Riley Sager — Supravietuitoarele

RILEY SAGER 


SUPRAVIEŢUITOARELE 


Original: Final Girls (2017) 


Traducerea: 
MIHAELA NEACȘU 
prin LINGUA CONNEXION 


Sa 


e 
© 
es, gi 
> S 


virtual-project.eu 


VP - 


PINE COTTAGE! 
1 a.m. 


Pădurea, ca un animal sălbatic, o ataca. 

Pietrele, și mărăcinii, și crengile o loveau pe Quincy, care 
încerca, ţipând, să scape fugind. Nu se putea opri. Nici când 
pietrele îi crestară tălpile picioarelor goale. Nici când o ramură 
subţire ca un bici o plesni peste obraz lăsând-o însângerată. 

Nu putea să se oprească. Dacă se oprea, murea. Așa că 
alergă înainte, chiar și atunci când un rug de mure i se încolăci 
pe picior, sfâșiindu-i glezna. Smuci piciorul, făcând rugul de 
mure să se întindă, tremurând, și se eliberă. Nici nu mai simţea 
durerea. Trupul ei deja îndurase mai multă suferinţă decât putea 
suporta. 

Alerga mânată de instinct. De gândul inconștient că nu 
trebuia să se oprească, cu niciun chip. Uitase de ce fugea. Nu își 
mai amintea ce se întâmplase cu cinci, zece minute în urmă. N- 
ar fi știut să spună de ce alerga prin pădure, în toiul nopţii, nici 
dacă viaţa ei depindea de asta. 

Astfel, continuă să alerge. Și să ţipe. Şi încercă să alunge 
gândul că putea muri. 

In depărtare, dincolo de copacii care gâtuiau orizontul, se 
zărea o dâră slabă de lumină. 

Faruri. pi 

Era aproape de o șosea? Quincy așa spera. Işi pierduse simţul 
orientării, așa cum își pierduse amintirile. 

Alergă mai repede, țipând și mai tare, către lumini. 

O altă creangă o lovi peste faţă. Aceasta era groasă, ca un 
făcăleţ, și forța impactului o surprinse, întunecându-i privirea. 
Capul îi zvâcnea de durere și în faţa ochilor îi jucau luminiţe 
albăstrui. Când privirea i se limpezi, în lumina farurilor văzu o 
siluetă. 

Un bărbat. 

El. 

Nu. Nu era El. 

Era altcineva. 


1 yila cu Pini (în engleză în original) (n.tr.). 
VP -3 


Era în siguranță. 

Grăbi pasul. Întinse braţele pline de sânge, ca și cum în felul 
acesta îl aducea pe străin mai aproape. Mișcarea îi redeșteptă 
durerea din umăr. Și odată cu durerea îi reveniră nu amintirile, 
ci simţul realităţii. O realitate atât de cumplită încât trebuia să 
fie adevărată. 

Nu mai era decât ea. 

Toţi ceilalţi erau morți. 

Quincy era singura rămasă în viaţă. 


VP -4 


1. 


Sună telefonul. E Jeff. Mâinile îmi sunt acoperite de glazură. În 
ciuda eforturilor mele, crema s-a topit și mi s-a scurs printre 
degete, făcându-le lipicioase. Degetul mic este singurul care a 
scăpat și apăs cu el butonul difuzorului pe telefon. 

— Carpenter și Richards, detectivi particulari, răspund cu o 
voce șoptită, de secretară din filmele polițiste. Cu cine doriţi să 
vorbiți? 

Jeff intră în joc, cu o voce de tip dur, undeva între Robert 
Mitchum și Dana Andrews. 

— Cu domnișoara Carpenter. Trebuie să îi vorbesc de îndată. 

— Domnișoara Carpenter este ocupată cu un caz foarte 
important. Doriţi să lăsaţi un mesaj? 

— Da, spune Jeff. Comunicaţi-i că zborul meu din Chicago a 
fost amânat. 

Vestea mă dezamăgește. 

— O, Jeff? Serios? 

— Îmi pare rău, iubito. Riscurile zborurilor din Orașul 
Vânturilor. 

— Cât de mare e întârzierea? 

— Între două ore și voi-ajunge-acasă-cândva-săptămâna- 
viitoare, spune Jeff. Sper totuși să fie suficient de mare încât să 
pierd începutul noului sezon Masterchef. 

— N-ai tu norocul ăsta, amice. 

— Că tot veni vorba, cum merge? 

Îmi privesc mâinile. 

— E o afacere murdară. 

Masterchef este numele pe care Jeff îl folosește ca să se 
refere la perioada extrem de aglomerată cuprinsă între 
începutul lunii octombrie și sfârșitul lunii decembrie, sezonul 
sărbătorilor consecutive, bogate în deserturi. li place să spună 
asta pe un ton ameninţător, cu brațele ridicate și fluturând 
degetele ca picioarele unor păienjeni. 

Ironia face că tocmai un păianjen este responsabil de mâinile 
mele acoperite de cremă. Făcut din glazură de ciocolată, trupul 
acestuia atârnă în echilibru pe marginea unei brioșe, cu 


VP-5 


picioarele întinse, pe o parte către vârf și pe cealaltă 
îndreptându-se în jos. După ce termin de decorat, brioșele vor fi 
fotografiate și postate pe pagina mea de internet, la secţiunea 
Idei pentru petrecerea de Halloween. Tema acestui an este 
„Răzbunarea e gustoasă”. 

— Cum e în aeroport? îl întreb. 

— Aglomerat. Cred însă că voi supravieţui dacă merg la barul 
terminalului. 

— Sună-mă dacă întârzierea se prelungește, îi spun. Sunt aici, 
acoperită de glazură. 

— Să coci cu viteza vântului! îmi urează Jeff. 

Odată convorbirea încheiată, mă întorc la păianjenul meu de 
decor și la brioșa cu ciocolată și cireşe pe care o acoperă parţial. 
Dacă n-am greșit nimic, la prima mușcătură, interiorul cremos, 
roșu, ar trebui să se reverse. Asta voi verifica mai târziu. Acum, 
preocuparea principală este aspectul exterior. 

Decorarea brioșelor nu este așa ușoară cum pare. Mai ales 
când rezultatul final urmează să fie postat pe internet și văzut 
de mii de oameni. Nu sunt permise greșeli și defecte, într-o 
fotografie la rezoluţie înaltă, nicio imperfecţiune nu trece 
neobservată. 

Detaliile contează. 

Aceasta este una dintre cele Zece Porunci publicate pe pagina 
mea de internet, între Instrumentele de măsură sunt prietenii tăi 
și Nu te teme să dai greș. 

Am terminat o brioșă și mă ocup de a doua, când sună iar 
telefonul. De această dată, nu mai am nici măcar degetul mic 
disponibil, așa că ignor apelul. Telefonul continuă să sune și să 
se deplaseze pe blatul de lucru, animat de vibrații. Apoi se 
oprește și după o secundă băzâie notificându-mă că am primit 
un mesaj. 

Intrigată, las punga cu glazură, îmi şterg mâinile și iau 
telefonul. Mesajul este de la Coop. 

„Trebuie să vorbim. Faţă în faţă.” 

Rămân cu degetele suspendate deasupra ecranului. Deși îi ia 
trei ore să ajungă în Manhattan, Coop a făcut această călătorie 
de câteva ori. Când a fost vorba de ceva important. 

Îi scriu: „Când?” 

Răspunsul lui sosește în câteva secunde: „Acum. La locul 
obișnuit.” 


VP-6 


Mă trece un fior pe șira spinării. Coop e deja aici. Ceea ce 
înseamnă un singur lucru - ceva nu e în regulă. 

Înainte să ies pe ușă, mă pregătesc în grabă pentru întâlnirea 
cu el. Mă spăl pe dinţi. Îmi dau cu strugurel. lau un Xanax. Înghit 
pastila mică, albastră, cu suc de struguri băut direct din sticlă. 

În lift, îmi dau seama că era bine să îmi fi schimbat și hainele. 
Sunt în ţinuta în care gătesc de obicei: blugi negri, o cămașă 
veche de-a lui Jeff și balerini roșii. Toate acestea sunt pătate de 
faină și de urme estompate de coloranţi alimentari. 

Pe dosul mâinii, descopăr un rest uscat de glazură albastră. 
Seamănă cu o vânătaie. O șterg cu limba. 

Din West 82", fac la dreapta pe Columbus, care e deja plină 
de oameni. La vederea atâtor necunoscuţi, simt cum trupul mi 
se tensionează. Mă opresc și cu degetele încordate caut în 
poșetă spray-ul paralizant pe care îl am mereu la mine. Firește, 
aglomeraţia sporește nivelul de siguranţă, dar, totodată, și pe 
cel de necunoscut. Abia după ce găsesc spray-ul pornesc din 
nou, cu chipul schimonosit într-o expresie care spune: „Nu te 
apropia!” 

E racoare, deși soarele e sus pe cer. Nu e neobișnuit pentru 
un început de octombrie în New York, când temperaturile 
oscilează între foarte frig și foarte cald. Cu toate astea, semnele 
toamnei sunt deja vizibile. Când mă apropii de parcul Theodore 
Roosevelt, frunzele sunt amestecate, unele verzi, altele 
îngălbenite. 

Printre copaci, zăresc spatele Muzeului de Istorie Naturală 
care, în dimineața aceasta, mișună de elevi. Vocile lor străbat 
văzduhul ca niște păsări. Unul ţipă și toți ceilalţi tac. Doar pentru 
o secundă. Încremenesc pe trotuar, tulburată nu de țipăt, ci de 
tăcerea care îi urmează. Imediat însă, vocile copiilor se aud din 
nou și îmi revin. Îmi reiau drumul către o cafenea aflată două 
străzi mai departe, la sud de muzeu. 

Locul unde ne vedem de obicei. 

Coop mă așteaptă așezat la o masă lângă fereastră și pare 
neschimbat. Chipul lui cu trăsături ascuţite, dure, pare gânditor 
în momente de relaxare, ca acum. Trupul îi este în egală măsură 
înalt și solid. Mâini mari, pe care poartă un inel de promoţie, cu 
rubin, în loc de verighetă. Singura schimbare vizibilă este la păr, 
pe care îl poartă tuns foarte scurt. La fiecare întâlnire are mai 
multe fire albe. 


VP -7 


Prezența lui e observată de toate bonele și hipsterii ahtiaţi 
după cafea care umplu cafeneaua. Nimic nu agită oamenii mai 
mult ca un poliţist în uniformă. Coop intimidează și fără 
uniformă. E un bărbat solid, musculos. Cămașa albastră, 
apretată, și pantalonii negri cu dungă impecabilă îl fac să pară și 
mai impresionant. Când intru, își ridică privirea și în ochi îi citesc 
oboseala. Probabil a plecat spre mine imediat ce a ieșit din 
schimbul de noapte. 

Pe masă sunt deja două câni. Earl Grey cu lapte și o porție 
dublă de zahăr pentru mine. Cafea pentru Coop. Neagră. Fără 
zahăr. 

— Quincy, spune el, dând din cap. 

Intotdeauna, salutul e însoţit de această mișcare. Pentru 
Coop, asta înlocuiește strângerea de mână. Nu ne îmbrăţișăm 
niciodată. Nu după acea îmbrăţișare disperată din noaptea în 
care ne-am cunoscut. De fiecare dată când îl revăd, momentul 
acela mi se derulează în minte, în buclă, până reușesc să îl 
alung. 

„Sunt morți”, icnisem eu atunci, cu vocea gâtuită, 
strângându-l în braţe. „Sunt morţi cu toţii. lar el este încă 
acolo”. 

Zece secunde mai târziu, îmi salva viaţa. 

— Nu mă așteptam să te văd, îi spun în timp ce mă așez. 
Vocea îmi tremură ușor și încerc să mă temperez. Nu știu de ce 
m-a sunat, dar dacă sunt vești proaste, vreau să le primesc cu 
calm. 

— Arăţi bine, îmi spune Coop, măsurându-mă rapid din cap 
până în picioare, cum face mereu. Dar ai mai slăbit. 

Și în vocea lui se simte îngrijorarea. Se gândește la perioada 
aceea, șase luni după cele petrecute la Pine Cottage, când îmi 
pierdusem cu totul pofta de mâncare și ajunsesem în spital, fiind 
hrănită artificial. Îmi amintesc când m-am trezit și l-am văzut 
lângă mine, cu privirea fixată asupra tubului de plastic înfipt în 
nara mea. 

„Nu mă dezamăgi, Quincy, îmi spusese atunci. Nu ai 
supraviețuit unei asemenea încercări ca să mori așa”. 

— Sunt bine, spun eu. Am înţeles, în sfârșit, că nu trebuie să 
mănânc tot ce fac. 

— Cum merge? Treaba asta cu prăjiturile? 


VP-8 


— Grozav. În ultimul trimestru, am căpătat cinci mii de 
simpatizanți și un sponsor nou. 

— Chiar că e grozav, spune Coop. Mă bucur că îţi merge bine. 
Într-una din zile, va trebui să îmi faci și mie o prăjitură. 

La fel ca gestul din cap, și această replică este o constantă a 
dialogului nostru. Mereu spune asta, niciodată nu vorbește 
serios. 

— Ce face Jefferson? mă întreabă. 

— E bine. Biroul Apărătorilor din Oficiu l-a desemnat avocat 
principal într-un caz important. 

Nu îi spun că este vorba despre un bărbat acuzat că a ucis un 
detectiv de la divizia antidrog, în cadrul unei acţiuni eșuate. 
Coop deja privește cu dispreț meseria lui Jeff. Nu are niciun rost 
să pun paie pe foc. 

— Bravo lui, spune Coop. 

— E plecat de două zile. A trebuit să zboare la Chicago, să ia 
declaraţii membrilor familiei. Spune că va sensibiliza juriul. 

— Mmm, răspunde el, fără să pară că mă ascultă cu atenţie. 
Presupun că nu te-a cerut încă în căsătorie? 

Scutur din cap. Îi spusesem lui Coop că mă așteptasem ca Jeff 
să mă ceară în căsătorie în timpul vacanței noastre din august, 
la Outer Banks, dar n-o făcuse. Acesta era motivul pentru care 
slăbisem. Devenisem genul de iubită care se apucă de alergat 
ca să încapă într-o rochie de mireasă. 

— Încă aștept, i-am răspuns. 

— Se va întâmpla. 

— Dar tu? îl întreb și eu, glumind numai pe jumătate. Ai, în 
sfârșit, o iubită? 

— Nu. 

Ridic dintr-o sprânceană. 

— Un iubit? 

— Vizita mea are legătură cu tine, Quincy, spune el fără să 
schițeze măcar un zâmbet. 

— Firește. Tu întrebi. Eu răspund. 

Așa se desfășoară lucrurile între noi când ne întâlnim, o dată, 
de două, maximum de trei ori pe an. 

Cel mai adesea, aceste întâlniri seamănă cu niște ședințe de 
terapie, în care eu nu apuc să îl întreb nimic pe Coop. Știu foarte 
puţine despre el. Are patruzeci și unu de ani, a fost pușcaș 
marin înainte să devină polițist și, când m-a găsit pe mine 


VP-9 


țipând, în pădure, abia își terminase ucenicia. Și, deși știu că 
patrulează în continuare străzile aceluiași oraș unde s-au 
petrecut toate acele lucruri oribile, nu știu dacă este fericit. Sau 
multumit. Sau singur. Nu ne auzim de sărbători. Nu mi-a trimis 
niciodată o felicitare de Crăciun. La înmormântarea tatălui meu 
a stat în ultimul rând și a părăsit biserica înainte să ajung la el 
să-i mulțumesc că a venit. Cel mai apropiat gest de afecţiune pe 
care îl face este mesajul (mereu același) pe care mi-l trimite de 
ziua mea: „Încă un an pe care era să nu-l apuci. Trăiește-l!” 

— Jeff o să se dea pe brazdă, spune Coop, dirijând discuţia 
după cum îi este voia. Pun pariu că o va face de Crăciun. 
Bărbaţilor le place să facă cereri în căsătorie de Crăciun. 

Bea din cafea. Sorb și eu din ceai și clipesc, ţinând ochii 
închiși o secundă în plus, așteptând ca Xanaxul să își facă odată 
efectul. În schimb, sunt mai neliniștită decât când am venit. 

Când deschid ochii, văd o femeie bine îmbrăcată, intrând cu 
un copil plinuţ, și el bine îmbrăcat. Femeia e, cel mai probabil, o 
bonă. În cartierul acesta, multe femei sub treizeci de ani 
lucrează ca bone. În zilele călduroase, însorite, umplu trotuarele, 
alcătuind o paradă de tinere proaspăt absolvente de studii 
superioare, înarmate cu diplome și datorii de studiu. Singurul 
motiv pentru care aceasta îmi atrage atenţia este că semănăm. 
Chip proaspăt, îngrijită. Părul blond, strunit într-o coadă. Nici 
prea slabă, nici prea grasă. Produsul standard, hrănit cu lapte, al 
unei familii sănătoase din Vestul Mijlociu. E 

Într-o altă viaţă, aceea puteam foarte bine să fiu eu. Într-o 
viață din care lipseau Pine Cottage, și sângele, și o rochie care 
își schimbă culorile ca într-un coșmar. 

Acesta este un alt detaliu la care mă gândesc de fiecare dată 
când îl văd pe Coop - el crezuse că rochia mea era roșie. Așa îi 
comunicase șoptit prin staţie dispecerului, când sunase să 
cheme întăriri. Așa apare și în raportul scris, pe care l-am citit 
de nenumărate ori, și în înregistrarea apelului, pe care am avut 
ocazia să o ascult o singură dată. 

„Aleargă cineva printre copaci. Femeie albă. Tânără, 
îmbrăcată într-o rochie roșie. Țipă”. 

Eu alergam printre copaci. Galopam, de fapt. Răscolind 
frunzele în goana mea, amorțită, fără să simt durerea care îmi 
străbătea trupul. Și, deși eu nu auzeam nimic altceva decât 


VP - 10 


inima bubuindu-mi în urechi, ţipam din toate puterile. Singurul 
lucru asupra căruia Coop se înșelase era culoarea rochiei. 

Aceasta fusese, cu câteva ore înainte, albă. 

O parte din sânge era al meu. Restul era al celorlalţi. Mai ales 
al lui Janelle, pe care o ţinusem în braţe cu câteva clipe înainte 
să fiu rănită. 

Nu voi uita niciodată expresia de pe chipul lui Coop când și-a 
dat seama de greșeală. Cum a făcut ochii mari. Grimasa 
chinuită pe care încerca să o controleze. Exclamaţia care i-a 
scăpat: șoc amestecat cu milă. 

Este unul dintre puţinele lucruri pe care mi le amintesc, de 
fapt. 

Experienţa mea la Pine Cottage este împărțită în două părți 
distincte. Există începutul, încărcat de spaimă și confuzie, în 
care Janelle apare dintre copaci, încă în viaţă, dar aproape de 
capătul ei. Apoi sfârșitul, când mă găsește Coop, în rochia mea 
roșie care nu era roșie. 

Spaţiul dintre aceste două momente este gol în mintea mea. 
O oră, mai mult sau mai puţin, complet dispărută. 

Diagnosticul oficial este cel de „amnezie disociativă”. 
Cunoscut și sub denumirea, mai răspândită, de sindrom al 
amintirilor reprimate. În principiu, evenimentele la care am 
asistat au fost atât de oribile încât creierul meu fragil le 
respinge. Le-am eliminat mental. Ca o lobotomie pe care am 
executat-o eu însămi. 

Asta nu i-a împiedicat pe oameni să mă implore să îmi 
amintesc. Membri bine intenţionaţi ai familiei. Prieteni lipsiţi de 
discernământ. Psihiatri care vedeau deja cu ochii minţii studiile 
de caz apărute în presa de specialitate. „Gândește-te”, îmi 
cereau cu toţii. „Încearcă să îţi amintești ce s-a întâmplat.” Ca și 
cum asta ajuta la ceva. Ca și cum, dacă eu mi-aș fi amintit 
fiecare detaliu sângeros, asta i-ar fi înviat pe prietenii mei. 

Cu toate acestea, am încercat. Psihoterapie. Hipnoză. Chiar și 
un joc de-a dreptul caraghios, bazat pe memoria senzorială, în 
care un specialist cu părul zburlit îmi aducea în dreptul nasului, 
în timp ce eram legată la ochi, fâșii de hârtie imprimate cu 
diverse mirosuri, întrebându-mă cum mă făceau să mă simt. 
Nimic nu a funcţionat. În mintea mea, intervalul acela este ca o 
tablă care a fost ștearsă. Nu a rămas nimic în urmă, decât 
praful. 


VP -11 


Înţeleg nevoia tuturor de informaţii, de amănunte. Dar în ceea 
ce mă privește, mie îmi convine să nu le cunosc. Știu ce s-a 
petrecut la Pine Cottage. Nu am nevoie să știu în detaliu cum s- 
au desfășurat lucrurile. Pentru că mai există un aspect legat de 
detalii - acestea te pot distrage. Când sunt prea multe, pot 
masca adevărul crud referitor la o anumită situație. Așa cum 
ascund  mărgelele colorate dintr-un colier cicatricea unei 
traheotomii. 

Eu nu caut să îmi ascund cicatricele. Eu pretind că ele nu 
există. 

Prefăcătoria continuă în cafenea. Ca și cum, dacă eu ignor 
faptul că el e pe cale să îmi dea o veste foarte proastă, asta îl va 
împiedica să o facă. 

— Ai venit cu treabă în oraș? îl întreb. Dacă stai mai mult, Jeff 
și cu mine ne-am bucura să te scoatem în oraș, la cină. Îmi 
amintesc că ne-a plăcut tuturor restaurantul acela cu specific 
italienesc, unde am mers anul trecut. 

Coop mă privește peste masă. Ochii lui au cea mai deschisă 
nuanță de albastru pe care am văzut-o vreodată. Mai deschisă 
decât cea a pilulei care se dizolvă în timp ce vorbim și pătrunde 
în sistemul meu nervos central. Însă nu este un albastru 
liniștitor. Are o intensitate care mă face, de fiecare dată, să îmi 
feresc privirea, deși îmi doresc să privesc adânc în ei, ca și cum 
asta ar fi de ajuns ca să citesc gândurile ascunse în spatele 
ochilor lui. Sunt ochi de un albastru feroce - genul de ochi pe 
care îţi dorești să îi aibă cel care te protejează. 

— Cred că știi de ce sunt aici, spune el. 

— Chiar nu știu. 

— Am vești proaste. Nu au fost încă făcute publice, dar vor 
apărea curând în presă. Foarte curând. 

El. 

Acesta este primul meu gând. Are legătură cu El. Deși l-am 
văzut cu ochii mei murind, creierul meu dă fuga pe tărâmul 
acela incredibil, unde El a supraviețuit gloanțelor trase de Coop, 
a fugit, a trăit ascuns ani la rând, iar acum a revenit cu intenția 
să mă găsească și să termine ceea ce începuse. 

Trăiește. 

Neliniștea îmi strânge stomacul ca un nod complicat, dificil de 
desfăcut. Am impresia că o tumoare cât o minge de baschet s-a 
format acolo. Simt, dintr-odată, nevoia să fac pipi. 


VP - 12 


— Nu e asta, spune Coop imediat, știind exact la ce mă 
gândeam. Quincy, e mort. Amândoi știm asta. 

Deși mă bucur să o aud, neliniștea rămâne. Mi-am strâns 
mâinile în pumn și apăs cu ele în blatul mesei. 

— Te rog, spune-mi odată ce s-a întâmplat. 

— E vorba de Lisa Milner, spune Coop. 

— Ce e cu ea? 

— A murit, Quincy. 

Vestea mă lasă fără aer. Cred că mă lupt să respir. Nu îmi dau 
seama, pentru că mă distrage ecoul distant al vocii ei care îmi 
revine în amintire. 

„Vreau să te ajut, Quincy. Vreau să te învăţ cum să fii o 
Eroină”. 

Și o lăsasem. Cel puţin pentru o vreme. Presupusesem că știa 
ea mai bine. 

lar acum, ea nu mai este. 

Acum am rămas doar două. 


VP - 13 


2. 


Ceea ce era Pine Cottage pentru mine, pentru Lisa Milner 
fusese un cămin de studente din Indiana. Intr-o noapte de 
februarie, cu ani în urmă, un bărbat pe nume Stephen Leibman 
bătuse în ușă. Era un fost student care abandonase studiile și 
locuia împreună cu tatăl său. Corpolent. Cu obrajii plini și 
galbeni ca grăsimea de găină. 

Studenta care i-a deschis l-a văzut în cadrul ușii, cu un cuţit 
de vânătoare în mână. Un minut mai târziu era moartă. Leibman 
a tras cadavrul în casă, a încuiat toate ușile și a tăiat cablurile 
de curent electric și telefon. Ceea ce a urmat a fost un carnaj 
care a durat aproape o oră, în care și-au găsit sfârșitul nouă 
tinere femei. 

Lisa Milner a fost cât pe ce să rotunjească numărul acestora la 
zece. 

In timpul măcelului, ea s-a refugiat în camera unei colege, s-a 
ascuns într-un dulap de haine unde, strângând la piept veșminte 
care nu îi aparțineau, se ruga să nu fie găsită de nebun. 

In cele din urmă, acesta a găsit-o. 

Lisa l-a văzut pe Stephen Leibman când a deschis ușa 
dulapului. A văzut întâi cuțitul, apoi chipul lui, ambele acoperite 
de sânge. După ce a lovit-o cu cuțitul în umăr, Lisa a reușit să-l 
izbească în vintre cu genunchiul și să fugă din cameră. Era la 
parter și se îndrepta spre ușă când Leibman a ajuns-o și a 
înjunghiat-o. 

S-a ales cu patru răni în zona pieptului și stomacului, plus o 
tâietură de aproape treisprezece centimetri pe brațul ridicat să 
se apere. Incă o lovitură i-ar fi fost fatală. Insă Lisa, ţipând de 
durere și ameţită de pierderea sângelui, a reușit cumva să-l 
apuce pe Leibman de gleznă. Acesta a căzut. A scăpat cuțitul. 
Lisa l-a înșfăcat și i l-a înfipt în stomac, până la plăsele. Stephen 
Leibman a sângerat de moarte lângă ea. 

Detaliile. Abundă când nu sunt ale poveștii tale. 

Aveam șapte ani când s-a întâmplat. Este primul lucru pe care 
mi-l amintesc dintre toate evenimentele difuzate la știri. Nici nu 
se putea altfel. Nu cu mama care rămăsese în faţa televizorului, 


VP - 14 


cu mâna peste gură, repetând în neștire aceleași două cuvinte: 
„Sfinte lisuse. Sfinte lisuse”. 

Ceea ce am văzut la televizor m-a speriat, m-a derutat și m-a 
întristat. Trecători plângând. Șirul brancardelor acoperite cu 
prelate, trecând pe sub banda galbenă a poliţiei lipită în formă 
de „X” de tocul ușii. Petele de sânge, roșii, peste zăpada albă a 
Indianei. Acela a fost momentul în care am înțeles că lucruri rele 
chiar se întâmplă, că răul există în lume. 

Când am început să plâng, tata m-a ridicat în braţe și m-a dus 
în bucătărie. In timp ce lacrimile mi se uscau lăsând în urmă o 
sare fină pe obraji, a așezat pe masă câteva castroane pe care 
le-a umplut cu faină, zahăr, unt și ouă. Mi-a dat o lingură și m-a 
lăsat să le amestec. Aceea a fost prima mea lecţie de patiserie. 

„Există riscul ca un produs să fie prea dulce, Quincy, mi-a 
spus el. Toţi patiserii buni știu asta. Trebuie să existe un 
contrapunct. Ceva amar. Sau acru. Ciocolată neagră. Cardamom 
și scorţișoară. Lămâie și limetă. Acestea atenuează dulceaţța 
zahărului, îmblânzind-o suficient încât atunci când muști și simţi 
gustul dulce, îl apreciezi și mai mult.” 

Acum, tot ce simt e o acreală astringentă. Pun și mai mult 
zahăr în ceai și îl beau pe tot. Nu ajută. Energia dată de zahăr 
contracarează Xanaxul care, în sfârșit, începe să își facă efectul 
magic. Cele două interacționează făcându-mă și mai agitată. 

— Când s-a întâmplat? îl întreb pe Coop, după ce șocul iniţial 
se dizolvă într-un sentiment mai potolit de dezamăgire. Cum s-a 
întâmplat? 

— Noaptea trecută. Poliţia din Muncie i-a descoperit trupul în 
jur de miezul nopţii. S-a sinucis. 

— Sfinte lisuse! 

Am vorbit destul de tare și atrag atenţia dădacei care îmi 
seamănă și care e așezată la masa vecină. Își ridică ochii din 
ecranul iPhone-ului și așa, cu capul aplecat într-o parte, parcă e 
un cocker Spaniei. 

— Sinucidere? spun eu, și până și cuvântul îmi e amar pe 
limbă. Am crezut că era fericită. Vreau să spun, părea fericită. 

Vocea Lisei încă îmi răsună în minte. 

„Nu poţi schimba ceea ce s-a întâmplat. Tot ce poţi controla 
este felul în care te raportezi la asta”. 

— Se așteaptă rezultatele raportului toxicologic pentru a 
stabili dacă băuse sau consuma droguri, spune Coop. 


VP -15 


— Așadar, există posibilitatea să fi fost un accident? 

— Nu a fost niciun accident. Și-a tăiat venele. 

Pentru o clipă, îmi stă inima. Devin conștientă de pauza dintre 
bătăile acesteia. În spaţiul acela pătrunde tristeţea, atât de 
rapid încât mă cuprinde ameţeala. 

— Vreau amănunte, îi spun. 

— Nu, nu vrei, spune Coop. Amănuntele nu vor schimba 
situaţia. 

— Sunt informaţii. E mai mult decât nimic. 

Coop privește fix în cafea, ca și cum își studiază ochii 
strălucitori în reflexia întunecată. În cele din urmă, vorbește. 

— lată ce știu: Lisa a sunat la 112, la douasprezece fără un 
sfert, după toate aparențele regretând gestul făcut. 

— Ce a spus? 

— Nimic. A închis imediat. Centrala a identificat apelantul și a 
trimis o echipă de polițiști să verifice. Aceștia au găsit ușa 
deschisă, așa că au intrat. Și au găsit-o. In cada de baie. 
Telefonul era căzut în apă. Probabil i-a alunecat din mână. 

Coop privește pe fereastră. E obosit. Imi dau seama. Și, fără 
îndoială, îngrijorat că într-o zi aș putea recurge la un gest 
similar. Însă mie nu mi-a trecut așa ceva prin cap, nici măcar 
atunci când eram în spital și mă hrăneau printr-un tub. Intind 
brațele peste masă, căutând să-i iau mâinile. Și le retrage 
înainte să ajung la ele. 

— Când ai aflat? îl întreb. 

— Cu vreo două ore în urmă. M-a sunat o cunoștință de la 
poliţia din Indiana. Păstrăm legătura. 

Nu e nevoie să îl întreb cum de cunoaște pe cineva în 
rândurile poliţiei din Indiana. Supraviețuitorii masacrelor nu sunt 
singurii care au nevoie de un sistem de sprijin. 

— Ea s-a gândit că ar fi bine să te informez, spune el. Pentru 
când informaţia va fi făcută publică. 

Presa. Desigur. Îmi place să mi-i imaginez pe cei din presă 
asemenea unor vulturi, cu intestine lucioase atârnându-le din 
ciocuri. 

— Nu voi vorbi cu ei. 

Din nou atrag atenţia bonei, care își ridică iar capul și mă 
privește cu ochii mijiţi. O fixez la rândul meu cu privirea până ce 
își lasă telefonul pe masă și se preface că e ocupată cu copilul. 


VP - 16 


— Nu trebuie să vorbești, spune Coop. Dar ai putea, cel puţin, 
să exprimi public condoleanţe. Reporterii de scandal se vor ţine 
scai de tine. Mai bine le arunci un os dinainte. 

— De ce trebuie să spun ceva? 

— Ştii bine de ce, spune Coop. 

— De ce nu o face Samantha? 

— Pentru că este în continuare dispărută fără urmă. Mă 
îndoiesc că va apărea brusc, după atâţia ani. 

— Norocoasa de ea. 

— Așa că mai rămâi doar tu. De aceea am vrut să îţi spun 
personal. Evident, știu că nu te pot obliga să faci lucruri pe care 
nu dorești să le faci, dar n-ar fi o idee rea să începi să fii mai 
prietenoasă cu presa. Acum că Lisa a murit și de Samantha nu 
se știe nimic, nu te mai au decât pe tine. 

Bag mâna în geantă și scot telefonul. Nu a sunat deloc. Nu am 
primit niciun mesaj. Doar câteva zeci de e-mailuri legate de 
serviciu, pe care nu am avut timp să le citesc de dimineaţă. 
Inchid telefonul - o soluţie temporară. Presa mă va găsi oricum. 
Coop are dreptate în privința asta. Nu vor rezista tentaţiei să 
obţină o declaraţie din partea singurei Eroine disponibile. 

La urma urmei, noi eram creaţia lor. 

Eroine se numesc în limbaj cinematografic personajele 
feminine care supraviețuiesc la finalul unui film de groază. Cel 
puţin așa mi s-a spus. Nici înainte de Pine Cottage nu îmi plăcea 
să mă uit la filme de groază, din cauza sângelui artificial, a 
cuţitelor de cauciuc și a personajelor care luau decizii atât de 
prostești încât, în secret, îmi spuneam că meritau să moară. 

Atâta doar că ceea ce ni s-a întâmplat nouă nu a fost un film. 
A fost cât se poate de real. Au fost vieţile noastre. Sângele a 
fost adevărat. Cuţitele erau din oţel și îngrozitor de ascuţite. Și 
cei care au murit categoric nu meritau asta. 

Insă, cumva, noi am ţipat mai tare, am alergat mai iute, ne- 
am luptat mai convingător. Am supraviețuit. 

Nu mai ţin minte unde a apărut pentru prima dată acest 
termen, descriind-o pe Lisa Milner. Probabil într-un ziar din 
Vestul Mijlociu. În zona unde locuia. Un reporter a încercat să fie 
creativ cu descrierea crimelor din căminul studențesc și 
termenul acesta a fost rezultatul final. S-a răspândit pentru că a 
fost suficient de morbid într-un mod firesc încât să fie preluat de 
internet. Toate acele site-uri noi, dornice de atenţie, și l-au 


VP - 17 


însușit. Ca să nu rateze tendința, presa scrisă le-a urmat 
exemplul. Mai întâi tabloidele, apoi ziarele și, într-un final, 
revistele. 

În decursul a câteva zile, Lisa Milner nu mai era 
supravieţuitoarea unui masacru. Devenise o Eroină dintr-un film- 
de-groază. 

Același lucru s-a întâmplat patru ani mai târziu cu Samantha 
Boyd, apoi cu mine, după alţi opt ani. Deși au mai avut loc crime 
în masă pe parcursul acestor ani, niciuna nu a reușit să capteze 
atenția publicului la nivel naţional așa cum au făcut-o situaţiile 
noastre. Noi am fost, indiferent din ce motiv, norocoasele care 
au supravieţuit. Fete drăguţe, acoperite de sânge. Drept 
urmare, pe rând, fiecare dintre noi a fost tratată precum un 
exemplar rar și exotic. Ca niște păsări rare, frumoase, care se 
lasă văzute o dată la zece ani. Sau ca florile acelea care, când 
înfloresc, miros a carne putrezită. 

Atenţia care mi s-a acordat în lunile ce au urmat întâmplărilor 
de la Pine Cottage a fost când amabilă, când bizară. Uneori, era 
o combinaţie a acestora, cum a fost scrisoarea aceea venită de 
la un cuplu fără copii, care se oferise să îmi achite taxele de 
studiu. Le-am răspuns refuzându-le politicos oferta și nu am mai 
auzit vreodată de ei. 

Au existat și scrisori mult mai supărătoare. Am pierdut 
numărul celor primite de la tipi ciudaţi, singuratici sau aflați în 
închisoare, care îmi spuneau că voiau să se întâlnească cu mine, 
să ne căsătorim, să mă ţină la adăpost în braţele lor tatuate, 
protectoare. Un mecanic auto din Nevada s-a oferit chiar să mă 
lege cu lanţuri, în subsolul casei lui, ca să mă protejeze. 
Sinceritatea lui a fost șocantă, individul părând, realmente, 
convins că răpirea libertăţii era o adevărată binefacere. 

A mai existat o scrisoare în care se spunea că trebuia să fiu 
ucisă, că era destinul meu să fiu măcelărită. Nu era semnată. Nu 
conţinea adresa expeditorului. l-am dat-o lui Coop, pentru orice 
eventualitate. 

Mă cuprinde neastâmpărul. Zahărul și Xanaxul, combinate, 
îmi circulă prin vene ca ultimul drog la modă. Coop simte 
schimbarea mea de dispoziţie. 

— Știu că e dificil, spune el. 

Dau din cap. 

— Vrei să plecăm? 


VP-18 


Dau din nou din cap. 

— Hai să mergem. 

Când mă ridic, bona de la masa de alături se preface din nou 
ocupată cu copilul, ca să evite să mă privească. Poate că m-a 
recunoscut și e stânjenită. N-ar fi prima dată. 

Când trec pe lângă ei, la doi pași în urma lui Coop, îi iau pe 
neobservate iPhone-ul de pe masă. 

ÎI strecor adânc în buzunar, înainte să ajung la ușă. 

Coop mă conduce acasă, mergând ușor înaintea mea, ca un 
agent secret de pază. Amândoi scrutăm împrejurimile, în 
căutarea reporterilor. Nu zărim niciunul. 

Când ajungem lângă blocul meu, Coop se oprește în fața 
copertinei maro de la intrare. Clădirea este una dinainte de 
război, elegantă și spațioasă. Vecinii mei sunt doamne în vârstă 
și homosexuali eleganti, trecuți de prima tinereţe. De fiecare 
dată când o vede, sunt sigură că se întreabă cum de își permit o 
bloggeriță culinară și un avocat din oficiu să închirieze un 
apartament în cartierul acesta. 

Adevărul este că nu ne permitem. Nu cu salariul lui Jeff, care 
este ridicol de modest, și nici cu veniturile pe care le generează 
blogul meu. 

Apartamentul îmi aparţine. Este proprietate personală. 
Fondurile au venit ca urmare a proceselor intentate după 
episodul Pine Cottage. Părinţii victimelor, în frunte cu tatăl vitreg 
al lui Janelle, au dat în judecată pe oricine s-a putut. Spitalul de 
boli mintale de unde evadase El. Pe doctorii Lui. Companiile 
farmaceutice care produseseră nenumăratele medicamente 
antidepresive şi  antipsihotice pe care le lua și care 
interacţionaseră astfel în creierul Lui. Până și pe producătorul de 
uși care furnizase ușa spitalului, a cărei încuietoare defectuoasă 
îi permisese acestuia să evadeze. 

Toţi au încheiat înţelegeri în afara sălii de judecată. Știau că 
era mai bine să plătească niște milioane ca să evite publicitatea 
negativă pe care le-ar fi adus-o lupta în instanţă cu familiile 
îndurerate ale victimelor. Unii însă nu au scăpat doar cu 
înțelegeri compensatorii. În cele din urmă, un medicament 
antipsihotic a fost retras de pe piaţă. Spitalul de psihiatrie 
Blackthorn și-a închis ușile defectuoase în următorul an. 

Singurii care nu au plătit au fost părinţii Lui, ruinaţi deja de 
cheltuielile cu tratamentele Lui. Nu m-a deranjat. Nu doream să 


VP-19 


pedepsesc acei oameni năuciţi și înlăcrimați pentru păcatele Lui. 
În plus, partea care mi-a revenit în urma celorlalte înţelegeri era 
mai mult decât suficient pentru mine. Un contabil, prieten de-al 
tatei, m-a ajutat să investesc o parte din bani când acţiunile 
erau încă ieftine. Am cumpărat apartamentul imediat ce am 
terminat facultatea, când piaţa imobiliară începea să își revină 
după colosala prăbușire. Două dormitoare, două băi, cameră de 
zi, sufragerie, bucătărie cu loc de luat masa, care a devenit 
studioul meu improvizat. L-am cumpărat foarte ieftin. 

— Vrei să urci? îl întreb pe Coop. Nu mi-ai văzut casa. 

— Poate altă dată. 

Un alt lucru pe care îl spune doar așa. 

— Presupun că trebuie să pleci, zic. 

— Mă așteaptă un drum lung. O să fii bine? 

— Da, îi spun. Imediat ce mai trece șocul. 

— Sună-mă sau scrie-mi dacă ai nevoie de ceva. 

Acum vorbește serios. Coop a lăsat totul baltă să fie lângă 
mine, ori de câte ori am avut nevoie, din dimineaţa aceea după 
Pine Cottage. Din dimineața în care am urlat: „Il vreau pe 
domnul poliţist! Vă rog, daţi-mi voie să îl văd!”, într-o jumătate 
de oră era lângă mine. 

Zece ani mai târziu, e tot lângă mine, salutându-mă de 
rămas-bun cu aceeași mișcare a capului. După ce îi răspund la 
salut, își acoperă ochii albaștri ca de copil cu ochelarii de soare 
Ray-Ban și pleacă, pierzându-se, în cele din urmă, printre 
trecători. 

Odată ajunsă în apartament, merg direct în bucătărie și mai 
iau un Xanax. Sucul de struguri cu care beau pastila, după 
zahărul de mai devreme, îmi strepezește dinţii. Cu toate 
acestea, continui să beau, scoțând în același timp iPhone-ul 
furat din buzunar. La o privire rapidă, aflu că posesoarea 
anterioară a acestuia se numește Kim și nu se folosea de 
elementele de securitate oferite de telefon. Văd toate 
telefoanele pe care le-a dat, ce a căutat pe internet și toate 
mesajele, inclusiv unul recent, primit de la un tip cu bărbie 
pătrăţoasă, pe nume Zach. 

„Ai chef să ne distrăm diseară?” 

La mișto, îi răspund scriindu-i: „Sigur”. 

Telefonul băzâie în mâna mea. Un nou mesaj din partea lui 
Zach. O fotografie cu penisul lui. 


VP - 20 


Minunat! 

Inchid telefonul. Ca masură de precauţie. Poate că eu și Kim 
semănăm, dar tonurile de apel ale telefoanelor noastre sunt cât 
se poate de diferite. Apoi întorc telefonul și privesc carcasa 
lucioasă de pe spatele lui. E plină de amprente. O șterg până 
când îmi văd chipul reflectat în ea, distorsionat ca în oglinzile 
din parcurile de distracţii. 

E bine. 

Duc mâna la gât, unde am un lănţișor de aur pe care nu îl 
scot niciodată. De el atârnă o cheiţă ce deschide singurul sertar 
al dulapului din bucătărie care stă permanent închis. Jeff crede 
că acolo păstrez documente importante, care au legătură cu 
munca mea. Îl las să creadă asta. 

In sertar se găsește o colecție zornăitoare de articole metalice 
sclipitoare. Un ruj strălucitor și o brățară masivă din aur. Câteva 
linguri. O pudrieră de argint pe care am furat-o de pe biroul 
asistentelor, când am părăsit spitalul, după întâmplările de la 
Pine Cottage. M-am privit în ea aproape tot drumul lung înapoi 
spre casă, căutând parcă să mă asigur că eram încă acolo. 
Acum, studiind imaginile distorsionate care mă privesc din 
sertar, trăiesc același sentiment de confirmare. 

Da, încă exist. 

Pun iPhone-ul lângă celelalte obiecte, închid și încui sertarul, 
apoi agăţ cheița înapoi la gât. 

Este secretul meu, cald, lipit de osul pieptului. 


VP -21 


3. 


Îmi petrec după-amiaza evitând brioșele neterminate. Acestea 
par să se holbeze la mine de pe blatul din bucătărie, așteptând 
să le dau atenţia pe care le-am acordat-o celorlalte două, 
finalizate, așezate puţin mai încolo, înfumurate în desăvârșirea 
lor. Știu că ar trebui să le termin, fie numai și pentru valoarea 
terapeutică a activităţii. La urma urmei, așa sună Prima Poruncă 
pe pagina mea de internet - Să faci prăjituri ajută mai mult 
decât psihoterapia. 

De obicei, cred asta. Să faci prăjituri are sens. Ce a făcut Lisa 
Milner nu are. 

Cu toate acestea, sunt atât de abătută că nici prăjiturile nu 
mă mai ajută. În schimb, merg în sufragerie și răsfoiesc absentă 
ediţii necitite ale The New Yorker, precum și ediţia de dimineaţă 
a The Times, încercând să mă amăgesc singură că nu știu ce va 
urma. Însă tot acolo ajung. Lângă biblioteca de lângă geam, mă 
urc pe un scaun ca să ajung la raftul de sus și la cartea care se 
odihnește acolo. 

Cartea Lisei. 

A scris-o la un an după întâlnirea ei cu Stephen Leibman și i-a 
dat titlul - trist, privind retrospectiv - Dorința de a trăi: povestea 
mea despre durere și vindecare. Cartea avusese un oarecare 
succes. Lifetime? o transpusese într-un film de televiziune. 

Lisa îmi trimisese un exemplar, imediat după evenimentele de 
la Pine Cottage. Scrisese: „Pentru Quincy, minunata mea soră 
întru supravieţuire. Sunt aici, oricând vei dori să vorbim”. 
Dedesubt își notase numărul de telefon, cu un scris frumos, 
ordonat. _ 

Nu avusesem nicio clipă intenţia să o sun. Imi spuneam că nu 
aveam nevoie de ajutorul ei. De ce să o fi sunat, dacă oricum nu 
îmi aminteam nimic? 

Însă nu mă așteptasem ca toate ziarele și posturile de 
televiziune din ţară să discute atât de amănunţit despre Crimele 
de la Pine Cottage. Așa le numiseră cu toţii - Crimele de la Pine 
Cottage. Nu conta că era mai mult o cabană decât o vilă. Era un 


2 Canal american de televiziune prin cablu (n.tr.). 
VP - 22 


titlu mult mai atractiv. În plus, Pine Cottage era numele oficial al 
casei, pirogravat pe o scândură de cedru așezată deasupra ușii 
de la intrare. 

Cu excepţia participării la înmormântări, nu prea ieșeam. 
Când o făceam, era ca să merg la doctor sau la ședințele de 
psihoterapie. Dat fiind că pe iarba din faţa casei se instalase o 
adevărată tabără de reporteri, mama mă scotea pe ușa din 
spate, apoi prin curtea vecinilor, până la mașina care mă 
aștepta pe o stradă învecinată. Însă nimic n-a putut împiedica 
apariţia fotografiei mele din albumul de sfârșit de an pe coperta 
revistei People, cuvintele „unic supravieţuitor” tipărite peste 
bărbia mea acneică. 

Toată lumea voia un interviu în exclusivitate. Reporterii 
sunau, trimiteau mesaje și e-mailuri. O jurnalistă cunoscută - 
repulsia mă oprește să-i dezvălui numele - a bătut insistent în 
ușă în timp ce eu stăteam de partea cealaltă, cu spatele lipit de 
lemnul ce răsuna de bătăile ei. Inainte să plece, a strecurat pe 
sub ușă un bilet scris de mână, oferindu-mi o sută de mii de 
dolari pentru un interviu. Biletul mirosea a Chanel no. 5. L-am 
aruncat la gunoi. 

Chiar și așa, cu inima grea și cu rănile încă proaspete, știam 
care le era jocul. Presa voia cu tot dinadinsul să mă transforme 
într-o Eroină. 

Poate că aș fi gestionat mai bine toată situaţia dacă viaţa mea 
de familie la momentul respectiv era mai stabilă. Însă nu era. 

Cancerul de care suferea tata recidivase virulent, lăsându-l 
prea slăbit și ameţit de tratamente ca să mă poată ajuta să îmi 
stăpânesc emoțiile intense. Cu toate acestea, a încercat. După 
ce aproape mă pierduse o dată, a vrut să arate foarte clar că 
binele meu era prioritatea lui. Se asigura că dorm bine, mănânc, 
nu mă complac în suferinţă. Făcea tot posibilul ca eu să fiu bine 
când el, evident, nu era. Spre sfârșitul vieții lui, ajunsesem să 
cred că scăpasem cu viaţă doar pentru că tata făcuse, cumva, o 
înțelegere cu Dumnezeu - oferindu-i viaţa lui în schimbul vieţii 
mele. 

Presupuneam că la fel simţea și mama, dar eram prea 
speriată și copleșită de vinovăţie ca să o întreb. Nu că aș fi avut 
prea multe ocazii. La momentul acela, se refugiase cu disperare 
într-un mod de viaţă casnic, hotărâtă să păstreze aparențele cu 
orice preţ. Se convinsese că bucătăria trebuia neapărat 


VP - 23 


renovată, ca și cum înlocuirea linoleumului ar fi atenuat cele 
două lovituri venite una după alta, cancerul tatei și cele 
întâmplate la Pine Cottage. Când nu ne însoțea, tristă, pe mine 
sau pe tata la diverse programări, compara blaturi de bucătărie 
și alegea mostre de vopsea. Ca să nu mai spun că nu renunţase 
la orele de aerobic și la clubul de lectură, tipice traiului în 
suburbii. Pentru mama, să renunţe la o singură obligaţie socială 
ar fi însemnat să se recunoască înfrântă. 

Dat fiind că psihoterapeuta mea, care mirosea mereu a 
patchouli, îmi spusese că era important să am un sistem de 
sprijin solid, m-am îndreptat către Coop. Acesta a făcut tot 
posibilul, Dumnezeu să-l aibă în pază! El s-a aflat la celălalt 
capăt al unui număr considerabil de telefoane disperate, în miez 
de noapte. Cu toate acestea, aveam nevoie de cineva care 
trecuse printr-o încercare asemănătoare. Lisa a părut persoana 
potrivită. 

In loc să părăsească scena teribilei întâmplări, Lisa a rămas în 
Indiana. După șase luni de recuperare fizică, s-a întors la 
aceeași facultate, unde și-a finalizat studiile în domeniul 
psihologiei copilului. La ceremonia de absolvire, când i s-a 
înmânat diploma, publicul s-a ridicat și a ovaţionat-o. În spatele 
sălii, șirul de reporteri prezenţi la eveniment a surprins 
momentul într-o explozie de bliţuri. 

Prin urmare, i-am citit cartea. l-am luat numărul de telefon. 
Am sunat-o. 

„Vreau să te ajut, Quincy”, mi-a spus ea. „Vreau să te învăţ să 
fii o Eroină.” 

„Și dacă nu vreau să fiu o Eroină?” 

„Asta nu e alegerea ta. A fost deja hotărât pentru tine. Nu poţi 
schimba ceea ce s-a întâmplat. Tot ce poţi controla este felul în 
care te raportezi la asta”. 

Pentru Lisa, asta însemna să înfrunţi direct situaţia. Mi-a 
sugerat să acord presei câteva interviuri, dar în condiţiile 
stabilite de mine. Mi-a spus că îmi va face bine să vorbesc public 
despre cele întâmplate. 

l-am urmat sfatul și am acordat trei interviuri - unul pentru 
The New York Times, unul pentru The Newsweek și unul 
doamnei Chanel no. 5, care a sfârșit prin a mă plăti cu o sută de 
mii de dolari, deși eu nu i-am cerut. Mi-au prins foarte bine când 


VP - 24 


am cumpărat casa. Și dacă vă închipuiţi că nu mă simt vinovată 
pentru asta, vă invit să vă gândiţi mai bine. 

Interviurile mi s-au părut îngrozitoare. Mi se părea greșit să 
vorbesc despre prietenii mei morţi, care nu mai puteau vorbi 
pentru ei înșiși, cu atât mai mult cu cât nu îmi aminteam exact 
ce se întâmplase cu ei. Nu știam nimic în plus faţă de publicul 
disperat să citească sau să-mi asculte interviurile. 

Cele trei interviuri m-au lăsat cu un sentiment atât de intens 
de inutilitate și tristeţe, încât nicio cantitate de mâncare nu m-ar 
fi făcut să mă simt mai bine. Așa am renunţat să mai mănânc, 
ajungând din nou în spital, la șase luni după ce mă externasem. 
La momentul respectiv, tata pierduse lupta cu cancerul, 
așteptând, practic, lovitura de graţie. Cu toate acestea, mi-a fost 
alături în fiecare zi. Slăbit, în scaunul cu rotile, îmi dădea 
înghețată cu  linguriţa, ca să spele gustul amar al 
antidepresivelor înghiţite cu forța. 

„O lingură de zahăr, Quinn”, spunea el. „Cântecul nu minte”. 

După ce mi-am recăpătat apetitul și m-am externat, m-a 
căutat Oprah. Unul dintre producătorii ei a sunat într-o zi, 
spunând că aceasta voia să venim în emisiunea ei. Lisa și cu 
mine, chiar și Samantha Boyd. Cele trei Eroine reunite. Lisa, 
firește, a acceptat. La fel și Samantha, lucru surprinzător, dat 
fiind că nimeni nu știa unde se afla. Spre deosebire de Lisa, 
Samantha nu a încercat deloc să ia legătura cu mine după cele 
întâmplate la Pine Cottage. Era la fel de iluzorie ca amintirile 
mele. 

Am acceptat și eu, deși gândul că mă voi afla în fața unui 
public format din casnice care aveau să gângurească cu 
compasiune aproape că mă făcea să mă retrag într-un nou 
episod de anorexie. Insă voiam să le cunosc pe celelalte două 
Eroine. Mai ales pe Samantha. Ajunsesem în momentul în care 
eram pregătită să o cunosc pe cea care se situa la capătul opus 
al exuberanţei extenuante a Lisei. 

Nu am avut ocazia. 

In dimineaţa în care eu și mama trebuia să zburăm la 
Chicago, m-am trezit în bucătăria recent renovată. Incăperea 
fusese complet devastată - podelele erau acoperite de farfurii 
sparte, din frigiderul deschis se scurgea suc de portocale, 
blaturile alcătuiau un peisaj trist de ouă sparte, faină 
împrăștiată și dâre uleioase de extract de vanilie. Pe jos, în 


VP -25 


mijlocul dezastrului, mama își plângea fiica iremediabil pierdută, 
deși stătea lângă ea. 

„De ce, Quincy?”, a gemut ea. „De ce ai făcut una ca asta?” 

Desigur, eu fusesem cea care distrusese bucătăria, asemenea 
unui tâlhar nepăsător. Am știut-o imediat ce am văzut mizeria. 
Dezastrul avea o logică în spatele lui. Era exact genul meu. Cu 
toate acestea, nu îmi aminteam să o fi făcut. Minutele acelea în 
care făcusem praf bucătăria erau la fel de șterse din memoria 
mea cum era ora de la Pine Cottage. 

„Nu am vrut”, am spus. „Jur, nu știu ce s-a întâmplat!” 

Mama s-a prefăcut că mă crede. S-a ridicat, și-a șters obrajii, 
și-a aranjat cu grijă părul. Cu toate acestea, în privirea ei, o 
sclipire întunecată îi trăda adevăratele emoţii. li era, mi-am dat 
seama, frică de mine. 

În timp ce eu strângeam prin bucătărie, mama a sunat echipa 
Ophrei și a anulat participarea noastră. Dat fiind că înțelegerea 
fusese ori toate, ori niciuna, decizia noastră a schimbat tot. 
Întâlnirea televizată a celor trei Eroine nu mai avea loc. 

În aceeași zi, mai târziu, mama m-a dus la un doctor care, 
practic, mi-a prescris Xanax pentru tot restul vieții. Atât de 
nerăbdătoare era mama să mă știe sub influența 
medicamentelor, încât m-a făcut să înghit o pastilă pe loc, în 
parcarea farmaciei, cu singura băutură pe care o aveam în 
mașină, o sticlă cu suc de struguri încălzit. 

„Gata”, a declarat mama. „Fără pierderi de memorie. Fără 
crize. Fără victimizare. lei pastilele și te porţi normal, Quincy. 
Așa va fi de acum înainte”. 

Am fost de acord. Nu îmi doream un batalion de reporteri la 
festivitatea mea de absolvire. Nu voiam să scriu o carte, să mai 
dau interviuri sau să recunosc faptul că, de câte ori se apropia o 
furtună, rănile încă mă dureau. Nu voiam să fiu una dintre acele 
fete înlănțuite de tragedie, asociate pentru totdeauna cu cel mai 
îngrozitor moment din viaţa lor. 

Aflată încă sub influenţa acelei prime tablete de Xanax, am 
sunat-o pe Lisa și i-am spus că nu aveam să mai dau interviuri. 
Nu mai voiam să fiu o victimă permanentă. 

„Nu sunt o Eroină”, i-am spus. 

Tonul Lisei era mereu calm și înțelegător, lucru care mă 
înfuria. 

„Și ce ești, Quincy?” 


VP - 26 


„Sunt normală”. 

„Fetele ca tine, ca mine, ca Samantha nu vor fi niciodată 
normale”, a spus ea. „Dar înțeleg de ce vrei să încerci”. 

Lisa mi-a urat numai bine. Mi-a spus că va fi alături de mine, 
dacă voi avea nevoie. Nu am mai vorbit niciodată cu ea. 

Acum, mă holbez la chipul ei din fotografia de pe coperta 
cărţii. Este o fotografie frumoasa. Vizibil prelucrată, dar discret. 
Are o privire prietenoasă. Nasul mic. Bărbia o idee cam mare și 
fruntea foarte înaltă. Nu este o frumuseţe clasică, dar e plăcută. 

Nu zâmbește în fotografia aceasta. Nu este genul de carte 
care să justifice zâmbetul. Are buzele strânse atât cât trebuie. 
Nu e nici prea veselă, nici prea sobră. A surprins echilibrul 
perfect între seriozitate și mulțumire de sine. Mi-o imaginez 
exersând expresia în oglindă. Gândul mă întristează. 

Apoi mă gândesc la ea în cadă, cu cuțitul în mână. Un gând 
încă și mai tulburător. 

Cuţitul. 

Mai mult decât sinuciderea în sine, acesta este lucrul pe care 
nu îl înțeleg. Lucruri urâte se întâmplă. Viaţa e nedreaptă. 
Uneori, oamenii nu se mai descurcă și aleg să se retragă. Oricât 
ar fi de trist, se întâmplă frecvent. Chiar și unor oameni ca Lisa. 

Dar a folosit un cuţit. Nu un tub de pastile înghiţite cu o sticlă 
de votcă. (Prima mea alegere, dacă s-ar ajunge la asta.) Nici 
îmbrăţișarea tandră, fatală, a monoxidului de carbon. (Alegerea 
numărul doi.) Lisa a ales să își pună capăt zilelor cu arma care 
aproape reușise să facă asta câteva decenii mai devreme. A 
apăsat, intenţionat, lama cuţitului peste încheieturile mâinilor, 
având grijă să taie adânc, să termine treaba începută de 
Stephen Leibman. 

Nu mă pot abţine să nu mă întreb cum ar fi stat lucrurile dacă 
eu și Lisa am fi păstrat legătura. Poate că, în cele din urmă, ne- 
am fi întâlnit. Ne-am fi împrietenit. 

Poate aș fi salvat-o. 

Mă întorc în bucătărie și deschid laptopul pe care îl folosesc, 
în general, pentru activitatea de blog. La o căutare pe Google a 
numelui Lisa Milner, descopăr că vestea morții ei nu a ajuns încă 
pe internet. Se va întâmpla curând. Marea necunoscută rămâne 
impactul pe care vestea îl va avea asupra vieţii mele. 

După alte câteva click-uri intru pe Facebook, spațiul acela 
insipid în care abundă like-urile și link-urile și o gramatică 


VP - 27 


dezastruoasă. Eu, una, nu sunt prezentă pe rețelele sociale. Nu 
am Twitter. Nu am Instagram. Am avut, cu ani în urmă, un cont 
pe Facebook, dar l-am închis din cauza reacţiilor de compătimire 
și a cererilor de prietenie venite din partea unor necunoscuţi cu 
fetișuri pentru Eroine. Am însă un cont pentru afacerea mea. Un 
rău necesar. Prin intermediul acestuia, ajung cu ușurință pe 
pagina de Facebook a Lisei. La urma urmei, se abonase la 
Dulciurile lui Quincy. 

Pagina Lisei a devenit un zid memorial virtual, acoperit cu 
mesaje de condoleanţe pe care nu le va citi. Citesc câteva zeci, 
majoritatea standard, dar emoţionante. 

„Ne vei lipsi, Lisa Pisa! XOXO”. 

„Nu voi uita niciodată zâmbetul tău frumos și sufletul tău 
minunat!” 

„Odihnește-te în pace, Lisa!” 

Cel mai emoţionant este al unei tinere cu ochi ca de căprioară 
și păr castaniu, pe nume Jade. 

„Faptul că tu ai depășit cea mai cumplită experienţă a vieţii 
tale m-a inspirat să depășesc propria mea experienţă 
îngrozitoare. Ești inspiraţia mea, Lisa. Acum, că ai ajuns printre 
îngeri, veghează-ne pe cei rămași aici”. 

În numeroasele fotografii postate de Lisa pe pagina ei, de-a 
lungul anilor, găsesc o poză cu Jade. A fost făcută cu trei luni în 
urmă și le înfățișează pe Jade și pe Lisa, una lângă alta, într-un 
parc de distracţii. În fundal se zăresc bârnele de susţinere, 
încrucișate, ale unui roller coaster. Lisa are în braţe un urs de 
pluș uriaș. 

Nu încape îndoială că zâmbetele lor sunt sincere. Genul acela 
de bucurie nu poate fi măsluită. Dumnezeu știe cât am încercat. 
Cu toate acestea, o aură de tristețe le înconjoară pe amândouă. 
Li se citește în ochi. Aceeași tristețe subliminală care este 
mereu prezentă în toate fotografiile mele. Crăciunul trecut, când 
eu și Jeff am mers în Pennsylvania, la mama, am făcut toţi trei o 
fotografie în faţa bradului, încercând să părem o familie 
adevărată, funcțională. Ulterior, privind fotografiile pe 
calculator, mama a interpretat expresia mea încleștată drept 
crispare și a spus: „Mureai dacă zâmbeai și tu, Quincy?” 

Am petrecut o jumătate de oră printre fotografiile Lisei, 
surprinzând frânturi din viaţa ei, atât de diferită de a mea. Deși 
nu se căsătorise, nu se așezase la casa ei, nu avusese copii, 


VP - 28 


părea să fi dus o viaţă împlinită. Lisa se înconjurase de oameni - 
familie, prieteni și copile ca Jade, care aveau nevoie de o 
prezență bună în viața lor. Dacă aș fi permis, aș fi fost și eu unul 
dintre acei oameni. 

Eu, în schimb, am făcut contrariul. Am ţinut oamenii la 
distanță. l-am îndepărtat chiar, dacă am considerat necesar. 
Apropierea era un lux pe care nu îmi permiteam să îl pierd din 
nou. 

Studiind fotografiile Lisei, îmi fac loc, mental, în fiecare dintre 
acestea. lată-mă, lângă ea, la marginea Grand Canyon. In alta, 
ne ștergem de pe faţă stropii de apă lângă Cascada Niagara. Mă 
văd apoi într-un grup de femei într-o sală de bowling, în pantofii 
aceia în două culori. Sub fotografie scrie: „Partenere de 
Bowling!!” 

Mă opresc în dreptul unei fotografii pe care Lisa a postat-o cu 
trei săptămâni în urmă. Este un selfie, făcută dintr-un unghi lung 
și ușor înălţat. În această fotografie, Lisa ţine în mână o sticlă cu 
vin, într-o cameră ce pare a fi o sufragerie lambrisată. Sub 
fotografie a scris „E vremea pentru vin! LOL!” 

În spatele ei se zărește o fată, în mare parte ieșită din cadrul 
înclinat al fotografiei. Îmi amintește de imaginile care 
pretindeau că l-au surprins pe Bigfoot, prezentate, uneori, în 
cadrul acelor emisiuni paranormale siropoase. O umbră de păr 
negru, îndepărtându-se de aparatul de fotografiat. 

Deși nu-i văd chipul, simt o apropiere faţă de fata aceea fără 
nume. Și eu mă îndepărtasem de Lisa, retrăgându-mă în fundal, 
singură. 

Devenisem o umbră - o pată întunecată, lipsită de elemente 
definitorii. 


VP - 29 


PINE COTTAGE 
3.37 p.m. 


La început, ideea cabanei o făcuse pe Quincy să se gândească 
la o poveste cu zâne, mai cu seamă datorită numelui fantezist. 

Pine Cottage. 

La auzul acestuia, i-au apărut în imaginaţie pitici, prințese și 
creaturi ale pădurii, dornice să dea o mână de ajutor. Dar când 
mașina de teren a lui Craig înainta cu greu pe aleea de pietriș ce 
ducea la cabană și când, în sfârșit, aceasta le apăru înaintea 
ochilor, Quincy știu că imaginaţia o păcălise. Realitatea era 
departe de poveste. 

Pe dinafară, Pine Cottage părea scundă, solidă și extrem de 
practică. Doar cu puţin mai elaborată decât orice altă 
construcție din bușteni. Era ridicată în mijlocul unui pâlc de pini 
înalţi care treceau cu mult peste acoperișul de ardezie, făcând-o 
să pară mai mică decât era. Strânși unul lângă altul, cu ramurile 
împletindu-se, copacii înconjurau cabana ca un perete gros 
dincolo de care erau și mai mulți copaci, răspândiţi în întunericul 
tăcut. 

O pădure întunecată. Asta era povestea pe care Quincy o 
căutase, doar că era mai aproape de Fraţii Grimm decât de 
Disney. Când se dădu jos din mașină și privi către desișul 
sălbatic, o trecu un fior de teamă. 

— Prin urmare, așa arată la naiba-n praznic, spuse ea. E 
sinistru. 

— Fricoaso! spuse Janelle trecând pe lângă ea trăgând nu de 
una, ci de două valize. 

— Exagerato! i-o întoarse Quincy. 

Janelle scoase limba la ea și rămase așa până ce Quincy își 
dădu seama că o aștepta să ia aparatul de fotografiat și să 
imortalizeze momentul. Cuminte, scoase noul aparat Nikon din 
geantă și făcu câteva poze. Continuă să facă fotografii și când 
Janelle încetă să mai pozeze și se chinuia să ridice valizele grele, 
încordându-și braţele subțiri. 

— Quin-cee, spuse ea, cu vocea aceea miorlăită pe care 
Quincy o cunoștea prea bine. Mă ajuţi să duc astea? Te rog 
frumos? 

VP - 30 


Quincy își petrecu aparatul foto pe după gât. 

— Nu. Tu ești de vină că ai împachetat prea multe lucruri. Mă 
îndoiesc că te vei folosi de jumătate din ele. 

— Dar sunt pregătită pentru orice. Nu așa ne învaţă la 
Cercetași? 

— Fii pregătit! confirmă Craig, trecând pe lângă ele cu o cutie 
frigorifică pe umerii lui laţi. Și sper din suflet că printre lucrurile 
pe care le-ai împachetat se află și cheia acestei cabane. 

Janelle profită de ocazie să își abandoneze valizele și începu 
să scotocească prin buzunarele blugilor până găsi cheia. Apoi 
alergă spre ușă, lovind în trecere scândura de cedru cu numele 
cabanei. 

— Fotografie de grup? propuse. 

Quincy setă temporizatorul aparatului foto pe care îl așeză pe 
capota mașinii lui Craig. Apoi se grăbi să se alăture grupului, în 
fața cabanei. Toţi șase își păstrară zâmbetele pe chip, așteptând 
semnalul declanșatorului. Echipa de la East Hall, cum îi 
denumise Janelle încă din primele zile de școală. La două luni de 
la începutul celui de-al doilea an de facultate, erau la fel de 
uniţi. 

Când terminară cu fotografiile, Janelle descuie ceremonios 
ușa cabanei. 

— Ce ziceți? întrebă ea când ușa se deschise scârţâind, 
înainte ca ceilalți să apuce să arunce mai mult de o privire 
împrejur. Confortabil, nu? 

Quincy spuse că da, deși ideea ei de confort nu includea piei 
de urs întinse pe pereţi și un covor extrem de uzat pe podea. Ea 
ar fi folosit cuvântul rustic pentru a descrie locul, cu accent pe 
rustic, de la rugina care păta chiuveta din bucătărie și colora 
apa împroșcată de robinetele din singura sală de baie. 

Insă, pentru o cabană, era încăpătoare. Avea patru 
dormitoare. O terasă de lemn, în spate, care se mișca ușor când 
pășeai pe ea. O sufragerie mare cu un șemineu din piatră, 
aproape cât camera de cămin pe care o împărțeau Janelle și 
Quincy, lângă care erau stivuite ordonat lemnele de foc. 

Cabana - de fapt, întreg weekendul - era cadoul părinților lui 
Janelle, cu ocazia zilei ei de naștere. Mama ei și tatăl ei vitreg 
încercau să fie părinţi moderni. Din aceia care se considerau 
prietenii copiilor lor. Din aceia care plecau de la prezumția că 
fiica lor studentă oricum bea și se droga, așa că mai bine îi 


VP - 31 


închiriau o cabană în Poconos ca să facă aceste lucruri în 
condiţii de relativă siguranţă. Patruzeci și opt de ore fără 
supraveghetori, fără mâncare de cămin și carduri de student 
folosite la toate ușile de acces, inclusiv lifturi. 

Inainte însă ca petrecerea să înceapă, Janelle le ceru să 
depoziteze telefoanele mobile într-o cutie mică de lemn. 

— Fără telefoane, mesaje și mai ales fără fotografii sau 
filmări, spuse ea înainte să închidă cutia în torpedoul mașinii. 

— Și aparatul meu foto? întrebă Quincy. 

— İl accept, cu condiţia să faci numai fotografii care mă 
avantajează. 

— Firește, spuse Quincy. 

— Vorbesc serios, o avertiză Janelle. Dacă văd o singură poză 
din ceea ce se petrece aici, în acest weekend, pe Facebook, 
terminăm prietenia, atât virtual, cât și în realitate. 

Apoi, la semnalul ei, s-au repezit cu toţii spre dormitoare, 
fiecare căutând să-l aleagă pe cel mai bun pentru sine. Amy și 
Rodney aleseră dormitorul în care era un pat cu saltea cu apă, 
care clipoci zgomotos când se aruncară pe el. Betz, care nu 
avea prieten, alese cuminte dormitorul cu paturi suprapuse și se 
lăsă pe cel de jos, cu un exemplar, gros cât un dicționar, din 
Harry Potter și Talismanele Mortii. 

Quincy o trase pe Janelle în cel cu două paturi, așezate unul în 
fața celuilalt exact ca în camera lor de cămin. 

— Casă, dulce casă, spuse ea. Sau ceva pe acolo. 

— Drăguţ, spuse Janelle, dar cuvântul îi sună sec lui Quincy. 
Nu știu ce să zic, totuși. 

— Putem alege altă cameră, spuse Quincy. E ziua ta. Ai 
dreptul să alegi prima. 

— Ai dreptate. Și aleg - Janelle o prinse pe Quincy de umeri, 
ridicând-o de pe patul cu denivelări - să dorm singură. 

O împinse pe Quincy în hol, îndreptând-o către camera din 
capătul acestuia. Cel mai mare dormitor din cabană avea o 
fereastră largă ce oferea o priveliște magnifică spre pădure. 
Pereții erau împodobiţi cu tapiserii lucrate manual, alcătuind un 
caleidoscop de culori. Acolo, pe marginea patului, stătea Craig. 
Privea în jos, la podeaua dintre picioarele încălțate în bascheţii 
Converse. Işi ţinea mâinile în poală, cu degetele împreunate, se 
juca cu degetele mari trecându-le unul peste altul. Își ridică 


VP - 32 


privirea când intră Quincy. Ea îi zări imediat nota de speranță 
din zâmbetul timid. 

— Sunt sigură că acesta este mult mai confortabil, spuse 
Janelle, cu o voce jucăușă. Să vă distraţi! 

O împunse pe Quincy cu șoldul, împingând-o și mai mult în 
cameră. Apoi ieși, închizând ușa în urma ei și o auziră chicotind 
de-a lungul holului. 

— A fost ideea ei, spuse Craig. 

— Mi-am dat seama. 

— Nu trebuie să... 

Se opri, forțând-o pe Quincy să termine propoziţia. Să împartă 
camera? Să doarmă împreună, așa cum Janelle plănuise atât de 
evident pentru ei? 

— E în regulă, spuse ea. 

— Quincy, serios. Dacă nu ești pregătită. 

Quincy se așeză pe pat lângă el și își lăsă o mână pe 
genunchiul lui care tremura de emoție. Craig Anderson, starul în 
devenire al echipei de baschet. Craig cel cu păr castaniu, ochi 
verzi și trup înalt, sexy. Dintre toate fetele din campus, o 
alesese pe ea. 

— E în regulă, repetă ea, cu seriozitate, atât cât putea vorbi 
de serios orice tânără de nouăsprezece ani contemplând 
sfârșitul virginităţii ei. Mă bucur. 


VP - 33 


4. 


Jeff mă găsește pe canapea, cu cartea Lisei în poală și cu ochii 
iritaţi după o jumătate de zi de plâns. Când își lasă geanta și mă 
cuprinde în brațe, îmi pun capul pe umărul lui și încep iar să 
plâng. După doi ani de locuit împreună și alţi doi de relație, știe 
să nu mă întrebe imediat ce s-a întâmplat. Mă lasă să mă 
descarc plângând. 

Abia când gulerul cămășii lui e ud de lacrimi îi spun. 

— Lisa Milner s-a sinucis. 

Brațele lui Jeff mă strâng mai tare. 

— Acea Lisa Milner? 

— Chiar ea. 

Nu e nevoie să spun mai mult. Înţelege restul. 

— O, Quinn! lubito, îmi pare așa de rău. Când? Ce s-a 
întâmplat? 

Ne așezăm pe canapea și îi povestesc. Ascultă cu interes - un 
efect secundar al profesiei lui, care îi cere să absoarbă toate 
detaliile înainte de a selecta ceea ce este cu adevărat 
important. 

— Cum te simţi? mă întreabă când termin de vorbit. 

— Bine, spun. Doar că sunt șocată. Și tristă. Ceea ce e aiurea, 
presupun. 

— Nu este, spune Jeff. Ai tot dreptul să fii necâjită. 

— Chiar am? Eu și Lisa nu ne-am întâlnit nici măcar o dată. 

— Nu contează. Aţi vorbit de multe ori. Te-a ajutat. Eraţi 
spirite înrudite. 

— Eram victime, spun eu. Acesta a fost singurul lucru pe care 
îl aveam în comun. 

— Nu trebuie să-i minimizezi importanţa, Quinn. Nu cu mine. 

Acum vorbește Jefferson Richards, avocat din oficiu. De 
fiecare dată când nu e de acord cu mine, ceea ce nu se întâmplă 
des, începe să sune ca un avocat. De obicei însă, e doar Jeff, 
iubitul căruia îi place să mă îmbrăţișeze. Jeff, care gătește mai 
bine decât mine și al cărui posterior arată grozav în pantalonii 
costumelor pe care le poartă în instanţă. 


VP - 34 


— Nici nu îmi pot imagina prin ce ai trecut în noaptea aceea, 
spune el. Nimeni nu poate. Nimeni în afară de Lisa și de cealaltă 
fată. 

— Samantha. 

Jeff îi repetă absent numele, ca și cum îl știuse tot timpul. 

— Samantha. Sunt sigur că și ea se simte exact ca tine. 

— Nu are niciun sens, spun eu. Nu înțeleg de ce s-a sinucis, 
după ce a trecut prin ce a trecut. Ce pierdere! Am crezut-o 
capabilă de mai mult. 

Din nou, vocea ei îmi răsună în amintire. 

„Există o anumită nobleţe a supravieţuitorului”, îmi spusese 
cândva. „Și o anumită eleganţă. Pentru că am suferit și am 
supraviețuit, avem puterea de a-i inspira și pe alţii aflaţi în 
suferință”. 

Minciuni. Toate lucrurile pe care mi le spusese. 

— lartă-mă, te rog, că mă vezi în halul ăsta, îi spun lui Jeff. 
Sinuciderea Lisei. Reacţia mea. Toate astea sunt anormale. 

— Sigur că sunt. Ceea ce ţi s-a întâmplat este anormal. Însă 
unul din lucrurile pe care le iubesc la tine este tocmai faptul că 
nu ai lăsat asta să te definească. Ai mers mai departe. 

Jeff mi-a mai spus asta și înainte. De câteva ori chiar. Auzind- 
o de atâtea ori, începusem să cred eu însămi. 

— Știu, îi răspund. Așa este. 

— lar asta este tot ce poţi face. Trecutul e în urmă. Acum 
trăieşti în prezent. Și îmi place să cred că ești fericită în prezent. 

Imediat ce spune asta, Jeff zâmbește. Are zâmbetul unei 
vedete de cinema. Larg și strălucitor. Zâmbetul lui m-a atras de 
prima dată când l-am văzut, la un eveniment atât de plictisitor 
încât am simţit nevoia să mă îmbăt și să flirtez. 

— Dă-mi voie să ghicesc, îi spusesem. Faci reclamă la pastă 
de dinţi. 

— M-ai prins. 

— Ce marcă? Poate încep să o folosesc și eu. 

— Aquarfresh. Dar ţintesc către cea mai tare - Crest. 

Am râs, deși nu fusese o glumă foarte amuzantă. Era ceva 
foarte atrăgător în nerăbdarea lui de a se face plăcut. Mă făcea 
să mă gândesc la un golden retriever, blând, loial, protector. Și 
înainte să aflu cum îl cheamă, i-am luat mâna. Nu i-am mai dat 
drumul de atunci. 


VP - 35 


Între întâmplările de la Pine Cottage și Jeff, viața mea era atât 
de liniștită încât parcă nici nu trăiam. După ce mi se spusese că 
puteam reveni la școală, nu m-am mai întors la aceeași 
facultate, unde știam că nu voi scăpa de amintirea lui Janelle și 
a celorlalţi. În schimb, m-am transferat la o altă școală, mai 
aproape de casă, și mi-am petrecut ultimii trei ani de studii 
singură într-o cameră de cămin pentru două persoane. 

Firește, reputaţia mă precedase. Toată lumea știa cine eram 
și prin ce trecusem. Eu însă mi-am văzut de ale mele, discretă, 
luându-mi doza zilnică de Xanax cu suc de struguri. Eram 
prietenoasă, dar nu mi-am făcut prieteni. Abordabilă, dar 
păstrând distanţa. Nu vedeam niciun sens în a mă împrieteni cu 
cineva. 

O dată pe săptămână, participam la niște ședințe de 
psihoterapie de grup, prilej cu care erau răscolite tot soiul de 
suferinţe. Cei care participam ne-am împrietenit, oarecum. Nu 
eram foarte apropiaţi, dar aveam suficientă încredere unii în alţii 
încât să ne sunăm când nu ne simţeam în stare să mergem 
singuri la un film. 

Chiar și atunci însă, mi-a fost greu să mă identific cu aceste 
fete vulnerabile care supravieţuiseră violului, abuzului fizic sau 
unor accidente care le lăsaseră desfigurate. Traumele lor erau 
diferite de a mea. Niciuna dintre ele nu știa cum este să îţi vezi 
prietena smulsă de lângă tine într-o clipă. Nu înțelegeau cât era 
de îngrozitor să nu îţi amintești cea mai cumplită noapte pe care 
ai trăit-o. Îmi făcuse impresia că invidiau amnezia mea. Că tot 
ce își doreau era ca și ele să poată uita. Ca și cum să uiţi era, 
cumva, mai ușor decât să îți amintești. 

În timpul școlii, atrăgeam constant același tip de băieţi - 
slăbuţi, sensibili, dornici să descifreze misterele fetei timide, 
discrete, care ţinea pe toată lumea la distanţă. l-am tolerat, într- 
o anumită măsură. Cu prilejul câtorva întâlniri stângace de 
studiu. Discuţii la câte o cafea, când mă amuzam teribil 
văzându-i cum se chinuiau să nu aducă vorba despre Pine 
Cottage. Dându-le, uneori, câte un sărut de noapte bună, dacă 
mă simțeam deosebit de singură. 

În secret, preferam tipii atletici, bine făcuţi, cei pe care îi 
întâlneai exclusiv la petrecerile frăţiilor sau la chefurile 
gălăgioase și unde se bea mult. Cunoașteţi genul. Braţe 
puternice. Pectorali pronunțați și un început de burtă de bere. 


VP - 36 


Tipii cărora nu le pasă de cicatricele tale. Care nu știu să fie 
sensibili. Care sunt bucuroși să ţi-o tragă neobosit, automat, și 
care sigur nu se supără dacă pleci imediat ce-au terminat, fără 
să le lași numărul de telefon. 

După întâlnirile de genul acela, plecam obosită, opărită și în 
mod bizar revigorată. Trăiești un sentiment deosebit de 
energizant atunci când primeşti ceea ce îţi dorești, chiar dacă 
ceea ce îţi dorești este rușinos. 

Jeff e altfel. E perfect normal. Echilibrat. Abia după o lună de 
când ne vedeam, am adus vorba de Pine Cottage. El credea că 
sunt Quincy Carpenter, absolventă de marketing, pe cale să 
lansez un blog de gătit. Habar nu avea că eram Quincy 
Carpenter, supraviețuitoarea unui masacru. 

Spre meritul lui, a primit vestea mult mai bine decât mă 
așteptasem. A spus toate lucrurile potrivite, încheind cu „Eu 
cred cu tărie că oamenii se pot desprinde de un trecut dureros. 
Oamenii își revin. Merg înainte. Tu, cu siguranţă, asta ai făcut”. 

Atunci am știut că era bun de pastrat. 

— Cum a fost la Chicago? îl întreb. 

Din gestul pe care îl face, îmi dau seama că nu a fost prea 
bine. 

— Nu am obţinut informaţiile pe care le doream, spune el. De 
fapt, prefer să nu vorbim despre asta. 

— lar eu prefer să nu vorbim despre Lisa. 

Jeff se ridică, lovit brusc de o idee. 

— Atunci, ar trebui să ieșim. Să ne îmbrăcăm frumos, să 
mergem într-un loc drăguţ și să ne înecăm amarul în prea multă 
mâncare și băutură. Te bagi? 

Scutur din cap și mă întind ca o pisică pe canapea. 

— Nu mă simt în stare, în noaptea asta. Însă știi ce mi-ar 
plăcea? 

— Vin la cutie, spune Jeff. 

— Și? 

— Pad thai la pachet? 

Reușesc să zâmbesc. 

— Mă cunoști atât de bine. 

e 

Mai târziu, Jeff și cu mine facem dragoste. La iniţiativa mea, 
după ce îi smulg din mâini dosarul pe care îl studia și îl încalec. 
Jeff protestează. Un pic. De formă. Nu durează mult și e în mine, 


VP - 37 


deosebit de blând și de atent. Jeff e genul vorbăreț. Sexul cu el 
presupune nenumărate întrebări. „E bine acum? Prea dur? Așa?” 

De obicei, apreciez atenţia lui, dorinţa lui articulată de a 
răspunde nevoilor mele. Noaptea aceasta însă e altfel. Moartea 
Lisei mi-a schimbat dispoziţia. În locul valurilor de plăcere, în 
trupul meu se strecoară un sentiment de insatisfacţie. Tânjesc 
după actul impersonal, executat de băieții aceia fără nume, care 
credeau că mă seduc în timp se petrecea exact contrariul. Este 
ca o mâncărime interioară, iritată și intensă, iar felul blând în 
care Jeff face dragoste e departe de a o ostoi. Cu toate acestea, 
mă prefac că îmi place. Gem și ţip ca o actriță porno. Când Jeff 
vrea să știe pe unde ne aflăm, îi astup gura cu a mea doar ca să 
îl fac să tacă. 

După aceea, ne ţinem în brațe și ne uităm la filme clasice. 
Obiceiul nostru post-coital. În ultima vreme, a devenit partea 
mea preferată din ansamblul actului sexual. Când îi simt trupul 
ferm și păros lipit de al meu și când stilul repezit de a vorbi, din 
anii '40, ne adoarme. 

În noaptea aceasta însă, somnul nu vine cu ușurință. Pe deo 
parte, din cauza filmului - Doamna din Shanghai. Am ajuns la 
final. Rita Hayworth și Orson Welles în sala oglinzilor, imaginile 
lor distruse de ploaia de gloanțe. Pe de altă parte, din cauza lui 
Jeff, care se frământă și se foiește neliniștit sub cearceafuri. 

În cele din urmă, vorbește. 

— Eşti sigură că nu vrei să vorbim despre ceea ce s-a 
întâmplat cu Lisa Milner? 

Închid ochii, dorindu-mi ca somnul să mă înșface de gât și să 
mă tragă în adâncuri. 

— Nu e nimic de vorbit, spun. Vrei să vorbim despre chestia 
ta? 

— Nu e o chestie, spune el. E serviciul meu. 

— Scuze. Fac o pauză și îl privesc ca să îmi dau seama cât de 
rău l-am enervat. Vrei să vorbim despre serviciul tău? 

— Nu, spune el, apoi se răzgândește. Poate doar un pic. 

Mă întorc către el și mă ridic, sprijinindu-mă în cot. 

— Să înțeleg că nu aveţi cine știe ce apărare? 

— Nu prea. lar asta este tot ce pot să spun, din punct de 
vedere legal. 

Jeff nu are voie să dezvăluie prea multe detalii legate de 
munca lui. Confidenţialitatea avocat-client se extinde și asupra 


VP - 38 


soțiilor. Sau, în cazul meu, aproape soţie. Acesta este un alt 
motiv pentru care eu și Jeff facem o pereche atât de bună. El nu 
are voie să vorbească despre munca lui. Eu nu vreau să vorbesc 
despre trecutul meu. Reușim astfel să evităm două dintre 
capcanele conversaţionale principale în care cad cele mai multe 
cupluri. Cu toate acestea, pentru prima dată după multe luni, 
am sentimentul că suntem pe cale să fim prinși într-una și încerc 
din răsputeri să o ocolesc. 

— Ar trebui să dormim, spun. Nu trebuie să fii în instanţă, 
devreme, mâine-dimineaţă? 

— Ba da, răspunde Jeff, privind în tavan, nu la mine. Și nu te- 
ai gândit nicio clipă că poate tocmai de aceea nu pot să dorm? 

— Nu m-am gândit. Mă las înapoi pe spate. Scuze. 

— Nu cred că înţelegi cât de important este acest caz. 

— A fost la știri, Jeff. Îmi dau seama. 

Acum, Jeff se ridică într-un cot și mă privește. 

— Dacă lucrurile merg bine, situaţia mea s-ar putea schimba. 
A noastră. Crezi că vreau să fiu avocat din oficiu pentru tot 
restul vieţii mele? 

— Nu știu, Jeff. Vrei? 

— Sigur că nu. Acest caz ar putea fi o rampă de lansare 
nemaipomenită. Cu puţin noroc, către un birou mare de 
avocatură, unde voi câștiga bani frumoși, ca să nu mai locuiesc 
în apartamentul iubitei mele, cumpărat cu banii din fondul ei de 
victimă. 

Sunt prea jignită ca să spun ceva, deși îmi dau seama că Jeff 
regretă imediat cele spuse. Pentru o secundă, privirea îi 
îngheaţă și gura i se schimonosește într-o grimasă de suferință. 

— Quinn, n-am vrut să spun asta. 

— Știu. Cobor din pat, goală, iar asta mă face să mă simt 
expusă și vulnerabilă. lau prima haină la îndemână - halatul 
uzat de baie al lui Jeff - și mă acopăr. E în regulă. 

— Nu e în regulă. Sunt un nemernic. 

— Încearcă să dormi, îi spun. Mâine e o zi importantă. 

Merg în sufragerie, complet și iremediabil trezită. Telefonul 
meu a rămas pe măsuta de cafea, închis. Îl pornesc și ecranul se 
aprinde rece în întuneric. Am douăzeci și trei de apeluri 
pierdute, optsprezece mesaje și zeci de e-mailuri, practic, toate 
sunt de la reporteri. 


VP - 39 


Vestea morţii Lisei a fost făcută publică. Presa e oficial la 
vânătoare. 

Îmi verific  e-mailurile, ignorate de ieri-seară. Printre 
nenumăratele solicitări venite din partea presei sunt și câteva 
mesaje inofensive de la admiratori ai paginii mele de internet și 
unele din partea diverșilor producători de ustensile pentru copt, 
care îmi propun să le încerc produsele. 

Din mulţimea adreselor de e-mail, una îmi atrage atenţia, ca 
un pește argintiu ieșit la suprafața apei. 

„Lmilner75”. 

Îmi retrag brusc mâna de pe ecran. Un gest reflex. Mă holbez 
la adresă până ce mi se întipărește în memorie cu litere ca de 
foc, ce nu dispar nici atunci când clipesc. 

O singură persoană are adresa aceasta de e-mail și ea e 
moartă de mai bine de o zi. Gândul îmi pune un nod în gât. 
Înghit, apoi deschid e-mailul. 

„Quincy, trebuie să vorbim. Este foarte important. Te rog, te 
rog, nu ignora acest mesaj”. 

Dedesubt, e numele Lisei și același număr de telefon din 
cartea ei. 

Citesc e-mailul de câteva ori, în vreme ce nodul din gât parcă 
prinde viață, devenind o creatură înaripată. E ca și cum aș fi 
înghiţit o pasăre colibri care se zbate, aripile ei lovindu-mi 
esofagul. 

Verific ora la care a fost trimis. Unsprezece noaptea. Luând în 
considerare timpul necesar pentru polițiști să urmărească apelul 
ei la 112 și să ajungă la ea acasă, înseamnă că Lisa mi-a trimis 
e-mailul cu mai puţin de o oră înainte de a se sinucide. 

E posibil ca eu să fi fost ultima persoană cu care a luat 
legătura. 


VP - 40 


5. 


Dimineaţa sosește cenușie și mahmură. Când mă trezesc, 
descopăr că Jeff a plecat deja la întâlnirea cu clientul lui, 
ucigașul de polițiști. 

În bucătărie mă așteaptă o surpriză: o vază plină nu cu flori, ci 
cu ustensile de copt. Linguri de lemn, spatule și un tel 
profesional, gros cât mâna mea. In jurul vazei a legat o fundă 
roșie cu un bilet. 

„Sunt un idiot. Și te rog să mă ierţi. Eşti prăjitura mea 
preferată. Te iubesc, Jeff”. 

Lângă vază, brioșele neterminate se holbează iar la mine. Le 
ignor în timp ce iau primul Xanax al zilei cu două guri de suc de 
struguri. Apoi trec la cafea și mă îndrept spre masă, încercând 
să mă trezesc. 

Somnul mi-a fost tulburat de coșmaruri, o fază pe care o 
crezusem încheiată. În primii ani după Pine Cottage, nu trecea 
noapte fără să am un coșmar. Lucrurile obișnuite pentru 
ședințele la psiholog - fuga prin pădure, Janelle ieșind dintre 
copaci, El. În ultima vreme însă, trecuseră săptămâni, uneori 
luni fără să le mai am. 

Noaptea trecută am visat cohorte de reporteri zgăriind la 
ferestre și lăsând urme însângerate pe geamuri. Sfrijiţi și livizi, 
gemeau numele meu, așteptând, precum vampirii, să îi poftesc 
în casă. Dinţii lor nu erau colți străpungători, ci vârfuri ascuţite 
de creioane. A apărut și Lisa într-unul din ele, arătând exact ca 
în fotografia de pe coperta cărții. Zâmbetul îndelung studiat nu 
i-a dispărut nicio clipă de pe chip. Nici măcar atunci când a 
smuls un creion din mâna unui reporter și i-a trecut vârful peste 
încheieturile mâinilor. 

Primul lucru la care m-am gândit, imediat ce m-am trezit, a 
fost, desigur, e-mailul de la ea. Acesta și-a petrecut noaptea în 
capul meu, ca o capcană cu arc, așteptând o fărâmă cât de mică 
de atenţie conștientă care să o declanșeze. E tot acolo, în 
mintea mea, după prima cafea, și după cea de-a doua. 

Cel mai pregnant în mintea mea este însă gândul de 
nezdruncinat că, în afara tentativei de a suna la 112, eu am fost 


VP - 41 


ultima persoană cu care Lisa a încercat să ia legătura. Și dacă 
așa au stat lucrurile, de ce? Și-a dorit ca tocmai eu, dintre toți 
oamenii, să fiu cea care o ajută să se retragă de pe marginea 
hăului mental unde se găsea? Faptul că nu îi citisem e-mailul la 
timp mă făcea cumva responsabilă de moartea ei? 

Primul meu impuls este să îl sun pe Coop și să îi spun. Nu mă 
îndoiesc că va lăsa totul baltă și va face din nou drumul până în 
Manhattan doar ca să mă asigure că nu am nicio vină pentru 
cele întâmplate. Însă nu sunt sigură că vreau să îl văd pe Coop 
două zile la rând. Ar fi pentru prima dată după întâmplările de la 
Pine Cottage și dimineaţa care le-a urmat și nu este o 
experienţă pe care îmi doresc să o repet. 

În schimb, îi trimit un mesaj pe care îl fac să pară cât mai 
normal. 

„Sună-mă când poţi. Fără grabă. Nu e ceva important”. 

instinctul îmi spune însă că este important. Sau cel puţin are 
acest potenţial. Dacă nu ar fi așa, de ce m-am trezit gândindu- 
mă la asta? De ce îmi vine să îl sun pe Jeff, doar ca să-i aud 
vocea, când știu prea bine că e în instanță, cu telefonul închis, 
pierdut în adâncurile întunecate ale servietei? 

Încerc să nu mă mai gândesc la asta, lucru care se dovedește 
imposibil de realizat. Telefonul îmi arată că am mai pierdut vreo 
douăsprezece apeluri. Mesageria e plină. Ascult un singur mesaj 
- unul surprinzător, din partea mamei, care mă sunase la o oră 
la care știa că dorm. Cea mai recentă dintre căile inovatoare 
prin care încearcă să evite, de fapt, o discuţie cu mine. 

„Quincy, sunt mama”, începe mesajul, ca și cum nu i-aș 
recunoaște tonul nazal. „Tocmai m-a trezit un reporter, cerându- 
mi o declaraţie cu privire la ceea ce i s-a întâmplat fetei aceleia 
cu care erai prietenă, Lisa Milner. l-am spus să vorbească cu 
tine. M-am gândit că ar fi bine să știi”. 

Nu are sens să o sun înapoi. E ultimul lucru pe care și l-ar 
dori. Așa a fost încă de când m-am întors la școală, după Pine 
Cottage. Proaspăt rămasă văduvă, își dorise să fac naveta. Când 
am refuzat, a spus că o abandonam. 

În cele din urmă însă, eu am sfârșit prin a fi abandonată. Până 
să termin facultatea, s-a recăsătorit cu un dentist pe nume Fred, 
care avea trei copii adulţi, dintr-o căsnicie anterioară. Trei copii 
fericiţi, normali, dinţoși. Nicio Eroină printre ei. Aceștia au 


VP - 42 


devenit familia ei. Eu am devenit o amintire tolerată a trecutului 
ei. O pată pe o nouă viaţă altminteri impecabilă. 

Ascult încă o dată mesajul mamei, căutând să surprind o notă 
cât de mică de preocupare sau interes în vocea ei. Nu găsesc 
niciuna, așa că șterg mesajul și iau ediţia de dimineaţă a ziarului 
Times. 

Spre surprinderea mea, în josul primei pagini este un articol 
despre moartea Lisei. Citesc totul într-un suflet, peste măsură 
de tulburată. 


MUNCIE, Ind’. - Lisa Milner, un renumit psiholog de copii, 
singura supraviețuitoare a masacrului din căminul de fete, 
care a șocat comunitatea studențească din întreaga ţară, a 
murit ieri în casa ei, conform informaţiilor venite din partea 
autorităților. Avea 42 de ani. 


Cea mai mare parte a articolului descrie ororile trăite de Lisa 
cu ani în urmă, în noaptea atacului. Ca și cum niciun alt moment 
din viaţa ei nu conta. Citindu-l îmi fac o impresie despre cum va 
suna propriul meu necrolog. Mi se strânge stomacul. 

Cu toate acestea, o propoziţie mă pune pe gânduri. Spre 
sfârșitul articolului; ca un gând întârziat. 

„Poliţia continuă investigaţiile”. 

Ce investigaţii? Lisa și-a tăiat venele, lucru care pare să 
conducă la o concluzie evidentă. Apoi îmi amintesc ce îmi 
spusese Coop, și anume că se așteptau rezultatele testelor de 
toxicologie. Să vadă dacă Lisa lua ceva la momentul respectiv. 

Las ziarul și deschid laptopul. Mă conectez și, fără să mă 
opresc asupra știrilor, merg direct la blogurile de analiză a 
crimelor, dintre care alarmant de multe sunt dedicate exclusiv 
Eroinelor. Tipii care le administrează - și, da, toţi sunt bărbaţi; 
femeile au lucruri mai bune de făcut - încearcă uneori să ia 
legătura cu mine prin intermediul blogului meu, vrând să mă 
convingă să le acord interviuri. Nu le răspund niciodată. Cel mai 
aproape de o corespondenţă am ajuns după ce am primit o 
scrisoare de ameninţare și Coop le-a scris tuturor, întrebându-i 
dacă ei o trimiseseră. Cu toţii au spus că nu. 

De obicei, evit aceste site-uri, de teama a ceea ce ar putea 
scrie despre mine. Astăzi însă se impune o excepţie și mă 


3 Muncie, Indiana (n.tr.). 
VP - 43 


pomenesc citind blog după blog. Aproape toate menţionează 
sinuciderea Lisei. Oferă puţine informaţii noi, la fel ca articolul 
din Times. Mai toate subliniază ironia faptului că o 
supraviețuitoare cunoscută în întreaga lume a ales să își ia 
singură viaţa. Unul dintre ele are îndrăzneala să sugereze că 
celelalte Eroine i-ar putea călca pe urme. 

Dezgustată, închid pagina de căutare, apoi trântesc și capacul 
laptopului. Mă ridic încercând să alung energia furioasă dată de 
adrenalina care îmi aleargă prin corp. Xanaxul, cofeina și 
neinspiratele căutări pe internet m-au făcut agitată și nervoasă. 
Atât de mult încât mă îmbrac în hainele de sport și îmi pun 
pantofii de alergat. Când mă simt așa, ceea ce se întâmplă 
destul de des, singurul lucru care mă ajută e să alerg. 

In lift, îmi dau seama că afară s-ar putea să fie reporteri. Dacă 
îmi știu numărul de telefon și adresa de e-mail, e ușor de 
presupus că știu și unde locuiesc. Imi propun să încep să alerg 
imediat ce ajung în stradă, renunțând la obișnuita plimbare prin 
Central Park. Nici nu aștept să ies din clădire, ci pornesc într-o 
alergare ușoară imediat ce se deschid ușile liftului. 

Odată ajunsă afară însă, constat că nu era nevoie. În locul 
mulţimii de reporteri de care mă temusem, mă lovesc fix de un 
reporter. Pare tânăr, nerăbdător, și e chipeș într-un fel 
școlăresc. Ochelari ca ai lui Buddy Holly. Păr superb. Aduce mai 
mult cu Clark Kent decât cu Jimmy Olsen. Când ies din bloc, se 
grăbește spre mine, cu paginile blocnotesului fluturând. 

— Domnișoară Carpenter? 

Îmi spune numele lui - Jonah Thompson. Îl recunosc. Este unul 
dintre reporterii care m-a sunat, mi-a trimis mesaj și e-mail. 
Năpastă la puterea a treia. Apoi îmi spune numele publicaţiei 
pentru care lucrează. E un tabloid important. judecând după 
vârsta lui, asta înseamnă că ori e foarte priceput, ori complet 
lipsit de scrupule. Probabil amândouă. 

— Nu comentez, spun eu și o rup la fugă. 

Incearcă să se ţină după mine și aud tălpile pantofilor lui 
Oxford ţăcănind pe asfalt. 

— Vreau doar să îţi adresez câteva întrebări în legătură cu 
Lisa Milner, spune el. 

— Nu comentez, repet. Dacă te mai găsesc aici când mă 
întorc, anunţ poliţia. 


VP - 44 


jonah Thompson rămâne în urmă, în timp ce eu continui să 
mă îndepărtez. Îl simt contemplând retragerea mea, privirea lui 
mă arde în ceafă. luțesc pasul și ocolesc blocajele din trafic, în 
drum spre Central Park. Înainte să intru în parc, privesc peste 
umăr, să mă asigur că nu mă urmărise totuși. 

Nicio șansă. 

Nu încălțat în pantofii aceia. 

În parc, o iau către nord, spre lac. Este locul meu preferat de 
alergare. Terenul e mai neted decât în alte părţi, cu linii ușor de 
urmărit. Nu sunt multe curbe, după care nu știi ce te poate 
aștepta. Nu sunt pâlcuri de copaci, cu umbre dese. Doar alei 
întinse de pietriș, unde pot să strâng din dinţi, să îmi îndrept 
spatele și să fug. 

În dimineaţa aceasta răcoroasă însă mi-e greu să mă 
concentrez asupra alergării. Sunt cu gândurile în altă parte. Mă 
gândesc la chipul proaspăt al lui Jonah Thompson și la insistența 
lui sâcâitoare. Mă gândesc la articolul despre moartea Lisei și la 
perspectiva limitată pe care o prezenta, refuzând să accepte că 
întâmplarea prin care trecuse o afectase atât de profund încât 
nu ezitase să-și treacă lama cuţitului peste încheieturile ambelor 
mâini. Cel mai mult însă mă gândesc la Lisa și la ce i-o fi trecut 
prin cap când mi-a trimis e-mailul acela. Era tristă? Disperată? 
Tinea deja cu mâna tremurândă cuțitul? 

Dintr-odată, mă simt copleșită și adrenalina îmi părăsește 
trupul la fel de rapid cum pusese stăpânire pe el. Alţi alergători 
trec pe lângă mine, pietrișul scrâșnind sub tălpile lor le anunță 
apropierea. Renunţ la alergare, încetinesc, ies pe alee și merg 
până acasă. 

Când ajung lângă bloc, sunt ușurată să descopăr că Jonah 
Thomson a plecat. Însă un alt reporter i-a luat locul, așteptând 
de cealaltă parte a străzii. La o privire mai atentă, constat că nu 
e vorba de o reporteriță obișnuită. Este mult prea provocatoare 
pentru presa mainstream, făcându-mă să mă gândesc la acele 
Riot Grrris care au cutreierat Williamsburgul înainte de apariţia 
hipsterilor. O femeie căreia nu îi pasă de părerea altora, căci 
este îmbrăcată ca una de jumătate din vârsta ei. Geacă de piele 
peste o rochie neagră, mulată. Ciorapi de plasă și bocanci 
scofâlciţi. Părul negru îi cade drept, ca o cortină, dezvăluindu-i 
parțial ochii conturaţi cu creion dermatograf. Buzele sunt făcute 


VP - 45 


cu ruj roșu ca sângele. O bloggeriţă, presupun. Una cu un public 
complet diferit de al meu. 

Cu toate acestea, are ceva foarte familiar. Am mai văzut-o. 
Așa cred. Stomacul mi se înfioară tulburat de senzaţia aceea 
stranie pe care o am când nu recunosc un chip, deși știu că l-am 
mai văzut. 

In schimb, ea mă recunoaște. Ochii de raton mă scanează 
printre faldurile de păr negru. O privesc cum mă privește. Nu 
clipește. Stă sprijinită de clădirea opusă, fără să facă vreun efort 
să se încadreze în peisaj. Intre buzele roșii e înfiptă o ţigară din 
care se înalţă rotocoale de fum. Dau să intru în bloc și atunci mi 
se adresează. 

— Quincy. E o declaraţie, nu o întrebare. Hei, Quincy 
Carpenter! 

Mă opresc, mă întorc pe jumătate, mă încrunt și-i spun: 

— Nu comentez. 

Se încruntă la rândul ei - și chipul i se întunecă precum cerul 
când vin norii de furtună. 

— Nu vreau niciun comentariu. 

— Ce vrei, atunci? îi spun privind-o drept în faţă, încercând să 
o intimidez. 

— Să vorbim. 

— Despre Lisa Milner? 

— Da, spune ea. Și despre alte lucruri. 

— Ceea ce înseamnă că ești reporter. lar eu nu comentez. 

Bombăne „lisuse Hristoase”, și aruncă chiștocul în stradă. Se 
apleacă și ia de jos un rucsac. E greu și burdușit, conţinutul 
acestuia forțându-i vizibil cusăturile când îl ridică. Ajunge 
imediat în faţa mea, lăsând rucsacul jos, atât de aproape de 
mine că mai avea puţin și-i dădea drumul pe piciorul meu drept. 

— Nu trebuie să fii atât de afurisită, spune. 

— Poftim? 

— Ascultă, nu îţi cer decât să vorbim. De aproape, vocea îi e 
răgușită și seducătoare. Respirația îi duhnește a ţigări și a 
whisky. M-am gândit că ar fi bine, după ceea ce s-a întâmplat cu 
Lisa. 

Brusc, îmi dau seama cine este. Arată altfel decât mă 
așteptam. Cu totul altfel decât fotografia din albumul de sfârșit 
de an, care împânzise presa într-o vară, cu mulţi ani în urmă. Au 
dispărut părul tapat, obrajii roz și bărbia dublă. A slăbit mult de 


VP - 46 


atunci Și și-a pierdut aura inocentă a tinereţii. Timpul a făcut din 
ea o versiune încordată și obosită. 

— Samantha Boyd, spun eu. 

Dă din cap. 

— Prefer să mi se spună Sam. 


VP - 47 


Samantha Boyd. 

Cea de-a doua Eroină. 

Dintre noi trei, ea a trecut probabil prin experienţa cea mai 
cumplită. 

Era în vacanţă de două săptămâni când s-a întâmplat. O fată 
simplă, care încerca să pună niște bani deoparte pentru 
facultate. Se angajase ca menajeră la un motel de pe 
autostradă, imediat la ieșirea din Tampa, pe nume Nightlight 
Inn. Fiind proaspăt angajată, Samantha trebuia să lucreze 
schimbul de noapte, aducând prosoape curate pentru șoferii de 
camioane obosiţi și schimbând cearceafurile pline de sudoare și 
spermă în camerele ocupate cu ora. 

La două ore după ce începuse cel de-al patrulea schimb, și-a 
făcut apariţia un individ cu un sac de cartofi tras peste cap și 
atunci s-a dezlanţuit iadul. 

Era un meșter ambulant cu o preferință specială pentru acele 
lucruri din Biblie despre care se vorbește mai rar. Târfele din 
Babylon. Pedepsirea păcătoșilor. Dinte pentru dinte, ochi pentru 
ochi. Numele lui era Calvin Whitmer. Însă după vara aceea avea 
să fie cunoscut pentru totdeauna drept Omul Sac. 

Numele era potrivit, întrucât căra multe lucruri în saci. 
Remorca mașinii lui era plină de saci. Saci cu cutii goale de suc. 
Saci cu piei de animale. Saci cu nisip, sare, pietriș. Și mai era 
sacul cu unelte pe care îl adusese cu el la Nightlight Inn, plin cu 
lame de fierăstrău, dălţi și cuie de zidărie. Poliţia a numărat 
douăzeci și una de unelte, majoritatea acoperite cu sânge 
închegat. 

Samantha a făcut cunoștință personal cu două dintre acestea. 
Una a fost un burghiu pe care i l-a înfipt în spate. De două ori. 
Cealaltă, un bomfaier care i-a atins coapsa, secționându-i o 
arteră. Întâlnirea cu burghiul a avut loc înainte ca Omul Sac să o 
lege de un copac, în spatele motelului, cu o bucată de sârmă 
ghimpată. Partea cu bomfaierul s-a petrecut după ce ea a reușit, 
cumva, să se elibereze. 


VP - 48 


Șase oameni au murit în noaptea aceea - patru clienţi ai 
motelului, recepţionerul din schimbul de noapte, pe nume Troy, 
și Calvin Whitmer. Acestuia din urmă, Sam i-a făcut felul după 
ce a reușit să se elibereze și a pus mâna pe burghiul pe care el 
i-l înfipsese în spate. A sărit pe Omul Sac și i l-a înfipt în piept, 
de nenumărate ori. Așa a și găsit-o poliţia - cu sârma ghimpată 
încă agăţată de ea, călare peste un om mort, continuând să-l 
înjunghie. 

Știu povestea pentru că apăruse în revista Times, pe care 
părinţii mei credeau că nu o citeam. Numărul acela însă l-am 
citit, noaptea, sub pătură, la lumina unei lanterne pe care o 
strângeam în palma umedă. Am avut coșmaruri o săptămână 
întreagă. 

Între timp, povestea lui Sam a circulat așa cum o făcuse și 
povestea Lisei și, în cele din urmă, povestea mea. La știrile de 
seară. Pe prima pagină a ziarelor. Pe copertele revistelor. O, 
cum se repezise presa! Probabil aceiași reporteri care, mai 
târziu, împânziseră peluza din fața casei părinţilor mei. Sam 
acordase câteva interviuri scrise, plus o apariţie tv în 
exclusivitate căţelei aceleia mirosind a Chanel, probabil pentru 
același preţ pe care mi-l oferise și mie. 

Singura ei condiţie fusese să nu fie filmată sau fotografiată. 
Singura fotografie făcută publică a fost aceea din albumul de 
sfârșit de an - devenind astfel imaginea permanentă a încercării 
teribile prin care trecuse. De aceea fusese o chestie atât de 
importantă când acceptase să apară, alături de Lisa și de mine, 
în emisiunea Ophrei, urmând să se lase văzută de o lume 
întreagă. Devenind o chestie și mai importantă când eu m-am 
retras. Din cauza mea, nimeni nu a apucat să vadă o altă 
imagine a Samanthei Boyd. 

Un an mai târziu, dispărea. 

Dispariţia ei însă nu a fost una subită. S-a petrecut treptat, pe 
nesimţite, cum se împrăștie ceața în lumina zilei. Când au vrut 
să scrie despre aniversarea de zece ani a crimelor de la 
Nightlight Inn, reporterii au descoperit că nu reușeau să-i dea de 
urmă. Într-un final, mama ei a declarat că nu mai ţineau 
legătura. Nici autorităţile federale, care ţin sub observaţie 
victimele crimelor violente, n-au găsit-o. 

Dispăruse. leșise din sistem, cum spune Coop. 


VP - 49 


Nimeni nu știa exact ce se întâmplase, dar asta nu a 
împiedicat teoriile să apară ca ciupercile după ploaie. Intr-un 
articol pe care îl citisem, se specula că își schimbase numele și 
se mutase în America de Sud. Un altul sugera că trăia în izolare, 
undeva, în vest. Site-urile despre crime făceau, firește, 
presupuneri mai sumbre, vorbind despre sinucidere, răpire, 
mușamalizări ale guvernului. 

Acum însă, e aici, în fața mea. Prezenţa ei este atât de 
neașteptată încât cu greu îmi găsesc cuvintele. Reușesc să 
îngaim: 

— Ce cauţi aici? 

Sam își dă ochii peste cap. 

— Chiar nu te pricepi la treaba asta cu salutul. 

— Scuze, spun. Bună! 

— Așa, vezi că se poate! 

— Mersi. Dar tot nu știu ce cauţi aici. 

— Nu e clar? Am venit să te văd. Vocea ei mă trimite cu 
gândul la o bodegă - răgușită și mirosind a băutură. Are 
inflexiunea ispititoare a lucrurilor interzise. M-am gândit că a 
venit momentul să ne cunoaștem. 

Ne privim una pe alta preţ de o clipă, fiecare evaluând 
stricăciunile de pe trupul celeilalte. Am sentimentul că și Sam s- 
a documentat despre mine, căci îmi privește întâi stomacul, apoi 
umărul. Eu, în același timp, arunc o privire către piciorul ei, 
încercând să îmi amintesc dacă șchiopătase când traversase 
strada. 

Îmi amintesc vorbele Lisei, „Noi suntem o specie rară” îmi 
spusese cândva. „Trebuie să ne ţinem aproape”. 

Acum că Lisa nu mai este, nimeni altcineva nu înţelege prin 
ce am trecut. Am rămas doar noi două, Sam și cu mine. Și, deși 
nu înțeleg întru totul pentru ce a ieșit din ascunzătoare doar ca 
să mă vadă, mă pomenesc dând șovăielnic din cap. 

— Și iată că ne-am cunoscut, spun, cu vocea încă alterată de 
surpriză. Vrei să urci? 

e 

Ne așezăm în sufragerie, lângă cafele de care nu ne atingem. 
M-am schimbat de echipamentul sportiv într-o pereche de blugi, 
balerini roșii și o bluză turcoaz. Câteva pete de culoare să 
contrabalansez ţinuta complet neagră a lui Sam. 


VP - 50 


Mă așez într-un fotoliu cu spătarul drept, tapiţat cu catifea 
mov. Rigid și restrictiv, este mai mult decorativ decât 
confortabil. Sam, așezată pe canapeaua de epocă, pare la fel de 
nelalocul ei. Cu genunchii lipiţi, braţele pe lângă corp, încearcă 
să facă conversaţie, lucru la care e clar că nu se pricepe. 
Vorbește repezit, în fraze scurte. Fiecare ca o petardă azvârlită 
în viteză. 

— Frumoasă casă. 

— Mersi. 

— Pare mare. 

— Nu e rău. Nu avem decât două dormitoare. 

Mă crispez imediat ce închid gura. Decât. Ca și cum aș fi 
nevoiașă, cumva. Judecând după rucsacul burdușit de stă să 
plesnească, mă îndoiesc că Sam are măcar o cameră. 

— Drăguţ. 

Sam se foiește pe canapea. Am impresia că i-ar plăcea să-și 
arunce ghetele din picioare și să se întindă. Pare să fie la fel de 
stânjenită pe cât mă simt și eu. 

— Nu că n-ar fi un apartament încăpător, spun eu, într-o 
încercare disperată să nu par răsfăţată. Inţeleg cât sunt de 
norocoasă. Și camera de oaspeţi este numai bună pentru când 
vin părinţii lui Jeff în vizită. Jeff. lubitul meu. Părinţii lui locuiesc 
în Delaware, iar fratele lui, cumnata și cei doi nepoți în 
Maryland. Vin des în vizită. E amuzant să ai copii în preajmă, 
uneori. 

Îi ador pe cei din familia lui Jeff, cu toţii la fel de minunati ca și 
el. Știau despre cele petrecute la Pine Cottage. Jeff le-a spus 
imediat ce a înţeles că lucrurile deveneau serioase între noi. 
Oamenii aceia de nădejde, protestanți din clasa mijlocie, nici 
măcar nu au clipit. Mama lui mi-a trimis chiar un coș cu fructe, 
cu un bilet scris de mână în care spunea că speră să îmi facă 
ziua mai frumoasă. 

— Și familia ta? întreabă Sam. 

— Ce-i cu ei? 

— Te vizitează des? 

Mă gândesc la unica vizită a mamei mele. Se autoinvitase, 
sub pretextul că se certase cu Fred și voia să petreacă un 
weekend liniștit, departe de casă. Jeff a văzut asta ca pe un 
semn bun. Naivă, la fel am crezut și eu. Am crezut că mama va 
fi impresionată de viaţa pe care mi-o construisem. In schimb, 


VP -51 


întreg weekendul nu a făcut decât să mă critice, de la hainele pe 
care le purtam la cât de mult vin beam la masă. Când a venit 
vremea să plece, abia dacă ne mai vorbeam. 

— Nu, îi răspund lui Sam. Nu mă vizitează. Ai tăi? 

— La fel. 

O văzusem pe doamna Boyd o dată, într-un interviu difuzat de 
20/20, la scurt timp după ce lumea realizase dispariţia lui Sam. 
Era o mână de om, cu tenul acoperit de pete roșii și rădăcinile 
firelor de păr nevopsite de multă vreme. Pe parcursul interviului, 
a lăsat impresia unei indiferențe surprinzătoare față de fiica ei. 
Expresia rigidă a chipului ei îi făcea vocea să sune mieroasă și 
rea. Părea obosită și iritată. Deși Sam are același aer ostenit, 
înțeleg de ce a vrut să scape de o astfel de femeie. Doamna 
Boyd arăta ca o casă zguduită de prea multe furtuni. 

Mama este opusul ei. Sheila Carpenter își ascunde cu 
obstinaţie extenuarea. Cât am fost în spital, după cele 
întâmplate la Pine Cottage, venea în fiecare dimineaţă perfect 
coafată și fardată. Sigur, fiica ei abia scăpase cu viață din 
mâinile unui nebun care îi ucisese toți prietenii, dar acesta nu 
era un motiv pentru ca ea să apară neîngrijită. Dacă mama lui 
Sam este o casă în paragină, a mea este o vilă de la marginea 
orașului, putredă pe dinăuntru. 

— Ultima dată când am auzit despre tine, parcă dispăruseși, îi 
spun. 

— Oarecum, spune Sam. 

— Unde ai fost, atâţia ani? 

— Pe ici, pe colo. Am stat ascunsă. 

Imi dau seama că stau cu braţele încrucișate și palmele 
îngropate adânc la subsuori. Le retrag și le așez frumos în poală. 
In câteva secunde, brațele mele revin în poziţia iniţială. Trupul 
meu tânjește dureros după un Xanax. 

Sam nu bagă de seamă. E ocupată să-și dea părul peste 
urechi și să măsoare din priviri apartamentul. Am amenajat 
spaţiul în stilul shabby-chic*. Totul este eterogen, de la pereții 
zugrăviți cu albastru la veiozele cumpărate din talcioc și covorul 
alb miţos pe care îl luasem într-o doară și care acum îmi plăcea 
la nebunie. Este, îmi dau seama, apartamentul cuiva care 


4 Originar din Marea Britanie, stilul presupune un amestec de eleganţă sofisticată și 
confort. Principalele caracteristici sunt imperfecţiunile și frumusețea naturală. Culorile 
tipice sunt nuanțele simple și calde, tonurile pastel (n.tr.). 


VP - 52 


încearcă să ascundă cât de mulţi bani are și nu îmi e clar dacă 
Sam e impresionată sau iritată. 

— Lucrezi? mă întreabă. 

— Da, eu, a... 

Trag de timp, cum fac de fiecare dată când trebuie să vorbesc 
cuiva despre activitatea mea frivolă și excentrică. Mai ales cuiva 
ca Sam, care e înconjurată de aura unei sărăcii îndelungate. 
Vizibile în firul dus la ciorapi, în ghetele cârpite cu bandă 
adezivă, în privirea înăsprită. Disperarea plutește în jurul ei ca 
undele radio, tremurătoare și intensă. 

— Nu ești obligată să-mi răspunzi, îmi spune. Vreau să spun, 
nici nu mă cunoști. 

— Sunt bloggeriță? vine răspunsul meu mai mult sub forma 
unei întrebări. Ca și cum habar nu am ce sunt, de fapt. Amo 
pagină de internet, se numește Dulciurile lui Quincy. 

Sam zâmbește politicos cu jumătate de gură. 

— Drăguţ. E cu pisici și alte prostii? 

— Produse de patiserie. Torturi, biscuiţi, brioșe. Postez 
fotografii și sfaturi de decorare. Reţete. Multe rețete. A apărut 
pe Canalul Culinar. 

lisuse. Mă laud că am apărut pe Canalul Culinar? Până și mie 
îmi vine să-mi trag una. Sam însă mă ascultă dând din cap. 

— Mișto, spune ea. 

— E amuzant, răspund eu, reușind să-mi aduc, în sfârșit, 
vocea într-un registru normal. 

— De ce dulciuri? De ce nu foametea mondială sau politică 
sau... 

— Pisici și alte prostii? 

De data aceasta, zâmbetul lui Sam e larg și sincer. 

— Da, exact. 

— De când mă știu, mi-a plăcut să fac prăjituri. Este unul 
dintre puţinele lucruri la care mă pricep. Mă relaxează. Mă face 
fericită. După... ezit iar, de data aceasta dintr-un motiv cu totul 
diferit. După ceea ce mi s-a întâmplat. 

— Te referi la Crimele de la Pine Cottage? spune Sam. 

La început, sunt surprinsă că știe numele. Apoi îmi dau seama 
că e normal să știe. Așa cum și eu știu despre Nightlight Inn. 

— Da, răspund. După aceea, mi-am petrecut mult timp acasă, 
în bucătărie, pregătind diverse pentru prieteni și vecini. În semn 


VP-53 


de mulțumire. Oamenii au fost generoși. Ne-au adus de mâncare 
în fiecare seară, săptămâni la rând. 

— Atâta mâncare. Sam își duce mâna la gură și începe să-și 
roadă pielițele din jurul unghiilor. Mâneca gecii de piele alunecă 
puţin, dezvelind un desen în cerneală la încheietură. Un tatuaj, 
ascuns vederii. Trebuie că era un cartier drăguţ. 

— Era. 

Smulge cu dinţii o bucată de unghie și o scuipă. 

— Al meu nu era. 

Se așterne tăcerea, timp în care mintea îmi freamătă de 
întrebări. De natură personală, la care s-ar putea ca Sam să nu 
vrea să răspundă. Cât timp ai stat legată de copac cu sârma 
ghimpată? Cum ai reușit să scapi? Cum te-ai simţit când i-ai 
înfipt burghiul acela în inimă lui Calvin Whitmer? 

În schimb, spun: 

— Să vorbim despre ce s-a întâmplat cu Lisa? 

— O spui de parcă am avea de ales. 

— Avem. 

— S-a sinucis, spune Sam. Sigur că trebuie să vorbim. 

— De ce crezi că a făcut-o? 

— Poate că nu a mai rezistat. 

Știu ce vrea să zică. Se referă la sentimentul de vinovăţie, la 
coșmaruri, la durerea care nu se dă dusă. Mai presus de toate, 
la sentimentul  sâcâitor, de  nezdruncinat, că poate 
supraviețuirea mea a fost o greșeală. Că poate nu sunt nimic 
mai mult decât o insectă ce se zbate, disperată, pe care destinul 
a uitat să o strivească. 

— Sinuciderea Lisei te-a făcut să ieși din ascunzătoare, după 
atâta timp? o întreb. 

Sam mă privește în ochi. 

— Tu ce crezi? 

— Da. Pentru că te-a șocat, ca și pe mine. 

Tace. 

— Am dreptate, nu-i așa? 

— Poate, spune ea. 

— Și ai vrut să mă vezi față în faţă. Pentru că erai curioasă să 
mă cunoști. 

— O, știu totul despre tine, răspunde Sam. 

Se lasă din nou pe spătarul canapelei, părând, pentru prima 
dată, că se simte confortabil. Așază un picior peste celălalt. Işi 


VP - 54 


desprinde braţele de pe lângă trup și le întinde, ca pe niște aripi, 
peste pernele canapelei. Fac un gest similar. Imi cobor braţele 
de peste piept și mă aplec în faţă, în fotoliul meu. 

— S-ar putea să fii surprinsă. 

Sam ridică dintr-o sprânceană. Sunt desenate cu creion 
dermatograf și mișcarea dezvăluie câteva fire pufoase sub 
dungile negre. 

— O provocare surprinzătoare din partea domnișoarei Quincy 
Carpenter. 

— Nu e o provocare, spun. E adevărul. Am secrete. 

— Toată lumea are secrete. Dar ești mai mult decât o Martha 
Stuart la tinereţe, așa cum pretinzi a fi pe blogul tău? Aceasta 
este întrebarea. 

— De unde știi că pretind? 

— Pentru că ești o Eroină. E altfel pentru noi. 

— Nu sunt o Eroină, îi spun. N-am fost niciodată. Sunt eu 
însămi. Sigur, nu o să te mint și să spun că nu mă gândesc, 
uneori, la cele întâmplate. Mă gândesc. Rar. Am depășit 
momentul. 

Mă privește cu neîncredere. Ambele sprâncene desenate cu 
creionul sunt acum ridicate. 

— Vrei să-mi spui că acțiunea terapeutică a pregătitului de 
prăjituri te-a vindecat? 

— Ajută, îi spun. 

— Dovedește-o! 

— Să o dovedesc? 

— Da, spune Sam. Fă ceva. 

— Acum? 

— Sigur. Se ridică, se întinde și mă trage de pe scaun. Arată- 
mi chipul tău cel adevărat. 


VP-55 


7. 


Făcutul prăjiturilor este o știință, la fel de precisă precum 
chimia sau fizica. Sunt reguli ce trebuie respectate. Prea mult 
dintr-un ingredient și prea puţin din altul conduc la dezastru. Eu 
găsesc alinare în asta. Afară, lumea reală este un loc nelegiuit, 
unde pândesc oameni cu cuțite ascuțite. In bucătărie, domnește 
ordinea. 

De aceea am înfiinţat Dulciurile lui Quincy. Când am terminat 
facultatea, cu o diplomă de marketing, și m-am mutat în New 
York, încă mă consideram o victimă. La fel mă considerau și 
ceilalți. Singurul mod prin care puteam schimba asta a fost să 
fac prăjituri. Voiam să torn existenţa mea amorfa, lipsită de 
consistenţă, într-o formă umană, să încing focul și să apar nouă, 
proaspătă și plină de viaţă. 

Deocamdată, pare să meargă. 

În bucătărie, așez pe masă două rânduri gemene de 
castroane, de dimensiuni diferite, în funcţie de ingredientele pe 
care le vor cuprinde. Cele mai mari primesc ingredientele de 
bază - faina și zahărul, în mormane vălurite ca de zăpadă. 
Vasele mijlocii sunt pentru elementele de legătură. Apă. Ouă. 
Unt. În cele mici, aromele, unde cantităţi infime conţin esenţele 
cele mai puternice. Piure de dovleac și coajă de portocală, 
scorţișoară și merișoare. 

Sam privește gama de ingrediente, nedumerită. 

— Ce faci aici? 

— Vom face câte un chec cu dovleac și portocală. 

Vreau să îi ofer lui Sam formula din spatele pregătirii unei 
prăjituri și experiența siguranței pe care o aduce cu sine; vreau 
să vadă cum m-a ajutat pe mine să devin mai mult decât fata 
care a apărut ţipând dintre copacii de la Pine Cottage. 

lar dacă ea va crede asta, atunci probabil că este adevărat. 

Sam rămâne pe loc, privind întâi la mine, apoi în jurul nostru, 
în bucătărie. Cred că am o bucătărie plăcută, amenajată în 
nuanţe calde de verde și albastru. In cadrul ferestrei, pe pervaz, 
e un vas cu margarete și pe pereţi atârnă suporturi de vase de 
un gust îndoielnic. Echipamentele de bucătărie sunt de ultimă 


VP - 56 


generaţie, dar cu aspect retro. Sam privește totul cu o expresie 
îngrozită pe care abia reușește să o ascundă. E ca un copil 
sălbăticit adus pe neașteptate în mijlocul civilizaţiei. 

— Tu știi să gătești? o întreb. 

— Nu, spune Sam. Eu pregătesc la microunde. Ă 

Apoi râde. Un râs exploziv, gutural, care umple bucătăria. Imi 
place asta. Când sunt singură în bucătărie, e mereu liniște. 

— E ușor, îi spun. Crede-mă. 

O așez în dreptul unui șir de castroane, iar eu merg lângă 
celălalt șir. Apoi îi arăt, pas cu pas, cum să încorporeze untul cu 
zahărul; cum să le amestece apoi cu faina, apa și ouăle; cum să 
adauge, pe rând, aromele. Sam încorporează totul în aceeași 
manieră în care vorbește - cu gesturi scurte, la întâmplare. Din 
vasul ei se ridică nori de faină și stropi de piure de dovleac. 

— Mmm, fac bine? 

— Aproape, îi spun. Trebuie să fii puţin mai delicată. 

— Vorbești ca foștii mei iubiţi, glumește ea, dar îmi ascultă 
sfatul și începe să amestece ingredientele cu ceva mai puţină 
forță. Rezultatele se văd imediat. Hei, funcţionează! 

— Cu răbdarea, treci marea. Aceasta este cea de-a zecea 
poruncă pe blogul meu. 

— Ar trebui să scrii o carte. Cum să faci prăjituri, pentru Idioti. 

— M-am gândit la asta. La o carte normală de bucate, vreau 
să spun. 

— Dar la o carte despre Pine Cottage? 

La auzul celor două cuvinte încremenesc. Separat, acestea nu 
au nicio putere asupra mea. Pine. Cottage. Două cuvinte 
inofensive și nimic mai mult. Împreună însă, dobândesc 
ascuțţișul cuţitului pe care mi l-a înfipt în abdomen și în umăr. 
Dacă clipesc, știu că o voi vedea pe Janelle apărând dintre 
copaci, tehnic încă în viaţă, dar, de fapt, deja moartă. Așa că îmi 
forțez ochii să rămână deschişi, fixând aluatul care capătă 
consistenţă în castron, înaintea mea. 

— Ar fi o carte extrem de scurtă, îi răspund. 

— O, da. Vocea îi sună fals, ca și cum abia acum își amintește 
de amnezia mea. Exact. A 

Și ea se holbează, dar nu la castronul din faţa ei, ci la mine. li 
simt privirea pe obraz la fel de concretă ca razele soarelui cald 
al după-amiezii pătrunzând pe fereastra bucătăriei. Încep să am 
sentimentul neplăcut că mă testează cumva. Și că dacă mă 


VP - 57 


întorc să o privesc, la rândul meu, nu trec testul. Continui să 
fixez cu privirea aluatul din faţa mea, gros și lucios pe fundul 
castronului. 

— Ai citit cartea Lisei? o întreb. 

— Neah, spune ea. Tu? 

— Nu. 

Nu știu de ce o mint. Ceea ce este o altă minciună. Știu de ce. 
Ca să o descumpănesc. Sunt convinsă că presupune că am citit 
fiecare cuvinţel din cartea Lisei, așa cum de altfel am și făcut. 
Însă nimic nu e mai plictisitor ca o persoană previzibilă. 

— Și voi două nu v-aţi văzut niciodată? o întreb. 

— Lisa n-a avut plăcerea, îmi răspunde ea. Voi? 

— Am vorbit la telefon. Despre cum să facem față traumei. 
Despre așteptările celorlalți. Nu a fost chiar ca atunci când te 
vezi faţă în față cu cineva. 

— Și cu siguranţă nu ca atunci când faci prăjituri cu cineva. 

Mă împunge cu șoldul și izbucnește în râs. Cred că am trecut 
testul. 

— Ar trebui să punem astea la cuptor, îi spun. 

Cu ajutorul unei spatule, răstorn compoziţia mea într-o tavă 
de chec. Sam încearcă să o răstoarne direct, dar nimerește pe 
lângă și aluatul ajunge pe blatul de lucru. 

— La naiba, spune ea. De unde iau și eu o chestie din aia? 

— O spatulă? Acolo. 

Arăt către unul din sertarele aflate în spatele ei. Ea trage de 
mânerul celui de dedesubt. Cel încuiat. Sertarul meu. Se aude 
un zornăit din interior. 

— Ce e acolo? 

— Nu-l atinge! 

Par mai panicată decât sunt și în vocea mea se simte o notă 
de furie. Ridic automat o mână la gât, căutând cheia, ca și cum 
aceasta s-ar fi desprins ca prin magie și ar fi ajuns în 
încuietoarea sertarului. Firește că o descopăr la locul ei, lipită de 
piept. 

— Sunt reţete, spun, mai liniștită. Colecţia mea secretă. 

— Scuze, spune Sam, lăsând mânerul. 

— Nimeni nu are voie să le vadă, adaug. 

— Sigur. Înţeleg. 


VP -58 


Ridică brațele, defensiv. Mânecile jachetei îi alunecă 
dezvelindu-i încheieturile și tatuajul. Este un singur cuvânt, 
imprimat cu cerneală neagră. 


SUPRAVIEŢUITOARE 


Cu litere mari. Îngroșat. Este în același timp o declaraţie și o 
provocare. „Haide”, parcă spune. „Încearcă numai să te pui cu 
mine!” 

e 

O oră mai târziu, toate brioșele sunt decorate și două checuri 
cu dovleac și portocală se răcesc pe aragaz. Sam privește 
rezultatele cu o mândrie obosită, cu o pată de faină pe obraz, ca 
vopseaua unui războinic. 

— Și acum? întreabă ea. 

Incep să așez brioșele pe niște platouri masive, de un verde 
pastel care contrastează cu negrul glazurii. 

— Acum, aranjăm masa pentru ambele deserturi și facem 
fotografii pentru site. 

— Mă refer la noi, spune Sam. Ne-am întâlnit. Am vorbit. Am 
făcut prăjituri. A fost magic. Și acum? 

— Depinde de ce ai venit, îi răspund. Este doar din cauza a 
ceea ce i s-a întâmplat Lisei? 

— Nu e suficient? 

— Puteai să suni. Sau să trimiţi un e-mail. 

— Am vrut să te văd, spune ea. Am vrut să văd cum te simți 
după ce ai aflat ce a făcut Lisa. 

— Și cum mă simt? 

— Nu îmi dau seama. Ce-ai zice să îmi dai un indiciu? 

Imi fac de lucru cu brioșele, încercând diverse aranjamente, 
cu Sam în spatele meu. 

— Quincy? 

— Sunt tristă, OK? spun și mă răsucesc să o privesc. 
Sinuciderea Lisei m-a întristat. 

— Eu nu. Își privește mâinile când spune asta, curăţând 
resturi de aluat de sub unghii. Sunt furioasă. După oroarea 
căreia i-a supravieţuit să moară așa? Mă înfurie. 

Deși exact același lucru i l-am spus și eu lui Jeff, aseară, simt 
cum mă cuprinde iritarea. Mă întorc iar către aranjamentul meu. 

— Nu fi furioasă pe Lisa! 


VP -59 


— Nu sunt, spune Sam. Sunt furioasă pe mine. Că nu am 
încercat niciodată să vorbesc cu ea. Sau cu tine. Dacă o făceam, 
poate... 

— Ai fi prevenit ceea ce s-a întâmplat? spun eu. Bun venit în 
club! 

Deși sunt cu spatele către ea, simt cum mă fixează iar cu 
privirea. De data asta, intensitatea privirii îi este punctată de 
răceală. De o curiozitate pe care nu o exprimă. Nu îmi doresc 
nimic mai mult decât să îi spun despre e-mailul pe care Lisa mi 
l-a trimis înainte să moară. Mi-ar face bine să vorbesc despre 
asta, să o las pe Sam să preia o parte din povara unui sentiment 
probabil inadecvat de vinovăţie. Însă vina se numără și printre 
motivele care au adus-o pe Sam la ușa mea. Nu am de gând să 
i-o sporesc, cu atât mai mult cu cât, poate, vizita ei este un 
ritual nerostit de ispășire. 

— Ceea ce s-a întâmplat cu Lisa este foarte nedrept, spune 
Sam. Mă simt groaznic când mă gândesc că aș fi putut - că am fi 
putut, de fapt - să o ajutăm, cumva. Nu vreau să pățești și tu la 
fel. 

— Nu am de gând să mă sinucid, îi spun. 

— Dar eu nu aveam de unde să știu. Dacă ai nevoie de ajutor, 
sau ceva, spune-mi. lar eu voi face la fel. Trebuie să ne protejăm 
una pe alta. Așa că poţi vorbi cu mine despre ceea ce s-a 
întâmplat. Înţelegi, dacă ai vreodată nevoie. 

— Nu îţi face griji, îi spun. Sunt fericită. 

— Bun. Cuvântul sună artificial, ca și cum nu mă crede. Mă 
bucur să aud asta. 

— Serios, chiar sunt. Afacerea merge bine. Jeff e fantastic. 

— ÎI voi cunoaște pe acest Jeff? 

Este o întrebare ca o păpușă rusească, ce închide în sine alte 
întrebări, nerostite. Dacă deschid întrebarea „Il voi cunoaște pe 
Jeff?”, voi găsi înăuntru „Mă placi?” din interiorul căreia va ieși la 
iveală „Ne împrietenim?” lar în miezul acesteia stă întrebarea 
cea mai importantă. Întrebarea esenţială: „Suntem la fel?” 

— Bineînţeles, îi spun, răspunzând tuturor întrebărilor. Rămâi 
la cină. 

Termin de aranjat decorul, cu brioșele așezate astfel încât 
păienjenii decorativi să umple cadrul. Pentru fundal, am ales o 
bucată de stofa veche, cu un imprimeu pronunţat, din anii '50, și 


VP - 60 


dovleci decorativi din ceramică pe care i-am luat dintr-un 
talcioc. 

— Drăguţ, spune Sam, dar nasul încreţit indică faptul că 
remarca ei nu se vrea a fi un compliment. 

— În afacerea asta, drăguţ vinde. 

Stăm umăr lângă umăr, studiind tabloul. În ciuda atenţiei la 
fiecare detaliu, tot nu e perfect. Lipsește ceva. Un element 
inefabil pe care am neglijat să îl includ. 

— E „prea” perfectă, spune Sam. ` 

— Ba nu, spun eu, deși e clar că este. intreg aranjamentul 
este tern, lipsit de viață. Totul este atât de impecabil încât ar 
putea fi artificial. Așa pare, în orice caz. Zici că sunt decorațiuni 
din plastic aşezate pe o bază de burete. Tu ce ai schimba? 

Se apropie de masă, căzută pe gânduri, cu un deget pe 
bărbie. Apoi se pune pe treabă cu o frenezie demnă de Godzilla 
făcând oraşul Tokio una cu pământul. Eliberează în grabă câteva 
platouri și le așază unele peste altele. Răstoarnă un dovleac de 
decor și încreţește un şervet de bucătărie pe care îl lasă să cadă 
natural în mijlocul cadrului. Desprinde hârtiile de copt de pe trei 
brioșe, lăsându-le și pe ele acolo. 

Aranjamentul impecabil acum este dezordonat. Seamănă cu o 
masă la finalul unei petreceri reușite, în neorânduială, 
satisfăcător și real. 

E perfect. 

lau aparatul și încep să fotografiez, făcând focus pe brioșele 
răvășite. În spatele acestora se zărește teancul de platouri, 
unele cu urme de glazură neagră pe verdele pastelat. 

Sam înșfacă o brioșă din care mușcă zdravăn, umplându-se 
de firimituri și expunând umplutura moale de cireșe. 

— Fă-mi o poză! 

Ezit, din motive pe care ea nu are cum să le înţeleagă. 

— Nu pun poze cu oameni pe blog, îi spun. Doar produse. 

La fel cum nu fotografiez niciodată oameni, chiar și atunci 
când fac fotografii care nu sunt pentru blog. Nici selfie-uri, ca al 
Lisei. Nu după cele întâmplate la Pine Cottage. 

— Una singură, se bosumflă Sam. Pentru mine? 

Șovăind, privesc pe vizor și trag aer în piept. Mă simt ca și 
cum aș privi într-un glob de cristal unde îmi văd nu viitorul, ci 
trecutul. O văd pe Janelle în fața cabanei pozând caraghios cu 
nenumăratele ei valize. Mai devreme, nu  observasem 


VP-61 


asemănarea, dar acum aceasta mă izbește. Deși Sam și Janelle 
nu se aseamănă fizic, împărtășesc același spirit. Intense și 
autentice, incredibil de vii. 

— S-a întâmplat ceva? întreabă Sam. 

— Nu. Apăs butonul declanșator și fac o singură fotografie. Nu 
s-a întâmplat nimic. 

Vine repede lângă mine și nu mă lasă până nu-i arăt 
fotografia. 

— Imi place, spune. Trebuie neapărat să o pui pe blog. 

li spun că o voi face, lucru care o încântă, deși planul meu 
este să o șterg cu prima ocazie. 

Apoi vine rândul checurilor cu dovleac să fie aranjate pentru 
poză. O las pe Sam să taie dintr-unul felii groase, ce se desfac 
înaintea mea ca paginile dintr-o carte. Dovlecilor decorativi le 
iau locul cești vintage de ceai, pe care le-am găsit cu o 
săptămână în urmă în West Village. Le umplu cu cafea, pe unele 
mai mult, pe altele mai puţin. Vărs din greșeală câţiva stropi și-i 
las acolo, pe masă, lângă una dintre cești. Sam adaugă detaliul 
final, ridicând o ceașcă din care soarbe lung și zgomotos. Rujul 
ei lasă urme pe buza ceștii. Un sărut rubiniu, misterios și 
seducător. Se îndepărtează și mă lasă să fac fotografiile. Fac 
mai multe decât e necesar, cucerită de haos. 


VP - 62 


8. 


Ora cinei se apropie însoţită de panică și de agitația 
pregătirilor de ultim moment. Gătesc linguini cu sosul 
puttanesca pe care l-am învăţat de la mama lui Jeff. Avem 
salată, grisine proaspăt coapte, vin la sticlă, toate așezate 
frumos în sufragerie, pe masa din lemn natur pe care am 
cumpărat-o cu o vară în urmă, în Red Hook. 

Jeff ajunge acasă în acordurile lui Rosemary Clooney, ce 
răsună din casetofon, iar pe mine mă găsește cu chipul 
îmbujorat și strălucitor, într-o rochiță de seară de la mijlocul 
anilor '50, în care am simţit nevoia să mă schimb. Dumnezeu 
știe ce-i trece prin minte. Cu siguranţă e derutat. Poate ușor 
îngrijorat, temându-se că am exagerat puţin, ceea ce am și 
făcut. Sper însă că e și mândru. De ceea ce am reușit să fac. De 
faptul că, după atâtea mese înghesuite, cu familia lui, în sfârșit, 
am un musafir. 

Apoi Sam își face apariţia din sufragerie, cu obrajii curăţaţi de 
faină și cu rujul împrospătat și știu exact ce îi trece prin minte 
lui Jeff. Este îngrijorat, bănuitor și ușor surprins. 

— Jeff, ea e Sam, îi spun. 

— Samantha Boyd? întreabă el adresându-mi-se mai degrabă 
mie decât ei. 

Sam zâmbește și-i întinde mâna. 

— Prefer să mi se spună Sam. 

— Sigur, bună, Sam. Situaţia este atât de surprinzătoare 
pentru Jeff, încât aproape uită să-i strângă mâna întinsă. Când, 
în cele din urmă, o face, e umbra unui gest. Cu greu se poate 
numi strângere de mână. Quincy, putem vorbi un pic? 

Ne retragem în bucătărie, unde îl informez pe scurt cu privire 
la evenimentele după-amiezii, încheind: 

— Sper că nu te superi că am rugat-o să rămână la cină. 

— E clar o surpriză, spune el. 

— Da, a fost neașteptat. 

— Trebuia să mă fi sunat. 

— Ai fi încercat să mă faci să mă răzgândesc, îi spun. 

Jeff ignoră observaţia, mai mult pentru că știe că am dreptate. 


VP - 63 


— Mi se pare foarte ciudat că a apărut așa, din senin. Nu e 
normal, Quinn. 

— Eşti un pic cam prea bănuitor, domnule avocat. 

— M-aș simţi mai bine să știu ce caută aici. 

— Încă încerc să aflu, îi spun. 

— Atunci, de ce ai invitat-o la cină? 

Vreau să îi povestesc despre cele întâmplate în cursul după- 
amiezii, despre cum, preţ de o clipă, Sam mi-a amintit de Janelle 
atât de mult încât mi s-a tăiat respiraţia. Dar știu că nu ar 
înțelege. Nimeni nu ar înțelege. 

— Mi-e milă de ea, într-un fel, îi spun. După toate prin câte a 
trecut, cred că i-ar prinde bine un prieten. 

— Bine, spune Jeff. Dacă tu ești OK cu asta, sunt și eu. 

Cu toate acestea, umbra unei încruntări îi traversează chipul 
și știu că nu este în totalitate împăcat cu situaţia. Ne întoarcem 
în sufragerie unde Sam așteaptă politicoasă, prefăcându-se că 
nu știe că ne-am retras să vorbim despre ea. 

— E totul în ordine? ne întreabă. 

Zâmbesc atât de larg încât mă dor obrajii. 

— Perfect. Să mâncăm. 

În timpul mesei, mă comport ca o gazdă desăvârșită, servind 
mâncarea și turnând vin, încercând din răsputeri să ignor faptul 
că Jeff vorbește cu Sam de parcă ar fi unul din clienţii lui - 
prietenos, dar iscoditor. Din punctul acesta de vedere, Jeff este 
ca un soi de dentist. Extrage forţat ceea ce trebuie îndepărtat. 

— Quinn zice că ai dispărut vreme de câţiva ani, spune el. 

— Îmi place să cred că am ales să fiu discretă. 

— Și cum a fost? 

— Calm. Nimeni nu știa cine sunt. Nimeni nu știa lucrurile rele 
care mi s-au întâmplat. 

— Pare mai mult ca și cum ai fost fugară, spune Jeff. 

— Presupun, răspunde Sam. Doar că nu comisesem nicio 
infracțiune, nu-i așa? 

— Atunci, de ce să te ascunzi? 

— De ce nu? 

Jeff nu are un răspuns potrivit și între noi coboară liniștea, 
tulburată doar de zgomotul tacâmurilor în farfurii. Situaţia mă 
tensionează și, înainte să apuc să îmi dau seama, paharul meu 
de vin e gol. Îl umplu, apoi întreb dacă mai vrea cineva. 

— Sam? Mai vrei vin? 


VP - 64 


Pare să simtă că sunt agitată și zâmbește, încercând să mă 
liniștească. 

— Sigur, spune și dă de dușcă vinul din pahar, golindu-l să îl 
pot umple din nou. 

Mă întorc spre Jeff. 

— Vin? 

— Nu, mulțumesc, îmi răspunde. Apoi adresându-i-se lui Sam: 
Și unde ai trăit în tot acest timp? 

— Pe ici, pe colo. 

Același răspuns pe care mi-l dăduse și mie. Unul care nu îl 
satisface pe Jeff. Lasă furculiţa și o privește interogativ pe Sam. 

— Unde, mai exact? 

— In locuri de care nu ai auzit, răspunde ea. 

— Cunosc toate cele cincizeci de state. Jeff zâmbește 
prietenos. Cred că pot recita capitalele celor mai multe. 

— Cred că Sam vrea să păstreze secretul, intervin eu. În caz 
că dorește să se întoarcă acolo și să trăiască în anonimitate. 

De cealaltă parte a mesei, Sam dă din cap cu recunoștință. 
Am grijă de ea. Așa cum spusese mai devreme că ar trebui să 
facem. Chiar dacă, cel puţin în această privință, sunt la fel de 
curioasă ca și Jeff. 

— Sunt sigură că, la un moment dat, ne va spune, adaug. Nu-i 
așa, Sam? 

— Poate. Duritatea din vocea ei îmi spune foarte clar că asta 
nu se va întâmpla. Cu toate acestea, încearcă să relaxeze 
atmosfera glumind. Depinde de cât de bun e desertul. 

— Oricum, nu contează, spune Jeff. Ceea ce contează este că 
ați ajuns, în sfârșit, să vă cunoaștețţi. Știu că asta înseamnă mult 
pentru Quinn. A fost devastată de cele petrecute cu Lisa. 

— Și eu, spune Sam. Imediat ce am aflat, m-am hotărât să vin 
aici și să vorbesc cu ea. 

Jeff își înclină capul într-o parte. Cu părul ciufulit și ochii mari, 
căprui, pare un căţel în fața unui os. Flămând și la pândă. 

— Așadar, știai că e în New York? 

— De-a lungul anilor, le-am urmărit mișcările, și ei, și Lisei. 

— Interesant. De ce? 

— Din curiozitate, presupun. Am vrut să mă asigur că erau 
bine. Sau cel puţin, mi-a plăcut să cred că erau bine. 


VP - 65 


Jeff dă din cap și privește în farfurie, împingând absent 
pastele dintr-o parte în alta cu furculita. În cele din urmă, 
vorbește din nou. 

— Ești pentru prima dată în Manhattan? 

— Nu. Am mai fost de câteva ori și înainte. 

— Când ai fost ultima oară? 

— Cu zeci de ani în urmă, spune Sam. Eram copil. 

— Așadar, înainte de cele întâmplate la hotel? 

— Da. Sam îl fixează cu privirea peste masă, cu ochii mijiţi, 
aproape furioasă. Inainte de cele întâmplate. 

Jeff se face că nu observă nota de sarcasm. 

— Prin urmare, a trecut ceva timp. 

— Așa e. 

— Și singurul motiv pentru care ai venit este binele lui 
Quincy? 

Intind mâna și o așez peste mâna lui Jeff. Este semnalul tăcut 
că exagerează, că împinge lucrurile prea departe. La fel 
procedează și el când o vizităm pe mama și eu devin arțăgoasă 
cu privire la părerile ei despre, ei bine, despre orice. 

— Ce alt motiv aș putea avea? întreabă Sam. 

— Ar putea fi multe, răspunde Jeff, cu mâna mea în 
continuare peste mâna lui. Poate cauţi să îţi faci publicitate de 
pe urma morții Lisei. Poate ai nevoie de bani. 

— Nu de asta sunt aici. 

— Sper că nu. Sper că ești aici doar ca să te asiguri că Quincy 
e bine. 

— Cred că aceasta a fost dintotdeauna dorinţa Lisei, spune 
Sam. Ca noi trei să ne cunoaștem, înţelegi? Și să ne ajutăm una 
pe alta. 

Atmosfera s-a schimbat iremediabil. Suspiciunea planează 
deasupra mesei, umedă și acră. Ridic paharul, din impuls. E din 
nou aproape gol, doar niște resturi plutesc pe fund. 

— Cred că e momentul pentru un toast, declar. Pentru Lisa. 
Deși noi trei nu am avut ocazia să ne cunoaștem, cred că spiritul 
ei este alături de noi. Mai cred și că i-ar face plăcere să ne vadă 
măcar pe noi două, în sfârșit, împreună. 

— Pentru Lisa, spune Jeff, intrând în joc. 

Imi torn vin în pahar. Apoi torn în paharul lui Sam, deși acesta 
este pe jumătate plin. Când ciocnim paharele, peste masă, le 
atingem prea tare, prea zgomotos, și cristalul sună aproape 


VP - 66 


gata să crape. Vinul din paharul meu se agită și un val de pinot 
noir se revarsă peste salata și grisinele de pe masă. Pâinea 
absoarbe vinul imediat, lăsând în urmă pete roșii. 

Chicotesc nervos. Sam izbucnește în râsul ei puternic. 

Jeff, care nu se amuză, îmi aruncă o privire din acelea pe care 
mi le trimite câteodată, când suntem împreună la câte un 
eveniment unde nu ne simţim în elementul nostru. Privirea care 
spune: „Te-ai îmbătat?” Nu m-am îmbătat. Nu încă. Dar înțeleg 
foarte bine de ce el crede altceva. 

— Și din ce trăiești, Sam? întreabă el. 

Ea ridică din umeri. 

— Una, alta. 

— Inţeleg, spune Jeff. 

— Momentan, nu lucrez. 

— Înţeleg, repetă Jeff. 

lau o gură devin. 

— lar tu ești avocat? Din gura lui Sam, întrebarea sună ca o 
acuzație. 

— Da, răspunde Jeff. Avocat din oficiu. 

— Interesant. Pun pariu că ai de-a face cu tot soiul de oameni. 

— Adevărat. 

Sam se reazemă de spatarul scaunului, cu un braţ peste 
stomac. Cu cealaltă mână ţine strâns paharul, aproape de gură. 
Zâmbind peste buza paharului, întreabă: 

— Și toți clienţii tăi sunt criminali? 

Jeff imită poziţia lui Sam în scaun. Rezemat de spătarul 
scaunului, strângând paharul. Îi privesc înfruntându-se și îmi 
simt mâncarea în stomac, grea, prevestind o durere. 

— Clienţii mei sunt nevinovaţi până la proba contrarie, spune 
Jeff. 

— Însă majoritatea sunt, nu? Găsiţi vinovaţi. 

— Cred că se poate spune așa. 

— Și cum te simţi? Știind că individul care stă lângă tine, în 
instanţă, îmbrăcat într-un costum de împrumut, a făcut lucrurile 
de care este acuzat? 

— Mă întrebi dacă mă simt vinovat? 

— Te simţi? 

— Nu, spune Jeff. Mă simt bine să știu că sunt printre puţinii 
care îi acordă individului în costum împrumutat prezumția de 
nevinovăție. 


VP - 67 


— Dar dacă a făcut ceva cu adevărat îngrozitor? întreabă 
Sam. 

— Cât de îngrozitor? spune Jeff. Crimă? 

— Mai rău. 

Știu încotro îndreaptă Sam discuţia și stomacul mi se strânge 
și mai mult. Îmi așez o mână pe burtă și o mângâi ușor. 

— Nu există nimic mai rău decât crima, spune Jeff, care și-a 
dat la rândul lui seama încotro bate Sam și nu îi pasă. Se 
lansează bucuros într-o dezbatere controversată. L-am mai 
văzut făcând asta. 

— Ai apărat vreodată un ucigaș? 

— Da, răspunde Jeff. De fapt, și în prezent apăr unul. 

— Și îţi place? 

— Nu contează dacă îmi place sau nu. Cineva trebuie să o 
facă. 

— Și dacă individul a ucis mai multe persoane? 

— Tot trebuie să îl apere cineva, spune Jeff. 

— Și dacă e vorba de individul care i-a ucis pe oamenii de la 
Nightlight Inn? Sau de la Pine Cottage? Furia lui Sam este 
aproape palpabilă acum - pulsează între noi ca un val de 
căldură. Vocea îi devine repezită și fiecare cuvânt e mai aspru, 
mai dur. Știind toate acele lucruri, tot ai alege să stai lângă 
nenorocitul ăla și să faci tot posibilul să nu ajungă la închisoare? 

Jeff rămâne nemișcat, cu excepţia fălcilor pe care le 
încleștează abia perceptibil. Privirea îi rămâne fixată asupra lui 
Sam. Nici măcar nu clipește. 

— Trebuie să fie convenabil, spune el. Să poţi da vina pe ceva 
pentru tot ce merge prost în viaţa ta. 

— Jeff! Gâtul îmi e uscat și vocea îmi e prea slabă, ușor de 
ignorat. Încetează! 

— Și Quinn ar putea face asta. Dumnezeu știe că are tot 
dreptul. Însă nu o face. A reușit să lase totul în urmă. E 
puternică. Nu este o... 

— Jeff, te rog! 

— „victimă  neajutorată care și-a abandonat familia și 
prietenii, în loc să facă tot posibilul să depășească un lucru 
petrecut cu mai bine de zece ani în urmă. 

— Destul! 

Sar de pe scaun, răsturnând paharul al cărui conţinut se 
scurge pe masă. Șterg cu șervetul. Pânza albă se face roșie. 


VP - 68 


— Jeff. În dormitor. Acum. 

e 

Rămânem lângă ușă, unul lângă altul, trupurile noastre un 
studiu al contrastelor. Jeff este calm, relaxat, cu brațele 
atârnând pe lângă el. Ale mele îmi cuprind trupul ca o cămașă 
de forţă, încrucișate peste pieptul care coboară și se ridică în 
ritmul respirației exasperate. 

— Nu era nevoie să fii atât de dur. 

— După cele ce mi-a spus? Ba cred că era nevoie, Quinn. 

— Trebuie să recunoști, tu ai provocat-o. 

— Fiind curios? 

— Fiind bănuitor, spun eu. Practic, o interogai. Nu suntem în 
sala de judecată. Ea nu e clientul tău, Jeff! 

Am ridicat vocea, care răsună între cei patru pereți. Ne uităm 
amândoi spre ușă și facem o pauză, încercând să ne dăm seama 
dacă Sam ne-a auzit. Sunt convinsă că da. Chiar dacă nu a auzit 
tot, este evident că vorbim din nou despre ea. 

— l-am adresat întrebări cât se poate de normale, spune Jeff, 
coborând vocea ca să compenseze volumul ridicat al vocii mele. 
Nu găsești că este evazivă? 

— Nu vrea să vorbească despre cele întâmplate. Nu o 
condamn. 

— Cu toate astea, nu avea dreptul să îmi vorbească așa. Ca și 
cum eu am fost cel care a atacat-o. 

— E sensibilă. 

— Prostii. M-a provocat. 

— S-a apărat, îi spun. Nu e dușmanul nostru, Jeff. Ne e 
prietenă. Sau, cel puţin, ar putea fi. 

— Îți dorești să fiţi prietene? Până ieri, nu doreai să ai nimic 
de-a face cu treaba asta cu Eroinele. Ce s-a schimbat? 

— În afară de sinuciderea Lisei Milner? 

Jeff oftează. 

— Înţeleg că te-a afectat. Știu că ești tristă și dezamăgită de 
cele întâmplate. Dar de unde și până unde dorinţa subită de a te 
împrieteni cu Sam? Nici măcar nu o cunoști, Quinn. 

— O cunosc. A trecut prin ce am trecut și eu, Jeff. Știu exact 
cine este. 

— Mă tem doar că, dacă vă împrieteniţi, vei începe să te 
gândești la cele petrecute. Și depășiseși momentul acela. 


VP - 69 


Jeff îmi vrea binele. Știu asta. Traiul cu mine nu este 
întotdeauna ușor. Știu și asta. Ceea ce însă nu mă împiedică să 
mă enervez din cauza comentariului lui. 

— Prietenii mei au fost măcelăriți, Jeff. Așa ceva nu depășești 
niciodată. 

— Știu, nu asta am vrut să spun. 

Îmi ridic bărbia, sfidându-l. 

— Atunci, ce ai vrut să spui? 

— Că ești mai mult decât o victimă, spune Jeff. Că viaţa ta - 
viața noastră - nu este definită de cele petrecute în noaptea 
aceea. Nu vreau ca asta să se schimbe. 

— Faptul că mă port frumos cu Sam nu va schimba nimic. ȘI 
nu e ca și cum am prea mulți prieteni. 

Acesta e un lucru pe care nu vreau să îl recunosc. 
Singurătatea mea este o parte din mine pe care o ascund de 
Jeff. Îi zâmbesc veselă când vine de la serviciu și mă întreabă 
dacă am avut o zi bună. Da, răspund de fiecare dată, deși, de 
obicei, zilele mele sunt foarte triste. După-amiezi lungi 
petrecute singură, în bucătărie, uneori vorbind cu cuptorul doar 
ca să îmi aud vocea. 

Nu am prieteni, am cunoștințe. Foști colegi de facultate și de 
serviciu. Dintre cei cu familii și copii care nu permit întâlniri 
regulate. Dintre cei pe care îi ţin intenționat la distanță, până 
când devin nimic mai mult decât oameni cu care schimb câte un 
mesaj telefonic sau un e-mail. 

— Chiar am nevoie de asta, Jeff, îi spun. 

Jeff îmi cuprinde umerii și-i masează. Mă privește adânc în 
ochi și zărește lucruri nelalocul lor, lucruri nerostite. 

— Ce nu îmi spui? 

— Am primit un e-mail, îi răspund. 

— De la Sam? 

— Lisa. L-a trimis cu o oră înainte să... 

Vreau să zic: „Să se omoare. Să termine ce începuse Stephen 
Leibman”. 

— ...moară. 

— Ce zicea? 

Îi repet conţinutul e-mailului pe dinafară, fiecare cuvânt al 
acestuia fiind dureros întipărit în memoria mea. 

— De ce a făcut așa ceva? întreabă Jeff, ca și cum cineva ar 
putea răspunde. 


VP - 70 


— Nu știu. Nu voi ști niciodată. Însă, dintr-un motiv sau altul, 
s-a gândit la mine înainte să moară. lar eu nu mă gândesc decât 
la faptul că, dacă vedeam e-mailul la timp, aș fi putut să o 
salvez. 

În colţurile ochilor mi se adună lacrimi fierbinţi. Clipesc, 
încercând zadarnic să le alung. Jeff mă trage lângă el și îmi las 
capul pe pieptul lui, iar el mă cuprinde strâns în braţe. 

— lisuse, Quinn. Îmi pare rău. N-am știut. 

— Nu aveai cum să știi. 

— Dar nu te poţi considera vinovată de moartea Lisei. 

— Nu mă consider vinovată, îi răspund. Dar cred că am ratat 
ocazia să o ajut. Nu vreau să se întâmple la fel cu Sam. Știu că e 
un pic mai dură. Dar cred că are nevoie de mine. 

Jeff expiră prelung, înduplecat. 

— Mă voi purta frumos, spune el. Promit. 

Ne sărutăm și ne împăcăm, eu cu buzele sărate de lacrimi. Mă 
șterg la ochi, iar Jeff îmi dă drumul și își scutură braţele, să 
elibereze tensiunea acumulată. Îmi aranjez rochia și șterg de pe 
cămașa lui Jeff o pată lăsată de lacrimi. Apoi părăsim dormitorul 
și traversăm împreună holul, ţinându-ne de mână. Făcând front 
comun. 

În sufragerie, nu găsim pe nimeni la masă. Scaunul lui Sam e 
tras. Nu e nici în bucătărie. Nici în camera de zi. In holul de la 
intrare, lângă ușă, unde își lăsase rucsacul, e un loc gol. 

Încă o dată, Samantha Boyd a dispărut. 


VP -71 


9. 


La ora trei dimineața, îmi sună telefonul și mă trezește dintr- 
un coșmar în care alergam printr-o pădure. Fugeam de El. 
Împiedicându-mă și ţipând, în vreme ce crengile copacilor se 
întindeau spre mine încercând să îmi încătușeze brațele. 
Continui să alerg și după ce deschid ochii, dând din picioare sub 
pătură. Telefonul continuă să sune - țârâitul lui alarmat spintecă 
liniștea încăperii. Jeff, care doarme greu și nimic nu-l trezește în 
afară de clopoţelul Pavlovian al ceasului deșteptător, nu se 
clintește. Ca să păstrez situaţia neschimbată, acopăr telefonul 
cu palma, astupând lumina ecranului. Privesc printre degete să 
văd cine sună. 

Număr ascuns. 

— Alo? șoptesc în timp ce mă dau jos din pat și mă grăbesc 
spre ușă. 

— Quincy? 

E Sam, dar o aud cu dificultate din cauza zgomotului care o 
înconjoară. Se aud discuţii, și strigăte, și ţăcănitul rapid al 
degetelor pe tastaturi. 

— Sam? Am ieșit în hol, cu privirea înceţoșată în întuneric și 
creierul plutind în confuzie. Unde ai plecat? De ce mă suni așa 
târziu? 

— Îmi pare rău. Sincer. Dar s-a întâmplat ceva. 

Mă gândesc că urmează să îmi spună ceva despre El. Cel mai 
probabil din cauză că mă aflu încă sub impresia coșmarului, pe 
care îl simt în preajma mea fizic, ca pe o peliculă de sudoare 
rece. Mă pregătesc sufletește să o aud spunându-mi că El și-a 
făcut apariţia, așa cum știusem dintotdeauna că se va întâmpla. 
Nu contează că El e mort. Că l-am privit bucuroasă murind. 

În schimb, Sam spune: 

— Am nevoie de ajutorul tău. 

— De ce? Ce s-a întâmplat? 

— Am fost arestată, ca să zic așa. 

— Poftim? 

Vocea mea răsună de-a lungul holului, trezindu-l pe Jeff. Aud 
salteaua scârțâind în dormitor, când se ridică și mă strigă. 


VP- 72 


La telefon o aud pe Sam: 

— Te rog, vino să mă iei. Sunt la secţia de poliţie din Central 
Park. Vino cu Jeff. 

Închide înainte să apuc să o întreb de unde îmi știe numărul 
de telefon. 

e 

lau cu Jeff un taxi până la secţia de poliţie, care este undeva 
la sud de lac. Am trecut pe lângă ea, alergând, de zeci de ori, de 
fiecare dată ușor descumpănită de arhitectura ei în care se 
împletesc vechiul și noul. E alcătuită dintr-un șir de clădiri 
scunde, din cărămidă, ridicate odată cu apariţia parcului, 
secționate de un atrium modern ce strălucește din interior. De 
fiecare dată, vederea lui mă face să mă gândesc la un glob cu 
zăpadă. O așezare dickensiană închisă în sticlă. 

Intrăm și cer să o văd pe Samantha Boyd. Ofiţerul de serviciu 
este un irlandez rumen în obraji, ai cărui colăcei tremură sub 
uniformă. Verifică în calculator și spune: 

— Nu avem pe nimeni cu numele acesta, domnişoară. 

— Dar mi-a spus că este aici. 

— Când v-a spus asta? 

— Cu douăzeci de minute în urmă, spun în timp ce îmi aranjez 
bluza îndesată pe grabă în pantaloni. Și eu, și Jeff ne-am 
îmbrăcat în fugă, eu azvârlind pe mine hainele pe care le 
purtasem cu o zi înainte. Jeff își pusese o pereche de blugi și un 
tricou cu mâneci lungi, iar părul îi era ciufulit. 

Ofiţerul Colăcei privește încruntat către monitor. 

— Nu am nimic. 

— Poate a fost deja eliberată, spune Jeff dând glas speranţei. 
E posibil? 

— Tot ar apărea în sistem. Poate v-a indicat secţia greșită. 
Sau poate nu ați auzit bine. 

— Aceasta este secția, îi spun. Am auzit bine. 

Privesc împrejur, în clădirea cu spaţii generoase. Cu tavanul 
înalt și luminoasă, seamănă mai mult cu o gară decât cu o 
secţie de poliţie. Are o scară interioară elegantă, iluminat 
modern de ultimă generaţie, podelele lustruite răsună de 
zgomotul ritmat al pașilor. 

— V-au fost aduse femei, recent? întreabă Jeff. 

— Una, răspunde sergentul, cu ochii tot în calculator. Acum 
treizeci și cinci de minute. 


VP-73 


— Cum se numește? 

— Mă tem că această informaţie este confidențială. 

Privesc către Jeff cu speranţă. 

— Ar putea fi ea. Apoi către sergent, cu o privire rugătoare. O 
putem vedea? 

— Nu e permis. 

Jeff scoate portmoneul și îi arată legitimaţia de serviciu. 
Explică, în modul lui mereu politicos, că este avocat din oficiu, 
că nu suntem acolo să facem probleme, că o prietenă ne-a 
anunţat că se află în arestul acelei secţii de poliţie. 

— Vă rog? implor eu. Îmi fac griji pentru ea. 

Cedează și ne lasă în grija altui ofiţer, de data aceasta unul 
mai mare, în formă, fără colăcei. Acesta ne conduce în miezul 
secţiei. În încăpere atmosfera este agitată, alimentată de 
cofeină. Luminile sunt atât de intense în puterea nopţii. Sam 
este acolo, încătușată de un birou unde sunt înregistraţi nou 
veniţii. 

— Ea este, îi spun ofițerului care ne însoțește. Dau să mă 
reped către ea și omul mă oprește apucându-mă de braţ. Sam, 
strig către ea. 7 

Polițistul de la birou se ridică și o întreabă ceva. li citesc pe 
buze. „O cunoşti pe femeia aceasta? Când Sam dă din cap, 
polițistul care mă ţine de braț mă conduce blând către ea, fără 
să slăbească însă strânsoarea. Îmi dă drumul doar când sunt 
aproape de ofiţerul de la înregistrări. 

— Sam? spun. Ce s-a întâmplat? 

Polițistul o privește din nou încruntat. 

— Ești sigură că o cunoști pe această femeie? 

— Da, răspund în locul ei. Se numește Samantha Boyd și sunt 
sigură că, indiferent ce s-a întâmplat, este vorba de o 
neînțelegere. 

— Nu acesta este numele pe care la comunicat ofițerului care 
a arestat-o. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

Polițistul își drege vocea căutând printre hârtiile din fața lui. 

— Aici scrie că numele ei este Tina Stone. 

Privesc către Sam. Are obrajii umflaţi și roșii de oboseală. 
Creionul dermatograf s-a întins - dungi negre îi pătează 
cearcănele. 

— E adevărat ce spune? 


VP - 74 


— Da, spune ea ridicând din umeri. Mi-am schimbat numele 
cu ceva timp în urmă. 

— Așadar, numele tău real este Tina Stone? 

— Acum, da. Din punct de vedere legal. Ințelegi, doar așa. 

Înteleg prea bine. La numai un an după întâmplările de la Pine 
Cottage, am vrut să fac același lucru, din aceleași motive pe 
care Sam nu trebuie să le rostească. Pentru că obosisem să fie 
recunoscut de necunoscuţi, când le eram prezentată. Pentru că 
detestam expresia care le apărea pe chip, fie numai și pentru o 
secundă, când puneau informaţiile cap la cap și realizau cine 
sunt. Pentru că îmi era silă să știu că numele meu și al Lui sunt 
legate pentru vecie. 

În cele din urmă, Coop m-a făcut să mă răzgândesc. Mi-a spus 
că trebuia să îmi păstrez numele cu un soi de mândrie 
încăpăţânată. Schimbarea acestuia nu avea să producă nicio 
separație între Quincy Carpenter și ororile de la Pine Cottage. 
Păstrându-mi numele și reușind să merg înainte, să fac ceva cu 
viaţa mea, ar fi făcut-o. Făcând ceva prin care să depășesc 
statutul de norocoasă care a supraviețuit când ceilalți nu au 
făcut-o. 

— Acum că ne-am lămurit în privinţa numelui, intervine Jeff, 
îmi puteţi spune de ce anume este acuzată? 

— Sunteţi avocatul ei? întreabă polițistul. 

Jeff oftează. 

— Presupun. 

— Domnișoara Stone, spune ofițerul, este acuzată că a atacat 
un agent de poliţie și s-a opus arestării. 

a 

Detaliile vin pe rând, de la Sam și de la polițistul care a luat-o 
în custodie. Jeff, calm, adresează întrebările. Eu încerc să îi 
urmăresc, privind de la unul la altul, ameţită de nesomn. Din 
câte reușesc să înţeleg, Sam, cunoscută și sub numele de Tina 
Stone, după ce a plecat de la mine, a mers într-un bar din Upper 
West Side. După câteva pahare, a ieșit să fumeze și acolo a dat 
de un cuplu angajat într-o dispută domestică. Discuţia era 
încinsă, pretinde Sam. Lucrurile au luat o întorsătură fizică. Când 
bărbatul a îmbrâncit-o pe femeie, Sam a intervenit. 

— Am încercat să îi despart, spune ea. 

— L-ai atacat pe el, răspunde polițistul. 


VP -75 


Amândoi sunt de acord într-o privinţă - Sam l-a pocnit pe 
individ. Acesta a chemat poliţia în timp ce Sam o întreba pe 
femeie dacă era bine, dacă certuri ca aceea aveau loc des, dacă 
bărbatul o lovise vreodată. La apariţia echipajului de poliţie, 
Sam a luat-o la fugă prin Central Park West, dispărând în parc. 

Poliţiștii o urmăriseră, prinzând-o, în cele din urmă, și scoțând 
cătușele. În momentul acela, Sam se opusese. 

— Nu aveau niciun motiv să mă aresteze, spune ea. 

— Ai lovit un om, spune polițistul. 

Sam pufnește. 

— Încercam să ajut. Părea că era gata s-o usuce în bătaie. 
Ceea ce probabil ar fi și făcut dacă nu interveneam. 

Frustrată de o atare nedreptate - cuvintele ei, nu ale mele - s- 
a năpustit și către unul dintre polițiști, răsturnându-i cascheta și 
ajungând astfel în arest. 

— Doar i-am dărâmat șapca, pentru numele lui Dumnezeu, 
bombăne ea. Nu e ca și cum l-am lovit, sau ceva. 

— Lui i s-a părut că asta aveai de gând să faci, spune 
polițistul. Că intenţia ta era să îl rănești. 

— Haideţi să discutăm, intervine Jeff. A fost acuzată doar de 
cele întâmplate în parc, așa este? 

Polițistul dă din cap. 

— Bărbatul pe care l-a lovit a refuzat să facă reclamaţie. 

— În cazul acesta, putem găsi o soluţie. 

Jeff îl ia pe poliţist deoparte. Discută o vreme, lângă perete, în 
șoaptă, dar destul de tare încât îi aud. Stau lângă Sam, cu mâna 
pe umărul ei și simt cum mi se înfundă degetele în pielea moale 
a jachetei. Ea nu încearcă să tragă cu urechea. Are privirea 
fixată drept în faţă și scrâșnește din dinți. 

— Mie mi se pare că toată povestea este o mare neînțelegere, 
spune Jeff. 

— Mie nu, i-o întoarce polițistul. 

— Evident că nu trebuia să se poarte așa. Dar încerca să o 
ajute pe biata femeie, situaţia era tensionată și lucrurile au 
scăpat de sub control. 

— Vreţi să spuneţi că ar trebui să renunţăm la acuzaţii? 

Polițistul privește către noi. Îi zâmbesc, sperând că asta îl va 
convinge. Ca și cum, văzându-mă pe mine vioaie, inofensivă 
alături de Sam, asta va înclina cumva balanța în favoarea ei. 


VP - 76 


— Vreau să spun că nu ar fi trebuit acuzată din capul locului, 
spune Jeff. Dacă aţi ști prin ce a trecut, aţi înțelege de cea 
reacţionat astfel. 

Pe chipul polițistului nu se citește nimic. 

— In cazul acesta, spuneţi-mi prin ce a trecut. 

Jeff îi șoptește ceva din care nu înţeleg decât ici și colo câte 
un cuvânt. Unul este „Nightlight”. Altul, „crime”. Polițistul o 
privește din nou pe Sam. De data aceasta cu un amestec de 
curiozitate și milă. Am văzut privirea aceea de mii de ori. Este 
privirea cuiva când realizează că are în faţa lui o Eroină. 

li șoptește ceva lui Jeff. Jeff îi răspunde tot în șoaptă. Fac asta 
câteva secunde, apoi își dau mâna și Jeff se îndreaptă spre noi 
cu pas vioi. 

— la-ţi lucrurile, îi spune el lui Sam. Eşti liberă. 

leșim și mai rămânem în curtea secţiei de poliție, lângă 
geamul recepţiei, de unde polițistul irlandez ne privește. În parc 
adie o briză rece, care îmi înțeapă nasul și urechile. Plecaserăm 
în așa o grabă că nu mă gândisem să îmi iau un pulover și acum 
mă cuprind cu braţele să mă încălzesc. 

Sam trage fermoarul jachetei de piele până sub bărbie și îi 
ridică gulerul. Are rucsacul în spate. Greutatea acestuia o trage 
în jos de un umăr. 

— Mulţumesc pentru ajutor. După prostiile pe care le-am spus 
la cină, nu m-aș fi mirat dacă mă lăsaţi să putrezesc la 
închisoare. 

— Cu plăcere, spune Jeff. Nu mai sunt chiar așa de rău, nu? 

Zâmbeşte către noi mulţumit de sine. Îi ocolesc privirea. Deși 
știu că ar trebui să îi fiu recunoscătoare, simt cum mă cuprinde 
un sentiment de iritare. Sam însă îi este realmente 
recunoscătoare. Îi întinde mâna, descoperind tatuajul ei de 
supraviețuitoare. Jeff mă privește în timp ce îi strânge mâna, 
simțind că ceva nu e în regulă. Eu continui să îi evit privirea. 

Mie, Sam nu îmi strânge mâna, mă îmbrățișează scurt. 

— Quincy, mă bucur că am apucat să ne cunoaștem. 

— Poftim - pleci deja? 

— Cred că am provocat destule neajunsuri, spune ea. Am vrut 
doar să văd cum ești. Acum știu. Îţi merge grozav. Mă bucur 
pentru tine, scumpo. 

— Și unde mergi? 

— Pe ici, pe colo, spune Sam. Ai grijă de tine, da? 


VP - 77 


Și pleacă. Sau doar pretinde că pleacă, știind că o voi opri. E 
greu de spus, din cauza rucsacului greu care o încetinește și îi 
îngreunează mersul. Cu toate acestea știu că nu o pot lăsa să 
dispară din nou. Nu așa. 

— Sam, așteaptă, strig după ea. Știu că nu ai unde să te duci. 

Se întoarce cu vântul izbindu-i obrajii. 

— Nu îţi face griji. Mă descurc. 

— Sigur, îi răspund. Pentru că mergi acasă, cu noi. 


VP - 78 


10. 


Imediat ce ajungem acasă, eu și Jeff ne retragem în dormitor, 
cu ușa închisă și vorbind în șoaptă, astfel încât Sam să nu ne 
audă din sufragerie. 

— Poate să rămână aici o noapte, spune Jeff. 

— Noaptea aproape a trecut, spun eu, încă furioasă pe el din 
motive pe care nu le pot articula. Două nopţi. Cel puţin. 

— Asta nu e o negociere. 

— De ce te împotrivești atât de vehement? 

— Și tu de ce te arunci cu capul înainte? mi-o întoarce Jeff. E o 
străină, Quinn. Nici măcar nu s-a deranjat să îţi spună numele ei 
real. 

— Știu care este numele ei real. E Samantha Boyd. Și nu este 
o străină. Este un om care a trecut prin aceeași experienţă ca și 
mine, care are nevoie de un loc unde să stea. 

— Suntem în Manhattan, spune Jeff. Are destule locuri unde 
să stea. Hoteluri. 

— Sunt aproape sigură că nu își permite să plătească o 
cameră la hotel. 

Jeff oftează, se așază pe marginea patului și își aruncă 
pantofii din picioare. 

— Numai asta și ar trebui să te pună pe gânduri. Cine vine, de 
Dumnezeu știe unde, la New York, fără bani? Sau fără un plan, 
la urma urmei? 

— Cineva afectat de cele întâmplate cu Lisa Milner și care 
vrea să facă ceva în privinţa asta. 

— Nu este responsabilitatea noastră, Quinn. 

— A venit aici pentru mine, îi răspund. Asta face să fie 
responsabilitatea noastră. Responsabilitatea mea. 

— lar eu am reușit să o scap de acuzaţii. Cred că am ajutat 
suficient un om pe care nici măcar nu îl cunoaștem. 

Jeff își scoate cămașa, își dă jos pantalonii și se bagă în pat, 
dornic să încheie noaptea aceea. Eu rămân lângă ușă, cu braţele 
încrucișate, trupul meu emanând valuri de furie neexprimată. 

— Da. Ai făcut o treabă nemaipomenită. 

Jeff se ridică în capul oaselor clipind nedumerit. 


VP - 79 


— Stai așa. Ești supărată pe mine pentru asta? 

— Sunt supărată pentru că ai jucat imediat cartea victimei. 
Tot ce a trebuit să faci a fost să menţionezi Nightlight Inn. 

— Pe Sam nu a deranjat-o. 

— Pentru că nu te-a auzit. Sunt convinsă că dacă te auzea, nu 
ar mai simţi la fel. 

— Nu am de gând să îmi cer scuze că am împiedicat-o să 
ajungă la închisoare. 

— Nici nu trebuie, îi spun. Dar poţi cel puţin să recunoști că se 
putea și altfel. Trebuia să vezi cum a privit-o polițistul acela. Ca 
pe un câine lovit sau ceva. De asta și-a schimbat numele, Jeff. 
Pentru ca oamenii să nu o mai privească cu milă. 

Însă furia mea împotriva lui Jeff este mai adâncă decât cele 
întâmplate cu Sam. Când vorbea în șoaptă cu polițistul acela, eu 
l-am văzut pe Jefferson Richards în acţiune. Avocatul. Omul 
dispus să spună orice ca să își ajute clientul, chiar dacă asta 
însemna să o reducă la statutul de victimă. Nu îmi plăcea ce 
văzusem. A 

— Ascultă, spune Jeff, întinzându-se către mine. Imi pare rău 
că am procedat așa. Dar la momentul respectiv mi s-a părut 
calea cea mai rapidă de rezolvare. 

Eu strâng și mai tare braţele peste piept. 

— Dacă rolurile erau inversate și eu aș fi fost cea arestată, ai 
fi procedat la fel? 

— Sigur că nu. 

Îmi dau seama din vocea lui că minte. Are o anume inflexiune 
care îmi zbârlește pielea. Mă scarpin, încercând să alung 
iritarea. 

— Însă asta sunt, nu-i așa? spun. O victimă? La fel ca Sam? 

Jeff oftează frustrat. 

— Ştii bine că ești mai mult de-atât. 

— Așa este și Sam. Și pe durata șederii ei la noi, o vei trata ca 
atare. 

Jeff dă să își ceară scuze din nou, dar îl întrerup întorcându- 
mă și deschizând larg ușa dormitorului. Când ies, o trântesc atât 
de tare că se cutremură pereții. 

e 

Camera de oaspeţi e mică, ordonată, sufocantă. Abajurul roșu 
al lămpii de pe noptieră acoperă pereţii cu o strălucire 
trandafirie. Ora târzie face totul să pară cumva ireal, ca într-un 


VP - 80 


vis. Știu că ar trebui să încerc să dorm, dar nu vreau. Nu atâta 
timp cât Sam pare să fie complet trează, vibrând de energie, 
căldură și viață. Așa că ne așezăm împreună pe patul dublu, 
după ce am aruncat pantofii pe podea, și ne strecurăm 
picioarele sub pătură să nu ne fie frig. 

Sam merge la rucsacul pe care l-a lăsat într-un colț și scoate o 
sticlă de Wild Turkey. 

— Un pic de întăritor, spune ea revenind în pat. Cred că avem 
nevoie. 

Trecem sticla de la una la alta, sorbind direct din ea. Fiecare 
înghiţitură îmi alunecă pe gât ca un ghem de foc. Acestea îmi 
aduc la suprafaţă amintiri îndepărtate. Eu și Janelle în prima 
noapte petrecută împreună, în camera noastră de cămin. Umăr 
lângă umăr, ea bând șpriţuri pe care le obținuse flirtând cu un 
student dintr-o cameră vecină, iar eu sorbind o Cola dietetică. In 
noaptea aceea am devenit cele mai bune prietene. Eu așa o 
consider în continuare. Cea mai bună prietenă a mea. Nu 
contează că ea zace de zece ani în mormânt și că sunt 
conștientă că prietenia noastră nu ar fi rezistat nici dacă trăia. 

— Nu rămân decât peste noapte, spune Sam. Plec mâine- 
dimineață. 

— Poţi rămâne atât cât ai nevoie. 

— Și nu am nevoie decât de o noapte. 

— Trebuia să îmi fi spus că ai probleme, îi spun. Te ajut 
bucuroasă. ți împrumut bani. Sau orice ai nevoie. 

— Sunt sigură că iubitul tău va fi încântat. 

Mai beau o gură și tușesc. 

— Nu îţi face griji în privinţa lui Jeff. 

— Nu mă are la inimă. 

— Nu te cunoaște, Sam. Fac o pauză. Sau ar trebui să îţi zic 
Tina? 

— Sam, spune ea. Tina e doar o formalitate. 

— Cât a trecut de când l-ai schimbat? 

Bea din sticlă și răspunde în timp ce înghite. 

— Ani. 

— Când ai dispărut? 

— Da. Mă săturasem să fiu Samantha Boyd, Eroina. Voiam să 
fiu altcineva. Măcar pe hârtie. 

— Familia ta știe? 


VP - 81 


Scutură din cap și îmi întinde sticla înainte să coboare din pat. 
Prima oprire o face lângă rucsac, de unde scoate un pachet de 
țigări. Apoi la fereastră, unde spune: 

— Îmi dai voie? 

Ridic din umeri și deschide geamul. Afară, cerul vineţiu e 
întretăiat de nori subţiri. Întunericul freamătă de o energie abia 
simțită. Se apropie zorile. 

— Trebuie să mă las, spune aprinzând ţigara. Fumatul a 
devenit al naibii de scump. 

— Ca să nu mai zic, fatal, adaug eu. 

Suflă fumul prin plasa de protecţie împotriva insectelor. 

— Partea asta nu mă îngrijorează. Deja am păcălit moartea o 
dată, nu-i așa? 

— Așadar, ai început să fumezi după cele petrecute la 
Nightlight Inn? 

— Aveam nevoie de ceva care să mă liniștească, înţelegi? 

Oh, da, cum să nu înțeleg. Pe lângă Xanax, soluţia mea e 
vinul. Roșu, alb, orice nuanţă, nu contează. Sunt sigură că 
Janelle ar fi considerat asta o ironie. 

— Mă miră că tu și Lisa nu v-aţi apucat de fumat, spune Sam. 
Mie mi s-a părut atât de natural. 

— Am încercat. Nu mi-a plăcut, spun eu. Apoi în minte îmi 
răsare o întrebare. De unde știi că Lisa nu fuma? 

— Am presupus, răspunde Sam. Nu vorbește despre asta în 
cartea ei. 

Capătul ţigării ei a devenit un cilindru de scrum care 
ameninţă să cadă pe podea. Se depărtează de fereastră, lăsând 
doar mâna cu ţigara în cadrul acesteia, și cu mâna liberă 
scotocește în rucsac de unde scoate o scrumieră portabilă. Din 
piele, seamănă cu un portmoneu micuţ. Făcând dovada 
dexterității unui fumător cu experienţă, Sam o deschide și, cu o 
lovitură a degetului, scutură scrumul în interiorul acesteia. 

— Așadar, i-ai citit cartea? întreb. 

Sam trage fumul în piept, dă din cap, expiră. 

— Mi s-a părut OK. Dar nu m-a ajutat niciun pic să mă simt 
mai bine în legătură cu ceea ce mi s-a întâmplat. 

— Te gândești mult la asta? 

lau o nouă înghiţitură de whisky și încep să mă obișnuiesc cu 
senzația fierbinte din gâtlej. Sam întinde braţul să ia sticla. l-o 
dau și bea două înghiţituri separate de un fum din ţigară. 


VP - 82 


— Tot timpul. 

Îmi dă sticla înapoi. O duc la gură și rostesc încet, cuvintele 
reverberând de pereţii sticlei. 

— Vrei să vorbim despre asta? 

Își termină ţigara cu o expiraţie profundă. O ultimă scuturare 
în scrumieră pe care o închide. După ce închide și fereastra, 
fumul persistă o vreme în încăpere, ca o amintire urâtă. 

— Te gândești că astfel de lucruri se întâmplă doar în filme, 
spune ea. Că nu se pot petrece în viaţa reală. Cel puţin, nu în 
felul acela. Și în niciun caz ţie. Dar s-a întâmplat. Intâi la un 
cămin studențesc în Indiana. Apoi la un motel în Florida. 

Își dezbracă geaca de piele și rămâne în rochiţa neagră. Are 
brațele și umerii goi, cu carnea tare și pielea palidă. Pe spate 
mai are un tatuaj al Doamnei cu coasa, imediat sub umărul 
drept. Breteaua rochiei taie momentan chipul scheletic în două. 

— Calvin Whitmer, spune ea, urcând înapoi în pat. Omul Sac. 

La auzul numelui mă străbate un fior înghețat. E ca și cum o 
bucată de gheaţă s-a încurcat între organele mele. 

— l-ai rostit numele. 

— De ce nu aș face-o? 

— Eu nu i-am rostit niciodată numele. Nu e nevoie să clarific. 
Știe despre cine vorbesc. Nici măcar o dată. 

— Nu mă deranjează, spune Sam smulgându-mi sticla din 
mână. Mă gândesc întruna la el. Știi, încă îl văd. Când închid 
ochii. Decupase găuri în sac pentru ochi. Plus încă o fantă în 
dreptul nasului, să respire. Nu voi uita niciodată cum flutura în 
timp ce respira. Legase sacul cu niște sfori în jurul gâtului, ca să 
stea locului. 

Simt o altă bucată de gheaţă cum se formează în măruntaiele 
mele. Îi iau sticla de whisky din mână, deși nu a terminat de 
băut. lau două înghiţituri în speranţa că vor topi gheaţa din 
stomacul meu. 

— Prea multe amănunte? întreabă ea. 

Scutur din cap. 

— Detaliile sunt importante. 

— Dar tu? Tu îţi amintești vreun detaliu? 

— Câteva. 

— Dar nu prea multe. 

— Nu. 


VP - 83 


— Am înţeles că e o găselniță, spune ea. Treaba asta cu 
amintirile reprimate. 

Mai beau o dușcă, încercând să ignor încercarea ei slabă de a 
mă descoase. În ciuda asemănărilor dintre noi, Sam nu poate 
să-mi pătrundă în creier, să vadă gaura neagră în locul căreia ar 
trebui să existe amintirile întâmplărilor de la Pine Cottage. Nu 
știe cât este de frustrant să îți amintești începutul unei situaţii, 
apoi, brusc, sfârșitul ei. E ca și cum ai ieși din sala de 
cinematografia cinci minute după ce a început filmul și te-ai 
întoarce când se derulează genericul de final. 

— Crede-mă, îi spun. Fenomenul e cât se poate de real. 

— Și nu te deranjează că nu îţi amintești? 

— Mă gândesc că poate e mai bine așa. 

— Dar nu vrei să știi ce s-a întâmplat cu adevărat? 

— Știu care este rezultatul, îi spun. E tot ce trebuie să știu. 

— Am înţeles că e încă acolo, spune Sam. Cabana. Am citit pe 
unul dintre site-urile acelea de rahat despre crime adevărate. 

Citisem și eu asta, cu câţiva ani în urmă. Probabil pe același 
site. Odată investigația încheiată, proprietarul încercase să 
vândă terenul. Firește, nu găsise cumpărător. Nimic nu scade 
valoarea unei proprietăţi mai mult ca sângele de pe terenul ei. 
Când omul a intrat în faliment, cabana a devenit proprietatea 
creditorilor. Care nici ei nu reușiseră să o vândă. Astfel încât 
Pine Cottage rămăsese acolo, ca o piatră de mormânt în 
pădurile din Pennsylvania. 

— Te-ai gândit vreodată să te întorci acolo? mă întreabă. 
Poate te-ar ajuta să îţi amintești. 

Numai când mă gândesc la asta mi se face rău. 

— Niciodată. 

— Te gândești la el vreodată? 

E clar că vrea ca eu să îi rostesc numele. Anticiparea e 
aproape tangibilă, o simt în valurile de căldură ce vin dinspre 
trupul ei. 

— Nu, o mint. 

— M-am gândit că așa o să spui, răspunde Sam. 

— Acesta e adevărul. 

Mai iau o dușcă de whisky și mă uit la sticlă, uimită să 
descopăr cât de mult am băut. De fapt, sunt uimită de cât de 
mult am băut eu. Sam, îmi dau seama, abia s-a atins de sticlă. 


VP - 84 


Închid ochii și simt că mă clatin ușor. Sunt pe punctul dea mă 
îmbăta. La o dușcă distanţă. 

Ridic sticla, iau două guri, mă bucur de arsură. 

Vocea lui Sam a devenit slabă și pare să vină de departe, deși 
ea e chiar lângă mine. 

— Te porți ca și cum ai depășit complet cele întâmplate, deși 
nu ai făcut-o. 

— Te înșeli, îi spun. 

— Dovedește-o. Spune-i numele. 

— Ar trebui să încercăm să dormim, spun eu privind către 
cerul din ce în ce mai alb. E târziu. Sau devreme. 

— Nu ai niciun motiv să te temi, spune Sam. 

— Nu mă tem. 

— Nu e ca și cum asta o să-l readucă la viaţă. 

— Știu. 

— Atunci de ce ești atât de lașă? 

Parcă ar fi Janelle. Mă împunge. Mă provoacă. Mă ademenește 
să fac lucruri pe care nu vreau să le fac. Încep să simt cum mă 
cuprinde iritarea, amestecată cu furie. Când dau să o temperez 
cu încă o gură de whisky, descopăr că sticla e la Sam. 

— Pentru că ești, îţi dai seama, nu? spune ea. Lașă. 

— Ajunge, Sam! 

— Dacă ai depășit cele întâmplate, simpla rostire a unui nume 
nu poate fi așa o mare chestie. 

— Merg la culcare. 

Când încerc să cobor, mă prinde de braț. Mă smucesc din 
strânsoare, alunec din pat și cad pe podea. Mă doare. Durerea 
mă săgetează în coapsă. 

Ameţită și de băutură și de nesomn, îmi ia ceva până mă 
ridic. Whisky-ul îmi clipocește în stomac. Privirea mi se tulbură. 
Sam înrăutățește situația spunând: 

— Aș vrea să îi rostești numele. 

— Nu. 

— O singură dată. Fă-o pentru mine. 

Mă întorc spre ea, clătinându-mă. 

— Nu înțeleg de ce insiști atât! 

— Tu de ce te opui cu atâta încăpățânare? 

— Pentru că El nu merită să îi fie rostit numele! strig și vocea 
îmi răsună puternic în liniștea premergătoare zorilor. După cele 


VP - 85 


ce a făcut, nimeni nu ar trebui să îi rostească vreodată 
blestematul de nume. 

Sam face ochii mari. Își dă seama că a dus lucrurile prea 
departe. 

— Nu trebuie să faci o criză. 

— Se pare că trebuie, îi răspund. Ti-am făcut un serviciu 
lăsându-te să îţi petreci noaptea aici. 

— Așa este. Să nu crezi că nu îmi dau seama. 

— Și dacă e vorba să fim prietene, trebuie să știi că nu 
vorbesc despre Pine Cottage. Am depășit momentul. 

Sam își pleacă privirea, cu sticla în braţe, sprijinită între sâni. 

= Îmi pare rău, spune. N-am vrut să mă port ca o afurisită. 

In dreptul ușii, cu o mână pe șoldul dureros și încercând din 
răsputeri să nu las să se vadă cât sunt de beată, am un moment 
de luciditate. 

— Poate că ai dreptate. Poate e mai bine să pleci de 
dimineață. 

Cum am terminat de vorbit, beţia pune din nou stăpânire pe 
mine. les din cameră și, după câteva încercări, reușesc să închid 
ușa în urma mea. Apoi mă îndrept spre camera mea, unde are 
loc o nouă serie de încercări repetate pentru a deschide ușa. 

Când mă prăbușesc pe pat, Jeff e pe jumătate treaz și 
murmură: 

— Am auzit strigăte. 

— Nu e nimic. 

— Eşti sigură? 

— Da, îi răspund, prea obosită ca să intru în detalii. 

Inainte să alunec în somn, prin mintea tulbure îmi trece un 
gând. Este un crâmpei de amintire - una neplăcută. El, când l- 
am văzut pentru prima oară. Înaintea masacrului, înainte ca el 
să devină El. 

Apoi un al doilea gând, și mai tulburător. 

Sam a vrut ca eu să îmi amintesc. 

Insă nu înţeleg de ce. 


VP - 86 


PINE COTTAGE 
5.03 p.m. 


Janelle hotărâse că vrea să exploreze pădurea, știind prea 
bine că grupul convenise de la bun început să-i facă poftele 
sărbătoritei. Așa că porniră la drum, printre copacii care, practic, 
începeau imediat de lângă veranda din spatele cabanei. 

Craig, fost cercetaș, conducea grupul cu un entuziasm 
aproape  copilăresc. El era singurul care venise echipat 
corespunzător, cu ghete de drumeţie și șosete înalte, ridicate 
peste pulpele încordate, ca să îl protejeze de căpușe. Avea cu 
sine un băț foarte lung cu care izbea ritmic pământul. 

Quincy și Janelle veneau imediat în urma lui, mult mai puţin 
serioase. Imbrăcate în blugi, pulovere dungate și bascheţi 
complet nepotriviţi, își croiau drum prin stratul gros de frunze 
așternute pe jos. Frunzele continuau să cadă, străbătute de 
soarele după-amiezii în timp ce pluteau, se răsuceau și se 
rostogoleau. Erau ca niște stele căzătoare împestrițate cu roșu, 
galben și portocaliu. 

Janelle prinse o frunză din aer și și-o așeză după ureche, 
portocaliul intens al acesteia contrastând minunat cu părul ei 
castaniu. 

— Vreau o fotografie, ceru ea. 

Quincy se conformează, făcându-i imediat două fotografii, 
apoi se întoarse și-i făcu una și lui Betz, care își târa picioarele în 
urma lor, cum făcuse întreaga zi. Pentru ea, excursia aceasta 
era mai degrabă un chin decât un cadou. Un weekend pe care 
era nevoită să îl suporte. 

— Zâmbește, îi porunci Quincy. 

Betz se încruntă. 

— O să zâmbesc atunci când terminăm cu drumeţia asta. 

Quincy îi făcu oricum fotografia, apoi se întoarse spre Amy și 
Rodney, care mergeau ca niște siamezi. Dat fiind că erau în 
permanenţă împreună, toţi ceilalţi ajunseseră să îi strige Ramay. 

Amy purta una din cămășile de flanel ale lui Rodney, ale cărei 
mâneci foarte lungi îi treceau peste degete. Lângă ea, Rodney 
era ca un urs grizzly, cu ceafa lată și smocul des de păr care îi 


VP - 87 


răsărea pe piept, deasupra tricoului cu anchior. Văzând-o pe 
Quincy, se lipiră unul de altul și începură să se strâmbe. 

— Așa, spuse Quincy. Faceţi dragoste cu aparatul de 
fotografiat. 

— Voi, acolo, ţineţi pasul? le strigă Craig când ajunseră la o 
porţiune de drum în pantă. Frunzele erau alunecoase, iar Janelle 
și Quincy se ţineau de mână, ajutându-se una pe alta să 
avanseze. 

— Serios, nu vreţi să vă pierdeţi de grup, le spuse Janelle cu 
autoritatea unui ghid turistic. Pădurile acestea sunt bântuite. 

— Prostii, spuse Rodney. 

— E adevărat. Cu sute de ani în urmă, pe aceste locuri trăia 
un trib de indieni. Apoi au venit oamenii albi și i-au ucis pe toți. 
Sângele lor e pe mâinile noastre, dragilor. 

— Nu văd nimic, spuse Rodney, examinându-și mâinile și pe 
față și pe dos, în glumă. 

— Poartă-te frumos, îl mustră Amy. 

— În orice caz, continuă Janelle, se spune că spiritele lor 
cutreieră pădurile, gata să îi ucidă pe toți oamenii albi pe care îi 
întâlnesc. Așa că păzește-ţi spatele, Rodney! 

— De ce eu? 

— Pentru că Craig este prea puternic pentru a fi răpus de o 
fantomă, fie ea de indian sau de altceva, spuse Quincy. 

— Și voi? 

— Am zis că oamenii albi i-au ucis, spuse Janelle. Noi suntem 
femei. Nu au nimic de împărțit cu noi. 

— Chiar au murit oameni aici. 

Vorbise Betz. Betz cea tăcută și atentă. Îi privi cu ochii ei 
mari, ușor înfricoșători. 

— Mi-a spus un tip care e coleg cu mine la ora de literatură 
universală, îi lămuri ea. Un cuplu aflat la camping a fost ucis în 
aceste păduri. Un băiat și o fată. Poliţiștii i-au găsit morţi, 
înjunghiaţi, în cort. 

— l-au prins pe cei care au făcut asta? întrebă Amy, lipindu-se 
și mai strâns de Rodney. 

Betz scutură din cap. 

— Din câte știu eu, nu. 

Nimeni nu mai scoase o vorbă cât urcară dealul. Până și 
pătura de frunze foșnitoare de sub tălpile lor păru să 
amuţească, lăsându-i să audă alţi pași apropiindu-se printre 


VP - 88 


copaci. În liniștea aceea nouă, molcomă, Quincy simţi că nu 
erau singuri. Se gândi că se purta prostește. Că era, pur și 
simplu, sub influența celor povestite de Betz. Cu toate acestea, 
nu putea alunga sentimentul că mai era cineva acolo. Nu 
departe. Privindu-i. 

În apropiere trosni o crenguţă. La nici zece metri de ei. La 
auzul zgomotului, Quincy slobozi un strigăt. Care declanșă o 
reacţie în lanţ, Janelle, Betz și Amy ţipând aproape simultan. 

Rodney, pe de altă parte, râse. 

— Dumnezeule, spuse el, nu sunteţi deloc agitate. 

Le arătă sursa zgomotului - o veveriţă cu coada înălțată ca un 
steag alb, într-un tufiș. lzbucniră cu toții în râs. Până și Quincy, 
care uită de fiorul bizar care o tulburase cu doar câteva secunde 
mai devreme. 

Pe vârful dealului găsiră o lespede de piatră, întinsă cât un 
pat dublu. Zeci de nume fuseseră scrijelite pe suprafața ei - 
urme lăsate de tineri asemenea lor, care parcurseseră același 
drum prin pădure. Rodney ridică o piatră ascuţită și se puse să 
își adauge numele lângă celelalte. In jurul lespezii de piatră erau 
împrăștiate mucuri de ţigară și cutii goale de bere, iar dintre 
crengile fusiforme ale unui copăcel se desprinse un prezervativ 
nedesfăcut, făcându-le pe Janelle și Quincy să exclame 
dezgustate. 

— Tu și Craig aţi putea s-o faceţi aici, îi șopti Janelle. Cel 
puţin, aveţi protecţie. 

— Dacă o facem, îi spuse Quincy, cu siguranță nu va fi pe o 
piatră care, după toate aparențele, prezintă un pericol iminent 
de BTS». 

— Stai așa - nu v-aţi hotărât încă? 

— Am hotărât să nu hotărăsc nimic, răspunse Quincy, deși 
hotărârea fusese luată. Când se declarase de acord să doarmă 
în același pat cu Craig, pecetluise înţelegerea. Se va întâmpla 
când se va întâmpla. 

— Ar fi bine să se întâmple curând, spuse Janelle. Craig e 
marfa a-ntâia, Quinn. Sunt sigură că fetele stau la rând să pună 
mâna pe o bucăţică din el. 

— Interesantă comparaţie, spuse Quincy sec. 

— Nu spun decât că dacă aștepți prea mult, s-ar putea să își 
piardă interesul. 


5 Boli cu transmisie sexuală (n.tr.). 
VP - 89 


Quincy privi către Craig care se urcase pe lespede și scruta 
depărtările. Acesta voia mai mult decât sex. Quincy era 
convinsă. Înainte de toate, ei doi erau prieteni - se cunoscuseră 
în prima zi de facultate și își petrecuseră primul an împreună, 
angajaţi într-un flirt prietenos. Partea romantică începuse spre 
sfârșitul lunii august, când, întorși din vacanţă, își dăduseră 
seama că le fusese foarte dor unul de celălalt peste vară. Și deși 
Quincy simţise din partea lui un soi de nerăbdare în privinţa 
sexului, o considerase o expresie a dorinței și nu genul de 
frustrare acumulată pe care o sugera Janelle. 

Acum, cocoțat pe piatră, Craig surprinse privirea lui Quincy. 
Ea ridică aparatul de fotografiat și-i spuse: 

— Zâmbește! _ 

El făcu mai mult decât să zâmbească. Işi umflă pieptul, cu 
pumnii în  șolduri, ca Superman. Quincy râse. Apăsă 
declanșatorul. 

— Cum e priveliștea? întrebă ea. 

— Minunată. 

Craig îi întinse brațul și o ajută să urce lângă el. Erau mai sus 
decât se așteptase Quincy și vedeau pădurea coborând în pantă 
pe mai mult de un kilometru și jumătate, înainte să se piardă 
într-o vale umbroasă. Urcară și ceilalţi, iar Janelle ceru o nouă 
fotografie. 

— Fotografie de grup, strigă ea. Toată lumea, și tu, Quincy. 

Se strânseră unul lângă altul, iar Quincy întinse brațul până ce 
îi cuprinse pe toţi șase în cadru. Odată fotografia făcută, Quincy 
o privi. Atunci observă ceva în spatele lor, la distanţă. O clădire 
uriașă ridicată în mijlocul unei poieni, ai cărei pereţi cenușii cu 
greu se distingeau dintre copaci. 

— Ce este asta? întrebă ea, arătându-le și celorlalți. 

Janelle ridică din umeri. 

— Habar nu am. 

Betz, bufnița cea înțeleaptă, firește că știa. 

— Este un azil de nebuni, le spuse. 

— lisuse, exclamă Amy. Vrei cu tot dinadinsul să ne bagi în 
sperieți? 

— Vă spun. E un sanatoriu pentru nebuni. 

Quincy privi azilul. O briză slabă străbătu valea, înfiorând 
copacii  dimprejur și dând locului un aer de neliniște, 
amenințător. Ca și cum clădirea însăși era  însufleţită. 


VP - 90 


Sentimentul de tristeţe care înconjura azilul era aproape 
palpabil. Quincy îl simţea ridicându-se din vale către ei, pe 
lespedea de observaţie. Își imagină un nor de furtună aflat 
permanent deasupra clădirii, nevăzut, dar a cărui prezenţă era 
incontestabilă. 

Dădu să facă o fotografie, apoi se opri. Ceva la gândul acelei 
imagini în aparatul ei de fotografiat o neliniștea. 

Lângă ea, Craig studia cerul. Soarele alunecase dincolo de 
vârfurile copacilor și arunca peste pădure o strălucire caldă. 
Copacii spintecau lumina, proiectându-și umbrele lungi ca un 
grilaj pe pământ. 

— Trebuie să ne întoarcem, spuse el. Nu vrem să ne prindă 
noaptea în pădure. 

— Din cauza spiritelor indienilor, v-am spus, adăugă Janelle. 

— Și a nebunilor, nu se lăsă Quincy mai prejos. 

Plecarea le-a fost întârziată de Rodney, care insista să 
termine de scrijelit roca. Sub numele lui l-a scris pe al lui Amy, 
între cele două a pus semnul plus, apoi le-a cuprins într-o inimă 
zgâriată la repezeală. Apoi au pornit, făcând același drum 
înapoi. Nu le-a luat mult să coboare panta, până la platforma 
care ducea la cabană, drumul la urcuș doar făcând să pară 
distanţa foarte lungă. În realitate, tot drumul de la lespedea de 
piatră la Pine Cottage nu era mai lung de opt sute de metri. 

Cu toate acestea, când au ieșit dintre copaci, soarele 
apusese, învăluind cabana într-o lumină trandafirie, tomnatică. 
Umbrele copacilor mângâiau temelia de piatră. Craig, aflat în 
continuare în fruntea grupului, se opri brusc. Când Quincy se 
izbi de spatele lui, o împinse ușor cu mâna înapoi. 

— Ce nai... 

— Șșșș, șopti el, privind cu atenţie către umbrele adunate pe 
veranda din spatele cabanei. 

În cele din urmă, văzu și Quincy ce văzuse Craig. La fel și 
ceilalți. Pe verandă era cineva. Un necunoscut, cu mâinile 
adunate în faţa ochilor, lipite de geamul ușii din spate, privea 
înăuntru. 

— Hei! strigă Craig, pășind înainte, cu bastonul ridicat 
ameninţător. 

Omul din dreptul ușii - un bărbat, observă Quincy - se 
întoarse, speriat. 


VP - 91 


Părea apropiat de vârsta lor. Poate cu câţiva ani mai mare. 
Era greu de spus din cauza ochelarilor în ale căror lentile se 
reflecta lumina slabă a apusului, ascunzându-i privirea. Era 
subțire, aproape sfrijit, și își ţinea braţele lungi înțepenite de o 
parte și de alta a puloverului tricotat, de culoare bej, cu care era 
îmbrăcat. Pe umăr, printr-o gaură de dimensiunile unei monede, 
se zărea un tricou alb. Pantalonii îi erau din reiat verde, uzaţi în 
dreptul genunchilor, și atât de largi la brâu încât trebuia să-i ţină 
cu un deget trecut printr-o gaică să nu alunece de pe el. 

— Imi pare rău că v-am speriat. Vocea îi era nesigură, ca și 
cum nu știa să vorbească prea bine. Rostea cuvintele ca un 
străin, poticnit și formal. Quincy încercă să identifice un accent, 
dar nu reuși. Voiam să văd dacă e cineva aici. 

— Noi suntem, răspunse Craig, făcând un nou pas înainte; 
curajul lui o impresionă pe Quincy, așa cum probabil și 
intenţionase. 

— Bună, îi salută străinul, făcându-le cu mâna cu care nu se 
ţinea de pantaloni. 

— Te-ai rătăcit? întrebă Janelle, mai mult curioasă decât 
speriată. 

— Oarecum. Mi s-a stricat mașina, la câţiva kilometri de aici. 
Am mers toată după-amiaza. Apoi am văzut aleea și m-am 
gândit că, în sfârșit, poate am găsit pe cineva să mă ajute. 

Janelle se desprinse de grup, ieșind dintre copaci, și din trei 
pași hotărâți ajunse pe verandă. Străinul tresări. Preţ de o 
secundă, Quincy se temu că omul avea să ţâșnească și să 
dispară printre copaci ca o căprioară speriată. El însă rămase 
locului, complet nemișcat sub privirea scrutătoare a lui Janelle 
care îi măsură claia de păr negru, nasul ușor coroiat și linia vag 
atrăgătoare a buzelor. 

— Toată după-amiaza, zici? spuse ea. 

— Aproape. 

— Trebuie să fii obosit. 

— Puțin. 

— Ar trebui să rămâi să petreci cu noi. Janelle îi strânse mâna 
liberă, cealaltă fiind în continuare ocupată să susţină pantalonii. 
Eu sunt Janelle. Aceștia sunt prietenii mei. E ziua mea. 

— La mulţi ani! 

— Cum te cheamă? 

— Joe. Străinul dădu din cap, apoi zâmbi timid. Joe Hannen. 


VP - 92 


11. 


Când mă trezesc, e trecut de zece. Jeff a părăsit de mult 
patul; îmi trec mâna peste partea lui de pat, cearceafurile sunt 
reci. In hol, mă opresc o secundă în dreptul camerei de oaspeti. 
Deși ușa e deschisă, știu că Sam e în casă. Rucsacul e tot acolo, 
pe podea, iar pe noptieră văd sticla de Wild Turkey, cu un deget 
de lichid auriu pe fund. 

Aud gălăgie în bucătărie - sertare trase, zgomot de vase. 
Intru și o găsesc pe Sam, cu un șorț peste tricoul cu Sex Pistols 
și o pereche de blugi negri. 

Mă doare capul, mai puţin din cauza băuturii, mai mult din 
cauza circumstanțelor incredibile în care a fost consumată. Deși 
întâmplările nopţii trecute sunt oarecum tulburi, îmi amintesc cu 
precizie încercările ei repetate de mă face să-i rostesc numele. 
Mă irită atât prezenţa ei, cât și amintirea. 

Sam știe cum mă simt. Îmi dau seama după zâmbetul rugător 
cu care mă întâmpină. După cana cu cafea pe care mi-o dă 
aproape cu forţa. După căldura aromată cu miros de afine care 
vine dinspre cuptor. 

— Gătești? 

Sam dă din cap. 

— Brioșe cu afine și lămâie. Am luat reţeta de pe blogul tău. 

— Ar trebui să fiu impresionată? 

— Probabil că nu, răspunde ea. Deși speram să fii. 

In secret, sunt. Nimeni nu a mai gătit ceva pentru mine, de la 
moartea tatălui meu. Nici măcar Jeff. Și iat-o pe Sam, cu ochii pe 
temporizatorul cuptorului, care se apropie de zero. Fără să 
vreau, sunt mișcată. 

Scoate tava din cuptor și răstoarnă brioșele, fierbinţi. Acestea 
se rostogolesc pe blat, însoțite de o ploaie de firimituri și urme 
lăsate de afine. 

— Cum m-am descurcat, profesore? întreabă Sam, cu privirea 
încărcată de speranţă. 

Gust. Sunt cam uscate, ceea ce îmi arată că s-a zgârcit la unt. 
Nici zahăr nu a pus cât trebuie, lucru care anulează savoarea 
fructelor. În loc de lămâie sau afine, brioșele au gust de lipici. 


VP - 93 


Sorb din cafea. E prea tare. Amăreala acesteia trece în tonul 
vocii mele. 

— Trebuie să vorbim despre noaptea trecută... 

— M-am purtat urât, spune Sam. Tu ai fost atât de drăguță cu 
mine, iar eu... 

— Sam, nu discut despre Pine Cottage. Subiectul este interzis, 
înţelegi? Privesc înainte, către viitor. Așa ar trebui să faci și tu. 

— Am înțeles, îmi răspunde. Și aș vrea să mă revanșez, 
cumva. Asta, dacă îmi permiţi să mai rămân. 

Trage aer în piept, în așteptarea răspunsului meu. Totul ar 
putea fi doar prefăcătorie. O parte din mine gândește că e 
sigură că voi spune că poate să mai stea. Așa cum a fost 
convinsă noaptea trecută că nu aveam s-o las să plece. Dar eu 
nu sunt convinsă de nimic. 

— Doar pentru o zi sau două, continuă văzând că nu spun 
nimic. 

lau încă o gură de cafea, mai mult pentru cofeină decât 
pentru gust. 

— De ce ești aici, de fapt? 

— Nu e suficient că am vrut să te cunosc? 

— Ar trebui să fie, îi răspund. Dar nu este singurul motiv. 
Toate întrebările tale. Curiozitatea ta insistentă. 

Sam ridică o brioșă dolofană, o așază înapoi și își verifică 
unghiile de firimituri. 

— Chiar vrei să știi? 

— Dacă vrei să mai stai aici, trebuie să știu. 

— În regulă. Momentul adevărului. Fără ocolișuri. Sam trage 
aer în piept, adânc, ca un copil pe cale să se scufunde în apă. 
Am venit pentru că am vrut să văd dacă și tu ești la fel de 
furioasă ca mine. 

— Furioasă pe Lisa, pentru ceea ce a făcut? 

— Nu, spune Sam. Furioasă pentru că ești o Eroină. 

— Nu sunt. 

— Furioasă sau Eroină? 

— Niciuna, nici alta, spun. 

— Poate ar trebui să fii. 

— Am trecut peste asta. 

— Nu asta i-ai spus lui Jeff, azi-noapte. 


VP - 94 


Prin urmare, ne auzise când ne-am certat, în dormitor. Auzise 
ceva. Intreaga discuţie, cel mai probabil. Oricum, auzise 
suficient cât să o facă să plece în toiul nopții. 

— Știu că nu ai trecut peste asta, spune ea. Așa cum nici eu 
nu am trecut. Și nu vom trece niciodată peste asta, în afară de 
cazul în care îi urmăm exemplul Lisei Milner. Am avut ghinion, 
scumpo. Viaţa ne-a tras-o și acum toată lumea vrea să trecem 
peste asta și să ne purtăm ca și cum nu s-a întâmplat nimic. 

— Măcar am supravieţuit. 

Sam ridică braţul, arătându-mi tatuajul. 

— Sigur. Și de-atunci, viaţa ta a fost minunată, nu-i așa? 

— Sunt bine, îi răspund și mă îngrozesc pentru că îmi dau 
seama că vorbesc exact ca mama. Ea folosește cuvintele acesta 
ca pe un pumnal cu care ţine la distanță orice trăire. „Sunt 
bine”, le spusese tuturor la înmormântarea tatălui meu. „Și eu, 
și Quincy suntem bine”. Ca și cum vieţile noastre nu fuseseră 
întoarse pe dos în decursul unui singur an. 

— Evident, spune Sam. 

— Ce vrei să zici cu asta? 

Işi strecoară mâna în buzunarul din față al pantalonilor și 
scoate un iPhone pe care îl așază cu zgomot pe blatul de 
bucătărie, înaintea mea. Mișcarea subită deschide telefonul, al 
cărui ecran prinde viaţă afișând imaginea de netăgăduit a unui 
penis. 

— O să îmi asum riscul și voi presupune că acesta nu este 
telefonul lui Jeff, spune Sam. Așa cum nu este nici al tău. 

Privesc în partea cealaltă a bucătăriei, cu stomacul strâns 
dureros în jurul brioșei și cafelei pe care le conţine. Sertarul 
ţinut sub cheie - sertarul meu - e deschis. Gaura cheii e 
înconjurată de zgârieturi fine, ca o mică explozie. 

— Mi-ai forţat încuietoarea sertarului? 

Işi ridică bărbia cu o expresie mulțumită de sine. 

— Unul din puţinele lucruri la care mă pricep. 

Mă reped la sertar, dornică să mă asigur că prada mea 
secretă este încă acolo. Apuc pudriera și mă privesc în 
oglinjoara ei. Tresar când văd cât sunt de obosită. 

— Ti-am spus să nu umbli acolo, îi spun mai mult stânjenită 
decât supărată. 


VP - 95 


— Liniștește-te. Nu spun nimănui, îmi răspunde Sam. Sinceră 
să fiu, sunt ușurată să descopăr o latură întunecată sub 
imaginea asta falsă de „gospodină fericită”. 

Rușinea îmi aprinde obrajii. Mă întorc cu spatele și mă sprijin 
de masă, cu ambele palme în firimituri de brioșe. 

— Nu e ceea ce crezi. 

— Nu te judec. Crezi că eu nu am furat? Am furat de toate. 
Haine. Mâncare. Țigări. Când ești atât de săracă pe cât am fost 
eu, treci repede peste sentimentul de vinovăţie. Sam bagă 
mâna în sertar și scoate rujul furat. Il răsucește și, rotunjind 
perfect buzele, trece batonul cremos, de culoarea cireșelor, 
peste ele. Ce părere ai? Mi se potrivește? 

— Asta nu are nicio legătură cu cele petrecute la Pine 
Cottage, îi spun. 

— Sigur, răspunde ea, plesnind din buze. Ești perfect normală. 

— Du-te naibii! 

Sam zâmbește. Un zâmbet roșu-cireașă strălucitor ca un 
neon. 

— Acum mai vii de-acasă! Exprimă-ţi emoţiile, Quinn. De 
aceea am vrut să te fac să-i rostești numele. De aceea am forţat 
încuietoarea sertarului tău secret. Vreau să îţi văd furia. Ti-ai 
câștigat dreptul la ea. Nu o ascunde în spatele blogului tău cu 
prăjituri, biscuiţi și brioșe. Nu ești bine. Nici eu nu sunt. E OK să 
recunoști. Suntem niște distruse, scumpo. 

Privesc în sertar, către toate lucrurile acelea, ca și cum atunci 
le văd pentru prima oară. Sam are dreptate. Numai o femeie 
dusă cu capul ar fura lingurițe, și telefoane, și pudriere de 
argint. Întreg trupul îmi e cuprins de rușine. Trec pe lângă Sam 
și merg ca în transă către sertarul unde ţin Xanaxul. Răstorn o 
pastilă în palmă. 

— Ai și pentru alţii? 

O privesc ca prostită, cu mintea răvășită, neuronii mei 
concentrați exclusiv pe nevoia de a introduce cât mai curând 
pilula albastră în sistem. 

— Xanaxul, spune. Dă-mi și mie una. 

Îmi smulge pastila din mână. În loc să o înghită, o strivește 
între dinţi ca pe o bomboană. Eu o iau pe a mea ca de obicei - 
cu o dușcă de suc de struguri. 

— Interesantă metodă, spune Sam, trecându-și limba peste 
dinţi, ca să nu piardă nicio fărâmă. 


VP - 96 


Mai beau o gură de suc. „O lingură de zahăr. Cântecul nu 
minte”. 

— Atâta timp cât funcţionează. Sam întinde mâna. Mai dă-mi 
una. 

Îi mai dau o pastilă. O păstrează în căușul palmei, ca un ou 
minuscul de prigorie în cuibar, privindu-mă ciudat. 

— Nu mai iei și tu una? 

Nu e o întrebare. 

E o provocare. 

Dintr-odată, am sentimentul că repetăm experienţa zilei 
trecute. Înapoi în bucătărie, Sam urmărindu-mă, eu căutând să o 
impresionez. 

— Cum să nu, îi spun. 

lau încă un Xanax și îl beau cu suc. În loc să îl mestece din 
nou pe al ei, face semn către sticla de suc. la două înghiţituri și 
încheie cu un râgâit scurt. 

— Ai dreptate. Alunecă mai repede așa. Întinde din nou 
palma. A treia oară e cu noroc. 

De data aceasta, le luăm în același timp, trecând rapid sticla 
de la una la alta. Cele trei pastile mi-au lăsat un gust amar, 
potenţat de dulceaţa lipicioasă a sucului de struguri care îmi 
acoperă dinții. Râd de absurdul situaţiei. Suntem două 
supraviețuitoare ale unor masacre, înghițind Xanax după Xanax. 
Lisa nu ar fi fost de acord. 

— Suntem în regulă? întreabă Sam. 

Lumina dulce a dimineţii pătrunde pieziș pe fereastra 
bucătăriei și îi luminează chipul. Deși a avut grijă să se fardeze, 
lumina îi expune ridurile fine dimprejurul ochilor și în colţurile 
gurii. Acestea îmi atrag privirea, așa cum o fac tablourile lui Van 
Gogh, unde caut mereu să zăresc țesătura pânzei printre urmele 
de vopsea. Aceasta este Sam pe care vreau să o cunosc. Femeia 
din spatele măștii impenetrabile. 

Imaginea pe care o surprind este ademenitoare într-un mod 
periculos. Văd o femeie care încă se luptă să înțeleagă ce s-a 
întâmplat cu viaţa ei. Văd o femeie tristă, singură și copleșită de 
nesiguranță. 

Mă văd pe mine și în momentul acela trupul îmi este cuprins 
de ușurare că mai există cineva ca mine. 

— Da, îi răspund. Suntem în regulă. 


VP - 97 


Xanaxul începe să își facă efectul cincisprezece minute mai 
târziu, când sunt în duș. Trupul începe să mi se relaxeze, 
treptat, ca și cum aburul cald îmi pătrunde în pori, se adună în 
mine, mă umple. Mă îmbrac cu senzaţia că mă aflu pe un nor - 
imponderabilă, plutind de-a lungul holului, unde Sam mă 
așteaptă lângă ușă, la fel de ușoară, cu ochii zâmbind. 

— Să mergem. Vocea îi e estompată, plăcută. Ca un telefon 
de la distanţă. 

— Unde? întreb cu o voce pe care nu o recunosc. Vocea unei 
persoane lipsite de griji, a unei persoane fericite. Vocea cuiva 
care nu a auzit niciodată de Pine Cottage. 

— Să mergem, repetă Sam. 

Așa că pornim, eu îmi iau poșeta înainte să o urmez pe holul 
blocului spre lift, în holul de la intrare, pe stradă, unde soarele 
ne învăluie cald și strălucitor. Și Sam strălucește, cu șuvițe aurii 
în păr și obraji trandafirii. Încerc să mă opresc puţin în dreptul 
fiecărei uși pe lângă care trecem, vreau să văd dacă și eu 
strălucesc, dar Sam mă trage după ea într-un taxi pe care nici 
nu am băgat de seamă când l-a oprit. 

Continuăm să plutim. În aglomeraţia aburindă a orașului, apoi 
în Central Park, unde o briză tomnatică pătrunde pe geamul 
întredeschis al mașinii. Închid ochii, lăsând aerul proaspăt să mă 
alinte, până ce mașina oprește și Sam trage iar de mine, deși eu 
abia simt. 

— Am ajuns, îmi spune. 

Suntem pe Fifth Avenue. În dreptul sanctuarului de beton, 
Saks. Plutim pe trotuar, printre uși, în interiorul strălucitor, de 
suprafețe încărcate cu parfumuri, pe lângă arome atât de 
intense încât aproape că le văd învăluindu-ne ca niște aburi în 
nuanțe de trandafir și lavandă. O urmez pe Sam prin atmosfera 
ca un curcubeu către liftul care urcă. Sau poate nu urcă. Poate 
doar eu urc. Mă ridic plutind în raionul pentru femei, unde mă 
întâmpină un nou curcubeu, de data aceasta unul alcătuit din 
valuri de bumbac, satin și mătase. 

E plin de femei. De vânzătoare plictisite, matroane îngâmfate 
și adolescente apatice care ar trebui să fie la școală, dar care în 
schimb sunt aici și oftează în telefoane. Cele care se obosesc să 
ne privească, ne aruncă priviri critice. 

Invidioase. 

Știu că suntem speciale. 


VP - 98 


— Salut, mă adresez chicotind uneia. 

— Îmi place fusta ta, îi spune Sam alteia. 

Mă duce lângă un raft cu bluze. Albe cu pete de culoare. 
Apucă una, o ridică pe lângă ea și mă întreabă: 

— Ce părere ai? 

— Ți-ar sta minunat, îi spun. 

— Serios? 

— Da. Probeaz-o! 

Sam ia una dintre bluze. 

— Dă-mi geanta ta, spune. 

Geanta. Am și uitat că o am cu mine. Apoi un gând limpede se 
ridică peste ceața din mintea mea, atât de brusc încât mă 
cuprinde ameţeala. 

— N-ai să o furi, îi spun. 

Pe chipul ei nu se citește nimic. Apoi strălucirea de mai 
devreme se preschimbă în negură. 

— Nu e furt, dacă o meriţi. Și după câte am îndurat noi, 
scumpo, aș spune că o merităm din plin. Geanta, te rog. 

Cu braţele atât de amorțite încât abia le simt, îi întind geanta. 
O îndeasă sub braţ și intră într-o cabină de probă. 

Cu Sam plecată, privirea îmi e atrasă de ceva sclipitor și 
pornesc de-a lungul raionului. E o colecţie restrânsă de 
accesorii, curele subţiri, brățări masive, șiraguri de mărgele. 
Însă ceea ce mi-a atras atenţia e o pereche de cercei. Două 
ovale mici care seamănă cu niște oglinjoare captează lumina pe 
care o reflectă apoi strălucind. 

Strălucind. 

Ca mine. 

Ca Sam. 

Îmi trec degetul peste suprafaţa scânteietoare a unuia. Mă 
întâmpină reflexia propriului chip, prelung și palid. 

— Îi vrei, nu-i așa? Este Sam, a ieșit din cabina de probă, a 
venit lângă mine pe nesimţite și îmi șoptește la ureche. Haide. 
Știi cum să faci. 

Îmi pune geanta în braţe. Nu e nevoie să privesc, știu că bluza 
e acolo. Emană o căldură care face geanta să pulseze. Trag 
fermoarul, doar puţin. Zăresc o fâșie de mătase albă și stropi de 
culoare. 

— Nu facem rău nimănui, spune Sam. Tu ești cea care a fost 
rănită, Quinn. Tu, și eu, și Lisa. 


VP - 99 


Se îndreaptă către un raft cu pulovere. la câteva și le 
trântește pe podea, făcând umerașele de plastic să zornăie. 
Zgomotul atrage o vânzătoare care se grăbește să vină lângă 
ea. 

— Sunt atât de neîndemânatică, spune Sam. 

Acesta este semnalul meu. În timp ce Sam și fata adună 
puloverele, iau cerceii de pe tejghea și-i strecor în geantă. Apoi 
părăsesc în grabă scena crimei. Sam mă ajunge din urmă când 
sunt la jumătatea raionului cu articole pentru femei. Mă apucă 
de braţ, smucindu-mă să încetinesc și îmi șoptește: 

— Ușor, draga mea. Nu e nevoie să părem suspecte. 

Dar suntem suspecte. Și sunt convinsă că toate acele 
vânzătoare  plictisite, matroane arogante și adolescente 
letargice care ar trebui să fie la ore știu ce am făcut. Mă aștept 
să se holbeze la noi când trecem pe lângă ele, dar niciuna nu o 
face. Suntem atât de strălucitoare încât am devenit invizibile. 

Un singur bărbat ne observă. Un tânăr la douăzeci și ceva de 
ani, în blugi spălăciţi, tricou Brooks Brothers și adidași negri cu 
dungi roșii pe părțile laterale. Ne urmărește din dreptul unui 
raion de parfumuri, oprindu-se cu o sticlă în mână ca să ne 
privească în timp ce plutim către ușă. Și eu îl urmăresc cu 
privirea și îi surprind licărul din ochi. Mă îngrijorează. 

— Ne-au văzut, îi spun lui Sam. Agentul de pază. 

Inima începe să îmi bată haotic, din ce în ce mai rapid. Sunt 
speriată și entuziasmată, fără suflare, la capătul puterilor. Vreau 
să fug, dar Sam continuă să mă ţină de braţ, în vreme ce 
bărbatul lasă sticla, ridică un ziar de pe tejghea și pornește după 
noi. 

Strigă în urma noastră. 

— lertaţi-mă! 

Sam înjură printre dinţi. Bătăile inimii mi se înteţesc. 

— lertaţi-mă, repetă bărbatul, grăbind pasul, atrăgând atenţia 
celorlalţi care își ridică privirile, se uită la el, se uită la noi. 

Suntem din nou vizibile. 

Sam grăbește pasul, determinându-mă să fac la fel. Ajungem 
la ușă și o împingem, dar bărbatul ne-a ajuns, se mișcă rapid, 
întinde brațul să mă atingă pe umăr. a 

Odată ieșite în stradă, Sam se pregătește să fugă. li simt 
trupul tensionat lângă al meu, gata să pornească în sprint. Și eu 
sunt încordată, mai ales că bărbatul e acum chiar în spatele 


VP - 100 


meu. Își așază mâna pe umărul meu și mă întorc cu faţa spre el 
întinzându-i geanta ca pe o ofrandă. 

Bărbatul privește, dar nu la geantă, ci la noi, cu un zâmbet 
idiot întipărit pe chip. 

— Știam eu că voi sunteţi! 

— Hei, nu te cunoaștem, îi spune Sam. 

— Dar eu vă cunosc, spune el. Quincy Carpenter și Samantha 
Boyd, nu-i așa? Eroinele. 

Bărbatul bagă mâna în buzunarul pantalonilor și scoate un pix 
încurcat în lanţul unui breloc. Îl desprinde și mi-l întinde. 

— Ar fi grozav să-mi daţi câte un autograf. 

Apoi îmi întinde ziarul. E un ziar de scandal, cu prima pagină 
către noi. Mă uit și îmi văd chipul. 

— Vedeţi? întreabă omul, mândru de el. 

Fac câţiva pași în spate și revin la realitate, asfaltul e dur și 
neașteptat sub picioarele mele. O a doua privire către ziar îmi 
confirmă ceea ce știam deja. 

Cumva, eu și Sam am ajuns pe prima pagină. 


VP - 101 


12. 


Fotografia cu noi ocupă prima pagină aproape în întregime, 
ajungând până la antet. Instantaneul ne înfățișează în faţa 
blocului, când ne-am întâlnit pentru prima oară și ne măsurăm 
din priviri. Pe mine m-a surprins într-o postură complet 
defavorabilă, cu greutatea trupului lăsată pe un picior, cu șoldul 
înainte și brațele încrucișate defensiv. Sam este în plan secund, 
din profil, doar o parte din obrazul ei palid este expusă vederii. 
Rucsacul ei e la picioarele mele și gura îi este deschisă, gata să 
vorbească. Imi amintesc momentul acela cu o precizie 
dureroasă. A fost exact înainte să rostească „Nu trebuie să fii 
atât de afurisită”. 

Titlul apare sub fotografie, cu litere mari, roșii: ÎNRUDITE ÎN 
SUPRAVIEȚUIRE. 

Dedesubt e o fotografie a Lisei Milner, asemănătoare cu cea 
de pe coperta cărții ei. Lângă ea, cu litere mai mici, dar la fel de 
tulburătoare: EROINELE SE ÎNTÂLNESC DUPĂ SINUCIDEREA LISEI 
MILNER, VICTIMA UNUI MASACRU. 

Privesc din nou antetul ziarului. Este tabloidul pentru care 
spusese că lucrează reporterul acela pe care îl găsisem ieri în 
fața blocului. Numele lui îmi răsare în minte. Jonah Thompson. 
Ticălosul prefăcut. Pesemne că rămăsese la pândă, chircit pe 
scaunul din faţă al unei mașini, cu aparatul foto sprijinit pe bord. 

Smulg ziarul din mâna vânătorului de autografe și mă 
îndepărtez. 

— Hei! strigă el în urma mea. 

Nu mă opresc, continuându-mi mersul împleticit de-a lungul 
bulevardului. Deși picioarele îmi tremură din cauza Xanaxului, 
mușchii mei tânjesc după încă o pastilă. Și apoi încă una. Oricât 
e nevoie ca să mă afund în uitare pentru câteva zile. Și tot nu 
mi-ar astâmpăra furia. 

Răsfoiesc ziarul în mers. În interior e o fotografie și mai mare 
a Lisei și o serie de alte fotografii de la prima mea întâlnire cu 
Sam, toate făcute din același unghi. În fotografiile acelea, furia 
îmi dispare treptat, chipul mi se îmblânzește și trupul mi se 


VP - 102 


detensionează. Cât privește articolul, abia reușesc să parcurg 
primele două paragrafe. 

— Ce zice? întreabă Sam, grăbind pasul să mă ajungă din 
urmă. 

— Că suntem amândouă în oraș, aduse împreună de 
sinuciderea neașteptată a Lisei. 

— Păi, cam așa este. 

— Și nu e treaba nimănui în afară de noi. Lucru pe care i-l voi 
spune Jonah Thompson. 

Răsfoiesc ziarul până ce găsesc adresa redacţiei. Strada West 
47. Două străzi la sud, una la vest. Pornesc în viteză, motivată 
exclusiv de furie. După doi pași îmi dau seama că Sam a rămas 
pe loc. Stă la colțul străzii, rozându-și unghiile și privindu-mă 
cum mă îndepărtez. 

— Vino, îi spun. 

Sam clatină din cap. 

— De ce nu? 

— Pentru că nu e o idee bună. 

— Zice femeia care m-a încurajat să fur din magazin. Câţiva 
oameni întorc capetele. Nu îmi pasă. Eu merg. 

— Cum vrei tu, scumpo. 

— Chiar nu te enervează treaba asta? 

— Ba da, mă enervează. 

— În cazul ăsta, trebuie să facem ceva. 

— Nu va schimba cu nimic lucrurile, spune Sam. Vom rămâne 
în continuare pe prima pagină. 

Alţi trecători întorc capetele. Îi privesc încruntată. Apoi mă 
întorc încruntată către Sam, frustrată de calmul ei. Vreau să o 
văd pe Sam de acum o oră, cea care mă încuraja să îmi accept 
furia, însă acesteia i-a luat locul o Sam moleșită de același 
Xanax care pe mine mă consumă din interior. 

— Eu merg, repet. 

— Nu o face, spune Sam. 

Pornesc din nou, mânată de furie. Strig către ea, peste umăr, 
lungind dojenitor cuvintele. 

— Eu-merg! 

— Quinn, așteaptă! 

Prea târziu. Am ajuns la capătul străzii și traversez cu soarele 
în față. Mi se pare că o aud strigând în urma mea, vocea 
pierzându-i-se printre zgomotele orașului. Îmi văd de drum, cu 


VP - 103 


ziarul în pumnul strâns, refuzând să mă opresc până ce nu dau 
ochii cu Jonah Thompson. 
e 

Nu voi putea trece de paznicul de la recepție. Este așezat fix 
în mijlocul holului, la niciun metru de lifturile care urcă și 
coboară neîncetat. Aș putea încerca să alerg către ușile ce se 
deschid și se închid constant, dar paznicul e cu treizeci de 
centimetri mai înalt decât mine. M-ar prinde imediat. 

Așa că merg direct la el, cu ziarul în mână, și-i comunic: 

— Sunt aici să vorbesc cu Jonah Thompson. 

— Numele? 

— Quincy Carpenter. 

— Vă așteaptă? 

— Nu, răspund. Dar sunt sigură că mă va primi. 

Paznicul se uită într-un registru, dă un telefon și îmi spune să 
aştept lângă fresca de pe peretele din faţa lifturilor. Este o piesă 
Art Deco uriașă. O panoramă a orașului Manhattan, realizată în 
tonuri pastel. Sunt pierdută în contemplare când aud o voce în 
spatele meu. 

— Quincy, spune Jonah Thompson. Te-ai răzgândit și vrei să 
vorbim? 

Mă întorc, clocotind de furie la vederea lui. Poartă o cămașă în 
carouri și o cravată subţire, e în ton cu moda și arogant. Sub 
braț are un dosar gros, probabil informaţii delicate despre 
următoarea lui victimă. 

— Am venit să îţi ceri scuze, nemernicule. 

— Ai văzut ziarul. 

— Și acum întreg orașul știe unde locuiesc, spun fluturându-i 
ziarul în faţă. 

Clipește în spatele ochelarilor cu rame groase, mai mult 
amuzat decât îngrijorat. 

— Nici articolul și nici titlurile fotografiilor nu menţionează 
vreo adresă. M-am asigurat personal de asta. Nu am dat nici 
măcar numele străzii. 

— Nu, dar ne-ai expus pe noi. Ne-ai identificat. Acum, oricine 
poate căuta pe Google numele noastre și să vadă cum arată 
Samantha Boyd și cu mine. Ceea ce înseamnă că orice psihopat 
poate începe să ne dea târcoale. 

La asta nu se gândise. Paloarea subită care îi colorează obrajii 
îmi arată clar asta. 


VP - 104 


— N-am vrut să... 

— Sigur că nu. Tu te-ai gândit doar la câte ziare o să vinzi. 
Cum o să fii promovat. Cât de consistentă o să fie oferta 
inevitabilă pe care ţi-o vor face cei de la TMZ. 

— Nu de asta... 

— Te-aș putea da în judecată, îi spun întrerupându-l din nou. 
Amândouă am putea. Așa că fa bine și roagă-te să nu păţim 
nimic. 

Jonah înghite în gol. 

— Așadar, ai venit să îmi spui că dai ziarul în judecată? 

— Am venit să îţi spun că o să ai mari probleme dacă mai 
apare un singur articol despre mine și despre Samantha Boyd. 
Ceea ce ni s-a întâmplat nouă s-a petrecut cu ani în urmă. Nu 
mai vorbiţi despre asta. 

— Trebuie să știi ceva despre articolul acela, spune Jonah. 

— Poţi să ţi-l bagi în fund. 

Dau să plec, dar mă apucă de braţ și mă trage înapoi 

— Nu mă atinge! 

Jonah e mai puternic decât pare, mâna lui pe braţul meu e ca 
o menghină. Incerc să mă eliberez din strânsoare răsucind 
brațul și simt o durere cot. 

— Ascultă-mă, spune el. E vorba despre Samantha Boyd. Te 
minte. 

— Dă-mi drumul! 

ÎI împing. Mai tare decât aș fi vrut. Destul de tare încât atrag 
atenţia agentului de pază care strigă răstit către mine. 

— Domnișoară, trebuie să pleci! 

De parcă eu un știu. De parcă eu nu-mi dau seama că, cu cât 
stau mai mult în preajma lui Jonah, cu atât îmi crește furia. Atât 
de mult încât, când acesta vine din nou către mine, îl împing iar, 
de data aceasta intenţionat cu putere. _ 

Se clatină și dosarul de sub braţ îi alunecă. In cădere se 
deschide și conţinutul i se împrăștie pe podea. Sunt zeci de 
articole decupate din ziare, articole ale căror titluri spun aceeași 
poveste. 

Pine Cottage. Masacru. Supraviețuitoare. Ucigaș. 

Majoritatea articolelor sunt însoţite de fotografii de slabă 
calitate. Pentru oricine altcineva, ele nu înseamnă nimic. Copii 
ale altor copii, pixeli și pete de cerneală, imagini Rorschach. 
Numai eu le văd drept ceea ce sunt. Fotografii exterioare ale 


VP - 105 


cabanei, făcute înainte și după masacru. Fotografiile de album 
ale lui Janelle, Craig, ale celorlalţi. O fotografie cu mine. Aceeași 
care apăruse, împotriva voinţei mele, pe coperta revistei People. 

E Și El acolo. Fotografia lui apare într-o casetă separată, lângă 
imaginea mea. Nu i-am mai văzut chipul de zece ani. Din 
noaptea aceea. Închid ochii, dar e prea târziu. Imaginea aceea a 
deblocat ceva în mine, nu departe de locul unde a pătruns lama 
cuțitului. Slobod un geamăt, urmat de un huruit dezgustător, în 
timp ce bucata desprinsă în interiorul meu îmi urcă spre gâtlej, 
întunecată, groasă, amară. 

— O să vomit, avertizez eu. 

Ceea ce și fac, chiar acolo, peste articolele împrăștiate pe jos. 


VP - 106 


PINE COTTAGE 
6.18 p.m. 


Quincy și Janelle stăteau în bucătăria cabanei, despărțită de 
sufrageria încăpătoare printr-un blat care le venea până la brâu. 
Janelle sugerase ca fiecare dintre ei să se ocupe de câte un 
element al cinei. Surprinzător, dat fiind că cel mai sofisticat fel 
de mâncare pe care Quincy o văzuse vreodată pregătindu-l erau 
tăiețeii ramen. 

— Poate că ar trebui să prăjim crenvurști, spusese Quincy, 
când plănuiseră petrecerea. La urma urmei, suntem în excursie. 

— Crenvurști? replicase Janelle indignată. Nu de ziua mea. 

Așa că acum se aflau în bucătărie, ciocnindu-se de Amy și 
Betz cărora li se încredințase pregătirea felului principal, pui la 
cuptor cu diverse garnituri. Quincy era responsabilă de desert și 
adusese cu ea o sacoșă plină cu instrumente de copt. Forma de 
tort. Ingredientele necesare. Punga de ornat cu capete 
detașabile. E drept, mama lui Janelle și tatăl vitreg al acesteia 
închiriaseră cabana, dar Quincy era hotărâtă să își plătească 
șederea în prăjituri. : 

Janelle avea o treabă uşoară - ea pregătea băuturile. In timp 
ce Amy și Betz se agitau cu friptura de pui și Quincy decora 
tortul, ea aranja sticlele cu alcool. Cantitatea mai mare, de 
băutură ieftină, era în recipiente de plastic și avea să fie turnată 
în pahare roșii din plastic, aduse de Janelle din belșug. 

— Cât ai de gând să îl lași pe Joe să stea aici? o întrebă 
Quincy în șoaptă. 

— Cât vrea el, îi răspunse aceasta tot șoptit. 

— Adică toată noaptea? Serios? 

— Sigur, spuse Janelle. Se lasă întunericul și avem loc destul. 
Ar putea fi distractiv. 

Quincy era de altă părere. Și ceilalţi la fel, în felul lor tăcut. 

Până și Joe, cu felul lui ciudat de a vorbi și ochelarii murdari 
care-i ascundeau privirea, părea dezinteresat. 

— Nu te-ai gândit că poate Joe vrea să ajungă acasă? spuse 
Quincy. Nu-i așa, Joe? 

Musafirul neașteptat stătea pe canapeaua uzată din 
sufragerie, urmărindu-i pe Craig și Rodney, îngenuncheaţi în 

VP - 107 


faţa șemineului, ciondănindu-se cu privire la cea mai bună 
metodă de aprins focul. Înţelegând că întrebarea îi fusese 
adresată, își ridică privirea, speriat, către Quincy. 

— Nu vreau să deranjez, spuse el. 

— Nu e niciun deranj, răspunse Janelle. Dacă nu trebuie să 
ajungi undeva. 

— Nu trebuie. 

— Și ţi-e foame, nu-i așa? 

Joe ridică din umeri. 

— Presupun. Ă 

— Avem mâncare și băutură din belșug. In plus, avem o 
canapea și chiar un pat disponibil. 

— Totodată, avem o mașină, spuse Quincy. Și telefoane 
mobile. Craig ar putea să-i cheme o mașină de remorcare sau să 
îl ducă unde are nevoie. Știi ce zic, cum ar fi înapoi la mașina lui, 
sau acasă. ` 

— Lucru care le-ar lua câteva ore. In plus, poate Joe vrea să 
stea la petrecere. Janelle privi către el, așteptând o confirmare. 
Acum că ne-am împrietenit. 

— Practic, e un străin, spuse Quincy. 

Pe chipul lui Janelle se citi exasperarea, aşa cum se întâmpla 
de fiecare dată când i se părea că prietena ei, Quincy, era prea 
strictă. Quincy văzuse aceeaşi expresie Înainte să bea bere 
pentru prima și singura dată și înainte să tragă primul și singurul 
fum dintr-un joint. În ambele situaţii, Janelle o forțase să facă 
lucruri pe care nu voise să le facă. Acum însă frustrarea ei era 
amplificată de context. Totul - cabana, ziua ei, lipsa oricărei 
supravegheri - o făceau ușor maniacă. 

— Suntem aici ca să ne distrăm, nu? spuse ea. Tonul era 
acuzator, ca și cum era singura dintre ei care voia să se simtă 
bine. Așa că, haideţi! Să ne distrăm! 

Cu asta, discuţia se anunţa încheiată. Joe avea să rămână cât 
poftea. Sărbătorita obținuse din nou ceea ce dorea. 

— Ce bei? îl întrebă Janelle pe Joe, când termină de aranjat 
barul improvizat. 

Acesta clipi privind sticlele, încurcat și impresionat de 
mulţimea opţiunilor. 

— Nu prea beau. 

— Serios? se miră Janelle. Deloc? 

— Da. Se încruntă. Vreau spun, nu. 


VP - 108 


— Ei bine, cum rămâne? 

— Poate nu vrea să bea, interveni Quincy, din nou vocea 
rațiunii, îngerul alb cocoţat permanent pe umărul lui Janelle. 
Poate că Joe, ca și mine, preferă să își păstreze controlul asupra 
facultăților mintale. 

— Tu nu bei pentru că ești o bleagă și pentru că mami și tati 
s-ar supăra să afle, îi spuse Janelle. Joe nu e așa. Am dreptate? 

— Nu, doar că n-am băut niciodată, spuse Joe. 

— Nici cu prietenii? 

Joe se bâlbâi căutând un răspuns. Dar era prea târziu. Janelle 
se năpusti în forță asupra lui. 

— Cum? Nu ai prieteni? 

— Am prieteni, răspunse Joe, cu un ton ușor iritat. 

— lubită? întrebă Janelle, în glumă. 

— Poate. Nu-nu știu exact ce este. 

In spatele lui Quincy, Betz susură: 

— Pun pariu că e imaginară. 

Janelle îi aruncă o privire încruntată, înainte să se întoarcă iar 
spre Joe, căruia îi spuse: 

— In cazul acesta, o să ai ce să-i povestești, data viitoare 
când vă întâlniți. 

incepu să toarne din câteva sticle într-un pahar de plastic, 
încheind cu suc de portocale. li duse paharul lui Joe, forțându-l 
să-l accepte. 

= Bea! 

In loc să ridice paharul la gură, Joe se aplecă spre el, cu nasul 
atârnându-i ca un cioc peste buza paharului. Tuși. Prima 
înghițitură. Se îndreptă să respire, cu ochii mari și privirea 
rătăcită. 

— E bun, spuse el. 

— Bun? Iţi place la nebunie, spuse Janelle. 

Joe plescăi din buze. 

— E prea dulce. 

— Se rezolvă. Janelle îi smulse paharul din mână la fel de 
repede cum i-l dăduse. Se întoarse la bar și căută lămâile și 
votca. 

— Are cineva un cuțit? 

Văzu unul pe blatul de bucătărie, unul mare, pe care îl 
folosiseră Betz și Amy la gătit. Janelle îl înșfacă și îl înfipse în 


VP - 109 


lămâie, despicând coaja, pulpa fructului și, în cele din urmă, 
degetul ei. 

— La naiba! 

La început, Quincy se gândi că juca teatru, pentru Joe. 
Oferindu-i acestuia ceea ce, în spatele ei, toți ceilalți numeau 
„spectacolul lui Janelle” Apoi însă văzu sângele ţâșnind cu 
putere chiar și prin șervetul de bucătărie apăsat peste deget, 
căzând pe blat în stropi largi ca petalele de trandafir. 

— Au, scânci Janelle, cu lacrimi în ochi. Auci, au, au! 

Quincy veni imediat lângă ea, asumându-și îndatoririle firești 
de colegă de cameră, încercând să o aline. 

— O să fii bine. Ridică brațul. Ţine apăsat. 

Se repezi să caute trusa de prim ajutor, în timp ce Janelle 
țopăia când pe un picior, când pe altul, strâîmbându-se la 
vederea sângelui. 

— Grăbește-te, o zori aceasta. 

Quincy găsi sub chiuvetă o cutie cu plasturi. Un model vechi, 
din acelea cu capac rabatabil. Atât de vechi încât nici nu își mai 
amintea când văzuse una asemănătoare la ea acasă. Scoase 
unul, pe cel mai mare pe care îl găsi, și-l înfășură în jurul 
degetului lui Janelle, implorând-o să nu se mai miște. 

— Gata, spuse Quincy, făcând un pas în spate, cu brațele 
ridicate. Ești ca nouă. 

Agitaţia îl ridicase pe Joe de pe canapea. Acesta se apropie, 
examină degetul bandajat al lui Janelle. Își aplecă apoi privirea 
către cuțitul de pe masă, cu lama plină de sânge. 

— Pare foarte ascuţit, spuse el, ridicându-l și atingându-i 
vârful cu buricul degetului arătător. Trebuie să fii mai atentă. 

Privi către Janelle și Quincy ca și cum aștepta o confirmare din 
partea lor că aveau să fie mai atente. Pe buza inferioară îi 
atârnau câteva picături - urme ale primului său cocktail. Le 
șterse cu dosul mâinii, apoi, fără să lase cuțitul, își linse buzele. 


VP - 110 


13. 


O jumătate de oră mai târziu, Jeff vine la redacţie să mă ia. L- 
a chemat Jonah Thompson, care i-a găsit numărul în telefonul 
meu. Eu însămi i-l dădusem când îmi ceruse datele de contact 
ale unei persoane apropiate, după ce vomitasem peste pantofii 
lui. Când ajunge Jeff, sunt în toaleta din holul de la recepţie al 
redacției, aplecată peste vasul de toaletă, deși îmi simt 
stomacul golit și uscat. Una dintre colegele lui Jonah vine să mă 
cheme. O tânără pirpirie, pe nume Emily, care mă strigă 
precaută din dreptul ușii, ca și cum sunt contagioasă sau 
periculoasă. 

Ajunși acasă, Jeff mă obligă să mă bag în pat, în ciuda 
protestelor mele că mă simt mult mai bine. Se pare că m-am 
înșelat, căci adorm cum pun capul pe pernă. Dorm toată după- 
amiaza, un somn agitat, întrerupt când și când de Jeff sau Sam 
care vin să vadă cum mă simt. Spre seară mă trezesc cu o 
foame de lup. Jeff îmi aduce la pat mâncare ca pentru bolnavii în 
convalescență - supă de pui cu tăieței, pâine prăjită și apă 
tonică. 

— Nu sunt răcită, să știi, îi spun. 

— Nu ai de unde să știi, îmi răspunde el. Se pare că ţi-a fost 
destul de rău. 

Da, din cauza lipsei de somn, combinată cu Wild Turkey și 
prea multe pastile de Xanax. Și a Lui, desigur. Vederea 
fotografiei Lui. 

— Probabil am mâncat ceva ce nu mi-a priit, îi spun. Serios, 
mă simt mult mai bine acum. 

— În cazul acesta, te vei bucura să afli că a sunat mama ta. 

Oftez. 

— Spune că o întreabă vecinii de ce ai apărut pe prima pagină 
a ziarelor, continuă el. 

— A fost un singur ziar, spun eu. 

— Vrea să știe ce să le spună. 

— Sigur că vrea. 

Jeff ia o felie de pâine prăjită, mușcă din ea și o așază la loc 
pe tavă. 


VP - 111 


— N-ar fi rău să o suni, spune mestecând. 

— Și să o ascult reproșându-mi că nu sunt perfectă? îi spun. 
Nu, mulțumesc. 

— Işi face griji pentru tine, iubito. Au fost câteva zile agitate. 
Sinuciderea Lisei. Apariţia în ziar. Sam și cu mine ne întrebăm 
cum faci faţă situaţiei. 

— Asta înseamnă că voi doi ați stat, efectiv, de vorbă? 

— Da, spune Jeff. 

— Și a fost o discuţie civilizată? 

— Foarte. 

— Asta da surpriză. Și despre ce aţi vorbit? 

Jeff dă să apuce iar felia de pâine, dar îl lovesc peste mână. În 
schimb, își aruncă pantofii din picioare și urcă în pat. Se întinde 
pe o parte și se apropie, lipindu-se de mine. 

— Despre tine. Și că ar fi o idee bună ca Sam să mai rămână 
o săptămână. 

— Uau. Cine ești și ce ai făcut cu adevăratul Jefferson 
Richards? 

— Vorbesc serios, spune Jeff. Toată ziua m-am gândit la ce ai 
spus azi-noapte. Și ai dreptate. Felul în care am scăpat-o pe 
Sam de acuzaţii a fost greșit. Merita o apărare mai bună. Îmi 
pare rău. 

Îi întind felia de pâine. 

— Îţi accept scuzele. 

— In plus, continuă el mușcând din felia de pâine, cazul 
acesta al ucigașului de polițiști îmi va ocupa foarte mult timp, în 
perioada următoare, și nu îmi place să te știu singură aproape 
întreaga zi. Nu după ce ţi-a apărut fotografia peste tot. 

— Prin urmare, propui ca Sam să devină dădaca mea? 

— Să îţi ţină companie, spune Jeff. Și, de fapt, ea este cea 
care a făcut propunerea. A zis că ați făcut prăjituri împreună, 
ieri. Ar fi bine să ai un ajutor în timpul sezonului de Masterchef. 
Mereu ai spus că ţi-ar plăcea să ai un asistent. 

— Eşti sigur? îl întreb. Ar fi solicitant pentru tine. 

Jeff se întoarce spre mine. 

— Mi se pare că tu ești cea care are îndoieli. 

— Cred că este o idee grozavă. Dar nu vreau să te afecteze 
pe tine. Pe noi. 

— Ascultă, sunt sincer și recunosc că, probabil, eu și Sam nu 
vom fi niciodată prieteni. Dar între voi există o legătură. Sau ar 


VP - 112 


putea exista. Știu că nu prea vorbim despre ceea ce ţi s-a 
întâmplat... 

— Pentru că nu e nevoie, mă grăbesc să punctez. 

— Exact, recunoaște Jeff. Spui că nu vei trece niciodată peste 
cele petrecute, dar deja ai făcut-o. Nu mai ești aceeași 
persoană. Eşti Quincy Carpenter, zeița prăjiturilor. 

— Cum zici tu, spun eu cu indiferență, deși descrierea lui îmi 
face plăcere. 

— Dar poate totuși ai nevoie de un sistem de sprijin, altcineva 
decât Coop. Dacă Sam este persoana potrivită, nu vreau să fiu 
eu cel care se opune. 

Îmi dau seama din nou cât de norocoasă sunt că am întâlnit 
pe cineva ca Jeff. Nu mă pot împiedica să nu mă gândesc că el 
reprezintă diferența semnificativă dintre mine și Sam. Fără el, aș 
fi exact ca ea - furioasă, singură și tristă. O furtună care se agită 
și se răzvrătește în larg fără să ajungă vreodată la mal. 

— Ești grozav, îi spun și las tava deoparte ca să mă arunc 
peste el. 

Îl sărut. Mă sărută și el și mă trage mai aproape. 

Stresul de peste zi se topește în dorinţă și îmi dau seama că 
încep să îl dezbrac fără să mă gândesc la asta. Îi slăbesc cravata 
pe care o are încă la gât. li desfac nasturii cămășii. li sărut 
sfârcurile roz înconjurate de smocuri de păr, înainte să alunec 
mai jos și să-i simt erecţia. i 

Telefonul începe să bâzâie pe noptieră. Incerc să îl ignor, 
gândindu-mă că trebuie să fie vreun reporter. Sau, mai rău, 
mama. Cu toate acestea, telefonul continuă să ţârâie insistent, 
lovindu-se de piciorul lămpii. Mă uit să văd cine sună. 

— E Coop, spun. 

Jeff oftează, dezamăgit. 

— Nu poate aştepta? 

Nu. Coop mă sunase cu o seară în urmă, ca răspuns la 
mesajul meu care nu se dorea a fi unul îngrijorător. Când 
sunase, nu putusem să-i răspund, căci eram în bucătărie, 
pregăteam cina, cu Sam dându-mi târcoale. Dacă nu 
răspundeam nici acum, sigur avea să se îngrijoreze. 

— Nu atât timp cât poza mea e prima pagină a ziarelor, îi 
spun lui Jeff. 

Cu telefonul vibrând în mână, mă grăbesc să ajung în baia 
adiacentă dormitorului și închid ușa după mine. 


VP-113 


— De ce nu mi-ai spus că Samantha Boyd a luat legătura cu 
tine? spune Coop în loc de salut 

— De unde știi? 

— Am primit o alertă Google, spune el, răspunsul fiind atât de 
neașteptat încât putea la fel de bine să fi zis „mi-au spus 
extratereștrii” și nu m-aș fi mirat. Deși aș fi preferat să aflu de la 
tine. 

— Urma să îţi spun, îi zic, și acesta este adevărul. Plănuisem 
să îl sun imediat ce terminam discuţia cu Jonah. Sam a apărut, 
ieri, în faţa blocului meu. După moartea Lisei, s-a gândit că ar fi 
bine să ne cunoaștem. 

Aș fi putut să îi spun lui Coop mai mult de-atât, desigur. Să îi 
spun că Sam își schimbase numele cu ani în urmă. Că mă făcuse 
să iau mai multe pastile de Xanax decât era necesar. Că le 
vomitasem pe toate când văzusem fotografia Lui. 

— E încă acolo? întreabă Coop. 

— Da. Va sta la noi. 

— Cât timp? 

— Nu știu. Până ce își lămurește niște lucruri. 

— Crezi că e o idee bună? 

— De ce? Îți faci griji pentru mine? 

— Întotdeauna îmi fac griji pentru tine, Quincy. 

Tac, neștiind ce să spun. Coop nu a mai fost așa direct 
niciodată înainte. Nu știu dacă e de bine sau de rău. Cu toate 
acestea, e plăcut să îl aud recunoscând că îi pasă. Categoric, e 
mult mai plăcut decât un semn din cap. 

— Recunoaște, îi spun. Când ai primit alerta aceea, aproape 
că ai pornit spre mine, să vezi cum sunt. 

— Am ajuns până în capătul aleii, apoi m-am oprit, spune 
Coop. 

Nu mă îndoiesc. Genul acesta de implicare din partea lui m-a 
făcut să mă simt în siguranţă în tot acest timp. 

— Ce te-a făcut să te răzgândești? 

— Gândul că știi cum să ai grijă de tine. 

— Mi s-a mai spus. 

— Cu toate acestea, mă îngrijorează faptul că Samantha Boyd 
a ieșit din ascunzătoare, spune Coop. Trebuie să recunoști, este 
surprinzător. 

— Începi să vorbești ca Jeff. 

— Cum e? Este... 


VP - 114 


Primele cuvinte care îmi vin în minte sunt cele folosite de 
Sam, de dimineaţă, „niște distruse”. In schimb, spun: 

— Normală? Pe cât de normal poate fi cineva după ce a trecut 
prin ce a trecut ea. 

— Dar nu la fel de normală ca tine. 

Simt un zâmbet în vocea lui. Parcă îi văd ochii albaștri 
strălucind, așa cum se întâmplă în rarele situaţii în care lasă 
garda jos. 

— Sigur că nu, îi răspund. Eu sunt regina normalității. 

— Ei bine, Regină Quincy, ce părere ai dacă vin în oraș, să o 
cunosc pe Samantha? Mi-ar plăcea să îmi fac o părere. 

— De ce? 

— Pentru că nu am încredere în ea. Vocea lui Coop e mai 
blândă, ca și cum și-a dat seama că începe să devină prea 
intens. Nu până ce nu o văd cu ochii mei. Vreau să mă asigur că 
nu pune nimic la cale. 

— Nu pune, îi spun. Eu și Jeff am interogat-o deja. 

— Ei bine, trebuie să o fac și eu. 

— N-aș vrea să te deranjezi. 

— Nu e niciun deranj, spune Coop. Am o zi liberă și vremea e 
frumoasă. Frunzele încep să îngălbenească în Poconos. O să fie 
o plimbare plăcută. 

— În cazul acesta, cum să nu, îi răspund. Ce zici de prânz? 

— Perfect. Deși vorbim la telefon, sunt sigură că acum a dat 
din cap. O simt. La locul obișnuit. 

— Așa rămâne, îi spun. 

Coop devine iar serios, cu vocea gravă și joasă. 

— Te rog, ai mare grijă până atunci. Știu că te gândești că îmi 
fac griji degeaba, dar nu e așa. Nu o cunoaștem, Quincy. E o 
străină care a trecut prin multe. Nu știm cât de mult au afectat- 
o. Nu știm de ce e în stare. 

Stau pe marginea căzii de baie, cu genunchii strânși, și, dintr- 
odată, mi se face frig. În urechi îmi răsună vocea lui Jonah 
Thompson: „E vorba despre Samantha Boyd. Te minte” Ce 
nemernic lipsit de caracter. 

— Nu îţi face griji, îi spun lui Coop. Cred că o să îţi placă. 

Ne luăm la revedere, Coop încheind cu obișnuita invitaţie să îi 
scriu sau să îl sun dacă am nevoie de ceva. 

Lângă chiuvetă, îmi dau cu apă pe faţă și fac gargară cu o 
porţie zdravănă de apă de gură. Îmi compun în oglindă o 


VP - 115 


expresie sexy, pregătindu-mă mental să reiau lucrurile cu Jeff de 
unde le lăsasem. In ciuda întreruperii cauzate de telefonul lui 
Coop, dorinţa nu mi-a dispărut. Dimpotrivă, a crescut. Sunt gata 
să mă bag în așternuturi și să termin ce începusem. 

Insă când ies din baie constat că Jeff, obosit să aștepte și, 
probabil, obosit, a adormit. 

e 

Miezul nopții mă găseşte cu mintea extenuată, dar cu trupul 
perfect treaz. Somnul de peste zi m-a energizat. Mă foiesc în 
aşternut, mi-e prea cald acoperită, prea frig dacă mă dezvelesc. 
Jeff doarme netulburat. Sforăie ușor lângă mine, plecat cu totul 
în lumea viselor. În loc să rămân în pat, cobor, îmi pun blugii, un 
tricou și un pulover. Mi se pare momentul potrivit pentru o 
sesiune nocturnă de copt. O reţetă tradițională, găluște cu 
mere. Următorul produs pe lista Dulciurilor lui Quincy, pe care 
trebuia să îl pregătesc cu o zi în urmă. 

Nu apuc să trec de camera de oaspeţi. Dormitorul lui Sam 
acum, presupun. Pe sub ușă se strecoară o fâșie de lumină, așa 
că bat, o singură dată, de control. 

— E deschis, spune Sam. 

O găsesc în colțul camerei, scotocind în rucsac. Scoate cerceii 
de la Saks și-i aruncă pe pat, vederea lor tulburându-mi 
gândurile. Uitasem de asta. 

— Am scos lucrurile din geanta ta când am ajuns acasă, îmi 
spune. In caz că Jeff se hotăra să arunce o privire. 

— Mersi, îi spun, privind posomorâtă cerceii. Nu cred că îi mai 
vreau. 

— li iau eu. Sam înhaţă cerceii de pe pat și-i aruncă în rucsac. 
Doar nu-i putem returna. Cum te simţi? 

— Mai bine, îi spun. Doar că acum nu mai pot dormi. 

— Somnul nu e nici punctul meu forte. 

— Jeff mi-a spus despre discuţia voastră de mai devreme, îi 
zic. Mă bucur. Amândoi ne bucurăm. Că ești aici, vreau să zic. 
Strigă, dacă ai nevoie de ceva. Simte-te ca acasă. 

Ceea ce a și făcut deja. Văd niște cărţi pe noptieră. Vreo două 
romane science-fiction, cu colțurile paginilor îndoite, și un 
exemplar cartonat din Arta Războiului. Deși fereastra e 
deschisă, mirosul de ţigară plutește în aer. Scrumiera portabilă, 
din piele, e așezată pe pervaz. 


VP - 116 


— Îmi pare rău că te-am lăsat singură, ieri, îi spun. Sper că nu 
te-ai plictisit prea tare. 

— E OK. Sam stă pe pat și lovește cu palma pe saltea până 
mă așez lângă ea. M-am plimbat prin cartier. Am avut o discuţie 
plăcută cu Jeff. 

— Mă revanșez mâine, îi spun. Ceea ce îmi amintește, mâine 
ne întâlnim cu cineva. Numele lui e Franklin Cooper. 

— Polițistul care te-a salvat? 

Sunt surprinsă că știe cine este. Se vede că și-a făcut bine 
temele. 

— Exact, îi răspund. Vrea să te cunoască. Să te salute. 

— Și să vadă dacă sunt o psihopată, spune Sam. Nu-ţi face 
griji. Înţeleg. Vrea să vadă dacă sunt de încredere. 

Îmi dreg vocea. 

— Ceea ce înseamnă că nu poţi să îi spui despre Xanax. 

— Sigur, spune Sam. 

— Sau despre... 

— Furturile din magazine? 

— Da, răspund fericită că nu trebuie să rostesc eu cuvintele. 
Nici asta. 

— Mă voi purta exemplar, promite ea. Nici măcar nu voi 
înjura. 

— După aceea, vizităm orașul. Empire State Building. 
Rockefeller Center. Unde vrei tu. 

— Central Park? 

Nu îmi dau seama dacă încearcă să glumească despre cele 
petrecute cu o noapte înainte. 

— Dacă vrei. 

— De ce să aşteptăm? Hai să mergem acum! 

De data asta sunt sigură că glumește. 

— Nu cred că e o idee bună, îi spun. 

— Și să vomiţi peste reporterul acela a fost o idee bună? 

— Nu am făcut-o intenţionat. 

— A spus ceva? 

Din nou, vocea insistentă a lui Jonah Thompson mi se 
strecoară în creier. Și din nou, caut să o ignor. Singurul lucru în 
privinţa căruia Sam a minţit a fost schimbarea de nume, iar 
acum știu de ce a făcut-o. Jonah este cel care a mințit, 
încercând să mă facă să vărs totul despre statutul meu de 
Eroină. De vărsat am vărsat, dar nu ce voia el. 


VP - 117 


— Nimic important, îi răspund. Nu m-am dus acolo ca să ÎI 
ascult. M-am dus să ţip la el. 

— Bravo ţie! 

Un gând nou își face loc în mintea mea, așa că o întreb pe un 
ton pașnic. 

— De ce nu ai venit cu mine? De ce nu voiai să merg nici eu? 

— Pentru că trebuie să îţi alegi luptele, spune Sam. Am 
învățat cu mult timp în urmă că lupta cu presa este zadarnică. 
Vor învinge de fiecare dată. lar pe indivizii ca Jonah Thompson o 
astfel de atitudine nu face decât să îi stârnească și mai mult. 
Probabil va scrie despre noi și în ediția de mâine. 

Gândul mă face să încremenesc de teamă. 

— Îmi pare rău, dacă se va întâmpla asta. _ 

— Nu contează. Mă bucur că te-a înfuriat, în sfârșit, ceva. In 
ochi îi apare o sclipire. Cum te-ai simţit înfruntându-l? 

Mă gândesc o clipă, scotocind în memoria înceţoșată, căutând 
să îmi limpezesc sentimentele autentice de cele induse de 
Xanax. Cred că mi-a plăcut. Nu, știu sigur că mi-a plăcut. M-am 
simţit îndreptăţită, energizată, puternică, până la momentul la 
care greața a pus stăpânire pe mine. 

— M-am simţit bine, îi spun. 

— Întotdeauna, furia te face să te simţi așa. Și mai ești 
furioasă? 

— Nu, îi răspund. 

Sam îmi dă un ghiont jucăuș. 

— Mincinoaso! 

— Bine. Da. Încă sunt furioasă. 

— Și acum se pune întrebarea, ce ai de gând să faci în 
privinţa asta? 

— Nimic, îi spun. Tocmai ai spus că e inutil să te războiești cu 
presa. 

— Nu vorbesc despre presă. Vorbesc despre viață. Despre 
lume. Care e plină de răutate, și de nedreptăţi, și de femei ca 
noi care ajung să fie rănite de bărbaţi care ar trebui să știe mai 
bine decât să facă asta. Și de foarte puţini oameni cărora le 
pasă. De încă și mai puţini care se înfurie suficient încât să facă 
ceva. 

— Dar tu ești una dintre aceștia, îi spun. 

— Poţi să fii convinsă. Vrei să mi te alături? 


VP - 118 


O privesc peste pat și îi văd vâlvătaia din privire. Inima începe 
să îmi bată mai repede și simt în piept o zbatere moale, ca 
aripile unui fluture în interiorul crisalidei. Îmi dau seama că este 
o dorinţă. Dorinţa să mă simt din nou ca în dimineaţa aceea, cu 
Sam. Dorinţa să strălucesc. 

— Nu știu, îi răspund. Poate. 

Sam pune mâna pe jachetă, o îmbracă și-i trage fermoarul cu 
hotărâre. 

— Atunci, să mergem! 


VP - 119 


14. 


Mă descurc. 

Îmi tot repet asta. 

Nu mergem decât până în Central Park, pentru numele lui 
Dumnezeu. Nu într-o pădure din mijlocul pustietăţii. Am spray-ul 
paralizant. O am pe Sam. O să fie bine. 

Însă cum pun piciorul afară din casă, mă cuprinde îndoiala. 
Aerul nopţii este neașteptat de rece. Îmi frec braţele să mă 
încălzesc, iar Sam își aprinde o ţigară sub acoperișul de la 
intrare. Și pornim, traversam bulevardul Columbus, eu cu inima 
bătând să-mi spargă pieptul, Sam înainte, lăsând o dâră de fum 
în urma ei. 

Când ajungem în Central Park West, neliniștea mea sporește. 
Îmi e clar că ceea ce facem e greșit. O simt în stomac, ca și cum 
conștiința mea este un organ palpabil, roșu, cărnos, având o 
reacţie acută de stres. Nu avem ce căuta aici. Nu la ora asta. 

Îmi dorisem să mă simt din nou strălucitoare. În schimb, mă 
simt abătută, deșartă și mică. 

— Cred că am mers destul de departe. 

Vocea mi se pierde, purtată de briza rece. Nu că Sam s-ar fi 
întors din drum, nici dacă mă auzea. Hotărârea ei e neclintită și 
traversează strada, apoi face la dreapta, spre Intrarea dinspre 
sud a parcului. O iau la fugă, pe traseul pe care alerg diminețile, 
și o ajung din urmă. 

— Ce vrei să facem aici? o întreb. 

— Vei vedea. 

Sam aruncă ţigara și intră în parc. Eu rămân pe loc și luminile 
farurilor de la mașinile care traversează Central Park West trec 
peste mine, proiectându-mi umbra pe trotuar. Vreau să mă 
întorc. Sunt gata să o fac. Trupul îmi e tensionat, gata să o rupă 
la fugă înapoi acasă, unde mă voi băga în pat, agăţându-mă de 
Jeff. Nu o mai văd pe Sam. Gura întunecată a parcului a înghițit- 
O. 

— Sam? strig. Întoarce-te! 

Nu primesc răspuns. 


VP - 120 


Aștept, sperând că va apărea, zâmbind larg, să-mi spună că 
acesta fusese un alt test. Unul pe care l-am picat. Dar când nu 
vine, neliniștea mea atinge un nou nivel. Sam e singură în parc. 
În toiul nopţii. Și chiar dacă știu că își poate purta singură de 
grijă, mi-e teamă. Așa că strâng degetele pe tubul de spray din 
buzunar. Mă blestem în gând că n-am luat un Xanax înainte să 
ies. Apoi trag aer în piept, tremurând, și intru în parc. 

Sam e puţin mai în faţă. Nu e rătăcită, doar pierdută printre 
umbre, mă așteaptă să ajung lângă ea. Pare nerăbdătoare. Sau 
iritată. Nu îmi e clar. 

— Haide, spune apucându-mă de braţ și trăgându-mă după 
ea. 

Cunosc bine partea aceasta a parcului. Am fost aici de mii de 
ori. Pe stânga este locul de joacă Diana Ross, acum cu porțile 
încuiate. Pe dreapta este ieșirea către Strada 79 Transverse. Cu 
toate acestea, noaptea a transformat parcul într-un loc străin și 
interzis. Îl recunosc cu greu. S-a lăsat o ceața grea și rece. Îmi 
alintă pielea și așază halouri în jurul felinarelor de la marginea 
aleilor, tulburându-le strălucirea. Cercuri palide de lumină 
alunecă peste iarbă, se încurcă printre crengile copacilor, făcând 
crângul din parc să pară mai des, mai sălbatic. 

Încerc să nu mă gândesc la pădurile de la Pine Cottage, deși 
nu mă pot gândi la nimic altceva. Pădurea aceea deasă, înțesată 
de pericole. E ca și cum mă aflu din nou acolo, gata să mă 
lansez în cursa pe viață și pe moarte printre copaci. 

Sam se afundă și mai adânc în parcul întunecos. O urmez, 
deși în minte îmi răsună ca o incantaţie: „E greșit ceea ce 
facem. E periculos”. 

Prin ceaţă, deslușesc conturul Teatrului Delacorte. Dincolo de 
el se află Castelul Belvedere, o fortăreață în miniatură, ridicată 
pe un afloriment. Silueta acestuia, înconjurată de păclă, mă 
trimite cu gândul la pădurile din poveștile cu zâne. 

E ușor să te pierzi într-un asemenea loc, îmi zic în sinea mea. 
Te abaţi de la drum, pe nesimţite, și ești de negăsit. 

Ca Janelle. 

Ca toţi ceilalţi. 

Pentru moment, Sam și cu mine ne continuăm mersul pe alee, 
spre sud, pe lângă marginea dinspre vest a parcului. In ciuda 
orei, nu suntem singure. Zăresc alţi oameni - siluete mișcătoare 
în depărtare. O pereche traversează parcul cu pas grăbit, cu 


VP - 121 


capetele plecate sub ceaţă. Un alergător întârziat vine din spate, 
respirând greu, muzica răsunând slab din căștile înfipte în 
urechi. Fiecare astfel de apariție îmi face inima să bată ca niște 
talgere. 

Apoi sunt bărbaţii singuri, cu chipurile ascunse de negură, 
care străbat aleile parcului în căutarea fiorului erotic interzis al 
sexului cu necunoscuți. Cei mai mulţi sunt îmbrăcaţi în haine 
asemănătoare, de parcă ar răspunde unui cod vestimentar știut 
doar de ei. Pantaloni de trening, pantofi sport scumpi, hanorace 
descheiate care le dezvăluie tricourile mulate pe trup. Se 
materializează din ceaţă, venind din toate direcţiile. Se plimbă, 
dau ocol, caută. Nici nu privesc către noi. Nu suntem genul lor. 

— Ar trebui să ne întoarcem, îi spun. 

— Relaxează-te, îmi spune Sam. 

Prezintă același neastâmpăr pe care îl au bărbaţii aflați la 
vânătoare. E ceva ce o animă. O foame. O nevoie. Se lasă pe o 
bancă, leagănă nervos din piciorul drept, scrutând orizontul. 
Focului din privire, de mai devreme, i-a luat locul o sclipire dură, 
rece și întunecată. 

Mă așez lângă ea cu inima bătându-mi atât de tare încât mă 
mir că nu se scutură banca sub noi. Sam scoate o ţigară din 
buzunarul jachetei și o aprinde. În ceaţă, capătul aprins al ţigării 
atrage atenţia unuia dintre prădători - o molie în geacă de piele, 
ademenită de flacără. La apropierea lui, trupul mi se încordează. 
Mâna strânge în buzunar spray-ul paralizant. 

Când ajunge lângă bancă, îi vedem chipul. E chipeș și suplu, și 
o barbă sură de două zile îi tivește linia bărbiei. Emană un aer 
de atracție periculoasă. 

— Hei, spune el pe un ton șoptit și modest, ca și cum 
conversațiile sunt interzise. Pot să trag un fum? 

Sam îl servește, oferindu-i o ţigaretă din buzunar, pe care i-o 
palmează cu dexteritatea unui traficant. Aprinde bricheta și 
bărbatul se apleacă, capătul ţigaretei se aprinde, arde preţ de o 
clipă, apoi se întunecă mocnit. Dă din cap către Sam, apoi suflă 
fumul care se împletește cu ceața. 

— Mersi. 

— Pentru puţin, răspunde Sam. Mult noroc. 

Bărbatul zâmbește, șiret și atrăgător. Se îndepărtează cu 
pasul sigur, în geaca lui de piele, aruncând peste umăr. 


VP - 122 


— Norocul n-are nicio legătură, scumpo. Și dispare, înghiţit de 
negura din care a apărut. 

Mă gândesc la El. Într-o altă pădure. O altă fâșie de timp. 
Măcar de-ar dispărea și El la fel, tăcut, să ne lase în pace. 

— Sam, vreau să merg acasă, îi spun. 

— Bine, îmi răspunde. Mergi. 

— Nu vii cu mine? 

— Nu. 

— Ce căutăm aici? 

Sam îmi face semn să tac, devenind, dintr-odată, atentă. Se 
ridică, cu privirea ațintită în direcția din care am venit, cu trupul 
încordat, gata de atac. Îi urmăresc privirea și văd ce vede și ea. 
Din ceaţă a apărut o femeie, cam la o sută de metri distanță. 
Singură, merge repede, strângând la piept o geantă de pânză. E 
tânără și pare înfometată. Traversează parcul pe jos, în loc să fi 
luat un taxi, ca să facă o economie probabil, fără să știe ce idee 
groaznică era aceasta. 

Imediat în spatele ei, din ceaţă se materializează un bărbat, 
atât de aproape că pare umbra ei. Imbrăcat într-un hanorac 
negru, chiar pare o umbră. Merge repede, mai repede decât ea, 
micșorând distanţa dintre ei. Ea își dă seama și grăbește pasul 
la rândul ei, gata să o rupă la fugă. 

— Sam? îi zic, în timp ce inima îmi bubuie în piept. Crezi că 
vrea să o jefuiască? Sau... 

Mai rău. Asta sunt pe cale să zic: „Sau mai rău”. 

Nu apuc să rostesc niciun cuvânt, căci individul, pe jumătate 
om, pe jumătate umbră, a ajuns-o, o prinde cu o mână de umăr 
și pe cealaltă o întinde, fie să-i smulgă geanta, fie să-i atingă 
sânul ascuns în spatele genţii. 

Sam se năpustește pe alee, în viteză, sunetul pașilor ei 
răsunând înfundat în ceața care ne împresoară. Din instinct, o 
urmăresc, deși am o idee foarte vagă cu privire la ceea ce 
urmează să se petreacă. 

În faţa noastră, fata o zărește pe Sam și dă să se ferească. Ca 
și cum Sam stă să o atace. Se smucește din prinsoarea 
bărbatului, cu picioarele tremurând, ţinând geanta ridicată ca pe 
un scut. Sam o ocolește, îndreptându-se direct către bărbat, fără 
să încetinească, îl izbește în plin. 

Impactul îl îndepărtează de fată, aruncându-l în iarbă. Sam 
ricoșează și se clatină câţiva pași înapoi. Fata scapă cu fuga, ar 


VP - 123 


vrea să privească în urmă, dar e prea speriată ca să o facă. Sar 
în faţa ei, cu brațele ridicate, cu adrenalina clocotindu-mi în 
sânge. 

— Prieteni, îi spun. Îţi suntem prieteni. 

În urma ei, atacatorul încearcă să fugă și el, dar alunecă pe 
iarbă. Sam se repede asupra lui, sărindu-i în spate. Cu gesturi 
grăbite, o conduc pe fata scăpată ca prin urechile acului pe cea 
mai apropiată bancă, o ajut să se așeze și-i poruncesc să nu se 
miște din loc. Apoi mă grăbesc să ajung lângă Sam. 

Cumva, a reușit să îl îngenuncheze pe bărbat. Cu ea în 
spinarea lui, acesta alunecă și mai mult, ajungând cu fața în 
iarbă. 

Vorbele lui Coop, de mai devreme, îmi răsună în cap: „Nu știm 
de ce e în stare”. 

— Sam, nu-l răni! 

Vocea mea străbate parcul și îi distrage atenţia. Sam privește 
spre mine. Nu mult. O secundă. Dar e suficient pentru ca 
bărbatul să o lovească. Piciorul lui o izbește în stomac, 
proiectând-o în iarbă. 

Bărbatul se ridică în fandare, cu picioarele depărtate și 
genunchii îndoiţi. Ca un alergător la linia de start. Porneşte 
imediat în viteză, cu pantofii alunecând ușor pe iarbă. Sam e 
încă răsturnată pe spate, încearcă să se întoarcă pe o parte, 
respirând adânc să aline durerea din stomac. Nu e complet 
incapacitată. 

Încep să alerg și eu, cu o mână în buzunar, căutând spray-ul 
paralizant. 

Bărbatul s-a redresat complet și aleargă. Dar eu sunt mai 
rapidă, toate alergările de până acum dau rezultate. Il apuc de 
hanorac și-i trag gluga de pe cap. Dedesubt are o șapcă, 
așezată ușor strâmb. Văd un smoc de păr negru și pielea 
cafenie de pe ceafă. Atât a fost de ajuns să-l încetinesc, adidașii 
îi alunecă iar, dă din mâini să își recapete echilibrul. 

Când se întoarce, mă aştept să îi văd fața. Insă tot ce văd e 
mișcarea nedeslușită a mâinii ce vine spre mine. Apoi sosește 
lovitura - cu dosul palmei, atât de puternică încât îmi întoarce 
capul spre dreapta. 

Privirea mi se întunecă și durerea pulsează fierbinte, atât de 
intens încât totul în jur dispare. Nu am mai simţit o asemenea 
durere de ani întregi. De zece ani, mai exact. De când fugeam 


VP - 124 


de la Pine Cottage. Țipând, prin pădure. Când creanga aceea 
groasă m-a izbit amețindu-mă. 

Dintr-odată, parcă sunt înapoi, retrăind durerea aceea 
intensă, pulsatilă, a loviturii acelei crengi. Timpul se contractă, 
devine un tunel întunecos prin care stau gata să alunec și din 
care nu există altă ieșire decât înapoi în pădurea blestemată 
unde s-au petrecut toate acele lucruri cumplite. 

Dar nu alunec. Sunt aici, în prezent, cu trupul amorțit de șocul 
loviturii. Dau drumul glugii, mâna deschizându-se împotriva 
voinţei mele. Prin pâcla roșie de pe ochi încă îl zăresc. Acum că 
s-a eliberat, aleargă spre sud, din ce în ce mai departe, până 
dispare cu totul. 

În locul lui apar alte două persoane, apropiindu-se rapid din 
direcții diferite. Una e Sam, care vine din spate, strigându-mă pe 
nume. Cealaltă este fata pe care tocmai am salvat-o. A părăsit 
banca și se îndreaptă spre mine, cu o mână căutând ceva în 
geantă. 

— Sângerezi, îmi spune. 

Simt ceva fierbinte și umed curgându-mi din nări și duc mâna 
la nas. Îmi cobor privirea și văd sângele strălucitor pe degete. 

Fata îmi întinde un șerveţel de hârtie. În timp ce îmi tamponez 
nasul, Sam mă cuprinde din spate, într-o îmbrățișare. 

— La naiba, scumpo, spune. Avem o luptătoare printre noi. 

Respir pe gură, aer rece cu mireasmă de iarbă. Întreg trupul 
îmi vibrează cu un amestec de adrenalină și teamă; și mândrie 
la gândul că Sam s-ar putea să aibă dreptate. Sunt o luptătoare 
care strălucește. 

Fata pe care am salvat-o - și care nu ne dezvăluie numele ei - 
pare, la rândul ei, uimită. Vorbește șoptit, cu admiraţie, în timp 
ce ne îndreptăm împreună, prin ceaţă, spre ieșirea din parc, 
întrebându-ne dacă suntem justiţiare. 

— Nu, răspund eu. 

— Da, spune Sam. 

Când ajungem în Central Park West, fac semn unui taxi și mă 
asigur că fata urcă în mașină. Înainte să închid ușa, îi strecor o 
bancnotă de douăzeci de dolari în palmă și-i strâng degetele 
peste ea spunându-i: 

— Să achiţi cursa. Și să nu mai mergi niciodată, la o oră ca 
asta, singură prin parc. 


VP-125 


15. 


Când mă trezesc, durerea e tot acolo - o durere surdă, 
reziduală, care îmi străbate obrazul până la nas. Sub duș, las 
apa să curgă cât mai fierbinte și petrec cinci minute inspirând 
adânc aburul și expirând, încercând să desprind sângele 
închegat pe interiorul nărilor. Apoi îmi ridic faţa sub jet și apa 
fierbinte mă ustură. 

Îmi amintesc de noaptea trecută și picioarele îmi sunt 
cuprinse de un tremurat atât de puternic încât sunt nevoită să 
mă sprijin de perete. Nu îmi vine să cred că am fost atât de 
nesăbuită, că m-am expus cu atâta ușurință pericolului. Bărbatul 
din parc putea să fi fost înarmat. Aș fi putut fi înjunghiată, 
împușcată, ucisă. Ținând cont de toate acestea, sunt norocoasă 
că am scăpat numai cu un dos de palmă. 

les de sub duș și îmi trec palma peste oglindă, limpezind o 
bucată din suprafața aburită. Mă întâmpină imaginea mea, cu o 
vânătaie ușoară pe obraz, abia vizibilă. Care însă doare. Cea mai 
ușoară atingere mă face să mă strâmb de durere. 

Durerea proaspătă din obraz a răscolit dureri mai vechi. Deși 
loviturile de cuţit primite la Pine Cottage nu au cauzat răni 
grave, au lăsat urme. Astăzi le simt pulsând - pentru prima dată 
după ani întregi. Imi curbez ușor spatele să fac loc în oglindă 
cicatricei de pe burtă. O dungă albă ca laptele pe pielea înroșită 
de dușul fierbinte. Apoi mă aplec puţin în faţă, ca să văd cele 
două linii aflate la doi centimetri și jumătate una de alta imediat 
sub umăr. Una este verticală, cealaltă ușor înclinată. Dacă ar fi 
avut un cuțit mai mare, acestea s-ar fi intersectat. 

Până mă șterg de apă și mă îmbrac, durerea s-a mai 
diminuat. Este enervantă, e drept, dar nu insuportabilă. 

In bucătărie, îmi iau Xanaxul premergător întâlnirii cu Coop, 
cu sucul de struguri, și o aștept pe Sam. Câteva minute mai 
târziu, iese din dormitor complet schimbată. Și-a pieptănat părul 
peste cap, descoperindu-și complet chipul abia atins de farduri. 
Creionul dermatograf este mai discret, iar rujul roșu aprins a 
fost înlocuit cu un gloss de culoare piersicii. A renunţat la negrul 
obișnuit și poartă o pereche de blugi, balerini albaștri și bluza pe 


VP - 126 


care a furat-o ieri de la Saks. În urechi îi atârnă cerceii de aur 
furaţi de mine. 

— Uau, exclam. 

— Nu e rău, pentru vârsta mea, așa-i? 

— Așa e! 

— Vreau să fac impresie bună. 

În drum spre cafenea, surprindem privirile câtorva trecători, 
dar e greu de spus dacă acestea se datorează articolului lui 
Jonah Thompson sau înfățișării celei noi a lui Sam. Probabil cea 
de-a doua. Câţiva, observ, îmi aruncă și mie o privire și, când fac 
asta, am impresia că ne compară. 

Până și Coop o face când ajungem la cafenea și trecem prin 
dreptul geamului, unde e așezat, ca de obicei. Pe mine mă 
întâmpină cu obișnuitul gest din cap, iar pe Sam o măsoară de 
sus până jos. Simt în ceafa un început de iritare. 

Când intrăm, se ridică. Spre deosebire de ultima noastră 
întâlnire, acum e îmbrăcat să se amestece cu clasa superioară 
care frecventează cafeneaua. Are pantaloni bej și un tricou polo 
negru. Îi stă bine, tricoul strâmt dezvelindu-i musculatura bine 
definită și venele proeminente sub piele. 

— Tu trebuie să fii Samantha, spune el. 

Îi întinde mâna cu încetineală. Stânjenit. Nesigur. Samantha 
trebuie să întindă braţul peste masă, să accepte mâna oferită. 

— lar tu ești agentul Cooper, spune ea. 

— Coop, se grăbește el să clarifice. Toată lumea îmi spune 
Coop. 

— lar mie toată lumea îmi spune Sam. 

— Grozav, spun eu forțându-mă să zâmbesc, în timp ce ne 
așezăm. Acum ne cunoaștem. 

În faţa lui Coop, pe masă, sunt două căni. Cafeaua lui și ceaiul 
meu. Privindu-le, spune: 

— Am vrut să comand și pentru tine, Sam, dar nu știam ce 
preferi. 

— Cafea, spune Sam. Dar merg să-mi iau singură. Vă las să 
vorbiti. 

Se strecoară printre mese către tejgheaua din spatele 
cafenelei. La o masă e un tip cu barbă și cu șapca așezată 
invers. Un scriitor, judecând după laptopul din fața lui. 
Răspândite pe masă mai sunt o geantă de piele, un iPhone și un 
pix Montblanc strălucitor, așezat peste un blocnotes. O privește 


VP - 127 


pe Sam când trece pe lângă el, plăcut impresionat. Ea îi 
zâmbește și-i face cochet cu mâna. 

— Așadar, aceasta este Samantha Boyd, spune Coop. 

— In carne și oase. |l privesc în timp ce el o urmărește cu 
privirea. E vreo problemă? 

— Sunt șocat, atâta tot, spune el. Nu mă așteptam să iasă din 
ascunzătoare. E ca și cum aș vedea o fantomă. 

— Și eu am fost surprinsă. 

— Nu e așa cum mă aşteptam. 

— La ce te așteptai? 

— La cineva mai dur. Nu seamănă deloc cu cea din albumul 
școlar, nu ţi se pare? 

Aș putea să îi spun că Sam e cu totul altfel și că s-a aranjat 
așa pentru el, de dragul meu. Dar tac. 

— Am citit aseară mai multe despre Nightlight Inn, spune 
Coop. Nu-mi pot imagina prin ce a trecut. 

— A avut o viaţă grea, spun. 

— Și cum vă înțelegeţi? 

— Grozav. Cu Jeff nu prea e pe aceeași lungime de undă. 

Coop zâmbește cu jumătate de gură. 

— Nu pot spune că sunt surprins. 

— Pe Jeff ar trebui să încerci să îl cunoști. Aranjamentul 
acesta cu Sam e o situaţie temporară. Îţi place sau nu, Jeff este 
pentru totdeauna. 

Nu știu de ce am spus asta. Mi-a scăpat, pe negândite. Și 
imediat, jumătatea de zâmbet a lui Coop dispare. 

— Insă îți mulțumesc că ai venit, spun cu vocea îndulcită de 
vină. A fost foarte drăguţ din partea ta să te oferi, deși încep să 
mă simt ca o povară. 

— Nu ești o povară, Quincy. N-ai fost și nu vei fi niciodată. 

Coop mă fixează cu ochii aceia ai lui. Imi trec degetele peste 
vânătaia de pe obraz, întrebându-mă dacă a observat urma 
aceea trandafirie abia perceptibilă. Pe de o parte, îmi doresc să 
mă întrebe ce am păţit ca să pot folosi minciuna gata pregătită: 
„O, asta? M-am izbit de o ușă”. Sunt dezamăgită să descopăr că 
privește peste umărul meu, către Sam, care se întoarce 
aducând cu ea o ceașcă aburindă. În dreptul mesei scriitorului, 
se izbește întâmplător de masă, amenințând să răstoarne 
cafeaua. 

— Imi cer scuze, exclamă ea. 


VP - 128 


Bărbatul își ridică privirea și zâmbește. 

— Nu face nimic. 

— Drăguţ laptop, adaugă Sam. 

Ajunge lângă noi și se așază lângă mine, măsurându-l pe 
Coop din cap până în picioare, apoi spune: 

— Credeam că arâţi altfel. 

— Mai bine sau mai rău? 

— Mai urât. Și nu ești. 

— Așadar, știai cine sunt, înainte să ne vedem? 

— Desigur, îi răspunde ea. Așa cum și tu știai cine sunt. Asta e 
puterea internetului. Nimeni nu mai poate avea secrete. 

— De asta te-ai ascuns? 

— În principal, răspunde Sam. Dar acum m-am întors printre 
oameni. 

— Văd. În vocea lui Coop se simte o undă de neîncredere, ca 
și cum nu e convins de imaginea de fată bună pe care Sam 
caută atât de insistent să o promoveze. Se reazemă de spătarul 
scaunului, își lasă ușor capul pe spate și o măsoară așa cum 
făcuse și ea mai devreme. Ce te-a făcut să revii? 

— După ce am citit despre ceea ce s-a întâmplat cu Lisa, m- 
am gândit că aș putea să o ajut pe Quincy, spune ea adăugând, 
în caz că avea nevoie de ajutor. 

— Quincy nu are nevoie de ajutor, răspunde Coop, ca și cum 
eu nu sunt chiar acolo, în fața lui. De parcă sunt invizibilă. 
Quincy e puternică. 

— Dar eu nu știam asta, spune Sam. Și de aceea sunt aici. 

— Mai stai mult? 

Sam ridică vesel din umeri. 

— Poate. E prea devreme să mă pronunt. 

Sorb din ceai. E fierbinte și îmi arde limba, dar continui să 
beau cu speranţa că durerea aceea va anula senzaţia de iritare 
care s-a instalat din nou în ceafa mea. Acum o simt ca și cum 
cineva mă împunge cu un deget. 

— Sam și-a schimbat numele, spun. De aceea nu a reușit 
nimeni să îi dea de urmă. 

— Serios? Coop nu își ascunde surpriza. Mă aştept la o 
predică similară cu cea pe care mi-o ţinuse mie, când 
sugerasem să fac același lucru. In schimb, spune: Nu te voi 
întreba unde ai locuit sau ce nume folosești acum. Am încredere 


VP - 129 


că, în timp, îmi vei spune tu singură. Tot ce îţi cer este să îţi 
informezi familia. 

— Familia mea este unul dintre motivele pentru care am ales 
să dispar, spune Sam, întunecându-se. Nu era cel mai potrivit 
mediu nici înainte de cele petrecute la Nightlight Inn. După 
aceea însă a devenit și mai rău. Îi iubesc, dar în anumite familii 
e mai bine să pleci. 

— Pot să îi contactez eu pentru tine, spune Coop. Să le spun 
că ești bine. 

— Nu îţi pot cere să faci asta. 

Coop ridică din umeri. 

— Nici n-ai făcut-o. Eu m-am oferit. 

— Ai vorbit ca un adevărat slujbaș public, spune Sam. 
Dintotdeauna ai fost polițist? 

— Nu. Înainte de asta am fost în armată. Marina militară. 

— Ai avut parte de acţiune? 

— Am avut ceva. Coop își întoarce privirea către fereastră, 
ferindu-și ochii aceia ca de copil. Afganistan. 

— La naiba, spune Sam. Cred că ai văzut chestii destul de 
nasoale. 

— Așa este. Și nu îmi place să vorbesc despre asta. 

— Ei bine, e clar că tu și Quincy aveţi asta în comun. 

Coop își întoarce privirea către noi, dar nu ca să o privească 
pe Sam, ci pe mine. Din nou, e ceva greu de descifrat în 
expresia lui. Dintr-odată, îmi pare teribil de trist. 

— Oamenii își gestionează traumele fiecare în felul lui, spune 
el. 

— Și tu cum le gestionezi pe ale tale? întreabă Sam. 

— Pescuiesc, spune Coop. Și vânez. Fac drumeţii. Știi ce zic, 
activităţi tipice pentru un tip din Pennsylvania. 

— Te ajută? 

— De cele mai multe ori. 

— Poate ar trebui să încerc și eu, spune Sam. 

— M-aș bucura să vă iau la pescuit, cândva, pe amândouă, 
dacă vreți. 

— Quincy are dreptate. Chiar ești cel mai bun. 

Sam întinde brațul peste masă și strânge mâna lui Coop. 
Acesta nu și-o retrage. lritarea mea crește. Simt tensiunea cum 
îmi cuprinde umerii, penetrând protecţia fragilă oferită de 


VP - 130 


Xanax. Mai vreau una. Acum, mă sperie gândul că am ajuns 
genul acela care are nevoie să ia și cea de-a doua pastilă. 

— Merg la baie, spun înșfăcând geanta de pe masă. Sam, vii 
și tu? 

— Sigur. Îi face cu ochiul lui Coop. Fetele. Suntem atât de 
previzibile, nu? 

In drum spre baie îi face din nou cu mâna scriitorului. Acesta îi 
răspunde în același fel. Apoi ne înghesuim amândouă în cabina 
de baie proiectată pentru o singură persoană. Stăm umăr lângă 
umăr în faţa oglinzii murdare de praf. 

— Cum mă descurc? întreabă Sam, verificându-și machiajul. 

— Intrebarea este, ce faci, mai exact? 

— Sunt prietenoasă. Nu asta ai dorit? 

— Ba da... 

— Atunci, care e problema? 

— Las-o mai moale, îi spun. Dacă întinzi coarda prea mult, 
Coop se va prinde că joci teatru. 

— Și dacă se prinde, ce? 

— O să fie ciudat. 

— Nu mă deranjează, spune Sam. 

Incep să caut în geantă, sperând să găsesc un Xanax rătăcit. 

— Pe Coop îl deranjează. 

— O! exclamă Sam, o interjecție grea de înţelesuri. Așadar, 
lucrurile între tine și Coop au devenit ciudate. 

— E doar un prieten, îi spun. 

— Sigur. Prieten. 

— Serios. 

Pe fundul genţii găsesc câteva lame de gumă de mestecat și 
o bomboană Mentos acoperită de scame. Niciun Xanax. Închid 
geanta. 

— Nu te contrazic, îmi spune Sam. 

— Nu, doar insinuezi. 

— Cine, eu? se preface ea indignată. Nu insinuez în niciun fel 
că ai vrea să i-o tragi chipeșului poliţist. 

— Cred că tocmai ai făcut-o. 

— Tot ce am făcut a fost să spun că e chipeș. 

— Nu am observat. 

Sam scoate un tub de strugure! și își dă cu el pe buze. 

— Scumpo, vorbești prostii. Nu ai cum să nu observi. 


VP - 131 


— Serios, nu am observat. Mi-a salvat viaţa. Când cineva face 
asta, e greu să îl privești în felul acela. 

— Bărbaţii o fac. Pretind că nu, dar așa fac. 

Sam a adoptat un ton înţelept, experimentat. De soră mai 
mare care îţi dă sfaturi despre sex. Mă întreb cu ce fel de 
bărbaţi se întâlnește. Mai în vârstă, probabil. Motocicliști cu 
pieptul lat și abdomenul și mai mare, cu barba sură. Sau poate îi 
preferă mai tineri. Tipi anemici, slăbănogi, atât de 
neexperimentați încât sunt recunoscători pentru cea mai tristă 
labă. 

— Și dacă ar fi așa, îi răspund, Coop este mult prea cavaler 
pentru a face din asta o chestie. 

— Cavaler? spune Sam. E poliţist. Din experienţa mea, ăştia 
și-o trag ca un automat. 

Nu spun nimic, știind că tocmai asta așteaptă, să o contrazic, 
dându-i astfel ocazia să mă certe că mă port ca o mironosiţă. 
Janelle făcea asta tot timpul. 

— Glumesc, îmi spune. Relaxează-te. 

Aceasta este o altă trăsătură care o caracteriza și pe Janelle. 
Să retracteze, odată ce realiza că a mers prea departe, 
justificând totul drept glumă. Astăzi, Sam o întrece. 

— lartă-mă, Quinn. O las mai moale. Serios. Bagă mâna în 
buzunar. Apropo, m-am gândit că ţi-ar plăcea ăsta. Pentru 
sertarul tău cu bunătăţi. 

Scoate un pix Montblanc, elegant și lucios ca un glonţ de 
argint, și mi-l îndeasă în palmă. Cândva, îi aparținuse scriitorului 
din cafenea. Acum e al nostru. Un alt secret comun. 


VP - 132 


PINE COTTAGE 
6.58 p.m. 


Erau obligaţi să se îmbrace frumos pentru cină. O altă regulă 
a lui Janelle. Înainte de excursie, se asigurase că toată lumea își 
pusese în bagaj o ţinută corespunzătoare. 

— Cei indolenţi vor fi trimiși acasă, avertizase. 

Quincy împachetase două rochii - singurele pe care le 
adusese cu ea la facultate. Ambele alese de mama ei, care 
nutrea în secret speranţa că fiica ei avea să participe la 
petreceri și chefuri studențești, așa cum făcuse ea. 

O rochie era neagră și Quincy se gândi că era numai bună 
pentru eveniment. În lumina slabă a cabanei însă i se păru că 
arăta mai degrabă ca o văduvă-la-o-înmormântare decât ca 
Audrey Hepburn în Mic dejun la Tiffany. Mai rămânea cea 
albastră, care părea mai demodată decât era de fapt. 

— Mă face să par îndesată, spuse Quincy. 

Ştia că are dreptate, căci privirea lui Janelle era mai îngrozită 
decât cu o jumătate de oră mai devreme, când se tăiase la 
deget. Îndreptă degetul bandajat, cu pansamentul încreţit, către 
Quincy. 

— Mai rău, îi spuse. Te face să pari virgină. 

— Asta nu e rău, să știi. 

— Este, dacă vrei să te alegi cu ceva. 

— Craig știe că pentru mine va fi prima dată. 

— Lucru pe care rochia asta îl pune foarte clar în evidenţă, 
spuse Janelle, măsurând-o din cap până-n picioare. Am o idee. 

Desfăcu una din cele două valize ale ei și aruncă o haină spre 
Quincy. Era o rochie. Albă, de mătase. Răcoroasă și strălucitoare 
ca suprafaţa unei piscine. 

— Nu este alb culoarea cea mai virginală? întrebă Quincy. 

— Culoarea spune virgină, dar croiala spune sex. Ai ce e mai 
bun din ambele lumi. Craig o va adora. 

Quincy dădu ochii peste cap. Tipic pentru Janelle, care 
devenise obsedată de complexul madonă-târfa încă de la 
primele ore de psihologie. 

— Tu ce ai să porţi? 

Janelle se întoarse către valize. 

VP - 133 


— Am adus mai multe, firește. 

— Firește. 

Quincy ţinu rochia pe lângă trup, privindu-se în oglinda 
pătrată și murdară din cameră. Croiala acesteia, cu decolteu 
adânc și fustă asimetrică era puţin cam prea sexy pentru gustul 
ei. Deși cu spatele la ea, Janelle îi simţea reticența. 

— Probeaz-o, Quinn! 

Quincy dezbrăcă rochia albastră, situaţie care îi dădu ocazia 
lui Janelle să-i privească  dezaprobator lenjeria intimă. 
Desperecheate și uzate, cele două piese alcătuiau opusul unei 
imagini incitante. 

— Dumnezeule, Quinn, serios? Ai plănuit măcar un singur 
aspect al acestui weekend? 

— Nu, răspunse Quincy, ridicând rochia albastră în dreptul 
pieptului, încercând să se ascundă în spatele acesteia. Pentru că 
atunci când planifici pui presiune. Și eu nu vreau să fiu sub 
presiune. Dacă se întâmplă ceva în acest weekend, între mine și 
Craig, vreau să vină natural. 

Janelle îi zâmbi ca o soră și îi îndepărtă o șuviţă blondă din 
ochi. 

— E firesc să ai emoţii. 

— Nu am emoții. Quincy tresări la auzul propriei sale voci, 
tremurătoare. Doar că... nu am experienţă. Dacă sunt...? 

— Nașpa în pat? 

— Mmm, se poate spune și așa. 

— Nu știi, până nu încerci, spuse Janelle. 

— Dacă lui Craig nu o să-i placă? 

Quincy se gândi la ce spusese Janelle mai devreme, și anume 
că Craig avea de unde alege. Văzuse și ea cum îi făceau ochi 
dulci majoretele, la finalul meciurilor, și admiratoarele în culorile 
școlii, cum îi strigau numele în campus. l-ar lua bucuroase locul, 
dacă îl dezamăgea pe Craig. 

— O să îi placă, spuse Janelle. Tuturor tipilor le place. 

— Dacă nu-mi place mie? 

— O să îţi placă. Trebuie doar să te obișnuiești. 

Quincy simţi o fluturare în stomac. Mai intensă decât zbaterea 
unui fluture. Era ca o pasăre. 

— Cât de mult? 

— O să fie bine, spuse Janelle. Acum, îmbracă-te să văd cum 
îți vine rochia asta. 


VP - 134 


Quincy îmbrăcă rochia, simțind mătasea cum îi gădilă 
picioarele goale. In timp ce trăgea de ea să o aranjeze pe umeri, 
Janelle continuă. 

— Ce zici de Joe? E sexy, nu-i așa? 

— Mai degrabă sinistru, spuse Quincy. 

— E misterios. 

— Ceea ce, practic, înseamnă sinistru. 

— Ei bine, eu îl găsesc misterios. Și sexy. 

— Și luat, adăugă Quincy. Uiţi că are iubită. 

Fu rândul lui Janelle să dea ochii peste cap. 

— Nu contează. 

— Vreau doar să iei notă, oficial, că noi ceilalți nu agreăm 
prezenţa lui aici. I| acceptăm doar pentru că e ziua ta. 

— Am reţinut, spuse Janelle. Și nu îţi face griji. Mi-am propus 
să îl ţin foarte ocupat. 

Terminând de aranjat rochia, Quincy se apropie mergând cu 
spatele de Janelle, care îi închise fermoarul. Amândouă 
examinară imaginea din oglindă. Deși rochia era mai strâmtă 
decât cele pe care le purta ea în mod normal, Janelle avusese 
dreptate. Era atrăgătoare. 

— Uau, spuse ea. 

Janelle o fluieră admirativ. 

— Arăţi atât de bine, încât s-ar putea să încerc și eu să ţi-o 
trag. 

— Mulţumesc, cred. 

Janelle mai făcu niște ajustări, aranjând tivul rochiei și 
netezind niște cute în dreptul umerilor. 

— Perfect. 

— Crezi? întrebă Quincy deși știa că era, cu adevărat, perfect. 

Cu toate acestea, ceva tot nu-i dădea pace. 

— Care e problema? o întrebă Janelle. 

— O să doară, nu-i așa? 

— Da, răspunse Janelle, cu un oftat. Doare. Dar este și plăcut. 

— Ce o să simt mai intens? Durerea sau plăcerea? 

— Asta e partea ciudată. Sunt una și aceeași. 

Quincy se privi în oglindă, în ochi, tulburată de teama pe care 
o citea în ei. 

— Eşti sigură? 

— Crede-mă, îi spuse Janelle, cuprinzând-o cu brațele pe la 
spate. Te-aș conduce eu pe căi greșite? 


VP - 135 


16. 


Coop insistă să ne conducă până acasă, deși Sam și cu mine 
suntem perfect capabile să ne purtăm singure de grijă. Noaptea 
trecută a dovedit-o din plin. Sam merge lângă el, atentă să își 
potrivească pasul cu al lui. 

Eu vin în urma lor, cu chipul ridicat către soare. Este o după- 
amiază însorită, fierbinte - ultima din această vară indiană, 
înainte ca iarna să înceapă să își facă simțită prezenţa. Încălzită 
de soare, vânătaia de pe obrazul meu începe să pulseze ușor. 
Îmi imaginez cum prinde culoare, devine vizibilă. Vreau să-l văd 
pe Coop cum se întoarce, observă, în sfârșit, și mă privește cu 
îngrijorare. El însă continuă să meargă la doi pași în faţa mea, 
alături de Sam, în același ritm, dau colţul și intră pe Strada 82. 

Deodată, amândoi se opresc. 

Mă opresc și eu. 

În fața blocului meu se întâmplă ceva. S-a adunat o ceată de 
reporteri, atât de mulţi și de agitaţi încât se fac observați de la 
două străzi depărtare. 

— Coop. Vocea îmi e slabă, ca un ecou. Ceva nu e în regulă. 

— Nu mai spune, răspunde Sam. 

— Păstraţi-vă calmul, spune Coop. Nu știm de ce se află aici. 

Cu toate acestea, eu știu. Sunt aici pentru noi. 

Caut în geantă și scot telefonul, pe care îl închisesem când 
porniserăm spre cafenea. Acesta prinde viaţă, semnalând 
frenetic un șir lung notificări. Apeluri pierdute. E-mailuri primite. 
Mesaje necitite. Îngrijorarea mi-a amorţit mâinile cu care derulez 
printre apeluri. Cele mai multe numere îmi sunt necunoscute, 
ceea ce înseamnă că sunt de la reporteri. Singurul pe care îl 
recunosc este al lui Jonah Thompson. M-a sunat de trei ori. 

— Ar trebui să plecăm, le spun, conștientă că e o chestiune de 
câteva minute până ce ne vor repera. Sau să luăm un taxi. 

— Și unde să mergem? întreabă Sam. 

— Nu știu. La Jeff la birou. În Central Park. Oriunde, numai să 
plecăm de aici. 

— Nu e o idee rea, spune Coop. Așa vom avea timp să aflăm 
ce se petrece. 


VP - 136 


— Și nici ei nu vor sta aici la nesfârșit, spun privind cu ochii 
mijiţi către grupul care pare că s-a mărit în ultimele treizeci de 
secunde. Nu-i așa? 

— Eu n-am de gând să aștept, bombăne Sam. 

Pornește cu pas hotărât mai departe, îndreptându-se direct 
către reporteri. O apuc de bluză și trag, încercând să o opresc. 
Dar e în zadar. Îmi alunecă printre degete. 

— Fă ceva! îi spun lui Coop. 

El însă o privește, printre pleoapele strânse, cum se 
îndepărtează. Nu îmi dau seama dacă e îngrijorat sau 
impresionat. Poate puţin din amândouă. Eu însă nu simt decât 
îngrijorare și alerg după ea. O ajung chiar în dreptul blocului. 

Reporterii, firește, ne văd și capetele acestora se întorc în 
direcţia noastră. Ca un stol de vulturi la vederea unui cadavru 
pe șosea. Reprezentanţii televiziunilor au cu ei operatori care se 
înghiontesc unul pe altul să apuce un loc mai bun. Fotografii se 
lasă în genunchi lângă ei și declanșatoarele încep să răpăie. 

Jonah Thompson e între ei. Deloc surprinzător. El, laolaltă cu 
ceilalți reporteri, începe să ne strige pe nume când ne apropiem. 
Ca și cum ne-ar cunoaște. Ca și cum i-ar păsa. 

— Quincy! Samantha! 

Ne dăm câţiva pași înapoi, înconjurate din toate părțile de 
camere de filmat și de microfoane. Simt o mână pe umăr, 
hotărâtă și grea. Nu e nevoie să mă întorc ca să știu că este 
mâna lui Coop, care ne-a ajuns din urmă. 

— Haideţi, faceţi loc, le spune el reporterilor. Lăsaţi-le să 
treacă! 

Sam o ia înainte, făcându-și loc cu brațele, fără să-i pese pe 
cine lovește. 

— Daţi-vă naibii la o parte din calea noastră, spune ea, știind 
prea bine că înjurăturile vor face materialul nedifuzabil. Nu 
avem nimic să vă spunem, nemernicilor! 

— Prin urmare, nu comentaţi? întreabă un reporter. Este un 
reporter de televiziune, și operatorul din spatele lui îndreaptă 
către Sam camera de filmat, ca ochiul unui ciclop înfuriat. 

— Tu ce naiba crezi? 

Se îndepărtează de el, privind în schimb către mine. Bliţurile îi 
învăluie chipul cu o strălucire caldă. Lumina îi atenuează 
trăsăturile, anulându-i expresia - e palidă și netedă ca o lună 
plină. 


VP - 137 


Cu coada ochiului îl văd pe Jonah Thompson croindu-și drum 
spre mine. 

— Chiar nu ai nimic de spus despre Lisa Milner? 

Curiozitatea mă îmboldește și pornesc înainte. Au trecut 
câteva zile de la sinuciderea Lisei. În domeniul știrilor, douăzeci 
și patru de ore echivalează cu o eternitate. Nu pentru asta sunt 
ei aici. S-a mai întâmplat ceva. 

— Ce e cu Lisa? rostesc, apropiindu-mă. Camerele mă 
urmează, înconjurându-mă. 

— Nu s-a sinucis, spune Jonah. Moartea ei a fost declarată 
drept omucidere. Lisa Milner a fost ucisă. 

a 

Acestea sunt detaliile: 

In noaptea morții ei, Lisa Milner a consumat două pahare de 
merlot. Nu a băut singură. Împreună cu ea a mai fost o persoană 
care a băut tot vin. Persoana aceea a turnat în paharul Lisei o 
substanță numită  anitrofilină*, un antidepresiv puternic 
recomandat uneori ca somnifer celor care au suferit traume 
puternice. In trupul Lisei s-a descoperit o cantitate suficientă să 
bage în comă o gorilă adult. 

Vinul și medicamentul au fost descoperite cu ocazia analizelor 
toxicologice efectuate post-mortem. În lipsa acestora, toată 
lumea ar fi continuat să creadă că Lisa s-a sinucis. Chiar și așa, 
ipoteza sinuciderii pare plauzibilă. Poliţiștii care au răspuns 
apelului au descoperit anitrofilină și pe masa din bucătărie. Nu 
au găsit însă cutia medicamentului sau rețeta aferentă emisă de 
medicul Lisei, dar asta nu înseamnă nimic în epoca farmaciilor 
online care, pentru un preț triplu, livrează medicamente din 
Canada. Orice medicament e adus cu ușurință de peste graniţă. 

După ce raportul toxicologic a evidenţiat aceste lucruri, la 
apartamentul Lisei a fost trimisă din nou o echipă de criminaliști. 
Aceștia au aruncat o privire mai atentă, așa cum trebuia să fi 
făcut cu câteva zile înainte, dar nu o făcuseră pentru că toată 
lumea acceptase cu ușurință varianta sinuciderii. Au găsit 
paharul de vin al Lisei, cu resturi cristalizate de anitrofilină. Au 
găsit urmele uscate lăsate de două pahare de vin. O urmă 
conţinea resturi de anitrofilină. Cealaltă nu. Nu au găsit însă cel 
de-al doilea pahar. Nici urme de luptă. Sau de intrare forţată. 

Ucigașul Lisei era o persoană în care ea avusese încredere. 


5 Medicament/substanţă inexistentă, nume inventat de autor în scop artistic (n.tr.). 
VP - 138 


Legistul a observat ceva deosebit în legătură cu tăieturile de 
pe încheieturile ei. Erau mai adânci decât cele autoprovocate de 
obicei. Cu atât mai mult când persoana care și le provoacă se 
află sub influența unor medicamente puternice. Incă și mai 
relevantă a fost direcţia tăieturilor - de la dreapta la stânga pe 
încheietura mâinii stângi și de la stânga la dreapta pe cealaltă. 
În cele mai multe situaţii, se întâmplă exact invers. Și chiar 
dacă, să presupunem, Lisa ar fi fost capabilă să facă ea însăși 
tăieturile într-un fel atât de neobișnuit, unghiul rănilor susţinea 
contrariul. Era imposibil să se fi tăiat singură. Altcineva o făcuse. 
Aceeași persoană care îi pusese pastilele în vin și plecase luând 
cu sine paharul din care băuse. 

Marele semn de întrebare - în afară de cine și de ce o ucisese 
- era când anume telefonase Lisa la 112 de pe telefonul mobil. 
Autorităţile din Muncie bănuiesc că după ce fusese drogată, dar 
înainte de a fi ucisă. Teoria acestora este că Lisa și-a dat seama 
că a fost drogată și a apelat serviciul de urgenţă. Atacatorul i-a 
luat telefonul înainte ca ea să apuce să vorbească și a închis. 
Știind că poliţia va veni oricum, a luat un cuţit, a târât-o pe Lisa 
deja ameţită în cada de baie și i-a tăiat venele. Astfel se explică 
și gestul sinucigaș în condiţiile în care, mai mult ca sigur, 
anitrofilină ar fi ucis-o oricum. 

Ceea ce poliția încă nu știe, dar va descoperi când va analiza 
hard-drive-ul calculatorului Lisei, este că îmi trimisese un e-mail 
cu aproximativ o oră înainte ca toate acestea să se întâmple. 
Îmi amintesc de asta în momentul în care suntem adunaţi cu 
toţii în jurul telefonului lui Coop, pus pe difuzor ca să auzim cu 
toții detaliile. 

„Quincy, trebuie să vorbim. Este foarte important. Te rog, te 
rog, nu ignora acest mesaj”. 

Suntem în sufragerie, eu stau în picioare în dreptul mesei, 
prea copleșită de durere și de furie ca să mă așez. Lisa oricum 
nu mai învie. Această nouă descoperire nu schimbă cu nimic 
situaţia. În schimb, îmi transformă durerea întruna nouă, de o 
altă intensitate. 

Crima este o altă specie de animal decât sinuciderea, chiar 
dacă rezultatul final este același. Până și cuvintele sunt diferite. 
„Sinucidere” este șuierător ca sâsâitul unui șarpe - o boală a 
minţii și a trupului. „Crimă” însă mă trimite cu gândul la un 
noroi, murdar, gros, aducător de durere. Moartea Lisei, când o 


VP - 139 


credeam sinucidere, fusese mai ușor de acceptat. Însemna că 
decizia de a-și pune capăt zilelor îi aparținuse. Greșită sau nu, 
fusese totuși alegerea ei. 

Când e vorba de crimă, alegerea este anulată. 

Coop și Sam par la fel de năuciţi. Sunt așezați de o parte și de 
alta a mesei, cufundaţi în tăcere și nemișcare. Fiind pentru 
prima dată în casa mea, prezenţa lui Coop adaugă un element 
suplimentar de stranietate unei situații și așa ireale. Face notă 
discordantă în hainele civile, stânjenit, pe scaunul din sufrageria 
mea. Ca și cum n-ar fi el, Coop cel adevărat, ci un impostor, 
dând târcoale într-un spaţiu în care nu se potrivește. În schimb, 
Sam cea prefăcută, veselă, a rămas în cafenea. Acum este din 
nou ea însăși, își roade unghiile cu privirea fixată pe telefonul lui 
Coop ca și cum ar vedea aievea persoana vorbind acolo și nu 
doar silueta nedeslușită care umple ecranul. 

Vocea care razbate din telefon aparține cunoștinței lui Coop 
din cadrul secţiei de poliţie din Indiana. O cheamă Nancy și a 
fost unul dintre primii polițiștii sosiți la faţa locului în căminul 
studențesc unde avusese loc atacul sângeros al lui Stephen 
Leibman. Fusese, totodată, pentru Lisa ceea ce era Coop pentru 
mine. 

— Nu am să vă mint, rostește ea cu vocea slăbită de oboseală 
și durere. Nu prea au cu ce lucra aici. 

In plus, o aud ca prin vis pentru că în mintea mea se repetă în 
buclă mesajul din e-mailul Lisei, cu vocea ei. 

„Quincy, trebuie să vorbim”. 

— Poate lucrurile ar sta altfel dacă neghiobii aceia ar fi căutat 
mai bine de cum au descoperit cadavrul, cum de altfel le-am și 
spus să facă. Dar nu m-au ascultat și numai Dumnezeu știe câţi 
alţii au trecut pe acolo înaintea lor. Scena crimei este complet 
compromisă, Frank. Sunt amprente peste tot. 

„Este foarte important”. 

— Prin urmare, este posibil să nu se afle niciodată cine e 
făptașul? întreabă Coop. 

— Niciodată nu spun niciodată, răspunde Nancy. Însă 
deocamdată situaţia nu arată deloc bine. 

Urmează o pauză scurtă în care toţi patru contemplăm 
perspectiva în care nu vom ajunge să cunoaștem mai multe 
decât știm în acest moment. Cea în care ucigașul nu este adus 
în faţa judecății. Nu îi aflăm motivele. Nici motivul pentru care 


VP - 140 


Lisa mi-a trimis mie un e-mail cu puţin înainte de a lua acea 
primă înghiţitură, fără să știe că era aducătoare de moarte. 

„Te rog, te rog, nu ignora acest mesaj”. 

În mintea mea se insinuează perfid un gând nou. 

— Eu și Sam ar trebui să ne facem griji? întreb. 

Coop se încruntă, prefăcându-se că el nu s-a gândit la asta 
când, desigur, a făcut-o. 

— Ei bine? spun eu. 

— Nu cred că există motive de îngrijorare, spune el. Tu ce zici, 
Nancy? 

Vocea lui Nancy răsună slab din telefon. 

— Nu există niciun indiciu că asta ar avea vreo legătură cu 
ceea ce vi s-a întâmplat tuturor. 

— Dar dacă are? insist. 

— Quincy? Coop îmi aruncă o privire pe care nu i-am mai 
văzut-o până acum. Închide în ea o asprime amestecată cu 
dezamăgirea că e posibil ca eu să îi fi ascuns ceva. Ce nu mi-ai 
spus? 

Ceva ce trebuia să-i fi spus cu zile în urmă. Nu o făcusem 
pentru că e-mailul Lisei îmi păruse o încercare disperată a ei de 
a o face să se răzgândească în privinţa sinuciderii. Acum știu că 
nu despre asta era vorba. Acum bănuiesc că Lisa încercase, de 
fapt, să mă avertizeze. Cu privire la ce anume, habar nu am. 

— Am primit un e-mail din partea Lisei, le spun. 

Sam își ridică, în sfârșit, privirea, cu mâna încă la gură și 
unghia inelarului între dinţi. 

— Poftim? 

— Când? întreabă Coop cu privirea scânteind de îngrijorare. 

— În noaptea în care a murit. Cu vreo oră înainte, mai exact. 

— Spune-mi ce zicea, îmi cere. Cuvânt cu cuvânt. 

Îi spun tot. Ce cuprindea mesajul. Când l-am primit. Când l-am 
citit. Încerc chiar să le explic de ce mi-a luat atât de mult să 
spun cuiva despre el, altcuiva decât lui Jeff, deși lui Coop nu îi 
pasă de ce. 

— Trebuia să îmi fi spus imediat ce l-ai citit, Quincy. 

— Știu, îi răspund. 

— Ar fi putut schimba lucrurile. 

— Știu asta, Coop. 

Ar fi dat poliţiei un motiv să facă o percheziţie mai atentă a 
casei Lisei, conducându-i mai curând către verdictul crimă. Ar fi 


VP - 141 


putut chiar să le dea indicii cu privire la identitatea ucigașului. 
Îmi dau seama de toate acestea și sentimentul de vină care a 
încolţit în mine mă umple de furie. Împotriva mea. Împotriva 
ucigașului Lisei. Chiar și împotriva Lisei pentru că m-a pus în 
poziţia asta. Furia mă cotropește, depășind în intensitate 
durerea și surpriza. 

— Tot nu înseamnă neapărat că tu și Samantha sunteţi în 
vreun pericol, spune Nancy. 

— Ar putea să nu însemne absolut nimic, adaugă Coop. 

— Sau ar putea să însemne că ea credea că cineva e pe 
urmele noastre, spun. 

— Cine ar vrea să facă așa ceva? întreabă Coop. 

— Mulţi oameni, îi răspund. Oameni nebuni. Ai văzut site-urile 
acelea care vorbesc despre crime. Ai văzut cât de mulţi scrântiţi 
obsedaţi de noi sunt acolo. 

— Asta e pentru că vă admiră, îmi spune Coop. Sunt 
impresionați de ceea ce ați trăit. De faptul că aţi reușit să 
depășiți astfel de experienţe. Nu mulți pot face asta. Dar voi aţi 
făcut-o, Quincy. 

— Atunci, explică-mi scrisoarea. 

Nu e nevoie să spun care scrisoare. Coop știe despre ce 
vorbesc. Scrisoarea de ameninţare. Scrisoarea aceea teribilă. 
Care la tulburat și pe el la fel de mult ca pe mine. 


NU AR TREBUI SĂ TRĂIEȘTI. 


AR FI TREBUIT SĂ MORI ȘI TU ÎN CABANA ACEEA. 
DESTINUL TĂU ERA SĂ FII SACRIFICATĂ. 


Cel care o scrisese folosise de o mașină de scris. Lovise 
tastele cu atâta violenţă încât literele apăreau pe hârtie ca 
înscrise cu fierul încins pe o bucată de piele. Litera „o” era, de 
fapt, cifra zero, ceea ce însemna probabil că tasta literei „o” era 
stricată. Coop spusese că acesta putea fi un indiciu pentru 
polițiști, în identificarea făptașului. Asta se întâmplase cu doi ani 
în urmă. Nu mă mai aștept să aflu cine este autorul, mai ales că 
știu că toate mijloacele de identificare a acestuia au fost 
epuizate. Nu s-au găsit amprente pe scrisoare sau pe plic, lipit 
nu cu salivă, ci un un burete umezit. La fel și timbrul. Cât despre 
ștampila poștei, s-a descoperit că scrisoarea fusese depusă la o 
cutie poștală din Quincy, Illinois. 


VP - 142 


Nu putea fi o coincidenţă. 

Când am primit-o, eu și Jeff locuiam împreună de o lună. Acela 
fusese primul indiciu real despre ce însemna viaţa alături de 
mine. Eu reacţionasem, firește, isteric, până la punctul în care 
insistasem că trebuia să ne mutăm fără întârziere. De preferat, 
peste hotare. Jeff mă liniștise, spunându-mi că scrisoarea, deși 
dezgustătoare, era o farsă inofensivă. 

Coop o luase mai în serios pentru că, ei bine, el e Coop și așa 
funcţionează. La momentul respectiv, relaţia noastră se 
stabilizase undeva la un mesaj, două, o dată la câteva luni. Nu 
ne mai văzuserăm de peste un an. 

Scrisoarea a schimbat situaţia. Când i-am spus despre ea, a 
venit în oraș să mă liniștească. La o cafea și un ceai, în 
cafeneaua unde ne întâlneam de obicei, a jurat că nu va permite 
să mi se întâmple ceva rău și a insistat să ne vedem faţă în față 
cel puţin o dată la șase luni. Restul a devenit istorie. 

— Scrisoarea a fost trimisă de un om cu mintea tulburată, 
spune Coop. Un om bolnav. Dar asta s-a întâmplat cu mult timp 
în urmă, Quincy. Nu a avut nicio urmare. 

— Exact, îi spun. Nu i s-a întâmplat nimic psihopatului 
nenorocit care a trimis-o. El e încă în libertate, Coop. Și poate le- 
a scris și Lisei, și lui Sam. Și, poate, în cele din urmă, s-a hotărât 
să treacă la fapte. 

Mă uit la Sam, care redevine, cu fiecare minut, mai mult ea 
însăși. Părul i-a scăpat de peste urechi și i-a alunecat peste chip, 
ca un văl protector. 

— Tu ai primit vreo ameninţare cu moartea? 

Sam clatină ușor din cap. 

— Nu mai primesc corespondenţă de mult. Este unul din 
avantajele anonimatului. 

— Ei bine, acum știe toată lumea unde ești, îi spun. A apărut 
pe prima pagină a ziarelor. 

Imi amintesc de Jonah Thompson și de fapta lui și mă 
cuprinde un nou val de furie. Mâinile mi se adună în pumni, fără 
să vreau, închizându-se, deschizându-se, arzând de dorință să 
izbească în fălcile lui. 

— Lisa a primit ameninţări? întreabă Coop, aplecându-se spre 
telefon, adresându-i-se lui Nancy. 

— Câteva, răspunde ea. Unele mai îngrijorătoare decât altele. 
Le-am tratat pe toate cu seriozitate, identificând chiar pe câţiva 


VP - 143 


dintre cei care le trimiseseră. S-au dovedit a fi niște maniaci 
izolaţi. Nimic mai mult. În niciun caz criminali. 

— Prin urmare, nu crezi că eu și Sam am putea fi următoarele 
ținte? întreb din nou. 

— Nu știu ce să îţi spun, scumpo, răspunde Nancy. Nimic nu 
ne face să credem asta, dar e mai bine să fim prevăzători. 

Nu este ceea ce vreau să aud, așa că furia mea continuă să 
crească. Vreau un răspuns clar, bun sau rău. Ceva concret, care 
să mă ajute să mă orientez. În lipsa lui, totul în jur este la fel de 
tulbure ca ceața din Central Park, noaptea trecută. 

— Nu mai e nimeni deranjat de asta? întreb. 

— Sigur că suntem supăraţi, răspunde Coop. Și dacă am avea 
răspunsuri, ți le-am da. 

Evit să-l privesc, căci nu pot să văd cum ochii lui albaștri 
încearcă sincer să mă liniștească, deși în ei citesc nesiguranța. 
Până astăzi, Coop a fost un simbol de statornicie și putere pe 
care mă puteam baza, chiar și atunci când restul lumii mele se 
clătina. Acum însă, nici măcar el nu mai înțelege nimic din tot ce 
se întâmplă. 

— Eşti furioasă, îmi spune. 

— Sunt. 

— E de înţeles. Dar nu trebuie să îţi faci griji că ceea ce i s-a 
întâmplat Lisei ţi se va întâmpla și ţie. 

— De ce nu? 

— Pentru că Nancy ne-ar fi spus, dacă exista cea mai mică 
bănuială în sensul acesta, spune Coop. Și dacă aș fi sincer 
convins că există cineva care urmărește să îţi facă rău, am fi 
deja plecaţi din oraș. Te-aș duce undeva atât de departe, încât 
și lui Jeff i-ar fi greu să te găsească. 

Ar face-o. În privinţa aceasta nu am nicio îndoială. În sfârșit, 
asta este ceea ce voiam să aud și pentru o clipă este de ajuns 
să mai domolească furia care clocotește în mine. Apoi însă Coop 
o fixează pe Sam cu privirea lui oțelită, peste masă. 

— Și pe tine, Sam. Sper că știi asta. 

Sam dă din cap. Apoi începe să plângă. Sau poate că plângea 
de ceva timp, iar eu și Coop abia acum băgăm de seamă. În 
clipa asta însă ea se asigură că o vedem. Când își dă părul într-o 
parte, dezvelindu-și obrajii, lacrimile sunt greu de ignorat. 

— Imi pare rău, spune ea. Asta - întreaga situaţie - m-a 
copleșit. 


VP - 144 


Rămân pe loc, încercând să îmi dau seama dacă lacrimile ei 
sunt sincere, și gândul că am bănuit că n-ar fi mă face să mă 
simt îngrozitor. Coop însă se ridică și ocolește masa, 
îndreptându-se spre ea. 

— E firesc să fii necăjită, spune el. Este o situaţie neplăcută 
pentru toată lumea. 

Sam dă din cap și își șterge lacrimile. Se ridică. Întinde 
brațele, căutând alinare într-o îmbrăţișare. 

Coop îi face pe plac. Îl privesc cum cuprinde cu brațele lui 
puternice trupul lui Sam, trăgând-o la pieptul lui, dându-i ei 
îmbrăţișarea pe care mie mi-o refuză de zece ani. 

Îmi întorc privirea. Mă îndrept spre bucătărie. lau încă un 
Xanax și mă apuc de gătit. 


VP - 145 


17. 


Când Coop intră, în sfârșit, în bucătărie, pregătesc aluatul 
pentru găluștele cu mere. Pe masă, în faţa mea, sunt aliniate 
castroane cu ingrediente. Făină și sare, praf de copt și grăsime, 
puţin lapte care să lege totul. Coop se sprijină de tocul ușii, în 
tăcere, și mă privește cum amestec ingredientele uscate, adaug 
grăsimea, apoi laptele. In curând, o bilă mare de aluat stă pe 
blatul de lucru, fragedă și lucioasă. Strâng pumnul și o lovesc de 
câteva ori, deformând-o. 

— Scoate aerul, spun eu. 

— Inteleg, răspunde Coop. 

Lovesc în continuare aluatul care se adună sub pumnul meu. 
Numai când ating lemnul de sub el mă opresc și îmi șterg 
mâinile de cocă. 

— Unde e Sam? 

— Cred că s-a retras să se odihnească, spune Coop. Eşti bine? 

Zâmbesc, un zâmbet forţat, ca un elastic întins la maxim, pe 
punctul să plesnească. 

— Sunt bine. 

— Nu pare. 

— Sincer, sunt bine. 

— Imi pare rău că nu știm mai multe despre ucigașul Lisei, 
deocamdată. Știu că e o veste grea. 

— Este, îi răspund. Dar o să fiu bine. 

Umerii lui Coop coboară, dezumflaţi, de parcă am scos aerul și 
din ei. lau o mână de faină și o presar pe blatul de lucru. Apoi 
trântesc aluatul în mijlocul mesei, ridicând nori fini de pudră 
albă. lau făcăleţul și încep să întind aluatul cu mișcări largi. Cu 
fiecare mișcare, mușchii braţelor mi se încordează. 

— Vrei să lași asta și să vorbești cu mine, Quincy? 

— Nu e nimic de vorbit, îi răspund. Să sperăm că îl vor prinde, 
cumva, pe cel care a ucis-o pe Lisa și lucrurile vor reveni la 
normal. Până atunci, sunt convinsă că vei face tot posibilul să fiu 
în siguranţă. 

— Asta e și planul meu. 


VP - 146 


Coop mă ciupește de bărbie, cum făcea și tata. Era un gest 
obișnuit când găteam împreună și făceam vreo prostie. 
Revărsam faina din castron sau spărgeam câte un ou atât de 
tare încât așchii fine din coajă pătrundeau în gălbenuș. Eu mă 
necăjeam, iar el mă ciupea de bărbie și îmi înălța capul, 
liniștindu-mă. Deși acum Coop face asta, efectul este 
neschimbat. 

— Mulţumesc, îi spun. Serios. Știu că sunt dificilă uneori. Cu 
atât mai mult într-o zi precum cea de azi. 

Coop vrea să spună ceva. Aud sunetul pe care îl face limba 
atingându-i dinţii, când deschide gura, gata să vorbească. Apoi 
însă ușa de la intrare se deschide și vocea lui Jeff umple 
apartamentul. 

— Quinn? Ești aici? 

— În bucătărie. 

Deși este surprins să-l găsească pe Coop aici, Jeff o ascunde 
destul de bine. Reacţia lui întârziată trece neobservată. Nu 
durează mai mult de o secundă și înțelege situaţia, își dă seama 
de ce e Coop aici - din același motiv pentru care și el a plecat de 
la birou în miezul zilei să vină acasă cu vin la cutie și mâncare 
thailandeză de la restaurantul meu preferat. 

— Am plecat imediat ce am auzit știrile, spune el așezând 
mâncarea în frigider. Te-am sunat, dar a intrat direct mesageria 
vocală. 

Asta din cauză că mi-am închis telefonul imediat ce am ajuns 
acasă. Acum, e-mailurile, mesajele și apelurile pierdute s-au 
adunat atât de multe încât nu voi reuși niciodată să le verific pe 
toate. 

Cu mâinile libere, Jeff mă cuprinde într-o îmbrăţișare. 

— Cum ești? 

— E bine, răspunde Coop, sec. 

Jeff dă din cap către el - primul gest fățiș că i-a observat 
prezenţa în bucătărie. Apoi se întoarce către mine. 

— Chiar ești bine? 

— Sigur că nu. Sunt șocată, tristă și furioasă. 

— Biata Lisa. Au aflat cine a făcut-o, așa-i? 

Clatin din cap. 

— Nu se știe nici cine, nici de ce. Tot ce se știe este cum a 
făcut-o. 


VP - 147 


Jeff, fără să-mi dea drumul, se întoarce din nou către Coop. 
Capul meu, lipit de pieptul lui, se răsucește odată cu el. 

— Mă bucur că ai fost aici, cu ele, Franklin. Sunt sigur că 
prezenţa ta le-a fost de mare ajutor lui Quinn și lui Sam. 

— Aş vrea să pot face mai mult, spune Coop. 

— Ai făcut deja destul, spune Jeff. Quinn e norocoasă că te 
are. 

— Şi pe tine, îi spun lui Jeff sunt norocoasă că te am pe tine. 

Imi apăs și mai mult capul pe pieptul lui, cu obrazul lipit de 
cravata elegantă. El ia gestul drept un semn de tristețe, ceea 
ce, presupun, chiar este, și mă strânge și mai tare. Mă 
abandonez în îmbrăţișarea lui, retrăgându-mă în sinea mea, și 
trupul lui Jeff îmi obturează acum vederea, ascunzând imaginea 
lui Coop care mă fixează cu privirea din cealaltă parte a 
bucătăriei. 

e 

Mai târziu, în pat, eu și Jeff ne uităm la un alt film noir. Leave 
Her to Heaven, cu Gene Tierney în rolul miresei obsedate, 
ucigașe. E atât de frumoasă. Atât de distrusă. Când filmul se 
termină, ne uităm la știrile de la ora unsprezece și nimerim un 
reportaj despre cazul lui Jeff. Sindicatul polițiștilor a ţinut o 
conferință de presă împreună cu văduva poliţistului ucis, cerând 
pedepse mai dure pentru cei condamnați de crime împotriva 
oamenilor legii. Înainte ca Jeff să pună mâna pe telecomandă și 
să închidă televizorul, apuc să văd chipul văduvei. Este palidă, 
obosită, copleșită de tristețe. 

— Voiam să văd asta, îi spun. 

— Credeam că vrei să iei o pauză de la știrile neplăcute. 

— Sunt bine, îi spun. 

— Așa cum și Sam e bine. Și Coop e bine. 

Coop plecase la câteva minute după sosirea lui Jeff, 
bombănind ceva despre drumul lung înapoi în Pennsylvania. 
Sam, vizibil mai potolită, își petrecuse cea mai mare parte a 
cinei căutând să evite orice conversaţie. lar mie tot nu mi-a 
trecut furia, în ciuda Xanaxului, a gătitului și a unei jumătăți de 
cutii de vin. Sunt încă foarte supărată. Este o furie iraţională, 
care cuprinde totul în jurul meu. Sunt furioasă pe viață. 

— Știu că îţi e greu. 

— Habar nu ai, îi spun. 


VP - 148 


Nu spun asta din cauza mâniei. Acesta este crudul adevăr. Jeff 
nu știe cum este când unul din singurii ceilalți doi oameni care 
au trecut prin ce ai trecut și tu este ucis. Nu poate ști cât de 
trist, speriat și confuz te face să te simţi. 

— lartă-mă, spune. Așa este. Nu știu. Nu voi ști niciodată. Dar 
înțeleg că ești furioasă. 

— Nu sunt, îl mint. 

— Ba ești. Jeff face o pauză. Mă crispez, știind că urmează să 
spună ceva ce nu îmi va face plăcere să aud. Și pentru că 
oricum ești deja furioasă, aș putea să îţi spun că trebuie să mă 
întorc la Chicago. 

— Când? 

— Sâmbătă. 

— Dar abia te-ai întors. 

— Momentul este cât se poate de nepotrivit, știu, spune Jeff. 
Dar a apărut un nou martor. 

Privesc către ecranul stins al televizorului și văd cu ochii 
minţii chipul văduvei. 

— O, spun eu. 

— Vărul tipului, continuă Jeff, deși nu am niciun chef să îl 
ascult vorbindu-mi despre clientul lui. E preot. Au crescut 
împreună. Au fost botezați împreună. Ar putea să-l ajute cu 
apărarea. 

Mă întorc pe o parte, cu fața la perete. 

— A ucis un poliţist. 

— Se presupune, spune Jeff. 

Mă gândesc la Coop. Dacă individul ăsta l-ar fi ucis pe el? Sau 
clientul lui Jeff ar fi cel care a ucis-o pe Lisa? Tot ar trebui să 
pretind că mă bucur la vestea că niște lucruri drăguţe spuse de 
vărul lui preot i-ar putea reduce sentinţa? Nu, n-ar trebui. Însă 
Jeff pare că exact la asta se așteaptă. 

— Îţi dai seama că, cel mai probabil, tipul e vinovat, nu-i așa? 
spun. Că l-a ucis pe poliţist, așa cum susţine toată lumea. 

— Nu e treaba mea să stabilesc asta. 

— Nu e? 

— Sigur că nu, răspunde Jeff, tonul lui iritat egalându-l pe al 
meu. Nu contează ce acuzaţii i se aduc. Merită să fie apărat 
corespunzător, ca orice altă persoană. 

— Dar tu crezi că e vinovat? 


VP - 149 


Mă ridic ușor, privindu-l peste umăr. E întins pe spate, cu 
brațele sub cap, privește tavanul. Clipește și în mișcarea aceea 
rapidă a pleoapelor citesc adevărul. Clientul lui e vinovat, o știe. 

— Nu e ca și cum sunt un avocat scump al apărării, spune el, 
de parcă asta ar schimba situaţia cu ceva. Nu mă îmbogăţesc 
apărând criminali vinovaţi. Ceea ce apăr este o piatră de 
temelie a sistemului de justiţie american. Dreptul oricărui individ 
la un proces echitabil. 

— Și dacă ţi s-ar cere să aperi pe cineva cu adevărat ticălos? 
îl întreb așezându-mă din nou cu spatele la el, fiindu-mi greu să 
îl privesc. 

— Nu aș avea de ales. 

Deși ar avea. Dacă Stephen Leibman, cuţitarul, ar fi clientul 
lui, sau Calvin Whitmer, Omul Sac, ar putea refuza, ar putea 
spune că oameni ca aceștia nu merită să fie apăraţi. 

Cu toate acestea știu, în sinea mea, că Jeff nu ar face această 
alegere. El ar alege să îi reprezinte. Să îi apere. Să îi ajute. 

Chiar și pe El. 

— Intotdeauna avem de ales, spun. 

Jeff nu răspunde. Continuă să fixeze tavanul cu privirea până 
când îi obosesc ochii și, în cele din urmă, îi închide. Câteva 
minute mai târziu, a adormit. 

Pentru mine, somnul nici nu intră în discuţie. Furia nu m-a 
părăsit. Așa că mă zvârcolesc sub cearceafuri, în căutarea unei 
poziţii confortabile. Dacă e să fiu complet sinceră, fac asta doar 
ca să-i stric somnul lui Jeff. Dacă eu nu dorm, să nu doarmă nici 
el. Insă orele trec, unsprezece noaptea devine douăsprezece, 
apoi unu, iar Jeff nu se trezește. 

La unu și un sfert mă dau jos din pat, trag niște haine pe mine 
și mă strecor în hol. Pe sub ușa camerei lui Sam se vede lumina, 
așa că bat. 

— Intră, Quinn, spune ea. 

O găsesc așezată pe pat, cu picioarele încrucișate, citește o 
carte de Asimov, cu paginile răsucite peste cotor. Și-a schimbat 
hainele, poartă blugii și tricoul cu Sex Pistols, de ieri. Și-a pus și 
geaca de piele. Când își ridică privirea către mine, îmi imaginez 
că îmi simte furia. Cu siguranţă știe de ce mă aflu acolo. 

Fără să spună vreo vorbă, Sam părăsește patul și începe să 
caute în rucsac de unde scoate, neașteptat, o poșetă. Este o 
monstruozitate din vinilin, cu mânere scurte, din aceea care nu 


VP - 150 


poate fi purtată decât pe braţ. Scoate apoi un teanc de cărţi pe 
care le îndeasă în poșetă. 

— Poftim, spune aruncându-mi-o ca pe o minge de fotbal. 

O prind, surprinsă de cât e de grea. 

— Ce e asta? 

— Momeală. 

Nu spun nimic. O urmez pe Sam afară din cameră, strângând 
cu palmele transpirate mânerele genţii, în timp ce ne strecurăm 
în întunericul nopţii. 


VP - 151 


18. 


Afară, o căldură atipică anotimpului încarcă aerul făcându-l 
apăsător. Căldura de peste zi nu a fost alungată de venirea 
nopţii. Când ajungem lângă parc sunt deja transpirată și 
sudoarea îmi face obrajii netezi și lucioși. 

In parc, căldura insuportabilă i-a determinat pe cei mai mulţi 
bărbaţi pe care îi vedem să renunțe la hanorace, mulțumiți să 
cutreiere parcul în tricourile mulate pe corp. Dăm din cap către 
unii, când trecem pe lângă ei, în semn de recunoaștere tacită, 
ca și cum suntem de-un fel cu ei, hoinărind în căutare de carne 
tânără. 

Într-un fel, așa și suntem. 

De data aceasta, nu e pic de ceaţă în parc. Noaptea are o 
prospețime aproape casantă. Firele de iarbă captează lumina 
lunii, care parcă le albește, făcându-le să semene cu niște dinți 
ascuţiţi. In copaci, frunzele atârnă pe crengi ca niște spânzurați. 

Alegem o bancă nu departe de cea pe care ne-am oprit 
noaptea trecută. O zăresc de cealaltă parte a aleii, lumina unui 
felinar îi desenează un triunghi pe banchetă. Mă revăd acolo, cu 
douăzeci și patru de ore mai devreme, agitată, dorindu-mi mai 
mult decât orice să fiu acasă. Acum scrutez cu privirea colțurile 
cele mai întunecate ale parcului. Fiecare umbră pare să tremure 
animată de un pericol neștiut. Sunt pregătită pentru asta. Sunt 
dornică. 

— Vezi ceva? o întreb. 

— Nu, răspunde Sam. 

Scoate un pachet de ţigări din buzunar și ia una. Întind mâna. 

— Dă-mi și mie una. 

— Serios? 

— Am mai fumat, îi spun, deși, în realitate, a fost o singură 
dată și atunci pentru că Janelle m-a îmboldit. După primul fum 
am început să tușesc atât de tare încât mi-a luat ea însăși 
ţigara, de teamă să nu păţesc ceva. In noaptea asta mă descurc 
mai bine, apuc să trag două fumuri înainte să tușesc. 

— Diletanto, spune Sam, inhalând puternic și eliberând apoi 
fumul în rotocoale. 


VP - 152 


— Lăudăroaso, i-o întorc. 

Eu aștept cu ţigara în mână ca aceasta să ardă, în timp ce ea 
o fumează pe a ei, amândouă cu ochii la pândă către orizontul 
întunecat al parcului. 

— Cum te simţi? mă întreabă. În legătură cu Lisa. 

— Furioasă. 

— Bine. 

— Ceea ce i s-a întâmplat e complet aiurea. Cred că era mai 
ușor când... 

Nu reușesc să rostesc cu voce tare ceea ce gândesc. Și 
anume că era mai ușor de acceptat gândul că Lisa s-a sinucis. 
Nu e un lucru ușor de spus, chiar dacă îl gândești. 

— Chiar crezi că e cineva acolo, care ne vrea răul? întreabă 
Sam. 

— E posibil, îi răspund. Suntem faimoase, într-un fel. 

Mai degrabă, infame. Cunoscute pentru faptul că am trecut 
prin întâmplări oribile, din care am ieșit intacte. Și unii oameni - 
precum psihopatul care a condus până în Quincy, Illinois, ca să 
îmi expedieze scrisoarea aceea - văd asta ca pe o provocare. Să 
termine ceea ce nu au reușit ceilalți de prima dată. 

Sam trage ultimul fum din ţigară. Apoi îl suflă, vorbind în 
același timp. 

— Aveai de gând să îmi spui, la un moment dat, despre e- 
mailul acela de la Lisa? 

— Nu știu, îi răspund. Am vrut să o fac. 

— Și ce te-a oprit? 

— Nu știam ce înseamnă. 

— Acum, înseamnă că e posibil să fim în pericol, spune Sam. 

Și cu toate acestea, iată-ne în Central Park, la o oră absurd de 
târzie, practic, căutând pericolul cu lumânarea. Sperând chiar să 
îl găsim. Însă nu văd nimic în noaptea limpede. Singurele umbre 
sunt cele pe care le proiectează felinarul din apropiere pe aleea 
din fața noastră, acum împodobită cu mucurile stinse ale 
țigărilor noastre. 

— Ce facem dacă nu apare nimeni? o întreb. 

Sam face semn cu capul către geanta burdușită de cărți. 

— Pentru asta am adus-o. 

— Când o folosim? 

Ridică o sprânceană desenată cu creionul și zâmbește fără să 
vrea. 


VP - 153 


— Și acum, dacă vrei. 

Întocmim rapid un plan. Pentru că sunt mai scundă și, prin 
urmare, o ţintă mai ușoară, mă voi plimba prin parc cu geanta- 
momeală atârnând grea pe brațul meu. Sam mă va urma de la 
distanță, discret, astfel încât să nu fie văzută. Dacă mă atacă 
cineva, vom fi gata să răspundem. 

E un plan bun. Doar puțin riscant. 

— Sunt gata, îi spun. 

Sam arată către aleea umbrită de copaci. 

— Pe ei, tigrule! 

La început, merg cu pas grăbit, cu geanta legănându-se pe 
braţ, într-o goană care ar pune pe gânduri chiar și pe cel mai 
experimentat atacator. Merg atât de repede că Sam abia 
reușește să ţină pasul. Privesc peste umăr și o văd departe, 
strecurându-se printre copaci și alergând pe iarbă. 

Apoi încetinesc, amintindu-mi că scopul este să par 
vulnerabilă și ușor de prins. Totodată, nu vreau ca Sam să 
rămână atât de mult în urmă încât să nu poată interveni la timp, 
dacă e nevoie. În cele din urmă, găsesc ritmul potrivit și pornesc 
pe aleea care mărginește lacul, spre sud. Nu văd pe nimeni. Aud 
din când în când zgomotul mașinilor din Central Park West și pe 
cel al pașilor mei pe alee. Pe partea dreaptă este o zonă pustie 
a parcului, mărginită de un zid înalt din piatră. În stânga este 
lacul a cărui suprafaţă reflectă luminile clădirilor înalte din 
cartierul de vest. 

Nu o mai văd pe Sam, care este undeva în urmă, furișându-se 
la adăpostul întunericului. Sunt singură, lucru care nu mă 
tulbură pe cât ar trebui. Am mai fost singură în pădure. In 
situaţii mai periculoase decât acum. 

Îmi ia un sfert de oră să ajung înapoi de unde am plecat. Mă 
aflu în același punct, cu pielea strălucind de sudoare și două 
pete mari de transpiraţie sub braţe. E un moment numai bun să 
o iau pe Sam și să ne întoarcem acasă, să mă bag în pat, lângă 
Jeff. 

Dar nu mă simt deloc în minţile mele. Nu după ziua pe care 
am avut-o. În capul pieptului mi s-a instalat o durere surdă, ca o 
senzaţie de foame. Un singur ocol prin parc nu e destul să o 
alunge. Așa că pornesc iar, mergând pe lângă lac. De data 
aceasta, în lac se reflectă mai puţine lumini. Când ajung la Bow 


VP - 154 


Bridge, în partea de sud a lacului, totul în jurul meu e întunecat. 
Noaptea m-a cuprins în braţele ei, învăluindu-mă în umbre. 

Odată cu întunericul adânc, mai apare ceva. Un bărbat. Se 
plimbă prin parc, pe o altă alee, la vreo patruzeci și cinci de 
metri în dreapta mea. Îmi dau seama imediat că nu este unul 
dintre aceia care străbat parcul în căutare de sex. Pasul îi e 
diferit, mai ezitant. Cu capul plecat și mâinile înfundate în 
buzunarele jachetei negre, pare că se plimbă fără vreun scop. 
Încearcă din răsputeri să pară inofensiv și să nu atragă atenţia. 

Cu toate acestea, mă privește. li văd șapca răsucindu-se 
constant în direcția mea. 

Încetinesc și mai mult, asigurându-mă că voi rămâne în urma 
lui când aleile noastre se întâlnesc, la mai puţin de douăzeci de 
metri în faţă. Ard de dorinţă să întorc capul, să mă asigur că 
Sam e în spatele meu, dar nu pot face asta. M-aș da de gol. E un 
risc pe care trebuie să îl evit. 

Bărbatul fluieră în mers. Trilul lui irecognoscibil spintecă 
liniștea, ascuţit și nonșalant. Am sentimentul că face asta ca să 
îmi liniștească temerile. O încercare conștientă sau nu dea mă 
face să las garda jos. 

Foarte aproape, în faţă, este locul unde aleile noastre se 
întâlnesc. Mă opresc și mă prefac a căuta în geantă, asigurându- 
mă că observă. Nu are cum altfel. Geanta e prea mare pentru a 
trece neobservată. Cu toate acestea, se face că nu vede, își 
continuă drumul în același fel până când ajungem pe aceeași 
alee, el înaintea mea. Continuă să fluiere, încercând să nu mă 
sperie, așteptând să îmi reiau mersul. Fluierarul Fermecat. 

Pornesc din nou. Un pas, doi, trei. 

Fluieratul se oprește. 

La fel și bărbatul. 

Dintr-odată, se întoarce spre mine. Pupilele îi fug în toate 
direcţiile, înnebunite și întunecate. Este privirea unui dependent 
în căutarea dozei salvatoare. Aparent, cu greu l-ai considera 
ameninţător. Obraji supţi. Slab ca un ţâr. E tot atât de înalt ca 
mine, poate chiar o idee mai scund. Geaca îi dă un pic de 
anvergură, însă e doar o impresie. E categoria pană. 

Duritatea chipului îi este amplificată de sudoarea care i se 
prelinge pe fruntea înaltă și pe obrajii uscați. Pielea îi este 
întinsă ca pe tobă, practic, vibrează de disperare și de foame. 

Când vorbește, leagă cuvintele într-o bolboroseală greoaie. 


VP - 155 


— Nu vreau să te deranjez, da? Dar am nevoie de niște bani. 
Pentru mâncare, înţelegi? 

Nu spun nimic. Trag de timp. Pentru Sam, să vină mai 
aproape. Dacă mai e acolo. 

— Auzi ce zic, tanti? 

Eu, tot nimic. Las totul în seama lui. Poate să plece. Sau să 
rămână. Dacă rămâne și devine violent, Sam va interveni, sunt 
sigură. 

Cred. 

— Sunt lihnit, spune bărbatul, aruncând o privire către 
geantă. Ai ceva mâncare acolo? Niște bani? 

Privesc în urmă, așteptându-mă să o zăresc pe Sam 
apropiindu-se. 

Nu e acolo. 

Nu e nimeni acolo. 

Sunt doar eu cu bărbatul și cu o geantă în care dacă se uită și 
vede că e plină cu cărţi o să facă sigur o criză. Ar trebui să mă 
tem. Ar fi trebuit să mă tem în tot acest timp. Dar nu simt nicio 
teamă. Ceea ce simt este opusul fricii. 

Simt că strălucesc. 

— Nu, îi răspund. Nu am. 

Îl fixez cu privirea, urmărindu-i cu atenţie mișcările, gata să 
surprind un braţ încordându-se sau o mână strângându-se în 
pumn. Orice semn că vrea să-mi facă vreun rău. 

— Ești sigură că nu ai nimic acolo? întreabă. 

— Mă ameninţi cumva? 

Bărbatul ridică braţele și face un pas înapoi. 

— Oo, tanti, n-am făcut nimic. 

— Mă sâcâi, îi răspund. Asta nu e nimic. 

Mă întorc și pornesc mai departe, cu geanta atârnând pe braţ. 
Bărbatul mă lasă să mă îndepărtez. E prea dus ca să opună 
rezistenţă. Tot ce poate să facă e să-mi arunce o insultă. 

— Eşti o jigodie afurisită. 

— Cum mi-ai zis? 

Mă întorc pe călcâie și mă apropii de el, atât de mult încât îi 
simt aburul respirației. Miroase a vin ieftin, fum de ţigară și dinţi 
stricați. 

— Te crezi tare, nu-i așa? îi spun. Pun pariu că te-ai gândit că 
o să mă sperii și o să îţi dau imediat tot ce vrei. 


VP - 156 


ÎI împing și se clatină pe călcâie. Flutură din braţe ca o 
morișcă, să își păstreze echilibrul. Una din mâinile lui îmi atinge 
obrazul, abia simţit. 

— La naiba, m-ai lovit! 

Trăsăturile i se schimonosesc de surpriză. 

— N-am vrut... 

ÎI întrerup cu un nou brânci. Apoi încă unul. Când își 
încrucișează braţele ca să îl pareze pe următorul, arunc geanta 
și încep să-i car lovituri peste braţe, peste umeri. 

— Hei, încetează! 

Se ferește de loviturile mele și cade în genunchi. Din buzunar 
îi alunecă ceva pe alee. Un briceag. E închis. La vederea lui, 
inima îmi tresare. 

Bărbatul întinde mâna după el. Mă reped cu șoldul în umărul 
lui și-l îmbrâncesc departe de cuţit. Când se ridică, încep iar să-l 
lovesc, pe unde apuc, peste piept, umeri, bărbie. ` 

Se repede spre mine, începe să opună rezistență. II lovesc în 
continuare, cu braţele, cu picioarele. 

— Oprește-te! strigă omul. N-am făcut nimic! 

Mă apucă de păr și trage. Durerea mă face să încremenesc. 
Închid ochii fără să vreau. În beznă pâlpâie ceva. Nu e durerea. 
E amintirea ei. Asemănătoare și totuși altfel decât cea pe care o 
simt acum, când bărbatul mă smucește. 

Amintirea durerii explodează ca un foc de artificii în spatele 
pleoapelor închise. Strălucitoare și fierbinte. Sunt afară. Lângă 
copaci. Văd cabana ca prin ceaţă. Altcineva m-a apucat de păr și 
trage în timp ce se aud ţipete. 

Il apuc de guler și-l trag după mine. Ne prăbușim amândoi, eu 
pe spate, el peste mine, amândoi gâfâind, șocați. Când dă să mă 
prindă iar de păr, mă găseşte pregătită. Mă feresc. Apoi îmi 
reped capul spre capul lui. Il izbesc cu fruntea în nas și simt 
cartilajul îndoindu-se. 

Bărbatul ţipă și se rostogolește de pe mine, cu o mână în 
dreptul nasului din care țâșnește sângele. Se ridică în genunchi. 
Degetele îi sunt roșii. 

Durerea prezentă și amintirea durerii trecute îmi 
scurtcircuitează trupul ca firele dintr-o baterie, încordându-mi 
mușchii. Coaja care îmi învelea amintirile crapă. Bucăţi mici se 
desprind dezvelind frânturi vii ale trecutului. 

El. 


VP - 157 


Într-o poziţie asemănătoare pe podeaua cabanei. 

Cu degetele strânse pe un cuțit însângerat. 

Deși sunt oarecum conștientă că mă aflu într-un alt loc și un 
alt timp, îl văd doar pe El. Așa că mă reped asupra Lui, lovindu-l 
cu pumnii în faţă. Incă o dată. Pentru a treia oară. 

Furia pune stăpânire pe mine. Ca o păcură neagră ce se ridică 
din mine, se revarsă prin pori, îmi acoperă ochii. Nu mai văd. Nu 
mai aud. Nu mai simt niciun miros. Singurul simţ care mi-a mai 
rămas este cel tactil și tot ce simt este durerea din pumni în 
timp ce îl izbesc peste faţă. Când durerea devine insuportabilă, 
mă ridic și îl lovesc cu piciorul în cap. 

Din nou. 

Și din nou. 

Cu fiecare lovitură, rostesc câte un nume care mi se 
rostogolește pe limbă fără voia mea. Le arunc ca pe o otravă, le 
scuip către El, acoperindu-l. 

— Janelle. Craig. Amy. Rodney. Betz. 

— Quincy! 

Asta nu e vocea mea. Este vocea lui Sam. Dintr-odată, este 
lângă mine, mă cuprinde strâns în braţe și mă trage de acolo. 

— Oprește-te! strigă. Pentru numele lui Dumnezeu, ajunge! 

Preţ de câteva secunde, continui să mă smucesc și să mârâi 
în strânsoarea ei. Ca un câine turbat în lesă. Mă potolesc abia la 
vederea sângelui. Pe mâna lui Sam e o pată roșie întunecată. 
Văzând-o, mă gândesc că eu am rănit-o. E de ajuns să îmi piară 
toată furia. 

— Sam, spun cu răsuflarea tăiată. Sângerezi. 

Dar mă înșel. Imi dau seama când îmi zăresc propriile mâini 
pline de sânge. Același sânge care e pe Sam. Același sânge care 
mi se prelinge de-a lungul braţelor, îmi pătează hainele, îmi 
acoperă cu stropi fierbinţi faţa și gâtul. 

O parte e al meu. 

Cea mai mare parte însă nu. 

— Sam? Ce s-a întâmplat? Unde ai fost? 

In loc să îmi răspundă, îmi dă drumul, știind că nu voi pleca 
nicăieri. Într-o secundă, e lângă omul însângerat din iarbă. 
Acesta e căzut pe o parte, cu un braţ întins în spate și celălalt 
adus sub el. 

Nu mă pot uita la faţa lui, dar nu pot nici să nu mă uit. La ce i- 
a mai rămas din față. Ochii îi sunt atât de umflaţi, că sunt 


VP - 158 


închiși. Nasul spart sângerează în iarbă, un sânge mai întunecat 
decât restul. Nu mișcă. Sam așază două degete în sângele de pe 
gâtul lui, căutându-i pulsul. Pe faţa ei citesc îngrijorarea. 

— Sam? rostesc, cu trupul cutremurat de greață, de frică și de 
șoc. Trăiește, nu-i așa? 

Privirea mi se tulbură, îi văd pe Sam și pe omul poate-mort 
când ca prin ceață, când clar. 

— Nu-i așa? 

Sam nu spune nimic. Nici atunci când își trece mâneca peste 
gâtul însângerat al omului ca să șteargă urma degetelor ei. Nici 
când ridică din iarbă cuțitul și-l strecoară în buzunarul ei. Nici 
măcar atunci când mă trage de acolo, incapabilă să mă 
privească în timp ce eu mă vait fără încetare. 

— Ce am făcut, Sam? Ce am făcut? 


VP - 159 


19. 


Ne deplasăm rapid, ca doi fugari gonind prin noapte. Și-a 
aruncat geaca peste umerii mei și cu mâna pe mijlocul meu mă 
împinge înainte. Merg pentru că nu am de ales. Pentru că Sam 
nu mă lasă să mă opresc, deși tot ce vreau este să mă 
prăbușesc la pământ și să rămân acolo. 

Îmi e greu să respir. Fiecare gură de aer pe care o trag în 
piept e scuturată de spasme. Fiecare răsuflare e însoţită de un 
suspin. Pieptul mi se dilată de lipsa oxigenului, plămânii mă 
împung dureros în coaste. 

— Stai, îi spun cu sufletul la gură. Te rog! Lasă-mă să mă 
opresc! 

Sam mă împinge cu și mai multă fermitate, forțându-mă să 
merg înainte. Pe lângă copaci. Pe lângă statui. Pe lângă 
vagabonzii întinși pe bănci. Când trecem pe lângă alţi oameni - 
un bărbat pe bicicletă, trei prieteni ameţiţi de băutură, care 
merg înlănțuiţi - se așază între mine și ei, împiedicându-i să mă 
vadă plină de sânge. 

Ne oprim abia când ajungem lângă Conservatory Water, lacul 
unde, în timpul zilei, copiii se joacă cu bărcuţele, urmărindu-le 
cum traversează apa mică. Mă conduce lângă marginea 
bazinului, mă așază în genunchi și îmi scufundă mâinile în apă. 
Sam mă spală cum poate mai bine, dându-mi cu apă pe brate, 
pe gât, pe față. De partea cealaltă a bazinului, un om fără 
adăpost face același lucru. Când se holbează la noi, Sam se 
răstește la el, vocea răsunându-i peste întinderea apei. 

— La ce mama naibii te uiţi? 

Omul se retrage, ridicându-și bocceaua, și dispare în 
întuneric. 

Sam ia apă cu mâna și îmi curăță fruntea. 

— Ascultă, îmi spune. Cred că e în viaţă. 

Vreau să o cred, dar îmi vine greu. 

— Nu, șoptesc. L-am ucis. 

— l-am simţit pulsul. 

— Eşti sigură? 

— Da, spune Sam. Sunt sigură. 


VP - 160 


Simt ușurarea cum mă cuprinde ca un val, mai binefăcătoare 
decât apa cu care continuă să îmi curețe pielea pătată de 
sânge. Respir mai ușor. Gâtul mi se relaxează și oftez din nou, 
de data aceasta cu recunoștință. 

— Trebuie să chemăm ajutoare, spun. 

Sam îmi scufundă iar mâinile în apă, frecându-le cu mâinile ei, 
îndepărtând dovada vinovăţiei mele. 

— Quinn, nu putem face asta. 

— Dar trebuie să fie dus la spital. 

Încerc să-mi scot mâinile din apă, dar Sam mă ţine cu putere. 

— Dacă suni la 112, se va implica și poliţia. 

— Și? Le spun că m-am apărat. 

— Așa a fost? 

— Avea un cuțit. 

— A încercat să îl folosească? 

Nu știu ce să-i răspund. Poate că, în cele din urmă, ar fi făcut- 
o. Sau poate că s-ar fi retras. Nu voi ști niciodată. 

— Totuși, avea un cuţit, repet fără să îmi dau seama pe cine 
încerc să conving, pe Sam sau pe mine însămi. Poliţiştii nu mă 
vor acuza, dacă le spun că avea un cuțit. 

Sam îmi scoate mâinile din apă și le întoarce să vadă dacă au 
mai rămas urme de sânge. Sunt curate. Palmele îmi sunt palide 
și strălucitoare. 

— Te vor acuza dacă află motivul pentru care ne aflam în parc 
la ora asta, spune ea. Dacă află că încercam să ademenim pe 
cineva. Mai ales dacă află că puteai să pleci. 

Nu avea cum să știe asta, decât dacă fusese acolo. Ascunsă. 
Privindu-mă în tot acest timp. Văzând cuțitul omului căzându-i 
din buzunar. Pentru o clipă, acest adevăr eclipsează toate 
celelalte aspecte ale situaţiei. 

— M-ai văzut? 

— Da. 

— Ai fost acolo? 

Încep să respir din nou sacadat, cu trupul scuturat de spasme. 
Lipsa subită a aerului mă amețește. Sau poate e din cauza 
șocului. Nu contează. Simt că îmi pierd echilibrul și caut să mă 
sprijin, să nu cad în lac. Când vorbesc, o fac în rafale scurte, 
isterice. 

— De ce - nu - m-ai - ajutat? 

— Nu aveai nevoie de ajutor. 


VP - 161 


— Avea un cuţit, spun, simțind un val de furie cum se ridică în 
mine. E ca o înghiţitură de Wild Turkey deplasându-se în sens 
invers, urcând tot mai sus. Ai stat ascunsă și te-ai uitat? 

— Voiam să văd ce faci. 

— Aproape am omorât un om. Eşti fericită? Asta așteptai? De 
ce n-ai încercat să mă oprești? 

— Întrebarea pe care ar trebui să ţi-o pui este de ce n-ai 
încercat să te oprești singură. 

Reușesc să mă ridic și îmi scutur mâinile să le usuc înainte să 
plec. Departe de lac. Departe de Sam. 

— Quinn, strigă în urma mea. Nu pleca. 

— Plec! 

— Unde? 

— La poliţie. 

— Te vor aresta. 

Felul în care o spune mă oprește. Cu voce calmă, enunţând 
un adevăr. Are dreptate, iar eu știu asta. Panica îmi răscolește 
măruntaiele. Sunt ca o molie care s-a apropiat prea mult de 
flacără. lar acum, vâlvătaia m-a cuprins. 

— Cuţit sau nu, polițiștii nu vor înţelege, spune Sam. Te vor 
vedea ca pe o jigodie ranchiunoasă care a căutat-o cu 
lumânarea. Te vor aresta pentru vătămare corporală. Poate 
chiar mai rău. Genul de acuzaţii de care iubitul tău, Jeff, nu va 
reuși să te scape cu una, cu două... 

Mă gândesc la Jeff, aflat la câteva străzi distanţă, neștiutor, 
adâncit în somn. Povestea asta l-ar putea distruge. Nu are 
absolut nicio legătură cu el, dar nimănui nu i-ar păsa. Vina mea 
e de ajuns să ne distrugă pe amândoi. 

Mă cuprinde iar ameţțeala, însoţită de un frison atât de intens 
încât îmi paralizează picioarele. Mă clatin și nu știu cât mai 
durează până mă voi prăbuși. Sam continuă, înrăutăţind 
lucrurile. 

— O să apari iar în ziar, Quinn. Nu doar într-unul, în toate. 

O, sunt sigură de asta. Parcă văd titlurile: O EROINA ȘI 
PIERDE CUMPĂTUL!; RĂBUFNEȘTE VIOLENT. Jonah Thompson va 
juisa. 

— Nu e cale de întoarcere, spune Sam. Dacă mergi la poliţie, 
viața așa cum o știi a luat sfârșit. 

Vorbele sună groaznic venind de la ea, deși știu că spune 
adevărul. Și o urăsc. O urăsc pentru că m-a căutat, pentru că a 


VP - 162 


intrat în viaţa mea, pentru că m-a adus în parc. Pe lângă ură își 
face loc o altă emoție apăsătoare. 

Disperarea. 

Fierbe în mine, mă face să transpir și să plâng, să mă simt 
atât de neputincioasă încât îmi vine să mă arunc în lac și să nu 
mai ies. 

— Așadar, ce facem? rostesc cu vocea frântă de deznădejde. 

— Nimic, spune Sam. 

— Plecăm și ne purtăm ca și cum nimic nu s-a întâmplat? 

— Cam așa ceva. 

Își ridică jacheta pe care o azvârlisem de pe umeri la 
marginea lacului. Mă acoperă din nou cu ea și mă împinge 
înainte. Pornim cu pas rar de data aceasta, atente la orice semn 
că s-ar apropia poliţia. leșim din parc pe altă alee. 

Din Central Park West până la blocul meu, întâlnim puţini 
oameni. Aceștia ne privesc probabil ca pe două femei ameţite 
de băutură, care se întorc acasă. Mersul meu împleticit vinde 
povestea. 

Acasă, umplu cada din baia camerei de oaspeți și mă dezbrac. 
E atâta sânge pe hainele mele că mi se întoarce stomacul pe 
dos. Nu e la fel de rău ca pe rochia-albă-devenită-roșie de la 
Pine Cottage, dar nici prea departe. Suficient încât să mă bag în 
cadă plângând. Șuviţe roz colorează apa, dar se dizolvă și dispar 
rapid. Închid ochii și îmi spun că tot ce s-a petrecut în noaptea 
asta va dispărea întocmai. Ca o pată de culoare dizolvată în apă. 
Omul din parc va trăi. Pentru că avea un cuţit asupra lui, nu va 
spune ce i-am făcut. Totul va fi dat uitării în câteva zile, 
săptămâni, luni. 

Îmi privesc încheieturile degetelor și văd că au prins o culoare 
roșu aprins, tulburătoare. Pulsează de durere. Aceeași durere 
zvâcnește și în piciorul cu care l-am izbit pe om până la leșin. 

Alte senzaţii, de mai devreme, îmi revin în amintire. Când m-a 
tras de păr. Imaginea Lui, ghemuit pe podea, cu cuțitul 
însângerat în mână. 

Amintiri. 

Nu din noaptea aceasta, ci de acum zece ani. 

De la Pine Cottage. 

Lucruri pe care le crezusem uitate. 

Îmi spun că așa ceva nu e posibil. Că aproape toate ororile 
acelei nopţi mi s-au șters din memorie. Dar știu că nu este așa. 


VP - 163 


Mi-am amintit ceva. 

În loc să mă îndrept în cadă, mă las să alunec și mai mult, 
sperând că apa fierbinte va lua cu ea și amintirile. Nu vreau să 
știu ce s-a întâmplat la Pine Cottage. De aceea am blocat 
amintirile, nu? Pentru că erau mult prea îngrozitoare ca să le 
păstrez. 

Cu toate acestea, indiferent că îmi place sau nu, mi-am 
amintit ceva. Nu cine știe ce. Doar un crâmpei de amintire. Ca o 
fotografie ștearsă de vreme. Dar e destul să mă facă să tremur 
chiar și scufundată până la gât în apa fierbinte. 

Aud un ciocănit în ușă. Sam mă anunţă că va intra. Face un 
pas și se oprește la vederea hainelor însângerate de pe 
pardoseala de gresie. Le ridică fără să rostească vreun cuvânt. 

— Ce faci cu ele? o întreb. 

— Nu îţi face griji. Știu ce să fac, spune și iese. 

Cu toate acestea, îmi fac griji. În legătură cu amintirile care 
au răsărit surprinzător în mintea mea. În legătură cu bărbatul 
din parc. În legătură cu motivele pentru care Sam a păstrat 
distanţa și m-a lăsat să bat un om până la leșin, de parcă era un 
alt test nescris la care mă supunea. 

Și imediat mă lovește un gând. De fapt, o întrebare, tulbure și 
îndepărtată din cauza aburului care se înalță din apă și a 
oboselii care a pus stăpânire pe mine. 

De unde știe Sam ce să facă cu hainele mele însângerate? 

Și încă o întrebare: cum de fusese atât de calmă când 
părăseam scena crimei mele? 

Acum că mă gândesc la asta, Sam fusese mai mult decât 
calmă. Fusese extrem de meticuloasă în felul în care mă 
scosese din scenă, asigurându-se că trecătorii nu văd petele de 
sânge de pe mine, găsind o sursă de apă unde să mă curețe. 

Nimeni nu putea să fie atât de eficient într-o astfel de situaţie. 
Decât dacă o mai făcuse înainte. 

Acestor gânduri le urmează imediat un altul. De această dată 
nu mai e o întrebare. Este o certitudine care îmi explodează în 
creier cu violenţa unui țipăt, atât de puternic și de rapid că 
țâșnesc din cadă, cu apa curgând pe mine. 

Geanta. 

A rămas în parc. 


VP - 164 


20. 


— Nu îţi face griji, scumpo. Asta îmi spune Sam când îi 
menţionez geanta lipsă. Știu. Dacă era important, o luam cu noi. 

Suntem în camera ei, ea la fereastră, fumează, eu agitată pe 
marginea patului. 

— Ești sigură că nu e nimic în ea care să ne incrimineze? o 
întreb. 

— Sunt sigură, spune Sam. Încearcă să dormi puţin. 

Am atâtea lucruri să o întreb. Ce a făcut cu hainele mele 
murdare de sânge? De ce m-a lăsat să îmi pierd cumpătul în 
halul acela, în parc? Am fost cu adevărat atât de furioasă și 
dezlănțuită încât am invocat imaginea aceea fugitivă a Lui, la 
Pine Cottage? Întrebările rămân nerostite. Și dacă o întreb, știu 
că Sam nu mi-ar răspunde. 

Așa că părăsesc dormitorul, merg la bucătărie să iau un 
Xanax cu suc de struguri înainte să mă întorc pe canapea pentru 
încă o noapte albă. Spre surprinderea mea, aţipesc. Sunt prea 
obosită ca să opun rezistenţă. 

Cu toate acestea, somnul meu e scurt, întrerupt de un coșmar 
în care apare, surprinzător, Lisa. E în mijlocul camerei, la Pine 
Cottage, cu sângele ţâșnind din încheieturile tăiate. Ține în 
mâini geanta lui Sam, care se acoperă de sânge. Mi-o întinde 
zâmbind și spune: „Ai uitat asta, Quincy”. 

Tresar din somn și mă ridic în capul oaselor, dând din mâini și 
din picioare. Deși apartamentul e cufundat în tăcere, simt 
reverberaţia unui ecou în sufragerie. Un țipăt, probabil, al meu. 
Se scurge astfel un minut în care aștept să apară cineva trezit, 
inevitabil, din somn. Jeff și Sam trebuie să mă fi auzit. Sau poate 
n-am tipat, totuși. Poate strigătul a fost doar în vis. 

Dincolo de fereastră, noaptea stă să devină zi. Zorii sunt 
aproape. Știu că ar trebui să încerc să mai dorm. Dacă nu o fac, 
în curând nu voi mai putea funcţiona. Însă nervii îmi sunt întinși 
la maximum. Singurul lucru care m-ar liniști este să mă întorc în 
parc, să văd dacă geanta mai e acolo. 

Așa că intru pe vârfurile degetelor în dormitor, ușurată să-l 
găsesc pe Jeff dormind, sforăind ușor. Repede, trag pe mine 


VP - 165 


hainele sport în care ies la alergat. Îmi pun și o pereche de 
mănuși fără degete să ascund juliturile care încep să prindă 
coajă. 

Afară, străbat distanţa până la parc în fugă. Gonesc prin 
Central Park West, traversez pe roșu, obligând un taxi să 
frâneze brusc pentru a evita impactul. Şoferul claxonează, îl 
ignor. De fapt, ignor totul în jurul meu până ajung la locul unde 
am scăpat geanta din mână. Același loc unde am bătut un om 
până ce faţa lui arăta ca un măr putrezit. 

Acum însă omul nu mai e acolo. Nici geanta. Locul e plin de 
polițiști - vreo doisprezece, care mișună în perimetrul delimitat 
de banda reflectorizantă. Arată ca scena unei crime. Din cele pe 
care le vezi în filme. Agenţi de poliție caută indicii în spaţiul 
încercuit, consultându-se între ei și sorbind cafea din pahare de 
plastic, aburinde. í 

Păstrez distanța, alergând pe loc. In ciuda orei, pe margine, în 
penumbra zorilor, au oprit și alți trecători. 

— Ce s-a întâmplat? întreb pe cineva, o doamnă în vârstă cu 
un câine ce pare la fel de bătrân. 

— Un tip a fost atacat. L-au bătut rău. 

— Îngrozitor, spun sperând că vocea mea pare sinceră. O să 
fie bine? 

— Un poliţist a spus că e în comă. Practic, șoptește cuvântul, 
dându-i o conotaţie scandaloasă. Orașul e plin de nebuni. 

Un amestec încâlcit, dureros de emoţii pune stăpânire pe 
mine. Mă bucur că omul e încă în viaţă, că nu l-am ucis. Sunt 
ușurată că e în comă, ceea ce înseamnă că nu poate vorbi cu 
poliţia, cel puţin deocamdată. Mă simt vinovată pentru că mă 
simt ușurată. 

Sunt și îngrijorată. Mai presus de orice, sunt îngrijorată, 
îngrijorată în legătură cu geanta, care poate a fost descoperită 
de poliție. Sau a fost furată. Sau a fost trasă în tufișuri de coioțţii 
care, uneori, nu știu cum, ajung în parc. Nu contează ce s-a 
întâmplat cu ea. Atâta timp cât nu este în posesia noastră, 
geanta poate să facă legătura între mine și atac. Amprentele 
mele sunt peste tot pe suprafaţa ei. 

Motiv pentru care mă întorc acasă abătută. Când intru pe ușă, 
Jeff s-a trezit, e în bucătărie, într-un tricou și chiloți. 

— Quincy? Unde ai fost? 

— Să alerg, îi spun. 


VP - 166 


— La ora asta? Nici n-a răsărit soarele. 

— N-am putut să dorm. 

Jeff mă privește printre pleoapele încă grele de somn, cu 
mintea nedezmorţită. Se scarpină în cap. Se scarpină între 
picioare. Apoi zice: 

— Eşti bine? Nu ești în apele tale, Quinn. . 

— Sunt bine, spun, deși e clar că nu sunt. Imi simt trupul ca o 
coajă, ca și cum măruntaiele mi-au fost scobite cu o lingură de 
înghețată ca cea pe care o folosesc să torn aluatul de brioșe. 
Sunt cât se poate de bine. 

— Are legătură cu noaptea trecută? 

Încremenesc în faţa lui, întrebându-mă ce a auzit despre cele 
petrecute noaptea trecută, dacă a auzit ceva. Simplul fapt că îi 
ascund ceva mă face să tremur de vinovăţie. Gândul că ar putea 
să știe despre ce e vorba, mă face să mă simt și mai rău. 

— Cu plecarea mea la Chicago. 

Răsuflu. Incet, să nu dau de bănuit. 

— Sigur că nu. 

— Păreai destul de nemulțumită. Crede-mă, și eu sunt. Nu mă 
bucur la gândul că trebuie să te las singură cu Sam. 

— N-o să pățim nimic, îi spun. 

Jeff mijeşte ochii la mine și se încruntă, pentru orice 
eventualitate. Este imaginea perfectă a îngrijorării. 

— Eşti sigură că e totul în regulă? 

— Da, Îi răspund. De ce mă tot întrebi? 

— Pentru că ai ieșit să alergi înainte de ora șase dimineața. Și 
pentru că abia ce-ai aflat că Lisa Milner a fost ucisă și nu există 
suspecți. 

— Motiv pentru care n-am putut dormi. Și pentru că nu 
puteam dormi, am ieșit să alerg. 

— Dar mi-ai spune dacă te supără ceva, nu? 

Mă forțez să zâmbesc și efortul mă face să tremur. 

— Sigur. 

Jeff mă trage spre el și mă îmbrățișează. E cald și plăcut și 
miroase abia simţit a transpiraţie și a balsam de rufe de la 
așternuturi. Încerc să îl îmbrăţișez și eu, dar nu pot. Simt că nu 
merit atâta afecțiune. 

Mai târziu, îi pregătesc micul dejun în vreme ce el se 
pregătește de serviciu. Mâncăm în tăcere, eu ascunzându-mi 
încheieturile zdrelite sub șervetul de masă sau ţinându-mi 


VP - 167 


mâinile în poală, Jeff răsfoind New York Times. De fiecare dată 
când întoarce câte o pagină, arunc o privire furișă, așteptându- 
mă să văd un articol despre bărbatul din parc, deși știu foarte 
bine că e mult prea devreme. Nelegiuirea mea s-a petrecut 
după ora închiderii. Această istorie cumplită va trebui să aștepte 
ediția de mâine. 

Imediat după plecarea lui Jeff, scot cheiţa de la gât și deschid 
sertarul meu secret. Pixul furat de Sam din cafenea e acolo. ÎI 
iau și îmi scrijelesc pe încheietură un singur cuvânt. 


SUPRAVIEȚUITOARE 


Apoi intru sub duș și mă străduiesc să nu clipesc privind cum 
apa spală cerneala. 


Sam și cu mine nu vorbim. 

Facem prăjituri. 

Sarcinile noastre sunt bine definite. Eu pregătesc o tartă tatin 
cu mere și sos de caramel. Sam, fursecuri. Spațiile noastre de 
lucru sunt aranjate în câte un capăt al mesei, faţă în față, ca 
două armate inamice pe același câmp de luptă. În timp ce 
pregătesc aluatul pentru tartă, mă tot uit spre mâini să văd 
sânge, convinsă că voi zări în palme pete purpurii. În schimb, 
văd piele trandafirie și moale de la atâtea spălări. 

— Știu că ai îndoieli, îmi spune Sam. 

— Sunt bine, îi spun. 

— Am făcut ceea ce trebuia. 

— Serios? 

— Da. 

Am trecut la mere și mâinile îmi tremură ușor. Mă holbez la 
cojile roșii-aurii ce se desprind în spirale lungi. Sper că dacă mă 
concentrez asupra lor suficient de intens, Sam se va opri din 
vorbit. Nu funcţionează. 

— Nu mai poţi da timpul înapoi, chiar dacă mergi la poliţie, 
spune ea. Indiferent cât de mult ţi-ai dori asta. 

Nu e vorba că vreau să merg la poliţie. Mă gândesc că trebuie 
să o fac. Știu de la Jeff că este întotdeauna mai bine pentru un 
infractor să se predea, decât să fie prins. Poliţiştii au totuși o 
brumă de respect pentru cei care își recunosc faptele. La fel și 
judecătorii. 


VP - 168 


— Ar trebui să îi spunem lui Coop, zic. 

— Ţi-ai ieșit complet din minţi? 

— Ne-ar putea ajuta. 

— Omul e poliţist, spune Sam. 

— E prietenul meu. Va înţelege. 

Cel puţin sper că va înțelege. A spus-o de nenumărate ori, că 
va face orice să mă protejeze. O fi vorbit adevărul, sau există o 
limită a loialității lui? La urma urmei, aceea a fost o promisiune 
făcută lui Quincy pe care credea el că o cunoaște, nu celei care 
există în realitate. Nu sunt convinsă că e valabil și pentru Quincy 
care a luat deja două pastile de Xanax de când s-a întors din 
parc, în dimineaţa aceasta. Sau pentru Quincy care fură obiecte 
strălucitoare ca să se privească în ele. Sau pentru Quincy care a 
lovit un om până l-a băgat în comă. 

— Nu te mai gândi, scumpo, spune Sam. Suntem în regulă. 
Am scăpat. A trecut. 

— Și ești absolut convinsă că nu e nimic în geanta aia care i- 
ar conduce la noi? o întreb pentru a nu știu câta oară. 

— Sunt convinsă, răspunde Sam. Calmează-te. 

Cu toate acestea, o oră mai târziu, când scot tarta tatin din 
cuptor, îmi sună telefonul. Așez tarta pe masă, scot o mănușă 
de bucătărie și apuc telefonul. Răspund. E o voce de femeie. 

— Pot vorbi cu domnișoara Quincy Carpenter? 

— La telefon. 

— Domnișoară Carpenter, sunt detectiv Carmen Hernandez, 
de la poliţie. 

Frica mă îngheaţă - ca un val subit care mă amorțește. Mă 
mir că nu am scăpat telefonul din mână. Faptul că reușesc să 
vorbesc este un miracol în sine. 

— Cu ce vă pot fi de folos, doamnă detectiv? 

Auzind asta, Sam vine spre mine, cu castronul mare în care 
amestecă ingredientele în brațe. 

— Doresc să știu dacă aveţi timp să veniţi astăzi până la 
secţie, spune doamna detectiv Hernandez. 

Nu mai aud decât pe jumătate ce spune în continuare. 
Spaima paralizantă care a pus stăpânire pe mine mi-a ajuns la 
urechi. Cu toate acestea, cuvintele mai importante răsună clar. 
Ca un târnăcop izbind într-un bloc de gheaţă. 

Central Park. Geantă. Întrebări. Multe întrebări. 

— Desigur, spun. Ajung cât pot de repede. 


VP - 169 


Apelul odată încheiat, strânsoarea de gheaţă a fricii mă 
părăsește. li ia locul febra încinsă a disperării. Prinsă între îngheţ 
și fierbințeală, reacţionez corespunzător, prăbușindu-mă pe 
podeaua bucătăriei. 


VP - 170 


PINE COTTAGE, DOUĂ ZILE MAI TÂRZIU 


Se numesc detectivul Cole și detectivul Freemont, deși putea 
la fel de bine să-i cheme Polițistul Bun și Polițistul Rău. Fiecare 
juca un rol și o făceau foarte bine. Cole era cel drăguţ. Era tânăr 
- părea că nu împlinise încă treizeci de ani. Lui Quincy îi plăceau 
privirea prietenoasă și zâmbetul cald, iţit sub o mustață rară, 
probabil menită să-l facă să pară mai matur. Când s-a așezat 
picior peste picior, Quincy a văzut că avea șosete verzi, asortate 
cu cravata. O notă aparte. 

Freemont era cel morocănos. Scund, îndesat, chel, avea 
fălcile ca ale unui buldog. Tremurară ușor când vorbi: 

— Avem o nelămurire. 

— E mai mult o curiozitate, adăugă Cole. 

Freemont îi aruncă o privire iritată. 

— Lucrurile nu se leagă, domnișoară Carpenter. 

Erau în camera de spital unde Quincy era internată cu dureri 
mari care o ţintuiau la pat. În schimb, reușea să stea în capul 
oaselor, sprijinită de câteva perne. In braţ îi intra acul unei 
perfuzii, usturimea sâcâitoare, constantă, provocată de acesta 
distrăgându-i atenţia de la vorbele detectivilor. 

— Lucrurile? se miră ea. 

— Avem niște întrebări, spuse Cole. 

— Destul de multe, sublinie Freemont. 

— V-am spus deja tot ce știu. 

Se referea la ziua care trecuse, când Quincy fusese atât de 
amețită de analgezicele primite și de durere că nu își mai 
amintea exact ce le spusese. Știa însă că relatase esenţialul. Era 
sigură de asta. 

Cu toate acestea, Freemont o privea încruntat, cu ochii obosiţi 
și roșii. Costumul lui prinsese și vremuri mai bune, cu manșetele 
acum roase de uzură. O pată uscată de muștar îi împodobea un 
rever. O fantomă a prânzurilor trecute. 

— Nu ne-aţi spus prea multe, zise el. 

— Nu îmi amintesc prea multe. 

— Sperăm că vă veţi aminti și alte lucruri, interveni Cole. Vreţi 
să încercaţi? Pentru mine? V-aș rămâne recunoscător. 


VP - 171 


Lăsându-se peste perne, Quincy închise ochii încercând să își 
amintească mai multe din noaptea respectivă. Însă în mintea ei 
totul era ca o apă întunecată și tulbure. 

Işi amintea începutul: Janelle ieșind dintre copaci. Sclipirea 
lamei cuţitului. 

Își amintea sfârșitul: fuga ei prin pădure. Creanga care o 
izbește peste față chiar înainte să fie salvată. 

Tot ce se petrecuse între aceste momente însă dispăruse. 

Cu toate acestea, încercă. Cu ochii și cu pumnii strânși se 
scufundă în apa cea întunecată, cobori la adâncime, căutând să- 
și amintească ceva, oricât de neînsemnat. Nu vedea decât 
instantanee. Sângele. Cuţitul. Chipul Lui. Nimic substanţial. Erau 
piese dintr-un puzzle care nu făceau însă nicio trimitere la 
imaginea de ansamblu. 

— Nu pot, spuse Quincy într-un final, deschizând ochii, 
rușinată de lacrimile pe care le simțea gata să i se 
rostogolească pe obraji. Imi pare rău, dar nu pot. 

Detectivul Cole o bătu pe braţ cu o mână surprinzător de fină. 
Era mai chipeș chiar și decât polițistul care o salvase. Bărbatul 
cu ochi albaștri care venise imediat să îi fie alături, după ce 
plânsese că voia să îl vadă. 

— Inţeleg, spuse Cole. 

— Eu nu, spuse Freemont, foindu-se în scaunul pliant pe care 
era așezat și făcându-l să scârţâie. Chiar ai uitat tot ce s-a 
întâmplat noaptea trecută? Sau vrei să uiţi? 

— E întru totul de înțeles dacă vrei să uiţi, se grăbi Cole să 
adauge. Ai trecut printr-o încercare cumplită. 

— Dar trebuie să înţelegem ce s-a petrecut acolo, continuă 
Freemont. Nu are sens. 

Confuzia puse stăpânire pe gândurile lui Quincy. Simţea cum 
se apropie o durere de cap. O durere ușoară, pulsatilă, mai 
enervantă decât cea pe care i-o dădea acul din braţ. 

— Nu are? spuse ea. 

— Atâţia oameni morţi, spuse Freemont. Toţi, cu excepţia ta. 

— Pentru că polițistul acela l-a împușcat. Luase deja 
hotărârea să nu îi rostească vreodată numele. Sunt sigură că m- 
ar fi ucis și pe mine dacă polițistul acela... 

— Agentul Cooper, spuse Cole. 

— Da. Quincy nu era sigură dacă știa deja asta. Numele nu îi 
suna cunoscut. Agentul Cooper. L-aţi întrebat ce s-a întâmplat? 


VP - 172 


— Desigur, spuse Freemont. 

— Și ce a spus? 

— Că fusese trimis în pădure, în căutarea unui pacient scăpat 
din Spitalul de Psihiatrie Blackthorn. 

Quincy își ţinu respiraţia, așteptând îngrozită să-l audă rostind 
numele pacientului. El nu o făcu și un val plăcut de ușurare 
trecu peste ea. 

— În timpul căutărilor, agentul Cooper a auzit strigăte venind 
dinspre Pine Cottage. S-a îndreptat într-acolo, să investigheze, și 
a dat peste tine. 

Quincy retrăi momentul întâlnirii, suprapunându-l peste 
imaginea celor doi detectivi de lângă patul ei. Surpriza de pe 
chipul agentului Cooper când văzuse un petic alb pe rochia ei, în 
dreptul genunchilor, înțelegând că aceasta era roșie de sânge. 
Ea, poticnindu-se în fuga către el, repetând cuvintele care îi 
răsunau și acum în mintea suprasaturată de medicamente. 

„Sunt morți. Sunt morţi cu toţii. lar el este încă acolo”. 

Apoi se agăţase de el, lipindu-se de el, pătând cu sânge - 
sângele ei, al lui Janelle, al tuturor - uniforma lui. Amândoi au 
auzit un zgomot. Un foșnet în desiș la câţiva metri în stânga lor. 

El. 

Venea către ei printre crengi, agitând brațele, alergând cu 
picioarele lui subțiri. Coop și-a scos pistolul. A țintit. A tras. 

A fost nevoie de trei gloanțe ca să-l răpună. Două în piept, 
impactul acestora făcându-l să-și agite brațele și mai mult, ca o 
păpușă abandonată de păpușar. Cu toate acestea, a continuat 
să vină către ei. Ochelarii îi alunecaseră de pe o ureche și îi 
atârnau peste faţă, în diagonală, expunând un ochi mărit de 
surpriză în momentul în care Coop a tras pentru a treia oară, 
împușcându-l în frunte. 

— Și înainte de asta? întrebă Freemont. Ce s-a întâmplat 
înainte? 

Durerea de cap a lui Quincy se extinse, ocupându-i craniul ca 
un balon care se umfla, gata să explodeze. 

— Sincer, nu îmi amintesc. 

— Dar trebuie, spuse Freemont, enervat pe ea pentru o 
chestiune asupra căreia Quincy nu avea niciun control. 

— De ce? 

— Pentru că anumite lucruri nu se leagă. 


VP - 173 


Durerea de cap creștea. Quincy închise ochii și se strâmbă, 
chinuită. 

— Ce lucruri? 

— Sincer să fiu, spuse Freemont fără menajamente, nu 
înțelegem cum de tu ai scăpat cu viață și toți ceilalți au murit. 

Atunci a auzit-o Quincy pentru întâia oară - acuzaţia din 
vocea lui, ițindu-se printre cuvinte. 

— Poţi să ne explici? întrebă el. 

În momentul acela, ceva în ea s-a rupt. Un acces de furie i-a 
zguduit pieptul, urmat de un val de neastâmpăr. Balonul din cap 
a plesnit, făcând-o să rostească vorbe pe care nu avusese nicio 
intenţie să le pronunţe. Vorbe pe care le regretă imediat ce le 
rosti. 

— Poate, spuse ea cu voce înghețată, sunt mai puternică 
decât au fost ei. 


VP - 174 


21. 


Detectivul Hernandez este genul acela de femeie pe care nu 
ai cum să nu o admiri, chiar și când o invidiezi. Arată impecabil, 
de la bluza de culoare maron sub sacoul negru până la 
pantalonii care cad perfect pe ea și ghetele cu toc mic. Părul de 
culoarea ciocolatei este prins în coadă, dezvăluindu-i structura 
osoasă perfectă a feței. Când îmi scutură mâna, o face cu 
fermitate și căldură. Se preface, într-un mod lipsit de echivoc, că 
nu îmi observă încheieturile julite. 

— Vă mulţumesc că aţi venit așa din scurt, spune ea. Promit 
să nu vă rețin mult. 

Respir. Încerc să îmi păstrez calmul. Așa cum m-a învățat Sam 
să fac, imediat ce m-a cules de pe podeaua bucătăriei. 

— Mă bucur să vă fiu de ajutor, îi spun. 

Hernandez zâmbește. Pare un zâmbet sincer. 

— Grozav. 

Suntem în secţia de poliţie din Central Park. Aceeași de unde 
eu și Jeff am luat-o pe Sam cu câteva zile înainte, deși acum îmi 
pare că au trecut ani de atunci. Detectivul mă conduce pe 
aceleași trepte pe care le-am urcat în noaptea aceea 
îndepărtată, de fapt-recentă. Ajungem lângă biroul ei care este 
aproape gol, cu excepţia unei fotografii în care apare alături de 
doi copii și un bărbat cu pieptul lat, cel mai probabil soţul ei. 

Mai e și o geantă. 

Așezată în mijlocul mesei este geanta pe care eu și Sam am 
uitat-o în parc. Prezenţa acesteia nu este o surpriză. Bănuiserăm 
că geanta era motivul pentru care mă sunase și petrecuserăm 
tot drumul până la secţia de poliţie construind o poveste care să 
explice prezenţa acesteia - și a noastră - în parc, noaptea 
trecută. Cu toate acestea, la vederea ei, încremenesc. 

Hernandez observă. 

— O recunoașteţi? mă întreabă. 

Îmi dreg vocea înainte să răspund, ca să îmi desprind 
cuvintele înţepenite în gât ca un os înghiţit accidental. 

— Da, o aveam cu noi azi-noapte, în parc. Am pierdut-o acolo. 


VP - 175 


Imediat ce rostesc vorbele îmi doresc să le pot retrage, exact 
cum își retrage șarpele limba. 

— Noi? spune Hernandez. Dumneavoastră și Tina Stone? 

Trag aer în piept. Sigur că știe despre Sam și noul ei nume. 
Nu doar pare deşteaptă, chiar este. Imi dau seama de asta și îmi 
piere curajul. Mă simt epuizată, la propriu. Când se așază la 
birou, mă prăbușesc pe un scaun lângă ea. 

— Numele ei real este Samantha Boyd, îi spun cu sfială, 
făcându-mi griji că o corectez. L-a schimbat în Tina Stone. 

— După cele petrecute la Nightlight Inn? 

Trag din nou aer în piept. Doamna detectiv Hernandez și-a 
făcut bine temele. 

— Da, răspund. A trecut prin multe. Amândouă am trecut, dar 
sunt convinsă că știți prea bine. 

— E îngrozitor ce vi s-a întâmplat. Amândurora. Mulţi nebuni 
pe lume, nu-i așa? 

— Da. 

Hernandez zâmbește din nou, de data aceasta cu înțelegere. 
Apoi deschide geanta și scoate câteva cărţi uzate. 

— Am găsit geanta de dimineaţă, spune ea, așezând cărțile 
pe birou, una peste alta. Am făcut legătura cu domnișoara Stone 
după ce i-am găsit numele pe una dintre ele. Am identificat-o 
rapid în evidenţele noastre. Se pare că a fost reţinută cu câteva 
nopţi în urmă. A atacat un agent de poliţie și s-a opus arestării, 
dacă nu mă înșel. 

— A fost o neînțelegere. Îmi dreg iar glasul. Din câte știu, 
acuzaţiile au fost retrase. 

— Așa este, răspunde Hernandez, răsfoind o carte. Pe copertă 
este desenată o femeie-robot înaintând printr-o galaxie 
purpurie. Dumneavoastră aţi venit să o luaţi de la secție în 
noaptea aceea, nu-i așa? 

— Da. Eu cu prietenul meu, Jefferson Richards. Este apărător 
din oficiu. 

Numele lui aprinde un beculeț în mintea detectivului, îmi 
zâmbește din nou, de data aceasta forţat. 

— Are în prezent un caz interesant, nu-i așa? 

Înghit în gol, mulţumită că nu l-am luat pe Jeff cu mine la 
secție. Mă gândisem să-l chem, evident, dar Sam mă făcuse să 
mă răzgândesc. Imi spusese că dacă apar însoţită de un avocat, 
chiar dacă acesta era iubitul meu, voi trezi imediat suspiciuni. 


VP - 176 


Se dovedește că l-aș fi pus și în faţa unui detectiv care nu este 
încântat că el apără un individ acuzat de uciderea unui alt 
polițist. 

— Nu știu prea multe despre asta, îi răspund. 

Hernandez dă din cap înainte să revină la subiectul discuţiei. 

— Dat fiind că nu avem numărul de telefon al domnișoarei 
Stone, ne-am gândit să discutăm întâi cu dumneavoastră, poate 
știți unde este. Locuiește cumva la dumneavoastră? 

Aș putea să mint, dar nu văd rostul. Am impresia că detectivul 
cunoaște deja răspunsul la această întrebare. 

— Da, îi spun. 

— Unde este acum? 

— Practic, e afară, mă așteaptă. 

Cel puţin așa sper. Deși era cât se poate de calmă, când am 
plecat de acasă, bănuiesc că se prefăcea, pentru mine. Acum că 
e singură, mi-o imaginez pe Sam patrulând în faţa secţiei de 
poliţie, terminând de fumat a treia țigară consecutiv și aruncând 
priviri pe geamurile de la intrare. Îmi trece prin cap și gândul că 
acum, cu mine aici, ar putea s-o șteargă din nou din oraș, 
dispărând de pe fața pământului. Sinceră să fiu, nici nu mi-ar 
părea așa de rău. 

— Se pare că e ziua mea norocoasă, spune doamna detectiv 
Hernandez. Credeţi că ar fi de acord să vină să răspundă la 
câteva întrebări? 

— Sigur. Rostesc cuvântul pe un ton ascuţit, aproape ca un 
țipăt. Cred că da. 

Detectivul ridică receptorul, tastează un număr și îi comunică 
ofițerului de serviciu de la recepţie că Sam s-ar putea să fie 
afară, în faţa secției. 

— Cere-i să intre și roag-o să aștepte în fața biroului meu, îi 
spune. 

— A intrat în vreo încurcătură? întreb. 

— Nici vorbă. Azi-noapte, în parc, a avut loc un incident. Un 
bărbat a fost bătut grav. 

Îmi ţin mâinile în poală, mâna dreaptă, cu urme urâte de 
lovituri, acoperită de mâna stângă, mai prezentabilă. 

— Îngrozitor. 

— A fost descoperit de dimineaţă, de un alergător, continuă 
Hernandez. Era leșinat. Plin de sânge. Dumnezeu știe ce se 
putea întâmpla dacă nu era găsit la timp. 


VP - 177 


— Îngrozitor, repet. 

— Dat fiind că geanta domnișoarei Stone a fost găsită în 
apropiere, mă întrebam dacă nu cumva a văzut ceva. Sau 
dumneavoastră, dat fiind că eraţi împreună. 

— Eram, spun. 

— La ce oră? 

— Unu. Poate puţin după ora unu. 

Hernandez se reazemă de spătarul scaunului și își împreună 
buricele degetelor cu manichiură impecabilă. 

— Cam tărziu pentru o plimbare în parc, nu-i așa? 

— Așa este, îi răspund. Dar băuserăm. Știţi cum e, o noapte a 
fetelor, în oraș. Și pentru că locuiesc în apropierea parcului, ne- 
am gândit că e mai rapid să îl traversăm decât să luăm un taxi. 

Este alibiul pe care eu și Sam l-am discutat venind încoace. 
Îmi făcusem griji că poate nu voi fi în stare să o scot la capăt, 
dar minciunile mi se rostogoleau pe limbă fără pic de ezitare, cu 
o ușurință care mă uimea. 

— Și atunci domnișoara Stone... 

— Boyd, o întrerup. Numele ei real este Samantha Boyd. 

— Atunci a pierdut domnișoara Boyd geanta? 

— De fapt, i-a fost furată. 

Doamna detectiv Hernandez arcuiește sprâncenele de o 
formă perfectă. 

— Furată? 

— Ne-am oprit pe o bancă pentru ca Sam să fumeze o ţigară. 
Un strop de adevăr într-un râu al minciunilor. În timpul acesta, 
un individ a trecut în goană, a înșfăcat geanta și a dispărut. Nu 
am raportat furtul pentru că, așa cum vedeți, nu conținea nimic 
de valoare. 

— Dar de ce o avea cu ea? 

— Sam e ușor paranoică, spun eu, continuând șirul 
minciunilor. Nu pot să o acuz, dat fiind prin ce a trecut. Prin ce 
am trecut amândouă, la urma urmei. Mi-a spus că o lua cu ea 
pentru protecţie. 

Detectivul Hernandez dă din cap. 

— Ca o momeală? 

Dau la rândul meu din cap. 

— Exact. Orice tâlhar vizează lucrurile voluminoase, cum e 
geanta aceea, scăpând astfel din vedere lucruri cu adevărat de 
valoare, cum ar fi portofelul. 


VP - 178 


Hernandez mă privește peste masă, analizând spusele mele, 
fără să se grăbească cu răspunsul. Pare că numără secundele, 
așteptând să treacă o bucată de timp suficient de mare cât să 
încep să îmi fac griji. In cele din urmă, vorbește. 

— Aţi apucat să îl vedeţi pe cel care a furat geanta? 

— Nu chiar. 

— Deloc? 

— Era întuneric, îi spun. Și era îmbrăcat în haine închise la 
culoare. Avea o geacă pufoasă, cred. Sincer, nu știu. Totul s-a 
întâmplat extrem de rapid. 

Mă las pe spate, ușurată, și, recunosc, chiar mândră de mine. 
Am livrat impecabil alibiul nostru fals. Atât de convingător că l- 
am crezut și eu. Apoi însă Hernandez deschide un sertar, scoate 
o fotografie și mi-o arată. 

— E posibil să fie acesta bărbatul pe care l-aţi văzut? 

Este portretul unui derbedeu. Privire sălbatică. Tatuaj pe gât. 
Pielea uscată a unui drogat. Același drogat al cărui nas a trosnit 
la impactul cu fruntea mea. La vederea lui, pentru o clipă, îmi 
stă inima. 

— Da, spun înghițind din nou în gol. El este. 

— Acesta este individul care a fost găsit aproape mort de 
dimineaţă, spune Hernandez, deși eu știu deja asta. Numele lui 
este Ricardo Ruiz. Rocky, pe scurt. E un vagabond. Dependent 
de droguri. Povestea clasică. Poliţiştii care patrulează prin parc îl 
cunosc. Spun că nu era genul care să facă probleme. Nu voia 
decât un loc unde să doarmă și să-și procure doza necesară. 

Mă holbez la fotografie. Acum că știu cum îl cheamă și ce 
hram poartă, îmi simt inima grea de vină și de remușcări. Nu mă 
mai gândesc la frica pe care am simţit-o în parc. Nu mă mai 
gândesc la cuțitul pe care îl avea asupra lui și pe care l-a luat 
Sam. Nu mă mai pot gândi decât la faptul că i-am făcut rău. 
Foarte rău. Atât de rău încât s-ar putea să nu își mai revină 
niciodată. 

— Groaznic, reușesc să îngaim. Își va reveni? 

— Doctorii spun că e prea devreme să se pronunte. Dar 
cineva i-a făcut-o bine de tot, asta e clar. Voi două nu aţi văzut 
nimic suspect? Pe cineva alergând ca și cum fugea de ceva, 
poate? Sau pe cineva care se comporta ciudat? 

— După ce i-a fost furată geanta, Sam și cu mine am părăsit 
parcul cât am putut de repede. Nu am văzut nimic suspect. Ridic 


VP - 179 


din umeri încruntându-mă totodată, ca pentru a sublinia cât de 
mult îmi doresc să fiu de ajutor. Îmi pare rău că nu am ce să vă 
spun. 

— Când voi vorbi cu domnișoara Stone - vreau să spun, 
domnișoara Boyd -, îmi va spune același lucru? 

— Desigur, îi spun. 

Cel puţin, așa sper. După noaptea trecută, nu mai sunt așa 
sigură că eu și Sam suntem pe aceeași pagină. 

— Voi două sunteţi apropiate, îmi imaginez, spune Hernandez. 
Aţi trecut prin aceleași încercări. Care este numele pe care vi l-a 
dat presa? 

— Eroinele. 

O spun cu furie, cu tot disprețul pe care îl pot aduna. Vreau ca 
detectivul Hernandez să știe că nu mă consider una din ele. Că 
am depășit momentul, chiar dacă nici eu nu cred asta. 

— Exact, acesta este. Detectivul își dă seama ce simt, din 
tonul meu, și strâmbă din nas, dezgustată. Ințeleg că nu îţi 
place eticheta asta. 

— Deloc, îi răspund. Dar presupun că e mai bine decât să ni 
se spună victime. 

— Cum ai vrea să vi se spună? 

— Supravieţuitoare. 

Hernandez se lasă din nou pe spătarul scaunului, 
impresionată. 

— Și sunteţi apropiate, tu și domnișoara Boyd? 

— Suntem, spun. E plăcut să ai în preajmă pe cineva care te 
înțelege. 

— Sigur că este. Pare să vorbească serios. Tonul ei e sincer, 
cred. Deși chipul îi e ușor crispat. Și ziceai că stă la tine? 

— Pentru câteva zile, da. 

— Așadar, faptul că a mai avut de-a face cu legea nu te 
deranjează? 


Înghit în gol. 
— A mai avut? Adică, înainte de situaţia de acum câteva 
nopți? 


— Presupun că domnișoara Boyd a neglijat să îţi spună despre 
celelalte, zice Hernandez consultându-și notițele. Am făcut niște 
săpături în trecutul ei recent. Nu cine știe ce. Doar ultimii cinci 
ani, cam așa. Pe lângă faptul că a fost reținută pentru atacul 
petrecut cu două nopţi înainte de nefericitul accident al lui 


VP - 180 


Rocky, a fost arestată pentru tulburarea liniștii publice, sub 
influenţa alcoolului, în New Hampshire, cu patru ani în urmă, o 
alta în Maine, doi ani mai târziu, și are o amendă neachitată, 
pentru depășirea vitezei, după o oprire în trafic, luna trecută, în 
Indiana. 

În momentul acela, lumea se oprește în loc. O oprire bruscă, 
forțată, care face ca totul în jur să se clatine. Mâinile îmi alunecă 
din poală și mă apuc de marginile scaunului ca și cum mi-e 
teamă că mă voi prăbuși. 

Sam a fost în Indiana. 

Luna trecută. 

Incerc să zâmbesc către detectivul Hernandez ca să-i arăt că 
nu sunt surprinsă, că știu tot ce este de știut despre Sam. În 
realitate, mintea îmi este inundată de amintiri care se perindă 
cu repeziciune, ca foile răsfoite ale unui album. Fiecare amintire 
este o imagine. Strălucitoare. Intensă. Bogată în detalii. 

Văd e-mailul Lisei pe ecranul telefonului, strălucind rece în 
întunericul nopţii. 

„Quincy, trebuie să vorbim. Este foarte important. Te rog, te 
rog, nu ignora acest mesaj”. 

II văd pe Jonah Thompson apucându-mi strâns braţul, cu 
chipul crispat. 

„E vorba despre Samantha Boyd. Te minte”. 

Aud vocea gravă, preocupată, a lui Coop. 

„Nu știm de ce este capabilă”. 

O văd pe Sam în parc, acoperind cu jacheta ei hainele mele 
murdare de sânge, conducându-mă lângă apă, spălându-mi 
mâinile de sânge. Atât de eficientă, de categorică. Văd aceleași 
haine ale mele ridicate de ea cu un gest firesc. 

„Nu îţi face griji. Ştiu ce am de făcut”. 

O văd croindu-și drum, înjurând, printre rândurile reporterilor, 
fără teamă de camerele de filmat, deloc surprinsă când Jonah ne 
spune că Lisa a fost ucisă. Chipul îi e albit de luminile bliţurilor, 
la fel de livid ca al unui cadavru pe masa de autopsie. Nicio 
expresie pe chipul ei. Nici tristeţe, nici surpriză. 

Nimic. 

— Domnișoara Carpenter? Vocea detectivului Hernandez 
ajunge la mine ca de departe, prin foșnetul amintirilor. Sunteţi 
bine? 


VP - 181 


— Sunt bine, îi răspund. Știu despre toate astea. Sam nu mi-a 
ascuns nimic. 

Așa este. Cel puţin, nu există nimic pe care să îl pot numi fără 
echivoc minciună. Dar nu a fost nici cu adevărat sinceră. De 
când a intrat în viaţa mea, nu mi-a spus mare lucru. 

Nu știu pe unde a umblat. 

Nu știu cu cine a umblat. 

Mai ales, nu am nici cea mai mică idee despre lucrurile teribile 
pe care e posibil să le fi făcut. 


VP - 182 


22. 


Frigul a revenit în forță în parc, oferind aceeași senzaţie 
șocantă pe care o ai la prima scufundare într-un bazin. 
Schimbarea plutește în aer - senzaţia de scurgere a timpului. 
Oficial, a venit toamna. 

Din cauza vremii, toată lumea se deplasează cuprinsă de 
frenezie. Alergători, bicicliști, bone cu cărucioare incredibil de 
mari. Arată de parcă încearcă să se îndepărteze de un pericol 
nevăzut, deși se îndreaptă în toate direcţiile. Ca niște furnici 
care caută să scape cu fuga de pantoful care vine ameninţător 
spre mușuroiul lor. 

Eu, în schimb, sunt liniștea întruchipată, afară, lângă peretele 
de sticlă al secţiei de poliţie. Sam este înăuntru, vorbește cu 
detectivul Hernandez și sper că îi spune aceleași lucruri pe care 
i le-am spus și eu. Și, deși par bine mersi așteptând nemișcată, 
tot ce îmi doresc e să o rup la fugă. Nu acasă, departe de 
aceasta. Vreau să alerg până ajung la Podul George Washington 
și să o ţin tot așa. Prin New Jersey. Prin Pennsylvania și Ohio. Să 
dispar în inima ţării. 

Abia atunci mă voi fi îndepărtat de realitatea a ceea ce am 
făcut în parc. De crâmpeiele fulgurante, confuze, de amintiri de 
la Pine Cottage, care se agaţă de mine ca o cămașă udă. Mai 
ales, mă voi fi îndepărtat de Sam. Nu vreau să fiu aici când va 
ieși din secţia de poliţie. Mi-e teamă de ceea ce voi vedea, ca și 
cum o singură privire îmi va arăta vinovăția pe chipul ei, la fel 
de strălucitoare și de evidentă ca rujul ei roșu. 

Rămân pe loc, deși picioarele îmi tremură de tensiunea 
acumulată. Tânjesc după o pastilă de Xanax atât de tare că simt 
în gură gustul sucului de struguri. 

Rămân pentru că s-ar putea să mă înșel în privința lui Sam. 

Vreau să mă înșel. 

Așadar, era în Indiana când Lisa era încă în viață. Cel mai 
probabil, drumurile lor nici nu s-au apropiat, darămite să se 
întâlnească. Indiana e un stat mare, cu multe orașe, nu doar 
Muncie. Prezenţa lui Sam acolo nu înseamnă neapărat că a 
întâlnit-o pe Lisa. Şi categoric nu sugerează că ea a ucis-o. 


VP - 183 


Faptul că m-am grăbit să trag această concluzie spune mai 
multe despre mine decât despre Sam. 

Cel puţin asta încerc să îmi spun în timp ce mă ghemuiesc să 
mă apăr de frig, cu picioarele zvâcnind, întrebându-mă ce le 
spune Sam înăuntru despre mine. Au trecut deja douăzeci de 
minute de când e acolo - mult mai mult decât am stat eu. 
Îngrijorarea mă străbate ca un fior, agitându-mă, făcându-mă să 
îmi doresc și mai mult să o rup la fugă. 

Smulg telefonul din buzunar și trec cu buricul degetului mare 
peste ecran. Mă gândesc să îl sun pe Coop și să îmi mărturisesc 
păcatele, chiar dacă asta înseamnă să îl fac să mă urască. Pe 
lângă fugă, aceasta e singura soluție logică. Să îmi recunosc 
faptele. Fie ce-o fi! 

Apoi însă o văd pe Sam ieșind pe ușa secţiei de poliţie, 
zâmbind ca un copil care a scăpat nepedepsit. Zâmbetul ei îmi 
face inima să tresalte de spaimă. Mă tem că Sam le-a spus 
adevărul despre cele petrecute astă-noapte. Mai rău, mă tem că 
bănuiește suspiciunile mele. Că știe instinctiv la ce mă gândesc. 
Cum mă vede, își dă seama că ceva nu e în regulă. Zâmbetuul îi 
dispare. Apleacă capul într-o parte, studiindu-mă. 

— Relaxează-te, scumpo, Îmi spune. Am respectat scenariul. 

Are geanta cu ea. Îi atârnă pe braţ, dându-i un aspect elegant. 
Mi-o întinde mie, dar fac un pas înapoi. Nu vreau să mai am 
nimic de-a face cu ea. Ori cu Sam. Păstrez distanţa între noi, în 
timp ce ne îndepărtăm de secţia de poliţie. Până și mersul e un 
chin. Trupul meu încă simte nevoia să alerge. 

— Hei, spune ea, observând distanţa dintre noi. Nu mai ai de 
ce să fii așa tensionată. l-am spus detectivului Jigodie exact ce 
am discutat. Ne întorceam din oraș. Eram bete, în parc. Tipul 
acela a furat geanta. 

— Are un nume, spun. Ricardo Ruiz. 

Sam mă privește pieziș. 

— O, acum nu mai ai probleme să rostești nume? 

— Cred că sunt nevoită. 

Mă simt datoare să încep să îl rostesc zilnic, ca pe o 
rugăciune, ca o ispășire a păcatelor. Aș face-o, dacă aș crede că 
ajută la ceva. 

— Ca să ne înţelegem, spune Sam. E în regulă să pronunţțăm 
numele lui, dar nu am voie să spun... 

— Să nu cumva! 


VP - 184 


Vorbele îmi ţâșnesc usturătoare și rapide ca o lovitură de bici. 
Sam clatină din cap. 

— La naiba. Chiar ești încordată. 

Am tot dreptul să fiu. Un om zace în comă din cauza mea. Lisa 
a fost ucisă. lar Sam - Oare? E posibil? - fusese acolo. 

— Unde ai fost înainte să vii la New York? o întreb. Și nu-mi 
spune „pe ici, pe colo”, vreau informaţii clare. 

Sam tace o clipă. Destul cât să mă întreb dacă sortează 
printre minciunile din capul ei, alegând pe care să mi-o spună. In 
cele din urmă, vorbește. 

— Maine. 

— Unde în Maine? 

— Bangor. Eşti mulţumită acum? 

Nu sunt. Asta nu îmi spune nimic concret. 

Ne continuăm mersul, spre sud, pătrunzând tot mai adânc în 
inima parcului. Aleea e mărginită pe ambele părți de stejari roșii 
ale căror frunze stau să se scuture. Ghinzile au început deja să 
cadă și acoperă pământul împrejurul copacilor în cercuri largi, 
dezordonate. Unele cad chiar când trecem prin dreptul lor. 
Fiecare atinge solul cu un zgomot înfundat. 

— Cât ai stat acolo? o întreb. 

— Nu știu. Câţiva ani? 

— Și în timpul acesta ai călătorit și în alte locuri? 

Sam înalță braţele, făcând geanta să se legene, și rostește cu 
aroganță. 

— O, nicăieri special. Ştii tu, doar în Hamptons, peste vară și 
pe Riviera, în timpul iernii. Monaco este absolut fabulos iarna. 

— Sam, vorbesc serios. 

— lar pe mine încep să mă enerveze serios întrebările astea. 

Îmi vine să o zgudui atât de puternic încât adevărul să se 
desprindă din ea și să cadă la pământ, ca ghindele din jurul 
nostru. Vreau să îmi spună tot. În schimb, reușesc să calmez 
furtuna de emoţii care mă frământă în interior, suficient cât să îi 
spun: 

— Vreau doar să mă asigur că nu există secrete între noi. 

— Nu te-am minţit niciodată, Quincy. Niciodată. 

— Dar nici nu mi-ai spus întreaga poveste, îi răspund. Nu 
vreau decât să aflu adevărul. 

— Chiar vrei să știi adevărul? 


VP-185 


Sam face un semn cu capul către aleea care se așterne 
înaintea noastră. Abia atunci îmi dau seama cât de mult am 
mers, de faptul că Sam s-a folosit de distanţa pe care am 
păstrat-o între noi conducându-mă pe nesimţite chiar la locul de 
unde am fugit noaptea trecută. 

Poliţiștii au dispărut, luând cu ei și banda reflectorizantă. 
Singura urmă a prezenţei lor acolo este o porţiune de iarbă 
bătătorită. Culcată la pământ, fără îndoială de agenţii de poliție 
în timp ce căutau dovezi. Cercetez peticul de iarbă, căutând 
urmele pantofilor detectivului Hernandez. 

Pe locul unde a fost găsit Rocky Ruiz, acum sunt lumânări 
aprinse. Din acelea înalte, din sticlă, cu imaginea Fecioarei 
Maria pe ele, care se vând cu un dolar în aproape toate 
magazinele din oraș. Mai e un ursuleț ieftin de pluș cu o inimă în 
braţe, o pancartă din carton pe care cineva a scrijelit în grabă 
„Dreptate pentru Rocky”, și un balon umplut cu helium, ţinut în 
loc de o bucată de plastic, pe post de contragreutate, legată la 
capătul firului. 

— Acolo e adevărul, scumpo, spune Sam. Tu ai făcut asta, iar 
eu te-am acoperit. Puteam să spun totul la poliţie, dar n-am 
făcut-o. Acesta este adevărul pe care trebuie să îl știi. 

Nu mai spune nimic altceva. Nici nu e nevoie. Am înțeles cât 
se poate de limpede. 

Sam pornește din nou, tot către sud, îndreptându-se 
Dumnezeu știe unde. Eu rămân pe loc, ţintuită de vină, teamă și 
oboseală. Nu mai știu când am dormit ultima oară o noapte 
întreagă. Știu doar că a fost înainte de sosirea lui Sam. Apariţia 
ei mi-a redus odihna la zero. Nu cred că situaţia se va schimba 
curând. Contemplu săptămâni de nesomn, cu nopţi tulburate de 
vise populate de Sam, Rocky Ruiz și Lisa imobilizată în timp ce îi 
sunt tăiate venele. 

— Vii? strigă Sam. 

Scutur din cap. 

— Cum vrei. 

— Unde mergi? 

— Pe ici, pe colo, îmi răspunde sarcastic. Nu mă aștepta. 

Își continuă drumul, privind o singură dată în urmă, către 
mine. Deși nu a ajuns prea departe, nu îi mai disting trăsăturile. 
Aceiași nori care au adus răcoarea au acoperit cerul după- 


VP - 186 


amiezii, alungându-i strălucirea, aruncând pe chipul lui Sam și 
lumini, și umbre. 


VP - 187 


PINE COTTAGE 
9.54 p.m. 


În loc să fie sofisticată, așa cum își dorise Janelle, cina festivă 
a fost fadă și stângace - o pantomimă a unei mese între adulţi. 
S-a turnat vin în pahare. Platourile cu mâncare au trecut de la 
unul la altul. Toată lumea era atentă să nu își murdărească 
hainele, dorindu-și să iasă mai repede din rochiile caraghioase și 
cămășile încheiate incomod până în gât. Joe era singurul care 
lăsa impresia că se simţea cât de cât în largul lui, în puloverul 
uzat, fără să știe cât de mult se deosebea de ceilalți. 

Atmosfera s-a mai relaxat după cină, când Quincy a adus 
tortul cu cele douăzeci și șase de lumânări aprinse. După cea 
suflat în lumânări, Janelle a folosit același cuţit cu care se tăiase 
la deget să taie tortul în felii inegale. 

Abia apoi a început cu adevărat petrecerea. Cea pe care o 
amânaseră întreaga zi. A început să curgă băutura. Sticle întregi 
de alcool au fost turnate în paharele de plastic, roșii, care se 
împuţinau văzând cu ochii. Din iPod-ul și boxele portabile pe 
care le adusese Craig răsuna muzica. Beyonce. Rihanna. 
Timberlake. T.I. Aceeași muzică pe care o ascultau și la cămin, 
doar că acum era mai tare, sălbatică, în sfârșit, dezlănţuită. 

Dansau în sufragerie, cu paharele de băutură în mâini, 
agitându-le, vărsând din ele. Quincy nu bea alcool. Otrava ei era 
Coca-Cola dietetică. Cu toate acestea nu era deloc inhibată. 
Dansa alături de ceilalţi, învârtindu-se în mijlocul încăperii, 
înconjurată de Craig, Betz, Rodney. Amy era lângă ea, își izbeau 
șoldurile, râzând. 

Janelle ș-a alăturat nebuniei, luând aparatul de fotografiat al 
lui Quincy să îi facă o poză. Quincy zâmbi, poză, execută o 
mișcare de dans care îi provocă lui Janelle un acces de râs. Râse 
și Quincy. Cu muzica răsunând, în timp ce dansa și camera se 
învârtea cu ei, nu își amintea să se mai fi simţit vreodată atât de 
bine, de liberă, de fericită. Trăia momentul, dansând cu iubitul ei 
minunat, alături de prietena ei cea mai bună, bucurându-se din 
plin de viaţa de student, așa cum visase dintotdeauna. 

După alte câteva cântece, obosiră. Janelle le umplu din nou 
paharele. Amy și Betz se întinseră pe podeaua sufrageriei. 

VP - 188 


Rodney făcu să apară o pipă și o răsuci deasupra capului, ca pe 
un steag. Când ieși cu ea pe terasă, Janelle, Craig și Amy i se 
alăturară, așteptând să le vină rândul să tragă un fum. 

Lui Quincy nu-i plăcea iarba. Incercase o singură dată și 
atunci tușise, izbucnise în râs, tușise iar. După aceea se simţise 
ameţită și dezorientată, incapabilă să se bucure de starea de 
exaltare pe care o experimentase. Când ceilalţi ieșiră să 
fumeze, ea rămase în sufragerie, sorbind din paharul cu coca 
cola în care era convinsă că Janelle turnase pe ascuns niște rom. 
Betz, care nu ţinea la băutură, era și ea acolo, beată după trei 
pahare de votcă și suc de merișoare. 

— Quincy, spuse ea cu respiraţia duhnind a votcă ieftină, nu 
trebuie să o faci. 

— Ce să fac? 

— Să ţi-o tragi cu Craig. Betz chicoti ca și cum vorbea urât 
pentru prima oară în viaţa ei. 

— Poate că vreau să o fac. 

— Janelle vrea să o faci, spuse Betz. Mai ales pentru că ar 
vrea să fie ea în locul tău. 

— Betz, te-ai îmbătat. Și vorbești prostii. 

Betz însă insista. 

— Am dreptate. Știi bine că am dreptate. 

Chicoti din nou, un râs pe care Quincy încercă din răsputeri să 
îl ignore. Însă hohotul lui Betz o însoţi până în bucătărie. Era o 
certitudine în râsul ei, care făcea aluzie la un aspect pe care 
toată lumea în afară de Quincy părea să îl cunoască. 

În bucătărie îl găsi pe Joe; sprijinit de masă, sorbea una din 
combinaţiile îngrozitoare pregătite de Janelle. Tresări la vederea 
lui. Încă din timpul cinei, fusese atât de tăcut încât aproape 
uitase că era și el acolo. Se părea că și ceilalţi uitaseră. Chiar și 
Janelle, care îl abandonase ca pe o jucărie, a doua zi de Crăciun. 

Însă el era acolo. Privindu-i pe toţi prin lentilele murdare ale 
ochelarilor, urmărindu-i cum beau și dansau. Quincy se întrebă 
oare ce gândea despre comportamentul lor frivol. II făcea 
fericit? Invidios? 

— Dansezi bine, îi spuse el, cu ochii în pahar. 

— Mulţumesc? Răspunsul ei sună ca o întrebare, ca și cum îi 
venea greu să-l creadă. Dacă te-ai plictisit, te duc eu înapoi la 
mașină. 

— E în regulă. Nu cred că e o idee bună să conduci. 


VP - 189 


— N-am băut, spuse Quincy, deși bănuia din ce în ce mai mult 
că, mulțumită lui Janelle, aceea era o minciună. Incepea să se 
simtă ușor ameţită. Îmi pare rău că Janelle te-a convins să 
rămâi. Poate să fie foarte, mmm, convingătoare. 

— Mă distrez, îi spuse el, deși părea că în realitate contrariul 
era adevărat. Ești foarte amabilă. 

Quincy îi mulțumi încă o dată, din nou adăugând o inflexiune 
interogativă la finalul cuvântului. Un semn de întrebare invizibil. 

— Și drăguță, spuse Joe, de această dată ridicând privirea din 
pahar. Cred că ești foarte drăguță. 

Quincy îl privi. Cu adevărat. Și făcând asta, Văzu, în sfârșit, 
ceea ce Janelle păruse să vadă. Era simpatic, într-un fel 
caraghios. În genul acelor tocilari de prin filme, care se 
transformă complet imediat ce își dau jos ochelarii. O aură de 
intensitate îi învăluia prezența timidă, făcându-l să pară de 
încredere. 

— Mulţumesc, îi spuse din nou, de data aceasta sincer, fără 
semnul de întrebare. 

Chiar atunci, ceilalți dădură buzna venind de afară, agitaţi și 
înveseliţi de iarbă. Rodney o ridică pe Amy pe umeri și o 
transportă, în tipetele acesteia, în sufragerie. Janelle și Craig se 
sprijineau unul de celălalt, cu zâmbete ameţite pe chip. Braţul 
subţire al lui Janelle era petrecut peste mijlocul lui Craig și 
refuză să-l desprindă chiar și când acesta porni spre Quincy. Se 
tinu după el, cu braţul întins. 

— Quincy! spuse ea. Ratezi toată distracţia. 

Janelle era îmbujorată și transpirată. O șuviţă de păr, umedă 
de sudoare, îi era lipită de frunte. Dând cu ochii de Joe, chipul i 
se întunecă și își plimbă privirea de la el la Quincy, apoi înapoi la 
el. 

— Aici erai! i se adresă ea lui Joe ca unui prieten regăsit după 
multă vreme. Te-am căutat! 

Îl conduse la unul din fotoliile uzate din sufragerie, 
înghesuindu-se să încapă amândoi; își ridică picioarele în poala 
lui. 

— Te distrezi? îl întrebă. 

Quincy își luă privirea de la ei, întorcând-o spre Craig care se 
apropia de ea. Și el era beat și ameţit de iarbă. Dar nu era un 
beţivan vesel, ca Betz, sau unul efervescent, ca Janelle. Pe el 
băutura îl moleșise, dând trupului lui musculos o relaxare pe 


VP - 190 


care Quincy o găsea seducătoare. Își lipi trupul încins de al ei și 
îi șopti: 

— Ai chef de puţină distracţie, în noaptea asta? 

— Sigur, murmură la rândul ei. 

Se simţi trasă către hol și nu reuși să ignore privirea critică pe 
care Betz le-o aruncă în trecere. Când se întoarse să privească 
în sufragerie, văzu că Janelle era în continuare înghesuită pe 
scaun lângă Joe, îl mângâia pe păr, prefăcându-se că îi acordă 
atenţie. În realitate, privirea ei urmărea retragerea lui Quincy, 
strălucind întunecat, fie de satisfacţie, fie de gelozie. 

Quincy n-ar fi știut să spună. 


VP-191 


23. 


Oboseala pune stăpânire pe mine cum intru pe ușă. Nu ajung 
mai departe de canapeaua din sufragerie, pe care mă prăbușesc 
cu fața în jos și alunec aproape instantaneu în somn. Mă trezesc 
câteva ore mai târziu, cu Jeff îngenuncheat lângă mine, 
scuturându-mi umărul. 

— Hei, spune el, cu îngrijorare vizibilă. Ești bine? 

Mă ridic, cu privirea înceţoșată, strângând din ochi în faţa 
luminii strălucitoare a soarelui de amiază care pătrunde pe 
fereastră. 

— Sunt bine. Doar obosită. 

— Unde e Sam? 

— Afară, îi spun. 

— Afară? 

— Explorează orașul. Cred că s-a plictisit să stea închisă în 
casă. 

Jeff mă sărută ușor pe buze. 

— Un sentiment pe care îl împărtășesc. Ceea ce înseamnă că 
e cazul să ieşim și noi puțin. 

Încearcă din răsputeri să lase impresia că tocmai i-a venit 
ideea, deși îi recunosc nerăbdarea exersată. Aștepta de câteva 
zile un moment în care să fim singuri. 

Accept, deși nu am cu adevărat chef să ies. Din cauza oboselii 
și tensiunii, mă dor spatele, umerii și gâtul. Apoi mai e vorba și 
de blogul meu care riscă ameninţător să rămână în urmă faţă de 
planul pe care mi l-am făcut. Quincy cea responsabilă ar lua un 
Advil și și-ar petrece seara recuperând. Insă Quincy cea 
iresponsabilă are nevoie de o activitate care să-i distragă 
atenţia de la faptul că, în realitate, nu știe nimic despre Sam. De 
ce este aici. Ce pune la cale. Nici măcar cine este cu adevărat. 

Am invitat în casa noastră o necunoscută. 

Astfel, am ajuns eu însămi să nu mă mai recunosc. Acum sunt 
capabilă să bat un om până la sânge, în Central Park, apoi să 
mint poliţia în legătură cu fapta mea. Înainte, eram fericită să 
îmi petrec timpul cu Jeff și acum ard de nerăbdare să rămân 
singură. 


VP - 192 


Afară, soarele apune în spatele nostru. Umbra mi se lungește 
pe trotuar, înaintea mea, suplă și întunecată. Îmi trece prin cap 
că am mai multe în comun cu umbra aceea decât cu femeia 
care îi dă naștere. Mă simt la fel de lipsită de consistenţă. Ca și 
cum, la căderea întunericului, mă voi dizolva devenind una cu 
neantul. 

Mergem câteva străzi până la un bistro franțuzesc despre 
care spunem că ne place, dar unde venim rar. Și deși e răcoare, 
ne așezăm la o masă afară, Jeff într-o geacă Members Only la 
mâna a doua, pe care și-o cumpărase pe când traversa o fază, 
de altfel scurtă, de pasiune pentru anii '80, eu într-un pulover cu 
guler. 

Nu vorbim despre Sam. Nu vorbim despre cazul lui. Astfel, nu 
prea avem despre ce vorbi, în timp ce mâncăm tocăniţa pe care 
am comandat-o. Eu nici nu am poftă de mâncare. Mă forțez însă 
să mănânc. Fiecare înghiţitură pare să mi se oprească în gât și 
nu se dă dusă decât cu vin. Golesc paharul în timp-record. 

Când dau să iau carafa, Jeff îmi vede, în sfârșit, mâna. 

— Uau, exclamă el. Ce ai păţit? 

Acesta este momentul perfect să-i spun tot. Cum aproape am 
omorât om. Cât de speriată sunt că voi fi prinsă. Cum sunt încă 
și mai speriată că îmi voi aminti și alte lucruri de la Pine 
Cottage. Că Sam era în Indiana, când a murit Lisa. 

În schimb, afișez un zâmbet larg și o imit impecabil pe mama. 
Totul e perfect. Eu sunt complet normală. Dacă o cred cu 
destulă tărie, se va adeveri. 

— O, e doar o arsură, îi spun cu indiferenţă. N-am fost atentă 
de dimineaţă și am atins o tavă fierbinte. 

Dau să îmi retrag mâna, dar Jeff mi-o ia și studiază cu atenţie 
aspectul juliturilor de pe încheieturi. 

— Arată destul de rău, Quinn. Te doare? 

— Nu chiar. Doar arată urât. 

Încerc iar să îmi retrag mâna, dar Jeff nu-i dă drumul. 

— Îţi tremură mâna. 

— Serios? 

Imi întorc privirea către stradă, prefăcându-mă atrasă de un 
Cadillac Escalade argintiu care trece pe lângă noi. Nu îl pot privi 
pe Jeff în ochi. Nu acum, când este preocupat de soarta mea 
într-un mod atât de drăguţ. 

— Promite-mi că te duci la doctor, dacă nu trece. 


VP - 193 


— Sigur, îi spun bine dispusă. Promit. 

După aceea, beau și mai mult vin și cer o nouă carafa, înainte 
ca Jeff să apuce să protesteze. Sinceră să fiu, vinul este exact ce 
îmi trebuie. Alcoolul, combinat cu Xanaxul pe care îl luasem 
imediat ce mă întorsesem din parc, mă relaxează exact cât 
trebuie. Nu mai simt durerea de spate și din umeri. Abia dacă 
mă mai gândesc la Sam, Lisa și Rocky Ruiz. Și când mă gândesc, 
mai beau niște vin până ce gândul dispare. 

Pe drumul înapoi spre casă, Jeff mă ţine de mâna nerănită. La 
un semafor, se apleacă să mă sărute și își strecoară limba în 
gura mea suficient cât să-mi trimită un fior de dorinţă în tot 
trupul. Ajunși acasă, continuăm să ne sărutăm în lift, ignorând 
camera de luat vederi dintr-un colţ și gândul că agentul de pază 
transpirat și umflat probabil ne urmărește pe monitorul de la 
subsol. 

In casă, nici nu intrăm bine și mă las în genunchi, i-o iau în 
gură și îmi place cum geme, atât de tare încât sunt sigură că îl 
aud vecinii. Când își lasă o mână pe capul meu, îmi așez mâna 
peste a lui, făcându-l să apuce o șuviţă, sperând că va trage de 
ea. 

Vreau să mă doară. Măcar puţin. 

Merit durerea. 

Mai târziu, în pat, Jeff mă lasă pe mine să hotărăsc la ce film 
ne uităm. Aleg Vertigo. Când începe genericul, cu spiralele 
acelea în culori hipnotizante, mă lipesc strâns de Jeff și îl cuprind 
cu un braț peste piept. Urmărim filmul în tăcere, Jeff moţăind pe 
aproape întreaga lui durată. Se trezește însă la momentul 
culminant, când Jimmy Stewart o târăște pe biata Kim Novac pe 
scările clopotniţei, cerându-i să spună adevărul. 

— Nu e absolut necesar să plec, spune el, când se termină 
filmul. La Chicago. Rămân dacă vrei. 

— Trebuie să mergi. In plus, nu lipsești mult, nu-i așa? 

— Trei zile. 

— Vor trece imediat. 

— Poţi să vii cu mine, spune Jeff. Vreau să zic, dacă vrei. 

— Nu vei fi ocupat? 

— Teribil de ocupat. Dar asta nu înseamnă că tu nu poți 
profita de timp. Adori Chicago. Gândește-te la asta - un hotel 
drăguţ, pizza, câteva muzee. 


VP - 194 


_ Cu capul pe umărul lui Jeff, îi simt bătăile inimii înteţindu-se. 
Imi dau seama că s-ar bucura să îl însoțesc. Și eu la fel. Ar fi 
grozav să ies din oraș, fie și pentru câteva zile. Suficient ca să 
uit ce am făcut. 

Dar nu pot. Nu cu Sam încă în preajmă. Ducându-mă înapoi la 
locul unde l-am bătut pe Rocky Ruiz, Sam mi-a arătat foarte clar 
că îmi face o favoare ţinându-și gura. O mișcare greșită din 
partea mea ar tulbura echilibrul fragil dintre noi. Sam are acum 
puterea să ne distrugă. 

— Și ce facem cu Sam? îi spun. Nu putem să o lăsăm singură. 

— Nu e un câine, Quinn. Işi poate purta de grijă și singură 
câteva zile. _ 

— M-aș simţi rău. In plus, nu e ca și cum o să mai stea multă 
vreme pe aici. _ 

— Nu e vorba de asta, spune Jeff. Imi fac griji pentru tine, 
Quinn. Ceva nu e în regulă. De când a ajuns aici, ai început să te 
porți ciudat. 

Incep să mă retrag ușor, îndepărtându-mă de el. A fost o 
noapte atât de plăcută până a început să vorbească. 

— Am avut multe pe cap. 

— Știu asta. A fost o perioadă îngrozitoare, foarte stresantă 
pentru tine. Simt însă că mai e ceva. Ceva ce îmi ascunzi. 

Mă întind pe spate și închid ochii. 

— Sunt bine. 

— Juri că îmi spui dacă nu ești? 

— Da. Acum, te rog, încetează să mă mai întrebi asta. 

— Nu vreau decât să mă asigur că vei fi bine, cât timp sunt 
plecat, spune Jeff. 

— Sigur că voi fi. O am pe Sam. 

Jeff se întoarce pe o parte, îndepărtându-se la rândul lui de 
mine. 

— Tocmai asta mă îngrijorează. 

e 

Timp de o oră aştept somnul, întinsă pe spate, respirând 
regulat, repetându-mi că dintr-o clipă în alta voi adormi. Însă 
gândurile îmi sunt vraiște, agitate, departe de a se potoli. Mi le 
imaginez ca într-o secvenţă din Vertigo, ca pe niște spirale 
strălucitoare în continuă mișcare. Fiecare de o altă culoare. 
Roșu, pentru gândurile legate de moartea Lisei. Verde pentru 


VP-195 


Jeff și îngrijorările lui. Albastru pentru convingerea lui Jonah că 
Sam mă minte. 

Spirala lui Sam e neagră, abia vizibilă, dat fiind că mișcarea ei 
se întâmplă în adâncurile întunecate ale minţii mele nedormite. 

Când se face și ora unu, iar eu tot nu dorm, mă dau jos din 
pat și ies în hol. Ușa camerei de oaspeţi e închisă. Pe sub ea nu 
se zărește nicio lumină. Poate Sam s-a întors, poate nu. Până și 
prezenţa ei a devenit incertă. 

Deschid laptopul, în bucătărie. Dacă tot nu dorm, aș putea să 
mă ocup puţin de blog. În schimb, în loc să tasteze Dulciurile lui 
Quincy, degetele mă poartă către e-mail. Zeci de mesaje de la 
reprezentanţi ai presei îmi umplu căsuţa de e-mail, unele sosite 
tocmai din Franţa, Anglia, până și din Grecia. Trec peste ele, 
toate o masă amorfa, și nu mă opresc decât când zăresc o 
adresă care nu îi aparţine unui reporter. 

Lmilner75 

Deschid e-mailul, deși îl știu pe dinafară. Dacă ar fi să folosesc 
schema de culori din Vertigo, acesta este roz aprins în mintea 
mea. 

„Quincy, trebuie să vorbim. Este foarte important. Te rog, te 
rog, nu ignora acest mesaj”. 

— Lisa, ce s-a întâmplat cu tine? șoptesc. Ce era atât de 
important? 

Deschid o nouă pagină și merg direct la motorul de căutare 
Google. Scriu numele lui Sam și imediat mă întâmpină grupajul 
cunoscut de știri despre Nightlight Inn, moartea Lisei și Eroinele. 
Cu excepţia câtorva articole despre dispariţia ei, nu găsesc nicio 
informaţie concretă despre locurile pe unde ar fi umblat. 

Caut apoi Tina Stone și dau peste o avalanșă de informaţii 
despre multele, nenumărate femei care poartă același nume. 
Pagini de Facebook, necrologuri, actualizări de profiluri Linkedin. 
Pare imposibil să găsesc ceva despre o anume Tina Stone. Mă 
face să mă întreb dacă nu cumva Sam știuse asta când își 
alesese numele. Mă face să mă întreb dacă nu cumva și ea, ca 
mine acum, descoperise șirul nesfârșit de Tina Stones și se 
hotărâse să li se alăture știind că se va pierde cu ușurință 
printre ele. 

Mă întorc la e-mailul Lisei. 

„Quincy, trebuie să vorbim. Este foarte important. Te rog, te 
rog, nu ignora acest mesaj”. 


VP - 196 


În timp ce îl recitesc, vorbele lui Jonah Thompson se amestecă 
cu rândurile mesajului, transformându-l. 

„Este vorba despre Samantha Boyd. Te minte”. 

Mă pregătesc de o nouă căutare pe Google, când aud un 
zgomot în spatele meu. Ca o tuse înfundată. Sau scârțâitul 
discret al podelei. Apoi, brusc, cineva e lângă mine, chiar în 
spatele meu. Trântesc capacul laptopului și mă întorc. O văd pe 
Sam, tăcută și nemișcată în întunericul din bucătărie. Braţele îi 
atârnă pe lângă trup. Pe chip nu i se citește nimic. 

— M-ai speriat, îi spun. Când te-ai întors? 

Sam ridică din umeri. 

— De când stai aici? 

O nouă ridicare din umeri. Poate a fost acolo în tot acest timp, 
poate abia a ajuns. Nu voi ști niciodată. 

— Nu poţi să dormi? 

— Nu, răspunde Sam. Tu? 

Ridic din umeri. Și eu pot să fac jocul ăsta. 

Colțurile buzelor îi tresar ușor, ca și cum se abţine să nu 
zâmbească. 

— Am ceva ce ar putea ajuta. 

Cinci minute mai târziu, stau pe patul ei, cu o sticlă de Wild 
Turkey în poală, încercând să-mi controlez tremurul mâinilor în 
timp ce Sam îmi face unghiile. Oja e neagră și lucioasă - o pată 
minusculă de petrol la capătul fiecărui deget. Se potrivește cu 
cojile juliturilor mele care acum au căpătat culoarea ruginii. 

— Îţi vine bine culoarea, spune Sam. Îţi dă o notă de mister. 

— Cum se numește? 

— Moartea Neagră. Am luat-o de la Bloomingdale's. 

Dau din cap, cunoscătoare. A șterpelit-o. 

Se scurg câteva minute în tăcere. Apoi, din senin, Sam spune: 

— Suntem prietene, nu-i așa? 

Aceasta este încă una din întrebările ei tip Matrioșkă. 
Răspunzi la una, răspunzi la toate. 

— Sigur, îi răspund. 

— Bun, spune ea. Asta e bine, Quinn. Adică, imaginează-ţi ce 
ar însemna să nu mai fim prietene. 

Incerc să-i citesc expresia de pe chip. Nimic. Complet 
inexpresivă. 

— Ce vrei să spui? 


VP - 197 


— Păi, acum știu atâtea despre tine, rostește ea încet. Știu de 
ce ești capabilă. Știu ce ai făcut. Dacă nu am fi prietene, sunt 
atâtea lucruri pe care le-aș putea folosi împotriva ta. 

Mâinile mele, între ale ei, se încordează. Îmi vine să le smulg 
și să fug din cameră, cu unghiile pe jumătate făcute, brăzdate 
cu negru. În schimb, o privesc lung, afectuos, sperând să o 
conving de sinceritatea mea. 

— Asta nu se va întâmpla niciodată. Suntem prietene pe 
viaţă. 

— Bun, răspunde Sam. Mă bucur. 

Din nou, se așterne tăcerea. Vreme de cinci minute. La 
capătul acestora, Sam îndeasă pensula în sticla cu ojă, 
zâmbește și spune: 

— Gata. 

Părăsesc încăperea înainte ca oja să se fi uscat, apucând 
ciudat clanţa cu palmele. În hol, suflu peste unghii, să le usuc 
mai repede, până ce devin niște coji lucioase. Apoi mă îndrept 
către dormitor, mă asigur rapid că Jeff doarme, și mă strecor în 
baie. 

Nu mă deranjez să aprind lumina. E chiar mai bine pe 
întuneric. Mă întind pe podea, cu spatele drept și umerii lipiţi de 
gresia rece. Apoi formez numărul lui Coop, pe care îl știu pe 
dinafară. 

Sună de câteva ori până răspunde. Vocea îi este grea de 
somn. 

— Quincy. 

Îi aud vocea și mă simt mai bine. 

— Coop, îi spun. Cred că am intrat într-o încurcătură. 

— Ce fel de încurcătură? 

— Ceva din care nu cred că pot să mai ies. 

Aud foșnetul îndepărtat al cearceafurilor când Coop se ridică 
în capul oaselor. Îmi trece prin minte că poate nu e singur. E 
foarte posibil să doarmă cineva lângă el, noapte de noapte, doar 
că eu nu știu. 

— Mă îngrijorezi, îl aud. Spune-mi ce se petrece. 

Însă nu pot. Aceasta este partea cea mai cumplită din toată 
situaţia. Nu îi pot vorbi despre bănuielile mele în legătură cu 
Sam, fără să îi spun ce lucru îngrozitor am făcut. Sunt 
inseparabile, împletite. 

— Nu e o idee bună, îi spun. 


VP - 198 


— Vrei să vin acolo? 

— Nu. Am vrut doar să te aud. Și să aflu dacă ai vreun sfat 
pentru mine. 

Coop își drege glasul. 

— E greu să îţi dau vreun sfat când nu știu despre ce e vorba. 

— Te rog, îi spun. 

La capătul firului e un moment de tăcere. Mi-l imaginez pe 
Coop coborând din pat, începând să se îmbrace în uniformă, 
gata să vină și să mă ajute, indiferent dacă vreau sau nu. In cele 
din urmă, vorbește: 

— Tot ce pot să îţi spun este că, dacă ești într-o situaţie 
dificilă, cel mai bun lucru este să încerci să îi faci faţă pe loc. 

— Și dacă nu pot? 

— Quincy, ești mai puternică decât crezi. 

— Nu sunt, îi spun. 

— Eşti un miracol și tu nici nu îţi dai seama, spune Coop. Cele 
mai multe fete, în locul tău, ar fi murit în noaptea aceea, la Pine 
Cottage. Tu nu ai făcut-o. 

În minte îmi răsare crâmpeiul acela tulburător și terifiant de 
amintire, din parc. Cu El. Ghemuit pe podeaua de la Pine 
Cottage. De ce mi-am amintit tocmai imaginea aceea? 

— Asta e doar pentru că tu m-ai salvat, îi spun. 

— Nu, spune Coop. Erai deja pe cale să te salvezi singură. Așa 
că, indiferent în ce încurcătură te afli, sunt convins că vei găsi o 
cale să ieși din ea. 

Dau din cap, deși știu că nu mă vede. O fac pentru că mă 
gândesc că s-ar bucura să mă vadă. 

— Multumesc, îi spun. lartă-mă că te-am trezit. 

— Să nu îţi ceri niciodată scuze pentru că îmi ceri ajutorul, 
spune Coop. De aceea sunt aici. 

Știu asta. Și îi sunt nespus de recunoscătoare. 

După ce termin discuţia cu el, rămân pe loc, cu telefonul în 
mână. Îl privesc, holbându-mă cu ochii mijiţi la ecranul aprins, la 
ora afișată în capătul de sus, urmărind minutele cum se scurg 
unul după altul. După alte unsprezece minute, știu ce am de 
făcut, deși numai gândul îmi întoarce stomacul pe dos. 

Caut în telefon unul dintre mesajele primite de la Jonah 
Thompson. Îi răspund, forțându-mă la fiecare literă pe care o 
scriu. 

„Vreau să vorbim. parcul bryant. 11.30 fix”. 


VP - 199 


24. 


E dimineaţă, târziu. 

Parcul Bryant. 

Liniștea dinainte de ora prânzului, când lumea iese la masă. 
Câţiva angajaţi din clădirile de birouri dimprejur încep să își facă 
apariţia, părăsindu-și posturile de lucru puţin mai devreme. De 
pe locul unde aștept, la umbra Bibliotecii Publice New York, îi 
urmăresc cu privirea, invidiindu-i pentru prieteniile dintre ei, 
pentru vieţile lor lipsite de griji. 

E o dimineaţă senină, deși destul de rece. Frunzele care 
acoperă aleile și-au schimbat culoarea în aur stins. Împrejurul 
copacilor, peticele de iederă se pregătesc deja de iarnă. 

Îl zăresc pe Jonah de partea cealaltă a parcului - o claie de 
păr deschis la culoare săltând prin mulţime. E îmbrăcat ca la o 
primă întâlnire. Cămașă ecosez. Sacou sport cu batistă în 
buzunarul de la piept. Pantaloni grena cu manșetele răsucite. Nu 
poartă șosete, deși aerul de octombrie e tăios. Ce ticălos 
fandosit! 

Eu sunt îmbrăcată în hainele pe care le-am purtat și ieri, 
pentru că am fost prea obosită să caut haine curate. Discuţia cu 
Coop m-a liniștit cât să reușesc să dorm puţin, dar cele cinci, 
șase ore de somn nu au fost suficiente să alunge oboseala 
acumulată în ultima săptămână. 

Când ajunge lângă mine, Jonah zâmbește și-mi spune: 

— Am pus pariu cu un coleg, pe zece dolari, că nu vii. 

— Felicitări, îi spun. Ai câștigat zece dolari. 

Jonah clatină din cap. 

— Eu am zis că nu vii. 

— Ei bine, iată-mă. 

Nu fac niciun efort să îmi ascund oboseala. Vorbesc ca cineva 
serios afectat de lipsa somnului sau pe care îl încearcă o durere 
cumplită de cap. În realitate, sufăr de amândouă. Durerea s-a 
localizat imediat îndărătul ochilor mei, făcându-mă să privesc 
printre pleoapele strânse către Jonah, care spune: 

— Și acum, ce urmează? 

— Acum ai un minut să mă convingi să nu plec. 


VP - 200 


— Bine, spune privindu-și ceasul. Însă înainte să încep, vreau 
să te întreb ceva. 

— Sigur că vrei. 

Jonah se scarpină în cap fără să-și clintească un fir de păr. 
Probabil petrece ore întregi aranjându-se. Ca o pisică, mă 
gândesc. Sau ca maimuţele acelea care se pigulesc tot timpul. 

— Chiar nu îţi amintești de mine? întreabă el. 

Mi-l amintesc pândind în fața blocului meu. Imi amintesc că 
am vomitat peste pantofii lui. Categoric îmi amintesc că el este 
cel care mi-a spus adevărul teribil despre moartea Lisei Milner. 
În afara acestor momente, nu îmi amintesc nimic despre Jonah 
Thompson, lucru pe care îl înțelege din pauza lungă pe care o 
fac. 

— Nu îţi amintești, conchide el. 

— Ar trebui? 

— Am fost colegi de facultate, Quincy. La cursul de psihologie. 

Asta da surpriză, mai ales că ar însemna că Jonah are cu cel 
puţin cinci ani mai mult decât i-am dat. Sau se înșală amarnic. 

— Eşti sigur? îl întreb. 

— Foarte sigur, îmi răspunde. Amfiteatrul Tamburro. Stăteam 
pe rândul din spate. Deși locurile nu erau fixe sau ceva. 

Îmi amintesc amfiteatrul Tamburro. O sală expusă curentului, 
care cobora abrupt. Locurile erau dispuse ca pe stadion, 
genunchii celui de pe rândurile din spate ajungând la câţiva 
centimetri de ceafa celui din față. După prima săptămână, toată 
lumea se așeza mai mereu în același loc. Al meu era în spate, 
spre stânga. 

— Îmi pare rău, îi spun. Nu îmi aduc aminte. 

— Eu însă te ţin bine minte, spune Jonah. De multe ori mă 
salutai, înainte să înceapă ora, când te așezai în bancă. 

— Serios? 

— Da. Erai foarte prietenoasă. Îmi amintesc că păreai fericită, 
tot timpul. 

Fericită. Sincer, nici nu mai știu când a folosit cineva ultima 
oară cuvântul acesta ca să mă descrie. 

— Aveai o colegă, continuă Jonah. Care întârzia mai tot 
timpul. 

Vorbește despre Janelle, care se strecura în sală după 
începerea orei, de multe ori mahmură. De câteva ori, a adormit 


VP - 201 


în timpul orei, cu capul pe umărul meu. După aceea, îi 
împrumutam notițele mele. 

— Eraţi prietene, spune el. Cred. Poate mă înșel. Îmi aduc 
aminte că vă certaţi des. 

— Nu ne certam, îi spun. 

— Ba da. Aveaţi o dinamică pasiv-agresivă. Ca și cum vă 
prefăceaţi a fi prietene, dar în realitate abia vă suportati. 

Nu îmi amintesc nimic din toate acestea, ceea nu înseamnă 
însă că Jonah nu spune adevărul. După câte se pare, lucrurile 
acelea s-au petrecut suficient de des încât el să își amintească. 

— Era cea mai bună prietenă a mea, rostesc în șoaptă. 

— O, Doamne, exclamă Jonah, prefăcându-se lamentabil că 
abia acum face legătura. Sunt sigură că știa dinainte. Două fete 
care stăteau mereu una lângă alta în clasă și, după un weekend 
de octombrie, niciuna nu mai vine la școală. Nu trebuia să 
vorbesc despre asta. 

Așa e, n-ar fi trebuit și i-aș zice vreo două, dacă nu m-ar durea 
îngrozitor capul și n-aș vrea să schimbăm subiectul cât mai 
repede. 

— Acum că am stabilit că nu mă ajută memoria, a venit 
timpul să îmi spui de ce sunt aici, îi comunic. Minutul tău începe 
acum. 

Jonah intră direct în subiect, ca un vânzător presat de timp. 
Bănuiesc că e obișnuit cu asta. Vorbește cu ușurința dată de 
experienţă. 

— Ai fost foarte clară când ai spus că nu vrei să vorbești 
despre ceea ce ţi s-a întâmplat. Înţeleg și accept asta. Acum nu 
este vorba despre situaţia ta, Quincy, deși știi bine că îţi stau la 
dispoziţie, dacă te hotărăști vreodată să discutăm și asta. Acum 
este vorba despre Samantha Boyd și situaţia ei. 

— Ai spus că mă minte. In legătură cu ce? 

— Ajung și acolo, spune el. Acum însă vreau să îmi spui ce știi 
tu despre ea. 

— De ce te interesează Sam atât de mult? 

— Nu doar pe mine, Quincy. Trebuia să fi văzut interesul pe 
care l-a generat articolul acela despre voi două. Traficul pe 
internet a fost stupefiant. 

— Dacă mai aduci o singură dată vorba despre articolul ăla, 
am plecat. 


VP - 202 


— lartă-mă, spune Jonah, înroșindu-se ușor la baza gâtului. 
Mă bucur să văd că este măcar puţin rușinat de faptele lui. Să 
revenim la Sam. 

— Vrei să îţi dau detalii picante despre ea, îi spun. 

— Nu, spune el, tonul ridicat cu care răspunde confirmându- 
mi bănuiala. Vreau doar să îmi spui ceea ce știi despre ea. 
Gândește-te că mă ajuţi să îi alcătuim un portret. 

— Îţi voi spune lucrurile acestea oficial sau neoficial? 

— Aș prefera oficial, răspunde Jonah. 

— Păcat. Încep să fiu iritată. Durerea de cap se intensifică, 
trimiţându-mi impulsuri de neastâmpăr în picioare. Hai să ne 
plimbăm. 

Pornim către Sixth Avenue, îndepărtându-ne de bibliotecă. Tot 
mai mulţi oameni au invadat parcul, umplând aleile și pândind 
un loc liber pe băncile de la marginile acestora. Jonah și cu mine 
ne trezim împinși unul către altul, mergând umăr lângă umăr. 

— Oamenii vor să afle mai multe despre Sam, spune el. Cum 
este. Unde s-a ascuns în tot acest timp. 

— Nu s-a ascuns. Nu știu de ce, dar încă simt nevoia să o 
apăr. De parcă ar ști dacă nu o fac. A vrut să ducă o viaţă 
discretă. 

— Unde? 

Aștept o secundă înainte să-i răspund, întrebând-mă dacă e 
înţelept să o fac. Dar pentru asta sunt aici, nu? Deși îmi tot repet 
că nu. 

— Bangor, Mâine. 

— De ce a renunţat, dintr-odată, la discreție? 

— A vrut să mă cunoască, după sinuciderea Lisei Milner, spun 
dându-mi seama imediat de greșeală. Vreau să spun, uciderea 
Lisei. 

— Și ai ajuns să o cunoști? 

Mă gândesc la Sam făcându-mi unghiile cu ojă. „Suntem 
prietene, nu-i așa?” 

— Da, răspund. 

Un cuvânt atât de simplu. Doar două litere. Care cuprinde atât 
de multe înțelesuri. Da, am ajuns să o cunosc pe Sam, așa cum 
și ea a ajuns să mă cunoască pe mine. Știu, totodată, că nu am 
încredere în ea. Și sunt destul de convinsă că și ea simte la fel în 
legătură cu mine. 


VP - 203 


— Și ești sigură că nu vrei să ne dezvălui ceea ce știi despre 
ea? întreabă Jonah. 

Am ajuns în dreptul meselor de ping-pong din parcul Bryant - 
unul din acele lucruri pe care numai în New York le poţi găsi. 
Ambele mese sunt ocupate, una de un cuplu de asiatici în 
vârstă, cealaltă de doi funcţionari tipici care, cu nodurile 
cravatelor slăbite, trimit mingea de la unul la celălalt. Îi privesc 
un moment, încercând în același timp să formulez un răspuns 
potrivit pentru Jonah. 

— Nu e atât de simplu, îi răspund. 

— Știu un lucru care te-ar putea face să te răzgândești, îmi 
spune el. 

— Ce vrei să spui? 

E o întrebare stupidă. Știu ce vrea să spună. Marea minciună 
pe care Sam mi-o servește. Faptul că Jonah știe lucruri pe care 
eu nu le știu mă irită peste măsură. 

— Spune-mi odată ce știi, Jonah. 

— Aș vrea, Quincy, spune el scărpinându-se iar în cap. Aș vrea 
tare mult. Dar jurnaliștii buni nu se grăbesc să dezvăluie ceea ce 
știu surselor care nu cooperează. Adică, dacă vrei ca eu să îţi 
spun un secret extrem de important, trebuie să îmi dai și tu 
ceva în schimb. 

Vreau să plec mai mult decât oricând. Știu că asta ar trebui să 
fac. Să îi spun lui Jonah să mă lase în pace și să pornesc spre 
casă, apoi să dorm, am mare nevoie să dorm. Însă la fel de 
mare nevoie am și să știu cu ce mă minte Sam. O nevoie e mai 
puternică decât cealaltă. 

— Tina Stone, îi spun. 

— Cine este? 

— E numele pe care îl folosește Samantha Boyd. Și l-a 
schimbat cu ani în urmă ca să scape de oameni ca tine. În felul 
acesta a reușit să ducă o viaţă discretă, atâta timp. Teoretic, 
Samantha Boyd nu mai există. 

— Mulţumesc, Quincy, spune Jonah. Voi face niște săpături în 
viața Tinei Stone. 

— Să îmi spui ce afli. 

Nu e o rugăminte. Jonah încuviinţează cu o mișcare scurtă din 
cap. 

— Desigur. 

— Acum e rândul tău. Spune-mi ce știi. 


VP - 204 


— Are legătură cu articolul pe care am promis să nu-l mai 
pomenesc. Mai precis, cu fotografiile care l-au însoţit. 

— Ce e cu ele? 

Jonah trage adânc aer în piept și ridică mâinile, declarându-și 
nevinovăția înainte de a vorbi. 

— Nu uita, eu sunt doar mesagerul, rostește, în cele din urmă. 
Te rog, nu mă ucide. 


VP - 205 


25. 


Sam e în bucătărie, cu șorțul de bucătărie pe ea, zici că e 
Betty Crooker, nu altceva. Zici că e oricine altcineva în afară de 
ticăloasa prefăcută care este de fapt. Când intru, e aplecată 
deasupra unui castron, amestecând niște ouă într-un morman 
de zahăr și faină. 

— Trebuie să vorbim, îi spun. 

Nu își ridică privirea din castron. 

— Într-un minut. : 

Mă grăbesc să ajung lângă ea. Intr-o secundă, castronul 
zboară de pe masă pe podea. O dâră de aluat îi marchează 
traseul, de pe blatul de lucru, de-a lungul bufetului, pe podea, 
până la castronul însuși. 

— Quinn, ce mama naibii? exclamă Sam. 

— Exact la asta mă gândeam și eu, Sam. Ce mama naibii? 

Se sprijină de masă și mă privește cu băgare de seamă. Apoi 
înțelege. Știe exact la ce mă refer. 

— Ce ţi-a spus, mai exact? 

— Tot. 

Știu tot. Cum s-a dus la redacţie, la Jonah Thompson, a doua 
zi după ce s-a aflat de moartea Lisei Milner. Cum i-a spus cine 
este și că venise la New York să mă vadă. Cum la întrebat dacă 
era interesat să obţină o fotografie de milioane. 

— Când ai venit la mine, știai că el era acolo, la pândă, îi 
spun. Tu ai plănuit totul. Tu ai vrut să apărem pe prima pagină. 

Sam nu se clintește, stă cu picioarele bine înfipte în podeaua 
bucătăriei, aluatul risipit adunându-se lângă una din ghetele ei. 

— Da, răspunde. Și? 

Apuc o spatulă de pe masă și o arunc. Se izbește de peretele 
de lângă fereastră, apoi cade lăsând în urmă un cocoloș mic de 
aluat. Nu mă simt mai bine. 

— Îţi dai seama ce prostie ai făcut? Oamenii au văzut 
fotografiile acelea. Mulţi oameni. Străini care acum știu cine 
suntem. Știu unde locuiesc. 

— Am făcut-o pentru tine, spune Sam. 

Izbesc cu palma în masă. Nu vreau să aud nimic. 


VP - 206 


— Taci! 

— Serios, am crezut că te va ajuta. 

— Taci! 

Sam tresare și sprâncenele desenate cu creionul i se arcuiesc 
îngrijorător. 

— Trebuie să știi de ce am făcut-o. 

În dreapta mea e un carton de ouă în care mai sunt câteva. 
Apuc unul. 

— Taci... 

Oul zboară către Sam, care se fereşte din calea lui, și se 
sparge de dulapul din spatele ei. 

— „naibii... 

Arunc încă unul. Ca pe o grenadă. Cu o mișcare rapidă din 
încheietură. Când acesta ajunge lângă castronul de pe podea, 
ridic alte două și le arunc unul după altul. 

— ...odată! 

Ambele ouă ajung pe șorțul lui Sam. Explozii necontrolate de 
mâzgă galbenă, care o fac să se retragă spre masă, mai mult de 
surpriză decât de viteza loviturilor. Întind mâna după celelalte, 
dar Sam se repede înainte, patinând pe podeaua alunecoasă. 
Smulge cartonul de ouă trântind restul pe podea. 

— Mă lași să îți explic? strigă la mine. 

— Știu deja ce ai făcut! îi răspund strigând la rândul meu. Ai 
vrut să mă înfurii! Și aproape am ucis un om! Îți ajunge? Ce vrei 
să mai fac? 

Sam mă apucă de umeri și mă scutură. 

— Vreau să te trezești odată! Te-ai ascuns în tot acest timp. 

— Tu vorbeşti? Nu eu am dispărut. Nu eu sunt cea care nu i-a 
spus nici măcar mamei ei că e în viaţă. 

— Nu asta am vrut să spun. 

— Dar ce ai vrut să spui, Sam? Aș vrea ca măcar o singură 
dată să reușesc să te înțeleg. Am încercat, dar nu pot. 

— Încetează să te mai prefaci că ești altcineva! Sam începe 
să arunce și ea cu lucruri. Mai e un castron pe masă, pe care îl 
ia și îl trântește de podea. Acesta se rostogolește într-un colţ 
unde rămâne învârtindu-se o vreme. Te porți ca o tipă perfectă, 
care duce o viaţă perfectă, făcând prăjituri perfecte. Dar nu ești 
așa, Quinn, și tu știi asta. 

Mă împinge către mașina de spălat vase și mânerul acesteia 
mă împunge în spate, la baza șirei spinării. O împing și eu și o 


VP - 207 


trimit înapoi alunecând prin amestecul de faină și ouă de pe 
podea. 

— Nu știi nimic despre mine, îi spun. 

Sam mă împinge din nou, de data izbindu-mă de blatul mesei. 

— Ba sunt singura care știe. Ești o luptătoare. Una care ar 
face orice ca să supravieţuiască. Exact ca mine. 

Mă zvârcolesc, încolțită. 

— Nu sunt deloc ca tine. 

— Ești o blestemată de Eroină, spune Sam. De aceea am mers 
la Jonah Thompson. Ca să nu te mai poţi ascunde. Ca să te ridici, 
în sfârșit, la înălțimea numelui pe care ţi l-ai câștigat. 

Faţa ei e atât de aproape de a mea încât nu mai pot respira. 
Prezenţa ei e ca un foc care consumă oxigenul din încăpere. O 
îmbrâncesc din nou, făcându-mi destul loc să mă întorc. Cu o 
mână caut bâjbâind să apuc ceva de pe masă, orice. Lovesc 
niște căni de măsurat. O lingură îmi alunecă din mână pe podea. 
În cele din urmă, degetele mele apucă ceva și mă întorc către 
ea, agitând obiectul din mână, împungând aerul cu el. 

Sam ţipă și se retrage clătinându-se. Alunecă și se sprijină de 
ușa unui dulap. 

Mă îndrept către ea, auzind ca prin ceaţă cum îmi repetă 
numele neîncetat. Sunetul vine către mine estompat și de 
departe, ca din adâncurile unui puț. 

— Quinn! 

De data aceasta este atât de puternic încât zguduie 
dulapurile. Suficient de puternic încât străpunge pâcla de furie 
care m-a învăluit. 

— Quincy, spune Sam din nou, de data aceasta abia șoptit. Te 
rog! 

Îmi plec privirea. 

În mână ţin un cuţit. 

E înclinat, lama întoarsă spre tavan, reflectând lumina lustrei 
într-o explozie de scântei. 

Îl las să cadă, cu mâna străbătută de furnicături. 

— N-am vrut să fac asta! 

Sam e ghemuită pe podea, cu genunchii atingând bretelele 
șorțului. Nu se oprește din tremurat. Parcă are o criză. 

— Nu voiam să te rănesc, îi spun cu lacrimile în gât. Jur! 

Părul îi acoperă faţa. Îi văd buzele roșii, vârful nasului, un ochi 
privind printre șuviţele de păr către mine, strălucitor și îngrozit. 


VP - 208 


— Quincy, spune Sam. Cine ești cu adevărat? 
Scutur din cap. Sincer, habar nu am. 


VP - 209 


26. 


Târâitul soneriei alungă tăcerea care a coborât în bucătărie. 
Interfonul. E cineva la ușă. Când apăs butonul aparatului de 
lângă ușă, o voce de femeie se ridică până la mine din stradă. 

— Domnișoara Carpenter? 

— Da? 

— Bună, Quincy, rostește din nou vocea. Sunt Carmen 
Hernandez. Îmi cer iertare că vin neanunţată, dar am nevoie să 
îmi acorzi câteva minute. 

Peste câteva momente, doamna detectiv Hernandez e în 
sufragerie, la fel de elegantă, într-un sacou gri peste o bluză 
roșie. Când se așază, brățara de la mână zornăie. Pe lanţul de 
argint atârnă vreo douăsprezece pandantive rotunde. Un cadou 
aniversar din partea soţului, mă gândesc. Sau poate este un 
cadou pe care și l-a făcut singură, sătulă să îl mai aștepte din 
partea lui. Oricum ar fi, e drăguță. Quincy cea îndrăzneață ar 
încerca să o fure. Mă imaginez privind pandantivele și văzând 
douăsprezece versiuni ale mele. 

— Am nimerit într-un moment nepotrivit? întreabă știind bine 
că așa este. Bucătăria e accesibilă vederii din holul de la intrare 
către sufragerie. E un dezastru de aluat și ouă sparte. Chiar 
dacă n-a apucat să vadă asta, ne vede pe mine și pe Sam, într-o 
dezordine totală, acoperite de faină și de resturi de ou, așezate 
în faţa ei. 

— Nu, îi răspund. E în regulă. 

— Eşti sigură? Pari agitată. 

— A fost o zi din acelea. Îi zâmbesc plină de viață. Cu toată 
gura. Mama ar fi mândră de mine. Știţi cum degenerează uneori 
lucrurile în bucătărie. 

— La noi găteşte soțul meu, răspunde Hernandez. 

— Sunteţi norocoasă. 

— De ce aţi venit, doamnă detectiv? întreabă Sam, vorbind 
pentru prima oară de când s-a auzit soneria interfonului. Și-a dat 
părul peste urechi, descoperind complet vederii un chip 
împietrit. 


VP - 210 


— Mai am câteva întrebări referitoare la atacul asupra lui 
Rocky Ruiz. Nimic grav. Îmi fac doar datoria. 

— V-am spus deja tot ce știm. Încerc să par relaxată. Chiar 
încerc. Cu toate acestea un tremur de îngrijorare răzbate din 
spatele fiecărui cuvânt. Nu avem nimic de adăugat. 

— Sunteţi sigure? 

— Da. 

Brățara doamnei detectiv zornăie din nou, când bagă mâna în 
buzunar de unde scoate un carnețel pe care îl răsfoiește. 

— Ei bine, avem doi martori care pretind altceva. 

— O? spun eu. 

Sam nu zice nimic. 

Hernandez notează ceva în carneţel. 

— Unul din ei este un prostituat care își face veacul în 
Ramble. Numele lui e Mario. Un poliţist în haine civile l-a ridicat 
noaptea trecută. Lucru deloc surprinzător. A fost acuzat de 
prostituție de nenumărate ori. Când polițistul la întrebat pe 
Mario dacă a văzut ceva, în noaptea în care 

Rocky a fost atacat, acesta a spus că nu. A menţionat însă că 
văzuse ceva neobișnuit cu o noapte înainte. Două femei pe o 
bancă. În jurul orei unu dimineaţa. Una din ele fuma. Spune că i- 
a dat și lui o ţigară. 

Mi-l amintesc. Tipul arătos, în geacă de piele. Când vorbește 
despre el simt cum mă cuprinde neliniștea, pe bună dreptate. 
Sam a vorbit cu el. Ne-a văzut fețele. 

— l-am cerut să le identifice pe cele două femei, continuă 
Fernandez. Sunteţi voi. 

— De unde a știut că suntem noi? întreabă Sam. 

— V-a recunoscut din ziar. Presupun că știți că aţi apărut pe 
prima pagină a ziarelor, acum câteva zile. 

Îmi ţin mâinile pe genunchi, unde Hernandez nu le poate 
vedea. Amândouă sunt strânse încordat în pumni. Cu cât 
vorbește mai mult, cu atât strâng mai tare. 

— Mi-l amintesc, spun eu. A venit la noi când stăteam în parc. 

— La ora unu dimineaţa? 

— E ilegal? întreabă Sam. 

— Nu. Doar neobișnuit. Hernandez își apleacă capul către noi. 
Mai ales că ați fost acolo două nopţi la rând. _ 

Mă dor braţele de la pumnii strânși în poală. Incerc să le 
relaxez deget cu deget. 


VP - 211 


— V-am spus de ce eram acolo, spun eu. 

— Băuserăţi în oraș, corect? spune Hernandez. La fel și în 
noaptea în care v-a văzut Mario, gigoloul? 

— Da, ciripesc eu. 

Sam și cu mine ne privim una pe alta. Hernandez notează din 
nou ceva, taie ostentativ ceea ce scrisese și scrie altceva. 

— În regulă, spune apoi. Să vorbim acum și despre cel de-al 
doilea martor. 

— O altă cocotă masculină? întreabă Sam. 

Detectivul Hernandez nu e amuzată. Se încruntă către Sam și 
spune: 

— Un om fără adăpost. Acesta a vorbit despre Rocky Ruiz cu 
unul dintre polițiștii care au făcut cercetări în parc. A zis că a 
văzut două femei lângă bazinul acela modern, unde se joacă 
copiii cu bărcuțele. Care a apărut și într-o carte, dacă nu mă 
înșel. Le-am citit-o copiilor mei. Povestea unui șoricel? 

— Stuart Little, spun eu, fără să îmi dau bine seama de ce. 

— Exact. E un loc frumos. Omul acela fără adăpost așa pare 
să creadă. Uneori, doarme pe o bancă acolo. Insă în noaptea în 
care Rocky a fost bătut, spune că a fost alungat de cele două 
femei. L-au surprins privindu-le în timp ce una spăla mâinile 
celeilalte, în apa lacului. A spus că una din ele părea să 
sângereze. 

Nu îndrăznesc să întreb dacă i le-a descris pe aceste femei. 
Sigur a făcut-o. 

— Voi două vă potriviţi descrierii lui, spune Hernandez. Așa că 
îmi permit să presupun că eraţi chiar voi. Îmi explică vreuna din 
voi ce anume s-a petrecut acolo? 

Își așază mâinile pe masă, cea cu brăţara deasupra celeilalte. 
Pe sub masă, pumnii mei sunt tari ca niște pietre. Bulgări de 
cărbune presaţi până devin diamante. Presiunea face coaja de 
pe una din articulațiile degetelor mele să plesnească. Simt 
sângele cum mi se scurge între degete. 

— A fost exact ceea a părut, spun eu torcând minciuna pe loc. 
Vorbele îmi ies pe gură fără efort. Când plecam din parc, m-am 
împiedicat. Mi-am julit mâna. Sângera destul de rău, așa că ne- 
am dus lângă bazin să mă spăl. 

— Asta s-a întâmplat înainte sau după ce v-a fost furată 
geanta? 

— Înainte, spun. 


VP - 212 


Hernandez mă fixează cu privirea. Sub coafura ei perfectă și 
sacoul elegant e o tipă foarte dură. Probabil a fost nevoită să 
muncească din greu ca să ajungă unde este. Mai din greu decât 
orice bărbat, asta e sigur. Pun pariu că au subestimat-o cu toţii. 

Însă la fel am făcut și eu și iată unde ne aflăm. 

— Interesant, spune ea. Prietenul nostru fără adăpost nu își 
amintește să fi vazut vreo geantă. 

— Noi... 

Fără să înțeleg de ce, mă opresc imediat. Minciuna dispare ca 
un fir de sare care mi se topește pe limbă. 

Hernandez se apleacă spre noi, aproape prietenește, 
pregătindu-se de o discuţie ca între fete. 

— Ascultaţi, doamnelor. Nu știu ce s-a întâmplat în noaptea 
aceea, în parc. Poate că Rocky și-a pierdut cumpătul. Poate a 
încercat să vă rănească și aţi ripostat un pic prea dur. Dacă așa 
stau lucrurile, este în interesul vostru, al amândurora, să 
mărturisiţi. 

Se retrage, atitudinea prietenoasă a luat sfârșit. Brăţara 
atinge masa când întinde iar mâna să ia carnețelul. 

— Înţeleg de ce aţi ezita să mărturisiţi. Omul e în comă. 
Situaţia e gravă. Vă promit că nu vă voi judeca. Nu înainte de a 
avea tabloul complet. Hernandez își consultă notițele și privește 
câtre Sam.  Domnișoară Stone, voi ignora problemele 
dumneavoastră anterioare cu legea. 

Spre meritul ei, Sam nu reacţionează. Chipul ei este imaginea 
stăpânirii de sine. Însă îmi dau seama că pândește reacţia mea. 
Lipsa acesteia îi spune tot ce trebuie să știe. 

— Vreau să fie clar că niciunul dintre incidentele acelea nu va 
afecta felul în care vei fi tratată, continuă Hernandez. În situaţia 
în care oricare din voi se hotărăște să se predea, desigur. 

— Nu o vom face, spune Sam. 

— Mai gândiţi-vă. De cealaltă parte a mesei, Hernandez se 
ridică, își așază carneţelul sub braţ, făcând brăţara să zornăie. 
Discutaţi între voi. Dar nu întârziaţi prea mult. Cu cât trece 
timpul, cu atât situaţia se agravează. O, și în cazul în care una 
din voi - înţelegeţi - a făcut-o, rugaţi-vă ca Rocky Ruiz să iasă 
din comă. Pentru că dacă mă trezesc cu un caz de ucidere din 
culpă, orice se poate întâmpla. 


Imediat ce Hernandez pleacă, Sam îmi comunică: 


VP - 213 


— Nu spunem nimic. 

— Trebuie, răspund eu. 

Rămânem în sufragerie, pradă unei linişti ameţitoare, 
insuportabile. Prin ferestre pătrunde lumina, aurind firele de praf 
care plutesc deasupra mesei. Neîndrăznind să ne privim una pe 
cealaltă, ne uităm la ele ca oamenii în așteptarea furtunii. Cu 
nervii întinși și teamă nerostită. A 

— De fapt, nu trebuie, rostește Sam. Işi încearcă norocul. Nu 
are nimic concret împotriva noastră. Nu este ilegal să te plimbi 
noaptea prin parc. 

— Sam, există martori. 

— Un vagabond și un gigolo care n-au văzut, de fapt, nimic. 

— Dacă mărturisim acum, ne va arăta clemenţă. Va înțelege. 

Nici eu nu cred ce spun. Detectivul Hernandez nu are nici cea 
mai mică intenţie să ne ajute. Este doar o femeie foarte isteață, 
care își face datoria. 

— lisuse, exclamă Sam. A minţit, Quinn. 

Se așterne din nou tăcerea. Contemplăm dansul firelor de 
praf. 

— De ce nu mi-ai spus că ai fost în Indiana? o întreb. 

În sfârșit, Sam mă privește. Chipul îi este străin, inscrutabil. 

— Nu vrei să vorbim despre asta, scumpo. Crede-mă. 

— Am nevoie de răspunsuri, îi spun. Vreau adevărul. 

— Singurul adevăr pe care trebuie să îl știi este că ceea ce s-a 
întâmplat în parc este în întregime vina ta. Eu încerc să te 
salvez. 

— Minţind? 

— Păstrându-ţi secretele, răspunde Sam. Știu prea multe 
despre tine acum, mai multe decât crezi. 

Se ridică să plece de lângă masă. Mișcarea declanșează în 
mine o serie de întrebări ca o avalanșă, una mai arzătoare decât 
cealaltă. 

— Ai întâlnit-o pe Lisa? Ai fost la ea acasă? Ce altceva îmi 
ascunzi? 

Sam se întoarce cu spatele, cu părul negru fluturând, 
acoperindu-i chipul. Imaginea ei deblochează o amintire 
similară. Atât de ștearsă încât pare amintirea unei amintiri. 

— Sam, te rog... 

Părăsește sufrageria în tăcere. O clipă mai târziu, aud ușa de 
la intrare cum se închide în urma ei. 


VP - 214 


Rămân pe loc, prea obosită ca să mă mișc, temându-mă că 
dacă mă ridic, mă voi prăbuși. Felul în care Sam m-a privit 
înainte să iasă îmi joacă în faţa ochilor, iar și iar, măcinându-mă. 
L-am mai văzut undeva. Sunt convinsă. 

Dintr-odată, îmi amintesc și mă reped la laptop. Mă conectez 
la Facebook și accesez profilul Lisei. Alte mesaje de condoleanţe 
îi umplu pagina. Sunt sute. Le ignor și merg direct la fotografiile 
ei. O găsesc imediat pe cea pe care o caut - Lisa cu o sticlă de 
vin în mână, cu o expresie fericită. 

„E vremea pentru vin! LOL!” 

Studiez femeia din planul îndepărtat. Pata întunecată care m- 
a fascinat de prima dată când am văzut-o. Mă zgâiesc la 
fotografie ca și cum prin puterea voinţei voi face imaginea să 
devină clară. Tot ce pot face este să mijesc ochii, încercând să 
îmi tulbur vederea asemenea obiectului din imagine și sperând 
că în felul acesta, ambele se vor limpezi. Funcţionează, până la 
un punct. În marginea îndepărtată a petei întunecate se distinge 
o zonă albă. Și pe ea, un strop roșu. 

Ruj. 

Rujul lui Sam. 

Intens ca sângele. 

La vederea lui, trupul îmi e cuprins de un freamăt interior. Mă 
simt ca și cum am fost legată de învelișul exterior ai unei 
petarde și străbat văzduhul, scânteind până când vom exploda. 


VP - 215 


27. 


Când Jeff ajunge acasă de la serviciu, bucătăria e curată și 
bagajul meu făcut. O valiză. O geantă de mână. Rămâne în ușa 
dormitorului nostru clipind ca în faţa unei vedenii. 

— Ce faci? 

— Merg cu tine, îi spun. 

— La Chicago? 

— Mi-am cumpărat biletul online. Același zbor, dar nu avem 
locuri alăturate. 

— Eşti sigură? întreabă Jeff. 

— A fost ideea ta. 

— Așa este. Dar hotărârea ta e subită. Cum rămâne cu Sam? 

— Chiar tu ai spus că poate sta singură câteva zile, îi 
reamintesc. Nu e un căţel, mai știi? 

Adevărul este că mi-aș dori să plece până ne întoarcem, în 
liniște. Fără scandal. Ca un scorpion atât de grăbit să se retragă 
încât uită să înţepe. 

Jeff, în timpul acesta, privește în jurul lui ca pentru ultima 
oară și spune: 

— Să sperăm că mai găsim ceva aici, când ne întoarcem. 

— Am eu grijă, îi spun. 

e 

Sam se întoarce târziu, mult după ce eu și Jeff ne-am culcat. 
În dimineața următoare, înainte să pornim spre aeroport, îi bat 
în ușă. După câteva bătăi și niciun răspuns, deschid încet ușa și 
privesc. Sam e în pat, cu pătura trasă până sub bărbie. Se 
zvârcolește prin somn, vălurind așternuturile. 

— Nu, geme ea. Te rog, nu! 

Mă grăbesc să ajung lângă pat și o scutur de umăr. Se ridică 
brusc în capul oaselor, abia apuc să mă feresc. 

— Ce se întâmplă? întreabă. 

— Un coșmar, îi răspund. Aveai un coșmar. 

Sam se holbează la mine, vrând parcă să se convingă că nu 
fac parte din visul cel urât. Arată ca o femeie abia salvată de la 
înec - roșie la faţă și cu părul ud. Șuviţele îi sunt lipite de obrajii 


VP - 216 


transpiraţi în fire lungi ca niște alge. Se scutură chiar, ca pentru 
a îndepărta excesul de apă. 

— Uau, exclamă ea. A fost unul cumplit. 

Mă așez pe marginea patului, ispitită să o întreb ce a visat. A 
fost Calvin Whitmer și chipul lui acoperit de sac? Sau altceva? 
Poate a fost Lisa, sângerând în cada de baie. Dar Sam mă 
fixează cu privirea, înțelegând că se întâmplă ceva. 

— Jeff și cu mine plecăm pentru câteva zile, îi spun. 

— Unde? 

— Chicago. 

— Mă dai afară? Nu îmi permit să plătesc o cameră la hotel. 

— Știu, îi spun cu voce calmă, neschimbată. Trebuie să am 
grijă ce vorbesc, să nu spun ceva ce ar putea-o supăra. Este 
vital. Poţi să rămâi aici cât suntem plecaţi. Să ai grijă de casă, 
într-un fel. Să gătești ceva, dacă ai chef. 

— Mi-ar plăcea, spune Sam. 

— Putem avea încredere în tine? 

O întrebare inutilă. Firește că nu am încredere în ea. Acesta 
este și motivul pentru care plec cu Jeff la Chicago. Ca să o las în 
urmă. 


— Sigur. 

Scot din buzunar banii pe care îi pregătisem chiar înainte să 
intru. Două bancnote șifonate de câte o sută de dolari. | le 
întind. 


— Uite niște bani de buzunar, îi spun. Să îţi iei de mâncare 
sau să mergi la un film. Ce vrei tu. 

Este o mită, iar ea o știe. Freacă hârtiile între ele și spune: 

— Cei care au grijă de casă nu primesc o compensație? Ştii tu, 
pentru că au grijă de lucruri. Să nu se întâmple ceva. 

Deși a formulat enunţul ca pe o întrebare rezonabilă, simt 
trădarea ca pe o palmă. Îmi vine în minte prima ei noapte la noi, 
când Jeff a întrebat-o dacă a venit pentru bani. Ea a negat, iar 
eu am crezut-o. Acum însă încep să cred că acesta este singurul 
motiv pentru care se află aici. Nopțile petrecute vorbind, gătitul 
împreună, prietenia ei - toate acestea au avut un singur scop. 

— Cinci sute e bine? o întreb. 

Sam evaluează încăperea. Simt cum face calcule în cap, 
estimând valoarea fiecărui obiect. 

— O mie sună mai bine, răspunde. 

Strâng din dinți. 


VP - 217 


— Desigur. 

Merg să îmi iau geanta și scriu un cec pe numele Tina Stone, 
pe care îl datez cu ziua următoare celei în care eu și Jeff ar 
trebui să ne întoarcem. Sam nu zice nimic la vederea datei, 
împăturește cecul și-l așază lângă banii de pe noptieră. 

— Vrei să mai fiu aici, când vă întoarceţi? întreabă. 

— Asta este decizia ta. 

Sam zâmbește. 

— Chiar este, nu-i așa? 

e 

În avion, vecinul meu, care călătorește singur, a fost amabil 
să schimbe locul cu Jeff permițându-ne să stăm împreună. In 
timpul decolării, Jeff mi-a luat mâna și a strâns-o ușor. 

La sosire, după ce ne cazăm, avem o după-amiază și o noapte 
la dispoziţia noastră. Stânjeneala de acum două nopţi, când 
absenţa lui Sam se făcuse simțită ca lipsa unui braţ, a dispărut. 
Ne plimbăm pe străzile din jurul hotelului și tensiunea 
acumulată în săptămâna ce a trecut se topește în briza care 
adie dinspre lacul Michigan. 

— Mă bucur că ai venit, Quinn, spune Jeff. Știu că azi-noapte 
nu a părut așa, dar vorbesc serios. ` 

Când îmi întinde mâna, o accept cu bucurie. Imi e de ajutor 
să-l știu de partea mea. Mai ales având în vedere ceea ce voiam 
să fac. 

Pe drumul înapoi spre hotel, suntem amândoi atrași de o 
rochie din vitrina unui magazin. E alb cu negru, strânsă cu 
cingătoare la brâu și cu fusta amplă, ca modelele Dior din anii 
"50. 

— Direct din avionul de la Paris, spun eu, citând-o pe Grace 
Kelly în The Rear Window. Crezi că se va vinde? 

Jeff se bâlbâie, imitându-l pe Jimmy Stewart. 

— Păi, vezi tu, asta va depinde de preţ. 

— Un chilipir, la o mie o sută de dolari, îi răspund în stilul lui 
Grace Kelly. 

— Rochia asta ar trebui listată la bursa de valori. Jeff 
abandonează jocul, redevenind el însuși. Și cred că tu ar trebui 
să o cumperi. 

— Serios? spun redevenind, la rândul meu, eu însămi. 

Jeff afișează un zâmbet larg. 

— A fost o săptămână dificilă. Meriţi ceva drăguţ. 


VP - 218 


În magazin, sunt ușurată să aflu că preţul rochiei este puţin 
mai mic decât evaluarea mea în stilul lui Grace Kelly. O ușurare 
și mai mare îmi aduce descoperirea că e măsura potrivită. O 
cumpăr pe loc. 

— O astfel de rochie merită un eveniment pe măsură, spune 
Jeff. Cred că știu locul potrivit. 

Ne îmbrăcăm pentru cină, eu - în rochia cea nouă, Jeff - în cel 
mai elegant costum al lui. Mulțumită recepţionerului hotelului, 
reușim să facem o rezervare târzie la cel mai extravagant și mai 
scump restaurant din oraș. La îndemnul lui Jeff, ne răsfățăm cu 
meniul de degustare alcătuit din nouă feluri, acompaniat de o 
sticlă de Cabernet Sauvignon. La desert luăm un sufleu de 
ciocolată atât de bun încât îl implor pe chef să îmi dea rețeta. 

Intorși la hotel, îmbătaţi de vin și de împrejurimi, suntem 
jucăuși și senzuali. Îl sărut încet în timp ce îi desfac nodul de la 
cravată și mătasea aspră îmi alunecă printre degete. Jeff îmi 
deschide rochia, fără grabă. Mă înfior când îmi trage fermoarul 
rochiei de-a lungul spatelui, făcându-mă să mă cambrez. 

Când rochia atinge podeaua, respiraţia i s-a accelerat. Îmi 
prinde brațele, un pic cam dur. În privire îi citesc dorința. O 
agresivitate pe care nu am mai văzut-o de mult, îl transformă 
într-un străin, periculos și imprevizibil. Îmi amintește de toţi 
studenţii aceia atletici, duri și indiferenți, cu care m-am culcat în 
facultate, după Pine Cottage. Care nu se temeau să îmi smulgă 
chiloţii și să mă aplece peste pat. Cărora nu le păsa cine eram 
sau ce voiam. 

Tremur din tot trupul. Situaţia e promițătoare. De asta am 
nevoie. 

Apoi dispare, dispoziţia piere cu ușurința cu care cravata lui 
Jeff îmi alunecă printre degete. Îmi dau seama că a trecut abia 
când suntem pe pat și Jeff e în mine, redevenit, dintr-odată, 
același Jeff înnebunitor de atent. Întrebându-mă cum mă simt. 
Intrebându-mă ce vreau. 

Vreau să înceteze să îi mai pese de nevoile mele. 

Vrea să tacă și să facă ce vrea. 

Nimic din toate astea nu se întâmplă. Partida de sex se 
încheie ca de obicei - cu Jeff epuizat și eu întinsă pe spate, cu 
un nod de insatisfacție în stomac. 

Jeff face un duș și revine în pat proaspăt și trandafiriu. 


VP - 219 


— Ce ţi-ai propus să faci mâine? mă întreabă cu voce 
îndepărtată, aflat deja în drum spre tărâmul viselor. 

— Atracţiile obișnuite. Institutul de Artă. The Bean”. Poate și 
alte cumpărături. 

— Frumos, mormăie Jeff somnoros. O să te distrezi. 

— Pentru asta am venit, spun eu, când, de fapt, nu este așa. 

Distracţia nu are nicio legătură cu motivul pentru care mă aflu 
acolo. Nici Jeff nu are. Când el era în duș, spălându-și trupul de 
sudoarea și mireasma sexului monoton, eu eram la telefon, 
rezervam o mașină. 

De dimineață, pornesc spre Indiana să aflu, în sfârșit, niște 
răspunsuri. 


7 Cloud Gate - Sculptură reflectorizantă, realizată de artistul Anish Kapoor, amplasată 
în Millenium Park (n.tr.). 


VP - 220 


28. 


Între Chicago și Muncie sunt cam 370 km, pe care îi parcurg 
atât de rapid pe cât îmi permite mașina închiriată, un Camry. 
Scopul meu este să ajung acasă la Lisa și să încerc să aflu ceva 
- orice - înainte să mă întorc, seara, în oraș. Este o călătorie 
lungă, cam șapte ore cu totul, dar dacă mă mișc repede, sunt 
șanse să mă întorc la timp, astfel încât Jeff să nu afle nimic. 

La dus, scot un timp destul de bun, nu mă opresc decâto 
dată, la un magazin pe l-65. Unul din acele magazine dezolante, 
comune, care vor să te convingă că fac parte dintr-un lanţ. Dar 
imaginea e cusută cu aţă albă. Dozele murdare de suc, plăcile 
scofâlcite de pardoseală, rafturile cu reviste deocheate 
înfășurate în folie transparentă de plastic. Cumpăr o sticlă cu 
apă, un baton de cereale și o pungă de sărățele. Micul dejun al 
campionilor. 

Pe tejghea e o cutie cu brichete argintii. Când vânzătorul, care 
pare drogat, e ocupat să deschidă un fișic proaspăt de monede 
pentru casă, iau una și o strecor în buzunar. Mă vede, zâmbește 
și îmi face cu ochiul. 

Apoi mă întorc la mașină și estimez ora după direcţia piezișă a 
razelor soarelui pe întinderea de asfalt. Peisajul care mă 
întâmpină dincolo de geamurile mașinii e rural și sărac. Casele 
au pereţi din șipci și verande înclinate. Kilometri întregi de lanuri 
de porumb, cu tulpinile reduse la cotoare, se perindă în viteză. 
Indicatoarele semnalizează direcția către orașe mici cu nume 
exotice, înșelătoare. Paris. Brazilia. Peru. 

Când soarele e deasupra mea, ca un ochi necruţător de jar, 
conduc deja pe străzile din Muncie în căutarea adresei pe care 
Lisa mi-o dăduse, în caz că aveam să-i scriu vreodată. 

O găsesc pe o stradă liniștită, înțesată de case cu curți și 
paltini. Casa Lisei este de departe mai frumoasă decât celelalte, 
cu obloanele vopsite recent și mobilier de grădină curat pe 
prispa din faţa casei. În mijlocul curţii îngrijite se înalţă un răsad 
circular de flori, din mijlocul căruia răsare, ca o ciupercă 
gigantică, o fântână pentru păsări, din fibră de sticlă. 


VP - 221 


O berlină cu însemnele sindicatului poliţiei pe bara din spate e 
parcată pe alee. Categoric, nu e mașina Lisei. 

Las mașina pe stradă și mă privesc în oglinda retrovizoare, 
asigurându-mă că par de încredere și curioasă, nu scrântită și 
indiscretă. La hotel, avusesem grijă să aleg un rând de haine 
care să satisfacă delicatul echilibru între o ţinută de zi și una de 
doliu. Blugi de culoare închisă, o bluză vineţie și balerini negri. 

Mă îndrept spre ușa de la intrare pe aleea pietruită care taie 
curtea în două. Apăs butonul soneriei și din adâncurile casei 
răsună ecoul acesteia. 

Îmi răspunde o femeie îmbrăcată într-un ansamblu 
monocromatic, alcătuit din pantaloni de culoarea cafelei și 
tricou polo bej. Înaltă și slabă, în tinereţe cred că semăna cu 
Katherine Hepburn. Acum însă, riduri fine îi împresoară ochii 
căprui. Mă face să mă gândesc la un Okie? dintr-o fotografie de 
Walker Evans - slabă, înăsprită, obosită până în măduva 
oaselor. 

Știu cine este. 

Nancy. 

— Cu ce te pot ajuta? mă întreabă cu o voce tăioasă ca 
vânturile de la câmpie. 

Nu m-am gândit deloc la ce voi face sau ce voi spune. Nu mă 
interesase decât să ajung la destinaţie. Acum că sunt aici, habar 
nu am ce trebuie să fac în continuare. 

— Bună, spun. Sunt... 

Nancy dă din cap. 

— Quincy. Știu. 

Îmi priveşte degetele, cu unghiile vopsite neglijent cu negru. 
Mâna mea dreaptă, cu juliturile uscate, ca arse de soare, îi 
atrage atenţia. O strecor cât mai adânc în buzunar. 

— Ai venit la înmormântare? mă întreabă. 

— Credeam că a fost înmormântată deja. 

— Mâine. 

Ar fi trebuit să îmi dau seama că înmormântarea avea să fie 
întârziată. Fusese, pe de o parte, autopsia, apoi raportul acela 
foarte important, de analiză toxicologică. 

— Lisa se gândea mult la voi amândouă, spune Nancy. Ştiu că 
și-ar dori să participi. 


8 Localnic din Oklahoma (n.tr.). 
VP - 222 


Cum și-ar dori și reprezentații presei, care vor sosi cu sutele, 
punctând cu clicurile aparatelor lor de fotografiat versetele 
Psalmului 23. 

— Nu cred că este o idee bună, îi spun. Mă tem că voi fi un 
element perturbator. 

— În cazul acesta, ce-ar fi să îmi spui de ce ești aici. Nu sunt 
vreun geniu, dar știu că Muncie nu e chiar la o aruncătură de 
băț de New York. 

— Am venit să aflu mai multe despre Lisa, îi spun. Sunt aici 
pentru amănunte. 

a 

Casa Lisei, în interior, este ordonată și deprimantă. Suprafața 
cea mai întinsă e ocupată de sufragerie, camera de zi și 
bucătărie, care sunt deschise, formând o singură încăpere 
vastă. Pereții sunt acoperiți cu lambriuri din lemn, care fac 
spațiul să pară demodat şi stătut. Este casa unei văduve 
bătrâne, nu a unei femei de patruzeci și doi de ani. 

Nu văd niciun semn că acolo s-a petrecut o crimă. Nu sunt 
polițiști prelevând amprente, nici criminaliști încruntați culegând 
dovezi cu penseta dintre fibrele covorului. Toate acestea s-au 
întâmplat deja, acum se așteaptă rezultatele investigaţiei. 

Stive de cutii din carton - unele desfăcute, altele încă strânse 
- aglomerează sufrageria din care câteva articole au fost deja 
îndepărtate. Pe capetele prăfuite ale meselor se văd urmele 
locurilor ocupate cândva de vaze și alte vase decorative. 

— Familia Lisei m-a rugat să încep să-i împachetez lucrurile, 
spune Nancy. Nu vor să mai pună piciorul aici. Nu pot spune că 
nu-i înţeleg. _ 

Ne așezăm în jurul mesei ovale din sufragerie. In faţa ei, pe 
masă, e un suport din plastic. Presupun că este locul unde se 
așeza Lisa, la masă. O masă aranjată pentru o singură persoană. 
Vorbim în timp ce sorbim ceai din cești ornate cu trandafiri roz. 

Numele ei întreg este Nancy Scott. A lucrat ca poliţist în 
Indiana, vreme de douăzeci și cinci de ani, deși la anul pe 
vremea asta va fi, probabil, la pensie. Este singură, nu a fost 
căsătorită niciodată, are doi ciobănești germani care sunt, la 
rândul lor, câini polițiști pensionați. 

— M-am numărat printre primii care au intrat în cămin, spune 
ea. Și am fost prima persoană care și-a dat seama că Lisa nu era 
moartă, ca toți ceilalţi. Toţi colegii mei - și, cu excepţia mea, toți 


VP - 223 


erau bărbați - au aruncat o privire în jur și au presupus ce era 
mai rău. Și eu la fel, cred. O, era înfiorător. Sângele. Era efectiv 
peste tot. i 

Se oprește, amintindu-și cu cine vorbește. li fac semn să 
continue. 

— Imediat ce am privit-o pe Lisa, mi-am dat seama că trăia. 
Nu știam dacă avea să supraviețuiască, dar cumva a făcut-o. 
După aceea, mi-a devenit dragă. Era o luptătoare. 

— Și în felul acesta v-aţi apropiat? 

— Lisa și cu mine eram apropiate în felul în care sunteţi tu și 
Frank. 

Frank. E derutant să aud că i se spune așa. Pentru mine ele 
Coop. 

— Știa că poate să mă sune oricând, spune Nancy. Că eram la 
dispoziția ei să o ascult și să o ajut oricum puteam. O situaţie de 
genul acesta este foarte delicată. Trebuie să-i faci să înțeleagă 
că pot conta pe tine, fără să fii prea insistent. Trebuie să 
păstrezi o oarecare distanţă. E mai bine așa. 

Mă gândesc la Coop și la toate barierele invizibile pe care le-a 
ridicat între noi. Mereu salutând cu un gest din cap, niciodată 
îmbrăţișându-mă. Nu a venit la mine acasă decât atunci când nu 
a mai avut de ales. Probabil Nancy i-a ţinut același discurs cu 
privire la păstrarea distanţei. Nu pare genul de femeie care își 
ține părerile pentru ea. 

— Abia în ultimii cinci-șase ani am devenit ceea ce se poate 
numi prietene, spune ea. l-am cunoscut și familia. Mă invitau de 
Ziua Recunoștinței, la petreceri aniversare. 

— Par să fie oameni de treabă, spun eu. 

— Sunt. Și trec printr-o încercare teribilă, acum, desigur. 
Durerea asta nu-i va părăsi cât trăiesc. 

— Și tu? o întreb. 

— O, sunt furioasă. Nancy ia o gură de ceai. Buzele i se 
strâng, iritate de ceaiul fierbinte, apoi se destind într-o linie 
dură. Știu că ar trebui să fiu tristă, și sunt. Insă mai mult decât 
tristă, sunt teribil de furioasă. Cineva a luat-o pe Lisa de lângă 
noi. După câte a îndurat. 

Știu exact ce vrea să spună. Moartea Lisei e ca o înfrângere. 
O Eroină a fost, în sfârșit, învinsă. 

— Ai bănuit de la început că e ceva necurat la mijloc? 


VP - 224 


— Sigur că da, spune Nancy. Ştiam că Lisa nu s-ar sinucide. 
Nu după ce s-a luptat din răsputeri să supraviețuiască și a făcut 
atât de multe, în ciuda a ceea ce i s-a întâmplat. Eu sunt cea 
care a cerut analiza toxicologică, conflict de interese sau nu. Și 
am avut dreptate. l-au găsit medicamentele acelea în sânge, 
dar niciun flacon în toată casa. Abia apoi au studiat urmele 
lăsate de cuţit, deși la asta trebuia să se uite în primul rând. 

— Când am vorbit cu toţii la telefon, spuneai că nu există 
suspecți. S-a schimbat situaţia? 

— Nu, răspunde Nancy. 

— Dar în privința motivelor? 

— Tot nimic. 

— Pare că nu mai ai vreo speranţă că-l vor prinde pe cel care 
a făcut asta. 

— Pentru că nici nu am, răspunde Nancy cu un oftat. Când 
idioţii aceia și-au dat seama despre ce era vorba, era prea 
târziu. Scena crimei fusese compromisă. De mine, cu cutiile 
acelea. De rude și prieteni de-ai Lisei. Noi toţi am umblat pe aici, 
aducând cu noi Dumnezeu știe ce. 

Se apleacă înainte, privind către masă. 

— În tot acest timp, urma aceea de vin a stat acolo. Urma 
paharului despre care nimeni nu și-a dat seama că lipsea. 
Ucigaşul Lisei l-a luat cu sine. Probabil e făcut ţăndări acum, pe 
marginea unui drum. Aruncat din mersul mașinii. 

Mâinile mele se odihnesc pe masă, cu palmele deschise. Le 
retrag repede. 

— Au căutat deja amprente, spune Nancy. Nu au găsit nimic. 
La fel în baie, pe cuţit, pe telefonul Lisei. A șters toate urmele. 

— Și niciunul dintre prietenii ei nu știe nimic? întreb. 

— Au întrebat în jur. Dar e greu. Lisei îi plăceau oamenii. Era 
foarte sociabilă. 

E cât se poate de evident că Nancy dezaprobă atitudinea 
Lisei. Rostește cuvântul ca pe ceva neplăcut. 

— Crezi că n-ar fi trebuit să fie? o întreb. 

— Cred că era mult prea încrezătoare. Din cauza a ceea ce is- 
a întâmplat, voia mereu să-i ajute pe cei aflaţi la nevoie, în 
special pe fete. Pe cele cu probleme. 

— Ce fel de probleme? 

— Aflate în situaţii de risc. Care aveau probleme cu părinții. 
Sau care încercau să scape de un iubit violent. Lisa le lua la ea, 


VP - 225 


avea grijă de ele, le ajuta să se pună pe picioare. Eu am văzut 
asta ca pe o încercare de acoperi golul din viaţa ei, lăsat de 
noaptea aceea, în cămin. 

— Gol? spun eu. 

— Lisa nu prea se vedea cu bărbaţi, spune Nancy. Nu avea 
încredere în ei, pe bună dreptate. Ca majoritatea fetelor, 
probabil visase cândva să se căsătorească, să aibă copii, să fie 
mamă. Ziua aceea, în cămin, i-a răpit acest vis. 

— Așadar, nu a avut nicio relaţie? 

— Nu chiar, spune Nancy. Niciuna care să devină o relaţie 
serioasă. Cei mai mulţi bărbaţi o părăseau când aflau ce i se 
întâmplase. 

— Ţi-a vorbit de vreunul dintre ei? Poate unul care o hărțuia? 
Sau de probleme cu vreuna dintre fetele cu care se 
împrietenea? 

Sam. La ea mă gândesc. l-a vorbit oare Lisa vreodată despre 
Samantha Boyd? 

— Nu mi-a spus nimic. Nancy își termină ceaiul. Mă privește, 
sperând să fac la fel și să plec. Cât rămâi în oraș, Quincy? 

Mă uit la ceas. E unu și un sfert. Dacă vreau să fiu înapoi în 
Chicago înainte ca Jeff să bănuiască ceva, pe la două și jumătate 
ar trebui să plec. 

— Mai am o oră. Privesc în jur, la camera pe jumătate 
împachetată și la cutiile goale sprijinite de perete. Ai nevoie de 
ajutor? 


VP - 226 


29. 


Mă ofer să adun lucrurile din dormitorul Lisei, în timp ce 
Nancy continuă în sufragerie. E de acord, deși ezită, neștiind 
dacă poate să aibă încredere în mine sau nu. Apoi însă îmi 
întinde două cutii. 

— Nu pierde vremea să faci vreo selecţie, îmi spune, 
arătându-mi drumul către hol. Familia ei va face asta. Noi doar 
eliberăm locul. 

Când rămân singură, traversez încet holul, privind în fiecare 
cameră. 

Prima este un dormitor de oaspeţi, cu mobilă puţină și de o 
curățenie impecabilă. Intru și îl străbat plimbându-mi degetul 
peste dulapul de haine, pe pat, pe noptieră. Nici urmă de Sam, 
deși mi-o imaginez fumând în cadrul ferestrei, exact așa cum 
probabil face în apartamentul meu, chiar în acest moment. 

Mă întorc în hol și fac o pauză în dreptul sălii de baie, în 
această încăpere refuz să intru. Mă simt ca și cum aș invada o 
criptă. In plus, se vede destul de bine și din hol. De la chiuvetă 
până la cada de baie și la vasul de toaletă, sala de baie e 
scăldată într-un albastru deschis; din loc în loc, se văd urmele 
pulberii de aluminiu folosite la căutarea de amprente. Mă holbez 
înfiorată la cada de baie. 

Acolo a murit Lisa. 

Mă gândesc la ea, zăcând acolo, înconjurată de apa tulbure, 
trandafirie. Apoi mă gândesc la Sam, stând în ușă, ca mine 
acum. Privind. Asigurându-se că treaba ia sfârșit. 

Când nu mai suport să privesc cada, mă îndrept spre 
dormitorul Lisei, încercând să alung fiorul îngheţat care m-a 
cuprins dintr-odată. Dormitorul este decorat în nuanţe de crem 
și roz. Covor bej, perdele roz, pătură trandafirie pe pat. Într-un 
colț e o bandă de alergat acoperită de praf și haine. 

Mă întreb dacă Lisa a vorbit vreodată la telefon cu mine din 
această încăpere, dându-mi sfaturi în timp ce mergea pe bandă, 
sau poate stând întinsă pe pat. Îmi amintesc vocea ei la telefon. 

„Nu poţi schimba ceea ce s-a întâmplat. Tot ce poţi controla 
este felul în care te raportezi la asta”. 


VP - 227 


Mă îndrept către comoda Lisei, acoperită cu accesorii de păr, 
cutii de plastic pline până la refuz cu farduri și o cutie de 
bijuterii, model vechi. Când îi ridic capacul, o balerină de 
porțelan cu fustă de voal apare și începe să se învârtească. 

De partea cealaltă sunt câteva fotografii în rame din plastic ce 
imită lemnul. Într-una e Lisa cu Nancy, la plajă, amândouă 
strângând din ochi în faţa soarelui. Lisa cu, presupun, părinţii ei, 
în faţa bradului de Crăciun. Lisa la Grand Canyon, la o petrecere 
aniversară, murdară de tort pe faţă, într-un bar cu lumini neon 
care strălucesc în spatele ei și cu o mână pe umăr, o mână care 
poartă pe un deget un inel roșu. 

Golesc  sertarele unul câte unul, apucând la grămadă 
sutienele Lisei, chiloţii ei, șosetele. Fac asta cât pot de repede, 
încercând să ignor sentimentul de vinovăţie dat de faptul că 
umblu prin lucrurile altcuiva. Pare un fel de infracţiune. Ca și 
cum i-am pătruns în casă și am început să răscolesc peste tot. 

La fel mă simt și când ajung la dressing și încep să adun 
rochiile, pantalonii, fustele înflorate care nu mai sunt la modă de 
câţiva ani. Apoi însă găsesc ceea ce căutam. Intr-un colț al 
camerei este o cutie de valori gri, parţial ascunsă vederii de un 
coș de rufe. Este mică, nu are decât un sertar. Văd gaura cheii, 
micuță, exact ca aceea de la sertarul meu secret din bucătărie. 
Și la fel ca la sertarul meu, gaura cheii este zgăriată, dovadă că 
a fost forțată. 

Acum sunt sigură că Sam a fost aici. Zgărieturile acelea sunt 
opera ei. Trebuie să fie. 

Mâna mi se îndreaptă către lănţișorul pe care atârnă cheiţa de 
la sertarul meu. O port chiar dacă sunt atât de departe de casă. 
Îmi dă un sentiment de normalitate, deși adevărul este că 
întreaga mea viaţă a fost dată peste cap de Sam. 

Trag de sertar și se deschide. În el sunt trei dosare așezate 
ordonat unul peste altul. g 

Cel de deasupra este albastru şi nu scrie nimic pe el. Il 
deschid și descopăr un fel de album. Pagini peste pagini de copii 
ale unor articole din ziare, reviste, articole de pe internet. Toate 
despre atacul din căminul de fete. Câteva articole conțin pasaje 
subliniate cu pixul. Semne de întrebare și fețişoare triste 
acoperă marginile paginilor. 


VP - 228 


Celelalte două dosare sunt unul roșu și unul alb. Unul e 
despre Sam. Celălalt despre mine. Știu asta înainte să le 
deschid. Calculul e simplu: trei Eroine, trei dosare. 

Dosarul lui Sam este cel roșu. Cuprinde articole despre 
Nightlight Inn, inclusiv acela care mă traumatizase în copilărie. 
Lisa a făcut însemnări și pe acestea. Cuvinte, expresii, propoziţii 
întregi sunt notate pe margini. 

La finalul dosarului sunt două articole decupate din ziar, 
ambele fără dată. 


HEMLOCK CREEK, Pa. - Autoritățile continuă 
investigațiile cu privire la moartea celor doi turişti găsiți 
înjunghiaţi, luna trecută. Poliţia a descoperit cadavrele lui 
Tommy Curran, 24 de ani, și Suzy Pavcovik, 23, într-un cort 
dintr-o pădure deasă, la peste trei kilometri de oraş. Ambele 
victime prezintă urme multiple de înjunghiere. Deși în jurul 
taberei s-au descoperit urme de luptă, autorităţile spun că 
nu pare să fi fost luat nimic de la faţa locului, excluzând 
astfel jaful ca motiv. 


Crima atroce a tulburat populaţia acestui oraș liniștit. S-a 
petrecut la abia un an de când trupul unei femei de 
douăzeci de ani a fost descoperit de-a lungul Valley Road, o 
cale de acces mai puţin umblată, folosită de angajaţii 
Spitalului de Psihiatrie Blackthorn. Femeia, pe care 
autoritățile nu au reușit să o identifice, a fost ucisă prin 
strangulare. Poliţia crede că a fost ucisă în altă parte, 
cadavrul fiind ulterior abandonat în pădure. 

Poliția nu a stabilit o legătură între cele două crime. 


HAZLETON, Pa. - Un bărbat a fost găsit înjunghiat mortal 
în casa în care locuia alături de soţie și de fiica vitregă. 
Poliţia din Hazleton, care a preluat apelul de urgență, l-a 
găsit pe Earl Potash, 46 de ani, mort în bucătăria 
apartamentului lui din Maple Street, prezentând numeroase 
plăgi înjunghiate în zona toracelui și stomacului. Autorităţile 
au stabilit că este vorba de o crimă. Investigația continuă. 


Îmi duc o mână la frunte. E fierbinte. E din cauza articolului 
care face referire la Blackthorn. Numele acela mă tulbură de 
fiecare dată. Deși nu mai știu unde, am mai auzit vorbindu-se 
despre crimele acelea din pădure. Se petrecuseră cu aproape un 


? Pennsylvania (n.tr.). 
VP - 229 


an înainte de Pine Cottage, în aceeași pădure. Nu înțeleg de ce 
le-a păstrat Lisa într-un dosar dedicat lui Sam. 

Le citesc din nou, fără să înțeleg mai multe, așa că le pun la 
loc în dosar și îl dau deoparte. A venit momentul să verific 
dosarul alb. 

Dosarul meu. 

Primul lucru pe care îl văd când deschid dosarul este o coală 
de hârtie. Pe care e scris numele meu. Și numărul meu de 
telefon. Acum lucrurile încep să se lege. Acum înţeleg de unde a 
știut Sam numărul meu de telefon să mă sune în noaptea în 
care fusese arestată. 

Dedesubt sunt articole despre evenimentele de la Pine 
Cottage, prinse cu o agrafă roz. Răsfoiesc teancul fără să mă 
opresc asupra vreunui articol, de teamă să nu văd vreo 
fotografie a Lui. Sub articole e o scrisoare. 

E scrisoarea. 

Aceea care îl tulburase până și pe Coop. 


NU AR TREBUI SĂ TRĂIEȘTI. 


AR FI TREBUIT SĂ MORI ȘI TU ÎN CABANA ACEEA. 
DESTINUL TĂU ERA SĂ FII SACRIFICATĂ. 


Sunt în stare de șoc. Încep să inspir adânc, dar mă controlez, 
de teamă să nu mă audă Nancy. In schimb, privesc scrisoarea, 
fără să clipesc, zeroul acela holbându-se la mine ca un ochi. 

O singură întrebare îmi sfâșie creierii. O întrebare evidentă. 

De unde naiba are Lisa o copie? 

Urmată de o altă întrebare, și mai arzătoare. 

De ce are o copie? 

Sub scrisoare, de asemenea prinsă cu agrafa, stă transcrierea 
unui interogatoriu. In capul paginii este numele meu și o dată. 
La o săptămână după întâmplările de la Pine Cottage. Dedesubt, 
negru pe alb, numele a doi oameni la care nu m-am mai gândit 
de ani întregi - detectivul Cole și detectivul Freemont. 

Vocea lui Nancy ajunge la mine din hol, răsunând din ce în ce 
mai aproape. 

— Quincy? _ 

Inchid repede dosarul. Imi ridic cămașa la spate, lipesc 
dosarul de șira spinării și îi îndes capătul în pantaloni suficient 
de adânc încât să nu se vadă când merg. Apoi îmi îndes și 


VP - 230 


cămașa în pantaloni, sperând ca Nancy să nu fi băgat de seamă 
că era pe dinafară când sosisem. _ 

Las celelalte două dosare la locul lor, în sertar. Inchid sertarul 
fix când intră Nancy. Se uită întâi la cutii, apoi la mine, care mă 
ridic în faţa dressingului Lisei. 

— Ora aproape a trecut, spune ea. 

Privește iar către cutii. Amândouă sunt parţial umplute. Dintr- 
una atârnă peste margine o pereche de blugi de-ai Lisei. 

— Îmi pare rău că nu am reușit să fac mai mult, îi spun. Să 
adun lucrurile Lisei e mai dificil decât am crezut. Inseamnă că 
ea chiar nu mai este. 

Ne întoarcem în sufragerie, fiecare cu câte o cutie. O las pe 
Nancy să meargă înainte. Când ne luăm rămas-bun, la ușă, mă 
tem să nu încerce să mă îmbrăţișeze. Mă îngrozesc la gândul 
braţelor ei uscăţive trecând peste dosarul ascuns la spate. Se 
pare însă că în privinţa asta îi seamănă lui Coop. Nici mâna nu 
mi-o strânge. Își țuguie buzele, făcând ridurile din jurul acestora 
să se adune. 

— Ai grijă de tine, scumpo, îmi spune. 


VP - 231 


PINE COTTAGE, O SĂPTĂMÂNĂ MAI TÂRZIU 


Polițistul Bun și Polițistul Rău o fixau pe Quincy cu privirea, 
amândoi așteptând ceva ce ea nu le putea oferi. Detectivul 
Freemont, buldogul bătrân, părea cam șifonat, de parcă nu 
dormise de câteva zile. Quincy observă că purta același sacou 
pe care îl avusese la prima lor întâlnire, pata de muștar la locul 
ei. Detectivul Cole, pe de altă parte, era la fel de chipeș, în ciuda 
pufului de pe buza superioară, care se voia a fi o mustață. 
Vârfurile acesteia tresar ușor când îi zâmbește. 

— Probabil ești emoţionată, îi spuse el. Nu e cazul. 

Cu toate acestea, Quincy era foarte emoționată. La numai 
două zile după ce părăsise spitalul, se găsea în interiorul unei 
secții de poliție, adusă de mama ei, exasperată, într-un cărucior 
cu rotile, căci durerea o împiedica să meargă. 

„Ce deranj, spusese mama ei pe drum. Ei nu își dau seama 
cât este de neplăcut?” 

Când sunase telefonul, mama ei făcea curăţenie în baia de la 
etaj și răspunsese fără să își scoată mănușile de cauciuc. Deranj 
sau nu, se schimbase într-o rochie înflorată și plecaseră spre 
secția de poliţie. Quincy rămăsese în pijamale și halat de casă, 
spre groaza mamei sale. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă Quincy privindu-i pe detectivi 
din scaunul cu rotile și întrebându-se pentru ce fusese chemată. 

— Mai avem câteva întrebări, spuse Cole. 

— V-am spus deja tot ce știu, răspunse Quincy. 

Freemont clătină dezamăgit din cap. 

— Adică mai nimic. 

— Ascultă, nu vrem să crezi că te hărțuim, spuse Cole. Vrem 
doar să ne asigurăm că aflăm tot ce s-a petrecut la cabana 
aceea. Pentru familii. Sunt convins că înţelegi. 

Quincy nu voia să se gândească la toţi acei părinţi, rude și 
prieteni îndureraţi. Mama lui Janelle o vizitase la spital. Cu ochii 
înroșiți și tremurând o implorase să-i spună că Janelle nu 
suferise, că fiica ei murise fără dureri. „Nu a simţit nimic, 
minţise Quincy. Sunt sigură de asta”. 

— Inţeleg, îi spuse lui Cole. Vreau să ajut, sincer. 


VP - 232 


Detectivul căută într-o servietă aflată pe podea, lângă 
picioarele lui, și scoase un dosar pe care îl așeză pe masă. Apoi 
scoase un aparat mic, metalic - un reportofon - pe care îl așeză 
peste dosar. 

— Îţi vom adresa câteva întrebări, îi spuse. Dacă nu te superi, 
dorim să înregistrăm discuţia. 

Neliniștea o cuprinse pe Quincy care privea fix reportofonul. 

— Sigur, răspunse cu vocea tremurând. 

Cole apăsă butonul reportofonului și spuse: 

— Quincy, te rugăm să ne spui tot ce îți amintești despre 
noaptea respectivă. 

— Întreaga noapte? Sau din momentul în care Janelle a 
început să tipe? Pentru că nu îmi amintesc prea multe după 
aceea. 

— Întreaga noapte. 

— Ei bine - Quincy făcu o pauză, foindu-se ușor în scaun, 
încercând să privească dincolo de geamul care alcătuia 
jumătatea superioară a ușii. Ușa fusese închisă după ce mamei 
ei i se ceruse să aștepte afară. Geamul nu lăsa să se vadă decât 
o bucată de perete zugrăvit în culoarea bej și colțul unui afiș 
care atrăgea atenţia asupra pericolelor condusului sub influența 
alcoolului. Quincy nu o văzu pe mama ei. Nu văzu pe nimeni. 

— Știm că s-a consumat alcool, spuse Freemont. Și că s-a 
fumat marijuana. 

— Așa este, recunoscu Quincy. Eu nu am consumat niciuna, 
nici alta. 

— O fată cuminte, nu-i așa? spuse Freemont. 

— Da. 

— Dar a fost o petrecere? spuse Cole. 

— Da. 

— Și Joe Hannen a fost și el acolo? 

Quincy tresări la auzul numelui Lui. Cele trei plăgi de cuţit, 
abia cusute, începură să pulseze. 

— Da. 

— S-a întâmplat ceva în timpul petrecerii? întrebă Freemont. 
Ceva care l-a înfuriat? L-a necăjit cineva? L-a bruscat? L-a rănit 
în vreun fel care să-l fi făcut să vrea să rănească la rândul lui? 

— Nu, spuse Quincy. 

— S-a întâmplat ceva care te-a înfuriat pe tine? 


VP - 233 


— Nu, răspunse Quincy din nou, accentuând cuvântul, 
sperând că astfel minciuna va trece drept adevăr. 

— Am văzut rezultatele examenului de agresiune sexuală, 
spuse Freemont. 

Se referea la testul pe care trebuise să îl îndure, după ce 
rănile îi fuseseră cusute. Nu își amintea prea multe în legătură 
cu asta. Decât că stătea cu ochii pironiţi în tavan și se lupta să 
își reţină suspinele în timp ce asistenta îi explica, cu calm, 
etapele procedurii. 

— Arată că ai avut contact sexual în noaptea aceea. Este 
adevărat? 

Cu obrajii arzând de rușine, Quincy încuviinţă. 

— A fost consimţit? întrebă Freemont. 

Quincy dădu iar din cap, roșeaţa cuprinzându-i fruntea, gâtul. 

— Ești sigură? Poţi să ne spui dacă nu a fost așa. 

— A fost, răspunse Quincy. Consimţit, vreau să spun. Nu am 
fost violată. 

Detectivul Cole își drese glasul, la fel de nerăbdător să 
schimbe subiectul pe cât era Quincy. 

— Să continuăm, spuse el. Să vorbim despre ce s-a întâmplat 
după ce prietena ta, Janelle, a ieșit din pădure și tu ai fost 
înjunghiată în umăr. Eşti sigură că nu îţi amintești nimic din cele 
întâmplate după aceea? 

— Da. 

— Încearcă, îi ceru Cole. Măcar câteva minute. 

Quincy închise ochii încercând pentru a suta oară, avea 
impresia, în săptămâna aceea, să își amintească cel mai mic 
detaliu cu privire la ora aceea, care dispăruse cu totul. Respiră 
adânc, fiecare astfel de sforțare întinzându-i cusăturile, începu 
să o doară capul. Un alt balon dureros creștea în interiorul 
craniului ei. Nu vedea decât beznă. 

— Imi pare rău, scânci ea. Nu pot. 

— Absolut nimic? spuse Freemont. 

— Nu. Quincy tremura, gata să izbucnească în lacrimi. Nu îmi 
amintesc nimic. 

Freemont își încrucișă brațele și pufni iritat. Cole o privea, 
printre pleoapele strânse, ca și cum așa o vedea mai bine. 

— Mi s-a făcut sete, spuse el, întorcându-se către Freemont. 
Hank, ești bun să îmi aduci tu o cafea de la automat? 

Cererea păru să îl surprindă pe Freemont. 


VP - 234 


— Serios? 

— Da. Te rog. Cole se întoarse către Quincy. Ai voie să bei 
cafea? 

— Nu știu. 

— Atunci, nu riscăm, hotărî Cole. Cafeina și medicamentele pe 
care le iei poate nu fac casă bună, nu-i așa? Ți-ar putea face 
rău. Fir-ar! 

Acel ultim cuvânt l-a dat de gol. Rostit cu veselie prefăcută, a 
făcut-o pe Quincy să înțeleagă că totul era un joc. Zâmbetele 
acelea calde, vag seducătoare. Nu fusese nimic altceva decât 
teatru. 

Imediat ce Freemont părăsi încăperea, Cole însuși i-o 
confirmă. 

— Trebuie să recunosc, spuse el. Ești bună. 

— Nu mă crezi, spuse Quincy. 

— Deloc. Dar, până la urmă, vom afla adevărul. Gândește-te 
la asta, Quincy. Imaginează-ţi cum se vor simţi părinții 
prietenilor tăi când vor afla că ai minţit în tot acest timp. Fir-ar! 

De data aceasta, îi făcu și cu ochiul. Era felul lui de a-i spune 
că știa că ea știa. 

— De-acum, poţi repeta oricât poftești că nu îţi amintești 
nimic, spuse el. Dar noi amândoi știm că nu e așa. 

Din nou, în interiorul ei se produse ceva. O împietrire. Ca o 
galvanizare totală. Își imagină că pielea îi devine ca metalul, 
lustruită, strălucitoare. Ca o armură împotriva acuzațiilor lui 
Cole. Se simţi puternică. 

— Îmi pare rău că imposibilitatea mea de a îmi aminti te 
înfurie, îi spuse ea. Poţi să mă întrebi ani la rând, dar până când 
nu Îmi revine memoria, răspunsul meu nu se va schimba. 

— S-ar putea să fac asta, îi spuse Cole. Voi veni la tine acasă. 
În fiecare lună. La naiba, voi veni în fiecare săptămână. 
Presupun că la un moment dat părinţii tăi vor începe să se 
întrebe de ce tot vine detectivul acela chipeș să îţi pună 
întrebări. 

Quincy zâmbi cu superioritate. 

— Nu chiar așa de chipeș. 

— În locul tău, n-aș zâmbi, îi spuse Cole. Șase copii sunt 
morți, Quincy. Părinţii lor vor răspunsuri. Și tu ești singurul 
supraviețuitor. O copiliţă fragilă care pretinde că nu își 
amintește nimic. 


VP - 235 


— Chiar crezi că eu am făcut asta? 

— Cred că ascunzi ceva, fără îndoială. Poate că protejezi pe 
cineva. S-ar putea să îmi schimb părerea, dacă te hotărăști să 
ne spui tot ce ai văzut în noaptea aceea. Inclusiv lucrurile pe 
care, în mod convenabil, nu ţi le amintești. 

— V-am spus tot ce știu, răspunse Quincy. De ce crezi că 
mint? 

— Pentru că lucrurile nu se leagă, îi spuse Cole. Pe cuțitul care 
i-a ucis pe toți sunt amprentele tale. 

— Așa cum sunt și ale tuturor celorlalţi. Quincy clocotea de 
furie, amintindu-și toate momentele în care ceilalți atinseseră 
cuțitul. Janelle, Amy și Betz cu siguranţă. La fel și El. Și nu ar 
trebui să îţi reamintesc eu asta, dar și eu am fost înjunghiată. 
De trei ori. 

— De două ori în umăr și o dată în abdomen, spuse Cole. 
Niciuna care să îţi pună viaţa în pericol. 

— Nu că n-ar fi încercat. 

— Vrei să afli de ce au avut parte ceilalți? 

Cole luă dosarul de pe masă. Când îl deschise, Quincy văzu 
fotografiile. Fotografiile ei. Făcute cu aparatul ei. Firește, poliţia 
îl găsise la cabană și descărcase fotografiile. 

Detectivul îi întinse peste masă o fotografie. Era Janelle în faţa 
cabanei, scoțând limba, alintându-se în fața aparatului de 
fotografiat. ` 

— Janelle Bennet, spuse el. Patru plăgi înjunghiate. In inimă, 
plămân, umăr, stomac. Plus gâtul tăiat. 

Armura protectoare cu care mintea ei o învăluise mai 
devreme dispăru complet. Quincy se simți goală. 

— Opreşte-te! murmură ea. 

Cole o ignoră și scoase o altă fotografie. Craig de această 
dată. Cocoţat eroic pe lespedea de piatră la care ajunseseră 
urcând prin pădure. 

— Craig Anderson. Șase plăgi înjunghiate, variind în adâncime 
de la cinci la cincisprezece centimetri. 

— Te rog! 

Următoarea fotografie îi înfățișa pe Rodney și pe Amy, unul 
lângă altul, în timpul drumeţiei. Quincy își aminti că le spusese, 
în timp ce le făcea fotografia: „Faceţi dragoste cu aparatul de 
fotografiat”. 


VP - 236 


— Rodney Spelling, continuă Cole. Patru plăgi. Două în 
abdomen. Una în braţ. Una în inimă. 

— Încetează! strigă Quincy, atât de tare că îi atrase în 
încăpere pe Freemont și un poliţist în uniformă, care aștepta la 
ușă. Îl recunoscu imediat. Agentul Cooper, care o fixa cu privirea 
lui albastră, protectoare. Simpla lui vedere îi aduse ușurare. 

— Ce se întâmplă aici? întrebă el. Quincy, ești bine? 

Quincy îl privi, în pragul lacrimilor, dar refuzând să-i lase să o 
vadă plângând. 

— Spune-i, îl imploră ea. Spune-i că n-am făcut nimic. Spune-i 
că sunt un om bun. 

Agentul Cooper veni lângă ea, făcând-o să creadă că avea să 
o îmbrăţișeze. Quincy își dorea asta. Voia să se simtă la adăpost 
în brațele cuiva. În schimb, el își așeză mâna mare, grea, pe 
umărul ei. 

— Eşti un om minunat, spuse el vorbind cu ea, dar privindu-l 
în ochi pe detectivul Cole. Ești o supraviețuitoare. 


VP - 237 


30. 


Pe lângă mine trece duduind, claxonând, un camion uriaș care 
face Camry-ul parcat pe marginea autostrăzii să se legene. Stau 
pe scaunul de lângă șofer, cu ușa deschisă și picioarele afară. 
Lumina de interior îmi învăluie cu un halou mâinile și dosarul 
strâns între ele. 

E deschis la interogatoriul cu Freemont și dobitocul acela de 
Cole. Nu trebuie să citesc decât primele rânduri și îmi amintesc 
tot. 


COLE: Quincy, te rugăm să ne spui tot ce îţi amintești despre 
noaptea respectivă. 


CARPENTER: Întreaga noapte? Sau din momentul în care 
Janelle a început să ţipe? Pentru că nu îmi amintesc prea multe 
după aceea. 

COLE: Intreaga noapte. 


Arunc transcrierea deoparte, nu vreau să citesc în continuare. 
Nu doresc să retrăiesc discuţia aceea. O dată a fost de ajuns. 

Sub transcrierea interogatoriului sunt câteva pagini cu e- 
mailuri, printate și capsate laolaltă. Toate au fost trimise în 
aceeași perioadă - cu trei săptămâni în urmă. 


Domnișoară Milner, 


Da, știu cine sunteţi și ce s-a întâmplat cu ani în urmă. Primiti, 
vă rog, condoleanţele mele tardive și doresc să știți că admir 
curajul și tăria de care aţi dat dovadă în tot acest timp. Acesta 
este motivul pentru care atașez prezentei transcrierea 
interogatoriului înregistrat cu domnișoara Carpenter, conform 
solicitării dumneavoastră. Deși mulţi nu ar face-o, eu vă înțeleg 
curiozitatea în privinţa domnișoarei Carpenter. Amândouă aţi 
trecut prin încercări similare. A trecut ceva timp de la întâlnirile 
mele cu domnișoara Carpenter, dar mi le amintesc încă bine. 
împreună cu partenerul meu, am discutat cu ea în câteva 
rânduri, după cele întâmplate la Pine Cottage. Amândoi am avut 
impresia că nu spunea adevărul. Am avut sentimentul că a 
existat un eveniment declanșator al oribilelor crime din noaptea 
aceea, la cabană. Un eveniment pe care domnișoara Carpenter a 

VP - 238 


dorit să îl păstreze secret. Asta l-a făcut pe colegul meu să 
creadă că domnișoara Carpenter a avut de-a face cu moartea 
prietenilor ei. Nu i-am împărtășit părerea la momentul respectiv 
și nu i-o împărtășesc nici acum, mai ales în lumina mărturiei 
convingătoare a Agentului Cooper, în cadrul unei audieri privind 
chestiunea în discuţie. Cu toate acestea, continui să cred că 
domnișoara Carpenter ascunde ceva cu privire la cele întâmplate 
la Pine Cottage. Ce anume, doar domnișoara Carpenter știe. 


Al dumneavoastră, 


Det. Henry Freemont 


Am declarat deja tot ceea ce cred cu privire la evenimentele 
de la Pine Cottage. 
Părerea mea despre domnișoara Carpenter nu s-a schimbat. 


Cole 


Exceptând elocvenţa detectivului Freemont, nimic din 
conţinutul acestor e-mailuri nu mă surprinde. Cole crede că sunt 
vinovată. Freemont e undeva la mijloc. Cu toate acestea, 
existenţa acestei corespondențe mă pune pe gânduri. Mai mult 
decât descoperirea dosarelor în dressingul Lisei. Reprezintă 
dovada faptului că făcea cercetări cu privire la trecutul meu. Și 
nu oricând, ci cu doar câteva săptămâni înainte să fie ucisă. 

Incerc să îmi spun că nu există nicio legătură între cele două 
situaţii, dar nu se poate. Există. Știu bine. 

Sub e-mailurile lui Freemont și Cole mai sunt încă două. Spre 
deosebire de cele dinainte, acestea chiar mă sperie. 


Lisa, mă bucur să primesc iar vești de la tine. Ca întotdeauna, 
sper că ești bine. Și Quincy e bine, astfel încât întrebările tale 
despre cele întâmplate la Pine Cottage mă surprind. Cu toate 
acestea, mă bucur că mi le-ai adresat mie și nu direct lui Quincy, 
și îmi exprim speranţa că vei continua să acţionezi cu discreţie. 
Iti pot spune ceea ce am văzut mereu: Quincy Carpenter a trecut 
printr-o experienţă îngrozitoare, după cum bine știi și după cum 
sunt convins că înţelegi. Este o supraviețuitoare. Ca și tine. Cred 
cu tărie că spune adevărul când susţine că nu își amintește prea 
multe din noaptea aceea. Fiind psihiatru pentru copii, tu știi mai 
bine decât oricine că reprimarea amintirilor este un fenomen 
real. Având în vedere cele trăite de Quincy, nu o pot acuza că 
mintea ei își dorește să uite. 


VP - 239 


Franklin Cooper 


P.S. Nu îi voi spune lui Nancy cu ce te ocupi. Sunt sigur că nu 
ar fi de acord cu asta. 


Pentru început, mă încearcă dezamăgirea și mă întreb de ce 
Coop nu mi-a spus că Lisa luase recent legătura cu el. Mi se 
pare un lucru pe care ar fi trebuit să mi-l dezvăluie, mai ales 
după uciderea ei. Însă, după ce îl mai citesc o dată, mă 
înduioșează onestitatea cu care îmi ia apărarea. Il recunosc. 
Ferm, politicos, fără amănunte personale. Astfel îmi dau seama 
și de ce nu mi-a spus, nu a vrut să mă necăjesc. 

Oricât de surprinsă aș fi de e-mailul lui Coop, nimic nu mă 
putea pregăti pentru ceea ce urmează. 


Bună, Lisa! Îţi mulţumesc că ai luat legătura cu mine, în loc să 
o contactezi direct pe Quincy. Ai dreptate. E mai bine să nu afle. 
S-ar necăji inutil. Din păcate, nu cred că te pot ajuta prea mult. 
Eu și Quincy nu mai vorbim ca înainte, dar așa se întâmplă 
uneori! Întotdeauna atât de ocupată! Dacă vrei să vorbim, îţi las 
numărul meu de telefon să mă suni când poți. 


Sheila 


E-mailul îmi provoacă un asemenea șoc încât la început îmi 
vine greu să cred că este adevărat. Clipesc, așteptându-mă să 
nu îl mai văd când deschid ochii. Dar e tot acolo, negru pe alb 
strălucitor. 

Afurisita naibii! 

Plină de nervi, cobor din mașină și rămân la marginea șoselei. 
Lângă piciorul meu e plin de cioburi. O sticlă, probabil, dar eu nu 
mă pot împiedica să nu mă gândesc că e paharul de vin sustras 
din casa Lisei. Azvârlit pe geam, din mersul mașinii, de șoferul 
aflat sub influenţa infuziei de adrenalină provocată de crimă. 

Scot bricheta din buzunar și o ţin sub un colț al dosarului. E o 
porcărie ieftină și e nevoie de câteva încercări până se aprinde. 
Nu mă mir că vânzătorul m-a lăsat să o șterpelesc. Probabil le 
dădeau pe degeaba. 

Odată aprins, focul mocnește o clipă, apoi prinde viaţă. 
Imediat, de-a lungul dosarului urcă o flacără. Când e aproape 
să-mi ajungă la degete, dau drumul dosarului, urmărind flăcările 
care plutesc scurt în aer. Le vede și șoferul unui camion în 


VP - 240 


trecere. Claxonează, dar își vede de drum. Pe pământ, dosarul 
arde până ce nu mai rămâne decât cenușă pe care o împrăștie 
briza cauzată de vehiculele în mișcare. 

După ce mă asigur că toate paginile au fost distruse, iau sticla 
cu apă din mașină și torn peste rămășițele arzânde care se sting 
cu un sfârâit și mici fuioare de fum. 

Distrugerea dovezilor. Asta a fost partea ușoară. 

Ceea ce mă așteaptă va fi cu mult mai greu. 

Urc în mașină și revin pe autostradă, îndreptându-mă spre 
nord. Conduc cu o mână și cu cealaltă formez un număr pe 
telefon. Apoi așez telefonul pe scaunul de lângă mine, pe 
difuzor. Fiecare țârâit răsună limpede în mașină. Sunetul îmi 
amintește de telefoanele de Ziua Mamei, când număram fiecare 
țârâit sperând în sinea mea, vinovată, să nu răspundă nimeni. 
Astăzi însă răspunde cineva. 

— Quincy? exclamă mama, vizibil surprinsă că o sun. S-a 
întâmplat ceva? 

— Da, îi spun. De ce nu mi-ai spus că Lisa Milner a luat 
legătura cu tine? 


VP - 241 


31. 


Mama tace. Suficient de mult încât să cred că a închis. Trec 
secunde lungi în care nu aud decât vâjâitul vântului pe lângă 
mașină. Apoi mama vorbește. Vocea îi e caldă, fără inflexiuni - 
echivalentul fonetic al îngheţatei de vanilie topite. 

— Ce întrebare stranie, Quincy. 

Oftez iritată. 

— Mama, am văzut e-mailul. Știu că i-ai dat numărul tău de 
telefon. Te-a sunat? 

O nouă pauză. Zgomot de fond dinspre telefonul meu, apoi 
mama vorbește. 

— Știam că dacă afli te vei înfuria. 

— Când aţi vorbit? o întreb. 

— O, nu mai știu. 

— Ba știi, mama. Spune-mi! 

Altă pauză. Alte zgomote de fond. 

— Acum vreo două săptămâni, spune mama. 

— Ţi-a spus de ce era, dintr-odată, interesată de mine? 

— Mi-a spus că își făcea griji. 

La vorbele ei mă străbate un fior rece. 

„Quincy, trebuie să vorbim. Este foarte important. Te rog, te 
rog, nu ignora acest mesaj”. 

— Își făcea griji pentru mine? Sau în privinţa mea? 

— Nu mi-a spus nimic concret, Quincy. 

— Atunci, despre ce aţi vorbit? 

— M-a întrebat ce mai faci. l-am spus că îţi merge grozav. l- 
am vorbit despre site-ul tău, că ai un apartament drăguţ, despre 
Jeff. 

— Altceva? 

— A întrebat - mama se oprește, se gândește, continuă. A 
întrebat dacă ţi-a revenit memoria, dacă ţi-ai amintit mai multe 
din noaptea aceea. 

Un alt fior înghețat. Pornesc căldura în mașină, sperând că îl 
va alunga. 

— De ce ar fi întrebat una ca asta? 

— Nu știu, spune mama. 


VP - 242 


— Și ce i-ai spus? 

— Adevărul. Că nu îți amintești nimic. 

Doar că nu acesta este adevărul. Nu mai este. Îmi amintesc 
ceva. Ca și cum aș privi pe gaura cheii către noaptea aceea. 

Inspir adânc, inhalând aerul fierbinte, plin de praf, care vine 
spre mine din sistemul de climatizare al mașinii. Și care nu mă 
încălzește. Nu reușește decât să-mi irite și să îmi usuce gâtul. 
Când vorbesc din nou, vocea îmi e aspră. 

— Ţi-a spus cumva de ce voia să știe asta? 

— Mi-a spus că se gândise mult la tine în ultima vreme. Că 
voia să afle cum îţi este. 

— Și de ce nu m-a sunat pe mine? 

În schimb, Lisa a luat legătura cu Cole, Freemont, Coop și 
mama. Cu toţi în afară de mine. Când, în cele din urmă, a luat 
legătura cu mine, era deja prea târziu. 

— Nu știu, Quincy, spune mama. Presupun că nu a vrut să te 
deranjeze. Sau poate... 

O nouă pauză. Una lungă. Atât de lungă încât distanţa dintre 
mine și mama devine aproape palpabilă. Parcă văd toate acele 
câmpuri, orașe mari și orășele întinse între această autostradă 
din Indiana și casa ei mult prea albă din Bucks County. 

— Mama? Sau poate, ce? 

— Voiam să spun că poate s-a temut că nu vei fi sinceră cu 
ea. 

— Doar nu a spus ea asta, nu-i așa? 

— Nu, răspunde mama. Nu a spus nimic de genul ăsta. Dar 
am avut sentimentul - și s-ar putea să mă înșel - am avut 
sentimentul că știa ceva. Sau că bănuia ceva. 

— In legătură cu ce? 

Mama tace iar. 

— În legătură cu cele întâmplate în noaptea aceea. 

Mă foiesc în scaun, dintr-odată, mi-e insuportabil de cald. Pe 
frunte mi-au apărut broboane de sudoare. Le șterg și opresc 
căldura. 

— Ce te-a făcut să crezi asta? 

— A tot repetat cât ești de norocoasă. Cât de repede ţi-ai 
revenit. Cum rănile tale nu au fost grave. Mai ales prin 
comparaţie cu ale celorlalţi. 

În zece ani, mama n-a vorbit niciodată cu mine despre Pine 
Cottage atât de mult ca acum. Patru prăpădite de propozitii. 


VP - 243 


Dacă situaţia n-ar fi atât de gravă, aș considera asta un progres 
bizar. 

— Mama, îi spun. A sugerat Lisa că aș fi avut ceva de-a face 
cu cele întâmplate la Pine Cottage? 

— Nu a sugerat nimic... 

— Atunci ce te-a făcut să crezi că bănuia ceva? 

— Nu știu, Quincy. 

Dar eu știu. Este faptul că și mama bănuiește ceva. Nu crede 
că eu i-am ucis pe ceilalţi. Dar, ca și Cole și Freemont, se 
întreabă de ce am supraviețuit când toţi ceilalţi au murit, în 
sinea ei. Bănuiește că ascund ceva. 

Îmi amintesc felul în care mă privise cu ani în urmă, când am 
devastat bucătăria. Durerea care îi întuneca privirea. Frica 
autentică ce i se citea în ochi. Aș vrea să uit acea privire așa 
cum am uitat ora aceea din noaptea de la Pine Cottage. Aș vrea 
să o pot șterge din memorie. Să o acopăr cu negru și să nu o 
mai văd niciodată. 

— De ce nu mi-ai spus? 

— Am încercat, spune mama, exagerând indignarea 
prefăcută. Te-am sunat două zile la rând. Nu m-ai sunat înapoi. 

— Ai vorbit cu Lisa acum două săptămâni, mama, îi spun. 
Trebuia să îmi spui imediat. 

— Am vrut să te protejez. Sunt mama ta, e de datoria mea. 

— Nu de așa ceva mă protejezi! 

— Nu vreau decât să fii fericită, spune mama. Asta mi-am 
dorit dintotdeauna. Să fii fericita, mulţumită, normală. 

În acel ultim cuvânt sunt cuprinse toate speranţele mamei 
mele și toate eșecurile mele. Este puternic și distrugător ca o 
grenadă aruncată în mijlocul discuţiei. Insă cea care explodează 
sunt eu. 

— Nu sunt normală, mama! urlu, cuvintele izbindu-se de 
parbriz. După cele întâmplate, nu am cum să fiu normală! 

— Dar ești! spune mama. Ai avut o problemă, ne-am ocupat 
de ea și acum e totul în ordine. 

Lacrimile îmi ustură ochii și încerc, cu puterea minţii, să le 
împiedic să curgă. Cu toate acestea, îmi alunecă pe obraji în 
timp ce rostesc: 

— Sunt cât se poate de departe de a fi normală. 

Vocea mamei se înmoaie. Simt în tonul ei ceva ce nu am mai 
auzit de mult - preocupare sinceră. 


VP - 244 


— De ce nu mi-ai spus până acum, Quincy? 

— Pentru că n-ar fi trebuit să fie nevoie, îi spun. Trebuia să îţi 
dai seama că nu sunt bine. 

— Dar păreai bine. 

— Pentru că m-ai obligat, mama. Dându-mi pastile și refuzând 
să vorbim despre asta. Tu ai făcut asta. Acum, sunt... 

Nu știu ce sunt. 

Distrusă, probabil. 

Atât de distrusă încât aș putea să-i enumăr mamei 
numeroasele feluri în care am eșuat ca ființă umană. Am 
probleme cu poliţia. E foarte posibil să o adăpostesc pe ucigașa 
Lisei în apartamentul pe care mi l-am permis pentru că prietenii 
mei au fost măcelăriți. Sunt dependentă de Xanax. Și de vin. Mă 
prefac că nu sunt deprimată. Și furioasă. Și singură. Chiar și 
când sunt cu Jeff, uneori mă simt insuportabil de singură. 

Ce e mai rău e că nu mi-aş fi dat seama de asta niciodată, 
dacă Sam nu dădea buzna în viaţa mea. l-a luat ceva timp și 
niște încercări, firește. Toate testele și provocările, toate 
îndemnurile acelea de a-i dezvălui câte ceva despre mine, de a- 
mi aminti câte un amănunt dintr-o întâmplare pe care sunt 
foarte fericită să o las îngropată în uitare. 

Apoi înțeleg. Subit. Sunt ca un cui izbit cu ciocanul - fragilă, 
tremurând, înfigându-mă tot mai adânc în ceva de unde nu mai 
e cale de întoarcere. 

— Mama, cum părea Lisa la telefon? 

— Ce vrei să spui? Așa cum mă așteptam. 

— Am nevoie de detalii concrete, îi spun. Cum îi era vocea? 
Răgușită? Aspră? 

— Chiar n-am băgat de seamă. Nedumerirea mamei este 
evidentă. O și văd holbându-se la telefon, încurcată. Tu ai vorbit 
cu Lisa înainte, cu ani în urmă. Nu știu cum trebuia să pară. 

— Te rog, mama. Dacă îţi amintești ceva anume. 

Pentru ultima oară, mama se cufundă din nou într-o tăcere 
adâncă. Strâng volanul sperând că își va aminti ceva. Și deși m- 
a dezamăgit de nenumărate ori, în trecut, de această dată 
Sheila Carpenter salvează situaţia. 

— Făcea multe pauze în vorbire, spune fără a sesiza ironia din 
cuvintele ei. Lisa vorbea, apoi tăcea. Și fiecare pauză era 
urmată de un fel de respiraţie prelungă. 

— Ca un oftat? 


VP - 245 


— Mai slab. 

E tot ce trebuie să știu. De fapt, asta îmi spune tot. 

— Mama, trebuie să închid. 

— O să fii în regulă? mă întreabă mama. Spune-mi că vei avea 
grijă de tine. 

— Voi avea. Promit. 

— Sper că ţi-am fost de ajutor, indiferent despre ce e vorba. 

— Da, mama, îi spun. Mulţumesc. M-ai ajutat mai mult decât 
crezi. 

Pentru că știu că pauzele acelea pe care le-a auzit mama nu 
erau oftaturi. Era zgomotul făcut de cineva care fuma. 

Ceea ce înseamnă că nu cu Lisa vorbise. 

Mama vorbise cu Sam. 

Cu Sam cea curioasă, iscoditoare. Știe mai multe decât lasă 
să se vadă. A știut de la bun început. De aceea a apărut ca din 
senin. Nu pentru bani. 

Incearcă să afle cât mai multe despre Pine Cottage. 

Despre ce am făcut eu acolo. 

Inchid telefonul și cobor geamul mașinii, lăsând aerul 
proaspăt al Vestului Mijlociu să mă lovească. Strâng și mai 
puternic mâinile pe volan și apăs piciorul pe acceleraţie. Privesc 
acul vitezometrului cum urcă, cum trece de șaptezeci la oră, 
șaptezeci și cinci, se apropie de optzeci. 

Nu mă ajută, oricât de repede aș goni. Mă simt în continuare 
ca o muscă, zbătându-mă în pânza ţesută de Sam. Îmi dau 
seama că nu am decât două opţiuni - lupta sau fuga. 

Știu ce trebuie să aleg. 

e 

Când ajung la hotel, îmi modific rezervarea biletului de avion. 
E o cursă de la Chicago la New York în seara aceasta, la ora opt. 
Voi fi în acel avion. 

Jeff, evident, nu înțelege de ce trebuie să mă întorc la New 
York așa subit. Mă asaltează cu întrebări, în timp ce îmi 
pregătesc valiza. Răspund la fiecare dintre acestea de două ori - 
odată cu voce tare, mințind, pentru el, o dată în sinea mea, 
spunând adevărul. 

— Are vreo legătură cu Sam? 

— Nu. 

Sigur că are. 

— Quincy, a făcut vreo prostie? 


VP - 246 


— Încă nu. 

Da, a făcut ceva îngrozitor. Amândouă am făcut. 

— Nu înțeleg de ce trebuie să pleci atât de repede. De ce 
acum? 

— Pentru că trebuie să fiu înapoi cât mai curând. 

Pentru că Sam știe lucruri despre mine. Lucruri îngrozitoare. 
Așa cum și eu știu lucruri teribile despre ea. Trebuie să o scot 
din viaţa mea o dată pentru totdeauna. 

— Ar fi mai bine să mă întorc cu tine? 

— Eşti drăguţ, dar nu. Tu încă ai treabă aici. 

Nu te poţi întoarce cu mine, Jeff. Te-am minţit. În legătură cu 
multe lucruri. Pe care, dacă le afli, nu vei mai dori să ai de-a 
face cu mine. 

Când sunt gata și mă îndrept spre ușă, Jeff mă trage spre el și 
mă strânge în braţe. Aș vrea să rămân acolo, pe loc, alinată. Dar 
nu pot. Nu cât Sam e încă în viața mea. 

— O să fii bine? mă întreabă. 

— Da, îi răspund. 

Nu. Indiferent ce crezi, nu voi fi bine niciodată. 

e 

E un avion mic, cu doar câțiva călători. O călătorie ineficientă, 
menită să ducă aeronava pe JFK, pentru o cursă profitabilă, de 
dimineaţă. Nu stă nimeni lângă mine. După decolare, mă întind 
pe scaunele libere. 

Stând întinsă acolo, fac tot posibilul să nu mă gândesc la Sam. 
Nimic nu funcţionează. Nu pot alunga bănuiala care își face loc 
cu repeziciune în mintea mea, ca un păianjen. Mi-o imaginez 
punând pastilele în paharul de vin al Lisei, privind-o cum le 
înghite, așteptând să își facă efectul. O văd cu cuțitul în mână, 
tăind venele Lisei, urmărind totul în timp ce își roade unghiile. 

E capabilă de una ca asta? 

Poate. 

Dar de ce să o fi făcut? 

Pentru că voia să afle informaţii despre mine. Poate o 
convinsese pe Lisa să o ajute. Apoi aceasta s-a răzgândit, a 
respins-o, a ameninţat să o alunge. Acum e rândul meu să fac 
același lucru. Mă rog ca rezultatul să fie altul. 

Cumva, reușesc să dorm pe aproape întreaga durată a 
zborului, deși nu îmi aduce cine știe ce ușurare. O visez pe Sam, 


VP - 247 


așezată cu spatele drept pe canapeaua din sufrageria mea. Eu 
sunt pe scaun, în faţa ei. 

— Tu ai ucis-o pe Lisa Milner? o întreb. 

— Tu i-ai ucis pe copiii aceia, la Pine Cottage? mi-o întoarce 
ea. 

— Eviţi să raspunzi. 

— Și tu faci la fel. 

— Crezi că eu am ucis pe cineva la Pine Cottage? 

Sam zâmbește, rujul de pe buzele ei e atât de aprins încât 
pare că are gura mânjită cu sânge. 

— Eşti o luptătoare. Una care ar face orice ca să 
supravieţuiască. Exact ca mine. 

O însoțitoare de bord mă trezește când începem aterizarea în 
New York. Mă ridic, alung visul. Privesc pe geamul transformat 
în oglindă ovală de întunericul de afară și de luminile din avion. 
Cu greu recunosc chipul care mă privește înapoi. 

Nici nu mai știu când am făcut-o ultima dată. 


VP - 248 


PINE COTTAGE 
10.14 p.m. 


În dormitor, Craig nu pierde vremea, își scoate imediat 
pantalonii. Quincy nici nu a băgat de seamă când i-a dezbrăcat, 
până ce nu s-a trezit cu el peste ea, sărutând-o ameţit de 
băutură, ridicându-i fusta și frecându-se de coapsele ei. Când i-a 
cuprins sânii, Quincy și-a așezat mâinile peste ale lui, 
încuviințând. 

Era pregătită. Janelle o instruise. Știa la ce să se aștepte. Era 
o vestală virgină, întinsă pe altar, așteptând întru eternitate. 

Apoi însă respiraţia lui Craig devine gâfâită și grea. La fel și 
gesturile lui, pe care consumul exagerat de alcool și iarbă le 
face brutale. Când și-a înfipt genunchiul între picioarele ei, 
desfăcându-le, trupul lui Quincy s-a încordat. 

— Așteaptă, i-a șoptit. 

— Relaxează-te, i-a spus el, cu capul îngropat în umărul ei, 
gâtul ei pradă gurii lui nesăţioase. 

— Încerc. 

— Încearcă mai tare. 

Craig încercă din nou să-i desfacă picioarele cu genunchiul. 
Quincy opuse rezistență, încordând mușchii. 

— Încetează! 

Craig își apăsă gura peste a ei, astupând-o cu un sărut. Era 
deasupra ei, ţintuind-o în loc, respirând greu, ca un taur, 
împungând-o în coapse. Quincy se simţea de parcă era sufocată. 
Mâinile lui coborâră de pe sâni pe coapse, încercând să le 
despartă. 

— Incetează! strigă ea din nou, de data aceasta cu mai multă 
putere. Vorbesc serios. 

II împinse, ieși de sub el și se ridică în capul oaselor, 
sprijinindu-se de capul patului. In câteva minute, zâmbetul lui 
Craig dispăru, înțelegând, în sfârșit, ce se întâmpla. 

— Credeam că ne-am înţeles să o facem, spuse el. 

— Așa e. 

— Atunci, care e problema? 

Quincy nu știa dacă era vreo problemă. Trupul ei fremăta de 
dorinţă, voia să îl simtă pe Craig deasupra ei, în ea. Și totuși, o 

VP - 249 


parte din ea știa că nu așa trebuia să fie. Dacă ar fi mers mai 
departe, s-ar fi întâmplat pe grabă și brutal, ca pentru a 
respecta încă una din regulile idioate ale lui Janelle. 

— Vreau ca prima oară să fie special. 

Credea că el va înţelege. Că își va da seama cât era de 
important pentru ea. În schimb, el spuse: 

— Nu e destul de special pentru tine? E mai mult decât am 
avut eu până acum. 

Cuvintele lui îi confirmară lui Quincy bănuielile. Pentru Craig, 
aceasta nu era prima oară. O mai făcuse. Ințelegând asta, 
Quincy simţi împunsătura trădării, mică, dar dureroasă. 

— Credeam că știi, spuse Craig, citindu-i cu ușurință gândul. 

— Am crezut că și tu erai. _ 

— Nu ţi-am spus niciodată că aș fi virgin. Imi pare rău dacă ai 
crezut asta, dar nu am nicio vină. 

— Știu, spuse Quincy. 

Se întrebă câte alte fete se aflaseră în aceeași situaţie cu el, 
înaintea ei, și cedaseră presiunii. Spera că se opuseseră și 
altele. Spera că nu era singura. 

— Nu te-am minţit, Quincy. Așa că va trebui să găsești o 
scuză mai bună ca să spui nu. 

— Dar nu spun nu, îi răspunse Quincy, răzgândindu-se brusc, 
furioasă pe sine însăși pentru că o făcea. Am crezut doar... 

— Că va fi cu flori, lumânări aprinse și poezie? 

— Că va însemna ceva, spuse Quincy. Nu însemn nimic 
pentru tine? 

Craig se rostogoli jos din pat, devenind, dintr-odată, reţinut. 
Începu să-și caute pantalonii în timp ce trăgea de poalele 
cămășii să își acopere goliciunea. Quincy nu mai avea nevoie de 
alt răspuns. Cu toate acestea, se întinse spre el, căutând să-l 
ademenească înapoi în pat, înainte ca el să se îmbrace. 

— N-ar trebui să fie o problemă, îi spuse. Tot mai vreau să ne 
petrecem noaptea împreună. Cine știe ce se poate întâmpla? 

În ciuda eforturilor ei, Craig își găsi pantalonii pe podea, lângă 
pat, și începu să-i tragă pe picioare. 

— Nu se va întâmpla nimic. Cred că ai fost destul de clară. 

— Te rog, întoarce-te în pat. Am nevoie de puţin timp să mă 
gândesc la asta. 

— Gândește-te cât vrei. Craig își trase fermoarul pantalonilor 
și se îndreptă spre ușă. Eu nu am la ce să mă gândesc. 


VP - 250 


Și dus a fost, alăturându-se din nou petrecerii, lăsând-o pe 
Quincy ghemuită pe pat, plângând. Lacrimi mari cădeau pe 
mătasea albă a rochiei de împrumut, lăsând urme întunecate. 


VP - 251 


32. 


Când ajung acasă, e trecut de miezul nopţii. În loc să mă simt 
odihnită de somnul din avion, sunt ameţită și slăbită. Descui ușa 
cu mâinile tremurând, pe de o parte de oboseală, pe de alta, de 
teamă. Nu știu ce mă așteaptă acolo. Mă aștept să deschid ușa 
și să descopăr casa goală și cecul meu postdatat, cocoloș pe 
podea. Și tot ar fi mai bine decât să o găsesc pe Sam 
așteptându-mă în penumbra holului, cu cuțitul ridicat. 

Cum intru pe ușă, las geanta pe podea, ca să am mâinile 
libere, în caz că sunt nevoită să mă apăr. Însă nici urmă de Sam 
cu cuțitul în mână. Nici urmă de Sam oferindu-mi un pahar de 
vin în care s-au topit pastile. O privire rapidă în jur îmi confirmă 
că toate sunt la locul lor. Apartamentul e cufundat în întuneric 
și, după toate aparențele, pustiu. Locul are un aer de abandon, 
ca și cum cineva a plecat în grabă lăsând în urmă fragmente din 
fiinţa sa, plutind ca firele de praf. 

— Sam? Eu sunt. 

Inima începe să îmi bată cu putere așteptând un răspuns care 
nu vine. 

— M-am hotărât să mă întorc mai devreme, spun și pieptul mi 
se umple de speranţă. Am găsit un zbor de noapte. 

Străbat apartamentul aprinzând luminile pe unde trec. 
Bucătărie, sufragerie, camera de zi. Nici urmă de vreun jaf. Nici 
urmă de Sam. 

A plecat. Sunt sigură. A părăsit orașul, după cum mă 
așteptam. Luându-și secretele cu ea și lăsându-le pe ale mele în 
urmă. 

Caut telefonul în geantă. Îi trimisesem lui Jeff un mesaj când 
aterizasem, spunându-i că am ajuns cu bine și că îl voi suna, 
când totul a luat sfârșit. Acum că totul a luat sfârșit, sunt în hol, 
gata să îl sun. 

Abia acum văd că ușa camerei de oaspeți e tot închisă. Pe sub 
ușă răzbate un fir de lumină care trece peste pantofii mei când 
mă apropii și mă opresc în faţa ei. Dincolo de panoul de lemn al 
ușii, înfundat, se aude muzică. 

Inima mi se prăbușește. 


VP - 252 


Sam e tot aici. 

— Sam? 

Pun mâna pe clanță. O apăs. Nu e încuiat. Fără să ezit, o 
deschid și privesc în cameră. 

Incăperea e scăldată într-o lumină roșie-aurie. Roșul este de 
la veioza de pe noptieră. Auriul, de la câteva lumânări aprinse, 
așezate lângă veioză. Muzica se revarsă dintr-un CD-player 
vechi, scos din debara. Peggy Lee, interpretând Fever. 

In lumina slabă o văd pe Sam pe marginea patului. Cel puţin 
așa cred, că e ea. Arată atât de diferit de imaginea ei obișnuită 
încât îmi ia ceva timp să o recunosc. Poartă o rochie cu totul 
altfel decât rochia neagră, sordidă, pe care o avea când ne-am 
cunoscut. Aceasta e roșie, cu mâneci scurte, fustă dreaptă și un 
decolteu ispititor. In picioare are pantofi cu toc, asortaţi. Părul 
prins, îi lasă gâtul palid dezgolit. 

Nu e singură. 

Lângă ea stă un bărbat într-un tricou polo negru și pantaloni 
bej. Îl recunosc imediat. 

Coop. 

Mâna lui e pe gâtul lui Sam, mângâindu-i pielea fină de sub 
bărbie. Și ea îl atinge, degetul ei arătător trasează conturul 
bicepsului lui stâng. Se apleacă unul spre celălalt, privindu-se, 
gata să se sărute. 

— Ce... 

„Ce mama naibii se petrece aici?” 

Asta am vrut să spun, dar nu reușesc să rostesc decât primul 
cuvânt. Sam își retrage mâna de pe braţul lui. Mâna lui Coop 
rămâne pe gâtul ei, cu întreg trupul încremenit de surpriză. Nu l- 
am mai văzut așa șocat de când ne-am cunoscut, la marginea 
pădurii de lângă Pine Cottage. Pe chip are întipărită aceeași 
expresie. Nu la fel de îngrozită, de intensă. Dar e aceeași. Ca o 
copie neclară a originalului. 

— Quincy, spune el. Îmi... 

— leşi! 

Reușește să se ridice și vine spre mine. 

— Pot să îţi explic. 

— leşi, repet mâărâit. 

— Dar... 

— leşi! 


VP - 253 


Dintr-odată, mă năpustesc asupra lui, zgâriindu-l cu o mână și 
lovindu-l cu cealaltă. Mâinile mi se strâng apoi în pumni care 
zboară către el, fără să îmi pese unde dau, atâta vreme cât 
lovesc ceva. Și continui să-l lovesc, în timp ce Coop stă pe loc, 
nemișcat, încasând. Apoi însă intervine Sam, repezindu-se ca o 
flacără roșie, mă cuprinde și mă lipește de perete. 

— Pleacă! șuieră ea către Coop. 

El se oprește în ușă și privește către mine cum mă vait și strig 
și mă lovesc cu capul de perete, din ce în ce mai tare. 

— Pleacă naibii odată! zbiară Sam. 

De data asta, Coop ascultă și iese. Mă las să alunec pe lângă 
perete, plângând. Durerea mă încovoaie, mă aplec cu braţele 
încrucișate peste burtă. Mă simt ca și cum cineva mă înjunghie, 
iar și iar, cu un cuțit ascuţit în stomac. 


VP - 254 


PINE COTTAGE 
10.56 p.m. 


Quincy, cu lacrimile secate, părăsi camera în căutarea lui 
Janelle. Avea nevoie de amestecul de compasiune și duritate pe 
care doar Janelle i-l oferea. În privinţa aceasta, era un șmirghel 
uman. Aspră și calmantă în egală măsură. 

În sufragerie îl găsi pe Rodney așezat confortabil într-un 
fotoliu. Amy era în poala lui, cu un braţ în jurul gâtului lui, se 
sărutau. O făcură pe Quincy să se gândească la înotători, cu 
gurile deschise să respire. 

— Unde e Janelle? 

Jumătatea feminină a entității Ramdy ieși la suprafaţă, 
trăgându-și răsuflarea, iritată de întrerupere. 

— Poftim? 

— Janelle. Aţi văzut-o? 

Amy clătină din cap, apoi se întoarse la treburile ei. 

Atunci, Quincy ieși afară, cu pasul scârțâind, pe verandă. Era 
o noapte senină, luna plină albea copacii. Se opri pe trepte, cu 
urechile ciulite să prindă vreun semn că Janelle era prin 
preajmă. Cum ar fi, pași pe iarbă. Sau râsul ei gutural, pe care îl 
recunoștea dintr-o sută. Nu auzi nimic, cu excepţia trilului unor 
cojoaice de pădure, probabil ultimele exemplare ale 
anotimpului, și, în depărtare, strigătul unei bufniţe. 

În loc să se întoarcă în casă, Quincy își continuă mersul, 
atrasă de pădure. Curând, își dădu seama că urma același 
traseu pe care merseseră mai devreme, peste frunzele 
bătătorite. Abia când ajunse la porţiunea în pantă se gândi că 
poate era mai bine să se întoarcă. Dar era deja prea târziu. 
Simţea nevoia să continue, fără să înțeleagă de ce. Avea o 
presimţire. O intuiţie. Aproape o certitudine care-i învolbura 
sângele. 

Lespedea de piatră începea să se vadă pe măsură ce se 
apropia de capătul urcușului. Dimensiunile acesteia deschideau 
o breșă în baldachinul de ramuri. Ca o gaură într-o umbrelă, prin 
care pătrundea lumina argintie a lunii, prelingându-se peste 
trupurile a două persoane aflate pe lespede. 

Una era Janelle. 


VP - 255 


Cealaltă era Craig. 

El era întins pe spate, cu cămașa adunată sub cap, în loc de 
pernă. Pantalonii îi erau coborâţi în jurul gleznelor ca niște 
cătușe. Janelle era peste el, călărindu-l. Fusta rochiei i se mișca 
în ritmul trupului săltând. Unduia ca un val deasupra coapselor 
dezgolite ale lui Craig. Partea de sus a rochiei ei era coborâtă, 
dezvelindu-i sânii atât de albi încât, practic, străluceau în lumina 
lunii. 

— Da, gemu ea, cuvântul împletindu-se ca o adiere cu 
văzduhul nopţii. Da, da, da. 

Furia și durerea cuprinseră stomacul lui Quincy ca o mână 
nevăzută care-i strângea măruntaiele în pumn. 

Cu toate acestea, nu-și putea desprinde privirea de la ei. Nu 
când Janelle gemea în felul acela, mișcările ei fiind mai degrabă 
disperate decât pătimașe. Tabloul era mult prea minunat, 
dureros, grotesc. 

Apoi, pe neașteptate, o năpădi un plâns cu suspine. Quincy își 
acoperi gura cu palma, să nu o audă. Deși nu ar fi trebuit să-i 
pese că o auzeau. Deși tot ce voia era să-și ţipe către înălțimile 
cerului strigătul îndurerat ca al unui strigoi, să îl lase purtat de 
vânt. 

Însă mâna din măruntaiele ei continua să strângă, sporindu-i 
furia, intensificându-i durerea. Se întoarse și făcu drumul înapoi 
printre copaci, lacrimi proaspete luând naștere din izvorul celor 
abia secate. Încă o auzea pe Janelle, în timp ce cobora panta, 
gemetele ei repetate răsunând ca ciripitul enervant al unei 
păsări între crengi. 

Da, da, da. 


VP - 256 


33. 


— De ce? întreb, prăbușită în continuare pe podea. 

Sam mă ignoră și traversează încăperea să oprească CD- 
playerul. Apoi se oprește lângă rucsac de unde își scoate blugii 
negri și începe să-i îmbrace pe sub rochia roșie. 

— De ce? 

— Pentru că era necesar, spune Sam. 

— Ba nu era, îi spun, ridicându-mă în genunchi. Așa ai crezut 
tu. 

Pentru că știa cât de mult aveam să sufăr, când aflam. Și sunt 
convinsă că s-ar fi asigurat că aflu. Aceasta e doar o altă 
modalitate prin care se joacă cu mine, să mă trezească, să mă 
înfurie. 

Mă agăţț de perete, ajutându-mă de el să mă ridic. Cu 
picioarele încă tremurând, mă sprijin de perete și o privesc în 
ochi. Şi-a scos rochia și acum îmbracă tricoul cu Sex Pistols. 
Apoi se așază pe pat și schimbă pantofii de sex cu ghetele de 
teren. 

— Eşti bolnavă, îi spun. Ştii asta, nu-i așa? Nu suporţi gândul 
că una din noi ar putea avea o viaţă normală. Că măcar una din 
noi ar putea fi fericită. 

Sam merge lângă fereastră, o deschide, își aprinde o ţigară. 
Suflând fumul, spune: 

— Ai impresia că m-ai citit, nu-i așa? 

— Da. Ai venit aici, ai văzut că sunt normală și stabilă și ţi-ai 
spus că trebuie să distrugi ceea ce am. 

— Stabilă? Ai băgat un om în spital, scumpo. La naiba, e încă 
în comă. 

— Din cauza ta! Tu ai vrut să fac asta! 

— Repetă-ţi asta, Quinn. Dacă ai nevoie de minciuna asta ca 
să poţi să te suporţi, continuă să crezi asta. 

Îmi feresc privirea, nu ştiu ce să mai cred. 

Am senzaţia că gravitația a fost anulată, toate lucrurile pe 
care mă bazam în viața mea plutesc în văzduh și eu nu mai 
ajung la ele. 


VP - 257 


— De ce Coop? o întreb. Suntem în Manhattan. Ai fi putut 
alege un milion de alţi bărbaţi. De ce el? 

— Asigurare. 

— Pentru ce? 

— Detectivul acela a trecut iar pe aici, de dimineaţă, spune 
Sam. Hernandez. Zicea că vrea să vorbească cu tine. Când i-am 
spus că ești plecată, a zis că va reveni și că nu trebuia să fi 
părăsit orașul. 

Pentru că plecarea mea, împreună cu iubitul meu avocat, a 
dat naștere la bănuieli. Evident. 

— Nu am știut ce să fac, spune Sam. Așa că l-am chemat pe 
Coop. 

Rămân fără aer, sunt ca anesteziată. 

— Doar nu i-ai spus ce s-a întâmplat în parc, nu? 

Sam își dă ochii peste cap și suflă fumul. 

— Nu, la naiba. l-am spus că ar trebui să ne cunoaștem mai 
bine. Că ar trebui să vină până aici, dacă poate. Și a venit. 

— lar tu l-ai sedus. 

— N-aș zice asta, răspunde Sam. Era mai mult decât dornic. 

— Atunci, de ce ai făcut-o? 

Sam oftează abia auzit. Pare atât de obosită, înfrântă de 
viaţă. 

Atât de distrusă. 

— Pentru că am crezut că ne va ajuta, îmi spune. Mai ales pe 
tine. Dacă poliţia reușește să stabilească legătura între noi și 
individul bătut, vom avea nevoie de cineva de partea noastră. 
De altcineva decât Jeff. 

— Un poliţist, spun, înțelegând tristul adevăr. Unul care să ne 
ia apărarea în faţa colegilor lui. Unul prea orbit de emoţii ca să 
facă ceea ce trebuie și să ne denunțe, dacă bănuiește ceva. 

— Bingo, spune Sam. Dar tu știai deja asta, nu-i așa? 

— N-am încercat niciodată să mă culc cu el. 

Sam pufnește, scoțând fumul pe nas. 

— De parcă are vreo importanţă. Oricum, te foloseşti de el. O 
faci de ani întregi. Trimițându-i mesaje la orice oră. Chemându-l 
aici pe nepusă masă. Flirtând cu el, când și când, ca să îi menţii 
treaz interesul. 

— Nu e adevărat, protestez. Nu i-aș face așa ceva. 

— O faci tot timpul, Quinn. Te-am văzut. 

— Nu intenţionat. 


VP - 258 


— Serios? spune Sam. Vrei să spui că treaba asta dubioasă 
dintre voi doi nu are nicio legătură cu cele întâmplate la Pine 
Cottage? Că nu ai observat niciodată, nicio clipă, că îl ai la 
degetul mic? 

— Nu am observat, îi răspund. 

Sam stinge ţigara. Aprinde alta. 

— Minciuni, minciuni, minciuni. 

— Să vorbim despre minciuni, zic eu, îndepărtându-mă de 
lângă perete, însuflețită de furie. Ai minţit când ai spus că nu ai 
întâlnit-o pe Lisa. Ai întâlnit-o. Ai stat la ea. 

Sam se oprește chiar în timp ce trăgea din ţigară, cu obrajii 
supţi, cu fumul în gură. Când deschide gura, un norișor cenușiu 
se răspândește ca o ceaţă. 

— Ești nebună. 

— Asta nu e un răspuns, îi spun. Cel puţin, recunoaște că ai 
fost acolo. 

— Bine. Am fost. 

— Când? 

— Cu câteva săptămâni în urmă, spune ea. Dar asta știai deja. 

— De ce ai fost acolo? Te-a invitat Lisa? 

Sam clatină din cap. 

— Așadar, ai apărut acolo pe nepusă masă, cum ai făcut și cu 
mine? 

— Da, spune Sam. Spre deosebire de tine însă, ea m-a salutat 
când m-a recunoscut. 

— Cât ai stat acolo? 

— Aproape o săptămână, răspunde Sam. 

— Și s-a bucurat să te aibă acolo? 

E o întrebare inutilă. Sigur că s-a bucurat. Lisa pentru asta 
trăia - să ia sub aripa ei tinere cu probleme și să le ajute. Sam 
era, probabil, cea mai problematică dintre toate. 

— Da, spune Sam. La început. Dar spre sfârșitul săptămânii 
nu mai reușea să îmi facă faţă. 

Deduc singură restul. Sam apare din senin, cu rucsacul ei 
burdușit, Wild Turkey și declaraţii de prietenie. Lisa o găzduiește 
bucuroasă. Dar asta nu e de ajuns. Nu pentru Sam. Ea trebuie 
să iscodească, să sâcâie. Probabil a încercat să o scoată pe Lisa 
din zona ei de confort. Să o înfurie, să o facă o supraviețuitoare. 

Lisa nu i-a permis. Eu am făcut-o. Amândouă am plătit pentru 
asta, fiecare în alt fel. 


VP - 259 


— Și de ce ai minţit în legătură cu asta? 

— Pentru că știam că, dacă îţi spun, vei face din ţânțar 
armăsar. Că vei intra la idei. 

— De ce? o întreb. Ai ceva de ascuns? Sam, tu ai ucis-o pe 
Lisa? 

lat-o! Întrebarea care îmi măcina creierii de câteva zile, în 
sfârșit, rostită. Sam clatină din cap cu compătimire. 

— Biata Quincy, atât de tristă. Eşti mai scrântită decât 
credeam. 

— Spune-mi că nu ai nicio legătură cu moartea ei. 

Sam lasă ţigara să cadă pe podea și o strivește demonstrativ 
sub talpă. 

— Nu contează ce spun, nu mă vei crede. 

— Nu mi-ai dat niciun motiv, îi spun. De ce ai începe acum? 

— Nu am ucis-o eu, spune Sam. Poţi să mă crezi sau nu. Nu- 
mi pasă câtuși de puţin. 

Din buzunarul meu se aude un bâzâit. Telefonul. 

— Probabil e iubitul tău, spune ea cu dezgust nedisimulat. 
Unul din ei, în orice caz. 

Verific. E un mesaj de la Coop. 

„trebuie să vorbim”. 

Lângă fereastră, Sam mă întreabă: 

— Care din ei e? 

Nu îi răspund, ceea ce este un răspuns în sine. Mă holbez la 
ecran și îmi stă inima la gândul că l-aș revedea pe Coop. Nu 
doar în noaptea aceasta. Ci oricând de acum înainte. 

Sam așază o nouă ţigară între buze și spune: 

— Aleargă la polițistul tău, Quincy Carpenter. Dar nu uita, fii 
atentă ce vorbeşti. Secretele mele sunt secretele tale. Și 
agentului Cooper s-ar putea să nu-i placă ale tale. 

— Du-te naibii, îi spun. 

Işi aprinde ţigara și zâmbește. 

— Am fost deja acolo, scumpo. 


VP - 260 


PINE COTTAGE 
11.12 p.m. 


Când ajunse înapoi la cabană, Quincy abia mai respira. O 
dureau plămânii, de efort și din cauza aerului nopţii. Deși era 
frig, pielea îi era acoperită de o sudoare rece și lipicioasă. 

In cabană era un haos tăcut, vase murdare și sticle goale de 
băutură peste tot. Sufrageria era pustie. Și focul se stinsese, 
mirosul cald de lemn ars fiind singura dovadă a existenței lui. 

Să doarmă. Quincy nu își dorea nimic altceva. Decât să 
doarmă și când se trezea să nu își mai amintească nimic din 
ceea ce văzuse. Se putea, știa asta. Creierul ei îi spunea deja că 
se înșela, că nu văzuse nimic de fapt. Poate Janelle era acolo cu 
altcineva. Cu Joe, poate. Sau poate i se păruse doar că îl văzuse 
pe Craig, întins pe spate, cu chipul contorsionat, pătrunzând-o 
pe Janelle. 

Dar în inima ei știa adevărul. 

Ștergându-și lacrimile, Quincy se strecură de-a lungul holului, 
pe lângă camera goală a lui Janelle. De cealaltă parte, Betz se 
culcase, ușa închisă a dormitorului ascunzând vederii priveliștea 
tristă a paturilor suprapuse. Și ușa camerei lui Ramdy era 
închisă, dar nu reușea să blocheze sunetele violente făcute de 
salteaua de apă. Gemetele lui Rodney însoțeau uneori clipocitul 
apei. 

Quincy se îndreptă spre dormitorul lui Craig. 

La naiba cu Craig. 

Era dormitorul ei acum. 

Dar camera nu era goală. Pe pat era cineva, o siluetă 
nedefinită în lumina lunii. Stătea cu braţele sub cap. Quincy îi 
zări ochii larg deschişi sub lentilele murdare ale ochelarilor. 

— Nu știam unde să dorm, spuse el. 

Quincy se holbă la el, invidioasă pe cât de relaxat era, pe cât 
de nepăsător faţă de tot ce se întâmplase. Işi trase nasul. Opri o 
lacrimă înainte să i se prelingă pe obraz. 

— Ești bine? o întrebă el. 

— Trebuie să pleci, îi spuse ea. 

El se ridică. In privirea pe jumătate ascunsă i se citea 
îngrijorarea. 

VP - 261 


— Nu ești bine. 

— Nu mai spune! Quincy se așeză pe pat. O altă lacrimă. Pe 
aceasta nu o prinse la timp. F 

— l-am văzut plecând împreună, spuse el. In pădure. 

— Ştiu. 

— Îmi pare rău. 

O atinse pe umăr. Gestul neaşteptat o făcu să tresară. 

— Te rog, pleacă, îi spuse ea. 

— Nu te merită. 

Când îi atinse pentru a doua oară umărul, Quincy îl lăsă. 
Încurajat, își coborî mâna pe braţul ei, către mijloc. Din nou, 
Quincy îi permise. 

— Ești mai bună decât el, îi șopti. Decât ei amândoi. Ești atât 
de drăguță. 

— Mulţumesc, spuse Quincy. 

— Vorbesc serios. 

Quincy se întoarse către el, recunoscătoare că era acolo. 
Părea atât de sincer. Atât de inocent. Opusul lui Craig. g 

Se aplecă spre el și-l sărută. Buzele lui erau fierbinți. li 
răspunse la sărut. Limba lui își făcu loc în gura ei. Timid. 
Explorând. Aproape că o făcu pe Quincy să uite ce văzuse în 
pădure. Pe Janelle peste Craig, făcând dragoste cu el, cu trupul 
radiind de dorință și durere. 

Dar nu era de ajuns. Quincy voia să uite cu totul. 

Fără o vorbă, îl încălecă, surprinsă de robustețea lui. Era ca 
trunchiul căzut al unui copac. Stejar solid. li scoase puloverul, 
care mirosea vag a detergent industrial. Mirosul acela îi înțepă 
nările când îl aruncă pe podea, apoi îi trase tricoul peste cap. 

Începu să-l sărute pe piept, mângâindu-i pielea lăptoasă. Atât 
de palid. Atât de rece. Ca o fantomă. 

Apoi rămase fără chiloți. Pantalonii lui de reiat erau coborâţi 
în dreptul genunchilor. 

Pe podea, lângă pat, era rucsacul lui Craig. În el, o cutie cu 
prezervative. Quincy scoase unul și i-l așeză lui Joe în palma 
tremurătoare. 

— Ești sigură? o întrebă el. 

— Da. 

— Să îmi spui dacă te doare, îi șopti el. Nu vreau să te rănesc. 
Vreau să te fac să te simţi bine. 


VP - 262 


Quincy trase adânc aer în piept și se lăsă să alunece pe pat, 
pregătindu-se să simtă și durerea și plăcerea, știind că nu putea 
avea parte de una fără cealaltă. 

Aveau să o însoţească astfel, împletindu-se, pentru 
totdeauna. 


VP - 263 


34. 


Coop îmi trimite numele unui hotel, la câteva străzi distanţă, 
și numărul camerei în care stă. Nu știu dacă a făcut rezervarea 
înainte să vină în oraș, înainte de întâlnirea cu Sam, sau după 
aceea. Mă hotărăsc să nu întreb. 

Mă opresc în faţa ușii, neștiind dacă sunt în stare să dau ochii 
cu el. Știu deja că nu vreau să-l văd. Mi-aș dori să fiu oriunde 
altundeva decât pe holul acestui hotel, cu mașina de gheaţă 
zumzăind și mirosul pregnant al detergentului de covoare. Dar 
avem un trecut comun. Indiferent ce a făcut, îi datorez ocazia să 
îmi explice. 

Bat în ușă și apăs. Ușa se deschide imediat, scârțâind. Când îl 
văd, rămân cu mâna pe clanţă. 

— Quincy. Mă salută dând din cap, rapid, rușinat. Intră. Dacă 
vrei. 

Trecutul este singurul motiv care mă face să nu plec. Trecutul 
meu. Rolul lui Coop în trecutul meu. Adevărul de necontestat că, 
dacă nu era el, eu nu aș avea un trecut despre care să vorbesc. 
Așa că intru, șocată de dimensiunile camerei. E cât o debara 
mai mare în care cineva a reușit să introducă un pat și un dulap. 
Între pat și perete abia sunt șaizeci de centimetri, astfel încât cu 
greu reușesc să îl ocolesc pe Coop fără să-l ating când închide 
ușa în urma mea. 

Nu e niciun scaun în cameră. Nu mă așez pe pat, prefer să 
rămân în picioare. 

Știu exact ce am de făcut, să îi spun lui Coop adevărul. 
Despre ceea ce a făcut Sam. Ce am făcut eu. După ce fac asta, 
poate începe procesul revenirii la normal. Nu că viaţa mea ar fi 
fost vreodată normală după Pine Cottage. 

Însă nu îi pot mărturisi lui Coop. Abia dacă îl pot privi. 

— Hai să terminăm odată, spun, încrucișând braţele peste 
piept și lăsându-mi greutatea trupului pe piciorul stâng, 
împingând agresiv șoldul în afară. 

— O să fiu succint, spune Coop. 

Tocmai a făcut duș și din baia mică iese abur. Părul scurt îi e 
umed și trupul îi este jilav, ispititor, mirosind a săpun. 


VP - 264 


— Vreau să mă explic. Să îţi explic ce am făcut. 

— Ce faci în timpul liber nu e treaba mea, îi spun. Nu e ca și 
cum însemni ceva pentru mine. A 

Coop tresare și simt un fior satisfăcut, de putere. Il rânesc și 
eu. Îl doare. 

— Quincy, știm amândoi că nu e așa. 

— Nu e? spun eu. Dacă nu era, nu ai fi venit la mine acasă, în 
lipsa mea, să încerci să te culci cu Sam. 

— Nu de asta eram acolo. 

— Așa părea. 

— Ea m-a chemat, Quincy, spune Coop. A zis că își făcea griji 
pentru tine. Așa că am venit. Pentru că mă sâcâia ceva. Nu am 
încredere în ea, Quincy. Nu am avut de la bun început. Pune 
ceva la cale și am vrut să aflu ce anume. 

— Seducția este o tehnică de interogare interesantă, îi spun. 
O folosești des? 

— Ceea ce ai văzut nu a fost plănuit, Quincy. S-a întâmplat. 

Dau ochii peste cap, exagerat, teatral, cum făcea Janelle. 

— O scuză veche de când lumea. 

— E adevărat, spune Coop. Quincy, tu nu știi cât sunt de 
singur. Atât de singur. Trăiesc într-o casă pentru cinci oameni. 
Doar eu. Sunt camere în care nu am intrat de ani întregi. Stau 
goale, cu ușile încuiate. 

Confesiunea lui mă lasă fără cuvinte. Este pentru prima dată 
când Coop se deschide astfel fată de mine. Se pare că avem mai 
multe în comun decât mi-am imaginat. Cu toate acestea refuz 
să îl compătimesc. Nu sunt gata să îl iert. 

— Pentru asta mi-ai cerut să vin? îl întreb. Să te 
compătimesc? 

— Nu. Te-am chemat pentru că trebuie să îţi spun ceva. 
Există un motiv... Coop face o pauză să-și dreagă vocea. Un 
motiv pentru care am încercat să fiu lângă tine. Un motiv pentru 
care am fost disponibil zi și noapte. Quincy... 

instinctiv, știu ce urmează. Scutur din cap în timp ce în 
mintea mea strig, „Nu. Te rog, Coop, nu spune asta!” 

Dar o spune. 

— Te iubesc. 

— Nu, rostesc de data asta cu voce tare. Nu mai spune nimic 
altceva. 


VP - 265 


— Dar așa este, spune Coop. lar tu știi asta, Quincy. Cred că 
ai știut-o dintotdeauna. De ce crezi că pornesc la drum imediat 
ce mă chemi? Să te văd. Să fiu cu tine. Nu îmi pasă dacă pentru 
un minut sau pentru o oră. Faptul că te văd face să merite tot 
drumul lung și pustiu cu mașina. 

Face un pas către mine și mă retrag, dar mă trezesc 
înghesuită într-un colţ, între perete și dulap. Coop nu se oprește 
decât când e în fața mea. 

— Nu am cunoscut pe nimeni ca tine, Quincy, îmi spune. 
Crede-mă când spun asta. Ești atât de puternică. O adevărată 
supraviețuitoare. 

Mă privește și ochii lui albaștri îmi înmoaie genunchii, îmi 
atinge obrazul cu degetul, pe care îl coboară apoi spre gura 
mea. 

— Coop, îi spun în timp ce unghia lui îmi trece ușor peste 
buze. Oprește-te! 

— Și tu simţi la fel, spune el, cu vocea îngroșată. Știu că simţi 
la fel. 

Îl revăd așezat lângă Sam, mângâindu-i gâtul, apropiindu-și 
buzele de ale ei. Îl urăsc pentru asta. Trebuia să fie doar al meu. 

— Nu simt, îi spun. 

— Minti. 

E cald în cameră. Sufocant, de fapt. Aparatul de aer 
condiționat e inutil. Și mai e și Coop, atât de aproape de mine, 
emanând un alt fel de căldură. 

— Trebuie să plec, spun. 

— Nu, nu trebuie. 

Când vine și mai aproape, îl împing. E transpirat. Sub palmele 
mele, țesătura cămâășii i se lipește de trup. 

— Ce vrei de la mine, Coop? Ai spus ce-ai avut de spus. Ce 
altceva mai vrei? 

— Pe tine, spune el încet. Te vreau pe tine, Quincy. 

În ciuda a ceea ce-i spusesem lui Sam, întotdeauna m-am 
întrebat ce m-ar face să cedez atracției pe care o simţeam faţă 
de Coop. Și întotdeauna crezusem că ochii lui albaștri ar fi, cel 
mai probabil, vinovatul. Strălucitori ca niște lasere, ochi care 
văd tot, în cele din urmă, însă este vocea lui. Mărturisirea aceea 
șoptită mă trimite în brațele lui. 

Este prima noastră îmbrăţișare după Pine Cottage. Atunci m-a 
cuprins pentru prima dată în braţele lui puternice. Mă aștept ca 


VP - 266 


amintirea aceea să întineze îmbrăţișarea de acum. Dar nu o 
face. Dimpotrivă, o îndulcește. 

Cu el mă simt în siguranţă. 

Dintotdeauna a fost așa. 

ÎI sărut. Deși e o greșeală. Mă sărută la rândul lui, flămând, 
mușcând. Dorinţa reprimată ani la rând este, în sfârșit, 
eliberată, iar rezultatul este mai mult nevoie decât e dorinţă. 
Mai mult durere, decât plăcere. 

În curând, suntem pe pat. Nici nu avem unde altundeva. 
Rămân fără haine. Nu știu cum. Par să alunece. La fel și ale lui 
Coop. 

Știe ce vrea. 

Dumnezeu să-mi ajute, îl las să facă ce vrea. 


VP - 267 


PINE COTTAGE 
11.42 p.m. 


El încă dormea, când Quincy se dădu jos din pat și traversă 
încăperea în vârful picioarelor, adunându-și pantofii, rochia, 
chiloţii. O durea să se miște. Disconfortul dintre picioare era mai 
intens când se apleca. Cu toate acestea, nu era așa de rău cum 
se așteptase. Constatarea îi oferi o oarecare consolare. 

Se îmbrăcă repede, surprinsă de frigul din cameră. Se simţea 
ca atunci când avea temperatură. Scuturată de frisoane, deși 
pielea îi frigea. 

Din hol intră în baie, fără să se deranjeze să aprindă lumina. 
Nu avea chef să se vadă în oglindă, sub lumina aceea 
necruțătoare. În schimb, privi silueta întunecată din oglindă, 
lipsită de trăsături. Devenise o umbră. 

Îi veni în minte o rimă. Ceva din școala generală. Era cu 
prietenele ei, în sala de baie a fetelor, pe întuneric, repetând: 

„Bloody Mary, Bloody Mary, Bloody Mary”. 

— Bloody Mary, spuse Quincy cu privirea aţintită asupra 
imaginii fără chip din oglindă. 

Când ieși din baie, se opri în pragul sufrageriei, temându-se 
că Janelle și Craig se întorseseră, beţi și chicotind, purtându-se 
ca și cum nimic nu se întâmplase. Intră numai când fu sigură că 
nu se auzea nimic. În cabană domnea tăcerea. 

Se îndreptă către bucătărie unde rămase gândindu-se la ce ar 
fi trebuit să facă în continuare. Să-i confrunte? Să le ceară să se 
întoarcă acasă? Sau să caute cheile mașinii lui Craig și să plece, 
lăsându-i pe toţi acolo, fără telefoane? 

Gândul o făcu să zâmbească. Se afla deja în cel de-al doilea 
stadiu al durerii, despre care aflase cu doar trei zile înainte, la 
ora de psihologie. Janelle lipsise și Quincy trebuia să îi dea 
notițele. Janelle nu știa care era cea de-a doua treaptă în 
procesarea suferinţei. Dar Quincy știa. 

Era furia. 

Furia cea mai intensă și mai atroce. 

O simţea în stomac. Ca o arsură, dar mult mai fierbinte. Iradia 
în exterior, trecându-i în braţe și în picioare. 


VP - 268 


Se apropie de chiuvetă, gata să pună energia aceea arzătoare 
în acțiune. Așa cum făcea mama ei. Sheila Carpenter, în stilul ei 
pasiv-agresiv, care făcea ordine în loc să ţipe, repara în loc să 
strice. Și care nu spunea niciodată ceea ce simţea cu adevărat. 

Quincy nu voia să fie genul acela de femeie. Nu voia să 
strângă mizeria făcută de alţii. Voia să fie furioasă, la naiba! Era 
furioasă. Atât de furioasă că apucă o farfurie murdară din 
chiuvetă și se pregăti să o izbească de masă. 

Propria ei reflexie o opri. Chipul acela livid care o privea din 
geamul de deasupra chiuvetei. De data aceasta, nu îl putu evita. 
De data aceasta, se văzu limpede. 

Ochii înroșiţi de plâns. Buzele adunate într-un rânjet. Pielea 
îmbujorată de furie, de durere și rușine din cauză că tocmai se 
dăruise unui străin. 

Nu era Quincy pe care o știa ea. Era cu totul altcineva. Cineva 
necunoscut. 

În jurul ei se făcea întuneric. Quincy îl simţi apropiindu-se. Ca 
un val de păcură revărsat peste țărm. În curând o cuprindea din 
toate părţile, ocupând bucătăria, acoperind-o. Quincy nu mai 
vedea decât chipul din fereastră. Chipul străin. Până când și 
acela fu înghiţit de negură. 

Lăsă farfuria înapoi în chiuvetă și apucă altceva. 

Cuţitul. 

Nu știa de ce îl înșfăcase. Habar nu avea ce va face cu el. Tot 
ce știa era că se simţea bine cu el în mână. 

Strângând bine cuțitul, ieși pe ușa din spate a cabanei și 
traversă veranda din trei pași mari și grăbiţi. 

Afară, copacii de lângă cabană stăteau ca niște santinele 
cenușii de pază la marginea pădurii. 

În mers, Quincy lovi unul cu lama cuţitului. Impactul îi trimise 
un fior de-a lungul brațului, iar ea se afundă și mai adânc în 
desișul întunecat. 


VP - 269 


35. 


Ecoul unei uși trântite cu zgomot mă trezește brusc dintr-un 
somn adânc. Deschid ochii și gura să respir, dar aerul uscat îmi 
fac gura pungă. Soarele dimineţii pătrunde pe fereastră, raze 
oblice se opresc fix pe perna mea. Fierbinţi și precise, ca niște 
ace care îmi împung retina. Mă rostogolesc, blestemând soarele, 
îmi arunc braţele pe partea cealaltă a patului. 

E goală. 

Atunci îmi amintesc unde sunt. 

Cu cine sunt. 

Ce am făcut. 

Sar din pat, ameţită, camera se învârte cu mine. Reușesc să 
ajung în baia minusculă unde mă prăbușesc pe pardoseala rece 
sub trupul meu gol și strâng genunchii la piept. Gândurile mi se 
învălmășesc în cap, încurcate, tulburi. Sunt în lume, dar nu fac 
parte din ea. 

Sunt mahmură, îmi dau seama. Mahmureala dată de 
vinovăţie. Nu am mai trăit una de ani întregi. 

Amintirile vin peste mine una după alta, cadenţțat, ca 
secundele pe cadranul unui ceas. Tic, tic, tic. Într-un minut, mi- 
am amintit tot. Fiecare amănunt lasciv, sordid. 

Coop, firește, a plecat. Poate că el fusese cel care trântise 
ușa, mai devreme, deși bănuiesc mai degrabă că s-a furișat în 
liniște, să nu mă trezească. Nu pot spune că-l învinovăţesc. 

Cel puţin, a avut grijă să îmi lase un bilet, scris în grabă peo 
coală cu antetul hotelului. L-am văzut lângă televizor când mă 
îndreptam, clătinându-mă, spre baie. 

II voi citi mai târziu. După ce voi reuși, mă adun de pe 
podeaua sălii de baie. 

Mă doare peste tot, dar este genul acela de durere 
satisfăcută, a trupului care a primit ce-și dorea. Așa mă simt 
uneori după ce alerg. Epuizată, satisfăcută și puţin îngrijorată că 
e posibil să fi exagerat. 

De data aceasta nu am nicio îndoială. Am exagerat 
catastrofal. 


VP - 270 


Îmi privesc mâinile. Oja neagră aplicată de Sam s-a curăţat, în 
cea mai mare parte, lăsând câteva urme. Sunt murdară și sub 
unghii. Probabil tot ojă. Sau poate sunt fragmente din pielea lui 
Coop, de când l-am zgâriat pe spate, implorându-l să mă 
pătrundă mai tare. Mâinile păstrează încă mirosul lui. Un 
amestec de sudoare, spermă și o aromă estompată de Old 
Spice. 

Mă ridic încet și merg la chiuvetă. Îmi dau cu apă rece pe faţă, 
evitând să mă privesc în oglindă. Mă tem de ce-aș putea vedea. 
De fapt, mă tem că e posibil să nu văd nimic. 

Din doi pași sunt înapoi lângă pat și mă așez. Biletul lui Coop 
mă așteaptă lângă telecomanda televizorului. 

Îl iau și citesc. 


Dragă Quincy, sunt rușinat de comportamentul meu. Deși 
mi-am dorit foarte mult să se întâmple asta, îmi dau seama 
că a fost o greșeală uriașă. Cred că ar trebui să nu ne mai 
auzim o lungă perioadă de timp. Imi pare rău. 


Și cu asta, basta. Zece ani de protecţie, prietenie și adorație 
pierduţi într-o noapte. Aruncaţi la fel de ușor cum arunc eu 
biletul lui, făcut cocoloș, spre coșul de gunoi din colţul camerei. 
Când ratez și acesta se lovește de perete, mă aplec, îl ridic și îl 
pun în coș. 

Apoi ridic coșul și-l arunc. 

După ce se izbește de perete și cade în picioare, apuc altceva. 
Telecomanda. O arunc și pe ea, se lovește de tăblia patului și se 
face ţăndări. 

Mă întind spre așternuturi, prăbușindu-mă, trag de ele, le fac 
ghem între pumnii strânși, le ridic la gură să îmi înăbuș hohotele 
de plâns. 

Coop a plecat. 

Știusem dintotdeauna că ziua aceasta va veni, cândva. La 
naiba, aproape că se întâmplase deja, iar scrisoarea aceea de 
ameninţare l-a readus înapoi pe orbita mea. Dar nu sunt 
pregătită pentru o viață în care Coop nu este lângă mine, când 
am nevoie de el. Nu cred că pot face faţă singură. 

Acum însă nu mai am de ales. Nu mai am pe nimeni, decât pe 
Jeff. 

Jeff. 


VP - 271 


La naiba. 

Felul cumplit în care l-am trădat îmi întoarce stomacul pe dos, 
ca un junghi. Va fi devastat. 

Mă hotărăsc să nu îi spun, niciodată. Nu am de ales. Voi găsi o 
cale să șterg din minte amintirea acestei camere stătute, cu 
așternuturile în dezordine, pieptul lui Coop peste sânii mei, 
răsuflarea lui fierbinte lângă urechea mea. Așa cum am făcut cu 
Pine Cottage, voi bloca și această noapte în adâncurile ascunse 
ale memoriei. 

lar când îl voi revedea pe Jeff, nu va bănui nimic. O va vedea 
pe Quincy pe care crede el că o cunoaște. Pe Quincy cea 
normală. 

Cu planul făcut, mă ridic, încercând să ignor sentimentul de 
vinovăţie care îmi strânge stomacul. E un sentiment cu care 
trebuie să mă obișnuiesc. 

lau telefonul și văd trei apeluri pierdute și un mesaj de la Jeff. 
Nu îi pot asculta mesajele vocale. Vocea lui m-ar distruge. Insă 
citesc mesajul scris, în care fiecare cuvânt vibrează de grijă 
pentru mine. 

„De ce nu răspunzi la telefon? E totul în regulă??” 

Îi răspund tot în scris. 

„lartă-mă. Am adormit cum am ajuns acasă. Te sun mai 
târziu”. 

Scriu și „te iubesc”, dar îl șterg imediat, de teamă să nu intre 
la bănuieli. Deja gândesc ca o infidelă. 

Pe lângă apelurile pierdute de la Jeff, mai am unul, de la Jonah 
Thompson, care a sunat puţin după ora opt. Cu aproape o oră în 
urmă. Îl sun și răspunde după primul apel. 

— În sfârșit, exclamă el. 

— Bună dimineaţa și ţie, îi spun. 

Jonah mă ignoră. 

— Am făcut niște cercetări în legătură cu Samantha Boyd, 
alias Tina Stone. Cred că vei dori să știi ce am aflat. 

— Ce ai aflat? 

— E dificil de explicat la telefon, spune Jonah. Trebuie să vezi 
cu ochii tăi. 

Oftez. 

— Fântâna Bethesda. În douăzeci de minute. Să aduci cafea. 


VP - 272 


PINE COTTAGE 
11.49 p.m. 


Luna se ascunsese în spatele norilor lăsând pădurea mai 
întunecată decât înainte. Quincy ţinea drumul cu dificultate, pe 
pământul reavăn de frunze căzute. Însă ajunse unde începea 
urcușul. Simţea efortul în pulpele tensionate. 

Nu avea un plan. Nu unul clar. Voia doar să vorbească cu ei. 
Voia să urce până lângă piatră, să stea lângă trupurile lor 
epuizate de amor, scăldate în lumina lunii, și să le spună cât o 
răniseră. 

Cuţitul avea să-i facă să priceapă că vorbea serios. Avea să-i 
sperie. 

Ajunse la jumătatea urcușului. Inima îi pompa cu putere. 
Respira sacadat. Continuându-și drumul, avu, dintr-odată, 
senzaţia că era privită. Nu era nimic altceva decât un fior de-a 
lungul cefei, care îi spunea că nu era singură. Se opri, se uită 
împrejur. Nu văzu nimic, dar nu putea scăpa de senzaţia că era 
urmărită. Se gândi la fantomele indienilor despre care se 
povestea că bântuiau pădurea. li primi cu bucurie, invită 
spiritele lor răzbunătoare să se alăture cauzei ei. 

Apoi auzi un sunet. Erau pași repezi peste frunzele căzute. 
Pentru o clipă, chiar crezu că erau hoardele de spirite gonind 
către ea. Aruncă o privire în spate, așteptându-se să le zărească 
printre copaci. Această fantomă însă era cât se poate de reală. 
Quincy auzi o respirație gâfâită, mai grea decât a ei. Peste încă 
puţin, zgomotul venind chiar din spatele ei o făcu să se întoarcă. 

Îl văzu pe Joe, trezit și îmbrăcat în grabă. Își pusese puloverul 
cu spatele în faţă. Eticheta îi venea peste mărul lui Adam; 
băiatul se holba la Quincy. 

— Vreau să fiu singură, îi spuse ea. 

Trăgându-și sufletul, Joe reuși să articuleze: 

— Nu face asta! _ 

Quincy îi întoarse spatele. | se făcea rău numai privindu-l. Il 
simţea în ea. Durerea ca o arsură dintre picioare o stânjenea și 
o excita în egală măsură. 

— Nu știi ce vreau să fac. 

— Ba știu, îi spuse el. Și nu merită. 

VP - 273 


— De unde știi? 

— Pentru că eu am făcut-o. Și m-am simţit exact ca tine, 
acum. 

— Lasă-mă în pace. 

— Știu că vrei să îi faci să sufere, spuse el. 

Negura deasă care o împresurase pe Quincy se risipi dintr- 
odată, lăsând-o amețită și descumpănită. Văzu cuțitul din mâna 
ei și trase aer în piept. Nu își amintea de ce îl luase. Chiar se 
gândise să îl folosească? Asupra ei? 

O rușine arzătoare puse stăpânire pe ea. Clătină din cap. 
Pădurea întunecată se tulbură în faţa ochilor ei. 

— Nu este ceea ce crezi, spuse ea. 

— Nu e? 

— Nu aveam de gând să... 

Se opri, știind că orice ar fi spus nu va avea sens. Nu își găsea 
cuvintele. 

— Ar trebui să te întorci, îi spuse el. Nu e bine să fii aici, așa. 

— M-au rănit, spuse Quincy, izbucnind în plâns. 

— Știu, spuse el. De aceea trebuie să te întorci, acum. 

Quincy își șterse ochii. Se dispreţui pentru că plânsese în fața 
lui. Se ura pentru că îi făcuse plăcere să fie cu el. Ura faptul că 
dintre toţi cei aflaţi cu ea, la cabană, el era singurul care o 
vedea pe adevărata Quincy. 

— Mă voi întoarce, spuse ea. Tu unde mergi? 

El privi înainte, ca și cum căuta un loc în depărtare, dincolo de 
copaci. 

— Acasă, spuse el. Și tu ar trebui să mergi acasă. 

Quincy dădu din cap. 

Lăsă cuțitul să-i alunece din mână. 

Acesta căzu pe o parte, pe așternutul de frunze. 

Apoi o luă la fugă înapoi, pe lângă el, încercând să nu bage în 
seamă felul în care lumina lunii îi umbrea ochelarii, făcându-i 
lentilele opace. Ca o ceaţă. 


VP - 274 


36. 


După telefonul lui Jonah, douăzeci și cinci de minute mai 
târziu sunt în Central Park, traversând în grabă tunelul Baroque 
către terasa Bethesda. Îl zăresc printre arcadele de la capătul 
tunelului, așezat lângă fântână. Cămașă roz, pantaloni albaștri, 
sacou sport, gri. Deasupra lui se înalţă îngerul fântânii, ale cărui 
aripi întinse oferă loc de odihnă unui stol de porumbei. 

— lartă-mă că am întârziat, îi spun așezându-mă lângă el. 

Jonah pufnește. 

— Pfoa, exclamă el. 

Știu că miros urât. Voisem să fac un duș la hotel, dar nu mai 
era apă caldă. Mă spălasem pe bucățele, cu apă de la chiuvetă, 
înainte să mă îmbrac cu hainele pe care le purtasem și ieri. 

Îmbrăcându-mă, mă gândeam câţi kilometri călătoriseră 
hainele acestea în ultimele douăzeci și patru de ore. De la 
Chicago la Muncie și înapoi. De la Chicago la New York și la 
cămăruța rușinii. lar acum, ajunseseră în Central Park, duhnind 
și pătate de transpiraţie. După ziua de azi, cred că o să le ard. 

— Hainele de ieri? întreabă Jonah. 

— Nu te obosi, i-o retez. Unde mi-e cafeaua? 

Lângă picioarele lui sunt două pahare. Alături, geanta lui, 
plină cu ceea ce sper să fie informaţii capabile să o scoată pe 
Sam din viaţa mea. Dacă nu, măcar să o scoată din casa mea. 

— Alege, spune Jonah. Neagră sau cu lapte și zahăr? 

— Cu lapte și zahăr. De preferat, direct în venă. 

Îmi întinde paharul marcat cu un X. Golesc jumătate dintr-o 
suflare. 

— Mulţumesc, îi spun. Indiferent ce alte fapte bune mai faci 
azi, niciuna nu o va întrece pe aceasta. 

— Te vei răzgândi imediat, spune Jonah, ridicând geanta. 

— Ce ai aflat? 

Deschide geanta și scoate un dosar bej. 

— O bombă. 

În dosar e un teanc de pagini. Jonah răsfoiește printre ele cu 
degete agile, permiţându-mi să surprind, ici și colo, câte o 


VP - 275 


bucăţică de articol fotocopiat din ziare sau printat de pe 
internet. 

— O căutare după numele Samantha Boyd a generat 
informaţiile deja cunoscute, referitoare la incidentul de la 
Nightlight Inn, spune Jonah. Este singurul supraviețuitor. O 
Eroină. A dispărut cu opt ani în urmă și nu s-a mai știut nimic de 
ea până acum câteva zile. 

— Asta știu deja, îi spun. 

— Tina Stone însă e o cu totul altă poveste. Jonah se oprește, 
în sfârșit, din răsfoit și scoate un articol. Mi-l întinde. A apărut în 
Hazleton Eagle. Acum doisprezece ani. 

Când îmi arunc ochii peste pagină, inima începe să-mi bată cu 
putere. Este același articol pe care l-am văzut în casa Lisei. 


HAZLETON, Pa. - Un bărbat a fost găsit înjunghiat mortal în 
casa în care locuia alături de soție și fiica vitregă. Poliţia din 
Hazleton, care a preluat apelul de urgenţă, l-a găsit pe Earl 
Potash, 46 de ani, mort în bucătăria apartamentului lui din Maple 
Street, prezentând numeroase plăgi înjunghiate în zona toracelui 
și stomacului. Autorităţile au stabilit că este vorba de o crimă. 
Investigația continuă. 


— Cum ai găsit asta? 

— Cu ajutorul unei căutări Lexisnexis după numele Tina 
Stone, spune Jonah. 

— Dar ce legătură are cu ea? 

— Conform informaţiilor din articol, fiica vitregă a lui Earl 
Potash a mărturisit că ea l-a ucis și a făcut referire la ani întregi 
de abuzuri sexuale. Fiind vorba de abuz sexual, în înregistrările 
din instanţă i-a fost protejată identitatea. 

Acum înțeleg de ce avea Lisa articolul. 

— Ea a fost, spun eu. Tina Stone. Ea și-a ucis tatăl vitreg. 
Jonah dă din cap. 

— Mă tem că da. 

Mai beau niște cafea, sperând că va ţine la distanţă durerea 
de cap care începe să îmi dea târcoale. In clipa aceea, aș fi în 
stare să ucid pentru un Xanax. 

— Tot nu înțeleg. De ce și-ar schimba Sam numele cu al unei 
femei care și-a ucis tatăl vitreg? 

— Asta e partea ciudată, spune Jonah. Nu sunt convins că și l- 
a schimbat. 


VP - 276 


Jonah scoate din dosar copiile unor fişe medicale. Pe prima 
pagină stă scris Tina Stone. 

— Fișele medicale nu erau confidenţiale? întreb. 

— E clar că m-ai subestimat, răspunde el. Șpăgile sunt un 
stimulent de succes. 

— Ești vrednic de dispreţ. 

Răsfoiesc fișele medicale, care încep cu anul trecut și merg în 
urmă. Tina Stone făcuse vizite sporadice la doctor, doar în 
situaţii de urgenţă și, cel mai adesea, fără să aibă asigurare 
medicală. Văd o mână ruptă, cu doi ani în urmă, în urma unui 
accident de motocicletă. O mamografie cu un an înainte de asta, 
după descoperirea unui nodul dovedit a fi benign. O supradoză 
de anitrofilină cu opt ani în urmă. Asta îmi reţine atenţia. 

O pagină mai departe și doi ani mai devreme, găsesc oa 
doua tentativă de supradoză. Verific data. La trei săptămâni 
după evenimentele de la Pine Cottage. 

— Nu poate fi Sam, îi spun. Datele nu se potrivesc. Mi-a spus 
că și-a schimbat numele la câţiva ani după cele întâmplate la 
Pine Cottage. 

Șocul, când înţeleg, mă face să mă trag înapoi, cât pe ce să 
mă răstorn în fântână. Scap dosarul din mână și paginile se 
împrăștie, făcându-l pe Jonah să sară de la locul lui, grăbindu-se 
să le adune înainte să le ia vântul. 

Când se întoarce, cu dosarul sub braț, mă găsește 
încremenită. 

— Ințelegi acum, nu-i așa? 

— Tina Stone și Samantha Boyd, spun. Nu sunt una și aceeași 
persoană. 

— Ceea ce ridică întrebarea: care din ele e în apartamentul 
tău? 

— Habar nu am. 

Dar trebuie să aflu. Imediat. Mă ridic, cu picioarele tremurând, 
gata să plec. 

Jonah mă oprește, cu chipul schimonosit de regret în timp ce 
spune: 

— Îmi pare rău, dar asta nue tot. 

Deschide iar dosarul și se oprește la o pagină, spre sfârșit. 

— A existat o situaţie în care a luat o supradoză. 

— Știu, îi spun. S-a întâmplat înainte de presupusa schimbare 
de nume. 


VP - 277 


— Cred că te-ar interesa să vezi unde s-a întâmplat. 

Jonah îmi arată numele locului unde fusese internată Tina 
Stone. 

Spitalul de Psihiatrie Blackthorne, amplasat la marginea 
pădurilor de lângă Pine Cottage. 

La vederea lui mă ia cu ameţeală. Mai rău decât de 
dimineaţă. Aproape mai rău decât în secunda în care am realizat 
că aproape îl omorâsem în bătaie pe Ricardo Ruiz. 

Tina Stone fusese internată la Blackthorne. 

În același timp cu El. 

In același timp în care El venise la Pine Cottage și îmi 
întorsese lumea cu susul în jos. 


VP - 278 


PINE COTTAGE 
MIEZUL NOPŢII 


Primul țipăt se auzi când Quincy ajunsese pe veranda din 
spatele cabanei. Veni dinspre pădure, răsunând cu putere, chiar 
când urca treptele butucănoase de lemn. Se întoarse în direcţia 
țipătului, prea surprinsă ca să fie speriată. 

Frica avea să vină mai târziu. 

Scrută pădurea întunecată din spatele cabanei, plimbându-și 
privirea de la un copac la altul ca și cum ţipătul venise dinspre 
unul dintre ei. Dar ea știa deja care era sursa. 

Janelle. 

Quincy era sigură. 

Un al doilea țipăt izbucni din adâncul pădurii. Mai prelung 
decât primul, spintecă văzduhul ca un tunet. Era, totodată, mai 
puternic. Suficient de tare încât să alunge o bufniță aflată într- 
un copac din apropiere. Pasărea trecu în zbor peste verandă, 
bătând viguros din aripi, și dispăru dincolo de acoperiș. 

Zgomotul retragerii ei se împleti cu un altul, care se apropia. 

Pași. Disperaţi. 

O clipă mai târziu, la marginea pădurii apăru Craig. Avea 
privirea îngheţată, dar mișcările îi erau agitate și smucite. Își 
pusese cămașa. Și pantalonii, deși Quincy observă că fermoarul 
îi era desfăcut și cureaua atârna pe lângă el. 

— Fugi, Quincy! Se năpusti înainte, înnebunit. Trebuie să 
fugim! 

Ajunsese deja pe verandă și dădu să o tragă după el. Brațul 
lui Quincy rămase moale în mâinile lui. Nu avea de gând să 
plece nicăieri. Nu până ce nu era și Janelle acolo. 

— Janelle? strigă ea. 

Vocea îi fu purtată în adâncul pădurii de ecou, repetându-i 
chemarea, din ce în ce mai slab. li răspunse un nou țipăt. La 
auzul acestuia Craig gemu. Se și scutură, ca și cum încerca să 
scape de ceva agăţat de spinarea lui. 

— Vino! strigă către Quincy. 

Însă un al patrulea țipăt o atrase pe aceasta înapoi, pe prima 
treaptă a verandei, cu degetele picioarelor trecute de marginea 


VP - 279 


ei. În spatele ei, Craig dădu să intre în casă, trezindu-se blocat 
de ceilalţi, care voiau să iasă. 

— Ce a fost asta? întrebă Amy, cu vocea întretăiată de 
spaimă. 

— Unde e Janelle? întrebă Betz. 

— Moartă! strigă Craig. E moartă! 

Dar nu era moartă. Quincy îi auzea respiraţia întreruptă 
șuierând în noapte. Pași moi că ai unei feline veneau dinspre 
pădure. 

Janelle apăru brusc,  materializându-se ca una dintre 
fantomele indienilor de care le povestise, la marginea copacilor 
din spatele cabanei. Nu se putea spune că era pe picioare, 
părea că plutește, ţinută în poziţie verticală doar de instinct. Pe 
rochia ei, în dreptul umărului, pieptului și stomacului înfloreau 
pete roșii, întunecate. 

Avea mâinile adunate strâns în jurul gâtului. Pe sub palme îi 
țâșnea un șuvoi de sânge - o cascadă roșie, revărsându-i-se 
peste piept. 

Abia atunci simţiră frica. 

O spaimă care strângea stomacul, îngheţa sângele, făcându-i 
pe toți să încremenească în ușă. 

Numai Quincy reuși să se miște, împinsă tocmai de frică, 
cobori de pe verandă în iarba peste care se lăsase bruma. O 
simțea trosnind sub tălpi în timp ce se apropia de Janelle. O 
umezeală rece îi pătrunse în pantofi. 

Apoi ajunse lângă Janelle, se întinse spre ea, o prinse în 
cădere. Mâinile acesteia alunecară de pe gât, dezvelind 
beregata tăiată. Sângele continua să curgă, fierbinte și gros, 
peste rochia albă a lui Quincy. 

Quincy acoperi tăietura cu mâinile ei. Sângele îi gâdila 
palmele. Apoi trupul lui Janelle se destinse, lăsându-și greutatea 
pe Quincy, făcând-o să îngenuncheze. Se pomeni așezată în 
iarbă, cu trupul lui Janelle ca o păpușă de cârpe în poală, 
privind-o cu ochi măriţi de groază și respiraţia întretăiată. 

— Ajutor! strigă Quincy, deși își dădea seama că nu mai era 
nimic de făcut pentru Janelle. Ajutor! Vă rog! 

Ceilalţi rămaseră pe verandă. Amy se strânse lângă Rodney, 
cu marginea cămășii de noapte fluturând. Betz începu să 
suspine incontrolabil, sacadat. Craig era singurul care le privea. 


VP - 280 


Quincy avu impresia că el vedea până în adâncurile sufletului ei. 
Că îi știa fiecare secret îngrozitor. 

Îl fixă la rândul ei cu privirea și văzu un nou val de spaimă în 
ochii lui. 

— Quincy! Fugi! 

Dar ea nu putea fugi. Nu cu Janelle trăgând să moară în 
brațele ei. Nici măcar atunci când simţi o nouă prezenţă lângă 
ei. Ceva malefic, o ură clocotitoare. 

Ajunse lângă ele înainte ca ea să apuce să privească. Simţi 
mâna înfiptă în păr, apucând un mănunchi, smucind. Durerea o 
săgetă, fu întoarsă cu forţa și atunci văzu ceea ce văzuseră 
ceilalţi. 

O siluetă aplecată deasupra ei. 

Cuţitul ridicat. 

O sclipire argintată. 

Loviturile veniră aproape simultan, una după alta. Două, 
usturătoare, în umăr. Fierbinţi. Arzându-i pielea și mușchiul. 
Atingând osul. 

Quincy nu ţipă. Durerea era mult prea intensă. În schimb, 
țipătul izbucni în interiorul ei. 

Se aplecă înainte și Janelle se rostogoli de pe picioarele ei. 
Erau amândouă întinse faţă în faţă, pe iarbă. Quincy privea în 
ochii morţi ai lui Janelle. Sângele se aduna în iarbă, între ele, 
topind bruma, eliberând aburi fini. 

El era tot acolo. Quincy îi auzea respiraţia regulată. 

O mână o atinse din nou. De data aceasta nu o smuci. O 
mângâie. 

— Gata, gata, spuse el... 

Quincy îl văzu cu coada ochiului, tot ca pe o umbră. Și când 
se aștepta să primească lovitura fatală, el începu să meargă. 

Dincolo de ea. 

Dincolo de cea care fusese Janelle. 

Se îndrepta către cabană. 

Fu ultimul lucru pe care îl văzu, înainte ca durerea, tristețea și 
spaima să o răpună. Nori negri se apropiară cu repeziciune și 
vederea i se tulbură. Închise ochii, primind cu bucurie uitarea, 
făcând loc întunericului. 


VP - 281 


37. 


jonah mă imploră să vină cu mine acasă, dar nu îi permit. 
Spune că e periculos și are dreptate. Cu toate acestea, prezența 
lui n-ar face decât să complice și mai mult lucrurile. Ceea ce 
urmează este între mine și Sam. 

Sau Tina. 

Sau cine naiba o fi. 

Din nou, intru în casă cu grijă. Și din nou, îmi doresc ca ea să 
fi plecat. _ 

Dar este încă acolo. In holul de la intrare, aud apa curgând în 
baia de oaspeţi. Sam face duș. Merg lângă ușă și rămân 
ascultând. O aud cum tușește. Işi curăță gâtul iritat de fumat. 
Apa la duș continuă să curgă. 

Intru în grabă în camera ei și mă opresc lângă rucsacul care e 
tot acolo, în colţ. Nu îl pot deschide. Mâinile îmi tremură prea 
tare. 

Respir adânc de câteva ori, tânjind după un Xanax, deși știu 
că am nevoie ca mintea să-mi rămână limpede. Dependenţa 
învinge și mă reped în bucătărie să iau o pastilă. O beau cu 
câteva guri de suc din care continui să beau mult după ce am 
înghiţit pastila. 

Pregătită, mă întorc în dormitor. Mâinile nu îmi mai tremură 
ca înainte și deschid cu ușurință rucsacul. 

Scotocesc în el, scoțând la lumină haine furate, tricouri negre, 
o grămadă de sutiene și chiloţi purtaţi. Dau și de o sticlă de Wild 
Turkey, una nouă, neîncepută. Cade cu zgomot și se 
rostogolește oprindu-se lângă genunchii mei. 

Mai departe, găsesc alte lucruri. O perie, un deodorant, o 
cutie goală de medicamente. Verific eticheta. Ambinen. Nu 
anitrofilină. 

Găsesc iPhone-ul pe care Sam l-a luat din sertarul meu secret. 
iPhone-ul pe care l-am furat din cafenea. Este închis, cel mai 
probabil cu bateria descărcată. 

Pe fundul rucsacului, ating cu degetele un teanc de pagini 
lucioase. O revistă. 


VP - 282 


O smulg și o întorc imediat să-i văd coperta. Este un exemplar 
din Times, cu colţurile unor pagini îndoite și gata să se 
desprindă din cotor. Imaginea de pe copertă arată un motel 
dărăpănat înconjurat de mașini de poliţie și de pini pitici 
încărcaţi de mușchi spaniol. Titlul, cu litere roșii pe cerul cenușiu 
ca asfaltul, anunţă: HOTELUL GROAZEI 

Este aceeași revistă pe care am devorat-o copil fiind, 
tremurând sub pătură, înspăimântată de coșmarurile ce aveau 
să mă bântuie. Răsfoiesc revista până ajung la articolul care îmi 
produsese atâta frică în copilărie. Mai este o fotografie cu 
Nightlight Inn - exteriorul unei camere. Prin ușa deschisă se 
vede ceva alb. Un cearceaf, acoperind una dintre victime. 

Articolul începe într-o coloană, alături de fotografie: 


Aţi crede că așa ceva se întâmplă doar în filme. Că nu se 
poate întâmpla în realitate. Cel puţin, nu în felul acesta. Și în 
niciun caz vouă. Dar s-a întâmplat. Mai întâi, într-un cămin de 
fete, din Indiana. Apoi la un motel din Florida. 


Fragmentul îmi sună cunoscut. Ca un dejă-vu. Nu din copilăria 
mea, deși cu siguranță l-am citit și atunci. Această aducere 
aminte e mai recentă. 

Sam mi-a spus asta în prima ei noapte aici. Discuţia pe care 
am avut-o împreună. Trecând sticla de Wild Turkey de la una la 
alta. Monologul ei sincer despre cele petrecute la Nightlight Inn. 

Au fost numai minciuni, informaţii repetate cuvânt cu cuvânt 
din revista asta. 

Îi îndes lucrurile înapoi în rucsac. Toate, mai puţin revista, pe 
care o pot folosi împotriva ei și iPhone-ul, pe care l-ar putea 
folosi ea împotriva mea. Vâr revista sub braţ. Apoi ascund 
telefonul sub cămașă, fixându-l sub breteaua sutienului. 

Mulțumită, ies din cameră aproape la fel cum am intrat, trec 
prin bucătărie să iau sucul de struguri, mă întorc cu el lângă 
laptop. Beau în timp ce accesez pagina de YouTube. In bara de 
căutare tastez „interviu samantha boyd”. Rezultatele afișează 
diferite versiuni ale singurului interviu televizat pe care l-a 
acordat Sam, toate încărcate de aceiași ciudaţi care 
administrează site-urile dedicate crimelor. Urmăresc primul 
videoclip. 

Pe ecran apare aceeași reporteriță care îmi strecurase pe sub 
ușă biletul mirosind a Chanel, prin care îmi propunea un 


VP - 283 


interviu. Expresia ei este inofensivă - imaginea obiectivităţi! 
Ochii însă o trădează. Sunt întunecaţi și flămânzi. Ochii unui 
rechin. 

In faţa ei, cu spatele spre camera de luat vederi, abia vizibilă 
în cadru stă o tânără. E doar o siluetă. O jumătate de persoană, 
greu de identificat. 

— Samantha, îţi amintești ce ţi s-a întâmplat în noaptea 
aceea? întreabă reporteriţă. 

— Desigur, îmi amintesc. 

Vocea aceea. Nu seamănă cu vocea lui Sam pe care o știu. 
Vocea fetei din interviu nu este foarte clară, pronunția îi e lipsită 
de concizie. 

— Te gândești adesea la cele întâmplate? 

— Foarte mult, răspunde Sam din cadrul interviului. Mă 
gândesc la el tot timpul. 

— Te referi la Calvin Whitmer? Omul Sac? 

Pe ecran se mișcă o umbră, Sam dă din cap. 

— Incă îl văd, când închid ochii. A decupat găuri pentru ochi. 
Plus o tăietură în dreptul nasului, să intre aerul. N-am să uit 
niciodată cum flutura în timp ce respira. Legase sacul cu o 
sfoară în jurul gâtului, să stea fixat. 

Furase și replica asta. Mi-o spusese în noaptea în care ne-am 
cunoscut. 

Reiau interviul, de la capăt, ușor ameţită când domnișoara 
Chanel no. 5 își aţintește privirea de rechin asupra Samanthei. 

— Samantha, îţi amintești ce ţi s-a întâmplat în noaptea 
aceea? 

Clipesc, cu ochii, dintr-odată, obosiţi. 

— Desigur, îmi amintesc. 

Vocile din calculator slăbesc și se îndepărtează. 

— Te gândești adesea la cele întâmplate? 

Trupul îmi amorțește. Întâi mâinile, apoi braţele, ca străbătute 
de șiruri de furnici. 

— Foarte mult. Mă gândesc la el tot timpul. 

Ecranul laptopului se tulbură și trăsăturile reporteriței sunt 
acum neclare. Îmi întorc privirea, bucătăria a devenit un 
amestec difuz de culori. Privesc sticla cu suc de struguri, care a 
căpătat o culoare purpuriu-neon. Mâinile îmi sunt atât de 
amorțţite încât nu pot apuca sticla, așa că o răstorn lovind-o cu 


VP - 284 


cotul, tulburându-i resturile efervescente. Pe fundul sticlei 
plutește praf albăstrui de Xanax. 

Din spatele meu vine o voce. 

— Ştiam eu că o ţi se facă sete. 

Mă răsucesc și o zăresc în bucătărie, uscată și îmbrăcată. 
Dușul e în continuare pornit, zgomotul apei la fel de îndepărtat 
și de înfundat ca vocile de pe ecran. A fost o momeală, o 
capcană. 

— Ce... 

Nu pot vorbi. Limba mi-e înceată, ca un pește care se zbate 
pe uscat. 

A devenit o umbră nedeslușită, exact ca cea care continuă să 
vorbească pe ecran. Sam cea din interviu a prins viaţă. Numai 
că nu e Sam. Nici măcar medicamentul care îmi dă peste cap 
sistemul nervos nu poate anula asta. Momentul de claritate. 
Ultimul pentru Dumnezeu știe cât timp. Poate pentru totdeauna. 

— Tina, rostesc, cu limba încă legată. Tina Stone. 

Vine către mine. Întind braţul către suportul de cuțite, din 
lemn masiv, de pe masă, deși mă mișc ca prin apă. Apuc cel mai 
mare cuţit. Îl simt greu în mână. 

Mă îndrept către ea, cu picioare neputincioase, ca niște 
pietroaie. Apuc să întind braţul o singură dată, apoi cuțitul îmi 
scapă printre degetele moi ca niște cârpe. Bucătăria se clatină 
cu mine, deși știu că eu sunt cea care se clatină, și mă 
prăbușesc pe o parte, cuprinsă de un întuneric dezgustător în 
clipa în care mă izbesc cu capul de podea. 


VP - 285 


PINE COTTAGE, UN AN MAI TÂRZIU 


Tina a fost printre ultimii care au plecat. Așezată pe patul 
șubred, privea în gol către patul din cealaltă parte a camerei, 
abia eliberat de o piromană cu păr sârmos, pe nume Heather. 
Așternuturile fuseseră îndepărtate, dezvelind o saltea uzată, cu 
o urmă alungită de urină. Pe peretele de lângă pat, încă vizibile 
sub stratul proaspăt de vopsea, stăteau cuvintele urâte scrise cu 
rujul de cea care ocupase patul înaintea lui Heather, May. Când 
fusese transferată, îi lăsase Tinei colecția ei de rujuri. 

Cu totul, Tina petrecuse mai bine de trei ani în camera aceea. 
Era cea mai lungă perioadă petrecută în același loc. Nu că ea 
avusese vreun cuvânt de spus. Statul hotărâse pentru ea. 

Acum însă, venise vremea să plece. Sora Hattie strigă din hol, 
cu accentul acela al ei, care zgâria auzul. 

— E ora închiderii, oameni buni. Toată lumea afară! 

Tina își ridică rucsacul de lângă picioarele patului. Fusese al 
lui Joe. Părinţii lui îl lăsaseră în urmă, când veniseră să-i ia 
lucrurile, după ce fusese ucis. Acum îi aparţinea și cuprindea tot 
avutul ei. Care era puţin. Fu surprinsă de cât era de ușor. 

Părăsind încăperea, nu privi în urmă. Trecuse prin destule 
locuri încât să știe că privitul în urmă nu făcea plecarea mai 
ușoară. Nici chiar atunci când, abia sosit, ardeai de nerăbdare să 
pleci. A 

Pe hol, Tina se alătură celorlalți rătăciți, pentru ultimul apel. In 
loc să se asigure că toată lumea era acolo, infirmierele se 
asigurară că nu rămăsese nimeni în urmă. La prânz, porțile 
spitalului Blackthorn se închideau pentru totdeauna. 

Cei mai mulți pacienți de la Blackthorn erau în continuare 
mult prea instabili pentru a fi lăsați liberi între oameni. Fuseseră 
deja transferați în alte instituții. Între aceștia și Heather. Tina se 
număra printre puţinii consideraţi pregătiţi să revină în lume. Își 
ispășise pedeapsa. Acum era liberă. 

După apel, fu condusă, alături de ceilalţi, prin sala de 
activităţi, mare și răcoroasă, din care erau înlăturate piesele de 
mobilier. Tina văzu că televizorul fusese deja coborât de pe 
perete și majoritatea scaunelor era stivuite într-un colț. Masa ei 
era încă în același loc. Masa din dreptul ferestrei zăbrelite, unde 


VP - 286 


ea și Joe stăteau privind pădurea ce se întindea dincolo de 
peticul de iarbă care era curtea spitalului, numind toate locurile 
unde voiau să meargă, odată liberi. 

Aruncă o ultimă privire către locul lor, regretând imediat 
gestul, căci îi aduse aminte de Joe. | se ceruse să nu se mai 
gândească la el. 

Cu toate acestea, se gândea. Neîncetat. Plecarea ei nu avea 
să schimbe asta. 

| se ceruse, totodată, să nu se mai gândească la noaptea 
aceea. La lucrurile cumplite care se petrecuseră. La toţi copiii 
aceia morți. Dar cum putea să nu se gândească? Era motivul 
pentru care spitalul se închidea. Motivul pentru care ea și ceilalţi 
erau escortaţi afară. 

Câţiva infirmieri se adunaseră să-i vadă plecând. Matt 
Cromley, ticălosul acela cu părul făcut permanent, era printre ei. 
Își vârâse mâna în chiloţii ei de atâtea ori că le pierduse șirul. În 
trecere, îi aruncă o privire încruntată. El îi făcu cu ochiul, 
lingându-și buzele. 

Afară aștepta un microbuz care avea să-i ducă în staţia de 
autobuz. De acolo, nu mai interesa pe nimeni încotro o lua 
fiecare, atâta timp cât plecau. 

Când să urce, sora Hettie îi întinse un plic mare. În plic erau 
datele unei agenţii de asistenţă socială care avea s-o ajute să își 
găsească de lucru, fișa ei medicală, reţetele pentru 
medicamente și o sumă de bani care nu-i ajungeau decât pentru 
vreo două săptămâni. 

Sora Hettie își puse mâna pe umărul ei și zâmbi. 

— Îți urez o viață frumoasă, Tina. Să ajungi cineva! 


VP - 287 


PINE COTTAGE, DOI ANI MAI TÂRZIU 


Nu era nimeni acasă. Bătând în ușa albită de soare, Tina își 
repeta că nu era nimeni acasă și că ar fi fost mai bine să plece. 

Dar nu putea pleca. Nu mai avea decât un dolar. 

Încercase să-și facă un rost și, pentru o vreme, reușise. 
Mulțumită doamnei drăguţe de la serviciile de asistenţă socială 
își găsise de lucru, chiar dacă asta însemna să așeze 
cumpărăturile clienţilor în pungi, la un supermarket mizer, și un 
loc într-un cămin pentru oameni ca ea. Insă nenumăratele 
încălcări ale prevederilor în vigoare privind igiena în spaţiile 
comerciale duseseră la închiderea magazinului, aducând-o în 
imposibilitatea de a-și mai plăti chiria. Ajutorul de șomaj abia îi 
ajungea pentru mâncare și cheltuieli de transport. 

Așa că se întorsese în Hazleton și bătea în ușa unei case pe 
care nu o mai văzuse de patru ani, rugându-se să nu răspundă 
nimeni. Când, în cele din urmă, cineva răspunse, aproape că o 
rupse la fugă. Prefera să moară de foame decât să se întoarcă 
acolo. Cu toate acestea, se forță să stea locului, pe covorașul 
din faţa ușii. 

Femeia care deschise ușa era mai grasă decât și-o amintea 
Tina. Avea fundul cât o baniţă. Ținea în braţe un copil - un ţânc 
roșu la faţă, care se zvârcolea și plângea, într-un scutec ce 
trebuia schimbat. Tina le aruncă o privire și inima îi căzu, grea. 
Încă un copil. Bietul de el! 

— Bună, mamă, spuse ea. M-am întors. 

Mama ei o privi ca pe o străină. Işi supse obrajii, făcând gura 
pungă. 

— Asta nu mai e casa ta, îi spuse. Ai avut grijă de asta. 

Deși nu se așteptase la altceva, la auzul vorbelor îi stătu 
inima în loc. Mama ei nu crezuse niciodată că Earl îi făcuse 
lucrurile acelea.  Atingerile,  dezmierdările, strecuratul în 
așternuturile ei, la orele trei dimineaţa. „Șșșș”, îi spunea el, cu 
respiraţia duhnind a bere. „Nu-i spune mamei”. 

— Te rog, mamă, spuse Tina. Am nevoie de ajutor. 

Copilul deveni și mai agitat. Tina se întrebă dacă acesta știa 
că are o soră vitregă. Se întrebă dacă vorbeau despre ea. 


VP - 288 


Din sufragerie, o voce de bărbat ajunse la ele printre ţipetele 


copilului. Tina habar n-avea cine era. 


— Cine e la ușă? 
Mama Tinei se holbă la ea. 
— Nimeni important. 


VP - 289 


PINE COTTAGE, TREI ANI MAI TÂRZIU 


Pentru o seară de marți, barul era ticsit. Toate scaunele de 
lângă bar erau ocupate. La fel și mesele. Nimic nu atrăgea mai 
repede alcoolicii funcționali ca o bere ieftină. Mulțimea o ţinu pe 
Tina în priză întreaga tură, căci halbele goale și farfuriile 
murdare de ketchup păreau să nu se mai termine. Le spălă pe 
toate și la final, pentru că stătuse atât de mult cu mâinile în apă, 
degetele îi erau încreţite și albe. 

Când schimbul ei luă sfârșit, își scoase plasa de păr și șorțul și 
le aruncă în coșul de rufe de lângă ușa din spate. Apoi merse la 
bar să-și revendice băutura gratis acordată angajaţilor, menită 
să compenseze zgârcenia la salariu a patronului. 

În seara aceea, la bar servea Lyle. Tinei îi plăcea de el mai 
mult decât de ceilalți. Avea o mustață groasă, dinţii din față 
proeminenţi într-un fel atrăgător și braţe puternice, păroase. 
Bărbatul îi întinse paharul fără să o întrebe ce voia. 

— Și un Wild Turkey pentru domnișoara Tina, spuse el, 
umplându-și și lui un pahar. 

Ciocniră. 

— Noroc, spuse ea, golind paharul dintr-o înghiţitură. Mai ceru 
unul. Lyle i-l oferi din nou gratis, deși ea îi spuse că avea bani să 
plătească. Pe acesta îl bău încet, așezată la capătul barului, 
privind oamenii. Mulțimea era pestriță - un amestec de figuri cu 
plete, burți de bere și chipuri cu capilarele sparte. Unele îi erau 
vag cunoscute. 

Apoi văzu unul pe care îl recunoscu dincolo de orice îndoială. 
Într-un separeu din spate, trăgând de o roșcată care clar nu 
părea interesată. Trecuseră câţiva ani, dar el era neschimbat. 
Până și părul acela caraghios, pe care și-l făcea permanent, era 
la fel. 

Matt Cromley. 

Infirmierul care o pipăise pe ea, pe Heather și Dumnezeu știe 
câte alte fete internate la Blackthorn. Vederea lui, după atâţia 
ani, deschise în mintea Tinei cutia în care ţinea amintirile urâte. 
Îi aduse la suprafaţă toate momentele în care o smucise 
înghesuind-o în debara și își strecurase mâinile în chiloţii ei, 


VP - 290 


șuierându-i la ureche: „Să nu sufli o vorbă, mă auzi? Pot să-ţi fac 
traiul aici un iad, înţelegi. Un adevărat iad”. 

Nu îi spusese decât lui Joe. Care se înfuriase atât de rău încât 
se oferise să-l înjunghie pe nemernic, motiv pentru care 
ajunsese la Blackthorn din capul locului. Un ticălos de la școală îl 
hărțuia și Joe ripostase, înfigându-i un cuţit în coaste. 

Tina nu-i acceptă oferta. Acum își dorea să o fi făcut. Ticăloșii 
ca Matt Cromley nu ar trebui să scape nepedepsiţi. 

De aceea, își goli paharul. Se întoarse în bucătărie să ia niște 
lucruri. Apoi se strecură în separeul lui, cu un zâmbet seducător, 
și-l salută. 

— Hei, străine! 

Zece minute mai târziu erau în spatele barului, printre 
buruieni, una din mâinile lui Matt deja în pantalonii ei, în timp ce 
cu cealaltă își freca mădularul minuscul. 

— Îți place, nu-i așa? gemu el. Iți place ce-ţi face băiatu'? 

Tina dădu din cap, deși, în realitate, îi venea să vomite. Dar 
rezistă. Știa că nu mai dura mult. 

— Cu câte fete ai făcut asta? îl întrebă. Pe vremuri, la 
Blackthorn. 

— Nu știu. Gâfâia deja, cu vocea răgușită lângă urechea ei. 
Zece, unsprezece, poate douăsprezece. 

Trupul Tinei se încordă. 

— Atunci, asta e pentru ele. 

II lovi cu cotul în stomac, făcându-l să se încovoaie și să-și 
retragă mâna rece, lipicioasă. Tina se întoarse apoi spre el și-l 
pocni. lar și iar. Lovituri scurte și rapide, toate peste faţă. În 
curând, era îngenuncheat, chircit, cu mâinile peste nas, 
încercând să oprească sângele care curgea necontenit. 

Tina îl lovi cu piciorul. În burtă, în coaste, în vintre. 

Când acesta ajunse pe spate, zvârcolindu-se de durere, îi 
înfipse un prosop de bucătărie în gură. Apoi îi trase pantalonii și 
chiloţii. li smulse cămașa până ce nu mai rămaseră din ea decât 
niște petice agăţate de umeri. Apoi îi legă gleznele și 
încheieturile mâinilor cu o frânghie pe care o găsise sub 
chiuveta din bucătărie. Când termină și el era imobilizat, Tina 
scoase carioca neagră cu care scriau în fiecare zi specialităţile 
pe tabla albă. Smulse capacul cu dinţii, apoi scrise trei cuvinte 
pe pieptul dezgolit al lui Matt. 

AGRESOR. PERVERS. JIGODIE. 


VP - 291 


Îi luă hainele și plecă. 


VP - 292 


PINE COTTAGE, NOUĂ ANI MAI TÂRZIU 


Venise octombrie, iar asta însemna că se gândea la Joe. În 
fiecare toamnă era la fel. Chiar și nouă ani mai târziu, aerul 
acela rece o întorcea înapoi în timp, la puloverul lui de culoarea 
nisipului, furișându-se pe culoar. „Așteaptă-mă!” îi șoptise ea 
grăbită, lângă ușa din spate, încercând să-l ajungă din urmă. 

In fiecare an se aștepta ca lucrurile să se schimbe, amintirile 
să se stingă. Acum însă ajunsese să creadă că deveniseră o 
parte din ea. Intocmai ca tatuajul de pe încheietură. 

În timpul pauzei de ţigară, în spatele restaurantului, Tina își 
trecu mâna peste tatuaj, mângâind literele fine. 


SUPRAVIEȚUITOARE 


Trecuseră șase ani de când și-l făcuse. Cu mult înainte să 
ajungă la nord de Bangor. Și-l făcuse într-un moment de 
inspiraţie, după ce scrisese pe trupul rozaliu și buhăit al lui Matt 
Cromley. Nu regretase nicio clipă. O făcea să se simtă puternică, 
deși, ulterior, se temuse că unor clienţi s-ar putea să nu le placă 
și, drept urmare, să îi ofere bacșișuri mai mici. In schimb, cei 
mai mulți deveniseră generoși. Cei cărora li se făcea milă de ea. 
Mulțumită lor, reușise să își cumpere o mașină. Nu era decât un 
Ford Escort la mâna a treia, dar nu conta. O mașină era o 
mașină. 

In restaurant, începeau să sosească clienții. Tina îi cunoștea 
pe cei mai mulţi. Era acolo de destulă vreme și ajunsese să-i 
cunoască, să le știe preferințele. Unul singur era străin - un 
puști ciudat, îmbrăcat în negru, în stil gotic. Felul în care o fixa 
cu privirea o tulbură. Când merse la el să-i ia comanda, îl 
întrebă: 

— Te cunosc de undeva? 

Puștiul se uită la ea. 

— Nu, dar eu te cunosc. 

— Nu cred. 

— Ești fata aceea, spuse el, coborându-și privirea pe tatuajul 
ei. Cea care aproape a murit, cu ani în urmă, la hotelul acela. 

Tina plescăi guma de mestecat. 

— Nu știu despre ce vorbești. 


VP - 293 


— Secretul tău este în siguranţă. Puștiul își cobori vocea 
aproape de șoaptă. Nu voi spune nimănui că ești Samantha 
Boyd. 

La finalul turei, Tina merse direct la bibliotecă și se opri lângă 
calculatoarele vechi. Luând loc lângă bătrânii care nu aveau 
acces la internet, căută numele Samantha Boyd. 

Nu semănau atât de mult încât să fie confundate. Ea era o 
idee mai slabă decât Samantha și se deosebeau și la ochi. Dar o 
asemănare exista. Și ar fi fost și mai pronunţată dacă Tina și-ar 
fi vopsit părul negru ca al puștiului. 

Se gândi iar la Joe. Nu se putea abţine. O căutare după 
numele lui generă fotografia care apăruse peste tot, după 
crimele de la Pine Cottage. Și oriunde apărea fotografia lui Joe, 
apărea și fotografia acelei fete. 

Quincy Carpenter. Supravieţuitoarea. 

Tina se uită la fotografia lui Quincy. Apoi la fotografia lui Joe. 
Apoi la cea a Samanthey Boyd, sosia ei brunetă. 

În creierul ei începu să se contureze ceva. Un plan. 


VP - 294 


PINE COTTAGE, 
NOUĂ ANI ȘI UNSPREZECE LUNI MAI TÂRZIU 


Tina își luă rucsacul din portbagajul Fordului, spunându-și că 
putea să facă asta. Plănuise totul aproape un an întreg. Işi 
făcuse temele. Memorase replicile. 

Era pregătită. 

Cu rucsacul pe umăr, traversă aleea pietruită și apăsă butonul 
soneriei. Când la ușă veni o blondă cu o privire prietenoasă, Tina 
știu exact pe cine avea în faţa ei. 

— Lisa Milner? spuse ea. Sunt eu, Samantha. 

— Samantha Boyd? răspunse Lisa, cu vocea îngroșată de 
surpriză. 

Tina dădu din cap. 

— Prefer să mi se spună Sam. 


VP - 295 


38. 


M-am trezit, dar ochii mei nu știu asta încă. Pleoapele refuză 
să se ridice oricât de mult mă forțez, schimonosindu-mi chipul. 
Dau să duc o mână la ochi, să ridic pleoapele cu un deget. Nu 
pot. Mâinile îmi sunt ca de plumb, în poală. 

— Știu că mă auzi, spune Tina. Poţi vorbi? 

— Da. Cuvântul e abia o șoaptă. Ce... 

Asta e tot ce reușesc să articulez. Gândurile îmi sunt la fel de 
încete. Ca niște melci târându-se prin noroi. 

— O să-ţi treacă, spune Tina. 

Începe să treacă. Puțin. Senzaţiile îmi revin pe furiș în trup. 
Destul cât să-mi dau seama că sunt așezată undeva, susținută 
de o legătură în diagonală peste piept. O centură. Sunt într-o 
mașină. 

Tina e în stânga mea. O simt. Aud scârțâitul volanului în 
mâinile ei, deși mașina nu se deplasează și motorul e oprit. 
Stăm pe loc. 

Incerc să mă mișc, mă zvârcolesc sub centură. 

— De ce? 

— Relaxează-te, îmi spune Tina. Cruţă-ţi puterile. O să ai 
nevoie, curând. 

Continui să mă frământ pe scaun. Încerc să apuc mânerul ușii. 
Degetele grele zgârie în gol. 

— Ar fi putut fi atât de ușor, Quinn, spune Tina. Crede-mă, am 
vrut să fie ușor. N-am vrut ca totul să dureze mai mult de o zi. 
Maxim două. Vin, mă port frumos și tu îmi spui tot ce îţi 
amintești despre Pine Cottage. Apoi plec. 

Ating, în sfârșit, mânerul ușii. Cumva, reușesc să trag de el. 
Ușa se deschide și o adiere de aer rece, cu miros de pădure, mă 
lovește brusc. Mă aplec, încercând să mă rostogolesc din 
mașină, dar centura de siguranță mă împiedică. Mintea mea 
înceţoșată a uitat de asta. Nu că ar conta. Și dacă aș fi 
dezlegată și nu m-aș afla în mașină, tot n-aș avea cum să scap. 
Nu când trupul îmi e ca de gelatină. 


VP - 296 


— Stai acolo, spune Tina, trăgându-mă înapoi pe scaun. Când 
se întinde peste mine să închidă ușa, încep să o lovesc peste 
braţ. Loviturile sunt atât de blânde încât pare că o mângăi. 

— Scumpo, nu trebuie să fie așa, spune ea. Nu vreau decât să 
aflu adevărul. Ce îţi amintești de la Pine Cottage? 

— Nimic, răspund, cu limba mai dezlegată. Sunt capabilă să 
rostesc o propoziţie întreagă. Nu îmi amintesc nimic. 

— Tot spui asta. Dar nu te cred. Lisa și-a amintit totul. A 
povestit în cartea ei. La fel și Samantha. l-a povestit reporteriţei 
aceleia tot. 

Începe să mi se dezmorţească și mintea. Gura și-a revenit 
complet. 

— De cât timp pretinzi că ești Sam? 

— Nu de mult. O lună și ceva. De când mi-am dat seama că 
pot s-o fac. 

— De ce? 

— Pentru că trebuia să aflu ce știi, Quinn, spune ea. După tot 
acest timp, trebuia să aflu. Dar aveam nevoie de ajutor. Și 
pentru că știam că nici tu, nici Lisa nu m-aţi fi băgat în seamă 
altfel, am pretins că sunt Sam. Știam că e riscant și că s-ar 
putea să nu funcţioneze. Dar știam, totodată, că vă va capta 
atenţia. Lisei, mai ales. A făcut tot posibilul să mă ajute să aflu 
mai multe despre Pine Cottage. l-am spus că e pentru tine. l-am 
spus că ajutându-te să îţi amintești va grăbi procesul de 
vindecare. M-a crezut, câteva zile, după care a început să aibă 
îndoieli. 

— Dar tot nu ai renunţat, îi spun. Ai sunat-o pe mama. 

Nu pare surprinsă că știu. 

— Mda, când am înțeles că Lisa nu avea de gând să o facă. 
Apoi m-a dat afară. 

— Pentru că și-a dat seama cine erai, îi spun, toată vorbăria 
asta întărindu-mă. Mă simt energizată. Mâinile mi-au redevenit 
ușoare. La fel și picioarele. Și vorbesc din nou fără dificultate. 

— Mi-a găsit permisul de conducere. A făcut niște cercetări. 

— De asta ai ucis-o? 

Izbește volanul cu atâta forță încât mașina se cutremură cu 
totul. 

— Nu am ucis-o, Quincy! Îmi plăcea de ea, pentru numele lui 
Dumnezeu. M-am simţit ca naiba când a aflat adevărul. 

— Dar tot ai venit la mine. 


VP - 297 


— A fost cât pe ce să nu mai vin. Nu părea o idee bună. 
Izbucnește în râs, un râs deplasat, greu de ironie. Se dovedește 
că am avut dreptate. 

— Ce cauţi? 

— Informații. 

— Despre ce? 

— Joe Hannen, spune Tina. 

Numele mă lovește ca un fulger, dezmeticindu-mă complet. 
Deschid ochii către bucăţi de lumină mieroasă. Apune soarele. O 
rază de lumină slabă mătură bordul, iluminând un obiect pe care 
Tina l-a așezat acolo. 

Un cuţit. Din bucătăria mea. 

— Hai, încearcă să-l iei, îmi spune. Îţi garantez că sunt mai 
rapidă. 

Îmi ridic privirea de pe cuţit spre parbrizul întinat de 
ștergătoare și de urmele lăsate de frunzele umede. Printre 
dârele de murdărie zăresc copaci, o alee de pietriș, o cabană 
dărăpănată, cu geamurile ferestrelor sparte și o ușă pe care 
crește mușchiul. 

— Nu, exclam strângând iar ochii. Nu, nu, nu! 

Nu mă opresc, sperând că tot repetând cuvântul, acesta va 
deveni realitate. Sperând că e doar un coșmar. Din care mă voi 
trezi curând. 

Dar nu e un vis. E realitatea. Înţeleg asta imediat ce deschid 
din nou ochii. 

Tina m-a adus la Pine Cottage. 


VP - 298 


39. 


Timpul nu a fost îngăduitor cu cabana, care se prăbușește sub 
povara trecerii timpului și a neglijenţei. Nici nu mai seamănă cu 
o construcţie, ci aduce mai degrabă cu o excrescenţă bolnavă a 
pădurii. O ciupercă. O otravă. O pătură de frunze s-a așternut pe 
acoperiș și împrejurul coșului de piatră care răsare strâmb ca un 
dinte stricat. Exteriorul cabanei, spălat de vreme, este punctat 
din loc în loc de pete de mușchi și de câte un lăstar care și-a 
croit drum prin crăpăturile lemnului. Deși pancarta cu numele 
cabanei atârnă încă deasupra ușii, unul din cuiele care o fixa a 
ruginit și acum e într-o rână. 

— Nu intru acolo! Isteria răzbate din fiecare cuvânt pe care îl 
rostesc și care răsună ca un țipăt. Nu mă poţi forța să intru 
acolo! 

— Nu trebuie să intri, spune ea, mult mai calmă decât mine. 
Doar spune-mi adevărul. 

— Ti-am spus deja tot ce știu! 

Se întoarce către mine, cu cotul sprijinit pe volan. 

— Quinn, nimeni nu crede că nu îţi amintești. Am citit 
transcrierea interogatoriilor. Și polițiștii aceia cred că minţi. 

— Coop mă crede, îi spun. 

— Doar pentru că voia să se culce cu tine. 

— Te rog să mă crezi când îţi spun că nu îmi amintesc, o 
implor. Jur că nu îmi amintesc. 

Tina scutură din cap și oftează. Deschide ușa mașinii și spune: 

— In cazul acesta, se pare că vom intra. 

Trupul începe să-mi freamăte. Adrenalina îmi încinge sângele. 
Văd cuțitul pe bord și mă reped spre el. Tina face la fel și-l 
smulge din calea mea. 

A avut dreptate. Chiar e mai rapidă. 

Mă reped apoi spre legătura de chei. Mă interesează brelocul 
din plastic. Din nou, Tina mi-o ia înainte. Smulge cheile din 
contact și le scoate din mașină, împreună cu cuțitul. 

— Mă întorc imediat, îmi spune. Nu încerca să fugi. Nu vei 
ajunge departe. 


VP - 299 


Pornește către cabană, lăsându-mă singură în mașină unde 
încerc să încropesc un plan. Infig un deget în catarama de lângă 
șold și centura de siguranţă se retrage cu un plesnet. Apoi îmi 
caut telefonul în toate buzunarele. 

Nu îl găsesc. 

L-a luat Tina. 

Dar mai am unul. Amintirea acestuia îmi joacă în memoria 
drogată, ca dansul unui derviş. Imi strecor mâna sub bluză și 
scot telefonul furat, fixat sub breteaua sutienului. 

Prin geamul parbrizului, o văd pe Tina în faţa ușii. A ajuns 
exact sub semnul strâmb cu numele cabanei, are mâna pe 
clanță, încearcă să intre. Când nu reușește, izbește cu umărul în 
ușă. 

Deschid telefonul, cu răsuflarea tăiată în timp ce verific 
bateria. E pe roșu. De asemenea, nu prea e semnal. O singură 
liniuţă care ba apare, ba dispare. Estimez că va rezista cât să 
dau un singur telefon. 

Sper. 

Să sun la 112 nu este o opţiune. Tina mă va auzi vorbind. Mi- 
ar putea lua telefonul. Sau mai rău. Nu pot să risc, chiar dacă 
bănuiesc că ce e „mai rău” va veni oricum, în cele din urmă. 

Asta înseamnă că nu îmi rămâne decât să trimit un mesaj. Lui 
Coop. Pentru că nu mă folosesc de telefonul meu, știu că nu va 
recunoaște numărul. Lucru care, luând în calcul noaptea trecută, 
s-ar putea să fie în avantajul meu. 

Privesc din nou către cabană, unde Tina încearcă din nou să 
deschidă ușa. Nu am decât o șansă. 

li scriu lui Coop, recuperându-i numărul din memoria mea 
înceţoșată, cu degetele alergând frenetic pe ecranul telefonului 
gata să se stingă. 


„sunt quinn sam mă ţine prizonieră la pine cottage ajutor”. 


Telefonul piuie când apăs „trimite”, confirmând expedierea 
mesajului, apoi ecranul se stinge, cu bateria descărcată, îl bag 
în buzunar. 

Lângă cabană, Tina a reușit să spargă ușa. Aceasta se 
deschide larg, cu pragul negru de putregai, ca o gură sinistră 
gata să mă înghită cu totul. Farurile mașinii sunt îndreptate 
direct spre ea, razele de lumină tăind umbrele apusului până în 


VP - 300 


măruntaiele cabanei, dezvelind un petic de podea acoperit de 
praf. 

Crâmpeiul acela îmi triplează groaza care mi s-a adunat în 
plămâni. O simt ca niște cioburi care perforează țesutul 
spongios, împiedicând aerul să pătrundă. Când o văd pe Tina 
venind către mașină, nu am nicio șansă decât să fug. 

Dar nu pot. 

Să mă ţin pe picioare e o cu totul altă poveste. Acum că m-am 
dat jos din mașină și m-am ridicat, medicamentele se fac din 
nou simţite și îmi pierd echilibrul. Alunec într-o parte și mă 
pregătesc de impact. Însă Tina a ajuns lângă mine și mă prinde. 
Îmi aduce cuțitul lângă gât și-l ţine acolo, lipit de piele. 

— Regret, scumpo, îmi spune. Nu e altă cale. 

Mă târăște spre cabană, în timp ce eu mă smucesc, încercând 
să scap. Înfig călcâiele în pietrișul aleii, dar asta nu ne 
încetinește deloc, tot ce obţin fiind urmele slabe, gemene, 
mărturie a efortului meu. Îmi ţine strâns un braţ sub braţul ei. 
Braţul care îmi ţine cuțitul la gât. Pe care nu îl văd, dar îl simt. 
Ating cu bărbia plăselele la fiecare țipăt. Și ţip aproape fără 
oprire. 

Când nu ţip, încerc să o conving să își abandoneze planul, 
oricare ar fi acela. 

— Nu poţi face una ca asta, îi spun gâfâind la fiecare cuvânt și 
împroșcând cu salivă. Tu ești ca mine. Ești o supraviețuitoare. 

Tina nu răspunde. Continuă să tragă de mine către cabană 
care acum e la mai puţin de zece metri de noi. 

— Tatăl tău vitreg te abuza, nu-i așa? De aceea l-ai ucis? 

— Cam așa ceva, da, răspunde Tina. 

Strânsoarea îi slăbește. Nu mult, abia simţit. Dar e destul ca 
să știu că vorbele mele au efect asupra ei. 

— Te-au trimis la Blackthorn, îi spun. Deși nu erai nebună. Tu 
doar te-ai apărat. De el. Şi asta ai încercat să faci de atunci 
întruna. Să protejezi femeile. Să faci rău bărbaţilor care le 
făceau rău. 

— Taci, spune Tina. 

Nu tac. Nu pot. 

— Și la Blackthorn l-ai cunoscut pe El. 

Nu mai vorbesc despre Earl Potash. Tina știe, căci îmi spune: 

— El avea un nume, Quincy. 

— Aţi fost apropiaţi? A fost iubitul tău? 


VP - 301 


— A fost prietenul meu. Singurul meu prieten. De când mă 
știu. 

Oprește marșul nostru înverșunat către cabană. Strânge 
brațul și apasă lama cuţitului pe gâtul meu, imediat sub bărbie. 
Simt nevoia să înghit, dar nu o fac, de teamă că mișcarea va 
face cuțitul să îmi cresteze pielea. 

— Spune-i numele, îmi poruncește. Trebuie să-i spui numele, 
Quincy. 

— Nu pot, îi spun. Te rog, nu mă obliga! 

— Poţi. Și o vei face. 

— Te rog. Cuvintele îmi sunt înecate, abia auzite. Te rog, nu! 

— Spune-i naibii numele! 

Înghit fără să vreau. O înghiţitură care îmi împinge gâtlejul în 
lama cuțitului. Ustură. E fierbinte și pulsează. Imi dau lacrimile. 

— Joe Hannen. 

Vomit instantaneu, în timp ce îi rostesc numele. Tina ţine 
cuțitul nemișcat, în timp ce eu îmi golesc conţinutul stomacului. 
Cafea, suc de struguri și fragmente nedizolvate de pastile. 

Când termin, tot nu mă simt mai bine. Nu atâta timp cât timp 
cuțitul e încă la gâtul meu. Nu când de Pine Cottage mă mai 
despart câţiva metri. Încă mi-e rău și mă simt ameţită. Mai mult 
decât orice altceva, sunt epuizată, cu trupul slăbit, aproape 
imobil. 

Tina reia drumul târâș către cabană, iar eu nu mai opun nicio 
rezistență. Nu mai am pic de energie. Nu mai pot decât să 
plâng, cu voma prelingându-mi-se pe bărbie. 

— De ce? rostesc. 

Dar știu deja de ce. Ea a fost aici în noaptea aceea. Cu El. Ea 
l-a ajutat să o ucidă pe Janelle și pe ceilalți. Așa cum îl ajutase 
să-i ucidă pe turiștii din pădure. Așa cum, după aceea, a ucis-o 
pe Lisa, deși pretinde că nu a făcut-o. 

— Pentru că trebuie să știu cât de multe îți amintești, spune 
Tina. 

— Dar de ce? 

Pentru că asta o va ajuta să decidă dacă trebuie să mă ucidă 
și pe mine sau nu. Cum a fost cu Lisa. 

Am ajuns la ușă, în dreptul acelei guri perfide. Dinspre ea 
răzbate un fior rece, ca o șoaptă care îmi dă frisoane. 

Încep să ţip. Ţipete încărcate de panică și de bila care mi s-a 
ridicat în gât. 


VP - 302 


— Nu, te rog, nu! 

Mă prind cu mâna liberă de tocul ușii, înfigând unghiile adânc 
în lemn. Tina mă izbește scurt peste braț și lemnul se rupe sub 
mâna mea. Arunc așchia desprinsă și continui să ţip. 

Pine Cottage mă primește în sânul ei. 


VP - 303 


40. 


Când suntem înăuntru însă, tac. 

Nu vreau ca Pine Cottage să știe că sunt acolo. 

Tina mă eliberează și îmi dă un brânci. Mă prăbușesc în 
mijlocul sufrageriei mari și alunec pe podea. Din fericire, în 
interior e beznă. Ferestrele murdare împiedică pătrunderea 
luminii, și așa slabe, de afară. Pe ușa deschisă intră fasciculele 
galbene ale farurilor - un dreptunghi de lumină întins pe podea. 
În centrul acestuia e umbra Tinei, cu brațele încrucișate, 
blocându-mi ieșirea. 

— Îţi amintești ceva? mă întreabă. 

Privesc în jur cu un amestec de curiozitate și teamă. Pereţii 
sunt pătaţi de apă. Sau poate e sânge. Incerc să nu mă mai uit 
la ele. Pe tavan sunt alte pete, circulare. De la ploaie, categoric. 
Grinzile sunt acoperite de cuiburi și pânze de păianjen. Din loc în 
loc, pe dușumele e găinaț. Intr-un colţ, un șoarece mort, 
deshidratat, a mai rămas doar pielea de el. 

Încăperea e goală, toată mobila aceea rustică a fost 
îndepărtată și, sper, arsă. Asta face camera să pară mult mai 
mare, cu excepţia șemineului, care pare mai mic decât mi-l 
amintesc. La vederea lui, mi-i amintesc pe Craig și Rodney, 
îngenuncheaţi în faţa lui, niște băieţi încercând să pară bărbaţi, 
jucându-se cu chibrituri și vreascuri. 

Mă năpădesc și alte amintiri, în valuri scurte, rapide, ca niște 
șocuri. Ca atunci când schimb posturile pe ecranul unui 
televizor, fără să zăbovesc mai mult de o secundă la fiecare, 
surprinzând crâmpeie din filme pe care le-am mai văzut. 

lat-o pe Janelle, dansând desculţă în mijlocul camerei, 
cântând odată cu piesa, cântecul acela care ne plăcuse 
amândurora până când toţi ceilalţi au început să-l deteste. 

Apoi le văd pe Betz și Amy, pregătind împreună puiul, 
ciondănindu-se până când izbucnesc amândouă în râs. 

lar dincolo e El. Mă fixează cu privirea din cealaltă parte a 
camerei. Lentilele murdare îi ascund ochii. De parcă știe ce 
aveam să facem împreună, mai târziu. 


VP - 304 


— Nu, îi răspund și vocea îmi răsună cu putere în spaţiul gol. 
Nu îmi amintesc nimic. 

Tina vine spre mine și mă smucește, ridicându-mă. 

— Hai să aruncăm o privire pe aici. 

Trage de mine spre bucătăria din care nu a mai rămas 
aproape nimic. Cuptorul a fost înlăturat, în locul lui rămânând un 
spaţiu gol acoperit de frunze, pământ și dâre subţiri de praf. Nu 
mai există nici ușile dulapurilor. Poliţele rafturilor zac expuse 
vederii, pustii, presărate din loc în loc cu excremente de șoareci. 
Chiuveta este încă la locul ei, patru pete de rugină înflorind în 
patru locuri diferite. Mă agăţ de marginea ei să mă sprijin. 
Picioarele îmi sunt tot slăbite. Abia dacă le simt. Parcă plutesc. 

— Nimic? mă întreabă. 

— Nu. 

Atunci pășim în hol, Tina deschizând drumul, cu mâna înfiptă 
dureros în brațul meu, deasupra cotului. Pașii ei duduie. Eu 
plutesc. 

Ne oprim amândouă când ajungem în dreptul camerei cu 
paturi suprapuse. Camera lui Betz. E goală, cu excepţia unei 
cârpe cenușii făcută grămadă în mijlocul podelei. Incăperea nu 
îmi spune nimic. Până azi, nu am pus piciorul în ea. 

Când nu spun nimic, trage de mine către camera pe care 
trebuia să o împart cu Janelle. Ca la cămin. Unul din cele două 
paturi e încă acolo, dar fără saltea. Tras de lângă perete, nu mai 
e decât un suport mâncat de rugină. 

Încăperea aceasta poartă cu ea amintiri. Mă gândesc la 
discuţia noastră despre sex, în timp ce probam rochii. Lucrurile 
ar fi urmat o cu totul altă cale, dacă nu aș fi purtat rochia aceea 
albă pe care Janelle mi-o împrumutase. Dacă aș fi insistat să îmi 
petrec noaptea acolo și nu în camera aflată puţin mai departe, 
de-a lungul holului. 

Tina mă săgetează cu privirea. 

— Ceva? 

— Nu. Încep să plâng. Faptul că mă aflu acolo, că retrăiesc 
acele amintiri. E prea mult pentru mine. 

Nu pierde vremea și mă smucește către camera următoare. 

Patul cu salteaua de apă nu mai e acolo, firește. Nu mai e 
nimic nici aici. Singurul lucru notabil în încăperea pustie este o 
bucată din podea înnegrită de mucegai. Se întinde până la ușă, 


VP - 305 


pe sub picioarele noastre, de-a latul holului până la cel din urmă 
dormitor. 

Dormitorul meu. 

Ezit în dreptul ușii, nu vreau să intru. Nu vreau să îmi 
amintesc ce am făcut acolo. Cu El. Nici ce am făcut după aceea. 
Pornind ca o nebună prin pădure. Strângând în mână un cuţit. 
Lăsându-l acolo, când mi-am venit în simţiri, practic, lăsându-l în 
mâinile Lui. 

Totul s-a întâmplat din vina mea. 

Poate că El și Tina i-au ucis pe toţi, dar eu sunt de vină. 

Și deși El a avut ocazia, pe mine nu m-a ucis. A avut grijă să 
nu mor, aplicându-mi două lovituri care nu îmi amenințau viața 
și care i-au făcut pe cei doi detectivi atât de suspicioși. Mi-a 
cruțat viaţa datorită a ceea ce făcusem. A ceea ce îl lăsasem să 
îmi facă. 

Faptul că mă culcasem cu el mi-a salvat viaţa. 

Știu asta acum. 

Am știut tot timpul. 

Tina citește o schimbare pe faţa mea. Un spasm. O tresărire. 

— Ţi-ai amintit ceva! 

— Nu. 

Mint. 

Mi-am amintit ceva. Un crâmpei nou de amintire. 

Sunt în camera asta. 

Pe podea. 

Pe sub ușă intră apa, vine către mine, apoi mă cuprinde din 
toate părțile. Imi udă părul, umerii, întreg trupul care se zguduie 
de durere și de groază. Lângă mine e cineva. In spatele răsuflării 
gâtuite îi simt lacrimile. 

„Vei fi bine. Amândoi vom fi bine”. 

De dincolo de ușă se aude un foșnet sinistru. Cineva merge 
prin apă. E chiar în dreptul ușii. 

Alte amintiri. Tot crâmpeie scurte. Loviturile în ușă. Zgâlţăitul 
clanţei. Izbitura. Păârâitul, când lemnul ușii cedează, izbindu-se 
de perete. Lumina lunii reflectată în lama cuţitului, ca un fulger 
roșu. 

Tip 

Atunci. 

Și acum. 


VP - 306 


Cele două ţipete se ciocnesc unul de altul și se unesc, iar eu 
nu mai știu care de când este. Simt cum cineva mă înhaţă și 
încep să ţip și să lovesc, ca să îi îndepărtez, deși nu știu cine 
este sau când se întâmplă asta sau ce se petrece cu mine. 

— Quincy! E vocea Tinei, spintecând negura care mă 
înconjoară. Quincy, ce se întâmplă? 

Mă holbez la ea, am revenit în prezent. Cuţitul e tot în mâna 
ei, amintindu-mi să nu o dezamăgesc. 

— Încep să îmi amintesc, îi spun. 


VP - 307 


41. 


Amănunte. 

În sfârșit. 

În amintirea mea, îmi pierd simţirile apoi îmi revin, ochii mi se 
închid și mi se deschid. Ca într-o încăpere unde cineva aprinde 
și stinge lumina întruna. M-am întors pe spate, sperând că în 
felul acesta rănile din umăr mă vor durea mai puţin. Nu e așa. 

Clipind către stelele care joacă pe cer, în faţa ochilor mei, îi 
aud pe cei de pe verandă cum ţipă și se grăbesc să intre în 
casă. 

„Cum rămâne cu Quinn?” Cred că e Amy, cu vocea 
plângăcioasă. „Cum rămâne cu ea?” 

„E moartă”. 

Vocea asta o recunosc imediat. E Craig. 

Ușa din spate se trântește. Aud zăvorul. 

Vreau să privesc, dar nu pot. Durerea din umăr mă sfâșie 
când dau să întorc capul. Mă doare atât de rău. De parcă am 
luat foc. Și mai e și sângele. Atât de mult sânge. Țâșnește în 
ritmul agitat al inimii mele. 

El se îndreaptă spre cabană, peste iarba îngheţată care îi 
trosnește sub picioare. Când ajunge pe verandă, locul sunetului 
de gheaţă zdrobită e luat de scârţăitul lemnului. 

Din interiorul cabanei, cineva ţipă; zgomotul e înăbușit de 
geamuri. 

Apoi ferestrele se sparg. 

Aud un nou clinchet, zgomot de ușă deschisă și ţipetele 
retrăgându-se în adâncul cabanei. Se pierd, până ce rămâne 
unul singur. E tot Amy. Țipă întruna chiar în dreptul ușii acum 
deschise. Apoi ţipătul îi e retezat scurt. Urmat de un gâlgâit 
înfiorător. 

Amy a tăcut. 

Gem și închid ochii. 

Luminile s-au stins din nou. 


VP - 308 


Mă trezesc apucată de braţe și smucită în picioare. Mișcările 
îmi redeșteaptă durerea din umăr. Tip și imediat mi se spune să 
tac. 

„Liniște!” îmi șoptește cineva. 

Deschid ochii și îmi dau seama că sunt între Betz și Rodney. 
Mâinile lui Betz sunt pătate de sânge. Lasă urme roșii pe tot ce 
atinge. Sunt peste tot, pe mine. Și Rodney e plin de sânge, pe 
față și pe umeri. Pe un braţ are un garou, de asemenea plin de 
sânge. 

„Haide, Quinn”, îmi șoptește. „Să plecăm de-aici”. 

Îmi aruncă brațele peste umerii lor, fără să le pese că mă 
doare atât de rău încât îmi vine să urlu. Înghit ţipătul, amuţindu- 
l. 

Când plecăm, o zăresc din nou pe Janelle, zace acolo unde am 
lăsat-o. Pe o parte, cu capul atârnat, ochii larg deschişi. Un braţ 
e întins în faţă, peste iarba plină de sânge, ca și cum mi-ar cere 
să rămân. 

Plecăm fără ea, îndreptându-ne toți trei spre cabană. Betz și 
Rodney duc greul. Eu doar mă las purtată, slăbită de pierderea 
sângelui și delirând de durere. Sunt atât de neajutorată, încât 
Rodney trebuie să mă ridice peste treptele care duc pe verandă. 

Cei doi șușotesc peste capul meu în timp ce mă susţin. 

E încă aici? 

Nu îl văd. 

Unde să se fi dus? 

Nu știu. 

Tac amândoi, cu urechile ciulite. Ascult și eu, dar nu aud 
decât sunetele nopții - ţârâitul greierilor, crengile goale lovindu- 
se între ele, sunetul fantomatic pe care îl fac frunzele în cădere. 
Restul e tăcere. 

Apoi ne mișcăm din nou, de data aceasta mai rapid, peste 
grămada de cioburi din apropierea ușii, înainte să dăm buzna în 
cabană. 

Amy e chiar lângă ușă, sprijinită de perete, ca o păpușă 
aruncată. Chiar seamănă cu o păpușă, cu ochii inerţi, ca niște 
nasturi din plastic, și mâinile atârnând pe lângă ea. 

„Nu te uita”, șoptește Rodney, cu vocea spartă. „Nu e real. 
Nimic din toate astea nu e real”. 


VP - 309 


Aș vrea să îl cred. De fapt, aproape că îl cred. Apoi însă 
călcăm într-o baltă de sânge și alunec, slobozind un țipăt. 
Rodney îmi așază o mână pe gură. Clatină din cap. 

Pornim iar, în sufragerie, spre fereastra de lângă ușa din faţă. 

„Unde mergem?”, șoptesc eu. 

Rodney îmi răspunde tot șoptit. 

„Cât mai departe de aici”. 

Suntem toţi trei în dreptul ferestrei, privim. Nu știu ce privim. 
Până când, dintr-odată, înțeleg. 

Craig e afară. Aleargă ghemuit către mașina cu care am venit. 
Mașina în care sunt depozitate toate telefoanele noastre mobile. 
Craig deschide încet portiera, cu mâinile tremurând, tresărind 
când lumina din interior se aprinde. Apoi urcă și pornește 
motorul. 

„Acum!”, strigă Rodney. 

Betz deschide ușa și ne repezim cu toţii afară, în lumina 
farurilor, umbrele noastre proiectându-se lungi peste pereţii 
pereţii cabanei. Mă întorc să le privesc - sunt trei uriași 
întunecați, înalți și ameninţători. 

Li se alătură un al patrulea uriaș. Acesta ţine în mână un cuțit 
a cărui umbră pe perete are aproape un metru. 

Brusc, sunt smucită înapoi, către cabană. Se aud alte ţipete. 
Ale lui Betz. Poate ale mele. 

Înapoi în cabană, Rodney închide ușa și împinge fotoliul 
jerpelit în dreptul ei. Betz și cu mine ne întoarcem la fereastră. 
Farurile mașinii trec peste noi când Craig întoarce mașina. 

„Pleacă!” strigă Betz. „Pleacă fără noi!” 

Mașina nu parcurge mai mult de trei metri și se oprește într- 
un arțar mare de lângă alee, scuturându-i frunzele ca o ploaie 
peste parbriz. Din masca îndoită iese abur, șuierând. Motorul se 
poticnește de câteva ori și se oprește. 

In mașină, Craig alunecă peste volan, cu bărbia în claxon. 
Sunetul lui străpunge liniștea nopţii, neîntrerupt. 

Umbra cu cuțitul a ajuns lângă mașină, deschide ușa și-l trage 
pe Craig afară. 

Sunetul claxonului încetează. Domnește din nou liniștea. 

In ciuda izbiturii, Craig este conștient. Cu toate acestea nu 
scoate niciun sunet când este îngenuncheat lângă mașină. 
Privește înainte, cu ochi în care strălucește spaima. 


VP - 310 


Îmi întorc privirea, cuprinsă brusc de amețeală. Alunec pe 
lângă perete, simt cum podeaua vine spre mine. Chiar înainte să 
mi se întunece vederea, răsună strigătul lui Craig. 

(J 

Mai târziu. 

Nu știu după cât timp. 

Sunt pe podea, într-una din camere. E camera mea. Recunosc 
tapiseriile de pe perete. Pe sub ușă intră apă. Nu știu de unde 
vine. S-a spart o ţeavă? S-a inundat? 

Nu știu decât că sunt udă și sângerez și n-am fost niciodată 
mai speriată ca acum. Când scâncesc, Rodney îmi șoptește: „Vei 
fi bine. Amândoi vom fi bine”. 

E lângă mine, cu una din tapiseriile de pe perete peste umeri. 
Are sânge în păr. 

„Unde e Betz?”, îl întreb șoptit. 

Rodney nu răspunde. 

Dincolo de ușă e liniște. Au tăcut până și greierii. Și copacii cu 
frunzele. Apoi însă, chiar lângă ușă, se aude un zgomot. 

Sunt pași. 

Deliberaţi, precauţi, înaintează prin apa din hol. Fiecare pas 
îmi amintește de mopul mamei pe suprafaţa gresiei din 
bucătărie. 

Fâș-pleosc. 

Fâș-pleosc. 

Se opresc exact în dreptul ușii. 

ÎI privesc pe Rodney, întrebându-l din ochi, căci nu îndrăznesc 
să vorbesc. 

„Ai încuiat ușa?” 

Dă din cap. Cineva zgâlţăie clanţa. 

Apoi ceva se izbește în ușă, îndoind-o, văd lemnul cum se 
încovoaie. De frică, mă ridic în picioare tocmai când ușa e izbită 
din nou. Se deschide și văd un cuţit, sclipirea lui întunecată. 

Tip. 

Închid ochii. 

Cuţitul mi se înfige în stomac. Mă umple. Un viol metalic. 
Respir clănțănind din dinţi în timp ce lama iese din mine și mă 
prăbușesc pe podea. 

„Quincy, nu!” 

E Rodney, care trece pe lângă mine și se așază în faţa mea. 
Nu deschid ochii. Nu pot. Luminile s-au stins. Nu pot decât să 


VP - 311 


ascult zgomotele de încăierare cum se deplasează din cameră în 
hol. Îl aud pe Rodney gemând, înjurând, luptându-se. 

Apoi un singur strigăt gâtuit. 

Apoi nimic. 


Și mai târziu. 

Mă trezesc din nou în camera inundată. Camera mea. 

Cabana e cufundată în tăcere. La fel și greierii, copacii, 
frunzele. Totul în jur ori a murit, ori a fugit. Totul în afară de 
mine. 

Mă ridic în capul oaselor, durerea din stomac mai intensă 
decât cea din umăr. Toate rănile încă sângerează. Rochia îmi e 
îmbibată cu sânge și apă. Mai ales sânge. E mai gros. 

Cumva, reușesc să mă ridic în picioare, care sunt desculțe. 
Habar nu am ce-am făcut cu pantofii. Cumva, picioarele acestea 
slăbite reușesc să mă susțină până dincolo de ușă. Și cumva 
reușesc să rămân în picioare când dau cu ochii de Betz, ucisă în 
camera de alături, înconjurată de apa scursă din salteaua cu 
apă, perforată de cuţit. 

Rodney e puţin mai departe, pe hol, de asemenea mort. Evit 
să îl privesc când pășesc peste cadavrul lui. 

„Nu e real”, șoptesc. „Nimic din toate acestea nu e real”. 

Pe El nu îl văd decât când ajung în sufragerie și mă opresc 
lângă cămin, tremurând de frig și de slăbiciune, din cauza 
sângelui pierdut. E așezat în patru labe, lângă Amy, ca un câine 
care adulmecă un cadavru, întrebându-se dacă merită mâncat. 

Din gâtlej scoate sunete ciudate. Ca niște scâncete. Câinele 
suferă. 

Apoi își dă seama că sunt acolo și întoarce capul să mă 
privească. Cuţitul e pe podea, lângă EI, înnegrit de sânge 
proaspăt. Îl apucă, îl ridică deasupra capului. 

„Plecam”, spune El, respirând sacadat. „Am auzit ţipete. M- 
am întors. Și am văzut...” 

Nu aud restul pentru că sunt ocupată să fug. Groaza, și 
durerea, și furia îmi aleargă prin vene, amestecându-se, 
clocotind sub piele ca o reacţie chimică. Nu mă opresc. 

les din cabană. 

Intru în pădure. 

Țipând fără încetare. 


VP - 312 


42. 


Amintirile vin peste mine toate odată. Ca o hoardă de strigoi 
care trag de mine cu mâini descărnate. Incerc să-i resping, dar 
nu pot. Sunt încercuită, copleșită și mă cutremur cu fiecare 
amintire pe care o recapăt. Toate sunetele și imaginile pe care 
le-am ţinut la distanţă atâta vreme. Au revenit și nu se mai dau 
duse, sunt de neclintit, îmi joacă în fața ochilor din nou și din 
nou. 

Amy și ochii ei stinși, ca de păpușă. 

Craig în timp ce e smuls afară din mașină. 

Betz și Rodney cuprinși de disperare și groază. Ei văzuseră 
mai multe decât mine. Ei văzuseră tot. 

Cu toate acestea, eu am văzut ceva ce ei nu văzuseră. Eu l- 
am văzut pe El. Târându-se lângă cadavrul lui Amy, scâncind, 
apucând cuțitul, ridicându-l. 

Imaginea aceea este cea pe care o revăd de cele mai multe 
ori. E ceva în neregulă cu ea, ceva ce nu reușesc să înțeleg pe 
deplin. 

Mă smulg din strânsoarea Tinei și alerg pe hol, picioarele 
mele amorţite fiind purtate exclusiv de chemarea insistentă a 
amintirii. Respirația îmi e superficială. Inima îmi huruie în piept. 

Nu mă opresc decât când sunt iar în sufragerie. Acolo unde a 
început totul. Stau în același loc în care stătusem cu zece ani în 
urmă, holbându-mă la locul în care îl văzusem pe El pentru 
ultima oară. E ca și cum El a rămas acolo, încremenit în loc, 
peste timp. Văd cuțitul ridicat în mâna lui. Îi văd ochelarii cu 
lentilele murdare. În spatele lor, cu privirea pierdută, sunt ochii 
măriţi de groază. 

La vederea mea. 

El se temea de mine. 

Se gândea că îl voi răni. Că eu eram cea care îi ucisese pe toţi 
ceilalţi. 

Mă prăbușesc în genunchi, chinuindu-mă să respir, inhalând 
aerul plin de praf, tușind. 

— Nu a fost el, spun printre accese zguduitoare de tuse. Nu el 
i-a ucis. 


VP - 313 


Tina vine către mine, cu cuțitul coborât, a uitat de el. 
Îngenunchează în faţa mea și îmi cuprinde braţele. Atât de 
strâns că mă doare. 

— Eşti sigură? întrebarea ei e încărcată de speranță. O 
speranţă slabă, tremurătoare, demnă de milă. Spune-mi că ești 
sigură. 

— Sunt sigură. 

Înţeleg, în sfârșit, de ce suntem aici. De ce Tina ne-a luat 
urma, Lisei și mie. Voia ca eu să îmi amintesc totul ca să 
dovedească nevinovăția lui Joe, să declar o dată pentru 
totdeauna că nu fusese el. 

Tot ce făcuse era pentru el. 

Pentru Joe. 

— Am vrut să vin cu el, spune ea. Am vrut să evadez. Odată 
cu el. Dar el mi-a spus să rămân. Chiar și după ce m-am ţinut 
după el, pe coridorul acela, către ușa stricată. Mi-a spus că avea 
să se întoarcă după mine. Așa că am rămas. Apoi mi-au spus că 
el murise. Că ucisese niște copii. Dar eu știam că nu o făcuse el. 

— Nu am știut, îi răspund. Chiar am crezut că el a fost. 

— Așadar, cine a fost? Cine i-a ucis? 

Șocul mi se ridică în gât ca un nod. Tușesc din nou, încercând 
să-l îndepărtez. 

— Altcineva. 

— Tu? întreabă ea. Tu ai fost, Quinn? 

Dumnezeu știe că are tot dreptul să creadă asta. Uitasem atât 
de multe din cele petrecute. Și mă văzuse cuprinsă de furie. 
Acela fusese scopul ei, la urma urmei. Să mă întărâte, să mă 
înfurie, să vadă de ce sunt capabilă. Nu o dezamăgisem. 

— Nu, îi spun. Jur, nu a fost eu. 

— Atunci, cine? 

Clatin din cap. Sunt epuizată, fără suflare. 

— Nu știu. 

Dar știu. Sau, cel puţin, așa cred. O altă amintire prinde viaţă. 
Una rătăcită. 

Este o amintire în care alerg prin pădure și văd pe cineva. 

Pe altcineva. 

— Îţi amintești ceva, spune Tina. 

Dau din cap. Închid ochii. Mă gândesc. Mă gândesc până ce 
simt cum îmi bubuie capul. 


VP - 314 


Apoi văd, văd totul la fel de clar că în ziua în care s-a 
petrecut. Alerg printre copaci, ţipând, văd creanga care mă 
izbește peste față. Văd farurile. Văd silueta unui bărbat în bătaia 
lor. 

Un poliţist. Îi văd uniforma. 

E acoperită cu ceva umed și întunecat. În lumina slabă a lunii 
pare ulei de motor. Cu toate acestea, știu că nu asta este. Deși 
alerg spre el, știu că uniforma lui e plină de sânge. Sângele 
meu. Al lui Janelle. Al celorlalţi. 

Dar sunt prea speriată să gândesc limpede. Mai ales cu Joe pe 
urmele mele. Încercând să mă ajungă. Încă simt gustul buzelor 
lui. 

Așa că alerg drept spre poliţist, îl cuprind, îmi lipesc rochia de 
uniforma lui. 

Sânge peste sânge. 

„Sunt morţi”, spun. „Sunt morţi cu toţii. lar el este încă 
acolo”. 

Și, dintr-odată, Joe e lângă noi, ţâșnind dintre copaci. Polițistul 
scoate pistolul și trage trei focuri. Două în piept și unul în cap. 
Împușcăturile sunt la fel de puternice în amintire cum au fost în 
realitate. 

Aud un al patrulea foc. 

Mai puternic decât în amintire. 

Categoric în realitate. 

Răsună în cabană, cutremurând pereţii. Forţa glonțului care 
pătrunde pe ușa deschisă lasă o urmă vizibilă. Este o energie, o 
prezență care umple încăperea. 

Simt pe obraji stropi fierbinţi. 

Țip la atingerea lor, deschid ochii și o văd pe Tina prăbușindu- 
se pe o parte. Un braţ îi zboară peste cap, se izbește de podea și 
scapă cuțitul. Sub ea începe să se adune o baltă de sânge care 
se întinde cu repeziciune. 

Nu mișcă. Mă îndoiesc că mai trăiește. 

— Tina? spun și o zgâlțâi. Tina? : 

Dinspre ușă vine un zgomot. Respirația cuiva. Imi ridic 
privirea și-l văd pe Coop. Deși e întuneric, îi zăresc sclipirea 
ochilor albaștri când coboară braţul cu arma. 

— Quincy? spune cu o înclinare a capului. 

Întotdeauna cu o înclinare a capului. 


VP - 315 


43. 


Imediat observ inelul. Inelul roșu de absolvire pe care îl poartă 
pe inelar. Îmi pare cunoscut și totuși străin. L-am văzut de 
atâtea ori că am ajuns să nu-l mai bag de seamă. Il asimilez 
automat, ca atâtea alte lucruri când e vorba de Coop. 

De aceea nu l-am recunoscut când l-am văzut în fotografia de 
pe noptiera Lisei Milner. Chipul lui Coop nu era în cadru. Era 
doar mâna lui, pe umărul ei, cu inelul pe deget, vizibil și nu 
tocmai. 

Acum însă nu văd nimic altceva pe mâna în care ţine și 
pistolul Glock. Deși a coborât braţul, degetul arătător e încă pe 
trăgaci. 

— Ești rănită? mă întreabă. 

— Nu. 

— Bine, spune Coop. Asta e foarte bine, Quincy. 

Mai face un pas, picioarele lui lungi parcurgând rapid distanţa 
dublă faţă de un om obișnuit. Încă unul și e lângă noi, deasupra 
noastră. Sau poate doar deasupra mea. Tina e probabil moartă. 
Nu îmi dau seama. 

Coop lovește cu piciorul cuțitul căzut lângă Tina, trimiţându-l 
într-un colț unde e imediat înghiţit de umbre. 

Nu are sens să încerc să fug. Degetul lui nu părăsește nicio 
clipă trăgaciul. Cu un singur foc m-ar răpune. Ca pe Tina. Nici 
măcar nu sunt sigură că aș fi în stare să fug. Durerea, pastilele, 
greutatea amintirilor m-au paralizat. 

— La început, vreme de câțiva ani, m-am tot întrebat cât de 
multe îți amintești, spune Coop. Când ai cerut să mă vezi, 
atunci, la spital, am crezut că te jucai cu mine. Că voiai să fiu 
acolo în clipa în care aveai să le spui polițiștilor că îți amintești 
totul. Era cât pe ce să nu vin. 

— De ce ai venit? 

— Pentru că cred că te iubeam încă de atunci. 

Mă clatin, ameţită de repulsie. Când mă aplec prea mult spre 
stânga, văd degetul lui Coop încordându-se pe trăgaci. Mă forțez 
să nu mă mai mișc. 

— Câţi au fost? îl întreb. Până la noaptea aceea. 


VP - 316 


— Trei. 

O spune fără urmă de ezitare. Cu aceeași lejeritate cu care și- 
ar comanda o cafea. Sperasem cel puţin să facă o pauză. 

Trei. Femeia strangulată de la marginea șoselei și cei doi 
turiști înjunghiaţi în cort. Toţi apăreau în articolele găsite în casa 
Lisei. Cred că ea știuse ce s-a întâmplat cu ei. Cred că din cauza 
asta a murit. 

— E o boală, spune Coop. Trebuie să înţelegi, Quincy, nu am 
vrut niciodată să fac acele lucruri. 

Încep să plâng. Când îmi dau mucii, nici nu mă obosesc să mă 
șterg. 

— Atunci, de ce le-ai făcut? 

— Mi-am petrecut întreaga viaţă în pădurile astea. Făcând 
drumeţii, vânând animale, făcând lucruri pe care eram prea 
tânăr ca să le fac. Mi-am pierdut virginitatea pe lespedea aceea 
din vârful dealului. Coop se  cutremură amintindu-și, 
disprețuindu-se pe sine. Era târfa școlii. Dispusă să o facă cu 
oricine. Până și cu mine. Când am terminat, am vomitat în 
tufișuri. lisuse, îmi era rușine de ceea ce făcusem. Atât de 
rușine, încât m-am gândit să-i frâng gâtul atunci, pe loc, ca să 
nu spună nimănui. Doar teama că aș fi prins m-a oprit. 

Scutur din cap și-mi duc o mână la tâmplă. Cu fiecare cuvânt 
pe care îl rostește, o bucăţică din inima mea se rupe și moare. 

— Te rog, oprește-te! 

Coop continuă să vorbească, ușurat de confesiune. 

— Dar eram curios, Dumnezeu să-mi ajute, eram. Am crezut 
că armata mă va scăpa de povară. Că ucigând pentru ţara mea 
mă va face să nu îmi mai doresc asta. Dar nu a fost așa. Toate 
ororile la care am fost martor mi-au amplificat dorinţa. Nu mult 
după ce m-am întors din armată, eram din nou în pădurile 
acestea, în mașină, cu o târfă care încerca să ajungă la New 
York făcând autostopul. Atunci, nu m-am mai temut. Războiul 
îmi alungase frica. Atunci, am făcut-o. 

Păstrez o expresie neutră, încercând din răsputeri să nu las 
teama și dezgustul care mă cutremură să se vadă. Nu vreau să 
știe ce gândesc. Nu vreau să îl înfurii. 

— Mi-am jurat că aceea va fi singura dată, spune Coop. Că m- 
am eliberat. Dar am continuat să revin în pădure. De obicei, cu 
un cuţit. Și când i-am văzut pe cei doi turiști, am știut că nu 
scăpasem de boală. 


VP - 317 


— lar acum? 

— Încerc, Quincy. Încerc din răsputeri. 

— În noaptea aceea nu ai încercat, îi spun tremurând de 
dorinţa să-l privesc, să-i arăt cât de mult îl urăsc. Nu mai am 
inimă. E sfârtecată în bucăți. 

— Mă testam, spune Coop. Venind la cabană. Așa procedam. 
Parcam mai departe și mergeam până aici, priveam înăuntru, pe 
fereastră, sperând și temându-mă în același timp că voi vedea 
ceva care îmi va reactiva boala. Nu s-a întâmplat niciodată. 
Până când te-am văzut pe tine. 

Simt că mai am puțin și leșin. Mă rog să leșin. 

— Trebuia să-l caut pe copilul care evadase de la spitalul de 
psihiatrie, spune el. În schimb, am început să dau târcoale 
cabanei, testându-mă din nou. Atunci te-am găsit în pădure. Cu 
cuțitul. Ai trecut pe lângă mine. Atât de aproape că dacă 
întindeam mâna te-aș fi atins. Dar erai prea furioasă ca să mă 
observi. Erai atât de supărată, Quincy. Și atât de îngrozitor de 
tristă. A fost minunat. 

— Nu aveam de gând să fac ceea ce ai crezut că voi face, îi 
spun, sperând că mă crede. Sperând că va veni ziua în care eu 
însămi voi crede. Am aruncat cuțitul. 

— Știu. Te-am văzut cum l-ai aruncat, când a venit el. Apoi ai 
plecat. A plecat și el. Dar cuțitul a rămas. Așa că l-am luat eu. 

Face încă un pas spre mine. E atât de aproape că-i simt 
mirosul. Un amestec de sudoare și loțiune de după bărbierit. Imi 
revin amintiri din noaptea trecută. Cu el deasupra mea. In mine. 
Mirosind la fel ca acum. 

— Nu am vrut să se întâmple nimic din toate astea, Quincy. 
Trebuie să mă crezi. Am vrut doar să văd unde mergeai cu 
cuțitul. Am vrut să văd ce anume a înfuriat atât de tare pe 
cineva atât de perfect ca tine. Așa că am ajuns lângă lespede și 
i-am văzut. Și am știut că asta te-a înfuriat. Ei doi, înlănțuiți ca 
niște animale spurcate. Așa arătau, să știi. Două animale 
abjecte, grohăind, care meritau să moară. 

Coop mișcă ușor brațul cu arma, îndoind și întinzând cotul, ca 
și cum nu mai vrea să îl ţină îndreptat asupra mea. 

— Apoi însă prietenul tău a fugit, continuă el. Craig. Așa îl 
chema, nu? Și nu puteam să-l las să scape, Quincy. Nu puteam. 
Dar tu erai acolo. Și prietenii tăi. Știam că trebuia să scap de voi 
toți. 


VP - 318 


Plâng iar, în hohote. Lacrimi de rușine, tristeţe și confuzie mi 
se amestecă pe obraji. 

— De ce nu m-ai ucis și pe mine? l-ai ucis pe toți ceilalţi. De 
ce nu și pe mine? 

— Pentru că mi-am dat seama că erai diferită, rostește el rar, 
ca și cum e încă impresionat de mine, atâţia ani mai târziu. Și 
am avut dreptate. Trebuia să te fi văzut, alergând prin pădure, 
Quincy. Puternică, chiar și atunci. Ba, mai mult, alergai spre 
mine, voiai ca eu să te ajut. 

Mă privește cu admiraţie. Cu uimire. 

— Nu aveam dreptul să distrug așa ceva. 

— Chiar dacă exista riscul să îmi amintesc, subit, că tu erai 
vinovatul? 

— Da, răspunde Coop. Chiar și așa. Pentru că știam ce se 
întâmpla. Creasem o altă Lisa Milner. O altă Samantha Boyd. 

— Știai cine erau, spun eu. 

— Sunt poliţist. Firește că știam, spune el. Eroinele. Femei 
atât de puternice, de mărete. lar eu creasem una. Eu. În mintea 
mea, asta compensa toate relele pe care le făcusem. Și mi-am 
jurat să nu las nimic rău să ţi se întâmple. M-am asigurat că vei 
avea mereu nevoie de mine. Chiar și atunci când părea că te 
îndepărtezi. 

La început, nu-mi dau seama ce vrea să spună. Apoi însă 
înţeleg și gândul îmi apasă umerii ca o greutate. Alunec și mai 
aproape de podea. 

— Scrisoarea, spun cu voce pierită. Tu ai scris-o. 

— Am fost nevoit, spune Coop. Începeai să te îndepărtezi prea 
mult. 

E adevărat. Mă îndepărtam. Îmi pornisem afacerea, mă 
mutasem împreună cu Jeff, începeam să devin femeia care-mi 
dorisem dintotdeauna să fiu. Așa că el a mers în Quincy, Illinois, 
și a trimis prin poștă scrisoarea aceea de ameninţare, știind că 
asta mă va aduce înapoi în brațele lui, într-o clipă. Și așa a fost. 

În minte îmi răsare o nouă întrebare, desfăcându-se ca 
petalele unei flori. Mi-e frică să-l întreb, dar trebuie. 

— Ce altceva ai mai făcut? După noaptea aceea? Au mai fost 
alte fapte rele? _ 

— Am fost cuminte, spune Coop. In general. 

Mă cutremur la auzul cuvintelor. Acele două cuvinte cuprind 
în ele terori de nedescris. 


VP - 319 


— A fost greu, Quincy. Au fost momente în care am fost foarte 
aproape să o fac. Dar mă gândeam la tine și reușeam să mă 
opresc. Nu voiam să risc să te pierd. Tu m-ai făcut să mă port 
cum trebuie. 

— Și Lisa? îl întreb. Cum rămâne cu Lisa? 

Își pleacă capul, părând apăsat de regrete sincere. 

— A trebuit să o fac. 

Pentru că începuse să aibă niște bănuieli. Probabil după 
sosirea Tinei, care căuta răspunsuri legate de cele petrecute la 
Pine Cottage. Lisa a început să facă cercetări pentru că așa era 
felul ei - atentă la amănunte. Și a continuat cercetările și după 
plecarea Tinei. A găsit articolele acelea despre crimele din 
pădure, a trimis câteva e-mailuri, și-a dat seama că Joe nu era 
capabil, fizic, să fi ucis toţi acei oameni de la Pine Cottage. Nu 
pe cineva atât de solid ca Rodney sau atât de atletic precum 
Craig. Coop era singurul prezent acolo, în noaptea aceea, 
suficient de puternic să-i răpună pe toți. 

De aceea îmi scrisese Lisa chiar înainte să fie ucisă. Ca să mă 
avertizeze în privinţa lui Coop. 

— O cunoșteai, nu-i așa? îl întreb. De aceea te-a invitat în 
casă, ţi-a oferit vin, a avut încredere în tine. 

— Nu avea încredere în mine, spune Coop. Nu în noaptea 
aceea. Incerca să mă facă să mărturisesc. 

— Dar avusese încredere în tine, cândva. 

Coop dă din cap aproape imperceptibil. 

— Cu ani în urmă. 

— Aţi fost iubiţi? 

Din nou dă din cap. La fel de slab. 

Nu sunt surprinsă. Mă gândesc din nou la fotografia din 
camera Lisei. Felul în care braţul lui îi cuprindea umerii exprima 
apropiere și încredere. 

— Când? îl întreb. 

— Nu mult după cele petrecute aici. l-am cerut lui Nancy să 
ne facă legătura. După ce mi-am dat seama că eu însumi 
creasem o Eroină, am vrut să le cunosc pe celelalte. Voiam să 
văd dacă erau la fel de puternice ca tine. 

Coop vorbește atât de firesc despre asta, ca și cum ideea lui 
bolnavă este cât se poate de normală. Ca și cum eu, mai mult 
decât oricine, ar trebui să înțeleg nevoia de a ne compara între 
noi. 


VP - 320 


— Lisa era impresionantă, trebuie să recunosc, continuă 
Coop. Nu voia decât să te ajute. Nici nu mai știu de câte ori m-a 
întrebat cum te descurcai, dacă aveai nevoie de ajutor. Imi pare 
rău pentru ce i s-a întâmplat. Grija ei faţă de tine a fost sinceră, 
Quincy. Nobilă. Nu ca în cazul Samanthei. 

Încerc să îmi ascund surpriza. Nu vreau să-i ofer această 
satisfacţie. Dar nu reușesc și Coop zâmbește pe jumătate, 
mândru de el. 

— Da, am cunoscut-o pe Samantha Boyd. Pe cea adevărată, 
nu copia asta ieftină. 

Arată cu bărbia către Tina și își ţuguie buzele. Preţ de o clipă, 
o clipă îngrozitoare, mă tem că o va scuipa. Închid ochii, să nu 
văd, în caz că o va face. 

— Ai ştiut de la început că ea nu era Sam? 

— Am știut, răspunde Coop. Am știut din clipa în care v-am 
văzut fotografia în ziar. Există o asemănare, desigur. Dar am 
știut că nu putea fi adevărata Samantha Boyd. Nu știam însă ce 
era mai bine să fac. 

Mintea îmi fuge înapoi la noaptea aceea, când am venit acasă 
și i-am găsit împreună. Îmi amintesc mâna lui pe gâtul ei. Părea 
o mângâiere. Dar poate era o strânsoare. Plănuise să o ucidă și 
pe Tina. Poate chiar atunci, în camera de oaspeţi. 

— De ce nu mi-ai spus? 

— Nu puteam, îmi răspunde. Nu fără să îţi dezvălui că 
adevărata Samantha Boyd era moartă. 

Oftez, durerea și tristeţea devenite mult prea insuportabile ca 
să le mai ţin în mine. Gemetele mele se întețesc, din ce în ce 
mai puternice, încercând să oprească mărturisirea lui Coop. Dar 
am auzit deja prea multe. lar acum știu că tot el a ucis-o și pe 
Samantha Boyd. Aceasta nu se retrăsese să trăiască departe de 
lume. El o smulsese din lume. 

— De ce? îl întreb gemând. 

— Pentru că ea nu era ca tine, Quincy. Nu merita să fie 
pomenită alături de tine. Am zburat până într-un orășel de rahat 
din Florida, doar ca să o cunosc. Și ce am găsit a fost o 
neisprăvită, nevolnică și grasă. Nici pe departe Samantha Boyd 
pe care mi-o imaginasem. Nu mi-a venit să cred că era aceeași 
persoană cu cea care supraviețuise ororilor petrecute la motelul 
acela. Era speriată și sfioasă și nu semăna deloc cu tine. Și atât 


VP - 321 


de dornică să facă pe plac. Dumnezeule, practic, s-a aruncat pe 
mine. Cel puţin, Lisa a fost mai reţinută. 

Dintr-odată, în mintea mea se face lumină. Toate amănuntele 
acelea. Se înșiră ca mărgelele pe aţă, una lângă alta, până se 
închide cercul. 

Coop se culcase cu toate trei. 

Cu Sam, cu Lisa și cu mine. 

Acum, două erau moarte. 

Eu sunt ultima încă în viaţă. 

Nu mă pot opri din plâns. Tristeţea se strânge în jurul meu ca 
un pumn care mă stoarce de lacrimi. 

— Nici măcar nu a întrebat despre tine, continuă Coop, ca și 
cum asta i-ar justifica moartea. Samantha Boyd, tovarășa ta de 
suferință, era atât de nerăbdătoare să îmi intre în graţii că nu s- 
a deranjat nici măcar o dată să mă întrebe cum îţi merge. 

— Și cum îmi mergea, Coop? îl întreb, rostind cuvinte mai 
amare decât îmi erau lacrimile. Îmi era bine? 

Coop pune ușor arma deoparte, înapoi în suportul ei. Apoi 
vine lângă mine, pășind peste cadavrul Tinei, se apleacă pe 
podea, unde m-am prăbușit, până ce ochii lui albaștri privesc în 
ochii mei. 

— Îți era foarte bine. 

— Și acum? 

Tremur de teamă că mă va atinge. Nu vreau să știu ce fel de 
atingere va fi. 

— Incă mai poate fi așa, spune Coop. Poţi uita totul. Legat de 
noaptea asta. De cele petrecute acum zece ani. Ai uitat o dată. 
Poţi uita din nou. 

Pe podea, simt cum mă împunge ceva în picior. Ceva ascuţit. 

— Și dacă nu pot? îl întreb. 

— Poţi. Te voi ajuta. 

Imi asum riscul și îmi desprind privirea de pe chipul lui Coop 
ca să privesc în jos și văd că e un cuţit. Cuţitul care îi căzuse lui 
Rocky Ruiz din buzunar. Pe care îl luase Tina. Acum îl împinge 
către mine, în mod miraculos încă în viață, privindu-mă fix cu un 
ochi însângerat. 

De sub mâneca jachetei i se vede tatuajul. Deși răsturnat, 
cuvântul e la fel de clar. 


SUPRAVIEŢUITOARE 


VP - 322 


— Putem să plecăm, îmi spune Coop. Doar noi doi. Vom 
începe o viaţă nouă. Impreună. 

Pare atât de sincer. De parcă ar fi posibil. Dar nu este. O știm 
amândoi. 

Cu toate acestea, îi fac jocul. Dau din cap. Reţinut, la început, 
apoi mai convingător, căci Coop se apleacă și îmi atinge obrazul. 

— Da, îi spun. Mi-ar plăcea. i 

Continui să încuviințez până ce Coop mă sărută. Intâi pe 
frunte, apoi pe amândoi obrajii. Când își pune buzele peste ale 
mele, mă abţin cu greu să nu vomit, să ţip sau să mă smulg de 
lângă el. În schimb îl sărut, în timp ce mâna dreaptă îmi coboară 
pe podea. 

— Quincy, șoptește Coop. Dulcea, frumoasa mea Quincy. 

Apoi își așază mâinile pe gâtul meu, strângând ușor, ca să nu 
mă doară prea rău. Și el plânge. Lacrimile lui se amestecă cu 
lacrimile mele, în timp ce mâinile lui apasă din ce în ce mai 
strâns pe gâtul meu. 

Ating lama cuţitului cu degetul mare și îl plimb peste muchia 
lui, înfiorată. 

Coop continuă să mă strângă de gât. Degetul lui mare 
alunecă pe traheea mea și apasă. Apoi mă sărută din nou. Imi 
suflă aer în plămâni în timp ce mă sugrumă. Incă plânge. 
Șoptind ușor în timp ce mă sărută. 

— Quincy. Dulce, dulce Quincy. 

Degetele mele ajung la mânerul cuţitului. Se încolăcesc în 
jurul lui. 

Nu mai am aer. Plămânii mi s-au golit deși Coop continuă să 
mă sărute, suflându-mi în gură cuvinte de iertare. 

— Îmi pare rău, șoptește. 

Ridic cuțitul. 

Coop continuă să strângă, să mă sărute, să își ceară iertare. 

— Îmi pare foarte, foarte rău. 

Mă aștept ca trupul lui Coop să opună rezistenţă, ca și cum nu 
e alcătuit doar din piele și țesut. Cu toate acestea, cuțitul 
pătrunde printre coastele lui cu ușurință, făcându-l să 
încremenească, surprins. 

— Quincy! 

Cuvântul e încărcat de surpriză. Surpriză, trădare și, bănuiesc, 
un strop de admiraţie. 


VP - 323 


Mâinile nu i se desprind din jurul gâtului meu decât după ce 
scot cuțitul. Din rană ţâșnește sângele, lipicios și fierbinte. Coop 
încearcă să se îndepărteze, dar sunt mai rapidă. Înfig iar cuțitul, 
de data aceasta în stomac. 

ÎI răsucesc și trupul i se cutremură. Din gură îi ţâșnesc stropi 
de sânge și salivă. 

Își pune mâna peste mâna mea, încercând să scoată cuțitul. 
Strâng din dinţi, scrâșnesc și ţin cuțitul pe loc. Când mâna lui 
slăbește strânsoarea, răsucesc pentru ultima oară cuțitul. 

— Quincy, repetă el cu sângele gâlgâind în gâtlej. 

Dau din cap, o singură dată, asigurându-mă că mă vede 
înainte ca ochii să i se răstoarne în cap. Vreau să știe că sunt 
mai mult decât o supraviețuitoare, mai mult decât o luptătoare, 
așa cum și-a imaginat dintotdeauna. 

Sunt creaţia lui, născută din sânge, durere și lama rece a unui 
cuțit. 

Sunt o Eroină, la naiba. 


VP - 324 


PINE COTTAGE, PATRU LUNI MAI TÂRZIU 


Culoarea bej nu o avantaja pe Tina. O făcea să pară spălăcită, 
țesătura și pielea confundându-se. Dincolo de paloare însă, 
arăta bine. Aceleași trăsături întinse. Același limbaj tensionat al 
trupului. Numai părul îi era schimbat. Nu mai era negru ca pana 
corbului, ci castaniu. 

— O să pari o cu totul altă persoană, când ieși de aici, îi spuse 
Quincy. 

— Vom vedea, răspunse Tina. Cincisprezece luni e destul de 
mult. 

Amândouă știau că timpul acela putea fi scurtat. Sau nu. Era 
o situaţie specială. Orice era posibil. Durata sentinței o 
surprinsese pe Quincy, dar nu și pe Tina. E uimitor cum te 
tratează poliţia atunci când pretinzi a fi altcineva. Falsă 
reprezentare. Furt de identitate. Douăsprezece tipuri diferite de 
fraudă. Acuzaţiile împotriva Tinei erau atât de diverse și se 
întindeau pe câteva state, încât Jeff avertizase că putea petrece 
și doi ani în spatele gratiilor. 

Quincy spera să fie mai puţin. Tina trecuse prin destule 
încercări, deși aceasta se jura că totul meritase. 

O parte din acţiunile ei poate meritaseră. Mai ales partea 
privind reabilitarea numelui lui Joe Hannen. Lumea știa acum că 
el era nevinovat, iar Tina asta își dorise. 

Cu toate acestea, aproape murise din cauza Lui, noul vinovat, 
cel al cărui nume Quincy nu îl mai putea pronunţa. Glonţul tras 
de El trecuse la câţiva milimetri de plămânul Tinei, încă și mai 
aproape de inimă. Pierderea masivă de sânge îi îngrijorase pe 
medici, dar, ţinând cont de toate acestea, se recupera binișor. 
Se vindecase la timp pentru a-și ispăși pedeapsa în închisoare. 

— Ştii că nu trebuie să faci asta, îi spuse Quincy, nu pentru 
prima oară. Nu trebuie decât să spui, și voi mărturisi totul. 

Privi în jurul ei, în sala de așteptare, unde se aflau și alte 
femei îmbrăcate în bej, alături de cei care le vizitau. Dinspre 
mesele alăturate răzbăteau discuţii șoptite, în diverse limbi. Pe 
fereastra zăbrelită, Quincy văzu zăpada murdară spulberată 
către un gard metalic, mărginit în partea de sus de rulouri de 
sârmă ghimpată. Nu înţelegea cum rezista Tina acolo, deși i se 


VP - 325 


spusese că nu era chiar rău. Tina îi spusese că îi amintea de 
Blackthorn. 

— Nu e ca și cum mărturisirea ta îmi va scurta sentinţa, îi 
spuse ea. In plus, ai avut dreptate. Eu te-am împins să faci ceea 
ce ai făcut. 

Rocky Ruiz ieșise din comă cam pe când Quincy înfigea 
pentru ultima oară cuțitul în El. Memoria lui Rocky era în 
continuare înceţoșată, mai puțin din cauza bătăii primite, cât din 
cauză că era foarte drogat la momentul respectiv. Știa însă că 
fusese atacat. Impotriva dorinței lui Quincy, Tina luase vina 
asupra ei. Rocky nu susţinuse altceva, iar detectivul Hernandez 
nu insistase. Jeff propusese o înţelegere, respectiv ca Tina să 
ispășească concomitent pedepsele pentru atac la persoană și 
fraudă. 

— Nu m-ai împins să fac nimic, spuse Quincy. Alegerile mele 
îmi aparțin. 

Ceea ce era adevărat. Consecințele acelor alegeri nu puteau fi 
controlate. 

— Au găsit-o pe adevărata Samantha? întrebă Tina. l-am tot 
întrebat pe paznici dacă s-a aflat ceva. 

— Nope, răspunse Quincy, pocnind din buze. Incă îi caută 
cadavrul. 

Când uciderea Samanthei Boyd fusese confirmată, poliția din 
Florida declanșase o acţiune amplă de recuperare a cadavrului 
acesteia. Quincy își petrecuse ultimele patru luni urmărind 
știrile, în timp ce autorităţile răscoleau mlaștinile, dragau 
lacurile, săpau în terenurile abandonate. Însă Florida era un stat 
întins și șansele să o găsească erau mici. 

Quincy conchise că poate era mai bine așa. Câtă vreme nu îi 
era descoperit cadavrul, avea impresia că mai exista o Eroină 
undeva, pe lume. Că nu rămăsese doar ea. 

— Și Jeff? întrebă Tina. Ce mai face? 

— Cred că tu vorbești cu el mai mult ca mine, îi răspunse 
Quincy. 

— Se prea poate. Data viitoare când îl văd, îi transmit 
salutările tale. 

Quincy știa că asta nu va schimba cu nimic situaţia. Jeff îi 
spusese foarte clar ce credea despre ea, în noaptea aceea lungă 
și dureroasă în care îi mărturisise toate fărădelegile comise. 
Fusese insuportabil pentru ea să-l vadă pendulând între iubire și 


VP - 326 


ură, între înţelegere și dezgust. La un moment dat, se agățase 
de ea implorând-o să îi ofere un singur motiv raţional pentru 
care se culcase cu El. 

Nu putuse. 

De aceea, ea luase hotărârea că era cel mai bine pentru 
amândoi să se despartă, chiar dacă Jeff ar fi găsit o cale să o 
ierte. Nu erau potriviți unul pentru celălalt. Trebuia să își fi dat 
seama de asta de la început. 

— Mi-ar plăcea, răspunse Quincy. Spune-i că-i doresc numai 
bine. 

Vorbea serios. Jeff merita să aibă lângă el o persoană 
normală. lar ea trebuia să se concentreze asupra altor aspecte. 
Cum era să își repornească afacerea online. Să renunţe la vin. Și 
la Xanax. 

A doua zi după plecarea lui Jeff, sosise mama ei, într-o vizită 
prelungită. Au făcut toate lucrurile pe care trebuia să le fi făcut 
cu ani în urmă. Au vorbit. Au plâns. Au iertat. Au aruncat la 
toaletă toate pastilele albastre. Acum, de câte ori simțea nevoia, 
Quincy bea suc de struguri încercând să-și păcălească creierul 
privat de medicament. Uneori, funcţiona. Alteori, nu. 

— Ți-am citit interviul, îi spune Tina. 

— Eu nu. Cum a fost? 

— Jonah a făcut treabă bună. 

După Pine Cottage - episodul al doilea, Quincy îi acordase un 
singur interviu, în exclusivitate, lui Jonah Thompson. | se păruse 
corect, dat fiind că și el o ajutase, în felul lui arogant. Toate 
canalele de știri, din Trenton până la Tokio îl preluaseră. Toată 
lumea voia să vorbească cu ea. Cum însă ea refuzase, 
trebuiseră să se mulțumească cu Jonah. Acesta reușise să 
transforme toată atenția generată într-o ofertă de lucru mai 
bună. Începuse luni, la The New York Times. Quincy spera ca 
aceștia să-i facă faţă. 

— Mă bucur că a ieșit bine, spuse ea. 

În jurul lor, încăperea începea să se golească. Orele de vizită 
se apropiau de sfârșit. Quincy știa că trebuia să se pregătească 
și ea de plecare, dar o ultimă întrebare nu îi dădea pace. 

— Ai bănuit că El era responsabil de cele întâmplate la Pine 
Cottage? 

— Nu, răspunse Tina, înțelegând la cine se referea. Tot ce 
știam e că nu putea să fi fost Joe. 


VP - 327 


— Îmi pare rău că l-am crezut vinovat atâta vreme, spuse 
Quincy. Imi pare rău că ţi-am provocat atâta suferinţă. 

— Să nu îţi pară rău. Mi-ai salvat viaţa. 

— Și tu mie. 

Se priviră una pe alta, în tăcere, până când paznicul de lângă 
ușă le spuse că venise momentul să plece. Când Quincy se 
ridică, Tina întrebă: 

— Crezi că poţi să mai treci pe aici, câteodată? Să mă saluți? 

— Nu știu. Vrei să mai vin? 

Tina ridică din umeri. 

— Nu știu. 

Cel puţin, erau sincere. Într-un fel, întotdeauna fuseseră 
sincere, chiar și când minţeau. 

— In cazul acesta, rămâne de văzut, spuse Quincy. 

Buzele Tinei se arcuiră în sus, într-un început de zâmbet. 

— Mă găsești aici, scumpo. 

e 

Quincy porni înapoi către oraș, în mașina închiriată, mijind 
ochii în faţa luminii reflectate de zăpada adunată la marginea 
șoselei. Peisajul pe care îl traversa era cu totul dezamăgitor. O 
înșiruire ternă de centre comerciale, biserici și parcuri de mașini 
uzate, albite de sarea folosită la deszăpezire. Cu toate acestea, 
o clădire îi atrase atenţia, o vitrină îngustă, încadrată de o parte 
de o pizzerie și de cealaltă parte de biroul unei agenţii de turism 
închise peste weekend. O firmă luminoasă, roz, sclipea în 
vitrină. 


TATUAJE 


Fără să stea pe gânduri, Quincy trase în faţa salonului, opri 
mașina și intră. Un clopoțel fixat deasupra ușii îi anunţă sosirea. 
Femeia de la recepţie avea buzele voluptuoase, date cu ruj roșu 
aprins, și o constelație de steluțe roz tatuate pe gât. Părul îi era 
negru, cum fusese al Tinei. 

— Vă pot ajuta cu ceva? întrebă ea. 

— Da, răspunse Quincy. Cred că mă puteţi ajuta. 

O oră mai târziu era gata. Duruse, dar mai puţin decât se 
așteptase. 

— Vă place? întrebă femeia purtătoare a unei constelații roz. 


VP - 328 


Quincy răsuci mâna ca să vadă mai bine rezultatul. Cerneala 
era încă umedă și o ustura, întunecată pe pielea ei trandafirie. 
Stropi de sânge înconjurau fiecare literă, ca niște becuri pe o 
reclamă luminoasă. Cu toate acestea, cuvântul se citea cu 
ușurință. 


SUPRAVIEŢUITOARE 


— E perfect, spuse Quincy, încântată. Acum devenise o parte 
din ea. Permanentă, la fel ca cicatricele. 

Încă îl contempla când televizorul din salon anunţă știri de 
ultimă oră. Quincy mai privise către ecran, pe când cerneala îi 
pătrundea în piele, însă fusese mai atentă la durere decât la ce 
se difuza. Acum însă încremeni în scaun, captivată de ceea ce 
vedea. 

Câţiva adolescenţi fuseseră descoperiţi morţi într-o casă din 
Modesto, California, anunţa crainicul. În total, fuseseră ucise 
nouă persoane. 

Quincy ieși imediat și conduse în grabă înapoi în oraș. 

Ajunsă acasă, își petrecu noaptea trecând de la un canal la 
altul, căutând să afle cât mai multe despre ceea ce presa 
numea deja Masacrul de la Modesto. Cele opt victime erau elevi 
în ultimul an de liceu - aflaţi la o petrecere în casa unui coleg ai 
cărui părinţi erau plecaţi. Cea de-a noua victimă era un îngrijitor 
de la școală, care își făcuse apariţia neinvitat, cu o foarfecă de 
grădină. Singura supraviețuitoare era o tânără de optsprezece 
ani, pe nume Hayley Pace, care reușise să se salveze după ce îl 
ucisese pe ucigașul prietenilor ei. 

Quincy nu fu surprinsă să-l audă pe unul dintre crainici 
menţionând numele ei. La urma urmei, era primul astfel de 
incident după cele petrecute la Pine Cottage. Telefonul îi bâzâise 
întruna cu apeluri și mesaje de la reporteri. 

La trei dimineaţa, închise televizorul. Pe la cinci, ajungea la 
aeroport. Când bătu de ora șapte, era deja în aer, în drum spre 
Modesto, cu încheietura încă pulsând dureros în jurul tatuajului. 

e 

Quincy aşteptă conferința de presă, înainte să se strecoare în 
spital. Atenţia „vulturilor” din fața ușii de la intrare era distrasă 
de raportul medical recent, comunicat de doctori și de prezența 
părinţilor, astfel încât trecu neobservată, ascunsă în spatele 


VP - 329 


unei perechi mari de ochelari de soare cumpărate de la 
magazinul de suvenire al spitalului. 

Odată intrată, o vrăji cu ușurință pe asistenta cu chip matern 
de la recepţie, ca să-i divulge numărul salonului lui Hayley. 

— Sunt verișoara ei, îi spuse Quincy. Vin tocmai de la New 
York, direct de la aeroport, și ard de nerăbdare să o văd. 

Camera de spital a lui Hayley era întunecoasă, solemnă și 
plină de vase cu flori. Era ca într-o biserică. Ca și cum Hayley 
era pe cale să fie sfinţită. 

Când intră Quincy, fata era trează, sprijinită de un morman de 
perne. Era o fată simplă. Drăguţă, dar nu o frumusete. Păr 
castaniu, drept, și un nas mic, obraznic. Ușor de trecut cu 
vederea în mulţime. 

Cu excepţia ochilor. 

Ochii fură cei care o atraseră pe Quincy tot mai aproape. Verzi 
și strălucitori ca niște smaralde, transmiteau forță și inteligenţă 
chiar și în mijlocul durerii. Quincy văzu ceva din ea însăși în ochii 
fetei. Și ceva din Tina. 

Strălucirea aceea. 

— Cum te simţi? o întrebă venind lângă pat. 

— Doare, spuse Hayley, cu vocea înmuiată de amestecul tipic 
de medicamente, oboseală și suferinţă. Peste tot. 

— Era de așteptat, îi spune Quincy. Va trece, cu vremea. 

Hayley nu își luase nicio clipă ochii de la ea. 

— Cine ești? o întrebă. 

— Numele meu e Quincy Carpenter. 

— De ce ești aici? 

Quincy luă una din mâinile fetei între mâinile ei și o strânse 
uşor. 

— Sunt aici, spuse ea, ca să te învăţ cum să fii o Eroină. 


VP - 330 


JUPRAVIEȚUITOARELE 4 


4 


VP - 331