Romy Hausmann — Draga copila

ROMY HAUSMANN 


DRAGA COPILA 
Original: Liebes Kind [Dear Child] (2019) 


Traducere din limba germană de: 
MĂDĂLINA TVARDOCHLIB 


. 
(3) j 
es, K 


~ N 


virtual-project.eu 


LEBĂDA 
NEAGRA 
the publishing house 


2021 


VP - 


2 


„Nimic nu e mai trist ca moartea unei iluzii.” 


Arthur Koestler 


Studentă, 23 de ani, dată dispărută 


Munchen (LR) - Poliţia din Munchen se află în căutarea 
Lenei Beck (23) din Munchen - Haidhausen. Martorii declară 
că, în noaptea de miercuri spre joi, aceasta a mers lao 
petrecere în cartierul Maxvorstadt până în jurul orei 5 
dimineața. In drum spre casă, Lena Beck a vorbit la telefon 
cu o prietenă. 

De atunci, telefonul ei este închis. Acţiunea de căutare a 
acesteia, desfășurată vineri în zona orașului Munchen, nu a 
avut succes. Lena Beck are 1.65 m, păr blond până la umeri 
și este slăbuță. Ultima dată când a fost văzută purta o bluză 
argintie, blugi și cizme negre, precum și un palton albastru- 
închis. 


VP-3 


În prima zi am pierdut, deopotrivă, noţiunea timpului, 
demnitatea și o măsea. În schimb, acum am doi copii și o pisică. 
Am uitat numele copiilor, dar pe al pisicii l-am reţinut: 
domnișoara Tinky. Am și un soț. E înalt, are ochii gri și părul 
scurt, închis la culoare. ÎI privesc cu colţul ochiului în timp ce 
stau aproape de el, pe canapeaua jerpelită. Îmbrăţișarea sa face 
ca rănile pe care le am de-a lungul spatelui să pulseze de parcă 
fiecare dintre ele ar avea o inimă. O tăietură îmi arde fruntea. 
Din când în când, văd negru în faţa ochilor sau fulgere albe. 
Atunci, încerc pur și simplu să respir și atât. 

E greu de zis dacă e seară, de fapt, sau dacă doar așa a decis 
el. Ferestrele sunt acoperite cu plăci de izolaţie. El e cel care 
face ziua și noaptea. Ca Dumnezeu. Incerc să mă conving că ce 
a fost mai rău a trecut, dar intuiesc că va trebui să mergem, 
curând, împreună în pat. Copiii s-au îmbrăcat deja în pijamale. 
Băiatul are o pijama puţin cam mică, în timp ce fata poartă una 
mult prea lungă. Copiii stau pe jos, la doar câţiva pași în fața 
canapelei și își încălzesc mâinile cu ultimele adieri de căldură 
venite din sobă. Focul mistuit, transformat într-un morman 
negru, este străbătut încă de câteva vene roșiatice. Vocile 
senine ale copiilor, care chicotesc fericiți, se amestecă cu 
anomalia întregii situaţii. Nu înţeleg prea bine ce spun. În timp 
ce mă gândesc cum le voi omori tatăl, le aud vocile înfundat, ca 
prin vată. 


VP -4 


Noaptea accidentului 


Hannah 


E ușor la început. Îmi întind spatele și inspir adânc aer în 
piept. Mă urc în ambulanţă și merg cu ea. Le spun bărbaţilor 
îmbrăcaţi în jachete portocalii numele mamei și că aceasta are 
grupa de sânge AB negativ. AB negativ e cea mai rară grupă de 
sânge și se deosebește prin faptul că are anticorpi împotriva 
grupelor de sânge A și B. Asta înseamnă că mama poate să 
primească sânge de la toate celelalte grupe de sânge. Știu 
pentru că am vorbit deja la ore despre grupele de sânge. Și 
pentru că scrie în cartea groasă. Cred că am făcut totul bine. 
Genunchiul drept începe să-mi tremure puţin abia atunci când 
mă gândesc din greșeală la fratele meu. Lui Jonathan îi va fi cu 
siguranţă frică fără mine. 

Concentrează-te, Hannah! Eşti fată mare deja. 

Nu, astăzi sunt mică și proastă. E rece, e prea multă lumină și 
se aud piuituri. Întreb de unde vin acele piuituri, iar unul dintre 
bărbaţii îmbrăcați cu geacă oranj îmi spune: 

— Aceasta e inima mamei tale! 

Inima mamei mele nu a mai piuit până acum. 

Concentrează-te, Hannah! 

Drumul e plin de zdruncinături, închid ochii. Inima mamei 
mele piuie. 

A strigat și s-a auzit o izbitură. Dacă inima mamei mele 
încetează acum să mai piuie, atunci ultimul lucru pe care îl voi fi 
auzit ar fi strigătul ei, urmat de izbitură. Și nici măcar nu mi-a 
spus „noapte bună”. 

Ambulanţa sare puţin și apoi se oprește. 

— Am ajuns, spune bărbatul. 

Se referă la spital. 

Spitalul este o clădire în care bolile sau rănile sunt tratate cu 
ajutorul medicilor. 

Bărbatul spune: 

— Ei, haide, fetiţo! 


VP-5 


Picioarele mele se mișcă automat și așa de repede, încât nu 
mai pot să număr câţi pași fac. li urmez pe bărbaţii care cară 
targa, care huruie. Trecem printr-o ușă mare de sticlă, pe sub un 
semn iluminat strident pe care scrie „Unitate de primire 
urgențe”, și mai departe apoi, pe un coridor lung. Ca la un ordin, 
ajutoare roiesc din stânga și din dreapta; multe voci vorbesc 
agitate unele peste altele. 

— Nu poți să intri aici! a spus un bărbat gras, îmbrăcat într-un 
halat verde. 

Atunci când ajungem la ușa mare din fundul coridorului, 
acesta mă împinge puţin la o parte, spunând: 

— Trimitem pe cineva să aibă grijă de tine. 

Degetul său indică o serie de scaune aflate lângă un perete. 

— Așază-te acolo până atunci! 

Vreau să spun ceva, dar cuvintele nu-mi ies pe gură și 
bărbatul, oricum, mi-a întors de mult spatele, dispărând pe ușă, 
alături de celelalte ajutoare. Număr scaunele de lângă perete. 
Șapte. Bărbatul gras în halat verde nu mi-a spus pe care scaun 
să mă așez. Fără să-mi dau seama, am început să-mi rod unghia 
de la degetul mare. Concentrează-te, Hanna! Esti fată mare 
deja. 

e 

Stau turcește pe scaunul din mijloc și culeg ace de pin și 
bucățele de scoarță de pe poalele rochiei mele. M-am murdărit 
destul de tare în seara asta. Îmi amintesc de Jonathan. Micuţul și 
sărmanul Jonathan, care a rămas acasă și trebuie să facă 
curăţenie. Îmi imaginez că plânge pentru că nu știe cum să 
scoată petele de pe covorul din sufragerie. Sunt sigură că avem 
în cămară detergenţii potriviţi pentru asta, doar că tata a închis 
ușa cu două lacăte. E o măsură de precauţie. Avem multe 
asemenea măsuri. Trebuie să ai grijă mereu. 

— Bună! spune o voce de femeie. 

Sar de pe scaun. 

— Sunt sora Ruth. 

Femeia îmi zâmbește și îmi ia mâna să mi-o strângă. 

Îi spun că mă numesc Hannah și că Hannah e un palindrom. 
Un palindrom este un cuvânt care e la fel, indiferent dacă e citit 
de la stânga la dreapta sau de la dreapta la stânga. Ca să-i 
dovedesc asta, îmi spun numele pe litere, întâi de la început și 


VP-6 


apoi de la sfârșit. Sora Ruth continuă să-mi zâmbească și spune 
doar: 

— Înţeleg. 

E mai bătrână decât mama, are deja păr cărunt și e puţin cam 
rotunjoară. Peste halatul de un galben pal, poartă un cardigan 
colorat, care pare foarte călduros și pe care e prinsă o insignă în 
forma feței unui urs panda, lângă care scrie: Be happy. Asta e 
în engleză și înseamnă „Fii fericit!”. Colţurile gurii mele se ridică. 

— Copile, dar nu porți papuci! remarcă sora Ruth. 

Imi mișc degetul mare prin gaura ciorapilor. Mama a cârpit 
deja acești ciorapi, într-una din zilele ei bune. Cu siguranţă m-ar 
certa dacă ar ști că mi-am rupt din nou ciorapii. Sora Ruth 
scoate un șerveţel din buzunarul halatului, crezând că plâng. 
Din cauza găurii în ciorapi sau a mamei. Nu-i spun că e, de fapt, 
din cauza luminii mult prea puternice, care mă orbește, ci doar: 

— Mulţumesc, e foarte amabil din partea dumneavoastră! 

Trebuie să fii mereu politicos. Trebuie să spui mereu „te rog” 
și „mulțumesc”. Fratele meu și cu mine spunem mereu 
„mulțumesc” atunci când mama ne dă câte un baton, chiar dacă 
nu le suferim. Nu ne place gustul, dar ele sunt importante din 
cauza vitaminelor. Calciu și potasiu și magneziu și vitamina B 
pentru metabolism și hematopoieză. Mâncăm câte trei pe zi, 
asta în afara cazului în care rămânem fără provizii. Atunci 
trebuie să sperăm că tata vine acasă în curând și că face 
cumpărături pe drum. 

lau  șervețelul, îmi tamponez ochii și îmi suflu nasul 
trâmbiţând. Apoi i-l dau înapoi surorii Ruth. N-ai voie să păstrezi 
ceea ce nu-ți aparţine. Asta ar fi furt. Sora Ruth râde și pune 
șerveţelul înapoi în halat. Sigur că întreb de mama, dar sora 
Ruth spune doar: 

— E pe mâini bune. 

Știu că acesta nu e un răspuns, de fapt, căci nu sunt proastă. 

— Când pot să merg la ea? întreb eu, dar nici la asta nu 
primesc un răspuns. 

In loc de asta, sora Ruth spune că mă va duce în camera de 
pauză ca să vadă dacă găsește niște șlapi cu care să mă încalț. 
Șlapii sunt un fel de papuci de casă. Jonathan și cu mine trebuie 
să facem acest lucru și acasă pentru că podeaua se încălzește 
greu, dar, de cele mai multe ori, uităm să ne punem papucii de 
casă și ne murdărim șosetele. Mama ne ceartă atunci pentru că 


VP -7 


nu e ziua de spălat rufele și tata o ceartă pe mama pentru că nu 
a curăţat bine podeaua. Curăţenia e importantă. 
e 

Camera de aşteptare e o încăpere mare, de minim cincizeci 
de pași de la ușă până în capăt. In mijloc sunt trei mese cu câte 
patru scaune. Trei ori patru face doisprezece. Unul dintre scaune 
nu e tras. Inseamnă că cineva a uitat să facă ordine după ce s-a 
ridicat. Sper că a avut probleme din această cauză. După cum 
se știe, ordinea e foarte importantă. Peretele din stânga camerei 
e ocupat de un dulap din metal, cu multe compartimente care 
se pot închide individual, în care sunt chei, aproape peste tot, și 
de un pat suprapus, tot din metal. Chiar în faţa mea sunt două 
geamuri mari prin care se vede noaptea. Neagră și fără stele. În 
partea din dreapta este și o chicinetă, cu un fierbător de apă pe 
blat. Apa fierbinte poate să fie foarte periculoasă. De la o 
temperatură de 45 de grade apar leziuni la nivelul pielii, iar de 
la 60 de grade, proteinele din celulele pielii stagnează și mor. 
Apa se încălzește la 100 de grade în fierbător. Avem și noi un 
fierbător de apă acasă, dar îl ţinem închis. Sora Ruth spune: 

— Așază-te liniștită! 

Trei ori patru face doisprezece. Douăsprezece scaune. Trebuie 
să mă gândesc. Intunericul fără stele din spatele geamului mă 
distrage. 

Concentrează-te, Hannah! 

Sora Ruth se îndreaptă spre dulapuri și se uită prin ele, 
deschizându-le unul după altul. De câteva ori face câte un 
„hmmm” prelung, iar ușile de metal se trântesc. Sora Ruth se 
uită peste umăr în direcţia mea și mai spune încă o dată: 

— Da, copilă, așază-te liniștită! 

Mă gândesc, mai întâi, că ar trebui să mă așez pe scaunul 
care este deja tras, dar nu ar fi corect. Fiecare trebuie să facă 
curat după sine. Trebuie să-ţi asumi responsabilitatea. Esti fată 
mare, Hannah. Încep să număr în secret: ăla, bala, portocala. 
Rămâne un scaun pe dinafară, cel de pe care pot să văd bine 
ușa și cel pe care îl voi trage la loc la masă atunci când sora 
Ruth îmi va spune că am terminat de stat pe el. 

— Ei, deci, zâmbește ea și se întoarce spre mine cu o pereche 
de șlapi roz în mână. Sunt puţin cam mari, dar sunt mai buni 
decât nimic... 


VP-8 


Mi-a pus papucii în fața picioarelor și așteaptă să-mi bag 
picioarele înăuntru. 

— Ascultă, Hannah, spune ea în timp ce-și dă jos cardiganul, 
mama ta nu avea o geantă la ea atunci când a avut loc 
accidentul. Asta înseamnă că nu am găsit niciun act de 
identitate sau orice fel de documente. 

Mă apucă de mână, o ţin întinsă și-mi pune cardiganul în 
mână. 

— Nu-i știm numele sau adresa. Și, din nefericire, nici 
persoana de contact în caz de urgenţă. 

— Se numește Lena! ajut eu, exact așa cum am făcut și mai 
devreme, în ambulanţă. 

Trebuie să fii mereu gata să dai o mână de ajutor. Fratele 
meu și cu mine o ajutăm mereu pe mama atunci când îi tremură 
degetele. Sau când uită iarăși lucruri, numele nostru de exemplu 
sau când e vremea să meargă la toaletă. O acompaniem la baie 
atunci ca să nu cadă de pe toaletă sau să facă alte prostii. 

Sora Ruth a ajuns, între timp, la a doua mânecă. Simt cum 
restul căldurii din cardigan se răspândește în mod plăcut pe 
spatele meu. 

— Da, spune ea. Lena, minunat! O Lena fără nume de familie. 
Exact așa a și notat paramedicul. 

li simt mirosul respiraţie atunci când răsuflă. Miroase a pastă 
de dinţi. Impinge scaunul, care scrâșnește pe podea, astfel încât 
să poată sta ghemuită în fața mea fără să se lovească cu capul 
de marginea mesei. Marginea mesei poate să fie foarte 
periculoasă. Mama s-a lovit adesea cu capul de cantul mesei 
atunci când a avut câte o criză. 

Sora Ruth începe să-mi încheie cardiganul. Desenez cu 
degetul pe coapsă zigzagul cărării ei. Dreapta, înainte, stânga, 
înainte și încă o dată stânga, înainte ca un fulger strâmb. Sora 
Ruth ridică deodată privirea, de parcă mi-ar fi simţit privirea pe 
scalp. 

— Hannah, pe cine am putea să sunăm? Pe tatăl tău poate? 
Știi pe de rost numărul vostru de telefon? 

Clatin din cap. 

— Dar ai un tată, nu? 

Încuviinţez. 

— Și locuiește cu voi? Cu tine și cu mama ta? 

Încuviinţez din nou. 


VP-9 


— Nu vrei să-l sunăm? Trebuie să afle că mama ta a avut un 
accident și că sunteţi aici, la spital. Cu siguranţă își va face griji 
dacă nu veniţi acasă. 

Zig la dreapta, înainte, zag la stânga, înainte, zig încă o dată 
la stânga, ca un fulger strâmb. 

— Spune-mi, Hannah, ai mai fost vreodată la spital? Sau a mai 
fost mama ta vreodată la spital, poate chiar în acesta? Dacă da, 
am putea să vă găsim numărul de telefon în calculatorul nostru 
superinteligent. 

Am clătinat din cap. 

— In caz de urgență, rănile deschise se pot steriliza și cu 
urină. Aceasta are efect dezinfectant, calmant și ajută 
coagularea proteinelor, sfârșit. 

Sora Ruth îmi ia mâinile în ale sale. 

— Ei, bine, știi ce, Hannah? Fac un ceai și apoi stăm puţin de 
vorbă noi două, tu și cu mine. Ce spui? 

— Despre ce să stăm de vorbă? 


Hannah 


Ar trebui să-i povestesc ceva despre mama mea. Aha! Numai 
că, mai întâi, nu-mi vine nimic în minte. Mă gândesc continuu 
doar la pocnitura cea mare, care a răsunat atunci când mașina a 
lovit-o pe mama și cum, în următoarea fracțiune de secundă, 
era întinsă pe jos, în lumina farurilor. Stătea întinsă pe pământul 
rece și tare, cu mâinile și picioarele sucite. Pielea ei era mult 
prea albă și sângele, care îi curgea din multele tăieturi mici de 
pe faţă, era mult prea roșu. Carmin. În momentul impactului, 
sticla farurilor s-a spart chiar în mijlocul feței mamei. Eu m-am 
așezat pe marginea străzii, am închis ochii și m-am uitat pe 
furiș, doar din când în când, până ce luminiţe albastre au apărut 
din întuneric. Ambulanţa. 

Dar nu trebuie să-i povestesc asta surorii Ruth. Știe de mult 
că mama a avut un accident. Altfel, mama nici n-ar fi aici. Sora 
Ruth se holbează la mine. Ridic din umeri și suflu în aburii care 
se ridică din ceaiul meu. Sora Ruth mi-a spus că e ceai de 
măceșe și că era ceaiul preferat al fiicei ei, atunci când era 
mică. 


VP - 10 


— Îi plăcea să-și pună mereu o lingură mare de miere în el. 
Era o mare amatoare de dulciuri. 

— Fiica mea se numește Nina, spune sora Ruth, ca Nina 
Simone, o cântăreaţă faimoasă de jazz. My baby dont care for 
shows, începe ea să cânte, dar nu prea frumos. My baby don't 
care for clothes. My baby just cares for me. Ai mai auzit asta? 

Clatin din cap. 

— M-am gândit eu, râde ea. N-asculţi muzică din asta la 
vârsta ta. Sau cânt eu prea prost. Ei, în orice caz, atunci când 
Nina a mea era așa de mică ca tine, mergeam, aproape în 
fiecare zi, la locul de joacă, cel puţin atunci când vremea era, 
cât de cât, frumoasă. Și când nu era, făceam acasă împreună un 
puzzle sau coceam fursecuri. Dumnezeule, îi plăcea cel mai mult 
să mănânce aluatul direct din bol. Ar fi fost în stare să mănânce 
atât de mult aluat crud, încât ne-ar mai fi rămas doar o jumătate 
de tavă de fursecuri. 

Sora Ruth continuă să râdă. Cred că-și iubește mult fiica. 

— Facem și noi puzzle-uri, am spus eu, dar nu coacem 
niciodată fursecuri. Mama mea e uneori atât de nătângă, că e 
mai bine să nu se apropie de cuptor. 

Speriată, îmi duc mâna la gură. N-ar trebui să o fac pe mama 
nătângă. 

— Hannah? 

Trebuie să-ţi respecţi părinţii mereu. 

— Cred că ar trebui să vorbim urgent cu tatăl tău, spune sora 
Ruth. Gândește-te și poate îţi amintești totuși numărul de 
telefon de acasă. 

— N-avem telefon. 

— Măcar adresa voastră? Numele străzii pe care locuiți? 
Atunci am putea să trimitem pe cineva care să-l ia pe tatăl tău. 

Clatin încet din cap. Sora Ruth, pur și simplu, nu înţelege. 

— N-avem voie să fim găsiţi, am șoptit eu. 


Lena 


Aerul chiar după ploaie. Prima și ultima bucăţică dintr-o 
tabletă de ciocolată are mereu gustul cel mai bun. Mireasma 
freziilor. Albumul Low al lui David Bowie. Currywurst după o 
noapte lungă. O noapte lungă. Zumzetul unui bondar gras. Tot 


VP -11 


ceea ce face soarele, indiferent dacă răsare sau apune sau dacă 
strălucește doar. Un cer albastru. Un cer gri. Un cer negru. Orice 
fel de cer. Modul în care mama dă ochii peste cap când vine în 
vizită fără să anunțe și vasele nu sunt spălate. Vechiul leagăn 
din curtea bunicilor, care scârțâie atunci când te dai pe el și 
sună de parcă ar cânta un cântec ciudat. Acele greutăți ridicole 
pentru fața de masă, în formă de căpșuni și lămâi. Vântul de 
vară pe fată și prin păr. Marea și sunetul ei. Nisipul fin printre 
degete... 

— Te iubesc, geme el și-și dă corpul lipicios jos de pe mine. 

— Și eu te iubesc, spun încet și mă încovoi ca o căprioară pe 
moarte. 

e 

„„Fractură costală pe partea stângă, coastele de la doi la 

patru. Hematoame subpericostale... 


Hannah 


— Vrei să spui că nu vrei să-mi dezvălui unde locuiți. 
Sora Ruth zâmbește, dar nu e un zâmbet adevărat. 

Zâmbește doar cu jumătate de gură, cu colţul drept. 

— Și fiicei mele îi plăcea foarte mult să joace asemenea jocuri 
atunci când era mică. 

— Nina, am spus eu, astfel încât sora Ruth să remarce că am 
ascultat cu atenţie. Trebuie să asculţi mereu cu atenţie. Marea 
amatoare de dulciuri. 

— Exact, amatoarea de dulciuri, mă aprobă ea și împinge la o 
parte cana de ceai și se apleacă puţin mai tare peste masă. Și 
asemenea jocuri sunt desigur amuzante, dar, știi Hannah, uneori 
chiar nu e momentul pentru așa ceva. Din nefericire. Pentru că 
situaţia e serioasă. Când un om a avut un accident și ajunge la 
spital, trebuie să-i înștiințăm rudele. E datoria noastră. 

Încerc să nu clipesc în timp ce mă privește în acest mod. 
Vreau ca ea să clipească mai întâi. Atunci înseamnă că a 
pierdut. 

— Uneori, când cineva e rănit grav, așa cum e mama ta, 
trebuie să fie luate decizii importante. 

Cine clipește mai întâi, pierde, așa e jocul. 


VP - 12 


— Decizii pe care persoana rănită nu le poate lua singură în 
momentul acela. Înțelegi, Hannah? 

Sora Ruth a pierdut. 

— Ei, bine, oftează ea. 

Îmi iau mâna din faţa gurii și mă ciupesc de buza de jos ca să 
nu observe că zâmbesc. Nu trebuie să râzi de nimeni, nici chiar 
atunci când acesta a pierdut la concursul de cine clipește 
primul. 

— Mă gândeam doar că am putea să stăm puţin de vorbă 
până ce vine poliţia. 

Poliţia este unul dintre organele executive ale statului. 
Sarcina poliţiei este de a investiga acţiunile ilegale și cele care 
pun în pericol ordinea. Și uneori vin pentru a lua copiii de lângă 
părinţii lor. Sau părinţii de lângă copii. 

— Vine poliţia? 

— E absolut normal. Trebuie să se clarifice cumva cum s-a 
produs accidentul care i-a provocat rănile mamei tale. Știi ce 
înseamnă fugă de la locul accidentului? 

— Fugă de la locul accidentului înseamnă că un conducător 
de autovehicule părăsește locul accidentului de care se face 
vinovat fără să obţină permisiune, sfârșit. 

Sora Ruth mă aprobă. 

— Aceasta este o infracţiune pe care poliţia trebuie să o 
cerceteze. 

— Și apoi, bărbatul care a fost acolo va avea probleme? 

Sora Ruth mijește ochii și îi face foarte mici. 

— Deci a fost un bărbat cel care a condus mașina, da? 
Hannah, de ce mă întrebi asta? 

— Pentru că era foarte drăguţ. S-a ocupat de toate, a chemat 
ambulanta și a spus că totul va fi bine. Și, atunci când mi s-a 
făcut frig în timp ce aşteptam ambulanţa, mi-a dat o jachetă. 
Chiar a plecat doar cu puţin timp înainte să ajungă ambulanta. 
Cred că a fost la fel de speriat ca mama și cu mine. 

Nu vreau să o mai privesc acum pe sora Ruth. 

— Și, oricum, nu a fost absolut deloc vina lui că s-a întâmplat 
accidentul, am spus eu cu voce de șoricel. 

Tata a inventat vocea de șoricel pentru zilele proaste ale 
mamei. Era de părere că s-ar enerva dacă ne-ar auzi vorbind 
prea tare. „Mama are nevoie de liniște”, spunea atunci mereu. 
„Nu se simte așa de bine azi”. 


VP - 13 


— La ce te referi, Hannah? 

Sora Ruth pare să cunoască și ea vocea de șoricel, căci 
vorbește la fel acum. 

— A cui a fost vina? 

Trebuie să mă gândesc cum să spun. 

Concentrează-te, Hannah! Esti fată mare. 

— Mama mea a mai făcut din greșeală lucruri stupide. 

Sora Ruth pare surprinsă. O surpriză e atunci când auzi sau ţi 
se întâmplă ceva la care nu te aștepți. Poate să fie ceva frumos, 
precum un cadou pe care-l primești, chiar dacă nu e ziua ta. 
Pisica mea, domnișoara Tinky, a fost o asemenea surpriză. 
Atunci când tata a venit acasă și a spus că a adus ceva cu el, 
am crezut că e o carte nouă sau un joc pe care să-l pot juca cu 
Jonathan, dar apoi mi-a arătat-o pe domnișoara Tinky. De atunci 
e a mea și numai a mea. 

O surpriză poate să fie și ceva rău. Mama care fuge noaptea 
din casă e o surpriză foarte proastă. Prefer să mă gândesc din 
nou la ceva frumos. La domnișoara Tinky și la blana ei moale și 
cu dungi roșiatice, care se încălzește atunci când stăm pe jos, în 
fața sobei. Stă în poala mea, mâinile mele îi simt blana, îmi 
îngrop nasul rece în blana ei caldă. Are lăbuţele mici și scumpe. 

— Hannah? 

Nu vreau. Vreau să mă gândesc la domnișoara Tinky. 

— Hannah, ai probleme acasă? 

Mama nu prea o suportă pe domnișoara Tinky. A și lovit-o o 
dată. 

— Ai poate probleme cu mama ta? 

Și chiar e o nătăfleaţă, orice ar spune tata. Fără ajutorul lui, 
nu e nici măcar în stare să aprindă focul în sobă. 

— Hannah? 

Odată a fost frig mai bine de o săptămână la noi în casă și am 
suferit așa de tare de frig, că eram mereu obosiţi, dar ea e 
mama mea. Și când mă gândesc la ea, știu că mi-e dragă. 
lubirea e un sentiment asemănător fericirii. E un sentiment care 
te face să te simţi cald și să zâmbești așa, pur și simplu, chiar 
dacă nu a făcut nimeni vreo glumă. Așa cum zâmbește sora 
Ruth când vorbește despre Nina, despre amatoarea de dulciuri. 

— Copile, vorbește, te rog, cu mine! 

— Nu vreau să vină poliţia și să o ia pe mama! 

Aceasta a fost vocea mea de leu. 


VP - 14 


Hannah 


Uneori, eu și cu fratele meu jucăm un joc. Se cheamă „Cum te 
simţi?” Îl jucăm de mult timp. Nu-mi mai amintesc exact, dar 
cred că-l jucăm de când mama ne-a povestit pentru prima oară 
de „fericire”. 

„Fericirea este o coincidenţă deosebit de plăcută, un accident 
plăcut al sorții, sfârșit”. Asta am citit din cartea groasă, care știe 
toate despre tot. Jonathan a încuviinţat mai întâi, așa cum face 
mereu atunci când citesc paragraful potrivit din carte. Dar apoi 
a strâns ochii și a întrebat ce înseamnă asta, de fapt. Mai întâi, i- 
am spus că e un tont și că nu a ascultat cu atenţie. Trebuie să 
asculți mereu cu atenţie. Nu e politicos să nu asculți. Cu toate 
astea, am mai citit încă o dată paragraful căci, în cele din urmă, 
Jonathan e fratele meu, indiferent dacă e tont sau nu. „Fericirea 
este o coincidenţă deosebit de plăcută, un accident plăcut al 
sorții”. Apoi am spus foarte încet și clar „sfârșit” ca să știe că 
aici se termină paragraful. 

Dar Jonathan a strâns în continuare din ochi și a spus: 

— Tu ești o toantă, eu am înţeles deja. Voiam să spun: cum te 
simţi când ești fericit, în corp sau așa. 

— Cum te simţi când ești fericit? am întrebat-o noi, apoi, pe 
mama. 

Ea ne-a luat în braţe și ne-a spus: 

— Așa. 

— Cald, a constatat Jonathan atunci și a estimat că 
temperatura corpului mamei e puţin mai mare decât ar trebui. 

Mi-am strecurat nasul în adâncitura dintre gâtul și umărul ei. 
Mirosea ca o pajiște. Fericirea se simte precum căldura unei 
febre mici, are un miros și o bătaie a inimii, care se aude la fel 
ca ticăitul ceasului din bucătărie. Jonathan și cu mine am vorbit 
și despre modul în care te simţi atunci când tragi o sperietură. 

— O sperietură e ca o palmă, a propus Jonathan. 

— Care vine pe neașteptate, am adăugat eu. 

Și aveam dreptate. Exact așa e sperietura. Și exact așa o și 
poţi recunoaște pe fața cuiva. Ochii se măresc tare de tot din 
cauza surprizei și obrajii se înroșesc deodată, de parcă ar fi loviți 
de o mână invizibilă și tare. 

Exact așa arată și sora Ruth acum. Am ţipat cu vocea mea de 
leu: 

VP - 15 


— Nu vreau să vină poliţia și să o ia pe mama! 

— Hannah! vocea surorii Ruth scârțâie puţin acum. 

Cu siguranţă e din cauza sperieturii. Trebuie să-i povestesc 
asta lui Jonathan, mă gândesc eu mai întâi. Trebuie să reținem 
asta: sperietură = palmă + surpriză + voce care scârțâie. Imi 
reamintesc că e acasă și se spetește să curețe covorul. Nu în 
ultimul rând, mă gândesc la faptul că sora Ruth a spus că vine 
poliția. Acum, mă întristez, cu lacrimi. 

Tristeţea nu e un sentiment frumos. Îmi imaginez tristeţea ca 
pe un animăluț, cu prea mulţi dinţi ascuţiţi, pe care fiecare 
dintre noi îl are în corp. Acesta doarme majoritatea timpului, dar 
uneori se trezește și îi e foame. Poţi chiar să simţi foarte clar 
cum începe să roadă prin jurul inimii. Nu te doare tare, nu așa 
de tare încât să trebuiască să urli, dar te simți puţin slăbit și vrei 
să te odihnești. Probabil că sora Ruth a remarcat că mă simt 
puţin slăbită în acest moment și de aceea a uitat de sperietură. 
Scaunul ei zgârie podeaua atunci când se ridică, înconjoară 
masa și îmi lipește capul de pieptul ei gras și moale. 

— Știu că e puţin cam mult pentru un om mic, dar nu trebuie 
să-ți fie frică, Hannah. Nimeni nu-ţi vrea răul, ţie sau mamei 
tale. Se mai întâmplă uneori ca o familie să aibă nevoie de 
ajutor, chiar dacă nu-și dă seama. 

Își ţine mâna caldă peste urechea mea, pot să aud marea, 
închid ochii. 

— De fapt, se spune că trebuie să ţii o scoică la ureche ca să 
poți auzi marea, așa ne-a explicat mama acum mult timp. Dar în 
realitate, funcţionează și cu alte obiecte goale înăuntru. Cu o 
cutie de conserve sau, pur și simplu, cu mâna. 

— Dar cum intră marea înăuntru, am vrut eu să știu. 

— Ei, bine, de fapt, nu îţi auzi decât propriul sânge circulând 
prin corp, dar e mult mai frumos să-ţi imaginezi că e marea, nu-i 
așa? 

Am încuviințat și am întrebat ce este o cutie de conserve. 
Eram încă foarte mică și nu știam că o cutie de conserve poate 
să fie foarte periculoasă. Nu știam că e din metal, că are un 
capac rotund și că te poţi tăia foarte tare după ce-l deschizi cu 
un deschizător de conserve. Nu știam nici că îi poţi răni foarte 
tare pe ceilalţi cu un asemenea capac. 

Sora Ruth își ia mâna de pe urechea mea și marea dispare. 

— Hannah, e posibil să aveţi nevoie de ajutor acasă? 


VP - 16 


Se ghemuiește lângă scaunul meu și îmi ia mâinile într-ale 
sale. 

— Nu, spun eu, știm cum funcționează totul. Avem regulile 
noastre. Doar că mama le mai uită uneori, dar, din fericire, ne 
are pe noi să îi aducem aminte. 

— Și tot face prostii? spuneai asta mai devreme, nu-i așa? Că 
face, uneori, prostii din greșeală? 

Mă aplec în faţă și fac un tunel al secretelor cu mâinile. 
Jonathan și cu mine am inventat acest tunel al secretelor, dar n- 
avem voie să-l folosim atunci când tata e acasă. Sora Ruth și-a 
poziționat capul astfel încât să-și poată pune urechea la capătul 
tunelului secretelor. 

— Din greșeală, a vrut să-l omoare pe tata, am șoptit eu. 
Capul surorii Ruth se întoarce deodată. Pot să văd foarte clar 
spaima întipărită pe faţa sa. Clatin din cap, îi apuc faţa și o pun, 
din nou, în poziţia potrivită pentru a auzi secrete. 

— Nu trebuie să anunțați poliţia. Jonathan se ocupă de petele 
de pe covor. 


Lena 


_ Voia trei, a spus el, în timp ce a început să curețe ceapa. 
Indepărtează liniștit cojile. Sună ca un plasture pe care-l smulgi 
de pe piele. Sunetul mă doare. Sunt în bucătărie, chiar lângă el, 
și mă holbez la cuțitul din mâna sa. E un cuțit cu dinți mici, dar 
suficient de ascuțiți. 

— Lena, mă auzi? 

— Desigur, răspunde femeia pe care încep să o urăsc cu toată 
ființa mea. 

Primește totul de la ea. Se folosește de fiecare oportunitate și 
s-a aprovizionat din belșug. Cu toate astea, ea îi zâmbește. Mi-e 
silă de această femeie. 

— Vrei trei 

— Am vrut mereu. Și tu? 

Si femeia a vrut mereu trei. Eu n-am vrut niciunul, dar 
părerea mea nu contează. În unele zile îmi doresc să mă pot 
obişnui. In alte zile știu că asta n-are voie să se întâmple 
niciodată. Imi strâng ultimele rezerve, micile cioburi ale unei 
voințe frânte, amintiri și motive, și le ascund într-un loc sigur, la 


VP - 17 


fel ca o veveriță care îngroapă provizii pentru iarnă. Pot doar să 
sper că niciunul, nici el, nici femeia, nu vor descoperi locul în 
care sunt ascunse. Că nu vor descoperi locul unde există un cer 
și greutăți pentru fata de masă. 

— Vrei un pahar de vin? 

Pune cuțitul cu care tocmai a terminat de tăiat ceapa în patru, 
lângă tocătorul de lemn și se întoarce spre mine. Cum stă cuțitul 
acolo. Nu este nici măcar la un brat distanță, trebuie doar să mă 
întind. Trebuie să mă forțez să-mi iau privirea de la el. Să-l 
privesc din nou în ochi, cu un zâmbet de femeie slabă așternut 
pe buze. 

— Da, cu plăcere! 

— Minunat, fi zâmbește el și se apropie de masa din 
sufragerie, pe care se află încă cele două pungi de hârtie maro. 
Roșu sau alb? Am luat de ambele, pentru că nu știam ce ai 
prefera la paste. 

Cum stă acolo, putin aplecat peste pungi, cu spatele pe 
jumătate întors, cu mâna dreaptă deja înfundată într-una din 
pungi. Cum stă cutitul acolo, la doar o aruncătură de băț. 
Trebuie doar să se aplece. „Acum!” îi strigă vocea interioară. 

— Lena? 

Punga de hârtie foșnește în timp ce scoate prima sticlă. 
„Acum!” 

— Aș prefera roșu, dacă pot să aleg. 

— Da, asta aș prefera și eu. 

Mulțumit, se întoarce în bucătărie, cu sticla de vin în mână. 
Femeia slabă se ține de blat. Un deget zvâcnește lamentabil, 
tânjind după cuțit. O despart doar câtiva centimetri și o 
imposibilitate. Gătește pentru mine. Mâncăm împreună și 
ciocnim. Toastăm pentru un al treilea copil. Ciocnim în cinstea 
dorinței de a rămâne cât de curând, din nou, însărcinată. Vom fi 
o familie fericită. 


— Fibrilaţie atrială! 
Hannah 
Sora Ruth a ieșit din cameră așa de repede că s-a și 


împiedicat. A spus să stau cuminte și să o aştept, aşa că nu mă 
VP - 18 


mișc. Chiar dacă ești deștept, așa ca mine, trebuie să faci mereu 
ceea ce spun adulții. Aș avea chef să măsor camera, dar trebuie 
să rămân așezată, așa că încep, pur și simplu, să număr. Imi 
place să număr atunci când nu am voie să mă mișc și nu am 
idee la ce altceva să mă gândesc. Așa, timpul trece mai repede. 
Fratele meu fredonează mereu un cântec, atunci când se 
plictisește. Dar abia asta mi se pare deosebit de plictisitor 
pentru că fredonează mereu același cântec. La numărat e 
interesant că nu știi niciodată până la ce număr vei ajunge până 
ce se scurge timpul de așteptare. 

Atunci când sora Ruth se întoarce, numărasem până la 1128. 
M-am ridicat de pe scaun. Când se deschide ușa, trebuie să te 
ridici în picioare și să arăţi mâinile. Unghiile trebuie să fie curate 
și nu ai voie să ascunzi în mână niciun obiect cu care ai putea să 
te rănești pe tine sau pe ceilalţi. Dar sora Ruth nu s-a uitat 
aproape deloc și a spus doar să mă așez la loc. Are un caiet de 
desen și creioane ascuțite. 

— Hannah, am o idee bună, spune ea. 

Aha, trebuie să desenez ceva. Dar eu nu sunt așa de sigură că 
e o idee bună. E adevărat că creioanele au culori frumoase: roșu 
și galben și albastru și negru și lila și portocaliu și roz și maro și 
verde. Dar sunt foarte ascuţite. lau creionul roșu și trec ușor cu 
degetul pe deasupra minei. Da, chiar e foarte ascuţit. Desenăm 
și acasă, dar cu creioane cerate. Scriem tot cu creioane cerate. 

— De ce să desenez ceva? 

Sora Ruth ridică din umeri. 

— Păi, pe de o parte, așa putem ne omorâm timpul până ce ai 
voie să mergi la mama ta și, pe de altă parte, putem să spunem 
că suntem foarte ocupate dacă vine poliția și vrea să-ţi pună 
întrebări stupide. Ce zici? 

— Și ce ar trebui să desenez? 

Sora Ruth ridică din umeri. 

— Hm, poate că ai putea să desenezi ceea ce s-a întâmplat 
astăzi, înainte să vii aici cu mama ta. 

Am început, fără să-mi dau seama, să ronţăi capătul 
creionului. Așchii mici de lemn s-au desprins din creion și mi s- 
au lipit pe limbă. Îmi ling podul palmei ca să scap de ele. 

— Nu, am spus apoi, am o idee mai bună. Desenez ceva 
pentru mama. Pot să-i dăruiesc desenul. 

— OK, bine, știi cumva și ce anume ai vrea să desenezi? 


VP -19 


— Da, poate că da, spun eu și mă gândesc. Ceva, ce știu că ar 
face-o fericită. 

Sora Ruth e curioasă acum. Spune asta și pare că e. Ochii ei 
sunt foarte rotunzi și a ridicat sprâncenele așa de sus, că 
fruntea i s-a acoperit de riduri. Incep precaută. Minele ascuţite 
pot să fie foarte periculoase. Mai întâi desenez fața mamei. Sora 
Ruth întreabă de ce e albastră. Imi dau ochii peste cap. Uneori, 
sora Ruth e o toantă, la fel ca fratele meu. 

— Pentru că n-am niciun creion alb. Și pentru că oricum nu s- 
ar vedea pe hârtie creionul alb, îi explic eu. 

Desenez apoi corpul mamei. E îmbrăcată într-o frumoasă 
rochie lungă, tot albastră, chiar dacă aceasta ar fi trebuit să fie 
albă. Îi colorez cu galben un păr lung și frumos, desenez apoi și 
copaci negri, cu crengi anchilozate, ce par niște degete de 
monstru care încearcă să o apuce pe mama. 

— Hannah, dar arată destul de periculos, spune sora Ruth. 
Spune-mi ceva despre imagine. 

— Păi, e povestea de dragoste a mamei și tatălui meu, e 
despre cum s-au îndrăgostit. Mama mea era în pădure, noaptea 
târziu. Vedeţi cât de frumos strălucește părul ei în lumina lunii? 

— Da, Hannah, arată foarte drăguţ. Era singură în pădure? 

— Da, și îi era foarte frică. De aceea gura ei nu zâmbește. 
Vedeţi? 

— De ce îi e așa de frică? 

— S-a rătăcit, dar apoi... 

Acum îl desenez pe tata care iese din spatele unui copac. 

— Apoi vine tata și o găsește. Asta e partea cea mai bună a 
poveștii. E acolo, a ieșit ca din pământ și o salvează. 

Corectez gura mamei mele. O desenez altfel acum, ca să 
arate fericită. Acum zâmbetul ei arată ca o banană roșie. 

— Și e dragoste la prima vedere. 

După ce am mai desenat câteva inimioare sunt mulțumită și 
pun creionul roșu lângă hârtie. O inimă roșie e simbolul 
dragostei. Am desenat șase inimioare roșii pentru mai multă 
iubire. 

— Wow! spune uimită sora Ruth. Sună ca un basm. 

— Nu, nu e un basm, e o poveste adevărată. Exact așa mi-a 
povestit mama mereu. Dacă ar fi fost un basm, mama ar fi 
trebuit să înceapă cu „A fost odată ca niciodată”. Așa încep 
basmele și legendele. O rog des să-mi spună această poveste, 


VP - 20 


mai ales atunci când observ că e tristă. Zâmbește mereu atunci 
când îmi spune povestea. 

Ca să demonstrez acest lucru, indic cu arătătorul spre gura 
roșie a mamei. 

Sora Ruth se apleacă mai mult peste masă. 

— Și ce are tatăl tău în mână? 

— E o batistă cu care să o lege la ochi pentru că vrea să-i facă 
o surpriză. Nu trebuie să afle unde merg acum. 

— Și unde merg, Hannah? 

— Păi, acasă! spun eu. La cabană. 


Lena 


Fii recunoscătoare. 

Dumnezeu te-a binecuvântat. 

Ai o familie. 

Ai tot ceea ce ţi-ai dorit vreodată. 

Vocea din capul meu mă zgândăre. Mă ustură stomacul. 
Golul. Golul nu poate să usture. Și încă cum poate să ardă acest 
gol. Mă doare maxilarul de cât de tensionat e. Degetele îmi 
tremură în timp ce încerc să deschid cutia de cacao. Capacul e 
înțepenit. La naiba, nu-l pot deschide. Simt cum începe să-mi 
transpire fruntea și cum începe să mă ardă cicatricea de pe 
frunte. Laptele și două căni, una roșie și una albastră, sunt 
pregătite pe blat. Ambele căni au buline albe, sunt făcute din 
melamină și nu se pot sparge. Copiii trebuie să ia micul dejun 
acum. Micul dejun e la ora șapte treizeci. Ce e așa de greu de 
înțeles? Copiii au nevoie de un program clar în fiecare zi. Copiii 
au nevoie de un mic dejun echilibrat. 

Lena, ce fel de mamă ești? 

Ești un monstru? 

Aud cum fac o gălăgie de nedescris - Copii, vă rog, nu așa de 
tare! Bucătăria, locul de luat masa și sufrageria sunt înghesuite 
una într-alta. În timp ce se fugăresc dintr-o parte în alta a 
camerei, tipetele lor au umplut fiecare ungher al camerei - Vă 
rog să faceţi liniște! Din când în când, unul dintre ei sare de pe 
brațul canapelei și se prăbușește pe pernă, scoțând un sunet 
asemănător unui oftat puternic. lar și iar - Vreau să încetaţi! 


VP -21 


Presiunea din capul meu crește și devine insuportabilă. Capacul 
e înțepenit Nenorocitul de capac e înțepenit 

— Mama? 

Mă sperii. Deodată, fiica mea e lângă mine. Și-a pus bărbia pe 
blat și mă privește plină de interes. Cât de mică e! O fetiță 
delicată, cu bucle blonde și subțiri și cu pielea foarte albă. Ca un 
îngeraș. Dar nu seamănă cu unul dintre heruvimii cu obrajii roșii 
pe care-i colecționează mama mea în vitrina din sufragerie. E 
mai degrabă un îngeraș, dar care are ceva în regulă. E ca o 
figurină defectă. 

— Hannah, spun eu. 

Nu sună tandru, ci mai degrabă ca o constatare. 

— Mama, să te ajut? 

Ochii ei rotunzi, de un albastru palid sugerează că nu mi-a 
luat tonul în nume de rău sau că nu vrea să-l ia în nume de rău. 
Încuviințez și împing cutia de cacao în direcţia ei. O deschide în 
doar câteva secunde și exclamă: 

— Ta-dam! 

— Multumesc! spun eu. 

Hannah vrea să plece de lângă mine ca să se joace din nou, 
dar eu o prind de mână. Cu siguranță o strâng prea tare la cât 
de mică și fragilă e. 

— Îmi pare rău, te-a durut? 

Ridică din sprâncene și strânge din buze, de parcă tocmai aș 
fi spus ceva stupid. 

— Nu, evident că nu! Mama, tu nu mi-ai face niciodată rău. 

Pentru putin timp, golul meu interior e acoperit de un 
sentiment de căldură. Încerc să zâmbesc, 

— Crezi că ai putea să mă mai ajuti putin? 

Îmi ridic mâinile tremurânde ca să le vadă, dar nu mai era 
nevoie, căci Hannah acceptase deja. Se ridicase pe vârful 
degetelor și luase în mână lingura de plastic, de un verde neon, 
pe care o pregătisem deja pe blat. Pune câte două linguri de 
cacao în fiecare cană, amestecă cu grijă pudra cu laptele și 
numără cu o voce monotonă. Pe fundal răsună clinchetul lingurii 
care se atinge de cană. 

— Unu, doi, trei... 

Numerele, clinchetul, vocea mea care continuă să mă 
zgândăre. Vocea din capul meu continuă până ce apar primele 


VP - 22 


răni. Vocea care spune: „E fiica ta ṣi trebuie să o iubesti, fie că 
vrei sau nu”. 

— „șapte, opt... 

_ Mi-e din ce în ce mai greu să respir. Mi se înmoaie genunchii. 
Incerc să mă prind de mobilă, dar apuc în gol. 

— ...treisprezece, paisprezece... 

Tavanul se mişcă cu încetinitorul, podeaua se apropie, mă 
cufund în propria-mi slăbiciune, mă preling alene în întunericul 
binefăcător, multumesc. 

— Tata! o aud pe Hannah de parcă aș avea capul sub apă. 
Mama are din nou o criză! 


— Stabilizaţi-o! 


Hannah 


Sora Ruth mă întreabă la ce mă refer atunci când spun 
cabană. 

Mai întâi vreau să o pocnesc. N-are decât să se gândească și 
singură ce înseamnă o cabană, dar apoi mă gândesc că ar fi mai 
bine să o ajut. Trebuie să fim săritori. 

— O cabană e o căsuță mică din lemn, în pădure. 

Sora Ruth încuviințează de parcă a înțeles, dar a ridicat din 
sprâncene și are gura ușor întredeschisă, de parcă maxilarul i-a 
alunecat puţin. Dacă ești deștept, poţi să citeşti multe pe faţa 
unei persoane. 

— Vrei să spui că locuiţi în pădure? Într-o cabană? 

Dau din cap încet și spun: 

— Foarte bine! 

Îmi place să fiu lăudată atunci când mama mă întreabă ceva 
la lecții și știu răspunsul corect. Atunci spune mereu „Foarte 
bine, Hannah!” De aceea îmi place să mă gândesc. Poate că și 
sora Ruth e la fel ca mine. 

— Hannah, ai mai locuit și altundeva? Într-o casă adevărată? 

— O cabană e o casă adevărată! Tatăl meu a construit-o 
special pentru noi! Avem și aer. Doar o dată sau de două ori a 
fost o mică problemă cu aparatul de circulare a aerului. Trebuie 
să se audă mereu un zumzet înfundat, altfel e o problemă. Din 
fericire, am un auz foarte bun. Observ imediat când ceva nu e în 


VP - 23 


regulă cu aparatul de circulare a aerului, cu mult timp înainte să 
înceapă să ne doară capul. Dar tata l-a reparat imediat. A spus 
că a fost doar o mică problemă tehnică, nimic grav. E un meșter 
destul de bun. 

Sora Ruth clipește foarte des. 

— Ce?! se miră ea și tace apoi. 

Nici eu nu continui să vorbesc, pentru că sunt de părere că a 
înțeles, într-un sfârșit, că trebuie să-și pună și ea mintea la 
contribuţie. Și mama așteaptă mereu să mă gândesc mai întâi la 
răspunsurile corecte atunci când facem lecţii. Spune: „Nu ajută 
la nimic dacă-ţi spun eu toate răspunsurile. Trebuie să te 
obișnuiești să-ţi pui capul la contribuţie. Gândește-te, Hannah! 
Concentrează-te! Știu că poţi”. 

— Poftim? spune sora Ruth. Ce e un aparat de cir... circu...? 

— Un aparat de circulare a aerului. Un cuvânt dificil, nu-i așa? 
Știți ce fac eu atunci când am de-a face cu un cuvânt dificil? 

Sora Ruth nu spune, din nou, nimic. 

— Spun în gând cuvântul, de mai multe ori la rând, până ce l- 
am reținut. Așa învăţ și vocabularul mai bine decât Jonathan. 
Uneori e suficient dacă spun cuvântul de două ori, alteori 
trebuie să-l spun de zece ori. 

Sora Ruth continuă să tacă. Poate că încearcă deja trucul de 
care i-am zis și acum repetă de mai multe ori cuvântul, în gând. 

Acum se întâmplă din nou ceva și gura i se mișcă. 

— Și ai putea să-mi explici și mie ce este un... - trage adânc 
aer în piept înainte să spună cuvântul dificil - un aparat de 
circulare a aerului? 

— Foarte bine! o laud eu. 

Mă bucur de progresul pe care l-a făcut sora Ruth, dar și 
pentru mine. Am învăţat asta de la mama. 

— Aparatul face aer pentru noi, încep eu să explic și încerc să 
vorbesc cât de rar pot ca să nu o suprasolicit pe sora Ruth. Omul 
nu poate să trăiască fără oxigen și trebuie să inspire și să expire 
între zece și douăzeci de mii de litri de aer. Această cantitate e 
de circa zece mii până la douăzeci de mii de ori mai mult decât 
o sticlă de lapte. Aerul inspirat conţine 21% oxigen și 0.3% 
dioxid de carbon. Aerul expirat conţine aproximativ 17% oxigen 
și 4% dioxid de carbon. Sfârșit. Aparatul de circulat aer are rolul 
de a aduce aer bun în cabană și de a-l scoate pe cel rău afară. 
Altfel, am muri sufocaţi. 


VP - 24 


Sora Ruth își duce mâna în faţa gurii. Văd că tremură puţin. 
Nu-i tremură doar mâna, ci întreg trupul. 

— Hannah, de ce nu deschideţi geamurile, pur și simplu, 
atunci când aveţi nevoie de aer?! 

Cred că e o întrebare, deși nu sună ca o întrebare. De fapt, 
tonul vocii trebuie să fie mai ridicat la sfârșitul propoziției atunci 
când vrei să întrebi ceva. Incep să aranjez creioanele din fața 
mea într-o linie lungă și dreaptă, aranjându-le mai întâi pe cele 
deschise la culoare și mai apoi pe cele mai închise. Încep cu 
galben și termin cu negru. 

— Hannah? 

Tonul pe care sora Ruth îl folosește urcă la sfârșit, așa că-mi 
dau seama ce e de făcut. Ridic privirea de la creioane și o 
privesc în faţă. 

— Ai putea să-mi spui măcar cine e Jonathan? 

— Păi, fratele meu. 

— Și Jonathan locuiește și el în cabană? Cu tine și cu părinţii 
tăi? 

— Da, desigur. Doar n-a făcut nimic greșit. De ce l-am alunga? 

— Povestește-mi despre petele de pe covor. 

Sora Ruth pare foarte severă acum. Reușește chiar să câștige 
și concursul de clipit, dar asta doar pentru că ochii au început 
să-mi lăcrimeze din nou. E din cauza luminii și a oboselii. 

— Hannah? Ai spus mai devreme că Jonathan se ocupă de 
petele de pe covor. Despre ce pete e vorba, Hannah? 

Clatin din cap și spun: 

— Sunt obosită și vreau să o văd pe mama. 

Sora Ruth se întinde peste masă ca să mă ia de mână. Două 
creioane, cel albastru și cel verde, sunt mișcate din linia mea de 
creioane atunci când ea face această mișcare. 

— Știu, dar crede-mă că doctorii ne vor anunţa imediat ce poţi 
să mergi la ea. Ai vrea să mai desenezi ceva între timp? la uite 
ce gros e, spune ea și arată cu degetul spre blocul de desen. 
Mai ai multe foi goale. 

Ridic din umeri. De fapt, nu am chef să desenez. Sora Ruth 
pare copleșită. A făcut ochii mici și strânge din buze. 

— Ce-ar fi dacă ai desena toată familia voastră? Ce-ar fi să 
desenezi o imagine în care e și fratele tău, Jonathan, spune ea 
zâmbind. 

A ascultat cu atenţie și i-a reţinut numele. 


VP -25 


— Vă înțelegeţi bine? Tu și Jonathan? Sau vă mai certaţi din 
când în când? 

— Ne certăm doar atunci când e un tont. 

Sora Ruth râde puţin. 

— Înţeleg. Și, ia spune, fratele tău e mai mic sau mai mare 
decât tine? 

Scot imaginea cu mama și tata în pădure din blocul de desen 
și o pun la o parte. Apoi, iau creionul albastru și încep să 
desenez faţa lui Jonathan pe o foaie nouă. 

— Mai mic cu doi ani, spun eu. 

— OK, nu-mi spune, lasă-mă să ghicesc. Atunci înseamnă că 
are... începe sora Ruth și stă puţin pe gânduri... păi, e greu de 
zis. Aș spune că are... șase ani? 

Ridic privirea din foaie. Sărmana soră Ruth e cam înceată la 
minte și se pare că nu poate nici să calculeze prea bine. 

— Treisprezece minus doi, încerc eu să o ajut, dar ea nu face 
decât să se holbeze la mine. Are unsprezece ani, desigur. 

Sora Ruth mai are multe de învățat în viaţă. 


Hannah 


E important să înveţi. N-ai voie să fii prost. Mie îmi vine mai 
ușor să învăţ decât lui Jonathan. Așa a fost dintotdeauna. Știu, 
desigur, ce e școala. O școală e o instituţie, unde copiii și tinerii 
primesc o educație. Dar, din fericire, noi nu trebuie să mergem. 
Drumul e foarte periculos. Am putea să ne rătăcim sau să fim 
atacați. Și, pe lângă asta, doar copiii cu adevărat proști, cei care 
nu pot să înveţe singuri, trebuie să meargă la școală. Cred că și 
sora Ruth a trebuit să meargă la școală atunci când era mică. 
Înseamnă că e adevărat ceea ce am suspectat de mult timp: 
școala doar se preface că-i învață pe copii lucruri importante. De 
fapt, ei rămân proști. Se vede la sora Ruth. Treisprezece minus 
doi e un calcul foarte simplu. Cred că surorii Ruth îi e rușine că 
nu a putut să rezolve ceva așa de simplu. Mă întreabă chiar 
dacă e adevărat ceea ce am spus. Mă opresc din desenatul 
pantalonilor lui Jonathan, întorc foaia și desenez treisprezece 
bastonașe, apoi, tai două dintre ele și le număr rar și clar pe 
cele rămase. Sigur că ajung până la unsprezece. E clar că 
treisprezece minus doi face unsprezece. Și nu mi se pare frumos 


VP - 26 


că sora Ruth crede că eu mint doar pentru că ea e cam proastă. 
N-aș minţi niciodată. Nu e voie să minţi. Îi și spun acest lucru 
pentru că e foarte probabil ca sărmana soră Ruth, care e cam 
grea de cap, să nu știe nici acest lucru. 

— Hannah! - vocea ei sună de parcă va începe să plângă în 
curând. Cabana și aparatul de cir... circu... 

— Aparatul de circulare a aerului! spun eu, cu vocea mea de 
leu. 

Sora Ruth tresare. Se sperie din nou. A făcut ochii mari și i s- 
au înroșit obrajii. Dar de această dată nu-mi pare rău pentru ea. 
Ar trebui să se străduiască mai tare. 

— Nu tolerez așa ceva! continui eu cu vocea mea de leu. 

Bat cu palma în masă și creioanele sar în sus, creionul verde 
cade chiar de pe masă și se rostogolește pe podea. Nu e permis 
să faci pe prostul. Mă aplec sub masă ca să iau creionul verde și, 
atunci când îmi fac din nou apariţia, își cere scuze. Măcar atât. 
Trebuie să-ţi ceri mereu scuze atunci când faci ceva greșit. 

— Hannah, n-am vrut să te supăr, spune ea. E cu siguranţă o 
situaţie dificilă pentru tine. Înţeleg asta. Dar, știi, vreau să 
înțeleg și restul. Mi-ar plăcea să știu cum stau lucrurile la voi 
acasă. Nu mai cunosc pe nimeni altcineva care să locuiască într- 
o cabană, în pădure. 

Întorc din nou foaia și continui să desenez pantalonii lui 
Jonathan. Sunt pantalonii lui preferaţi, cei albaștri, pe care nu 
are voie să-i poarte decât duminica. 

— Hannah? 

Ridic privirea. 

— Mă ierti, nu-i așa? 

Dau din cap și continui să mă ocup de desen. Jonathan poartă 
și tricoul lui preferat, unul roșu. Jonathan a primit și acest tricou 
de la mine. Acesta strălucea atunci când era nou. Cred că s-ar 
bucura dacă ar ști că e îmbrăcat cu hainele lui preferate în 
desenul meu. La sfârșit, îi desenez și părul creț. Are părul 
aproape la fel de închis la culoare ca tata. Lângă umărul lui 
Jonathan încep să desenez fața mea. Mă voi desena îmbrăcată 
cu rochia mea preferată, cea albă cu floricele. Cu toţii vom arăta 
foarte drăguţ în imaginea mea. 

— Hannah, așa-i că nu puteţi deschide geamurile acasă? De 
aceea aveţi nevoie de acest aparat. 

— Aparat de circulare a aerului, murmur eu. 


VP - 27 


— Cabana nu are geamuri? 

— Sigur că are geamuri. 

Am nevoie de creionul galben pentru părul meu creţ. 

— Dar nu deschideţi geamurile? Hannah, de ce nu le 
deschideţi? 

— E prea periculos. De aceea am bătut plăci de lemn peste 
ele. 

Mă gândesc dacă ar fi o minciună să-mi desenez o bentiță 
roșie. Nu am una roșie, ci doar una albastru închis. Dar o bentiţă 
roșie s-ar potrivi mult mai bine la rochița mea cu floricele. 

— Hannah, tatăl tău a făcut asta? Ai spus că e un meseriaș 
priceput. 

— Da. i 

Foarte precaută, îmi apropii mâna de creionul roșu. Intre timp, 
o privesc pe sora Ruth în faţă. N-are de unde să știe că nu am o 
bentiță roșie, dar îmi fac ceva griji că ar putea să citească asta 
pe fața mea. Uneori poți să citeşti pe fața oamenilor când vor să 
trişeze. Îngrijorarea nu e cu adevărat frică, dar nici bună nu e. 
Îngrijorarea e ceva asemănător senzației de vomă pe care o ai 
atunci când ai dureri de stomac și nu știi dacă să vomiţi sau nu. 

Tatăl meu și-a făcut griji foarte mari atunci când mama a 
plecat. Ne-a spus că nu e sigur că ea se va mai întoarce 
vreodată la noi și apoi a plâns. Tatăl meu nu mai plânsese 
niciodată până atunci. L-am mângâiat pe faţă și i-am simţit 
lacrimile cleioase. Deși nu mi-a spus acest lucru, am știut 
imediat că a fost și vina mea că mama a plecat. Era din cauza 
chestiunii cu Sara. Și Jonathan a știut asta. N-a făcut decât să se 
holbeze la mine și nu mi-a mai vorbit timp de câteva zile, până 
ce i-am amintit că nici el nu prea putea să o sufere pe Sara. 

— Ştii, Hannah, tocmai ce mă gândeam cât de mult ţi-ai dat 
osteneala să-l desenezi pe fratele tău. Se vede cât de mult ţii la 
el. N-ar trebui să trimitem pe cineva la voi acasă să vadă cum se 
descurcă cu acel covor? Sau ca să-l ajute? 

Mă întind după creionul roșu, fără să o scap pe sora Ruth din 
ochi. Dar nu pare să o deranjeze că vreau să trișez la culoare. 

— Sau, continuă ea neimpresionată, am putea să-l aducem 
aici, la tine. Aţi putea să așteptați împreună să o vedeți pe 
mama voastră. Unele lucruri par mai puţin groaznice atunci 
când ai pe cineva drag aproape. 

— Nu sunt sigură că lui Jonathan i-ar plăcea aici, spun eu. 


VP - 28 


Bentiţa roșie pe care am inventat-o se potrivește foarte bine 
rochiei mele. 

— Cred că ar începe să tremure dacă ar trebui să stea aici. 

— Dar tu ești așa de curajoasă și nu tremuri. 

— Da, asta așa e, spun eu, dar eu sunt pur și simplu mai 
curajoasă decât Jonathan. Pentru că sunt mai mare sau poate 
puţin mai deşteaptă sau poate ambele. El s-a speriat și mai tare 
decât mine când a văzut sângele și a auzit sunetul. 

— Ce sunet? 

— Păi, de unde credeţi că au apărut petele groaznice de pe 
covor? 

Sora Ruth pare că se gândește, dar, între timp, am aflat că nu 
se pricepe prea bine la asta. 

— Sună de parcă ai scăpat un pepene pe jos, îi explic eu ca să 
o scutesc de alte situaţii penibile. Așa sună atunci când îi dai 
cuiva în cap. Pamm! spun eu cu vocea mea de leu și continui 
apoi cu vocea normală: Și apoi e din nou foarte liniște. 


Matthias 


4825 de zile. 

Le-am numărat pe fiecare în parte și am înjurat. Părul mi-a 
albit, bătăile inimii mi-au devenit neregulate. Am printat pliante 
pe care le-am prins pe fiecare stâlp de iluminat public. Am 
început să interoghez pe cont propriu așa-ziși prieteni și i-am 
pus la punct. L-am sunat pe prietenul meu bun, Gerd, de mai 
multe ori pe zi. Gerd Bruhling este comisar la poliţie și a fost cel 
care a condus comisia de anchetă care o căuta. Am rupt 
prietenia cu domnul Bruhling atunci când el, pur și simplu, nu a 
găsit-o. La un moment dat, atunci când am început să mă simt 
inutil, am vrut măcar să mă asigur că încetează cu minciunile. 
Am dat nenumărate interviuri, probabil mai mult de cincizeci. 

Lena a dispărut acum 4825 de zile. Și nopţi. Au trecut 
aproape paisprezece ani. Paisprezece ani în care, de fiecare 
dată când suna telefonul, nu așteptam decât o veste, acea 
veste care ar putea schimba totul. Vestea că fiica noastră a fost 
răpită și se cere o recompensă. Vestea că fiica noastră a fost 
pescuită din fluviul Isar, albastră și umflată de ape, aproape de 
nerecunoscut. Vestea că a fost găsită abuzata, măcelărită și 


VP - 29 


aruncată ca un gunoi, poate în străinătate, undeva prin blocul 
de est. 

— Matthias? Mai ești aici? 

Vocea lui Gerd îi trădează agitația. 

Nu-i răspund. Încerc doar să respir. Receptorul îmi tremură în 
mâna dreaptă, puţin transpirată. Mă folosesc de mâna stângă ca 
să mă prind de comodă. Camera, holul casei noastre, totul își 
pierde conturul. Treptele, covorul, dulapul pentru haine par să 
se miște, de parcă ar fi duse de val. Simt că îmi fuge pământul 
de sub picioare. Karin stă somnoroasă lângă mine, pe treptele 
care duc spre etaj. A coborât atunci când a văzut că nu mă mai 
întorc. Se joacă agitată cu cordonul halatului crem și mă 
întreabă: 

— Matthias, ce s-a întâmplat? Ce e? 

Înghit în sec, am un nod în gât din cauza veștii și a 
importanţei acesteia. Am așteptat această veste paisprezece ani 
nenorociţi. Karin și cu mine ne-am imaginat de sute de ori 
moartea Lenei în cele mai oribile moduri, am fost chinuiţi de 
miile de posibilităţi. În timp, am început să ignorăm doar o 
singură posibilitate: ce s-ar întâmpla dacă suntem anunţaţi că a 
fost găsită în viață? 

— Lena, spun eu cu răsuflarea întretăiată. 

Karin închide ochii și face câţiva pași nesiguri în spate, până 
ce se lovește cu spatele de perete. Își duce mâinile la faţă și 
începe să plângă în hohote, nu prea tare sau dramatic. A trecut 
prea mult timp, 4825 de zile care au lăsat prea puţină speranţă 
în urma lor. Sună de parcă ar sughiţa încet. Sună vlăguită. 

— Nu, nu, reușesc eu să bolborosesc și îi întind mâna. 

— Matthias? spune vocea lui Gerd din telefon. 

— Ce? Nu, nu? spune Karin, lipită în continuare de perete. 

— Cred că a fost răpită, dar o au. Trăiește, îi spun. 

Vorbesc așa de încet, că abia de-mi aud propria voce. 

Repet: 

— Trăiește. 

— Ce? 

Karin se ridică stângace. Văd că i se înmoaie din nou 
picioarele și pare că urmează să cadă, așa că o prind de mână. 

— Da, spune vocea lui Gerd de la celălalt capăt al firului. 

— Informaţiile pe care mi le-a dat până acum sunt vagi. Nu 
știu dacă nu poate, nu vrea sau nu are voie să-mi spună mai 


VP - 30 


multe. Mi-a spus doar atât: atunci când s-au comparat datele cu 
cele din registrul persoanelor dispărute, s-au constatat mai 
multe similitudini. Va merge mâine dimineaţă la spitalul din 
Cham, localitate aflată aproape de graniţa cu Cehia, pentru a 
confirma identitatea Lenei. E posibil să fi fost așa de aproape în 
tot acest timp. Și eu n-am găsit-o. 

— Vin cu tine, spun eu. Haide să mergem, dar nu mâine, ci 
chiar acum! 

— Nu, Matthias, așa ceva nu se poate, spune Gerd cu vocea 
unui adult care încearcă să potolească un copil. Așa ceva nu e 
uzual... 

— Nu-mi pasă! La naiba, chiar nu-mi pasă! Mă îmbrac. Vino să 
mă iei. 

Îl aud pe Gerd cum oftează la celălalt capăt al firului. 

— Îmi rămâi dator, adaugă el înainte să înceapă să-mi explice 
degeaba care e procedura poliţiei. Mergem, concluzionează el. 

Gerd mai oftează încă o dată înainte să-i închid. Imi propun să 
aștept timp o jumătate de oră să vină să mă ia. Dacă nu apare, 
voi pleca fără el și cu asta, basta. Plec la Cham, la Lena. O iau 
pe Karin în braţe. Lacrimile ei calde îmi umezesc pijamaua. 

— Trăiește, șoptesc eu, cu gura afundată în părul ei. 

Cât de minunat sună asta! Trăiește! 

Ne-am îmbrăcat într-un sfert de oră. Karin a reușit chiar să-și 
pieptene părul. Mergem cu pași mici până în hol și așteptăm, 
privind ușa de la intrare. Prin geamul de culoarea laptelui am 
putem vedea imediat lumina farurilor mașinii lui Gerd, atunci 
când trece prin faţa casei. Karin e cea care spune: 

— Haide să nu mai așteptăm! 

O aprob energic și înșfac cheile de la mașină. 

Mergem la Cham, la Lena. Trăiește. 

e 

Bula care mă înconjoară încă de când m-a sunat Gerd 
explodează abia atunci când intrăm cu Volvo-ul nostru vechi pe 
autostradă. Deodată, mă întreb dacă n-ar fi trebuit să-l 
aşteptăm. A fost oare o idee bună să o iau pe Karin cu mine? Imi 
revin în minte vorbele pe care mi le-a spus Gerd la telefon: 

— Ascultă, Matthias, nu e nimic sigur, dar am primit un 
telefon de la colegii din Cham. A fost găsită o femeie tânără în 
pădurea din apropierea graniței cu Cehia. Aceasta a fost călcată 
de o mașină. Se pare că se numește Lena. Colegii de acolo au 


VP - 31 


bănuiala că acest caz are legătură cu o răpire și de aceea au 
verificat baza de date a persoanelor date dispărute. Există 
anumite similitudini, de exemplu, cicatricea de pe frunte. Cu 
toate acestea, femeia a suferit răni grave în urma accidentului. 
Acum se află la blocul operator și nu se poate vorbi cu ea. Mai 
ești acolo? Matthias? 

— Lena, șoptesc eu în direcția lui Karin. 

— Da, a spus Gerd. Mâine dimineaţă plec la Cham. Până ce nu 
vom putea stabili, dincolo de orice dubiu, identitatea acestei 
femei... 

— Și eu vin cu tine, am spus eu. 

— Karin, cred că trebuie să te previn. 

Am spus asta atunci când am realizat că era posibil ca 
obiecțiile lui Gerd să nu aibă de-a face doar cu sfidarea regulilor 
de serviciu. Ar fi trebuit să-i spun lui Karin de mai devreme, încă 
din timp ce ne îmbrăcam, dar nu reușeam decât să îngaim 
„Trăiește”. Eram uluit, buimăcit, perplex. 

— Gerd a spus că e la camera de urgente. Poate că e rănită 
grav. Ai putea să suporţi să o vezi așa? 

— Ai înnebunit? E fiica noastră! 

Karin are dreptate. Lena are nevoie de noi, mai ales în starea 
în care se află. Apăs pe pedala de acceleraţie, accelerând astfel 
viteza cu care dispare peisajul din jurul mașinii. După 
paisprezece ani, ne mai despart de copilul nostru doar 180 de 
kilometri. 

Ciao, tati! Ne vedem curând! Și mersi din nou! îi aud vocea 
clar și îmi amintesc cum a sărit treptele care duc în grădină. 

În după-amiaza de dinaintea dispariţiei ei, a trecut pe la noi să 
bem o cafea. Bicicleta îi fusese furată în campus. Am fost atenți 
ca mama ei să nu vadă când i-am dat bani. Karin era de părere 
că fata ar trebui să devină mai independentă și să-și găsească 
un loc de muncă cu jumătate de normă, la fel ca mulți alți 
studenţi. Eu eram de părere că nici nu se pune problema de așa 
ceva. Fata ar trebui să se concentreze pe studiu. Acum, avea 
nevoie de o bicicletă nouă așa că i-am dat 300 de euro. 

Ciao, tati! Ne vedem curând! 

Ciao, îngerașul meu, ne vedem 4825 de zile mai târziu... 

— Mathias? 

Karin îmi flutură telefonul în faţă și abia atunci observ că 
acesta sună. 


VP - 32 


— Gerd! presupun eu. 

Imi imaginez cum stă în faţa ușii noastre, după ce a sunat de 
mai multe ori și a constatat că am plecat fără el. Arunc o privire 
la ceasul de la mână. A ajuns exact la timp. 

— Răspunde tu! 

Gerd bombănește așa de tare în urechea lui Karin că pot să-l 
aud și eu. Karin își cere scuze pentru amândoi. 

— Trebuie să înţelegi că, pur și simplu, nu mai puteam 
aștepta. 

A rugat-o să-mi transmită că încă sunt un idiot. Aud și asta și 
zâmbesc pe sub mustață, cuprins de nostalgie. Înainte, în altă 
viaţă, Gerd a fost cel mai bun prieten al meu. 

— Da, da, nu-ţi fă griji, îi spune Karin lui Gerd înainte să-și ia 
la revedere. Spune că ne vedem la spital și să stăm liniștiți până 
ce ajunge el. Mai ales din cauza colegilor de acolo. 

Pufnesc, nostalgia s-a risipit. 

— De parcă asta i-ar interesa pe colegii domnului Bruhling. 
Vrem să aflăm ce s-a întâmplat cu fiica noastră și cu asta, basta! 

O aud pe Karin cum caută ceva în geantă. Presupun că e 
vorba de telefon. Dar apoi aud zgomotul familiar al unui pachet 
de șervețele. Vad cu colțul ochilor cum își șterge fața cu un 
șerveţel. 

— Răpire, suspină ea. Dacă chiar a fost vorba de o răpire, de 
ce nu ne-au contactat niciodată pentru banii de răscumpărare? 

Ridic din umeri. 

— N-ar fi prima oară când un tip bolnav răpește o femeie ca 
să o păstreze. 

Asta mă face să mă gândesc instantaneu la Mark Sutthoff. 
Cum ar fi dacă se dovedește că el chiar a avut ceva de-a face cu 
rapirea Lenei? Pentru numele lui Dumnezeu, l-aș fi avut la 
mână... 

— Să o păstreze, ce cuvânt oribil! 

__ Vocea lui Karin se amestecă printre imaginile din capul meu. 
Imi amintesc cum îl ţin pe Mark Sutthoff ridicat de guler, cu 
spatele lipit de perete și fața roșie ca racul. 

Unde e, porcule? 

— Știu, spun eu. 

Karin fornăie. 

— Crezi că se va recupera? Nu mă refer la rănile din urma 
accidentului. 


VP - 33 


— E puternică, așa a fost mereu, zâmbesc eu încurajator și o 
mângâi pe Karin pe genunchi. 

Nu mai scoatem nicio vorbă tot restul drumului. Cu toate 
acestea, știu ce se petrece în sufletul lui Karin. Se întreabă dacă 
omul pe care îl vom primi astăzi înapoi poate să mai fie, în vreun 
fel, fiica noastră, după toţi acești ani și după tot ceea ce i s-a 
întâmplat. În trecut, Karin a spus adesea lucruri precum: „Sper 
măcar că s-a sfârșit repede” sau „Mă rog să fi reușit”. Când 
spunea reușit îi dorea Lenei, de fapt, o moarte rapidă, fără 
tortură, fizică sau psihică, fără suferință. Când spunea 
asemenea lucruri, îmi era greu să nu mă cert cu ea, deși, într-un 
fel, gândeam la fel. Stăteam împreună în mașină, despărțiți de 
doar câţiva centimetri, dar, în fapt, cu totul înstrăinaţi unul de 
altul. Mă gândesc doar că există un doctor pentru orice, pentru 
trup și pentru suflet, că totul va fi bine. Ce alt motiv ar fi existat 
ca Lena să supraviețuiască fără să mai fie capabilă să trăiască? 
De ce s-ar fi agăţat de viaţă? Poate că sunt eu prea naiv și Karin 
prea pesimistă, poate că adevărul e undeva la mijloc și e foarte 
simplu de fapt. 

— E puternică, accentuez eu încă o dată și Karin își drege 
glasul. 


Lena 


Cineva ţipă. „Nu!” și „O, Dumnezeule!” 

Corpul meu rigid e tras încet de acolo. Zgâltâit. Căldura, o 
îmbrățișare strânsă. 

— Lena! O, Dumnezeule, Lena! 

Clipesc. Zâmbesc slab. S-a întors în ultimul moment. 
Copiii trăiesc și se agaţă de gâtul meu. El mă ţine în brațe. 
E alb la fată din cauza groazei. Îmi întind mâinile reci către fata 
lui. Îi simt lacrimile. 

— Îmi pare așa de rău! îmi spune. 

— Tu ne-ai salvat, îi răspund eu. 


— Pacienta e stabilă. 


Hannah 


VP - 34 


Cred că am făcut ceva greșit. Știu asta pentru că am numărat 
până la 2676 fără ca sora Ruth să se întoarcă. Am imitat 
zgomotul pepenelui roșu. Pamm! A spus apoi că trebuie să 
meargă să întrebe urgent dacă nu putem să mergem să o 
vedem pe mama și că ar trebui să continui să desenez imaginea 
familiei noastre cât timp e plecată. l-am desenat tatălui meu o 
pată roșie pe partea laterală a capului, dar acum nu mai știu ce 
să fac. 

Sunt obosită. Noaptea din faţa ferestrelor a început deja să 
devină puţin gri. N-am mai stat niciodată trează până atât de 
târziu. Poate doar atunci când Sara încă era la noi și ne trezea 
cu bocetele ei. Trebuie să dormi mereu suficient pentru ca să ţi 
se regenereze corpul. Îmi pun capul pe masă și închid ochii. 
Mama spune mereu că poţi să decizi singur ce vei visa dacă te 
gândești la ceva anume înainte să adormi. Aș vrea să visez ceva 
deosebit de frumos. Aș vrea să o visez pe mama, aș vrea să 
visez cum mergem, în sfârșit, în excursie, doar noi două pentru 
că eu sunt copilul ei preferat. Așa că mă gândesc la prima dată 
când am plecat împreună. Mi-am făcut ceva griji mai întâi, dar 
mama a spus: 

— E un loc minunat, Hannah. Îţi va plăcea la nebunie. 

Și a mai spus că nu putem să spunem nimănui că am plecat. 

— Șșș... a spus ea și și-a dus arătătorul în faţa buzelor. 
Excursiile noastre sunt un secret. 

— Dar, mama, nu e voie să minţi! 

— Dar nu minţim, Hannah, doar că nu povestim nimănui. 

— Și ce se întâmplă cu Jonathan? Sigur îi va fi frică când se 
trezește și descoperă că nu e nimeni acasă. 

— Nu-ţi face griji! Va dormi mult. Și îți promit că ne vom 
întoarce până ce se trezește. 

Ne-am îmbrăcat frumos. Mi-a dat voie să mă îmbrac cu rochia 
mea preferată, cea cu floricele albe. Apoi, am ieșit cu pași de 
șoricel din casă și ne-am îndreptat spre mașină. Am stat în faţă, 
lângă mama. Șoseaua pe care am mers era lucioasă precum 
hârtia și lumina soarelui se reflecta în ea. Unele părți ale șoselei 
scânteiau în arșiță precum niște mici focuri incolore. Mi-am lipit 
nasul de geamul rece din dreapta mea. Cerul era ca o pânză cu 
fundal albastru pe care erau pictaţi nori albi. Am desenat pe 
geam conturul unui nor în formă de vacă și mama a râs. La 
radio era un cântec pe care-l cunoșteam. Râsetul mamei a 


VP - 35 


stricat melodia înainte ca ea să înceapă să cânte. Am ieșit de pe 
drumul de ţară și am intrat într-o localitate. Mama a parcat 
mașina la umbra unui copac mare. Era un arțar. Îl poţi 
recunoaște după frunzele în cinci colțuri, care arată ca o mână 
mare și verde. 

Eram invitate la o petrecere ce avea loc într-o grădină. Mama 
a avut dreptate: chiar era un loc deosebit de frumos. Eram 
așteptate. Oamenii care se aflau deja acolo au râs și ne-au făcut 
din mână, strigând: „lată-vă!” Mama a vrut să-mi facă 
cunoștință, dar, pur și simplu, nu puteam sta locului din cauza 
agitaţiei. Mi-am dat jos sandalele și am alergat desculţă prin 
grădină, am mirosit florile de hortensie, mari cât o căpăţână de 
varză, și apoi m-am întins pe pajiște, pe burtă. larba mirosea ca 
detergentul pe care îl folosim mereu. Am rupt fire de iarbă și 
margarete și am lăsat o buburuză să meargă pe podul palmei 
mele. Un bărbat cu ochii de un albastru deschis și cu părul 
grizonant s-a așezat lângă mine, pe iarbă, și mi-a spus: 

— Mă bucur că ai venit, Hannah! 

Îi arăt buburuza de pe mâna mea și el îmi povestește că 
buburuzele ar fi foarte folositoare pentru că mănâncă păduchii și 
păianjenii de pe plante. Sunt uluită de acest animal micuţ. 

— Se mai spune că buburuzele aduc noroc, a continuat 
bărbatul. 

Mi-a plăcut asta. 

Cineva ne-a chemat la masă. În partea din spate a grădinii era 
o masă așezată. Pun călcâiul drept în faţa celui stâng, 
continuând tot așa, dreptul în fața stângului, stângul în faţa 
dreptului, până ce am măsurat treizeci de pași. Pe masă, am 
văzut o prăjitură cu ciocolată, un tort cu căpșuni, o budincă de 
vanilie cu zmeură mare pe ea, biscuiţi, saleuri și cârnăciori la 
grătar. Am vrut să le încerc pe toate, dar mama a spus că 
trebuie să ne întoarcem pentru că Jonathan sigur se va trezi în 
curând. Somniferele nu aveau niciodată un efect așa de 
îndelungat cum ne-am fi dorit. 

— Mama, pot măcar să mănânc o bucăţică de prăjitură cu 
ciocolată? Doar o bucăţică mică. Te rog! Mănânc repede. 

Mama a clătinat din cap. A scos un batonaș din geantă, a 
deschis ambalajul și mi l-a dat. 

— Hannah, nu e sănătos să mănânci prea mult zahăr. Când 
ajungem acasă, îţi voi citi ce se întâmplă corpului tău dacă 


VP - 36 


mănânci prea mult zahăr. Şi acum, du-te și ia-ţi sandalele. Chiar 
trebuie să plecăm. 

S-a îndreptat grăbită spre poarta grădinii, fără să-și ia la 
revedere de la ceilalți. Cu puţin înainte să ajung la mașină, m- 
am uitat încă o dată în urmă. Lângă gardul grădinii stătea un 
bărbat, cel care mi-a explicat acele lucruri despre buburuze. Mi- 
a făcut din mână. Am ridicat mâna doar puţin ca să nu vadă 
mama. Apoi am ajuns din nou acasă. 

— Consumul excesiv de zahăr și produse care conţin zahăr 
poate provoca următoarele simptome, a început mama. 

Citea din cartea groasă care le știa pe toate. A scos-o din 
dulapul din sufragerie, imediat după ce am ajuns înapoi acasă. 

— Oboseală, lipsa motivaţiei, stări de anxietate, probleme 
stomacale și intestinale, flatulenţă, diaree, respectiv constipaţie, 
nervozitate, dificultăţi în a adormi sau de concentrare, precum și 
deteriorarea dinţilor. Vezi? 

A închis cartea cu un sunet puternic. 

— Bucură-te că nu a trebuit să mănânci prăjitura! 

Am încuviinţat. Mama mea are mare grijă de mine. Îmi vrea 
numai binele. 

Jonathan și-a făcut apariţia în tocul ușii peste doar câteva 
momente. Probabil că tocmai se trezise. 

— Ce faceţi acolo? a întrebat el, în timp ce își freca somnoros 
ochii. 

— Nimic, Jonathan, a spus mama zâmbind și mi-a făcut cu 
ochiul. 

Mama mea și cu mine aveam un secret. Mama mea și cu mine 
suntem destinate să fim împreună pentru totdeauna... 

(J 

— Hannah? 

Clipesc. 

— Hannah? 

Îmi ridic capul de pe masă. 

Doi oameni străini stau în fața mea. Un bărbat îmbrăcat într- 
un costum gri și o femeie înaltă și slabă, cu păr șaten, tuns 
scurt. Tresar din cauza fricii. Stau cu spatele drept, așa cum 
trebuie să stai atunci când mănânci. Femeia îmi întinde mâna. 
Eu îi întind ambele mâini și le întorc încet ca să-mi poată vedea 
unghiile și palmele. Nici nu am terminat să i le arăt că îmi apucă 


VP - 37 


mâna dreaptă și o strânge. Femeia și bărbatul mă salută și îmi 
spun că sora Ruth nu vine pentru că are nevoie de o pauză. 

— A fost foarte amabilă și a avut grijă de tine în tot acest 
timp, a spus femeia zâmbind. 

Mi-a spus mai apoi că se numește doctor Hamstedt, dar nu 
arată deloc ca un doctor. Nu purta halat. Vreau să-i spun acest 
lucru. Poate că și-a uitat, pur și simplu, halatul și va avea 
probleme din acest motiv. Nu apuc să-i spun pentru că e rândul 
bărbatului să vorbească acum. Nici el nu vrea să-mi vadă 
mâinile, chiar dacă e poliţist, îmi arată legitimatia și râde pentru 
că în poza de acolo arată foarte diferit. 

— Vezi tu, în poză încă eram tânăr și frumos. 

Cred că asta ar trebui să fie o glumă, dar bărbatul devine 
serios, din nou, tocmai atunci când încep să zâmbesc. 

— Hannah, trebuie să merg urgent la tine acasă și să verific 
dacă totul e în regulă. 

A spus acest lucru în timp ce-și trăgea scaunul pe care 
stătuse mai devreme sora Ruth. Își întinde apoi gâtul astfel încât 
să poată vedea mai bine ceea ce am desenat. Arată cu degetul 
exact pe locul unde tata are o pată roșie la cap. 

— Având în vedere ceea ce mi-a povestit sora Ruth, cred că s- 
a întâmplat ceva rău la voi acasă în această seară. Cred că tu și 
cu mama ta v-aţi speriat așa de tare că ați fugit și așa a avut loc 
și accidentul în care mama ta a fost rănită. 

la în mână primul desen, cel în care i-am desenat pe mama și 
tata în pădure, și arată spre batista pe care o ţine tata în mână. 

— Hannah, nu trebuie să-ţi fie frică! Spune-mi unde e cabana 
și mă ocup eu de tot. Îți promit că nu ţi se va mai întâmpla nimic 
rău. 

— Hannah, ascultă-l pe comisarul Giesner. Poţi avea încredere 
în noi, spune femeia. 

— Hannah, unde e cabana? Ai putea să-mi descrii drumul? 

A vorbit mai întâi polițistul. Apoi a luat femeia cuvântul: 

— Nu-ţi fie teamă, ești în siguranţă aici! 

Cei doi mi se par prietenoși, mai ales polițistul e mult mai 
drăguţ decât mi-am închipuit. Cu toate acestea, n-am chef să 
vorbesc cu ei. Vreau să se întoarcă sora Ruth sau măcar să mă 
lase să dorm. Cred că își dau seama, pentru că mă lasă în pace 
atunci când îmi pun la loc capul pe masă și închid ochii. Vreau, 
mai întâi, să mă gândesc la ceva frumos, dar nu reușesc pentru 


VP - 38 


că mă concentrez foarte tare să ascult toate sunetele pe care le 
scot cei doi. Aștept orice semn care să indice că pleacă din 
camera de pauză, dar ei rămân așezați până ce ajung până la 
148. Intr-un sfârșit, zgomotul scaunelor scârțâind pe podea și, la 
puţin timp după aceea, ușa. 


Matthias 


Intrăm în parcarea spitalului. Mai sunt doar câteva minute 
până la ora patru. 

Karin mă ia de mână. Are mâna rece și umedă. Spune ceva, 
dar nu aud. În urechi îmi răsună doar bătaia propriei inimi. Nu 
alergăm, nu dăm buzna în spital, ci mergem cu pași mici și 
precauţi. Totul decurge în virtutea inerției. Intrăm pe ușă într-o 
încăpere mică și ne îndreptăm spre recepţie, unde e o femeie. 
Gura mea se mișcă. Vreau să-i spun că suntem părinţii Lenei 
Beck, care a fost adusă aici în urma unui accident. Vreau să-i 
spun că trebuie să mergem la traumatologie. Nu știu ce spun, 
de fapt. Nu știu dacă propoziţiile care-mi ies pe gură sunt așa 
cum sună în capul meu. Buzele femeii de la recepţie se mișcă și 
ridică telefonul. Karin mă trage de mână și mă duce câţiva pași 
mai încolo de locul în care femeia vorbește la telefon. Faţa lui 
Karin e albă și ochii îi tremură în timp ce mă privește. O iau în 
braţe după ce observ cum se plimbă agitată de pe un picior pe 
altul. Vreau să-i spun că trebuie să se liniștească și se pare că 
am reușit să fac acest lucru pentru că o văd pe Karin 
încuviințând. Un medic sau asistent medical vine spre noi. Nu 
știu exact cu ce se ocupă, dar, în orice caz, poartă halat alb. 
Lângă el e un bărbat îmbrăcat într-un costum gri. Numele îmi 
intră pe o ureche și ies pe cealaltă, dau mâna cu cineva. Îi 
urmărim pe cei doi spre lift. Mergem cu liftul, dar nu știu dacă 
mergem în sus sau în jos. Timpul e cel care trage sforile. Liftul 
se oprește, un bărbat mă atinge pe umăr ca să mă atenţioneze 
că trebuie să cobor. Karin m-a luat din nou de mână și mă 
strânge tare. Procesiunea noastră străbate jumătatea unui hol și 
se oprește apoi. Deodată, Karin îmi dă drumul la mână. 
Deodată, devin atent doar pentru că ceva mă irită. Doctorul 
spune: 


VP - 39 


—Ar fi mai bine dacă ar intra doar unul dintre 
dumneavoastră. A primit îngrijiri medicale, dar nu și-a recăpătat 
încă cunoștința. Vrem să o lăsăm să-și revină în liniște, mai ales 
că nu putem exclude faptul că se află încă în stare de șoc. 

— Asta înseamnă că nu putem vorbi cu ea, conchid eu în mod 
stupid. 

Bărbatul în costum gri, despre care am ajuns să cred, între 
timp, că este un comisar de la poliţie, spune: 

— Mai întâi, am avea nevoie de ajutorul dumneavoastră ca să 
o identificăm dincolo de orice dubiu. Apoi, putem discuta despre 
toate celelalte aspecte. 

— Mă ocup eu, îi spun lui Karin. 

Așa am plănuit să procedăm cu mulţi ani în urmă. Eu mă voi 
ocupa de identificarea trupului neînsufleţit al fiicei noastre, 
atunci când va veni momentul să-l vedem întins pe masa de 
autopsie, acoperit doar cu un cearșaf subțire. Eu o voi mai ţine 
încă o dată de mână și îi voi săruta, pentru ultima oară, fruntea 
rece. Eu îi voi spune că o iubim. 

Doar că acum nu ne aflăm la subsol, la medicină legală, ci în 
faţa unei camere de spital. Fiica noastră trăiește încă. Doctorul 
mă ia de mână și mă conduce spre ușă. În urma mea, o aud pe 
Karin întrebându-l pe comisar ce se întâmplă mai departe. Nu 
mai aud răspunsul lui pentru că doctorul mă împinge pe ușă. 
Deodată, nu mai sunt sigur pe mine și mă întreb cum arată fiica 
noastră după toţi acești ani, după ce a suferit un accident de 
mașină. Atunci când a dispărut, era în anul doi la facultate și 
studia pedagogia. Era o fată tânără, care tocmai își întindea 
aripile pe cont propriu. Acum, are treizeci și șapte de ani șieo 
femeie în toată firea. Dacă viaţa nu i-ar fi fost întreruptă în acea 
seară, poate că ar fi căsătorită acum și ar avea la rândul ei copii. 

— Vă rog să nu vă speriaţi! spune doctorul după ce am intrat 
în cameră. 

Ezită să deschidă ultima ușă care ne mai desparte. 

— Are câteva răni pe față, mai ales tăieturi. Arată mai grav 
decât este de fapt. 

Scot un fel de mormăit. Nu am aer pentru mai mult de atât. 
Simt cum mi se strânge ceva în piept. Doctorul apasă clanţa și 
ușa se deschide din ce în ce mai tare. 

Închid ochii și sunt copleșit de tot felul de imagini care-mi vin 
în minte. Lenuţa mea, un ghemușor în brațele lui Karin. Avea 


VP - 40 


doar cincizeci de centimetri și cântărea numai 3430 de grame. 
O mânuţă micuță care mă strânge de deget. îi spun: „Bine ai 
venit pe lume, îngerașul meu!” Lenuţa mea știrbă, cu primul 
ghiozdan în braţe. Lenuţa care insistă să i se spună doar Lena ca 
să pară mai matură. Lena care și-a vopsit frumosul păr blond în 
șaten și care stătea pe canapea, cu genunchii ridicaţi, făcându- 
și găuri cu un ac de siguranţă în blugi. Lena care e din nou 
blondă și e mândria mea. Lena care arată fermecător în rochia 
de seară și se pregătește să plece la banchet, după ce a luat 
bacul cu notă mare și și-a făcut atâtea planuri de viitor. Lena 
care e studentă și Lena pe care o văd ultima oară înainte să 
dispară. O văd cum stă pe scările care duc spre grădina din fața 
casei. Imi face cu mâna și spune: „Ciao, tati! Ne vedem curând! 
Și mersi din nou!” 

Intru apoi în cameră. 

Patul se află în mijlocul încăperii. Aud bipăitul aparatelor. Are 
ochii închiși. Așa e, are răni pe faţă. E plină de tăieturi care arată 
ca niște triunghiuri micuțe. Partea stângă a feței e puțin 
albăstruie și umflată. Are buza spartă. Arată de parcă au cusut-o 
deasupra sprâncenei drepte. Cu toate acestea, încă i se mai 
distinge clar cicatricea de pe frunte, chiar sub linia părului. Și cu 
toate acestea... 

Ar fi fost suficientă o singură privire, dar semnificaţia a ceea 
ce vedeam avea nevoie de mai mult timp ca să se așeze în 
mintea mea. Apoi, îmi iau deodată mâna de la gură și mă 
îndepărtez de lângă pat. 

— Aceasta nu e Lena, spun eu răsuflând greu. Nu e fiica mea. 

Doctorul mă prinde de cot, mă ajută să mă ţin pe picioare sau 
mă trage afară din cameră. Poate ambele în același timp. 

— Nu e ea, repet eu necontenit. 

— lmi pare rău! spune doctorul. 

„Imi pare rău”, de parcă ar fi spus totul prin asta. 


Hannah 


Mi-ar plăcea să fiu acum la mare dacă aș putea să aleg. Mi-ar 
plăcea să fiu cu mama în cel mai frumos loc din lume - doar noi 
două, pentru că eu sunt copilul ei preferat. De fapt, chiar mi-a 
rămas datoare cu o excursie la mare, pentru că ultima a ieșit 


VP - 41 


prost. Trebuie să fii într-o dispoziţie bună atunci când pleci 
undeva. Eu n-am ratat niciun val, mă aruncam în ele cu burta 
înainte. Parcă am intuit că ar putea să fie ultima dată când 
plecăm împreună. Mama s-a schimbat. Stătea întinsă pe spate 
pe nisip și privea fix cerul. Era din cauza tatei, m-am gândit eu. 
De fiecare dată când pleca, îi era frică și se gândea că era 
posibil ca el să nu se mai întoarcă. Nu spunea acest lucru, dar 
puteai să-l observi. Era agitată și împrăștiată, număra batoanele 
și mă întreba întruna dacă totul e în regulă cu aparatul de 
circulare a aerului. Am un auz fin, cel mai bun dintre noi trei. 

Mi-ar fi plăcut așa de mult să o pot înveseli așa că m-am 
luptat cu valurile ca să ajung înapoi la plajă. M-am întors să mai 
privesc apa încă o dată, în caz că trebuia să plecăm imediat, din 
cauza lui Jonathan și a faptului că somniferele nu-și făceau 
niciodată efectul așa de mult timp cum ne-am fi dorit. Am vazut 
soarele strălucind în mare, de parcă cineva ar fi presărat o 
mulţime de diamante pe luciul apei. Cerul și apa erau unite în 
albastru. De sus până jos vedeai doar o mare întindere de 
albastru. „Reţine această imagine, Hannah. Nu uita acest 
albastru frumos și infinit”. Am închis ochii și am inhalat aerul 
sărat care îmi intra lipicios în plămâni. „Nu uita, Hannah, doar să 
nu uiţi”. Marea, the sea, la mer acoperă aproape trei sferturi din 
suprafața pământului. Flora marină produce în jur de șaptezeci 
la sută din oxigenul prezent în atmosfera terestră. După ce am 
fost sigură că am reţinut totul, am înaintat cu greu prin nisipul 
fierbinte, îndreptându-mă spre mama. 

— Mama? 

Nu spune nimic. Îmi scutur părul așa cum face un câine ud. 
Îmi doresc să se ridice ca să mă fugărească pe plajă, așa cum 
făcea mereu. Dar în acea zi a rămas nemișcată. A rămas întinsă, 
rigidă, privind fix cerul. Aveam senzaţia că nu e cu adevărat 
acolo. 

— Doar tu ai vrut să mergem la mare, am bodogănit eu și m- 
am prăbușit lângă ea, pe nisip. 

— Ah, Hannah, a spus ea și s-a întors pe o parte în așa fel 
încât să mă poată vedea. Îmi pare așa de rău! 

— Mamă, la ce te referi? 

— Vă este așa de greu și totul e doar din vina mea. 

Se referă la ochiul învineţit. 


VP - 42 


— Dar a fost doar un accident stupid, am spus eu. Nu e chiar 
așa de groaznic. A 

— Hannah, ești deşteaptă și te-ai făcut mare de acum. Intr-o 
zi ţi se va părea groaznic. M-a luat de mână și a strâns-o tare. 

— Să spui adevărul dacă te întreabă cineva de mine, auzi? 

— Dar știi că nu mint. Tata spune mereu că minciuna... 

— Știu, m-a întrerupt ea. 

De fapt, nu e permis să întrerupi oamenii. E nepoliticos. A râs 
uşor. 

— Ah, Hannah, uită ce-am spus. Sigur e doar de la hormoni. 

Hormonii sunt substanțe transmițătoare biochimice, care 
declanşează anumite procese biologice. De exemplu atunci 
când mama plânge puţin și scoate sunete mici și înalte. Nu 
scotea sunete atunci când plângea în afară de aceste hohote 
foarte încete. Am un auz fin. 

Mama m-a tras de braţ ca să stau într-o poziţie în care să mă 
poată îmbrăţișa. 

— Te iubesc, Hannah! 

— Mereu? 

— Pentru totdeauna... 

e 

Aud ușa și ridic capul de pe masă. De această dată e sora 
Ruth care, într-un sfârșit, se întoarce. 

— Ei, Hannah? Cum îţi merge? 

M-a întrebat zâmbind doar pe jumătate. E zâmbetul prostesc 
pe care-l afișează de fiecare dată când se rușinează puţin. Cu 
siguranţă e din cauză că m-a lăsat singură și a trimis în locul ei 
doi străini. 

— Mă bucur că v-aţi întors, spun eu. 

— Da, și eu, îmi spune zâmbitoare sora Ruth. 

Ocolesc masa, chiar dacă n-am cerut mai întâi voie să mă 
ridic, și o îmbrăţișez. Sora Ruth mă mângâie pe cap. In acest 
răstimp, își pune mâna peste urechea mea și pot să aud marea, 
din nou. Marea, the sea, la mer, cel mai frumos loc din lume. 

— Am o veste bună pentru tine, spune sora Ruth, acoperind 
sunetul mării. Dacă vrei, putem să mergem acum să o vezi pe 
mama ta. Nu s-a trezit încă, dar doctorii și-au terminat treaba, 
deocamdată. 


VP - 43 


Încuviinţez cu capul cufundat în burta ei. Vreau să merg la 
mama, dar vreau și ca sora Ruth să mă mai ţină în braţe încă un 
moment. 

— Auzi asta? întreabă sora Ruth. 

Abia atunci îmi ridic capul. Se referă la un sunet. E un fâlfâit 
ciudat undeva, în depărtare, dar care poate fi distins clar. Sora 
Ruth arată spre geam. Se văd lumini albe și roșii în noaptea 
întunecată. Alb-roșu-alb-roșu, blinc-blinc-blinc-blinc. 

— Ce se aude? 

— Un elicopter. Poliţia survolează zona unde a avut loc 
accidentul mamei tale. 

Sora Ruth se ghemuiește în fața mea și îmi ia fața în mâinile 
ei calde. g 

— Hannah, vor găsi cabana. Il vor lua pe fratele tău de acolo. 

Sora Ruth zâmbește pe bune acum și, pentru că nu-mi vine o 
idee mai bună, zâmbesc și eu. 

— Ce crezi? N-ai vrea să mergem să o vedem pe mama ta? 

Incuviinţez. Sora Ruth mă ia de mână și plecăm din camera 
de așteptare. 


Matthias 


Compasiune. Vorbe cu care încearcă să mă consoleze. De 
paisprezece ani știu cât de puţin înseamnă aceste lucruri. Știu 
că e doar o chestiune de politeţe. În timp ce comisarul își 
răcește gura degeaba, vorbindu-ne despre planurile sale 
măreţe, Karin se mai străduiește încă să încuviințeze, chiar dacă 
e luată cu asalt de propriile lacrimi. 
— Chiar îmi pare foarte rău, domnule și doamnă Beck! 
Și Gerd a ajuns aici între timp și stă alături de noi în acest 
semicerc prăpădit pe care l-am format pe holul de la 
traumatologie. Mă holbez la cămașa pe care o poartă sub geaca 
de piele jerpelită, descheiată. În toată nebunia acestei seri, și-a 
încheiat greșit nasturii la cămașă. 

— De aceea am și vrut să vin fără voi, a îndrăznit să spună. 

Îmi înghit vorbele. 

— Acum, dezamăgirea e cu atât mai mare pentru voi. 

Îmi mai înghit încă o dată vorbele. 

— Și atunci cine e această femeie? întreabă Karin plângând. 


VP - 44 


A știut imediat ce m-a văzut ieșind din cameră, însoțit de 
doctor. 

— Nu e ea, nu? a întrebat ea. 

Am vrut să clatin din cap, dar n-am reușit nici atâta lucru. 

— Doamnă Beck, spune colegul lui Gerd, este o anchetă în 
desfășurare. Sper că puteţi să înţelegeți că nu vă putem da 
niciun fel de detalii. 

— Pentru că deodată nu ne mai privește, Karin, traduc eu 
spusele comisarului. Nu e fiica noastră, așa că nu au voie să ne 
spună nimic. 

— Ceea ce vrea să spună colegul Giesner... se amestecă 
Gerd. 

Vocea lui trădează faptul că se ostenește să sune liniștit. 

— Ne scoli din pat în mijlocul nopții și ne spui că ne-aţi găsit 
fiica! exclam eu. 

— Am spus doar că există anumite similitudini pe care trebuie 
să le verificăm, îmi răspunde Gerd. 

Celălalt comisar se îndepărtează câţiva pași. Se vede că 
situaţia îi e incomodă. 

— V-am spus încă de la început că nu suntem siguri dacă 
această femeie e Lena. 

Gerd își freacă fruntea și oftează, apoi, i se adresează lui 
Karin. 

— Karin, îmi pare nespus de rău! N-ar fi trebuit să vă dau 
speranţe false. A fost neprofesionist din partea mea. Știi că eo 
chestiune personală și pentru mine... 

— Te comporti neprofesionist de peste paisprezece ani, încep 
eu atacul, dar sunt ignorat. 

— Dar ce înseamnă asta pentru noi? spune Karin bocind. 

Gerd oftează încă o dată. 

— Înseamnă că... 

— Că trebuie să o mai așteptăm încă paisprezece ani, Karin, îl 
întrerup eu brutal. 

Nu mai am chef să aud vreun clișeu, vorbe politicoase sau de 
îmbărbătare. 

— Nu se va întoarce acasă. 

Simt cum furia începe să-mi ardă fața, obrajii îmi dogorăsc de 
parcă ar fi cuprinși de febră. 

— Matthias... 


VP - 45 


Karin dă să mă apuce de mână, dar eu nu vreau să mă 
potolesc. Gerd n-are decât să vadă ce a făcut. 

— Nu mai avem fiică, asta înseamnă! A murit! Probabil că a 
murit acum paisprezece ani! Doar că domnul Bruhling n-a reușit 
nici măcar să-i aducă trupul neînsufleţit acasă, ca să putem 
măcar să o înmormântăm așa cum se cuvine! 

— Matthias... 

Unghiile lui Karin se afundă în stofa jachetei mele. Faţa îi e 
lividă, ochii îi sunt larg deschişi și rigizi. 

— Acolo, șoptește ea. 

Nu înțeleg. 

— Uite-o acolo! 

Urmăresc privirea lui Karin de-a lungul coridorului. Mi se taie 
răsuflarea. Simt inima cum mi se strânge. 

— Acolo e... Lena... 

Karin are dreptate: acolo e. La capătul celălalt al culoarului, 
ținând de mână o asistentă și îndreptându-se spre noi. Copilul 
nostru, micuța noastră Lena, Lenuţa mea. 


Lena 


Îmi amintesc în mod vag scârţâitul frânelor, vocea mea 
strigând scurt, impactul și uimirea că nu simt niciun fel de 
durere, cel puţin nu în primul moment. Durerea n-a întârziat să 
apară și m-a cuprins cu o violenţă așa de brutală că am leșinat. 
Nu știu cât a durat până ce mi-am revenit subit. Zece minute 
poate? O oră? Mă simţeam de parcă am stat într-o cameră 
cufundată complet în întuneric și cineva, deodată, a aprins 
lumina. Eram trează și puteam să gândesc clar. 

Mi-am dat seama imediat că am suferit un accident. Mi-am 
dat seama imediat că eram în ambulanţă. Am auzit un bipăit 
care traducea pentru lumea exterioară bătăile inimii mele. Am 
auzit sirenele. Mi-am dat seama că mergem repede pentru că 
simţeam toate denivelările de pe stradă și toate curbele. Nu pot 
să exprim în cuvinte cum se simţea corpul meu, cât de tare mă 
durea. Am încercat să mă ating, să văd ce pot să simt cu 
mâinile. Totul poate încă să fie reparat dacă simţi ceva, chiar 
dacă ceea ce simţi e durere. Așa am gândit. Dacă mă forţez, pot 
să-mi mișc degetele de la picioare și să-mi stâng mâna într-un 


VP - 46 


pumn. E un semn bun. Corpul nu mi-l puteam mișca, iar capul 
îmi era fixat bine. Mi se pusese o orteză cervicală. Nu puteam să 
văd ce se întâmplă lângă mine. Nu exista stânga sau dreapta, 
doar în sus, spre tavanul ambulanţei. Am văzut o bucată de 
bandă izolatoare argintie deasupra mea, care acoperea poate o 
crăpătură mică sau poate vreo găurică sau poate o pată de 
sânge, care nu putea să fie îndepărtată. Am simţit o presiune 
ușoară în piept și sub genunchi, dar era doar de la centurile cu 
care eram prinsă ca să nu cad în timpul drumului. Aș putea să 
mă rănesc și mai tare dacă aș cădea. Absurd, nu-i așa? 

— Cred că și-a revenit, spune vocea unui bărbat. 

Un infirmier se aplecă în următorul moment deasupra mea și 
îmi bagă o lumină în ochi. Trebuie să urmăresc lumina. Imi dau 
silința, dar privirea mi se înceţoșează, iar lumina devine difuză. 
Durerea e fluidă și își croiește drum în exterior. 

Infirmierul stinge lumina și spune: 

— Nu vă fie teamă! Vă ducem la spital. 

Simt cum degetele sale înmănușate în latex îmi șterg o 
lacrimă de pe obraz. Bipăitul mecanic transmite modul în care 
mă simt și devine mai rapid și neregulat. 

— Calmaţi-vă! a spus infirmierul și a încercat să rămână 
imparțial. 

Am început să umblu la centurile de siguranță care mă 
strângeau prea tare. 

— Liniștiţi-vă. Totul e în regulă. Mă auziţi? Aţi fost lovită de o 
mașină, dar ajungem imediat la spital. Aproape că am ajuns. 

Infirmierul m-a ţinut de picioare. Am vrut să ţip, dar n-am 
făcut decât să mă zbat sub centură. 

— Vă dau ceva ca să vă calmaţi. 

Imediat după aceea, bipăitul inimii mele a început să se audă 
mai încet și regulat, ceea ce mi s-a părut complet greșit. 

— Aţi putea să-mi spuneţi numele dumneavoastră? a întrebat 
infirmierul. Va mai amintiţi cum vă cheamă? 

Am început să clipesc rapid. 

— Nu cred că reușim să scoatem ceva de la ea, am auzit 
vocea bărbatului spunând, dar ca din depărtare. Probabil că e în 
stare de șoc. 

— Lena, a răspuns o a doua voce. 

O voce care nu era reală, care nu putea să fie reală. O 
auzeam din cauza calmantelor, a șocului. 


VP - 47 


— Se numește Lena, a mai spus încă o dată vocea, de parcă 
ar fi vrut să-mi arate că e reală. 

Am încercat să-mi mișc capul, dar eram ţintuită în loc și 
puteam să privesc doar în sus, înspre tavan. Capul meu, 
nenorocitul meu de cap, era obosit. Așa de obosit. Mi s-au închis 
ochii. Hannah a fost ultimul gând care mi-a trecut prin ceața din 
cap. Era vocea ei. Hannah era cu mine, în ambulanţă... 

Mi-am suprimat un geamăt. Nu trebuiau să observe că m-am 
trezit. Știu că a trecut ceva timp. Mi-e clar că a trecut ceva timp 
între ultimul gând din ambulanţă și acum. Sunt în spital, într-un 
spital. Simt o senzaţie ciudată în cap, probabil că e din cauză că 
au băgat medicamente în mine până la refuz. Simt o ciupitură în 
mâna dreaptă. Mi-au pus o perfuzie. Simt mirosul de 
dezinfectant și aud sunetul cunoscut al electrocardiogramei. 
Aud voci și forfotă în jurul meu. 

— Mă puteţi auzi? Aţi putea să-mi faceți un semn, să vă 
mișcaţi un deget? 

Nu fac absolut nimic. Mă concentrez pe respiraţie, ţin ochii 
închiși ca un copil încăpățânat. Nu clipesc nici măcar atunci 
când un tată nebun stă lângă patul meu și își pierde cumpătul. 

— Nu e ea! Nu e fiica mea! 

Cred că cineva trebuie să-l sprijine ca să poată părăsi camera. 

În schimb, zac, pur și simplu, ca o bucată de carne moartă, 
așa cum am mai zăcut multe nopţi de-a rândul, în timp ce soțul 
tău mă abuza sexual. Țineam ochii strânși tare de tot. Ştiam că 
voi ajunge direct în iad imediat ce-i voi deschide. Lena, mi-e 
frică. Mi-e groaznic de frică. 


Matthias 


Privirea lui Karin. Faţa ei palidă și ochii ei larg deschiși, ce 
privesc fix. 

Lena se îndreaptă spre noi, ţinând de mână o asistentă. 
Copilul nostru, micuța Lena, Lenuţa mea în jurul vârstei de șase 
sau șapte ani. Mult prea mică pentru ghiozdanul uriaș. Imagini 
din trecut își fac apariţia într-o succesiune haotică în mintea 
mea și se amestecă cu realitatea. Cârlionţii blonzi, bărbia 
ascuţită, ochii, Dumnezeule, acești ochi. 


VP - 48 


Caut ceva de care să mă sprijin și dau tocmai peste mâna 
întinsă a lui Gerd. 

— Lena... 

— O, Dumnezeule! o aud pe Karin spunând. 

Simt cum Gerd nu mă mai susţine. Mișcarea bruscă mă 
determină să mă uit în jur și constat că Gerd a prins-o pe Karin 
în braţe. | se înmuiaseră genunchii. 

— Ce...? îi scapă înainte să-și întoarcă și el capul la stânga, în 
direcția fetei. Cum e posibil așa ceva? 

Și Giesner, colegul lui din Cham, care se ţinuse deoparte până 
acum, se grăbește să ajungă la noi. 

— Lena! strigă Karin. 

Asistenta care o duce pe Lena de mână se oprește subit. 
Lenuta face un pas nesigur și se ascunde în spatele ei. Pare 
speriată din cauza agitaţiei. 

— Șșt! Fă liniște! Fă liniște! îi strig eu, dar Karin și-a pierdut 
complet cumpătul. 

— Ce-ar trebui să însemne asta? exclamă ea și continuă să 
strige strident: Lena! 

Asistenta o conduce pe fată înapoi de unde au venit. 

— Nu, nu, nu! Aşteptaţi! răcnesc eu. 

Merg spre ele până când cineva mă oprește. Brațele cuiva mă 
cuprind de la spate. 

— Lenuta! mai apuc eu să exclam înainte ca Giesner să mă 
trântească la podea ca pe un animal furios. Lena dispare și 
coridorul e din nou pustiu în timp ce eu mă zbat să scap din 
strânsoare. Liniște. 

— Haideţi, domnule Beck! îmi spune Giesner după un moment 
și mă ajută să mă ridic. 

Giesner și Gerd ne conduc în prima cameră liberă. Gerd o 
conduce pe Karin către un pat pe care ea se prăbușește de 
parcă ar fi decuplat-o cineva de la alimentarea cu energie. Un 
îngrijitor ne întreabă dacă avem nevoie de un doctor care să 
vină să-i administreze calmante. 

— Nu, mulțumesc! hotărăsc eu, fără să mă preocup prea 
atent de starea în care se află. Ne descurcăm. 

După ce infirmierul a plecat din cameră, Giesner spune: 

— Explicaţi-mi ce se întâmplă! 

— Lena! spunem Karin și cu mine într-o suflare. Fata de pe hol 
arată exact la fel ca fiica noastră, continui eu. Arată ca ea atunci 


VP - 49 


când era mică! adaug eu repede atunci când îmi dau seama cât 
de nebunesc suna ceea ce spun. 

Giesner își imaginează, probabil, că suntem niște părinţi aflați 
într-o stare psihică ieșită din comun, care hărțuiesc o fetiţă 
străină. Doar că fata nu are cum să fie o străină dacă arată ca o 
copie a fiicei noastre. Nu-i așa? 

— Așa e, ne vine Gerd în mod neașteptat în ajutor. Arată ca o 
clonă a ei. 

Giesner îi aruncă acum și lui o privire plină de îndoieli. 

— Sunt un prieten de familie. O cunosc pe Lena încă de când 
a venit pe lume. 

„Prieten de familie”, îmi înghit resentimentele, din nou, fără 
să suflu vreo vorbă. Acum nu e vorba despre Gerd și mine, ci 
despre Lena. Nu, despre fată. 

— Un moment! 

Îmi vine o idee și îmi scot portofelul din jachetă. Am o poză cu 
Lenuţa mea. De fiecare dată când deschid portofelul îmi 
zâmbește știrbă, cu ghiozdanul în braţe, din spatele unei folii 
transparente de plastic. Pescuiesc fotografia și i-o întind lui 
Giesner. 

— Poftim, uitaţi-vă și dumneavoastră! 

Giesner ia fotografia și o studiază amănunțit. 

— Hmm... spune doar și apoi încă de câteva ori: Hmm! 

— Dar cine e fata? întreabă Karin, abia audibil, din fundal. 

Giesner ridică privirea. 

— Conform propriilor spuse, fata e fiica victimei accidentului. 

Clatin din cap. 

— Dar asta nu are sens. Femeia de acolo, încep eu și fac o 
mișcare din cap spre ușă, nu e Lena. 

— Matthias, ești sigur? întreabă Karin. Poate că n-ai mai 
recunoscut-o după atâţia ani. Are cicatricea? Arată spre partea 
dreaptă a frunţii, chiar sub linia părului. Să merg eu să mă uit? 

— Da, are cicatricea, dar nu e ea. Doar mi-aș recunoaște 
propria fiică. 

Sunt mai dur decât am intenţionat. 

— Îmi pare rău, draga mea, chiar nu e ea! 

— Și dacă mă uit totuși și eu? Ca să fim siguri? 

— Karin, nu e ea! 

— Haideţi să ne liniștim, se amestecă Gerd. Karin, nu te duci 
tu, mă ocup eu! Aș recunoaște-o pe Lena. 


VP - 50 


— Doar nu vreţi să sugeraţi, în mod serios, că eu n-aș fi 
recunoscut-o? 

Nu-mi vine să cred. 

— Sigur că ai recunoaște-o, Matthias, murmură Gerd, dar e 
clar că ne scapă ceva. Trebuie să aflăm cine e această femeie și 
de ce are o fiică care arată ca Lena. 

— Hmm! spune Giesner și îmi dă poza înapoi, adresându-i-se 
apoi lui Gerd. Știţi cumva dacă există deja un profil ADN al Lenei 
Beck? 

Gerd încuviinţează ca un elev exemplar. 

— L-am efectuat pe baza unei probe recoltate din periuţa ei 
de dinţi. 

— Ei, atunci, spune Giesner și se întoarce spre Karin și mine, 
înseamnă că mai avem nevoie doar de o probă a fetei. Asta se 
poate rezolva repede. E nevoie de o simplă mostră de salivă. O 
vom folosi ca să-i facem profilul ADN și vom verifica apoi dacă 
cele două se potrivesc. Așa putem măcar să clarificăm dacă fata 
e rudă cu fiica dumneavoastră. Mai rămâne doar întrebarea ce 
legătură are fata cu victima accidentului... 

— O audiem pe cea mică, a hotărât Gerd cu o determinare pe 
care nu am mai văzut-o la el de paisprezece ani. 

„Matthias, îţi vom găsi fiica”, a spus el atunci. Stătea cu 
picioarele pe birou și avea o ţigară în colţul gurii. Arăta ca un 
politai dintr-un film american prost. „O vom aduce pe Lena 
acasă, chiar și dacă va fi ultimul lucru pe care-l fac”. 

Giesner oftează. 

— Am vorbit deja cu fata, chiar cu ajutorul unei specialiste. Nu 
am reușit să aflăm prea multe. 

— Aţi vorbit cu ea? Ce înseamnă că nu aţi reușit să aflaţi prea 
multe? 

— Doamna doctor Hamstedt, specialista noastră, nu a putut 
să pună un diagnostic sigur într-un timp atât de scurt. Avem 
până acum doar piese ale unui puzzle, dar sperăm că vom ști 
mai multe după ce găsim această cabană despre care vorbește 
Hannah. Am trimis un elicopter să survoleze pădurea, precum și 
o echipă care să cerceteze împrejurările locului unde s-a produs 
accidentul. 

— Hannah, repet eu doar pentru mine. 

Deci așa se numește: Hannah. Incerc să întâlnesc privirea lui 
Karin, dar ea nu se uită la mine, ci la Giesner. 


VP -51 


— Ce cabană? întreabă ea. E Lena acolo, în această cabană? 

Giesner își drege glasul. 

— Comisarul Bruhling are dreptate. Trebuie să vă liniștiți mai 
întâi! 

li face un semn spre ușă lui Gerd, care încuviințează. 

După ce au părăsit camera, Karin spune: 

— Ce naiba se întâmplă aici? 


Lena 


Mă gândesc, pentru scurt timp să evadez, dar cum? 

Abia de mă pot mișca și sunt legată la o mulţime de aparate, 
care ar putea să declanșeze o alarmă dacă încep să umblu la 
electrozi. Pe lângă asta, mereu tot intră câte cineva în cameră. 
Mă simt de parcă vor să mă trezească cu toată zarva asta. Nu e 
vorba doar de personalul medical al spitalului care vine la vizită 
sau ca să-mi schimbe  perfuzia, sau să verifice 
electrocardiograma. Îmi ţin, pur și simplu, ochii închiși și respir. 

Dar apar cei doi polițiști, care se decid să stea mereu lângă 
patul meu. Din șoaptele lor înţeleg că unul dintre ei a venit în 
mod special din Munchen, dar că celălalt e de la Poliţia Cham. 
Tot repetă cuvântul „fata”. 

Hannah. Înseamnă că nu mi-am imaginat eu, ci chiar a venit 
cu mine în ambulanţă, aici, la spital. Hannah e aici. 

Aud cuvinte precum „răpire” și „cabană”. EKG-ul la care sunt 
conectată îmi trădează neliniștea subită. Unul dintre cei doi 
polițiști, cred că „Cham”, apasă butonul de urgenţă aflat chiar 
deasupra capului meu. Aud cum se plimbă în stânga și dreapta 
patului, în timp ce așteaptă să apară cineva din personalul 
medical. 

Apare un bărbat care verifică mai întâi clama de la EKG prinsă 
de degetul meu mijlociu. Apoi, îmi pune stetoscopul rece pe 
piept. 

— Totul e OK, le spune el lui „Cham” și „Munchen”. Poate că a 
visat urât. 

Unul dintre cei doi mormăie un răspuns. 

Aud ușa închizându-se. Asistentul medical a plecat. Aud un 
scaun scârțâind pe podea, un scaun tras aproape de patul meu, 


VP - 52 


și apoi încă unul. Par pregătiţi să aștepte până ce-mi recapăt 
cunoștința și le pot răspunde la întrebări. 

Exact la asta m-am gândit mai multe nopţi de-a rândul, când 
stătea lângă mine și îi simțeam răsuflarea fierbinte și pielea 
lipicioasă. Ce-aș povesti dacă aș ieși vreodată din această 
văgăună? 

Și am aranjat deja detaliile. Mi-a fost clar, încă de la început, 
că erau unele lucruri care nu puteau fi povestite, care nu puteau 
fi exprimate prin cuvinte, care l-ar fi transformat pe el într-un 
monstru și pe mine într-o victimă. Nu voiam să-mi petrec tot 
restul vieţii fiind sărmana femeie din cabană. Voi fi puternică, 
voi povesti doar strictul necesar și voi face acest lucru ținând 
capul sus. Număr în minte trei inspiraţii, un ultim moment de 
respiro, apoi deschid ochii. lată-ne ajunse în acest punct, Lena. 

Unul dintre cei doi bărbaţi, cel îmbrăcat în costum gri, intră 
imediat în aria mea vizuală. Și celălalt se ridică de pe scaun. 
Ambii stau aplecaţi deasupra mea și pot deja să le citesc 
întrebările pe faţă. Electrocardiograma sună de parcă a 
înnebunit. 

— Bună, spune cel în costum, vă rog să vă liniștiți! Totul este 
în regulă. Sunt Frank Giesner de la Poliţia Cham și acesta este 
colegul meu, Gerd Bruhling, din Munchen. Aţi înțeles acest lucru, 
da? Suntem de la poliţie. 

Încerc să încuviinţez, dar nu reușesc. 

— Mă puteți auzi? 

— Ar fi mai bine să chemăm un asistent, spune „Munchen” și 
arată spre butonul pentru urgențe. 

„Cham” dă curs propunerii sale. 

— Aţi fost adusă la spital după ce aţi fost lovită de o mașină. 
Aţi putea să-mi spuneți cum vă numiți? 

Îmi dau ochii peste cap și gem de durere. 

— Auziţi, știm despre cabană. O căutăm deja. Nu vi se va 
întâmpla nimic. Sunteţi în siguranţă aici. 

Ușa se deschide și „Cham” și „Munchen” se dau în același 
timp de lângă patul meu. 

— S-a trezit, îi explică „Munchen” asistentului medical. 

Acesta îmi ia pulsul și spune: 

— ÎI voi trimite pe doctorul Schwindt să-i facă o injecție, dar 
poate să dureze o vreme pentru că tocmai se schimbă tura. E 
haos. 


VP-53 


Deschid gura ca să protestez, dar se aude doar un sunet 
ciudat care e ceva între un gâfâit extenuat și un chicotit isteric. 
Asistentul a plecat deja atunci când reușesc să mă potolesc. Mă 
gândesc doar la faptul că trebuie să-mi păstrez mintea limpede. 

— L-aţi găsit? reușesc eu să bolborosesc. 

„Cham” face o mișcare vagă din cap, în timp ce „Munchen” se 
holbează la cicatricea de pe fruntea mea. 

— După cum spuneam, încă suntem în căutarea cabanei. Vă 
rog să nu vă faceţi griji! Sunteţi în siguranţă aici. Aţi putea să ne 
spuneți cum vă numiţi? 

Încerc să mă conving că această rugăminte e foarte simplă și 
complet logică, că nu ascunde o intenţie rea sau o ameninţare, 
din contra. Dacă poliţia știe cine sunt, atunci poate să-mi anunţe 
rudele, să-i spună mamei mele că trăiesc încă, care poate să 
vină să mă ia și să mă ducă departe de aici. Vreau să le 
răspund, am tras deja aer în piept și am deschis gura doar că nu 
reușesc să articulez decât câteva sunete isterice. Mi-am înghiţit 
identitatea și chicotesc din această cauză. 

Durează o vreme și polițiștii mă așteaptă răbdători. Pe feţele 
lor se poate citi, pe lângă neputinţă, un sentiment nou: milă. 
Pentru ei am devenit deja sărmana femeie din cabană. Îmi 
dispare râsetul atunci când îmi dau seama de acest lucru. Râsul 
de pe faţa mea nu se șterge imediat, ci gradual. Timp de un 
moment, vocea mea sună încă ca un motor care se îneacă 
atunci când încerci să-l pornești. Apoi, se lasă într-un final 
tăcerea și pot să răspund. 

— Lena. Mă numesc Lena. 


Hannah 


L-am recunoscut imediat, căci îl cunoșteam de la petrecerea 
din grădină, din timpul primei excursii pe care am făcut-o cu 
mama. El e cel care mi-a explicat diferite lucruri despre 
buburuze și mi-a spus că aduc noroc. 
Mi-am amintit imediat de părul său cărunt și de ochii lui albaștri, 
foarte deschiși la culoare, care aveau aceeași culoare ca una 
dintre rochiile de duminică ale mamei. Doar că rochia avea și 
dungi albe. Dar apoi nu am mai fost așa de sigură pentru că 
ceilalți oameni care se aflau pe holul spitalului au început să 


VP - 54 


vorbească foarte tare unii peste alţii, ceea ce a speriat-o pe sora 
Ruth. M-a adus înapoi în camera de așteptare. Am mers așa de 
repede că a trebuit să-mi împing degetele picioarelor în sus ca 
să nu pierd papucii roz din cauciuc. 

Îmi promisese, de fapt, că mă duce la mama, dar acum 
închide ușa camerei de așteptare în urma noastră și spune: 

— Hannah, cred că trebuie să mai așteptăm puţin până să 
putem merge la ea. 

Mă uit în jos și descopăr o scamă. E mov și probabil că a căzut 
din puloverul colorat al surorii Ruth, pe care încă îl port. 

— Nu fi tristă, micuţo, spune ea și-mi ridică bărbia. Îţi promit 
că mergem în curând la ea, dar vreau să aflu mai întâi ce se 
întâmplă acolo. 

Își lasă mâna în jos și mă împinge ușurel în interiorul camerei, 
spre masă. 

— Au o păsărică la cap. 

Cred că a spus asta mai mult pentru sine pentru că mormăie 
așa de ciudat și nu mă privește în timp ce vorbește. Trebuie să 
privești mereu persoana cu care vorbești. 

— Țipă în halul ăsta și sperie oamenii. De parcă n-ai trecut 
deja prin suficiente azi. Ce fel de oameni mai sunt și ăștia? 

Clatină de câteva ori din cap. 

— Așază-te, Hannah! Îţi mai fac un ceai și apoi mă duc să mă 
interesez ce se petrece. 

Încuviinţez și mă așez. Sora Ruth se îndreaptă spre chicinetă. 
Aud cum dă drumul la apă în spatele meu și apoi sunetul scos 
de fierbătorul de apă. 

— Cred că știu, spun eu. 

— Hmm? 

Sora Ruth nu m-a auzit din cauza apei. 

— Cred că știu! strig eu chiar dacă a închis apa deja. 

— La ce te referi, Hannah? 

— Cine sunt acei oameni, spun eu. 

Acum se lasă liniștea în spatele meu. Sora Ruth iarăși nu 
înţelege ce-i spun. 

— Cred că cel care a strigat așa e bunicul meu. 

— Cine? 

— Un bunic e tatăl tatălui sau mamei tale. În vorbirea 
colocvială, te poţi referi în acest mod și la un bărbat în vârstă. 
Sfârșit. 


VP-55 


Mă întorc ca să pot vedea faţa surorii Ruth. Vreau să văd dacă 
a înţeles. Desigur că nu a înţeles. larăși se holbează. Oftez. 

— Păi, m-au strigat Lena, îi explic eu sărmanei și prostuţei 
surori Ruth. Aţi uitat că așa o cheamă pe mama mea? Și, pe 
lângă asta, l-am recunoscut. 

Nu mai aștept ca sora Ruth să încerce să gândească pe cont 
propriu, ci îi povestesc despre prima noastră excursie, despre 
cum am mers cu mama, cu mașina, până la acea grădină unde 
pajiștea mirosea a detergent și unde creșteau hortensii cu flori 
de dimensiunea unei căpăţâni de varză, îi povestesc despre 
petrecere, despre lucrurile nesănătoase de mâncare și despre 
bunicul meu, care a stat cu mine în iarbă și mi-a vorbit despre 
buburuze. 

— Buburuzele sunt folositoare pentru că mănâncă puricii 
plantelor, repet eu cuvintele sale, și, pe lângă asta, aduc noroc. 

Sora Ruth s-a așezat între timp din nou la masă. A venit cu 
pași de șoricel până la masă și apoi s-a prăbușit într-un scaun. 
Apa din fierbător s-a terminat de mult de fiert și cu siguranţă se 
va răci înainte să o toarne peste pliculeţul de ceai. 

— Chiar l-ai mai întâlnit? 

E primul lucru care mi-l spune după ce termin de povestit. 
Încuviinţez. 

— Mama mea și cu mine am fost în multe excursii. Am fost la 
mare și în Paris. Turnul Eiffel a fost construit pentru a sărbători 
centenarul Revoluţiei Franceze și măsoară 324 m înălțime. Mă 
aplec peste masă și șoptesc: Dar nu avem voie să povestim 
nimănui acest lucru. 

— Nu înţeleg... se bâlbâie sora Ruth din nou. 

— Păi, că am fost în excursii. E un secret. Altfel, eu și mama 
vom avea probleme. 

— Cu tatăl tău? 

— Da, încuviințez eu. Mama mea e așa de neîndemânatică. 
Nu poate nici măcar să aprindă singură cuptorul. Tata sigur ar 
spune că e prea periculos să conducă, mai ales cu mine în 
mașină. Pe lângă asta, și Jonathan s-ar supăra. 

De fapt, nu mai voiam să mă gândesc la Jonathan pentru că- 
mi pare așa de rău din cauza petelor de pe covor. Imi netezesc 
poalele rochiei, cu buzunare pe ambele părţi. Buzunarul din 
dreapta e puţin descusut și de aceea pot să pun lucruri doar în 
cel din stânga. 


VP - 56 


— De ce să se supere pe voi? Nu l-aţi luat cu voi în excursii? 

— Ah, oricum nu s-ar fi distrat. 

Sora Ruth își înclină capul într-o poziţie ciudată. 

N-am vrut să-i spun mai întâi pentru că mă rușinez puţin, dar 
apoi îmi dau seama că nu e vina mea că sunt copilul preferat al 
mamei și că ea preferă să călătorească doar cu mine. 

— E mai degrabă din cauză că... cred că s-ar enerva dacă ar 
ști că i-am dat somnifere, spun eu. 

Continui să mă uit la poalele rochiei în loc să o privesc pe sora 
Ruth în față. Mama chiar va trebui să-mi coasă buzunarul drept 
când ajungem acasă. 


Lena 


Era o zi de joi în luna mai când lumea a dispărut. Alice a căzut 
cu capul înainte prin vizuina iepurelui. Cred că mi-a dat un fel de 
somnifere înainte să mă ducă la cabană. Primul lucru pe care 
mi-l amintesc e putoarea de transpiraţie, urină și aerul îmbâcsit. 
Apoi, venind din depărtare, sunetul unei chei care se învârte în 
încuietoare, iar apoi sunetul unui întrerupător de lumină. Am 
tresărit abia după ce m-a înghiontit de mai multe ori în picior. 

— Lena, cum te mai simţi? m-a întrebat bărbatul zâmbitor din 
fata mea. 

Mi-am plimbat privirea prin cameră. Am văzut un dulap care 
ocupa cea mai mare parte a unui perete, provizii, conserve, saci 
de cartofi, ceva întunecat, care părea să fie geanta mea de 
călătorie, mai multe canistre, un teanc de lemne într-un colț, 
becul din tavan, picioarele mele, parchetul maro, blugii mei 
murdari și bluza transpirată. Aveam mâinile prinse cu un cablu 
de ţeava de scurgere a chiuvetei. În cele din urmă, privirea mea 
s-a întors asupra unui bărbat care încă îmi zâmbea și repeta 
necontenit aceeași întrebare: 

— Lena, cum te mai simţi? 

Eu nu eram Lena, nu așa mă numesc. 

Rotițele din creierul meu au început să se învârtă febril. Era o 
neînțelegere, probabil că m-a confundat cu altcineva. Scheunam 
cu călușul în gură ca un câine bătut, încercând să-i explic că m-a 
confundat cu altcineva. Am smucit așa de tare cablul cu care 
eram legată, că mi-am rănit încheieturile mâinilor. 


VP - 57 


A clătinat din cap. Îi era milă de mine. Mi-a întors spatele și s- 
a îndreptat spre ușă. Clic, lumina. Apoi ușa. S-a auzit sunetul 
metalic al ușii închizându-se și cel al cheii învârtite de două ori 
în ușă. 

Sunt singură în beznă. Încep să urlu și să trag de cablu, în 
zadar. Din cauza călușului, strigătele mele se auzeau ca un 
grohăit gătuit. Cablul nu s-a dezlegat deloc. Am fost răpită. Sunt 
legată de o ţeavă de scurgere. E o confuzie oribilă. Intunericul 
face tot ceea ce se întâmplă să pară și mai îngrozitor. Mi s-a 
părut că s-a dezintegrat camera. Gândurile mele rătăceau în 
această sferă întunecată și nu găseau niciun punct de sprijin. 
Am revăzut în minte faţa bărbatului, ochii săi gri, nasul puţin 
strâmb, zâmbetul său, părul său ondulat, închis la culoare. L-am 
văzut doar pentru un moment și totuși imaginea lui îmi era 
imprimată în creier, la fel și vocea sa. 

— Lena, cum te mai simţi? 

Lena, Lena, Lena... Cunoșteam o Lena. Era o stagiară de la 
agenţia de publicitate unde am lucrat. Era o tipă alintată, cu 
nasul pe sus. Avea părinţi bogaţi, foarte bogaţi chiar. Atunci mi- 
a picat fisa! Pe ea o voia! Lena, cea cu părinţii bogaţi. Era vorba 
despre bani pentru răscumpărarea fetei. Ce va face? Mă va 
omori atunci când își va da seama că a făcut o greșeală? Imi va 
da drumul? Va cere bani pentru a-mi da drumul? Mi-l și imaginez 
pe tata aranjând bancnote într-un diplomat. Un diplomat pe care 
nu-l are și bani pe care nu i-a avut niciodată. O și văd pe mama 
îmbrăcată în haine negre și cu o pălărie neagră, mușcându-și 
buza de jos și gândindu-se ce ar putea să spună despre mine, 
care am fost, în majoritatea timpului o dezamăgire pentru ea. 
Mă gândesc și la Kirsten, care ar fi, pentru prima oară, de acord 
cu mama. Până și bătrâna doamnă Bar-Lev de la etajul doi s-a 
alăturat corului de voci nemulţumite, reproșându-mi cât de 
prost am curăţat scara. Diavolul vine și ia fetele obraznice. 
Gândurile mele se învârteau în cerc, rostogolindu-se fără niciun 
punct de sprijin în această sferă întunecată, marcată doar de 
putoarea de transpiraţie, urină și aer îmbâăcsit. Am plutit, am 
plutit și am plecat de acolo. 

M-am trezit. Eram din nou acolo. Era încă acolo. 

Ochii mei plini de lacrimi au privit spre becul legat provizoriu 
cu un cablu de tavan. 

— Lena, cum te mai simţi? 


VP -58 


S-a întors. Stătea din nou aplecat deasupra mea și zâmbea. 

Estimam că a trecut mai bine de o jumătate de zi de când am 
fost închisă aici, chiar dacă mă simțeam de parcă trecuse mai 
mult de atât. In întuneric, timpul stătea pe loc. Pe de altă parte, 
realizam că nu e posibil să mă aflu aici de foarte mult timp, căci 
mă simţeam încă relativ bine. Eram obosită și mă durea capul, 
semne clare de deshidratare, dar mintea încă-mi funcţiona, 
chiar dacă-mi spunea numai: „Mori după două-trei zile fără 
apă”. 

— Te-ai liniștit din nou? 

M-am opus impulsului de a ţipa și am încuviinţat doar. 

— Foarte bine! a spus el. 

Mi-a întors spatele și s-a îndreptat spre ușă. 

Am așteptat să aud întrerupătorul, dar a lăsat lumina aprinsă. 
A lăsat chiar și ușa întredeschisă. 

Am uitat să mai respir. Mi-era imposibil să fac altceva în afară 
de a mă uita fix la ușă. Am tras brusc de cabluri, fără să scap 
ușa din priviri. Ușa deschisă era la doar cinci-șase pași 
depărtare, dar era de neatins. 

Mi-am șters câteva lacrimi prostești. Oricum n-aș fi avut cum 
să ajung prea departe. Se întorcea imediat. Acesta era cu 
siguranţă motivul pentru care a lăsat lumina aprinsă și ușa 
deschisă. Trebuia doar să aștept. Degeaba am tot încercat să-mi 
schimb poziția corpului. Mă dureau toate. Simţeam dureros, în 
spate, peretele de lemn, aveam picioarele umflate, gâtul 
înțepenit și umerii mă dureau cumplit din cauză că stătusem ore 
bune cu mâinile întinse. Chiuveta de care mă legase era în 
dreapta mea. Stăteam în poziţia unui baschetbalist care 
așteaptă să prindă mingea. Și așteaptă. Și așteaptă. Inima-mi 
gonea nebunește. Unde s-a dus? 

Se dusese să ia un cuțit. 

e 

Exact așa făceau oamenii nebuni. Psihopaţii. Luau un cuțit, un 
topor, o drujbă și râdeau. Aveau tot feluri de coduri nebunești și 
întrebarea lor trebuia interpretată. Spusese altceva. 

De fapt, m-a întrebat dacă sunt pregătită să mor și eu am 
încuviințat tăcută. l-am dat permisiunea mea. Probabil că acum 
stă și admiră lama cuţitului său preferat, învârte lama cuţitului 
în unghiul potrivit ca să i se vadă reflecţia feţei în ea. Își 
imaginează cât de ușor va trece prin carnea mea, cât de puţin 


VP - 59 


efort va fi necesar ca să treacă prin mușchii mei îndărătnici, 
cum îmi va tăia venele. 

Încep să hiperventilez cu călușul în gură. Va intra în orice 
moment pe ușă, având cuțitul în mână. Voi muri înainte ca 
cineva să înceapă măcar să mă caute. „Tipic”, ar spune mama 
mea atunci când ar constata că mi-am încălcat promisiunea de a 
o vizita. Doar „tipic” și nu „s-a întâmplat ceva”. Și Kirsten? 
Kirsten probabil că se va gândi că am cine-știe-ce intenţii 
bolnave. „A fost mereu o drama queen...” aud în minte vocea ei 
spunând. 

Se va întoarce în orice clipă. 

Acum. Ușa. S-a întors. 

Încep să clipesc des. Inima și respiraţia încep să fie așa de 
rapide că ameţesc. Îmi ridic picioarele și mă lipesc de perete. Îl 
văd apropiindu-se din spatele geamului de culoarea laptelui. 
Vine tot mai aproape până ce ajunge chiar în faţa mea. Are ceva 
în mână. Cuţitul. 

— Lena, ţi-e sete? 

Durează câteva secunde până ce înţeleg ce vrea să spună și 
realizez că ceea ce are în mână nu e un cuţit, ci o sticlă de apă. 

— Lena, ţi-e sete? repetă el. 

Am încuviințat în ritmul bătăilor puternice din pieptul meu în 
timp ce îmi întindea sticla. Am mârâit ca un animal lacom, 
sperând că mă va dezlega. N-a schițat niciun gest. A rămas 
lângă mine, mi-a ţinut sticla la nivelul ochilor și a scuturat-o 
puţin. Zâmbea. 

Am clătinat nedumerită din cap. A coborât mâna dreaptă și a 
ridicat-o pe cea stângă în care ţinea o cutie de vopsea pentru 
păr. Femeia din imagine părea foarte fericită și mulțumită cu 
părul ei blond deschis. Am avut un sentiment rău atunci când 
am văzut cutia de vopsea, care a început să se răspândească 
încet din stomac în tot restul corpului. 

Am încuviinţat circumspectă. 

— Te vopsim mai întâi și apoi ai voie să bei apă. 

Mi-am cântărit situaţia. „Mori după două-trei zile fără apă”. 

— Nu trebuie să te grăbești să iei o decizie. 

A ridicat din umeri și a dat să plece. 

Am început să scot sunete și să bat cu picioarele în podea. 

S-a întors lent. 


VP - 60 


— Ai luat decizia corectă și, pentru că o decizie corectă 
trebuie răsplătită, poţi să bei chiar acum o gură de apă. 

A pus cutia cu vopsea pe marginea chiuvetei, s-a ghemuit în 
fața mea, a pus sticla de apă lângă mine și mi-a scos călușul. A 
apucat apoi sticla și a deschis capacul. Cu o mână a ridicat sticla 
până la buzele mele și cu cealaltă m-a ţinut de după cap. Am 
descoperit că atunci când spunea o înghiţitură chiar se referea 
doar la o singură înghiţitură. l-am mulțumit chiar și așa și mi-am 
lins buza de jos în căutarea unor picături. 

— Și acum te vom face frumoasă. 

l-au pocnit genunchii atunci când s-a ridicat. A cotrobăit prin 
dulapul din spate și s-a întors cu o foarfecă în mână. 

— Cred că totul e o mare neînțelegere, am început eu să spun 
în timp ce tăia cablul cu care erau legate mâinile mele. Probabil 
că mă confundați cu altcineva. Nu sunt Lena. 

S-a oprit înainte să taie și cel de-al patrulea cablu. 

— Numele meu este... 

— Stai liniștită! 

A strigat atât de tare că m-am speriat. A tăiat și ultimul cablu. 

— De câte ori ţi-am mai spus să nu mă minţi?! 

— Dar nu mint... 

— Stai liniștită! 

Faţa i s-a înroșit deodată și o venă de lângă tâmpla stângă î 
pulsa. M-am uitat la foarfecă pe care o avea încă în mână. 

— Imi pare rău, am spus eu încet. 

A bombănit ceva și eu am continuat să mă uit la foarfecă. 

— Ce vrei de la mine? am întrebat eu precaută. 

S-a dus la chiuvetă, a lăsat foarfecă și a luat cutia de vopsea. 

— Vreau să te fac frumoasă, Lena. 

Vorbele lui au explodat în capul meu, mi-au paralizat 
gândurile, ca un scurtcircuit. Un strigăt ascuţit, i-am dat un șut 
în piept. S-a lovit cu capul de chiuvetă. 

— Futu-i mama mă-sii! 

Mi-am aruncat întreg corpul în față, am încercat să mă ridic 
cumva ca să ajung la ușa aflată la doar câţiva metri. M-am 
clătinat pe picioarele care nu voiau să-mi mai ţină greutatea, 
circulația. Adună-te! Aud o mișcare în spatele meu, clanţa e așa 
de aproape, mă întind după ea, aproape că o ating. Sunt trasă 
înapoi. M-a tras de păr așa de tare că am aterizat pe spate. Imi 
simţeam pielea capului de parcă ar fi fost cuprinsă de foc. M-am 


VP-61 


agăţat de mâna lui, am încercat să găsesc un punct de sprijin cu 
picioarele, a început să urle, la fel și eu. 

— Eşti o nesimţită nerecunoscătoare! 

— Ce vrei de la mine, tâmpit nebun ce ești?! 

M-a târât înapoi până la chiuvetă și m-a trântit pe jos cu forţă. 
M-am ghemuit și am plâns atât de tare în hohote că am început 
să mă sufoc. 

— Lumea e cu susul în jos, Lena, a început el, vorbind pe un 
ton obosit, dar liniștit, oamenii au devenit nerecunoscători. 
Nerecunoscători și lipsiţi de respect. Promisiunile și-au pierdut 
valoarea, nu mai există consecinţe pentru nimic. Și cine-și mai 
amintește de importanţa regulilor, dacă ţi se spune pe la toate 
colţurile că regulile nu sunt importante, că ele nu trebuie 
respectate? Lena, nu-ţi fac vreun reproș. Eşti confuză. Cu toate 
acestea, trebuie să suporţi consecinţele pentru greșelile pe care 
le-ai făcut. 

Nu mai spune nimic, ci așteaptă ca vorbele sale să-și facă 
efectul. L-am auzit inspirând o dată profund și am intuit că ar 
trebui să fac același lucru. Am închis ochii apoi. A venit și primul 
șut în stomac. 

(J 

Ştii, Lena, atunci încă nu știam la ce se referă atunci când 
vorbea despre „reguli”, dar am înţeles rapid una dintre ele. Eu 
eram tu - sau eram moartă. Poţi să o numești un fel de 
condiţionare dacă vrei. Mi-e indiferent dacă mă consideri lașă 
sau nebună, dar nu fi așa de mirată că am putut să dau un 
singur răspuns atunci când polițiștii m-au întrebat cum mă 
numesc: 

— Lena. Mă numesc Lena. 

— Nume de familie? 

Polițistul din Cham a deschis un carnet de notițe mic și a scos 
un pix din interiorul jachetei. Nu mi-a scăpat tonul pe care a pus 
această întrebare. 

Am clătinat din cap. Lena nu avea un nume de familie. 

— Ei, știm măcar că nu sunteţi Lena Beck, a constatat 
„Munchen” și și-a schimbat poziţia în care stătea pe scaun. 

Mă prind cu mâinile de frunte pentru că am început să simt o 
arsură în zona cicatricii. N-aș putea să spun dacă e din cauza 
privirilor fixe aţintite asupra mea sau a transpiraţiei. 


VP - 62 


— Cine sunteți? a reluat „Cham” liniștit șirul întrebărilor, 
accentuând fiecare cuvânt. 

Răspunsul meu m-a transformat, în doar câteva secunde, într- 
o impostoare. Nu pot ignora acest lucru. Așadar, poate că 
suspiciunea din glasul lui e justificată. Poate că sunt o 
impostoare. Poate că nu e doar vina soțului tău, ci șia mea. E 
mai simplu să mă conving că toate acele lucruri îngrozitoare i s- 
au întâmplat Lenei și nu lui Jasmin. 

Jasmin e undeva pe lumea asta și își continuă existența 
fericită. Simte mirosul plăcut al aerului după ploaie, se ceartă cu 
cineva pentru prima și ultima bucăţică de ciocolată, miroase un 
buchet de frezii, dansează și cântă pe muzica lui David Bowie. 
Jasmin își petrece noaptea întreagă în oraș și împarte o bere și 
un Currywurst cu cine-știe-ce persoană pe care chipurile o 
iubește. Jasmin se bucură liberă de toate lucrurile bune și 
stupide pe care ni le oferă viaţa. Acestea sunt lucrurile de care 
încercam să-mi amintesc atunci când soțul tău era peste mine și 
îmi doream doar să mor. 

Imi șterg lacrimile de pe bărbie și-mi trag mucii. „Munchen” 
își drege glasul. 

— Lena, dă-mi voie să-ţi povestesc ceva... 


Matthias 


La linia orizontului se vede cum răsăritul înghite dungile de un 
gri deschis de pe cer. Poţi să vezi cum ziua cea nouă înghite 
noaptea. Mai sunt doar câteva minute până la ora cinci. Stau la 
fereastra camerei de spital în care îi așteptăm pe Gerd și 
Giesner. Karin e încă în pat. O văd în reflexia geamului cum își 
bălăbănește picioarele pe marginea patului. Ține capul plecat și 
mâinile împreunate în poală. Oftează din când în când. Repet în 
cap tot ceea ce s-a întâmplat în ultima oră și încerc să înțeleg. 
Femeia pe care am crezut-o a fi Lena e doar o străină. Gândurile 
mi se îndreaptă pentru un moment înapoi la Gerd. Gerd, cel care 
a dat greș, cel căruia trebuie să-i mulţumim pentru toată 
această agitaţie. A distrus și ultimul rest de speranţă pe care-l 
mai păstraserăm. Acum, n-a mai rămas nimic. 

Privesc cerul, cuprins deodată de credință. Lena, așa-i că ești 
de mult acolo, sus? 


VP - 63 


Nu mi-am dat seama că am început să plâng până ce nu am 
văzut faţa lui Karin făcându-și apariţia în reflexia geamului. Îi 
simt mâna pe spatele meu. Își pune capul pe umărul meu și 
închide ochii. Știm amândoi. Dacă Lena nu a apărut nici în seara 
asta, atunci înseamnă că trebuie să ne obișnuim, într-un final, 
cu gândul că nu va mai veni niciodată acasă. Doar că acum 
percep mult mai clar ceea ce se întâmplă decât o făceam acasă, 
pe canapea sau în pat, când stăteam treaz nopţile și mă 
gândeam ce s-a ales de fiica noastră. Au fost doar teorii până în 
acest moment, teorii care mai permiteau oareșice spaţiu de 
manevră. Ințeleg acum că acest spaţiu de manevră a fost în 
ultimii paisprezece ani tocmai spaţiul nostru vital, singurul loc 
minuscul în care mai puteam să existăm, unde aveam aer de 
respirat. Acum nu mai avem loc. Acum suntem prinși în vid, 
acolo, sus, în cer, ca doi astronauți care s-au pierdut. O iau pe 
Karin de mână. Nu vreau să mă pierd singur în întunecimea de 
afară. Karin încuviinţează de parcă mi-ar fi putut citi gândurile. 
O strâng în braţe cât de tare pot. Inima ei bate lângă a mea, 
lângă cer. Incepe o nouă zi. Hannah - deci așa se numește. l-a 
pus numele mamei mele. Ce frumos, Lena! Chiar e frumos. 


Lena 


— Lena era studentă în Munchen, avea 23 de ani, și era una 
dintre acele fiinţe tinere și lipsite de griji. Era în anul doi la 
Pedagogie. Tatăl ei susţine sus și tare că ea vrea să fie, încă din 
copilărie, profesoară. Eu, aș fi pariat, din contră, că va face ceva 
artistic. Poate se va face scriitoare. 
Are multă imaginaţie și poate să scornească cele mai ciudate 
povești. Sau poate actriţă. I s-ar fi potrivit. În orice caz, era una 
dintre acele fete pe lângă care nu poţi să treci fără să privești în 
urma lor. Una dintre acele fete care e suficient să intre într-o 
încăpere și să zâmbească ca să-i reducă pe toţi cei aflaţi acolo la 
tăcere. Păr lung și blond, ochii albaștri, o siluetă de invidiat. A 
dispărut în timp ce se întorcea acasă de la o petrecere 
studenţească. N-a lăsat absolut nicio urmă, a dispărut, pur și 
simplu. Niciun martor, nimic. Ultimele persoane care au văzut-o 
au fost ceilalţi invitaţi de la petrecere. Știţi deja că aceștia au 
declarat că Lena consumase destul de mult alcool, posibil și alte 


VP - 64 


substanțe. Au fost multe teorii. Poate că a ales să meargă spre 
casă pe lângă Isar, pe podul Reichenbach și a căzut în fluviu și s- 
a înecat. Echipe de scafandri au fost trimise de mai multe ori în 
zonă, dar n-au găsit nimic. L-am verificat pe prietenul ei, dar 
acesta nu avea nimic de-a face cu dispariţia Lenei, chiar dacă 
tatălui ei îi plăcea să creadă acest lucru. A fost luată în calcul și 
varianta unei răpiri, dar nu s-a cerut o recompensă. Poate că n-a 
fost un singur făptaș. Ne-am gândit că ar fi fost posibil să cadă și 
pe mâna unei reţele de traficanţi de carne vie, să fie răpită și 
vândută în străinătate. Să fie obligată să se prostitueze. Cu 
siguranţă aţi auzit deja și această ipoteză. Dar, după cum 
vedeţi, există nenumărate posibilităţi. Un singur lucru e sigur: 
nu știm ce s-a întâmplat cu Lena Beck acum paisprezece ani. 
Nici până astăzi. Am vorbit atunci cu tatăl ei, i-am spus că o voi 
găsi. Știţi care e primul lucru pe care îl înveți la Academia de 
Poliţie? Nu? Că nu trebuie să faci, niciodată, promisiuni. Oamenii 
pot să cedeze din cauza unor promisiuni neîndeplinite. lar acest 
tată a cedat, puteţi să mă credeţi pe cuvânt în privinţa asta. 
Incă îi e foarte dor de ea, în fiecare zi. Și mie îmi e dor de ea, 
tuturor ne e. Lena are o cicatrice pentru că a dat cu capul de 
cantul bibliotecii când avea cinci sau șase ani. Asta s-a 
întâmplat taman în sufrageria mea. Puteţi să vă imaginaţi așa 
ceva? Tatăl ei și-a pierdut cumpatul. Dumneavoastră de unde o 
aveţi? 

Cred că e prima oară când răsuflu de când „Munchen” a 
început să-mi povestească despre tine. „Cham” pare să fie în 
aceeași stare ca mine. Il aud cum trage adânc aer în piept. 

— El mi-a făcut-o, răspund eu. 

Regret deja că am acea cicatrice care nu-mi va trece nici 
după ce se vor vindeca toate tăieturile pe care le-am căpătat în 
urma accidentului și care va continua să mă marcheze. 

— Aţi putea să-mi spuneţi și cine e acest e/? 

Încuviinţez. 

— Bărbatul care m-a răpit. 

e 

Bărbatul care m-a botezat Lena și m-a bătut. 

După atacul său, am zăcut ghemuită pe podea, lângă 
chiuvetă. Tineam strâns în pumn dintele pe care mi l-a scos cu 
șuturile sale. Am numărat șase șuturi și trei pumni. Chiar dacă 
mă lăsase în pace de ceva vreme, încă vedeam luminiţe 


VP - 65 


colorate explodându-mi în fața ochilor, indiferent dacă-i țineam 
închiși sau deschişi. Era un foc de artificii aprins de durere. Imi 
simțeam corpul de parcă ar fi tot numai o singură vânătaie 
mare. Mă simţeam de parcă aș fi sub presiune continuă. 

A stat peste mine și și-a masat pumnul. 

— Lena, putem să continuăm acum? 

Fără să mai aștepte un răspuns, s-a aplecat deasupra mea, 
m-a apucat de încheieturile mâinilor și m-a ridicat în picioare. 
Scânceam. N-am reușit să mă ţin pe picioare și m-am prăbușit 
imediat la pământ. 

— Lena, trebuie să te străduiești puţin. 

De această dată m-a apucat de subsuoară și m-a ridicat. M-a 
tras apoi spre chiuvetă. Era o oglindă deasupra ei, o oglindă 
veche în care nu vedeai prea bine, dar în care am reușit să-mi 
disting faţa umflată. Am reușit să deslușesc și firicelul de sânge 
uscat care se întindea de la nas până la bărbie. M-am sprijinit de 
chiuvetă și am privit pe gura de scurgere. 

— Vai de mine, Lena, a spus el suflându-mi în ceafa, chiar am 
început-o cu stângul. 

M-a prins de coapsă și a început să-mi deschidă blugii. 

— Cel mai bine ar fi să te curățăm mai întâi. Vei vedea că te 
vei simți apoi ca un om nou. 

În caz că te interesează, acesta este doar un lucru din 
mulțimea de lucruri care nu pot fi povestite. E un lucru de care 
mi-e teribil de rușine pentru că, pur și simplu, nu m-am apărat. 
Aș fi putut să-i dau un cot, să-l împing de pe mine sau măcar să 
tip. 

Jasmin n-ar fi permis niciodată aşa ceva. Ea n-ar fi aşteptat 
până ce a umplut chiuveta cu apă de la canistră fără să facă 
nimic. Ea n-ar fi stat niciodată dezbrăcată și cu mâinile întinse în 
laterală și picioarele îndepărtate în fața lui. Ea nu s-ar fi lăsat 
spălată de el. N-ar fi permis să o atingă cu acea cârpă aspră 
până ce corpul îi era roșu și o ustura. N-ar fi suportat cuminte să 
fie transformată într-o blondă. Ea n-ar fi plâns tăcută după 
dintele pierdut, care se afla acum pe marginea chiuvetei, într-o 
baltă de sânge și apă. Încă de când m-a dezbrăcat a remarcat 
că făcusem la un moment dat în pantaloni. 

— Chiar trebuie să înveţi să te controlezi, a spus el ridicând 
din sprâncene și strâmbând din nas. Lena, ești o femeie în toată 
firea. 


VP - 66 


Jasmin nu și-ar fi cerut sub nicio formă scuze. L-ar fi scuipat în 
faţă și i-ar fi spus să se ducă dracului. 

Eu, în schimb, am încuviinţat după ce m-a terminat de spălat 
cu cârpa și m-a întrebat: 

— E mult mai bine acum, nu-i așa? 

L-am lăsat să mă șteargă cu prosopul, l-am lăsat să mă 
vopsească, să-mi perie și usuce părul. l-am mulţumit chiar 
atunci când mi-a pus sticla de apă în mână, drept recompensă, 
cum spunea el. 

— Și acum, Lena, te vom îmbrăca. Probabil că îngheți de frig. 

e 

Avea haine pregătite pentru mine în dulap. Nu știu dacă erau 
acolo de la început sau dacă le-a adus mai târziu. Lenjerie 
intimă albă, ciorapi fini, strălucitori ca mătasea, o cămaşă albă, 
o fustă închisă la culoare, care-mi ajungea până la genunchi, 
pantofi cu barete, care-mi erau cu un număr mai mici. Mă uitam 
după hainele mele, care erau aruncate dezordonat sub chiuvetă, 
şi după geanta mea care era pusă pe un raft al dulapului la care 
nu puteam ajunge. Geanta părea goală. Probabil că a scos toate 
lucrurile din ea. 

— Se spune că n-ar trebui să judeci oamenii după aparente, a 
început el. 

Am încercat să nu mă uit atunci când a luat chiloţii albi în 
mână și s-a aplecat ca să-i dirijeze de-a lungul picioarelor mele. 
Mi-am lăsat capul pe spate și m-am uitat la tavan. 

— Dar adevărul e că hainele lipsite de gust înseamnă și că 
femeia e lipsită de gust. 

Intre două bârne de lemn am descoperit o pânză de păianjen 
pe care am studiat-o ca să mă distrag de la ceea ce făcea el: îmi 
punea un sutien. Cântam în minte cântecelul pentru copii 
despre păianjen. Mama mea îmi cânta acest cântecel atunci 
când eram mică și ea era încă mamă. Se așeza pe marginea 
patului meu și imita cu degetele mișcările pe care le făcea 
păianjenul. 

— Lena, vei respecta regulile mele: ordine, curățenie, 
disciplină, respect, sinceritate, fidelitate, loialitate. Atunci când 
intru într-o cameră, te asiguri că te pot vedea și îmi arăţi 
imediat mâinile. Ai înțeles? Vreau să verific că ai unghiile curate 
și că nu ţii nimic în mână cu care ai putea să rănește pe cineva, 
pe mine sau pe tine. Folosirea toaletei este prevăzută pentru 


VP - 67 


tine la orele şapte, doisprezece jumătate, precum și 
șaptesprezece și douăzeci. Te ajut eu cu îngrijirea corporală. Din 
nefericire, nu avem apă curentă, ci trebuie să o folosim pe cea 
din canistre. 

A făcut un semn cu capul spre canistrele pe care le 
observasem deja mai devreme. 

— Dar merge și așa dacă nu risipim apa. Cu toate astea, 
avem un generator pentru curent electric, deci stăm bine din 
acest punct de vedere. Îţi va plăcea. 

Mi-a tras apoi fermoarul fustei, mi-a aranjat mai bine bluza. 
Apoi s-a învârtit în jurul meu, trecându-și degetele prin părul 
meu. 

— Lena, să nu crezi că nu putem vorbi unul cu celălalt. Putem 
să facem acest lucru. Vreau să fii fericită și voi face tot ce-mi stă 
în putinţă pentru asta. Îţi promit. În schimb, nu trebuie decât să- 
mi demonstrezi că ai înțeles regulile și, mai ales, că le respecţi. 
Altfel, nu vom putea conviețui. 

M-a privit din cap până în picioare. 

— Aproape perfect. 

Convieţuim, cuvântul îmi răsuna în minte. Conviețuim. A luat 
un ruj din dulap. Convieţuim. M-a rujat cu mişcări 
neîndemânatice. 

— Acum mai lipsește doar un singur lucru. 

Mâna sa stângă m-a prins de ceafa în timp ce dreapta punea 
rujul înapoi în dulap și lua foarfecă cu care a tăiat cablurile mai 
devreme. Am început să respir mai repede și sacadat. M-a 
strâns și mai tare de ceafa. Foarfecă mi-a intrat adânc în frunte. 
Sângele mi-a intrat în urechi și în ochiul drept. 

Lena, tu ai o cicatrice. 

Curând, am avut și eu una. 

e 

— Să vedem dacă a fost suficient, a spus el în timp ce-mi 
tampona fruntea cu o cârpă. Dacă nu, vom reveni. Ar fi cel mai 
bine să mai ţii o vreme cârpa pe frunte ca să nu-ţi pătezi 
cămașa. 

Mi-a dus mâna spre frunte. 

— Lena, ţine strâns. Ar fi păcat de cămașă. 

Mi-am ţinut cârpa la frunte și am scos un scâncet. 

— Ar fi trebuit să te vopsesc înainte să te îmbrac. Nu m-am 
gândit la asta. Mai ales că e bluza ta preferată... 


VP - 68 


Nu mai vedeam nimic în afară de sângele din ochi. Pulsul meu 
a luat-o razna, camera s-a întors cu susul în jos și m-am prăbușit 
la podea. 

Următorul lucru pe care mi-l amintesc era că am deschis ochii 
și am tras disperată aer în piept de parcă stătusem mult timp cu 
capul sub apă. Stăteam întinsă pe spate și simţeam o durere 
usturătoare la frunte. Rana îmi pulsa. Am văzut dungi maro 
deasupra mea și mi-a luat un moment să recunosc bârnele de 
lemn de deasupra. Am încercat să mă ridic, dar n-am putut. 
Crâmpeiele pe care le vedeam m-au determinat să ajung la 
concluzia că mă aflam într-o sufragerie. Un covor gros, o sobă 
demodată în care ardea focul, o bibliotecă plină de cărți. 
Stăteam pe ceva moale. Mi-am dat seama că stăteam pe o 
canapea, acoperită cu o pătură de lână. Aveam și o pernă sub 
cap. Cineva s-a așezat lângă mine și m-a luat de mână. Era o 
mânuţă. 

— Te-ai trezit? m-a întrebat o voce de copil. 

Faţa unui băiat a apărut în câmpul meu vizual. Băiatul avea 
pielea foarte albă, o față drăguță și îngustă, ochi de un albastru 
deschis și cârlionţi negri. L-am contemplat ca pe o operă de artă 
ce mi se părea frumoasă și ciudată, în același timp. 

— Jonathan! a strigat o altă voce. 

Am închis ochii și am simţit cum băiatul s-a speriat. 

— Papa, n-am vrut să o deranjez! Am vrut doar să văd dacă s- 
a trezit. 

Papa. Era fiul său. Monstrul avea un fiu. 

— Jonathan, poţi să așezi piesele de șah pe tablă. 

Am auzit apoi și: 

— Lena... 

Am simţit cum s-a așezat din nou cineva pe canapea. 

— Lena, deschide ochii! Știu că te-ai trezit. 

Am clipit. 

— Arăţi foarte bine, mi-a spus el și mi-a dat la o parte o șuviţă 
de păr de pe faţă. Privirea i-a rămas aţintită pe un loc anume de 
pe fruntea mea. 

— Cred că e bine. Am mai intrat odată cu un cuţit și apoi te- 
am cusut imediat. 

Gâtul meu a scos un sunet uscat. 

— Ah, haide, Lena. Oricum, ţi-ai pierdut cunoștința și nu ţi-ai 
mai dat seama ce se întâmpla. 


VP - 69 


A zâmbit. 

— Lucrurile n-aveau cum să meargă mai bine de atât pentru 
tine, nu? 

Am ridicat mâna, care-mi tremura, ca să-mi ating fruntea. Am 
simţit locul cusut și capătul aței. M-a prins de mână și a condus- 
o în jos. 

— Lena, nu pune mâna, altfel, rana se va infecta. Putem să 
scoatem firele peste câteva zile. 

Am început să suspin. 

— Te rog să mă lași să plec! Vreau acasă! 

S-a aplecat peste mine, așa de aproape că nasurile aproape 
că ni se atingeau. Rănile provocate de șuturile și pumnii lui mă 
dureau și mai tare sub greutatea lui, lăsată peste mine. 

— Dar ești acasă, Lena, mi-a șoptit el și m-a sărutat pe frunte. 

Am întors capul și mi-am îngropat faţa în canapea. Un vag iz 
de mucegai îmi amintea de mobila din casa bunicilor. Și-a băgat 
mâna între canapea și obrazul meu și mi-a întors capul, astfel 
încât să trebuiască să-l privesc în ochi. i 

— Lena, fă-ţi sigură o favoare și gândește-te puţin. Intreabă-te 
dacă eu fac glume. Dacă vreau doar să te sperii sau dacă chiar 
sunt capabil să te omor. 

— Nu e o glumă, am îndrugat eu. 

Abia de mai puteam să respir sub greutatea lui, dar măcar 
puteam să gândesc cât de cât clar. In mintea mea s-a formulat 
un singur gând clar, unul pe care probabil că-l avusesem de mai 
mult timp, dar care acum nu se mai putea amesteca printre 
celelalte: hainele pe care le purtam. 

— Lena, îţi explic o singură dată, așa că ascultă bine! 

Lenjeria, ciorapii, fusta, bluza și mai ales pantofii care-mi erau 
prea mici. Toate aceste lucruri aparținuseră, în mod evident, 
altcuiva. 

— Vei fi o mamă și o soţie bună. Vei respecta regulile mele. Ai 
înțeles? 

— Unde e mama fiului tău? 

Chiar am reușit să-l surprind pentru un moment. 

— Unde e mama lui? am mai întrebat eu încă o dată, mai 
insistent. 

Inima îmi urcase până-n gât. 

— Tu ești mama lui. 


VP - 70 


S-a ridicat. Am oftat ușurată fără să vreau. Puteam să respir 
din nou. 

— Și, acum, ridică-te! Te-ai odihnit destul. 

e 

Mai era încă un copil: o fată. Mi-am dat seama abia după ce 
m-a ajutat să mă ridic. Avea o faţă serioasă și palidă și purta 
niște pijamalele care-i erau mult prea mari. Nu știam de cât 
timp mă privește din tocul ușii. Fata părea să strângă ceva la 
piept. Am deslușit o blană roșiatică. Și urechi. Un animăluț. 

— Hannah, a spus el, mama s-a trezit. 

Fata n-a schiţat niciun gest. Cred că e puţin mai mică decât 
băiatul pentru că era mai mică de înălțime și mai firavă decât el. 
Avea aceeași frunte ascuţită și aceiași cârlionţi, dar blonzi. 
Monstrul avea un fiu și o fiică. 

— Ei, haide, Hannah, vino aici! i-a făcut el nerăbdător semn. 
Îndrăznește și adu-o și pe domnișoara Tinky cu tine. Mama s-a 
întors, în sfârșit, acasă. 

Fata a mijit ochii. Și-a dat cu siguranţă seama că ceva nu era 
în regulă. O femeie străină era pe canapea. Vedea doar că nu e 
mama ei. Fără să scot niciun sunet, buzele mele au spus „ajută- 
mă”. 

Fata a continuat să mă privească cu ochii mijiţi, fără să 
clipească. Apoi, mi-a întors spatele și s-a întors în holul sau 
camera din care venise. 

Consternată, am dus mâna la gură și am răsuflat greu în timp 
ce întregul corp mi-a fost cuprins de o panică rece. Imi vâjâiau 
urechile. Ca din depărtare, am auzit o voce: 

— Copiilor le-a fost foarte dor de tine. Aveţi multe de 
recuperat. 

— Dar... nu se poate, mi-am auzit propria voce spunând - 
suna străină și distorsionată. 

— Aceștia sunt copiii tăi. Eu sunt soţul tău. Suntem o familie 
fericită. 

— Nu sunt copiii mei, a scâncit vocea. 

— Suntem o familie fericită. Eu sunt soţul tău, a repetat. Eu 
sunt soțul tău, iar aceștia sunt copiii tăi. Nu mai ai pe nimeni pe 
lume în afară de noi. iți va merge mai bine după ce vei realiza 
acest lucru. 

Am încercat să clatin din cap, dar se părea că am uitat cum. 
Deodată, m-a apucat de gură și mi-a strivit obrajii. Ochii îi 


VP -71 


sclipeau, scrâșnea din dinţi. Era un animal de pradă, un vânător, 
un monstru și, de acum încolo, soţul meu. Soţul meu care nu 
făcea glume. Acum, voia să-mi amintească acest lucru. A spus: 

— Lena, știi cumva cum sună când îi dai cuiva în cap? Sună 
de parcă ai scăpat un pepene pe jos. Pamm! 

Am tresărit. 

— Exact așa sună - pamm! E un sunet interesant. 

e 

Poliţiştii n-au spus nimic. Stau acolo, pur și simplu, tăcuţi și cu 
fețele golite brusc de orice expresie. Nu pot să citesc absolut 
nimic pe chipurile lor. Sunt cuprinsă de o frică iraţională că am 
spus ceva greșit. Deodată, mai apare încă ceva rece, distructiv: 
vina. Mă simt vinovată pentru că am o cicatrice care-ţi aparţine 
ţie. 

— M-a răpit ca să le dea copiilor o mamă nouă, am spus eu în 
loc de concluzie și îmi las capul să cadă obosit în perne. 

Poate că vreau să scap și de privirile lor. Mă holbez la tavan. 

— Ce dată e azi? întreb eu. 


Hannah 


Sora Ruth mi-a făcut un ceai, iar acum îmi unge cu unt o felie 
de pâine, cu un cuţit dintr-un sertar pe care cineva, sigur, a uitat 
să-l încuie. l-am spus că nu e momentul pentru mâncare, dar 
probabil că i s-a făcut frică când a auzit cât de tare îmi chiorăiau 
maţele. Asistentă medicală fiind, ar trebui să știe că e doar aer 
pe care-l am în stomac și nu ceva periculos, care ar putea să mă 
facă să mă îmbolnăvesc. Dar nu cred că m-a ascultat, de fapt, 
atunci când am încercat să-i explic care e procesul din spatele 
acestui sunet. În loc de asta, și-a cerut continuu scuze că nu i-a 
trecut prin cap să-mi dea ceva de mâncare, deși sunt aici de mai 
multe ore. 

— Așa, copile! spune ea. 

Pune farfuria pe masă, chiar pe mijlocul desenului cu familia 
mea. Doar capul tatei cu o pată roșie într-o parte se mai vede 
de sub farfurie. El e cel mai mare dintre noi. Noi, ceilalți din 
familie, am dispărut sub farfurie. 


VP- 72 


— Cafeteria se deschide la ora șapte și atunci putem să 
mergem să luăm altceva. Miercurea e mereu o prăjitură 
senzațională cu măr. Trebuie neapărat să o încerci. 

— Nu, mulțumesc! spun eu. 

Trebuie să fii politicos mereu. 

— Ei, Hannah, începe să mănânci! spune sora Ruth. 

lau felia de pâine în mână și mușc o bucăţică mică, ca un 
șoricel. Tata aduce mereu pâine când vine de la cumpărături. 
Cumpără mereu doar una, pentru că pâinea mucegăiește și 
mucegaiul nu e bun pentru sănătate. 

Sora Ruth stă lângă masă și mă privește mâncând. 

— Ar trebui să te întinzi puţin după ce termini de mâncat. 

Face un semn spre patul de pe peretele din stânga, lângă 
dulapul mare de metal. 

— A fost o noapte lungă pentru tine. Puţină liniște îţi va face 
bine. 

— Dar am crezut că mergem la mama, am spus eu și am pus 
pâinea la loc pe farfurie. 

— Da, sigur că vom face acest lucru, dar polițiștii vor să 
vorbească mai întâi cu ea. 

— Despre bunicul? 

Sora Ruth ia pâinea de pe farfurie și mi-o pune din nou în 
mână. 

— Printre altele. Hannah, te rog să încerci să mănânci! Ştiu că 
e greu din cauza agitaţiei, dar încearcă să iei măcar câteva 
îmbucături, bine? 

lau cinci înghiţituri pentru că cinci e un număr bun. Câte una 
pentru fiecare membru al familiei. Una pentru mama, una 
pentru tata, una pentru domnișoara Tinky, una pentru mine și 
una foarte mare pentru Jonathan pentru că el a trebuit să 
rămână și să curețe covorul. 

— Nu reușești mai mult? mă întreabă sora Ruth. 

Clatin din cap. Pâinea mușcată de mine arată acum ca Africa. 
Africa e al doilea cel mai mare continent din lume, după Asia. 
Acolo locuiesc lei, zebre și șacali. 

— Ei, bine, vino atunci, spune sora Ruth și îmi trage scaunul 
ca să mă pot ridica de la masă. 

Patul din camera de așteptare e tare și nu are așternut, ci 
doar un cearșaf. Sora Ruth ia o pernă și o pătură din dulap și mă 
învelește. Ochii mi se închid imediat, chiar dacă nu mai vreau să 


VP-73 


dorm. Nu vreau să ratez momentul în care putem să mergem în 
sfârșit la mama. Sora Ruth se așază lângă mine, pe marginea 
patului. Simt cum mă mângâie pe păr și îmi imaginez că e 
mama. 

— Să-ţi povestesc ceva ca să adormi? întreabă vocea ei. 

Încuviinţez. 

— Vrei ceva anume? 

— Îmi place când mama îmi povestește despre stele, șoptesc 
eu. 

Nu e un secret, dar vocea îmi este, deodată, foarte obosită. 

— Stele. Bine atunci, spune sora Ruth. Să mă gândesc puţin... 
Da, știu. Este o poveste pe care fiica mea a învăţat-o la 
grădiniță. l-am povestit-o adesea ca să adoarmă, mai ales 
atunci când era supărată și avea nevoie de puţină îmbărbătare. 

— Nina, marea amatoare de dulciuri, șoptesc eu cu vocea 
obosită. 

— Da, spune sora Ruth, Nina, amatoarea de dulciuri. Au fost 
odată două stele. Una mare, care avea lumina roșie, și una 
mică, care nu putea să lumineze așa de tare. Steluţele erau 
prietene foarte bune. Dormeau în timpul zilei ca să se 
pregătească pentru noapte. De îndată ce aceasta sosea, cele 
două steluțe zburdau pe cer. Steaua mică o admira foarte tare 
pe prietena ei mare și roșie. Se străduia să strălucească și ea 
cât mai puternic. Într-o zi, când noaptea nu se grăbea să-și facă 
apariţia, steluța a fost trezită de o bubuitură puternică. A privit 
speriată în jur, dar n-a putut să-și dea seama ce a provocat 
sunetul asurzitor. Și-a auzit prietena spunându-i cu o voce 
liniștită: „Totul e în regulă, micuța mea steluță. Nu-ţi fie frică și 
mai dormi puţin! Îți promit că în noaptea asta voi străluci 
deosebit de puternic doar pentru tine!” Și chiar așa a și fost: 
steaua cea mare a luminat mai puternic ca niciodată, a fost mai 
strălucitoare decât oricare altă stea din galaxie. Steluţa a iubit-o 
și mai mult pentru asta. Steaua mai mare a dat dovadă de mare 
măiestrie și în următoarele câteva nopţi. Asta până ce într-o 
noapte, steluța s-a trezit singură. Steluţa s-a uitat panicată în 
jur, dar prietena ei dispăruse. Micutei i s-a făcut frică, mai ales 
atunci când și-a dat seama că e înconjurată de o ceață gri 
densă, absolut înfricoșătoare. A început să-și strige prietena, dar 
nu a primit vreun răspuns. A început să plângă foarte tare 
pentru că-i era dor de prietena sa și se simţea foarte singură. 


VP - 74 


Celelalte stele erau mult prea departe ca să se poată împrieteni 
cu ele și, pe lângă asta, n-ar fi putut niciodată să o înlocuiască 
pe preaiubita ei prietenă roșie. Disperată, steluța l-a chemat pe 
Dumnezeu în ajutor, cea mai mare putere pe care o cunoștea. Și 
Dumnezeu a venit și i-a ascultat povestea. l-a spus că prietena 
ei dispăruse și rămăsese singură și, colac peste pupăză, mai era 
și înconjurată de această ceață densă de care-i era groaznic de 
frică... 

— Nu la asta mă refeream! 

Chiar m-am străduit să ascult cât mai mult din poveste, dar a 
trebuit să o întrerup pe sora Ruth. Știu deja că e nepoliticos, dar 
când cineva face ceva greșit, trebuie să-i spui acest lucru. 

— Voiam să spun că mi-aş dori să-mi povestiţi ceva despre 
stelele adevărate și nu o poveste. 

— Oh, a spus sora Ruth și s-a scărpinat în cap. Te referi la 
constelații sau ceva de felul ăsta? 

Am încuviințat. 

— Păi, îmi pare rău, Hannah, dar, sincer, nu mă prea pricep la 
așa ceva. Dar sigur nu vrei să mai dai o șansă poveștii? Chiar e 
foarte frumoasă dacă o asculţi până la capăt. 

Am clătinat din cap și m-am întors pe partea cealaltă, departe 
de sora Ruth. 

— Nu vreau o poveste cu Dumnezeu. Mama spune că 
Dumnezeu e un monstru. 


Lena 


„Cham” îmi spune că este 16 septembrie. Au trecut patru 
luni, așadar. 

Lena, bărbatul tău m-a sechestrat timp de patru luni. 
Poate crezi că nu e așa de mult, mai ales că tu l-ai suportat ani 
de-a rândul, i-ai făcut copii și te-ai jucat cu el de-a familia. 

Îmi amintesc și acum cum am stat pe canapea, privind 
perplexă în gol. Îl urmăream cu colţul ochiului și nu mă puteam 
abţine să nu-l admir pentru modul inteligent în care se putea 
camufla. Era un bărbat chipeș, care s-a schimbat de haine 
pentru „prima noastră seară specială”. Acum, nu mai era 
îmbrăcat cu blugi și un tricou decolorat, ci cu o pereche de 
pantaloni închiși la culoare și o cămașă de un albastru deschis. 


VP -75 


Arăta de parcă tocmai s-a întors de la birou sau de parcă urma 
să plece, în curând, la o întâlnire. Nu era vreun monstru 
neîngrijit și puturos, n-avea faţa plină de bube și nici ochi negri 
și goi, ca într-un film horror. Îmi mai amintesc și cum ţi-am privit 
copiii, care păreau și ei complet normali, dar în același timp, 
cumva ciudaţi. Cum de puteau să pălăvrăgească veseli în fața 
sobei, încălzindu-și mânuţele? Chiar și fata care mă privise mai 
devreme suspicioasă din tocul ușii, râdea acum veselă în timp 
ce pune pisica pe picioarele desculțe ale fratelui ei. 

— Mușcă-l, domnișoară Tinky! a strigat fata. 

Imi repetam continuu: nu poate să fie adevărat. Așa ceva nu 
se întâmplă. Nu e real. 

Lena, mi-amintesc cum ţi-am deplâns soarta în acea seară. 
Am deplâns soarta bietei femei din cabană ai cărui pantofi îi 
purtam acum, soarta predecesoarei mele. Cea care, din câte 
înțelegeam, era moartă acum. Pamm! \zbită cu capul de ceva. 
Pantofii tăi au fost cel mai emfatic avertisment pentru mine. Cu 
toate acestea, am știut, încă de atunci, că nu mă voi putea 
prinde în acest joc bolnav. Trebuia să-mi adun puterile, să-mi 
revin după atacurile, șuturile și pumnii lui și apoi să găsesc o 
modalitate de a ieși de aici. El sau eu. Unul dintre noi doi. 
Sfârșitul inevitabil al poveștii mi-a fost clar încă din prima seară. 

Descoperisem deja calea de ieșire: o ușă din lemn, securizată 
cu două lacăte. Atunci când se mișca, un sunet metalic se auzea 
din buzunarul pantalonilor lui. Am pornit de la premisa că avea 
mereu cheia asupra sa. Ușa se afla la doar câţiva metri 
depărtare, în stânga canapelei pe care stăteam. Nu exista un 
hol sau o zonă separată pentru intrare. Încăperea mare, un fel 
de sufragerie și bucătărie amestecate în același spaţiu, începea 
chiar de la acea ușă. Presupuneam că de partea cealaltă a 
camerei se afla un hol micuț care ducea către dormitoare și 
camera cu provizii, cea în care m-am trezit după răpire. Probabil 
că mai era și o baie sau cel puţin o toaletă pe undeva. Pe deo 
parte, abia așteptam să-mi arate restul camerelor ca să mă pot 
orienta mai bine și să mă pot gândi și la alte posibilităţi de a 
evada. Pe de altă parte, intuiam că acest tur ar presupune să 
mergem apoi, împreună, la culcare. Pentru un moment, m-am 
lăsat cuprinsă de speranța micuță și stupidă că mă va duce, pur 
și simplu, înapoi în debara și mă va lega de chiuvetă. 


VP - 76 


A trebuit să exclud imediat ferestrele ca o posibilă cale de 
evadare fiindcă peste ele erau bătute plăci de lemn. El era cel 
care stabilea când se făcea noapte și zi. Ca o zeitate. Numai 
acest gând m-a făcut să am un gust amar în gură. Am numărat 
cu colțul ochilor cuiele din ferestre. Erau peste patruzeci numai 
pe cele două ferestre. Era foarte improbabil să reușesc să le 
deșurubez fără unealta potrivită. 

Singura șansă reală de evadare părea să fie ușa din partea 
stângă. Ducea afară, nu știu unde, dar măcar era o șansă la 
libertate. Trebuia să fac rost de chei. Sau să-l omor. Dar pentru 
asta aș avea din nou nevoie de un fel de armă. M-am uitat în 
cealaltă parte a camerei, unde era un loc pentru luat masa: 
patru scaune în jurul unei mese, care părea să fie din lemn 
masiv. Acestea erau prinse de podea. Pe peretele din spate era 
amenajată o bucătărie. Am observat că fiecare dulap era închis 
cu un lacăt. Câte un lacăt la fiecare nenorocit de dulap. Mi-am 
imaginat pentru scurt timp, cum ar fi să iau un cuţit dintr-un 
sertar. Cel mai bine ar fi fost să găsesc unul din acela foarte 
ascuţit care tăia orice, până și carnea. Mi-am dat însă seama că, 
cel mai probabil, toate sertarele erau goale. 

M-am auzit oftând. 

— Lena, ești obosită? Vrei să mergi la culcare acum? 

Am tresărit. 

— Nu, nu. E-n regulă, mersi! 

Și-a ridicat mâna grea de pe umărul meu și s-a uitat la ceas. 
M-am uitat și eu să văd cât e ceasul. Aproape șapte jumate. 

— Copii, mama are dreptate, e târziu deja. E timpul să 
mergem la culcare. 

Copiii au bodogănit. 

— Nu răspundetți! Trebuie să ascultați atunci când mama vă 
spune ceva! 

Fata și-a întors capul spre mine și mi-a aruncat o privire 
sinistră. 

— Puteţi să mai staţi puţin, am spus eu precaută. 

— Nu, e târziu. 

S-a ridicat de pe canapea. 

— Haideţi, mergeţi să vă spălaţi pe dinți! 

Copiii s-au ridicat ascultători. 

— Papa, poate domnișoara Tinky să doarmă cu noi în seara 
asta? a întrebat fata. 


VP - 77 


— Nu, rămâne în sufragerie pentru că altfel iar nu o să dormiţi 
toată noaptea, a spus el. 

Mi s-a adresat mie apoi: 

— Vii, te rog? 

Am reușit cumva să mă ridic deși întreg corpul meu era o 
rană imensă. Soțul tău m-a apucat de mână ca să mă sprijine. 
Am mers cu pași precauţi în urma copiilor, pe holul îngust. Copiii 
s-au oprit în fața unei uși închise, aflată pe dreapta. S-a 
strecurat pe lângă mine, a căutat cheile prin buzunare și a 
deschis ușa. Copiii au intrat repede pe lângă el. S-a întors spre 
mine rânjind, a dat drumul cheilor în buzunar și mi-a făcut un 
semn cu capul. 

Baia era foarte îngustă și abia încăpeam toţi patru înăuntru. 
Pe partea stângă era o chiuvetă sub care se găsea o canistră 
pregătită, în faţă o toaletă, iar în dreapta o cadă veche de zinc, 
fără armătură. La câţiva centimetri deasupra căzii am văzut o 
gaură de dimensiunea unui pumn din care ieșea o țeavă. Am 
presupus că era un fel aerisire, dar care nu funcţiona prea bine, 
căci aerul mirosea a mucegai. La fel ca în camera pentru 
provizii, nu era niciun geam, singura sursă de lumină fiind becul 
care atârna din tavan. 

Copiii și-au luat periuţele de dinţi din două pahare colorate de 
plastic. Paharele de plastic colorat m-au determinat să mă 
gândesc la cât de absurdă era situaţia, în timp ce îmi pipăiam cu 
limba gaura nouă din maxilar. Mi-am imaginat cum soțul tău a 
intrat în magazin, la fel ca alte mii de clienţi, și s-a uitat la 
raionul cu periuţe de dinţi, alegând un model care să le placă 
copiilor voștri. Pe paharul albastru al băiatului era desenat un 
cavaler pe un cal, iar pe cel roz al fetei dansa o prințesă pe o 
pajiște de flori. Imi imaginez cum omul acesta a stat la rând la 
casă, a plătit paharele și cum nimeni n-ar fi putut să-și dea 
seama că situaţia sa familială era anormală în vreun fel, că și-a 
sechestrat familia în această văgăună. 

— Desigur că e sarcina casnicei să facă ordine în baie, dar, nu 
te teme, mă voi ocupa eu de toaletă. 

Mi-am dat seama abia mai târziu la ce se referea. Având în 
vedere faptul că nu aveam apă curentă în cabană, foloseam o 
toaletă ecologică, al cărei recipient trebuia golit periodic afară. 
Evident că nu putea lăsa această sarcină în seama casnicei 
fiindcă pentru ea nu mai exista noţiunea de afară. 


VP - 78 


— Bine, a spus el uitându-se la ceas, au trecut trei minute. 

Copiii au scuipat spuma făcută de pasta de dinţi ca la 
comandă, și-au spălat apoi faţa cu apă din canistră. 

— Mama vă va duce la culcare în seara asta, le-a spus el 
zâmbindu-le. 

— În sfârșit! a spus băiatul strălucind tot de fericire, în timp 
ce-și usca obrajii cu un prosop. 

Soţul tău m-a tras afară, pe hol, a venit apoi fata, închizând 
ușa în urma ei. N-am înţeles ce așteptam până ce am văzut că 
băiatul a ieșit și fata a intrat în locul lui în baie. Deci îi lăsa să 
folosească toaleta  nesupravegheaţi. Ar putea să fie o 
oportunitate, chiar dacă singura idee care-mi venea momentan 
era că aș putea să mă folosesc de periuţele copiilor. Plasticul 
foarte ascuţit poate să fie o armă. 

Copiii împărțeau o cameră în care abia de încăpea un pat 
supraetajat. Pereţii de lemn erau acoperiţi de picturi și desene. 
Am încercat să deslușesc ce desenaseră, dar nu am putut în 
lumina chioară a becului. Camera avea un geam, dar acesta era, 
desigur, acoperit. Băiatul s-a cățărat în patul de sus, iar fata s-a 
băgat în cel de jos. 

— Trebuie să te așezi aici, a spus fata și a arătat un loc de 
lângă ea. 

Suna ca un îndemn firesc, mai mult decât o invitaţie. 

— Așa faci mereu. 

Privind peste umăr, l-am văzut pe soțul tău zâmbind, rezemat 
de tocul ușii. M-am apropiat timidă, m-am așezat cu spatele 
îndoit, ca să nu dau cu capul de patul de sus. 

— Și acum ne povestești ceva. La fel ca întotdeauna... 

— Eu... 

— Uite, mama! 

Faţa băiatului a apărut brusc lângă mine. Băiatul se lăsase cu 
capul în jos peste marginea patului de lemn. 

— Pot să zbor! 

— Termină, Jonathan, s-a răţoit fata. E periculos. Plus că vrem 
să ascultăm povestea. 

— OK, i-a răspuns el posac. 

Am auzit scârţăitul saltelei în timp ce băiatul își căuta o 
poziție confortabilă. 

— Vreau una cu un avion! 

Fata a pocnit din degete. 


VP - 79 


— Asta, cu siguranţă, nu. Eu sunt cea mai mare, deci eu aleg. 

— Tu vrei să alegi mereu! 

— Da, și asta pe bună dreptate... 

— Terminati! 

Am tresărit toți trei. Soțul tău. 

— Fără poveste în seara asta. Lena, ridică-te! 

— Dar, papa, l-am auzit pe băiat spunând. 

— Nu, asta se întâmplă dacă nu știți cum să vă purtați. Lena, 
ridică-te acum! 

Nu știu de ce am rămas așezată. Nu știu dacă a fost 
paralizată din cauza modului brusc în care s-a schimbat 
atmosfera sau a repulsiei pe care mi-a creat-o normalitatea 
situaţiei, dar asta am făcut. Nu m-am ridicat. Am rămas pur și 
simplu așezată și am privit în gol. 

Ochii bărbatului s-au îngustat. 

— Lena! Ridică-te! Acum! 

Mi s-a tăiat răsuflarea. Am resimţit modul în care a accentuat 
fiecare cuvânt ca pe o lovitură de cuţit în plămâni. Am început 
să respir sacadat. Am simţit atunci cum mă mângâie cineva pe 
picior. Mâna fiicei tale. Am privit-o. 

— Trebuie să te ridici acum, mi-a șoptit ea abia audibil. 

Ne-am privit în ochi pentru o fracțiune de secundă. 

S-a aruncat apoi cu spatele la mine și și-a tras pătura peste 
umăr. M-am ridicat ca într-un vis, hipnotizată de vocea ei. 

— Lena, spune-le „noapte bună” copiilor! a spus soțul tău 
care-mi zâmbea, din nou, acum. 

— Noapte bună, copii! 

— Noapte bună! au răspuns în unison, în timp ce se închidea 
ușa. 

La fel ca mai devreme, a scos cheia și a închis ușa. l-a închis 
pe copii în dormitor. Mi-am dus mâna la gură ca să înăbuș un 
sunet. 

— Așa, a spus el după ce a scos cheia din ușă, acum e rândul 
nostru... 

e 

Am tresărit. Ceilalți nu dau la început importanță sunetului. 
Apoi, „Cham”, care părea pierdut în gânduri, tresare și el ușor, 
carnetul de notițe și pixul îi cad din poală. Le lasă pe jos și caută 
în jachetă până ce scoate un telefon din buzunarul interior. 

— Giesner, răspunde el spunându-și numele. 


VP - 80 


Încerc să ascult crâmpeiele de conversaţie pe care le pot 
desluși de la celălalt capăt al firului, dar sunetele 
electrocardiogramei mă perturbă. Spune: 

— În regulă, un moment. 

Polițistul lasă telefonul în jos și mă privește spunând: 

— Oamenii noștri au gasit cabana. Vreţi să le transmiteți ceva 
înainte să intre? 

Am clătinat din cap. 

— L-am lovit cu un glob cu zăpadă. Am dat o dată, tare... 

Îmi prind capul cu mâinile și mă opresc. 

— L-aţi doborât? 

Încuviinţez. 

— Intraţi! a spus Giesner la telefon. 

Mă scufund în pernă și închid ochii. O voce din mintea mea 
îmi spune: „Vezi în ce situaţie bună am ajuns?” „Da, dragă, chiar 
suntem bine, răspund eu în gând și zâmbesc”. 


Lena 


— Lena? 

— Credeţi că puteţi să povestiţi mai departe? 

Deschid ochii și încerc să mă ridic din nou în capul oaselor. 
„Munchen” sare imediat de pe scaun ca să-mi aranjeze pernele 
astfel încât să stau confortabil. 

— Daţi-mi, vă rog, un moment, OK? 

Acesta încuviințează înțelegător și „Cham” spune: 

— Luaţi-vă tot timpul de care aveţi nevoie. 

Mă gândesc de unde aș putea să reiau. Lena, e vorba de 
lucruri care nu pot fi povestite. E vorba despre lucruri pe care 
poliția nu trebuie să le știe neapărat și care pot fi trecute sub 
tăcere. Dar tu, Lena, tu trebuie să știi ce mi-a făcut. 

Îmi întorc privirea de la „Cham” și „Minchen”. „Minchen” și-a 
împreunat mâinile în poală, iar „Cham” se apleacă să-și ia de pe 
jos carnetul de notițe și pixul pe care le-a scăpat mai devreme. 
Mă gândesc că așteaptă să audă despre viol în termeni duri și 
brutali. E doar de înțeles că am nevoie de un moment să mă 
adun înainte să vorbesc despre asta. Nu-și pot imagina că mai 
sunt și alte lucruri. Lena, ceea ce urmează e doar pentru tine: 


VP - 81 


— Așa, îmi spune el zâmbind, după ce a pus cheia de la 
camera copiilor în buzunar. Acum e rândul nostru. 

Simt tensiunea din umeri, spatele încordat, pumnii strânși. Și 
eu mă aşteptam să se întâmple ceea ce presupuseseră și 
polițiștii că se va întâmpla. 

M-am gândit la Kirsten și la modul în care s-a întors acasă 
anul trecut, la acea oră nedeterminată dintre zi și noapte, când 
toată lumea e în pat și nimeni nu aude strigătele înăbușite, când 
nu te mai întâlneşti cu nimeni întâmplător pe stradă, când nu e 
nimeni acolo să-ţi sară în ajutor și să dea animalul acela jos de 
pe tine. Mi-am amintit cum s-a prăbușit în holul apartamentului 
nostru, cu fața palidă și rochia ruptă. Mi-am amintit cum m-am 
așezat lângă ea, dar nu am îndrăznit să o iau în brațe. 

— Dar de ce nu te-ai apărat? am întrebat eu pentru că sunt 
proastă sau poate pentru că eram, pur și simplu, prea obosită. 

M-am trezit brusc din somnul adânc, atunci când am auzit-o 
pe Kirsten dând buzna în apartament. Eu dormeam întoarsă în 
timp ce Kirsten a fost atacată pe o alee. 

Kirsten m-a privit cu faţa palidă și străină, spunându-mi: 

— Pentru că eram moartă în acel moment. Nu mai aveam 
corp. Nu mai aveam mâini cu care să-l lovesc, picioare cu care 
să-i dau un șut. Până și spiritul meu era în altă parte. 

Exact la asta m-am așteptat și eu, Lena, să mă simt moartă, 
strivită sub greutatea lui. Speram doar că nu va dura prea mult. 
Dar mă pregăteam totuși să mă apăr. Imi strânsesem pumnii, 
încordasem spatele, care mă durea încă de la șuturile și pumnii 
încasaţi, tot în acea zi, de la soțul tău. Am ridicat capul și l-am 
privit în ochi. M-am gândit la Kirsten care a supraviețuit propriei 
morți. Era așa de puternică. Și eu eram. N-avea decât să-mi ia 
corpul, nu va reuși să-mi ia și sufletul. 

— Ei, bine, atunci, am spus eu cuprinsă, deodată, de curaj, 
haide să trecem și peste asta. 

Lena, am putut să văd cum i-a picat faţa. Am văzut cum 
întregul construct din mintea sa s-a năruit pentru un moment și 
că a avut nevoie de puţin timp ca să-și revină. L-am prins. A 
avut un spasm la ochiul stâng și zâmbetul pe care-l afișa părea 
nesigur acum. Dar era mai puternic decât mine, era bărbatul 
care nu făcea glume, era Dumnezeu, iar eu eram doar un 
vierme. Trebuia să-mi demonstreze asta. M-a înșfăcat de mână 
și m-a târât înapoi în baie. 


VP - 82 


— Ai voie să folosești toaleta la ora șapte dimineaţa, 
doisprezece jumătate, precum și la orele șaptesprezece și 
douăzeci, a spus el în timp ce scotea cheia de la baie din 
pantaloni. Acum e ora douăzeci. 

Am văzut cum îi tremurau degetele. Era un tremur abia 
perceptibil. Tremura totuși. Lena, a fost un moment 
binecuvântat. 

A deschis ușa, am intrat și m-am întors, așteptând să închidă 
ușa în urma mea. Nici nu mi-a trecut prin cap că lucrurile ar 
putea să se desfășoare altfel decât atunci când copiii au folosit 
toaleta. 

— Haide! a spus el și a arătat cu capul spre toaletă. 

Trebuia să fie un test, trebuia să mă facă să plătesc pentru 
momentul de mai devreme. 

— Mergi odată! 

M-am întors. Soțul tău stătea rezemat de tocul ușii, zâmbind 
într-un mod absolut revoltător. Era un zâmbet din care 
dispăruse orice urmă de nesiguranţă. 

— Nu, am spus. 

— Lena, mergi la toaletă! 

Am strâns din buze și am clătinat din cap. 

— Am spus că trebuie să mergi la toaletă. 

— Atunci ieși afară! Nu merg de faţă cu tine. 

— Ba da, Lena, taman asta vei face. Pentru că faci tot ceea 
ce-ţi spun. 

A făcut un pas către mine. Am ridicat mâinile în aer și am 
gâfâit. 

— Aşteaptă! Îmi pare rău! Îmi pare rău! 

Voiam să lupt, să fiu puternică, dar nu puteam să risc să mai 
încasez încă o bătaie astăzi. S-a oprit și m-a privit suspicios. 

— Eu... n-am nevoie. 

Nu te impacienta, nu te impacienta. Am încercat să-i susțin 
privirea. 

— Am zis că ai voie să folosești toaleta la ora șapte 
dimineaţa, doisprezece jumătate, precum și la orele 
șaptesprezece și douăzeci, a spus el în timp ce punea cheia de 
la baie în pantaloni. Acum e ora douăzeci. 

Mi-am lăsat mâinile în jos și am încuviințat. 

— Știu, am reţinut. Orele șapte, doisprezece jumătate, 
șaptesprezece și douăzeci. Dar n-am nevoie. Am simţit cum 


VP - 83 


buzele mele schițează un zâmbet. Dar n-am nevoie, am mai 
spus eu încă o dată. Putem să mergem la culcare. 

S-a întâmplat așa de repede că n-am apucat să fac nici măcar 
un pas în spate, să ridic mâinile, nici măcar să respir sau să 
tresar. 

Lena, vrei să știi? Vrei să știi ce face soțul tău atunci când 
cineva refuză să meargă la toaletă de faţă cu el? Oare ai trecut 
și tu prin asta? 

Atunci ar însemna că știi cum e să te prăbușești pe podeaua 
băii. Atunci înseamnă că te-ai ghemuit și tu, cu mâinile în fața 
feței ca să-ţi protejezi cusătura de pe frunte. Ai încercat să mai 
tragi încă o dată adânc aer în piept, ultima dată înainte de 
șuturile în burtă. Ai închis ochii strâns, în așteptarea durerii 
mari. Dar aceasta n-a venit. Ai mai inspirat încă o dată adânc, 
gândindu-te că durerea va veni... dar nu, n-a venit niciun șut 
sau pumn, doar un sunet ciudat. Ti-ai făcut curaj să arunci o 
privire printre degete. L-ai văzut pe soțul tău cum stătea 
deasupra ta, cu mâna la șliț. Din cauza fricii ai uitat să mai 
respiri și o a treia oară, tocmai acum, când ar fi fost de-a dreptul 
necesar să-ți poţi ţine răsuflarea în timp ce el se ușurează 
deasupra ta. E călduț și-ţi arde pielea, trece prin haine, 
impregnându-se în ele și în părul tău. Ştii cum e să te zbaţi 
atunci când nu există nicio cale de scăpare? Cum te simţi atunci 
când ultimele jeturi te nimeresc direct în faţă, când o picătură îţi 
ajunge la buze, când auzi sunetul fermoarului și pe soțul tău 
spunând liniștit: 

— Lena, sper că înţelegi acum de ce e așa de important să 
respectam orele pentru folosirea toaletei. Altfel, nu se știe 
niciodată când lucrurile pot să ia o turnură proastă. 

Lena, probabil că ţi-a fost rău apoi și soțul tău te-a lăsat să 
cureţi baia, fără să fie impresionat de cât de tare tremurai și cât 
de scârbă îţi era. Ai curățat baia în genunchi, cu părul ud și cu 
hainele îmbibate, în timp ce el stătea relaxat pe marginea căzii 
de zinc, privindu-te. Poate că a durat ore întregi până ce ela 
fost satisfăcut. Apoi, a trebuit să te dezbraci și să intri în cadă. EIl 
te-a spălat că doar erai murdară. 

— Ah, Lena, iar te-ai murdărit. 

Te-a uscat cu un prosop și te-a condus în dormitor. 

Lena, dacă ai trecut și tu prin aceste lucruri, atunci știi că ele, 
pur și simplu, nu pot fi povestite pentru că acestea te schimbă 


VP - 84 


în cu totul alt mod decât cele brutale, care sunt oribile în felul 
lor, dar nu sunt noi. Poliţiștii știu despre ele, au auzit adesea 
asemenea povești și de aceea și stau acum așa în faţa mea: cu 
mâinile împreunate în poală și cu privirea coborâtă. Aceste 
lucruri e posibil să-i afecteze, dar, în ultimă instanţă, ele sunt o 
parte a meseriei și sunt clasificate și rezolvate imediat ce 
notează cuvântul „viol”. Aici nu e nevoie de detalii. Un bărbat se 
urcă pe o femeie și ea probabil că suferă cumplit. Punct. Lena, și 
eu pot să fiu o asemenea femeie. Voi fi o asemenea femeie 
după ce vor cerceta toate urmele din cabană, inclusiv 
așternuturile. Nu pot face nimic în acest sens. 

Dar, cu siguranță, nu voi fi femeia care s-a târât în genunchi 
printr-o baie plină de urină și vomă. Am încheiat aici paranteza. 
Acest lucru nu e negociabil. 

(J 

Poliţiștii încă așteaptă răbdători să audă inevitabila poveste a 
violului. Le-am făcut un semn că sunt pregătită să povestesc 
mai departe. 

— După ce a închis copiii în camera lor, m-a dus în dormitor. 
Pe pat erau niște cătușe. Care să mă împiedice să fug. 

Ridic mânecile cămășii de noapte cu care m-au îmbrăcat la 
spital și le arăt lui „Cham” și „Minchen” mâna dreaptă. În jurul 
încheieturii drepte se vedea un cerc de piele julită, rozalie. 

— Mă lega mereu de stâlpul patului, chiar și noaptea, în timp 
ce dormeam. Cred că a făcut asta ca să nu pot căuta pe ascuns 
cheile sau să încerc să-l asfixiez cu o pernă. 

„Cham” scrie ceva în carneţel. 

— El... începe „Cham” precaut, v-a... 

— Da, răspund eu. 

Spun doar „da”. Lena, asta e suficient ca să confirmi acele 
adevăruri dure și brutale. Așa de simplu e. E posibil ca polițiștii 
să încerce să afle, mai târziu, cum s-au desfășurat mai exact 
lucrurile. Așa s-a întâmplat atunci când Kirsten a fost atacată pe 
acea alee. Trimit femei să vorbească cu tine pentru că sunt de 
părere că e mai ușor să discuţi așa ceva între femei. Cu toate 
astea, își permit să te întrebe despre care deschizătură e vorba 
mai exact și dacă ai spus clar că nu ești de acord cu „contactul”. 

— Aţi spus nu? a întrebat-o atunci poliţista pe Kirsten. 

A fost totuși suficient ca Kirsten să-i răspundă: 

— Vorbiti serios? 


VP - 85 


Sunt lăsată în pace pentru scurt timp. 

Telefonul lui „Cham” sună din nou. A lăsat mâna cu telefonul 
în poală. Conversaţia s-a terminat din nou. Fie a închis foarte 
repede, fie am aţipit. 

— Ce e? am întrebat eu și am încercat să mă ridic. 

„Munchen” nu mă mai ajută cu pernele de această dată. 
Probabil că-și imaginează că prefer să mă chinui singură decât 
să trebuiască să îndur un bărbat în apropiere. „Cham” așteaptă 
până ce m-am așezat într-o poziţie confortabilă, apoi spune: 

— l-au luat pe bărbat și pe băiat. 

— E totul în ordine? 

— l-au luat, spune „Cham” încă o dată, de parcă asta ar fi un 
răspuns. 

Încuviinţez și, știind că totul chiar s-a terminat, spun: 

— Din fericire. Jasmin Grass. Numele meu este Jasmin Grass. 
Data nașterii 28.03.1982, domiciliul în Regensburg. Mama mea 
se numește Susanne, tot Grass. Ea locuiește în Straubing. Puteţi 
să o sunaţi? 

„Cham” pare surprins, dar doar pentru scurt timp. 

— Desigur, nu e nicio problemă. 

— Mulţumesc! spun eu și-i zâmbesc. 

— Jasmin, ar mai fi ceva. 

Zâmbetul îmi îngheaţă pe buze. Felul în care-mi accentuează 
numele. Faţa lui. Bipăitul EKG-ului își schimbă ritmul. 

— Ce anume? întreb eu precaută. 

— Ne-aţi spus mai devreme că l-aţi lovit pe cel care v-a răpit. 
Aruncă o privire scurtă în carnetul de notițe. Cu un glob cu 
zăpadă. 

— Da, încuviințez eu. Și ce? 

„Cham” nu spune nimic, îi aruncă o privire lui „Munchen”, 
apoi se uită la mine, din nou la „Munchen” și îi întinde telefonul. 
„Munchen” îl ia, se uită cu atenţie la ecran și apoi la mine. 

— Ce e? întreb eu în tactul bipăitului EKG-ului. Ce se 
întâmplă? 


Matthias 


M-am simţit împăcat pentru scurt timp. Am simţit că accept 
situaţia. Eram doar eu, Karin și cerul care se pregătea pentru 


VP - 86 


începerea unei noi zile. Acest moment în care ne-am agăţat unul 
de altul a fost ca o insulă, ca o mică evadare binevenită. Imi era 
clar că nu vom putea rămâne așa la nesfârșit, că vom fi aduși 
înapoi la realitate imediat ce cineva va deschide ușa, fie că era 
vorba despre Gerd sau Giesner sau unul dintre oamenii săi. Imi 
era clar că asta se va întâmpla, dar încercam foarte tare să nu 
mă gândesc la acest lucru, încercam să nu mă gândesc la nimic. 
Apoi, tocmai Karin a fost cea care a stricat momentul. 

— Cred că ar trebui să-l anunţăm pe Mark, a spus ea. 

— Doar dacă treci peste cadavrul meu, îi răspund. Pacea s-a 
destrămat, cerul nu mai era plin de speranţă, ci gri și trist, 
apăsând greoi deasupra siluetelor negre ale caselor din 
depărtare. Lumina se aprinsese între timp la ferestrele câtorva 
case, indicând că oamenii se pregăteau pentru o nouă zi. Era un 
semn irefutabil că lumea își continua mersul, că aceasta nu se 
va opri pentru nimeni și nimic. Nu exista nicio insulă, de fapt. 

— Dar ce-ai vrea să-i spui? 

Am întrebat-o eu, încercând să mă eschivez de la o discuţie 
pe chestiunile fundamentale. Karin l-a plăcut mereu pe Mark. 
„Nu i-ar face niciodată rău Lenei”, mi-a spus ea. A fost prima 
persoană la care m-am gândit atunci când am mers la poliţie să- 
i anunțăm dispariţia și am fost întrebaţi dacă fiica noastră avea 
probleme cu cineva. 

— Mark Sutthoff, am răspuns eu imediat. 

— Matthias! a exclamat Karin și mi-a dat un ghiont în coaste. 

Mark Sutthoff, care se credea model sau actor sau cântăreț, 
dar care era în realitate vânzător de mașini la mâna a doua. Era 
cel de la care am cumpărat un Polo pentru Lena, care, cred că 
abia împlinise douăzeci de ani. Măcar încă locuia cu noi pe 
vremea aceea și nu se mutase în apartamentul ei din 
Haidhausen. N-am remarcat cum se dădea pe lângă ea și cum i- 
a cerut pe ascuns numărul de telefon, în timp ce alegeam 
mașina. Și-a făcut apariţia într-o seară în faţa ușii noastre ca să 
o ia pe Lena. Strălucind toată de bucurie, mi-a spus: „Papa, îţi 
amintești, cu siguranță, de Mark. El ne-a vândut Polo-ul”. Asta ar 
fi trebuit să facă și nimic mai mult. Asta e tot ceea ce am vrut 
de la el: un nenorocit de Polo mic și albastru. Nimeni nu se 
aștepta ca asta să se transforme într-o dramă care să dureze 
mai mulţi ani. Lena și Mark Sutthoff împreună, Lena și Mark 
Sutthoff despărțiți: „Închipuie-ţi că Mark a flirtat cu o alta!”, 


VP - 87 


„Mark nu poate nici măcar să...”, „Dar, papa, îl iubesc totuși 
foarte mult!” 

Lena nu vedea ceea ce vedeam eu. Pur și simplu nu era bun 
pentru ea, nu era suficient de bun. 

— Pur și simplu nu vrei să-i dai o șansă, era modul în care 
reacţiona Karin la obiecțiile mele. 

Apoi ofta și clătina din cap. 

Nimeni nu vedea ceea ce vedeam eu. 

Și acum, în spital, părea că ne îndreptăm, din nou, spre 
această discuţie. Karin voia să-l sune pe Mark Sutthoff ca să-l 
informeze despre ceea ce s-a întâmplat în această noapte. 

— Dar încă nu știm nimic, am spus eu printre dinţi, sperând 
că ea va renunţa, pur și simplu. 

— Nici nu mă refeream să-l sun la ora asta neortodoxă, ci mai 
târziu... 

— Ce prostie! am întrerupt-o eu, dar am regretat imediat, 
atunci când Karin s-a desprins din îmbrăţișare și s-a târât până 
la pat. Îmi pare rău, am murmurat eu. Pur și simplu nu înţeleg 
ce sens are. Nu mai are nimic de-a face cu Lena. 

— A suferit la fel ca noi. 

— De ce anume a suferit? De nesiguranță? 

Am pufnit supărat. Nu trecuse niciun an de la dispariţia Lenei 
până când Mark Sutthoff s-a mutat la Paris, împreună cu noua 
sa prietenă. 

— Dacă-ţi amintești bine, n-a avut nevoie de prea mult timp 
ca să treacă peste. Lena n-ar vrea asta. 

Am ajuns într-un impas, iar Karin a observat acest lucru. 

— Acum trebuie oricum să mai așteptăm, dar, Matthias, 
atunci când știm ceva concret, chiar ar trebui să-l sunăm. 
Trebuie să facem asta. Așa e corect. 

Am putut literalmente să văd în reflexia din geam cum mi se 
contorsiona faţa. 

— Am spus nu, am mâărâit eu reflexiei din faţa mea. 

— E-n regulă, a oftat Karin. Liniștește-te! Nu am vrut să... 

Propoziția ei a rămas atârnată în aer, făcându-l greu și uscat. 

Nu ne-am mai spus niciun cuvânt de atunci. Aerul din 
încăpere e încărcat de tăcerea care mă apasă pe creier. 
Scenariile care ţi se derulează în minte sunt cu atât mai 
groaznice atunci când nu le împărtășești nimănui. 


VP - 88 


— Până acum avem doar piese ale unui puzzle, a spus 
Giesner. 

Răpire, cabană, o femeie care arată ca Lena, micuța Hannah. 
Încerc să ordonez piesele astfel încât ele să aibă sens, dar nu 
reușesc. Încep să străbat camera ca un tigru închis într-o cușcă. 
Karin și-a ridicat picioarele și stătea întinsă în pat, cu mâinile pe 
burtă, privind fix tavanul. Îi spun că ar trebui să încerce să 
doarmă puţin. 

— Nu pot, îmi răspunde în șoaptă. 

Ne simţim de parcă am aștepta rezultatul unei operaţii 
deosebit de dificile. Nu mai suport. 

— Merg să întreb. 

Karin se ridică în coate. 

— Sigur sunt încă în mijlocul audierii. Altfel, ar fi venit de mult 
să ne spună ceva. 

— Poate că-i pot ajuta. 

— La ce anume? La audiere? 

Karin râde ușor. 

— Ah, Matthias! 

— Nu, serios. De ce durează atât? Poate că femeia asta 
trebuie, pur și simplu, ameninţată cu pistolul. Sigur știe exact ce 
s-a întâmplat cu Lena. 

Karin face ochi mari. 

— Crezi? 

— Ah, desigur! De ce se preface că e Lena? De ce spune cea 
mică că ar fi mama ei? 

Face un semn într-o direcţie nedefinită. 

— Fata de afară e fiica Lenei! Până și-un orb și-ar da seama! 
Nu e nevoie de niciun test de ADN pentru asta! 

Karin își bălăngănea picioarele pe marginea patului. 

— Crezi că femeia e implicată cumva? 

— Păi, ceva nu e-n regulă aici. Observi și tu asta, nu? 

Cineva bate la ușă. 

Karin a sărit din pat și își întinde mâinile spre mine. Degetele 
îi tremură așa de tare, de parcă ar cânta o piesă nebunească la 
pian. O iau de mână și o trag lângă mine. Atunci când Giesner 
intră în cameră, ne găsește stând cu mâinile împreunate, umăr 
la umăr. A venit să ne informeze cu privire la starea actuală a 
anchetei. 


VP - 89 


Hannah 


E foarte întuneric afară. Copacii sunt negri, iar ramurile lor 
arată ca niște degete de monștri. Mama strigă: 

— Nu mă prindeţi! 

Se aud trosnituri sub pașii mei grei, dar și sub ai mamei. De 
aceea știu în ce direcţie trebuie să alerg, chiar dacă nu pot să 
văd aproape nimic din cauza întunericului. Reușesc să-i zăresc 
rochia deosebit de albă și frumoasă, doar atunci când copacii nu 
sunt foarte deși. Rochia strălucește argintiu în lumina lunii. 

Deodată, se face foarte multă lumină, o lumină foarte galbenă 
care se revarsă ca un puhoi. Văd trunchiurile negre, printre care 
și contururile mamei, tot negre. Are mâinile întinse în lateral ca 
un înger care tocmai își ia zborul. Se aude un zgomot asurzitor și 
rămân pe loc. Așa te simţi când ţi-e frică. Nu o mai pot vedea pe 
mama. Văd doar cascada de lumină galbenă. Înaintez acum cu 
pași de șoricel, lumina devenea din ce în ce mai puternică și a 
trebuit să-mi ţin mâna în faţa ochilor pentru că aceștia au 
început să lăcrimeze. Dau ramurile la o parte până ce se 
termină pădurea și văd o stradă. Mama e întinsă pe jos, în fața 
unei mașini. li recunosc fața în lumina farurilor. Are ochii închiși. 

Deodată, se aude un trosnet în spatele meu. Mă întorc și-l văd 
pe tata, care trece pe lângă mine și se repede spre mama. 
Strigă. 

— Ai pierdut! Haha! 

Mama deschide ochii și râde. 

— Nu-i corect. 

li întinde mâinile lui tata. El o ajută să se ridice în picioare și îi 
șterge chestia roșie de pe faţă. 

— Hannah, e rândul tău, îmi spune tata. Străduiește-te! Scot 
un chiţăit și mă întorc ca să încep să alerg prin pădure. Ceva mă 
trage de mânecă după doar câţiva pași. E sora Ruth, care mă 
trage din spatele unui trunchi gros și îmi spune: „Hannah, aici e 
o ascunzătoare bună...” 

— ... Hannah? 

Pădurea dispare, doar faţa surorii Ruth rămâne încă acolo, 
fiind foarte aproape de a mea. 

— Hannah, spune ea. Trezește-te, Hannah! 

Casc și clipesc. 

Nu sunt în pădure, ci în patul din camera de așteptare. 

VP - 90 


— Trezește-te, Hannah, repetă sora Ruth. 

— Putem să mergem la mama acum? întreb eu. 

Vocea mea e încă obosită și aspră. 

Sora Ruth nu a spus nimic mai întâi, dar apoi m-a întrebat 
dacă am dormit bine. 

— Da, am și visat ceva, am spus eu. 

— Ceva frumos? 

Încuviinţez. 

Sora Ruth surâde prostește și așa îmi dau seama că ceva nu 
e-n regulă. 

— Mama nu se simte bine? 

Sora Ruth s-au uitat la podea. 

— Trebuie să te duc la doamna doctor Hamstedt. 

Mai întâi nu știu la cine se referă, dar apoi îmi pică fisa. E 
femeia înaltă și slabă, cu părul scurt și șaten, cea care a venit în 
camera de așteptare împreună cu polițistul. Era doctorita care 
și-a uitat halatul. Vreau să o întreb de ce trebuie să merg la 
doctor, dar sora Ruth e mai rapidă decât mine și spune: 

— Dar poţi încă să-ţi iei la revedere. 


Jasmin 


Doctorul Schwindt a venit în ciuda haosului creat de 
schimbarea turei. Era necesar, până și eu îmi dădeam seama de 
acest lucru. 

— Nu am fost eu! N-am fost eu! am ţipat eu continuu. 

Am început să dau din mâini și mi-am scos din greșeală 
perfuzia din mână. Asta nu trebuia să se întâmple, dar s-a 
întâmplat la fel ca toate celelalte lucruri care n-ar trebui să se 
întâmple, dar se întâmplă. 

— Doamnă Grass, încercaţi să respiraţi liniștită, spune 
doctorul Schwindt. 

Acesta mi-a accentuat numele de parcă ar fi fost vorba despre 
ceva prețios. Ecranul electrocardiogramei nu mai arată nimic și 
doctorul Schwindt trebuie să-l restarteze. 

— Tehnologia asta, comentează el laconic, în timp ce apasă 
pe mai multe butoane. 


VP - 91 


Mă gândesc că mașinăria s-a săturat de mine și de inima mea 
pe care nu te poţi baza, inima dependentă de starea mea de 
spirit. 

— Vă veţi simţi puţin obosită, îmi explică doctorul Schwindt 
atunci când începe să se audă din nou, în mod regulat, bipăitul. 

M-am hotărât să-mi placă de el fie și din simplul motiv că mă 
simt așa de singură și lipsită de aliaţi acum. E un domn în 
vârstă, care poartă o barbă artistică și ochelari în formă de 
semilună. Mi-aș dori ca tatăl meu să fie aici. Sau oricine 
altcineva. 

— E posibil să simţiţi o amorţeală în mâini și picioare, dar asta 
e complet normal. Nu e motiv de îngrijorare, OK? 

— Doctore Schwindt, spun eu cu vocea deja slăbită. Aţi putea 
să-mi faceţi o favoare? 

— Ce anume, doamnă Grass? 

— Aţi putea să vă uitaţi în fișa mea? 

Doctorul Schwindt se întoarce de parcă ar căuta ceva. 

— Hmm, cred că acum se uită poliţia prin ea. Dar ce aţi vrea 
să știți? 

Înghit în sec. 

— Trebuie să știu dacă sunt însărcinată. 

Doctorul Schwindt își împinge în sus ochelarii care-i 
alunecaseră puţin în timp ce se ocupa de EKG. 

— Păi, dacă vă faceți griji din cauza calmantelor, pot să vă 
asigur că nu e nimic care să dăuneze... 

— Îmi fac griji, în general, îl întrerup eu. 

— În regulă, doamnă Grass, voi afla. 

Imi place cu atât mai mult de el. Imi place că nu m-a întrebat 
de ce. 

— Mulţumesc! 

— Și acum, încercaţi să dormiţi puţin. În regulă? 

Imi urează „însănătoșire grabnică” înainte să plece și pune 
cutiuța cu butonul pentru situaţii de urgenţă în așa fel, încât să 
pot ajunge ușor la ea. 

Stau întinsă și încep să simt o amorțeală în degetele de la 
picioare și mâini, dar mintea mea nu simte nimic. E prea trează, 
probabil din cauza adrenalinei. 

— Jasmin, mai e ceva, a spus „Cham” după ce a vorbit la 
telefon și i-a arătat ceva și lui „Munchen”. 

— Ce anume? am vrut eu să știu. Ce s-a întâmplat? 


VP - 92 


Inima îmi galopa din cauza panicii. 

Dar „Cham” tocmai ce a spus: „L-am prins pe bărbat”. Despre 
ce putea să fie vorba? S-a opus soțul tău arestării? A reușit să 
scape? Era în drum spre spital? Asta nu era posibil, nu era 
posibil, era absolut imposibil. Doar l-am lovit tare de tot cu 
globul de sticlă. A căzut la pământ. S-a prăbușit pe jos și nu s-a 
mai mișcat. 

„Munchen” a oftat și s-a uitat la „Cham”. 

Nu mai puteam suporta! 

— Dar spuneţi-mi odată ce s-a întâmplat! 

Se pregăteau să-mi arate fotografia pe care oamenii lui 
„Cham” i-au trimis-o din cabană. 

— Nu e potrivită pentru identificare, a spus „Munchen” dându- 
și importanţă. 

Am fluturat nerăbdătoare cu mâna prin aer. 

„Cham” m-a privit mijind din ochi. 

— Domnule Bruhling, arătaţi-i! Se va descurca. 

Am încuviințat. 

Doar că ceea ce am văzut atunci când „Munchen” mi-a întins 
telefonul lui „Cham”... fotografia soţului tău... 

— Nu am fost eu! N-am fost eu! am început eu să ţip. 

Telefonul mi-a căzut din mână pe pătură. Lumina ecranului 
era roșie, totul era roșu. Mi-am întors capul. Persoana din 
imagine nu mai avea cap, cel puţin nu unul adevărat. Faţa sa 
era roșie, totul era roșu. 

„Munchen” a sărit din scaun, a luat telefonul și a apăsat pe o 
tastă ca să închidă ecranul. l-a întins telefonul lui „Cham”. 

— Trebuie să verificăm dacă aceste răni au survenit cu 
adevărat în urma loviturilor cu globul, a spus el pragmatic. La 
prima privire lucrurile... par... păi... 

— Nu, nu, nu! țip eu continuu. N-am fost eu! L-am lovit o 
singură dată... globul cu zăpadă... L-am lovit o singură dată... 

Vocea mi s-a stins în mijlocul strigătului. M-am liniștit. Am 
început încet să înţeleg. 

Fiecare os al feţei sale era rupt. 

Pielea sa era sfâșiată. 

Trebuie să-l fi lovit cu globul de sticlă în cap de nenumărate 
ori, cuprinsă fiind de nebunia momentului. Pamm! Așa s-a auzit. 
Exact cum îmi spusese el. 

Pamm! Sună de parcă ai scăpat un pepene pe jos. 


VP - 93 


„Liniștiţi-vă și respiraţi adânc”, a spus doctorul Schwindt. 

Linișteşte-te și respiră adânc, am repetat eu pentru mine. Am 
simţit cum pleoapele îmi devin grele. Am simţit cum mă scufund 
adânc în oboseală, cum sunt cuprinsă treptat de răceală. 
Răceala mi se strecoară în mâini și picioare și le amorțește. 
Doctorul Schwindt a spus că e posibil să simt o amorţeală în 
mâini și picioare. E absolut normal și nu e motiv de îngrijorare. 
Doar că mi-e cumplit de frig. 

„Mama,  îngheţi?” aud o voce întrebându-mă printre 
halucinații. 

Da, Jonathan, îngheţ foarte tare. 

Ceva a mers îngrozitor de prost. Lena, l-am omorât. 

Ti-am omorât soțul. L-am lovit până ce a devenit de 
nerecunoscut. Pamm! s-a auzit. Pamm! lar și iar. 

Capul îmi cade greu într-o parte. Oare chiar a bătut cineva la 
ușă? Incerc să deschid ochii. 

Ușa se deschide și apare o femeie, dar sunt încă prea departe 
ca să-mi pot da seama dacă asta se întâmplă în vis sau în 
realitate. 

— Bună! cred că o aud pe femeie spunând. Cineva vrea să vă 
viziteze. 

Ceva se mișcă în spatele ei. Mijesc ochii iar Hannah își face 
apariţia în vis sau în realitate. Se apropie de patul meu. Totul se 
derulează cu încetinitorul. Bagă mâna în buzunarul drept al 
rochiţei. Imi dau seama că încep să-mi dau ochii peste cap. Simt 
cum îmi strâng mâna într-un pumn atunci când îi simt atingerea. 
Simt cum Hannah îmi deschide atentă, degetele unul câte unul 
și îmi pune cu grijă ceva în mână. Apoi, îmi strânge degetele în 
poziţia iniţială, îi simt sărutul delicat pe frunte, chiar pe 
cicatrice, și îi aud vocea șoptindu-mi: 

— Am reţinut totul până la cel mai mic detaliu. 

Simt cum mă cufund într-un somn profund. 


O femeie a evadat după ce a fost sechestrată 


într-o cabană timp de patru luni 


Cham/Munchen (MK) - Este o situaţie aproape miraculoasă: 
Jasmin G., consultant în domeniul publicitar din Regensburg, 
a fost dată dispărută la mijlocul lunii mai. Acum, femeia a 
reușit să scape din cabana în care a fost sechestrată, aflată 


VP - 94 


în apropierea graniţei cu Cehia. Informaţiile care continuă 
să iasă la iveală cu privire la perioada ei de captivitate sunt 
incredibile. Femeia în vârstă de 34 de ani a fost forțată să 
se prefacă că e parte a familiei bărbatului care a răpit-o, 
fiind obligată să locuiască împreună cu acesta și cu doi copii 
minori. Poliția nu a dat încă publicităţii informaţii cu privire 
la identitatea bărbatului. Primele surse vorbesc despre 
forme ciudate de abuz sexual și mental. Conform acestora, 
G. a fost legată timp de săptămâni întregi și i s-a dat să 
mănânce dintr-un bol pentru câini. Jasmin G. a reușit să 
scape din captivitate marţi seara. Conform declaraţiilor 
comisarului responsabil pentru anchetă, Gerd Bruhling, 
bărbatul încă necunoscut a fost ucis de G. la primele ore ale 
zilei. Se pare că acest caz are legătură cu un altul din 
ianuarie 2004, când o petrecăreaţă pe nume Lena Beck, 
atunci în vârstă de 23 de ani, a fost dată dispărută din 
Munchen. 

G., dar și cei doi minori (o fată în vârstă de 13 ani și un 
băiat de 11 ani), care se presupune că ar fi copiii bărbatului, 
primesc acum îngrijiri medicale într-o secţie specială. Unul 
din cei doi copii se pare că suferă de probleme psihice, dar 
și de malformații. Nu este încă confirmat faptul că și cei doi 
copii ar fi fost supuși abuzurilor sexuale. 


VP - 95 


Două săptămâni mai târziu 


Jasmin 


Succesiunea e simplă: de trei ori scurt, de două ori lung. Cioc- 
cioc-cioc - cioc - cioc. 

Mă furișez pe hol, dar mai aștept un moment ca să fiu sigură. 
Parchetul din faţa ușii de la intrare scârțâie. Haide, mergi odată, 
mă  încurajez eu, imaginându-mi-o pe doamna Bar-Lev cu 
urechea lipită de ușă, încercând să distingă orice sunet din 
apartament. Nu și azi, vacă bătrână. 

leri mi-era așa de foame că am deschis ușa prea repede, 
lăsând-o să vadă femeia cu povestea senzaţională și tragică 
despre care se scria în ziare. De atunci, îmi imaginez cum îi 
servește pe reporteri cu cafea în sufragerie, spunându-le: 
„Sărmana fată este într-o stare îngrozitoare. E mult prea slabă, 
nu-și mai spală părul, poartă un tricou pătat și pantaloni de 
trening. Se vede”. Vrea să spună că se vede prin ce a trecut. 
Mușcă cu dinţii ei falși dintr-un biscuit. Reporterul scrie febril, 
după dictare. N-au de unde să știe despre săruturile și atingerile 
pe care nu le mai pot spăla de pe faţa și corpul meu. Am 
renunțat să mai fac duș și să-mi frec pielea până când aceasta 
se transformă într-o rană. Nu mai am putere. Plus că oricum nu 
pot opri valurile de transpiraţie care mă cuprind din cauza fricii. 
O ultimă frântură de rațiune din capul meu prost îmi spune că 
doamna Bar-Lev n-ar face așa ceva niciodată, dar imaginile din 
mintea mea sunt livide și sâcâitoare. Are o pensie mică și cu 
siguranţă i-ar prinde bine un venit suplimentar. /ncetează! 
Astăzi puteţi să citiţi un interviu în exclusivitate cu vecina 
victimei din cabană. Încetează! 

Imi chiorăie maţele. Pe sub ușă se prelinge mirosul mâncării 
proaspete. Sigur e vreun fel de tocăniţă. Parchetul scârțţâie din 
nou. Aud apoi pași de partea cealaltă a ușii. Doamna Bar-Lev 
merge încet din cauza șoldului. Mă simt prost timp de o clipă. 
Această femeie minunată urcă scările în fiecare zi de când am 
venit acasă, e un efort foarte mare pentru ea. Ar fi putut să 
vorbească de mult cu reporterii dacă voia. In schimb, stă în fața 

VP - 96 


aragazului și-mi face de mâncare, în ciuda problemelor de 
sănătate. Să-ţi fie rușine! 

Aștept o vreme până ce aud ușa închizându-se două etaje mai 
jos. Mai stau încă câteva secunde până ce se lasă liniștea pe 
casa scării, apoi deschid ușa și iau vasul de pe covorul din fața 
ușii, închid ușa. N-au trecut nici trei secunde. Cu oala în mână, 
mă sprijin cu spatele de ușă timp de câteva secunde și respir 
adânc de parcă tocmai aș fi alergat la maraton. Totul e-n regulă, 
stai liniștită, îmi spun eu. Ridic capacul oalei. Gulaș. Aș fi putut 
să jur că am simţit miros de tocăniță. 

Duc oala în bucătărie și o pun pe aragaz. 

L-am lovit așa de tare, încât, în primă instanţă, n-aveai cum 
să-ți dai seama dacă globul cu zăpadă chiar a fost arma crimei - 
așa cum o numeau ei. ln mod cert, funcţionarii care au ajuns la 
cabană au căutat și alte posibile arme, dar nu au găsit niciun 
ciocan sau cuţit, care să poată explica loviturile. De fapt, existau 
ciocane, cuțite, unele chiar foarte ascuţite, și alte unelte în 
cabană, dar toate erau închise. N-aș fi avut cum să mă folosesc 
de ele. Abia după ce a fost efectuată expertiza medico-legală s- 
a stabilit că globul cu zăpadă a fost, fără doar și poate, arma 
crimei. Reușiseră chiar să-l și reconstruiască, dar lipsea o 
bucată. 

Lena, soțul tău a murit. 

Copiii tăi sunt la nebuni. 

Ar trebui să mă simt mai bine. Sunt supravieţuitoarea, am 
câștigat. Ar trebui să mă simt recunoscătoare și să am chef de 
viaţă, mai ales că am luptat cu îndârjire timp de patru luni 
tocmai pentru acest drept la viaţă. Realitatea este însă alta. 
Apartamentul meu are draperiile trase. Nu pot suporta să văd 
cerul, după care tânjisem atât de mult, nici soarele sau ciripitul 
păsărelelor. Nu pot să suport niciuna din astea. Am închis 
soneria și nu răspund decât atunci când bate cineva la ușă. Am 
scos și telefonul fix din priză. Am lăsat doar telefonul mobil 
deschis în caz că mă sună poliţia sau terapeuta mea. Continui să 
le răspund polițiștilor la tot felul de întrebări care par să nu mai 
aibă sfârșit, îi spun terapeutei că-mi merge bine, că am reușit 
deja să merg la magazinul de la colț singură, fără să mă 
acompanieze nimeni. Aplauze pentru mine. Îi spun că-mi fac 
ceva de mâncare, în curând, și că vreau să mă uit la ultimul 
sezon din Fetele Gilmore. li spun că nu pot ajunge la următoarea 


VP - 97 


ședință pentru că o aștept pe mama sau pe câţiva prieteni în 
vizită. Mi s-a uscat și gura de la câte minciuni îndrug. 

Vrei să știi cum arată, de fapt, rutina mea zilnică? Mă trezesc 
încă punctual, la șapte fără zece, cu mâna dreaptă întinsă 
deasupra capului, singura poziţie în care puteam să dorm în 
cabană pentru că eram legată cu cătușe de stâlpul patului. 
Uneori, încerc să fiu rebelă și închid ochii la loc. Imi schimb 
poziția, vreau să mă întorc pur și simplu pe cealaltă parte și să 
dorm în continuare. Dar nu pot. Trebuie să mă trezesc ca să le 
pregătesc copiilor micul dejun. La ora opt fix, micul dejun 
trebuie să fie pe masă pentru că altfel devin agitaţi. Se aleargă 
unul pe altul prin sufragerie ca niște bile scăpate de sub control, 
chiţăie până ce am senzaţia că-mi pocnește capul - Vă rog, 
copii, nu așa de tare! 

La ora opt fix, micul dejun trebuie să fie pe masă altfel ţipă la 
mine: Lena, ce fel de mamă ești? Ce fel de monstru ești? 

Știu sigur că nu e aici. E mort. Eu l-am omorât. Știu asta. 
Poliţia i-a găsit cadavrul. Dar încă nu simt nimic. Atunci când i- 
am povestit terapeutei mele despre asta, nu i-a venit altă idee 
decât să-mi spună: 

— E perfect normal. Aveţi nevoie de timp. 

Îți zic, pur și simplu nu mă ascultă cu atenţie. Timpul nu mai e 
important în viaţa mea. Am pierdut noţiunea timpului încă din 
prima zi din cabană. Există doar timpul său. El face să fie zi și 
noapte. Ca Dumnezeu. Incă face asta. 

Sigur că nu pregătesc niciun mic dejun, mai ales că nu am 
copii. Sunt singură în apartament, în - haha - libertate. Cu toate 
astea, stau în bucătărie la ora șapte jumătate în fiecare 
dimineaţă, chiar dacă nu fac decât să mă sprijin de blatul din 
bucătărie. Mă străduiesc doar să alung vocea din capul meu. 

Lena, ești nerecunoscătoare. Nerecunoscătoare și rea. 

Sunt bună, o contrazic eu lamentabil. Mă pricep să-mi schimb 
locul de pe canapea pe fotoliul uzat din piele. Mă pricep să 
citesc cărți pe care nu le înţeleg. „Un râu. Era o zi fierbinte”, 
scrie Hemingway. Atât cât pot să urmăresc. Apoi, literele încep 
să-mi joace în faţa ochilor și râul despre care este vorba se 
transformă într-un puhoi incontrolabil care mă trage cu el. Ziua 
fierbinte se transformă într-o caniculă insuportabilă, care-mi 
face porii să transpire și ochii să lăcrimeze. Mă pricep să închid 
cărţile și să le arunc departe de mine. Mă pricep să înfulec 


VP - 98 


mâncare pe care bătrâna doamnă Bar-Lev mi-o pune în fața ușii, 
dar apoi toată mâncare îmi vine înapoi. Mă mai pricep și să 
merg la toaletă după program. Încă. Mereu. „Ai voie să folosești 
toaleta la ora șapte dimineaţa, doisprezece jumătate, precum și 
la orele șaptesprezece și douăzeci”, a spus el în timp ce scotea 
cheia de la baie din pantaloni. „Acum e ora douăzeci”. 

Ce rămâne dintr-un om dacă se abţină să meargă la toaletă 
doar pentru că e abia patru jumătate? Ce-a mai rămas din mine? 

Mă uit adesea la blocul de cuțite din bucătărie și uneori iau 
unul în mână. Nu e cel mai mare, dar e cel mai ascuţit. Mama mi 
l-a făcut cadou la un moment dat, de Crăciun, spunându-mi că 
taie orice; legume, pâine, carne. Carne, Lena, carne. 

Sunt complet goală pe interior. Mai am un sigur sentiment de 
care nu reușesc să scap. Mă arde stomacul și îmi strânge tot 
mai tare tâmplele ca o liană. Terapeuta mea spune că și asta e 
normal, că ai nevoie de timp ca să înţelegi ce s-a întâmplat, că 
trebuie să pun mai întâi lucrurile în ordine în capul meu ca să 
pot înţelege ce s-a întâmplat, ca să pot înţelege că s-a sfârșit cu 
adevărat. 

Cred că se înșală, dar nu îndrăznesc să insist asupra acestui 
sentiment de faţă cu ea. Nici poliţia nu știe nimic despre asta. 
Oricum, am avut nevoie de multă putere și a trebuit să joc mult 
teatru ca să-mi dea voie să plec din spital. Mi-a fost frică că vor 
considera că sunt nebună și că mă vor închide din nou. 

Trebuie să știi că după două nopţi am fost mutată de la 
camera de urgențe într-un departament închis. Acesta era o 
parte a spitalului destinată pacienţilor care sunt un pericol 
pentru ei însăși sau pentru ceilalţi. In aceste saloane, clanţa de 
la uși poate fi scoasă doar cu o smucitură. Nu știu dacă se 
temeau în mod serios că mă voi răni sau că le voi face ceva 
celorlalţi. Și dacă chiar se temeau, de ce nu i-a trecut nimănui 
prin cap să se uite în geanta de voiaj pe care mi-a adus-o mama 
la spital. Lena, aș fi putut să o fac. Mulțumită fiicei tale, aveam 
tot ceea ce-mi trebuia. Prefer însă să cred că m-au dus în acea 
cameră doar ca o măsură de siguranță, ca să mă ferească de 
musafirii nedoriți cum ar fi jurnaliștii care dau dovadă de exces 
de zel, de exemplu. Probabil că nu e nevoie să-ţi explic ce efect 
avea asupra mea acest spaţiu, teoretic protector, sau că aveam 
impresia că aud alţi pași atunci când oamenii de pază se 
plimbau pe holuri. Mă gândeam că vine cineva să mă ia și să mă 


VP - 99 


pedepsească. În această cameră închisă mă simţeam din nou 
prizonieră, în timp ce toată lumea din jurul meu vorbea 
paradoxal despre „libertate” și despre sfârșitul martiriului meu. 
Libertatea nu avea nicio valoare atât timp cât eram închisă din 
nou. Terapeuta a spus că e important să mă întâlnesc cu copiii, 
dar nu pot să fac acest lucru. Nu pot să-i privesc în ochi după ce 
le-am omorât tatăl. 

Deci, Lena, asta să fie? Acesta să fie sentimentul care mă 
strânge ca într-o menghină? Să fie vorba de vinovăţie? 

Mi-am fracturat trei coaste în accidentul de mașină și iau 
analgezice pentru asta. lau mereu o jumătate de tabletă în plus, 
sperând că asta mă va ajuta să înăbuș și cealaltă durere. Lena, 
mă simt așa de singură. Și totuși, pur și simplu nu reușesc să 
pun mâna pe telefon și să chem pe cineva în vizită. Mă gândesc 
la tatăl meu și la Kirsten. Mă gândesc cât de frumos ar fi dacă și- 
ar face, pur și simplu, apariţia în faţa ușii, dacă ar bate de trei 
ori scurt și de două ori lung. Dar asta nu se va întâmpla. Toţi au 
plecat. Niciunul dintre ei nu se va întoarce. Tatăl meu a murit 
într-un accident rutier când aveam șapte ani. A luat-o pe mama 
cu el, chiar dacă a făcut asta într-un mod foarte complex. Mama 
locuiește în Straubing, la nici cincizeci de kilometri, și e 
sănătoasă tun. Dar, după moartea tatălui meu, n-a mai stat 
niciodată pe marginea patului ca să-mi câte acel cântecel cu 
păianjenul. Săptămâna trecută, când a venit să mă ia de la 
spital, am dat mâna în chip de salut. Kirsten nu mă mai putea 
suporta încă de înainte să fiu răpită. După cum vezi, Lena, soţul 
tău a ales cea mai proastă persoană posibilă pentru mica sa 
familie bolnavă. Am fost cea mai nepotrivită persoană pentru a- 
mi asuma acest rol. In ultimele zile mă întreb adesea dacă rolul 
tău a fost așa de clar. Nu mă refer la ceea ce m-a forțat soțul 
tău să fac. Mă refer la tine, Lena. Am început să citesc pe 
internet articole de ziar despre dispariţia ta. Nu suport să citesc 
prea mult, căci literele încep să-mi danseze în faţa ochilor, 
lumina puternică a ecranului îmi face ochii să lăcrimeze. Mă uit 
la poze cu tine și asemănările dintre noi îmi lasă un gust amar. 
Cine ești de fapt? Lena Beck, cine ești? 


Matthias 


VP - 100 


Domnule Rogner, 


Am sunat de mai multe ori la redacție, dar mi s-a 
spus că sunteți bolnav, ceea ce, din punctul meu de 
vedere, nu vă scutește de responsabilitatea pe care o 
aveți în calitate de redactor-șef. Cum puteți să 
permiteti ca jurnaliştii dumneavoastră să publice 
asemenea articole? Cum puteţi să permiteti ca 
asemenea porcării să fie tipărite în repetate rânduri? 
Domnule Rogner, sunt nespus de dezamăgit de 
dumneavoastră! Tocmai dumneavoastră, care știți cum 
e să suporţi o asemenea pierdere, îndrăzniți să 
publicați asemenea mizerii nu doar despre fiica mea, ci 
și despre nepoții mei! Având în vedere nemulțumirea 
mea, mă folosesc de această ocazie ca să vă clarific o 
dată pentru totdeauna situația. Puteţi să mă citați, 
dacă doriți. Hannah e sănătoasă atât fizic, cât și psihic 
- pe cât de sănătos poate să fie cineva în condițiile 
date. Este ceva mai micuță decât ar trebui să fie un 
copil de vârsta ei, din cauza unei deficiențe pe termen 
lung de vitamina D. Hannah este un copil complet 
normal, fie că vreti să credeți asta sau nu! Poate să 
folosească corect tacâmurile, nu se pătează, nu 
salivează, știe să meargă la toaletă și să se spele pe 
mâini apoi. Pe lângă asta, nu există indicii că ar fi fost 
abuzată fizic.  Dinţii ei sunt absolut impecabili. 
Dentistul care a consultat-o i-a dat chiar și o steluță. 
Stiti ce înseamnă o asemenea steluță? Primesc o 
stelută doar copiii care și-au spălat deosebit de bine 
dinții. Ca să nu mai spun că Hannah nu comunică prin 
sunete și țipete, ci folosindu-se de un vocabular 
complex, care este în orice caz superior celui de care 
faceți dumneavoastră uz. Pe lângă aceasta, în caz că 
vă interesează, Hannah știe și limbi străine: engleză, 
franceză, spaniolă și italiană. Puteti deci să alegeți în 
care limbă vreti să vă comunic dumneavoastră și 
colegilor dumneavoastră să încetați odată cu aceste 
obscenități! Chiar dacă nimic nu ar putea compensa 
supărarea pe care aceste articole mi-au provocat-o în 
ultimele zile, vă rog în mod insistent să aduceți 


VP - 101 


semnatarul acelui articol înapoi pe calea ratiunii. În 
cazul în care vor mai apărea și alte articole imorale sau 
de rea-credință, mă voi adresa instanțelor competente. 


Cu stimă, 
Matthias Beck 


Ezit pentru un moment înainte să apăs pe „trimite”. Din cauza 
lui Karin, probabil. Mi-a spus că n-ar trebui să încerc în mod 
serios să tratez subiectul cu presa, că ar trebui să știu din 
experienţă cum sunt acești vulturi. Mi-a spus că ar trebui să-mi 
crut sufletul, că am lucruri mai bune de făcut decât să mă închid 
în birou și să lucrez la acest e-mail „lipsit de sens”, așa cum l-a 
numit Karin. 

Dar cum aș putea să fac una ca asta? Presa a numit-o „fata- 
zombie” și „copil-fantomă”. Există o singură poză cu ea pe 
internet, pe care o poţi găsi chiar și alături de text scris cu 
alfabetul chinezesc sau chirilic. Mă bucur că nu pot să citesc 
acele texte. Îmi ajunge și „fata-zombie”. Niște ziare de scandal 
abjecte! N-am trecut prin suficiente până acum? 

— Tocmai, a spus Karin când a văzut că vreau să dispar în 
birou după ce am luat împreună micul dejun. 

Voiam să deschid calculatorul. Văzusem știrile încă de la 
prânz. Ziarul era pe masă, printre farfuriile cu pâine prăjită și 
dulceaţă. Titlurile din acea dimineaţă ne-au stricat pofta de 
mâncare: „Primele fotografii cu fata-zombie din cabana 
ororilor!” 

— Tocmai despre asta e vorba: am trecut deja prin prea 
multe, a spus Karin pe un ton blând. 

Cu toate acestea, privirea ei a trădat ceea ce voia să spună cu 
adevărat: că mă preocupam de lucrurile greșite. Aveam o fiică 
după care trebuia să fim în doliu pentru că așa cereau 
circumstanţele sau pentru că meritam asta după o perioadă atât 
de îndelungată de incertitudine. Trebuia să ne împăcăm cu ceea 
ce se întâmplase cu exact două săptămâni în urmă. Toate 
emoţiile prin care am trecut atunci când am crezut că o vom 
regăsi, în sfârșit, pe Lena, doar ca să o ajungem să o pierdem 
din nou. 

— Lena și-ar dori asta, i-am răspuns eu lui Karin. 


VP - 102 


Era o armă pe care o foloseam de fiecare dată, un argument 
pe care nu-l putea contrazice. Propoziția asta o făcea să 
înmărmurească de fiecare dată. Lena ne-a lăsat un cadou, cel 
mai preţios cadou din lume. Și tocmai acesta este motivul 
pentru care apăs pe butonul „trimite”. Astfel, toată prelegerea 
mea va ajunge la redactorul-șef al cotidianului. 

Ce minune cruntă mai e și viața asta. 

O minune pe care a înfăptuit-o Lena. 

Hannah. Micuța Hannah... 

— Matthias! strigă Karin de pe hol, de parcă chiar ar fi existat 
posibilitatea să nu fi auzit soneria. 

Gerd anunţase că va veni să ne spună personal ultimele 
noutăți. Karin n-a reușit să scoată mai multe de la el la telefon. 
Învăţase ceva din haosul pe care-l crease în acea noapte. 

— Matthias! strigă Karin de jos. 

Eu mă afund încă puţin în scaun. Cadavrul Lenei nu a fost 
găsit încă. 

— A venit Gerd! 

Mă sprijin de birou și mă ridic cu greu. 

E important pentru Karin. Câteva oase ar reprezenta o 
confirmare de netăgăduit cu care s-ar mulțumi. l-ar plăcea să 
aibă ce îngropa și un loc unde să poată planta flori. Eu, în 
schimb, nu știu cum aș reacţiona dacă cineva mi-ar arăta niște 
oase și mi-ar spune că aceasta e Lena mea. 

Gerd și colegii lui pornesc de la premisa că cel care a răpit-o a 
îngropat-o undeva în pădure, în apropierea cabanei. Dar nu se 
așteaptă să o găsească pe toată la un loc. Se pare că sunt 
mistreți în acea zonă. Nu e cel mai minunat lucru la care te poţi 
gândi atunci când vine vorba de copilul tău. Mai ales când ţi se 
atrage atenţia că porcii mistreți mănâncă orice și că își cară 
prada și pe distanţe de câţiva kilometri. 

— Doar craniul îl lasă, mi-a explicat Gerd. E prea mare. 

Reușesc, cumva, să cobor treptele. Îmi tremură genunchii și 
am un junghi la inimă. O văd pe Karin pe primele trepte. 
Probabil tocmai se pregătea să urce ca să vadă ce tot fac. 

— Vin acum, spun și zâmbesc puţin. 

Karin încuviinţează. Văd că are pete roșii pe faţă și gât. 


VP - 103 


Gerd s-a așezat deja în sufragerie, pe una dintre cele două 
canapele. Are o ceașcă de cafea pe măsuţa din faţă. Karin a 
scos chiar vesela bună, cea albă cu marginea aurie. 

— Nu te ridica, spun eu când observ că încearcă să se ridice. 

Mă așez pe canapeaua de vizavi. Karin se așază lângă mine, 
pe brațul canapelei. 

— Deci? Sunt noutăţi? 

Gerd inspiră adânc. 

— Acum putem să demonstrăm, dincolo de orice dubiu, că 
Lena a fost în cabană. 

Aștept degeaba să spună ceva mai interesant. 

— Da, și? Asta știam de mult. 

— Nu, Matthias, nu știam. Am presupus. E o diferență. A ști 
înseamnă că ne bazăm pe fapte și dovezi. Am găsit două fire de 
păr cu tot cu rădăcină și am putut să reconstruim pe baza lor un 
profil genetic. Acesta se potrivește celui pe care l-am făcut cu 
ajutorul probelor ridicate mai de mult de pe periuţa Lenei. 

Oftez și mă uit la Karin, care și-a dus mâna la piept și chiar 
pare impresionată. 

— Aţi putut așadar vă folosiţi de minunile voastre cu ADN ca 
să aflaţi și cine e cel care a răpit-o? 

— Nu, a spus Gerd cu maxilarul vizibil încleștat. Din nefericire, 
n-am găsit niciun profil care să-i corespundă în baza noastră de 
date. Asta înseamnă că nu a avut niciodată probleme cu legea 
sau că nu a avut unele serioase. Nu se înregistrează un 
asemenea profil în cazul infracţiunilor simple, precum furtul. 

— Sau a fost suficient de deștept ca să nu se lase prins de voi. 

Karin mă apucă de braţ ca să mă liniștească. 

— Matthias... 

Gesticulez în direcția lui Gerd. 

— Doar îl aveţi pe tip! Sau măcar ce a mai rămas din el. Știţi 
că a locuit împreună cu Lena și copiii în acea cabană, poate 
chiar ani de zile! Și, cu toate astea, nu vă puteți da seama cine 
e?! Poate că ar trebui să mai renunţaţi puţin la tehnologie și să 
percheziționaţi mai bine locul! 

— Matthias, crede-mă că am făcut asta. Chiar foarte 
amănunţit. 

— Și nu aţi găsit nimic? Absolut nimic? Niciun document cu 
numele său? Vreun card sau bon, ceva? 


VP - 104 


— Avem, începând de ieri, rezultatele testului ADN la 
dispoziție și acum lucrăm cu ele, îmi răspunde Gerd. 

Mă aplec în faţă și o lovesc pe Karin din greșeală cu cotul. 

— Gerd, tocmai ai spus și tu asta. Nu aveţi nimic. 

Rogner ar face mai bine să scrie despre incapacitatea poliţiei 
de a rezolva cazul. De două săptămâni se învârt în jurul cozii. 
Karin își pune mâna pe umărul meu. 

— Dragul meu... 

— Avem acum ADN-ul lui, spune Gerd încă o dată. Trebuie să 
ai în vedere că există proceduri elaborate pentru orice. Lucrurile 
funcţionează altfel în realitate. Nu ca în CSI sau în alte seriale. 
N-avem cum să face descoperiri măreţe în mai puţin de o oră. 

— Într-o oră? râd eu. Chiar trebuie să-ţi amintesc cât timp a 
trecut de când a dispărut Lena? 

— Ce se întâmplă mai departe? întreabă Karin. 

Încearcă probabil să ne distragă atenţia, dar n-are nicio 
șansă. „O voi aduce pe Lena înapoi acasă”, așa mi-a promis 
acum paisprezece ani. Am înţeles deja că premiul de consolare 
e posibil să fie un os cărat de un porc mistreţ sau două fire de 
păr. Mulţumesc pentru nimic. Pe de altă parte, cum e posibil să-l 
aibă pe cel care a răpit-o și tot să nu reușească să afle cine e? 
Simt cum mi se înfierbântă faţa în timp ce-l ascult pe Gerd 
povestindu-i lui Karin despre nu știu ce chimicale care pot să 
facă urme de sânge să fie din nou vizibile. Nu s-ar fi găsit prea 
multe urme de sânge provenit de la Lena, care să indice o cauză 
a morții. 

— Dar cabana? îi întrerup eu. Trebuie să aparţină cuiva! 
Trebuie să fie înscrisă în cartea funciară! 

Gerd oftează exasperat. 

— Nu e clar dacă terenul pe care se află cabana mai ţine de 
Bavaria sau dacă se află deja pe teritoriul Cehiei. In orice caz, se 
află la graniţă. Nu e locul nimănui. În mod oficial, nu există o 
cabană construită acolo și se pare că nu aparține nimănui. 
Împrejurimile sunt destul de sălbatice și mașinile ajung foarte 
rar și greu acolo. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Gerd, mă răţoiesc eu și mă 
ridic în picioare. Interogheaz-o pe Grass! E imposibil să fi 
petrecut patru luni cu el în cabană fără să afle cum îl cheamă! 
Își bate joc de voi! 


VP - 105 


Gerd se ridică și el. Acum stăm față în faţă. Ne despart doar 
măsuța de cafea și încercările inutile ale lui Karin de a păstra 
pacea. 

— Matthias, dar fac tot posibilul... 

— Doamna Grass a declarat - începe el încercând, spre 
deosebire de mine, să păstreze un ton calm că bărbatul nu a 
spus niciodată cum îl cheamă, iar copiii îi spun doar „papa”. 

— Lasă-mă pe mine să vorbesc cu ea! Ai să vezi cât de 
repede își amintește numele! 

— Matthias, știi și tu că spui prostii. 

— Prostii, da? 

— Evident că nu-ţi vom permite să hărțuiești martora. 

— Frumoasă martoră. 

— Ar trebui să știi din proprie experienţă cum e să fii într-o 
asemenea situaţie, spune Gerd și îmi aruncă o privire plină de 
subiînțeles. 

Deschid gura să spun ceva, dar o las baltă apoi. 

— Matthias, ascultă-mă, sunt sigur că vom putea afla în 
curând cine este bărbatul. Asta nu înseamnă că vom afla în mod 
automat și ce s-a întâmplat cu Lena. Trebuie să vă fie clar acest 
lucru. 

Se întoarce spre Karin și îndrăznește să-i zâmbească într-un 
mod nerod și condescendent. 

— Dar vom face tot ce putem. 

Imi duc mâna la piept, căci sunt amuţit de durere. 

— „O voi aduce pe Lena înapoi acasă”. Gerd, astea au fost 
cuvintele tale. 

Traversez sufrageria cu pași mici și calculaţi, îndreptându-mă 
spre hol. Nu pot să cedez, nu acum, nu aici, nu de faţă cu Gerd. 
Mă întorc atunci când ajung în hol și-i spun peste umăr: 

— Află măcar motivul pentru care a luat-o pe fata noastră. ȘI 
adu-i soției mele niște oase ca să aibă unde planta niște flori. 

— Matthias! strigă Gerd după mine când am ajuns deja la 
scări. Porcăriile noastre de teste ADN au confirmat măcar, în 
mod definitiv, că Hannah și Jonathan sunt copiii biologici ai 
Lenei. În mod oficial, ești bunic. Felicitări! 

— Idiotule, șoptesc eu și urc precaut scările spre birou. 


Hannah 


VP - 106 


Uneori stau noaptea întinsă în pat și-mi doresc să am, din 
nou, cerul înstelat deasupra capului. Imi ridic mâna spre tavan și 
îmi doresc să pot atinge stelele din nou. La fel ca înainte. Îmi 
imaginez că mama mă ţine de mână și îmi îndreaptă degetul de 
la o stea la alta până ce unește toate liniile invizibile. Îmi spune: 

— Hannah, aceasta este o constelație faimoasă. Se numește 
Carul Mare. 

Îmi zâmbește și eu îi zâmbesc la rândul meu, deși am citit în 
cartea groasă, cea care le știe pe toate, că nu e vorba despre o 
constelație Perseu, ci despre șapte stele, cele mai luminoase din 
Ursa Mare. Mă doare inima atunci când mă gândesc la mama și 
la stele. 

Nu-mi place aici, la policlinica pentru copii. Mi-e dor de familie 
și de domnișoara Tinky, de lăbuţele ei scumpe și de blana ei 
moale. 

Nu-mi place camera. Tavanul e mult prea înalt și nu pot să 
ajung la el oricât mi-aș întinde mâna. Nu sunt stele acolo, sus. 
Nu am o priveliște frumoasă la primul meu geam adevărat, 
pentru că jaluzelele trebuie să stea mereu trase. Am aruncat un 
scaun în geam, dar nu s-a spart. S-a auzit doar un sunet. Și am 
avut probleme. Doamna Hamstedt încă susţine că ar fi doctoriţă, 
chiar dacă n-am văzut-o, nici până azi, în halat. Este șefa de 
aici. l-am spus că nu sunt bolnavă și că nu am ce căuta aici, dar 
tot n-am voie să plec acasă. N-am voie nici măcar să merg la 
toaletă. Trebuie doar să le povestesc întruna de ce mi-e frică. 
Dar nu mi-e frică de nimic. Pur și simplu nu-mi place aici. Și de 
aceea nu vreau să mai aștept, vreau doar să merg acasă. 
Imediat. Când îi spun acest lucru, nu face decât să-mi spună 
numele pe un ton ciudat, de parcă aș fi puţin proastă. Dar nu 
sunt proastă! Și nici fricoasă. Este un băiat aici care are niște 
atacuri de panică. Un moment stă normal la masă și un minut 
mai târziu își aruncă mâncarea din faţă și începe să se dea cu 
capul de masă. Număr loviturile pe ascuns. Recordul a fost de 
doisprezece înainte să intervină cineva. Am întrebat-o pe 
doamna Hamstedt de ce face băiatul așa ceva și ea a spus că se 
numește sindromul de stres posttraumatic. „E ceva ce se poate 
întâmpla după ce ai trecut prin lucruri oribile”, mi-a explicat ea. 
E ca o rană invizibilă care s-a vindecat greșit. 

Nu cred că-l ajută pe băiat cu adevărat. Nu fac decât să-i 
pună un plasture pe frunte, îi dau niște pastile albastre și îl pun 


VP - 107 


să deseneze. Desenează doar niște măzgălituri negre, deși i-am 
spus de o mie de ori: 

— Jonathan, nu poţi să mâzgălești mereu așa de urât. Trebuie 
să te străduiești în tot ceea ce faci. 

Dar băiatul mă privește cu ochii ciudaţi pe care-i are de când 
ia pastilele albastre. Atunci mă gândesc că acesta nu mai e 
Jonathan. Nu mai e fratele meu adevărat. Doamna Hamstedt și 
ajutoarele ei l-au stricat. 

Trebuie să plec de aici. Asta nu e o policlinică pentru copii. 
Spun doar că asta e, dar nu e adevărat. Nimic din ceea ce spun 
nu e adevărat. Sunt oameni răi și mincinoși. E un loc oribil. 

Și bunicul meu e de aceeași părere. Mă vizitează în fiecare zi 
și mă duce la toate programările. Am fost împreună la dentist, 
care mi-a dat o steluţă pentru că am dinţii așa de buni, și la alți 
doctori, care au spus că am nevoie de multă vitamina D. 
Vitamina D e importantă pentru că nu poţi să crești fără ea. lei 
vitamina D stând la soare. Cu toate astea, n-am voie să trag 
jaluzelele în cameră. Am întrebat de ce și mi s-a spus doarcă e 
foarte complicat. Dar nu e așa de complicat. Bunicul mi-a 
explicat că ochii mei trebuie să se obișnuiască mai întâi cu 
lumina. Altfel, e posibil să apară leziuni la nivelul retinei. Retina 
este un strat subţire de celule aflate pe partea interioară a 
ochiului. Poţi să orbești dacă apar leziuni care nu sunt tratate 
corespunzător. De aceea trebuie mereu să port ochelari de 
soare atunci când mergem la programări. Nu-mi plac ochelarii 
de soare pentru că fac lumea să fie maro. Copacii, cerul, totul e 
maro. Dar cerul ar trebui să fie o pânză albastră pentru norii albi 
ca zăpada. Și orașul arată cu totul altfel din spatele lentilelor 
maro. Orașul miroase urât. Clădirile sunt ca niște cutii mari și 
colorate. Te doare gâtul dacă te uiţi în sus la el. Uneori, bunicul 
mă întreabă dacă să meargă mai încet ca să mă pot uita la oraș, 
dar îi spun că aș vrea să meargă mai repede. A fost mai frumos 
în Paris. Aici nu ratez nimic. 

In ultima vreme, mă doare adesea inima. De fapt, mă doare în 
fiecare zi și în fiecare secundă. Sunt tristă, dar cred că bunicul e 
singurul care chiar înțelege. Mi-a promis ieri că mă va lua acasă. 
Mi-a spus și că ar trebui să răspund, pur și simplu, la întrebările 
doamnei Hamstedt și ale polițiștilor ca să scap mai repede de 
aici. Jonathan nu mai poate să răspundă la întrebări. Pastilele 
albastre l-au adus în așa hal, că a uitat cum să vorbească. Nu 


VP - 108 


mai suflă niciun cuvânt. Nu mai vorbește nici măcar cu mine. 
Bunicul spune că toată baza e pe mine acum. Le-aș răspunde cu 
mare drag la întrebări, dar vor doar să știe ce s-a întâmplat cu 
mama și unde este, iar pentru asta n-am răspuns. Am văzut-o 
ultima oară în acea noapte, la spital. Doar că atunci când spun 
asta, oamenii clatină din cap și se comportă de parcă aș minţi. 
Odată, doamna Hamstedt aproape că s-a supărat pe mine. Nu 
m-a certat, dar i-am citit supărarea pe față. A spus că există 
două lumi pentru mine. Una din capul meu și cea adevărată. A 
mai spus că nu e așa de rău, dar fruntea ei s-a încreţit și 
sprâncenele ei arătau de parcă ar avea un „V” mare deasupra 
ochilor. N-ar fi trebuit să-i povestesc nimic despre excursii. Spre 
deosebire de sora Ruth, m-a turnat imediat la poliţie și bărbatul 
în costum gri a venit din nou și m-a întrebat despre el. Și el avea 
un „V” mare deasupra ochilor și cute pe frunte. Nu crede că am 
avut atâtea experiențe frumoase alături de mama. Crede că am 
fost mereu închiși ca niște animale la zoo. 

— Hannah, ești o fată deşteaptă, a spus el, poate chiar cea 
mai deșteaptă pe care am întâlnit-o. De aceea cred că știi exact 
ce s-a întâmplat la voi acasă. Știi de asemenea că e imposibil ca 
femeia de la spital să fie mama voastră adevărată, nu? Apropo, 
numele ei adevărat e Jasmin. Un nume drăguţ, nu crezi? 
Povestește-mi cum ai cunoscut-o pe Jasmin. 

— Mie-mi place Lena mai mult, am spus eu și nimic altceva. 

Nu stau de vorbă cu oamenii care cred că mint. 


Jasmin 


E marți sau miercuri sau oricare altă zi. Știu sigur că e trecut 
de doisprezece jumătate pentru că am fost deja la toaletă. 
Doamna Bar-Lev n-a venit încă. Stomacul meu a început să 
scoată sunete. 

Singurul lucru pe care-l știu cu siguranţă e că bătaia în ușă 
care m-a făcut să mă ridic din fotoliul de piele nu e cea corectă. 
Succesiunea nu e corectă. De trei ori scurt, de două ori lung: 
cioc-cioc-cioc - cioc - cioc. 

Mă frec la ochi. Abia de am dormit noaptea trecută. Trag cu 
urechea. Robinetul de la bucătărie picură. Se aude zgomotul 
traficului de afară și un picamăr. 


VP - 109 


Bătaia în ușă se aude din nou. Prea puternic și în ritmul greșit. 

Cioc-cioc-cioc-cioc. 

De patru ori scurt. Traversez precaută sufrageria. Port șosete 
groase de lână. Lumina slabă a lămpii de pe măsuța de lângă 
fotoliu îmi lungește umbra în mod absurd. 

Cioc-cioc-cioc. De trei ori scurt. Mă opresc. Să fie doamna Bar- 
Lev? 

Mă furișez mai departe, n-am voie să fac niciun sunet, mă 
furișez pe hol, urmată de umbra sumbră care se lungește în 
spatele meu. 

Cioc-cioc-cioc-cioc. De patru ori scurt. 

Mă uit spre ușa dormitorului ca să mă asigur că e închisă. 

De afară, din faţa apartamentului meu, străbat sunete care 
indică că cineva se fâţâie iritat prin faţa ușii. Aud o voce de 
femeie care strigă timid: 

— Bună? Doamnă Grass, sunteţi acasă? 

Nu e doamna Bar-Lev. 

Ajung în faţa ușii apartamentului. Mă simt de parcă mi-ar 
trece curent prin vene. Deslușesc prin vizor silueta unei femei. 
Poate că e o polițistă care a fost trimisă să-mi mai pună o rundă 
de întrebări. Poate că e o reporteriță harnică, care a aflat unde 
locuiesc și vrea să-mi facă o ofertă pentru lucrurile de 
nepovestit. Ambele posibilităţi fac intensitatea curentului din 
pieptul meu să crească. Vreau să ignor bătăile în ușă, am dat 
deja să plec atunci când aud vocea din nou. 

— Doamnă Grass, vă rog să deschideţi dacă sunteţi acasă! M- 
a trimis doamna Bar-Lev. 

Întregul meu corp e cuprins de senzaţia că ceva nu e în regulă 
și nu e vorba doar despre modul în care a bătut la ușă. Intind 
mâna spre un dulap aflat în spatele meu și pipăi prin el în 
căutarea unei arme, fără să scap însă ușa din vedere. O ramă 
foto cade pe jos. Speriată, îmi retrag mâna. 

— Doamnă Grass, sunteţi acasă? mă întreabă femeia din fața 
ușii, care probabil că a auzit sunetul. 

Inspir și expir adânc, învârt cheia în ușă, deschid ușa doar 
puţin. Femeia pare să fie cam de aceeași vârstă ca mine, are 
părul de culoarea roșiilor, prins în coadă. Zâmbește stânjenită. 

— A, ce bine, credeam că nu sunteţi acasă! g 

O privesc de sus în jos, văd că e îmbrăcată în blugi și tricou. In 
brațe ţine o oală. 


VP - 110 


— Doamnă Grass, v-am adus mâncarea. 

— Cine sunteți? 

Femeia arată cu capul spre scară. 

— A, da, bună. Sunt Maia, vecina doamnei Bar-Lev. Locuiesc 
la etajul doi, chiar lângă ea. Doamna Bar-Lev a plecat azi 
dimineaţă la fiul ei și m-a rugat să vă aduc asta, spune ea și 
arată spre oală. A gătit în avans pentru dumneavoastră. O, și 
acestea. 

Sub braţ are câteva plicuri, un ziar și o broșură. 

— V-am adus și corespondenţa. Doamna Bar-Lev a spuscă vă 
odihniţi după o operaţie serioasă și încă nu puteți să mergeţi 
bine. 

— Da, spun eu pe un ton foarte hotărât. 

Mă întreb, în același timp, dacă chiar nu știe cine sunt. Dacă 
doamna Bar-Lev nu i-a spus mai demult că femeia din ziare 
locuiește la etajul patru. Doamna Bar-Lev și-a dat seama 
imediat. Acum aproape o săptămână, când am ieșit din spital, 
m-am întâlnit cu ea pe casa scării. Ea mătura cu spatele ei 
încovoiat și cu mișcări anevoioase, eu veneam însoţită de mama 
mea și de o polițistă. Mergeam puţin aplecată și gâfâiam. 
Doctorii spuneau că vindecarea fracturii coastelor mele mergea 
ca la carte, cu toate astea sufeream de dureri care mă făceau să 
am lacrimi în ochi, mai ales atunci când mă fortam. Mi se 
vindecau și tăieturile de pe faţă care acum arătau ca niște 
triunghiuri acoperite cu o coajă maronie. Pielea feței din unele 
locuri era încă ușor gălbuie în zonele unde se vindecaseră 
hematoamele. 

Doamna Bar-Lev a lăsat mătura în jos când m-a văzut și a 
exclamat „Dumnezeule!”. Poate că privirea mea și prezenţa 
polițiștilor în bloc, care veniseră probabil deja de mai multe ori 
după dispariţia mea ca să cerceteze apartamentul și să audieze 
vecinii, o făcuseră să speculeze de mult. Au mai fost și relatările 
în presă. Eram femeia din cabană. Chiar dacă presa era obligată 
să cenzureze fotografiile cu mine, nu i-a fost prea greu să pună 
lucrurile cap la cap. 

— Păi, știți desigur, că buna doamnă Bar-Lev are dificultăţi în 
a urca scările din cauza șoldului, spune femeia. 

Între timp, eu încă încerc să-mi dau seama dacă chiar n-a 
urmărit știrile din ultima vreme sau dacă are suficient tact încât 
să se abţină să facă acele comentarii tipice: „Dumnezeule” și 


VP - 111 


„Totul va fi bine”. Privirile pline de simpatie trec prin hainele 
mele precum niște raze X. Privirile încearcă să caute în mine 
urmele acelui abuz infernal. 

Încuviinţez și spun: 

— Da, șoldul. Îi face probleme de mai mult timp. 

Acesta este și motivul pentru care doamna Bar-Lev îmi aduce 
corespondenţa doar în zilele în care e forțată să iasă oricum din 
casă ca să facă cumpărături sau să meargă la doctor. In rest, nu 
se chinuie să coboare treptele multe până la intrarea în bloc. 
Sau, mai bine zis, nu se chinuie și mai mult din cauza mea. 

— Am văzut cutia dumneavoastră poștală, care este 
burdușită, pur și simplu, așa că m-am gândit... 

— Nu v-am mai văzut niciodată, am constatat eu. 

— Pe mine? Nu. Adică, vreau să spun că nici eu nu v-am mai 
văzut pe dumneavoastră, dar locuiesc aici de doar câteva 
săptămâni. 

— Lângă doamna Bar-Lev? 

— Da, spune ea și-mi zâmbește din nou. 

— Dar acolo locuia o familie. 

— Da, familia Hildner, dar s-au mutat. 

— N-am știut asta. 

— Da. 

Femeia ridică din umeri. Corespondenţa mea aterizează pe 
jos din cauză că și-a mișcat mâna. 

— Of, la naiba! spune ea și-mi întinde oala. 

lau oala și mă uit la ea cum se apleacă să strângă plicurile. 

— Nu mă pricep așa de bine la multitasking. Se vede, nu-i 
așa? chicotește ea. 

— Aşteptaţi! spun eu și intru în apartament ca să las oala și 
să mă întorc să o ajut. 

— E-n regulă, mă descurc, spune ea şi-mi întinde 
corespondența prin deschizătura ușii. 

— A, și, doamna Bar-Lev spunea să-mi daţi înapoi vasele din 
ultimele zile. 

Mă gândesc la oala de ieri în care mi-a adus tocăniţa, la vasul 
termorezistent cu sufleu de cartofi și la bolul cu salată de paste, 
pe care l-am găsit într-o zi pe mijlocul covorașului de la intrare. 
Mă îndrept din spre ușă și văd că Maia încă zâmbește. 

— Îmi pare rău, dar n-am apucat să le spăl încă, spun eu și 
zâmbesc puţin forțat. 


VP - 112 


— Ah, pot să fac eu asta. Daţi-mi-le, pur și simplu, așa. 

Îmi și imaginez cum stau în bucătărie, chinuindu-mă rușinată 
să arunc resturile la gunoi, în timp ce o necunoscută trimisă de 
doamna Bar-Lev, stă în faţa ușii. O necunoscută care poate intra 
acum în apartament. Realizez că sunt cuprinsă de panică, de o 
panică ridicolă, dar pe care nu o pot controla raţional. Femeia 
vrea doar să-mi aducă de mâncare și să ia vasele. Ce să caute 
în apartamentul meu? Ce să vrea de la mine? 

Mă gândesc încordată, dar nu-mi trece prin minte nicio scuză 
ca să-i închid ușa în nas în timp ce așteaptă. Nicio scuză care să 
nu mă facă să par idioată. 

— Nu știu, chiar ar trebui să... 

— Chiar nu mă deranjează. Mă ocup eu. 

Maia zâmbește. Maia care a fost trimisă de doamna Bar-Lev 
ca să nu mor de foame. Nu am nicio scuză care să nu mă 
transforme în ceea ce mi-am jurat că nu o să ajung niciodată: 
sărmana femeie din cabană, traumatizată pe viaţă, care vede în 
toate un pericol. E și așa suficient de rău că nu mă pot forța să o 
invit pe vecina nouă în apartament în timp ce eu mă ocup de 
vase. Înainte, când Kirsten încă locuia aici, veneau mereu 
oameni la noi, iar pe cei mai mulţi nu-i cunoșteam. Erau oameni 
aduși de alţii, oameni care aveau chef de o petrecere. Kirsten 
spunea mereu că nu e petrecere dacă nu sunt măcar o duzină 
de oameni. Atunci, în altă viață, credeam că everybody's 
welcome. 

Încuviinţez hotărâtă și merg grăbită la bucătărie. 

Ușa apartamentului e deschisă. 

Inima îmi bate cu putere. 

Îndes grăbită vasul termorezistent și oala mică în bolul mare 
pentru salată, pe care dâre de maioneză desenează un model 
acuzator. Cum am putut să las o femeie bătrână să gătească 
pentru mine fără să fiu în stare să spăl măcar vasele? Lena, ar 
trebui să-ți fie rușine. Nu știi să te comporti? Trebuie să mai fie o 
caserolă pe undeva. Mă învârt, șosetele de lână alunecă pe 
gresie, încerc să mă prind de blatul de la bucătărie. Ușa 
apartamentului e încă larg deschisă. Maia, cea pe care n-am 
văzut-o niciodată până acum, care se presupune că s-a mutat 
aici recent. Aud vocea ei spunând: 

— Doamna Gras, vă descurcaţi? Să vă ajut? 

— Nu, nu! strig eu. 


VP-113 


Caserola, nenorocita de caserolă, unde e nenorocita de 
caserolă? Trag de ușa mașinii de spălat vasele. Caserola chiar a 
ajuns înăuntru cumva și încă așteaptă, alături de câteva căni și 
tacâmuri să apăs pe buton. Pescuiesc caserola și reușesc să ţin 
în echilibru mormanul de vase murdare până la ușa care e încă 
deschisă. Văd casa scării. Teancul de vase murdare îmi tremură 
în mână. 

Maia nu mai e. Maia a plecat. 

Esti nebună. 

Maia nu a fost aici, nu există nicio Maia. 

Suntem doar noi. Noi suntem familia ta. 

Arunc o privire nesigură spre comodă. Oala și corespondenţa 
atestă că a fost aici. Pun teancul de vase murdare pe podea și 
îndrăznesc să mai arunc o privire spre ușă. Nimic, doar casa 
scării cufundată în liniște. Nici urmă de Maia. Trag cu urechea, 
așteptând să aud sunetul unor pași. Nu se aude nimic. Închid 
ușa cât de încet pot, mă uit timid peste umăr în timp ce inima- 
mi bate într-un ritm nefast. 

Cum să se fi strecurat în apartamentul meu, întreabă logica și 
raţiunea. Există un motiv, strigă panica. 


Jasmin 


Anunţul pentru apartamentul în care m-am mutat acum mai 
bine de trei ani: 


Se caută coleg (a) pentru un apartament aflat în centrul 
vechi al orașului Regensburg. Apartamentul are 74 metri 
pătraţi, se află într-o clădire cu douăsprezece apartamente, 
are balcon și o priveliște frumoasă. Fumez, așadar aș 
prefera să locuiesc cu un alt fumător. Am un motan, ceea ce 
e ideal pentru iubitorii de animale. Eu am treizeci și patru 
de ani și lucrez în domeniul gastronomic. Ți-ar reveni 
camera de 12 metri pătraţi și am împărți baia și bucătăria. 
Apartamentul este dotat cu mașină de spălat vasele, 
frigider, cuptor cu microunde și mașină de spălat rufele. 
Chirie 310 euro plus utilități. 


Când am văzut fotografiile din anunţ, mi-am dat seama că 
arăta ca un cămin. Nu erau doar patru pereţi și un acoperiș, ci 


VP - 114 


un loc unde se trăia. Camerele păreau colorate și puțin haotice. 
Era o colecţie de mobilă găsită la talcioc și mici comori. Un 
prinzător de vise era atârnat în fața geamului din dormitor, o 
saltea pe post de pat, o ramă opulentă aurie cu o poză 
kitschoasă a Fecioarei Maria cu pruncul lisus în braţe, un 
candelabru cu perle de sticlă colorate. În bucătărie trona o masă 
mare de lemn, rustică, cu imperfecțiuni vizibile de la distanţă. 
Mai era și un frigider roz, în stil retro american. În sufragerie 
erau teancuri de cărți din spatele fotoliului. Erau metri întregi de 
cărţi ce ocupau un perete întreg. Erau foarte multe cărți pe jos, 
fără rafturi. Numai asta ar fi înnebunit-o pe mama. Decorul m-a 
înnebunit și pe mine, dar în alt mod. Trebuia neapărat să 
locuiesc acolo. Mi-am dat seama mai ales după ce am cunoscut- 
o pe Kirsten, cea care a dat anunțul la ziar. Kirsten părea că vine 
de pe altă lume. Kirsten ar fi putut să locuiască la Ibiza sau pe 
vreo altă insulă de hipioţi cu părul ei șaten și lung, care părea 
încâlcit de sare și vânt și arăta de parcă nu ar mai fi fost 
pieptănat de ani de zile. Kirsten într-o rochie cu floricele, cu 
nenumărate lanţuri colorate și cizme mocasin până la genunchi. 
Kirsten, căreia îi plăceau așa de mult culorile, care era plină de 
viață și râdea mereu. M-am mutat târziu din casa părinţilor, din 
cauza circumstanțelor și a unei responsabilităţi prost înţelese 
faţă de mama mea. După moartea tatălui meu ne-am avut doar 
una pe alta, chiar dacă asta se datora mai mult unui principiu 
decât iubirii sau afecțiunii. Aici, în acest apartament, am fost 
fericită, puternică și încrezătoare. Asta până ce Kirsten și Ignaz, 
motanul gras și negru, s-au mutat. S-a întâmplat cu aproximativ 
două luni înainte să fiu răpită. Mi-am dorit să rămân în 
apartament la fel de mult cum mi-am dorit să mă mut în el și 
am vrut să veghez și să păstrez amintirile de aici, ca o martoră a 
unei epoci apuse, ca o ultimă rămășiță curajoasă, ca o plantă 
care crește prin crăpăturile asfaltului. Voiam să fiu ca o buruiană 
pe care poţi să o scoţi oricât de violent, dar de ale cărei rădăcini 
n-ai cum să scapi. La fel ca buruienile de pe aleea din curtea 
părinţilor de care mama se plângea mereu. 

Mă târăsc până în bucătărie și scot un cuțit din bloc. Cel mai 
ascuţit, cel care taie orice, până și carnea. Caut prin fiecare 
cameră a fostului meu căminul de 74 metri pătraţi. Controlez și 
unghiurile moarte din spatele ușilor și de după perdelele lungi 
până la podea. Mă uit chiar și în spatele perdelei de duș. Nue 


VP - 115 


nimeni aici, apartamentul e gol. Sunt doar eu și fantomele mele. 
Pentru un moment am fost ferm convinsă că Maia s-a strecurat 
pe ușa deschisă și așteaptă liniștită într-un colț ca să mă atace. 

Mă prăbușesc epuizată în fotoliul de piele, îmi ridic genunchii 
la piept, ţinând încă cuțitul strâns în mână. Poate că așa e. 
Poate că înnebunesc de-a binelea, în sens clinic. Poate că am 
înnebunit de mult și chiar ar trebui să mă duc înapoi la spital, 
într-o cameră din clinică unde, din motive de siguranţă, se poate 
scoate clanţa. Îmi pun capul pe genunchi și încep să suspin. 
Sunt încă prizonieră. Libertatea nu a schimbat nimic. Simt 
mirosul de gulaș și pericol în fața unei persoane care-mi vrea 
binele, fiind pregătită să o atac cu un cuţit. Chiar și acum când 
simt că sunt nebună și proastă, gândurile mele se îndreaptă 
spre o singură întrebare: de ce a dispărut Maia subit? A plecat 
fără să-și ia la revedere, fără să spună că nu mai vrea să ia 
vasele murdare, fără să spună că s-a gândit mai bine și că ar 
trebui să-mi spăl singură vasele, fără îmi pare rău dar trebuie să 
plec, fără vreun fel de scuză. 

Pun cuțitul pe măsuța de alături și mă chinui să mă ridic din 
fotoliu. Vreau să mai verific o dată ușa, să văd dacă chiar am 
închis. Doctorii și terapeuta mi-au recomandat să nu stau 
singură la început, mai ales că am plecat din spital la cererea 
mea și nu am vrut să mă internez într-o clinică specială. Le-am 
spus că mă voi muta pentru o vreme cu mama și se pare că am 
fost suficient de convingătoare. 

Ușa e închisă de două ori, mai mult nici nu se poate. Mă întorc 
spre comodă, iau rama foto și o pun pe mânerul ușii. Nimeni nu 
poate intra fără să aud sticla spartă pe jos. Mă dau un pas în 
spate și mă uit la ramă și la fotografie. Kirsten și cu mine, umerii 
ni se ating, capurile înclinate una spre cealaltă. Între noi stă 
motanul Ignaz cel gras și negru. Kirsten îl ţine întors spre 
cameră, cu picioarele din spate atârnându-i. A mijit neîncrezător 
ochii galbeni. A atacat-o pe Kirsten la doar câteva secunde după 
ce a fost făcută fotografia. II numeam adesea copilul nostru 
arțăgos. Oftez. Privirea-mi cade pe teancul de scrisori de pe 
comodă. Deasupra e un ziar împăturit, ediţia de ieri. Pe prima 
pagină e o fotografie cu Hannah, care arăta palidă în lumina 
chioară de 40 de waţi din cabană, dar în fotografia mare de pe 
prima pagină arăta de-a dreptul ireală cu pielea ei albă, cu ochii 
apoși și părul blond deschis. Urmăresc cu degetul conturul 


VP - 116 


buzelor ei, arcuite abia perceptibil în sus. Acesta este modul 
Hannei de a zâmbi. 


Aceasta este fata-zombie din cabana ororilor! 


Cham/Muinchen (MK): Două săptămâni de la evadarea 
spectaculoasă din cabană, redacţia noastră a primit de la o 
persoană necunoscută o fotografie a fiicei Lenei B. Fata în 
vârstă de 13 ani și fratele ei de 11 se află în momentul de 
față sub tratament terapeutic. B. e dată dispărută încă din 
ianuarie 2004. Conform declaraţiilor comisarului-șef Frank 
Giesner, încă nu se știe nimic despre locul unde s-ar putea 
afla sau despre identitatea celui care a răpit-o. Informații și 
indicii noi ar putea să ajute la reconstruirea evadării lui 
Jasmin G. și a morţii bărbatului, care se presupune că e cel 
care le-a răpit pe ea și pe Lena B. Jasmin G. a fost răpită în 
luna mai a acestui an și a fost sechestrată în cabană timp 
de patru luni, până ce a reușit să evadeze în luna 
septembrie. Până acum au fost date publicităţii doar câteva 
detalii despre circumstanţele în care ea și cei doi copii au 
fost sechestraţi, precum și despre starea lor actuală de 
sănătate, detalii care însă sunt cutremurătoare... 


Îmi pierd concentrarea, literele încep să-mi danseze în faţa 
ochilor. Rămâne doar poza cu Hannah. Mă întreb cine a făcut-o. 
Cui îi zâmbea Hannah. Imi dau seama atunci că nu m-am mai 
interesat de ea de când am plecat din spital. Nu m-am mai 
interesat nici din Jonathan. Menghina din jurul capului meu mă 
strânge și mai tare. 

Lena, ce fel de mamă ești? 

Ce fel de monstru ești? 

Ziarul foșnește în timp ce zboară într-un colţ. Îmi masez 
tâmplele. lau restul corespondenței de pe comodă ca să-mi 
distrag atenţia. Merg spre bucătărie. Mă așez la masă și mă uit 
la plicuri. Un plic e de la spital. Probabil că vor să știe cine va 
plăti pentru terapia pe care și așa nu o fac. O scrisoare de la 
compania de telefonie mobilă și de la apă. Deschid un singur 
plic, cel pe care nu e trecut niciun expeditor. E un plic simplu, 
alb, pe care e scris de mână, cu cariocă neagră, doar numele 
meu, Jasmin Grass, fără adresă. Pipăi plicul și scot din el o foaie 
împăturită. Pe ea sunt doar două cuvinte: PENTRU LENA. 


VP - 117 


Matthias 


— Matthias, nu! 

La naiba, știam eu. 

— Pur și simplu nu. 

— Dragă... 

— Nu! 

Tacâmurile lui Karin clincănesc lângă farfurie. Și mie mi-a 
trecut pofta de mâncare, dar încerc să ascund acest lucru, tăind 
o bucată deosebit de mare din friptură. E un lucru absolut 
normal, perfect normal, și deci nu e un motiv să întrerupi cina. 

— Karin, te rog... 

— Am spus nu. 

la în mod demonstrativ șervețelul, se șterge la gură, se ridică 
de pe scaun, își ia farfuria cu friptura, cartofii și păstăile, de care 
abia s-a atins, și o duce în bucătărie. Aud capacul coșului de 
gunoi și cum aruncă mâncarea. 

— Karin! strig eu acoperind sunetele din bucătărie. Haide 
măcar să vorbim despre asta! 

Aud drept răspuns capacul coșului de gunoi, apoi cum 
deschide mașina de spălat vasele. Incerc să continui să mănânc. 
Carnea mi se pare prea tare. 

— Tu chiar vorbești serios, constată Karin atunci când apare, 
pentru o secundă, în tocul ușii care desparte camera de luat 
masa de bucătărie. 

Mestec câteva păstăi și spun: 

— Sigur că vorbesc serios. Ar fi normal să o luăm acasă, să fie 
alături de familia ei. Am vorbit deja cu doamna doctor 
Hamstedt. N-are obiecții, dimpotrivă. Crede că ar putea chiar să 
o ajute pe Hannah să progreseze la terapie. 

— Când? 

— Păi, cel mai bine ar fi de mâine. 

— Nu, voiam să te întreb când ai ticluit asta împreună cu 
Hamstedt? 

lau și eu un șervetțel și mă şterg la gură. 

— Acum câteva zile, spun eu încet. Ai fi știut și tu asta, dacă 
ai fi venit în vizită cu mine. 

— Matthias, nu. 

— Dar așa e. Orice ar fi, ești bunica ei. 


VP - 118 


Karin dispare din nou în bucătărie fără să mai facă niciun 
comentariu. Aud de această dată frigiderul, un dulap și dopul 
unei sticle. 

— Adu-mi și mie un pahar, o rog eu. 

O voi aduce pe Hannah acasă, fie că e de acord sau nu. l-am 
promis asta. 

— Bunicule, a spus micuța, nu-mi place aici. E un loc oribil. 
Sunt așa de tristă că nu pot să dorm. Vreau acasă. 

Bunicule. E cel mai frumos lucru pe care l-am auzit în ultima 
vreme. 

— Noroc, îmi spune Karin ironic, în timp ce-mi întinde un 
pahar de vin roșu. În cinstea ta și a deciziilor tale. 

— Ah, Karin, termină, te rog! 

O privesc în timp ce ocolește masa, cu mișcări stângace, până 
ce ajunge la locul ei. 

— Matthias, evident că nu încetez. Vorbești pe la spatele meu 
cu Hamstedt și vrei să mă pui în fața faptului împlinit. Nu e 
corect. Îţi spun asta foarte clar. 

— Am vrut să aflu mai întâi dacă e măcar teoretic posibil ca 
Hannah să fie lăsată să plece, măcar pentru câteva zile. Și 
doamna Hamstedt a trebuit să se gândească mai întâi. Dar nici 
ei nu i-a scăpat faptul că Hannah nu colaborează de când a fost 
adusă la centru. Nu progresează sau regresează din punct de 
vedere terapeutic. Karin, înţelegi asta? Nici măcar nu știu de 
unde să înceapă! Nu pot pune niciun diagnostic! Îl pot 
diagnostica pe băiat, dar pe Hannah, Karin, Hannah... 

Pun paharul pe masă și ridic mâinile în aer. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, e nepoata noastră! Trebuie 
să o ajutăm! 

— Și cam cum îţi închipui că o să funcţioneze asta? Doar nu 
suntem psihologi! Dacă ei nu știu ce e cu ea, noi ce-am putea să 
facem? 

— Fetei îi este dor de familie, de un mediu familiar, de 
normalitate și... 

— Normalitate! mă întrerupe Karin. Nu știe ce e normalitatea! 

— Păi, atunci e cu atât mai important să-i arătăm. Uită-te în 
jurul tău! 

Fac un gest teatral din mâini. 

— Tot ce e aici! Totul! Casa noastră! Aici a crescut mama mei! 

Karin soarbe o gură de vin. 


VP - 119 


— Și cum ar trebui să funcţioneze ideea ta? întreabă ea în 
timp ce pune paharul pe masă. li facem patul în fosta cameră a 
Lenei? 

Ignor tonul sarcastic și o aprob energic. 

— Karin, și trebuie neapărat să facem rost de cărți! Și asta îi 
lipsește. Nu poate să înveţe în acel centru. Are nevoie urgentă 
de câteva manuale. 

— Și la anul o trimitem la școală sau cum? Ca pe un copil 
normal. 

— Vreau doar să spun că se va bucura, cu siguranţă, dacă-i 
facem rost de câteva cărți. E foarte dornică să înveţe și chiar 
știe foarte multe deja. Karin, ar trebui să o vezi. E chiar foarte 
cultă. 

Am început să zâmbesc, amintindu-mi cum Hannah mi-a spus 
cum se spune la „bunic” în spaniolă. 

— Gândește-te și tu, nu va funcţiona. 

Abuelo, așa se spune în spaniolă. Abuelo... 

— Matthias! 

— Hm? 

— Spuneam că nu va funcţiona. Nu putem să ne jucăm, pur și 
simplu, de-a familia. 

— Karin, te rog, cum adică ne jucăm? Suntem o familie! E 
nepoata noastră, copilul fiicei noastre. 

Karin își freacă fruntea. 

— Draga mea, măcar pentru câteva zile mai întâi, încerc eu. 
Așa am stabilit cu doamna doctor Hamstedt. Chiar dacă va locui 
la noi, o voi duce pe Hannah la centru pentru ședințele de 
terapie. Vrem doar ca micuța să se liniștească puţin. 

E liniște. Știu că Karin e pe punctul de a accepta, știu asta. Nu 
vrea să fie o bunică fără inimă și nici nu este. Îi e doar frică și 
vrea să facă totul corect. Vrea să o lase pe Hannah pe mâna 
profesioniştilor. Vrea să o lase pe mâna acelor „profesioniști” 
care nu știu ce să facă cu ea. 

— Domnule Beck, nu pot să vă spun prea multe, a afirmat 
doamna doctor Hamstedt în timpul ultimei noastre conversații. 

Ne aflam în biroul ei, ea stătea așezată în spatele biroului, eu, 
în fața lui. Peretele din spatele ei e tapetat cu diplome care 
atestă că e o „profesionistă”. Pe pervaz e o plantă-păianjen cu 
frunzele blege și îngălbenite, ceea ce demonstrează că 


VP - 120 


„profesionista” nu e capabilă nici măcar să aibă grijă de o plată 
nepretenţioasă. 

— Modul atât de diferit în care cei doi copii procesează ceea 
ce li s-a întâmplat e destul de frapant. Ceea ce vreau să spun e 
că modul în care evoluează Jonathan nu e surprinzător, face o 
pauză și descrie cu degetul un semnul exclamării în aer, normal, 
chiar dacă vi se poate părea ciudat că folosesc cuvântul în acest 
context. Jonathan are coșmaruri, urlă și refuză să vorbească cu 
noi. Am observat adesea că cei care au trecut prin experiențe 
traumatizante încearcă, mai întâi, să proceseze singuri ceea ce 
li s-a întâmplat. Plecăm însă de la premisa că se va deschide, cu 
timpul. Trebuie mai întâi să înceapă să aibă încredere în noi, să 
vadă că-i vrem doar binele și să înceapă să se simtă în siguranță 
la noi. 

Am început să-mi bâţăi picioarele. Hannah sigur mă aștepta 
deja. 

— Păi, asta sună foarte bine. 

— Hannah, a spus doamna doctor Hamstedt, accentuând 
cuvântul. 

— Ce e cu ea? 

Doamna doctor Hamstedt a zâmbit de parcă m-a surprins 
făcând ceva interzis. 

— La Hannah observăm însă un cu totul alt tipar 
comportamental. 

Îmi îndrept spatele și mă mut mai aproape de marginea 
scaunului. 

— Și anume? 

— Comportamentul ei. 

— Ce e cu el? 

— Păi, cel mai bine ar fi să pornim de la exemplul lui 
Jonathan. Băiatul și-a petrecut întreaga viaţă într-o cabană, într- 
un spațiu mic, precar, închis, fără ferestre sau vreun contact cu 
lumea exterioară. 

A făcut o pauză plină e subiînţeles și a continuat să vorbească 
abia după ce a văzut că mă uit la ceasul de la mână. 

— Lumea de aici, freamătul, oamenii mulţi, zgomotul, toate 
aceste lucruri pe care nu le cunoaște din timpul vieţii sale în 
cabană, îl intimidează. Liftul a fost o catastrofă! Putem să 
folosim doar scările atunci când trebuie să mergem cu el la un 
alt etaj. Și simplul fapt de a merge la alt etaj a fost o provocare 


VP - 121 


din cauza fricilor lui. Ca să nu mai spun de toate mișcările cu 
care nu e obișnuit. Domnule Beck, înţelegeţi? Îl învăţăm acum 
să urce scările așa cum am face cu un copil mic, ceea ce e, 
desigur, o sursă suplimentară de frustrare. Uneori se ascunde 
ore întregi sub o masă sau smulge noaptea așternutul de pe pat 
ca să doarmă pe jos. Prin asta ne transmite că e suprasolicitat în 
momentul de faţă. 

Habar nu aveam ce vrea sa-mi spună, dar mă simțeam totuși 
atacat. 

— Hannei nu-i merge foarte bine aici. Doarme prost, îmi 
spune asta de fiecare dată când vin să o vizitez. 

Doamna doctor Hamstedt oftează prelung. 

— Se prea poate, domnule Beck. Cu toate acestea, se 
descurcă uluitor de bine într-o lume străină. Sau dumneavoastră 
vi se pare că e deosebit de speriată? 

— E puternică! constat eu, nu fără urmă de mândrie. 

— Domnule Beck, există o particularitate neurologică pe care 
o numim sindromul Asperger. Poate că aţi auzit până acum 
despre el. Este o formă de autism și influențează modul în care 
cei afectați de acest sindrom procesează stimulii și modul în 
care interacționează cu alţi oameni... 

— Hannah nu e bolnavă. 

— N-aș spune neapărat că e vorba despre o boală, a spus 
doamna doctor Hamstedt și și-a lăsat capul într-o parte. Aș 
spune mai degrabă că e vorba despre o tulburare. Și încă nu 
suntem siguri dacă Hannah suferă de această tulburare, dar am 
vrea să continuăm să explorăm această pistă. 

M-am uitat din nou la ceas. 

— Păi, bine, domnule Beck, în ceea ce privește cererea 
dumneavoastră de a o lua pe Hannah pentru câteva zile acasă, 
pot spune că sunt pregătită să facem o încercare. Cu toate 
acestea, trebuie să insist asupra unor condiţii. 

— Nicio problemă, îi spun eu pe un ton aprobator și mă 
străduiesc să mă ridic, într-un sfârșit - mă așteaptă Hannah. 

— Un moment, domnule Beck! Aș vrea să vă vorbesc puţin 
despre fiica dumneavoastră, Lena. 

Simplul mod în care i-a accentuat numele a făcut mânia să 
crească în pieptul meu. De parcă aș fi putut să uit vreodată 
numele singurului meu copil. 

— Doamnă doctor Hamstedt, acum chiar trebuie să... 


VP - 122 


— Nici nu pot să-mi imaginez cât de dificil trebuie să fie 
pentru dumneavoastră faptul că nu aţi primit încă răspunsurile 
după care, cel mai probabil, tânjiți. 

Mi-am mușcat prevăzător buza de jos. Avea dreptate. Niciunul 
dintre copii nu dăduse până acum vreo declaraţie folositoare 
anchetei. Părea că nici măcar n-au observat că doamna Grass, 
într-o zi, i-a luat locul Lenei. 

— Asta trebuie să fie frustrant pentru dumneavoastră. Mă 
bucură cu atât mai mult angajamentul dumneavoastră pentru 
rolul de bunic. Aș vrea să vă ofer sprijinul meu și de aceea aș 
vrea să mai trecem încă o dată, împreună, prin aspectele 
psihologice. 

Dau drumul buzei și oftez. Mi s-au spus deja toate aceste 
lucruri. Insista mereu pe aceeași comparaţie: Hannah și băiatul 
au putut să vadă lumea până acum doar pe gaura cheii. Și-au 
petrecut viaţa într-o cabană unde puteau să relaţioneze doar cu 
două persoane: părinţii lor. Natura i-a programat pe copii să-și 
iubească necondiţionat părinţii. Izolarea nu le-a permis să aibă 
termen de comparaţie. De unde să știe că li se întâmplă ceva 
greșit, oribil dacă nu cunoșteau nimic altceva? Cum ar fi trebuit 
să înveţe să distingă între ceea ce e corect și greșit? Ca să nu 
mai vorbim despre dependenţa de tată și de faptul că au fost 
antrenați de la naștere să îi arate supunere. Nu-l vedeau ca pe 
un monstru care i-a închis. Îi erau recunoscători pentru că le 
dădea de mâncare ca să nu moară de foame și că le făcea focul 
ca să nu îngheţe de frig. Și peste toate astea nu contenea să tot 
arunce cuvântul „normalitate” în discuție. Cabana a reprezentat 
normalitatea pentru Hannah, pentru băiat. Oamenii nu 
obișnuiesc să-și problematizeze normalitatea. 

— Am înţeles asta deja, spun eu. 

Încerc să pun capăt explicaţiilor doamnei doctor Hamstedt. 
Hannah mă așteaptă deja de un sfert de oră. 

— Când tatăl lor le-a spus că au o mamă nouă, atunci 
afirmaţia aceasta nu a fost cu nimic diferită, a fost ca atunci 
când le spunea să meargă la ei în cameră, a continuat doamna 
doctor Hamstedt. Cuvântul său era lege. Domnule Beck, e 
important să nu uitaţi acest lucru. Chiar dacă acum credeţi că 
puteţi să faceţi față lipsei de răspunsuri cu privire la ceea ce i s- 
a întâmplat fiicei dumneavoastră, cu cât va trece mai mult timp, 


VP - 123 


cu atât mai frustrat vă veți simţi. E vorba despre un sentiment 
de frustrare care poate să crească foarte repede. 

— Doamnă doctor Hamstedt, nu mi-o luaţi în nume de rău, 
dar în momentul de față, nerăbdarea mea e cea care crește 
foarte repede. Nepoata mea mă așteaptă de mai bine de un 
sfert de oră. 

Doamna doctor Hamstedt râde complice. 

— Domnule Beck, atunci să nu o mai lăsăm să aștepte. 

e 

— Ţi-ai dat vreodată seama că vorbeşti doar despre Hannah? 
spune Karin și rupe tăcerea îndelungată. 

Oftez atunci când intuiesc ce urmează. 

— Nu vreau să vorbesc despre Lena acum. 

— Nu mă refer la Lena, ci la Jonathan. l-ai spus „băiatul” mai 
devreme. Pot să se ocupe ei de băiat. Nu observi asta? 

— Nu știu ce vrei să-mi spui. 

Karin se așeză mai bine pe scaun. Acum stă cu spatele 
perfect drept. 

— E din cauză că are culoarea părului greșită? 

— Ce? 

— Pentru că în ochii tăi nu-i seamănă suficient Lenei? 

— Despre ce vorbești? 

— În Hannah o vezi doar pe Lena, nu şi pe tatăl ei. 

— Karin, dar acum chiar vorbești numai prostii. 

Dau din mână, sugerând că nu sunt de acord cu acuzația ei 
supărătoare, dar lovesc din greșeală paharul ei cu vin, care se 
sparge la contactul cu suprafaţa dură a mesei de lemn. In doar 
câteva secunde, o baltă roșie se răspândește pe faţa de masă 
deschisă la culoare. Sar în picioare, la fel și Karin. 

— Îmi pare rău, draga mea! spun eu în timp ce tamponez 
balta cu un șerveţel. 

Karin ridică fața de masă în așa fel încât vinul să nu curgă de 
pe masă pe covorul bej. 

— Se mai întâmplă, spune ea, dar te-ai gândit ce se mai abate 
pe capul nostru dacă o aduci pe Hannah acasă? ţi imaginezi 
cum se vor strânge jurnaliștii și fotografii în faţa casei noastre, 
la fel ca atunci când a dispărut Lena? 

— Ah... 

— Și așa sună telefonul încontinuu. „Doamna Beck”, imită ea 
o voce mieroasă, mai „aveţi vreo speranță că fiica 


VP - 124 


dumneavoastră va fi găsită? Doamnă Beck, cum le mai merge 
nepoților dumneavoastră? Doar un mic interviu, doamnă Beck, 
nu vă deranjăm prea mult”. Karin începe să strângă masa în 
timp ce clatină dezaprobator din cap. 

— Matthias, nu vreau să mai trec încă o dată prin asta. 

— Karin, știu asta, dar nu cred că se va întâmpla. Ce să caute 
ăștia aici? De ce să-și piardă vremea? Nu primesc un interviu de 
la noi și cu atât mai puţin de la Hannah. Au deja de mult o poză 
a micuţei. De ce și-ar mai bate camerele de filmat capul să 
piardă vremea pe aici? Karin, o numesc fata-zombie! Ai citit tu 
însăţi! 

Clatin din cap, nevenindu-mi să cred. 

— „Fata-zombie”. Ca să nu mai spun că arăta așa de drăguţ în 
fotografie. 

Karin se oprește din ceea ce făcea. 

— Matthias, nu! 

Cobor privirea. Karin poate să mă citească. Mă cunoaște de 
aproape patruzeci de ani. Ştie. „Nu”-ul ei nu se referea la 
dorința mea de o aduce pe Hannah acasă. Pot să simt că a 
înțeles ceva mai mare. 

— Tu ai făcut fotografia și ai dat-o presei, constată ea. Ai 
făcut-o din nou. 


Jasmin 


Stau cuibărită în fotoliul meu de piele, mă ghemuiesc cât de 
tare pot. Simt durerea provocată de coastele rupte. Strâng 
scrisoarea în degetele crispate. Tremur. 

Mama, îngheți? 

Jonathan, stai liniștit. 

Mama, îmi ești dragă! 

Staţi liniștiți! Amândoi! Trebuie să mă lăsaţi în pace, auziți? 
Nu mă simt așa de bine azi. 

Inchid ochii și număr de câte ori inspir, exact așa cum m-a 
sfătuit terapeuta să fac în cazul în care am un atac de panică. 

— Doamnă Grass, vocile nu sunt reale. Sunt doar în mintea 
dumneavoastră. Lăsaţi-le să treacă pe deasupra 
dumneavoastră, așa cum aţi face cu norii de pe cer. Nu încercaţi 
să reprimaţi vocile sau imaginile din trecut. Lăsaţi-le să vină și 


VP - 125 


să treacă, totul e bine, respirați. Respiraţi adânc și liniștit. 
inspirați, expirați... 

Respir. 

Vocile - sunt aici. Amintirea iese la suprafaţă, dar nu trece, ci 
mă prinde de gât și mă trage cu ea în adâncimea întunecată, 
luminată doar de becul chior de 40 de waţi. Am ajuns înapoi în 
cabană și e frig, îngrozitor de frig. În aer apar norișorii răsuflării 
mele, în timp ce stau la masă cu Hannah și Jonathan. Astăzi ar 
trebui să ne ocupăm de engleză. 

— Mama, trebuie să te concentrezi! Învățătura e importantă. 
Nu e voie să fii prost. 

Nu mă pot concentra. Frigul. Norișorii respirației mele îmi 
amintesc că timpul trece și eu încă n-am găsit nicio posibilitate 
de a evada din acest infern. Nici măcar nu știu dacă sunt aici de 
zile, săptămâni sau chiar luni. Ar putea să fie o zi de vară 
deosebit de friguroasă sau iarna deja. 

— Mama, îngheţi? mă întreabă Jonathan. 

Mă întreabă despre lucruri evidente cu naivitatea unui copil 
care cunoaște doar lumea de aici și nimic altceva. De ceva 
vreme, soţul tău ne lasă singuri din ce în ce mai mult. Chipurile 
merge la muncă - faptul că acest monstru are un serviciu, 
probabil unul complet normal e o noţiune absurdă pentru mine. 
Un serviciu cu fluturaș de salariu și drept de pensie. 

— Mama? Te-am întrebat dacă îngheţi. 

Nu-mi spune mama. 

Nu sunt mama ta. 

— Da, Jonathan, îngheţ foarte tare. E frig azi. 

Sare de pe scaun, se îndreaptă în goană spre canapeaua unde 
se află o pătură de lână pe care mi-o aduce. 

— E drăguţ din partea ta, mulţumesc! spun eu și mă 
înfofolesc în ea. 

De câteva zile sunt pedepsită și am voie să port doar o 
cămașă de noapte subţire din satin, care-mi ajunge până la 
glezne. In timp ce spălam rufele, supravegheată fiind de papa, 
m-am uitat o fracțiune de secundă prea mult la o sticlă de 
detergent lichid, citind lista de ingrediente. Otrava era o 
posibilitate. 

Nu era o posibilitate. 

— Lena, ai putea să-l bei la micul dejun. E bio. 

A râs scurt și feroce. 


VP - 126 


— Nici nu știi să apreciezi cât de multă libertate îţi las. 

— Ba da, apreciez foarte mult. 

Nu, chiar nu știu, a hotărât Dumnezeu și m-a pedepsit. Fără 
haine, fără șosete, fără papuci, doar cămașa de noapte subţire. 
Între timp, îmi simt picioarele ca doi bolovani, ca pe niște 
corpuri străine, care nu mai sunt parte a corpului meu. Degetele 
îmi sunt amorțite. Frigul a trecut de pielea de găină și mi-a intrat 
până în oase. Îmi simţeam tot trupul rigid. Îmi vine greu până și 
să stau așezată. 

— Următorul cuvânt! strigă Jonathan radiant. 

— Summit, citesc eu mecanic următorul cuvânt. 

Nu citesc dintr-un manual, ci dintr-un dicţionar micuţ. 
Vocabularul de bază al limbii engleze, care stă deschis în fața 
mea, pe masă. Nu facem decât să trecem mecanic prin cuvinte, 
luându-le în ordine alfabetică, de la cap la coadă. Totul e 
mecanic. Jonathan ridică imediat mâna, dar nu și Hannah. In 
schimb, și-a lăsat capul pe spate iar privirea îi cutreieră de-a 
lungul tavanului camerei. 

— Hannah, ce e cu tine? întreb eu precaută. 

Mi se pare că trece o eternitate până ce-l privește mai întâi pe 
Jonathan și apoi pe mine și-mi răspunde: 

— Aparatul de circulare a aerului e stricat. 

— Nu-ţi face griji! Tata vine în curând înapoi de la muncă și-l 
repară, spun eu. 

Dar mă înșel. Nu vine nimeni. 

E șase și un sfert - șapte fără un sfert - șapte jumătate - opt 
fără. 

Vom obosi - vom adormi - ne vom sufoca. Jonathan cască 
deja. 

— Nu vă faceţi griji, spun eu încontinuu. 

Aerul pare că devine din ce în ce mai dens, nu mai e nicio 
diferenţă între realitate și imaginaţie. Ticăitul ceasului din 
bucătărie începe să semene cu bătăile unei inimi, o inimă care 
bate tare, înăbușit și lent - tare, înăbușit și lent - mai tare, mai 
înăbușit și mai lent. Copiii au început deja să caște, mai întâi 
tacticos, în spatele mâinii ridicate, dar acum tare de tot, cu gura 
deschisă până la urechi. Jonathan a închis ochii deja. Hannah o 
ține pe domnișoara Tinky în braţe și îi spune, la intervale 
regulate, că nu trebuie să-i fie frică. 


VP - 127 


Mă opintesc să-mi întind mâinile peste masa rece și să mă 
ridic de pe scaun, traversez sufrageria clătinându-mă, mă 
împleticesc până la ușa de la intrare, trag patetic de clanţța ușii 
până ce mă părăsesc puterile și mă prăbușesc pe podea. 

— Mama, sunt foarte obosită, o aud pe Hannah spunând 
încet. 

— Știu, îi răspund eu încet. 

Mă întind spre clanţa ușii, o apuc și mă ţin de ea ca să mă pot 
ridica pe picioarele mele slăbite, înghețate, și merg înapoi la 
copii, la masă. Mă uit la ceasul din bucătărie ale cărei bătăi de 
inimă răsună în capul meu. E opt fără. Îl ating pe Jonathan pe 
umăr, trezește-te, rămâi treaz, și mă aud spunând cu o voce 
surprinzător de calmă: 

— Copii, e timpul să mergeţi la baie. 

Traversăm holul. Hannah merge în faţă, cu domnișoara Tinky 
în braţe, eu și Jonathan mergem de mână după ea. Mergem pe 
rând la toaletă, ne spălăm pe dinţi, poate pentru ultima oară. Le 
propun copiilor să doarmă în această noapte cu mine, în patul 
cel mare. 

— Poate să vină și domnișoara Tinky? întreabă Hannah. 

— Desigur, spun eu și îi zâmbesc. 

Ne băgăm în pat, stăm strânși unii într-alţii. Nu trebuie să 
rămână singuri. E singurul lucru pe care-l pot face pentru ei, pot 
doar să fiu acolo pentru ei. E prea puţin. Plâng fără să scot 
vreun zgomot. Se aude un zgomot din pieptul lui Jonathan 
atunci când respiră. Hannah șoptește: 

— Sigur ne trezim dimineaţă devreme. Doar nu mori așa de 
repede, nu mama? 

— Așa e, draga mea, spun eu zâmbind și o pup pe fruntea 
rece. 

Evit să o întreb de cât timp nu mai funcţionează aparatul, de 
când nu i-a mai auzit bâzâitul. Sunt prea obosită pentru 
vorbărie. 

— Mama, te iubesc! spune Hannah abia audibil. Mereu. 

— Și eu vă iubesc! Noapte bună! îi răspund eu. 

Deschid ochii larg și trag aer în piept. Sunt înapoi în sufrageria 
mea, stau ghemuită în fotoliul meu de piele. O scrisoare îmi 
tremură în mână. Hârtia albă cu literele acuzatoare: „Pentru 
Lena”. 

Nu e posibil. 


VP - 128 


Sau poate că e. 


Jasmin 


Am reușit să mă conving să o sun pe Kirsten, care și-a făcut 
apariţia la nicio jumătate de oră după aceea. E în faţa 
apartamentului meu și bate la ușă așa cum i-am spus la telefon, 
de trei ori scurt, de două ori lung: cioc-cioc-cioc - cioc - Cioc. 

— Am tot vrut să dau un semn, a spus ea în timp ce închidea 
ușa în urma ei. 

Incuviinţez doar. Sunt captivă privirii ei. Cât de bine arată 
bronzată. Mă întreb dacă a fost plecată în concediu în timpul 
verii, dacă a fost plecată în timp ce eu am stat închisă în 
cabană. 

— Jassy, ce mizerie! 

Mă mângâie pe păr. Ultima dată când ne-am văzut, aveam 
părul șaten, dar acum e blond. Blond deschis, cu rădăcini 
șatene. În cabană mi-am imaginat uneori revederea. Doar că în 
imaginaţia mea îmi spunea: „Ce bine că te-ai întors!” 

— La început, când ai plecat, am crezut... începe ea după ce 
ne-am așezat pe canapeaua din sufragerie. 

— Pot să-mi imaginez, o întrerup eu imediat. 

Nu vreau să aud cum și-a imaginat că dispariţia mea e cine- 
știe-ce gest dramatic ca să-i atrag atenţia. Că am plănuit să 
plec pentru câteva zile, că mi-am închis telefonul. Păi, haide, fă- 
ti griji acum, caută-mă, găsește-mă, adu-mă înapoi acasă. 

— Chiar așa stau lucrurile? Vreau să spun, e adevărat ce scrie 
la ziar? 

Scoate un pachet de ţigări din geantă și mi-l întinde. 

— Mersi, dar m-am lăsat. 

— Ce proastă sunt. Sigur nu aveai așa ceva acolo, în cabană. 

— Nu, nu aveam așa ceva. 

Incep să-mi rod unghia de la degetul mare, un obicei prost, de 
care ar fi trebuit să scap de mult timp. 

— Păi, și restul? Deci, ce scrie în ziare? 

Clinchetul brichetei. Se apleacă ca să ia scrumiera de pe 
mânerul canapelei și o pune pe măsuţa de cafea. 

— Vrei să știi dacă chiar mâncam din boluri pentru căţei și 
dacă am fost ținuți în lesă? 


VP - 129 


Clatin din cap. 

— Aveam veselă. 

Durează câteva secunde până ce Kirsten s-a hotărât să 
zâmbească pe înfundate. Ziarele scriu cele mai diverse lucruri, 
unele corecte, multe trase de păr. Uneori îmi doresc să-mi pot 
înfrânge fricile și să accept să dau un interviu ca să clarific 
lucrurile. Dar mi-e teamă de întrebările insistente ale unui 
jurnalist pedant, prea ambițios și suspicios, care ar vrea să afle 
prea multe. Vreau ca anumite lucruri să rămână puse între 
paranteze, chiar dacă asta înseamnă că săraca femeie din 
cabană a fost nevoită să mănânce dintr-un bol pentru câini. 

Îi arăt lui Kirsten scrisoarea. 

— Azi am primit asta prin poștă. 

Kirsten se uită la hârtie mai mult decât ar fi fost necesar ca să 
citească și să înţeleagă cele două cuvinte. Atunci când se uită 
din nou la mine, privirea ei trădează o urmă de neîncredere. 

— Cu siguranţă a fost doar un tâmpit, care a urmărit știrea în 
presă și vrea să te sperie acum. Auzi mereu că se întâmplă așa 
ceva. 

Lasă capul într-o parte și se uită la mine, examinându-mă. 

— Cine altcineva crezi că a scris-o? 

Continui să-mi rod unghia degetului mare. 

— Cel care te-a răpit? Jassy, e mort. Tu l-ai omorât. 

— Știu. Dar... 

Kirsten clatină neînţelegătoare din cap. 

— Ce e? Haide, spune! 

Trag adânc aer în piept. 

— Copiii. 

— Ce? 

— Copiii au un motiv să fie supăraţi pe mine. 

Ochii lui Kirsten se măresc, aproape că-i ies din orbite. 

Așa arăţi atunci când îţi dai seama că stai față în faţă cu o 
persoană nebună. 

— Copiii? Jassy, despre ce vorbești? 

În loc să râd și să încerc să-mi minimalizez ieșirea, mă prind 
de marginea canapelei și încerc să mă ridic, dar degeaba, nu 
pot din cauza durerii. _ 

— Mai e ceva, spun eu gâfâind. In dormitor, în comoda de 
haine, în al doilea sertar, într-o pereche de șosete. 

Kirsten încuviinţează febril. 


VP - 130 


— E OK, Jassy. Mă duc să mă uit, rămâi aici. 

Se ridică, se apleacă și-mi ia picioarele, pe care le pune, 
precaută, pe canapea. 

— Odihnește-te! spune ea. 

Inchid recunoscătoare ochii. 

Aud apoi minunatul sunet cunoscut al pașilor ei pe parchetul 
de pe hol, care scârţâie ascuţit. Aud clanța ușii de la dormitor. 
Am uns-o de sute de ori, dar, pur și simplu, n-am reușit să o 
facem să nu mai scârţâie. Nici nu-mi mai amintesc de câte ori 
m-am trezit noaptea din cauza asta, când Kirsten se întorcea din 
tura de noapte de la club. La un moment dat, ne-am obișnuit să 
lăsăm pur și simplu ușa deschisă... Deschid speriată ochii, dar 
aud deja vocea speriată de moarte a lui Kirsten: 

— Jassy! Ce...? 


Matthias 


Studentă (23) dată dispărută în München 


München (LR) - Poliția din München caută indicii cu privire 
la locul unde s-ar putea afla Lena Beck (23) din München- 
Haidhausen. Martorii declară că, în noaptea de miercuri 
spre joi, aceasta a fost la o petrecere în cartierul 
Maxvorstadt până la aproximativ ora 5 dimineața. Pe 
drumul de întoarcere a vorbit la telefon cu o prietenă. De 
atunci, telefonul ei este închis. Incercările poliției de a o găsi 
vineri în München nu au dat roade. Lena Beck are 1,65, e 
slabă, blondă, cu părul până la umeri. Ultima dată când a 
fost văzută, purta o bluză argintie, blugi și cizme negre, 
precum și un palton albastru închis. 


Acesta a fost primul articol dintr-o mulţime de articole care 
aveau să urmeze până ce o vom găsi pe Lena, așa cum am 
crezut în naivitatea mea. 

A fost primul articol dintr-o serie de exact patru - doar patru 
articole în toți anii în care Lena a rămas de negăsit. Ar fi mai 
nimerit să spun că au fost doar patru articole serioase. In al 
doilea s-a relatat despre operaţiunea de scufundare lipsită de 
succes prin care poliţia a vrut să stabilească dacă nu cumva 
Lena a căzut în Isar și s-a înecat. Martorii care au fost la 


VP - 131 


petrecere au declarat că Lena „a consumat cantităţi 
semnificative de alcool și alte narcotice, care nu pot fi numite 
exact”. Incepând cu al treilea articol, lucrurile au început să ia o 
cu totul altă turnură, una complet greșită. Bayerisches Tagblatt 
a intervievat o așa-zisă prietenă cu care Lena a vorbit înainte de 
dispariţie. Așa-zisa prietenă, Jana W., („numele a fost schimbat 
de redacţie”), a declarat: „Lena e o fată cu multe probleme”. 
Cică voia să lase baltă studiile, a luat droguri nu doar la această 
petrecere din Maxvorstadt, ci la multe petreceri și peste tot. 
Cică ar fi fost „una din acelea”, „una din acelea” care pleacă 
imediat cu un bărbat acasă. Incepând cu al cincilea articol, 
„studenta din Munchen (23)” s-a transformat în „petrecăreaţă 
din Munchen (23)”. Am acceptat atunci să răspund la toate 
nenorocitele de întrebări din interviuri, chiar dacă intuiam că 
presa nu mai avea de mult niciun interes să ajute la găsirea 
Lenei sau a unor martori folositori anchetei. 

Nu voi uita niciodată ziua în care am fost întâmpinat la birou 
de un jurnalist. 

— Lena e o studentă model, spun eu și îi întind, ca să se 
convingă, foaia ei matricolă. Incă de când era mică a vrut să se 
facă profesoară. Tocmai de aceea, studiile sunt pe primul loc 
pentru ea, asta pe lângă familie, desigur. Avem o relaţie foarte 
apropiată. 

Un fotograf, pe care jurnalistul la adus cu sine, a făcut o poză 
cu foaia matricolă, dar și mie în timp ce stăteam în picioare, în 
fața biroului. Matthias Beck, atunci în vârstă de 48 de ani, 
consultant fiscal independent, cu un cabinet care mergea bine, 
cu cămașa apretată, costum în dungi, ordonat, aranjat, raţional, 
hotărât. 

— Nu voi permite ca fiica mea să fie hărțuită în presă după ce 
a ajuns deja victimă a unor circumstanțe pe care nu le 
cunoaștem. 

Îmi pregătisem dinainte notițe cu propoziţiile pe care voiam 
să le spun neapărat, am formulat totul în avans ca să nu uit 
nimic. „Modul în care a fost portretizată în presă a) nu 
corespunde în niciun fel ființei ei și b) din punctul meu de 
vedere, acest mod de a prezenta lucrurile împiedică buna 
desfășurare a anchetei”. 


VP - 132 


— Și cum vă descurcați cu tot ceea ce se întâmplă, domnule 
Beck? m-a întrebat jurnalistul Lars Rogner, un tip alunecos cu 
părul șaten și plin de gel. 

Desigur că nu-mi notasem răspunsul la această întrebare. 

— Mi se frânge inima, spun eu încet după ce am înghiţit o 
dată în sec. 

Rogner încuviințează afectat. 

— Domnule Beck, pot să vă înțeleg foarte bine. Oribil! 

Își drege apoi glasul și mă întreabă: 

— La ce vârstă a început Lena să ia droguri? 

Această întrebare vine ca un pumn care m-a lovit din plin și 
mă face să mă prăbușesc în scaun. 

Evident că ediţia de a doua zi a ziarului lui Rogner nu prezintă 
fotografia cu foaia matricolă a Lenei sau cea cu tatăl plin de 
determinare, ci pe cea a unui prăpădit mizerabil prăbușit în 
scaun: „Tatăl petrecăreţei din Munchen (23) date dispărute: «Nu 
știam nimic despre viaţa dublă a fiicei mele»”. 

Karin m-a pocnit după ce a citit articolul. A avut nevoie de 
aproape o săptămână întreagă și o jumătate de cutie de 
calmante până ce m-a crezut, într-un sfârșit, că nu am spus 
acele cuvinte. Apoi, m-am obișnuit să mă trezesc mai devreme 
dimineaţa și să merg să iau ziarele din poștă înaintea ei. Le 
citeam pe ascuns în garaj, așezat pe scaunul meu de pescuit în 
caz că mi se taie picioarele de la toate mizeriile pe care trebuia 
să le citesc despre propria fiică. După ce terminam, așteptam o 
vreme până ce mi se stabiliza pulsul. Apoi, strângeam scaunul 
de pescuit, ieșeam din garaj și aruncam ziarul în pubela 
vecinilor. Zâmbeam chinuit, intram în casă și pregăteam micul 
dejun. Eu și Karin am căzut de acord că învăţasem ceva din 
această experienţă. 

— Măcar se mai vorbește încă despre ea în presă, ne 
spuneam noi. 

Chiar dacă ne durea, nu trebuia să ne intereseze dacă poliţia 
și oamenii credeau că e o studentă model sau o petrecăreaţă. 
Cel mai important lucru era să continue să o caute și să nu fie 
dată uitării. Cu toate astea, Karin a reușit să-mi smulgă 
promisiunea că mă voi ţine departe de jurnaliști în viitor. 

Doar că acum tocmai a aflat că m-am amestecat din nou, că 
eu am fost cel care a trimis presei fotografia cu Hannah. Era o 


VP - 133 


fotografie pe care i-am făcut-o în grabă, săptămâna trecută, 
după ce îi explicasem cum funcționează aparatul de fotografiat. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, de ce ai făcut așa ceva? 

Karin stă cu mâinile întinse pe masă. lau vasele pe care Karin 
le aranjase deja într-un teanc. Le car tăcut în bucătărie. Karin 
mă urmează cu pași mici. 

— Ai uitat ce s-a întâmplat ultima dată când te-ai amestecat 
în treburile acestor vulturi? Cum au sfâșiat-o mai întâi pe Lena și 
apoi pe noi? 

— Vreau doar să se ţină departe de Hannah, am început eu, 
într-o încercare patetică. 

Am început, între timp, să umplu chiuveta cu apă ca să spăl 
vasele. Lipsa de înţelegere a lui Karin răsună peste zgomotul 
apei. Tocmai eu, care ar fi trebuit să știu mai bine. 

— Și apoi i-ai trimis fotografia tocmai acestui Lars Rogner! 

Da, tocmai acestui Lars Rogner. Evident că lui i-am trimis-o! 
Până la urmă, el a fost singurul care a mai scris din când în când 
despre caz, după ce toţi au trecut mai departe și lumea a 
continuat să se învârtă fără Lena. 

— Până la urmă, e și el tată și a trecut printr-o situaţie oribilă. 
Dacă e cineva care artrebui să ne înțeleagă, el ar fi acela. 

Karin zâmbește obosită pe sub mustață. 

— Te referi la povestea pe care ţi-a zis-o atunci? Că i-ar fi 
murit fiul atunci când avea doar opt ani? Te rog! Cu siguranţă n- 
a fost decât un truc ca să-ţi câștige încrederea. Lars Rogner nu 
s-a gândit nicio secundă la Lena sau la noi. Atunci, la fel ca și 
acum, l-a interesat doar câte ziare vinde, la fel cum toate 
celelalte ziare de scandal sunt interesate doar să-și vândă 
tirajele. 

— Nu și-a pierdut doar fiul. Soţia lui suferea de depresie 
clinică și și-a ucis propriul fiu! Și chiar așa e. Am citit despre 
asta... 

— Spui asta doar pentru că nu vrei să-ţi spun cât de naiv cred 
că ești. Dacă ar fi până și o fărâmă de adevăr în tot ceea ce 
spui, nu ne-ar fi făcut niciodată așa ceva. 

Oftez. 

— Haide, Karin, totul e în regulă acum. E posibil să nu mă fi 
gândit suficient la chestiunea cu fotografia, dar voiam doar ca 
oamenii să vadă că Hannah e un copil perfect normal, nu vreun 
zombie sau fiica unui monstru. E fiica Lenei. 


VP - 134 


Închid apa, îmi suflec mânecile de la cămașă și încep să frec o 
tigaia în care Karin prăjise fripturile pentru cină. 

— Mai întâi paharele, farfuriile și tacâmurile, a spus ea și m-a 
dat la o parte. Tigaia vine mereu la sfârșit, altfel se murdărește 
apa încă de la început. Dă-mi voie. Caută prin apă buretele care 
e în mâna mea. Matthias, nu te înțeleg. Vrei să o protejezi, așa 
cum ai vrut să o protejezi și pe Lena atunci, dar nu așa se face. 
Nu faci decât să înrăutăţești situația. N-ai spus chiar tu că cea 
mică are nevoie de liniște? Atunci de ce o târăşti în atenția 
publicului? Și, în cel mai rău caz, și pe noi odată cu ea? 

lau prosopul de pe bara cuptorului și-mi usuc mâinile. 

— Rogner nu știe că fotografia e de la mine, dacă asta te 
liniștește. Mi-am făcut special o adresă nouă de email. 

Karin pufnește din nou, dar nu sună prea amuzată. 

— Evident că ai făcut asta. Pentru că știai foarte bine că vei 
dormi pentru tot restul vieţii pe canapea dacă aflu că ai comis-o 
din nou. 

— Şi? Trebuie să dorm pe canapea? 

— Incă mă gândesc. 

Pun prosopul din nou pe bara cuptorului și îmi dau în jos 
mânecile cămășii. 

— Totul va fi bine. Mă ocup de asta, îţi promit. 

— Tocmai de asta mi-e și frică, îmi răspunde Karin cu un oftat. 
Dar te rog să-mi promiţi că în viitor nu mai acţionezi pe cont 
propriu... 

E întreruptă de soneria de la ușă. 

— Cine poate să fie la ora asta? șoptește ea. 

Își duce apoi mâna la gură, ochii ieșindu-i, aproape, din orbite. 
Își răspunde imediat singură: 

— Gerd! Au găsit cadavrul Lenei. 

Timp de câteva secunde, simţurile mele o iau razna, 
caracterul definitiv al ideii îmi provoacă dureri puternice în 
piept, sângele îmi urcă în urechi. Soţia mea are privirea pironită, 
ochii larg deschiși au o sclipire sticloasă. Mâna pe care o ţine în 
fața gurii începe să-i tremure. 

Drumul dintre bucătărie și ușa de la intrare se derulează cu 
încetinitorul. Simt prezenţa lui Karin în spatele meu, aud cum 
respiră greu. Drumul e lung și epuizant. Incep să pricep că 
aceștia sunt ultimii mei pași de tată a unei fiice date dispărute, 


VP-135 


că viitorii mei pași sunt de tată a unei fiice moarte. Gerd avea 
dreptate: există o diferenţă între a presupune și a ști. 

Mă întorc pentru ultima oară spre Karin și decid: 

— E mai bine așa. 

Apoi, pun mâna pe clanţă și deschid. Dar cel care stă în faţa 
ușii noastre nu e Gerd. 


Jasmin 


Îmi strâng buzele și mă holbez la tavanul camerei. Aud din 
nou tocurile lui Kirsten, de această dată la intervale mici, 
agitate. Nu trebuie să mă întorc ca să știu că stă în tocul ușii, 
holbându-se la mine, fără să-i vină să creadă. N-a mai reușit să 
ajungă până la comodă. 

Îmi imaginez cum, cu nici două minute în urmă, a pus mâna 
pe clanţa ușii de la dormitor, care nu fără motiv stătea înainte 
mereu deschisă, dar pe care acum o ţineam mereu închisă dintr- 
un motiv și mai bun. Îmi imaginez faţa ei, cum trebuie să-i fi 
explodat inima atunci când a intrat în cameră. 

Pereţii albi sunt tapetaţi cu tine, Lena. Cu povestea ta. 

— Jasmin, spune Kirsten foarte încet. 

Doar atât, doar Jasmin. 

Pereţii sunt tapetaţi cu toate articolele pe care le-am putut 
găsi pe internet despre tine. 312 articole. Am avut nevoie de 
aproape un top de hârtie și de un toner. E munca ultimelor 
nopți. 

Clipesc fără vlagă când aud pașii lui Kirsten, care acum se 
apropie timizi și precauţi de parcă s-ar afla în preajma unui 
animal periculos. 

— Jasmin, repetă ea. 

Lena, cum ar putea să înţeleagă? Cum ar putea să nu mă 
creadă o nebună, o posedată? Cum ar putea să nu creadă că mă 
bălăcesc în propria mizerie? M-am izolat de soare, libertate și 
lumea de afară. Ar trebui să merg să fac un duș. Ar trebui să 
merg la dentist din cauza găurii din mandibulă, de unde îmi 
lipsește o măsea. Ar trebui să merg la coafor ca să mă vopsesc. 
Ar trebui măcar să o rog pe Kirsten să meargă să-mi cumpere 
niște vopsea. Jasmin a fost toată viața brunetă. Jasmin ar trebui 
să deschidă larg ferestrele ca să vadă cerul, orice fel de cer. 


VP - 136 


Jasmin ar trebui să trăiască după ce a reușit să evadeze din 
cabană. Doar asta e ceea ce relatează ziarele: „Victima, Jasmin 
G., a supraviețuit martiriului, care a durat patru luni”. 

A supravieţuit. 

— Jassy? 

Kirsten se așază pe marginea canapelei. Nu fac nicio 
încercare să o privesc, ci continui să mă uit încăpăţânată la 
tavan. 

— De ce ai făcut asta? De ce ai lipit pe pereţi acele articole de 
ziar? Ce-ar trebui să însemne asta? 

Închid ochii. 

— Jassy... 

Kirsten suna pe parcă a început să plângă. Îi simt mâna pe 
obrazul meu. 

— Nu-ţi merge bine. Ai nevoie de ajutor. 

Lena, poți să strigi cât de tare vrei. Nu va veni nimeni să te 
ajute. 

— Jasmin, trebuie să mergi înapoi la spital. 

Lena, te-au uitat. Acum ne mai ai doar pe noi. 

Pentru totdeauna. 

Simt o smucitură în tot corpul atunci când Kirsten mă apucă 
de umeri și începe să mă scuture. 

— Jassy, deschide ochii! Uită-te la mine! 

Lena, deschide ochii. Știu că te-ai trezit. 

Mă supun. 

— Jassy, mă auzi? 

Paloarea sperieturii a cuprins acum tenul sănătos, bronzat al 
lui Kirsten, din care nu a mai rămas decât fardul voluptuos care-i 
subliniază pomeţii. Arată ca o tentativă ratată de acuarelă. 

— Mă auzi? 

incuviinţez ușor. În urma acestei mișcări, o singură lacrimă mi 
se desprinde din colțul ochiului. 

— E vina mea, șoptesc eu. 

— Nimic din ceea ce s-a întâmplat nu e vina ta. 

Clatin din cap. O altă lacrimă se folosește de moment. 

— E vina mea și asta vor să-mi amintească. Copiii au rămas 
fără tată din cauza mea. ȘI fără cămin. 

— Da, așa e, scrisoarea. 

In următorul moment, Kirsten a sărit de pe canapea. 


VP - 137 


— Comoda de haine, o aud murmurând, urmat apoi de 
sunetul tocurilor ei pe parchet. 

Mă frec la ochi și-mi suflu nasul, singurul sunet care se aude 
pentru o vreme. Nu se mai aud pași sau altceva care ar putea să 
denote vreo mișcare în dormitor. Nu se aude vreun sertar tras. 
Pentru scurt timp mă întreb dacă Kirsten chiar e aici sau dacă 
prezenţa ei ar putea să fie doar o altă farsă a minţii mele 
defecte. Mă chinui să mă ridic, respiraţia mi se taie din nou din 
cauza durerii străfulgerătoare și-mi târăsc picioarele până în 
dormitor. 

Nu e o farsă, chiar e aici. Doar că încă nu a reușit să ajungă 
până la comodă. În loc de asta, stă așezată pe saltea, cu capul 
pe spate, privirea cutreierându-i de-a lungul pereţilor. Mă așez 
anevoios lângă ea. Nu are niciun sens să încerc să mint despre 
cum mă simt. Starea în care mă aflu se vede tapetată pe pereţi 
și e evidentă. 

— Nu mi-a spus niciodată care a fost motivul, încep eu cu 
vocea întretăiată, după ce mi-am mai suflat încă o dată nasul și 
mi-am șters ochii. Vreau să zic, nu mi-a spus de ce m-a ales pe 
mine. Pur și simplu, am fost în momentul nepotrivit la locul 
nepotrivit și am avut ghinionul să-i semăn cumva. 

Am arătat cu capul spre mulţimea de poze. 

— Lena, nu este aproape niciun articol fără vreo poză cu tine. 
Poza e aproape întotdeauna aceeași, un instantaneu. Arată de 
parcă tocmai te-ai întors, cu o milisecundă înainte ca cineva să 
apese pe buton. Îţi dai o șuviţă de păr la o parte din faţă și râzi. 
Eşti toată un zâmbet și pari să ai o viață ușoară. Aseară, în timp 
ce imprimanta mea lucra neîncetat și neobosită, am crezut chiar 
că ţi-am auzit încet de tot acest râset. Ca o adiere. Apoi, de 
fiecare dată când imprimanta scuipa imaginea ta, acest râset se 
auzea din ce în ce mai tare și mai aproape, de parcă ai fi fost 
aici, lângă mine, în aceeași cameră. 

— Kirsten, de ce a ales-o? l-a amintit și ea de altcineva, așa 
cum i-am amintit eu? Dar atunci, de ce ea a avut voie să-și 
păstreze numele adevărat și eu nu? Sau poate că a cunoscut-o 
chiar? 

Kirsten oftează. 

— Poate că a fost și ea o victimă a hazardului și, la fel ca tine, 
s-a aflat în locul nepotrivit la momentul greșit. Crezi că te-ai 
simţi mai bine dacă ai ști motivul? 


VP - 138 


Clatină din cap. 

— După ce am fost atacată atunci, în acea curte lăturalnică, 
m-am întrebat de mii de ori de ce eu? De ce trebuia să mi se 
întâmple tocmai mie asta? Mi-am imaginat cum bărbatul ăsta m- 
a observat încă din club. Poate că a stat la bar și mi-a zâmbit în 
timp ce-i serveam băutura. Și poate chiar i-am zâmbit înapoi, 
sperând să primesc un bacșiș bun. M-am afundat adesea în 
acest gând, dar, după cum bine știi, n-am avut absolut deloc 
dreptate. Tipul care m-a violat nu a fost niciodată în club. Nu a 
așteptat până ce mi-am terminat tura ca să mă urmărească. 
Poliţia a stabilit mai târziu că fost doar un tip cu care m-am 
întâlnit pe drum spre casă. Tipul petrecuse în alt club, unde se și 
îmbătase. 

— Da, știu. 

— S-ar fi putut întâlni cu oricine altcineva în acea seară sau 
putea să nu se întâlnească cu nimeni. Soarta a făcut să ne 
întâlnim. 

Ridică din umeri. 

— Jassy, uneori nu există niciun motiv. Uneori, drumurile 
oamenilor se întâlnesc, pur și simplu, într-un mod foarte nefast, 
iar atunci poţi doar să accepţi asta cumva și să încerci să mergi 
mai departe cumva. 

— Dar l-au prins pe cel care te-a violat. Ai avut ocazia să-l 
întrebi de ce ţi-a făcut asta. Chiar și doar ca să afli că nu a 
existat cu adevărat un motiv. 

Îmi întind picioarele și-mi mișc degetele în șosetele de lână. 
Picioarele îmi sunt reci așa cum totul din mine e rece și, pur și 
simplu, nu se mai încălzește. 

Mama, îngheți? 

— Nu pot să-l mai întreb nimic pe cel care m-a răpit pentru că 
e mort. Nu știu nici măcar cum îl cheamă. 

— Poliţia încă face anchete. 

— Ştii de cât timp anchetează poliția acest caz? Pe lângă asta, 
orice cred că au aflat va fi doar o presupunere. A murit. Kirsten, 
nu înţelegi? Ea a fost victima iniţială, motivul lui. 

— Jassy... 

— Cum să se termine toate astea vreodată dacă nici măcar 
nu știu motivul pentru care s-a întâmplat totul? 

Kirsten face un semn spre peretele de vizavi. 


VP - 139 


— Și tu crezi că vei descoperi răspunsul în aceste articole de 
ziar? 

— Nu știu. Cred că vreau doar să aflu cine a fost. 

Kirsten râde în hohote. Nici măcar nu i-am spus ce consolare 
mare și ciudată e să fiu înconjurată de povestea ta și de 
fotografiile cu tine, cum toate astea îmi fac singurătatea mai 
suportabilă pentru că nu mai trebuie să fiu singura care a trecut 
prin această experienţă. Ai trăit aceleași lucruri, suntem două. 
Ești acolo, Lena, mă înţelegi! 

— Și așa jumătate din articole sunt numai imbecilităţi. 
Gândește-te și tu, Jassy! Acum scriu despre tine că ai fost ținută 
în lesă și hrănită din bolul pentru câini. Chiar crezi că dacă 
citești câteva articole despre Lena Beck știi mai multe decât 
poliția? 

— Presupun că nu, spun eu încetișor. 

Kirsten face un gest vag din mână. 

— Ai putea la fel de bine să lipești articolele astea pe pereţi, 
dar nu o faci! Pentru că știi foarte bine că sunt pline de 
tâmpenii. 

— Da. 

Kirsten clatină din cap și se apropie de peretele de vizavi. 

— Las-o! strig eu după ce dă jos prima foaie. Te rog, Kirsten, 
mă ajută! 

— Nu, Jassy, nu te ajută, din contra. Nu vei progresa absolut 
deloc dacă acesta va fi primul lucru pe care-l vezi dimineaţa 
când te trezești. 

— Te rog! mai spun încă o dată. 

Kirsten oftează și prinde hârtia la loc pe perete. 

— Mergi în mod regulat la terapie? 

— O sun mâine, promit! 

Kirsten coboară privirea, oftează și își freacă fruntea de mai 
multe ori, apoi ridică deodată privirea de parcă și-ar fi amintit 
ceva important. 

— În comodă ai spus. Al doilea sertar. 


Matthias 


Cel care stă în acel moment în faţa ușii noastre nu e Gerd. E 
Mark Sutthoff și totul se întâmplă foarte repede. Vreau să închid 


VP - 140 


ușa, dar își bagă piciorul în ușa întredeschisă. În spatele meu, 
Karin răcnește: 

— Matthias! 

Mark Sutthoff în casa mea. 

Mark Sutthoff care o îmbrățișează pe soția mea. Soţia mea 
care-l îmbrățișează pe Mark Sutthoff. Simt că mă ia ameteala 
așa cum stau aici, în hol. 

— Ce cauţi aici? 

— Matthias, te rog! spune Karin din nou. 

— Îmi pare rău că ajung așa de târziu și neanunţat aici, dar 
am încercat deja să vă sun de mai multe ori și n-a răspuns 
nimeni. 

— Am scos din priză telefonul fix, îi explic. 

Acum, soţia mea îi pune mâna pe spate și-l conduce spre 
sufrageria mea. 

— Oamenii de la presă. Telefonul suna încontinuu și era 
insuportabil. Mark, de când ești din nou în Germania? 

Îi urmez ca un câine uitat de stăpân. 

— Tocmai ce-am aterizat. Am închiriat o mașină de la 
aeroport și am venit direct aici. 

Mark Sutthoff care-și dă jos jacheta și o aruncă pe mânerul 
canapelei de parcă ar fi acasă aici. Se așază pe canapeaua mea, 
cu o mână pe braţul canapelei, stând relaxat, picior peste picior. 
Mark Sutthoff răspunde întrebărilor soției mele, spunându-i că ar 
vrea niște apă sau un ceai, dacă nu e prea mare deranjul. 
Strâng din dinţi atunci când o aud pe Karin spunând din 
bucătărie: 

— Ah, Mark, dar nu e niciun deranj. Și noi am vrut să te 
sunăm demult! strigă ea din bucătărie. 

— Dar apoi ne-am gândit că nu există de fapt niciun motiv să 
o facem, continui eu în timp ce Karin dă drumul la apă. Imi 
încrucișez mâinile în faţa pieptului. 

— Dar, Matthias, ia loc! îmi spune Mark Sutthoff, zâmbind 
neimpresionat. 

Între timp a început să-și poarte părul șaten închis tuns mai 
scurt, fața și trupul par să i se mai fi împlinit de când ne-am 
văzut ultima oară, la secţia de poliţie. Atunci era foarte slab, 
aproape scheletic, ceea ce îi accentua și mai tare nasul roșu și 
umflat. De faţă cu Gerd mi-a spus că nu vrea să-mi facă niciun 
reproș, fiindcă înţelege în ce situaţie excepţională mă aflu. Aș fi 


VP - 141 


vrut să-l scuip în faţă, la fel și pe Gerd, care chiar părea că s-a 
lăsat impresionat de acest teatru ieftin. La sfârșitul 
reprezentațţiei, Mark Sutthoff a încasat șapte mii de euro. 

— Mersi, dar prefer să stau în picioare, mârâi eu. 

— Mark, ce mai faci? întreabă Karin. 

S-a întors în sufragerie cu o tavă în mână, pe care sunt trei 
cești, ceștile mele. Am presupus mereu că Karin a păstrat 
legătura cu el, dar nu am întrebat-o niciodată. Presupun că în 
loc de răspuns mi-ar fi povestit despre toate dăţile în care a 
trebuit să meargă la farmacie ca să-și cumpere opipramol și alte 
calmante din cauza mea. 

— Da, Mark, spun eu zâmbind, cum mai merge afacerea cu 
mașini la mâna a doua? 

Știu pe de internet că, la puţin timp după ce s-a mutat în 
Franța, a deschis o școală de actorie, dar care a dat faliment în 
doar câteva luni. 

Mark Sutthoff zâmbește și el. 

— Nu mai locuim în Paris. Ne-am mutat la ţară, în Marnetal, e 
o zonă deosebit de frumoasă, cu peisaje de vis. Facem vin. 
Matthias, o să-ţi trimit o cutie. 

— Foarte drăguţ din partea ta. 

Karin, care între timp s-a așezat lângă el, își drege glasul și 
scoate plicul de ceai într-un vas special. 

— Poftim, Mark, făcându-i semn să ia ceașca. Și ce mai fac 
soţia și fiica ta? 

Mark Sutthoff are o fiică. O are pe a mea și acum are unaa 
lui. Simt cum ceva începe să pulseze deasupra sprâncenei mele 
drepte. 

— Bine, bine, spune el și soarbe din ceai. 

— Câţi ani are micuța? întreabă Karin. 

— Nouă ani, timpul trece repede. 

— Da, râde Karin melancolică, uneori. 

— Aveţi noutăţi despre Lena? 

Capul începe să-mi pulseze și mai tare atunci când aud că-i 
spune numele. 

— De când te interesează asta? 

Mark Sutthoff pune ceașca pe masă zgomotos și se uită la 
mine. Dacă nu l-aș cunoaște, aproape că aș crede că l-am rănit 
foarte tare, că i-am dat o lovitură puternică exact acolo unde-l 


VP - 142 


doare. Colţurile gurii îi atârnă în jos, cred chiar că deslușesc un 
ușor tremurat al bărbiei. 

— Ştii foarte bine că m-a interesat mereu. 

Karin îl bate încurajator pe genunchi, el o ia de mână. Mark 
Sutthoff și soţia mea se ţin de mână. Îmi imaginez ce-ar fi putut 
să facă aceste mâini cu fiica mea. Cum o înșfacă, o sugrumă și îi 
sapă un mormânt. 

— Mark Sutthoff are un alibi, mi-a spus Gerd atunci. 

Clatin din cap. 

— Alibi? Ce înseamnă asta? Oamenii mint ca să aibă un alibi. 

— Matthias, Mark nu era în oraș în săptămâna în care a 
dispărut Lena. 

Gerd și-a ridicat mâinile în aer și a continuat să clatine din 
cap. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Matthias, nici măcar nu era 
în ţară! Era în Franța! Avem biletul de avion, rezervarea de la 
hotel, declaraţiile personalului de la hotel și a însoţitoarei sale! 

— Ce însoțitoare? 

Gerd m-a măsurat pentru un moment din cap în picioare. 

— O femeie? 

— O femeie. Domnul Sutthoff a declarat că s-a despărţit de 
Lena cu câteva săptămâni în urmă. Am găsit mesaje pe 
telefonul său care îi dovedesc spusele, dar și că au continuat să 
vorbească și că plănuiau să se întâlnească după ce acesta se 
întorcea în ţară. Voiau să mai dea o șansă relaţiei. 

Îmi mut privirea în altă parte. 

— Matthias, știu că am avut problemele noastre în trecut, aud 
vocea lui Mark Sutthoff spunând. 

Încuviinţez ușor. Amintirile. Mâinile mele îl ţin de guler, cu 
spatele sprijinit de perete, cu faţa roșie ca racul. Porcule, unde 
e? 

— Dar, la fel ca tine, mi-am dorit mereu să aflu ce s-a 
întâmplat cu Lena. N-am uitat-o niciodată. 

Râsul ușor îi sună aproape amar. 

— Întreab-o pe soţia mea, care nu mai suportă să audă 
povești despre Lena. Dar ce să facă? Marea iubire e pentru 
totdeauna. 

Karin oftează, cumva fermecată. 

— De aceea, continuă Mark Sutthoff, m-am urcat imediat în 
primul avion după ce poliţia a luat legătura cu mine. 


VP - 143 


Pulsaţia de deasupra sprâncenei mele se oprește deodată. 

— Poliţia? 

Mark Sutthoff încuviinţează înfrigurat. 

— Da, da. leri m-a sunat acest Bernd Bruhling. Se pare că au 
nevoie de ajutorul meu. 

— Gerd Bruhling, îl corectez eu printr-un gest automat, stupid, 
în timp ce mintea mea caută să deslușească înțelesul spuselor 
lui. Ajutorul tău? La ce anume? 

— Nici eu nu știu prea exact, dar... a inspirat adânc și 
dramatic... dar e clar că voi face tot ceea ce pot ca să contribui 
la găsirea Lenei. 

Se întoarce spre Karin, care pare mișcată de spusele lui. 

— Acum am și eu o fiică și nu știu cum aș fi putut să rezist în 
ultimii ani, dacă aș fi fost în locul tău. 

Acum mă privește pe mine. 

— Probabil că aș fi înnebunit. 

Ignor voit privirea plină de subințeles pe care mi-a aruncat-o. 

— Dar ceva tot trebuie să-ţi fi spus Gerd Bruhling la telefon. 

Mark Sutthoff ridică din umeri. 

— Doar că ar fi posibil să-l pot ajuta acum că a găsit o altă 
femeie și au deci un nou punct de pornire. Dar cum le merge 
copiilor? Un băiat și o fată, nu-i așa? Măi să fie, spune el cu un 
zâmbet meditativ, Lena mea mamă... de necrezut. 

— Lena ta... 

— Copiii au reacționat așa cum te-ai aștepta în circumstanțele 
date, intervine Karin rapid. Dar n-am putea să spunem că le 
merge bine. Jonathan e foarte traumatizat. Psihologii cred că 
Hannah ar putea să fie afectată de acest... dragul meu, cum se 
numea acel sindrom? 

— Asperger, mârâi eu. 

— Asperger, exact! E o formă de autism, care îi face pe cei 
afectaţi să aibă dificultăţi în a relaţiona cu ceilalţi oameni. De 
exemplu în ceea ce privește comunicarea. Au tendinţa de a lua 
lucrurile ad /iteram și din cauza asta nu înţeleg așa de bine 
legăturile... 

— Da, dar nu e așa ceva normal atunci când ţi-ai petrecut 
întreaga viaţă într-o cabană? De unde să știe micuța cum să se 
comporte cu alţi oameni? Nici n-a cunoscut alți oameni. 

— Așa am spus și eu! strig eu și arătătorul meu ridicat 
străpunge aerul: Mark, exact asta am spus și eu! Nu poţi să 


VP - 144 


diagnostichezi imediat o disfuncţie! Ar trebui să vezi cât de 
deșteaptă e Hannah! 

— Dar, Matthias, doamna doctor Hamstedt ţi-a explicat, s-a 
amestecat Karin, că majoritatea celor care suferă de Asperger 
au o inteligenţă peste medie. E vorba mai mult de felul în care 
percepe lumea... 

Mark clatină din cap. 

— Probabil că micuța trebuie mai întâi să se obișnuiască cu 
toate. 

— Exact asta am spus și eu, spun eu și bat din palme. 

Karin oftează. 

— Vom vedea ce turnură iau lucrurile. Măcar sunt pe mâini 
bune în Regensburg. Terapeuta care-i tratează e foarte 
implicată. 

— Ceea ce Karin poate doar să presupună, îi spun eu lui Mark. 
Nu vine cu mine atunci când îi vizitez pe copii. 

— Nu? 

Mark o privește pe Karin surprins și coboară privirea. 

— Trebuie să mă obișnuiesc mai întâi cu toate, spune ea 
încet. 

— Sigur va fi totul bine, spune el și o ia, din nou, de mână. 

— Dar când te întâlnești cu Gerd Bruhling? întreb eu. 

— Păi, cât de repede cu putinţă. La telefon n-am putut încă 
să-i spun cu ce zbor vin. Nici nu știe că am ajuns în Germania. 
Dar îl voi suna mâine dimineaţă. 

— Poţi să ne ţii și pe noi la curent? 

— Da, desigur, Matthias. E de la sine înţeles. 


Tatăl petrecăreței din Munchen e condamnat pentru 
vătămare corporală 


Munchen (LR) - Matthias Beck, tatăl Lenei Beck (23), dată 
dispărută încă din luna ianuarie, a fost condamnat pentru 
vătămare corporală. Instanţa din Munchen l-a condamnat 
pe bărbatul în vârstă de 48 de ani să plătească actorului în 
devenire Mark S. (26), fostul prieten al fiicei sale, daune 
însumând contravaloarea a 70 de zile de muncă. Potrivit 
unor declaraţii, se pare că Matthias Beck e ferm convins că 
S. ar fi responsabil pentru dispariţia fiicei sale. Surse din 
instanță precizează că, atunci când a fost stabilită 
pedeapsa, s-a luat în calcul starea psihică în care se afla 


VP - 145 


Matthias Beck. Sentința e definitivă. Victima, Mark S., a 
declarat că e mulțumită de rezultatul acţiunii în instanță, 
afirmând: „Domnul Beck m-a atacat ca un animal sălbatic, 
m-am temut pentru viața mea. Sunt fericit că instanţa nu l-a 
lăsat să scape basma curată. Cu toată înțelegerea pentru 
situaţia în care se află, comportamentul domnului Beck 
trebuie sancţionat nu doar spre binele meu, ci al tuturor. 


Jasmin 


Comoda de haine, al doilea sertar de sus în jos. Stau încă 
așezată pe saltea și observ cum Kirsten pipăie mai întâi o 
pereche de șosete și, într-un final, le despăturește. li privesc 
faţa. Ochii ei, în mod normal așa de clari, sunt tulburi acum, 
buzele ei subţiri strânse. În degetele care-i tremură ţine un ciob 
de sticlă, pe care se vede sânge maro, uscat. 

— E asta...? 

— E bucăţica din globul de sticlă pe care nu a găsit-o poliţia. 

— Cum de ai luat-o cu tine din cabană? E ca un fel de suvenir? 

Clatin din cap. 

— Hannah mi l-a dat. La spital. Doctorul curant mi-a făcut o 
injecție cu calmante și am adormit imediat. Apoi, a venit 
Hannah în camera mea și mi-a pus ciobul în mână. Mi-a spus: 
„Am reţinut totul până la cel mai mic detaliu”. Atunci când m- 
am trezit, am crezut mai întâi că am visat, dar apoi am observat 
că ţineam ciobul strâns în pumn. 

— Deci ea îi l-a dat? 

— La început n-am putut să găsesc vreo explicaţie, dar după 
ce am primit scrisoarea, am început să cred că voia să-mi 
amintească de vinovăția mea. 

Mi-am amintit de momentul din ambulanţă, când, auzindu-i 
vocea, am fost cuprinsă de un sentiment ciudat. „O cheamă 
Lena”, a spus vocea ei, despre care, atunci, nu credeam că 
poate să fie reală, am crezut că o aud doar eu din cauza 
calmantelor sau a șocului. Sentimentul ciudat a fost accentuat 
mai târziu, când am aflat de la „Cham” și „Munchen” că Hannah 
chiar s-a aflat în ambulanţă, fiind probabil la doar câteva 
încăperi sau maxim un etaj depărtare. Am avut sentimentul 
ciudat că ceva nu e-n ordine. Hannah nu ieșise niciodată din 


VP - 146 


cabană. Mai ales că ţipasem la ei cu doar câteva ore mai 
devreme. Am ţipat la amândoi să mă urmeze: Haide, copii! Să 
mergem! Dar nu au venit. Jonathan s-a ghemuit lângă corpul 
imobil, scâncind ușor. Hannah stătea lângă mine și mă privea 
fără să-i vină să creadă. L-am doborât pe tatăl loc cu multă 
mânie, cu un strigăt arhaic, lovindu-l cu globul de zăpadă. 

— Mă învinovăţesc pentru moartea tatălui lor. 

— Jassy, sunt copii mici. 

— Hannah are deja treisprezece ani, iar Jonathan unsprezece. 

— Sunt copii. 

— Ciobul e un semn. 

— Te rog. 

— Scrisoarea trebuie să-mi amintească. Nu trebuie să uit ce 
le-am făcut. Vor să mă păstreze mama lor pentru totdeauna, iar 
eu am stricat totul, pentru totdeauna. 

Cobor vocea și șoptesc: 

— A reţinut totul până la cel mai mic detaliu. 

— Jassy, scrisoarea n-are nici măcar un expeditor. Înseamnă 
că cineva a pus-o direct în cutia ta poștală. Doar nu crezi în mod 
serios că doi copii, care sunt acum supravegheați într-o 
instituţie de psihiatrie, au găsit o modalitate de a se plimba prin 
Regensburg și de a livra scrisori. 

A învârtit ciobul de sticlă în vârful degetelor. 

— De ce nu l-ai dat poliţiei? 

— Nu știu. Cred că nu am vrut să le dau explicaţii. Pe 
moment, m-am lăsat dusă de val și am ascuns ciobul între 
saltea și patul de spital, apoi, în geanta de voiaj pe care mi-a 
adus-o mama la spital. 

Fac o pauză ca să încerc să-i citesc lui Kirsten reacţia de pe 
față, o față care mi-a fost odată atât de familiară. Tresărirea 
genelor ei indica un răspuns, buzele ei strânse, o întreagă 
conversaţie. Faţa ei îmi era acum atât de străină, așa cum și a 
mea era pentru ea. Întreaga mea fiinţă trebuia să-i pară străină. 

— Nu înţelegi, constat eu. 

Kirsten nu spune nimic. 

— E-n regulă, nici nu trebuie să o faci. 

— Dar, Jassy, mi-ar plăcea să o fac! E doar incredibil de dificil 
să te urmăresc. 

Râd ușor. A avut dreptate. 


VP - 147 


Nu mai ai pe nimeni pe lume în afară de noi. Îti va merge mai 
bine după ce vei realiza acest lucru. 


Hannah 


La început mi-a plăcut mai mult aici. În clinica pentru copii, 
vreau să spun. Nu mi-a plăcut foarte mult, dar mai mult. 
Jonathan și cu mine aveam voie să dormim în aceeași cameră. 
Aveam voie să mâncăm doar noi doi acolo, nu trebuia să 
mergem în sala mare de mese, împreună cu ceilalți copii. 
Doamna Hamstedt și ajutoarele ei ne lăsau în pace. Era în 
regulă, chiar dacă veneau să se uite des ce facem. Aveam voie 
să mergem la oră fixă la toaletă și ne întrebau mereu dacă 
avem nevoie de ceva sau dacă ne dorim ceva. Mi-am dorit-o pe 
domnișoara Tinky, dar doamna Hamstedt a spus că poliţia nu a 
găsit-o. Cred că a dispărut atunci când mama și cu mine am 
fugit în mijlocul nopţii din cabană. Sau atunci când poliţia a 
intrat în cabană. Sigur n-au închis ușa bine. Îmi imaginez cum 
domnișoara Tinky se sperie de toţi polițiștii străini și fuge în 
pădure. Și acolo, undeva, e și acum, stă în întuneric și îi este 
frică pentru că îi e foame și nu mai găsește drumul spre casă. 
Mă gândesc și la ce e mai rău posibil: a găsit drumul înapoi spre 
cabană, dar îi e și mai frică pentru că niciunul dintre noi nu e 
acolo. 

— Hannah, îmi pare rău, a spus doamna Hamstedt atunci 
când m-am întristat, cu lacrimi, din cauza asta. Știu că pisica e 
foarte importantă pentru tine. 

A mai spus apoi că animalele, oricum, n-au voie să intre în 
clinică. Atunci m-am gândit pentru prima oară că acesta n-are 
cum să fie un loc deosebit de frumos. 

Peste câteva zile mi-am dat seama că aveam dreptate. 

Au spus că e mai bine dacă Jonathan și cu mine avem camere 
separate și dacă începem să mâncăm împreună cu ceilalți copii, 
în sala mare de mese. Nu ne-au mai întrebat dacă ne dorim 
ceva și au închis toaleta. Eu am putut să suport totul destul de 
bine, dar Jonathan a făcut pe el de trei ori pe zi. De atunci a 
început să ia pastilele galbene, care încă au fost cum au mai 
fost. Incă își mai dădea, cât de cât, silinţa atunci când desenam 
și mai vorbea cu mine. Nu vorbea cu ceilalţi, doar cu mine. 


VP - 148 


Odată mi-a spus că e de părere că trebuie să stăm aici pentru 
că trebuie să fim pedepsiţi. l-am spus că nu așa stau lucrurile și 
că nu trebuie să-și facă griji că vom fi luaţi de aici. O promisiune 
e o promisiune și nu poate fi încălcată. Nu m-a crezut. 

La puţin timp după aceea, a început să se dea tot timpul cu 
capul de masă în timp ce mâncam. Atunci au început să-i dea 
pastilele albastre. Acum nu mai vorbește absolut deloc, iar la 
orele de pictură nu face decât să mâzgălească. l-am spus că ar 
trebui să se străduiască mai mult, dar, pur și simplu, nu m-a 
ascultat. Măzgălește așa de urât, că acum nu mai avem voie să 
desenăm împreună. Acum merge la desenat cu o oră mai 
devreme decât mine. Nu-l mai văd aproape deloc, doar atunci 
când iese din biroul doamnei Hamstedt, de la desenat, și eu 
aștept pe hol ca să intru. La fel a fost și azi. 

Nu-mi plac ochii lui prostești. Știu că se holbează ca un tâmpit 
doar din cauza acelor pastile albastre, dar tot mi-e greu să-l 
iubesc. Nici nu mă mai salută când mă vede. Trebuie mereu să 
saluţi politicos. Doamna Hamstedt îl împinge afară pe ușă și 
apoi încă câţiva pași pe culoar, unde îl așteaptă deja un 
îngrijitor, care m-a adus pe mine, și îl așteaptă pe el. 

— Peter, vă ocupați de tânăr? 

— Sigur, spune îngrijitorul și apoi i se adresează lui Jonathan: 
ei, micuțule, cum te simţi astăzi? Ai desenat frumos cu doamna 
doctor Hamstedt, nu? 

Jonathan își târșâie picioarele pe lângă îngrijitor fără să-i 
răspundă. 

— Super, îi spune cu toate acestea îngrijitorul. Atunci, 
prietene, haide să mergem înapoi la camera ta. 

Mă uit în urma lor cum merg pe culoar. Jonathan arată în 
general complet diferit, nu e vorba doar de ochii stupizi. Chiar și 
din spate pot să-mi dau seama că nu are părul pieptănat. In 
mijloc, unde a stat noaptea cu capul pe pernă, are părul turtit. 
Pantalonii ciudaţi și gri pe care i-a primit îi atârnă aproape până 
la genunchi. Am primit și eu o pereche asemănătoare, dar pe 
roz. Aș fi preferat să am lucrurile mele de acasă. 

— Așa, Hannah, spune doamna Hamstedt când Jonathan 
aproape că a ajuns în dreptul ușii de sticlă care duce la casa 
scării, acum e rândul nostru, nu-i așa? 

La început nu spun nimic și nici nu o privesc, pentru că în 
fiecare zi aștept să văd dacă Jonathan și îngrijitorul său o vor lua 


VP - 149 


la stânga sau la dreapta după ce treceau de ușa din sticlă. În 
dreapta sunt treptele, iar în stânga liftul. Nu mai aveam voie să 
mergem cu liftul din cauza lui Jonathan. Prima oară când am 
mers cu liftul a urlat atât de tare că am putut să-i simt strigătul 
până în stomac. Eu am simţit o vibraţie în stomac. Și toate astea 
pentru că tontul nu a înțeles cum funcţionează sistemul. 
Doamna Hamstedt a fost de părere că a ţipat din cauză că liftul 
e mic și îngust și pentru că ușile se închid în timp ce merge. l- 
am explicat ca liftul funcţionează pe un sistem bazat pe frânghii 
și că e evident că ușile trebuie să fie închise în timp ce merge, 
altfel am cădea. Dar Jonathan, pur și simplu, nu voia să asculte. 
În fiecare zi în care nu se urcă în lift știu că nu-i merge mai bine, 
așa cum pretind toți. Nu vrea să se străduiască absolut deloc și 
să fie din nou fratele meu. 

Cotesc la dreapta. Știam eu. 

— Hannah, vii? 

Spun „da”, îmi târâi picioarele pe lângă doamna Hamstedt și 
intru în birou. 

Geamul e deschis. Doamna Hamstedt aerisește mereu între 
două ședințe de desenat. Imi place când geamul e deschis. 
Atunci și jaluzeaua e trasă și poţi vedea cerul. Uneori e foarte 
albastru, alteori de-a dreptul gri, dar nu e niciodată maro pentru 
că am voie să vin în biroul doamnei Hamstedt fără să port 
ochelari de soare. Cerul maro nu-mi place absolut deloc. Aștept 
până ce a închis geamul și a lăsat jaluzelele în jos. Locul meu e 
la o masă de copii pe care stau deja pregătite un bloc de desen 
și creioane ascuţite. Undeva mai în fundul camerei se află biroul 
mare al doamnei Hamsteat, în faţa căruia se află și niște 
scaune, dar acolo n-am stat niciodată. 

— Hannah, două lucruri sunt diferite astăzi, spune doamna 
Hamstedt. 

Între timp se așeză și ea la masa pentru copii. Mă ciupesc de 
buză pentru că nu vreau să râd de ea atunci când observ cum 
picioarele ei lungi nu-i încap sub masa joasă. Nu e voie să râzi 
de nimeni, nici chiar atunci când poziţia în care stă la masă e 
comică. 

— Vrei să știi ce anume? 

Încuviinţez. 

— Am mai întâi o veste bună pentru tine. Vrei să o auzi? 

Încuviinţez încă o dată. 


VP - 150 


— Bunicul tău a venit să te ia. 

Inima începe să-mi bată mai tare. 

— Acasă? 

Acum încuviințează ea. 

— Te bucuri? 

Vreau să încuviințez din nou, dar o las baltă pentru că mi se 
pare stupid să tot încuviințăm pe rând. Pe lângă asta, întrebarea 
în sine e stupidă pentru că i-am spus de sute de ori că vreau să 
merg acasă. Așadar e evident că mă bucur. 

— Acum? Imediat? întreb eu în schimb. 

— Mai târziu. Acum mai am eu nevoie de tine puţin, spune 
doamna Hamsteat și lucrurile sună serioase. 

— Pentru ce? 

— Acesta e al doilea lucru care e diferit astăzi. 

Se ridică de pe scaun cu picioarele ei lungi și se îndreaptă 
spre biroul cel mare. Îi văd doar spatele, dar aud foșnetul 
hârtiilor. Atunci când se întoarce spre mine, ţine un ziar în 
mână. Știu imediat că e de la Jonathan pentru că e mâzgălit cu 
negru. Doamna Hamstedt se întoarce, se chinuie din nou să-și 
bage picioarele lungi sub masă. Îmi întinde imaginea desenată 
de Jonathan. Abia acum văd că e altceva desenat sub 
mâăzgălelile negre. 

— la-l liniștită! spune doamna Hamstedt și flutură hârtia. 

O apuc și o pun în fața mea, pe masă. Doamna Hamstedt nu 
mi-a arătat niciodată vreun desen de-al lui Jonathan de când nu 
mai desenăm împreună. 

— Hannah, am nevoie de ajutorul tău ca să încerc să înțeleg 
ce anume a desenat acolo. 

Trec cu degetul peste ceea ce a mai rămas din faţa ei pe sub 
mâzgăleala neagră. l-a ieșit bine. De această dată chiar și-a dat 
silința. 

— Aceasta e mama voastră, nu-i așa? 

A îmbrăcat-o cu o rochie lungă, dar cu siguranţă are picioarele 
reci pentru că tontul de el a uitat să-i deseneze pantofi. 

— Hannah? 

— Da, cred că da. 

— Și aceasta e mama ta adevărată, adică femeia care v-a 
născut pe tine și pe Jonathan? Sau femeia care a venit după ea 
la cabană? 

— Papa a spus că asta nu e important. 


VP - 151 


— Nu e important? 

Clatin din cap. 

— Nu e important dacă ne-a dat naștere. Cel mai important 
lucru e că se comportă frumos cu noi și că ne iubește. 

— Asta a spus tatăl tău? Crezi că a avut dreptate? 

Ridic din umeri. 

Doamna Hamstedt mă privește de parcă ar fi trebuit să spun 
ceva, dar, pur și simplu, nu o fac. Stau până ce s-a săturat să 
mai aștepte un răspuns și vorbește tot ea din nou: 

— Hannah, mai uită-te încă o dată mai exact la imagine! Mă 
uit. Mama ţine ceva în mână, un ghemotoc cu faţă. 

— Eu deslușesc un bebeluș în braţele ei, spune doamna 
Hamstedt și arată spre ghemotoc. 

— E Jonathan cel pe care-l ţine în braţe? 

Clatin din cap. 

— Sau tu, Hannah? Ești tu? 

— Ar trebui să fie Sara. Doar că lui Jonathan nu i-a ieșit prea 
bine. 

Arăt spre gura ei. 

— Aici zâmbește, dar în realitate n-a făcut decât să urle. 
Atunci când ridic privirea văd că doamna Hamstedt are pete 
roșii pe gât și pe faţă. 

— Și cine e Sara? 

— Sora noastră. 

Mă scarpin la gâtul care a început să mă mănânce de când 
am văzut petele roșii ale doamnei Hamsteat. 

— Dar nu am păstrat-o mult timp pentru că a făcut numai 
probleme. 


Matthias 


După o consultaţie inițială în spitalul din Cham, care a fost 
cerută de poliţie, copiii au fost duși la Regensburg. Chiar dacă 
există o clinică de psihiatrie în Cham, aceasta nu e specializată 
în tratarea copiilor. Aș fi preferat să fie internaţi la o clinică din 
Munchen, dar, în lipsa unui test ADN, nu eram încă oficial 
bunicul lor, s-a trecut peste cererea mea. De două săptămâni 
bat zilnic drumul între Munchen și Regensburg. O oră jumătate, 
dacă traficul e bun. Karin e părere că distanţa e prea mare, că 


VP - 152 


aș putea să mă folosesc altfel de acest timp. Mă întreabă mereu 
când am de gând să deschid din nou cabinetul, îmi spune că mi- 
ar face bine să mă ocup din nou de calculul taxelor pe care 
oamenii trebuie să le plătească. Cu toate acesta, amândoi știam 
că abia de mai aveam clientelă după dispariţia Lenei și 
campania de defăimare din presă care a urmat. Încă din 
noaptea accidentului, de la care au trecut mai bine de două 
săptămâni, pe ușa biroului stă atârnat un semn care spune: 
închis din cauza unei urgente în familie. Karin merge acolo din 
când în când, ca să asculte mesajele vocale lăsate pe telefon și 
ca să ude plantele din birou. Inainte puteam să-mi permit să 
plătesc doi colaboratori, asta se întâmpla pe vremea când 
clienţii mă priveau doar ca pe un consilier fiscal meticulos și nu 
ca pe un criminal violent cu o condamnare la activ, care a bătut 
un actor simpatic până ce l-a băgat în spital. Karin nu știe încă 
faptul că iau în calcul să nu mai deschid cabinetul. Până la urmă 
am aproape 62 de ani, casa noastră a fost plătită deja integral, 
avem ceva economii. Aș putea să ies la pensie și să fiu bunic. 
Abuelo... 

Mai devreme, în timp ce luam micul dejun, am refuzat-o pe 
Karin atunci când mi-a spus că se gândește să mă însoţească la 
Regensburg ca să o luăm pe Hannah. l-am spus că are dreptate 
când spune că drumul e prea obositor, mai ales că traficul e 
mereu aglomerat pe A9. Știa doar cât de mult îmi lua drumul. S- 
a întâmplat de mai multe ori în ultimele săptămâni ca cina să se 
răcească în timp ce mă aștepta pe mine. 

Adevărul e că mă bucur să pot să o iau singur pe Hannah 
astăzi. Gândul că voi putea merge cu ea acasă are ceva festiv. 
Lenei îi plăcea să meargă cu mașina când era micuță. Uneori, 
când mergeam pe o distanță mai lungă, mă obliga să opresc. 
Odată am oprit în faţa unei pajiști, a unui câmp acoperit cu 
floarea-soarelui. A apucat tetiera cu mânuţele ei mici și a tras de 
ea până ce am cedat. Am tras pe dreapta imediat ce am putut și 
am coborât ca să culegem floarea-soarelui și să privim norii. 
Uneori ne opream la o benzinărie ca să luăm îngheţată. Cred că 
i-a povestit Hannei despre asta, chiar foarte amănunţit. Hannah 
știe, de exemplu, cum arată grădina noastră de parcă ar fi fost 
de sute de ori acolo. Grădina se află puţin în afara zonei 
rezidenţiale Munchen-Germering, unde se află și casa noastră. E 
un loc foarte idilic, chiar lângă pădure, pe care l-am moștenit de 


VP - 153 


la mama mea, bunica Lenei pe nume Hannah. Acum mult timp, 
ne petreceam adesea sfârșiturile de săptămână acolo. Lena 
iubea hortensiile. Îmi propun să o duc pe Hannah la grădină cât 
mai curând, înainte ca florile hortensiilor să se scuture. Dar 
trebuie să mai aștept până ce va petrece câteva zile la noi și se 
va fi acomodat. 

e 

Așadar, acum sunt în vechiul nostru Volvo, cu scaunul din 
spate încă gol, la doar doisprezece kilometri depărtare de 
Regensburg. Telefonul vibrează în buzunarul interior al jachetei. 
Îl las să sune, dar nu neapărat din cauză că nu e permis să 
vorbești la telefon în timp ce conduci, ci mai mult pentru că-mi 
trece prin cap că ar putea să fie doamna doctor Hamstedt, care 
vrea să-mi spună că s-a răzgândit. Sau că nu pot să o iau pe 
Hannah. Sau Karin, care ar putea să spună același lucru, doar că 
din alte motive. Dau radioul mai tare. Prognoza meteo tocmai 
promite că astăzi va fi o vreme de vis, pentru o zi de vară târzie. 
Nu vreau să las pe nimeni să-mi strice ziua. 

E doisprezece fără câteva minute atunci când intru în 
parcarea destinată vizitatorilor, aflată în faţa clădirii mari. Inchid 
motorul și scot telefonul din buzunar. Karin m-a sunat chiar de 
patru ori. Mi-a trimis chiar și un SMS, dar nu-l deschid și asta 
dintr-un motiv bun. Nu mai e cale de întoarcere. E cel mai 
normal lucru din lume. Locul Hannei e cu noi. Pun telefonul la 
loc în buzunar și cobor. 

Clinica e compusă, de fapt, din mai multe clădiri, care 
alcătuiesc împreună un fel de sătuleţ. În fiecare zi trec, cu 
privirea în pământ, pe lângă semnul mare, de neratat, pe care 
scrie: „Clinica pentru  psihiatria copiilor și adolescenților, 
psihosomatică și psihoterapie”. „Psihiatrie” e un cuvânt urât. 
Pentru Hannah e o clinică pentru copii, pentru mine un centru 
pentru tratarea traumelor. 

Intru în clădirea imensă, care mi se pare a fi o versiune cu mai 
multe etaje a școlii primare la care a mers Lena. E multă sticlă, 
cu multe structuri metalice expuse și colorate pestriț. Doamna 
de la recepţie mă recunoaște și ridică mâna, spunându-mi: 

— Bună dimineaţa, domnule Beck! 

— Bună, doamnă Sommer! Am ajuns puţin cam devreme. 

— Nu-i nimic. Urcaţi, vă așteaptă deja! 


VP - 154 


În timp ce traversez etajul al doilea, îndreptându-mă spre 
biroul doamnei doctor Hamstedt, îl recunosc imediat pe Frank 
Giesner, chiar dacă stă cu spatele întors la mine. Acesta pare să 
aibă doar un singur costum, de un gri cenușiu, care îi e prea 
mare la umeri și-i face spatele să pară mai mare decât este în 
realitate. Lângă el se află încă un poliţist în uniformă și doamna 
doctor Hamstedt. Aceștia vorbesc cu vocea coborâtă până ce 
doamna doctor Hamstedt mă descoperă cu privirea. In acel 
moment, toate capetele se învârt spre mine. 

— Ah, domnule Beck, ce bine că aţi sosit, spune Giesner. 

Încep să-mi târâi picioarele. Pentru un moment mă gândesc 
că doamna doctor Hamstedt vrea să mă oprească să o mai iau 
pe Hannah cu mine acasă din cine știe ce motiv legat de 
ancheta poliţiei. Îmi îndrept spatele. Hannah e nepoata mea, eu 
sunt abuelo al ei și o voi lua acasă. 

— Doamnă doctor Hamstedt, domnule Giesner, spun eu scurt. 

Poliţistului în uniformă îi fac doar un semn de salut. 

— Ce e cu Hannah? Unde e? 

— Nu vă faceţi griji, domnule Beck. Așteaptă în biroul meu, 
alături de un îngrijitor. 

— Este vreo problemă? 

Giesner mă bate pe umăr și oftează înainte să spună: 

— Există noutăţi. Doamna doctor Hamstedt m-a sunat mai 
devreme și m-a informat cu privire la o discuţie pe care a avut-o 
cu Hannah în timpul terapiei. Domnule Beck, se pare că există 
un al treilea copil! 

— Sara, adaugă doamna doctor Hamstedt. 

— Sara, repet eu prostește. 

Doamna doctor Hamstedt încuviințează. 

— Domnule Beck, acum avem nevoie de dumneavoastră. 
Ajutaţi-ne să vorbim cu Hannah! 


Hannah 


Strigătele mamei mă făceau să fiu îngrijorată. Îngrijorarea nu 
e chiar frică, dar nici bună nu e. Am sărit de pe marginea 
patului, m-am lipit de papa, care stătea lângă pat. Am avut 
noroc că era acolo. Era cald în casă, gătea pentru noi și acum 
mă ţinea în brațe, strâns de tot. Mâna sa mare și caldă îmi 


VP - 155 


acoperea urechea dreaptă, astfel încât puteam să aud marea. 
Imi lipisem urechea stângă de burta lui. Pe o parte se auzea 
marea, pe cealaltă stomacul lui. 

— Draga mea, nu-ţi fie teamă, spune el și mă mângâie pe păr. 
Durerile sunt ceva bun, înseamnă că bebelușul va sosi curând. 

Imi întorc capul spre mama, care se perpelește în așternut. 
Faţa ei arată foarte urât. Cearșaful face valuri cu fiecare 
convulsie a ei. Brăţara ei argintie, butucănoasă, clincăne când 
se lovește de stâlpul patului și cuvertura i se împleticește în 
picioare. 

— E-n regulă, Hannah, totul e bine! spune ea între două 
țipete. 

— Vrei să o ajutăm pe mama și să o ţinem de mână? mă 
întreabă papa. 

N-am fost sigură mai întâi, dar apoi am încuviinţat. Totul a 
fost în ordine. Durerile au fost ceva bun. Bebelușul va sosi în 
curând. 

Doar că n-a fost așa. S-au înșelat. Bebelușul, pur și simplu, nu 
mai venea. 

Între timp, mama urla încă de ieri. 

Nu mai aveam chef să o ţin de mână. Niciunul dintre noi nu 
mai avea. Eram obosiţi, niciunul dintre noi nu a putut să doarmă 
din cauza strigătelor și cu toţii eram agitaţi. Până și domnișoara 
Tinky a dat peste o ceașcă în acea dimineaţă. Toată cacaoa s-a 
scurs pe masă și pe podea. Ştia foarte bine că nu are ce să 
caute pe masă. A venit papa. Probabil că a auzit cum o certam 
pe domnișoara Tinky. Mi-a dat dreptate că pisica nu avea ce să 
caute pe masă. Domnișoara Tinky a încercat să se ascundă sub 
canapea, dar a descoperit-o, a prins-o de după gât și a dat-o 
afară. Mi s-a părut în regulă, căci trebuia să se înveţe minte o 
dată pentru totdeauna. Dar mi s-a făcut frică imediat ce papa a 
închis ușa. Era periculos afară. Ce se întâmpla dacă domnișoara 
Tinky se rătăcea și nu mai găsea drumul de întoarcere? Dacă se 
speria? Dacă credea că nu o mai iubim? Mama a urlat atunci 
într-un mod deosebit de terifiant. Papa a vrut să se ducă să 
vadă ce se întâmplă cu ea, ca apoi să meargă să-mi aducă o 
găleată și o cârpă ca să pot șterge mizeria pe care a lăsat-o în 
urmă domnișoara Tinky. 

— Papa, am spus eu înainte ca el să apuce să iasă din 
cameră. 


VP - 156 


S-a întors spre mine. 

— Hannah, vrei să-mi spui ceva? a spus el în timp ce-mi 
zâmbea și mi-a întins mâna. 

S-a lăsat în jos astfel încât ochii noștri s-au întâlnit la același 
nivel. Tatăl meu spune mereu că, atunci când cineva nu te 
poate privi în ochi, acea persoană are ceva să-ţi ascundă. 

— Trebuie să o luăm pe domnișoara Tinky înapoi înăuntru. E 
mult prea frig afară pentru ea. 

— Hannah, așa se va învăţa minte, mi-a spus papa și m-a 
sărutat pe frunte. Draga mea, acum trebuie să merg la mama, 
are nevoie de mine. 

Încuviinţez. 

O aud pe mama cum urlă și pe domnișoara Tinky cum zgărie 
ușa de cealaltă parte și miaună jalnic... 

(J 

— Hannah? zise bunicul. 

Observase că mă pierdusem în gânduri. 

După el, văd că și-a făcut apariția și doamna Hamstedt și 
polițistul în costum gri. Stau cu mine în biroul doamnei 
Hamstedt și așteaptă să le povestesc ceva despre Sara. Azi 
dimineaţă, i-am povestit deja doamnei Hamstedt despre ea și 
asta ar trebui să le ajungă. l-am spus că Sara a fost sora noastră 
și că nu am păstrat-o mult timp. Doamna Hamstedt a vrut să 
știe mai multe: „Hannah, ce vrei să spui prin asta?”, „Ce 
înseamnă asta?”, „Vrei să desenezi ceva legat de asta?” 

Am spus „nu”, cu vocea mea de leu, și că aș prefera să merg 
înapoi în camera mea. Voiam să mă liniștesc puţin pentru că 
trebuie mereu să te odihnești suficient înainte să faci ceva 
special. 

Bunicul mă duce acasă astăzi. Știu de mult că sunt nepoata 
lui preferată. Cu Jonathan nu merge la programări, dar asta nu e 
vina bunicului. Jonathan nu vrea să iasă din clinică. De aceea el 
n-a fost la dentist și n-a primit abţibild cu steluță. 

— Hannah, spune bunicul acum, poţi să le povestești liniștită. 
Sunt aici. N-are de ce să-ţi fie frică. 

Nu mi-e frică. Doar că nu mai am chef să vorbesc despre 
Sara. Nu se învârte totul numai în jurul ei. Sunt și alte lucruri 
mai importante. 

— Aţi găsit-o, într-un final, pe domnișoara Tinky? întreb eu. 
Sigur îi e dor de mine. 


VP - 157 


Matthias 


Giesner m-a invitat să facem o plimbărică prin curtea 
spitalului. Eu aș fi preferat să o iau pe Hannah imediat după 
discuţia pe care am avut-o în biroul doamnei doctor Hamstedt. 
Am fi putut să fim de mult pe autostradă. Dar Giesner mi-a spus: 

— Doctor Hamstedt mi-a spus despre planul vostru, și i-a 
aruncat Hannei o privire plină de îndoieli. 

Măcar a avut decenţța de a nu discuta intenţiile mele de față 
cu micuța. A făcut un semn spre ușă. 

— Domnule Beck, haideţi să facem câţiva pași. 

Între timp, Hannah a rămas la doamna doctor Hamstedt. 

L-am promis că nu va dura mult și am crezut chiar că 
descopăr un zâmbet trecător pe faţa ei. Zâmbetul ei e cu 
adevărat fermecător. 

— Domnule Beck, pot să înţeleg că vreţi să luaţi fata acasă, 
spune Giesner, imediat ce am ieșit pe ușa care dă spre curtea 
spitalului. 

— Doamna doctor Hamstedt susţine ideea, spun eu precaut. 

Dacă Hannah și cu mine am reuși să plecăm în următoarea 
jumătate de oră, atunci am mai putea încă să facem una sau 
două opriri pe drum. Dacă nu, ar fi deja prea târziu. Karin are 
dreptate când spune că Hannah ar trebui să-și vadă noua casă 
pentru prima oară pe lumină. Deși nu sunt de acord cu Karin 
atunci când spune că un alt motiv ar fi că aș avea timp să o duc 
pe Hannah înapoi la clinică dacă nu îi place la noi, i-am spus că 
așa vom face și i-am zâmbit. 

— Da, știu, a spus Giesner și și-a aprins o ţigară. 

Nu știam că fumează. 

— Vrețţi una? 

Indic spre piept, în dreptul reverului jachetei și spun: 

— Doctorul meu m-ar mânca de viu. Am fost la limită deja de 
două ori. 

Habar nu am de ce îi povestesc despre inima mea defectă. 
Poate pentru că vreau să mă compătimească și să se 
gândească: haideţi să-i dăm bătrânului bolnav nepoata, că și 
așa nu o mai duce prea mult. Giesner chiar pare puţin afectat. 

— Îmi pare rău, spune el și suflă fumul peste umăr, departe 
de bătrânul bolnav. Aţi prefera să...? 


VP - 158 


— A, nu, nu mă deranjează absolut deloc. Voiaţi să vorbiţi cu 
mine. 

— Da, cum spuneam, pot să înțeleg că vreţi să o luaţi pe 
Hannah acasă. Aceasta este întrebarea pe care i-am pus-o și 
doamnei doctor: Nu am putea să ne folosim de situaţie și în 
favoarea anchetei noastre? Doctor Hamstedt crede că ar putea 
să fie o șansă. 

— Nu înțeleg. 

Giesner a arătat spre o bancă aflată la marginea unei alei cu 
pietriș. 

— Haideţi să ne așezăm pentru un moment! 

Ne îndreptăm tăcuţi într-acolo. Pietrișul scârțâie sub picioarele 
noastre. 

— Domnule Beck, începe Giesner după ce ne-am așezat, 
Hannah e o martoră importantă, dar dificilă. Nu mă pricep eu 
prea mult la psihologie, dar pot să înţeleg de ce doamna doctor 
Hamstedt ne-a prevenit să nu punem prea multă presiune pe 
ea. Pe de altă parte, nu ne-a fost de prea mare ajutor în cursul 
anchetei de până acum. 

— Dar nu sunt copiii mereu martori dificili? 

— Da, asta așa e, spune Giesner și trage un fum din ţigară. 
Atunci când audiem copii avem adesea de-a face cu una din 
două reacţii. Unii au nevoie de foarte mult timp să înceapă să 
vorbească, pentru că sunt foarte timizi și oricum aceștia nu vor 
relata decât strictul necesar. Pe de altă parte, ceilalți vorbesc 
imediat și povestesc foarte multe, de parcă n-ar fi făcut altceva 
decât să aștepte intervenţia noastră. În acest caz, afli, pe lângă 
descrierea a ceea ce s-a întâmplat, și tot felul de detalii, precum 
ce au mâncat la prânz sau ce a mai făcut Ernie în ultimul episod 
din Sesame Street. 

El zâmbește, eu nu. Își drege glasul atunci când observă că nu 
schiţez niciun gest. 

— Păi, ce vreau să spun e că acești copii, unii dintre ei și cu 
mult mai mici decât Hannah, înţeleg măcar de ce avem nevoie 
de ajutorul lor și se străduiesc, pe cât pot, să contribuie la 
clarificarea situaţiei. 

— Ca să fiu sincer, încă nu știu unde bateti. 

Giesner se apleacă ca să-și stingă ţigara. 

— Hannah, în mod clar, nu intră în niciuna dintre cele două 
categorii, ceea ce face lucrurile să fie foarte complicate. 


VP - 159 


Observ o expresie ciudată pe faţa sa atunci când se ridică. 

— Nu vi se pare că e foarte avidă de cunoaștere? spune el cu 
fruntea încruntată și ochii mijiţi. A putut, de exemplu, să-mi 
explice, fără să fie întrebată, cum funcţionează girofarul poliţiei, 
dar atunci când o întreb cum îl cheamă pe tatăl ei, îmi răspunde 
doar „papa” sau nu-mi răspunde. Ceea ce nu face decât să mă 
mire. Cum e posibil așa ceva în cazul unei fete care caută un 
răspuns la toate? N-a surprins-o că în locul Lenei a apărut 
deodată doamna Grass în cabană? A luat așa, de-a gata, 
dispariţia mamei ei? 

— Deci, vă rog! 

Flutur enervat mâna prin aer. 

— Doar nu credeţi în mod serios că Hannah ar putea să refuze 
în mod intenţionat să vă spună informaţii? 

Râd. 

— Așa ceva se numește traumă, domnule Giesner, și cine 
poate ști ce i-ar fi făcut acest monstru dacă ar fi îndrăznit să 
pună întrebările greșite. 

Giesner s-a uitat în jos și a început să râcâie pietricelele cu 
vârful pantofului. 

— Dar acum monstrul a murit, spune el după o vreme, 
ridicându-și privirea. Domnule Beck, am audiat-o pe Hannah de 
nouă ori în ultimele două săptămâni. De nouă ori. 

Ridică din umeri. 

— Măcar acum știu cât de înalt e turnul Eiffel, pe care spune 
că l-a vizitat cu mama ei. 320 metri. 

— 324, îl corectez eu și încep să mă fâstâcesc neliniștit. 

Banca tare din lemn a devenit foarte incomodă. 

— Domnule Giesner, dacă-mi permiteţi. Nu cred că sunteți în 
postura în care să înțelegeţi ce se poate întâmpla cu psihicul 
uman în asemenea situaţii extreme. Dar aveţi încă o cabană, o 
persoană decedată și toate șmecheriile pentru ADN, pe care le 
iubiți atât. Rezolvaţi atunci cazul fără ajutorul Hannei. Găsiţi 
cadavrul fiicei mele! 

— Dar, domnule Beck, asta încercăm să facem! Și cred că 
Hannah ar putea să ne ajute foarte mult. Doar că ea pare că nu 
vrea să divulge ceva. Domnule Beck, ce-ar putea să fie asta? 

— De ce nu o lăsaţi pe nepoata mea, pur și simplu, în pace și 
nu începeţi, în schimb, să vă ocupați de doamna Grass? Vreţi să 
o interoghez pe Hannah între timp, așa-i? Doar la asta vă 


VP - 160 


refereați când aţi spus la început că putem să ne folosim de 
situație și în favoarea anchetei noastre, nu-i așa? Spuneţi că nu 
vreți să o puneţi sub presiune. Nu, vreți să lăsaţi asta pe mâna 
mea! Eu artrebui să vă rezolv cazul, așa e și nu altcumva. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, domnule Beck, n-a spus 
nimeni asta! M-am gândit doar că aţi dezvoltat o legătură cu 
Hannah, ceea ce înseamnă că șansele sunt foarte mari ca ea să 
se deschidă în fața dumneavoastră și să vă povestească lucruri, 
care ar putea să fie folositoare mersului anchetei noastre. 

— Anchetei, am bombănit eu. 

— Vă rog doar să ne ajutaţi! Vreţi să o găsiţi pe fiica 
dumneavoastră, la fel și noi. 

— Atunci iată ajutorul meu: doamna Grass minte. Cu plăcere! 

— Aveţi ceva concret care să demonstreze acest lucru? Cum 
ați ajuns la concluzia asta? V-a spus Hannah ceva în sensul 
ăsta... 

— Cum am ajuns la concluzia asta? Folosindu-mă de bunul 
simț, domnule Giesner! Doar nu te răpește cineva, trăieşti luni 
de zile cu o familie, te joci acolo de-a mama și soţia... 

Giesner deschide gura ca să mă întrerupă, dar eu ridic mâinile 
cu un gest împăciuitor. 

— Da, da, știu, a fost obligată. Dar cu toate acestea, nu a 
încercat niciodată să afle ce se întâmplă acolo de fapt? Ce s-a 
întâmplat cu femeia care, în mod evident, a fost acolo înaintea 
ei? Nu a încercat niciodată să vorbească cu cel care se 
presupune că a răpit-o? Domnule Giesner, doar nu credeți în 
mod serios toate astea! 

— Domnule Beck, doamna Grass e o victimă, exact la fel ca 
fiica dumneavoastră. 

— Dar spre deosebire de fiica mea a reușit să iasă în viaţă din 
acea cabană. 

— Înţeleg că sunteţi furios, dar nu ar trebui să vă revărsaţi 
mânia asupra doamnei Grass. Nu e corect, nu credeţi? 

Oftez. 

— Pe lângă asta, aţi spus chiar dumneavoastră, domnule 
Beck, nici dumneavoastră, nici eu nu suntem capabili să 
înţelegem ce se întâmplă cu psihicul în asemenea situaţii 
extreme. 

Bătaia inimii mele, care devenise din ce în ce mai rapidă în 
ultimele minute, mi-a provocat în piept o senzaţie pe care o 


VP - 161 


cunoșteam de mult. Mai era și lemnul tare pe care ședeam. Îmi 
întorc fața dinspre Giesner și privesc peste spătarul băncii spre 
clădirea mare în care mă așteaptă Hannah. Încerc să mă 
gândesc la ea și la faptul că vom ieși în curând împreună tocmai 
din această clădire, că o voi lua de aici și o voi duce acasă. Doar 
că gândurile mele se întorc la Jasmin Grass. Această femeie. Ce 
mult mi-ar fi plăcut să stau o dată de vorbă cu ea și să-i pun 
toate întrebările importante. La nevoie, aș fi înșfăcat-o de guler 
și aș fi scos toate răspunsurile de la ea. La naiba, unde e fiica 
mea? Ce știi? Cum de tu ai reușit să ajungi din nou acasă și fiica 
mea nu? Dar n-am avut nicio ocazie. N-am mai avut voie să 
vorbesc cu ea după noaptea accidentului, atunci când nu am 
identificat-o ca fiind Lena. „Spre binele tău”, așa cum a pus 
Gerd problema. Au fost puși oameni să păzească ușa camerei ei. 

— Domnule Giesner, e vorba doar de un sentiment, spun eu, 
pe cât de liniștit posibil, încercând să-mi aduc bătăile inimii la un 
ritm, cât de cât, normal. Ceva nu e-n regulă cu această femeie. 
Nu spune tot ceea ce știe. 

Giesner spune un „hmm” absent și scoate o foaie împăturită 
din buzunarul sacoului. Netezește hârtia și mi-o întinde. 

— Vă e cunoscută? 

Îmi pescuiesc ochelarii de citit din jachetă. 

— Nu, spun eu într-un final. Ce e asta? 

— Conform reconstrucției făcute de medicina legală, acesta ar 
fi bărbatul din cabană. 

— Bărbatul care mi-a răpit fiica? 

— Aceasta este premisa de la care plecăm. 

Normal, acesta e primul meu gând. Arată ca un om absolut 
normal. Asta mă sperie cel mai tare. Studiez faţa lui și încerc să 
găsesc vreo anomalie, care ar putea să mă consoleze în vreun 
fel, să-mi spună că Lena a fost victima unei bestii, a vreunei 
creaturi, a cărei atrocitate o poţi vedea de la kilometri buni 
distantă. În faţa a așa ceva n-ar fi avut nicio șansă. Doar că 
imaginea pe care o ţin în mână nu arată ceva, ci pe cineva, pe 
un om. Arată un bărbat care ar fi putut la fel de bine să 
locuiască și în cartierul nostru. Ar fi putut să fie unul dintre 
clienţii mei. Putea să fie avocat sau, la fel de bine, mecanic 
auto. Era un bărbat care ar fi putut să-și facă apariţia în fața ușii 
noastre ca să o ia pe Lena la o întâlnire și eu n-aş fi făcut decât 
să le urez o seară plăcută. Poate mi-ar fi plăcut de el de la prima 


VP - 162 


vedere. Cu siguranță mai mult decât Mark Sutthoff, în a cărui 
zâmbet am văzut imediat un fel de șmecherie. Pentru un 
moment nu-mi dau seama dacă sunt sau nu dezamăgit că 
reconstrucţia nu arată faţa sa. Sau poate că sunt ușurat, mai 
ales că aseară, după ce mi-a dat dreptate în legătură cu 
Hannah, m-am gândit pentru prima dată că e posibil să mă fi 
înșelat în privinţa sa. Era posibil să fi fost nedrept faţă de Mark. 

— Domnule Beck, sunteţi sigur? se amestecă vocea lui 
Giesner în gândurile mele. Uitaţi-vă cu atenţie la bărbat! Nu vă 
grăbiţi! 

Încuviinţez. Bărbatul care a răpit-o și probabil omorât-o pe 
fiica mea. Acest bărbat absolut normal, neremarcabil. Clatin din 
cap fără să-mi iau privirea de la imagine. 

— Nu, nu-l recunosc. 

Giesner oftează și eu mă ridic. 

— l-aţi arătat Hannei imaginea? 

— Da, astăzi dimineaţă, înainte să veniţi. S-a uitat la ea și m-a 
felicitat cât de bine pot să desenez. 

Giesner oftează din nou. 

— Ar trebui să daţi această poză publicităţii! Ar trebui să 
apară în fiecare ziar și pe fiecare canal de știri! 

Mâinile încep să tremure. 

— Cineva trebuie să-l recunoască pe nenorocit. 

— Hmm, spune Giesner din nou. Domnule Beck, ne vom mai 
gândi la asta. Din experiență știm că după ce dăm imaginea 
publicităţii, jumătate de ţară are senzaţia că l-a cunoscut. 
Oamenii sună și spun că e vecinul lor, profesorul copiilor, 
dentistul. Am fi luaţi cu asalt de o avalanșă de indicii și am avea 
nevoie de foarte mult timp ca să le verificăm pe toate, fără să 
avem garanţia că vom obţine un rezultat folositor. 

— Domnule Giesner, nu vreţi să-mi spuneţi, în mod serios, că 
e prea multă muncă pentru dumneavoastră?! E jobul 
dumneavoastră! 

Giesner nu spune nimic. 

Inima mea o ia din nou razna. 

— Deci nu se întâmplă nimic? Lăsaţi lucrurile să meargă de la 
sine? 

— Nu, nu, domnule Beck, nu poate să fie vorba despre asta. 

la hârtia din mâna mea, o împăturește la loc și o pune înapoi 
în buzunarul interior al sacoului. 


VP - 163 


— Vom întreba mai întâi pe cei din cercul de cunoscuți. 

— Dar eu sunt din cercul de cunoscuţi ai Lenei! Și eu vă spun 
că nu-l cunosc pe acest bărbat! 

— Domnule Beck, știu că aţi avut o relaţie apropiată cu fiica 
dumneavoastră, dar... 

Se împotmolește. Intuiesc ce urmează să spună încă de când 
se chinuie să rumege cuvintele, străduindu-se să găsească o 
formulare ca să nu-l jignească pe bătrânul bolnav. Evident că a 
citit dosarul. Evident că Gerd i-a povestit despre modul în care a 
decurs ancheta atunci, imediat după dispariţia Lenei. Evident ca 
știe despre acel articol de ziar, despre acele minciuni, pe care 
probabil le consideră a fi adevăruri pentru că le-a văzut tipărite 
cu litere de-o șchioapă. Părinţi care nu și-au cunoscut, de fapt, 
copilul, îmi amintesc foarte bine articolul, îmi amintesc fiecare 
cuvintel... 


Lena avea probleme, afirmă prietena studentei din 
Munchen (23) dată dispărută 


Munchen (LR) - Jana W. (numele a fost schimbat de 
redacţie) stă pe pervazul sufrageriei de la etajul al patrulea 
și privește orașul, întrebându-se unde se află Lena. Aceasta 
e întrebarea pe care și-o pune constant prietena Lenei Beck 
(23), cea care a dispărut acum aproximativ o săptămână. 
W. a fost ultima persoană care a vorbit cu Lena înainte de 
dispariția acesteia. „M-a sunat de pe drum. Se întorcea de 
la o petrecere”, își amintește W. „Ar fi trebuit să-mi dau 
seama că ceva nu e-n ordine, dar eram nervoasă că m-a 
trezit la ora asta”. In ceea ce privește ultima discuţie, W. 
spune: „Lena spunea că voia să-și schimbe într-un final 
viața și că nu putea continua așa”. Cu toate acestea, W. nu 
a interpretat spusele Lenei ca un strigăt de ajutor. „Suna de 
parcă băuse foarte mult. Pe lângă asta, Lena voia adesea să 
schimbe ceva. Se gândise să renunţe la facultate, ceea ce 
ar fi fost o alegere înțeleaptă. Până la urmă, studiul nu o 
interesa prea tare și o găseai mai des la petreceri decât în 
amfiteatru. Probabil că ar fi picat oricum examenele din 
acest semestru”. W. e colegă cu Beck în anul doi la 
Universitatea Ludwig-Maximilians din Munchen. „Cred că îi 
era frică să nu-și dezamăgească părinţii. Lena pe care o 
cunoșteau părinţii ei e o cu totul altă persoană”. 

Este posibil ca tânăra să fi fost așa de disperată că s-a 
gândit să se sinucidă și, în noaptea dispariţiei, a sărit în 

VP - 164 


Isar? Jana W. spune că nu poate exclude așa ceva. „Dar aș 
putea să-mi închipui și că și-a luat tălpășiţa cu vreun tip. Imi 
povestea tot timpul despre tot felul de bărbaţi pe care îi 
întâlnea. In cel mai rău caz, a dat peste cine nu trebuia de 
această dată”. Cu toate acestea, Jana nu a renunţat încă la 
speranța de a-și putea strânge curând prietena din nou în 
braţe. „Lena, oriunde te-ai afla, vino acasă. Ne e dor de 
tine”, spune aceasta printre lacrimi. 

Puțin înainte de prânz, scafandrii au început să o caute în 
apele Isarului. „Până acum, căutarea nu a adus niciun 
rezultat cu privire la cazul persoanei date dispărute”, spune 
comisarul-șef Gerd Bruhling. Acesta a refuzat să facă 
precizări cu privire la starea psihică în care se afla Lena 
Beck. De asemenea, acesta a spus că nu poate să confirme 
încă mărturia unei femei care spune că ar fi văzut-o pe 
studentă într-o benzinărie de pe o autostradă aflată în 
apropierea graniţei cu Austria. „Evident că luăm în calcul 
orice indiciu și anchetăm toate pistele posibile”. 


— Domnule Beck! spune Giesner. 

— In regulă! spun eu istovit. N-aveţi decât să audiaţi - mă 
opresc și trasez un semnul exclamării în aer - cercul de 
cunoscuți, pe acei prieteni care chipurile o cunoșteau pe Lena 
mai bine decât mine. Intrebaţi dacă acest tip ar putea să fie 
unul dintre nenumăraţii bărbaţi pe care-i cunoștea fiica mea. Vă 
rog să puneţi presiune pe ei! 

Apuc spătarul băncii și mă sprijin de el ca să-mi îndrept 
spatele. 

— Poate că, spre deosebire de domnul Bruhling, vă veţi da 
seama că acești oameni n-au făcut decât să împrăștie minciuni 
despre Lena ca să-și poată da importanță. Merită să aruncaţi o 
privire. A, da, și vă rog să nu uitaţi de doamna Grass! 

Giesner s-a ridicat între timp și el de pe bancă și mă privește 
pătrunzător. 

— Domnule Beck, nu aveţi niciun motiv să vă îndoiţi de 
alegerile pe care le-aţi făcut în calitate de tată. Părinţii vor să-și 
protejeze copiii, e perfect normal. Doar că uneori uită că și copiii 
lor sunt oameni în toată firea, independenți... 

— Da, da, e-n regulă, mârâi eu și arăt spre jacheta în care a 
pus imaginea reconstruită a bărbatului. Aș putea să iau 
imaginea cu mine, la Munchen, ca să i-o arăt și soţiei mele? Și 
ea e parte a cercului de cunoscuți. 


VP - 165 


— Comisarul Bruhling se va ocupa de acest lucru. E și el în 
Munchen. 

— Domnule Giesner, nu vreau să o agit prea tare pe soţia 
mea. 

Imi duc mâna la piept. 

— Aceste audieri sunt foarte solicitante pentru noi toți. 

— Domnule Beck, chiar nu am voie să v-o dau. Imi pare rău! 

Mâna pe care o ţineam la piept s-a strâns într-un pumn. Faţa 
mea s-a transformat într-o grimasă. 

— Aș putea să fac și o poză cu telefonul atunci când nu vă 
uitaţi, spun eu gâfâind. Atunci i-aș putea-o arăta soţiei mele și v- 
am suna imediat în cazul în care faţa bărbatului i s-ar părea 
cunoscută. Până la urmă, tocmai ce am convenit că vom 
coopera pe cât posibil, nu-i așa? 

Giesner clatină abia perceptibil din cap. 

— Domnule Beck, eu vă înțeleg, chiar dacă nu credeți acest 
lucru. Doar că în acest caz nu v-aș face o favoare. Lăsaţi-mă să- 
mi fac meseria și dumneavoastră aveţi grijă de nepoată. 
Credeţi-mă că așa ne ajutăm cel mai bine unul pe altul. 


Hannah 


Bunicul a ieșit afară cu polițistul, dar mi-a promis că nu va 
dura mult. Asta înseamnă că nu va mai dura mult până ce 
ajung, într-un sfârșit, din nou, acasă. 

Doamna Hamstedt mi-a propus să mai desenăm ceva între 
timp. l-am atras atenţia că de fapt e o minciună atunci când 
spune că noi am putea desena ceva pentru că, în realitate, doar 
eu aş desena. Dar și așa nu am chef să desenez. Aș fi preferat 
să mă folosesc de acest timp ca să-mi iau la revedere de la 
Jonathan. Trebuie să-ţi iei mereu la revedere înainte să pleci. 
Așa e politicos. Doamna Hamstedt mi-a permis să fac asta. 

leșim din biroul ei și mergem până la ușa de sticlă. In stânga 
e liftul, în dreapta treptele. O întreb pe doamna Hamstedt dacă 
putem să mergem cu liftul. Mă privește așa cum mă privea și 
mama uneori, atunci când făceam lecţii și nu-i prea plăcea 
răspunsul pe care l-am dat la întrebare. De parcă n-aș fi făcut 
lucrurile până la capăt. 


VP - 166 


— E doar un sistem de scripeti, îi explic eu doamnei Hamstedt 
după ce am făcut, din greșeală, o față enervată. 

N-am voie să-i spun doamnei Hamstedt că e o toantă, altfel e 
posibil să nu mă mai lase să plec acasă. 

— Și ușile trebuie să fie închise ca să nu cazi din cabină, 
adaug eu. 

— Asta știe și Jonathan și, cu toate acestea, îi este frică să 
meargă cu liftul, spune doamna Hamstedt. Dar, știi ce, Hannah? 
Asta e în regulă. Nici n-ar trebui să pretindă că ar fi deosebit de 
curajos dacă nu se simte așa de fapt. E absolut normal să-ţi fie 
frică de anumite lucruri pe care nu le cunoști. 

— Un lift e o cabină care se deplasează în sus și în jos cu 
scopul de a transporta oamenii de la un etaj la altul. Sfârșit, îmi 
amintesc eu de pasajul corect din cartea groasă. 

Apăs pe butonul care arată o săgeată îndreptată în sus. 
Aceasta se aprinde. Așa se cheamă un lift. 

— Și mie nu mi-e teamă deloc. Până la urmă, am fost cu 
mama în turnul Eiffel. Acolo trebuie să urci 300 de metri cu liftul 
ca să ajungi la terasa cu vedere panoramică. 

Doamna Hamstedt rămâne nemișcată mai întâi. Liftul sună 
atunci când ajunge și urcăm. Ușile argintii se închid în spatele 
nostru. Doamna Hamstedt apasă pe un buton rotund pe care 
scrie doi. Sunt trei butoane rotunde în total. Arată ca un 
semafor. Așa alegi la ce etaj vrei să ajungi. 

— De ce nu l-aţi luat niciodată pe Jonathan cu voi atunci când 
plecați în excursie? 

Colţurile gurii îmi tresar exact în momentul în care simt un 
salt în burtică. Acest salt e partea mea preferată din mersul cu 
liftul. 

— Hannah? 

Reușesc să mă abţin să fac, din nou, o fată enervată. 

— Pentru că eu sunt copilul ei preferat. 

Nu știu cât de des trebuie să-i spun asta până ce va înţelege 
odată. Până ce toţi vor înţelege, într-un final, asta. Trebuie să 
existe mereu un copil preferat pe care te poţi baza. 

e 

E întuneric în camera lui Jonathan din cauză că jaluzelele sunt 
lăsate în jos. Toţi din familie avem problema asta cu retina. Pe 
lângă asta, în camera lui miroase a stătut și nici nu e de mirare, 
având în vedere că nu i-a pus nimeni un aparat pentru 


VP - 167 


circularea aerului. Și în camera mea geamul e deschis doar 
puţin atunci când plec să mănânc sau când bunicul mă duce la o 
programare. Am întrebat odată de ce, dar nimeni nu mi-a 
răspuns. Cred că e din cauză că mânerele geamurilor sunt 
prevăzute cu o încuietoare micuță care trebuie descuiată înainte 
să poţi deschide geamul. Probabil că e o singură cheie pe care 
ajutoarele doamnei doctor Hamstedt trebuie să o caute mai 
întâi. Le-am spus doar că ar fi fost mai simplu să procedeze așa 
cum făceam noi acasă. Nu trebuia niciodată să căutăm cheia 
mult timp sau să ne gândim unde ar putea să fie pentru că tata 
avea mereu grijă de ea. Le-am spus ajutoarelor doamnei 
Hamstedt că ar trebui să aleagă un responsabil pentru cheie. 
Evident că nu m-au ascultat. Probabil că se gândesc că sunt 
doar un copil și de aceea nu am cum să fiu deosebit de 
deşteaptă. Doar că sunt mult mai deşteaptă ca ei. 

Jonathan stă ghemuit în colţul cel mai îndepărtat al camerei. E 
așezat pe jos cu genunchii strânși la piept. 

— Bună, Jonathan! spune doamna doctor Hamstedt. 

A deschis ușa camerei lui deosebit de încet astfel încât să nu 
se sperie, dar eu cred că Jonathan ia așa de multe pastile 
albastre, că îi e indiferent dacă intră cineva în camera lui. Nu 
ridică nici măcar capul de pe genunchi. 

— Vrei să aştept afară? întreabă doamna Hamsteat și 
încuviinţez. 

Afară înseamnă, de fapt, că va sta în faţa ușii deschise, cu 
spatele la cameră. Fac pași de șoricel ca să mă apropii de 
Jonathan, chiar dacă nu cred că e periculos. Nu mai e absolut 
nimic. Mă așez foarte aproape de el, ca să mă poată auzi bine 
atunci când șoptesc. Asta în cazul în care mă poate auzi, de 
fapt. 

— De ce ai desenat-o pe Sara? 

Cred că tresare ușor. 

— Ai uitat cât de tare a urlat mama din cauza ei? Chiar ai uitat 
totul? 

Eu îmi amintesc foarte bine totul. Urletul oribil. Faţa urâtă pe 
care a făcut-o mama. Cât de tare s-a zvârcolit până ce brăţara i- 
a tăiat încheietura și sângele a început să-i curgă pe mână. Și 
apoi a fost și mai mult sânge, și mai multe strigăte care nu lăsau 
pe nimeni să doarmă. Apoi a mai fost și chestiunea cu 
domnișoara Tinky. Dacă mama n-ar fi urlat așa de tare din 


VP - 168 


cauza Sarei, domnișoara Tinky nu s-ar fi speriat și nu ar fi 
dărâmat ceașca cu cacao, papa n-ar fi dat-o afară. l-a dat voie 
să intre înăuntru abia seara. Până atunci, i se făcuse frig de tot 
și era ţeapănă. A durat o veșnicie până ce blana i s-a încălzit din 
nou la căldura sobei. Toate astea s-au întâmplat doar din cauza 
Sarei. 

Avea o culoare ciudată. Era mov și cleioasă, mânjită cu 
galben și roșu. Am evitat să o ating înainte ca mama să o 
curețe. Totul era murdar. Sara, mama, tot patul. Am scos 
cearșaful de pe saltea. Tata a spus că mama a pierdut mai mult 
sânge decât la nașterea mea și a lui Jonathan. Petele erau cu 
adevărat foarte mari. Papa a spus că nu mai avea niciun sens să 
spălăm lenjeria de pat. A venit în dormitor cu un sul de saci 
albaștri înainte să meargă toţi trei la baie. Tocmai desfățam 
fețele de pernă când mama s-a întors cu Sara. Mama se mișca 
foarte ciudat și încet de parcă i-ar fi fost frică la fiecare pas că i 
s-ar putea rupe oasele. S-a așezat pe marginea patului. 
Bebelușul arăta mai bine acum. Era curat. Mama a spus că ar fi 
perfectă. Că ea, Sara, ar fi perfectă. Numele înseamnă 
„prinţesă”. „Perfect” înseamnă „desăvârșit”. Nu mai exista 
nimic mai bun ca Sara. Eram groaznic de obosită din cauza 
strigătelor mamei, urmate de chiţcăielile Sarei. Am îndesat 
lenjeria de pat în doi saci, așa cum îmi spusese tata. 

— Mama, când mai călătorim? 

Mama nu m-a auzit, așa că a trebuit să repet întrebarea. 

— Hannah, nu mai putem pleca pentru o vreme, spune ea 
fără să-și ia privirea de la Sara, pe care o ţine în brațe. 

Acest orăcăit oribil. N-aș fi putut nici măcar să-mi dau seama 
dacă totul e-n ordine cu aparatul de circulare a aerului. 

— Poate să vină și ea cu noi, am propus eu, chiar dacă nu 
prea îmi doream asta. Poate să vină cu noi, am repetat. 

Mama ar trebui să se uite la mine căci vorbesc cu ea. 

— Mama? 

E nepoliticos să nu ridici privirea. 

— Mama! 

— Hannah, se răstește ea la mine. 

Acum mă privește, dar doar pentru scurt timp, căci Sara a 
început să orăcăie și mai tare. 


VP - 169 


— Șșș, spune mama și o mângâie pe cap. Hannah, e încă așa 
de mică. Nu poţi să călătorești cu un bebeluș atât de mic. Ar fi 
prea obositor. 

— Dar mama... 

— Hannah, nu acum, spune ea doar. 

— Ce nu acum? 

Papa stătea în tocul ușii. Tocmai trăsesem aer în piept când 
mama a răspuns: 

— Ah, nimic. 

A spus asta de parcă excursiile noastre nu aveau nicio 
valoare, de parcă n-ar fi avut niciodată o valoare. Acum că o 
avea pe Sara. 

— Cred că mama o iubește pe Sara mai mult decât pe noi, i- 
am spus eu apoi lui Jonathan. 

Il însărcinasem pe Jonathan să stea lângă ușa cabanei, pentru 
că domnișoara Tinky încă nu avea voie să intre în casă. M-am 
gândit că, dacă ar auzi o voce cunoscută, nu i-ar mai fi frică și 
nu ar fugi în pădure. Jonathan stătea pe podeaua de lemn, cu 
spatele rezemat de ușa de la intrare. M-am așezat lângă el. 
Sunetul mă rodea așa de tare la inimă că mi-au dat lacrimile. 

— Hannah, ce vrei să spui cu asta? 

— Mama n-a spus asta în mod direct, dar cred că nu ne mai 
vrea acum. O au pe Sara și spun că e perfectă. Perfect 
înseamnă desăvârșit. 

— Nu ne mai vor? 

Clatin din cap. 

e 

E imposibil ca Jonathan să fi uitat. Îmi dau seama că n-a uitat 
pentru că tresare, chiar dacă nu-mi răspunde. Am impresia că 
plânge chiar, dar nu sunt sigură, pentru că nu pot să-i văd fața. 

— Ai desenat-o pe Sara ca să am eu probleme, aşa-i? Pentru 
că am spus că nu pot să o sufăr. 

Acum Jonathan scoate un sunet care seamănă cu un grohăit. 

— Totul în regulă? întreabă doamna Hamstedt din ușă. 

Şi-a întors capul spre noi. 

li răspund afirmativ și apoi continui să-i șoptesc lui Jonathan: 

— Am spus adesea că-mi pare rău. Îţi mai amintești? Atunci 
când papa a plâns tare de tot. Am știut imediat că a fost vina 
mea că mama a plecat cu Sara. Tu n-ai făcut decât să te holbezi 
la mine și nu mi-ai mai vorbit preț de câteva zile, până ce ţi-am 


VP - 170 


amintit că nici tu nu prea puteai să o suporţi pe Sara. Jonathan, 
așa au stat lucrurile. 

Grohăie din nou. 

— A fost destul de rău din partea ta că ai desenat-o, dar încă 
ești fratele meu, chiar dacă ești un tont. De aceea îţi povestesc 
acum ceva frumos. Bunicul nostru e foarte drăguţ. Mă duce 
astăzi acasă. Deci așa e. Ți-am spus, dar n-ai vrut să mă crezi. O 
promisiune e o promisiune și nu poate fi încălcată. 

Jonathan își întoarce capul în direcţia mea, doar puţin, fără să- 
| ridice de pe genunchi. Îi văd doar un ochi, în care i se citește 
surprinderea și aceeași privire stupidă. 

— Trebuie să te străduiești să redevii normal. Jonathan, ai 
înţeles? Dacă nu ești normal, nu putem să te luăm de aici. 
Atunci trebuie să rămâi aici, singurel. 

Își întoarce capul, dar încuviinţează. E foarte clar că a 
încuviinţat. 


Jasmin 


Prima oară când mă trezesc e, ca întotdeauna, șapte fără 
zece. Vocea din capul meu mă zorea să mă dau jos din pat, să 
fac micul dejun pentru copii. Trebuia să fie gata la șapte 
jumătate fix. Îmi întorc capul spre Kirsten, a cărei faţă o 
deslușesc în lumina difuză care pătrunde de pe stradă prin 
jaluzeaua trasă. Avea ochii închiși și gura puţin deschisă. Ascult 
respiraţia ei liniștită: inspiră și expiră. Vocea din capul meu 
vorbește din ce în ce mai tare. Copiii trebuie să ia acum micul 
dejun. Micul dejun e la șapte jumătate. Ce e așa de greu de 
înţeles? Copiii au nevoie de un program zilnic, clar. Copiii au 
nevoie de un mic dejun echilibrat. Am început să imit ritmul 
respirației lui Kirsten, inspir și expir, încercând să mă opun vocii 
din capul meu. Respir: inspir și expir. Cred că am adormit iar. A 
funcționat pentru prima dată, a fost prima oară când am rămas 
în pat. 

Vocea lui Kirsten care să sună în surdină mă trezește. Vocea 
ei și o lumină neobișnuit de puternică, pe care am uitat-o. Mijesc 
ochii. Praful dansează într-o rază de lumină. Mă ridic. Kirsten a 
ridicat jaluzelele. Lumina de vară târzie inundă camera. Inima 
îmi bate nebunește. Zâmbesc. Lena, tu îmi zâmbești de pe 


VP - 171 


pereţi. Îmi las privirea să cutreiere peste articolele de ziar și 
sunt uluită cât de diferită mi se pare în lumină poza cu tine, pe 
care o cunosc până-n cel mai mic detaliu. Am nevoie de un 
moment ca să-mi îndrept atenţia asupra lui Kirsten, care 
vorbește la telefon în altă cameră, probabil în bucătărie. Aud 
cum spune că nu poate veni astăzi în tură la club și explică că e 
vorba despre o chestiune personală, despre o urgenţă în familie. 
Șeful ei pare înţelegător, căci îi mulțumește sincer. E același șef 
ca înaintea atacului, e același club în care lucrează la bar, are 
același program de muncă, are de-a face cu aceeași clientelă. 
După viol, Kirsten n-a avut nevoie de nicio săptămână ca să se 
întoarcă acolo, ca să continue, sfidătoare și hotărâtă. La început 
venea acasă cu taxiul la acea oră în care totul e gri și periculos. 
La puţin timp după aceea, și-a reluat obiceiul de a merge pe jos, 
pe același drum, trecea pe lângă aceeași curte. Nu știu, nici 
până în ziua de azi, cum a reușit. Pe de o parte, această tărie, 
sfidare și determinare, pe de altă parte, sfârșitul nostru. În 
noaptea atacului, am întrebat-o de ce nu s-a apărat, ceea cea 
fost desigur o prostie și o dovadă de lipsă de tact. 

— Jasmin, faptul că mă întrebi asta e ca un pumn în faţă. 

Acesta a fost momentul în care s-a terminat totul între noi. 

l-am spus de mii de ori că eram doar obosită și depășită de 
situaţie, dar Kirsten nu mă credea chiar dacă îmi zâmbea și-mi 
spunea că e-n regulă. 

Ne-am mai târâit așa încă câteva luni și apoi s-a mutat. 

— Jasmin, nu mai pot să locuiesc cu tine. Am încercat, dar nu 
pot. Putem să rămânem prietene. 

Ultima oară când mi-a spus asta a fost chiar în noaptea 
dispariției mele. „Putem să rămânem prietene”. In ciuda a ceea 
ce spunea, privirea ei îmi sugera că ar fi preferat să închidă 
imediat ușa. În acea seară mi-am făcut apariţia ca o idioată, 
aducând cu mine pâine, sare și o geantă de voiaj. Pâinea și 
sarea erau un cadou de casă nouă, chiar dacă trecuseră deja 
câteva săptămâni de când se mutase și eu așteptasem, în 
zadar, să primesc o invitaţie să-i văd noul apartament. In acea 
seară mi-am făcut neanunţată apariţia. Aveam strictul necesar 
în geantă. Aș fi putut să rămân la ea peste noapte. Sau, dacă 
ajungeam să ne certăm, aș fi putut să iau următorul tren, să 
plec câteva zile, să reușesc să mă distanţez într-un final, să-mi 
închid telefonul, să mă descurc, așa cum își dorea Kirsten. 


VP - 172 


— Jasmin, trebuie să te descurci! Nu mai vreau să primesc 
apeluri și mesaje. Și chiar nu vreau să-ţi mai faci așa apariţia, să 
vii neanunţțată, OK? Momentan, trebuie să fiu singură. Te rog să 
înţelegi asta! 

Mi-am scuturat capul ca să alung amintirea acelei seri oribile. 
Această seară nu mai contează. Ceea ce contează e că e aici 
acum. A venit la mine și nu vreau să mă mai gândesc la 
circumstanţe. E aici. 

Din bucătărie răsună clinchetul farfuriilor și prin ușa deschisă 
a dormitorului pătrunde un miros subtil de cafea, e o boare de 
normalitate. Îmi las capul la loc pe pernă și închid ochii. Probabil 
că aţipesc doar, căci aud încă de la început bătaia neregulată în 
ușa de la intrare, în timp ce Kirsten se întrerupe din treabă abia 
atunci când bătaia în ușă devine mai insistentă. li aud pașii pe 
parchetul de pe hol, aud cheia învârtindu-se în ușă și vocea 
surprinsă a unui bărbat, pe care însă o recunosc imediat. 

— O, bună... bună ziua! Frank Giesner, de la poliţia din Cham, 
a confirmat vocea. 

— Kirsten Thieme, spune Kirsten, căreia se pare că nu i-a 
scăpat mirarea lui „Cham” că o femeie străină îi deschide ușa. 
Sunt o prietenă de-a doamnei Grass, explică ea fără să fie 
întrebată. 

— Doamna Thieme, așa e. Numele dumneavoastră mi-e 
cunoscut din raportul și ancheta cu privire la dispariţia doamnei 
Grass. Dumneavoastră sunteţi cea care aţi anunţat dispariția 
dânsei. 

— Da, aşa e. 

— Păi, aș vrea să vorbesc cu ea. 

Îmi în fund capul în pernă și închid ochii. Nu vreau să vorbesc 
cu „Cham” acum și cu atât mai puţin în prezenţa lui Kirsten. 

— Imi pare rău, dar încă doarme. 

— Poate că aţi putea să-i spuneţi că e foarte important. 

— Desigur, înțeleg asta, dar nu se simte prea bine. A trecut 
peste o noapte grea și trebuie să se odihnească. Ar fi posibil să 
vă sune mai târziu? 

„Cham” ezită atunci când răspunde. 

— Desigur, dar poate că aţi avea dumneavoastră un moment 
liber ca să vorbim. Sunteţi foarte apropiată de doamna Grass, 
nu-i așa? 

Sângele îmi îngheaţă în vene. 


VP - 173 


— Da... acum Kirsten e cea care pare surprinsă. Dar vă rog să 
intraţi domnule... 

— Giesner. Multumesc! 

Mi se face rău instantaneu. „Cham” se află în apartamentul 
meu. „Cham” vrea să vorbească cu Kirsten. Kirsten apasă acum 
pe clanţa de la dormitor ca să închidă ușa, pentru că sărmana 
femeie din cabană are nevoie de liniște, și ca să-l împiedice pe 
comisar să arunce o privire în camera a cărei pereţi sunt 
tapetaţi, dintr-un motiv bolnav, cu articole de ziar despre Lena 
Beck. Știu că ar fi mai bine să mă dau jos din pat, dar în loc de 
asta, îmi trag cuvertura peste cap, strâng din ochi și respir. 
Inspir și expir. 

Trebuie să fi adormit din nou. Kirsten avea dreptate când 
spunea că-mi lipsesc somnul și liniștea. Mai ales din cauza 
ultimelor nopţi pe care mi le-am petrecut căutând și printând 
articole de ziar. Mă ridic în capul oaselor și trag cu urechea. Nu 
se mai aude nimic. Nu o aud pe Kirsten sau pe „Cham”. Mă ridic 
anevoios din pat și merg tiptil până la ușa dormitorului. Ascult 
cu urechea lipită de ușa de lemn, înainte să apăs pe mânerul 
care scârțâie și care ar indica, fără tăgadă, că m-am trezit. În 
continuare nu aud nimic. E liniște în apartament. 

O găsesc pe Kirsten așezată la masa din bucătărie, dându-și 
unghiile cu o ojă de culoarea coacăzelor. 

— Hei, frumoasa adormită, te-ai trezit, spune ea zâmbindu-mi 
atunci când mă vede. Vrei o cafea? Mai e puţină în filtru. Trebuie 
doar să ţi-o iei singură. 

Ridică mâna stângă în chip de explicaţie. Oja proaspătă 
strălucește. 

Traversez bucătăria până la dulap și scot o cană. 

— Ce a fost așa de urgent? 

— La ce te referi? 

Mâna pe care o întindeam spre filtru a rămas suspendată în 
aer. 

— Am auzit că a bătut cineva la ușă, dar apoi am adormit la 
loc. 

Mă întorc spre Kirsten și îi arunc o privire interogativă. 

— Ah, da, vecina ta. Maia, cred că o cheamă. Cea de la etajul 
al doilea. E o fată drăguță. 

Kirsten arată spre aragaz înainte să-și îndrepte, din nou, 
atenţia spre unghii. 


VP - 174 


— Ţi-a adus mâncare pentru prânz. 

Mă uit la oala mică de pe aragaz. 

— Supă de pui cu tăiţei, explică Kirsten. l-am spus că nu mai e 
nevoie să vină acum că sunt eu aici și mă pot ocupa de tine. Mi- 
a lăsat totuși numărul ei de telefon, în caz că apare ceva. Pe 
frigider. 

Zăresc pe frigider un post-it roz cu numele Maiei, o serie de 
cifre și o faţă zâmbitoare. 

— Ah, a mai adus și corespondenţa. E pe comodă. 

Pun cana de cafea pe blat. 

— Nu, Kirsten, mă refer la Frank Giesner. A fost aici. L-am 
auzit. 

Kirsten ridică din nou privirea și oftează. Chiar dacă probabil 
au trecut doar câteva secunde, acestea mi se par a dura o 
eternitate. Fruntea începe să-mi ardă. Fierbinţeala îmi iese prin 
pori și îmi acoperă faţa cu o peliculă umedă și fierbinte. Kirsten 
urmează să-mi spună că mi-am imaginat vizita lui Giesner și 
vocea sa, că totul a avut loc doar în capul meu. Oala micuță de 
pe aragaz și numărul de telefon de pe frigider dovedesc asta. 

— Da, a vrut să vorbească cu tine despre rezultatele 
reconstrucției faciale, a spus Kirsten într-un sfârşit. 

Râd ușurată înainte să înţeleg ce-mi spune. Inseamnă că cel 
care m-a răpit a primit din nou o față și eu ar trebui să mă uit la 
ea. Trebuie să-l identific. Imaginile din mintea mea se trezesc 
din nou la realitate. Ochii unei persoane mă privesc acuzator. Ce 
fel de monstru ești? 

— De ce n-ai spus așa de la început? întreb eu ca să-mi 
acopăr celelalte gânduri. 

— Omule, nu voiam să te fac să te agiţi din nou. Bea-ţi 
cafeaua mai întâi și trezește-te de-a binelea! 

Nu-mi scapă enervarea din tonul ei. lau cana și-mi torn cafea. 

— Ți l-a arătat? 

— Rezultatul? Da, dar nu am fost sigură dacă l-am mai văzut 
pe bărbat sau nu. Îţi mai amintești câţi oameni veneau înainte 
pe la noi? 

Da, îmi amintesc. Erau oameni aduși de alţii, cărora le plăcea 
să petreacă la fel de mult ca nouă. Nu era petrecere cu mai 
puţin de douăsprezece persoane. 

Îmi suprim izbucnirea de nostalgie și încuviinţez. 


VP - 175 


— Jassy, cred că va trebui să-l vezi tu însăţi, chiar dacă nu 
ajută la nimic. 

Kirsten pare îngrijorată. 

— Crezi că reușești să faci asta? 

Măcar reușesc să zâmbesc, chiar dacă puţin fals. 

— Nu-mi rămâne altceva de făcut, nu-i așa? 

Sorb câteva guri de cafea, dar îmi vine greu să le înghit. 
Kirsten oftează din nou și strânge capacul ojei. Mă întreb dacă 
regretă că s-a întors să aibă grijă de mine. Mă întreb dacă mă 
poate suferi. 

— Giesner așteaptă să-l suni ca să programezi o întâlnire 
pentru a-l identifica. A spus că nu e neapărat nevoie să mergi la 
secție pentru asta. Ar fi dispus să vină el încă o dată. In caz de 
nevoie, a spus că poate să treacă și după program. 

— Drăguţ din partea lui, spun eu cu o voce răgușită. 

— Mă întrebam dacă n-ar avea sens să facem o programare la 
terapeuta ta. Cine știe ce se va declanșa în tine atunci când vei 
vedea imaginea celui care te-a răpit?! 

— Dar nici ea nu are cum să mă ajute. 

— Păi, da... trebuie să și vrei. 

— Deci așa gândești, spun eu încet și-mi pun cana de cafea 
pe blatul de la bucătărie. Poţi să-mi spui fără probleme dacă 
sunt prea mult pentru tine. Aș înțelege. 

Kirsten își dă ochii peste cap. 

— Haide, Jassy, nu așa! Chiar nu așa. 

— Nu-mi datorezi nimic. 

— Te rog să încetezi, da? Acum nu e vorba despre noi, ci 
despre faptul că trebuie să începi să te descurci. 

— Să mă descurc. 

— Da, să înveţi să trăieşti cu ceea ce ţi s-a întâmplat. Nu-ţi va 
ieși dacă continui așa cum ai făcut până acum. Ai nevoie de 
ajutor profesionist. 

— Mă simt mai bine de când ești tu aici. 

Kirsten plescăie. Văd cum își mușcă buza de jos în timp ce 
tace înainte de a se decide să continue discuţia. 

— Ai făcut în pat. 

Cred că n-am auzit bine. Poate că am și râs. 

— Am...? 

Kirsten își dă scaunul în spate ca să se ridice. Apoi stă în faţa 
mea, cu privirea înceţoșată și capul lăsat într-o parte. 


VP - 176 


— Ai făcut în pat, repetă ea încet. Noaptea asta. Ai visat. Ai 
dat din picioare și ai lovit cu mâinile în jur. Ai și strigat în tot 
acest timp: „Hannah, asta nu e o brățară! Sunt cătușe! La naiba, 
deschide-le!” Am încercat să te trezesc, dar erai ca în transă. 

Clatin din cap. N-am visat nimic noaptea trecută. 

— Ba da, Jassy, exact așa a fost. Atunci când mi-am dat 
seama că cearșaful e ud, te-am dat jos din pat. Am vrut, de fapt, 
să te duc în sufragerie, pe canapea, ca să poţi dormi în 
continuare în timp ce eu schimb așternutul. Dar atunci te-ai 
agăţat de mine și ai început să ţipi, spunându-mi să nu te las 
singură și că îţi e frică că un fel de aparat ar putea să se 
defecteze din nou. 

— Nu-mi amintesc. 

— Păi, între timp, dormeai. 

Clatin din nou din cap în timp ce Karin mă privește în 
continuare îngrijorată, într-un mod aproape hipnotic. 

— Așa a fost, Jassy, exact așa. Și e un indiciu că nu-ţi merge 
mult mai bine. Nu înţelegi asta? Pot să fiu aici pentru tine. Pot să 
merg să fac cumpărături și să schimb lenjeria. Pot să te iau în 
braţe și să te ascult, dacă ai nevoie de asta, dar nu sunt 
terapeută. 

Trec pe lângă ea fără să scot vreun cuvânt, ies din bucătărie, 
mă îndepărtez de privirea ei îngrijorată, de prezenţa ei care mă 
doare. Destinația mea e sufrageria, unde pot să fiu singură 
pentru un moment ca să reflectez și să încerc să reconciliez 
sentimentul de pace cu care m-am trezit cu noaptea oribilă care 
a trecut. 

— Nu-ţi spun de rău, aud din spatele meu și mă întorc. 

Kirsten m-a urmat în hol, stă acum în faţa mea, cu ambele 
mâini ridicate, dând din degete ca oja proaspătă să se usuce 
mai repede. 

— Dar nu vom reuși singure, spune și întinde mâna ca să mă 
atingă pe umăr, dar se răzgândește - probabil că nu vrea să-și 
strice manichiura. Te rog, haide să o sunăm pe terapeută! 

Îi întorc spatele. 

— Jassy, pe bune! De ce îţi faci viaţa așa de grea în loc să te 
lași ajutată? Și 

Privirea mea se oprește pe teancul de plicuri de pe comodă. Il 
văd imediat. 

— Crezi că meriţi să suferi așa? 


VP - 177 


E un plic alb, subțire, fără timbru. 

— Nimeni nu merită așa ceva. 

Chiar dacă o parte a plicului e acoperită de ziarul de ieri, sunt 
absolut sigură că e același scris. 

— In regulă, o sun imediat, spun eu. Poţi să vezi pe unde mi- 
am lăsat telefonul? Cred că e în sufragerie? 

O aud pe Kirsten oftând ușurată înainte ca pașii ei să se 
îndrepte spre sufragerie. 

— Mă duc puţin la baie, strig eu și înșfac scrisoarea. 

Mă furișez în baie, închid ușa în urma mea și mă sprijin de ea. 
Rup plicul cu degetele reci de sudoare, care-mi mai și tremură 
pe deasupra. Sunt distrasă pentru o clipă de sunetul monoton al 
mașinii de spălat rufe. Atunci când îmi dau seama că înăuntru 
trebuie să fie lenjeria murdară care se învârte monoton în cerc, 
simt cum ceva se strânge în mine. Scot foaia din plic. 

Sunt aceleași litere mari, groase și negre. Sunt însă alte 
cuvinte de această dată. 

SPUNE ADEVĂRUL. 


Matthias 


Conversaţia pe care am avut-o cu Giesner ar fi putut, la fel de 
bine, să aibă loc cu Gerd, singura diferenţă ar fi fost că ne-am fi 
tutuit și mi-ar fi spus, la sfârșit, că sunt un măgar și un idiot. 
Poliţiștii sunt toți la fel, sunt interschimbabili, sunt niște 
șabloane. Toţi spun același lucru. 
„Cercul de persoane cunoscute”. Pur și simplu nu pot să trec 
peste asta. Această expresie ne acompaniază pe mine și pe 
Hannah acasă. A făcut aerul din mașină să fie stătut și greu; îmi 
face capul să explodeze. Toţi au senzaţia că nu mi-am cunoscut 
fiica, că am închis ochii la ceea ce se întâmpla. Cred că în ultimii 
paisprezece ani m-am lăsat adormit de iubirea pentru singurul 
meu copil. Cu toate astea, mi-am cunoscut fiica. Am cunoscut-o 
foarte bine. 

Imi trag zgomotos nasul și arunc o privire în oglinda 
retrovizoare. Recunosc doar ochii și linia părului Hannei; ar 
putea să fie ochii și părul Lenei. Aș putea să o duc acum pe 
micuta mea Lena la sport sau la o prietenă de la școală. 


VP - 178 


— Tati, ar spune ea de pe bancheta din spate, nu vrei să 
oprim și să luăm repede o îngheţată? 

— Sună bine. Cine plătește? 

— Tati, tu trebuie să mă inviţi! Eu sunt încă mică și nu am job. 

— Vai, uitasem complet. Ei bine, Lena, fac o excepţie pentru 
tine. 

Poate că într-o zi mă va întreba și Hannah dacă nu vreau să 
mergem să luăm o îngheţată. Ce n-aș da pentru acea zi! 

— Hannah, ce zici? Vrei să facem o pauză la următorul popas? 

Zâmbesc plin de speranţe în timp ce mă uit în oglinda 
retrovizoare. 

— Mai avem de mers mai bine de jumătate de oră. Poate că 
ar fi bine să facem o pauză micuță. Ce părere ai? 

Hannah privește în continuare pe geamul lateral fără să 
răspundă la întrebare. În stânga și în dreapta, copacii și 
câmpurile părăginite zboară pe lângă noi. Prognoza meteo s-a 
înșelat; un văl gri s-a așternut peste cerul care, cu doar câteva 
ore în urmă, era încă senin și albastru. Mi-ar plăcea să pot citi 
gândurile Hannei. Nu mă încumet să o întreb ce simte acum, în 
timp ce gonim pe autostradă cu 130 kilometri la oră. Oare i se 
pare o experienţă înfricoșătoare sau palpitantă. Mă întreb dacă 
se bucură că va ajunge în curând acasă. Ceva mă împiedică să-i 
pun întrebările cu adevărat importante. Poate că e vorba de 
frica de a nu strica ceva. 

Un BMW care apare în faţa mea de nicăieri mă face să-mi 
pierd șirul gândurilor. Un semn de pe marginea drumului indică 
că va urma o parcare în 5 kilometri. 

— Deci, Hannah, încerc eu încă o dată, ce zici? Facem o 
pauză? 

— Bunicule, aș prefera să mergem acasă fără să oprim. 

— OK, în regulă, spun eu pe un ton vesel. 

Încerc să-mi ascund dezamăgirea. 

— Probabil că era oricum o idee proastă. Până la urmă, poate 
să fie oricine acolo, care să scoată telefonul ca să facă o 
fotografie cu fata-zombie, bolborosesc eu încet, doar pentru 
mine. 

— Bunicule, ce-ai spus? 

— Că ai dreptate, răspund eu mai tare și îi zâmbesc din nou în 
oglinda retrovizoare. Mai bine ne grăbim ca să ajungem cât mai 
curând acasă. 


VP - 179 


Îmi întind gâtul ca să-i pot vedea toată fața în oglinda 

retrovizoare. Acum zâmbește și ea. Lenuţa mea... 
e 

Gemering se află la vest de München și este un oraș, nu un 
sat, așa cum îi plăcea Lenei să spună în timp ce își dădea ochii 
peste cap. N-am întrebat-o niciodată dacă a vrut să se mute din 
cauza faptului că drumul de jumătate de oră, cu trenul, până la 
universitate i se părea cu adevărat insuportabil sau dacă nu 
putea să suporte atmosfera provincială a localităţii. În orice caz, 
imediat după ce s-a înscris la Universitatea Ludwig-Maximilians 
din Munchen, s-a hotărât să se mute în chirie într-un apartament 
micut aflat chiar lângă Isar, în cartierul Haidhausen. De acolo 
făcea doar un sfert de oră până la universitate și era fericită. În 
mod evident, am decis să-i plătesc eu chiria, chiar dacă Karin tot 
insista că Lena ar trebui să participe la acoperirea cheltuielilor și 
că ar trebui să-și caute un job part-time. Spunea că ar putea 
măcar să împartă un apartament cu alte persoane. Dar nu s-a 
pus problema, de fapt, niciodată. Voiam să aibă suficient timp și 
liniște ca să se concentreze pe studiu. O vizitam, din când în 
când, împreună cu Karin. Ne plăcea orașul, dar nu ne-a trecut 
niciodată prin cap să locuim noi înșine acolo. Ne plăcea viaţa 
liniștită din Gemering, unde aveam acces facil la grădiniţe, școli, 
locuri de joacă și, în caz de nevoie, la doctori. Era perfect pentru 
o familie. Așa gândeam încă din anii '80, atunci când ne-am 
hotărât să cumpărăm terenul dintr-un cartier nou. Era mediu 
perfect pentru a crește un copil. 

— Nu uita că Hannah nu mai e un copil, de fapt, mi-a spus 
Karin dimineaţă, la micul dejun. 

Eram așa de agitat că mâinile îmi tremurau și abia puteam să 
manevrez cuțitul. Voiam să plec cât mai repede la Regensburg 
ca să o iau pe Hannah de la centru. Karin mi-a luat din față 
farfuria pe care se afla o felie de pâine deja unsă pe jumătate cu 
unt. Eram așa de agitat că făcusem găuri în pâine în timp ce 
încercam să o ung. Mă uitam la Karin cum îmi termină de uns 
felia de pâine cu unt, îmi pune șuncă peste, o taie în jumătate și 
apoi îmi întinde farfuria cu o privire atotștiutoare. 

— Știu, spune ea și începe să mănânce. 

Karin și-a împins farfuria cu pâine cu gem mai în faţă, ca să 
aibă loc să-și pună coatele pe masă. Și-a împreunat mâinile în 
faţa bărbiei de parcă s-ar fi rugat. 


VP - 180 


— Matthias, indiferent unde a crescut până acum, va ajunge 
în curând la pubertate și abia vom mai putea ţine pasul cu ea. 
Te uiţi la ea și, din cauză că e foarte mică pentru vârsta ei, uiţi 
că ai de-a face cu o fată de treisprezece ani. 

Nu i-am spus faptul că doctorii pe care i-am consultat, alături 
de Hannah, nu au fost așa de siguri. Spre deosebire de fratele 
ei, Hannah suferă de o deficiență severă de vitamina D, care i-a 
frânat dezvoltarea corpului. Doctorii spuneau că-și puteau 
imagina că Lena ar fi suferit de o deficiență în timp ce a fost 
însărcinată cu Hannah, dar nu și în timpul sarcinii cu băiatul, 
când a luat cel mai probabil anumite suplimente. Nu sunt siguri, 
dar e totuși foarte puţin probabil că Hannah va mai reuși 
vreodată să recupereze. Karin ar ști și ea asta dacă ne-ar fi 
însoţit vreodată la consultaţii. Nu i-am spus nici că mi-e absolut 
indiferent dacă și cum se va dezvolta Hannah în continuare, că 
sunt pregătit să o accept exact așa cum va fi: mereu fată sau 
femeie. 

— Am supraviețuit și pubertăţii Lenei, spun eu între două 
îmbucături de pâine. 

Karin încuviinţează neimpresionată. 

— Da, Matthias, dar și noi eram mai tineri atunci. Acum avem 
amândoi peste șaizeci de ani, oasele fragile și nervii întinși la 
maxim. Și apoi mai e și inima ta. 

Clatină din cap. 

— Hannah și Jonathan au nevoi speciale. E posibil să aibă 
nevoie de consiliere psihologică pe tot parcursul vieţii. 

Îmi înghit îmbucătura de pâine cu șuncă. 

— Karin, sunt sigur că vom găsi o soluţie pentru toate. Am 
putea de exemplu să ne informăm dacă există un centru de 
terapie în apropiere, unde să o înscriem. Poate că ar putea să 
meargă acolo la lecţii și așa n-ar mai trebui să ne facem griji 
pentru școală. 

— Să-i înscriem, Matthias, pe amândoi. Sunt doi copii. Nu 
vorbim aici doar despre Hannah... 

— Da, da, o întrerup eu și flutur din mână. Mă refeream și la 
băiat. 

— ÎI cheamă Jonathan. 

— Da, Jonathan. 

Karin a lăsat capul într-o parte și a mijit ochii. 


VP - 181 


— Deci ai deja planuri pe termen lung, nu mai e vorba de doar 
câteva zile ca să o ajutăm pe Hannah cu terapia? 

— Cum spuneam, cred că sunt soluţii... 

— Când ai de gând să redeschizi biroul? continuă Karin pe un 
ton tăios. 

Am apucat ceașca și am luat o gură de cafea ca să trag de 
timp. 

— Putem să vorbim altă dată despre asta. Trebuie să plec 
acum, am spus, m-am ridicat de la masă și m-am îndreptat spre 
hol. 

— Ce-ar fi să te însoțesc? o aud pe Karin întrebându-mă în 
momentul în care mă îmbrăcam cu geaca. 

Mă întorc spre ea. Soția mea stătea în tocul ușii, cu mâinile 
încrucișate peste piept, privindu-mă neîncrezătoare. 

— Nu, nu vreau, spun eu și mă apropii de ea ca să o sărut pe 
obraz, drumul chiar e foarte obositor... 

Inima îmi bate puternic atunci când virez pe strada noastră. 
De-o parte și de alta a străzii sunt case îngrijite, separate unele 
de altele de gard viu. Pe fiecare casă cu aspect prietenos e scris 
numele familiei care locuiește acolo. Fiecare casă are o grădină 
mică în față, cu iarbă și tufe de trandafiri. E locul perfect ca să 
crești un copil. 

l-am văzut imediat ce am cotit pe strada noastră și am tras 
aer în piept ca să-i spun Hannei că am ajuns. Vreo doisprezece 
oameni stăteau pe stradă, în faţa casei noastre. 

— Ce...? 

Spun eu și opresc mașina. Hannah se ridică de pe banchetă, 
îmbrățișează tetiera scaunului din dreapta. 

— Bunicule, ce s-a întâmplat? 

Hoarda a descoperit mașina noastră, capetele s-au întors în 
sincron spre mașina oprită la circa douăzeci de metri de ei. Am 
scrâșnit din dinţi. Am simţit cum mi se încordează umerii. Mă 
doare întreg corpul. Strâng volanul atât de puternic că pielea 
degetelor mi se albește. Imi ţin răsuflarea. 

— Bunicule? Cine sunt toţi acești oameni? 

Piciorul meu drept tresare deasupra pedalei de acceleraţie. 
Timp de un moment mă gândesc să apăs pe pedală și să intru 
direct în ei. 

— Bunicule? 


VP - 182 


Vocea Hannei a pierdut ceva din monotonia ei obișnuită. Sună 
aproape plângăcios. Nu vedeți că o speriați pe micuță? vreau eu 
să mă răţoiesc, dar mă gândesc la nepoata mea pe care nu 
vreau să o sperii mai tare. Nu pot trece cu vederea faptul că 
mulțimea de oamenii e formată din jurnaliști. Deslușesc 
carnețele de notițe, aparate de fotografiat, chiar și o cameră de 
filmat cu sonor. O femeie roșcată, îmbrăcată într-un palton 
albastru deschis, face câțiva pași în direcţia noastră. 

— Nenorocitul ăsta de Rogner, mârâi eu, chiar dacă îmi e clar 
că Lars Rogner nu se află printre ei. 

Nu e personal printre ei, dar pot să pun rămășag că a trimis 
pe cineva. Poate chiar pe femeia cu palton albastru deschis, 
care se apropie încet, dar sigur de mașina noastră. Alţii o imită. 
S-au apropiat, între timp, la zece metri de noi. 

— Hannah, spun eu pe cât de liniștit pot, fără să-mi iau ochii 
de la jurnaliști. 

În doar câteva secunde, mi-am dat geaca jos și i-am întins-o 
Hannei. 

— Întinde-te pe banchetă și ascunde-te sub geacă. 

Hannah nu-mi răspunde, dar aud clinchetul centurii de 
siguranţă. Prevăzător, arunc totuși o privire spre bancheta din 
spate. O văd cocoloșită sub geacă. Mă întind și trag geaca puţin 
mai sus, de unde se văd ieșind câţiva cârlionţi blonzi. Apoi, mă 
întorc, pun mâinile pe volan și demarez prevăzător. Îmi aud 
fiecare bătaie a inimii. Mi se pare că hoarda e acum la nici cinci 
metri depărtare și că nu va mai dura mult până ce va încercui 
mașina. Îmi imaginez deja cum femeia cu palton albastru 
deschis se aruncă pe capota mașinii, în timp ce colegii ei 
zguduie mașina și bat în geamuri. Dar mă înșel. Mulțimea se 
răsfiră atunci când pornesc extrem de încet. Reușesc să merg 
mai departe fără nicio problemă. Între timp, caut telecomanda 
ca să deschid ușa garajului. 

— Hannah, rămâi acolo, spun eu și aştept până ce ușa s-a 
închis complet în spatele nostru. Opresc apoi motorul și simt că, 
după minute bune, pot, în sfârșit, respira din nou. 

— Totul e-n regulă, spun eu și trag geaca de pe corpul ei firav. 
Am reușit. 


Hannah se ridică și mijește ochii. 


VP - 183 


Deschid ușa, cobor, apoi o ajut pe Hannah să coboare din 
mașină și iau din portbagaj geanta mică pe care am împachetat- 
o împreună la centru. Sunt lucruri provenite din donații. Trebuie 
să mergem la cumpărături, cel mai bine ar fi chiar mâine. Nu 
vreau să o văd pe nepoata mea îmbrăcată în haine purtate de 
alții. 

O ușă grea de metal și câteva trepte ne conduc din garaj în 
partea din spate a holului. Acolo ne așteaptă deja Karin, care 
are faţa albă ca varul. 

— Slavă domnului! spune Karin ușurată atunci când o împing 
pe Hannah în cameră. 

Lumina neobișnuit de slabă îmi spune că soția mea a lăsat 
toate jaluzelele în jos ca să se protejeze de privirile în căutare 
de senzații. Genunchii îi trosnesc atunci când se ghemuiește în 
fața Hannei. Cu toate acestea, privirea îi rămâne aţintită asupra 
mea. 

— Am încercat să te sun de vreo șase ori! Cum s-a putut 
întâmpla așa ceva? 

Vocea îi e stridentă din cauza agitaţiei. 

— Cum de au ajuns toţi acești oameni aici? De unde știu că te 
duci astăzi să o iei pe Hannah? Ce să facem acum? 

— Stai calmă! spun eu și ridic mâinile, încercând să o 
liniștesc. 

— Să stau calmă? Doar ai văzut ce se întâmplă afară! 

— Mă ocup eu de asta. 

— Cum anume? Nu putem nici măcar să sunăm la poliţie ca 
să-i ia pe oamenii ăștia de pe capul nostru! Niciunul nu a pășit 
pe proprietatea noastră! Doar știi care sunt regulile încă de data 
trecută, când au fost aici din cauza Lenei. Nimeni nu le poate 
face absolut nimic atât timp cât nu fac decât să piardă vremea 
pe stradă. Se află pe proprietate publică. 

Ridică mâna și indică cu degetul spre ușa casei. 

— Ar putea să stea cât e ziua de lungă afară! 

— Karin... arăt spre Hannah, care stă încă tăcută și ţeapănă în 
faţa ei. 

Karin oftează și apoi își îndreaptă, într-un sfârșit, atenţia 
asupra nepoatei noastre. 

— Bună, Hannah! zâmbește ea. Ce drăguţ că ai venit la noi! 


VP - 184 


Karin se uită puţin nedumerită la mine atunci când cea mică 
nu reacționează. Tocmai vreau să spun ceva ca să sparg gheața 
atunci când Hannah se întoarce spre mine. Pare dezamăgită. 

— Bunicule, dar credeam că nu ne oprim pe drum. 

— Nu, noi... mă bâlbâi... Hannah, am ajuns. Suntem acasă. 

— Dar, bunicule, aceasta nu e casa mea. 


Jasmin 


— Doamnă Grass, vă rog să mă scuzaţi că vă pot primi așa de 
târziu! spune dr. Hamstedt în timp ce închide ușa biroului în 
urma ei. 

Aveam întâlnire la 8.30, dar a trebuit să o aștept ceva timp în 
birou. 

— A fost o zi încărcată, a adăugat ea zâmbind. 

Clinica de psihiatrie din Regensburg, condusă de Maria 
Hamstedt, e singura din zonă care se specializează pe copii și 
tineri. Nu vreau să mă gândesc ce anume înseamnă acest 
„încărcat”, căci în mintea mea apar instantaneu imaginea unor 
copii epileptici sau care sunt îmbrăcați în cămașa de forță, aud 
strigăte care răsună de-a lungul coridoarelor și-mi fac pielea 
găină. 

Reușesc să îngân un „în regulă”, chiar dacă nimic nu e în 
regulă. Toată situaţia, chestiunea cu scrisorile, această mică 
excursie în clinica de psihiatrie, ieșitul afară în general, mai ales 
la această oră când e deja întuneric și stâlpii de iluminat aruncă 
umbre prelungi și fantomatice peste tot. Simt că totul mă apasă 
pe stern, că îmi smulge membrele de parcă ar urma o răceală 
deosebit de gravă. 

Dr. Hamstedt îmi aruncă o privire scurtă, plină de 
neîncredere, înainte să se îndrepte spre biroul în spatele căreia 
se va așeza. 

— Doamnă Grass, ca să fiu sinceră, am fost surprinsă atunci 
când m-aţi sunat și m-aţi rugat să ne întâlnim. 

Și Kirsten a fost la fel de surprinsă atunci când nu am refuzat 
țipând să-mi sun terapeuta, ci, din contra, am fost insistentă 
chiar și după ce numărul ei a sunat ocupat mai bine de jumătate 
de zi. Am sunat până ce am reușit să o prind în sfârșit la telefon 


VP - 185 


și am convins-o să mă primească astăzi, în ciuda zilei 
„încărcate”. 

— Mai ales că nu sunteţi sub tratament la mine ci la colega 
Brenner, continuă dr. Hamstedt și își pune mâinile pe masă, 
aplecându-se în același timp spre mine. 

Arunc, pe ascuns, încă o privire ușii ca să mă asigur că e cu 
adevărat închisă. În faţa ei, pe hol, mă așteaptă Kirsten care m- 
a însoţit aici. Crede că m-a adus la terapeuta mea. De fapt, am 
întâlnit-o doar o dată pe dr. Hamstedt, atunci când mi-a făcut 
anamneza psihologică în spitalul din Cham, unde ajunsesem 
imediat după ce am evadat din cabană. 

— Da, pot să-mi imaginez că aţi fost surprinsă, spun eu încet, 
chiar dacă nu mi-o pot imagina pe Kirsten trăgând cu urechea la 
ușă. Mai degrabă îmi închipui că are căștile de la iPod adânc 
înfipte în urechi sau că e adâncită în lectura unui ziar. Kirsten nu 
e genul de persoană care să suporte plictiseala sau lipsa de 
activitate. 

Dr. Hamstedt pare să aștepte mai mult, o explicaţie a faptului 
că nu o caut pe colega Brenner, ci pe ea pentru ceea ce am 
descris la telefon ca o situaţie urgentă. Mai devreme, pe drum, 
am repetat în gând ceea ce voiam să spun, dar dintr-odată mi s- 
a șters totul din minte. 

Dr. Hamsteat se apleacă puţin mai tare peste birou. 

— Nu vă înţelegeți cu doamna doctor Brenner? 

Clatin hotărâtă din cap. 

— Nu, nu despre asta e vorba. E foarte drăguță. Cred. 

— Nu mergeţi în mod regulat la consultaţii? 

— Nu, nu așa de des. 

— Doamnă Grass, ar trebui să faceţi asta. E important. 

— Știu, doar că... 

Îmi las capul pe spate și mă holbez la tavan. Contururile maro 
ale unei infiltraţii cu apă încep să devină mai difuze. Wu urla, mă 
îndemn eu. Doar să nu începi să urli din nou. Nu aici, nu acum. 
N-am venit aici ca Maria Hamstedt să se apuce să cotrobăie prin 
rănile mele. Sunt aici pentru că am nevoie de o informaţie. Și de 
opinia ei. 

— Vă vine greu să vorbiţi despre ceea ce vi s-a întâmplat, aud 
vocea înțelegătoare a dr. Hamstedt. 

— Da. 

— Consideraţi poate că aţi avea vreun motiv să vă fie rușine? 


VP - 186 


— Poate. 

Un zgomot mă face să tresar. Îmi iau privirea de la tavanul 
camerei și o îndrept asupra dr. Hamsteat, care a scos, plină de 
avânt, un șerveţel din cutia de pe birou. Acum îmi întinde 
șerveţelul, pe care îl iau și-mi şterg ochii, înainte de a strânge 
din umeri și a-mi drege glasul. 

— Mulţumesc! 

— Doamnă Grass, o cunosc pe colega Brenner de mulţi ani. E 
o ascultătoare foarte bună. Și, în ceea ce vă privește pe 
dumneavoastră, n-aveţi niciun motiv să vă fie rușine. Sunteţi o 
victimă. Nu alegi așa ceva. 

— Da, asta mi se spune întruna, zâmbesc puţin prostește, în 
timp ce mă gândesc cu aș putea face ca să schimb subiectul. 

— Și chiar așa și este, doamnă Grass, spune dr. Hamstedt, 
încercând să mă îmbărbăteze. Cu toate acestea, în cazul în care 
nu vă simţiţi bine la dr. Brenner, vă pot ajuta să găsiţi o altă 
terapeută. 

— Nu, nu e vorba de asta, spun eu rapid atunci când îmi dau 
seama că dr. Hamsteadt crede, probabil, că acesta este motivul 
pentru care am venit să o văd. Nu am nevoie de o terapeută 
nouă. Am vrut să vorbesc urgent cu dumneavoastră din cauza 
unui alt lucru. 

— Ah, în regulă! Atunci, doamnă Grass, cu ce vă pot ajuta? În 
cazul în care e vorba despre progresele pe care le fac copiii, vă 
rog să aveți în vedere confidenţialitatea medic-pacient, care îmi 
interzice să vă dau detalii pentru că nu sunteţi rudă... 

Clatin din cap. 

— Vreau să știu dacă copiii pot ieși de aici? 

— Adică dacă au ieșit, între timp, din centru? 

— Exact. 

Doctor Hamsteat pare puțin iritată. 

— Da, desigur. După cum știți, suntem o instituţie de 
psihiatrie, ceea ce presupune că avem capacităţi limitate de a 
efectua toate controalele medicale necesare. Deci, da. Hannah a 
fost consultată deja de mai mulţi medici. 

— Hannah a fost afară? 

— Da, a fost de mai multe ori la dentist. Având în vedere 
circumstanţele, starea în care se află corpul ei e chiar bună. În 
cazul în care vă făceați griji... 

— Hannah a fost afară, repet eu pentru mine. 


VP - 187 


Îmi vine în minte imaginea fetei mergând singură pe stradă, 
îndreptându-se spre blocul unde locuiesc. Mi-o imaginez 
desculță, îmbrăcată în cămașă de noapte, cu domnișoara Tinky 
în braţe. 

— Am reţinut totul până-n cel mai mic detaliu, șoptește ea. 

— Sigur că nu a mers singură, ci alături de personalul nostru 
sau, în ultima vreme, mai des alături de bunicul ei, spune dr. 
Hamstedt și îmi strică imaginea mentală. 

Parcă mi-ar fi citit gândurile. 

— Dar, doamnă Grass, de ce întrebaţi? 

Nu spun nimic. Incep să rup șerveţelul din poală. 

— Doamnă Grass? 

Bunicul Hannei. Lena, tatăl tău. Bărbatul care ţipa lângă patul 
meu de spital. 

— Doamnă Grass? 

— Și singură? Vreau să spun: există aici timp liber în care 
pacienţii pot să iasă afară fără să fie supravegheați? 

— Cum spuneam, suntem o instituţie de psihiatrie. Nu am 
putea să lăsăm pacienţii internaţi aici să se plimbe 
nesupravegheați pe afară. 

— Nici măcar în curtea spitalului? 

— Nu, evident că nu, spune dr. Hamsteat foarte hotărâtă. 

— Și nu e nici posibil să se poată strecura afară fără să-și dea 
cineva seama? 

— Nu, doamnă Gras, este absolut imposibil, spune ea 
deosebit de clar și oftează. Aș putea să aflu acum despre ce 
este vorba de fapt? 

Intenţionasem să-i povestesc despre scrisori. Le am cu mine 
în geanta pe care am pus-o pe podea. Doar că, dintr-odată, nu 
mai sunt așa de sigură că e o idee bună. Ce se întâmplă dacă 
reacţionează așa cum a făcut-o Kirsten? „Nu te simţi bine. Ai 
nevoie de ajutor”. Mă gândesc la camera unde se poate scoate 
clanța cu ușurință. „Pentru siguranța dumneavoastră, doamnă 
Grass”. Înghit în sec și simt o durere în gât. Îmi imaginez că 
directoarea acestei instituţii de psihiatrie, care mă privește 
expectativ acum, ar putea foarte repede să mă interneze 
împotriva voinţei mele. 

— Doamnă Grass? 

— Păi... 


VP - 188 


Deodată, mi se pare deosebit de prostesc faptul că nici măcar 
nu mi-am pieptănat părul, ca să nu mai spun de faptul că nu mi- 
am schimbat înainte să vin aici pantalonii de jogging și tricoul 
pătat și transpirat. Toată înfățișarea mea spune că mă aflu într-o 
stare îngrijorătoare! De parcă totul ar fi fost regizat, chiar în acel 
moment îmi vine o șuviță de păr în faţă. Mă grăbesc să o dau la 
o parte. 

— Doamnă Grass, ascultați, confidenţialitatea dintre doctor și 
pacient se referă desigur și la această conversaţie, spune dr. 
Hamstedt cu vocea ei profundă și catifelată și cu o expresie 
sinceră pe chip. Așadar, dacă aveţi ceva pe suflet... 

Restul propoziției rămâne în aer, dar e o invitaţie. Inspir 
adânc. 

— Cineva mi-a trimis scrisori, încep prevăzătoare. 

Sunt atentă la fiecare schimbare a trăsăturilor ei. Îi privesc 
buzele care devin tot mai subţiri și sprâncenele care se ridică. 

— Păi, știu că sună ciudat, dar m-am întrebat dacă n-ar putea 
să fie de la copii. 

— Scrisorile? 

Încuviinţez. 

— Dar ce spun? 

Până acum nu am văzut nimic care să mă alarmeze în 
trăsăturile ei, așa că scot scrisorile din buzunarul lateral al 
genții. 

— „Pentru Lena”, citește dr. Hamstedt și apoi: „Spune 
adevărul”. Doamnă Grass, ce-ar trebui să însemne asta? Și cum 
de aţi ajuns la concluzia că ar proveni de la copii? 

— Pentru că trebuie să mă urască după tot ceea ce le-am 
făcut. Nici nu se poate altfel. Sigur mă urăsc. Mai ales Jonathan. 

Acum observ o schimbare în expresia doctoriței Hamstedt. A 
ridicat deodată din sprâncene. Dar, din fericire, citesc mai mult 
surpriză decât îndoială pe chipul ei. 

— Jonathan? 

Încuviinţez neliniștită. 

— L-am rănit foarte tare. 

— Nu înțeleg. 

Încuviinţez încă o dată, dar evit să o privesc în ochi. 

— In ziua în care am evadat din cabană... 


VP - 189 


Jasmin 


Ajunsesem, între timp, să cunosc destul de bine viaţa 
cotidiană din cabană, înţelesesem care e terenul sigur și mă 
supuneam. Lena, în acea dimineaţă, nici măcar nu am lipit 
atunci când m-a sărutat pe gură înainte să plece la muncă. 

— Voi aduce un test în seara asta, a spus apoi. 

Reușisem cumva să ignor faptul că ciclul îmi întârziase o 
săptămână întreagă. Putea să fie de la stres, care îmi bulversa 
corpul. Putea să fie de la pierderea în greutate, care era 
evidentă prin modul în care îmi ieșeau în evidență oasele în 
zona umerilor și a bazinului. Cu toate acestea, înainte ca el să 
spună acele cuvinte, nu mi-a trecut niciun moment prin cap că 
aș putea să fiu însărcinată. „Voi aduce un test în seara asta”. 
Astfel, totul s-a prăbușit în jurul meu. Am fost înghițită de o 
imensă gaură neagră. După ce a plecat, mi-am adunat ultimele 
forțe ca să mă duc până la canapea. M-am prăbușit pe ea. 

Știam dintr-o conversaţie anterioară că și-a dorit mereu să 
aibă trei copii. Un frate sau o soră mai mică pentru Hannah și 
Jonathan. Chiar am ciocnit pentru asta. Am ciocnit în cinstea 
dorinţei de a rămâne cât mai curând însărcinată. In fiecare zi 
luam vitaminele pe care mi le dădea și care aveau rolul de a-mi 
îmbunătăţi fertilitatea. Dădeam aprobator din cap atunci când 
propunea diferite nume. Matthias pentru un băieţel sau Sara 
pentru o fetiță. Îmi explică semnificaţia numelor. Matthias 
înseamnă „dar de la Dumnezeu” și Sara „prinţesă”. 

Nu exista niciun motiv să mă îndoiesc de faptul că vorbea cât 
se poate de serios. Nu, el nu făcea glume. Deodată, s-a terminat 
totul, totul era negru. Am simţit cum mor în interior atunci când 
am realizat că eu voi fi cea care îi va naște al treilea copil. Dacă 
testul nu va fi pozitiv astăzi, atunci sigur va fi cândva. Mâine, 
săptămâna viitoare sau într-o lună. Eu aș fi vinovată dacă un al 
treilea copil ar fi nevoit să treacă prin această oroare. Aș aduce 
pe lume un prizonier, un om care ar fi mort imediat ce s-a 
născut. Am plâns așa de tare că am avut senzaţia că îmi va 
plesni faţa. 

Copiii erau deja obișnuiți cu zilele sau orele mele negre, în 
care eram într-o dispoziție deosebit de proastă și ţipam la ei sau 
le distrugeam vreuna dintre iluzii doar pentru că eram furioasă. 
Am ţipat la Hannah atunci când a vrut să mă convingă să facem 

VP - 190 


o excursie, care și așa n-ar fi fost niciodată posibilă. l-am dat un 
șut domnișoarei Tinky. Lui Jonathan îi plăcea mult de tot să 
pretindă că poate zbura, iar eu m-am răţoit la el spunându-i că 
nu va călca niciodată în viaţa lui într-un avion. Am urlat „Nu sunt 
mama voastră!”. Am urlat din ce în ce mai tare atunci când mi- 
am dat seama că mă ignoră. leșirile mele răutăcioase nu durau 
niciodată prea mult. Mi-era rușine de fiecare dată sau măcar 
frică că i-ar putea povesti tatălui lor așa că-mi ceream scuze. 

Astăzi nu eram răutăcioasă sau furioasă - nu mai eram 
absolut nimic. Stăteam de ore întregi pe canapea, îmbrăţișându- 
mi cu mâinile partea superioară a corpului și legănându-mă 
încet. Hannah și Jonathan încercaseră deja de câteva ori să 
răzbată până la mine. M-au întrebat când încep orele. M-au 
îndemnat să particip măcar la sport și mi-au amintit ce se poate 
întâmpla atunci când nu îţi antrenezi mușchii în mod regulat. Mi- 
au oferit ceva de băut și un baton energizant. Mi-au adus fiecare 
câte un desen, care ar fi trebuit să mă înveselească. Dar nici 
măcar nu le-am aruncat o privire. Nu erau decât mâzgăleli 
stupide și lipsite de noimă. La un moment dat, mi-am dat seama 
că Hannah îi citea lui Jonathan din cartea groasă. 

— Depresia, citea ea cu vocea ei obișnuit de monotonă, este o 
tulburare psihică. Deprimarea, gândurile negative și lipsa 
motivaţiei sunt semne caracteristice. Adesea, dispar și bucuria, 
capacitatea de muncă, empatia și interesul pentru viaţă în 
general. Sfârșit. 

— Înseamnă asta că-i suntem indiferenți? întreabă Jonathan și 
Hannah îi răspunde: 

— Tontule, asta înseamnă că totul îi este indiferent. 

— Deci și noi, constată Jonathan și începe să scoată sunete 
ciudate. 

Probabil că acesta a fost motivul pentru care mi-au atras 
atenția. Nu mai auzisem aceste sunete de la el sau Hannah. Cu 
toate acestea, sunetele străine aveau și ceva cunoscut, îmi 
aminteau de durerea pe care am simţit-o la moartea tatălui 
meu, când m-am închis în cameră zile în șir și am plâns. Imi 
aminteau de rana provocată de despărţirea de Kirsten, care mă 
durea de fiecare dată când ea insista că nu mai există cale de 
întoarcere. 

Jonathan plângea în hohote. 


VP-191 


Mi-am șters lacrimile. Jonathan începuse să plângă așa de 
tare în hohote că pieptul său micuţ se ridică și cobora de parcă 
ar fi fost străbătut de curent electric. l-am privit faţa delicată și 
palidă, schimonosită din cauza durerii până ce n-am mai 
suportat să-l văd și am întins mâna spre el. Băiatul s-a prăbușit 
peste mine, făcându-mă aproape să cad de pe canapea. Am 
rămas la început rigidă în îmbrăţișarea sa. Nu-i mai văzusem pe 
copii plângând niciodată, până atunci. E posibil ca până în acel 
moment să nu fi realizat că sunt capabil să-și arate sentimentele 
sau, mai ales, să le aibă. Sigur, a fost acea zi în care s-a defectat 
aparatul pentru circularea aerului, când am stat împreună în 
patul mare și i-am ţinut în braţe. „Mama, te iubesc”, a spus 
Hannah atunci și a adăugat „mereu”. Eu le-am răspuns „Șieu vă 
iubesc. Noapte bună”. Acum văd un alt sens al afirmației. Atunci 
credeam că mi-a spus asta doar pentru a face astfel acel 
moment să fie mai suportabil, că îi alina puţin frica. Eu, cel 
puţin, de aceea le-am spus că-i iubesc. Sigur că aveam 
sentimente pentru copii. Dar erau ceva similar milei. Am fost 
uluită de gândul că acești copii ar fi început să mă iubească cu 
adevărat, fără ca eu să fi observat sau să le fi răspuns în vreun 
fel. Tot ceea ce am făcut pentru ei a fost o parte a rolului meu. 
Am făcut totul doar de frica tatălui lor și a ceea ce-mi va face 
dacă nu-mi joc rolul așa cum trebuie. 

Am pus, timid, o mână pe spatele lui Jonathan în timp ce-l 
mângâiam pe creștet cu cealaltă. Îi simțeam cârlionţii moi sub 
atingerea mea. li simţeam respiraţia caldă și agitată pe gât și 
modul în care îi tresărea corpul în timp ce plângea în hohote. Îi 
simţeam bătăile neregulate ale inimii pe pieptul meu, simt 
durerea sa, similară celei de după moartea tatălui meu și celei 
pe care am simţit-o când m-am despărțit de Kirsten. Simte 
durerea cea mai groaznică pentru un om: cea din dragoste. 

Mă uit spre Hannah, care stă lângă bibliotecă, cu cartea 
groasă încă în mână. Aştept să mă privească fix, stăruitor, cu 
ochii ei de un albastru îngheţat. Privește în continuare în 
pământ și pare depășită de situaţie. O altă stare necunoscută 
mie până atunci. N-o văzusem pe Hannah să aibă până atunci 
dificultăți în a mă privi direct în faţă, chiar și atunci când pielea 
din jurul ochiului meu era mov și depunea mărturie a unui nou 
atac de-al tatălui ei. Uneori îmi zâmbea chiar și-mi spunea: 


VP - 192 


— Mama, nu e chiar așa de groaznic. A fost doar o greșeală 
stupidă. 

Doar că prin aceste vorbe nu voia să scuze lipsa de control a 
tatălui său, ci comportamentul meu. Eu am fost cea care a făcut 
o greșeală stupidă sau eu am întrebat ceva care l-a făcut pe 
tatăl ei să mă lovească. Era doar o consecinţă a prostiei mele. 

— Știu! a exclamat Jonathan. 

În clipa următoare a sărit din poala mea și a dispărut pe 
culoar. Atunci când s-a întors, avea fața încă înroșită de plâns, 
dar strălucea de bucurie. Tinea ceva ascuns la spate. 

— Am un cadou pentru tine, mi-a spus el vesel și mi-a arătat 
ce ţinea ascuns. 

Era un glob de zăpadă. 

În interiorul lui am deslușit o căsuţă cu o ușă maro, geamuri 
roșii și un acoperiș ţuguiat. În stânga și în dreapta casei erau doi 
brazi. 

— Uite, mama, a spus Jonathan și a scuturat globul. 

Fulgi de zăpadă minusculi au început să se rotească în 
interiorul globului, câţiva depunându-se, într-un final, pe 
acoperișul căsuței și pe crengile brazilor. Restul s-au așternut la 
loc pe pământul din jurul căsuței. 

— Uite cum dansează fulgii! Și aici, înăuntru, suntem noi. 

Jonathan a zâmbit și a arătat spre căsuţă. 

— Pot să-l ţin în mână? 

Jonathan mi l-a întins. 

— Dar să ai grijă. E din sticlă adevărată și e foarte greu. 

— Foarte greu, am repetat eu. 

Chiar așa era. Globul de zăpadă era destul de greu. Avea o 
greutate considerabilă. 

— De unde-l ai? 

— Papa mi l-a dat cadou. Hannei i-a dat-o pe domnișoara 
Tinky, iar mie globul de sticlă. E comoara mea cea mai de preț. 

— Dar unde ai ascuns-o? 

— În camera noastră. Sub pat este o scândură care se mișcă 
și sub ea e o gaură. 

Mi-a zâmbit ștrengărește. 

— Domnișoara Tinky se ascunde uneori acolo după ce a 
mâncat ceva pe ascuns. 

S-a întors spre Hannah, dar aceasta nu i-a răspuns la zâmbet. 


VP - 193 


— În camera voastră, am repetat eu în timp ce cântăream în 
mână globul de zăpadă. 

În camera în care fusesem de sute de ori ca să fac patul sau 
ca să le povestesc povești înainte de culcare. 

— Da, a spus Jonathan și s-a așezat lângă mine, pe canapea. 
Dar acum vreau să ţi-l dăruiesc. 

— Vrei...? 

— Da, mama, pentru că ești așa de tristă. 

A luat globul și l-a scuturat din nou. Fulgii au început să 
danseze în jurul căsuţei. Jonathan a zâmbit gânditor. 

— Aceasta e cabana noastră. Și înăuntru stăm noi, la 
căldurică. 

Mi-a întins globul înapoi. 

— Vezi acum cât de bine o ducem? 

— Da, dragul meu, e foarte frumos! 

— Și atunci când mai ești tristă, poţi să-l scuturi. 

— Da, dragul meu, așa voi face! 

Aveam lacrimi în ochi atunci când l-am strâns pe Jonathan 
tare de tot în brațe. Minunatul, micuțul de el, cel care a vrut să 
mă înveselească și mi-a dăruit obiectul său cel mai de preţ. 

— Am putea acum să ne apucăm de ore, totuși? a întrebat 
morocănoasă Hannah, care fusese surprinzător de tăcută până 
atunci. 

L-am pupat pe Jonathan pe frunte și i-am spus: 

— Mulţumesc! 

Am aruncat apoi o privire ceasului de pe peretele din 
bucătărie: era aproape ora patru. M-am ridicat de pe canapea. 

— Bine atunci, copii, luaţi-vă caietele și creioanele! Vom face 
o dictare astăzi... 

e 

Între timp, se făcuse aproape opt. Nici nu mă mai așteptam să 
vină acasă în acea seară. Tocmai voiam să-i trimit pe copii la 
baie ca să se pregătească pentru culcare. Globul de zăpadă a 
stat pe masă în timpul lecţiilor. Privirea îmi tot pica pe el și mă 
făcea să zâmbesc. Și Jonathan zâmbea atunci când mă prindea 
uitându-mă la glob. Probabil că era foarte fericit și mândru de 
sine, având sentimentul că a reușit să facă ceva măreț. A reușit 
să o vindece pe mama sa de acea tristețe bolnavă. Habar nu 
avea. 


VP - 194 


În cele din urmă, s-au auzit pași afară, care au răsunat și mai 
tare atunci când au început să urce treptele de lemn care 
duceau la intrarea în cabană. Copiii au sărit spre locul lor, în 
mijlocul camerei, stând la vedere și cu mâinile întinse. Le-am 
urmat exemplul, după ce am pus globul pe scaun, astfel încât să 
nu-l poată vedea imediat ce intră. M-am dus lângă copii și am 
întins și eu mâinile. În acel moment, cheia s-a răsucit în broască. 

I-am urmărit spatele în timp ce închidea la loc ușa cabanei și 
mișcarea mâinii cu care a scos cheia din ușă și i-a dat drumul în 
buzunarul pantalonilor. Totul se desfășura ca de obicei. Doar eu 
îmi simțeam bătăile inimii în tot corpul atunci când mi-a verificat 
mâinile ca să vadă dacă am unghiile curate. Prin apropierea lui 
am putut să simt răceala de afară. Făcuse cumpărături și voia 
să ne gătească ceva delicios ca să sarbătorim ziua. Luase și 
testul de sarcină, cel care trebuia să ne dea un motiv să 
sărbătorim. Chiar și copiii au avut voie să stea treji până mai 
târziu. Părea să fie foarte sigur de rezultatul testului. 

— Lena, e totul în regulă? m-a întrebat el atunci când a trecut 
pe lângă mine. 

Se îndrepta spre bucătărie, unde voia să despacheteze 
cumpărăturile. 

— Da, da, am spus eu rapid și m-am așezat între el și scaun 
ca să acopăr globul de zăpadă cu corpul. 

Momentul sosise astăzi. Mă voi elibera sau voi muri, simţeam 
asta cu fiecare bătaie a inimii. Și mi-era frică, îngrozitor de frică. 
Frica îmi învelea corpul ca o folie, fiind ceva impenetrabil, care 
mă îngrozea și asurzea. 

Apoi, totul s-a întâmplat ca pe pilot automat. Jur că nu pot să- 
mi amintesc exact în ce moment am apucat globul de zăpadă. 
Să fi fost atunci când strângea pungile de cumpărături? Sau 
atunci când curăța cenușa din sobă? Il văd în fața mea, cu 
spatele la mine. Stătea aplecat. Il atac de la spate. Globul de 
zăpadă din mâna mea cântărește o tonă, abia de pot să-l ţin. Cu 
toate acestea, reușesc să-l lovesc o dată din plin. 

Unde sunt copiii în acel moment? Unul dintre ei e la niciun 
metru depărtare. Să fie Hannah cea care strigă ca să-l 
avertizeze? E un strigăt pe care eu nu-l aud pentru că acesta nu 
trece prin folia mea. Da, o văd cu colţul ochiului, dar gura îi 
închisă. Hannah privește tăcută, fără să schițeze vreun gest, 
cum globul de zăpadă trece ameninţător prin aer. 


VP-195 


Și Jonathan? Și Jonathan trebuie să se afle pe aici pe undeva. 
Sunt sigură că nu a plecat din cameră. Poate că fugea 
entuziasmat în jurul canapelei. Se bucură că papa e aici, că 
papa va face focul în sobă și că va fi cald în cabană. Papa ne va 
găti ceva delicios. Ce bine că a venit papa. 

În acea clipă, soțul tău se pregătește să se întoarcă - doar că 
e prea târziu, trosnește, se aude un pamm! exact ca atunci când 
scapi un pepene pe jos. Oare scoate vreun sunet? Geme chinuit 
de durere sau poate că urlă? Nu aud nimic în afară de sunetul 
sângelui meu și acel pamm! cutremurător. L-am lovit, l-am 
nimerit o singură dată, dar suficient de tare ca să se 
prăbușească la pământ ca o marionetă căreia i-ai tăiat sforile. A 
fost suficient, acum e întins pe podea, dar se pare că nu m-am 
oprit. Continui să-l lovesc până ce globul de zăpadă se sparge 
de craniul său. Trebuie să îngenunchez lângă el ca să continui 
să-l lovesc cu sticla tăioasă în faţa deja sfâșiată. Probabil că e 
plin deja de sânge peste tot în jur. 

Mă dau înapoi, picioarele mi se împleticesc, ţin arma crimei în 
mână, copiii apar în raza mea vizuală. Stau în faţa mea de parcă 
ar fi prins rădăcini. Hannah e inertă, cu faţa golită de orice 
expresie. Jonathan e speriat. Lacrimile îi șiroiesc pe faţă, are 
gura deschisă, e perplex. Mâinile îi atârnă istovite pe lângă 
trupul micuţ. Ochii săi, privirea sa. Globul de zăpadă a fost un 
cadou de la el, cea mai mare și importantă faptă a sa, comoara 
sa cea mai de preţ. Globul său de zăpadă a fost cel care i-a 
omorât tatăl. £/ și-a omorât tatăl atunci când mi l-a dăruit. Pe 
buzele lui citesc un „mama” fără sonor. 

Dau drumul globului. În mintea mea aud sunetul acestuia 
spărgându-se, abia acum, pe podea. Acest sunet reușește să 
treacă de folia mea și mă alarmează. Mă așez în genunchi lângă 
corpul nemișcat și pescuiesc legătura de chei din buzunarul 
pantalonilor. O, Dumnezeule, s-a mișcat? Acest lucru era 
imposibil. Poliţia avea să constate mai târziu decesul. Alerg cu 
picioarele împleticite spre ușa cabanei. Cheile zornăie în mâna 
mea. Degetele îmi tremură în timp ce încerc să găsesc cheia de 
la ușă. Într-un final, una dintre ele se potrivește. Merge! Ușa e 
deschisă! 

— Copii, haideţi! strig eu. Haide! 

Copiii nu se mișcă. Îi văd stând rigizi lângă trupul neînsufleţit 
al tatălui lor. 


VP - 196 


— Haideţi! Acum! Trebuie să plecăm acum! 

Îl văd cu încetinitorul pe Jonathan așezându-se în genunchi 
lângă tatăl său. Începe să-și miște partea superioară a corpului 
în faţă și-n spate. Suspina încet, din cauza durerii și a iubirii. 

Am clătinat din cap. Nu-mi venea să cred. M-am uitat la 
Hannah, pe a cărei faţă încă nu se contura vreo emoție. 

Respir greu. Nu mai gândesc sau dacă o fac, mă gândesc doar 
la un singur lucru: Pleacă de aici! Picioarele mele încep să se 
miște. Cobor în goană treptele de lemn care duc spre o verandă 
mică. Afară sunt întâmpinată de întuneric și de aerul rece. Uit să 
respir timp de un moment. Plămânii mei par să fie blocaţi de 
acest aer străin, adevărat, proaspăt. 

Alerg. Traversez porţiunea acoperită de iarbă crescută prea 
mult, care împrejmuiește cabana, și intru în pădure. Ramurile 
copacilor îmi zgârie pielea, abia de pot să văd ceva în întuneric. 
Crengile uscate de pe jos trosnesc sub picioarele mele. Lovesc 
în stânga și-n dreapta, uneori în gol, mă împiedic, cad. Simt 
durerea. Mă ridic repede și mă gândesc că trebuie să merg 
înainte, să continui să merg, să plec cât mai departe de aici. 

Deodată, aud ceva în spatele meu. S-a auzit o trosnitură? S-a 
ridicat și acum mă urmăreşte? 

Aleargă mai repede! 

Alerg, mă împiedic, alunec, mă izbesc de un buștean. 

Mergi mai departe, nu te opri! 

Se aude o trosnitură în urma mea. 

Se vede cumva o lumină în faţa mea, acolo, între copaci? 

Două lumini, foarte palide, dar care sunt acolo. Se mișcă. Să 
fie farurile unei mașini? 

Alerg spre ele - mergi mai departe! Doar să nu te oprești! E o 
stradă, e o stradă acolo! Am întins mâinile în față și am făcut din 
mână. O mașină, chiar se apropie o mașină! Alerg în faţa ei, îi 
fac din mână, mașina se apropie tot mai tare - și apoi... un 
bubuit asurzitor. Culori stridente explodează în fața ochilor mei. 
Pleoapele mi se zbat. Stau întinsă și mi-e frig. Mi-e groaznic de 
frig. Observ o mișcare deasupra mea. E cineva aici. Se aplecă 
deasupra mea. E șoferul mașinii. Vocea cu care mă strigă nu se 
potrivește cu faţa sa. 

— Doamnă Grass? Doamnă Grass! Liniștiţi-vă, doamnă Grass! 


VP - 197 


Matthias 


În această noapte nu reușesc să-mi găsesc liniștea. Îmi doresc 
cu ardoare doar să adorm cât mai curând, ca să se facă mai 
repede dimineaţă și să înceapă o nouă zi, o zi mai bună. Karin e 
lângă mine, în pat, și sforăie ușor. Nici ea nu-și găsește liniștea, 
căci se întoarce continuu pe o parte și alta. Dar măcar 
norocoasa de ea a reușit să adoarmă. 

E absolut clar că m-am așteptat la altceva. Atunci când 
Hannah a spus că aici nu e casa ei, m-am simţit ca despicat de 
un topor invizibil, care mi-a scos inima din piept, fără anestezie. 
Și cât de dezamăgită părea! Era evident că ea și-a închipuit că o 
duc înapoi la cabană. Karin a reușit să improvizeze, în timp ce 
eu rămăsesem fără cuvinte. 

— Ai dreptate, Hannah! a spus ea firesc. Aceasta nu este casa 
ta, ci a mea și a bunicului tău. Mama ta a locuit mult timp aici, 
cu noi. De aceea ne-am gândit că ţi-ar plăcea să vii aici. Vrei să-i 
vezi camera? 

— Da, a spus Hannah. 

Karin a luat-o de mână și a condus-o la etaj. Le-am urmat cu 
pași greoi, de la distanţă. 

De fapt, camera e doar o relicvă a ceea ce a fost odinioară. 
Patul din lemn de pin, dulapul, combina muzicală masivă, un 
cadou de Crăciun din perioada în care Lena tocmai descoperea 
muzica, biroul și scaunul rotativ. Deasupra patului, pe tavan, 
mai erau încă lipite câteva stele, care luminau în întuneric, o 
amintire sentimentală pe care Lena o păstrase din gimnaziu, 
atunci când a vrut să recreeze cerul înstelat în camera ei. 

— Tati, e așa de aiurea că poţi să vezi stelele doar noaptea, 
când ești afară, nu-i așa? E mult mai frumos să adormi sub cerul 
înstelat, nu-i așa? 

— Da, Lena, așa-i, i-am răspuns. 

Am ajutat-o să pună stelele pe tavan, unde nu ajungea. Lena 
îmi dădea indicaţii preţioase și eu le lipeam. 

Pe de altă parte, nenumăratele postere, care tapetaseră 
odinioară pereţii, ajunseseră de mult la coșul de gunoi. Am dat 
jos și fotografiile și panoul din plută pe care îl umpluse cu 
fotografii polaroid și bilete de la concerte. Sortasem, acum mult 
timp, și hainele din dulap. Comoda și covorul sunt noi, fiind o 
parte a încercărilor lui Karin de a amenaja aici o cameră pentru 

VP - 198 


oaspeți sau măcar o cameră care să nu fie bântuită de fantome. 
Așa au ajuns aici perdelele și orhideea albă de pe pervaz, pe 
care Karin o îngrijește cu multe atenţie. 

Hannah a înaintat cu pași șovăielnici până în mijlocul camerei 
și și-a lăsat privirea să cutreiere prin cameră. 

— E foarte mare, a constatat ea, s-a întors la ușă și a început 
să măsoare camera, punând un picior în faţa celuilalt. 28 de 
pași, a constatat ea într-un final, atunci când a ajuns la peretele 
de vizavi. 

— Îţi place? am întrebat eu plin de speranţă. 

N-a făcut decât să ridice din umeri. 

Atunci când i-am prezentat biroul arătam probabil ca un 
vânzător de mobilă disperat pentru că nu reușise să vândă nimic 
în acea zi. 

— Uite! Acela e locul perfect ca să înveţi. Și scaunul e foarte 
comod. Vrei să-l încerci? Vino, stai jos! Și, uite! Am cumpărat 
special pentru tine un bloc de desen și creioane colorate. Când 
ai chef, putem să mergem să-ţi cumpăr câteva cărți. Sau Karin, 
bunica ta, ar putea să se uite în subsol să vadă dacă mai 
găsește câteva din cărţile mamei tale și apoi... 

— Matthias, a spus Karin din ușă și mi-a făcut un semn. Las-o 
să-și tragă sufletul mai întâi! 

Am oftat și am făcut cum îmi spunea. M-am dus lângă ea. 

— Ce-a fost în capul tău? mi-a șoptit ea furioasă. 

Se referea la faptul că i-am spus Hannei că o voi duce acasă. 
Nimeni nu era mai dezamăgit decât mine din cauza acestei 
neînțelegeri. 

— Stelele, a spus Hannah pe neașteptate. 

Stătea zâmbind pe patul Lenei, cu capul dat pe spate. 
Zâmbetul ei m-a îmbărbătat. 

— Da, mama ta și-a dorit tare mult un cer înstelat, așa că i- 
am lipit unul pe tavan. Karin, închide puţin lumina! 

Având în vedere faptul că jaluzelele erau trase în camera 
Lenei ca să o protejeze pe Hannah de privirile curioase ale 
reporterilor, stelele au început să strălucească imediat ce s-a 
stins lumina. Era o mare verde neon de stele mari și mici, de 
steluțe cu coadă și fără. 

— Mama mi-a făcut și acasă un cer de stele, dar cele colorate 
cu creionul nu luminează. 

— Ti-a desenat stele? 


VP - 199 


Pieptul mi-a fost copleșit de un sentiment cald și ruptura pe 
care o resimţisem cu o zi înainte părea că s-a vindecat într-o 
clipită. Ce mamă minunată și iubitoare trebuie să fi fost Lena 
mea. 

— Da, pe partea din spate a patului lui Jonathan. Trebuie doar 
să întind mâna și pot să ating stelele. Sunt frumoase, chiar dacă 
nu luminează. În loc de asta sunt albastre, verzi și roșii. Doar 
cele galbene nu se văd așa de bine pe lemnul patului, dar știu 
că sunt totuși acolo. 

— la spune, ai vrea să dormi aici în această noapte? Sub cerul 
înstelat al mamei tale? 

Hannah nu spune nimic, dar am văzut-o încuviințând, în 
lumina palidă care pătrundea din hol prin ușa întredeschisă. M- 
am gândit că acesta este momentul în care toate firele 
desfăcute s-au unit la loc. Stelele de pe tavan erau ca un semn 
pe care i-l lăsase mama sa. Stelele trebuie să-i fi dovedit că aici 
era locul în care aparținea acum. Dar m-am înșelat, căci la cină 
a întrebat: 

— Și cât trebuie să rămân aici înainte să pot merge, în sfârșit, 
acasă? 

Am sperat că soția mea va salva din nou situația, dar nici ea 
nu părea să aibă vreo idee acum. După un moment de tăcere, 
am încercat să vin cu o explicaţie: 

— Hannah, polițiștii au sigilat cabana. Au lipit ceva pe ușă 
care înseamnă că nu ai voie să intri înăuntru. 

Hannah a lăsat jos felia de pâine cu unt, din care luase doar 
câteva înghiţituri. 

— Niciodată? 

— Nu, cred că nu. 

— Dar de ce nu? 

— Hannah... am început eu fără să știu ce voiam să spun în 
continuare, dar am fost întrerupt de Karin. 

— Pentru că acolo s-au întâmplat lucruri rele. 

Am simțit cum ceva se strânge în interiorul meu și i-am 
aruncat lui Karin o privire mustrătoare. Sunt de părere că atât 
timp cât Hannah nu înțelege singură ce s-a întâmplat în cabană, 
ar fi mai bine să lăsăm specialiștii să-i explice într-un mod 
prudent. Și simplul fapt că și aceștia au eșuat până acum, îmi 
arată doar cu cât de multă sensibilitate trebuie abordate 
lucrurile. Dar nu aveam voie să argumentez așa ceva în faţa lui 


VP - 200 


Karin, căci aceasta mi-ar fi amintit imediat de câte ori am spus 
că specialiștii sunt doar niște idioţi inapțţi. 

Dar, spre surprinderea mea, Hannah a încuviinţat imediat. 

— Nici eu nu cred că Jonathan a reușit să scoată de tot petele 
din covor. 

O aud pe Karin cum trage adânc aer în piept. 

— Dar, bunicule, tot trebuie să mergem acolo la un moment 
dat. Din cauza domnișoarei Tinky. Ea n-are de unde să știe că nu 
mai avem voie să locuim acolo. 

— Vom face asta, Hannah, nicio problemă, am spus eu și am 
fost întâmpinat de privirea mustrătoare a lui Karin. 

Nici nu vreau să pun la îndoială faptul că Hannah se va simţi 
bine la noi, că totul va fi bine, într-un final. Și cu toate acestea, 
în seara aceasta pur și simplu nu pot să-mi găsesc liniștea. Nu 
vreau să dau atenţiei acelei urme de îndoială care mă roade. 
Karin nu poate totuși să aibă dreptate atunci când spune că nu 
reușim să fim o familie, să fim din nou o familie, așa cum am 
mai fost... Probabil că acesta e gândul cu care am adormit. 

Sunt obișnuit cu faptul că soţia mea nu mai reușește să 
doarmă toată noaptea. Nu mai poate de ani de zile, de la 
dispariţia Lenei. La un moment dat, în mijlocul nopţii, ceva o 
face să se ridice din pat. Atunci se duce la baie, coboară până în 
bucătărie ca să-și ia un pahar de apă sau să-și facă un ceai, sau 
merge în sufragerie ca să citească puţin până ce i se închid din 
nou ochii. După atâţia ani, pașii ei pe scări sau sunetul apei au 
devenit simple zgomote de fundal, care nu mă fac să deschid 
ochii. Poate doar să-mi schimb poziţia de somn. 

Dar în această noapte m-am trezit. 

Un strigăt. 

Mâna mea caută întrerupătorul veiozei de pe noptieră. 

Un strigăt. Vocea lui Karin. 

Sar în picioare. Inima mea abia poate să ţină pasul. 

Strigătul vine de jos. Se aude o bufnitură de jos. Poate a fost 
un scaun. 

Mă îndrept, cu picioarele împleticindu-mi-se, spre ușa 
dormitorului. 

Cineva e în casă, mă gândesc eu. Cineva a prins-o pe Karin. 
Am nevoie de o armă, mă gândesc eu, am nevoie de o armă pe 
care nu o am. Singurul lucru care-mi trece prin minte e vătraiul 
de lângă șemineu. 


VP - 201 


Mă reped pe hol, am impulsul de a verifica fosta cameră a 
Lenei, dar gândul că trebuie să o protejez pe Karin îl elimină pe 
cel privitor la Hannah. Karin nu trebuie să păţească ceva. 

O aud pe Karin din nou și mă opresc. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce se întâmplă aici? strigă 
ea. 

— E nepoliticos să nu răspunzi la salut. 

Hannah! Hannah i-a răspuns. 

Mă grăbesc să cobor restul treptelor, traversez în grabă holul 
și intru în sufrageria în care ardea lumina. Acolo, văd că soția 
mea a înșfăcat-o pe Hannah de mână. 

— Ce se întâmplă acolo? întreb eu și privesc în jur, fără să-mi 
vină să cred. 

Nu e nici urmă de spărgător sau de luptă. Sunt doar Hannah și 
Karin. 

— Am prins-o la geam! 

Când observ fața pe care Hannah a făcut-o din cauza 
strânsorii lui Karin, sar imediat și îi desprind braţele slabe din 
degetele crispate ale soţiei mele. ` 

— N-am știut că nu am voie la geam. Imi pare rău! 

— Hannah, sigur că ai voie la geam! o alin eu. 

Încerc să creez distanță între cele două. O iau pe Karin de 
umeri și o împing ușurel puțin mai încolo. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Atunci când am coborât să-mi iau un pahar de apă, am 
auzit-o la jaluzele. Am crezut că e un spărgător, a spus Karin 
care abia de-și trage răsuflarea. 

O conduc spre masă și o așez blând pe un scaun. Tremură. 

— Spune că cineva i-a aruncat cu pietricele în geam. 

— Și chiar așa a fost. Eu nu mint, s-a amestecat Hannah. Doar 
că n-am putut să văd prea bine unde e, așa că am coborât. De 
aici poţi să vezi mai bine afară. 

— Am avut noroc că te-ai uitat doar pe geam și nu ai ieșit 
direct afară ca să vezi, a spus Karin pe un ton sarcastic. Și-a pus 
coatele pe masă și și-a dus mâinile la frunte. 

— E cineva în fața casei? întreb eu și corpul meu se îndreaptă 
instinctiv spre șemineu ca să iau vătraiul. 

— Nu, nu e nimeni, mă oprește Karin. Hannah l-a pus pe fugă 
atunci când i-a făcut din mână. 


VP - 202 


— Karin, te rog să încetezi! spun eu și fac un semn spre 
Hannah. 

Hannah arată suficient de jalnic îmbrăcată în cămașa de 
noapte primită din donaţii, care îi este mult prea mare și care e 
oricum prea subțire pentru o noapte de toamna târzie. Işi ţine 
capul greu și afectat pe umerii înguști și osteniţi. 

— Hannah, spun eu și îngenunchez cu greu în faţa ei, poţi să- 
mi povestești ce s-a întâmplat? 

— Cineva era în grădină și a aruncat ceva în geam. Am crezut 
mai întâi că a început să plouă. Suna asemănător, dar apoi m- 
am gândit că ar fi mai bine să merg să mă uit. Am putut să văd 
doar o umbră și de aceea am coborât. 

— Și era cineva în faţa geamului? 

A încuviinţat. 

— Ne-am făcut din mână. 

— Ai văzut cine era? 

— E încă foarte întuneric afară. 

O mângâi liniștitor pe braţ. 

— Nu-ţi fie teamă, mă duc imediat să mă uit. Urcă înapoi în 
camera ta și bagă-te în pat, da? 

Hannah încuviinţează din nou și i se adresează lui Karin, 
spunând peste umăr: 

— Imi pare rău, promit că nu mă voi apropia de fereastră fără 
să întreb. 

Văd că soția mea nu face decât să ofteze, așa că spun eu în 
locul ei: 

— E-n regulă, Hannah, n-ai făcut nimic greșit. Totul e-n 
ordine! Și acum, mergi înapoi în pat. Venim și noi imediat. 

Continui să o privesc pe Karin în timp ce ascult pașii micuţi și 
precauţi ai Hannei pe trepte. Apoi, mă răstesc la Karin: 

— Cum ai putut? 

— Te rog! se răţoiește ea și își lasă mâinile în jos. 

— Poate că a visat doar și tu te iei de ea în halul ăsta! 

— Sau poate că lucrurile stau exact așa cum m-am temut: 
vreunul din hoarda de jurnaliști s-a hotărât să rămână aici și 
peste noapte. 

— Ce prostie, și-au luat lucrurile și au plecat pe la nouă. Le- 
am auzit mașinile și, la puţin timp după aceea, m-am uitat și am 
văzut că nu mai era nimeni. Au înțeles că n-au ce căuta aici. 

Karin ignoră obiecțiile mele. 


VP - 203 


— Și Hannah nu face decât să-i încurajeze pe oamenii ăștia 
atunci când le oferă o poză cu ea la geam, făcându-le din mână! 
Matthias, ţi-am spus eu! Ti-am spus încă de la început că nu mai 
vreau să trec prin asta. Nu vreau să mă mai văd la ziar în fiecare 
zi. 

Karin sare neașteptat în picioare. Scaunul ei pare că se va 
răsturna, dar reușește să-l prindă la timp de spătar și-l trage la 
loc la masă. 

— Mă voi duce să mă uit ca să mă asigur, spun eu și mă întorc 
spre șemineu ca să iau vătraiul. În cazul în care trebuie ceva 
clarificat, voi face eu asta. Și tu te duci la Hannah, dar să fii 
prietenoasă, OK? 

e 

Afară nu se aude niciun sunet în afară de păsări, care au 
început să cânte piţigăiat încă din zori. Rămân pe treapta de 
sus, cu vătraiul în mână. Privirea îmi alunecă de-a lungul 
grădinii. Ușiţa grădinii e încuiată și nu văd vreun semn că cineva 
ar fi fost în curtea noastră cu doar câteva minute înainte. Nu 
avem nici tufe sau copaci mari după care un intrus s-ar putea 
ascunde. Pot vedea curtea din faţă bine chiar și în lumina palidă 
a răsăritului. Totul era pașnic. Înseamnă că lucrurile stăteau 
exact așa cum am presupus: Hannah visase urât. 


Matthias 


Nu știu ce se întâmplă cu Karin. Începe chiar de la micul 
dejun. Hannah nu vrea să mănânce altceva în afară de o felie de 
pâine cu unt - exact la fel ca în seara precedentă. Ei, și? Da, s-a 
gândit că-i va face o bucurie, că-i va oferi ceva, atunci când a 
adus un borcan de Nutella din bucătărie și l-a pus pe masă. 

— Din câte știu, toţi copiii iubesc Nutella, a spus ea și i-a făcut 
un semn conspirativ cu ochiul. 

Dar Hannah a ridicat borcanul și a început să studieze lista de 
ingrediente. 

— Nu e voie să mănânci prea mult zahăr. Consumul excesiv 
de zahăr și produse care conţin zahăr pot să provoace 
următoarele simptome: oboseală, lipsa motivaţiei, stări de 
anxietate, probleme stomacale și intestinale, flatulenţă, diaree, 


VP - 204 


respectiv constipaţie, nervozitate, dificultăţi în a adormi sau de 
concentrare, precum și deteriorarea dinţilor. Sfârșit. 

Karin a zâmbit neconvingător, a luat borcanul și l-a înghesuit 
înapoi în dulapul plin de ciocolată, jeleuri și biscuiţi, pe care le 
cumpărase special pentru Hannah după ce a aflat că va veni să 
stea cu noi. Îi înțeleg dezamăgirea. Avea cele mai bune intenţii. 
Dar de ce nu a putut să lase lucrurile așa? Să strângă borcanul 
și atât? 

Nu, acum începe să și pufnească. Se aude până la masă. 
Pusesem deja mâinile pe masă, pregătit fiind să mă ridic și să o 
urmez în bucătărie. Dar apoi mă răzgândesc. Hannah stă vizavi 
de mine și mă privește. Are o felie goală de pâine în farfurie, de 
care nu s-a mai atins după ce Karin a dispărut în bucătărie. 

— Doar unt? întreb eu. 

Hannah încuviințează. 

Mă aplec peste masă și îi iau farfuria din faţă ca să-i ung felia 
de pâine. 

— Mulţumesc, spune ea foarte politicoasă după ce îi întind 
farfuria înapoi. 

— Începe, eu mă duc puţin să văd ce face bunica. 

e 

— N-am putea și noi să luăm micul dejun în liniște? 

Încerc să șoptesc ca Hannah să nu audă. Chiar și așa, tonul 
meu e tăios, ceea ce mă surprinde și pe mine, nu doar pe Karin. 

— Matthias, așa ceva nu e de mine. 

Face un semn general în sus. Plafoniera revarsă în cameră o 
lumină neobișnuit de rece. jaluzelele de la toate geamurile sunt 
trase. 

— Karin, nu sunt nici pe departe la fel de mulţi ca ieri, spun 
eu, referindu-mă la jurnaliștii care pierd vremea pe afară. 

La șase jumătate, când am mers să iau ziarul din cutia 
poștală, nimeni nu-și făcuse încă apariţia și am presupus că așa 
vor rămâne lucrurile. Prima mașină a ajuns în jur de ora opt. 

— Da, râde Karin batjocoritor, au făcut rost de fotografia 
Hannei noaptea trecută. 

— Te rog să nu începi din nou. N-a fost nimeni aici noaptea 
trecută. Hannah a visat urât. Și ai văzut deja ziarul de azi. Nu au 
tipărit vreo poză cu Hannah care face din mână, doar... 


VP - 205 


Mă blochez atunci când înţeleg, dar nu vreau să discut acum 
dacă articolul din Bayerisches Tagblatt, care atacă modul în care 
poliţia s-a ocupat de caz, e justificat sau nu. 

— Ascultă, Karin, spun eu în loc de asta, nu e ușor nici pentru 
mine, dar cel mai important lucru acum e să-l găsim pe omul 
care i-a făcut asta fiicei noastre. 

Mi se usucă gâtul. 

— Și să aflăm locul unde a dus-o. 

— Asta contează pentru tine? 

Ochii lui Karin sclipesc, puţin umezi, dar au căpătat o expresie 
ciudat de sumbră. 

— Da, desigur! Dar ce credeai? 

— Nici măcar nu l-ai sunat pe Mark să-l întrebi dacă s-a 
întâlnit deja cu Gerd. 

— Aș fi aflat acest lucru de la Gerd. 

Karin ridică mâinile în aer. 

— Nici măcar asta nu observi! 

— Nu mai ridica vocea! 

Trag cu ochiul să văd ce face Hannah. Aceasta își mănâncă 
meditativă felia de pâine cu unt. Din fericire, stă cu spatele la 
noi așa că nu are cum să ne vadă. 

— Ce anume nu observ? 

— Gerd vorbește cu tine doar dacă trebuie neapărat. Și 
articolul de azi nu face decât să-i dea dreptate. 

— Gerd nu mai vorbește cu mine? Așa zici? Atunci înseamnă 
că nu-mi amintesc eu bine. În capul meu, Gerd m-a sunat 
imediat în noaptea în care acea doamnă Grass a ajuns la spital. 

— Ne-a sunat, Matthias, și cu siguranţă i-a părut foarte rău 
după aceea. Nu a vrut să mergem la spital, în Cham. Așa ai 
decis tu. 

— Nu, asta am decis noi. 

Clatin din cap. Nu-mi vine să cred. 

— Dar cum se face că am ajuns să vorbim despre Gerd? Eu 
te-am întrebat de ce faci așa un tam-tam din cauza unui borcan 
de Nutella. 

Bărbia lui Karin începe să tremure. 

— Pentru că afirmi că te interesează Lena, dar nu e așa. Nu 
mai e așa. Între timp nu-ţi pasă decât de Hannah. 

Nu-mi vine să cred ceea ce aud. Nu pot să înțeleg cum poate 
să îndrăznească. Lena mea, care a însemnat totul pentru mine... 


VP - 206 


Simplul gând că soția mea, cu care sunt căsătorit de peste 
patruzeci de ani, e cea care-mi spune acest lucru mă oprește 
din a deveni abuziv. Pe Gerd, Giesner sau Mark Sutthoff i-aș fi 
înșfăcat imediat de guler dacă îndrăzneau să spună așa ceva. 

— Hannah e tot ce ne-a mai rămas, spun eu. Și Jonathan, 
adaug eu apoi grăbit, ca să mai câștig teren în timpul acestei 
conversații de nedescris. Dar Karin, pur și simplu, nu vrea s-o 
lase baltă. 

— De unde știi tu asta? 

Karin ţipă la mine și continuă să ţipe în ciuda semnelor pe 
care i le fac. Mă uit din nou să văd dacă Hannah ascultă ce 
vorbim. 

— Încă nu au găsit cadavrul Lenei. Dacă...? 

— Karin, știm că a murit, o întrerup eu după ce m-am convins 
că Hannah stă, în continuare, cuminte la masă și își mănâncă 
pâinea. 

— Dar cum de știm? Acum două săptămâni, în noaptea 
accidentului, când ne-a sunat Gerd, niciunul dintre noi nu s-a 
îndoit că Lena ar putea să fie încă în viață. 

— Karin, te rog... 

— Și noi nu facem nimic ca să-i ajutăm! 

— Ce? 

— Am putea să o întrebăm pe Hannah despre ea! 

— Karin, nu sunt psiholog! Nu poţi prevedea ce s-ar putea 
întâmpla dacă... 

— Nu ai fost tu acela care a spus că așa-zișii psihologi habar 
nu au ce fac? Și pe lângă asta, ai crezut că te pricepi suficient 
de bine ca să o iei acasă, a insistat ea. 

— Karin, e-n regulă, spun eu, apropiindu-mă de ea ca să o iau 
în braţe. Își promit că-l sun pe Mark mai târziu. Și pe Gerd. În 
schimb, tu trebuie să vii înapoi la masă și să iei micul dejun cu 
noi. OK? 

Karin deschide gura să spună ceva, dar pare să se 
răzgândească apoi. Încuviinţează ușor. O iau de mână și o trag 
după mine la masă. Hannah nu mai e la locul ei. 

— Unde e? 

— Probabil că s-a dus la toaletă, spune Karin, dar eu știu 
imediat că așa ceva nu e posibil. 

— Hannah! strig eu în direcţia holului. 

— Mă duc eu să mă uit sus, spune Karin și urcă scările. 


VP - 207 


Nu e nimeni în toaleta pentru oaspeţi din partea din spate a 
holului. Închid ușa pe care o deschisesem cu doar o secundă 
înainte. Evident că nu s-a dus la toaletă. Nu e ora la care merge 
și nici nu-i stă în fire să se ducă fără să ceară voie mai întăi. 
Probabil că i s-a făcut frică din cauza certei dintre mine și Karin. 
Mă gândesc imediat la Lena și la faptul că și ea ura momentele 
în care ne certam. Atunci, se ascundea undeva, de cele mai 
multe ori în dulapul mare din hol. Stătea înăuntru, cu genunchii 
lipiți de piept, și aștepta să o căutăm. Stătea acolo până ce o 
găseam. Ca și cum voia să ne distragă de la ceartă prin 
dispariţia ei. Ne certam din cauza ratelor la casă, pe care numai 
cu greu le puteam plăti pe vremea aceea, din cauza biroului, pe 
care abia-l deschisesem și care încă nu mergea așa de bine, 
despre modul în care trebuia să ne creștem copilul, despre 
hainele nespălate, despre promisiuni neîndeplinite și despre tot 
felul de mărunțișuri a căror importanţă o exageram din când în 
când. 

M-am apropiat precaut de dulapul vechi, din lemn de brad, 
care stătea sub trepte și în care Karin păstra gecile și paltoanele 
pe care nu le foloseam în fiecare zi. O amintire... 

În sfârșit te-am găsit. 

Tati, ti-ai făcut griji? 

Și încă cum, draga mea! 

Asta e bine... 

În momentul în care voiam să deschid șifonierul, o aud pe 
Karin strigând de la etaj. 

— E în camera ei. 

Inima coboară înapoi la locul ei obișnuit și pe buze mi se 
aşterne un zâmbet de ușurare, amestecată cu puţină 
dezamăgire. E posibil să-mi fi făcut plăcere să o găsesc pe 
Hannah în dulap. 

Bunicule, ti-ai făcut griji? 

Și încă cum, draga mea! 

— Matthias, poţi să urci puţin? spune Karin. 

Am pus deja piciorul pe prima treaptă atunci când am văzut 
cu colţul ochiului o mișcare în spatele ușii de sticlă de la intrare. 
Nu stau prea multe pe gânduri, fac un salt spre ușă și o deschid 
exact în momentul în care o femeie pune o cutie mare, închisă, 
pe covorașul de la intrare. 


VP - 208 


— Domnule Beck... Bună ziua, se bâlbâie ea, la fel de 
perplexă ca mine. 

Mă dau, speriat, un pas în spate. 

În acel moment, o gașcă s-a adunat la poarta noastră și bliţul 
camerelor de fotografiat a început să se declanșeze periodic. 
Sunt bombardat cu întrebări. 

— Domnule Beck, cum se mai simte fata? 

— Domnule Beck, ce se întâmplă cu băiatul? 

— Domnule Beck, există informaţii noi cu privire la fiica 
dumneavoastră? 

— E adevărat că vă simţiţi abandonat de poliţie? 

Privirea mea se plimbă grăbit între cutia maro de carton de la 
picioarele mele, femeia care se îndreaptă cu pași nesiguri spre 
curtea din faţă și gaşca care s-a adunat în fața gardului. 

— Domnule Beck, va locui Hannah de acum încolo cu 
dumneavoastră? 

— Îl veţi lua și pe Jonathan? 

— Domnule Beck! Domnule Beck! 

Și apoi totul culminează cu o erupție subită a mea, cauzată de 
o disperare fără margini. 

— Porcilor, plecaţi odată de aici sau sun la poliţie și vă dau pe 
toți în judecată pentru hărțuire! 

Dau un șut cutiei de pe preșul nostru, o împing spre femeia 
care a coborât între timp de pe trepte și se retrage spre alee. O 
cunosc de undeva. Îi recunosc părul roșu și paltonul albastru. 
Era aici ieri, când m-am întors cu Hannah de la centru. 

— Lăsaţi-ne în pace, mârâi eu înainte să dispar înapoi în casă. 
Trântesc cu putere ușa în urma mea. 

— Deci acesta e titlul pe care-l citim mâine în ziar. 

Vocea feroce a lui Karin răsună de sus, din capul treptelor. Îmi 
întorc capul spre ea și spun: 

— Îmi pare rău! 

Karin își dă ochii peste cap. 

— Asta spui mereu. Apropo, Hannah s-a închis în camera ei. 
Poate încerci tu. 

— S-a...? 

— S-a închis în cameră. Benevol. 


Jasmin 


VP - 209 


Mă trezesc fără vocea lui în capul meu și nu la șapte fără 
zece. În schimb, mă simt de parcă aș fi mahmură, ceea ce îmi 
amintește imediat de seara precedentă. Pipăi lângă mine, acolo 
unde ar trebui să fie Kirsten, dar apoi îmi amintesc că voia să 
meargă acasă dimineaţă ca să-i dea de mâncare lui Ignaz și să 
mai facă niște cumpărături. 
E clar că a plecat deja, căci nu aud sunete venind din baie sau 
bucătărie. Poate că e foarte bine că sunt singură; e ca un fel de 
prelungire a termenului limită. Când se întoarce va trebui să-l 
sunăm pe „Cham”. Trebuie să văd rezultatul reconstrucției. 
Evident că trebuie. Mai ales că acum există încă un motiv urgent 
ca să mă văd cu el. 

— Jasmin, asta ar putea să fie o informaţie importantă, a spus 
doctor Hamstedt. Ar putea chiar să-i ajute să-i stabilească 
identitatea și să-i afle motivul. Cumva, sună destul de personal, 
nu vi se pare? 

— Sau, pur și simplu, este cineva care urmărește știrile în 
presă și vrea să se distreze pe seama mea. 

— Se poate! Cu toate acestea, cred că ar trebui să vorbiţi cât 
mai curând cu comisarul Giesner. 

Numai gândul la această conversaţie mă face să vreau să mă 
întorc pe partea cealaltă și să dorm mai departe. Dar, Lena, cum 
aș fi putut să fac acest lucru când tu mă privești, multiplicată în 
sutele de poze de pe pereţi? Când îmi zâmbești, uneori 
încurajatoare, alteori exigentă din fotografiile care acompaniază 
nenumăratele articole de ziar cu care am tapetat pereţii? Așa că 
mă dau bătută și mă dau jos din pat. 

Apartamentul chiar e gol. Kirsten a plecat deja. Mă îndrept 
lent spre bucătărie, îmi umplu un pahar cu apă de la chiuvetă și 
iau analgezicele. lau, la fel ca de obicei, o jumătate de pastilă în 
plus. Revăd în minte seara precedentă. Întâlnirea mea cu doctor 
Hamstedt. Dumnezeu știe că n-am plănuit ca discuția noastră să 
ia această turnură. Am vrut pur și simplu să-i explic cum am 
ajuns să cred că scrisorile ar putea să vină de la copii, o idee 
care, în primă instanţă, suna absurd. Nu voiam să par nebună, 
să par o persoană care ar fi mai bine să locuiască într-o cameră 
fără clanţă. Tot ceea ce voiam să spun de fapt era că cei doi 
copii, mai ales Jonathan, au un motiv foarte întemeiat să fie 
dezamăgiţi de mine. Să mă urască. Să-mi trimită scrisori, care 
să-mi amintească de vinovăția mea. Am abuzat de gestul plin de 


VP - 210 


iubire al lui Jonathan, de fapta sa cea mai măreaţă, de cadoul 
său, de încrederea sa, ca să-i omor tatăl. Apoi, am fugit fără să 
privesc înapoi, am fugit în libertate. E drept că am ajuns în faţa 
unei mașini, dar chiar și așa, tot am plecat. Le-am luat copiilor 
mai întâi totul - tatăl, mama care se presupunea că le sunt, 
căminul - și apoi i-am lăsat la ananghie. 

În timp ce-i povesteam doamnei doctor Hamstedt despre 
evadarea mea, am divagat tot mai mult și m-am adâncit în 
propria poveste, retrăind-o astfel. Alergam prin pădure. Am 
simțit terenul denivelat sub picioare, care mă făcea să mă tot 
împiedic, ramurile care-mi tot veneau în faţă şi-mi zgâriau 
pielea. Auzeam trosnitul lemnelor pe care călcam, gâfâitul meu 
stresat. Totul era așa de real. Momentul în care am ieșit din 
pădure și am călcat pe stradă. Mașina care m-a lovit. Luminile 
colorate care au explodat în fața ochilor mei, lovitura puternică 
și surdă în momentul în care corpul meu a intrat în contact cu 
asfaltul. Clipeam și auzeam vocea șoferului mașinii, care s-a 
aplecat deasupra mea, de parcă aveam capul sub apă. 

— Doamnă Grass, l-am auzit spunând de mai multe ori, 
înainte să-mi dau seama că ceva era greșit cu vocea sa. 

Și era evident că n-ar fi putut să-mi spună numele. Doctor 
Hamstedt era cea care-mi vorbea, de fapt, în acel moment și 
care încerca să mă aducă înapoi la realitate. 

— Doamnă Grass! Liniștiţi-vă, doamnă Grass! am auzit-o 
spunând pe un ton insistent. 

l-am simţit mâna în jurul umerilor. În timpul conversaţiei 
noastre nici măcar nu remarcasem că s-a ridicat de la birou. 

— Doamnă Grass, v-aţi mai revenit? 

— Da, am spus eu gâfâind. Da, eu... mi-am dus mâna la cap și 
am constat că aveam fruntea fierbinte. Mă scuzaţi, nu știu ce m- 
a apucat! 

— Doamnă Grass, nu trebuie să vă cereţi scuze. Doriţi poate 
un pahar cu apă? 

— Nu, mulțumesc, mă simt mai bine. 

Abia de îndrăzneam să o privesc în față. Ochii mei căutau 
altceva, mai inofensiv, la care să se uite. M-am uitat la carnetul 
de notițe de pe biroul doamnei doctor Hamstedt, lângă care se 
aflau cele două scrisori. Apoi, mi-am dat seama la ce mă holbam 
de fapt. Doctor Hamstedt luase notițe. 

— Aţi luat notițe? 


VP - 211 


— Da, a spus ea și mi-a zâmbit. Jasmin, aţi fost incredibilă. 
Știu rezultate similare din sesiuni de terapie în care se folosesc 
tehnici de hipnoză, dar dumneavoastră aţi reușit singură, pe 
forțele proprii și fără ajutorul meu, să mergeţi înapoi și să 
retrăiți ziua evadării dumneavoastră. Aţi amintit ceva... 

A luat carnetul de notițe și a bătut cu degetul într-un loc 
anume de pe foaie. 

— Aici, a spus ea și mi s-a părut că sună aproape 
entuziasmată, aţi spus că cel care v-a răpit voia ca bebelușul să 
se numească Sara sau Matthias. Știţi că tatăl Lenei Beck se 
numește Matthias? 

— Da, am răspuns eu. 

Am păstrat însă pentru mine faptul că știam acest detaliu 
datorită cercetărilor amănunțite, cu care am tapetat pereții 
dormitorului meu. Doctor Hamstedt părea să nu mă considere 
nebună, ceea ce trebuia să rămână neschimbat. 

— Jasmin, asta ar putea să fie o informaţie importantă. Ar 
putea chiar să ajute să-i stabilească identitatea și să-i afle 
motivul. Cumva, sună destul de personal, nu vi se pare? 

— Sau, pur și simplu, e cineva care urmărește știrile în presă 
și vrea să se distreze pe seama mea. 

— Se poate. Cu toate acestea, cred că ar trebui să vorbiţi cât 
mai curând cu comisarul Giesner. 

— Chiar credeţi că ar putea să fie așa de important? 

Doctor Hamstedt a încuviințat plină de elan. 

— De ce ar vrea cel care v-a răpit să numească copilul făcut 
cu dumneavoastră după tatăl primei sale victime? 

— Nu știu! Pentru că era un tip destul de bolnav la cap? 

Pipăi cu vârful limbii gaura din mandibulă, care s-a vindecat 
acum mult timp, dar care e încă acolo. 

— Dumneavoastră sunteţi specialistă în așa ceva. Deci, ce era 
cu el? Era sadic? 

Doctor Hamstedt a clătinat de câteva ori din cap. 

— Matthias ar fi avut o semnificaţie pentru Lena Beck, pe ea 
probabil că ar fi chinuit-o să fie nevoită să-și strige copilul după 
numele tatălui ei, ceea ce i-ar fi amintit de viaţa ei dinaintea 
izolării în cabană. Dar pentru dumneavoastră, Jasmin, acest 
nume n-ar fi avut nicio însemnătate în timpul pe care l-ați 
petrecut în cabană. Aţi aflat abia după ce aţi evadat că așa se 
numea tatăl Lenei. Mie asta îmi indică ceva personal. Dacă nu 


VP - 212 


putea să vă chinuie pe dumneavoastră, înseamnă că acest gest 
trebuia să-i facă lui plăcere în vreun fel. 

— Păi, el considera că sunt Lena. 

— A încercat să vă transforme în Lena. Există o diferenţă. 

Și-a ţuguiat, meditativ, buzele. 

— Poate că-l cunoștea. 

— Pe cine? 

— Pe tatăl Lenei. Cu toate acestea... s-a mai gândit puţin... 
din câte știu eu, domnul Beck nu l-a recunoscut atunci când i s-a 
arătat rezultatul reconstrucției faciale. Dar, a făcut un semn din 
mână, ar fi cel mai bine să vorbiţi direct cu comisarul Giesner 
despre asemenea lucruri. 

Reconstrucția facială. Deodată, am fost cuprinsă de greață. 
Exact asta simt și acum. Incerc să mă conving că e vorba doar 
de o imagine, de o bucată de hârtie, dar asta nu ajută la nimic. 
Mi se strânge stomacul și simt un gust amar în gură. Pun 
paharul de apă pe masa din bucătărie și mă grăbesc să ajung la 
baie. Odată ajunsă acolo, îngenunchez imediat lângă vasul de 
toaletă, pe care îl ţin strâns cu mâna. Stau așa o vreme. Deși 
stomacul meu e gol de mult, reflexul, pur și simplu, nu vrea să 
se oprească. Continui să scot sunete adânci de gol. 

— Jasmin, vă rog! spune doctor Hamstedt și ia cele două 
scrisori de pe birou, le împăturește și le pune înapoi în plicuri, 
sunaţi-l pe comisarul Giesner. Vorbiţi cu el. Și despre scrisori. 

Le ţine în mod demonstrativ în sus. 

— Chiar dacă eu sunt de părere că e exclus ca cei doi copii să 
aibă ceva de-a face cu asta, comisarul Giesner ar trebui să le 
vadă. 

Încuviinţez. 

— OK, da! Promit că voi suna mâine! 

Mă ridic de pe scaun și îi întind mâna ca să-mi iau la revedere. 
Observ o urmă de ezitare în mișcările ei, care mă neliniștește 
imediat. 

— Ar mai fi ceva, nu? 

— Am externat-o pe Hannah. Acum e în grija bunicilor. 

— Ea... e afară? 

Bătăile inimii mele au devenit mai rapide. Doctorul Hamstedt 
și-a dat seama că această informaţie mă neliniștea. 

— Jasmin, vă rog să-i daţi o șansă doamnei doctor Brenner! 
Sunt sigură că v-ar ajuta. 


VP - 213 


Ea e afară... Mă târăsc până la chiuvetă și mă ţin de ea ca să 
mă ridic în picioare. Stomacul mi se strânge în continuare, 
încerc să respir. Dau drumul la apă și mă spăl pe faţă. Femeia 
care mă privește înapoi din oglindă arată bolnavă. Tenul îi este 
gri și ochii îi sunt înconjurați de cercuri întunecate. Cu toate 
acestea, îi încuviinţez determinată în oglindă. Ar trebui să-l sune 
pe „Cham”. Ştiu. El poate să ceară să se verifice amprentele de 
pe scrisori. Atunci ai avea o certitudine. Dar atunci va avea și 
ocazia sa-mi arate rezultatul reconstrucției faciale și nu sunt 
sigură dacă pot să îndur așa ceva. Ce se întâmplă dacă pierd 
controlul, așa cum s-a întâmplat aseară, în biroul doamnei 
doctor Hamstedt? Să pierd și ultimul rest care mi-a mai rămas? 
Ce se întâmplă dacă văd reconstrucţia facială și totul se întoarce 
și încep, pur și simplu, să povestesc totul, fără să mă mai 
opresc? Clatin din cap. Il voi suna pe „Cham”, dar mai târziu, 
atunci când Kirsten e alături de mine. Kirsten, cea care 
consideră că ești bolnavă. Are dreptate. Esti o povară. Lovesc 
chiuveta cu palma și strâng din dinţi din cauza durerii care a 
urmat. Deodată, femeia din oglindă e atentă. £ cineva aici. 


Jasmin 


Mă reped din baie în hol. Știu imediat că nu e Kirsten. Era clar 
că luase cheia cu ea căci aceasta nu mai e în ușă. Pe lângă asta, 
bătaia în ușă nu e cea pe care am convenit-o. Mă gândesc că ar 
putea să fie „Cham”, care nu m-a mai lăsat pe mine să decid 
dacă și când voi vorbi cu el. In acel moment, aud o voce care se 
amestecă cu bătaia în ușă. 

— Doamnă Grass? Sunt Maia. Astăzi am ajuns puţin mai 
devreme cu prânzul! 

Mă opresc. 

— Doamnă Grass? 

In timp ce Maia începe din nou să bată la ușă, eu mă apropii 
tiptil de ușa apartamentului. 

— Doamnă Grass, sunt Maia! 

De afară se aude de mai multe ori scârţăitul unei scânduri de 
pe hol. Maia devine nerăbdătoare. Trag adânc aer în piept și 
deschid ușa. 

— Doamnă Grass, v-am trezit? 


VP - 214 


— Nu, e-n regulă! spun eu. 

Maia îmi întinde o caserolă cu capacul verde. Pare că nu a 
adus corespondenţa. 

— Din păcate, n-am putut să vă încălzesc astăzi mâncarea. 
Cuptorul meu cu microunde s-a stricat. 

— E-n regulă, mulțumesc! 

lau caserola și vreau să mă întorc ca să o pun pe comodă, 
când Maia împinge ușa întredeschisă. Deodată, se află în holul 
apartamentului. 

— Nu, doamnă Grass, nu merge așa, spune ea pe un ton așa 
de hotărât, că mă face să tresar. l-am promis doamnei Bar-Lev 
pe tot ce-mi e mai sfânt că voi avea grijă de dumneavoastră și 
acum vă aduc mâncare rece. Mă va omori, dacă află. 

— Nu-i voi spune, zic eu rapid în timp ce încerc să înţeleg 
faptul că Maia a intrat în apartamentul meu și închide acum ușa 
în urma ei. 

— Nici nu se pune problema. 

Apucă caserola pe care o ţin încă în mână și trece grăbită pe 
lângă mine. 

— Vă încălzesc rapid mâncarea. Aveţi un cuptor cu 
microunde, nu? 

Privirea îmi rămâne aţintită spre ușa pe care Maia tocmai ce a 
intrat în bucătărie. În secunda următoare o aud strigând: 

— Ei, deci, cine spune asta? 

Tocmai ce învârtea butonul cuptorului cu microunde atunci 
când am intrat în bucătărie. Aparatul a început să bâzâie. 

— Doamnă Grass, sper că vă e foame. Astăzi am pregătit 
legume gratinate. Am ales eu, sper că e OK. 

Se învârte și îmi zâmbește exagerat de dulce. 

— Mai am paste la cuptor și ceva cu carne tocată în 
congelator. Sau cel puţin așa cred. Scrisul de mână al doamnei 
Bar-Lev nu e așa de ușor de descifrat. Puteţi să vă gândiţi pe 
care aţi prefera să o mâncaţi mâine. 

— Mulţumesc, Maia, cred că mă descurc de acum. 

— AȘ putea să spăl și vasele, dacă doriţi. 

— Mulţumesc, dar nu e nevoie. Prietena mea se va ocupa de 
asta mai târziu. 

— A, da, Kerstin. Am cunoscut-o ieri. Sper că v-a plăcut supa 
de pui. 


VP - 215 


— Kirsten, o cheamă Kirsten. Atunci înseamnă că v-a spus ieri 
și că s-a mutat aici pentru o vreme. Gătește foarte bine, așa că 
nu voi muri de foame. 

Mă învârt și indic spre hol, spunând: 

— Păi, da... nu vreau să vă dau afară, dar aș vrea să mă merg 
să mă întind puţin. Nu mă simt așa de bine astăzi. 

Maia continuă să zâmbească, dar expresia ei are acum ceva 
rigid, nenatural. Arată de parcă ar fi o sculptură realizată de un 
sculptor, care n-a văzut niciodată un zâmbet real, ci a lucrat pe 
baza a poveștilor altora și a unei imaginaţii limitate. Arată de 
parcă Hannah ar fi creat acest zâmbet. 

— Doamnă Grass, ar trebui să mâncaţi ceva mai întâi. 

Cuptorul cu microunde se oprește ca la comandă. 

— Bip! imită Maia sunetul acestuia. Vedeţi? E gata! 

Îmi întoarce spatele și eu mă uit cum deschide sertarele și 
dulapurile unul după altul, căutând o farfurie și tacâmuri. Mă 
gândesc doar că e prea aproape. E prea aproape de blocul de 
cuțite. Ar fi suficient să întindă mâna. Fac precaută un pas în 
spate. 

— Maia, unde aţi dispărut așa de repede data trecută? 
Plecaserăţi atunci când m-am întors din bucătărie. 

Maia se rotește spre partea cealaltă a bucătăriei, 
îndreptându-se spre cuptorul cu microunde și îndepărtându-se 
astfel de blocul de cuțite. 

— Deci, miroase destul de bine, spune ea pe un ton bine 
dispus. 

Mă dau încă un pas în spate și mă lovesc de ușa de la 
bucătărie. 

— Maia? 

— A, da, legat de data trecută. Mi-am dat seama că am uitat o 
pizza în cuptor. Nu e nimic mai rău decât o pizza arsă. Sau, ba 
da. Există lucruri mult mai oribile, nu-i așa, doamnă Grass? 

Îmi duc mâna la gât căci am deodată senzaţia că acesta s-a 
închis. 

— Prietena mea va ajunge în curând acasă. 

Maia golește conţinutul caserolei pe o farfurie, fără să 
reacționeze la spusele mele. 

— Așezaţi-vă, doamnă Grass! 

Simt ușa de la bucătărie în spate. Ar trebui să fac doar un pas 
în laterală ca să pot ajunge pe hol, doar că trupul meu nu 


VP - 216 


funcționează, pare că sinapsele din corpul meu s-au decuplat. 
Rămân nemișcată, mă holbez și repet ca un papagal: 

— S-a dus doar până acasă ca să-și ia câteva lucruri. Trebuie 
să ajungă dintr-un minut în altul. 

— Imi pare rău, Jasmin! spune ea cu farfuria într-o mână și 
furculita și cuțitul în cealaltă, dar mâncarea ajunge doar pentru 
o singură persoană. 


Hannah 


Unele lucruri nu sunt în regulă. De exemplu grădina. Nu e așa 
de mare, nu are măcar 500 de pași în fiecare direcţie. Și nu sunt 
nici hortensii mari cât o căpăţână de varză. Știu acest lucru 
pentru că am tras cu ochiul printre jaluzele. Afară, în grădină, 
sunt doar niște tufe stupide și strâmbe de trandafiri și niște 
oameni cu aparate de fotografiat. 

Și nici bunica nu e în regulă. Nu e așa de drăguță și nu mi-a 
spus nicio poveste înainte de culcare. 

Bunicul e singurul care e-n regulă. E foarte politicos, mai ales 
atunci când bate la ușa camerei mamei. 

— Hannah, te rog să deschizi, spune el. 

Trebuie să spui „te rog” și „mulțumesc” mereu. Trebuie să fii 
politicos mereu. Învârt cheia în ușă și bunicul intră în cameră. 

— Hannah, de ce te-ai închis în cameră? 

Pare speriat. 

— Pentru că voi aţi uitat în mod evident, spun eu. Adulții 
trebuie să-i închidă pe copii înainte să se certe. 

— O! spune bunicul. 

Imi pune mâna pe spate și mă împinge spre patul mamei. 

— Hannah, așază-te puţin! 

Mă așez, chiar dacă aș prefera să stau pe scaunul rotativ. 
Bunicul are dreptate când spune că e foarte confortabil. Și pot 
să mă dau cu el dintr-un capăt în altul al camerei. 

— Hannah, ascultă-mă, spune bunicul. 

Salteaua se leagănă atunci când se așază lângă mine. 

— Bunica ta și cu mine nu ne-am certat de-a binelea. Am 
discutat doar despre ceva și nu avem aceeași părere. E absolut 
normal și nu e ceva rău. Nu trebuie să-ţi fie teamă! 


VP - 217 


Mă uit în sus, la cerul înstelat de pe tavan. Așa îmi amintesc 
cum stăteam seara în pat acasă, cu mama lângă mine, care-mi 
plimba arătătorul de la o stea la alta până ce se uneau liniile 
invizibile dintre ele. Îmi aminteam cum zâmbea în acest timp și 
spunea: 

— Hannah, aceasta e o constelație faimoasă: Carul Mare. 

Îi zâmbeam, chiar dacă citisem în cartea mare despre Carul 
Mare, unde scria că nu este o constelație, ci sunt de fapt cele 
mai luminoase șapte stele din Ursa Mare. Dar acum nu trebuie 
să mă gândesc la mama, ci la sora Ruth, care a vrut să-mi 
povestească la spital despre steluţă. N-ar fi trebuit să țip la ea 
doar pentru că era o nătângă, care mi-a spus povestea greșit. 

— Îmi pare rău! spun eu, chiar dacă sora Ruth nu e aici și nu 
mă poate auzi. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, spune bunicul și pare și mai 
speriat, Hannah, nu trebuie să-ţi pară rău! Asta n-are nimic de-a 
face cu tine. Noi doi, bunica ta și cu mine, suntem deosebit de 
bucuroși că ești aici. Bunica e puţin agitată din cauza mulţimii 
de oameni de afară. 

— Dar nu sunt așa de mulţi. Doar șase. leri erau mult mai 
mulți. 

Bunicul tușește, dar cred că așa râde el de fapt. 

— Mi-ai luat cuvintele din gură. 

— Cred că sora Ruth ar fi o bunică bună pentru mine, îi spun 
eu bunicului după ce acesta a terminat de râs. E drept că e 
uneori puţin netoată și că nu știe să socotească, dar a fost 
mereu foarte drăguță. 

Bunicul arată de parcă am spus ceva greșit. 

— Așa e! adaug eu repede. Eu nu mint! Nu e voie să minţi. 
Sora Ruth nu știe nici măcar cât fac treisprezece minus doi. 

— Hannah... spune el mai întâi, dar nu mai continuă, ci își 
scoate batista din buzunarul pantalonilor și își suflă nasul. 

— Nu poţi să-ţi alegi familia și nici nu o poţi înlocui. Nu poţi 
nici să faci schimb atunci când apar probleme. 

Împăturește ordonat batista și o pune înapoi în buzunar. 

— Dar crede-mă când îţi spun un singur lucru: bunica ta, 
Karin, e cea mai bună bunică pe care ar putea să o aibă cineva. 
Trebuie doar să se obișnuiască cu toate mai întâi. 


VP - 218 


— Așa spunea și tatăl meu mereu, spun eu zâmbind, chiar 
dacă mă întristez puţin atunci când bunicul mă face să mă 
gândesc la papa. 

Bunicul pare de asemenea trist și își strânge buzele așa de 
tare că din gura lui rămâne doar o linie subțire. 

— Ştii ce, Hannah, spune el după o vreme. Ce părere ai avea 
dacă am cobori la bunica? Sigur s-a liniștit între timp și se 
întreabă unde suntem. Am putea să ne uităm împreună la 
câteva fotografii cu mama ta de când era mică. 

Încuviinţez. 

— Mai e ceva, dragă Hannah, te rog să nu mai încui ușa. Ar fi 
cel mai bine să lași ușa ușor întredeschisă ca să știu că totul e-n 
regulă cu tine. OK? Hannah îmi promiţi asta? 

Încuviinţez încă o dată. 

Bunicul îmi zâmbește mai întâi mie și apoi cerului înstelat al 
mamei. 

— Ai primit un abţibild cu o stea de la dentist. Poţi să te 
gândești dacă n-ai vrea să-l lipești sus. 

Clatin din cap. 

— Bunicule, nu merge așa. Am strica constelaţiile. 

— Așa deci, spune el. Bine, era doar o idee. 

e 

Atunci când am coborât treptele, am văzut un pachet mare în 
hol. Bunica tocmai închidea ușa casei. 

— Au plecat, spune ea și sună veselă. Tine o scrisoare în 
mână. Asta era în faţa ușii. 

— Da, spune bunicul în timp ce-i ia scrisoarea din mână, o 
jurnalistă l-a adus mai devreme. Cu toate astea, credeam că-l va 
lua înapoi după ce am alungat-o. 

— Dar ce e înăuntru, întreabă bunica. 

— Habar n-am. 

Bunicul deschide scrisoarea. 

— Aha, spune el după ce a citit rapid bilețelul, sunt lucruri 
pentru Hannah și Jonathan. Zice așa: 


Mulţi dintre cititorii noștri simpatizează cu situația 
dumneavoastră și vor să vă ajute. Ne-am gândit să adunăm 
lucrurile care au fost trimise sau aduse în ultimele zile la 
sediul redacției noastre. Salutări cordiale din partea 
Bayerisches Tagblatt! 


VP - 219 


— Ce drăguţ! spune bunica și trage o bucată lungă de bandă 
adezivă maro de pe cutie. Hannah, vino aici să ne uităm! 

Mă apropii. 

Bunica scoate mai multe hăinuţe din cutie. 

— la, uite! spune ea cu un pulover albastru închis în mână. 
Crezi că i-ar plăcea lui Jonathan? 

— li place albastru. Pantalonii lui preferaţi sunt albaștri. 

— Păi, sigur se va bucura să primească puloverul. 

— Alte haine din donații, spune bunicul în timp ce mototolește 
în mână bileţelul. Ei, minunat! adaugă el, deși nu sună de parcă 
i s-ar părea minunat. 

— Matthias, spune bunica în timp ce scoate alte haine din 
cutie, pe care le sortează în două teancuri. Unul pentru mine și 
unul pentru Jonathan. Nu ţi se pare un gest drăguţ? Și lucrurile 
sunt foarte bune... o, Hannah, uite! Asta ar fi ceva pentru tine, 
spune și ridică o rochiţă albă cu floricele. E o rochie perfectă 
pentru tine! 

Vreau să o întreb de unde știe, dar nu apuc, pentru că 
exclamă: 

— Ah, uite! Sunt și jucării! 

Scoate, mai întâi, un excavator de plastic portocaliu și apoi... 
Dau imediat drumul rochiței și întind mâna. Bunica zâmbește și 
îmi întinde un ghemotoc cu pete roșii și albe. | se adresează 
apoi bunicului, spunându-i cât de drăguţi sunt cititorii de la 
Bayerisches Tagblatt. Intre timp, o ţin pe domnișoara Tinky 
strâns tare de tot la piept. 

— Micuța mea, cât de mult mi-ai lipsit, șoptesc eu și-mi bag 
nasul în blănița ei moale. 


Jasmin 


Simt un gol în stomac, de parcă aș fi sărit, din greșeală, o 
treaptă. Cheia se învârte în ușă, clanţa se mișcă de mai multe 
ori în jos, rezistența pe care o simt în spate. Mă ridic și deschid 
abia după ce aud înjurăturile de cealaltă parte a ușii. Stătusem 
cu spatele sprijinit de ușă, cu genunchii ridicaţi la piept, corpul 
meu acţionând ca un opritor de ușă, care apăra apartamentul 
de posibilii intruși. 


VP - 220 


— Ce se întâmplă aici? întreabă Kirsten în timp ce eu o trag 
rapid în apartament, îi smulg cheia din mână și închid de două 
ori. 

— Jassy? 

— A fost aici? 

— Cine? 

— Această Maia. Știi doar, cea care s-a mutat la etajul doi, în 
locul familiei Hildner. E ceva de necrezut. 

Kirsten oftează îndelung și apoi își dă paltonul jos. 

— Acum m-am întors, spune ea, fără să-mi răspundă în vreun 
fel. 

Îmi aminteşte de mine însumi. Așa eram și eu înainte, atunci 
când încă locuiam cu mama mea, când credeam că trebuie să-i 
fiu alături, chiar dacă, în fiecare moment, mă simţeam de parcă 
am stomacul plin de plumb. 

— M-am descurcat foarte bine cât timp ai fost plecată, îi 
explic eu lui Kirsten, care tocmai își agaţă paltonul în cuier. 

Nu vreau să fiu o povară pentru ea, așa cum a fost mama 
mea pentru mine. 

— Serios! Nu e nicio problemă, dacă ai prefera să pleci acasă. 
Și sigur trebuie să te întorci la muncă. Au nevoie de tine în club, 
mai ales acum că e sfârșitul de săptămână. 

— Am înțeles deja, Jassy, bolborosește ea înainte să se 
întoarcă spre mine. Deci? Ce e cu această Maia de la etajul doi? 

Ezit puţin. 

— Jassy? 

Kirsten mă mângâie pe obraz. 

— Fată, iar ai temperatură. 

Privirea ei devină îngrijorată. 

— Te-ai agitat? 

Încuviinţez. 

— Maia. A venit și mi-a adus de mâncare. 

Îi povestesc lui Kirsten despre comportamentul ciudat al 
Maiei, despre modul neplăcut în care s-a băgat în sufletul meu, 
despre momentul în care mi-a spus: „Imi pare rău, Jasmin, dar 
mâncarea ajunge doar pentru o singură persoană” și despre 
modul în care a vrut apoi să plece cât mai repede. Am mers cu 
spatele, ieșind din bucătărie în timp ce Maia punea farfuria cu 
mâncare pe masă. A venit după mine. Nu s-a năpustit asupra 


VP - 221 


mea, ci a venit încet, calculat. Ținând, împăciuitor, mâinile în 
sus. 

— Jasmin, nu-ţi fie teamă, știu că ai trecut prin ceva 
îngrozitor, prin lucruri pe care nimeni nu pare să le înţeleagă. 
Nu-i așa, Jasmin? 

Am ajuns în hol și trebuia să decid dacă să merg în dreapta, 
spre sufragerie, sau în stânga, spre dormitorul în care mă 
puteam închide. 

— Te simţi foarte singur când nimeni nu te înțelege, așa-i? 

M-am hotărât să merg la stânga. 

— Maia, ce vreți de la mine? Ce înseamnă asta? 

— Jasmin, aș vrea să vă ascult. 

M-am ciocnit de pantofar. 

— Jasmin, ajută să vorbești despre ceea ce s-a întâmplat. 
Aveţi încredere în mine! 

e 

Kirsten clatină din cap. Nu-i vine să creadă. 

— Și apoi? 

— Am alergat în dormitor și m-am închis înăuntru. A bătut de 
câteva ori la ușă și a încercat să mă convingă să ies. Am ţipat la 
ea să dispară sau voi suna la poliţie. A spus doar: „Jasmin, asta 
nu vă va ajuta”. Și apoi am auzit ușa de la intrare. Plecase. 

— Plecase, reia Kirsten, pe un ton lipsit de expresivitate. Ești 
absolut sigură că așa s-a întâmplat totul? 

— Da, evident că sunt sigură! mă răstesc eu la ea, dar Kirsten 
ridică doar din sprâncene. Nu sunt nebună, încerc eu pe un ton 
mai liniștit. Poate că a fost absurd din partea mea să cred că cei 
doi copii mi-ar fi trimis scrisorile. Ai dreptate când spui că a fost 
cu siguranţă vreun nebun, care voia doar să mă bage în sperieți. 
Dar treaba asta cu Maia... 

Kirsten începe să fie atentă. 

— Cum adică scrisori? A fost doar una! 

— Nu, spun eu încet, am primit ieri o a doua. 

Am luat geanta din cuier și am scos cele două plicuri din 
buzunarul lateral, ca să i le dau lui Kirsten. Primul plic pe care-l 
deschide conține scrisoarea pe care o știe deja. 

— „Spune adevărul”, citește ea de pe a doua hârtie. Cât de 
potrivit, comentează ea, ridicând din sprâncene și-mi întinde 
scrisorile înapoi. De ce nu mi l-ai arătat? 

Nu spun nimic. 


VP - 222 


Kirsten râde în hohote, puţin amar. 

— Ţi-e clar că-mi ceri destul de multe? 

— Pur și simplu n-am vrut să-ți faci griji așa că m-am gândit 
că ar fi mai bine să vorbesc mai întâi cu doctor Hamstedt despre 
asta. Și ea m-a asigurat că e absolut imposibil ca cei doi copii să 
le fi scris. 

Kirsten oftează. 

— Și e atât de sigură de acest lucru pentru că e terapeuta 
copiilor și nu a ta, așa cum mi-ai spus. 

— Da, am spus eu ezitând. 

— Aseară te-am însoţit acolo pentru că am crezut că te afli în 
pragul unei crize de nervi, spune Kirsten și clatină din cap, 
nevenindu-i să creadă. 

Tace pentru un moment și apoi continuă: 

— Jassy, nu merge așa. Nu pot să fiu aici dacă nu ai încredere 
în mine. 

— Nu despre asta e vorba, am încredere în tine. 

Kirsten râde din nou. 

— Ba nu! Ții pentru tine lucrurile neplăcute, dar, Jassy, nu 
sunt proastă. Nu mă subestima. 

Mă dau instinctiv un pas mai în spate. 

— Îmi amintesc exact momentul în care ai dispărut, 
întâmplător, ne-am certat chiar înainte. Și aveai o geantă de 
voiaj la tine. Nu am uitat asta. Era o geantă neagră cu fermoar 
argintiu. N-am povestit poliţiei nimic despre asta două zile mai 
târziu, atunci când ţi-am anunţat dispariţia. Nu le-am spus 
pentru că am vrut să ia în serios căutarea ta, pentru că m-am 
gândit că ar putea să fie chiar tămăduitor să te găsească pe 
undeva, într-o cameră de hotel. Să te găsească poliţia și nu eu, 
așa cum ai planificat probabil. 

— Kirsten, ce vrei să spui prin asta? Că mi-am plănuit 
dispariția? 

Mi se usucă gura. Pă;, haide, fă-ți griji acum, caută-mă, 
găsește-mă, adu-mă înapoi acasă. 

— Cu siguranţă n-am planificat să fiu închisă de un psihopat, 
timp de patru luni, într-o cabană și să mă las torturată! 

— N-am spus nici asta. 

— Dar ce spui atunci? Că mint? 

— Vreau să spun că înclinația ta pentru dramatism te face să 
ajungi mereu în situaţii dificile. Și că nu observi cât de absurdă 


VP - 223 


devii. Mai întâi acuzi doi copii mici și bolnavi că te ameninţă și 
acum pe vecina de la etajul al doilea că te hărțuiește. 

— Dar exact așa au stat lucrurile! Maia a fost aici și m-a 
hărțuit. Chiar așa! M-a hărțuit! 

Kirsten face o mișcare vagă din cap. Se întoarce apoi, 
răsucește cheia în ușă și o deschide așa de brusc că a trântit-o 
de comodă. lese grăbită din apartament. 

Mi se oprește inima. 

— Nu... te rog... nu te duce, murmur eu abia audibil. 

Spaima mi-a înghiţit vocea. Atunci când aud, la intervale 
regulate, pașii lui Kirsten pe trepte, realizez că ceea ce am 
crezut nu e adevărat. Nu mă pot descurca fără ea, am nevoie de 
ea. 

Pornesc și eu în urma lui Kirsten. Fiecare treaptă pe care o 
cobor face durerea să explodeze în zona coastelor mele. Gâfâi. 

Lena, ești nerecunoscătoare. 

— Kirsten, așteaptă... Știu ca aveai doar cele mai bune 
intenţii! Îmi pare rău! Îmi pare tare rău! 

Reușesc să o ajung din urmă abia la etajul al doilea și îmi dau 
seama că nu intenţiona să plece. S-a oprit în faţa 
apartamentului Maiei și îmi face un gest determinat înainte să 
sune la ușă. 

— Hai să o întrebăm ce înseamnă mizeria asta. 

Soneria amuţește. Se aude mișcare de cealaltă parte a ușii. 

— Doamnă Grass, doamnă Thieme! Nu v-am mai văzut de o 
eternitate! 

Persoana care ne vorbește nu e Maia, ci doamna Hildner, care 
nu s-a mutat vreodată din apartamentul de la etajul al doilea. 


Jasmin 


Pot, literalmente, să văd cum se învârt rotițele din mintea lui 
Kirsten. Acestea se tot învârt până ce scapă de sub control și 
ochii lui Kirsten sunt larg deschiși. Fără să ţină seama de 
doamna Hildner, care stă încă mirată în ușa deschisă, Kirsten se 
întoarce și începe să urce scările, fără nicio explicaţie. Doamna 
Hildner face un pas în afara apartamentului, privește iritată în 
urma lui Kirsten, apoi se întoarce din nou spre mine și mă 
privește, așteptând o explicaţie de la mine. 


VP - 224 


— Noi... eu... încep eu să mă bâlbâi. 

— Mami? Cine e? întreabă din apartament o voce dulce. E fiul 
cel mic al familiei Hildner, care-și face și el apariţia în tocul ușii 
și se agaţă de genunchiul mamei sale. Imi stă pe limbă să o 
întreb de Maia, dar mi-e jenă să fac asta fără Kirsten alături. 
Încep imediat să mă simt din nou dusă. Ce va crede doamna 
Hildner despre mine dacă o întreb de Maia? E absolut clar că nu 
locuiește nicio Maia acolo, îmi trec prin cap tot felul de explicaţii, 
poate ceva legat de mașina mea de spălat rufele. Aș putea să-i 
spun că s-a stricat și să o întreb dacă aș putea să o folosesc pe 
a ei. 

— Voiam doar să întreb... 

Fața doamnei Hildner se luminează deodată. 

— Ai venit aici din cauza acelei femei, König, cea care tot 
pierde vremea pe aici? 

— Acea...? 

— Haideţi, doamnă Grass, întrebaţi-mă! 

Tonul Soniei Hildner sună aproape agresiv acum. 

— Întrebaţi-mă dacă am vorbit cu ea! Evident că n-am vorbit 
cu ea! Nici soțul meu! N-am face asta niciodată! N-a scos niciun 
cuvinţel de la noi, chiar dacă ne-a lucrat cu perseverenţă. 

Mi se pare că zâmbește, puţin mândră. 

— Ne-a oferit chiar și bani, dar nu merge așa cu noi! Doamnă 
Grass, aţi trecut deja prin suficiente. 

În zâmbetul ei se citește și o urmă de milă pe lângă mândrie. 

— Mami? Despre ce vorbiţi? se amestecă fiul ei și o trage de 
cracul pantalonilor. 

— Lenny, lasă-ne, te rog! Mami stă acum de vorbă cu doamna 
Grass. 

Lenny mormăie ceva de neînțeles înainte să-i dea drumul și 
să se întoarcă înapoi în apartament. Doamna Hildner se uită 
după el și-i face un semn să-și strângă jucăriile. 

— Nu prea înţeleg... spun eu ca să-i atrag din nou atenţia 
asupra mea. 

— Da, această König! Ne-a tot bătut la cap, dar apoi și-a găsit 
o altă victimă. 

Se strâmbă. 

— Îmi pare rău, victimă nu e cel mai potrivit cuvânt, în orice 
caz... 


VP - 225 


— Kirsten! strig eu două minute mai târziu și ecoul numelui ei 
se aude pe casa scării. Sângele mi se urcă la cap când încep să 
urc. 

— Kirsten! 

Mă prind cu o mână de balustradă și cu cealaltă mă ţin deo 
parte a corpului, în dreptul coastei rănite, acolo unde simt o 
durere inimaginabilă. 

— Așteaptă! 

Știu exact ce se întâmplă două etaje mai sus. O văd pe 
Kirsten învârtindu-se înnebunită de furie prin apartament, cu tot 
felul de înjurături pe limbă. Furia ei nu are un scop anume până 
ce nu-și dă seama ce înseamnă hărtiuța de pe frigider. 

Ajung în apartament exact în momentul în care ţine cu o 
mână hârtiuţa roz și telefonul în cealaltă. 

— Nu, Kirsten, nu! 

Mă năpustesc asupra ei și-i smulg bileţelul din mână. 

— Jassy, ce faci? Dă-mi numărul ca să o sun și să-i cer 
socoteală! 

Se străduiește să ia bilețelul pe care-l strâng în pumnul pe 
care-l ţin la spate. 

— Kirsten, așteaptă! Știu acum ce înseamnă toate astea! 
Ascultă-mă mai întâi! 


— Doamna Bar-Lev? 

Ochii lui Kirsten par să iasă din orbite. A rămas cu gura 
căscată. Expresia ei definește modul în care mă simt: sunt 
speriată și nu-mi vine să cred. Și totuși... N-am avut acest gând 
încă de la început? Doamna Bar-Lev care-i servește pe reporteri 
cu cafea în sufragerie, care roade dintr-un biscuit cu dinţii ei 
falși, în timp ce le povestește despre observaţiile pe care le-a 
făcut despre sărmana și mult prea slaba femeie de la etajul al 
patrulea, cea care nu-și mai spală părul și poartă doar haine 
pătate. Se citește totul pe ea, totu/. Doamna Bar-Lev a primit o 
oportunitate de a-și îmbunătăţi pensia micuță cu bani de 
buzunar. 

— Și se presupune că Maia e jurnalistă? 

Încuviinţez. 

Sonia Hildner mi-a povestit despre femeia care corespunde 
foarte clar descrierii Maiei. Are în jur de 35 de ani, părul vopsit 
roșcat și prins în coadă. E evident că a bătut la ușă prin tot 


VP - 226 


blocul, în speranţa de a-și găsi un partener adecvat pentru un 
interviu. La etajul al doilea a dat mai întâi de Sonia Hildner, care 
i-a opus rezistenţă, și a ajuns apoi la doamna Bar-Lev, care s-a 
dovedit a fi mult mai deschisă. 

Kirsten își folosește din nou telefonul, de această dată ca să 
caute informaţii pe internet despre Maia. Caută febril, într-un 
mod care, după cum pot să observ satisfăcută, dă uitării 
înclinațiile mele de a dramatiza. 

— Ea e, spune, fluturând entuziasmată telefonul, Maia König 
de la Bayerisches Tagblatt, redacţia din Munchen. Munchen, 
Jassy! Doar nu a venit în fiecare zi din Munchen la Regensburg 
ca să-ți aducă ţie prânzul?! Trebuie să fie absolut obsedată de 
tine! 

Kirsten îmi întinde telefonul pe a cărui ecran luminează 
fotografia Maiei. 

— Ar trebui mai întâi să mergem să batem la ușa doamnei 
Bar-Lev și apoi să informam poliţia. 

— Sonia spune că doamna Bar-Lev chiar e plecată la fiul ei, 
spun eu absentă în timp ce mă uit la poza Maiei. 

Maia König, o femeie care zâmbește cochet aparatului de 
fotografiat, îmbrăcată într-o cămașă albă cu gulerul ridicat. 

— 2004 stagiu de practică, 2005-2008 voluntariat, 2008-2011 
redactor junior și redactor al rubricii „Omul și actualități”, îi 
citesc lui Kirsten din curriculum vitae de sub poză. 

— Bine, atunci mergem direct la poliţie, spune Kirsten, cu 
siguranţă e o infracţiune să minţi oamenii ca să intri în 
apartamentul lor. Și jurnaliștii ăștia n-au vreun fel de cod al 
onoarei? 

— Nu știu, Kirsten, până la urmă n-a scris niciun articol până 
acum. Dar ce se întâmplă dacă punem poliţia pe urmele ei? 

Trasez cu degetul în aer un titlu de ziar invizibil: 

„Victima stingherește ancheta jurnalistică, amenințând cu 
violenţa poliţiei. Are Jasmin G. ceva de ascuns?” 

— Dar nu merge așa! Sigur n-a făcut asta doarcu tine... 

Cuvintele lui Kirsten se învălmășesc atunci când un gând 
anume încolțește în mintea mea și mă face să tresar în interior. 

— Scrisorile! spun eu repede. 

— Ce? 


VP - 227 


— Sunt de la Maia! Prima scrisoare a venit în prima zi în care 
Maia a venit să-mi aducă mâncarea. Chiar ea mi-a adus-o, 
spunând că a luat-o din cutia poștală. 

Îmi duc mâna la gură. 

— Ce vrea de la mine? 

— Păi, un interviu! 

— Și tot efortul doar pentru asta? 

Kirsten ridică din umeri. 

— Habar nu ai cât valorează în momentul de faţă un interviu 
exclusiv cu tine. Poate că aceasta e încercarea ei de a te frăgezi 
ca să-i livrezi apoi o poveste a-ntâia. 

Clatină din cap. 

— Serios, Jassy, haide să-l sunăm pe acest Giesner. Mă ia de 
mână. Știi doar că trebuie oricum să facem asta. 

Încuviinţez. 

— Reconstrucţia facială. 

Kirsten încuviinţează la rândul ei. 

— Cu cât amâni mai mult, cu atât mai dificil îţi va fi. 

— Nu, facem altfel. O sunăm pe Maia și aflăm ce vrea. 

— Jassy, spune Karin cu un oftat. 

— Și apoi îl sunăm pe Giesner. Mulțumită? 

Telefonul sună de doar două ori și Maia răspunde. 

— Alo? spune ea foarte prietenoasă. 

— Maia? Bună, sunt Jasmin Grass. 

— Doamnă Grass! Ce surpriză! E totul în regulă? Vă simţiţi 
mai bine? Cred că trebuie să-mi cer scuze pentru azi dimineaţă. 
Cred că v-am speriat... 

— E-n regulă, o întrerup eu, nu a fost vina dumneavoastră. Aţi 
vrut doar să fiți drăguță și eu am reacţionat exagerat. Eu trebuie 
să-mi cer scuze. 

Kirsten, care stă cu picioarele încrucișate lângă mine, pe 
canapea, își dă ochii peste cap. 

— Știţi doar că nu mă simt prea bine în ultima vreme. 

— Da, spune Maia și sună afectată. Jasmin, oferta mea e încă 
valabilă. Dacă aveţi nevoie de cineva cu care să vorbiţi... 

— Da, Maia, am nevoie de cineva cu care să vorbesc. 

e 

— A mers repede, a constatat Kirsten imediat după ce am 

închis. Ce a spus? 


VP - 228 


— A spus că e încă la muncă, dar că ar putea să treacă pe la 
mine după ce termină cu munca. In jur de nouă, nouă jumătate. 

— Asta înseamnă că tocmai dă năvală în biroul șefului și se 
laudă că te-a convins să-i dai un interviu în exclusivitate, spune 
Kirsten. 

Zâmbește și deduc că a început să-i placă totuși ideea. Dacă 
ar fi fost după ea, ar fi fost suficient să-i ceară socoteală Maiei și 
știu că i-a fi făcut plăcere să se ocupe de asta pentru mine, că i- 
ar fi plăcut să găsească o persoană pe care să-și verse nervii 
pentru tot ce s-a întâmplat în ultimele zile. Dar nu am vrut să-i 
dau Maiei ocazia de a închide pur și simplu, să încheie toată 
afacerea doar apăsând o tastă. Mai ales după ce a intrat în 
apartamentul meu sub un pretext fals. Mai ales după ce abia de 
mi-a mai rămas și mie un loc pe lumea asta, după ce ea s-a 
infiltrat în acești ultimi metri pătraţi care-mi dau un sentiment 
de siguranţă și control. Şi Kirsten trebuie să înţeleagă asta. 

— Probabil, spun eu și-i răspund lui Kirsten la zâmbet, chiar 
dacă n-am, de fapt, chef să zâmbesc. 

Kirsten mă ia de mână. 

— Și acum... 

Și acum. 

Inspir o dată adânc. 


Hannah 


Bunicul e jos, în beci. Vrea să caute vechile albume foto. El și 
bunica s-au mai certat încă o dată. Nu au fost absolut deloc 
deranjaţi de faptul că mă aflam chiar lângă ei și am tras cu 
urechea. Bunicul s-a supărat pentru că bunica a dus albumele 
foto în beci. El e de părere că fotografiile cu mama mea n-au ce 
căuta ascunse în vreo cutie și cu atât mai puţin în beci pentru că 
beciul e puțin umed, ceea ce ar putea să le distrugă. Bunica i-a 
răspuns că ar fi mai bine să înceapă să-i sune pe acei oameni, 
așa cum i-a promis că va face. 

— İl voi suna pe Mark mai târziu, a spus bunicul și a dispărut 
în beci. 

Bunica e în spălătorie. 

Mi-a explicat că hainele primite trebuie spălate înainte să le 
pot purta. Mi-a spus că vrea să le pună acum la spălat ca să mă 


VP - 229 


pot îmbrăca cu una dintre hăinuţele primite chiar mâine, dacă 
vreau. A vrut să ia și rochia, dar eu am ţinut-o strâns. S-a uitat 
mai întâi ciudat la mine. Am vrut să-i spun că rochia nu e de la 
un străin și deci nu trebuie spălată, dar a spus înaintea mea: 

— Păi, bine, poţi să o probezi mai întâi și o spălăm mai târziu. 

Sigur a spus asta pentru că nu voia să mai aibă probleme cu 
bunicul. Bunicul știe acum că, în caz de urgenţă, și sora Ruth ar 
putea să fie bunica mea. Asta înseamnă că bunica Karin trebuie 
să se adune și să se comporte bine. Cred că intuiește și ea acest 
lucru pentru că a fost suficient să ţip o dată scurt, atunci când a 
vrut să o ia pe domnișoara Tinky la spălat. 

— Animăluţul e complet murdar... 

Dar nu a apucat să spună mai mult de atât, căci am salvat-o 
pe domnișoara Tinky cu vocea mea de leu. Cred că bunica are 
cumva dreptate, dar domnișoara Tinky e mult prea slăbită 
pentru mașina de spălat rufe. Așa că a trebuit să o apăr pe 
domnișoara Tinky și să-i fiu alături, așa cum mi-a fost și ea mie 
de fiecare dată când lua asupra sa vinovăția pentru lucrurile pe 
care le dădeam pe jos sau le vărsăm sau pentru toate dăţile 
când făceam vreo boacănă. Odată a stat pentru mine o noapte 
întreagă în faţa ușii de la cabană. 

Bunicul e în beci, bunica în spălătorie, iar eu stau în camera 
mamei. Am lăsat ușa întredeschisă, așa cum mi-a spus bunicul. 
M-am schimbat deja și arăt bine. Mă răsucesc în faţa oglinzii de 
pe dulap. În spatele meu, pe patul mamei, stă domnișoara 
Tinky. Spun: 

— la uite, domnişoară Tinky, și mă învârt și mai repede, astfel 
încât poalele rochiei să plutească în aer. 

Dar domnișoara Tinky nu face decât să clatine obosită din 
cap. Mă așez lângă ea și o iau în poală. _ 

— Așa stăteam mereu acasă, în fața sobei. lți mai amintești, 
domnișoară Tinky? 

O scarpin ușor pe căpșor. E încă foarte rece și rigidă, dar nici 
nu e de mirare. Poate că a trebuit să stea multe ore afară, în 
cutia de donaţii, înainte ca bunica să o ia în casă. 

— Ai văzut stelele frumoase de acolo sus? Arăt spre tavan. Le- 
a făcut mama pentru noi. Știa că voi veni aici. 

Închid ochii și trasez cu arătătorul, prin aer, liniile invizibile ce 
formează Carul Mare. 

— Domnișoară Tinky, dacă vrei, îţi pot spune o poveste. 


VP - 230 


Domnișoara Tinky miaună foarte încet. 

— Foarte bine, atunci ascultă cu atenţie. Trebuie să asculţi 
mereu atent. E nepoliticos să nu asculți. Dar știi asta deja, nu-i 
așa domnișoară Tinky? Așadar: au fost odată două steluțe. Un 
mare, care lumina roșiatic, și una mică a cărei lumină nu era așa 
de puternică. Erau cele mai bune prietene. Dormeau în timpul 
zilei ca să se odihnească, dar, imediat ce apunea soarele, 
zburdau împreună pe cer. Steluţa o admira foarte tare pe 
prietena ei mai mare și se străduia foarte tare să strălucească și 
ea pe cât de frumos posibil. Într-o zi, atunci când abia se crăpa 
de ziuă și noaptea nu se grăbea să-și facă dispariţia, o bubuitură 
puternică a trezit-o pe steluţă. Aceasta s-a uitat, speriată de tot, 
în jur, dar n-a putut să descopere sursa sunetului asurzitor. Și-a 
auzit prietena mare și roșie spunând cu o voce liniștită: 

— Totul e bine, micuța mea, nu-ţi fie frică și mai dormi puţin. 
Îți promit că în această seară voi lumina deosebit de puternic, 
doar pentru tine. 

Și chiar așa a fost: prietena ei mare a strălucit mai intens ca 
înainte, mai puternic ca toate celelalte stelele din galaxie și 
steluța a iubit-o și admirat-o cu atât mai mult. Dar apoi, într-o 
noapte, steluța s-a trezit și a constatat că prietena sa dispăruse. 
Steluţa s-a uitat panicată în jur, dar prietena ei era de negăsit. 
Steluţa s-a speriat groaznic, mai ales atunci când a remarcat că 
era înconjurată de o ceaţă densă. A început să plângă tare de 
tot, căci îi era dor de prietena sa și se simțea foarte singură. 
Celelalte stele se aflau la o depărtare mult prea mare ca să se 
împrietenească cu ele și, oricum, niciuna dintre ele n-ar fi putut 
vreodată să o înlocuiască pe prietena ei mare și roșie. Deodată, 
a auzit o voce care semăna cu cea a prietenei, vorbindu-i din 
ceață: 

— Steluțo, mi-a venit timpul. Mi-am folosit toată forța și acum 
m-am stins. 

— Dar nu se poate aşa ceva! a strigat steluța. Mai ales că în 
ultimele nopți ai strălucit mai frumos ca niciodată! 

— Da, a spus vocea. Așa e înaintea morții. Noi, stelele, după 
ce ne-am consumat tot combustibilul, ne transformăm într-un 
gigant mare, roșu, și luminăm deosebit de frumos. Apoi, 
urmează o explozie și noi plesnim. 

Steluţa s-a speriat de aceste vorbe groaznice. 


VP - 231 


— Atunci aș prefera să explodez și eu, a spus steluța cu vocea 
ei de leu. Acum, imediat! Aș prefera să mor decât să-mi petrec 
tot restul vieții singură, fără tine. 

— Dar nu ești singură, i-a spus vocea prietenei. Vezi doar 
ceața care te înconjoară. Acesta e spiritul meu și din el se vor 
naște multe stele noi. Ele vor avea nevoie de protecţia ta și de 
tine, ca să le fii prietenă mai mare și să le servești drept model. 

— Și cum ar trebui eu să fac asta? a întrebat steluța fără să-i 
vină să creadă. Eu însămi sunt mică și lumina mea nu e așa de 
puternică. Cum aș putea eu să le fiu o prietenă mai mare și 
model? 

— Păi, uită-te în jurul tău! Stelele noi sunt doar fire mici de 
praf strălucitor, răsfirate prin ceaţă. Îţi dai seama cât de mare și 
strălucitoare li se pare lor că ești? 

Steluţa s-a gândit că vocea avea dreptate. Stelele noi erau 
niște particule atât de mici că abia le putea vedea. 

— Acum eu sunt prietena mai mare, a repetat ea emoţionată 
și a privit în jurul ei în ceața, care a înspăimântat-o mai întâi, dar 
care acum îi promitea doar minunăţii. Și eu voi fi o prietenă mai 
mare bună, a promis steluța. 

A luminat mai frumos ca niciodată, întărită fiind de noua sa 
răspundere și de siguranţa că spiritul prietenei ei o va înconjura 
pentru totdeauna. Apropo, în caz că nu știi, domnișoară Tinky, 
răspundere înseamnă că trebuie să te asiguri că se întâmplă 
ceea ce e corect. Sfârșit. 

Sora Ruth s-a gândit probabil că nu știu această poveste, dar 
eu o știu de acum mult timp de la mama mea. Doar că fără 
Dumnezeu. Povestea e mult mai bună fără el. Imi ridic picioarele 
pe pat și mă ghemuiesc, cu domnișoara Tinky în brațe. 

— Nu-ţi fie frică, îi șoptesc eu la ureche, nu va mai dura mult. 


Jasmin 


E deja șapte fără. Deschid ochii abia atunci când bătaia la ușă 
devine insistentă și recunosc vocea lui „Cham”, care-mi strigă 
prin ușă: 

— Doamnă Grass, sunt comisarul-șef Frank Giesner. A venit 
împreună cu polițista care m-a însoțit săptămâna trecută, atunci 
când am venit acasă, alături de mama mea. 


VP - 232 


— Bună, domnule Giesner! a spus Kirsten, care tocmai ieșea 
din baie și le-a întins mâna, mai întâi lui „Cham” și apoi 
poliţistei. 

„Cham” o salută pe Kirsten și îmi mulțumește că l-am sunat și 
am acceptat să mă întâlnesc astăzi cu el. Mi-am cerut scuze că 
nu m-am putut întâlni cu el ieri. Îi sunt recunoscătoare că nu 
pomenește de faţă cu Kirsten că a încercat să dea de mine în 
ultimele zile, de mai multe ori. Până la urmă, acesta este unul 
dintre motivele pentru care am trecut peste toate și am hotărât 
să mă întâlnesc astăzi cu el. Cred că era oricum o chestiune de 
timp până ce apărea în fața ușii mele, dacă continuam să-l ignor 
în acest fel. De asemenea, era doar o chestiune de timp până ce 
Kirsten mă prindea că îi respingeam apelurile. Mai ales după ce 
am vorbit cu Maia, probabil că nu a înţeles cum de pe deo 
parte, m-am arătat așa de hotărâtă să o ademenesc pe Maia în 
apartament și, pe de altă parte, mă tot eschivam de a ajuta 
ancheta. Până la urmă, eu sunt cazul, noi două suntem cazul, 
Lena. Mi-aș dori să fie vorba doar despre tine. Lena, aș vrea să 
contribui ca să-ţi găsești liniștea. Vreau să ajut ca să fii găsită. 
Știu că tu contezi pe mine și de aceea încerc să-mi adun 
puterile. Mă gândesc la zâmbetul tău, la fotografia ta, la acest 
moment trecător de fericire, în care nu aveai de unde să știi prin 
ce vom trece. 

— Haideţi să ne așezăm! a propus Kirsten 

Ne-a condus spre sufragerie. Atunci când „Cham” a trecut pe 
lângă mine am observat că ţine, sub braţ, un dosar subţire de 
carton verde. Înăuntru trebuie să fie rezultatul reconstrucției 
faciale. 

— Vei vedea că trece repede, m-a încurajat Kirsten mai 
devreme, ca să mă convingă să-l sun pe „Cham”. E doar o 
formalitate. Te vei uita la imagine și vei identifica bărbatul. E 
destul de simplu. Trebuie doar să spui: „Da, el e”. Și gata. Nu-i 
nevoie să spui mai mult de atât. Jassy, a trebuit să-i suporţi faţa 
timp de patru luni și ai reușit. Vei reuși să faci față și celor 
câteva secunde de care are nevoie Giesner pentru dosar. 

Am vrut să o cred, dar probabil că n-am părut deosebit de 
convinsă pentru că Kirsten a adăugat: 

— Ai încredere în mine. Te vei simţi mult mai bine apoi. E 
primul pas înainte pentru noi. 

Acel noi a fost partea pe care am auzit-o cel mai c/ar. 


VP - 233 


— Doamnă Grass, cu siguranţă nu vă vine ușor, a spus 
„Cham” după ce a luat loc pe canapea, lângă Kirsten. 

A pus dosarul pe masa de cafea din faţa sa. Am încercat să 
ignor modul în care taxa aparenţa mea nearanjată, compusă din 
tricoul pătat și de pantalonii de jogging largi, aceleași haine pe 
care le purtasem și la întâlnirea mea cu doctor Hamstedt. Ținuta 
mea probabil confirma faptul că nu se putea aștepta să depun 
prea mult efort în momentul de fată. 

— Dar sper că înţelegeți faptul că nu vă putem scuti de asta. 

— E-n regulă! 

Atunci când mă așez pe fotoliul de piele trebuie să-mi suprim 
o exclamaţie cauzată de durere. 

— Haideţi să terminăm odată, spun eu, privind spre Kirsten, 
care-mi face un semn încurajator. 

„Cham” face la rândul lui un gest încurajator și apoi scoate 
hârtia din dosar și mi-o întinde. Inspir adânc și încerc să-mi 
calmez bătăile rapide ale inimii pe care nu se mai simt doar în 
piept, ci și în tot restul corpului. Și apoi ţin foaia de hârtie în 
mână și studiez fata, trăsăturile lui, fiind, deopotrivă, uluită și 
speriată. Arătătorul meu urmărește liniile. Imaginea sa apare 
fulgerător în mintea mea, suprapunându-se, într-un mod 
aproape sinistru, cu poza de pe foaia A4 și dispărând apoi din 
fața ochilor mei. Imaginea sa se amestecă cu realitatea plastică, 
bucățele de amintiri îmi străfulgeră prin minte, trăgându-mă 
departe. E ca un vortex care mă atrage, care mă ia cu el. Închid 
ochii și, atunci când îi deschid din nou, sunt înapoi în pădure. 

Accidentul. Culori stridente explodează în faţa ochilor mei. 
Durerea. Sunt întinsă pe jos și mi-e frig. Cineva se apleacă 
deasupra mea. Vocea lui: 

— La naiba, sunteţi rănită? Puteţi să mă auziţi? 

Reușesc cu greu să deschid ochii. Am sânge în ochi. 

Faţa sa dispare iar și iar. 

— Mă auziţi? Chem ambulanţa, OK? Totul va fi bine. 

Vreau să încuviinţez, dar nu pot. Pleoapele îmi tresar. 

— Trebuie să rămâneţi trează, da? Alo? Mă auziți? 

— Doamnă Grass? întreabă o voce din depărtare, dintr-o altă 
realitate. E vocea lui „Cham”. 

— Lăsaţi-o un moment! se aude o a doua voce, a lui Kirsten. 


VP - 234 


Lumina farurilor mă orbește, durerea mă îmbată. Șoferul 
mașinii se apleacă deasupra mea. Văd în ceaţă cum bagă mâna 
în buzunarul gecii: 

— Chem ajutoare, mă auziţi? Ambulanţa va sosi imediat. 

Mă pot relaxa preţ de o secundă. Dacă mor acum, măcar mor 
în libertate. Și acest om m-a salvat. lIdolatrizez chipul 
salvatorului meu... 

— Doamnă Grass, el e? 

Dar deodată mai e ceva. Un sunet similar unui șuierat taie 
aerul. Cunosc acest sunet. L-am auzit eu însămi mai devreme, l- 
am provocat chiar eu atunci când am luat globul de zăpadă și a 
fluturat prin aer. Cunosc și sunetul care urmează. Sună de parcă 
ai scăpat un pepene pe jos: pamm! Așa sună atunci când îi dai 
cuiva în cap. Tresar speriată. Mai întâi îl văd pe șofer aplecat 
deasupra mea, dar o secundă mai târziu acesta se prăbușește. 
Fața sa e acum așa de aproape de a mea că pot să-i simt 
respiraţia pe piele. Dar nu simt nimic. Nu respiră. Are ochii larg 
deschiși și imobili. Vreau să urlu, dar nu pot. Nu aici și nu în 
acest moment. Altundeva. Strigătul meu răsună prin sufragerie 
și sfâșie imaginile. Mă ghemuiesc pe fotoliul meu din piele, mă 
zvârcolesc de parcă aș avea o criză epileptică. Kirsten sare de 
pe canapea. Mă ia în braţe, eu mă zbat și încep să lovesc în jurul 
meu. Faţa îmi este fierbinte și udă, pielea îmi arde. 

— Jassy! E-n regulă, ești în siguranţă! Ești la tine acasă. Jassy, 
mă auzi? 

— Doamnă Grass, îl recunoașteți? 

„Da, îl recunosc”. Și urlu - de frică. Și plâng - pentru 
salvatorul meu. Și lovesc - luptându-mă cu semnificația a ceea 
ce văd. Kirsten mă strânge mai tare. 

— Domnule Giesner, lăsaţi asta acum! Nu vedeţi cum se 
simte? 

Nu te simți bine. Ai nevoie de ajutor. 

Înapoi. Alerg. Alerg pe iarba care trebuie tunsă din jurul 
cabanei și intru în pădure. Ramurile îmi zgârie faţa, abia de pot 
vedea ceva în întuneric. Acolo, deodată, în spatele meu. 
Pocnește ceva? 

— Doamnă Grass, este acesta bărbatul care v-a răpit? 

AȘ fi putut să jur că am mirosit tocană. 

AȘ fi putut să jur că l-am lovit doar o dată. 

Fata sa sfâșiată și roșie, totul e roșu. 


VP - 235 


O ușă fără clanţă. „Pentru siguranţa dumneavoastră, doamnă 
Grass”. 

_ — Respiră, Jassy, respiră liniștită! Sunt aici, totul e bine. 
Incearcă să respiri! 

E o chestiune pur formală. Te uiti la imagine și identifici 
bărbatul. E simplu de tot: „Da, el e”. Și gata. Nu e nevoie să spui 
mai mult de atât. 

— Jassy, sunt alături de tine. N-are de ce să-ți fie frică! A 
trecut totul. 

Clipesc. Simt bătăile inimii lui Kirsten, care sunt puternice și 
constante. Brațele ei care mă strâng puternic. Căldura ei. Și apoi 
aud vocea mea care spune: 

— Da, ele. 


Matthias 


Hannah stă întinsă pe pat și doarme. Lena mea, arată ca un 
îngeraș. Singurul lucru care mă deranjează e animalul vechi de 
pluș pe care i l-au trimis cititorii de la Tagblatt. La fel și rochia, 
care-i e prea mică. Astăzi n-am reușit să mergem la 
cumpărături, dar mâine îmi propun să merg cu Hannah în oraș 
ca să-i cumpăr haine și jucării noi. Bine, poate că aș putea să 
merg fără Hannah ca să evit să atrag prea mult atenţia în 
centrul comercial. Dar trebuie să pot avea mai întâi încredere că 
soția mea are lucrurile sub control ca să le pot lăsa singure 
acasă timp de o oră-două. Trag cu grijă o pătură deasupra 
corpului gingaș al Hannei și-i șoptesc: 

— Noapte bună, draga mea! 

Arunc o ultimă privire îngerașului care doarme și apoi trag 
ușa, lăsând-o puţin întredeschisă. Karin a plecat împreună cu o 
prietenă de la cursul de yoga la Gilching, o localitate din 
apropiere, ca să mă comenteze. 

In timp ce cobor treptele aud telefonul care-mi sună din 
sufragerie, amintindu-mi că ar putea totuși să existe un motiv 
pentru nemulţumirea ei. Am uitat să-l sun pe Mark. Cobor în 
grabă ultimele trepte, sperând că sunetul penetrant nu o va 
trezi pe Hannah. 

Gerd Bruhling, birou, apare pe ecranul telefonului. 

— Alo? răspund eu scurt. 


VP - 236 


E ultimul lucru pe care apuc să-l spun, căci Gerd începe să 
vorbească necontenit despre niște doage lipsă, pitici pe creier, 
spunându-mi că nu mai sunt cu toate acasă. Colac peste 
pupăză, îmi spune că sunt un cal bătrân, orbit de mânie, 
netrebnic și poate chiar periculos. Ințeleg cuvintele, dar nu și 
care este problema lui Gerd. 

— Inseamnă că am trecut deja peste partea în care mă insulti, 
spun eu, folosindu-mă de o pauză pe care a făcut-o ca să tragă 
aer în piept. Ai putea să-mi spui și despre ce e vorba? 

— Ai vorbit cu ziarele despre munca noastră! 

Gerd gâfâie, căci asemenea ieșiri îi consumă toată energia, îl 
și văd în faţa mea, stând în spatele biroului, cu burta strânsă 
sub cămașa încheiară prost și cu faţa roșie de mânie. 

— E vorba despre articolul de azi din Bayerisches Tagblatt! 

— Şi? 

— Tu! exclamă Gerd înainte să înceapă să citească din ediția 
de azi a ziarului: 


Având în vedere faptul că ancheta celor două secţii de 
poliție, „Cham și Munchen”, continuă încă să bâjbâie lent în 
întuneric chiar și la aproape trei săptămâni de la evadarea 
spectaculoasă a victimei, Jasmin G., noi, ca sursă de 
informaţii responsabilă, considerăm că este de datoria 
noastră să vă atragem atenţia asupra existenței unui 
portret robot, care ar putea să ajute la identificarea 
presupusului făptaș. Cu toate acestea, autorităţile publice 
au decis să nu dea publicităţii portretul robot. Acestea par 
să se sfiască de efortul presupus de implicarea populaţiei în 
identificarea identităţii bărbatului. Un martor, al cărui nume 
nu-l vom da publicităţii, a relatat reporterilor noștri 
afirmaţiile făcute de unul dintre anchetatori în această 
privinţă: „Am fi luaţi cu asalt de o avalanșă de indicii și am 
avea nevoie de foarte mult timp ca să le verificăm pe 
toate”. Acesta este motivul pentru care s-a hotărât să nu fie 
implicată populaţia, chiar dacă această decizie ar putea 
întârzia clarificarea unuia dintre cele mai spectaculoase 
cazuri din ultimele decenii. 


Bărbatul, a cărei identitate rămâne încă necunoscută, pe 
care Jasmin G. l-a lovit în timpul evadării sale, se presupune 
că este implicat și într-un caz din anul 2004, acela al 
dispariţiei petrecăreței Lena Beck din Munchen, în vârsta 
atunci de 23 de ani. Noi, Bayerisches Tagblatt, dezaprobăm 


VP - 237 


hotărârea poliţiei de a ascunde publicului informații 
importante, care, cu ajutorul dumneavoastră, al cititorilor, 
ar putea conduce, într-un sfârșit, la descoperirea Lenei 
Beck... 


— ... poţi să-ţi închipui ce se întâmplă aici? Acum nu sună 
telefoanele continuu din cauză că cine știe ce ciudat l-a 
recunoscut, ci pentru că vor să se plângă! Așa a fost toată ziua! 
Crezi că n-am nimic mai bun de făcut? N-ar trebui să-ţi caut 
fiica? Nu e asta ceea ce ai vrut de la mine? În loc de asta trebuie 
să mă ocup acum de mizeria asta! Uită-te și tu cât e ceasul! 
Vezi cât de târziu e? Și eu stau încă la birou ca să răspund la 
apeluri lipsite de sens! 

— Cineva trebuie să facă și asta...! mă răţoiesc eu, dar se 
pare că Gerd n-a terminat încă. 

— Matthias, facem tot posibilul! Facem tot posibilul ca să o 
găsim pe Lena! Dar nu va ieși nimic dacă ne boicotezi ancheta, 
trimițând acest ziar de cea mai joasă speţă și tot landul pe capul 
nostru! 

— Gerd, ce să-ţi spun acum? Că-mi pare rău că trebuie, în 
mod excepţional, să lucrezi peste program? Nu, nu-mi pare rău! 
Ar fi cazul să vă grăbească! Acum va trebui să rezolvaţi lucrurile 
pentru ca populaţia să nu-și piardă definitiv încrederea în tot 
sistemul! 

— la, spune, îţi mai pasă încă de fiica ta sau e vorbă acum 
doar de un nenorocit de principiu? 

— Cum de-ţi permiţi?! N-ar fi trebuit să vii aici de mult ca să-i 
arăţi lui Karin portretul robot, așa cum a spus Giesner? N-ar fi 
trebuit să-ţi faci apariţia aici la prima oră ca să interoghezi 
cercul de cunoscuți? Unde ai fost, hmm? Asta dacă tot iei 
anchetele așa de în serios, cum zici. Ce s-ar fi întâmplat dacă 
Karin l-ar fi recunoscut? Atunci am fi știut de mult unde ar trebui 
să o căutăm pe Lena! 

Gerd pufnește. 

— Matthias, spune-mi un lucru ca să mă pot pregăti 
sufletește: le-ai spus celor de la ziar și că Mark Sutthoff a fost 
chemat să facă un test ADN? 

— Ce... a făcut? 

Mă prăbușesc pe canapeaua pe care Mark a stat miercurea 
trecută, în timp ce soţia mea îi servea ceai. 


VP - 238 


— Atunci e-n regulă! a spus Gerd, a oftat ușurat și a vrut să-și 
ia la revedere de la mine. 

— Gerd, nu, așteaptă, rămâi la telefon! Îmi pare rău că m-am 
plâns la Rogner despre voi. Dar trebuie să-mi spui de ce aţi 
testat ADN-ul lui Mark! 

— Da, sigur! a râs Gerd. 

— Nu, Gerd, serios! Jur pe viaţa nepoatei mele că nu voi vorbi 
cu nimeni despre asta! 

Gerd nu a spus nimic și timp de un moment aud doar băzâitul 
telefonului. 

— Regret de mult că l-am întâlnit vreodată pe acest Rogner. 
Drept mulțumire mi-a trimis o hoardă de reporteri pe cap, 
tocmai atunci când am adus-o pe Hannah acasă de la centru. 

Gerd continuă să tacă. 

— Te rog! încerc eu încă o dată. Mark ne-a făcut o vizită 
surpriză acum două zile. Ne-a spus că i-ai cerut ajutorul, dar n-a 
spus că i se va preleva o probă ADN. 

— Păi, da, cerute un cuvânt relativ, a spus Gerd și a continuat 
după o scurtă pauză: Jură, Matthias, că nu vei spune nimănui 
vreo vorbă. 

— Da! Adică nu, niciun cuvânt. Spune odată! 

Gerd oftează din nou și timp de câteva secunde, mai ales că, 
după publicarea articolului, e lesne de înţeles că pune la îndoială 
faptul că aș fi de încredere. Da, așa e. După conversaţia pe care 
am avut-o cu Giesner la institutul de psihiatrie, chiar nu mi-am 
găsit altă treabă decât să sun la redacţia ziarului Bayerisches 
Tagblatt şi să mă plâng asistentei lui Rogner despre modul 
inadecvat în care poliţia își făcea treaba. Totuși, mult prea multe 
lucruri au mers greșit în cei paisprezece ani scurși de la 
dispariţia Lenei, care ar fi trebuit căutată consecvent, mai ales 
acum, când poliţia avea toate piesele puzzelului pe masă. Doar 
că nimeni nu părea să vrea să se ostenească ca să le pună cap 
la cap. Cum e posibil să ai un făptaș și locul crimei și cu toate 
astea să nu găsești victima? Cum e posibil să nu audiezi cea mai 
importantă martoră, această doamnă Grass, până ce 
mărturisește, într-un final, tot ce știe? De ce nu s-a clarificat 
încă de ce a plecat șoferul de la locul accidentului și de ce nu se 
sapă terenul din jurul cabanei? Ar fi trebuit să facă săpături prin 
toată nenorocita de pădure! Chiar mă aștept ca Gerd să mă 
refuze de această dată. Să fi învăţat ceva de la colegul său 


VP - 239 


încăpățânat, Giesner, care nu m-a lăsat să fotografiez portretul 
robot pentru a i-l arăta soţiei, nici chiar atunci când l-am 
amenințat cu un infarct. Ce-i drept, n-ar fi făcut mare diferenţă 
într-un final. Oricum ar fi stat lucrurile, tot aș fi luat legătura cu 
presa. Singura diferenţă ar fi fost că le-aș fi trimis portretul 
robot, în loc să mă plâng doar la telefon. Ar fi putut să-l 
tipărească în ediţia de azi a ziarului și poate că ar fi primit deja 
informaţii folositoare din partea populaţiei. Din fericire pentru 
mine, Gerd nu e Giesner cel încăpățânat. Din fericire pentru 
mine, Gerd e încă Gerd, cel care mi-a fost odată cel mai bun 
prieten, partenerul meu de pescuit și nașul fiicei mele. Tocmai 
de aceea dă chix și acum și spune: 

— Bine atunci. După cum știi, suntem obligaţi să testăm 
paternitatea în cadrul anchetei noastre, chiar dacă cazul pare 
foarte clar. Exact la fel cum a trebuit să demonstrăm și relaţia 
de rudenie dintre Lena și copii. Doar că am descoperit o 
neconcordanţă. 

Simt o durere în piept, un gând irațional mi se ivește în minte. 
Hannah nu e nepoata mea. Totul a fost doar o mare încurcătură. 
Observ cum clatin din cap. Nu e posibil așa ceva, nu-ți face griji, 
Hannah e nepoata ta. Arată exact la fel ca Lena ta. 

— Matthias, lucrurile stau în felul următor. 

Arată exact la fel ca Lena ta. 

— Nu am putut să constatăm o relaţie de rudenie între 
cadavrul din cabană și copii. 

Imi Simt inima ușurată. Sigur că Hannah e nepoata mea. Totul 
e-n regulă. 

— Asta înseamnă... 

— Asta înseamnă că persoana decedată pe care am găsit-o în 
cabană nu e tatăl biologic al copiilor. Asta e absolut exclus și 
dovedit. 

— Mark Sutthoff, oftez eu în telefon, fără să înțeleg cu 
adevărat semnificaţia cuvintelor. 

— Colegului Giesner i-a venit ideea de a-l testa pe domnul 
Sutthoff pentru că Lena fusese împreună cu el chiar înainte 
dispariţiei. În mod oficial, cei doi erau despărțiți la momentul în 
care ea a fost răpită, dar, după cum probabil îți amintești, 
lectura mesajelor de pe telefonul ei a relevat faptul că cei doi 
păstraseră legătura și intenționau să mai dea o șansă relaţiei 
imediat ce Mark se va fi întors din călătoria sa în Franţa. 


VP - 240 


— Mai departe, spun eu strângând din dinţi. 

— Păi, n-am făcut decât să calculăm! Nu avem data exactă la 
care s-au născut copiii, așa că a trebuit să ne bazăm pe 
afirmaţiile și estimările doctorilor. Dacă Hannah chiar are 
treisprezece ani și Lena a dispărut acum treisprezece ani și 
nouă luni, atunci există doar două posibilităţi: fie Lena a rămas 
însărcinată imediat după ce a fost răpită și Hannah s-a născut 
înainte de termen, fie Lena era deja însărcinată atunci când a 
dispărut. 

— Cu Mark Sutthoff, spun eu și-mi duc mâna la gură. 

— Da, spune Gerd, dar nu pare prea convins. Problema e că 
ADN-ul prelevat de la cadavrul din cabană nu se potrivește nici 
cu cel al lui Jonathan, care este cu aproximativ doi ani mai mic 
ca Hannah. 

— Da, și? Se potrivește ADN-ul lui Mark? 

— Nu știm asta încă. Laboratorul ne va trimite cel mai 
devreme luni rezultatele. 

— La naiba, Gerd! Dacă Mark este tatăl atunci... 

Rămân fără cuvinte în timp ce încep să înțeleg semnificaţia 
lucrurilor, care mă apasă cu o greutate incomensurabilă, 
lăsându-mă fără aer. 

Dumnezeule mare, îl avusesem la mână. Chiar îl avusesem la 
mână. 

Mâinile mele pe gulerul lui. Era cu spatele lipit de perete. Faţa 
sa era roșie ca a unui rac. 

„Porcule, unde e?” 

ÎI prinsesem într-un moment în care Lena era cu siguranţă 
încă în viaţă. 

— Da, spune Gerd. 

— Dar cine este bărbatul din cabană? 

— Cine ar fi, Matthias, OK? Cine ar fi bărbatul din cabană? 
Atât timp cât nu avem rezultatul probelor de laborator, totul e 
doar o teorie, ai înțeles? Atât timp cât n-avem un rezultat, Mark 
Sutthoff e un martor, care ne-a ajutat, în mod amabil, să 
clarificăm un aspect anume. Și, ca să fiu sincer, personal nu 
cred că rezultatul va veni pozitiv. A iubit-o pe Lena foarte mult și 
e un tip foarte de treabă, nu? M-a rugat chiar să-i dau și adresa 
lui Jasmin Grass pentru că vrea să-i trimită o felicitare, ca să-i 
ureze însănătoșire grabnică. Sigur că n-am putut să-i dau 
adresa, dar faptul că m-a rugat arată ce fel de om e. 


VP - 241 


— Dar dacă... 

— In cazul în care, mă corectează Gerd. Atunci ar însemna că 
persoana decedată din cabină nu e făptașul sau că au existat 
mai mulți... 

— Printre care și Mark Sutthoff. 

Simt aceeași pulsaţie deasupra tâmplei ca acum două zile, 
când Mark Sutthoff a venit în vizită. 

— Vom şti în curând. Dar... 

— Dar? 

— Matthias, ascultă-mă, vreau să vorbesc acum cu Karin la 
telefon! 

— Nu se poate. E la o prietenă. 

— OK, atunci o sun eu, da? Spune-i să vină acasă. Nu vreau să 
fii singur acum și să iei vreo decizie pripită, care să ne facă doar 
probleme mai târziu. Mi-ai jurat pe viaţa nepoatei tale... 

Gerd continuă să vorbească, spunându-mi să nu fac prostii, să 
aștept, să o chem pe Karin acasă. Privesc în gol. Vorbele lui îmi 
intră pe o ureche şi-mi ies pe cealaltă. Chiar dacă stau cu 
spatele la hol, simt ceea ce se întâmplă. În acel moment văd cu 
colțul ochiului o umbră care se repede spre ușa de la intrare. 


Jasmin 


O parte din mine s-a închis undeva departe, stă ghemuită într- 
o încăpere mică și întunecată, cu pereții groși și impenetrabili, în 
timp ce restul fiinţei mele a rămas în sufragerie, cu Giesner și 
Kirsten, pe care tocmai i-am minţit. Documentul lui Giesner nu-l 
arată pe cel care m-a răpit, ci pe șoferul mașinii. Încet, încet, 
picătură cu picătură, semnificaţia acestui lucru se imprimă 
conștiinței mele. 

— Doamnă Grass, am mai dori să vorbim cu dumneavoastră 
despre ceva, spune „Cham”. 

Inchide mina creionului mecanic. Acesta tocmai a notat, 
martor fiind cealaltă polițistă, faptul că am identificat fără 
tăgadă pe bărbatul din imagine ca fiind cel care m-a răpit. Cel 
care m-a răpit nu e mort. Înţeleg că lucrurile chiar stăteau așa 
cum crezusem eu atunci când am fost adusă la spital. Îl lovisem 
o singură dată, nu de mai multe ori și nu așa de puternic încât 


VP - 242 


să se spargă globul de zăpadă, așa cum crede poliţia. Doar o 
singură dată, inutilă. 

— Un moment! se amestecă Kirsten. Cu tot respectul pentru 
munca dumneavoastră, domnule Giesner, dar cred că Jassy și-a 
făcut partea pentru astăzi. Cred că acum ar trebui să se 
odihnească. 

Globul de zăpadă s-a spart abia atunci când l-am scăpat din 
mână, după ce l-am lovit. 

Haide copii, trebuie să plecăm! Haideţi! 

— E-n regulă, Kirsten! 

— Jassy, ești sigură? 

Da, acum sunt sigură. Nu mi-am închipuit trosniturile pe care 
le-am auzit în urma mea în timp ce alergam prin pădure. M-a 
urmărit, l-a lovit pe șoferul mașinii și apoi l-a pus pe acesta în 
cabană în locul lui. Exact așa trebuie să fi fost. Apoi i-a lovit fața 
șoferului până ce aceasta a devenit irecognoscibilă. Între timp, 
Hannah a mers cu mine la spital. 

— Da, sunt sigură. 

Retrăiesc acel sentiment ciudat care m-a cuprins atunci când 
am auzit vocea Hannei în ambulanţă. Hannah, care n-avea ce să 
caute acolo. Şi mă întreb de ce. De ce a permis să mă ia 
ambulanţa? De ce nu m-a ucis, așa cum l-a omorât pe șofer? În 
ochii săi cu siguranță aș fi meritat acest lucru, având în vedere 
faptul că-l atacasem și evadasem. 

— Bine, doamnă Grass. 

Dar, nu, nu m-a luat înapoi în cabană sau în pădure, unde ar fi 
putut să mă lasă să mor. A trimis-o chiar și pe Hannah cu mine. 

— Spuneţi-mi dacă aveţi nevoie de o pauză. 

Încuviinţez absentă. 

De ce? De ce nu a fugit, pur și simplu, cu Hannah și Jonathan? 
Sigur a fost conștient că poliţia va ancheta cazul, indiferent dacă 
eu voi muri din cauza rănilor sau dacă voi supraviețui și putea 
da declaraţii. A fost conștient și că poliţia va găsi cabana, altfel 
nu l-ar fi pus pe șoferul mașinii în locul lui. Deci, de ce? De ce? 

— In regulă, haideţi să continuăm, doamnă Grass! Aproape că 
am terminat. 

Cred că „Cham” zâmbește, dar nu pot să-i întorc gestul. Faţa 
mi-e ca îngheţata. 

— Vă spune numele Sara ceva? 


VP - 243 


Deci a mai existat o altă Sara înainte. Al treilea copil, pe care 
soțul tău și l-a dorit mereu. Lena, tu l-ai născut demult. Se 
pornește de la premisa că acesta a murit. Voia să înlocuiască un 
al treilea copil mort, așa cum a vrut să te înlocuiască și pe tine. 
Un gând licărește în acea parte a sinelui meu, care stă ghemuită 
în camera îngustă și întunecată. Cealaltă parte a mea, cea care 
stă alături de „Cham” și Kirsten, e complet goală, e doar un 
înveliș gol, un manechin care mă înlocuiește și răspunde la 
întrebări, incapabil de a se impune. Sigur că știu de ce. Nici nu e 
așa de greu de fapt. Soţul tău trăiește. Soţul tău m-a lăsat în 
viață. Soţul tău are un plan. „Cham” începe să vorbească despre 
cele mai noi rezultate ADN, care dovedesc în mod irefutabil că 
au omul greșit. Doar că nu au cum să-și dea seama pentru că eu 
continui să tac. E posibil ca „Cham” să creadă că e vorba despre 
o greșeală, care a determinat laboratorul să obţină un rezultat 
greșit. Cuvintele lui se transformă într-o ceață care mă 
înconjoară și care devine tot mai apăsătoare cu fiecare secundă 
ce trece. Încep să respir tot mai greu, din ce în ce mai greu de 
parcă așa aș putea să gonesc concluziile oribile. Reușesc pentru 
o fracțiune de secundă, dar apoi o fierbinţeală necruțătoare și 
dogoritoare mă cuprinde. Mă sufoc. 

Trebuie să le spui. Deschide gura. Poliţia poate să te ajute. 

Nimeni nu va veni să te ajute. Acum, ne ai doar pe noi. 

Pentru totdeauna. 

Soțul tău trăiește. Soţul tău m-a lăsat în viață. Soţul tău are 
un plan. Și va veni să mă ia. În acest moment, manechinul care 
stă pe fotoliul meu de piele se prăbușește. 

Papa! Mama are iar o criză! 


Matthias 


O umbră care traversează rapid holul nostru. 

Întorc capul cu încetinitorul, dar chiar în acel moment aud ușa 
trântindu-se. Telefonul îmi cade din mână și aterizează pe 
covorul din sufragerie. Sar de pe canapea. 

Pașii mei, care ar trebui să fie rapizi, sunt greoi. Semnificaţia. 
Inima mea. Mâna mea apucă clanţa. Deschid repede ușa de la 
intrare. Afară e deja întuneric, doar lămpile stradale mai 
împrăștie mici insule de lumină pe asfaltul negru. Privirea mea 


VP - 244 


cutreieră împrejur. Pot încă să o văd. Hannah, care la vreo trei 
sute de metri depărtare, se urcă într-o mașină. Și o formă mare 
și neagră care închide portiera după ea. Privesc ca paralizat cum 
bărbatul înconjoară mașina, grăbindu-se spre portiera șoferului. 

— Hannah, șoptesc eu abia audibil. 

Pornește motorul. Mașina se pune în mișcare. Pleacă. Pleacă 
de aici. Abia atunci șocul mă scoate din paralizie. Cobor în grabă 
treptele, ies pe stradă, trecând prin poarta grădinii, care 
rămăsese deschisă, și răcnesc: 

— Mark! Nu! 

Dar acum, Mark și Hannah sunt doar două luminiţe roșii care 
se văd în depărtare, în întuneric. 


Jasmin 


E prea întuneric. De când am fost externată din spital, trebuie 
mereu să am o lumină aprinsă undeva. Kirsten știe acest lucru. 
Orice încăpere întunecată îmi amintește de camera de provizii 
din cabană, de sentimentul dureros de a sta cu mâinile întinse, 
de a fi legată de ţeavă. Intunericul seamănă cu o sferă neagră și 
înfricoșătoare, în care gândurile mele nu mai găsesc de ce să se 
agaţe, îmi amintește de frica pe care o simţeam atunci când 
așteptam ca el să se întoarcă și să mă omoare. Clipesc. Rămâne 
negru. Incerc să-mi dau seama ce s-a întâmplat. „Cham” a fost 
aici și mi-a arătat rezultatul reconstrucției faciale. Am minţit și 
am identificat un alt om. „Cham” a spus că ADN-ul copiilor nu se 
potrivește cu cel al cadavrului care a fost găsit în cabană. M-a 
întrebat dacă aș avea o explicaţie pentru acest lucru. Sigur că 
puteam să-mi explic acest lucru, dar nu și lui. Mi-era prea frică 
că mă va considera nebună. Mi-era prea frică că sunt nebună 
după toate cele care mi s-au întâmplat. Și ce-ar fi spus Kirsten 
dacă aș mai fi venit cu încă o poveste dramatică? Cât mai 
puteam să o obosesc în felul acesta? Probabil că am leșinat, 
ceva din interiorul meu s-a închis și a căutat calea cea mai 
ușoară de evadare. La fel ca în cabană. De câte ori n-am văzut 
cum se mișcă tavanul, de câte ori n-am văzut podeaua în ceaţă 
și camera cu susul în jos, imediat ce mă simţeam 
suprasolicitată? Eram foarte recunoscătoare de fiecare dată 


VP - 245 


când puteam să alunec în întunecimea mântuitoare, de fiecare 
dată când aveam un „atac”, așa cum îl numea Hannah. 

Pipăi perna de lângă mine. Kirsten trebuie să mă fi adus în pat 
după ce m-am prăbușit de faţă cu ea și „Cham”. Intr-acolo am 
ajuns. Acest lucru vorbește de la sine. Nimănui nu i-a trecut prin 
cap să cheme un doctor sau salvarea, pentru că nu mai sunt 
demnă de a fi luată în serios. Pentru că nu sunt nici măcar 
bolnavă, ci poate doar isterică. Îmi imaginez cum Kirsten m-a 
ridicat de pe podeaua din sufragerie și l-a asigurat pe Cham că 
nu există niciun motiv să-și facă griji. E vorba doar de agitaţie. 
Până la urmă, evitasem timp de două zile confruntarea cu 
portretul celui care m-a răpit. Îmi lipseau doar somnul și odihna. 
„Nu se simte bine. Știţi, mai nou face și în pat.” Și încerc să-mi 
închipui reacția lui „Cham”. Cum, în mod inevitabil, a subliniat 
importanţa consultațiilor regulate la un psihoterapeut, acesta 
fiind remediul universal pentru cineva aflat în situația mea. 

Și eu o fac din nou, nu? Sunt absurdă. Dacă în acest moment 
lucrul care mă îngrijorează cel mai tare e ceea ce cred alţi 
oameni despre mine, atunci nu e decât o altă încercare ridicolă 
și mizerabilă de a evada în capul meu. O fac din nou, încerc să 
suprim ceea ce se întâmplă aici, încerc să ignor panica care s-a 
cuibărit în pieptul meu, frica și întunecimea din jurul meu. 

Strâng din nou ochii. Negrul rămâne negru, un negru absolut, 
lipsit de contur. Întind mâna în laterală, căutând întrerupătorul 
veiozei. Îl găsesc și apăs. Se aude clinchetul, dar întunericul 
rămâne. Un sunet nefamiliar iese din gâtul meu. Nu e puternic 
sau tare, ci, mai degrabă, o inspiraţie uitată, pe care o 
recuperez acum. Mă ridic. Mă uit înspre jaluzele, printre care ar 
trebui să treacă o fărâmă din lumina de pe stradă. Nu se 
întrevede nicio licărire, doar întuneric și inima mea, care bate 
nebunește. 

— Kirsten? strig eu și trag cu urechea în așteptarea unui 
răspuns, care nu vine. 

Trag cu urechea în speranţa de a auzi orice sunet. E liniște 
mormântală. Liniște, întuneric și inima mea bătând nebunește. 
Mă gândesc că visez - știu că visez. Și, cu toate acestea, îmi 
vine greu să mă liniștesc. Să mă resemnez cu întunecimea 
zdrobitoare, cu faptul că nu mă pot orienta în spaţiu. Toate 
astea îmi amintesc de camera cu provizii. De ziua în care am 
fost răpită. Mai întâi mă bag înapoi în pat, inhalez mirosul de 


VP - 246 


acasă, o urmă de parfumul lui Kirsten și frezii. Le simt încă pe 
pernă. Pot să rezist acestui vis. 

Nu mai suport. Deschid ochii din nou, plină de speranţă, dar 
degeaba, totul e negru. Mă ridic din nou din pat. Pipăi marginea 
saltelei, mă târăsc pe jos, cu o mână întinsă înainte, în direcţia 
ușii de la cameră. Mă ridic precaută, continui să pipăi, de 
această dată în căutarea clanţei. O apăs. Aceasta scârțâie, așa 
cum face mereu. Apăs o dată, încă o dată, de mai multe ori, la 
intervale regulate, până ce înțeleg că ușa nu se deschide. Sunt 
închisă în cameră. Caut întrerupătorul de lângă tocul ușii. Clic - 
camera rămâne cufundată în întuneric. Clic încă o dată, camera 
rămâne întunecată. Bat cu pumnul în ușă și strig: 

— Kirsten! Ce înseamnă asta? Dă-mi drumul! 

Bat, strig, nu înţeleg ce se întâmplă, un vis, un vis urât. Încep 
să nu mai pot respira, gâfâi. Apoi, aud un râs încet din celălalt 
capăt al camerei. Râsul său. 

Și întrebarea. 

— Ce mai faci, Lena? 


Matthias 


Condu mai repede. Conduconducondu. Vitezometrul tremură 
la 180. Rabla mea nu merge mai repede de atât. 

Unde a dus-o? 

Gerd! îmi trece fulgerător prin minte. Vorbele lui Gerd mai 
devreme, la telefon. 

M-a rugat chiar să-i dau și adresa lui Jasmin Grass, pentru că 
vrea să-i trimită o felicitare ca să-i ureze „însănătoșire 
grabnică”. Sigur că n-am putut să-i dau adresa, dar faptul că m- 
a rugat arată ce fel de om e. 

Un om care, cu siguranţă, era capabil să facă rost de adresa 
lui Jasmin Grass și fără ajutorul lui Gerd. Oricine poate să facă 
acest lucru, e nevoie doar de câteva clicuri pe internet. Mijesc 
ochii ca să pot vedea mai bine în depărtare. Dar autostrada e 
goală și neagră. Nu văd nicăieri stopuri. 

Și dacă o duce în altă parte? 

Am pierdut timp preţios atunci când am alergat înapoi în 
casă, ca să iau cheile de la mașină. Am îmbătrânit ani de zile 


VP - 247 


până ce s-a deschis ușa de la garaj și alţi ani până ce am dat cu 
spatele ca să ies pe stradă. Aproape paisprezece ani. 

Nu pot recupera avansul pe care-l are Mark. 

N-am pierdut vremea să-mi iau o jachetă sau pantofi. Apăs 
pedala de acceleraţie cu papucii de casă. 

Ar fi trebuit să pierd vremea ca să mă duc să-mi iau telefonul, 
care acum zace inutil pe covorul din sufragerie. 

N-am telefon. N-am vreo posibilitate de a chema ajutoare. N- 
am sprijin. 

Sunt singur. 

Il avusesem la mână. 

Mâinile mele pe gulerul lui. Era cu spatele lipit de perete. Faţa 
sa era roșie ca a unui rac. 

„Porcule, unde e?” 

l-am dat drumul. 

Il aud în minte vorbind despre Marnetal, despre „zona 
deosebit de frumoasă, cu peisaje de vis”. Mincinosul. A râs pe 
seama noastră. A recunoscut chiar că are o fiică. Hannah. Cum 
de nu am putut să văd adevărul? 

— Tați! aud o voce pițigăiată de pe bancheta din spate. 

In oglinda retrovizoare văd doar părul bălai și strălucirea din 
ochii ei, care se detașează de fundalul întunecat. 

— Tati, trebuie să mă ajuţi! 

— Știu, draga mea, răspund eu cu vocea sugrumată. 

— Dar de această dată chiar trebuie să mă ajuţi. 

— Da, Lenuta, știu! 

Îmi șterg ochii cu podul palmei în momentul în care șoseaua 
pare să dispară ameninţător. 

— Vin să te ajut. Promit că de această dată nu te mai las la 
ananghie. 

— Tati, trebuie să te grăbești! 

Vitezometrul tremură la 200 și rabla se înclină într-o parte. 


Jasmin 


Unde e Kirsten? 

— Nu vine, spune vocea lui, nu vine nimeni. 
Bat cu palma în ușă și strig: 

— Kirsten! Ajutor! 


VP - 248 


— Oprește-te, se răstește vocea la mine. Doar nu vrei să-și 
facă vecinii griji. 

Continui să lovesc, să bat în ușă, să strig și să trag de clanţa 
care scârţâie și scârțâie și scârțâie. Un moment mai târziu, 
mâna sa e lângă mine. Aceasta bâjbâie mai întâi prin întuneric, 
la fel ca mine, dar apoi își găsește ținta. Mă strânge așa de tare 
de nas și gură că nu mai pot respira. li simt corpul în spate și 
mâna pe faţă. Încep să mă zbat, fac un pas în faţă, spre ușă, 
sunt trasă în spate, cad, mă prăbușesc, aterizez dureros pe jos. 
M-a azvârlit pe jos. Urlu de durere, din cauza fricii și a 
consternării. 

— Te rog, deschide ușa! 

Liniște. 

— Te rog, aprinde lumina! 

— Lena, nu-i așa de simplu. Am scos siguranța, spune vocea 
din întuneric. 

Merg înapoi, în patru labe, până ce simt peretele în spatele 
meu. Mă ridic precaută și îmi plimb mâna de-a lungul peretelui. 
Foșnește. Trebuie să fie hârtia unuia dintre articolele pe care le- 
am printat. Întind cealaltă mână în faţă, în gol. Unde e? 

— Cum ai făcut asta? Cine te-a ajutat să aranjezi toate astea? 

— Să mă ajute? Pe mine? 

Râsetul lui se aude din dreapta mea. 

— Nimeni, Lena. Sunt Dumnezeu și n-am nevoie de ajutor. 

Pașii lui se apropie și-mi șoptește: 

— Pot chiar să mă scol din morți. 

Mă preling de-a lungul peretelui, îndepărtându-mă de el. 
Articolele de ziar foșnesc la fiecare mișcare de-a mea. 

— Dar nu e ca și cum nu m-ai lovit tare de tot cu globul de 
zăpadă, asta în cazul în care te consolează cu ceva. Am suferit o 
comoţie cerebrală și am fost în concediu medical din cauza 
aceasta. 

Eu mă cutremur, el râde. 

— Dar haide să vedem partea bună a lucrurilor: așa am avut 
puţin timp ca să pregătesc ceea ce urmează. 

— L-ai omorât pe șoferul mașinii. 

— Și tu? Tu m-ai omorât pe mine. Deci nici tu nu ești mai 
bună ca mine, nu-i așa? Dar, ca să fiu sincer, mă miră că abia 
acum înţelegi totul. Chiar am crezut că ești mai inteligentă. 

— Hannah... șoptesc eu. 


VP - 249 


Mi se înmoaie picioarele, adună-te, mai departe, de-a lungul 
peretelui, mai sunt doar câţiva pași. 

— Ai trimis-o pe Hannah în urma mea. 

— Nu, de fapt, te-a urmărit din proprie iniţiativă. Și chiar aţi 
avut un avans considerabil. Mai ales că, după lovitura la cap, 
nici eu nu eram în cea mai bună formă ca să vă pot ajunge din 
urmă. Dar, din fericire, te-a lovit o mașină. 

E liniște pentru scurt timp, apoi, îl aud zâmbind. 

— Dar observ că aștepți deznodământul. Ca-n filme, nu? În 
acest punct, ceea ce s-a întâmplat după accident ar fi arătat ca 
un flashback din perspectiva personajului negativ. M-ar arăta pe 
mine aplecat deasupra lui, sfâșiindu-i fața, împachetând strictul 
necesar, dându-i instrucţiuni fiului meu să aștepte și să șteargă 
toate suprafeţele. Între timp, eu iau mașina, care te-a lovit, trec 
graniţa în Cehia și mă ascund. Mă filmează cum zâmbesc 
infatuat, fiindcă știu că voi fi dispărut de mult până ce poliţia va 
fi descoperit cabana. 

Râde din noi, din dreapta mea, prea aproape de mine. Lovesc 
cu mâna, dar nu nimeresc. 

— Din partea mea, n-ai decât să-ţi imaginezi așa ceva. Draga 
mea, nu avem prea mult timp la dispoziţie. 

— Căci personajul negativ a venit acum ca să termine ceea ce 
a început și să omoare personajul principal. 

— Personajul principal? 

Chiar în faţa mea. Mă sperii. Îi simt respiraţia în faţă. 

— Eşti foarte sigură pe tine, îmi place asta. Nu știu dacă o să 
mă crezi sau nu, dar mi-a plăcut mereu să te văd apărându-te. 
Dar, nu, nu-ți fie teamă. Te-aș fi omorât de mult dacă asta 
voiam. Te-aș fi omorât încă de la locul accidentul. Altfel, de ce 
aș fi sunat la salvare? Ai supravieţuit pentru că eu mi-am dorit 
asta. 

Apuc cu mâna în dreapta, prind jaluzelele și trag odată cu 
forță. Acestea se deschid puţin, poate cât o palmă, și în lumina 
de pe stradă pot să-i văd zâmbetul. 

— Sau mai bine spus: pentru că fiica ta și-a dorit asta. 


Hannah 


VP - 250 


Papa a spus să desenez ceva ca să nu mă plictisesc, până se 
trezește mama. A adus special pentru mine un bloc de desen și 
creioane într-o cutiuță metalică. Sunt nou nouțe. Creioanele 
sunt încă foarte lungi, mai lungi ca arătătorul meu, și în cutie 
sunt chiar trei nuanţe de roșu. Mi-a dat și un baton, chiar mai 
devreme, în mașină, și a fost chiar prima oară când m-am 
bucurat. M-am bucurat așa de tare, că batonul chiar mi-a plăcut 
mai puţin decât de obicei. Dar mi-era și foame. La bunicii mei 
am primit doar pâine cu unt de mâncare. Papa m-a lăudat chiar 
că am reţinut totul așa de bine. Mult mai bine decât și-a 
imaginat. A spus că i se pare uluitor. Imi place să fiu lăudată, 
așa că sunt de părere că pot să fiu chiar mândră de mine în 
acest moment. Pe de altă parte, mă întreb dacă papa s-a îndoit 
de mine la un moment pentru că „uluitor” înseamnă și 
„neașteptat”. Asta mi s-ar părea foarte greșit. Până la urmă, 
întreaga chestiune a fost ideea mea. Lui n-ar fi putut să-i vină 
vreo idee după marea prostie pe care a făcut-o mama, când a 
rămas întins pe jos de parcă era mort și covorul s-a îmbibat în 
sângele său. Mama a deschis ușa cabanei și a spus cu vocea ei 
de leu: „Haide copii, trebuie să plecăm! Haideţi!”, dar Jonathan 
încă stătea pe gânduri. „Haideţi, acum! Trebuie să plecăm!” 
Jonathan s-a așezat în genunchi lângă tata, pe covorul plin de 
sânge. Mama a alergat afară. 

l-am spus lui Jonathan că trebuie să ne împărțim. Pe de o 
parte, era covorul era murdar și trebuia să fie curăţat. Curăţenia 
e importantă. Pe de altă parte, mama a spus că trebuie să 
mergem cu ea. Trebuie mereu să facem ceea ce ne spun adulții. 

— Hannah, uite ce a făcut! a jelit Jonathan, întrerupându-mi 
șirul gândurilor. 

Nu știam dacă se referea la papa, care zăcea nemișcat pe jos, 
sau la globul de zăpadă, din care ţinea un ciob în mână. 

— Dă la mine! 

I-am luat ciobul din mână și l-am pus în buzunarul rochiei, ca 
să nu se poată râni cu el. Obiectele ascuţite pot să fie 
periculoase și aveam deja suficiente pete pe covor. l-am spus 
apoi că am terminat de gândit. El să se ocupe de covor și eu o 
voi urma pe mama. 

Chiar dacă eram rapidă, am reușit să o ajung din urmă abia 
după ce s-a auzit o bubuitură puternică. Era întinsă în mijlocul 


VP - 251 


străzii, cu ochii larg deschiși, și un bărbat străin se apleca 
deasupra ei. L-am auzit cum vorbea cu ea. 

Deodată, s-a auzit o trosnitură în spatele meu. Era tata, care 
avea o pată roșie în partea dreaptă a capului. Luase vătraiul cu 
el. A dus arătătorul la buze și a spus „șșș!” Apoi, m-a apucat de 
umeri și mi-a șoptit în ureche prin tunelul secretelor: „Hannah, 
așază-te aici și închide ochii!” 

Acum stăteam cu ochii închiși, în desiș, exact așa cum îmi 
spusese tata. Doar că uneori trăgeam cu ochiul pe ascuns. Am 
tras cu ochiul după ce s-a auzit un pamm! și încă o dată după ce 
am auzit foșnituri și trosnituri lângă mine, atunci când tata l-a 
pus pe bărbatul străin în desiș. Dar apoi am deschis ochii de-a 
binelea, pentru că nu voiam să ratez ceea ce se va întâmpla cu 
mama. 

Papa a prins-o de subsuoară, capul în atârna într-o parte, în 
timp ce papa o trăgea în direcţia desișului, picioarele i se ţărâiau 
de asfalt. Atunci am sărit din ascunzătoare și am spus cu vocea 
mea de leu: 

— Ambulanţa! 

Papa s-a speriat și i-a dat drumul mamei. 

— Bărbatul a spus că vrea să sune la ambulanţă. Ambulanţa 
nu o va găsi dacă o iei de acolo! 

— Hannah. 

Papa a dus-o pe mama la loc pe stradă și a venit la mine. S-a 
așezat pe vine în faţa mea și m-a mângâiat pe faţă. Avea faţa 
complet udă, transpiraţia roșie îi șiroia de pe frunte până la 
bărbie și începea deja să-i coloreze și gulerul cămășii. 

— Draga mea, nu știi despre ce vorbești. 

— Ba da! am spus eu cu vocea mea de leu. O ambulanţă este 
o mașină echipată special pentru urgenţe și este folosită pentru 
a acorda îngrijiri medicale sau pentru a transporta la spital o 
persoană bolnavă sau rănită. 

— Da, Hannah, asta e adevărat, dar... 

— Și spitalul este o clădire în care se tratează boli sau răni cu 
ajutorul medicilor. 

— Draga mea, lucrurile nu sunt așa de simple... 

— Ambulanţa trebuie să vină! 

— Hannah, vezi doar ce a făcut. 

Se referea la transpiraţia roșie de pe fața sa și la chestiunea 
cu globul de zăpadă. 


VP - 252 


— A fost doar o greșeală stupidă. Te rog, papa! 

Trebuie să spui mereu „te rog” sau „mersi”. 

Acum, papa se plimba de colo colo, își mângâia fruntea, 
mânjindu-se astfel de sudoarea roșie pe toată faţa. 

— Din partea mea, a spus el deodată. Hai să o lăsăm să 
meargă la spital. 

Bărbatul străin avea un telefon mobil în jachetă. Un telefon 
mobil este un telefon fără fir, care funcționează peste tot. 

— Anunţ serviciul de urgență, apoi trebuie să ne întoarcem 
repede de tot la cabană și să ne împachetăm lucrurile. 

Doar că eu nu voiam să-mi împachetez lucrurile. Și nu voiam 
absolut deloc să plec, așa cum spunea papa. l-am explicat că nu 
are niciun sens să o trimitem pe mama la spital ca să se 
însănătoșească și să plecăm. Dacă plecam, n-aveam nimic de 
câștigat de pe urma unei mame sănătoase. Aproape că am 
crezut că tata e un tont dacă chiar nu înţelesese până atunci că 
vreau să o păstrez pe mama. Nici eu însămi n-aș fi crezut că 
vreau să o păstrez tocmai pe această mama. Atunci când a 
venit la noi, mi-am făcut griji că va fi una dintre acelea care, 
oricum, nu va funcţiona. E drept că arăta foarte bine pentru o 
mamă pentru că avea cicatricea, păr lung și blond și o față 
foarte albă. Papa s-a străduit foarte tare cu ea, pentru că trebuie 
mereu să te străduiești foarte tare, mai ales pentru copiii tăi. 
Poate că între timp era și enervat de faptul că Jonathan și cu 
mine îi tot spuneam că vrem o mamă nouă, ca să nu ne mai 
simțim așa de singuri acasă în timp ce el era plecat la muncă. 
Să fii puţin enervat nu înseamnă să fii cu adevărat supărat, să 
țipi sau să-i pedepsești pe cei din jur, dar nici nu-ţi place atunci 
când cei din jur nu mai vorbesc cu tine. Mai ales că meritam de 
mult o mamă nouă. Jonathan și cu mine fuseserăm foarte 
cuminţi. Ne făcuserăm temele și vorbeam serios atunci când am 
jurat că am învăţat ceva din chestiunea cu Sara. Dar când papa 
a acceptat într-un sfârșit și mama cea nouă stătea întinsă pe 
canapea, mi s-a părut că nu se bucura cu adevărat că a fost 
aleasă. Totuși, copiii sunt cel mai mare cadou pe care-l poţi 
primi și trebuie să fii recunoscător pentru ei. A înțeles acest 
lucru abia în ziua în care s-a stricat aparatul pentru circularea 
aerului, când aproape am murit asfixiaţi. Dar asta nu contează, 
măcar a înţeles. Unii oameni au nevoie de mai mult timp ca să 
priceapă, ceea ce nu-i face să fie răi, în cel mai rău caz puţin 


VP - 253 


netoţi. Învață cu încetinitorul, la fel ca Jonathan care învaţă de 
patru ani cum să citească. 

— Bine, a spus papa atunci când a înţeles. Dar atunci am 
nevoie de ajutorul tău. Hannah, concentrează-te. Reușești? 
Reușești, nu-i așa? Deja ești fată mare. Așadar, ascultă-mă cu 
mare atenţie... 

l-a scos bărbatului străin jacheta și mi-a pus-o pe umeri ca să 
nu îngheţ în noaptea rece. Nu poţi să te concentrezi prea bine 
când îngheţi. Am discutat apoi ce-ar trebui să fac și m-am 
străduit cât am putut de tare, ceea ce n-a fost mereu ușor. În 
cele din urmă, n-ai voie să minţi. Dar nici ca Jonathan nu poţi să 
procedezi, să nu spui absolut nimic. Atunci, oamenii cred că ești 
bolnav și-ţi dau pastile, sau cred că ai ceva de ascuns, devin 
suspicioși și, la sfârșit, poate să se năruie tot planul. Chiar dacă 
știam că fac totul corect, îmi făceam uneori griji că papa s-a 
răzgândit. Mă gândeam și la posibilitatea ca acesta să fi 
schimbat planul, fără să-mi dea de știre, și că a făcut o 
înţelegere cu bunicul pentru că acesta a început să-mi spună că 
mă ia acasă. Din nefericire, n-am avut dreptate în această 
privinţă și totul s-a învălmășit. Nu eram absolut sigură nici dacă 
papa a fost cel care și-a făcut apariţia în grădina bunicilor și a 
aruncat cu pietricele în fereastra de la fosta cameră a mamei. Ar 
fi putut să fie și unul din oamenii care stăteau pe stradă, cu 
aparatele de fotografiat, în dimineaţa de după sosirea mea. 
„Pierdeau vremea”, așa cum spunea bunica. Dar în ziua 
următoare a sosit pachetul cu rochia mea și domnișoara Tinky și 
am știut atunci că sosise momentul. Vom fi din nou o familie și 
vom avea un cămin nou. Papa a spus că mama ne așteaptă 
deja. Cu toate acestea, se pare că a obosit de la atâta așteptat 
și a trebuit să se bage în pat pentru o vreme. E-n regulă, căci 
trebuie să te odihnești suficient înainte să faci ceva special. 
Așadar, papa m-a adus în bucătăria mamei, a luat lumânarea de 
pe pervaz și a aprins-o ca să am suficientă lumină pentru a 
desena în timp ce el se ducea să o trezească pe mama. A spus 
că trebuie scoată siguranţa, pentru ca mama să nu aibă 
probleme cu lumina atunci când se trezește. După cum 
spuneam, problema cu retina e una de familie. Din nefericire, 
atmosfera din bucătărie e foarte sumbră și restul 
apartamentului e cufundat în întuneric. Ar fi fost mult mai bine 
dacă mama ar fi folosit becuri cu o putere mai mică. Cel puţin 


VP - 254 


lumina lumânării e suficient de puternică ca să pot distinge între 
cele trei nuanţe de roșu din cutia de creioane. Până la urmă o 
desenez acum pe femeia care stă întinsă pe pardoseala 
bucătăriei și pentru asta am nevoie în mod clar de roșu carmin. 
Nu e adevărat faptul că această culoare este făcută din sânge 
de coșenilă. De fapt, e vorba mai degrabă de un acid produs de 
aceste insecte ca să se apere de prădători. Ca să obţii această 
culoare, coșenilele sunt uscate, apoi fierte în apă cu acid 
sulfuric. Chiar și așa, e cea mai bună culoare pentru a desena 
sângele proaspăt. Pentru sângele mai vechi se potrivește și un 
roșu bordeaux, iar pentru sângele vechi de tot cel mai bine 
merge un creion maro. 


Jasmin 


Faţa mea e acoperită de un strat ciudat, ca de ciment, de 
oroare și afecţiune, care-mi face faţa să fie rigidă. 

Observă. 

— Copiii încă te iubesc după tot ce ai făcut. 

Incuviințez. Inţeleg. Ciobul de sticlă pe care Hannah mi l-a dat 
la spital. Acum înţeleg că nu mi l-a dat ca să mă amenințe, ci ca 
să mă consoleze. Faptul că a încercat să mă asigure că a reținut 
totul până la cele mai mici detalii. Se referea la sarcinile pe care 
i le dăduse tatăl său. 

— De ce n-ai plecat cu copiii? De ce i-ai aruncat pe această 
lume pe care nu sunt capabili să o înțeleagă? 

Mă gândesc la Hannah, la „fata-zombie”, a cărui zâmbet nu-l 
înţelege nimeni. Mă gândesc la poveștile îngrozitoare din ziare, 
la adevăr și minciună. La această disecție publică căreia îi sunt 
supuși și copiii. Îmi dau lacrimile, încă două cazuri senzaţionale 
și tragice. Din rușine, compătimire, din cauza tuturor 
sentimentelor, care ies la suprafaţă în acest moment. Plâng 
pentru noi toți. 

intinde mâna spre faţa mea şi-mi șterge lacrimile cu degetul. 
Suport. 

— Știu că nu e ideal, dar cineva trebuia să se ocupe între timp 
de ei, nu? Am o viaţă în afara cabanei. Cum aș putea să explic 
deodată că am doi copii? Pe lângă asta, am avut nevoie de timp 
ca să pregătesc totul. Să renunţ la serviciu și apartament. Să 


VP - 255 


caut un cămin nou pentru noi. Cum ar fi arătat dacă dispăream 
deodată? Ce-ar fi crezut oamenii? 

Încerc să-mi imaginez cum își duce cea de-a doua viaţă, ca 
parte normală a societăţii, ca un om normal care cumpără 
pahare colorate pentru copii dintr-un magazin. Incă nu reușesc 
să fac acest lucru. 

— Și acum? Ce facem acum? Luăm copiii și dispărem? 

— O am pe Hannah deja, mai trebuie doar să-l luăm pe 
Jonathan. 

— Și cum ar trebui să facem asta? 

— N-ai auzit nimic despre campania înduioșătoare de donaţii 
de la Bayerisches Tagblatt? Două cutii mari cu haine, cărţi și 
jucării pe care le-au donat cititorii. Una dintre ele a mers la 
psihiatrie. Jonathan sigur și-a recunoscut pantalonii preferaţi și 
tricoul roșu. Știe că venim. 

— Dar nu poţi să intri, pur și simplu, la psihiatrie și să iei 
copilul! 

— Nici la familia Beck n-am intrat înăuntru. Hannah a ieșit 
singură. 

— Hannah, gem eu. Unde e? Vreau să o văd! 

Lasă capul într-o parte. Privirea sa. 

— Te rog, spun eu atunci când realizez cerința implicită. 

Trebuie să spui mereu „te rog” și „mulțumesc”. 

— Te rog, du-mă la fiica mea! 

Timp de un alt moment nu face decât să mă privească, cu 
capul înclinat într-o parte. Cu acea privire. Apoi, izbucnește în 
râs, care e pur și simplu oribil, un râs pe care i-l cunosc. In 
secunda următoare a apucat jaluzeaua de lângă mine, s-a auzit 
un pocnet și s-a lăsat din nou întunericul în cameră. Mă ia de 
mână și mă trage spre mijlocul camerei, spre mijlocul 
întunecimii. 

— Eşti așa de jalnică, te comporţi de parcă te-ar interesa 
deodată copiii. 

Pași, aud pași înceţi, care traversează camera și apoi ceva 
metalic aruncat pe podea. Cheia de la cameră. 

— Dar de fapt, nu-ți pasă de ei. 

Mă las în genunchi și pipăi panicată podeaua camerei. 

— Ai lăsat ziarele să scrie aceste minciuni despre ei, să scrie 
că Hannah ar fi malformată. Ai fi putut să dai un interviu ca să 
clarifici situaţia. Ai fi putut cel puţin să te plângi la redacţie. 


VP - 256 


Cheia. Am cheia. Mă târâi mai departe, cu cheia în mână. 

— Abuz sexual! Până și simplul fapt că sintagma a fost 
folosită în legătură cu copiii! E doar o speculație! N-am pus 
niciodată mâna pe ei! Și tu știi asta foarte bine! N-aș fi făcut 
niciodată așa ceva! 

Vocea sa duduie deasupra mea, pașii săi par să răsune din 
toate direcţiile. Ajung la un perete, dar nu știu la care. 

— Ce fel de mamă permite să se scrie așa ceva despre copiii 
ei? Ce fel de mamă nu luptă pentru copiii ei? Nici măcar nu i-ai 
vizitat până acum! 

Șifonierul, pipăi șifonierul. Acum știu unde sunt, încotro mă 
îndrept. 

— Tu nu ești o mamă adevărată! duduie vocea. 

Ușa, gaura cheii. Bag cheia în ușă, dar aceasta alunecă și 
cade pe jos. 

— Ești o femeie lipsită de valoare! 

În acest timp, raţiunea mea pune cap la cap crâmpeiele a 
ceea ce se întâmplă - a scos siguranțele. Cercul se închide 
acum, faptul că m-am trezit aici, cu el, în întuneric, exact așa 
cum s-a întâmplat și în cabană; avertismentul, demonstraţia 
puterii sale absolute care îi permite să se joace de-a Dumnezeu 
și să decidă asupra tuturor aspectelor din viaţa mea; puterea de 
a decide când se face lumină și întuneric, chiar aici, în 
apartamentul meu, în viaţa reală; ceea ce a fost doar impresia 
libertăţii atât timp cât el, Dumnezeu, este încă în viaţă - reușesc 
să iau cheia și încerc a doua oară. Reușesc să bag cheia în ușă, 
o învârt, trag disperată de clanţță, care scârţâie, și ușa se 
deschide! les pe holul întunecat, închid ușa în urma mea și mă 
reazăm de ea în timp ce încerc să bag cheia în ușă. Simt 
rezistenţa pe care o opune de cealaltă parte a ușii. Cheia cade 
din nou pe jos. O las acolo - nici nu mai contează. Important e 
să ies cât mai repede din apartament, să ajung pe casa scării 
care mă poate salva. Ajung până aproape de ușă, mai am doar 
câţiva pași, când vocea spune din spatele meu: 

— Eşti sigură că vrei să pleci fără prietena ta? 


Matthias 


VP - 257 


Rabla mea urcă hodorogind pe trotuarul din faţa clădirii unde 
locuiește Jasmin Grass. Cu o mână încep să deschid portiera în 
timp ce cu cealaltă opresc motorul. Sar din mașină și alerg până 
la ușa de intrare. O doamnă mai învârstă tocmai a dispărut 
îndărătul ei și ţipă speriată atunci când mă bulucesc în hol în 
urma ei. Aproape că mă împiedic de bagajul pe care l-a pus 
chiar în spatele ușă. 

— Sunati la poliţie! îi ordon eu și o prind de umeri. 

Femeia tremură. 

— Mă auziți? Trebuie să anunțați imediat poliția! 

li dau drumul și încep să urc în goană scările. Jasmin 
Grass locuiește la etajul al treilea sau al patrulea, după cum am 
dedus de pe lista afișată lângă interfon. 

Și dacă te-ai înșelat? 

Dacă nu a adus-o aici? 

Atunci iarăși l-am lăsat să-mi scape printre degete. 

Incerc să gonesc toate îndoielile și să mă concentrez să urc 
cât mai repede scările. 

La etajul al treilea nu văd nicio sonerie cu numele lui Jasmin 
Grass. Trebuie să mai urc un etaj. Sudoarea îmi curge până în 
gulerul cămășii, corpul meu bătrân și anchilozat urlă din cauza 
efortului. Ajung la etajul al patrulea. Primele două apartamente 
au alte nume trecute lângă sonerie. Am găsit apoi apartamentul 
și rămân blocat preț de o secundă. Ușa. E întredeschisă. 
Hannah, mă gândesc eu imediat. 

— Te rog să nu mai închizi ușa, i-am spus eu chiar azi 
dimineaţă, după ce s-a închis în camera Lenei. Cel mai bine ar fi 
să o lași puţin deschisă, ca să știu că totul e-n regulă cu tine. 

Hannah, copilul cuminte și drag, care face mereu ceea ce i se 
spune. Inspir o dată adânc, apoi împing precaut ușa și mă 
strecor în apartament. E întuneric pe hol, dar văd că vine lumină 
dintr-o cameră. Și aud voci înfundate. Merg tiptil mai departe. 
Totul în mine pulsează. De această dată îl voi prinde pe Mark. 
Durerea intensă din piept îmi spune că e posibil să fie ultimul 
lucru pe care-l mai fac vreodată, dar nu-mi pasă. Lenuţa, de 
această dată nu te mai las la ananghie. Încerc să rămân cât mai 
aproape de perete în timp ce fac ultimii pași, astfel încât Mark 
să nu vadă umbra mea, care să-l avertizeze. Vocile sunt mai 
clare acum. 

— Incă am putea să fim o familie. 


VP - 258 


Trebuie să fie Jasmin Grass cea care vorbește. 

Cineva oftează prelung. E un bărbat: Mark. 

Totul e cuprins de o liniște profundă timp de o clipă. Apoi, fără 
vreun avertisment, așa de subit că-mi cedează genunchii de 
groază, un scaun scârțâie pe podea, se aude o troncănitură 
amestecată cu un strigat ascuţit și o trosnitură. Sar din 
ascunzătoare pregătit să-l prind pe Mark o dată pentru 
totdeauna. 


Jasmin 


Ne e tuturor clar că acesta este sfârșitul. Bucătăria mea, 
bucătăria noastră, care fusese înainte un loc al bucuriei, unde se 
socializa, inima căminului nostru, s-a transformat într-un spaţiu 
al durerii, într-o sferă plină de mânie și frică, și disperare, și jale. 
Nu mai există nicio cale de scăpare, nici măcar cea pe care a 
prevăzut-o Dumnezeu atunci când a intrat în apartament ca să 
mă ia. Momentul e detașat de curgerea normală a timpului, în 
această încăpere lumea stă pe loc. 

Totul s-a întâmplat extrem de rapid. 

M-a împins de-a lungul holului întunecat spre bucătărie, unde 
Hannah stătea la masă și desena la lumina lumânării. Desena o 
natură moartă - Kirsten, nemișcată, cu membrele împleticite pe 
gresia din bucătărie. Avea un căluș - prosopul de bucătărie în 
carouri - în gură și sânge pe faţă. Sângele i se scurgea de la 
tâmplă până la pleoapele închise. Putea să fie moartă sau să-și 
fi pierdut cunoștința. Din proprie experiență știu acum că uneori 
nu poți deosebi la prima vedere între cele două stări. 

Hannah a părut bucuroasă, având în vedere situaţia de faţă, 
când m-a salutat. Eu am înmărmurit în tocul ușii și totul din 
mine tremura de parcă eram cuprinsă de un frig profund. Frigul 
nu mă lăsa să respir, mă înșfăcase și mă scutura. 

— la loc! a spus el înainte să dispară după colț. 

L-am auzit umblând la panoul electric de pe hol, am auzit mai 
multe clichete în timp ce punea siguranţele la loc. 

— Kirsten, șoptesc eu. 

Kirsten nu reacţionează. 

— Ti-am spus să te așezi! 


VP - 259 


A intrat în bucătărie, a lăudat-o pe Hannah pentru desen și a 
aprins lumina de deasupra cuptorului. 

— Nu-ţi mai spun a treia oară. A 

Mă apropii timid de masă și mă așez. In stânga mea, la nici 
jumătate de metru depărtare, e Kirsten, întinsă pe jos, 
neclintită, sângerând. 

— Așa, bravo! a spus el și a zâmbit mulțumit. 

Încerc să continui să-l privesc în ochi, să nu mă las distrasă de 
blocul de cuțite din spatele lui. Încerc să nu mă las distrasă de 
Kirsten, căreia ar trebui să-i verific pulsul, pe care ar trebui să o 
salvez sau să o jelesc. Naivă fiind, trebuie să fi deschis ușa 
apartamentului în timp ce eu dormeam în pat. Și el a doborât-o. 

— Nu trebuia să fie nimeni rănit, a spus el, de parcă putea să- 
mi citească gândurile. 

— Știu. E vina mea. 

— Așa e. 

— Mama, nu e grav, a spus Hannah și a ridicat privirea din 
blocul de desen. 

Am remarcat tresărirea aproape imperceptibilă a buzelor ei; 
era felul Hannei de a zâmbi. 

— A fost doar o greșeală stupidă. 

Îmi trag nasul. 

— Da, Hannah, așa a fost. 

Un geamat ușor. Kirsten. 

— Vezi? 

Și el a auzit-o. 

— Micuța e tenace, trăiește încă. 

— Te rog să o lași în pace! reușesc eu să spun anevoios. E 
vorba doar de noi. Am făcut o greșeală, multe greșeli. 

Vad cu colțul ochiului cum Kirsten se mișcă. Se află la un braţ 
distanţă de pragul ușii. Îmi întorc scaunul ca să nu mai intre în 
raza mea vizuală. 

— V-am dezamăgit așa de tare. Îmi pare rău! 

— Chiar așa? 

— Poate că aș putea să-mi îndrept greșelile. Am putea încă să 
fim o familie. 

Nu știu când anume a observat că Kirsten încerca să se târâie 
afară din bucătărie. Nu știu dacă a privit tot timpul încercarea ei 
patetică și chiar s-a amuzat pe seama ei. Sau dacă a așteptat 
până aceasta a atins pragul ușii. Sau dacă și-a dat seama din 


VP - 260 


cauza încercărilor mele clare de a trage de timp. A trecut doar o 
clipită până ce a ocolit masa, s-a năpustit asupra lui Kirsten și a 
tras-o de păr până în mijlocul bucătăriei. La nicio clipită după 
aceea, am sărit de pe scaunul din bucătărie, l-am bătut cu 
pumnii în spate, l-am lovit în picioare, am urlat. O altă clipită 
mai târziu, Kirsten era din nou întinsă pe podea și horcăia. O 
secundă mai târziu, am aterizat și eu lângă ea. S-a scuturat de 
mine ca de o insectă supărătoare. Abia atunci l-am zărit pe al 
doilea bărbat, care stătea în genunchi în ușa bucătăriei. Se ţinea 
cu mâna de piept, avea ochii larg deschişi, toată culoarea i se 
scursese din faţă și trăsăturile îi erau împietrite de frică. Pe el nu 
l-a atacat. Nici n-a fost nevoie. Ceea ce a înţeles l-a doborât la 
pământ. 

— Rogner? a gemut el. 

Sentimentul s-a revărsat prin cameră și m-a lovit ca un val 
uriaș și rece. Cunoșteam numele, dar nu-mi puteam aminti de 
unde. 

— Domnule Beck, a fost tot ceea ce a spus Rogner. Ei, bine! 

Ne e tuturor clar că acesta este sfârșitul. 

Probabil că până și Rogner e conștient de acest lucru, căci 
acum își descheie ultimul nasture al cămășii de parcă a început 
să-l strângă gulerul. Matthias Beck, Kirsten și cu mine stăm 
înșiruiţi de-a lungul peretelui din stânga al bucătăriei. Toţi trei 
suntem incapabili să acționăm, pasivi, slabi. Rogner nici măcar 
n-are nevoie de o armă ca să ne ţină în frâu. Matthias Beck are 
un moment de slăbiciune și mi-e teamă că e inima lui. E încă alb 
ca varul la față, și-a strâns mâna dreaptă într-un pumn pe care-l 
ține strâns în partea stângă a pieptului. Kirsten, care a fost 
doborâtă de Rogner, are o rană la cap, care sângerează 
continuu. li ţin prosopul de bucătărie pe care îl avusese 
adineauri în gură, la rană, în timp ce își reazemă obosită capul 
de umărul meu. Și eu, cauza tuturor, cauza durerii, nu sunt 
capabilă să mă ridic, să mă năpustesc asupra lui, să fac ceva 
sau măcar să încerc. După ce Rogner m-a trântit de două ori, o 
dată în dormitor și încă o dată în bucătărie, coastele mă dor la 
fel de tare ca imediat după accident. Mă simt de parcă mă 
înjunghie cineva de fiecare dată când respir. Și mă urăsc pentru 
asta. Eu ar trebui să ne salvez, să repar totul, chiar și dacă asta 
ar însemna să-mi pierd viaţa. 


VP - 261 


Rogner străbate camera în lung și-n lat. Citesc pe chipul lui că 
se gândește. Se gândește cum să pună capăt lucrurilor. Va 
trebui să-i omoare pe Matthias Beck și pe Kirsten, nu se poate 
altfel. Nu sunt sigură în ceea ce mă privește. Poate că vrea încă 
să mă ia cu el, pentru Hannah. Ar fi trebuit să știu. Nu mă pot 
gândi la nimic altceva în afară de faptul că ar fi trebuit să știu. 
Am pierdut timp preţios plângându-mi de milă și bănuind copiii. 
II cunosc doar. 

— Ascultă, încerc eu din nou, vin cu voi, da? Pot să fiu soţia ta 
și o mamă bună. Trebuie doar să-i lași pe Kirsten și pe domnul 
Beck să plece. 

Rogner se întoarce spre mine. Râde uscat și trist. 

— Nu fi ridicolă. Sigur că vii cu noi dacă asta-mi doresc. 

Se apropie de mine și mă privește direct în ochi. 

— Intrebarea e dacă-mi mai doresc acest lucru, Jasmin! 

Înghit în sec de mai multe ori, în timp ce Rogner își reia 
plimbarea agitată prin bucătărie. Merge mereu la dreapta și apoi 
înapoi ca un tigru închis în cușcă, ca un animal sălbatic, 
impredictibil. Între timp, privirea mi se fixează pe ceasul de la 
cuptorul cu microunde. Maia, îmi trece fulgerător prin minte. 
Uitasem complet de Maia. Maia, care a spus că trece pe aici 
după muncă. Va veni absolut sigur, căci nu avea cum să-și dea 
seama în timpul apelului nostru telefonic că voiam să o 
ademenesc în apartament ca să-i fac morală. Cred cel mai 
probabil că vreau să-mi plâng de milă și să-i dau astfel material 
pentru articolul vieții ei. E drept că a întârziat deja. Spunea că 
va veni pe la nouă sau nouă jumate și este deja aproape 
unsprezece, dar sunt foarte sigură că va veni. Trebuie să vină. 
Maia poate să fie salvarea noastră. Incep să respir neregulat din 
cauza agitaţiei. Va trebui să strig tare de tot, să urlu foarte tare, 
imediat ce o aud la ușă. Imi e clar că nu-mi rămân decât câteva 
secunde la dispoziție până ce mă lovește sau mă reduce cumva 
la tăcere. Poate că va face o mișcare în lateral, va lua un cuțit 
din blocul de cuțite și mă va înjunghia. Dar mă voi folosi de cele 
câteva secunde pe care le am la dispoziţie. Imi voi pune toată 
forța în acest strigăt și voi spera că Maia reacționează bine și 
sună imediat la poliţie. Îmi pierd șirul gândurilor când simt, 
deodată, mâna lui Rogner pe bărbia mea. Imi mișca capul, astfel 
încât să nu mă mai pot holba la ceas. 

— Imi pare rău, Jasmin, dar nu va veni! spune el și rânjește. 


VP - 262 


Încerc să înţeleg sensul cuvintelor lui, dar nu reușesc. 
Expresia iritată de pe fața mea pare să-l amuze. Imi dă drumul 
la bărbie și mă mângâie pe creștet de parcă aș fi un căţeluș 
prost. 

— Știu că aveai întâlnire cu Maia. Din nefericire va trebui să 
continui să te mulțumești cu mine. 

— Nu înţeleg... 

— Ah, da, o mare dezamăgire, nu-i așa? Cum ziceam, te-am 
crezut mai deșteaptă, dar în caz că te consolează cumva, îţi 
spun că nici Maia nu a înţeles de la început. Până la urmă a 
putut să mă înlocuiască cât timp am fost în concediu medical. 
Trebuie să spun că a făcut o treabă chiar bună, asta dacă 
trecem cu vederea câteva articole care s-au strecurat cumva în 
ziar, dar pe care, domnule Beck, le disprețuiesc la rândul meu. 
Sub îndrumarea mea, desigur. S-a împrietenit mai întâi cu 
vecina. Această bătrână... cum o chema? Mă rog, nu e 
important. Aceasta era foarte avidă de conversaţie și i-a 
povestit imediat că îţi face de mâncare pentru că nu ai pe 
altcineva. Și atunci când a stabilit că va merge pentru o vreme 
în vizită la fiul ei, și-a făcut griji ce se va întâmpla cu tine. Cine 
îți va face ţie de mâncare? Sigur că Maia s-a oferit. 

E ca și cum cineva mi-a aruncat o găleată de apă rece în față. 
A trimis-o pe Maia pe capul meu. În tot acest timp, a primit de la 
distanță informaţii exacte despre starea în care mă aflam. S-a 
amuzat pe seama mea. 

— Asta înseamnă... 

— Lars Rogner, spune el formal, nu fără o urmă de 
dezamăgire, redactor-șef la ziarul Bayerisches Tagblatt. Deci, 
Jasmin, chiar ar trebui să citești mai des ziarul. 

Rânjește din nou și acum îmi dau seama de ce îmi sună 
cunoscut numele său. El e cel care a scris articolele despre tine, 
Lena. Poate chiar pe cele mai multe dintre ele. Imi imaginez ce 
fel de distracţie bolnavă a fost pentru el. 

— În ceea ce o privește pe Maia cea salvatoare, continuă el, 
ea a crezut în tot acest timp că e vorba despre un interviu. 
Sarcina ei era să se împrietenească cu tine ca să-ţi câștige 
încrederea și să te supravegheze puţin. Și, micuța și draga de ea 
a fost așa de entuziasmată când ai sunat azi și ai rugat-o să se 
întâlnească cu tine. A trebuit până la urmă să înțeleagă că e 
ceva de care se ocupă șeful. 


VP - 263 


Îmi imaginez biroul spaţios, cu omeni care vorbesc frenetic la 
telefon, așezați la birouri separate de pereţi despărțitori gri. Pot 
auzi sunetul multor degete, care tastează nebunește. O văd pe 
Maia îmbrăcată în cămașa albă, apretată, cu gulerul ridicat, 
aceeași cămașă pe care o purta în fotografia de pe site-ul 
redacţiei, și nu-mi vine să cred că Kirsten și cu mine am fost la 
doar câteva clicuri distantă de a descoperi o fotografie cu Lars 
Rogner. Am fi putut să informăm poliţia și Rogner s-ar afla 
acum, încătușat, sub supraveghere. Îmi imaginez apoi cum se 
plimbă prin redacţie, căutând pe cineva care să mă 
supravegheze. Imi imaginez cum o alege pe Maia pentru că ea e 
foarte implicată și vrea să facă carieră și, pe deasupra, poate că 
e și susceptibilă șarmului său. Și ea habar n-are că în acel 
moment nu avansează în carieră, ci e parte a acestui joc. Și mi-e 
teamă că s-a și bucurat, că s-a simţit onorată că a ales-o. 

— Ai...? 

— Ah, te rog, spune el, ridicând împăciuitor mâinile, Maia e la 
birou și lucrează peste program. Din nefericire, nu a fost singura 
care a mers ieri la familia Beck, după ce Hannah a fost 
externată de la psihiatrie pediatrică. Și atunci când nu mai ai 
povestea în exclusivitate, trebuie să te străduiești mai mult apoi 
ca să te ridici deasupra concurenţei. l-am propus să ia legătura 
cu fostul tău șef de la agenţia de publicitate. S-au întâlnit după- 
amiază. Am auzit că ai fost dată afară cu trei săptămâni înainte 
de dispariţie pentru că n-ai mai apărut la serviciu de azi pe 
mâine. Spunea că n-ai putut să suporţi despărțirea de prietena 
ta. Sau poate că nu-ţi mai mergea bine de ceva timp. N-ai avut 
o copilărie ușoară, nu-i așa? După moartea tatălui tău ai trăit 
timp de câţiva ani într-un centru de plasament până ce mama ta 
te-a luat înapoi acasă. Apropo, mama ta e o doamnă drăguță. 
Drăguţă, dar puţin dusă. Spunea că ai fost un copil - cum s-a 
exprimat? - „dificil”. 

Rogner plescăie dezaprobator în timp ce eu încerc să iau o 
gură de aer. 

— Educaţia bună e așa de importantă, nu-i așa? Mă rog, 
articolul trebuie neapărat să apară în ediţia de dimineaţă a 
ziarului așa că Maia mai are multe de făcut. Să spunem deci că- 
și cere scuze că nu a mai putut veni. 

— Eu m-aș căra cât mai repede dacă aș fi în locul tău, 
reușește Kirsten să îndruge. 


VP - 264 


Chiar și așa de rănită cum e, Kirsten reușește încă să fie 
puternică și sfidătoare. Nimeni nu poate schimba acest lucru. 
Nici măcar un Dumnezeu mânios. 

— Căci dacă Maia știe că sunteţi aici... 

Flutură morocănos cu mâna prin aer. 

— Da, și? Cine spune că i-am luat lui Jasmin un interviu în 
seara aceasta? Poate că în versiunea oficială spun că vin abia 
mâine dimineaţă aici, când descopăr câteva cadavre. Am multe 
opțiuni. 

— Nu pleacă nicăieri până nu-mi spune ce s-a întâmplat cu 
fiica mea, mârâie Matthias Beck. 

E primul lucru pe care-l spune de când l-a recunoscut pe 
Rogner. După aceea s-a prăbușit neputincios lângă perete. Tatăl 
tău, Lena. Imi pot închipui doar cum l-a afectat. E citat în multe 
dintre articolele lui Rogner. Neștiutor, naiv și plin de speranţă, 
Matthias Beck trebuie să fi fost în contact permanent cu Rogner, 
cel care i-a răpit fiica. 

— Liniște! tună Rogner, dar se adună imediat. 

Oftează și-și trage un scaun. Se așază în faţa noastră ca un 
general crud, care a luat trei ostatici. Expresia sa facială indică 
că stă la pândă. 

— Domnule Beck, v-am respectat mereu. V-am respectat 
foarte mult. Aș spune aproape că v-am admirat pentru modul în 
care aţi luptat, ca un leu, pentru Lena și pentru familia 
dumneavoastră. E drept că aţi eșuat și că modul în care aţi 
acționat a fost adesea prostesc. 

Râde. 

— Dar n-aţi renunţat niciodată. Mi-a făcut atâta plăcere să vă 
citesc  email-urile, în care se distingea clar mânia și 
determinarea. M-aţi ameninţat de sute de ori că nu veţi mai 
vorbi cu mine. Și, apoi, nu puteaţi proceda altfel. Reveneaţi 
constant la mine cu tot felul de plângeri, cu informaţii, cu indicii, 
având mereu speranţa că veţi putea pune ceva în mișcare. 
Domnule Beck, sunteţi un tată adevărat. Mă puteţi înţelege, așa- 
i? Un tată adevărat nu poate proceda altfel. 

— Sunteţi un pervers, geme Beck și se prinde din nou de 
piept. 

— Și dumneavoastră sunteți aici, domnule Beck! Ce spune 
asta despre noi? Știţi foarte clar că nu o veţi mai primi pe Lena 
înapoi, dar și așa aţi înlocuit-o de mult cu Hannah. 


VP - 265 


Rogner face un gest în chip de salut. 

— Domnule Beck, nu suntem așa de diferiţi. 

— Monstrule, spuneţi-mi ce ați făcut cu fiica mea! 

Faţa lui Rogner e străbătută de un zâmbet. 

— Domnule Beck, habar n-aveţi. Fiica pe care aţi apărat-o ani 
de-a rândul nu a existat niciodată. Am avut o legătură 
amoroasă. Fiica dumneavoastră era una dintr-acelea care au o 
relație cu un bărbat însurat. 

Zâmbetul îi devine mai larg. 

— Domnule Beck, ce aveţi de zis despre asta? 

— E o minciună! 

— Nu e o minciună, îi răspunde Rogner, ci adevărul. Domnule 
Beck, puteţi să-l suportaţi? 

Își lasă capul într-o parte în semn de compătimire. 

— Reușește inima dumneavoastră să ţină pasul? 

Vad cu colțul ochilor cum Matthias Beck scrâșnește din dinţi. 

— Da? 

Rogner rânjește și apoi, de parcă cineva ar fi apăsat pe un 
buton, expresia sa facială devine sumbră. Cunosc această faţă. 
E ultimul lucru pe care-l vezi înainte să te lovească cu pumnul 
sau să-ți dea un șut. E ultimul lucru pe care-l vezi înainte să 
explodeze durerea și să vezi negru în faţa ochilor. 

— O fată needucată, mincinoasă și răsfăţată, care a fost 
îmbuibată cu banii lui tati ca gâscă de Crăciun. lresponsabilă, 
flușturatică, lipsită de respect. Aceasta a fost fiica pentru care 
ați bătut un om până l-aţi băgat în spital și pentru care aţi 
falsificat foi matricole. 

Acum își înclină capul în cealaltă parte a corpului, examinând 
efectul vorbelor sale. 

— Domnule Beck, vă mai amintiţi de prima noastră întâlnire? 
Cum mi-aţi arătat, mândru, foaia matricolă a Lenei. O studentă 
de zece pe linie! Fotograful meu a și fotografiat documentul și 
eu n-am pus la îndoială realizările Lenei până ce nu i-am luat un 
interviu tutorelui ei. Fiica dumneavoastră avea media șase. Dar 
nu aţi știut acest lucru, așa-i? 

Rogner clatină zâmbitor din cap. 

— Aţi minţit încă de la început pentru fiica dumneavoastră. 
Am intuit încă de atunci că ne vom distra tare de tot unul cu 
altul. Și asta am și făcut, nu-i așa, domnule Beck? Eu, cel puţin, 
m-am distrat tare de tot. 


VP - 266 


— Mai departe, mârâie Beck. Vreau să știu totul. Totul. 

Rogner bombăne. Îl privește pe Beck și pare că se gândește. 

Îmi fac speranţe timp de un moment. Mă rog ca reacţia lui să 
fie cea corectă. Cineva care intenţionează să scape nu are timp 
să se-ntindă cu vorba. Cineva care are ceva de pierdut trece 
anumite lucruri sub tăcere. 

— Pe răspunderea dumneavoastră, domnule Beck, îl aud 
spunând și închid ochii. 

Acesta e sfârșitul. 

— Ne-am cunoscut atunci când Lena era în anul |, în 
semestrul al doilea. Atunci când a aplicat pentru un post de 
practică la redacția noastră. Probabil că a fost cuprinsă de un 
avânt de a deveni independentă sau își dorea măcar să scape 
de comentariile enervante ale mamei ei. Mi-am dat seama încă 
de la interviu că Lena nu avea stofă de jurnalistă. Nu exista o 
altă lume în jurul Lenei Beck, Lena Beck era lumea. Cel puţin 
asta credea ea. l-am dat, cu toate astea, o șansă. Trebuia să-mi 
trimită un articol despre o temă anume până la sfârșitul 
săptămânii următoare. Râde. Desigur că nu a făcut acest lucru. 
Atunci când am sunat-o să o întreb de articol a spus că s-a 
răzgândit și că ar prefera să se concentreze pe studiu. Ce fată 
îngrozitoare, m-am gândit eu. Cu toate acestea, pur și simplu nu 
mai puteam să mi-o scot din cap. Această ușurință de păsărică 
micuță și delicată și această nechibzuinţă, care mă fascina și mi 
se părea repulsivă în același timp. 

Rogner clatină din cap, de această dată adâncit în amintiri. 

— Una a dus la alta, dar trebuia să fim precauţi. În cele din 
urmă, eu eram căsătorit. Cu Simone, de doisprezece ani. Nu o 
mai înșelasem niciodată. Îi promisesem lui Simone viaţa mea și 
am luat acest lucru cât se poate de serios. Până ce a apărut 
Lena. Ne-am întâlnit mai întâi doar pentru câteva ore, dar 
curând acel timp nu ne mai ajungea. Așa că am început să 
petrecem sfârșiturile de săptămână împreună. Lui Simone îi 
spuneam că sunt plecat în interes de serviciu. Un jurnalist e 
adesea pe drumuri, așa că soţia mea nu avea niciun motiv de 
îndoială. Am adus-o pe Lena la cabană. Aceasta există încă de 
pe vremea când eram copil. Vin din apropierea localităţii Cham. 
Cabana... acolo m-am jucat copil fiind. Mă prefăceam că 
locuiesc acolo. E cu adevărat deosebit de frumos. Din nefericire 
n-ai văzut-o niciodată ziua, a spus, adresându-mi-se, cu un fel 


VP - 267 


de nostalgie în voce, pe care n-o cred. Cabana era complet 
năpădită de natură, era în afara timpului și a spaţiului. Nu puteai 
ajunge la ea cu mașina. Cel puţin așa era înainte să vină 
polițiștii să-și croiască drum prin locuri pe care natura nu le 
planificase. Inainte de asta trebuia să parchezi la o jumătate de 
kilometru depărtare, în apropierea unei poteci și apoi să-ţi 
croiești restul drumului prin pădure. Acest proces a avut mereu 
ceva primordial pentru mine, ceva romantic chiar atunci când 
mergeam într-acolo cu Lena de mână, croindu-ne împreună 
drumul către locul secret, care ne aparţinea doar nouă. Aici 
trăiam doar unul pentru celălalt, în siguranță și departe de lume. 
Cabana era pe atunci destul de dărăpănată. Am renovat-o și 
amenajat-o împreună. 

Mă privește și rânjește. 

— Lena a ales covorul din sufragerie. 

Lena, ţi-ai construit singură închisoarea. 

Mă uit la Matthias Beck, căreia i se vede o venă la tâmplă. 
Tace chitic, vrăjit, dar suspectez că e doar o chestiune de timp. 
Nu va mai rezista mult. 

— Trăiam doar pentru sfârșiturile de săptămână petrecute 
împreună la cabană. Și am crezut că la fel făcea și ea. 

Rogner și-a trecut mâna prin părul negru. E ciufulit după ce 
lasă mâna jos. 

— Dar m-am înșelat. După o vreme, găsea tot felul de motive 
pentru care nu mai puteam să ne întâlnim. Spunea că n-are 
timp, că trebuie să înveţe pentru examene, că trebuie să 
meargă la ziua de naștere a tatălui, a mamei, a bunicii. 
Deodată, era mereu ziua cuiva. Nu mai răspundea nici la 
telefonul pe care i-l procurasem doar pentru noi doi. Până la 
urmă, nu voiam ca Simone să afle. 

Pufnește dispreţuitor și uluit în același timp. Simt cum intră 
din ce în ce mai tare în propriile povești, cum poveștile prind 
viaţă și cum le retrăiește pe moment. 

— Cine se crede? tună amenințătoare vocea sa. Drept cine 
mă ia? Sunt cel mai bun jurnalist din această țară. Imi dau 
seama când mă minte cineva. Minte. Așa că o urmăresc. Și am 
dreptate. Se întâlnește din nou cu fostul prieten. Și asta taman 
după ce i-am povestit totul soției mele. l-am spus într-un final, 
exact așa cum și-a dorit Lena. A vrut să mă hotărăsc. Așa că i- 
am spus lui Simone că o voi părăsi, că vreau să trăiesc cu Lena. 


VP - 268 


Se oprește. Pot să simt că se întâmplă ceva în acest moment. 
Deodată, arată bătrân de tot. Poate că-mi imaginez sau poate e 
din cauza unghiului nefavorabil și a luminii chioare de deasupra 
cuptorului, care îi distorsionează trăsăturile. 

— Acesta este motivul, spune Matthias Beck, care, în mod 
cert, a înţeles ceva. 

Rogner încuviințează. 

— N-am putut opri ziarele să scrie despre asta. Din fericire, în 
domeniul nostru, nu se relatează când vine vorba de sinucideri 
ca să nu se incite și alte sărmane suflete disperate. 

Se freacă pe frunte, obosit, sperând poate să poată alunga 
imaginile din mintea sa. În zadar. 

— Intoxicaţie cu monoxid de carbon. A luat grătarul în baie, a 
astupat aerisirea și celelalte orificii, apoi a ars cărbune de lemn 
pe el. Eu sunt cel care a găsit-o când am ajuns acasă după 
muncă. Erau întinși în cadă, Pascal în brațele lui Simone. Puteai 
aproape să crezi că dorm. Dar nu dormeau. Muriseră. 

Lasă mâna jos. Expresia sa facială sugerează că i-a venit o 
idee. 

— Lena e tot ceea ce mi-a mai rămas. Nu voi mai pierde 
niciodată controlul. Pascal, îți promit că o asemenea nenorocire 
nu se va mai repeta. Papa va avea grijă mereu. 

Timp de o lipită, e foarte liniște și această liniște se 
transformă într-o tensiune insuportabilă, de parcă prin încăpere 
s-ar prelinge un gaz invizibil, ucigător, exact cum s-a întâmplat 
în baia lui Rogner. Apoi, Rogner își drege glasul și pare că s-a 
reîntors din trecut, că a revenit la noi, în bucătăria unde avea 
loc sfârșitul inevitabil. 

— Lena s-a speriat mai întâi, atunci când am prins-o. Se 
întorcea acasă de la o petrecere. „Hey, Lars!”, mi-a spus șia 
râs. Putea a alcool și iarbă. „Nu te-am mai văzut de-un secol”. 
Trecuseră exact treisprezece zile. Treisprezece zile în care mi- 
am înmormântat familia și am transformat cabana. Când am 
dus-o mai întâi acolo a crezut că e vorba de o glumă. A crezut 
că e vreun joc, poate unul sexual. Un joculeţ înainte de 
despărțire. Asta până ce i-am povestit despre Simone și Pascal. 
Atunci și-a dat seama că nu va mai pleca niciodată din cabană. 
Pentru prima dată în viaţa ei, Lena va trebui să-și asume 
responsabilitatea. Eu urma să mă ocup de acest lucru. 


VP - 269 


— Dumneavoastră... aţi scris articole despre ea, spune 
Matthias Beck, nevenindu-i să creadă. 

Rogner îl privește și constat că toată durerea care i se citea 
adineauri pe chip dispăruse de parcă cineva apăsase pe un 
buton. Rânjea din nou. 

— A fost modul meu de a vă arăta cine a fost fiica 
dumneavoastră, de fapt. Pe lângă asta, așa puteam să fiu 
mereu la curent cu mersul anchetei. Asta e foarte important 
atunci când comiţi o infracțiune și nu ești deosebit de interesat 
ca adevărul să iasă la iveală. 

Îl văd pe Matthias Beck luptându-se. Vena de pe fruntea sa 
pulsează, își mișcă buzele, fără însă să scoată vreun sunet. Dar 
întrebarea, o întrebare anume, se strecoară totuși, chiar dacă 
presupunem cu toții că va fi ultima. 

— De ce a trebuit Lena să moară? 

Rogner a oftat și s-a rezemat de spătarul scaunului, dându-și 
capul pe spate. 

— Credeţi că am omorât-o pe Lena, începe el calculat, dar 
asta nu e adevărat. A fost un accident, la puţin timp după 
nașterea Sarei. Micuța noastră. La început a urlat doar... 


Hannah 


Trebuie mereu să asculţi cu atenţie, mai ales atunci când 
vorbește papa. A trecut mult timp de când am lăsat jos creionul 
roșu, ceea ce se datorează și faptului că modelul meu se mișcă. 
Femeia nu mai e întinsă pe jos, ci stă lângă perete, alături de 
bunicul și mama. Acum am nevoie de roșu bordeaux pentru 
petele de pe faţa ei, roșu carmin nu mai merge acum. Papa a 
dat-o cu capul de peretele de pe hol, după ce ea ne-a deschis 
ușa apartamentului. A dat-o așa de tare că s-a auzit chiar și un 
pamm! Dar indiferent cât de mare e rana, sângele se usucă, de 
regulă, foarte repede. Asta se datorează evoluţiei. Atunci când 
ești rănit, o sângerate care se oprește rapid crește șansele de 
supravieţuire. Am avut odată o mamă acasă, care suferea de 
coagulopatie. A sângerat în culoarea roșu carmin timp de 
aproape trei zile. Am fost deștepți și am pus-o pe o prelată de 
plastic, altfel ar fi murdărit totul în jur. În orice caz, acum tata 
spune povestea tristă a băiatului din casă. El a fost fratele meu, 


VP - 270 


la fel ca Jonathan. Am ascultat atentă, chiar dacă știam deja 
povestea. Papa mi-a povestit-o după ceea ce s-a întâmplat cu 
mama și Sara. A plâns atunci și mi-a spus că trebuie să-ți 
prețuiești familia, altfel o pierzi. Sigur, a spus asta pentru că eu 
nu o puteam suferi pe Sara. Mi-a fost rușine din această cauză. 
Acum, le povestește bunicului, mamei și femeii despre Sara și 
despre modul în care a ţipat încontinuu după ce s-a născut. ȘI, 
la scurt timp după aceea, a început tusea. Din fericire, asta n-a 
durat prea mult. Îmi amintesc cât de tare m-am bucurat atunci 
când a fost deodată liniște, pentru că m-am gândit că vom 
putea să dormim din nou noaptea. Mama a spus că nu e bine, 
dar nu era așa. Somnul e foarte important, mai ales pentru 
regenerarea corpului. l-a spus lui papa că Sara trebuie să 
meargă la spital. l-a tot repetat asta timp de mai multe zile, dar 
papa a spus că e doar o răceală și că se va recupera. In mod 
normal, mama s-ar fi mulțumit cu atât, dar nu și în acea noapte. 
A insistat că Sara are o aprindere de plămâni, numită și 
pneumonie, care este o inflamație cronică sau acută a țesutului 
pulmonar, cauzată de infecția cu bacterii, viruși sau fungi. Papa 
i-a spus că nu e doctor. Și că nu e o mamă bună dacă nu 
reușește să o pună pe Sara pe picioare. Mama a plâns, cu sunet. 

De fapt, adulţii trebuie mereu să-i închidă pe copii înainte să 
se certe. Dar probabil că nu voiau să se certe de fapt și, pe 
lângă asta, papa a spus: 

— Gata acum! 

Totuși, mama a continuat să plângă din ce în ce mai tare. 

— Dar ce se întâmplă? mi-a șoptit Jonathan, care se ascundea 
alături de mine în spatele ușii de la dormitor. Am auzit vocile din 
dormitor imediat ce am terminat să ne spălăm pe dinţi. 

— Sara face din nou probleme, i-am șoptit eu înapoi. 

— Am spus gata! a răsunat vocea de leu a tatei. 

Jonathan s-a pitit. 

— Te rog! Nu trebuie să merg și eu cu ea, s-a lamentat mama 
în continuare. Rămân aici. Doar du-o la spital! 

Papa a prins-o pe mama de mână. 

— Dacă nu încetezi acum! s-a răstit el la ea. 

— Are febră! 

— Își va reveni. 

Scuipatul mamei a aterizat exact în mijlocul feţei tatei. Și ea 
folosea acum vocea de leu. 


VP - 271 


— Eşti ultimul om! Îți lași propria fiică să moară! Nu va 
supravieţui nopţii! 

Papa a vrut să o liniștească pe mama. Nu mai avusese 
niciodată o criză așa de rea. O ţinea strâns de gât. Asta ajutase 
de mai multe ori în trecut, când avea o criză. Mă întorc spre 
Jonathan și îi șoptesc: 

— Haide să mergem în pat. 

Voiam, de fapt, să rămânem treji până ce venea mama să ne 
spună o poveste de „noapte bună”, dar am adormit imediat ce 
ne-am băgat în pat. Asta s-a întâmplat pentru că nu dormisem 
suficient în ultimele nopţi din cauza ţipetelor Sarei. Dar, în acea 
noapte, a fost deosebit de liniște. 

Exact asta spune și papa acum: 

— Dar în această noapte... 


Jasmin 


— ...a fost cumplit de liniște. 

Rogner suspină trist și tace pentru un moment. 

— Știu că n-ar fi trebuit să permit să se întâmple asta, 
continuă el. Nu din nou. larăși n-am fost suficient de atent. Am 
dat greș. La fel cum aţi dat și dumneavoastră greș, domnule 
Beck. Așa cum dau greș toți taţii buni, uneori. 

— Să nu îndrăzniţi, mârâie Matthias Beck. 

Mi se pare că e chinuit de o durere. Rogner ridică din umeri, 
nu indiferent, ci mai degrabă ca un om care a ajuns la finalul 
poveștii și care se gândește ce-ar mai fi de spus. 

In cameră se lasă liniștea, care e întreruptă doar de un sunet 
încet și enervant. Toţi ochii se îndreaptă asupra Hannei, care a 
început să plângă în hohote, sughiţând din când în când. 

— Crede în continuare că a fost vina ei, explică Rogner și se 
ridică de pe scaun. Pentru că nu putea să sufere bebelușul nou. 
Numai că nu apucase încă să se obișnuiască prea bine cu 
situaţia. 

Mă uit cum se îndreaptă spre Hannah și o sărută pe creștet. 

— Nu e vina ta că s-a îmbolnăvit Sara. Draga mea, nimic din 
ceea ce s-a întâmplat nu e vina ta. 

Matthias Beck respiră cu greu. E greu de suportat, dar 
probabil că lucrurile chiar așa stau: e iubire. Indiferent cât de 


VP - 272 


bolnavă, ciudată sau prost înțeleasă, e totuși vorba de iubire. 
lubirea e cea care ne mână, cea care ne transformă în monștri, 
pe fiecare în felul nostru. 

— Lars, spun eu și îmi suprim senzaţia de vomă. 

Lars, așa se numește. Acesta este numele său și e prima oară 
când îl rostesc. 

Kirsten încearcă să mă oprească. Mă prinde de braţ şi-mi 
șoptește: 

— Jassy, nu. 

Mă eliberez și mă ridic în picioare. Lars Rogner e aici din 
dragoste. Din dragoste pentru familia sa. Stau acum în picioare, 
cu genunchii tremurându-mi. Dar stau în picioare. Nu m-am 
împiedicat să mă ridic. N-a schiţat nici măcar un gest. Mă 
urmărește. Fac primul pas timid spre el. Mă lasă. Fac un al 
doilea pas. 

— Vreau să merg acasă, spun eu. 

— Jasmin, nu te mai strădui, îmi răspunde el batjocoritor, știi 
că totul s-a terminat. 

Clatin din cap. 

— N-ai fi venit aici dacă totul s-ar fi terminat într-adevăr. Și în 
niciun caz n-ai fi adus-o pe Hannah cu tine. Ai spus că-ți dorești 
ca Lena să-și asume, în sfârșit, responsabilitatea. Dar și tu 
trebuie să-ţi asumi responsabilitatea, Lars. Eşti responsabil 
pentru copiii tăi, pentru mine. Hannah își dorește să fim din nou 
o familie. Nu-i așa, Hannah? 

Se uită mai întâi spre fiica sa, care încuviinţează ezitant. 

Ating blatul cu șoldul. Încă doi-trei pași și voi sta în faţa lui. 

— Și eu îmi doresc să fim o familie. 

Mijește ochii și spune: 

— Ce încercare lamentabilă, Jasmin. 

Dar nu face nicio încercare să mă atace. Atunci îmi dau 
seama că am dreptate. E iubire. 

Doar încă un pas. 

Trebuie doar să mă înclin. 

— In spital și-au dat seama că sunt însărcinată. 

Lars Rogner lasă capul într-o parte. Mă analizează cu privirea. 
E cel mai bun jurnalist din ţară, observă când îl minte cineva. Și 
observă. Dar atunci când deschide gura ca să-mi comunice că 
știe, scoate doar un geamăt stins. 

Ating blatul cu șoldul. 


VP - 273 


Trebuie doar să mă aplec și ajung la blocul de cuțite. 

Și speranţa, care îi fixează privirea asupra mea. Speranţa, cea 
care l-a orbit acum sau poate întotdeauna. 

Strânge din buze. Ochii îi sclipesc. Ochii săi îmi spun că nu mă 
pot crede. Durerea ascuţită și fierbinte pe care o simte în 
stomac. Lars Rogner nu mai e genial, nu mai e Dumnezeu. E 
doar un alt om, asemeni nouă, tuturor. Acea licărire e cea care 
ne face să cădem până și în capcana încercărilor patetice. 

Haosul se dezlănţuie în spatele meu. Kirsten strigă. Matthias 
Beck urlă. 

Îi ignorăm. 

În momentul în care îi înfig cuțitul în burtă, rămânem doar noi 
doi. Cuţitul care taie orice, chiar și carnea. 


Matthias 


— Nu! Nu! 

Mă târăsc spre Rogner, care stă întins pe podea. 

Respiră încă, chiar dacă greoi. 

— Spuneţi-mi unde e Lena! 

Apăs cu mâna pe locul de unde începe pata roșie, care își 
croiește drum prin stofa albă a cămășii și devine din ce în ce 
mai mare. 

— Vă rog! îl implor eu. 

Rogner respiră huruind. 

— Chemaţi ambulanţa! urlu eu la Jasmin Grass, care a 
încremenit cu cuțitul în mână, privind corpul nemișcat. l-am 
promis mamei ei că o voi aduce acasă, îl implor eu în 
continuare. 

Pe faţa palidă a lui Rogner se întrevede un surâs. 

— De la tată la tată. Vă rog! 

Rogner începe să respire din ce în ce mai greu. Pleoapele 
încep să-i bată din ce în ce mai des. Îmi iau mâinile de pe burta 
lui. 

Are dreptate: am dat greș. 

Cineva mă atinge pe umăr. E prietena lui Jasmin Grass. 

— Lăsaţi-mă! mă răţoiesc eu. 

— Păduricea, șoptește Rogner cu vocea stinsă. Din spatele 
grădinii dumneavoastră. lubea acea grădină. 


VP - 274 


— Grădina? Va referiţi la bucata de teren pe care o avem 
lângă Germering? Grădina bunicii Hannah, da? 

Rogner face o mișcare greoaie din cap, pe care o interpretez 
ca pe o încuviințare. 

Încuviinţez și eu grăbit. 

— În spatele grădinii noastre, în pădurea din Gemering, da? 
Acolo, da? 

— La marginea pădurii, geme Rogner, confirmând. Așa poate 
să vadă mereu hortensiile. 

— Acolo le-aţi îngropat, da? Pe Lena și pe Sara. Le găsesc, da? 

— lubea hortensiile, spune Rogner și pleoapele îi zvâcnesc. 
Am iubit-o. 

Dintr-un motiv oarecare, am mormăit: 

— Știu. 

După aceea, faţa lui Rogner e luminată pentru ultima oară de 
un surâs, foarte clar de această dată. Capul îi cade într-o parte 
și se holbează în gol. Stau lângă el, cu sângele său pe mâini, cu 
sângele său pe cămașă. 

După 4842 zile. 

Ciao, tati! Ne vedem curând! 

Mă cuprinde un val, care îmi străbate întreg corpul și apoi 
încep să-mi plâng copilul. Ca printr-un văl, o văd pe Hannah cum 
se ridică de la masă și se așază de cealaltă parte a lui Rogner. li 
întinde mâna stângă și se întinde pe jos, cuibărindu-se în braţele 
sale. Își pune mâna pe pieptul său și capul pe umărul său. 
Șoptește: 

— Noapte bună, papa! 

Și închide ochii. 


Descoperire înfiorătoare lângă Germering 


Germering (MK) - leri după-amiază au fost descoperite 
cadavrele a trei femei și a unui sugar. Acestea erau 
îngropate într-o groapă comună, la marginea pădurii din 
apropierea localităţii Germering. Conform comisarului Gerd 
Bruhling, două cadavre ar fi cele ale studentei Lena Beck, 
dispărută din ianuarie 2004, și al fiicei acesteia. Momentan 
nu se știe nimic despre identitatea celorlalte două femei. 
Conform lui Bruhling, prima expertiză medico-legală, 
efectuată la faţa locului, a arătat că cele două femei 
necunoscute au murit în urma loviturilor aplicate cu obiecte 


VP - 275 


contondente. Cauza morții Lenei Beck și a fiicei sale sunt 
până acum neclare. Toate cadavrele descoperite au fost 
transportate în cursul zilei de ieri în Munchen pentru a se 
efectua o expertiza  medico-legală amănunţită. „Ne 
străduim să determinăm cât mai curând identitatea celor 
două femei”, a declarat Bruhling. „Trebuie să plecăm de la 
premisa că familiile acestora le-au anunţat dispariţia. 
Familiile acestora au nevoie să afle care le-a fost soarta”. 


Jasmin 


— Destul de sec, nu ţi se pare? 

Kirsten lasă din mână ediţia de azi a Bayerisches Tagblatt și 
se apleacă să ia coșul de pâine. I s-a mai dezumflat, între timp, 
partea stângă a feţei și a mai rămas doar o vânătaie maronie. 
Rana pe care a suferit-o în urma atacului lui Rogner se vindecă 
bine. Ignaz se freacă de picioarele mele, toarce tare de parcă ar 
avea un motoraș. Poliţia nu a eliberat încă apartamentul meu, 
„locul crimei”. Locuiesc „momentan” la Kirsten. 

— Ce altceva ar trebui să scrie? Că cel mai bun jurnalist al lor 
a fost un ucigaș? 

Gândul că au mai fost alte două femei înaintea mea mă 
cutremură. Chiar dacă poliţia va afla cine au fost cele două 
femei, probabil că nu se va ști niciodată de ce au trebuit să 
moară. Poate că s-au apărat foarte tare, poate că au luptat mai 
mult pentru viața lor. Poate că s-au împotrivit atât de tare 
Dumnezeului mânios, că acesta nu a mai avut de ales și a 
recurs la soluţia ultimă ca să le demonstreze copiilor și lui însuși 
că deţine puterea absolută. Sau poate că au fost condamnate la 
moarte pentru că, în ochii lui, nu au jucat destul de convingător 
rolul Lenei. Dacă mă gândesc la asta, îmi amintesc ce mi-a spus 
în prima zi, atunci când m-am trezit pe canapea după ce-mi 
pierdusem cunoștința în camera pentru provizii. 

Lena, știi cumva cum sună când îi dai cuiva în cap? Sună de 
parcă ai scăpat un pepene pe jos... Pamm! 

Îmi amintesc cât de tare m-au înspăimântat acest vorbe și 
cum nu m-am gândit nicio secundă că ar putea să fie o 
ameninţare goală. Nu m-am îndoit că mai auzise acest sunet. Se 
pare că l-a auzit chiar de mai multe ori. Gândurile mele se 
îndreaptă către familiile celor două femei, care vor trebui să 

VP - 276 


înveţe să trăiască cu acest gol, care nu se închide de fapt 
niciodată. Știu cât de greu este și că e un efort aproape inuman. 
Asta în afara cazului în care Hannah și Jonathan vor ajunge să 
vorbească vreodată despre acest lucru, dar pentru asta ar fi 
necesar să fie capabili să vadă lucrurile dintr-o altă perspectivă. 
Doctor Hamstedt spune că există o șansă. Ea compară 
perspectiva pe care o au copii asupra lucrurilor, după ce au 
venit pe lume într-o cabană, cu actul de a privi prin gaura cheii. 
Acum, ușa s-a deschis, mai întâi doar puţin pentru ca ei să nu fie 
suprasolicitaţi. Dar cu cât ușa se va deschide în timp mai tare, 
cu atât mai mult li se va lărgi și lor orizontul. E de părere că într- 
o zi vor fi capabili să vadă lucrurile din perspectiva corectă, 
chiar dacă asta ar putea dura mult și înseamnă ca ei să 
realizeze că tatăl lor a fost un ucigaș. 

N-a fost nevoie să mă întreb dacă savura ceea ce făcea. Sigur 
că-i făcea plăcere. Îi plăcea să facă pe Dumnezeu, cel care 
deţine puterea asupra vieții și a oamenilor. Adora să-i chinuie pe 
alţii. E posibil să nu fi fost așa dintotdeauna. E posibil să fi 
înnebunit în urma pierderii soţiei și a fiului. Apoi, te mai avea 
doar pe tine, Lena. Te iubea și te ura în același timp pentru ceea 
ce se întâmplase. Lucrurile îi scăpaseră de sub control, nu așa 
se spune? Lucrurile au scăpat de sub control și au luat o turnură 
oribilă. 

— Da, spune Kirsten și-mi întrerupe șirul gândurilor. Pentru că 
exact așa stau lucrurile. Nu le sunt datori cititorilor cu adevărul? 
E chiar jurnalistul vedetă, cel care a relatat despre caz. E 
aberant. Dar niciunul dintre colegii săi subtili n-a remarcat ceva. 

— N-ar fi deosebit de bine pentru afacere dacă ar scrie despre 
asta. 

— Dar scriu celelalte ziare, spune Kirsten. 

Ridică din umeri și mușcă din croasant. 

Lena, are dreptate. Ziarele nu se mai satură de povestea 
noastră. Probabil că va mai dura o vreme până ce va apărea un 
alt „cel mai spectaculos caz al ultimelor decenii”. Așa ne spun. 
Am primit cereri de interviuri și chiar o ofertă de film. Rolurile 
noastre ar fi jucate de cei mai buni actori și filmul probabil că ar 
rula în prime-time. Poate că te liniștește faptul că interesul lor 
față de copii se diminuează, în schimb, tu ești, din ce în ce mai 
mult, centrul atenţiei. Pe tine nu te mai rănește. În afară de 
Bayerisches Tagblatt, care te minimalizează încă și te numește 


VP - 277 


în continuare „studenta”, celelalte ziare te numesc acum iubita 
abjectă, care a contribuit la soarta groaznică pe care a avut-o. E 
vorba de morală. N-ai voie să te vezi cu bărbaţii căsătoriţi. 

Fiecare spune că Lena Beck nu e cine au crezut că e. 
Majoritatea spun asta ridicând din sprâncene. Lena, habar nu 
au. Ai fost o mamă care a făcut totul pentru copiii ei. Ai fost 
puternică. Ai fost puternică și curajoasă pentru copiii tăi și asta 
până la moarte. Și pentru asta te admir. iți promit că mă voi 
ocupa de copiii tăi. Nu încă. Cu toţii mai avem nevoie de puțin 
timp. Dar știu că le va merge bine. Au cea mai bună terapeută. 
Părinţii tăi le sunt alături. Și eu le voi fi în curând. 

— Jassy? Plângi? 

Kirsten lasă croasantul pe farfurie. 

— E-n regulă, spun eu şi-mi trag nasul. 

— S-a terminat, îmi zâmbește Kirsten. De această dată pentru 
totdeauna. 

Mă ia de mână și degetele ni se împleticesc. 

— Da, îi zâmbesc eu. S-a terminat. 

Lars Rogner a murit. 

Poliția a dat buzna în apartament la nici două minute după ce 
i-am înfipt cuțitul în stomac. Doamna Bar-Lev i-a informat. Din 
cauza omului străin și ciudat, care părea confuz, atunci când l-a 
întâlnit pe trepte în această seară, atunci când s-a întorc acasă. 

Tatăl tău, Lena. 

Orice s-ar spune sau scrie despre Lars Rogner, măcar a avut 
decenţa să-i spună tatălui tău povestea ta. Nu a luat-o cu sine, 
lăsându-l astfel să sufere și mai tare. 

Pe de altă parte, a luat o a doua poveste cu el. Și asta a fost, 
oricât de ciudat ar suna, o dovadă de decenţă din partea sa. 

E povestea unei alte tinere flușturatice, care se certase cu 
fosta prietenă și plănuia să dispară în mod dramatic. Voia să 
meargă la gară, să ia următorul tren, indiferent în ce direcţie. 
Voia să plece în miezul nopţii, fără să spună nimănui. Să plece 
pur și simplu, să-și închidă telefonul, să-și bage prietena în 
sperieţi, să-i arate ei. Acesta fusese planul ei în acea seară 
târzie de mai, când, în drum spre gară, a aterizat într-un bar, 
vrând să bea ceva ca să-și facă curaj. Și el era în acest bar. Ea a 
fost cea care l-a invitat să bea ceva cu ea. Și ea a fost aceea 
care nu numai că a băut cu el, ci s-a și așezat la el în brațe. Și 
ea a fost cea care i-a șoptit în ureche: 


VP - 278 


— N-ai vrea să mergem la tine acasă? 

— Mai e ceva? întreabă Kirsten și mijește ochii, examinându- 
mă. 

— Nu, răspund eu. Nu mai e nimic. 

Nu mai e nimic semnificativ. 

Lars Rogner e mort și eu iau micul dejun cu femeia pe care o 
iubesc. 

— Crezi că am putea să trecem mai târziu pe la magazin? 

— Sigur, a spus Kirsten. Dar de ce ai nevoie? 

Zâmbesc. 

— De vopsea. A venit momentul să scap de blond. 

Lena, toate ziarele sunt de acord într-o privință: Jasmin G. a 
supraviețuit. Și încet-încet încep și eu să cred că acesta este 
adevărul. E un adevăr bun. 


Matthias 


E o zi de sfârșit de octombrie ca scoasă din povești. Aerul e 
călduț. Copacii își strâng, încă o dată, toate puterile înainte de 
venirea iernii și își arată veșmintele colorate. Lumina are ceva 
auriu. Spune Karin. E o după-amiază perfectă pentru o plimbare, 
adaugă ea, nevrând să renunţe. 

Pe de altă parte, știm amândoi că nu voi ieși nici astăzi din 
casă. Stau la masă, vizavi de ea, cu o prăjitură în faţa mea, care 
nu mi-e pe plac. Port pijama și peste ea un halat gros, albastru 
închis, și o pereche de papuci de casă. Nu m-am ras și am părul 
nepieptănat. La fel ca ieri. La fel ca alaltăieri. La fel ca în toate 
celelalte zile din săptămâna trecută, zile în care nu fac nimic 
altceva decât să-mi târâi picioarele prin casă. Mă odihnesc din 
când în când, mă așez la masă pentru câteva îmbucături fade. 
Mă întind pe canapea ca să trag câte un pui de somn. Sau mă 
duc să meditez în camera Lenei, care este, între timp, din nou, 
goală. Exact la fel ca mine. Hannah a plecat. Înapoi în Institutul 
de Psihiatrie. Doamna doctor Hamstedt spune că terapia ei 
merge mai bine, acum că s-a spus povestea, că ea este 
cunoscută și că știi de unde să apuci lucrurile. Și Jonathan 
progresează. Karin a spus că i s-a părut foarte relaxat la ultima 
vizită. li spune deja „buni”. 


VP - 279 


— Vrei un ceai? mă întreabă Karin și îmi zâmbește încurajator 
peste masă. 

Împing farfuria cu prăjitura din faţa mea. Anunţ că mă găsește 
în camera Lenei. Karin mă lasă să plec, fără să mai comenteze 
altceva. 

Gerd a sunat ieri. Au examinat amprentele de pe cele două 
scrisori pe care le-a primit Jasmin Grass și pe care le-a predat 
poliţiei. Sigur că sunt ale mele. Gerd a spus că va vedea ce 
poate să facă. Ar fi până la urmă a doua mea punere sub 
acuzaţie. Chiar dacă Jasmin Grass nu mă va acuza în mod formal 
- și nu o va face - am încurcat, totuși, bunul mers al anchetei. 

— Orice amendă mai mare de echivalentul câștigului pe 90 de 
zile și ai cazier, adaugă Gerd oftând. Dar Matthias, de ce ai 
făcut-o? 

Am oftat și eu, doar atât și nimic mai mult. Am rămas fără 
cuvinte. Am crezut că Jasmin Grass are ceva de ascuns. Am 
crezut că scrisorile ar putea să ajute, să o determine să 
vorbească. Să o sperie puţin. Să-i amintească de Lena, care a 
meritat adevărul. Poate că nu m-am gândit la nimic. Am fost 
orbit din nou de furie, de senzaţia de neputinţă și de faptul că 
sunt un prostănac, așa cum am fost mereu. Am aruncat 
scrisorile în cutia poștală a lui Jasmin Grass pe drum spre 
Institutul de Psihiatrie. Gerd a vrut să știe de unde aveam 
adresa ei. Am pufnit în telefon. Ah, Gerd, bunul, bătrânul și 
naivul de Gerd. Oricine poate să facă rost de o adresă. E nevoie 
doar de câteva clicuri pe internet. 

— Matthias, n-ai făcut lucrurile prea ușoare pentru nimeni. 

Nu, sunt un caz lipsit de speranță. Știu și eu asta. 

— Păi, da, s-a terminat totul, în sfârșit, a spus Gerd de la 
celălalt capăt al firului. Poate că ar trebui să mergem o dată 
împreună la pescuit. Mai știi? Așa cum făceam înainte. 

— Da, poate, am spus eu. Ai grijă de tine, Gerd! 

S-a terminat totul în sfârșit. 

Intru în fosta cameră a Lenei. Patul e făcut, scaunul rotativ e 
tras, ordonat, în faţa biroului. Pe pervaz stau înșiruite orhideele 
pe care Karin le îngrijește cu drag. 

S-a terminat totul, pacea ar trebui să domnească. 

Mă întind pe patul Lenei și privesc cerul înstelat. 

4842 de zile. 


VP - 280 


Atât timp mi-am căutat fiica, am căutat răspunsuri și am fost 
absolut sigur că mă voi liniști după ce le găsesc. 

4842 de zile, care pot fi comprimate într-o poveste ce durează 
zece minute. Rogner n-a avut nevoie de mai mult timp ca să-mi 
povestească totul. 

Asta a fost tot? 

Da, asta a fost, într-adevăr, tot. Simt că e greșit și 
nesatisfăcător. Ce sunt acum? Ce mai rămâne din mine? Ce mai 
rămâne dacă Lena a murit și Hannah nu e cu noi? 

Doamna doctor Hamstedt a spus că putem vizita copiii de 
două ori pe săptămână, marţea și vinerea, de la 15 la 16. Cu 
timpul, programul de vizite ar putea să fie prelungit, dar 
momentan, după tot ceea ce s-a întâmplat, copiii trebuie să se 
concentreze pe terapie. Karin spune că e rezonabil. 

Mă gândesc la Hannah. 

Micuța Hannah... 

Imi imaginez cum ar fi dacă și-ar face din nou, subit, apariţia 
în viața mea. Dacă există speranţă, o cale de ieșire. Cum m-aș 
trezi dimineața, știind ce am de făcut. Ar fi ca o revelaţie. Cum 
m-aș duce în dormitor să-mi iau haine curate din dulap. Apoi la 
baie ca să fac în sfârșit, după zile în șir, un duș. M-aș bărbieri. 
Mi-aș pieptăna părul și mi-aş face o cărare ordonată. Cum aș 
cobori scările la parter, unde Karin se ocupă cu spălatul vaselor. 
S-ar bucura să mă vadă îmbrăcat, aranjat, ca un om normal. 
Cum apariţia mea i-ar da și ei speranță. Speranţa că vom merge 
la plimbare într-o după-amiază însorită de toamnă. Aș săruta-o 
pe obraz și i-aș spune: „Merg repede până la birou să văd ce 
mesaje am primit”. Și Karin și-ar face și mai multe speranțe. 
Vom reuși. Vom mai avea încă câţiva ani buni împreună. Va fi 
altfel. Dar măcar vom avea o certitudine. l-aș mai zâmbi încă o 
dată înainte să părăsesc bucătăria, aș traversa holul, 
îndreptându-mă spre garaj. M-aș urca în mașină. Ușa de la garaj 
se ridică, dau cu spatele. Plec. Dar nu la birou. 

Plec la Regensburg, la Institutul de Psihiatrie. La Hannah. 

Imi imaginez cum aș lua-o de mână și aș conduce-o prin 
parcare. Cum și-ar pune centura pe bancheta din spate. Cum m- 
aș așeza în faţă și aș porni motorul. 

— Bunicule, haide să plecăm departe de tot! se aude o voce 
pițigăiată de pe bancheta din spate. 

Aș zâmbi, privind în oglinda retrovizoare, și aș spune: 


VP - 281 


— Da, draga mea, așa facem. 
Stau întins sub cerul înstelat. 
Aș putea... 


Domnule Beck, nu suntem așa de diferiţi 


VP - 282 


Epilog 


Lena, în septembrie 2013 


Lumea noastră are pereţi solizi. Nu are geamuri sau uși. 
Lumea noastră e mică. Dacă pui un picior în faţa altuia, numeri 
douăzeci și patru de pași de la bibliotecă până la bucătărie. În 
lumea noastră există reguli și pedepse și un alt timp. 

E vorba despre putere. 

Crezi că ne-ai închis. Că am fi prizonierii tăi. Că suntem izolaţi 
de lumea de afară și de oameni. Că-ţi aparținem doar ţie. 

Da, e vorba de putere. 

A ta e construită pe patru pereţi solizi și măsoară douăzeci și 
patru de pași. 

Știu cât de mult ţi-ar plăcea să-ţi spun pe nume. Mă implori 
de-a dreptul să îţi spun pe nume, așa cum făceam înainte, 
atunci când îl pronunțam afectuos, cu entuziasm, admirativ sau 
măcar politicos. Dar nu-ţi voi face această favoare. Indiferent 
cât de des încerci să-mi amintești de vremurile bune pe care le- 
am petrecut împreună. Indiferent dacă mă lovești sau îmi dai un 
șut, dacă mă înjuri sau dacă mă rănești în toate modurile 
posibile. Pentru mine, te-ai transformat într-un străin și te voi 
face să simţi asta până la sfârșit. Asta este puterea. Puterea 
mea, care e inepuizabilă. 

Crezi că ne-ai închis? 

Dacă poţi vedea doar o închisoare în toate, atunci ești un om 
sărman și bolnav, un străin. De fiecare dată când îmi întorci 
spatele, fac să crească o floare în spatele tău, un câmp întreg 
acoperit cu floarea-soarelui de un galben strălucitor. Dacă 
vreau, pot să creez și tufe întregi de hortensii cu florile mari cât 
o căpăţână de varză. 

Și vreau. În fiecare clipă când ne lași singuri aici, aduc lumea 
între cei patru pereţi. Creez secrete și o sferă privată. Fac 
excursii împreună cu fiica noastră în timp ce fiul nostru adoarme 
buștean după ce a băut o cană de lapte cu miere. Visează că 
zboară. O aduc pe Hannah în grădina noastră, la hortensii. Îi 
prezint bunicii și îi pun o buburuză pe mână. Crezi că suntem 

VP - 283 


Încuiați aici, dar noi suntem, de fapt, la Paris sau la mare sau în 
toate celelalte locuri, unde crezi că nu mai putem ajunge dacă 
închizi ușa și blochezi geamurile. 

Puterea, străinule! 

Pot să aduc la viaţă o pisică de pluș. Pot să inund camera cu 
lumina soarelui. Pot să aduc stelele de pe cer. Și, într-o zi, copiii 
mei vor vedea toate acestea nu doar prin ochii mei și poveștile 
mele. Într-o zi, vor trece pragul ușii și vor ieși în lume. 

Aceasta e speranţa care stă la baza puterii mele și care o face 
să fie inepuizabilă. 

Nu ne ai, nu cu adevărat. 

E închisoarea ta. Nu a noastră. 


VP - 284 


virtual-project.eu 


violin 


VP - 285