
întrebări, dar ea doar a clătinat din cap şi ne-a făcut semn 
să mergem spre turn. Aşteptaţi, zicea semnalul ei. Aşteptaţi 
până suntem singure. 

Şi apoi, când în sfârşit am fost singure, ne-a povestit 
totul, în timp ce-şi făcea geamantanul pentru ultima dată. 

Le spusese că desenele erau făcute de ea. 

Nu ştiu nici în ziua de azi dacă domnişoara Armitage a 
crezut-o sau dacă s-a hotărât, în absenţa altor dovezi clare 
care să indice contrariul, să accepte o minciună care avea 
să genereze mai puţin scandal. Erau desenele lui Ambrose 
şi oricine avea ochi putea să zică asta. Stilul lui Kate - stilul 
ei natural - era complet diferit: mai liber, mai fluid, dar fără 
aplecarea lui Ambrose asupra fineţii detaliului. 

Dar când îşi punea mintea, Kate putea să imite perfect 
stilul tatălui ei şi probabil că le-a arătat ceva care i-a 
convins - poate schiţa unui desen din birou. Nu ştiu. N-am 
întrebat niciodată. Au crezut-o sau au zis că o cred şi asta a 
fost de-ajuns pentru noi. 

Trebuia să plecăm - de asta nici nu mai încăpea discuţie. 
leşirea din internat fără permisiune, alcoolul şi ţigările din 
camere, toate astea erau destul de explozive; erau, cu 
siguranţă, suficiente motive ca să ne exmatriculeze. Dar 
desenele, chiar şi după confesiunea lui Kate, dădeau un 
plus de nesiguranţă nucleară întregii poveşti. 

In cele din urmă, am făcut pactul tăcerii. Mesajul era în 
felul următor: să plecăm cuminţi, fără să fim exmatriculate 
şi să pretindem că nimic din toate astea nu s-a întâmplat. 
Pentru binele tuturor. 

Ceea ce am şi făcut. 

Terminaserăm examenele şi mai aveam câteva 
săptămâni până începea vacanţa de vară, dar domnişoara 
Armitage nu mai putea aştepta până atunci. S-a terminat 
surprinzător de repede - am dispărut, toate patru, în mai 
puţin de douăzeci şi patru de ore, înainte de weekend, mai 
întâi Kate, care şi-a împachetat catrafusele şi le-a trântit 
într-un taxi, cu o expresie de stoicism pe chipul alb ca 
varul, apoi Fatima, palidă şi înlăcrimată, pe bancheta din 


— 216 — 


spate a maşinii unchiului şi mătuşii ei. Apoi Thea, cu tatăl ei 
cumplit de zgomotos şi jovial şi, în sfârşit eu, tristă şi suptă 
la faţă, aproape de nerecunoscut. 

Tata n-a zis nimic. Dar tăcerea lui în timpul călătoriei 
lungi, lungi de tot, cu maşina înapoi la Londra a fost 
aproape cel mai greu de îndurat. 

Ne-au împrăştiat, ca pe nişte păsări - Fatima şi-a 
îndeplinit dorinţa, în cele din urmă şi a plecat în Pakistan 
unde părinţii ei îşi terminau ultimul stagiu. Thea a fost 
trimisă în Elveţia, la o instituţie undeva între pension şi 
şcoală de corecție, un loc cu pereţi înalţi şi gratii la ferestre 
şi cu un regulament sever împotriva „tehnologiei 
personale” de orice fel. Eu am fost trimisă în Scoţia la un 
internat atât de îndepărtat, că avusese cândva propria 
gară, înainte ca Beechingul să fie închis. 

Kate a fost singura care a rămas în Salten şi, acum, îmi 
dau seama că Moara a fost pentru ea o închisoare la fel de 
bună ca pensionul Theei, atâta doar că gratiile de la 
ferestre erau cele închipuite de noi înşine. 

Eu i-am scris săptămânal, dar ea îmi răspundea sporadic, 
mesaje scurte, lipsite de interes, dovezi ale unei lupte 
nesfârşite de a trăi de pe-o zi pe alta şi ale singurătăţii ei 
fără noi. A vândut tablourile tatălui ei, iar când s-au 
terminat, a început să le falsifice. Am văzut odată un tablou 
într-o galerie din Londra care ştiam foarte bine că nu era 
făcut de Ambrose. 

Tot ce ştiam despre Luc era că se întorsese în Franţa - 
Kate locuia singură, numărând săptămânile până împlinea 
şaisprezece ani, evitând nesfârşitele întrebări despre 
dispariţia tatălui ei, despre faptele lui şi dându-şi seama că, 
încet, încet, absenţa lui în sine transforma suspiciunile vagi 
asupra păcatelor lui, într-o certitudine clară a fărădelegii de 
care se făcea vinovat. 

l-am scris de ziua ei, când a împlinit şaisprezece ani, i-am 
trimis toată dragostea noastră şi, de data asta, mi-a 
răspuns. 

„Am şaisprezece ani”, mi-a scris în epistola ei. „Si ştii la 
ce m-am gândit când m-am trezit dimineață? Nu m-am 


— 217 — 


gândit la cadouri sau la felicitări, pentru că n-am primit 
nimic din toate astea. M-am gândit că, în sfârşit, pot să 
anunț la poliție că tata a dispărut.” 


— 218 — 


Ne-am mai întâlnit o singură dată, toate patru şi asta a 
fost la înmormântarea mamei mele, într-o zi cenuşie de 
primăvară în anul în care am împlinit optsprezece ani. 

Nu mă aşteptam ca ele să vină. Am sperat, trebuie să 
recunosc. Le-am trimis e-mailuri şi le-am zis ce s-a 
întâmplat şi ziua şi ora înmormântării, dar fără niciun fel de 
explicaţii. Dar când am ajuns la crematoriu cu maşina, cu 
tata şi fratele meu, le-am găsit acolo, un mic grup de 
siluete negre în ploaie, lângă poartă. În momentul în care 
maşina şi-a croit drum încet spre crematoriu, şi-au ridicat 
capetele, urmând cu privirea dricul, cu o asemenea 
compasiune în ochi, că am simţit cum mi se frânge inima şi, 
dintr-odată, mi-am dat seama că degetele mele căutau 
amorţite mânerul de la portieră, am auzit scrâşnetul roţilor 
pe pietriş în timp ce şoferul călca iute pe frână, iar eu m-am 
grăbit să mă dau jos din maşină. 

— Îmi pare tare rău, l-am auzit pe şofer spunând. Aş fi 
oprit... n-am ştiut că îi e... 

— Nu vă faceţi probleme, a zis tata, pe un ton obosit. 
Mergeţi mai departe. O să vină singură. 

Şoferul a pornit din nou motorul şi au dispărut în ploaie 
pe şoseaua care ducea spre crematoriu. 

Nu-mi aduc aminte ce mi-au spus, îmi aduc aminte doar 
că am simţit braţele lor în jurul meu, răceala ploii curgându- 
mi pe faţă, ascunzându-mi lacrimile. Am simţit că sunt cu 
singurii oameni care pot să umple prăpastia care tocmai se 
căscase în mine, că eram acasă. 

A fost ultima dată în cincisprezece ani când am fost toate 
patru împreună. 


— 219 — 


— El ştie? 

Vocea Theei, răguşită de la fumul de ţigări, rupe în cele 
din urmă tăcerea din încăperea în care stăteam şi ne 
gândeam, în vreme ce lumânările ardeau aproape de capăt, 
iar afară mareea crescuse şi acum se retrăgea încet-încet. 

Kate, care se uita pe fereastră la apele întunecate ale 
Estuarului, îşi întoarce brusc capul. 

— Cine ce să ştie? 

— Luc. Adică e clar că ştie ceva, dar cât de mult? l-ai 
spus ce s-a întâmplat în noaptea aceea, ce-am făcut? 

Kate oftează, apoi îşi stinge ţigara într-o farfurie. Apoi 
scutură din cap. 

— Nu, nu i-am spus. N-am spus niciodată nimănui. Ce- 
am... ce-am... 

Se opreşte, incapabilă să mai continue. 

— Ce-am făcut? De ce n-o spui? zice Thea ridicând vocea. 
Am ascuns un cadavru. 

E un şoc să auzim cuvintele rostite atât de urât şi îmi dau 
seama că ne-am tot învârtit atât de mult timp în jurul 
adevărului a ceea ce făcuserăm, încât să-l auzim spus aşa, 
cu voce tare, e ca un soi de revenire la realitate. 

Pentru că exact asta făcuserăm. Am ascuns un cadavru, 
deşi tribunalul nu se va pronunţa în acest fel. Probabil că 
acuzaţia va suna ceva de felul: împiedicarea procesului de 
înhumare decentă şi legală a unei persoane decedate. 
Cunosc jargonul şi pedepsele. Am căutat în lege de 
nenumărate ori, prefăcându-mă că verific altceva, cu 
degetele tremurându-mi de fiecare dată când citeam şi 
reciteam cuvintele. Posibil şi în/ăturarea unui cadavru cu 
intenția de a împiedica ancheta medico-legală, deşi fraza 
asta m-a făcut să râd amar prima dată când am dat peste 
ea în jurnalele de drept. Dumnezeu ştie, nimeni nu s-a 
gândit în clipa aceea la vreo anchetă medico-legală. Nici 
măcar nu ştiu dacă aveam habar ce e aia medicină legală. 

Oare de-asta am făcut dreptul, din dorinţa de a şti exact 

— 220 — 


ce-am făcut şi care sunt pedepsele pentru o asemenea 
faptă? 

— Ştie sau nu? întreabă Thea din nou, bătând cu pumnul 
în masă la fiecare cuvânt într-un fel care mă face să tresar. 

— Nu ştie, dar bănuieşte, îi răspunde Kate scurt. Ştie de o 
grămadă de vreme că ceva nu e în regulă, dar de când cu 
articolele din ziare... Dintr-un anumit punct de vedere, mă 
învinovăţeşte pe mine - ne învinovăţeşte pe noi - de ce i s- 
a întâmplat lui în Franţa. Deşi e complet irațional. 

Dar este? Chiar este atât de irațional? Tot ce ştie Luce 
că iubitul lui tată adoptiv a dispărut, că în Estuar a apărut 
un cadavru şi că noi avem ceva de-a face cu povestea asta. 
Mie furia lui mi se pare foarte raţională. 

Dar când o privesc pe Freya, cu chipul ei angelic şi 
liniştit, şi mă gândesc la faţa roşie ca racul fiert, înfricoşată 
şi furibundă în momentul în care Luc mi-a întins fetiţa... Un 
om raţional ar fi putut să ia copilul în felul acela şi să-l ducă 
prin mlaştină? 

Hristoase, chiar nu ştiu, nu mai ştiu nimic. Am pierdut 
noţiunea de raţional acum mulţi ani. Poate că am pierdut-o 
în noaptea aceea, la Moară, odată cu trupul lui Ambrose. 

— O să spună cuiva? reuşesc eu să spun. Cuvintele mi se 
împleticesc pe limbă. Ne-a ameninţat că... a zis că sună la 
poliţie... 

Kate oftează. În lumina lămpii pare trasă la faţă, cu 
trăsăturile adumbrite. 

— Nu ştiu, zice ea. Nu cred. Cred că dacă avea ceva de 
gând, ar fi făcut-o deja. 

— Dar oaia? zic eu. Biletul? N-a fost el? 

— Nu ştiu, repetă Kate. Are vocea calmă, dar tonul îi e 
fragil, ca şi cum ar spune că e pe muchie de cuţit cu nervii 
şi că o să pice în prăpastie într-una din zilele astea. Nu ştiu, 
zice din nou, cu un nod în gât. Am tot primit astfel de 
lucruri de... de ceva vreme. 

— Despre ce vorbim aici? Săptămâni? Luni? întreabă 
Fatima. 

Kate are maxilarele încleştate, gura ei sensibilă trădând- 
o înainte să răspundă. 


— 221 — 


— Luni, da. Chiar... ani. 

— Isuse Hristoase, exclamă Thea şi închide ochii, 
trecându-şi o mână peste faţă. De ce nu ne-ai spus? 

— Şi care ar fi fost sensul? Ca să fiţi la fel de speriate ca 
mine? Voi aţi făcut asta pentru mine, eu trebuie să-mi duc 
crucea. 

— Cum ai rezistat, Kate? o întreabă Fatima încet. 

Îi ia mâna subţire, pătată de acuarele şi i-o ţine între 
palmele ei, verigheta şi inelul de logodnă trimițând scântei 
în lumina lumânării. 

— Cum te-ai descurcat după ce-am plecat? Ai rămas aici, 
de una singură, cum ai reuşit? 

— Ştii cum m-am descurcat, zice Kate, dar văd cum i se 
încleştează maxilarul, apoi se relaxează, înghițind. Am 
vândut tablourile lui tata, apoi, când n-am mai avut ce 
vinde, le-am pictat eu folosindu-mă de numele lui. Dacă ar 
vrea cu adevărat, Luc ar putea să adauge şi falsul 
intelectual pe lista de lucruri pe care le-am făcut. 

— Nu asta am vrut să spun. Am vrut să înţeleg cum de 
nu ai luat-o razna, trăind aici, singură, să nu ai pe nimeni cu 
care să vorbeşti. Nu ţi-a fost frică? 

— Nu mi-a fost frică... zice Kate, pe un ton foarte scăzut. 
Nu mi-a fost frică niciodată, cât despre restul... nu ştiu. 
Poate că într-adevăr am luat-o razna. Poate că nu sunt 
sănătoasă. 

— Păi am fost nebune atunci, zic eu dintr-odată, iar 
capetele celorlalte se întorc brusc spre mine. Toate patru. 
Ce-am făcut... ce-am făcut... 

— N-am avut de ales, zice Thea. 

E foarte trasă la faţă, pielea fiindu-i foarte întinsă pe 
pomeţi. 

— Evident că am avut de ales, ţip eu. 

Din senin mă loveşte iar realitatea situaţiei şi simt cum 
panica începe să crească în mine, aşa cum mi se întâmplă 
uneori când mă trezesc în miez de noapte dintr-un vis 
despre nisip ud şi lopeţi, sau când dau peste vreun titlu în 
ziare despre cineva acuzat de tăinuirea unui deces, iar 
şocul mă face să nu-mi mai simt mâinile pentru o clipă. 


— 222 — 


— Dumnezeule, voi chiar nu înţelegeţi? Dacă se află... o 
să fiu eliminată din barou. E un delict pentru care se 
deschide dosar penal şi nu poţi să practici dreptul cu aşa 
ceva la activ. La fel şi în cazul tău, Fatima: crezi că oamenii 
o să vrea să vină la consultaţii la un medic care a ascuns un 
cadavru? Ne-am futut toate viaţa. Am putea merge la 
închisoare. Mi-aş putea pierde... gâtul mi se blochează, simt 
că mă sufoc, ca şi cum m-am trezit deodată cu mâinile 
cuiva în jurul gâtului: Aş putea-o pierde pe F... Fre... 

Nu pot să termina fraza, nu pot să pronunt numele fetiţei 
mele. 

Mă ridic, mă duc la fereastră, ţinându-mi copilul în 
continuare în braţe, ca şi cum forţa prinsorii mele ar putea 
să oprească poliţia în loc, să nu-i lase să mi-o ia din braţe. 

— Isa, calmează-te, zice Fatima. 

Se ridică de pe canapea şi vine spre mine, dar chipul ei 
nu-mi aduce niciun fel de alinare, căci îmi spune cu frică în 
ochi: 

— Eram minore. Asta trebuie să fie o circumstanţă 
atenuantă, nu-i aşa? Tu eşti avocata. 

— Nu ştiu, zic eu, simțind cum degetele mi se înfig în 
carnea Freyei. Vârsta la care poţi să fii tras la răspundere 
penală este zece ani. Noi aveam mai mult de atât. 

— Bine, atunci ce zici de prescripţia răspunderii penale? 

— In genere se aplică pentru cazuri de drept civil. Nu 
cred că s-ar aplica pentru noi. 

— Nu crezi? Dar nu ştii exact? 

— Nu, nu ştiu, zic eu din nou, disperată. Fatima, eu lucrez 
în administraţia publică. Nu prea avem de-a face cu astfel 
de cazuri. 

Freya scânceşte uşor în somn şi-mi dau seama că o 
strâng prea tare, şi mă forţez să-mi relaxez mâinile. 

— Contează? zice Thea din capătul celălalt al încăperii. 

Şi-a tot mâncat pielita din jurul unghiilor care acum sunt 
carne vie, însângerate şi mă uit la ea cum îşi duce un deget 
la gură şi-şi suge sângele. 

— Adică, dacă se află, oricum suntem mâncate, nu? Nu 
contează ce acuzaţii mai vin pe deasupra. Zvonurile şi 


— 223 — 


publicitatea vor fi chestiile care ne vor nenoroci. Tabloidele 
adoră câte o fază din asta. 

— Căcat, exclamă Fatima, îngropându-şi faţa în mâini. 
Apoi se uită la ceas şi se schimbă la faţă. 

— E ora două noaptea? Cum se poate să fie două? 
Trebuie să mă duc să mă culc. 

— Pleci dimineaţă? o întreabă Kate. 

Fatima îi face semn că da. 

— N-am încotro. Trebuie să mă întorc la muncă. 

Muncă. Mi se pare imposibil şi mă trezesc râzând isteric, 
cu spume. Şi Owen. Cumva, nici măcar nu pot să-mi 
închipui faţa lui. Nu are nicio legătură cu lumea asta, cu ce- 
am făcut noi. Cum să mă întorc şi să dau cu ochii de el? În 
clipa de faţă, nici măcar nu mă pot convinge să-i trimit un 
mesaj pe telefon. 

— Sigur, trebuie să pleci, zice Kate, ba chiar îi şi 
zâmbeşte sau, mă rog, încearcă să zâmbească. A fost 
minunat să vă am aici, dar oricum, indiferent de orice 
altceva, reuniunea a luat sfârşit. O să pară mult mai... mai 
natural. Şi da, ar trebui să mergem toate la culcare. 

Se ridică şi, în timp ce Fatima urcă scările care scârţăie, 
Kate suflă în lumânări, să stingă lămpile. 

Mă aşez între ferestre şi, cu Freya în braţe, mă uit la ea 
cum adună paharele. 

Nu mă pot gândi la somn, dar va trebui totuşi să dorm, 
ca să pot să mă descurc cu Freya a doua zi şi cu drumul de 
întoarcere. 

— Noapte bună, zice Thea. 

Se ridică şi ea şi o văd cum îşi pune, cu nonşalanţă, 
damigeana sub braţ, ca şi cum a lua o jumătate de 
damigeană de vin cu tine în pate un lucru perfect normal. 

— Noapte bună, îi răspunde Kate. 

Suflă în ultima lumânare, apoi rămânem pe întuneric. 


O pun pe Freya, încă adormită şi grea, în mijlocul patului 
mare şi dublu, patul lui Luc, apoi mă duc în baia goală şi mă 
spăl pe dinţi, obosită, simţindu-mi limba amară şi aspră ca 
o perie, de la prea mult vin. 


— 224 — 


Îmi şterg rimelul şi creionul de ochi şi văd cum pielea fină 
din jurul lor se întinde sub tamponul de vată, cum 
elasticitatea ei cedează uşor. Indiferent ce-am gândit azi, 
trecând porţile fostei mele şcoli, indiferent ce-am simţit în 
seara asta, nu mai sunt copila care am fost cândva, aşa 
cum nici Kate, Fatima sau Thea nu mai sunt. Suntem 
aproape cu două decenii mai în vârstă şi am purtat povara 
faptelor noastre mult prea mult timp. 

Cum faţa mi-e curată şi nemachiată, o iau pe coridor spre 
dormitorul meu, cu paşi rapizi, ca să nu le trezesc pe Freya 
şi pe celelalte care, probabil, dorm deja. Dar, din camera 
Fatimei văd lumină şi uşa e întredeschisă, iar când mă 
opresc în dreptul ei, aud un murmur aproape imperceptibil 
de voci. 

Pentru o clipă mă gândesc că vorbeşte cu Ali la telefon şi 
mă apasă un sentiment brusc de vină, dar apoi o văd că se 
ridică, rulează un covor de pe jos şi înţeleg brusc: se ruga. 

Dintr-odată, privirea mea pare un gest de intruziune şi 
dau să mă îndepărtez, dar mişcarea mea sau poate un 
foşnet îi atrage atenţia Fatimei şi mă strigă încet: 

— Isa, tu eşti? 

— Da, zic eu şi mă opresc în loc, împingând uşa câţiva 
centimetri. Mă duceam la culcare. N-am vrut să... nu mă 
uitam. 

— Nu face nimic, zice Fatima. 

Pune cu atenţie covorul de rugăciune pe pat, iar pe chipi 
se citeşte un soi de linişte pe care n-am mai văzut-o la ea 
înainte. 

— Nu fac ceva de care mi-e ruşine. 

— Te rogi în fiecare zi? 

— Da, chiar de cinci ori pe zi. Bine, de cinci ori când sunt 
acasă. E altfel când călătoreşti. 

— De cinci ori? 

Incep să pricep cât de puţine ştiu despre religia ei şi mă 
inundă din senin un val de ruşine. 

— Cred că... cred că ştiam asta. Adică îi ştiu pe 
musulmanii de la muncă... 

Dar mă opresc, simțind cum mă ia cu călduri din pricina 


— 225 — 


lipsei mele de tact. Fatima este una dintre cele mai bune şi 
mai vechi prietene şi acum îmi dau seama cât de puţin ştiu 
despre unul din lucrurile centrale ale vieţii ei, cât de multe 
trebuie să învăţ iar despre ea. 

— Totuşi, am început târziu, zice ea cu regret. Ar fi 
trebuit să spun rugăciunea Isha cam pe la unsprezece. Doar 
că nu mi-am dat seama când a trecut timpul. 

— Contează? o întreb jenată. 

Fatima ridică din umeri. 

— Nu e ideal. Dar ni se spune că dacă e o greşeală 
nevinovată, Allah iartă. 

— Fatima, zic eu, apoi mă opresc. Lasă, nu-i nimic. 

— Nu! Spune, ce este? 

Trag aer în piept. Nu sunt sigură dacă ceea ce am de zis 
n-o să fie o bădărănie cruntă, nu-mi mai dau seama ce şi 
cum. Îmi apăs ochii în orbite cu palmele. 

— Nu-i nimic, zic eu. Apoi, în grabă: Fatima, crezi că... 
crezi că ne iartă? Că te iartă? 

— Vrei să zici, pentru ce-am făcut? întreabă Fatima, iar 
eu îi fac semn că da. 

Se aşază pe pat, începe să-şi împletească părul, ritmul 
degetelor ei oferindu-mi alinare, fiind atât de constant. 

— Sper că da. Coranul ne învaţă că Allah iartă toate 
păcatele, dacă cel care a păcătuit chiar se căieşte. Şi Allah 
ştie, am multe pentru care mă căiesc, dar am încercat să- 
mi ispăşesc partea de pedeapsă pentru ce-am făcut. 

— Fatima, până la urmă, ce am făcut? o întreb şi nu am 
nicio intenţie să fiu retorică sau să pun întrebări de dragul 
întrebărilor. 

Dintr-odată, chiar nu mai ştiu. Dacă m-ar fi întrebat 
cineva acum şaptesprezece ani, aş fi răspuns că am făcut 
ce era necesar pentru siguranţa prietenei mele. Dacă m-ar 
fi întrebat cineva acum zece ani, aş fi zis că am făcut ceva 
incredibil de stupid, ceva ce mă ţinea trează noaptea de 
teamă ca un cadavru să nu iasă la suprafaţă, iar eu să mă 
trezesc răspunzând la întrebări pentru care nu aveam 
răspuns. 

Dar acum, că un cadavru chiar a ieşit la suprafaţă, iar 


— 226 — 


întrebările... întrebările o să vină ca mici ambuscade pe 
care n-aveam cum să le anticipăm... Nu mai sunt sigură. 

Am comis o infracţiune, de asta sunt convinsă. Dar oare 
i-am făcut ceva mai rău de-atât lui Luc? Ceva care l-a 
schimbat în rău, transformându-l din băiatul pe care mi-l 
amintesc, în bărbatul plin de furie pe care abia dacă îl mai 
recunosc? 

Poate că adevărata fărădelege comisă de noi n-a fost 
împotriva lui Ambrose, ci împotriva copiilor lui. 

Mergând spre camera lui Luc ca să mă întind pe patul lui 
şi să privesc în întunericul de deasupra capului Freyei, mă 
tot întreb: Noi i-am făcut asta lui Luc? 

Închid ochii, iar prezenţa lui pare să mă împresoare, la fel 
de reală precum cearşafurile care mi se lipesc de pielea 
înfierbântată. El e aici... este la fel de prezent ca noi toate 
şi ar trebui ca gândul în sine să-mi provoace frică, dar nu 
simt nimic. Pentru că nu pot să despart imaginea bărbatului 
pe care l-am întâlnit în seara asta de cea a băiatului pe care 
l-am cunoscut cu atât de mulţi ani în urmă, cu mâinile lui 
lungi şi ochii aurii şi râsul răguşit şi ezitant care-mi făcea 
inima să-mi bată mai repede. lar băiatul acela e încă 
undeva înăuntrul lui Luc, am văzut-o în ochii lui, dincolo de 
durerea şi furia şi beţia evidente. 

Stând în pat, cu braţele în jurul Freyei, cuvintele lui mi se 
tot răsucesc şi mi se învârt în minte. 

Vreti să ştiţi cine e responsabil pentru cadavrul din 
Estuar? 

Ea fluieră şi voi, toate, veniți alergând, ca nişte câini. 

Dar ultima frază, cea care îmi vine în minte înainte să 
adorm şi care îmi rămâne acolo este cea care îmi crispează 
mâna peste Freya şi o face pe fetiţă să se sucească şi să se 
agite în somn. 

Cu plăcere, Isa. Că am avut grijă de copilul tău - n-a fost 
mare lucru. Nu m-ar deranja s-o iau din nou, nicio 
problemă. 


— 227 — 


— Eşti sigură că nu vrei să te las undeva cu maşina? 

Fatima stă în uşă, cu valiza într-o mână şi cu ochelarii de 
soare în cealaltă. Dau din cap, înghițind ceaiul pe care mi l- 
am pregătit. 

— Nu, e OK. Trebuie s-o schimb pe Freya şi să-mi fac 
bagajul şi nu vreau să te rețin. 

E şapte jumătate dimineaţa. Sunt instalată pe canapea, 
jucându-mă cu Freya într-un con de lumină, prefăcându-mă 
că-i fur nasul, apoi i-l pun la loc. Ea încearcă să-mi dea 
peste mână, să mă prindă, zgâriindu-mă cu unghiile ei mici 
şi moi, chinuindu-se să mă privească în lumina strălucitoare 
a soarelui care se reflectă în apele Estuarului. Îi ţin mâinile 
cu blândeţe, încercând să n-o las să apuce de cana de ceai 
înainte s-o aşez înapoi pe podea. 

— Du-te, serios! 

Thea şi Kate încă nu s-au trezit, dar văd că Fatima nu mai 
are răbdare să stea, vrând cu tot dinadinsul să se întoarcă 
la Ali şi la copii. În cele din urmă, fără convingere, îmi face 
semn că pleacă, îşi pune ochelarii pe nas, împingând 
toartele ochelarilor sub hijab, apoi caută prin buzunare 
cheile de la maşină. 

— Cum ajungi la gară? mă întreabă. 

— Poate cu taxiul. Nu ştiu. O să discut cu Kate, văd eu. 

— OK, zice Fatima, înclinând din cap. Cântăreşte 
gânditoare cheile în mână. Să le zici la revedere din partea 
mea şi, ascultă, Isa, te rog, încearcă s-o convingi pe Kate să 
vină, OK? Am vorbit cu ea ieri şi n-a vrut să... 

— N-a vrut să ce? 

Vocea vine de sus, de la etaj. Shadow scânceşte scurt, 
bucuros, şi se ridică din locul lui scăldat de razele soarelui, 
de lângă fereastră. Eu şi Fatima ne ridicăm privirile şi dăm 
cu ochii de Kate care coboară scările, îmbrăcată într-un 
halat de bumbac spălăcit, ceva ce a fost cândva albastru- 
bleumarin, dar care acum abia dacă mai reţine o umbră de 
culoare. Se freacă la ochi şi se chinuie să nu caşte. 

— 228 — 


— Pleci deja? 

— Mă tem că da, îi răspunde Fatima. Trebuie să mă 
întorc - trebuie să fiu în clinică până la amiază şi Ali nu 
poate să ia copiii de la şcoală în seara asta. Dar, ascultă, 
Kate, tocmai îi ziceam Isei: te rog, dacă vrei să te mai 
gândeşti, să vii să stai la noi câteva zile. Ce zici? Avem loc. 

— Ştii că nu pot să fac asta, zice Kate sec, dar îmi dau 
seama că nu e atât de convinsă pe cât încearcă ea să pară. 

Scoate filtrul de cafea de sub chiuvetă şi, tremurând 
uşor, îl umple cu apă de la robinet şi pune cafea. 

— Ce-aş face cu Shadow? 

— L-ai putea aduce cu tine, zice Fatima cu îndoială în 
glas, dar Kate clatină deja din cap. 

— Ştiu ce simte Ali când vine vorba de câini. Oricum, 
Sam nu e cumva alergic? 

— Doar există pensiuni pentru câini, nu? răspunde 
Fatima pe un ton implorator, dar fără convingere. 

Ştim amândouă că Shadow e un motiv, dar nu e motivul 
principal. Kate nu va pleca nicăieri şi cu asta basta. 

Urmează un moment de linişte, deranjat doar de clocotul 
cafelei care fierbe pe aragaz, însă Kate nu zice nimic. 

— Nu e sigur aici, zice Fatima în cele din urmă. Isa, 
spune-i şi tu. Nu e vorba doar de sistemul electric, dar ce 
zici de Luc? De bileţelele pătate de sânge şi de oaia 
moartă, pentru numele lui Dumnezeu! 

— Nu ştim dacă a fost el sau nu, zice Kate, cu voce foarte 
joasă, dar nu ne priveşte pe niciuna. 

— Ar trebui să raportezi la poliţie, zice Fatima cu furie, 
dar ştim foarte bine, fără să trebuiască s-o spună Kate, că 
asta nu se va întâmpla niciodată. 

— Mă dau bătută, exclamă Fatima în cele din urmă. Am 
zis ce-am avut de zis. Kate, am o camera liberă pentru tine, 
să nu uiţi asta. 

Vine la fiecare şi ne sărută pe obraz. 

— Să-i spuneţi la revedere Theei din partea mea, zice ea, 
aplecându-se spre mine, cu obrazul lipit de al meu. 
Parfumul ei puternic îmi invadează nările, în timp ce ea îmi 
şopteşte la ureche: Te rog, Isa, încearcă s-o faci să se 


— 229 — 


răzgândească. Poate că o să asculte de tine. 

Apoi se îndreaptă, îşi ridică geanta şi, câteva minute mai 
târziu, auzim sunetul muzicii şi mugetul motorului, iar apoi 
o vedem plecând, hurducându-se pe drumul scăldat de 
soare care duce spre Salten; peste Moară se lasă tăcerea 
ca o pâclă. 

— Maa, face Kate. 

Se uită la mine pe deasupra ceştii de cafea, ridicând din 
sprânceană, aşteptându-se ca, în confruntarea cu paranoia 
Fatimei, să fiu de partea ei, dar nu pot. Nu cred că Luc ar 
putea să-i facă vreun rău lui Kate sau vreuneia dintre noi, 
dar nu cred nici că ar trebui să rămână aici. Nervii îi sunt 
întinşi la maximum şi câteodată am senzaţia că nu mai are 
mult până să clacheze, ba, poate mai puţin decât îşi 
imaginează. 

— Are dreptate, Kate, îi zic. 

Kate îşi dă ochii peste cap şi mai ia o gură de cafea, dar 
eu forţez nota, insistând asupra problemei la fel ca Thea 
când insistă să-şi roadă pielea din jurul unghiilor până când 
îi dă sângele. 

— Şi are dreptate şi când zice despre faza cu oaia - aia a 
fost o chestie cât se poate de bolnavă. 

Kate nu răspunde, ci doar se uită insistent în cafea. 

— A fost... a fost Luc, nu-i aşa? zic eu în cele din urmă. 

— Nu ştiu, răspunde Kate cu vocea plină de îndoială. 
Pune cafeaua pe masă şi-şi trece mâinile prin păr cu 
duritate. Am spus adevărul, când am zis asta. Da, e furios, 
dar el... el nu e singura persoană care să-mi poarte 
sâmbetele pe-aici. 

— Poftim? 

E prima dată când aud aşa ceva şi nu-mi pot ascunde 
şocul. 

— Ce vrei să spui? 

— Isa, fetele de la internat nu sunt singurii oameni în 
stare să împrăştie zvonuri. Tata a avut o mulţime de 
prieteni. Eu... nu. 

— Vrei să spui că oamenii din sat...? 

— Da, zice ea şi-n minte îmi răsună cuvintele lui Rick din 


— 230 — 


taxi: a rămas aici şi a rezistat, în ciuda bârfitorilor de tot 
felul. 

— Şi ce spun bărfitorii? întreb eu, cu gâtul deodată uscat. 

Kate ridică din umeri. 

— Tu ce crezi? Eu le-am auzit pe toate, ţin să-ţi spun. 
Unele chestii destul de urâte. 

— Ca de exemplu? 

Nu vreau să ştiu, dar am apucat să pun întrebarea. 

— Ca de exemplu? Stai să vedem! Unul dintre cele mai 
puţin urâte zvonuri ar fi că tata a căzut iar în patima 
drogurilor şi ar fi fugit cu vreo drogată la Paris. 

— Asta e cel mai puțin urât lucru? Fir-ar al naibii... şi care 
ar fi cel mai urât? 

E o întrebare retorică, nu mă aştept să-mi răspundă, dar 
ea râde scurt şi amar. 

— Greu de zis... dar aş merge pe versiunea că tata mă 
abuza sexual şi Luc l-a omorât din cauza asta. 

— Poftim? 

Nu reuşesc să-mi găsesc cuvintele, aşa că repet, aproape 
sufocându-mă. 

— Poftim? 

— Dap, răspunde Kate scurt, apoi dă pe gât restul de 
cafea, punând cana pe chiuvetă. Plus toate celelalte pe 
lângă astea. Şi se întreabă apoi de ce nu mă duc în pub, la 
Salten Arms sâmbătă noaptea, cum făcea tata. E incredibil 
ce vin bătrânii să te întrebe, dacă sunt destul de ameţiţi de 
alcool. 

— Tu-ţi baţi joc de mine? Chiar te întreabă dacă e 
adevărat că taică-tău te abuza sexual? 

— Nu, asta nu m-au întrebat. S-au mulţumit să se 
holbeze. Se pare că e un fapt bine ştiut, zice ea, cu chipul 
schimonosit. Că tata mi-o trăgea, uneori şi vouă, de altfel; 
depinde pe cine întrebi. 

— Dumnezeule, Kate, nu! De ce nu ne-ai spus? 

— Ce să vă spun? Că oamenii de aici v-au folosit numele, 
ani la rând, în anecdotele lor picante? Că părerile sunt 
împărţite între ideea că sunt o criminală sau că tata încă e 
în libertate, fiindu-i prea ruşine ca să se mai întoarcă şi să- 


— 231 — 


şi asume ce ne-a făcut mie şi prietenelor mele? Cumva 
parcă nu mi-a venit la îndemână să vă povestesc ceva din 
toate astea. 

— Dar... nu poţi să-i pui la punct? Să negi toate zvonurile 
astea? 

— Problema este... ce să neg totuşi? 

Chipul ei e o mască a disperării şi a oboselii. 

— Tata a dispărut, iar eu am aşteptat patru săptămâni ca 
să-i raportez dispariţia la poliţie. Partea asta e adevărată şi 
nu e de mirare că a dat naştere tuturor zvonurilor ăstora. E 
tocmai sâmburele de adevăr care face ca totul să fie 
plauzibil. 

— Nu există niciun sâmbure de adevăr în minciunile 
astea scârboase, zic eu cu o convingere nestrămutată. Nici 
măcar unul. Niciunul care să conteze, oricum. Kate, te rog, 
te implor, hai la Londra cu mine. Fatima are dreptate, nu 
poţi să rămâi aici. 

— Trebuie să rămân, zice Kate. 

Se ridică şi iese pe ponton. Marea a scăzut, țărmurile 
mâloase ale Estuarului oftând şi pocnind în soarele în care 
stau să se coacă. 

— Acum mai mult ca oricând. Pentru că dacă fug acum, o 
să ştie că am ceva de ascuns. 

Freya, în braţele mele, dă să apuce cana de cafea şi 
cotcodăceşte fericită că o las să pună mâna pe ea, deşi e 
încă destul de caldă de la zaţul de cafea rămas în ea. Dar 
mă uit la Kate fără să scot un cuvânt. Pentru că nu găsesc 
niciun argument împotriva raţionamentului ei. 


Îmi ia atât de mult să împachetez tot ce am şi s-o schimb 
pe Freya, apoi s-o hrănesc iar, s-o schimb încă o dată, încât, 
în momentul în care am reuşit, în sfârşit, să termin, Thea s- 
a trezit şi vine împleticindu-se pe holul dinspre camera ei 
de la parter, pe jumătate îmbrăcată, frecându-se la ochi ca 
să alunge somnul. 

— Am ratat-o pe Fati? 

— Da, zice Kate laconic. Impinge cana de la filtru spre ea. 
la-ţi cafea, dacă vrei. 


— 232 — 


— Mersi. 

Thea toarnă în cană restul de cafea. E îmbrăcată în blugi 
şi un maiou cu bretele subţiri, care arată foarte clar că nu 
poartă sutien pe dedesubt. Se vede la fel de clar cât de 
slabă e, se văd şi cicatricile, albe şi şterse, şi îmi feresc 
privirea. 

— Şi eu trebuie să mă întorc azi la Londra, zice ea, fără 
să bage de seamă jena mea, apoi goleşte cana filtrului în 
chiuvetă, o clăteşte şi o pune cu zgomot pe margine, să se 
usuce. 

— Isa, pot să merg cu tine la gară? 

— Sigur, îi răspund. Dar trebuie să plec în curând. E bine 
aşa? 

— Dap, oricum nu prea am cine ştie ce bagaj. Pot să 
strâng tot în zece minute. 

— O să sun după un taxi, îi zic. Kate, ce număr are Rick? 

— E pe măsuţă, zice ea, arătând spre teancul de cărţi de 
vizită îndoite la colţuri, adunate pe-o farfurioară de unt, şi 
mă apuc să caut printre ele până când dau de una pe care 
scrie „Taxiul lui Rick” şi formez numărul. 

Rick răspunde din prima şi e de acord să vină la Moară în 
douăzeci de minute, cu un scăunel împrumutat, pentru 
Freya. 

— Douăzeci de minute, îi zic Theei care stă la masă 
sorbind din cafea. OK? 

— Dap, zice ea. Practic sunt gata. Trebuie doar să le bag 
pe toate în rucsac, n-o să-mi ia niciun minut. 

— O să mă duc să-l plimb pe Shadow, zice Kate brusc, iar 
eu mă uit la ea surprinsă. 

— Acum? 

— Dar n-o să fii aici când o să plecăm! intervine Thea cu 
o urmă de indignare în voce. 

Kate ridică din umeri. 

— Nu mi-a plăcut niciodată să-mi iau la revedere, doar 
ştiţi asta. 

Se ridică, iar Thea face la fel. Mă chinui o clipă cu Freya, 
grea în braţele mele, apoi mă ridic şi eu şi rămânem aşa, în 
picioare, nesigure, cu firele de praf dansând în soare în 


—'233:— 


jurul nostru ca o tornadă de infime dimensiuni. 

— Vino aici, spune ea în cele din urmă, trăgându-mă într- 
o îmbrăţişare atât de puternică, încât, pentru o clipă îmi 
pierd răsuflarea şi trebuie să mă trag un pas înapoi, ca s-o 
mut pe Freya într-o parte, unde nu riscă să fie zdrobită. 

— Kate, te rog, vino cu noi, zic eu, ştiind că n-am nicio 
şansă, iar ea clatină din cap, înainte să termin ce-am de 
spus. 

— Nu, nu, nu pot, Isa, te rog, nu mai insista! 

— Nu suport să ştiu că plec şi te las aici... 

— Atunci nu pleca, zice ea râzând, dar în ochii ei e un soi 
de tristeţe pe care nu pot s-o văd. Nu pleca, rămâi aici! 

— Nu pot să rămân, îi zic, zâmbind, chiar dacă inima mea 
e îndoită. Ştii că nu pot. Trebuie să mă întorc la Owen. 

— Oh, Doamne, zice ea şi mă strânge iar în braţe, 
trăgând-o în îmbrăţişare şi pe Thea, frunţile noastre 
apropiindu-se. Dumnezeule, ce mult mi-aş fi dorit să vă am 
aici, cu mine. Orice s-ar întâmpl... 

— Poftim? exclamă Thea îndreptându-se de umeri, cu o 
expresie alarmată. Ce fel de vorbă e asta? Ai zice că te 
pregăteşti să... 

— Nu mă pregătesc, răspunde Kate, ştergându-se la ochi 
şi râzând, fără să-şi dea seama. lţi promit că nu. E doar un 
fel de a spune. Doar că... nu-mi vine să cred cât de mult 
timp a trecut. Nu vi se pare, când suntem toate patru la un 
loc, că aşa artrebui să fie? Că e ca şi cum ar fi fost ieri? 

Şi da, parcă ar fi fost ieri. 

— O să ne întoarcem, îi zic. O mângâi pe obraz, alungând 
lacrimile care i s-au adunat între gene. Îţi promitem. OK, 
Thea? N-o să mai treacă atât de mult timp, de data asta, îţi 
jur. 

E o platitudine, o frază pe care am spus-o de o mie de ori 
la o mie de despărţiri, fără s-o cred. De data asta, jur din 
toată inima, dar abia când o văd pe Thea ezitând îmi dau 
seama de realitatea lucrurilor - e posibil să ne întoarcem 
mai devreme decât am vrea noi dacă lucrurile iau o turnură 
negativă, şi simt cum faptul în sine îmi îngheaţă zâmbetul 
pe buze. 


— 234 — 


— Da, aşa e, zice Thea în cele din urmă. 

Inainte să mai putem spune ceva, Shadow latră o dată, 
scurt, şi noi ne îndreptăm privirea spre ferestrele dinspre 
țărm, de unde vedem taxiul lui Rick venind în salturi peste 
pietrele de pe drum. 

— Oh, fir-ar, a venit mai devreme, spune Thea şi fuge pe 
hol spre camera ei, adunându-şi lucrurile din mers. 

— OK, zice Kate. O să-l iau pe Shadow şi o să plec din 
calea voastră cât timp vă pregătiţi. 

li pune lesa lui Shadow, deschide uşa spre țărm şi se 
îndreaptă spre podeţul care duce pe uscat. 

— Să fiţi în siguranţă, dragilor! 

Abia mai târziu, în maşina lui Rick, săltând pe drumul 
principal, cu Kate şi Shadow doar nişte puncte în depărtare, 
pe fundalul verde al mlaştinii, îmi dau seama ce trist 
trebuie să fi fost pentru ea să spună aşa ceva. Să fiti în 
siguranță! 

Trist, pentru că n-ar trebui să fie ceva pentru care să 
trebuiască să speri - ceva pentru care să ai dubii. 

Şi, ciudat, pentru că, dintre noi patru, nu ar fi trebuit să fi 
fost ea cea care s-o spună, ci noi. 

In timp ce maşina îşi vede de drum, hurducându-se peste 
dâmburi, mă uit pe geam spre siluetele lor îndepărtate, 
cele şase picioare ale lor călcând kilometrii de mlaştini, 
mişcându-se, fără teamă, printre şanţurile şi canalele 
mereu schimbătoare şi mă gândesc: Să fii în siguranță, 
Kate! Te rog, ai grijă să fii în siguranță! 


— 235 — 


Taxiul lui Rick a ajuns pe şoseaua de asfalt, semnalizând 
stânga spre gară, când Thea, care scotocea în geantă, îşi 
ridică privirea şi spune: 

— Trebuie să scot bani. E vreun bancomat la gară? 

Rick opreşte semnalizatorul, iar eu scap un oftat. Am 
lăsat banii pe care i-am scos ieri îndesaţi într-o cană de pe 
măsuţa din bucătărie, unde Kate îi va găsi după plecarea 
mea. Bani pentru biletele de la Internat, pe care a refuzat 
să-i ia înapoi, dar pe care conştiinţa mea nu mă lasă să-i 
ignor. Am păstrat doar douăzeci de lire - de ajuns cât să-l 
plătesc pe Rick şi să mai rămână şi ceva pe deasupra. 

— Ştii că nu e niciun bancomat, îi zic. A fost vreodată 
bancomat la gară? Va trebui să mergem la poştă. Dar, nu 
pricep, de ce ai nevoie de bani? Pot să plătesc eu taxiul. 

— Vreau să am nişte bani pentru drum, răspunde Thea. 
La poştă, te rog, Rick. 

Rick semnalizează dreapta, iar eu îmi încrucişez braţele, 
reprimându-mi un oftat. 

— Avem destul timp până pleacă trenul, mă anunţă Thea, 
închizându-şi geanta şi aruncându-mi o căutătură piezişă. 
Nu ai de ce să fii atât de morocănoasă. 

— Nu sunt morocănoasă, răspund eu enervată, dar sunt 
şi, când Rick porneşte să traverseze podul spre Salten, îmi 
dau seama de ce. Nu vreau să mă întorc acolo. Deloc. 


— Plecaţi deja? 

Vocea vine de undeva din oficiul poştal, din spatele 
nostru, făcându-mă să tresar. Thea e aplecată asupra 
bancomatului, bătând PIN-ul, aşa că îmi cade mie în sarcină 
să mă întorc şi să-i răspund persoanei din spatele nostru. 

E Mary Wren care a venit pe nesimţite din încăperea din 
spate, unde se aflase până în momentul în care am intrat 
noi în oficiul gol. 

— Mary! exclam eu, ducându-mi mâna la piept. 
Dumnezeule, m-ai speriat de moarte. Da. Plecăm la Londra 

— 236 — 


azi. Am... am venit pentru reuniune, ştii tu, de la şcoală. 

— Dacă zici tu... spune ea încet. 

Mă priveşte de sus până jos şi, pentru o clipă, am 
senzaţia neplăcută că nu crede un cuvânt din ce spun, că 
vede prin noi toate - prin toate minciunile şi înşelătoriile şi 
ştie exact ce secrete ascundem de atâta timp. Fusese 
cândva una dintre cele mai bune prietene ale lui Ambrose 
şi, pentru prima dată, mă întreb ce i-o fi spus oare cu atâţia 
ani în urmă. 

Mă gândesc la ce a zis Kate, la zvonurile din sat, şi mă 
întreb ce rol a jucat Mary Wren în toate astea. N-am fost 
niciodată în Salten Arms şi să n-o văd acolo, la bar, râsul ei 
profund şi puternic răsunând prin mulţimea de petrecăreţi. 
Femeia asta ştie tot ce se petrece în Salten. Dacă ar fi vrut, 
ar fi putut să înăbuşe zvonurile - s-o apere pe Kate -, să le 
spună clienţilor din pub să-şi spele gura cu săpun sau să se 
care. Dar n-a făcut-o. Nici măcar ca s-o apere pe fiica unui 
bărbat pe care cândva îl numise prieten. 

De ce nu? Să fie pentru că şi ea credea, ca toată lumea, 
în vinovăția lui Kate? 

— Ciudat moment să vă faceţi apariţia, zice Mary Wren. 

Face un semn spre un teanc de ziare pe a căror primă 
pagină încă mai era acea fotografie. 

— Ciudat? întreb eu, cu vocea gâtuită de nervi. Ce vrei să 
spui cu asta? 

— Vreau să spun că e ciudată coincidenţa datei în care a 
picat reuniunea, atâta tot, zice ea. Chipul îi este impasibil. 
Având în vedere toate zvonurile şi celelalte, continuă ea. 
Trebuie să fie greu pentru Kate, să-i vadă pe toţi oamenii 
ăştia, să se întrebe dacă nu cumva... 

Îmi înghit nodul din gât. Nu ştiu ce să spun. 

— Să se întrebe? 

— Păi, e normal, nu-i aşa? Să speculeze... lar pentru mine 
n-a avut niciodată logică. 

— Ce n-a avut logică? întreabă Thea. 

Se întoarce, vârând portofelul înapoi în buzunarul de la 
spate al blugilor. 

— Ce încerci să spui? continuă ea cu o expresie 


— 237 — 


belicoasă, iar eu dau s-o calmez, pentru că nu aşa o 
abordezi pe Mary Wren. 

Mary are nevoie să i se arate respect, deferenţă. 

— Ideea că Ambrose a dispărut... pur şi simplu, zice 
Mary. 

Se uită la Thea, la blugii ei strâmţi şi la sânii care i se văd 
prin maioul transparent. 

— Indiferent de păcatele lui, zice ea în continuare, a 
iubit-o pe fata asta. Ar fi trecut prin foc pentru ea. Nu avea 
niciun fel de logică să fi... plecat, pur şi simplu, s-o lase să 
înfrunte singură toate problemele. 

— Ei bine, nu avem nicio dovadă că s-a întâmplat altfel, 
răspunde Thea. 

E la fel de înaltă ca Mary şi se aşază în faţa ei, cu mâinile 
în şolduri, într-o postură care, inconştient, o imită pe cea a 
lui Mary, aproape ca şi cum ar fi fost gata-gata să o 
înfrunte. 

— Şi în absenţa oricărei dovezi, nu cred că e foarte 
sănătoasă speculaţia, dumneata nu eşti de aceeaşi părere? 

Gura lui Mary se strâmbă şi, pentru un moment, nu-i pot 
citi expresia de pe chip. E un fel de furie reprimată? 
Dezgust? 

— Bun, zice ea în cele din urmă. Bănuiesc că n-o să mai 
speculăm de azi înainte, nu-i aşa? 

— Ce vrei să zici? întreb eu. 

Inima îmi bate în piept cu forţă. Mă uit peste umăr la 
taxiul în care Freya se joacă liniştită în scăunelul adus de 
Rick, sugându-şi degetele. 

— Ce vrei să spui cu acel n-o să mai speculăm? 

— Probabil că n-ar trebui să vă zic chestia asta, dar Mark 
mi-a zis că un cadavru a fost descoperit de poliţie şi, ei 
bine... 

Se opreşte, făcând un gest cu degetul ca şi cum ne-ar 
chema mai aproape şi, spre surprinderea mea, mă trezesc 
că mă aplec spre ea, simţindu-i răsuflarea fierbinte pe 
obraz în timp ce-mi şopteşte: 

— Hai să zicem că, dacă vreţi dovezi, cred că trupul 
descoperit va primi un nume cât de curând. 


— 238 — 


— 239 — 


Nu pot s-o pierd pe Freya, nu pot s-o pierd pe Freya. 

Cuvintele îmi răsună în cap, iar şi iar, ca o mantră, în 
timp ce trenul se îndreaptă în viteză spre Londra. 

Nu pot s-o pierd pe Freya. 

Mersul roţilor măsoară timpul cu bătaia lor ritmică pe 
şine. 

Nu pot s-o pierd pe Freya. 

Thea stă în faţa mea, cu ochelarii de soare pe nas, cu 
ochii închişi, cu capul legănându-i-se în dreapta şi-n stânga, 
lovindu-se încet de geam. La o curbă strânsă, capul i se 
îndepărtează de geam, apoi, când trenul intră în linie 
dreaptă, i se loveşte iar de sticlă cu o bufnitură 
perceptibilă. Deschide ochii, frecându-şi fruntea. 

— Ah! Am adormit? 

— Da, dormeai, zic eu scurt, fără să mă chinui foarte tare 
să-mi ascund iritarea din voce. 

Nu ştiu exact de ce sunt aşa de nervoasă, poate pentru 
că sunt şi eu foarte obosită şi totuşi nu pot să dorm. Azi- 
noapte nu ne-am dus la culcare decât pe la două sau trei, 
apoi, azi-dimineaţă, eram în picioare la şase, odată cu 
Freya. N-am mai dormit o noapte întreagă de luni de zile şi 
acum nu am cum să dorm pentru că Freya doarme pe 
pieptul meu şi nu pot să mă relaxez, ca nu cumva să alunec 
peste ea şi s-o strivesc. Dar nu e numai asta - am atins 
pragul de sus al intensității şi iritabilităţii, şi percept chipul 
relaxat al Theei ca pe o insultă adusă propriei mele 
anxietăţi aflate la limită. Cum poate să doarmă aşa liniştită, 
când totul atârnă de un fir de păr? 

— Imi pare rău, zice ea, frecându-se la ochi pe sub 
ochelarii de soare. N-am dormit azi-noapte. Adică, n-am 
dormit deloc. N-am putut să mă abtin să nu mă gândesc 
la... 

Se uită peste umăr la vagonul aproape gol. 

— Ei, ştii tu... adaugă apoi. 

Mă simt prost deodată. Cumva, întotdeauna reuşesc s-o 

— 240 — 


judec greşit pe Thea. E mult mai greu de citit decât Fatima 
sau Kate, nu-şi dezvăluie atât de uşor sentimentele, dar 
dincolo de înfăţişarea ei care parcă spune: „ia mai duceţi- 
vă dracului”, e la fel de speriată ca noi toate. Poate mai 
speriată. De ce nu pot să-mi aduc aminte de lucrul ăsta? 

— Oh, zic eu spăsită. Îmi pare rău. Nici eu nu am dormit 
cum trebuie. M-am tot gândit la... 

Nu pot s-o spun. Nu pot să-mi exprim temerile cu voce 
tare. Dacă o să ajung să fiu pusă sub acuzare? Dacă o să-mi 
pierd slujba? Dacă mi-o iau pe Freya? 

Nu îndrăznesc să rostesc cuvintele. Doar enunţarea lor ar 
putea să le dea forţă şi realitate, iar gândul în sine mă 
îngrozeşte peste măsură. 

— Chiar dacă descoperă... zice Thea deodată, apoi se 
uită iar peste umăr şi se apleacă spre mine, spunând cu 
voce abia perceptibilă: Chiar dacă se descoperă că este e/, 
tot suntem OK, nu-i aşa? Ar fi putut cădea într-un şanţ după 
ce a luat o supradoză. 

— Da, dar atât de adânc? şoptesc la rândul meu. Cum să 
alunece şi să ajungă la o asemenea adâncime? 

— Canalele alea se schimbă întruna. Doar ştii asta. Mai 
ales aproape de Estuar - toată zona a fost surpată de valuri 
-, dunele se mişcă întruna şi se transformă. Noi n-am... se 
opreşte şi se uită iar în spate, apoi reformulează ce avea de 
zis: Sunt sigură că locul respectiv, înţelegi tu, era la zeci, 
dacă nu chiar douăzeci de metri de țărm, nu-i aşa? 

Încerc să-mi amintesc. Da... îmi aduc aminte că pe 
vremea aceea cărarea era mult mai departe, că erau copaci 
şi tufişuri între noi şi țărm. Are dreptate. 

— Dar cortul acela era exact pe linia țărmului. Totul s-a 
mişcat din loc. N-o să poată să descopere prea multe 
despre locul exact, sunt convinsă de asta. 

Nu-i răspund. Simt cum mi se face rău de la stomac. 

Pentru că, deşi e ceva foarte liniştitor în certitudinea cu 
care vorbeşte, deşi vreau s-o cred, nu sunt atât de sigură 
că are dreptate. 

A trecut multă vreme de când am lucrat în drept penal şi 
am învăţat mai multe uitându-mă la Co/d Case decât îmi 


— 241 — 


aduc aminte din cazurile pe care le-am studiat la facultate, 
dar sunt destul de sigură că specialiştii lor în criminalistică 
pot să spună exact care obiect s-ar fi putut muta din loc şi 
deplasa prin straturile de nisip de-a lungul anilor. 

— Hai să nu mai discutăm despre asta, mormăi eu şi 
Thea dă din cap afirmativ, forţându-se să-mi zâmbească. 
Zi-mi despre munca ta, adaug eu în cele din urmă. 

Ea ridică din umeri. 

— Ce e de zis? E bine, cred. 

— Te-ai întors la Londra? 

Dă din cap că da. 

— Am avut o perioadă destul de mişto anul trecut pe 
unul din vasele acelea imense de croazieră. lar la Monte 
Carlo a fost excelent. Dar am vrut... se opreşte şi se uită pe 
geam. Nu ştiu, Isa. M-am tot mutat din loc în loc atâta 
vreme, că Salten a fost probabil locul în care am stat cel 
mai mult în anii de şcoală. Am sentimentul că poate a venit 
vremea să prind rădăcini undeva. 

Clatin din cap, gândindu-mă la cât de greu mi-a fost mie 
să trec prin şcoală, universitate, ce corvoadă au fost 
examenele de barou, intrarea în administraţia publică şi 
viaţa în Londra cu Owen. Noi două suntem la poli opuși. Eu 
sunt tenace şi răzbătătoare şi mă agăţ de toate ca un scai. 
Mi-am găsit slujba potrivită şi m-am ţinut de ea. L-am găsit 
pe Owen şi am rămas cu el. Pentru mine, Internatul Salten 
a fost un interludiu scurt şi ameţitor. Şi totuşi, ceea ce s-a 
întâmplat acolo ne-a afectat în egală măsură. Doar că avem 
feluri diferite de a trece prin asta. Thea, fugind neobosită 
de fantomele trecutului. Eu, agăţându-mă de lucrurile care 
mă ancorează în teritorii în care mă simt în siguranţă. 

Mă uit la cât de slabă e, la umbrele de sub pomeţi, apoi 
mă uit la mine, la Freya prinsă de trupul meu ca un scut 
uman şi, pentru prima dată, îmi pun întrebarea: chiar mă 
descurc mai bine decât ea sau pur şi simplu m-am străduit 
ceva mai mult să uit? 

Încă mă mai gândesc la asta când aud la pieptul meu un 
scâncit înfundat, o simt pe Freya zvârcolindu-se în 
marsupiu şi-mi dau seama că se trezeşte. 


— 242 — 


— Şşşt... 
Scâncetul ei creşte în intensitate şi în furie în momentul 


în care o trag din păturică, ieşind la iveală cu obrăjorii ei 
grăsuni roşii de furie, pregătindu-se de o criză monstruoasă 
de isterie. 

— Şşşt... 

Imi deschei cămaşa şi încerc să-i dau lapte şi, pentru o 
clipă, se face linişte, o linişte frumoasă. Apoi, din senin, 
intrăm într-un tunel, iar trenul e scufundat în întuneric. 
Freya îşi lasă capul pe spate mirată, cu ochii mari şi negri 
din cauza schimbării bruşte de circumstanţe, lăsându-mi 
pentru un moment sânul gol, la vedere, înainte să reuşesc 
să apuc rapid o bucată de pânză să mă acopăr. 

— Scuze, îi zic Theei în momentul în care ieşim, clipind 
des, în soare şi îi împing capul Freyei la loc. Cred că până la 
momentul ăsta mai bine de jumătate din nordul Londrei mi- 
a văzut sânii, dar voi aţi avut parte de mai mult decât ar fi 
fost necesar weekendul ăsta. 

— Nu mă deranjează, zice Thea, ridicând scurt din umeri. 
Le-am văzut pe toate până la tine. 

Nu mă pot abţine să nu pufnesc în râs, lăsându-mă pe 
spate, cu Freya caldă şi grea în braţele mele, în timp ce 
trenul intră iar într-un tunel, apoi iese în soarele orbitor, iar 
eu mă gândesc la ce a fost, la prima dată când ne-am 
cunoscut, la Thea care îşi rula ciorapii pe picioarele lungi, 
expunându-şi coapsele şi făcându-mă să roşesc. Îmi pare că 
au trecut vieţi de atunci. Şi totuşi, când Thea îşi întinde 
picioarele în golul dintre scaune şi-mi face leneşă cu ochiul, 
închizându-i apoi pe amândoi, îmi pare că totul a fost ieri. 


= 


REGULA 4 
SĂ NU LE MINŢI NICIODATĂ PE CELELALTE 


— lsa? 

Owen deschide uşa de la intrare şi mă strigă cu vocea 
joasă, precaută, dar la început nu-i răspund. O aşez pe 
Freya în pătuţul din camera ei şi nu vreau s-o trezesc. Este 
exact în momentul acela complicat în care ar putea 
adormi... sau, la fel de bine, ar putea să mai stea trează un 
ceas, isterică şi nervoasă. In seara asta a fost greu de 
adormit, stresată fiind de încă o schimbare de decor. 

— Isa? zice el din nou, apărând în uşa dormitorului nostru 
şi, când mă vede, faţa i se luminează de un zâmbet larg, îşi 
scoate pantofii şi merge pe vârfuri, iar eu mă chinui să-i fac 
semn să nu facă zgomot, ducându-mi frenetic degetul la 
buze. 

Vine şi se aşază lângă mine, cu braţul în jurul taliei mele, 
şi ne uităm amândoi la fiinţa aceasta pe care am creat-o 
împreună. 

— Bună, iubito, şopteşte el, dar nu mie, ci Freyei. Bună, 
scumpete. Mi-a fost dor de tine. 

— Şi nouă ne-a fost dor de tine, îi şoptesc eu, la rândul 
meu, iar el mă sărută pe obraz şi mă duce în hol, trăgând 
uşa după noi pe jumătate. 

— Nu mă aşteptam să vă văd aşa curând, zice el în timp 
ce coborâm scările spre bucătărie, unde cartofii se coc la 
cuptor. Când am vorbit cu tine, mi-ai dat de înţeles că o să 
te întorci după câteva zile. E abia miercuri... ce s-a 
întâmplat? Lucrurile n-au mers bine cu Kate? 

— Totul e în regulă, îi răspund. 

Mă întorc cu spatele, scoțând sigură pe mine cartofii din 
cuptor, când de fapt nu voiam să mă uit la el în timp ce-l 
minţeam. 

— A fost chiar frumos. Au venit şi Fatima şi Thea. 

— Atunci de ce v-aţi întors atât de repede? Nu trebuia să 
te grăbeşti pentru mine, ştii asta. Adică, nu mă înţelege 

— 244 — 


greşit, mi-a fost dor de voi. Dar nu am reuşit să fac nici 
măcar jumătate din ce mi-am propus. Camera copilului încă 
este un dezastru. 

— Nu contează, zic eu, îndreptându-mă de spate. 

Obrajii îmi ard de la căldura din cuptor. A fost o alegere 
complet caraghioasă să fac cartofi copţi într-o zi aşa 
călduroasă, dar e tot ce aveam în frigider. li pun pe un fund 
de lemn pe tejghea şi îi tai în jumătate, uitându-mă la 
aburul care urcă din ei. 

— Doar ştii asta. 

— Contează pentru mine, spune el, punându-şi braţele în 
jurul meu, barba lui de o zi fiind aspră pe obrazul meu, 
buzele lui căutându-mi urechea, gâtul. Te vreau înapoi, zice 
el, doar pentru mine. 

Îl las să mă sărute, dar nu-i zic ce-mi trece prin minte, şi 
anume că, dacă asta îşi doreşte, nu va fi niciodată fericit. 
Pentru că n-o să fiu niciodată doar a lui. O să fiu 
întotdeauna nouăzeci la sută a Freyei, apoi, din puţinul care 
mai rămânea, trebuia să mai păstrez şi pentru mine, pentru 
Fatima, Thea şi Kate. 

— Mi-a fost dor de tine, îi spun în schimb. Freyei i-a fost 
dor de tine. 

— Şi mie mi-a fost dor de amândouă, răspunde el cu 
vocea înăbuşită de clavicula mea. Am vrut să te sun, dar m- 
am gândit că te distrezi aşa bine... 

Mă încearcă un sentiment de vinovăţie când îl aud 
spunând asta, căci îmi dau seama că nici nu prea m-am 
gândit să-l sun. l-am trimis un mesaj să-i zic că am ajuns cu 
bine. Şi cam atât. Slavă Domnului că nu m-a sunat... îmi 
imaginez telefonul sunând... Când? În timpul acelei reuniuni 
lungi, chinuitoare. În timpul certei cu Luc? În prima noapte, 
când ne-am adunat toate, mustind de frica a ceea ce urma 
să auzim? 

E imposibil. 

— Îmi pare rău că nu te-am sunat, zic eu în cele din 
urmă, terminând treaba şi închizând cuptorul. Am vrut să te 
sun... doar că ştii cum e cu Freya. E atât de plângăreaţă 
seara, mai ales într-un loc străin! 


— 245 — 


— Deci... cu ce ocazie v-aţi întâlnit? mă întreabă Owen. 

Se apucă să ia salata din dulap, adulmecând frunzele 
fade şi adunându-le pe cele ofilite. 

— Adică e un moment ciudat să ai o reuniune tocmai în 
mijlocul săptămânii. Îmi dau seama că pentru tine sau Kate 
nu prea contează. Dar Fatima nu lucrează? 

— Da. A fost o cină... o reuniune a fostelor eleve de la 
Internatul Salten. S-a ţinut marţi, nu ştiu de ce. Probabil 
pentru că atunci e goală şcoala. 

— Nu mi-ai zis de asta, spune el, începând să taie roşiile 
felii, lăsând sucul palid să se scurgă pe farfurie. 

Ridic din umeri. 

— N-am ştiut. Kate a cumpărat biletele. A fost o surpriză. 

— Mada... ce să zic, şi eu sunt surprins, zice Owen în cele 
din urmă. 

— De ce? 

— Ai zis întotdeauna că n-o să te mai întorci acolo 
niciodată. La şcoala aceea, adică. De ce acum? 

De ce acum? De ce acum? Futu-i! De ce acum? 

E o întrebare destul de rezonabilă. Şi nu reuşesc să 
găsesc un răspuns pentru ea. 

— Nu ştiu, zic eu în sfârşit, cu iritare. Împing farfuria spre 
el. OK? Nu ştiu. A fost ideea lui Kate şi am zis că să accept 
aşa cum e. Putem să încetăm interogatoriul? Sunt obosită şi 
n-am dormit deloc bine azi-noapte. 

— Hei, zice Owen cu ochii larg deschişi, ridicând mâinile. 

Nu vrea să arate, dar văd pe faţa lui cât de jignit e şi-mi 
vine să intru în pământ de ruşine. 

— Sigur, scuze! Dumnezeule! Nu voiam decât să facem 
puţină conversaţie. 

Îşi ia farfuria şi se duce în living, fără să mai spună un 
cuvânt. 

Ceva parcă se rupe în mine, simt o durere reală, fizică. 
Şi, pentru o clipă, vreau să mă duc după el şi să-i spun tot, 
cum s-a întâmplat, ce-am făcut, povara care atârnă pe 
umerii mei, amenințând să mă facă una cu pământul... 

Dar nu pot. Pentru că nu este doar secretul meu - este şi 
al lor. Şi nu am niciun drept să le trădez. 


— 246 — 


Îmi înghit confesiunea care vrea să iasă la suprafaţă. O 
înghit şi îl urmez pe Owen în living, ca să luăm cina 
împreună, în linişte. 


În zilele care urmează, învăţ că timpul le macină pe toate 
într-un fel de nouă normalitate. E o lecţie pe care ar fi 
trebuit să mi-o amintesc de data trecută, când m-am 
chinuit să mă împac cu ce s-a întâmplat, cu lucrurile pe 
care le-am făcut. 

Pe atunci, eram prea preocupată ca să simt permanent 
teamă, şi întreaga situaţie începuse să-mi pară ca un soi de 
coşmar, ceva ce i s-a întâmplat altcuiva, în alt timp. Mintea 
mi-era preocupată de alte lucruri: de efortul de a mă 
impune în noua şcoală, de mama mea a cărei sănătate se 
înrăutăţea pe zi ce trecea. Nu aveam timp să citesc ziarele, 
iar la vremea aceea ideea de a purica internetul căutând 
informaţii nu-mi dăduse prin cap. 

Acum însă am timp berechet. Când Owen pleacă la lucru 
şi uşa se închide în urma lui, pot să dau frâu liber obsesiei. 
Nu îndrăznesc să caut pe Google după termenii care mă 
interesează - cadavru identificat Estuar Salten - pentru că 
ştiu că nici măcar o fereastră incognito într-un browser nu 
poate să-ţi ascundă complet căutările. 

În schimb, caut după termeni care sunt anume aleşi, cu 
grijă, ca să nu poată deveni probe într-un dosar. „Ştiri 
Estuar Salten” „Kate Atagon Salten.” Speram să apară 
titluri care să-mi dea ce vreau, dar fără să lase o urmă 
digitală de amprente însângerate. 

Chiar şi aşa, şterg istoricul. La un moment dat, îmi dă 
prin minte să mă duc la un internet-cafe de la capătul 
străzii, dar nu mă pot convinge s-o fac. Printre tinerii serioşi 
de acolo, în halatele lor albe, eu şi Freya am apărea ca 
nişte ciudăţenii absolute. Nu, orice s-ar întâmpla, nu trebuie 
să atrag atenţia asupra mea. 

Ştirea apare cam la o săptămână de la întoarcerea mea 
şi, în momentul acela, nu sunt nevoită să caut nicăieri. 
Apare pe website-ul Sa/ten Observer în clipa în care intru 
pe pagină. Ştirea ajunge şi în Guardian şi la BBC, deşi e 


— 247 — 


doar un paragraf în secţiunea „Ştiri de interes local”. 


Trupul artistului local Ambrose Atagon, cunoscut 
pentru studiile sale privind peisajele costale şi flora şi 
fauna sălbatică, a fost descoperit după mai bine de 
cincisprezece ani de la dispariţia lui inexplicabilă pe 
țărmurile Estuarului Salten, un loc minunat, aproape 
de casa lui de pe coasta de sud. Fiica lui, Kate 
Atagon, nu ne-a răspuns la mesaje, dar o prietenă a 
familiei, din partea locului, Mary Wren, ne-a spus că 
încheierea acestui capitol este binevenită după 
atâţia ani de când se caută răspunsuri. 


E un şoc - stau şi citesc paragraful iar şi iar şi simt cum 
carnea se strânge pe mine şi trebuie să mă ţin de masă ca 
să nu cad din picioare. S-a întâmplat. Lucrul de care ne-am 
temut atâta timp. S-a întâmplat, în sfârşit. Şi totuşi nu e 
atât de rău pe cât ar fi putut să fie. Nu se spune nimic cum 
că ar fi tratată ca o moarte suspectă, nu se menţionează 
nimic de medici legişti sau de anchete. Şi, pe măsură ce 
trec zilele şi telefonul nu sună şi nu-mi bate nimeni la uşă, 
îmi zic că pot să mă relaxez... măcar puţin. 

Cu toate acestea, în serile pe care le petrec cu Owen, 
sunt tensionată şi agitată, prea distrasă ca să citesc sau să 
mă concentrez să mă uit la televizor. La cină, dacă îmi pune 
vreo întrebare, tresar, ruptă din miezul gândurilor, fără să 
înţeleg bine ce mi-a zis. Încep să-mi cer scuze din ce în ce 
mai des. 

Doamne, ce mi-aş dori să pot fuma! Degetele mele mor 
de dorul unei ţigări. 

Numai o singură dată cedez tentaţiei şi fumez o ţigară, 
apoi mă urăsc pentru asta. Trec pe lângă chioşcul de la colţ 
şi, copleşită de ruşine, spunându-mi că nu intru decât ca să 
iau lapte, mă duc să plătesc - ca şi cum ar fi aşa... ceva de 
care sunt vag conştientă - şi cer zece Marlboro Lights, cu 
voce ascuţită şi fals degajată. Fumez una în curtea din 
spate, apoi arunc chiştocul în toaletă şi trag apa, fac duş, 
mă frec bine până când pielea îmi e roşie şi mă doare, 


— 248 — 


ignorând scâncetele din ce în ce mai tari şi mai dese ale 
Freyei din leagănul pe care l-am pus în baie, lângă uşă. 

Nu am cum să-mi hrănesc copilul dacă duhnesc a fum de 
ţigară. 

Când ajunge Owen acasă, simt că mă topesc de ruşine, 
sunt agitată şi gata să clachez şi, în sfârşit, când îmi pun 
doi stropi de vin într-un pahar, izbucnesc în lacrimi, iar el 
mă întreabă: 

— Isa, ce s-a întâmplat? Eşti ciudată de când te-ai întors 
din Salten. S-a întâmplat ceva? 

La început nu reuşesc decât să clatin din cap, sughiţând, 
dar apoi reuşesc să-i răspund: 

— Imi pare rău... îmi pare atât de rău! Am... am fumat o 


ţigară. 

— Poftim? 

Nu e ce se aştepta. Îmi dau seama după expresia de pe 
chipul lui. 

— Fir-ar să fie... cum, când ai făcut aşa ceva? 

— Îmi pare rău. 


Sunt mai calmă acum, dar tot sughiţ de plâns. 

— Am... am mai tras câteva fumuri şi la Kate şi apoi azi, 
nu ştiu, n-am putut rezista. 

— Inţeleg, zice el. 

Mă ia în braţe, îşi reazemă bărbia pe fruntea mea. Îl simt 
cum se gândeşte ce să-mi spună. 

— Ei bine... nu pot spune că nu mai pot de bucurie. Ştii 
ce simt în privinţa asta. 

— Nu ai cum să fii mai supărat de faza asta mai mult 
decât sunt eu pe mine însămi. Mă simt dezgustătoare... nici 
n-am putut s-o iau pe Freya în braţe până nu am făcut duş. 

— Ce-ai făcut cu restul pachetului? 

— L-am aruncat, îi zic, după o mică ezitare. 

Dar ezitarea aceea înseamnă minciună. Pentru că nu l- 
am aruncat. Nu ştiu de ce nu l-am aruncat. Am vrut... dar 
am reuşit cumva să vâr ţigările pe fundul genţii mele 
înainte să mă duc la duş. Nu o să mai fumez încă una, aşa 
că nu contează, nu-i aşa? Până la urmă, e acelaşi lucru. O 
să le arunc, şi atunci ce-am spus devine adevărat. Dar 


— 249 — 


pentru moment... pentru moment stau aici, în picioare, în 
braţele lui Owen, amorţită şi ruşinată... pentru moment, e o 
minciună. 

— Te iubesc, zice el ţinându-mă în braţe în continuare. 
Ştii că de asta nu vreau să fumezi, nu-i aşa? 

— Ştiu, îi zic, cu vocea răguşită de lacrimi. 

Apoi Freya se apucă să ţipe, iar eu mă retrag din 
îmbrăţişarea lui şi mă duc s-o iau în braţe. 

Owen rămâne însă confuz. Şi-a dat seama că ceva e în 
neregulă... doar că nu ştie ce. 


Zilele trec una după alta, formând un soi de simulacru de 
realitate, deşi sunt unele lucruri, mici, care îmi arată că, de 
fapt, nu e aşa sau, dacă e, e o nouă normalitate, nu cea pe 
care o ştiam. În primul rând, mă dor maxilarele şi, când o 
zic aşa, într-o doară, Owen îmi răspunde că m-a auzit azi- 
noapte scrâşnind straşnic din dinţi în somn. 

Apoi sunt coşmarurile. Acum nu mai e doar sunetul 
lopeţii cu nisip umed sau zgomotul unei prelate zgâriind 
pământul. Acum visez oameni, autorităţi care mi-o smulg 
pe Freya din braţe, iar gura mea e împietrită într-un țipăt 
mut de groază că o să mi-o ia de tot. 

les la cafea cu grupul meu de foste gravide, aşa cum fac 
de obicei. Mă duc la bibliotecă, aşa cum fac de obicei. 

Dar Freya îmi simte tensiunea şi frica. Se trezeşte 
noaptea din somn plângând, aşa că mă dau jos din pat, 
ameţită, şi mă duc s-o iau rapid din pătuţ înainte să-l 
trezească pe Owen. În timpul zilei e agitată şi mă caută 
întruna, îşi ridică tot timpul mâinile ca să fie luată în braţe, 
până când mă lasă spatele din cauza greutăţii. 

— Poate că îi ies dinţii, zice Owen. 

Dar eu ştiu că nu e asta sau nu e doar asta. E din cauza 
mea. Din cauza fricii şi a adrenalinei care îmi curge prin 
trup, în lapte, în piele, ajungând până la ea. 

Simt că sunt constant în stare de asediu, muşchii gâtului 
îmi sunt ca nişte coarde de oţel, pregătite constant 
pentru... ceva, pentru vreun trăsnet venind din senin să 
distrugă echilibrul fragil în care mă aflu. Dar când vine, în 


— 250 — 


sfârşit, nu e în forma în care mă aşteptam. 


Owen e cel care răspunde la uşă. E sâmbătă şi sunt încă 
în pat, cu Freya lângă mine, întinsă pe pat ca o broască, cu 
gura ei roşie şi umedă, larg deschisă, iar pleoapele fine şi 
trandafirii închise peste ochii care urmăresc vise. 

Când mă trezesc, la marginea patului găsesc o cană de 
ceai şi încă ceva. O vază cu flori. Trandafiri. 

Imaginea mă trezeşte brusc şi zac aşa, încercând să-mi 
dau seama ce-aş fi putut uita. Nu era aniversarea noastră - 
asta e în ianuarie. Ziua mea e în iulie. Ce-o fi? 

In cele din urmă, mă dau bătută. Trebuie să recunosc că 
nu ştiu şi întreb. 

— Owen, îl chem eu domol, iar el intră, o ia în braţe pe 
Freya care începe să se agite, şi o pune pe umăr, o bate pe 
spate, în timp ce ea se întinde şi cască, delicată ca o pisică. 

— Bună, somnorilă. Ai văzut ceaiul pe care l-am pregătit 
pentru tine? 

— L-am văzut, mulţumesc. Dar ce e cu florile? Sărbătorim 
ceva? 

— Şi eu voiam să te întreb acelaşi lucru. 

— Vrei să spui că nu sunt de la tine? îl întreb. 

lau o gură de ceai. E călduţ, dar mă hidratează şi asta 
contează. 

— Nu. Uită-te la felicitare! 

E băgată sub vază, o felicitare anonimă, de la florar, într- 
un plic alb, desfăcut şi nemarcat. Îl trag de sub vază şi-l 
deschid. 

Isa, scrie pe felicitare, un scris de mână pe care nu-l 
recunosc, probabil al florarului. Te rog, primeşte aceste flori 
ca un gest de penitență pentru comportamentul meu. Cu 
prietenie, Luc. 

Oh, Dumnezeule! 

— Deci, ăăă... cine e Luc? întreabă Owen, luându-şi cana 
de ceai şi sorbind uşor, privindu-mă pe deasupra cănii. Ar 
trebui să fiu îngrijorat? 

Comentariul lui ar trebui să fie luat ca o glumă, dar nu e 
sau nu e decât pe jumătate. Nu e genul gelos, dar e ceva 


— 251 — 


curios în privirea lui, ceva speculativ şi nu pot să-l condamn 
pentru asta. Dacă el ar primi trandafiri roşii de la o femeie 
pe care n-o cunosc, probabil că şi eu mi-aş pune nişte 
întrebări. 

— Ai citit felicitarea? l-am întrebat, apoi mi-am dat 
seama, în secunda următoare, văzând cum se întunecă la 
faţă, că n-a fost întrebarea potrivită. Adică... n-am vrut să 
zic că... 

— Pe plic nu era niciun nume, răspunde el pe un ton 
categoric şi ofensat. Am citit ca să văd pentru cine erau. Nu 
te spionam, dacă asta voiai să zici. 

— Nu, zic eu repede, evident că nu asta am vrut să zic. 
Doar că... 

Mă opresc, trag aer în piept. Nimic nu e cum trebuie. N-ar 
fi trebuit s-o iau niciodată pe calea asta. Încerc... prea 
târziu... să mă întorc din drum. 

— Luc e fratele lui Kate. 

— Fratele? exclamă el, ridicând din sprânceană. Am 
crezut că a fost singură la părinţi. 

— Frate vitreg, îi răspund. 

Răsucesc între degete felicitarea. Cum mi-a găsit adresa? 
Owen probabil că se întreabă de ce-şi cere scuze, dar ce 
pot să-i zic? Nu pot să-i spun ce-a făcut Luc. 

— El... a fost o înţelegere la mijloc când eram la Kate. O 
prostie, sincer. 

— Nu zău, zice Owen senin. Dacă aş trimite trandafiri de 
fiecare dată când avem câte o neînțelegere, aş fi la sapă de 
lemn acum. 

— A fost ceva legat de Freya, îi zic eu, ezitant. 

Trebuie să-i zic cumva, fără să-l fac pe Luc să pară căe 
nebun de legat. Dacă îi zic - fără ocolişuri - că Luc mi-a luat 
copilul, copilul nostru, de la persoana în grija căreia era, 
fără să ceară voie, Owen probabil o să vrea să sun la poliţie 
şi nu pot să fac aşa ceva. Trebuie să-i zic adevărul, dar nu 
tot adevărul. 

— Păi... oh, e complicat, dar când am ieşit la cina de 
reuniune, am găsit o dădacă, dar era cam tânără şi nu s-a 
putut descurca în momentul în care Freya a avut o criză de 


— 252 — 


isterie. A fost o prostie - n-ar fi trebuit s-o las pe Freya cu 
un străin, dar Kate a zis că fata are experienţă... Oricum, s- 
a întâmplat că Luc era prin preajmă şi s-a oferit s-o ia pe 
Freya şi s-o ducă la plimbare ca s-o calmeze. Dar eu m-am 
enervat, pentru că nu mi-a cerut voie s-o scoată din casă. 

Ambele sprâncene ale lui Owen s-au ridicat acum. 

— Adică tipul te-a ajutat şi tu mai aveai puţin şi-i luai 
beregata, iar acum tot el îţi trimite trandafiri? Nu e un pic 
exagerat? 

Dumnezeule! Nu fac decât să înrăutăţesc lucrurile. 

— Ideea e că, la momentul respectiv, lucrurile erau puţin 
mai complicate, îi zic eu, încercând vag să mă apăr, ceea 
ce îmi transpare în voce. E o poveste lungă. Putem să 
vorbim despre asta după ce fac un duş? 

— Sigur, zice Owen, ridicând mâinile. Nu mă băga în 
seamă! 

În timp ce apuc un prosop de pe calorifer şi mă înfăşor în 
halatul de baie, îl surprind aruncând o privire la vaza cu 
trandafiri de pe noptieră, având pe chip expresia unui om 
care pune cap la cap o poveste... şi căruia nu prea îi 
convine finalul. 


Ceva mai târziu în aceeaşi zi, în timp ce Owen e cu Freya 
la Sainsbury's să cumpere lapte şi pâine, iau florile din vază 
şi le îndes adânc în tomberon, fără să-mi pese de spinii care 
mă înţeapă şi-mi zgârie pielea. 

Deasupra răstorn gunoiul adunat peste zi într-un sac de 
plastic pe care îl apăs peste trandafiri, ca şi cum gunoiul 
acumulat poate să anuleze prezenţa florilor, apoi trântesc 
peste el capacul tomberonului şi mă întorc în casă. 

Mă spăl pe mâini la chiuvetă, ca să scap de sângele de la 
spini, îmi tremură şi abia mă pot abţine să nu le sun pe 
Kate, pe Fatima şi pe Thea şi să le spun ce-a făcut Luc, să-i 
aflăm motivele. Chiar încerca să-şi ceară scuze? Sau era 
altceva, mai subtil, mai periculos? 

Ba chiar merg până într-acolo încât să iau telefonul şi să 
găsesc numărul lui Kate - dar n-o sun. Are destule pe cap, 
toate au, fără să mai adaug şi eu la fricile lor ceva ce poate 


— 253 — 


nu e decât o simplă scuză. 

Unul dintre lucrurile care nu-mi dau pace e faptul că mi-a 
găsit adresa. O are de la Kate? De la şcoală? Dar, îmi dau 
seama, cu inima grea ca un bolovan, că sunt în cartea de 
telefoane. Isa Wilde. Probabil că nu sunt atât de multe cu 
acelaşi nume în nordul Londrei. Nu i-ar fi fost atât de greu 
să-mi dea de urmă. 

Bat apartamentul în lung şi-n lat, gândindu-mă, 
gândindu-mă întruna, dar apoi trebuie să-mi abat gândurile 
ca să n-o iau razna. Mă duc în dormitor şi golesc dulapul de 
haine al Freyei, sortând body-urile şi salopetele care i-au 
rămas prea mici de câteva luni deja. Activitatea îmi 
absoarbe toată atenţia şi, pe măsură ce teancurile cresc, 
mă trezesc că îngân o melodie, un cântec pop stupid, pe 
care îl ascultasem la radioul lui Kate şi că bătăile inimii mi 
s-au liniştit, iar mâinile nu-mi mai tremură. 

O să calc hăinuţele care i-au rămas mici şi o să le pun la 
păstrare în mansardă, în cutii de plastic, pentru când Freya 
o să aibă, poate, un frăţior sau o surioară. 

Dar abia când mă întorc după maldărul de haine să le 
duc jos unde e masa de călcat, îmi dau seama. Sunt pătate 
cu stropi mici de sânge de la zgârieturile în spinii 
trandafirilor. 

Desigur, aş putea să le spăl. Dar nu sunt sigură că petele 
de sânge ar ieşi din țesătura fină şi moale şi, oricum, îmi 
dau seama uitându-mă la picăturile roşii care se întind şi 
devin ruginii, că nu sunt în stare s-o fac. Lucrurile acestea 
micuţe, perfecte, nevinovate, sunt distruse, pângărite şi n-o 
să le mai privesc niciodată cu aceiaşi ochi. 


— 254 — 


În noaptea aceea zac în pat, ascultând-o pe Freya cum 
scânceşte în pătuţul ei şi pe Owen sforăind uşor lângă mine 
şi nu pot dormi. 

Sunt obosită. Zilele astea sunt mereu obosită. De când s- 
a născut Freya n-am mai dormit nicio noapte ca lumea, dar 
e mai mult de-atât - se pare că nu mai pot să-mi stăpânesc 
gândurile. Îmi amintesc de mantra musafirilor pe care îi 
primeam când era nou-născută - dormi când doarme 
copilul! Şi-mi vine să râd. Voiam să le zic: voi chiar nu 
pricepeţi? N-o să mai dorm niciodată ca lumea. Nu o să mai 
am acel somn greu, starea aceea de inconştienţă completă, 
totală, în care cădeam înainte să apară ea, starea în care 
Owen se pare că pică aşa de uşor. 

Pentru că acum o am pe ea. Freya. Şi ea îmi aparţine şi e 
responsabilitatea mea. Orice s-ar putea întâmpla: să se 
înece în somn, să ia foc casa, să intre vreo vulpe pe geamul 
deschis de la baie şi s-o sfâşie. Aşa că dorm cu o ureche 
ciulită, gata, la cel mai mic semn că ceva nu e cum trebuie, 
să sar în sus, cu inima bătându-mi nebunește în piept. 

Şi acum, nimic nu e cum trebuie. Aşa că nu pot să dorm. 

Mă tot gândesc la Luc, la bărbatul acela furibund de la 
poştă şi la băiatul pe care îl ştiam acum mulţi ani. Şi încerc 
să aduc cele două imagini laolaltă, să le fac să se 
potrivească. 

Îmi tot aduc aminte cât de frumos era. Luc, întins pe 
ponton, în strălucirea stelelor, cu ochii închişi, jucându-se 
cu degetele în apa sărată. Şi-mi aduc aminte cum stăteam 
întinsă lângă el, uitându-mă la profilul lui în lumina lunii şi 
simţindu-mi stomacul strângându-se bolnav de dorinţă. 

Cu el a fost prima dată când... ei bine, să zicem că mi s- 
au aprins călcâiele după el, deşi expresia nu exprimă nici 
pe departe felul în care m-a lovit sentimentul. Am mai 
cunoscut băieţi şi înainte, prieteni de-ai lui Will sau fraţi ai 
colegelor mele de şcoală. Dar n-am mai stat niciodată în 
întuneric, întinsă alături de un băiat frumos de-ţi rupea 

— 255 — 


inima, nu alta. 

Imi amintesc cum stăteam acolo, întinzând mâna spre 
umărul lui - vârfurile degetelor atât de aproape, că 
simţeam căldura pielii lui bronzate şi goale, argintii în 
lumina nopţii. 

Acum, întinsă pe pat, lângă copilul meu şi tatăl lui, mă tot 
gândesc. Imi imaginez cum aş întinde mâna, iar Luc s-ar 
întoarce în lumina domoală a lunii şi şi-ar deschide ochii 
aceia extraordinari. Îmi imaginez cum mi-ar mângâia 
obrazul, îmi imaginez cum l-aş săruta, aşa cum am mai 
făcut-o cândva, cu atâţia ani în urmă. Dar, de data asta, nu 
s-ar mai feri - şi m-ar săruta la rândul lui. Şi simt din nou 
cum se ridică în mine dorinţa aceea în care te-ai putea 
scufunda iar şi iar. 

Inchid ochii, alung gândul, simțind căldura răspândindu- 
mi-se în obraji. Cum pot să stau în pat, lângă partenerul 
meu de viaţă, gândindu-mă la un băiat pe care l-am 
cunoscut acum două decenii? Nu mai sunt o fetişcană. Sunt 
un om matur, o femeie în toată firea, cu un copil. 

lar Luc... Luc nu mai e nici el un băiat. E bărbat, şi încă 
unul plin de furie. lar eu sunt unul dintre oamenii împotriva 
cărora îşi îndreaptă furia. 


— 256 — 


Înainte de reuniunea de la Salten, au trecut luni de zile, 
ba chiar ani în care n-am vorbit cu fetele. Dar acum 
impulsul puternic de a vorbi cu ele e ca o mâncărime 
constantă de piele, o dorinţă dincolo de aparenţe, ca 
ţigările după care tânjesc iar dintr-odată. 

Mă trezesc în fiecare dimineaţă şi mă gândesc la 
pachetul de ţigări care e încă vârât pe fundul genţii şi mă 
gândesc şi la telefonul în care am numerele lor. Ar fi chiar 
aşa de dureros să ne vedem din nou? 

E ca şi cum am atrage destinul, dar cu cât trec aceste 
zile încărcate şi dorinţa începe să fie din ce în ce mai 
puternică, găsesc motive să-mi justific ideea. Nu e vorba 
doar de darul nedorit de la Luc; deşi, e adevărat, o discuţie 
cu ele despre însemnătatea lui ar fi o uşurare. Dar trebuie 
să mă asigur că sunt bine, că se descurcă sub stres. Atâta 
vreme cât ne menţinem povestea - că nu ştim nimic, că n- 
am văzut nimic - nu există niciun fel de dovadă împotriva 
noastră. Şi dacă nu se abate vreuna de la linia pe care ne- 
am propus-o, vor avea mari dificultăţi să dovedească 
contrariul a ceea ce susţinem noi. Dar sunt îngrijorată. Mai 
ales în privinţa Theei şi pasiunii ei pentru băutură. Dacă 
vreuna dintre noi cedează, am terminat-o. Şi acum, că a 
fost descoperit cadavrul lui Ambrose, nu mai e decât o 
chestiune de timp până o să primim un telefon. 

Ideea acelui telefon îmi stă pe creier. De fiecare dată 
când sună, sar în sus şi, înainte să răspund, mă uit bine pe 
ecran să văd cine mă apelează. O singură dată, când am 
văzut număr ascuns, l-am lăsat să intre în mesageria 
vocală, dar n-a lăsat niciun mesaj. Probabil o greşeală, mi- 
am zis eu, cu groaza răspândindu-se în stomac, aşteptând 
să văd dacă sună înapoi. 

N-a mai sunat nimeni înapoi. Dar nu pot să mă abţin să 
nu mă gândesc la acel apel, iar şi iar. Îmi imaginez cum 
sună poliţia şi întreabă de progresia cronologică, despicând 
firul în patru şi găsind nereguli. Şi e un lucru la care mă 

— 257 — 


întorc mereu în minte, imaginându-mi întrebările lor 
atacând întruna problema, din toate unghiurile, ca un 
şobolan prins în laţ, iar eu nu am un răspuns pregătit. 

Ambrose s-a sinucis pentru că era pe punctul de a fi dat 
afară pentru comportament deviant. Pentru că au găsit 
acele desene în portofoliul lui de lucrări sau în biroul lui sau 
aşa ceva. Asta am crezut toate de la bun început. 

Dar dacă aşa stăteau lucrurile, de ce am fost chemate la 
şedinţa aceea din biroul domnişoarei Weatherby abia 
sâmbătă? 

E o cronologie pe care am compus-o şi recompus-o în 
mintea mea, în miez de noapte, cu Owen sforăind lângă 
mine, şi nu reuşesc să-i dau de cap. Ambrose a murit vineri 
noaptea, iar ziua aceea la şcoală a fost absolut normală, de 
la un capăt la celălalt - am mers la cursuri ca de obicei, ba 
chiar am văzut-o pe domnişoara Weatherby la teme, în 
seara aceea, şi era perfect calmă. p 

Când au fost descoperite desenele şi unde? In mintea 
mea începe să se contureze un răspuns, dar nu e unul pe 
care vreau să-l formulez de una singură. 


În sfârşit, la vreo cinci sau şase zile de la articolul din 
Guardian, cedez şi le trimit Theei şi Fatimei un mesaj. 

E vreuna din voi disponibilă să ne întâlnim? Ar fi minunat 
să ne vedem. 

Fatima îmi răspunde prima. 

Poţi să vii la cafea sâmbăta asta? Nu pot până atunci. 
3pm undeva central? 

Minunat, îi răspund. E bine şi pentru mine. Thea? 

Theei îi ia douăzeci şi patru de ore să răspundă, iar când 
o face, e în obişnuitul ei stil laconic. 

P Quot în S Ken? 

Îmi ia mai bine de zece minute în care îmi frământ 
mintea, până îmi pică fisa şi, când îmi pică, Fatima 
răspunde înainte să pot eu să-mi exprim acordul. 

OK, 3pm la Pain Quotidien în South Ken. Ne vedem acolo. 


— Poţi să ai grijă de Freya sâmbăta asta? îl întreb pe 
— 258 — 


Owen, într-o doară, în seara aceea, la masă. 

— Sigur, îmi răspunde, îndesându-şi în gură paste şi 
vorbind printre spaghetele bolognese. Doar ştii că pot să 
am grijă de ea. Ar trebui să ieşi mai des. Care e ocazia? 

— Ah, mă văd cu nişte prieteni, zic eu vag. 

E adevărat, dar nu vreau să ştie tot adevărul: că mă văd 
cu Fatima şi Thea. S-ar întreba de ce atât de devreme, 
după ce abia ne-am întors de la Kate. 

— Îi ştiu? întreabă Owen şi simt o uşoară iritare. 

Nu că nu vreau să-i răspund, doar că acum o săptămână 
nici măcar nu i-ar fi dat prin cap să pună o asemenea 
întrebare. Cred că de la florile de la Luc i se trage. Owen n- 
a zis nimic când s-a întors acasă şi a văzut că florile nu mai 
sunt, dar încă se mai gândeşte la ele. Imi dau seama foarte 
bine de asta. 

— Doar nişte amici, îi zic, apoi adaug prosteşte: E o 
chestie cu cei de la CPN. 

— Ah, mişto! Cine o să fie? 

Simt cum îmi pierd curajul, dându-mi seama de minciuna 
în care m-am înfundat. Am mers cu Owen la cursurile de 
prenatal. Îi ştie pe toţi. O să trebuiască să fiu foarte precisă 
şi, aşa cum zicea Kate, cu mărunţişurile eşti prins la 
înghesuială. 

— Um... Rachel, zic în cele din urmă. Şi cred că o să fie şi 
Jo. Nu sunt sigură de celelalte. 

— Îi laşi lapte muls? întreabă Owen, întinzându-se după 
piper. 

— Nu, zic eu clătinând din cap. O să lipsesc doar câteva 
ore. Ne vedem la o cafea, nu mai mult. 

— Nicio problemă, zice el. O să fie distractiv. O iau în pub 
şi-i dau să mănânce şorici de porc. 

Ştiu că glumeşte - cel puţin în ce priveşte şoriciul de porc 
- dar ştiu că o zice şi pentru că ştie că mă enervez, aşa că îi 
fac pofta şi mă încrunt în glumă şi-l lovesc uşor peste masă, 
râzând, în acelaşi timp, de pantomima noastră conjugală. In 
timp ce eliberez masa de farfurii, mă întreb dacă toate 
relaţiile au genul ăsta de suişuri şi coborâşuri, de ritualuri 
de chemări şi răspunsuri. 


— 259 — 


Când ne prăbuşim în pat în seara aceea, mă aştept ca 
Owen să adoarmă, ca de obicei - dispărând în inconştienţă 
cu viteza şi uşurinţa pe care le invidiez din ce în ce mai 
mult în ultima vreme, dar mă surprinde, atingându-mă prin 
întuneric, mâna lui rătăcind peste abdomenul meu încă 
suferind de la sarcină, coborând între picioarele mele, 
făcându-mă să mă întorc spre el, căutându-i faţa, braţele, 
pieptul cu păr rar şi negru. 

— Te iubesc, îmi zice el după aceea, în timp ce stăm 
întinşi pe spate, cu inimile încă bătând la unison. Ar trebui 
să facem asta mai des. 

— Ar trebui, îi zic. Apoi, ca şi cum n-ar fi fost decât un 
gând răzleţ: Şi eu te iubesc. 

Şi e adevărat, în momentul de faţă, îl iubesc din toată 
inima. 

Îmi vorbeşte iar, pe un ton domol, iar eu adorm încet. 

— Isa, e totul în regulă? 

Deschid ochii în întuneric, inima bătându-mi dintr-odată 
cu putere. 

— Da, îi răspund, încercând să-mi menţin vocea 
somnoroasă şi calmă. Desigur. De ce întrebi? 

Oftează. 

— Nu ştiu. Doar că... Te-ai comportat cam ciudat în 
ultima vreme, ai fost tot tensionată de când ai venit de la 
Kate. 

Te rog. Închid ochii şi-mi încleştez pumnii. Te rog, nu face 
asta, nu mă face să încep iar să te mint. 

— Sunt bine, îi zic şi nu încerc să-mi ascund oboseala din 
voce. Doar că... sunt obosită, cred. Putem să vorbim despre 
asta dimineaţă? 

— Sigur, zice el, dar simt ceva în vocea lui, poate 
dezamăgire. 

Ştie că îi ascund ceva. 

— Îmi pare rău că eşti atât de obosită. Ar trebui să mă 
laşi să mă trezesc eu mai des noaptea. 

— N-are sens, nu-i aşa? îi răspund, cu un căscat. Atâta 
vreme cât mai e la ţâţă. N-ai face decât să mă trezeşti apoi 
pe mine. 


— 260 — 


— Păi, eu tot zic că ar trebui să încercăm să-i mai dăm şi 
biberon, începe Owen, dar am o senzaţie de frustrare care 
creşte în mine şi nu pot să nu mă răstesc la el, chiar dacă 
nu foarte tare. 

— Owen, te rog, te rog, hai să nu avem conversaţia asta 
acum, bine? Ţi-am zis, sunt obosită, vreau să dorm. 

— Sigur, repetă el şi, de data asta, vocea îi e monotonă şi 
potolită. Scuze. Noapte bună. 

Îmi vine să plâng. Îmi vine să dau în el. Nu pot să suport 
şi asta pe lângă toate celelalte. Owen e singura mea 
constantă, singurul lucru din viaţa mea care nu vine la 
pachet cu paranoia şi minciuna. 

— Owen, te rog, îi spun şi vocea îmi tremură puţin, în 
ciuda faptului că nu aş vrea. Te rog, nu fi aşa! 

Dar nu-mi răspunde. Doar stă acolo întins, încovoiat şi 
tăcut sub aşternuturi, aşa că oftez şi mă întorc cu faţa la 
perete. 


— 261 — 


— Pa! strig eu din hol. Sună-mă dacă... ştii tu... 

— O să fie bine, strigă Owen de la etaj. Aproape că îl aud 
cum îşi dă ochii peste cap. 

Ridic privirea şi îl văd pe palier, în uşă, ţinând-o pe Freya. 

— Du-te. Distrează-te. Stai liniştită. Pot să am grijă de 
propriul meu copil, să ştii. 

Ştiu. 

Ştiu, ştiu şi totuşi, când aud uşa apartamentului 
trântindu-se la etaj, iar eu rămânând în hol, simt presiunea 
aceea familiară din piept, funia care mă leagă de Freya 
întinzându-se, întinzându-se... 

Îmi verific geanta să văd dacă am telefonul... dap. 
Cheile... dap. Portofelul... unde mi-e portofelul? Mă uit în 
dreapta şi-n stânga după el, până când privirea mi se 
opreşte pe o scrisoare lăsată pe etajeră, adresată mie. 

O iau şi mă gândesc s-o duc sus, ca să-mi caut şi 
portofelul, dar două lucruri se întâmplă în acelaşi timp. 

Primul e că îmi simt portofelul în buzunarul de la blugi şi- 
mi dau seama ce-am făcut cu el. Al doilea... al doilea e că 
observ că timbrul e din Salten. 

Inima începe să-mi bată mai repede, dar îmi zic că nu am 
niciun motiv de panică. Dacă era ceva de la poliţie, plicul ar 
fi fost ştampilat, nu timbrat şi ar fi arătat ca o 
corespondenţă oficială - scris de calculator, într-unul din 
plicurile acelea cu fereastră din plastic. 

Dar asta e altceva - un plic maro, A5, în care simt câteva 
foi de hârtie. 

Scrisul nu e al lui Kate. E un scris curat, cu litere mari, 
anonime, complet diferit de scrisul generos, plin de bucle al 
lui Kate. 

Să fie ceva de la şcoală? Poate nişte fotografii de la 
masă? 

Ezit un moment, întrebându-mă dacă nu cumva ar trebui 
să pun foile înapoi şi să mă uit pe ele când mă întorc. Dar 
curiozitatea mă înfrânge, aşa că bag un deget în marginea 

— 262 — 


plicului şi-l desfac, rupându-l. 

înăuntru e un teanc de hârtii, poate trei sau patru foi, dar 
par să fie copii xeroxate după ceva - nişte desene, mai 
degrabă decât litere. Le scutur, uitându-mă după o foaie de 
început, care să-mi zică despre ce e vorba şi, pe măsură ce 
foile cad, plutind spre podea, simt cum o mână mi se 
încolăceşte în jurul gâtului şi strânge, atât de tare că mă 
apucă o durere în piept. Sângele mi se scurge de pe chip, 
iar degetele îmi sunt reci şi amorţite şi mă întreb o clipă 
dacă nu cumva fac infarct - pentru că aşa simt. 

Inima o ia nebună la goană, iar respiraţia îmi devine 
superficială şi chinuită. 

Apoi, de sus, aud un zgomot, moment în care un instinct 
puternic de autoconservare preia controlul, aducându-mă în 
patru labe, în faţa fotografiilor pe care dau să le culeg de pe 
jos cu o disperare pe care nici măcar nu mă chinui s-o 
ascund. 

Abia când sunt toate foile înapoi în plic mă străduiesc să 
procesez ce s-a întâmplat, ce-am văzut şi-mi duc mâinile la 
faţă, simțind roşeaţa şi fierbinţeala obrajilor, cu pulsul 
galopând puternic. Cine le-a trimis? De unde au ştiut? 

Dintr-odată e mai urgent ca oricând să ies de aici, să 
vorbesc cu Fatima şi cu Thea şi, cu mâinile tremurând 
puternic, îndes plicul adânc de tot în geantă şi deschid cu 
furie uşa de la intrare. 

Când dau să păşesc în stradă, aud zgomot de sus şi-mi 
ridic privirea ca să-i văd pe Owen şi pe Freya stând la 
fereastra deschisă de deasupra. Owen ţine în mâna lui 
mânuţa grăsană a Freyei şi, când vede că-mi întorc capul, 
îmi face solemn din mână. 

— Slavă Domnului! zice el. 

Râde, încercând s-o stăpânească pe Freya să nu-i fugă 
din braţe. 

— Începusem să cred că ai de gând să-ţi petreci întreaga 
după-amiază în hol! 

— S... scuze, mă bâlbâi, ştiind că obrajii îmi ard, iar 
mâinile îmi tremură. Verificam mersul trenurilor. 

— Pa-pa, mami, zice Owen, dar Freya se smuceşte din 


— 263 — 


braţele lui, lovindu-l cu picioruşele dolofane, vrând s-o pună 
jos, iar el se apleacă şi-i dă drumul. Pa, iubire, zice el şi se 
îndreaptă de spate. 

— Pa, reuşesc eu să zic, cu gâtul sugrumat de emotie şi 
plin de durere, ca şi cum ceva imens mi-l blochează, 
sufocându-mă, împiedicându-mă să vorbesc şi să înghit. Ne 
vedem mai târziu. 

Apoi o iau la fugă, pentru că nu mai sunt în stare să fac 
faţă situaţiei. 


— 264 — 


Când ajung, Fatima stă la o masă în Le Pain Quotidien şi, 
de îndată ce dau cu ochii de ea, o văd tensionată şi 
ţeapănă în scaun, bătând darabana pe masă şi înţeleg 
imediat. 

— Ai primit şi tu unul? o întreb în timp ce mă aşez pe 
scaun. 

Îmi face semn că da, cu chipul palid, ca de mort. 

— Ai ştiut? 

— Ce să ştiu? 

— Ai ştiut că o să vină? şuieră ea printre dinţi. 

— Poftim? Nu! Evident că nu. Cum poţi să mă întrebi aşa 
ceva? 

— Momentul în care a venit... întâlnirea asta. Mi s-a părut 
puţin cam... planificat? 

— Fatima, nu. 

Oh, Doamne, e mai rău decât mi-am imaginat. Dacă 
Fatima bănuieşte că sunt implicată în asta... 

— Nu! aproape că strig în gura mare, protestând la ideea 
că aş fi putut avea ceva de-a face cu asta şi că n-am 
avertizat-o, n-am protejat-o. Evident că n-am ştiut nimic 
despre asta... cum poţi să crezi aşa ceva? E o coincidenţă. 
Şi eu am primit un plic. 

Trag de colţul plicului meu şi-l scot din geantă, iar ea se 
holbează la mine îndelung, apoi pare să-şi dea seama de 
grozăvia a ceea ce-mi reproşa şi-şi revine. 

— Isa, îmi pare rău... nu ştiu la ce m-am gândit. Doar 
că... 
Vine un chelner şi se întrerupe, uitându-se la el cu ochii 
mari. 

— Doamnelor, ce pot să vă aduc? Cafea? Prăjitură? 

Fatima îşi trece o mână peste faţă şi îmi dau seama că 
încearcă să-şi adune gândurile şi că e la fel de şocată cum 
sunt şi eu. 

— Aveţi ceai de mentă? întreabă, în cele din urmă, iar 
chelnerul îi face semn că are şi se întoarce zâmbind spre 

— 265 — 


mine. 

Îmi simt chipul înţepenit, fals, ca o mască de veselie 
peste o prăpastie de temeri. Cumva însă, reuşesc să înghit 
nodul care mă împiedică să respir. 

— Aş vrea... aş vrea un cappuccino, vă rog. 

— Ceva de mâncare? 

— Nu, mulţumesc, zice Fatima şi mă trezesc dând din cap 
cu forţă, confirmându-i spusele. 

Am senzaţia că m-aş îneca dacă aş încerca să înghit ceva 
acum. 

Chelnerul a dispărut să ne aducă băuturile, iar în acelaşi 
timp, uşa de la intrare se deschide, clopoţelul sună, iar eu 
şi Fatima ne întoarcem şi o vedem pe Thea, cu ochelarii 
negri de soare la ochi şi cu buzele date cu ruj roşu, uitându- 
se în jurul ei panicată. Ne zăreşte şi aproape că tresare, 
apoi vine spre noi. 

— De unde ai ştiut? 

Îmi bagă plicul sub nas, holbându-se la mine. 

— De unde dracu' ai ştiut? 

Aproape că ţipă la mine, aruncându-mi cuvintele în ochi, 
plicul tremurându-i între degete. 

— Thee... eu... 

Dar gâtul mi se blochează iar şi nu pot vorbi, nu mă pot 
forţa să rostesc niciun cuvânt. 

— Thee,  calmează-te, zice Fatima, ridicându-se din 
scaun, cu mâinile întinse spre ea, cu palmele în sus. Am 
întrebat-o şi eu acelaşi lucru. Dar e doar o coincidenţă. 

— O coincidenţă? Al dracului de mare coincidenţă! scuipă 
Thea, apoi se opreşte brusc, şocată. Stai puţin, şi tu ai 
primit un plic? 

— Da, şi Isa la fel, răspunde Fatima, arătând spre plicul 
care ieşea din geantă. Nu ştia că o să vină, aşa cum n-am 
ştiut nici eu. 

Thea se uită la Fatima, la mine, apoi pune plicul înapoi în 
geantă şi se aşază pe scaunul liber. 

— Deci... nu avem nicio idee despre cine ni le-a trimis? 

Fatima clatină încet din cap şi spune: 

— Dar avem o idee destul de clară despre locul din care 


— 266 — 


provin, nu? 

— Ce vrei să zici? întreabă Thea cu vehemenţă. 

— Păi, cum adică ce vreau să zic? Kate a zis că a distrus 
toate... desenele de felul acesta. Fie ne-a minţit, fie astea 
vin de la şcoală. 

— Futu-i! strigă tare Thea, atât de tare, încât chelnerul 
care a venit să ia comanda, aşteptând cuminte, pleacă 
discret ca să revină într-un moment mai potrivit. În pizda 
mamii lor de cretini nenorociţi, înjură ea luându-şi capul în 
mâini, şi văd cum unghiile îi sunt roase până la sânge. Aţi 
întrebat-o? spune ea în cele din urmă. Pe Kate, zic? 

— Ba bine că nu, tu ce crezi? zice Fatima înnegurată. 
Dacă ăsta vrea să fie şantaj din partea ei, atunci s-a chinuit 
ceva să-şi deformeze scrisul şi să trimită plicurile anonime, 
aşa că, dacă o întrebăm, nu cred că e dispusă să 
recunoască faptul că ea le-a trimis. 

— Nu se poate să fie Kate, explodez eu, exact în 
momentul în care chelnerul apare cu băuturile noastre, aşa 
că ne oprim şi aşteptăm în tăcere, cu obrajii roşii de 
enervare, să lase băuturile pe masă şi să ia comanda Theei, 
un espresso dublu. 

După ce dispare, le zic, cu vocea ceva mai scăzută: 

— Imposibil. Nu se poate şi gata... ce motiv ar fi avut să 
trimită aşa ceva? 

— Nici mie nu-mi place ideea mai mult decât ţie, se 
răsteşte Fatima. La dracu'! La dracu”, ce haos e totul! Dar 
dacă nu le-a trimis Kate, cine le-a trimis? Cei de la şcoală? 
Ce motiv să fi avut e/să trimită plicurile? Isa, vremurile s-au 
schimbat. În ziua de azi, judecătorii nu mai condamnă 
fetişcanele pentru că n-au fost cuminţi - chestia asta s-ar 
transforma într-un scandal de abuz şi Internatul Salten s-ar 
trezi în mijlocul lui. Felul în care au ţinut să rezolve 
problema a fost şocant şi au aproape la fel de multe de 
pierdut ca şi noi. 

— N-am fost abuzate, zice Thea. 

Îşi scoate ochelarii de pe nas, lăsându-ne să vedem 
pungile negre de sub ochi. 

— Ambrose a fost orice altceva, dar agresor n-a fost. 


— 267 — 


— Thea, asta n-are a face, zice Fatima. Indiferent care au 
fost motivele lui, a abuzat de poziția în care se afla şi nu 
există dubii în privinţa asta, şi o ştii la fel de bine ca mine. A 
fost un prost iresponsabil. 

— A fost un artist, i-o întoarce Thea. Şi nu s-a atins nici 
măcar de un fir de păr din capul nostru, decât dacă tu ştii 
altceva. 

— Dar presa nu va vedea lucrurile aşa! şuieră iar Fatima 
printre dinţi. Trezeşte-te, Thee. Tu nu pricepi că asta 
constituie un posibil mobil? 

— Mobil pentru ce... pentru sinucidere? 

Pentru o clipă, pe chipul Theei se citeşte confuzie, dar 
apoi îi explic clar: 

— Mobil pentru crimă... comisă de noi, nu-i aşa, Fatima? 
Asta vrei să zici? 

Dă din cap aprobator, cu faţa palidă contrastând cu 
hijabul de culoarea vinului negru, iar eu simt iar cum mi se 
strânge gâtul, sufocându-mă. In mintea mea, imaginile se 
adună iar - tuşele delicate ale creionului lui Ambrose, o 
curbă aici, o linie dincolo, o buclă de păr... trupul din 
imagini s-a schimbat, dar chipul meu, nu există niciun 
dubiu, cu toată groaza pe care faptul în sine îl trezeşte în 
mine, chipul meu e încă al meu, după toţi aceşti ani, 
privindu-mă de pe hârtie, atât de nesigură şi atât de 
incredibil de vulnerabilă... 

— Poftim? Thea râde tulburată. Nu. Nu! E ridicol! Cine ar 
crede aşa ceva? Pur şi simplu, nu văd logica! 

— Uite care-i faza, zice Fatima deja obosită. Acum 
şaptesprezece ani nu ne gândeam la noi, ne gândeam că 
descoperirea desenelor ar acuza un singur om: pe 
Ambrose. Desenele erau, pur şi simplu, un dezastru pentru 
el. Dar priveşte acum lucrurile în lumina dură a maturității. 
Ce-ai gândi dacă ai vedea aşa ceva în presă, în ziua de azi? 
Ai un grup de fete dintr-un internat, curtate de un profesor, 
iar printre fete e şi fiica lui. Ai auzit-o pe Kate - oamenii din 
sat deja speculează că Ambrose îşi molesta fata. Desenele 
astea, ieşind la suprafaţă aşa, acum, după toate tentativele 
lui Kate de a scăpa de ele? Asta schimbă radical relaţia 


— 268 — 


noastră cu Ambrose, Thee. Ajungem din elevele lui, 
victimele lui. Şi, câteodată, victimele se mai şi răzbună. 

Şopteşte, cuvintele ei de-abia se aud în zarva din 
cafenea, dar dintr-odată îmi vine să-i pun mână peste gură, 
s-o fac să tacă, pentru numele lui Dumnezeu, să tacă şi 
gata! Pentru că are dreptate. Am îngropat un cadavru. Nu 
avem niciun alibi pentru noaptea în care a murit. Chiar 
dacă nu va ajunge în instanţă, oamenii vor vorbi. 

Espresso-ul Theei soseşte în tăcerea care s-a lăsat între 
noi şi ne bem cafeaua, fiecare pierdută în lumea ei, 
gândindu-ne la posibilele consecinţe pe care un astfel de 
scandal le-ar avea asupra carierelor noastre, asupra 
relaţiilor, copiilor... 

— Şi atunci, cine? întreabă Thea în cele din urmă. Luc? 
Cineva din sat? 

— Nu ştiu, geme Fatima. Orice am spus mai înainte, nu 
cred că sunt trimise de Kate, pur şi simplu nu cred. Dar, fie 
că le-a trimis ea, fie că nu, tot ne-a minţit când a zis că le-a 
distrus. Desenele astea nu sunt cele pe care ni le-au arătat 
cei de la şcoală, nu-i aşa? 

— N-o să-ţi vină să crezi, zice Thea, cu o oarecare iritare, 
dar admiraţia faţă de cum am ieşit în desenele alea nu era 
tocmai prima chestie pe lista de priorităţi din ziua aceea. 
Isa? Tu-ţi aduci aminte? 

— Nu ştiu, zic eu încet. 

Încerc să-mi aduc aminte imaginile răsfirate pe birou în 
ziua aceea. Erau doar vreo şase coli de desen şi numai una 
era cu mine, singură, sau, cel puţin, aşa cred... 
Dumnezeule, ce greu mi-e să-mi aduc aminte! Dar de un 
lucru sunt sigură - plicul în care le-am primit azi conţinea 
cel puţin trei sau patru coli şi mult mai multe imagini decât 
am văzut împrăştiate pe biroul domnişoarei Weatherby. 

— Cred că ai dreptate, îi zic în sfârşit. Nu cred că astea 
sunt cele pe care le deţinea şcoala. Asta dacă nu cumva au 
păstrat câteva pe care nu ni le-au arătat. Cele pe care ni le- 
au arătat... nu erau aşa multe. Dar cred că şi Fatima are 
dreptate - cei de la şcoală nu au niciun motiv să ni le 
trimită, nu-i aşa? Au la fel de multe de pierdut ca noi. 


— 269 — 


— Cine atunci... Luc? vrea Thea să ştie. 

Ridic neputincioasă din umeri. 

— Mary Wren? Şi ce? E o avertizare sau cineva încearcă 
să ne protejeze? Poate e Kate care ne returnează desenele 
ca să nu fie folosite împotriva noastră mai târziu? 

— Mă îndoiesc, îi zic. 

Mi-ar plăcea să cred în versiunea asta - versiunea care 
nu presupune să ne uităm peste umăr, aşteptând să vedem 
ce şantaj aduc cu ele aceste desene. 

— Dar sunt copii, nu originale. De ce să ne trimită copii? 

Deşi, chiar în momentul în care o zic, îmi dau seama cât 
de greu i-ar fi lui Kate să se despartă de ele. Până la urmă, 
numai Dumnezeu ştie cum s-a agăţat de fiecare lucru care 
i-a aparţinut tatălui ei. 

— Poate vrea să ne dea de ştire de existenţa lor? zice 
Thea, dar vocea îi e nesigură. 

Clatin din cap. 

— Ne-ar fi zis la Moară. Să ni le trimită acum prin poştă... 
nu are sens. 

— Ai dreptate... zice Fatima. Nu are sens să ni le trimită 
acum. 

Cuvintele ei au un ecou neplăcut şi, brusc, îmi vin în 
minte dubiile stârnite în mine în miez de noapte şi am 
sentimentul că mă scufund sub greutatea acestor fotocopii 
şi a fricii mele privind însemnătatea lor. 

Înghit cappuccino-ul şi, când aşez cana înapoi pe masă, 
răsună cu zgomot pe farfurioară, trădându-mi nervozitatea 
pe care o resimt în privinţa a ceea ce urmează să spun. Aşa 
de mult îmi doresc să greşesc! Aş vrea ca Fatima şi Thea 
să-mi alunge dubiile... dar nu cred că au cum. 

— Mda, păi mai e ceva, zic eu, fără tragere de inimă, iar 
Fatima şi Thea ridică privirea la mine, amândouă deodată. 
Înghit din nou, simţindu-mi brusc gâtul uscat şi amar de la 
cofeină. E ceva, ceva la care m-am gândit, apropo de 
momentul în care au venit desenele... nu astea, adaug eu. 
Cele pe care le-au găsit cei de la şcoală. 

— Ce vrei să spui? întreabă Fatima. Ce moment? 

— Ziua în care a murit Ambrose s-a desfăşurat complet 


— 270 — 


normal, nu-i aşa? 

Amândouă dau din cap că da. 

— Dar nu înţeleg cum. Dacă cei de la şcoală ştiau de 
existenţa desenelor, dacă au vorbit cu Ambrose despre ele, 
atunci de ce au aşteptat douăzeci şi patru de ore până săni 
le bage pe gât? Şi de ce ne-au vorbit atunci ca şi cum nu 
ştiau exact cine le-a desenat? 

— Pen... pentru că... începe Thea, dar se opreşte, 
încercând să-şi pună ordine în idei. Adică... vreau să spun... 
întotdeauna am crezut că ne-au spus nouă înainte să stea 
de vorbă cu Ambrose. Aşa trebuie să se fi întâmplat, 
corect? Altfel ar fi ştiut că erau ale lui, el n-ar fi negat, nu? 

Dar Fatima deja ajunsese la concluzia ei. Era albă la faţă, 
cu ochii negri fixaţi pe mine şi cu un soi de frică în ei, care 
băga groaza şi în mine. 

— Înţeleg ce vrei să zici. Dacă n-au vorbit cu Ambrose, de 
unde a ştiut el că aveam să fim toţi expuşi? 

Tăcând, îi fac semn că da. Am sperat, în ciuda tuturor 
evidenţelor, că Fatima - Fatima cea rece, calculată, cu 
mintea ei clară şi gândirea ei logică - să găsească o hibă în 
raţionamentul meu. Acum ştiu că nu e niciuna. 

— Părerea mea e, zic eu încet, şi de fapt nici măcar nu 
mai e o părere, cred că este al dracului de sigur că cei de la 
şcoală n-au văzut desenele acelea decât după moartea lui 
Ambrose. 

Urmează o tăcere, una plină de groază. 

— Deci, ce zici tu... vorbeşte şi Thea în cele din urmă şi 
văd cum încearcă să pună totul cap la cap, să facă lucrurile 
să însemne altceva, să ajungă la altă concluzie decât cea 
pe care încercam toate trei s-o evităm. Deci, ce zici tu... 

Se opreşte din nou. 

Tăcerea umple aerul, zgomotul cafenelei este dintr-odată 
îndepărtat, aproape mut în contrast cu vorbele care îmi urlă 
în cap. 

Nu-mi vine să cred că o să zic asta cu voce tare, dar 
cineva trebuie s-o facă. Trag adânc aer în piept şi mă 
străduiesc s-o zic pe şleau. 

— Ce vreau să zic e că, fie cineva îl şantaja... şi ştia că 


— 271 — 


imaginile astea urmau să fie trimise şi a acţionat înainte să 
se facă rahatul praf... fie... 

Dar mă opresc, pentru că nu pot să rostesc acest gând, e 
prea îngrozitor, e ceva ce va schimba totul: ce s-a 
întâmplat, ce-am făcut noi şi, mai ales, înainte de toate, 
posibilele consecinţe. 

Fatima e cea care spune totul, Fatima care e obişnuită să 
dea informaţii care ţin de viaţă şi moarte - diagnostice care 
schimbă vieţi, rezultate care te lovesc ca pumnul în stomac. 
Bea ultimele guri de ceai de mentă şi-mi termină fraza, pe 
un ton neutru. 

— Fie cineva l-a omorât. 


— 272 — 


În metrou, în drum spre casă, faptele încep să se 
amestece în mintea mea, să se aranjeze şi să se 
rearanjeze, de parcă n-aş fi în stare să înţeleg ce se 
întâmplă decât dacă amestec cărţile şi tai din nou. 

Complice la crimă. Şi, dacă Fatima are dreptate, chiar 
suspectă de crimă. 

Asta schimbă totul şi simt că mă ia cu frisoane înțelegând 
în ce rahat ne-am băgat fără să ne dăm seama. Sunt 
furioasă - mai mult decât furioasă. Furibundă. Furioasă pe 
Fatima şi Thea pentru că n-au fost în stare să-mi dea niciun 
fel de asigurări. Furioasă pe mine pentru că nu mi-am dat 
seama de asta mai devreme. Am amânat şaptesprezece ani 
să mă gândesc la ce-am făcut în seara aceea. Am petrecut 
şaptesprezece ani negândindu-mă la ce s-a întâmplat, 
încercând să îngrop amintirile sub mii de straturi de 
nimicuri mundane, griji şi planuri de zi cu zi. 

Ar fi trebuit să mă gândesc la asta. 

Ar fi trebuit să mă gândesc la asta în fiecare zi, să 
analizez din fiecare unghi posibil. Pentru că, acum că am 
tras de acest fir, întreaga țesătură a trecutului începe să se 
desfacă. 

Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât sunt mai convinsă 
că desenele au apărut în acea dimineaţă, în dimineaţa de 
după moartea lui Ambrose. Am vorbit cu domnişoara 
Weatherby în seara aceea, după cină, m-a întrebat de 
mama şi de planurile mele de weekend. N-a existat nici 
măcar o singură clipă care să sugereze şocul crud şi furia 
pe care le-am văzut în ochii ei în ziua următoare. Ar fi putut 
fi o făţarnică şi jumătate - dar de ce? Conducerea şcolii nu 
avea niciun motiv să aştepte până a doua zi ca să ne pună 
în faţă desenele. Dacă domnişoara Weatherby le-ar fi văzut 
în vinerea aceea, ar fi putut să ne cheme în biroul ei în 
aceeaşi zi. 

Nu, concluzia era inevitabilă: desenele au apărut după 
moartea lui Ambrose. 

— 273 — 


Dar cine le-a trimis? Şi, mai important de-atât, de ce? 

Cineva care îl şantaja şi care, în sfârşit, şi-a dus la 
îndeplinire ameninţarea? 

Sau cineva care l-a omorât, încercând să ofere un motiv 
pentru sinuciderea lui? 

Sau, se poate... oare era posibil... ca Ambrose însuşi să le 
fi trimis, într-o criză de remuşcare, înainte să-şi 
administreze doza fatală? 

Dar resping ideea asta de îndată. Poate că Ambrose a 
greşit desenându-ne, din punct de vedere legal şi moral, 
poate că a fost un abuz al poziţiei lui, cum a zis-o Fatima. 
Poate că, în timp, şi el ar fi ajuns să gândească aşa. 

Dar sunt absolut convinsă, sută la sută sigură că, 
indiferent care erau sentimentele lui Ambrose, n-ar fi trimis 
niciodată desenele acelea la şcoală. Nu ca să scape de 
scandal, ci pentru că nu ne-ar fi pus niciodată în situaţia de 
a suferi oprobriul public care, clar, urma după o astfel de 
descoperire, n-ar fi pus-o pe Kate niciodată în asemenea 
postură. Afecţiunea lui, dragostea lui pentru noi era prea 
mare şi, stând în acest metrou care trece hurducându-se 
prin tunel, cu faţa mângâiată de un curent cald şi plin de 
praf, atâta lucru ştiu sigur, de dragul lui Kate şi al nostru, al 
tuturor, şi anume că ne-a iubit. 

Şi atunci, cine? 

Un şantajist din sat, cineva care a venit la Moară în ziua 
aceea şi a văzut ceva şi s-a gândit că-i poate fi de folos? 

Vreau să fie adevărat. Pentru că alternativa... alternativa 
e aproape de neimaginat. 

Crimă. 

Şi atunci sunt şi mai puţini oameni care să aibă un motiv. 

Nu Luc. El e singura persoană care a avut cel mai mult de 
pierdut de pe urma morţii lui Ambrose. Şi-a pierdut casa, 
sora şi tatăl adoptiv. A pierdut orice pârghie de siguranţă 
pe care o avusese vreodată. 

Niciunul dintre săteni; cel puţin, nu unul de care să ştiu 
eu. Poate că vreunul l-a şantajat. Dar niciunul nu avea 
motiv să-l omoare pe unul de-ai lor. 

Şi atunci cine? Cine avea acces la desene şi la 


— 274 — 


ascunzătoarea lui Ambrose şi cine era în casă în ziua în 
care a murit? 

Îmi masez tâmplele, încercând să nu mă gândesc la asta 
şi încercând să nu mă gândesc la ultima conversaţie pe 
care am avut-o cu Fatima şi Thea în timp ce mergeam spre 
staţia de metrou din South Kensington, cu ochelarii de 
soare la ochi ca să nu ne orbească soarele arzător de vară. 

— Ascultă, mai e ceva... a zis Thea, apoi s-a oprit sub 
arcada staţiei de metrou, ducându-şi degetele la gură. 

— Dar încetează odată cu rosul unghiilor, i-a zis Fatima, 
oarecum îngrijorată şi nu pe un ton acuzator. Ce? Ce e? 

— E... e vorba de Kate. Şi Ambrose. Rahat! a exclamat 
ea, trecându-şi degetele prin părul scurt, iar chipul îi era 
încremenit, de stres. Nu. Nu, nu contează. 

— Nu poţi să zici aşa ceva şi apoi să nu ne spui până la 
capăt, i-am răspuns, punându-i o mână pe braţ. In plus, e 
evident că te roade. Scuipă tot, indiferent ce e. O să te 
simţi mai bine. Cum se zice... o problemă împărtăşită e o 
problemă rezolvată, nu? 

— Dă-o dracului, zice Thea brutal. Ca şi cum: vai, cât de 
mult bine ne-a făcut nouă împărtăşitul ăsta, a spus cu 
chipul schimonosit. Uite care-i faza, ce-am să vă zic acum... 
nu e că aş crede... nu vreau ca voi să credeţi că... 

S-a poticnit, strângându-se de puntea nasului, sub 
ochelari, dar eu şi Fatima am rămas tăcute, simțind că, 
dacă voiam să ne facă totuşi o confesiune, nu aveam 
încotro decât să aşteptăm. 

În cele din urmă, ne-a zis. 

Ambrose plănuia s-o ia pe Kate de-acolo. Imediat. S-o 
ducă la alt internat. 

l-a zis Theei în weekendul anterior, când era foarte beat. 
Eu, Kate şi Fatima înotam în Estuar, dar Thea rămăsese la 
Moară cu Ambrose, iar el băuse vin roşu şi se holba la 
tavanul boltit şi încerca să se împace cu o alegere pe care 
nu voia s-o facă. 

— M-a întrebat despre şcoli, ne-a zis Thea. Cum era 
Salten în comparaţie cu celelalte locuri în care am fost. 
Dacă eram de părere că mi-a făcut rău faptul că am 


— 275 — 


schimbat şcoala atât de des. Era beat, foarte beat şi nu 
vorbea cum trebuie, până la capăt, dar apoi a zis ceva de 
legătura dintre părinte şi copil şi am simţit cum mi se 
strânge stomacul. Vorbea despre Kate. 

Trage adânc aer în piept, ca şi cum chiar şi acum 
revelaţia o şochează. 

— l-am zis: „Ambrose, nu face asta. O să-i frângi inima lui 
Kate.” Nu mi-a răspuns imediat, dar, în cele din urmă, mi-a 
zis „Ştiu. Dar nu am cum să... Nu mai pot să continui aşa. 
Nu e bine, nimic nu e bine.” 

Ce nu mai putea continua? Thea l-a întrebat sau, cel 
puţin, a încercat; dar noi tocmai ne întorceam şi Ambrose a 
clătinat din cap, şi-a luat sticla de vin şi s-a dus sus, în 
studioul lui, a închis uşa după el, înainte ca noi, restul, să 
venim înapoi din Estuar, scuturându-ne apa din păr şi 
râzând. 

Şi pe tot parcursul serii şi în săptămâna care a urmat, 
Thea s-a tot uitat la Kate, întrebându-se dacă ştia ce 
plănuia tatăl ei. Dacă ştia ce grozăvie... 

Apoi, Ambrose a murit. Şi totul s-a destrămat. 


Nu mai pot continua aşa. Vocea Theei, un ecou al vocii lui 
Ambrose, îmi răsuna în cap în drumul de la staţia de 
metrou spre casă şi abia dacă simţeam arsura soarelui 
după-amiezii în ceafă, atât de preocupată eram de 
propriile-mi gânduri. 

E greşit, e complet greşit. Ce-a vrut să zică? Încerc să-mi 
imaginez ce-ar fi putut Kate să facă atât de rău încât el să 
ia decizia s-o trimită departe - dar imaginaţia mea dă 
rateuri. A văzut-o pe Kate, ne-a văzut pe toate, de fapt, 
trecând cu greu prin acel an, făcând greşeli şi luând 
hotărâri îndoielnice, experimentând băutura, drogurile şi 
sexualitatea. Şi n-a zis nimic. Într-un fel, nici nu e de 
mirare, căci, având în vedere trecutul lui, nu era prima 
persoană care să arunce cu piatra. Ne-a supravegheat 
doar, cu dragoste, şi a încercat să ne spună, fără să ne 
judece, când riscam prea mult şi ne puneam în pericol. 
Singura dată când l-am văzut cu adevărat furios a fost când 


— 276 — 


Kate a luat pastilele acelea la discotecă. 

— Ai înnebunit? a urlat el atunci. Ştii ce fac pastilele 
astea din corpul tău? Pentru Dumnezeu, ce avea dacă 
fumai nişte iarbă?! 

Dar chiar şi atunci, n-a pedepsit-o, nu i-a restricţionat 
programul - ci doar şi-a exprimat îngrijorarea şi 
dezamăgirea. Ţinea la ea, la noi. Voia să ne fie bine. Clătina 
nemulţumit din cap când ne vedea că fumăm, se uita cu 
tristeţe la Thea când apărea cu bandaje şi plasturi peste 
tăieturi şi arsuri ciudate. Când ne duceam la el cu vreo 
problemă, ne dădea un sfat, ne asculta. Dar atât. Nu exista 
niciun fel de condamnare, de indignare morală. Nu ne-a 
făcut niciodată să ne simţim prost sau să ne fie ruşine. 

Ne-a iubit pe toate. Dar, mai presus de orice, a iubit-o pe 
Kate - a iubit-o cu o dragoste atât de puternică, încât, 
câteodată, îţi tăia răsuflarea. Poate că asta se datora 
faptului că au fost doar ei doi atât de multă vreme, după 
moartea mamei lui Kate - dar, câteodată, era ceva în felul 
în care o privea, în felul în care îi dădea părul după ureche, 
în felul în care o evoca în tablourile lui, în felul în care 
încerca... nu s-o surprindă, nu neapărat ăsta e cuvântul, cât 
să-i găsească chintesenţa care i-ar fi permis să păstreze 
pentru totdeauna ceva din ea pe o coală de hârtie, de unde 
să nu poată nimeni să i-l ia. Era o odă a adorării pe care am 
surprins-o uneori şi la părinţii mei, dar vag, ca şi cum m-aş 
fi uitat printr-un geam aburit sau de la o distanţă foarte 
mare. Însă, în Ambrose, era ca o flacără care ardea cu 
patimă. 

Pe noi ne iubea, dar Kate era parte din el. Mi-e imposibil 
să accept că ar fi putut s-o trimită departe de el. 

Ce-ar fi putut să facă ea atât de rău, încât Ambrose să 
simtă că nu are ce face decât să se despartă de ea? 

— Eşti sigură? am întrebat-o pe Thea, simţindu-mă de 
parcă viaţa îmi era zdruncinată din temelii, ca într-un glob 
de zăpadă în care zăpada se reaşază. Chiar asta a spus? 

Dar ea s-a mulţumit să dea din cap afirmativ, iar apoi, 
când am insistat, mi-a răspuns: 

— Chiar crezi că aş fi înţeles greşit aşa ceva? 


— 277 — 


Nu mai pot continua aşa... 

Ce s-a întâmplat, Ambrose? A făcut Kate ceva? Sau... şi 
gândul era ca un cuţit în stomac... S-a întâmplat altceva? 
Ceva de care Ambrose o apăra pe Kate? Sau ceva ce-a 
făcut el însuşi? 

Nu ştiu. Nu pot să răspund la întrebări, dar mi se învârte 
capul din pricina lor, în timp ce picioarele înghit distanţa 
dintre metrou şi casă. 

Ajung aproape de casă şi curând o să trebuiască să las la 
o parte gândurile astea şi să devin partenera de viaţă a lui 
Owen şi mama Freyei. 

Dar întrebările nu-mi dau pace, sunt creaturi cu aripi şi 
gheare care mă agaţă şi mă lovesc cu o asemenea putere, 
încât tresar, ferindu-mi faţa ca şi cum m-aş feri de ele, dar 
nu reuşesc. 

Ce-a făcut? Ce-a făcut de merita să fie trimisă de-acasă? 
Şi ce ar fi fost ea în stare să facă, numai să-l oprească? 


— 278 — 


Complice la crimă. 

Complice la crimă. 

Indiferent de câte ori repet fraza asta în mintea mea, nu 
reuşesc s-o pricep. Complice la crimă. O infracţiune care se 
pedepseşte cu închisoarea. În întunericul încăperii mele, cu 
draperiile opace trase pe geamuri ca să nu intre soarele 
serii, cu Freya în braţe, fraza repetată întruna vine peste 
mine în valuri de teroare care-mi dau frisoane. Complice la 
crimă. 

Apoi, îmi apare ca o străfulgerare în întuneric. Biletul de 
adio. De el trebuie să mă agăţ. 

O adorm pe Freya la sân, iar ea pare să doarmă profund, 
dar, când încerc s-o desprind de mine, se prinde ca o 
maimuţă, cu degeţelele ei puternice şi începe să sugă iar, 
cu o hotărâre reînnoită, îngropându-şi faţa în sânul meu, ca 
şi cum s-ar putea întoarce în trupul meu, acolo unde se 
simte în siguranţă. 

După un minut, îmi dau seama că n-o să-mi dea drumul 
fără să se opună vehement, şi oftez, lăsându-mă cu toată 
greutatea pe scaunul de alăptat, lăsându-mi gândurile să 
roiască iar, să danseze înainte şi înapoi, în legea lor. 

Biletul lui Ambrose. Biletul de adio. Cum să fi scris un 
bilet de adio, dacă a fost omorât? 

L-am citit, deşi tot ce-mi pot aminti acum sunt fraze 
scurte şi fragmente, şi felul în care scrisul părea să se 
dezintegreze în literele chinuite de la final. Sunt împăcat cu 
hotărârea mea... te rog să mă crezi, draga mea Kate, că fac 
asta din dragoste - ultimul lucru pe care íl pot face ca să te 
protejez... Te iubesc, aşa că, te rog, mergi mai departe: 
trăieşte, iubeşte, fii fericită. Şi, mai presus de toate, nu lăsa 
ca toate astea să fie în van. 

Dragoste. Protecţie. Sacrificiu. Acestea au fost cuvintele 
care au rămas cu mine în toţi anii ăştia. Şi, în contextul a 
ceea ce credeam atunci, cuvintele acestea aveau sens. 
Dacă Ambrose ar fi trăit, întregul scandal al schițelor ar fi 

— 279 — 


ieşit la iveală - el ar fi fost dat afară, iar numele lui, 
împreună cu cel al lui Kate, ar fi fost târât în noroi. 

La vremea aceea, când am fost chemate în biroul 
domnişoarei Weatherby, am avut sentimentul că lucrurile 
se potrivesc, au sens. Ambrose a văzut furtuna venind şi a 
făcut singurul lucru pe care îl putea face ca s-o protejeze pe 
Kate - şi-a pus capăt zilelor. 

Dar acum... acum nu mai sunt atât de sigură. 

Mă uit la copilul din braţele mele şi nu-mi imaginez o 
situaţie în care aş putea s-o părăsesc de bunăvoie şi 
nesilită de nimeni. Nu că nu-mi pot imagina un părinte care 
îşi ia viaţa - ştiu că sunt astfel de oameni. A fi părinte nu e 
o garanţie că te imunizezi în faţa depresiilor insuportabile 
sau a stresului, dimpotrivă chiar. 

Dar Ambrose nu era deprimat. Eram cât se poate de 
sigură. Şi, mai mult decât atât, era ultima persoană care să 
ţină la reputaţia lui. Avea bani. Avea prieteni în străinătate, 
mulţi prieteni. Şi, mai presus de toate, îşi iubea copiii. Nu- 
mi pot imagina că i-ar fi lăsat să înfrunte balaurii de care el 
însuşi se temea. Ambrose pe care l-am cunoscut eu şi-ar fi 
luat copiii cu el şi i-ar fi dus la Praga sau în Thailanda sau în 
Kenya - şi nu l-ar fi durut nici în fund de scandalul pe care l- 
ar fi lăsat în urmă, pentru că ar fi avut cu el arta şi copiii, şi 
acestea erau cele mai importante lucruri din lume pentru 
el. 

Cred că am ştiut asta dintotdeauna. Doar că a fost nevoie 
ca eu, la rândul meu, să devin părinte, ca să-mi dau seama. 

Freya adoarme în cele din urmă, gura îi rămâne moale, 
capul îi cade pe spate, iar eu o las uşor pe cearşaful alb şi 
ies pe vârfuri din cameră, ducându-mă jos, la Owen, care 
stă pe canapea şi se uită la o emisiune uşoară şi 
plictisitoare, pe Netflix. 

Ridică privirea în momentul în care intru în cameră. 

— A adormit? 

— Da, era ruptă de oboseală. Nu cred că a fost foarte 
mulţumită că am plecat de-acasă azi. 

— La un moment dat, trebuie să mai tai din cordonul 
ombilical... zice Owen, tachinându-mă uşor. 


— 280 — 


Încearcă doar să mă stârnească, ştiu asta, dar sunt 
obosită şi stresată şi lipsită de echilibru psihic din cauza 
tuturor celor întâmplate azi; şi încă mai încerc să pricep 
revelaţiile Theei şi de unde a apărut plicul cu pozele, aşa că 
mă răstesc la el, fără să vreau. 

— Pentru Dumnezeu, Owen, are şase luni. 

— Dar ştiu asta, zice el, înţepat, luând o gură din berea 
pe care o avea la îndemână. Ştiu ce vârstă are la fel de 
bine ca şi tine. E şi copilul meu. Sau, cel puţin, asta mi s-a 
dat de înţeles. 

— Asta ţi s-a dat de înţeles? 

Simt cum mi se urcă sângele în cap, iar vocea mea, în 
momentul în care repet cuvintele, e foarte ascuţită şi 
musteşte de furie. 

— Asta ţi s-a dat de înțeles? Ce mama dracului vrea să 
însemne asta? 

— Hei! Owen trânteşte paharul de bere cu destulă 
putere. Să nu mă înjuri! Isa, Dumnezeule! Ce s-a întâmplat 
cu tine în ultima vreme? 

— Ce s-a întâmplat cu mine? 

Aproape că nu mai sunt în stare să articulez cuvintele, de 
furie. 

— Adică tu te apuci şi-mi arunci aşa, din senin, că Freya 
nu e copilul tău şi tot tu mă întrebi ce s-a întâmplat cu 
mine? 

— Freya nu e... ce naiba? 

Chipul lui e confuz şi îl văd cum reia în minte conversaţia 
din ultimele minute, apoi îşi dă seama. 

— Nu! Ţi-ai ieşit din minţi? De ce-aş fi vrut să zic aşa 
ceva? Încercam doar să zic că ar trebui să te mai relaxezi 
uneori, că sunt tatăl Freyei, dar nu şi-ar da nimeni seama 
de asta după timpul pe care apuc să-l petrec având grijă de 
ea. Cum naiba ai putut să gândeşti că eu aş putea sugera 
că n-ar i... 

Se opreşte, nu mai are cuvinte, iar eu simt cum obrajii 
îmi iau foc când înţeleg ce-a vrut de fapt să zică, dar furia 
mea nu se poate domoli; ba, dimpotrivă, creşte în 
intensitate. Nimic nu te face să lupţi mai tare cu celălalt ca 


— 281 — 


atunci când ştii că greşeşti. 

— Ah, păi, e perfect atunci, îi arunc eu. Nu făceai decât 
să sugerezi că sunt o nebună obsesivă şi maniacă a 
controlului, care nu-şi lasă soţul să schimbe nici măcar un 
scutec. Asta schimbă totul. Evident că nu mai sunt 
nervoasă deloc acum. 

— Oh, Hristoase, încetezi totuşi să-mi mai răstălmăceşti 
cuvintele? geme Owen. 

— Păi e cam greu, când te apucă glumele, fără să spui ce 
urmăreşti de fapt, zic eu, cu vocea tremurândă. Sunt sătulă 
de toate înţepăturile astea despre tot felul de lucruri - dacă 
nu despre copil, atunci e despre biberoane, şi dacă nu e 
vorba de biberoane, atunci vrei neapărat să vorbim despre 
când o scoatem pe Freya din dormitorul nostru şi-o mutam 
în al ei. E ca şi cum... 

— Nu sunt înţepături, sunt sugestii, mă întrerupe Owen, 
pe un ton rugător. Da, uite, recunosc, este ceva ce a 
început să-mi creeze nişte frustrări, mai ales acum că are 
şase luni. Mănâncă şi alimente - nu e cam ciudat să-i mai 
dai sân acum, că au început să-i dea dinţii? 

— Ce legătură are asta? E un bebeluş, Owen. N-ai decât 
să-i dai mâncare solidă. Ce te opreşte? 

— Tu mă opreşti! În fiecare seară e acelaşi lucru - 
evident că nu adoarme cu mine, cum să adoarmă, dacă tu 
nu te opreşti din alăptat? 

Tremur toată de furie, atât de mare este furia, că pentru 
o clipă nu mai sunt în stare să vorbesc. 

— Noapte bună, Owen, reuşesc în cele din urmă să-i zic. 

— Stai puţin! 

Se ridică în picioare, în momentul în care dau să ies pe 
uşă. 

— Adică tot tu pleci cu coada sus. Eu n-am vrut de la bun 
început să avem discuţia asta. Tu ai ţinut morţiş să scoţi 
toate astea la iveală! 

Nu-i răspund. Incep să urc scările. 

— Isa, strigă el ferm, dar domol, ca să n-o trezească pe 
Freya. Isa! De ce dracu’ te comporţi aşa? 

Dar nu-i răspund. Nu pot să-i răspund. Pentru că dacă o 


— 282 — 


fac, o să zic ceva care s-ar putea să-mi distrugă relaţia şi să 
nu mai existe cale de întoarcere. 
Adevărul. 


— 283 — 


Mă trezesc cu Freya lângă mine, dar restul patului dublu 
e gol şi, pentru o clipă, nu reuşesc să pricep de ce mă simt 
atât de dărâmată şi de ruşinată, apoi îmi aduc aminte. 

Rahat! A dormit jos sau a venit târziu şi a plecat 
devreme? 

Mă ridic foarte încet, las cuvertura să se adune jos, pe 
podea, în caz că Freya se rostogoleşte pe pat, îmi iau 
halatul pe mine şi cobor în vârful picioarelor. 

— Îmi pare rău, îi zic direct, iar faţa lui se schimbă, 
exprimând ceva între uşurare şi nefericire. 

— Şi mie îmi pare rău, zice el. Am fost un idiot absolut. 
Ce-am zis... 

— Ascultă, ai tot dreptul să te simţi aşa. Şi ai dreptate - 
nu cu alăptatul, asta e o prostie, dar o să încerc să te implic 
mai mult. Oricum, va fi nevoie. Freya creşte şi n-o să aibă 
atât de multă nevoie de mine şi, în plus, o să mă întorc la 
lucru în curând. 

Se ridică şi mă îmbrăţişează şi îi simt bărbia pe creştetul 
capului meu şi pieptul cald pe obraz şi trag adânc aer în 
piept, tremurând. 

— E plăcut aşa, zic eu în cele din urmă. 

Rămânem aşa o vreme, nu ştiu cât. Dar, în cele din urmă, 
se aude zgomot de sus, un fel de ciripit, şi mă retrag din 
îmbrăţişarea lui. 

— Fir-ar, am lăsat-o pe Freya pe pat. O să se 
rostogolească. 

Sunt pe cale să plec, dar Owen mă bate pe umăr. 

— Hei, rezoluţie nouă, ţi-aduci aminte? Mă duc eu. 

Zâmbesc şi-i fac semn că am înţeles, iar el o ia la fugă pe 
scări. Pornesc fierbătorul ca să-mi fac ceaiul de dimineaţă 
şi-l aud gângurindu-i Freyei, luând-o în braţe, ea chicotind 
fericită când el se joacă de-a v-aţi ascunselea cu suzeta ei. 

Îmi beau ceaiul şi-l ascult pe Owen umblând prin cameră. 
Îl aud cum scoate şerveţelele umede şi scutecele, cum o 
schimbă pe Freya, apoi aud sertarele deschizându-se, ca să 

— 284 — 


ia de acolo un maiou curat pentru ea. 

Îi ia mult timp, mult mai mult decât mi-ar lua mie să 
schimb un scutec, dar îmi reprim pornirea de a mă duce sus 
şi, în cele din urmă, aud paşi pe scări şi apar amândoi în 
uşă, Freya în braţele lui Owen, expresiile lor fiind atât de 
asemănătoare, încât mă înduioşez profund. Freya e 
haioasă, are părul ridicat de la somn, cam cum îl are şi 
Owen şi rânjesc amândoi la mine, mulţumiţi de ei înşişi şi 
fiecare de celălalt şi de soarele dimineţii. Ea întinde o mână 
spre mine, cerându-mi s-o iau în braţe, dar, gândindu-mă la 
vorbele lui Owen, mă mulţumesc să-i zâmbesc şi să rămân 
unde sunt. 

— Bună, mami, zice Owen solemn, uitându-se la Freya, 
apoi la mine. Eu şi Freya am stat de vorbă şi ne-am decis ca 
tu să-ţi iei liber azi. 

— Liber? răspund, cu o nuanţă de alarmă. Cum adică 
liber? 

— Să ai ziua asta pentru tine, să-ţi faci de cap. Ai fost 
atât de obosită, că meriţi o zi în care să nu-ţi faci griji 
pentru noi. 

Nu pentru Freya îmi fac eu griji. De fapt, în multe 
privinţe, ea e singurul lucru care mă mai ţine pe linia de 
plutire. Dar nu pot să-i zic asta lui Owen. 

— Nu vreau să aud niciun fel de proteste, zice el. Ţi-am 
făcut o programare la spa pentru toată ziua şi am plătit 
deja în avans pentru toată ziua, aşa că, dacă nu vrei să 
pierd banii, trebuie să fii în oraş la 11. Eu şi Freya o să ne 
descurcăm singurei de la... - se uită la ceasul de bucătărie 
- de la 10 până la 4 după-masă, şi nu vrem să te vedem. 

— Păi, şi cum facem cu mâncarea? 

— O să-i dau una dintre cutiile alea de lapte. Şi poate - 
zice el şi chicoteşte în barbă - o să facem o nebunie totală 
şi o să mâncăm nişte piure de broccoli, nu-i aşa, simpatico? 
Ce zici? 

Nu vreau. Ideea de a-mi petrece toată ziua la spa, cu 
toate astea pe cap... este... este cumva obscen. Trebuie să 
mă mişc, să fac ceva, să scap de îndoieli şi temeri. 

Deschid gura... dar nu găsesc nimic de zis. Doar atât: 


— 285 — 


— OK! 


Îmi iau la revedere de la ei şi simt că mi se strânge 
stomacul dându-mi seama că nu-mi rămâne altceva de 
făcut decât să mă întorc cu gândul la Salten şi la ce s-a 
întâmplat acolo. Şi totuşi, cumva, n-a fost să fie aşa. După 
călătoria cu metroul, mă simt tensionată, am maxilarele 
încleştate, mă doare capul din ce în ce mai tare, din ceafă 
spre tâmple. Dar, când ajung la salon, mă las pe mâinile 
unei terapeute experimentate şi, cumva, toate gândurile 
obsesive îmi sunt alungate şi, pentru următoarele două ore, 
nu mă mai gândesc la nimic decât la durerea din muşchi, la 
tensiunea din cap şi dintre omoplaţi sub presiunea mâinilor 
ei. 

— Eşti foarte tensionată, îmi zice ea pe un ton foarte 
scăzut. Sunt o grămadă de noduri pe spatele tău. Ai parte 
de foarte mult stres la muncă? 

Dau ameţită din cap, dar nu zic nimic. Rămân cu gura 
căscată. Simt răceala salivei mele pe prosop, dar sunt atât 
de obosită, că nu reuşesc să găsesc resursele să-mi pese. 

O parte din mine nu mai vrea să plece de-aici niciodată. 
Dar trebuie să mă întorc. La Kate, Fatima şi Thea. La Owen. 
La Freya. 

Plec de la spa după vreo patru, cinci ore, clipind ameţită 
şi confuză, cu părul tuns, relaxată şi încălzită şi mă simt de 
parcă aş fi beată - beată de satisfacția că mi-am luat trupul 
înapoi. Sunt eu din nou. Nimic nu mă mai apasă. Până şi 
poşeta mi-e uşoară pe umăr, căci am lăsat acasă geanta 
Marni pe care o port de când am născut-o pe Freya - o 
chestie mare şi spațioasă, încăpătoare, cu mult loc pentru 
scutece şi şerveţele umede şi un schimb de haine pe 
deasupra - şi mi-am lăsat portofelul şi cheile în geanta pe 
care am folosit-o înainte. E o chestie minusculă, nu mai 
mare decât un plic şi acoperită cu nişte fermoare 
decorative care nu folosesc la nimic, dar care sunt un 
magnet pentru un bebeluş curios. Mă simt ca şi cum aş fi 
din nou eu, cea de altădată, deşi în geantă nu am loc decât 
pentru portofel, telefon, chei şi balsam de buze. 


— 286 — 


În drumul spre casă, de la metrou, sunt cuprinsă brusc şi 
copleşitor de o dragoste imensă pentru Owen şi Freya. Mă 
simt de parcă aş fi fost plecată o sută de ani undeva, 
imposibil de departe. 

Dar o să fie bine. Dintr-odată, sunt convinsă de asta. O să 
fie bine. Ce-am făcut a fost stupid şi iresponsabil, dar n-a 
fost nici crimă, nici ceva pe aproape măcar, iar poliţia o să- 
şi dea seama de asta, dacă o să se ajungă atât de departe. 

Urcând scările spre apartament, trag cu urechea să văd 
dacă plânge Freya... dar e linişte totală. Oare au ieşit în 
oraş? 

Bag cheile în uşă, uşurel, pentru cazul în care Freya 
doarme... şi îi strig încet. Niciun răspuns. Bucătăria e goală, 
luminată de soarele de vară, şi pun de cafea, apoi o iau sus, 
s-o beau. 

Doar că... nu se întâmplă aşa. 

În schimb, mă opresc brusc, în uşa livingului, ca şi cum 
m-ar fi lovit ceva şi nu pot respira. 

Owen e pe canapea, cu capul în mâini, iar în faţa lui, pe 
măsuţa de cafea, sunt două obiecte, răsfirate ca dovezile 
într-un proces. Primul este un pachet de ţigări din geantă, 
geanta de bebeluş, cea pe care am lăsat-o acasă. 

Al doilea este plicul... cu timbru de Salten. 

Stau acolo, cu inima bătându-mi repede în piept, 
incapabilă să vorbesc, în timp ce el îmi întinde o fotografie 
- una în care sunt eu. 

— Vrei să-mi explici chestia asta? 

Înghit cu greutate. Am gura uscată şi am iar senzaţia că 
mi s-a pus un nod în gât, atât de dureros că nu-l mai pot 
înghiţi. 

— Aş putea să întreb acelaşi lucru, reuşesc eu să-i zic. Ce 
faci, mă spionezi? Îmi cauţi prin geantă? 

— Cum îndrăzneşti? 

Vorbeşte încet, ca să n-o trezească pe Freya, dar vocea îi 
tremură de furie. 

— Cum îndrăzneşti? Ţi-ai lăsat căcatul de geantă aici şi 
Freya a umblat în ea. Molfăia chestiile astea - îmi aruncă 
pachetul de ţigări la picioare, vărsându-i conţinutul - când 


— 287 — 


am găsit-o. Cum ai putut să mă minţi? 

— Eu... încerc să zic ceva, dar mă opresc. 

Ce pot să zic? Gâtul mă doare atât de rău de efortul de a 
nu spune adevărul! 

— Cât despre asta... ridică spre mine desenul, cu mâini 
tremurânde. Nici măcar... Isa, mă înşeli, ai pe cineva? 

— Poftim? Nu! 

Am răspuns spontan, înainte să am timp să mă gândesc. 

— Evident că nu! Desenul acela nu e... nu sunt eu în el! 

Îmi dau seama din momentul în care am deschis gura că 
e o prostie ce spun. Ba sunt eu, e atât de clar! Ambrose e 
un artist mult prea bun ca să pot nega. Dar nu sunt eu cea 
de-acum, asta am vrut să zic. Nu e trupul meu - trupul meu 
moale, de după sarcină. Sunt eu cea care am fost, aşa cum 
eram cândva. 

Dar privirea lui Owen îmi sugerează ce am făcut. 

— Adică... încep eu să mă bâlbâi. Eu sunt, adică am fost, 
dar nu e... 

— Nu mă minţi, mă întrerupe, cu vocea chinuită, apoi îşi 
fereşte privirea, ca şi cum nu mai suportă să mă vadă şi se 
duce la fereastră. 

— Am sunat-o pe Jo, Isa. A zis că n-a fost nicio întâlnire 
ieri. E un bărbat, nu-i aşa, fratele lui Kate, cel care ţi-a 
trimis trandafirii? 

— Luc? Nu, cum poţi să mă întrebi aşa ceva? 

— Atunci, cine? E din Salten, am văzut timbrul. Asta ai 
făcut acolo, la Kate, te-ai întâlnit cu el? 

— Nu el a desenat asta. 

— Atunci cine? ţipă Owen, întorcându-se spre mine. 

Faţa îi e contorsionată de furie şi supărare, pielea îi e 
pătată, iar buzele întinse sunt ca ale unui copil gata să 
plângă. 

Ezit, suficient de mult cât să-l aud făcând un zgomot de 
dezgust, apoi, cu un gest şocant, rupe foaia în două, 
sfâşiindu-mi faţa, trupul, sânii, picioarele, apoi îmi aruncă 
jumătăţile la picioare şi se întoarce să plece. 

— Owen, nu face asta, reuşesc eu să-i zic. N-a fost Luc. A 
fost... 


— 288 — 


Dar mă opresc. Nu-i pot spune adevărul. Nu pot să zic că 
a fost Ambrose fără să fiu nevoită să spun totul, de la 
capăt. Ce-aş putea să-i zic? Nu pot să-i zic decât un singur 
lucru: 

— A fost... a fost Kate, zic eu în cele din urmă. Kate a fost 
cea care le-a desenat. Acum multă vreme. 

Vine foarte aproape de mine şi-mi prinde bărbia între 
degete şi se uită în ochii mei, susţinându-mi privirea, ca şi 
cum ar încerca să se uite prin mine, în sufletul meu. Încerc 
să-l înfrunt, să mă uit în ochii lui cu aceeaşi intensitate, fără 
frică... dar nu pot. Ochii mei însă ezită şi sunt nevoită să-mi 
feresc privirea, văzând durerea şi furia atât de vii pe chipul 
lui. 

Faţa i se schimonoseşte şi îşi retrage mâna. 

— Mincinoaso, zice el, apoi se întoarce să plece. 

— Owen, nu! strig eu şi mă aşez între el şi uşă. 

— Dă-te din calea mea, zice el şi mă împinge cu forţă, 
îndreptându-se spre scări. 

— Unde te duci? 

— Nu e treaba ta. În pub. La Michael. Nu ştiu. Doar că... 

Dar nu mai poate continua, cred că mai are puţin şi 
începe să plângă, iar chipul îi e contorsionat de efortul de a 
nu lăsa disperarea să pună stăpânire pe el. 

— Owen! ţip după el, în momentul în care ajunge la uşa 
de la intrare şi, pentru o clipă, se opreşte cu mâna pe 
clanţă, aşteptând să spun ceva, dar apoi se aude un sunet 
de sus, un scâncet din ce în ce mai puternic. 

Am trezit-o pe Freya. 

— Eu... încerc să-i zic, dar nu mă pot concentra. 

Plânsetele ascuţite şi bolborosite ale Freyei sunt ca nişte 
freze în creierul meu şi nimic altceva nu mai contează. 

— Owen, te rog, eu... 

— Du-te şi vezi ce face fata, zice el, aproape cu blândeţe, 
apoi lasă uşa să se trântească în urma lui şi dispare, iar eu 
nu reuşesc decât să mă aşez pe scară, în timp ce urletele 
de sus ale Freyei îmi acoperă plânsul. 


Nu se întoarce acasă toată noaptea. E prima dată când 
— 289 — 


ne certăm şi face chestia asta - să plece în oraş, să stea în 
oraş, fără să-mi spună unde e şi când se întoarce. 

Mănânc cu Freya, cu un sentiment de singurătate, apoi, 
după ce o adorm, încep să bat casa în lung şi-n lat, în 
semiintunericul care începe să se adâncească, încercând să 
pricep ce am de făcut mai departe. 

Partea cea mai rea e că nu-l condamn. Ştie că-l mint şi 
nu e doar prostia pe care am făcut-o zicându-i că mă 
întâlnesc cu Jo, ci şi faptul că a simţit că-l mint de când am 
plecat la Kate. Şi are dreptate. Îl mint. Şi nu ştiu cum să fac 
să nu-l mai mint. 

Îi trimit un mesaj, doar unul, nu vreau să-l implor, îi scriu: 
Te rog, vino acasă. Sau, cel puțin, zi-mi că eşti OK. 

Nu-mi răspunde. Nu ştiu ce să cred. 

Undeva, spre miezul nopţii, primesc un mesaj de la Ella, 
prietena lui Michael. Îmi scrie: Nu ştiu ce s-a întâmplat, dar 
Owen e la noi. O să stea peste noapte. Te rog să nu-i zici că 
ti-am trimis mesajul ăsta, nu e treaba mea să mă bag între 
voi, dar nu pot să suport ideea că o să-ți faci griji din pricina 
lui. 

Simt cum mă inundă un val de uşurare, o senzaţie atât 
de fizică, reală, ca aceea pe care o ai când ieşi dintr-un duş 
fierbinte. 

Mersi mult de tot!!! îi scriu înapoi, apoi îmi vine în minte 
să adaug: N-o să-i zic, dar îti mulțumesc. 

Cam pe la 2:30 mă duc sus şi mai durează până când, în 
cele din urmă, adorm plângând. 


Dimineaţă însă, starea mea de spirit s-a schimbat. Nu 
mai simt disperarea aceea totală. Sunt furioasă. Pe mine, 
pe trecutul meu, pe propria mea prostie. 

Dar sunt furioasă şi pe Owen. 

Încerc să-mi imaginez cum ar fi fost dacă situaţia era 
invers - dacă el ar fi primit trandafiri de la o prietenă veche, 
un desen nesemnat prin poştă şi-mi pot imagina că aş 
vedea roşu în faţa ochilor. Ba chiar îmi pot imagina că l-aş 
putea acuza de diverse. Dar nu-mi pot imagina că aş pleca 
şi mi-aş lăsa partenerul şi copilul, fără să le spun unde mă 


— 290 — 


duc, fără măcar să încerc să aflu povestea din punctul lui 
de vedere. 

E luni şi nu mă aştept să vină acasă decât după muncă. 
Ţine un costum de schimb în birou, în caz de urgenţă, aşa 
că nu e nevoie să vină acasă, poate doar ca să se 
bărbierească, dar s-au cam dus vremurile când cei din 
Ministerul de Interne mai aşteptau ca bărbaţii să vină la 
lucru raşi, cu piele de bebeluş şi, în tot cazul, Michael îi 
putea împrumuta o lamă, dacă avea nevoie. 

Mă duc în parc cu Freya, o dau în leagăne. Mă prefac că 
nu e nimic în neregulă şi refuz să las toate scenariile 
negative să-şi facă de cap în mintea mea. 

Vine ora şapte seara... şi începe. Mănânc de seară, 
simțind iar durere în gât, ca şi cum m-aş sufoca. 

O duc pe Freya la culcare. 

Şi apoi, exact în momentul în care mă întind pe canapea 
şi trag o cuvertură pe mine, în ciuda căldurii de afară, îl aud 
- sunetul cheilor în uşă - şi inima îmi tresare în piept. 

Mă ridic, înfăşurată în cuvertură, ca într-un scut împotriva 
a ceea ce avea să urmeze... şi mă întorc cu faţa spre uşă. 

Niciunul din noi nu zice nimic. Nu ştiu exact ce aşteptăm 
- un indiciu de la celălalt, poate. Să-şi ceară scuze celălalt. 

— E orez pe plită, îi zic eu în cele din urmă, cu durere în 
gât de la efortul de a vorbi. Dacă ţi-e foame, adaug eu. 

— Nu mi-e foame, zice el scurt, dar se întoarce şi intră în 
bucătărie, unde îl aud umblând prin oale şi farfurii. 

E beat, îmi dau seama după felul în care trânteşte 
farfuriile pe masă, mai tare decât ar fi vrut, după felul în 
care scapă cuțitul şi furculita din mână, le ridică iar pe 
masă, apoi, cumva, le scapă din nou. A 

Rahat, trebuie să mă duc şi eu în bucătărie. In ritmul 
ăsta, o să se opărească sau o să-şi dea foc la cravată. 

Când ajung în bucătărie, îl găsesc la masă, cu capul în 
mâini, cu o farfurie de orez rece în faţă, dar din care nu 
mănâncă. Stă acolo, pur şi simplu, holbându-se în farfurie, 
cu un fel de disperare în ochi. 

— Lasă-mă pe mine, îi zic eu şi-i iau farfuria şi o pun în 
cuptorul cu microunde câteva secunde. 


— 291 — 


Când îi pun din nou orezul în faţă, e aburind şi el începe 
să mănânce mecanic, părând că nici nu-şi dă seama ce 
mâncare e. 

— Owen... Despre aseară... 

Se întoarce cu faţa la mine, cu o expresie îndurerată de 
implorare şi-mi dau seama, dintr-odată, că nici el nu ştie ce 
să facă. Vrea să mă creadă. Să-i ofer o explicaţie acum, să 
o accepte, pentru că vrea atât de mult să se termine, vrea 
ca toate acuzaţiile pe care mi le-a aruncat în ochi aseară să 
nu fie adevărate. 

Trag adânc aer în piept. Dacă aş putea găsi cuvintele 
potrivite... 

Dar când dau să vorbesc, sună telefonul, făcându-ne pe 
amândoi să tresărim. 

E Kate şi aproape că nu vreau să răspund. Dar ceva - 
obişnuinţa, teama, nu ştiu exact ce - mă face să răspund. 

— Alo? 

— lsa? 

Vocea îi e plină de panică şi-mi dau seama imediat că 
ceva s-a întâmplat. 

— Isa, eu sunt. 

— Ce e? Ce s-a întâmplat? 

— E vorba de tata, zice ea, încercând să nu plângă. De 
trupul lui. M-au întrebat... mi-au zis că... 

Se opreşte, respirând sacadat şi înţeleg că se chinuie să- 
şi stăpânească plânsul. 

— Kate, Kate, calmează-te! Respiră adânc! Ce ţi-au zis? 

— Mi-au zis că o să-i ancheteze moartea pe motiv de 
suspiciune. Că vor să vin la poliţie. Pentru interogatoriu. 

Mă ia frigul instantaneu. Simt că mă lasă picioarele şi 
caut să mă ţin de masa de bucătărie ca să nu cad, apoi mă 
aşez lângă Owen, incapabilă să mai stau în picioare. 

— Oh, Dumnezeule mare! 

— Poţi să vii? Trebuie... trebuie să vorbim. 

Ştiu ce zice. Încearcă s-o facă să sune ca o chestie 
inofensivă, în cazul în care Owen ascultă, dar da, trebuie să 
vorbim, de urgenţă, înainte ca poliţia s-o interogheze şi, 
poate şi pe noi. Trebuie să ne punem poveştile în ordine. 


— 292 — 


— Desigur, reuşesc să-i răspund. O să vin în seara asta. 
Ultimul tren spre Salten pleacă la nouă jumătate. Reuşesc 
să-l prind dacă iau un taxi până la gară. 

— Eşti sigură? mă întreabă, suspinând. Ştiu că îţi cer 
foarte mult, dar Fatima nu poate veni, că e de gardă, şi nu 
reuşesc să dau de Thea. Nu răspunde la telefon. 

— Nu fi nebună, vin! 

— Mulţumesc, multumesc mult, Isa. E... înseamnă mult 
pentru mine. O să-l sun acum pe Rick, să vină să te ia. 

— Ne vedem în curând. Te iubesc. 

Abia după ce închid telefonul îi văd faţa lui Owen, ochii 
lui roşii de oboseală şi băutură, dar îmi dau seama cam 
cum îi par lui toate astea. Simt că intru în pământ. 

— Te întorci în Salten? scuipă el. /ar? 

— Kate are nevoie de mine. 

— S-o ia dracu' pe Kate! 

Urlă cuvintele în aşa hal, că tresar, apoi se ridică şi-şi ia 
castronul cu orez, mâncare de care abia s-a atins, şi îl 
trânteşte în chiuvetă aşa de tare că tot orezul se împrăştie 
pe gresie. Apoi, când îmi vorbeşte din nou, vocea îi e mai 
calmă, dar îi tremură: 

— Cu noi cum rămâne, Isa? Cum rămâne cu mine? 

— Nu e vorba de tine, îi răspund. Mâinile îmi tremură în 
momentul în care ridic de jos castronul de orez şi-l spăl în 
chiuvetă. E vorba despre Kate. Are nevoie de mine. 

— Eu am nevoie de tine. 

— L-au găsit pe tatăl ei. E distrusă. Ce vrei să fac? 

— Cea păţit tatăl ei? Despre ce dracu’ e vorba? 

Îmi ţin capul în mâini. Nu sunt în stare să fac faţă acum 
unei discuţii cu el. Nu-i pot explica totul - încercând să 
navighez între adevăruri şi minciuni, să găsesc calea spre 
el. Şi oricum Owen nu m-ar crede, nu în starea în care este 
acum. E pregătit de încă o ceartă, caută o modalitate să 
defuleze. 

— Ascultă, e complicat... are nevoie de mine, asta e tot 
ce pot să-ţi spun. Trebuie să plec. 

— Căcat! Îmi vinzi numai gogoşi. A reuşit să se descurce 
şaptesprezece ani fără tine, Isa. Ce-ai păţit? Nu înţeleg... n- 


— 293 — 


ai văzut-o de ani de zile şi dintr-odată pocneşte din degete 
şi te şi duci fuguţa? 

Cuvintele lui... pentru o clipă le simt atât de 
asemănătoare celor spuse de Luc, că nu reuşesc să dau 
nicio replică, ci doar rămân aşa, în picioare, respirând greu, 
ca şi cum m-ar fi plesnit peste faţă. Apoi îmi strâng palmele 
în pumni, încercând să mă autocontrolez, şi dau să plec. 

— La revedere, Owen. 

— La revedere? 

Vine spre mine, păşind prin orezul vărsat pe jos. 

— Ce dracu’ vrea să însemne asta? 

— Ce vrei tu să însemne. 

— Ce vreau eu, zice el, cu vocea tremurându-i, e ca 
relaţia noastră să fie o prioritate pentru tine. De când a 
apărut Freya, am fost mereu ultimul pe lista curului - nici 
măcar nu mai vorbim - şi acum asta! 

Nu-mi dau seama dacă vorbeşte despre Salten şi Luc, 
despre Fatima, Thea şi Kate... sau chiar despre Freya. 

— M-am săturat, mă auzi? M-am săturat să tot fiu ultimul 
pe listă! 

Şi brusc, cu aceste cuvinte, nu mai sunt tristă şi 
înfricoşată, ci furioasă. Foarte, foarte furioasă. 

— Despre asta e vorba cu adevărat, nu-i aşa? Nu e vorba 
despre Luc sau despre Kate sau măcar despre nenorocitul 
ăla de pachet de ţigări. E vorba despre tine. E vorba despre 
faptul că nu suporţi să nu mai fii tu automat pe primul loc. 

— Cum îndrăzneşti să-mi zici aşa ceva? întreabă el, 
aproape incoerent. M-ai minţit şi acum vrei s-o faci ca şi 
cum ar fi vina mea? Încerc să stau de vorbă cu tine, Isa. 
Chiar nu dai niciun rahat pe noi? 

Ba da! E evident că mă doare. Dar, în momentul acesta, 
chiar sunt la limita suportabilităţii. Şi nu sunt în stare să 
stau să rezolv nimic. Dacă Owen forţează nota, atunci mi-e 
foarte, foarte teamă că o să-i spun adevărul. 

Îl împing şi trec pe lângă el şi mă duc sus, unde doarme 
Freya şi încep să-i îndes lucrurile într-o geantă, cu mâinile 
tremurând. Nu sunt sigură ce împachetez. Scutece. O mână 
de chiloţi şi maiouri pentru copil. Nişte bluze. Dumnezeu 


— 294 — 


ştie dacă eu o să am ce purta. Dar în momentul ăsta nu-mi 
pasă. Vreau doar să ies. 

O iau pe Freya, o simt cum începe să se agite şi să 
mormăie în braţele mele, o bag într-un pulover de lână care 
s-o protejeze de aerul rece al nopţii. Apoi îmi pun geanta pe 
umăr. 

— Isa! 

Owen mă aşteaptă în hol, cu faţa o mască de furie şi 
angoasă reprimate. 

— Isa, nu face asta! 

— Owen, eu... 

Freya se agită pe umărul meu. Telefonul din geantă îmi 
bipăie. Thea? Fatima? Nu pot să gândesc. Nu pot să 
gândesc. 

— Te duci la el, nu-i aşa? izbucneşte Owen. La fratele lui 
Kate. Nu-i aşa? Mesajul e de la el? 

E ultima picătură. 

— Du-te dracului, îi scuip printre dinți.. 

Şi-l împing să-mi fac loc, apoi trântesc uşa 
apartamentului după mine, lucru care o face pe Freya să 
sară din somn şi să înceapă să scâncească. In hol, îi bag 
picioarele agitate în căruţ, tremurând, ignorându-i urletele 
din ce în ce mai ascuţite, apoi deschid uşa de la intrare şi 
trântesc căruţul furioasă peste prag, ca să ies din casă şi să 
cobor scările. 

Nici n-am ajuns bine în grădina din faţa casei, că aud uşa 
deschizându-se şi Owen iese afară, cu o faţă chinuită. 

— Isa! plânge el, dar eu continui să merg. /sa! Nu poţi să 
pleci aşa din relaţia asta! 

Ba pot. Şi o fac. 

Chiar dacă lacrimile îmi curg neîncetat pe faţă, iar inima 
mi se frânge în piept. 

Nu mă opresc. 


— 295 — 


Când trenul iese din Gara Victoria, vremea se schimbă, 
iar când lăsăm în sfârşit întinderea masivă a Londrei, şi 
trenul intră pe teritoriile rurale, plouă cu găleata, iar 
temperatura a scăzut de la umiditatea plăcută şi caldă 
dinainte de furtună, la ceva care se apropie de atmosfera 
toamnei. 

Stau în tren, amorţită şi înfrigurată, ţinând-o pe Freya la 
piept şi nu sunt în stare să înţeleg bine ce am făcut. L-am 
părăsit pe Owen? 

Nu e prima ceartă pe care o am cu el, nici pe departe. 
Am avut disputele noastre şi şicanele noastre, ca toate 
cuplurile. Dar asta e, de departe, cea mai serioasă şi, mai 
mult de atât, prima de când o avem pe Freya. Când am 
născut-o, ceva s-a schimbat în relaţia noastră - miza a 
devenit mai mare, am făcut un efort conştient de a ne 
maturiza şi stabiliza, am început să nu ne mai facem griji 
din pricina mărunţişurilor, ca şi cum ne-am fi dat seama că 
nu ne mai puteam permite să zdruncinăm barca atât de 
des, de dragul fetei, dacă nu de-al nostru. 

Şi acum... acum barca s-a înclinat atât de riscant, încât 
nu sunt sigură că sunt în stare să-l salvez şi pe el, şi pe 
mine. 

Nedreptatea acuzațiilor lui mă arde pe gât ca acidul. O 
aventură. O aventură? Abia dacă am ieşit din casă singură 
de când s-a născut Freya. Trupul nici măcar nu-mi mai 
aparţine - e lipită de mine ca scaiul, sugându-mi energia şi 
libidoul odată cu laptele. Sunt atât de epuizată şi stoarsă de 
orice nevoie sexuală, că până şi dorinţa de a i-o trage lui 
Owen e aproape mai mult decât pot suporta - şi el ştie 
asta, ştie cât de obosită sunt, cum mă simt în privinţa 
corpului meu flasc, postnatal. Chiar crede că am luat-o pe 
Freya la subsuoară şi m-am târât undeva după o aventură 
amoroasă pasională şi ilicită? E atât de ridicol, că mi-ar veni 
să şi râd, dacă n-ar fi atât de strigător la cer de nedrept. 

Şi totuşi, oricât de furioasă aş fi, sunt forţată să recunosc 

— 296 — 


că, la un anumit nivel... are dreptate. Nu în privinţa 
aventurii. Dar, pe măsură ce trenul îşi croieşte drum spre 
sud şi furia mea se mai domoleşte, un sâmbure de vină 
începe să se formeze în mine. Pentru că miezul celor spuse 
de el e de fapt: nu am fost cinstită cu el. Nu în felul în care 
crede el - dar în alte feluri, tot aşa de importante. Am avut 
secrete faţă de el din ziua în care ne-am cunoscut, dar 
acum, pentru prima dată în relaţia noastră, fac ceva mai 
mult de atât: îl mint cu neruşinare. Şi el ştie. Ştie că ceva s- 
a întâmplat şi că eu nu vreau să-i zic. Şi pur şi simplu nu 
ştie despre ce e vorba. 

Şi mi-aş dori să-i pot spune. Şi dorinţa asta e ca un gol în 
stomac, ca o foame. Şi totuşi... şi totuşi, o parte din mine se 
bucură că nu pot s-o fac. Nu e secretul meu, deci nu eu 
hotărăsc. Dar dacă ar fi fost? Dacă numai eu aş fi fost 
implicată? Atunci... nu ştiu. 

Pentru că, deşi nu vreau să-l mint, nici nu vreau să ştie 
adevărul. Nu vreau să se uite la mine şi să vadă persoana 
care a făcut aşa ceva - o persoană care a minţit, şinu o 
dată, ci repetat. O persoană care a ascuns un cadavru, care 
a fost complice la fraudă. O persoană care, poate, a ajutat 
ca o crimă să fie ascunsă. 

Dacă toate astea ar ieşi la iveală, m-ar mai iubi? 

Nu sunt sigură. Şi asta mă face să-mi vină rău de la 
stomac. 

De-ar fi numai dragostea lui Owen la mijloc, aş risca-o. 
Cel puţin, asta îmi spun acum. Dar e vorba şi de cariera lui. 
Formularele acelea pe care le semnezi ca să intri în 
Ministerul de Interne sunt lungi şi detaliate. Te întreabă de 
jocurile de noroc şi de finanţe, despre consumul de droguri 
şi, da... despre activitatea infracţională. Se uită după 
pârghii - lucruri care ar putea fi folosite împotriva ta, ca să 
te şantajeze să deconspiri informaţii, să te forţeze să comiţi 
o fraudă. 

Te întreabă despre partenerul de viaţă. Te întreabă de 
familie şi prieteni - şi cu cât eşti mai sus în organizaţie, cu 
atât mai multe întrebări îţi pun şi cu atât mai sensibilă 
devine informaţia. 


— 297 — 


Practic, întrebarea finală e, de fapt: există ceva în viaţa 
ta care ar putea fi folosit să te influenţeze să divulgi 
informaţii? Dacă e aşa, declară acum. 

Am completat amândoi hârtiile alea de nenumărate ori - 
eu, de fiecare dată când am schimbat departamentul, 
Owen, de fiecare dată când a avut nevoie să i se dea acces 
la nivelurile din ce în ce mai înalte ale ministerului. Şi eu 
am minţit în acele formulare. Repetat. Faptul în sine, că am 
minţit, poate fi motiv de concediere. Dar dacă îi zic lui 
Owen adevărul, îl fac părtaş la minciună. li pun şi lui fundul 
la bătaie, odată cu al meu. 

Era destul de rău când tot ce-am făcut a fost doar 
ascunderea unui cadavru. Dar dacă sunt complice la 
crimă... 

Închid ochii, ignorând întunericul şi ploaia care bate în 
vagoane. Şi am sentimentul brusc că sunt acolo, în 
mlaştinile cu apă sărată, încercând să merg pe o cărare 
necunoscută mie. Dar sub tălpi pământul e moale - moale 
şi ud şi cu fiecare pas fals pe care îl fac, mă îndepărtez şi 
mai mult de la cărare şi mă afund din ce în ce mai tare în 
mâlul îmbibat de saramură. În curând n-o să-mi mai găsesc 
drumul înapoi. 


— Salten ai zis, drăguţo? întreabă o voce spartă, bătrână 
şi mă trezesc brusc, cu Freya care tresare convulsiv lângă 
inima mea şi ţipă supărată. 

— Poftim? îi răspund, ştergând un fir de salivă din colţul 
gurii cu păturica Freyei, clipind la bătrâna care stă în faţa 
mea. Ce-aţi spus? 

— Intrăm în Salten şi te-am auzit zicându-i controlorului 
că aici cobori, aşa e? 

— Oh, Doamne, da! 

E atât de întuneric, încă sunt nevoită să-mi fac mâinile 
pâlnie la ochi şi mă văd în geamul stropit de ploaie al 
trenului, uitându-mă mijit la semnul slab luminat de pe 
peron, ca să mă asigur că e staţia care trebuie. 

Chiar este Salten şi mă dau, nesigură, în spate, apucând 
de haine şi genţi. Freya se agită somnoroasă pe pieptul 


— 298 — 


meu în timp ce eu mă chinui să deschid uşa cu o singură 
mână. 

— Lasă-mă să-ţi ţin eu uşa, zice bătrâna, văzând cum mă 
chinui s-o aşez pe Freya în cărucior şi să pun copertina de 
ploaie. 

Fluierul controlorului răsună categoric, iar eu împing 
căruciorul pe peronul umed, înfruntând ploaia care îmi udă 
haina. Ochii Freyei sunt larg deschişi, plini de groază şi 
ofensă, după care se aude un țipăt de indignare în 
momentul în care încep să alerg pe peron, cu haina 
fluturând în jurul meu, şi mă rog la toţi Dumnezeii să mă 
aştepte Kate. 

Şi, slavă cerului, mă aşteaptă, împreună cu Rick, cu 
motorul pornit şi cu geamurile aburite de respiraţia lor. Şi, 
de data asta, mi-am adus aminte să-mi pun în bagaj şi 
scăunelul pentru copil, aşa că, în timp ce el îi dă bătaie, 
pornind pe drumul bătătorit ce duce spre sat, eu o pun pe 
Freya în scaun şi-i prind centurile. 

Cu Freya care urlă neconsolată, din ce în ce mai tare, cu 
furie, din cauză că a fost trezită din somnul ei cald şi uscat, 
ca să fie adusă în umezeala şi în frigul ăsta, iar zbierătele ei 
sunt ca nişte gheare ascuţite care-mi sfâşie carnea, totuşi o 
parte din mine e mulţumită că nu trebuie să port vreo 
discuţie de complezenţă cu Rick. Nu pot să mă gândesc 
decât la desenele alea, la scrisoarea lui Ambrose, la 
trandafiri şi la sângele de pe mâinile mele. 

Ajunşi la Moară, găsim apa până la uşă, cu băltoace sub 
uşorii de la intrare. Ploaia a intrat cu de-a sila prin 
ferestrele putrede, strângându-se acum sub podelele 
inegale şi în jurul tocurilor ferestrelor. 

— Kate, încerc să-i vorbesc peste urletele Freyei şi 
sunetul valurilor care se izbesc de ponton, dar ea scutură 
din cap, arătând spre ceasul care indică miezul nopţii. 

— Du-te la culcare, zice ea. Vorbim mâine-dimineaţă. 

Şi nu pot decât să dau din cap că da şi să-mi iau copilul 
sughiţând de plâns şi să-l duc la etaj, în dormitorul în care 
am mai stat, unde cearşafurile în care am dormit sunt încă 
pe pat, pe patul lui Luc, şi mă întind pe-o parte, ascultând 


— 299 — 


cum oftaturile şi înghiţitul ei lacom se atenuează încet... şi 
alunec în vis. 


— 300 — 


Mă trezesc devreme, dar rămân întinsă, în timp ce ochii 
mi se adaptează la lumina din încăpere. Camera e 
luminoasă, în ciuda orei matinale, dar e o lumină rece, 
difuză, cu un suflu îngheţat şi, uitându-mă spre Estuar, văd 
cum dinspre mare se ridică o ceaţă care vine spre Moară, 
învăluind-o, dimpreună cu împrejurimile, într-o pulbere fină 
şi cenuşie. Peste fereastră s-a întins o pânză de păianjen, 
pe care au căzut picături de apă, ca nişte bijuterii 
microscopice, iar eu stau să le privesc o vreme, aducându- 
mi în minte o amintire neplăcută a plaselor de pescar care 
atârnau pe casele din Salten. 

Simt curent rece pe braţe şi trag cuverturile pe mine, 
apoi mă întorc spre Freya ca să văd ce face, căci e 
neobişnuit de liniştită în pătuţul de lângă mine. 

Ce mi-e dat să văd îmi face inima să se oprească din loc, 
apoi să se repornească, bufnind, cu două sute de kilometri 
la oră. 

Freya nu e acolo. 

Freya nu e acolo. 

Înainte să realizez ce fac, mă dau rapid jos din pat, 
tremurând ca şi cum aş fi fost curentată. Caut sub cuverturi 
- o mişcare cretină, pentru că ştiu că am pus-o în leagănul 
din lemn azi-noapte şi că nu e încă la vârsta la care să 
meargă de-a buşilea, darămite să se mai şi caţere din 
leagăn şi să se cuibărească în pat. 

Freya! Oh, Doamne! 

Scot nişte gemete scurte, incapabilă să înţeleg cum de 
nu mai este acolo, apoi ies din cameră şi mă năpustesc pe 
hol. 

— Kate! 

Am avut toate intenţiile să ţip, dar panica îmi opreşte 
cuvintele în gât, sufocându-mă, iar strigătul meu e un fel de 
țipăt strangulat. 

— Kate! 

— Vino jos! strigă ea şi mă grăbesc să cobor împiedicată 

— 301 — 


scările de lemn, înfigându-mi călcâiele în trepte, ratând-o 
pe ultima şi ajungând în bucătărie mai mult pe brânci, 
astfel c-o forţez pe Kate, ocupată la chiuvetă, să ridice 
brusc capul cu o expresie de mirare care s-a transformat pe 
loc în îngrijorare, când mă vede cu ochii ieşiţi din orbite şi 
cu braţele goale. 

— Kate, reuşesc să spun. Freya... a... a dispărut. 

Kate lasă jos filtrul de cafea pe care îl spălase şi o văd, în 
timp ce eu mă chinuiam să vorbesc, că expresia i se 
transformă în ceva ce seamănă cu... să fie vină oare? 

— Îmi pare tare rău, zice ea şi-mi face un semn spre 
covorul din spatele meu. 

Mă întorc rapid... şi e acolo. Freya e acolo. Stă pe covor 
cu o bucată de pâine în pumn şi se uită la mine, ţipând de 
exaltare, aruncând pâinea morfolită pe covor şi întinzând 
mâinile să o iau în braţe. 

O iau repede, cu inima bătându-mi sălbatică în piept, şi o 
lipesc de mine şi-o strâng cât pot. Nici nu sunt în stare să 
vorbesc. Nu ştiu ce să zic. 

— Îmi pare tare rău, zice ea din nou, cu o mină vinovată. 
Nu... nu mi-a trecut prin cap că o să-ţi faci griji. Cred că am 
trezit-o când am fost la baie, pentru că am auzit-o când am 
ieşit... tu dormeai şi m-am gândit că... zice ea şi-şi 
trosneşte degetele. Arăţi mereu atât de obosită, că m-am 
gândit că ţi-ar plăcea să mai leneveşti puţin. 

Nu zic nimic, aşteptând să mi se potolească inima, 
simțind degeţelele fine şi rozalii ale Freyei în păr, 
adulmecând mirosul ei de bebeluş pe care îl emană prin 
pielea capului şi simţindu-i greutatea în braţe... Oh, 
Doamne! E OK. Totul e OK. 

Simt deodată că mă lasă picioarele de la genunchi din 
cauza uşurării şi mă aşez pe canapea. 

— Îmi pare rău, repetă Kate şi se freacă la ochi. Trebuia 
să-mi dau seama că o să te întrebi unde e. 

— Nu-i nimic, reuşesc eu să îngaim în cele din urmă. 

Freya mă bate pe obraz, încercând să mă facă să mă uit 
la ea. Ştie că ceva nu e în regulă, doar că nu poate să-mi 
spună. Mă forţez să-i zâmbesc când mă uit la ea, 


— 302 — 


întrebându-mă ce s-a întâmplat, ce fel de om devin, dacă 
prima reacţie în momentul în care nu găsesc copilul lângă 
mine e să mă gândesc că a fost răpită? 

— Îmi cer scuze, îi zic lui Kate. 

Vocea îmi tremură puţin şi trag adânc aer în piept, 
încercând să respir mai calm. 

— Nu ştiu de ce m-am panicat aşa, continui eu. Doar că... 
sunt la capătul puterilor în momentul de faţă. 

Se uită în ochii mei cu o expresie de compasiune. 

— Şi eu. 

Se întoarce la chiuvetă. 

— Vrei cafea? 

— Sigur. 

Kate pune filtrul în funcţiune şi ne aşezăm amândouă 
lângă el, ascultând tăcerea înainte ca maşinăria să înceapă 
să fâsâie şi să gâfâie. 

— Mersi, zice Kate. 

Mă uit la ea surprinsă. 

— Mersi pentru ce? N-ar fi trebuit să zic asta? 

— Pentru că ai venit aici aşa de repede. Ştiu că am cerut 
mult de la tine. 

— Nu-i nimic, repet eu, deşi nu e adevărat. 

Faptul că am ales-o pe Kate în defavoarea lui Owen s-ar 
putea să fie ultima picătură în relaţia dintre mine şi el şi 
asta mă sperie cumplit. 

— Zi-mi... zi-mi de poliţie, schimb eu subiectul, încercând 
să nu mă gândesc la ce am făcut. 

Kate nu-mi răspunde imediat; în schimb, se întoarce spre 
filtrul care fâsâie, îl ia de pe plită şi toarnă cafeaua în două 
căni mici, apoi îmi aduce una. O pun pe Freya înapoi pe 
covor, iau cana, atentă să n-o pun pe undeva de unde 
mânuţa ei grăsuţă s-o poată lua. 

— Tâmpitul ăla de Mark Wren, zice Kate în cele din urmă, 
înfundându-se în fotoliul din faţa mea. A venit la mine, să 
mă vadă. Plin de „Vai, cât de greu trebuie să-ţi fie”, dar ştie 
foarte bine. N-am idee ce i-a zis Mary, dar ştie că cevanue 
cum trebuie. 

— Deci, trupul a fost... identificat şi se ştie clar cine e? o 


— 303 — 


întreb, deşi ştiu bine că e aşa, am văzut articolele de ziar. 

Dar, cumva, vreau s-o aud din gura lui Kate, să-i văd 
reacţia când îmi spune. 

Îmi face cu tristeţe semn că da, însă din expresia de pe 
chipul ei, nu-mi dau seama de nimic. 

— Da, aşa cred. Au luat o probă de ADN de la mine, dar 
se ştie aproape cu certitudine. Au zis ceva de fişele dentare 
şi mi-au arătat inelul lui. 

— Ţi-au cerut să te duci să-l identifici? 

— Da, am zis că e trupul lui. Ar fi fost... stupid să zic că 
nu. 

Îi fac semn că am înţeles. Kate are, evident, dreptate. 
Parte din Jocul Minciunii a fost întotdeauna să ştii când s-a 
terminat, când să ieşi din rundă. Regula cinci: să ştii când 
să te opreşti din minţit. Renunță la minciună înainte să intri 
în rahat până în gât, cum obişnuia să spună Thea. Trucul 
era să ştii când ai ajuns în punctul acela. Dar nu sunt 
convinsă că am reuşit de data asta. Am senzaţia că 
pericolul vine indiferent ce facem noi. 

— Şi ce urmează? 

— Mi-au cerut să vin să le dau o declaraţie despre 
noaptea în care a dispărut. Dar asta e chestia, trebuie să ne 
hotărâm... le spun că eraţi şi voi toate aici? 

Îşi freacă faţa cu mâinile, lăsând să se vadă pungile 
negre de sub ochii căprui în armonie cu pielea măslinie. 

— Nu ştiu ce e cel mai bine să spun. Aş putea să le spun 
că v-am chemat când mi-am dat seama că tata a dispărut - 
că v-am cerut să veniţi la mine. Am putea să ne susţinem 
una alteia poveştile, să spunem că am fost aici toate patru, 
dar că tata n-a dat niciun semn şi aţi plecat devreme. Dar 
atunci v-ar cere şi vouă declaraţii. Totul se rezumă la ce 
ştie conducerea şcolii. 

— La ce ştie conducerea şcolii? repet eu prosteşte. 

— Despre seara aceea. V-a văzut cineva plecând? Dacă 
le zic că n-aţi fost aici şi apoi află că aţi fost, o să avem 
probleme. 

Înţeleg. Încerc să-mi amintesc. Eram în camerele noastre 
când a venit să ne caute, dar domnişoara Weatherby ne-a 


— 304 — 


văzut hainele, noroiul de pe sandale. Şi ne-a zis ceva, 
atunci, în biroul ei, despre faptul că am ieşit din internat 
fără permisiunea ei, ceva despre un martor... 

— Cred că am fost văzute, îi zic, fără tragere de inimă. 
Sau, cel puţin aşa a zis domnişoara Weatherby. N-a zis de 
către cine. Noi n-am recunoscut nimic - adică eu n-am 
recunoscut. Nu ştiu ce-au făcut Fatima şi Thea. 

— Futu-i! Deci va trebui să le spunem că am fost aici în 
noaptea aceea şi că şi tu erai. Şi asta înseamnă că, 
probabil, veţi fi târâte aici pentru interogatoriu. 

E albă ca varul la faţă şi ştiu la ce se gândeşte - nu e 
doar faptul că îi pasă de stresul prin care o să trecem noi, 
restul, ci mai e şi un alt element, mult mai practic şi mult 
mai egoist. Dacă cele patru seturi de poveşti vor rezista 
intacte la interogatoriu. Dacă nu cumva una dintre noi va 
ceda... 

Mă gândesc la Thea, la alcoolismul ei, la cicatricile de pe 
braţe, la efectul pe care toate astea îl au asupra ei. Mă 
gândesc la Fatima şi la credinţa ei nou descoperită. Ea zice 
că e din pură penitenţă. Dar penitenţa asta include şi 
confesiunea? Cu siguranţă că Allah nu poate să ierte pe 
cineva care continuă să mintă şi să nu recunoască 
minciuna, nu? 

Şi mă gândesc şi la pozele acelea. Pozele acelea 
nenorocite, trimise din poştă. Mă gândesc la faptul că mai e 
cineva acolo care ştie ceva. 

— Kate, îi zic eu, înghițind un nod, apoi mă opresc. 

Ea se întoarce spre mine şi atunci mă forţez să-i zic ce 
am de zis. 

— E ceva ce trebuie să-ţi zic. Eu, Thea şi Fatima am... am 
primit nişte poze. Prin poştă. Copii ale unor desene. 

Kate se schimbă la faţă şi-mi dau seama că ştie deja ce 
urmează să spun. Nu ştiu dacă asta face lucrurile mai 
simple sau mai dificile, dar mă forţez să continui, vorbind 
acum rapid, în şuvoaie de cuvinte, ca nu cumva să-mi pierd 
curajul. 

— Tu chiar ai distrus desenele pe care le-a făcut tatăl tău 
cu noi? 


— 305 — 


— Da, zice Kate, cu o expresie tristă. Jur. Dar nu... 
continuă o clipă, apoi se opreşte şi, brusc, nu mai vreau să 
aud ce are de spus, dar e prea târziu. Îşi strânge buzele 
până devin o dungă albă, din care s-a retras tot sângele. 
Dar nu imediat, adaugă ea. 

— Ce vrei să zici? 

— Nu m-am putut convinge să le ard imediat ce-a murit; 
am vrut s-o fac, doar că... nu ştiu, n-a fost niciodată 
momentul potrivit. Însă, într-o zi, m-am dus sus, în atelierul 
lui şi am constatat că umblase cineva prin lucrurile lui. 

— Poftim? exclam, incapabilă să-mi ascund şocul. Când a 
fost asta? 

— Acum mulţi ani. Nu la mult timp după ce s-a întâmplat 
totul. Lipseau tablouri şi desene şi am ştiut că cineva a 
venit să caute ceva anume. Le-am ars pe toate după aceea, 
jur, dar apoi au început să vină scrisorile. 

Simt cum răceala îmi picură în vene ca o otravă. 

— Scrisori? 

— La început, a fost doar una, spune Kate pe un ton 
domol. Vândusem un tablou de-al tatei. Licitaţia a fost 
menţionată în presa locală, împreună cu suma pentru care 
a fost vândut şi, câteva săptămâni mai târziu, am primit o 
scrisoare în care mi se cereau bani. Nu conţinea niciun fel 
de ameninţare, ci doar mi se cereau câteva sute de lire, pe 
care să-i las într-un plic în spatele unui lambriu desprins din 
perete, în Salten Arms. N-am făcut nimic şi, câteva 
săptămâni mai târziu, a venit din nou o scrisoare, numai că 
de data asta cerea două sute, şi în ea era şi un desen. 

— O schiţă cu noi? vocea îmi era lipsită de vlagă, 
bolnavă. 

Kate îmi face semn că da. 

— Am plătit. Din când în când, am tot primit scrisori, 
poate timp de şase luni şi am plătit şi am răsplătit, dar, în 
cele din urmă, am scris o scrisoare în care am precizat că 
asta a fost totul, că nu mai puteam plăti mai departe - că 
Moara se scufundă şi că tablourile lui tata s-au dus şi că 
puteau să ceară cât vor, că pur şi simplu nu mai aveam cu 
ce să plătesc. Şi scrisorile s-au oprit. 


— 306 — 


— Când a fost asta? 

— Cam acu' doi sau trei ani. După aceea nu s-a mai 
întâmplat nimic şi am zis că s-a terminat totul, dar la un 
moment dat, acum câteva săptămâni a reînceput totul. 
Prima dată a fost oaia şi apoi... spune ea, înghițind. Apoi, 
după ce-aţi plecat, am primit o scrisoare în care scria: De 
ce nu le ceri prietenelor tale? Dar nici prin gând nu mi-a 
dat... 

— Dumnezeule mare, Kate! 

Mă ridic în picioare, prea plină de nervi ca să pot să stau 
într-un loc, dar nu am unde să mă duc, aşa că mă aşez la 
loc, trăgând agitată de franjurile de la canapeaua 
zdrenţuită. 

Aş fi vrut s-o întreb: de ce nu ne-ai zis? Dar ştiu de ce. 
Pentru că, în toţi aceşti ani, a încercat să ne apere. Aş fi 
vrut s-o întreb: de ce nu te-ai dus la poliţie? Dar ştiu şi asta. 
Aş fi vrut să-i spun că nu sunt decât nişte amărâte de 
schiţe. Dar ştim - ştiam amândouă - că nu e adevărat. 

Nu schiţele contează până la urmă. Ci biletul care a venit 
odată cu oaia, în care se spune întreaga istorie. 

— M-am tot întrebat... spune Kate încet, apoi se opreşte. 

— Continuă, o presez. 

Ea îşi împleteşte degetele, apoi se ridică şi se duce la 
dulap. Într-unul dintre sertare e un vraf de hârtii legat cu o 
sfoară roşie, iar în mijlocul vrafului e o scrisoare într-un plic 
vechi şi ponosit. E o scrisoare care îmi îngheaţă sângele în 
mine. 

— Asta... mă străduiesc să spun, iar Kate îmi confirmă cu 
un gest din cap. 

Mi-o întinde şi, pentru o clipă, ezit să o ating, gândindu- 
mă la elementele criminalistice, la amprente şi la toate cele 
asemenea, dar e prea târziu. Am pus mâna pe biletul acela 
acum şaptesprezece ani, toate patru. ÎI apuc, foarte uşor, 
cu vârful degetelor, de parcă aşa ar fi mai dificil să mă 
identifice, dar nu-l deschid. Nu e nevoie. Acum, că 
scrisoarea e în mâinile mele, frazele din ea plutesc prin apa 
adâncă a memoriei mele - îmi pare atât de rău... nu aa vina 
pe altcineva, iubita mea... e singurul lucru pe care-l pot 


— 307 — 


face ca să indrept lucrurile... 

— Ar trebui să i le dau lui Mark Wren? mă întreabă Kate 
cu vocea spartă. Adică ar putea să oprească toată chestia 
asta. Ar răspunde la atâtea întrebări... 

Dar ar putea să şi işte multe altele. Ca, de exemplu, de 
ce nu s-a dus Kate la poliţie cu biletul acum şaptesprezece 
ani? 

— Ce i-ai spune? o întreb, în sfârşit. Despre locul în care 
l-ai găsit? Cum o să-i explici? 

— Nu ştiu. Aş putea spune că l-am găsit în noaptea 
aceea, dar că n-am zis nimănui - practic, aş putea spune 
adevărul, că tata a dispărut, că mi-a fost frică să nu cumva 
să pierd casa. Dar nu trebuie să vă implic şi pe voi... 
îngropatul, toate celelalte, aş putea să nu menţionez nimic. 
Sau aş putea spune că l-am găsit abia mai târziu, mult mai 
târziu, la câteva luni după. 

— Doamne, Kate, nu ştiu ce să zic. 

Îmi frec ochii cu pumnii, încercând să alung epuizarea 
totală care parcă nu mă lasă să gândesc cum trebuie. Sub 
pleoape, strălucesc luminiţe şi înfloresc flori întunecate. 

— Toate poveştile astea par a isca mai mult întrebări 
decât răspunsuri şi, în plus... 

Apoi mă opresc. 

— În plus, ce? întreabă Kate cu o umbră în voce pe care 
n-o pot desluşi. i 

Simte nevoia să se apere? li e frică? 

Rahat! N-am vrut să pornesc pe drumul ăsta. Dar nu ştiu 
ce altceva ar trebui să spun. Regula patru a Jocului 
Minciunii: să nu ne mințim niciodată una pe cealaltă, nu-i 
aşa? 

— În plus... dacă le dai biletul, vor fi nevoiți să-I verifice. 

— Ce vrei să spui? 

— Kate, trebuie să te întreb. 

Înghit, încercând să găsesc o modalitate de a o spune în 
aşa fel încât să nu sune ca şi cum chiar cred ceea ce 
gândesc. 

— Te rog să înţelegi că, indiferent ce o să-mi zici, 
indiferent ce s-a întâmplat, n-o să te judec. Dar trebuie să 


— 308 — 


ştiu... ne datorezi asta, bine? 

— Isa, mă sperii, zice Kate serioasă, dar e ceva în privirea 
ei care nu-mi place, îngrijorare şi ceva evaziv. 

— Biletul ăla. Nu... nu se potriveşte. Şi tu ştii asta. 
Ambrose s-a sinucis din cauza desenelor, asta am crezut 
dintotdeauna, nu-i aşa? 

Kate dă din cap, dar încet, ca şi cum ceea ce-i zic o 
oboseşte. 

— Dar ordinea cronologică ne contrazice teoria: desenele 
n-au apărut în şcoală decât după ce-a murit. 

Înghit din nou. Mă gândesc la uşurinţa lui Kate de a imita, 
de a falsifica tablourile ani la rând după moartea lui 
Ambrose. Mă gândesc la scrisorile de şantaj în contul cărora 
a plătit mai bine de cincisprezece ani, la toate lucrurile 
astea pe care le-a făcut în loc să se ducă la poliţie cu biletul 
ăsta - şantaj de care nu ne-a zis nimic, deşi aveam tot 
dreptul să ştim. 

— Kate, ce vreau să te întreb este... Ambrose chiar a 
scris biletul ăla? 

— Da, a scris biletul ăla, zice ea, iar expresia de pe chip îi 
e foarte dură. 

— Dar nu are sens. Şi, uite care e chestia, ela luato 
supradoză de heroină, nu? Asta am crezut dintotdeauna. ŞI 
atunci de ce era biletul lui frumos împachetat în cutia aia? 
N-ar fi fost mai logic să-şi ia doza şi biletul să cadă lângă 
fotoliul lui? 

— El a scris biletul acela, repetă Kate cu încăpățânare. 
Dacă cineva ştie chestia asta, atunci eu sunt acea 
persoană. 

— Atâta doar că... zic, dar mă opresc. 

Nu ştiu cum să formulez ce am de zis şi ce gândesc. Kate 
îşi îndreaptă umerii, îşi trage cămaşa de noapte pe lângă 
ea. 

— Ce mă întrebi, de fapt, Isa? Mă întrebi dacă mi-am 
omorât propriul tată? 

Tăcere. 

Cuvintele sunt şocante, spuse aşa, cu voce tare - 
suspiciunea mea vagă, amorfă, concretizată deodată, cu 


— 309 — 


margini dure şi suficient de tăioasă cât să rănească. 

— Nu ştiu, spun în cele din urmă. Vocea îmi e dogită şi 
spartă. Întreb doar... întreb dacă nu e altceva ce-ar trebui 
să ştim înainte să ajungem la un interogatoriu la poliţie. 

— Nu mai e nimic altceva ce-ar trebui să ştiţi. 

Are vocea ca de gheaţă. 

— Nu mai e nimic altceva ce-ar trebui să ştim sau nu mai 
e nimic altceva, punct. 

— Nu mai e nimic altceva ce-ar trebui să ştiţi. 

— Deci mai e ceva? Doar că nu vrei să-mi zici ce? 

— Ah, fir-ar al dracului, Isa, nu îmi mai pune atâtea 
întrebări! 

Are o expresie chinuită şi se duce spre fereastră urmată 
de Shadow, câinele simţindu-i tulburarea. 

— Nu mai e nimic altceva ce-aş putea să vă zic... te rog, 
crede-mă! 

— Thea a zis... încep eu, dar aproape că-mi piere curajul, 
însă trebuie s-o întreb. Trebuie să ştiu. Kate, Thea a zis că 
Ambrose voia să te trimită undeva, departe de-aici. E 
adevărat? De ce? De ce-ar fi făcut asta? 

Pentru o clipă, Kate se holbează la mine, împietrită, cu 
faţa albă ca varul. 

Şi apoi suspină şi se întoarce cu spatele la mine, apucând 
haina din cuier şi aruncându-şi-o peste pijama, înfundându- 
şi picioarele în cizmele murdare de noroi de lângă uşă. Il 
apucă pe Shadow de lesă, câinele merge neliniştit după ea, 
cu privirea în sus, încercând să-i priceapă tulburarea - apoi 
Kate dispare, uşa trântindu-se în urma ei. 

Zgomotul seamănă cu o împuşcătură, trimițând ecouri în 
grinzi şi făcând cănile din dulap să zornăie de indignare. 
Freya, care se juca fericită la picioarele mele, tresare din 
cauza zgomotului, iar faţa ei mică se schimonoseşte 
deodată din cauza şocului suferit, şi fetiţa începe să zbiere. 

Vreau să mă duc după Kate, s-o forţez să-mi dea nişte 
răspunsuri. Dar nu pot, trebuie să-mi liniştesc copilul. 

Rămân aşa un minut, neştiind ce am de făcut, ascultând- 
o pe Freya care urlă şi sunetul paşilor lui Kate care 
traversează podul în viteză, apoi un mârâit de exasperare, 


— 310 — 


o iau pe Freya în braţe şi mă grăbesc să ajung la fereastră. 

Fetiţa e roşie la faţă şi dă din picioare, agitată din cauza 
zgomotului venit din senin; încerc s-o fac să tacă, uitându- 
mă în acelaşi timp după silueta lui Kate care dispare încet 
cu Shadow spre țărm. Şi mă întreb... 

Mă întreb de ce-a ales cuvintele pe care le-a ales. 

Nu mai e nimic altceva ce-aş putea să vă zic. 

Kate nu e o femeie care se încurcă în cuvinte multe - 
întotdeauna a vorbit puţin. Şi atunci trebuie să fie un motiv. 
Un motiv pentru care n-a zis, pur şi simplu, nu mai e nimic 
altceva de zis. 

Şi cum mă uit aşa după ea dispărând în ceaţă, mă întreb 
care ar fi acel motiv şi dacă nu cumva am făcut o greşeală 
enormă venind aici. 


— 311 — 


Cum Kate şi Shadow sunt afară, casa îmi pare ciudată şi 
tăcută, ceața bate în geamuri, iar bălțile de azi-noapte încă 
se mai usucă pe podelele închise la culoare şi pătate de 
umezeală. 

În ceața aceasta, Moara mi se pare mai aproape de mare 
ca oricând, mai mult ca o barcă decrepită şi plină de apă, 
care pluteşte în neştire spre un țărm, decât ca o casă care 
ar trebui să fie pe uscat. Ceaţa parcă a intrat peste noapte 
în duşumele şi în grinzi, iar casa e rece, podeaua umedă şi 
îngheţată sub tălpile mele. 

O hrănesc pe Freya şi apoi, aşezând-o înapoi pe podea, 
să se joace cu nişte prespapieruri, aprind focul în sobă şi 
mă uit cum bucăţile de lemn umed şi sărat se aprind cu 
flacără albastră şi verde, arzând dincolo de gemuleţul pătat 
de funingine, apoi mă aşez pe canapea, cu picioarele sub 
mine, gândindu-mă la ce am de făcut. 

Gândul mi se tot întoarce la Luc. Oare ştie mai mult 
decât lasă să se înţeleagă? A fost atât de apropiat de Kate, 
iar acum dragostea pentru ea s-a transformat în 
amărăciune. De ce? 

Îmi apăs faţa cu mâinile, aducându-mi aminte... de 
fierbinţeala pielii lui, de senzaţia picioarelor lui lângă ale 
mele... şi simt dintr-odată că mă înec. 


Kate se întoarce la prânz, dar îmi face semn că nu vrea 
sendvişurile pe care le-am pregătit, şi urcă scările spre 
dormitorul ei, cu Shadow după ea, iar o parte din mine se 
simte uşurată. Ce-am spus, bănuielile cărora le-am dat glas 
sunt aproape de neiertat şi nu ştiu cum să dau ochii cu ea. 

Când mă duc sus s-o adorm pe Freya, o aud bătând 
camera în lung şi-n lat, ba, câteodată, îi şi văd silueta 
printre scândurile uşii când trece prin faţa ferestrei, blocând 
razele de lumină argintie care se filtrează printre crăpături. 

Freya e greu de adormit, dar reuşesc, în cele din urmă, şi 
mă întorc jos, în living, să stau la fereastră, de unde să 

— 312 — 


privesc apele agitate ale Estuarului. Nu e încă patru după- 
masă, iar fluxul este aproape la apogeu, o maree 
excepţional de puternică, una dintre cele mai înalte pe care 
le-am văzut vreodată. Pontonul e inundat şi, când vântul 
bate dinspre mare, apa, în partea dinspre larg a Morii, vine 
şi bălteşte până la uşă. 

Ceaţa s-a mai ridicat puţin, dar cerul e în continuare 
înnorat şi cenuşiu şi, privind apele de plumb care bat în 
scândurile de afară, mi-e greu să-mi amintesc căldura de 
acum câteva săptămâni. Chiar am înotat în Estuar la 
începutul lunii? Mi se pare imposibil să fie acelaşi loc cu 
acela în care apa era caldă şi plăcută, în care am înotat şi 
plutit şi râs împreună. Totul s-a schimbat. 

Mă trece un fior rece şi strâng şi mai tare puloverul pe 
mine. Nu mi-am pus ce trebuie în bagaj - am îndesat în 
geanta de umăr ce mi-a venit la mână şi acum am prea 
multe perechi de pantaloni şi bluze subţiri şi prea puţine 
haine groase pentru vremea asta, dar sunt prea laşă ca să-i 
cer lui Kate să-mi împrumute ceva. Nu sunt în stare să dau 
ochii cu ea, nu acum, nu azi. Mâine, poate, când lucrurile se 
vor mai domoli. 

Pe podea, lângă fereastră, e un vraf de cărţi cu copertele 
îndoite de umezeală şi mă duc înspre ele şi aleg una la 
nimereală. Bill Bryson, Însemnări de pe o insulă mică. Are 
coperta lucioasă şi atât de absurd de veselă în contrast cu 
nuanțele fade ale Morii, cu podelele ei umede şi ţesăturile 
decolorate! Mă duc la întrerupător să încerc să aduc puţină 
lumină în încăpere - şi-mi pocneşte în mână, făcându-mă să 
tresar. De undeva, din spatele meu, se aude un bubuit 
puternic, luminile se aprind scurt o dată, o lumină 
strălucitoare, nenaturală, apoi mor de tot. 

Frigiderul geme profund, cutremurător, apoi se linişteşte. 
Rahat! 

— Kate, o strig cu prudenţă, căci nu vreau s-o trezesc pe 
Freya, dar nu-mi răspunde. 

Totuşi, o aud în continuare la etaj şi îmi dau seama că s-a 
oprit din mers prin cameră, semn că m-a auzit. 

— Kate, s-a ars o siguranţă! 


— 313 — 


Niciun răspuns. 

Sub scări e un dulap şi bag capul acolo să caut panoul 
electric, dar e întuneric beznă şi, deşi e ceva care seamănă 
cu un panou, nu e tocmai instalaţia modernă de care 
vorbea Kate. E o cutie din bachelită neagră, instalată pe 
suport de lemn, cu ceva care pare a fi un mănunchi de fire 
acoperite cu smoală care ies dintr-o parte şi nişte cabluri de 
plumb, din perioada victoriană, care ies din partea cealaltă. 
Nu îndrăznesc să ating nimic. 

Futu-i! 

Pun mâna pe mobil şi sunt pe cale să caut „cum să 
resetezi un panou electric” pe Google, când văd ceva ce-mi 
opreşte inima în loc. Un e-mail de la Owen. 

Îl deschid, cu inima cât un purice. 

Sper, sper din tot sufletul că mi-a scris ca să-şi ceară 
iertare pentru cearta noastră - aş accepta orice, cel mai 
mic gest de mărinimie care să mă ajute să cobor din turnul 
în care m-am izolat singură. Trebuie să-şi dea seama, în 
lumina nemiloasă a zilei, că acuzaţiile lui sunt ridicole. Nişte 
trandafiri şi o călătorie să-mi văd o prietenă veche chiar 
înseamnă o aventură? E concluzie de paranoic şi sigur şi-a 
dat seama de asta. 

Dar nu îşi cere iertare. Nici măcar nu e un e-mail propriu- 
zis şi, la început, nu înţeleg ce-mi scrie. 

Nu începe cu „Bună, iubire”, nici măcar cu „Dragă Isa”. 
Nu prezintă niciun fel de justificare pentru nimic şi nici nu 
imploră iertare. Ba, de fapt, nu e niciun fel de text şi, 
pentru o clipă, mă întreb dacă nu cumva mi-a trimis mie un 
e-mail care îi era adresat altcuiva. 

E o listă de infracţiuni, cu date şi locuri, fără niciun nume 
sau context ataşate. Un furt dintr-un magazin din Paris, furt 
de automobil într-o suburbie a Franţei de care n-am auzit 
niciodată, ultraj cu violenţă într-o pensiune din Normandia. 
La începutul listei sunt date de acum douăzeci de ani, dar, 
pe măsură ce mă uit mai jos, infracțiunile sunt din ce în ce 
mai recente, deşi sunt pauze între ele, câteodată chiar de 
câţiva ani. Cele mai recente sunt toate din sudul Angliei. 
Condus sub influenţa băuturilor alcoolice în apropiere de 


— 314 — 


Hastings, un arest preventiv pentru deţinere de droguri în 
Kent, dar cu eliberare fără punere sub acuzare, apoi alte 
aresturi preventive. Ultimul incident a avut loc acum câteva 
săptămâni - consum de alcool în spaţii publice lângă Rye, o 
noapte petrecută în arest, fără punere sub acuzare. Ce sunt 
astea? 

Şi apoi îmi dau brusc seama. 

E cazierul judiciar al lui Luc. 

Mi se face rău. Nici nu vreau să ştiu cum a făcut Owen 
rost de chestia asta şi încă aşa de repede. Are cunoştinţe - 
în poliţie, în serviciul de informaţii - şi are o poziţie de 
conducere în Ministerul de Interne, cu permis de acces la 
informaţii confidenţiale dintre cele mai sensibile, dar asta e 
o încălcare gravă a codului de conduită profesională, 
indiferent cum priveşti lucrurile. 

Dar nu e doar asta... Ci faptul că nu se calmează, că încă 
mai crede că Luc e motivul pentru care am venit aici. El 
încă mai crede că îl înşel. 

Simt cum furia mă strânge de gât, cum îmi face părul să 
se ridice şi simt furnicături în degete. 

Îmi vine să urlu. Îmi vine să pun mâna pe telefon şi să-i 
zic că e un ticălos şi că încrederea pe care a distrus-o acum 
nu mai poate fi recâştigată. 

Dar n-o fac. În parte, pentru că sunt atât de furioasă, încă 
nu sunt sigură că n-o să-i zic ceva ce nu mai poate fi retras. 

Şi, în parte, pentru că ştiu, şi o bucăţică din mine e 
pregătită s-o recunoască, că nu e vina lui sută la sută. 

Adică da, e vina lui, sigur că e vina lui. Suntem împreună 
de aproape zece ani şi, în tot acest timp, nici măcar nu m- 
am sărutat cu un alt bărbat. N-am făcut niciodată nimic ca 
să merit un asemenea tratament. 

Dar Owen ştie că-l mint. Nu e prost. Ştie... şi are 
dreptate. 

Doar că nu ştie despre ce e vorba. 

Strivesc telefonul în pumn până când aproape că scârţâie 
de protest că-l strâng prea tare şi mă forţez să-mi relaxez 
mâna pe bucata de plastic şi să las sângele să-mi circule în 
degete. 


— 315 — 


Futu-i. Futu-i. 

Jignirea e cea pe care n-o suport - ideea că aş putea să 
sar din patul lui direct în al lui Luc - şi că nu el e tatăl 
Freyei; numai astea ar fi suficiente motive ca să termin 
relaţia. Am mai avut prieteni geloşi în trecut şi sunt ca o 
otravă - o otravă pentru relaţie şi o otravă pentru stima ta 
de sine. Sfârşeşti prin a privi constant peste umăr, 
punându-ţi mereu la îndoială motivele. Oare nu cumva 
chiar i-am făcut ochi dulci respectivului? N-am vrut s-o fac. 
Oare chiar m-am uitat la prietenul lui ca şi cum aş fi vrut 
ceva mai mult de la el? Oare nu cumva decolteul meu chiar 
era prea adânc, fusta prea scurtă, zâmbetul prea 
strălucitor? 

Începi să nu mai ai încredere în tine, îndoiala începe să-ţi 
populeze peisajul interior în care, până atunci, erau doar 
iubire şi încredere în sine. 

Vreau să-l sun şi să-i zic că s-a terminat... dacă nu poate 
avea încredere în mine, s-a terminat între noi. N-o să 
trăiesc aşa, bănuită de ceva ce n-am făcut, forţată să neg 
infidelităţi care există numai în mintea lui. 

Dar... chiar dincolo de partea mea de vină în toate astea, 
pot să-i fac una ca asta Freyei? Ştiu ce înseamnă să creşti 
fără un părinte. Ştiu asta prea bine şi nu vreau să treacă 
prin aşa ceva. 

Cerul e acoperit de o pătură groasă de nori şi Moara e 
întunecată şi rece, focul arde mocnit în sobă şi, dintr-odată, 
o aud pe Freya agitându-se deasupra, scâncetul ei de 
trezire ajungând până la mine şi ştiu că trebuie să ies de 
aici. O să mă duc în pub pentru cină. Poate o să aflu câte 
ceva, să vorbesc cu Mary Wren despre ancheta poliţiei. 
Oricum, e clar că Kate n-o să coboare curând şi, chiar dacă 
ar face-o, nu sunt sigură că aş fi în stare să dau ochii cu ea, 
să stau cu ea la masă, să facem conversaţie, cu fantoma 
celor spuse plutind între noi şi e-mailul lui Owen ca o otravă 
în telefonul meu. 

Fug sus în dormitor să mă lupt cu Freya s-o îmbrac. Apoi 
mă asigur că am copertina sub cărucior şi pornesc spre 
ţărmul nisipos, cu vântul în faţă când cotesc s-o luăm spre 


— 316 — 


Salten. 


— 317 — 


Pe drumul rece şi bătut de vânturi care duce în Salten, 
am mult timp de gândire, picioarele mele înghițind distanţa 
kilometru cu kilometru, încet şi cu înfrigurare. Mintea îmi 
oscilează între resentimentul faţă de felul execrabil în care 
s-a purtat Owen şi conştiinţa mea încărcată din pricina 
comportamentului meu nu tocmai cinstit faţă de el. Bifez în 
cap defectele lui - cât de uşor îşi pierde cumpătul, cât de 
posesiv e, cum face planuri fără să mă întrebe ce părere 
am. 

Dar se interpun alte amintiri. Curbura spinării lui când se 
apleacă asupra căzii să-i toarne apă pe cap fetiţei lui. 
Blândeţea lui, ingeniozitatea. Dragostea lui pentru mine. 
Pentru Freya. 

ŞI, dincolo de toate astea, ca un contrapunct, e 
complicitatea mea la toate astea. Am minţit. Am minţit şi 
am ascuns şi am omis. Am ţinut secrete faţă de el din clipa 
în care ne-am cunoscut, dar în ultimele săptămâni a fost 
deja mult mai mult şi el ştie că ceva s-a întâmplat. Owen a 
fost întotdeauna posesiv, dar niciodată n-a fost gelos... nu 
aşa. Şi vina îmi aparţine. Eu l-am făcut aşa. Noi am făcut-o. 
Eu, Fatima, Thea şi Kate. 

Atât sunt de cuprinsă de gândurile mele, că nici nu-mi 
mai dau seama de distanţa pe care o parcurg, dar, când 
ultimele frânturi de ceaţă din depărtare se dizolvă, 
dezvăluind case şi blocuri, nu sunt cu nimic mai aproape de 
vreo decizie. 

Când dau colţul spre Salten Arms, încercând să-mi 
dezmorţesc degetele îngheţate de pe căruţ şi să şterg apa 
care s-a adunat pe copertină, aud muzică. Nu muzică în 
surdină, ci muzică live, de modă veche - şuierat de 
acordeon, bătăi de banjo şi scârțâit vesel de viori. 

Imping uşa de la bar şi sunetul mă loveşte ca un zid, 
dimpreună cu mirosul de fum, bere şi trupuri vesele, 
înghesuite ca sardinele. Media de vârstă e mult peste 
şaizeci şi majoritatea sunt bărbaţi. 

— 318 — 


Deşi capetele se întorc spre mine, muzica nu se opreşte 
şi-mi fac loc să intru în încăperea supraîncălzită. O văd pe 
Mary Wren cocoţată pe marginea unui scaun înalt, de bar, 
privind muzicienii şi bătând din picior în ritmul muzicii. Mă 
vede stând nesigură în prag şi-mi face semn din cap, apoi 
îmi face cu ochiul. Îi întorc zâmbetul, ascultând un moment 
şi apoi mă îndrept spre partea din spate a pubului, uitându- 
mă fix, de parcă ar fi fost pentru prima dată când le 
vedeam, la lambriurile de lemn de pe pereţi. Mi se strânge 
stomacul, gândindu-mă la biletul lui Kate, la cât de uşor i-ar 
fi fost oricui de aici să tragă un scaun lângă unul dintre 
lambriurile desprinse, să bage o mână între lemn şi perete, 
în drum spre toalete... dar şi mai uşor i-ar fi fost cuiva care 
ar deţine localul. 

Îmi aduc aminte de comentariul aruncat într-o doară de 
Mary despre berăria care vrea să vândă locul ca să 
construiască aici apartamente pentru proprietarii care 
caută să investească în a doua casă, mă uit la pereţi, 
observând vopseaua care se cojeşte, şi la covoarele şi 
scaunele care se destramă, şi mă gândesc la ce-ar însemna 
asta pentru Jerry. A lucrat aici toată viaţa lui - pubul este 
pâinea lui, viaţa lui socială şi planul lui de pensionare. Ce 
altceva ar putea face? Nu sunt sigură dacă din cauza privirii 
celorlalţi sau a căldurii şi zgomotului, ori poate din pricina 
faptului că-mi dau seama că şantajistul lui Kate ar putea fi 
aici, în pub, dar simt un val brusc de claustrofobie şi 
paranoia. Toţi localnicii aceştia, toţi bărbaţii aceştia cu 
rânjetele lor şi cu privirile atotştiutoare, barmaniţa cu gura 
strânsă pungă şi cu braţele încrucişate la piept, toţi ştiu 
cine sunt, de asta sunt convinsă. 

Îi împing şi-mi fac loc spre toalete, trag căruciorul 
înăuntru şi las uşa să se închidă în urma mea, sprijinind-o 
cu spatele, simțind răceala şi liniştea învăluindu-mă. Închid 
ochii şi-mi zic: Poţi să faci asta. Nu-i lăsa să te doboare! 

Abia când deschid ochii, văd cuvintele scrise cu markerul, 
acum aproape şterse şi neclare, reflectate în oglinda 
murdară. 

Mark Wren e un infractor sexual!!!! 


— 319 — 


Simt cum sângele mi se urcă în obraji, un val fierbinte de 
ruşine. Literele sunt scrise demult şi sunt greu de descifrat, 
dar nu ilizibile. Şi cineva, mult mai încoace, a tăiat Mark şi a 
scris deasupra, cu litere de tipar, cuvântul Sergent. 

De ce nu mi-am dat seama? De ce nu mi-am dat seama 
că o minciună poate să dureze mai mult decât orice adevăr 
şi că în locul acesta, oamenii au ţinere de minte. Nu e ca în 
Londra, unde trecutul e rescris, iar şi iar, până când nu mai 
rămâne nimic. Aici, nimic nu se uită şi fantoma greşelii 
mele îl va urmări veşnic pe Mark Wren. Şi mă va urmări şi 
pe mine. 

Mă duc la chiuvetă şi arunc cu apă rece pe faţă, în timp 
ce Freya se uită la mine curioasă, apoi mă îndrept, mă 
privesc în oglindă, înfruntându-mi propria reflexie. Da, este 
vina mea. Ştiu asta. Dar nu e doar vina mea. Şi dacă pot să 
recunosc asta faţă de mine însămi, pot să le fac faţă şi lor. 

Deschid uşa pubului şi împing hotărâtă căruciorul Freyei 
spre bar. 

— Isa Wilde! se aude o voce a cuiva oarecum ametit, în 
clipa în care trec pe lângă dozatoarele de bere. Ce să zic, 
am crezut că n-ai să mai vii prin Salten încă vreo zece ani 
de acum înainte. Ce-ai vrea să bei? 

Mă întorc şi dau de Jerry, rânjind din spatele barului, cu 
dintele lui de aur sclipind în lumina palidă a focului. Şterge 
de zor un pahar cu o cârpă care a prins şi vremuri mai 
bune. 

— Bună, Jerry, îi zic. 

Freya dă din picioare şi se agită în căruţ, înfierbântată 
acum, după ce-am ieşit din baia răcoroasă. A izbutit, cu o 
lovitură destul de nervoasă de picioare, să dea la o parte 
copertina de ploaie şi să tipe de fericire că i-a reuşit 
mişcarea; o iau în braţe şi o sprijin de umărul meu, s-o 
liniştesc. 

— Nu te deranjează bebeluşii în bar, nu? 

— Atâta vreme cât beau bere, nici pomeneală, răspunde 
Jerry şi rânjeşte iar cu gura lui ştirbă pe chipul nebărbierit. 
Ce să-ţi dau? 

— Serveşti şi mâncare? 


— 320 — 


— Nu până la şase, dar e... se uită la ceasul de deasupra 
barului. Ei uite, acuşi se face şase... uite meniul. 

Îmi împinge o bucată de hârtie murdară, cu colţurile 
îndoite, şi mă uit pe ea. Sendvişuri, plăcintă cu peşte, crab 
cu sos, burger şi cartofi prăjiţi. 

— O să iau plăcintă cu peşte, zic în cele din urmă. Şi... şi 
poate un pahar de vin alb. 

— Ei, de ce nu? E aproape şase. Vrei să-ţi las nota de 
plată deschisă? 

— Sigur. Poate vrei să-ţi plătesc cu cardul acum? 

Mă caut prin geantă, dar el râde şi scutură din cap. 

— Ştiu unde să te găsesc. 

Nu ştiu cum face, însă reuşeşte să ia o frază atât de 
inofensivă şi s-o facă să sune uşor ameninţător, dar 
zâmbesc şi-i fac semn că mă retrag spre fundul pubului, 
unde e mai linişte şi sunt câteva mese libere. 

— O să mă duc să stau acolo, OK? 

— Da, du-te liniştită, o să aduc io paharul la masă. Doar 
nu vrei să-l cari tu cu a' mică după tine. 

Dau din cap aprobator şi mă îndrept făcându-mi loc spre 
fundul barului. Una dintre mesele libere e lângă uşă şi e 
încărcată cu halbe unsuroase de bere. Cineva a deşertat pe 
masă conţinutul unei pipe şi l-a lăsat acolo. Cealaltă masă, 
cea din colţ, nu e mai bună. Într-o băltoacă de bere vărsată 
pe masă sub un pahar pus cu fundul în sus, e o viespe, iar 
scaunele din muşama plesnită sunt acoperite cu păr de 
câine, dar am loc pentru căruciorul Freyei, aşa că duc 
gunoaiele pe masa cealaltă şi şterg tăblia vag cu un suport 
pentru bere şi ne aşezăm, băgând şi căruciorul în spaţiul 
rămas liber. Freya se răsuceşte în braţele mele şi mă 
loveşte cu capul şi-mi dau seama că n-o să-mi ajungă 
biberonul pe care îl am până mă întorc la Moară; fata a 
decis că-i e foame şi că o să înceapă să urle dintr-o clipă 
într-alta. Nu pot să-i dau să mănânce cum vrea ea - am mai 
hrănit-o în puburi şi înainte, ba chiar des, dar de fiecare 
dată a fost Owen cu mine şi, sincer, în Londra nu te bagă 
nimeni în seamă nici dacă ai da ţâţă unei pisici. Aici, însă, 
de una singură, e altceva şi nu ştiu cam cum ar reacţiona 


— 321 — 


Jerry şi muşteriii lui, dar chiar nu am de ales, decât dacă 
chiar vreau s-o fac pe Freya să explodeze. Imi desfac haina 
şi îmi rearanjez bluzele de dedesubt ca să asigur un 
maximum de decenţă, apoi o pun la sân cât de repede pot, 
lăsând haina să cadă la loc ca să ne ascundă pe amândouă. 

Când ea se pune pe supt, câteva capete se întorc spre 
mine şi un bătrân, cu o barbă albă, se holbează curios 
nevoie mare. Mă întreb, cu o strângere de inimă, oare ce-ar 
fi zis Kate despre moşnegii libidinoşi care bârfesc în Salten 
Arms, când apare Jerry cu un pahar de vin alb pe-o farfurie 
şi un cuţit şi o furculiţă învelite într-un şerveţel. 

— Ar trebui să punem taxă pe chestia asta, zice el, 
rânjind şi făcându-mi semn spre sânii mei, iar eu simt cum 
îmi iau foc obrajii. 

Reuşesc să râd scurt. 

— Îmi pare rău, îi e foame. Nu te superi, nu-i aşa? 

— lo? Nici vorbă. Şi pun pariu că nici ăilalţi nu se supără 
să vadă şi ei ceva frumos. 

Chicoteşte mulţumit, un sunet care e preluat, ca un ecou 
gâfâit, de amicii lui de la bar şi simt iar cum îmi arde faţa. 
Se întorc şi mai multe capete spre mine şi bărbatul cu 
barba albă îmi face ameţit cu ochiul, apoi începe să 
hohotească, scărpinându-se la boaşe în timp ce-i şopteşte 
ceva amicului lui, făcând un semn spre masa la care stau 
eu. 

Mă gândesc în mod serios să-i zic lui Jerry să anuleze 
comanda pentru plăcinta cu peşte şi să mă car de aici, când 
se întoarce şi-mi întinde un pahar, apoi îmi face semn spre 
bar. 

— Apropo, asta-i din partea prietenului tău de colea. 

Prieten? Mă uit spre bar şi dau cu ochii de... Luc 
Rochefort. 

Stă la bar şi, văzând că mă uit spre el, ridică paharul, 
expresia lui fiind oarecum... întristată? Nu sunt sigură. 

Mă gândesc la Owen, la e-mailul pe care mi l-a trimis. La 
ce-ar zice dacă m-aş duce în secunda asta la bar. Şi simt iar 
că mi se strânge stomacul. Dar înainte să apuc măcar să 
mă gândesc la ce-aş putea zice, Jerry a şi dispărut şi-mi dau 


— 322 — 


seama că Luc s-a ridicat şi că se îndreaptă spre mine. 

Nu am scăpare. Sunt flancată de cărucior în partea 
stângă şi de scaunele unui grup de oameni din dreapta şi 
sunt adusă la stadiul de neputinţă de Freya care e prinsă de 
sânul meu gol de sub haină. Nu am cum să ies înainte ca el 
să ajungă la mine. Nu am nici măcar cum să mă ridic fără 
să-mi alunece haina de pe sân şi Freya să înceapă să dea 
din picioare. 

Mă gândesc la oaia plină de sânge. 

Mă gândesc la Freya în braţele lui, urlând. 

Mă gândesc la desene, la suspiciunile lui Owen şi la 
obrajii mei în flăcări şi nu ştiu dacă m-am înroşit de furie 
sau... de altceva. 

— Ascultă, îi zic în momentul în care se apropie cu halba 
de bere în mână. 

Vreau să fiu curajoasă, să-l înfrunt, dar mă afund tot mai 
tare în scaunul căptuşit cu muşama şi mă fac mică de tot, 
în ciuda dorinţei mele. 

— Luc, uite... 

— Îmi pare rău, zice el deodată, venind direct spre mine. 
Îmi pare rău de ce s-a întâmplat. Cu fetiţa ta. 

Expresia de pe chip e hotărâtă, ochii întunecaţi în lumina 
slabă a încăperii. 

— Am încercat să te ajut, dar a fost o prostie ce-am 
făcut, îmi dau seama de asta acum. 

Nu e ce mă aşteptam să spună şi simt că mi-a luat vântul 
din pânze, aşa că discursul pregătit, prin care îi ziceam să 
stea dracului departe de mine, nu-şi mai are locul şi nu mai 
ştiu ce să zic. 

— Paharul... ştiu, e aiurea, dar am vrut să... să fie o 
ofertă de pace. Îmi cer scuze, n-o să te mai deranjez. 

Se întoarce să plece şi ceva în mine îşi face loc, un soi de 
disperare şi, spre uimirea mea totală, mă aud strigând după 
el: 

— Stai, aşteaptă! 

Se întoarce, precaut. Refuză să se uite în ochii mei, dare 
ceva în privirea lui... un soi de speranţă, poate? 

— N-ar... n-ar fi trebuit s-o iei pe Freya, îi zic în cele din 


— 323 — 


urmă. Dar îţi accept scuzele. 

Stă în faţa mea, în picioare, înalt ca bradul deasupra 
mesei şi apoi îşi lasă capul plecat, acceptând în tăcere ce i- 
am zis şi privirile ni se întâlnesc. Poate că din cauza 
nesiguranţei lui, a felului în care stă cu umerii lăsaţi, ca un 
copil care a crescut prea repede. Sau poate din cauza 
ochilor lui, a felului în care îmi susţine privirea cu un fel de 
vulnerabilitate dureroasă. Dar, pentru o clipă, arată ca 
atunci când avea cincisprezece ani. lar inima mea pare s-o 
ia razna. 

Înghit un nod dureros, o durere care e întotdeauna acolo, 
în ultima vreme, un simptom vechi al stresului şi anxietăţii. 

Mă gândesc la Owen şi la acuzaţiile lui, la actul pe care 
crede deja că l-am comis... şi simt că un soi de indiferenţă 
prostească pune stăpânire pe mine. 

— Luc, eu... vrei să stai jos? 

Nu zice nimic. Pentru o clipă mă gândesc că o să-mi 
întoarcă spatele, făcându-se că nu mă vede. 

Dar apoi înghite şi el în sec, iar muşchii gâtului i se mişcă 
cu nervozitate. 

— Eşti sigură? mă întreabă. 

Îi fac semn că da, iar el îşi trage un scaun şi se aşază, cu 
halba într-o mână, uitându-se cu interes în străfundurile 
lichidului chihlimbariu. 

Urmează o tăcere lungă şi bărbaţii îşi întorc capetele de 
la mine, de parcă prezenţa lui Luc e un fel de scut împotriva 
curiozităţii lor. Luc stă pe scaun, ferindu-şi privirea de mine, 
uitându-se în altă parte. 

— Ai... ai auzit veştile? mă întreabă el în cele din urmă. 

— Despre... 

Şi mă opresc. Vreau să zic, despre oseminte, dar cumva 
nu reuşesc să articulez cuvintele. El îmi face semn din cap 
că da. 

— Au identificat cadavrul. E Ambrose. _ 

— Am auzit, îi răspund, înghițind din nou. Imi pare atât 
de rău! 

— Mersi, zice el. 

Accentul lui franțuzesc e mai puternic, aşa cum se 


mE e 


întâmplă întotdeauna în momente de stres. Clatină din cap, 
ca şi cum ar încerca să alunge gânduri nedorite. 

— Am fost... surprins de cât de mult m-a durut. 

Mi se taie respiraţia şi-mi dau seama, cu forţă reînnoită, 
ce-am făcut noi - sentinţa pe viaţă pe care ne-am dat-o nu 
doar nouă, dar şi lui Luc. 

— l-ai... zis mamei tale? reuşesc eu să îngaim. 

— Nu. Oricum nu-i mai pasă. Şi nu merită s-o denumeşti 
aşa, adaugă Luc foarte încet. 

lau o gură de vin, încercând să-mi calmez inima care 
bate cu putere şi să-mi alin durerea din gât. 

— E... dependentă de droguri, nu? 

— Da. Heroină. Şi, mai târziu, s-a dat pe metadonă. 

Pronunţă cuvântul franţuzeşte, me-ta-don şi, pentru o 
clipă, nu reuşesc să pricep ce zice, apoi îmi dau seama şi- 
mi muşc buza, gândindu-mă că ar fi fost mai bine să nu fi 
deschis subiectul. Luc e tăcut, cu privirea în halbă şi nu ştiu 
ce să mai spun, cum să-l scot din această stare. A venit aici 
să încerce să repare lucrurile între noi şi tot ce-am făcut a 
fost să-i aduc aminte ce a pierdut. 

O tânără apare cu o farfurie cu plăcintă cu peşte şi mă 
scuteşte de jena de a trebui să-i mai zic ceva lui Luc. Pune 
farfuria în faţa mea fără să mai întrebe şi zice: 

— Sosuri? 

— Nu, îi răspund cu greutate. Nu, mulţumesc. E OK aşa. 

lau o gură de plăcintă. E grasă şi cremoasă, iar brânza de 
pe deasupra e aurie şi moale, dar are gust de rumeguş. 
Bucăţile de aluat se sfărâmă în gură şi simt un os zgâriindu- 
mă pe gât în momentul în care mă forţez să înghit. 

Luc nu zice nimic, ci doar stă, pierdut în gânduri mute. 
Mâinile lui mari sunt pe masă, cu degetele împletite, 
oarecum relaxate, şi-mi aduc aminte de dimineaţa aceea 
de la poştă, furia lui abia stăpânită, tăieturile de pe mâini şi 
frica pe care am resimţit-o în prezenţa lui. Mă gândesc la 
oaia aceea şi la sângele de pe mâinile lui... şi îmi tot pun 
întrebări. 

Luc e furios, ştiu asta. Dar, în locul lui, şi eu aş fi la fel de 
furioasă. 


— 325 — 


Este foarte târziu. Freya a adormit la pieptul meu, iar eu 
şi Luc tăcem după ce ore întregi am stat de vorbă. Acum 
doar stăm împreună, unul lângă celălalt, uitându-ne la ea 
cum respiră, adânciţi în propriile noastre gânduri. 

Când se aude gongul pentru ultima comandă, nu-mi vine 
să cred şi trebuie să-mi scot telefonul ca să verific dacă 
într-adevăr e aşa târziu: unsprezece fără zece minute. 

— Mulţumesc, îi zic lui Luc, în momentul în care se ridică 
şi se întinde. 

Se uită la mine mirat. 

— Pentru ce? 

— Pentru seara asta. Aveam... aveam nevoie să ies, să 
uit totul pentru o vreme. 

Îmi dau seama, pe măsură ce articulez aceste cuvinte, că 
nu m-am gândit la Owen sau la Kate ore întregi. Mă frec pe 
faţă, îmi întind picioarele înţepenite. 

— Nu ai pentru ce. 

Se apleacă şi apoi o ia pe Freya din braţele mele, cu 
foarte mare blândeţe, ca să pot să mă strecor de sub 
măsuţă. Mă uit cum o ţine neîndemânatic la piept şi 
zâmbesc când o văd cum oftează uşor şi se cuibăreşte în el, 
bucurându-se de căldura trupului lui. 

— Te pricepi. Vrei să ai copii? 

— N-o să am copii, zice fără niciun dubiu în voce şi mă uit 
la el surprinsă. 

— Pe bune? De ce nu? Nu-ţi plac? 

— Nu e vorba de asta. N-am avut o copilărie frumoasă. 
Când eşti distrus, ai toate şansele să transmiţi asta mai 
departe. 

— Aiurea! 

Mi-o întinde pe Freya, o iau din braţele lui şi o pun cu 
grijă în cărucior, lăsându-mi mâna cu blândeţe pe pieptul 
ei, privind cum pleoapele i se deschid, zbătându-se, apoi se 
închid din nou, capitulând. 

— Dacă ar fi adevărat ce zici, niciunul din noi nu s-ar mai 
reproduce. Toţi avem un trecut dureros. Cum rămâne cu 
toate calităţile tale pe care le-ai putea da mai departe? 


— 326 — 


— Nu am nimic ce-aş vrea să aibă copilul meu, zice el şi, 
pentru o clipă, mă gândesc că poate glumeşte, dar mă uit 
la faţa lui, atât de serioasă şi tristă, şi văd că nu e aşa. Şi nu 
voi risca să pun alt copil să treacă prin ce-am trecut eu. 

— Luc... Asta e... atât de trist! Sunt sigură că n-ai fi 
niciodată la fel ca mama ta. 

— Nu poţi să ştii asta. 

— Nu, dar nimeni nu ştie sigur ce fel de părinte va fi. 
Sunt o grămadă de oameni fără niciun căpătâi care fac 
copii în fiecare zi - diferenţa e că lor nu le pasă. Ţie, da. 

Ridică din umeri, îşi ia geaca pe el, apoi mă ajută şi pe 
mine să mă îmbrac. 

— Nu contează. Nu vreau copii. Nu vreau să aduc un 
copil într-o lume ca asta. 

Ajuns în parcare, îşi vâră mâinile în buzunare şi umerii îi 
sunt iar lăsaţi. 

— Pot să te conduc acasă? 

— E la câţiva kilometri depărtare, în direcţia cealaltă. 

Dar, de îndată ce am vorbit, îmi dau seama că n-am nici 
cea mai vagă idee unde locuieşte. Totuşi, nu se poate ca 
Moara să fie în drumul cuiva spre casă, nu? 

— Nu e chiar în direcţia cealaltă. Stau pe drumul de 
coastă, spre şcoală. Cea mai rapidă cale să ajung acasă e 
să tai mlaştina. 

Ah, asta explică multe. Ca să nu mai spun că explică 
faptul că trecea pe la Moară în noaptea reuniunii. Simt un 
vag sentiment de vină că nu l-am crezut pe cuvânt atunci. 

Nu ştiu ce să-i zic. 

Să am încredere în Luc? Răspunsul este nu. Dar, de când 
cu discuţia mea cu Kate de azi-dimineaţă şi felul în care a 
preferat să fugă decât să-mi răspundă la întrebări... nu mai 
sunt sigură dacă am încredere în cineva din locul ăsta. 


N-am luat o lanternă cu mine şi, cu perdeaua densă de 
nori, noaptea e cât se poate de neagră. Mergem încet, eu 
împingând căruciorul, Luc păşind cu atenţie, amândoi 
vorbind cu voci scăzute. In întuneric se aude un camion 
trecând pe lângă noi, farurile lui alungindu-ne umbrele 


— 327 — 


negre pe şosea, iar Luc ridică o mână, în semn de salut 
către şoferul care vine şi trece pe lângă noi, scufundându- 
se înapoi în beznă. 

— „noapte bună, Luc! se aude vag de la unul din 
geamurile camionului. 

Şi înţeleg brusc că, acolo unde Kate a eşuat, Luc a reuşit. 
Şi-a făcut o viaţă aici, a devenit parte din comunitate, în 
timp ce ea e încă o străină, exact cum a zis Mary. 

Ajungem la podul care traversează Estuarul când simt o 
piatră în pantof şi mă opresc s-o scot. În timp ce sar într-un 
picior şi apoi îmi bag pantoful înapoi în picior, Luc se 
apleacă peste parapet, rezemându-se cu coatele, privind 
Estuarul unde se varsă în mare. Ceaţa s-a mai ridicat, dar 
norii sunt, în continuare, denşi şi joşi, iar Estuarul e învăluit 
în întuneric şi nu se poate vedea nimic, nici măcar luminile 
palide ale Morii. Expresia de pe chipul lui e impenetrabilă, 
iar eu mă gândesc la cortul alb, ascuns în întuneric, şi mă 
întreb dacă şi el se gândeşte tot la asta. 

Reuşesc să-mi pun pantoful în picior, apoi mă duc lângă 
el şi-mi odihnesc şi eu braţele pe marginea podului. Deşi nu 
ne atingem, braţele noastre sunt atât de aproape unul de 
celălalt, că simt căldura pielii lui prin haina subţire. 

— Luc, încep eu, dar deodată, aproape fără voie, el se 
întoarce şi apoi buzele lui calde le întâlnesc pe ale mele şi 
simt un val de dorinţă atât de puternic, că aproape mă 
orbeşte, o căldură lichidă împrăştiindu-mi-se în măruntaie. 

O clipă nu fac nimic, ci doar rămân aşa, cu degetele 
răsfirate pe trupul lui, cu gura lui încinsă peste a mea, cu 
inima bătându-mi în piept ca un ciocan pe o nicovală. Apoi, 
conştiinţa faptului în sine vine peste mine ca un val rece. 

— Luc, nu! _ 

— Îmi pare rău, zice el, şocat. Îmi pare atât de rău... nu 
ştiu ce m-a apucat... 

Se opreşte şi rămânem unul în faţa celuilalt, cu respiraţia 
precipitată, întretăiată, şi îmi dau seama că aceeaşi 
expresie de confuzie şi tulburare pe care le văd pe chipul 
lui trebuie să se regăsească şi pe al meu. 

— Merde, scuipă el, deodată, lovind cu pumnul în 


— 328 — 


parapet. De ce dracu' fut lucrurile întotdeauna? 

— Luc, nu-i adevărat... n-ai făcut... 

Durerea din gât îmi revine şi înghit cu greu. 

— Sunt măritată, îi zic, deşi nu e adevărat, şi totuşi este 
într-un fel, care contează. 

Indiferent de ce probleme avem, Owen este tatăl 
copilului meu şi suntem împreună... şi punct. Nu am de 
gând să sar din floare-n floare. 

— Ştiu, zice el, cu vocea foarte scăzută acum şi nu se 
uită la mine în momentul în care se întoarce şi începe să 
traverseze podul, spre Moară. 

E doar la câţiva paşi distanţă de mine când se hotărăşte 
din nou să vorbească, atât de încet, că nu sunt convinsă că 
aud bine. 

— Am făcut o greşeală atât de mare... ar fi trebuit să te 
aleg pe tine. 


— 329 — 


Ar fi trebuit să te aleg pe tine. 

Ce vrea să însemne asta? Mergând pe cărarea 
desfundată de-a lungul Estuarului, vreau să deschid 
discuţia, dar tăcerea lui Luc e impenetrabilă. 

Ce-a vrut să zică? Ce s-a întâmplat între el şi Kate? 

Dar nu găsesc o modalitate de a-l întreba şi, în plus, mi-e 
teamă. Teamă că o să mă întrebe şi el, la rândul lui. Nu pot 
să-i cer adevărul, când şi eu ascund atâtea lucruri. 

În schimb, mă concentrez să împing căruţul Freyei pe 
lângă bălțile şi şanţurile de pe cărarea desfundată. Cât am 
fost în pub, a plouat cu găleata şi, dacă te desparţi de 
asfalt, drumul devine foarte moale sub picioare. 

Îl simt pe Luc alături, cum calcă în acelaşi ritm cu mine 
şi, în sfârşit, fără tragere de inimă, fac un efort să-l las în 
urmă, să-l determin să se ducă acasă la el. 

— Nu trebuie să mergi cu mine tot drumul, să ştii, dacă 
vrei să o iei pe aici, să scuteşti atâta cale... 

Dar el clatină din cap. 

— O să ai nevoie de o mână de ajutor. 

Abia când ajungem la Moară, înţeleg ce-a vrut să zică. 

Mareea s-a înălţat - mai mult ca niciodată. Poteca de 
lemn e invizibilă, scufundată complet, iar dincolo de apa 
neagră şi stătută văd că silueta Morii e complet izolată de 
țărm. Podul nu are cum să fie scufundat mai mult de câţiva 
centimetri, dar abia îmi mai dau seama unde se termină 
ţărmul şi unde începe apa, darămite să mai văd şi forma 
buştenilor întunecaţi de sub apă. 

Dacă aş fi fost singură, aş fi riscat să intru în apă cu 
căruţul? E greu, iar dacă vreuna din roţi alunecă pe 
marginea potecii, nu sunt sigură că aş fi destul de puternică 
să opresc căruţul să cadă în apă cu tot cu copil. 

Simt, în momentul în care mă întorc spre Luc, cum faţa 
mi-e crispată de anxietate. 

— Rahat, ce mă fac? 

Se uită spre geamurile întunecate. 

— 330 — 


— Se pare că nici Kate nu e acasă. Ar fi putut să lase o 
lumină aprinsă, zice el, cu amărăciune în voce. 

— Poate e vreo pană de curent, ceva, zic eu. 

Luc ridică din umeri, un gest care e undeva între 
resemnare şi dispreţ, şi simt că ar trebui s-o apăr pe Kate, 
dar nu pot să zic nimic care să contracareze dezaprobarea 
tacită a lui Luc, mai ales când o voce de undeva din mine 
îmi şopteşte ceva despre propriul meu resentiment. Cum a 
putut Kate să plece şi să mă lase să mă descurc cu toate 
astea singură? N-avea de unde să ştie că am să-l găsesc pe 
Luc să mă ajute. 

— la copilul, zice el, făcând semn spre căruţ, aşa că o iau 
pe Freya în braţe. 

Doarme şi, când o ridic, se încovoaie, grea şi 
somnoroasă, lipindu-se de umărul meu ca un melc 
transformat în carne. 

— Ce-ai de gând să... 

Dar mă opresc în momentul în care Luc îşi scoate 
pantofii, apucă de căruţ şi intră în apa neagră. Apa se 
închide în jurul gleznelor lui, ajungându-i până la jumătatea 
pulpelor. 

— Luc, fii atent! Nu ştii... 

Dar ştie. Ştie exact unde e podul. Calcă apa sigur pe el, 
eu ţinându-mi răsuflarea la fiecare pas de-al lui, temătoare 
că ar putea pune piciorul cum nu trebuie şi s-ar împiedica 
de marginea podeţului, ajungând direct în apa adâncă, însă 
nu se întâmplă asta. Ajunge pe partea cealaltă, acum doar 
o fâşie îngustă de mal, abia suficient de mare cât să încapă 
căruciorul, şi încearcă uşa. 

Nu e încuiată şi se deschide larg spre un întuneric 
profund. Luc împinge căruciorul înăuntru. 

— Kate? 

Vocea i se propagă în ecouri prin casa tăcută. Aud un clic 
în momentul în care încearcă să aprindă luminile. 

Nu se întâmplă nimic. 

— Kate? 

Apare iar în prag, ridică din umeri şi, suflecându-şi blugii, 
se întoarce spre țărm cu mâinile goale, înfruntând apa. 


— 331 — 


— Asta aproape că este ca-n jocurile acelea logice pentru 
copii, zic eu, încercând să fac o glumă. Ai o rață, o vulpe şi 
o barcă... 

Îmi zâmbeşte, iar pielea bronzată din jurul ochilor şi a 
gurii lui se încreţeşte şi-mi dau seama, şocată, cât de 
străină e expresia de pe faţa lui. Cât de puţin l-am văzut 
zâmbind de când m-am întors! 

— Deci, cum facem? mă întreabă el. Ai încredere în mine 
s-o iau pe Freya? 

Ezit şi, văzându-mi ezitarea, zâmbetul din ochi îi dispare. 

— Am... încredere în tine, îi zic rapid, deşi nu sunt chiar 
sigură. Nu e vorba că n-am încredere, continui eu. Doar că 
ea nu te ştie... mi-e teamă că o să se trezească şi o să 
înceapă să se agite. E surprinzător de puternică dacă nu 
vrea să fie ţinută în braţe. 

— OK, zice el. Deci... ce zici? Aş putea să te duc eu în 
braţe, dar nu sunt sigur că podul ne-ar putea susţine pe 
amândoi. 

De data asta, râd cu poftă. 

— Luc, n-o să te las să mă duci în braţe. Cu sau fără pod. 

El ridică din umeri. 

— Am mai făcut-o şi altă dată. 

Şi-mi dau seama, şocată, că are dreptate. Am uitat 
complet, dar, acum, că zice el, imaginea îmi revine cu forţă 
în minte - o plajă arsă de soare, mareea înaltă, papucul 
meu luat de valuri. Nu ne mai puteam întoarce decât 
trecând peste stâncile înţesate de scoici şi, după ce m-a 
privit jumătate de oră cum săream din bolovan în bolovan, 
cu picioarele însângerate, Kate şi Thea şi Fatima uitându-se 
la mine cu compătimire, oferindu-mi papucii lor pe care n- 
aveam cum să-i accept şi care oricum nu mi-ar fi venit, Luc, 
fără un cuvânt, m-a luat pe sus şi m-a purtat în spate tot 
restul drumului până la Moară. 

Îmi aduc aminte atât de bine - mâinile lui pe şoldurile 
mele, muşchii spatelui pe pieptul meu, mirosul gâtului lui... 
piele udă şi săpun. 

Simt cum mă înroşesc toată. 


— 332 — 


— Aveam cincisprezece ani. Sunt ceva mai grea acum. 

— Dă-ţi jos pantofii, zice el şi eu salt într-un picior, 
încercând s-o ţin pe Freya cu o mână, în timp ce, cu 
cealaltă, mă chinui să-mi desfac închizătorile şi să-i dau jos 
- şi apoi, înainte să am timp să comentez, Luc e în 
genunchi, cu degetele trăgând de curele. les dintr-un 
pantof, deja roşie ca racul, fericită că e întuneric beznă, şi-l 
las să-mi desfacă şi cureaua cealaltă, după care se ridică în 
picioare. 

— la-mă de mână, zice el, păşind în apă. Vino după mine. 
Stai foarte aproape, cât de aproape poţi. 

Cu mâna liberă o apuc pe-a lui şi păşesc în mare. 

E atât de rece apa, că-mi taie răsuflarea, dar apoi 
degetele mele de la picioare simt ceva cald - picioarele 
mele le-au atins pe ale lui în apă. 

Stăm aşa, un moment, uitându-ne unul la celălalt, apoi 
Luc zice: 

— O să fac un pas mare, fă la fel ca mine. Aici e bucata 
aceea de scândură putrezită, aşa că va trebui să sărim 
peste ea. 

li fac semn din cap că am priceput, amintindu-mi de 
scândurile lipsă din podeţ, de cum am agăţat căruţul de cea 
mai putrezită dintre ele, iar roata mi s-a afundat de tot. 
Dar, slavă Domnului, Luc e aici - n-aş fi avut nici cea mai 
vagă idee care scânduri sunt bune şi unde sunt. Mă uit cum 
păşeşte şi fac exact ca el, dar pasul lui e mai mare ca al 
meu, iar scândurile dedesubt sunt alunecoase. Piciorul îmi 
alunecă pe nişte alge şi simt că îmi pierd echilibrul. 

Tip, fără să vreau, sunetul strident răsunând deasupra 
apei. Dar Luc m-a prins deja, mâna lui strângându-mă cu 
atâta forţă de braţ, că mă doare. 

— Nu s-a întâmplat nimic, zice el cu convingere. Nu s-a 
întâmplat nimic. 

Dau din cap că sunt OK, încercând să nu-i fac rău Freyei 
în clipa în care mă redresez şi încerc să-mi calmez 
respiraţia. În depărtare se aude un lătrat în rafale, ca 
răspuns la ţipătul meu, dar s-a potolit. Să fi fost Shadow? 

— Imi pare rău, îi zic, tremurând. Scândurile astea sunt 


— 333 — 


atât de alunecoase. 

— Nu-i nimic, îmi răspunde şi-şi relaxează mâna pe braţul 
meu, dar nu-mi dă drumul totuşi. Eşti OK, nu s-a întâmplat 
nimic. 

Îi fac un semn scurt din cap şi ne croim drum pe ultimele 
scânduri, el ţinându-se bine de braţul meu, dar nu atât de 
strâns cât să mă mai doară. 

Ajunşi pe partea cealaltă, îmi dau seama că gâfâi, că 
inima îmi bate absurd de tare în piept. Ca un miracol, Freya 
încă doarme buştean. 

— M... mersi, reuşesc eu să articulez, iar vocea îmi 
tremură în ciuda dorinţei mele, în ciuda faptului că simt 
pământul ferm sub picioare şi că sunt în siguranţă. 
Mulţumesc, Luc, nu ştiu ce-aş fi făcut dacă n-ai fi fost aici. 

Da, chiar aşa, ce-aş fi făcut? Îmi închipui cum aş fi 
încercat să trec căruciorul peste scândurile alunecoase, 
înşelătoare, cu roţile înfundându-se câţiva centimetri în 
apă; sau şezând în ploaia rece, aşteptând-o pe Kate să se 
întoarcă de unde a plecat. Mă enervez iar la acest gând. 
Cum a putut să dispară aşa, fără ca măcar să-mi trimită un 
mesaj? 

— Ştii unde sunt lumânările? mă întreabă, iar eu îi fac 
semn că nu. 

Plescăie scurt şi nu ştiu dacă de scârbă sau dezaprobare 
şi-şi face loc pe lângă mine, în întunericul cavernos al Morii. 
Mă duc după el, rămânând nesigură în mijlocul camerei. 
Marginea rochiei mele de vară e udă şi mi se prinde de 
picioare şi ştiu că probabil am lăsat o baltă de apă pe 
podea; îmi dau seama, cu părere de rău, că încălţările mele 
au rămas la capătul celălalt al podului. Eh, asta e. Nu se 
poate ca mareea să se înalțe mai mult de-atât, altfel Moara 
ar fi plutit de mult în larg. O să le iau mâine, când vine 
refluxul. 

Pe lângă toate astea, mai şi tremur, aerul rece care vine 
pe uşa deschisă îngheţând marginea udă a rochiei pe 
picioarele mele, dar Luc e ocupat să caute prin dulapuri, 
apoi aud un chibrit aprinzându-se, miros de parafină şi văd 
o flacără în întunericul din jurul chiuvetei. Luc e acolo, în 


— 334 — 


picioare, cu o lampă de petrol în mână, reglând fitilul, astfel 
încât flacăra să ardă puternic şi nederanjată în micul ei 
horn. Când flacăra se stabilizează, pune peste ea un glob 
de sticlă mată şi, dintr-odată, lumina care pâlpâia nesigură 
se difuzează într-o strălucire aurie. 

Luc închide uşa şi ne uităm unul la celălalt în lumina 
lămpii. Micul cerc de lumină este cumva şi mai intim decât 
întunericul, ţinându-ne în sfera lui îngustă, iar noi suntem la 
câţiva centimetri distanţă unul de celălalt, brusc nesiguri. În 
lumina caldă, văd o venă de pe gâtul lui Luc pulsând mai 
repede decât bate inima mea şi mă trece un fior prin tot 
trupul. E atât de greu de citit, atât de impasibil... dar acum 
ştiu că nu e decât o faţadă, că dincolo de înfăţişarea lui 
dură, e la fel de tulburat ca şi mine şi că, brusc, nu mai 
suport să mă mai uit în ochii lui. Sunt nevoită să-mi feresc 
privirea, de frica a ceea ce-ar putea surprinde în ea. 

Îşi drege vocea, un sunet imposibil de tare în casa asta 
tăcută, şi vorbim pentru prima dată, în acelaşi timp. 

— Mda, ar trebui să... 

— Da, probabil că e... 

Ne oprim, râzând nervos. 

— Zi tu întâi, îi spun. 

Clatină din cap 

— Nu, ce voiai să zici? 

— Oh... nimic. Doar că... îi fac semn spre Freya. Ştii cum 
e. Cu asta mică. Ar trebui s-o duc la culcare. 

— Unde doarme? 

— În... dau să zic şi mă opresc, înghiţindu-mi nodul 
dureros. În fosta ta cameră. 

Ridică privirea spre mine, dar nu sunt sigură dacă e 
surprins sau e şocat sau altceva. Trebuie să fie ciudat 
pentru el să vadă cum Kate a instalat pe altcineva în casa 
copilăriei lui, şi mă confrunt din nou cu realitatea răului 
petrecut. 

— Ah! Înţeleg. 

Lumina scade şi tremură, ca şi cum lampa ar fi ţinută de 
o mână nesigură, dar se poate să fi fost doar un curent. 

— Păi, atunci o să duc lampa sus pentru tine, că n-o să 


— 335 — 


poţi să duci copilul sus, pe scări, şi să ţii şi lampa, zice el, 
făcând un semn spre colţul încăperii, către scările şubrede, 
în spirală, din lemn. 

Dacă cineva ar scăpa o lumânare, casa ar lua foc în 
câteva minute. 

— Mersi, Îi zic. 

Fără niciun cuvânt în plus, se întoarce şi începe să urce, 
iar eu merg în spatele lui, după cercul de lumină care 
dispare după grinzile de sus. 

Se opreşte în uşa fostei lui camere şi aud un sunet, ca şi 
cum cineva şi-ar ţine răsuflarea, dar, când mă duc aproape 
de el, chipul îi este aproape lipsit de expresie; se 
mulţumeşte doar să se uite lung în încăpere - la patul care 
fusese al lui, acum plin de hainele mele împrăştiate peste 
tot, şi la leagănul de la capătul patului, în care sunt 
păturica Freyei şi elefantul ei de pluş. Văzând rolul meu în 
toate astea, faţa începe să-mi ardă - genţile împrăştiate pe 
jos, pe podeaua /u;, biberoanele şi loţiunile mele pe biroul 
lui. 

— Luc, îmi pare tare rău, zic eu, disperată dintr-odată. 

— De ce să-ţi pară rău? întreabă el, iar vocea îi este la fel 
de impasibilă ca şi chipul, dar nu ratez să văd vena care i 
se zbate pe gât; el însă clatină din cap, lasă lampa pe 
noptieră şi se întoarce, fără niciun cuvânt, dispărând în 
întuneric. 


După ce termin cu Freya, iau lampa şi mă duc jos, 
călcând atentă pe scări, păşind în oaza de lumină aurie 
care creează mai mult umbre decât să le împrăştie. 

Aproape că mă aşteptam să fi plecat, dar când ajung la 
capătul scărilor, văd o umbră înălțându-se de pe canapea 
şi, când ridic lampa, văd că e el. 

Pun lampa pe masa mică de lângă canapea şi, fără vreun 
cuvânt, ca şi cum ar fi fost ceva ce plănuiserăm amândoi, 
îmi ia faţa în mâini şi mă sărută şi, de data asta, nu mai zic 
nimic - nu protestez, nu-l îndepărtez - ci îl sărut şi eu, la 
rândul meu, trecându-mi mâinile pe sub cămaşa lui, simțind 
netezimea pielii, rotunjimile oaselor şi muşchilor, cicatricile 


— 336 — 


şi căldura gurii lui. 

Când m-a sărutat afară, pe pod, am simţit că-l înşel pe 
Owen, chiar dacă nu l-am sărutat şi eu, dar aici... aici nu 
simt niciun fel de vină. De data asta, momentul ăsta se 
contopeşte, fără niciun fel de oprelişti, cu zilele şi nopţile şi 
orele pe care le-am petrecut atunci, tânjind după atingerea 
lui Luc, după sărutările lui - un timp dinainte de Owen, 
dinainte de Freya, dinainte de desene şi de supradoza lui 
Ambrose - înainte ca ceva din toate astea să se fi 


întâmplat. 
Aş putea să invoc resentimentele mele faţă de Owen, să 
număr pe degetele de la mâini greşelile lui - falsele 


acuzaţii, lipsa de încredere şi, cireaşa de pe tort, e-mailul 
acela cu lista de infracţiuni comise de Luc, ca şi cum, dintre 
toate lucrurile din lume, tocmai asta m-ar opri să mi-o trag 
cu un bărbat, chit că asta vreau - şi da, nu mi-e ruşine să 
recunosc acum, e un bărbat pe care l-am dorit de când 
aveam cincisprezece ani şi, poate, încă îl mai doresc. 

Dar n-o fac. Nu încerc să justific ce fac. Las prezentul să 
se dizolve, las curentul care mă poartă să mi-l ia din mâini, 
să-l scap printre degete şi-mi dau voie să mă scufund în 
adâncuri, în trecut, ca un trup care cade în ape tulburi şi 
adânci şi simt cum mă înec, cum apele se închid deasupra 
mea, iar eu mă duc la fund şi nu-mi pasă. 

Cădem pe canapea, picioarele ni se împletesc şi-l ajut pe 
Luc să-şi tragă tricoul peste cap. Se iscă din străfundul 
măruntaielor mele o dorinţă acută de a-i simţi pielea pe 
pielea mea - o nevoie care îmi anulează conştiinţa de sine, 
care nu mai ştie de vergeturi sau de reţeaua vineţie de pe 
pielea mea, flască acolo unde, cândva, era netedă şi 
elastică. 

Ştiu că ar trebui să încerc să mă opresc, dar adevărul e 
că nu simt niciun fel de vină. Nimic nu mai contează în 
momentul în care începe să-mi descheie rochia, nasture cu 
nasture. 

Degetele mele sunt pe cureaua lui Luc, iar el se opreşte 
brusc şi se retrage. Mi se taie răsuflarea. Chipul îmi 
înţepeneşte de ruşine şi mă ridic, gata să-mi adun rochia pe 


— 337 — 


mine şi să încep să-mi găsesc justificări - nu, ai dreptate, e 
OK, nu ştiu la ce mă gândeam. 

Abia când se duce la uşa de la intrare şi trage zăvorul, 
înţeleg ce se întâmplă şi mă cuprinde un soi de căldură 
ameţitoare - pricep brusc că... că o să facem asta cu 
adevărat. 

Când se întoarce spre mine, zâmbeşte, iar zâmbetul îi 
transformă chipul serios în cel al puştiului de cincisprezece 
ani pe care îl ştiam cândva şi inima pare să mi se urce în 
gât, oprindu-mi respiraţia; dar durerea... durerea pe care 
am tot resimţit-o din momentul în care am găsit desenele în 
cutia poştală, din momentul în care Owen mi-a aruncat 
acuzaţiile lui furibunde, din momentul în care au început 
toate astea... a dispărut. 

Canapeaua moale şi delabrată oftează în clipa în care Luc 
se urcă pe ea şi eu mă las pe spate, iar el mă ia în braţe şi 
simt pe mine greutatea lui. Buzele mele sunt pe gâtul lui, 
simțind  moliciunea pielii între dinţi, gustul sărat al 
transpiraţiei lui... şi dintr-odată împietresc. 

Căci acolo, în întunericul de la capătul scărilor, se mişcă 
ceva. O siluetă în beznă. 

Luc se opreşte, se ridică pe coate, simțind dintr-odată 
încordarea muşchilor mei ţepeni. 

— Isa? Eşti OK? 

Nu pot să vorbesc. Ochii îmi sunt fixaţi în întunericul de la 
capătul scărilor. Ceva - cineva - e acolo sus. 

Prin minte îmi trec zeci de imagini. O oaie spintecată. Un 
bilet stropit de sânge. Un plic plin cu poze din trecut... 

Luc se întoarce, se uită peste umăr în direcţia în care mă 
uit eu. 

Curentul provocat de mişcarea lui face ca lumina lămpii 
să se agite şi să se mărească şi, pentru o clipă, o fracțiune 
de secundă, flacăra luminează chipul persoanei care stă 
acolo, în întuneric, privindu-ne în tăcere. 

Este Kate. 

Scot un sunet - nu e tocmai un țipăt, dar ceva 
asemănător - şi Kate se întoarce şi dispare în tăcerea 
camerelor de la etaj. 


— 338 — 


Luc îşi trage iar tricoul pe el, îşi încheie blugii, lăsând, în 
graba lui, cureaua să-i atârne desfăcută. Urcă scările, câte 
două odată, dar Kate e prea rapidă pentru el. A ajuns deja 
la jumătatea scărilor care duc spre mansardă şi aud uşa 
trântindu-se în urma ei şi cheia învârtindu-se în yală, apoi îl 
aud pe Luc bătând cu pumnul în uşă. 

— Kate! Kate! Dă-mi drumul înăuntru! 

Niciun răspuns. 

Încep să-mi închei nasturii de la rochie, cu degete 
tremurânde, apoi mă adun, să pot sta pe picioare. 

Aud sunetul paşilor lui Luc pe scări, mersul lui încetinit, 
apoi îi văd faţa, în momentul în care reapare în lumina 
lămpii, şi e întunecată. 

— Căcat! 

— A stat acolo? şoptesc eu. În tot acest timp? De ce n-a 
ieşit când am strigat-o? 

— Dracu’ ştie! 

Îşi freacă faţa cu mâinile, ca şi cum ar încerca să şteargă 
imaginea lui Kate din capul scărilor, chipul lui rămânând 
imobil, lipsit de expresie. 

— Cât timp o fi stat acolo? 

— Nu ştiu. 

Obrajii îmi ard. 

Stăm în tăcere, unul lângă celălalt, pe canapea, o bună 
bucată de vreme. Faţa lui Luc e impasibilă. Nu ştiu ce 
expresie am eu, dar gândurile îmi sunt un amestec confuz 
de emoţii şi îndoieli şi disperare. Ce căuta acolo sus, ne 
spiona? 

Îmi aduc aminte de momentul în care lampa a luminat 
brusc şi chipul ei, ca o mască albă în întuneric, cu ochii larg 
deschişi, cu gura strânsă pungă, de parcă încerca să nu 
urle. Era faţa unui străin. Ce s-a întâmplat cu prietena mea, 
cu femeia pe care credeam că o cunosc? 

— Ar trebui să plec, zice Luc în cele din urmă, dar, deşi se 
ridică de pe canapea, nu se îndreaptă spre uşă. 

Stă în picioare, privindu-mă, cu sprâncenele lui negre 
încruntate şi cu umbra pomeţilor lui înalţi, făcându-l să 
arate slăbit şi agitat. 


— 339 — 


Se aude un zgomot de sus, un scâncet al Freyei, şi mă 
ridic, nesigură, dar Luc vorbeşte înainte să apuc eu să spun 
ceva. 

— Nu sta aici, Isa. Nu e sigur. 

— Poftim? 

Mă opresc brusc în loc, fără să încerc să-mi ascund şocul. 

— Ce vrei să spui? 

— Locul ăsta... zice el, făcând un semn spre Moară, 
cuprinzând apa de afară, întrerupătoarele defecte, scările 
decrepite. Dar nu e doar asta... eu... 

Se opreşte, îşi freacă iar faţa cu mâinile, apoi trage 
adânc aer în piept. 

— Nu vreau să te las singură cu ea. 

— Luc, e sora ta. 

— Nu e sora mea şi ştiu că tu crezi că ţi-e prietenă, dar, 
Isa, tu... nu poţi avea încredere în ea. 

Şi-a coborât într-atât vocea, că e abia o şoaptă, deşi e 
imposibil ca ea să ne audă, căci e cu trei etaje mai sus şi cu 
uşa închisă. 

Scutur din cap, refuzând să cred. Indiferent ce-a făcut 
Kate, indiferent de stresul la care e supusă acum, ea e 
prietena mea. E prietena mea de douăzeci de ani. Nu, n-o 
să-l ascult pe Luc - nu pot să-l ascult. 

— Nu mă aştept să mă crezi, zice el, vorbind şi mai 
precipitat acum. 

Scâncetele Freyei se înteţesc şi arunc o privire spre scări, 
vrând să ajung la ea, dar Luc mă ţine de încheietură, o 
strânsoare blândă, dar fermă. 

— Dar, să fii... să fii cu ochii în patru şi, ascultă, cum am 
mai zis, cred că ar trebui să pleci de la Moară. 

— O să plec mâine, îi zic cu inima grea, gândindu-mă la 
Owen şi la ce mă aşteaptă la Londra, dar Luc clatină din 
cap. _ 

— Acum. În seara asta. 

— Luc, nu pot. Nu am niciun tren până mâine-dimineaţă. 

— Atunci, vino şi stai la mine. Stai peste noapte. O să 
dorm pe canapea, adaugă el, agitat, dacă asta vrei. Dar nu 
cred că ar trebui să rămâi aici, singură. 


—/340-= 


Nu sunt singură, mă gândesc. Sunt cu Kate. Dar ştiu că 
nu asta vrea să spună. 

Freya urlă iar şi mă hotărăsc. 

— Nu plec în seara asta, Luc. N-o să mă plimb cu Freya şi 
cu bagajul după mine prin mlaştini în toiul nopţii... 

— Atunci ia un taxi, mi-o taie el scurt, dar eu încă mai 
vorbesc, ignorându-i protestele. 

— ...O să plec mâine-dimineaţă - dacă eşti aşa îngrijorat, 
te asigur că o să prind trenul de 8. Dar nu se poate să fie 
Kate o ameninţare pentru mine. Pur şi simplu, nu pot să 
accept asta. O cunosc de şaptesprezece ani, Luc, şi nu pot 
să cred. Am încredere în ea. 

— Eu o ştiu de mult mai mulţi ani, zice Luc, atât de încet 
că abia dacă îl mai aud peste zbierătele Freyei. Şi nu am 
încredere în ea. 

Freya urlă acum mult prea tare ca s-o mai pot ignora şi 
îmi retrag încet încheietura dintre degetele lui. 

— Noapte bună, Luc. 

— Noapte bună, Isa, zice el. 

Mă priveşte cum urc scările cu lampa de petrol, lăsându-l 
în întuneric. Sus, o iau pe Freya în braţe, simțind cum trupul 
ei se încovoaie convulsiv, urlând furioasă şi, în tăcerea care 
urmează, aud zăvorul de la uşa de la intrare şi zgomotul 
paşilor lui Luc pe pietriş, în timp ce el dispare în întuneric. 


— 341 — 


În noaptea asta nu dorm deloc. Zac întinsă, lăsând 
cuvinte şi fraze să se învălmăşească în capul meu. Desene 
pe care Kate a zis că le-a distrus. Minciunile pe care le-a zis. 
Chipul lui Owen când am plecat. Chipul lui Luc în clipa în 
care venea spre mine în lumina caldă a lămpii. 

Încerc să le pun pe toate la un loc - neconcordanţele şi 
suferinţele -, dar nu ajung la nicio concluzie. Şi, în toată 
nebunia asta, ca într-un carusel, apar întretăindu-se 
fantomele copilelor care am fost cândva, chipurile noastre 
apărându-mi iar şi iar, amestecând adevărul cu minciuna, 
suspiciunea cu amintirea. 

Spre dimineaţă, o frază îmi tot revine în minte, clară ca şi 
cum cineva mi-ar şopti-o la ureche. 

E Luc, zicând: Trebuia să te fi ales pe tine. 

Şi mă întreb iar: ce-o fi vrut să zică? 


E şase jumătate când se trezeşte Freya şi stăm aşa, 
amândouă, ea la sân, eu gândindu-mă ce am de făcut. O 
parte din mine ştie că ar trebui să mă întorc la Londra, să 
încerc să repar lucrurile cu Owen. Cu cât le las aşa mai 
mult, cu atât îmi va fi mai greu să salvez ce a mai rămas 
din relaţia noastră. 

Dar nu pot să înfrunt gândul, aşa că rămân în continuare 
în pat, privind faţa mulţumită a Freyei, ochii ei strânşi, ca să 
n-o deranjeze lumina dimineţii, şi mă gândesc de ce nu o 
fac. Nu e din cauza a ceea ce s-a întâmplat cu Luc sau nu 
doar din cauza asta. Nu e pentru că sunt furioasă în 
continuare pe Owen, pentru că nu mai sunt. Ce s-a 
întâmplat azi-noapte mi-a secat furia, m-a făcut să pricep în 
câte feluri l-am trădat în toţi anii aceştia. 

Nu o fac pentru că, orice aş spune acum, ar fi doar 
minciuni. Nu pot să-i zic adevărul, nu acum şi nu doar din 
cauza riscului pentru cariera lui şi pentru că le-aş trăda pe 
fete. Deja am recunoscut faţă de mine că relaţia noastră e 
construită pe minciunile pe care mi le-am zis mie însămi de 

— 342 — 


şaptesprezece ani. 

Am nevoie de timp. Timp să-mi dau seama ce am de 
făcut, ce simt pentru el. Ce simt pentru mine. 

Dar unde să mă duc ca să reuşesc să înţeleg toate astea? 
Am prieteni - destui prieteni - dar niciunul în pragul căruia 
m-aş putea duce cu tot cu copil şi bagaje, şi fără să 
stabilesc până la ce dată am nevoie să rămân. 

Fatima ar zice da într-o secundă, ştiu că ar zice. Dar nu 
pot să-i fac una ca asta, în casa ei aglomerată şi haotică. 
Poate aş putea sta o săptămână. Dar nu mai mult de atât. 

lar garsoniera închiriată a Theei iese din discuţie. 

Celelalte prietene sunt măritate şi au şi ele copii la rândul 
lor. Camerele lor de oaspeţi - dacă există aşa ceva - sunt 
ocupate de bunici sau bone sau dădace interne. 

Fratele meu, Will? Dar el stă în Manchester şi e însurat, 
are gemeni, şi locuieşte într-un apartament cu trei camere. 

Nu. Dacă nu mă pot duce acasă, nu există decât un 
singur loc în care m-aş putea duce. 

Mobilul e lângă mine, pe pernă, şi îl iau şi caut prin 
numerele din agendă, până când degetele se opresc la un 
număr de telefon. Tata. A 

Camere are, slavă Domnului! In casa lui cu şase 
dormitoare de lângă Aviemore, unde locuieşte singur. Imi 
aduc aminte ce-a zis Will ultima dată când ne-am dus în 
vizită. 

— E singur, Isa. l-ar plăcea ca tu şi Owen să veniţi să staţi 
cu el. 

Dar, cumva, n-am avut niciodată timp pentru el. E prea 
departe pentru un weekend - doar călătoria cu trenul 
durează nouă ore. Şi înainte s-o am pe Freya, întotdeauna 
intervenea ceva - slujba, concediul, diverse chestii de 
reparat prin casă. Apoi, mai târziu, am început să ne 
pregătim pentru copil, iar apoi, după ce s-a născut Freya, ar 
fi fost complicat să ne îngrijim de tot ce trebuie pentru a 
călători cu un nou-născut, un bebeluş... în curând, destul de 
mare să meargă de-a buşilea. 

Desigur, a venit s-o vadă pe Freya când s-a născut. Dar 
îmi dau seama, cu durere în inimă, că n-am mai fost la el 


— 343 — 


să-l văd de aproape... şase ani? Să fie aşa? Îmi pare 
imposibil, dar probabil că aşa e. Şi atunci m-am dus de fapt 
la un prieten care se însura în Inverness şi mi s-a părut 
nepoliticos să nu mă duc şi pe la tata, de vreme ce eram 
atât de aproape. _ 

Nu e vina lui, asta vreau să înţeleagă. Il iubesc - l-am 
iubit întotdeauna. Dar durerea lui, golul imens lăsat de 
moartea mamei sunt prea aproape de ale mele. Văzându-i 
durerea, an după an, nu fac decât s-o întăresc pe-a mea. 
Mama era liantul între noi doi. Acum, fără ea, suntem doar 
doi oameni suferinzi, incapabili să se vindece unul pe 
celălalt. 

Dar el ar spune da. Ar spune mai mult decât da, cred. 

El - singurul dintre toţi - ar spune da cu bucurie. 


E trecut de şapte când, în sfârşit, mă îmbrac, o iau pe 
Freya în braţe şi cobor în bucătărie. Prin ferestrele înalte cu 
vedere spre Estuar, văd că marea a scăzut - atât cât se 
poate. Estuarul s-a transformat iar într-o rigolă adâncă în 
inima canalului, malurile late au devenit proeminente, 
nisipul care bate constant în ele se usucă şi toate micile 
creaturi - moluştele şi scoicile şi râmele de nisip - se retrag 
şi se ascund până când revine fluxul. 

Kate e încă în pat - sau, mă rog, cel puţin n-a venit jos - 
şi nu pot să nu mă scutur uşurată când îmi dau seama că 
sunt singură cu Freya. Ating filtrul de cafea - verific să văd 
dacă nu cumva e cald - şi nu mă pot abţine să nu mă uit 
spre capul scărilor, unde i-am văzut faţa aseară, albă- 
moartă în întuneric. Şi nu sunt sigură că o să uit vreodată - 
imaginea ei stând acolo, în picioare, privindu-ne. Ce 
expresie avea pe chip? Furie? Groază? Altceva? 

Îmi trec mâinile prin păr, încercând să-i găsesc un motiv 
pentru felul în care s-a purtat. Kate nu are încredere în Luc 
şi nici nu-l place - şi acum e clar ca bună-ziua că 
sentimentul e reciproc. Şi atunci de ce să stea acolo, aşa, în 
întuneric? De ce să nu strige, să mă oprească să fac 
greşeala pe care considera că o fac? 

De ce să rămână aşa, în întuneric, printre umbre, ca şi 


— 344 — 


cum ar avea ceva de ascuns? 

Un lucru mi-e clar: nu pot să mai rămân aici, nu după 
toate câte s-au întâmplat azi-noapte. Nu doar din pricina 
avertismentelor lui Luc, ci pentru că încrederea între mine 
şi Kate s-a risipit. Fie că am distrus-o eu, cu ce am făcut 
noaptea trecută, fie că a distrus-o Kate, cu minciunile ei, nu 
contează. 

Ce contează e că parte din fundamentul vieţii mele s-a 
fisurat şi s-a distrus şi temelia pe care mi-am construit viaţa 
de adult se tot duce încet la vale. Nu mai ştiu ce să cred. 
Nu mai ştiu ce-ar trebui să spun la poliţie în cazul unui 
interogatoriu. Povestea pe care credeam că o ştiu s-a 
sfâşiat în bucăţi - în locul ei nu au rămas decât îndoială şi 
neîncredere. 

Azi e miercuri. O să mă întorc în Londra cu primul tren pe 
care-l pot prinde, o să-mi fac bagajele cât timp Owen e la 
muncă şi o să plec în Scoţia. O să le sun de-acolo pe Fatima 
şi Thea. Abia când o lacrimă îmi curge în sfârşit pe nas şi 
cade pe creştetul Freyei, îmi dau seama că plâng. 


Sun la Rick's Rides, dar nu-mi răspunde nimeni şi, în cele 
din urmă, încarc bagajele Freyei în cărucior şi o scot din 
casă în soarele rece al dimineţii. Trec desculţă podul 
şubred, împingând căruciorul şi, de partea cealaltă, îmi vâr 
picioarele în pantofii pe care îi găsesc acolo ca pe nişte 
resturi bizare aduse de mare. Lângă ei sunt urmele unor 
tălpi late - pantofii lui Luc - şi îi văd urma pe lângă țărm, 
dispărând în bălțile şi noroiul drumului. 

les pe poartă şi pornesc pe drumul lung spre gară, 
vorbind cu Freya - orice, numai să nu mă gândesc la 
realitatea celor întâmplate aseară şi la dezastrul care mă 
aşteaptă în Londra. 

La cotitura spre drumul principal, aud pietrişul scârţâind 
şi un claxon strident în spatele meu, făcându-mă să tresar. 
Mă întorc, cu inima bătând să-mi iasă din piept, şi văd un 
Renault negru, vechi de când lumea, oprind pe marginea 
drumului. 

Geamul şoferului se lasă în jos şi un cap cenuşiu ca 


— 345 — 


plumbul iese afară, fără urmă de zâmbet pe faţă. 

— Mary! strig eu. 

— N-am vrut să te sperii. 

Braţele ei puternice şi goale sunt rezemate de geam, cu 
părul negru evident pe pielea foarte albă. Unghiile ei 
permanent mizerabile bat darabana pe caroserie. 

— Te duci la gară? 

Îi fac semn din cap că da, iar ea afirmă scurt, fără să mă 
întrebe dacă vreau sau nu: 

— Te duc eu la gară. 

— Mersi, îi zic jenată, dar... 

Sunt pe cale să mă folosesc de aceeaşi scuză, cu scaunul 
de bebeluş, dar apoi ochii îmi cad pe căruciorul în care 
Freya e aşezată confortabil în scaunul care se adaptează la 
maşină. Mary ridică din sprânceană. 

— Dar? 

— Dddar... Nu vreau să te deranjez, îi zic eu, fără 
entuziasm. 

— Nu fi fraieră! zice ea scurt, deschizând uşa din 
dreapta. Urcă-te-n maşină! 

Nu reuşesc să găsesc niciun fel de alte scuze, aşa că o 
aşez pe Freya în scaunul din spate al maşinii şi-i pun 
centurile de siguranţă, apoi mă duc la portiera din faţă şi 
urc în maşină fără să mai zic un cuvânt. Mary bagă maşina 
în viteză, iar motorul tuşeşte răguşit şi pornim. 

Mergem în linişte vreo jumătate de kilometru, dar la 
trecerea la nivel cu calea ferată văd că luminile semaforului 
sunt aprinse şi barierele se coboară. Trenul e pe cale să 
treacă. 

— Fir-ar, zice Mary, oprind încet maşina în faţa barierei. 

— Oh, nu. Asta înseamnă că o să pierd trenul? 

— Ăsta e trenul spre nord, care trece prin Londra. O să 
ajungem la mustață. Dar s-ar putea să ai noroc. Câteodată 
aşteaptă, dacă soseşte mai repede decât ora anunţată. 

Îmi muşc buzele. Nu că am de ce să mă întorc neapărat 
la Londra, dar gândul de a aştepta în gară încă treizeci de 
minute cu Mary nu mă încântă deloc. 

Tăcerea din maşină se adânceşte, întreruptă doar de 


— 346 — 


sforăitul înfundat al Freyei de pe bancheta din spate, dar 
apoi Mary începe să vorbească, spărgând liniştea. 

— Cumplită vestea asta cu cadavrul. 

Mă foiesc în scaun, trăgând centura de la gât care, nu 
ştiu cum, dar pare să se fi strâns. 

— Ce... ce vrei să zici? Zici de identificare? 

— Da, deşi nu cred că a fost careva p-aici care să fi fost 
mirat. N-au fost mulţi care să creadă că Ambrose şi-a 
părăsit copiii aşa, tam-nesam. Era trup şi suflet pentru 
copiii ăia, ar fi trecut prin foc pentru ei. Pentru un mic 
scandal local? Nici nu cred că l-ar fi durut cine ştie ce, 
darămite să-şi ia catrafusele şi să se care, lăsându-i pe copii 
să se descurce singuri. 

Bate uşor cu mâna pe volanul care mai are puţin şi se 
descompune, apoi, cu un gest nerăbdător, îşi dă la o parte 
o şuviţă de păr cenuşiu care i-a căzut din coada de cal. 

— Mă gândeam mai mult la autopsie. 

— Ce vrei să spui? 

— N-ai auzit? îmi zice, aruncându-mi o privire rapidă, 
apoi ridicând din umeri. Poate n-a apărut încă în ziare. 
Câteodată, pentru că Mark e poliţist, aflu unele chestii mai 
devreme ca alţii. Poate n-ar trebui să-ţi spun, în caz de 
ceva... 

Se opreşte, bucurându-se de momentul ei de glorie, iar 
eu strâng din dinţi, căci ştiu că vrea să fie implorată pentru 
informaţiile ei de culise. Şi nu vreau să-i dau satisfacția 
asta. Pe de altă parte, trebuie să ştiu. Pur şi simplu, trebuie. 

— Doar n-o să mă laşi aşa, în întuneric, îi zic eu, făcând 
tot posibilul să am vocea neutră sau uşor indiferentă. Adică, 
nu vreau să-mi zici ceva care ar fi confidenţial, dar dacă 
Mark nu ţi-a zis ca să păstrezi secretul, atunci... 

— Păi cam da, de obicei nu-mi prea spune lucruri secrete, 
zice ea tărăgănat. 

Işi muşcă unghia, scuipă o bucată, apoi pare să se 
răzgândească sau oboseşte să se mai joace cu mine. 

— S-au găsit urme de heroină într-o sticlă din buzunarul 
lui. Cică ar fi fost o supradoză administrată oral. 

— Administrată oral? repet, încruntându-mă. Dar... nu 


= 347 — 


are niciun sens. 

— Exact, zice Mary Wren. 

Prin geamul deschis aud sunetul unui tren apropiindu-se. 

— Un fost dependent de droguri ca el? Dacă voia să se 
omoare, şi-ar fi injectat chestia aia, evident că asta ar fi 
făcut. Dar, cum ziceam, n-am crezut niciodată că Ambrose 
şi-a lăsat copiii de bunăvoie - şi nu are mai mult sens să se 
fi sinucis decât să fi fugit. Nu-mi place să bârfesc, zice ea, 
minţind fără ca măcar să roşească vreun pic, aşa că n-am 
zis nimic nimănui. Dar, în mintea mea, n-am crezut 
vreodată că a fost altceva. 

— Altceva decât... ce? o întreb şi dintr-odată vocea mea 
e aspră, răguşită, sufocată. 

Mary îmi zâmbeşte larg, arătându-şi dinţii galbeni şi 
pătaţi, ca nişte pietre de mormânt. Apoi se apleacă spre 
mine, cu respiraţia tabacică duhnindu-mi în faţă, fierbinte şi 
puturoasă, şi-mi şopteşte: 

— N-am crezut niciodată că a fost altceva decât crimă. 


— 348 — 


Se lasă pe spate, urmărindu-mi reacţia, părând că 
aproape se bucură de bâlbâială mea, şi, în timp ce îmi caut 
cuvintele potrivite ca să-i răspund, îmi trece fulgerător ceva 
prin minte: Mary a ştiut adevărul în tot acest timp? 

— Eu... eu... 

Îmi zâmbeşte iar, încet, maliţios, apoi se întoarce să se 
uite la drum. Trenul se apropie. Locomotiva dă semnalul, 
iar luminile de la trecerea la nivel clipesc cu o regularitate 
înnebunitoare. 

Îmi simt faţa crispată, atât de tare mă chinui să nu-mi 
trădez reacţiile, dar reuşesc să vorbesc. 

— Cred că... mi-e greu să cred aşa ceva, ţie nu? De ce 
să-l omoare cineva pe Ambrose? 

Mary ridică din umerii ei mari care se lasă apoi cu 
greutate. 

— De unde să ştiu? Dar e mai uşor să cred asta, decât să 
cred că şi-a făcut felu' şi şi-a lăsat copiii să se chinuie în 
urma lui. Cum am mai zis, ar fi trecut prin foc pentru ei, mai 
ales pentru Kate. Nu că ea ar fi meritat asta, căţeaua 
nenorocită! 

Sunt uluită! 

— Ce-ai zis? o întreb. 

— Am zis că ar fi trecut prin foc pentru copiii lui, repetă 
ea, apoi râde în gura mare. Da' ce credeai c-am zis? 

Mă enervez brusc şi, dintr-odată, suspiciunile pe care le- 
am avut cu privire la Kate îmi par doar nişte bârfe urâte. O 
să las bârfele şi aluziile să mă pornească împotriva uneia 
dintre cele mai vechi prietene de-ale mele? 

— Nu ţi-a plăcut niciodată de ea, nu-i aşa? îi zic fără 
ocolişuri, încrucişându-mi braţele. Ai fi foarte mulţumită 
dacă ar fi anchetată în legătură cu asta. 

— Ca să-ţi spun adevărul? Da, aş fi, îmi răspunde Mary. 

— De ce? ţip eu, iar vocea mea sună ca a unui copil care 
se smiorcăie. De ce o urăşti atât de mult? 

— N-o urăsc. Dar nu e aşa bună cum vrea să pară, curva 

— 349 — 


naibii! Şi niciuna dintre voi nu e! 

Curva naibii? Pentru o clipă nu sunt sigură că am auzit 
bine. Dar îmi dau seama, după expresia de pe faţa ei, că 
am auzit bine şi, după ce-mi găsesc cuvintele, vocea îmi 
tremură de furie. 

— Cum i-ai zis? 

— Cum ai auzit. 

— Doar nu crezi zvonurile scârboase despre Ambrose, 
nu? Doar nu crezi că s-a întâmplat aşa ceva. A fost 
prietenul tău! 

— Despre Ambrose? întreabă ea, ridicând din sprâncene, 
iar gura i se strâmbă într-un rictus de dispreţ. Nu, nu 
despre el e vorba. Ambrose a încercat s-o oprească. De 
asta a încercat să-i despartă. 

Dintr-odată, mă ia cu frig. Deci e adevărat. Ambrose 
urma s-o trimită pe Kate de acasă. 

— Ce... ce vrei să zici? Ce să oprească? 

— Ce, adică nu ştii? întreabă ea, hohotind scurt, un râs 
lipsit de veselie, ca lătratul unui câine. Ha! Preţioasa ta 
prietenă se culca cu propriul ei frate. Asta ştia Ambrose, de 
asta a încercat să-i ţină departe unul de celălalt. M-am dus 
la Moară în noaptea în care s-a certat cu Kate şi am auzit 
totul de-afară, înainte să apuc să bat la uşă. Zbiera la el. 
Arunca în el cu tot felul de chestii. Îl făcea în toate felurile, 
înjurături pe care nu te-ai gândi că le-ar şti o fată de vârsta 
aia. Nu-l scotea din nenorocitule, pizdă fără inimă şi câte şi 
mai câte. Te rog, nu face asta, zicea ea, gândeşte-te la ce 
faci. Şi apoi, când a văzut că nu i-a mers, i-a zis că o să-l 
facă să regrete, l-a ameninţat pe faţă, cu tupeu' cât casa. 
Am plecat de acolo cât de repede am putut şi i-am lăsat la 
cuțite, dar zău că auzisem destule. Şi apoi, în noaptea 
imediat următoare, Ambrose dispare. Zi-mi tu, ce să cred, 
când prietenul meu bun dispare şi fiică-sa nu-l dă dispărut 
săptămâni la rând, iar apoi oasele lui ies la iveală dintr-un 
mormânt săpat la nimereală? Zi-mi tu! 

Dar nu pot să zic nimic. Nu pot să vorbesc. Pot doar să 
stau aşa, încercând să respir, apoi, brusc, simt cum sângele 
îmi pulsează în degete şi mă trezesc trăgând de centură, de 


— 350 — 


portieră, o apuc nebuneşte pe Freya de pe bancheta din 
spate, în timp ce trenul trece pe lângă noi tunând, cu viteza 
lui ca un țipăt, direct prin faţa mea. 

Trântesc portiera cu mâinile tremurând, iar Mary se 
apleacă spre mine, vocea ei aspră şi puternică ajungând cu 
uşurinţă la urechea mea peste mugetul trenului. 

— Fata aia are sânge pe mâini şi nu doar sânge de oaie! 

— De unde...? vreau să-i zic, dar gâtul mi se blochează şi 
cuvintele mă îneacă. 

Mary însă nu aşteaptă să termin ce am de zis. 
Semnalizatoarele s-au oprit, iar bariera începe să se ridice 
şi, cum stau aşa, în picioare, holbându-mă la ea, maşina 
revine la viaţă şi porneşte, săltând peste şine. 

Nu mai pot continua aşa... totul e complet greşit. 

Sunt în continuare în picioare, încercând să procesez ce 
mi-a zis Mary, când luminile încep să se aprindă din nou, 
semnalizând trenul care duce spre sud. 

Încă mai am timp să trec. Aş putea alerga după Mary, aş 
putea-o prinde la gară, să-i cer să-mi explice ce a vrut să 
zică. 

Dar cred că ştiu deja. 

Totul e complet greşit. 

Sau aş putea să prind următorul tren, doar eu şi Freya. În 
două ore am fi la Londra, în siguranţă, am putea uita de 
toate astea. 


Are sânge pe mâini. 


În schimb, întorc căruciorul şi pornesc înapoi pe drum. 
Spre Moară. 


— 351 — 


Când ajung la Moară, Kate e plecată, iar de data asta 
chiar mă asigur că e plecată. Lesa lui Shadow nu e în cuiul 
de lângă uşă, dar nu mă las păcălită. Verific fiecare cameră, 
chiar şi pe cea de la mansardă. Camera lui Kate. Camera lui 
Ambrose. 

Uşa nu e încuiată şi, când o deschid, inima îmi tresare în 
piept, pentru că e exact cum era când Ambrose stătea aici, 
nicio pensulă nu e mutată de la locul ei. Am sentimentul că 
încă e aici. Miroase a el - un amestec de răşină şi culori. 
Chiar şi pătura aruncată pe divanul vechi e aceeaşi pe care 
mi-o aduc aminte, de un albastru-decolorat, cu alb, cu 
modele cu flori ca acelea de pe porţelanuri. Numai că acum 
e destrămată la capete şi încă şi mai decolorată ca înainte. 

Abia când mă întorc, dau cu ochii de ea. Acolo, deasupra 
biroului, e o inscripţie scrisă de mână. Wu ești niciodată un 
fost dependent de droguri, ci doar un dependent care n-a 
mai luat o doză de multă vreme. 

Oh, Ambrose. 

Gâtul mi se strânge iar şi simt un soi de hotărâre plină de 
furie venind din mine, alungându-mi sentimentul egoist de 
teamă. O să aflu adevărul. Nu doar pentru protecţia mea, 
dar şi pentru a răzbuna un om pe care l-am iubit - un om 
care mi-a oferit adăpost şi alinare într-un moment al vieţii 
mele în care aveam cea mai multă nevoie. 

Nu pot să zic că Ambrose a fost tatăl pe care nu l-am 
avut niciodată, pentru că, spre deosebire de Luc, am avut 
un tată - doar că a fost unul îndurerat şi chinuit şi adâncit 
în propriile lui necazuri. Dar Ambrose a fost tatăl de care 
am avut nevoie în anul acela - prezent, plin de iubire şi de 
înţelegere nesfârşită. 

Şi am să-l iubesc mereu pentru asta. lar gândul la 
moartea lui şi la rolul jucat de mine mă umple de furie într- 
un mod pe care nu l-am mai simţit înainte. O furie suficient 
de mare încât să înece vocile din cap care îmi zic să plec, 
să întorc spatele acestui loc, să mă duc înapoi în Londra. O 

— 352 — 


furie suficient de mare încât s-o aduc după mine pe Freya 
într-un loc în care s-ar putea să nu fie în perfectă siguranţă. 

Sunt suficient de furioasă încât să nu-mi mai pese de 
nimic. 

Sunt furioasă pe Luc. 

După ce am verificat fiecare încăpere, cobor scările 
şubrede şi mă duc la dulap, rugându-mă să nu se fi gândit 
şi Kate la asta şi s-o fi ascuns în absenţa mea. 

Dar nu, n-a ascuns nimic. 

Acolo, în sertarul din care l-a scos ca să mi-l arate chiar 
ieri, e un teanc de hârtii legate cu sfoară roşie. 

Le trec rapid în revistă, cu mâinile tremurând, până când 
ajung la plicul maro pe care scrie Kate. 

Îl scot de acolo. Şi, pentru prima dată în şaptesprezece 
ani, citesc biletul de adio al lui Ambrose Atagon. 


Draga mea Kate, zice în scrisoare, cu scrisul încâlcit, 
caracteristic lui Ambrose. 


Îmi pare atât de rău, infinit de rău că te las aşa, am 
vrut să te văd crescând, să te văd transformându-te 
în persoana care ştiam că poti deveni, puternică, 
iubitoare, responsabilă şi altruistă. Am vrut să-ți țin 
copilul pe genunchi, aşa cum, odată, te-am ținut pe 
tine... şi îmi pare îngrozitor de rău că nu pot să fac 
niciunul din lucrurile astea. Am fost un prost să nu-mi 
dau seama care vor fi consecințele acțiunilor mele, 
aşa că acum fac singurul lucru pe care îl pot face ca 
să indrept greşeala. Fac asta pentru ca nimeni 
altcineva să nu mai sufere. 


Nu da vina pe nimeni altcineva, iubita mea. M-am 
hotărât şi m-am împăcat cu gândul şi te rog să mă 
crezi, draga mea Kate, că am luat hotărârea asta din 
dragoste: rolul părintelui este să-şi apere copiii, 
astfel că fac acest ultim gest, singurul, de altfel, ca 
să-l apăr pe ai mei. Nu vreau ca cineva să trăiască 
într-o închisoare a vinei, aşa că, te rog, mergi mai 


— 353 — 


departe: trăieşte, iubeşte, fii fericită şi nu privi 
niciodată înapoi! Şi, mai presus de toate, nu lăsa ca 
toate astea să fie în van. 


Te iubesc, 
Tata 


Mi s-a pus un nod în gât la finalul scrisorii, o durere atât 
de intensă şi de dură, că abia dacă pot să-mi rețin lacrimile 
care ameninţă să cadă pe hârtie. 

Pentru că, în sfârşit, după şaptesprezece ani, cred că 
înţeleg. 

Inţeleg ce încerca Ambrose să-i spună lui Kate şi 
sacrificiul pe care l-a făcut. Nu da vina pe altcineva. Fac 
singurul lucru pe care îl pot face ca să te apăr. Am luat 
hotărârea asta din dragoste. Nu lăsa să fie în van. 

Oh, Doamne! Oh, Ambrose! Nimic din toate astea nu are 
sens. Ce-ai făcut? 

Degetele îmi tremură în clipa în care scot telefonul şi le 
trimit un mesaj Fatimei şi Theei. 

Am nevoie de voi. Vă rog să veniți. Hampton's Lee, ora 
6? 

Apoi pun scrisoarea în buzunar şi ies cu tot cu Freya de 
acolo cât de repede pot. Şi nu mă mai uit înapoi. 


— 354 — 


E 6:38 şi micuța cafenea de pe peronul staţiei Hampton's 
Lee unde trăgeau trenurile dinspre Londra s-a închis, 
perdelele au fost trase peste fereastră şi semnul pe care 
scrie închis e pus în geam. Freya e la adăpost în căruciorul 
ei, acoperită cu pătura groasă pe care o aveam vârâtă în 
coşul de dedesubt, dar fetiţa e plictisită şi miorlăită, iar eu 
tremur toată în rochia mea de vară, cu degetele crispate pe 
braţele cu pielea de găină, bătând peronul în lung şi în lat, 
încercând în van să-mi pun sângele în mişcare. 

Oare nu vin? Nu mi-au trimis niciun mesaj până la 4, iar 
apoi mi s-a terminat bateria de la telefon - am stat prea 
mult pe terasa cafenelei de pe Westridge, verificând 
stresată mesajele, e-mailurile, aşteptând un răspuns de la 
ele. 

Când am trimis mesajul, n-am avut niciun dubiu că o să 
vină. Dar acum... acum nu mai sunt sigură. Şi totuşi, nu 
îndrăznesc să plec. Fără telefon, nu le mai pot trimite un 
mesaj cu alt punct de întâlnire. Dar dacă vin şi nu sunt aici? 

Ajung la capătul celălalt al peronului şi mă întorc, o iau 
de la capăt, tremurând de-a binelea deja, încercând să 
ignor icnetele din ce în ce mai puternice ale Freyei. Ceasul 
de deasupra casei de bilete arată 6:44. Când ar trebui să 
renunţ? 

Peronul e pustiu, dar un sunet în depărtare mă face să-mi 
ciulesc urechile. E un tren. Un tren spre sud. 

Trenul de 6:12 de la Gara Victoria, Londra, opreşte la 
linia a doua şi are o întârziere de... aud vocea mecanică a 
dispecerului. Primele şapte vagoane îşi vor continua drumul 
doar până la Gara West Bay Sands, cu oprire în Westridge, 
Salten, Riding şi West Bay Sands. Pasagerii pentru 
Westridge, Salten, Riding şi West Bay Sands sunt rugați să 
urce doar în primele şapte vagoane. 

Mă hotărăsc. Dacă nu sunt în trenul ăsta, atunci o să mă 
sui în tren ca să mă întorc în Salten şi o să le sun de-acolo. 

Degetele mi se crispează pe plicul din buzunar. 

— 355 — 


Oh, Kate. Cum ai putut să ne minţi în halul ăsta? 

Trenul se apropie... din ce în ce mai mult... şi, în sfârşit, 
în zgomot de frâne hidraulice şi de roţi pe şine, opreşte în 
staţie. Uşile se deschid, oamenii se dau jos din vagoane, iar 
eu mă uit înnebunită, în susul şi în josul peronului, după 
duetul Fatima-Thea. Unde sunt? 

Se aude un bip şi uşile se închid. Inima îmi bate în piept. 
Dacă e să mă întorc în Salten, trebuie să urc acum. N-o să 
mai fie alt tren timp de o oră. Unde sunt? 

Ezit încă un momen... apoi fac un pas înainte şi apăs 
butonul Deschideţi, exact în clipa în care dispecerul dă 
semnalul de pornire. 

— Vă rog să vă îndepărtați de marginea peronului, strigă 
dispecerul, iar locomotiva începe să urle şi mai tare. 

Rahat! Am stat două ore lungi, în frig, pe peronul acesta 
şi ele n-au venit, iar acum sunt nevoită să mai stau aici încă 
o oră. 

Trenul huruie asurzitor şi se îndepărtează indiferent de 
gară, fără să-i pese de  înjurăturile mele adresate 
dispecerului. 

— Lua-te-ar dracu', cretinule! 

Dar dispecerul nu are cum să mă audă, din cauza 
zgomotului motorului. 

Pe faţă îmi curg lacrimi amare care îngheaţă din pricina 
curentului făcut de tren, dar apoi aud o voce în spatele 
meu. 

— Ba să te ia dracu' pe tine, târâtură! 

Mă întorc rapid pe călcâie şi încremenesc, apoi încep să 
râd - un soi de combinaţie isterică de lacrimi şi uşurare. 
Thea! 

O vreme, nu pot să mai scot niciun cuvânt, ci doar o ţin 
în braţe, apucând-o de gât. Miroase a ţigări... şi a gin, îmi 
dau seama, cu o vagă presimţire urâtă. Simt în buzunar o 
cutie şi ştiu, fără să mă uit, că în ea e unul din acele 
amestecuri de gin şi apă tonică, pe care le poţi cumpăra de 
la Marks&Spencer. 

— Unde e Fatima? o întreb. 

— N-ai primit mesajul ei? 


— 356 — 


Clatin din cap: 

— Mi s-a descărcat telefonul. 

— Nu poate să iasă din clinică înainte de cinci jumătate, 
dar o să vină cu trenul următor. l-am zis că o să găsim un 
loc să stăm de vorbă şi că o să-i trimitem un mesaj în care 
să-i zicem unde suntem. 

— OK, îi răspund, frecându-mi palmele. Bun plan. Oh, 
Thee, sunt aşa fericită că ai venit! Unde mergem? 

— Hai să mergem în pub. 

Mă uit la Thea, la felul în care se concentrează puţin cam 
prea tare să articuleze cuvintele. 

— N-ai vrea să nu? îi zic în cele din urmă. Nu e... nu e 
drept faţă de Fatima. 

Simt o urmă de vinovăţie că mă folosesc de Fatima, deşi 
e adevărat, nu cred că o să vrea să-şi piardă vremea într-un 
bar. 

— Ah, pentru Dumnezeu, aruncă Thea cuvintele, dându-şi 
ochii peste cap. Bine, bine, atunci mergem să mâncăm 
peşte şi cartofi prăjiţi. Presupunând că Fat Fryer mai e la 
locul lui. 


Mai e. Ba chiar nu s-a schimbat nimic, de la tejgheaua de 
melamină galbenă, la dulapurile din oţel, în care codul auriu 
şi cârnaţii în aluat stăteau aliniaţi cuminţi, aşteptându-şi 
rândul. 

Alege o plăcintă Pukka, scrie pe unul dintre semnele 
şterse pe care e tipărit Închis-Deschis, de pe uşă, aşa cum 
era şi acum şaptesprezece ani şi mă întreb: oare plăcintele 
Pukka mai există şi acum? 

Împingem uşa de la intrare şi un val de căldură, duhnind 
a oţet, vine peste mine şi respir adânc miasma, simțind 
cum răceala mi se scurge din oase. Freya a adormit în drum 
spre butic, aşa că parchez căruciorul la una dintre mesele 
de plastic şi mă duc cu Thea să mă uit pe meniu. 

— O porţie de cartofi prăjiţi, vă rog, zice ea, în cele din 
urmă, către bărbatul transpirat, roşu la faţă din spatele 
tejghelei. 

— La pachet sau aici? 


— 357 — 


— Aici, vă rog. 

— Sare şi oţet? 

Îi face semn că da şi bărbatul trece la acţiune, o furtună 
de sare care se împrăştie peste melamină, ca zăpada, şi 
peste cele două lire pe care Thea le-a pus pe tejghea. 

— Thee, nu poţi să mănânci numai cartofi prăjiţi, îi zic, 
ştiind că sunt ca o mamă, dar nu mă pot abţine. Nu aşa 
arată o mâncare sănătoasă. 

— Cuprinde două din grupele alimentare de bază, îmi 
răspunde sfidătoare Thea, ducând cartofii la masă şi 
scoțând o cutie nedesfăcută de G&T din buzunar. 

— Fără alcool, zice bărbatul nemulţumit şi-i face semn 
spre o inscripţie de pe perete pe care scrie: /n local nu se 
pot consuma decât mâncare şi băutură cumpărate de la Fat 
Fryer. Thea oftează şi pune cutia înapoi în buzunar. 

— Bine, bine. O să iau nişte apă. Isa, poţi să plăteşti tu 
apa? O să-ţi dau banii. 

— Cred că mă descurc să cumpăr o apă, îi zic. O să iau... 
mmm... eglefin pane, vă rog. Şi o porţie mică de cartofi 
prăjiţi. Şi o porţie de mazăre piure. Şi o sticlă de apă pentru 
prietena mea. Ah, şi o Cola. 

— Vax, zice Thea, în timp ce mă aşez pe scaunul din faţa 
ei şi deschid cutia cu piure de mazăre. Ce scârbos! Ca şi 
cum ai mânca muci la cutie. 

Cartofii pai sunt perfecţi: calzi şi uşor moi din cauza 
oţetului, acoperiţi de sare presărată în zigzag. Bag un cartof 
în mazăre şi muşc din el, simțind moliciunea cremoasă în 
cerul gurii. 

— Oh, Dumnezeule mare, ce buni sunt! Adică, nu mă 
înţelege greşit, îmi plac şi cartofii ăia congelaţi şi răsprăijiţi, 
la fel ca oricui... dar nişte cartofi adevăraţi, de pe malul 
mării... 

Thea dă din cap ca un gest de apreciere, dar nu prea 
mănâncă. Ciuguleşte din ei, îi învârte în cornet, îndoind 
hârtia, transparentă deja de la grăsime, de la cât îi 
presează ca să absoarbă uleiul. 

— Thea, doar nu încerci să scoţi toată grăsimea din ei, 
nu-i aşa? Îţi dai seama că sunt cartofi prăjiţi, nu? De asta se 


— 358 — 


cheamă prăjiţi. Asta e ideea. 

— Nu-i asta, zice Thea, dar nu se uită la mine. Doar că nu 
prea mi-e foame. 

Nu mai spun nimic şi, pentru o clipă, e ca şi cum m-aş fi 
întors în zilele de şcoală, privind neajutorată cum asistenta 
o cheamă pe Thea pentru măsurătorile săptămânale şi apoi 
iese din cabinet urlând şi scuipând, amenințând că-l sună 
pe taică-său dacă mai pierde mult din greutate. 

Îmi doresc, mai mult decât orice, să fie Fatima aici. Ea ar 
şti ce să spună. 

— Thee, zic eu. Thee... trebuie să mănânci. 

— Nu mi-e foame, zice ea din nou şi, de data asta, 
împinge cornetul de cartofi din faţă şi se uită peste masă la 
mine, scrâşnind din dinţi furioasă. Mi-am pierdut slujba, OK? 

Poftim? Nu sunt sigură dacă am exclamat cu voce tare 
sau doar am gândit, dar Thea îmi răspunde ca şi cum aş fi 
vorbit. 

— Mi-am pierdut slujba. M-au dat afară. 

— Din cauza... a tot ce s-a întâmplat? 

Ridică din umeri, gura strâmbându-i-se teribil. 

— Pentru că nu mi-a stat mintea la ce aveam de făcut, 
probabil. Dracu' să-i ia! 

Mă chinui să găsesc ceva de zis - ce-aş putea zice? -, 
când Freya înghite în somn, apoi se agită şi se trezeşte. 
Ridică braţele să fie luată, aşa că o trag din cărucior şi o 
pun în poală, de unde ne zâmbeşte amândurora, toată 
numai gingii, uitându-se rapid când la o faţă, când la 
cealaltă. Văd cum mintea ei se chinuie să descifreze... 
mama... nu mama. Mama... nu mama. 

Ochii îi sunt mari cât cepele, fiind fascinată de tot ce e în 
jurul ei - tejgheaua cromată şi strălucitoare, cerceii Theei 
sub formă de cercuri mari, reflectând lumina fluorescentă. 
Thea se întinde şi încearcă s-o mângâie pe obraz - apoi, 
deasupra uşii, răsună clopoţelul buticului şi ne întoarcem şi- 
o vedem pe Fatima intrând, cu un rânjet mare pe faţă, deşi, 
în spatele zâmbetului, arată obosită şi îngrijorată. 

— Fatima! mă ridic uşurată şi o strâng în braţe, gata s-o 
strivesc. 


— 359 — 


Ea mă îmbrăţişează la rândul ei, apoi se apleacă s-o 
îmbrăţişeze pe Thea, apoi se aşază pe scaunul de lângă ea. 

— la un cartof, îi zice Thea, împingând cornetul spre ea, 
dar Fatima clatină din cap, oarecum întristată. 

— Ramadanul, nu-i aşa? A început săptămâna trecută. 

— Adică o să stai acolo şi o să te uiţi la noi cum mâncăm? 
întreabă Thea incredulă. Fatima dă din cap că da, iar Thea 
îşi dă ochii peste cap. Eu abia mă pot abţine să nu-i zic că 
uite cine vorbeşte. 

— Cam asta-i faza, zice Fatima, simplu. Oricum... trebuie 
să mă întorc la timp pentru rugăciune şi iftar, adaugă ea, 
uitându-se la ceas în timp ce vorbeşte, ceea ce înseamnă 
că nu mai am foarte mult timp până vine celălalt tren, aşa 
că, dacă s-ar putea, să n-o mai lungim cu politeţurile! 

— Da, Isa, dă-i drumul, spune Thea, apoi mai ia o gură de 
apă, uitându-se la mine pe deasupra sticlei. Sper că e ceva 
al dracului de special, de ne-ai târât până aici. 

Înghit un nod. 

— Nu ştiu dacă specia/ e cuvântul potrivit. Dar e 
important. 

Am nevoie de voi. Cuvintele astea, care n-au fost 
niciodată rostite decât în cele mai negre situaţii. Ea fluieră 
şi voi, toate, veniţi alergând, ca nişte câini. 

— E vorba de chestia asta. 

O mut pe Freya pe celălalt braţ, pescuiesc plicul din 
buzunar şi-l împing pe masă spre ele. 

Fatima e cea care îl ia de pe masă, cu o mină confuză. 

— E adresat lui Kate. la stai puţin... 

Bagă un deget în plicul rupt şi verifică, apoi ridică privirea 
spre mine, albă la faţă. 

— Doar nu e... 

— Ce? Întreabă Thea, luându-i plicul din mână, apoi, când 
recunoaşte scrisul de mână de pe biletul dinăuntru, se 
schimbă la față. 

Sunt atât de diferite una de cealaltă, la polii opuşi, în 
orice privință: Fatima, roşie în obraji, cu trăsăturile acviline, 
cu ochii ei întunecaţi şi veşnic la pândă, şi Thea, cea cu 
zâmbetul fin, lipsit de bucurie, numai piele şi os, ţigări şi 


— 360 — 


tocuri înalte. Dar expresiile lor, în momentul acela, sunt 
identice: un amestec de groază, şoc şi presimţire neagră. 

Aproape că-mi vine să râd de asemănarea dintre ele, aş 
face-o, dacă n-ar fi faptul că nu este nimic, dar absolut 
nimic amuzant în situaţia de faţă. 

— Citiţi ce scrie, le zic cu voce scăzută şi, în timp ce scot 
foita fragilă de hârtie din plic şi se uită peste ea, le spun, 
foarte repede, ce mi-a zis Mary Wren. Despre ceartă. Ba le 
spun - roşind de ruşine şi sfidare în acelaşi timp - şi despre 
ce s-a petrecut în noaptea aceea între mine şi Luc şi cum, 
uitându-mă peste umărul lui, am văzut silueta lui Kate în 
întuneric, privindu-ne pe amândoi în tăcere, cu o mască a 
terorii pe chip. 

Le zic şi despre ce descoperise Ambrose şi considera că 
era atât de bolnav şi de greşit. Despre Kate care se culca 
cu Luc. 

Şi, la sfârşit, le zic despre sticlă. Despre ce mi-a zis Mary. 
Despre heroina pe care au găsit-o la fundul sticlei de vin. 

— Supradoză administrată oral? vocea Fatimei e aproape 
o şoaptă, deşi sfârâitul tigăilor ne acoperă conversaţia. Dar 
nu are niciun sens. E stupid să încerci să te sinucizi aşa, 
lăsând totul complet la voia întâmplării - doza ar fi foarte 
greu de calculat şi trebuie mult, mult timp să-şi facă 
efectul. Plus că, dacă administrezi Naloxane, e foarte uşor 
de contracarat. De ce nu şi-a injectat-o? Având în vedere 
nivelul lui scăzut de toleranţă, ar fi fost mort în câteva 
minute, fără vreo şansă să fie resuscitat. 

— Citeşte biletul, îi şoptesc. Citeşte-l din perspectiva unui 
bărbat care tocmai a fost otrăvit de copilul lui. Acum 
înţelegi ce zic? 

Sper, în ciuda tuturor aparenţelor, că o să-mi spună că 
sunt nebună sau paranoică. Sau că o să-mi spună că nu, 
Kate nu i-ar fi făcut niciodată vreun rău lui Ambrose. Că a fi 
despărțită de băiatul pe care îl iubeşti nu e un motiv de 
crimă. 

Dar n-o face niciuna. Doar se holbează la mine, albe la 
faţă şi înfricoşate. Apoi, Fatima reuşeşte să articuleze: 

— Da, zice ea, apoi vocea i se îneacă. Da, înţeleg. Oh, 


— 361 — 


Doamne! Ce-am făcut? 


— 362 — 


— Aveţi de gând să comandaţi ceva? 

Ridicăm privirea, toate trei, spre bărbatul cu şorţul pătat 
de grăsime care stă cu mâinile în şolduri la capătul mesei 
noastre. 

— Poftim? întreabă Thea, cu accentul ei dur ca 
diamantul. 

— Am zis... articulează el, cu grijă exagerată, ca şi cum 
ar fi vorbit cu surzii, doamnelor, aveţi de gând să mai 
comandaţi ceva de mâncare? Aveţi mai mult de o oră de 
când staţi şi vorbiţi şi ea - arată cu degetul spre Fatima - n- 
a comandat nici măcar o cană de ceai. 

— Mai mult de o oră? sare Fatima cât colo, uitându-se la 
ceas cu groază, apoi umerii îi cad. Oh, nu, nu pot să cred 
aşa ceva! E nouă fără un sfert. Am pierdut trenul. Scuzaţi- 
mă, spune ea, trecând pe lângă individul cu şorţ unsuros. 
Îmi pare rău, trebuie să-l sun pe Ali. 

Afară, prin geamul de la butic, o vedem cum măsoară 
trotuarul cu paşii, apoi auzim fragmente de conversaţie 
care se filtrează prin uşă, când clienţii intră şi ies. /mi pare 
aşa de rău, auzim de afară. O urgență... şi chiar nu mi-am 
dat seama că o să-mi ia... 

Eu şi Thee ne adunăm lucrurile, eu o pun pe Freya în 
cărucior şi-i prind centurile. Thea ia şi geanta Fatimei odată 
cu a ei, în timp ce eu adun chipsurile cu care s-a jucat 
Freya, rupându-le cu gingiile ei, până le-a făcut pastă, după 
care le-a aruncat pe podea. 

Afară, o găsim pe Fatima încă vorbind la telefon. 

— Îmi pare atât de rău, dragul meu! Zi-i lui Ammi că-mi 
pare rău şi sărută-i pe copii din partea mea. Te iubesc. 

Închide, având pe faţă o expresie de dezamăgire cruntă. 

— Ahh, ce idioată sunt! 

— N-ai fi putut să te întorci totuşi, zice Thea şi Fatima 
oftează. 

— Probabil că nu. Deci, bănuiesc că facem asta, atunci, 
nu? 

— 363 — 


— Ce să facem? o întreb, deşi ştiu înainte să răspundă ce 
are de gând să zică. 

— Trebuie să-i spunem toate astea în faţă lui Kate, nu-i 
aşa? Adică, dacă nu avem dreptate... 

— Eu sper, pe toţi Dumnezeii, că n-avem dreptate, 
intervine Thea cu amărăciune. 

— Dacă nu avem dreptate, zice Fatima din nou, are 
dreptul să se apere. Pot să fie un milion de feluri de a citi 
biletul ăsta. 

Dau din cap aprobator, dar, în realitate, nu sunt atât de 
sigură că sunt un milion de feluri. Având spusele lui Mary 
proaspete în minte, singurul lucru pe care îl pot vedea este 
cum un tată a încercat să-şi ţină copilul departe de 
închisoare, ştiind că propria lui viaţă este distrusă oricum şi 
că face singurul lucru pe care îl poate face ca s-o protejeze. 

Am citit biletul acela iar şi iar, de mai multe ori decât 
Fatima, de atâtea ori că nici nu mai pot număra, uitându- 
mă cum cuvintele devin ininteligibile, urmând efectul 
progresiv al drogului în literele chinuite ale lui Ambrose. Am 
citit scrisoarea în tren, dinspre Salten şi în timpul lungii 
aşteptări în Hampton's Lee. Am citit-o în timp ce propria 
mea fiică se juca la pieptul meu, cu gura ei roşie ca un 
boboc de trandafir deschisă spre mine, cu respiraţia ei 
şovăielnică moale ca vata de zahăr pe pielea mea şi n-am 
reuşit să văd decât un singur fel de a o citi. 

E scrisoarea unui tată care îşi salvează copila şi-i spune 
să facă din viaţa ei ceva care să merite sacrificiul lui. 


— 364 — 


Ajungem la Moară înainte de zece, după o călătorie plină 
de întârzieri, aşteptând trenuri, privind-o pe Fatima cum îşi 
ia cina după o zi de post, pe un peron, într-o gară, când 
ştiam că ar prefera să fie cu familia ei. 

Când ajungem în Salten, încă mai avem de aşteptat, şi îl 
sunăm pe Rick, apoi stăm să-l aşteptăm să termine o altă 
cursă, dar, în cele din urmă, reuşim, ne urcăm toate în 
taxiul lui, cu Freya care, instalată în scaunul de maşină, îşi 
molfăie cu gingiile degetele grăsune, cu Thea care se 
foieşte lângă mine, rozându-şi unghiile însângerate, şi cu 
Fatima în faţă, uitându-se în noaptea neagră, o privire la 
care nu avem acces. 

Ştiu că şi ele reiau istoria de la capăt, incredule, aşa cum 
am făcut şi eu toată ziua. Dacă e adevărat, atunci ce-am 
făcut? Şi ce implicaţii are asta asupra noastră, a tuturor? 

Să zicem că ne pierdem slujbele... şi asta ar fi deja destul 
de rău. Dar complice la crimă? Am putea să fim pasibile de 
condamnare la privaţiune de libertate. Eu şi Fatima ne-am 
pierde copiii. Şi dacă e adevărat, atunci ce om în toate 
minţile ne-ar crede că n-am ştiut ce facem? 

Încerc să mă închipui într-o sală de vizitare în închisoare, 
să văd faţa împietrită a lui Owen dându-i-o pe Freya unei 
mame pe care abia dacă fetiţa o mai recunoaşte. 

Dar nu reuşesc să-mi închipui aşa ceva - singurul lucru 
pe care îl ştiu despre închisoare e desprins din Orange /s 
the New Black. Nu pot să accept că aşa ceva se poate 
întâmpla. Nu mie. Nu nouă. 

Rick ne duce cât poate de departe pe drumul spre Moară, 
înainte ca roţile să înceapă să derapeze şi să meargă în gol, 
iar acolo coborâm din maşină, iar el dă cu spatele încet şi 
cu atenţie, în timp ce noi pornim pe drumul lung şi dificil 
spre Moară. 

Inima îmi bate în piept cu putere. Se pare că încă nu a 
revenit curentul electric în casă, dar văd o lumină 
zbătându-se la fereastra lui Kate. Însă nu e lumina stabilă a 

— 365 — 


unui bec, ci strălucirea nesigură a unei lămpi cu gaz, 
pâlpâind uşor din pricina perdelelor agitate de vânt. 

Pe măsură ce ne apropiem, îmi dau seama că-mi ţin 
respiraţia, aşteptându-mă, pe jumătate, să găsesc iar podul 
scufundat; dar mai sunt încă vreo câteva ore bune până la 
flux şi podeţul e în continuare accesibil. Trecând peste 
scândurile şubrede, văd pe feţele lor ce gândesc - dacă 
apele cresc mult, riscăm să rămânem aici peste noapte. 

Ajungem însă, în sfârşit, în faţa fâşiei din ce în ce mai 
înguste de nisip de la intrarea în Moară. 

— Sunteţi pregătite? ne întreabă Thea pe un ton grav, iar 
eu ridic din umeri. 

— Nu sunt sigură. 

— Haideţi, zice Fatima. 

Ridică pumnul şi, pentru prima dată de când mă ştiu, 
batem la uşa Morii şi aşteptăm să vină Kate să ne deschidă. 


— Voi sunteţi! Ce faceţi toate aici? 

Kate, văzându-ne pe toate în uşă, e surprinsă, dar se dă 
la o parte şi ne face loc să intrăm, iar noi trecem, una câte 
una, pe lângă ea şi intrăm în întunericul din living. 

Singura lumină e cea a lunii care se reflectă din apele 
Estuarului, intrând în Moară prin ferestre, şi cea de la lampa 
pe care o ţine Kate în mână; în momentul în care trec pe 
lângă ea, îmi revine în minte imaginea chipului ei alb ca 
varul, ieşind la iveală din umbre şi, fără să vreau, mă trece 
un fior pe şira spinării. 

— N-a venit curentul, zice ea, dar vocea îi e ciudată şi 
indiferentă. Staţi să aprind nişte lumânări. 

Mă uit cum caută în dulap şi-mi dau seama că îmi 
tremură mâna pe căruciorul Freyei. Chiar avem de gând să 
facem aşa ceva? Să o acuzăm pe una dintre cele mai vechi 
prietene de uciderea tatălui ei? 

— Vrei s-o culci pe Freya în camera din spate? întreabă 
Kate peste umăr. 

Deschid gura să zic nu, dar apoi mă mulţumesc să dau 
din cap afirmativ. Nu cred că o să stăm peste noapte - nu 
după ce vom spune ce-am venit să spunem - dar, orice s-ar 


— 366 — 


întâmpla, o să iasă cu scandal şi nu vreau ca Freya să fie 
părtaşă la aşa ceva. 

Desfac scaunul adaptabil din cărucior şi apoi îi şoptesc 
Fatimei: 

— Nu durează decât o secundă. Nu începeţi fără mine! 

Freya continuă să doarmă în timp ce o duc cu grijă pe 
scări în dormitorul lui Luc şi rămâne adormită când o pun 
uşor pe pat şi trag uşa ca să fie doar uşor întredeschisă. 

Inima dă să-mi sară din piept când cobor scările. 

Lumânările sunt aprinse, împrăştiate din loc în loc pe 
farfurii mici şi, când ajung la canapeaua pe care stau 
Fatima şi Thea, cu mâinile încleştate anxios pe genunchi, 
Kate îşi îndreaptă spatele. 

— Ce-ar trebui să însemne venirea voastră aici? întreabă 
ea domol. 

Deschid gura... dar nu ştiu ce să zic. Limba mi-e uscată, 
lipită de cerul gurii şi obrajii îmi ard de ruşine, deşi nu ştiu 
exact de ce mi-e ruşine. Poate de propria-mi laşitate? 

— Futu-i, am nevoie de o tărie, ceva, mormăie Thea. 

Pune mâna pe sticla care se află pe marginea canapelei 
şi îşi umple un pahar de whisky. Lichidul străluceşte, negru 
ca petrolul în lumina lumânării în momentul în care îl dă 
peste cap şi se şterge la gură. 

— Isa? Kate? 

— Da, te rog, îi zic, cu vocea tremurând uşor. 

Poate că o să reuşească să-mi calmeze nervii, să mă 
ajute să fac chestia asta oribilă şi necesară. 

Thea toarnă un pahar şi, când îl dau pe gât, simt 
asprimea băuturii şi-mi dau seama că nu ştiu ce e mai rău. 
Posibilitatea că am putea greşi şi că suntem pe cale să dăm 
pe apa sâmbetei douăzeci de ani de prietenie din cauza 
unei intuiţii false? Sau că nu greşim şi că ăsta e adevărul? 

În cele din urmă, Fatima e cea care se ridică. Îi ia mâinile 
lui Kate într-ale ei şi-mi aduc aminte, încă o dată, de forţa ei 
oţelită din spatele compasiunii. 

— Kate, zice ea, iar vocea îi e foarte gravă. Scumpo, noi 
am venit aici, în seara asta, să te întrebăm ceva. Poate că 
ai ghicit deja despre ce e vorba, nu-i aşa? 


— 367 — 


— Nu ştiu, răspunde Kate, expresia de pe chipul ei fiind 
deodată obosită. 

Îşi retrage mâinile dintr-ale Fatimei şi îşi trage un scaun 
în faţa canapelei. Am brusc imaginea ei în boxa acuzaților, 
în faţa unui complet de judecată care rânjeşte la ea şi-i 
citeşte sentinţa. 

— Ce-ar fi să-mi spuneţi voi? 

— Kate, mă forţez eu să vorbesc. 

În cele din urmă, eu am fost cea care le-a împărtăşit 
celorlalte suspiciunea. 

— Kate, m-am întâlnit mai devreme, când mă duceam la 
gară, cu Mary Wren. Mi-a zis... mi-a zis ce au descoperit cei 
de la poliţie. Ceva ce n-am ştiut. 

Înghit cu greutate. Simt că mă sufoc. 

— Mi-a zis... mi-a zis... 

Înghit din nou şi mă forţez să vorbesc rapid, ca şi cum ai 
smulge un plasture lipit pe o rană. 

— Mi-a zis, continui eu, că poliţia a descoperit urme de 
heroină în sticla de vin din care Ambrose bea în momentul 
acela. Mi-a zis că supradoza a fost administrată oral. Şi că 
nu mai consideră moartea lui o sinucidere, ci... ci... 

Nu pot rosti cuvântul. 

Până la urmă, Thea e cea care continuă. Se uită la Kate 
de sub bretonul ei des, iar lumina lămpii îi conturează 
chipul în umbre în asemenea măsură, că o fac să arate mai 
mult ca un craniu strălucind în întuneric, ceea ce mă face 
să mă cutremur. 

— Kate, zice ea fără ocolişuri, ţi-ai ucis tatăl? 

— Ce te face să crezi aşa ceva? întreabă ea, în 
continuare ciudat de calmă. 

Chipul ei, în lumina lămpii, este golit de orice fel de 
expresie, într-o măsură aproape ireală, comparativ cu cel al 
Fatimei sau al Theei, pe care era zugrăvită o durere vie. 

— A luat o supradoză, adaugă Kate. 

— O supradoză administrată oral, mă răstesc la ea. Kate, 
tu ştii cât de ridicolă e chestia asta. E un mod stupid de a te 
sinucide. De ce-ar fi înghiţit heroina, dacă avea la 
îndemână tot ce-i trebuia ca să şi-o injecteze? Şi... 


— 368 — 


Şi aici inima nu mă lasă să termin şi simt cum vina îmi dă 
târcoale, dar nu pot să mă opresc acum. 

— Şi, apoi, mai e şi asta. 

Scot din buzunar biletul şi i-l arunc pe masă. 

— L-am citit, Kate. L-am citit şi acum şaptesprezece ani, 
dar nu l-am înţeles până azi. Nu e un bilet de adio, nu-i aşa? 
E scrisoarea unui om otrăvit de propria lui copilă şi care 
încearcă să n-o bage la închisoare. E scrisoarea care îţi zice 
ce ai de făcut - să continui, să nu te uiţi înapoi, să faci în 
aşa fel încât ultima lui acţiune să nu fi fost în van. Cum ai 
putut, Kate? E adevărat că te culcai cu Luc? De asta ai 
făcut-o, pentru că Ambrose voia să vă despartă? 

Kate oftează. Închide ochii şi-şi duce mâinile ei subţiri 
spre faţă, le apasă pe frunte. Apoi, se uită la noi, cu o 
tristeţe imensă pe chip. 

— Da, zice ea în cele din urmă. Da, este adevărat. Tot ce- 
aţi zis este adevărat. 

— Poftim? explodează Thea. 

Se ridică în picioare, atinge paharul în izbucnirea ei, 
paharul cade pe podea, se sparge, împrăştiind vinul pe 
podea. 

— Poftim? Adică ai de gând să stai acolo şi să ne zici că 
ne-ai pus să te ajutăm să ascunzi o crimă? Nu pot să cred 
aşa ceva! 

— Ce nu poţi să crezi? întreabă Kate. 

O priveşte pe Thea în ochi, fără ezitare. 

— Nu cred nimic din toate astea! Adică ţi-o trăgeai cu 
Luc? Ambrose voia să te trimită de acasă? Şi tu l-ai omorât 
pentru asta? 

— E adevărat, zice Kate. 

Îşi întoarce privirea, îndreptând-o spre fereastră şi văd 
cum i se mişcă muşchii gâtului, din cauza felului convulsiv 
în care înghite. 

— Eu şi Luc... ştiu că tata se gândea la noi ca la frate şi 
soră, dar eu abia dacă mi-l aminteam. Când s-a întors din 
Franţa... a fost ca şi cum m-aş fi îndrăgostit. Şi că e bine ce 
facem, că aşa trebuie să fie şi asta tata n-a vrut să 
priceapă. Luc mă iubea şi avea nevoie de mine. Şi tata... 


— 369 — 


zice ea, înghite din nou şi închide iar ochii. Din felul în care 
se purta, ai fi zis că el chiar credea că suntem frate şi soră. 
Felul în care s-a uitat la mine când i-am zis... 

Priveşte spre Estuar, spre promontoriul dincolo de care e 
cortul înconjurat cu bandă semnalizatoare care interzice 
accesul. 

— Până atunci, nu ne-am simţit niciodată murdari. Dar 
ne-am simţit după aceea. 

— Ce anume ai făcut, Kate? Vocea Fatimei e gravă şi 
tremurândă, ca şi cum nu-i vine să-şi creadă urechilor. 
Vreau să aud de la tine, pas cu pas. 

Kate ridică privirea în momentul în care o aude. Bărbia îi 
ţâşneşte în sus şi, când vorbeşte, o face aproape sfidător, 
ca şi cum s-a hotărât, în sfârşit, să înfrunte inevitabilul. 

— Am chiulit de la şcoală în vinerea aceea şi m-am cărat 
acasă. Tata era în sat şi Luc la şcoală şi am turnat toată 
cantitatea de heroină, pe care tata o avea strânsă, în vinul 
ăla roşu pe care îl ţinea sub chiuvetă. Nu mai era decât 
vreun pahar în sticla aia şi ştiam că Luc n-avea să-l bea, era 
plecat în seara aia, în Hampton's Lee. Şi era primul lucru pe 
care îl făcea tata vineri seara: ajungea acasă, îşi turna un 
pahar de vin, îl dădea peste cap... nu vă aduceţi aminte? 
zice ea, râzând tumultuos. Şi apoi m-am întors la şcoală şi 
am aşteptat. 

— Ne-ai târât şi pe noi în chestia asta, ţipă Fatima, cu 
vocea răguşită. Tu ne-ai adus pe noi aici ca să ascundem o 
crimă şi nici măcar n-ai de gând să zici că-ţi pare rău? 

— Evident că-mi pare rău, strigă Kate şi, pentru prima 
dată, calmul ei ciudat dispare şi reuşesc să întrevăd ceva 
din fata pe care o ştiam cândva, la fel de speriată şi de 
tulburată ca noi toate. Crezi că nu-mi pare rău? Crezi că n- 
am petrecut şaptesprezece ani de agonie pentru ce v-am 
cerut să faceţi? 

— Cum ai putut, Kate? o întreb, gâtul fiindu-mi deja rană 
de angoasă şi durere şi cred că o să bocesc în orice 
secundă. Cum ai putut? Nu e vorba de noi... ci de el. 
Ambrose. Cum ai putut? Nu pentru că te trimitea de acasă, 
nu se poate aşa ceva. Nu pot să cred! 


— 370 — 


— Atunci nu crede, zice Kate, iar vocea îi tremură. 

— Avem dreptul să ştim, îi zice Fatima cu dispreţ. Avem 
dreptul să ştim adevărul, Kate! 

— Nu mai am nimic să vă spun, zice Kate, dar în vocea ei 
se simte deja disperarea. Respiră sacadat şi Shadow vine 
înspre ea, neînţelegându-i angoasa şi îşi lasă capul pe 
piciorul ei. Nu pot, zice ea, apoi vocea pare să i se înece. 
Nu... nu pot... 

Şi apoi sare în sus, se duce la uşa care dă spre Estuar. 
lese afară cu Shadow şi trânteşte uşa după ea. 

Thea dă să se ducă după ea, dar Fatima o opreşte, 
ţinând-o de braţ. 

— Las-o, zice ea. Nu mai are mult şi clachează. Dacă te 
duci după ea acum, e posibil să facă vreo prostie. 

— Adică ce? scuipă Thea. Să mă arunce şi pe mine în 
Estuar? Futu-i! Cum am putut fi atât de proaste? Nici nu e 
de mirare că Luc o urăşte - a ştiut în tot acest timp. A ştiut 
şi n-a zis nimic! 

— O iubea, spun eu, gândindu-mă la faţa lui în noaptea 
aceea, când am văzut-o pe Kate în capul scărilor - 
amestecul de triumf şi agonie din ochii lui. 

S-au întors amândouă spre mine, ca şi cum ar fi uitat că 
sunt şi eu acolo, pe un colţ de canapea. 

— Cred că încă o mai iubeşte, în ciuda a tot ce s-a 
întâmplat. Dar să trăieşti atâţia ani cu chestia asta... ştiind 
ce s-a întâmplat... 

Mă opresc. Îmi ascund faţa în mâini. 

— L-a omorât, le zic, încercând să mă conving şi pe mine 
de adevăr, să reuşesc să-l înţeleg. Şi-a omorât propriul tată. 
Şi nici măcar n-a încercat să nege. 


Mult mai târziu, suntem în continuare în living, când 
auzim un zgomot venind dinspre uşă şi Kate se întoarce în 
casă. Are picioarele ude. Marea s-a umflat, acoperind 
pontonul, iar vântul s-a întețit şi văd că părul îi e plin de 
picături de ploaie. Vine furtuna. 

Insă chipul ei, când închide fereastra şi pune un sac de 
nisip ca să ţină uşa în loc, e iarăşi nefiresc de calm. 


— 371 — 


— Ar fi bine să rămâneţi aici peste noapte, zice ea, ca şi 
cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Podeţul e scufundat şi vine 
furtuna. 

— Sunt convinsă că reuşim să trecem prin câţiva 
centimetri de apă, zice Thea răstit, dar Fatima îi pune o 
mână pe braţ, ca un semn de avertizare. 

— O să rămânem, zice ea. Dar Kate, trebuie să... 

Nu ştiu ce vrea să zică. Trebuie să discutăm despre asta? 
Să vorbim între noi? Orice ar fi, Kate o întrerupe. 

— Nu-ţi face griji, zice ea, pe un ton precaut. M-am 
hotărât. O să-l sun pe Mark Wren la prima oră. O să-i 
povestesc totul. 

— Totul? reuşesc eu să îngaim. 

Gura lui Kate se schimonoseşte într-un zâmbet obosit. 

— Nu totul. O să-i zic că am fost singură în toată situaţia 
asta. N-o să vă amestec şi pe voi. 

— N-o să te creadă, zice Fatima ezitând. Cum ai fi putut 
să-l târăşti pe Ambrose până acolo? 

— O să-l fac să mă creadă, zice Kate cu duritate şi mă 
gândesc la desene, la felul în care Kate i-a făcut pe cei de la 
şcoală să creadă ce voia ea, dincolo de orice dovezi care 
arătau contrariul. Nu e aşa de departe. Cred că oricine cu o 
prelată ar fi putut să... să târască un... 

Dar se opreşte. Nu poate să articuleze cuvintele. Un 
cadavru. 

Simt că-mi dau lacrimile. 

— Kate, nu trebuie să faci asta! 

— Ba da, zice ea. Trebuie. 

Şi vine spre mine dinspre capătul încăperii şi-mi cuprinde 
faţa în mâini, privind adânc în ochii mei. lar pe buzele ei 
flutură un zâmbet trist şi vag, dar numai pentru o clipă. 

— Vreau să ştiţi un lucru: vă iubesc. Vă iubesc pe toate 
foarte mult. Şi îmi pare atât de rău, mai mult decât pot 
exprima în cuvinte, că v-am tras pe toate după mine în 
nebunia asta. Dar a venit momentul să se termine, pentru 
binele tuturor. A venit momentul să îndrept lucrurile. 

— Kate... 

Thea se cutremură, iar faţa îi e albă ca varul. Fatima îşi 


— 372 — 


freacă faţa cu mâinile ca şi cum nu-i vine să creadă că s-a 
ajuns în punctul acesta, că prietenia noastră - a noastră, a 
tuturor - va sfârşi în acest fel. 

— Adică asta e tot? întreabă ea nesigură. 

lar Kate îi face semn că da. 

— Da. Asta e tot. Asta e sfârşitul. Nu trebuie să vă mai fie 
frică. Îmi pare rău, zice ea din nou şi ne priveşte pe rând, 
întâi pe Fatima, apoi pe mine şi, la urmă, pe Thea. Vreau să 
ştiţi asta. Că-mi pare rău pentru tot. 

Mă gândesc la ultimele rânduri din scrisoarea lui 
Ambrose. Îmi pare atât de rău, infinit de rău că te las aşa... 

Şi, în timp ce Kate ia lampa şi urcă scările, păşind în 
întuneric, cu Shadow, o pată albă pe lângă picioarele ei, 
simt cum lacrimile ameninţă iar să curgă pe faţa mea, ca 
ploaia care bate în ferestre, şi ştiu că are dreptate. Asta e 
tot. Acesta este sfârşitul. lar gândul în sine e insuportabil. 


— 373 — 


Într-un târziu, ajung în camera lui Luc, dar nu mă aştept 
să pot dormi. Mă aştept la încă o noapte în care să zac 
întinsă, cu mii de întrebări roindu-mi în minte, în timp ce 
Freya doarme lângă mine. Dar sunt obosită - mai mult 
decât obosită, epuizată. Mă urc în pat îmbrăcată şi, în 
secunda în care pun capul pe pernă, cad într-un somn plin 
de vise tulburi. 

Ceva mai târziu - nu ştiu cât de târziu - sunt trezită brusc 
din somn de zgomot de voci venind de deasupra. Cineva se 
ceartă, iar în vocile acelea e ceva care mă sperie îngrozitor. 

Stau în pat câteva momente, încercând să mă smulg din 
visele urâte cu Kate şi Ambrose şi Luc, chinuindu-mă să mă 
orientez în spaţiu, apoi ochii mei se adaptează încet. Printre 
crăpăturile din scândurile de deasupra văd lumină filtrându- 
se până la mine, pâlpâind ca şi cum cineva s-ar mişca de 
colo-colo, iar intensitatea vocilor creşte şi scade, apoi se 
aude o bufnitură care face ca apa din paharul meu să 
tremure, ca şi cum cineva, într-un moment de frustrare 
necontrolată, ar fi dat cu pumnul în perete. 

Mă întind după lampa de pe noptieră, dar apăs 
întrerupătorul inutil, de câteva ori, până îmi aduc aminte că 
nu e curent. Fir-ar să fie! Fatima a luat lampa cu ea când s- 
a dus la culcare, dar oricum, n-am chibrituri. N-am cum să 
aprind nici măcar o lumânare. 

Rămân nemişcată, încercând să disting cuvintele şi să-mi 
dau seama cine vorbeşte. E Kate, care vorbeşte de una 
singură, sau poate că Fatima ori Thea s-a dus sus, s-o 
înfrunte? 

— Nu înţeleg, nu asta ai vrut de la bun început? aud eu 
de sus. 

E Kate, cu vocea aspră şi răguşită de atâta plâns. 

Mă ridic în capul oaselor, ţinându-mi răsuflarea, 
încercând să ascult. Vorbeşte la telefon? 

— Ai vrut să mă pedepseşti, nu-i aşa? zice ea, apoi vocea 
i se îneacă. 

— 374 — 


Şi apoi se aude şi răspunsul. Dar nu în cuvinte... cel 
puţin, nu de la început. 

Se aude un suspin în întuneric, un geamăt profund care 
îmi face inima să-mi sară din piept. 

— Nu aşa trebuia să se întâmple. 

E vocea lui Luc şi pare distrus de durere. 

Nu mai stau pe gânduri. Sar din pat şi mă duc să bat la 
uşa Fatimei, zgâlţâind mânerul. E încuiată şi-i şoptesc prin 
gaura cheii: 

— Fati, trezeşte-te, trezeşte-te! 

Ajunge la uşă într-o secundă, cu ochii mari din cauza 
întunericului, ascultând vocile dinspre tavan, spre care îi fac 
semn. Ne ţinem respiraţia, încercând să înţelegem 
cuvintele, încercând să ne dăm seama cine vorbeşte. 

— Şi ce-ai vrut atunci? 

Abia reuşesc să pricep ce zice Kate, atât de tare plânge, 
iar cuvintele îi sunt înecate în lacrimi. 

— Ce-ai vrut, dacă nu asta? 

Degetele Fatimei mi se înfig în braţ şi o simt cum îşi ţine 
respiraţia. 

— Luc e sus? şopteşte ea şi eu îi fac semn că da, însă 
încerc în acelaşi timp să disting ce zice Luc, printre 
sughiţuri de plâns. 

— Nu te-am urât niciodată... îl aud zicând. Cum poţi să 
spui aşa ceva? Te iubesc... te-am iubit întotdeauna. 

— Ce se întâmplă? îmi şopteşte Fatima ieşindu-şi din 
minţi. 

Clatin din cap, încercând să reiau în minte tot ce s-a 
întâmplat azi-noapte. Oh, Dumnezeule mare, Kate! Te rog, 
zi-mi că n-ai încercat să... 

Luc zice ceva, Kate ridică vocea, plină de furie, apoi se 
aude spărgându-se un obiect, apoi un țipăt al lui Kate - de 
durere sau de alarmă, nu-mi dau seama - şi pe urmă se 
aude vocea lui Luc, prea înfundată ca să disting cuvintele. 
Pare că mai are puţin şi-şi pierde cumpătul. 

— Trebuie s-o ajutăm, îi zic Fatimei şi ea îmi face semn 
că e de acord. 

— Hai s-o trezim pe Thea şi să urcăm împreună. Cu cât 


— 375 — 


mai mulţi, cu atât mai bine. Luc pare beat. 

Ascult în timp ce o urmez pe Fatima pe scări şi mă 
gândesc că poate are dreptate. Luc nu e în toate minţile. 

— N-a mai existat altcineva pentru mine vreodată, aud 
de sus, în timp ce alergăm pe scări. Cuvintele îi sunt 
încărcate de angoasă. Aş fi vrut să nu fi fost adevărat, dar 
este! Aş fi făcut orice ca să fim împreună. 

— Aş fi venit pentru tine! plânge Kate. Aş fi aşteptat, l-aş 
fi făcut să se răzgândească. De ce n-ai putut să ai încredere 
în el? De ce n-ai putut să ai încredere în mine? 

— N-am putut... se îneacă Luc, apoi, pe măsură ce 
înaintăm pe coridor, alergând spre camera Theei, cuvintele 
se aud mai slab. N-am putut s-o fac. N-am putut să-l las să 
mă trimită înapoi. 

Thea se ridică brusc în pat în clipa în care ne năpustim în 
camera ei, are chipul înnebunit de groază, e şocată când ne 
vede în faţa ei. 

— Ce se întâmplă? întreabă ea, respirând precipitat. 

— Luc! reuşesc eu să articulez. E aici. Credem că... oh, 
Dumnezeule, nu mai ştiu nimic. Thea, cred că am înţeles 
totul de-a-ndoaselea. 

— Poftim? 

Se ridică din pat într-o secundă şi îşi trage un tricou pe 
ea. 

— Futu-i! Kate e OK? 

— Nu ştiu. Luc e sus cu ea. Pare că se ceartă. Şi cred că 
unul dintre ei tocmai a aruncat cu ceva. 

Dar ea e deja afară din cameră, alergând spre scări. 

Nu ajunge bine la prima treaptă, că se aude încă o 
bufnitură - de data asta, mult mai puternică. Pare că cineva 
trage de o mobilă... pentru o clipă, ne oprim toate în loc. 
Apoi un țipăt şi zgomotul unei uşi care se deschide, paşi 
alergând. 

După care simt că miroase a ceva. Ceva care îmi strânge 
inima în piept. Miros de parafină. Şi apoi, un zgomot ciudat, 
străin. Un zgomot pe care nu-l pot înţelege, dar mă umple 
de o groază pe care n-o pot explica. 

Abia când o văd pe Kate alergând pe scări în direcţia 


— 376 — 


noastră, cu faţa ca o mască a terorii, îmi dau seama ce aud, 
de fapt. E sfârâitul flăcărilor. 


— 377 — 


— Kate! strigă Fatima. Ce se întâmplă? 

— leşiţi afară! urlă ea, trecând pe lângă Fatima, 
îndreptându-se spre uşa de la intrare pe care o deschide 
dând-o de perete. Apoi, când vede că nu ne mişcăm, urlă 
din nou la noi. leşiţi afară imediat! S-a spart lampa - e 
parafină peste tot! 

Nu se poate! Freya! 

Ţâşnesc spre scări, dar Kate mă apucă de încheietură, 
trăgându-mă înapoi. 

— Tu nu m-ai auzit? leşi afară, acum, Isa! Nu te poţi duce 
acolo, curge printre scândurile din podea. 

— Dă-mi drumul! urlu la ea, răsucindu-mi încheietura ca 
să scap din prinsoarea ei. 

De undeva, Shadow începe să latre, un sunet repetitiv, 
încărcat de groază şi nelinişte. 

— Freya e sus! ţip la ea. 

Kate se albeşte la faţă şi-mi dă drumul. 

Sunt la jumătatea scărilor, tuşind deja de-atâta fum. 
Picături de parafină aprinsă se scurg printre crăpăturile din 
podeaua de deasupra şi-mi acopăr capul cu braţele, deşi 
abia dacă simt durerea provocată, în comparaţie cu arsura 
din ochi şi din gât. Fumul e deja gros şi înecăcios şi mă 
doare când respir - dar nu mă pot gândi la asta, nu pot să 
mă gândesc decât cum să ajung la Freya! 

Aproape că ajung pe palier, când o siluetă apare în faţa 
mea, blocându-mi calea. 

Luc. Mâinile îi sunt arse şi însângerate şi are pieptul gol, 
căci şi-a rupt cămaşa de pe el ca să-şi stingă flăcările de pe 
mâini. 

Se schimbă la faţă când mă vede, şocul şi groaza 
schimonosindu-i trăsăturile. 

— Ce cauţi aici? urlă el răguşit, tuşind din cauza fumului. 

De deasupra se aude zgomot de geam spart şi simt 
mirosul crud, volatil de terebentină. Mă gândesc la 
rândurile de sticle din mansardă, la baia de ulei de in, la 

— 378 — 


spirtul alb şi mi se întoarce stomacul pe dos. Toate picură 
printre scânduri în dormitorul de dedesubt. 

— Dă-te la o parte din calea mea, îi zic eu, cu respiraţia 
întretăiată. Trebuie s-o iau pe Freya. 

Aude ce-i spun şi se schimbă la faţă. 

— E în casă? 

— E în camera ta. Dă-te la o parte din calea mea! 

În spatele lui acum, între mine şi Freya, e un coridor de 
flăcări, iar eu, plângând, încerc să-l împing, să pot trece de 
el, dar e prea puternic. 

— Luc, te implor, ce faci? 

Apoi, mă împinge. Nu încet, ci mă trânteşte cu forţă la 
vale pe scară, unde ajung cu genunchii răniţi, plini de 
zgârieturi. 

— Du-te, îmi strigă el. Du-te afară! Stai sub fereastră! 

Apoi se întoarce, îşi pune cămaşa însângerată la gură şi 
aleagă înapoi pe coridor, spre camera Freyei. 

Pornesc după el pe scară, împiedicându-mă, când o 
scândură de la mansardă se prăbuşeşte, blocându-mi 
trecerea. Mă uit în jur după ceva, orice, ca să-mi înfăşor în 
jurul mâinilor sau ceva care să mă ajute să împing lemnul 
arzând din cale, când aud un zgomot. E plânsetul Freyei. 

— Isa, du-te dracului la fereastră! aud prin acel zgomot şi 
deodată înţeleg. 

Nu poate s-o aducă înapoi pe Freya prin infernul acela. O 
să-i dea drumul în Estuar. 

Alerg, sperând că am dreptate. Sperând că sunt destul 
de rapidă. 


— 379 — 


Afară, Thea, Fatima şi Shadow s-au retras pe mal, dar nu 
mă duc după ele traversând podeţul, ci o iau prin apă, cu 
respiraţia oprindu-mi-se de cât de rece e, simțind în acelaşi 
timp pe faţă căldura care vine dinspre Moară, contrastând 
cu răceala Estuarului care îmi cuprinde coapsele. 

— Luc! urlu eu sub fereastră, din apa care îmi ajunge 
deja până la brâu. 

Curentul mă trage la fund. 

— Luc, sunt aici! 

Îi văd faţa la fereastră, luminată de flăcări. Se chinuie s-o 
deschidă, dar rama e umflată de umezeala ploilor recente 
şi blocată în balamale. Cu sufletul la gură, mă uit la el cum 
împinge cu umărul în fereastră. 

— Sparge-o! urlă Kate. 

Se chinuie să ajungă prin apă la mine, dar, exact în clipa 
în care strigă, fereastra zboară bufnind şi Luc dispare în 
cameră, în întunericul plin de fum. 

Pentru o clipă, mă gândesc că poate s-a răzgândit, dar 
apoi aud un plânset de copil şi văd silueta lui Luc ţinând în 
braţe ceva şi acel ceva e Freya - Freya urlând şi lovindu-l 
cu picioarele şi zbierând şi înecându-se. 

— Acum, urlu la el. Dă-i drumul, Luc, grăbeşte-te! 

Umerii lui abia dacă încap în cadrul îngust al ferestrei, 
dar îşi scoate cu greu un braţ, apoi capul, după care, 
cumva, reuşeşte să-şi strecoare şi celălalt braţ afară. Se 
apleacă mult, cât de mult poate, ţinând-o pe Freya destul 
de nesigur, în timp ce ea se agită şi se zbate groaznic. 

— Dă-i drumul! ţip la el. 

Şi Luc îi dă drumul. 


În momentul acela, Freya amuţeşte din pricina şocului 
căderii în gol. 

Se aude un fluturat de haine, apoi o străfulgerare a 
chipului ei rotund şi uimit - apoi apa împroşcându-ne 
puternic în clipa în care Freya ajunge în braţele mele şi 
împreună cădem în Estuar. 

Mă ridic rapid la suprafaţă, cu degetele prinzând-o ca 
nişte cleşti de faţă, de păr, de braţele cu care se agaţă de 


— 380 — 


mine... însă picioarele îmi alunecă din cauza curenților de 
pe fundul apei. 

Apoi Kate mă trage iar la suprafaţă, cu Freya în braţe, iar 
eu şi fata tuşim înecate, scuipând apă, iar plânsul Freyei 
străbate întunericul în fragmente furibunde, un zbierăt de 
indignare din pricina apei reci şi sărate care i-a intrat în 
ochi, în plămâni. Dar furia şi durerea ei sunt minunate: e 
vie, e vie, e vie... şi nimic altceva nu mai contează! 

Nesigură pe picioare, mă chinui să ajung pe mal, tălpile 
înfundându-mi-se în mâlul înşelător. Fatima o ia pe Freya 
din mâinile mele, în timp ce Thea mă trage în sus, iar 
hainele îmi sunt grele de apă şi noroi, dar eu habar n-am 
dacă râd sau plâng. 

— Freya, zic eu întruna, e OK? Fatima, e OK? 

Fatima se uită la ea cât poate de bine, între zbieratele de 
locomotivă ale fetiţei. 

— E OK, o aud zicând. Cred că e OK. Thea, ia telefonul 
meu şi sună la ambulanţă, rapid. 

Îmi dă înapoi copila, care e în pragul isteriei, apoi se 
întoarce s-o ajute pe Kate să revină pe mal. 

Dar Kate nu e pe-aproape. E încă în apă, sub fereastra lui 
Luc, cu braţele întinse. 

— Sari! 

Luc se uită la ea, se uită la apă. Pentru o clipă, cred că e 
pe cale s-o facă. Să sară de la fereastră. Dar apoi clatină 
din cap, cu o expresie liniştită şi resemnată. 

— Îmi pare rău, zice el. Pentru tot. 

Şi face un pas înapoi, un pas departe de fereastră, în 
străfundurile pline de fum ale încăperii. 

— Luc! urlă Kate din toate puterile. 

Merge prin apă de-a lungul țărmului, împroşcând stropi în 
toate părţile, căutând, din fereastră în fereastră, cu 
disperare, printre flăcări, silueta lui Luc alergând prin 
tunelul de flăcări al coridorului. Dar nu e de găsit. Nu se 
vede mişcare nicăieri. 

Mi-l şi imaginez - făcut covrig pe patul lui, închizând 
ochii. Acasă, în sfârşit... 

— Luc! urlă Kate. 


— 381 — 


Şi apoi, înainte să ne dăm seama ce se întâmplă, înainte 
ca vreuna dintre noi s-o poată opri, Kate se avântă prin apă 
spre uşa de la intrarea în Moară şi se chinuie să ajungă pe 
țărm. 

— Da, vechea Moară, zice Thea. Vă rog să vă grăbiţi. 
Pompierii şi ambulanţa. 

— Kate, strigă Fatima. Kate, ce faci... _ 

Dar Kate a ajuns deja la uşa de la intrare. Işi înfăşoară 
mâinile în mânecile ude ca să se protejeze de fierbinţeala 
mânerului, apoi dispare înăuntru, închizând uşa după ea. 

Fatima face brusc câţiva paşi în faţă, şi, pentru o 
secundă, am senzaţia că o să se ducă după ea. O apuc de 
încheietură, iar ea se opreşte pe marginea pontonului şi 
rămânem aşa, în picioare, toate trei, cu Shadow scâncind la 
picioarele Theei, de-abia respirând din cauza fumului care 
se ridică dinspre Moară şi se întinde peste Estuar. 

În faţa uneia dintre ferestrele înalte ale Morii văd o 
siluetă trecând în viteză - Kate, pe scări, încercând să facă 
faţă căldurii - şi apoi, nimic... până când Thea arată spre 
fereastra de la camera lui Luc. 

— Uitaţi, acolo, zice ea cu vocea gâtuită de frică şi 
vedem, în rama ferestrei sparte de o rafală bruscă de 
flăcări, două siluete întunecate pe fondul roşu-auriu al 
infernului de foc. 

— Kate! strig eu, cu vocea înăbușită de fum. 

Dar ştiu că nu are niciun rost. Ştiu că nu mă mai poate 
auzi. 

— Kate, te rog! 

Apoi se aude un vuiet ca de avalanşă - ceva prăbuşindu- 
se cu un muget, făcându-ne pe toate să ne acoperim 
urechile, ca să nu mai auzim forţa geamurilor sparte şi a 
cioburilor împroşcate peste tot şi a lemnului în flăcări care 
ies din fiecare fereastră a Morii. 

O grindă de susţinere se prăbuşeşte şi întreaga 
construcţie cade, un foc de tabără imens care se năruie, 
adus la pământ de propria-i greutate, aterizând pe țărm 
într-o ploaie de cioburi de sticlă şi aşchii de lemn, iar noi ne 
aplecăm ca să ne apărăm de forţa exploziei. Simt căldura 


— 382 — 


cărbunilor arzându-mi spinarea îndoită deasupra Freyei, în 
efortul de a o proteja. 

Când zgomotul se potoleşte şi ne ridicăm în sfârşit, 
Moara e doar o ruină, cu grinzi şi stâlpi arzând, profilându- 
se pe cer ca nişte coaste. Nu mai e niciun acoperiş, nu mai 
sunt etaje, nu mai există nicio scară. Mai sunt doar limbile 
de flăcări ieşind prin cadrele ferestrelor sparte, consumând 
totul în calea lor. 

Moara e distrusă, distrusă complet. 

lar Kate nu mai e. 


— 383 — 


Mă trezesc tresărind şi, câteva secunde, nu am nici cea 
mai vagă idee unde mă aflu - camera e în semiîntuneric şi 
e plină de maşinării care bipăie şi de voci scăzute, şi simt 
un miros de dezinfectant, de săpun şi de fum. 

Apoi îmi revine totul în minte. 

Sunt la spital, în salonul de pediatrie. Freya doarme într- 
un pătuţ în faţa mea, cu degetele ei mici încleştate pe 
degetul meu. 

Cu mâna liberă, îmi frec ochii umflaţi şi dureroşi de 
lacrimi şi fum şi încerc să-mi dau seama ce s-a întâmplat în 
ultimele douăsprezece ore. Prin cap îmi trec multe imagini - 
Thea aruncându-se în canalul îngust de apă, încercând să 
ajungă la Moară, Fatima ţinând-o în loc. Mulțimea de 
poliţişti şi pompieri care au sosit între timp şi încercau să se 
lupte cu flăcările, feţele lor când le-am zis că mai sunt 
oameni înăuntru. 

Imaginea Freyei, cu faţa ei grăsună, mânjită de cenuşă şi 
funingine, cu ochii mari reflectând flăcările care îi dansau în 
faţă, în timp ce privea vâlvătaia, hipnotizată de frumuseţea 
ei. 

Şi, mai presus de toate, ultima imagine a lui Luc şi Kate, 
siluetele lor negre profilându-se pe un fundal de flăcări. 

S-a dus după el. 

— De ce? tot întreba Thea răguşit, în timp ce aşteptam 
ambulanţa, cu braţele strânse în jurul lui Shadow care 
tremura puternic, şocat. De ce? 

Am clătinat din cap. Dar, în realitate, cred că ştiu de ce. 
Şi cred că pricep, în sfârşit, cu adevărat, şi scrisoarea lui 
Ambrose. 

E ciudat, dar, în ultimele zile şi ore, am început să înţeleg 
că nu l-am cunoscut niciodată pe Ambrose de fapt. Am 
petrecut atât de mult timp prinsă în capcana sinelui meu de 
la cincisprezece ani, văzându-l cu ochi de copil, plini de 
indulgență  puerilă. Dar acum sunt şi eu un adult, 
apropiindu-mă de vârsta la care era Ambrose când l-am 

— 384 — 


cunoscut şi, pentru prima dată, sunt nevoită să-l analizez 
din prisma unui matur - de la egal la egal - şi îmi apare 
dintr-odată complet diferit: cu defecte, plin de imperfecţiuni 
umane şi luptându-se cu nişte demoni pe care nu-i 
văzusem niciodată, deşi lupta era, la propriu, scrisă pe un 
afiş, pe perete. 

Dependențele lui, băutura, visurile şi fricile lui... îmi dau 
seama acum, cu un soi de ruşine, că nu m-am gândit 
niciodată la ele. Niciuna dintre noi n-a făcut-o, poate cu 
excepţia lui Kate. Eram prea prinse în povestea noastră, ca 
s-o vedem pe a lui. N-am observat niciodată sacrificiile pe 
care le făcuse pentru Kate şi Luc, cariera la care renunţase 
ca să fie profesor de desen în Salten, iar asta numai de 
dragul ei. Nu m-am gândit niciodată la eforturile pe care le- 
a făcut ca să scape de dependenţă şi să rămână curat - pur 
şi simplu, nu m-a interesat. 

Chiar şi când problemele lui ne erau puse sub nas - acea 
conversaţie agonizantă din cafenea, povestită de Thea -, 
nu am făcut decât să privim problema prin prisma a ceea 
ce ne preocupa pe noi. Nu voiam decât să rămânem 
împreună, să ne folosim în continuare de Moară ca de 
propriul nostru refugiu şi loc de joacă, aşa că nu i-am auzit 
cuvintele decât în măsura în care amenințau propria 
noastră fericire. 

Adevărul e că nu-l cunoşteam pe Ambrose, nu chiar. 
Vieţile noastre s-au intersectat într-o vară şi asta e tot, iar 
eu l-am iubit pentru ceea ce-mi oferea mie: afecţiune, 
libertate, un moment de eliberare din coşmarul care 
devenise viaţa mea de acasă. Nu l-am iubit pentru ce era 
el. Îmi dau seama de asta acum. Şi totuşi, în acelaşi timp, 
mă gândesc că l-am înţeles în sfârşit şi că pricep ce a făcut. 

Într-un fel, am avut dreptate. Chiar era scrisoarea cuiva 
care a fost otrăvit de propriul copil şi a fost singurul lucru 
pe care îl putea face ca să-şi apere copilul de consecinţe. 
Dar acel copil nu era Kate. Ci Luc. 

Înţeleseserăm totul pe dos dar, în cele din urmă, ne-am 
luminat. Şi nu vorbesc doar de scrisoare, ci de tot ce s-a 
întâmplat. Nu pe Kate voia Ambrose să o trimită departe. Ci 


— 385 — 


pe Luc. De ce n-ai avut încredere în el? l-a întrebat Kate. 
Doar că încrederea lui Luc fusese distrusă de prea multe 
ori. S-a gândit, presupun, că tocmai lucrul de care se temea 
cel mai rău avea să se întâmple: că Ambrose regreta 
generozitatea de a-l fi luat sub aripa lui pe băiatul acesta, 
de a-l iubi, de a avea grijă de el. Îi testase iubirea lui 
Ambrose de atâtea ori... l-a îndepărtat, a încercat cu 
disperare să se asigure că omul acesta nu-l va trăda, că 
iubirea acestui om nu va şovăi vreodată. 

Mary n-a fost singura persoană care a auzit cearta dintre 
Ambrose şi Kate. Şi Luc trebuie să o fi auzit şi a înţeles ceea 
ce eu şi Thea n-am reuşit - că el urma să fie trimis de 
acasă, nu Kate. Nu ştiu unde avea de gând să-l trimită - 
probabil la un internat, din ce i-a zis Ambrose Theei. Dar 
Luc, trădat de prea multe ori, probabil că a tras concluzia 
greşită că se ajunsese în punctul de care se temuse cel mai 
mult. A crezut că Ambrose avea să-l trimită înapoi la maică- 
sa. 

Şi a făcut ceva incredibil, nemaipomenit de stupid - 
acţiunea unui puşti de cincisprezece ani, îndrăgostit până la 
Dumnezeu şi disperat să nu fie trimis înapoi în iadul din 
care scăpase. 

O fi vrut să-l omoare, într-adevăr, pe Ambrose? Nu ştiu. 
Stând întinsă în pat şi uitându-mă la chipul angelic al 
Freyei, mă întreb cum a fost şi pot să-mi închipui ambele 
scenarii. Poate că a vrut să-l omoare pe Ambrose într-un 
moment de furie, regretat amarnic în momentul în care n-a 
mai fost nimic de făcut. Poate că doar voia să-l 
pedepsească, să-l umilească. Sau poate că nu s-a gândit 
deloc - doar a acţionat la mânie sau din disperarea care 
ardea în el. 

Vreau să cred că totul a fost o greşeală. Că n-a avut 
niciodată intenţia să-l ucidă, ci că n-a vrut decât să-l 
umilească pe Ambrose, să-l facă să fie internat la urgente şi 
să fie găsit într-o baltă de vomă indusă de heroină, dat 
afară de la şcoală, să sufere aşa cum şi el, Luc, avea să 
sufere la rândul lui. Era copilul unei drogate, care crescuse 
cu heroina în casă şi care, probabil, ştia despre cât de 


— 386 — 


nesigură e supradoza orală, cât timp avea să-i ia lui 
Ambrose să moară, şi că exista un antidot care să anuleze 
efectele. 

Dar nu sunt sigură. 

Într-un fel, nici nu mai contează. Ce contează... ce 
contează e, de fapt, ce a făcut. 

A făcut exact cum a povestit Kate, în stilul ei rece, ciudat, 
când relata acțiuni pentru care ea îşi asuma 
responsabilitatea. Luc a chiulit de la cursuri, s-a dus la 
Moară în timpul zilei, când era sigur că atât Kate, cât şi 
Ambrose erau la şcoală, în Salten. Apoi a turnat toată 
heroina pe care o avea Ambrose în casă în sticla de vin cu 
filet şi a lăsat-o pe masă ca s-o găsească în momentul în 
care ajungea acasă de la muncă în seara aceea, apoi a 
adunat cele mai incriminatoare desene pe care le-a găsit şi 
le-a trimis la şcoală. 

Oh, Ambrose! Încerc să-mi imaginez ce a simţit când şi-a 
dat seama ce-i făcuse Luc. Să fi fost gustul bizar al vinului 
care îl alertase? Sau moleşeala ciudată care începuse să-l 
cuprindă? l-ar fi luat ceva timp... timp ca Ambrose să-şi dea 
seama ce i se întâmplă... să pună lucrurile cap la cap în 
timp ce heroina trecea de pereţii stomacului şi-i intra în 
sânge. 

Stau în pat, cu mâna Freyei în mâna mea şi văd totul cu 
ochii minţii desfăşurându-se ca un film în sepia. Ambrose 
examinând sticla şi apoi, ridicându-se, nesigur pe picioare. 
Ducându-se la comodă, unde era ascunsă cutia. 
Deschizând-o... şi dându-şi seama de ce făcuse Luc şi de 
cantitatea de heroină pe care o ingerase. 

Ce-o fi crezut, ce-o fi simţit în clipa în care mâinile lui 
mâzgăleau pe hârtie literele ezitante, implorând-o pe Kate 
să-şi protejeze fratele de consecinţele a ceea ce făcuse? 

Nu ştiu. Nici măcar nu pot să-mi imaginez durerea pe 
care a simtit-o când şi-a dat seama ce i se întâmplase, 
grozăvia greşelii lui Luc şi răzbunarea lui impulsivă şi 
amară. Dar de un singur lucru sunt sigură, privind-o pe 
Freya şi simţindu-i degeţelele strânse pe degetul meu. 
Pentru prima dată, înţeleg acţiunile lui Ambrose. Le înţeleg 


— 387 — 


până la capăt şi totul are, în sfârşit, sens pentru mine. 

Primul lui gând n-a fost să se salveze pe el, ci să-şi 
protejeze copilul. Băiatul pe care el îl crescuse şi-l iubise şi 
pe care a încercat să-l apere şi n-a reuşit. 

L-a lăsat pe Luc să se întoarcă în infernul acela, copilul 
blând şi plin de încredere, pe care îl salvase când era mic şi 
pe care îl schimbase de scutece şi pe a cărui mamă a iubit- 
o, înainte ca femeia să se distrugă. 

L-a lăsat să se ducă o dată şi apoi a înţeles că, din 
perspectiva lui Luc, planul lui era să-l mai trădeze o dată. 
Am fost un prost să nu-mi dau seama care vor fi 
consecințele acțiunilor mele... Fac asta pentru ca nimeni 
altcineva să nu mai sufere. 

A scris biletul de adio ca să se asigure că numai o singură 
viaţă va fi distrusă: a lui. Şi i l-a scris lui Kate, nu lui Luc, 
ştiind că ea, care îşi cunoştea tatăl mai bine decât oricine 
din lumea asta, va înţelege şi va şti ce vrea să spună: că îi 
va cere să-şi protejeze fratele. 


Nu da vina pe nimeni altcineva, iubita mea. M-am 
hotărât şi m-am împăcat cu gândul... Şi, mai presus 
de toate, nu lăsa ca toate astea să fie în van. 


Şi Kate... Kate a dus la îndeplinire dorinţele tatălui ei cât 
de bine s-a priceput. L-a protejat pe Luc, a minţit pentru el, 
an după an după an. Daro parte din scrisoarea lui Ambrose 
n-a putut-o îndeplini. L-a învinovăţit pe Luc. L-a învinovăţit 
pentru ce-a făcut. Şi nu l-a iertat niciodată. 

Luc a avut dreptate în cele din urmă. Kate ar fi putut să 
aştepte până împlineau amândoi şaisprezece ani, înainte să 
spună la poliţie că Ambrose a dispărut. Dar ea n-a făcut-o. 
Şi el a fost trimis din ţară, la viaţa de care credea că 
scăpase. 

Şi Luc, care, din dragoste pentru sora lui, l-a ucis pe 
singurul părinte adevărat pe care l-a avut vreodată, a văzut 
cum ea devine rece, se îndepărtează de el. Când a fost 
trimis înapoi în Franţa, a înţeles ce făcea Kate: îl pedepsea 
pentru o crimă pe care numai ea ştia că el a comis-o. 


— 388 — 


Îmi aduc aminte cum a strigat, plângând în noapte: Aş fi 
făcut orice pentru tine... n-a existat nimeni altcineva în 
afară de tine... 

Şi cred că o să mi se rupă sufletul de durere. 


— 389 — 


REGULA 5 
SĂ ŞTII CÂND SĂ ÎNCETEZI SĂ MAI MINŢI 


Nu Owen este cel care vine să ne ia pe Freya şi pe mine 
din spital - încă nu l-am sunat - când, în spiritul obişnuit al 
sistemului naţional de sănătate, suntem brusc externate 
din spital la 9 dimineaţa, a doua zi, pentru că aveau nevoie 
de pat. 

Telefonul mi-a ars în casă, împreună cu toate lucrurile 
mele şi m-au lăsat să dau un telefon din cabinetul 
asistentelor, dar, chiar în clipa în care degetele mele sunt 
deasupra tastelor, gata să formeze numărul, ceva din mine 
nu vrea, simțind că nu sunt în stare să trec prin discuţia pe 
care trebuie, de altfel, s-o avem. Imi zic că rezistenţa mea 
are de-a face cu detaliile practice ale situaţiei - că i-ar lua 
mult să traverseze Londra la ore de vârf şi că între noi e o 
reţea de autostrăzi blocate şi imposibil de parcurs. Adevărul 
însă e că, azi-noapte, cu viaţa Freyei pusă în pericol chiar 
sub privirile mele, ceva în mine s-a schimbat. Nu ştiu însă 
cum anume şi nici ce înseamnă. 

În schimb, o sun pe Fatima şi, stând afară, în faţa aripii 
de pediatrie a spitalului, cu Freya înfăşurată într-o pătură 
de împrumut, văd un taxi care trage în dreptul meu şi feţele 
palide ale Fatimei şi Theei în geam. 

Când urc şi o pun pe Freya în scaunul pe care Fatima, 
gândindu-se la toate, îl avea deja instalat în maşină, dau cu 
ochii de Shadow, culcat la pământ, la picioarele Theei, iar 
aceasta avea mâna pe zgarda lui. 

— Ne-au externat devreme, în dimineaţa asta, zice 
Fatima, peste umăr, din scaunul din faţă. Avea pungi negre 
sub ochi. Am rezervat nişte camere la o pensiune de pe 
coastă. Cred că Mark Wren o să vrea să mai stăm prin 
preajmă o vreme, cel puţin până poliţia o să stea de vorbă 
cu noi. 

Dau din cap în semn de aprobare. Degetele mi se strâng 
pe scrisoarea din buzunar. Biletul de adio al lui Ambrose. 


— 390 — 


— Încă nu-mi vine să cred! 

Faţa Theei e albă ca varul, degetele i se mişcă nervoase 
în blana lui Shadow. 

— Că el... Credeţi că el a făcut chestia aia? Cu oaia? 

Ştiu ce vrea să zică. A fost Luc? El a făcut asta, şi toate 
celelalte? Imi dau seama că şi ele şi-au petrecut noaptea la 
fel ca mine. Pline de gânduri. De întrebări. Încercând să 
discearnă adevărul de minciună. 

Mă uit la Fatima. 

— Nu ştiu, zic în cele din urmă. Nu cred. 

Dar mă opresc. Pentru că nu vreau să spun ce cred. Nu în 
faţa taximetristului. Nu e Rick... nu-l cunosc. Dar trebuie să 
fie de prin partea locului. Şi adevărul este că, dintre toate 
lucrurile pe care le-a făcut sau nu le-a făcut Luc, credcă eo 
greşeală să-l bănuim de aşa ceva. 

Am crezut că el a scris biletul, din ură faţă de Kate, şi că 
o bănuia pe ea că a ascuns moartea lui Ambrose. Am crezut 
că el a vrut să ne sperie şi, astfel, să ne determine să 
mărturisim la poliţie. Am crezut că vrea ca adevărul să iasă 
la iveală. 

Dar, mai târziu, când Kate mi-a zis de şantaj şi de bani, 
am început să-mi pun întrebări. Cumva, nu credeam că Luc 
a făcut aşa ceva. Felul calculat şi rece în care o seca de 
resurse nu era stilul lui Luc. Nu mi-l puteam imagina pe Luc 
interesat de bani, ci, mai curând, încercând să încline din 
nou balanţa: s-o facă pe Kate să plătească pentru suferinţa 
pe care i-a provocat-o... asta îmi părea mai degrabă ceva 
ce Luc ar fi făcut. 

Acum însă, după noaptea trecută, nu mai cred. Nu mai 
are sens. Luc, dintre noi toţi, cu excepţia lui Kate, ştia 
adevărul şi el era cel care minţea mai mult decât oricare 
dintre noi. Făcea parte din Joc la fel cum şi noi făceam şi, 
dacă adevărul ieşea la iveală, avea mai mult de pierdut 
decât oricare dintre noi. Şi, în plus, în noaptea asta lungă 
din spital, am avut mult timp la dispoziţie să mă gândesc, 
să-mi amintesc lista de condamnări pe care mi-a trimis-o 
Owen şi o dată anume care mi-a rămas în minte. 

Nu. Cred că altcineva a scris biletul acela. 


— 391 — 


Îmi amintesc degetele ei din ziua aceea de la poştă, 
degete puternice, cu sânge sub unghii. 

Şi sunt convinsă, într-un mod în care n-am fost în privinţa 
lui Luc, că ea e capabilă de aşa ceva. 


Când ajungem la pensiune, mă bag în pat cu Freya, apoi 
adormim amândouă, căzând în visare ca nişte trupuri 
scufundându-se în ape adânci. les la suprafaţă câteva ore 
mai târziu şi, pentru o clipă, am un sentiment ciudat de 
rupere completă de realitate. 

Pensiunea e pe drumul de coastă, la câţiva kilometri de 
şcoală; în clipa în care mă ridic din pat, aşezând pe mine 
hainele murdare şi pătate de sare şi netezind părul 
transpirat al Freyei şi îndepărtându-i-l de pe faţă, vederea 
din camera mea este exact aceeaşi cu cea din camera 2B 
din turnul internatului în care am stat acum atâţia ani. 

Pentru o clipă, chiar dacă fiica mea doarme lângă mine, 
am iarăşi cincisprezece ani şi sunt acolo, înapoi în timp - 
ţipătul pescăruşilor în urechile mele, lumina ciudată şi 
curată împroşcată peste pervazul de lemn al ferestrei, cea 
mai bună prietenă a mea lângă mine. 

Inchid ochii, ascultând sunetele trecutului, imaginându- 
mă iar în pielea adolescentei, a fetei ale cărei prietene erau 
încă în jurul ei, ale cărei greşeli erau încă în viitor. 

Sunt fericită. 

Şi apoi Freya se agită şi cârâie şi iluzia dispare; am iar 
treizeci şi doi de ani şi sunt avocată şi mamă. lar gândul 
care-mi stăruie undeva în minte şi cu care m-am chinuit 
toată noaptea vine iar peste mine, ca o piatră de moară. 

Kate şi Luc sunt morţi. 

O iau pe Freya în braţe şi ne ducem jos, căscând, şi le 
găsim pe Fatima şi pe Thea stând pe verandă, privind 
marea. 

E iulie, dar ziua e răcoroasă şi cenuşie şi norii ameninţă 
cu ploaia, dărele lor întunecate având exact aceeaşi nuanţă 
de gri precum cea de pe faldurile spinării lui Shadow. 
Câinele stă covrig la picioarele Theei, cu nasul lui negru în 
mâna ei, dar când ajung îşi ridică privirea spre mine, ochii 


— 392 — 


lui strălucind o clipă, apoi se retrage din nou. Ştiu pe cine 
caută. Cum să-i explici unui câine sfârşitul, nedreptatea 
morţii lui Kate? Abia dacă înţeleg eu. _ 

— Am primit un telefon de la poliţie, zice Fatima. Işi trage 
genunchii la piept, pe scaun, cuprinzându-i cu braţele. Vor 
să mergem după-masă, la ora 4, la secţie. Trebuie să ne 
gândim ce avem de gând să le zicem. 

— Ştiu, răspund eu şi mă frec la ochi, apoi o pun pe Freya 
pe podea ca să se joace cu nişte reviste vechi lăsate acolo 
pentru cazul în care oaspeţii vor să le citească. 

Rupe coperta uneia dintre ele, ţipând voioasă şi ştiu că ar 
trebui s-o opresc, dar sunt prea obosită. Nu-mi mai pasă. 

Rămânem o vreme în tăcere, uitându-ne la ea, şi ştiu, 
fără să întreb, că şi celelalte şi-au petrecut noaptea ca şi 
mine: chinuindu-se să înţeleagă, chinuindu-se să creadă că 
s-a întâmplat ce s-a întâmplat. Am sentimentul că ieri 
aveam patru membre, iar azi m-am trezit şi nu mai am 
decât trei. 

— A încălcat regulile, zice Thea. Vocea îi e joasă, 
incredulă. Ne-a minţit. Ne-a minţit pe noi. Dacă ne-ar fi 
spus... Nu a avut încredere în noi? 

— N-a fost secretul ei, ca să ni-l fi împărtăşit, le zic. 

Nu mă gândesc doar la Kate, ci şi la Owen. La felul în 
care l-am minţit în toţi anii ăştia, trădând astfel propriile 
noastre reguli nescrise. Pentru că nu există un răspuns 
corect la chestiunea asta, nu-i aşa? Doar un schimb - o 
trădare pentru o alta. Kate a avut de ales între a-i proteja 
secretul lui Luc şi a-şi minţi prietenele. Şi a ales să mintă. A 
ales să încalce regulile. A ales... înghit un nod dureros 
gândindu-mă la acest adevăr. A ales să-l protejeze pe Luc. 
Dar a ales, în acelaşi timp, să ne protejeze şi pe noi. 

— Nu pricep, izbucneşte Fatima, cu pumnii încleştaţi pe 
țesătura fotoliului. Nu înţeleg şi pace de ce Ambrose a 
permis să se întâmple toate astea! O supradoză 
administrată oral cere timp şi chiar dacă nu şi-ar fi dat 
seama imediat ce i se întâmplă, e clar că ştia în momentul 
în care a ajuns să scrie biletul. Ar fi putut să sune la 999! 
De ce dracu' şi-a petrecut ultimele momente spunându-i lui 


— 393 — 


Kate să-l salveze pe Luc, în loc să încerce să se salveze pe 
el? 

— Poate că n-a avut de ales, zice Thea. 

Se ridică de pe scaun, îşi trage mânecile puloverului de 
lână peste degetele cu unghiile roase. 

— Aduceţi-vă aminte că nu exista telefon fix la Moară! 
Nici nu mai ştiu dacă, pe vremea aceea, Ambrose avea un 
telefon mobil. Kate avea, dar nu-mi aduc aminte ca el să fi 
avut vreodată. 

— Sau poate... încerc eu să zic şi mă opresc. 

O privesc pe Freya, jucându-se pe covor. 

— Ce? insistă Thea. 

— Poate că, în momentul respectiv, să se salveze pe sine 
nu era cel mai important lucru pentru el. 

Nu-mi răspunde nimeni nimic. Fatima se mulţumeşte să- 
şi muşte buza şi Thea îşi fereşte privirea, uitându-se pe 
fereastră spre marea neliniştită. Mă întreb dacă şi ea se 
gândeşte la propriul tată şi se întreabă dacă, în aceeaşi 
situaţie, şi el ar fi făcut aceeaşi alegere. Cumva, mă 
îndoiesc. 

Mă gândesc la Mary Wren, la cuvintele pe care mi le-a 
adresat când am oprit la trecerea la nivel cu calea ferată. 
Ar fi trecut prin foc pentru copiii ăia... 

Şi apoi îmi aduc aminte că mi-a mai spus ceva, şi mi se 
strânge stomacul. 

— Trebuie să vă zic ceva, le spun. 

Thea îşi ridică brusc privirea. 

— Aţi întrebat în maşină despre oase şi n-am putut să vă 
zic atunci, dar... 

Mă opresc, încercând să-mi adun gândurile, încercând să 
le explic ferm ce am avut în minte, ca o umbră, din ziua 
aceea când a vrut să mă ducă la gară cu maşina ei. 

— Noi ne-am gândit că ar fi Luc, pentru că se potrivea cu 
ce ştiam despre el, dar cred că am greşit. Dacă se afla 
adevărul, şi el ar fi avut la fel de mult de pierdut ca şi noi. 

Ba mai mult. Şi, oricum, sunt destul de convinsă că era în 
arest în Rye, în noaptea aceea. 

Fetele nu-mi cer să le explic de unde ştiu şi nici nu mă 


— 394 — 


ofer. 

— Şi, mai e ceva... ceva ce Kate mi-a zis când am venit 
aici fără voi. 

— Spune-ne tot, zice Thea, morocănoasă. 

— Era şantajată, le zic eu, fără ocolişuri. Era şantajată de 
ani buni. De asta i-a fost trimisă oaia, de asta au fost 
trimise şi desenele. A fost un fel de a i se sugera că ar 
trebui să înceapă să ne mulgă şi pe noi. 

— Nu! strigă Fatima. 

Faţa îi e foarte palidă în contrast cu eşarfa întunecată. 

— Nu! Cum a putut să nu ne spună aşa ceva? 

— N-a vrut să ne îngrijoreze, zic eu neputincioasă. 

Îmi pare totul atât de lipsit de sens acum! Cât de mult 
mi-aş fi dorit şi eu să-mi fi spus! 

— Dar, pur şi simplu, nu cred că Luc a făcut aşa ceva... 
şi, în plus, a început acum mulţi ani, când Luc era încă în 
Franţa. 

— Atunci cine? întreabă Freya. 

— Mary Wren. 

Urmează o lungă tăcere. Pentru o clipă, stau amândouă 
şi nu reuşesc să spună nimic, apoi, încet, Fatima înclină din 
cap. 

— A urât-o întotdeauna pe Kate. 

— Dar de unde ştii chestia asta? întreabă Thea. 

Degetele îi mângâie necontenit blana lui Shadow, îi 
netezesc urechile, iar firele lui de păr de culoarea fumului 
se prind de pielea aspră şi mâncată. 

— Am aflat în drum spre gară, îi răspund. 

Îmi apăs fruntea cu degetele, încercând să-mi aduc 
aminte cuvintele ei. Mă doare capul şi ţipetele fericite ale 
Freyei care rupe de zor revista îmi înrăutăţesc migrena. 

— Mary s-a oferit să mă ducă la gară şi a zis ceva... ceva 
ce nu am băgat în seamă la vremea respectivă, eram prea 
şocată de ce mi-a zis despre Kate şi Luc... dar a zis ceva 
despre Kate şi despre oaie, a zis că are sânge pe mâini şi 
nu doar sânge de oaie. Dar de unde ştia ea despre oaie? 

— De la Mark? întreabă Fatima, mai mult ghicind, dar 
Thea scutură din cap. 


— 395 — 


— Kate n-a sunat la poliţie, nu-ţi aduci aminte? Deşi 
probabil că fermierul ar fi putut să sune. 

— Ar fi putut, intervin eu. Dar sunt destul de sigură că a 
primit destul de mulţi bani de la Kate ca să-şi ţină gura. De 
asta i-a dat două sute de lire, până la urmă. Dar nu 
contează doar ce a zis Mary, ci şi... felul în care a zis-o. A 
fost cumva... personal. Cu un soi de satisfacţie plină de 
duşmănie. Ca şi cum era fericită că o vedea pe Kate 
primind ce merită. Biletul ăla era plin de venin, înţelegeţi ce 
zic? Demonstra ură, şi am avut aceeaşi senzaţie în clipa în 
care am auzit-o pe Mary spunând cuvintele alea. Ea a scris 
biletul, sunt sigură de asta. Şi cred că tot ea a trimis şi 
desenele. E singura persoană care ar fi putut să afle 
adresele noastre. 

— Şi acum ce facem? întreabă Fatima. 

— Ce facem? Ce putem face? Nimic. Nu spunem nimic. 
Nu-i putem spune lui Mark, nu-i aşa? 

— Adică lăsăm lucrurile să treacă aşa? O lăsăm să ne 
amenințe şi să scape basma curată? 

— Minţim în continuare, zice Thea înverşunată. Numai că, 
de data asta, nu mai dăm greş. Ne hotărâm asupra unei 
versiuni şi rămânem ferme pe poziţie. In faţa poliţiei, a 
familiilor noastre... în faţa tuturor. Trebuie să-i facem pe 
toţi să creadă că Ambrose s-a sinucis, pentru că el asta a 
vrut, la urma urmei. Dar aş fi vrut să avem ceva cu care să 
dovedim adevărul. 

— Păi... 

Bag mâna în buzunar şi scot la iveală... un plic, cu 
numele lui Kate pe el, foarte vechi şi de prea multe ori 
împăturit, acum pătat de apă şi sare. 

Totuşi, se poate citi de pe el, încă se mai poate. Cerneala 
albastră s-a întins pe pagină, dar nu s-a şters de tot şi încă 
se mai pot citi cuvintele lui Ambrose către fiica lui:... Mergi; 
mai departe: trăieşte, iubeşte, fii fericită. Şi, mai presus de 
toate, nu lăsa ca toate astea să fie în van. 

Numai că acum am sentimentul că ni se adresează nouă. 


— 396 — 


Taxiul ne lasă pe faleza din Salten şi, în timp ce Fatima 
plăteşte şoferul, eu mă dau jos din maşină şi-mi întind 
picioarele, privind nu spre secţia de poliţie, o clădire 
înghesuită, din beton, înălţată lângă dig, ci în larg, spre port 
şi marea de dincolo. 

E aceeaşi mare care m-a salutat şi de la fereastra 
camerei mele de la internat, marea copilăriei mele, 
neschimbată, implacabilă, iar gândul acesta îmi dă cumva o 
stare de linişte. Mă gândesc la toate lucrurile la care a fost 
martoră şi pe care le-a acceptat cu întinderea ei. Felul în 
care a luat la sânul ei cenuşa Morii... împreună cu Kate şi 
Luc. Toate lucrurile pe care le-am făcut - toate greşelile 
noastre, toate minciunile pe care le-am spus - toate sunt, 
încet, spălate de ape şi duse în larg. 

Thea apare lângă mine, uitându-se la ceas. 

— E aproape ora 4, zice ea. Eşti gata? 

Îi fac semn că da, dar nu mă mişc din loc. 

— Mă gândeam... îi zic în clipa în care Fatima se 
îndepărtează de taxi şi acesta pleacă. 

— La ce? mă întreabă ea. 

— La... 

Şi cuvântul îmi vine aproape din senin şi îl spun cu 
mirare: 

— La vină. 

— Vină? spune Fatima, încruntându-se. 

— Mi-am dat seama azi-noapte că am petrecut 
şaptesprezece ani gândindu-mă că, într-un fel, ce s-a 
întâmplat cu Ambrose a fost vina noastră. Că a murit din 
cauza noastră - din cauza desenelor, din cauză că ne tot 
întorceam la Moară. 

— Noi n-am cerut să fim desenate, zice Fatima, şoptit. N- 
am cerut nimic din toate astea. 

Dar Thea îmi face semn din cap. 

— Ştiu ce vrei să zici, spune ea. Oricât de irațional ar 
suna, şi eu am simţit la fel. 

— 397 — 


— Dar mi-am dat seama... 

Şi mă opresc, căutând cuvintele potrivite, căutând, de 
fapt, să exprim în cuvinte un gând numai pe jumătate clar. 

— Azi-noapte mi-am dat seama... că moartea lui n-a avut 
nimic de-a face cu asta. Că n-a fost vorba niciodată despre 
desenele acelea. Că n-a fost vorba niciodată despre noi. Că 
n-a fost niciodată vina noastră. 

Thea dă din cap încet. Apoi Fatima ne prinde pe 
amândouă de braţe. 

— Nu există nimic de care să ne fie ruşine, zice ea. N-a 
existat niciodată. 

Ne întoarcem ca să pornim spre secţia de poliţie, când, 
exact în clipa aceea, apare o siluetă pe una dintre aleile 
acelea înguste care se insinuează printre casele de piatră. 
O figură masivă, îmbrăcată cu multe rânduri de haine, cu o 
coadă de cal de culoarea fierului care îi flutură în vânt. 

E Mary Wren. 

Se opreşte când ne vede, apoi ne zâmbeşte şi nu e un 
zâmbet plăcut - e zâmbetul cuiva care are putere asupra 
altcuiva şi care intenţionează s-o folosească. Şi apoi, 
porneşte pe faleză spre noi. 

Dar şi noi mergem spre ea, toate trei, braţ la braţ. Mary 
îşi schimbă traiectoria, gata să ne taie calea, şi simt cum 
braţul Fatimei se strânge pe al meu şi pasul Theei se 
grăbeşte pe asfalt. 

Mary rânjeşte deja şi, pe măsură ce ne apropiem, îşi 
dezveleşte dinţii galbeni din ce în ce mai mult, ca ai unei 
creaturi gata să sară la beregată, şi inima începe să-mi 
bată puternic în piept. 

Dar mă uit fix în ochii ei şi, pentru prima dată de când m- 
am întors în Salten, nu mai simt niciun fel de vină. Sunt 
liberă. Şi ştiu adevărul. 

Şi Mary Wren ezită. Se opreşte din mers şi trecem toate 
trei pe lângă ea, braţ la braţ, împingând-o. Simt braţul 
Fatimei ferm înlănţuit de al meu şi o văd pe Thea zâmbind. 
Soarele iese din nori, luminând marea cenuşie ca plumbul. 

În spatele nostru, Mary Wren strigă ceva nearticulat. 

Dar noi ne continuăm drumul. 


— 398 — 


Şi nu mai privim înapoi. 


— 399 — 


E o poveste pe care i-o voi spune Freyei când va fi mare. 
E povestea unui incendiu, un accident cauzat de o instalaţie 
stricată şi o lampă pe care cineva a răsturnat-o în noapte. 

Este povestea unui bărbat care şi-a riscat viaţa ca s-o 
salveze pe-a ei, este povestea celei mai bune prietene, care 
l-a iubit pe acel bărbat şi care s-a dus după el în flăcări, 
când ştia foarte bine că nu mai sunt şanse să-l salveze. 

E o poveste despre curaj şi altruism şi despre sacrificiu - 
despre sinuciderea unui tată şi durerea copiilor lui. 

Şi este o poveste despre speranţă, despre cum trebuie să 
continuăm după ce au avut loc evenimente greu de 
suportat. Să ne trăim viaţa din plin, de dragul celor care şi- 
au sacrificat-o pe a lor. 

E povestea pe care eu, Thea şi Fatima i-am spus-o 
sergentului Wren când am ajuns la secţie, iar el ne-a crezut, 
pentru că este adevărată. 

Dar e, în acelaşi timp, şi o minciună. 

Am minţit toate trei, aproape douăzeci de ani. Dar acum, 
în sfârşit, ştim de ce. Şi acum, în sfârşit, ştim adevărul. 

Au trecut două săptămâni şi, încă o dată, eu şi Freya 
suntem într-un tren, de data asta spre Aviemore, cel mai 
îndepărtat loc de Salten, căci mai departe de atât, fără să 
traversezi Marea Nordului, nu se poate. 

Trenul se îndreaptă, trepidând pe şine, spre nord, iar eu, 
cu Freya dormind în braţe, mă gândesc la minciunile pe 
care le-am zis. Mă gândesc la acele minciuni, minciunile 
care mi-au otrăvit viaţa şi relaţia cu un om bun şi iubitor. 
Mă gândesc la preţul pe care l-a plătit Kate şi cum au pus-o 
pe Freya în pericol, iar degetele mi se încleştează atât de 
tare pe ea, că se agită în somn. 

Poate că a venit vremea să nu mai mint. Poate... poate 
că ar trebui să spunem adevărul, fiecare dintre noi. 

Dar apoi mă uit la Freya. Şi ştiu un lucru: nu vreau ca ea 
să treacă vreodată în viaţă prin ce am trecut eu. Nu vreau 
să ajungă să verifice mereu o poveste, să se plieze pe 

— 400 — 


minciunile pe care le-a zis, să caute punctele nevralgice, să 
încerce constant să-şi aducă aminte ce a zis ultima dată şi 
să trebuiască să ghicească ce au zis prietenele ei. 

Nu vreau să fie nevoită să se uite vreodată peste umăr 
ca să-i apere pe alţii. 

Mă gândesc la sacrificiul pe care Ambrose l-a făcut 
pentru Kate, pentru Luc şi ştiu... nu-i voi spune niciodată 
adevărul Freyei. Pentru că asta ar însemna să-i pun pe 
umeri povara mea. 

Pot să fac asta. Noi toate putem s-o facem, eu, Thea şi 
Fatima. Putem să ne păstrăm secretele. Şi ştiu că şi ele 
gândesc la fel. Îşi vor menţine povestea aşa cum am pus-o 
la cale pe şoptite în camerele noastre de la pensiune - o 
poveste a unei cronologii fragmentate şi a alibiurilor 
reciproce. În cele din urmă, e ultimul lucru pe care îl putem 
face pentru Kate. 

Când ajungem aproape de York, îmi vibrează telefonul, 
făcând-o pe Freya să se agite în braţele mele, după care se 
calmează la loc. E Owen. 

Cum îți merge - ai reuşit să prinzi trenul? 

M-am gândit la el tot drumul. La cum arăta când ne-am 
luat la revedere azi-dimineaţă, înainte ca eu şi Freya să 
pornim spre King's Cross. 

Sau mai înainte, la felul în care mâinile îi tremurau când 
s-a dat jos din maşină, în parcarea de la pensiunea din 
Salten, felul în care a luat-o pe Freya în braţe, ca şi cum nu 
s-ar mai fi văzut de săptămâni întregi, ca şi cum ar fi înotat 
un ocean ca s-o salveze. Şi-a pus buzele pe creştetul ei şi, 
când şi-a ridicat privirea, avea lacrimi în ochi. 

Şi mai înainte, la lumina care părea să iradieze din el în 
clipa în care a ţinut-o în braţe pentru prima dată, în 
noaptea în care s-a născut. S-a uitat la chipul ei şi apoi s-a 
uitat în ochii mei cu un fel de uimire şi ştiam atunci ce ştiu 
şi acum - că ar trece prin foc pentru ea. 

Trag aer în piept şi îl ţin aşa, în mine, multă vreme, 
uitându-mă la faţa adormită a Freyei. Apoi îi răspund: 

Totul e în regulă. Tata o să ne aştepte la gară, în 
Aviemore. Te iubesc. 


— 401 — 


E o minciună, ştiu asta acum. Dar pentru ea, pentru 
Freya, pot să mint în continuare. Şi poate, într-o bună zi, voi 
transforma minciuna aceasta într-un adevăr. 


| VIRTUAL '- 
WD 


PROJECT 


— 402 — 


MULŢUMIRI 


În primul rând, aş dori să le mulţumesc excepţionalelor 
mele editoare, Liz, Jade şi celor două Alison (şi de aici, şi din 
SUA). Mi-au oferit, împreună, măiestrie editorială, mi-au 
oferit sugestii inspirate, au pus întrebări enervant de 
pertinente şi au făcut ca fiecare dintre romanele mele să 
fie, datorită intervenţiei lor colective, cu 50% mai bun decât 
l-aş fi făcut eu singură. 

Bethan, September şi Chloe formează cea mai bună 
echipă pe care şi-o poate dori un scriitor şi nu le pot 
mulţumi îndeajuns pentru tot ce-au făcut pentru această 
carte şi predecesoarele lor. 

Cât despre toată echipa de la Vintage - Faye, Rachel, 
Richard, Chris, Rachael, Anna, Helen, Tom, Jane, Penny, 
Monique, Sam, Christina, Beth şi Alex şi toţi ceilalţi care s- 
au agitat în culise - sunteţi geniali, amuzanţi şi parteneri 
minunaţi de lucru şi sunt în continuare uimită şi mândră că 
mă pot numi un autor Vintage. 

Agentei mele, Eve White şi întregii ei echipe, mulţumiri 
pentru că sunteţi mereu de partea mea şi sunt veşnic 
recunoscătoare pentru sprijinul şi entuziasmul vastei 
comunităţi de scriitori, fie în mediul online, fie offline, cu 
care râd, de la care primesc sfaturi şi ajutor de natură 
tehnică. Lista persoanelor în această categorie cărora ar 
trebui să le mulţumesc ar umple singură o carte întreagă, 
aşa că vă rog să ştiţi că vă iubesc şi vă respect pe toţi! 
Totuşi, mulţumiri speciale trebuie acordate dragii mele 
prietene Ayisha Malik, pentru timpul pe care l-a rupt de la 
propria ei carte ca să-mi dea sfaturi în legătură cu Jocul 
Minciunii. Nu e nevoie să menţionez că orice gafă care 
apare mi se datorează, dar fără ajutorul ei, ar fi fost mult 
mai multe... 

Aş vrea să-i mulţumesc şi lui Marc Hopgood pentru 
generoasa donaţie la acţiunea de caritate pentru copiii cu 
cancer CLIC Sargent şi pentru că şi-a împrumutat numele 


— 403 — 


unui oaspete de la cina de reuniune de la Internatul Salten. 
Sper că-ţi place personajul, Marc! 

În sfârşit, mulţumiri dragilor mei prieteni şi familiei mele. 
Vă iubesc, fără voi n-aş fi putut (la propriu) să scriu această 
carte, aşa că vă mulţumesc. Cu drag, xxx 


— 404 — 


RUTH WA 


CRIME 


Un nou thriller semnat de 
scriitoarea-fenomen Ruth Ware. 


Mesajul vine în orele târzii ale nopții. Doar 
patru cuvinte: Am nevoie de voi. 

Isa lasă totul, își ia fetița de câteva luni în 
brațe și se îndreaptă spre Salten. Și-a petrecut 
cele mai importante zile din viaţa ei în interna- 
tul construit în acel ținut mlăștinos, zile a căror 
amintire încă o bântuie. 

În școală, Isa și cele trei prietene ale ei 
jucau adesea Jocul Minciunii, convingându-i pe 
oameni de cele mai scandaloase povești. Acum, 
după șaptesprezece ani de secrete, ceva îngro- 
zitor a fost descoperit pe plajă. Ceva care o va 
aduce pe Isa față în față cu propriul trecut și cu 
cele trei femei pe care nu le-a văzut de ani de 
zile, dar pe care nu le-a uitat niciodată... 


www.edituratrel.ro 
ISBN 978-606-40-0324-9 


— 406 —