Clare Mackintosh — Te las sa pleci

CLARE 


MACKINTOSH 


= 


- A „x 


U N- ACIDE RE mart: ME: 
UN TRECUT DE CARE NU POȚI SERRES 
VA. a- 


bai 


Te la s 


2%: 


Cy eat CU 


CLARE MACKINTOSH 
TE LAS SĂ PLECI 


Titlul original: Z Let You Go (2014) 


Traducere din engleză de: 
LIVIU SZOKE 


ny 


virtual-project.eu 


A 


TREI 
Editura: TREI 
2016 


Prolog 


Vântul îi suflă părul umed peste faţă, iar ea mijeşte ochii 
ca să se apere de ploaie. O vreme ca asta îi face pe toți să 
se grăbească; să se furişeze repede pe caldarâmul umed, 
cu bărbiile înfundate în gulere. Maşinile care trec pe şosea 
le aruncă stropi mărunți de apă pe pantofi; zgomotul 
traficului o împiedică să audă mai mult de câteva cuvinte 
din noutăţile care incep să se reverse odată ce porțile 
şcolii s-au deschis. Cuvintele ţâşnesc din gura lui 
neincetat, amestecate şi fără vreo ordine logică, căci e 
încântat de lumea nouă în care se află. Reuşeşte să 
înțeleagă ceva despre un nou prieten; despre un proiect în 
spațiu; despre un profesor nou, iar ea priveşte în jos şi 
surâde când aude cât este el de încântat, ignorând frigul 
care pătrunde prin eşarfa ei. Băiatul se hlizeşte la ea şi-şi 
ridică faţa pentru a simţi gustul ploii; genele ude lipite 
unele de altele îi formează dungi întunecate în jurul 
ochilor. 

— Şi pot să-mi scriu numele, mami! 

— Ce băiat deştept, spune ea, oprindu-se să-l sărute cu 
putere pe fruntea udă. O să-mi arăţi când ajungem acasă? 

Merg pe cât de repede sunt în stare picioarele unui 
băieţel de cinci ani, în timp ce ea îi duce ghiozdanul care i 
se tot loveşte de genunchi. 

Aproape au ajuns acasă. 

Farurile strălucesc pe asfaltul umed, lumina puternică a 
acestora orbindu-i la fiecare câteva secunde. Aşteaptă ca 
în şirul de maşini să apară un moment liber şi se grăbesc 
să traverseze şoseaua aglomerată cu capetele plecate, iar 
ea îl strânge mai puternic de mâna mică, simţind-o prin 
mănuşa din lână moale, făcându-l şi pe el să grăbească 
pasul. Frunzele pline de apă se lipesc de parapeti, culorile 
strălucitoare ale acestora devenind un maro opac. 

Ajung pe strada liniştită, unde casa îi aşteaptă chiar 
după colţ, şi se gândeşte cu voioşie la căldura îmbietoare a 
acesteia. Simţindu-se în siguranţă printre casele vecinilor, 


fi eee 


ea îi dă drumul la mână ca să-şi îndepărteze o şuviță de 
păr umed din ochi, râzând din cauza cascadei de picături 
pe care o provoacă această mişcare. 

— Uite, spune ea în timp ce cotesc pentru ultima dată. 
Am lăsat lumina aprinsă, ca să ne întâmpine. 

Pe partea cealaltă a străzii se află o casă din cărămidă 
roşie. Două dormitoare, o bucătărie minusculă şi o grădină 
plină de ghivece, pe care a avut mereu de gând să le umple 
cu flori. Doar ei doi, împreună. 

— Hai să ne luăm la întrecere, mami... 

Băieţelul e într-o continuă mişcare; plin de energie din 
clipa în care se trezeşte şi până când pune capul pe pernă. 
Țopăind tot timpul, alergând întruna. 

— Haide! 

Se întâmplă într-o fracțiune de secundă; senzaţia de loc 
gol lăsată de el atunci când o ia la fugă înspre casă, dorind 
să ajungă mai repede în căldura holului, în faţa căruia se 
află veranda plină de lumină. Lapte; biscuiţi; douăzeci de 
minute petrecute în faţa televizorului; crochete din peşte şi 
ceai. Rutina care s-a instalat foarte repede, deşi de-abia au 
ajuns la jumătatea primului semestru de şcoală. 


Maşina apare de nicăieri. Scârţăitul cauciucurilor ude de 
la ploaie, bubuitul făcut de un băiat de cinci ani care 
izbeşte parbrizul şi trupul lui care se rostogoleşte înainte 
să lovească asfaltul cu putere. Aleargă după el, în faţa 
maşinii care încă mai înaintează. Alunecă şi cade şi ea cu 
putere pe asfalt, cu braţele desfăcute, impactul tăindu-i 
răsuflarea. 

Totul se termină într-o fracțiune de secundă. 

Se ghemuieşte lângă el, căutându-i cu febrilitate pulsul, 
îşi vede în aer propria răsuflare ca pe un nor alb şi 
singuratic. Vede umbra întunecată care se formează sub 
Capul lui şi îşi aude propriul urlet de parcă ar fi scos de 
altcineva. Îşi înalţă privirea către parbrizul aburit, în timp 
ce ştergătoarele aruncă şiroaie de apă în noaptea din ce în 
ce mai întunecoasă, iar ea ţipă la şoferul pe care nu poate 
să-l vadă s-o ajute. 


—4— 


Se apleacă să încălzească băiatul cu trupul ei şi-şi 
deschide haina ca să se acopere şi pe ea, şi pe el, iar tivul 
acesteia absoarbe apa ce bălteşte pe şosea. Iar ea îl sărută 
şi-l imploră să se trezească, în timp ce balta de lumină 
galbenă care îi învăluie se îngustează până devine o rază 
subțire; maşina dă înapoi, îndepărtându-se. Motorul geme 
a protest, maşina face două, trei, patru manevre pentru a 
întoarce pe strada îngustă, frecându-se din cauza grabei 
de unul dintre platanii imenşi care stau ca nişte santinele 
pe marginea străzii. 

Apoi se lasă bezna. 


Partea I 


Capitolul 1 


Inspectorul de poliţie Ray Stevens stătea lângă fereastră 
cu privirea aţintită pe scaunul din birou, al cărui braţ era 
rupt de mai bine de un an. Până acum se rezumase, 
pragmatic, la a nu-şi lăsa toată greutatea pe partea stângă 
a scaunului, însă, în timp ce era plecat la masa de prânz, 
cineva mâzgălise „defect” cu un marker negru pe spatele 
spătarului. Ray se întreba dacă entuziasmul de curând 
regăsit al celor de la logistică cât priveşte evaluarea 
echipamentului se va extinde până la înlocuirea piesei de 
mobilier defecte, sau dacă era destinat să conducă Direcţia 
de Investigaţii Criminale din Bristol dintr-un scaun care 
arunca serioase îndoieli asupra credibilităţii sale. 

După ce se aplecă să caute un marker în sertarul de sus 
al biroului, în care domnea haosul, Ray se ghemui la 
pământ şi schimbă inscripţia cu termenul „detectiv”. Uşa 
de la birou se deschise, iar el se ridică rapid de jos, 
apăsând la loc capacul markerului. 

— A, Kate, tocmai voiam să... 

Se opri, dându-şi seama de expresia de pe chipul ei 
înainte de a zări hârtia cu însemnele Centrului de 
Comandă şi Control din mâna ei. 

— Ce-ai acolo? 

— Un accident al cărui autor a fugit de la locul faptei, în 
Fishponds, şefu'. Un băiat de cinci ani a murit. 

Ray întinse o mână după coala de hârtie şi o citi rapid, în 
timp ce Kate stătea stânjenită în cadrul uşii. De-abia 
intrată în tură, ea făcea parte din echipa Direcţiei de 
Investigaţii Criminale de vreo două luni şi încă mai încerca 
să se integreze. Totuşi, era bună: mai bună decât îşi 
imagina ea. 

— Niciun număr de înmatriculare? 

— Nu, din câte ştim. Avem o echipă care s-a asigurat că 
scena este izolată, iar şeful acesteia îi ia o declaraţie 
mamei copilului chiar acum. E într-un şoc profund, îţi dai 
seama. 


ME A ie 


— Dacă va fi nevoie, poţi să stai până târziu? întrebă 
Roy, însă Kate deja încuviinţa din cap înainte ca el să 
termine fraza. 

Îşi aruncară unul altuia un zâmbet scurt, ca într-o 
înţelegere tacită a faptului că era total aiurea să se bucure 
de valul de adrenalină care-şi făcea simțită prezenţa, când 
ceva aşa oribil tocmai se întâmplase. 

— Bun, atunci hai să mergem. 


Dădură din cap în semn de salut către mulţimea de 
fumători strânşi sub acoperişul de deasupra intrării din 
spate. 

— Toate bune, Stumpy? întrebă Ray. O iau pe Kate cu 
mine la locul accidentului din Fishponds. Vrei să mergi 
până la Informaţii şi să vezi dacă au aflat ceva nou? 

— Mă duc acum. 

Bărbatul mai în vârstă mai trase un ultim fum din ţigară. 
Sergentul Jake Owen fusese poreclit Stumpy cu atât de 
mult timp în urmă încât acum era o adevărată surpriză 
dacă în sala de judecată îşi auzea numele lui real. Un om 
nu prea vorbăreţ, Stumpy ştia mai multe poveşti de război 
decât voia să împărtăşească şi era, fără urmă de îndoială, 
cel mai bun sergent al lui Ray. Cei doi bărbaţi formaseră o 
echipă timp de mulţi ani şi, graţie forţei sale în totală 
contradicţie cu statura lui măruntă, Stumpy era un 
partener de nădejde, pe care te puteai bizui. 

În afară de Kate, echipa lui Stumpy mai era alcătuită din 
agentul Malcolm Johnson, un tip foarte calm, şi din tânărul 
Dave Hillsdon, plin de entuziasm, dar cam rebel, ale cărui 
eforturi prea hotărâte de a face arestări erau cam prea la 
limită pentru gustul lui Ray. Împreună formau o echipă 
bună, iar Kate învăţa cu rapiditate de la ceilalţi. Avea o 
pasiune aprigă în ea, ceea ce-i trezea lui Ray nostalgia 
după zilele în care era şi el un agent de poliţie ambitios, 
înainte ca şaptesprezece ani de birocraţie să-l îngroape cu 
totul. 


Kate conducea micul Corsa fără însemne prin traficul 


AI» ERS 


din ce în ce mai aglomerat din cauza orei de vârf, 
îndreptându-se spre Fishponds. Era un şofer tare 
nerăbdător; ţâţâia atunci când o lumină roşie îi ţinea pe loc 
şi-şi întindea gâtul pentru a vedea mai bine ce-i reţine. Era 
într-o agitaţie continuă: bătea darabana cu degetele pe 
volan, îşi strâmba nasul a nemulţumire, se foia întruna în 
scaun. În timp ce traficul începea să se mişte din nou, ea 
se apleca în faţă, de parcă mişcarea sa îi putea face şi pe 
ceilalţi să se mişte mai repede. 

— 'Ţi-e dor de girofaruri? o întrebă Ray. 

Kate rânji. 

— Poate, un pic. 

Avea o dungă de dermatograf întins la colţul ochilor, 
dar, în rest, nicio altă urmă de machiaj. Pletele întunecate 
la culoare îi cădeau dezordonat pe faţă, în ciuda clamei din 
baga care ar fi trebuit să le ţină la locul lor. 

Ray se scotoci prin buzunare după mobil, să dea 
telefoanele necesare ca să obţină confirmarea că Brigada 
de Investigaţii a Accidentelor Rutiere era pe drum, ca să-l 
pună la curent pe comisarul de serviciu şi ca să se asigure 
că va fi prezentă acolo şi o maşină pentru operaţiuni 
mobile - un vehicul greoi, înţesat până în vârf cu prelate, 
lumini de avertizare şi băuturi calde. Totul fusese deja pus 
la punct. Ca să fie sincer, se gândi el, întotdeauna era aşa, 
dar fiind el inspectorul de serviciu, totul cădea în sarcina 
lui de data asta. De obicei, ieşeau la iveală vechile 
animozităţi dintre echipajul de poliţie sosit primul la faţa 
locului şi cei de la DIC, atunci când aceştia din urmă îşi 
făceau apariţia şi începeau să-şi facă treaba, dar aşa 
stătuseră lucrurile dintotdeauna. Cu toţii trecuseră prin 
asta; chiar şi Ray, care petrecuse destul de puţin timp în 
rândurile poliţiştilor în uniformă înainte să avanseze. 

Vorbi cu cei de la dispecerat şi-i anunţă că mai aveau 
cinci minute până să ajungă, dar nu sună şi acasă. Ray se 
obişnuise s-o sune pe Mags mai degrabă în rarele ocazii în 
care reuşea să ajungă la timp acasă, ceea ce părea o 
metodă mult mai practică date fiind orele târzii pe care i le 
solicita munca lui. 


Soe 


În timp ce luau ultima curbă, Kate încetini maşina până 
când aceasta aproape se opri. O jumătate de duzină de 
maşini de poliţie erau împrăştiate la întâmplare de-a 
lungul străzii; luminile de la girofaruri aruncau raze 
albastre pe deasupra locului accidentului la distanţă de o 
secundă una de cealaltă. Reflectoare puternice fuseseră 
montate pe trepiede din metal, făcând ca burniţa măruntă 
în care se transformase ploaia în ultima oră să 
strălucească în razele luminoase ale acestora. 

Kate se oprise în drumul către ieşirea din secţia de 
poliţie ca să-şi ia o geacă şi să-şi schimbe pantofii cu toc cu 
nişte cizme de cauciuc colorate. 

— Mai întâi aspectul practic, apoi eleganța, spusese ea 
râzând, aruncându-şi pantofii în vestiar şi trăgându-şi 
cizmele în picioare. 

Ray nu dădea prea mare atenţie niciunuia dintre 
aspecte, însă acum îşi dorea să-şi fi luat măcar o pelerină 
cu el. 

Parcară maşina la o sută de metri distanţă de un cort 
mare şi alb, ridicat într-o încercare de a proteja de ploaie 
orice probă care ar fi putut rămâne în urma accidentului. 
O latură a cortului era desfăcută, iar înăuntru o zăriră pe 
criminalistă sprijinindu-se în palme şi în genunchi, periind 
ceva ascuns vederii lor. Mai departe, pe stradă, o a doua 
siluetă îmbrăcată într-un echipament special examina unul 
dintre copacii imenşi care mărgineau strada. 

În timp ce Ray şi Kate se apropiau de locul accidentului, 
fură opriţi de un agent de poliţie tânăr, care avea 
fermoarul de la geacă ridicat atât de sus încât Ray de-abia 
îi putea vedea faţa acoperită de cozorocul de la chipiu şi de 
guler. 

— Bună seara, domnule. Aveţi nevoie să intraţi înăuntru? 
Va trebui să vă iau datele. N 

— Nu, mulțumesc, zise Ray. Imi poţi spune unde-l pot 
găsi pe sergent? 

— E în casă, cu mama băiatului, răspunse agentul. 

Arătă cu degetul în josul străzii, către un şir de case mici 
şi foarte asemănătoare între ele, înainte să se retragă iar 


210) 


în spatele gulerului. 

— La numărul patru, se mai auzi glasul înfundat. 

— Doamne, ce slujbă mizerabilă, zise Ray, în timp ce el 
şi Kate se îndepărtau. Imi amintesc când am făcut 
douăsprezece ore de gardă la locul unei crime, pe o ploaie 
cumplită, pe când eram încă un boboc, pentru ca mai apoi 
să fiu mustrat de către inspectorul-şef pentru că nu am 
zâmbit atunci când şi-a făcut el apariţia a doua zi 
dimineaţă, la ora opt. 

Kate râse. 

— De asta te-ai făcut detectiv? 

— Nu numai de asta, zise Ray, dar cu siguranţă că a fost 
şi ăsta unul dintre motive. Nu, a fost mai degrabă din 
cauză că mă săturasem să las anchetele importante pe 
mâna specialiştilor, în timp ce eu nu mai apucam să văd 
cum se finalizau. Dar tu? 

— Ceva asemănător. 

Ajunseră la şirul de case în direcţia cărora arătase 
agentul de poliţie. Kate continuă să vorbească în timp ce 
căutau casa cu numărul patru. 

— Îmi place să am de-a face cu anchete mai serioase. 
Dar principalul motiv este că mă plictisesc repede. Îmi plac 
investigaţiile complicate, care-mi dau dureri de cap până 
ajung să le găsesc soluţia. Prefer rebusurile criptice, mai 
degrabă, decât pe cele simple. Înţelegi la ce mă refer? 

— Perfect, zise Ray. Deşi eu nu m-am descurcat 
niciodată cu rebusurile prea complicate. 

— Există o chichiţă, spuse Kate, o să-ţi arăt cândva. 
Uite, am ajuns, numărul patru. 

Uşa din faţă era vopsită îngrijit şi rămăsese 
întredeschisă. Ray o deschise şi strigă: 

— DIC. Putem intra? 

— Suntem în sufragerie, veni răspunsul. 

Se şterseră pe picioare şi merseră prin holul îngust, 
trecând pe lângă un cuier plin cu haine, sub care se afla o 
pereche de cizmuliţe roşii de copil, aşezate lângă o 
pereche de cizme pentru adult. 

Mama copilului stătea pe o canapea mică, cu ochii 


Pot) e 


aţintiţi pe ghiozdanul albastru cu şnururi pe care-l ţinea în 
poală. j 

— Sunt inspectorul de poliție Ray Stevens. Imi pare rău 
pentru fiul dumneavoastră. 

Ea se uită în sus la el, răsucind şnururile atât de strâns 
în jurul mâinilor încât acestea îi lăsară urme adânci în 
piele. A 

— Jacob, spuse ea, cu ochii uscați. Il cheamă Jacob. 

Aşezat pe un scaun de bucătărie de lângă canapea, un 
sergent în uniformă ţinea într-un echilibru instabil nişte 
coli de hârtie în poală. Ray îl mai văzuse de câteva ori 
înainte, dar nu-i reţinuse numele. Aruncă o privire spre 
insigna lui. 

— Brian, eşti amabil s-o iei pe Kate cu tine în bucătărie, 
ca s-o pui la curent cu informaţiile pe care le deţii deja? Aş 
vrea să-i pun martorului câteva întrebări, dacă eşti şi tu de 
acord. N-o să dureze mult. Poate că ai putea să pregăteşti 
şi o ceaşcă de ceai pentru ea în timpul ăsta. 

După reacţia de pe chipul lui Brian, era clar că ăsta era 
ultimul lucru pe care şi-ar fi dorit să-l facă, însă se ridică în 
picioare şi părăsi camera împreună cu Kate, mormăind, 
fără îndoială, ceva despre faptul că DIC face abuz de 
putere. Ray nici nu-l luă în seamă. 

— Îmi pare rău că sunt nevoit să mai pun câteva 
întrebări, dar este vital să adunăm cât mai multe informaţii 
putem, cât mai repede. 

Mama lui Jacob încuviinţă din cap, dar nu-şi ridică 
privirea. 

— Am înţeles că nu aţi putut vedea numărul maşinii? 

— S-a întâmplat atât de repede, spuse ea, cuvintele 
declanşând o adevărată descărcare emoţională. El vorbea 
despre şcoală, şi după aia... l-am dat drumul doar pentru o 
secundă. 

Trase de corzile ghiozdanului şi mai tare, strângându-le 
în jurul mâinii, iar Ray putu vedea cum culoarea parcă se 
scurgea din degetele ei. 

— S-a întâmplat foarte repede. Maşina a venit cu viteză. 

Răspunse la întrebările lui liniştită, nearătând nicio 


urmă din frustrarea pe care fără îndoială că o simţea. Ray 
detesta faptul că trebuia să insiste, dar nu avea de ales. 

— Cum arăta şoferul? 

— N-am putut vedea înăuntrul maşinii, zise ea. 

— Mai erau şi alţi pasageri? 

— N-am putut vedea înăuntrul maşinii, repetă ea, cu o 
voce plată şi lipsită de intonaţie. 

— În regulă, spuse Ray. 

De unde Dumnezeule să începem? adăugă el în gând. 

Femeia se uită la el. 

— O să-l găsiţi? Pe cel care l-a omorât pe Jacob? O să-l 
găsiţi? 

Vocea i se frânse şi cuvintele îşi pierdură înţelesul, 
transformându-se într-un geamăt uşor. Ea se aplecă în 
faţă, strângând ghiozdanul mai aproape de ea, iar Ray 
simţi cum ceva îi apasă pieptul. Inspiră adânc, încercând 
să scape de senzaţia aceea. 

— O să facem tot ce ne stă în puteri, spuse el, 
detestându-se pentru acest clişeu. 

Kate se întoarse din bucătărie urmată de Brian, care 
ţinea în mână o cană cu ceai. 

— E în regulă dacă termin eu de luat declaraţie, şefu'? 
întrebă el. 

Opreşte-te şi nu-mi mai supăra martorul, vrei să spui, îşi 
zise Ray în gând. 

— Da, mulţumesc - scuze de întrerupere. Ai obţinut tot 
ce aveai nevoie, Kate? 

Kate aprobă din cap. Era palidă, iar el se întrebă dacă 
nu cumva Brian spusese ceva care o supărase. Peste vreun 
an sau cam aşa ceva el va şti despre ea tot atât de multe 
câte ştia şi despre ceilalţi membri ai echipei, dar 
deocamdată încă nu reuşise s-o descifreze. Vorbea foarte 
deschis, măcar atâta lucru ştia despre ea, era suficient de 
îndrăzneață încât să-şi spună punctul de vedere la 
şedinţele cu echipa şi învăţa totul foarte repede. 

leşiră din casă şi se îndreptară tăcuţi către maşină. 

— Eşti bine? întrebă el, deşi era evident că nu era deloc 
aşa. 


2 i ei 


Avea maxilarul încordat; culoarea îi pierise de tot de pe 
chip. 

— Sunt bine, zise Kate, deşi avea vocea răguşită şi Ray 
îşi dădu seama că se abţinea cu greu să nu plângă. 

— Hei, zise el, întinzând mâna şi încercând cu stângăcie 
s-o cuprindă pe după umeri, e din cauza accidentului 
ăstuia? 

De-a lungul anilor, Ray îşi construise un mecanism de 
apărare împotriva situaţiilor foarte dificile cum era 
aceasta. Majoritatea ofiţerilor de poliţie aveau unul - de 
aceea erai nevoit să închizi ochii la glumele ce se mai 
spuneau prin cantină - dar poate că ea era un caz mai 
deosebit. 

Ea aprobă din cap şi, ezitând, trase cu putere aer în 
piept. 

— Îmi pare rău, de obicei nu mă comport aşa, te asigur. 
Am avut de-a face cu o mulţime de accidente mortale, 
dar... Dumnezeule, avea doar cinci ani! Se pare că tatăl lui 
Jacob n-a vrut niciodată să aibă de-a face cu el, aşa că 
întotdeauna au fost doar ei doi. Nici nu-mi pot imagina 
prin ce trece ea acum. 

Vocea i se frânse, iar Ray simţi iar acea apăsare în piept. 
Mecanismul său de autoapărare îl deturna către anchetă - 
la proba solidă pe care o aveau în faţă - şi-l făcea să nu se 
mai implice atât de mult în multitudinea de emoţii pe care 
le arătau oamenii implicaţi. Dacă se gândea prea mult la 
cum e să-ţi priveşti copilul murindu-ţi în braţe, nu i-ar mai 
fi fost de niciun folos nimănui, cel puţin nu lui Jacob şi 
mamei sale. Gândurile lui Ray zburară imediat către copiii 
săi şi simţi o dorinţă iraţională să sune acasă şi să verifice 
dacă era totul în regulă. 

— Scuze. Kate înghiţi în sec şi zâmbi ruşinată. Promit că 
n-o să mă comport mereu aşa. 

— Hei, e-n regulă, zise Ray. Am trecut cu toţii prin asta. 
Ea ridică o sprânceană. 

— Chiar şi tu? N-aş fi zis că eşti genul sensibil, şefule. 

— Am şi eu momentele mele. 

Ray o strânse de umeri, înainte să-şi retragă braţul cu 


— 14 — 


care o cuprinsese. Nu crezuse că va ajunge chiar să verse 
lacrimi la lucru, dar iată că era foarte aproape. 

— O să fii bine? 

— Da, mă descurc. Mulţumesc. 

În timp ce plecau de acolo, Kate aruncă o privire în 
urmă, către locul accidentului, acolo unde criminaliştii 
trudeau de zor. 

— Ce nenorocit de om omoară un băiat de cinci ani, apoi 
fuge de la locul faptei? 

Ray nu ezită deloc. 

— Asta este exact ceea ce vom afla noi în curând. 


za Es 


Capitolul 2 


N-am nevoie de o cană de ceai, dar o iau oricum. 
Strângând-o cu ambele mâini, îmi aplec faţa în norul de 
abur până când acesta mă încălzeşte. Durerea îmi înţeapă 
pielea, amorţindu-mi obrajii şi iritându-mi ochii. Mă 
împotrivesc instinctului de a mă retrage; am nevoie ca 
amorţeala să înceţoşeze scenele care nu vor să-mi iasă din 
cap. 

— Vrei să-ţi aduc ceva să mănânci? 

El se înalţă deasupra mea şi ştiu că ar trebui să privesc 
în sus, dar nu pot face asta. Cum îmi poate oferi de mâncat 
şi de băut ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat? Un val de 
greață năvăleşte peste mine, iar eu înghit gustul acru care- 
mi stă în gât. Mă învinuieşte pentru ce s-a întâmplat. N-a 
spus-o direct, dar nu-i nevoie, i-o pot citi în priviri. Şi are 
dreptate - a fost vina mea. Ar fi trebuit să mergem acasă 
prin altă parte; n-ar fi trebuit să vorbesc; ar fi trebuit să-l 
opresc... 

— Nu, mulţumesc, spun eu încet, nu mi-e foame. 

Accidentul se repetă în buclă în capul meu. Vreau să 
apăs butonul de pauză, dar filmul se desfăşoară în 
continuare, nemilos; trupul lui izbindu-se de parbriz din 
nou şi din nou şi din nou. Ridic din nou cana până în 
dreptul feţei, dar ceaiul s-a răcit şi căldura de pe pielea 
mea nu mai este suficientă pentru a-mi provoca durere. Nu 
pot simţi lacrimile formându-se, dar picături mari ţâşnesc 
dintr-odată şi le simt când îmi lovesc genunchii. Le privesc 
cum pătrund în țesătura jeanşilor şi curăţ cu unghia o pată 
de lut de pe coapsă. 

Mă uit de jur împrejurul camerei din casa în care am 
petrecut atâţia ani punând-o la punct. Perdelele cumpărate 
pentru a se potrivi cu pernele; obiectele de artă, unele 
dintre ele propria mea creaţie, altele găsite în galerii de 
artă şi care mi-au plăcut prea mult pentru a nu le cumpăra. 
Credeam că-mi fac un cămin, dar de fapt doar îmi decoram 
o casă. 


— 16 — 


Mă doare mâna. Simt cum pulsul îmi zvâcneşte rapid şi 
uşor la încheietura mâinii. Sunt bucuroasă că simt 
durerea. Mi-aş dori să fie mai intensă. Îmi doresc ca eu sa 
fi fost lovită de maşină. 

El vorbeşte din nou. Poliţia e peste tot şi caută maşina... 
ziarele vor face apeluri în căutare de martori... se va da şi 
la ştiri... 

Camera se învârte şi-mi fixez privirea pe măsuţa de 
cafea, aprobând din cap atunci când pare potrivit s-o fac. 
El face doi paşi înspre fereastră, după care se întoarce 
înapoi. Aş vrea să stea jos - mă agită. Mâinile îmi tremură 
şi las jos ceaiul neatins, dar ciocnesc porţelanul de tăblia 
din sticlă a măsuţei. El îmi aruncă o privire plină de 
frustrare. 

— Scuze, spun eu. 

Simt un gust metalic în gură şi-mi dau seama că mi-am 
muşcat buza pe interior. Înghit sângele, nedorind să atrag 
atenţia asupra mea cerând un şerveţel. 

Totul s-a schimbat. În clipa în care maşina a alunecat pe 
asfaltul ud, toată viaţa mi s-a schimbat. Pot să văd totul cu 
claritate, de parcă asist de pe margine la tot ce s-a 
întâmplat. Nu mai pot continua aşa. 


Când mă trezesc, pentru o secundă nu sunt sigură ce 
înseamnă senzaţia pe care o am. Totul este la fel şi, totuşi, 
totul s-a schimbat. Apoi, înainte să fi deschis ochii, îmi 
răsună o mulţime de zgomote în cap, de parcă un tren 
subteran s-ar apropia. Şi iată: totul se desfăşoară în culori, 
un film pe care nu-l pot pune pe pauză şi căruia nu-i pot 
opri sonorul. Îmi apăs cu putere podul palmelor pe tâmple, 
ca şi cum aş putea face imaginile să dispară doar prin forţă 
brută, dar ele continuă să vină, în valuri, rapid, de parcă 
fără ele aş putea să uit. 

Pe dulăpiorul de lângă pat stă aşezat un ceas 
deşteptător din alamă, pe care mi l-a dat Eve când am 
plecat la Universitate - „Pentru că n-o să ajungi niciodată 
la cursuri fără el” - şi realizez şocată că deja s-a făcut zece 
şi jumătate. Durerea din mână a fost depăşită de o durere 


de cap care mă orbeşte dacă-mi mişc capul prea repede şi, 
în timp ce mă ridic cu greutate din pat, simt cum toţi 
muşchii mă dor. 

Îmi trag pe mine hainele de ieri şi ies în grădină fără să 
mă opresc mai întâi să-mi fac o cafea, chiar dacă am gura 
atât de uscată încât înghit cu mare efort. Nu-mi pot găsi 
pantofii, şi bruma îmi înţeapă picioarele în timp ce păşesc 
prin iarbă. Grădina nu e mare, dar iarna se apropie, aşa că, 
atunci când ajung în capătul celălalt al grădinii, deja nu-mi 
mai simt degetele de la picioare. 

Atelierul din grădină mi-a fost sanctuar în ultimii cinci 
ani. Puțin mai mult decât o magazie din scânduri pentru un 
observator obişnuit, e locul în care vin să meditez, să 
lucrez şi să evadez. Podeaua din lemn e pătată de la 
bulgării de lut care cad de pe roata mea, înţepenită bine în 
centrul încăperii, o poziţie potrivită pentru ca eu să mă pot 
învârti în jurul ei şi să pot păşi în spate pentru a-mi 
examina lucrările cu un ochi critic. Trei laturi ale magaziei 
sunt căptuşite cu poliţe pe care îmi pot aşeza sculpturile, 
într-un haos ordonat pe care numai eu îl pot desluşi. 
Lucrările în curs de elaborare, aici; coapte, dar nevopsite 
încă, aici; în aşteptarea expedierii către clienţi, aici. Sute 
de piese separate şi, totuşi, dacă închid ochii, încă mai pot 
simţi forma fiecăreia sub degete, umezeala lutului în 
palme. 

Iau cheia din ascunzătoarea de sub pervazul ferestrei şi 
descui uşa. E mai rău decât mi-am imaginat. Podeaua nici 
nu se mai vede sub un covor de lut spart; bucăţi rotunde 
de oale îşi arată colţurile zimţate şi amenințătoare. Poliţele 
din lemn sunt toate goale, masa de lucru, la fel, fără niciun 
obiect pe ea, iar micile figurine de pe pervaz sunt de 
nerecunoscut, zdrobite şi transformate în cioburi ce lucesc 
în lumina soarelui. 

Lângă uşă zace o mică statuetă care reprezintă o femeie. 
Am făcut-o anul trecut, una dintr-o serie de lucrări pentru 
un magazin din Clifton. Îmi dorisem să produc ceva real, 
ceva la fel de îndepărtat de perfecţiune pe cât era posibil 
şi care totuşi să aibă în acelaşi timp şi o frumuseţe aparte. 


Epee 


Am făcut zece femei, fiecare cu propriile sale linii 
distincte, fiecare cu propriile sale umflături, cicatrice şi 
imperfecţiuni. Am avut-o ca model pentru ele pe mama, pe 
sora mea, pe fetele cărora le-am predat cursuri de olărit, 
femei pe care le-am văzut plimbându-se prin parc. Ele mă 
reprezintă pe mine. Vag, în aşa fel încât nimeni să nu mă 
recunoască, totuşi asemănătoare cu mine. Pieptul un pic 
prea plat, şoldurile un pic prea înguste, picioarele un pic 
prea mari. O şuviţă mare de păr răsucită într-un nod la 
baza gâtului. Mă aplec şi o ridic. Am crezut că a rămas 
întreagă, însă atunci când o ating lutul mi se mişcă în 
mâini şi rămân cu două bucăţi sparte. Mă uit la ele, apoi le 
azvârl cu toată puterea în perete, acolo unde se sfărâmă în 
bucățele mici, care se împrăştie pe masa de lucru. 
Trag cu putere aer în piept, apoi expir uşor. 


Nu sunt sigură câte zile s-au scurs de la accident sau 
cum mi-am petrecut toată săptămâna care a trecut atât de 
greu, simţindu-mă de parcă îmi târam picioarele prin 
melasă. Nu ştiu ce mă determină să hotărăsc că azi e ziua 
decisivă. Dar aşa e. lau doar ce va încăpea în geanta de 
voiaj, conştientă fiind că, dacă nu plec chiar acum, s-ar 
putea să nu mai fiu în stare să plec niciodată. Mă învârt la 
întâmplare prin casă, încercând să-mi imaginez cum va fi 
să nu mai fac asta niciodată. Gândul e în acelaşi timp şi 
înspăimântător, şi eliberator. Pot să fac asta? E oare 
posibil să las o viaţă în urmă şi să încep o alta nouă? 
Trebuie să încerc: e singura mea şansă să scap cu mintea 
întreagă din asta. 

Laptopul este în bucătărie. Acolo sunt stocate 
fotografiile; adresele; informaţiile importante, de care s-ar 
putea să am nevoie la un moment dat şi pe care nu m-am 
gândit să le salvez altundeva. N-am timp să mă gândesc la 
asta acum şi, deşi e greu şi incomod de cărat, îl bag şi pe 
acesta în geantă. Nu mi-a mai rămas prea mult spaţiu, dar 
nu pot pleca fără un ultim fragment din trecutul meu. Scot 
afară un pulover şi câteva tricouri, făcând loc în schimb 
pentru o cutie din lemn în care îmi păstrez ascunse 


219 


amintirile, presate una peste cealaltă sub capacul din lemn 
de cedru. Nu mă uit înăuntru - n-am nevoie s-o fac. 
Amestecul de jurnale scrise în adolescenţă, păstrate dintr- 
un capriciu şi cu pagini pe care le regret, acum rupte; o 
bandă elastică ce ţine laolaltă bilete de la concerte; 
diploma mea de absolvire; tăieturi din ziare cu prima mea 
expoziţie. Şi fotografii cu fiul pe care l-am iubit cu o 
intensitate ce părea imposibilă. Fotografii preţioase. Atât 
de puţine pentru cineva iubit atât de mult. Un impact atât 
de nesemnificativ asupra lumii, totuşi centrul de greutate 
al universului meu. 

Incapabilă să rezist, deschid cutia şi ridic prima 
fotografie: o poză Polaroid făcută de o moaşă tăcută în ziua 
în care s-a născut. O mică grămăjoară roz, de-abia vizibilă 
sub păturica albă de la spital. În fotografie îmi ţin braţele 
în poziţia neîndemânatică pe care o adoptă proaspetele 
mămici, înecate de dragoste şi de epuizare. Totul s-a 
petrecut atât de repede, totul a fost atât de 
înspăimântător, totul atât de diferit de cum era descris în 
cărţile pe care le devorasem în timpul sarcinii, dar 
dragostea pe care o aveam de oferit nu s-a diminuat niciun 
pic. Dintr-odată simt că nu mai pot să respir, aşa că aşez 
fotografia la loc şi îndes cutia în geanta de voiaj. 


Moartea lui Jacob ţine prima pagină a ziarelor. Ţipă la 
mine din benzinăria prin faţa căreia trec acum, urlă din 
magazinul din colţ, strigă dinspre oamenii care stau la 
coadă în staţia de autobuz şi la care m-am aşezat şi eu, de 
parcă nu sunt cu nimic diferită de oricare dintre ei. De 
parcă nu fug de-aici ca să evadez. 

Toată lumea vorbeşte despre accident. Cum de s-a 
întâmplat? Cine ar putea fi autorul? Fiecare staţie de 
autobuz aduce ştiri proaspete, iar crâmpeiele de bârfe 
plutesc pe deasupra noastră, imposibil să le pot ignora. 

A fost o maşină neagră. 

A fost o maşină roşie. 

Poliţia se pregăteşte să aresteze pe cineva. 

Poliţia n-are niciun indiciu. 


Lm 


O femeie se aşază lângă mine. Îşi deschide ziarul şi simt 
dintr-odată cum o greutate mare mă apasă pe piept. Chipul 
lui Jacob mă priveşte drept în faţă; ochii încercănaţi îmi 
reproşează că nu l-am protejat, că l-am lăsat să moară. Mă 
forţez să privesc la el şi un nod gros mi se formează în gât. 
Privirea mi se înceţoşează şi nu pot citi cuvintele, însă nici 
nu-i nevoie - am întrezărit esenţa acestui articol în fiecare 
ziar pe lângă care am trecut azi. Declaraţiile profesorilor 
împietriţi de durere; bileţelele lăsate odată cu florile la 
marginea drumului; ancheta - deschisă, apoi suspendată. 
O a doua fotografie arată o coroană din crizanteme aşezată 
pe un sicriu incredibil de mic. Femeia ţâţâie din buze şi 
începe să vorbească pe jumătate doar pentru ea, cred, dar 
probabil că ea consideră că am şi eu un punct de vedere. 

— Îngrozitor, nu-i aşa? Şi chiar înainte de Crăciun. 

Nu spun nimic. 

— Să fugă de la locul accidentului aşa, fără să oprească. 
Tz, tz, tz. Şi fii atentă, continuă ea, n-avea decât cinci ani. 
Ce fel de mamă îi dă voie unui copil să treacă strada de 
unul singur? 

Nu mă pot abţine - las să-mi scape un suspin. Fără ca 
măcar să-mi dau seama, lacrimi fierbinţi mi se scurg pe 
obraji şi în şerveţelul pe care-l ţin în mână. 

— Of, puiule, spune femeia, de parcă ar încerca să 
liniştească un copil - nu sunt lămurită dacă se referă la 
mine sau la Jacob. Nici nu-ţi vine să crezi, aşa-i? 

Dar îmi vine să cred şi vreau să-i spun şi ei că, orice şi-ar 
imagina, este de o mie de ori mai îngrozitor. Ea scoate un 
alt şerveţel, mototolit, dar curat, şi dă pagina la un articol 
referitor la aprinderea luminilor de Crăciun în Clifton. 

N-am crezut niciodată că voi fugi de-aici. N-am crezut 
niciodată că voi fi nevoită s-o fac. 


Lgj 


Capitolul 3 


Ray urca scările către etajul trei, acolo unde agitația 
produsă de cei care lucrau douăzeci şi patru de ore pe zi, 
şapte zile pe săptămână, lăsa locul birourilor mochetate 
ale celor care lucrau de la nouă la cinci. Aici îi plăcea cel 
mai mult la ceas de seară, când putea să lucreze la teancul 
de dosare interminabil de pe birou fără să mai fie întrerupt 
de nimeni. Merse prin spaţiul deschis către biroul său, 
obţinut prin ridicarea a două ziduri despărţitoare într-un 
colţ al încăperii. 

— Cum a mers şedinţa de informare? 

Vocea îl făcu să tresară. Se întoarse şi o văzu pe Kate 
stând la biroul ei. 

— Cei din echipa Patru sunt fosta mea echipă, doar ştii. 
Sper că cel puţin s-au prefăcut a fi interesaţi, spuse femeia 
căscând. 

— A fost în regulă, spuse Ray. Sunt o echipă bună, iar 
şedinţa a avut măcar rolul de a le mai împrospăta puţin 
memoria. 

Ray reuşise să păstreze cazul accidentului cu autor 
necunoscut pe ordinea de zi a secţiei toată săptămâna, dar 
într-un final acesta fusese dat la o parte pe măsură ce alte 
anchete deveneau prioritare. Incerca să facă tot posibilul 
să le aducă aminte de asta tuturor echipelor şi le tot 
spunea că are nevoie de ajutorul lor. Bătu cu degetul în 
geamul ceasului de la mână. 

— Ce mai cauţi aici la ora asta? 

— Scormonesc prin răspunsurile primite în urma 
apelurilor făcute de mass-media, zise ea, trecând cu 
degetul mare de la mână peste un teanc de coli scoase la 
imprimantă. Nu că aş obţine cine ştie ce rezultate. 

— Nimic demn de urmărit? 

— Nimic, zise Kate. Câteva maşini conduse cam haotic, 
câteva judecăţi pline de valoare cu privire la obligaţia 
părinţilor de a-şi supraveghea copiii şi obişnuitul cor de 
nebuni şi de tâmpiţi, inclusiv un tip care prezice A Doua 


Venire a Domnului. Avem neapărat nevoie de un indiciu - 
ceva de care să ne agăţăm, adăugă ea oftând. 

— Îmi dau seama că e frustrant, zise Ray, dar caută mai 
departe, ceva tot o s-apară în cele din urmă. Întotdeauna 
se întâmplă aşa. 

Kate gemu şi-şi împinse scaunul departe de muntele de 
hârtii. 

— Nu cred că am fost binecuvântată cu prea multă 
răbdare. 

— Cunosc senzaţia, spuse Ray, aşezându-se pe marginea 
biroului ei. Asta e partea monotonă a investigaţiei - partea 
care nu e arătată la televizor. 

Zâmbi când îi văzu expresia abătută. 

— Dar recompensa merită efortul. Gândeşte-te doar: în 
mijlocul tuturor acelor coli de hârtie s-ar putea afla cheia 
pentru rezolvarea anchetei. 

Kate aruncă o privire la hârtiile de pe birou şi Ray 
începu să râdă. 

— Haide, fac câte o cană de ceai şi după aia îţi dau şi eu 
o mână de ajutor. 


Trecură peste toate foile scoase la imprimantă, însă nu 
reuşiră să găsească nici măcar un crâmpei din informaţia 
pe care Ray sperase să o descopere. 

— Ei, asta e, încă un lucru pe care-l vom tăia de pe listă, 
spuse el. Mulţumesc pentru că ai rămas atât de târziu să 
mai răscolim prin ele. 

— Crezi că-l vom găsi vreodată pe şofer? 

Ray dădu din cap afirmativ. 

— Trebuie să credem că-l vom găsi, altfel cum ar mai 
putea avea cineva încredere în noi? Am avut de-a face cu 
sute de cazuri: nu le-am rezolvat pe toate - nici vorbă - dar 
am fost întotdeauna convins că răspunsul se poate afla 
extrem de aproape de noi. 

— Stumpy a spus că le-ai cerut ajutorul celor de la 
Crimewatch’? 


1 Program de televiziune britanic produs de BBC începând cu 1984, 
care reconstituie vechi cazuri nerezolvate de poliție, şi care apelează 


e 


— Da. E procedura standard pentru accidentele cu autor 
necunoscut - mai ales când este implicat un copil. Mă tem 
că vor urma încă şi mai multe chestii de genul ăsta, spuse 
el, făcând un gest cu mâna înspre teancul de hârtii, care 
acum erau sortite să ajungă în tocătorul de hârtie. 

— E în regulă, zise Kate. Mi-ar prinde bine nişte ore 
suplimentare. Mi-am cumpărat un apartament anul trecut 
şi de atunci sunt cam strâmtorată, ca să fiu sinceră. 

— Locuieşti singură? 

Se întrebă dacă în zilele noastre îi mai era permis să 
pună astfel de întrebări. Pe timpul când el însuşi era un 
simplu poliţist, corectitudinea politică atinsese un punct în 
care orice referinţă la aspecte din viaţa personală a cuiva 
trebuia ocolită cu grijă. În câţiva ani oamenilor nu li se va 
mai permite să vorbească deloc. 

— În cea mai mare parte a timpului, spuse Kate. Am 
cumpărat casa doar cu banii mei, dar prietenul meu îşi 
petrece o mare parte din timp acolo. Aşa că am parte de 
tot tacâmul, bănuiesc. 

Ray luă cănile goale. 

— În regulă, atunci mai bine ai lua-o spre casă, zise el. 
Prietenul tău va începe să se întrebe pe unde umbli. 

— E OK, el e bucătar, zise Kate, dar se ridică totuşi în 
picioare. Turele lui de lucru sunt mult mai grele decât ale 
mele. Dar tu? Soţia ta nu e exasperată din cauza orelor 
târzii la care te duci acasă? 

— S-a obişnuit, zise Ray, ridicând vocea pentru a 
continua conversaţia, în timp ce se îndrepta către birou să- 
şi ia haina. Şi ea a fost polițistă - am intrat amândoi odată 
în poliţie. 

Centrul de instrucţie al poliţiei din Ryton-on-Dunsmore 
avea puţine componente agreabile, dar barul cu băuturi 
ieftine fusese categoric una dintre cele mai bune. Intr-o 
seară, în timpul unei sesiuni deosebit de stânjenitoare de 
karaoke, Ray o văzuse pe Mags stând alături de colegii ei. 
Râdea în hohote, cu capul dat pe spate, ca reacţie la ceea 


la ajutorul publicului, în căutare de informaţii care ar putea servi la 
soluţionarea acelor cazuri. 


— 94 — 


ce spunea unul dintre colegii ei. Când a văzut-o ridicându- 
se de la locul ei ca să mai aducă un rând de băuturi de la 
bar, el a dat repede pe gât o halbă cu bere aproape plină 
pentru a putea să i se alăture acolo, numai că s-a trezit 
stând pur şi simplu blocat lângă ea, fără să poată să lege 
două vorbe. Din fericire, Mags fusese mai puţin timidă, aşa 
că au rămas nedespărţiţi şi de-a lungul celor şaisprezece 
săptămâni de curs. Ray îşi înghiţi un rânjet când îşi aduse 
aminte cum se furişa din clădirea unde erau cazate fetele 
până în camera lui la şase dimineaţa. 

— De cât timp sunteţi căsătoriţi? întrebă Kate. 

— De cincisprezece ani. Ne-am combinat pe când încă 
ne mai aflam în perioada de probă. 

— Şi ea nu mai lucrează acum? 

— Mags a luat o pauză de la lucru când s-a născut Tom 
şi nu s-a mai întors deloc atunci când a sosit şi cel mai 
tânăr membru al familiei, spuse Ray. Lucy are acum nouă 
ani, iar Tom e în primul an de gimnaziu, aşa că Mags se 
gândeşte să se întoarcă la muncă. Vrea să se reprofileze ca 
profesor. 

— De ce a făcut o pauză atât de lungă? 

Era o curiozitate nevinovată în privirea lui Kate şi Ray îşi 
aduse aminte că şi în privirea lui Mags se vedea aceeaşi 
expresie, pe vremea când erau amândoi tineri şi munceau 
împreună. Şefa lui Mags de atunci îşi dăduse demisia 
pentru a se ocupa de copii şi Mags îi spusese lui Ray că nu 
putea înţelege rostul unei cariere dacă într-un final tot ce 
faci este să renunti la tot. 

— A ales să rămână acasă să se ocupe de copii, zise Ray. 

Simţi un ghiont de vinovăţie. Oare Mags chiar îşi dorise 
asta? Sau doar simţise că asta era ceea ce se cuvenea să 
facă? Ingrijirea copiilor era atât de costisitoare, încât 
faptul că Mags renunţase la serviciu păruse a fi decizia 
evidentă care trebuia luată, iar el ştia că ea îşi dorise să fie 
alături de copii la şcoală, să meargă cu ei la antrenamente 
şi la serbările de strângere a recoltei. Insă Mags fusese la 
fel de strălucitoare şi de capabilă ca şi Ray - poate chiar 
mai bună decât el, dacă era să fie sincer. 


L35 


— Bănuiesc că atunci când te căsătoreşti cu un coleg de 
la muncă eşti nevoit să accepţi şi părţile mai puţin plăcute 
ale acestui serviciu. 

Kate stinse lampa de pe birou şi întunericul se lăsă peste 
ei pentru o secundă, înainte ca Ray să facă câţiva paşi pe 
coridor şi să declanşeze lămpile automate de acolo. 

— Neplăcerile la care te expui cu un astfel de serviciu, 
fu Ray de acord. De cât timp eşti cu prietenul tău? 

Se îndreptau în direcţia curţii în care aveau parcate 
maşinile. 

— Doar de şase luni, zise Kate. Pentru mine este chiar o 
realizare, totuşi - de obicei, le dau papucii după câteva 
săptămâni. Mama îmi spune că sunt prea mofturoasă. 

— Dar ce e în neregulă cu ei? 

— Ei, găsesc eu ceva, spuse ea pe un ton voios. Prea 
îndrăzneţi, nu suficient de îndrăzneţi; n-au simţul 
umorului, sunt prea caraghioşi... 

— Dur critic, spuse Ray. 

— Poate, zise Kate, strâmbând din nas. Dar e important, 
nu-i aşa - să-l găsesc pe Ales? Am împlinit treizeci de ani 
luna trecută, trece timpul. 

Nu arăta de treizeci de ani, dar, pe de altă parte, Ray nu 
fusese niciodată în stare să aprecieze vârsta prea bine. 
Încă se mai uita în oglindă şi-l vedea pe bărbatul care 
fusese la douăzeci de ani, chiar dacă ridurile de pe faţă 
spuneau o cu totul altă poveste. 

Ray îşi băgă mâna în buzunar după chei. 

— Ei, nu te grăbi prea tare să te aşezi ia casa ta. Nue 
chiar o lună de miere continuă, să ştii. 

— Mersi pentru sfat, tati... 

— Hei, nu sunt chiar atât de bătrân! 

Kate râse. 

— Mersi pentru ajutorul din seara asta. Ne vedem 
dimineaţă. 

Ray chicoti doar pentru el în timp ce-şi scotea maşina 
din spatele unui Omega cu însemnele poliţiei. Tati, chiar 
aşa. Ce obrăznicătură. 


— 26 — 


Când ajunse acasă, o găsi pe Mags stând în sufragerie, 
la televizor. Era îmbrăcată cu pantaloni de pijama şi cu un 
hanorac mai vechi al lui şi-şi ţinea picioarele îndoite sub 
ea, la fel ca un copil. Un prezentator de ştiri recapitula 
evenimentele accidentului de maşină cu autor necunoscut, 
pentru ca oricare dintre rezidenții din zonă care rataseră 
noutăţile din ultima săptămână să fie pus la curent. Mags 
îşi ridică privirea spre Ray şi clătină din cap. 

— Nu mă pot abtine să nu mă uit. Săracul băiat! 

El se aşeză lângă ea şi întinse mâna după telecomandă 
pentru a opri sonorul. Imaginea de pe ecran se mutase 
asupra cadrelor filmate imediat după accident, şi Ray se 
văzu filmat din spate în timp ce el şi Kate se îndepărtau de 
maşina lor. 

— Ştiu, zise el, înconjurându-şi soţia cu braţul. Dar o să-i 
prindem noi. 

Camera de filmat se mută din nou, pe tot ecranul 
apărând acum imaginea feţei lui Ray, în timp ce dădea o 
declaraţie pentru cel care stătea în afara cadrului 
aparatului de filmat. 

— Credeţi c-o să-l prindeţi? Aveţi vreun indiciu? 

— Nu prea, răspunse Ray, oftând. Nimeni n-a văzut ce s- 
a întâmplat - sau, dacă a văzut, nimeni nu spune nimic - 
aşa că ne bazăm pe medicul legist şi pe cei de la 
informaţii. 

— Oare şoferul nu şi-o fi dat seama ce-a făcut? 

Mags se îndreptă de spate şi se întoarse spre el. Îşi dădu 
nervoasă părul după urechi. Mags îşi purta părul astfel de 
când o ştia Ray: lung şi drept, fără breton. Era la fel de 
întunecat la culoare ca şi părul lui Ray, dar, spre deosebire 
de al lui, al ei nu avea niciun fir alb. Ray încercase să-şi 
lase barbă la scurt timp după ce se născuse Lucy, dar se 
răzgândise după doar trei zile, când devenise evident că 
avea mai multe fire albe decât negre. Acum se bărbierea 
zilnic şi încerca să ignore firele albe care îi presărau 
tâmplele, despre care Mags spunea că îi ofereau un aer de 
„distincţie”. 

— Nicio şansă, spuse Ray. Copilul s-a lovit chiar de 


cz DI 


mijlocul capotei. 

Mags nici măcar nu tresări. Emoţia pe care o văzuse pe 
chipul ei atunci când intrase în cameră fusese înlocuită de 
o privire plină de concentrare, de care el îşi aducea aminte 
foarte bine din zilele în care lucraseră în aceeaşi echipă. 

— De altfel, continuă Ray, maşina s-a oprit, după care a 
dat cu spatele şi a întors. Poate că şoferul nu şi-o fi dat 
seama că Jacob a murit, dar n-avea cum să nu-şi dea 
seama că l-a lovit. 

— Ai pe cineva care se ocupă de spitale? spuse Mags. E 
posibil ca şi şoferul să se fi rănit şi... 

Ray zâmbi şi se ridică în picioare. 

— Ne ocupăm de asta, promit. Uite, nu mi-o lua în nume 
de rău, dar am avut o zi lungă şi nu vreau decât să beau o 
bere, să mă uit un pic la televizor şi să mă bag în pat. 

— Sigur, spuse Mags, încordată. Ştii şi tu - vechile 
obiceiuri şi tot aşa. 

— Ştiu şi-ţi promit c-o să-l prindem pe şofer, îi spuse, 
sărutând-o pe frunte. Întotdeauna îi prindem. 

Ray îşi dădu seama că-i făcuse lui Mags promisiunea pe 
care refuzase să i-o facă mamei lui Jacob, din cauză că nu 
putea să-i garanteze că va fi aşa. O să facem tot ce ne stă 
în puteri, îi spusese el. Spera doar că ce le stătea lor în 
puteri să fie suficient. 

Se duse în bucătărie să-şi ia ceva de băut. Ceea ce o 
supărase pe Mags era că în accident fusese implicat un 
copil. Poate că faptul că-i dezvăluise toate detaliile nu 
fusese o idee chiar atât de bună - la urma urmei, şi lui îi 
era foarte greu să-şi ţină în frâu toate emoţiile, aşa că era 
de înţeles că şi Mags se simţea exact la fel. Va trebui ca 
de-acum încolo să facă tot posibilul să nu mai dezvăluie 
chiar totul. 

Ray îşi luă berea şi veni înapoi în sufragerie, se aşeză la 
loc lângă ea să se uite împreună la televizor, mutând de pe 
canalul de ştiri pe unul care difuza un reality show despre 
care ştia că ei îi plăcea foarte mult. 


După ce intră în birou ţinând strâns la piept un teanc de 


zi DP 


hârtii pe care le adunase din camera cu colete aduse de 
poştă, Ray le dădu drumul peste teancul de hârţogăraie 
care deja îl aştepta acolo, făcând ca totul să se 
prăbuşească pe podea. 

— La naiba, spuse el, privindu-şi complet lipsit de 
entuziasm biroul. 

Omul de serviciu trecuse pe-acolo, golise coşul de gunoi 
şi făcuse o încercare vagă de a curăța de praf dezordinea 
ce domnea în jur, dar lăsase în urmă un strat de scame în 
jurul tăviţei pentru acte de pe birou. Două căni cu cafea 
rece zăceau de o parte şi de alta a tastaturii, iar pe 
monitorul computerului erau lipite câteva bileţele, pe care 
erau trecute mesaje telefonice mai mult sau mai puţin 
importante. Ray le desfăcu şi le lipi de exteriorul agendei 
sale, acolo unde se afla deja un bilet de culoare roz neon, 
care trebuia să-i reamintească de evaluările pe care urma 
să le facă propriei echipe. De parcă nu mai aveau deja 
multe alte treburi pe cap. Ray se lupta continuu cu el 
însuşi din cauza birocraţiei slujbei sale de zi cu zi. Nu se 
putea hotări să se împotrivească - nu când următoarea 
poziţie ierarhică se afla atât de chinuitor de aproape - dar 
nici nu putea s-o accepte cu braţele deschise. O oră 
petrecută discutând despre dezvoltarea personală era o 
oră pierdută în ceea ce-l privea pe el, mai ales când 
trebuia să se ocupe cu anchetarea morţii unui copil. 

În timp ce aştepta să i se deschidă computerul, îşi dădu 
scaunul pe spate, lăsându-l să se sprijine doar pe 
picioarele din spate, şi se uită la fotografia lui Jacob, prinsă 
pe peretele din partea opusă. Păstra întotdeauna o 
fotografie a persoanei care se afla în centrul unei 
investigaţii, încă de când începuse să lucreze în cadrul 
DIC, de când sergentul care-l instruia pe atunci îi 
reamintise pe un ton aspru că e mai simplu să nu-ți baţi 
capul, dar Ray nu trebuie să uite niciodată „pentru ce 
facem noi toate aceste rahaturi”. Fotografiile stătuseră pe 
biroul lui până într-o zi când Mags trecuse pe-acolo, cu 
mulţi ani în urmă. Îi adusese ceva - acum nu-şi mai aducea 
aminte ce anume: un dosar uitat acasă, poate, sau prânzul 


— 29 — 


la pachet. Îşi aducea aminte că se enervase din cauza 
întreruperii atunci când ea îl sunase de la ghişeul de la 
intrare pentru a-i face o surpriză, după care enervarea i se 
transformase în vină atunci când îşi dăduse seama că ea se 
abătuse din drumul ei ca să-l vadă. Se opriseră din drumul 
către biroul lui Ray pentru ca Mags să-l poată saluta pe 
fostul ei şef, acum ajuns comisar de poliţie. 

— Pariez că ţi se pare tare ciudat să fii din nou aici, 
spusese Ray atunci când ajunseseră în biroul lui. 

Mags izbucnise în râs. 

— Mă simt de parcă n-am plecat deloc. Lupu-şi schimbă 
părul, dar năravul ba. 

Avea chipul plin de entuziasm atunci când intrase în 
birou, plimbându-şi uşor degetele peste tăblia biroului. 

— Cine-i cealaltă femeie? îl tachinase ea, ridicând o poză 
aşezată neglijent peste o fotografie înrămată cu ea şi cu 
copiii. 

— O victimă, îi răspunsese el, luând cu blândeţe 
fotografia din mâna ei şi aşezând-o la loc pe birou. A fost 
înjunghiată de şaptesprezece ori de către prietenul ei 
pentru că nu i-a adus ceaiul mai repede. 

Dacă o şocase pe Mags, ea nu o arătase. 

— N-o păstrezi la dosar? 

— Îmi place s-o ţin la vedere, spusese Ray. Ca să nu uit 
cu ce mă ocup, de ce muncesc toate aceste ore, pentru 
cine fac toate astea. 

Ea încuviinţase din cap. Câteodată, îl înţelegea mai bine 
decât îşi dădea el seama. 

— Dar nu lângă fotografia cu noi. Te rog, Ray. 

Ea întinse mâna din nou să ia fotografia, uitându-se de 
jur împrejurul biroului pentru a găsi un loc mai potrivit. 
Ochii ei se opriseră asupra inutilei table din plută care era 
aşezată în capătul opus al camerei şi, luând un ac cu 
gămălie din cutia aşezată pe birou, fixase cu hotărâre 
fotografia femeii moarte. 

Şi acolo rămăsese. 

Prietenul femeii cu figura surâzătoare fusese demult 
condamnat pentru crimă şi o lungă succesiune de victime îi 


Ec a E 


luaseră locul acesteia. Bătrânul omorât în bătaie de către o 
bandă de tineri delincvenţi; cele patru femei agresate 
sexual de către un şofer de taxi; iar acum, Jacob, 
strălucind în uniforma şcolară. Cu toţii bazându-se pe Ray. 
Scană rapid cu privirea notițele pe care şi le făcuse în 
agendă noaptea trecută, pregătindu-se pentru şedinţa de 
dimineaţă. Nu aveau prea multe noutăţi. In timp ce 
computerul dădea semnalul de deschidere, Ray se trezi din 
reverie. Poate că nu deţineau ei o listă prea lungă de 
indicii, dar încă mai aveau o mulţime de treabă de făcut. 


Cu puţin înainte de ora zece, Stumpy şi echipa lui 
intrară tropăind pe uşă, în biroul lui Ray. Stumpy şi Dave 
Hillsdon luară amândoi loc pe două din scaunele joase care 
erau aşezate în jurul măsuţei de cafea, în timp ce restul se 
aliniară lângă peretele mai îndepărtat al camerei sau se 
sprijiniră de acesta. Al treilea scaun fusese lăsat liber ca 
un gest tacit de cavalerism, iar Ray se amuză văzând-o pe 
Kate că ignoră amabilitatea băieţilor şi că se aşază alături 
de Malcolm Johnson, lângă perete. Grupul se mărise cu 
încă doi oameni transferați de la alte echipe, care arătau 
un pic cam stânjeniţi din cauza costumelor de împrumut, 
plus încă un agent de poliţie, Phil Crocker, de la Brigada 
de Investigaţii a Accidentelor Rutiere. 

— Bună dimineaţa tuturor, spuse Ray. N-o să vă rețin 
mult. Vreau să vi-i prezint pe Brian Walton, de la Echipa 
Unu, şi pe Pat Bryce, de la Echipa Trei. Ne bucurăm să vă 
avem alături, băieţi, sunt o mulţime de treburi de rezolvat, 
aşa că avem ce să vă dăm de făcut. 

Brian şi Pat îşi exprimară acordul dând din cap. 

— Bun, continuă Ray. Scopul acestei şedinţe este să 
recapitulăm ceea ce ştim deja despre accidentul cu autor 
necunoscut din Fishponds şi ce va trebui să facem în 
continuare. Aşa cum vă puteţi închipui, şefa este hotărâtă 
să rezolvăm asta cât mai repede posibil. 

Se uită la notițe, deşi ştia pe dinafară tot ce era scris 
acolo. 

— La ora 16:28, luni, 26 noiembrie, dispecerii de la 


ME pi 


numărul de urgenţe 999 au primit un apel de la o femeie 
care locuieşte pe Enfield Avenue. Se pare că a auzit o 
bufnitură puternică, urmată de un țipăt. În momentul în 
care a ieşit afară totul se terminase şi mama lui Jacob 
stătea ghemuită deasupra lui, pe şosea. Timpul de răspuns 
al ambulanţei a fost de şase minute, iar Jacob a fost 
declarat mort la faţa locului. 

Ray se opri pentru un moment, pentru a lăsa ca 
importanţa investigaţiei să fie bine asimilată de toată 
lumea. Aruncă o privire spre Kate, însă expresia de pe 
chipul ei era una neutră, şi el nu-şi putu da seama dacă se 
simţea uşurat sau întristat de faptul că ea reuşise să-şi 
elaboreze un mecanism de autoapărare atât de eficient. Nu 
era singura care părea lipsită de cea mai mică emoție. Un 
străin care i-ar fi studiat pe cei din cameră şi-ar fi putut 
închipui că poliţia nu arăta nicio urmă de sensibilitate faţă 
de moartea acestui băieţel, deşi Ray ştia că îi afectase pe 
toţi. Continuă cu şedinţa de informare. 

— Jacob a împlinit cinci ani luna trecută, la puţin timp 
după ce a început să meargă la şcoala St. Mary, pe Beckett 
Street. În ziua accidentului, Jacob fusese la un club de 
activităţi extraşcolare, în timp ce mama lui era la serviciu. 
Din declaraţia ei reiese că se îndreptau spre casă şi că 
vorbeau despre ce se întâmplase în timpul zilei, când ea i-a 
dat drumul la mână băieţelului, iar el a traversat şoseaua 
în fugă, în direcţia casei. Din spusele ei reiese că el mai 
făcuse asta şi înainte - nu era conştient de ce se poate 
întâmpla dacă traversează şoseaua fără să se asigure, aşa 
că ea era mereu atentă să-l ţină de mână atunci când 
mergeau pe marginea unui drum. 

Mai puţin de această dată, adăugă el doar pentru sine. O 
mică neatenţie şi ea nu va mai fi niciodată în stare să se 
ierte pentru ce făcuse. Ray se cutremură involuntar. 

— Ce-a apucat să vadă la maşină? întrebă Brian Walton. 

— Nu prea multe. Susţine că, în loc să frâneze, maşina a 
accelerat înainte să-l lovească pe Jacob şi că ea însăşi de- 
abia s-a ferit să nu fie accidentată; de fapt, a căzut şi s-a 
lovit şi ea. Agenţii de poliţie care au ajuns primii au 


Er e E 


observat că avea câteva răni, dar ea a refuzat să primească 
îngrijiri medicale. Phil, ne poţi descrie ce s-a întâmplat 
după aceea? 

Singurul agent îmbrăcat în uniformă din cameră, Phil 
Crocker era un investigator de la Brigada de Investigaţii a 
Accidentelor Rutiere şi, având în spate mulţi ani petrecuţi 
la Poliţia Rutieră, era omul cel mai potrivit pentru Ray 
când venea vorba despre problemele ce priveau traficul. 

— Nu sunt prea multe de spus, anunţă Phil, ridicând din 
umeri. Vremea umedă înseamnă că nu avem urme de 
cauciucuri, aşa că nu vă pot oferi o estimare a vitezei 
autovehiculului şi nici nu vă pot spune dacă maşina a 
frânat înainte să-l lovească pe copil. Am găsit o bucată de 
plastic la vreo douăzeci de metri distanţă de locul 
accidentului, iar expertul în examinarea urmelor lăsate de 
autovehicule ne-a confirmat că provine de la farurile de 
ceaţă ale unui Volvo. 

— Sună încurajator, spuse Ray. Ș 

— I-am dat deja detaliile lui Stumpy, zise Phil. In afară 
de asta, mă tem că nu mai avem nimic altceva. 

— Mersi, Phil. 

Ray îşi luă din nou notițele în mână. 

— Raportul autopsiei lui Jacob arată că a murit în urma 
impactului cu un obiect dur. Avea mai multe fracturi şi 
splina ruptă. 

Ray participase şi el la autopsie, mai puţin din cauză că 
avea nevoie de mai multe date şi mai mult pentru că nu 
putea suporta gândul că Jacob se afla singur în camera de 
la morgă. Asistase fără să vadă nimic, ţinându-şi privirea 
departe de chipul lui Jacob şi concentrându-se asupra 
datelor pe care le expunea din când în când medicul 
patolog. Fuseseră amândoi foarte uşuraţi atunci când se 
terminase totul. 

— Judecând după punctul de impact, suntem în căutarea 
unui autovehicul de dimensiuni mici, aşa că putem elimina 
minivanurile şi vehiculele cu tracţiune patru ori patru. 
Patologul a recuperat fragmente de sticlă din corpul lui 
Jacob, însă am înţeles că nu putem face legătura cu un 


Eee ie ye 


anumit tip de vehicul - nu-i aşa, Phil? 

Ray aruncă o privire către expertul în coliziuni rutiere, 
care încuviinţă din cap. 

— Sticla în sine nu este diferită în funcţie de tipul de 
autovehicul, spuse Phil. Dacă am avea de-a face cu un 
infractor, am putea găsi particule care să se potrivească şi 
care să-l incrimineze - este aproape imposibil să scape de 
toate. Dar n-am găsit niciun fragment de sticlă la locul 
accidentului, ceea ce sugerează că parbrizul a crăpat din 
cauza impactului, dar nu s-a spart în bucăţi. Găsiţi-mi 
maşina şi o să vedem dacă se potriveşte cu fragmentele 
găsite pe victimă, dar fără maşină... 

— Dar ar putea cel puţin să ne confirme ce daune i-a 
produs maşinii, spuse Ray, încercând să dea o turnură 
pozitivă şirului de probe pe care le aveau de fapt. Stumpy, 
de ce nu faci un rezumat a ceea ce ştim până acum? 

Sergentul se uită la peretele din biroul lui Ray, acolo 
unde desfăşurarea anchetei era expusă printr-o serie de 
hărţi, de grafice şi de diagrame, fiecare cu propria sa listă 
de acţiuni întreprinse cu acel scop. 

— Verificarea din uşă în uşă a fost făcută chiar în seara 
aia, după care s-a continuat a doua zi. Mai mulţi oameni au 
auzit ceva ce au descris ca o „bufnitură puternică”, urmată 
de un țipăt, dar nimeni n-a văzut maşina. Am avut patrule 
alcătuite din gardieni publici care au ajutat poliţia 
mergând la şcoală după terminarea orelor şi discutând cu 
părinţii şi am lăsat notificări prin fantele pentru scrisori 
ale caselor de pe străzile aflate de o parte şi de cealaltă a 
lui Enfield Avenue, în căutare de martori oculari. 
Indicatoarele de pe stradă sunt încă la locul lor, iar Kate 
încă mai studiază apelurile telefonice care au venit în urma 
acestor acţiuni. 

— Ceva util? 

Stumpy scutură din cap. 

— Nu arată prea bine, şefule. 

Ray îi ignoră remarca pesimistă. 

— Când va fi difuzată emisiunea celor de la Crimewatch? 

— Mâine seară. Avem o reconstituire a accidentului, iar 


Tey. Mă 


ei au pus laolaltă câteva imagini care ar putea oferi un 
indiciu cu privire la modelul maşinii, apoi vor difuza bucata 
de înregistrare pe care a realizat-o DIC cu prezentatorul 
lor. 

— Vă rog, am nevoie să rămână cineva până mai târziu 
să urmărească orice indiciu mai important imediat ce se 
difuzează emisiunea, zise Ray către grupul de oameni. De 
restul ne putem ocupa în mod obişnuit. 

Se lăsă liniştea, în timp ce el privea de jur împrejur plin 
de speranţă. 

— Cineva trebuie s-o facă... 

— O fac eu. 

Kate flutură din mână prin aer şi Ray îi aruncă o privire 
recunoscătoare. 

— Şi cum rămâne cu farurile de ceaţă de care a amintit 
Phil? spuse Ray. 

— Volvo ne-a trimis codul de identificare al piesei şi am 
făcut rost de o listă a atelierelor de reparaţii care au primit 
o asemenea piesă în ultimele zece zile. L-am însărcinat pe 
Malcolm să se ocupe de asta - începând cu cele locale - şi 
să facă rost de numerele maşinilor cărora le-a fost montată 
o astfel de piesă de când a avut loc accidentul. 

— Bine, zise Ray. Să nu uităm de asta atunci când 
punem întrebări, dar aduceţi-vă aminte că ăsta e doar un 
indiciu - nu putem fi absolut siguri că maşina pe care o 
urmărim noi este un Volvo. Cine se uită peste înregistrările 
făcute de camerele video de supraveghere? 

— Noi, şefule, zise Brian Walton ridicând mâna. Am luat 
în custodie tot ce-am putut obţine: toate înregistrările 
făcute de camerele de supraveghere ale primăriei şi pe 
toate cele făcute de camerele benzinăriilor şi ale 
magazinelor mici din zonă. Ne-am limitat la a studia 
înregistrările făcute începând cu o jumătate de oră înainte 
de accident şi cu o jumătate de oră după accident, dar, 
chiar şi aşa, tot avem de studiat câteva sute de ore de 
înregistrări. 

Ray tresări când se gândi la bugetul alocat orelor 
suplimentare. 


— 35 2 


— Arată-mi o listă a camerelor de supraveghere, zise el. 
N-o să reuşim să le vedem pe toate, aşa că aş aprecia dacă 
te-ai gândi la un mod de a prioritiza ceea ce ne-ar putea 
interesa. 

Brian încuviinţă din cap. 

— Deci, o grămadă de treabă de făcut, spuse Ray. 

Le zâmbi încrezător, în ciuda îndoielilor pe care le avea. 
Trecuseră deja două săptămâni de la „ora de aur” ce urma 
imediat după o infracţiune, atunci când şansele de a prinde 
făptaşul erau cele mai ridicate şi, deşi echipa muncea pe 
brânci, nu înaintaseră mai deloc. Făcu o pauză, înainte să 
le dea şi veştile proaste. 

— Să nu vă surprindă dacă toate concediile vor fi 
suspendate până la noi dispoziţii. Imi pare rău şi-o să fac 
tot ce este posibil ca toată lumea să aibă ceva timp liber pe 
care să-l petreacă cu familiile de Crăciun. 

Urmă un murmur de dezaprobare în timp ce toată lumea 
ieşea din birou, însă nimeni nu se plânse, iar Ray era sigur 
că nu o vor face. Deşi nimeni nu o spusese cu voce tare, cu 
toţii se gândeau la cum va fi Crăciunul acela pentru mama 
lui Jacob. 


Capitolul 4 


Determinarea mi se clatină aproape de îndată ce ies din 
Bristol. Nu m-am gândit înainte unde m-aş putea duce. Mă 
îndrept orbeşte spre vest, spunându-mi că aş putea să 
merg la Devon sau în Cornwall. Mă gândesc cu nostalgie la 
vacanţele din copilărie; la cum construiam castele de nisip 
pe plajă împreună cu Eve, cu degetele lipicioase de la 
îngheţata pe băț şi de la crema de protecţie solară. 
Amintirile mă atrag către mare; mă cheamă la ele, 
îndemnându-mă să ies de pe străzile mărginite de copaci 
din Bristol, departe de aglomeraţie. Simt o teamă aproape 
palpabilă din cauza maşinilor care abia aşteaptă să 
depăşească în timp ce autobuzul opreşte în staţie. Mă 
învârt fără niciun rost pentru o vreme, după care îi dau 
zece lire bărbatului care stă în chioşcul autobuzelor 
Greyhound, căruia îi pasă unde merg tot atât de mult cât 
îmi pasă şi mie. 

Traversăm Severn Bridge şi privesc în jos la şuvoiul de 
apă gri-murdar şi învolburat care curge prin Bristol 
Channel. În autobuz e linişte şi trec neobservată, iar aici 
nu citeşte nimeni Bristol Post. Nimeni nu vorbeşte despre 
Jacob. Mă las pe spate în scaun. Sunt obosită, dar nu 
îndrăznesc să închid ochii. Când dorm sunt asaltată de 
imaginile şi de zgomotele accidentului; de înţelegerea 
faptului că, dacă aş fi ajuns cu doar câteva minute mai 
devreme, nimic nu s-ar mai fi întâmplat. 

Autobuzul Greyhound se îndreaptă către Swansea, iar eu 
arunc o privire de jur împrejur pentru a vedea cine se mai 
află pe lângă mine. Sunt studenţi, majoritatea, cu căşti pe 
urechi, ascultând muzică, sau adânciţi în citirea unor 
reviste. O femeie de vârsta mea se uită peste nişte hârtii şi 
face notițe ordonate pe marginea acestora. Mi se pare 
caraghios că n-am mai fost până acum în Ţara Galilor, dar 
acum mă bucur că n-am niciun fel de cunoştinţe acolo. E 
locul perfect pentru un nou început. 

Sunt ultima persoană care coboară şi aştept în staţia de 


ES ARE 


autobuz până când acesta o ia din loc; adrenalina dată de 
plecare este o amintire îndepărtată. Acum, după ce am 
ajuns până la Swansea, nu mai am nicio idee ce să fac mai 
departe. Un bărbat stă trântit pe caldarâm; priveşte în sus 
şi mormăie ceva incoerent, iar eu mă îndepărtez de lângă 
el. Nu pot să rămân aici şi nu ştiu unde m-aş putea duce, 
aşa că încep să merg. Joc un joc cu mine însămi: o să fac la 
stânga, indiferent unde aş putea ajunge, a doua la dreapta, 
drept în faţă la prima intersecţie. Nu citesc indicatoarele 
stradale, luând-o în schimb pe cele mai înguste străzi la 
fiecare încrucişare de drumuri, variantele cel mai puţin 
circulate. Mă simt ameţită - aproape isterică. Ce-am de 
gând să fac? Unde mă duc? Mă întreb dacă aşa te simţi 
când îţi pierzi minţile şi-mi dau seama că nu-mi pasă 
absolut deloc. Nu mai contează. 

Merg kilometri întregi, lăsând oraşul Swansea în urmă. 
Mă lipesc de gardul viu de pe margine atunci când trece 
vreo maşină, deşi sunt din ce în ce mai puţine pe măsură 
ce se lasă întunericul. Ţin geanta de voiaj aruncată pe 
spate, ca pe un rucsac, iar curelele ei îmi lasă urme adânci 
pe umeri, însă ritmul de mers este constant şi nu mă 
opresc deloc. Tot ce-aud este sunetul respirației mele şi 
încep să mă simt mai calmă. Nu-mi dau voie să mă gândesc 
la ceea ce s-a întâmplat sau încotro mă îndrept, ci doar 
merg întruna. Scot telefonul din buzunar şi, fără să mă uit 
la câte apeluri pierdute îmi arată, îl arunc în şanţul de la 
marginea drumului, unde plescăie în apa băltită. E ultima 
mea legătură cu trecutul şi, aproape instantaneu, mă simt 
mai liberă. 

Picioarele încep să mă doară şi ştiu că dacă m-aş opri şi 
m-aş întinde pe jos, la marginea drumului, nu m-aş mai 
ridica niciodată. Incetinesc şi, în acelaşi timp, aud o 
maşină în spatele meu. Fac un pas pe marginea acoperită 
cu iarbă şi mă întorc cu spatele la drum atunci când 
maşina trece pe lângă mine, dar, în loc să dispară după 
colţ, încetineşte şi opreşte la vreo cinci metri în faţa mea. 
Se aude un şuierat discret de la frâne şi simt un miros de 
gaze de eşapament. Sângele îmi bubuie în urechi şi, fără 


să mă gândesc, mă răsucesc şi o iau la fugă, cu geanta 
lovindu-mi-se de şira spinării. Alerg lipsită de îndemânare, 
picioarele pline de băşici frecându-mi-se de cizme, şi 
transpiraţia mi se scurge pe spate şi între sâni. Nu pot auzi 
maşina, iar când privesc peste umăr, cu o mişcare care 
aproape mă face să-mi pierd echilibrul, aceasta a dispărut. 

Stau ca proasta pe drumul pustiu. Sunt atât de obosită şi 
mi-e atât de foame încât nu mai pot gândi cu claritate. Ba 
chiar mă întreb dacă a existat o maşină într-adevăr, ori 
doar mi-am imaginat eu că am auzit un zgomot de 
cauciucuri pe asfaltul de pe drumul ăsta tăcut din cauză că 
încă mai am totul proaspăt în minte. 

Întunericul se lasă peste mine. Ştiu că acum sunt 
aproape de coastă: pot să simt gustul de sare pe buze şi 
aud zgomotul valurilor care se izbesc de țărm. Pe indicator 
scrie „Penfach” şi totul este atât de tăcut încât am senzaţia 
că încalc o proprietate privată atunci când intru în sat, 
ridicându-mi privirea la draperiile trase pentru a ţine afară 
răcoarea serii de iarnă. Lumina lunii este nemişcată şi 
albă, făcând ca totul să arate ca o privelişte bi- 
dimensională şi umbra să mi se prelungească în faţă până 
când devine mult mai lungă decât sunt eu de fapt. 
Traversez sătucul până când golful se vede în faţa mea, 
acolo unde faleza înconjoară o bucată de plajă acoperită cu 
nisip, de parcă ar proteja-o. Aleg o cărare ce şerpuieşte în 
jos, însă umbrele sunt înşelătoare şi simt panica produsă 
de spaţiul gol înainte ca piciorul să-mi alunece pe şistul 
argilos şi să ţip. Din pricina rucsacului din spate, îmi pierd 
echilibrul şi cad, mă rostogolesc şi alunec, străbătând aşa 
restul cărării. Nisipul umed scrâşneşte sub mine şi reuşesc 
să respir, aşteptând să apară durerea. Dar sunt 
nevătămată. Mă întreb, pentru o fracțiune de secundă, 
dacă nu cumva am devenit imună la durerea fizică: dacă 
nu cumva corpul uman este incapabil să simtă în acelaşi 
timp şi durerea fizică, şi pe cea psihică. Mâna încă îmi mai 
zvâcneşte, dar o simt ca la distanţă, de parcă ar aparţine 
altcuiva. ; 

Am o dorinţă bruscă să simt ceva. Orice. In ciuda 


frigului, îmi scot pantofii şi simt grăuntele de nisip sub 
tălpi. Cerul este de un albastru ca de cerneală şi senin, iar 
luna pluteşte masivă şi grea deasupra mării, sora ei 
geamănă reflectându-se în fâşii tremurătoare dedesubt. Nu 
sunt acasă. Asta-i lucrul cel mai important. Nu mă simt ca 
şi cum aş fi acasă. Mă înfăşor cu haina şi mă aşez pe 
geantă, cu spatele rezemat de stânca dură, şi aştept. 
x 


Când sosesc zorile, îmi dau seama că am adormit; 
resturi răzlețe au fost aduse de valuri şi aruncate pe plajă. 
Mă întind, plină de dureri, cu membrele amortite, şi mă 
ridic în picioare pentru a vedea cum lumina portocalie şi 
vioaie se întinde pe tot cerul. În ciuda luminii, soarele nu 
trimite niciun pic de căldură, iar eu tremur toată. Nu a fost 
un plan prea bine pus la punct din partea mea. 

Cărarea îngustă este mai uşor de abordat în lumina zilei, 
iar acum văd că faleza nu e - aşa cum am crezut iniţial - 
golaşă. Cam la un kilometru distanţă, se află o clădire 
joasă, pătrăţoasă şi cu un aer utilitar, alături de un şir de 
rulote nemişcate. Un loc la fel de bun ca oricare altul 
pentru un nou început. 


— Bună dimineaţa, spun eu, iar vocea îmi sună firavă şi 
ascuţită în aerul relativ călduros al magazinului din parcul 
de rulote. Caut un loc de cazare. 

— Eşti aici în vacanţă, nu? Pieptul masiv al femeii se 
sprijină pe un exemplar din revista Take a Break. Ciudată 
perioadă a anului ţi-ai ales pentru asta. 

Un zâmbet taie orice asprime din cuvintele ei, iar eu 
încerc să-i zâmbesc la rândul meu, însă faţa nu mă ascultă. 

— Speram să mă pot muta aici, reuşesc să spun. 

Îmi dau seama că arăt ca o sălbatică: nespălată şi 
neîngrijită. Dinţii îmi clănţăne şi încep să tremur violent, 
frigul părând că îmi pătrunde adânc în oase. 

— A, bine, atunci, spune femeia cu un glas vesel, părând 
netulburată de aspectul meu, cauţi o locuinţă de închiriat? 
Doar că, vezi tu, noi am închis până la sfârşitul sezonului. 


— 40 — 


Până la începutul lui martie, doar magazinul este deschis. 
Aşa că tu ai nevoie de Iestyn Jones - lui îi aparţine căsuţa 
de la capătul drumului. O să-i dau un telefon, bine? Dar ce 
zici de o ceaşcă de ceai, mai întâi? E cumplit afară, iar tu 
pari pe jumătate îngheţată. 

Mă conduce până la un taburet din spatele tejghelei şi 
dispare apoi în camera alăturată, continuând să 
sporovăiască peste şuieratul unui ibric ce fierbe pe foc. 

— Eu sunt Bethan Morgan, spune ea. Conduc locul ăsta 
- Penfach Caravan Park se numeşte - iar soţul meu, Glynn, 
are grijă de fermă. 

Îşi vâră capul pe uşă şi-mi zâmbeşte. 

— Ei, în fine, cam asta-i ideea, în orice caz, deşi să te 
ocupi de o fermă nu mai este la fel de rentabil în zilele 
noastre, ascultă-mă pe mine. Of! Aveam de gând să-l sun 
pe lestyn, nu-i aşa? 

Bethan nu stă să audă răspunsul şi dispare pentru 
câteva minute, în timp ce eu îmi muşc buza de jos. Încerc 
să mă gândesc la nişte răspunsuri pentru întrebările pe 
care mi le va pune, odată ce ne vom aşeza aici amândouă 
cu ceştile de ceai, iar golul din piept creşte din ce în ce 
mai mult şi devine din ce în ce mai dur. 

Dar, atunci când se întoarce, Bethan nu mă întreabă 
nimic. Nici când am sosit, sau ce m-a făcut să aleg 
Penfachul, nici măcar de unde vin. Îmi întinde doar o cană 
ciobită, plină cu ceai dulce, după care se trânteşte într-un 
scaun. Poartă atât de multe haine şi atât de diferite încât 
îmi este imposibil să-mi dau seama cum arată, însă braţele 
scaunului i se adâncesc în carnea moale într-un mod care 
în niciun caz nu pare prea confortabil pentru ea. Probabil 
că nu are cu mult peste patruzeci de ani, mă gândesc eu, 
cu un chip rotund şi neted care o face să pară mai tânără, 
şi-şi ţine părul lung şi negru legat la spate într-o coadă. 
Poartă ghete înalte, cu şiret, ascunse de o fustă lungă şi 
neagră, şi are pe ea mai multe tricouri, peste care a 
îmbrăcat o haină tricotată, lungă până la glezne, ce mătură 
podeaua plină de praf atunci când se aşază pe scaun. În 
spatele ei, un beţişor parfumat a lăsat o dungă de scrum 


pe storul de la fereastră şi un miros persistent, dulceag, în 
aer. Pe sertarul de la casa de marcat de modă veche de pe 
tejghea este lipită o fâşie de beteală. 

— Iestyn e pe drum încoace, spune ea. 

A aşezat pe tejghea, lângă ea, o a treia cană, aşa că 
presupun că lestyn - oricine ar fi el - va sosi în câteva 
minute. 

— Cine-i Iestyn? întreb eu. 

Mă gândesc dacă n-am făcut cumva o greşeală, venind 
aici, unde toată lumea cunoaşte pe toată lumea. Probabil 
că ar fi trebuit să mă îndrept către un oraş, într-un loc 
neştiut. i 

— Are o fermă ceva mai jos de-aici, spune Bethan. In 
partea cealaltă a Penfachului, dar are câteva capre pe 
creasta dealului, aici, şi altele de-a lungul întregii coaste. 

Flutură cu mâna înspre mare. 

— O să fim vecine, tu şi cu mine, dacă o să accepţi să 
locuieşti acolo - dar n-o să fie un palat. 

Bethan râde, iar eu nu mă pot abţine să nu zâmbesc. 
Stilul ei direct îmi aduce aminte de Eve, deşi bănuiesc că 
sora mea, cu silueta ei îngrijită şi subţire, ar fi oripilată de 
comparaţie. 

— N-am nevoie de prea multe, îi spun eu. 

— Nu e prea vorbăreţ, Iestyn, la el mă refer, îmi spune 
Bethan, de parcă o asemenea informaţie m-ar putea 
dezamăgi, dar e un bărbat destul de amabil. Îşi ţine oile 
aici, alături de ale noastre, face ea un gest vag în direcţia 
opusă mării, şi, la fel ca noi, ceilalţi, are şi el nevoie de 
ceva venit în plus. Cum i se spune? Diversificare? 

Bethan scoate un pufnet dezaprobator. 

— În orice caz, lestyn are o casă de vacanţă în sat şi 
Blaen Cedi, o căsuţă ceva mai sus de aici. 

— Cea pe care te gândeşti tu c-aş putea s-o iau eu? 

— Dacă o s-o iei, vei fi prima persoană după mult timp. 

Vocea masculină mă face să tresar şi mă răsucesc ca să 
pot vedea silueta mai degrabă pipernicită a unui bărbat 
care stă în cadrul uşii. 

— Nu e chiar atât de rău! îl dojeneşte Bethan. Acum, 


2 49 


bea-ţi ceaiul şi condu-o pe Jenna ca s-o vadă. 

Iestyn are o faţă atât de bronzată şi de cutată încât ochii 
aproape că i se pierd în ea. Hainele îi sunt ascunse de nişte 
salopete albastru-închis, prăfuite şi având pe coapse urme 
acolo unde îşi şterge de obicei degetele pline de vaselină. 
Işi soarbe ceaiul pe sub o mustață îngălbenită de nicotină 
şi mă priveşte cântărindu-mă. 

— Blaen Cedi e prea departe de drum pentru 
majoritatea oamenilor, spune el cu un accent pe care mi-e 
greu să-l descifrez. Nu vor să-şi care bagajul pe o distanţă 
atât de mare, ştii? 

— Pot să arunc o privire? 

Mă ridic, dorindu-mi ca această căsuţă abandonată şi 
nedorită de nimeni să reprezinte răspunsul. 

Iestyn continuă să bea, clătindu-şi dinţii cu fiecare gură 
de ceai înainte de-a o înghiţi. În sfârşit, scoate un oftat 
satisfăcut şi iese din cameră. Mă uit la Bethan. 

— Ce ţi-am spus? Nu-i vorbăreţ deloc, zice râzând. Du-te 
- n-o să stea după tine. 

— Iţi mulţumesc pentru ceai. 

— Plăcerea a fost de partea mea. Mai treci pe la mine 
după ce te instalezi. 

Fac promisiunea în mod automat, deşi sunt conştientă că 
n-o să mi-o pot ţine, şi mă grăbesc să ies afară, unde-l 
găsesc pe Iestyn stând călare pe un ATV plin de noroi 
uscat. 

Fac un pas în spate. Sigur nu se aşteaptă ca eu să mă 
sui pe ATV, în spatele lui, nu? Lângă un bărbat pe care îl 
cunosc de mai puţin de cinci minute? 

— E singurul mod în care poţi ajunge acolo, strigă el ca 
să acopere zgomotul motorului. 

Capul îmi vuieşte. Incerc să împac nevoia practică de a 
vedea această casă cu teama primitivă care îmi face 
picioarele să prindă rădăcini. 

— Atunci suie-te, dacă vrei să vii cu mine. 

Mă hotărăsc să mă mişc şi mă aşez uşor în spatele lui, 
cu picioarele de o parte şi de alta a ATV-ului. Nu am niciun 
mâner în faţă de care să mă prind şi nici nu vreau să-l 


— 43 — 


cuprind cu braţele pe la spate pe Iestyn, aşa că mă apuc de 
şaua pe care stau în timp ce el apasă pedala de start, şi 
ATV-ul o porneşte de-a lungul cărării pline de dâmburi în 
linie cu faleza. Golful se întinde paralel cu noi, fluxul fiind 
acum la maximum şi făcând valurile să se lovească de 
stânci, dar, în timp ce cărarea şerpuieşte în jos şi ajungem 
la acelaşi nivel cu plaja, Iestyn virează şi ne îndepărtăm de 
mare. Imi strigă ceva peste umăr şi-mi face semn să 
privesc înspre uscat. Ne zdruncinăm din cauza terenului 
accidentat şi mă uit după ceea ce sper că va fi noua mea 
casă. 

Bethan a descris-o ca fiind o căbănuţă, dar Blaen Cedi e 
doar un pic mai mult decât coliba simplă a unui păstor. 
Tencuiala odinioară vopsită în alb a abandonat de mult 
timp bătălia cu forţele naturii, căpătând o culoare gri- 
murdar. Uşa masivă din lemn pare că nu se potriveşte 
deloc cu cele două ferestre micuţe care se iţesc de sub 
streşini, iar iluminatorul din acoperiş îmi dă de înţeles că 
trebuie să mai existe un al doilea nivel, deşi pare greu de 
crezut că ar mai fi loc suficient pentru el. Acum înţeleg de 
ce Iestyn s-a chinuit s-o scoată pe piaţă cu titlul de casă de 
vacanţă. Chiar şi celor mai inventivi agenţi imobiliari le-ar 
fi fost extrem de greu să ascundă umezeala ce urca pe 
pereţii exteriori sau ţiglele deplasate de pe acoperiş. 

In timp ce Iestyn descuie uşa, eu stau cu spatele la 
căsuţă şi privesc în direcţia coastei. Mi-am imaginat că aş 
putea vedea parcul de rulote de aici, dar cărarea a coborât 
după ce ne-am îndepărtat de coastă, lăsându-ne într-o 
scobitură a terenului care ascunde vederii linia orizontului. 
Nu pot vedea nici golful, deşi pot auzi marea lovindu-se de 
stânci, trei bubuituri între fiecare val. Pescărugşii se rotesc 
pe deasupra, ţipând ca nişte pisicuţe, miorlăind în lumina 
ce se împuţinează, iar eu tremur fără să vreau, dorindu-mi 
dintr-odată să fiu în interiorul casei. 

Parterul abia dacă are patru metri lungime; o masă din 
lemn cu picioarele inegale separă spaţiul alocat sufrageriei 
de bucătăria asemănătoare cu cea de pe un vapor, care stă 
înghesuită sub o grindă de stejar imensă. 


La etaj, spaţiul este împărţit între un dormitor şi o baie 
micuță, în care se află o cadă cât jumătate dintr-una 
normală. Oglinda este pătată din cauza trecerii timpului; 
fisurile mărunte ce o străbat în toate direcţiile îmi 
distorsionează reflexia. Am tenul palid specific roşcatelor, 
dar lumina chioară îmi face pielea să arate chiar şi mai 
transparentă, de un alb ce contrastează puternic cu părul 
de un roşcat întunecat, care îmi cade până pe umeri. 
Cobor înapoi la parter, unde îl găsesc pe Iestyn aşezând 
lemne lângă sobă. După ce termină, traversează camera şi 
se sprijină de maşina de gătit. 

— E un pic temperamentală, să ştii, spune el. 

Trage afară sertarul care ţine mâncarea caldă cu un 
pocnet care mă face să tresar. 

— Pot să închiriez casa? întreb. Te rog? 

Am o umbră de disperare în voce şi mă întreb ce-o fi 
crezând despre mine. 

Iestyn mă priveşte plin de suspiciune. 

— Ai cu ce să plăteşti, da? 

— Da, spun eu sigură pe mine, deşi n-am nici cea mai 
mică idee pentru cât timp îmi vor ajunge economiile sau 
ce-o să fac în continuare, după ce se vor termina. 

Nu pare convins. 

— Nu ai serviciu? 

Mă gândesc la micul meu atelier, cu covorul din 
sfărâmături de lut. Durerea din mână nu mai e la fel de 
puternică, dar degetele îmi sunt atât de lipsite de 
sensibilitate încât mi-e teamă că n-o să mai fiu niciodată în 
stare să lucrez. Dacă nu mai sunt sculptoriţă, atunci ce 
sunt? 

— Sunt artist plastic, spun eu în cele din urmă. 

Iestyn mârâie, de parcă asta ar fi explicat totul. 

Stabilim să plătesc o chirie care, chiar dacă pare ridicol 
de mică, îmi va mânca destul de repede banii pe care i-am 
pus deoparte. Dar căsuţa din piatră e a mea pentru 
următoarele câteva luni, iar eu respir uşurată la gândul că 
mi-am găsit în sfârşit un refugiu. 

Iestyn mâzgăleşte un număr de telefon pe spatele unei 


— 45 — 


chitanţe pe care o scoate dintr-un buzunar. 

— Lasă chiria pe luna asta la Bethan, dacă doreşti. 

Dă din cap spre mine şi iese afară cu paşi mari, după 
care se suie pe ATV, care porneşte cu un zgomot puternic. 

II privesc cum pleacă, după care încui uşa şi trag şi 
zăvorul înţepenit. In ciuda soarelui de iarnă, alerg pe scări 
în sus pentru a trage perdelele şi închid fereastra de la 
baie, ce fusese lăsată deschisă. La parter, draperiile sunt 
blocate pe ţeava galeriei din metal de care atârnă şi 
perdelele, de parcă nu ar sta închise în mod obişnuit, şi 
trag de ele, stârnind un nor de praf dintre cutele lor. 
Ferestrele vibrează din cauza vântului şi perdelele nu sunt 
prea eficiente când vine vorba să oprească răcoarea de 
gheaţă care se strecoară pe lângă tocurile nu prea bine 
înţepenite. 

Mă aşez pe canapea şi ascult zgomotul propriei mele 
respiraţii. Nu pot auzi marea, dar ţipătul tânguitor al unui 
pescăruş singuratic seamănă cu plânsetul unui copil, ceea 
ce mă face să-mi astup urechile cu palmele. 

Oboseala mă cuprinde şi mă încovoi până când ajung ca 
un ghem, înfăşurându-mi braţele în jurul genunchilor şi 
apăsându-mi faţa în materialul aspru al jeanşilor. Deşi ştiu 
că va veni peste mine, valul de emoție mă învăluie, 
explodând cu o asemenea forţă încât de-abia mai pot 
respira. Suferinţa pe care o simt e atât de puternică, ca o 
durere fizică, încât pare imposibil că mai sunt încă în viaţă; 
că inima mea continuă să bată, deşi a fost sfâşiată în 
bucăţi. Vreau să păstrez întipărită în minte o imagine a lui, 
dar tot ce pot vedea atunci când închid ochii este trupul 
lui, nemişcat şi lipsit de viaţă în braţele mele. l-am dat 
drumul şi n-o să mă pot ierta niciodată pentru asta. 


— 46 — 


Capitolul 5 


— Ai timp pentru o mică discuţie despre accidentul cu 
autor necunoscut, şefule? Stumpy îşi vâri capul pe uşa de 
la biroul lui Ray, iar în urma lui se vedea şi Kate. 

Ray îşi ridică privirea. De-a lungul ultimelor trei luni, 
investigația începuse să-şi piardă din ce în ce mai mult din 
importanţă, făcând loc altor cazuri mai presante. Ray încă 
mai studia din când în când probele pe care le aveau, cam 
de două ori pe săptămână, împreună cu Stumpy şi cu 
echipa lui, însă apelurile telefonice aproape că încetaseră, 
iar alte noutăţi nu mai veniseră de câteva săptămâni 
încoace. 

— Sigur. 

Intrară şi luară loc pe scaune. 

— Nu putem da de mama lui Jacob, spuse Stumpy, 
intrând direct în miezul problemei. 

— Ce vrei să spui? 

— Chiar asta. Telefonul ei e mort, iar casa e goală. A 
dispărut complet. 

Ray se uită la Stumpy, apoi la Kate, care avea o privire 
stânjenită. 

— Zi-mi, te rog, că e o glumă. 

— Dacă e, atunci nu ştim care-i poanta, spuse Kate. 

— E singurul nostru martor! explodă Ray. Fără să vă mai 
reamintesc că e şi mama victimei! Cum naiba aţi putut s-o 
pierdeţi? 

Kate roşi, iar el se forţă să se calmeze. 

— Spuneti-mi exact ce s-a întâmplat. 

Kate se uită la Stumpy, care încuviinţă din cap pentru ca 
ea să explice. 

— După conferinţa de presă nu prea am mai ţinut 
legătura cu ea, spuse Kate. Aveam declaraţia ei şi o 
pusesem la curent cu ceea ce aflasem, aşa că am lăsat-o pe 
mâinile agentului care se ocupă de relaţia cu familiile 
victimelor. 

— Cine era agentul? întrebă Ray. 


—47— 


— Agentul de poliţie Diana Heath, zise Kate şi, după o 
pauză, mai adăugă: de la Brigada Rutieră. 

Ray făcu o însemnare în agenda lui cu coperte albastre 
şi aşteptă ca ea să continue. 

— Diana a trecut ieri pe acolo să vadă ce mai face mama 
lui Jacob, doar că a găsit casa goală. Femeia plecase. 

— Ce spun vecinii? 

— Nu prea multe, spuse Kate. Nu-l cunoştea pe niciunul 
suficient de bine încât să-i lase o adresă de contact şi 
nimeni nu a văzut-o plecând. Este ca şi cum pur şi simplu 
s-a evaporat în văzduh. 

li aruncă o privire lui Stumpy, iar Ray se uită la ei 
circumspect. 

— Ce ascundeţi de mine? 

Urmă o pauză, înainte ca Stumpy să vorbească. 

— Se pare că au fost câteva reacţii negative pe nişte 
forumuri online locale - cineva a căutat să tulbure apele, 
sugerând că ea a fost o mamă nepotrivită, ceva de genul 
acesta. 

— Ceva defăimător? 

— Cam aşa ceva. Totul a fost şters deja, dar le-am cerut 
celor de la IT să încerce să recupereze fişierele stocate în 
baza de date cache. Şi, totuşi, asta nu e tot, şefule. Din 
câte ne dăm noi seama, atunci când a fost interogată de 
agenţi imediat după accident, e posibil ca aceştia să fi fost 
puţin cam aspri cu ea. Au fost cam lipsiţi de înţelegere. Se 
pare că mama lui Jacob s-a gândit că noi o considerăm pe 
ea vinovată pentru ceea ce s-a întâmplat, aşa că a tras 
concluzia că n-o să mai depunem eforturi prea mari ca să-l 
prindem pe şoferul vinovat. 

— Of, Doamne, gemu Ray. 

Se întrebă dacă nu cumva era mult prea optimist să 
spere că şefa nu aflase nimic din toate astea. 

— A dat de înţeles atunci că nu era mulţumită de felul în 
care se desfăşura ancheta poliţiei? 

— Acum e pentru prima dată când auzim acest lucru din 
partea agentului care se ocupă de relaţia cu familiile 
victimelor, spuse Stumpy. 


— 48 — 


— Vorbiţi cu cei de la şcoală, zise Ray. Poate că cineva 
de acolo a păstrat legătura cu ea. Şi întrebaţi şi pe la 
cabinetele medicilor de familie. Nu pot fi mai mult de două 
sau trei în zona în care locuieşte ea, iar cu un copil ar fi 
fost nevoită să se înscrie la unul dintre aceştia. Dacă 
putem afla la care anume, este posibil ca ei să fi trimis 
datele ei mai departe, către un nou cabinet medical. 

— S-a făcut, şefule. 

— Şi, pentru numele lui Dumnezeu, nu-i lăsaţi pe cei de 
la Post să afle că am pierdut-o. 

Le zâmbi crispat. 

— Suzy French nu-şi va mai încăpea în piele de bucurie 
criticându-ne. 

Nimeni nu râse. 

— În afară de pierderea martorului-cheie, spuse Ray, 
mai aveţi să-mi spuneţi şi altceva? 

— Am eliminat anchetele fără rezultate concludente, 
spuse Kate, au fost vreo două maşini furate care au ridicat 
anumite semne de întrebare, dar totul a fost verificat. Am 
scos din ecuaţie autovehiculele care au declanşat senzorii 
camerelor de monitorizare a vitezei în acea noapte şi am 
fost în vizită la fiecare atelier auto şi magazin de piese 
pentru maşini din Bristol. Nimeni nu-şi aduce aminte de 
ceva suspect - nu că mi-ar fi spus totul, în orice caz. 

— Cum se descurcă Brian şi Pat cu înregistrările 
camerelor de supraveghere? 

— S-au săturat de privit în monitoare, spuse Stumpy. Au 
verificat înregistrările video ale poliţiei şi ale primăriei, iar 
acum le verifică pe cele de la benzinării. S-au oprit asupra 
a ceea ce ei cred că este aceeaşi maşină care se vede pe 
trei camere diferite, venind dinspre Enfield Avenue la doar 
câteva minute după accident. Face câteva manevre de 
depăşire periculoase, după care iese din raza camerelor şi 
n-am mai reuşit s-o mai vedem în altă parte. Încearcă să-şi 
dea seama ce model de maşină este, deşi nu există nimic 
care să indice dacă a fost implicată într-o coliziune sau nu. 

— Grozav, mulţumesc pentru noutăţi. Ray se uită la ceas 
pentru a-şi ascunde dezamăgirea cauzată de lipsa oricărui 


— 49 — 


progres. De ce n-o luaţi voi înainte către pub? Trebuie să-l 
sun pe comisar, dar vă ajung din urmă în jumătate de oră 
sau cam aşa ceva. 

— Te aşteptăm, spuse Stumpy, care nu se lăsa prea greu 
convins când venea vorba de o halbă de bere. Kate? 

— De ce nu? spuse ea. Atât timp cât faci tu cinste. 


x 


A durat aproape o oră până să ajungă şi Ray la Nag's 
Head, iar ceilalţi erau deja la al doilea rând de băuturi. 
Ray îi invidia pentru capacitatea lor de a se deconecta de 
la job. Conversaţia lui cu ofiţerul superior ierarhic îi lăsase 
un nod în stomac. Comisarul fusese destul de amabil, însă 
mesajul era clar: investigația se apropia de sfârşit. În pub 
era cald şi linişte, iar Ray îşi dorea să poată lăsa deoparte 
munca pentru vreo oră şi să vorbească despre fotbal, sau 
despre vreme, ori despre orice altceva care să nu implice 
un copil de cinci ani şi o maşină de negăsit. 

— Eram sigur că o să vii la puţin timp după ce am plecat 
de la bar, mormăi Stumpy. 

— Doar nu vrei să spui că ţi-ai scos portofelul? zise Ray. 
Îi făcu un semn cu ochiul lui Kate. 

— Se mai petrec şi minuni. 

Comandă o halbă de bere şi se întoarse, aruncând trei 
pungi de chipsuri pe masă. 

— Cum a mers treaba cu comisarul? întrebă Kate. 

Nu putea s-o ignore şi cu siguranţă că nici n-o putea 
minţi. Ray luă o înghiţitură de bere pentru a mai câştiga 
ceva timp. Kate îl privea, dornică să audă dacă primiseră 
mai multe resurse sau un buget mai mare. Detesta faptul 
că avea s-o dezamăgească, dar trebuia ca ea să afle 
adevărul. 

— Cam ca dracu’, să fiu sincer. Brian şi Pat au fost 
trimişi înapoi la echipele lor. 

— Cum? De ce? 

Kate puse băutura pe masă cu o asemenea forţă încât 
vinul aproape că sări din pahar. 

— Am fost norocoşi că i-am avut atât de mult timp 


— 50 — 


alături de noi, spuse Ray, şi au făcut o treabă excelentă cu 
studierea camerelor de supraveghere. Dar echipele lor nu 
mai pot continua să le suplinească absenţa, iar adevărul 
trist este că noi nu mai putem justifica cheltuirea altor 
bani cu această anchetă. Imi pare rău. 

Se scuză astfel de parcă era responsabilitatea lui luarea 
acestei decizii, dar asta nu făcu nimic ca s-o tempereze pe 
Kate. 

— Nu putem renunţa, pur şi simplu! 

Apucă un suport din carton pentru halba de bere şi 
începu să rupă bucăţi mici din marginile lui. 

Ray oftă. Era atât de greu, echilibrul dintre costul unei 
investigaţii şi preţul unei vieţi - preţul vieţii unui copil. 
Cum ai putea să stabileşti un preţ pentru aşa ceva? 

— N-o să renunţăm, spuse el, tu încă mai cauţi să vezi 
ce-a fost cu farurile alea de ceaţă, nu? 

Kate încuviinţă din cap. 

— Au fost şaptezeci şi trei de faruri înlocuite în 
săptămâna de după accident, spuse ea. Cele plătite de 
companiile de asigurări s-au dovedit în regulă, până acum, 
şi mai departe urmăresc înregistrările celor care au plătit 
direct. 

— Vezi? Cine ştie ce vei mai putea scoate la iveală? Tot 
ce facem noi acum este s-o lăsăm un pic mai moale. 

Se uită la Stumpy, în căutarea unui sprijin moral, dar nu 
găsi niciunul. 

— Şefii nu sunt interesaţi decât de rezultate imediate, 
Kate, spuse Stumpy. Dacă nu putem rezolva treaba în vreo 
două săptămâni - ideal ar fi vreo două zile - atunci este 
ştearsă de pe lista de priorităţi şi altceva îi ia locul. 

— Ştiu cum funcţionează lucrurile, spuse Kate, dar asta 
nu înseamnă că-i corect, nu-i aşa? 

ÎImpinse bucăţelele rupte din suportul pentru halbe şi 
făcu o mică grămăjoară din ele în mijlocul mesei. Ray 
observă că nu avea unghiile date cu ojă şi că erau roase 
din carne. 

— Am senzaţia că ultima piesă din puzzle este chiar sub 
ochii noştri, înţelegi? 


apk 


— Înţeleg, spuse Ray, şi poate că ai dreptate. Dar, între 
timp, să nu fii surprinsă dacă trebuie să lucrezi la 
rezolvarea accidentului doar printre picături, în timp ce te 
ocupi de alte cazuri. Luna de miere s-a terminat. 

— M-am gândit că aş putea pune câteva întrebări la 
Spitalul Municipal, spuse Kate. Este posibil ca şoferul să se 
fi rănit atunci când a avut loc accidentul: o întindere la gât, 
ceva de genul acesta. Am trimis o patrulă la camera de 
gardă în acea noapte, dar poate că ar trebui să mai punem 
întrebări şi despre persoanele sosite acolo pentru îngrijiri 
şi după aceea, în caz că nu s-au prezentat imediat după 
accident. 

— E o idee foarte bună, spuse Ray. 

Sugestia îi răscoli ceva în adâncul minţii, dar nu putu să- 
şi dea seama ce anume. Nu uita să verifici şi la Southmead, 
şi la Frenchay. 

Telefonul său, aşezat pe masă în faţa lui, vibră şi-i 
semnală că primise un mesaj, iar Ray îl luă să-l citească. 

— Rahat. 

Ceilalţi se uitară la el; Kate, surprinsă, iar Stumpy cu un 
rânjet pe faţă. 

— Ce-ai uitat să faci? zise el. j 

Ray se strâmbă, dar nu le dădu nicio explicație. Işi goli 
halba şi scoase o bancnotă de zece lire din buzunar, pe 
care i-o întinse lui Stumpy. 

— Luaţi-vă câte ceva de băut - trebuie să plec acasă. 


* 


Mags încărca maşina de spălat vase atunci când el intră, 
aşezând farfuriile cu o asemenea forţă încât Ray tresări. 
Avea părul legat la spate într-o coadă simplă şi era 
îmbrăcată cu pantaloni de trening şi cu un tricou mai vechi 
al lui. Se întrebă când renunţase ea să mai acorde 
importanţă hainelor cu care se îmbrăca, dar se uri imediat 
pentru asta. Nu era tocmai îndreptăţit să vorbească. 

— Îmi pare foarte rău, spuse el. Am uitat complet. 

Mags desfăcu o sticlă de vin roşu. Scosese doar un 
singur pahar, băgă Ray de seamă, dar se hotări că ar fi fost 


HEr 


total neînţelept din partea lui să spună ceva. 

— Se întâmplă foarte rar, zise ea, să te rog să fii undeva 
la o anumită oră. Ştiu că uneori slujba trebuie să fie pusă 
pe primul loc. Înţeleg asta. Chiar înţeleg. Dar întâlnirea 
asta a fost trecută în agendă de două săptămâni. De două 
săptămâni! Şi ai promis, Ray. 

Vocea îi tremură, iar Ray îşi puse precaut braţul în jurul 
ei. 

— Îmi pare rău, Mags. Chiar a mers prost? 

— A fost în regulă. 

Îi dădu la o parte braţul lui Ray şi se aşeză la masa din 
bucătărie, luând o înghiţitură mare de vin. 

— Adică, n-au spus nimic îngrijorător, doar că s-ar părea 
că Tom nu s-a acomodat chiar cum trebuie cu şcoala, nu la 
fel de bine precum ceilalţi copii, iar ei sunt un pic 
îngrijoraţi din cauza lui. 

— Şi profesorii ce au de gând să facă în privinţa asta? 

Ray scoase un pahar pentru vin din dulap, îl umplu şii 
se alătură lui Mags la masă. 

— Presupun că deja au vorbit cu el? 

— Aparent, Tom spune că totul e în regulă, spuse Mags 
ridicând din umeri. Doamna Hickson a încercat să facă tot 
posibilul să-l motiveze şi să-l determine să fie mai atent la 
ore, dar el nu vrea să spună nimic. Se întreabă dacă nu 
cumva este pur şi simplu o fire mai timidă. 

Ray pufni. 

— Timid? Tom? 

— Ei, exact, chiar aşa, răspunse Mags privindu-l. Chiar 
mi-ar fi prins bine să fi fost şi tu alături de mine, să ştii. 

— Mi-a ieşit complet din minte. Îmi pare foarte rău, 
Mags. Am avut parte de încă o zi grea, după care am 
trecut pe la bar şi am băut şi eu ceva repede. 

— Cu Stumpy? 

Ray încuviinţă. Mags avea o slăbiciune pentru Stumpy, 
care era naşul de botez al lui Tom, aşa că privea cu 
îngăduinţă băutele de după muncă ale lui Ray cu Stumpy, 
o îngăduinţă specifică unei soţii care ştie că trebuie să-i 
acorde soţului ei ceva „timp de petrecut cu băieţii”. Ray n- 


o mai menţionă însă şi pe Kate, deşi nu era sigur de ce. 

Mags oftă. 

— Ce-o să facem în continuare? 

— O să fie bine. N-ai ce face, e o şcoală nouă, iar pentru 
copii e o nouă lume, trecerea asta la gimnaziu. A fost cea 
mai importantă persoană din grupul lui pentru mult timp, 
iar acum stă alături de cei mai mari ca el. O să vorbesc eu 
cu el. 

— Nu-i ţine una din predicile tale moralizatoare. 

— N-am de gând să-i fac morală! 

— Tot ce-o să faci este să agravezi lucrurile. 

Ray îşi muşcă limba. El şi Mags erau o echipă unită, dar 
aveau atitudini foarte diferite atunci când venea vorba să 
se ocupe de educaţia copiilor. Mags era mult mai 
îngăduitoare cu copiii, mai înclinată să-i cocoloşească, în 
loc să-i lase să se descurce singuri. 

— N-o să-i ţin nicio predică, promise el. 

— Cei de la şcoală au sugerat să aşteptăm şi să vedem 
cum merg lucrurile pentru încă vreo două luni, după care 
să mai stăm puţin de vorbă la vreo câteva săptămâni după 
jumătatea semestrului. 

Mags îl privi cu subînţeles pe Ray. 

— Doar spune-mi data, zise el. Voi fi acolo sigur. 


SĂ 


Capitolul 6 


Farurile strălucesc pe asfaltul umed, lumina puternică îi 
orbeşte la fiecare câteva secunde. Oamenii se grăbesc pe 
caldarâmul alunecos; maşinile care trec pe şosea le aruncă 
stropi mărunți de apă pe pantofi. Frunzele pline de apă se 
lipesc de parapeti, culorile strălucitoare ale acestora devin 
maro opac. 

Un drum pustiu. 

Jacob aleargă. 

Scârţăitul cauciucurilor ude de la ploaie, bufnitura 
făcută de el atunci când izbeşte parbrizul şi trupul său 
care se rostogoleşte înainte să lovească asfaltul cu putere. 
Un parbriz aburit. Sângele care se adună sub capul lui 
Jacob. Respirația care pare un nor alb şi singuratic în aer. 


Ţipătul răzbate până la mine chiar şi prin somn, 
făcându-mă să sar de pe pernă, trează. Soarele încă nu s-a 
înălţat pe cer, dar lumina e aprinsă în dormitor: nu pot 
îndura întunericul care mă înconjoară. Inima îmi bubuie şi 
mă concentrez pentru a-mi domoli respiraţia. 

Inspiră, expiră. 

Inspiră, expiră. 

Tăcerea e mai mult apăsătoare decât liniştitoare, iar 
unghiile înfipte în carne îmi sapă urme ca de semilună în 
palme în timp ce aştept ca panica să se domolească. Visele 
îmi devin din ce în ce mai intense, mai aproape de 
realitate. Îl văd. Aud pocnetul greţos pe care îl scoate 
capul lui atunci când izbeşte asfaltul... 

Coşmarurile nu izbucnesc din prima, dar acum că au 
venit peste mine, nu se vor mai opri. Zac în pat în fiecare 
noapte, luptându-mă cu somnul şi rulând scenarii în minte 
precum în acele cărţi pentru copii în care poţi alege tu 
sfârşitul. Strâng puternic din ochi şi derulez în minte un 
sfârşit la alegere: cel în care ajungem cu cinci minute mai 
devreme, sau cu cinci minute mai târziu. Cel în care Jacob 
scapă cu viaţă şi chiar acum este în pat la el şi doarme, cu 


genele lui negre odihnindu-i-se pe obrajii rotunzi. Dar 
nimic nu se schimbă. In fiecare noapte îmi impun să mă 
trezesc mai devreme, de parcă dacă mi-aş întrerupe 
coşmarul aş putea, cumva, schimba şi realitatea. Dar se 
pare că deja a devenit un obicei şi, de câteva săptămâni 
încoace, mă trezesc în fiecare noapte de câteva ori din 
cauza unui trup mic ce se izbeşte de bara de protecţie a 
maşinii şi a ţipătului meu zadarnic, atunci când el se 
rostogoleşte şi se loveşte cu putere de şoseaua udă. 

M-am transformat într-o pustnică, izolată între zidurile 
de piatră ale acestei căsuțe, mă aventurez doar până la 
micul magazin din sat pentru a cumpăra lapte şi trăiesc 
aproape numai cu pâine prăjită şi cafea. De trei ori m-am 
hotărât să-i fac o vizită lui Bethan, la parcul de rulote; de 
trei ori m-am răzgândit. Îmi doresc să mă pot convinge să 
mă urnesc de aici. A trecut mult timp de când n-am mai 
avut un prieten şi a trecut la fel de mult de când am avut 
nevoie de unul. 

Imi strâng palma stângă într-un pumn, după care îmi 
deschid degetele înţepenite după somnul din timpul nopţii. 
Durerea nu prea-mi mai dă bătăi de cap, dar acum nu mai 
simt nimic cu palma, iar două degete mi-au rămas 
amorţite. Strâng pumnul pentru a scăpa de furnicăturile pe 
care le simt ca nişte ace. Ar fi trebuit să mă fi dus la spital, 
fireşte, dar mi s-a părut ceva lipsit de însemnătate faţă de 
ce i s-a întâmplat lui Jacob; durerea este o formă de 
pedeapsă pe deplin justificată. Aşa că, în schimb, mi-am 
bandajat rana cât de bine am putut, strângând din dinţi de 
fiecare dată când îmi scoteam bandajul de pe mâna cu 
pielea jupuită. Treptat, s-a vindecat: linia vieţii din palmă a 
rămas pe vecie ascunsă de o reţea de cicatrice. 

Imi scot picioarele de sub grămada de pături de pe pat. 
Sus nu am niciun fel de încălzire, iar pereţii lucesc din 
cauza condensului. Imi trag uşor pe mine pantalonii de 
trening şi o bluză verde-închis, lăsându-mi părul băgat pe 
sub guler, după care cobor la parter. Podeaua acoperită cu 
gresie rece mă face să icnesc şi iau o pereche de adidaşi în 
picioare, înainte de a trage zăvorul de la uşă, să o descui. 


— 56 — 


Întotdeauna am fost genul de persoană care se trezeşte 
devreme; mă ridicam din pat odată cu soarele, gata de 
lucru în atelierul meu. Mă simt pierdută fără munca mea, 
de parcă m-aş fâţâi de colo-colo, în căutarea unei noi 
identități. 

În timpul verii, pe-aici vor fi o mulţime de turişti, 
presupun. Nu la această oră şi probabil că nu atât de 
departe de mare, cum e casa mea, dar pe plajă vor fi cu 
siguranţă. Insă pentru moment îmi aparţine, iar 
singurătatea e liniştitoare. Un soare de iarnă lipsit de 
strălucire îşi face apariţia timid de după crestele stâncilor 
şi razele lui se lovesc de suprafaţa îngheţată a bălților care 
punctează cărarea ce merge de-a lungul coastei ce 
înconjoară golful. Încep să alerg, respiraţia mea lăsând în 
urmă un nor de aburi. In Bristol n-am alergat niciodată, 
dar aici mă mobilizez să alerg cale de kilometri întregi. 

Îmi sincronizez ritmul paşilor cu cel al bătăilor inimii şi 
alerg, fără să mă abat, drept spre mare. Adidaşii mei fac 
zgomot atunci când ating drumul plin de pietre, dar 
alergările mele din fiecare zi m-au făcut să devin mai 
sigură pe picioare. Cărarea care coboară spre plajă mi-a 
devenit acum atât de cunoscută încât aş putea să cobor pe 
ea şi legată la ochi, aşa că sar ultimii câţiva paşi până pe 
nisipul umed. După ce înconjor faleza ce împrejmuieşte 
golful, alerg uşor în jurul acestuia, până când linia 
stâncilor mă împinge spre mare. 

Refluxul e în punctul său maxim, iar pe nisip zace o 
grămadă de lemne şi de gunoaie zdrenţuite aduse de 
valuri, o linie în formă de cerc precum cel care se 
formează într-o cadă după ce te-ai spălat. Cotind şi 
îndepărtându-mă de faleză, măresc cadenţa paşilor şi 
sprintez prin apa puţin adâncă, nisipul ud parcă dorind să- 
mi înghită tălpile. Imi aplec capul pentru a mă feri de 
vântul muşcător şi mă lupt cu valurile, alergând cât pot de 
repede paralel cu ţărmul, până când plămânii mă ard şi îmi 
pot auzi sângele pompând şuierător în urechi. Pe măsură 
ce mă apropii de capătul plajei, stânca de acolo se înalţă 
amenințătoare deasupra mea, dar în loc să micşorez 


— 57 — 


viteza, eu accelerez. Vântul îmi biciuieşte părul şi mă 
loveşte cu el peste faţă, iar eu scutur din cap să-l dau lao 
parte. Alerg şi mai repede şi, în fracțiunea de secundă de 
dinaintea momentului în care ar trebui să mă izbesc de 
stânca ce mă aşteaptă, îmi întind mâinile în faţă şi mă 
lovesc puternic cu mâinile de piatra rece. Vie. Trează. 
Departe de coşmaruri. 

După ce adrenalina dispare, încep să tremur, şi mă 
întorc, mergând încet, pe drumul pe care am venit. Nisipul 
ud a înghiţit urma paşilor mei, şi nu a mai rămas nimic din 
adânciturile pe care le făcusem când alergasem între 
stânci. La picioarele mele găsesc o bucată de lemn adusă 
de valuri, pe care o ridic şi cu care încep să sap alene un 
şanţ în formă de cerc în jurul meu, dar nisipul de pe plajă 
se închide în urma lemnului chiar înainte ca eu să-l ridic de 
jos. Frustrată, merg câţiva paşi şi mă îndepărtez de zona 
cu nisip ud, iar acolo desenez cu băţul conturul unui alt 
cerc. Acum e mai bine. Simt dintr-odată dorinţa să-mi scriu 
numele în nisip, precum un copilaş aflat în vacanţă, şi 
zâmbesc la gândul meu inocent. Lemnul e greu de 
manevrat şi alunecos, dar termin de săpat literele şi mă 
ridic în picioare, pentru a-mi admira opera. Mi se pare 
ciudat să-mi văd numele scris cu atâta îndrăzneală şi 
neruşinare. Am fost invizibilă atât de mult timp, iar acum 
ce-am devenit? O sculptoriţă care nu mai sculptează. O 
mamă fără un copil. Literele nu sunt invizibile. Ele strigă la 
mine: sunt suficient de mari încât să poată fi zărite de sus 
de pe creastă. Simt cum mă cutremur din cauza fricii şi a 
nerăbdării. Mi-am asumat un risc, dar mă simt bine că am 
făcut-o. 


La capătul falezei se află un gard inutil, menit să le 
reamintească celor care se aventurează pe-aici să nu se 
apropie prea mult de marginea care se poate fărâmiţa în 
bucăţi. Ignor semnul şi păşesc peste sârmă, oprindu-mă la 
câţiva centimetri de golul de la picioarele mele. Întinderea 
de nisip se transformă încet din cenuşiu în auriu, pe 
măsură ce soarele se înalţă din ce în ce mai mult, iar 


— 58 — 


numele meu dansează în mijlocul plajei, provocându-mă 
să-l prind înainte să dispară. 

O să-i facă o poză înainte să vină fluxul şi să-l înghită cu 
totul, mă hotărăsc eu, pentru a putea imortaliza momentul 
în care m-am simţit plină de curaj. Alerg înapoi până la 
căsuţă să-mi iau aparatul foto. Paşii mei mi se par acum 
mai uşori şi-mi dau seama că e din cauză că mă îndrept 
către ceva şi nu fug de ceva. 

Acea primă fotografie nu reprezintă nimic special, 
încadrarea e total greşită, iar literele sunt prea departe de 
țărm. Alerg din nou în jos, spre plajă, străbătând 
întinderea netedă de nisip pe care sunt scrijelite nume din 
trecut, pentru a nu le lăsa să fie înghiţite de nisipul ud. 
Scriu altele şi mai sus, pe plajă; personaje din cărţi pe care 
le-am citit pe când eram copil sau nume pe care le-am 
îndrăgit din simplul motiv că îmi plăcea cum arăta 
alăturarea de litere din ele. Apoi îmi scot aparatul foto, 
ghemuindu-mă pe nisip pentru a găsi unghiul potrivit, 
încadrând cuvintele mai întâi alături de valuri, apoi alături 
de stânci, după care alături de o fâşie lată de cer albastru. 
În cele din urmă, încep să mă caţăr pe coasta abruptă până 
în vârful falezei, pentru a obţine ultimele cadre, 
balansându-mă periculos pe margine, încercând să ignor 
fiorul de teamă pe care mi-l provoacă. Plaja e acoperită cu 
însemne de diferite dimensiuni, asemănătoare cu 
mâzgălelile lipsite de sens ale unui nebun, însă pot vedea 
deja cum fluxul din ce în ce mai puternic începe să lingă 
literele, învolburând nisipul şi făcându-şi loc în sus pe 
plajă. Până seara, când valurile se retrag, la reflux, plaja 
va fi deja curățată, iar eu o voi putea lua de la capăt. 

Am pierdut noţiunea timpului, însă soarele e sus pe cer, 
iar eu probabil că am făcut deja o sută de poze cu aparatul 
foto. Nisipul umed mi s-a lipit de haine şi când îmi ating 
părul, acesta este ţeapăn din cauza sării. N-am mănuşi la 
mine, iar degetele îmi sunt atât de reci încât mă dor. O să 
mă duc acasă şi-o să fac o baie fierbinte, după care o să 
descarc pozele în laptop şi o să văd dacă o să găsesc ceva 
demn de a fi salvat. Simt un val de energie în mine; este 


Lpy 


pentru prima dată de când s-a petrecut accidentul când 
simt că ziua mea a avut un sens. 

Mă îndrept către căsuţă, dar, atunci când ajung la locul 
în care drumul se bifurcă, ezit. Mi-o imaginez pe Bethan la 
magazinul de lângă parcul de rulote şi felul în care îmi 
aduce aminte de sora mea. Simt cum mă apucă dorul de 
casă şi, înainte de a mă putea răzgândi, o iau pe cărarea ce 
duce către rulote. Ce motiv aş putea avea pentru vizita la 
magazin? N-am niciun ban la mine, aşa că nu mă pot 
preface că am venit după lapte sau după pâine. l-aş putea 
pune o întrebare, presupun, dar încerc să mă gândesc la 
ceva ce ar suna plauzibil. Orice mi-ar veni în minte, Bethan 
va şti că e doar un pretext. O să creadă că sunt o fiinţă 
jalnică. 

Determinarea mă părăseşte înainte să fac o sută de paşi 
şi, pe când ajung lângă rulote, mă opresc. Arunc o privire 
către magazin şi văd o siluetă prin fereastră - nu-mi pot da 
seama dacă e Bethan şi nu mai aştept să văd dacă am 
dreptate. Mă răsucesc şi o iau la fugă înapoi spre căsuţă. 

Ajung la Blaen Cedi şi scot cheia din buzunar, dar, 
atunci când pun mâna pe uşă, aceasta se mişcă puţin, şi 
atunci îmi dau seama că nu este încuiată. Uşa e veche şi 
nu te poţi baza pe mecanismul încuietorii: Iestyn mi-a 
arătat cum să trag de uşă şi cum să răsucesc cheia în aşa 
fel încât să se audă zgomotul specific de încuiere, dar de 
mai multe ori am petrecut chiar şi zece minute încercând 
s-o încui. Mi-a lăsat numărul lui, dar el nu ştie că mi-am 
aruncat telefonul pe drum. Există o linie telefonică trasă 
până la căsuţă, dar niciun aparat n-a fost instalat aici, aşa 
că va trebui să merg până în Penfach ca să găsesc o cabină 
telefonică şi să-l sun să-i spun să vină să repare broasca de 
la uşă. 

Am intrat doar de câteva minute, când, dintr-odată, se 
aude un ciocănit în uşă. 

— Jenna? Sunt Bethan. 

Mă tentează să nu mă mişc de unde sunt, însă 
curiozitatea îşi spune cuvântul şi simt un fior de nerăbdare 
atunci când deschid uşa. Deşi am căutat un loc în care să 


Z = a pa 


evadez, mă simt singură aici, în Penfach. 

— 'Ţi-am adus nişte plăcintă. 

Bethan ţine o farfurie acoperită cu un şervet şi intră în 
casă fără să mai aştepte o invitaţie. O aşază în bucătărie, 
alături de plita maşinii de gătit. 

— Mulţumesc. 

Încerc să găsesc un subiect de conversaţie, însă Bethan 
zâmbeşte doar. Îşi scoate haina grea din lână şi gestul 
acesta mă impulsionează. 

— Vrei o ceaşcă de ceai? 

— Dacă faci, da, spune ea. M-am gândit să trec pe la 
tine, ca să văd cum mai eşti. Chiar m-am întrebat dacă n-o 
să treci pe la mine înainte să vin eu încoace, dar ştiu cum 
este atunci când te stabileşti într-un loc nou. 

Priveşte de jur împrejurul căsuţei şi se opreşte din 
vorbit, studiind sufrageria, cu nimic diferită faţă de atunci 
când mi-o prezentase Iestyn prima dată. 

— N-am prea multe, spun eu, stânjenită. 

— Nimeni nu are, pe-aici prin împrejurimi, spune Bethan 
veselă. Atât timp cât ai un loc cald şi confortabil, asta e tot 
ce contează. 

Mă mişc prin bucătărie în timp ce ea vorbeşte, pregătind 
ceaiul, fiind mulţumită că am o ocupaţie, după care ne 
aşezăm amândouă la masa din lemn de pin, cu cănile în 
mână. 

— Ce zici de Blaen Cedi? 

— Este perfectă, spun eu. Este exact ce-mi trebuie. 

— Mică şi rece, vrei să spui? spune Bethan, zguduindu- 
se de râs şi împrăştiind astfel stropi de ceai peste buza 
cănii. 

Se şterge fără niciun rezultat pe pantaloni, în timp ce 
lichidul este absorbit de materialul pantalonilor, 
transformându-se într-o pată pe coapsă. 

— N-am nevoie de prea mult spaţiu, iar focul îmi ţine 
suficient de cald, surâd eu. Sincer, chiar îmi place. 

— Deci, care e povestea ta, Jenna? Cum de-ai ajuns să 
locuieşti în Penfach? 

— E foarte frumos aici, spun eu simplu, strângându-mi 


a | 


mâinile în jurul cănii şi privind în jos, la ceai, pentru a 
evita să întâlnesc privirea pătrunzătoare a lui Bethan. 

Nu mai insistă. 

— Destul de corect. Există şi locuri mai puţin plăcute, 
deşi în această perioadă a anului este cam sinistru pe aici. 

— Când începi să deschizi rulotele? 

— Deschidem de Paşti, spune Bethan, apoi totul va 
rămâne deschis în timpul lunilor de vară - n-o să mai 
recunoşti locul - după care închidem din nou pe la mijlocul 
lui octombrie. Să mă anunţi dacă o să-ţi vină rudele în 
vizită şi o să ai nevoie de o rulotă - n-o să reuşeşti 
niciodată să-i cazezi aici. 

— Foarte drăguţ din partea ta, dar nu aştept pe nimeni 
care să vină în vizită. 

— N-ai niciun fel de rude? 

Bethan priveşte direct către mine, iar eu mă trezesc că 
sunt incapabilă să-mi las privirea în jos. 

— Am o soră, recunosc eu, dar nu mai vorbim una cu 
cealaltă. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Ei, obişnuitele certuri dintre surori, spun eu încet. 

Chiar şi acum pot vedea chipul furios al lui Eve în timp 
ce mă imploră s-o ascult. Am fost prea mândră, acum îmi 
dau seama; prea orbită de dragoste. Poate că dacă aş fi 
ascultat-o pe Eve, lucrurile ar fi stat cu totul altfel. 

— Îţi mulţumesc pentru plăcintă, spun eu. Foarte drăguţ 
din partea ta. 

— N-ai pentru ce, spune Bethan, fără să pară deranjată 
că am schimbat subiectul. 

Îşi ia haina pe ea şi-şi înfăşoară de mai multe ori eşarfa 
în jurul gâtului. 

— La ce altceva sunt buni vecinii? Acum cred că n-o să 
mai stai pe gânduri şi o să treci pe la mine destul de 
curând. 

Nu e o întrebare, dar încuviinţez din cap. Ea mă fixează 
cu ochii ei căprui-închis şi eu mă simt dintr-odată ca şi cum 
aş fi din nou un copil. 

— O să trec, spun eu. Promit. Şi vorbesc serios. 


GI emă 


După ce pleacă Bethan, scot cardul de memorie şi 
descarc pozele în laptop. Majoritatea nu sunt bune de 
nimic, dar sunt şi vreo câteva care au imortalizat perfect 
scrisul din nisip, având în fundal un peisaj cu marea 
fioroasă, pe timp de iarnă. Pun ibricul pe plită pentru a mai 
face un pic de ceai, dar pierd noţiunea timpului şi-mi dau 
seama, jumătate de oră mai târziu, că apa încă n-a fiert, 
întind mâna doar ca să-mi dau seama că e rece ca gheaţa. 
Focul s-a stins din nou. Am fost aşa de absorbită de 
editarea pozelor încât nici n-am băgat de seamă că 
temperatura a tot scăzut, însă acum dinţii au început să-mi 
clănţăne şi nu mă mai pot opri din tremurat. Mă uit la 
plăcinta cu carne de pui adusă de Bethan şi simt cum 
stomacul începe să-mi chiorăie de foame. Ultima oară când 
mi s-a mai întâmplat asta mi-a luat două zile înainte să 
reuşesc să aprind focul din nou, iar inima îmi tresare la 
gândul că va trebui să trec din nou prin aceeaşi 
experienţă. 

Mă scutur ca să-mi revin. Când am devenit atât de 
vrednică de milă? Când mi-am pierdut abilitatea de a lua 
decizii, de a rezolva probleme? Sunt mai bună de-atât. 

— Chiar aşa, spun eu tare, glasul părând a suna ciudat 
în bucătăria goală. Hai să vedem cum rezolvăm chestia 
asta. 


Soarele se ridică deasupra sătucului înainte ca eu să mă 
încălzesc din nou. Genunchii mi-au înţepenit după cele 
câteva ore petrecute ghemuită pe podeaua din bucătărie şi 
am părut plin de funingine. Dar am o senzaţie de împlinire 
cum n-am mai avut de mult timp încoace, în timp ce aşez 
plăcinta adusă de Bethan în mijlocul plitei, ca s-o încălzesc. 
Nu-mi pasă că este mai degrabă vremea pentru micul 
dejun decât pentru cină, sau că junghiurile produse de 
foame au venit şi au trecut. Aranjez masa pentru cină şi 
savurez fiecare îmbucătură. 


Eee e 


Capitolul 7 


— Haideţi! strigă Ray din capul scărilor către Tom şi 
Lucy, privind la ceas pentru a cincea oară în tot atâtea 
minute. O să întârziem! 

De parcă dimineţile de luni nu erau suficient de 
stresante, Mags îşi petrecuse noaptea trecută la sora ei şi 
nu se întorcea acasă decât după prânz, aşa că Ray se 
descurcase de unul singur timp de douăzeci şi patru de 
ore. Le permisese copiilor - mai degrabă lipsit de 
înţelepciune, îşi dădea seama acum - să stea până târziu şi 
să urmărească un film, iar acum fusese nevoit să tragă 
până şi de Lucy, cea care ciripea întruna, pentru a o da jos 
din pat la ora şapte treizeci. Acum era opt şi treizeci şi 
cinci de minute şi trebuia să se grăbească. Ray trebuia să 
se prezinte în biroul şefei poliţiei la nouă şi jumătate, iar în 
ritmul ăsta urma ca la acea oră să se mai afle încă la baza 
scărilor şi să strige după copii. 

— Mişcaţi-vă odată! 

Ray o luă spre maşină şi porni motorul, lăsând uşa de la 
intrare să se legene, deschisă. Lucy ieşi în mare viteză, cu 
părul nepieptănat răvăşit pe chip, şi se strecură pe scaunul 
din faţă, alături de tatăl ei. Fusta ei bleumarin de la 
uniforma şcolară era şifonată, iar o şosetă lungă până la 
genunchi îi căzuse deja până în jurul gleznei. Un minut mai 
târziu apăru şi Tom păşind agale, cu cămaşa scoasă din 
pantaloni şi fluturând bătută de vânt. Işi ţinea cravata în 
mână şi nu arăta deloc dornic să şi-o pună la gât. Se afla în 
mijlocul unei perioade de creştere bruşte şi se descurca 
foarte greu cu nou apăruta înălţime în plus, iar capul şi-l 
ţinea permanent înclinat, cu umerii cocoşaţi. Ray lăsă 
geamul în jos. 

— Uşa, Tom! 

— Ce? 

Tom se uită la Ray. 

— Uşa de la intrare? 

Ray îşi încleştă pumnii. Cum se descurca Mags cu ei în 


— 64 — 


fiecare zi fără să-şi iasă din fire, el, unul, nu putea să-şi dea 
seama. Lista lucrurilor pe care trebuia să le ducă la bun 
sfârşit îi mai plutea încă în minte şi i-ar fi prins foarte bine 
dacă n-ar fi trebuit să facă toate astea tocmai astăzi. 

— Oo. Tom se întoarse încet până la uşă şi o închise cu 
un bubuit puternic. Se aşeză pe locul din spate. Cum se 
face că Lucy stă în faţă? 

— E rândul meu. 

— Ba nue. 

— Bae. 

— Ajunge! răcni Ray. 

Nimeni nu mai spuse nimic, iar În momentul în care 
terminaseră de străbătut drumul care le lua doar cinci 
minute până la şcoala lui Lucy, tensiunea lui Ray revenise 
la normal. Îşi parcă Fordul Mondeo pe locul marcat cu 
zigzaguri galbene şi o conduse pe Lucy până în fața sălii de 
clasă, sărutând-o pe frunte şi întorcându-se înapoi chiar la 
timp pentru a se întâlni cu femeia care-i nota numărul de 
înmatriculare. 

— A, tu erai! zise ea, atunci când el ajunse lângă maşină 
aproape pierzându-şi echilibrul. 

Femeia dădu din deget dojenitor. 

— Aş fi crezut că tu ştii mai bine cum să parchezi, 
inspectore. 

— Scuze, spuse Ray. O treabă urgentă. Ştii şi tu cum e. 

O lăsă bătând cu pixul în carneţel. Ai naibii, mafioţii 
ăştia de la Asociaţia de părinţi şi profesori?, se gândi el. Au 
prea mult timp liber, asta e problema lor. 

— Deci, începu Ray, aruncând o privire spre locul de 
lângă el, unde Tom se strecurase de îndată ce Lucy 
coborâse din maşină, iar acum se holba pe fereastră, 
netulburat. Cum merge şcoala? 

— Bine. 

Profesoara lui spunea că lucrurile stăteau cam la fel cu 
el, nici nu se înrăutăţiseră, nici nu se îmbunătăţiseră. El şi 
Mags fuseseră la şcoală şi ascultaseră un raport despre un 
băiat care nu avea niciun prieten, care nu depunea decât 


2 PTA = Parents-Teachers Association. 
— 65 — 


un efort minim la ore şi care nu încerca absolut deloc să 
facă vreun progres. 

— Doamna Hickson spune că se va deschide un club de 
fotbal la care te poţi antrena în fiecare după-amiază de 
miercuri. Nu ţi-ar plăcea? 

— Nu prea. 

— Eu am fost un jucător destul de bun pe vremea mea - 
poate că ai moştenit şi tu câte ceva de la mine, ei, ce spui? 

Chiar şi fără să se uite la Tom, Ray îşi putea da seama că 
băiatul îşi dădea ochii peste cap, şi tresări când îşi dădu 
seama cât de mult semăna şi el acum cu tatăl său. 

Tom îşi băgă căştile în urechi. 

Ray oftă. Pubertatea îi transformase fiul într-un 
adolescent morocănos şi nu foarte dornic de comunicare 
cu cei din jur, iar lui îi era groază de zilele în care şi cu 
fiica sa se va întâmpla acelaşi lucru. N-ar fi trebuit să aibă 
un copil favorit, însă el avea o slăbiciune faţă de Lucy, care 
ajunsese la nouă ani şi încă îşi mai dorea ca el s-o alinte şi 
să-i spună o poveste înainte de culcare. Chiar şi înainte ca 
Tom să intre în perioada adolescenţei, el şi cu tatăl său se 
mai ciondăneau din când în când. Prea asemănători, 
spunea Mags, deşi Ray nu vedea deloc vreo asemănare. 

— Mă poţi lăsa aici, spuse Tom, desfăcându-şi centura 
de siguranţă în timp ce maşina încă nu oprise. 

— Dar suntem la două străzi distanţă de şcoală. 

— Tată, e în regulă. O să merg pe jos. 

Întinse mâna pentru a deschide uşa şi pentru o clipă Ray 
se gândi că are de gând să se arunce pur şi simplu din 
maşină. 

— Bine, am înţeles! 

Ray opri maşina lângă trotuar, ignorând complet 
indicatoarele rutiere pentru a doua oară în acea dimineaţă. 

— Ştii că oricum n-o să mai reuşeşti să fii acolo când se 
face prezenţa, nu-i aşa? 

— Ne vedem mai târziu! 

Şi, cu asta, Tom dispăru, trântind uşa de la maşină şi 
strecurându-se printre maşinile care treceau pe şosea, 
pentru a o traversa. Ce Dumnezeu se întâmplase cu fiul 


— 66 — 


său cel amabil şi vesel? Oare felul lui evaziv de-a se purta 
era doar un ritual de trecere la adolescenţă - sau mai era 
şi altceva? Ray scutură din cap. Ai crede că a avea copii ar 
fi la fel ca o plimbare prin parc în comparaţie cu 
rezolvarea unei anchete complexe, însă el ar fi preferat 
oricând să interogheze un suspect decât să aibă o discuţie 
cu Tom. Şi ar obţine şi un rezultat mult mai satisfăcător, se 
gândi el, crispându-se. Slavă Domnului că Mags îi va lua ea 
pe copii de la şcoală. 

Până când a ajuns la cartierul general, Ray a trebuit să 
şi-l scoată pe Tom din minte. Nu era nevoie să fii un geniu 
ca să-ţi dai seama de ce voia comandantul poliţiei să-l 
vadă. Accidentul cu autor necunoscut era deja vechi de 
şase luni şi ancheta trebuia pusă în stand-by. Ray se aşeză 
pe un scaun aflat în afara biroului căptuşit cu lambriu din 
stejar, iar secretara îi adresă un surâs înţelegător. 

— Termină de vorbit la telefon şi te primeşte, spuse ea. 
Nu mai durează mult. 

Comandantul Olivia Rippon era o femeie genială, dar şi 
înfricoşătoare. Avansând rapid pe scara ierarhică, ea 
fusese şefa Forţei Poliţieneşti a comitatelor Avon şi 
Somerset? timp de şapte ani. La un moment dat chiar se 
vorbea despre promovarea ei în funcţia de comisar-şef al 
Poliţiei Metropolitane, dar Olivia alesese, „din motive 
personale”, să rămână în biroul ei, acolo unde găsea o 
mare plăcere să-i reducă la nişte rămăşiţe vrednice de milă 
pe ofiţerii mai în vârstă în cadrul şedinţelor lunare de 
evaluare. Era una din acele femei care se născuseră pentru 
uniformă; îşi purta părul castaniu-închis strâns într-un coc 
şi-şi ascundea picioarele groase cu ciorapi negri opaci. 

Ray îşi frecă palmele de pantaloni pentru a se asigura că 
sunt perfect uscate. Auzise un zvon cum că şefa blocase 
odată avansarea unui agent foarte promiţător la gradul de 
inspector din cauză că palmele umede de transpiraţie ale 
bietului om nu „inspirau încredere”. Ray n-avea idee dacă 
era sau nu adevărat, dar nu avea de gând să-şi asume 


3 În jurisdicţia cărora se află şi oraşul Bristol, în care se desfăşoară 
povestea de faţă. 
— 67 — 


niciun risc. S-ar fi putut descurca cu salariul său de 
inspector, însă erau un pic cam strâmtoraţi. Mags tot 
insista că avea de gând să devină profesoară, dar Ray îşi 
făcuse nişte calcule şi, dacă ar fi reuşit să mai obţină vreo 
două promovări, atunci ar fi avut banii necesari pentru ca 
ea să nu mai fie nevoită să lucreze. Ray se gândi la haosul 
din fiecare dimineaţă şi îşi spuse că Mags deja făcea mai 
mult decât trebuia - n-ar fi trebuit să fie nevoie ca ea să-şi 
ia un serviciu doar pentru ca ei să-şi permită câteva 
extravaganţe în plus. 

— Acum poţi intra, spuse secretara comandantului. 

Ray trase adânc aer în piept şi împinse uşa. 

— Bună dimineaţa, doamnă. 

Urmă o pauză, în timp ce comandantul nota ceva de zor 
într-un carnet cu tradiționalul ei scris de mână greu de 
descifrat. Ray se îndepărtă agale de uşă şi se prefăcu că 
admiră numeroasele diplome şi fotografii care decorau 
pereţii. Mocheta de culoare bleumarin era mai groasă şi 
mai pufoasă decât cea care se găsea în restul clădirii, iar o 
masă de conferinţe enormă ocupa o jumătate din cameră. 
În capătul mai îndepărtat stătea Olivia Rippon, aşezată la 
un birou mare şi curbat. În sfârşit, se opri din scris şi-şi 
ridică privirea. 

— Vreau să închizi cazul accidentului din Fishponds. 

Era clar că nu avea să i se ofere ocazia să stea la 
discuţii, aşa că Ray apucă scaunul cel mai apropiat de 
Olivia şi se aşeză pe el chiar şi-aşa. Ea ridică o sprânceană, 
dar nu zise nimic. 

— Cred că dacă am mai avea puţin timp... 

— Aţi avut suficient timp, spuse Olivia. Cinci luni şi 
jumătate, mai exact. E o ruşine, Ray. De fiecare dată când 
Post publică una din aşa-numitele noutăţi ale tale, nu se 
reaminteşte decât de încă un caz pe care poliţia nu 
reuşeşte să-l rezolve. Consilierul municipal Lewis m-a 
sunat azi-noapte: vrea să îngropăm cazul, şi tot asta vreau 
şi eu. 

Ray simţi cum îl cuprinde furia. 

— Nu Lewis este cel care s-a opus cererii rezidenţilor ca 


ERE ele 


viteza din cartierele rezidenţiale să fie scăzută la treizeci 
de kilometri la oră? 

Urmă o mică pauză, şi Olivia îi aruncă o privire de 
gheaţă. 

— Închide-l, Ray. 

Se priviră unul pe celălalt peste biroul din lemn de nuc 
atent finisat, fără să vorbească. Surprinzător, Olivia fu cea 
care cedă prima, rezemându-se de spătarul scaunului ei şi 
aşezându-şi în faţă mâinile cu degetele împletite. 

— Eşti un inspector excepţional de bun, Ray, iar 
tenacitatea ta îţi face cinste. Dar, dacă vrei să avansezi, va 
trebui să accepţi că lucrul în poliţie ţine la fel de mult de 
politică pe cât ţine şi de anchetarea unei crime. 

— Înţeleg asta, doamnă, răspunse Ray, forţându-se să-şi 
ţină sub control frustrarea din voce. 

— Bun, zise Olivia, scoțând capacul de la pix şi întinzând 
mâna după următorul act care o aştepta în tăviţă. Atunci 
ne-am înţeles. Cazul va fi închis astăzi. 


Pentru prima dată Ray se bucura de aglomeraţia din 
trafic care-l făcea să întârzie în timp ce se întorcea către 
clădirea DIC. Nu era deloc nerăbdător să-i spună noutăţile 
lui Kate şi se întreba de ce gândul ăsta era ceea ce-l 
preocupa cel mai mult în aceste momente. Poate din cauză 
că ea era încă nouă în cadrul DIC, presupunea el: ea încă 
nu trecuse prin frustrarea cauzată de închiderea unui caz 
în care se investiseră atât de multe resurse. Stumpy avea 
să fie mult mai puţin afectat. 

De îndată ce ajunse la secţie, îi chemă pe toţi în birou. 
Kate intră prima, ţinând o cană de cafea în mână, pe care o 
aşeză lângă computerul lui, acolo unde mai erau deja alte 
trei care-l aşteptau, fiecare pe jumătate plină cu cafea 
neagră şi rece. 

— Sunt aici de săptămâna trecută? 

— Mda - omul de serviciu a spus că refuză să le mai 
spele. 

— Nu mă surprinde. Ai putea să le speli tu însuţi, să ştii. 

Kate se aşeză pe scaun, în timp ce Stumpy tocmai intra 


şi-l saluta din cap pe Ray. 

— Îţi aduci aminte de maşina pe care au văzut-o Brian şi 
Pat pe camerele de supraveghere din jurul locului 
accidentului? spuse Kate, de îndată ce Stumpy se aşeză şi 
el pe scaun. Cea care părea că se îndepărtează în mare 
grabă, pentru a scăpa de-acolo? 

Ray încuviinţă din cap. 

— Nu ne putem da seama ce model de maşină este din 
înregistrările pe care le avem, aşa că aş vrea să i le arătăm 
lui Wesley. Dacă nu vom obţine un rezultat bun, măcar 
vom elimina şi pe asta de pe lista cu probe. 

Wesley Barton era un individ anemic şi costeliv care, nu 
se ştia cum, obținuse recunoaşterea ca expert al poliţiei în 
studierea materialelor înregistrate de camerele video de 
supraveghere. Lucrând într-un subsol fără ferestre aflat 
într-o clădire prăfuită de pe Redland Road, el folosea o 
impresionantă varietate de echipamente pentru a 
îmbunătăţi imaginile surprinse de camerele de 
supraveghere, până când acestea deveneau suficient de 
clare pentru a fi folosite ca probe în justiţie. Ray 
presupunea că Wesley era curat, având în vedere 
colaborarea lui cu poliţia, dar exista ceva ce-l nemulţumea 
la tot acest aranjament, ceva ce-l făcea uneori pe Ray să 
simtă fiori reci. 

— Îmi pare rău, Kate, dar nu pot autoriza bugetul 
necesar pentru asta, zise Ray. 

Detesta faptul că trebuia să-i spună că toată munca grea 
depusă de ea urma să fie brusc întreruptă. Wesley era 
scump, dar era şi bun, iar Ray era impresionat de 
asocierea la care se gândise Kate. Nu-i plăcea că trebuia 
să admită, chiar şi numai faţă de el însuşi, că până şi el se 
luase cu alte treburi în ultimele săptămâni. Toată treaba 
asta cu Tom îi abătuse atenţia, şi pentru o clipă simţi o 
undă de nemulţumire la adresa fiului său. Era ceva 
impardonabil să lase viaţa particulară să-i afecteze 
serviciul, mai ales un caz atât de important cum era 
acesta. Nu că ar fi contat, se gândi el cu amărăciune, acum 
că şefa îi dăduse un ordin oficial. 


— 70 — 


— Nu e un cost foarte mare, spuse Kate, am vorbit deja 
cu el şi... 

Ray o opri. 

— Nu mai pot autoriza bugetul pentru nimic, spuse el pe 
un ton serios. 

Stumpy se uită la Ray. Făcea meseria asta de suficient 
timp pentru a-şi da seama ce urma să spună. 

— Şefa mi-a spus să închidem ancheta, spuse Ray, 
continuând să o privească pe Kate. 

Urmă o pauză scurtă. 

— Sper că i-ai spus unde-şi poate băga ordinul. Kate 
râse, dar nimeni nu i se alătură. 

Se uita de la Ray la Stumpy şi înţelese în sfârşit cum 
stăteau lucrurile. 

— Vorbeşti serios? Renunţăm la tot, pur şi simplu? 

— Nu avem la ce să renunţăm, spuse Ray. Nu mai putem 
face absolut nimic. N-ai obţinut niciun rezultat urmărind 
pista cu carcasa de la farul de ceaţă... 

— Există vreo douăsprezece sau chiar mai multe 
înregistrări care încă nu au fost verificate, spuse Kate. Nu 
ti-ar veni să crezi câţi mecanici nu ţin o evidenţă a 
reparațiilor pe care le fac. Asta nu înseamnă că n-o să fiu 
în stare să le dau de urmă, doar că mai am nevoie de timp. 

— Irosim degeaba resursele, zise Ray cu blândeţe. 
Câteodată trebuie să ştii când să te opreşti. 

— Am făcut tot ce ne-a stat în putinţă, spuse Stumpy, 
dar e ca şi cum am căuta acul în carul cu fân. Niciun 
număr de înregistrare, nicio culoare, niciun model al 
maşinii: avem nevoie de mai mult, Kate. 

Ray îi era recunoscător lui Stumpy pentru că-l susţinea. 

— Şi nu mai avem nimic altceva, spuse el. Aşa că mă tem 
că trebuie să tragem linie şi să închidem ancheta 
deocamdată. Evident, dacă va apărea ceva nou şi folositor, 
atunci vom începe din nou căutările, dar altfel... se 
întrerupse, conştient că vorbea exact la fel ca într-una din 
conferințele de presă ale şefei. 

— Totul se reduce la politică, nu-i aşa? zise Kate. Şefa 
spune „săriţi” şi noi spunem „Cât de sus?” 


e Pl 


Ray îşi dădu seama că ea acum lua totul în mod 
personal. 

— Hai, Kate, eşti de suficient de mult timp în branşă 
pentru a şti că uneori trebuie să iei decizii dificile. Se opri 
brusc, nedorind să dea impresia că-i vorbeşte de sus. Uite, 
au trecut aproape şase luni şi încă n-am obţinut nimic 
concret care să ne permită să continuăm. Niciun martor, 
nimic de la patolog, nimic, nimic. Am putea aloca toate 
resursele din lume pentru asta şi tot n-am avea nicio pistă 
cu ajutorul căreia să putem continua. Îmi pare rău, dar mai 
avem şi alte investigaţii pe cap, alte victime pentru care să 
luptăm. 

— Ai încercat măcar? zise Kate, cu obrajii roşii de furie. 
Sau te-ai trântit doar pe spate? 

— Kate, o avertiză Stumpy, trebuie să te calmezi. 

Ea îl ignoră şi îl privi sfidătoare pe Ray. 

— Presupun că trebuie să iei în considerare şi 
promovarea ta. Nu ti-ar servi la nimic dacă te-ai pune 
contra unei decizii a şefei, nu? 

— Nu are nimic de-a face cu asta! 

Ray încerca să rămână calm, însă rostise replica mai 
tare decât intenţionase. Se uitau unul la celălalt. Îl vedea 
cu coada ochiului pe Stumpy, care aştepta să vadă ce se va 
mai întâmpla în continuare. Ray trebuia să-i spună lui Kate 
să iasă afară din biroul lui. Să-i reamintească faptul că ea 
este un agent într-o agenţie DIC foarte aglomerată şi că 
dacă şefa ei a spus că un caz trebuie închis, atunci cazul 
acela se închide. Şi gata. Deschise gura, dar nu reuşi să 
spună nimic. 

Problema era că ea avea perfectă dreptate. Ray nu-şi 
dorea nici el să închidă cazul accidentului cu autor 
necunoscut, nu mai mult decât Kate, şi fusese o vreme 
când i-ar fi ţinut piept şefei şi şi-ar fi susţinut cazul aşa 
cum o făcea Kate acum. Poate că se înmuiase între timp, 
sau poate că ea avea dreptate: poate că îşi punea prea 
mult speranţele într-o promovare. 

— Ştiu că e greu atunci când ai depus un efort atât de 
mare pentru cazul ăsta, spuse el încet. 


— Nu e doar munca - Kate aţinti cu degetul fotografia 
lui Jacob de pe perete - mai e şi băieţelul acesta. Totul 
pare foarte greşit. 

Ray îşi aduse aminte de mama lui Jacob stând pe 
canapea, cu durerea întipărită pe faţă. Nu putea aduce 
niciun contraargument la spusele lui Kate, şi nici nu 
încercă să o facă. 

— Chiar îmi pare foarte rău. 

Işi drese glasul şi încercă să se concentreze la altceva. 

— Cu ce cazuri se mai ocupă echipa în momentul de 
faţă? îl întrebă el pe Stumpy. 

— Malcolm e la tribunal toată săptămâna pentru 
afacerea Grayson şi mai are şi dosarul referitor la cazul 
acela de vătămare corporală gravă, de pe Queen's Street - 
procurorul are de gând să formuleze acuzaţia. Eu lucrez la 
detaliile referitoare la jafurile de la Co-op, iar Dave a fost 
trimis să vorbească despre pericolele la care te expui dacă 
deţii arme albe. Astăzi este în vizită la un liceu şi vorbeşte 
despre „responsabilităţile din cadrul comunităţii”. 

Stumpy murmură termenul de parcă ar fi fost o 
înjurătură, iar Ray începu să râdă. 

— Trebuie să te mai modernizezi şi tu, Stumpy. 
zise Stumpy. N-o să-i oprească să mai poarte cuțite la ei. 

— Ei, poate că nu, dar trebuie să încercăm, cel puţin, 
spuse Ray, făcând o notiţă în agendă, pentru mai târziu. 
Anunţă-mă dacă apare ceva nou înainte de şedinţa de 
mâine dimineaţă, da? Şi mi-ar plăcea să aud ideile tale în 
legătură cu predarea armelor albe care să coincidă cu 
perioada  vacanţelor şcolare. Hai să încercăm să 
îndepărtăm cât mai multe de pe stradă. 

— S-a făcut! 

Kate se holba la podea, jupuindu-şi pieliţele din jurul 
unghiilor. Stumpy o împunse uşor cu degetul mare de la 
mână, iar ea se întoarse ca să se uite la el. 

— Sendviş cu bacon? zise el încet. 

— N-o să mă facă să mă simt mai bine, murmură Kate. 

— Nu, continuă Stumpy, dar m-ar putea face pe mine să 


E ie pie 


mă simt mai bine dacă n-o să-ţi petreci toată dimineaţa cu 
faţa unui buldog care-a înghiţit o viespe. 

Kate râse, dar era un râs cam forţat. 

— Ne vedem acolo. 

Urmă o pauză, iar Ray îşi dădu seama că ea aştepta ca 
Stumpy să iasă din încăpere. Închise uşa şi se întoarse la 
birou, aşezându-se pe scaun şi încrucişându-şi braţele. 

— Eşti bine? 

Kate încuviinţă din cap. 

— Vreau să-mi cer scuze, n-ar fi trebuit să-ţi vorbesc aşa 
cum am făcut-o. 

— Am păţit şi mai rău, zise Ray cu un rânjet. 

Kate nu zâmbi şi el îşi dădu seama că ea nu se afla în 
dispoziţia necesară să facă glume. 

— Ştiu că ancheta asta înseamnă foarte mult pentru 
tine, zise el. 

Kate se uită din nou la fotografia lui Jacob. 

— Mă simt de parcă l-aş fi dezamăgit. 

Ray se simţea şi el ca şi cum propria lui formă de 
apărare se prăbuşise. Era adevărat, îl dezamăgiseră, dar 
nu ar fi ajutat-o cu nimic pe Kate dacă i-ar fi spus asta. 

— Ai făcut tot ce-ai putut, spuse el. Tot ce-a fost posibil. 

— Şi totuşi n-a fost suficient, nu? 

Se întoarse să se uite la Ray şi el scutură din cap. 

— Nu. N-a fost suficient. 

Kate ieşi din birou, închizând uşa în urma ei, iar Ray 
bătu tare cu degetul în tăblia biroului. Pixul i se rostogoli 
de-a lungul biroului şi căzu pe podea. Se lăsă pe spate în 
scaun şi-şi încrucişă degetele la ceafă. Părul începea să i 
se rărească şi închise ochii, simțindu-se dintr-odată foarte 
bătrân şi foarte obosit. Ray se gândi la ofiţerii mai în 
vârstă cu care se intersecta zi de zi, majoritatea mai mari 
decât el, dar şi câţiva mai tineri, cu toţii avansând cu 
rapiditate, fără să se oprească. Oare avea el energia 
necesară pentru a concura cu ei? Oare chiar îşi dorea 
asta? 

Cu ani în urmă, când Ray intrase în serviciu, totul 
păruse foarte simplu. Bagă-l pe tipul cel rău după gratii şi 


ERE RE 


asigură-te că cetățenii cinstiţi sunt în siguranţă. 
Colectează probele de la scenele unde cineva fusese 
înjunghiat sau atacat; de la scenele unor violuri sau ale 
unor jafuri violente, şi asigură-te că faci treabă bună şi că 
lumea devine mai sigură. Dar oare el chiar făcea toate 
astea? Blocat în biroul lui de la opt dimineaţa până la opt 
seara aproape în fiecare zi, ieşind pe teren doar atunci 
când se sătura să se mai ocupe de toate acele hârţoage; 
forţat să respecte cu sfinţenie dorinţele şefilor, chiar şi 
atunci când acestea se băteau cap în cap cu toate 
convingerile sale. 

Ray se uită la dosarul lui Jacob, înţesat de urmărirea 
unor piste care nu au dus nicăieri şi de cercetări lipsite de 
rezultate. Se gândi la amărăciunea de pe chipul lui Kate, la 
dezamăgirea ei că el nu se luptase mai mult să-i schimbe 
decizia şefei, iar el detesta faptul că ea se gândea acum că 
o dezamăgise. Dar cuvintele şefei lui încă îi mai răsunau în 
urechi, iar Ray era suficient de chibzuit încât să nu treacă 
peste ordinele ei directe, indiferent cât de furioasă era 
Kate din această cauză. Luă dosarul lui Jacob şi-l aşeză 
hotărât în sertarul de jos al biroului său. 


— 75 — 


Capitolul 8 


Amenințarea ploii plutea în văzduh încă de când 
coborâsem pe cărarea către plajă în zori, aşa că mi-am tras 
gluga pentru a mă feri de primii stropi. Deja făcusem 
pozele pe care mi le dorisem, iar plaja era acoperită de 
cuvinte. Imi plăcea să păstrez nisipul din jurul cuvintelor 
neted şi neatins şi deveneam din ce în ce mai pricepută cu 
camera foto. Am studiat fotografia ca parte a cursurilor de 
artă, însă sculptura a fost marea mea pasiune 
dintotdeauna. Acum mă bucur de faptul că pot redescoperi 
aparatul foto, că mă pot juca cu setările lui în funcţie de 
lumina de afară şi că îl pot purta cu mine peste tot, 
devenind astfel o parte din mine, la fel cum se întâmpla 
odată cu bucăţile de lut cu care lucram. Şi, deşi mâna îmi 
pulsează după o zi întreagă de ţinut camera, încă mai am 
suficientă putere în ea încât să mai pot face poze. M-am 
obişnuit să vin aici jos în fiecare dimineaţă, cât nisipul mai 
este încă suficient de ud încât să poată fi modelat, însă 
deseori mă întorc aici şi după-amiaza, atunci când soarele 
se află în cel mai înalt punct al său. Am început să 
memorez orele la care au loc fluxul şi refluxul şi pentru 
prima dată de la accident încoace încep să mă gândesc la 
viitor; abia aştept să vină vara, ca să văd soarele de pe 
plajă. Parcul de rulote s-a deschis acum pentru sezonul 
turistic, iar Penfachul este plin de oameni. Găsesc că este 
foarte ciudat de cât de „locală” am devenit deja: mormăi 
din cauza năvalei turiştilor; sunt cam posesivă cu plaja 
mea cea liniştită. 

Nisipul se umple de pete din cauza ploii, iar mareea care 
se tot umflă începe să şteargă urmele pe care le-am făcut 
în nisipul ud în partea de jos a plajei, îndepărtând ce-mi 
ieşise şi ce greşisem, deopotrivă. A devenit o rutină să 
încep fiecare zi scriindu-mi numele aproape de țărm, după 
care mă trec fiori reci văzându-l supt de valurile mării. 
Chiar dacă pozele cu truda mea de dimineaţă se află în 
siguranţă în aparatul meu foto, nu sunt obişnuită cu 


— 76 — 


această lipsă de continuitate. Nu există niciun bulgăre de 
lut asupra căruia să pot reveni de mai multe ori, 
perfecţionându-i conturul, scoțând la iveală adevărata lui 
formă. Forţată fiind de împrejurări să lucrez foarte repede, 
găsesc tot acest proces deopotrivă încântător şi obositor. 

Ploaia e persistentă şi-şi face loc prin haina mea, 
scurgându-se totodată şi în cizme. Când mă răsucesc să 
plec de pe plajă, văd un bărbat care păşeşte către mine, 
având alături un câine masiv care sare întruna. Imi ţin 
respiraţia. E încă departe de mine şi nu-mi pot da seama 
dacă chiar vine spre mine, sau dacă pur şi simplu se 
îndreaptă către mare. Simt un gust metalic în gură şi-mi 
ling buzele, căutând umezeală, dar negăsind decât sarea 
ce s-a adunat pe ele. L-am mai văzut şi înainte pe acest 
bărbat, alături de câinele lui: i-am privit de sus de pe 
faleză, ieri dimineaţă, până când au plecat de acolo, lăsând 
din nou plaja pustie. In ciuda hectarelor întregi de spaţiu 
deschis, mă simt captivă, şi încep să mă plimb de-a lungul 
marginii apei, de parcă întotdeauna am avut intenţia să 
parcurg acest traseu. 

— Neaţa! 

Îşi modifică încet traiectoria, până când începe să 
meargă paralel cu mine. 

Nu pot spune nimic. 

— Ce zi minunată pentru o plimbare, spune el, 
ridicându-şi faţa spre cer. 

Cred că are în jur de cincizeci de ani: păr cenușiu ce se 
iţeşte de sub o pălărie cernită, o barbă tăiată îngrijit, care-i 
acoperă jumătate de faţă. 

Expir încet. 

— Trebuie să mă întorc înapoi, spun eu evaziv. Trebuie 
să... 
— Să ai o zi frumoasă! 

Bărbatul încuviinţează încet din cap şi-şi strigă câinele, 
iar eu mă întorc înspre uscat şi încep să alerg uşor spre 
faleză. La jumătatea plajei mă întorc ca să verific ce se 
întâmplă în spatele meu, dar bărbatul este tot acolo, la 
marginea apei, aruncând un băț în apă pentru câinele său. 


Ip 


Bătăile inimii încep să revină la normal, iar acum mă simt 
ca o proastă. 

Atunci când ajung în vârful falezei sunt deja udă până la 
piele. Mă hotărăsc să-i fac o vizită lui Bethan, păşind 
repede şi decisă în direcţia parcului de rulote înainte să 
mă pot răzgândi. 

Bethan mă salută, cu un zâmbet larg pe faţă. 

— Pun apă la fiert. 

Se grăbeşte să ajungă în partea din spate a magazinului, 
continuând să monologheze pe un ton vesel despre 
prognoza meteo, despre ameninţarea cu suspendarea 
autobuzului care trece pe aici şi despre gardul rupt al lui 
Iestyn, care a avut ca rezultat faptul că şaptezeci de capre 
au scăpat afară azi-noapte. 

— Alwen Rees n-a fost chiar mulţumit de asta, ascultă- 
mă pe mine! 

Încep să râd - mai puţin din cauza poveştii înseşi şi mai 
mult din cauza felului în care o spune Bethan, care se 
foloseşte de gesturi exagerate ale mâinilor, ceea ce 
sugerează naturaleţea unui om născut pentru aşa ceva. Mă 
plimb prin magazin, în timp ce ea termină de pregătit 
ceaiul. Podeaua este din beton, iar pereţii sunt daţi cu var, 
cu poliţe care acoperă două laturi ale încăperii. Prima dată 
când am venit aici erau goale: acum sunt înţesate cu tot 
felul de cutii de cereale, cutii de conserve, fructe 
proaspete şi legume, gata pregătite pentru turişti. O 
vitrină frigorifică încăpătoare adăposteşte câteva cutii cu 
lapte şi alte produse proaspete. Iau şi eu puţină brânză. 

— E brânză de capră adusă de Iestyn, spune Bethan. Ia-o 
acum, cât mai poţi - dispare imediat în timpul sezonului 
turistic, când suntem foarte aglomeraţi. Acum, vino şi ia 
loc aici, lângă radiator, şi spune-mi cum te descurci acolo. 

O pisicuţă negru cu alb miaună pe lângă gleznele ei, iar 
ea o ridică de jos şi şi-o aşază în jurul umerilor. 

— Nu vrei o pisică să-ţi ţină de urât, aşa-i? Am trei 
pisicuţe de-astea micuţe pe care vreau să le dau - 
prinzătoarea noastră de şoareci a fătat acum vreo câteva 
săptămâni. Dumnezeu ştie cine ar putea fi tatăl. 


E: pes 


— Nu, mulţumesc. 

Pisicuţa este incredibil de drăgălaşă: un ghem de blană 
cu o coadă permanent în mişcare, ca un metronom. 
Vederea ei îmi provoacă o amintire uitată, care ameninţă 
să iasă la suprafaţă, aşa că mă fac mică în scaun. 

— Nu prea eşti genul care iubeşte pisicile? 

— N-aş putea avea grijă de una, spun eu. Nu pot avea 
grijă nici măcar de o plantă păianjen. Tot ce am în grijă 
moare. 

Bethan râde, deşi nu intenţionasem să sune ca o glumă. 
Ea mai trage un scaun şi aşază încă o cană de ceai pe 
tejghea, lângă mine. 

— Ai făcut câteva poze, aşa-i? Bethan face un gest către 
aparatul meu foto de la gât. 

— Doar vreo câteva, la golf. 

— Pot să le văd? 

Ezit, însă îmi trag cureaua peste cap şi deschid camera 
foto, arătându-i lui Bethan cum să vadă pozele pe ecran. 

— Sunt minunate! 

— Mulţumesc. 

Simt cum mă îmbujorez. N-am fost niciodată prea 
pricepută să primesc laude. Când eram copil, profesorii îmi 
apreciau talentul artistic şi expuneau obiectele făcute de 
mine în sala unde aşteptau vizitatorii pe scaune, dar n-am 
început să-mi dau seama că sunt talentată până la vârsta 
de doisprezece ani, deşi era un talent brut, neşlefuit. 
Şcoala a organizat o expoziţie - ceva pentru părinţi şi 
pentru personal - iar părinţii mei au venit împreună ca s-o 
vadă, ceea ce era o raritate, chiar şi pe-atunci. Tatăl meu a 
stat tăcut în faţa porțiunii de perete unde erau expuse 
picturile mele, alături de o statuetă a unei păsări pe care o 
făcusem din metal răsucit. Mi-am ţinut respiraţia cât de 
mult am putut, trezindu-mă că-mi ţin degetele încrucişate 
în pliurile fustei. 

— Incredibil, a spus el. 

S-a uitat la mine de parcă mă vedea pentru prima oară. 

— Eşti incredibilă, Jenna. 

Ar fi trebuit să nu-mi mai încap în piele de bucurie, şi 


= 79 


mi-am strecurat mâna în mâna lui şi l-am luat cu mine la 
doamna Beeching, care vorbea despre liceele de artă, 
despre burse şi despre profesorii cei mai în măsură să 
îndrume elevii. lar eu am rămas acolo uitându-mă la tatăl 
meu, care considera că sunt incredibilă. 

Mă bucur că el nu mai e aici, cu mine. Nu mi-ar plăcea 
deloc să-i văd dezamăgirea din priviri. 

Bethan încă se mai uită la peisajele pe care le-am 
fotografiat în golf. 

— Vorbesc serios, Jenna, sunt nişte fotografii foarte 
reuşite. Ai de gând să le vinzi? 

Aproape că încep să râd, dar ea nu surâde şi-mi dau 
seama că vorbeşte serios. 

Mă întreb dacă ar fi posibil. Poate că nu acestea - încă 
mai exersez, încă mai caut lumina potrivită - dar dacă aş 
persevera... 

— Poate, spun eu, surprinzându-mă chiar şi pe mine. 
Bethan caută mai departe prin ultimele fotografii, râzând 
atunci când ajunge la numele ei scris în nisip. 

— Sunt eu! 

Roşesc. 

— Incercam altceva. 

— Îmi place la nebunie - pot s-o cumpăr? 

Bethan ridică aparatul foto în sus şi admiră fotografia 
din nou. 

— Nu mai vorbi prostii, spun eu. Ţi-o printez. Cel puţin 
atât pot face şi eu: ai fost foarte drăguță cu mine. 

— Oficiul poştal din sat are unul din aparatele alea la 
care le poţi printa tu însăţi, spune Bethan. Imi place foarte 
mult asta, cu numele meu, şi asta de aici - unde mareea e 
în punctul maxim. 

A ales una din preferatele mele: am făcut-o seara, în 
timp ce soarele se cufunda dincolo de orizont. Marea este 
aproape plată; o oglindă tremurătoare de roz şi portocaliu, 
în timp ce stâncile din jurul ei nu sunt decât nişte siluete 
nemişcate. 

— O să le printez după-amiază. 

— Mulţumesc, spune Bethan. 


— 80 — 


Aşază camera foto lângă ea şi se întoarce cu faţa spre 
mine, privirea ei directă fiindu-mi deja cunoscută. 

— Acum, lasă-mă şi pe mine să fac ceva pentru tine. 

— Nu-i nevoie, încep eu, deja ai... 

Bethan îmi alungă protestele cu o fluturare din mână. 

— Am făcut curăţenie pe-aici şi am câteva lucruri de 
care vreau să scap. Face un gest cu mâna spre doi saci 
negri care aşteaptă cuminţi lângă uşă. Nimic extraordinar: 
perne şi cuverturi rămase după ce am reamenajat rulotele 
şi câteva haine care nu-mi vor mai veni bine niciodată, nici 
dacă aş renunţa permanent la ciocolată. Nimic deosebit - 
nu prea există căutare pentru rochiile de bal în Penfach - 
însă n-ar fi trebuit să cumpăr niciodată atâtea perechi de 
pantaloni de trening şi de jeanşi, ori atâtea rochii. 

— Bethan, nu trebuie să-mi dai mie hainele tale! 

— De ce naiba nu? 

— Pentru că... 

Mă priveşte drept în ochi şi mă opresc. Se uită la mine 
atât de liniştită încât nu mă pot simţi stânjenită, şi nici nu 
pot continua să port aceleaşi haine zi de zi. 

— Uite ce e, sunt doar lucruri pe care oricum le-aş da la 
magazinul de binefacere. Uită-te şi tu prin ele şi alege ce 
poţi folosi. Logic, nu? 

Plec din parcul de rulote cu braţele pline de haine 
călduroase şi cu un sac plin cu ceea ce Bethan le numeşte 
„articole de uz casnic”. Când ajung în căsuţă le împrăştii 
pe duşumea, de parcă ar fi cadouri de Crăciun. Jeanşii sunt 
un pic cam mari, dar o să-i pot purta cu o curea, şi aproape 
că mă umflă plânsul când simt moliciunea bluzei groase 
din lână pe care ea a pus-o deoparte pentru mine. Căsuţa 
este îngheţată şi mi-e permanent frig. Puținele haine pe 
care le-am adus cu mine din Bristol - îmi dau seama că am 
încetat să-l numesc „acasă” - sunt jerpelite şi ţepene de la 
sare şi de la spălatul de mână, în cadă. 

Dar „articolele de uz casnic” ale lui Bethan mă încântă 
cel mai mult. Acopăr canapeaua jerpelită cu o cuvertură 
groasă alcătuită din bucăţi diferite de materiale roşii şi 
verzi strălucitoare, şi imediat camera începe să pară mai 


PERI fe 


caldă şi mai primitoare. Pe poliţa de deasupra maşinii de 
gătit se află o colecţie de pietre pe care le-am adunat de pe 
plajă, şlefuite şi netezite de apa mării: aşez lângă ele vaza 
din sacul cu obiecte destinate magazinului la mâna a doua 
dat de Bethan, şi mă hotărăsc să adun în după-amiaza asta 
câteva nuiele de salcie pentru a le aşeza în vază. Pernele 
promise ajung pe podea, în apropierea focului, acolo unde 
stau de obicei şi citesc sau îmi editez fotografiile. La fundul 
sacului găsesc două prosoape, un covoraş pentru baie şi 
încă o cuvertură. 

Nu-mi vine să cred nici măcar o clipă că Bethan avea de 
gând să arunce toate aceste lucruri, însă o cunosc destul 
de bine încât să nu mai pun întrebări. 

Aud un ciocănit în uşă şi mă opresc din ceea ce fac. 
Bethan mi-a spus că Iestyn ar putea trece astăzi pe aici, 
dar mai aştept un moment, pentru orice eventualitate. 

— Eşti acasă? 

Trag în lături zăvorul şi deschid uşa. Iestyn mă salută cu 
obişnuitul său aer morocănos, iar eu îi urez un călduros 
bun venit. Ceea ce la început am considerat respingere, 
chiar mojicie, am ajuns acum să consider că e pur şi 
simplu felul de-a fi al unui om mai rezervat, care este mai 
degrabă preocupat de starea caprelor sale decât de 
sentimentele consătenilor săi. 

— Ţi-am adus câţiva buşteni, spune el, arătându-mi 
lemnele de foc care sunt împrăştiate alandala în remorca 
ataşată de ATV-ul lui. Nu te pot lăsa să rămâi fără lemne. 
Le aduc eu în casă. 

— Vrei să-ţi fac o ceaşcă de ceai? 

— Cu două cubuleţe de zahăr, strigă Iestyn peste umăr, 
în timp ce străbate cu paşi mari distanţa până la remorcă. 

Incepe să încarce buştenii într-un coş, iar eu pun ibricul 
pe plită. 


— Cât îţi datorez pentru buşteni? întreb eu după ce ne- 
am aşezat amândoi la masa din bucătărie, cu ceştile de 
ceai în faţă. 

Iestyn clatină din cap. 


PESE ip a 


— Nu sunt decât resturi rămase dintr-un transport adus 
acum ceva timp. Nu sunt suficient de buni pentru a fi 
vânduți. 

Lemnele pe care mi le-a aşezat frumos lângă sobă îmi 
vor ajunge pentru cel puţin o lună. Suspectez că e mâna lui 
Bethan la mijloc, dar nu sunt în măsură să refuz un dar 
atât de generos. Trebuie să mă gândesc la o cale de a-i 
întoarce serviciul, şi acelaşi lucru trebuie să-l fac şi pentru 
Bethan. Iestyn îmi acceptă tăcut mulţumirile. 

— N-aş mai fi fost în stare să recunosc locul acesta, 
spune el, privind de jur împrejur la cuvertura colorată şi la 
colecţia de cochilii şi de resturi adunate de pe plajă. Cum 
te-ai descurcat cu maşina de gătit? Nu ţi-a făcut prea 
multe figuri, nu? Arată către vechea maşină Aga. Uneori îţi 
pot juca feste, nemernicele. 

— M-am descurcat, mulţumesc. 

Imi înăbuş un zâmbet. Deja am antrenament; reuşesc să 
aduc focul la viaţă în doar câteva minute. Un succes minor, 
dar îl aşez frumos lângă celelalte, depozitându-le pe toate 
de parcă într-o zi mi-ar putea anula eşecurile. 

— Aşa, acum trebuie să plec, spune Iestyn. Îmi vin 
rudele în vizită în weekend şi ai crede că ar fi vlăstare 
regale, la cât efort a depus Glynis până acum. Îi spun 
întruna, pe ei nu-i interesează dacă este curăţenie în casă 
sau dacă sunt flori în sufragerie, însă ea vrea ca totul să fie 
perfect pentru ei. 

Îşi dă ochii peste cap, de parcă ar vrea să pară 
exasperat, însă i se simte afecțiunea din glas atunci când 
vorbeşte despre soţia lui. 

— Îţi vin copiii în vizită? îl întreb eu. 

— Ambele fiice, spune el, cu soţii lor şi cu cei mici. O să 
cam fie înghesuială, dar nimeni nu se simte deranjat, atât 
timp cât suntem în familie, nu? 

Imi spune la revedere şi eu privesc cum ATV-ul lui saltă 
în sus şi-n jos pe terenul plin de dâmburi. 


Închid uşa şi rămân acolo, privind prin toată casa. La 
sufrageria care până în urmă cu doar câteva momente a 


părut atât de primitoare şi de călduroasă, dar care acum 
pare pustie. Îmi imaginez un copil - copilul meu - jucându- 
se pe preşul din faţa maşinii de gătit. Mă gândesc la Eve şi 
la nepoata şi nepotul meu, care cresc fără ca eu să fac 
parte din vieţile lor. Poate că eu mi-am pierdut fiul, însă 
încă mai am o familie, indiferent ce s-a întâmplat între noi. 

M-am împăcat bine cu Eve pe când eram mici, în ciuda 
diferenţei de patru ani dintre noi. Am admirat-o mereu pe 
Eve, şi ea a avut la rândul ei grijă de mine, părând că n-a 
deranjat-o niciodată faptul că surioara ei mai mică se ţine 
tot timpul după ea. Am fost destul de diferite: eu cu părul 
meu castaniu şi ciufulit tot timpul, ea cu părul lung şi 
drept, de culoare maro-cenuşiu. Amândouă am învăţat bine 
la şcoală, însă Eve era mai răbdătoare decât mine, stând 
cu nasul în carte mult timp după ce eu o aruncasem pe-a 
mea în partea cealaltă a camerei. Eu în schimb petreceam 
multe ore în atelierul de pictură al şcolii, ori pe podeaua 
din garaj - singurul loc din casă în care mama îmi permitea 
să lucrez cu lutul şi cu pânzele pentru pictură. Sora mea 
cea mofturoasă strâmba din nas din cauza acestor pasiuni 
ale mele, scheunând când fugea departe de mâinile mele 
întinse după ea, pline de lut umed. „Lady Eve” am strigat 
eu într-o zi după ea, iar numele i-a rămas, mult timp după 
ce am crescut şi ne-am întemeiat propriile noastre familii. 
Eve adora porecla în secret, aşa mi-am închipuit mereu, 
căci de-a lungul anilor am urmărit-o cum accepta 
complimentele pentru o cină deosebit de reuşită sau 
pentru cât de frumos împacheta cadourile. 

N-am mai fost la fel de apropiate după ce a plecat tata. 
Nu am putut s-o iert pe mama pentru că l-a gonit de-acasă 
şi n-am înţeles cum de Eve a putut s-o facă. Chiar şi aşa, 
îmi este groaznic de dor de sora mea, mai ales acum, mai 
mult ca oricând. Cinci ani din viaţa cuiva este mult prea 
mult, mai ales dacă cearta s-a produs din cauza unui 
comentariu aruncat aiurea. 

Caut prin laptop şi găsesc pozele pe care mi le-a cerut 
Bethan. Mai adaug încă trei, pe care vreau să le atârn pe 
pereţii căsuţei, în rame pe care vreau să le fac din lemnul 


— 84 — 


adus de valuri pe plajă. În toate apare golful: toate sunt 
făcute din acelaşi punct, dar sunt destul de diferite. Apa 
albastră şi strălucitoare din prima poză, lumina soarelui 
sclipind pe deasupra golfului, care lasă locul cenuşiului 
anost din cea de-a doua poză, cu soarele de-abia vizibil sus 
pe cer. A treia poză este preferata mea: făcută atunci când 
curentul produs de vânt era la intensitate maximă, încât 
de-abia îmi puteam menţine echilibrul în vârful falezei, şi 
chiar şi pescăruşii renunţaseră la a se mai roti non-stop pe 
cer. Poza înfăţişează norii negri care plutesc în jos, către 
marea care îşi azvârle talazurile peste ei. Golful a fost atât 
de viu în ziua aceea încât mi-am putut simţi tot timpul 
bătăile inimii pulsând şi împingând sângele prin vene în 
timp ce lucram. 

Mai pun încă o poză pe cardul de memorie: un 
instantaneu luat în prima zi în care am scris pe nisip, 
atunci când am umplut plaja cu nume din trecutul meu. 

Lady Eve. 

Nu pot risca să-i dezvălui surorii mele unde mă aflu, dar 
îi pot spune totuşi că sunt bine. Şi că-mi pare rău. 


— 85 — 


Capitolul 9 


— Mă duc la Harry's, să iau prânzul, şefule, vrei să-ţi iau 
ceva? 

Kate îşi făcu apariţia în cadrul uşii de la biroul lui Ray. 
Purta o pereche de pantaloni gri strânşi pe corp şi un 
pulover la fel de strâmt, peste care îmbrăcase o geacă 
subţire, pregătindu-se astfel să iasă afară. 

Ray se ridică în picioare şi-şi înşfăcă şi el haina de pe 
spătarul scaunului. 

— Vin şi eu cu tine - mi-ar prinde bine puţin aer curat. 

De obicei, mânca la cantină, sau în birou, însă o masă de 
prânz alături de Kate îl atrăgea mult mai mult. Şi, de altfel, 
în sfârşit strălucea şi soarele, iar el nu-şi ridicase nasul din 
hârtiile de pe birou de la opt dimineaţa. Merita şi el o 
pauză. 


Localul era aglomerat, ca de obicei, cu o coadă ce 
şerpuia de-a lungul tejghelei, până afară, pe trotuar. Era 
foarte popular în rândul poliţiştilor nu doar pentru că era 
situat foarte aproape de secţie, ci şi datorită sendvişurilor 
care aveau preţuri foarte bune şi comanda venea foarte 
repede. Nimic nu era mai frustrant pentru un poliţist 
înfometat decât să fie chemat la datorie înainte să-i 
sosească prânzul comandat. 

Înaintară cu greutate stând la coada deja formată. 

— Ţi-aş putea aduce eu comanda la birou, dacă te 
grăbeşti, spuse ea, însă Ray scutură din cap. 

— Nu mă grăbesc, îi zise el. Studiez acum planurile 
pentru Operaţiunea Întreruperea şi mi-ar prinde bine o 
mică pauză. Hai să mâncăm aici. 

— Bună idee. Operaţiunea asta are legătură cu spălarea 
de bani, aşa-i? 

Kate vorbi încet, atentă la cei din jurul ei, iar Ray aprobă 
dând din cap. 

— Corect. Te pot pune şi pe tine la curent cu dosarul, 
dacă vrei, ca să-ţi dai şi tu seama cum a fost elaborată. 


— 86 — 


— Grozav, mersi. 

Comandară sendvişuri şi găsiră două taburete înalte la 
fereastră, cu un ochi la Harry, care în câteva minute deja 
le flutura pungile din hârtie cafenie prin aer. Doi agenţi în 
uniformă trecură prin faţa ferestrei şi Ray ridică mâna, 
salutându-i. 

— Alimentăm şi mai mult ideea că „DIC nu lucrează la 
nimic”, îi zise el lui Kate râzând. 

— Habar n-au ei, spuse Kate, alegând o felie de roşie din 
sendviş şi mâncând-o separat. N-am mai lucrat niciodată 
atât de mult la un caz precum la cel al lui Jacob Jordan. Şi 
totul a fost în zadar. 

Lui Ray nu-i scăpă amărăciunea din vocea ei. 

— N-a fost în zadar, doar ştii şi tu. Într-o zi, cineva va 
vorbi despre ce s-a întâmplat, vorba se va împrăştia, iar 
noi îi vom prinde. 

— Nu aşa ar trebui să-şi facă poliţia treaba, totuşi. 

— Ce vrei să spui? 

Ray nu era sigur dacă trebuia să fie amuzat sau insultat 
de francheţea ei. 

Kate îşi lăsă sendvişul jos. 

— Aşteptăm noi o reacţie, nu acţionăm noi. N-ar trebui 
să stăm degeaba, aşteptând să primim informaţii din altă 
parte: ar trebui să fim noi pe-afară, adunând date. 

Era de parcă se auzea vorbind pe sine însuşi, în primele 
sale zile ca inspector. Sau poate pe Mags, deşi el nu-şi 
aducea aminte ca Mags să fi fost atât de categorică 
precum Kate. Începuse din nou să muşte din sendviş, dar 
chiar şi asta o făcea cu mare determinare. Ray îşi mască 
un zâmbet. Spunea exact ceea ce-i trecea prin minte, fără 
să se cenzureze sau să-şi facă griji dacă era îndreptăţită să 
spună acel lucru sau nu. Stârnise câteva resentimente la 
secţie, însă Ray n-avea nimic împotriva celor care spuneau 
lucrurilor pe nume. De fapt, îi părea chiar bine, aducea un 
suflu proaspăt. 

— Pe tine chiar te-a afectat foarte mult, aşa-i? zise Ray. 

Ea încuviinţă din cap. 

— Mă enervează la culme faptul că şoferul încă se 


E ANEI 


plimbă liber, considerând că a scăpat fără să fie prins. Şi 
mă enervează la fel de mult faptul că mama lui Jacob a 
părăsit Bristolul considerând că nouă nu ne-a păsat 
suficient de mult încât să aflăm cine a făcut-o. Deschise 
gura pentru a continua, după care privi într-o parte, de 
parcă s-ar gândi mai bine. 

— Ce? 

Obrajii ei erau de un roşu-strălucitor, însă tot îşi ridică 
bărbia, sfidătoare. 

— Încă n-am renunţat la acest caz. 

De-a lungul anilor, Ray fusese de multe ori nevoit să 
acopere anumite scăpări ale agenţilor care fuseseră ori 
prea ocupați, ori prea leneşi ca să se ocupe de cazuri. Dar 
să lucrezi prea asiduu? Era ceva nou pentru el. 

— Am făcut-o în timpul meu liber - şi n-am făcut nimic 
care să-ţi afecteze ţie relaţia cu şefa, te asigur. Am studiat 
eu imaginile de pe camerele de supraveghere şi am 
scormonit prin apelurile făcute în urma reportajului 
realizat de Crimewatch, ca să văd dacă nu cumva ne-a 
scăpat ceva. 

Ray şi-o imagină stând acasă la ea, cu toate hârtiile 
răsfirate pe podea şi cu toate acele ore de imagini 
surprinse de camerele de supraveghere rulând pe 
monitorul din faţa ei. 

— Şi ai făcut toate astea pentru că ai crezut că astfel îl 
vom putea prinde pe şoferul maşinii? 

— Am făcut-o pentru că nu vreau să renunţ. 

Ray zâmbi. 

— Ai de gând să-mi spui să mă opresc? Kate îşi muşcă 
buza. 

Exact asta avusese de gând să-i spună. Dar ea era atât 
de îndârjită, atât de fermă. Şi, de altfel, chiar dacă ea nu 
mai obținea niciun rezultat cu investigația, ce rău ar fi 
putut face? Era genul de lucru pe care poate că şi el l-ar fi 
făcut odată. 

— Nu, spuse el. N-am de gând să-ţi spun să te opreşti. 
Mai ales pentru că nu sunt pe deplin convins că m-ai 
asculta, chiar dacă ţi-aş spune. 


— 88 — 


Începură să râdă amândoi. 

— Dar vreau să mă ţii la curent cu ceea ce faci şi să fii 
atentă la orele pe care le petreci muncind cu acest scop. Şi 
asta nu va trece în faţa celorlalte treburi mai importante 
de care trebuie să te ocupi. S-a făcut? 

Kate îl privi admirativ. 

— S-a făcut. Mersi, Ray. 

El mototoli pungile de hârtie şi le făcu ghemotoc. 

— Haide, ar trebui să ne întoarcem. O să-ţi arăt şi ţie 
dosarul Operațiunii Întreruperea, după care va trebui să 
plec şi eu acasă, altminteri voi da de belea. Din nou. 

Îşi dădu ochii peste cap, strâmbându-se în glumă. 

— Credeam că pe Mags nu o deranjează dacă lucrezi 
până târziu, spuse Kate pe când se întorceau la secţie. 

— Cred că în ultima vreme nu ne mai înţelegem la fel de 
bine, spuse el, simțindu-se dintr-odată lipsit de loialitate. 

Vorbea rareori despre viaţa lui personală cu cei de la 
muncă, exceptându-l pe Stumpy, care o cunoştea pe Mags 
de aproape la fel de mult timp ca şi Ray. Însă el nu prea 
dezvăluia chestii din familie: doar faţă de Kate. 

— Nu crezi? râse ea. Nu eşti sigur? 

Ray zâmbi crispat. 

— Cred că în momentul ăsta nu sunt sigur de nimic. Nu 
pot să pun degetul pe ceva anume, doar... of, ştii şi tu. 
Avem probleme cu cel mare, cu Tom. Nu se acomodează la 
şcoală şi a devenit capricios şi introvertit. 

— Câţi ani are? 

— Doisprezece. 

— Pare a fi un comportament normal la vârsta asta, zise 
Kate, mama îmi spune că eram îngrozitoare pe atunci. 

— Ha - nu-mi vine să cred, spuse Ray. 

Kate îl ameninţă cu pumnul şi el începu să râdă. 

— Înţeleg ce vrei să spui, dar sincer, chiar este un 
comportament atipic pentru Tom şi s-a schimbat practic 
peste noapte. 

— Crezi cumva că-l agresează cineva? 

— Mi-a trecut prin minte. Nu vreau să pun prea multe 
întrebări, pentru că nu vreau să creadă că-l bat la cap. 


— 89 — 


Mags se pricepe mai bine la astfel de lucruri, însă nici ea 
nu mai reuşeşte să scoată ceva de la el, spuse oftând. Copii 
- cine îşi doreşte? 

— Eu nu, spuse Kate, pe când ajungeau la secţie şi îşi 
trecu cardul de acces prin fanta de control, pentru a 
deschide uşa. Nu pentru mult timp de-acum încolo, în orice 
caz. Mai întâi trebuie să mă distrez mult şi bine. 

Râse, iar Ray simţi cum îl cuprinde un sentiment de 
invidie pentru viaţa ei lipsită de complicaţii. 

Urcară pe scări. Când ajunseră la etajul doi, unde se afla 
biroul DIC, Ray se opri cu mâna pe uşă. 

— În legătură cu ancheta lui Jacob... 

— Rămâne doar între noi doi. Ştiu. 

Zâmbi, iar Ray scoase un oftat de uşurare doar pentru 
sine. Dacă şefa ar şti că el încă mai alocă resurse - chiar şi 
unele neplătite - pentru o anchetă pe care ea a declarat 
categoric că o vrea închisă, nu ar mai sta deloc pe gânduri 
să-i spună tot ce crede despre asta. Ar fi retrogradat 
înainte ca ea să aşeze receptorul la loc în furcă. 

Întors în birou, începu să răsfoiască planurile pentru 
Operaţiunea Întreruperea. Şefa îi ceruse să preia 
conducerea investigaţiei legate de o presupusă spălare de 
bani. Două cluburi de noapte din centrul oraşului 
începuseră să fie folosite drept paravan pentru o serie de 
afaceri necurate, iar el avea un teanc de acte pe care 
trebuia să le studieze. Patronii ambelor cluburi erau figuri 
proeminente ale mediului de afaceri local, iar Ray ştia că 
şefa îl supunea unei probe, aşa că avea intenţia să se ridice 
la înălţimea aşteptărilor ei. 

Îşi petrecu restul după-amiezii răsfoind cazurile de care 
se ocupa echipa trei. Sergentul, Kelly Proctor, era în 
concediu de maternitate, iar Ray îi ceruse inspectorului cu 
cea mai mare experienţă din această echipă să preia el 
atribuţiile. Sean se descurca foarte bine, însă Ray voia să 
se asigure că nu le scapă nimic cât timp lipsea Kelly. 

Nu peste mult timp, lui Kate i-ar putea fi încredințate 
nişte treburi mai importante, se gândi el, care ar 
presupune şi activitate pe teren. Era sclipitoare, i-ar fi 


— 90 — 


putut învăţa câteva lucruri noi pe inspectorii mai 
experimentați decât ea şi i-ar fi plăcut să primească o 
asemenea provocare. Işi aminti tonul ei sfidător atunci 
când îi spusese ce făcuse ea pentru a soluţiona ancheta 
accidentului cu autor necunoscut: fără nicio discuţie, era 
foarte dedicată în tot ceea ce făcea. 

Se întrebă ce anume o mâna pe ea. Era simpla dorinţă 
de a nu lăsa un caz s-o învingă, ori ea chiar spera să 
găsească o rezolvare în cele din urmă? Oare el fusese prea 
repede de acord cu şefa, închizând cazul? Se gândi pentru 
o clipă, bătând cu degetele în tăblia biroului. Tehnic, acum 
era în afara orelor de program, şi-i promisese lui Mags că 
nu va întârzia, însă şi-ar fi putut rupe o jumătate de oră din 
timp ca să ajungă acasă la o oră decentă, înainte de a se 
răzgândi, deschise sertarul de jos şi scoase afară dosarul 
cazului lui Jacob. 

Trecuse mult mai mult de-o oră înainte să-şi dea seama 
cât de târziu se făcuse. 


ERE e pa 


Capitolul 10 


— Aa, m-am gândit că tu eşti! 

Bethan mă prinde din urmă pe cărarea care duce în 
Penfach, gâfâind puternic şi cu haina fluturându-i în urmă. 

— Vreau să trec pe la oficiul poştal. Ce bine c-am dat de 
tine - am primit câteva veşti. 

— Ce s-a întâmplat? întreb şi aştept ca Bethan să-şi 
recapete răsuflarea. 

— Am primit ieri o vizită din partea agentului de vânzări 
al firmelor producătoare de felicitări, spune ea. l-am arătat 
fotografiile tale şi crede că s-ar putea face nişte vederi 
excelente cu ele. 

— Chiar? 

Bethan râde. 

— Da, chiar. Ar vrea să printezi câteva exemplare, pe 
care să le ia data viitoare când mai trece pe aici. 

Nu-mi pot înfrâna rânjetul care mi se formează pe faţă. 

— Ce veste extraordinară, mulţumesc. 

— Iar eu le voi ţine în magazin pentru tine. De fapt, dacă 
ai putea construi un website şi să pui câteva fotografii 
online, voi trimite eu pozele tale celor pe care îi avem pe 
lista de adrese de e-mail. Cred ca sunt o mulţime de 
oameni care să-şi dorească astfel de fotografii făcute unde 
şi-au petrecut vacanţa. 

— O să fac unul, îi spun eu, deşi n-am nici cea mai vagă 
idee cum se face un website. 

— Ai putea scrie şi mesaje, nu numai nume, nu-i aşa? 
„Noroc”, „Felicitări” - chestii de genul ăsta. 

— Da, aş putea. 

Îmi imaginez o serie întreagă de vederi expuse pe un 
raft, uşor de recunoscut datorită literei „]” stilizate pe care 
aş folosi-o ca logo. Niciun nume, doar o iniţială. Ar putea fi 
făcute de oricine. Trebuie să încep să fac ceva pentru a 
obţine bani. Cheltuielile mele sunt foarte reduse - aproape 
că nu mănânc nimic, însă nu peste mult timp economiile se 
vor epuiza, iar eu nu am nicio altă sursă de venit. Şi, de 


Erg 


altfel, îmi lipseşte munca. Vocea din mintea mea începe să 
râdă, aşa că mă forţez să o fac să tacă. De ce să nu încep 
un nou gen de activitate? De ce n-ar putea oamenii să-mi 
cumpere fotografiile, aşa cum obişnuiau înainte să-mi 
cumpere sculpturile? 

— O s-o fac, spun eu. 

— Bun atunci, aşa rămâne, spune Bethan, mulţumită. 
Acum, ce planuri ai azi? 

Ajunsesem în Penfach fără să-mi dau seama. 

— M-am gândit că aş putea explora coasta până un pic 
mai departe, spun eu. Să fac câteva poze şi cu alte plaje. 

— N-o să găseşti una mai frumoasă decât cea din 
Penfach, spune Bethan. 

Se uită la ceas. 

— Dar circulă un autobuz care pleacă peste zece minute 
către Port Ellis acolo ai putea găsi un loc foarte potrivit cu 
care să începi. 

Mă urc recunoscătoare în autobuz, atunci când acesta 
soseşte. Este gol, iar eu mă aşez suficient de departe de 
şofer pentru a evita orice conversaţie. Autobuzul se 
îndepărtează de mare pe drumuri înguste, iar eu privesc 
cum apa se retrage, apoi încerc să văd cum îşi face din nou 
apariţia pe măsură ce ne apropiem de destinaţie. 


Drumul liniştit de lângă staţia în care opreşte autobuzul 
este încadrat de ziduri din piatră care par că se întind prin 
tot satul Port Ellis, iar pe el nu există niciun fel de pavaj, 
aşa că merg pe drum în direcţia a ceea ce sper eu că este 
centrul satului. O să explorez uscatul, după care mă voi 
îndrepta spre coastă. 

Sacul este pe jumătate ascuns de gardul viu; plastic 
negru legat cu nod şi aruncat în mijlocul şanţului de la 
marginea drumului. Aproape că mi-a scăpat cu totul, 
luându-l drept gunoi, aruncat la întâmplare de nişte turişti. 

După care se mişcă, de-abia vizibil. 

Aproape că mi se pare că doar mi-am imaginat, că poate 
vântul a fost cel care a mişcat plasticul. Mă aplec în 
interiorul gardului viu şi întind mâna după sac, simțind 


— 93 — 


inconfundabila mişcare a ceva viu în interiorul acestuia. 

Cad în genunchi şi rup sacul din plastic. O duhoare 
fetidă de frică şi de excremente mă loveşte şi îmi vine să 
vomit, luptându-mă cu greaţa atunci când văd cele două 
animale dinăuntru. Un căţeluş zace nemişcat, cu pielea de 
pe spate jupuită de mişcarea necontrolată a ghearelor 
celuilalt câine de lângă el, care schelălăie foarte slab. Las 
să-mi scape un suspin şi ridic căţeluşul care încă mai 
trăieşte, băgându-l cu blândeţe în haină. Mă ridic nesigură 
pe picioare şi privesc în toate părţile, strigând la un bărbat 
care traversează drumul la o sută de metri depărtare de 
mine. 

— Ajutor! Te rog, ajută-mă! 

Bărbatul se întoarce şi vine către mine, părând că nu-i 
pasă deloc de panica din glasul meu. Este bătrân, spatele i 
se curbează, formând aproape o cocoaşă, iar bărbia parcă 
îi împunge pieptul. 

— Există un veterinar prin apropiere? întreb eu, de 
îndată ce el s-a apropiat suficient de mult. 

Bărbatul priveşte la căţeluşul care acum stă liniştit în 
haină la mine, după care aruncă o privire spre sacul negru 
de pe jos. Plescăie din limbă, clătinând încet din cap. 

— Fiul lui Alun Mathews, spune el. 

Suceşte din cap, arătând probabil spre locul în care 
poate fi găsit fiul, după care ridică sacul de jos, cu tot cu 
conţinutul lui dezgustător. Il urmez, simțind căldura 
căţeluşului, care se răspândeşte de-a lungul pieptului meu. 

Clinica este o clădire mică şi albă la capătul unei alei, 
care are deasupra o firmă pe care scrie „Clinica Veterinară 
Port Ellis”. In mica sală de aşteptare se află o femeie 
aşezată pe un scaun din plastic, cu o cutie pentru 
transportat pisicile în poală. lIncăperea miroase a 
dezinfectant şi a câine. 

Secretara îşi ridică privirea din ecranul calculatorului. 

— Bună ziua, domnule Thomas, cu ce vă putem ajuta? 

Insoţitorul meu dă din cap în semn de salut şi aruncă 
sacul negru pe tejghea. 

— Femeia asta a găsit doi căţeluşi aruncaţi în gardul viu 


oy. Mă 


de pe drum, spune el. Ce păcat! 

Se înclină spre mine şi mă bate uşor pe braţ. 

— O să se ocupe ei de tine, spune el, după care iese din 
clinică, făcând clopoţelul de deasupra uşii să sune cu 
veselie. 

— Mulţumesc că i-ai adus aici. 

Secretara poartă o insignă pe tunica de un albastru 
strălucitor, pe care este inscripţionat numele „Megan” cu 
litere negre. 

— O mulţime de oameni n-ar face-o, să ştii. 

Nişte chei atârnă de un şnur plin cu medalioane în culori 
strălucitoare pentru animale şi cu ace care se prind la 
fundele pentru opere de binefacere, precum cele purtate 
de infirmiere într-un salon pentru copii. Desface sacul şi 
păleşte pentru o clipă, după care dispare discret din 
încăpere, cu tot cu sac. 

Câteva secunde mai târziu se deschide o uşă, iar Megan 
îmi zâmbeşte. 

— Vrei să vii înăuntru cu micuțul ăsta? Patrick se va 
ocupa de el imediat. 

— Mulţumesc. 

O urmez pe Megan într-o încăpere cu o formă curioasă, 
în care sunt împrăştiate tot felul de dulapuri, al căror loc 
pare că nu este acolo. În capătul opus se află un dulap cu 
un blat gros deasupra şi o chiuvetă din oţel inoxidabil, la 
care un bărbat se spală pe mâini cu un săpun de un verde 
strălucitor, care-l umple de clăbuc până la coate. 

— Bună, eu sunt Patrick. Veterinarul, adaugă el, după 
care râde. Dar probabil că deja ţi-ai dat seama de asta. 

E un bărbat înalt - mai înalt decât mine, ceea ce este 
destul de neobişnuit - cu păr de un blond murdar, fără a 
respecta un stil anume. Sub echipamentul albastru poartă 
jeanşi şi o cămaşă în pătrăţele cu mânecile suflecate, şi are 
un zâmbet care îi arată dinţii drepţi şi albi. Bănuiesc că are 
cam treizeci şi cinci de ani, poate un pic mai mult. 

— Mă numesc Jenna. 

Imi desfac haina şi scot afară căţeluşul cu blana albă cu 
negru, care adormise şi care părea că adulmecă în somn, 


părând neafectat de moartea traumatizantă a fratelui său. 

— Şi pe cine avem noi aici? spune veterinarul, luând cu 
blândeţe cățelul din braţele mele. 

Gestul trezeşte câinele, care tresare, părând că se 
fereşte de el. Patrick mi-l dă înapoi. 

— Nu vreau să-l sperii şi mai tare. Dacă un bărbat este 
cel care a băgat câinii în sac, atunci te poţi trezi că-i va lua 
ceva timp până să-şi recapete încrederea în bărbaţi. 

Îşi plimbă mâna pe spatele căţeluşului, iar eu mă 
ghemuiesc la pământ şi-i şoptesc cuvinte liniştitoare la 
ureche, fără să-mi pese dacă lui Patrick i se par inutile. 

— Ce rasă e? întreb eu. 

— O corcitură. 

— O corcitură? 

Mă ridic în picioare, ţinând căţeluşul cu grijă în mână, 
care acum s-a liniştit, în timp ce Patrick îl consultă cu 
blândeţe. 

Patrick rânjeşte. 

— Ştii tu: un pic din asta, un pic din ailaltă. Mai mult 
cocker spaniel, aş spune eu, dacă mă iau după urechi, dar 
cine naiba ştie ce mai e în rest. Collie, poate, sau chiar şi 
un pic de terier. N-ar fi fost aruncaţi dacă ar fi fost de rasă 
pură, de asta să fii sigură. 

Ridică în sus căţeluşul şi mi-l dă înapoi ca să-l mângâi. 

— Ce oribil, spun eu, înfundându-mi nasul în blana 
căţelului. El îşi împinge nasul în gâtul meu. Cine ar putea 
să facă aşa ceva? 

— O să anunţăm poliţia, dar sunt şanse foarte mici să 
aflăm mai multe. Oamenii de pe-aici sunt foarte secretoşi. 

— Ce se va întâmpla cu el? întreb eu. 

Patrick îşi bagă mâinile adânc în buzunarele bluzei de 
salopetă pe care o poartă pe deasupra şi se sprijină de 
chiuvetă. 

— Ai posibilitatea să-l iei tu? 

Are mici linii albe la coada ochilor, de parcă s-ar fi uitat 
prea mult la soare. Probabil că petrece o mulţime de timp 
pe-afară. 

— Având în vedere cum l-ai găsit, e puţin probabil că va 


2206 


apărea cineva să-l revendice, spune Patrick, iar noi nu 
avem prea mult spaţiu în adăpost. Ne-ar fi de mare ajutor 
dacă l-ai lua la tine acasă. Este un căţel foarte drăguţ, 
după cum se prezintă. 

— Of, Doamne, n-aş putea avea grijă de un câine! 
exclam eu. 

Nu mă pot abţine să nu mă gândesc că toate astea nu s- 
ar fi întâmplat dacă n-aş fi venit azi până la Port Ellis. 

— De ce nu? 

Ezit. Cum i-aş putea explica faptul că în jurul meu se 
întâmplă numai lucruri rele? Mi-ar plăcea foarte mult să 
am iarăşi grijă de cineva, însă acest lucru mă şi 
înspăimântă în acelaşi timp. Dacă nu voi putea avea grijă 
de el? Dacă se îmbolnăveşte? 

— Nici măcar nu ştiu dacă proprietarul casei în care 
stau cu chirie îmi va da voie, spun eu, în cele din urmă. 

— Unde locuieşti? În Port Ellis? 

Scutur din cap. _ 

— Lângă Penfach. Într-o căsuţă nu prea departe de 
parcul de rulote. 

Pricep destul de repede că Patrick îşi dă seama unde 
vine asta. 

— Stai cu chirie în casa lui lestyn? 

Aprob din cap. Nu mă mai surprinde faptul că toată 
lumea pare că-l cunoaşte pe Iestyn. 

— Lasă că mă ocup eu de asta, spune Patrick. Iestyn 
Jones a fost la şcoală cu tatăl meu, iar eu ştiu suficient de 
multe lucruri despre el încât să te lase să ţii şi o turmă de 
elefanţi, dacă ţi-ai dori. 

Zâmbesc. Este şi greu să n-o fac. 

— Cred că spun pas la treaba cu elefanții, spun eu, şi mă 
înroşesc la faţă imediat. 

— Spanielii se comportă foarte frumos cu copiii, spune 
el. Ai copii? 

Pauza pare că se prelungeşte la nesfârşit. 

— Nu, zic eu, în cele din urmă. N-am copii. 

Câinele scapă din mâna mea şi începe să mă lingă agitat 
pe obraz. Îi simt inima bătând, lângă a mea. 


ey ae 


— Bine, spun eu. Îl iau cu mine. 


— 98 — 


Capitolul 11 


Ray se trase uşor din pat, încercând să n-o trezească pe 
Mags. Îi promisese un weekend fără nimic legat de 
serviciu, dar dacă s-ar fi dat jos acum din pat, ar fi avut la 
dispoziţie o oră întreagă în care să se ocupe de e-mailuri 
înainte să se trezească şi ea, şi s-ar putea ocupa şi de 
dosarul cu Operaţiunea Întreruperea. Aveau de gând să 
întreprindă două percheziţii simultane la cluburi, iar dacă 
era să le dea crezare surselor sale, urmau să găsească 
mari cantităţi de cocaină în ambele, alături de documente 
care ar fi indicat traseele pe care le urmau banii obţinuţi în 
urma unor activităţi aparent legale. 

Îşi trase pantalonii pe el şi se duse să prepare cafeaua. 
În timp ce apa din ibric fierbea, auzi paşi lipăind pe 
duşumeaua din bucătărie, în spatele lui, şi se răsuci. 

— Tati! Lucy îşi încolăci imediat braţele în jurul taliei 
sale. N-am ştiut că te-ai trezit! 

— Tu de cât timp te-ai trezit? spuse el, desfăcându-i 
mâinile şi aplecându-se să-i dea un pupic. Îmi pare rău că 
n-am mai apucat să te văd ieri, înainte de culcare. Cum a 
fost la şcoală? 

— Bine, cred. Cum a fost la serviciu? 

— Bine, cred. 

Rânjiră unul la celălalt. 

— Pot să mă uit la televizor? 

Lucy îşi tinu respiraţia şi privi în sus la el, implorându-l 
parcă. Mags păstra reguli stricte cu privire la uitatul la 
televizor de dimineaţă, însă acum erau la sfârşit de 
săptămână, iar lui Ray i-ar fi oferit o oră de libertate. 

— Of, bine, du-te. 

Ţâşni afară din cameră înainte ca Ray să se poată 
răzgândi, şi auzi sunetul scos de televizorul care se 
aprindea, înainte ca melodiile vreunui desen animat să 
răzbată până la el. Ray se aşeză la masa din bucătărie şi-şi 
deschise telefonul BlackBerry. 

Până la ora opt reuşise să-şi verifice aproape toate e- 


— 99 — 


mailurile şi-şi făcea acum cea de-a doua ceaşcă de cafea, 
când Lucy intră în bucătărie să i se plângă că murea de 
foame şi să ceară micul dejun. 

— Tom încă mai doarme? întrebă Ray. 

— Da. Un leneş. 

— Nu sunt leneş! se auzi un glas indignat din capul 
scărilor. 

— Ba eşti! strigă Lucy. 

Paşi grei se auziră tropăind pe duşumea atunci când 
Tom termină de coborât scările, cu faţa plină de cute 
ivindu-se de sub claia de păr ciufulit. Pete roşii de furie îşi 
făcură apariţia pe fruntea lui. 

— NU sunt leneş! strigă el, lovindu-şi sora cu palma cu 
degetele desfăcute. 

— Au! ţipă Lucy, cu lacrimile izvorându-i din ochi 
instantaneu şi buza de jos tremurând. 

— Hai că nu te-am lovit tare! 

— Ba da! 

Ray mârâi şi se întrebă dacă toţi copiii se băteau la fel 
de mult ca ăştia doi. Chiar pe când se pregătea să 
intervină şi să-i despartă cu forţa, Mags îşi făcu şi ea 
apariţia de sus. 

— Ora opt dimineaţa nu înseamnă chiar lene, Lucy, zise 
ea calmă. Tom, nu-ţi mai lovi sora. Ridică ceaşca de cafea 
a lui Ray. Asta e pentru mine? 

— Da. 

Ray puse din nou ibricul să fiarbă. Se uită la copii, care 
acum stăteau la masă şi-şi făceau planuri cu privire la locul 
în care să meargă în vacanţa de vară, uitând complet de 
cearta de dinainte - cel puţin pentru moment. Mags reuşea 
întotdeauna să-i potolească, într-un mod în care lui Rayi 
se părea imposibil. 

— Cum faci asta? 

— Se numeşte creşterea şi educarea copiilor, spuse 
Mags. Ar trebui să încerci şi tu din când în când. 

Ray nu insistă. În ultima vreme părea că nu fac altceva 
decât să se tot împungă unul pe celălalt, iar acum nu era în 
dispoziţia necesară să se contrazică pe tema serviciului cu 


— 100 — 


normă întreagă versus creşterea şi educarea copiilor cu 
normă întreagă. 

Mags începu să se mişte prin bucătărie, aşezând pe 
masă cele necesare dejunului; pregătind cu îndemânare 
pâine prăjită şi turnând suc în pahare în timp ce-şi sorbea 
cafeaua. 

— La ce oră ai ajuns azi-noapte? Nu te-am auzit când ai 
intrat în cameră. 

Se încinse cu un şorţ peste pijamale şi începu să 
pregătească omletă. Şorţul era cel pe care i-l făcuse Ray 
cadou anul trecut, de Crăciun. Intenţionase să fie o glumă 
- cum fac acei soţi îngrozitori care le dăruiesc nevestelor 
tigăi şi mese de călcat - însă Mags chiar îl purtase de- 
atunci. Avea pe el o imagine cu o gospodină din anii '50, 
iar sloganul spunea „Îmi place să folosesc vin când gătesc 
- uneori torn puţin şi în mâncare”. Ray îşi aduse aminte 
cum venea acasă şi-şi înconjura soţia cu braţele în timp ce 
stătea în faţa aragazului, simțind cum şorţul se şifona sub 
mâinile lui. Nu mai făcuse asta de mult timp. 

— Pe la unu, cred, spuse Ray. 

Avusese loc un jaf armat la o benzinărie din suburbiile 
Bristolului. Agenţii de poliţie reuşiseră să-i prindă pe toţi 
cei patru făptaşi la câteva ore după incident, iar Ray 
rămăsese la birou mai mult ca un gest de solidaritate faţă 
de colegii lui decât din cauză că era într-adevăr nevoie de 
el acolo. 

Cafeaua era prea fierbinte pentru a fi băută, însă el tot 
luă o înghiţitură, şi se fripse la limbă. BlackBerry-ul îi vibră 
şi aruncă o privire spre ecran. Stumpy îi trimisese un e- 
mail în care îl informa că cei patru atacatori fuseseră puşi 
sub  învinuire şi prezentaţi în faţa Curţii sâmbătă 
dimineaţă, iar magistraţii îi trimiseseră după gratii. Ray 
tastă repede un mesaj către comisar. 

— Ray! spuse Mags. Lasă munca! Ai promis. 

— Scuze, mă ocupam de treaba de azi-noapte. 

— Sunt doar două zile, Ray - vor trebui să se descurce şi 
fără tine. 

Puse o tigaie cu ouă pe masă şi se aşeză şi ea pe scaun. 


— 101 — 


— Ai grijă, îi spuse ea lui Lucy, e fierbinte. 

Se uită la Ray. 

— Vrei să mănânci ceva? 

— Nu, mulţumesc, mănânc ceva mai târziu. Mă duc să 
fac un duş. 

Se sprijini de tocul uşii pentru o secundă, privindu-i pe 
cei trei cum mâncau. 

— Luni va trebui să lăsăm poarta deschisă pentru ca cel 
care spală ferestrele să poată intra, zise Mags, aşa că să 
nu uiţi s-o descui când scoţi containerul de gunoi mâine 
seară. A, şi am fost la vecin în legătură cu copacii de 
alături, aşa că au de gând să-i taie peste câteva săptămâni, 
deşi o s-o cred când o s-o văd. 

Ray se întreba dacă Post avea să publice un articol 
despre cazul de noaptea trecută. La urma urmei, erau 
destul de rapizi când venea vorba să se ia de cazurile 
nerezolvate de poliţie. 

— Sună grozav, spuse el. 

Mags îşi lăsă jos furculiţa şi se uită la el. 

— Ce? zise Ray. 

Urcă la etaj să facă duş şi-şi scoase telefonul să-i trimită 
un mesaj ofițerului de presă de serviciu. Ar fi fost păcat să 
nu profite de pe urma unei anchete bine făcute. 


— Mulţumesc pentru ziua de azi, spuse Mags. 

Stăteau amândoi pe canapea, însă niciunul dintre ei nu 
se deranjase să dea drumul la televizor. 

— Pentru ce? 

— Pentru că ai lăsat şi tu o dată munca deoparte. 

_ Mags îşi dădu capul pe spate şi închise ochii. 
Increţiturile de la colţul ochilor dispărură şi ea păru dintr- 
odată mult mai tânără: Ray îşi dădu seama că ea se 
încrunta foarte des în ultimul timp şi se întrebă dacă şi el 
făcea la fel. 

Mags avea genul de zâmbet pe care mama lui Ray 
obişnuia să-l numească „generos”. „Înseamnă doar că am o 
gură mare”, râsese Mags când auzise asta pentru prima 
oară. 


— 102 — 


Ray se crispa când îşi aduse aminte de asta. Poate că 
zâmbea ea ceva mai rar în ultimul timp, însă era aceeaşi 
Mags care fusese şi în urmă cu câţiva ani. Mormăia adesea 
că pusese câteva kilograme pe ea de când se născuseră 
copiii, însă lui Ray îi plăcea cum arăta ea acum. Avea 
abdomenul rotund şi moale şi sânii grei şi plini. 
Complimentele lui păreau să treacă neobservate, iar el 
renunţase de mult timp să i le mai facă. 

— M-am simţit grozav, zise Ray. Ar trebui s-o facem mai 
des. 

Îşi petrecuseră ziua acasă, lenevind şi jucând crichet în 
grădină, profitând de soarele strălucitor. Ray scosese setul 
de Swingball din magazie şi copiii se jucaseră cu el tot 
restul după-amiezii, în ciuda faptului că Tom tot spunea 
mereu că este un joc „jalnic”. 

— Ce bine m-am simţit să-l văd pe Tom râzând, zise 
Mags. 

— N-a mai făcut asta prea des în ultimul timp, aşa-i? 

— Îmi fac griji din cauza lui. 

— Vrei să vorbim din nou cu cei de la şcoală? 

— Nu cred că are rost, zise Mags. Ne apropiem deja de 
sfârşitul anului şcolar. Sper că schimbarea profesorilor va 
modifica ceva, plus că n-o să mai fie cel mai mic - poate că 
asta o să-i ofere un plus de încredere în sine. 

Ray încerca să se pună în pielea fiului său, care plutise 
prin ultimul semestru de şcoală cu aceeaşi lipsă de 
entuziasm care-o făcuse pe profesoara lui să-şi facă griji la 
începutul anului. 

— Mi-aş dori ca ei să vorbească cu noi, zise Mags. 

— Jură că nu este nimic în neregulă, spuse Ray. E un 
adolescent tipic, asta-i tot, dar va trebui să treacă peste 
asta, pentru că, dacă va continua să adopte aceeaşi 
atitudine faţă de şcoală când va ajunge în ultimul an de 
gimnaziu, atunci va avea mari probleme. 

— Pare că astăzi aţi fost în relaţii mai amiabile, zise 
Mags. 

Era adevărat, supravieţuiseră toată ziua fără să se 
contrazică. Ray îşi muşcase limba la  ocazionalele 


— 103 — 


bombăneli ale lui Tom, iar Tom renunţase la obişnuitul dat 
al ochilor peste cap. Fusese o zi reuşită. 

— Şi n-a fost chiar atât de greu, să-ţi închizi BlackBerry- 
ul, nu? spuse Mags. Fără palpitaţii? Sudori reci? Atacuri de 
panică? 

— Ha ha. Nu, n-a fost deloc rău. 

Nu-l închisese, fireşte, şi-i vibrase tot timpul în buzunar 
de-a lungul zilei. Se retrăsese la toaletă pentru a arunca o 
privire rapidă la e-mailurile primite şi pentru a se asigura 
că nu ratase ceva urgent. Răspunsese la unul trimis de 
şefă legat de Operaţiunea Întreruperea şi aruncase o 
privire la un mesaj trimis de Kate în legătură cu accidentul 
cu autor necunoscut, pe care de-abia aştepta să-l poată citi 
pe îndelete. Ceea ce Mags nu înţelegea era că ignorarea 
telefonului un weekend întreg îi lăsa pe cap atâta treabă 
ce trebuia rezolvată luni, încât ar fi trebuit să-şi petreacă 
tot restul săptămânii pentru a recupera, nemailăsându-i 
timp să se mai ocupe şi de altceva. 

Se ridică în picioare. 

— Mă duc în birou şi lucrez cam o oră, totuşi. 

— Ce? Ray, ai spus că nu lucrezi! 

Ray era confuz. 

— Dar copiii sunt în pat. 

— Da, dar eu - Mags se opri şi scutură uşor din cap, de 
parcă avea ceva în ureche. 

— Ce? 

— Nimic. E-n regulă. Fă ce ai de făcut. 

— Mă întorc într-o oră, promit. 


Peste aproape două ore, Mags împinse uşa de la birou. 

— M-am gândit că ai vrea o ceaşcă de ceai. 

— Mulţumesc. 

Ray se întinse; gemu atunci când simţi ceva pocnindu-i 
la spate. 

Mags lăsă cana jos pe birou şi se uită peste umărul lui 
Ray la teancul gros de hârtii pe care-l citea. 

— Este dosarul cluburilor de noapte? Scană rapid cu 
privirea pagina de deasupra. Jacob Jordan? Nu era 


— 104 — 


băieţelul care a fost ucis în accidentul de maşină de anul 
trecut? 

— Ba da. 

Mags păru surprinsă. 

— Credeam că ancheta a fost închisă. 

— A fost. 

Mags se aşeză pe braţul fotoliului pe care-l ţineau în 
birou din cauză cu nu se asorta cu covorul din sufragerie. 
Nu se potrivea nici cu ce avea Ray în birou, dar era cel mai 
confortabil fotoliu în care stătuse el vreodată, aşa că 
refuza să se despartă de el. 

— Deci, de ce încă se mai ocupă DIC de el? 

Ray scoase un oftat. 

— Nu se mai ocupă, zise el. Cazul a fost clasat, dar eu nu 
l-am arhivat încă. Doar mai aruncăm o privire rapidă prin 
tot ce avem, ca să fim siguri că nu ne-a scăpat nimic. 

— Noi? 

Ray făcu o pauză. 

— Echipa. Nu ştia de ce nu pronunţase numele lui Kate, 
însă acum nu i se mai părea în regulă s-o facă. Mai bine s-o 
lase pe ea deoparte, în caz că şefei i-ar fi ajuns ceva la 
ureche. Era mai bine ca reputaţia lui Kate să nu devină 
chiar atât de repede pătată. 

— Of, Ray, spuse Mags cu o voce moale, nu ai destule 
dosare active pe cap acum, mai e nevoie să te complici şi 
cu cazuri mai vechi? 

— Ăsta e încă proaspăt, zise Ray. Şi nu pot să nu mă 
gândesc că am renunţat prea repede la el. Dacă am mai 
trece încă o dată prin el, poate că vom găsi ceva. 

Urmă o pauză înainte ca Mags să vorbească. 

— Ştii că nu e aceeaşi situaţie ca în cazul lui Annabelle. 

Ray strânse mai tare toarta cănii pe care o ţinea în 
mână. 

— Nu face asta. 

— Nu te poţi tortura în continuare pentru fiecare caz pe 
care nu-l poţi rezolva. Mags se aplecă în faţă şi-l strânse 
uşor de genunchi. O să înnebuneşti. 

Ray sorbi din ceai. Annabelle Snowden fusese primul caz 


— 105 — 


de care se ocupase când primise funcţia de inspector. Fata 
dispăruse după ce ieşise de la şcoală, iar părinţii ei o 
luaseră razna. Sau cel puţin la început păruseră că o iau 
razna. Două săptămâni mai târziu, Ray îl acuzase pe tatăl 
fetei de crimă, după ce trupul lui Annabelle fusese 
descoperit ascuns în lada de sub patul din apartamentul 
lui; fusese ţinută în viaţă acolo mai mult de o săptămână. 

— Ştiam eu că era ceva în neregulă cu Terry Snowden, 
zise el, uitându-se în sfârşit la Mags. Ar fi trebuit să insist 
mai mult ca el să fie arestat atunci când a dispărut fata. 

— Nu aveai nicio dovadă, zise Mags. Instinctul de 
poliţist e important, dar nu poţi conduce o investigaţie 
bazându-te doar pe bănuieli. 

Închise dosarul lui Jacob cu blândeţe. 

— Un caz diferit, zise ea. Oameni diferiţi. 

— Dar tot un copil implicat, rosti Ray. 

Mags îl apucă de mâini. 

— Dar el e deja mort, Ray. Poţi să munceşti în toate 
orele pe care ţi le-a mai lăsat Dumnezeu şi tot n-o să 
schimbi nimic. Renunţă. 

Ray nu răspunse. Se întoarse cu faţa la birou şi deschise 
din nou dosarul, de-abia realizând că Mags ieşise din 
încăpere şi că plecase la culcare. Când se logă la adresa de 
e-mail, acolo deja îl aştepta un mesaj de la Kate, trimis în 
urmă cu câteva minute. Tastă repede un răspuns. 


Mai eşti trează? 
Răspunsul veni câteva secunde mai târziu. 


Caut să văd dacă o găsesc pe mama lui Jacob pe 
Facebook. Şi urmăresc şi o licitaţie de pe eBay. Tu? 

Mă uit prin rapoartele referitoare la vehicule 
incendiate prin dosarele colegilor. Mai rămân o 
vreme. 

Grozav, mă poţi ţine trează! 


Ray şi-o imagină pe Kate făcută covrig pe canapea, cu 
— 106 — 


laptopul lângă ea şi cu câteva gustări alături. 
Ben şi Jerry? tastă el. 
De unde-ai ştiut?! 


Ray rânji. Trase în josul paginii fereastra cu e-mailul, 
pentru a se putea uita din când în când la noile mesaje, 
după care începu să citească raporturile trimise prin fax de 
către spital. 


Nu i-ai promis lui Mags că-ţi iei liber în weekend? 

Mi-am luat liber în weekend! Mai lucrez puţin, 
acum că s-au dus copiii la culcare. Cineva trebuie 
să-ţi ţină şi ţie de urât... 

Mă simt onorată. Ce mod mai plăcut de a-mi 
petrece o seară de sâmbătă? 


Ray râse. 


Ceva promiţător pe Facebook? tastă el. 
Sunt câteva posibilităţi, dar nu au poze de profil. 
Aşteaptă, sună telefonul. Mă întorc într-o clipă. 


Deşi n-ar fi vrut, Ray îşi închise e-mailul şi-şi îndreptă 
atenţia asupra teancului de foi primite de la spital. 
Trecuseră câteva luni de când murise Jacob, iar o voce 
insistentă din mintea lui Ray îi tot spunea că toată această 
muncă în plus este în van. Bucata de carcasă de far de 
ceaţă pe care o găsiseră se dovedise că provine de la o 
gospodină care derapase pe gheaţă şi lovise unul din 
copacii care mărgineau drumul. Toate acele ore de muncă 
pentru nimic, iar ei tot continuau. Ray se juca cu focul, 
punându-se împotriva ordinelor şefei lui, nemaivorbind de 
faptul că o lăsa şi pe Kate să facă acelaşi lucru. Însă acum 
merseseră prea departe - nu s-ar mai fi putut opri nici 
dacă ar fi vrut. 


— 107 — 


Capitolul 12 


O să se încălzească mai târziu, însă deocamdată aerul e 
încă rece, ceea ce mă face să-mi bag capul între umeri 
până la urechi. 

— Azi e răcoare, spun eu cu voce tare. 

Am început să vorbesc singură, la fel ca bătrâna aceea 
care obişnuia să se plimbe singură pe Clifton Suspension 
Bridge, cărând după ea sacoşe pline cu ziare. Mă întreb 
dacă se mai plimbă pe-acolo; dacă mai trece pe pod în 
fiecare dimineaţă şi face cale-ntoarsă în fiecare seară. 
Atunci când pleci dintr-un loc e uşor să-ţi imaginezi că 
viaţa merge mai departe în acel loc la fel ca înainte, chiar 
dacă nimic nu rămâne neschimbat la nesfârşit. Viaţa mea 
în Bristol i-ar fi putut aparţine altcuiva. 

Gonesc acest gând şi-mi trag cizmele în picioare, 
înfăşurându-mi un fular în jurul gâtului. Mă lupt ca în 
fiecare zi cu încuietoarea, căci cheia rămâne blocată în ea 
şi nu o pot răsuci. În cele din urmă reuşesc să încui uşa, 
după care bag cheia în buzunar. Beau aleargă pe lângă 
călcâiele mele. Mă urmăreşte ca o umbră, nedorind parcă 
să mă scape din ochi. Când am ajuns pentru prima dată 
acasă, a schelălăit toată noaptea, cerând să-i dau drumul şi 
să vină să doarmă în pat cu mine. M-am urât pentru asta, 
dar mi-am tras perna peste urechi şi i-am ignorat 
gemetele, ştiind că dacă-mi voi permite să mă apropii de 
el, voi regreta. Au trecut câteva zile până când el a încetat 
să mai plângă şi, chiar dacă acum doarme la capătul de jos 
al scărilor, se trezeşte la cel mai mic scârţâit al scândurilor 
din duşumeaua dormitorului. 

Verific dacă mi-am făcut toată lista cu îndatoriri pentru 
ziua de azi - mi le pot reaminti pe toate, dar nu vreau să 
fac nicio greşeală. Bethan continuă să le facă reclamă 
fotografiilor mele în faţa turiştilor şi, deşi de-abia dacă-mi 
vine să cred, chiar sunt ocupată. Nu în acelaşi fel în care 
eram înainte, cu expoziţii şi angajamente de tot felul, dar 
oricum ocupată. Am aprovizionat de două ori magazinul de 


— 108 — 


lângă rulote cu vederi şi câteva comenzi chiar au sosit 
datorită micului website creat de mine. E departe de 
website-ul foarte vizitat pe care-l aveam înainte, dar de 
fiecare dată când mă uit la el încep să simt un fior de 
mândrie că l-am făcut eu însămi, fără niciun ajutor. Un 
lucru mărunt, dar încet, încet încep să cred că pesemne nu 
sunt chiar atât de inutilă pe cât credeam odată. 

Nu mi-am pus numele pe website: doar o galerie de 
poze, cu un sistem de ordonare mai degrabă de bază, şi 
numele noii mele afaceri: „Scris în Nisip”. Bethan m-a 
ajutat să-l aleg, stând într-o seară în căsuţă, la o sticlă de 
vin, vorbind despre afacerea mea cu un asemenea 
entuziasm încât nu m-am putut opri să nu mă las convinsă. 
„Ce părere ai?” continua ea să mă întrebe. Nu mi se mai 
ceruse părerea de mult timp încoace. 

August e cea mai aglomerată lună pentru parcul de 
rulote şi, deşi mă văd cu Bethan cel puţin o dată pe 
săptămână, mi-e dor de liniştea din timpul iernii, când 
puteam vorbi timp de o oră sau chiar mai mult, cu 
picioarele lipite de caloriferul pe ulei aşezat într-un colţ al 
magazinului. Plajele sunt şi ele foarte aglomerate, aşa că 
trebuie să mă trezesc cât mai aproape de răsăritul soarelui 
pentru a fi sigură că prind o fâşie de nisip curată, ca să-mi 
pot face fotografiile. 

Un pescăruş ţipă la noi şi Beau o zbugheşte prin nisip, 
lătrând în timp ce pasărea îl necăjeşte din înaltul cerului, 
unde se află la adăpost. Dau cu piciorul în resturile de pe 
plajă şi ridic de jos un băț lung. Valurile s-au retras 
departe, iar nisipul este cald, începând deja să se usuce. 
Astăzi voi scrie un mesaj mai aproape de apa mării. Scot o 
bucată de hârtie din buzunar şi-mi aduc aminte de prima 
comandă pe care o am. „Julia”, spun eu. „Ei bine, este ceva 
destul de direct.” Beau se uită la mine întrebător. Crede că 
vorbesc cu el. Poate că aşa şi fac, deşi n-ar trebui să-l fac 
să capete încredere în mine. Îl văd pe el probabil la fel cum 
îşi vede Iestyn câinii care au grijă de oi: unelte pentru o 
afacere; se află acolo pentru a îndeplini un rol. Beau este 
câinele meu de pază. Încă n-am avut nevoie de protecţie, 


— 109 — 


dar s-ar putea să am. 

Mă aplec şi desenez un J mare, mă dau apoi în spate ca 
să-i verific dimensiunea, înainte de a scrie şi restul 
numelui. Mulțumită de el, dau drumul băţului şi-mi iau 
aparatul de fotografiat. Soarele s-a ridicat suficient de 
mult acum, iar lumina nu foarte puternică aruncă o sclipire 
roz de-a lungul nisipului. Fac o duzină de fotografii, până 
când scrisul se acoperă de spuma albă a mării. 

Pentru următoarea comandă am nevoie de o porţiune 
curată de plajă. Lucrez repede, adunând câteva braţe de 
bețe din grămezile aduse de apă. Când ultima bucată de 
lemn este aşezată la locul ei, arunc un ochi critic asupra 
operei mele. Mlădiţe de iarbă de mare încă pline de apă 
rotunjesc marginile liniilor formate din beţele şi din 
pietricelele pe care le-am folosit pentru a încadra mesajul. 
Inima din lemne are o lungime de un metru optzeci: 
suficient de întinsă pentru a încăpea în ea scrisul învârtejit 
pe care l-am folosit pentru a compune mesajul „lartă-mă, 
Alice”. Întind mâna să mişc o bucată de lemn, când Beau 
vine în fugă din apă, lătrând nerăbdător. 

— Stai! strig eu. 

Pun o mână protectoare peste aparatul care-mi atârnă 
de gât, în caz că ar vrea să sară pe mine. Însă câinele mă 
ignoră, alergând şi aruncând nisip umed în urmă, înspre 
cealaltă parte a plajei, unde începe să ţopăie în jurul unui 
bărbat care merge de-a lungul plajei. La început cred că 
este bărbatul care îşi plimba câinele şi care vorbise cu 
mine o dată, însă el îşi bagă mâinile în buzunarele gecii 
sale cernite, iar eu trag brusc aer în piept, pentru că 
mişcarea mi se pare foarte familiară. Cum e posibil aşa 
ceva? Nu cunosc pe nimeni aici, în afară de Bethan şi de 
Iestyn, totuşi acest bărbat, care probabil că se află la o 
distanţă de aproximativ o sută de metri depărtare, se 
îndreaptă fix spre mine. Îi pot vedea faţa. Îl cunosc, totuşi 
nu-l cunosc, iar incapacitatea mea de a-l identifica mă face 
vulnerabilă. Simt cum un nod de panică îmi urcă pe gât şi-l 
strig pe Beau. 

— Tu eşti Jenna, corect? 


— 110 — 


Vreau să fug, însă picioarele parcă mi-au prins rădăcini. 
Scanez mental toate cunoştinţele din Bristol. Ştiu că l-am 
mai întâlnit undeva, înainte. 

— Îmi pare rău, n-am vrut să te sperii, spune bărbatul, 
şi-mi dau seama că tremur toată. 

Lasă impresia că într-adevăr îi pare rău şi zâmbeşte 
larg, de parcă ar vrea să-şi ceară scuze. 

— Sunt Patrick Mathews. Veterinarul din Port Ellis, 
adaugă el. 

Şi, dintr-odată, îmi aduc aminte de el şi de modul în care 
îşi băga mâinile în buzunarele de la echipamentul medical. 

— Îmi pare foarte rău, am spus eu, recăpătându-mi în 
sfârşit glasul, care mi se pare slab şi nesigur. Nu te-am 
recunoscut. N 

Arunc o privire înspre cărarea care merge pe coastă. In 
curând oamenii vor începe să sosească pe plajă pentru 
plimbarea zilnică: protejându-se de condiţiile meteo cu 
haine care împiedică pătrunderea vântului, cu loţiuni de 
plajă şi cu umbrele. Pentru prima oară mă bucur că 
suntem în plin sezon şi că Penfachul este plin de lume: 
surâsul lui Patrick este plin de căldură, însă eu am mai fost 
păcălită de un surâs plin de căldură odată. 

Se apleacă pentru a-i scărpina urechile lui Beau. 

— Se pare că ai făcut o treabă bună cu puiuţul ăsta. Ce 
nume i-ai pus? 

— Il cheamă Beau. 

Nu mă pot abtine: fac discret doi paşi în spate şi simt 
imediat cum nodul din gât se înmoaie. Dau comandă 
mâinilor să se lase în jos, de-a lungul corpului, dar imediat 
mă trezesc că ele s-au ridicat şi mi s-au aşezat pe şolduri. 

Patrick se aşază în genunchi şi-l mângâie pe Beau, care 
se rostogoleşte pe jos pentru a-i permite să-l scarpine pe 
burtică, încântat de atenţia cu care nu este obişnuit. 

— Nu pare deloc supărat. 

Capăt încredere datorită comportamentului relaxat al lui 
Beau. Nu se spune despre câini că se pricep cel mai bine la 
aprecierea personalităţii oamenilor? 

— Nu, pare că se simte bine, spun eu. 


— 111 — 


— Chiar că aşa-i. 

Patrick se ridică în picioare şi-şi scutură nisipul de pe 
genunchi, însă eu nu cedez. 

— N-au fost probleme cu lestyn, să înţeleg? Patrick 
rânjeşte. 

— De niciun fel, îi spun eu. De fapt, pare să creadă că un 
câine este o componentă esenţială a oricărei gospodării. 

— Cred că sunt de aceeaşi părere cu el. Şi eu aş ţine 
unul, doar că trebuie să lucrez foarte multe ore şi n-ar fi 
corect faţă de el. Totuşi, ajung să fac cunoştinţă cu o 
mulţime de animale în fiecare zi, aşa că n-ar trebui să mă 
plâng. 

Pare că se simte ca acasă aici, lângă mare, căci cizmele 
sale au o crustă de nisip şi cutele hainei sunt pline de sare. 
Arată cu capul înspre inima din nisip. 

— Cine e Alice şi de ce ai nevoie de iertarea ei? 

— Aa, nu-i al meu. 

Probabil că-şi închipuie că nu sunt chiar întreagă la cap, 
căci desenez figuri în nisip. 

— Cel puţin, sentimentul nu-mi aparţine. Fac o 
fotografie cu acest mesaj pentru altcineva. 

Patrick pare nedumerit. 

— Cu asta mă ocup, spun eu. Sunt fotograf. 

Ridic aparatul foto, de parcă altfel nici nu m-ar crede. 

— Oamenii îmi trimit mesaje cu ce vor să scriu pe nisip 
şi eu vin aici, le scriu şi apoi le trimit fotografia. 

Mă opresc, însă el chiar pare interesat de subiect. 

— Ce fel de mesaje? 

— Cele mai multe sunt mesaje de dragoste - sau cereri 
în căsătorie -, dar primesc de toate tipurile. Acesta este 
unul de scuză, evident, dar uneori oamenii îmi cer să scriu 
citate celebre, ori versuri din cântecele lor favorite. De 
fiecare dată este diferit. 

Mă opresc, roşie toată. 

— Şi reuşeşti să-ţi câştigi existenţa din asta? Ce job 
grozav! 

Caut o urmă de sarcasm în vocea lui, dar nu găsesc, şi- 
mi dau voie să mă simt şi eu un pic mândră. Chiar e un job 


— 112 — 


grozav, şi l-am creat din nimic. 

— Mai vând şi altfel de poze, spun eu, în principal cu 
golful. E chiar frumos, foarte multă lume vrea să aibă o 
amintire cu el. 

— Nu-i aşa? Îmi place foarte mult aici. 

Stăm tăcuţi timp de câteva secunde, privind valurile cum 
se înalţă şi cum se sparg după aceea, în timp ce aleargă în 
sus, pe nisip. Încep să mă simt agitată şi încerc să mai 
găsesc şi altceva demn de spus. 

— Ce te aduce aici pe plajă? întreb. Nu prea multă lume 
se aventurează aici jos la o oră aşa matinală, decât dacă au 
un câine pe care trebuie să-l plimbe. 

— A trebuit să eliberez o pasăre, explică Patrick. O 
femeie a adus o gâscă de mare cu o aripă ruptă şi pasărea 
a rămas la clinică până când s-a vindecat. A stat cu noi 
timp de câteva săptămâni şi acum am adus-o pe faleză şi i- 
am dat drumul. Încercăm să le eliberăm în acelaşi loc în 
care le găsim, ca să le oferim o şansă de supravieţuire. 
Când ţi-am văzut mesajul de pe plajă, nu m-am putut 
abtine şi am venit jos ca să aflu cine anume l-a scris. Abia 
când am ajuns jos pe plajă, mi-am dat seama că ne mai 
întâlnisem deja. 

— Şi gâsca de mare a reuşit să zboare normal? 

Patrick aprobă din cap. 

— O să fie bine. Se întâmplă destul de des. Nu eşti de pe 
aici, nu-i aşa? Imi amintesc că ai menţionat că nu erai 
venită de prea mult timp în Penfach atunci când l-ai adus 
pe Beau. Unde ai locuit înainte? 

Inainte să mă pot gândi la un răspuns, un telefon începe 
să sune, tonul său de apel părând a fi un sunet nelalocul lui 
aici, pe plajă. În sinea mea răsuflu uşurată, deşi acum mi- 
am compus o poveste pe care o tot repet, pentru lestyn, 
pentru Bethan şi pentru ocazionalul plimbăreţ care îmi tot 
iese în cale ca să discutăm. Sunt artist plastic, dar m-am 
rănit la mână într-un accident şi nu mai pot lucra, aşa că 
am început să fac fotografii. La urma urmei, nu m-am 
îndepărtat prea mult de adevăr. Nu am fost întrebată 
despre copii, şi mă întreb dacă nu cumva povara pe care o 


— 113 — 


port devine uneori vizibilă. 

— Scuze, spune Patrick. 

Se caută în buzunare şi scoate la iveală un mic pager, 
îngropat într-o grămăjoară de mâncare pentru ponei şi 
bucăţi de paie, care cad în nisip. 

— Trebuie să-l ţin cu volumul dat la maximum, altfel nu 
reuşesc să-l aud. 

Aruncă o privire la ecran. 

— Mi-e teamă că trebuie s-o şterg. Sunt voluntar la 
staţia salvamarilor din Port Ellis. Sunt şi eu chemat de 
vreo două ori pe lună, iar acum se pare că e nevoie de 
mine acolo. 

Işi bagă telefonul la loc în buzunar. 

— Mi-a făcut o mare plăcere să te revăd, Jenna. Chiar 
mi-a părut bine. 

Ridicând o mână în semn de rămas-bun, o ia la fugă pe 
cărarea plină de nisip şi dispare înainte să fac şi eu acelaşi 
lucru. 


Când ne întoarcem la căsuţă, Beau se prăbuşeşte în 
coşul lui, epuizat. Descarc pozele de dimineaţă în 
computer, în timp ce aştept să fiarbă apa în ibric. Sunt mai 
bune decât m-am aşteptat, având în vedere că am fost 
întreruptă: literele se văd clar pe fondul nisipului ce se 
usca încet, iar inima mea făcută din lemne aduse de mare 
reprezintă un cadru perfect. Las cele mai bune imagini pe 
monitor pentru a mă uita la ele mai târziu şi-mi iau cafeaua 
sus, cu mine. O să-mi pară rău mai târziu, ştiu asta, însă nu 
mă pot abţine. 

Stând jos, pe duşumea, las cana din mână, pe scândurile 
goale, şi întind mâna sub pat, după cutia pe care n-am mai 
atins-o de când am ajuns în Penfach. O trag spre mine şi 
mă aşez turceşte pentru a deschide capacul, trăgând în 
piept amintirile odată cu praful. Începe să mă doară 
aproape imediat şi ştiu că ar trebui să închid cutia înainte 
să-mi bag mâna şi mai adânc. Dar, la fel ca un dependent 
în căutare de drog, sunt tenace. 

Scot micul album foto ce zace deasupra unui teanc de 


— 114 — 


acte oficiale. Unul câte unul, îmi trec degetele peste 
fotografiile ce înfăţişează un trecut atât de îndelung negat, 
încât mă simt de parcă aş privi la fotografiile unei străine. 
Într-una stau în picioare în grădină; în alta sunt din nou în 
bucătărie, gătind. lar aici sunt gravidă, arătându-mi 
burtica umflată şi rânjind la aparatul foto. Nodul din gât 
devine şi mai mare şi simt înţepătura familiară din spatele 
ochilor. Clipesc, pentru a le îndepărta. Am fost atât de 
fericită, în vara aceea, sigură că acea nouă viaţă avea să 
schimbe totul, iar noi vom reuşi s-o luăm de la capăt. Am 
crezut că va reprezenta un nou început pentru noi. Mângâi 
fotografia, trecându-mi degetul pe conturul burticii şi 
imaginându-mi pe unde ar fi fost situat capul; membrele 
sale curbate; degeţelele de la picioare, de-abia formate. 

Cu blândeţe, de parcă mi-aş putea deranja copilul 
nenăscut, închid albumul foto şi-l aşez la loc în cutie. Ar 
trebui să cobor la parter, cât încă mai sunt stăpână pe 
situaţie. Dar mă simt de parcă mi-am atins un dinte cariat 
sau mi-am rupt coaja de la o bubă. Mă învârt de colo, colo, 
până când degetele mele ating materialul moale al 
iepurelui cu care am dormit în fiecare noapte cât am fost 
gravidă, în aşa fel încât atunci când urma să i-l dau fiului 
meu, acesta să miroasă la fel ca mine. Acum mi-l ridic până 
în dreptul feţei şi inspir, disperată să găsesc ceva care să- 
mi amintească de el. Las să-mi scape un vaiet înăbuşit şi 
Beau galopează neauzit pe scări, intrând în dormitor. 

— Jos, Beau, îi spun eu. 

Câinele nu-mi dă atenţie. 

— leşi afară! ţip eu la el, o femeie nebună care strânge 
în braţe o jucărie de pluş. 

Ţip şi nu mă pot opri, chiar dacă în faţa ochilor mei nu 
se află Beau, ci bărbatul care mi-a luat copilul de lângă 
mine; bărbatul care mi-a curmat viaţa atunci când a 
curmat-o pe a fiului meu. 

— leşi afară! leşi afară! leşi afară! 

Beau se trânteşte pe podea, cu trupul tensionat şi cu 
urechile pleoştite peste cap. Dar nu renunţă. Incet, 
centimetru cu centimetru, se apropie, neluându-şi în tot 


— 115 — 


acest timp ochii de la mine. 
Îndârjirea mă părăseşte la fel de repede pe cât a venit. 
Beau se opreşte lângă mine, încă ghemuit şi aproape 
lipit de duşumea, şi-şi aşază capul în poala mea. Inchide 
ochii şi-i simt greutatea şi căldura prin materialul 
jeanşilor. Fără voia lor, mâinile mi se întind şi încep să-l 
mângâie, iar lacrimile încep să-mi curgă pe obraji. 


— 116 — 


Capitolul 13 


__Ray îşi adunase echipa pentru Operațiunea 
Intreruperea. O însărcinase pe Kate cu evidența probelor 
din dosar, ceea ce era o mare răspundere pentru cineva 
care intrase în echipă doar de optsprezece luni, însă el 
considera că ea se putea descurca. 

— Normal că pot! spusese ea atunci când el îşi 
exprimase îndoielile. Şi pot veni oricând la tine dacă am 
vreo nelămurire, nu-i aşa? 

— Oricând, zisese Ray. Bem ceva după muncă? 

— Încearcă numai să mă opreşti. 

Se obişnuiseră să facă o mică şedinţă de două sau de 
trei ori pe săptămână, ca să treacă din nou prin cazul 
accidentului cu autor necunoscut. Pe măsură ce noile 
investigaţii îşi pierdeau din importanţă, ei începuseră să 
discute mai puţin despre caz şi să petreacă din ce în ce 
mai mult timp discutând despre viaţa lor din afara muncii. 
Ray rămăsese surprins când descoperise că ea era un fan 
la fel de înfocat al echipei Bristol City ca şi el, şi 
petrecuseră multe după-amiezi lamentându-se din cauza 
recentei retrogradări a echipei. Pentru prima dată după 
mulţi ani, începuse să simtă că nu este doar soţ sau tată, 
ori doar un ofiţer de poliţie. Era Ray. 

Fusese foarte atent să lucreze la cazul accidentului cu 
autor necunoscut în afara orelor sale de program. Se 
împotrivea în mod direct ordinelor specifice ale şefei, dar 
atât timp cât nu muncea în timpul serviciului la asta, se 
gândea că ea nu ar fi avut de ce să se împotrivească. Şi, 
dacă ar fi scos la iveală o pistă solidă, care ar fi avut ca 
rezultat o arestare - ei bine, atunci şi ea şi-ar fi schimbat 
opinia. 

Nevoia de a ascunde ceea ce lucrau faţă de restul 
oamenilor din DIC însemna că Ray şi Kate transformaseră 
întâlnirile din pub în ceva mai mult decât simple discuţii 
despre cazurile obişnuite ale poliţiei. Pubul Horse and 
Jockey era liniştit, cu separeuri cu panouri despărţitoare 


— 117 — 


înalte, în care ei îşi puteau împrăştia hârtiile fără teama de 
a fi surprinşi de cineva, iar proprietarul nu-şi ridica 
niciodată privirea din revista lui cu cuvinte încrucişate. 
Era un mod plăcut de a-şi încheia ziua de lucru şi de a se 
elibera de stres înainte de a pleca acasă, iar Ray se trezea 
uitându-se la ceas până când se făcea vremea să plece de 
la birou. 

Ca de obicei, un telefon primit la ora cinci îl ţinu mai 
mult pe loc, iar în momentul în care ajunse în pub Kate 
deja băuse jumătate din ce comandase. Înțelegerea tacită 
stabilea că cine ajungea primul acolo cumpăra băuturile, 
iar halba lui de Pride îl aştepta deja pe masă. 

— Stai liniştit, spuse Kate, împingând halba spre el. 
Ceva interesant? 

Ray luă o gură mare din băutură. 

— Ceva informaţii despre un caz care s-ar putea să 
ajungă în cele din urmă la noi, spuse el. In cartierul 
Creston se află un dealer de droguri care se foloseşte de 
şase sau şapte distribuitori pentru a-i face treaba murdară 
- arată ca şi cum s-ar contura un caz destul de bunicel. 

Un parlamentar destul de zgomotos din Partidul 
Laburiştilor începuse să se preocupe destul de mult de 
rezolvarea acestor probleme şi adusese în discuţie în 
public faptul că astfel de cartiere reprezintă o „adevărată 
ameninţare” la adresa societăţii, iar Ray ştia că şefa era 
dornică să scoată în evidenţă faptul că poliţia făcea tot 
posibilul să rezolve astfel de cazuri. Ray spera că dacă 
Operaţiunea Intreruperea mergea bine, el urma să crească 
suficient de mult în ochii comandantului pentru a i se 
încredința şi acest caz. 

— Echipa de la Abuzuri Domestice a luat legătură cu 
Domenica Letts, îi spuse el lui Kate, prietena unuia dintre 
dealeri, iar acum încearcă s-o convingă să depună 
plângere împotriva lui. Evident, nu vrem să-l speriem 
aducându-i poliţia la uşă pentru aşa ceva, nu în timp ce noi 
vrem să punem la punct investigația mai importantă, dar în 
acelaşi timp este de datoria noastră să avem grijă şi de 
prietena lui. 


— 118 — 


— E în pericol? 

Ray făcu o pauză înainte să răspundă. 

— Nu ştiu. Cei de la Abuzuri Domestice au trecut-o în 
categoria celor cu risc ridicat, dar ea e foarte hotărâtă să 
nu depună mărturie împotriva lui, iar la momentul actual 
nu cooperează absolut deloc cu poliţia. 

— Cât timp mai durează până am putea face prima 
mişcare? 

— Ar putea dura şi câteva săptămâni, zise Ray. Prea 
mult. Va trebui s-o punem la adăpost - presupunând că ea 
va fi de acord - şi să putem sprijini cu probe acuzaţiile de 
atac asupra ei, înainte să-l putem acuza pentru implicarea 
în afacerea cu droguri. 

— Alegerea lui Hobson, zise Kate gânditoare. Ce-i mai 
important: traficul de droguri sau violenţa domestică? 

— Nu e chiar atât de simplu, nu? Dar cum rămâne cu 
violenţa cauzată de abuzul de droguri? Jafurile comise de 
către dependenţii de droguri în căutare de o doză? 
Efectele traficului de droguri poate că nu sunt la fel de 
imediate precum un pumn în faţă, dar pe termen lung sunt 
la fel de dureroase. 

Ray îşi dădu seama că vorbea mai tare decât era normal, 
aşa că se opri brusc. 

Kate îşi aşeză mâna peste a lui, pentru a-l calma. 

— Hei, eu joc rolul avocatului diavolului. Nu e o decizie 
uşor de luat. 

Ray rânji ruşinat. 

— Scuze, am uitat cât de tare mă pot ambala din cauza 
lucrurilor de genul ăsta. 

De fapt, trecuse destul de mult timp de când nu se mai 
gândise la ele. Făcuse genul de muncă de care se ocupa 
acum pentru o perioadă atât de lungă, încât motivele 
pentru care o făcea fuseseră îngropate sub un maldăr de 
hârtii şi de acte legate de personalul secţiei. Era bine săi 
se reamintească ceea ce conta cu adevărat. 

Ochii lui îi întâlniră pe ai lui Kate pentru o clipă, iar Ray 
simţi căldura pielii ei lipită de a lui. O secundă mai târziu 
ea îşi trase mâna, râzând stânjenită. 


— 119 — 


— Încă una şi plecăm? zise Ray. 

În momentul în care se întorcea la masă, deja totul 
fusese dat uitării, iar el se întrebă dacă nu cumva îşi 
imaginase tot ce se întâmplase. Aşeză băuturile pe masă şi 
desfăcu o pungă de chipsuri, lăsând-o deschisă între ei. 

— N-am nimic nou legat de cazul lui Jacob, spuse el. 

— Nici eu, oftă Kate. Va trebui să renunţăm în cele din 
urmă, aşa-i? 

El încuviinţă din cap. 

— Aşa se pare. Îmi pare rău. 

— Îţi mulţumesc pentru că m-ai lăsat să continui până 
acum. 

— Ai fost îndreptăţită să nu renunti, spuse Ray, şi mă 
bucur că am lucrat împreună la asta. 

— Chiar dacă n-am făcut niciun progres? 

— Da, pentru că acum mi se pare în ordine dacă 
renunţăm, nu? Am făcut tot posibilul, tot ce ne-a stat în 
puteri. 

Kate aprobă din cap încet. 

— Da, acum parcă lucrurile stau altfel, într-adevăr. 

Se uită la Ray, întrebătoare. 

— Ce? 

— Până la urmă nu eşti chiar marioneta şefei. 

Rânji, iar Ray începu să râdă. Era bucuros că până la 
urmă crescuse în ochii ei. 

Mâncară chipsurile într-o tăcere prietenoasă, iar Ray îşi 
verifică telefonul pentru a vedea dacă Mags îi trimisese 
vreun mesaj. 

— Cum merg lucrurile pe-acasă? 

— La fel, zise Ray, băgându-şi telefonul la loc în 
buzunar. Tom încă mai mormăie când luăm masa 
împreună, iar eu şi Mags încă ne mai contrazicem pe tema 
a ce ar trebui să facem. 

Scoase un râset scurt, însă Kate nu i se alătură. 

— Când vă mai întâlniți cu profesoara lui? 

— Am fost ieri la şcoală, rosti Ray ursuz. De-abia a 
început şcoala de şase săptămâni şi se pare că Tom deja 
chiuleşte de la ore. Bătu darabana cu degetele în tăblia 


— 120 — 


mesei. Nu-l înţeleg pe copilul ăsta. În timpul verii a fost 
totul în ordine, dar, de îndată ce s-a întors, a redevenit 
acelaşi Tom: necomunicativ, morocănos, nedorind să 
coopereze cu nimeni. 

— Încă mai crezi că-l agresează cineva? 

— Cei de la şcoală spun că nu, dar ăsta ar fi răspunsul 
lor standard, nu? 

Ray nu avea o părere prea bună despre directoarea 
şcolii lui Tom, cea care sărise repede să-i acuze pe Mags şi 
pe Ray că nu se arătaseră „solidari” cu ceilalţi părinţi la 
şedinţe. Mags îl ameninţase că va veni la el la birou şi-l va 
târi cu forţa la următoarea şedinţă, iar Ray fusese atât de 
îngrijorat că ar putea să uite încât rămăsese şi lucrase 
acasă toată ziua, pentru a se putea prezenta la şedinţă 
împreună cu Mags. Nu că ar fi schimbat lucrurile în vreun 
fel. 

— Profesoara lui Tom spune că e o influenţă negativă 
pentru restul clasei, zise Ray. Se pare că e un element 
subversiv. 

Scoase un pufnet ironic. 

— La vârsta lui! E al dracului de ridicol. Dacă nu se pot 
ocupa de un copil care nu vrea să coopereze cu ei, atunci 
ar trebui să renunţe la predat. Tom nu e un element 
subversiv, e doar al naibii de încăpățânat. 

— Mă întreb de unde o fi moştenit asta, spuse Kate, 
înăbuşindu-şi un surâs. 

— Ai grijă, agent Evans! Sau vrei să sfârşeşti din nou în 
uniformă? 

Rânji la ea. 

Râsul lui Kate se transformă într-un căscat. 

— Scuze, sunt frântă. Cred că va trebui să spun stop şi 
să plec la culcare. Am maşina la reparat, aşa că va trebui 
să verific la ce oră vine autobuzul. 

— Te duc eu. 

— Eşti sigur? Nu e chiar în drumul tău. 

— Nu-i nicio problemă. Haide - poţi să-mi arăţi partea 
şic a oraşului. 

Apartamentul lui Kate se afla într-un bloc drăguţ din 


— 121 — 


centrul suburbiei Clifton, acolo unde preţurile erau, după 
cum considera Ray, mult prea umflate. 

— Părinţii mei m-au ajutat să plătesc avansul, îi spusese 
ea. Altfel, nu mi l-aş fi putut permite. In plus, e destul de 
micuţ; teoretic, are două dormitoare, asta însă dacă vrei 
neapărat să mai bagi încă un pat în cea de-a doua cameră. 

— Sigur ai fi primit ceva mult mai bun în altă parte 
pentru banii pe care i-ai plătit pe cel de-aici. 

— Probabil, însă Cliftonul are tot ce-mi trebuie! Kate 
dădu din mâini cu exuberanţă. Vreau să spun, unde 
altundeva poţi găsi falafel la trei dimineaţa? 

Din moment ce singurul lucru pe care şi-l dorea Ray la 
trei dimineaţa era să urineze, el nu vedea nimic atractiv în 
chestia cu falafelul. 

Kate îşi desfăcu centura de siguranţă şi se opri, cu mâna 
pe mânerul portierei. 

— Vrei să intri să vezi apartamentul? 

Vorbise pe un ton normal, însă aerul deveni dintr-odată 
gros din cauza tensiunii care parcă se transformase în ceva 
palpabil, şi în acel moment Ray îşi dădu seama că trecea 
peste o linie a cărei existenţă nu-şi dorise s-o recunoască 
în ultimele câteva luni. 

— Mi-ar plăcea, spuse el. 

Apartamentul lui Kate era la ultimul etaj, şi la el se 
ajungea cu un lift elegant ce străbătea toată distanţa în 
câteva secunde. Când se deschiseră uşile, se treziră pe un 
palier mic şi acoperit cu mochetă, în capătul căruia se afla 
o uşă de culoare crem, nu departe de lift. Ray o urmă pe 
Kate afară din lift şi rămaseră tăcuţi în timp ce uşile se 
închideau silenţioase. Ea se uita direct la el, cu bărbia un 
pic ridicată şi cu o şuviţă de păr căzută pe frunte. Ray se 
trezi dintr-odată că nu simte nicio grabă să plece. 

— Aici stau, spuse Kate, fără să-şi ia ochii de la el. 

El aprobă din cap, întinzând mâna pentru a-i da la o 
parte şuviţa rebelă de păr. Apoi, înainte să se întrebe ce se 
întâmplă, o sărută. 


— 122 — 


Capitolul 14 


Beau îmi împinge cu nasul încheietura din spatele 
genunchiului, şi eu întind mâna şi mă joc cu urechile lui. 
N-am fost în stare să mă abtin să nu-l iubesc, iar acum 
doarme pe patul meu, aşa cum şi-a dorit încă de la început. 
Atunci când vine coşmarul, iar eu mă trezesc ţipând, el 
este acolo, lângă mine, şi mă linge pe mână, liniştindu-mă. 
Încet, încet, fără să-mi dau seama, durerea mi s-a 
transformat în altceva; dintr-o durere brută, ascuţită, care 
nu voia să dispară, într-o durere surdă, de care mai pot 
uita din când în când, împingând-o în fundal. Dacă o las 
acolo, amuţită şi nezgândărită, sunt în stare să mă prefac 
că totul este aproape în ordine. Că nu am avut altă viaţă 
înainte. 

— Hai să mergem, atunci. 

Întind mâna să sting lumina de pe noptiera de lângă pat, 
incomparabilă cu lumina soarelui care pătrunde prin 
fereastră. Acum cunosc capriciile golfului şi am un 
oarecare sentiment de mulţumire la gândul că am petrecut 
aproape un an întreg aici. Golful nu arată niciodată la fel 
de la o zi la alta. Fluxul şi refluxul, vremea imprevizibilă, 
chiar şi resturile aruncate pe plajă îl fac să pară diferit de 
la o oră la alta. Astăzi marea e umflată de la ploaia de azi- 
noapte, iar nisipul pare cenuşiu şi musteşte de apă, sub un 
cer încărcat de nori grei. În parcul de rulote nu vezi niciun 
cort, doar rulota nemişcată a lui Bethan şi alte câteva 
rulote mobile, deţinute de turiştii care profită de 
reducerile prilejuite de sfârşitul de sezon. Parcul se va 
închide nu peste mult timp, iar golful va fi din nou doar al 
meu. 

Beau se grăbeşte să mi-o ia înainte şi aleargă în jos pe 
plajă. Fluxul a urcat mult, iar el plonjează în apă, lătrând la 
valurile reci. Râd tare. Acum este mai mult spaniel decât 
collie, cu picioarele sale de adolescent un pic cam lungi şi 
cu energia lui debordantă, despre care mă întreb dacă se 
epuizează vreodată. 


— 123 — 


Scrutez faleza, însă este goală, şi-mi dau voie să simt un 
fior de dezamăgire înainte să mi-l îndepărtez din minte. 
Este ridicol să sper că-l voi vedea pe Patrick, când nu ne- 
am întâlnit decât în acea zi, pe plajă, însă nu pot opri 
gândul să nu se formeze. 

Găsesc o fâşie de nisip pe care să scriu. Bănuiesc că 
afacerea va mai stagna un pic pe timpul iernii, dar 
deocamdată merge destul de bine. Simt un fior de bucurie 
de fiecare dată când îmi soseşte câte-o comandă şi a 
devenit o adevărată plăcere să ghicesc poveştile din 
spatele mesajelor. Majoritatea clienţilor mei au o legătură 
cu marea şi mulţi dintre ei îmi trimit e-mailuri după ce şi- 
au primit comanda, ca să-mi spună ce mult le-a plăcut 
imaginea; cum şi-au petrecut copilăria pe plajă sau cum au 
strâns bani pentru vacanţele de la malul mării. Câteodată 
mă întreabă ce plajă este, dar eu nu le spun niciodată. 

În timp ce mă pregătesc să încep, Beau începe să latre, 
aşa că ridic privirea şi zăresc un bărbat care vine spre noi. 
Mi se taie răsuflarea, însă el ridică o mână în semn de 
salut şi-mi dau seama că e el. E Patrick. Nu-mi pot ascunde 
zâmbetul şi, deşi inima mi-a luat-o la galop, nu este din 
cauza fricii. 

— Speram să te găsesc aici, spune el, înainte să ajungă 
la mine. Cum ţi-ar plăcea un ucenic? 

Azi nu e încălţat cu cizme, iar pantalonii din cord sunt 
dantelaţi cu nisip umed. Gulerul de la geaca ceruită stă 
ridicat în sus într-o parte, iar eu rezist tentaţiei de a 
întinde mâna ca să i-l aşez la loc. 

— Bună dimineaţa, spun eu. Un ucenic? 

El face un gest larg cu mâna, pentru a cuprinde întreaga 
plajă. 

— M-am gândit că te pot ajuta şi eu la ceea ce faci. 

Nu sunt sigură dacă râde de mine. Nu spun nimic. 

Patrick îmi ia băţul din mână şi aşteaptă plin de 
speranţă, cu picioarele depărtate pe fâşia goală de nisip. 
Devin dintr-odată nervoasă. 

— E mai greu decât pare, să ştii, spun eu, adoptând un 
ton serios pentru a-mi masca stânjeneala. Nu trebuie să 


— 124 — 


apară urme de tălpi în fotografie şi trebuie să lucrăm 
repede, altfel valurile vor veni mult prea aproape. 

Nu-mi aduc aminte de cineva care să mai fi dorit înainte 
să ia partea la procesul meu de creaţie: arta a fost 
întotdeauna ceva ce trebuia închis în cealaltă cameră, ceva 
ce trebuia făcut doar de mine, de parcă nu ar fi fost ceva 
ce ar fi aparţinut lumii reale. 

— Am priceput. 

Are un aer de concentrare pe chip care mi se pare 
adorabil. La urma urmei, e doar un mesaj scris pe nisip. 

Citesc mesajul cu voce tare: 

— Simplu şi drăguţ: „Îţi mulţumesc, David”. 

— Aha - mulţumesc pentru ce anume, mai exact, mă 
întreb eu? spune Patrick, aplecându-se să scrie primul 
cuvânt în nisip. Mulţumesc că ai hrănit pisica? Mulţumesc 
că mi-ai salvat viaţa? Mulţumesc că ai fost de acord să te 
căsătoreşti cu mine chiar dacă am avut o aventură cu 
poştaşul? 

Colţurile gurii încep să-mi tremure. 

— Mulţumesc că m-ai învăţat să dansez Flamenco, 
declam eu, prefăcându-mă că sunt serioasă. 

— Mulţumesc pentru trabucurile cubaneze de calitate 
extra. 

— Mulţumesc că mi-ai alimentat contul bancar. 

— Mulţumesc pentru... 

Patrick întinde mâna pentru a completa ultimul cuvânt 
şi-şi pierde echilibrul, aplecându-se periculos înainte şi 
reuşind să nu cadă doar înfingându-şi piciorul adânc drept 
în mijlocul scrisului. 

— Of, la naiba. 

Face un pas în spate, pentru a examina mesajul distrus 
şi priveşte la mine, scuzându-se din priviri. Izbucnesc în 
râs. g 

— Am zis eu că-i mai greu decât pare. Imi dă bățul 
înapoi. 

— Mă înclin în faţa superiorității tale artistice. Chiar şi 
fără urma de picior, efortul meu nu este deosebit de 
impresionant. Literele au toate mărimi diferite. 


— 125 — 


— A fost un efort lăudabil, îi spun eu. 

Mă uit în toate părţile după Beau, strigându-i să plece de 
lângă un crab cu care intenţiona să înceapă să se joace. 

— Ăsta cum e? spune Patrick. 

Mă uit la mesajul pe care l-a scris în nisip, aşteptându- 
mă să găsesc din nou o încercare de a scrie „Mulţumesc”. 

Un pahar? 

— Mai bine, spun eu, deşi nu este unul din cuvintele pe 
care - mă opresc, simţindu-mă ca o proastă. Ah, înţeleg. 

— La Cross Oak? Diseară? 

Patrick ezită uşor, iar eu îmi dau seama că şi el este un 
pic agitat. Ceea ce-mi dă şi mie încredere. 

Ezit, dar numai pentru o secundă, ignorând bubuitul pe 
care-l simt în piept. 

— Mi-ar plăcea. 


Îmi regret impetuozitatea de moment pentru tot restul 
zilei, iar la lăsarea serii sunt atât de neliniştită, încât 
tremur toată. Număr modurile în care această întâlnire ar 
putea merge prost şi ascult din nou în minte tot ce mi-a 
spus Patrick de când l-am cunoscut, în căutare de semnale 
de avertisment. Oare e tot atât de direct pe cât pare? Mai 
e cineva în ziua de azi? Îmi trece prin minte să merg până 
în Penfach şi să sun la clinica veterinară pentru a anula 
întâlnirea, dar ştiu că n-am curaj să fac aşa ceva. Fac o 
baie pentru a mai pierde vremea, potrivind apa atât de 
fierbinte încât pielea îmi devine roz, după care mă aşez pe 
pat şi mă întreb cu ce haine ar trebui să mă îmbrac. Au 
trecut zece ani de când nu am mai mers la o întâlnire şi 
sunt îngrozită că aş putea încălca vreo regulă. Bethan a tot 
continuat să-şi golească şifonierul de haine care nu o mai 
încap. Cele mai multe sunt prea mari pentru mine, dar 
probez o fustă de culoare mov-închis şi, deşi trebuie să mă 
încing în talie cu o eşarfă, cred că nu arată prea rău. Mă 
plimb de colo-colo prin cameră, bucurându-mă de senzaţia 
neobişnuită pe care o simt pe picioare atunci când merg; 
foşnetul materialului lipit de coapse. Simt o sclipire a fetei 
care eram înainte, dar atunci când privesc în oglindă îmi 


— 126 — 


dau seama că tivul e deasupra genunchiului, iar picioarele 
se întind cu îndrăzneală în jos. O scot de pe mine şi o 
arunc mototolită într-un ghem în fundul şifonierului, 
întinzând în schimb mâna după jeanşii pe care doar ce i-am 
dat jos de pe mine. Găsesc un tricou curat şi îmi perii 
părul. Arăt exact cum arătam şi cu o oră în urmă. Exact la 
fel cum am arătat întotdeauna. Mă gândesc la fata care 
petrecea ore întregi pregătindu-se pentru a ieşi în oraş: 
ascultând muzică, cu trusa de machiaj împrăştiată prin 
toată baia, aerul îngroşat de la atât parfum. Pe atunci n- 
aveam idee cum e de fapt viaţa reală. 

Merg până la parcul de rulote, unde am stabilit să mă 
întâlnesc cu Patrick. În ultimul moment mă hotărăsc să-l 
iau şi pe Beau cu mine, iar prezenţa lui îmi redă un pic din 
curajul pe care îl simţisem pe plajă azi de dimineaţă. 
Atunci când ajung la parcul de rulote, Patrick stă lângă uşa 
deschisă a magazinului, iar Bethan se sprijină de toc, 
vorbind cu el. Râd amândoi vorbind despre ceva, iar eu nu 
mă pot abţine să nu mă întreb dacă nu cumva râd de mine. 

Bethan mă vede şi Patrick se întoarce şi zâmbeşte în 
timp ce eu mă apropii. La început cred că mă va săruta pe 
obraz, dar el doar mă atinge cu blândeţe pe mână şi-mi 
spune „Bună”. Mă întreb dacă arăt la fel de îngrozită cum 
mă simt. 

— Să fiţi cuminţi, voi doi! spune Bethan cu un rânjet. 

Patrick râde în timp ce plecăm spre sat. Găseşte uşor 
subiecte de discuţie şi, deşi sunt sigură că exagerează 
când povesteşte despre poznele unora dintre pacienţii săi, 
îi sunt recunoscătoare pentru toate aceste poveşti şi mă 
trezesc că încep să mă simt din ce în ce mai relaxată pe 
măsură ce ne apropiem de sat. 

Proprietarul lui Cross Oak este Dave Bishop, un nativ 
din Yorkshire care s-a mutat în Penfach cu doar câţiva ani 
înaintea mea. Dave şi soţia lui, Emma, sunt bine ancoraţi 
în comunitate acum şi - la fel ca toţi cei din Penfach - îi 
cunosc pe toţi şi cu ce anume se ocupă aceştia. N-am mai 
intrat niciodată în pub, însă l-am salutat pe Dave atunci 
când am trecut pe lângă el avându-l alături pe Beau, pe 


— 127 — 


când mă îndreptam către micul oficiu poştal din sat. 

Orice speranţă că aş fi putut savura o băutură în linişte 
s-a evaporat în momentul în care am intrat pe uşă. 

— Patrick! E rândul tău, aşa-i? 

— Am nevoie să te uiţi iar la Rosie, încă nu s-a 
înzdrăvenit complet. 

— Cum o mai duce bătrânul tău? Nu-i lipseşte vremea 
din Țara Galilor? 

Asaltul necontenit al discuţiilor, combinat cu spaţiul 
închis al barului, mă fac să mă simt plină de nelinişte. 
Strâng mâna în jurul lesei lui Beau şi simt cum pielea 
acesteia îmi alunecă în palma umedă de transpiraţie. 
Patrick schimbă câteva cuvinte cu fiecare, dar nu 
zăboveşte prea mult. Îşi aşază o mână pe spatele meu şi 
mă împinge uşor, prin mulţimea de oameni, către bar. [i 
simt căldura mâinii pe spatele meu şi sunt în acelaşi timp 
şi uşurată, şi dezamăgită, atunci când şi-o dă la o parte şi- 
şi aşază braţele încrucişate pe tejghea. 

— Ce vrei să bei? 

Aş fi vrut să comande el mai întâi. Tânjesc după o bere 
rece la sticlă şi arunc o privire atentă prin pub ca să văd 
dacă mai este vreo femeie care bea bere. 

Dave tuşeşte politicos. 

— Un gin tonic, spun eu agitată. 

N-am mai băut niciodată gin. Această incapacitate a mea 
de a lua decizii nu e cu nimic nouă, însă nu-mi mai aduc 
aminte când anume a început. 

Patrick comandă o sticlă de Becks şi eu privesc cum se 
formează uşor condensul pe pereţii exteriori ai paharului. 

— Deci tu eşti cea care locuieşte în Blaen Cedi, tipa cu 
fotografiile? Ne-am întrebat noi pe unde te-ai ascuns. 

Bărbatul care vorbeşte cu mine este cam de aceeaşi 
vârstă cu Iestyn, cu o şapcă din tweed pe cap şi cu favoriţi 
stufoşi, care-i încadrează mijlocul ras al bărbiei. 

— Ea e Jenna, spune Patrick. A pornit o afacere, aşa că 
nu are prea mult timp la dispoziţie pentru a da pe gât 
halbe de bere cu nişte beţivani bătrâni ca voi. 

Bărbatul râde, iar eu roşesc, fiindu-i recunoscătoare lui 


— 128 — 


Patrick pentru că oferă o explicaţie simplă pentru izolarea 
mea. 

Alegem o masă în colţ şi, deşi sunt conştientă că toţi 
ochii sunt aţintiţi asupra noastră şi că toată lumea bârfeşte 
despre noi, după un timp grupul de bărbaţi se întoarce la 
băuturile lor. 

Sunt atentă să nu vorbesc prea mult, dar din fericire 
Patrick are la îndemână o mulţime de poveşti interesante 
despre istoria acestor locuri. 

— E un loc foarte plăcut în care să locuieşti, spun eu. 

Îşi întinde picioarele lungi în faţă. 

— Chiar e. Nu că aş fi fost de aceeaşi părere când eram 
copil. Copiii nu prea apreciază locuitul la ţară şi peisajele 
minunate de aici şi nu au un simţ al comunităţii dezvoltat, 
nu-i aşa? Obişnuiam să-mi sâcâi întruna părinţii să ne 
mutăm în Swansea - eram convins că-mi va schimba viaţa 
şi că voi deveni popular instantaneu, cu o viaţă socială 
excepţională şi cu un şir lung de prietene. Rânjeşte. Dar 
lor nu le surâdea deloc ideea de a se muta, iar eu am mers 
la şcoala generală de aici. 

— Ţi-ai dorit dintotdeauna să devii veterinar? 

— Încă de când eram un copilaş. Se pare că obişnuiam 
să-mi aliniez toate jucăriile umplute cu câlţi în holul casei 
şi încercam s-o conving pe mama să le aducă în bucătărie 
una câte una, pentru ca eu să le pot opera. 

Când vorbeşte, toată faţa i se însufleţeşte; coada ochilor 
i se încreţeşte pentru o fracțiune de secundă, înainte ca 
zâmbetul să i se întindă pe toată faţa. 

— M-am fofilat şi am luat note bune, după care am mers 
la Universitatea din Leeds, unde am urmat Medicina 
Veterinară şi am avut parte şi de viaţa socială după care 
tânjisem atât de mult. 

— Şi şirul de prietene? întreb eu. 

Patrick rânjeşte. 

— Poate una sau două. Dar după tot acel timp în care 
încercasem cu disperare să evadez din Ţara Galilor, acum 
îmi lipsea îngrozitor de tare. După ce am absolvit, am găsit 
o slujbă lângă Leeds, dar când un partener s-a arătat 


— 129 — 


doritor de o colaborare la clinica din Port Ellis, am profitat 
imediat de ocazie. Mama şi tata deja erau cam bătrâni, iar 
eu de-abia aşteptam să revin aproape de mare. 

— Deci părinţii tăi au locuit în Port Ellis? 

Intotdeauna sunt curioasă când vine vorba de oameni 
care au o relaţie strânsă cu părinţii lor. Nu sunt invidioasă, 
pur şi simplu nu-mi vine să cred. Poate că dacă tata ar fi 
rămas alături de noi, lucrurile ar fi fost diferite. 

— Mama s-a născut aici. Tata s-a mutat în părţile astea 
cu familia pe când era adolescent şi s-a căsătorit cu mama 
când aveau amândoi nouăsprezece ani. 

— Şi tatăl tău a fost veterinar? 

Pun prea multe întrebări, dar mi-e teamă că dacă mă 
opresc, el va începe să aştepte răspunsuri de la mine. Pe 
Patrick nu pare să-l deranjeze să mă pună la curent cu 
istoria familiei sale, ceea ce i-a adus un surâs nostalgic pe 
chip. 

— A fost inginer. Acum s-a pensionat, însă a lucrat toată 
viaţa lui pentru o companie care exploatează zăcăminte de 
gaz natural din Swansea. Datorită lui m-am înscris ca 
salvamar voluntar, totuşi. Şi el a fost, timp de mulţi ani. 
Obişnuia să dispară în viteză în timpul mesei de prânz de 
duminică, iar mama ne punea pe toţi să spunem o 
rugăciune pentru ca toată lumea să fie adusă în siguranţă 
la țărm. Obişnuiam să cred despre el că este un supererou 
adevărat. Luă o gură de bere. Asta se întâmpla demult, pe 
când încă se mai afla o staţie pentru salvamari în Penfach - 
înainte de a fi înfiinţată una în Port Ellis. 

— Eşti chemat des acolo? 

— Depinde. Mai mult în timpul verii, când parcurile de 
rulote sunt pline. Nu contează cât de multe semne de 
interdicţie sunt puse ca să le spună oamenilor că stâncile 
sunt periculoase sau că înotul este periculos în timpul 
mareelor înalte - nimeni nu prea le bagă în seamă. Dintr- 
odată, pare foarte serios. Ar trebui să fii atentă cu înotul în 
golf - curenţii marini sunt deosebit de periculoşi. 

— Nu sunt o înotătoare prea pricepută, îi spun eu. N-am 
intrat în apă dincolo de genunchi. 


— 130 — 


— Să nu intri, zice Patrick. 

În privire i se citeşte o înverşunare care mă sperie, aşa 
că mă mişc pe scaun, simţindu-mă inconfortabil. Patrick îşi 
coboară privirea şi ia o înghiţitură lungă din sticla de bere. 
Mareea, spune el încet, prinde oamenii şi-i târăşte în larg. 

Incuviinţez din cap şi promit că n-o să înot. 

— Pare ciudat, însă înotul departe de țărm este cel mai 
sigur. 

Ochii lui Patrick se luminează. 

— În timpul verii este foarte plăcut să iei o barcă cu care 
să treci dincolo de golf, apoi te poţi arunca direct în apa 
adâncă. O să te iau o dată cu mine, dacă vrei. 

E o propunere nevinovată, însă eu încep să tremur. 
Gândul de a mă afla singură cu Patrick - cu oricine - în 
mijlocul oceanului este înspăimântător. 

— Apa nu e atât de rece pe cât ai crede, spune Patrick, 
interpretând greşit starea mea de disconfort. 

Se opreşte din vorbit şi între noi se lasă o tăcere 
jenantă. 

Mă aplec şi-l mângâi pe Beau, care a adormit sub masă, 
şi încerc să mă gândesc la ceva demn de zis. 

— Părinţii tăi încă mai locuiesc aici? reuşesc eu să întreb 
într-un final. 

Oare întotdeauna am fost la fel de stângace? Încerc să 
mă gândesc la universitate, când eram sufletul unei 
petreceri; prietenii râdeau în hohote de ceea ce povesteam 
eu. Acum o simplă conversaţie mi se pare un efort imens. 

— S-au mutat în Spania în urmă cu câţiva ani, ce noroc 
pe ei. Mama are artrită şi cred că o climă mai caldă îi ajută 
încheieturile - în orice caz, asta e scuza ei. Dar tu? ii 
legătura cu ai tăi? 

— Nu chiar. 

Patrick mă priveşte curios şi-mi dau seama că aş fi putut 
pur şi simplu spune „nu”. Trag adânc aer în piept. 

— Nu m-am împăcat niciodată prea bine cu mama, îi 
spun eu. L-a dat pe tata afară din casă pe când eu aveam 
cincisprezece ani şi de atunci nu l-am mai văzut - n-am 
iertat-o niciodată pentru asta. 


— 131 — 


— Poate că a avut ea motivele ei. 

O face să sune ca o întrebare, dar eu oricum sunt în 
defensivă. 

— Tata a fost un om extraordinar, spun eu. Ea nu l-a 
meritat pe el. 

— Deci nici cu mama ta nu te vezi? 

— Ba ne-am mai văzut, timp de câţiva ani, apoi ne-am 
certat după ce eu... Mă opresc. Ne-am certat. Acum câţiva 
ani, sora mea mi-a scris o scrisoare şi mi-a spus că tata a 
murit. 

Văd compasiune în ochii lui Patrick, dar nu-i dau 
importanţă. Am tendinţa să stric totul. Nu mă potrivesc în 
cadrul planului atent pus la punct de Patrick. Probabil că 
acum îi pare rău că m-a invitat să ieşim împreună să bem 
ceva. Seara asta va deveni din ce în ce mai stânjenitoare 
pentru amândoi. Am epuizat toate subiectele mărunte de 
conversaţie, iar mie nu-mi trece prin cap nimic de spus. 
Sunt îngrozită de întrebările pe care Patrick abia aşteaptă 
să mi le pună: de ce am venit în Penfach; de ce nu am mai 
sculptat nimic; de ce sunt aici de una singură. Imi va pune 
aceste întrebări doar din politeţe, fără să-şi dea seama că, 
de fapt, nici nu-şi doreşte să afle aceste răspunsuri. Fără 
să-şi dea seama că eu nu-i pot spune adevărul. 

— Ar trebui să mă întorc acasă, zic eu. 

— Acum? Probabil că e uşurat, deşi nu o arată. E încă 
devreme - am mai putea să mai bem ceva, sau am putea să 
mâncăm. 

— Nu, sincer, mai bine plec. Mulţumesc pentru băutură. 
Mă ridic în picioare, înainte ca el să se simtă dator să 
sugereze că ar trebui să ne mai întâlnim, însă el îşi 
împinge scaunul în spate în acelaşi timp cu mine. 

— Te conduc până acasă. 

Aud sirene de alarmă în cap. De ce ar vrea el să meargă 
cu mine? În pub este cald, iar prietenii lui se află şi ei aici; 
încă mai are sticla pe jumătate plină. Capul îmi bubuie. Mă 
gândesc la cât de izolată este căsuţa mea, la cum nimeni 
nu ar auzi dacă el ar refuza să plece. Patrick pare amabil şi 
onest acum, dar eu ştiu cât de repede se pot schimba 


— 132 — 


lucrurile. 

— Nu. Mulţumesc. 

Îmi fac loc printre cei din sat, fără să-mi pese ce cred ei 
despre mine. Reuşesc să nu o rup la fugă până când ies din 
pub şi dau colţul pe după clădire, dar apoi încep să alerg 
pe drumul către parcul de rulote şi apoi pe cărarea care 
mă duce până acasă. Beau aleargă în urma mea, surprins 
de ruperea bruscă de ritm. Aerul îngheţat îmi înţeapă 
plămânii, dar nu mă opresc până când nu ajung la căsuţă, 
unde mă lupt iar cu cheia care nu vrea să se răsucească în 
broască. În cele din urmă reuşesc să intru şi trântesc 
zăvorul la loc, după care mă sprijin cu spatele de uşă. 

Inima îmi bubuie şi mă chinui să-mi recapăt suflul. Acum 
nu mai sunt sigură dacă Patrick este cel care mă 
înspăimântă; în mintea mea el s-a amestecat cu panica ce 
mă sufocă în fiecare zi. Nu mai am încredere în propriile 
mele instincte - m-au păcălit de atâtea ori înainte - aşa că 
cea mai sigură cale este să mă ţin mai bine departe de 
toate. 


— 133 — 


Capitolul 15 


Ray se întoarse pe burtă şi-şi îngropa faţa în pernă 
pentru a scăpa de lumina dimineţii care se infiltra prin 
jaluzelele întredeschise. Pentru o clipă nu reuşi să 
identifice sentimentul care îl apăsa puternic, însă în cele 
din urmă îl recunoscu. Vină. Ce-o fi fost în mintea lui? Nu 
se mai simţise niciodată tentat s-o înşele pe Mags - nici 
măcar o singură dată în cincisprezece ani de căsnicie. 
Derulă în minte evenimentele din seara precedentă. Oare 
profitase de poziţia lui de superioritate ierarhică în faţa lui 
Kate? Înainte să şi-o poată înfrâna, îi veni ideea că ea ar fi 
putut depune plângere împotriva lui, dar se dispreţui 
imediat pentru acest gând. Kate nu era genul acela de om. 
Însă oricum îngrijorarea aproape că îndepărtă complet 
sentimentul de vină. 

Răsuflarea ritmată de lângă el îi dădu de înţeles că era 
singurul care se trezise, aşa că se dădu jos din pat, 
aruncând o privire la umflătura adormită de lângă la el, cu 
pătura trasă deasupra capului. Dacă Mags ar fi aflat ce 
făcuse... nici măcar nu îndrăznea să se gândească la aşa 
ceva. 

În timp ce se ridica, pătura se mişcă, şi Ray înţepeni, în 
ciuda laşităţii gândului, sperase să se poată strecura afară 
din cameră înainte să trebuiască să îndure o discuţie cu 
ea. Ar fi fost nevoit în cele din urmă s-o înfrunte, dar îi 
trebuiau câteva ore ca să poată înţelege ce se întâmplase 
cu o seară înainte. 

— Cât e ceasul? mormăi Mags. 

— E de-abia trecut de şase, şopti Ray. Azi plec mai 
devreme. Trebuie să mă ocup urgent de nişte hârtii. 

Ea mormăi şi se întoarse la somn, iar Ray scoase un 
oftat discret de uşurare. Făcu un duş foarte rapid şi ajunse 
la birou peste ceva mai puţin de o jumătate de oră, 
închizând uşa de la birou şi afundându-se în hârtii, de 
parcă ar fi putut şterge cu buretele tot ce se întâmplase. 
Din fericire Kate era plecată pe teren, iar la prânz Ray 


— 134 — 


riscă o vizită scurtă la cantină, alături de Stumpy. Găsiră o 
masă liberă şi Ray aduse cu el două farfurii cu ceea ce era 
etichetată drept lasagna, dar care semăna foarte vag cu 
aceasta. Moira, cea care servea la bufet, aşezase un steag 
al Italiei lângă meniul zilei şi le zâmbise larg atunci când 
făcuseră comanda, aşa că Ray se aruncase bărbăteşte 
asupra farfuriei enorme cu mâncare, încercând să ignore 
senzaţia apăsătoare de ameţeală care îl bântuise încă de 
când se trezise din somn. Moira era o femeie masivă şi 
avea o vârstă greu de ghicit, tot timpul veselă, în ciuda 
unei boli de piele care făcea ca din pielea de pe braţele ei 
să se desprindă fulgi mari de materie moartă ori de câte 
ori îşi scotea jacheta. 

— E totul în ordine, Ray? Te frământă ceva? 

Stumpy adună cu furculiţa ce-i mai rămăsese din masa 
de prânz. Binecuvântat cu un stomac de fier, Stumpy părea 
nu numai că tolerează mâncarea Moirei, ba chiar că o şi 
savurează. 

— Sunt bine, spuse Ray, uşurat că Stumpy nu mai 
insista. 

Ridică privirea şi o văzu pe Kate intrând în cantină, şi-şi 
dori să fi terminat de mâncat mai repede. Stumpy se 
ridică, făcând ca picioarele de metal ale scaunului să 
scârţâie pe pardoseală. 

— Ne vedem în birou, şefule. 

Incapabil să găsească vreun motiv rezonabil pentru a-l 
mai reţine un pic pe Stumpy sau de a-şi abandona farfuria 
cu mâncare înainte să se poată aşeza Kate la masa lui, Ray 
afişă un zâmbet forţat. 

— Bună, Kate. 

Simţi cum se înroşeşte şi cum îl iau toate căldurile. Avea 
gura uscată ca iasca şi se chinui să înghită. 

— Bună. 

Se aşeză în faţa lui şi desfăcu ambalajul de la sendvişuri, 
părând că nu bagă de seamă cât de tulburat era el. 

Nu-i putea citi nimic pe faţă, iar starea de greață i se 
amplifică. Impinse farfuria cu mâncare într-o parte, 
hotărând că mânia Moirei era răul cel mai mic, şi aruncă o 


— 135 — 


privire în jur, pentru a se asigura că nu-i putea auzi 
nimeni. 

— În legătură cu seara trecută... începu el, simțindu-se 
ca un adolescent neîndemânatic. 

Kate interveni, preluând frâiele discuţiei. 

— Îmi pare foarte rău. Nu ştiu ce m-a apucat - eşti bine? 

Ray scoase un oftat de uşurare. 

— Mai mult sau mai puţin. Dar tu? 

Kate dădu din cap. 

— Mi-e un pic jenă, ca să fiu sinceră. 

— Nu are de ce să-ţi fie jenă, spuse Ray. Eu n-ar fi 
trebuit... 

— N-ar fi trebuit să se întâmple niciodată, zise Kate. Dar 
a fost doar un sărut. Rânji la Ray, după care luă o 
îmbucătură din sendviş, vorbind cu gura plină de brânză şi 
castravete murat. Un sărut ca lumea, dar numai un sărut. 

Ray oftă şi mai uşurat. Totul era în regulă. Se întâmplase 
ceva foarte rău, iar dacă Mags ar fi aflat, urmările ar fi fost 
îngrozitoare, însă totul era în ordine. Erau amândoi adulţi, 
puteau să accepte ce se petrecuse şi puteau să-şi vadă de 
treabă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Pentru prima 
dată în douăsprezece ore, Ray îşi permise să se gândească 
la cât de bine se simţise să sărute pe cineva atât de plin de 
energie, atât de plin de viaţă. Simţi cum fierbinţeala i se 
ridică iar către faţă şi tuşi, împingând acest gând departe 
de el. 

— Atât timp cât şi pentru tine este în ordine, zise el. 

— Ray, sunt bine. Sincer. Nu am de gând să depun o 
plângere împotriva ta, dacă despre asta ţi-ai făcut griji 
până acum. 

Ray se înroşi. 

— Dumnezeule, nu! Nici nu mi-a trecut aşa ceva prin 
minte. Doar că, ştii şi tu, sunt căsătorit şi... 

— lar eu mă văd cu cineva, spuse Kate, brusc. Şi ştim 
amândoi ce se poate întâmpla. Aşa că să dăm totul uitării, 
bine? 

— Bine. 

— Acum, zise Kate pe un ton dintr-odată foarte oficial, 


— 136 — 


motivul pentru care am venit să te caut este că vreau să te 
întreb ce părere ai dacă facem din nou un apel legat de 
cazul lui Jacob Jordan, un apel aniversar. 

— Deja a trecut un an? 

— Luna viitoare. E puţin probabil să primim prea multe 
răspunsuri, dar dacă a vorbit cineva între timp, am putea 
primi ceva în sfârşit, şi întotdeauna există posibilitatea ca 
cineva să dorească să-şi uşureze conştiinţa. Cineva trebuie 
să ştie cine a condus maşina. 

Kate avea ochii strălucitori, iar el cunoştea prea bine 
privirea aceea a ei plină de determinare. 

— Hai s-o facem, spuse el. 

Îşi imagină răspunsul şefei la auzul propunerii şi-şi dădu 
seama că nu va avea o influenţă prea bună asupra 
traseului viitor al carierei sale. Dar un apel aniversar era o 
idee bună. Era ceva ce ei mai făceau din când în când la 
anumite cazuri nerezolvate, mai mult pentru că doreau să 
dea din nou asigurări familiilor implicate că poliţia nu 
renunţase de tot - chiar dacă acele cazuri nu mai erau 
investigate în mod activ. Merita o încercare. 

— Grozav. Am câteva hârtii de care trebuie să mă ocup 
pentru cazul de dimineaţă, dar ce-ar fi să ne vedem după- 
amiază şi să punem la punct apelul? Kate îi făcu veselă cu 
mâna Moirei şi ieşi afară din cantină. 

Ray îşi dorea să fi avut capacitatea lui Kate de a trece 
pur şi simplu peste evenimentele de noaptea trecută. li 
venea foarte greu să se uite la ea fără să-şi aducă din nou 
aminte de braţele ei în jurul gâtului său. Ascunse restul de 
lasagna sub un şerveţel din hârtie şi aşeză farfuria pe 
raftul de lângă uşă. 

— O treabă excelentă, Moira, spuse el în timp ce trecea 
pe lângă vitrina cu mâncare. 

— Mâncare cu specific grecesc mâine! strigă ea în urma 
lui. 

Ray îşi făcu o notiţă mentală să-şi ia sandvişuri cu el. 


Vorbea la telefon când Kate deschise uşa de la birou fără 
să bată mai întâi. Văzând că Ray vorbeşte la telefon, ea se 


— 137 — 


scuză în şoaptă şi încercă să iasă, dar el îi făcu semn să ia 
loc pe scaun. Kate închise uşa cu grijă şi se aşeză pe unul 
din scaunele joase, aşteptând ca el să termine conversaţia. 
O văzu cum aruncă o privire spre poza cu Mags şi copiii de 
pe birou şi simţi un val proaspăt de remuşcare, chinuindu- 
se să se concentreze asupra discuţiei cu comandantul 
poliţiei. 

— Chiar e necesar, Ray? spunea Olivia. Şansele ca 
cineva să recunoască sunt minime, iar grija mea cea mai 
mare este că acest lucru nu va face decât să atragă atenţia 
asupra faptului că noi n-am închis pe nimeni pentru 
moartea copilului. 

Numele lui este Jacob, îi spuse Ray neauzit, repetând 
cuvintele mamei băiatului din urmă cu aproape un an. Se 
întrebă dacă şefa lui era chiar atât de nepăsătoare pe cât 
părea. 

— Şi, din moment ce nu ţipă nimeni că nu s-a făcut 
dreptate, mi se pare inutil să răscoleşti lucrurile din nou. 
Aş fi crezut că ai destule pe cap, mai ales că acum se 
discută despre viitoarea ta avansare. 

Implicaţiile erau vizibile. 

— Mă gândisem să-ţi cer să te ocupi de afacerea cu 
droguri din cartierul Creston, spuse şefa, dar dacă preferi 
să te concentrezi pe un caz mai vechi... 

Operaţiunea Întreruperea fusese un succes, iar acum nu 
era pentru prima dată în ultimele săptămâni când şefa îi 
flutura prin faţa ochilor momeala unui caz şi mai 
important. Ezită pentru o clipă, însă îi surprinse privirea 
lui Kate. Il privea cu mare atenţie. Munca alături de Kate îi 
aducea mereu aminte de ce intrase în poliţie cu mulţi ani 
în urmă. Îşi regăsise vechea pasiune pentru muncă, iar de 
acum înainte avea de gând să facă ceea ce era corect, nu 
ceea ce le convenea şefilor. 

— Mă pot ocupa de amândouă, rosti el ferm. Am de gând 
să fac acel apel. Cred că e decizia corectă. 

Urmă o pauză, înainte ca Olivia să vorbească. 

— Un articol în Post, Ray, şi câteva afişe pe nişte stâlpi 
de pe marginea drumului. Nimic mai mult - şi totul 


— 138 — 


încetează după o săptămână. 

Închise telefonul. 

Kate aşteptă ca el să spună ceva, ciocănind nervoasă cu 
pixul în braţul scaunului pe care şedea. 

— S-a făcut, spuse Ray. 

Chipul lui Kate se destinse într-un zâmbet imens. 

— Bravo. E furioasă? 

— O să-i treacă, zise Ray. Vrea doar să-mi fie clar că nu 
e de acord cu asta, ca să poată fi cu sufletul împăcat când 
totul se va termina prost şi încrederea publică în poliţie o 
va lua iar vertiginos în jos. 

— Cam cinic din partea ei. 

— Cam aşa sunt cei din conducere. 

— Şi încă îţi mai doreşti să fii promovat? Kate îi făcu cu 
ochiul, iar Ray începu să râdă. 

— Nu pot rămâne pe această poziţie la nesfârşit. 

— De ce nu? 

Ray se gândi la cât de plăcut ar fi fost să poată ignora 
politicile de promovare şi să se poată concentra pur şi 
simplu la munca lui - o muncă pe care o iubea. 

— Pentru că am doi copii pe care trebuie să-i trimit la 
universitate, spuse el într-un final. În orice caz, eu voi fi 
altfel, nu voi uita cum este să munceşti pe teren. 

— O să-ţi aduc aminte de vorbele astea când o să fii 
comandantul poliţiei, zise Kate, şi-o să-mi spui că nu mă 
pot ocupa de un apel aniversar. 

Ray rânji. 


— Am vorbit deja cu cei de la Post: Suzy French se 
bucură că ne poate susţine şi va face şi ea apel în căutare 
de martori şi de informaţii care să ne ducă la... şi aşa mai 
departe. Vor recapitula ei tot ce avem despre cazul lui 
Jacob, dar aş vrea s-o suni pe Suzy în legătură cu detaliile 
apelului şi să-i dai un număr de telefon şi mai vreau să 
primească o declaraţie din partea poliţiei, care să spună că 
am dori să vorbim cu oamenii în particular. 

— Nicio problemă. Ce ne facem cu mama băiatului? 

Ray ridică din umeri. 


— 139 — 


— O să facem apelul fără ea, presupun. Vorbeşte cu 
directoarea şcolii, întreab-o dacă este sau nu de acord să 
discute cu cei de la ziar. Ar fi bine dacă am obţine un 
punct de vedere pe care nu l-am mai avut înainte, dacă e 
posibil. Poate că au o lucrare făcută de el la şcoală? Un 
desen sau ceva de genul ăsta. Vom aştepta să vedem dacă 
apelul aduce vreun rezultat înainte să începem s-o căutăm 
pe mamă - pare că a dispărut de pe faţa pământului. 

Ray era furios pe cei care se ocupau de relaţiile cu 
familiile victimelor pentru că nu fuseseră mai atenţi cu 
mama lui Jacob. Nu că ar fi fost surprins când auzise că 
femeia dispăruse. Din experienţă, ştia că oamenii au în 
general două tipuri de reacţie atunci când pierd pe cineva: 
ori au tendinţa să lase totul neatins, păstrând camerele 
exact la fel cum erau înainte de a fi părăsite, precum un 
altar; ori o iau de la capăt, incapabili să îndure gândul că 
trebuie să trăiască fiecare zi de parcă nimic nu s-a 
schimbat, când de fapt întreaga lor lume era diferită. 

După ce Kate ieşi din birou, Ray începu să privească 
fotografia lui Jacob, care era încă prinsă pe tabla din plută 
de pe perete. Marginile i se îndoiseră un pic, iar Ray o 
dezlipi cu grijă de pe tablă şi o netezi. O sprijini de 
fotografia înrămată cu Mags şi copiii, acolo unde o putea 
vedea mai uşor. 

Apelul aniversar era un ultim efort disperat, ceva cu 
rezultate pozitive destul de puţin probabile, dar măcar era 
ceva. Şi, dacă nu funcţiona, el ar fi urmat să completeze 
actele necesare şi să meargă mai departe. 


— 140 — 


Capitolul 16 


Stau la masa din bucătărie cu laptopul în faţă şi cu 
genunchii îndoiţi şi acoperiţi de imensul pulover tricotat pe 
care obişnuiam să-l port prin atelier în lunile de iarnă. Stau 
aproape de plita de la maşina de gătit, însă tremur, aşa că- 
mi trag mânecile în jos pentru a-mi acoperi mâinile. Nu e 
încă nici vremea prânzului, dar eu deja mi-am turnat un 
pahar mare de vin roşu. Tastez ceva în motorul de căutare 
şi apoi mă opresc. Atât de multe luni în care m-am torturat 
singură tot căutând. Nu mă va ajuta - niciodată nu m-ajută 
- dar cum să nu mă gândesc la el, mai ales astăzi? 

Sorb din vin şi intru pe pagină. 

În câteva secunde ecranul este inundat de ştiri despre 
accident; pancarte cu mesaje şi omagii aduse lui Jacob. 
Culoarea textului link-urilor pe care le accesez arată că le- 
am mai vizitat şi înainte. 

Însă azi, la exact un an de când lumea mea s-a prăbuşit, 
a apărut un nou articol în ediţia online a ziarului Bristol 
Post. 

Las să-mi scape un suspin înăbuşit şi strâng pumnii atât 
de tare încât încheieturile mi se albesc. După ce devorez 
articolul destul de scurt, mă întorc la început şi încep să-l 
citesc din nou. Nu au mai avansat deloc: nicio o pistă nouă, 
nicio informaţie despre maşină, doar o menționare a 
faptului că şoferul încă mai este căutat de poliţie pentru că 
provocat un accident mortal pe fondul neadaptării stilului 
de condus la condiţiile de drum. Termenul îmi provoacă 
greață şi închid pagina de internet, dar nici chiar imaginea 
de fundal cu golful nu mă poate linişti. N-am mai fost la 
malul mării din ziua întâlnirii cu Patrick. Am comenzi pe 
care trebuie să le onorez, dar mi-e atât de ruşine de cum 
m-am comportat încât nu suport gândul că aş putea da 
peste el pe plajă. Când m-am trezit, a doua zi după 
întâlnire, mi s-a părut atât de ridicol că m-am simţit 
înfricoşată, încât aproape că mi-am adunat curajul să-l sun 
şi să-mi cer scuze. Dar odată cu trecerea timpului mi s-a 


— 141 — 


evaporat şi toată îndrăzneala, iar acum au trecut aproape 
două săptămâni de atunci şi el n-a făcut nicio încercare de 
a lua legătura cu mine. Dintr-odată, mă simt foarte rău. 
Torn vinul în chiuvetă şi mă hotărăsc să-l scot pe Beau la o 
plimbare de-a lungul coastei mării. 

Ne plimbăm vreo câţiva kilometri, mi se pare mie, 
înconjurând promontoriul şi apropiindu-ne de Port Ellis. 
Sub noi se află o clădire cenuşie despre care îmi dau 
seama că este staţia salvamarilor, şi rămân acolo ceva 
timp, gândindu-mă la vieţile salvate de voluntarii care 
muncesc aici. Nu mă pot abţine să nu mă gândesc la 
Patrick în timp ce înaintez pe cărarea ce duce către Port 
Ellis. N-am niciun plan, continui doar să merg până când 
ajung în sat, după care mă îndrept spre clinica veterinară. 
Abia când deschid uşa de la intrare şi sună clopoţelul 
deasupra mea, încep şi eu să mă gândesc ce naiba o să-i 
spun. 

— Cu ce te pot ajuta? 

E aceeaşi secretară, deşi nu mi-aş mai fi adus aminte de 
ea dacă nu ar fi avut acele insigne colorate. 

— Aş putea să-l văd pe Patrick pentru un moment? 

De-abia după aceea îmi trece prin cap că ar fi trebuit să 
precizez şi un motiv, dar ea nu mă întreabă nimic. 

— Mă întorc imediat. 

Rămân stânjenită în sala de aşteptare, unde o femeie stă 
jos alături de un copil mic şi ţine ceva ce seamănă cu un 
coş din răchită. Beau se luptă cu lesa, iar eu îl trag mai 
aproape de mine. 

Câteva minute mai târziu aud zgomot de paşi şi apare şi 
Patrick. Poartă o pereche de pantaloni cafenii din cord şi o 
cămaşă cu pătrăţele mici şi are părul ciufulit, de parcă şi- 
ar fi trecut degetele prin el. 

— S-a întâmplat ceva cu Beau? 

E amabil, dar nu zâmbeşte, iar eu îmi mai pierd un pic 
din determinare. 

— Nu. Aş vrea să vorbesc cu tine. Doar pentru o 
secundă. 

Ezită, iar eu sunt sigură că va spune nu. Obrajii îmi ard 


— 142 — 


şi devin dintr-odată conştientă că secretara se uită la noi. 

— Hai înăuntru. 

Îl urmez în încăperea în care s-a ocupat de Beau, iar el 
se aşază sprijinit de chiuvetă. Nu spune nimic - nu are de 
gând să-mi uşureze situaţia. 

— Voiam să... voiam să-mi cer scuze. 

Simt o senzaţie de înţepătură în spatele ochilor şi-mi 
spun mie însămi că nu trebuie să plâng. 

Patrick zâmbeşte crispat. 

— Mi s-au mai dat papucii şi înainte, dar de obicei nu cu 
o asemenea rapiditate. 

Privirea i s-a înmuiat, iar eu risc un zâmbet subţire. 

— Îmi pare foarte rău. 

— Am făcut ceva greşit? Am spus ceva nelalocul lui? 

— Nu. Nici pe departe. Ai fost... Mă chinuiesc să găsesc 
cuvântul potrivit, dar renunţ. Este vina mea, nu mă pricep 
prea bine la astfel de chestii. 

Urmează o pauză, iar Patrick rânjeşte la mine. 

— Poate că ai nevoie să exersezi mai mult. 

Nu mă pot abţine şi încep să râd. 

— Poate. 

— Uite ce e, mai am încă doi pacienţi, după care am 
terminat pe ziua de azi. Ce zici dacă pregătesc eu cina? 
Chiar în acest moment am o tocăniţă în slow cooker şi am 
făcut mai mult decât suficient pentru două persoane. Ba 
chiar s-ar găsi o portie şi pentru Beau. 

Dacă spun nu acum, n-o să-l mai văd niciodată. 

— Mi-ar plăcea foarte mult. 

Patrick se uită la ceas. 

— Ne întâlnim aici într-o oră - ai ce să faci până atunci? 

— Mă descurc eu. Oricum, voiam să fac câteva fotografii 
prin sat. 

— Grozav, atunci ne vedem curând. 

Are un zâmbet mult mai larg acum, care-i cuprinde şi 
ochii, formând riduri mici la colţurile lor. Mă conduce 
afară şi surprind privirea secretarei. 

— S-a rezolvat? 

Mă întreb ce crede ea despre motivul pentru care am 


— 143 — 


vrut să-l văd pe Patrick, dar îmi dau seama că nu-mi pasă. 
Am fost o curajoasă: poate c-am fugit de el, dar m-am 
întors, iar diseară voi lua cina cu un bărbat care mă place 
suficient de mult încât să nu fie scos din minţi de starea 
mea de agitaţie. 

Frecvența cu care îmi verific ceasul nu face ca ora 
rămasă să treacă mai repede, aşa că Beau şi cu mine am 
dat deja câteva ture de sat înainte să se facă ora la care 
trebuie să ne întoarcem la clinică. Nu vreau să intru, aşa 
că mă simt uşurată când Patrick iese afară, trăgându-şi pe 
el geaca cernită şi surâzând larg. li mângâie urechile lui 
Beau, după care mergem împreună către o casă mică de 
pe strada imediat următoare. Ne conduce în sufragerie, 
unde Beau se prăbuşeşte imediat în faţa şemineului. 

— Un pahar cu vin? 

— Te rog. 

Mă aşez, dar sunt prea agitată şi mă ridic în picioare 
aproape imediat. Camera este mică, dar primitoare, cu un 
covor ce acoperă podeaua aproape în întregime. De o 
parte şi de alta a şemineului se află câte un fotoliu şi eu mă 
întreb care e al lui - nimic nu indică vreo preferinţă pentru 
vreunul dintre ele. Televizorul mic pare ceva lipsit de 
importanţă în încăperea asta, dar două imense rafturi cu 
cărţi umplu cele două nişe de deasupra fotoliilor. Inclin 
capul pentru a putea citi ce scrie pe cotoare. 

— Am mult prea multe cărţi, spune Patrick, care s-a 
întors cu două pahare pline cu vin roşu. 

Iau unul din ele, mulţumită că am ce să fac cu mâinile. 

— Chiar ar trebui să scap de unele dintre ele, dar nu mă 
îndur să renunţ la ele. 

— Îmi place foarte mult să citesc, spun eu, deşi de-abia 
dacă m-am atins de o carte de când m-am mutat aici. 

Patrick se aşază într-unul dintre fotolii. Îi urmez 
exemplul şi mă aşez şi eu în celălalt, făcându-mi de lucru 
cu piciorul paharului. 

— De cât timp te ocupi cu fotografia? 

— De fapt, nu asta mi-e meseria, spun eu, surprinzându- 
mă şi pe mine însămi de sinceritatea mea. Sunt sculptoriţă. 


— 144 — 


Mă gândesc la atelierul meu din grădină: la lutul spart, la 
cioburile rămase din sculpturile gata pregătite spre a fi 
livrate. Sau am fost, cel puţin. 

— Acum nu mai sculptezi? 

— Nu mai pot. Ezit, după care îmi desfac degetele de la 
mâna stângă, pe care pielea plină de cicatrice coboară de- 
a lungul palmei, până la încheietură. Am avut un accident. 
Acum îmi pot folosi mâna, dar nu mai simt nimic cu 
vârfurile degetelor. 

Patrick scoate un fluierat uşor. 

— Biata de tine. Cum s-a întâmplat? 

Îmi amintesc imediat de acea noapte, din urmă cu un an, 
dar împing amintirea departe de mine. 

— Arată mai rău decât este de fapt, spun eu. Ar fi trebuit 
să fiu mai atentă. 

Nu mă pot uita la Patrick, dar el schimbă subiectul cu 
abilitate. 

— 'Ţi-e foame? 

— Mor de foame. 

Stomacul îmi chiorăie când simt mirosul delicios ce vine 
din bucătărie. Îl urmez într-o încăpere surprinzător de 
spațioasă, cu un dulap din lemn de pin, care acoperă un 
perete întreg. 

— A fost al bunicii mele, spune el, oprind oala electrică. 
L-au avut părinţii mei după ce a murit bunica, dar ei s-au 
mutat pe continent acum vreo doi ani şi mi-a rămas mie 
moştenire. Este enorm, nu-i aşa? Am tot felul de lucruri pe 
care le ţin acolo. Orice ai face, să nu deschizi uşile prea 
brusc. 

Îl privesc pe Patrick în timp ce pune cu atenţie mâncare 
în fiecare farfurie, ştergând apoi un strop de sos cu colţul 
unui şervet doar ca să lase în urmă o pată şi mai mare. 

Aduce cele două farfurii fierbinţi la masă şi aşază una 
din ele în faţa mea. 

— E cam singurul fel pe care ştiu cum să-l fac, spune el 
pe un ton de scuză, sper că o să-ţi placă. 

Pune cu lingura puţină mâncare într-un castron de metal 
şi, aşteptându-şi rândul, Beau lipăie prin bucătărie, 


— 145 — 


răbdător până când Patrick va pune castronul pe podea 
pentru el. 

— Mai aşteaptă un pic, amice, spune Patrick. 

Ia de pe masă o furculiţă şi întoarce bucata de carne în 
castron pentru a o răci mai repede. A 

Privesc în jos pentru a-mi ascunde zâmbetul. Îţi poţi da 
seama de o mulţime de lucruri despre cineva doar uitându- 
te la felul în care tratează animalele, iar eu nu mă pot 
abtine să nu mă simt atrasă de Patrick. 

— Arată delicios, spun eu. Mulţumesc. 

Nici nu-mi mai aduc aminte când a fost ultima oară când 
cineva a avut grijă de mine în acest fel. Întotdeauna eu am 
fost cea care am pregătit mâncarea, am făcut curat, am 
avut grijă de casă. Mi-am petrecut atâţia ani alcătuindu-mi 
o familie, pentru ca în final totul să se năruie în jurul meu. 

— Reţeta mamei mele, sune Patrick. Încearcă să mă facă 
să învăţ câte ceva de fiecare dată când trece pe la mine - 
cred că-şi imaginează că eu trăiesc doar cu pizza şi cu 
cartofi prăjiţi când nu e ea aici, aşa cum face tata. 

Incep să râd. 

— Au fost împreună timp de patruzeci de ani, s-au 
împlinit în toamna asta, spune el. Nici nu-mi pot imagina, 
tu poţi? 

Nu pot. 

— Ai fost căsătorit vreodată? întreb eu. 

Chipul lui Patrick se înnegurează. 

— Nu. Credeam c-o să mă căsătoresc la un moment dat, 
dar n-a mers aşa cum trebuie. 

Urmează o pauză scurtă, iar eu îmi imaginez că văd o 
umbră de uşurare pe faţa lui atunci când devine clar că nu 
mai am de gând să întreb de ce. 

— Dar tu? 

Trag adânc aer în piept. 

— Am fost căsătorită o vreme. În final, ne-am dorit 
lucruri diferite. 

Zâmbesc la gândul eufemismului meu. 

— Eşti foarte izolată acolo, la Blaen Cedi, spune Patrick. 
Nu te deranjează? 


— 146 — 


— Îmi place. Este un loc minunat în care să trăieşti şi îl 
am şi pe Beau, care-mi ţine companie. 

— Nu te simţi însingurată, fără nicio casă în apropiere? 

Mă gândesc la nopţile mele grele, când mă trezesc 
urlând şi nimeni nu-mi e alături ca să mă liniştească. 

— Mă văd cu Bethan aproape în fiecare zi, spun eu. 

— O prietenă foarte potrivită. O ştiu de mulţi ani. 

Mă întreb cât de apropiaţi au fost Patrick şi Bethan 
înainte. El începe să-mi spună o poveste despre ziua în 
care au luat o barcă de la tatăl lui Patrick fără să-l întrebe 
şi au vâslit până au ieşit din golf. 

— Am fost prinşi după doar câteva minute şi l-am putut 
vedea pe tata stând pe malul apei cu braţele încrucişate, 
alături de tatăl lui Bethan. Ştiam că vom avea probleme 
serioase cu ei, aşa că am rămas în barcă, iar ei au rămas 
pe mal, timp de câteva ore, sau aşa mi s-a părut. 

— Ce s-a întâmplat? 

Patrick începe să râdă. 

— Am cedat, fireşte. Am vâslit înapoi şi am suportat 
consecinţele. Bethan era cu câţiva ani mai mare decât 
mine, aşa că ea a fost învinovăţită cel mai mult, iar eu am 
fost pedepsit două săptămâni. 

Zâmbesc, în timp ce el clatină din cap amintindu-şi cu 
amărăciune prefăcută de pedeapsa primită. Imi imaginez 
cum arăta el când era băiat, cu părul la fel de ciufulit ca 
acum şi cu capul numai la năzbâtii. 


Farfuria goală îmi e înlocuită cu un castron cu plăcintă 
cu măr şi cu cremă de vanilie. Îmi lasă gura apă de la 
mirosul de scorţişoară fierbinte. Dau crema de vanilie la o 
parte cu lingura şi mănânc ce rămâne, jucându-mă cu 
mâncarea pentru a nu părea nepoliticoasă. 

— Nu-ţi place? 

— E foarte bună, spun eu. Doar că nu prea mănânc 
budincă. 

E greu să renunţi la obiceiul de a ţine dietă. 

— Nu ştii ce pierzi. 

Patrick îşi termină porţia din câteva înghiţituri. 


— 147 — 


— Nu eu am făcut-o - una din fetele care lucrează la 
clinică a făcut-o pentru mine. 

— Scuze. 

— E-n regulă. O s-o las să se răcească un pic, apoi Beau 
se poate ocupa de ea. 

Câinele ciuleşte urechile atunci când îşi aude numele. 

— Ce câine adorabil, spune Patrick. Şi norocos. 

Dau din cap în semn de încuviinţare, deşi acum ştiu că 
am şi eu nevoie de Beau la fel cum are el de mine. Eu sunt 
cea norocoasă. Patrick are un cot pe masă şi-şi ţine bărbia 
în palma făcută căuş, în timp ce-l mângâie pe Beau. 
Relaxat şi mulţumit: un om fără secrete sau dureri. 

Ridică privirea şi mă surprinde uitându-mă la el. 
Simţindu-mă jenată, privesc într-o parte şi observ un nou 
set de rafturi într-un colţ al bucătăriei. 

— Alte cărţi? 

— Nu mă pot abtine, spune Patrick cu un rânjet. Acolo 
tin mai ales cărţile de bucate pe care mi le-a dat mama de- 
a lungul anilor, deşi mai am şi câteva romane polițiste pe 
acolo. Citesc orice are un subiect cât de cât interesant. 

Începe să strângă masa, iar eu mă rezem de spătarul 
scaunului şi mă uit la el. 

Vrei să-ți spun o poveste, Patrick? 

O poveste despre Jacob şi despre un accident. Despre 
cum am fugit de-acasă pentru că nu mai credeam că pot 
supravieţui dacă n-o iau de la capăt; despre cum urlu în 
fiecare noapte pentru că nu pot scăpa de ce s-a întâmplat. 

Vrei să-ţi spun acea poveste? 

Îl văd cum ascultă, cu ochi din ce în ce mai mari în timp 
ce-i spun despre scârţâitul frânelor; plesnetul pe care-l 
face capul lui Jacob când izbeşte parbrizul. Imi doresc ca 
el să-ntindă mâna peste masă ca să mă atingă, însă nu-l 
pot face să-mi ia mâna, nici măcar în închipuirea mea. 
Vreau să spună că mă înţelege, că n-a fost vina mea, căi s- 
ar fi putut întâmpla oricui. Dar el scutură din cap, se ridică 
de la masă, mă împinge la o parte. Este dezgustat. 
Revoltat. 

N-aş putea să-i spun niciodată. 


— 148 — 


— Eşti bine? 

Patrick se uită la mine într-un fel ciudat, iar pentru o 
clipă mă simt de parcă mi-ar fi citit gândurile. 

— A fost o cină excelentă, spun eu. 

Am două opţiuni: ori mă îndepărtez de el, ori îi ascund 
adevărul. Detest faptul că trebuie să-l mint, dar nu mă- 
ndur să renunţ la el. Mă uit la ceasul de pe perete. 

— Ar trebui să plec, spun eu. 

— N-o mai faci pe Cenuşăreasa? 

— Nu şi de data asta. Mă înroşesc, dar Patrick 
zâmbeşte. Ultimul autobuz către Penfach este la opt. 

— N-ai maşină? 

— Nu-mi place să conduc. 

— Te duc eu. N-am băut decât un pahar mic de vin - nu-i 
nicio problemă. 

— Sincer, aş prefera să merg singură acasă. 

Cred că întrezăresc o urmă de exasperare în ochii lui 
Patrick. 

— Poate că ne vom vedea pe plajă mâine dimineaţă? 
spun eu. 

Se relaxează şi zâmbeşte. 

— Ar fi minunat. Chiar mi-a părut bine să ne vedem din 
nou - mă bucur că ai venit înapoi. 

— Şi eu mă bucur. 

Îmi aduce lucrurile şi rămânem în micul hol de la intrare 
cât timp mă îmbrac cu haina. De-abia dacă este suficient 
spaţiu ca să-mi mişc coatele, iar apropierea lui mă face să 
devin neîndemânatică. Mă chinui cu fermoarul. 

— Stai un pic, spune el. Lasă-mă pe mine. 

Mă uit la mâna lui care potriveşte cele două părţi una 
lângă alta, după care trage fermoarul în sus. Sunt ţeapănă 
din cauza neliniştii, dar el se opreşte mai jos de gât, iar eu 
îmi înfăşor fularul în jurul gâtului. N 

— Gata. Mă suni când ajungi acasă? lţi dau numărul 
meu. 

Grija lui mă lasă mască. 

— Te-aş suna, dar n-am telefon. 

— N-ai un telefon mobil? 


— 149 — 


Aproape că-mi vine să râd de îndoiala lui. 

— Nu. Este tras cablul până la căsuţă, pentru internet, 
dar nu am un telefon conectat. O să fiu bine, promit. 

Patrick îşi aşază mâinile pe umerii mei şi înainte ca eu 
să am ocazia să reacţionez, el se apleacă spre mine şi mă 
sărută uşor pe obraz. Îi simt respiraţia pe faţă şi dintr- 
odată mă simt nesigură pe picioare. 

— Mulţumesc, îi spun şi, deşi este nu numai nepotrivit, 
ci şi lipsit de originalitate, el îmi zâmbeşte de parcă am 
rostit ceva profund, iar eu mă gândesc cât de simplu poate 
fi să te întâlneşti cu cineva atât de lipsit de pretenţii. 

li prind lui Beau lesa de zgardă şi ne luăm la revedere. 
Ştiu că Patrick se va uita după noi, iar când ajung la 
capătul străzii şi iau curba, îl văd stând la intrare şi 
urmărindu-ne cu privirea. 


— 150 — 


Capitolul 17 


Telefonul mobil al lui Ray sună în timp ce el se aşeza la 
masă pentru micul dejun. Lucy voia să obţină insigna 
Brownie pentru gătit, o treabă pe care o luase mult mai în 
serios decât merita. Işi scosese vârful limbii pe la colţul 
gurii, în timp ce aşeza foarte grijulie şunca arsă şi oul cu 
aspect de cauciuc pe farfuriile părinţilor săi. Tom 
rămăsese peste noapte la un coleg şi nu trebuia să se 
întoarcă înainte de prânz. Ray fusese de acord cu Mags 
atunci când ea remarcase ce lucru grozav era faptul că 
Tom îşi făcea prieteni, dar, în sinea sa, se bucura mai mult 
de liniştea dintr-o casă în care nu se mai trânteau uşi şi nu 
se mai striga în gura mare. 

— Arată delicios, scumpo. 

Ray îşi scoase telefonul din buzunar şi aruncă o privire 
la ecran. 

Se uită la Mags. 

— De la muncă. 

Ray se întrebă dacă era ceva nou de la Operaţiunea 
Şoimul - numele ce-i fusese atribuit afacerii cu droguri din 
Creston. Şefa mai fluturase momeala prin faţa sa încă o 
săptămână, după care i-o aruncase lui Ray în poală, cu 
menţiunea clară că el trebuie să se concentreze pe Şoim şi 
să lase orice alt caz. Nu mai amintise de apelul aniversar. 
Nici nu era nevoie. 

Mags îi aruncă o privire lui Lucy, care era absorbită de 
aranjarea mâncării pe farfurii. 

— Mănâncă, mai întâi. Te rog. 

Deşi n-ar fi vrut, Ray apăsă butonul roşu de respingere a 
apelului şi-l direcţionă către căsuţa vocală. Nici nu 
apucase bine să ia cu furculiţa o bucată de şuncă cu ou, 
când sună telefonul fix. Mags îl ridică din furcă. 

— Ah, bună, Kate. Este urgent? Suntem la micul dejun. 

Ray se simţi dintr-odată foarte stânjenit. Scană rapid cu 
privirea  e-mailurile primite pe BlackBerry ca să-şi 
găsească ceva de făcut, uitându-se repede la Mags, care 


— 151 — 


reuşea cumva să transmită doar prin poziţia umerilor 
faptul că nu era deloc bucuroasă de întrerupere. De ce-l 
suna Kate acasă? Într-o zi de duminică? Se forţă să-i audă 
vocea lui Kate la telefon, dar nu reuşi să distingă nimic. 
Senzaţia familiară de greață care-l bântuise în ultimele zile 
se întoarse, aşa că-şi plecă privirea asupra şuncii şi ouălor 
fără prea mult entuziasm. 

Mags îi dădu telefonul lui Ray fără să spună nimic. 

— Bună, Ray, zise Kate veselă, nefiind conştientă de 
conflictul lui interior. Ce mai faci? 

— Pe-acasă. Ce s-a întâmplat? Simţea ochii lui Mags 
aţintiţi asupra sa şi-şi dădu seama că era neobişnuit de 
tăios. 

— Scuze de deranj, spuse Kate cu răceală, dar m-am 
gândit că n-ai vrea să aştepţi până mâine. 

— Ce e? 

— Am primit un răspuns la apelul aniversar pentru 
accidentul cu autor necunoscut. Avem un martor. 


Ray ajunse la birou în jumătate de oră. 

— Deci, ce-avem? 

Kate studia e-mailul printat care fusese trimis de către 
dispeceratul poliţiei. 

— Un tip care spune că i-a fost tăiată calea de către o 
maşină roşie care mergea haotic cam în momentul în care 
se produsese accidentul, spuse ea. A vrut să raporteze 
incidentul, dar n-a mai ajuns niciodată să o facă. 

Ray simţi fiorul produs de adrenalină. 

— De ce n-a luat legătură cu noi când am efectuat prima 
serie de apeluri în căutare de martori? 

— Nu e din zonă, zise Kate. Era în vizită la sora lui cu 
ocazia aniversării ei - de aia e şi sigur de dată - dar s-a 
întors înapoi în Bournemouth în aceeaşi zi şi n-a auzit 
nimic despre accidentul cu autor necunoscut. Oricum, a 
făcut legătura cu ce s-a întâmplat de-abia atunci când sora 
lui i-a menţionat apelul nostru la telefon, azi-noapte. 

— Merită luat în seamă? întrebă Ray. 

Martorii erau specimene imprevizibile. Unii oameni 


— 152 — 


aveau o memorie impresionantă a detaliilor - alţii nu-ţi 
puteau spune ce culoare avea cămaşa de pe ei fără să 
verifice mai întâi; şi chiar şi după aceea se mai înşelau. 

— Nu ştiu - încă n-am vorbit cu el. 

— De ce naiba nu? 

— Era nouă jumate, spuse Kate în defensivă şi răstindu- 
se la el din această cauză. Nu primisem informaţia decât 
de cinci minute atunci când te-am sunat, şi m-am gândit că 
ai vrea să vorbeşti tu însuţi cu el. 

— Scuze. 

Kate îi ignoră scuza ridicând din umeri. 

— Şi-mi cer scuze dacă am părut mai rezervat atunci 
când ai sunat. M-am simţit oarecum, ştii tu, ciudat. 

— E totul în regulă? 

Întrebarea avea mai multe implicaţii. Ray încuviinţă din 
cap. 

— Da. M-am simţit oarecum încurcat, asta-i tot. 

Se uitară unul la altul pentru o clipă, înainte ca Ray să 
cedeze. 

— Bun, atunci, hai să ne ocupăm de el. Vreau toate 
detaliile pe care ni le poate da despre maşină. Modelul, 
culoarea, numărul - orice ne poate oferi despre 
conducător. Se pare că mai avem încă o şansă cu cazul 
ăsta; hai să facem totul cum trebuie de data asta. 


— Nici măcar un nenorocit de indiciu! 

Ray păşea nervos prin faţa ferestrei din biroul său, 
nefăcând niciun efort ca să-şi ascundă frustrarea. 

— Nu ne poate spune cât de bătrân era conducătorul, 
dacă era negru sau alb - Isuse! Nici măcar nu ştie dacă era 
un bărbat sau o femeie! 

Se scărpină în cap cu furie, de. Parcă această mişcare ar 
fi făcut să-i răsară vreo idee. 

— Vizibilitatea era foarte scăzută, îi reaminti Kate, iar el 
încerca să-şi menţină sub control maşina lui. 

Ray nu se afla în dispoziţia necesară pentru a fi generos. 

— Tipul n-ar trebui să conducă dacă un pic de ploaie îl 
poate deranja atât de mult. 


— 153 — 


Se trânti greoi în scaun şi luă o înghiţitură mare din 
cana cu cafea, tresărind când îşi dădu seama cât de rece 
era. 

— Într-una din aceste zile s-ar putea chiar să ajung să 
beau o cană întreagă de cafea, murmură el. 

— Un Ford al cărui număr de înmatriculare începe cu 
litera J, din ce mi-am notat eu, cu un parbriz crăpat. Posibil 
un Fiesta sau un Focus. Cel puţin avem ceva. 

— Mda, e mai bine decât nimic, spuse Ray. Hai, la 
treabă! Aş vrea ca tu să te ocupi în primul şi-n primul rând 
de mamă. Dacă - atunci când - vom prinde pe cineva care 
are legătură cu asta, vreau ca ea să înţeleagă că n-am 
renunţat la fiul ei. 

— S-a făcut, spuse Kate. M-am descurcat destul de bine 
atunci când am sunat-o pe directoare în legătură cu apelul. 
O s-o sun din nou acum şi voi insista şi mai mult. Cineva o 
fi păstrat legătura cu ea în tot acest timp. 

— Îl voi pune pe Malcolm să se ocupe de maşină. O să-i 
punem pe cei de la Registrul Auto să facă o verificare a 
tuturor Fordurilor Fiesta şi Focus înregistrate în jurul 
oraşului Bristol, şi vom lua prânzul împreună cât vom 
verifica lista. 


Împingând într-o parte resturile a ceea ce Moira 
denumea cu optimism paella, Ray îşi aşeză o mână pe 
teancul de documente din faţa lui. 

— Nouă sute patruzeci şi două. 

Scoase un fluierat. 

— Şi astea doar în jurul oraşului, spuse Kate. Dar dacă 
era cineva aflat doar în trecere? 

— Hai să vedem dacă mai putem restrânge un pic 
termenii. 

Îndoi hârtia şi i-o înmână lui Kate. 

— Compară lista asta cu cei care se ocupă de 
recunoaşterea automată a numerelor de înmatriculare: să 
zicem jumătate de oră înainte de accident şi jumătate de 
oră după producerea lui. Vom vedea câte s-au aflat pe 
şosele în acele momente, după care vom elimina începând 


— 154 — 


de acolo. 

— Ne apropiem, spuse Kate, cu ochii strălucitori. O simt. 

Ray rânji. 

— Hai să nu ne lăsăm purtaţi de val. De ce altceva te 
ocupi în acest moment? 

Ea numără cazurile pe degete. 

— Jaful de la Londis, seria de atacuri asupra 
taximetriştilor asiatici şi posibila agresiune sexuală, ajunsă 
la noi de la dispecerat. Aa, şi mai am şi un curs de două 
zile despre diversitatea rasială în poliţie. 

Ray pufni. 

— Consideră-te scutită de treaba cu diversitatea rasială, 
spuse el. Şi dă-mi celelalte sarcini ale tale ca să le pot 
realoca altora. Vreau ca tu să te ocupi non-stop de 
accidentul cu autor necunoscut. 

— Oficial, de data asta? spuse Kate, înălţând o 
sprânceană. 

— Fără să te fereşti de absolut nimeni, zise Ray, rânjind. 
Dar ai grijă să nu abuzezi de orele în plus. 


— 155 — 


Capitolul 18 


Când autobuzul soseşte în Port Ellis, Patrick deja mă 
aşteaptă. Ne-am întâlnit pe plajă în fiecare dimineaţă în 
ultimele două săptămâni, iar atunci când el a sugerat să ne 
petrecem împreună după-amiaza lui liberă, eu am ezitat 
doar pentru o clipă. Nu-mi pot trăi toată viaţa plină de 
frică. 

— Unde mergem? întreb eu, uitându-mă în toate părţile 
după indicii. Casa lui se află în direcţia opusă şi trecem pe 
lângă pub fără să ne oprim. 

— O să vezi. 

leşim din sat şi mergem pe drumul care coboară către 
mare. În timp ce mergem, mâinile ni se ating şi degetele 
lui se întrepătrund cu ale mele. Simt o descărcare electrică 
şi-mi las mâna să se relaxeze în a lui. 

Vestea că am început să mă întâlnesc cu Patrick s-a 
răspândit prin Penfach cu o viteză uimitoare. Ieri am dat 
peste Iestyn în magazinul din sat. 

— Am auzit că te vezi cu băiatul lui Alun Mathews, mi-a 
zis el, cu un zâmbet strâmb pe faţă. E un băiat bun, 
Patrick, ai fi putut nimeri şi băieţi mai răi. 

Simţeam cum mă înroşesc. 

— Când o să ai timp să te uiţi la uşa de la intrare? l-am 
întrebat eu, ca să schimb subiectul. Este la fel de rău: 
încuietoarea se blochează atât de tare încât de multe ori 
nu pot răsuci cheia în ea. 

— Nu trebuie să-ţi faci griji din cauza asta, mi-a răspuns 
Iestyn. Pe aici nu e nimeni care să fure ceva din casele 
oamenilor. 

A trebuit să trag aer în piept înainte să-i răspund, ştiind 
că el consideră foarte ciudat obiceiul meu de a încuia uşa. 

— În orice caz, i-am spus eu, m-aş simţi mai bine dacă ai 
repara-o. 

Iestyn mi-a mai promis încă o dată că va trece pe la 
căsuţă şi va rezolva problema, dar când am plecat de 
acasă, pe la prânz, nu zărisem nici urmă de el, şi mi-a luat 


— 156 — 


iar aproape zece minute pentru a forţa uşa să se încuie. 

Drumul continuă să se îngusteze şi văd cum oceanul se 
umflă la capătul potecii. Apa e cenuşie şi neiertătoare; 
picături mărunte ţâşnesc în aer după ce valurile furioase 
se izbesc de țărm. Pescăruşii se rotesc în cercuri 
ameţitoare,  înghiontiţi de curenții puternici care 
înconjoară golful. Imi dau seama în sfârşit unde vrea 
Patrick să mă ducă. 

— Staţia salvamarilor! Putem să intrăm? 

— Asta e şi ideea, spune el. Ai văzut clinica veterinară; 
m-am gândit că ţi-ar plăcea să vezi şi locul ăsta - mi se 
pare că petrec la fel de mult timp şi aici. 

Staţia Salvamarilor din Port Ellis este o clădire joasă şi 
cu un aspect cam ciudat, care ar putea fi confundată cu un 
depozit industrial dacă nu ar avea construit în vârf un turn 
de supraveghere; cele patru ferestre din sticlă îmi aduc 
aminte de un turn de control de pe un aeroport. 

Trecem de două uşi culisante enorme, vopsite în 
albastru, care reprezintă intrarea în clădire, iar Patrick 
tastează un cod de acces pe o cutie neagră aflată pe o uşă 
mai mică, alături de uşile mai mari. 

— Hai să-ţi arăt clădirea. 

Inăuntru, baza miroase a transpiraţie şi a apă de mare; 
este mirosul înţepător al sării care se lipeşte de 
îmbrăcăminte. Hangarul pentru bărci este dominat de ceea 
ce Patrick îmi spune să se numeşte „Ambarcaţiunea”; o 
barcă dintr-un material rigid de un portocaliu strălucitor, 
care se poate umfla. 

— Suntem legaţi de ea, spune el, deoarece, pe vreme 
rea, e singura modalitate ca să rămâi în barcă. 

Mă plimb de jur împrejurul hangarului, citind cu atenţie 
anunţurile prinse de uşă, pe care listele cu echipamente ce 
trebuie verificate în fiecare zi sunt bifate cu mare atenţie. 
Pe perete se află o placă ce comemorează trei voluntari 
care şi-au pierdut viaţa în 1916. 

— Coxswain P. Grant şi încă doi membri ai bazei, Harry 
Ellis şi Glyn Barry, citesc eu cu voce tare. Ce oribil. 

— Răspundeau unui apel făcut de un vapor cu aburi aflat 


— 157 — 


în dificultate, dincolo de Peninsula Gower, spune Patrick, 
venind lângă mine şi cuprinzându-mă cu braţul pe după 
umeri. Probabil că mi-a văzut expresia feţei, căci adaugă: 
Pe atunci era cu totul diferit - nu aveau nici măcar 
jumătate din echipamentul pe care îl avem noi acum. 

Îmi ia mâna şi mă conduce din hangar într-o cameră 
mică, unde un bărbat îmbrăcat cu o jacheta de fleece 
albastră face cafea. Chipul lui are aspectul de piele 
tăbăcită al celui care şi-a petrecut toată viaţa sub cerul 
liber. 

— Toate bune, David? spune Patrick. Ea e Jenna. 

— Îţi arată cum se fac treburile pe aici, aşa-i? 

David îmi face cu ochiul, iar eu zâmbesc la ceea ce în 
mod clar este o glumă destul de folosită pe aici. 

— Nu m-am gândit niciodată prea mult la bărcile de 
salvare, spun eu, am considerat că e ceva de la sine înţeles 
că ele pur şi simplu trebuie să existe. 

— Nu vor mai exista pentru prea mult timp dacă nu 
continuăm să luptăm pentru ele, spune David, turnând o 
linguriţă cu vârf de zahăr în cafea şi transformând-o în 
sirop. Cheltuielile noastre sunt suportate de RNLI“, nu de 
către guvern, aşa că încercăm tot timpul să strângem bani, 
fără să mai pomenesc că suntem tot timpul în căutare de 
voluntari. 

— David este managerul nostru, spune Patrick. El 
conduce baza - el ţine frâiele. 

David râde. 

— Nu exagerează mai deloc. 

Un telefon sună, scoțând un sunet ascuţit în camera 
goală a echipajului, iar David îşi cere scuze şi se retrage. 
Câteva secunde mai târziu se întoarce, desfăcându-şi 
fermoarul de la jachetă şi luând-o la fugă înspre bărci. 

— O canoe s-a scufundat dincolo de Golful Rhossili, 
strigă el la Patrick. Tatăl şi fiul sunt daţi dispăruţi. Helen i- 
a sunat pe Gary şi pe Aled. 


+ Royal National Lifeboat Institution = susţinută prin donaţii, este cea 
mai mare organizaţie care oferă servicii de salvamar în jurul coastelor 
Marii Britanii, Irlandei şi Insulelor din Canalul Mânecii (N.t.). 


— 158 — 


Patrick deschide un vestiar şi scoate afară o încurcătură 
de cauciuc galben, o vestă de salvare şi o haină 
impermeabilă de un albastru întunecat. 

— Îmi pare rău, Jenna, dar trebuie să plec. Îşi trage 
hainele impermeabile peste jeanşi şi peste hanorac. Ia 
cheile şi aşteaptă-mă la mine acasă. Mă întorc înainte să-ţi 
dai seama. 

Se mişcă rapid şi, înainte ca eu să-i răspund, deja a 
ajuns şi el la bărci, chiar în timp ce alţi doi bărbaţi se 
strecoară printre cele două uşi culisante, deschise larg 
acum pentru a le face loc bărcilor să iasă. In câteva 
minute, cei patru bărbaţi trag barca afară pentru a o lansa 
la apă şi apoi sar cu uşurinţă în ea. Unul dintre bărbaţi - 
nu-mi dau seama care - trage de sfoară pentru a porni 
motorul bărcii, iar aceasta ţâşneşte cu viteză de lângă mal, 
sărind pe valurile agitate. 

Eu rămân acolo, privind pata portocalie cum devine din 
ce în ce mai mică, până când este înghițită de ceața 
cenuşie. 

— Rapizi, nu-i aşa? 

Mă întorc şi văd o femeie ce stă sprijinită de uşa de la 
intrarea în camera echipajului. E trecută bine de cincizeci 
de ani, cu şuviţe cărunte prin părul negru, şi poartă o 
bluză cu model, pe care e prinsă o insignă cu RNLI pe ea. 

— Eu sunt Helen, spune ea. Eu răspund la telefon, le fac 
turul de onoare vizitatorilor, lucruri de genul ăsta. Tu 
trebuie să fii fata lui Patrick. 

Mă înroşesc când aud termenul. 

— Eu sunt Jenna. M-au ametit cu viteza lor: nu cred că a 
durat mai mult de cincisprezece minute de la început şi 
până la sfârşit. 

— Douăsprezece minute şi treizeci şi cinci de secunde, 
spune Helen. Zâmbeşte când eu mă arăt, în mod normal, 
surprinsă. Trebuie să păstrăm o evidenţă strictă a tuturor 
apelurilor şi a timpilor noştri de răspuns. Toţi voluntarii 
noştri locuiesc la câteva minute distanţă. Gary locuieşte 
ceva mai sus, iar Aled are măcelăria de pe strada 
principală. 


— 159 — 


— Ce se întâmplă cu magazinul când el este chemat? 

— Atârnă un semn în geam. Localnicii s-au obişnuit - 
face asta de douăzeci de ani. 

Mă răsucesc ca să mă uit la apă, pe care nu se mai vede 
niciun vas, în afară de un vapor de mare tonaj aflat la mare 
depărtare. Norii negri s-au lăsat atât de mult în jos încât 
linia orizontului a dispărut; cerul şi oceanul s-au contopit 
într-o masă de cenuşiu învolburat. 

— O să fie bine, spune Helen, încet. Nu încetezi 
niciodată să-ţi faci griji, dar ajungi să te obişnuieşti. 

O privesc, curioasă. 

— David e soţul meu, explică Helen. După ce s-a 
pensionat, a început să-şi petreacă mai mult timp la bază 
decât acasă, aşa că în cele din urmă mi-am spus: dacă nu-i 
poţi învinge, vino alături de ei. Am urât această bază când 
l-am privit prima dată plecând într-o misiune de salvare. 
Una era să-i fac cu mâna când pleca de acasă şi cu totul 
altceva când l-am văzut urcând într-o barcă... iar pe o 
vreme ca asta - ei bine... Se cutremură, ca pentru a-şi 
întări spusele. Dar se întorc. Întotdeauna se întorc. 

Îşi aşază o mâna pe braţul meu, iar eu sunt 
recunoscătoare pentru înţelegerea arătată de o femeie mai 
în vârstă. 

— Te face să-ţi dai seama ce simţi, nu-i aşa? Cât de 
mult... Mă opresc, incapabilă să o accept, chiar şi pentru 
mine însămi. 

— Câtă nevoie ai ca ei să vină înapoi acasă? spune Helen 
încet. 

Dau din cap. 

— Da. 

— Vrei să-ţi arăt şi restul bazei? 

— Nu, mulţumesc, spun eu. Cred că o să mă duc la 
Patrick acasă şi o să-l aştept acolo. 

— E un om bun. 

Mă întreb dacă are dreptate. Mă întreb cum de ştie. Urc 
coasta dealului, întorcându-mă la fiecare câţiva paşi în 
speranţa că voi vedea din nou barca portocalie. Dar nu 
reuşesc să văd nimic, iar stomacul mi se strânge de 


— 160 — 


nelinişte. Ceva rău e pe cale să se întâmple, o ştiu, pur şi 
simplu. 


Mă simt ciudat să fiu acasă la Patrick fără să se afle şi el 
acolo, dar rezist tentaţiei de a urca la etaj pentru a vedea 
şi restul casei. În căutarea unei activităţi, dau drumul la 
radio pe postul local şi plec în bucătărie, să spăl vasele 
strânse într-un teanc mare în chiuvetă. 

„Un bărbat şi fiul său adolescent sunt daţi dispăruți, 
după ce ambarcaţiunea lor s-a scufundat la un kilometru şi 
jumătate depărtare de Golful Rhossili. ” 

Aparatul de radio pârâie, iar eu mă chinui cu butonul 
pentru frecvenţe pentru a găsi un semnal mai bun. 

„Barca de salvare din Port Ellis a fost trimisă după ce 
sătenii au dat alarma, dar până în momentul de faţă nu au 
reuşit să-i găsească pe cei doi bărbaţi. Vom anunţa mai 
multe despre evoluţia lucrurilor ceva mai târziu.” 

Vântul loveşte copacii până când aproape că îi îndoaie 
până la pământ. Nu pot vedea marea din casă şi nu sunt 
sigură dacă mă bucură acest lucru sau dacă ar trebui pur 
şi simplu să cedez tentaţiei şi să plec spre baza 
salvamarilor în căutarea acelei mici pete portocalii. 

Termin cu spălatul vaselor şi mă şterg pe mâini cu un 
prosop, în timp ce mă plimb prin bucătărie. Teancuri de 
ziare acoperă dulapul şi găsesc dezordinea de pe el ciudat 
de liniştitoare. Imi trec mâna peste mânerul de la un sertar 
şi-mi aduc aminte de cuvintele lui Patrick. 

Nu deschide uşile, orice-ar fi. 

Ce-o fi acolo de nu mă lasă să văd? Privesc peste umăr, 
de parcă el ar putea intra în orice moment, şi trag cu 
hotărâre de uşă. Imediat ceva cade spre mine şi icnesc, 
punându-mi o mână deasupra capului şi prinzând o vază 
înainte să cadă pe pardoseala acoperită cu gresie şi să se 
spargă. O aşez la loc, printre celelalte obiecte din sticlă; 
aerul din dulap păstrează urma unui parfum vechi de 
levănţică de la aşternuturile aşezate ordonat înăuntru. Nu- 
i nimic neobişnuit acolo: doar o colecţie de amintiri. 

Aproape că închid uşa, când văd marginea argintie a 


— 161 — 


unei fotografii înrămate ce iese dintr-un teanc de feţe de 
masă. O trag afară cu mare atenţie. E o fotografie a lui 
Patrick, cu braţul pe după umerii unei femei cu păr scurt şi 
blond şi cu dinţi albi şi drepţi. Zâmbesc amândoi, nu la 
cameră, ci unul la celălalt. Mă întreb cine e şi de cea 
ascuns Patrick fotografia de mine. Oare asta este femeia 
cu care credea că o să se însoare? Mă uit la poză, 
încercând să identific ceva care să-mi permită să aflu când 
anume a fost făcută. Patrick arată la fel ca acum, iar eu mă 
întreb dacă această femeie face parte din trecutul său sau 
este încă prezentă în viaţa lui. Poate că nu sunt singura 
care păstrează secrete. Strecor la loc poza printre feţele 
de masă şi închid uşa de la dulap, lăsând conţinutul la fel 
cum l-am găsit. 

Mă plimb cu paşi mărunți prin bucătărie, dar mă 
oboseşte propria mea nelinişte, aşa că-mi fac o ceaşcă de 
ceai şi mă aşez la masă, ca s-o beau. 


x 


Ploaia îmi înțeapă fața, înceţoşându-mi ochii şi 
umplându-mi privirea cu siluete neclare. De-abia dacă aud 
zgomotul făcut de motor din cauza vântului, însă tot 
reuşesc să disting bufnetul atunci când el loveşte capota şi 
izbitura scoasă de el atunci când loveşte asfaltul. 

După care apa care-mi intră în ochi nu mai este ploaie, 
ci apă de mare. lar motorul nu mai este al unei maşini, ci 
puf-puful scos de o barcă cu motor. Și, deşi urletul care se 
aude îmi aparţine, chipul care se uită la mine - adâncimile 
întunecate ale ochilor şi liniile groase ale genelor ude - 
Chipul acela nu este al lui Jacob, ci al lui Patrick. 


— Îmi pare rău, spun eu, nesigură dacă vorbesc cu voce 
tare. N-am vrut niciodată să... 

Simt cum o mână mă scutură de umăr, trezindu-mă cu 
brutalitate din somn. Confuză, ridic capul de pe mâinile 
împreunate, lăsând masa caldă de la respiraţia mea, şi 
simt cum răceala bucătăriei mă loveşte peste faţă. Mijesc 
ochii din cauza asprimii luminii electrice, ridicând braţul 


— 162 — 


pentru a-mi acoperi faţa. 

— Nu! 

— Jenna, trezeşte-te. Jenna, visezi. 

Incet, las mâna în jos, deschizând ochii pentru a-l vedea 
pe Patrick în genunchi, în faţa scaunului meu. Deschid 
gura, dar nu pot vorbi, ameţită din cauza coşmarului şi 
copleşită de uşurare că e aici. 

— Ce visai? 

Încerc să adun cuvintele laolaltă. 

— Nu - nu sunt sigură. Eram îngrozită. 

— Nu mai ai de ce să te temi, spune Patrick, şi-mi 
netezeşte părul umed de pe tâmple şi-mi cuprinde faţa în 
palme. Sunt aici. 

Are faţa palidă, iar ploaia i-a udat părul şi i l-a lipit de 
gene. Ochii lui, care de obicei sunt atât de plini de lumină, 
acum sunt goi şi întunecaţi. Arată înfrânt şi, fără a mă opri 
ca să mă gândesc, mă aplec în faţă şi-l sărut pe buze. El 
îmi răspunde înfometat, ţinându-mi faţa între palmele sale, 
după care îmi dă drumul brusc şi-şi lipeşte fruntea de 
fruntea mea. 

— Au renunţat la căutări. 

— Au renunţat? Vrei să spui că încă mai lipsesc? 

Patrick încuviinţează din cap, iar eu simt cum emoţiile îl 
apasă cu putere, umplându-i ochii. Se lasă să cadă cu 
coapsele pe călcâie. 

— Ne întoarcem la prima geană de lumină, zice el pe un 
ton plat, dar nimeni nu-şi mai face iluzii. 

După care închide ochii şi-şi reazemă capul în poala 
mea, începând să plângă, fără să se ferească, pentru tatăl 
şi pentru fiul adolescent care au avut încredere că pot ieşi 
cu barca în ciuda tuturor semnalelor de avertizare. 

li mângâi părul şi-mi las şi eu lacrimile să curgă. Plâng 
pentru tânărul pierdut pe mare; plâng pentru mama lui; 
plâng pentru visele care îmi bântuie nopţile; pentru Jacob; 
pentru copilaşul meu. 


— 163 — 


Capitolul 19 


E Ajunul Crăciunului când trupurile sunt aduse de valuri 
la țărm, la câteva zile după ce Patrick şi restul voluntarilor 
au încetat să le mai caute. În naivitatea mea, mi-am 
închipuit că vor apărea împreună, dar ar fi trebuit să-mi 
dau seama până acum că mareea este totdeauna 
imprevizibilă. Primul a apărut fiul, adus uşor la mal în 
Golful Rhossili de o mare unduitoare care părea prea 
blândă să-i provoace acele răni îngrozitoare tatălui său, 
aruncat pe țărm la un kilometru şi jumătate mai în josul 
coastei. 

Suntem pe plajă în momentul în care Patrick primeşte 
apelul, iar eu îmi dau seama după linia dură a maxilarului 
său că veştile nu sunt deloc bune. Se îndepărtează un pic 
de mine, de parcă ar vrea să mă protejeze, şi se întoarce să 
privească marea în timp ce ascultă în tăcere ce-i spune 
David. După ce termină de vorbit, rămâne țintuit pe loc, 
studiind orizontul îndepărtat, de parcă ar fi în căutare de 
răspunsuri. Vin lângă el şi-mi las mâna pe braţul lui, iar el 
tresare, de parcă ar fi uitat cu totul că mă aflu şi eu acolo. 

— Îmi pare foarte rău, spun eu, încercând în zadar să 
găsesc cuvintele potrivite. 

— Mă întâlneam cu o fată, spune el, încă privind marea. 
Am cunoscut-o la Universitate şi am locuit împreună în 
Leeds. 

Il ascult, nesigură unde vrea să ajungă. 

— Când m-am întors aici, am adus-o şi pe ea cu mine. Ea 
n-a vrut să vină, dar nici nu ne doream să ne despărţim, 
aşa că a renunţat la serviciul ei şi a venit să locuiască 
împreună cu mine în Port Ellis. Nu-i plăcea locul ăsta. Era 
prea mic, prea liniştit, prea încet pentru ea. 

Simt o senzaţie de disconfort, de parcă am devenit o 
intrusă. Vreau să-i spun să se oprească din vorbit, că nu-i 
nevoie să-mi spună toate astea, dar e ca şi cum nu se poate 
opri. 

— Ne-am certat într-o zi, pe la mijlocul verii. Aceeaşi 


— 164 — 


veche discuţie: ea voia să se întoarcă la Leeds, eu voiam să 
rămân aici şi să-mi continui munca. A plecat furioasă pe 
plajă, să se dea cu placa de surf, dar a fost prinsă de un 
curent puternic şi nu s-a mai întors. 

— Of, Doamne, Patrick. Am un nod în gât. Ce oribil. 

În sfârşit, se întoarce spre mine. 

— Placa ei de surf a fost aruncată pe mal a doua zi, dar 
noi nu i-am mai găsit corpul niciodată. 

— „Noi”, spun eu. Şi tu ai participat la căutări? 

Nici nu-mi pot imagina cât de dureros trebuie să fi fost 
pentru el. 

El ridică din umeri. 

— Cu toţii am căutat-o. Asta e datoria noastră, nu? 

— Da, dar... 

Mă opresc. Normal că a căutat-o şi el - cum ar fi putut 
să n-o facă? 

Îl iau în braţe, iar el se sprijină de mine, cu faţa apăsată 
pe gâtul meu. Îmi imaginasem că viaţa lui este perfectă: că 
el nu e nimic altceva decât un om veşnic vesel, ce nu ia 
niciodată lucrurile prea în serios. Dar fantomele cu care se 
luptă el sunt la fel de reale ca ale mele. Pentru prima dată, 
sunt cu cineva care are la fel de multă nevoie de mine pe 
cât am şi eu de el. 

Mergem încet către căsuţă, unde Patrick îmi spune să 
aştept puţin până ia ceva din maşină. 

— Ce e? spun eu, intrigată. 

— O să vezi. 

Ochii îi sclipesc din nou, iar eu mă minunez de abilitatea 
lui de a face faţă unei asemenea tristeţi din viaţa sa. Mă 
întreb dacă doar trecerea anilor a fost cea care i-a dat 
putere, şi sper că într-o zi o voi găsi şi eu. 

Când se întoarce, Patrick are un pom de Crăciun, pe 
care îl ţine aruncat cu nonşalanţă pe umăr. Simt o 
împunsătură de tristeţe când îmi aduc aminte cât de 
încântată eram de venirea Crăciunului. Pe când eram 
copii, eu şi Eve urmam câteva obiceiuri stricte când 
împodobeam pomul: întâi luminile, apoi beteala, după care 
aşezam cu solemnitate globurile, iar la sfârşit ne chinuiam 


— 165 — 


să găsim echilibrul pentru îngerul din vârful pomului. Mi-o 
închipui urmând aceleaşi ritualuri cu copiii ei. 

Nu-mi doresc un pom în casă. Decoraţiunile sunt pentru 
copii; pentru familii. Dar Patrick insistă. 

— N-o să-l mai duc înapoi acum, spune el, trăgându-l cu 
putere înăuntru şi împrăştiind ace de pin pe toată 
duşumeaua. Îl aşază în suportul grosolan din lemn şi 
verifică să vadă dacă e drept. Şi, de altfel, este Crăciunul. 
Trebuie să ai un pom în casă. 

— Dar n-am cu ce să-l împodobesc! protestez eu. 

— Aruncă o privire în geanta mea. 

Deschid rucsacul bleumarin al lui Patrick şi găsesc în el 
o cutie de pantofi jerpelită, cu capacul prins cu o bandă 
lată din cauciuc. Când ridic capacul, găsesc vreo duzină de 
globuri roşii, cu sticla zgâriată de la trecerea anilor. 

— Oo, şoptesc eu, sunt atât de frumoase. Ridic unul şi 
acesta se roteşte în cercuri ameţitoare, oglindindu-mi faţa 
de o sută de ori. 

— Au fost ale bunicii mele. Ţi-am spus că am o mulţime 
de lucruri în dulapul ăla rămas de la ea. 

Mă simt jenată şi încerc să disimulez când îmi aduc 
aminte cum am căutat prin lucrurile lui Patrick, 
descoperind şi fotografia sa cu femeia despre care acum 
îmi dau seama că este cea care s-a înecat. 

— Sunt adorabile. Mulţumesc. 

Împodobim bradul împreună. Patrick a adus o instalaţie 
cu luminiţe, iar eu găsesc o panglică de beteală, pe care o 
răsucim printre ramuri. Nu sunt decât douăsprezece 
globuri, dar lumina ricoşează de la unul la altul precum 
nişte stele căzătoare. Trag în piept mirosul de conifere, 
dorindu-mi să pot păstra pentru totdeauna această 
frântură de fericire. 

Când terminăm de împodobit pomul, rămân cu capul 
rezemat de umărul lui Patrick, privind cum dansează 
lumina pe sticlă şi cum aruncă umbre pe perete. El 
trasează cercuri pe pielea expusă a încheieturii mele, iar 
eu mă simt mai relaxată decât m-am simţit în ani întregi. 
Mă întorc ca să-l sărut, limba mea căutând-o pe a lui, iar 


— 166 — 


când deschid ochii văd că şi el îi ţine deschis. 

— Hai sus, şoptesc eu. 

Nu ştiu ce anume mă face să doresc asta acum, chiar în 
acest moment, dar simt o nevoie palpabilă de a ficu el. 

— Eşti sigură? Patrick se retrage un pic şi mă priveşte 
drept în ochi. 

Incuviinţez din cap. Nu sunt sigură, nu în întregime, dar 
vreau să aflu. Trebuie să ştiu dacă poate fi şi altfel. 

Işi trece mâinile prin părul meu, sărutându-mă pe gât, 
pe obraz, pe buze. Ridicându-se în picioare, mă conduce cu 
blândeţe către scări, degetul său încă mai frecându-mi 
palma, de parcă nu s-ar putea abţine să nu mă mângâie, 
nici chiar pentru o clipă. În timp ce urc scara îngustă, el 
mă urmează îndeaproape, mâinile lui atingându-mă uşor 
pe şolduri. Simt cum inima îmi bate năvalnic. 

Departe de foc şi de căldura degajată de plită, 
dormitorul este rece, dar anticiparea, nu temperatura, este 
cea care mă face să tremur. Patrick se aşază pe pat şi mă 
trage uşor, făcându-mă să mă aşez lângă el. Întinde o 
mână şi-mi dă părul după ureche, plimbându-şi un deget 
pe după ea şi în jos, pe gât. Imi simt nervii întinşi la 
maximum: mă gândesc la cât de neatrăgătoare arăt, la cât 
de ştearsă şi de lipsită de entuziasm sunt, şi mă întreb 
dacă el va mai dori să rămână alături de mine după ce îşi 
va da seama de toate astea. Dar îl doresc atât de tare, iar 
această dorinţă răscolitoare din stomac îmi este atât de 
străină, încât totul devine şi mai excitant. Mă trag mai 
aproape de Patrick, atât de aproape încât îmi este 
imposibil să spun cine şi cum răsuflă. Timp de un minut 
întreg rămânem amândoi în această poziţie, buzele ni se 
freacă una de alta, dar nu ne sărutăm, ne atingem, dar nu 
ne gustăm. Incet, îmi desface nasturii de la cămaşă, ochii 
lui nepărăsindu-i nicio clipă pe ai mei. 

Nu mai pot aştepta. Întind mâinile pentru a-mi descheia 
jeanşii, după care îi trag în jos, îndepărtându-i cu piciorul 
într-o grabă nebună, după care îi desfac neîndemânatică 
nasturii de la cămaşă. Ne sărutăm cu furie şi ne 
dezbrăcăm de haine până când el rămâne complet gol, iar 


— 167 — 


eu mai am doar chiloţii pe mine şi un tricou. El apucă tivul 
tricoului meu, dar eu clatin aproape imperceptibil din cap. 

Urmează o pauză. Mă aştept ca el să insiste, însă îmi 
întâlneşte privirea pentru o clipă, după care îşi lasă capul 
în jos şi-mi sărută sânii prin bumbacul moale. În timp ce se 
lasă mai jos, eu mă arcuiesc pe spate şi mă abandonez cu 
totul atingerii sale. 


Plutesc pe un amestec de cearşafuri şi de membre 
atunci când îl simt, mai degrabă decât îl văd pe Patrick 
întinzând mâna pentru a stinge veioza de pe noptieră. 

— Las-o aşa, spun eu, te rog, iar el nu mă întreabă de ce. 

În loc de asta, îşi înfăşoară mâinile în jurul meu şi mă 
sărută uşor pe frunte. 


Când mă trezesc, îmi dau seama dintr-odată că ceva s-a 
schimbat, dar sunt prea ameţită de somn şi nu pot spune 
imediat ce anume e diferit. Nu e doar prezenţa cuiva în pat 
lângă mine, deşi percep greutatea lui alături ca pe ceva 
ciudat, ci acceptarea faptului că am adormit, încet, încet, 
încep să zâmbesc. M-am trezit ca o persoană normală. 
Niciun urlet nu m-a smuls din somn, niciun scârţâit de 
frâne ori un pocnet făcut de o ţeastă lovită de parbriz. E 
prima noapte în mai mult de douăsprezece luni când n-am 
mai visat despre accident. 

Mă gândesc dacă să mă ridic şi să fac cafea, dar căldura 
patului mă trage înapoi sub pătură, aşa că mă lipesc cu 
totul de trupul gol al lui Partrick. Imi plimb o mână pe o 
latură a corpului său, simțind fermitatea abdomenului său 
şi forţa din muşchii coapsei sale. Parcă ceva mă furnică 
între picioare şi mă minunez de reacţia pe care o are 
corpul meu, care tânjeşte aproape cu durere să fie atins. 
Patrick se mişcă, ridicând capul pentru o clipă şi 
zâmbindu-mi, cu ochii încă închişi. 

— Crăciun fericit. 

— Vrei cafea? Îl sărut pe umărul gol. 

— Mai târziu, spune el şi mă trage sub pătură. 


— 168 — 


Rămânem în pat până după-amiază, răsfăţându-ne unul 
pe celălalt şi mâncând rulouri moi cu gem de coacăze 
dulce şi lipicios. Patrick coboară la parter să mai aducă 
nişte cafea şi, când se întoarce, are cu el cadourile pe care 
le aşezaserăm cu grijă sub pom aseară. 

— O haină! exclam eu în timp ce sfâşii hârtia de pe 
pachetul înfăşurat cam neîndemânatic pe care mi-l întinde 
Patrick. 

— Nu e ceva foarte romantic, spune el, spăşit, dar nu 
mai poţi continua să porţi haina aia veche de ploaie când 
te plimbi pe plajă pe orice fel de vreme - o să îngheţi. 

O trag pe mine imediat. E groasă, călduroasă şi 
impermeabilă, cu buzunare adânci şi cu glugă. De un 
milion de ori mai bună decât haina pe care am purtat-o 
până acum, cea pe care am găsit-o atârnată de o grindă a 
verandei atunci când m-am mutat în căsuţă. 

— Cred că faptul că mă ţii la căldură şi mă fereşti de 
umezeală este cel mai romantic lucru pe care-l poţi face, 
spun eu, sărutându-l pe Patrick. Îmi place la nebunie, 
mulţumesc. 

— Ai ceva în buzunar, spune el. Nu chiar un cadou - 
doar ceva ce consider că trebuie să ai. 

Bag mâna în buzunare şi scot afară un telefon mobil. 

— Unul mai vechi, pe care nu-l mai foloseam. Nimic 
pretenţios, dar funcţionează - şi asta înseamnă că nu mai 
trebuie să mergi tocmai până la parcul de rulote dacă ai 
nevoie să dai un telefon. 

Sunt gata să-i spun că el este singura persoană pe care o 
sun, când îmi dau seama că probabil că asta vrea şi el să 
spună. Că nu-i convine faptul că nu mă poate contacta. Nu 
sunt sigură ce cred despre această situaţie, dar îi 
mulţumesc şi-mi spun că nu e neapărat nevoie să-l ţin 
deschis. 

Îmi dă un alt cadou, împachetat frumos într-o hârtie 
mov-închis şi legat cu o panglică. 

— Nu eu l-am împachetat pe ăsta, îmi mărturiseşte el, 
deşi nu e nevoie s-o facă. 

Desfac hârtia cu grijă şi deschid cutia subţire cu 


— 169 — 


solemnitatea pe care chiar o merită. Înăuntru se află o 
broşă din sidef de forma unei cochilii de scoică. 
Capturează lumina şi face ca o duzină de culori diferite să-i 
joace pe întreaga suprafaţă. 

— O, Patrick, spun copleşită. E minunată. 

O scot din cutie şi mi-o prind de noua mea haină. Mă 
simt stânjenită atunci când scot la iveală desenul în creion 
pe care l-am făcut pentru Patrick şi care reprezintă plaja 
de la Port Ellis; barca de salvare, care nu iese afară, ci se 
întoarce în siguranţă la țărm. 

— Eşti atât de talentată, Jenna, spune el, ridicând 
desenul înrămat pentru a-l admira. Te iroseşti aici, în 
golful ăsta. Ar trebui să pregăteşti o expoziţie - să-ţi faci 
numele cunoscut. 

— N-aş putea, spun eu, însă nu-i spun de ce. 

li sugerez în schimb o plimbare, ca să probez noua 
haină, şi-l luăm cu noi pe plajă şi pe Beau. 

Golful e pustiu, iar refluxul este în punctul maxim, 
lăsând o mare suprafaţă de plajă descoperită. Nori 
încărcaţi cu zăpadă atârnă grei deasupra stâncilor, părând 
şi mai albi în contrast cu albastrul profund al mării. 
Pescăruşii se rotesc pe deasupra noastră, tipetele lor 
tânguitoare răsună în spaţiul acesta gol, iar valurile se 
izbesc ritmic de nisipul de pe plajă. 

— Pare aproape un sacrilegiu să lăsăm urme de paşi. 

Îmi strecor mâna în cea a lui Patrick în timp ce ne 
plimbăm. Pentru prima dată, nu mi-am adus camera cu 
mine. Ne apropiem de apă, lăsând spuma rece ca gheaţa 
să ne învăluie vârfurile cizmelor. 

— Mama obişnuia să înoate în mare în ziua de Crăciun, 
spune Patrick. Ea şi tata se certau pe tema asta. El ştia cât 
de periculoşi pot fi curenţii şi-i spunea mereu că este 
iresponsabilă. Dar ea-şi lua prosopul şi dădea fuga pentru 
o scufundare scurtă imediat ce toată lumea îşi desfăcea 
cadourile. Cu toţii consideram că acest obicei era unul 
amuzant, fireşte, şi o încurajam de pe margine. 

— O nebunie. 

Incă mă mai gândesc la fata care s-a înecat şi mă întreb 


— 170 — 


cum mai poate suporta el să se apropie de apă după o 
asemenea tragedie. Beau aleargă după valuri, clănţănind 
din fălci de fiecare dată când apa năvăleşte pe nisip. 

— Dar tu? spune Patrick. Vreo tradiţie nebunească de 
familie? 

Mă gândesc o vreme, zâmbind în timp ce rememorez 
încântarea deosebită pe care mi-o provoca venirea 
sărbătorilor de Crăciun. 

— Nimic de genul ăsta, spun eu în cele din urmă, dar 
înainte îmi plăcea enorm să-mi petrec Crăciunul în familie. 
Părinţii mei începeau să se pregătească pentru Crăciun 
încă din octombrie, iar casa noastră era plină de pachete 
ascunse prin dulapuri sau pe sub paturi. După ce a plecat 
tata, am continuat să facem aceleaşi lucruri, însă n-a mai 
fost deloc la fel ca înainte. 

— Ai încercat vreodată să dai de el, mă întreabă 
strângându-mă de mână. 

— Da. Pe când eram la Universitate. I-am dat de urmă şi 
am descoperit că şi-a întemeiat o nouă familie. I-am scris, 
iar el mi-a răspuns, spunându-mi că mai bine aş lăsa 
trecutul în pace. Mi-a frânt inima. 

— Jenna, ce îngrozitor pentru tine. 

Ridic din umeri, prefăcându-mă că nu-mi pasă. 

— Eşti apropiată de sora ta? 

— Am fost. Ridic o piatră de jos şi o arunc, încercând s-o 
fac să sară de mai multe ori pe suprafaţa apei, însă valurile 
sunt prea rapide. Eve i-a luat partea mamei atunci când a 
plecat tata, iar eu eram furioasă pe mama din cauză că l-a 
dat afară. Cu toate astea, am avut grijă una de cealaltă, 
însă n-am mai văzut-o de câţiva ani. l-am trimis o felicitare 
acum câteva săptămâni. Nu ştiu dacă a primit-o - nici 
măcar nu ştiu dacă mai trăieşte în acelaşi loc. 

— V-aţi certat? 

Dau din cap că da. 

— Ei nu-i plăcea de soţul meu. 

Pare o mare îndrăzneală să o spun cu voce tare, şi un 
fior de teamă îmi străbate umerii. 

— Tie îţi plăcea de el? 


— 171 — 


Este o întrebare ciudată, aşa că mă opresc pentru a mă 
gândi la ea. Mi-am petrecut atât de mult timp urându-l pe 
Ian, fiindu-mi teamă de el. 

— Îmi plăcea, odată, spun eu într-un final. 

Îmi amintesc cât de şarmant era, cât era de diferit faţă 
de băieţii din liceu, cu comportamentul lor neîndemânatic 
şi cu umorul lor stupid. 

— De cât timp aţi divorţat? 

Nu-l corectez. 

— De ceva vreme. 

Adun o mână de pietre şi încep să le arunc în apă. O 
piatră pentru fiecare an în care m-am simţit iubită. In care 
cineva a avut grijă de mine. 

— Câteodată mă întreb dacă s-ar mai putea întoarce, 
spun eu. 

Scot un râset scurt, dar îmi pare chiar şi mie gol, iar 
Patrick se uită la mine gânditor. 

— N-aţi avut copii? 

Mă aplec şi mă prefac că mai caut pietre. 

— El era rezervat faţă de chestia asta, spun eu. 

Nici nu-i prea departe de adevăr, la urma urmei. lan n-a 
vrut niciodată să aibă de-a face cu fiul lui. 

Patrick îşi pune o mână în jurul umerilor mei. 

— Îmi pare rău, pun prea multe întrebări. 

— E în regulă, spun eu, şi-mi dau seama că vorbesc 
serios. 

Mă simt în siguranţă alături de Patrick. Urcăm încet 
dinspre plajă. Cărarea este alunecoasă din cauza gheții şi 
mă bucur că Patrick mă ţine lipită de el. l-am spus mai 
mult decât intenţionasem, însă nu-i pot mărturisi chiar 
totul. Dacă o voi face, el mă va părăsi, iar eu nu voi mai 
avea pe nimeni alături care să mă împiedice să mă 
prăbuşesc cu totul. 


— 172 — 


Capitolul 20 


Ray se trezi plin de optimism. Îşi luase liber de Crăciun 
şi, deşi trecuse pe la birou de vreo două ori şi-şi luase şi 
ceva de lucru acasă, nu putea să nu recunoască faptul că 
pauza îi prinsese bine. Se întreba ce progrese mai făcuse 
Kate cu ancheta accidentului cu autor necunoscut. 

Din lista lor cu nouă sute şi ceva de maşini Ford Focus şi 
Fiesta roşii înregistrate în Bristol, doar în jur de patruzeci 
declanşaseră sistemul automat de identificare a numerelor 
de înmatriculare. Imaginile fuseseră şterse după nouăzeci 
de zile, dar, înarmată cu o listă a numerelor, Kate avea 
intenţia să-i cheme pe fiecare din posesorii de autovehicule 
şi să-i întrebe despre deplasările lor din ziua accidentului. 
În ultimele patru sau cinci săptămâni ea făcuse mici 
progrese cu lista, însă acum rezultatele întârziau să apară. 
Maşini vândute fără a fi întocmite toate documentele 
necesare; proprietari înregistraţi care se mutaseră şi nu-şi 
mai dăduseră noua adresă - era o minune că ea eliminase 
atât de mulţi de pe listă, mai ales în această perioadă a 
anului. Acum că sărbătorile trecuseră, era timpul să apară 
ceva nou. 


x 


Ray îşi vâri capul pe uşa de la dormitorul lui Tom. Doar 
vârful capului i se mai vedea lui Tom de sub pilota ridicată 
ca o movilă, aşa că Ray închise din nou uşa, încet. 
Optimismul cauzat de Anul Nou nu-l includea şi pe fiul său, 
al cărui comportament se înrăutăţise până acolo încât 
primise două avertismente formale din partea directoarei. 
Următorul ar fi avut ca rezultat o  exmatriculare 
temporară, ceea ce lui Ray i se părea o pedeapsă absurdă 
pentru un copil care deja chiulea la mai multe ore decât 
era prezent, un copil care ura în mod evident mersul la 
şcoală. 

— Lucy încă mai doarme? spuse Mags, când el i se 
alătură în bucătărie. 


— 173 — 


— Amândoi dorm. 

— Va trebui să-i convingem să meargă devreme la 
culcare diseară, zise Mags. Peste trei zile începe şcoala. 

— Am vreo cămaşă curată? spuse Ray. 

— Vrei să spui că nu ţi-ai spălat niciuna? Mags dispăru 
în altă cameră şi se întoarse cu un teanc de cămăşi călcate. 
Ce bine că s-a ocupat cineva de asta. Nu uita că diseară 
bem ceva cu vecinii. 

Ray gemu. 

— Chiar trebuie? 

— Da. 

Mags îi dădu cămăşile. 

— Cine mai are musafiri în prima zi din an? spuse Ray. 
Un moment total nepotrivit pentru o petrecere. 

— Emma spune că e din cauză că toată lumea este foarte 
ocupată în preajma Crăciunului şi a Revelionului. Crede că 
este un mod plăcut de a petrece timpul după ce au trecut 
sărbătorile. 

— Ba nu-i aşa, spuse Ray. E o bătaie de cap inutilă, pe 
care eu sunt nevoit s-o îndur. Întotdeauna e la fel. Tot ce 
vor e să-mi spună despre cum au fost ei prinşi mergând cu 
şaizeci de kilometri la oră într-o zonă cu limită de 
cincizeci, niciodată aproape de o şcoală, şi că justiţia e 
plină de ipocrizie. Totul se transformă într-o critică la 
adresa poliţiei. 

— Ei doar încearcă să facă conversaţie, Ray, zise Mags 
încercând să-l calmeze. Nu petrec prea mult timp alături 
de tine... 

— Există un motiv foarte întemeiat pentru asta. 

— „aşa că tot ce pot face ei este să discute cu tine 
despre serviciul tău. Ia-o şi tu mai uşor. Dacă îţi displace 
atât de mult, schimbă subiectul. Discută şi tu despre 
subiecte neimportante. 

— Urăsc acest gen de discuţii. 

— Bine. 

Mags trânti o tigaie pe blatul de la dulap cu mai multă 
forţă decât ar fi fost cazul. 

— Atunci nu veni, Ray. Sincer, ar fi mai bine să nu mai 


— 174 — 


apari deloc, decât să vii cu genul ăsta de atitudine. 

Ray îşi dorea ca ea să nu-i vorbească şi lui aşa cum le 
vorbea copiilor. 

— N-am spus că n-am de gând să apar, am spus doar că 
o să fie plictisitor. 

Mags se întoarse cu faţa spre el, cu o expresie care 
acum exprima nu nerăbdare, ci mai degrabă dezamăgire. 

— Nu totul în viaţă poate fi extrem de interesant, Ray. 


— La mulţi ani! 

Ray intră în biroul DIC şi lăsă o cutie de Quality Street? 
pe biroul lui Stumpy. 

— M-am gândit că ar trebui să mă revanşez faţă de voi 
pentru că v-am pus să lucraţi de Crăciun şi de Revelion. 

Biroul funcţiona cu minim de angajaţi în timpul 
sărbătorilor oficiale, iar Stumpy trăsese paiul cel scurt. 

— ţi va trebui mai mult de o cutie cu bomboane de 
ciocolată ca să te revanşezi pentru un trezit la şapte 
dimineaţa în prima zi din noul an. 

Ray rânji. 

— În orice caz, tu eşti prea bătrân pentru petreceri în 
miez de noapte, Stumpy. Eu şi Mags am adormit cu mult 
înainte de miezul nopţii de Revelion. 

— Eu cred că încă nu mi-am revenit complet, spuse 
Kate, căscând. 

— O petrecere reuşită? întrebă Ray. 

— Momentele de care îmi aduc aminte. 

Kate râse, iar Ray simţi un ghimpe de invidie. Se îndoia 
că petrecerile lui Kate implicau conversații plictisitoare 
despre amenzi pentru viteză sau pentru aruncatul 
gunoiului pe jos, ceea ce-l aştepta pe el în seara asta. 

— Ce avem azi? întrebă el. 

— Veşti bune pentru tine, zise Kate. Am găsit un număr 
care se potriveşte. 

Ray începu să rânjească. 

— Era şi timpul. Cât de încrezătoare eşti că e cel corect? 


5 Marcă de bomboane de ciocolată şi nu numai, care sunt vândute în 
cutii metalice (N.t.). 


— 175 — 


— Destul de încrezătoare. De când s-a petrecut 
accidentul, maşina nu a mai fost identificată nicăieri cu 
ajutorul sistemului automat, nu există nicio declaraţie cum 
că ar fi fost scoasă din circulaţie de pe drumurile publice 
aşa că bănuiala mea este că ori a fost abandonată, ori a 
fost distrusă. Maşina e înregistrată la o adresă din 
Beaufort Crescent, cam la opt kilometri distanţă de locul în 
care a fost lovit Jacob. Am mers ieri să vedem cum stă 
treaba acolo, împreună cu Stumpy, dar casa era goală. 
Este o proprietate închiriată, aşa că Stumpy încearcă azi 
să întrebe la Registrul Proprietăţilor, pentru a vedea dacă 
proprietarul a lăsat o nouă adresă de contact. 

— Dar avem vreun nume? zise Ray, incapabil să-şi 
ascundă satisfacția din ce în ce mai mare pe care o simţea. 

— Avem un nume, rânji Kate. Nicio urmă în baza de date 
a poliţiei sau în registrul votanţilor, şi n-am reuşit nici 
online să găsesc ceva, însă azi o să-i dăm de capăt. Am 
reuşit să-i determin pe cei de la protecţia datelor 
persoanelor să convingă companiile furnizoare de servicii 
să-mi ofere acces la datele lor, aşa că acum, după ce a 
trecut Crăciunul, ar trebui să primim nişte răspunsuri. 

— Am făcut ceva progrese şi cu mama lui Jacob, spuse 
Stumpy. 

— Grozav, zise Ray. Ar trebui să-mi iau concediul anual 
mai des. Aţi vorbit deja cu ea? E 

— Nu aveam niciun număr de telefon, spuse Stumpy. În 
cele din urmă, Kate a dat de un profesor suplinitor de la 
şcoala St. Mary care o cunoştea. Se pare că, după 
accident, mama lui Jacob simţea că toată lumea o 
învinovăţeşte pe ea. Era măcinată de vină şi plină de furie 
că şoferului i s-a permis să scape în ciuda a tot ceea ce s-a 
întâmplat... 

— „I s-a permis să scape în ciuda a tot ceea ce s-a 
întâmplat”? spuse Ray. Am stat degeaba şi n-am făcut 
nimic, aşa-i? 

— Eu doar repet ceea ce mi s-a spus, zise Stumpy. În 
orice caz, ea a tăiat legăturile cu toată lumea şi a părăsit 
Bristolul, pentru a o lua de la capăt. 


— 176 — 


Ciocăni cu degetul în dosar, care părea că se mai 
îngroşase cu încă trei centimetri de când îl văzuse Ray 
ultima oară. 

— Aştept un e-mail de la poliţia locală, dar ar trebui să 
obţinem o adresă până la sfârşitul zilei. 

— Bună treabă. Este foarte important să o avem pe 
mamă de partea noastră în cazul în care ajungem la 
tribunal. Ultimul lucru pe care ni-l dorim este ca cineva 
care are un dinte împotriva poliţiei să şoptească pe la ziare 
cum ne-a luat nouă un an să punem pe cineva sub acuzare. 

Telefonul lui Kate începu să sune. 

— DIC, agent Evans la telefon. 

Ray se întorsese deja în direcţia biroului său, când Kate 
începu să gesticuleze energic către el şi către Stumpy. 

— Senzaţional! spuse ea. Mulţumesc foarte mult. 

Incepu să mâzgălească furioasă într-un carnet format A4 
de pe biroul ei şi încă mai rânjea atunci când lăsă telefonul 
jos o secundă mai târziu. 

— Am dat de conducător, spuse ea, fluturând bucata de 
hârtie triumfătoare. 

Stumpy reuşi să afişeze şi el unul din rarele lui zâmbete. 

— Am vorbit cu cei de la compania naţională de 
telecomunicaţii, spuse Kate, săltând în sus şi-n jos în 
scaunul ei. Au procesat cererea noastră legată de protecţia 
datelor clienţilor într-un director auxiliar şi au obţinut o 
adresă pentru noi! 

— Unde este? 

Kate rupse prima foaie din carnetul ei şi i-o dădu lui 
Stumpy. 

__— Excelentă treabă, spuse Ray. Hai să ne mişcăm. 
Înşfăcă două seturi de chei din dulapul de metal de pe 
perete şi-i aruncă unul lui Stumpy, care-l prinse cu 
dexteritate. Stumpy, ia dosarul cu ce avem despre mama 
lui Jacob. Du-te la secţia de poliţie locală şi spune-le că n- 
am mai putut aştepta să fim sunaţi - avem nevoie de 
adresa aia acum. Să nu te întorci până nu dai de ea şi, 
când te întorci, să te asiguri că înţelege că nimeni nu 
scapă nepedepsit - facem tot ce ne stă în putere ca să-l 


— 177 — 


prindem pe cel care este responsabil pentru moartea lui 
Jacob. Eu şi Kate vom merge ca să-l arestăm pe 
conducător. Se opri şi-i aruncă lui Kate cheile. De fapt, 
dacă stau mai bine să mă gândesc, mai bine ai conduce tu. 
Va trebui să-mi anulez planurile pentru această seară. 

— Ceva drăguţ? spuse Kate. 

Ray rânji. 

— Crede-mă, prefer să fiu aici. 


— 178 — 


Capitolul 21 


Ciocănitul în uşă mă face să tresar speriată. Deja s-a 
făcut ora? Pot pierde ore întregi editând poze. Beau 
ciuleşte urechile dar nu latră, iar eu i le mângâi în timp ce 
trec pe lângă el, în drumul către uşă. Trag zăvorul într-o 
parte. 

— Probabil că eşti singura persoană din jurul golfului 
care îşi încuie uşa de la intrare, mormăie Patrick vesel. 

Păşeşte înăuntru şi mă sărută. 

— Obiceiuri de la oraş, spun eu, fără să-l iau în serios. 

Trag zăvorul la loc şi mă lupt iar să răsucesc cheia în 
broască, pentru a încuia uşa. 

— Iestyn încă n-a reparat-o? 

— Ştii şi tu cum e el, spun eu. Tot promite că o va face, 
dar niciodată nu rezolvă ce promite. A spus c-o să vină în 
seara asta, dar nu sunt chiar atât de sigură. Cred că el 
consideră că e absurd să încui uşa. 

— Ei, are şi el dreptatea lui. Patrick se rezemă de uşă şi 
strânge cheia cea mare în mână, forţând-o în încuietoare. 
Cred că n-a mai avut loc o spargere în Penfach din 1954. 

Rânjeşte, dar eu ignor împunsătura. Patrick nu ştie cum 
caut eu prin toată casa în fiecare seară când el nu este cu 
mine sau cum mă trezesc în fiecare noapte la cel mai mic 
zgomot ce răzbate de afară. Poate că au încetat 
coşmarurile, dar teama este încă prezentă. 

— Vino şi stai lângă plită, să te încălzeşti, spun eu. 

Afară e o vreme câinoasă, iar Patrick arată ca şi cum ar 
fi îngheţat. 

— Şi tot aşa o să fie timp de câteva zile. 

Îmi urmează sfatul şi se rezemă de străvechea maşină de 
gătit. 

— Ai suficienţi buşteni? 'Ţi-aş mai putea aduce câţiva 
mâine. 

— Iestyn mi-a adus cât să-mi ajungă câteva săptămâni, îi 
spun eu. Vine să încaseze chiria în prima zi din lună şi de 
obicei îmi aduce şi o încărcătură de lemne de foc cu 


— 179 — 


remorca lui - nu-mi ia bani pentru asta. 

— E un tip de treabă. El şi tata au fost prieteni timp de 
mulţi ani - obişnuiau să-şi petreacă toate serile la pub, 
după care să se furişeze în casă şi să pretindă în faţa 
mamei că nu sunt beţi. Nu cred că s-a schimbat prea mult 
de atunci. 

Încep să râd imaginându-mi scena. 

— Îmi place de el. Iau două beri din frigider şi-i dau una 
lui Patrick. Deci, care-i ingredientul misterios de la cină? 

Mi-a dat telefon de dimineaţă ca să-mi spună că va 
aduce el de mâncare, iar eu sunt curioasă să văd ce se află 
în punga frigorifică pe care a lăsat-o lângă uşa de la 
intrare. 

— Mi-a fost adus azi de un client recunoscător, spune 
Patrick. 

Desface punga şi bagă mâna înăuntru. La fel ca un 
magician care scoate un iepure din pălărie, trage afară un 
homar negru-albăstrui lucios, care mişcă anemic din cleşti 
înspre mine. 

— Of, Doamne! 

Sunt în acelaşi timp încântată şi speriată de meniul 
propus, căci n-am mai încercat niciodată ceva atât de 
simandicos. 

— Ai mulţi clienţi care te plătesc în homari? 

— Surprinzător de mulţi, spune Patrick. Alţii plătesc în 
fazani sau în iepuri. Uneori mi-i dau ei direct, dar de multe 
ori mă întorc de la muncă şi-i găsesc pe trepte, în faţa uşii. 
Rânjeşte. Am învăţat că nu trebuie să întreb neapărat de 
unde provin. Este ceva cu dus şi-ntors să-l plăteşti pe omul 
care colectează taxele în fazani, dar, din fericire, mai sunt 
destui oameni care plătesc cu carnetul de cecuri, ţinând 
astfel clinica pe linia de plutire. N-aş putea refuza să tratez 
un animal bolnav doar pentru că nu sunt bani cu care să 
fiu plătit. 

— Eşti un sentimental de modă veche, spun eu şi-l 
îmbrăţişez, sărutându-l încet pe buze. 

— Şşşt, spune el în timp ce ne despărţim, o să-mi 
distrugi imaginea de macho pe care mi-am construit-o 


— 180 — 


deja. De altfel, nu sunt suficient de moale încât să nu jupoi 
un iepure sau să fierb un homar. Scoate un râs exagerat, 
ca de răufăcător dintr-un desen animat. 

— Prostule, spun eu, râzând de el. Chiar sper că ştii cum 
să-l pregăteşti, căci eu cu siguranţă nu ştiu. Mă uit la 
homar prudentă. 

— Priveşte şi ia aminte, doamnă, spune Patrick, 
aşezându-şi un prosop pe mână şi înclinându-se cu pompă. 
Cina va fi servită în scurt timp. 

Găsesc cea mai mare cratiţă pe care o am şi Patrick 
aşază homarul înapoi în punga frigorifică, în timp ce noi 
aşteptăm să fiarbă apa. Umplu chiuveta cu apă pentru a 
spăla salata verde şi trebăluim tăcuţi împreună, în timp ce 
Beau se foieşte din când în când printre picioarele noastre, 
reamintindu-ne discret prezenţa lui. Este o muncă uşoară 
şi lipsită de riscuri, iar eu zâmbesc pentru mine însămi, 
aruncând ocazional câte o privire înspre Patrick, care este 
preocupat să pregătească sosul lui special. 

— Totul bine? întreabă el, surprinzându-mi privirea şi 
lăsând lingura de lemn sprijinită de cratiţă. La ce te 
gândeai? 

— La nimic, spun eu, întorcându-mă la salata mea. 

— Hai, spune-mi. 

— Mă gândeam la noi doi. 

— Acum chiar că trebuie să-mi spui! zice Patrick, 
râzând. 

Se întinde spre chiuvetă, bagă mâna în apă şi mă 
stropeşte. g 

Ţip. Nu mă pot stăpâni. Inainte ca mintea să poată 
stabili o legătură logică cu mine şi să-mi spună că este 
Patrick - doar Patrick, care se joacă cu mine - mă răsucesc 
şi mă îndepărtez de lângă el, după care îmi ridic mâinile 
deasupra capului. O reacţie viscerală, venită din instinct, 
care face ca pulsul să mi-o ia la goană şi palmele să-mi 
transpire. Aerul se învolburează în jurul meu şi pentru o 
clipă sunt aruncată în altă perioadă de timp. Într-un alt loc. 

Tăcerea este palpabilă, şi revin într-o poziţie verticală, 
stând dreaptă, în timp ce inima mai că-mi sare din piept. 


— 181 — 


Braţele lui Patrick atârnă greoaie, şi pe chip are o expresie 
îngrozită. Încerc să vorbesc, dar gura îmi este complet 
uscată, iar senzaţia de panică din gât încă nu mi-a pierit. 
Mă uit la Patrick, la confuzia şi la vina de pe chipul lui, şi 
ştiu că va trebui să-i dau o explicaţie. i 

— Îmi pare foarte rău, încep să spun, eu... Îmi acopăr 
faţa cu palmele, disperată. 

Patrick face un pas în faţă. Încearcă să mă ia în braţe, 
dar eu îl împing, ruşinată de propria mea reacţie, 
luptându-mă cu impulsul de a-i spune totul. 

— Jenna, spune el încet, ce s-a întâmplat cu tine? 

Se aude o bătaie în uşă şi ne uităm unul la celălalt. 

— Răspund eu, spune Patrick, dar eu scutur din cap. 

— Trebuie să fie Iestyn. Mă simt recunoscătoare pentru 
întrerupere şi-mi frec faţa cu degetele. Mă întorc imediat. 


Imediat cum deschid uşa, îmi dau seama ce se întâmplă. 

Tot ce mi-am dorit vreodată a fost să evadez, să mă 
prefac că viaţa pe care am dus-o înainte de accident i-a 
aparţinut altcuiva şi să mă amăgesc pe mine însămi că aş 
putea fi din nou fericită. De multe ori m-am întrebat ce 
reacţie voi avea când voi fi găsită. M-am întrebat cum m-aş 
simţi dacă voi fi adusă înapoi şi dacă m-aş împotrivi acestui 
lucru. 

Dar, când polițistul îmi rosteşte numele, eu doar 
încuviinţez. 

— Da, eu sunt, spun. 

Este mai în vârstă decât mine, cu păr negru şi tăiat 
scurt, cu o atitudine rezervată. Arată ca o persoană 
amabilă şi mă întreb ce tip de viaţă duce; dacă are sau nu 
copii sau dacă are soţie. 

Femeia de lângă el face un pas în faţă. Arată mai tânără, 
cu păr lung, care i se ondulează în jurul feţei. 

— Sunt agentul de poliţie Kate Evans, spune ea, 
deschizând un portofel din piele pentru a-mi arăta 
strălucitoarea insignă din metal. DIC din Bristol. Te 
arestez pentru producerea unui accident mortal, pentru 
condus periculos şi pentru că ai fugit de la locul 


— 182 — 


accidentului. Poţi să nu spui nimic, dar îţi poate afecta 
apărarea dacă nu ne spui, atunci când eşti întrebată, ceva 
ce mai târziu te va putea ajuta la tribunal... 

Închid ochii şi expir încet. A venit vremea să încetez să 
mă mai prefac. 


— 183 — 


Partea a Il-a 


— 184 — 


Capitolul 22 


Stăteai într-un colţ al Asociaţiei Studenţilor atunci când 
te-am văzut prima oară. Tu nu m-ai observat, nu atunci, 
deşi probabil că ieşeam în evidenţă: un tip îmbrăcat în 
costum, în mulţimea de studenţi. Înconjurată de prietene, 
râdeai atât de tare încât trebuia să-ţi ştergi lacrimile. Mi- 
am luat cafeaua cu mine la masa de alături, unde am 
început să răsfoiesc ziarul şi să ascult ce spuneai, în timp 
ce tu săreai de la un subiect la altul, într-un mod specific 
femeilor. În cele din urmă, am lăsat jos ziarul şi am început 
să te privesc. Am aflat că eraţi toate studente la arte şi că 
tu erai în ultimul an. Ar fi trebuit să ghicesc asta după 
uşurinţa cu care ai luat barul în stăpânire, strigând la 
colegele tale aflate tocmai în cealaltă parte a camerei şi 
râzând fără să te preocupe ce-ar crede ceilalţi despre tine. 
Atunci ţi-am aflat şi numele: Jenna. Am fost un pic 
dezamăgit atunci când l-am auzit. Părul tău luxuriant şi 
pielea palidă îţi confereau un aer prerafaelit şi-mi 
imaginasem ceva care să sune puţin mai clasic. Aurelia, 
poate, sau Eleanor. Erai totuşi, fără discuţii, cea mai 
atrăgătoare din tot grupul. Celelalte erau prea 
zgomotoase; ieşeau prea mult în evidenţă. Probabil că erai 
de aceeaşi vârstă cu ele - cu cincisprezece ani mai tânără 
decât mine, cel puţin - dar aveai o maturitate care ţi se 
citea pe faţă chiar şi pe-atunci. Priveai de jur împrejurul 
barului, de parcă te uitai după cineva, iar eu ţi-am zâmbit, 
însă tu nu m-ai văzut, iar după câteva minute a trebuit să 
plec la cursul pe care urma să-l predau. 

Fusesem de acord să predau şase cursuri în calitate de 
profesor invitat; parte a unei înţelegeri care privea 
integrarea colegiului în mediul local de afaceri. Erau 
destul de simple: studenţii erau ori pe jumătate adormiti, 
ori extrem de atenţi, aplecându-se în faţă pentru a se agăța 
de orice cuvânt pe care-l scoteam despre antreprenoriat. 
Nu era prea rău pentru cineva care nici măcar nu mersese 
vreodată la colegiu. Surprinzător pentru un curs de 


— 185 — 


afaceri, erau şi câteva fete în rândul asistenţei, iar mie nu 
mi-au scăpat schimburile de priviri dintre ele când am 
intrat în prima zi în amfiteatru. Presupun că eram o 
noutate: mai în vârstă decât băieţii de la colegiu, totuşi 
mai tânăr decât profesorii şi asistenții de la cursuri. 
Costumul meu era croit de mână; cămăşile mi se potriveau 
la fix, iar la manşete purtam butoni din argint. N-aveam 
fire albe de păr - nu pe atunci - şi nici cărnuri moi 
specifice vârstei de mijloc, pe care să fi fost nevoit să le 
ascund pe sub haine. 

În timp ce vorbeam, devenise o obişnuinţă pentru mine 
să mă opresc în mijlocul frazei şi să stabilesc o legătură 
vizuală cu o studentă - una diferită în fiecare săptămână. 
Ele roşeau sub privirea mea, răspunzându-mi tot cu un 
zâmbet şi privind într-o parte în timp ce eu continuam să 
predau. Îmi făcea plăcere să văd motivele inventate pe 
care le găseau ca să rămână după terminarea cursului, 
călcându-se una pe alta pe picioare ca să ajungă la mine 
înainte să-mi adun cărţile şi să ies din sală. Stăteam 
rezemat de marginea catedrei, cu o mână sprijinită de 
tăblie pentru a-mi susţine greutatea, în timp ce mă 
aplecam spre ele pentru a le asculta întrebările, privind 
cum strălucirea plină de speranţă din ochii lor pălea atunci 
când îşi dădeau seama că nu aveam de gând să le invit să 
ieşim împreună. Nu mă interesau. Nu în felul în care mă 
interesai tu. 

Săptămâna următoare te-am găsit din nou alături de 
prietenele tale şi, când am trecut pe lângă masa ta, tu te-ai 
uitat la mine şi mi-ai zâmbit, nu din politeţe, ci un zâmbet 
larg, care ţi-a cuprins şi ochii. Erai îmbrăcată cu un maiou 
albastru-deschis, pe sub care se puteau vedea bretelele cu 
margini din dantelă ale unui sutien negru, şi o pereche de 
pantaloni largi, casual, lăsaţi mai jos de şolduri. O mică 
fâşie de piele netedă şi bronzată se întrezărea între cele 
două obiecte vestimentare, iar eu m-am întrebat dacă erai 
conştientă de asta şi, dacă da, cum de nu te deranja acest 
aspect. 

Conversaţia s-a mutat de la orele de curs la relaţii. La 


— 186 — 


băieţi, presupun, deşi tu le spuneai bărbaţi. Prietenele tale 
vorbeau pe un ton mai coborât, aşa că trebuia să ciulesc 
urechile pentru a putea distinge ce spuneau, şi mi-am 
făcut curaj ca să-ţi aud povestea în toată acea litanie de 
aventuri de-o noapte şi de flirturi neimportante. Însă eu te 
apreciasem corect şi tot ce-am apucat să aud de la tine au 
fost mici hohote de râs şi replici pline de umor de calitate 
adresate prietenelor tale. Tu nu erai la fel ca ele. 

M-am gândit la tine toată săptămâna. La prânz, am 
început să mă plimb prin jurul facultăţii, în speranţa că aş 
putea da de tine. Am văzut-o pe una dintre prietenele tale - 
cea înaltă, cu păr vopsit - şi am mers în urma ei pentru un 
timp, însă ea a dispărut în clădirea bibliotecii şi n-am putut 
să intru să văd dacă se întâlneşte cu tine. 

În ziua celui de-al patrulea curs al meu am ajuns mai 
devreme şi am fost răsplătit pentru eforturile mele 
găsindu-te singură, la aceeaşi masă la care te văzusem şi 
în celelalte două ocazii. Citeai o scrisoare şi atunci am 
văzut că plângeai. Rimelul ţi se întinsese în jurul ochilor şi, 
deşi nu mi-aş fi închipuit, erai mult mai frumoasă aşa, 
mânjită. Mi-am luat cafeaua şi am venit la masa ta. 

— Te deranjează dacă iau loc? 

Ai băgat scrisoarea în rucsac. 

— Te rog. 

— Cred că ne-am mai văzut pe aici, am spus eu, 
aşezându-mă pe scaun în faţa ta. 

— Da? Îmi pare rău, nu-mi aduc aminte. 

Era supărător că uitasei atât de uşor, însă acum erai 
necăjită şi poate că nu gândeai chiar clar. 

— Predau un curs aici. 

Descoperisem destul de repede că treaba cu predatul 
atrage imediat atenţia studentelor. Ori era dorinţa de „a se 
pune bine” cu profesorul, ori simpla comparaţie cu băieţii 
de la cursuri care de-abia ieşeau din pubertate, nu eram 
sigur, însă până acum nu a dat greş niciodată. 

— Chiar? Ochii ţi s-au luminat. Ce materie? 

— Economie. 

— Oo. 


— 187 — 


Scânteia a dispărut, iar eu am simţit un fior de revoltă la 
gândul că puteai da deoparte ceva foarte important atât de 
repede. La urma urmei, artele tale nu prea erau capabile 
să hrănească şi să îmbrace o familie, nici nu făceau un 
oraş să prospere. 

— Şi cu ce te ocupi atunci când nu predai cursuri? ai 
întrebat tu. 

N-ar fi trebuit să conteze ce anume credeai tu, dar 
pentru mine devenise dintr-odată foarte important să 
reuşesc să te impresionez. 

— Deţin o companie de software, ţi-am spus eu. Vindem 
programe peste tot în lume. 

Nu l-am amintit şi pe Doug, care deţinea şaizeci la sută 
din companie, în timp ce eu deţineam patruzeci, şi nici n- 
am precizat că „peste tot în lume” însemna, la momentul 
acela, Irlanda. Afacerea se dezvolta - nu-ţi spuneam nimic 
în plus faţă de ce-i spusesem deja managerului băncii când 
făcusem ultima cerere de acordare a unui împrumut. 

— Eşti în ultimul an, corect? am schimbat eu subiectul. 

Tu ai încuviinţat din cap. 

— Studiez... 

Am ridicat mâna. 

— Nu-mi spune, lasă-mă să ghicesc. 

Ai început să râzi, intrând şi tu în joc, iar mie mi-a luat 
ceva timp prefăcându-mă că mă gândesc, lăsându-mi ochii 
să se plimbe pe rochia ta din lycra în dungi; peste eşarfa 
care-ţi ţinea strâns părul. Pe atunci erai mai plinuţă, iar 
umflătura sânilor întindea materialul ce-ţi acoperea 
pieptul. Puteam vedea conturul sfârcurilor tale şi mă 
întrebam dacă sunt de culoare deschisă sau întunecată. 

— Eşti la Arte, am spus eu într-un sfârşit. 

— Da! Păreai foarte uimită. De unde-ai ştiut? 

— Ai o înfăţişare de artistă, am spus eu, de parcă era 
ceva evident. 

Tu n-ai spus nimic, însă două pete colorate ţi-au apărut 
în partea de sus a obrajilor şi nu ţi-ai putut opri zâmbetul 
care ţi se întindea pe faţă. 

— Ian Petersen. 


— 188 — 


Am întins mâna pentru a ţi-o strânge pe a ta, simțind 
moliciunea pielii tale lipite de degetele mele şi ţinând-o 
strâns o secundă mai mult decât ar fi trebuit. 

— Jenna Gray. 

— Jenna, am repetat eu. Ce nume neobişnuit. Este 
prescurtarea de la altceva? 

— Jennifer. Dar nu mi s-a spus niciodată altfel decât 
Jenna. 

Ai râs, ca şi cum n-ai fi acordat importanţă acestui lucru. 
Ultima urmă a lacrimilor tale dispăruse şi, odată cu ea, şi 
vulnerabilitatea aceea pe care o găsisem atât de 
atrăgătoare. 

— Nu m-am putut abţine să nu observ că erai cam 
supărată. Am arătat înspre scrisoarea pe care o aveai 
băgată în rucsac. Ai primit ceva veşti proaste? 

Faţa ţi s-a umbrit brusc. 

— Este de la tatăl meu. 

N-am spus nimic, mi-am lăsat capul într-o parte, pe un 
umăr, şi am aşteptat. Rareori femeile au nevoie de o 
invitaţie pentru a vorbi despre necazurile lor, şi nici tu nu 
făceai excepţie. 

— A plecat pe când eu aveam cincisprezece ani, iar de 
atunci nu l-am mai văzut. Luna trecută i-am dat de urmă şi 
i-am scris, însă el nu vrea să ştie nimic de mine. Spune că 
are o nouă familie şi că ar trebui „să lăsăm trecutul aşa 
cum e”. 

Ai trasat în aer ghilimele la început şi la sfârşit de citat, 
sarcastică, însă acest lucru nu-ţi putea ascunde 
amărăciunea. 

— Ce groaznic trebuie să fie pentru tine, am spus eu. 
Nici nu-mi pot imagina ca cineva să nu vrea să te vadă. 

Tu te-ai înmuiat dintr-odată şi te-ai înroşit iar. 

— Pierderea lui, ai spus tu, deşi ochii îţi deveniseră din 
nou strălucitori şi ţi-ai plecat iar privirea, uitându-te la 
masă. 

Eu m-am aplecat în faţă. 

— Pot să-ţi fac cinste cu o cafea? 

— Ar fi foarte drăguţ din partea ta. 


— 189 — 


Când m-am întors la masă, lângă tine mai era un grup de 
prieteni. Am recunoscut două dintre fete, însă alături de 
ele mai era şi o a treia, plus un băiat cu găuri în urechi şi 
cu păr lung. Ocupaseră toate scaunele libere, iar eu a 
trebuit să iau unul de la o altă masă ca să mă pot aşeza. Ţi- 
am dat cafeaua şi am aşteptat să le explici celorlalţi că ne 
aflam în mijlocul unei discuţii, însă tu doar mi-ai mulţumit 
pentru cafea şi mi i-ai prezentat pe prietenii tăi, ale căror 
nume le-am uitat în aceeaşi secundă. 

Una dintre prietenele tale mi-a pus o întrebare, însă eu 
nu-mi puteam lua ochii de la tine. Tu vorbeai senină cu 
băiatul cu păr lung despre o temă de sfârşit de an. Părul ți- 
a căzut peste faţă şi tu ţi l-ai dat nerăbdătoare după 
ureche. Probabil că mi-ai simţit privirea aţintită asupra ta, 
pentru că ai întors capul. Zâmbeai în chip de scuză şi eu 
te-am iertat imediată pentru lipsa de politeţe a prietenilor 
tăi. 

Cafeaua mi se răcise. Nu voiam să fiu eu primul care 
pleacă şi să-i las pe ceilalţi să vorbească despre mine, însă 
mai rămăseseră doar câteva minute până să-mi înceapă 
cursul. M-am ridicat în picioare şi am aşteptat până mi-ai 
acordat iar atenţie. 

— Mulţumesc pentru cafea. 

Voiam să te întreb dacă ne mai puteam întâlni, dar cum 
aş fi putut când toţi prietenii tăi erau şi ei prezenţi? 

— Săptămâna următoare, poate? am spus eu, de parcă 
pentru mine n-ar fi contat absolut deloc. Dar tu deja te 
întorseseşi la prietenii tăi, iar eu am plecat cu zgomotul 
râsului tău răsunându-mi în urechi. 

Râsul acela m-a împiedicat să mă mai întorc săptămâna 
următoare, iar când ne-am întâlnit din nou, după două 
săptămâni, expresia de uşurare de pe chipul tău mi-a 
arătat că avusesem dreptate să stau departe de tine. Nu 
am mai întrebat dacă pot sta la masa ta, ci am adus direct 
două cafele; a ta neagră, cu un cub de zahăr. 

— Ţi-ai amintit cum îmi place cafeaua? 

Eu am ridicat din umeri, de parcă nu avea importanţă, 
deşi îmi notasem în carneţel chiar în ziua în care ne 


— 190 — 


întâlnisem, aşa cum fac de fiecare dată. 

De data asta am avut grijă să întreb mai multe lucruri 
despre tine şi te-am privit cum te desfaci precum o frunză 
în căutare de umezeală. Mi-ai arătat desenele tale, iar eu 
am studiat acele coli umplute cu desene bine executate, 
dar lipsite de originalitate, şi ţi-am spus că sunt 
excepţionale. Atunci când au venit şi prietenii tăi, eu m-am 
pregătit să mă ridic pentru a aduce mai multe scaune, însă 
tu le-ai spus că eşti ocupată; le-ai spus că te vei alătura lor 
mai târziu. În acel moment, orice grijă mi-aş fi făcut în 
privinţa ta a dispărut, şi ţi-am susţinut privirea până când 
ai cedat, roşie toată şi surâzătoare. 

— N-o să ne putem vedea săptămâna următoare, am 
spus eu. Astăzi este ultima mea oră de curs. 

M-am simţit mişcat atunci când ţi-am văzut dezamăgirea 
pe faţă. 

Ai deschis gura să zici ceva, dar te-ai oprit şi eu am 
aşteptat, bucurându-mă de ceea ce urma. Te-aş fi putut 
invita eu, însă am preferat să te aud pe tine spunând-o. 

— Poate am putea bea ceva altă dată? ai spus tu. 

Eu am mai tras de timp, de parcă nici nu mi-ar fi trecut 
prin cap o astfel de idee. 

— Ce zici de cină? S-a deschis un nou restaurant 
franțuzesc în oraş - poate că am putea ieşi în weekend? 

Incântarea ta evidentă erau adorabilă. M-am gândit la 
Marie şi la indiferența ei rece cu care privea totul; atât de 
insensibilă la surprize şi atât de plictisită de viaţă. Inainte 
nu mă mai gândisem la diferenţa de vârstă, dar, când ţi-am 
văzut plăcerea copilăroasă la gândul cinei într-un 
restaurant simandicos, mi-am dat seama că avusesem 
dreptate când începusem să caut pe cineva mai tânăr. Pe 
cineva care încă nu avea o experienţă de viaţă prea 
bogată. Nu te credeam complet neexperimentată, fireşte, 
dar cel puţin tu încă nu începuseşi să devii cinică şi lipsită 
de încredere. 

Te-am luat din holul căminului studenţesc, ignorând 
privirile curioase ale studentelor ce treceau pe lângă uşa 
ta, şi mi-a făcut o deosebită plăcere văzând că te-ai 


— 191 — 


îmbrăcat cu o rochie neagră elegantă şi cu ciorapi negri pe 
dedesubt, care îţi acopereau picioarele lungi. Atunci când 
am deschis portiera maşinii pentru tine, tu te-ai arătat 
foarte surprinsă. 

— M-aş putea obişnui cu asta. 

— Arăţi adorabil, Jennifer, am spus eu, iar tu ai râs. 

— Nimeni nu-mi mai spune Jennifer. 

— Te deranjează? 

— Nu, cred că nu. Doar că sună comic. 


* 


Restaurantul nu merita aprecierile pe care le citisem 
înainte, însă pe tine n-a părut să te deranjeze. Ai comandat 
cartofi sote cu pui, iar eu am făcut un mic comentariu la 
adresa alegerii tale. 

— Foarte rar întâlneşti o femeie căreia nu-i pasă dacă 
pune ceva kilograme pe ea. Am zâmbit, pentru a-ţi arăta că 
glumesc. 

— Nu ţin dietă, ai spus tu. Viaţa e prea scurtă. 

Dar, deşi ai mâncat sosul eremos şi puiul, nu te-ai atins 
de cartofi. Atunci când ospătarul ne-a adus meniurile cu 
deserturi, eu doar am fluturat din mână că nu dorim. 

— Doar cafea, te rog. 

Ţi-am citit dezamăgirea de pe faţă, însă tu nu aveai 
nevoie de budinci pline de calorii. 

— Ce vrei să faci după absolvire? am întrebat eu. 

Ai oftat. _ 

— Nu ştiu. Intr-o bună zi mi-ar plăcea să deschid o 
galerie de artă, dar deocamdată trebuie să-mi găsesc un 
serviciu. 

— Ca pictoriţă? 

— Dacă ar fi totul atât de simplu! Sunt sculptoriţă, 
totuşi, aşa că voi încerca să vând ce voi realiza, însă va 
trebui să mă mulţumesc la început cu orice slujbă voi găsi 
- să lucrez într-un bar sau să aşez marfă pe raft în vreun 
magazin - ceva care să mă ajute să-mi plătesc facturile. 
Probabil că voi ajunge să mă mut înapoi cu mama. 

— Te împaci bine cu ea? 


— 192 — 


Tu ai strâmbat din nas, aşa cum fac copiii. 

— Nu prea. E foarte apropiată de sora mea, însă noi 
două nu prea ne înţelegem. A fost vina ei că tata a plecat 
fără să-şi ia rămas-bun. 

Am mai turnat câte un pahar de vin pentru fiecare. 

— Dar ce-a făcut? 

— L-a alungat. Mi-a spus că-i pare rău, dar are şi ea o 
viaţă care trebuie trăită, şi în felul acesta nu se mai poate. 
Apoi a refuzat să mai vorbească despre asta. Cred că este 
cel mai egoist lucru pe care l-am auzit vreodată. 

Puteam vedea durerea din ochii tăi şi m-am întins să-ţi 
iau mâna într-a mea. 

— O să-i mai scrii tatălui tău? 

Ai scuturat din cap cu vehemenţă. 

— Mi-a dat de înţeles destul de clar în scrisoare că ar 
trebui să-l las în pace. Nu ştiu ce a făcut mama, însă a fost 
destul de rău încât el să nu mai vrea niciodată să ne mai 
vadă pe niciuna din noi. 

Mi-am împletit degetele cu ale tale şi mi-am plimbat 
degetul mare peste pielea netedă dintre degetul tău mare 
şi arătător. 

— Nu-ţi poţi alege părinţii, am spus eu, din păcate, aşa 
stau lucrurile. 

— Tu eşti apropiat de ai tăi? 

— Sunt morţi. 

A trebuit să mint atât de des încât aproape că începusem 
să cred şi eu asta. Era chiar posibil să fie adevărat - cum 
să fi ştiut? Nu le-am mai trimis noua mea adresă atunci 
când m-am mutat în Sud şi nu-mi imaginez că ei s-au 
consumat prea tare din această cauză. 

— Îmi pare rău. 

M-ai strâns de mână şi ochii ţi s-au umezit de 
compasiune. 

M-am simţit excitat şi am lăsat ochii în jos. 

— S-a întâmplat cu mult timp în urmă. 

— Atunci avem ceva în comun, ai spus tu. Mi-ai arătat un 
zâmbet demn, care arăta că tu credeai că mă înţelegi. 
Amândoi am rămas fără taţi. 


— 193 — 


Nu era clar dacă ambiguitatea era ceva intenţionat - te 
înşelai în ambele privinţe - dar te-am lăsat să crezi că ştiai 
ceva despre mine. 

— Uită-l, Jennifer, am spus eu. Nu meriţi să fii tratată în 
acest fel. Ţi-e mai bine fără el. 

Tu ai aprobat dând din cap, dar eu mi-am putut da 
seama că nu mă credeai. Nu atunci, cel puţin. 

Te aşteptai să vin acasă cu tine, însă eu nu-mi doream 
absolut deloc să petrec o oră într-o cameră de cămin, bând 
cafea ieftină din căni ciobite. Te-aş fi luat acasă la mine, 
însă lucrurile lui Marie mai erau încă acolo, şi ştiam că tu 
ai fi avut ceva de comentat. Şi, de altfel, de această dată 
lucrurile erau diferite. Nu-mi mai doream doar o aventură 
de-o noapte: te doream pe tine. 

Te-am condus până la uşă. 

— Cavalerismul n-a dispărut, până la urmă, ai glumit tu. 

M-am înclinat uşor, iar când ai râs, m-am simţit stupid 
de mulţumit că am reuşit să te fac fericită. 

— Nu cred că am mai fost vreodată scoasă în oraş de un 
domn adevărat. 

— Atunci, am spus eu, şi ţi-am luat mâna şi-am dus-o la 
buze pentru o clipă, ar trebui să ne facem o obişnuinţă din 
asta. 

Tu te-ai înroşit şi ţi-ai muşcat buza. Ţi-ai ridicat bărbia 
foarte puţin, pregătită pentru un sărut. 

— Somn uşor, am spus eu. 

M-am întors şi am plecat spre maşină, fără să mai 
privesc înapoi. Mă doreai - cel puţin asta era evident - dar 
încă nu mă doreai suficient de tare. 


— 194 — 


Capitolul 23 


Ray era complet uimit de lipsa de reacţie a Jennei Gray. 
Niciun țipăt de protest, nicio negare categorică, ori vreo 
urmă de remuşcare. O privi cu atenţie în timp ce Kate 
efectua arestarea, dar tot ce putu să vadă fu o singură 
urmă de emoție ce arăta un soi de uşurare. Se simţi ciudat 
de inconfortabil, de parcă i se tăiaseră picioarele. După 
mai mult de un an de căutări a persoanei care-l omorâse 
pe Jacob, Jenna Gray nu era deloc persoana la care se 
aşteptase. 

leşea în evidenţă, dar nu era chiar frumoasă. Avea un 
nas subţire, dar lung, şi pielea palidă şi acoperită cu 
pistrui care se uneau unul cu altul în anumite zone. Ochii 
verzi se îngustau uşor în partea de sus, dându-i astfel un 
aspect de felină, iar părul castaniu şi-l ţinea dat pe după 
umeri. Nu era machiată şi, deşi hainele ponosite îi 
ascundeau silueta, încheieturile înguste şi gâtul subţire 
indicau un trup destul de suplu. 

Jenna întrebă dacă avea timp să-şi adune câteva lucruri. 

— Am un prieten în vizită - va trebui să-i explic ce se 
întâmplă. Ne puteţi lăsa singuri pentru un minut sau două? 

Vorbi atât de încet încât Ray se văzu nevoit să se aplece 
ca s-o audă. 

— Mă tem că nu, spuse el, va trebui să intrăm şi noi cu 
tine. 

Ea îşi muşcă buza şi se opri o clipă, după care făcu un 
pas în spate şi le permise lui Ray şi lui Kate să intre în 
căsuţă. Un bărbat stătea în bucătărie, cu un pahar cu vin 
în mână. Orice emoție care lipsea de pe chipul Jennei se 
citea cu uşurinţă pe cel al individului care, presupunea 
Ray, era prietenul ei. 

Locul era atât de strâmt încât nu era deloc surprinzător 
că omul auzise tot ce se discutase, se gândi Ray, aruncând 
o privire prin încăperea aglomerată. Un şir de pietre 
rânduite cu grijă stăteau acoperite de praf pe poliţa de 
deasupra maşinii de gătit, în faţa căreia se afla un preş de 


— 195 — 


culoare roşu-închis găurit în multe locuri de mici urme de 
arsuri. O pătură în toate culorile curcubeului acoperea 
canapeaua, probabil aşezată acolo în încercarea de a 
însufleţi un pic locul, însă lumina era slabă şi tavanele 
joase ale căsuţei îl făceau chiar şi pe Ray să-şi aplece capul 
pentru a evita să se lovească de grinda ce despărţea 
sufrageria de bucătărie. Ce mai locuinţă. La mulţi 
kilometri depărtare de orice altă casă şi aproape 
îngheţată, în ciuda focului. Se întrebă de ce femeia alesese 
tocmai casa asta; dacă ea se gândise că s-ar fi putut 
ascunde mai bine aici decât în altă parte. 

— El este Patrick Mathews, spuse Jenna, de parcă se 
aflau la o întâlnire normală. Dar după aceea se întoarse cu 
spatele spre Ray şi Kate, iar Ray se simţi imediat ca un 
intrus. 

— Trebuie să plec cu aceşti ofiţeri de poliţie, spuse ea cu 
vorbe răzlețe şi seci. Anul trecut s-a întâmplat ceva 
îngrozitor, iar eu trebuie să îndrept lucrurile. 

— Ce se întâmplă? Unde trebuie să pleci? 

Ori el nu ştia absolut nimic despre ce se întâmplase, ori 
era un mincinos desăvârşit, se gândi Ray. 

— O luăm cu noi la Bristol, spuse el, făcând un pas în 
faţă şi înmânându-i o carte de vizită lui Patrick, unde va 
trebui să răspundă la nişte întrebări. 

— Nu poate aştepta până mâine? Aş putea s-o duc eu cu 
maşina de dimineaţă până la Swansea. 

— Domnule Mathews, spuse Ray, simțind cum răbdarea 
începe să i se sfârşească. Le luase trei ore să ajungă până 
în Penfach şi încă o oră pentru a găsi căsuţa Blaen Cedi. In 
luna noiembrie a anului trecut, un băiat de cinci ani a fost 
lovit şi omorât de o maşină care nici măcar n-a oprit. Mă 
tem că e ceva ce nu mai poate aştepta până dimineaţă. 

— Dar ce are asta de-a face cu Jenna? 

Urmă o pauză. Patrick se uită întâi la Ray, apoi la Jenna. 
Scutură încet din cap. 

— Nu. Trebuie să fie o greşeală la mijloc. Tu nici măcar 
nu conduci. 

Ea-i susţinu privirea. 


— 196 — 


— Nu e nicio greşeală. 

Ray simţi cum îl străbate un fior la auzul răcelii din 
glasul ei. În ultimul an încercase să-şi imagineze cine ar 
putea avea atât de mult sânge rece încât să abandoneze pe 
stradă un copil pe moarte. Acum că se găsea faţă în faţă cu 
ea, se lupta să rămână la un nivel profesionist. Ştia că nu 
era singurul: şi colegilor săi le venea la fel de greu să facă 
faţă acestui gen de situaţie, la fel cum era o provocare să 
se arate politicoşi faţă de agresori sexuali sau pedofili. li 
aruncă o privire lui Kate şi văzu că şi ea se simţea la fel. 
Cu cât se întorceau mai repede la Bristol, cu atât era mai 
bine. 

— Trebuie să ne punem în mişcare, îi spuse Jennei. Când 
o să ajungem la sediu, o să fii interogată şi vei avea ocazia 
să ne povesteşti ce s-a întâmplat. Până atunci, nu putem 
discuta despre caz. Inţelegi? 

— Da. Jenna luă un rucsac de pe spătarul unui scaun, 
acolo unde stătuse atârnat până acum. Se uită la Patrick. 
Poţi să stai aici şi să ai grijă de Beau? Voi încerca să sun 
când voi afla ce se va întâmpla mai departe. 

El încuviinţă din cap, dar nu spuse nimic. Ray se întreba 
ce credea el despre asta. Cum o fi să descoperi că ai fost 
minţit de cineva pe care credeai că-l cunoşti? 

Ray îi puse cătuşele Jennei la mâini, verificând să nu fie 
prea strânse şi observând că ea tot nu arăta nicio urmă de 
reacţie în timp ce făcea asta. Întrezări o fâşie de ţesut 
cicatrizat în palma ei, însă ea închise pumnul şi acesta 
dispăru. 

— Mă tem că maşina este destul de departe, zise el. Nu 
am putut înainta mai mult de parcul de rulote. 

— Nu, spuse Jenna. Drumul se termină cam la un 
kilometru de aici. 

— Doar atât? zise Ray. 

Păruse mai mult pe când se îndrepta încoace împreună 
cu Kate. Ray găsise o lanternă ce zăngănea în torpedoul 
maşinii, însă bateriile erau pe terminate şi fusese nevoit să 
o scuture la fiecare câţiva metri pentru a o face să meargă. 

— Sună-mă cât poţi de repede, zise Patrick, în timp ce ei 


— 197 — 


o scoteau pe Jenna afară. Şi fă rost de un avocat! strigă el 
în urma lor, însă noaptea întunecoasă îi înghiţi cuvintele şi 
ea nu-i mai răspunse. 

Alcătuiau un trio ciudat, păşind ezitant pe cărarea către 
parcul de rulote, iar Ray era bucuros că Jenna se arăta 
cooperantă. O fi fost ea subţirică, însă era cât Ray de înaltă 
şi ştia drumul mai bine decât ei. Ray era destul de 
dezorientat şi deloc sigur cât de aproape se aflau de 
marginea falezei. Din când în când auzea cum câte un val 
se lovea cu atâta putere încât se aştepta ca picuri mărunți 
să-l izbească în obraz. Fu uşurat atunci când ajunseră la 
parcul de rulote fără niciun incident neplăcut şi deschise 
portiera de la Opelul Corsa fără însemne pentru Jenna, 
care urcă în maşină fără niciun murmur de protest. 

El şi Kate se îndepărtară câţiva metri de maşină pentru 
a putea vorbi. 

— Crezi că e conştientă de ce se întâmplă? zise Kate. De- 
abia dacă a rostit vreo două cuvinte. 

— Cine ştie? Poate că e în stare de şoc. 

— Bănuiesc că ea credea că scăpase de tot, după atât de 
mult timp. Cum poate fi cineva atât de lipsit de inimă? 
Kate scutură din cap. 

— Prima dată hai să auzim ce are ea de spus, bine? 
spuse Ray. Înainte s-o spânzurăm. 

După euforia cauzată de identificarea conducătorului, 
arestarea i se păruse ceva bizar de nespectaculos. 

— Ştii că şi fetele frumoase pot fi nişte criminale, da? 
spuse Kate. 

Râdea de el. Dar, înainte ca el să-i poată da o replică, ea 
îi şi smulse cheile din mână şi se îndreptă cu paşi mari 
spre maşină. 


Drumul înapoi fu foarte plictisitor, cu trafic bară la bară, 
târându-se de-a lungul autostrăzii M4. Ray şi Kate 
discutară pe un ton jos despre subiecte neînsemnate: 
politicile duse de birou; despre noile maşini; anunţul din 
Weekly Orders despre cazurile celor de la Infracţiuni 
Majore. Ray presupunea că Jenna adormise, însă ea vorbi 


— 198 — 


pe când se apropiau de Newport. 

— Cum m-ati găsit? 

— N-a fost chiar atât de greu, zise Kate, când Ray nu-i 
răspunse. Am dat de-o linie de internet pe numele tău. Am 
verificat de două ori împreună cu proprietarul pentru a fi 
siguri că este locul corect - a fost foarte cooperant. 

Ray se uită înapoi pentru a vedea cum reacţionează 
Jenna, însă ea privea pe fereastră la traficul aglomerat. 
Singurul indiciu care arăta că era altfel decât complet 
relaxată era dat de pumnii pe care şi-i ţinea strânşi în 
poală. 

— Probabil că ţi-a fost foarte greu, continuă Kate, să 
trăieşti cu ceea ce ai făcut. 

— Kate, spuse Ray, avertizând-o. 

— Mai greu i-a fost mamei lui Jacob, fireşte... 

— Ajunge, Kate, spuse Ray. Păstrează-te pentru 
interogatoriu. 

Îi aruncă o privire ca pentru a o preveni, iar ea îi aruncă 
în schimb o privire urâtă, sfidătoare. Aveau o noapte lungă 
în faţă. 


— 199 — 


Capitolul 24 


În întunericul maşinii de poliţie îmi permit să pot plânge. 
Lacrimi fierbinţi îmi cad peste pumnii strânşi, în timp ce 
agentul vorbeşte cu mine, nestrăduindu-se prea tare să-şi 
ascundă disprețul din voce. Nu merit nimic altceva, dar 
asta nu înseamnă că este uşor de suportat. Nici măcar 
pentru o clipă nu am reuşit să mi-o scot pe mama lui Jacob 
din minte. Nu m-am oprit nicio secundă din a mă gândi la 
pierderea ei - o pierdere mult mai grea decât a mea. Mă 
urăsc pe mine însămi pentru ceea ce-am făcut. 

Reuşesc să respir adânc şi regulat, ascunzându-mi 
suspinele; nu-mi doresc ca poliţiştii să-mi mai acorde 
atenţie. Mi-i imaginez bătând la uşa lui Iestyn, iar obrajii 
mi se aprind de ruşine. Vestea că ies cu Patrick s-a 
răspândit cu mare iuţeală prin sat. Poate că şi bârfele 
despre acest scandal au început deja să se împrăștie. 

Nimic nu poate fi mai rău decât expresia din ochii lui 
Patrick atunci când am intrat în bucătărie însoţită de 
poliţişti. Am citit trădare pe chipul lui la fel de clar dacă ar 
fi fost scrisă cu litere de trei metri înălţime. Tot ce a crezut 
el despre mine a fost o minciună, o minciună elaborată 
pentru a-mi acoperi crima impardonabilă. Nu-l pot 
condamna pentru privirea pe care mi-a aruncat-o. Ar fi 
trebuit să fiu mai inteligentă şi să nu mă apropii prea mult 
de cineva - să las pe altul să se apropie de mine. 

Deja am ajuns în suburbiile Bristolului. Trebuie să-mi 
limpezesc gândurile. Mă vor duce într-o cameră de 
interogatorii, mă gândesc; îmi vor sugera să-mi angajez un 
avocat. Poliţia îmi va pune întrebări, iar eu va trebui să le 
răspund pe cât de calm voi reuşi. N-o să plâng şi nici n-o 
să-mi caut scuze. Mă vor acuza, voi ajunge la tribunal şi 
totul se va sfârşi. Se va face în sfârşit dreptate. Aşa 
funcţionează lucrurile? Nu sunt sigură. Cunoştinţele mele 
despre poliţie sunt adunate din romanele cu detectivi şi 
articolele din ziare - nu m-am aşteptat să ajung în postura 
asta. Văd cu ochii minţii un teanc de ziare, poza mea 


— 200 — 


expusă pentru a se vedea cu claritate orice trăsătură a 
feţei. Faţa unei criminale. 

O femeie a fost arestată în cazul accidentului soldat cu 
moartea lui Jacob Jordan. 

Nu ştiu dacă ziarele îmi vor tipări numele, dar chiar şi 
dacă n-o vor face, sunt sigură că vor publica întreaga 
poveste. Îmi duc mâna la piept şi simt cum îmi bubuie 
inima, lipită de palmă. Sunt înfierbântată şi lipicioasă, de 
parcă sunt cuprinsă de febră. Totul s-a destrămat. 

Maşina încetineşte şi virează, după care intră în 
parcarea unui grup de clădiri cenuşii şi urâte, care se 
diferenţiază de celelalte clădiri de birouri de lângă ele 
doar prin firma de deasupra intrării, pe care scrie Poliţia 
Avon şi Somerset. Maşina este parcată cu îndemânare într- 
un spaţiu îngust aflat între alte două maşini cu însemnele 
poliţiei, iar poliţista îmi deschide portiera. 

— E totul în ordine? întreabă ea. 

Are vocea un pic mai blândă, de parcă regretă cuvintele 
aspre pe care mi le-a aruncat mai devreme. 

Încuviinţez din cap, patetic de recunoscătoare. 

Nu este suficient spaţiu pentru a deschide portiera la 
maximum şi mi-e destul de greu să mă descurc să ies afară 
cu mâinile încătuşate. Situaţia stânjenitoare mă face să 
devin şi mai înspăimântată şi dezorientată şi mă întreb 
dacă ăsta o fi adevăratul rol al cătuşelor. La urma urmei, 
dacă aş fugi, unde m-aş duce? Curtea din spate este 
înconjurată de ziduri înalte, cu porţi electrice care 
blochează ieşirea. Când reuşesc în sfârşit să stau dreaptă, 
agentul Evans mă apucă strâns de partea de sus a braţului 
şi ne îndepărtăm amândouă de maşină. Nu mă strânge 
foarte tare, dar gestul mă face să mă simt claustrofobă şi 
trebuie să mă lupt cu dorinţa pregnantă de a-i da mâna la 
o parte. Mă conduce spre o uşă de metal, unde polițistul de 
sex masculin apasă un buton şi vorbeşte la interfon. 

— Inspector Stevens, spune el. Zero nouă cu o persoană 
de sex feminin. 

Uşa grea se deschide cu un clic şi păşim într-o încăpere 
mare, cu pereţi albi şi murdari. Uşa se trânteşte în urma 


— 201 — 


noastră cu un zgomot care pare că-mi răsună în urechi 
timp de un minut întreg. Aerul este stătut, în ciuda 
aparatului de aer condiţionat zgomotos fixat în tavan, şi un 
bubuit ritmic răzbate dinspre labirintul de pereţi ce duc 
către zona centrală. În capătul încăperii se află o bancă gri 
din metal prinsă cu şuruburi în beton, pe care stă un tânăr 
de vreo douăzeci de ani, rozându-şi unghiile şi scuipând 
resturile pe podea. Poartă nişte pantaloni largi, cu tivurile 
zdrenţuite, şi un hanorac de un gri murdar, cu un logo 
indescifrabil, iar în picioare are adidaşi. Duhoarea 
emanată de corpul lui îmi ajunge până în fundul gâtului şi 
mă întorc într-o parte, înainte ca el să-mi vadă expresia de 
milă amestecată cu teamă din privire. 

Sunt prea lentă. 

— Te-ai uitat bine, drăguță? Vocea bărbatului este înaltă 
şi nazală, ca cea a unui băiat. li arunc o privire, dar nu 
spun nimic. 

— Hai şi verifică-mi dotările, dacă vrei! 

Işi apucă partea din faţă a pantalonilor şi începe să râdă, 
dar sunetul râsului său pare nelalocul lui aici, în spaţiul 
ăsta cenuşiu, care nu are menirea să te înveselească. 

— Termină, Lee, spune inspectorul-şef Stevens, iar 
bărbatul rânjeşte urât şi se trânteşte la loc pe bancă, 
lipindu-se de perete şi chicotind de propria-i remarcă plină 
de umor. 

Agentul Evans mă apucă din nou de cot, înfigându-şi 
unghiile în pielea mea în timp ce mă conduce de-a lungul 
încăperii, până ajungem în faţa unui pupitru înalt. Aşezat 
în faţa unui computer se află un agent în uniformă, a cărui 
cămaşă stă prea întinsă pe burdihanul proeminent. O 
salută dând din cap pe agentul Evans, însă mie nu-mi 
aruncă mai mult de o privire fugitivă. 

— Detalii? 

Agentul Evans îmi scoate cătuşele şi parcă instantaneu 
reuşesc să respir cu mai multă uşurinţă. Imi frec urmele 
roşii lăsate de cătuşe la încheieturi şi găsesc o plăcere 
perversă în puseul de durere pe care mi-l provoc. 

— Sergent, ea este Jenna Gray. Pe 26 noiembrie 2012, 


— 202 — 


Jacob Jordan a fost lovit de o maşină pe o stradă din 
suburbia Fishponds. Şoferul n-a oprit. Maşina a fost 
identificată ca fiind un Ford Fiesta roşu, cu numărul de 
înmatriculare J634 OUP, înscris pe numele Jenna Gray. 
Astăzi, ceva mai devreme, am ajuns la Blaen Cedi, o căsuţă 
aflată în apropiere de Penfach, în Ţara Galilor, unde la ora 
19:33 am arestat-o pe Gray sub acuzaţia că a provocat un 
accident mortal şi n-a oprit la locul accidentului. 

Un fluierat scurt se aude dinspre banca pe care stă 
băiatul, iar inspectorul Stevens se întoarce pentru a-i 
arunca lui Lee o privire de avertizare. 

— Ce caută şi ăsta aici? întreabă el ca pentru sine. _ 

— Aşteaptă să i se spună de ce anume este acuzat. Îl duc 
imediat de-aici. Fără să se întoarcă, sergentul de la birou 
strigă: Sally, ia-l şi du-l pe Roberts înapoi în celula doi, te 
TOg. 

O femeie gardian scundă şi îndesată iese din biroul de 
lângă pupitrul sergentului, având la centură un inel de 
chei imens. Mănâncă ceva şi-şi scutură firimiturile de pe 
cravată. Gardianul îl conduce pe Lee în măruntaiele 
arestului, iar el îmi aruncă o scurtă privire încărcată de 
dezgust în timp ce dă colţul. Aşa va fi în închisoare, îmi 
închipui, atunci când vor afla că am omorât un copil. 
Dezgust pe chipurile celorlalţi prizonieri; oameni care îmi 
vor întoarce spatele când voi trece pe lângă ei. Apoi îmi 
muşc buza de jos în timp ce realizez că de fapt va fi cu 
mult mai rău de-atât. Stomacul mi se strânge de frică şi 
pentru prima oară mă întreb dacă voi reuşi să scap teafără 
din asta. Îmi reamintesc mie însămi că am trecut eu peste 
altele şi mai şi. 

— Cureaua, spune sergentul de la arest, întinzându-mi o 
pungă din plastic transparent. 

— Scuze? Îmi vorbeşte de parcă aş cunoaşte regulile, 
dar eu deja mă simt pierdută. 

— Cureaua ta. Scoate-o. Porţi vreo bijuterie? 

A început să-şi piardă răbdarea, iar eu trag cu 
neîndemânare de curea, scoţând-o dintre găicile jeanşilor 
şi lăsând-o să cadă în pungă. 


— 203 — 


— Nu, n-am nicio bijuterie. 

— Verighetă? 

Scutur din cap, pipăind cu degetul adâncitura aproape 
insesizabilă de pe cel de-al patrulea deget. Agentul Evans 
îmi caută prin rucsac. Nu se află nimic special acolo, dar 
tot mă simt de parcă un spărgător mi-ar scotoci prin casă. 
Un tampon se rostogoleşte pe tejghea. 

— O să ai nevoie de ăsta? întreabă ea. Vorbeşte pe un 
ton normal şi nici inspectorul-şef Stevens, nici polițistul de 
la arest nu spun nimic, însă eu mă înroşesc, furioasă. 

z Nu. 

ll lasă să cadă în punga de plastic, înainte de a-mi 
deschide portofelul, de unde scoate cele câteva carduri 
care se află acolo, dând monezile la o parte. Atunci observ 
cartea de vizită bleu care zace între bonuri şi carduri de la 
bănci. Totul pare că amuţeşte dintr-odată şi aproape că 
aud cum îmi bubuie inima, mai să-mi sară din piept. Când 
îi arunc o privire agentului Evans, îmi dau seama că ea s-a 
oprit din scris şi că se uită drept la mine. Eu nu vreau să 
mă uit la ea, dar nu-mi pot lăsa privirea în jos. Las-o, mă 
gândesc eu, las-o jos, pur şi simplu. Încet şi deliberat, ea 
apucă acea carte de vizită şi se uită mai atent la ea. Cred 
că are de gând să mă întrebe despre ea, dar ea doar o 
trece pe lista de pe formular şi-o lasă să cadă în pungă, 
alături de celelalte bunuri ale mele. Respir uşurată. 

Incerc să mă concentrez la ce spune sergentul, însă mă 
pierd în litania de drepturi şi de îndatoriri. Nu, nu vreau ca 
nimeni să ştie că mă aflu aici. Nu, n-am nevoie de un 
avocat... 

— Eşti sigură? intervine inspectorul-şef Stevens. Ai 
dreptul la consiliere din partea unui avocat cât timp te afli 
aici, să ştii. 

— N-am nevoie de un avocat, spun eu încet. Eu am 
făcut-o. 

Toţi tac. Cei trei poliţişti îşi aruncă priviri unul altuia. 

— Semnează aici, spune sergentul de la arest, şi aici, şi 
aici, şi aici. 

lau pixul şi-mi mâzgălesc numele alături de bifele 


— 204 — 


groase. Se uită la inspectorul-şef Stevens. 
— Direct la interogatoriu? 


Camera de interogatorii are un aer greu şi miroase a 
tutun vechi, în ciuda afişului cu „fumatul interzis” care se 
dezlipeşte de pe perete. Inspectorul Stevens arată cu un 
gest unde trebuie să mă aşez. Incerc să trag scaunul mai 
aproape de masă, însă este prins cu şuruburi în podea. Pe 
suprafaţa mesei cineva a scrijelit câteva cuvinte obscene. 
Inspectorul-şef Stevens apasă un buton de pe o cutie 
neagră aflată pe peretele din spatele lui, din care se aude 
un sunet foarte înalt. Îşi drege glasul. 

— Este joi, 2 ianuarie 2014, ora 22:45, şi ne aflăm în 
camera de interogatorii numărul trei a secţiei de poliţie 
din Bristol. Sunt inspector-şef 431 Ray Stevens, iar cu 
mine se află agentul de poliţie 3908 Kate Evans. Se uită la 
mine. Poţi să ne spui numele şi data naşterii pentru a fi 
înregistrate, te rog? 

Înghit în sec şi încerc să-mi determin gura să vorbească. 

— Jenna Alice Gray, 28 august, 1976. 

Las cuvintele să mă învăluie; gravitatea acuzaţiei 
împotriva mea, consecinţele accidentului asupra familiei, 
asupra comunităţii în general. Nu-mi spune nimic din ceea 
ce nu ştiu deja şi nici nu poate adăuga nimic la greutatea 
vinovăţiei care deja mă apasă. 

În sfârşit, vine şi rândul meu. 

Vorbesc încet, ţinându-mi ochii aţintiţi asupra mesei 
dintre noi, sperând că nu mă va întrerupe. Nu vreau să 
vorbesc decât o singură dată. 

— Fusese o zi lungă. Organizasem o expoziţie în partea 
cealaltă a Bristolului şi eram obosită. Ploua şi nu vedeam 
prea bine. 

Îmi păstrez glasul cumpătat şi calm. Vreau să le explic 
cum s-a petrecut totul, însă nu vreau ca ei să creadă că mă 
apăr - cum aş putea să mă apăr de ceea ce s-a întâmplat? 
M-am gândit de foarte multe ori la ce voi spune dacă se va 
ajunge aici, dar acum, că sunt în situaţia asta, cuvintele 
îmi par bizare şi nesincere. 


— 205 — 


— A apărut de nicăieri, spun eu. Acum şoseaua era 
goală, iar în secunda următoare a ţâşnit el, traversând în 
fugă. Băieţelul ăsta, cu o căciulă albastră din lână şi cu 
mănuşi roşii. Era prea târziu, prea târziu ca să mai pot 
face ceva. 

Apuc marginea mesei cu ambele mâini, agăţându-mă cu 
putere de prezent, în timp ce trecutul ameninţă să preia 
conducerea. Pot auzi scârţâitul frânelor, duhoarea acră a 
cauciucului ars pe asfaltul ud. Când Jacob a lovit parbrizul, 
pentru o secundă s-a aflat la doar doi centimetri de mine. 
Aş fi putut să întind mâna şi să-i ating faţa prin sticlă. Dar 
el s-a răsucit şi s-a îndepărtat, aruncat în aer, după care a 
izbit cu putere asfaltul. Abia atunci am reuşit să o văd şi pe 
mama lui, ghemuindu-se deasupra băiatului fără viaţă, 
căutându-i pulsul. Când nu i l-a putut găsi, a început să 
urle; un sunet primordial, care i-a smuls şi ultima fărâmă 
de aer din corp, iar eu am privit, îngrozită, prin parbrizul 
înceţoşat, cum o baltă de sânge începuse să se formeze 
sub capul băiatului, pătând şoseaua umedă şi făcând 
asfaltul să sclipească roşu sub razele de lumină de la 
faruri. 

— De ce nu te-ai oprit? De ce n-ai ieşit afară? De ce n-ai 
sunat după ajutor? 

Mă trag înapoi în scaunul din camera de interogatoriu, 
fixându-l cu privirea pe inspectorul-şef Stevens. Aproape 
că uitasem că se află şi el acolo. 

— N-am putut. 


— 206 — 


Capitolul 25 


— Normal c-ar fi putut să oprească! spuse Kate, 
străbătând cu paşi mici distanţa dintre biroul ei şi 
fereastră, apoi se întoarse. E atât de rece - îmi provoacă 
fiori. 

— Vrei să stai jos? Ray îşi goli cafeaua şi-şi înăbuşi un 
căscat. Mă faci să mă simt şi mai frânt de oboseală. 

Era trecut de miezul nopţii când Ray şi Kate, deşi nu-şi 
doreau, făcuseră o pauză de la interogatoriu pentru a-i 
permite Jennei să doarmă. 

Kate se aşeză pe scaun. 

— De ce crezi că s-a predat atât de uşor tocmai acum, la 
mai mult de un an de la accident? 

— Nu ştiu, spuse Ray, lăsându-se pe spate în scaunul lui 
şi aşezându-şi picioarele pe biroul lui Stumpy. Simt că ceva 
nu e chiar în regulă aici. 

— Ce anume? 

Ray scutură din cap. 

— Doar o senzaţie. Probabil că sunt obosit. 

Uşa de la biroul DIC se deschise şi intră Stumpy. 

— Te-ai întors târziu. Cum a fost Marele Afumat“? 

— Aglomerat, zise Stumpy. Dumnezeu ştie de ce ar vrea 
cineva să trăiască acolo. 

— Ai reuşit s-o convingi pe mama lui Jacob? 

Stumpy încuviinţă din cap. 

— N-o să înfiinţeze un fan club poliţie prea curând, dar e 
de partea noastră. După moartea lui Jacob, a simţit din 
partea comunităţii o critică din ce în ce mai puternică. Mi- 
a spus că şi-aşa fusese destul de greu acceptată din cauză 
că era străină, iar accidentul doar a pus paie pe foc. 

— Când a plecat? întrebă Kate. N 

— Imediat după înmormântare. In Londra e o 
comunitate importantă de polonezi, iar Anya a locuit cu 
nişte veri într-o casă cu mai multe persoane. Între noi fie 
vorba, cred că dreptul ei de muncă nu este chiar în regulă, 


ê Londra. (N.t.). 
— 207 — 


de aceea ne-a şi fost atât de greu să dăm de ea. 

— A vrut să vorbească cu tine? 

Ray întinse mâinile în faţă şi-şi trosni încheieturile. Kate 
tresări. 

— Da, zise Stumpy. De fapt, am avut impresia că este 
chiar uşurată că poate vorbi cu cineva despre Jacob. Ştii că 
încă nu le-a spus nimic alor ei? Spune că îi este prea 
ruşine. 

— Prea ruşine? De ce naiba să-i fie ruşine? spuse Ray. 

— E o poveste lungă, zise Stumpy. Anya a venit în Marea 
Britanie pe când avea optsprezece ani. A fost un pic 
evazivă când a povestit cum a ajuns aici, dar s-a angajat să 
facă curăţenie în nişte birouri din zona industrială 
Gleethorne. S-a împrietenit cu unul dintre tipii care 
munceau acolo şi, una peste alta, a rămas însărcinată. 

— Şi nu mai e împreună cu tatăl? ghici Kate. 

— Exact. Din ce mi-am dat eu seama, părinţii Anyei au 
fost îngroziţi când au auzit că ea a făcut un copil fără să fie 
căsătorită şi i-au cerut să se întoarcă acasă în Polonia, ca 
s-o poată ţine sub supraveghere, însă Anya a refuzat. A 
spus că-şi dorea să le dovedească faptul că se poate 
descurca şi singură. 

— Iar acum se învinovăţeşte singură. Ray clătină din 
cap. Săraca fată. Câţi ani are? 

— Douăzeci şi şase. Când Jacob a fost omorât, a simţit că 
asta e pedeapsa ei pentru că nu i-a ascultat. 

— Ce trist! 

Kate stătea aşezată pe scaun fără să mai spună nimic, cu 
genunchii strânşi la piept. 

— Dar n-a fost vina ei - nu ea a condus afurisita aia de 
maşină! 

— l-am spus şi eu asta, desigur, dar se învinovăţeşte 
pentru tot ce s-a întâmplat. În orice caz, am informat-o că 
am arestat pe cineva şi că ne aşteptăm s-o şi acuzăm - asta 
presupunând că voi doi aţi făcut o treabă bună. 

— Îi aruncă lui Kate o privire piezişă. 

— Nu încerca să mă enervezi, spuse Kate. Este foarte 
târziu şi mi-a dispărut simţul umorului. Am obţinut ceva de 


— 208 — 


la Gray, dacă vrei să ştii, dar se făcuse târziu, aşa că i s-a 
permis să doarmă până dimineaţă. 

— Şi asta am de gând să fac şi eu, zise Stumpy. Dacă 
eşti şi tu de acord, şefule? 

Işi desfăcu nodul de la cravată. 

— Şi tu, şi eu, spuse Ray. Haide, Kate, am terminat în 
noaptea asta. Mai facem o încercare şi dimineaţă, ca să 
vedem dacă Gray ne poate spune unde se află maşina. 

Merseră împreună până în curtea din spate. Stumpy 
ridică mâna în semn de salut pe când se îndepărta şi ieşea 
printre porţile din metal, lăsându-i pe Ray şi pe Kate în 
întuneric. 3 

— O zi lungă, spuse Ray. În ciuda oboselii, dintr-odată 
parcă nu mai avea chef să se ducă acasă. 

— Da. 

Erau atât de aproape unul de altul încât putea simți o 
urmă vagă a parfumului lui Kate. Simţea cum inima îi 
bubuie în piept. Dacă ar săruta-o acum, n-ar mai exista 
cale de întoarcere. 

— Noapte bună, atunci, spuse Kate, fără să se mişte din 
loc. 

Ray făcu un pas într-o parte şi-şi scoase cheile din 
buzunar. 

— Noapte bună, Kate. Somn uşor. 

Lăsă să-i scape un oftat de uşurare pe când se îndepărta 
cu maşina. Atât de aproape să depăşească limita. 

Prea aproape. 


Se făcuse deja două când Ray se prăbuşi în pat şi i se 
păru că trecuseră doar câteva secunde când alarma sună 
ca să-l trezească pentru a pleca din nou la muncă. Avusese 
un somn agitat, neputându-se abține să nu se gândească la 
Kate, şi se luptă să şi-o scoată din minte în timpul şedinţei 
de dimineaţă. 

La zece fix se întâlniră în cantină. Ray se întreba dacă şi 
Kate îşi petrecuse noaptea gândindu-se la el şi se dojeni 
imediat pentru gând. Începea să se comporte prosteşte şi 
cu cât trecea mai repede peste asta, cu atât mai bine. 


— 209 — 


— Sunt prea bătrân pentru astfel de nopţi târzii, spuse 
el, în timp ce se aşezau la coadă pentru unul din dejunurile 
speciale ale Moirei, cunoscut mai ales sub numele de 
„colesterol”, datorită proprietăţilor sale de a-ţi umple de 
grăsimi vasele de sânge. 

Cumva spera să fie contrazis de Kate, după care se simţi 
instantaneu ca un prost din cauza acestui gând. 

— Sunt bucuroasă doar că nu intru iar în tură, spuse ea. 
Îţi aduci aminte de momentul ăla de la trei dimineaţa, când 
simţi că te prăbuşeşti? 

— Doamne, cum aş putea să uit? Să mă lupt să aştept cu 
disperare o urmărire cu maşina pentru a simţi cum 
năvăleşte adrenalina. Acum n-aş mai putea face aşa ceva. 

Îşi luară farfuriile cu şuncă, ouă, cârnaţi, budincă neagră 
şi pâine prăjită la o masă liberă, unde Kate începu să 
răsfoiască un număr din Bristol Post în timp ce mânca. 

— Obişnuitele titluri pompoase, spuse ea. Alegeri la 
primărie, serbări şcolare, plângeri referitoare la rahatul de 
câine. 

Împături ziarul şi-l dădu deoparte, iar din fotografia sa, 
Jacob părea că se uită la ei de pe prima pagină. 

— Ai obţinut ceva de la Gray de dimineaţă? spuse Ray. 

— A dat aceeaşi declaraţie ca şi ieri, zise Kate, deci cel 
puţin e consecventă. Dar n-a vrut să răspundă la nicio 
întrebare despre locul actual al maşinii sau de ce nu s-a 
oprit. 

— Ei, din fericire rolul nostru este să aflăm ce anume s-a 
întâmplat, nu de ce s-a întâmplat, îi reaminti Ray. Avem 
destul ca s-o putem acuza. Trimite dosarul la procuratură 
şi vezi dacă vor lua o hotărâre azi. 

Kate se uită la el gânditoare. 

— Ce e? 

— Când ai spus ieri că simţi că ceva nu e în ordine... 
spuse, apoi se opri. 

— Da? zise Ray, cu interes. 

— Şi eu simt acelaşi lucru. 

Kate luă o înghiţitură din ceai şi-l lăsă cu grijă pe masă, 
holbându-se la cană de parcă ar fi putut găsi soluţia acolo. 


— 210 — 


— Crezi că inventează totul? 

Se mai întâmpla din când în când - mai ales în cazuri 
atât de importante ca acesta. Cineva se preda şi 
mărturisea o crimă, după care la jumătatea 
interogatoriului descopereai că n-ar fi fost posibil să fi fost 
el autorul. Nu cunoştea un aspect extrem de important al 
cazului - ceva ce fusese ferit de ochii presei - şi întreaga 
poveste se destrăma. 

— Nu inventează, nu. E maşina ei, la urma urmei, iar 
declaraţia sa se potriveşte aproape perfect cu cea a Anyei 
Jordan. Doar că... se lăsă pe spate în scaun şi se uită la 
Ray. Ştii partea din interogatoriu când a descris momentul 
impactului? 

Ray aprobă din cap, îndemnând-o să continue. 

— A dat atât de multe detalii despre cum arăta Jacob. Cu 
ce era îmbrăcat, rucsacul pe care-l avea în mână... 

— Deci are o memorie foarte bună. Ceva de genul ăla ți- 
ar rămâne întipărit în memorie, aşa mă gândesc. 

Ray juca rolul avocatului diavolului; intuia ce ar fi avut 
comandantul de zis. În sinea lui, Ray avea aceeaşi senzaţie 
sâcâitoare, cea care-l deranjase şi pe el cu o zi în urmă. 
Jenna Gray le ascundea ceva. 

— Ştim, după urmele de cauciucuri, că maşina n-a 
încetinit, continuă Kate, iar Gray a spus ea însăşi că Jacob 
a apărut „de nicăieri”. Desenă ghilimelele în aer. Deci, 
dacă totul s-a petrecut atât de repede, cum de-a observat 
atât de multe? Şi dacă nu s-a petrecut foarte repede, iar ea 
a avut atât de mult timp la dispoziţie ca să-l observe pe el 
şi cu ce anume era îmbrăcat, cum de l-a lovit totuşi? 

Ray nu mai spuse nimic pentru câteva momente. Ochii 
lui Kate erau strălucitori, în ciuda orelor puţine de somn, 
iar el recunoscu expresia plină de determinare de pe 
chipul ei. 

— Ce sugerezi? 

— Nu vreau s-o acuzăm încă. 

El încuviinţă încet din cap. Să-i dea drumul unui suspect 
după ce acesta recunoscuse totul: şefa şi-ar fi ieşit din 
minţi. 


— 211 — 


— Vreau să găsesc maşina. _ 

— N-o să conteze prea mult, zise Ray. În cel mai bun caz 
vom obţine ADN-ul lui Jacob de pe capotă şi amprentele 
digitale ale lui Gray de pe volan. N-o să ne spună nimic în 
plus faţă de ce ştim deja. Sunt mai degrabă interesat să-i 
găsim telefonul mobil. Ea pretinde că l-a aruncat când a 
plecat din Bristol din cauză că nu mai voia să mai fie 
contactată de nimeni - dar dacă l-a aruncat din cauză că 
reprezenta o probă? Vreau să ştiu pe cine a sunat ea 
imediat înainte şi după ce a avut loc accidentul. 

— Deci o eliberăm pe cauţiune, zise Kate, fixându-l pe 
Ray cu o privire întrebătoare. 

El ezită. S-o pună pe Jenna sub acuzare ar fi fost cea mai 
uşoară cale de abordare a problemei. Aplauze entuziaste la 
şedinţa de dimineaţă şi o laudă din partea şefei. Dar ar 
putea el s-o acuze, ştiind că mai sunt multe de scos la 
iveală? Evidenţa îi spunea un lucru, instinctul său îi spunea 
cu totul altceva. 

Ray se gândi la Annabelle Snowden, încă în viaţă în 
apartamentul tatălui ei chiar în timp ce acesta implora 
poliţia să-l găsească pe răpitorul ei. Atunci instinctul său 
avusese dreptate, iar el îl ignorase. 

Dacă ar fi eliberat-o pe Jenna pe cauţiune pentru câteva 
săptămâni, ar fi avut posibilitatea să mai afle şi alte 
lucruri: să se asigure că nu ar fi rămas nicio piatră 
neîntoarsă atunci când ar fi venit momentul ca ea să se 
înfăţişeze în faţa judecătorului. 

Încuviinţă din cap în faţa lui Kate. 

— Hai să-i dăm drumul. 


— 212 — 


Capitolul 26 


Nu te-am mai sunat decât la aproape o săptămână de la 
prima noastră întâlnire, şi atunci am putut simţi 
nesiguranța din vocea ta atunci când am făcut-o. Te 
întrebai dacă nu cumva ai interpretat greşit semnalele, 
aşa-i? Dacă ai spus ceva greşit, ori dacă n-ai purtat cumva 
o rochie nepotrivită... 

— Eşti liberă diseară? am spus eu. Mi-ar plăcea să te 
scot din nou în oraş. 

În timp ce vorbeam, mi-am dat seama cât de nerăbdător 
devenisem şi eu să te revăd. Imi fusese surprinzător de 
greu să aştept o săptămână ca să vorbesc cu tine. 

— Mi-ar plăcea foarte mult, dar deja mi-am făcut alte 
planuri. 

Se simţea regret în vocea ta, dar eu deja cunoşteam 
această tactică. Jocurile pe care le fac femeile la începutul 
unei relaţii sunt multe, dar destul de transparente. Fără 
îndoială că tu deja ai răsucit pe toate părţile prima noastră 
întâlnire, dezbătând-o cu prietenele tale care îţi oferiseră 
sfaturi precum spălătoresele ce stau rezemate de gard. 

Să nu te arăţi prea nerăbdătoare. 

Tine-te tare. 

Când te sună, prefă-te că eşti ocupată. 

Era obositor şi copilăresc. 

— Ce păcat, am spus eu pe un ton neutru. Reuşisem să 
fac rost de două bilete la concertul Pulp de diseară şi m-am 
gândit că ti-ar plăcea şi ţie să mergi. 

Ai ezitat şi m-am gândit că te-am prins, însă ţi-ai revenit 
repede. 

— Chiar nu pot, îmi pare rău. l-am promis lui Sarah că 
ieşim numai noi, fetele, diseară, în Ice Bar. Tocmai s-a 
despărţit de prietenul ei, şi nu o pot lăsa şi eu baltă. 

Era convingător, iar eu m-am întrebat dacă tu 
pregătiseşi minciuna în avans. Am lăsat tăcerea să se 
prelungească. 

— Sunt disponibilă mâine seară? ai spus tu, schimbarea 


— 213 — 


de intonaţie transformând afirmaţia în întrebare. 

— Mă tem că mâine am eu ceva de făcut. Altă dată, 
poate. Distracţie plăcută diseară. 

Am închis şi am mai aşteptat lângă telefon o vreme. Un 
muşchi de la coada ochiului mi se zbătea, iar eu mi l-am 
frecat iritat. Nu mă aşteptam ca tu să faci astfel de jocuri 
şi mă simţeam dezamăgit că le-ai considerat necesare. 

Nu mi-am găsit locul toată ziua. Am făcut curat prin casă 
şi am adunat toate lucrurile lui Marie din fiecare cameră, 
după care le-am strâns într-o grămadă în dormitor. Erau 
mai multe decât crezusem la început, dar acum nu prea i le 
mai puteam da înapoi. Le-am băgat pe toate într-o valiză, 
ca să le duc la un second-hand. 

La şapte am băut o bere, apoi încă una. M-am aşezat pe 
canapea, cu picioarele pe măsuţa de cafea, şi m-am uitat la 
televizor la o emisiune cretină, de genul „cine ştie 
câştigă”, gândindu-mă la tine. Am evaluat posibilitatea să 
sun la tine la cămin pentru a-ţi lăsa un mesaj, părând 
surprins că erai totuşi acolo. Dar, atunci când am terminat 
cea de-a treia bere, mă răzgândisem. 

Am mers cu maşina până la Ice Bar şi am găsit un loc 
liber nu departe de intrare. Am stat în maşină o vreme, 
privind la oamenii care intrau şi ieşeau pe uşă. Fetele 
aveau cele mai scurte fuste cu putinţă, însă nu-mi suscitau 
mai mult decât o simplă curiozitate. Mă gândeam la tine. 
Eram neliniştit de cât de prezentă erai în mintea mea, 
chiar şi atunci, şi cât de important devenise faptul că 
trebuia să aflu dacă tu mă minţiseşi sau nu. Venisem acolo 
ca să te prind cu minciuna: voiam să intru în mulţimea de 
oameni din bar şi să nu te găsesc acolo, pentru că tu erai 
de fapt la tine în cameră, stând pe pat cu o sticlă de vin 
ieftin alături, uitându-te la un film cu Meg Ryan. Dar mi-am 
dat seama că nu asta îmi doream de fapt: voiam să te văd 
cum treci pe lângă mine, pregătită pentru seara între fete 
alături de prietena ta părăsită, vrednică de milă. Voiam să 
mi se dovedească un lucru: că mă înşelam. Era o senzaţie 
atât de nouă pentru mine, încât aproape că am izbucnit în 
râs. 


— 214 — 


Am ieşit din maşină şi am intrat în bar. Am cumpărat 
două beri Becks şi am început să-mi fac loc prin încăperea 
aglomerată. Cineva s-a lovit de mine şi mi-a vărsat bere pe 
pantofi, însă eu eram prea concentrat să te caut ca să-i mai 
spun să-şi ceară scuze. 

Şi apoi te-am văzut. Stăteai în capătul barului, fluturând 
degeaba o bancnotă de zece lire către cei din spatele 
barului, care de-abia dacă făceau faţă unei cozi aşezate pe 
patru rânduri. M-ai văzut şi pentru o secundă ai părut 
nedumerită, de parcă nu ştiai de unde să mă iei, după care 
ai zâmbit, deşi zâmbetul îţi era mult mai rezervat decât 
ultima oară când ne văzusem. 

— Ce cauţi aici? ai întrebat, atunci când mi-am făcut loc 
prin mulţime până la tine. Credeam că te duci să-i vezi pe 
cei de la Pulp. 

Păreai un pic circumspectă. Femeile spun că le plac 
surprizele, dar în realitate vor să ştie totul în avans, ca să 
poată fi pregătite. 

— I-am dat biletele unui coleg de la muncă, am spus eu. 
N-am vrut să merg de unul singur. 

Ai fost luată prin surprindere de motivul schimbării mele 
de planuri. 

— Dar, ai spus tu, cum de-ai ajuns aici? Ai mai fost aici şi 
înainte? 

— M-am întâlnit cu un prieten, am spus eu, ridicând cele 
două sticle de bere pe care avusesem prevederea să le 
cumpăr. Am mers la bar şi acum nu mai pot da de el. Cred 
că a avut noroc! 

Ai râs. Am ridicat una din sticlele de bere. 

— Nu trebuie s-o lăsăm să se irosească, nu? 

— Chiar trebuie să mă întorc. Trebuie să cumpăr eu 
rândul ăsta - asta dacă voi reuşi să fiu servită în cele din 
urmă. Sarah ţine o masă acolo. 

Ai aruncat o privire înspre colţul încăperii, unde fata 
înaltă, cu părul vopsit, stătea la o masă mică, vorbind cu 
un tip de vreo douăzeci şi cinci de ani. În timp ce noi 
priveam, el s-a aplecat în faţă şi a sărutat-o. 

— Cu cine e? am întrebat. 


— 215 — 


Tu te-ai oprit şi ai clătinat din cap. 

— N-am idee. 

— Pare că deja a trecut peste despărţirea de prietenul 
ei, atunci, am spus eu, iar tu ai izbucnit în râs. 

— Deci... am ridicat berea din nou. Tu ai rânjit şi ai luat 
sticla, ciocnind înainte de a lua o înghiţitură serioasă, după 
care ţi-ai lins buza de jos în timp ce lăsai sticla jos. Era un 
gest intenţionat provocator, iar eu am simţit cum am 
erecţie. Mi-ai susţinut privirea insistent, în timp ce ai luat 
încă o gură de bere. 

— Hai la mine, am spus eu dintr-odată. 

Sarah dispăruse, probabil cu noul ei partener. M-am 
întrebat dacă pe el nu îl deranja că ea cedase aşa uşor. 

Ai ezitat pentru o secundă, încă uitându-te la mine, după 
care ai ridicat uşor din umeri şi ţi-ai lăsat mâna să alunece 
într-a mea. Barul gemea de lume, iar eu mi-am făcut loc cu 
greu prin mulţime, ţinându-te strâns de mână, ca să nu te 
pierd. Graba cu care ai plecat cu mine m-a excitat şi m-a 
dezamăgit în acelaşi timp: nu mă puteam abţine să nu mă 
întreb de câte ori ai mai făcut la fel şi cu cine. 

Am ieşit repede în stradă din atmosfera îmbâcsită din 
Ice Bar şi tu ai început să tremuri când frigul te-a lovit 
dintr-odată. 

— Nu ţi-ai luat o haină la tine? 

Tu ai clătinat din cap, iar eu mi-am dat jos jacheta de pe 
mine şi ţi-am aşezat-o pe umeri, în timp ce ne îndreptam 
spre maşină. Ai zâmbit cu recunoştinţă şi am simţit şi eu 
cum mă încălzesc. 

— N-ar trebui să nu conduci? 

— E în regulă, am zis eu scurt. 

Am mers în linişte pentru o vreme. Fusta ţi se ridicase 
când te-ai aşezat pe scaunul maşinii, iar eu am întins mâna 
şi ţi-am tras-o până deasupra genunchiului, degetele mele 
atingându-ţi carnea de pe interiorul coapsei. Tu ţi-ai mişcat 
piciorul doar o fracțiune, dar suficient cât eu să-ţi ating 
rotula, nu coapsa. 

— Arăţi extraordinar în seara asta. 

— Chiar crezi? Mulţumesc. 


— 216 — 


Mi-am luat mâna pentru a schimba viteza. Când am pus- 
o la loc pe piciorul tău, am lăsat-o să alunece doi 
centimetri mai sus, degetele mele mângâindu-ţi uşor 
pielea. De data asta nu te-ai mai mişcat. 


Acasă la mine ai început să te învârţi prin sufragerie, 
luând diverse lucruri şi uitându-te cu atenţie la ele. Era 
ceva ce mă dezorienta, aşa că am făcut cafea cât de repede 
am putut. Era un ritual lipsit de noimă: niciunul dintre noi 
n-avea nevoie de ceva de băut, însă tu ai spus că vrei. Le- 
am lăsat pe tăblia din sticlă a măsuţei de cafea şi tu te-ai 
aşezat alături de mine pe canapea, cu faţa întoarsă pe 
jumătate spre mine. Ţi-am dat uşor părul pe după urechi, 
lăsându-mi mâinile să zăbovească lipite de faţa ta, după 
care m-am aplecat spre tine şi te-am sărutat. Răspunsul 
tău a fost instantaneu, limba ta explorându-mi gura şi 
mâinile tale plimbându-se pe spatele şi pe umerii mei. Te- 
am împins cu blândeţe pe spate, cu gura încă lipită de a ta, 
până când ai ajuns să stai întinsă sub mine. Ţi-am simţit 
picioarele încolăcindu-mă: era o senzaţie plăcută să fiu 
alături de cineva atât de dornic, atât de spontan. Marie 
fusese atât de lipsită de entuziasm încât uneori era 
complet absentă, trupul său răspunzând valului de emoţii, 
însă mintea fiindu-i plecată în cu totul altă parte. 

Mi-am lăsat mâna să alunece pe piciorul tău şi am simţit 
moliciunea, netezimea pielii de pe interiorul coapsei tale. 
Vârfurile degetelor mi s-au lipit de dantelă, după care tu ți- 
ai dezlipit gura de a mea şi te-ai zbătut pe canapea, 
îndepărtându-te de mâna mea. 

— Ia-o mai uşor, ai spus tu, însă surâsul tău îmi arăta că 
nu vorbeai serios. 

— Nu pot, am spus eu. Eşti minunată - nu mă pot abţine. 

Faţa a început să ţi se împurpureze. M-am sprijinit într-o 
mână şi cu cealaltă ţi-am ridicat fusta deasupra taliei. 
Încet, mi-am strecurat un deget pe sub elasticul chiloţilor 
tăi. 

— Eu nu... 

— Şşşt, am spus eu, sărutându-te. Nu strica momentul. 


— 217 — 


Eşti cea mai adorabilă persoană, Jennifer. Mă stârneşti 
nespus de tare. 

Mi-ai răspuns la sărut şi ai încetat să te mai prefaci. Mă 
doreai şi tu la fel de tare pe cât te doream şi eu. 


— 218 — 


Capitolul 27 


Trenul face aproape două ore din Bristol până în 
Swansea şi, deşi abia aştept să văd marea, mă bucur de 
singurătatea care-mi permite să fiu doar eu cu gândurile 
mele. N-am dormit deloc cât am stat în arest, cu mintea 
plină de gânduri, aşteptând dimineaţa. Eram îngrozită că, 
dacă închideam ochii, se întorceau coşmarurile. Aşa că am 
rămas trează, stând pe salteaua din plastic subţire, şi am 
ascultat la strigătele şi la foşnetele de pe coridor. De 
dimineaţă, gardianul mi-a spus că pot să fac un duş, 
arătându-mi o nişă din beton într-un colţ al aripii pentru 
femei. Plăcile de faianţă erau ude şi un smoc de păr 
acoperea gura de scurgere precum un păianjen ce îşi ţesea 
pânza. Am refuzat oferta, iar duhoarea stătută a arestului 
încă îmi stă lipită de haine. 

M-au interogat din nou, poliţista şi bărbatul mai în 
vârstă. Erau frustraţi din cauza tăcerii mele, dar nu voiam 
să fiu nevoită să ofer mai multe detalii. 

— Eu l-am ucis, am repetat, nu e suficient? 

În cele din urmă, au renunţat şi mi-au spus să mă aşez 
pe banca de metal de lângă biroul de la intrarea în arestul 
poliţiei, în timp ce ei purtau discuţii şoptite cu sergentul. 

— Te eliberăm pe cauţiune, a spus inspectorul-şef 
Stevens în cele din urmă, iar eu m-am uitat la el lipsită de 
orice expresie, până când el mi-a explicat ce înseamnă 
asta. 

Nu mă aşteptam să fiu eliberată şi m-am simţit vinovată 
pentru cât de uşurată mă simţeam la gândul că mai aveam 
încă vreo câteva săptămâni de libertate. 

Cele două femei de vizavi de mine coboară la Cardiff 
încărcate cu cumpărături şi cu haine pe care aproape că şi 
le uită în compartiment. Lasă în urmă un exemplar din 
Bristol Post, iar eu întind mâna şi-l iau, dorindu-mi doar pe 
jumătate să-l citesc. 

E chiar pe prima pagină: Autorul accidentului de acum 
un an, arestat. 


— 219 — 


Respirația mi se accelerează şi citesc rapid articolul, 
căutându-mi numele, după care las să-mi scape un oftat de 
uşurare când nu-l văd tipărit în ziar. 

O femeie cam de treizeci şi ceva de ani a fost arestată în 
legătură cu moartea lui Jacob Jordan, în vârstă de cinci 
ani, care a murit în luna noiembrie 2012 ca urmare a 
accidentului din Fishponds. Femeia a fost eliberată pe 
cauţiune, urmând să se prezinte la poliţia din Bristol luna 
următoare. 

Îmi imaginez acest ziar în toate casele din Bristol: 
familiile scuturând din cap şi trăgându-şi copiii mai 
aproape. Citesc articolul din nou, asigurându-mă că nu am 
ratat nimic care să poată oferi un indiciu legat de locul în 
care trăiesc, după care îl împăturesc având grijă ca 
articolul referitor la caz să se afle în interior. 

La staţia de autobuz din Swansea găsesc un coş de 
gunoi şi împing ziarul sub un strat de cutii de cola şi de 
ambalaje de mâncare de la fast-food. Tuşul mi s-a luat pe 
mâini şi încerc să-l şterg, însă degetele îmi rămân pătate 
cu negru. 

Autobuzul către Penfach vine târziu, iar când ajung în 
sfârşit în sat, deja se întunecă. Magazinul de la poştă este 
încă deschis şi iau un coş pentru a-mi face câteva 
cumpărături. Magazinul are două case de marcat, aflate în 
colţuri opuse, ambele operate de Nerys Maddock, care 
este ajutată după terminarea orelor de şcoală de fiica ei de 
şaisprezece ani. Este imposibil să plăteşti plicuri la casa 
pentru articole de băcănie, aşa cum este imposibil să 
plăteşti o conservă cu ton şi o pungă cu mere la casa 
pentru articole poştale, aşa că trebuie să aştepţi ca Nerys 
să încuie casa de marcat şi să-şi târşâie paşii dintr-un colţ 
al magazinului în celălalt. Astăzi fiica ei se află în spatele 
casei pentru articole de băcănie. Umplu un coş cu ouă, 
lapte şi fructe, iau un sac cu mâncare pentru câini şi aşez 
cumpărăturile pe tejghea. li zâmbesc fetei, care a fost 
întotdeauna destul de prietenoasă, dar ea îşi ridică privirea 
dintr-o revistă, însă nu spune nimic. Ochii i se opresc 
asupra mea, după care coboară din nou spre tejghea. 


— 220 — 


— Bună? spun eu, neliniştea mea din ce în ce mai 
intensă transformând salutul într-o întrebare. 

Clopoţelul de deasupra uşii sună şi o femeie mai în 
vârstă, pe care o cunosc şi eu, intră în magazin. Fata se 
ridică de jos şi strigă la cineva aflat în cealaltă cameră. 
Spune ceva în galeză şi câteva secunde mai târziu i se 
alătură şi Nerys în spatele casei de marcat. 

— Bună, Nerys, vreau să cumpăr astea, te rog, spun eu. 

Chipul lui Nerys pare la fel de împietrit ca şi cel al fiicei 
sale, iar eu mă întreb dacă nu cumva s-au certat. Ea 
priveşte pe lângă mine şi i se adresează femeii din spatele 
meu. 

— Alla i eich helpu chi?” 

Încep o discuţie amândouă. Cuvintele în galeză îmi sunt 
la fel de străine ca de obicei, dar privirile ocazionale 
aruncate în direcţia mea şi nemulțumirea de pe fața lui 
Nerys fac ca înțelesul lor să fie destul de clar. Vorbesc 
despre mine. 

Femeia se întinde pe lângă mine şi-i dă mărunţiş pentru 
ziarul pe care-l cumpărase, iar Nerys deschide sertarul de 
la casă cu un clinchet ascuţit. Îmi ia coşul cu cumpărături 
şi-l pune în spatele tejghelei, la picioarele ei, după care îşi 
întoarce privirea de la podea. 

Fierbinţeala din obraji îmi arde faţa. Bag portofelul la 
loc în buzunar şi mă răsucesc, atât de disperată să ies 
afară din magazin încât dărâm un raft şi trântesc pe jos 
câteva cutii cu sos, care se rostogolesc în toate părţile. 
Aud un ţâţâit de nemulţumire înainte de a reuşi să 
smucesc de uşă şi s-o deschid. Merg cu repeziciune prin 
sat, fără a privi în stânga sau în dreapta, de teama unei 
alte confruntări, şi, în momentul în care ajung la parcul de 
rulote, plâng fără să mă pot controla. Storul care acoperă 
de obicei vitrina magazinului este tras în sus, ceea ce 
înseamnă că Bethan e înăuntru, dar nu mă pot urni să 
intru la ea. Continui să înaintez pe cărarea spre căsuţa 
mea şi abia atunci îmi dau seama că maşina lui Patrick nu 
se afla în parcarea parcului de rulote. Nu ştiu de ce mă 


7 Cu ce te pot ajuta (în lb. galeză, în original) (N.t.). 
— 221 — 


aşteptam s-o găsesc acolo - nu l-am sunat de la secţia de 
poliţie, aşa că el nu avea de unde să ştie că m-am întors - 
dar absenţa ei are darul de a mă umple de presimţiri rele. 
Mă întreb dacă el a mai rămas la mine acasă sau dacă a 
plecat imediat ce m-a luat poliţia; dacă el mai vrea sau nu 
să aibă de-a face cu mine. Mă consolez cu faptul că nu l-ar 
abandona pe Beau, chiar dacă i-ar fi destul de uşor să se 
despartă de mine. 

Ţin cheia în mână înainte să-mi dau seama că pata roşie 
ce se întinde pe uşa mea nu este o iluzie optică, cauzată de 
soarele ce apune, ci e o urmă de vopsea, pictată grosolan 
pe uşă cu un smoc de iarbă care acum zace aruncat la 
picioarele mele. Cuvintele au fost mâăzgălite în grabă; 
stropi de vopsea acoperă treapta de piatră din faţa uşii. 

PLEACĂ DE-AICI. 

Privesc în toate părţile, aproape aşteptându-mă să 
găsesc pe cineva care mă pândeşte, însă se înserează şi nu 
pot răzbate cu privirea mai mult de câţiva metri. Mă 
cutremur şi mă lupt cu cheia, pierzându-mi răbdarea din 
cauza încuietorii încăpăţânate şi lovind uşa cu putere, din 
cauza frustrării. O fâşie de vopsea uscată se desprinde şi 
zboară, iar eu lovesc din nou uşa, din ce în ce mai 
nervoasă, înfuriindu-mă din ce în ce mai tare, o furie 
iraţională însă. Fireşte că nu mă ajută cu nimic în timp ce 
mă lupt cu încuietoarea şi în cele din urmă mă opresc, 
rezemându-mi fruntea de uşa din lemn până când mă 
calmez suficient de mult încât să încerc din nou cheia. 

Căsuţa se simte rece şi inospitalieră, de parcă s-a 
alăturat şi ea eforturilor satului de a nu mă primi. Ştiu, 
fără să mai fi nevoie să-l chem, că Beau nu se află aici, iar 
când intru în bucătărie pentru a verifica plita, găsesc un 
bileţel pe masă. 


Beau se află într-un adăpost de la clinică. Da-mi un 
mesaj când te întorci. 

P. 

Pentru mine este de-ajuns ca să-mi dau seama că totul s- 
a terminat. Nu-mi pot stăpâni lacrimile ce izvorăsc 


— 222 — 


nestingherite şi strâng din ochi pentru a le opri să mi se 
scurgă pe obraji. Îmi reamintesc că eu am ales această 
cale şi că acum trebuie să merg pe ea. 

Imitând stilul tăios al lui Patrick, îi trimit şi eu un mesaj 
alcătuit dintr-o singură propoziţie, iar el îmi răspunde că-l 
va aduce pe Beau după ce termină munca. Aproape că mă 
aşteptam ca el să trimită pe altcineva în locul lui, dar în 
acelaşi timp mi-e şi teamă şi sunt şi nerăbdătoare să-l văd. 

Mai am două ore până vine. Afară e întuneric, dar eu nu 
vreau să rămân înăuntru. Îmi iau haina pe mine şi ies 
afară. 

Plaja este un loc ciudat în care să te afli noaptea. Sus, pe 
faleză, nu e nimeni, aşa că mă plimb pe malul apei şi intru 
cu picioarele în apa puţin adâncă, cizmele dispărându-mi 
timp de câteva secunde de fiecare dată când mă atinge un 
val. Mai fac un pas în faţă şi apa îmi linge tivul 
pantalonilor. Simt cum umezeala îmi urcă în sus pe 
picioare. 

După care continui să înaintez. 

Panta plajei din Penfach este lină, înaintând sute de 
metri sau chiar mai mult în mare, înainte ca platforma 
continentală să se termine şi să-i facă loc celei oceanice. 
Privesc către orizont şi pun un pas în faţa celuilalt, simțind 
cum nisipul îmi înghite picioarele. Apa îmi trece de 
genunchi şi-mi udă mâinile, şi-mi aduc aminte cum mă 
jucam cu Eve în apa mării, adunând găleți cu iarbă de 
mare şi ţopăind pe deasupra valurilor înspumate. Este rece 
ca gheaţa şi, în timp ce apa mi se învolburează în jurul 
coapselor, mi se taie răsuflarea, însă merg mai departe. Nu 
gândesc, pur şi simplu am încetat; doar merg, intru din ce 
în ce mai mult în apă. Aud un răcnet, însă, dacă vine 
dinspre mare, nu-mi dau seama dacă încearcă să mă 
avertizeze ori doar mă cheamă. Acum înaintez mai greu: 
sunt în apă până la piept şi-mi forţez cu greu picioarele să 
înainteze prin apa cea grea. După care mă prăbuşesc; 
păşesc într-un spaţiu gol şi alunec sub suprafaţa apei. Imi 
impun să nu înot, însă vocea mea trece nebăgată în seamă 
şi braţele încep să mi se zbată după propria lor voinţă. Mă 


— 223 — 


gândesc dintr-odată la Patrick, silit să-mi caute trupul 
până când mareea îl va arunca pe mal, sfărâmat de stânci 
şi mâncat de peşti. 

De parcă sunt pălmuită, scutur din cap cu violenţă şi iau 
o gură mare de aer. Nu pot s-o fac. Nu pot fugi toată viaţa 
de greşelile pe care le-am făcut. Panicată, pierd din vedere 
malul şi încep să mă zbat rotindu-mă în cerc, înainte ca 
norii să se mişte şi luna să-mi arate stâncile de deasupra 
plajei. Încep să înot. M-am îndepărtat şi mai mult de când 
am părăsit platforma continentală şi, deşi dau cu putere 
din picioare, căutând un punct de sprijin, nu simt decât 
apa îngheţată. Un val mă loveşte şi mă înec din cauza apei 
sărate care mi-a intrat în gură, scuipând-o afară cu 
violenţă în timp ce tuşesc încercând să respir. Hainele ude 
mă trag la fund şi nu pot scăpa de cizmele legate cu 
şireturi, care mă trag şi ele cu putere în adâncuri. 

Braţele mă dor şi pieptul parcă mi-e strâns într-o 
menghină, însă mintea o am limpede şi-mi ţin respiraţia, 
ridicându-mi capul deasupra apei, concentrându-mă să tai 
valurile curat cu mâinile. Când ridic privirea şi trag aer în 
piept cred că am ajuns mai aproape de țărm, aşa că repet 
mişcările, din nou şi din nou. Dau cu piciorul în jos şi simt 
ceva cu degetul mare prin cizmă. Mai dau de câteva ori din 
mâini şi dau iarăşi cu piciorul în jos, păşind de data asta pe 
teren solid. Înot şi mă zbat pentru a ieşi afară din mare, 
având apă sărată în plămâni, în urechi şi în ochi, iar când 
ajung pe nisip uscat, mă ghemuiesc şi mă sprijin în cele 
patru membre, pentru a-mi găsi echilibrul înainte de a mă 
sălta în picioare. Tremur fără să mă pot controla: de la frig 
şi de la realizarea faptului că am fost capabilă să fac ceva 
de neiertat. 

Când ajung la căsuţă, mă dezbrac de haine şi le las pe 
podeaua din bucătărie. Îmi iau altele călduroase şi uscate, 
după care cobor iar la parter şi aprind focul. Nu-l aud pe 
Patrick când se apropie, dar îl aud pe Beau lătrând şi, 
înainte ca Patrick să bată, eu am şi deschis uşa larg. Mă 
las în jos pentru a-l mângâia pe Beau şi pentru a-mi 
ascunde nesiguranța de a-l vedea pe Patrick din nou. 


— 224 — 


— Vrei să intri? spun eu, atunci când în cele din urmă 
reuşesc să mă ridic. 

— Ar trebui să mă întorc. 

— Doar un minut. Te rog. 

Se opreşte, după care intră în casă şi trage uşa, 
închizând-o în urma lui. Nu face niciun gest cum că ar vrea 
să se aşeze, aşa că rămânem amândoi în picioare pentru o 
secundă sau două, cu Beau aşezat pe podea, între noi. 
Patrick se uită pe lângă mine în bucătărie, acolo unde o 
baltă de apă s-a scurs din hainele mele ude leocarcă. O 
expresie de confuzie i se aşterne pe faţă, dar nu spune 
nimic, iar atunci îmi dau seama că orice sentimente ar fi 
avut el pentru mine, acum au dispărut. Lui nu-i pasă de ce 
am hainele ude, de ce chiar şi din haina pe care mi-a dat-o 
el picură apă. Tot ce contează pentru el este îngrozitorul 
secret pe care l-am ţinut ascuns faţă de el. 

— Îmi pare rău, total nepotrivit, dar sincer. 

— Pentru ce? 

N-are de gând să accepte totul prea uşor. 

— Pentru că te-am minţit. Ar fi trebuit să-ţi spun că am... 
Nu pot termina fraza, însă Patrick continuă el. 

— Omorât pe cineva? 

Închid ochii. Când îi deschid, Patrick se îndepărtează de 
mine. 

— N-am ştiut cum să-ţi spun, zic eu, cuvintele năvălind 
cu putere în graba mea de a vorbi. Am fost îngrozită de 
ceea ce ai fi putut crede. 

Clatină din cap, de parcă n-ar şti ce să creadă despre 
mine. 

— Spune-mi un singur lucru: ai plecat de lângă acel 
băiat? Accidentul îl pot accepta, dar ai plecat de la locul 
accidentului, fără să te opreşti să-l ajuţi? 

Privirea lui o cercetează pe a mea, în căutarea unui 
răspuns pe care nu i-l pot da. 

— Da, spun eu. Da, am plecat. 

Trage de uşă cu o asemenea forţă încât fac un pas în 
spate, după care dispare. 


— 225 — 


Capitolul 28 


Ai rămas la mine acasă, în acea primă noapte. Am tras 
pătura peste noi şi am rămas întins lângă tine, privindu-te 
cum dormeai. Aveai o expresie liniştită şi netulburată; 
mişcări uşoare se vedeau pe sub pielea străvezie a 
pleoapelor tale. Când dormeai, nu mai trebuia să mă 
prefac şi să mă arăt distant, ca nu cumva tu să-ţi dai seama 
că mă îndrăgosteam de tine. Îţi puteam mirosi părul, îţi 
puteam săruta buzele, îţi puteam simţi respiraţia uşoară 
ce-mi atinge trupul. Când dormeai, erai perfectă. 

Ai zâmbit înainte chiar să te fi trezit din somn. Te-ai 
întins după mine pur şi simplu, iar eu am rămas întins pe 
spate şi te-am lăsat să faci dragoste cu mine. Pentru prima 
dată, mi-am dat seama că mă bucur să găsesc pe cineva 
alături de mine dimineaţa şi că nu-mi doresc să pleci. Dacă 
n-ar fi fost un lucru absurd, ţi-aş fi spus chiar atunci, pe 
loc, că te iubesc. În schimb, ţi-am pregătit micul dejun, 
după care te-am luat înapoi în pat, ca să te fac să-ţi dai 
seama cât de mult de doresc. 

Am fost foarte mulţumit atunci când tu m-ai întrebat 
dacă putem să ne vedem din nou. Însemna că nu mai 
trebuia să petrec încă o săptămână de unul singur, 
aşteptând să se facă momentul potrivit ca să te sun. Aşa că 
te-am lăsat să crezi că tu erai cea care e la conducere şi 
am ieşit împreună în seara aia, şi apoi din nou, peste două 
zile. Nu peste mult timp, deja veneai la mine în fiecare 
seară. 

— Ar trebui să-ţi laşi aici câteva lucruri, am spus eu într- 
o zi. 

Tu te-ai arătat surprinsă, iar eu mi-am dat seama că 
încălcasem regulile: nu bărbaţii sunt cei care se grăbesc 
într-o relaţie. Dar, când mă întorceam de la serviciu în 
fiecare zi, singurul semn al faptului că trecusei pe-acolo 
era o cană spălată şi pusă la scurs, iar această efemeritate 
mă neliniştea. Nu aveai niciun motiv să te întorci acolo, 
nimic care să te ţină acolo. 


— 226 — 


În noaptea aceea ai adus cu tine o geantă mică, ai aşezat 
o periuţă de dinţi în paharul din baie şi lenjerie intimă 
curată în sertarul pe care-l golisem pentru tine. Dimineaţă, 
ţi-am adus ceai şi te-am sărutat înainte să plec la serviciu 
şi ţi-am tot simţit gustul lipit de buzele mele în timp ce 
mergeam cu maşina către birou. Am sunat acasă când m- 
am aşezat la biroul meu şi mi-am putut da seama după 
glasul tău răguşit că tu te întorseseşi la culcare. 

— Ce s-a întâmplat? ai spus tu. 

Cum puteam să-ţi spun că voiam doar să-ţi aud vocea din 
nou? 

— Ai putea să faci patul astăzi? am spus. Nu-l faci 
niciodată. 

Ai râs, iar eu mi-am dorit să nu fi sunat. Când am ajuns 
acasă, am urcat direct la etaj, fără să-mi mai scot pantofii. 
Dar totul era în regulă: periuţa ta de dinţi era acolo. 

Am făcut loc pentru tine în şifonier şi încet, încet tu ai 
început să-ţi aduci din ce în ce mai multe haine. 

— N-o să rămân diseară, ai spus tu într-o zi, în timp ce 
eu mă aşezasem pe pat pentru a-mi pune cravata. 

Stăteai în pat ridicată pe jumătate, bânduc-ţi ceaiul, cu 
părul ciufulit şi cu machiajul de cu o seară în urmă în jurul 
ochilor. 

— les cu nişte colegi de la curs. 

N-am spus nimic, eram concentrat să-mi fac un nod 
perfect la cravata mea de culoare albastru-închis. 

— E în regulă, da? 

Eu m-am întors. 

— Ştii că astăzi se împlinesc exact trei luni de când ne- 
am întâlnit la Asociaţia Studenţilor? 

— Chiar? 

— Am rezervat o masă la Le Petit Rouge pentru diseară. 
Localul ăla unde am mers prima oară? 

M-am ridicat în picioare şi mi-am pus haina pe mine. Ar 
fi trebuit să te întreb pe tine mai întâi, doar nu există 
niciun motiv ca tu să-ţi aminteşti o ocazie atât de 
neimportantă ca aceea. 

— Îmi amintesc! 


— 227 — 


Ai lăsat ceaiul jos şi ai dat pilota la o parte, mergând 
prin pat în patru labe şi rămânând aşezată pe genunchi 
lângă locul în care stăteam eu. Erai goală, iar când ţi-ai 
aruncat braţele să mă cuprinzi, ţi-am putut simţi 
fierbinţeala sânilor prin cămaşă. 

— Îmi amintesc absolut totul din acea zi: ce gentleman 
ai fost şi cât de mult mi-am dorit să ieşim din nou 
împreună. 

— Am ceva pentru tine, am spus eu brusc. 

Speram că încă se mai afla în sertarul noptierei de lângă 
pat. Am pipăit înăuntru şi am găsit-o în fund, sub un 
pachet de prezervative. 

— Uite. 

— E ceea ce cred eu? 

Ai rânjit şi ai lăsat cheia să se legene în aer. Mi-am dat 
seama că nu mă gândisem să fi scos brelocul lui Marie, iar 
inimioara din argint s-a răsucit prin aer. 

— Eşti aici în fiecare zi. Ai putea să ai şi-o cheie. 

— Mulţumesc. Înseamnă foarte mult pentru mine. 

— Trebuie să plec la serviciu. Distracţie plăcută diseară. 

Te-am sărutat după aceea. 

— Nu, anulez planurile. Te-ai chinuit atâta să aranjezi 
totul - mi-ar plăcea tare mult să luăm cina diseară în oraş. 
Iar acum că am şi asta, ai ridicat tu cheia, o să fiu aici când 
o să te întorci de la muncă. 

Durerea de cap începuse să-mi treacă pe când mă 
îndreptam către serviciu, dar nu mi-a trecut cu totul decât 
atunci când am sunat la Le Petit Rouge şi am rezervat o 
masă pentru seara aceea. 


Te-ai ţinut de cuvânt şi m-ai aşteptat acasă la mine când 
m-am întors de la lucru, îmbrăcată cu o rochie care se 
mula provocator pe curbele tale şi care-ţi punea în valoare 
picioarele lungi şi bronzate. 

— Cum arăt? 

Ai făcut o piruetă şi ai rămas acolo, surâzându-mi, cu o 
mână aşezată pe un şold. 

— Adorabil. 


— 228 — 


Lipsa de entuziasm din glasul meu era evidentă, iar tu ai 
renunţat la postura de model. Umerii ţi s-au lăsat uşor în 
jos şi ţi-ai trecut o mână ca pentru a-ţi netezi rochia. 

— E prea strâmtă? 

— Arăţi bine, am spus eu. Ce altceva ţi-ai mai luat cu 
tine? 

— E prea strâmtă, aşa-i? Nu mai am decât jeanşii de ieri 
şi un maiou curat. 

— Perfect, am spus eu, păşind înainte pentru a te săruta. 
Picioare ca ale tale ies mai bine în evidenţă în pantaloni, 
iar tu arăţi senzaţional în jeanşii ăia. Dă fuga şi schimbă-te 
şi mergem să bem ceva înainte de cină. 


Mă temusem că fusese o greşeală să-ţi dau şi ţie o cheie, 
dar părea că să ai grijă de casă reprezenta pentru tine o 
noutate din cele mai plăcute. De multe ori, ajungeam acasă 
şi mirosea a prăjituri proaspăt coapte sau a pui la cuptor 
şi, deşi aveai doar cunoştinţe de bază în materie de gătit, 
învăţai repede. Când ceva din ce făceai tu se dovedea lipsit 
de orice gust, îl dădeam deoparte, iar tu te străduiai mai 
mult cu următoarea ocazie. Te-am găsit într-o zi studiind o 
carte de bucate, cu un pix şi o foaie de hârtie alături. 

— Ce-o fi rântaşul? ai întrebat. 

— Eu de unde să ştiu? 

Avusesem o zi dificilă şi eram obosit. 

Tu păreai că nu-ţi dai seama. 

— Pregătesc lasagna. Aşa cum trebuie, nu cu sos 
cumpărat. Am toate ingredientele, dar e ca şi cum reţeta 
ar fi scrisă într-o limbă străină. 

M-am uitat la mâncarea întinsă pe blatul de gătit: ardei 
roşii strălucitori, roşii, morcovi şi carne tocată crudă. 
Legumele rămăseseră în pungile de hârtie maro de la 
păcănie şi chiar şi carnea arăta de parcă fusese luată de la 
măcelar, nu de la un supermarket. Probabil că-i 
petrecuseşi toată după-amiaza pentru a le găsi. 

Nu ştiu ce m-a făcut să vreau să-ţi stric buna dispoziţie. 
Probabil că era ceva în legătură cu mândria de pe chipul 
tău, ori poate felul în care părea că te afli în largul tău, 


— 229 — 


atât de sigură pe tine. Prea sigură pe tine. 

— Nu prea mi-e foame. 

Ţi-a căzut fata, iar eu m-am simţit dintr-odată mai bine, 
de parcă îmi dezlipisem o fâşie de leucoplast, ori îmi 
smulsesem coaja de pe o bubă sâcâitoare. 

— Îmi pare rău, am spus eu. Te-ai agitat mult cu 
pregătirile? 

— Nu, e-n regulă, ai spus tu, dar era evident că te 
supărasem. Ai închis cartea. O să fac lasagna altă dată. 

Speram că n-o să-ţi petreci toată seara supărată, însă 
părea că deja îţi trecuse şi ai deschis o sticlă de vin ieftin, 
din cel care-ţi plăcea ţie. Eu mi-am turnat un deget de 
whisky şi m-am aşezat vizavi de tine. 

— Nu-mi vine să cred că voi absolvi luna viitoare, ai spus 
tu. A trecut atât de repede. 

— Te-ai mai gândit la ce-o să faci în continuare? 

Tu ai strâmbat din nas. 

— Nu prea. O să-mi iau o vacanţă în vară, probabil că o 
să călătoresc. 

Era pentru prima dată când auzeam că-ţi doreai să pleci 
undeva şi m-am întrebat cine îţi plantase ideea asta în cap; 
şi cu cine plănuiai să pleci. 

— Am putea să mergem în Italia, am spus eu. Mi-ar 
plăcea să te duc la Veneţia. O să-ţi placă arhitectura şi mai 
sunt şi nişte galerii de artă incredibile acolo. 

— Ar fi minunat. Sarah şi Izzy pleacă în India pentru o 
lună, aşa că m-aş putea duce şi eu cu ele vreo două 
săptămâni, ori poate c-aş putea călători cu trenul prin 
toată Europa. 

Ai râs. 

— Of, nu ştiu ce să zic. Vreau să fac de toate, asta-i 
problema! 

— Poate c-ar trebui să mai aştepţi o vreme. 

Am plimbat un pic restul de whisky pe fundul paharului. 

— La urma urmei, toată lumea o să fie plecată în vacanţă 
pe timpul verii, după care vă veţi întoarce toţi şi veţi 
începe să vă căutaţi de lucru în acelaşi timp. Poate c-ar 
trebui s-o iei înaintea tuturor, cât ei umblă haihui în jurul 


— 230 — 


lumii. 

— Poate. 

Îmi puteam da seama că nu erai prea convinsă. 

— M-am tot gândit la ce se va întâmpla când vei pleca de 
la Universitate şi am ajuns la concluzia că ar trebui să te 
muţi aici cu totul. 

Tu ai ridicat dintr-o sprânceană, de parcă ideea nu-ți 
displăcea deloc. 

— E logic: practic aproape locuieşti aici deja şi n-o să 
reuşeşti niciodată să ajungi să-ţi permiţi să locuieşti 
singură cu genul de serviciu pe care vrei tu să-l găseşti, 
aşa că vei ajunge într-un final să locuieşti în vreun 
apartament murdar, la comun cu alţii. 

— Urma să mă întorc acasă pentru o perioadă, ai spus 
tu. 

— Sunt surprins că mai vrei să ai ceva de-a face cu 
mama ta, după ce te-a împiedicat să te mai vezi cu tatăl 
tău. 

— Este o femeie bună, ai spus tu, însă acum te arătai 
ceva mai puţin sigură pe tine. 

— Ne simţim bine împreună, am spus eu. De ce să 
schimbăm asta? Mama ta locuieşte la mai mult de o oră 
distanţă - aşa că de-abia o să ne mai putem vedea. Nu mai 
vrei să fim împreună? 

— Normal că vreau! 

— Te-ai putea muta aici şi atunci n-o să mai trebuiască 
să te preocupe banii. Eu m-aş ocupa de facturi şi tu te-ai 
putea concentra pe alcătuirea unui portofoliu propriu şi ai 
putea începe să-ţi vinzi sculpturile. 

— Dar n-ar fi corect faţă de tine - va trebui să contribui 
şi eu cu ceva. 

— Ai putea găti din când în când, presupun, şi să dai o 
mână de ajutor la păstrarea curăţeniei în casă, dar nu va fi 
neapărat nevoie. Pentru mine va fi suficient să mă trezesc 
dimineaţa şi să te găsesc alături de mine, iar seara să fii 
tot aici, când mă întorc de la lucru. 

Un zâmbet începea să ţi se întindă pe toată faţa. 

— Eşti sigur? 


— 231 — 


— N-am mai fost atât de sigur niciodată. 


Te-ai mutat la mine în ultima zi a semestrului, după ce 
ţi-ai dezlipit posterele de pe pereţi şi ţi-ai împachetat 
lucrurile şi le-ai adus cu o maşină pe care ai împrumutat-o 
de la Sarah. 

— O să-mi iau restul lucrurilor de la mama la sfârşitul 
săptămânii viitoare, ai spus tu. Aşteaptă, mi-a mai rămas 
încă un lucru în maşină. Un fel de surpriză pentru tine. 
Pentru noi. 

Ai ieşit în fugă pe uşă şi ai deschis uşa de la maşină din 
dreptul pasagerului, iar acolo se afla o cutie din carton, 
băgată în spaţiul de la picioare. Ai adus-o în braţe în casă, 
ţinând-o cu atâta grijă încât am presupus că înăuntru se 
află ceva fragil, dar când mi-ai pus-o în braţe mi-am dat 
seama că este mult prea uşoară pentru a conţine ceva din 
ceramică sau din sticlă. 

— Deschide-o. Aproape că nu mai puteai sta locului de 
nerăbdare. 

Am ridicat capacul din carton al cutiei şi înăuntru am 
dat de un mic ghem pufos, care se uita în sus la mine. 

— E o pisică, am spus eu pe un ton lipsit de intonaţie. 

N-am înţeles niciodată atracţia faţă de animale, mai ales 
pentru câinii şi pisicile domestici, care lasă păr peste tot şi 
au nevoie de plimbări, de afecţiune şi de atenţie. 

— Este un motănel! ai spus tu. Nu-i aşa că e cel mai 
drăgălaş lucru posibil? 

Ai scos puiul din cutie şi l-ai strâns la piept. 

— Pisica lui Eve a fătat câţiva pui, deşi noi nu ne 
aşteptam, iar acum deja sunt daţi toţi, însă mi-a păstrat şi 
mie unul. Îl cheamă Gizmo. 

— Nu ţi-a trecut prin cap să mă întrebi şi pe mine 
înainte să-mi aduci o pisică în casă? 

Nu m-am deranjat să-mi temperez vocea, iar tu ai 
început să plângi în aceeaşi secundă. Era o tactică atât de 
patetică şi de transparentă, încât eu m-am înfuriat şi mai 
tare. 

— N-ai văzut niciunul din afişele alea pe care scrie să te 


— 232 — 


gândeşti bine înainte să aduci un animal de companie în 
casă? Nici nu-i de mirare că atât de multe animale sunt 
abandonate - din cauza unor oameni ca tine, care iau 
decizii impulsive! 

— Am crezut că o să-ţi placă de el, ai spus tu, încă 
plângând. M-am gândit că o să-mi ţină companie cât timp 
tu eşti plecat la serviciu - s-ar putea uita la mine cum 
pictez. 

M-am oprit. Mi-a trecut şi mie atunci prin cap că pisoiul 
ar putea să te ţină ocupată cât timp lipsesc eu de-acasă. 
Poate că până la urmă m-aş putea obişnui şi eu cu el, dacă 
asta te-ar mulţumi. 

— Doar să te asiguri că stă departe de costumele mele, 
am spus eu. 

Am urcat la etaj şi, când m-am întors, tu deja aşezaseşi 
un coş pentru pisici şi două boluri în bucătărie, plus o cutie 
cu nisip pentru nevoile pisoiului, lângă uşă. 

— Doar până când se obişnuieşte să facă afară, ai spus 
tu. 

Aveai o privire precaută şi în momentul acela mă 
enervasem pentru că te lăsasem să mă vezi pierzându-mi 
controlul. M-am forţat să mângâi pisoiaşul şi te-am auzit 
cum scoţi un oftat de uşurare. Ai venit lângă mine şi ţi-ai 
strecurat braţele în jurul meu. 

— Mulţumesc. 

M-ai sărutat în felul acela care avea întotdeauna ca 
rezultat o partidă de sex, iar când eu te-am împins în jos cu 
blândeţe, aşezându-mi mâna pe umărul tău, tu te-ai lăsat 
în genunchi fără niciun murmur de protest. 

Ai devenit obsedată de pisoiaş. Mâncarea lui, jucăriile 
lui, chiar şi rahatul ăla de tăviţă cu nisip erau cumva mai 
interesante decât să faci curăţenie prin casă sau să 
pregăteşti cina. Mult mai interesante decât să vorbeşti cu 
mine. Petreceai seri întregi jucându-te cu el, târând 
şoareci din pluş legaţi de o bucată de sfoară pe podea. Îmi 
spuneai că lucrezi la portofoliul tău de lucrări în timpul 
zilei, însă când veneam acasă de la serviciu, îţi găseam 
lucrurile împrăştiate prin toată sufrageria, aşa cum le 


— 233 — 


lăsaseşi şi cu o zi în urmă. 

La două săptămâni după ce te-ai mutat la mine, am venit 
acasă şi am găsit un bilet pe masa din bucătărie. 

Am ieşit cu Sarah. Nu mă aştepta! 

Vorbisem, aşa cum făceam de fiecare dată, de două sau 
de trei ori cu tine în acea zi, însă ţie nu-ți trecuse prin cap 
să-mi spui şi mie. Nu mi-ai lăsat nimic de mâncare, aşa că 
am presupus că tu urma să mănânci cu Sarah şi nu te mai 
preocupase atunci ce puteam eu să mănânc. Am luat o 
bere din frigider. Pisoiaşul a mieunat şi a încercat să mi se 
caţere pe pantaloni, înfigându-şi ghearele în piciorul meu. 
Am scuturat din picior şi el a căzut pe podea. L-am închis 
în bucătărie şi m-am întors la televizor, însă nu mă puteam 
concentra. Tot ce-mi venea în minte întruna era ultima 
dată când tu ieşiseşi în oraş cu Sarah: viteza cu care ea 
dispăruse cu un tip pe care doar ce-l întâlnise şi uşurinţa 
cu care tu ai venit acasă cu mine. 

Nu mă aştepta. 

Nu-ţi cerusem să te muţi cu mine ca să-mi petrec serile 
de unul singur. Mai fusesem luat o dată drept prost de 
către o femeie - nu aveam de gând să las să se mai 
întâmple încă o dată. Mieunatul continua şi eu m-am dus 
să mai îmi iau o bere. Puteam auzi pisoiul în bucătărie şi 
am împins uşa cu putere, trimiţându-l târâş pe podea. Era 
o imagine comică şi m-a înveselit pe moment, până când 
m-am întors în sufragerie şi am început să mă uit la 
dezordinea pe care o lăsaseşi pe duşumea. Făcuseşi o 
încercare vagă de a strânge nişte lucruri într-un colţ al 
camerei, dar acolo se mai afla o bucată de lut pe o foaie de 
ziar - fără îndoială imprimând tuşul pe duşumeaua din 
lemn - şi borcane de gem pline cu substanţe întunecate la 
culoare, adunate şi aşezate unele peste altele într-o cutie 
din lemn. 

Pisoiul miorlăia. Am mai luat o înghiţitură de bere. La 
televizor era un documentar despre viaţa în sălbăticie, iar 
acolo am văzut cum o vulpe sfâşia în bucăţi un iepure. Am 
dat volumul mai tare, însă tot mai puteam auzi pisoiul 
mieunând. Sunetul acela a început să mă zgârie pe creier, 


— 234 — 


până când fiecare plânset făcea să-mi crească furia din ce 
în ce mai tare; o furie albă şi rece, de care eram conştient, 
dar asupra căreia nu aveam niciun control. M-am ridicat şi 
am mers la bucătărie. 


Era trecut de miezul nopţii când ai ajuns acasă. Eu 
stăteam pe întuneric în bucătărie, ţinând o sticlă de bere 
goală în mână. Te-am auzit cum ai închis uşa cu mare 
grijă, cum ţi-ai tras în jos fermoarul de la cizme şi cum ai 
mers prin hol în vârful picioarelor, până în bucătărie. 

— Te-ai distrat bine? 

Ai ţipat şi ar fi fost chiar nostim dacă nu aş fi fost atât de 
furios pe tine. 

— Isuse, lan, m-ai speriat de moarte! Ce faci aici, pe 
întuneric? 

Ai aprins lumina şi becul fluorescent a pâlpâit şi s-a 
aprins. 

— Te aşteptam. 

— Ţi-am spus că vin târziu. 

Era o uşoară ezitare în vocea ta şi m-am întrebat cât de 
mult băuseşi. 

— Am mers cu toţii la Sarah după ce am plecat din pub 
şi... Mi-ai văzut expresia de pe faţă şi te-ai oprit. Ce s-a 
întâmplat? 

— Te-am aşteptat ca să nu fii singură când o să-l găseşti, 
am spus eu. 

— Să găsesc ce? Dintr-odată, părea că te-ai trezit. Ce s-a 
întâmplat? 

Am arătat cu degetul spre podea, lângă tăviţa pentru 
nevoi, unde pisoiul zăcea lat şi nemişcat. Trupul îi 
înţepenise într-o oră sau două cât se scurseseră, iar un 
picior îi rămăsese ridicat. 

— Gizmo! Ţi-ai dus repede mâinile la gură şi am crezut 
atunci că ţi s-a făcut rău. Of, Doamne! Ce s-a întâmplat? 

M-am ridicat ca să te liniştesc. 

— Nu ştiu. M-am întors de la serviciu şi el vomita în 
sufragerie. Am căutat pe internet ce i-ar putea face bine, 
dar într-o jumătate de oră era mort. Imi pare foarte rău, 


— 235 — 


Jennifer, ştiu cât de mult îl iubeai. 

Acum plângeai, lacrimile curgându-ţi pe cămaşa mea în 
timp ce te ţineam strâns în braţe. 

— Era bine când am ieşit eu. Te-ai uitat în sus la mine, 
căutând un răspuns pe faţa mea. Nu înţeleg ce s-a putut 
întâmpla. 

Probabil că ai zărit o umbră de ezitare pe chipul meu, 
pentru că te-ai tras de lângă mine. 

— Ce? Ce încerci să-mi ascunzi? 

— Probabil că nu e nimic, am spus eu. Nu vreau să 
înrăutăţesc lucrurile pentru tine. 

— Spune-mi! 

Am oftat. 

— Când am venit acasă, l-am găsit în sufragerie. 

— L-am închis în bucătărie, aşa cum procedez de fiecare 
dată, ai spus tu, deşi începeai deja să te îndoieşti de 
spusele tale. 

Am ridicat din umeri. 

— Uşa era deschisă când am ajuns acasă. lar Gizmo 
rupsese câteva fâşii de ziar din teancul pe care l-ai lăsat 
lângă bancul tău de lucru. Era evident că fusese captivat 
de el. Nu ştiu ce se afla în acel borcan de gem cu etichetă 
roşie, însă capacul era desfăcut şi Gizmo era băgat cu 
nasul în el. 

Tu te-ai albit la faţă. 

— Este smalţul pentru figurinele mele. 

— E toxic? 

Ai încuviinţat din cap. 

— Are carbonat de bariu în el. Este un amestec foarte 
periculos şi mă asigur întotdeauna, întotdeauna, că-l 
păstrez la loc sigur. Of, Doamne, e vina mea. Săracul 
Gizmo. 

— Scumpo, nu trebuie să te învinovăţeşti. 

Te-am luat iar în braţe şi te-am ţinut aproape, 
sărutându-ţi părul. Miroseai îngrozitor a fum de ţigară. 

— A fost un accident. Te străduieşti prea tare. Ar fi 
trebuit să rămâi să-ţi termini lucrarea, cât timp aveai toate 
astea împrăştiate - n-ar fi înţeles şi Sarah dacă i-ai fi 


— 236 — 


explicat? 

Te-ai rezemat de mine şi suspinele au început să se 
potolească. Ţi-am scos haina şi ţi-am pus geanta pe masă. 

— Haide; hai să mergem sus. O să mă trezesc de 
dimineaţă înaintea ta şi o să mă ocup atunci de Gizmo. 

În dormitor n-ai mai spus nimic şi te-am lăsat să te speli 
pe dinţi şi pe faţă. Am stins lumina şi m-am băgat în pat, 
iar tu te-ai cuibărit lângă mine, ca un copil. Imi făcea o 
foarte mare plăcere faptul că aveai atâta nevoie de mine. 
Am început să-ţi desenez cercuri cu degetele pe spate şi să 
te sărut pe gât. 

— Te superi dacă n-o facem în noaptea asta? ai spus tu. 

— Va fi de ajutor, am spus eu. Vreau să te fac să te simţi 
mai bine. 

Ai rămas nemişcată sub mine, dar când te-am sărutat, n- 
am primit niciun răspuns din partea ta. Am intrat în tine şi 
am împins cu putere, dorindu-mi să-ţi provoc o reacţie - 
orice reacţie - dar tu ai închis ochii şi n-ai scos niciun 
sunet. Mi-ai răpit toată plăcerea, dar egoismul tău doar m- 
a făcut să te fut şi mai tare. 


— 237 — 


Capitolul 29 


— Ce-i asta? 

Ray stătea în spatele lui Kate şi privea la cartea de vizită 
pe care ea o răsucea între degete. 

— Ceva ce ţinea Gray în portofel. Când am scos-o afară, 
ea s-a cam albit la faţă, de parcă era şocată că se găseşte 
acolo. Încerc să-mi dau seama ce e. 

Bucata de carton era de mărimea unei cărţi de vizită 
normale. Era de culoare bleu, cu două rânduri de text ce 
reprezentau o adresă din centrul Bristolului, dar nimic 
altceva în rest. Ray i-o luă lui Kate din mână şi-o frecă 
între arătător şi degetul mare. 

— E o carte de vizită foarte ieftină, spuse el. Ai idee al 
cui logo e ăsta? 

Pe partea din faţă a cărţii, tipărite cu cerneală neagră, 
se aflau două figuri ce reprezentau un opt incomplet, care 
se îmbinau unul cu altul. 

— N-am idee. Nu-l recunosc. 

— Să-nţeleg că adresa n-a ieşit cu nimic în evidenţă când 
am căutat-o în baza noastră de date? 

— Nimic relevant şi niciun rezultat de pe lista votanţilor. 

— O carte de vizită mai veche a ei? 

El scrută cu privirea din nou cartea de vizită. 

Kate scutură din cap. 

— Nu, dacă mă iau după reacţia ei atunci când am scos- 
o afară. A declanşat ceva - ceva ce ea nu dorea ca eu să 
ştiu. 

— Bun, hai să mergem, atunci. 

Ray se îndreptă cu paşi mari înspre dulapul metalic de 
pe perete şi luă de acolo un set de chei de maşină. 

— Nu există decât un singur mod de a rezolva problema. 

— Unde mergem? 

Ray ridică acea carte de vizită bleu drept răspuns, iar 
Kate îşi înşfăcă haina şi o luă la fugă după el. 

x 


— 238 — 


Le luă ceva timp până găsiră numărul 127 de pe 
Grantham Street, o casă semidecomandată din cărămidă 
roşie aşezată într-un aparent nesfârşit şir de case identice, 
în care numerele impare erau la o distanţă inexplicabil de 
mare de echivalentele lor pare de peste drum. Rămaseră 
un moment în faţa ei, contemplând grădina plină de 
arbuşti din faţă şi plasele cenuşii aşezate la toate 
ferestrele pentru a împiedica insectele să pătrundă 
înăuntru. În grădina alăturată se aflau două saltele ce 
furnizau un loc de odihnă excelent pentru o pisică 
vigilentă, care mieună în timp ce ei străbăteau cărarea 
care ducea la uşa din faţă. Spre deosebire de casele 
alăturate, care aveau uşi ieftine din PVC, cea de la 
numărul 127 avea o uşă din lemn vopsită într-o culoare 
plăcută, cu vizor. Nu se vedea pe nicăieri o fantă pentru 
scrisori, dar fixată pe peretele de lângă uşă se găsea o 
cutie poştală din metal, a cărei uşă era încuiată cu un 
lacăt. 

Ray apăsă butonul de la sonerie. Kate băgă mâna în 
buzunar pentru a scoate la iveală insigna de poliţist, însă 
Ray îşi aşeză mâna peste a ei. 

— Mai bine nu, spuse el, nu până nu vedem cine 
locuieşte aici. 

Auziră zgomot de paşi pe podeaua acoperită cu gresie. 
Paşii se opriră, iar Ray privi drept prin mica gaură a 
vizorului aflat în centrul uşii. La orice verificare ar fi fost 
supuşi, era clar că trecuseră, căci după doar vreo două 
secunde, Ray auzi uşa descuindu-se. O a doua încuietoare 
fu descuiată, iar uşa se deschise vreo zece centimetri, 
oprită fiind de un lanţ. Extraordinarele măsuri de 
securitate îl făcuseră pe Ray să se aştepte la o persoană în 
vârstă, dar femeia care-i privea de după fanta rămasă între 
uşă şi toc era cam de aceeaşi vârstă cu el. Purta o rochie 
petrecută, cu model, iar pe deasupra aveau un cardigan 
bleumarin şi o eşarfă galben-deschis înfăşurată în jurul 
gâtului şi legată cu un nod. 

— Cu ce vă pot ajuta? 

— Caut o prietenă, spuse Ray. O cheamă Jenna Gray. 


— 239 — 


Locuia pe strada asta, dar nu-mi pot aminti sub niciun chip 
la ce număr. Presupun că n-o cunoaşteţi, nu-i aşa? 

— Mă tem că nu. 

Ray aruncă o privire în casă peste umărul femeii, iar ea 
mai închise un pic uşa, privindu-l drept în ochi şi 
susţinându-i privirea. 

— Locuiţi aici de mult? întrebă Kate, ignorând reticenţa 
femeii. 

— De suficient de mult timp, spuse femeia cu asprime. 
Acum, dacă vreţi să mă scuzati... 

— Ne cerem scuze că v-am deranjat, zise Ray, apucând-o 
pe Kate de braţ. Hai, dragă, să mergem. Mai dau câteva 
telefoane - să vedem dacă putem da de adresa ei. 

Îşi scoase demonstrativ telefonul chiar în faţă. 

— Dar... 

— Oricum, mulţumim, spuse Ray, înghiontind-o pe Kate. 

— Bine, zise ea, dându-şi şi ea seama în sfârşit de tactica 
lui. Mai dăm câteva telefoane. Mulţumim pentru timpul 
acordat. 

Femeia închise uşa hotărâtă şi Ray auzi două chei 
răsucite în broaşte, una după alta. O ţinu pe Kate de braţ 
până când ajunseră în siguranţă în afara razei vizuale a 
femeii, fiind conştienţi de apropierea dintre ei. 

— Ce crezi? zise Kate, când intrară în maşină. Un loc în 
care a locuit şi Jenna odată? Sau femeia de aici ştie mai 
multe decât vrea să spună? 

— Oho, ştie ea ceva, sunt sigur, spuse Ray. Ai văzut cu 
ce era îmbrăcată? 

Kate se gândi pentru un moment. 

— Cu o rochie şi cu un cardigan de culoare închisă. 

— Altceva? 

Kate clătină din cap, nesigură. 

Ray apăsă un buton al telefonului, iar ecranul se trezi la 
viaţă. I-l întinse lui Kate. 

— I-ai făcut o poză? 

Ray rânji. Întinse mâna mări fotografia, arătând cu 
degetul înspre nodul de la eşarfa galbenă a femeii, acolo 
unde se afla un mic semn de formă rotundă. 


— 240 — 


— O insignă metalică, spuse el. 

Mări din nou imaginea şi dintr-odată totul deveni clar. 
Două linii groase, de culoare neagră, asemănătoare cu 
două opturi, unul dintre ele fiind inserat în celălalt. 

— Simbolul de pe cartea de vizită! spuse Kate. Bună 
treabă. 

— Fără îndoială că Jenna are o anumită legătură cu 
această casă, zise Ray. Dar care? 


— 241 — 


Capitolul 30 


N-am înţeles niciodată de ce te arătai atât de dornică să 
fac cunoştinţă cu familia ta. O urai pe mama ta şi, deşi 
vorbeai cu Eve o dată sau de două ori pe săptămână, ea n- 
a făcut niciodată vreun efort să vină la Bristol, aşa că de 
ce-ar fi trebuit ca tu să mergi la Oxford de fiecare dată 
când ea voia ca tu să fii acolo? Însă tu te duceai, ca o fetiţă 
cuminte, părăsindu-mă pentru o noapte - câteodată chiar 
mai multe - în timp ce tu-i şopteai cuvinte drăgăstoase 
burticii ei din ce în ce mai proeminente şi, fără îndoială, 
flirtând în acelaşi timp cu soţul ei cel bogătan. De fiecare 
dată mi-ai cerut să vin cu tine şi de fiecare dată eu te-am 
refuzat. 

— Vor începe să creadă că tu nu eşti decât o invenţie a 
mea, spuneai tu. 

Zâmbeai, vrând să arăţi că glumeşti, însă în glasul tău se 
simţea şi o urmă de disperare. 

— Vreau să petrec Crăciunul alături de tine - anul trecut 
nu m-am simţit la fel de bine, pentru că tu lipseai. 

— Atunci rămâi aici, cu mine. 

Era o alegere simplu de făcut. De ce nu eram de-ajuns 
pentru tine? 

— Dar vreau să fiu şi alături de familia mea. Nici măcar 
nu trebuie să rămânem peste noapte - am putea merge 
doar la masa de prânz. 

— Şi să nu bem ceva? Ce mai masă de Crăciun ar mai fi! 

— Conduc eu. Te rog, lan, chiar vreau să mergi şi tu cu 
mine, ca să te prezint. A 

Aproape că m-ai implorat. Începuseşi, încet, încet, să 
renunţi la machiajul pe care obişnuiai să-l porţi înainte, 
dar în acea zi erai dată cu ruj, iar eu m-am uitat cum ţi se 
arcuia linia gurii în timp ce încercai să mă convingi. 

— Bine, am spus, ridicând din umeri. Dar Crăciunul 
următor îl vei petrece doar cu mine. 

— Mulţumesc! 

Te-ai înviorat toată şi m-ai îmbrăţişat. 


— 242 — 


— Presupun că va trebui să cumpărăm cadouri. Un fel 
de glumă, având în vedere cât de mulţi bani au ei. 

— Totul este aranjat, ai spus tu, prea bucuroasă ca să 
simţi tonul meu acid. Eve nu-şi doreşte decât chestii 
parfumate, iar Jeff se mulţumeşte cu o sticlă de whisky 
scoţian. Sincer, totul va fi în regulă. O să-ţi placă tare mult 
de ei. 

Mă îndoiam. Auzisem mai mult decât suficient despre 
„Lady Eve” pentru a-mi putea face singur o idee despre ea, 
deşi eram tare curios să aflu ce te făcea pe tine să fii atât 
de obsedată de ea. N-am considerat niciodată că lipsa 
fraţilor ar putea fi o pierdere şi mă irita foarte tare faptul 
că vorbeai cu Eve atât de des. Intram adesea în bucătărie 
în timp ce tu vorbeai cu ea la telefon şi, dacă tu te opreai 
brusc din vorbit, îmi dădeam seama imediat că discutaţi 
despre mine. 

— Ce-ai mai făcut astăzi? am spus eu, schimbând 
subiectul. 

— Am avut o zi excelentă. Am mers la un prânz al 
artizanilor la Three Pillars - unul dintre acele grupuri care 
stabilesc legături sociale, însă pentru oameni care lucrează 
în domeniul artei. Este extraordinar cât de multe persoane 
de acest fel suntem, cu toţii lucrând pe cont propriu, 
acasă, în mici birouri. Ori pe masa din bucătărie... 

Mi-ai aruncat o privire în chip de scuză. 

Devenise imposibil să mai putem mânca în bucătărie şi 
asta din cauza permanentelor straturi de vopsea, de praf 
de lut şi de desene mâăzgălite răspândite pe masă. 
Lucrurile tale era împrăştiate peste tot şi nu mai aveam 
niciun loc al meu în care să mă pot relaxa. Casa nu păruse 
mică atunci când o cumpărasem şi, chiar şi atunci când 
Marie era aici, fusese suficient spaţiu pentru amândoi. 
Marie fusese mai liniştită decât tine. Mai puţin exuberantă. 
Mai uşor de suportat, într-un anumit fel, în afară de partea 
cu minţitul. Dar am învăţat cum să mă descurc cu acel gen 
de lucruri, iar acum nu voi mai putea fi prins din nou cu 
garda jos. 

Încă mai vorbeai despre prânzul la care participaseşi, 


— 243 — 


aşa că am încercat să mă concentrez la ce spuneai. 

— Aşa că noi credem că dacă ne-am putea aduna şase 
inşi, atunci ne-am putea permite chiria. 

— Ce chirie? 

— Chiria atelierului pe care-l vom împărţi. Nu mi-o pot 
permite de una singură, însă obţin destui bani din predat 
pentru a putea contribui alături de ceilalţi, şi, în felul ăsta, 
voi putea avea şi eu un cuptor aşa cum trebuie, plus că aşa 
voi putea lua toate lucrurile din drumul tău. 

Nu-mi dădusem seama că tu realizezi vreun fel de venit 
din orele tale. Îţi sugerasem să predai nişte cursuri de 
olărit pentru că părea o folosire mult mai utilă a timpului 
tău decât să confecţionezi figurine pe care să le vinzi pe te 
miri ce. M-aş fi aşteptat să te oferi să contribui şi tu în 
vreun fel la rata pentru casă, înainte să intri într-un fel de 
afacere alături de alţi parteneri. La urma urmei, ai trăit 
fără să achiţi niciun fel de chirie în tot acest timp. 

— Sună grozav, în principiu, dragă, dar ce se va 
întâmpla dacă cineva se va răzgândi? Cine va achita restul 
chiriei? 

Îmi puteam da seama că tu nu te gândiseşi atât de 
departe. 

— Am nevoie de un loc în care să lucrez, lan. Predatul 
merge destul de bine, dar nu-mi doresc să fac asta la 
nesfârşit. Sculpturile mele încep să se vândă, iar dacă aş 
izbuti să le fac mai repede şi să reuşesc astfel să vând mai 
multe, cred că mi-aş putea construi o afacere destul de 
rentabilă. 

— Câţi sculptori sau artişti adevăraţi reuşesc într-adevăr 
să facă aşa ceva, totuşi? am spus eu. Vreau să spun, 
trebuie să fii realistă în această privinţă - s-ar putea să nu 
depăşească niciodată statutul de hobby care să-ţi furnizeze 
doar bani de buzunar. 

Tu ai rămas tăcută. 

— Dar lucrând ca o asociaţie, am putea să ne ajutăm 
reciproc. Mozaicurile lui Avril se potrivesc destul de bine 
cu obiectele pe care le realizez eu, iar Grant face nişte 
picturi în ulei absolut incredibile. Ar fi grozav dacă aş reuşi 


— 244 — 


să mai implic în asta încă vreo câţiva foşti colegi de 
facultate, însă n-am mai vorbit cu nimeni de o grămadă de 
timp. 

— Chestia asta poate să-ţi aducă o mulţime de belele, să 
ştii, am spus eu. 

— Posibil. O să mă mai gândesc la asta. 

Îmi dădeam seama că deja luaseşi o decizie. Urma să te 
pierd în defavoarea acestui vis nou. 

— Ascultă, am zis eu, cu o voce care-mi contrazicea 
nesiguranța pe care o simţeam, m-am tot gândit de ceva 
timp la mutatul într-o nouă casă. 

— Chiar te-ai gândit? 

Te cam îndoiai de spusele mele. 

Am încuviinţat din cap. 

— O să găsim una cu suficient de mult spaţiu exterior şi 
o să-ţi construiesc un atelier în grădină. 

— Propriul meu atelier? 

— Cu tot cu cuptor. Vei putea face câtă dezordine vei 
dori. 

— Ai face tu asta pentru mine? 

Un zâmbet larg ţi se întindea pe toată faţa. 

— Aş face orice pentru tine, Jennifer, doar ştii asta. 

Era adevărat. Aş fi făcut orice pe lume ca să te păstrez 
doar pentru mine. 


Telefonul a sunat în timp ce tu erai la duş. 

— Jenna este? Sunt Sarah. 

— Bună, Sarah, am spus eu. Mă tem că momentan este 
ieşită cu prietenii. Nu te-a sunat înapoi ultima oară când ai 
telefonat? Eu i-am transmis mesajul tău. 

A urmat o pauză. 

— Nu. 

— Aha. Bine, o să-i spun că ai sunat. 

În timp ce tu erai încă sus, am început să-ţi caut prin 
geantă. Nu era nimic ieşit din comun acolo; chitanţele erau 
toate din locuri în care mi-ai spus că fuseseşi. Am simţit 
cum clocotul de nelinişte pe care-l simţeam se împrăştia. 
Din obişnuinţă, am verificat şi buzunarul genţii în care 


— 245 — 


ţineai bancnotele şi, deşi era gol, am simţit o umflătură sub 
degete. M-am uitat cu mai multă atenţie şi am găsit o mică 
tăietură în țesătură, în care fusese strecurat un mic teanc 
de bancnote. Le-am băgat la mine în buzunar. Dacă erau 
pentru îngrijirea casei, puse acolo la păstrare, atunci ai fi 
întrebat dacă le-am văzut. Dacă nu, atunci mi-aş fi dat 
seama că ţineai secrete ascunse faţă de mine. Că-mi furai 
banii. 
N-ai pomenit niciodată nimic despre asta. 


Când m-ai părăsit, nici măcar nu mi-am dat seama c-ai 
plecat. Te-am aşteptat să vii acasă, însă abia când m-am 
dus la culcare, în cele din urmă, mi-am dat seama că 
periuţa ta de dinţi dispăruse. M-am uitat după valize, însă 
am văzut că lipsea doar o geantă mică de voiaj. Se oferise 
el să-ţi cumpere tot ce aveai nevoie? Iți spusese că-ţi va 
oferi tot ce ţi-ai fi dorit? Şi tu ce i-ai dat în schimb? Mă 
dezguşti. Dar te-am lăsat să pleci. Mi-am spus că-mi va fi 
mai bine fără tine şi că, atât timp cât nu te-ai fi dus la 
poliţie ca să le torni tot felul de acuzaţii despre aşa-zisul 
abuz la care te-am supus, te-aş fi lăsat să pleci oriund-ai fi 
vrut. Aş fi putut veni după tine, însă nu voiam. Înţelegi 
asta? Nu te doream. Şi te-aş fi lăsat în pace dacă n-ar fi 
fost acel mic articol din Bristol Post de astăzi. Nu ti-au 
tipărit numele, dar crezi că nu mi-am dat seama că despre 
tine era vorba? 

Mi-am imaginat cum ţi-a pus întrebări poliţia despre 
viaţa ta; despre relaţiile tale. l-am văzut punându-te la 
încercare; punându-ţi vorbe în gură. Te-am văzut plângând 
şi spunându-le absolut tot. Am ştiut că tu o să cedezi şi că 
nu va dura mult până ce ei vor veni să-mi bată la uşă, 
punând întrebări despre chestiuni care nu-i priveau pe ei. 
Numindu-mă bătăuş; abuziv; un soţ care-şi bate nevasta. 
Eu nu eram nimic din toate astea: nu ţi-am dat niciodată 
ceva ce tu însăţi nu ţi-ai dorit. 

Ghici unde am fost astăzi? Hai, ghiceşte. Nu? Am fost în 
Oxford, ca să-i fac o vizită surorii tale. Am bănuit că dacă 
exista cineva care să ştie unde te-ai afla, aceea ar fi sora 


— 246 — 


ta. Casa nu s-a schimbat prea mult în ultimii cinci ani. 
Aceiaşi dafini perfect tăiaţi, de o parte şi de alta a uşii din 
faţă; aceeaşi sonerie enervantă la intrare. 

Lui Eve i-a pierit zâmbetul destul de repede când m-a 
văzut. 

— lan, a spus ea lipsită de entuziasm. Ce surpriză. 

— De mult nu ne-am mai văzut, am spus eu. N-a avut 
niciodată curajul să-mi spună în faţă ce crede cu adevărat 
despre mine. Laşi toată căldura să iasă afară, am spus, 
făcând un pas în faţă, pe plăcile de gresie negre cu alb din 
hol. 

Eve n-a mai avut ce face decât să facă un pas în lateral, 
iar eu mi-am lăsat braţul să i se frece de sâni când am 
trecut pe lângă ea, pentru a intra în sufragerie. Ea a venit 
târşâindu-şi paşii după mine, încercând să-mi indice faptul 
că încă mai era stăpâna acelei case. Ce patetic. 

M-am aşezat în fotoliul lui Jeff, ştiind că ea ura chestia 
asta, iar Eve s-a aşezat în faţa mea. O puteam vedea cum 
duce o bătălie cu ea însăşi, dorindu-şi să mă întrebe ce 
caut acolo. 

— Jeff nu-i acasă? am întrebat eu. 

Am surprins o anumită expresie în ochii ei. Era îngrozită 
de mine, mi-am dat eu seama, iar gândul mi se părea bizar 
de excitant. Nu pentru prima dată, m-am întrebat cum o fi 
Lady Eve în pat; dacă şi ea o fi la fel de reţinută ca şi tine. 

— l-a scos pe copii în oraş. 

S-a foit în fotoliu şi eu am lăsat tăcerea să atârne între 
noi, până când ea n-a mai putut rezista. 

— Ce cauţi aici? 

— Eram în trecere, am spus eu, privind de jur împrejurul 
sufrageriei. 

A zugrăvit camera de când nu mai fusesem noi acolo - 
tie ţi-ar fi plăcut. Aleseseră acele culori banale, foarte 
deschise, pe care le voiai şi tu pentru bucătăria noastră. 

— A trecut foarte mult timp, Eve, am spus eu. 

Eve a încuviinţat uşor din cap, însă n-a zis nimic. 

— O caut pe Jennifer, am spus eu. 

— Ce vrei să spui? Nu-mi spune că în sfârşit te-a părăsit? 


— 247 — 


A scuipat cuvintele cu mai multă înflăcărare decât o 
crezusem eu vreodată că e în stare. 

Am lăsat ca înţepătura să treacă pe lângă mine. 

— Ne-am despărţit. 

— E bine? Unde locuieşte acum? 

Avea impertinenţa să-şi facă griji pentru tine. După tot 
ce spusese. Târfa ipocrită. 

— Vrei să spui că n-a dat fuga la tine? 

— Nu ştiu unde este. 

— Chiar aşa? am spus eu, fără s-o cred nici măcar o 
secundă. Dar voi două eraţi atât de apropiate - trebuie să 
ai idee unde ar putea fi. 

Un muşchi de la coda ochiului începuse să mi se zbată şi 
l-am frecat, pentru a-l face să se oprească. 

— N-am mai vorbit de cinci ani de zile, lan. S-a ridicat în 
picioare. Cred că acum va trebui să pleci. 

— Vrei să spui că n-ai mai auzit nimic de la ea de atât de 
mult timp? 

Mi-am întins picioarele şi m-am rezemat pe spate, în 
fotoliu. Eu sunt cel care hotărăşte când trebuie să plece. 

— Nu, a zis Eve. 

Am văzut cum privirea i se îndreaptă cu repeziciune 
către poliţa de deasupra şemineului. 

— Acum chiar aş vrea să pleci. 

Şemineul era un obiect lipsit de farmec, cu un spaţiu 
pentru focul alimentat cu gaze şi cu cărbuni falşi, aşezaţi 
acolo pentru design. Pe poliţa vopsită în alb se afla o mână 
de vederi şi de invitaţii, aşezate de o parte şi de alta a unui 
ceas mecanic portabil. 

Mi-am dat seama instantaneu că acolo se afla ceva ce ea 
nu dorea ca eu să văd. Ar fi trebuit să fii un pic mai 
precaută, Jennifer, înainte să trimiţi ceva atât de elocvent. 
Căci acolo se afla, prea nepotrivită între celelalte felicitări 
cu margini aurite, o fotografie cu o plajă, făcută de la 
înălţimea unei faleze. Pe nisip erau scrise literele care 
alcătuiau Lady Eve. 

M-am ridicat în picioare, permițându-i lui Eve să mă 
conducă înspre uşa de la intrare. M-am aplecat şi am 


— 248 — 


sărutat-o pe obraz, simţind-o cum se retrage şi luptându- 
mă cu impulsul de a o izbi de perete pentru că mă minţise. 

A deschis uşa şi eu m-am prefăcut că-mi caut cheile. 

— Probabil că le-am pus pe-aici, pe undeva, am spus eu. 
Nu durează decât o secundă. 

Am lăsat-o în hol şi m-am întors în sufragerie. Am luat 
vederea şi am întors-o pe dos, însă n-am găsit adresa pe 
care am sperat s-o găsesc, ci doar un mesaj siropos pentru 
Eve, cu scrisul acela dezordonat atât de cunoscut. 
Obişnuiai să-mi scrii bileţele; mi le lăsai sub pernă sau în 
servietă. De ce ai încetat s-o mai faci? Un muşchi mi s-a 
încordat în gât. Am studiat fotografia. Unde eşti? 
Tensiunea pe care o simţeam ameninţa să explodeze, aşa 
că am rupt fotografia în două, după care am mai rupt o 
dată bucăţile în două, apoi şi pe acestea în două, simţindu- 
mă dintr-odată mai bine. Am împins bucăţile sub ceasul de 
voiaj chiar în timp ce Eve intra în cameră. 

— Le-am găsit, am spus eu, bătându-mă peste buzunar. 

Ea s-a uitat de jur împrejurul camerei, aşteptându-se 
neîndoielnic să găsească ceva nelalocul lui. Las-o să caute, 
m-am gândit. Las-o s-o găsească. 

— O adevărată plăcere să te revăd, Eve, am spus eu. O 
să te vizitez cu siguranţă data viitoare când vin în Oxford. 

Am început să merg către uşa din faţă. 

Eve a deschis gura să zică ceva, însă n-a scos niciun 
cuvânt, aşa că am vorbit eu pentru ea: 

— Abia aştept. 


Æx 


Am început să caut pe internet imediat ce-am ajuns 
acasă. Era ceva vizibil britanic la acele stânci înalte, care 
se întindeau în jurul plajei pe trei laturi, şi la acel cer 
cenuşiu, acoperit de nori amenințători. Am căutat „plaje 
din Marea Britanie” şi am început să cercetez imaginile. 
Am apăsat pe imagini din nou şi din nou, însă tot ce-am 
găsit au fost fotografii făcute pentru ghiduri turistice, cu 
plaje nisipoase pline de copii care râdeau. Am schimbat 
termenul de căutare cu „plaje din Marea Britanie cu 


— 249 — 


faleze” şi mi-am continuat căutarea printre imagini. O să te 
găsesc, Jennifer. Oriunde te-ai afla, o să te găsesc. 
Şi-apoi, o să vin după tine. 


— 250 — 


Capitolul 31 


Bethan vine cu paşi mari către mine, având pe cap o 
căciulă tricotată şi trasă în jos, ca să-i acopere părul. 
Incepe să vorbească când încă se mai află la o oarecare 
depărtare de mine. Un truc ingenios: nu pot s-aud ce 
spune, dar nici nu pot să plec de-acolo în timp ce ea 
vorbeşte cu mine. Stau pe loc şi o aştept să ajungă lângă 
mine. 

Eu şi Beau ne plimbasem peste câmpuri, rămânând la 
distanţă de faleză şi de mare. Sunt prea îngrozită de mare 
ca să mă apropii iar de ea, deşi nu de apă mi-e mie teamă, 
ci de propria-mi minte. Simt cum încep s-o iau razna şi, 
indiferent cât de mult mă plimb, tot nu pot scăpa de 
senzaţia asta. 

— M-am gândit eu că tu erai cocoţată aici, sus. 

Parcul de rulote de-abia dacă se vede de-aici: as fi fost 
doar un punctişor pe creasta dealului. Zâmbetul lui Bethan 
este încă amabil şi călduros, de parcă nimic nu s-a 
schimbat de când am vorbit ultima oară, însă ea probabil 
că ştie că sunt eliberată pe cauţiune. Tot satul ştie. 

— leşisem să mă plimb, spune ea. Vrei să mergi cu 
mine? 

— Tu nu ieşi niciodată să te plimbi. 

Linia gurii lui Bethan se mişcă aproape insesizabil. 

— Bun atunci, atât de mult îmi doream să te văd, e bine 
aşa? 

Incepem să mergem împreună, cu Beau alergând în faţa 
noastră în goana sa nesfârşită după iepuri. Ziua e senină şi 
rece, iar pe guri ne ies aburi vizibili în timp ce ne plimbăm. 
Este aproape de amiază, însă pământul este încă tare de la 
îngheţul de dimineață, iar primăvara pare tare 
îndepărtată. Am început să bifez zilele în calendar; ziua în 
care trebuie să mă întorc la poliţie este marcată cu o cruce 
neagră. Mi-au mai rămas zece zile. Din hârtiile care mi s- 
au dat în arest ştiu că s-ar putea să trebuiască să mai 
aştept până la proces, dar că este puţin probabil să mai 


— 251 — 


petrec o vară aici, în Penfach. Mă întreb, câte veri de felul 
ăsta voi mai rata oare? 

— Presupun c-ai auzit, spun eu, incapabilă să mai suport 
tăcerea. 

— Era greu să nu fi auzit, în Penfach. 

Bethan începe să respire greu, aşa că mai încetinesc 
ritmul. 

— Nu că aş acorda o atenţie prea mare bârfelor, 
continuă ea. Aş prefera să aud de la o sursă sigură, însă 
am impresia că m-ai cam evitat în ultimul timp. 

Nu neg. 

— Vrei să vorbeşti despre asta? 

Spun nu din instinct, dar apoi îmi dau seama că de fapt 
vreau. Trag adânc aer în piept. 

— Am omorât un băiat. Se numea Jacob. 

Aud un sunet slab dinspre Bethan - o expiraţie, sau 
poate o clătinare din cap - dar nu spune nimic. Zăresc o 
fâşie de mare când ne apropiem mai mult de stânci. 

— Era întuneric şi ploua. Nu l-am văzut decât când a fost 
prea târziu. 

Bethan dă drumul cu putere aerului din piept. 

— A fost un accident. 

Nu este o întrebare şi mă simt mişcată de loialitatea ei. 

— Da. 

— Dar asta nu e tot, nu-i aşa? 

Angrenajul bârfelor din Penfach este impresionant. 

— Nu, asta nu e tot. 

Ajungem pe faleză şi cotim la stânga, după care o luăm 
în direcţia golfului. De-abia dacă mai pot vorbi. 

— N-am oprit. Am plecat mai departe şi l-am lăsat să 
zacă pe şosea, lângă mama lui. 

Nu mă pot uita la Bethan, iar ea nu mai spune nimic 
timp de câteva minute. Când o face, pune punctul pei. 

— De ce? 

Este întrebarea la care mi-e cel mai greu să răspund, 
dar iată, cel puţin acum pot spune adevărul. 

— Pentru că eram îngrozită. 

Reuşesc să arunc o privire temătoare către Bethan, însă 


— 252 — 


nu-i pot descifra expresia. Ea priveşte marea, iar eu mă 
opresc şi stau alături de ea. 

— Mă urăşti pentru ce-am făcut? 

Ea îmi zâmbeşte cu tristeţe. 

— Jenna, ai făcut ceva oribil şi-o să plăteşti pentru asta 
în fiecare zi care ţi-a mai rămas de trăit. Cred că asta e o 
pedeapsă suficientă, tu nu crezi? 

— N-au vrut să mă servească la magazin. 

M-am simţit patetică, plângându-mă de grijile cauzate 
de cumpărături, însă umilinţa îndurată m-a rănit mai mult 
decât aş fi dispusă să recunosc. 

Bethan ridică din umeri. 

— Sunt o comunitate destul de neobişnuită. Lor nu le 
plac străinii, iar dacă găsesc o scuză ca să se alieze 
împotriva lor, atunci... 

— Nu ştiu ce să fac. 

— Ignoră-i. Fă-ţi cumpărăturile în alt oraş şi ţine capul 
sus. Ce s-a întâmplat rămâne între tine şi judecător, iar 
asta nu e treaba nimănui altcuiva. 

li zâmbesc  recunoscătoare. Simţul ei practic e 
încurajator. 

— A trebuit să-mi duc una din pisici la veterinar ieri, 
spune ea pe un ton neutru, de parcă ar vrea să schimbe 
subiectul. 

— Ai vorbit cu Patrick? 

Bethan se opreşte pe loc şi se întoarce cu faţa spre 
mine. 

— El nu ştie ce să-ţi spună. 

— Părea că se descurcă destul de bine ultima oară când 
l-am văzut. 

Imi reamintesc răceala din vocea lui şi lipsa de 
înţelegere din privire în timp ce pleca. 

— El e bărbat, Jenna, iar ei sunt creaturi simple. 
Vorbeşte cu el. Vorbeşte cu el în acelaşi mod în care ai 
vorbit şi cu mine. Spune-i cât de îngrozită te-ai simţit. El va 
înţelege cât de mult regreţi ceea ce ai făcut. 

Mă gândesc la cât de apropiaţi au fost Patrick şi Bethan 
în copilărie şi, pentru o fracțiune de secundă, mă gândesc 


— 253 — 


că Bethan ar putea avea dreptate: poate că mai există o 
şansă pentru Patrick şi pentru mine? Însă ea n-a văzut 
felul în care m-a privit el. 

— Nu, spun eu. S-a terminat. 

Am ajuns la golf. Un cuplu îşi plimbă câinele jos, pe 
lângă apă, dar în rest este gol. Fluxul tot urcă, lingând 
nisipul în timp ce se strecoară în sus, pe plajă, iar un 
pescăruş stă în mijlocul plajei, ciugulind cochilia unui crab. 
Mă pregătesc să-i spun la revedere lui Bethan, când zăresc 
ceva în nisip, aproape de valul care tocmai ce urcă. Mijesc 
ochii şi mă uit din nou, însă valul care se rostogoleşte 
înceţoşează suprafaţa nisipului şi nu reuşesc să citesc ce 
scrie acolo. Mai vine un val şi totul dispare, dar sunt sigură 
că am văzut ceva, sunt aproape sigură. Mi se face frig 
dintr-odată şi-mi înfăşor haina mai strâns în jurul trupului. 
Aud un zgomot pe cărare, în spatele nostru, şi mă răsucesc 
în loc, însă nu e nimic acolo. Scanez cu privirea cărarea ce 
şerpuieşte pe coastă, faleza, până jos, pe plajă, din nou. 
Oare lan se află pe-acolo, pe undeva? Mă pândeşte? 

Bethan se uită la mine, îngrijorată. 

— Ce e? Ce s-a întâmplat? 

Eu mă uit la ea, însă nu o văd. Văd scrisul: scrisul pe 
care nu sunt sigură dacă l-am văzut pe plajă sau doar în 
capul meu. Norii albi par să se învolbureze în jurul meu, 
iar sângele îmi vâjâie în urechi, până când de-abia dacă 
mai pot auzi zgomotul făcut de mare. 

— Jennifer, spun eu, încet. 

— Jennifer? întreabă Bethan. Priveşte în jos, la plajă, 
unde marea spală nisipul neted. Cine e Jennifer? 

Încerc să înghit, dar saliva mi-a rămas blocată în gât. 

— Eu sunt. Eu sunt Jennifer. 


— 254 — 


Capitolul 32 


— Îmi pare rău, spune Ray. 

Se aşeză pe marginea biroului lui Kate şi-i întinse o 
hârtie. 

Kate o aşază pe birou, dar nu se uită la ea. 

— Decizia acuzării venite de la Procuratură? 

Ray încuviinţă din cap. 

— Nu există nicio dovadă care să susţină teoria conform 
căreia Jenna ascunde ceva, iar noi nu mai putem amâna 
lucrurile. Va trebui să revină aici în această după-amiază, 
iar noi o vom pune sub acuzare. 

Întrezări expresia de pe chipul lui Kate. 

— Ai făcut o treabă bună. Ai căutat să vezi ce se ascunde 
şi dincolo de probe, iar asta e exact ce trebuie să facă un 
detectiv bun. Dar un detectiv bun trebuie să ştie şi când să 
se oprească. 

Se ridică în picioare şi o strânse cu blândeţe de umăr, 
înainte de-a o lăsa să citească decizia celor de la 
Procuratură. Era frustrant, însă acesta era riscul pe care 
ţi-l asumai atunci când îţi urmai instinctele - nu te puteai 
baza întotdeauna pe ele. 

La ora două, sunară cei de la dispecerat pentru a-i 
anunţa că venise Jenna. Ray o înregistră la arestul poliţiei 
şi o îndrumă către banca de metal de lângă perete, în timp 
ce el pregătea actele pentru acuzare. Avea părul strâns 
într-o coadă, ceea ce-i expunea pomeţii înalţi şi pielea 
curată şi palidă. 

Ray luă hârtiile acuzării scoase la imprimantă de la 
sergentul de la arest şi veni până la bancă. 

— Eşti acuzată sub incidenţa Secţiunii 1 a Legii 
Circulaţiei pe Drumurile Publice pe 1988 că ai cauzat 
moartea lui Jacob Jordan, conducând periculos, pe data de 
10 noiembrie 2012. Mai eşti acuzată şi sub incidenţa 
Secţiunii 170(2) a Legii Circulaţiei pe Drumurile Publice 
pe 1988, pentru că nu ai oprit la locul accidentului şi nu l- 
ai raportat la poliţie. Mai ai ceva de adăugat? 


— 255 — 


Ray o privi cu atenţie, pentru a detecta orice urmă de 
teamă, de şoc, însă ea doar închise ochii şi clătină din cap. 

— Nimic. 

— Te predau celor de la arest pentru a apărea în faţa 
Judecătoriei din Bristol, mâine dimineaţă. 

Gardianul care îi aştepta făcu un pas în faţă, însă Ray 
interveni. 

— Mă ocup eu. 

O apucă uşor pe Jenna de braţ, deasupra cotului, şi o 
conduse în aripa rezervată femeilor. Zgomotul scos de 
tălpile pantofilor din cauciuc declanşă rapid o hărmălaie de 
cereri în timp ce înaintau pe coridorul care ducea către 
blocul de celule. 

— Pot să ies şi eu să trag o pipă? 

— Mi-a venit dosarul? 

— Poţi să-mi aduci altă pătură? 

Ray le ignoră, ştiind că nu trebuie să se amestece în 
treburile celor de la arest, iar glasurile se reduseră la nişte 
mormăituri îmbufnate. Se opri în faţa uşii celulei cu 
numărul 7. 

— Scoate-ţi pantofii, te rog. 

Gray îşi deznodă şireturile şi se folosi de vârfurile 
degetelor de la picioare pentru a-şi scoate ghetele din 
picioare. Le lăsă jos, lângă uşă, iar din ele se scurseră fire 
de nisip pe podeaua lucioasă de culoare gri. Se uită la Ray, 
care arătă cu capul înspre celula goală, după care intră şi 
se aşeză pe salteaua din plastic albastru. 

Ray se rezemă de tocul uşii. 

— Ce nu vrei să ne spui, Jenna? 

Ea îşi răsuci capul brusc, pentru a fi cu faţa la el. 

— Ce vrei să spui? 

— De ce ai plecat de la locul accidentului? 

Jenna nu răspunse. Îşi dădu părul de pe faţă la o parte şi 
el văzu din nou acea cicatrice îngrozitoare din palma ei. O 
arsură, probabil. Sau vreun accident de muncă. 

— Cum s-a întâmplat? întrebă el, arătând înspre rana ei. 

Ea privi într-o parte, evitând întrebarea. 

— Ce se va întâmpla cu mine la tribunal? 


— 256 — 


Ray oftă. Nu mai putea obţine nimic de la Jenna Gray, 
cel puţin asta era clar. 

— Mâine are loc doar audierea iniţială, spuse el. Vei fi 
întrebată cum pledezi, iar cazul va fi trimis la Curtea de 
Justiţie. 

— Şi-apoi? 

— Se va pronunţa sentinţa. 

— Voi fi băgată la închisoare? spuse Jenna, ridicându-şi 
privirea pentru a-l privi pe Ray. 

— Probabil. 

— Pentru cât timp? 

— Maximum paisprezece ani. 

Ray îi privi chipul Jennei, văzând în sfârşit cum teama 
începe să încolţească. 

— Paisprezece ani, repetă ea. 

Înghiţi cu mare greutate. 

Ray îşi tinu respiraţia. Pentru o clipă, se gândi că urma 
să audă din partea ei ce anume o determinase să plece de 
la locul accidentului în acea noapte. Însă ea se întoarse cu 
spatele la el şi se întinse pe salteaua din plastic albastră, 
ţinându-şi ochii strâns închişi. 

— Aş vrea să încerc să dorm un pic, te rog. 

Ray mai rămase o secundă privind-o, după care plecă, 
zgomotul scos de uşa trântită stârnind ecou în spatele lui. 


— Bravo! Mags îl sărută pe Ray pe obraz imediat ce 
intră pe uşă. Am văzut la ştiri. Ai avut dreptate să nu 
renunti la cazul ăsta. 

El îi dădu un răspuns evaziv, încă tulburat de 
comportamentul Jennei. 

— Şefa este mulțumită de rezultatul anchetei 
accidentului? 

Ray o urmă pe Mags în bucătărie, unde ea deschise o 
doză de bere, turnând un pahar pentru el. 

— Încântată. Desigur, apelul aniversar a fost ideea ei... 
Afişă un zâmbet ironic. 

— Şi asta nu te deranjează? 

— Nu prea, spuse Ray, luând o înghiţitură din băutură şi 


— 257 — 


aşezându-se cu un oftat de mulţumire. Nu mă interesează 
cine primeşte laudele pentru un caz rezolvat, atât timp cât 
a fost investigat ca la carte şi am obţinut şi o condamnare. 
Şi, de altfel, adăugă el, Kate este cea care a muncit cel mai 
mult la cazul ăsta. 

Poate că-şi imaginase el, însă i se păruse că Mags 
încercase să se abţină de la a spune ceva atunci când el 
menţionase numele lui Kate. 

— Cât crezi că va primi Gray la tribunal? spuse ea. 

— Şase sau, poate, şapte ani? Depinde la ce judecător 
nimereşte şi dacă va vrea să facă un exemplu din ea. 
Intotdeauna situaţia e mai tensionată atunci când este un 
copil implicat. 

— Şase ani nu înseamnă nimic. 

Ray ştia că ea se gândea la Tom şi la Lucy. 

— Cu excepţia cazului în care şase ani înseamnă prea 
mult, spuse Ray, mai mult pentru sine. 

— Ce vrei să spui? 

— E ceva ciudat la toată povestea asta. 

— În ce privinţă? 

— Ne-am gândit că ar mai putea fi şi alte aspecte, pe 
care ea le ţine ascunse. Dar acum am făcut acuzaţia, aşa 
că totul s-a terminat; i-am dat lui Kate un răgaz suficient 
de lung pentru acest caz. 

Mags îl privi cu asprime. 

— Credeam că tu eşti cel care se află la conducerea 
acestui caz. Kate a fost cea care a simţit că ar mai putea 
exista şi altceva? De aceea ai eliberat-o pe Gray pe 
cauţiune? 

Ray se uită în sus, surprins de asprimea din glasul lui 
Mags. 

— Nu, zise el încet. Am eliberat-o pe cauţiune pentru că 
am găsit un argument valid pentru a mai căpăta ceva timp 
ca să stabilim circumstanţele şi ca să ne asigurăm că 
acuzăm persoana care trebuie. 

— Mulţumesc, domnule inspector Stevens, ştiu şi eu cum 
funcţionează toate aceste formalităţi. Poate că-mi petrec 
timpul cărând copiii de colo-colo şi pregătind sendvişuri 


— 258 — 


pentru toată lumea, însă am fost şi eu polițistă odată, aşa 
că te rog să nu-mi vorbeşti ca şi cum aş fi proastă. 

— Scuze. Mă declar vinovat. 

Ray ridică mâinile în semn că se predă, dar Mags nu 
râse. Trecu o cârpă pe sub robinetul de apă caldă şi începu 
să şteargă cu mişcări repezite dulapurile din bucătărie. 

— Sunt surprins, atâta tot. Femeia asta fuge de la locul 
accidentului, îşi abandonează maşina şi se ascunde la 
dracu-n praznic, după care este găsită un an mai târziu şi 
recunoaşte tot ce s-a întâmplat. Mi se pare că prea e totul 
pus la punct. 

Ray se străduia să-şi ascundă iritarea. Fusese o zi lungă 
şi tot ce-şi dorea acum era să se aşeze, cu o bere în mână, 
şi să se relaxeze. 

— E ceva mai mult la mijloc, spuse el. Şi am încredere în 
Kate - are instincte bune. 

Simţi cum se înroşeşte şi se întrebă dacă nu cumva îi lua 
prea mult apărarea lui Kate. 

— Are? zise Mags încordată. Foarte bine pentru ea. 

Ray lăsă să-i scape un oftat prelung. 

— S-a întâmplat ceva? 

Mags îşi văzu în continuare de curăţat. 

— Ceva cu Tom? 

Mags începu să plângă. 

— Of, Doamne, Mags, de ce nu mi-ai spus mai devreme? 
Ce s-a întâmplat? 

Se ridică în picioare şi o înconjură cu braţul, răsucind-o 
cu faţa spre el şi luându-i cu blândeţe cârpa din mână. 

— Cred că s-a apucat de furat. 

Furia pe care o simţi Ray fu atât de copleşitoare, încât 
pentru o secundă nici nu putu să vorbească. 

— Ce te face să spui asta? 

Furtul punea capac la toate. Era una să chiulească de la 
şcoală şi să tropăie prin toată casa din cauza unei explozii 
a hormonilor, dar să fure? 

— Ei bine, nu sunt sigură, spuse Mags. Lui încă nu i-am 
spus nimic... îi surprinse expresia lui Ray şi ridică o mână 
în semn de avertizare. Şi nici nu vreau. Nu până nu aflu 


— 259 — 


toate detaliile. 

Ray trase adânc aer în piept. 

— Povesteşte-mi totul. 

— Ieri îi făceam curat prin cameră - Mags închise ochii 
pentru o fracțiune de secundă, de parcă amintirea aceea 
era ceva prea greu de îndurat - şi am dat de o cutie cu 
lucruri băgată sub pat. Erau acolo un iPod, câteva DVD-uri, 
o grămadă de dulciuri şi o pereche nou-nouţă de adidaşi. 

Ray clătină din cap, însă rămase tăcut. 

— Ştiu că nu are bani, zise Mags, pentru că încă ne mai 
dă banii înapoi pentru fereastra aia pe care a spart-o, şi 
nu-mi pot imagina cum altfel ar fi putut face rost de toate 
astea, decât dacă le-a furat. 

— Grozav, spuse Ray. Va sfârşi prin a fi prins. Va arăta 
foarte bine pentru noi, nu-i aşa? Fiul unui inspector de 
poliţie arestat pentru că a furat din magazine. 

Mags se uită la el, nevenindu-i să creadă. 

— Asta te preocupă pe tine acum? Fiul tău şi-a petrecut 
ultimele optsprezece luni simțindu-se mizerabil. Fiul tău 
cel adorat, liniştit şi inteligent, lipseşte acum de la şcoală 
şi fură, iar primul tău gând este: „Cum îmi va afecta asta 
cariera?” Se opri, în plin avânt, şi-şi ridică mâinile, de 
parcă ar fi vrut să-l îndepărteze. Nu pot discuta asta cu 
tine acum. 

Se întoarse şi ieşi pe uşă, după care se răsuci pentru a-l 
înfrunta pe Ray. 

— Lasă-l pe Tom în seama mea. Tu doar ai să 
înrăutăţeşti lucrurile. De altfel, este evident că tu ai alte 
chestiuni mai importante de care trebuie să te ocupi. 

Urmă un zgomot de paşi care urcau rapid pe scări, apoi 
sunetul uşii de la dormitor trântite cu putere. Ray ştia că 
n-avea niciun rost să se ducă după ea - era clar că nu se 
afla în dispoziţia necesară unei discuţii. Cariera nu fusese 
primul său gând, ci doar unul din gânduri. Şi, din moment 
ce el era singurul care aducea bani în casă, era un pic 
nedrept din partea lui Mags să nu ia în seamă şi acest 
aspect. Cât despre Tom, o va lăsa pe ea să se ocupe de el, 
dacă asta îşi dorea. Pentru că, dacă era să fie sincer, el nici 


— 260 — 


nu ştia de unde să înceapă. 


— 261 — 


Capitolul 33 


Casa din Beaufort Crescent era mult mai mare decât cea 
de dinainte. N-au vrut să-mi aprobe o ipotecă pentru 
întreaga sumă, aşa că am mai făcut un împrumut şi am 
sperat că mă voi descurca să dau banii înapoi. Ratele 
urmau să mă cam strâmtoreze, însă merita din plin. Casa 
avea şi o grădină mare pentru atelierul tău şi am văzut 
cum ochii ţi se luminează atunci când am marcat locul pe 
care urma să-l construim. 

— E perfect, ai spus tu. Am tot ce-mi trebuie, chiar aici. 

Mi-am luat o săptămână liberă şi am început să 
construiesc atelierul chiar în săptămâna în care ne-am 
mutat, iar tu nu mai ştiai ce să faci ca să te revanşezi faţă 
de mine. Îmi aduceai căni cu ceai aburind până în fundul 
grădinii şi mă strigai să vin înăuntru pentru un castron cu 
supă şi pentru pâinea făcută de tine în casă. Eu nu-mi 
doream să se mai termine şi, aproape fără să-mi dau 
seama, am încetinit lucrurile. În loc să fiu în grădină la ora 
nouă dimineaţa, am început să lucrez abia la zece. 
Rămâneam mai mult la masa de prânz, după care după- 
amiaza rămâneam în interiorul structurii atelierului şi 
aşteptam să treacă timpul până când mă strigai tu să vin 
înăuntru. 

— Nu poţi lucra pe întuneric, scumpule, spuneai tu. Şi 
uite, ti-au îngheţat mâinile! Hai înăuntru, să te încălzesc. 

Mă sărutai şi-mi spuneai cât de nerăbdătoare erai să ai 
şi tu propriul tău spaţiu pentru lucru; că n-a mai avut 
nimeni atâta grijă de tine; că mă iubeşti. 

M-am întors la muncă şi am promis că voi amenaja 
interiorul la sfârşitul săptămânii. Dar când m-am întors 
acasă în prima zi de lucru, tu deja îţi târâseşi vechiul birou 
înăuntru şi îţi întinseseşi ceramica smălțuită şi uneltele. 
Noul cuptor stătea într-un colţ, iar roata de olărit era 
aşezată în centrul încăperii. Tu stăteai pe un mic taburet, 
atentă la lutul care ţi se învârtea între degete. Te-am privit 
pe fereastră, în timp ce oala prindea formă sub atingerile 


— 262 — 


de-abia vizibile. Am sperat că îmi vei simţi prezenţa, însă 
tu nu ţi-ai ridicat privirea, aşa că am deschis uşa. 

— Nu-i aşa că e fantastic? 

Tu tot nu te-ai uitat la mine. 

— Îmi place la nebunie să lucrez aici. Ţi-ai luat piciorul 
de pe pedală şi roata a început să încetinească, până când 
s-a oprit. Mă duc să mă schimb de cămaşa asta şi 
pregătesc masa. M-ai sărutat uşor pe obraz, ţinându-ţi 
mâinile departe de hainele mele. 

Eu am mai rămas o vreme în atelier, uitându-mă la 
pereţii pe care mi-i imaginasem acoperiţi cu poliţe; la 
colţul în care plănuisem să-ţi construiesc un banc de lucru 
special. Am făcut un pas în faţă şi am apăsat uşor cu 
piciorul pe pedala roții tale. Roata a început să se învârtă, 
dar fără mâinile tale care s-o ghideze, oala s-a înclinat într- 
o parte şi s-a prăbuşit în ea însăşi. 

După aceea, am început să mă simt de parcă treceau zile 
întregi fără să te văd. Ţi-ai cărat acolo un radiator, ca să 
poţi petrece mai mult timp în atelier, şi chiar şi în 
weekenduri mă trezeam că tu îţi puneai hainele stropite cu 
lut pe tine, pentru a te duce acolo la prima geană de 
lumină. Ţi-am construit în cele din urmă acele poliţe, însă 
n-am mai făcut acel banc de lucru pe care îmi promisesem 
că-l voi face, iar imaginea mesei ăleia luate de la second- 
hand mă enerva mereu. 

Stăteam deja în casa aia de un an sau cam aşa ceva, 
când a trebuit să plec la Paris cu munca. Doug dăduse de 
un potenţial nou client, iar noi plănuisem să creăm o 
impresie suficient de bună încât să obţinem o comandă 
importantă pentru software. Afacerea înainta cu 
dificultate, iar dividendele erau din ce în ce mai mici şi 
veneau din ce în ce mai rar, faţă de ceea ce mi se 
promisese. Obţinusem un card de credit pentru a putea 
continua să te scot la masă în oraş şi să-ţi cumpăr flori, 
însă era din ce în ce mai greu să achit sumele înapoi. 
Clientul din Paris urma să ne readucă pe linia de plutire. 

— Pot să vin şi eu? ai întrebat tu. 

Cred că era pentru prima oară când te arătai interesată 


— 263 — 


de afacerea mea. 

— Iubesc Parisul. 

Am văzut cum se holba Doug la Marie atunci când o 
luasem cu mine la o petrecere la birou şi modul în care se 
comportase ea după aceea. N-aveam de gând să repet 
aceeaşi greşeală. 

— Voi lucra non-stop; n-o să fie prea plăcut pentru tine. 
Hai să mergem împreună când n-o să mai fiu la fel de 
ocupat. De altfel, tu ai de terminat vazele tale. 

Petrecuseşi ceea ce mie mi se păruseră săptămâni 
întregi alergând pe la magazinele de cadouri şi galeriile 
din oraş cu eşantioane ale lucrărilor tale, şi tot ce 
obţinuseşi fuseseră contracte cu două magazine de 
cadouri, fiecare dorind cam o duzină de oale şi de vaze 
pentru a le vinde pe bază de comision. Erai aşa de 
încântată de parcă ai fi câştigat la loterie, depunând mult 
mai mult efort la fiecare vază decât la orice altceva 
făcuseşi până atunci. 

— Cu cât petreci mai mult timp pentru confecţionarea 
lor, cu atât primeşti mai puţin pentru timpul pe care îl 
consumi făcându-le, ţi-am reamintit eu, însă părea că 
experienţa mea în materie de vânzări se irosea pe tine, iar 
tu ai continuat să petreci ore întregi pictând şi acoperindu- 
ţi lucrările cu smalţ. 

Te-am sunat când am aterizat la Paris şi am simţit un 
puternic dor de casă când ţi-am auzit vocea. Doug ieşise cu 
clientul în oraş la cină, iar eu am folosit ca pretext o 
migrenă pentru a rămâne în cameră, unde am comandat 
prin room service o friptură, dorindu-mi să te fi luat cu 
mine, până la urmă. Patul aranjat impecabil părea prea 
mare şi neatrăgător, iar la ora unsprezece seara am 
coborât la barul hotelului. Am comandat whisky şi am stat 
la bar, comandând încă unul înainte să-l fi terminat pe 
primul. Ţi-am trimis un mesaj, însă nu ai răspuns: speram 
că te aflai în atelier, nedând atenţie apelurilor mele. 

La o masă din apropierea barului stătea o femeie. Era 
îmbrăcată ca o femeie de afaceri, cu un costum gri cu 
dunguliţe, şi avea în picioare pantofi cu tocuri înalte, iar pe 


— 264 — 


scaunul de lângă ea se afla o servietă deschisă. Studia 
nişte hârtii, iar când şi-a ridicat ochii, mi-a surprins 
privirea şi mi-a zâmbit tristă. l-am zâmbit şi eu. 

— Eşti englez, a spus ea. 

— Este chiar atât de evident? 

A râs. 

— Când călătoreşti la fel de mult ca mine, înveţi să 
identifici indiciile. 

A adunat hârtiile la care lucra şi le-a lăsat să cadă în 
servietă, după care a închis-o cu un bufnet. 

— Ajunge pe ziua de azi. 

N-a făcut nicio mişcare indicând c-ar vrea să plece. 

— Pot să mă aşez lângă tine? am întrebat. 

— Aş fi încântată. 


Nu plănuisem să se întâmple aşa, însă era exact ceea ce- 
mi trebuia. N-am întrebat cum o cheamă decât de 
dimineaţă, când a ieşit din baie înfăşurată într-un prosop. 

— Emma, a spus ea. 

Ea nu m-a întrebat cum mă cheamă şi m-am gândit cât 
de des face astfel de lucruri, în camere de hotele anonime, 
în oraşe la fel de anonime. 

După ce-a plecat, te-am sunat şi te-am ascultat 
povestindu-mi despre cum ţi-ai petrecut ziua; despre cât 
de încântat se arătase proprietarul magazinului de cadouri 
datorită vazelor şi cât de nerăbdătoare erai să mă revezi. 
Mi-ai spus că ţi-e dor de mine şi că nu-ţi plăcea că trebuie 
să stăm despărțiți, iar eu m-am simţit din nou sigur pe 
mine. 

— Te iubesc, am spus eu. 

Ştiam că tu aveai nevoie s-o auzi: că nu era suficient 
doar să vezi ceea ce fac eu pentru tine; felul în care aveam 
grijă de tine. Tu ai scos un oftat uşor. 

— Şi eu te iubesc. 


Era evident că Doug îşi dăduse toată silinţa să convingă 
clientul la cină, iar după glumele de la întâlnirea de 
dimineaţă era clar că după aceea fuseseră la un club de 


— 265 — 


striptease. Deja la mijlocul zilei bătusem palma, iar Doug 
deja vorbea la telefon cu cei de la bancă pentru a-i asigura 
că suntem din nou solvabili. 

L-am pus pe recepţionistul hotelului să-mi cheme un 
taxi. 

— Unde aş putea găsi cel mai bun magazin de bijuterii? 
am întrebat eu. 

El a afişat un zâmbet de cunoscător, care m-a iritat. 

— Ceva micuţ pentru o doamnă, domnule? 

L-am ignorat. 

— Cel mai bun magazin? 

Zâmbetul i-a mai pălit un pic. 

— Faubourg Saint-Honore, domnule. 

S-a arătat amabil şi disponibil cât timp eu am aşteptat 
taxiul, dar aerul său rezervat l-a costat bacşişul, şi mi-a 
fost necesară toată durata călătoriei să scap de senzaţia de 
enervare. 

Am bătut tot bulevardul, până când am dat de un mic 
magazin de bijuterii ce avea neinspiratul nume „Michel”, 
unde în tăviţe de culoare neagră se aflau expuse diamante 
strălucitoare. Voiam să am suficient timp să aleg, însă 
personalul îmbrăcat în costume elegante se tot foia în jurul 
meu, oferindu-şi ajutorul şi sugestiile, aşa că m-am trezit 
că mi-e imposibil să mă pot concentra. Într-un final, l-am 
ales pe cel mai mare: un inel pe care n-ai fi putut să-l 
refuzi. Un diamant alb, de formă pătrată, montat pe un inel 
simplu, din platină. Le-am dat cardul meu de credit şi mi- 
am spus că oricum meritai. 

Am zburat înapoi acasă a doua zi dimineaţă, cu micuța 
cutie din piele arzându-mi parcă buzunarul de la sacou. 
Aveam de gând să te scot la cină în oraş, dar de îndată ce 
am deschis uşa de la intrare, tu te-ai aruncat în braţele 
mele şi m-ai strâns atât de tare încât n-am mai putut 
aştepta nici măcar o secundă. 

— Mărită-te cu mine. 

Tu ai râs, dar probabil că mi-ai surprins expresia de 
sinceritate din privire, pentru că te-ai oprit şi ţi-ai dus 
mâna la gură. 


— 266 — 


— Te iubesc, am spus eu. Nu pot rezista fără tine. 

Tu n-ai mai spus nimic, iar eu am ezitat. Asta nu făcuse 
parte din planurile mele. Mă aşteptasem ca tu să-ţi înfăşori 
braţele în jurul meu, să mă săruţi, poate chiar să plângi, 
dar, în afară de toate astea: să spui da. M-am pipăit după 
cutia de la magazinul de bijuterii şi ţi-am înfipt-o în palmă. 

— Vorbesc serios, Jennifer. Vreau să fii a mea, pentru 
totdeauna. Spune că vei fi, te rog, spune că vei fi. 

Tu ai clătinat uşor din cap, însă ai deschis cutia şi ai 
căscat uşor gura. 

— Nu ştiu ce să spun, ai zis tu. 

— Spune da. 

A urmat o pauză suficient de lungă încât să simt fiorii 
unui posibil refuz din partea ta. Dar în final ai spus da. 


— 267 — 


Capitolul 34 


Un bubuit metalic mă face să tresar. După ce 
inspectorul Stevens a plecat din celula mea azi-noapte, am 
rămas uitându-mă la vopseaua cojită de pe tavan, simțind 
cum răceala podelei se infiltrează prin saltea, până ce m-a 
luat somnul fără să-mi dau seama. În timp ce mă ridic cu 
greutate din pat, membrele mă dor şi capul îmi zvâcneşte. 

Ceva zgârie la uşă şi-mi dau seama că bubuitul a fost de 
fapt clapa pătrată din centrul uşii, prin care o mână 
introduce acum o tavă din plastic. 

— Haide, n-am toată ziua la dispoziţie. 

lau tava. 

— Poţi să-mi aduci nişte calmante? 

Gardianul stă lângă clapă, aşa că nu-i pot vedea faţa, ci 
doar o uniformă neagră şi un ciuf de păr blond. 

— Doctorul nu-i aici. Va trebui să aştepţi până când 
ajungi la tribunal. 

Nici n-a terminat bine de vorbit, când clapa se şi închide 
cu un pocnet care reverberează lovindu-se de pereţii 
celulei, şi îi aud paşii grei cum se îndepărtează din ce în ce 
mai mult. 

Stau pe pat şi-mi beau ceaiul, care s-a împrăştiat pe 
toată tava. Este călduţ şi prea dulce, dar îl beau însetată, 
realizând că n-am mai înghiţit nimic de ieri de la prânz. 
Dejunul constă dintr-un cârnat cu fasole într-o caserolă ce 
poate fi încălzită la microunde. Plasticul s-a topit pe la 
colţuri, iar boabele de fasole sunt acoperite de o crustă de 
sos portocaliu. Las mâncarea pe tava pe care am aşezat şi 
cana goală şi folosesc toaleta. Nu există colac de toaletă, ci 
doar un bazin metalic şi câteva fâşii de hârtie aspră. Mă 
grăbesc să termin înainte să vină gardianul înapoi. 

Mâncarea mea abandonată s-a răcit de mult, când aud 
din nou paşi. Se opresc în faţa celulei şi aud cum zornăie 
cheile, după care uşa grea se deschide larg şi văd o fată cu 
o figură neprietenoasă, abia trecută de douăzeci de ani. 
Uniforma neagră şi părul blond şi unsuros îmi permit s-o 


— 268 — 


identific ca fiind gardianul care mi-a adus dejunul, aşa că-i 
arăt tava ce se odihneşte pe saltea. 

— Mă tem că n-am putut s-o mănânc. 

— Nu mă surprinde, spune gardianul, aproape pufnind 
în râs. Eu nu m-aş atinge de ea nici dacă aş muri de foame. 


Stau pe banca de metal din faţa biroului de primire al 
arestului şi-mi trag cizmele în picioare. Mi s-au mai 
alăturat încă trei persoane: toţi bărbaţi, cu toţii îmbrăcaţi 
cu pantaloni de trening şi cu hanorace cu glugă atât de 
asemănătoare încât la început cred că poartă vreun fel de 
uniformă. Stau rezemaţi lejer de perete, de parcă s-ar simţi 
ca la ei acasă, în timp ce eu par că aparţin unei alte lumi. 
Mă răsucesc pentru a putea vedea mulţimea de afişe lipite 
pe peretele de deasupra noastră, însă niciunul nu are 
vreun sens. Informaţii despre avocaţi, despre translatori, 
infracţiuni „de care trebuie să se ţină cont”. Şi se 
presupune că eu trebuie să ştiu ce se întâmplă? De fiecare 
dată când mă străbate un fior de teamă, îmi reamintesc 
mie însămi ce-am făcut şi că nu am niciun drept să mă simt 
înfricoşată. 

Aşteptăm cam o jumătate de oră sau chiar mai mult, 
până când se aude un zgomot ca un bâzâit, iar sergentul 
de la arest se uită în sus, la ecranul de pe perete pe care 
sunt transmise imaginile de la camera de supraveghere cu 
circuit închis, pe care acum se vede un camion mare şi alb. 

— V-a sosit limuzina, băieţi, spune el. 

Băiatul de lângă mine îşi suge dinţii şi murmură ceva ce 
eu nu înţeleg şi nici nu-mi doresc să înţeleg. 

Sergentul deschide uşa pentru doi agenţi de securitate. 

— Patru pentru tine pe ziua de azi, Ash, îi spune el 
agentului de sex masculin. Hei, City a încasat o bătaie 
zdravănă aseară, aşa-i? 

Clatină uşor din cap, de parcă ar suferi şi el alături de 
celălalt, însă are un rânjet larg pe faţă, iar bărbatul pe 
nume Ash îl înghionteşte în glumă în umăr. 

— Va veni şi rândul nostru, spune el. Aruncă pentru 


8 Bristol City, echipă de fotbal din liga secundă a Angliei (N.t.). 
— 269 — 


prima oară o privire şi înspre noi. Ai completat hârtiile 
pentru ăştia, deci? 

Bărbaţii continuă să discute despre fotbal, iar femeia de 
la firma de securitate vine spre mine. 

— Totul bine, drăguță? spune ea. 

Are un aer matern, specific femeilor mai durdulii, exact 
opusul impresiei pe care i-o dă uniforma, iar eu simt un 
impuls prostesc de a începe să plâng. Imi spune să mă 
ridic în picioare, trecându-şi dosul palmelor peste braţele 
mele, pe spate şi pe picioare. Îşi strecoară un deget pe sub 
cureaua mea şi-mi verifică elasticul de la sutien prin 
cămaşă. Sunt conştientă de ghionturile pe care şi le dau 
băieţii de pe bancă şi mă simt la fel de expusă ca şi cum aş 
fi goală. Agenta îmi prinde o cătuşă la încheietura mâinii 
drepte de cea stângă de la mâna ei şi mă scoate afară. 


Suntem conduşi la tribunal într-un camion împărţit în 
secţiuni, care-mi aminteşte de boxele pentru cai din 
spectacolele la care obişnuia să ne ducă mama pe mine şi 
pe Eve. Mă chinui să rămân aşezată pe banca îngustă 
atunci când camionul ia câte o curbă, având mâinile prinse 
în cătuşe legate de un lanţ care se mişcă de-a lungul 
cubicului. Lipsa de spaţiu mă face să mă simt claustrofobă 
şi mă uit pe fereastra din sticlă acoperită cu grilaj, ceea ce 
face ca imaginile clădirilor din Bristol să rămână în urmă 
precum un caleidoscop de forme şi culori. Incerc să 
memorez  şerpuirile şi curbele pe care le urmează 
camionul, însă mişcarea îmi provoacă rău de maşină şi 
închid ochii, rezemându-mi fruntea de sticla rece. 

Celula mea mobilă este înlocuită de una fixă în 
adâncurile Judecătoriei. Mi se oferă ceai - fierbinte, de 
data asta - şi pâine prăjită, care mi se fărâmă în bețe de 
chibrituri în gât. Avocatul meu va veni să se întâlnească cu 
mine la ora zece, aşa mi se spune. Cum de nu s-a făcut 
încă ora zece? Parcă azi s-a scurs deja o viaţă întreagă. 


— Domnişoară Gray? 
Avocatul este tânăr şi indiferent şi poartă un costum 


— 270 — 


scump, cu dunguliţe. 

— N-am cerut un avocat. 

— Ai dreptul să ţi se acorde o apărare corectă, 
domnişoară Gray, sau să te aperi singură. Vrei să te aperi 
singură? 

Sprânceana lui arcuită sugerează că doar cel mai prost 
om din lume ar lua în considerare o asemenea opţiune. 
Scutur din cap. 

— Bun. Acum, am înţeles că ai recunoscut la 
interogatoriu uciderea băiatului şi faptul că nu ai oprit la 
locul accidentului. Am dreptate? 

— Da. 

Răsfoieşte prin hârtiile din dosarul pe care l-a adus cu 
el, a cărui panglică roşie zace aruncată neglijent pe masă. 
Încă nu s-a uitat la mine. 

— Vrei să pledezi vinovată sau nevinovată? 

— Vinovată, spun eu, cuvântul părând că rămâne 
suspendat în aer; este pentru prima dată când l-am 
pronunţat cu voce tare. Sunt vinovată. 

Îşi notează ceva mult mai lung decât un singur cuvânt, 
iar eu îmi doresc să trag cu ochiul peste umărul lui, pentru 
a putea vedea ce scrie. 

— O să cer eliberarea pe cauţiune în numele tău şi ai 
avea o şansă destul de bună să o obţii. Nicio condamnare 
anterioară, te-ai supus termenilor primei eliberări pe 
cauţiune, ai respectat termenul primei eliberări pe 
cauţiune... Faptul că te-ai ascuns timp de un an s-ar putea 
să fie un impediment. Ai vreo problemă de ordin mental? 

— Nu. 

— Păcat. Nu contează. O să fac tot posibilul. Acum, mai 
ai şi alte întrebări? 

Zeci, cred. 

— Niciuna, spun eu. 


— Toată lumea să se ridice în picioare. 

Mă aşteptam la mai multă lume, dar în afară de un 
bărbat plictisit care stă cu un carnet în mână, în sectorul 
sălii de judecată care, îmi explică aprodul, este rezervat 


— 271 — 


presei, mai sunt foarte puţine persoane. Avocatul meu stă 
în mijlocul încăperii, cu spatele la mine. O femeie tânără, 
îmbrăcată cu o fustă bleumarin, stă alături de el, subliniind 
ceva cu un marker pe o foaie scoasă la imprimantă. La 
aceeaşi masă lungă, dar la câţiva metri de ei, se află o 
pereche identică - acuzarea. 

Aprodul de lângă mine mă trage de mânecă şi atunci îmi 
dau seama că am rămas singura care mai stă în picioare. 
Judecătorul, un bărbat cu o faţă căzută şi cu păr rar, a 
intrat în sală, iar acum poate începe procesul. Inima îmi 
bubuie şi faţa îmi arde de ruşine. Puţinii oameni din public 
mă privesc curioşi, de parcă aş fi un exponat dintr-un 
muzeu. Imi amintesc ceva ce am citit odată despre 
execuțiile publice din Franţa: ghilotina montată în piaţa 
centrală a oraşului, ca s-o vadă toată lumea; femeile 
clincănind din andrele, în timp ce aşteptau reprezentaţia. 
Mă străbate un fior şi acum îmi dau seama că astăzi eu 
reprezint punctul de atracţie. 

— Rog acuzata să se ridice. 

Mă ridic în picioare din nou şi-i spun grefierului numele, 
atunci când sunt întrebată. 

— Cum pledezi? 

— Vinovată. 

Glasul mi se pare subţire şi tuşesc pentru a-mi curăța 
gâtul, însă nu mi se cere să-l repet. 

Avocaţii se contrazic pe seama cauţiunii într-un turuit 
verbal care-mi face capul să se învârtă. 

Sunt prea multe la mijloc; acuzata va fugi. 

Acuzata s-a supus termenilor eliberării pe cauţiune; îi va 
respecta în continuare. 

Se ia în considerare şi o condamnare pe viaţă. 

La mijloc se află o viaţă care trebuie luată în 
considerare. 

Vorbesc unul cu celălalt prin intermediul judecătorului, 
de parcă ar fi doi copii care se ciondănesc unul cu celălalt 
sub supravegherea unuia dintre părinţi. Cuvintele lor sunt 
spectaculos de încărcate de emoție, fiind întărite de 
gesturi înflăcărate ce-şi pierd din importanţă în sala de 


— 272 — 


judecată goală. Se contrazic pe seama eliberării pe 
cauţiune: dacă ar trebui să rămân la închisoare până la 
procesul de la Curtea Supremă, sau dacă să fiu eliberată 
pe cauţiune şi să aştept procesul acasă la mine. Imi dau 
seama că avocatul meu se luptă pentru a fi eliberată, iar eu 
vreau să-l trag de mânecă şi să-i spun că nu mă 
interesează deloc o eliberare pe cauţiune. Cu excepţia lui 
Beau, nimeni nu mă aşteaptă acasă. Nimănui nu-i va fi dor 
de mine. În închisoare voi fi în siguranţă. Dar stau ca o 
mută, cu mâinile în poală, nesigură de imaginea pe care ar 
trebui s-o arăt celorlalţi. Nu că s-ar uita cineva la mine. 
Sunt invizibilă. Încerc să urmăresc discuţia celor doi 
avocaţi, să-mi dau seama cine câştigă acest duel al 
cuvintelor, însă mă pierd repede în acest joc actoricesc. 

Un murmur străbate sala de judecată şi judecătorul mă 
fixează cu o privire lipsită de căldură. Simt o nevoie 
urgentă să-i spun că eu nu sunt la fel ca ocupanţii obişnuiţi 
ai acestei săli. Că eu am crescut într-o casă la fel ca a lui, 
că am studiat la Universitate; că am găzduit petreceri; că 
am avut prieteni. Că odată am fost şi eu plină de încredere 
în mine însămi şi sociabilă. Că până anul trecut nu 
încălcasem legea niciodată şi că ceea ce s-a întâmplat a 
fost o greşeală regretabilă. Însă privirea lui este 
dezinteresată şi-mi dau seama că lui nu-i pasă cine sunt eu 
sau câte dineuri am organizat. Eu nu sunt decât un alt 
infractor care intră pe uşile sale; cu nimic diferită faţă de 
ceilalţi. Simt cum identitatea îmi este sfărâmată în bucăţi 
încă o dată. 

— Apărarea ţi-a susţinut cu înfocare dreptul de a fi 
eliberată pe cauţiune, domnişoară Gray, spune judecătorul, 
şi mi-a dat asigurări că sunt şanse să te ascunzi din nou, 
tot atâtea câte ar fi să zbori până la Lună. 

Urmează un chicot general din partea mulţimii, acolo 
unde două bătrâne s-au înghesuit una în cealaltă, ţinând 
între ele un termos. Tricotezele din epoca modernă. Colţul 
gurii judecătorului se ridică, semn că se gândeşte la asta. 

— Avocatul mi-a mai spus că fuga ta iniţială de la locul 
acelei crime absolut îngrozitoare s-a petrecut într-un 


— 273 — 


moment de nebunie, un act necaracteristic ţie şi că nu se 
va mai repeta niciodată. Sper, domnişoară Gray, din tot 
sufletul, că are dreptate. 

Se opreşte, iar eu îmi ţin respiraţia. 

— Se aprobă eliberarea pe cauţiune. 

Las să-mi scape un oftat care poate trece drept unul de 
uşurare. 

Urmează un zgomot dinspre sectorul rezervat presei şi-l 
văd pe tânărul cu carnet în mână cum se înclină pentru a 
putea străbate rândul de scaune, ţinându-şi carneţelul 
băgat neglijent în buzunarul de la geacă. Încuviinţează din 
cap înspre scaunul judecătoresc înainte să iasă afară, 
lăsând uşa să se legene în spatele lui. 

— Sala să se ridice în picioare. 

În timp ce judecătorul iese din sală, murmurul 
conversaţiilor creşte din ce în ce mai tare, iar eu îmi văd 
avocatul cum se apleacă deasupra mesei acuzării. Râd 
împreună de ceva, după care vine în boxa mea ca să 
discute cu mine. 

— Un rezultat bun, spune el, cu un surâs larg pe faţă. 
Cazul a fost amânat pentru a fi judecat de Tribunal pe 17 
martie - o să primeşti informaţiile necesare pentru 
asistenţă juridică şi pentru dreptul tău de a fi reprezentată 
de un avocat. Călătorie liniştită spre casă, domnişoară 
Gray. 

Mă simt ciudat să ies liberă din sala de judecată, după 
douăzeci şi patru de ore petrecute într-o celulă. Merg la 
cantină să-mi iau o cafea, şi-mi frig limba în nerăbdarea de 
a bea ceva mai tare decât ceaiul de la secţia de poliţie. 

Deasupra intrării în clădirea Judecătoriei din Bristol se 
află un acoperiş din sticlă, care oferă un adăpost unui mic 
grup de oameni de bumiţa care cade necontenit, iar 
aceştia discută aprins în timp ce fumează. Când cobor 
treptele, o femeie care se îndreaptă în direcţia opusă dă 
peste mine, iar cafeaua sare prin fanta lăsată de capacul 
care n-a fost bine prins de pahar şi mă stropeşte pe mână. 

— Scuze, spun eu în mod automat. 

Dar, în timp ce mă opresc, observ că şi femeia s-a oprit, 


— 274 — 


la rândul ei, şi că ţine un microfon în mână. Un fulger de 
lumină mă face să tresar speriată şi mă uit în sus ca să văd 
un fotograf la câţiva paşi distanţă de mine. 

— Cum ţi se pare perspectiva unei încarcerări, Jenna? 

— Ce? Eu... 

Microfonul este împins atât de aproape încât mai că-mi 
atinge buzele. 

— Vei pleda în continuare vinovată? Cum crezi că se 
simte familia lui Jacob? 

— Eu, da, eu... 

Oamenii mă împing din toate părţile, iar întrebările 
reporterului acoperă ceva ce se aude în fundal, oameni 
scandând ceva ce nu pot descifra. E atâta zgomot în jurul 
meu încât mă simt de parcă m-aş afla pe un stadion sau 
într-o arenă de concerte. Nu pot respira şi când încerc să 
mă răsucesc, sunt împinsă în direcţia opusă. Cineva mă 
trage de haină, iar eu îmi pierd echilibrul, căzând greoi 
peste altcineva, care mă împinge cu violenţă înapoi. Văd o 
pancartă, tăiată strâmb şi ridicată deasupra gloatei de 
protestatari. Oricine a scris-o, a lăsat o distanţă prea mare 
între primele litere, aşa încât ultimele litere au fost 
înghesuite ca să încapă. Dreptate pentru Jacob! 

Asta e. Asta e lozinca pe care o aud. 

— Dreptate pentru Jacob! Dreptate pentru Jacob! 

Din nou şi din nou, până când strigătele par că vin din 
spatele meu şi de pretutindeni. Mă uit într-o parte, în 
căutarea unei ieşiri, dar sunt oameni peste tot, iar cafeaua 
îmi cade din mână şi capacul i se desface atunci când 
loveşte pământul, lichidul împrăştiindu-se pe pantofii mei 
şi scurgându-se în jos pe scări. Mă împiedic din nou şi 
pentru o clipă cred că o să cad la pământ şi că o să fiu 
strivită sub picioarele mulţimii furioase. 

— Lepădătură! 

Observ o gură strâmbată de furie şi o enormă pereche 
de cercei în formă de cerc, care se leagănă dintr-o parte în 
alta. Femeia scoate un sunet primitiv din fundul gâtului, 
după care îmi scuipă în faţă rezultatul cleios. Sucesc capul 
chiar la timp şi simt cum saliva caldă îmi aterizează pe gât 


— 275 — 


şi îmi alunecă pe sub gulerul de la haină. Sunt la fel de 
şocată de parcă aş fi fost lovită cu pumnul, aşa că tip şi 
ridic braţele în sus pentru a-mi ascunde faţa, aşteptând 
următoarea lovitură. 

— Dreptate pentru Jacob! Dreptate pentru Jacob! 

Simt cum o mână mă apucă de umăr şi mă încordez, 
scuturându-mă cu putere pentru a mă elibera şi căutând 
disperată o cale de scăpare. 

— Hai s-o luăm pe altă parte, vrei? 

Este inspectorul Stevens, cu chipul sumbru şi hotărât, în 
timp ce mă trage cu putere pe scări în sus, înăuntrul 
clădirii Judecătoriei. Îmi dă drumul când am trecut cu bine 
de paznic, dar nu spune nimic, iar eu îl urmez tăcută 
printre două uşi, afară, în curtea din spate tăcută a 
Judecătoriei. Face un gest către poartă. 

— Pe acolo poţi ajunge la staţia de autobuz. Eşti bine? 
Vrei să sun pe cineva să vină să te ia? 

— Sunt bine. Îţi mulţumesc - nu ştiu ce m-aş fi făcut 
dacă n-ai fi venit să mă iei de-acolo. 

Închid ochii pentru o secundă. 

— Vulturi nenorociţi, spune inspectorul Stevens. Presa 
insistă că-şi face treaba, dar nu se vor opri până nu vor 
obţine o poveste. Cât despre protestatari - ei, hai să 
spunem că sunt doar vreo doi slinoşi care flutură pancarte 
prin mulţime; nu contează ce anume e în desfăşurare, îi vei 
găsi pe treptele tribunalului protestând din acea cauză. N- 
o lua în nume personal. 

— O să încerc. 

Zâmbesc stânjenită şi dau să plec, însă el mă opreşte. 

— Domnişoară Gray? 

— Da? 

— Ai locuit vreodată pe Grantham Street, la numărul 
127? 

Simt cum faţa mi se goleşte de culoare şi mă forţez să 
zâmbesc. 

— Nu, inspectore, spun eu, cu grijă. Nu, n-am locuit 
niciodată acolo. 

El încuviinţează din cap gânditor şi ridică o mână în 


— 276 — 


semn de adio. Arunc o privire peste umăr în timp ce ies pe 
poartă şi-l văd cum stă acolo, uitându-se după mine. 


* 


Spre uşurarea mea, trenul spre Swansea este aproape 
gol, aşa că mă scufund în canapea şi închid ochii. Încă mai 
tremur după întâlnirea cu protestatarii. Privesc pe 
fereastră şi oftez uşurată că mă pot întoarce în [ara 
Galilor. 

Patru săptămâni. Mai am patru săptămâni înainte să 
merg la închisoare. Gândul este de neimaginat, totuşi este 
dureros de real. O sun pe Bethan şi-i spun că mă întorc 
până la urmă acasă, diseară. 

— Ai ieşit pe cauţiune? 

— Până pe 17 martie. 

— Asta e bine. Nu-i aşa? 

Lipsa mea de entuziasm o nedumereşte. 

— Ai coborât astăzi pe plajă? o întreb pe Bethan. 

— Am plimbat câinii de-a lungul falezei, la prânz. De ce? 

— Ai văzut ceva pe nisip? 

— Nimic care să pară nelalocul lui, spune ea, râzând. La 
ce te aşteptai? _ 

Scot un oftat de uşurare. Incep să mă îndoiesc că am 
văzut literele alea pe plajă. 

— La nimic, spun eu. Ne vedem în scurt timp. 

Când ajung la Bethan, ea mă invită să rămân şi să 
mănânc, însă eu n-aş fi o companie prea plăcută, aşa că 
refuz. Insistă să-mi dea ceva la pachet, aşa că aştept până 
când pune nişte supă într-un castron din plastic. Aproape o 
oră mai târziu reuşesc să-mi iau la revedere de la ea, 
plecând alături de Beau pe cărarea spre căsuţă. 

Uşa s-a curbat atât de mult din cauza vremii rele încât 
nu pot nici răsuci cheia în broască, nici s-o deschid, împing 
cu umărul în lemn şi aproape că cedează un pic, suficient 
încât să pot elibera încuietoarea şi să mişc cheia, care 
acum se răsuceşte inutil în mecanism. Beau începe să latre 
cu furie, iar eu îi spun să facă linişte. Incep să cred că am 
stricat de tot uşa, însă deja nu-mi mai pasă. Dacă Iestyn ar 


— 277 — 


fi venit de prima dată când l-am chemat ca s-o repare, 
acum ar fi fost totul foarte simplu. Aşa că forțarea cheii în 
broască de fiecare dată a făcut ca treaba lui să devină mult 
mai complicată. 

Torn supa de la Bethan într-o cratiţă şi o aşez pe plită, 
punând şi pâinea alături de ea. În casă e frig şi mă uit în 
jur după ceva să pun pe mine, însă la parter nu găsesc 
nimic. Beau e agitat, alergând de colo-colo prin sufragerie, 
de parcă ar fi fost plecat din casă mult mai mult de 
douăzeci şi patru de ore. 

Astăzi parcă e ceva nelalocul lui cu scările, dar nu-mi 
dau seama ce anume. Încă nu se făcuse întuneric pe deplin 
când am intrat, totuşi nu intră nicio lumină prin fereastra 
micuță din capul scărilor. Ceva blochează drumul. 

Ajung în capul scărilor înainte să-mi dau seama ce 
anume se află acolo. 

— Ţi-ai încălcat promisiunea, Jennifer. 

lan îndoaie un genunchi şi mă împinge cu putere cu 
talpa în piept. Balustrada de lemn îmi scapă din mână şi 
mă prăvălesc pe spate, rostogolindu-mă pe scări în jos, 
până ce lovesc podeaua din piatră de la baza acestora. 


— 278 — 


Capitolul 35 


Ţi-ai scos inelul după trei zile, iar eu m-am simţit de 
parcă aş fi primit un pumn în faţă. Ai spus că-ţi faci griji că 
l-ai putea strica şi că eşti nevoită să-l scoţi atât de des ca 
să lucrezi, încât te temi că l-ai putea pierde. Ai început să-l 
porţi pe un lanţ delicat din aur petrecut în jurul gâtului şi 
eu te-am dus la un magazin pentru verighete; ceva simplu 
şi solid, ce să poţi purta tot timpul. 

— Ai putea începe s-o porţi pe asta, am spus eu, după ce 
am ieşit din magazinul de bijuterii. 

— Dar mai sunt şase luni până la nuntă. 

Mă ţineai de mână şi eu te-am strâns cu putere în timp 
ce traversam şoseaua. 

— În loc de inelul de logodnă, adică. Ca să porţi şi tu 
ceva pe deget. 

M-ai înţeles greşit. 

— Chiar nu mă deranjează, lan, sincer. Pot aştepta până 
după ce ne căsătorim. 

— Dar cum vor şti oamenii că suntem logodiţi? 

Nu puteam renunţa. Te-am oprit pe loc şi mi-am aşezat 
mâinile pe umerii tăi. Tu ai privit în toate părţile, la 
cumpărătorii care treceau pe lângă noi, grăbiţi, şi ai 
încercat să scapi din strânsoare mea, însă eu te tineam 
bine. 

— Cum vor şti că eşti cu mine, am spus eu, dacă tu nu 
porţi inelul de la mine? 

Am recunoscut expresia din privirea ta. Obişnuiam s-o 
văd în ochii lui Marie - acel amestec de sfidare şi de 
îngrijorare - şi m-a făcut să mă înfurii la fel de tare când 
am văzut-o la tine, aşa cum mi se întâmpla când o vedeam 
şi la ea. Cum îndrăzneai să te temi de mine? Am simţit cum 
mă încordez şi cum un fior de durere îţi străbate chipul, iar 
atunci mi-am dat seama că degetele mele erau înfipte în 
umerii tăi. Mi-am lăsat mâinile să-mi cadă pe lângă corp. 

— Mă iubeşti? am întrebat. 

— Ştii că te iubesc. 


— 279 — 


— Atunci de ce nu vrei ca oamenii să ştie că te măriţi cu 
mine? 

Am băgat mâna în sacoşa de plastic pentru a scoate 
cutiuţa şi am deschis-o. Voiam să alung acea expresie din 
privirea ta şi, dintr-un impuls, am lăsat un genunchi jos pe 
trotuar şi am întins spre tine cutia deschisă. Din partea 
trecătorilor s-a auzit un freamăt şi tu te-ai înroşit la faţă 
instantaneu. Mişcarea din jurul nostru s-a diminuat şi 
oamenii s-au oprit ca să se uite la noi, iar eu am simţit un 
fior de mândrie că tu erai împreună cu mine. Frumoasa 
mea Jennifer. 

— Vrei să te măriţi cu mine? 

Păreai copleşită. 

— Da. 

Răspunsul tău a fost mult mai rapid ca prima oară, iar 
tensiunea pe care o simţeam în piept s-a evaporat în 
aceeaşi clipă. Ţi-am strecurat inelul pe cel de-al patrulea 
deget şi m-am ridicat în picioare pentru a te săruta. În 
jurul nostru s-au auzit încurajări, iar cineva m-a plesnit cu 
palma pe spate. M-am trezit că nu mă mai pot opri din 
rânjit. Asta ar fi trebuit să fac de prima dată, m-am gândit: 
ar fi trebuit să organizez ceva mai fastuos, mai 
spectaculos. Meritai ceva mai mult. 

Ne-am plimbat ţinându-ne de mână pe străzile 
aglomerate ale Bristolului şi am tot frecat metalul 
verighetei tale cu degetul mare de la mâna dreaptă. 

— Hai să ne căsătorim acum, am spus eu. Hai să 
mergem la ofiţerul stării civile, să luăm câţiva martori de 
pe stradă şi s-o facem. 

— Dar totul e stabilit pentru luna septembrie! Toată 
familia mea va fi acolo. N-o putem lua doar noi doi înainte 
şi s-o facem acum. 

Mi-a luat ceva să te conving că o nuntă la biserică ar fi 
fost o greşeală, fiindcă tu n-aveai niciun tată care să te 
conducă până la altar, şi nici n-avea rost să irosim bani pe 
o ceremonie pentru prietenii pe care oricum îi vedeai prea 
puţin. Am rezervat o ceremonie civilă la Courtyard Hotel, 
urmată de o masă pentru douăzeci de persoane. îl 


— 280 — 


întrebasem pe Doug dacă vrea să-mi fie cavaler de onoare, 
însă ceilalţi invitaţi urmau să fie toţi din partea ta. 
Încercam să mi-i imaginez pe părinţii mei alături de noi, 
dar tot ce puteam vedea era chipul tatălui meu când l-am 
văzut pentru ultima oară. Dezamăgirea. Dezgustul. Am 
scuturat din cap să-mi îndepărtez din minte imaginea. 

Erai hotărâtă. 

— Nu ne putem schimba planurile acum, lan. Nu mai 
sunt decât şase luni - nu mai avem mult de aşteptat. 

Nu mai aveam mult, dar tot număram zilele care mai 
rămăseseră până ce tu aveai să devii doamna Petersen. Mi- 
am spus că atunci mă voi simţi mai bine: mai sigur pe 
mine. Atunci voi şti cu siguranţă că mă iubeşti şi c-o să 
rămâi cu mine. 

În noaptea dinaintea nunţii, ai insistat să rămâi cu Eve la 
hotel, în timp ce eu am îndurat o seară stânjenitoare 
alături de Jeff şi de Doug. Doug a făcut o încercare slabă să 
o transforme într-o petrecere a burlacilor, însă nimeni nu 
s-a opus când am spus că mai degrabă prefer să mă retrag 
la somn devreme, căci a doua zi era ziua cea mare. 

La hotel, mi-am calmat nervii cu un whisky dublu. Jeff m- 
a bătut pe mână şi m-a declarat un prieten de nădejde, 
deşi nu aveam nimic în comun. Nu mi s-a alăturat la încă 
un pahar şi, cu o jumătate de oră înainte de ceremonie, a 
arătat cu capul înspre uşă, pe care tocmai ce intra o 
femeie cu o pălărie bleumarin pe cap. 

— Pregătit să faci cunoştinţă cu soacra? a întrebat Jeff. 
Nu e chiar atât de rea, o să vezi. 

În puţinele ocazii în care stătusem de vorbă cu el, 
găsisem veselia lui forţată foarte enervantă, dar în acea zi 
i-am fost recunoscător pentru că îmi distrăgea atenţia. 
Voiam să te sun, să fiu sigur că vei veni, şi nu puteam 
alunga senzaţia de panică din stomac la gândul că m-ai 
putea abandona acolo; că m-ai putea umili în faţa tuturor 
acelor oameni. 

M-am dus cu Jeff la bar. Mama ta a întins o mână şi eu i- 
am apucat-o, după care m-am apropiat de ea şi am sărutat- 
o pe obrazul uscat. 


— 281 — 


— Grace, mă bucur să te cunosc. Am auzit atâtea despre 
tine. 

Tu mi-ai spus că nu semeni deloc cu mama ta, însă eu 
am putut recunoaşte aceiaşi pomeţi înalţi la amândouă. 
Probabil că aveai tenul tatălui tău şi tot de la el şi 
înclinația către artă, însă aveai silueta subţire şi privirea 
vigilentă a lui Grace. 

— Aş vrea să pot spune şi eu acelaşi lucru, a spus Grace, 
cu un licăr de amuzament în colţul buzelor. Insă dacă 
vreau să aflu ce se întâmplă în viaţa Jennei, trebuie s-o 
întreb pe Eve. 

Am afişat o expresie de solidaritate, de parcă şi eu eram 
la mila dificultăţilor tale de comunicare. l-am oferit o 
băutură lui Grace, iar ea a acceptat un pahar de şampanie. 

— Noroc, a spus ea, deşi nu era deloc un toast. 

M-ai lăsat să te aştept cincisprezece minute, ca şi cum 
ar fi fost dreptul tău, presupun. Doug s-a prefăcut că a 
pierdut inelul, iar petrecerea noastră probabil că a 
semănat cu una din multele petreceri de nuntă din oricare 
alt hotel din ţară. Însă când ai început să păşeşti de-a 
lungul culoarului, ai părut a fi cea mai minunată mireasă 
din lume. Rochia era simplă: un decolteu în formă de inimă 
şi o fustă care ţi se mula pe şolduri şi cădea până la 
pământ într-o strălucire de satin. Ţineai în mâini un buchet 
de trandafiri albi, iar părul îţi cădea în bucle lucioase. 

Am ajuns unul lângă celălalt, iar eu ţi-am aruncat o 
privire rapidă, în timp ce tu ascultai ceremonia condusă de 
ofiţerul de stare civilă. Când ne-am spus jurămintele, m-ai 
privit în ochi şi mie nu mi-a mai păsat de Jeff, de Doug sau 
de mama ta. Ar mai fi putut fi încă o mie de oameni în 
încăpere: eu nu te vedeam decât pe tine. 

— Vă declar soţ şi soţie. 

A urmat un ropot ezitant de aplauze, iar eu te-am 
sărutat pe buze, înainte să ne răsucim şi să plecăm înapoi 
pe culoar împreună. Cei de la hotel aşezaseră băuturile şi 
gustările într-o zonă de lângă bar, iar eu te-am privit cum 
umblai prin toată camera, culegând laudele şi întinzând 
mâna cu inelul spre a-ţi fi admirat. 


— 282 — 


— Arată minunat, nu-i aşa? 

N-o remarcasem pe Eve, care venise şi stătea în picioare 
lângă mine. 

— Este minunată, am spus eu, iar Eve a dat din cap, 
acceptând felul în care mă corectase. 

Când m-am răsucit, mi-am dat seama că Eve nu se mai 
uita la tine, ci mă fixa pe mine cu privirea. 

— N-o să-i faci rău, nu-i aşa? 

Am râs. 

— Ce fel de întrebarea e asta, ca să i-o pui unui bărbat în 
ziua nunţii? 

— Cel mai important tip de întrebare, nu-i normal? a 
spus Eve. A luat o înghiţitură de şampanie şi m-a privit cu 
atenţie. Îmi aminteşti destul de mult de tatăl nostru. 

— Ei, atunci probabil din acest motiv este Jennifer 
împreună cu mine, am replicat eu un pic cam aspru. 

— Probabil, a spus Eve. Sper doar că n-o s-o 
dezamăgeşti şi tu. 

— N-am nicio intenţie s-o părăsesc pe sora ta, am spus 
eu, nu că asta te-ar privi pe tine. Este o femeie matură, nu 
un copil supărat pe un tată necredincios soţiei. 

— Tata n-a înşelat-o pe mama. 

Ea nu-i lua apărarea lui, ci doar scotea în evidenţă un 
fapt real, însă pe mine mă interesa acest aspect. Am 
presupus încă de la început că tatăl tău a părăsit-o pe 
mama ta pentru a fi cu o altă femeie. 

— Atunci de ce a plecat? 

Ea mi-a ignorat întrebarea. 

— Ai grijă de Jenna - merită să fie tratată aşa cum 
trebuie. 

Nu mai puteam suporta să-i văd faţa încrezută, să-i 
ascult declaraţiile ridicole sau felul în care îmi vorbea, de 
sus. Am lăsat-o pe Eve să stea lângă bar, iar eu am venit şi 
mi-am strecurat braţul în jurul tău. Proaspăta mea soţie. 


Îţi promisesem că vom merge la Veneţia şi de-abia 
aşteptam să ţi-o arăt în detaliu. La aeroport, ţi-ai prezentat 
noul tău paşaport şi ai rânjit larg atunci când ţi-au citit 


— 283 — 


numele. 

— Sună atât de neobişnuit! 

— Te vei obişnui curând cu el, am spus eu, doamnă 
Petersen. 

Când ţi-ai dat seama că eu optasem pentru servicii 
superioare, ai fost pur şi simplu extaziată, insistând să 
profităm la maximum de asta. Zborul a durat doar două 
ore, dar în timpul ăla ai încercat masca de faţă, ai scotocit 
prin toată oferta de filme şi ai băut şampanie. Eu te-am 
privit întruna, adorând bucuria pe care o vedeam la tine şi 
faptul că mi se datora mie. 

Transferul de la aeroport s-a făcut cu întârziere, aşa că 
n-am ajuns decât foarte târziu la hotel. Şampania îmi 
dăduse o durere groaznică de cap, aşa că eram obosit şi 
serviciile oferite nu m-au impresionat deloc. Mi-am făcut o 
notiţă mentală să cer o despăgubire pentru transport 
atunci când urma să ne întoarcem acasă. 

— Hai să lăsăm bagajele şi să ieşim direct afară, ai spus 
tu, când am ajuns în holul placat cu marmură. 

— Vom sta aici timp de două săptămâni. Vom comanda 
masa în cameră şi vom desface bagajele - totul va fi acolo 
şi mâine dimineaţă. De altfel, am zis şi te-am cuprins cu o 
mână şi te-am strâns de fund, este noaptea nunţii noastre. 

M-ai sărutat, strecurându-ţi limba în gura mea şi 
explorând peste tot, însă după aceea te-ai retras şi m-ai 
apucat de mână. 

— Nu este încă nici măcar zece seara! Hai să mergem 
un pic prin jur, bem ceva, după care ne retragem în pat. 

Recepţionerul ne-a zâmbit, nefăcând nicio încercare de 
a-şi ascunde aprecierea pentru spectacolul oferit. 

— O ceartă-ntre iubiţi? a râs, în ciuda privirii pe care i- 
am aruncat-o, iar eu am rămas perplex când te-am văzut 
râzând şi tu odată cu el. 

— Încerc să-mi conving soțul - ai zâmbit când ai 
pronunţat cuvântul şi mi-ai făcut cu ochiul de parcă asta ar 
fi schimbat în vreun fel lucrurile - că trebuie să explorăm 
un pic Veneţia înainte să ne retragem în cameră. Totul 
arată minunat. 


— 284 — 


Ţi-ai ţinut ochii închişi, atunci când ai clipit, un pic prea 
mult decât ar fi fost necesar, aşa că mi-am dat seama că 
erai un pic beată. 

— Este minunată, signora, dar nu la fel de minunată ca 
tine. 

A făcut o plecăciune scurtă şi ridicolă. 

Eu m-am uitat la tine, aşteptându-mă să văd că-ţi dai 
ochii peste cap dezgustată, însă tu erai roşie la faţă şi mi- 
am dat seama că te simţeai flatată. Flatată de acest gigolo; 
de acest bărbat libidinos, cu unghiile aranjate la 
manichiuristă şi cu o floare în buzunarul de la piept. 

— Cheia noastră, te rog, am spus eu. 

M-am aşezat în faţa ta şi m-am aplecat peste pupitru. A 
urmat un moment de pauză, înainte ca recepţionerul să-mi 
dea un portofel din carton în care se aflau două chei 
electronice. 

— Buona sera, signore. 

Acum nu mai zâmbea. 

Am refuzat ajutorul pentru geamantane şi te-am lăsat să 
ţi-l târăşti pe-al tău până la lift, unde am apăsat butonul 
pentru etajul trei. Te-am privit în oglindă. 

— A fost drăguţ, nu-i aşa? ai spus tu, iar eu am simţit 
gust de fiere în gât. 

Fusese atât de frumos la aeroport; atât de distractiv în 
avion; iar acum stricaseşi totul. Tu vorbeai, însă eu nu te 
ascultam: mă gândeam la modul în care surâdeai prosteşte 
acolo; la felul în care ai roşit şi cum l-ai lăsat să flirteze cu 
tine; şi la câtă plăcere ai simţit în tot acest timp. 

Camera noastră se afla la capătul unui hol acoperit cu 
mochetă. Am trecut cardul prin cititor şi l-am scos afară, 
aşteptând nerăbdător clicul care anunţa că încuietoarea a 
fost deblocată. Am împins uşa cu putere şi mi-am tras 
geamantanul înăuntru, fără să-mi pese dacă uşa avea să te 
izbească în faţă. În cameră era cald - prea cald - însă 
ferestrele nu se puteau deschide, aşa că mi-am desfăcut 
gulerul să mă răcoresc puţin. Sângele îmi zvâcnea în 
urechi, însă tu tot mai vorbeai, încă mai flecăreai, de parcă 
nu se întâmplase nimic, de parcă nu mă unmiliseşi în faţa 


— 285 — 


lui. 

Pumnul mi s-a strâns fără să fi primit vreo comandă, iar 
pielea s-a întins la maxim pe încheieturile degetelor 
încordate. Ghemul de tensiune a început să mi se umfle în 
piept, umplând orice locşor disponibili, împingându-mi 
plămânii în lateral. M-am uitat la tine, dar tu încă mai 
râdeai, încă mai sporovăiai, iar eu mi-am ridicat pumnul şi 
te-am pocnit în faţă. 

Aproape instantaneu, a explodat şi balonul. Calmul s-a 
aşternut peste mine, precum adrenalina eliberată după sex 
sau după o şedinţă la sala de gimnastică. Durerea de cap s- 
a potolit, iar muşchiul de la coada ochiului a încetat să se 
mai zbată. Tu ai scos un sunet gâlgâit, sugrumat, însă eu 
nu m-am uitat la tine. Am părăsit camera şi am luat liftul 
până la recepţie, ieşind direct în stradă, fără să privesc în 
direcţia recepţionerului. Am găsit un bar şi am băut două 
beri, ignorând încercările barmanului de a mă antrena 
într-o conversaţie. 


M-am întors la hotel după o oră. 

— Imi poţi da nişte gheaţă, te rog? 

— Si, signore. 

Recepţionerul a dispărut şi s-a întors imediat cu o 
frapieră cu gheaţă. 

— Pahare pentru vin, signore? 

— Nu, mulţumesc. 

Acum eram calm şi respiram încet şi uşor. Am urcat pe 
scări, întârziind momentul întoarcerii. 

Când am deschis uşa, tu stăteai în pat, cu spatele arcuit 
şi cu genunchii la piept. Te-ai ridicat şi te-ai împins în 
celălalt capăt al patului, împingându-te în tăblia lui. O 
grămăjoară de şerveţele pline de sânge erau aşezate pe 
măsuţa de lângă pat, dar, în ciuda încercărilor tale de a te 
curăța, încă mai aveai sânge uscat pe buza superioară. O 
vânătaie deja începea să ţi se formeze pe şaua nasului şi în 
jurul unui ochi. Când m-ai văzut, ai început să plângi, iar 
lacrimile i-au şters urma de sânge de pe obraz, picurându- 
ţi pe cămaşă şi lăsând în urmă pete roz. 


— 286 — 


Am lăsat frapiera cu gheaţă pe masă şi am desfăcut un 
şervet, punând gheaţă în el, înainte de a-l împacheta la loc. 
M-am aşezat lângă tine. Tremurai, însă eu ţi-am lipit cu 
blândeţe gheaţa pe piele. 

— Am găsit un bar drăguţ, am spus eu. Cred c-o să-ţi 
placă. Am făcut o plimbare prin jur şi am văzut vreo două 
localuri la care am putea mânca mâine la prânz, dacă ai 
chef să ieşim. 

Am dat şervetul cu gheaţă la o parte şi tu te-ai holbat la 
mine, cu ochii mari şi precauţi. Încă mai tremurai. 

— Ți-e frig? Uite, înveleşte-te cu asta. 

Am tras pătura de pe capătul patului şi ţi-am aşezat-o în 
jurul umerilor. 

— Eşti obosită, a fost o zi lungă. 

Te-am sărutat pe frunte, însă tu tot mai plângeai, iar eu 
îmi doream enorm ca tu să nu fi stricat prima noastră 
noapte. Crezusem că eşti diferită şi că poate nu voi mai 
avea nevoie niciodată să simt eliberarea aceea, 
sentimentul acela de uşurare care vine după o bătaie. Imi 
părea tare rău să constat că, după toate câte se 
întâmplaseră, erai şi tu la fel ca toate celelalte. 


— 287 — 


Capitolul 36 


Mă chinuiam să respir. Beau începe să schelălăie, 
lingându-mă pe faţă şi împingându-mă cu nasul. Încerc să 
gândesc, încerc să mă mişc, însă forţa impactului m-a lăsat 
fără puteri şi nu mă pot ridica de jos. Chiar şi dacă mi-aş 
putea convinge corpul să se mişte, ceva s-a întâmplat în 
interiorul meu, ceva ce a început să-mi transforme lumea 
într-una din ce în ce mai mică. Dintr-odată, m-am întors în 
Bristol, fără să ştiu în ce dispoziţie se va afla Ian când va 
veni acasă. Îi pregătesc cina, aşteptându-mă să-mi fie 
aruncată în faţă. Stau îndoită pe podeaua atelierului, 
încercând să-mi protejez capul de loviturile care cad ca o 
ploaie asupra mea. 

lan coboară cu atenţie pe scări, clătinând din cap, de 
parcă ar admonesta un copil neastâmpărat. Întotdeauna l- 
am dezamăgit; n-am ştiut niciodată ce cuvinte trebuie să 
spun, indiferent cât de mult m-aş fi străduit. El vorbeşte 
încet, iar dacă nu-i auzi cuvintele, înseamnă că-l crezi 
pretenţios. Însă sunetul vocii sale mă face să tremur 
violent, de parcă aş sta întinsă pe gheaţă. 

Stă deasupra mea - strângându-mă între picioarele sale 
- şi-şi lasă privirea să se plimbe leneşă peste trupul meu. 
Dungile pantalonilor săi sunt ascuţite ca lama unui cuţit; 
catarama de la curea este atât de lustruită încât îmi pot 
vedea în ea reflexia propriei feţe îngrozite. Vede ceva pe 
geaca lui şi trage de o aţă desprinsă, lăsând-o să plutească 
în jos, spre podea. Beau încă se mai tânguie şi lan îl 
izbeşte cu piciorul în cap, trimiţându-l la un metru 
distanţă. 

— Nu-l răni, te rog! 

Beau scheaună, însă se ridică în picioare. Fuge în 
bucătărie, dispărând din ochii mei. 

— Ai fost la poliţie, Jennifer, spune Ian. 

— Îmi pare rău. 

Se aude doar ca o şoaptă şi nu sunt sigură că m-a auzit, 
însă dacă repet, lan va crede că mă rog de el şi asta îl va 


— 288 — 


înfuria şi mai mult. Ciudat cât de repede îmi revin toate 
amintirile: nevoia de a face totul exact aşa cum trebuie, 
fără să afişez o expresie patetică ce l-ar putea înfuria. De-a 
lungul anilor, mai degrabă am greşit decât am interpretat 
corect ce aveam de făcut. 

Înghit în sec. 

— Îmi... îmi pare rău. 

Îşi ţine mâinile în buzunare. Arată relaxat, plin de 
încredere. Dar îl cunosc. Ştiu cât de repede poate... 

— Îţi pare rău, nemernico? 

Într-o secundă este ghemuit peste mine, genunchii lui 
ţintuindu-mi braţele la podea. 

— Crezi că asta va îndrepta totul? 

Se apleacă spre mine, îngropându-şi rotulele în bicepşii 
mei. Îmi muşc buza, prea târziu însă pentru a-mi putea 
înăbuşi strigătul de durere care-l face să-şi arcuiască 
buzele de dezgust din cauza lipsei mele de control. Simt 
gustul de fiere care îmi urcă pe gât şi înghit pentru a-l 
împinge înapoi. 

— Le-ai povestit despre mine, aşa-i? 

Colţurile gurii sale sunt albe şi stropi de salivă îmi sar pe 
faţă. Dintr-odată, îmi vine în minte imaginea protestatarei 
de la tribunal, deşi totul pare că s-a întâmplat cu mult timp 
în urmă, nu acum câteva ore. 

— Nu. Nu, nu le-am povestit. 

Jucăm iarăşi acel joc; cel în care el aruncă cu întrebări, 
iar eu încerc să le parez. Obişnuiam să-l joc destul de bine. 
La început, am avut impresia că pot întrezări o urmă de 
respect în ochii lui: se oprea dintr-odată din tirada lui şi 
deschidea televizorul sau ieşea din casă. Dar mi-am 
pierdut îndemânarea, sau poate că el a schimbat regulile 
jocului, aşa că am început să-i interpretez greşit gesturile 
de fiecare dată. În fine, deocamdată pare satisfăcut de 
răspunsul meu, aşa că schimbă brusc subiectul. 

— Te vezi cu altcineva, nu-i aşa? 

— Nu, nu mă văd cu nimeni, spun eu repede. 

Sunt bucuroasă că pot spune adevărul, deşi el n-o să mă 
creadă. 


— 289 — 


— Mincinoaso! 

Mă pocneşte peste obraz cu dosul palmei. Se aude un 
sunet ca un plesnet, asemănător celui scos de un bici, iar 
când vorbeşte din nou, cuvintele îmi răsună în urechi ca un 
țiuit. 

— Cineva te-a ajutat să faci un site web, cineva ţi-a găsit 
această casă. Cine e? 

— Nimeni, spun eu, simțind gust de sânge în gură. Eu 
am fost cea care a făcut totul. 

— Tu nu poţi face nimic de una singură, Jennifer. 

Se apleacă, până când faţa lui aproape că o atinge pe a 
mea. Mă forţez să nu mă mişc, ştiind cât de mult detestă 
momentele când tresar. 

— Tu n-ai fost în stare nici să fugi cum trebuie, nu? Ai 
idee cât de uşor mi-a fost să te găsesc, odată ce-am aflat 
unde anume făceai poze? Se pare că oamenii din Penfach 
sunt mai mult decât bucuroşi să ajute un străin să dea de 
un vechi prieten. 

Nu-mi trecuse prin cap să mă întreb cum de dăduse lan 
de mine. Am ştiut mereu că mă va găsi. 

— Apropo, ce vedere adorabilă i-ai trimis surorii tale! 

Comentariul aruncat la întâmplare pare o altă palmă 
peste faţă, făcându-mă din nou să tresar. 

— Ce i-ai făcut lui Eve? 

Dacă li se întâmplă ceva lui Eve sau copiilor din cauza 
neglijenţei mele, n-o să mi-o pot ierta niciodată. Am fost 
atât de disperată să-i arăt că încă îmi pasă, încât nu mi-a 
trecut nicio clipă prin cap că i-aş putea pune în pericol. 

El râde. 

— De ce să-i fac ei ceva? Ea nu prezintă vreun interes 
pentru mine, nu mai mult decât tine. Eşti o târfă patetică şi 
bună de nimic, Jennifer. Eşti un nimeni fără mine. Un 
nimic. Ce eşti? 

Nu răspund. 

— Spune. Ce eşti? 

Sângele din gură mi se scurge în jos, pe gât, şi mă chinui 
să vorbesc fără a mă îneca. 

— Sunt un nimic. 


— 290 — 


Atunci râde şi-şi mişcă greutatea pentru a îndepărta 
presiunea ce-mi apasă braţele, amorţindu-mi astfel un pic 
durerea din ele. Îşi trece un deget peste faţa mea; în jos, 
pe obraz şi pe deasupra buzelor. 

Ştiu ce urmează, însă asta nu-mi uşurează suferinţa cu 
nimic. Îmi desface nasturii cu încetineală, descheindu-mi 
cămaşa centimetru cu centimetru şi trăgându-mi bustiera 
în sus, pentru a-mi expune sânii. Ochii lui se plimbă goliţi 
de interes pe deasupra mea, lipsiţi aproape complet de cea 
mai vagă străfulgerare de dorinţă, după care întinde mâna 
pentru a se descheia la pantaloni. Închid ochii şi dispar în 
mine însămi, incapabilă să mă mişc, incapabilă să vorbesc. 
Mă întreb o fracțiune de secundă ce s-ar întâmpla dacă aş 
urla, sau dacă aş spune nu. Dacă m-aş împotrivi sau dacă l- 
aş împinge de pe mine. Însă nu o fac, şi niciodată n-am 
făcut-o, aşa că doar eu sunt cea care trebuie învinovăţită. 


N-am idee cât a trecut de când stau întinsă aici, însă în 
căsuţă e frig şi întuneric. Îmi ridic pantalonii şi mă 
rostogolesc pe o parte, apucându-mi genunchii strâns şi 
ducându-i la piept. Simt o durere surdă între picioare şi o 
umezeală care bănuiesc că e sânge. Nu sunt sigură dacă 
am leşinat, dar mi-l amintesc pe Ian plecând. 

Il strig pe Beau. Urmează o clipă agonizantă de linişte, 
înainte ca el să se strecoare precaut afară din bucătărie, 
cu coada printre picioare şi cu urechile pleoştite, lipite de 
cap. . 

— Îmi pare atât de rău, Beau, îl ademenesc eu înspre 
mine, dar, în timp ce întind mâna, el începe să latre. O 
singură dată - un lătrat de avertisment, cu capul întors 
către uşă. Mă chinui să mă ridic în picioare, tresărind 
atunci când o durere ascuţită îmi străbate tot corpul, după 
care aud o bătaie în uşă. 

Stau în picioare, pe jumătate aplecată, în mijlocul 
camerei, cu mâna pe zgarda lui Beau. El scoate un mârâit 
gutural, însă nu mai latră. 

— Jenna? Eşti înăuntru? 

Patrick. 


— 291 — 


Simt o uşurare enormă. Uşa este descuiată şi, când o 
deschid, sunt nevoită să-mi înghit un suspin atunci când 
dau cu ochii de el. Las lumina din sufragerie stinsă şi sper 
că întunericul este suficient de adânc încât să-mi ascundă 
faţa care presupun că este plină de urme. 

— Eşti bine? spune Patrick. S-a întâmplat ceva? 

— Eu... cred că am adormit pe canapea. 

— Bethan mi-a spus că te-ai întors. Ezită şi se uită în jos, 
la podea, înainte de a se uita din nou la mine. Am venit ca 
să-mi cer scuze. N-ar fi trebuit să-ţi vorbesc niciodată aşa 
cum am făcut-o, Jenna, totul a fost un şoc pentru mine. 

— E în regulă, spun eu. Privesc pe lângă el, către faleza 
întunecată, întrebându-mă dacă lan e pe acolo pe undeva, 
ţinându-ne sub observaţie. Nu-i pot permite să mă vadă 
împreună cu Patrick - nu pot permite ca Patrick să fie 
rănit, aşa cum ar putea fi Eve; aşa cum ar putea fi răniţi 
toţi cei care înseamnă ceva pentru mine. Asta-i tot? 

— Pot să intru? 

Dă să facă un pas înainte, însă eu clatin din cap. 

— Jenna, ce s-a întâmplat? 

— Nu vreau să te văd, Patrick. Mă aud pronunţând 
cuvintele şi nu-mi dau voie să mi le retrag. 

— Nu te condamn, spune el. Are faţa plină de cute şi 
arată de parcă nu ar fi dormit cum trebuie de câteva zile. 
M-am comportat oribil, Jenna, şi nu ştiu cum să mă 
revanşez faţă de tine. Când am aflat ce ai... ce s-a 
întâmplat, am fost atât de şocat încât n-am mai putut gândi 
limpede. N-am mai putut suporta să fiu alături de tine. 

Încep să plâng. Nu mă pot abţine. Patrick mă apucă de 
mână şi eu nu vreau să-l las să plece. 

— Vreau să înţeleg, Jenna. Nu mă pot preface că nu sunt 
şocat - că nu o consider o treabă tare dificilă - dar vreau 
să aflu ce s-a întâmplat. Vreau să fiu alături de tine. 

Nu spun nimic, deşi ştiu că există un singur lucru pe 
care i-l pot spune. O singură cale pentru a face ca Patrick 
să nu fie rănit. 

— Mi-e dor de tine, Jenna, spune el încet. 

— Nu mai vreau să te văd. Imi trag mâna dintr-a lui, ca 


— 292 — 


pentru a-mi întări spusele. Nu vreau să mai am de-a face 
cu tine. 

Patrick face un pas înapoi, de parcă i-aş fi tras un pumn, 
iar culoarea îi piere din obraji. 

— De ce faci asta? 

— Asta îmi doresc. 

Mă doare îngrozitor că trebuie să-l mint. 

— Din cauză că te-am părăsit? 

— N-are nimic de-a face cu tine. Nimic din toate astea 
nu are legătură cu tine. Lasă-mă doar în pace. 

Patrick se uită la mine şi eu mă forţez să-l privesc în 
ochi, rugându-mă ca el să nu poată citi zbaterea din 
privirea mea, cea care sunt sigură că este foarte vizibilă. 
În cele din urmă, ridică mâinile în sus, acceptând 
înfrângerea în timp ce se întoarce cu spatele la mine. 

Pleacă împleticindu-se pe cărare, după care o rupe la 
fugă. 

Închid uşa şi mă prăbuşesc pe duşumea, trăgându-l pe 
Beau aproape de mine şi plângând în hohote, cu faţa 
îngropată în haina de la el. N-am fost în stare să-l salvez pe 
Jacob, însă îl pot salva pe Patrick. 


De îndată ce mă simt în stare, îl sun pe Iestyn să vină să 
repare încuietoarea stricată. 

— Acum nu mai pot răsuci deloc cheia, spun eu, s-a 
stricat de tot, aşa că nu mai am cum să încui uşa pe 
dinafară. 

— Nu-ţi face griji din cauza asta, spune Iestyn. Nimeni 
nu are de gând să fure ceva de pe aici. 

— Vreau să fie reparată! 

Asprimea cererii mele ne şochează pe amândoi, aşa că 
pentru o clipă se lasă liniştea. 

— Vin imediat. 


Ajunge la mine într-o oră, apucându-se tăcut de treabă, 
însă refuzând ceaiul pe care i-l ofer. Fluieră încet pentru el 
însuşi în timp ce scoate broasca afară şi unge mecanismul 
cu ulei, înainte de a-l potrivi la loc şi de a-mi arăta cât de 


— 293 — 


uşor se poate răsuci cheia acum. 

— Mulţumesc, spun eu, aproape suspinând de bucurie. 

lestyn mă priveşte curios, iar eu îmi strâng haina 
tricotată în jurul corpului. Vânătăi pestriţe mi se întind pe 
antebraţe, cu marginile însângerate, întinzându-se precum 
nişte pete de cerneală pe o bucată de sugativă. Simt 
durere peste tot, de parcă am alergat la maraton, obrazul 
stâng îmi este umflat şi simt cum mi se mişcă un dinte. Imi 
las părul să-mi cadă peste faţă, pentru a-mi ascunde rănile 
făcute. 

Il văd pe Iestyn uitându-se la vopseaua roşie de pe uşă. 

— O s-o curăţ, spun eu, însă el nu-mi răspunde. 

Dă din cap, în semn de adio, după care se gândeşte mai 
bine şi se întoarce cu faţa la mine. 

— Penfachul e un loc mic, spune el. Toată lumea ştie tot 
ce fac ceilalţi. 

— Aşa mi s-a dat de înţeles, spun eu. 

Dacă se aşteaptă să mă apăr, va fi dezamăgit. Voi 
accepta pedeapsa din partea judecătorilor, nu din partea 
sătenilor. 

— Eu n-aş vorbi prea mult cu ceilalţi, dac-aş fi în locul 
tău, spune Iestyn. Las-o să se stingă de la sine. 

— Mulţumesc pentru sfat, spun eu, încordată. 

Inchid uşa şi urc la etaj, să fac o baie. Stau în apa 
călduţă, cu ochii mijiţi, ca să nu pot vedea semnele care 
încep să mi se întindă pe toată pielea. De-a lungul 
pieptului şi al coapselor se întind vânătăi de la degetele lui 
lan, curios de delicate pe pielea mea cea palidă. Am fost o 
proastă să cred că pot fugi de trecut. Oricât de repede aş 
fugi, oricât de departe: n-am să pot scăpa niciodată de el. 


— 294 — 


Capitolul 37 


— Ai nevoie de o mână de ajutor la ceva? se oferi Ray, 
deşi ştia că Mags avea totul sub control. Ca întotdeauna. 

— Totul e aranjat, spuse ea, scoţându-şi şorţul. Chilii şi 
orezul în cuptor, berile în frigider şi prăjiturele cu 
ciocolată pentru desert. 

— Sună grozav, spuse Ray. 

Se plimba de colo-colo prin bucătărie, simțindu-se 
nelalocul lui. 

— Poţi goli maşina de spălat vase, dacă vrei neapărat să 
faci ceva. 

Ray începu să scoată afară farfuriile curate, încercând 
să găsească un subiect de discuţie neutru, care să nu 
sfârşească printr-o ceartă. 

Adunarea din seara asta fusese ideea lui Mags. Ceva 
care să sărbătorească sfârşitul unei anchete bine făcute, 
spusese ea. Ray se întreba dacă ăsta era modul ei de-a-şi 
cere scuze pentru ultima ceartă. 

— Mulţumesc încă o dată pentru această idee, zise el, 
când tăcerea începu să se prelungească nefiresc de mult. 

Ridică tava cu tacâmuri din maşina de spălat vase, 
lăsând o urmă de apă pe podea. Mags îi dădu o cârpă. 

— A fost unul din cele mai importante cazuri pe care le- 
ai avut vreodată, spuse ea. Ar trebui să sărbătoreşti. 

Luă cârpa din mâna lui şi o lăsă să cadă în chiuvetă. 

— De altfel, dacă ar fi să aleg între a vă lăsa pe voi trei 
să vă petreceţi noaptea la Nag's Head sau să veniţi aici 
pentru o masă şi câteva beri, atunci... 

Ray acceptă mustrarea fără să scoată o vorbă. Deci ăsta 
era motivul pentru această cină. 

Se mişcau amândoi cu grijă unul în jurul celuilalt prin 
bucătărie, de parcă ar fi călcat pe gheaţă subţire; de parcă 
Ray nu şi-ar fi petrecut noaptea dormind pe canapea; de 
parcă fiul lor nu ar fi avut un teanc de bunuri furate la el în 
dormitor. Riscă o privire în direcţia lui Mags, însă nu reuşi 
să-i descifreze expresia de pe chip, şi hotări că cel mai 


— 295 — 


bine ar fi dacă ar tăcea din gură. În ultima vreme, părea că 
tot ce spunea el era greşit. 

Era nedrept să o compare pe Mags cu Kate, Ray ştia 
asta destul de bine, însă lucrurile erau mult mai simple la 
muncă. Kate nu părea să poarte ranchiună niciodată, aşa 
că el nu trebuia să recapituleze totul în cap înainte să-i 
spună ceva, aşa cum era nevoit să facă înainte să abordeze 
un subiect de discuţie dificil cu Mags. 

Nu fusese deloc sigur că Kate va fi de acord să vină la 
cină în seara asta. 

— Înţeleg dacă preferi să nu vii, spusese el, însă Kate se 
arătase confuză. 

— De ce nu aş - îşi muşcase buza. Oo, înţeleg. 

Încercase să se arate şi ea la fel de gravă ca şi Ray, însă 
ei nu-i reuşise, aşa că tot ce făcuse fu să clipească din ochi. 

— Ţi-am spus, totul e dat uitării. Eu mă pot împăca cu 
asta, dacă poţi şi tu. 

— Mă pot descurca şi eu, spusese Ray. 


Sperase că va putea. Se simţi dintr-odată foarte incomod 
la gândul că Mags şi Kate se vor afla amândouă în aceeaşi 
încăpere. Stând întins treaz pe canapea, noaptea trecută, 
nu fusese capabil să scape de senzaţia că Mags ştia de 
faptul că el o sărutase pe Kate şi că o invitase aici cu 
scopul precis de a-i arunca lui totul în faţă. Chiar dacă ştia 
că un spectacol public nu era genul lui Mags, ideea unei 
confruntări în seara asta încă îi mai provoca fiori reci pe 
şira spinării. 

— Cei de la şcoală ne-au trimis o scrisoare prin Tom 
astăzi, spuse Mags. 

O spusese brusc, pe neaşteptate, iar Ray avu impresia că 
ea ar fi vrut să-i dea vestea încă de când el intrase pe uşă. 

— În legătură cu ce? 

Mags o scoase din buzunarul şorţului şi i-o dădu s-o 
citească. 


Domnule şi doamnă Stevens, 
V-aş fi recunoscătoare dacă aţi putea stabili o 


— 296 — 


întâlnire cu secretariatul şcolii şi să veniţi pentru a 
discuta despre o problemă care s-a ivit la şcoală. 
A dumneavoastră, 
Ann Cumberland 
Directoarea Şcolii Gimnaziale Morland Downs. 


— În sfârşit! spuse Ray. Lovi scrisoarea cu dosul palmei. 
Recunosc şi ei că au o problemă, până la urmă? Era 
dracului şi timpul. 

Mags desfăcu sticla de vin. 

— O tot zicem de - cât timp, un an? - că Tom este 
agresat de cineva la şcoală, iar ei nici măcar n-au vrut să ia 
în considerare această idee, nu-i aşa? 

Mags se uită la el, după care se încruntă pentru un 
moment, apoi însă expresia de suspiciune îi dispăru. 

— Cum de n-am observat asta? 

Se căută în zadar după un şerveţel prin mâneca 
puloverului tricotat. 

— Mă simt ca şi cum aş fi cea mai incapabilă mamă din 
lume! 

Se căută prin cealaltă mânecă, dar nici acolo nu găsi 
nimic. 

— Hei, Mags, încetează. Ray îşi scoase batista şi-i şterse 
cu blândeţe lacrimile care i se scurgeau dintre gene. Nu ti- 
a scăpat nimic. Niciunuia dintre noi nu i-a scăpat. Am ştiut 
că ceva e în neregulă încă de când el a început şcoala asta 
şi i-am tot bătut la cap să se ocupe de problemă încă din 
prima zi. 

— Dar nu e treaba lor să rezolve problema, zise Mags 
suflându-şi nasul. Noi suntem părinţii. 

— Poate, dar nu la noi e o problemă, nu? Este la şcoală, 
şi probabil acum, că au recunoscut şi ei, se va face ceva în 
această privinţă. 

— Sper să nu se înrăutăţească lucrurile pentru Tom. 

— Aş putea vorbi cu agentul care se ocupă de relaţiile cu 
cei din comunitate, cel din zona în care intră şi Morland 
Downs, zise Ray. Să vedem dacă ar putea veni şi el ca să 
facă o şedinţă despre bătăuşii din şcoli. 


— 297 — 


— Nu! 

Vehemenţa lui Mags îi opri orice încercare. 

— Hai s-o rezolvăm cu cei de la şcoală. Nu totul trebuie 
să implice şi poliţia. Măcar o dată, hai să păstrăm asta 
doar în familie, se poate? Chiar aş prefera să nu vorbeşti 
cu nimeni de la muncă despre Tom. 

Ca un făcut, se auzi şi soneria. 

— Te simţi în stare să facem asta? întrebă Ray. 

Mags încuviinţă din cap, frecându-se pe faţă cu batista, 
apoi dându-i-o înapoi lui Ray. 

— Sunt bine. 

Ray se privi pentru o clipă în oglindă. Pielea lui avea un 
aspect cenușiu şi obosit şi simţi dintr-odată un impuls subit 
să-i trimită înapoi acasă pe Kate şi pe Stumpy, ca să-şi 
poată petrece seara alături de Mags. Însă Mags gătise 
toată după-amiaza - aşa că nu i-ar fi mulţumit dacă toate 
eforturile sale s-ar fi dovedit în zadar. Oftă şi deschise uşa. 

Kate era îmbrăcată cu jeanşi şi o bluză neagră, cu 
decolteu în formă de V, iar în picioare avea cizme înalte 
până la genunchi. Nu purta nimic extravagant, însă arăta 
mai tânără şi mai relaxată decât la serviciu, iar înfăţişarea 
ei avea un efect mai degrabă tulburător. Ray făcu un pas în 
spate, pentru a-i permite să intre în hol. 

— Ce idee grozavă aţi avut, spuse Kate, mulţumesc mult 
că m-aţi invitat. 

— Plăcerea e de partea mea, zise Ray. O conduse în 
bucătărie. Tu şi cu Stumpy aţi muncit din greu în ultimele 
câteva luni: vreau doar să vă arăt cât de mult vă apreciez 
eforturile. Rânji. Şi, ca să fiu sincer, a fost ideea lui Mags - 
eu nu-mi pot asuma niciun merit. 

Mags îi acceptă comentariul cu un surâs abia schiţat. 

— Bună, Kate, mă bucur să te cunosc, în sfârşit. Te-ai 
descurcat să ne găseşti adresa? 

Cele două femei stăteau faţă în faţă, iar Ray se simţi 
izbit de contrastul dintre ele. Mags nu apucase să se ducă 
să se schimbe, iar hanoracul ei avea în dreptul pieptului un 
model alcătuit din pete mici de sos. Arăta la fel ca de 
obicei - primitoare, prietenoasă, amabilă - însă alături de 


— 298 — 


Kate era... el bâjbâi după un cuvânt potrivit. Mai puţin 
rafinată. Imediat, Ray simţi un junghi de vinovăţie şi veni 
mai aproape de Mags, de parcă apropierea era un leac 
pentru lipsa lui de loialitate. 

— Ce bucătărie minunată! 

Kate se uita la platoul cu prăjiturele de pe blat, proaspăt 
scoase din cuptor şi cu ciocolată albă presărată pe 
deasupra. Ridică în sus o prăjitură cu brânză, într-o cutie 
din carton. 

— Am adus şi eu desert, dar mă tem că acum nu mai 
este deloc prezentabil. 

— Ce drăguţ din partea ta, zise Mags, păşind în faţă şi 
luând pachetele de la Kate. Mereu am considerat că 
prăjiturile au un gust mult mai bun atunci când sunt făcute 
de altcineva, nu crezi? 

Kate afişă un zâmbet recunoscător şi Ray lăsă să-i scape 
un oftat de uşurare. Poate că seara nu avea să fie chiar 
atât de neplăcută pe cât se temuse el, deşi cu cât ajungea 
şi Stumpy mai repede, cu-atât mai bine. 

— Aşa, ce-ţi pot oferi de băut? zise Mags. Ray bea bere, 
dar eu beau vin, dacă preferi să bei şi tu tot vin. 

— Grozav. 

Ray strigă de la baza scărilor. 

— Tom, Lucy, haideţi să spuneţi şi voi salut, pereche de 
nepoliticoşi ce sunteţi. 

Urmă o serie de tropăituri şi copiii se năpustiră în jos pe 
scări. Intrară în bucătărie şi rămaseră stânjeniţi în uşă. 

— Ea este Kate, zise Mags. Este pe cale să devină agent 
în echipa tatălui vostru. 

Ray făcu ochii mari atunci când auzi remarca umilitoare, 
însă pe Kate păru că n-o deranjează. 

— Încă vreo câteva luni, rânji ea, şi o să fiu şi eu un 
agent adevărat. Voi ce mai faceţi? 

— Bine, spuseră Lucy şi Tom în acelaşi timp. 

— Tu trebuie să fii Lucy. 

Lucy avea părul blond al mamei ei, însă în rest era Ray 
întreagă. Toată lumea comenta cât de mult semănau ambii 
copii cu el. El nu putea vedea niciodată asemănarea cât 


— 299 — 


timp ei erau treji - aveau prea multă personalitate în ei - 
dar când dormeau, şi trăsăturile lor rămâneau nemişcate, 
Ray îşi putea vedea propriul chip reflectat în copiii lui. Se 
întrebă dacă şi el arăta mereu la fel de războinic cum arăta 
fiul său în aceste momente: uitându-se încruntat în podea, 
de parcă ar fi fost tare supărat pe plăcile de faianţă. Işi 
aranjase părul în sus în ţepi la fel de ameninţători precum 
expresia de pe chipul său. 

— El e Tom, îl prezentă Lucy. 

— Spune salut, Tom, zise Mags. 

— Salut, Tom, repetă el, cu privirea fixată tot în podea. 

Mags îl lovi uşor cu un prosop de bucătărie, exasperată. 

— Scuze, Kate. 

Kate rânji la Tom, iar el îi aruncă o privire lui Mags, 
pentru a vedea dacă este nevoie să mai zăbovească prin 
jur. 

— Copii! zise Mags exasperată. Luă folia de protecţie de 
pe un platou cu sendvişuri şi i-o dădu lui Tom în mână. Voi 
doi puteţi pleca să mâncaţi sus, dacă nu vreţi să rămâneţi 
alături de noi, bătrânii. Căscă ochii, ca şi cum ar fi fost 
oripilată de acest termen, făcând-o pe Lucy să chicotească. 
Tom îşi dădu ochii peste cap, după care cei doi dispărură 
înapoi în camerele lor, ca şi cum nici n-ar fi fost acolo. 

— Sunt nişte copii buni, spuse Mags, în cea mai mare 
parte a timpului. 

Termină propoziţia atât de încet încât nu era clar dacă 
vorbise mai mult pentru ea decât pentru ceilalţi. 

— A mai avut probleme cu bătăuşii de la şcoală? întrebă 
Kate. 

Ray gemu în surdină. Se uită la Mags, care îi evită 
privirea în mod voit. Maxilarul femeii se încordă imediat. 

— Nimic de care să nu ne putem ocupa noi singuri, se 
răsti ea. 

Ray tresări şi se uită la Kate, încercând să murmure o 
scuză fără ca Mags să observe. Ar fi trebuit s-o avertizeze 
pe Kate cât de sensibilă era Mags când venea vorba de 
Tom. Urmă o pauză stânjenitoare, după care mobilul lui 
Ray scoase un ţiuit, semnalând primirea unui mesaj. Il 


— 300 — 


pescui din buzunar cu graţie, însă îl cuprinse o dezamăgire 
cruntă când văzu ce scrie pe ecran. 

— Stumpy nu mai poate veni, zise el. Mama lui a mai 
suferit un atac. 

— E bine? întrebă Mags. 

— Cred că da - el e în drum spre spital acum. 

Ray îi trimise un mesaj lui Stumpy, după care îşi băgă 
telefonul la loc în buzunar. 

— Am mai rămas doar noi trei, atunci. 

Kate se uită la Ray, apoi la Mags, care se întorsese cu 
spatele şi mesteca în chilii. 

— Uite, zise Kate, ce-ar fi s-o lăsăm pe altă dată, când va 
putea veni şi Stumpy? 

— Nu te prosti, spuse Ray, cu o veselie care până şi lui îi 
suna cam fals. De altfel, avem prea mult chilii: nu l-am 
putea termina pe tot fără ajutor. 

Se uită la Mags, dorindu-şi pe jumătate să fie şi ea de 
acord cu Kate şi să anuleze seara împreună, însă ea 
continua să mestece în chilii. i 

— Absolut, spuse ea, cam aspru. li dădu o pereche de 
mânuşi pentru copt lui Ray. Poți să aduci tu tava din 
cuptor? Kate, de ce nu iei tu farfuriile şi să le aduci în 
sufragerie? 

Locurile la masă nu erau stabilite dinainte, însă Ray se 
aşeză în mod automat în capul mesei, iar Kate în stânga 
lui. Mags aşeză o tigaie cu orez pe masă, după care se 
întoarse în bucătărie după un bol cu brânză rasă şi un 
castron cu smântână. Se aşeză vizavi de Kate, iar pentru o 
vreme se ocupară cu trecerea din mână în mână a 
platourilor şi cu umplerea propriilor farfurii. 

În timp ce se aşezau să mănânce, clinchetul tacâmurilor 
lovite de porțelan făcea ca lipsa unui subiect de discuţie să 
devină şi mai evidentă, aşa că Ray se gândea la ceva 
despre care să fi putut vorbi. Mags nu voia să fie aduse iar 
în discuţie problemele legate de munca lor, însă probabil 
că acesta ar fi fost cel mai sigur subiect de discuţie. 
Inainte ca el să se hotărască, Mags îşi lăsă furculiţa pe 
marginea farturiei. 


— 301 — 


— Cum ţi se pare lucrul în cadrul DIC, Kate? 

— Îmi place foarte mult. Orele sunt criminale, însă 
munca îmi place foarte mult şi asta a fost ceea ce mi-am 
dorit dintotdeauna să fac. 

— Am auzit că este un coşmar să lucrezi pentru domnul 
inspector aici de faţă. 

Ray îi aruncă o privire aspră lui Mags, însă ea îi zâmbea 
senină lui Kate. Nu-i micşora cu nimic sentimentul de 
disconfort care îl cuprindea încet, încet. 

— Nu e prea rău, spuse Kate, aruncându-i lui Ray o 
privire piezişă. Deşi nu ştiu cum te împaci tu cu dezordinea 
pe care o lasă în urmă: biroul lui e o ruşine. Căni pe 
jumătate pline cu cafea nebăută împrăştiate peste tot. 

— Asta se întâmplă din cauză că mă chinui prea mult să 
beau una în întregime, replică Ray. 

Miştoul pe seama lui era un preţ destul de rezonabil de 
plătit, având în vedere circumstanţele. 

— El are întotdeauna dreptate, fireşte, spuse Mags. 

Kate se prefăcea că s-ar gândi la asta. 

— Cu excepţia situaţiilor când se înşală. 

Râseră amândouă, iar Ray îşi permise să se mai relaxeze 
un pic. 

— Fredonează în surdină „Chariots of Fire” mai tot 
timpul, spuse Kate, aşa cum face la serviciu? 

— N-aş putea spune sigur, zise Mags încet, nu-l văd 
niciodată. 

Atmosfera de relaxare se evaporă imediat şi, pentru o 
vreme, mâncară în tăcere. Ray tuşi şi Kate îşi ridică 
privirea din farfurie. Îi zâmbi în chip de scuză, iar ea îi făcu 
semn că nu-i pasă, însă când el îşi întoarse privirea, 
observă că Mags se uita la ei, cu o sprânceană uşor 
ridicată. Ea îşi lăsă jos furculiţa şi îşi împinse farfuria spre 
centrul mesei. 

— Îţi lipseşte munca, Mags? întrebă Kate. 

Toată lumea o întreba asta pe Mags, de parcă îşi 
închipuia cineva că ar putea duce dorul hârţogăraiei de 
care se tot ocupase, de orele aiurea, de casele jegoase, 
unde erai nevoit să te ştergi pe picioare la ieşire, nu la 


— 302 — 


intrare. 

— Da, spuse ea, fără să ezite. 

Ray îşi ridică privirea. 

— Chiar? 

Mags continuă să-i vorbească lui Kate, ca şi cum el nici 
n-ar fi spus ceva. 

— Nu-mi este dor chiar de acel serviciu, mai exact, ci mi- 
e dor mai degrabă de persoana care eram pe atunci. Mi-e 
dor de momentele când aveam şi eu ceva de spus, când îi 
puteam învăţa ceva pe oameni. 

Ray se opri din mâncat. Mags era aceeaşi persoană care 
fusese dintotdeauna. Aceeaşi persoană care va fi mereu. 
Dacă ai la tine o insignă de poliţist, asta nu te transformă 
în altceva, nu? 

Kate încuviinţă din cap, ca şi cum ar fi înţeles-o, iar Ray 
îi fu recunoscător pentru efortul pe care îl făcea. 

— Te-ai mai întoarce acolo? 

— Cum aş putea? Cine ar avea grijă de cei doi? Mags 
făcu semn din ochi înspre dormitoare. Ca să nu mai zic de 
el. Se uita la Ray, însă nu zâmbea, iar el încercă să-i 
descifreze expresia din privire. Ştii ce se spune: în spatele 
unui bărbat de succes... 

— E adevărat, spuse Ray brusc, un pic mai puternic 
decât zgomotul molcom al conversaţiei. Se uită la Mags. 
Tu ţii totul laolaltă. 

— Budincă! zise Mags brusc, ridicându-se în picioare. 
Doar dacă nu mai vrei încă o portie de chilii, Kate? 

— Nu, mulţumesc. Vrei să te ajut? 

— Rămâi acolo, nu va dura decât o clipă. Strâng eu de 
pe masă, după care fug repede sus ca să mă asigur că cei 
mici nu pun la cale vreo năzbâtie. 

Duse totul în bucătărie, după care Ray îi auzi paşii uşori 
urcând scările şi un murmur de voci şoptite în dormitorul 
lui Lucy. 

— Îmi pare rău, spuse el. Nu ştiu ce are. 

— Eu sunt de vină? zise Kate. 

— Nu, nu cred. A fost într-o dispoziţie mai ciudată în 
ultima vreme. Îşi face griji din cauza lui Tom, cred. Îi 


— 303 — 


zâmbi încurajator. Eu voi fi de vină - de obicei aşa se 
întâmplă. 

O auziră pe Mags coborând scările şi, când se întoarse, 
ducea în mână un platou cu prăjiturele şi o carafă cu 
frişcă. 

— De fapt, Mags, zise Kate, ridicându-se, cred că voi sări 
peste desert. 

— Preferi fructele? Am pepene galben, dacă vrei. 

— Nu, nu e asta. Doar că sunt frântă de oboseală. A fost 
o săptămână lungă. Cina a fost excelentă şi îţi mulţumesc 
pentru invitaţie. 

— Ei, dacă aşa spui tu. Mags aşeză prăjiturelele pe 
masă. N-am apucat să te felicit pentru ancheta din cazul 
lui Gray - Ray mi-a spus că a fost în principal meritul tău. 
Va fi un rezultat foarte bun de trecut în CV-ul tău, mai ales 
atât de devreme. 

— Ei, a fost un efort al echipei, chiar aşa, spuse Kate. 
Suntem o echipă bună. 

Ray ştia că ea se referea la întreaga echipă din cadrul 
DIC, însă ea aruncă o privire în direcţia lui Ray, iar el nu 
îndrăzni să se uite la Mags. 

Ajunseră în hol, unde Mags o sărută pe Kate pe obraz. 

— Să mai treci pe la noi, da? Mi-a făcut plăcere să te 
Cunosc. 

Ray spera că doar el simţea lipsa de sinceritate din 
glasul soţiei sale. Îi spuse şi el la revedere lui Kate, 
rămânând o clipă în cumpănă dacă s-o sărute şi el sau nu 
pe obraz. Se hotărî că până la urmă ar fi ciudat din partea 
lui să n-o facă, aşa că o sărută cât putu de scurt, însă simţi 
privirea lui Mags aţintită asupra lui şi se simţi extrem de 
uşurat când Kate dispăru pe uşă. 

— Ei bine, eu nu cred că pot refuza acele prăjiturele, 
spuse el cu o veselie pe care de fapt nu prea o simţea. Tu 
vrei? 

— Sunt la dietă, spuse Mags. 

Intră în bucătărie şi desfăcu masa de călcat, umplu fierul 
de călcat cu apă şi aşteptă să se încingă. 

— Am pus o caserolă cu orez şi cu chilii în frigider, 


— 304 — 


pentru Stumpy - o iei mâine cu tine la lucru? Probabil că el 
n-o să mănânce cum trebuie dacă va rămâne toată noaptea 
la spital şi bănuiesc că mâine nu-i va sta capul la gătit. 

Ray îşi aduse şi el castronul în bucătărie şi începu să 
mănânce în picioare. 

— Drăguţ din partea ta. 

— Şi el e un tip drăguţ. 

— Chiar este. Chiar am în echipă nişte oameni grozavi. 

Mags rămase tăcută o vreme. Alese o pereche de 
pantaloni şi începu să-i calce. Când vorbi, o făcu pe un ton 
neutru, însă apăsă cu putere vârful fierului de călcat pe 
țesătura pantalonilor. 

— Este drăguță. 

— Kate? 

— Nu, Stumpy. Mags se uită la el, exasperată. Normal 
că la Kate mă refer. 

— Presupun că este. Nu m-am gândit niciodată la asta. 

Era o minciună stupidă - Mags îl cunoştea mai bine ca 
oricine. Ridică o sprânceană, neîncrezătoare, dar fu uşurat 
s-o vadă zâmbind. Riscă o tachinare nevinovată. 

— Eşti geloasă? 

— Nici măcar un pic, zise Mags. De fapt, dacă ar călca 
ea rufele, s-ar putea muta la noi în casă. 

— Îmi pare rău că i-am povestit despre Tom, zise Ray. 

Mags apăsă un buton al fierului de călcat şi un nor de 
abur se împrăştie şuierând pe pantalonii pe care-i călca, îşi 
menţinu privirea pe fierul de călcat în timp ce vorbea. 

— Tu îţi iubeşti munca, Ray, iar eu apreciez enorm acest 
lucru. Face parte din tine. Dar e ca şi cum eu şi copiii am fi 
doar un fundal. Mă simt invizibilă. 

Ray deschise gura pentru a protesta, însă Mags clătină 
din cap. 

— Vorbeşti cu Kate mai mult decât vorbeşti cu mine, 
spuse ea. Am putut să văd lucrul ăsta în seara asta - 
legătura asta dintre voi. Nu sunt tâmpită, ştiu şi eu cum e 
să lucrezi atât de multe ore împreună cu cineva: poţi vorbi 
cu ea, normal că poţi. Însă asta nu înseamnă că nu poţi 
vorbi şi cu mine. Apăsă din nou butonul pentru a elibera 


— 305 — 


jetul de abur şi apăsă cu şi mai multă forţă fierul pe masa 
de călcat, înainte şi înapoi, înainte şi înapoi. Nimeni n-a 
stat vreodată întins pe patul de moarte dorindu-şi să fi 
petrecut mai mult timp la muncă, spuse ea. Dar copiii 
noştri cresc şi tu ratezi toate aceste momente. Şi, înainte 
să-ţi dai seama, ei vor fi plecat şi tu te vei fi pensionat, şi 
nu vom mai rămâne decât noi doi, însă nu vom avea nimic 
să ne spunem unul altuia. 

Nu-i adevărat, se gândi Ray, şi încercă să găsească 
cuvintele potrivite pentru a o contrazice, însă acestea îi 
rămaseră blocate în gât şi el se trezi clătinând pur şi 
simplu din cap, de parcă ar fi putut îndepărta astfel sensul 
cuvintelor ei. Îşi închipui că o aude pe Mags cum oftează, 
însă la fel de bine ar fi putut fi şi zgomotul scos de un alt 
jet de abur. 


— 306 — 


Capitolul 38 


Nu m-ai iertat niciodată pentru noaptea aia la Veneţia. 
Nu ţi-ai mai lăsat niciodată garda jos şi nu te-ai mai 
abandonat niciodată complet. Chiar şi când vânătaia 
dispăruse din jurul nasului tău şi am fi putut da totul 
uitării, am ştiut că tu încă te mai gândeai la ce se 
întâmplase. O ştiam din felul în care privirea ta mă 
urmărea prin toată camera atunci când veneam să-mi iau o 
bere şi din ezitarea din vocea ta atunci când îmi 
răspundeai, deşi îmi spuneai întruna că totul e în ordine. 

Am ieşit la cină în oraş cu ocazia primei aniversări, îţi 
găsisem o carte legată în piele despre Rodin, într-un 
anticariat de pe Chapel Road, şi am împachetat-o în ziarul 
pe care l-am păstrat din ziua nunţii. 

— Prima aniversare este cea de hârtie, ţi-am adus eu 
aminte, şi privirea ţi s-a luminat. 

— E perfect! 

Ai împachetat ziarul cu grijă şi l-ai strecurat în carte, în 
locul în care îţi scrisesem un bileţel: Pentru Jennifer, pe 
care o iubesc în fiecare zi mai mult, iar tu m-ai sărutat cu 
putere pe buze. 

— Şi eu te iubesc, să ştii, ai spus tu. 

Câteodată nu eram sigur, însă eu nu aveam niciun fel de 
îndoială în privinţa a ceea ce simţeam. Te iubeam atât de 
mult încât mă îngrozeam eu însumi; nu mi-am dat seama 
că era posibil să doreşti pe cineva atât de tare încât să faci 
orice pentru a-l păstra lângă tine. Dacă te-aş fi putut lua cu 
mine pe o insulă pustie, departe de toată lumea, aş fi făcut- 
0. 

— Am fost întrebată dacă vreau să predau la o clasă 
pentru adulţi, mi-ai spus tu, în timp ce eram conduşi la 
masa rezervată de mine. 

— Cu cât eşti plătită? 

Tu ai strâmbat din nas. 

— Destul de prost, dar este un curs terapeutic, parţial 
subvenţionat, pentru oameni cu depresie. Cred că ar fi un 


— 307 — 


lucru demn de realizat. 

Eu am pufnit. 

— Îmi sună ca o grămadă de prostii. 

— E o legătură puternică între ideile creatoare şi 
dispoziţiile sufleteşti ale oamenilor, ai spus tu. M-aş simţi 
tare bine dacă aş şti că am ajutat şi eu la recuperarea lor, 
şi nu durează decât opt săptămâni. Ar trebui să mă pot 
descurca şi cu celelalte cursuri pe care le am de predat. 

— Atât timp cât îţi mai rămâne şi ţie timp pentru 
lucrările tale. 

Deja creaţiile tale ajunseseră în cinci magazine din oraş. 

Ai încuviinţat din cap. 

— O să mă descurc. Comenzile mele obişnuite pot fi 
realizate ca şi până acum şi voi restrânge numărul de 
comenzi pentru o vreme. Şi fii atent - la început nu m-am 
aşteptat să primesc atâtea oferte de a preda cursuri - la 
anul ar trebui să renunţ la o parte din ele. 

— Ei, ştii ce se spune, am zis eu râzând. Şi cei care pot, 
şi cei care nu pot, predau! 

N-ai spus nimic. 

Ne-a fost adusă mâncarea şi chelnerul a mai întârziat un 
pic ca să-ţi aşeze mai bine şervetul şi să-ţi toarne vinul în 
pahar. 

— M-am gândit că ar fi o idee bună dacă aş deschide un 
cont separat la bancă pentru afacerea mea, ai spus tu. 

— De ce să ai nevoie de asta? 

M-am întrebat cine ţi-a sugerat să faci asta şi de ce ai 
discutat despre banii noştri cu altcineva. 

— Îmi va fi mai uşor când voi face cererea de recuperare 
a taxelor. Ştii şi tu, dacă totul se află într-un singur cont. 

— N-o să însemne decât şi mai multe hârtii de completat 
pentru tine, am spus eu. 

Mi-am tăiat bucata de friptură în două, pentru a verifica 
dacă fusese pregătiră aşa cum îmi plăcea mie, şi am 
îndepărtat grăsimea de pe ea, pentru a o aşeza pe 
marginea farturiei. 

— Nu mă deranjează. 

— Nu, va fi mai simplu dacă vom continua totul ca şi 


— 308 — 


până acum, în contul meu, am spus eu. La urma urmei, eu 
sunt cel care plăteşte rata la casă şi facturile. 

— Presupun că ai dreptate. 

Ai început să te joci cu furculiţa prin rizoto. i 

— Ai nevoie de mai mulţi bani cash? am spus eu. Iți pot 
da mai mulţi bani pentru întreţinerea casei luna asta, dacă 
vrei. 

— Poate un pic mai mulţi. 

— Pentru ce ai nevoie? 

— Mă gândeam să merg la cumpărături, ai spus tu. Mi- 
ar prinde bine nişte haine noi. 

— Ce-ar fi să vin şi eu cu tine? Ştii cum e când trebuie 
să-ţi cumperi haine - îţi iei haine care vor sta prost pe tine 
când ajungi acasă vei sfârşi prin a returna la magazin 
jumătate din ce-ai cumpărat. 

Am râs şi m-am întins peste masă, să-ţi strâng mâna. O 
să-mi iau liber de la serviciu şi vom avea o zi numai pentru 
noi. Vom lua prânzul într-un local drăguţ, după care vom 
merge prin magazine şi vei putea da atacul la cardul meu 
de credit după pofta inimii. Sună bine? 

Tu ai aprobat din cap, iar eu mi-am îndreptat atenţia 
către bucata mea de friptură. Am mai comandat o sticlă de 
vin roşu şi, până când am terminat-o, în restaurant nu mai 
rămăsesem decât noi. Am lăsat un bacşiş prea mare şi m- 
am lovit de chelner atunci când mi-a adus haina. 

— Îmi cer scuze, ai spus tu, a băut un pic prea mult. 

Chelnerul a zâmbit politicos, iar eu am aşteptat până am 
ieşit afară ca să te iau de braţ şi să te ciupesc tare, 
prinzându-ţi pielea între degetul mare şi arătător. 

— Să nu-ţi mai ceri niciodată scuze în numele meu. 

Tu te-ai arătat şocată. Nu înţeleg de ce - nu la asta te 
aşteptai după ce s-a întâmplat la Veneţia? 

— Îmi pare rău, ai spus tu, iar eu ţi-am dat drumul la 
braţ şi te-am luat în schimb de mână. 

Se făcuse târziu când am ajuns acasă şi tu ai urcat 
scările imediat, iar eu am stins luminile de la parter şi am 
venit după tine, însă erai deja în pat. Când m-am aşezat 
lângă tine, tu te-ai întors cu faţa la mine şi m-ai sărutat, 


— 309 — 


coborându-ţi mâinile pe pieptul meu. 

— Îmi pare rău, te iubesc, ai spus. 

Am închis ochii şi am aşteptat ca tu să te strecori sub 
pilotă. Ştiam că e inutil: băusem două sticle de vin şi nu 
simţeam decât o vagă dorinţă, ca o răscolire, atunci când 
ai luat-o în gură. Te-am lăsat să încerci timp de câteva 
secunde, după care te-am dat la o parte. 

— Nu mă mai poţi excita, am spus eu. 

M-am întors cu faţa la perete şi am închis ochii. Tu te-ai 
dus la baie şi te-am auzit plângând în timp ce mă fura 
somnul. 


Nu plănuisem dinainte să te înşel după ce ne vom 
căsători, însă tu ai încetat să depui orice efort în pat. Mă 
învinovăţeşti pe mine pentru că m-am uitat după alte 
femei, când singura variantă este poziţia misionarului cu o 
femeie care-şi ţine ochii închişi pe întreaga durată a 
partidei? Am început să ies în oraş vineri seara, după 
muncă, întorcându-mă acasă la orele târzii ale dimineţii, 
după ce mă săturam de cea cu care ajunsesem în pat în 
acea seară. Pe tine părea că nu te interesează şi, după o 
vreme, am încetat să mai vin acasă. Imi făceam şi eu 
apariţia sâmbăta, la prânz, şi te găseam în atelier, iar tu nu 
întrebai niciodată unde fusesem sau cu cine. Devenise un 
joc, voiam să văd cât de departe pot merge până aveai să 
mă acuzi că-ti eram necredincios. 

În ziua în care ai făcut-o, eu mă uitam la fotbal la 
televizor. Manchester United juca împotriva lui Chelsea, 
iar eu stăteam cu picioarele pe o măsuţă, cu o bere rece în 
mână. Tu te-ai aşezat în faţa televizorului. 

— Dă-te la o parte - s-a intrat în prelungiri! 

— Cine e Charlotte? ai întrebat. 

— Ce vrei să spui? 

Mi-am lungit gâtul, ca să pot privi pe după tine. 

— Numele e scris pe un bon dintr-un buzunar al hainei 
tale, alături de un număr de telefon. Cine e? 

S-a auzit un urlet de bucurie de la televizor, atunci când 
Manchester United a înscris chiar înainte de fluierul final. 


— 310 — 


Am oftat şi am întins mâna după telecomandă, ca să închid 
televizorul. 

— Acum eşti mulţumită? 

Am aprins o ţigară, ştiind că asta te va înfuria. 

— Nu poţi să fumezi afară? 

— Nu, nu pot, am spus eu, suflând un nor de fum în 
direcţia ta. Pentru că asta e casa mea, nu a ta. 

— Cine e Charlotte? 

Tremurai, însă ai rămas în picioare, în faţa mea. 

Am râs. 

— N-am idee. 

Era adevărat: nu-mi aminteam absolut nimic de ea. Ar fi 
putut fi orice fată cu care mă întâlnisem. 

— O fi probabil vreo chelneriţă căreia i s-au aprins 
călcâiele după mine - probabil că am băgat bonul în 
buzunar fără să mă uit la el. 

Vorbeam cu uşurinţă, fără să sugerez că m-aş apăra, aşa 
că te-am văzut că eziţi. 

— Sper că nu mă acuzi de ceva. 

Ţi-am susţinut privirea, provocator, însă tu ţi-ai întors-o 
într-o parte şi n-ai mai spus nimic. Aproape că am izbucnit 
în râs. Erai atât de uşor de păcălit. 

M-am ridicat în picioare. Erai îmbrăcată cu un maiou 
fără sutien pe dedesubt şi puteam vedea decolteul şi 
conturul sfârcurilor pe sub țesătură. 

— Ai ieşit afară îmbrăcată aşa? am întrebat. 

— Doar până la magazin. 

— Cu ţâţele la vedere? am spus eu. Vrei ca oamenii să te 
considere o uşuratică? 

Tu ţi-ai dus mâinile în dreptul pieptului, dar eu te-am 
plesnit cu palma peste ele. 

— E în regulă ca oameni complet necunoscuţi să ţi le 
vadă, însă nu şi eu? Nu te poţi alege doar cu ceea ce-ţi 
place, Jennifer: ori eşti o stricată, ori nu eşti. 

— Nu sunt, ai spus tu foarte încet. 

— Nu asta mi se pare mie, de aici. 

Am ridicat mâna şi mi-am apăsat ţigara pe pielea de pe 
pieptul tău, răsucind-o între sânii tăi. Tu ai început să urli, 


— 311 — 


însă eu deja ieşeam din cameră. 


— 312 — 


Capitolul 39 


În timp ce Ray se îndrepta cu paşi mari înspre biroul său 
pentru şedinţa de dimineaţă, fu abordat de agenta de la 
dispecerat. Rachel era o femeie subţirică, de vreo cincizeci 
şi ceva de ani, cu trăsături ascuţite, ca de pasăre, şi cu păr 
argintiu, tăiat scurt. 

— Tu eşti inspectorul de serviciu azi, Ray? 

— Da, răspunse el, privind-o suspicios, ştiind că nimic 
bun nu putea urma după o asemenea întrebare. 

— O femeie pe nume Eve Mannings a venit la secţie 
îngrijorată pentru soarta surorii ei. 

— Nu se poate ocupa o patrulă de chestia asta? 

— Sunt cu toţii plecaţi, iar femeia e foarte îngrijorată. 
Deja aşteaptă de o oră ca să discute cu cineva. 

Rachel nu mai spuse nimic, căci nici nu mai era nevoie. 
Se uită la Ray pur şi simplu, prin lentilele ochelarilor groşi, 
cu rame metalice, şi aşteptă ca el să facă ceea ce se 
cuvine. Era ca şi cum o mătuşă intimidantă i-ar fi spus pur 
şi simplu să facă ceva. 

Se uită prin geamul dispeceratului, către biroul de la 
intrare, unde o femeie îşi făcea de lucru cu un telefon 
mobil. 

— Ea e? 

Eve Mannings era genul de femeie al cărei loc ar fi fost 
mai degrabă într-o cafenea, nu într-o secţie de poliţie. Avea 
păr lung şi neted, castaniu, care îi încadrase faţa şi umerii 
în timp ce aplecase capul să se uite la telefon, şi purta o 
haină de un galben-strălucitor, cu nasturi foarte mari şi cu 
căptuşeală înflorată. Era aprinsă la faţă, deşi probabil că 
nu era neapărat o reacţie a stării de spirit în care se afla. 
Încălzirea centrală a secţiei părea că are doar două setări: 
frig arctic şi arşiţă tropicală, iar astăzi era evident că 
aveau de-a face cu arşiţa tropicală. Ray blestemă în gând 
protocolul care cerea ca raportarea unui posibil ultraj să 
fie înregistrată de către un ofiţer de poliţie. Rachel ar fi 
fost mai mult decât capabilă să se ocupe de acest lucru. 


— 313 — 


Oftă. 

— Bine, o să trimit pe cineva să se ocupe de ea. 

Satisfăcută, Rachel se întoarse la masa ei de scris. 

Ray urcă pe scări şi o găsi pe Kate la biroul său. 

— Poţi să dai o fugă până jos şi să te ocupi de cineva 
care vrea să raporteze un posibil ultraj? 

— Nu se poate ocupa patrula? 

Ray începu să râdă când îi văzu faţa. 

— Am încercat deja asta. Du-te, n-o să-ţi ia decât 
douăzeci de minute, maximum. 

Kate oftă. 

— Îmi ceri s-o fac eu din cauză că ştii sigur că nu pot 
refuza. 

— Ai grijă cui îi mai spui asta. 

Ray rânji. Kate îşi dădu ochii peste cap, însă o 
îmbujorare atrăgătoare îşi făcu apariţia în obrajii ei. 

— Hai, zi atunci, ce s-a întâmplat? 

Ray îi întinse coala de hârtie pe care i-o dăduse Rachel. 

— Eve Mannings. Te aşteaptă la parter. 

— Bun, dar să ştii că-mi eşti dator cu o băutură. 

— Sunt de acord, strigă Ray, în timp ce ea ieşea din 
birourile DIC. 

Îşi ceruse scuze pentru situaţiile stânjenitoare din 
timpul cinei, însă Kate spusese că nu le acordă importanţă 
şi de atunci nu mai vorbiseră deloc despre asta. 

Plecă spre biroul lui. Când îşi deschise servieta, găsi în 
agendă un bileţel post-it de la Mags, pe care erau trecute 
data şi ora întâlnirii de la şcoală, săptămâna următoare. 
Mags desenase un cerc în jurul scrisului cu o cariocă roşie, 
în caz că lui i-ar fi scăpat. Ray îl lipi de marginea 
monitorului său, alături de celelalte bileţele similare, 
fiecare conţinând informaţii aparent importante. 

Ajunsese la jumătatea teancului de hârtii din tăviţa de 
plastic când Kate îi bătu la uşă. 

— Nu mă întrerupe, spuse Ray, am prins viteză cu 
hârtiile astea. 

— Pot să te pun la curent cu privire la cazul femeii de 
jos? 


— 314 — 


Ray se opri şi-i făcu semn cu mâna lui Kate să ia loc. 

— Ce faci? spuse ea, uitându-se la mormanul de hârtii de 
pe biroul lui. 

— Treburi administrative. Completez hârtii, în principal, 
mai ales referitoare la cheltuielile pe ultimele şase luni. 
Cei de la finanţe spun că dacă nu le predau completate 
astăzi, nu mi le vor mai aproba. 

— Ai nevoie de un contabil. 

— Am nevoie să mi se dea voie să fac muncă de poliţist, 
spuse el, în loc să mă ocup de astfel de rahaturi. Scuze. 
Spune-mi ce s-a întâmplat. 

Kate îşi privi notițele. 

— Eve Mannings locuieşte în Oxford, însă sora ei, 
Jennifer, locuieşte aici, în Bristol, cu soţul ei, lan Petersen. 
Eve s-a certat cu sora sa acum cinci ani şi de-atunci n-a 
mai văzut-o, pe ea sau pe soţul ei. Acum câteva săptămâni, 
domnul Petersen şi-a făcut apariţia din senin, ca s-o vadă 
pe Eve şi ca s-o întrebe unde se află sora ei. 

— L-a părăsit? 

— Aşa se pare. Doamna Mannings a primit o felicitare de 
la sora ei acum câteva luni, însă nu şi-a putut da seama de 
unde a fost trimisă şi a aruncat plicul în care sosise. Şi-a 
găsit felicitarea ruptă în bucăţi şi ascunsă sub un ceas 
aşezat pe poliţa de deasupra şemineului, iar acum este 
convinsă că cel care a rupt-o este cumnatul, atunci când 
acesta a venit în vizită la ea. 

— De ce-ar fi făcut asta? 

Kate ridică din umeri. 

— N-am idee. Nici doamna Mannings nu ştie de ce, însă 
asta a făcut-o să se îngrijoreze foarte tare. Vrea să 
raporteze dispariţia surorii ei. 

— Dar ea nu a dispărut, asta-i sigur, spuse Ray, 
exasperat. Nu dacă i-a trimis o vedere. Doar că nu vrea să 
fie găsită. Sunt două lucruri complet diferite. 

— Asta i-am spus şi eu. Oricum, am notat totul, pentru 
tine. 

Îi întinse o folie de plastic lui Ray, care conţine câteva 
foi scrise de mână. 


— 315 — 


— Mulţumesc. O să mă uit pe ele. Ray luă raportul şi-l 
aşeză pe birou, printre grămezile de hârtii de acolo. 
Presupunând c-o să termin toate aceste hârtii, încă mai 
vrei să bem ceva, mai târziu? Cred c-o să am nevoie. 

— De-abia aştept. 

— Grozav, spuse Ray. Tom se duce undeva după ce 
termină orele şi eu i-am spus că mă duc să-l iau la ora 
şapte, aşa că nu voi putea sta mult cu tine. 

— Nicio problemă. Asta înseamnă că Tom începe să-şi 
facă prieteni? 

— Cred că da, spuse Ray. Nu că mi-ar spune cine sunt 
aceştia. Sper că vom afla mai multe la acea întâlnire de la 
şcoală programată pentru săptămâna viitoare, dar nu prea- 
mi fac mari speranţe. 

— Ei, dacă vrei o pereche de urechi care să te asculte la 
pub, atunci să ştii că poţi deşerta tot, zise Kate. Nu că m-aş 
pricepe eu ce sfaturi să-ţi dau despre adolescenţi, să ştii. 

Ray râse. 

— Ca să fiu sincer, îmi face plăcere să discut şi despre 
altceva în afară de adolescenţi. 

— Atunci mă bucur că-ţi pot oferi astfel de ocazii să te 
mai relaxezi. 

Kate rânji şi lui Ray îi reveni brusc în minte imaginea din 
noaptea aceea, din faţa apartamentului ei. Oare Kate se 
mai gândise la asta? se gândi s-o întrebe, însă Kate deja se 
îndrepta spre biroul ei. 

Ray îşi luă telefonul, pentru a-i trimite un mesaj lui 
Mags. Se uită la ecran, încercând să găsească o formulare 
care să nu o înfurie pe Mags sau care să nu fie în 
întregime o minciună. El n-ar fi trebuit să denatureze deloc 
adevărul, se gândi; între ieşitul la o bere cu Kate sau cu 
Stumpy n-ar fi trebuit să fie nicio diferenţă. Ray îşi ignoră 
vocea din minte, cea care-i spunea clar de ce anume erau 
două situaţii complet diferite. 

Oftă şi băgă telefonul la loc în buzunar, lăsând mesajul 
nescris. Era mai uşor să nu spună absolut nimic. Aruncând 
o privire prin crăpătura dintre uşă şi perete, îi putu vedea 
lui Kate vârful capului, aşa cum stătea aşezată la birou. Cu 


— 316 — 


siguranţă se putea relaxa alături de ea, se gândi Ray. Însă 
nu era sigur că era cel mai corect mod de relaxare. 


— 317 — 


Capitolul 40 


Trec două săptămâni înainte să îndrăznesc să ies în 
public; când vânătăile oribile de pe braţe s-au transformat 
într-un verde-deschis. Tresar atunci când observ diferenţa 
dintre ele şi pielea din jurul lor, când cu doi ani în urmă ele 
reprezentau ceva la fel de natural în viaţa mea ca şi 
culoarea părului. 

Sunt obligată să ies din casă căci trebuie să cumpăr 
mâncare pentru câine, aşa că-l las pe Beau acasă şi iau 
autobuzul spre Swansea, unde nimeni nu-i va da atenţie 
unei femei care merge cu ochii aţintiţi în podeaua 
supermarketului; şi cu o eşarfă în jurul gâtului, în ciuda 
vremii plăcute de afară. O iau pe cărare, în direcţia 
parcului de rulote, dar nu pot scăpa de senzaţia că mă 
urmăreşte cineva. Mă uit înapoi, după care mă panichez la 
gândul că am luat-o greşit, aşa că mă întorc încă o dată, 
deşi nici acolo nu se află nimic. Mă învârt în cerc, 
incapabilă să văd ceva clar din cauza punctelor negre care- 
mi acoperă privirea şi care se mişcă oriunde aş privi, ceea 
ce mă înfurie la culme. Mă simt periculos de aproape de un 
atac de panică violent, teama pe care o simt în piept 
devenind atât de prezentă încât îmi provoacă durere, şi pe 
jumătate merg, pe jumătate alerg, până când pot zări 
rulotele nemişcate şi clădirea joasă care este magazinul lui 
Bethan. În sfârşit, bătăile inimii încep să se domolească şi 
mă lupt ca să-mi recapăt controlul. În astfel de momente, 
perspectiva vieţii în închisoare devine mult mai atractivă 
decât existenţa pe care o duc acum. 

Parcarea lui Bethan este pentru oamenii care locuiesc în 
parcul de rulote, însă apropierea ei de plajă o transformă 
într-o destinaţie atractivă pentru cei care vor să se plimbe 
pe cărarea care şerpuieşte de-a lungul coastei. Pe Bethan 
nu o deranjează, cu excepţia perioadei din plin sezon, când 
pune semne mari, cu „parcare privată”, şi se repede afară 
din magazin atunci când vede vreo familie care-şi desface 
masa de picnic din maşină. În această perioadă a anului, 


— 318 — 


când parcul de rulote este închis, maşinile răzlețe din 
parcare le aparţin celor care vor să-şi plimbe câinii pe 
plajă sau excursioniştilor foarte ambiţioşi. 

— Tu o poţi folosi, desigur, mi-a spus Bethan când m-a 
întâlnit prima dată. 

— N-am maşină, i-am explicat eu. 

Mi-a mai spus că musafirii care vin la mine îşi pot lăsa 
maşinile aici, şi nu a comentat nimic legat de faptul că, în 
afară de Patrick, care oricum îşi lăsa Land Roverul în 
parcare dinainte de a mă cunoaşte pe mine, nu vine nimeni 
în vizită la mine. Gonesc amintirea din minte înainte să 
apuce să se aşeze. 

Acum sunt vreo câteva maşini aici. Volvo-ul rablagit al 
lui Bethan, o dubă pe care nu o recunosc şi - mijesc ochii 
şi încep să bâţâi din cap. Nu este posibil. Aia nu poate fi 
maşina mea. Încep să transpir şi iau o gură de aer, înainte 
de a încerca să înţeleg ce anume am în faţa ochilor. Bara 
din faţă este crăpată şi în mijlocul parbrizului se află o 
reţea de crăpături, de mărimea unui pumn. 

Chiar este maşina mea. 

Nimic nu are sens. Când am plecat din Bristol, am 
abandonat şi maşina. Nu pentru că mi-am închipuit că va fi 
găsită de poliţie - deşi îmi trecuse prin cap - ci pentru că 
nu mai suportam s-o văd. Într-un moment de nebunie, mă 
întreb dacă nu cumva a fost găsită de poliţie şi a fost adusă 
aici pentru a mă pune pe mine la încercare, pentru a vedea 
ce reacţie am, şi mă uit de jur împrejurul parcării, de 
parcă m-aş aştepta ca o mulţime de poliţişti înarmaţi să 
sară pe mine. 

Din cauza stării confuze în care mă aflu, nu-mi dau 
seama cât de important este acest aspect; dacă el chiar 
contează. Dar trebuie să aibă o anumită importanţă, altfel 
poliţia n-ar fi insistat să afle de la mine ce anume am făcut 
cu maşina. Trebuie să scap de ea. Mă gândesc la filmele pe 
care le-am văzut. Aş putea să o împing de pe o faleză? Ori 
să-i dau foc? Aş avea nevoie de chibrituri şi de combustibil, 
probabil benzină - dar cum i-aş putea da foc fără a fi 
văzută de Bethan? 


— 319 — 


Arunc o privire în direcţia magazinului, dar n-o pot 
vedea prin fereastră, aşa că trag adânc aer în piept şi 
traversez parcarea, în direcţia maşinii. Cheile sunt în 
contact şi atunci nu mai ezit. Deschid portiera maşinii şi 
mă aşez pe scaunul şoferului. Sunt asaltată imediat de 
amintiri cu accidentul: pot auzi urletele scoase de mama 
lui Jacob şi ţipătul meu de groază. Incep să tremur şi 
încerc să mă adun. Maşina porneşte uşor şi ies cu viteză 
din parcare. Dacă Bethan se va uita acum, nu mă va vedea 
pe mine, ci doar maşina şi un nor de praf lăsat în urmă, în 
timp ce eu mă îndrept spre Penfach. 

— Te simţi bine din nou la volan? 

lan are o voce măsurată şi seacă. Apăs cu putere 
piciorul pe pedala de frână şi maşina derapează sălbatic, în 
timp ce mie îmi alunecă mâinile pe volan. Am mâna pe 
mânerul portierei înainte să-mi dau seama că vocea se 
aude din CD player. 

— Mă gândesc că ţi s-a făcut dor de micul accident, nu-i 
aşa? Nu-i nevoie să-mi mulţumeşti că-ţi amintesc de el. 

Efectul vocii sale asupra mea este instantaneu. Imediat 
mă fac mai mică, retrăgându-mă în scaun de parcă aş 
putea dispărea cu totul în el, iar palmele îmi devin fierbinţi 
şi lipicioase. 

— Ai uitat jurămintele de la nunta noastră, Jennifer? 

Imi duc mâna la piept şi mi-l apăs cu putere, încercând 
să încetinesc bubuitul frenetic al inimii. 

— Ai stat alături de mine şi ai promis să mă iubeşti, să 
mă respecţi şi să mă asculţi până la sfârşitul zilelor 
noastre. 

Işi bate joc de mine, pronunţând jurământul pe care l-am 
făcut cu atât de mulţi ani în urmă, cu vocea lui cea rece, 
care mă-nfioară. E nebun. Acum îmi dau seama, iar asta 
mă face să mă gândesc cu groază la anii pe care i-am 
petrecut alături de el, fără să ştiu de ce este cu adevărat 
capabil. 

— Să fugi la poliţie şi să le povesteşti despre mine nu 
înseamnă că mă respecţi, nu-i aşa, Jennifer? Să le spui ce 
se petrece în spatele uşilor închise nu înseamnă că mă 


— 320 — 


asculţi. Adu-ţi aminte însă, eu nu ţi-am oferit decât ceea 
ce-ai cerut... 

Nu-l mai pot asculta. Apăs cu putere butonul playerului 
stereo şi CD-ul iese afară cu o încetineală exasperantă. Il 
smulg din fanta lui şi încerc să-l rup în două, însă nu vrea 
să se îndoaie şi ţip, cu chipul reflectat de suprafaţa 
lucioasă. les din maşină şi azvârl CD-ul în gardul viu de pe 
marginea drumului. 

— Lasă-mă în pace! urlu. Doar lasă-mă în pace! 

Conduc ca o nebună, imprudent, de-a lungul şirului de 
tufişuri ce alcătuiesc gardul viu, îndepărtându-mă de 
Penfach, pe drumul de ţară. Tremur violent şi schimbatul 
vitezelor mă depăşeşte complet, aşa că rămân în viteza a 
doua şi maşina geme a protest. Pot auzi cuvintele lui Ian la 
nesfârşit. 

Până la capătul zilelor noastre. 

Pe o alee ce pleacă din drum se află un hambar 
părăginit, însă nu se zăreşte nicio casă în apropierea lui. 
Dau cu spatele pe drumul plin de hopuri care duce până la 
hambar. Pe măsură ce mă apropii de el, văd că hambarul 
nu are acoperiş şi că grinzile dezgolite ale acestuia se 
înalţă spre cer. Într-o parte sunt o mulţime de cauciucuri şi 
un şir de maşinării ruginite. La fix. Conduc până în capătul 
hambarului, trăgând maşina până într-un colţ. Pe podea se 
află o prelată strânsă grămadă, iar eu o desfac, stropindu- 
mă toată cu apa puturoasă ce s-a strâns în pliurile 
acesteia. O trag peste maşina mea. Reprezintă un risc, dar 
sub prelata de un verde-închis maşina se confundă cu 
restul hambarului şi totul arată ca şi cum nimic nu a fost 
mutat de la locul său de o bună bucată de vreme. 

Încep lungul drum înapoi spre casă şi-mi aduc aminte de 
ziua în care am sosit în Penfach, când ceea ce mă aştepta 
de atunci înainte era mult mai nesigur decât ceea ce deja 
se întâmplase până atunci. Acum ştiu ce-mi rezervă 
viitorul: mai am două săptămâni de petrecut în Penfach, 
după care mă voi întoarce în Bristol, în aşteptarea 
sentinţei, iar atunci voi fi în siguranţă. 

În faţa mea văd o staţie de autobuz, însă eu continui să 


— 321 — 


merg, găsind un oarecare confort în ritmul paşilor mei. 
Incet, încet, încep să mă calmez. lan se joacă cu mine, 
asta-i tot. Dacă ar fi avut de gând să mă omoare, ar fi 
făcut-o când a venit la căsuţă. 

După-amiaza aproape s-a sfârşit în momentul în care 
ajung la căsuţă şi nori negri s-au adunat deasupra. Intru în 
casă doar pentru a-mi lua pe mine geaca impermeabilă şi 
pentru a-l striga pe Beau să iasă afară, ca să-l pot lua cu 
mine pe plajă, să alerge. Când ajung lângă apă, pot respira 
din nou şi ştiu că asta îmi va lipsi cel mai mult. 

Senzaţia că sunt urmărită este atât de copleşitoare încât 
mă întorc şi merg cu spatele întors către mare. Simt un 
ghem de frică atunci când văd o siluetă care stă pe faleză, 
cu faţa spre mine, şi bătăile inimii mi se accelerează. Il 
strig pe Beau şi-mi strâng mâna pe zgarda lui, însă el latră 
şi se smulge de lângă mine, luând-o la fugă prin nisip, în 
direcţia cărării ce duce către omul care stă acolo, în 
picioare, conturându-se vizibil pe fundalul cerului. 

— Beau, vino înapoi! 

El continuă să alerge, nedându-mi ascultare, iar eu simt 
cum am prins rădăcini în loc. Abia când Beau a ajuns la 
capătul plajei şi a început să ţopăie sprinten pe cărare, se 
mişcă şi silueta. Bărbatul se apleacă pentru a-l mângâia pe 
Beau şi imediat recunosc şi eu mişcările acelea familiare. E 
Patrick. 

Poate că am tot evitat să mă întâlnesc cu el, după ce ne- 
am văzut ultima oară, însă uşurarea pe care o simt când îl 
văd este atât de mare că, înainte să-mi dau seama ce fac, 
încep s-o iau pe urmele lăsate de Beau în nisip, pentru a 
mă alătura lor. 

— Ce faci? spune el. 

— Sunt bine. 

Ne comportăm ca doi străini, dându-ne târcoale unul 
altuia, cu precauţie. 

— Ţi-am lăsat nişte mesaje. 

— Ştiu. 

Le-am ignorat pe toate. La început, le-am ascultat, dar 
după aceea n-am mai putut îndura să ascult ce i-am făcut 


— 322 — 


şi pe celelalte le-am şters pur şi simplu, fără să le mai 
ascult. În cele din urmă, mi-am închis şi telefonul. 

— Mi-e dor de tine, Jenna. 

I-am considerat de înţeles furia şi mi-a fost mai uşor s-o 
îndur, însă acum este tăcut şi pare că mă imploră, iar eu 
simt cum hotărârea începe să mi se clatine. Încep să merg 
în direcţia căsuţei. 

— N-ar trebui să fii aici. 

Rezist tentaţiei de a mă răsuci ca să văd dacă suntem 
urmăriţi, dar sunt îngrozită la gândul că lan ne-ar putea 
vedea împreună. 

Simt o picătură de ploaie pe faţă şi-mi ridic gluga. 
Patrick merge cu paşi mari, alături de mine. 

— Jenna, vorbeşte cu mine. Nu mai fugi de mine! 

Asta este tot ce am făcut de-a lungul vieţii, aşa că mi-e 
imposibil să mă apăr. 

Urmează strălucirea unui fulger şi ploaia începe să cadă 
cu atâta putere încât îmi taie respiraţia. Văzduhul se 
întunecă atât de brusc încât umbrele noastre dispar şi 
Beau se lipeşte de pământ, cu urechile pleoştite. Alergăm 
până la căsuţă şi trag tare de uşă, chiar în momentul în 
care tunetul bubuie deasupra noastră. Beau ţâşneşte 
printre picioarele noastre şi galopează în sus, pe scări. 
Strig după el, însă nu-mi dă atenţie. 

— Mă duc eu să văd ce face. 

Patrick urcă pe scări şi eu trag zăvorul de la uşă, 
urmându-l imediat. Îl găsesc pe duşumeaua dormitorului 
meu, cu Beau tremurându-i în braţe. 

— Sunt cu toţii la fel, spune el cu o jumătate de rânjet, 
pudeli slabi ca o aţă sau mastifi ţanţoşi şi viteji - toţi urăsc 
tunetele şi focurile de artificii. 

Mă las în genunchi lângă ei şi-l mângâi pe Beau pe cap. 
El geme un pic. 

— Ce-i asta? întreabă Patrick. 

Cutia mea din lemn se iţeşte de sub pat. 

— Ea mea, spun eu cu asprime, şi-i dau un picior, 
trimiţând-o sub pat. 

Patrick cască ochii, însă nu spune nimic, ridicându-se în 


— 323 — 


picioare stânjenit şi luându-l pe Beau cu el, jos. 

— Ar putea fi o idee bună să dăm drumul la radio pentru 
el, îmi spune. 

Vorbeşte de parcă el ar fi veterinarul şi eu clientul său şi 
mă întreb dacă o face din obişnuinţă sau dacă s-a decis că 
gata, i-a ajuns. Dar după ce l-a aşezat pe Beau pe canapea, 
acoperindu-l cu o pătură şi dând drumul la radio pe Classic 
FM suficient de tare încât să acopere răpăielile ce răzbat 
de afară, vorbeşte din nou, pe un ton mult mai blând de 
această dată. 

— O să am eu grijă de el în locul tău. 

Imi muşc buza. 

— Lasă-l aici când pleci, spune. Nu va fi nevoie să mă 
vezi sau să vorbeşti cu mine. Doar lasă-l aici şi eu voi veni 
să-l iau, apoi îl voi ţine la mine cât timp tu... se opreşte. 
Cât timp tu vei fi plecată. 

— Ar putea trece ani de zile, spun eu, vocea frângându- 
mi-se la sfârşitul frazei. 

— Hai să luăm câte o zi pe rând, spune el. 

Se apleacă înainte şi mă sărută foarte uşor pe frunte. 

li dau cheia de rezervă din sertarul din bucătărie şi el 
pleacă fără să scoată o vorbă. Mă lupt să-mi rețin lacrimile 
care n-au niciun drept să-mi izvorască din ochi. E numai 
vina mea şi, oricât de mult m-ar durea, trebuie s-o fac. Însă 
inima îmi tresare încă o dată atunci când aud un ciocănit 
în uşă, după numai cinci minute, şi-mi imaginez că Patrick 
s-a întors după ceva. 

Smucesc de uşă, ca s-o deschid. 

— Vreau să părăseşti căsuţa, spune lestyn fără nicio 
introducere. 

— Ce? Mă sprijin cu palma de perete, pentru a-mi păstra 
echilibrul. De ce? 

Nu mă priveşte în ochi, întinzând mâna în jos pentru a-l 
apuca pe Beau de urechi şi a-l mângâia pe bot. 

— Trebuie să pleci până dimineaţă. 

— Dar, Iestyn, nu pot! Ştii şi tu ce se întâmplă. Condiţiile 
eliberării mele pe cauţiune cer ca eu să rămân la această 
adresă până la proces. 


— 324 — 


— Nu e problema mea. 

Iestyn se uită în sfârşit la mine şi văd că nici lui nu-i face 
plăcere povestea asta. Are faţa încordată, însă i se citeşte 
durerea din privire şi clatină uşor din cap. 

— Uite, Jenna, tot Penfachul ştie că ai fost arestată 
pentru că ai accidentat acel băieţel şi toţi ştiu că ai mai 
rămas aici, în golf, doar pentru că stai cu chirie în casa 
mea. Din punctul lor de vedere, e ca şi cum eu aş fi fost cel 
care a condus maşina. Nu va trece mult şi vor mai urma şi 
altele ca asta - face un gest cu mâna către graffiti-ul de pe 
uşă, care, în ciuda eforturilor mele de a-l îndepărta, s-a 
încăpățânat să rămână - sau chiar mai rău. Rahat de câine 
în cutia de scrisori, artificii, benzină - citeşti tot timpul 
despre astfel de lucruri în ziare. 

— N-am alt loc în care să mă duc, Iestyn, încerc eu să-l 
fac să înţeleagă, însă determinarea lui nu se clinteşte. 

— Magazinul din sat nu vrea să-mi mai accepte 
produsele, spune el, atât de dezgustaţi se arată de faptul 
că asigur un acoperiş deasupra capului unei criminale. 

Trag repede aer în piept. 

— lar în dimineaţa asta au refuzat s-o servească pe 
Glynis. Una e să se ia de mine, însă când încep să se ia de 
nevastă-mea... 

— Mai am nevoie doar de câteva zile, Iestyn, încerc eu 
să-l conving. Peste două săptămâni trebuie să merg la 
tribunal pentru proces, iar atunci voi pleca de tot. Te rog, 
Iestyn, mai lasă-mă să stau până atunci. 

Iestyn îşi înfige mâinile în buzunare şi se uită înspre 
mare pentru o clipă. Eu aştept, ştiind că nu mai pot spune 
nimic ca să-l fac să-şi schimbe hotărârea. 

— Două săptămâni, spune el, nicio zi în plus. Şi dacă ai 
vreo urmă de minte, o să stai departe de sat în tot acest 
timp. 


— 325 — 


Capitolul 41 


Rămâneai în atelier toată ziua şi dispăreai apoi chiar şi 
seara, dacă nu-ţi spuneam eu să nu te duci. Părea să nu-ți 
pese că eu munceam din greu toată săptămâna şi că poate 
aş fi avut şi eu nevoie de prezenţa ta seara, de cineva care 
să mă întrebe cum mi-a mers în ziua aia. Erai ca un 
şoarece, strecurându-te la tine în ascunzătoare ori de câte 
ori aveai ocazia. Cumva, reuşiseşi să devii foarte cunoscută 
ca sculptoriţă; nu pentru oalele făcute pe roata de olărit, ci 
pentru statuetele de douăzeci de centimetri înălţime făcute 
de mână. Pe mine nu mă atrăgeau în niciun fel, cu feţele 
alea ale lor deformate şi cu membrele disproporţionate, 
însă se părea că există o piaţă pentru astfel de obiecte, iar 
tu de-abia dacă apucai să le faci suficient de repede. 

— Am cumpărat un DVD la care să ne uităm în seara 
asta, am spus eu când tu ai intrat în bucătărie într-o 
sâmbătă, ca să faci cafea. 

— Bine. 

Nu m-ai întrebat ce film era, şi oricum nici eu nu ştiam. 
Urma să ies mai târziu, ca să cumpăr unul. 

Tu te-ai rezemat de blatul de deasupra dulapului în timp 
ce apa fierbea în ibric, ţinându-ţi degetele mari în 
buzunarele jeanşilor. Aveai părul despletit, dar dat pe după 
urechi, iar eu am zărit o zgârietură pe o parte a feţei tale. 
Tu ai văzut la ce mă uitam şi ţi-ai tras repede părul, 
acoperindu-ţi obrazul. 

— Vrei şi tu cafea? ai spus. 

— Te rog. 

Ai turnat apă în două căni, însă ai adăugat cafea numai 
într-una dintre ele. 

— Tu nu bei? 

— Nu mă simt prea bine. 

Ai tăiat o lămâie în bucăţi şi ai lăsat să cadă o felie în 
cana ta. 

— Nu mă simt bine de vreo câteva zile. 

— Dragă, ar fi trebuit să-mi spui. Hai, stai jos. 


— 326 — 


Ţi-am tras un scaun, însă tu ai clătinat din cap. 

— Sunt bine, mă simt doar un pic cam ameţită. Mâine va 
fi totul în regulă, sunt sigură. 

Te-am luat în braţe şi mi-am lipit obrazul de al tău. 

— Sărăcuţa. O să am eu grijă de tine. 

M-ai luat şi tu în braţe şi eu am început să te legăn uşor, 
până când te-ai retras. Uram când te dezlipeai de mine. 
Mă simţeam ca şi cum eram respins, când tot ce încercam 
era să te fac să te simţi bine. Am simţit cum mi se 
încordează maxilarul şi am văzut imediat cum îţi apare 
acea stare de veghe în priviri. Mă bucuram s-o văd - îmi 
arăta că încă îţi mai pasă de ce cred eu, de ce făcusem - 
dar, în acelaşi timp, mă şi enerva. 

Mi-am ridicat braţul deasupra capului tău şi am auzit 
cum tragi repede aer în piept în timp ce tresăreai, 
închizând ochii strâns. Am încetinit mişcarea mâinii în 
timp ce am trecut-o peste fruntea ta şi ţi-am luat cu 
blândeţe ceva din păr. 

— O gânganie, am spus eu, deschizându-mi pumnul. Se 
presupune că aduce noroc, nu-i aşa? 


Starea ta nu s-a îmbunătăţit nici în ziua următoare, aşa 
că am insistat să rămâi în pat. i-am adus biscuiţi săraţi ca 
să te ajute la digestie şi ţi-am citit până când mi-ai spus că 
te doare capul. Am vrut să chem un doctor, dar tu mi-ai dat 
asigurări că te vei duce la clinică imediat ce se va 
deschide, luni dimineaţă. Te-am mângâiat pe păr şi te-am 
urmărit până ce pleoapele au început să-ţi tremure, semn 
că adormiseşi, şi m-am întrebat ce anume visai. 

Luni dimineaţă te-am lăsat în pat şi ţi-am pus un bilet pe 
pernă, amintindu-ţi să mergi la doctor. Te-am sunat de la 
serviciu, însă n-am primit niciun răspuns şi, deşi am 
început să sun din jumătate-n jumătate de oră, tu n-ai 
răspuns la telefon, iar mobilul ţi-era închis. Am început să 
nu-mi mai găsesc locul de îngrijorare, iar la prânz m-am 
hotărât să vin acasă, ca să văd cum te simţi. 

Aveai maşina în faţa casei şi, când am băgat cheia în 
broască, mi-am dat seama că lanţul de la uşă din interior 


— 327 — 


încă bloca uşa. Te-am găsit stând pe canapea, ţinându-ţi 
capul în mâini. 

— Eşti bine? Mi-am ieşit din minţi la serviciu! 

Tu ţi-ai ridicat privirea, dar n-ai spus nimic. 

— Jennifer! Te-am sunat toată dimineaţa - de ce n-ai 
răspuns la telefon? 

— Am ieşit din casă, ai spus tu, după care... te-ai oprit şi 
n-ai mai spus nimic. 

Furia a început să fiarbă în mine. 

— Nu ţi-a trecut prin cap că mi-aş putea face griji pentru 
tine? 

Te-am apucat de partea din faţă a bluzei şi te-am săltat 
în picioare. Ai ţipat, iar sunetul acesta m-a făcut să-mi 
pierd orice control. Te-am împins cu spatele prin cameră şi 
te-am lovit de perete, apăsându-ţi gâtul cu degetele. [ţi 
simţeam pulsul bătând cu repeziciune, puternic, în acelaşi 
ritm cu al meu. 

— Te rog, nu! ai tipat. 

Încet, cu blândeţe, mi-am îngropat degetele în gâtul tău, 
privindu-mi mâna cum apăsa din ce în ce mai tare, de 
parcă i-ar fi aparţinut altcuiva. Ai scos un gâlgâit înecat. 

— Sunt însărcinată. 

Ţi-am dat drumul. 

— Nu poţi fi. 

— Sunt. 

— Dar iei pastile. 

Ai început să plângi şi te-ai prăbuşit la pământ, 
înconjurându-ţi genunchii cu braţele. Am rămas deasupra 
ta, încercând să găsesc un înţeles la ceea ce tocmai 
auzisem. Erai gravidă. 

— Probabil că s-a întâmplat atunci când am fost bolnavă, 
ai spus tu. 

M-am ghemuit la pământ şi te-am cuprins în braţe. M- 
am gândit la tatăl meu; la cât de rece şi de inabordabil 
fusese toată viaţa, şi m-am gândit că eu nu mă voi 
comporta niciodată la fel cu copilul meu. Speram că va fi 
băiat. Mă va admira - va vrea să fie ca mine. Nu mi-am 
putut opri zâmbetul care mi se aşternea pe faţă. 


— 328 — 


Ţi-ai desfăcut braţele din jurul genunchilor şi te-ai uitat 
la mine. Tremurai, iar eu te-am mângâiat pe obraz. 

— Vom avea un copil! 

Aveai ochii încă strălucitori, însă tensiunea începuse să 
dispară încet din ei. 

— Nu eşti supărat? 

— De ce-aş fi supărat? 

Eu mă simţeam beat de fericire. Asta urma să schimbe 
totul. Mi te-am imaginat plinuţă şi cu abdomenul umflat, 
cu bebeluşul înăuntru, bazându-te pe mine să am grijă de 
tine, fiindu-mi recunoscătoare atunci când urma să-ţi 
masez picioarele ori să-ţi aduc ceaiul. Când copilul avea să 
se nască, tu urma să renunti la serviciu, iar eu aveam să 
muncesc pentru amândoi. În imaginaţia mea, am văzut 
cum arăta tot viitorul nostru. 

— E un copil miraculos, ţi-am spus eu. 

Te-am strâns de umeri şi tu te-ai încordat. 

— Ştiu că lucrurile nu au fost chiar perfecte între noi în 
ultima vreme, am spus eu, dar de-acum încolo va fi diferit. 
Voi avea grijă de tine. 

Tu m-ai privit drept în ochi şi am simţit cum mă 
cuprinde un val de vină. 

— Totul va fi în regulă de acum înainte, am spus eu. Te 
iubesc atât de mult, Jennifer. 

Lacrimi noi ţi-au ţâşnit dintre pleoape. 

— Şi eu te iubesc. 

Voiam să-ţi spun că-mi pare rău - că regret tot ce-ţi 
făcusem, pentru fiecare dată când îţi făcusem rău - dar 
cuvintele mi-au rămas nerostite în gât. 

— Să nu mai spui la nimeni, am zis eu în schimb. 

— Să spun ce? 

— Despre certurile noastre. Promite-mi că n-o să 
vorbeşti cu nimeni. 

Simţeam cum te încordezi sub apăsarea degetelor mele 
în timp ce te ţineam de umeri şi ai făcut ochii mari şi 
speriaţi. 

— Niciodată, ai spus tu, cu o voce nu cu mult mai 
puternică decât o şoaptă. N-am să suflu o vorbă. 


— 329 — 


Am zâmbit. 

— Acum nu mai plânge - nu trebuie să stresezi 
bebeluşul. M-am ridicat în picioare şi te-am ţinut de mână, 
ca să te ajut să te ridici şi tu. Ţi-e rău? 

Ai încuviinţat din cap. 

— Întinde-te pe canapea. Îţi aduc o pătură. 

Te-ai împotrivit, dar eu te-am condus la canapea şi te-am 
ajutat să te întinzi. Îmi purtai copilul în pântece şi aveam 
intenţia să am eu grijă de amândoi. 


Te-ai arătat îngrijorată de prima ecografie. 

— Dacă e ceva în neregulă? 

— De ce-ar fi ceva în neregulă? am spus eu. 

Mi-am luat zi liberă de la serviciu şi te-am dus cu maşina 
la spital. 

— Deja îşi poate strânge degetele. Nu-i aşa că-i 
extraordinar? ai spus, citind dintr-una din multele cărţi 
despre copii. 

Deveniseşi obsedată de sarcină, cumpărând întruna 
reviste şi scotocind internetul pentru sfaturi despre 
naştere şi despre alăptarea la sân. Indiferent ce-aş fi spus 
eu, conversaţia se muta automat la nume de copii sau la 
liste de lucruri pe care ar fi trebuit să le cumpărăm. 

— Extraordinar, am spus şi eu. 

Mai auzisem despre asta şi înainte. Sarcina nu se 
desfăşura aşa cum îmi imaginasem eu. Tu păreai foarte 
hotărâtă să-ţi vezi în continuare de munca ta ca şi până 
atunci şi, deşi acceptai să-ţi aduc ceaiul sau să-ţi masez 
picioarele, nu te arătai prea recunoscătoare pentru toate 
acestea. Acordai mai multă atenţie copilului nostru 
nenăscut încă - un copil care habar n-avea că se vorbeşte 
despre el - decât soţului tău, care se afla chiar în faţa ta. 
Îmi imaginam cum vei sta tu aplecată deasupra nou- 
născutului, ignorând rolul meu în crearea lui, şi mi-am 
adus brusc aminte de felul în care te jucai cu pisoiul timp 
de ore întregi. 


M-ai apucat de mână atunci când asistenta de la 
— 330 — 


ecografie te-a uns cu gel pe burtică şi m-ai ţinut strâns de 
ea până când ai auzit bătăile înfundate ale inimii şi ai văzut 
o mică licărire pe ecran. 

— lată capul, a spus asistenta, şi ar trebui să reugşiţi să 
distingeţi şi mânuţele - uite, vă face cu mâna! 

Tu ai râs. 

— El? am întrebat eu, plin de speranţă. 

Asistenta şi-a ridicat privirea. 

— E un fel de-a spune. N-o să reuşim să distingem sexul 
copilului timp de multe săptămâni de-acum înainte. Dar 
totul indică faptul că e sănătos şi că are dimensiunea 
potrivită pentru această dată. 

A printat o imagine şi ţi-a dat-o ţie în mână. 

— Felicitări. 

După o jumătate de oră aveam programare la moaşă, 
aşa că ne-am aşezat în sala de aşteptare alături de încă 
vreo şase cupluri. În partea cealaltă a încăperii se afla o 
femeie cu un abdomen grotesc de umflat, care o forţa să 
şadă cu picioarele larg desfăcute. Mi-am mutat privirea de 
la ea şi m-am simţit tare uşurat atunci când am fost 
chemaţi înăuntru. 

Moagşa a luat dosarul albastru de la tine şi a început să 
studieze hârtiile dinăuntru, verificând detaliile de acolo şi 
scriind informaţii despre dietă şi sfaturi despre sănătatea 
din timpul sarcinii. 

— Deja e o expertă, am spus eu. A citit atât de multe 
cărţi încât nu mai poate exista nimic pe care ea să nu-l ştie 
deja. 

Moaşa m-a studiat cu o privire curioasă. 

— Dar dumneavoastră, domnule Petersen? Sunteţi 
expert şi dumneavoastră? 

— Eu n-am nevoie să fiu, am spus, privind-o fix în ochi. 
Nu eu sunt cel care poartă copilul. 

Ea nu mi-a răspuns. 

— O să-ţi verific tensiunea, Jenna. Suflecă-ţi mâneca şi 
lasă-ţi braţul pe biroul meu. 

Tu ai ezitat şi mie mi-a luat o secundă până să înţeleg de 
ce. Mi s-a încleştat maxilarul, însă m-am lăsat pe spate în 


— 331 — 


scaun, privind întreaga procedură cu o indiferenţă 
autoimpusă. 

Vânătaia de pe antebraţul tău devenise de un verde 
marmorat. Se diminuase semnificativ în ultimele câteva 
zile, dar se încăpăţâna să rămână, aşa cum se întâmplă 
întotdeauna cu ele. Deşi ştiam că era imposibil, câteodată 
aveam impresia că făceai în aşa fel încât să persiste, 
pentru a-mi aminti astfel ce s-a întâmplat; ca să mă faci să 
mă simt vinovat. 

Moaşa n-a spus nimic, iar eu m-am relaxat un pic. Ţi-a 
măsurat tensiunea, care era un pic cam mare, şi a notat 
rezultatele. După care s-a întors spre mine. 

— Dacă vreţi să ieşiţi un pic în sala de aşteptare, mi-ar 
plăcea să am o mică discuţie doar cu Jenna. 

— Nu va fi nevoie, am spus eu. Nu ţinem nimic secret 
unul faţă de celălalt. 

— Este o practică standard, a spus moaşa scurt. 

M-am uitat la ea, însă ea n-a dat înapoi, aşa că m-am 
ridicat în picioare. 

— Bine. 

Am amânat cât am putut ieşirea din cameră, după care 
m-am dus şi m-am aşezat lângă automatul de cafea, de 
unde să pot supraveghea uşa de la camera moagşei. 

Am început să studiez celelalte cupluri: nu era niciun 
bărbat singur - nimeni nu mai fusese tratat în felul ăsta. 

Am străbătut cu paşi mari distanţa până la sala de 
consultaţii şi am deschis direct, fără să mai bat în uşă. 
Ţineai ceva în mână, ceva ce ai strecurat repede între foile 
pe care erau scrise sfaturile cu privire la sarcină. O carte 
de vizită dreptunghiulară, de culoare albastră, cu un fel de 
logo pe mijloc, în partea de sus. 

— Trebuie să mutăm maşina, Jennifer, am spus eu. Nu 
avem voie să stăm decât o oră. 

— Ah, bine. Scuze. 

Ultimul cuvânt îi fusese adresat moaşei, care ţi-a zâmbit, 
dar care pe mine m-a ignorat complet. S-a aplecat în faţă şi 
şi-a aşezat mâna pe braţul tău. 

— Numerele noastre sunt trecute pe foile cu analizele 


— 332 — 


tale, aşa că dacă te îngrijorează ceva - indiferent ce - doar 
întreabă. 

Am mers acasă în tăcere. Tu ţineai imaginea de la 
ecograf în poală şi, din când în când, te vedeam aşezându- 
ţi mâna pe burtă, de parcă încercai să asociezi ce simţeai 
înăuntru cu ce ţineai în mână. 

— Despre ce-a vrut să discute moaşa cu tine? am spus 
eu când am ajuns acasă. 

— Doar despre istoricul meu medical, ai spus tu, însă ai 
făcut-o prea repede, prea exersat. 

Ştiam că minţi. Mai târziu, în aceeaşi zi, în timp ce tu 
dormeai, ţi-am scotocit printre hârtii, căutând acea carte 
de vizită cu logoul rotund, însă n-am mai găsit-o acolo. 


Te priveam cum te schimbi, pe măsură ce-ţi creştea 
burta. Credeam că nevoia ta de mine va tot creşte, dar, în 
schimb, tu deveneai din ce în ce mai independentă, mai 
încăpăţânată. Începeam să te pierd în defavoarea acestui 
bebeluş şi nu mai ştiam cum să te recapăt. 

Vara aceea a fost foarte călduroasă, iar tu păreai că 
găseşti o plăcere deosebită în foitul de colo-colo prin casă, 
cu fusta răsucită până sub burtă; iar deasupra cu un tricou 
minuscul, care să nu ţi-o acopere. Buricul îţi stătea bombat 
mult în afară, iar eu nu puteam suporta să mă uit la el; nu 
puteam înţelege de ce erai atât de fericită să te fâţâi aşa 
pe-acolo, ba chiar să răspunzi îmbrăcată aşa şi la uşă. 

N-ai mai lucrat, deşi mai aveai săptămâni bune până să 
naşti, aşa că am concediat femeia care făcea curăţenie în 
casă. N-avea niciun rost să plătesc pe cineva să deretice 
prin casă, când tu erai tot timpul acolo şi nu făceai nimic 
altceva. 

Te-am lăsat călcând rufe într-o zi şi, când m-am întors 
acasă, tu terminaseşi tot de călcat, iar casa era lună. 
Păreai a fi epuizată şi m-am simţit mişcat de ambiția ta. M- 
am hotărât că meriţi o baie; să fii şi tu răsfăţată un pic. M- 
am întrebat dacă vrei să comandăm ceva de mâncare, sau 
poate puteam pregăti eu ceva. Am dus cămăşile sus şi am 
dat drumul la robinete, înainte să te strig. 


— 333 — 


Îmi atârnam cămăşile în şifonier, când am observat ceva. 

— Ce-i asta? 

Tu te-ai arătat imediat foarte stânjenită. 

— O arsură. Îmi pare foarte rău. A sunat telefonul şi am 
uitat de cămaşă. Dar e în partea de jos şi nu cred că se va 
vedea dacă o bagi în pantaloni. 

Arătai foarte supărată din această cauză, dar chiar nu 
avea importanţă. Era doar o cămaşă. Am lăsat-o jos şi am 
făcut un pas înainte să te iau în braţe, însă tu ai tresărit şi 
ţi-ai aşezat mâinile protector, în jurul burţii, cu faţa 
răsucită într-o parte şi cu chipul parcă anticipând ceva ce 
nu intenţionam să fac. 

Însă am făcut-o. Şi singura care trebuie condamnată 
pentru asta eşti tu. 


— 334 — 


Capitolul 42 


Lui Ray îi sună mobilul chiar în timp ce manevra maşina 
în ultimul loc de parcare rămas liber în curte. Apăsă 
„preluare apel” pe hands-free şi răsuci capul pentru a 
putea vedea cât de mult mai putea da cu spatele. 

Comandantul Olivia Rippon trecu direct la subiect. 

— Vreau să faci o prezentare a Operațiunii Şoimul după- 
amiază. 

Mondeo-ul lui Ray lovi uşor Volvo-ul de culoare albastră 
din spatele lui. 

— Rahat. 

— Nu asta e reacția la care mă aşteptam. 

Se simţea un uşor amuzament în glasul şefei, unul pe 
care Ray nu-l mai auzise înainte. Se întrebă ce anume o 
adusese în starea asta. 

— Scuze, doamnă. 

Ray cobori din maşină, lăsându-şi cheile în contact, în 
caz că proprietarul acelui Volvo avea nevoie să iasă de 
acolo. Aruncă o privire la bara din faţă a maşinii, însă nu 
se vedea niciun semn vizibil. 

— Ce spuneaţi? 

— Prezentarea Operațiunii Șoimul era programată 
pentru luni, spuse Olivia, cu o răbdare ce nu o caracteriza, 
însă vreau să o ţii acum. Poate că ai văzut deja la ştirile din 
această dimineaţă că celelalte forţe guvernamentale au 
fost criticate pentru aparenta lor lipsă de reacţie în 
privinţa traficului de droguri. 

Aha, se gândi Ray. Asta explica dispoziţia ei veselă. 

— Aşa că e timpul ca noi să lansăm „un atac nemilos 
asupra traficanţilor de droguri”. Televiziunile naţionale ne- 
au asigurat de sprijinul lor - vreau ca tu să aduni datele 
relevante cu câteva zile mai devreme. 

Lui Ray îi îngheţă sângele în vine. 

— N-o pot face astăzi, spuse el. 

Urmă o pauză. 

Ray o aşteptă pe şefă să vorbească, însă tăcerea se 


— 335 — 


prelungi nefiresc de mult, până când îl determină să o 
completeze el cu ceva. 

— Astăzi am o şedinţă la şcoala fiului meu, la prânz. 

Se zvonea că Olivia conducea de la telefon şedinţele cu 
părinţii de la şcoala la care mergeau copiii ei, un fel de 
conferinţă telefonică, aşa că Ray ştia că nu prea avea cum 
s-o înduplece. 

— Ray, spuse ea, orice urmă din umorul ei acum 
dispăruse, după cum ştii, sunt foarte tolerantă cu cei care 
au rude de care trebuie să se îngrijească şi eu am fost cea 
care a sugerat introducerea în cadrul forţelor poliţieneşti a 
orelor de lucru speciale pentru cei care au copii. Dar, 
numai dacă nu cumva mă înşel foarte tare, ai şi tu o soție, 
nu-i aşa? 

— Am. 

— Şi va merge şi ea la această şedinţă? 

— Va merge. 

— Atunci, dacă pot să întreb, care-i problema? 

Ray se sprijini de peretele de lângă uşa din spate şi se 
uită în sus, la cer, căutând o idee care să-l inspire, dar tot 
ce găsi acolo fură câţiva nori negri şi grei. 

— Fiul meu este agresat de către cineva, doamnă. 
Foarte rău, cred eu. Acum e prima ocazie când putem 
discuta cu cei de la şcoală de când au recunoscut şi ei că 
au o problemă, iar soţia mea vrea să fiu şi eu prezent 
acolo. 

Ray se blestemă pentru că dăduse vina pe Mags. 

— Vreau să fiu şi eu acolo, spuse. Trebuie să fiu acolo. 

Tonul Oliviei se mai înmuie un pic. 

— Îmi pare rău să aud asta, Ray. Copiii sunt un motiv 
serios de îngrijorare. Dacă e nevoie să mergi la această 
şedinţă, atunci normal că poţi să te duci. Dar şedinţa 
noastră se va desfăşura aşa cum am plănuit, în această 
dimineaţă, cu acoperirea naţională de care avem nevoie, 
pentru a putea transforma această divizie într-una de 
viitor, care arată toleranţă zero faţă de astfel de 
infracţiuni. lar dacă tu nu poţi fi prezent, ca s-o conduci, 
atunci va trebui să găsesc pe altcineva. Discutăm peste o 


— 336 — 


oră. 

— Apropo de alegerea lui Hobson, murmură Ray, în timp 
ce-şi băga telefonul la loc în buzunar. 

Era o alegere simplă, prin urmare: pe de o parte, 
perspectiva unei avansări; de cealaltă parte, familia. Ajuns 
sus, în biroul lui, închise uşa şi se aşeză pe scaun, unindu- 
şi vârfurile degetelor şi apăsându-le unele de celelalte. 
Operaţiunea de astăzi era o chestiune foarte importantă, 
iar el era sigur de faptul că acum era supus unui test. Avea 
el toate calităţile necesare pentru a avansa şi mai mult în 
cadrul poliţiei? Nu mai era nici el sigur de asta - nu mai 
ştia sigur nici dacă asta era ceea ce-şi dorea. Se gândi la 
noua maşină de care vor avea nevoie cam într-un an, la 
vacanţele peste hotare despre care copiii vor începe să 
pomenească peste nu prea mult timp, la casa mai 
spațioasă pe care o merita şi Mags. Avea doi copii 
extraordinari, care, spera el, vor merge la universitate, şi 
de unde să facă rost de bani pentru asta, dacă Ray nu 
continua să urce pe treptele ierarhice? Nimic nu era 
posibil fără câteva sacrificii. 

Trăgând adânc aer în piept, Ray ridică telefonul pentru a 
suna acasă. 


Lansarea Operațiunii Şoimul fu un adevărat triumf. În 
sala de conferinţe a cartierului general, membrii agenţiilor 
de presă au fost invitaţi la o şedinţă de informare de o 
jumătate de oră, în timpul căreia şefa l-a prezentat pe Ray 
ca fiind „unul din cei mai buni inspectori din poliţie”. Ray 
simţise un val de adrenalină în timp ce răspundea la 
întrebările despre amploarea problemei drogurilor în 
Bristol, despre atitudinea forţelor de poliţie cu privire la 
această operaţiune şi despre propria lui determinare când 
venea vorba de siguranţa comunităţii prin eliminarea 
traficului de droguri de pe străzi. Când reporterul de la 
ITN i-a cerut o concluzie, Ray a privit direct în aparatul de 
filmat şi n-a stat prea mult pe gânduri: 

— Există oameni care se ocupă de traficul de droguri 
fără nicio teamă de consecinţele faptelor lor şi care 


— 337 — 


consideră că poliţia este neputincioasă şi nu-i poate opri. 
Însă avem forţa de a-i opri, avem determinarea necesară şi 
nu vom înceta până când nu-i vom elimina complet de pe 
străzi. 

Urmă un ropot de aplauze, iar Ray îi aruncă o privire 
şefei, care încuviinţă din cap abia vizibil. Mandatele de 
arestare fuseseră puse în aplicare ceva mai devreme şi 
fuseseră efectuate paisprezece arestări, la şase adrese. 
Percheziţiile caselor urmau să dureze multe ore, iar el se 
întreba cum avea să se descurce Kate ca ofiţer responsabil 
cu inventarierea probelor. 

De îndată ce avu ocazia, o sună. 

— Ce sincronizare perfectă, spuse ea. Eşti la secţie? 

— Sunt la birou. De ce? 

— Hai să ne întâlnim în zece minute, la cantină. Am ceva 
să-ţi arăt. 

Ajunse acolo în cinci minute, aşteptând-o nerăbdător pe 
Kate, care intră cu viteză pe uşă, cu un rânjet larg pe faţă. 

— Vrei cafea? zise Ray. 

— N-am timp, trebuie să mă întorc. Dar uită-te la asta. 

Îi întinse o pungă din plastic transparent. Înăuntru se 
afla o carte de vizită albastru-deschis. 

— E la fel cu cea pe care o avea Jenna Gray în portofel, 
spuse Ray. De unde ai luat-o? 

— Era într-una din casele pe care am percheziţionat-o 
astăzi. Totuşi, nu e chiar la fel. Netezi plasticul, în aşa fel 
încât Ray să poată citi ce scria pe cartea de vizită. Aceeaşi 
carte de vizită, acelaşi logo, o adresă diferită. 

— Interesant. În a cui casă se afla? 

— În casa unei femei pe nume Domenica Letts. Nu a vrut 
să vorbească până nu-i vine şi avocatul. Kate aruncă o 
privire la ceas. Rahat, trebuie să plec. li aruncă punga lui 
Ray. Poţi s-o păstrezi - am o copie. 

Rânji din nou şi dispăru, lăsându-l pe Ray să studieze 
cartea de vizită. Nu era nimic deosebit în legătură cu 
adresa - era o stradă dintr-un cartier rezidenţial, la fel ca 
şi Grantham Street - însă Ray credea că ar trebui să 
reuşească să deducă mai multe din acel logo. Cele două 


— 338 — 


cifre opt erau rupte în partea de jos şi erau inserate unul 
în celălalt, precum păpuşile ruseşti. 

Ray scutură din cap. Trebuia să se întoarcă şi să 
vorbească cu cei de la arestul poliţiei înainte să plece 
acasă şi să se asigure din nou că totul era pregătit pentru 
procesul lui Gray de mâine. Îndoi punga şi o îndesă în 
buzunar. 


Se făcuse deja zece seara când Ray urcă în maşină 
pentru a pleca acasă şi, pentru prima dată de dimineaţă, 
începu să regrete decizia de a pune serviciul înaintea 
familiei. Tot drumul spre casă puse în balanţă cele două 
variante, iar când ajunse acasă reuşise să se convingă 
singur că luase decizia corectă. Singura decizie, de fapt. 
Până când introduse cheia în uşă şi o auzi pe Mags 
plângând. 

— Of, Doamne, Mags, ce s-a întâmplat? Lăsă servieta să 
cadă în hol şi se repezi să se ghemuiască în faţa canapelei, 
ridicându-i părul pentru a-i putea vedea chipul. E totul în 
regulă cu Tom? 

— Nu, nu este! Îi dădu mâna la o parte. 

— Ce-au spus cei de la şcoală? 

— A început de mai bine de un an, cred ei, deşi 
directoarea a spus că nu au putut face nimic până nu au 
avut dovezi. 

— Pe care acum le au? 

Mags scoase un râs aspru. 

— Oho, le au, mai mult ca sigur. Se pare că este peste 
tot pe internet. Provocări să furi din magazine, agresiuni 
pe stradă filmate cu camera sau cu telefonul, tot ce vrei. 
Totul filmat şi postat pe YouTube, ca să le vadă lumea. 

Ray simţi cum îl apasă ceva în piept. Gândul la cele prin 
care trecuse Tom îl făcea pe Ray să se simtă rău fizic. 

— Doarme? arătă Ray cu capul înspre dormitoare. 

— Aşa îmi închipui. Probabil că e epuizat. O oră şi 
jumătate am tot ţipat la el. 

— Ai ţipat la el? Ray se ridică în picioare. Isuse, Mags, 
nu crezi că a trecut prin destule? Se îndreptă spre scări, 


— 339 — 


când Mags îl trase înapoi. 

— Tu n-ai nici cea mai vagă idee, aşa-i? apuse ea. 

Ray se uită la ea lipsit de expresie. 

— Ai fost atât de absorbit de rezolvarea problemelor tale 
de la muncă încât ai ignorat complet ce se întâmplă în 
interiorul propriei tale familii. Nu Tom este cel agresat, 
Ray. El îi agresează pe alţii. 

Ray simţi ceva ca o lovitură de pumn în faţă. 

— Cineva îl obligă să facă toate astea... 

Mags îl întrerupse, cu mai multă blândeţe. 

— Nimeni nu-l obligă să facă nimic. Oftă şi se lăsă la loc 
pe canapea. Se pare că Tom este liderul unei grupări mici, 
dar influente. Este compusă din şase membri - inclusiv 
Philip Martin şi Connor Axtell. 

— Mda, e clar, spuse Ray ursuz, recunoscând numele. 

— Singura certitudine este că Tom e capul răutăţilor. El 
a fost cu ideea să chiulească de la şcoală în grup; el a fost 
cu ideea să stea şi să-i aştepte pe copiii care ies de la 
centrul de Educaţie Specială... 

Ray simţi cum îl ia cu ameţeală. 

— Şi lucrurile de sub patul lui? întrebă el. 

— Furate la comandă, se pare. Şi niciunul nu este furat 
de Tom - se pare că lui nu-i place să-şi murdărească 
mâinile. 

Ray nu mai auzise niciodată o asemenea amărăciune în 
vocea lui Mags. 

— Şi-acum ce facem? 

Când ceva nu mergea cum trebuie la lucru, măcar avea 
nişte reguli care trebuiau urmate. Protocoale, legi, 
manuale. O echipă de oameni în jurul său. Ray se simţea 
complet debusolat acum. 

— O rezolvăm noi, spuse Mags simplu. Le cerem scuze 
oamenilor cărora Tom le-a făcut rău, înapoiem lucrurile 
furate şi - cel mai important - aflăm de ce face toate 
aceste lucruri. 

Ray rămase tăcut o clipă. Aproape că nu se putea decide 
el însuşi s-o spună, însă odată ce gândul îi veni în minte, 
nu-l mai putea ţine doar pentru el însuşi. 


— 340 — 


— E din vina mea? spuse el. E din cauză că n-am fost 
alături de el? 

Mags îl luă de mână. 

— Nu - o să înnebuneşti dacă gândeşti aşa. Este şi vina 
mea, în aceeaşi măsură - nici eu nu m-am aşteptat la aşa 
ceva. 

— Ar fi trebuit totuşi să petrec mai mult timp acasă. 

Mags nu-l contrazise. 

— Îmi pare foarte rău, Mags. N-o să fie mereu aşa, îţi 
promit. Vreau doar să ajung comisar, şi... 

— Dar tu adori munca ta de inspector. 

— Da, dar... 

— Aşa că de ce să fii promovat şi s-o laşi în urmă? 

Ray se simţi blocat pe moment. 

— Ei bine, pentru noi. Ca să putem avea o casă mai mare 
şi ca să nu mai fie nevoie să te întorci la muncă. 

— Dar vreau să mă întorc la muncă! Mags se întoarse cu 
faţa spre el, exasperată. Copiii sunt toată ziua la şcoală, tu 
eşti la serviciu... Vreau să fac şi eu ceva pentru mine. Să- 
mi fac planuri pentru o nouă carieră este ceva la care m-aş 
putea concentra din nou, după ani de zile. 

Se uită la Ray şi expresia de pe faţă i se îmblânzi. 

— Of, prostănacule. 

— Îmi pare rău, spuse Ray din nou. 

Mags se aplecă şi-l sărută pe frunte. 

— Lasă-l pe Tom în pace în noaptea asta. Nu-l las mâine 
să meargă la şcoală şi vom vorbi cu el de dimineaţă. 
Deocamdată, hai să vorbim despre noi. 


Când se trezi, Ray o văzu pe Mags aşezând cu grijă o 
cană de ceai pe marginea patului. 

— M-am gândit că vei vrea să te trezeşti devreme, spuse 
ea. Astăzi se pronunţă sentinţa în cazul lui Gray, nu? 

— Da, dar se poate duce şi Kate. Ray se ridică din pat. 
Eu voi rămâne acasă şi vom vorbi amândoi cu Tom. 

— Şi să ratezi momentul tău de glorie? E-n regulă, 
sincer. Du-te. Eu şi cu Tom ne vom face de lucru prin jurul 
casei, aşa cum obişnuiam să facem când era mic. Am 


— 341 — 


impresia că nu are nevoie să-i facă cineva morală, mai 
degrabă are nevoie să fie ascultat. 

Ray se gândi la cât de înţeleaptă era ea. 

— O să fii o profesoară genială, Mags. O luă de mână. 
Nu te merit. 

Mags zâmbi. 

— Poate că nu, dar eşti legat de mine, mă tem. 

Il strânse de mână şi plecă jos, lăsându-l pe Ray să-şi 
bea ceaiul. El se întrebă de cât timp începuse să pună 
serviciul înaintea familiei şi se ruşină când îşi dădu seama 
că nici nu-şi mai aducea aminte vreo ocazie în care nu 
făcuse acest lucru. Trebuia să schimbe această situaţie. 
Trebuia să înceapă să-i pună pe Mags şi pe copii pe primul 
loc. Cum putuse să fie atât de orb la nevoile ei, la faptul că 
ea chiar îşi dorea să se întoarcă la muncă? Evident, el nu 
era singurul care considera că viaţa asta era uneori cam 
anostă. Mags lăsase să se înţeleagă acest lucru începând 
să-şi dorească o altă carieră. Iar el ce făcuse? se gândi la 
Kate şi simţi cum i se aprinde faţa. 

Făcu duş şi se îmbrăcă, după care cobori scările, ca să-şi 
caute sacoul de la costum. 

— E aici, strigă Mags, ieşind din sufragerie şi ţinând 
sacoul în mână. Atinse cu mâna punga de plastic care 
împungea materialul buzunarului. 

— Ce-i asta? 

Ray o scoase afară şi i-o dădu. 

— E ceva ce ar putea sau nu să fie legat de cazul lui 
Gray. Incerc să-mi dau seama ce ar putea reprezenta 
logoul de pe ea. 

Mags ridică punga şi se uită la cartea de vizită. 

_ —E o persoană, nu-i aşa? spuse ea, fără să ezite. 
Inconjurând cu braţele o altă persoană. 

Lui Ray îi căzu faţa. Se uită şi el la cartea de vizită şi 
văzu în aceeaşi clipă ceea ce Mags tocmai descrisese. Ceea 
ce lui i se păruse un opt incomplet şi disproporționat 
reprezenta de fapt un cap şi umerii; braţele înconjurau o 
siluetă mai mică, una care semăna cu contururile primei 
siluete. 


— 342 — 


— Fireşte! spuse el. 

Se gândi la casa de pe Grantham Street, cu multele sale 
încuietori, cu plasele de la geamuri care împiedicau pe 
oricine să privească înăuntru. Se gândi la Jenna Gray şi la 
permanenta teamă din ochii ei şi, încet, încet, o imagine 
începu să i se formeze în minte. 

Se auzi un zgomot dinspre scări şi, câteva secunde mai 
târziu, apăru şi Tom, părând destul de neliniştit. Ray se 
uită la el. Timp de luni întregi îşi privise fiul ca pe o 
victimă, însă se dovedise că lucrurile nu stăteau deloc aşa. 

— Am înţeles totul greşit, spuse el cu voce tare. 

— Ce-ai înţeles greşit? spuse Mags, însă Ray deja 
dispăruse. 


— 343 — 


Capitolul 43 


Intrarea în Tribunalul din Bristol este ascunsă pe o 
stradă îngustă; denumită în mod potrivit Small Street?. 

— Trebuie să te las aici, drăguță, îmi spune şoferul 
taxiului. 

Dacă mă recunoaşte din articolele din ziare, nu o arată. 

— Se-ntâmplă ceva azi în faţa Tribunalului - nu pot trece 
cu taxiul mai departe de acest punct. 

Opreşte la colţul străzii, unde bărbaţi în costume 
elegante şi plini de ei se scurg afară din All Bar One, după 
un prânz lichid. Unul dintre ei îmi face avansuri: 

— Nu vrei să bei ceva, iubita? 

Privesc în altă parte. 

— Vacă frigidă, murmură el şi prietenii lui se zguduie de 
râs. 

Trag adânc aer în piept, luptându-mă să ţin panica sub 
control în timp ce examinez străzile cu atenţie, în căutarea 
lui Ian. O fi şi el pe-aici? Oare mă priveşte chiar în acest 
moment? 

Clădirile înalte de pe ambele părţi ale străzii se apleacă 
una spre cealaltă, creând astfel o alee îngustă şi 
întunecată, care stârneşte ecouri şi care mă face să 
tremur. Nu apuc să fac mai mult de câţiva paşi şi observ 
despre ce anume vorbea şoferul de taxi. O parte a 
drumului a fost îngrădită cu bariere, în spatele cărora s-a 
strâns un grup de vreo treizeci de protestatari. Câţiva au 
pancarte pe care şi le sprijină pe umeri, iar un cearşaf 
enorm este atârnat deasupra  barierei din fața 
protestatarilor. Cuvântul UCIGAŞĂ! E scris cu vopsea roşie 
şi din fiecare literă se scurge vopsea până jos pe pavaj. Doi 
poliţişti în geci fluorescente stau în faţa grupului, părând 
complet detaşaţi de strigătele care se tot repetă şi pe care 
le pot auzi tocmai din celălalt capăt al lui Small Street. 

— Dreptate pentru Jacob! Dreptate pentru Jacob! 

Mă îndrept încet spre clădire, dorindu-mi să mă fi gândit 


° Strada Mică (N.t.). 
— 344 — 


dinainte la o eşarfă ori la o pereche de ochelari de soare. 
Observ cu coada ochiului un bărbat ce stă pe partea 
cealaltă a străzii. Stă rezemat de un perete, însă când mă 
vede se îndreaptă şi scoate un telefon din buzunar. 
Grăbesc pasul, vrând să ajung în interiorul Tribunalului cât 
mai repede, însă bărbatul ţine pasul cu mine, pe partea 
cealaltă a străzii. Efectuează un apel, care durează câteva 
secunde. Buzunarele jachetei de culoare bej sunt pline cu 
ceea ce-mi dau seama că sunt obiectivele unei camere de 
filmat, iar pe umăr îi atârnă o geantă neagră. Aleargă mai 
repede, deschizând geanta şi scoțând din ea un aparat 
foto; potriveşte obiectivul cu o mişcare fluidă, exersată de- 
a lungul unor ani lungi de practică; îmi face o poză. 

O să-i ignor, îmi spun eu, trăgând aer în piept greoi, cu 
întreruperi. O să intru pur şi simplu în clădire, ca şi cum ei 
nici nu s-ar afla acolo. Nu-mi pot face rău - poliţia se află 
aici pentru a-i ţine în spatele acelor bariere - aşa că mă voi 
comporta ca şi cum ei nici n-ar fi acolo. 

Dar, în timp ce cotesc spre intrarea în clădirea 
Tribunalului, o văd pe femeia cu părul prins în coadă care 
m-a acostat când am ieşit de la Judecătorie, cu câteva 
săptămâni în urmă. 

— Câteva cuvinte, rapid, pentru Post, Jenna? E vreo 
şansă să ne dezvălui nouă povestea ta? 

Mă răsucesc şi rămân nemişcată când îmi dau seama că 
acum mă aflu cu faţa către protestatari. Strigătele liniştite 
se transformă rapid în răcnete pline de furie şi-n huiduieli 
şi pare că tot grupul se îndreaptă spre mine. O barieră se 
prăbuşeşte în faţă şi se izbeşte de piatra cubică, sunetul 
reverberându-se de clădirile înalte, pocnind ca o armă de 
foc. Poliţiştii se mişcă alene, cu braţele larg desfăcute, 
împingând protestatarii în spatele liniei. Câţiva încă mai 
strigă, însă cei mai mulţi râd, sporovăind între ei de parcă 
ar fi ieşit la cumpărături. O zi plăcută la aer curat. 

În timp ce grupul se retrage şi poliţiştii aşază barierele 
la loc, pentru a încadra fâşia rezervată pentru protest, o 
femeie rămâne chiar în faţa mea. E mai tânără decât mine 
- douăzeci şi ceva de ani - şi, spre deosebire de ceilalţi 


— 345 — 


protestatari, nu ţine niciun banner sau o pancartă, ci doar 
strânge ceva într-o mână. Are o rochie cafenie, puţin cam 
scurtă, pe sub care poartă ciorapi negri, în totală 
necongruenţă cu perechea de tenişi albi, iar haina îi 
flutură descheiată, în ciuda frigului. 

— A fost un băieţel bun, spune ea încet. 

Dintr-odată, pot vedea trăsăturile lui Jacob la ea. Ochii 
albastru-deschis, privind un pic în sus; faţa în formă de 
inimă care se termină printr-o bărbie ascuţită. 

Protestatarii amuţesc. Toată lumea se uită la noi. 

— De-abia dacă a plâns din când în când; chiar şi când 
era bolnav, venea şi se lipea de mine, uitându-se de jos în 
sus la mine şi aşteptând să se facă bine. 

Vorbeşte o engleză perfectă, dar cu un accent pe care 
nu-l pot identifica. Probabil de undeva din estul Europei. 
Are o voce măsurată, de parcă ar recita ceva ce a învăţat 
pe dinafară şi, deşi are tot dreptul să se afle aici, am 
impresia că şi ea e la fel de îngrozită de această întâlnire 
ca şi mine. Poate chiar mai îngrozită. 

— Eram foarte tânără când l-am născut. Eu însămi, un 
copil. Tatăl lui nu şi-a dorit ca eu să păstrez copilul, însă 
nu m-am îndurat să fac avort. Deja îl iubeam prea mult. 
Vorbeşte calm, fără vreo urmă de emoție. Jacob a fost tot 
ce-am avut. 

Ochii mi se umplu de lacrimi şi mă urăsc pentru această 
reacţie, când ochii mamei lui Jacob sunt uscați. Imi impun 
să rămân nemişcată şi să nu-mi şterg lacrimile de pe 
obraji. Ştiu că ea, la fel ca mine, se gândeşte la acea 
noapte, când s-a uitat la mine prin parbrizul înceţoşat, cu 
ochii mijiţi din cauza luminii puternice a farurilor. Astăzi 
nu se mai află nimic între noi două, iar ea mă poate vedea 
la fel de clar pe cât o pot vedea şi eu. Mă întreb de ce nu 
se repede la mine să-mi dea un pumn, să mă muşte sau să 
mă zgârie pe faţă. Eu nu ştiu dacă aş fi avut un asemenea 
autocontrol dacă aş fi fost în locul ei. 

— Anya! 

Un bărbat strigă la ea din mulțimea de protestatari, însă 
ea îl ignoră. Ridică o fotografie în sus, împingând-o înspre 


— 346 — 


mine, până când o iau. 

N-am mai văzut această imagine niciodată, nici în ziare, 
nici pe internet; zâmbetul acela cu dinţi lipsă, îmbrăcat în 
uniforma şcolară, cu capul răsucit un pic înspre fotograf. 
În această poză Jacob este mai mic - are poate trei sau 
patru ani. Se cuibăreşte sub braţul mamei sale şi amândoi 
stau întinşi pe spate, în iarba înaltă, presărată cu puf de 
păpădie. Unghiul din care este făcută poza sugerează că 
Anya este cea care ţine aparatul: are braţul întins la 
maximum, de parcă se întinde şi iese din fotografie. Jacob 
priveşte în aparat, mijind ochii din cauza soarelui şi 
râzând. Şi Anya râde, însă ea se uită la Jacob, iar în ochii ei 
se pot vedea două imagini micuţe ale lui. 

— Îmi pare atât de rău, spun eu. 

Mă urăsc pentru cât de lipsite de importanţă par 
cuvintele mele, însă nu pot găsi altele şi nici nu pot lăsa 
tăcerea să ţină loc de răspuns în faţa unei asemenea 
dureri. 

— Ai copii? 

Mă gândesc la fiul meu, la corpul lui lipsit de greutate, 
înfăşurat în păturica de la spital, la durerea din pântec, 
care n-a mai dispărut niciodată. Mă gândesc la faptul că ar 
trebui să existe un cuvânt special pentru o mamă fără 
copii, pentru o mamă căreia i-a fost smuls copilul de lângă 
ea, cel care ar fi întregit-o. 

— Nu. _ 

Caut să mai adaug ceva, însă nu găsesc nimic. Întind 
fotografia spre Anya, care clatină din cap. 

— N-am nevoie de ea, spune ea. li port chipul cu mine, 
aici. Îşi aşază palma pe piept. Dar tu, şi urmează o scurtă 
pauză, tu, consider eu, trebuie să-ţi aduci aminte. Tu 
trebuie să-ţi aduci aminte că a fost odată un băiat. Că a 
avut o mamă. Şi că inima ei s-a frânt. 

Se întoarce şi se apleacă pe sub barieră, dispărând în 
mulţime, iar eu trag aer în piept cu lăcomie, de parcă până 
atunci aş fi fost cufundată sub apă. 


Avocata mea din oficiu este o femeie trecută de 
— 347 — 


patruzeci de ani. Mă priveşte cu un interes calculat, în 
timp ce se învârte prin minuscula cameră de şedinţe, la 
uşa căreia, pe dinafară, stă un agent de securitate. 

— Ruth Jefferson, spune ea, întinzându-mi o mână 
sigură. Astăzi se va derula un proces simplu, domnişoară 
Gray. Deja ai pledat cum ai pledat, aşa că audierea de 
astăzi are loc mai mult pentru stabilirea sentinţei. Trebuie 
să ne înfăţişăm la scurt timp după prânz şi mă tem că îl 
avem pe judecătorul King. 

Stă la masă vizavi de mine. 

— Ce e în neregulă cu judecătorul King? 

— Hai să spunem că nu e cel mai indulgent dintre 
judecători, îmi răspunde Ruth, cu un râs lipsit de umor, 
care îi arată dinţii albi, perfecţi. 

— Cât voi primi? întreb eu înainte să mă pot abţine. Nu 
contează. Tot ce contează acum este să fac ceea ce se 
cuvine. 

— Greu de spus. Faptul că n-ai oprit şi n-ai raportat 
accidentul se pedepseşte cu suspendarea carnetului de 
conducere, dar, din moment ce sentinţa în cazul unui 
accident de maşină mortal este de doi ani, ăsta e un lucru 
lipsit de relevanţă. Condamnarea la închisoare poate fi 
oricât de lungă. Accidentul mortal poate fi pedepsit cu 
până la paisprezece ani; regulile spun că sentinţa ar putea 
fi între doi şi şase ani. Judecătorul King va încerca să dea 
pedeapsa maximă, dar eu voi încerca să-l conving că doi 
ani ar fi cel mai potrivit. Scoate capacul unui stilou negru. 
Antecedente de boli mentale? 

Clatin din cap şi zăresc sclipirea de dezamăgire de pe 
faţa avocatei. 

— Hai să vorbim despre incident, atunci. Am înţeles că 
erau nişte condiţii de vizibilitate foarte proaste - ai văzut 
băiatul înainte de momentul impactului? 

— Nu. 

— Ai vreo afecţiune medicală cronică? întreabă Ruth. 
Sunt foarte folositoare în astfel de situaţii. Sau poate că te- 
ai simţit rău în ziua aceea? 

Mă uit la ea lipsită de expresie şi avocata ţâţâie din 


— 348 — 


gură. 

— Faci ca totul să devină foarte dificil, domnişoară Gray. 
Ai vreo alergie? Ai suferit vreun acces de strănut înainte 
de momentul impactului, poate? 

— Nu înţeleg. 

Ruth oftează şi vorbeşte calm, ca unui copil. 

— Judecătorul King ţi-a studiat deja dosarul alcătuit 
înainte de stabilirea sentinţei şi şi-a format o opinie. 
Treaba mea este să prezint întreaga afacere doar ca pe un 
accident nefericit. Un accident care nu putea fi evitat şi 
pentru care îţi pare extrem de rău. Acum, nu că aş vrea să- 
ti pun vorbe în gură, dar dacă, de exemplu - mă priveşte 
cu subînţeles -, dacă ai fost copleşită de o criză de 
strănutat... 

— Dar n-am fost. 

Aşa funcţionează lucrurile? mă întreb. Minciuni peste 
minciuni, peste minciuni, toate cu scopul de a obţine cea 
mai mică pedeapsă. Sistemul nostru de justiţie este chiar 
atât de greşit? Imi provoacă greață. 

Ruth Jefferson îşi studiază notițele şi ridică brusc 
privirea. 

— Băiatul a alergat în faţa maşinii dintr-odată? Potrivit 
declaraţiilor mamei, ea i-a dat drumul la mână în timp ce 
se apropiau de şosea, aşa că... 

— N-a fost vina ei! 

Avocata înalţă din sprâncenele pensate cu grijă. 

— Domnişoară Gray, spune ea cu blândeţe, nu ne aflăm 
aici ca să stabilim a cui a fost vina. Ne aflăm aici ca să 
discutăm despre circumstanţele atenuante care au dus la 
acest accident nefericit. Te rog să nu te laşi copleşită de 
emoţii. 

— Îmi pare rău, spun eu. Dar nu există nicio 
circumstanţă atenuantă. 

— Datoria mea este să le găsesc, îmi răspunde Ruth. 
Lasă jos dosarul şi se apleacă spre mine. Crede-mă, 
domnişoară Gray, e o mare diferenţă între doi ani în 
închisoare şi şase, iar dacă ar exista ceva care să justifice 
uciderea unui băiat de cinci ani şi fuga de la locul 


— 349 — 


accidentului, atunci trebuie să mi-o spui acum. 
Ne uităm una la cealaltă. 
— Mi-aş dori să existe, spun eu. 


— 350 — 


Capitolul 44 


Fără să se oprească să-şi dea jos haina, Ray intră 
tropăind în sediul DIC şi o găsi pe Kate scotocind prin foile 
cu cazurile apărute peste noapte. 

— In biroul meu, acum. 

Ea se ridică şi-l urmă. 

— Ce s-a întâmplat? 

Ray nu-i răspunse. Porni computerul şi aşeză cartea de 
vizită albastră pe biroul său. 

— La cine aţi găsit această carte de vizită? 

— La Domenica Letts. Partenera uneia dintre ţintele 
noastre. 

— A vorbit cu voi? 

— Niciun cuvânt. 

Ray întinde braţul. 

— E un adăpost pentru femei. 

Kate se uită la el dezorientată. 

— Casa de pe Grantham Street, spuse Ray, şi cea de 
aici, arătă cu capul înspre cartea de vizită albastră. Cred 
că sunt adăposturi pentru victimele violenţei domestice. Se 
lăsă pe spate în scaun şi-şi duse mâinile la ceafă. Ştim că 
Domenica Letts e o victimă cunoscută a abuzului domestic 
- ceea ce aproape că a pus în mare pericol Operaţiunea 
Şoimul. Am fost cu maşina la adresa de pe această carte de 
vizită, în timp ce veneam la muncă, şi este exact acelaşi 
lucru ca şi în cazul celei de pe Grantham Street: senzori de 
mişcare în faţă, plase care acoperă toate ferestrele, fără 
fantă de scrisori pe uşă. 

— Crezi că şi Jenna a fost o victimă? 

Ray încuviinţă încet din cap. 

— N-ai observat că evită să stabilească un contact 
vizual? Are privirea aia nervoasă, înspăimântată, şi se 
închide în sine ori de câte ori este încolţită. 

Înainte să poată continua cu teoria lui, îi sună telefonul 
şi ecranul i se lumină, indicând conexiunea cu registratura. 

— Aveţi un vizitator, domnule, îi spuse Rachel. Un tip pe 


— 351 — 


nume Patrick Mathews. 

Numele nu-i spunea nimic. 

— Nu aştept pe nimeni, Rach. Poţi să preiei tu mesajul şi 
să scapi de el? 

— Am încercat, domnule, însă e insistent. Spune că 
trebuie să vorbească cu dumneavoastră despre prietena lui 
—Jenna Gray. 

Ray o privi pe Kate cu ochi mari. Prietenul Jennei. 
Cercetările pe care le făcuse Ray asupra trecutului 
acestuia nu scoseseră la iveală decât o arestare pentru 
beţie şi pentru deranjarea liniştii publice pe când era 
student, dar dacă era mai mult de capul lui decât lăsa să se 
vadă? 

— Adu-l sus, spuse el. 

O puse şi pe Kate la curent în timp ce aşteptau. 

— Crezi că el e partenerul abuziv? spuse ea. 

Ray clătină din cap. 

— Nu pare genul. 

— Niciodată nu par, spuse Kate. 

Se opri brusc atunci când Rachel ajunse cu Patrick 
Mathews. Era îmbrăcat cu o geacă de ploaie destul de 
uzată şi avea un rucsac atârnat pe un umăr. Ray îi indică 
să se aşeze pe scaunul de lângă Kate, iar el luă loc, 
aşezându-se pe margine, de parcă ar fi vrut să se ridice în 
orice moment. 

— Cred că ai ceva informaţii despre Jenna Gray, spuse 
Ray. 

— Ei, nu chiar informaţii, cu adevărat, zise Patrick. Mai 
mult o senzaţie. 

Ray aruncă o privire la ceasul de la mână. Cazul Jennei 
era programat imediat după prânz, iar Ray voia să se afle 
la tribunal atunci când urma să se pronunţe sentinţa. 

— Ce fel de senzaţie, domnule Mathews? 

Se uită la Kate, care ridică uşor din umeri. Patrick 
Mathews nu era bărbatul de care îi era frică Jennei. Dar 
atunci, cine era acela? 

— Spuneti-mi Patrick, vă rog. Uite, ştiu că vă aşteptaţi 
să zic asta, dar nu cred că Jenna este vinovată. 


— 352 — 


Ray simţi o scânteie de interes. 

— E ceva ce ea nu vrea să-mi spună despre noaptea în 
care s-a întâmplat accidentul, spuse Patrick. Ceva ce nu 
vrea să dezvăluie nimănui. 

Râse amar. 

— Sincer, am crezut că vom putea avea un viitor 
împreună, însă, dacă ea nu vrea să mai vorbească cu mine, 
cum am mai putea avea unul? 

Ridică mâinile în sus într-un gest lipsit de speranţă, şi 
Ray îşi aduse aminte de Mags. Nu vorbeşti niciodată cu 
mine, spusese ea. 

— Ce crezi că ascunde faţă de tine? întrebă Ray, cu 
asprime în glas, deşi nu intenţionase. 

Oare toate relaţiile aveau secrete, se întrebă el? 

— Jenna ţine o cutie sub pat. Patrick îi privi stânjenit. 
Nu mi-aş fi imaginat c-o să ajung să-i scotocesc prin 
lucruri, doar că n-a vrut să-mi spună ce s-a întâmplat şi, 
când i-am atins cutia, s-a răstit la mine şi mi-a spus s-o las 
în pace... Speram că mi-ar putea oferi nişte răspunsuri. 

— Aşa că ai aruncat o privire. 

Ray îl privi gânditor pe Patrick. Nu părea un bărbat 
agresiv, dar să-ţi bagi nasul în treburile altora indica o 
persoană care voia să deţină controlul. 

Patrick încuviinţă din cap. 

— Am cheia de la acasă: am căzut de acord să merg 
acolo şi să-i iau câinele în această dimineaţă, după ce ea a 
plecat la tribunal. Oftă. Aproape că-mi doresc să n-o fi 
făcut. Îi întinse lui Ray un plic. Uitaţi-vă înăuntru. 

Ray desfăcu plicul şi văzu inconfundabila copertă roşie a 
unui paşaport britanic. Înăuntru, o Jenna mai tânără se 
uita la el, fără să zâmbească, cu părul tras pe spate şi legat 
într-o coadă lejeră. În dreptul pozei, văzu un nume: 
Jennifer Petersen. 

— E măritată. 

Ray îi aruncă o privire lui Kate. Cum de le scăpase 
tocmai asta? Cei de la informaţii făceau verificări ale 
trecutului oricărei persoane care era arestată - oare sigur 
nu săriseră peste o informaţie de bază, cum este 


— 353 — 


schimbarea numelui? Se uită la Patrick. 

— Tu ştiai? 

Procesul urma să înceapă peste zece minute. Ray răpăi 
cu degetele pe birou. Îl sâcâia ceva în legătură cu numele 
Petersen. li părea cunoscut. 

— Mi-a spus că a fost căsătorită mai demult: am 
presupus că era divorțată. 

Ray şi Kate schimbară o privire. Ray ridică telefonul şi 
sună la tribunal. 

— A început procesul Statul împotriva Gray? 

Aşteptă ca funcţionarul să verifice lista de procese. 

Petersen, nu Gray. Ce zăpăceală. 

— Bun, mulţumesc. Aşeză telefonul în furcă. Judecătorul 
King întârzie - mai avem o jumătate de oră. 

Kate se aplecă spre el. 

— Raportul pe care ţi l-am dat ieri - după ce m-ai trimis 
să mă ocup de femeia care s-a prezentat la biroul de la 
intrare. Unde e? 

— Pe undeva pe-aici, prin tăviţă, spuse Ray. 

Kate începu să răsfoiască hârtiile de pe biroul lui. Alese 
trei dosare din vârful teancului aşezat în tăviţa lui Ray şi, 
negăsind un spaţiu liber pe birou, le trânti pe podea. 
Răsfoi rapid prin hârtiile rămase, scăpând de fiecare hârtie 
nedorită şi alegând-o pe următoarea. 

— Uite-l! zise ea triumfătoare. 

Scoase afară raportul din folia lui de plastic şi-l trânti pe 
biroul lui Ray. O mână de bucăţi rupte dintr-o fotografie 
căzură fluturând pe jos şi Patrick alese una din ele. 

Se uită la ea curios, după care îi aruncă o privire lui Ray. 

— Se poate? 

— Te rog, spuse Ray, nefiindu-i prea clar ce-l lasă să 
facă. 

Patrick mai adună câteva bucăţi şi începu să le 
potrivească laolaltă. În timp ce poza cu plaja din Golful 
Penfach începea să prindă contur în faţa lor, Ray lăsă să-i 
scape un fluierat. 

— Deci Jenna Gray este sora pentru care îşi făcea atâtea 
griji Eve Mannings. 


— 354 — 


Se hotări să acţioneze. 

— Domnule Mathews, mulţumesc pentru că ai adus 
paşaportul. Mă tem că trebuie să-ţi cer să ne aştepţi la 
tribunal. Rachel, de la recepţie, te va ghida într-acolo. Vom 
ajunge şi noi cât de repede putem. Kate, ne întâlnim la 
Divizia de Abuzuri Domestice în cinci minute. 

În timp ce Kate îl conducea pe Patrick la parter, Ray 
ridică telefonul. 

— Natalie, sunt Ray Stevens, de la DIC. Îmi poţi da toate 
informaţiile despre un anume lan Petersen? Bărbat alb, 
trecut de patruzeci de ani... 


* 


Ray cobori scările în fugă, după care o luă de-a lungul 
unui coridor, intrând pe o uşă pe care scria Servicii 
Sociale. O clipă mai târziu i se alătură şi Kate, iar 
împreună sunară la uşa pe care scria Divizia de Abuzuri 
Domestice. O femeie cu aspect vesel, cu păr negru şi tăiat 
scurt şi cu un şir de coliere la gât le deschise uşa. 

— Ai găsit ceva, Nat? 

li conduse înăuntru şi roti monitorul unui computer, 
pentru ca ei să se poată uita la el. 

— lan Francis Petersen, spuse ea, născut pe 12 aprilie 
1965. Arestat pentru conducere sub influenţa alcoolului, 
atac deosebit de grav, împotriva lui e încă în vigoare un 
ordin de restricţie. 

— Impotriva unei femei pe nume Jennifer, cumva? spuse 
Kate, însă Natalie scutură din cap. 

— Marie Walker. Noi am sprijinit-o şi sfătuit-o să-l 
părăsească pe Petersen după şase ani de abuzuri 
sistematice. Ea a depus plângere, însă el a scăpat. Ordinul 
de restricţie a fost stabilit de către un tribunal civil şi mai 
este încă în vigoare. 

— Altceva, înainte de Marie? 

— Nu în privinţa unor partenere, nu, însă cu zece ani 
înainte a fost arestat pentru atac. Asupra mamei lui. 

Ray simţi gust de fiere în gât. 

— Credem că Petersen este căsătorit cu femeia 


— 355 — 


implicată în accidentul lui Jacob Jordan, spuse el. 

Natalie se ridică în picioare şi se duse până la un perete 
acoperit în întregime cu fişete din metal gri. Trase afară un 
sertar şi răsfoi prin conţinutul acestuia. 

— Uite, spuse ea. Asta-i tot ce avem despre Jennifer şi 
Ian Petersen, şi nu e o lectură prea plăcută. 


— 356 — 


Capitolul 45 


Expoziţiile pe care le organizai tu erau tare plictisitoare. 
Locurile unde se ţineau erau destul de diferite: vechi 
depozite care îşi schimbaseră utilitatea; ateliere; raioane 
de magazine, însă oamenii erau întotdeauna aceiaşi: 
liberali emfatici, cu eşarfe colorate. Femeile erau păroase 
şi pline de idei; bărbaţii erau insipizi şi ţinuţi sub papuc. 
Chiar şi vinului îi lipsea personalitatea. 

În timpul săptămânii expoziţiei din luna noiembrie ai fost 
tare dificilă. Te-am ajutat să duci exponatele la depozit cu 
trei zile mai devreme, iar tu ţi-ai petrecut restul 
săptămânii acolo, pregătindu-te. 

— Cât îţi ia să aranjezi câteva sculpturi? am întrebat eu, 
când tu ai venit târziu acasă a doua seară la rând. 

— Spunem o poveste acolo, ai spus tu, invitaţii se vor 
muta prin încăpere de la o sculptură la alta, iar exponatele 
trebuie să le vorbească într-un mod potrivit. 

Am râs. 

— Ar trebui să te asculţi cum vorbeşti! Ce porcării scoţi 
pe gură. Asigură-te doar că etichetele cu preţuri sunt 
vizibile şi clare, asta-i tot ce contează. 

— Nu trebuie neapărat să vii şi tu, dacă nu vrei. 

— Nu vrei să fiu şi eu acolo? 

Te-am privit suspicios. Aveai ochii un pic prea 
strălucitori, bărbia un pic prea sfidătoare. Mă întrebam ce 
anume îţi provocase o asemenea bucurie de a trăi. 

— Doar că nu vreau să te plictiseşti. Ne putem descurca 
şi singuri. 

Şi iat-o: sclipirea a ceva indescifrabil în ochii tăi. 

— Noi? am spus eu, ridicând o sprânceană. 

Tu ai rămas perplexă. Te-ai întors şi te-ai prefăcut că 
erai ocupată cu spălatul vaselor. 

— Philip. De la sala de expoziţie. El este custodele. 

Ai început să freci cu o cârpă interiorul unei tăvi pe care 
o lăsasem la înmuiat. Am venit până în spatele tău, 
apăsându-te cu trupul meu şi lipindu-te de chiuvetă, în aşa 


— 357 — 


fel încât gura mi se afla la acelaşi nivel cu urechea ta. 

— Oho, el este custodele, aşa-i? Aşa îl strigi atunci când 
te fute? 

— Nu se întâmplă nimic de genul ăsta, ai spus tu. De 
când rămăseseşi însărcinată aveai un anume fel de a vorbi 
cu mine atunci când îţi spuneam câte ceva. Un ton calm, 
tonul pe care l-ai folosi cu un copil care urlă sau cu o 
persoană instabilă mental. Detestam chestia asta. M-am 
dat puţin în spate şi te-am auzit cum expiri, după care te- 
am împins din nou în faţă. Am ghicit, după sunetul pe care 
l-ai scos, că te lăsasem fără aer, iar tu ţi-ai aşezat mâinile 
pe marginea chiuvetei pentru a putea răsufla din nou. 

— Nu te fuţi cu Philip? am scuipat eu cuvintele în ceafa 
ta. 

— Nu mă fut cu nimeni. 

— Ei, cu siguranţă nu te fuţi cu mine, am spus, cel puţin 
nu în ultima vreme. Am simţit cum te încordezi şi mi-am 
dat seama că te aşteptai ca eu să-mi strecor o mână între 
picioarele tale; îţi doreai, de fapt. Îmi părea rău să te 
dezamăgesc, însă fundul tău slăbănog prezenta prea puţin 
interes în acea perioadă. 


În ziua expoziţiei, eram în dormitor când ai venit şi tu 
sus, ca să te schimbi. Ai ezitat. 

— Nu-i nimic ce n-am mai văzut şi înainte, am spus eu. 

Am găsit o cămaşă curată şi am atârnat-o pe uşa de la 
şifonier; tu ţi-ai întins hainele pe pat. Te-am privit cum ţi-ai 
dat jos pantalonii de trening şi cum ţi-ai împăturit 
hanoracul pentru a doua zi. Aveai un sutien alb şi o 
pereche de chiloţi de aceeaşi culoare şi m-am întrebat 
dacă le aleseseşi special ca să se potrivească cu vânătaia 
de pe şold. Umflătura mai era încă vizibilă, iar când te-ai 
aşezat pe pat, ai tresărit, de parcă voiai să scoţi în 
evidenţă acest lucru. Ţi-ai tras pe tine o pereche de 
pantaloni din in largi şi o bluză mare din acelaşi material, 
care îţi atârna lăbărţată pe umerii osoşi. Am ales un colier 
din mărgele mari şi verzi din copăcelul pentru bijuterii de 
pe măsuţa ta de toaletă. 


— 358 — 


— Vrei să-ţi prind ăsta? 

Tu ai ezitat, după care te-ai aşezat pe un taburet. Mi-am 
aşezat braţele deasupra capului tău şi am lăsat colierul să 
atârne în faţa ta, iar tu ţi-ai ridicat părul pentru a-mi 
permite să-l închid. Mi-am lipit mâinile de ceafa ta şi am 
tras un pic de colier, strângându-ţi-l în jurul gâtului pentru 
o fracțiune de secundă, şi am simţit cum te încordezi. Am 
început să râd şi am strâns încheietoarea. 

— Minunat, am spus eu. 

M-am aplecat şi te-am privit în oglindă. 

— Încearcă să nu te faci de râs azi, Jennifer. Întotdeauna 
te faci de ruşine la astfel de evenimente bând prea mult şi 
gudurându-te pe lângă invitaţi. 

M-am ridicat ca să mă îmbrac cu cămaşa, alegând o 
cravată asortată, de un roz-deschis. Mi-am luat haina pe 
mine şi m-am privit în oglindă, satisfăcut de rezultat. 

— Poţi să conduci tu, am spus eu, şi-aşa nu poţi să bei. 

M-am oferit de mai multe ori să-ţi cumpăr o maşină 
nouă, însă tu ai insistat să păstrezi vechiul şi rablagitul tău 
Ford Fiesta. Eu mă urcam în el cât de rar puteam, dar nu 
aveam nici cea mai mică intenţie să te las să-mi conduci 
luxosul meu Audi după ce l-ai lovit încercând să-l parchezi, 
aşa că m-am urcat pe locul pasagerului în maşina ta 
împuţită şi te-am lăsat pe tine să conduci până la sala de 
expoziţii. 

Când am ajuns, deja se adunase o mulţime de oameni în 
jurul barului şi, în timp ce intram în cameră, s-a auzit un 
murmur de admiraţie. Cineva a început să aplaude şi 
ceilalţi i s-au alăturat, deşi era prea puţină lume pentru a 
se auzi un ropot de aplauze ca lumea, iar rezultatul a fost 
stânjenitor. 

Tu mi-ai întins un pahar de şampanie şi ţi-ai luat şi tu 
unul. Un bărbat cu păr creţ şi negru s-a apropiat de noi, 
iar eu mi-am dat seama, din felul în care ţi s-a luminat 
privirea, că este Philip. 

— Jenna! 

Te-a sărutat pe ambii obraji şi eu am văzut cum îl atingi 
cu mâna, atât de uşor încât ţi-ai fi putut închipui că eu n-o 


— 359 — 


să observ. Atât de repede încât ar fi putut fi considerat un 
accident. Dar eu ştiam că n-a fost doar un accident. 

Ne-ai făcut cunoştinţă şi Philip mi-a strâns mâna. 

— Probabil că eşti foarte mândru de ea. 

— Soţia mea este extraordinar de înzestrată, am spus 
eu. Normal că sunt mândru de ea. 

A urmat o pauză, înainte ca Philip să vorbească din nou. 

— Îmi pare rău că trebuie s-o fur pe Jenna de lângă tine, 
însă trebuie s-o mai prezint şi altor persoane. Mai mulţi s- 
au arătat interesaţi de munca ei, aşa că... 

S-a oprit din vorbit şi şi-a frecat degetul mare de 
celelalte degete, făcându-mi cu ochiul. 

— Departe de mine gândul de a sta în calea vânzărilor 
sale, am spus eu. 

Te-am văzut plimbându-te prin cameră, mâna lui Philip 
nedezlipindu-se de spatele tău, şi mi-am dat seama că voi 
doi aveaţi o aventură. Nu ştiu cum am făcut faţă în tot 
restul expoziţiei, însă nu te-am scăpat din ochi nicio clipă. 
Când s-a terminat şampania, am început să beau vin, şi m- 
am lipit de bar, pentru a nu mai fi nevoie să mă mai 
deplasez tot timpul până la el. În tot acest timp, te 
urmăream. Aveai pe faţă un zâmbet pe care eu nu ţi-l mai 
vedeam de ceva vreme şi am întrezărit imaginea fugară a 
fetei pe care o remarcasem la Asociaţia Studenţilor din 
urmă cu atât de mulţi ani, râzând cu prietenele ei. Acum 
mi se părea că nu mai râdeai deloc. 

Sticla mi se golise şi am mai cerut una. Barmanii au 
schimbat o privire între ei, însă au făcut ce le cerusem. 
Lumea a început să plece. Te-am privit cum îţi luai la 
revedere de la ei: pe unii sărutându-i, altora strângându-le 
mâinile. Nimeni nu era tratat la fel de călduros precum 
custodele. Când a mai rămas doar o mână de invitaţi, am 
venit la tine. 

— E timpul să mergem. 

Tu ai părut stânjenită. 

— Nu pot pleca acum, lan, încă mai avem oameni. Şi 
trebuie să ajut şi eu la strâns lucrurile de pe-aici. 

Philip a făcut un pas în faţă. 


— 360 — 


— Jenna, e-n regulă. Săracul Ian de-abia dacă te-a văzut: 
probabil că vrea să aibă şi el ocazia de a sărbători alături 
de tine. Termin eu aici şi tu poţi veni mâine, ca să-ţi iei 
exponatele. A fost un succes imens - bravo! 

Te-a sărutat pe obraz, doar o singură dată, dar furia din 
interiorul meu ameninţa să dea pe dinafară şi nu mai 
puteam vorbi deloc. 

Tu ai încuviinţat din cap. Păreai dezamăgită de ce 
spusese Philip: sperai să-ţi ceară să mai rămâi? Să mă 
trimită pe mine acasă şi să te mai reţină pe tine? Te-am 
apucat de mână şi te-am strâns tare, în timp ce tu 
continuai să discuţi cu el. Ştiam că tu n-o să sufli o vorbă şi 
am început să strâng din ce în ce mai tare, până când am 
putut simţi cum cartilajele mâinii tale îmi alunecă dintre 
degete. 

În sfârşit, a terminat şi Philip. A întins o mână pentru a o 
strânge pe a mea şi eu a trebuit să-ţi dau drumul la mână. 
Te-am auzit cum dai drumul la aerul din piept şi te-am 
văzut cum îţi apuci o mână cu cealaltă. 

— Mi-a părut bine să te cunosc, lan, a spus Philip. 
Privirea i s-a mutat la tine, înainte să se uite din nou la 
mine. Ai grijă de ea, da? 

Mă întrebam ce-i spusesei. 

— Intotdeauna am, am spus eu calm. 

M-am răsucit spre ieşire şi te-am apucat de cot, 
înfigându-mi degetul mare în carnea ta. 

— Mă doare, ai spus aproape neauzită. Ne poate vedea 
lumea. 

Nu ştiu unde ai găsit acest ton, însă nu-l mai auzisem 
înainte. 

— Cum îndrăzneşti să-ţi baţi joc de mine în halul ăsta? 
am şuierat eu. Am coborât pe scări, trecând pe lângă un 
cuplu care ne-a zâmbit politicos. Să flirtezi cu el în faţa 
tuturor, să petreci tot timpul atingându-l, sărutându-l! 
Când am ajuns în parcare, deja nu mă mai deranjam să 
vorbesc pe un ton rezonabil, iar sunetul glasului meu 
răsuna în aerul nopţii. Te fuţi cu el, nu-i aşa? 

Tu n-ai răspuns, iar tăcerea ta m-a înfuriat şi mai rău. Ţi- 


— 361 — 


am apucat braţul şi ţi l-am răsucit la spate, răsucindu-l din 
ce în ce mai tare, până când ai ţipat. 

— M-ai adus aici ca să râzi de mine, aşa-i? 

— Nu! 

Lacrimile au început să ţi se scurgă pe faţă şi să-ţi 
păteze bluza cu puncte negre. 

Pumnul mi s-a strâns cu de la sine putere, însă când am 
început să simt acea tremurătură din antebraţ, un bărbat a 
trecut pe lângă noi. 

— Bună seara, a zis el. 

Mi-am oprit braţul şi am rămas aşa acolo, la doi paşi 
unul de celălalt, până când paşii nu i s-au mai auzit. 

— Urcă în maşină. 

Ai deschis portiera din dreptul şoferului şi ai urcat, 
încercând de trei ori să introduci cheia în contact, ca să 
porneşti maşina. Era doar patru după-amiază, însă deja se 
întunecase. Plouase şi, de fiecare dată când o maşină 
venea din sens opus, luminile farurilor se loveau de 
asfaltul ud şi te făceau să mijeşti ochii. Încă mai plângeai 
şi te-ai frecat cu mâna la nas. 

— Uită-te şi tu în ce stare te afli, am spus. Philip ştie că 
te comporţi aşa? Un şoricel patetic şi smiorcăit, nu o 
femeie? 

— Nu mă culc cu Philip, ai spus tu. 

Ai făcut o pauză, lăsând ca fiecare cuvânt să-ți 
întărească spusele, iar eu am izbit cu pumnul în bord. 

Ai tresărit. 

— Nu sunt genul lui Philip, ai spus tu. Ele... 

— Nu-mi vorbi de parcă aş fi un idiot, Jennifer! Am şi eu 
ochi. Văd ce se petrece între voi doi. 

Ai frânat brusc la culoarea roşie a semaforului, după 
care ai apăsat cu putere pedala de acceleraţie când s-a 
făcut verde. M-am răsucit în scaun, ca să mă pot uita la 
tine. Voiam să-ţi văd faţa; să văd la ce te gândeşti. Dacă te 
gândeai sau nu la el. Îmi dădeam seama că la el te 
gândeai, deşi încercai să ascunzi acest lucru. 

De îndată ce aveam să ajungem acasă, urma să pun 
capăt acestui lucru. De îndată ce ajungeam acasă, urma să 


— 362 — 


te împiedic să te mai gândeşti la orice pe lumea asta. 


— 363 — 


Capitolul 46 


Clădirea Tribunalului din Bristol este mai veche decât a 
Judecătoriei, iar de-a lungul coridoarelor acoperite cu 
lambriu se simte o atmosfera solemnă. Aprozii intră şi ies 
cu rapiditate din sala de judecată, veşmintele lor negre 
fâlfâind în urma lor şi făcând ca hârtiile de pe birourile 
funcţionarilor să se ridice în aer în timp ce trec pe lângă 
ele. Tăcerea este neliniştitoare, ca într-o bibliotecă unde 
interdicţia de a vorbi te face să-ţi doreşti să urli, aşa că îmi 
apăs cu putere ochii cu podul palmelor. Când le dau la o 
parte, sala de judecată tremură şi n-o pot vedea clar. Îmi 
doresc s-o pot menţine aşa: marginile neclare şi siluetele 
înceţoşate par mai puţin amenințătoare, mai puţin grave. 

Acum că am ajuns aici, sunt îngrozită. Bravada cu care 
am abordat această zi în interiorul minţii a dispărut şi, deşi 
mi-e teamă de ce mi-ar putea face lan dacă aş pleca liberă 
de-aici, sunt la fel de îngrozită de ce mă aşteaptă în 
închisoare după ce se va pronunţa sentinţa. Îmi strâng 
mâinile una într-alta şi-mi îngrop unghiile în pielea palmei 
stângi. Mintea mi se umple de ecoul unor paşi ce se 
apropie pe coridoarele metalice; priciuri înguste în celule 
cu ziduri atât de groase încât nimeni nu-mi va mai auzi 
tipetele. Simt o durere ascuţită în mână şi, când mă uit în 
jos, văd că mi-a dat sângele, iar când îl şterg, în urmă 
rămâne o dungă roz, pe dosul palmei. 

În boxa în care am fost aşezată mai e loc pentru încă 
vreo câteva persoane; două rânduri de scaune sunt prinse 
cu şuruburi în podea, iar şezuturile se pot rabata, precum 
în sălile de cinema. Un perete din sticlă se înalţă inegal pe 
trei dintre laturi, iar eu mă răsucesc în scaun, în timp ce 
sala de judecată începe să se umple de oameni. Sunt mult, 
mult mai mulţi spectatori decât la audierea iniţială. Pe 
feţele lor nu se mai zăreşte curiozitatea moderată a 
tricotezelor din sala de judecată în care am fost prima 
dată, ci ura brutală a celor care cer dreptate. Un bărbat cu 
ten măsliniu şi cu geacă din piele cu două numere mai 


— 364 — 


mari se apleacă în scaunul lui. Nu-şi ia ochii de la mine şi 
gura i se strâmbă într-un rictus de furie tăcută. Încep să 
plâng, iar el clatină din cap, strâmbând din buze, 
dezgustat. 

Am în buzunar poza cu Jacob şi o cuprind cu mâna, 
pipăindu-i colţurile cu degetele. 

Echipele avocaţilor s-au mărit: fiecare avocat are un alai 
de oameni cu ei; stau în spatele şirului de mese şi se 
apleacă pentru a putea murmura pe tonuri grave la 
urechile celorlalţi. Aprozii şi avocaţii sunt singurele 
persoane de aici care par că se află în largul lor. Glumesc 
unii cu alţii pe tonuri surprinzător de ridicate, iar eu mă 
întreb de ce lucrurile stau astfel într-o sală de judecată; de 
ce un sistem încearcă în mod intenţionat să-i alieneze pe 
cei care au nevoie de el. Uşa se deschide scârţâind şi un 
alt val de oameni pătrunde înăuntru, neliniştiţi şi 
stânjeniţi. Mi se taie respiraţia când o văd pe Anya. Se 
strecoară pe unul din scaunele din faţă, alături de băiatul 
cu geacă de piele, care o apucă de mână. 

Tu trebuie să-ţi aduci aminte că a fost odată un băiat. Că 
a avut o mamă. Şi că inima ei s-a frânt. 

Singura parte liberă a sălii de judecată este boxa 
juraţilor; cele douăsprezece scaune par inutile. Imi 
imaginez acele locuri umplute cu bărbaţi şi cu femei, 
examinând dovezile, ascultându-mă cum vorbesc, stabilind 
dacă sunt sau nu vinovată. l-am scutit de acest lucru, i-am 
scutit de deranjul de a se întreba dacă au luat sau nu 
decizia corectă, am scutit-o pe Anya de situaţia în care 
durerea pricinuită de moartea fiului ei ar fi fost expusă în 
această cameră. Ruth Jefferson mi-a explicat că acest lucru 
ar putea acţiona în favoarea mea: judecătorul îl priveşte cu 
mai multă indulgență pe cel care scuteşte tribunalul de un 
proces. 

— În picioare. 

Judecătorul este bătrân, poveştile a mii de familii fiind 
întipărite pe chipul lui. Privirea lui aspră examinează sala 
de judecată plină, însă nu zăboveşte asupra mea. Eu nu 
sunt decât un alt personaj de-a lungul unei cariere pline de 


— 365 — 


decizii dificile. Mă întreb dacă s-a hotărât deja asupra 
sentinţei în cazul meu - dacă ştie deja cât voi sta după 
gratii. 

— Onorată instanţă, Statul aduce în faţa dumneavoastră 
cazul Jennei Gray... Grefiera citeşte de pe o bucată de 
hârtie, cu vocea ei clară şi plată. Domnişoară Gray, eşti 
acuzată că ai cauzat un accident mortal şi că nu te-ai oprit 
la locul acestuia, pentru a-l raporta. Îşi ridică privirea la 
mine. Cum pledezi? 

Imi apăs palma pe fotografia din buzunar. 

— Vinovată. 

Urmează un suspin înăbuşit dinspre mulţimea care 
asistă la proces. 

Inima ei s-a frânt. 

— Vă rog să luaţi loc. 

Avocatul acuzării se ridică în picioare. Ridică o carafă de 
pe masa din faţa lui şi-şi toarnă din ea cu nonşalanţă, 
conştient de cât de încet se mişcă. Sunetul apei care umple 
paharul este singurul zgomot care se aude în sala de 
judecată şi, când toate privirile s-au aţintit asupra lui, 
începe să vorbească. 

— Onorată instanţă, acuzata a pledat vinovată pentru 
uciderea lui Jacob Jordan, un băiat în vârstă de cinci ani. A 
recunoscut că modul în care a condus ea în acea seară de 
noiembrie a fost cu mult sub nivelul celui care se cere în 
astfel de condiţii din partea unei persoane normale. De 
fapt, ancheta poliţiei a indicat că maşina domnişoarei Gray 
a părăsit şoseaua cu câteva momente înainte de 
producerea impactului şi că a urcat pe bordură, dar şi că 
circula cu o viteză cuprinsă între şaizeci şi unu şi şaizeci şi 
şapte de kilometri la oră - cu mult peste limita de cincizeci 
de kilometri la oră din acea zonă. 

Îmi strâng o mână cu cealaltă. Încerc să respir lent, 
egal, însă în piept mi s-a format iar acel ghem dur şi nu 
mai pot trage aer cum trebuie. Bătăile inimii par să-mi 
răsune în cap, aşa că închid ochii. Pot vedea ploaia prin 
parbriz, aud ţipătul - ţipătul meu - în timp ce văd băieţelul 
pe caldarâm; alergând, întorcând capul pentru a striga 


— 366 — 


ceva la mama lui. 

— Mai mult, onorată instanţă, după ce l-a lovit pe Jacob 
Jordan şi - se crede - l-a omorât pe loc, acuzata nu s-a 
oprit. 

Avocatul priveşte de-a lungul sălii de judecată; talentul 
său oratoric se iroseşte, căci nu are niciun juriu de 
impresionat. 

— N-a coborât din maşină. N-a sunat după ajutor. N-a 
arătat vreo urmă de remuşcare, nici nu s-a oferit s-o ajute. 
În loc de asta, acuzata a fugit cu maşina, lăsându-l pe 
Jacob, băiatul de cinci ani, în braţele mamei sale 
traumatizate. 

Ea s-a aplecat deasupra fiului ei, îmi aduc aminte, 
aproape acoperindu-l în întregime cu haina ei, protejându-l 
de ploaie. Farurile maşinii scoteau în evidenţă orice 
detaliu, iar eu mi-am acoperit gura cu palmele, prea 
îngrozită ca să mai respir. 

— S-ar putea crede, onorată instanţă, că o asemenea 
reacţie iniţială poate fi pusă pe seama şocului. Că poate 
acuzata s-a panicat şi a fugit de la locul accidentului şi că, 
după câteva minute, sau după câteva ore - poate chiar 
după o zi - şi-ar fi dat seama ce-a făcut şi ar fi încercat să 
îndrepte lucrurile. Dar, onorată instanţă, în loc de asta, 
acuzata a părăsit oraşul, ascunzându-se într-un sat aflat la 
sute de kilometri depărtare, unde nu o cunoştea nimeni. 
Nu s-a predat la poliţie. Poate că a pledat astăzi vinovată, 
dar asta e doar urmarea faptului că şi-a dat seama că nu 
mai are unde să fugă, iar Statul cere cu respect ca acest 
lucru să fie luat în considerare atunci când se va da 
sentinţa. 

— Mulţumesc, domnule Lassiter. 

Judecătorul face câteva însemnări pe un carnet, iar 
avocatul acuzării se înclină înainte de a lua loc pe scaun, 
făcându-şi roba să fâlfâie atunci când se aşază. Palmele 
încep să mi se umezească. Un val de ură răzbate dinspre 
publicul care asistă la proces. _ 

Avocata apărării începe să-şi adune hârtiile. În ciuda 
faptului că am pledat vinovată, în ciuda faptului că ştiu că 


— 367 — 


trebuie să plătesc pentru ceea ce s-a întâmplat, îmi doresc 
dintr-odată ca Ruth Jefferson să lupte pentru mine. Începe 
să-mi fie rău de la stomac, acum că-mi dau seama că asta e 
ultima ocazie ca să mai pot vorbi. Peste câteva momente, 
judecătorul va pronunţa sentinţa, iar atunci va fi prea 
târziu. 

Ruth Jefferson se ridică, dar, înainte să poată spune 
ceva, uşa sălii de judecată se deschide larg, cu un bubuit. 
Judecătorul îşi ridică privirea cu asprime, evident 
nemulţumit de întrerupere. 

Patrick pare atât de nelalocul lui în sala de judecată 
încât, timp de câteva secunde, nici nu-l recunosc. Se uită la 
mine, vizibil afectat să mă vadă încătuşată într-o boxă 
înconjurată de geamuri antiglonţ. Ce caută aici? Imi dau 
seama că bărbatul care-l însoţeşte este inspectorul 
Stevens, care dă din cap aproape imperceptibil către 
judecător, înainte să ajungă până în centrul sălii de 
judecată şi să se aplece pentru a vorbi pe un ton jos cu 
avocatul acuzării. 

Avocatul îl ascultă cu atenţie. Scrie repede un bilet, 
după care întinde mâna peste masa lungă, pentru a i-l da 
lui Ruth Jefferson. Urmează o tăcere grea, de parcă toată 
lumea şi-ar ţine respiraţia. 

Avocata mea citeşte biletul şi se ridică încet în picioare. 

— Domnule judecător, pot primi un scurt răgaz? 

Judecătorul King oftează. 

— Doamnă Jefferson, e nevoie să-ţi reamintesc câte 
cazuri mai am în această după-amiază? Ai avut la 
dispoziţie şase săptămâni să te consuli cu clienta ta. 

— Îmi cer scuze, domnule judecător, dar au ieşit la 
iveală noi informaţii care ar putea pune cazul clientei mele 
într-o lumină nouă. 

— Foarte bine. Ai cincisprezece minute la dispoziţie, 
doamnă Jefferson, după care urmează să stabilesc sentinţa 
în cazul clientei dumitale. 

Dă din cap înspre grefieră. 

— Sala să se ridice, strigă ea. 

În timp ce judecătorul King părăseşte sala de judecată, 


— 368 — 


un agent de securitate păşeşte în boxă, pentru a mă 
conduce înapoi în blocul de celule. 

— Ce se întâmplă? îl întreb eu. 

— Dumnezeu ştie, drăguță, dar întotdeauna e la fel. Sus, 
jos, ca un nenorocit de yoyo. 

Mă conduce înapoi în sala lipsită de aer în care am 
discutat cu avocata în urmă cu nu mai mult de-o oră. 
Aproape imediat intră şi Ruth Jefferson, iar în urma ei vine 
şi inspectorul Stevens. Ruth începe să vorbească înainte ca 
uşa să se închidă în urma lor. 

— Îţi dai seama, domnişoară Gray, că obstrucţionarea 
unei anchete este ceva ce justiţia nu priveşte cu 
îngăduinţă? : 

Nu spun nimic, iar avocata se aşază pe scaun. Işi bagă o 
şuviţă de păr negru înapoi sub perucă. 

Inspectorul Stevens caută în buzunar şi aruncă pe masă 
un paşaport. Nu e nevoie să-l deschid ca să ştiu că-i al 
meu. Mă uit la el şi la avocata care mă priveşte cu 
exasperare, după care întind mâna şi ating paşaportul. Imi 
amintesc când am completat formularul pentru a-mi 
schimba numele, înainte de nuntă. Mi-am exersat 
semnătura de o mie de ori, întrebându-l pe Ian care arăta 
mai matură, mai personală. Când mi-a venit paşaportul, a 
fost prima probă tangibilă a schimbării statutului meu şi 
de-abia aşteptam să i-l întind funcţionarului de la aeroport. 

Inspectorul Stevens se apleacă în faţă şi-şi reazemă 
palmele de tăblia mesei, cu faţa în dreptul feţei mele. 

— Nu mai e nevoie să-l protejezi, Jennifer. 

Tresar. 

— Te rog nu-mi spune aşa. 

— Zi-mi ce s-a întâmplat. 

Nu spun nimic. 

Inspectorul-şef Stevens vorbeşte încet, calmul vocii sale 
făcându-mă să mă simt mai în siguranţă, mai ancorată în 
prezent. 

— N-o să-i permitem să-ţi mai facă rău, Jenna. 

Deci au aflat. Expir încet şi mă uit întâi la inspectorul-şef 
Stevens, apoi la Ruth Jefferson. Mă simt epuizată dintr- 


— 369 — 


odată. Detectivul deschise un dosar maro, pe care văd că 
scrie „Petersen”; numele meu după ce m-am căsătorit. 
Numele lui Ian. 

— O mulţime de apeluri, spune el. De la vecini, de la 
doctori, de la trecători, dar nu şi de la tine, Jenna, nici 
măcar unul, niciodată. Nu ne-ai anunţat niciodată pe noi. 
Şi, când am venit noi la tine, n-ai vrut să vorbeşti cu noi. N- 
ai vrut să depui plângere. De ce nu ne-ai permis să te 
ajutăm? 

— Pentru că m-ar fi omorât, spun eu. 

Urmează o pauză, înainte ca inspectorul-şef Stevens să 
vorbească din nou. 

— Când te-a lovit prima oară? 

— Este relevant acest lucru? spune Ruth, care aruncă o 
privire la ceas. 

— Da, se răsteşte inspectorul-şef Stevens, iar ea se 
reazemă la loc de spătarul scaunului, cu privirea îngustată. 

— A început în noaptea nunţii. 

Închid ochii, amintindu-mi de durerea care a venit de 
nicăieri şi de ruşinea că mariajul meu a eşuat încă înainte 
de a începe. Îmi amintesc cât de tandru a fost Ian când s-a 
întors; cu câtă blândeţe mi-a îngrijit faţa plină de durere. I- 
am spus că-mi pare rău şi am continuat să-i spun asta timp 
de şapte ani. 

— Când te-ai dus la adăpostul de pe Grantham Street? 

Sunt surprinsă de cât de multe ştie. 

— Nu m-am dus niciodată acolo. Mi-au văzut vânătăile la 
spital şi m-au întrebat despre căsnicia mea. Nu le-am spus 
nimic, însă mi-au dat o carte de vizită şi mi-au zis că mă 
pot duce acolo oricând aş avea nevoie, că o să fiu în 
siguranţă acolo. Nu i-am crezut - cum aş fi putut fi în 
siguranţă atât de aproape de lan? - însă am păstrat cartea 
de vizită. Nu mă mai simţeam atât de singură datorită 
faptului că o purtam cu mine. 

— N-ai încercat niciodată să-l părăseşti? spune 
inspectorul-şef Stevens. 

De-abia dacă reuşeşte să-şi mascheze furia din privire, 
însă această furie nu-mi este adresată mie. 


— 370 — 


— De mai multe ori, spun eu. lan pleca la lucru şi eu 
începeam să-mi fac bagajul. Mă învârteam prin casă, 
adunând amintiri, încercând să-mi dau seama ce-aş putea 
lua cu mine, la modul serios. Urma să pun totul în maşină - 
maşina era încă a mea. 

Inspectorul-şef Stevens clatină din cap, nedându-şi 
seama ce vreau să spun. 

— Încă mai era înscrisă pe numele meu de fată. Fără 
intenţie, la început - doar un alt lucru pe care uitasem să-l 
fac după ce ne căsătorisem - dar care mai târziu a avut o 
mare însemnătate. lan deţinea toate celelalte lucruri: casa, 
afacerile... eu începusem să simt că nici nu mai exist, că 
devin încă unul din bunurile sale. Aşa că n-am mai 
modificat niciodată numele de pe talonul maşinii. Un lucru 
mărunt, ştiu, dar... Ridic din umeri. Împachetam totul, 
după care desfăceam totul şi aşezam toate lucrurile la 
locurile lor, aşa cum fuseseră înainte. De fiecare dată. 

— De ce? 

— Pentru că m-ar fi găsit. 

Inspectorul-şef Stevens răsfoieşte prin dosar. E uimitor 
de voluminos şi totuşi tot ce s-a putut înregistra acolo sunt 
incidentele care au dus la un apel făcut către poliţie. 
Coastele rupte şi comoţia care au necesitat o internare în 
spital. Pentru fiecare însemnare de acolo mai existau încă 
o duzină neştiute. 

Ruth Jefferson pune o mână pe dosar. 

— Se poate? 

Inspectorul-şef Stevens se uită la mine şi eu aprob din 
cap. Îi întinde dosarul şi ea începe să se uite prin el. 

— Dar ai plecat după accident, spune inspectorul-şef 
Stevens. Ce s-a schimbat? 

Trag adânc aer în piept. Vreau să spun că atunci mi-am 
adunat curajul, însă fireşte că nu asta s-a întâmplat. 

— lan m-a ameninţat, spun eu. Mi-a spus că dacă 
îndrăznesc să merg la poliţie - dacă voi spune cuiva ce s-a 
întâmplat - mă va omori. Şi ştiam că vorbeşte serios. În 
acea noapte, după accident, m-a bătut atât de rău încât n- 
am mai putut sta în picioare, şi m-a ridicat cu forţa în 


— 371 — 


picioare şi mi-a ţinut mâna forţat deasupra chiuvetei. Mi-a 
turnat apă clocotită pe mână, iar eu am leşinat din cauza 
durerii. După care m-a târât până în atelier. M-a făcut să 
privesc cum face totul bucăţi - tot ce creasem eu până 
atunci. 

Nu-l pot privi pe inspectorul-şef Stevens. Mi-am adunat 
toată puterea pentru a rosti aceste cuvinte. 

— După aceea, lan a ieşit din casă. Nu ştiu unde s-a dus. 
Mi-am petrecut prima noapte pe podeaua din bucătărie, 
după care m-am târât pe scări, până la etaj, şi m-am întins 
în pat, rugându-mă să mor în noaptea aceea, în aşa fel 
încât, atunci când urma să revină, să nu-mi mai poată face 
rău. Însă el nu s-a întors. A lipsit câteva zile, iar eu m-am 
întremat, încet, încet. Am început să-mi imaginez că a 
plecat de tot, însă de-abia dacă îşi luase ceva cu el, aşa că 
ştiam că urma să se întoarcă la orice oră. Mi-am dat seama 
că, dacă rămâneam cu el, într-o bună zi mă va ucide. Aşa 
că atunci am plecat. 

— Spune-mi ce s-a întâmplat cu Jacob. 

Bag mâna în buzunar şi ating fotografia. 

— Ne-am certat. Organizasem o expoziţie - cea mai 
importantă din viaţa mea - şi am petrecut câteva zile 
punând totul la punct alături de curatorul expoziţiei, un 
bărbat pe nume Philip. A fost un eveniment ce s-a 
desfăşurat în timpul zilei, dar, chiar şi aşa, lan s-a îmbătat. 
M-a acuzat că am o aventură cu Philip. 

— Şi aveai? 

Mă înroşesc când aud o întrebare atât de personală. 

— Philip e gay, am spus eu, însă lan n-a vrut să mă 
creadă. Eu plângeam şi nu puteam vedea şoseaua aşa cum 
trebuie. Plouase şi farurile de pe contrasens îmi tot intrau 
în ochi. El ţipa la mine, spunându-mi că sunt o stricată şi o 
curvă. Am luat-o prin Fishponds, pentru a evita traficul 
aglomerat, însă lan m-a făcut să trag pe dreapta. M-a lovit 
şi a luat cheile, chiar dacă era atât de beat încât abia se 
mai ţinea pe picioare. A condus ca un maniac, ţipând tot 
timpul la mine şi spunându-mi că urma să-mi dea o lecţie. 

Treceam printr-o suburbie, pe drumuri rezidenţiale, iar 


— 372 — 


Ian conducea din ce în ce mai repede. Eu eram îngrozită. 

Îmi răsucesc mâinile, ţinându-le împreunate în poală. 

— După care am văzut băiatul. Am ţipat, însă lan n-a 
încetinit deloc. L-am lovit şi am văzut cum mama lui s-a 
prăbuşit, de parcă şi ea ar fi fost lovită. Am încercat să ies 
din maşină, însă lan a blocat uşile şi a început să dea cu 
spatele. Nu m-a lăsat să mă întorc acolo. 

Iau o gură de aer şi, când o dau afară, iese ca un bocet 
sugrumat. 

Se face linişte în cameră. 

— lan l-a omorât pe Jacob, spun eu. Dar mă simt de 
parcă aş fi făcut-o eu însămi. 


— 373 — 


Capitolul 47 


Patrick conduce cu mare atenţie. Îmi fac curaj pentru 
cele o mie de întrebări, însă el nu vorbeşte până când 
siluetele clădirilor din Bristol nu dispar în depărtare. În 
timp ce oraşul face loc câmpurilor înverzite şi în faţa 
noastră apare linia zdrenţuită a coastei, el se întoarce spre 
mine. 

— Ai fi putut s-ajungi la închisoare. 

— Aşa am avut intenţia. 

— De ce? 

Nu pare că încearcă să mă judece, ci este doar 
nelămurit. 

— Pentru că cineva trebuie să plătească pentru ce s-a 
întâmplat, îi spun eu. Cineva trebuie să ajungă la tribunal, 
pentru ca mama lui să poată dormi noaptea ştiind că 
cineva a plătit pentru moartea fiului ei. 

— Dar nu tu, Jenna. 

Înainte să plecăm, l-am întrebat pe inspectorul-şef 
Stevens ce-i vor spune mamei lui Jacob, care se confrunta 
dintr-odată cu renunţarea la procesul persoanei despre 
care crezuse că i-a omorât fiul. 

— Vom aştepta până când va fi arestat, conform 
procedurilor, mi-a spus el, după care îi vom spune. 

Îmi dau seama că ceea ce am făcut eu o va împinge pe 
ea să retrăiască tot ce s-a întâmplat. 

— În cutia în care ţi-am găsit paşaportul, spune Patrick 
brusc, am văzut - am văzut o jucărie de copil. 

Se opreşte şi îi aud întrebarea, chiar dacă el nu mai 
spune nimic. 

— A fost a fiului meu, spun eu. Ben. Am fost îngrozită 
când am rămas însărcinată. Am crezut că lan va fi furios, 
însă el era în extaz. A spus că asta avea să schimbe totul 
şi, deşi el n-o spusese niciodată, eram sigură că-i părea rău 
pentru cum se purtase cu mine. Am crezut că bebeluşul va 
reprezenta un moment de cotitură pentru noi: că îl va face 
pe lan să-şi dea seama că am putea fi fericiţi împreună. Ca 


— 374 — 


o familie. 

— Dar nu s-a întâmplat aşa. 

— Nu, spun eu, nu s-a întâmplat aşa. La început, nu ştia 
ce să mai facă pentru mine. Se purta foarte frumos şi-mi 
spunea întruna ce să mănânc şi ce nu. Dar, pe măsură ce- 
mi creştea burtica, el devenea din ce în ce mai distant. Se 
purta de parcă ura faptul că eram însărcinată; ba chiar că-i 
părea rău. Când eram însărcinată în şapte luni, i-am ars 
cămaşa în timp ce i-o călcam. O prostie din partea mea - a 
trebuit să răspund la telefon, ceea ce mi-a distras atenţia, 
şi nu mi-am adus aminte de ea decât când era prea târziu. 
Ian a înnebunit. M-a lovit cu putere cu pumnul în burtă şi 
eu am început să sângerez. 

Patrick trage maşina pe stânga şi opreşte motorul. Eu 
privesc prin parbriz, la terenul viran de pe marginea 
drumului. Coşul de gunoi dă pe dinafară şi ambalajele 
goale dansează suflate de briză. 

— lan a chemat o ambulanţă. Le-a spus că am căzut. Nu 
cred că l-au crezut, însă ce puteau face ei? Sângerarea s-a 
oprit până când am ajuns la spital, însă ştiam că murise 
înainte să mi se facă ecografia. O simţeam. Mi-au spus că- 
mi pot face o operaţie de cezariană, însă nu voiam să-mi fie 
luat bebeluşul din mine în acest mod. Voiam să-l nasc 
normal. 

Patrick mă înconjoară cu braţul, însă nu suport să-l ating 
şi el îşi lasă braţul să-i cadă înapoi pe scaunul lui. 

— Mi-au dat medicamente care să-mi provoace naşterea 
şi am aşteptat în salon alături de celelalte femei. Am trecut 
prin asta împreună: durerile de la început, gazele şi aerul, 
verificările efectuate de moaşe şi de doctori. Singura 
diferenţă era că bebeluşul meu murise. Când am fost în 
sfârşit luată şi dusă pe targă până în sala de naşteri, 
femeia de lângă mine mi-a făcut cu mâna şi mi-a urat 
noroc. lan a stat lângă mine în timpul naşterii şi, chiar 
dacă îl uram pentru ce-mi făcuse, l-am ţinut de mână în 
timp ce împingeam şi l-am lăsat să mă sărute pe frunte, 
pentru că pe cine altcineva mai aveam? Şi nu mă puteam 
gândi decât la faptul că dacă n-aş fi ars acea cămaşă, Ben 


— 375 — 


încă ar mai fi fost în viaţă. 

Încep să tremur şi-mi apăs palmele pe genunchi, pentru 
a-mi recăpăta controlul. Săptămâni întregi după moartea 
lui Ben, corpul meu a tot încercat să mă înşele că sunt 
mamă. Laptele îmi înţepa sfârcurile, iar eu trebuia să intru 
sub duş şi să-mi apăs carnea cu putere pentru a elibera 
presiunea, mirosul dulceag al laptelui ridicându-se prin 
apa călduţă. Odată, mi-am ridicat privirea şi l-am văzut pe 
lan uitându-se la mine din uşa de la baie. Burta îmi mai 
rămăsese încă umflată de la sarcină, cu pielea întinsă şi 
uscată. Vene vineţii se întindeau de-a lungul sânilor mei 
umflaţi şi laptele mi se scurgea în jos, pe corp. l-am 
surprins expresia plină de dezgust de pe faţă înainte să se 
întoarcă şi să plece. 

Am încercat să vorbesc cu el despre Ben. O singură dată 
- când durerea provocată de pierderea lui devenise atât de 
intensă, încât nu mă mai puteam ţine pe picioare. Aveam 
nevoie să împărtăşesc această durere cu altcineva - cu 
oricine - iar pe atunci nu mai aveam pe nimeni cu care să 
pot discuta. Însă el mi-a tăiat-o încă înainte să pot termina. 

— Nu s-a întâmplat niciodată, a spus el. Copilul ăla n-a 
existat niciodată. 

Poate că Ben n-a apucat să respire, însă a trăit. A trăit în 
mine şi a respirat oxigenul meu şi a mâncat mâncarea 
mea, a făcut parte din mine. Însă n-am mai vorbit despre el 
niciodată. 

Nu-l pot privi pe Patrick. Acum că am început, nu mă 
mai pot opri, iar cuvintele ies cu repeziciune unul după 
altul. 

— A fost o tăcere îngrozitoare atunci când l-am născut. 
Cineva a pronunţat ora, după care mi l-au aşezat cu 
blândeţe în braţe, de parcă s-ar fi temut ca nu cumva să-i 
facă rău, şi ne-au lăsat singuri. Am rămas aşa, întinsă, o 
eternitate, privindu-i chipul, genele, buzele. I-am mângâiat 
palma şi mi-am imaginat cum ar fi fost să-l simt cum mă 
strânge de mână, însă până la urmă au venit şi mi l-au luat. 
Atunci am urlat, m-am agăţat de el până când au fost 
nevoiţi să-mi dea ceva care să mă calmeze. Dar eu nu 


— 376 — 


voiam să dorm, pentru că ştiam că atunci când mă voi 
trezi, urma să fiu din nou singură. 

Când termin, mă uit la Patrick şi văd că are lacrimi în 
ochi, iar când încerc să-i spun că e în regulă, că sunt bine, 
încep şi eu să plâng. Ne agăţăm unul de celălalt în maşină, 
pe marginea drumului, până când soarele începe să 
dispară dincolo de linia orizontului, după care plecăm şi 
noi spre casă. 

Patrick  parchează maşina în parcarea rezervată 
rulotelor şi merge cu mine pe cărare, spre căsuţa mea. 
Chiria este plătită până la sfârşitul lunii, însă încetinesc 
paşii pe măsură ce-mi aduc din nou aminte de cuvintele lui 
Iestyn; de dezgustul din privirea lui atunci când mi-a spus 
să plec. 

— L-am sunat eu, spune Patrick, citindu-mi gândurile. I- 
am explicat eu totul. 

Patrick este calm şi blând, de parcă aş fi o pacientă care 
îşi revine după o boală grea. Mă simt în siguranţă, cu 
mâna ţinută strâns de a lui. 

— Te duci să-l aduci şi pe Beau? îl întreb eu, când 
ajungem la căsuţă. 

— Dacă vrei tu. 

Încuviinţez din cap. 

— Vreau ca totul să revină la normal. 

În timp ce-o spun, îmi dau seama că eu nici nu ştiu ce 
înseamnă normalitatea. 

Patrick trage perdelele şi face ceai şi, când se asigură că 
mi-e suficient de cald şi că mă simt bine, mă sărută uşor pe 
buze şi pleacă la el acasă. Privesc de jur împrejurul meu şi 
zăresc  crâmpeie ale existenţei mele aici, în golf: 
fotografiile şi cochiliile, castronul de apă al lui Beau pe 
podeaua din bucătărie. Mă simt mai acasă aici decât m-am 
simţit vreodată în Bristol. 

Dintr-un impuls, mă ridic ca să ating întrerupătorul 
veiozei care se afla pe măsuţa de lângă mine. E singura 
lumină aprinsă de la parter şi scaldă camera într-o sclipire 
caldă, de culoarea caisei. O sting şi plonjez în întuneric. 
Aştept, dar bătăile inimii sunt regulate, am palmele uscate, 


— 377 — 


niciun fior de teamă nu-mi înţeapă ceafa. Zâmbesc, nu mai 
simt nicio teamă. 


— 378 — 


Capitolul 48 


— Şi nu e nicio îndoială că asta-i adresa corectă? 

Ray îi adresă întrebarea lui Stumpy, dar reuşi să-şi 
rotească privirea pentru a putea cuprinde întreaga 
încăpere. În cele două ore de când părăsiseră clădirea 
Tribunalului, adunase o echipă de poliţişti care se ocupau 
cu ordinea publică, în timp ce Stumpy îi pusese pe cei de la 
Evidenţa populaţiei să-i găsească o adresă de-a lui Ian 
Petersen. 

— Fără discuţie, şefule, zise Stumpy. Registrul votanţilor 
arată că locuieşte pe Albercome Terrace, la numărul 72, 
iar cei de la Evidenţa populaţiei au verificat cu cei de la 
Registrul Auto. Petersen a primit trei puncte de amendă 
pentru depăşirea vitezei acum vreo două luni, iar ei i-au 
trimis permisul la aceeaşi adresă. 

— Bun, spuse Ray, atunci să sperăm că-l vom găsi acasă. 
Se răsuci pentru a-i pune la curent pe cei din echipa 
proaspăt alcătuită, care deveniseră nerăbdători. Arestarea 
lui Petersen este vitală, nu doar pentru rezolvarea cazului 
Jordan, dar şi pentru a asigura protecţia Jennei. Violenţa 
domestică în acest caz are un trecut foarte bogat, care a 
culminat cu Jenna părăsindu-l pe Petersen după accidentul 
de maşină. 

Urmară  încuviinţări din cap din partea celor din 
încăpere, o mulţime de chipuri pe care se citea o 
determinare ursuză. Ştiau cu toţii ce fel de om este lan 
Petersen. 

— Baza de date naţională a poliţiei arată că are - deloc 
surprinzător - o mulţime de reclamaţii pentru atacuri 
violente, spuse Ray, şi că a mai fost condamnat pentru 
conducere sub influenţa alcoolului şi pentru deranjarea 
liniştii publice. Nu vreau să-mi asum niciun risc cu el, deci 
intrăm direct, îi punem cătuşele şi ieşim. Aţi înţeles? 

— Am înţeles, veni un cor de răspunsuri. 

— Atunci să mergem. 


— 379 — 


Albercome Terrace era o stradă banală, cu trotuare 
înguste şi cu prea multe maşini parcate în faţa caselor. 
Singurul lucru care ieşea în evidenţă la casa de la numărul 
72 erau draperiile trase la toate ferestrele. 

Ray şi Kate parcară pe o stradă vecină, până ce obţinură 
confirmarea că două din echipele de ordine publică 
ajunseseră în apropierea casei lui Petersen. Kate opri 
motorul şi rămaseră acolo în tăcere, singurul zgomot fiind 
scos de ticăitul motorului care se răcea. 

— Eşti bine? spuse Ray. 

— Mda, zise Kate, încordată. 

Pe faţă i se citea o determinare neîndurătoare, care nu 
oferea niciun indiciu cu privire la ceea ce simţea ea pe 
dinăuntru. Ray intuia că prin venele ei curgea foc. In 
câteva clipe acea adrenalină urma să se scurgă odată cu 
începerea acţiunii, însă chiar acum nu avea pe ce să se 
consume. Bătu cu piciorul în pedala ambreiajului şi îi mai 
aruncă o privire lui Kate. 

— "Ţi-ai pus vesta pe tine? 

În loc de răspuns, Kate se bătu cu pumnul strâns în 
piept, iar Ray auzi bubuitul înfundat făcut de vesta 
antiglont de sub bluza ei. Cuţitele erau uşor de ascuns şi 
gata să fie scoase cu repeziciune, iar Ray văzuse prea 
multe cazuri de acest fel ca să-şi asume orice fel de risc. 
Pipăi bastonul de cauciuc şi sprayul din tocul pe care îl 
purta pe sub geacă, căpătând mai multă siguranţă 
simţindu-le prezenţa. 

— Stai aproape de mine, spuse el. Şi, dacă scoate o 
armă, ieşi naibii afară de-acolo. 

Kate înălţă din sprâncene. 

— Pentru că sunt femeie? pufni dispreţuitoare. O să mă 
retrag când o să te retragi şi tu. 

— La naiba cu corectitudinea politică, Kate! Ray plesni 
cu palma în volan. Rămase tăcut şi privi prin parbriz, la 
strada pustie. Nu vreau să fii rănită. 

Înainte ca vreunul dintre ei să mai zică ceva, staţiile de 
emisie-recepţie reveniră la viaţă. 

— Zero şase, şefu'. 


— 380 — 


Echipele se aflau pe poziţii. 

— Recepţionat, răspunse Ray. Dacă iese pe uşa din 
spate, arestaţi-l. Noi intrăm pe uşa din faţă. 

— Am înţeles, veni răspunsul, iar Ray o privi pe Kate. 

— Pregătită? 

— Pe cât de pregătită pot să fiu. 

O luară pe după colţ pe jos şi se îndreptară cu atenţie 
către partea din faţă a casei. Ray bătu cu degetele în uşă şi 
se înălţă cât putu de mult pe vârful picioarelor pentru a se 
chiori pe micuța ferestruică de deasupra mânerului de 
ciocănit. 

— Vezi ceva? 

— Nu. 

Ciocăni din nou, iar zgomotul reverberă pe strada goală. 

Kate vorbi în staţia radio. 

— Tango Charlie 461 către Control, pot transmite ceva 
către Bravo Foxtrot 275? 

— Dă-i drumul. 

Ea li se adresă direct celor doi agenţi care se aflau în 
partea din spate a clădirii. 

— Vreo urmă de mişcare? 

— Negativ. 

— Recepţionat. Rămâneţi pe poziţii. 

— S-a-nţeles. 

— Mulţumesc pentru transmiterea mesajului, Control. 

Kate îşi băgă staţia radio înapoi în buzunar şi se întoarse 
cu faţa spre Ray. A venit momentul pentru cheia cea mare 
şi roşie. 

Se uitară la cei din Echipa de Intervenţii în Forţă cum 
balansează bara roşie din metal într-un semicerc îndreptat 
în direcţia uşii. Urmă un bubuit răsunător şi un pârâit de 
lemn sfâşiat, iar uşa se deschise larg, izbindu-se de 
peretele holului îngust. Ray şi Kate se dădură în spate, 
făcându-le loc celor de la ordine publică să intre primii, iar 
aceştia se despărţiră în perechi pentru a verifica fiecare 
cameră de posibili locatari. 

— Liber! 

— Liber! 


— 381 — 


— Liber! 

Ray şi Kate îi urmară şi ei înăuntru, ţinându-se unul pe 
celălalt sub observaţie şi aşteptând confirmarea faptului că 
Petersen fusese localizat. De-abia trecuseră două minute 
înainte ca sergentul de la ordine publică să coboare 
scările, clătinând din cap. 

— Nimic, şefu', îi spuse el lui Ray. Casa e goală. 
Dormitorul a fost golit - şifonierul e gol şi în baie nu a mai 
rămas nimic. Se pare că avem de-a face cu un fugar. 

— Rahat! Ray răpăi cu degetele în balustradă. Kate, sun- 
o pe Jenna pe mobil. Află unde e şi spune-i să rămână 
ascunsă. Se îndreptă cu paşi mari spre maşină, iar Kate se 
văzu nevoită să alerge după el. 

— Îl are închis. 

Ray urcă pe locul şoferului şi porni motorul. 

— Unde mergem acum? întrebă Kate, punându-şi 
centura. 

— În Ţara Galilor, spuse Ray ursuz. 

În timp ce conducea, lătra ordine pentru Kate. 

— Sună-i pe cei de la Evidenţa populaţiei, spuse el, şi 
află tot ce au despre Petersen. Contactează-i pe cei din 
Thame Valley şi pune pe cineva să-i facă o vizită lui Eve 
Mannings la Oxford: a mai ameninţat-o o dată, aşa că 
există posibilitatea ca el să se întoarcă acolo. Ia legătura 
cu poliţia din sudul Țării Galilor şi pune-i să emită un 
anunţ cu privire la un posibil atac asupra Jennei Gr... Ray 
se corectă singur: Petersen. Vreau să se ducă cineva acasă 
la ea şi să se convingă că e în siguranţă. 

Kate notă rapid instrucţiunile în timp ce Ray i le repeta, 
punându-l apoi la curent cu ce rezolvase după fiecare apel. 

— Nu e nimeni de serviciu diseară în Penfach, aşa că vor 
trimite pe cineva din Swansea, dar astăzi echipa lor de 
fotbal!” joacă acasă împotriva celor de la Sunderland!! şi 
tot oraşul este foarte aglomerat, iar ei sunt foarte ocupați. 


10 Swansea City AFC, club de fotbal galez înfiinţat în 1912, care joacă 
în prima ligă engleză de fotbal (N.t.). 

11 Sunderland AFC, club englez de fotbal din oraşul cu acelaşi nume. A 
fost înfiinţat în 1879 şi evoluează în prima ligă engleză (N.t.). 


— 382 — 


Ray scoase un oftat exasperat. 

— Dar ştiu despre istoria acestui caz de violenţă 
domestică? 

— Da, şi au spus că vor face din acest caz o prioritate, 
doar că nu pot garanta că vor ajunge la timp acolo. 

— Isuse, zise Ray. Ce nebunie! 

Kate bătu cu pixul în geam în timp ce încerca să-l sune 
pe Patrick pe mobil. 

— Sună, dar nu răspunde. 

— Trebuie să dăm de altcineva, atunci. Cineva din 
împrejurimi, spuse Ray. 

— Cum rămâne cu vecinii? Kate se aşeză mai bine în 
scaun şi activă internetul pe telefonul mobil. 

— Nu există vecini acolo - Ray o privi pe Kate. Parcul de 
rulote, desigur! 

— L-am găsit. Kate formă numărul şi apăsă butonul 
pentru a-l forma. Haide, haide... 

— Pune-l pe difuzor. 

— Alo, Parcul de Rulote Penfach, Bethan la telefon. 

— Bună, sunt agentul de poliţie Kate Evans, de la DIC 
Bristol. O caut pe Jenna Gray - aţi văzut-o cumva astăzi? 

— Azi, nu, drăguță. E la Bristol, nu-i aşa? Glasul lui 
Bethan căpătă o inflexiune de îngrijorare. S-a întâmplat 
ceva? Cum a fost la tribunal? 

— A fost achitată. Uitaţi, îmi cer scuze, dar Jenna a 
plecat de-aici la ora trei şi trebuie să ne asigurăm că a 
ajuns cu bine. A fost văzută plecând cu maşina cu Patrick 
Mathews. 

— Nu i-am văzut pe niciunul, spuse Bethan, însă Jenna s- 
a întors, sunt sigură - a fost pe plajă. 

— De unde ştiţi? 

— Nu m-am întors de prea mult timp de la plimbare, am 
fost să scot câinii, şi i-am văzut scrisul pe plajă. Deşi nu 
era stilul ei obişnuit - era ceva chiar ciudat. 

Ray simţi cum un fior de nelinişte începe să-l cuprindă 
încet, încet. 

— Ce scria pe nisip? 

— Ce e? spuse Bethan cu asprime. Ce-mi ascundeţi? 


— 383 — 


— Ce scria pe plajă? 

Nu avusese intenţia să strige şi, pentru o clipă, avu 
impresia că Bethan închisese telefonul. Când vorbi, în cele 
din urmă, ezitarea din glasul ei îi transmise că ea îşi 
dăduse seama că se întâmplase ceva grav. 

— Spunea simplu: „Irădat”. 


— 384 — 


Capitolul 49 


Nu intenţionasem s-adorm, însă bătaia din uşă mă face 
să ridic brusc capul şi îmi frec gâtul înţepenit. Îmi ia puţin 
să-mi amintesc că m-am întors acasă, când mai aud o 
bătaie, de data asta mai insistentă. Mă întreb de cât timp îl 
tin pe Patrick la uşă. Mă ridic greoaie în picioare şi tresar 
când un junghi îmi străbate gamba. 

În timp ce răsucesc cheia, simt un fior de teamă, dar, 
înainte să pot reacţiona, uşa se deschide larg, trântindu- 
mă de perete. lan este roşu la faţă şi respiră cu greu. Mă 
pregătesc pentru pumnul lui, însă acesta nu vine, şi-mi 
număr bătăile de inimă în timp ce el trage zăvorul la loc. 

Unui, doi, trei. 

Rapid şi cu putere, bubuitul îmi răsună în piept. 

Şapte, opt, nouă, zece. 

După care e gata şi se răsuceşte spre mine, cu un 
zâmbet pe care i-l cunosc la fel de bine ca pe al meu. Un 
zâmbet fals; un indiciu cu privire la ce anume are de gând 
să-mi facă. Un zâmbet care-mi spune că, deşi sfârşitul este 
aproape, nu va fi unul blând. 

Mă freacă pe ceafă, apăsându-şi cu putere degetul mare 
pe osul din partea de sus a coloanei vertebrale. Este 
neplăcut, dar nu dureros. 

— Le-ai dat numele meu poliţiştilor, Jennifer. 

— Nu... 

Mă apucă de păr, trăgându-mă cu putere spre el atât de 
repede, încât închid ochii, pregătindu-mă pentru explozia 
de durere cauzată de nasul meu rupt la contactul cu 
fruntea lui. Când îi deschid din nou, are faţa la doar doi 
centimetri de a mea. Miroase a whisky şi a transpiraţie. 

— Nu mă minţi, Jennifer. 

Închid ochii şi-mi spun că pot scăpa cu viaţă de aici, deşi 
fiecare părticică din mine îşi doreşte să-l implore să mă 
omoare acum, pe loc. 

Mă apucă de maxilar cu mâna liberă şi mă mângâie pe 
buze cu arătătorul, strecurându-şi un deget în gura mea. 


— 385 — 


Mă lupt cu senzaţia care mă face să mă înec, în timp ce el 
îmi apasă limba cu degetul. 

— Târfă trădătoare, spune el, pe un ton blând, de parcă 
mi-ar face un compliment. Ai făcut o promisiune, Jennifer. 
Ai promis că n-o să te duci la poliţie, şi ce-mi văd ochii 
astăzi? Te văd recăpătându-ţi libertatea cu preţul libertăţii 
mele. Îmi văd numele - nenorocitul meu de nume! - tipărit 
peste tot în Bristol Post. 

— O să le spun, rostesc eu, simţindu-mi cuvintele ieşind 
greoi din cauza degetului ce-mi apasă limba. O să le spun 
că nu e adevărat. O să le spun că am minţit. Saliva îmi iese 
din gură şi se scurge pe mâna lui lan, care se uită la ea cu 
repulsie. 

— Nu, spune el. N-o să mai spui nimic, nimănui. 

Cu mâna stângă mă mai ţine încă de păr, dar îmi 
eliberează maxilarul şi mă plesneşte cu putere cu palma 
peste faţă. 

— Treci sus. 

Strâng pumnul pe care îl ţin lipit de corp, ştiind că nu 
trebuie să ridic mâna pentru a-mi pipăi faţa, care 
zvâcneşte în acelaşi ritm cu pulsul sângelui. Simt gust de 
sânge, dar înghit în tăcere. 

— Te rog, spun eu, cu o voce subţire şi lipsită de 
naturalete, te rog, nu... 

Caut cuvintele potrivite, cele mai potrivite pentru a nu-l 
provoca. Nu mă viola, aş vrea să spun. S-a întâmplat de 
atât de multe ori încât nu mai contează, şi totuşi nu mai 
pot îndura ideea corpului său apăsându-l încă o dată pe al 
meu, ideea de a-l simţi iar în mine, forţându-mă să scot 
sunete care să nege faptul că-l urăsc atât de tare. 

— Nu vreau să facem sex, spun eu, şi-mi blestem 
tremurul din voce, cel care-i spune cât de mult înseamnă 
asta pentru mine. 

— Să fac sex cu tine? scuipă el, lovindu-mă în faţă cu 
stropi de salivă. Nu te flata singură, Jennifer. Imi dă 
drumul din strânsoare şi mă priveşte de sus în jos. Treci 
sus. 

Picioarele ameninţă să mă lase în timp ce fac câţiva paşi 


— 386 — 


spre scări, şi mă agăţ de balustradă în timp ce urc, 
simţindu-i prezenţa în spatele meu. Încerc să calculez cât 
va dura până când se va întoarce Patrick, însă am pierdut 
orice noţiune a timpului. 

lan mă împinge cu putere în dormitor. 

— Dezbracă-te. 

Mi-e ruşine de cât de uşor mă supun voinţei lui. 

Işi încrucişează braţele şi mă priveşte cum mă chinui să- 
mi dau jos hainele. Deja plâng fără să mă pot opri, deşi ştiu 
cât de mult îl înfurie lucrul ăsta. Nu mă pot abtine. 

lan pune dopul la cadă. Dă drumul robinetului de apă 
rece, însă nu se atinge de cel de apă caldă. Acum sunt 
goală şi stau tremurând în faţa lui, în timp ce el îmi 
priveşte trupul cu dezgust. Îmi amintesc cum îmi săruta 
omoplaţii, după care desena o dungă încetişor, aproape 
provocator, până ajungea între sâni şi mai jos, spre 
stomac. 

— Tu eşti singura vinovată, spune el cu un oftat. Te-aş fi 
putut aduce înapoi oricând aş fi dorit, dar te-am lăsat să 
pleci. Nu te-am mai vrut. Tot ce trebuia să faci era să-ţi ţii 
gura închisă şi ţi-ai fi putut duce nestingherită existenţa 
amărâtă aici. Clatină din cap. Însă n-ai vrut, nu-i aşa? Te-ai 
dus la poliţie şi ai scuipat tot. Inchide robinetul. Treci 
înăuntru. 

Nu opun rezistenţă. Deja nu mai are niciun rost. Intru în 
cadă şi mă las în jos în apă. Apa îngheţată îmi taie 
răsuflarea şi durerea îmi amorţeşte totul pe dinăuntru. 
Incerc să mă păcălesc singură că de fapt apa e fierbinte. 

— Acum spală-te. 

Ridică de jos o sticlă de înălbitor, de lângă toaletă, şi-i 
deşurubează capacul. Îmi muşc buza. Odată m-a forţat să 
beau înălbitor. Odată, când m-am întors târziu acasă de la 
o cină alături de colegele de facultate. I-am spus că nu mi- 
am dat seama cum a zburat timpul, însă el a turnat lichidul 
gros într-un pahar de vin şi m-a privit cum mi-l lipesc de 
buze. M-a oprit după prima înghiţitură, izbucnind în râs şi 
spunându-mi că numai o idioată ar fi băut aşa ceva. Am 
vomat toată noaptea şi am simţit gustul de chimicale în 


— 387 — 


gură timp de câteva zile. 

Ian toarnă înălbitorul pe bluza mea, din care începe să 
picure culoarea, iar pe suprafaţa apei se formează pete 
albastre precum cerneala pe o sugativă. Imi întinde bluza. 

— Freacă-te cu ea. 

Încep să mă frec cu bluza de-a lungul braţelor, 
încercând să mă stropesc şi cu apă în timp ce o fac, în 
încercarea de a mai dilua înălbitorul. 

— Acum pe restul corpului, spune el. Şi nu uita de faţă. 
Fă-o cum trebuie, Jennifer, sau o s-o fac eu pentru tine. 
Poate că asta îţi va mai îndepărta din răutate. 

Îmi dă indicaţii până când mi-am spălat fiecare părticică 
din corp cu înălbitor, iar pielea a început să mă înţepe. Mă 
scufund în apa rece ca gheaţa pentru a îndepărta senzaţia 
de arsură, incapabilă să-mi opresc dinţii din clănţănit. 
Durerea asta, umilinţa asta; sunt mai rele decât moartea. 
Sfârşitul nici c-ar putea să vină mai repede. 

Nu-mi mai simt picioarele. Întind mâna şi mi le frec, însă 
îmi simt degetele de parcă ar aparţine unei alte persoane. 
Acum mă aflu dincolo de senzaţia de frig. Incerc să mă 
ridic, sau, cel puţin, încerc să-mi ridic măcar o jumătate a 
corpului din apă, însă el mă face să mă întind la loc, cu 
picioarele îndoite incomod într-o parte, pentru a putea 
avea loc în cada micuță. Dă drumul din nou la apă rece, 
până când apa atinge marginea căzii. Deja nu-mi mai pot 
auzi bătăile inimii cum bubuie cu putere, ci doar nişte 
lovituri uşoare în piept. Mă simt amorţită şi molatică şi aud 
cuvintele lui Ian venind parcă de la mare depărtare. Dinţii 
îmi clănţăne şi-mi muşc limba, dar de-abia dacă simt o 
durere vagă. 

lan a stat deasupra mea cât timp m-am spălat, însă 
acum şade pe capacul de la closet. Mă priveşte lipsit de 
interes. Are de gând să mă înece, presupun. N-o să dureze 
mult. Deja sunt pe jumătate moartă. 

— Ai fost uşor de găsit, să ştii. 

Vorbeşte pe un ton normal, de parcă s-ar afla într-un 
pub, sporovăind, aşa cum o faci cu prietenii. 

— Nu-i greu să construieşti un website fără să laşi în 


— 388 — 


urmă vreo urmă fizică, să ştii, însă tu ai fost prea proastă 
ca să-ţi dai seama că oricine ti-ar putea căuta adresa. 

Nu spun nimic, dar se pare că el n-are nevoie de vreun 
răspuns. 

— Voi, femeile, credeţi că vă puteţi descurca de unele 
singure, spune el. Credeţi că n-aveţi nevoie de bărbaţi, 
însă când vă lăsăm să vă descurcaţi pe cont propriu, nu 
sunteţi bune de nimic. Sunteţi toate la fel. Şi minciunile! 
Isuse, minciunile astea pe care le spuneţi voi, femeile. Una 
după alta, picurându-vă de pe limbile alea despicate. 

Sunt atât de obosită. Atât de îngrozitor de obosită. Simt 
cum alunec sub suprafaţa apei şi mă chinui să rămân 
trează. Imi înfig cu putere unghiile în coapse, însă de-abia 
dacă le simt. 

— Credeţi că noi nu ne putem da seama, însă noi ne dăm 
seama întotdeauna. Minciunile, trădarea, felul în care ne 
săpaţi, fără nicio jenă. 

Cuvintele lui alunecă pe lângă mine. 

— De la început, m-am exprimat foarte clar că nu-mi 
doresc copii, spune lan. 

Închid ochii. 

— Dar noi n-avem niciun cuvânt de spus, nu-i aşa? Totul 
se rezumă la ce-şi doresc femeile. Voi şi alegerile voastre 
nenorocite. Cum rămâne cu alegerile mele? 

Mă gândesc la Ben. Ajunsese atât de aproape de a se 
naşte. Dacă aş fi fost şi eu în stare să mai am grijă de el 
încă vreo câteva săptămâni... 

— Dintr-odată, trebuie să mă descurc cu un fiu, spune 
lan, şi se aşteaptă din partea mea să şi sărbătoresc acest 
eveniment! Să sărbătoresc venirea pe lume a unui copil pe 
care nici măcar nu mi l-am dorit. Copilul care nici n-ar fi 
existat vreodată dacă ea nu m-ar fi păcălit. 

Deschid ochii. Plăcile de faianţă de deasupra robinetului 
sunt străbătute de crăpături cenuşii, iar eu le urmăresc 
până când ochii mi se umplu cu apă şi acestea redevin 
albe. Scoate cuvinte fără niciun sens. Sau poate că nu 
reuşesc eu să pricep ce înseamnă aceste cuvinte. Vreau să 
vorbesc, însă îmi simt limba prea mare pentru a-mi 


— 389 — 


încăpea în gură. Nu l-am păcălit pe lan pentru a face un 
copil împreună. A fost o întâmplare, iar el a fost foarte 
încântat. A spus că totul se va schimba. 

lan se apleacă în faţă, rezemându-şi coatele pe genunchi 
şi atingându-şi gura cu palmele lipite, de parcă s-ar ruga. 
Însă are pumnii strânşi şi muşchii din apropierea ochilor îi 
tremură necontrolat. 

— l-am spus care sunt condiţiile, spune el. I-am spus că 
nu vreau obligaţii. Însă ea a stricat totul. Se uită la mine. 
Ar fi trebuit să fie o simplă aventură - un futai rapid cu o 
fată lipsită de importanţă. Nu exista niciun motiv ca tu să 
afli acest lucru. Doar că ea a rămas însărcinată, şi în loc să 
se care dracului la ea acasă, s-a hotărât să rămână şi să-mi 
facă viaţa un calvar. 

Mă chinui să adun laolaltă bucăţile de informaţii pe care 
le spune Ian. 

— Ai un fiu? reuşesc eu să spun. 

El se uită la mine şi scoate un râset trist. 

— Nu, mă corectează el, ăla n-a fost niciodată fiul meu. 
A fost odrasla unei curve poloneze care obişnuia să curețe 
toaletele la noi la muncă - eu doar am fost cel care a donat 
sperma. Se ridică în picioare şi-şi netezeşte cămaşa. A 
venit şi a bătut la uşa mea când a aflat că e însărcinată, iar 
eu i-am spus că dacă are de gând să-l ţină, atunci trebuie 
să se descurce pe cont propriu. Oftează. N-am mai auzit 
nimic de ea până când copilul a început şcoala. Apoi nu mi- 
a mai dat pace. Se schimonoseşte, în timp ce face un efort 
stângaci să imite un accent est-european: „Are şi el nevoie 
de un tată, lan. Vreau ca Jacob să ştie cine e tatăl lui”. 

Ridic capul. Cu un efort care mă face să ţip de durere, 
împing cu mâinile în fundul căzii, până când reuşesc să mă 
ridic în fund. 

— Jacob? spun eu. Tu eşti tatăl lui Jacob? 

Urmează un moment de tăcere, în timp ce lan se uită la 
mine. Brusc, mă apucă de braţ. 

— leşi afară. 

Cad peste marginea căzii şi mă prăbuşesc pe podea, căci 
picioarele îmi sunt nefolositoare după o oră de stat în apa 


— 390 — 


îngheţată. 

— Acoperă-te cu ceva. 

Imi aruncă un halat de baie şi eu îl trag pe mine, 
urându-mă pentru recunoştinţa pe care o simt. Mi se 
învârte capul: Jacob a fost fiul lui Ian? Dar când Ian a aflat 
că Jacob a fost implicat în accident, probabil că a... 

Când adevărul mă izbeşte în sfârşit, simt de parcă mi s- 
ar fi înfipt un cuţit în stomac. Moartea lui Jacob n-a fost 
doar un accident. lan şi-a omorât propriul fiu, iar acum are 
de gând să mă omoare şi pe mine. 


— 391 — 


Capitolul 50 


— Opreşte maşina, am spus eu. 

N-ai dat niciun semn că vrei să opreşti, iar eu am înhăţat 
volanul. 

— Ian, nu! 

Ai încercat să recapeţi controlul asupra volanului, aşa că 
am lovit bordura şi am ricoşat înapoi pe şosea, ajungând în 
mijlocul drumului, ratând la mustață o maşină care venea 
din sens opus. N-ai avut de ales decât să iei piciorul de pe 
pedala de acceleraţie şi să o apeşi pe cea de frână. Ne-am 
oprit în cele din urmă, maşina rămânând parcată 
perpendicular pe drum. 

— Dă-te jos. 

N-ai mai şovăit, însă, odată ce te-ai dat jos din maşină, ai 
rămas nemişcată lângă portiera maşinii, în timp ce burniţa 
măruntă te acoperea de picături. Am dat ocol maşinii, până 
am ajuns în dreptul tău. 

— Uită-te la mine! 

Tu continuai să fixezi asfaltul. 

— Am spus uită-te la mine! 

Încet, ai ridicat capul, însă te holbai pe lângă mine, 
peste umărul meu. Mi-am schimbat poziţia pentru a intra 
în raza ta vizuală, dar tu ţi-ai mutat privirea peste celălalt 
umăr. Te-am înşfăcat strâns de umeri şi te-am scuturat cu 
putere. Voiam să te aud cum tipi în gura mare: mi-am spus 
că mă voi opri când te voi auzi ţipând, însă tu n-ai scos 
niciun sunet. Aveai fălcile încleştate. Voiai să te joci cu 
mine, Jennifer, însă eu aveam să câştig. Aveam să te fac să 
urli. 

Ţi-am dat drumul, iar tu nu ţi-ai putut ascunde sclipirea 
de uşurare care ţi-a străbătut chipul. Încă se mai afla acolo 
când mi-am strâns pumnul şi te-am izbit cu el în faţă. 

Încheieturile de la degete te-au izbit chiar sub bărbie, 
iar capul ţi s-a dat cu putere pe spate şi s-a izbit de capota 
maşinii. Picioarele ţi s-au îndoit sub tine şi ai alunecat pe 
şosea. Ai scos şi tu un sunet, în sfârşit, un scheunat, la fel 


— 392 — 


cum scoate un căţel când îi tragi un picior, iar eu nu m-am 
putut abţine să nu surâd la gândul acestei mici victorii. Nu 
era suficient. Voiam să te aud cum mă implori să te iert; 
cum recunoşti că ai flirtat cu alţii; cum recunoşti că te 
futeai cu altul. 

M-am uitat la tine cum te zvârcoleai pe asfaltul ud. 
Senzaţia obişnuită de eliberare nu mai apăruse - ghemul 
de furie strâns la maximum din interiorul meu era încă 
acolo, bolborosind, presând din ce în ce mai tare. Trebuia 
să termin cu asta acasă. 

— Treci în maşină. 

Te-am privit cum te chinuiai să te ridici în picioare, îţi 
curgea sânge din gură şi ai încercat să ţi-l ştergi 
neîndemânatică cu eşarfa. Ai încercat să urci din nou pe 
scaunul şoferului, însă eu te-am tras înapoi. 

— În partea cealaltă. 

Am pornit motorul şi am plecat de pe loc chiar înainte ca 
tu să închizi uşa. Ai scos un țipăt alarmant, după care ai 
trântit uşa şi te-ai chinuit un pic cu centura. Eu râdeam, 
deşi asta nu reuşea să calmeze furia care fierbea în mine. 
M-am întrebat pentru o fracțiune de secundă dacă nu 
cumva sufeream un atac de cord: îmi simţeam pieptul 
strâns ca într-o menghină, iar răsuflarea mi se părea 
dureroasă şi greoaie. Tu mă făcuseşi să mă simt aşa. 

— Las-o mai încet, ai spus, mergi prea repede. 

Cuvintele au ieşit gâlgâite, căci aveai gura plină de 
sânge, iar eu am văzut picăturile roşii pe uşa de la 
torpedou. Am accelerat, ca să-ţi arăt că nu pot fi condus de 
tine. Ne aflam pe o stradă rezidenţială liniştită, cu case 
aşezate ordonat una lângă alta şi cu un şir de maşini 
parcate una în spatele celeilalte, care îmi ocupau partea 
mea de şosea. Am virat pentru a le ocoli, în ciuda farurilor 
care veneau direct spre noi, după care am lipit piciorul de 
podea. Te-am văzut cum îţi acoperi faţa cu mâinile; s-a 
auzit trâmbiţatul unui claxon şi o fulgerare colorată, în 
timp ce eu am virat la loc, pe banda noastră, cu câteva 
clipe înainte să fie prea târziu. 

Strânsoarea din piept a mai slăbit o fracțiune. Am ţinut 


— 393 — 


piciorul apăsat pe acceleraţie şi am cotit la stânga, pe o 
şosea dreaptă, mărginită de copaci. Mi s-a părut că-mi era 
cunoscută zona, deşi nu mai fusesem aici decât o singură 
dată înainte şi nici măcar numele acestei străzi nu-l ştiam. 
Era strada pe care locuia Anya. Unde m-am futut cu ea. 
Volanul mi-a alunecat din mâini şi maşina a lovit bordura. 

— Te rog, lan, las-o mai încet! 

Pe trotuar se afla o femeie, la câteva sute de metri în 
faţa noastră, care mergea însoţită de un copil mic. Copilul 
avea pe cap o căciulă din lână, cu canaf în vârf, iar 
femeia... Am strâns volanul şi mai tare. Aveam vedenii. Îmi 
imaginam că acea femeie era ea, doar din cauză că 
mergeam pe strada ei. Nu putea fi Anya. 

Femeia a ridicat privirea. Avea părul desfăcut şi nu 
purta nicio căciulă sau glugă, în ciuda vremii. Se uita la 
mine şi râdea, având băiatul alături, fugind pe lângă ea. 
Am simţit o durere zdrobitoare în cap. Ea era. 

O părăsisem pe Anya după ce-o futusem. Nu mai aveam 
de gând să repet experienţa şi nu mai simţeam nicio 
dorinţă să-i mai văd faţa frumoasă, dar stupidă pe la birou. 
Când se întorsese din nou, în urmă cu o lună, nici n-o mai 
recunoscusem: acum nu-mi mai dădea pace. Am privit-o 
cum merge în direcţia luminii farurilor. 

Vrea şi el să afle despre tatăl lui, vrea să te cunoască. 

Avea să strice totul. Băiatul avea să strice totul. M-am 
uitat la tine, însă îţi ţineai capul plecat în poală. De ce nu 
mai voiai să te uiţi la mine? Obişnuiai să-ţi ţii mâna pe 
coapsa mea în timp ce conduceam, stând răsucită în scaun 
ca să mă poţi privi. Acum de-abia dacă mă mai priveşti în 
ochi. Deja începusem să te pierd, iar dacă mai aflai şi de 
băiat, nici că te mai puteam recupera. 

Traversau strada. Capul îmi bubuia. Tu ai suspinat şi 
sunetul acela a fost ca o muscă, bâzâindu-mi în ureche. 

Am apăsat pedala de acceleraţie până am lipit-o de 
podea. 


— 394 — 


Capitolul 51 


— L-ai omorât pe Jacob? întreb eu, aproape incapabilă 
să pot forma cuvintele. Dar de ce? 

— Urma să strice totul, spune lan, cu simplitate. Dacă 
Anya ar fi păstrat distanţa, nu li s-ar fi întâmplat nimic. A 
fost doar vina ei. 

Mă gândesc la femeia din faţa Tribunalului, încălţată cu 
tenişii aceia uzaţi. 

— Avea nevoie de bani? 

lan râde. 

— Ar fi fost prea simplu doar cu bani. Nu, ea îşi dorea ca 
eu să fiu tată. Să am grijă de băiat în weekend, să rămână 
la mine, să-i cumpăr nişte nenorocite de cadouri pentru 
ziua lui de naştere... 

Se opreşte în timp ce eu mă ridic în picioare, agăţându- 
mă de bazinul de la toaletă în timp ce îmi sprijin greutatea 
cu atenţie, să văd dacă picioarele îndurerate mi-o pot 
susţine. Picioarele mă înţeapă în timp ce se încălzesc. Mă 
uit în oglindă şi nici nu recunosc ce văd acolo. 

— Ai fi aflat despre el, spune Ian. Despre Anya. M-ai fi 
părăsit. 

Stă în spatele meu şi-şi lasă uşor mâinile pe umerii mei. 
Îi văd expresia din privire, cea pe care i-am văzut-o de- 
atâtea ori în dimineţile de după o bătaie. Obişnuiam să-mi 
spun că este remuşcare - deşi el nu şi-a cerut iertare 
niciodată - însă acum îmi dau seama că era teamă. Teamă 
că îi voi vedea adevărata faţă. Teamă că voi înceta să mai 
am nevoie de el. 

Mă gândesc la cum l-aş fi iubit pe Jacob ca pe propriul 
meu fiu; la cum l-aş fi luat cu mine, la cum m-aş fi jucat cu 
el şi la cum aş fi ales daruri pentru el, doar pentru a-i 
vedea plăcerea de pe faţă. Şi, dintr-odată, îmi dau seama 
că mă simt ca şi cum lan mi-ar fi luat de lângă mine nu 
unul, ci doi copii, şi atunci găsesc energie în ambele vieţi 
irosite. 


— 395 — 


Mă lupt cu slăbiciunea şi privesc în jos, către chiuvetă, 
după care îmi dau cu putere capul pe spate, adunând în 
această lovitură toată forţa de care sunt în stare. Aud un 
pocnet dezgustător atunci când partea din spate a testei 
mele loveşte în os. 

El îmi dă drumul, ducându-şi amândouă mâinile la faţă, 
în timp ce sângele îi curge printre degete. Trec în viteză pe 
lângă el, intru în dormitor, după care ajung pe refugiul din 
faţa scărilor, dar el e prea rapid, mă apucă de încheietura 
mâinii chiar înainte să apuc să o iau în jos pe scări. 
Degetele însângerate îi alunecă pe pielea mea umedă şi mă 
lupt ca să mă eliberez, lovindu-l cu cotul în stomac şi 
căpătând în schimb un pumn care-mi taie răsuflarea. 
Refugiul devine negru ca noaptea şi-mi pierd orientarea - 
în ce parte sunt scările? Pipăi în toate părţile cu piciorul 
gol şi degetele acestuia ating banda metalică de pe prima 
treaptă. 

Mă aplec pe sub braţul lui Ian, întinzând ambele mâini 
spre perete. Imi îndoi coatele, de parcă aş face flotări, 
după care împing cu putere în spate, izbindu-mă cu toată 
greutatea de el. El scoate un țipăt scurt în timp ce-şi 
pierde echilibrul, după care cade, prăbuşindu-se în jos pe 
scări. 

Apoi tăcere. 

Aprind lumina. 

lan zace întins la picioarele scărilor, fără să mişte. Stă 
cu faţa în jos, pe podeaua din piatră, şi pot vedea o 
adâncitură în partea din spate a capului său, din care un 
firicel de sânge se prelinge în jos. Rămân acolo, privindu-l, 
tremurând din tot corpul. 

Apuc balustrada strâns şi mă forţez să încep să cobor 
scările, fără să-mi mut privirea de la silueta nemişcată care 
zace întinsă la baza scărilor. Cu o treaptă mai sus de 
podea, mă opresc. Văd cum lan încă mai respiră, de-abia 
vizibil. 

Propria-mi răsuflare vine în gâfâieli adânci, dar întind un 
picior şi păşesc uşor pe lespedea de piatră de dincolo de 
lan, rămânând pe loc ca un copil care se joacă de-a 


— 396 — 


statuile. 

Păşesc peste braţul lui întins în lateral. 

Mâna lui mă apucă de gleznă şi ţip, însă e prea târziu. 
Sunt întinsă pe jos şi Ian stă peste mine, târându-şi corpul 
peste al meu, plin de sânge pe faţă şi pe mâini. Încearcă să 
vorbească, dar nu se aude niciun cuvânt; are faţa 
contorsionată de efort. 

Intinde mâinile pentru a mă apuca de umeri, iar eu, în 
timp ce el se târăşte peste mine, ajungând cu faţa 
deasupra feţei mele, ridic genunchiul brusc, izbindu-l cu 
putere în vintre. El răcneşte, dându-mi drumul şi îndoindu- 
se de durere, iar eu mă chinui să mă ridic în picioare. Nu 
ezit, ci o iau la fugă spre uşă şi bâjbâi după zăvor, care-mi 
alunecă dintre degete de două ori, înainte să fiu în stare 
să-l trag în lateral şi să deschid uşa larg. Aerul nopţii este 
rece, iar norii acoperă aproape în întregime luna, lăsând 
doar o aşchie îngustă la vedere. Alerg orbeşte, dar de-abia 
ce-am luat-o la fugă când aud paşii greoi ai lui lan în 
spatele meu. Nu privesc înapoi ca să văd cât de departe 
este, dar îl aud cum geme la fiecare pas, răsuflând 
zgomotos. 

Cărarea pietroasă e prea dură pentru picioarele mele 
goale, însă zgomotul din urma mea pare că se aude din ce 
în ce mai slab şi încep să cred că mă îndepărtez de el. 
Incerc să respir normal în timp ce alerg, să fac cât mai 
puţin zgomot posibil. 

Abia atunci reuşesc să aud valurile care se sparg de 
țărm şi-mi dau seama că am ratat curba către parcul de 
rulote. Imi blestem propria-mi prostie. Am doar două 
variante: să o iau pe cărarea ce duce în jos, spre plajă, sau 
să o iau la dreapta şi să alerg de-a lungul cărării care 
şerpuieşte pe coastă, îndepărtându-se de Penfach. E o 
cărare pe care m-am plimbat de multe ori alături de Beau, 
însă niciodată pe întuneric - se află prea aproape de 
marginea falezei şi mi-a fost mereu teamă că ar putea 
cădea în gol. Ezit doar o secundă, însă gândul de a fi 
prinsă în capcană pe plajă este prea înfricoşător: oare n-aş 
avea mai multe şanse dacă aş continua să alerg? Cotesc la 


— 397 — 


dreapta şi o iau pe cărarea care merge paralel cu faleza. 
Vântul a prins putere şi norii care acum nu mai acoperă 
luna îmi permit să văd un pic mai clar în faţă. Risc să 
arunc o privire în urmă, dar pe cărare nu e nimeni. 

Încetinesc până ajung să merg uşor, după care mă 
opresc, ca să ascult. Linişte, în afară de zgomotul făcut de 
mare, iar inima începe să mi se liniştească un pic. Valurile 
se lovesc de plajă regulat şi aud sirena îndepărtată a unui 
vas, departe, pe mare. Îmi recapăt răsuflarea şi încerc să 
găsesc o direcţie. 

— N-ai unde să fugi, Jennifer. 

Mă răsucesc în toate părţile, însă nu-l văd nicăieri, 
încerc să scrutez semiîntunericul şi zăresc un tufiş 
pipernicit, un pârleaz; în depărtare se vede o construcţie 
mică, despre care ştiu că este coliba unui păstor. 

— Unde eşti? strig eu, însă vântul îmi mătură cuvintele 
şi le aruncă înspre mare. Trag aer în piept să tip, dar, într- 
o clipă, e în spatele meu, cu braţele în jurul gâtului meu, 
trăgându-mă înapoi spre el, până când încep să mă înec. Îl 
lovesc cu cotul în coaste şi strânsoarea lui slăbeşte, dându- 
mi răgaz să respir din nou. N-o să mor acum, mă gândesc. 
Mi-am petrecut cea mai mare parte din viaţa de adult 
ascunzându-mă, fugind, fiindu-mi frică, iar acum că am 
început să mă simt iar în siguranţă, el s-a întors ca să mi-o 
răpească. N-o să-i permit. Simt un val de adrenalină în 
corp şi mă aplec în faţă. Mişcarea îl dezechilibrează şi-mi 
permite să mă răsucesc, eliberându-mă din mâinile lui. 

Şi n-o iau la fugă. Am fugit destul de el. 

El se întinde ca să mă prindă, dar eu lovesc cu mâna, 
izbindu-l cu podul palmei chiar sub bărbie. Impactul îl 
împinge în spate şi el se clatină timp de câteva secunde, mi 
se pare mie, pe marginea falezei. Se întinde iar spre mine, 
agăţându-se cu unghiile de halatul meu, iar degetele i se 
freacă de materialul acestuia. [ip şi fac un pas în spate, 
dar îmi pierd echilibrul şi, pentru o clipă, cred că voi cădea 
şi eu cu el, zdrobindu-mă de stânca falezei în drumul către 
mare. Dar apoi mă trezesc cu faţa lipită de marginea 
falezei, iar el cade. Privesc în jos şi zăresc o străfulgerare a 


— 398 — 


ochilor săi holbaţi, înainte ca valurile să-l tragă în 
adâncuri. 


— 399 — 


Capitolul 52 


Lui Ray îi sună telefonul pe când ajungeau în suburbiile 
Cardiffului. Aruncă o privire spre ecran. 

— Este inspectorul de poliţie din sudul Țării Galilor. 

Kate îl privi pe Ray în timp ce acesta asculta noutăţile 
despre situaţia din Penfach. 

— Slavă Domnului, zise Ray la telefon. Nicio problemă. 
Mulţumesc că m-ai anunţat. 

Termină apelul şi lăsă să-i scape un oftat de uşurare 
adânc. 

— E bine. Ei, nu chiar bine, dar trăieşte. 

— Şi Petersen? spuse Kate. 

— N-a fost la fel de norocos. Din câte-am înţeles, Jenna 
alerga pe cărarea care merge paralel cu faleza şi el a venit 
după ea. S-au luptat şi el a căzut în gol. 

Kate tresări. 

— Ce mai moarte. 

— A meritat-o din plin, zise Ray. Din câte-mi dau seama, 
nu cred că el chiar a „căzut”, dacă înţelegi ce vreau să 
spun, deşi DIC din Swansea a adoptat cea mai simplă cale: 
au raportat totul ca fiind un accident. 

Se aşternu tăcerea. 

— Aşa că acum ne întoarcem la secţie? întrebă Kate. 

Ray clătină din cap. 

— N-are niciun rost, Jenna se află la spitalul din 
Swansea, unde vom ajunge şi noi în mai puţin de o oră. Am 
putea la fel de bine să încheiem în sfârşit acest caz, după 
care am putea să mâncăm ceva înainte să ne întoarcem 
acasă. 

Traficul deveni ceva mai lejer în timp ce ei se apropiau 
de destinaţie şi, cu puţin peste ora şapte, ajunseră şi ei la 
spitalul din Swansea. Intrarea în camera de gardă era 
aglomerată din cauza fumătorilor cu braţe prinse în gips, 
cu glezne bandajate şi cu tot felul de răni mai mult sau mai 
puţin vizibile. Ray trecu pe lângă un bărbat care se îndoia 
din cauza unei dureri de stomac, dar care reuşise totuşi să 


— 400 — 


tragă cu sete din ţigara pe care i-o dusese la buză prietena 
lui. 

Mirosul de fum ce plutea în aerul rece fu înlocuit de 
căldura de spital din camera de gardă, iar Ray îi arătă 
insigna sa unei femei cu faţa obosită ce şedea pe scaunul 
din spatele biroului de primire. Aceasta le indică aripa C, 
iar de acolo intrară într-o cameră laterală, unde Jenna 
stătea proptită pe o grămadă de perne. 

Ray fu şocat să-i vadă vânătăile de un purpuriu-închis 
care i se iţeau pe sub cămaşa de spital, până în sus pe gât. 
Avea părul desprins şi şuviţele îi cădeau rare pe umeri, iar 
faţa îi era brăzdată de oboseală şi de durere. Patrick stătea 
lângă ea cu un ziar în mână, deschis la pagina cu cuvinte 
încrucişate. 

— Bună, spuse Ray încet, cum te simţi? 

Ea îi zâmbi, obosită. 

— Am avut şi zile mai bune. 

— Ai trecut prin multe. 

Ray veni mai aproape şi rămase în picioare, lângă pat. 
Îmi pare rău că n-am reuşit să ajungem la timp. 

— Acum nu mai contează. 

— Am auzit că ai fost şi tu un adevărat erou, domnule 
Mathews, se întoarse Ray către Patrick, care însă ridică o 
mână în semn de protest. 

— Nu chiar. Dacă aş fi ajuns acolo cu o oră mai devreme, 
atunci aş fi putut fi de un real folos, însă am fost reţinut la 
clinică şi în momentul în care am ajuns eu... ei bine... Se 
uită la Jenna. 

— Nu cred c-aş fi reuşit să mă întorc la căsuţă, spuse ea. 
Cred că încă aş mai fi zăcut acolo, holbându-mă la apa 
mării. 

Începu să tremure, iar Ray simţi şi el un fior, în ciuda 
aerului înăbuşitor din spital. Oare cum o fi fost acolo, pe 
marginea falezei? 

— Ţi-au spus cât de mult trebuie să mai rămâi aici? 
întrebă el. 

Jenna clătină din cap. 

— Vor să mă ţină sub observaţie, orice o fi însemnând 


— 401 — 


asta, dar sper că nu va trebui să rămân mai mult de 
douăzeci şi patru de ore. Îşi mută privirea de la Ray la 
Kate, apoi înapoi. Voi avea probleme? Pentru că am minţit 
cu privire la cine s-a aflat la volan? 

— Există o mică problemă cu obstrucţionarea justiţiei de 
care trebuie să ne ocupăm noi, spuse Ray, dar sunt destul 
de încrezător că nu va fi în interesul justiţiei să 
urmărească acest caz în continuare. 

Zâmbi, şi Jenna scoase un oftat de uşurare. 

— Vă lăsăm în pace, spuse Ray. Se uită la Patrick. Ai 
grijă de ea, da? 

leşiră din spital şi parcurseră scurta distanţă până la 
secţia de poliţie din Swansea, acolo unde inspectorul-şef 
local îi aştepta ca să discute cu ei. Inspectorul Frank 
Rushton era cu câţiva ani mai în vârstă ca Ray şi avea o 
înfăţişare care sugera că s-ar fi simţit mai confortabil pe 
un teren de rugby decât într-un birou. li primi cu căldură 
şi-i conduse în biroul său, oferindu-le şi cafea, pe care ei o 
refuzară. 

— Noi trebuie să plecăm, spuse Ray. Altfel, agentul 
Evans, aici de faţă, va pune presiune pe bugetul meu 
pentru orele suplimentare. 

— Ce păcat, spuse Frank. Noi ne ducem cu toţii să 
mâncăm nişte curry - unul din comandanții noştri se 
retrage şi ne vom lua astfel rămas-bun de la el. Sunteţi 
bineveniţi şi voi dacă vreţi să vă alăturaţi. 

— Mulţumim, zise Ray, dar mai bine nu. Veţi păstra 
cadavrul lui Petersen aici sau vreţi să-l contactez pe 
medicul legist din Bristol? 

— Dacă ai numărul la tine, ar fi perfect, spuse Frank. O 
să le dau un telefon imediat ce vom găsi trupul. 

— Încă nu l-aţi recuperat? 

— Încă nu l-am găsit, spuse Frank. A căzut de pe faleză 
la un kilometru distanţă de casa lui Gray, în partea opusă a 
Parcului de Rulote Penfach. Bănuiesc că aţi fost şi voi 
acolo? 

Ray încuviinţă din cap. 

— Tipul care a găsit-o, Patrick Mathews, ne-a condus 


— 402 — 


acolo, şi nu există nicio urmă de îndoială că acela este 
locul, spuse Frank. Am găsit urme pe pământ care se 
potrivesc cu ceea ce ne-a povestit Gray despre 
confruntare, iar marginea falezei a fost răscolită proaspăt. 

— Dar niciun cadavru? 

— Ca să fiu sincer, nu e ceva neobişnuit. Frank observă 
sprânceana ridicată a lui Ray şi scoase un râset scurt. 
Adică, nu e ceva ieşit din comun să nu găsim un cadavru 
imediat. Avem de-a face cu un sinucigaş sau cu un 
plimbăreţ care alunecă întorcându-se de la pub, şi durează 
câteva zile - uneori chiar mai mult - până când sunt aduşi 
înapoi la mal. Câteodată nu se mai întorc deloc; iar 
câteodată se întorc doar anumite părţi din ei. 

— Ce vrei să spui? întrebă Kate. 

— Vorbim despre o cădere în gol de la o înălţime de 
şaizeci de metri, în acea parte a falezei, până la mare, zise 
Frank. Poate că reuşeşti să eviţi stâncile în cădere, dar 
după ce vei cădea, vei fi izbit de ele din nou şi din nou, şi 
din nou. Ridică din umeri. Cadavrele ajung să se fărâme 
destul de uşor. 

— Hristoase, spuse Kate, traiul în apropierea mării nu 
mai pare la fel de atrăgător acum. 

Frank rânji. 

— Acum, sunteţi siguri că nu vreţi să veniţi şi voi la o 
porţie de curry? Mai demult, am avut ocazia să fiu 
transferat în regiunea Avon şi Somerset - mi-ar plăcea tare 
mult să aflu ce anume am pierdut. Se ridică în picioare. 

— Am spus că vom lua ceva de-ale gurii, spuse Kate, 
uitându-se la Ray. 

— Hai, atunci, zise Frank. O să fie plăcut. Majoritatea 
celor din DIC vor fi acolo, plus câţiva agenţi de la patrulele 
în uniformă. 

Îi conduse către biroul de la intrare şi dădu noroc cu 
amândoi. 

— Terminăm şi noi imediat şi ar trebui să ne găsim la 
Raj, pe High Street, cam în jumătate de oră. Accidentul 
ăsta a fost un caz destul de important pentru voi, nu-i aşa? 
Ar trebui să petreceţi toată noaptea - să sărbătoriţi cu 


— 403 — 


adevărat! 

Îşi luară la revedere şi Ray simţi o bolboroseală în 
stomac în timp ce se îndreptau spre maşină. Un pui Jalfrezi 
şi o bere erau exact ce-i trebuia după tot ce se petrecuse în 
timpul zilei. Îi aruncă o privire lui Kate şi se gândi la câtă 
plăcere i-ar face să petreacă o seară purtând conversații 
pe subiecte neimportante şi glumind pe seama altora, 
alături de băieţii din Swansea. Ar fi fost păcat să plece 
chiar acum acasă, iar Frank avea dreptate - probabil că ar 
fi fost mai bine dacă rămâneau aici peste noapte, ceea ce 
le oferea ocazia să încheie acest caz aşa cum trebuie, 
mâine. 

— Hai şi noi, spuse Kate. Se opri din mers şi se întoarse 
cu faţa spre Ray. Ne vom distra şi are şi el dreptate, ar 
trebui să sărbătorim. 

Stăteau atât de aproape unul de celălalt încât aproape 
că se atingeau, iar Ray îşi imagina cum ar fi să plece 
amândoi după seara petrecută alături de băieţii din 
Swansea; poate să şi bea ceva repede undeva, după care 
să se întoarcă la hotel. Înghiţi în sec, imaginându-şi ce-ar 
mai fi urmat după. 

— Poate cu altă ocazie, zise el. 

Urmă o pauză, apoi Kate încuviinţă încet din cap. 

— Sigur. 

Se duse la maşină, iar Ray îşi scoase mobilul din 
buzunar pentru a-i scrie un mesaj lui Mags. 


Vin acasă. lau ceva de mâncare la pachet? 


— 404 — 


Capitolul 53 


Asistentele au fost amabile. S-au ocupat de rănile mele 
cu mare atenţie, părând că nu le deranjează că le întreb 
pentru a suta oară dacă Ian a murit sau nu. 

— S-a terminat, spune doctorul. Acum odihneşte-te. 

Nu simt mai deloc uşurarea eliberării. Ci doar o 
oboseală zdrobitoare, care refuză să dispară. Patrick nu 
mă lasă nicio clipă singură. Mă trezesc tresărind de mai 
multe ori pe noapte ca să-l găsesc tot acolo, la pândă, gata 
să mă liniştească după coşmaruri. În cele din urmă, accept 
sedativul pe care mi-l dă asistenta. Cred că-l aud pe 
Patrick vorbind cu cineva la telefon, dar adorm înainte să-l 
pot întreba cu cine vorbea. 

Când mă trezesc, lumina zilei îşi face loc prin crăpăturile 
din jaluzelele orizontale de la fereastră, desenând dungi de 
lumină pe care soarele le aruncă de-a lungul patului meu. 
Pe masa de lângă pat se află o tavă. 

— Ceaiul s-a răcit deja, spune Patrick. Mă duc să văd 
dacă găsesc pe cineva care să-ţi aducă altul. 

— E-n regulă, spun eu, chinuindu-mă să mă ridic în 
capul oaselor. 

Gâtul mă ustură şi mi-l ating cu precauţie. Telefonul lui 
Patrick scoate un bip şi el îl ia ca să citească mesajul 
primit. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nimic, spune el, schimbând subiectul. Doctorul spune 
că vei mai avea dureri timp de câteva zile, dar că nu ai 
nimic rupt. Ţi-a dat nişte gel care să elimine efectele 
înălbitorului şi va trebui să te ungi cu el în fiecare zi, 
pentru a evita să ţi se usuce pielea. 

Îmi trag picioarele mai într-o parte şi-i fac şi lui loc să se 
aşeze lângă mine, pe pat. Stă încruntat şi mă urăsc singură 
pentru că l-am făcut să se îngrijoreze atât de tare. 

— Sunt bine, spun eu. Te asigur. Vreau doar să plec 
acasă. 

Îl văd cum caută răspunsuri pe faţa mea: vrea să ştie ce 


— 405 — 


simt eu pentru el, însă nici eu nu mai ştiu sigur. Ştiu doar 
că nu pot avea încredere în propria-mi judecată. Mă forţez 
să zâmbesc ca să-i dovedesc că mă simt bine, după care 
închid ochii, mai mult pentru a evita privirea lui Patrick, 
decât ca să încerc să adorm. 

Mă trezesc când aud zgomot de paşi dincolo de uşă şi 
sper că e doctorul, însă îl aud în schimb pe Patrick 
discutând cu cineva. 

— E aici. Eu mă duc la cantină, ca să iau o cafea - vă las 
pe voi două, singure. 

Nu-mi dau seama cine ar putea fi şi chiar şi după ce uşa 
se deschide larg şi văd silueta plăpândă îmbrăcată cu o 
haină de un galben-strălucitor şi cu nasturi mari, îmi ia o 
secundă până să înţeleg ceea ce văd. Deschid gura, însă 
nodul din gât mă împiedică să vorbesc. 

Eve zboară prin cameră, îmbrăţişându-mă strâns, dar cu 
blândeţe. 

— Mi-a fost atât de dor de tine! 

Ne agăţăm una de cealaltă până când suspinele se 
opresc, după care ne aşezăm una în faţa celeilalte, cu 
picioarele încrucişate, ţinându-ne de mâini la fel cum 
făceam când eram copii şi stăteam pe patul supraetajat din 
camera pe care o împărţeam amândouă. 

— Te-ai tuns, spun eu. Îţi stă bine. 

Eve îşi atinge timid tunsoarea elegantă. 

— Cred că Jeff îl preferă lung, însă mie îmi place aşa 
cum e acum. Îţi transmite toată dragostea lui, apropo. Aa, 
şi copiii au făcut asta pentru tine. 

Scotoceşte prin geantă şi scoate un desen şifonat, 
împăturit în două pentru a reprezenta o felicitare care îmi 
urează însănătoşire grabnică. Le-am spus că eşti în spital, 
aşa că ei cred că ai vărsat de vânt. 

Mă uit la imaginea mea întinsă în pat, acoperită de pete, 
şi râd. 

— Mi-e dor de ei. Mi-a fost dor de voi toţi. 

— Şi nouă ne-a fost dor de tine. Eve trage adânc aer în 
piept. N-ar fi trebuit să-ţi spun toate acele vorbe. N-aveam 
niciun drept. 


— 406 — 


Îmi amintesc cum am zăcut în spital, după ce-l născusem 
pe Ben. Nimeni nu se gândise să ia pătuţul de lângă patul 
meu, iar acesta mă amăra şi mai tare, căci îl tot vedeam cu 
coada ochiului. Eve sosise înainte ca veştile să ajungă şi la 
ea, însă ştiam, după expresia ei, că asistentele îi spuseseră 
deja totul. Un cadou ce fusese cu puţin timp înainte 
împachetat minunat era acum băgat cu forţa în fundul 
genţii ei de mână, cu hârtia încreţită de la efortul ei de a-l 
ascunde de ochii mei. M-am întrebat ce putea ea să mai 
facă cu ce cumpărase - dacă va mai putea găsi un alt 
bebeluş care să poarte hainele pe care ea le alesese cu 
mâna ei pentru fiul meu. 

La început, n-a spus nimic, dar după aceea n-am mai 
putut s-o opresc. 

— Ţi-a făcut lan ceva? Ţi-a făcut, nu-i aşa? 

Eu am întors capul, am văzut pătuţul gol şi am închis 
ochii. Eve n-avusese niciodată încredere în lan, deşi el 
avusese grijă ca nimeni să nu-şi dea seama de adevăratul 
său caracter. Am negat tot timpul că e ceva în neregulă: 
mai întâi, din cauză că eram prea orbită de dragoste ca să 
văd fisurile din relaţia mea cu el şi, mai târziu, din cauză 
că mi-a fost prea ruşine că am rămas atât de mult timp 
alături de cel care m-a rănit atât de tare. 

Îmi dorisem ca Eve să mă ţină în braţe. Doar să mă ţină 
strâns şi să apese cu putere durerea care mă rănea atât de 
tare încât de-abia dacă mai puteam respira. Dar sora mea 
era prea furioasă, propria ei durere căutând răspunsuri, un 
motiv, pe cineva pe care să dea vina. 

— E un om rău, a spus ea, iar eu am închis ochii şi i-am 
strâns, pregătită să-i ascult tirada. Tu poate că eşti orbită 
de el, însă eu nu sunt. N-ar fi trebuit să mai rămâi alături 
de el după ce ai rămas gravidă, iar acum poate că încă ai 
mai fi avut copilul. Eşti la fel de vinovată ca şi el. 

Am deschis ochii, nevenindu-mi să cred, căci cuvintele 
lui Eve mă ardeau profund. 

— leşi afară, am spus eu, cu o voce slabă, dar hotărâtă. 
Viaţa mea nu te priveşte şi n-ai niciun drept să-mi spui ce 
să fac. leşi afară! Nu mai vreau să te văd niciodată. 


— 407 — 


Eve a ieşit în viteză din salon, lăsându-mă tulburată, ca 
să-mi apăs burtica acum goală. Nu cuvintele lui Eve 
fuseseră cele care mă răniseră, ci sinceritatea din ele. Sora 
mea îmi spusese pur şi simplu adevărul. Moartea lui Ben 
fusese din vina mea. 

În săptămânile care au urmat, Eve a mai încercat să ia 
legătura cu mine, dar eu am refuzat să vorbesc cu ea. În 
cele din urmă, a renunţat şi ea să mai încerce. 


— Tu ţi-ai dat seama ce fel de persoană era Ian, îi spun 
eu acum. Ar fi trebuit să te ascult. 

— L-ai iubit, spune ea, simplu. La fel cum mama l-a iubit 
pe tata. 

Mă ridic în fund. 

— Ce vrei să spui? 

Urmează o pauză, timp în care o văd pe Eve cum 
cântăreşte ce să-mi spună şi ce nu. Clatin din cap, pentru 
că acum încep să înţeleg ceea ce refuzam să recunosc pe 
când eram copil. 

— A lovit-o şi el, nu-i aşa? 

Ea încuviinţează din cap, fără să spună nimic. 

Mă gândesc la tatăl meu cel frumos şi deştept; care 
găsea întotdeauna ceva amuzant de împărţit cu mine; care 
mă învârtea în braţe chiar şi când crescusem prea mare 
pentru astfel de jocuri. Mă gândesc la mama; întotdeauna 
tăcută, inabordabilă, rece. Mă gândesc cum am urât-o 
pentru că l-a lăsat să plece. 

— A tăcut şi a înghiţit mulţi ani de zile, spune Eve, după 
care, într-o zi, când m-am întors de la şcoală, am intrat în 
bucătărie şi l-am surprins cum o bătea. Am ţipat la el să se 
oprească, iar el s-a întors şi m-a lovit peste faţă. 

— Of, Dumnezeule, Eve! 

Mi se face rău când mă gândesc la diferenţele dintre 
amintirile noastre din copilărie. 

— Şi el a fost îngrozit. Mi-a spus că-i pare foarte rău, că 
nu m-a văzut, dar eu i-am văzut privirea din ochi înainte să 
mă lovească. In acele momente, mă ura şi cred sincer că ar 
fi fost în stare să mă omoare. A fost de parcă în mama s-a 


— 408 — 


rupt ceva: i-a spus să plece şi el a plecat fără să mai scoată 
o vorbă. 

— Dispăruse deja când m-am întors de la cursul de balet, 
am spus eu, aducându-mi aminte de durerea pe care o 
simţisem. 

— Mama i-a spus că se va duce la poliţie dacă se va mai 
apropia vreodată de noi. I-a frânt inima că a fost nevoită 
să-l gonească de lângă noi, însă a spus că a făcut-o pentru 
a ne proteja. 

— Mie nu mi-a spus niciodată nimic, răspund eu, însă 
acum ştiu că nu i-am dat niciodată ocazia. 

Mă întreb cum de am interpretat lucrurile atât de greşit. 
Îmi doresc ca mama să se afle aici, ca să pot îndrepta 
situaţia. 

Un val de emoție îmi învăluie inima şi încep să suspin. 

— Ştiu, scumpo, ştiu. 

Eve îmi mângâie părul, aşa cum o făcea pe când eram 
copii, după care mă ia în braţe şi începe şi ea să plângă. 

Stă cu mine două ore, în timp ce Patrick dă ture între 
patul meu şi cantină, dorind să ne lase singure, dar 
devenind din ce în ce mai neliniştit că o să obosesc prea 
tare. 

Eve îmi lasă un teanc de reviste pe care n-o să le citesc 
şi promite că se va întoarce de îndată ce voi reveni la 
căsuţă, ceea ce doctorul mi-a spus că se va întâmpla peste 
o zi sau două. 

Patrick mă strânge de mână. 

— Iestyn a trimis doi băieţi de la fermă ca să facă ordine 
prin casă, spune el, iar aceştia vor schimba încuietoarea, 
aşa că să ştii că tu vei fi singura care va avea cheia. 
Probabil că mi-a citit neliniştea din priviri. Vor aranja ei 
totul, spune el, va fi ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 

Nu, mă gândesc eu, n-o să fie niciodată aşa. 

Însă îl strâng şi eu de mână, iar pe chipul lui nu zăresc 
decât sinceritate şi bunătate, aşa că mă gândesc că, în 
ciuda a tot ceea ce s-a întâmplat, viaţa mea ar putea 
continua alături de acest bărbat. Viaţa mea ar putea fi 
fericită. 


— 409 — 


Epilog 


Serile au început să devină mai lungi, şi Penfachul şi-a 
regăsit vechiul ritm de viaţă, întrerupt doar de cârdurile de 
familii care se îndreaptă spre plajă. Aerul e plin de arome 
de la loţiunile de plajă şi de la sarea din mare, iar 
clopoţelul de deasupra uşii de la magazinul din sat pare că 
nu tace niciodată. Parcul de rulote întâmpină noul sezon 
cu un strat de vopsea proaspăt; rafturile din magazine au 
fost aprovizionate cu cele necesare pe timpul vacanţelor. 

Pe turişti nu-i interesează scandalurile locale şi, spre 
uşurarea mea, sătenii şi-au pierdut repede interesul pentru 
bârfe. Pe măsură ce nopţile încep iar să se lungească, 
povestea s-a stins, mai ales din cauza lipsei de informaţii 
proaspete care s-o alimenteze şi cu ajutorul îndărătniciei 
lui Bethan şi Iestyn, care s-au ocupat personal de toţi aceia 
care pretindeau că ştiu ei mai bine ce s-a întâmplat. Nu 
peste mult timp, toate corturile vor fi strânse, toate 
găleţile şi lopeţile vor fi vândute, toată îngheţata va fi 
mâncată şi totul va fi dat uitării. Unde înainte găseam 
prejudecăţi şi uşi închise, acum găsesc bunătate şi braţe 
deschise. 

Ţinându-se de cuvânt, Iestyn a făcut curăţenie în căsuţă. 
A schimbat încuietoarea, a pus ferestre noi, a acoperit cu 
vopsea mâzgălelile de pe uşa de lemn şi a îndepărtat toate 
urmele a ceea ce s-a întâmplat aici. Şi, deşi n-o să fiu 
niciodată în stare să-mi şterg acea noapte din minte, încă 
mai doresc să rămân aici, sus, pe faleză, unde doar 
zgomotul făcut de vânt mă înconjoară. Mă simt fericită în 
căsuţa mea şi refuz să-l las pe lan să-mi distrugă şi această 
părticică din viaţă. 

Apuc lesa lui Beau şi el aşteaptă nerăbdător la uşă, în 
timp ce eu îmi iau o haină pe mine pentru o ultimă tură de 
alergat înainte de culcare. Încă nu mă pot hotări să las uşa 
descuiată, dar, când sunt înăuntru, n-o mai încui şi nici nu 
mai trag zăvorul, şi nici nu mai tresar ori de câte ori intră 
Bethan în casă fără să mai bată la uşă. 


— 410 — 


Patrick petrece mai multe nopţi la mine acasă decât la 
el, deşi reuşeşte să recunoască nevoia mea ocazională de a 
rămâne singură chiar înainte să devin eu conştientă de ea, 
şi pleacă discret spre Port Ellis, lăsându-mă singură, doar 
cu gândurile mele. 

Privesc în jos, spre golf, la fluxul care tot urcă. Plaja este 
presărată cu urmele celor care şi-au plimbat câinii şi cu 
cele lăsate de pescăruşii care se rotesc din ce în ce mai 
jos, până ce se lasă în nisip pentru a ciuguli viermii marini 
înfipţi în el. S-a făcut târziu şi nimeni nu se mai plimbă pe 
cărarea de coastă de pe creasta falezei, unde proaspăt 
construitul gard le tot reaminteşte imprudenţilor să nu se 
apropie prea mult de margine, iar eu simt un fior de 
singurătate. Îmi doresc ca Patrick să vină înapoi la noapte. 

Valurile se sparg de plajă, apa alergând pe nisip şi 
formând spumă albă, care se umflă şi dispare atunci când 
valul o ia înapoi în mare. Fiecare val urcă din ce în ce mai 
sus, dezvăluind nisipul neted şi mustind de apă timp de 
câteva secunde, înainte ca alt val să-i ia locul şi să umple 
spaţiul rămas. Mă pregătesc să mă întorc, când surprind 
ceva scris pe nisip. Cât ai clipi din ochi, a dispărut. Marea 
spală scrisul şi acum nu mai sunt sigură dacă l-am văzut 
sau nu, iar când apa înghite soarele care se pregăteşte să 
apună, acesta străluceşte lovindu-se de nisipul ud şi 
întunecat. Scutur din cap şi mă întorc în direcţia căsuţei, 
însă ceva mă trage înapoi şi mă întorc la marginea falezei, 
apropiindu-mă cât de mult îndrăznesc, pentru a privi în jos, 
pe plajă. 

Nu e nimic acolo. 

Îmi înfăşor haina strâns în jurul corpului pentru a mă 
proteja de răcoarea care m-a învăluit dintr-odată. Încep să- 
mi imaginez lucruri care nu există. Nu e nimic scris în 
nisip; nu e nimic gravat cu litere îngroşate şi drepte. Nu-i 
nimic acolo. Nu-mi pot vedea numele pe nisip. 

Jennifer. 

Marea se rostogoleşte mai departe spre uscat. Valul 
următor se prăvăleşte peste urmele din nisip, iar acestea 
dispar. Un pescăruş se roteşte pentru o ultimă dată pe 


— 411 — 


deasupra golfului, în timp ce fluxul tot urcă, iar soarele 
alunecă dincolo de linia orizontului. 
Apoi se face întuneric. 


| VERTUAL [ 


| w 


p Sër 


=> 


— 412 — 


Nota autoarei 


Am început antrenamentele pentru admiterea în poliţie 
în 1999 şi am fost repartizată la Oxford în anul 2000. În 
luna decembrie a acelui an, un băiat de nouă ani a fost 
omorât de nişte hoţi care furaseră o maşină, în cartierul 
Blackbird Leys. Ancheta care a urmat în acest caz de 
omucidere a durat patru ani. Cazul a reprezentat fundalul 
primilor mei ani ca agent de poliţie şi încă mai era în 
desfăşurare când eu m-am alăturat forţelor de la DIC, trei 
ani mai târziu. 

S-a stabilit o recompensă generoasă, alături de 
promisiunea că pasagerii care se mai aflaseră în maşină nu 
vor fi pedepsiţi dacă se vor preda şi-l vor identifica pe 
şofer. Dar, în ciuda câtorva arestări, nimeni nu a fost 
condamnat în acest caz. 

Urmările acestei crime şi-au lăsat o amprentă puternică 
asupra mea. Cum a putut conducătorul acelui Vauxhall 
Astra să trăiască având pe conştiinţă ceea ce făcuse? Cum 
au putut pasagerii să păstreze tăcerea? Cum a putut mama 
copilului să facă faţă unei asemene pierderi? Eram 
fascinată de informaţiile care apăreau după fiecare apel 
aniversar şi de perseverenţa poliţiştilor care verificau 
fiecare bucăţică de informaţie care apărea, în speranţa că 
vor găsi exact acea legătură care le lipsea. 

Câţiva ani mai târziu, când mi-a murit fiul - în 
împrejurări foarte diferite - am simţit eu însămi cum 
emoţiile îţi pot întuneca judecata şi-ţi pot afecta 
comportamentul. Suferinţa şi vina sunt sentimente foarte 
puternice, aşa că am început să mă întreb cum ar putea 
aceste două sentimente să afecteze două femei, implicate 
în două moduri foarte diferite în acelaşi incident. 
Rezultatul este Te las să pleci. 


— 413 — 


Totul s-a petrecut atât 
de repede. Oare n-ar fi 
putut face nimic ca să 
împiedice dezastrul? 


Într-o fracțiune de secundă, existența Jennei 
Gray se transformă în coșmar. Singura ei 
speranţă de a depăși momentul este să se 
îndepărteze de tot ce-i este familiar și s-o ia 
de la capăt. 

Cu o nevoie disperată de a se elibera, 
Jenna se refugiază într-o căsuță uitată de lume 
pe coastele Ţării Galilor, dar continuă să fie 
bântuită de temerile ei, de durere și de aminti- 
rile unei nopți cumplite de noiembrie care i-a 
schimbat viața pentru totdeauna. 

Pas cu pas, Jenna întrezărește o șansă la 
fericire în viitorul ei. Dar trecutul o ajunge din 
urmă și consecinţele pot fi devastatoare... 


Terifiant, captivant și sensibil, Te las să 
pleci este un roman scris cu măiestrie, 
lar intriga e demențială. 

Îi 

PAULA HAWKINS, AUTOAREA 
BESTSELLERULUI FATA DIN TREN 


ISBN 978-606-719-766-2 


www.edituratrei.ro 


TREI 


— 415 —