Camilla Grebe — [Flickorna] 01 Gheata de sub picioarele ei

CAMILLA GREBE 


Gheaţa de sub 
picioarele ei 


ÎNTUNECAT. INCITANT. ŞOCANT. 


CITEȘTE THRILLERUL CARE-ŢI VA TĂIA RĂSUFLAREA! 


TRECI 


CAMILLA GREBE 


Seria: Flickorna och mörkret #1 


GHEAȚA DE SUB 
PICIOARELE EI 


Original: Älskaren från huvudkontoret (2015) 


Traducere din limba engleză: 
ANDREI DOSA 


y 


virtual-project.eu 


Pentru Estelle şi Fredrik 


Nu ştii cine ţi-e prieten şi cine duşman, 
până când gheaţa de sub picioarele tale nu cedează. 


- Proverb inuit 


Peter 


Stau în zăpadă lângă mormântul mamei mele, când 
primesc apelul. Piatra funerară e simplă, din granit brut, 
abia îmi ajunge până la genunchi. Am vorbit o vreme cu 
mama despre cât de greu e să fii ofiţer de poliţie în oraşul 
ăsta, unde nimănui nu-i pasă de nimic în afară de sine 
însuşi. Şi - poate mai important - despre cât de greu e să 
trăieşti într-un astfel de oraş, în vremurile astea. 

Îmi scutur zăpada de pe adidaşi şi mă întorc cu spatele 
la mormânt. Simt că nu e în regulă să vorbesc la telefon 
lângă mormântul ei. În faţa mea se întind dealurile vălurite 
ale cimitirului Woodland. Ceaţa pluteşte printre vârfurile 
pinilor înalţi, iar trunchiurile ţâşnesc din zăpadă asemenea 
unor semne de exclamare, ca şi cum ar sublinia caracterul 
efemer al vieţii. Zăpada topită picură de pe vârfurile 
copacilor şi de pe morminte. Apa adunată din topirea 
zăpezii e peste tot. Îmi pătrunde în încălţămintea subţire, 
adunându-se în jurul degetelor ca un memento umed al 
necesităţii de a cumpăra acele ghete pe care încă nu mi le 
permit. Undeva în depărtare zăresc câteva siluete 
întunecate care se retrag în pădurea de pini. Poate că au 
venit să aprindă candele sau să aşeze coroane de brad pe 
morminte. 

Nu mai e mult până la Crăciun. 

Fac câţiva paşi către aleea îngrijită, curățată de zăpadă, 
şi arunc o privire spre ecranul telefonului, chiar dacă ştiu 
deja cine e. Sentimentul e inconfundabil. O senzaţie de 
scufundare apăsătoare pe care o cunosc foarte bine. 

Înainte de a răspunde, mă întorc încă o dată spre 
mormântul ei. Fac încurcat cu mâna şi bâigui ceva despre 
faptul că o să mă întorc în curând. Bineînţeles că e inutil - 
ştie că mă întorc mtötdeauna, 


Drumul se întinde negru şi lucios în timp ce conduc 
înapoi spre oraş. Luminile de frână ale altor maşini pâlpâie 
în faţa mea, luminându-l. De-a lungul şoselei spre 


e 5» 


Stockholm se înşiră troiene mari de zăpadă maronie, 
murdară, şi clădiri pătrăţoase, deprimante, conformiste. 
Din loc în loc, steaua de Crăciun luminează câte o 
fereastră, asemenea unei torţe în întuneric. A început din 
nou să ningă. O peliculă de zloată se depune pe parbriz, 
estompând colţurile, îmblânzind peisajul. Singurul zgomot 
care se aude e şuierul ştergătoarelor acompaniat de 
toarcerea lină a motorului. 

O crimă. 

Încă o crimă. 

Cu mulţi ani în urmă, pe vremea când eram doar un 
detectiv novice, faptul că eram chemat la scena unei crime 
îmi provoca mereu un soi de exaltare. Moartea era 
sinonimă cu un mister care trebuia rezolvat, asemenea 
lânii încurcate care trebuia descâlcită. Pe vremea aia, 
credeam că totul poate fi descâlcit şi explicat. Atâta timp 
cât aveai suficientă energie, rezistenţă şi ştiai de care fire 
să tragi şi în ce ordine. Realitatea nu era nimic mai mult 
decât o reţea complexă de fire. 

Pe scurt, putea fi stăpânită, desluşită. 

Acum nu mai ştiu. Poate că mi-am pierdut interesul faţă 
de reţea, mi-am pierdut intuiţia şi nu mai ştiu de care fir să 
trag. În timp, moartea a căpătat o nouă semnificaţie. 
Mama, odihnindu-se în pământul umed al cimitirului 
Woodland. Annika, sora mea, odihnindu-se în acelaşi 
cimitir, nu departe de mama. Şi tata, care şi-a propus să 
bea până îşi dă duhul pe Costa del Sol, li se va alătura în 
curând. Crimele cu care am de-a face nu mi se mai par atât 
de importante. Desigur, pot să dau o mână de ajutor la 
elucidarea lor. Să pun în cuvinte ceea ce este de 
neconceput - viaţa cuiva fusese curmată - şi să descriu 
evenimentele care au dus la asta. Poate chiar să-l găsesc 
pe făptaş şi, în cel mai bun caz, să ajut la intentarea 
procesului. Dar morţii nu învie, nu-i aşa? În ultimul timp 
mi-e greu să găsesc un sens în ceea ce fac. 

Când ajung la Roslagstull se lasă deja întunericul şi-mi 
trece prin minte că astăzi nici nu a fost lumină. Ziua a 
trecut neobservată prin aceeaşi ceaţă incoloră de 


e 6» 


decembrie, ca şi ziua de ieri şi cea de alaltăieri. Odată ce 
intru pe autostrada E18 care se îndreaptă spre nord, 
traficul se înteţeşte. Trec pe lângă zone unde se repară 
drumul, iar gropile îmi zguduie maşina, astfel încât micul 
brăduţ atârnat de oglinda retrovizoare saltă alarmant. 

Când trec pe lângă universitate, Manfred mă sună din 
nou. Îmi spune că e o porcărie de nedescris, că e implicat 
un fel de ştab şi că ar fi bine dacă nu mi-ar lua atât de al 
naibii de mult timp să ajung acolo odată. Mă uit afară în 
crepusculul gri precum cimentul, îi spun să nu-şi piardă 
cumpătul, drumul e mai plin de găuri decât un şvaiţer, şi 
că o să mă rănesc la coaie dacă mă grăbesc mai tare. 

Manfred explodează în familiarul lui râs grohăit, care 
seamănă cu guiţatul unui porc. Sau poate că sunt nedrept: 
Manfred e gras; poate că asta îmi alterează percepţia 
asupra râsului său, mă face să mă gândesc la un grohăit 
voluptuos. Poate că râsul lui nu e diferit de al meu. 

Poate că toţi scoatem aceleaşi sunete. 

Manfred şi cu mine lucrăm împreună de mai bine de 
zece ani. An după an, am stat unul lângă altul în faţa mesei 
de autopsie, interogând martori şi întâlnindu-ne cu rudele 
distruse de suferinţă. An după an, i-am urmărit pe 
răufăcători şi am făcut tot ce ne-a stat în puteri ca să 
transformăm lumea asta într-un loc mai sigur. Dar am 
reuşit oare? Toţi acei oameni care dorm în camerele 
frigorifice de la Institutul de Medicină Legală din Solna 
sunt în continuare morţi şi nimic nu va schimba asta. 
Niciodată. Nu suntem decât echipa de făcut curăţenie a 
societăţii, care leagă capetele firelor libere după ce 
materialul se destramă, după ce inimaginabilul s-a produs 
deja. 

Janet spune că sunt deprimat, dar n-am încredere în 
Janet. Pe lângă asta, nu cred în depresie. Pentru că aşa stă 
treaba: nu cred în ea. În cazul meu, am ajuns să văd 
adevărata natură a existenţei noastre şi privesc pentru 
prima dată viaţa cu ochi lucizi. Janet spune că asta eo 
reacţie standard, că persoana deprimată nu reuşeşte să 
vadă dincolo de mizeria ei personală. Ca răspuns, îi zic că 


e 7> 


depresia e una dintre cele mai profitabile invenţii ale 
industriei farmaceutice şi că nu am nici timp, nici chef să 
îmbogăţesc şi mai mult nişte companii farmaceutice 
obscen de bogate. Iar dacă după asta Janet vrea să vorbim 
despre felul în care mă simt, închid întotdeauna telefonul. 
Până la urmă, ne-am despărţit de mai bine de 
cincisprezece ani; nu am de ce să discut astfel de lucruri 
cu ea. Faptul că se întâmplă ca ea să fie mama unicului 
meu copil nu schimbă cu nimic situaţia. 

Că veni vorba, Albin e copilul pe care n-ar fi trebuit să-l 
avem. Nu din cauză că ar fi ceva în neregulă cu Albin - e 
un adolescent destul de normal: plin de coşuri, obsedat de 
sex şi interesat în mod patologic de jocurile pe computer -, 
ci din cauză că realmente nu eram pregătit să devin 
părinte. În momentele mai grele (care se repetă din ce în 
ce mai frecvent pe măsură ce trec anii), cred că Janet a 
făcut-o dinadins. Şi-a aruncat pilulele contraceptive şi a 
rămas însărcinată ca să se răzbune pentru chestia aia 
legată de nuntă. Poate că aşa este. N-o să aflu niciodată şi 
acum nici nu prea mai contează. Albin există şi trăieşte 
bine mersi cu maică-sa. Ne vedem uneori, nu prea des - de 
Crăciun, cu ocazia solstițiului de vară şi de ziua lui. Cred 
că e mai bine pentru el să nu avem de-a face unul cu altul. 
Altfel, probabil că ar ajunge să fie dezamăgit de mine. 

Câteodată mă gândesc că ar trebui să port o fotografie 
de-a lui în portofel, ca toţi ceilalţi părinţi (adevăraţi). O 
fotografie nereuşită de la şcoală, având ca fundal un panou 
sepia dintr-o sală de sport, făcută de un fotograf ale cărui 
visuri nu l-au purtat mai departe de liceul Farsta. Dar după 
aceea îmi dau seama că prin asta n-aş prosti pe nimeni, pe 
mine însumi în niciun caz. Cred că statutul de părinte e 
ceva ce se câştigă prin merit. Un drept pe care-l obţii după 
ce înduri nopţi nedormite, schimbi scutece şi toate 
celelalte lucruri care vin la pachet. Are prea puţin de-a 
face cu genele, cu sperma pe care am donat-o fără să ştiu, 
în urmă cu cincisprezece ani, astfel încât Janet să-şi poată 
realiza visul de a deveni mama, 


e 3 


Identific casa de la distantă. Nu din cauză că acea 
clădire albă, pătrăţoasă ar ieşi în evidenţă în vreun fel în 
suburbia exclusivistă, ci pentru că e înconjurată de maşini 
de poliţie. Lumini albastre strălucesc pe zăpadă şi 
inconfundabila dubă a experţilor legişti e parcată elegant 
ceva mai încolo. Îmi las maşina la poalele dealului şi 
parcurg pe jos distanţa care mă mai desparte de casă. 
Salut tipii în uniforme, le flutur insigna pe sub nas şi mă 
strecor pe sub banda alb-albastră care fâlfâie uşor în 
bătaia brizei. 

Manfred Olsson stă în uşa de la intrare. Corpul lui masiv 
obturează mare parte din deschizătură în timp ce-şi ridică 
o mână să mă salute. Poartă un sacou de tweed cu o 
batistă de mătase roz care i se iţeşte din buzunarul de la 
piept. Pantalonii lui largi de lână sunt strâns îndesaţi în 
botoşeii de plastic de unică folosinţă. 

— Să fiu al naibii, Lindgren. Credeam că nu mai apari. 

Privirile ni se întâlnesc. Ochii lui mici şi neastâmpăraţi, 
de culoarea piperului, sunt adânciţi în faţa rumenă. Părul 
lui rar şi roşcat e pieptănat cu atenţie într-un stil care 
aminteşte de un actor din anii cincizeci. Arată mai degrabă 
ca un vânzător de antichităţi, ca un istoric sau un somelier 
decât ca un ofiţer de poliţie. De fapt, că este detectiv e 
ultimul lucru la care te-ai gândi când îl vezi, iar el e fără 
îndoială conştient de asta. S-ar putea să fie doar un truc, s- 
ar putea ca lui să-i placă să-şi exagereze stilul excentric 
pentru a-i provoca pe ofiţerii mai înguşti la minte. 

— Cum am spus... 

— Da, da. Dă vina pe trafic, spune Manfred. Ştiu cum e 
când pui mâna pe un film porno al naibii de bun. E greu să 
te dezlipeşti de el. 

Limbajul dur al lui Manfred contrastează puternic cu 
stilul lui vestimentar elaborat şi conservator. Îmi dă o 
pereche de botoşei de plastic şi mănuşi şi-mi spune, 
coborând puţin vocea: 

— Ascultă. Chestia asta e cu adevărat nasoală... Vino să 
vezi cu ochii tăi! 

Imi pun botoşeii şi mănuşile de latex şi păşesc pe plăcile 


e 9» 


de plastic pe care se pare că experţii legişti le-au dispus la 
întâmplare prin hol. Mirosul sângelui e atât de intens şi de 
greţos, încât aproape că-mi vine să mă dau înapoi, cu toate 
că e un iz pe care-l cunosc foarte bine. Senzaţia de apăsare 
din stomac devine mai puternică. În ciuda tuturor locurilor 
în care am fost să constat crime, a tuturor cadavrelor pe 
care le-am văzut, există ceva legat de faptul că te afli în 
apropierea morţii reci şi nemediate care-mi face părul 
măciucă. Poate că e conştientizarea vitezei cu care se 
poate întâmpla. Cât de repede poate fi stinsă o viaţă. Dar, 
pe de altă parte, uneori e invers - scena unei crime sau un 
cadavru sunt mărturia unei agonii prelungite în mod 
insuportabil. 

Salut experţii legişti în haine de protecţie albe şi arunc o 
privire prin hol. E gândit ca un spaţiu anonim, aproape 
auster. Sau e doar extrem de masculin? E cam acelaşi 
lucru când vine vorba de amenajări interioare. Pereţi albi, 
podea gri. Nici urmă de obiectele personale pe care le-ai 
găsi în mod obişnuit într-un hol: geci, genţi sau pantofi. 
Păşesc pe următorul dreptunghi de plastic şi arunc o 
privire în bucătărie. Dulapuri de bucătărie lăcuite în 
negru, luciu puternic. O masă eliptică cu scaune în jurul ei 
pe care o recunosc dintr-o revistă de decoraţiuni. De-a 
lungul peretelui se înşiră cuțite. Observ că niciunul nu 
pare să lipsească. 

Manfred îşi aşază mâna pe braţul meu. 

— Haide! Pe-aici! 

Traversez holul păşind pe plăcile de plastic. Trec pe 
lângă un expert legist echipat cu un aparat foto şi un 
carneţel. Sub plastic se întinde o mare pată de sânge. Nu, 
nu e o pată, e o mare. O mare roşie, lipicioasă, de sânge 
proaspăt care pare să se întindă pe toată această porţiune 
a holului, de la un perete la altul şi mai departe pe scări, 
până jos în pivniţă. Din această mare pornesc sute de urme 
de paşi de diferite mărimi care duc spre uşa din faţă. 

— Al dracului de mult sânge, mormăie Manfred şi 
păşeşte înainte cu o agilitate surprinzătoare, cu toate ca 
plăcile de plastic se îndoaie sub greutatea lui. 


e 10 - 


O plăcuţă cu un număr e aşezată lângă o grămadă de 
haine însângerate. Zăresc un picior şi o gheată neagră cu 
toc înalt, apoi partea inferioară a trupului unei femei 
întinse pe spate. Îmi ia câteva secunde să realizez că a fost 
decapitată şi că ceea ce la început am crezut că eo 
grămadă de haine, e de fapt un cap care zace pe podea. 
Sau mai degrabă e înfipt acolo, ca şi cum ar fi crescut din 
podea. 

Ca o ciupercă. 

Manfred geme şi se lasă pe vine. Mă aplec în faţă, ca să 
cuprind toată scena macabră. Mă las pătruns de ceea ce 
văd - acest lucru e important. Reacţia naturală e să te dai 
înapoi, să îţi fereşti privirea de această oroare, dar în 
calitate de detectiv am învăţat de multă vreme să-mi 
suprim acest reflex. 

Faţa şi părul castaniu al femeii sunt pline de sânge. 
Dacă ar fi să ghicesc, ceea ce e cam dificil ţinând cont de 
condiţia în care se află cadavrul, aş zice că are în jur de 
douăzeci şi cinci de ani. Trupul e şi el plin de sânge şi 
zăresc ceea ce par a fi nişte răni adânci pe antebraţ. 
Poartă o fustă neagră, ciorapi negri şi un pulover gri. Sub 
ea, zăresc un palton de iarnă îmbibat cu sânge. 

Futu-i! 

Manfred dă din cap şi-şi mângâie faţa nerasă. 

— A fost decapitată. 

Încuviinţez. Nu mai e nimic de adăugat. E clar că exact 
asta s-a întâmplat. E nevoie de o forţă considerabilă, sau 
cel puţin de un efort susţinut să separi capul de trup. Asta 
spune ceva despre făptaş. N-aş putea spune încă ce anume 
exact, dar e clar că cel care a făcut asta nu era un infirm. 
Ucigaşul era destul de puternic. Sau foarte motivat. 

— Ştim cine este victima? 

Manfred dă din cap. 

— Nu. Dar ştim cine locuieşte aici. 

— Cine? 

— Jesper Orre. 

Numele îmi sună cunoscut, aşa cum îţi sună cel al unui 
atlet retras din activitate sau al unui fost politician. Imi 


e 11» 


aduce vag aminte de ceva, dar n-aş putea spune unde l-am 
mai auzit. 

— Jesper Orre? 

— Da, Jesper Orre. Directorul executiv de la 
Clothes&More. 

Şi îmi aduc aminte. Controversatul şef al lanţului de 
magazine de haine cu cea mai rapidă creştere din 
Scandinavia. Omul pe care media îl iubeşte şi îl urăşte în 
acelaşi timp. Pentru practicile lui manageriale, pentru 
nenumăratele lui aventuri amoroase şi pentru frecventele 
afirmaţii incorecte politic faţă de media. 

Manfred oftează adânc şi se ridică. Fac la fel. 

— Arma crimei? îl întreb. 

Arată în tăcere spre hol. În capăt, lângă scările care par 
să ducă spre pivniţă e un cuţit mare sau poate o macetă. 
Nu văd prea bine. Alături e o plăcuţă aşezată cu grijă, cu 
numărul 5 pe ea. 

— Şi Jesper Orre a fost reţinut? 

— Nu. Nimeni nu pare să ştie unde se află. 

— Ce altceva mai ştim? 

— Cadavrul a fost descoperit de o vecină aflată în 
trecere care a observat că uşa din faţă e deschisă. Am 
vorbit cu ea. Acum se află la spital - se pare că are 
probleme cu inima din cauza şocului. Oricum, nu a văzut 
nimic care să merite să fie menţionat. Din păcate, s-a 
plimbat de colo-colo pe hol, aşa că nu ştiu dacă experţii vor 
reuşi să identifice vreo urmă folositoare. Şi zăpada de- 
afară e plină de sânge. Probabil că ucigaşul a încercat să 
se curețe după săvârşirea crimei. 

Mă uit în jur. Podeaua de lângă uşa principală e 
acoperită de o mulţime de urme roşii. De-a lungul pereţilor 
sunt pete de sânge şi urme de mâini însângerate. Scena 
seamănă cu o pictură de Jackson Pollock: ca şi cum cineva 
ar fi vărsat vopsea roşie pe podea, s-ar fi rotit în jurul ei şi 
apoi ar fi împroşcat-o peste tot. 

— Crima pare să fi fost precedată de o încăierare destul 
de serioasă, continuă Manfred. Victima are răni pe 
antebraţe şi pe braţe, provocate în timp ce încerca să se 


e 12» 


apere. Concluzia preliminară a medicului legist este că a 
murit ieri, între orele trei şi şase după-amiaza. Victima 
este o femeie care are în jur de douăzeci şi cinci de ani, iar 
cauza morţii o constituie cel mai probabil multiplele răni 
de la gât, provocate atunci când capul a fost... Mă rog, 
cred că-ţi dai seama şi singur. 

Manfred devine tăcut. 

— Şi capul, spun eu. Cum de a ajuns să stea aşa, în 
poziţia asta? E posibil să fie din întâmplare? 

— Legistul şi tehnicienii presupun că ucigaşul l-a aşezat 
în poziţia asta. 

— Cât de al dracului de dezgustător! 

Manfred dă din cap şi-mi susţine privirea cu ochii lui 
mici, cafenii. Apoi îşi coboară vocea ca şi cum n-ar vrea să 
fie auzit de nimeni altcineva din încăpere, cine ştie din ce 
motiv. Singurii oameni care mai sunt aici sunt experţii 
legişti. 

— Ascultă, asta seamănă în mod straniu cu... 

— Dar asta s-a întâmplat în urmă cu zece ani. 

— Chiar şi-aşa! 

Dau din cap. Nu pot să neg că nu există similitudini cu o 
crimă pe care am investigat-o în Södermalm în urmă cu 
zece ani, una pe care nu am reuşit s-o rezolvăm, în ciuda 
faptului că a fost una dintre cele mai extinse investigaţii 
din istoria criminalisticii suedeze. 

— Aşa cum am spus, asta a fost cu zece ani în urmă. Nu 
există niciun motiv să credem că... 

Manfred face un gest indiferent cu mâna. 

— Da, ştiu. Probabil că ai dreptate. 

— Şi tipul ăsta, Orre, care locuieşte aici, ce ştim despre 
el? 

— Deocamdată nu multe, doar ce ştim din ziare. Dar 
Sânchez se interesează. A promis să afle câte ceva până 
diseară. 

— Şi ziarele ce spun? 

— Păi, obişnuita bârfă. Îl numesc proprietar de sclavi. 
Sindicatul îl urăşte şi a intentat mai multe procese 
împotriva companiei. Se pare că e un afemeiat celebru. 


e 13 


Tone de gagici. 

— Nu are soţie? Copii? 

— Nu, trăieşte singur. 

Mă uit prin hol, lăsându-mi privirea să gliseze prin 
bucătăria spațioasă. 

— Dacă locuieşti singur, chiar ai nevoie de un conac? 

Manfred dă din umeri. 

— „Nevoie” e un termen relativ. Vecina, doamna pe care 
au dus-o la spital, a spus că aici a locuit când o femeie, 
când alta, dar le-a pierdut şirul. 

leşim din nou, ne scoatem botoşeii şi mănuşile. La vreo 
zece metri, lângă intrarea laterală, pare să fie o magazie 
care a ars, acoperită pe jumătate de zăpadă. 

Manfred îşi aprinde o ţigară, tuşeşte şi se întoarce spre 
mine. N 

— Am uitat să-ţi amintesc de asta. În urmă cu trei 
săptămâni, în garajul lui a avut loc un incendiu. Compania 
lui de asigurări investighează cazul. 

Mă uit la rămăşiţele carbonizate ale grinzilor care se 
iţesc din zăpadă şi-mi aduc aminte de pinii din cimitirul 
Woodland. Aceleaşi forme tăcute, întunecate, profilate pe 
zăpadă, evocând acelaşi sentiment  neliniştitor de 
efemeritate şi de moarte. 


În timpul drumului cu maşina înapoi în oraş, mă gândesc 
din nou la Janet. E ceva legat de cele mai odioase crime, 
cele mai negre orori care mă fac întotdeauna să mă 
gândesc la ea. Bănuiesc că e din cauză că Janet m-a 
tulburat, aşa cum se întâmplă şi cu o astfel de crimă. Sau 
poate că uneori, la un anumit nivel primitiv, subconştient, 
îmi doresc ca ea să moară, asemenea femeii din casa albă. 
Bineînţeles că nu vreau cu adevărat să o omor - până la 
urmă, ea e mama lui Albin - dar acest sentiment este 
prezent. 

Viaţa mea a fost infinit mai simplă înainte să ne întâlnim. 

Janet lucra într-o cafenea în apropiere de secţia 
principală de poliţie de pe Kungsholmen. De fiecare dată 
când treceam pe-acolo, ne salutam. Câteodată, dacă nu 


e 14» 


erau mulţi clienţi, îmi ţinea companie pentru o vreme, îmi 
făcea cinste cu o cafea şi stăteam de vorbă. Avea părul 
scurt, blond, de punkeriţă, şi o strungăreaţă care uneori 
era fermecătoare, alteori nu. Era ceva pe care puteai să-ţi 
concentrezi privirea, un punct fix ca fotografia unei muşte 
într-un closet public. Plus că avea sâni mişto. Bineînţeles 
că mai avusesem femei până atunci. Destul de multe chiar, 
dar nicio relaţie serioasă. Veneau şi plecau fără să lase 
cine ştie ce impresie asupra mea. Nici eu nu cred să le fi 
influenţat viaţa în cine ştie ce măsură. 

Insă Janet era diferită. Era încăpăţânată, incredibil de 
încăpăţânată. Cred că luaserăm cina împreună de trei sau 
patru ori, ajunseserăm în pat cam de tot atâtea ori, când a 
început să mă lucreze să ne mutăm împreună. Bineînţeles 
că am refuzat-o. Nu voiam să locuiesc cu ea. Vorbăria 
neîncetată a lui Janet începuse deja să mă enerveze. Mi-am 
dat seama că îmi doream din ce în ce mai des să tacă din 
gură. Dar uneori când dormea goală în patul meu îngust, o 
găseam incredibil de frumoasă. Tihna şi liniştea i se 
potriveau mult mai mult decât cicălirea. Mi-ar fi plăcut să 
fie întotdeauna aşa. Dar era o dorinţă absurdă. Nu-i poţi 
cere prietenei tale să fie tăcută şi goală. 

Cel puţin nu tot timpul. 

La început, toată bătaia de cap era îndreptată împotriva 
unor lucruri mici, cum ar fi excursiile făcute împreună. 
Obişnuia să vină acasă cu o geantă plină de broşuri 
informative şi să-şi dedice întreaga seară alegerii celei mai 
bune destinaţii. Mallorca sau Ibiza. Insulele Canare sau 
Gambia. Insula Rhodos sau Cipru. Putea să fie vorba 
despre unde urma să fie vremea cea mai favorabilă, unde 
se găsea cea mai gustoasă mâncare sau unde puteai să-ţi 
cumperi cele mai interesante vechituri. 

Până la urmă am plecat în excursie şi nici n-a fost aşa de 
rău. Nu erau multe de făcut în acel sătuc de pe coasta de 
est a insulei Mallorca, iar Janet şi-a petrecut cea mai mare 
parte a săptămânii în bikini, citind The Clan of the Clan 


e 15» 


Bear! ceea ce însemna că cel puţin era tăcută. Şi aproape 
goală. 

Şi apoi mai era şi sexul. 

Sexul era incredibil, n-am ce să zic. Probabil că tot vinul 
şi sangria pe care le-am consumat în căldura aia au 
contribuit şi ele. Era ca un animal, dezinhibată şi 
vulnerabilă în acelaşi timp. Câteodată mă surprindeam 
gândindu-mă că exista ceva aproape masculin în felul în 
care se comporta în pat. Cu acea dorinţă exigentă şi 
nerăbdătoare care voia să fie satisfăcută cât mai repede şi 
într-un mod surprinzător de egoist. Obţinea ce voia, iar pe 
atunci era vorba de mine, de trupul meu. Şi poate chiar s-a 
întâmplat ca în febra momentului să mă gândesc cum ar fi 
să trăiesc alături de ea. Poate că i-am şi spus-o. Nu-mi 
aduc aminte. 

Sunt atât de multe lucruri de care nu-ţi aminteşti! 

Dar nici n-am ajuns bine acasă, că ea a început să 
vorbească despre apartamentul pe care-l vom cumpăra 
împreună. l-am explicat cât se poate de clar că nu eram 
pregătit să locuiesc împreună cu ea, dar se comporta ca şi 
cum n-ar fi vrut să audă ce-i spuneam. Ca de obicei, se 
decisese asupra unui scop - un apartament şi o familie -, şi 
n-ar trebui oare să simt şi eu la fel, din moment ce aveam 
deja treizeci şi trei de ani? 

De asemenea, şi-a tatuat numele meu, „Peter”, pe o 
flamură purtată de doi porumbei, în zona lombară. Acest 
lucru mă stânjenea, cu toate că nu ştiam de ce. Probabil 
din cauză că un tatuaj e pe viaţă şi numai gândul de a 
petrece eternitatea alături de Janet îmi dădea fiori. 

Toate acestea au coincis cu numirea mea în funcţia de 
detectiv, aşa că era firesc să am multă treabă la serviciu. 
Pe vremea aia, tratam cu maximă seriozitate fiecare caz în 
parte, de fapt aveam impresia că dau o mână de ajutor la 
crearea unei lumi mai bune. Credeam chiar că e posibil să- 
ţi imaginezi cum ar putea să arate o astfel de lume. 

O lume mai bună? 


1 Clanul ursului de peşteră, un roman istoric scris de Jean M. Auel 
(N.t.). 
e 16» 


Acum, după cincisprezece ani, ştiu că nimic nu se 
schimbă. Mi-am dat seama că timpul nu e liniar, ci doar 
circular. Poate să sune arogant, dar e destul de banal. 
Timpul e un cerc, ca o roată de cârnaţi. Nu e ceva care să 
merite prea multă contemplare. E aşa cum e. Crime noi şi 
ofiţeri noi de poliţie cu o viziune romantică asupra 
profesiei, aruncându-se cu capul înainte în meserie. 
Criminali noi care, odată ce sunt închişi, sunt înlocuiţi de 
alţii şi mai noi. 

Nu se termină niciodată. 

Eternitatea e o roată de cârnaţi. lar Janet voia s-o 
împartă cu mine. 

Tind să cred că la începutul relaţiei noastre eram mai 
ferm. Pe atunci chiar îi înfruntam ideile nebuneşti. Dar cu 
timpul mi-a învins rezistenţa, sau poate că eu am fost acela 
care am renunţat la strategia mea defensivă. Am devenit 
mai evaziv. Când aducea vorba, îi răspundeam că „la anul 
am putea să ne mutăm împreună”. Apoi am găsit defecte la 
fiecare apartament pe care mă obliga să-l vizitez împreună 
cu ea: ar trebui să fie la un etaj aflat mai sus, ar trebui să 
fie mai jos (e pericol de incendiu!), prea departe de oraş, 
prea central (prea zgomotos!) sau orice alt motiv pe care 
reuşeam să-l inventez. 

Întotdeauna părea zdrobită când ne întorceam acasă 
după acele vizionări. Se uita în pământ fără să spună o 
vorbă, bretonul ei lung şi blond îi cădea ca o perdea peste 
ochi. Îşi ţinea geanta strâns la piept ca pe un scut. Buzele 
lipite într-o linie subţire din care s-a scurs tot sângele. 

Janet ştia toate trucurile. Ştia că senzaţia de vinovăţie 
pe care mi-o provoca mă va face mai slab, mai maleabil. 
Câteodată mă întrebam unde a învăţat toate astea, cum 
putea cineva atât de tânăr să se priceapă atât de bine la 
manipulare. 

Poate că tocmai experienţele prin care trecusem în 
relaţia cu Janet au fost cele care m-au făcut să devin atât 
de fascinat de Manfred când am început să lucrăm 
împreună, câţiva ani mai târziu. Cu toate că la suprafaţă te 
lăsa cu o impresie aproape comică - parţial din cauza 


e 17» 


tensiunii dintre înfăţişarea şi limbajul lui necizelat -, 
poseda şi o forţă interioară pe care am admirat-o de la bun 
început. După doar câteva zile, m-a luat deoparte şi mi-a 
explicat că urmează să divorţeze şi că probabil cel mai 
bine e să fiu în cunoştinţă de cauză, din moment ce s-ar 
putea ca asta să-i afecteze munca. 

Pe atunci, Manfred era căsătorit cu Sara şi erau părinţii 
a trei adolescenţi. Ţin minte că l-am întrebat ce părere are 
Sara despre divorţ şi Manfred mi-a răspuns că „nu 
contează, pentru că eu am luat deja o hotărâre”. Ceva în 
legătură cu acea afirmaţie m-a pus pe gânduri. Luase 
decizia de unul singur şi urma să obţină divorţul indiferent 
care ar fi fost părerea Sarei. 

Nu prea reuşeam să pun piesele cap la cap. 

In acelaşi timp, mă şi îngrijora. Exista riscul ca Manfred, 
care era atât de perspicace şi de puternic, să poată vedea 
prin mine. Să-mi vadă slăbiciunile, ambivalenţa şi 
împotrivirea mea la ideea de a mă lega la cap. Însuşiri 
despre care ştiam că sunt atât de urâte, încât ar fi mai bine 
să le ascund. ÎInsuşiri care miroseau urât atunci când 
ieşeau la suprafaţă, ca nişte frunze putrede pe un râu. 

Câţiva ani mai târziu, chiar i-am spus lui Manfred despre 
chestia cu însurătoarea. La început a părut încurcat ca şi 
cum n-ar fi fost în stare să înţeleagă până la capăt ce-i 
spusesem, apoi a început să râdă. A râs şi a râs până când 
pe obrajii lui rumeni au început să se rostogolească 
lacrimi, iar guşa i s-a scuturat. A râs atât de mult, încât 
mai avea un pic şi se tăvălea pe podea. 

Despre Manfred pot fi spuse multe lucruri, dar cu 
siguranţă ştie să vadă partea Lumina Gesa a vieţii. 


Când ajung la secţia de poliţie de pe Kungsholmen e 
deja întuneric. Vremea pare să se fi răcit, pentru că 
lapoviţa s-a transformat în fulgi mari şi pufoşi care cad 
peste Polhemsgatan. Dacă secţia de poliţie n-ar fi atât de 
incredibil de urâtă, scena ar fi fost una frumoasă, dar în 
loc de asta, peisajul e obturat de clădirile gigantice, un 
memento al stilului arhitectonic brutal care a fost atât de 


e 18 + 


la modă în anii şaizeci. Ecranele de lumină care se 
proiectează pe faţadă relevă colegii care lucrează din greu 
în birouri; în lupta împotriva crimei nu există pauze. Nici 
măcar într-o seară de vineri de dinainte de Crăciun. Şi în 
niciun caz atunci când o tânără femeie a fost omorâtă cu 
brutalitate. 

Pe scările ce duc la etajul doi, dau nas în nas cu 
Sânchez. 

— Pari obosit, îmi spune ea. 

Poartă o bluză de mătase de culoare crem şi nişte 
pantaloni negri eleganţi care o fac într-adevăr să arate ca 
un şef de birou, ceea ce şi este. Părul ei întunecat e prins 
într-o coadă de cal şi pot să-i văd tatuajul de pe gât. Pare 
să fie un şarpe care îi urcă pe spate spre urechea stângă 
ca şi cum ar încerca s-o muşte de lob. 

— Nici tu nu arăţi prea bine, îi răspund. 

Zâmbeşte cu o gingăşie înşelătoare şi realizez imediat că 
va trebui să plătesc mai târziu pentru acest comentariu. 

— Am pus cap la cap informaţiile legate de Jesper Orre. 
I-am dat materialul lui Manfred. 

— Mersi, spun şi continui T urc scările. 


Manfred bea ceai în faţa calculatorului său şi, când 
intru, îmi face semn să mă duc la el. Pe biroul lui sunt 
fotografii cu Afsaneh, tânăra lui soţie, şi cu fetiţa lor care 
va împlini în curând un an, Nadja. 

— Ai mâncat? întreabă el. 

— Nu mi-e foame. Mersi. 

— Nu. Vizita aia n-a fost prea bună pentru apetit. 

Mă gândesc la capul din mijlocul băltoacei de sânge. 
Oamenii îşi fac lucruri ciudate unii altora, câteodată fără 
motiv, iar alteori din cauza unor dispute care afectează 
mai multe generaţii. Îmi aduc aminte de o emisiune de la 
televizor pe care am văzut-o în urmă cu câteva luni, care 
încerca să găsească un răspuns la întrebarea: omul este un 
animal paşnic sau unul setos de sânge? Fără îndoială, 
oamenii sunt cel mai periculos animal de pe planetă; 
vânăm şi ucidem în mod constant nu numai alte specii, dar 


e 19 œ 


şi pe cei din specia noastră. Membrana civilizaţiei e la fel 
de subţire şi de cosmetică precum este şi lacul care 
împodobeşte unghiile lui Janet. 

— Ai reuşit să afli ceva despre Jesper Orre? 

Manfred dă afirmativ din cap şi-şi trece degetul gros 
peste textul din faţa lui. 

— Jesper Andreas Orre. Patruzeci şi cinci de ani. S-a 
născut şi a crescut în Bromma. 

Manfred face o pauză şi se întinde după ochelarii pentru 
citit, în timp ce eu reflectez la cele auzite. Patruzeci şi 
cinci de ani, cu patru ani mai tânăr decât mine, suspectat 
de o crimă brutală. Sau poate că şi el e o victimă, cu toate 
că e mai mare probabilitatea să fie implicat în crimă. 
Explicaţia cea mai simplă se dovedeşte de cele mai multe 
ori a fi şi cea corectă. 

Manfred îşi drege vocea. Continuă: 

— Este directorul executiv al lanţului de magazine de 
haine Clothes&More de doi ani. Este... ceea ce noi am 
numi un tip controversat. Nu e prea iubit, e considerat a fi 
o persoană dificilă. Din câte se pare, a concediat oameni 
pentru că au stat acasă cu copiii lor bolnavi, chestii din 
astea. Cel puţin aşa susţine sindicatul. Au fost intentate 
mai multe procese civile împotriva companiei. Anul trecut 
a avut un venit impozabil de 4.378.000 de coroane. Nu are 
dosar penal, n-a fost căsătorit niciodată. Apare adesea în 
media, mai ales în tabloide şi de cele mai multe ori 
subiectul e viaţa lui amoroasă. Sânchez a vorbit cu părinţii 
şi cu secretara lui şi, de câteva ore, nimeni nu ştie nimic de 
el. Dar vineri s-a dus la lucru ca de obicei şi părea complet 
„normal”. 

Când rosteşte cuvântul normal, Manfred face ghilimele 
în aer şi mă priveşte pe deasupra ochelarilor. 

— Are cumva o relaţie? 

— Părinţii lui susţin că nu. lar secretara a menţionat că, 
de când au început să apară articole despre el în media, a 
devenit foarte reticent în privinţa vieţii lui personale. Avem 
de asemenea datele de contact ale mai multor prieteni de- 
ai lui. Sânchez urmează să ia legătura cu ei. 


e 20 - 


— Şi cu focul ăla ce-a fost? 

— Că bine zici! Focul. Manfred răsfoieşte din nou 
teancul de hârtii. Jesper Orre tocmai îşi construia un garaj, 
dar în urmă cu trei săptămâni acesta a ars, împreună cu 
două maşini care-i aparţineau. Se pare că erau nişte 
maşini destul de scumpe. O... stai să văd... un Mg şi un 
Porsche. Compania de asigurare investighează 
posibilitatea ca focul să fi fost pus intenţionat. Sânchez 
urmează să vorbească şi cu ei. 

Mă uit pe fereastră afară. Ninsoarea s-a întețit, 
întunecând peisajul. Manfred îmi surprinde expresia. 

— Curând, spune el. Trebuie să mă duc acasă. Nadja are 
o infecţie la ureche. 

— lar? 

— Ştii cum e la vârsta asta. 

Dau din cap, gândindu-mă că de fapt nu ştiu. A trecut 
mult timp de când Albin era mic, iar pe vremea aia 
aproape că nu-l vedeam deloc. Infecţie la ureche, 
gastroenterită - toate astea au trecut pe lângă mine. 

— Peter, spune Manfred. N-ar fi rău să săpăm un pic 
prin ancheta aia veche. Metoda e prea asemănătoare ca s- 
o ignorăm pur şi simplu. Aş putea să vorbesc cu oamenii 
care au fost implicaţi. Poate o scoatem la lumină şi pe 
vrăjitoarea aia. Cum o chema? Hanne? 

Mă întorc spre Manfred, încet. Am grijă să nu arăt 
efectul pe care acest nume îl are asupra mea. Cum ţâşnesc 
amintirile, răspândindu-se prin toate celulele corpului 
meu. 

Hanne. 

— Nu, îi spun şi poate că vocea mea sună prea strident, 
nu sunt sigur. 

Nu mai pot să-mi controlez vocea. 

— Nu, în niciun caz nu e nevoie s-o contactăm. 


e 21 œ» 


Emma 
Cu două luni în urmă 


— La naiba, asta e o piatră mare. 

Degetele slabe ale Olgăi apucă inelul şi-l ridică-n lumină, 
ca şi cum ar vrea să se asigure că e real. 

— Foarte drăguţ, îmi spune şi mi-l dă înapoi. Cât a 
costat? 

— L-am primit cadou. Nu puteam să întreb aşa ceva. 

— De ce nu? 

— Pentru că nu se face. 

Pentru un moment, se face linişte. 

— Păi, spune-ne, zice Mahnoor. Cine e prinţul? 

— Nu pot... 

— Ei, haide, chicoteşte Mahnoor. Acum eşti logodită. Cât 
de secret poate să fie? 

O cosiţă groasă, neagră îi acoperă umărul. Ochii sunt 
conturaţi cu un dermatograf de culoare închisă. 

— E complicat, încep eu. 

— Mătuşă-mea s-a căsătorit cu vărul ei. Nu au spus 
nimănui timp de zece ani, se oferă Olga îndatoritoare. Au 
doi copii. E complicat. Pe bune! 

— Jur! Nu e vorba de o rudă. Nu are loc niciun incest. 
Doar că... e complicat. 

— Ca pe Facebook? „E complicat.” 

Olga râde cu viclenie. 

— Poate. 

În mica chicinetă se lasă tăcerea, iar frigiderul porneşte 
cu un oftat. Pot să înţeleg curiozitatea colegelor mele. Şi 
eu aş fi reacţionat la fel. Dar asta e altceva. Asta e o 
situaţie excepţională. Ar fi o greşeală şi o iresponsabilitate 
din partea mea să spun cuiva, mai ales lui Olga şi 
Mahnoor. Ar putea să-i aducă necazuri lui Jesper, şi-n cele 
din urmă şi mie. 

Şi, pe lângă asta, am promis. 

Olga adună firimiturile de pe masă într-o grămăjoară, 


e 22 œ» 


desenează modele în ea cu unghiile lungi şi albe, date cu 
acril. 

— Nu pricep de ce eşti aşa secretoasă, se plânge ea. 
Dacă era căsătorit, aş fi înţeles, dar e evident că nu e, 
pentru că eşti logodită cu el. 

Mahnoor ridică o mână. 

— Nu vrea să spună. Respectă-i decizia. 

Îi fac un semn de mulţumire lui Mahnoor, care-mi 
întoarce zâmbetul şi-şi dă pletele pe spate. 

Olga îşi strânge buzele subţiri şi-şi dă ochii peste cap. 

— În fine! 

Linişte din nou. Mahnoor îşi drege vocea. 

— Cum a fost la înmormântarea mamei tale, Emma? A 
fost în regulă? 

Mahnoor. Întotdeauna amabilă şi plină de tact. O voce 
moale şi un mod de a vorbi nesigur şi lent. Cuvinte ca nişte 
mângâieri micuţe, blânde. Pun inelul la loc. Respir. 

— A fost în regulă. N-a venit multă lume, doar cei care i- 
au fost foarte apropiaţi. 

De fapt, au fost doar cinci oameni în micuța capelă. 
Câteva coroane singuratice aşezate pe sicriul simplu, de 
lemn. Organistul a cântat câteva imnuri, cu toate că ştiam 
că mama ura tot ce ţine de imnuri şi rugăciuni. În moarte, 
ca şi-n viaţă, trebuie să te supui tradiţiei, eu asta cred. 

— Cum te simţi acum? Eşti bine? pare Mahnoor 
îngrijorată. 

— Sunt bine. 

Adevărul e că nu prea ştiu ce simt, dar indiferent ce-ar 
fi, e prea dificil de explicat. Situaţia e suprarealistă. Nu 
reuşesc să procesez faptul că mama mea e moartă, că 
trupul ei mare şi gras era într-adevăr îndesat în sicriul 
acela. Că cineva a îmbrăcat-o, i-a pieptănat părul sârmos, 
blond oxigenat, şi a aşezat-o în sicriu. Că a pus capacul şi l- 
a bătut în cuie, sau ce-o fi făcut. 

Ce-ar trebui să simt? 

Disperare, tristeţe? Uşurare? Relaţia mea cu mama a 
fost una complicată, ca să nu spun mai mult şi, în ultimii 
ani, de când a început să bea „cu normă întreagă”, cum a 


e 23» 


spus una dintre mătuşile mele, nu prea ne-am văzut. 

Şi acum treaba asta cu Jesper. În mijlocul întregii 
nenorociri, îmi dă inelul şi-mi spune că vrea să-şi petreacă 
viaţa alături de mine. Mă uit la diamantul care-mi 
străluceşte pe deget şi mă gândesc că indiferent ce se 
întâmplă, nimeni nu poate să-mi ia asta. Îl merit. L-am 
câştigat. 

Uşa se deschide cu un bufnet. 

— De câte ori trebuie să-ţi spun că nu poţi să mă laşi 
singură în magazin? Stai degeaba şi fumezi, în timp ce... 

— Nu fumează nimeni, îl întrerupe Olga cu asprime şi-şi 
trece mâna prin părul lung şi rar. 

Replica ei mă surprinde. Nu e cea mai bună idee să te 
cerţi cu Björne. Devine rigid, îşi întinde trupul lung şi 
subţire şi îşi îndeasă mâinile adânc în buzunarele de la 
spate ale blugilor, care sunt suficient de lărgite şi 
amplasate la înălţimea perfectă. Se leagănă înainte şi 
înapoi pe cizmele lui de cowboy, se holbează la Olga şi 
ridică bărbia, astfel încât mărul lui Adam îi iese şi mai mult 
în evidenţă decât de obicei. Arată ca un peşte, mă gândesc. 
Un peşte malefic care pândeşte în apa neclară aşteptându- 
şi prada. În timp ce-şi dă capul pe spate, părul lui 
întunecat, încâlcit îi atârnă până aproape de umeri. 

— Ţi-am cerut părerea, Olga? 

— Nu, dar... 

— Ei bine! Propun să-ţi ţii gura şi să mă ajuţi să pun 
etichete la blugi, în loc să stai aici şi să-ţi admiri noile 
unghii ruseşti. 

Se întoarce pe călcâie şi trânteşte uşa în urma lui. 

— Penis, spune Olga, căreia îi e greu să găsească 
cuvintele potrivite, în ciuda celor zece ani petrecuţi în 
Suedia. 

— Cred că ar fi mai bine să ne întoarcem, spune 
Mahnoor şi se ridică, trage de bluză un pic de parcă ar 
vrea s-o netezească şi iii uşa. 


În drum spre casă îmi cumpăr câte ceva de mâncare. Lui 
Jesper îi place carnea, iar în seara asta sărbătorim, aşa că 


e 24» 


iau nişte file de muşchi - din cel scump, organic, cu toate 
că nu prea îmi permit. Cumpăr salată, roşii cherry şi 
brânză de capră ca să fac şi nişte sendvişuri la cuptor. 
Petrec mult timp în faţa rafturilor cu băuturi. Îmi trec 
mâinile peste sticlele proeminente, etalate în faţa mea. Nu 
sunt expertă în vinuri, dar de obicei bem vin roşu. Lui 
Jesper îi plac vinurile din Africa de Sud, aşa că aleg o sticlă 
de o sută de coroane de Pinotage. 

Când cobor în drum spre casă pe Valhallavägen, e deja 
întuneric. Bate un vânt rece dinspre nord şi picături mici şi 
tari de ploaie îmi biciuie faţa. Mă uit în jos la asfaltul ud şi 
negru şi parcurg în grabă ultima bucată de drum. 

Clădirea de apartamente a fost construită în 1925 şi se 
află chiar lângă centrul comercial Fältöversten, într-o zonă 
de lux a Stockholmului. Una dintre mătuşile mele a locuit 
aici până acum trei ani, când a murit. Dintr-un motiv de 
neînțeles, am moştenit apartamentul, lucru care a cam 
provocat controverse între rudele mele. De ce a trebuit ca 
eu, Emma, care nici măcar nu-i fusesem apropiată Agnetei, 
să moştenesc apartamentul ei din centrul oraşului? Cum 
am reuşit să o păcălesc să mi-l lase mie? 

Nu a fost ceva complet irațional. Mătuşa Agneta nu avea 
copii şi mă mai vedeam cu ea uneori. Din când în când, 
toate mătuşile mele se întâlneau, hotărâte să-şi ţină în 
viaţă matriarhatul disfuncţional şi uneori mă alăturam şi 
eu lor. 

Descui uşa, apăs pe clanţa de alamă. Mă loveşte mirosul 
familiar de detergent şi de pâine prăjită. Şi altceva, un 
miros stătut pe care nu reuşesc să-l identific prea bine. 
Ceva organic şi familiar. Aşez cu grijă pungile pe podea, 
aprind lumina în hol şi-mi dau jos pantofii uzi. Îmi agăţ 
haina pe un umeraş, apoi iau un prosop şi şterg cu 
delicateţe picăturile de ploaie. 

Pe podea sunt două plicuri. Facturi. Le ridic şi le duc în 
bucătărie. Le pun într-o grămadă, alături de celelalte 
facturi şi atenţionări. Maldărul e alarmant de mare şi-mi 
aduc aminte că va trebui neapărat să vorbesc cu Jesper 
despre asta. Poate că nu în seara asta, dar în curând. Nu 


e 25» 


pot să tot adun facturi grămadă. Vor trebui plătite într-o 
bună zi. 

Îl chem pe Sigge şi scot din dulap nişte mâncare pentru 
pisici. Imediat ce aude scârţâitul balamalelor e lângă mine 
şi mi se freacă de gambe. Mă aplec în faţă, îi mângâi blana 
neagră, mă conversez un pic cu el, apoi mă duc în camera 
de zi. 

În apartamentul meu sunt puţine mobile. Tot de la 
mătuşa Agneta am moştenit şi scaunele Carl Malmsten. 
Masa şi scaunele din hol le-am cumpărat online, iar patul e 
de la IKEA. Am şi un birou, pe care l-am găsit la Armata 
Salvării. E plin de cărţi şi de carneţele roşii. În afară de 
slujba de la magazin, studiez pentru bacalaureat. M-am 
lăsat de şcoală. Mi s-au întâmplat anumite lucruri care m- 
au făcut să-mi pierd atât capacitatea, cât şi dorinţa de a 
continua, dar pentru mine şcoala a fost întotdeauna 
uşoară. Mai ales matematica. Lumea numerelor are ceva 
eliberator. Nu există nici zone gri, nici subiectivitate, 
matematica nu lasă loc de interpretare; fie calculezi bine, 
fie calculezi greşit. 

Mi-aş dori ca şi restul vieţii să fie la fel de simplu. 

Mă gândesc la Woody pentru o clipă. Părul lui lung şi 
negru strâns într-o coadă de cal la ceafă. Obiceiul lui de a- 
şi ţine mâna pe obraz în timp ce asculta - întotdeauna 
părea să asculte cu o intensitate uluitoare. Ca şi cum toţi 
am fi avut ceva foarte important de spus. Şi poate că 
aveam. Mă înfior şi trec în camera de zi. 

Îmi spun că într-o bună zi voi înceta să mă mai gândesc 
la Woody. Într-o bună zi, amintirea lui va păli ca o veche 
fotografie polaroid, iar eu îmi voi continua viaţa ca şi cum 
el n-ar fi existat niciodată. 

În casa mea există un singur obiect cu adevărat valoros 
- un tablou de Ragnar Sandberg, atârnat în dormitor. O 
compoziţie naivă cu jucători de fotbal în echipament 
galben cu albastru. Îmi place mult. Mama m-a sfătuit de 
multe ori să-l vând ca să împărţim banii şi ea să-şi poată 
bea partea, dar eu am refuzat. Voiam să-l păstrez pe 
perete, unde a fost dintotdeauna. 


e 26 - 


Mătuşa Agneta mi-a lăsat şi nişte bani. O sută de mii de 
coroane, ca să fiu mai exactă. Teancuri de bancnote de o 
sută de coroane atent învelite pe care le-am descoperit în 
dulapul unde-şi ţinea rufăria. Mamei nu i-am spus 
niciodată. Ştiam foarte bine ce-ar fi făcut cu banii. 

Mă duc la fereastră şi mă uit afară. 

La cinci etaje sub mine, Valhallavägen se întinde ca o 
arteră neagră, uriaşă, alimentând Lidingövägen şi centrul 
oraşului cu trafic, parte a uriaşului sistem de circulaţie 
care împânzeşte Stockholmul. Ploaia pare să se fi întețit. 
Loveşte în geam, lăsând dâre uleioase. Afară trebuie să fie 
frig, aproape de îngheţ, mă gândesc şi mă înfior. 

Despachetez mâncarea, tai brânza de capră în bucățele 
pe care le pun pe felii mici de pâine. Aprind cuptorul şi 
prepar salata. Apoi fac un duş. Mă bucur de apa caldă 
care-mi alunecă pe trup. Inspir aburii fierbinţi. Spăl cu 
grijă fiecare centimetru pătrat al trupului meu cu săpunul 
pe care ştiu că-l adoră. Imi simt sânii fragezi şi umflaţi 
când îi masez. Mă întind după şampon, îmi spăl părul 
înainte de a ieşi din cada de modă veche. 

Baia e plină de aburi. Intredeschid uşa, şterg oglinda cu 
un prosop şi mă aplec înainte. Mi se pare că am faţa 
umflată şi roşie. Pistruii ies în evidenţă pe pielea palidă, 
sute de insulițe împrăştiate la întâmplare pe suprafaţa 
mării. Unele mai mari, altele mai mici. Unele se contopesc 
în grupuri, formând continente neregulate de piele 
roşiatică pe marea palidă. 

Incep să-mi îndrept cu blândeţe părul castaniu-roşcat cu 
un pieptene cu dinţi rari. Îmi examinez sânii. Sunt mari, 
mult prea mari în comparaţie cu corpul meu, cu aureole 
late, roz-deschis. l-am urât dintotdeauna, încă de când 
acele mici şi hidoase excrescenţe au început să devină 
vizibile, ca nişte abcese pe pielea mea palidă. Am făcut tot 
ce am putut ca să-i ascund: am purtat bluze lălâi, am 
umblat cocoşată. Am exagerat cu mâncarea. 

Jesper spune că îmi iubeşte sânii şi eu îl cred. Stă între 
picioarele mele, dezmierdându-i ca pe doi căţeluşi şi îi 
vorbeşte pe rând fiecăruia, îndrăgostit lulea. Mi se pare că 


e 27» 


iubirea nu e doar ceea ce simţi pentru o altă fiinţă umană, 
ci înseamnă să te şi vezi prin ochii iubitului. Să vezi 
frumuseţe acolo unde înainte vedeai doar defecte. 

Mă machiez cu migală. Lui Jesper nu-i place machiajul în 
exces, dar asta nu înseamnă lipsa machiajului, doar 
aparenţa lipsei. Îţi ia mult mai mult timp decât ai crede să 
obţii acea înfăţişare naturală. După ce am terminat, îmi 
dau cu un pic de parfum în locurile strategice: pe 
încheieturi, între sâni, pe gât. Îmi pun un pic şi în zona 
inghinală. Apoi îmi îmbrac rochia neagră, direct pe pielea 
goală, îmi şterg cu grijă picioarele pe covoraşul din baie şi 
ies. 

De obicei, Jesper e punctual. Sunt tentată să pun 
sendvişurile în cuptor la şapte, dar durează doar câteva 
minute să fie gata, aşa că mai bine aştept până soseşte. 
Ploaia continuă să bată în ferestrele întunecate, fără să 
scadă în intensitate. Afară, sunetul sirenelor se 
îndepărtează. Aprind lumânări pe masă. Curentul care vine 
dinspre ferestrele vechi, neetanşe agită flăcările, iar 
umbrele din încăpere par să prindă viaţă, să se mişte. 
Flutură pe uşile vechi ale bucătăriei şi pe masă. Pentru un 
moment, pare că întreaga cameră se leagănă şi pare să fie 
contagios, pentru că brusc mă cuprinde o uşoară greață. 

Închid ochii şi mă sprijin a scaun. Mă gândesc la el. 


Jesper Orre. Sigur că auzisem de el, îl văzusem de 
câteva ori la televizor şi în ziarele de scandal. Şi, desigur, 
câteodată vorbeam despre el la muncă. Ştiam că directorul 
nostru executiv e un om controversat, atât în afaceri, cât şi 
în alte privinţe. Practic, era băiatul cel rău al industriei de 
modă, având reputaţia de a fi dur şi lipsit de scrupule. 
Când a devenit director executiv, într-o lună a concediat 
toată echipa de management şi a înlocuit-o cu oameni din 
propria gaşcă. Imediat au urmat şi alte schimbări. 
Douăzeci la sută dintre angajaţi au fost concediaţi. Au fost 
emise noi directive legate de felul în care ar trebui trataţi 
clienţii. Personalului i s-a impus un cod vestimentar mai 
strict. S-a redus timpul alocat prânzului. S-au redus 


e 28 œ 


pauzele. 

În acea zi de mai, când a intrat în magazin, nu l-am 
recunoscut imediat. Era ceva uşor confuz în legătură cu 
întreaga lui înfăţişare. Stătea în mijlocul departamentului 
de haine bărbăteşti şi se rotea încet, ca un copil care stă în 
mijlocul ringului la circ, holbându-se cu ochii cât cepele la 
spectatori. 

M-am dus la el şi l-am întrebat dacă pot să-l ajut cu ceva. 
E treaba mea să fac asta, iar compania are manuale cu 
replici predeterminate pe care angajaţii ar trebui să le 
folosească - o altă idee de-a lui Jesper care nu i-a convenit 
sindicatului. 

S-a întors spre mine, având în continuare acea expresie 
confuză, şi-a trecut ruşinat mâna peste piept şi a arătat cu 
degetul spre o pată mare portocalie de pe pieptul cămăşii. 

— În jumătate de oră trebuie să particip la o reuniune a 
consiliului de administraţie, a spus, continuând să-mi evite 
privirea, plimbându-şi ochii prin magazin. Trebuie să-mi 
găsesc o cămaşă nouă. 

— Spaghete bolognese? 

A îngheţat şi o urmă de zâmbet i-a traversat faţa 
bronzată. Apoi m-a privit şi-n acel moment l-am 
recunoscut. Din fericire, s-a uitat din nou în altă parte, 
pentru că prezenţa lui mi s-a părut dintr-odată atât de 
copleşitoare, atât de palpabilă, încât mi-am pierdut capul. 
Şi m-a lăsat singură în acea tăcere, nefiind în stare să 
controleze situaţia. 

A durat câteva clipe. Până la urmă, mi-am revenit. 

— Ce mărime? 

S-a uitat din nou la mine şi atunci am observat cât de 
obosit arăta. 

Cearcănele negre sub ochi, petele cenuşii la tâmple şi 
grimasa tristă care-i trăgea în jos colţul gurii aproape că 
dădeau feţei lui o expresie amară. Părea mai în vârstă 
decât în fotografii. Mai în vârstă şi mai obosit. 

— Mărimea? 

— Da, mă refer la mărimea cămăşii. 

— Scuze, aşa e, mi-a spus el. 


e 29 œ 


— Şi ce culoare aţi prefera? 

— Nu ştiu. Poate albă. Ceva neutru. Ceva adecvat unei 
reuniuni a comitetului. 

Mi-a întors spatele şi a cercetat magazinul. Am ales trei 
cămăşi care mă gândeam că s-ar potrivi. Când m-am 
întors, stătea în continuare acolo. 

— Crezi că mă poţi ajuta cu alegerea? a întrebat. 

— Desigur. 

Întrebarea nu avea nimic ciudat; făcea parte din munca 
mea: să-i ajut pe clienţi să-şi găsească haine care să le stea 
bine. Am aşteptat în faţa cabinei de probă până când a 
ieşit îmbrăcat cu prima cămaşă, cea albă. 

— Merge? 

— Absolut! Vi se potriveşte perfect. Dar încercaţi-le şi pe 
celelalte. 

Perdeaua s-a lăsat din nou, fără zgomot. Două minute 
mai târziu a ieşit îmbrăcat cu următoarea cămaşă: una cu 
dungi alb-albastre cu nasturi la guler. 

— Hmm... 

— Nu-ţi place? 

Părea atât de îngrijorat, că aproape m-a bufnit râsul. 

— Nu, nu, doar că nu e potrivită pentru o reuniune a 
consiliului de administraţie. Poate că ar trebui să purtaţi 
ceva mai... protocolar. 

A dat din cap ca şi cum ar fi fost pregătit să dea 
ascultare tuturor capriciilor mele şi a intrat din nou în 
cabina de probă. 

— S-o încerc oare şi pe a treia? a spus din interiorul 
cabinei. 

— Bineînţeles. 

Situaţia începea să mă amuze. Era ca un joc plăcut pe 
care-l jucam cu directorul nostru executiv, care se furişase 
sub acoperire în magazinul nostru. Ca un rege dintr-un 
basm care se îmbracă asemenea unui cerşetor ca să treacă 
neobservat printre supuşii lui. 

Uşa cabinei de probă s-a deschis şi a ieşit de-acolo 
îmbrăcat cu o cămaşă albastru-deschis. 

— E perfect. Ar trebui s-o luaţi pe aceasta, am declarat. 


e 30 - 


E serioasă, dar nu e atât de plictisitoare precum cea albă. 

— Deci... noi vindem haine plictisitoare în magazinul 
ăsta? 

În ochii lui apăruse o lumină nouă şi m-a privit cu totul 
altfel decât înainte. 

— Ei bine, uneori clienţii noştri au nevoie de haine 
plictisitoare. 

— Touche! 

A zâmbit şi s-a oprit în pragul cabinei de probă. 

— Îmi place stilul tău. Cum te numeşti? 

— Emma. Emma Bohman. 

A dat din cap şi a dispărut în spatele perdelei fără să mai 
spună nimic. ; 

Când scoteam bonul pentru cămaşă, s-a întâmplat ceva 
care urma să-mi schimbe pentru totdeauna viaţa. Jesper a 
început să-şi caute ca un nebun portofelul. Era clar că 
devenea din ce în ce mai stânjenit. 

— Nu înţeleg. Ar trebui să fie... 

Şi-a răscolit buzunarele, apoi a dat resemnat din cap. 

— La naiba, a murmurat printre dinţi. 

— Ascultaţi, e în regulă dacă îmi aduceţi mai încolo 
banii. Ştiu cine sunteţi. 

— În niciun caz! Până atunci se va închide casa. Chiar 
nu vreau să-ţi cauzez probleme. 

— Ei bine, dacă mă păcăliţi, voi trimite poliţia după 
dumneavoastră. 

Pare să nu fi înţeles gluma. Vedeam picăturile de 
sudoare care i se formau pe linia părului. Străluceau ca 
nişte cristale sub lumina crudă, artificială. 

— La naiba, a repetat şi a reuşit cumva s-o facă să sune 
ca o întrebare, ca şi cum mi-ar fi cerut sfatul în legătură cu 
situaţia asta ciudată. 

M-am aplecat în faţă, mi-am pus cu blândeţe mâna pe 
braţul lui. 

— Ascultaţi. Vă voi împrumuta eu banii. Uitaţi, o să vă 
dau numărul meu de telefon. Îmi daţi banii înapoi când 
puteţi. 


e 31 œ» 


Şi aşa s-a întâmplat. Ş 

A acceptat cu uşurare numărul meu de telefon. În drum 
spre ieşirea din magazin a fluturat bileţelul, ca şi cum i-aş 
fi dat cine ştie ce diplomă, şi MA zâmbit. 


Arunc o privire spre ceasul aflat deasupra televizorului. 
Şapte şi douăzeci de minute. Unde e? Poate că n-a reținut 
corect ora. Poate s-a gândit că e mai bine să ajungă la opt 
în loc de şapte. Dar ceva nu mi se pare în regulă. Jesper e 
cel mai punctual om pe care-l cunosc. Ajunge întotdeauna 
la timp şi întotdeauna îmi aduce flori proaspete. La început 
poate părea necioplit sau arogant, aproape brutal, dar în 
realitate e sensibil, empatic şi la fel de jucăuş ca un copil. 

Şi punctual. 

Îmi torn încă un pahar de vin şi dau televizorul pe ştiri. 
Fermierii francezi au aruncat tone de cartofi pe şoseaua de 
centură a Parisului ca să protesteze împotriva modificării 
subvenţiilor economice ale UE. În după-amiaza aceasta, o 
tornadă a lovit oraşul Sala şi a provocat pagube serioase 
unei şcoli noi. Oamenii de ştiinţă chinezi au descoperit o 
genă care cauzează cancer de prostată dacă este 
deficientă. 

Sting din nou televizorul. Mă joc nerăbdătoare cu 
mobilul. Nu-mi place să-l deranjez pe Jesper, dar mi-e 
teamă să nu fi înţeles ceva greşit: ora, locul, data? 

Îi trimit un scurt mesaj scris, întrebându-l dacă e pe 
drum. Sper să nu par prea Ja renla; 


Jesper Orre. De-ar şti Olga şi Mahnoor! 

Dacă mama ar fi avut cum să ştie! 

Simt că ceva îmi strânge stomacul. Nu te gândi la 
mama! 

Dar e prea târziu. Deja îi simt prezenţa în mica mea 
cameră de zi. Mirosul amestecat de bere şi transpiraţie. 
Văd carnea palidă revărsându-se în locul în care s-a 
prăbuşit pe canapea, sforăind zgomotos în faţa 
televizorului, cu o sticlă de bere pe jumătate goală plantată 
ferm între genunchi. 


e 32 œ 


Pentru mama întotdeauna a fost o chestie de principiu 
să nu bea nimic mai tare decât berea. Lena, una dintre 
mătuşile mele, obişnuia să explice că alcoolicul care bea 
bere e dependentul cel mai tragic, de cea mai joasă speţă 
care, aflat în pragul mormântului, dă o fugă până la 
magazinul de băuturi pentru a-şi reface proviziile. 

Dar partea cea mai tristă e că mama nu fusese 
întotdeauna aşa. La un moment dat, cu mult timp în urmă, 
fusese diferită. Îmi aduc încă aminte cu claritate şi mă 
întreb uneori dacă regret pierderea persoanei care a fost 
cândva mai mult decât regte, Mpanga ei. 


Una dintre primele amintiri. Stau cu mama patul meu 
îngust. Pereții camerei sunt murdari, acoperiți de urme de 
degete, de mâini şi chiar de picioare. 

— Cum reuşeşti să te cațeri pe pereţii ăştia ca o 
maimuţă? obişnuia să spună mama şi să ofteze apoi teatral 
în timp ce încerca să şteargă urmele cu o cârpă umedă. 

Afară era întuneric. În curte, cineva dădea zăpada. 
Auzeam sunetele înalte ale lopeţii afundându-se în zăpadă 
şi lovindu-se de pietrele cubice aflate dedesubt. Inăuntru 
era frig şi atât eu, cât şi mama mea purtam pijamale cu 
mâneci lungi şi şosete. Cartea despre cei trei ursuleţi se 
odihnea la mama în poală. 

— Continuă! am zis. 

— Bine, dar nu mult, a spus mama căscând şi a dato 
pagină al cărei colţ era lipit cu bandă adezivă. Privea 
textul cu o expresie serioasă pe faţă. 

— Cine a dormit în patul meu? am citit, urmărind 
cuvintele cu degetul arătător. A 

Aveam şapte ani şi eram în clasa a doua. Învăţasem să 
citesc înainte să fiu dată la şcoală. 

Nu prea-mi aduc aminte cum am învăţat. Cred că o parte 
din copii pur şi simplu prind din zbor, sparg codul de unii 
singuri. În orice caz, învăţătoarea mea fusese foarte 
fericită când a sunat-o pe mama şi i-a spus că în privinţa 
cititului eram cu mult înaintea colegilor mei. Şi din 
moment ce aşa cum a spus învăţătoarea „cititul este baza 


e 33 


tuturor celorlalte cunoştinţe”, asta însemna că în viitor 
lucrurile aveau să meargă bine pentru mine. 

— Şi următorul rând? 

— Ursul cel mic s-a uitat la ursul cel mare şi a încuv... 
încuviinţat din cap. 

Mama a dat din cap concentrată. Părea să mediteze la o 
problemă complicată de matematică. Chiar în acel 
moment, la uşa dormitorului s-a auzit un ciocănit uşor. 
Tata a băgat nasul pe uşă. Ţinea în mână o carte şi un 
pachet de ţigări. Părul lui, destul de lung, îi cădea peste 
faţă în valuri line. Cu tunsoarea aceea neglijentă şi stilul 
relaxat, întotdeauna mi s-a părut că tata seamănă cu o 
vedetă rock. Era mişto într-un fel în care nicio altă mamă 
sau alt tată nu era, şi îmi doream să fiu dusă la şcoală mai 
degrabă de el decât de mama. 

— Voiam doar să vă spun noapte bună, a spus şi a intrat 
în cameră. 

A venit până în dreptul patului, s-a aplecat şi m-a sărutat 
pe obraji. Barba lui nerasă îmi împungea pielea, iar 
mirosul fumului de ţigară îmi înţepa nările. 

— Noapte bună, am spus şi l-am urmărit cu privirea în 
timp ce ieşea din cameră. 

Spatele lui îngust, stilul tunsorii sau lipsa stilului şi felul 
specific în care-şi mişca braţele în timp ce mergea îl făceau 
să arate ca un adolescent. 

M-am uitat din nou la mama. Ea era cu totul diferită faţă 
de tata. Trupul ei era mare şi fusiform, ca al unui animal 
care trăieşte în mare, poate ca al unui leu-de-mare sau al 
unei balene. Părul oxigenat îi creştea în toate direcţiile şi, 
de fiecare dată când inspira adânc, sânii ei amenințau să 
iasă prin pijamalele din flanelă de bumbac. 

— Acum e rândul tău, am spus. 

Mama a ezitat un moment, apoi şi-a trecut încet degetul 
arătător de-a lungul textului. 

— Am... 

— N-am, am citit eu în locul ei. 

Mama a dat din cap, a încercat din nou. 

— N-am dormit... în patul tău, a spus ur... ur... 


e 34 


— Ursuleţul, am spus. Mama şi-a încleştat puternic 
pumnul. 

— La naiba! Ursuleţ - ce cuvânt greu. 

— În curând o să ţi se pară uşor, i-am spus cu 
seriozitate. 

Mama s-a uitat la mine. Dintr-odată, ochii ei au devenit 
strălucitori şi m-a strâns de mână. 

— Chiar crezi asta? 

— Bineînţeles. Toţi cei de la mine din clasă ştiu să 
citească. 

Nu i-am mai spus că toate mamele şi toţi taţii ştiu la 
rândul lor să citească. Cu toate că aveam doar şapte ani, 
ştiam că s-ar întrista. Eram singura care ştiam. Nici măcar 
colegii mamei sau tatei nu ştiau de secretul ei ruşinos. 

— Putem să continuăm mâine dimineaţa, mi-a spus 
mama şi m-a sărutat pe obraz. Şi să nu-i spui nimic lui tata 
despre... 

— Promit! 

A stins lumina şi a ieşit din cameră. Stăteam întinsă pe 
pat şi mă năpădea un sentiment cald şi delicat. 
Sentimentul că mama mă iubeşte, dar că în acelaşi timp 


are nevoie de mine. 
* 


Dacă mama ar trăi încă; dacă ar fi avut şansa să mă vadă 
împreună cu Jesper? Ce-ar fi crezut? Ceva Îmi spune că nu 
i-ar fi plăcut atenţia pe care s-ar putea s-o atragă relația 
noastră. Şi-ar fi făcut gura pungă, mi-ar fi aruncat o privire 
dezamăgită, plină de milă de sine, şi ar fi bâiguit ceva 
despre faptul că nu-mi mai pasă de ea, dar la ce altceva ar 
fi trebuit să se aştepte din moment ce n-o ajutasem 
niciodată cu nimic? Apoi ar fi început să vorbească despre 
fiica babei Löfberg care, cu toate că avea deja treizeci de 
ani, continua să stea acasă şi să aibă grijă de mama ei 
bătrână. 

Mă uit la ceas. Nouă jumate. Un sentiment vag de 
nelinişte începe să-mi apese pieptul şi, înainte să apuc să-l 
definesc cu ajutorul cuvintelor, îmi dau seama ce este: 
teamă. Dacă i s-a întâmplat ceva lui Jesper? E întuneric şi 


e 35» 


bate vântul şi drumurile sunt mai mult ca sigur acoperite 
cu un strat gros de ploaie îngheţată. Mă gândesc la asta 
pentru câteva clipe, apoi iau telefonul de pe masă. Ezit. 
Ciudat cât de greu îmi e să-l sun. E ca şi cum valoarea mea 
depinde într-un fel de faptul că el trebuie să mă dorească 
mai mult decât îl doresc eu pe el - sau cel puţin să mă 
dorească în aceeaşi măsură. Doar femeile disperate te bat 
la cap, mă gândesc, iar femeile disperate sunt greu de 
iubit. 

Până la urmă, tot îl sun. 

Apelul e preluat direct de căsuţa vocală şi mă întreb 
dacă şi-a închis mobilul şi de ce a făcut-o. Golesc sticla de 
vin, trag pătura pe mine şi ichid ochii. 


Lui Jesper i-a luat o săptămână să mă sune în legătură 
cu împrumutul şi să mă invite la masă. 

Ne-am întâlnit într-o sâmbătă, în apropiere de reşedinţa 
lui temporară, în Södermalm. Restaurantul era aglomerat 
şi zgomotos. La început, aproape că nu l-am recunoscut. 
Purta blugi şi un tricou cu mâneci scurte, arătând 
considerabil mai tânăr decât în acea zi în magazin, când 
purtase costum. Atitudinea lui era complet diferită. 
Expresia uşor stranie, confuză, dispăruse. Avea o ţinută 
dreaptă. A zâmbit şi m-a privit plin de încredere. 

— Emma, a spus şi m-a pupat pe obraz. 

M-am simţit stânjenită. Nimeni nu obişnuia să mă pupe 
pe obraz, nici măcar propria mea mamă. 

În special propria mea mamă. 

— Bună, am spus. 

S-a lăsat pe spate şi m-a privit în tăcere, a stat aşa până 
când am început să mă simt prost, forţându-mă să spun 
ceva doar ca să întrerup tăcerea aceea opresivă. 

— Şi cum a decurs reuniunea consiliului de 
administraţie? 

— Bine. 

A zâmbit. În privirea lui era lăcomie, aproape foame, ca 
şi cum ar fi văzut ceva comestibil când s-a uitat la mine. 
Dintr-odată m-am simţit stânjenită de întreaga situaţie. 


e 36 - 


— De ce m-ai invitat la masă? 

Intrebarea mi-a ieşit pe gură pur şi simplu. 
Comportamentul lui mă confuza atât de tare, încât singura 
cale prin care mă gândeam că îi voi putea face faţă era 
onestitatea brutală. 

— Pentru că mă faci curios, mi-a răspuns fără ezitare şi 
fără să-şi ia ochii de la mine. 

Mi-am coborât privirea în pământ, examinându-mi noua 
pereche de blugi pe care-i cumpărasem special pentru 
această ocazie. Ce prostuţă! De parcă lui Jesper Orre i-ar fi 
păsat ce purtam eu - o vânzătoare de la magazin. 

— Eram curios în privinţa ta pentru că m-ai tratat ca pe 
un egal, mi-a clarificat el. 

I-am întâlnit privirea. Pentru o clipă mi s-a părut că am 
surprins ceva ascuns acolo, poate durere sau dezgust, ca şi 
cum ar fi luat o muşcătură din ceva amar. 

— Ca pe un egal? 

A dat încet din cap. Dinspre bar s-a auzit un freamăt 
colectiv. M-am întors. Pe ecranul televizorului montat pe 
perete, Arsenal tocmai înscrisese împotriva lui Manchester 
United. 

Jesper s-a întins peste masă, apropiindu-şi faţa de a mea, 
atât de mult încât puteam să simt în respiraţia lui mirosul 
loţiunii de bărbierit şi pe cel al berii. Am simţit din nou 
cum mă cuprinde senzaţia de disconfort. 

— Când eşti... Când ai slujba pe care o am eu, s-a 
corectat el, puţini sunt cei care se comportă normal în 
preajma ta. Cei mai mulţi oameni te tratează cu un respect 
exagerat. Mulţi nici nu îndrăznesc să-mi vorbească. Doar 
puţini îmi spun ce cred şi simt cu adevărat. E epuizant. Şi 
stingheritor, dacă înţelegi ce vreau să spun. Dar tu ai spus 
ce gândeai. M-ai tratat ca pe o persoană normală. 

Am dat din umeri. 

— Şi nu eşti? 

A râs şi a luat o înghiţitură de bere. Braţele lui erau arse 
de soare şi acoperite de fire de păr aurii. 

— Poţi să spui că-s nebun, dar am simţit un fel de 
conexiune cu tine. Dacă eşti onestă... 


e 37 œ 


— Da? 

— Nu înseamnă că eşti şi genul de persoană care se 
simte singură? Ciudată? Diferită de oamenii din jurul tău? 
Un... observator? _ 

Am dat încet din cap. Avea dreptate. Întotdeauna m-am 
simţit diferită. Încă de când eram mică. Întotdeauna am 
avut senzaţia stranie că joc un rol secundar în propria 
viaţă. Că trăiesc într-o bulă, privindu-mă din exterior. 
Întrebarea era cum naiba a reuşit Jesper Orre să observe 
asta în cele zece minute petrecute cu mine în magazin. 

Dinspre bar s-au auzit oftaturi decepţionate. 

— A lovit bara, a spus Jesper. 

— De unde... ştii asta? 

— Ce anume? 

A aruncat o privire confuză în direcţia ecranului, ca şi 
cum întrebarea mea ar fi avut legătură cu meciul. 

— Despre mine. Ai cumpărat o cămaşă de la mine şi 
acum susţii că suntem la fel. Şi că suntem singuri. Nu ştii 
nimic despre mine. Nu ştii cine sunt, de unde vin sau ce 
anume îmi doresc de la viaţă. Şi totuşi... îmi spui toate 
lucrurile astea. Ca şi cum ai avea impresia că mă poţi citi 
ca pe o carte deschisă. 

Şi-a ridicat berea în cinstea mea şi mi-a făcut cu ochiul. 

— Repet, îmi place că mă tratezi ca pe egalul tău. Şi eşti 
neînfricată. Ca şi mine. š 


Când am plecat de la restaurant, îmi tremurau 
picioarele. Îmi ardeau obrajii şi aveam palmele transpirate. 
Nu ştiu ce simțeam mai puternic: iritarea cauzată de faptul 
că m-a descris cu atâta acuratețe după atât de puţin timp 
petrecut în compania mea sau atracţia care îşi făcea deja 
simțită prezenţa. Şi, pe lângă toate astea, nu puteam decât 
să mă întreb dacă avea dreptate. Eram la fel? Exista o 
conexiune, o senzaţie imediată de apartenenţă care dobora 
toate diferenţele de clasă şi de vârstă şi de profesie? 

Abia trecuse de patru, iar eu mă grăbeam spre Slussen. 
După-amiaza era caldă, iar eu aveam pe mine doar un 
tricou fără mâneci. Cu toate astea, sudoarea îmi curgea 


e 38 - 


printre sâni, iar la jumătatea străzii Gotgatan a trebuit să 
mă opresc să-mi recapăt suflul. Oamenii treceau pe lângă 
mine: pietoni şi cumpărători, cerşetori şi femei purtând 
voal, aflate în drum spre moschee. Mă simţeam ca şi cum 
aş fi fost în mijlocul unui râu umflat, ca şi cum aş fi pierdut 
dintr-odată direcţia şi pluteam în derivă într-o mare de 
oameni. 

Când am ajuns la gura de metrou, am zărit în uşă o 
siluetă familiară. Jesper Orre. Reuşise cumva să anticipeze 
unde mergeam şi ajunsese acolo înaintea mea? 

M-a luat de mână. 

— Vino, a fost tot ce a zis. 

M-a tras după el, iar eu n-am putut să mă opun, n-am 
putut să-l contrazic. Senzaţia de slăbiciune era năucitoare, 
dar în acelaşi timp şi eliberatoare, într-un mod ciudat. O 
decuplare de responsabilitate şi de vina care o însoţeşte. 
L-am urmat. Am închis ochii şi l-am lăsat să mă poarte prin 


marea de oameni. 
* 


Când mă trezesc e trei dimineaţa, iar eu stau într-o 
poziție ciudată, pe jumătate întinsă în fotoliu. Imi simt 
gâtul ţeapăn şi când mă ridic mă doare. Întunericul a 
format un zid negru în faţa ferestrei mele şi vântul bate 
acum mai tare. Fluieră prin crăpături şi simt aerul rece în 
jurul gleznelor. 

Dintr-un motiv sau altul, mă face să mă gândesc la tatăl 
meu şi la insecta pe care am găsit-o. Cred că aveam în jur 
de zece sau unsprezece ani. 


Omida, care era uimitor de moale şi era de culoare 
verde-pal, îmi aducea aminte de un ursuleţ de jeleu cu 
perişori pe el. Avea aceeaşi formă rotundă şi aceleaşi 
viscere  semitransparente. Din stomacul ei ieşeau o 
grămadă de picioruşe, iar pe coadă avea un mic cârlig. Mă 
gâdila în timp ce mi se târa pe mâna pistruiată şi-mi urca 
pe braţ. 

— Muşcă? am întrebat. 

Tata a dat din cap. 


e 39 œ 


— Nu, mica ţepuşă de la coadă e trompa ei anală. E 
complet inofensivă. 

Omida a continuat să se târască, iar eu mi-am întors 
interiorul braţului în sus, astfel încât raza prăfoasă de 
soare care intra pe fereastră să-i lumineze trupşorul verde. 
Dintr-odată, părea aproape transparentă. Asemenea unei 
pietre preţioase scânteietoare, perfect şlefuite, prinse de 
încheietura mea. 

— Unde ai găsit-o? m-a întrebat tata. 

— Lângă leagăne, într-un tufiş. 

A dat din cap, apoi a spus: 

— Mănâncă frunze. Vino! Hai să-i facem rost de ceva de 
mâncare! 

Ne-am furişat prin hol ca să n-o trezim pe mama. Tata 
mi-a făcut semn să-l urmez afară, iar uşa de la intrare s-a 
închis în spatele nostru cu un clic. Clădirile care 
înconjurau curtea mică îmbrăţişau vegetaţia rară cu 
trupurile lor înalte de beton. Soarele nu se ivise încă 
deasupra acoperişurilor, iar curtea era în umbră. Nu era 
nimeni acolo. Leagănele atârnau singuratice de barele lor 
de metal, iar groapa cu nisip era goală, aşteptând copiii 
care urmau în curând să fie lăsaţi afară la joacă. Câteva 
lopeţi de plastic crăpate zăceau împrăştiate pe aleea de 
pietriş de alături. Din depărtare se auzea muzică din 
Orientul Mijlociu şi ţipătul unui copil. In aerul verii 
timpurii plutea mirosul cafelei. 

— Aici, am spus şi am arătat spre tufişul cu frunze 
zimţate. 

Tata a rupt în tăcere câteva rămurele umede de rouă, 
apoi m-a privit cu seriozitate. 

— Acum vom construi pentru ea un mic cuib. 

Am pus crengile rupte din tufiş într-un borcan de sticlă 
şi ne-am furişat înapoi în clădire cu aceeaşi silenţiozitate. 
În hol era întuneric şi mirosea uşor a ţigările mamei. O 
auzeam cum sforăie în dormitorul de alături. Tata căuta 
printr-un dulap. Cutia cu unelte zăngănea. Când s-a întors 
pe hol, în mână ţinea un obiect mic şi ascuţit. 

— Asta e o sulă, mi-a şoptit şi a străpuns cu ea în câteva 


e 40 - 


locuri capacul de metal, făcând nişte găurele prin care 
ocupantul verde al borcanului să primească aer. 

Omida părea să accepte noua ei casă. Aparent nu avea 
pretenţii prea mari de la viaţă - o creangă şi câteva frunze 
- pentru că s-a făcut imediat confortabilă pe una dintre 
crenguţele ţepoase. 

— Ce-o să se întâmple acum? 

— Ceva uimitor, a spus tata şi şi-a şters câteva picături 
de sudoare de pe fruntea arsă de soare. Ceva cu totul 
uimitor. Dar trebuie să ai redau; Ai aşa ceva? 


M-am întins după telefon. Niciun apel nepreluat. Niciun 
mesaj. Jesper a sărit fără nicio explicaţie peste cina 
pregătită în cinstea logodnei noastre. Ar trebui să fiu 
furioasă sau îngrijorată? Hotărăsc că în cazul în care nu e 
la urgenţe cu piciorul în ghips, merită o mustrare pe 
cinste. 

Cu o pătură înfăşurată în jurul umerilor, îmi târşâi 
picioarele până în bucătărie. Pun salata, aperitivele şi vinul 
în frigider. Apoi îl chem pe Sigge şi mă bag în pat. 


Lumina gri-albăstruie a dimineţii se infiltrează prin 
perdelele subţiri. În cameră pare să fie răcoare şi mă 
ghemuiesc din nou sub pături în căutarea căldurii. Sigge, 
care stă încovrigat ca o mică minge la picioarele mele, se 
trezeşte şi îşi linge lăbuţele. Pentru câteva secunde, 
mintea mea e complet golită de orice, în afară de căldura 
plăcută a corpului pisicii şi a picăturilor de ploaie care bat 
darabana în geam. 

Apoi îmi aduc aminte. 

Jesper nu s-a arătat deloc ieri. Dintr-un motiv sau altul, 
nu a venit la cina pregătită în cinstea logodnei, iar eu mi-a 
petrecut seara singură în bucătărie cu un platou 
supraaglomerat cu aperitive şi purtând o rochie neagră cu 
spatele decoltat şi nimic pe dedesubt. 

Telefonul meu e pe podea. În continuare, niciun apel 
pierdut. Niciun mesaj. _ 

Mă ridic în capul oaselor. În cameră e frig şi pe undeva 


e 4l-- 


se strecoară curentul. Chiar dacă mă înfăşor strâns în 
pilotă în timp ce mă duc la fereastră, simt aerul rece care 
răzbate prin crăpături. 

Privesc traficul dimineţii târându-se fără grabă pe 
Valhallavägen. Oameni minusculi, abia mai mari decât 
furnicile, se îndreaptă spre metrou. Mă duc în camera de 
zi ca să pornesc televizorul. În cazul în care s-a întâmplat 
ceva - un accident, o crimă - probabil că vor anunţa la 
ştiri. În timp ce mă las pe unul dintre fotoliile verzi, mă 
cuprinde greaţa. Cât am băut aseară? Poate că ar trebui să 
mănânc ceva. 

Mă duc în bucătărie şi deschid frigiderul. 

Aperitivele sunt aranjate frumos pe platou. lau două 
felii, mă întorc în camera de zi şi pornesc televizorul. Dar 
ecranul rămâne negru şi un text scurt, scris cu litere 
galbene mă anunţă că nu este semnal. Împing una dintre 
felii în gură şi mă întorc din nou în bucătărie, ştiind 
aproape sigur care e explicaţia. Mut cu grijă stiva de 
facturi pe masă, îmi vâr şi a doua felie în gură şi mă apuc 
să deschid plicurile. Scot înştiinţare după înştiinţare de la 
companiile de utilităţi publice, de la cea de telefonie 
mobilă şi de la companiile emitente de cărţi de credit. 

Într-un fel, toate astea sunt din vina lui Jesper. Acum o 
lună i-am împrumutat nişte bani şi de atunci adun facturile 
într-un teanc în loc să le plătesc. Salariul meu nu e 
suficient - n-a fost niciodată - dar înainte puteam să apelez 
mereu la economiile mele. 

Deschid ultimul plic. E de la compania de televiziune 
prin cablu. Îmi trec privirea peste rândurile în care sunt 
ameninţată că abonamentul meu pentru televiziune şi 
internet va fi suspendat dacă nu-mi plătesc factura în 
decurs de zece zile. 

Scrisoarea a fost trimisă în urmă cu două săptămâni. 

Împing plicul într-o parte şi iau teancul de facturi. Ezit 
un moment, neştiind prea bine ce să fac cu ele. Apoi le 
îndes în coşul gol de pâine. Capacul scârţâie în timp ce-l 
închid. 

În metrou, citesc ştirile de pe telefon. O luptă cu cuțite 


e 42 œ» 


în Rinkeby, o revoltă în Malmö, dar nicio ştire despre 
Jesper. De asemenea, nu găsesc nicio ştire despre 
accidentele rutiere care au avut loc noaptea trecută. 

Garnitura de metrou e ticsită, iar căldura şi mirosul 
trupurilor înghesuite îmi reînnoiesc senzaţia de greață. 
Sunt nevoită să cobor la staţia Ostermalmstorg, unde îmi 
dau jos geaca şi mă aşez pentru o clipă pe o bancă. Imi 
îngrop faţa în mâini. Văd cu coada ochiului navetiştii care 
îmi aruncă priviri nedumerite, chiar îngrijorate, dar nimeni 
nu se opreşte să mă întrebe cum mă simt şi le sunt 
recunoscătoare pentru asta. 

Tot ce-mi trece prin cap, tot ce vreau să aflu este unde 
se află Jesper şi de ce n-a apărut aseară? 


e 43- 


Hanne 


Cei care susţin că nefericirea este rezultatul unor 
aşteptări prea mari de la viaţă se înşală. Eu nu am avut 
niciodată aşteptări speciale, n-am aşteptat să primesc 
fericire, bani sau succes. Şi, cu toate astea, iată-mă, plină 
de o dezamăgire pe care nu prea reuşesc s-o pun în 
cuvinte, n-o pot defini, care trece dincolo de ceea ce pot 
descrie cuvintele. Poate că e mai mare decât mine. Poate 
că trăiesc în interiorul dezamăgirii şi nu invers. 

Ca şi cum ar fi o casă în care am fost închisă. 

Parţial, asta se datorează faptului că nu mai pot avea 
încredere în propriul corp. Intelectul, memoria mea se 
dezintegrează, se  fragmentează în mici  firimituri 
înşelătoare care nu se mai unesc într-un întreg plin de 
înţeles. 

Mă uit la organizatorul de pastile de pe bufet. La toate 
pastilele mici, albe şi galbene, aşezate în compartimentele 
marcate cu zilele săptămânii. Mă întreb dacă au vreun 
efect. La ultima programare, medicul a spus că Îi e 
imposibil să afirme ceva categoric în legătură cu parcursul 
bolii. Ar putea să evolueze încet sau repede, ar putea să 
dureze luni sau ani de zile până când voi aluneca în uitare 
şi confuzie. Medicația ar putea sau nu să funcţioneze - 
acest lucru era la fel de impredictibil - dar faptul că boala 
s-a declanşat la o vârstă relativ tânără, la doar cincizeci şi 
cinci de ani, e un indiciu că ar putea deveni agresivă. 

Când a spus ultima parte, despre felul în care boala ar 
putea deveni agresivă, am renunţat la lista de întrebări pe 
care o pregătisem. Nu mai voiam să aud nimic. 

Uneori e mai bine să nu ştii. 

Scot hrana pentru câine din dulap şi dinspre dormitor se 
aude imediat tropăitul labelor. Stă în faţa mea pe podea, 
privindu-mă cu ochii ei întunecaţi. Capul ei e uşor întins 
înainte, iar ochii ei sunt atenţi, rugători. Mă gândesc că 
încerci să te dai bine pe lângă mine. De ce? Am neglijat eu 
vreodată să te hrănesc? 


e 44» 


Apoi îmi dau seama că, într-adevăr, e posibil să fi uitat s- 
o hrănesc pe Frida. Acum uit tot felul de lucruri fără ca 
măcar să-mi dau seama. Mă uit prin bucătăria primitoare. 
Dulapurile sunt pline de post-it-uri galbene pe care le 
folosesc ca să-mi amintesc lucruri. Owe urăşte bileţele 
alea. Poate pentru că îmi urăşte boala şi ceea ce îmi face, 
dar bănuiesc că urăşte mai mult ceea ce îi face lui boala 
mea. Cum îi ameninţă imaginea de sine şi tot ceea cea 
construit de-a lungul vieţii: căminul perfect; soţia 
frumoasă, intelectuală; cinele cu prietenii, care se 
prelungesc adânc în noapte. A făcut o aluzie la faptul că n- 
ar invita pe nimeni la noi atâta timp cât bucătăria arată 
aşa şi ştiu că undeva în adâncul lui se simte ruşinat. Pentru 
că e ruşinos să pierzi astfel controlul asupra ta, ruşinos. 

Mă duc în camera de zi. Îmi examinez viaţa bine 
organizată: perne moi, ademenitoare; suporturi pentru 
lumânări din oase de balenă sculptate; etajere cu cărţi 
care acoperă pereţii de sus până jos. Printre cărţi sunt 
împrăştiate măşti şi statuete de pe întreaga planetă, ce 
stau mărturie călătoriei care n-a fost niciodată întreprinsă: 
Acest Rai îngheţat: Şapte Anotimpuri în Groenlanda, Arta 
Inuită şi Eseuri despre Eschimoşi - Poveşti de la Polul 
Pământului. 

Owe nu-mi împărtăşeşte fascinația faţă de Groenlanda şi 
populaţia inuită. Nu înţelege ce e aşa de interesant la acel 
continent arctic inospitalier şi necivilizat. Acolo nu poţi să 
joci golf, mâncarea are gust de căcat (aşa spune Owe) şi, 
ca să înrăutăţească şi mai mult situaţia, spune că te costă 
o avere să ajungi acolo. 

Cred că am renunţat la visul meu de a vedea vreodată 
Groenlanda. Nu sunt sigură că aş avea curajul să plec de 
una singură într-o călătorie ca asta. Nu acum, când boala 
mă pândeşte oriunde aş merge. Aşteptând să mă devoreze, 
la fel cum, potrivit legendei, marea a devorat-o pe Sedna. 

Frumoasa, dar vanitoasa fecioară inuită Sedna a fugit de 
la tatăl ei împreună cu o pasăre a furtunii ca să-i devină 
soţie. Pasărea i-a promis Sednei că o va duce într-un ţinut 
fabulos unde nu îi va fi niciodată foame, unde corturile vor 


e 45 - 


fi ridicate din cele mai fine piei şi unde ea va dormi pe cea 
mai moale blană de urs. Dar când fata a ajuns acolo, cortul 
era făcut din pieliţe vechi de peşte prin care pătrundea 
frigul, iar ea nu avea nimic altceva decât piei vechi şi tari 
de morsă pe care să doarmă şi rămăşiţe crude de peşte 
drept hrană. 

Când a venit primăvara, tatăl s-a dus să-şi viziteze fiica 
şi a găsit-o abătută şi epuizată în ţara păsării de furtună. I- 
a ucis soţul şi a dus-o pe Sedna acasă în caiacul său. 

Însă păsările s-au răzbunat. Au stârnit o furtună teribilă, 
iar tatăl a fost nevoit să-şi jertfească fiica mării ca să 
împace păsările. A aruncat-o peste margine în apa 
îngheţată şi când ea n-a vrut să dea drumul bărcii, i-a tăiat 
degetele unul câte unul. Fiecare deget, odată căzut în 
mare, se transforma într-o balenă sau o focă. Până la urmă, 
marea a devorat-o pe Sedna, iar ea a devenit iubita ei - 
zeiţa mării. 

Vechea legendă a Sednei este desigur un avertisment 
pentru tinerele fete inuite despre pericolele vanităţii şi ale 
insubordonării faţă de tată, dar vorbeşte şi despre 
elementele neîndurătoare pe care nu le putem controla, 
dar pe care trebuie să le înduplecăm astfel încât să nu 
pierim. 

Eu însămi nu duc lipsă de mâncare şi am un pat cald în 
care să dorm; cu toate astea, boala e mereu acolo, 
aşteptând să mă devoreze. Ca să facă din mine ibovnica 
vidului, în viaţa fără de memorie care îmi e hărăzită. 


Owe e de părere că n-ar trebui să le spunem prietenilor 
noştri despre boala mea. Nu încă. O repetă iritant de des, 
dar adaugă mereu că va fi acolo ca să aibă grijă de mine. 
Aşa cum ai făcut mereu, mă gândesc, dar nu spun nimic. 
Pentru că exact aşa stau lucrurile: Owe a avut întotdeauna 
grijă de mine. Încă de când ne-am cunoscut, pe vremea 
când eu aveam nouăsprezece ani, iar el douăzeci şi nouă, a 
avut grijă de mine. M-a luat de pe autostradă când mi s-a 
stricat maşina, mi-a plătit facturile, m-a dus acasă de la 
petreceri atunci când beam prea mult. Ba chiar m-a scos 


e 46 - 


cu blândeţe din paturi străine, după fiecare tentativă 
serioasă de a mă revolta prin a-l înşela. Şi, după aceea, se 
arăta mereu înţelegător. Înţelegător, dar condescendent. 
Mi-a dat pastile care te amorţesc şi te calmează. Mi-a 
explicat că ştie că mă simt rău, dar problemele mele nu vor 
dispărea dacă sar în braţele unui coleg sau ale unei 
cunoştinţe periferice. Nu înţeleg ce e bine pentru mine, 
dar el mă iubeşte şi aşa. 

Anii de atenţie siropoasă m-au făcut să mă simt sufocată. 
E ca şi cum în prezenţa lui n-aş putea să respir cu 
adevărat, ca şi cum ar ocupa atât de mult spaţiu, încât ar 
consuma tot oxigenul din cameră. Câteodată îi spun asta, 
iar el îmi răspunde că dacă n-aş fi fost atât de imatură şi 
de iresponsabilă, n-ar fi fost nevoit să procedeze aşa cum a 
procedat. Eu l-am făcut să fie aşa. 

E vina mea. Din nou. 

Tind să cred că există ceva adevăr în asta, dar nu 
reprezintă nici pe departe tot adevărul. Nevoia lui de 
control e patologică şi îmi afectează toate aspectele vieţii: 
ce mănânc, cu cine mă împrietenesc şi da, chiar şi ceea ce 
gândesc. 

În urmă cu zece ani am fost pe punctul de a-l părăsi. 
Dacă în acea zi nu s-ar fi dus totul dracului, acum n-aş mai 
trăi alături de Owe. Dar e imposibil să gândeşti aşa. Te 
face să-ţi pierzi minţile. Sunt atât de multe lucruri în viaţă 
care nu se întâmplă aşa cum ai vrea tu, dar ăsta nu e un 
motiv să te amărăşti. Aşa că mă lupt împotriva dezamăgirii 
ca şi cum ar fi un mănunchi de buruieni, refuzând s-o las 
să mă acapareze cu adevărat. Incerc să mă concentrez pe 
aspectele pozitive: munca mea, cercetarea căreia i-am 
dedicat ultimii zece ani, prietenii - cei care au devenit 
familia mea în locul copiilor pe care până la urmă nu i-am 
avut. 

Pun farfuria pe podea şi o privesc pe Frida înfulecându- 
şi mâncarea. Mă întreb dacă nu cumva viaţa de câine e 
totuşi mai bună. Apoi împachetez lucrurile. Îmi iau 
carneţelul şi-mi notez „cafenea IKEA, ora 14, să o ajut pe 
Gunilla să-şi aleagă mobilă”. Un simplu memento în caz că 


e 47» 


uit unde mă duc. Cu toate că încă nu e aşa grav. Ţin minte 
unde mă duc şi încă mai pot să conduc o maşină. Dar mă 
gândesc cu groază la ziua când va trebui să-l rog pe Owe 
să mă ajute cu asta. 

Temperatura a scăzut binişor sub zero în weekend, aşa 
că îmi pun geaca de puf şi ghete călduroase. Încui ambele 
zăvoare de la uşă (da, încă-mi mai aduc aminte şi de asta) 
şi cobor la maşină, care e parcată pe Skeppargatan, pe 
dealul care duce în jos spre Strandvägen. Totul este 
acoperit de zece centimetri de zăpadă şi-mi ia ceva timp să 
o curăţ de pe parbriz atât cât să pot conduce. 

Norii atârnă alarmant de întunecaţi şi de grei deasupra 
golfului Nybroviken, iar suprafaţa uşor vălurită a apei pare 
aproape neagră. Prognoza meteo anunţă noi căderi de 
zăpadă, aşa că mă hotărăsc să plec cât se poate de repede 
- să pornesc maşina şi să conduc spre nord. La cinci 
trebuie să ajung înapoi. Owe şi cu mine mergem la un 
concert de Crăciun în biserica Hedvig Eleonora. 

Să fii cultivat e ceva foarte important pentru Owe. 
Muzica, teatrul şi cărţile nu sunt doar nişte hobby-uri, ele 
constituie subiectul majorităţii conversaţiilor pe care le 
avem cu prietenii noştri. Dacă nu ţii pasul cu viteza vieţii 
culturale, ajungi să te simţi stânjenit şi să taci la 
petrecerile noastre. 

Incă o dovadă a comportamentului excesiv de 
manipulator al lui Owe: nevoia lui de a conduce discuţiile 
atunci când se adună mai mulţi oameni. Câteodată sunt 
copleşită de o nevoie aproape irepresibilă de a începe să 
vorbesc despre ceva complet diferit. Subiecte frivole care 
l-ar stânjeni pe Owe şi l-ar face să tipe la mine după ce 
toată lumea a plecat acasă. Să pomenesc de tratamentul 
facial minunat cu uleiuri esenţiale de care tocmai am 
beneficiat sau să încep să vorbesc despre haine şi bijuterii, 
sau despre vacanțe la plajă. Sau, cel mai de neînchipuit 
dintre toate, să insist cu o seriozitate jucată că am citit şi 
mi-a şi plăcut Cincizeci de umbre ale lui Grey. 

Când ies pe lângă Barkarby, fac un rezumat al motivelor 
pentru care îl urăsc pe Owe: Făţarnic. Egocentric. 


e 48 +» 


Narcisic. Dominator. Miroase urât. 
x 


Gunilla mă aşteaptă deja la o masă din cafenea. Şi-a 
agăţat cojocelul de blană de spătarul scaunului şi pare să- 
şi studieze unghiile. Părul ei până la umeri, blond-căpşună, 
e perfect coafat, iar tricoul polo se potriveşte de minune cu 
silueta ei subţire. 

Există mai multe motive pentru care Owe n-o place pe 
Gunilla. În primul rând, ea e unul din acei oameni 
superficiali pe care-i dispreţuieşte atât de mult: genul de 
om care-şi vopseşte unghiile, se machiază şi cumpără 
haine scumpe. Pe lângă asta, râde prea zgomotos şi prea 
mult atunci când ne vizitează şi întotdeauna în momente 
greşite. Dar cel mai important motiv dintre toate e că şi-a 
părăsit soţul după douăzeci şi cinci de ani de căsnicie. 
Doar aşa, pentru că se săturase de el. Aşa ceva nu se face. 
Cel puţin în lumea lui Owe. 

Nu faci aşa ceva dacă eşti femeie. 

Imbrăţişarea ei este lungă şi caldă şi emană miros de 
parfum scump. 

— Stai jos, mă duc să cumpăr ceva pentru noi, spune. 

Dau din cap şi mă las pe scaunul din celălalt capăt al 
mesei. Imi dau jos geaca grea de iarnă şi mă uit în jur. 
Incredibil câtă lume se înghesuie în cafeneaua de la IKEA. 
Miroase a lână umedă, fursecuri cu şofran, transpiraţie şi 
mâncare. Se aud râsete răzlețe şi murmurul scăzut al 
discuţiilor de la mesele din apropiere. 

Gunilla se întoarce cu o tavă roşie de plastic, câteva 
fursecuri cu şofran şi două ceşti. Mirosul de mirodenii e 
inconfundabil. 

— Vin fiert? E fără alcool? 

Ea râde cu indulgență. Îşi înclină faţa drăgălaşă. 

— Nu, m-am gândit că astăzi ar trebui să ne răsfăţăm. 
Să sărbătorim faptul că am cumpărat un apartament. 

— Dar eu conduc. 

— O, dar e doar o ceaşcă mică. Şi cu siguranţă vom sta 
ceva vreme aici. 

Dau din cap. 


e 49 œ 


— Eşti amuzantă. Să sărbătorim? La IKEA? 

— De ce nu? 

— Poate să existe ceva mai tragic decât să sărbătoreşti 
la cafeneaua IKEA? 

Gunilla soarbe din băutura caldă. Şi priveşte în jur. 
Observă oamenii care stau la mesele din jurul nostru. Ochii 
ei strălucitori se fixează asupra unui cuplu de bătrâni care 
stau în linişte, văzându-şi fiecare de porţia lui mică de 
chiftele. 

— Pot să mă gândesc la lucruri şi mai rele. Cum te 
simţi? 

În afară de Owe, Gunilla e singura care ştie. De fapt, i- 
am spus despre boală înainte să-i fi spus ceva lui Owe. 
Asta poate să însemne că de fapt sunt mai apropiată de ea 
decât de propriul meu soţ. Cred că aşa şi este. 

— Mă simt bine. 

— Ce-a spus medicul? 

— Ca de obicei. 

_ Dă din cap şi dintr-odată pare să devină foarte serioasă. 
Imi ia mâna şi o strânge cu blândeţe. Simt cum mă 
traversează căldura ei. 

— O să-mi spui dacă ai nevoie de ajutor, nu-i aşa? 

— Nu am nevoie de ajutor. 

— Tocmai de-aia. 

Expresia ei e atât de serioasă, că-mi vine să râd. 

— Dar tu ce mai faci? o întreb. Cum merge relaţia? 

Gunilla zâmbeşte şi se întinde ca o pisică. Îşi aşază cana 
cu vin fiert pe masă, se apleacă în faţă şi-mi şopteşte, ca şi 
cum ar urma să dezvăluie un secret. 

— Absolut fantastic. Şi suntem atât de puternic... atraşi 
unul de celălalt. Suntem în călduri, ca să fiu vulgară. Oare 
e permis, la vârstă noastră? 

— O, te rog. Habar n-ai cât de mult îmi doresc să fiu un 
pic în călduri. 

Owe şi cu mine nu mai facem sex, dar nu vreau să-i spun 
asta Gunillei. Nu pentru că şi-ar da cu părerea, ci din 
cauză că mi se pare de un tragism patetic să trăieşti cu 
cineva pe care nu-l doreşti. Doar oamenii slabi stau în 


e 50 - 


relaţii nefuncţionale. Iar eu nu vreau să fiu slabă - nici 
măcar în ochii Gunillei. 

Îmi aud mobilul vibrând în geantă. Îl scot şi mă uit la 
ecran. Nu recunosc numărul. 

— Haide, răspunde, spune Gunilla. Eu oricum trebuie să 
mă duc până la toaletă. 

Răspund, în timp ce Gunilla se ridică şi se îndepărtează 
şchiopătând uşor. Suferă de sciatică şi am bănuiala că 
suferă mai mult decât vrea să arate. 

Bărbatul care m-a sunat are o voce catifelată, amplă. Se 
prezintă ca fiind Manfred Olsson şi-mi dă de înţeles că e 
detectiv la poliţie. A trecut ceva vreme de când n-am mai 
fost căutată de ei. Am încetat să lucrez pentru ei în urmă 
cu cinci sau şase ani în urmă, când am decis să mă 
concentrez exclusiv pe cercetarea mea şi să pun capăt 
muncii de consultanţă pe care o prestam pentru poliţie. 
Sau, mai bine zis, Owe a fost cel care a decis în locul meu. 
Era de părere că muncesc prea mult, spunea că mă face 
posacă şi morocănoasă. 

Şi, în plus de asta, nu aveam nevoie de bani. 

— Am colaborat în urmă cu vreo zece ani, spune 
Manfred Olsson. Dar poate că nu-ţi aduci aminte. 

Nu-mi amintesc de niciun Manfred Olsson, dar nu am 
niciun chef să vorbesc despre ce-mi aduc aminte şi ce nu, 
aşa că tac. 

— Era în legătură cu o anchetă privind o crimă din 
Södermalm, de aici din Stockholm, continuă el. Un tânăr a 
fost decapitat. Capul fusese... 

— Îmi aduc aminte, îi spun. Nu aţi arestat pe nimeni 
pentru cele întâmplate, nu-i aşa? 

Demenţă sau nu, imaginea felului în care acel cap fusese 
aşezat pe podea mi-a rămas gravat în memorie. Poate din 
cauză că actul fusese atât de brutal, poate din cauză că am 
muncit cu toţii pe brânci să găsim un suspect. Când am 
fost chemată, ancheta era deja în desfăşurare de câteva 
luni bune. Pe vremea aceea, poliţia statului nu avea 
oameni care să se ocupe de portretizarea răufăcătorilor, 
aşa că am fost angajată în calitate de consultant ca să ajut 


e 51 œ» 


echipa de investigaţie să creeze profilul psihologic al 
făptaşului. 

Sunt expertă în comportamentul uman, dar, de-a lungul 
anilor, cercetarea mea s-a concentrat din ce în ce mai mult 
pe modelele psihologice ale anumitor crime. Am dat peste 
cercetările poliţiei şi apoi am lucrat cu regularitate pentru 
ei timp de mai mulţi ani. 

— Nu, aşa este. Nu l-am prins niciodată. lar acum a avut 
loc o crimă similară. Straniu de similară. Mă întreb dacă ai 
fi dispusă să ne vedem la o cafea. Ţin minte cum găseam 
foarte interesante consideraţiile tale legate de caz. 

Gunilla s-a întors. Se aşază pe scaunul aflat în faţa mea 
şi dă pe gât dintr-o înghiţitură ce-a mai rămas din vinul 
fiert. 

— Nu mai lucrez pentru poliţie, îi spun. 

— Ştiu asta. Dar în cazul ăsta nu ar fi vorba de 
consultanţă. Aş vrea pur şi simplu să aflu ce părere ai 
despre subiect. La o cafea. Dacă ai timp, bineînţeles. 

Se lasă tăcerea şi Gunilla ridică din sprâncene. 

— O să mă gândesc, îi spun. 

— Ai numărul meu, îmi raspunde: 


Când ajung acasă, îl găsesc pe Owe pe hol, ca şi cum m- 
ar fi aşteptat. Părul lui rar, grizonant e pieptănat pe o 
parte în încercarea de a-i masca chelia. Burta dă să-i iasă 
din cămaşă, faţa îi e de un roşu-aprins, iar pielea îi 
străluceşte de transpiraţie, ca şi cum tocmai s-ar fi întors 
acasă de la jogging. Aruncă o privire plină de înţeles către 
ceasul de la mână (care e scump fără a fi ostentativ şi care 
trimite mesajul potrivit cunoscuţilor săi). 

— Avem zece minute, îi spun. 

Owe îmi întoarce spatele fără un cuvânt şi se îndreaptă 
către dormitor. Se va întoarce într-un minut, cu cardiganul 
pe el. Aşez punga cu candele şi şervete de masă de la IKEA 
pe podea şi o întâmpin pe Frida, care se agită în jurul 
picioarelor mele, încercând să-mi câştige atenţia. Îmi trec 
mâinile peste blana ei neagră, cârlionţată care seamănă cu 
o blană de oaie. 


e 52 œ» 


Owe se întoarce în hol îmbrăcat cu cardiganul lui de 
culoarea muştarului. Cel urât. Işi pune paltonul şi ghetele 
şi mă priveşte în ochi. 

— Trebuie să plecăm prum daca nu vrem să întârziem. 


Plugul de zăpadă nu a trecut pe Kaptensgatan. Degeaba 
încerc să evit să-mi intre zăpadă în încălțări mergând pe o 
alee bătătorită, traversând întunericul spre Artillerigatan. 

— Am fost sunată astăzi de la Poliţia statului, îi spun. 

— Bine, spune Owe cu o voce neutră care nu dă de gol 
sentimentele lui faţă de subiect. 

Dar aşa stau lucrurile cu Owe: e ca o maşinărie cu aburi 
care îşi reţine sentimentele până când se acumulează 
presiune. Apoi explodează. 

— Vor să se întâlnească cu mine. 

— Bine. 

Începem să urcăm dealul spre biserică, trecem pe lângă 
restaurantul Muzeului Armatei, unde luăm câteodată 
prânzul. 

— A avut loc o crimă asemănătoare unui caz în care-am 
fost implicată în urmă cu zece ani. 

— Doar nu vorbeşti serios, Hanne. Spune-mi că e doar o 
glumă. 

— Ce vrei să spui? îl întreb cu inocenţă. 

Se opreşte din mers, dar îmi evită în continuare privirea. 

In loc de asta, se uită în direcţia bisericii scăldate în 
lumini care se înalţă în faţa noastră în mijlocul zăpezii. Pe 
cerul negru al nopţii, turla indică spre eternitate. Observ 
că Owe strânge din pumni şi îmi dau seama foarte bine cât 
de furios este. In mod ciudat, asta mă excită, mă umple de 
o bucurie primitivă, răutăcioasă. Sunt ca un adolescent 
care a reuşit în sfârşit să-i smulgă o reacţie unui părinte 
cumpătat.. 

Se întoarce, îşi lasă uşor mâna pe braţul meu şi e ceva în 
acest gest subtil - care transmite atât indulgență, cât şi un 
sentiment de posesiune - care mă înfurie. 

— Ce? îi spun. Ce este? 

— Crezi că e într-adevăr cazul? 


e 53» 


Acum şi-a coborât vocea şi ştiu că se străduieşte să-şi 
recapete controlul. Owe detestă să piardă controlul, 
aproape în aceeaşi măsură în care detestă ca eu să pierd 
controlul. 

— Nu e cazul să ce? 

— Să accepţi multe sarcini în... starea în care te afli? 

— Starea în care mă aflu? O spui ca şi cum aş fi 
însărcinată. 

— Măcar de-ar fi fost vorba de asta. 

— Şi cine a spus că voi lucra pentru ei? 

— O, Doamne! Ştii bine la ce se ajunge atunci când te 
sună. 

— Şi de ce n-aş fi în stare să lucrez? 

Îşi ridică bărbia în timp ce mă priveşte cu 
condescendenţă, în felul acela pe care-l detest, apoi inspiră 
adânc. 

— Pentru că aşa spun eu. Nu eşti suficient de sănătoasă 
să accept ceva de genul ăsta şi, în calitate de soţ, eu sunt 
cel care trebuie să ţi-o spună. 

Ştiu că ar trebui să-i servesc o replică nimicitoare sau 
pur şi simplu să-l lovesc sau, în cel mai rău caz, să mă 
răsucesc pe călcâie şi să mă întorc acasă la Frida. Să 
aprind focul, să-mi torn un pahar de vin. În schimb, nu 
spun nimic şi continuăm să mergem spre biserică în linişte 
şi întuneric. 


e 54» 


Emma 
Cu două luni în urmă 


— Şi, cum a fost aseară? 

Privirea Olgăi e curioasă, dar binevoitoare. Îşi ţine ochii 
cenuşii aţintiţi asupra mea în timp ce împătureşte 
perechile de blugi care zac pe masa lungă de lângă punctul 
de verificare. 

Nu ştiu cum să-i răspund. O parte din mine vrea să-i 
spună că a fost bine, că mâncarea a fost bună şi că ne-am 
petrecut toată noaptea făcând sex. Cealaltă parte vrea să 
spună adevărul, dar poate că nu sunt pregătită pentru 
asta. 

— Nu a venit. 

— N-a venit deloc? 

Olga lasă din mână o pereche de blugi fără să-i 
împăturească şi mă priveşte mai cu atenţie. 

— Nu, n-a trecut deloc pe la mine. Şi nici n-am reuşit să 
dau de el, aşa că nu ştiu ce s-a întâmplat. 

— Nu te-a sunat? 

— Nu. 

Liniştea care urmează e stânjenitoare. Observ că Olgăi îi 
e greu să înţeleagă situaţia şi nu prea ştie ce să spună. 

— Dar de obicei te sună când întârzie sau nu mai vine? 

Ezit pentru un moment. 

— Nu întârzie niciodată. Şi nu s-a întâmplat niciodată să 
nu poată ajunge la întâlnire. 

Dintr-odată, încăperea mi se pare aglomerată, cu toate 
că abia am deschis şi în magazin nu a intrat încă niciun 
client. Lumina artificială puternică îmi răneşte ochii şi simt 
o pulsaţie surdă în ceafă. 

Mă sprijin de masa pe care sunt blugii şi îmi simt 
interiorul pleoapelor arse de lacrimi. 

— Dacă i s-a întâmplat ceva? 

Vocea Olgăi e scăzută, aproape o şoaptă. Între 
sprâncenele ei false a apărut o cută mică. Nu pot să 


e 55» 


vorbesc, aşa că dau din cap. 

— Azi ai încercat să-l suni? 

— Da. Mai devreme. Chiar înainte să deschidem 
magazinul. 

Nu mai spune nimic, se apucă din nou să împăturească 
blugi în timp ce se uită în jur prin magazin. 

— Uite-l că vine! şopteşte fără să se uite la mine. 

Înşfac cea mai apropiată pereche de blugi şi încep să-i 
împăturesc. Îi aşez în vârful grămezii, dar deja e prea 
târziu. 

— Iar vă pierdeţi vremea pe-aici? Emma, ia sertarul de 
la tejghea! 

Björne s-a tuns. Smocurile întunecate de păr de la ceafă 
au dispărut. Şi-a pieptănat o şuviţă astfel încât să-i acopere 
un ochi. Picioarele lui strâmbe, combinate cu noua lui 
frizură şi vesta, mă duc cu gândul la Călărețul Singuratic. 
Un Călăreţ Singuratic arogant, îmbătrânit. 

Mă întorc şi mă îndrept spre casă fără să-i răspund. Mă 
gândesc la maică-mea. La maică-mea şi la mătuşile mele şi 
la tot ce nu mai există. Despre cât de groaznic este că 
acele amintiri fragile şi frumoase s-au risipit ca fumul în 
ceaţă şi au fost înlocuite de Bjorne şi de grămezi de blugi 
şi curele. 

Încep să mă gândesc la o anumită sâmbătă şi la sunetul 
râsetelor,  clipocind şi  rostogolindu-se prin micul 
apartament al mătuşii Agora de pe strada Värtavägen. 


Mirosul cafelei proaspăt pregătite plutea în aer 
amestecat cu fumul tigărilor mamei mele. Mătuşa 
Christina, care tocmai renunţase la fumat, a oftat şi a 
precizat că mama nu prea era înţelegătoare cu ea. M-am 
întrebat dacă era supărată, dar apoi a râs cu râsul ei aspru 
şi am decis că trebuie să fi fost un fel de glumă. 

În prima sâmbătă a fiecărei luni, mama şi mătuşile mele 
luau mereu prânzul împreună. Era o şezătoare gălăgioasă, 
bogată în calorii, la care luau parte doar surorile şi cu 
mine. 

Vocile coborau până la murmur, întrerupt din când în 


e 56 - 


când de chicoteli. Nu trebuia să ascult ca să ştiu despre ce 
vorbesc: noul iubit al Lenei, soţul nesăbuit al Christinei şi 
durerile de spate ale mamei. 

Mama era cea mai tânără dintre surori. Era mezina 
sălbatică, necuviincioasă, cu toate astea îndrăgită a 
familiei, care a băgat groaza în bunica şi bunicul, 
rămânând însărcinată cu mine pe când avea doar 
optsprezece ani. Încăperile erau umplute de şi mai multe 
râsete, un val primitiv de bucurie şi încântare. Agneta a 
râs zgomotos; a sunat ca şi cum ar urma să tuşească, dar 
apoi am auzit zgomotul veselei. 

Stăteam  nemişcată, cu picioarele încrucişate, pe 
podeaua de lemn a dormitorului meu. Borcanul de sticlă în 
care tineam omida mi se odihnea în poală. Frunzele se 
uscaseră de mult timp şi căzuseră, una câte una, pe fundul 
borcanului, iar crenguţele golaşe semănau cu un ghem de 
sârmă ghimpată. Omida verde pal nu mai era vizibilă. Tata 
îmi explicase ce s-a întâmplat. În interiorul coconului mic 
şi neted care atârna de una dintre crengi, se petrecea ceva 
uimitor. Omida se transforma, iar dacă aveam răbdare şi 
noroc, aveam să văd cum, din interiorul coconului, avea să 
ecluzeze o fiinţă cu totul diferită. 

Asta mă îngrijora un pic; îmi doream cu disperare să fiu 
prezentă când avea să ecluzeze fiinţa nouă, transformată, 
dar nu ştiam când avea să se întâmple. Aşa că am făcut în 
aşa fel încât să am mereu borcanul la mine. Primul lucru 
pe care-l făceam când mă trezeam şi ultimul înainte să 
adorm era să cercetez cu atenţie coconul, ca să văd dacă 
pot detecta vreo schimbare. 

Îl întrebam pe tata de ce nu putea omida să rămână aşa 
cum era, să uite să se înfăşoare într-un înveliş lucios, gri- 
maroniu, dar tata nu făcea decât să dea trist din cap. 

— N-are încotro, dulceaţă. Trebuie să se transforme, 
altfel moare. Aşa funcţionează natura. 

M-am gândit mult timp la ceea ce îmi spusese, am 
încercat să-mi imaginez cum m-aş simţi dacă aş fi pusă în 
faţa unei asemenea alegeri - să mă transform sau să mor. 
Dar oricât de mult am încercat, n-am reuşit să mă pun în 


e 57 œ» 


locul omizii. 

Când mi-am ridicat ochii de la borcan, privirea mi-a 
căzut direct pe patul îngust al Agnetei. De mult nu l-a mai 
împărţit cu nimeni, îi şoptise mătuşa Lena mamei, în timp 
ce urcam scările. Adulții credeau mereu că noi, cei mici, 
nu-i auzeam, sau că dacă-i auzeam, nu înţelegeam. 
Desigur, nici una, nici alta nu erau adevărate. Trebuia să 
fac eforturi considerabile ca să-mi păstrez expresia 
dezinteresată şi naiv-neînţelegătoare ori de câte ori îmi 
ajungeau la urechi secretele mătuşii. 

Deasupra patului atârna un mic tablou cu jucători de 
fotbal. N-am înţeles niciodată ce era aşa de deosebit la el, 
ce anume le făcea pe mătuşi să vorbească despre el cu 
vocea scăzută, înflăcărată, atunci când se opreau în faţa lui 
formând un semicerc, fumând şi admirându-l. Nu le-am 
spus, pentru că îmi era teamă să nu se întristeze, dar 
tabloul era de fapt destul de urât. Personajele nu aveau un 
contur precis, păreau să se contopească; artistul nu 
reuşise să-i redea într-un mod realist. Probabil că eu aş fi 
făcut o treabă mai bună. Dar n-am spus-o, pentru că în 
ciuda aparenţelor, nu eram chiar atât de prost-crescută. 

— De ce stai pe podea, drăguță? 

Lângă mine, în pragul uşii, a apărut mătuşa Agneta. S-a 
lăsat pe vine. De aproape, picioarele ei groase păreau şi 
mai groase, iar ciorapii ei lungi i se adânceau în gambe 
într-un mod deloc măgulitor. 

— N-ai prefera să stai în fotoliu? Ori pe patul meu? 

Am scuturat din cap fără să-i răspund, iar mătuşa 
Agneta a oftat încet. 

— Eh. Faci cum vrei. Apropo, ce ai în borcanul ăla? 

— E un cocon. E ceea ce construieşte o omidă ca să se 
transforme. 

— Aaa! Şi unde mai exact e coconul? 

I l-am arătat. A luat cu grijă borcanul, l-a ridicat în 
lumină, strângând din ochi până când ochii ei mici şi 
albaştri au dispărut cu totul sub pleoapele grele. 

— Abia se vede. 

— Asta şi e ideea. Altfel ar fi mâncată de păsări. Le plac 


e 58 - 


omizile. 

M-a privit cu gravitate şi a dat din cap. 

— Are sens. Nu m-am gândit niciodată la asta. 

De aproape, mătuşa Agneta părea mai în vârstă ca-n 
realitate. În timp ce stătea pe vine, obrajii îi atârnau, iar 
sânii i se lăsau grei pe genunchi. 

— În natură, fiecare îl mănâncă pe celălalt cât poate de 
repede. 

Agneta mi-a mângâiat părul cu mâna ei bătătorită. 

— Micuţă Emma, mi-a spus ea cu o voce moale ca 
ciocolata. 

A făcut-o să sune ca o întrebare, ca şi cum aş putea, cine 
ştie cum, să răspund interogării ei nerostite. Mi-a dat 
înapoi borcanul, iar eu l-am aşezat cu grijă pe podea. 

— Cum stau lucrurile acasă, Emma? 

Dintr-odată, mătuşa Agneta părea îngrijorată; în vocea 
ei exista o anumită încordare pe care nu ştiam cum s-o 
interpretez. 

— La ce te referi? 

A făcut o pauză şi s-a uitat spre uşă. Dinspre bucătărie 
se auzea un murmur stins. Absența râsetelor era un indiciu 
sigur că bârfeau pe soţul cuiva. Toţi bărbaţii surorilor erau 
fie meschini, fie proşti, aşa că Agneta era de fapt cea mai 
norocoasă pentru că evitase să se mărite. 

— Mama şi cu tatăl tău beau mult vin şi bere, Emma? 

Era o întrebare la care nu prea ştiam cum să răspund. 
Evident, am înţeles cuvintele, dar nu ştiam ce înseamnă 
„mult”. Mă întreba oare dacă părinţii mei beau prea mult? 
Dimineaţa, în chiuvetă şi în camera de zi erau multe cutii 
de bere, dar erau multe? Era prea mult? Câte beri şi câte 
sticle de vin beau seara celelalte mame şi ceilalţi taţi? 
Astea erau lucruri pe care chiar nu le ştiam, aşa că i-am 
răspuns sincer. 

— Nu ştiu. 

Mătuşa Agneta a oftat din nou şi s-a ridicat cu dificultate 
în picioare, genunchii i-au pârâit şi scârţâit ca şi cum ar fi 
fost făcuţi din lemn uscat de mesteacăn în loc de tendoane, 
oase şi sânge. 


e 59 œ 


— Isuse, a spus ea, înăbuşindu-şi o mică râgâială. Emma, 
nu vrei să vii să mănânci cu noi nişte prăjiturele cu 
scorţişoară? 

— Mai târziu. Poate. 

Odată ce Agneta s-a întors în bucătărie, murmurul a 
devenit o şoaptă. De obicei, asta însemna că se discuta 
ceva interesant, aşa că mi-am luat borcanul şi m-am furişat 
pe hol ca să mă întind pe podea şi să ascult. Auzeam doar 
fragmente din ce vorbeau. Am auzit vocea aspră a Agnetei: 

— Copilul e diferit. 

Apoi am auzit-o pe mama, vocea ei mai puternică acum. 

— Diferit nu e neapărat ceva rău. 

Niciuna dintre mătuşile mele nu a zis nimic. 

Tocmai când mă pregăteam să mă furişez înapoi în 
dormitorul Agnetei, ceva mi-a atras atenţia asupra 
borcanului. Coconul atârna pe creanga lui, la fel ca înainte, 
dar se întâmplase ceva. Era ca şi cum învelişul ar fi 
început să devină translucid, asemenea sticlei zgâriate sau 
gheții murdare. Şi-n interiorul învelişului strălucitor am 
perceput un freamăt. 

Metamorfoza începuse. 


Omul din faţa casei îşi întinde mâna spre mine şi 
zâmbeşte larg. 

— Anders Jönsson. Sunt jurnalist. 

Ezit, îi strâng mâna şi zâmbesc precaut. 

— Eu sunt Emma. 

Are ochii albastru-aprins, iar părul lui rărit e de culoarea 
pişatului de câine în zăpadă. Poartă o parka verde-murdar 
şi blugi şi pare să aibă treizeci şi ceva de ani. 

— Pot să vă ajut? îl întreb când îmi dau seama că nu 
pare să aibă de gând să-mi dea drumul la mână. Rânjeşte 
cu gura până la urechi. 

— Scriu un articol despre condiţiile de lucru de aici. Mi 
s-a spus că vi s-a interzis să vorbiţi cu jurnaliştii, e 
adevărat? 

— Interzis? Neah, nu prea ştiu... 

— Şi abia vă lasă să mergeţi la baie, insinuează el când 


e 60 - 


îmi observă ezitarea. 

Fireşte, există ceva adevăr în ceea ce spune. Sigur, aşa 
cum media s-a şi grăbit să arate, compania a avut parte de 
vremuri grele de când a fost preluată de Jesper. Dar nu pot 
vorbi despre asta, ţinând cont şi de relaţia mea cu Jesper. 

— Nu vreau să vorbesc despre asta, îi spun şi simt cum 
mi se urcă roşeaţa în obraji. 

— Putem să ne întâlnim altundeva, dacă vă e mai uşor, 
spune el, aplecându-se înainte. 

Acei ochi apoşi mă fixează. 

— Puteţi să vă păstraţi anonimatul, nu va afla nimeni. 

— Prefer să nu. 

Observ cu coada ochiului că se apropie cineva. 

— Ţi-a spus că nu vrea să vorbească cu tine. Ce anume 
n-ai înţeles? 

Jurnalistul se îndreaptă cu totul. 

Björne stă lângă mine acum. Observ că e furios. Strânge 
din pumni şi are maxilarul încordat. Îşi aranjează şuviţa 
după ureche cu un gest studiat, îşi bombează maxilarul şi 
spune, fără să se grăbească: 

— E a doua oară când vii aici să-mi hărţuieşti personalul. 
Dacă nu pleci acum, chem poliţia. Înţelegi ce spun? 

— Am tot dreptul... 

— Hei, ai auzit ce-am zis? Trebuie să-ţi repet? Nu vrea 
să vorbească cu tine. 

Din gura lui Björne sar mici picături de salivă în timp ce 
cuvintele îi ţâşnesc afară. Apoi se întoarce şi pleacă, 
înainte să dispară, mă strigă peste umăr: 

— Bună treabă, Emma. 

Mă uit din nou la jurnalist. Zâmbetul larg i-a dispărut de 
pe faţă. Faţa îi e complet lipsită de expresie. Cotrobăie 
după ceva în buzunarul de la geacă, pune obiectul pe 
tejghea şi o împinge spre mine încet cu degetul arătător. E 
o carte de vizită. Ochii lui deschişi la culoare îi întâlnesc 
din nou pe ai mei. 

— Uite. Dacă te răzgândeşti, sună-mă. 

Apoi pleacă. 

Mă aplec precaută în faţă şi iau cartea de vizită, 


e 61l œ» 


cercetând-o cu atenţie înainte s-o strecor în buzunar. 
x 


Jesper Orre. Acele mâini mari şi calde. Faţa aceea fină, 
uşor ridată. Barba scurtă, un amestec de castaniu şi gri, 
care acoperă o bărbie puternică. Felul în care mă priveşte, 
asemenea unui om înfometat care se holbează la produsele 
de cofetărie prin vitrina brutăriei. 

Totuşi mă întreb ce vede la mine. Sunt doar o persoană 
oarecare cu o slujbă plictisitoare şi o viaţă lipsită de 
evenimente. De ce petrece atât de mult timp cu mine? Ce 
anume-l determină să stea cu orele în braţele mele, 
mângâindu-mă pe tot corpul? Descoperind în felul acesta 
părţi din mine cărora înainte nu prea le dădusem mare 
atenţie. 

Imi aduc aminte de întâlnirea noastră de acum câteva 
săptămâni, de la mine din apartament. 

— Semănăm atât de mult, Emma, a murmurat. 
Câteodată am impresia că-ţi pot citi gândurile. Ştii ce zic? 

M-am gândit că nu, de fapt nu ştiu. Nu simt nicio 
afinitate telepatică cu el, nu ştiu deloc ce gândeşte. Îl 
iubesc, dar nu înţeleg ce vrea să spună când începe să 
trăncănească despre legătura noastră. 

Dar nu i-am spus asta. 

— Sunt atât de norocos, mi-a şoptit în timp ce-şi sălta 
trupul greu peste al meu. 

Mi-a desfăcut picioarele cu genunchii, s-a înghesuit din 
ce în ce mai mult în mine. 

— Sunt cel mai norocos bărbat de pe lume. 

M-a penetrat înainte să fiu pregătită. M-a sărutat pe gât, 
mi-a trecut un deget peste sân. 

— Te iubesc, Emma. N-am întâlnit niciodată până acum 
pe cineva ca tine. 

Am tăcut în continuare, nu voiam să stric acest moment 
magic. Voiam să rămân cât mai multă vreme în interiorul 
acestui sentiment. Mă ardea. A fost dur cu mine şi n-am 
avut parte de plăcere, dar într-un fel tot a fost magic. 

Să fii iubită. Dorită. Ca o tartă cu zmeură în vitrina 
brutăriei. 


e 62 œ» 


A început să se mişte cu mai multă violenţă în mine. M-a 
strâns mai tare de braţ. Picături de sudoare mi-au căzut pe 
obraz ca nişte lacrimi. A scâncit; a sunat de parcă ar fi 
suferit. 

— Emma? 

A avut tonul unei întrebări sau poate a unei cereri. 

— Da? 

S-a oprit, respirând greu. M-a sărutat. 

— Emma, ai face orice pentru mine? 

— Da, am spus. Aş face. 


Aş face orice pentru Jesper Orre? Întrebarea e teoretică. 
Nu mi-a cerut nimic, cu excepţia ocaziei când a 
împrumutat bani de la mine ca să-şi plătească furnizorii. Şi 
adevărul e că eu am fost cea care a insistat să-i ia. Eu am 
fost cea care am vrut să stea cu mine în loc să se ducă la 
bancă. 

Ţin minte că m-a sărutat pe pleoape. 

— Iubito. Ştii că vreau să stau, dar le-am promis 
furnizorilor că îi voi plăti astăzi. Bani lichizi. Şi nu am o 
sută de mii de coroane la mine. Aşa că, din păcate, va 
trebui să mă duc la bancă. 

Un futai de prânz. 

Expresia era a Olgăi. A izbucnit în râs când i-am spus că 
urmează să iau prânzul cu iubitul meu. La mine acasă. 
Olga era  grosolană. Directă. Provocatoare. Spunea 
întotdeauna ceea ce gândea şi nu-i părea niciodată rău. 

Jesper s-a ridicat în coate. 

— Trebuie să plec, Emma. 

— Poţi să-ţi împrumut eu, i-am propus. 

— Tu? 

A părut surprins, dar a dat impresia că-mi ignoră 
propunerea pentru că s-a ridicat, s-a dus la fereastră şi s-a 
uitat afară, scărpinându-şi între timp membrul. 

— Am bani în casă. 

S-a întors spre mine amuzat. 

— Ai o sută de mii acasă. Aici, în apartament? A făcut un 
gest circular arătând spre cameră. 


e 603» 


Am dat din cap. 

— Am bani în şifonier, am spus, m-am ridicat din pat şi 
am chicotit. 

Apoi am tras pe mine un tricou, nu pentru că mi-ar fi 
păsat dacă Jesper mă vede fără haine, ci din obişnuinţă. 
Nu mă simţeam confortabil să-mi arăt sânii în plină zi. 
Nimănui. 

Nici măcar lui Jesper. 

M-a urmat până la şifonier, m-a urmărit în tăcere în timp 
ce eu am scos un coş cu feţe de masă şi am despăturit cu 
grijă un goblen de Crăciun ca să scot de acolo teancuri de 
bancnote. „Magia Sărbătorilor” era brodat pe el în 
cruciuliţă. 

— Eşti complet nebună? Ai o sută de mii acasă, în 
şifonier? 

— Da. Şi? 

— De ce nu ai depus banii ăştia în bancă? Cum ar face o 
persoană normală. 

— De ce? 

— Dacă eşti jefuită sau ceva? Doar bătrânelele îşi ţin 
banii sub saltea şi-n şifonier. 

l-am adus aminte că am moştenit apartamentul exact de 
la o astfel de bătrânică. A râs uşurel şi a dat din umeri. 

— Bine. Ţi-i dau înapoi. Curând. 

Apoi m-a sărutat pe gât, m-a îmbrăţişat de la spate, şi-a 
trecut încet mâinile peste sânii mei. 

— Vreau să ţi-o trag din nou, curvă bogată ce eşti. 


e 64» 


Peter 


Manfred se apleacă aparent neafectat deasupra 
cadavrului. Privirea lui alunecă de la incizia atent cusută 
care traversează pieptul şi abdomenul, la rănile adânci de 
pe antebraţe. 

— Să înţeleg că nu s-a lăsat cu una, cu două? 

Medicul legist dă din cap. Fatima Ali are patruzeci şi 
ceva de ani, originară din Pakistan, educată în Statele 
Unite. Am colaborat cu ea de mai multe ori în trecut. Ca 
mulţi medici legişti, e aproape absurd de precisă şi se 
fereşte să folosească termeni prea categorici. Dar am 
încredere în ea. Nu i-a scăpat niciodată nimic. Şi pare să 
nu existe nimic de care ochii ei mari, întunecaţi şi mâinile 
ei gingaşe să se ferească. 

— Are răni provocate prin strivire pe ceafă şi pe faţă şi 
optsprezece răni în total pe antebraţe şi pe palme. 
Majoritatea pe partea dreaptă, indicând că a fost atacată 
din dreapta. 

Fatima se apleacă înainte, desparte marginile uneia 
dintre cele mai adânci răni de pe braţe care scoate la 
iveală carnea roşie şi arată cu degetul. 

— Uitaţi-vă aici, spune ea. Rănile se adâncesc cel mai 
mult în direcţia asta, aşa că probabil ucigaşul e dreptaci şi 
a înjunghiat în felul ăsta. 

Ridică mâna învelită într-o mănuşă albastră de cauciuc 
şi face o mişcare rapidă în direcţia lui Manfred care se dă 
instinctiv înapoi. 

— Poţi să ne spui ceva despre cât a durat lupta dintre 
ei? o întreb. 

Fatima dă din cap cu fermitate. 

— N-aş putea spune exact. Dar niciuna dintre aceste 
răni nu i-a cauzat moartea. A murit din cauza rănilor de la 
gât. 

Mă aplec în faţă şi mă uit la capul femeii, care stă aşezat 
pe bufetul de inox. Păr castaniu încleiat cu sânge uscat. 
Sprâncene proeminente. lar sub ele, o masă informă de 


e 65» 


carne şi ţesuturi. 

— Şi rănile de la gât? întreb eu. 

Fatima dă din cap şi-şi şterge fruntea cu dosul palmei. 
Clipeşte, ca şi cum luminile puternice ar deranja-o. 

— l-au fost date numeroase lovituri de cuţit şi a fost 
tăiată la gât. Una singură ar fi fost suficientă ca s-o ucidă, 
dar făptaşul pare să fi fost hotărât să-i despartă capul de 
trup. Măduva spinării a fost despicată între vertebra a 
treia şi a patra. Un asemenea act ar fi solicitat o forţă 
considerabilă. Sau încăpățânare. 

— Cât de multă forţă? întreabă Manfred şi se apleacă şi 
el mai aproape de cap. 

— Greu de spus. 

— O femeie sau o persoană mai slabă ar putea s-o facă? 

Fatima ridică din sprâncene şi-şi încrucişează braţele 
peste şorţul de plastic. 

— Cine zice că femeile sunt slabe? 

Manfred se foieşte un pic. 

— Nu asta am vrut să spun. 

— Ştiu ce ai vrut să spui, îi răspunde Fatima şi oftează 
expresiv. 

— Da, o femeie ar fi în stare să facă asta. Sau o persoană 
în vârstă. Sau o persoană tânără, cu forţă. E treaba ta să 
desluşeşti asta. 

— Altceva? o întreb. 

Fatima dă din cap şi se uită în jos spre cadavrul palid. 

— Aş zice că are între douăzeci şi cinci şi treizeci de ani. 
Are un metru şi şaptezeci şi doi şi o greutate de şaizeci de 
kilograme. Cu alte cuvinte, o compoziţie corporală 
normală. Sănătoasă, în formă. 

Mirosul din încăpere începe să-mi provoace greață. Mi- 
ar plăcea să cred că m-am obişnuit cu el după atâţia ani, 
dar există ceva în mirosul ăsta cu care niciodată nu te 
obişnuieşti. Nu e neapărat un miros urât, e mai degrabă un 
amestec de flori vechi de o săptămână şi carne crudă, dar 
simt nevoia să ies de aici. Tânjesc brusc după aerul rece şi 
proaspăt de afară. 

— Mai e ceva, murmură Fatima. A născut de curând sau 


e 66 - 


cel puţin a fost însărcinată. 

— Un copil? întreabă Manfred. 

— Asta nu poate fi determinat, spune Fatima şi-şi dă jos 
mănuşile cu un plesnet. ia gata? 


Manfred ne duce înapoi cu maşina în Kungsholmen. 
Zăpada viscolită cade peste traficul dens. Incepe să se 
întunece, cu toate că e abia ora trei. 

— Arătoasă femeie, spune Manfred şi porneşte radioul. 

— Fatima? 

— Nu, cea decapitată. 

— Eşti al dracului de nebun! 

— Zici? Ai văzut şi tu. Trebuie să fi fost frumoasă. Adică, 
ce corp. Sânii ăia... 

Mă gândesc la ce-a spus, în timp ce mă uit afară pe 
geam. 

— Avem informaţii legate de identitatea ei? întreb. 

— Nu. 

— Şi n-am reuşit să dăm de Orre? 

— Nu. Se pare că ieri nu s-a prezentat la muncă. 

— Şi astăzi? 

— Nu ştiu încă. Urma să verifice Sânchez. Dar deja îl 
caută jumătate de Suedie, aşa că nu va reuşi să ne evite 
prea mult timp. 

— Dar raportul preliminar al legiştilor? 

— E la tine pe birou. Nu există indicii că ar fi fost o 
spargere, aşa că fie cineva l-a lăsat de bunăvoie pe 
criminal să intre, fie locuia în casă. Cu alte cuvinte, 
făptaşul a fost Orre. Au găsit urină pe podea. Şi o serie de 
amprente şi urme de picioare, dar vecina şi-a târşâit atât 
de-al naibii de mult picioarele pe-acolo, încât e greu de 
spus ce vor reuşi să descopere. Apoi mai era o tonă de 
fibre de toate felurile, dar nimic demn de reţinut. Apropo, 
arma crimei a fost o macetă. Au trimis-o la Laboratorul 
Naţional; să vedem ce vor găsi. Şi l-au adus la secţie pe 
murdărilă ăla, Linbladh, care se ocupă de petele de sânge. 
Se pare că el ne va ajuta să  reconstituim firul 
evenimentelor. 


e 67 œ» 


Pentru o clipă e linişte. Manfred bate darabana pe volan 
în ritmul muzicii, iar eu am senzaţia că e stresat. Barba 
nerasă îi e mai lungă decât de obicei şi ochii îi par obosiţi. 

— Nadja se simte mai bine? îl întreb. 

Se uită la mine şi-şi trece palma peste paltonul din păr 
de cămilă. 

— Şi-a petrecut toată noaptea urlând ca dracu'. Afsaneh 
a luat-o razna. Trebuia să se trezească devreme. Unul 
dintre studenţii ei îşi susţinea lucrarea de dizertaţie. Şi, în 
mijlocul întregii nenorociri, începe să vorbească despre 
căsătorie. De ce fac femeile una ca asta? 

Nu am niciun răspuns la asta. Îmi aduc aminte cât se 
poate de bine ce s-a întâmplat cu propria mea nuntă. 

Eram deja cam de un an cu Janet când cicăleala ei legată 
de căsătorie a început să devină aproape insuportabilă şi, 
cu toată sinceritatea, nu prea ştiu cum s-a întâmplat, dar a 
ajuns cumva să aibă impresia că eu i-am spus că artrebui 
să ne căsătorim. Ar fi trebuit să o corectez de la bun 
început, în loc să fiu atât de nehotărât şi de evaziv. Dar 
bănuiesc că nu voiam (sau nu îndrăzneam) să o 
dezamăgesc. 

Aşa că am lăsat-o să facă aşa cum voia ea. 

În lunile care au urmat, a fost obsedată de aranjamente 
florale, meniuri şi liste de invitaţi. A adus acasă torturi 
pentru degustare, a făcut schema aranjării invitaţilor la 
mese pe foi mari de hârtie şi a pus muzica de deschidere 
pe casetofon. 

Şi s-a apucat de dietă. 

Aproape că am început să-mi fac griji pentru ea. Pigulea 
ca o pasăre ca să încapă într-o rochie specială. Una pe 
care sub nicio formă nu puteam s-o văd până în ziua nunţii. 
Acest lucru era, aparent, foarte important. 

Intre timp, eu mi-am găsit un refugiu în slujbă. 
Investigam omorârea paznicului unui parc auto din Tensta 
şi, din moment ce abia fusesem promovat, era deosebit de 
important pentru mine să dovedesc ce pot. N-aş zice că 
Janet s-a arătat foarte înţelegătoare. In loc de asta, a 
solicitat şi mai mult timp şi atenţie din partea mea. A 


e 68 œ» 


trebuit să alegem biserica, să ne rezervăm luna de miere şi 
să ne păstrăm jurămintele (pe care ea le scrisese). g 

Într-o seară a venit la mine cu un teanc de plicuri. Imi 
aduc aminte că arăta entuziasmată, în felul în care arăta 
doar atunci când cumpăra ceva prea scump sau poate 
atunci când găsea un sejur într-una din acele cataloage pe 
care le căra până acasă. Ochii îi străluceau şi părul ei scurt 
şi oxigenat îi stătea zbârlit. 

Mi-a explicat că invitaţiile erau gata, mi-a înmânat 
scrisorile şi m-a întrebat dacă le pot trimite. Nu-mi aduc 
aminte prea bine ce i-am spus. Probabil ceva de genul că 
vom vorbi despre asta mai încolo, dar, ca de obicei, nu m-a 
ascultat. 

Ce-mi aduc aminte e cum, mai târziu în acea seară, 
stăteam în fotoliu cu invitaţiile în poală, întrebându-mă ce 
naiba să fac cu ele. Ştiam că ar trebui să le trimit. Ar fi fost 
cel mai simplu lucru din lume să fac asta - să cobor până-n 
intersecţie şi să le îndes în cutia poştală galbenă - şi atunci 
aş fi putut să-mi iau gândul pentru încă vreo câteva 
săptămâni bune de la căcatul ăsta. Dar nu puteam. Nu 
eram pregătit să fac ceva atât de definitiv, să fac un pas 
atât de decisiv în direcţia unei vieţi de cuplu pe care nu eu 
o alesesem. Pentru o clipă, am avut impulsul de a vorbi cu 
Janet, să-i spun cum stătea treaba: că toată afacerea cu 
nunta mă speria de mă căcam pe mine şi că aş fi dat orice 
să o amân. Dar când m-am dus în dormitor să vorbesc cu 
ea, deja dormea. Aşa că am pus invitaţiile în sertarul 
biroului meu şi am decis să vorbesc cu ea mai târziu. 

Apoi, pur şi simplu s-a întâmplat. N-aş putea spune că 
am uitat cu totul de invitaţiile din sertar; era mai degrabă 
ca şi cum n-aş fi avut suficientă energie să abordez 
subiectul. De fiecare dată când mă hotărâm să vorbesc cu 
Janet, apărea câte un obstacol: era prea supărată sau 
stresată sau nu voia să vorbească. Putea să fie şi aşa, 
nepoliticoasă şi morocănoasă. De multe ori, din motive pe 
care nu le înţelegeam cu adevărat. 

Când îmi aduc aminte de acea perioadă, îmi dau seama 
cât de mult încerc să-mi justific comportamentul, chiar şi 


e 69 œ» 


faţă de mine însumi. Dar de fapt nu există nicio scuză. 
Ceea ce am făcut a fost stupid şi imatur şi am rănit-o pe 
Janet într-un fel în care nu mi-am imaginat că ar fi posibil, 
într-un fel în care n-am intenţionat niciodată să o rănesc. 

Nu voiam s-o rănesc pe Janet. Voiam doar să mă lase în 
pace. 

Oricum, nunta se apropia - cred că mai erau trei sau 
patru săptămâni -, iar ea a venit într-o seară în cameră şi 
s-a aşezat lângă mine pe pat. Părul, pe care îl lăsase să 
crească pentru a-l putea aranja într-un coc, îi încadra faţa 
tristă şi sânii îi atârnau alarmant pe pieptul ei emaciat. 

— Nimeni n-a răspuns încă la invitaţie, a spus ea şi şi-a 
întors faţa spre mine. Nu ţi se pare ciudat? 

Parcurgeam © investigaţie preliminară pe care 
promisesem să o duc a doua zi de dimineaţă la procuror, 
aşa că în momentul acela n-am avut timp să discut cu ea 
despre asta. Dar ţin minte că m-a indispus. Ba chiar m-a 
făcut să mă simt ruşinat. 

— Crezi că e posibil să se fi pierdut pe drum? m-a 
întrebat cu jumătate de voce. 

Ceva din postura ei corporală neajutorată şi calitatea 
neobişnuită a vocii ei, lipsa ei de ton m-au afectat profund. 
M-au făcut să înţeleg gravitatea trădării mele. 

M-am simţit foarte prost. _ 

Dar tot nu mă înduram să-i spun. Nu atunci. In schimb, 
am hotărât să discut cu ea în dimineaţa următoare. Dar 
asta nu s-a mai întâmplat şi ştiu că n-am procedat corect, 
dar când te uiţi în urmă vezi mult mai clar. 

În noaptea aceea, în timp ce dormeam, Janet a început 
să caute prin apartament. Zici că şi-ar fi dat oarecum 
seama ce se întâmplase, ca şi cum ar fi avut un fel de al 
şaselea nenorocit de simţ. Am fost trezit de un țipăt 
îngrozitor, cum n-am mai auzit nici înainte, nici după 
aceea. Prima oară am crezut că e omorâtă în bătaie, că 
cineva spărsese uşa şi o viola. Am sărit din pat şi m-am 
împiedicat de un scaun, am căzut peste măsuţa de cafea şi 
m-am ales cu o tăietură adâncă în bărbie. Cu sângele 
curgându-mi pe faţă, am continuat să caut prin 


e 70 - 


apartament. Până la urmă am găsit-o în faţa biroului. 
Plicurile zăceau împrăştiate pe podea asemenea unor 
frunze moarte, ca şi cum le-ar fi azvârlit în aer. Continua 
să ţipe. Ţipa şi ţipa, dar am luat-o în braţe şi am legănat-o 
ca pe un copil. lar când mi-am pus mâna pe gura ei în 
încercarea de a o face să tacă, m-a muşcat. 

Ţin minte că, în ciuda durerii, am simţit o mare uşurare. 
Atâta timp cât îmi tineam mâna la gura ei, măcar nu mai 


putea să ţipe. 
x 


Manfred, Sânchez şi cu mine stăm în mica sală de 
conferinţe de la etajul doi, aflată în dreapta chicinetei. 
Arată la fel ca toate celelalte săli de conferinţă din clădirea 
asta: pereţi albi, scaune din lemn de culoare deschisă, cu 
spătare albastre, şi o masă albă de lemn laminat. În 
fereastră e un sfeşnic pe care l-a adus Gunnar în 
încercarea de a da încăperii o brumă de aer festiv. Pe 
perete e atârnat un poster decolorat care arată cum să 
efectuezi Suportul vital de bază. 

Trebuie să ne pregătim pentru întâlnirea de mâine cu 
echipa de investigaţie şi cu şeful investigaţiei preliminare - 
Björn Hansson, unul dintre procurorii noi. Nu l-am întâlnit 
până acum, dar Sânchez susţine că e „deştept, dar prea 
are capul băgat în fund şi o părere mult prea bună despre 
el”. 

Manfred a adus cafetiera, iar Sânchez taie fursecurile cu 
şofran cu un cuţit pentru unt. Fotografii cu scena crimei 
sunt împrăştiate pe toată masa. Încerc să nu mă uit la 
capul tăiat în timp ce mă întind după un fursec. 

Au trecut două zile de când femeia ucisă a fost găsită în 
casa lui Jesper Orre din Djursholm şi încă nu ştim cine 
este. Undeva, cei la care ea ţinea îşi continuă viaţa, fără să 
ştie că fiica sau sora, sau mama lor a fost omorâtă. 

Undeva, un ucigaş umblă liber. Sânchez face un rezumat 
al situaţiei: 

— Jesper Orre s-a prezentat ultima oară la muncă vineri. 
Potrivit colegilor săi, părea în regulă şi nu s-a întâmplat 
nimic ieşit din comun. A părăsit biroul la patru şi jumătate 


e 71 œ» 


şi apoi, potrivit afirmațiilor sale, s-a îndreptat spre casă. 
Nu a spus nimănui ce planuri avea pentru weekend, dar îşi 
luase liber până miercuri, aşa că probabil avea de gând să 
plece într-o călătorie. Telefonul şi portofelul i-au fost găsite 
în casă. Nu s-au mai efectuat retrageri din conturile lui de 
săptămâna trecută. 'Tehnicienii au identificat o urmă 
însângerată de picior în hol, o urmă de picior mărimea 
patruzeci şi trei, care ar putea să indice faptul că a părăsit 
casa după incident. Au găsit de asemenea urme ale 
vecinului şi ale victimei noastre necunoscute. Plus alte 
câteva urme, deocamdată neidentificate. Analiza 
amprentelor de pe macetă încă nu a fost finalizată, dar 
Laboratorul Național a spus că pe armă s-au găsit un fel de 
urme. 

— Cum e ca om Orre ăsta? întreabă Manfred, apoi 
soarbe zgomotos din cafea. 

— Pare destul de popular printre colegii lui din echipa 
de management, dar ceilalți angajați de la biroul 
corporației sunt de părere că e cam dur, şi multora le e de 
fapt teamă de el, îi răspunde Sánchez. Cu toate astea, în 
celelalte structuri ale organizației - cele lucrative, ca să zic 
aşa - e disprețuit pentru duritatea sa. Iar sindicatul îl 
urăşte. Dar asta ştii deja. Părinții lui sunt pensionari şi 
trăiesc în Bromma, în casa în care a copilărit Orre. Ei îl 
descriu pe Jesper ca fiind plin de energie, atletic şi fericit. 
Din câte ştiu ei, nu are nicio problemă psihologică. De 
asemenea, părinţii lui au confirmat că e celibatar de ani 
buni, dar are ceea ce ei numesc „o viaţă amoroasă activă.” 

— Ce dracu” înseamnă asta? întreabă Manfred. 

Sânchez se apleacă peste masă şi se uită în ochii lui 
Manfred. Îşi îndeasă în gură ultima bucată de fursec. 

— Înseamnă că se distrează în pat de o mie de ori mai 
bine decât tine, Manfred. 

— Nu e ceva ieşit în comun, intervin, ceea ce o face pe 
Sánchez să chicotească până când din gură îi cad bucățele 
de fursec pe fusta neagră, scurtă. 

_ Pe Manfred nu pare să-l amuze prea tare discuţia asta. 
Îşi dă jos sacoul ecosez, îl atârnă cu un gest dramatic de 


e 72» 


spătarul scaunului şi loveşte uşor masa cu pumnul lui mare 
ca să ne câştige atenţia. 

— Dacă am reuşi să ne concentrăm un pic, poate vom 
pleca de aici în cursul zilei de azi. Sânchez, care e teoria 
ta? 

Pentru că e cel mai tânăr ofiţer de la masă, e logic ca 
Sânchez să fie întrebată prima. Aşa merg lucrurile. 
Anchetatorii mai în vârstă, mai experimentati îi învaţă pe 
cei tineri. Face parte din procedură. Sânchez îşi îndreaptă 
spatele şi capătă dintr-odată o mină serioasă. Işi 
încleştează mâinile în faţa ei, pe masa albă. 

— E destul de clar, nu? Jesper Orre e acasă cu una 
dintre fetele lui, când ceva merge prost. Izbucneşte o 
ceartă care se termină cu o crimă. După ce comite crima, 
părăseşte scena. 

— De ce nu-şi ia telefonul sau portofelul? întreabă 
Manfred şi îşi mătură câteva firimituri invizibile de pe 
cămaşa roz. 

— Pentru că erau în camera de zi şi nu voia să se fâţâie 
prea mult la locul crimei, sugerează Sânchez. Sau a uitat. 
Avea multe alte lucruri la care să se gândească. 

— Mă gândesc la crimă în sine, spun eu, arătând spre 
fotografia cu capul care pare să fi crescut direct din podea. 
De ce a fost atât de brutală? N-a fost suficient s-o ucidă? 
De ce a trebuit s-o şi decapiteze? 

Sânchez se încruntă. 

— Trebuie să fi fost al naibii de furios, poate că de fapt 
chiar o ura. Mă întreb de asemenea dacă poziţia capului 
are vreo semnificaţie specială. Pare să privească spre uşă, 
spre oricine ar putea să intre. V-aţi gândit la asta? Mă 
întreb dacă voia să spună ceva cu asta. 

— Cum ar fi? întreabă Manfred. 

Ne uităm din nou la fotografie. Ochii femeii sunt închişi, 
iar părul ei plin de sânge îi cade-n şuviţe peste faţă. 

Sânchez dă uşor din umeri. 

— Nu ştiu. Uite ce e! Aşa păţeşti dacă mă amăgeşti sau 
dacă mă minţi, sau orice credea că ar fi făcut ea. 

Lui Manfred îi sună telefonul şi răspunde. Ascultă, apoi 


e 73» 


spune: 

— Suntem în mica sală de şedinţe de la etajul doi. Poţi 
să-i arăţi cum să ajungă aici? Bine. Desigur. În regulă. 

Apoi adună fotografiile făcute la locul crimei, le întoarce 
cu faţa în jos şi le aşază lângă el, într-un teanc ordonat. 
Trage aer adânc în piept şi se lasă pe spate în scaun. 

— Avem un vizitator, spune el. Vă aduceţi aminte că am 
vorbit despre crima aceea de acum zece ani care era 
similară cu acest caz? Mi-am luat libertatea să invit pe 
unul dintre oamenii implicaţi în acea anchetă ca să ne 
vorbească. Nu pentru că ar exista neapărat o legătură, ci 
pentru că sunt de părere că ar putea să ne ajute să-l 
înţelegem un pic mai bine pe ucigaşul nostru. 

Se aude un ciocănit în uşă şi simt că mă ia cu frisoane; 
toată căldura îmi părăseşte instantaneu corpul şi e 
înlocuită de o senzaţie ca de gheaţă şi inima îmi bate tare. 
Încăperea se micşorează şi plafonul începe să se lase ca şi 
cum ar urma să se prăbuşească peste mine. 

Uşa se deschide şi iat-o, purtând o pufoaică neagră care 
nu-i vine bine şi nişte bocanci care par suficient de groşi 
pentru o expediţie la Polul Nord. Dar hainele n-au fost 
niciodată punctul ei forte. În părul ei des, şaten-deschis, s- 
au amestecat şuviţe de păr cenuşiu şi poartă o pereche de 
ochelari care o fac să pară uşor încruntată. Altfel, arată la 
fel. Exact ca acum zece ani. E chiar mai frumoasă, dacă e 
posibil. Există ceva în reţeaua fină de riduri din jurul 
ochilor şi faţa ei ceva mai sfrijită acum care o face să pară 
vulnerabilă. Ca şi cum timpul ar fi făcut-o doar să devină 
un pic mai fragilă şi mai subţire. 

— Aceasta e Hanne Lagerlind-Schon, spune Manfred. 


e 74 -- 


Emma 
Cu două luni în urmă 


Există un anumit tip de epuizare care te copleşeşte când 
lucrezi în vânzări. Lumina artificială puternică şi muzica de 
fundal mereu prezentă au un straniu efect hipnotizant. De 
fapt, aş putea să jur că uneori chiar dorm în timp ce mă 
deplasez încet prin magazin cu o expresie preocupată. 
Câteodată, ore întregi dispar, ca şi cum mi-ar fi fost şterse 
din memorie. Se întâmplă să mă întorc de la prânz, să 
strâng câteva haine şi să-mi dau seama că e ora închiderii, 
fără să ştiu când s-a dus ziua. 

Afară, oamenii trec purtând haine de ploaie şi cu 
umbrele în mână. Mahnoor pune etichete pe cămăşile din 
colecţia de vară. Se mişcă încet, în ritmul muzicii. Părul ei 
lung întunecat i se revarsă pe umeri şi spate, un râu negru 
peste tunica ei roşie. Picioarele ei îmbrăcate în blugi 
strâmţi fac paşi subtili de dans. Olga nu e de văzut nicăieri. 
Poate că e afară la o ţigară; poate că a plecat mai devreme 
să ia prânzul. 

Jesper n-a dat niciun semn de viaţă. 

S-a evaporat şi, indiferent ce i s-o fi întâmplat, rămâne 
un mister. Bănuiesc că aş fi aflat de la ştiri dacă ar fi fost 
implicat într-un accident grav. Iar dacă ceva l-a împiedicat 
să vină, mi-ar fi spus, nu? 

Nu s-a mai întâmplat niciodată să nu vină la întâlnire. 

Magazinul e pustiu. Imi simt ochii uscați în timp ce 
clipesc în lumina albă. Difuzoarele emit aceeaşi muzică de 
acum o oră; lista de cântece, pe care departamentul de 
marketing o reîmprospătează lunar, se repetă zi după zi. 

Nu te face să înnebuneşti? m-a întrebat mama odată. 
Adevărul e că te obişnuieşti. Până la urmă, ajungi să nici 
nu mai auzi muzica. Începând din acel moment, vei fi în 
stare să dormi şi să munceşti în acelaşi timp, să te duci 
dintr-o parte în alta prin magazin fără să te gândeşti. Să 
pluteşti deasupra notelor muzicale fără să fii absorbit de 


e 75» 


melodie, cu toate funcţiile intelectuale înalte deconectate, 
asemenea unei frunze care pluteşte pe apă. 
x 


— Îţi place să lucrezi acolo? m-a întrebat Jesper când am 
luat pentru prima dată masa împreună. 

M-am foit un pic, nu ştiam ce să-i răspund. Intraserăm 
pur şi simplu într-un restaurant de pe Stureplan, unul pe 
unde mai trecusem de multe ori fără să intru în el. Am 
hotărât că probabil e mai bine să mint. Abia-l cunoşteam 
atunci şi ce rost avea să mă încred în cineva care până la 
urmă e şeful meu. _ 

— Absolut, am spus. Imi place. 

— Nu pari cu totul convinsă. 

O chelneriţă în sandale cu tocuri kilometrice ne-a adus 
meniul. S-a făcut mică lângă noi şi ne-a luat comanda 
pentru băuturi. Avea fusta atât de scurtă, încât i-am zărit 
chiloţii printre coapsele delicate. Eram recunoscătoare 
pentru această distragere a atenţiei, pentru că nu mă 
simţeam confortabil în legătură cu acest subiect. 

— Ce-ai dori? 

— Ce-ţi iei şi tu. 

A ridicat din sprâncene, m-a privit pentru o clipă, apoi s- 
a întors către chelneriţă şi a comandat două băuturi. Apoi 
şi-a slăbit cravata şi, cu un oftat, s-a lăsat să alunece şi mai 
mult în scaunul adânc. 

— Eu uneori îmi urăsc din tot sufletul slujba, a spus cu 
emfază, privind pe fereastră. 

Soarele jos, de început de vară, picta dungi aurii pe 
pavajul ud de afară. 

— Serios? N-aş fi crezut asta niciodată. 

— De ce nu? Doar pentru că am... o poziţie plină de 
prestigiu. O slujbă importantă. Cel puţin la suprafaţă. 

Dintr-odată, a părut obosit. Obosit şi cinic, nu semăna 
deloc cu un executiv de nivel înalt. 

— Nu, eu... Nu ştiu. 

— Pentru că oamenii asta cred. Că slujba mea e al 
dracului de extraordinară şi de interesantă. Ştii, ăsta e un 
mit. Nu e deloc aşa. 


e 76 - 


— Atunci cum e? 

Au sosit băuturile. Eram nervoasă; în timp ce duceam 
paharul la gură, am observat că-mi tremură mâna. A 
trebuit să-l ţin cu ambele mâini, dar lichidul tot s-a vărsat. 
Degetele mi s-au umezit. Au devenit lipicioase. S-au lipit de 
paharul de cocktail. Am încercat să le şterg cu un şerveţel, 
dar mi s-au lipit mici bucăţi de hârtie de mâini. Jesper nu 
părea să observe nimic. Zâmbea într-un mod introspectiv, 
aproape dezinteresat. 

— Sincer? 

— Sincer. 

A luat o gură din băutura lui şi s-a aplecat spre mine. În 
ochi îi lucea o expresie stranie, ceva ce nu reuşeam să 
identific. In jurul ochilor i-au apărut mici riduri. Oare cu 
câţi ani era mai în vârstă decât mine? Am apreciat că avea 
în jur de patruzeci. Deci cu cât: cincisprezece? Douăzeci? 

— Înseamnă singurătate, a spus. 

— Singurătate? 

— Nu mă crezi, nu-i aşa? Jur! Nimic nu te umple mai 
tare de singurătate decât lumina reflectoarelor, decât să 
apari la televizor şi în ziare. Să fii şeful. Toată lume ştie 
cine eşti, dar tu nu cunoşti pe nimeni. Toată lume vrea să 
fie prieten cu tine, dar nu poţi avea încredere în nimeni. 
Nu cu adevărat. Înţelegi? 

— Înţeleg. 

A zâmbit. O grimasă lipsită de bucurie care i-a dezvăluit 
dinţii nefiresc de albi. Oare ce-şi făcuse la dantură? Şi-o 
albise? 

— Ştiam că tu vei înţelege. Suntem la fel, Emma. Simţim 
la fel. 

Am avut din nou acea senzaţie că ceva nu e în ordine, că 
vedea în mine lucruri şi calităţi care nu existau. Hotărâse 
că eram ceva ce poate că nu eram. Un alt sentiment îşi 
făcea loc în interiorul meu: frica. Oare urma să fie 
dezamăgit când avea să descopere cine eram de fapt, în 
cazul în care ajungea să mă cunoască aşa cum eram cu 
adevărat? Eram oare doar o modalitate de distracţie 
pentru omul ăsta influent? Avea oare să scape de mine 


e 77» 


după aceea, ca de o jucărie veche? 

— Dar în viaţa privată? Nu ai familie? am întrebat. 

Întrebarea era, cel puţin în parte, retorică. Ştiam foarte 
bine că Jesper nu avea soţie sau copii. lubitele veneau şi 
plecau. 

Toţi cei care învăţaseră să citească ştiau asta. De fapt, 
nici măcar nu trebuia să citeşti. Era suficient să te uiţi la 
fotografiile de pe prima pagină a tabloidelor. 

Zâmbetul lui Jesper a coborât cu o fracțiune de 
centimetru. 

— N-a funcţionat niciodată, a spus tăios. Ce-ar fi să ne 
uităm pe meniu? 

Am comandat. 

Afară, în faţa ferestrei, un cuplu se săruta în soarele 
înserării. M-am simţit stingherită, nu ştiam unde să mă uit. 
Am încercat în zadar să îndepărtez bucăţelele de hârtie de 
pe mâinile lipicioase. 

— Dar tu? a întrebat. Tu ai familie? 

— Eu? 

A zâmbit. 

— Da. Tu, Emma. 

Am simţit cum mi se înroşesc obrajii şi m-am înjurat în 
gând că nu m-am prins mai repede. 

— Dacă mă întrebi dacă am un prieten, răspunsul este 
nu. lar în ceea ce priveşte familia... O am pe mama. 

— A! O vezi des? Sunteţi apropiate? 

— Ne vedem de câteva ori pe an, aşa că aş putea spune 
că nu suntem prea apropiate. 

— OK. 

Am simţit un impuls, o dorinţă de a avea încredere în el. 
De obicei, nu prea vorbeam despre mama, dar, dintr-un 
motiv sau altul, în acel moment, cu Jesper mi s-a părut 
adecvat. 

— Mama mea e alcoolică, am spus. 

Şi-a oprit privirea întunecată pe mine, s-a aplecat înainte 
şi mi-a strâns mâna lipicioasă. 

— Oh! Îmi pare rău. Nu ştiam. 

Am dat din cap, mi-am lăsat privirea spre masă, mi-am 


e 78 œ 


pierdut dintr-odată glasul, nu mai eram în stare să-i 
întâlnesc ochii. 

— Are de mult timp probleme cu alcoolul? 

A urmat o pauză, în care m-am gândit cât de sinceră să 
îndrăznesc să fiu. 

— De când mă ştiu. 

Am privit în trecut. A existat o perioadă în care mama n- 
a băut? Nu reuşeam să-mi amintesc de aşa ceva. Dar când 
eram mică, era fericită şi plină de energie. Ne furişam 
afară noaptea târziu, cu mult după ora culcării, şi ne 
alergam desculţe prin zăpadă. Odată, când mama era 
beată, ne-am dus la magazinul cu animale şi am cumpărat 
un căţel. Se clătina atât de tare pe drum, încât a trebuit s-o 
susţin. Şi apoi, a fost acea ocazie când nu aveam bani şi 
ne-am dus împreună să furăm de la supermarket. 

Amintiri frumoase, în ciuda a tot ce s-a întâmplat. 

— Dar tatăl tău? a întrebat Jesper. 

— A murit când aveam paisprezece ani. 

— Te gândeşti des la el? 

— Câteodată. Imi apare în vise. 

A dat din cap ca şi cum ar fi înţeles pe deplin. 

— Tată vitreg? 

Imaginea lui Kent mi-a răsărit în minte şi am tresărit 
imediat. 

Mama fusese cu el timp de mai mulţi ani. N-am înţeles 
niciodată ce aveau în comun, în afara pasiunii pentru 
băutură. 

— Trebuie să fie greu să creşti alături de un părinte 
alcoolic. 

Mâna lui Jesper se odihnea pe a mea. Căldura emana din 
el precum razele soarelui. 

— M-am simţit... singură. 

— Vezi, a spus cu el triumfător şi mi-a strâns şi mai tare 
mâna. 

— Ce? 

— Şi tu eşti singură. Aşa Cura am spus. Ştiam eu. 


În drumul de la muncă înapoi spre casă, cobor la staţia 


e 79 œ 


de metrou Slussen. Bate un vânt rece, împingând frunzele 
şi mucurile de ţigară pe strada Götgatan. Pe pământul 
umed s-au format mici cristale de gheaţă. Scânteiază în 
lumina  felinarelor. Alunecă şi aproape că-mi pierd 
echilibrul când fac stânga pe Högbergsgatan. Un miros 
slab de mâncare se răspândeşte dinspre restaurantele şi 
cafenelele ieftine. Doi tipi împart o ţigară pe o scară. Se 
uită la mine ca şi cum i-aş deranja, ca şi cum aş întrerupe 
ceva intim. Ochii lor par aproape ameninţători. Mă înfăşor 
mai bine în geaca de piele şi trec pe lângă ei cât pot de 
repede, cu privirea fixată pe pământul îngheţat. 

Apoi sunt în faţa clădirii de apartamente de pe 
Kapellgrond. 

O recunosc imediat. Tufa uscată de trandafiri de la 
intrare, ochiurile de sticlă colorată ale uşii. Chiar când 
sunt pe punctul de a intra, iese un om în vârstă cu un 
câine. Mă salută şi-mi ţine uşa deschisă. Il salut şi eu cu un 
gest din cap. 

Nu-l recunosc. 

Nu există niciun nume pe uşă, doar un mic semn pe care 
scrie „Fără reclame” pe care l-a scris chiar Jesper şi care- 
mi arată că am venit unde trebuie. Intotdeauna mi s-a 
părut ciudat că nu voia ca numele lui să apară pe uşă, dar 
mi-a spus că preferă anonimatul. Ca să-i evite pe vecinii şi 
pe jurnaliştii băgăcioşi. Apăs pe sonerie. Nu se întâmplă 
nimic. Aştept un pic, apoi apăs din nou, poate chiar ţin 
degetul un pic prea mult pe buton. De partea cealaltă a 
uşii, soneria sună cu furie. De undeva dinăuntru se aud 
paşi şi, dintr-odată, uşa se deschide. 

— Da! 

Bărbatul poartă o vestă fără mâneci şi pantaloni de 
trening şi ţine o doză de bere într-o mână, braţele îi sunt 
acoperite de tatuaje. Dar mai e ceva care mă surprinde: 
mobila din hol e complet diferită de cea pe care o avusese 
Jesper înainte. Scaunele roşii şi micul bufet au dispărut, în 
locul lor, de perete sunt sprijinite tablouri, iar în colţ e o 
movilă formată din geci. Covorul, pe care l-a ţesut chiar 
mama lui Jesper, a dispărut şi el. 


e 80 œ» 


— Mă scuzati, Jesper e aici? 

— Jesper? Care Jesper? 

Bărbatul deschide doza de bere. Pocneşte, apoi şuieră. O 
duce la gură şi ia o duşcă sănătoasă fără să-şi ia ochii de la 
mine. 

— Bărbatul care locuieşte aici. Jesper Orre. 

— N-am auzit niciodată de el. Eu sunt singurul care 
locuieşte aici. Cred că ai adresa greşită. 

Dă să închidă uşa, dar eu sunt mai rapidă, pun piciorul 
în prag. 

— Stai, ăsta e singurul apartament de la parter? 

— Da. 

— Ştii cumva dacă aici a locuit cineva pe nume Jesper 
înainte să te muţi? 

— La dracu, habar n-am. Stau aici doar de o lună şi 
curând o să mă mut. Blocul ăsta o să fie demolat. E nu ştiu 
ce căcat în pereţi. Şi acum să mă scuzi, dar am ceva 
treabă. i 

Mă dau înapoi. Imi cer scuze. Bărbatul închide uşa fără 
să mai zică nimic. 

Mă duc acasă şi fac ture prin apartament. Mă plimb 
încolo şi încoace pe podeaua de lemn care scârțâie. 
Întunericul de afară e impenetrabil. Din interior, arată ca 
şi cum cineva ar fi zidit ferestre. Vântul urlă în jurul casei, 
aproape că o face să se legene, iar ferestrele se zgâlţâie la 
fiecare rafală, protestând împotriva tratamentului aspru. 

Apartamentul meu e genul în care poţi să te plimbi şi îmi 
dau seama că mă comport exact ca atunci când sunt la 
muncă. Mă rotesc fără niciun rost, ca şi cum asta m-ar 
putea ajuta să-mi clarific gândurile. 

Niciun apel, niciun mesaj. 

De la o vreme, îmi verific chiar şi corespondenţa. Dar nu 
primesc decât reclame şi facturi. Nu am energie să 
deschid scrisorile, le stivuiesc peste celelalte din vechiul 
coş de pâine. 

Mă cufund într-unul din fotoliile verzi. Îmi rotesc inelul 
de logodnă pe deget. Mi se pare mare şi mă irită un pic. Îl 
scot cu grijă, îl ridic în lumină. Nu e inscripţionat. Ne-am 


e Gl œ» 


înţeles că ne vom ocupa de asta mai târziu. 

Piatra e ridicol de mare. 

De fapt, niciodată în viaţa mea n-am văzut un diamant 
atât de mare. Mă gândesc la Olga, care m-a întrebat cât 
costă. E o întrebare justificată, chiar dacă eticheta 
interzice. Cât costă un inel ca ăsta? Jesper a avut mare 
grijă să nu văd eticheta cu preţul. lar mie mi s-a părut 
romantic, m-am simţit ca Julia Roberts în Pretty Woman, 
stând acolo pe canapeaua uzată, de catifea a magazinului 
de bijuterii. 

Cred că cel puţin cincizeci de mii. Date fiind preţurile de 
pe celelalte inele cu pietre mai mici din magazin, trebuie 
să fi costat cel puţin cincizeci de mii. Gândul e copleşitor. 
Niciodată nu am avut atât de mulţi bani de cheltuit pe ceva 
complet inutil şi cred că nimeni altcineva din familia mea 
nu a avut. Cu excepţia mătuşii mele, desigur. 

Mă plimb prin casă purtând o avere pe deget, dar omul 
care mi-a dat-o a dispărut ca prin ceaţă. De ce să spui că 
iubeşti pe cineva, să-i dai un inel de logodnă scump şi apoi 
să dispari? Există o altă explicaţie în afară de un accident, 
o boală neaşteptată, o călătorie de afaceri urgentă, un 
telefon pierdut? E posibil s-o fi făcut dinadins? Simte oare 
o plăcere bolnăvicioasă să ştie că sunt îngrijorată, că 
aştept acasă fără să am nicio idee ce s-a întâmplat? 

Imi înăbuş acest gând. 

Sigur că se va întoarce. Doar că nu ştiu când. 

Mă spăl pe dinţi şi mă târăsc în pat, simt pe piele 
aşternuturile reci. În ciuda gândurilor care mi se adună în 
cap - a certei pe care o am cu mine însămi -, adorm 


aproape instantaneu. 
x 


Visez că stă lângă patul meu, neclintit, holbându-se la 
mine fără să spună un cuvânt. Luna străluceşte prin 
fereastră, dar cu toate că îmi forţez ochii, nu reuşesc să-i 
văd faţa. E doar o siluetă neagră pe fundalul luminii 
argintii, conturul unui om pe care nu-l mai cunosc. Pe care 
poate că nu l-am cunoscut niciodată. Vreau să vorbesc cu 
el, să-l fac să explice, dar când încerc să deschid gura, îmi 


e 382 œ» 


dau seama că trupul meu e paralizat. Iar când încerc să 
tip, niciun sunet nu îmi părăseşte buzele. 

Apoi dispare. SE 

Fereastra filtrează lumina cenuşie a dimineţii. Mă ridic 
în capul oaselor, sprijinindu-mă de tapetul decolorat. 
Încercând să-mi fac ordine în gânduri şi să găsesc în ele un 
sens. 

Tabloul lui Ragnar Sandberg lipseşte. 

În locul în care era atârnat e un dreptunghi deschis la 
culoare. Cuiul a rămas în perete. Cu toate că ştiu că e 
puţin probabil să fie acolo, mă scol din pat şi mă uit sub el. 
Nu e nimic acolo, doar gheme de scame şi un bon de la 
magazinul de băuturi. 

Mă uit iar la podea, formulând încet întrebarea: oare a 
intrat cineva aici şi a luat tabloul în timp ce dormeam sau 
ieri când am venit acasă lipsea deja? Încerc să-mi aduc 
aminte dacă noaptea trecută s-a întâmplat ceva ciudat, dar 
fără rezultat. A fost o seară ca toate celelalte. O seară 
solitară, în care doar Sigge mi-a ţinut companie şi o 
furtună de toamnă dezlănţuindu-se dincolo de ferestrele 
negre. 

Tabloul era singurul obiect cu adevărat valoros pe care-l 
aveam. lar toţi banii pe care-i aveam i-am dat cu împrumut 
lui Jesper. Ce mă fac acum? Facturile zac într-un teanc în 
cutia ruginită de pâine, asemenea unor felii mucegăite de 
pâine. E adevărat că mai e doar o săptămână până la 
salariu, dar banii n-o să-mi ajungă mult timp. 

Dacă cineva a intrat în apartament şi a furat tabloul? 
Dar dacă cineva a intrat în timpul nopţii, s-a aplecat peste 
trupul meu adormit şi a luat tabloul de pe perete? Mi-a 
ascultat respirația, în timp ce eu zăceam acolo, 
inconştientă la ceea ce se întâmplă. 

Dintr-odată, îmi aduc aminte de vis. Silueta din lumina 
lunii. Teroarea paralizantă când am înţeles că nu pot nici 
să mă mişc, nici să ţip. 

Greaţa îmi explodează în stomac. Mă duc împleticindu- 
mă la baie, mă las în genunchi şi vomit un lichid galben 


e 383» 


amar. Imediat ce încerc să mă ridic, vine un nou val. Mă 
întind pe podeaua rece a băii, mă rostogolesc pe spate cu 
braţele şi picioarele depărtate, ca o stea-de-mare. 

Praful atârnă în fire lungi din tavan. Se mişcă în curentul 
slab de aer care vine dinspre grilajul gurii de ventilaţie. 
Undeva în clădire cineva trage apa; gâlgâie şi murmură 
prin ţevile din pereţi, ca şi cum mi-ar vorbi într-o limbă 
străină. 

Sigge vine la mine, pare surprins. Probabil că se 
întreabă ce caut pe podea. Apoi se întoarce şi iese cu 
coada fluturând în vânt. 

Ce bine ar fi dacă ai şti să vorbeşti, mă gândesc. Atunci 
mi-ai putea spune ce s-a întâmplat în timp ce dormeam. 


e 384» 


Hanne 


E vina lui Owe că stau în faţa intrării în secţia de poliţie. 
Ieri seară, după concertul de la biserica Hedvig Eleonora, 
ne-am certat teribil. Genul de ceartă care e ca o explozie 
dementă. Nu, el a fost dement. Mi-a explicat cât de 
iresponsabil şi copilăresc a fost să iau în considerare fie 
doar şi teoretic să merg la poliţie pentru a discuta despre 
munca mea pentru ei, când bucătăria noastră e plină de 
bileţele, când nici măcar nu pot să ţin minte ce pâine voia 
de la magazin (cea cu seminţe de secară albă şi de 
dovleac, ceea ce ţineam minte; am cumpărat din cealaltă 
doar ca să-l enervez). 

Voiam să-i spun să-şi cumpere singur nenorocita aia de 
pâine, dar normal că n-am făcut-o. În schimb, Frida şi cu 
mine ne-am dus să dormim în patul îngust din camera 
neocupată. Am încercat să-mi dau seama de ce mi-e atât 
de greu să-l refuz pe Owe, de ce-l las să mă trateze în felul 
ăsta. 

N-am găsit niciun răspuns bun. 

A doua zi de dimineaţă, după ce Owe a plecat la muncă, 
l-am sunat pe detectivul acela şi i-am explicat că aş fi mai 
mult decât fericită să trec pe la secţie şi să stăm un pic de 
vorbă; mâine ar fi în regulă? 

A spus că ar fi perfect. 


Tânăra femeie, care m-a condus până sus în sala de 
conferinţe de la etajul doi, flecăreşte fără încetare despre 
vreme. Mă întreabă dacă mi-a fost greu să ajung aici, cu 
toată zăpada asta. Îi răspund politicos că metroul 
funcţionează foarte bine şi că hainele mele sunt atât de 
călduroase, încât aş putea să dorm afară. 

Ea zâmbeşte compătimitor, aruncând o privire spre 
paltonul meu umflat. 

Ajungem în dreptul uşii. Femeia ciocăneşte şi, după 
câteva secunde, uşa se deschide. Nu ştiu la ce mă 
aşteptam, dar nu la asta. 


e 385» 


Iată-l în mijlocul încăperii, lângă fereastră. 

Peter. 

Şi e ca şi cum tot sângele mi-ar cobori dintr-odată în 
picioare. Ca şi cum, într-un mod misterios, aerul ar fi 
evacuat prin crăpăturile ferestrei, lăsând în urmă un gol. 
Simt furnicături în vârful degetelor şi inima îmi bate să-mi 
sară din piept, ca şi cum ar vrea să evadeze din faţa 
bărbatului aparent inocent, de vârstă mijlocie, aşezat pe 
scaunul albastru. 

Arată exact aşa cum mi-l aduc aminte. Poate ceva mai 
obosit şi mai burtos. Păr scurt, de culoare deschisă, 
încărunţit, şi ochi verzi adânciţi în orbite. Un nas ascuţit şi 
coroiat care aminteşte de ceva dintr-un film cu mafioţi din 
anii şaizeci. Mâini subţiri, atât de delicate, încât ar putea 
să fie ale unei femei. 

Ştiu foarte bine de ce sunt capabile acele mâini. 

Gândul vine de nicăieri şi mă face să mă simt rău. Sunt 
nevoită încă o dată să-mi înfrânez impulsul de a mă 
întoarce şi de părăsi încăperea. Dar mă forţez să rămân 
locului, cu toate că trupul meu vrea să acţioneze complet 
diferit. 

— Bună, spun. 

— Bine-ai venit, spune un bărbat viguros, roşu în obraji, 
purtând o cămaşă roz cu o batistă galbenă. 

Arată comic. Nelalocul lui în cenuşiul instituţional din 
interiorul secţiei de poliţie. Ca şi cum ar fi un prieten de 
demult, de la una din partidele de vânătoare ale lui Owe, 
care a ajuns aici dintr-un motiv inexplicabil. 

O femeie cu părul închis la culoare, în jur de treizeci şi 
ceva de ani, se apropie de mine şi se prezintă. Zâmbesc, 
dau mâna cu ea, dar nu aud ce spune. Apoi mă trezesc faţă 
în faţă cu el. Trupul lui, felul în care se mişcă păstrează 
încă ceva băieţesc. O neîndemânare de lungan care n-a 
dispărut niciodată cu adevărat. Întinde mâna şi-mi dau 
seama cu claritate cât de inconfortabil se simte în această 
situaţie. 

Dau mâna cu el, dar evit să mă uit în ochii lui verzi. Cu 
toate astea, reacţia mea e palpabilă, atât de viscerală, 


e 86 - 


încât mă sperie. E ca şi cum cineva m-ar fi lovit cu putere 
în stomac. Apoi momentul se consumă şi ne dăm drumul la 
mâini. Îmi dau jos paltonul, mă las pe un scaun şi spun nu 
când femeia îmi oferă cafea. Nu cred că aş fi în stare să ţin 
ceaşca fără să-mi tremure mâinile. 

Mă uit în jos la masa albă. Mici zgârieturi se împletesc 
pe suprafaţa ei strălucitoare. Îl zăresc pe Peter cu coada 
ochiului. Pare să se uite afară pe fereastră. 

— O mai spun o dată, îţi mulţumesc foarte mult că ai 
venit, spune omul cel mătăhălos. Ne-am întâlnit scurt în 
urmă cu zece ani în legătură cu cercetările privind 
uciderea lui Miguel Calderon. 

Incuviinţez, îi întâlnesc privirea. Scoate un dosar gros şi 
începe să ia din el rapoarte şi fotografii. Hârtia e 
îngălbenită, iar fotografiile sunt îndoite la colţuri. Le aşază 
pe masă. 

Mă aplec în faţă, examinând imaginile alb-negru. 
Amintirile mă asaltează fără nicio restricţie: mirosul de la 
morgă, capul tânărului, plasat la câţiva metri de trup, 
aşezat intenţionat pe gât şi întors în direcţia uşii. Ochii 
victimei, lipiţi cu bandă pentru a rămâne deschişi, mi-au 
bântuit visele luni de zile. 

— Miguel Calderón, douăzeci şi cinci de ani, un lucrător 
temporar care a avut tot felul de slujbe, continuă ofiţerul 
de poliţie mătăhălos cu o voce moale, pe care îmi amintesc 
acum că-l cheamă Manfred. Găsit mort de sora lui, Lucia, 
în apartamentul său de pe strada Hornsbruksgatan, din 
apropiere de Zinkensdamm, în data de cincisprezece 
august, în urmă cu zece ani. Încercase o săptămână 
întreagă să dea de el şi era îngrijorată. Avea cheia de la 
apartamentul lui, aşa că s-a dus acolo şi l-a găsit mort pe 
podeaua din hol. Moartea a fost cauzată de numeroase 
lovituri la gât cu un obiect asemănător unei săbii care n-a 
fost găsit niciodată. Capul fusese despărţit de trup şi 
aşezat lângă el pe podea, iar pleoapele au fost lipite cu 
bandă, ca şi cum ucigaşul ar fi vrut ca toţi cei care intrau 
în încăpere să fie nevoiţi să întâlnească privirea victimei. 

Dau din cap, concentrându-mă la imagini şi simt cum, 


e 387 œ» 


încetul cu încetul, inima mi se linişteşte. Simt cum se 
întoarce oxigenul. Mă gândesc cât este de ciudat că o 
crimă brutală, de acum zece ani, reuşeşte să-mi distragă 
atenţia cu atâta eficienţă. Poate voi reuşi să mă prefac că 
de fapt nu se află la doar câţiva metri de mine. Dacă mă 
concentrez suficient de tare, poate voi reuşi să-mi 
imaginez că a plecat. 

Să mă gândesc mai degrabă la moarte. 

Manfred Olsson aruncă zgomotos stivele groase de hârtii 
pe masă şi continuă: 

— Ancheta a fost una dintre cele mai extinse din istoria 
Suediei, poate cea mai mare după cazul Olof Palme, 
desigur. Am interogat sute de martori şi cunoştinţe, am 
cercetat şi am luat amprente de la o groază de oameni, 
într-adevăr, am găsit un muc de ţigară lângă uşă, aşa că 
aveam o mostră ADN de la cel care putea fi făptaşul. Cazul 
a fost mediatizat în mod extensiv la televizor. A existat 
chiar şi un jurnalist care a scris o carte despre asta, în 
care susţinea că Miguel Calderón a fost victima unui 
asasin chilean care vâna refugiații politici din Suedia cu 
permisiunea serviciilor secrete suedeze. Hanne, sunt sigur 
că îţi aminteşti de toate astea. 

Dau din cap afirmativ. 

— Şi acum asta, continuă Manfred Olsson şi începe să 
aşeze încet pe masă ceea ce par a fi nişte fotografii noi. 
Duminică seara, o tânără femeie a fost găsită moartă în 
suburbia Djursholm. Moartea a survenit din cauza 
multiplelor lovituri la gât, la fel ca-n cazul Calderón. Capul 
a fost despărţit de trup, aşezat în poziţie verticală pe 
podea, cu faţa spre uşa de la intrare. 

— Pleoapele erau lipite cu bandă adezivă să stea 
deschise? 

Aproape că sunt surprinsă că am îndrăznit să pun 
întrebarea, că sunt într-adevăr în stare să vorbesc. 

Femeia cu păr întunecat dă din cap. 

— Nu, nu cu bandă adezivă. Şi, în acest caz a fost găsită 
şi arma săvârşirii crimei. O macetă. A fost trimisă la 
Laboratorul naţional pentru analize. 


e 88 - 


Nu mă pot abţine să nu mă uit la Peter. E palid şi-şi ţine 
braţele încrucişate pe piept. E vizibil frământat şi, într-un 
fel, resimt asta ca pe o victorie: o victorie mică şi 
meschină, dar plăcută. 

Manfred Olsson continuă: 

— Îmi aduc aminte că pe vremea aceea aveai multe 
teorii interesante în privinţa ucigaşului. Aş vrea să te 
întreb dacă e posibil să fie aceeaşi persoană. 

Mă uit la fotografiile pline de moarte şi haos întinse în 
jurul meu. Ca de obicei, simt un fel de tristeţe, dar şi o 
anumită fascinaţie faţă de nevoia de nestăpânit a fiinţelor 
umane de a se omori una pe alta. Şi încă ceva: o 
furnicătură, poate dorinţa de a plonja în acest caz, de a-l 
roti şi răsuci pe toate părţile. De a construi încetul cu 
încetul un portret al făptaşului, transformându-l într-o 
fiinţă umană din carne şi oase. 

Îmi place cercetarea, dar există ceva în munca din 
cadrul poliţiei care îmi oferă un cu totul alt gen de 
satisfacţie. Îmi petrec zilele elaborând teorii. E incredibil 
de fain să aplici acea cunoaştere. 

Îmi dau seama brusc cât de mult duceam dorul părţii 
ăsteia practice a lucrurilor. 

— Aşa cum probabil îţi poţi imagina, nu pot să spun 
nimic definitiv fără să  cercetez mai îndeaproape 
rezultatele anchetei, spun. Dar prima mea impresie... E 
clar că victimele sunt diferite - un bărbat şi o femeie - la 
fel cum şi scena crimei e diferită. lar în acest nou caz, 
arma crimei a fost lăsată la locul faptei, un alt aspect 
diferit faţă de cazul Calderón. Cu toate astea, aş spune că 
asemănările privind modul de săvârşire sunt prea mari 
pentru a fi ignorate. Fără îndoială, trebuie să cercetaţi asta 
mai îndeaproape. Dar bănuiesc că v-aţi dat deja seama de 
asta, altfel nu m-aţi fi chemat aici. 

Polițistul mătăhălos încuviinţează. 

— Cine ar face asta? a întrebat femeia cu părul 
întunecat. Un dement? 

Zâmbesc slab. Cuvântul „dement” e folosit adesea greşit 
în societatea noastră. 


e 89 œ» 


— Depinde ce înţelegi prin „dement”. Desigur, se poate 
susţine că o persoană trebuie să fie nebună în vreun fel 
pentru a comite o astfel de crimă. Dar dacă avem de-a face 
cu un criminal care are o boală mintală severă, atunci n-ar 
fi în stare să-şi poarte de grijă şi de asemenea n-ar fi în 
stare să-şi acopere urmele sau să stea ascuns. Cel mai 
probabil l-aţi fi prins până acum. 

— Spui că e un el? 

Poliţista se apleacă în faţă şi-mi prinde privirea. 

— Da, vasta majoritate a criminalilor sunt bărbaţi. Mai 
ales în cazul genului acesta de... crimă violentă. Dar 
evident nu poate fi exclusă posibilitatea ca făptaşul să fi 
fost femeie. Aici vorbim despre probabilităţi - nu e o ştiinţă 
exactă. 

— Dar tăierea capului şi aşezarea lui pe podea - ce 
semnificaţie are? întreabă ea. 

Dau din umeri, apoi spun: 

— Păi, ţin minte că am presupus că ar putea fi o 
modalitate de a înjosi victima - probabil că făptaşul îl 
cunoştea pe Calderón şi nutrea faţă de el o ură adâncă. 
Suficient de puternică, încât să vrea să o arate lumii. 
Acţiunea în sine, decapitarea, e un indiciu al... furiei. Din 
punct de vedere istoric, decapitarea a fost aplicată pe tot 
cuprinsul lumii timp de mii de ani ca pedeapsă pentru cele 
mai serioase nelegiuiri. Expresia „pedeapsă capitală” vine 
de fapt de la latinescul „caput”, care înseamnă „cap”. Şi 
încă se recurge la ea în anumite locuri, cum ar fi, de 
exemplu, Arabia Saudită. În Suedia, ultima decapitare a 
avut loc în 1900, dar în multe ţări europene a fost 
practicată în mare parte a secolului douăzeci. De exemplu, 
se estimează că între 1933 şi 1945, în Germania şi Austria 
au fost decapitate mai mult de cincisprezece mii de 
persoane. 

— În multe ţări europene, decapitarea era considerată 
mai onorabilă decât, să zicem, spânzurarea sau arderea pe 
Tug şi era metoda de execuţie rezervată nobililor şi 
soldaţilor. Dar în unele culturi, de exemplu în China, era 
considerată o dizgrație. Celţii îşi decapitau duşmanii şi le 


e 90 œ» 


atârnau capetele pe cai. După o bătălie, acele capete erau 
îmbălsămate, păstrate, astfel încât să poată fi etalate mai 
târziu - ceva ce îi înfuria pe romani, care credeau despre 
celți că sunt barbari. Dar pentru celți era ceva normal să-şi 
decapiteze duşmanii, deoarece capul simboliza viaţa, 
sufletul însuşi. 

În încăpere e linişte şi-mi dau seama că e posibil ca 
prezentarea mea să-i fi şocat pe aceşti ofiţeri de poliţie 
căliţi. 

— Există vreo legătură între victime? întreb. 

— Din câte ştim noi, nu, dar încă mai lucrăm la asta, 
spune Manfred Olsson. De fapt, avem un suspect pentru 
crima de duminica trecută, aşa că încercăm să aflăm dacă 
între el şi Calderón există sau nu vreo legătură. 

Mă uit din nou la fotografia cu capul tăiat al femeii, 
încerc să-mi imaginez ce anume ar determina pe cineva să 
facă asta unei alte fiinţe umane. Ce mecanisme trebuie să 
fie puse în joc pentru ca cineva să comită o astfel de crimă. 

— Cine era? întreb şi-mi trec uşor degetul peste 
fotografie. 

În încăpere e linişte. Dincolo de fereastră, zăpada 
continuă să cadă. Fulgi mari şi moi se agită în vântul 
puternic, ascunzând totul vederii. 

— Nu ştim, spune Peter brusc, şi privirile noastre se 
întâlnesc pentru prima dată. 

Simt durerea din ochii lui înainte să-şi ferească privirea. 
Ceilalţi nu par să fi observat tensiunea dintre noi, pentru 
că ofiţerul de poliţie mătăhălos completează imediat: 

— Mă întreb dacă ai fi interesată să ne dai o mână de 
ajutor cu cazul. Sub formă de consultanţă, desigur. N-ar fi 
o slujbă cu normă întreagă, doar câteva ore. Adică, dacă ai 
timp şi dispoziţie. 

În timp ce mă îndrept pe Hantverkargatan spre 
primărie, Stockholmul e învăluit într-o ceaţă albă. Fulgii de 
zăpadă îmi biciuiesc faţa, şi totul e liniştit. Ar fi fost mai 
uşor să iau metroul, dar voiam să-mi limpezesc capul, să 
scap de Peter care s-a insinuat din nou în viaţa mea. 
Maşinile trec încet pe lângă mine în ninsoarea deasă, iar 


e 91 œ» 


pe măsură ce mă apropii de centru, zăpada scârţâie sub 
paşii mei. 

Peter Lindgren. 

De fapt, e ciudat că nu am dat nas în nas cu el mai 
devreme. Am continuat să mai lucrez o vreme pentru 
poliţie. Câteodată îmi imaginam cum stă el acolo, undeva 
în clădirea secţiei de poliţie, lucrând la un caz ca şi cum 
nimic nu s-ar fi întâmplat. Pe atunci, asta mă necăjea atât 
de tare, încât îmi era greu să respir. Dar aşa e viaţa. 
Oamenii se înşală întotdeauna unii pe alţii, iar viaţa merge 
mai departe, indiferent că-ţi place sau nu. Viaţa nu ţine 
cont de dorinţele noastre. 

Turnul roşiatic al primăriei dispare în ceaţă, ca şi cum ar 
fi urcat până la cer şi până dincolo de el, în întunecimea 
spaţiului şi-n eternitate. Mă gândesc că poate într-o zi 
memoria mea va fi atât de afectată, încât el va dispărea. 
Diminuat precum oraşul în pâcla iernatică. 

Sper. 

Sau, în cel mai rău caz, se va întâmpla contrariul - tot 
restul va dispărea şi singurul lucru care va rămâne va fi 
amintirea lui, trupul lui, Cuvin ter lui. 


Ne-am cunoscut când eram consultantă în ancheta 
privind omorârea a două prostituate din Märsta, ceva mai 
la nord de Stockholm. Ţin minte că la început nu mi-a lăsat 
cine ştie ce impresie. Era doar unul dintre ofițerii de 
poliție cu care mă intersectam. Poate m-am gândit doar că 
e un pic cam fragil. Avea un anumit aer de nesiguranță 
aproape - nu în sens fizic; ceva din felul în care se exprima 
era indecis, uşor evaziv. Îmi amintesc că mă gândeam că e 
un ofiţer de poliţie ciudat; de obicei, ofiţerii de poliţie sunt 
direcţi, clari şi încrezători. 

Apoi a fost incidentul din lift. 

Secţia de poliţie era în renovări şi, din greşeală, au tăiat 
un cablu de alimentare în timp ce eu şi cu Peter ne aflam 
în lift, între parter şi primul etaj. S-a făcut beznă instant, 
iar liftul s-a oprit. Câteva secunde mai târziu, la picioarele 
noastre s-a aprins o lumină slabă, albăstruie, probabil un 


e 92 œ 


fel de lumină de avarie. Am petrecut mult timp vorbind cu 
un paznic confuz printr-un mic interfon montat în perete, 
până când ni s-a spus că singurul lucru pe care-l putem 
face e să ne aşezăm şi să aşteptăm ajutoare, ceea ce ar 
putea dura ceva timp. 

Până la urmă, a trebuit să aşteptăm mai bine de trei ore 
înainte ca pompierii să vină să ne scoată de-acolo. Şi-n 
acele trei ore, am ajuns să-l cunosc mai bine pe Peter. 

La început, am vorbit despre una şi alta. Cel mai mult 
despre muncă, de fapt, despre cazul la care lucram şi cum 
se putea ca două adolescente oarecare să ajungă 
prostituate din moment ce păreau să aibă tot ce le trebuie. 
Dar destul de curând am deviat spre subiecte mai 
personale. l-am povestit despre relaţia mea cu Owe şi ţin 
minte că am fost surprinsă de cât de onestă eram faţă de 
Peter; i-am povestit lucruri despre mine şi Owe pe care nu 
le-aş fi povestit nici măcar prietenilor. Dar felul lui de a fi 
avea ceva, acea bâjbâire blândă, dar stăruitoare după 
lucrurile importante din viaţă, care m-a făcut să-l las să 
pătrundă în cele mai intime spaţii ale mele. 

Poate că a fost şi din cauză că a îndrăznit să-şi 
împărtăşească cele mai întunecate, mai reprimate gânduri. 

Mi-a povestit despre sora lui, care a murit pe când era 
adolescentă şi despre relaţia de iubire care s-a destrămat. 
Despre băiatul lui în vârstă de cinci ani, pe care aproape 
că nu-l vedea niciodată şi despre tristeţea care-l cuprindea 
la gândul că devenea o persoană de care nu-i plăcea. Cum 
s-a simţit când a făcut groaznica descoperire că nu era 
neapărat un om bun. Exact acestea au fost cuvintele pe 
care le-a folosit ca să se descrie: „Nu sunt un om foarte 
bun.” A spus-o pe un ton realist, ca şi cum ar fi vorbit 
despre o maşină sau despre un apartament. Şi părea să 
creadă cu seriozitate că fiului său, Albin, îi era mai bine 
fără el. 

Am încercat să-i explic că toată lumea are defecte, dar 
că cei mici - în special băieţii - au nevoie de un tată, chiar 
dacă acesta nu e perfect. Societatea noastră ne face să 
credem că creşterea şi educarea copiilor trebuie făcute 


e 93 œ 


perfect, când de fapt simpla noastră prezenţă este mult 
mai importantă. 

Dar până la urmă ce ştiam eu? Eu nu aveam copii. 

A spus că singurul lucru la care ştia cu certitudine că se 
pricepe era meseria de poliţist, aşa că era hotărât să se 
limiteze la asta. Poate că ar fi trebuit să văd în asta o 
avertizare, în schimb, am fost curioasă. Ca de fiecare dată 
când întâlneam pe cineva care era puţin defect, am simţit 
nevoia de a încerca să-l vindec. 

De parcă Peter putea fi reparat. 

Două săptămâni mai târziu, m-am dus acasă împreună 
cu el după muncă. Nu prea ştiu cum; pur şi simplu, s-a 
întâmplat. Am rămas până a doua zi în micul lui 
apartament din Farsta, cu un singur dormitor, şi am făcut 
dragoste toată noaptea. Ţin minte că mi s-a părut magic; a 
trezit ceva în mine care fusese ani de zile în stare latentă. 
Acel sentiment de conectare totală: fizică, emoţională şi, 
da, aproape spirituală. 

Mă trec fiori când mă gândesc la asta. Acum şi aici, în 
mijlocul furtunii de zăpadă, zece ani mai târziu, mi se pare 
înfiorător de banal. Ce anume aveam noi în comun de fapt, 
în afară de un soi de amărăciune faţă de faptul că viaţa 
noastră a urmat alt curs decât cel pe care l-am fi dorit? O 
singurătate care ne-a împins unul în braţele celuilalt. Cum 
am fi fost noi în stare să construim o viaţă împreună? El 
era cu zece ani mai tânăr decât mine, iar eu eram 
măritată. Foarte măritată. Nu aveam acelaşi fond, interese 
sau cadru de referinţă. 

Şi totuşi. 

Toată ziua, toată noaptea. Braţele lui căutau lacome 
trupul meu. Am făcut dragoste în patul lui, în maşina lui de 
poliţie şi în baia de la muncă. Ca nişte adolescenţi. Abia 
reuşeam să stăm în aceeaşi încăpere fără să ne uităm unul 
la celălalt, roşind şi chicotind. Colegii noştri schimbau 
priviri pline de subînţeles şi scuturau din cap. 

Mă opresc la parcul Berzelii. Încerc să disting prin 
furtuna de zăpadă contururile Teatrului Dramatic Regal. 
Îmi întorc faţa în sus, deschid gura şi las fulgii să-mi cadă 


e 94 œ» 


pe limbă. Gust cerul în timp ce cade peste mine. 

Bineînţeles că Owe a observat că eram îndrăgostită. 
Oamenii îşi dau seama pur şi simplu de lucrurile astea - 
chiar dacă tu nu crezi asta. Dar nu a spus nimic. Cel puţin, 
nu atunci. 

După aproximativ un an, Peter şi cu mine am început să 
vorbim despre posibilitatea de a deveni un cuplu adevărat, 
de a ne muta împreună. De fapt, eu am fost aceea care 
avea îndoieli - din motive cu totul greşite, trebuie să 
recunosc. Mă gândeam prea mult la ce o să creadă 
oamenii dacă îmi părăseam soţul pentru un ofiţer de poliţie 
cu zece ani mai tânăr decât mine şi mă mutam în suburbii. 
Eu, care aveam totul: o casă frumoasă, o carieră 
strălucitoare şi un bărbat pe care-l admira toată lumea. 

În afară de mine, desigur. 

Dar Peter era încăpățânat. Mi-a explicat că mă doreşte. 
Chiar dacă nu vom putea avea niciodată copii şi va trebui, 
fără îndoială, să plătim un preţ mare pentru dragostea 
noastră. Mă voia pentru că mă iubea şi nu putea să 
trăiască fără mine. 

Bla bla bla. 

Cuvinte, doar cuvinte. Sau poate că în acel moment 
chiar asta simţea. Da, probabil că aşa stăteau lucrurile 
atunci. 

Oricum, până la urmă a reuşit să mă convingă şi pe 
mine, iar eu am decis să-l părăsesc pe Owe. M-am dus 
acasă să împachetez lucrurile de care aveam nevoie şi 
Peter mi-a promis că mă ia din faţa uşii la ora cinci seara. 

Ţin minte că, în timp ce-mi făceam bagajele, mă simţeam 
în acelaşi timp entuziasmată şi vinovată, ca un copil care 
fură dulciuri. Tocmai când părăseam apartamentul, Owe a 
venit acasă, ceea ce nu făcea parte din plan - de obicei nu 
se întorcea înainte de şase. I-am spus cum stau lucrurile, 
că întâlnisem pe altcineva şi că urma să-l părăsesc. Că nu-l 
iubeam şi că mariajul nostru mi se părea o închisoare. S-a 
înfuriat, a început să strige că voi regreta ceea ce fac, că 
era doar o chestiune de timp şi mă voi târî la picioarele lui, 
implorându-l să fiu primită înapoi. Nu i-am răspuns, am 


e 95 œ 


plecat fără să închid uşa de la intrare după mine. Ţipetele 
lui s-au auzit până am ajuns jos, la poartă. Mult după ce 
cuvintele lui au devenit de neînțeles, vocea lui furioasă a 
continuat să reverbereze în cana scării. 


Afară era întuneric şi o burniţă fină cădea pe asfalt. Mi- 
am pus geanta pe scări şi m-am aşezat lângă ea, copleșită 
dintr-odată de o extenuare paralizantă. Mă simțeam ca şi 
cum cineva m-ar fi tras spre pământ şi picioarele nu mai 
răspundeau la comenzi; eram obosită. 

Şi am tot stat. 

Ceasul a bătut ora cinci, apoi cinci şi jumătate. La şase 
fără un sfert l-am sunat pe Peter ca să-l întreb unde e, dar 
nu mi-a răspuns. La şase şi jumătate, am început să 
conştientizez faptul că nu mai vine, dar nu aveam 
suficientă forţă ca să mă mişc, nu puteam să părăsesc 
treptele de piatră. Ploaia a încetat şi a început să bată un 
vânt rece care mirosea a mare şi gaze de eşapament. Mi s- 
a furişat pe sub geaca subţire şi mi s-a cuibărit în inimă. 
Umplându-mă de frig din interior. 

La ora nouă, când Owe a coborât şi m-a luat de-acolo, n- 
am protestat, cu toate că strânsoarea lui cumplită îmi 
rănea braţul. L-am urmat până sus în apartament fără o 
vorbă. 

O săptămână mai-târziu, am primit o scrisoare. Peter îmi 
dădea de înţeles că nu putea să trăiască alături de mine, că 
n-ar fi făcut decât să mă rănească - că ăsta era el; că el 
„rănea oamenii” - că cea mai bună soluţie pentru toţi cei 
implicaţi, inclusiv pentru mine, era să nu ne mai vedem. 

Ajung în faţa magazinului Svenskt Tenn de pe 
Strandvägen, îmi presez faţa de vitrina înzăpezită şi mă uit 
înăuntru. Arată aproape ca apartamentul nostru. Multă 
culoare, eleganţă burgheză şi elemente etnice. E 
exclusivist, fără să fie ostentativ. De bun-gust, fără să fie 
neliniştitor. Pe stradă trece un tramvai şi închid ochii, 
încerc să mi-l scot din minte pe Peter. Încerc să fiu aici şi 
acum, în mijlocul furtunii de zăpadă. În drum spre casă, 
spre bărbatul pe care în continuare nu-l iubesc. Uitarea e 


e 96 - 


singura cale de salvare. 


e 97 œ» 


Peter 


O anchetă criminalistică e ca viaţa: are un început, o 
parte de mijloc şi un sfârşit. La fel ca în viaţă, niciodată nu 
ştii în ce punct te afli până nu se sfârşeşte. Câteodată se 
termină când abia a început, iar uneori pare să dureze la 
nesfârşit, până când moare de moarte naturală sau e 
abandonată. 

Singura diferenţă este că, spre deosebire de viaţă, o 
anchetă presupune să ajungi la capătul chestiei şi să ştii că 
ai ajuns acolo. Cu toate că uneori mă întreb dacă nu cumva 
viaţa e şi ea la fel. 

Obişnuiam să cred că imprevizibilul, elementul de şansă 
care nu poate fi controlat, face parte din farmecul slujbei. 
Dar acum până şi astea au devenit o rutină, la fel ca toate 
celelalte. 

Femeia care stă în faţa noastră în camera de 
interogatoriu se numeşte Anja Staaf. Nu ştiu dacă va putea 
să ne ajute la descifrarea celor întâmplate duminică în 
casa lui Jesper Orre, dar potrivit prietenilor lui, e cu 
siguranţă una dintre femeile cu care a petrecut cel mai 
mult timp împreună în ultimul an. 

Are părul închis la culoare, aproape negru, aranjat într- 
un fel care aminteşte de vechile staruri de cinema. Are 
pielea palidă şi e machiată abundent: mult dermatograf şi 
buze roşu-închis. Poartă o rochie cu picăţele care îi scoate 
în evidenţă sânii, un cardigan scurt şi ghete negre. Şi pare 
să fie calmă, neobişnuit de calmă, ţinând cont că se află în 
camera de interogatoriu a unei secţii de poliţie. 

Manfred îi toarnă nişte apă şi porneşte reportofonul, îi 
spune că e interogată în legătură cu crima care a avut loc 
duminica trecută în casa lui Jesper Orre. Ea dă din cap cu 
seriozitate şi se joacă cu unul dintre nasturii de sidef mici 
şi strălucitori ai cardiganului. 

— Drăguţă jachetă, spune ea şi face un semn cu capul 
spre blazerul de lână galben muştar al lui Manfred. 

Manfred nu se arată tulburat, dar îşi trece uşor mâna 


e 98 œ» 


peste reverul drept. 

— Mulţumesc. Fiecare se descurcă cum poate, mormăie. 
Puteţi să ne spuneţi când şi cum aţi ajuns să-l cunoaşteţi 
pe Jesper Orre? 

Ea îşi mută privirea înspre tavan, ca şi cum ar face un 
efort să-şi aducă aminte. 

— S-a întâmplat la club, spune ea. La Vertigo, locul în 
care lucrez. El venea acolo uneori şi, ei bine, am început să 
vorbim. Apoi am început să ieşim din când în când. 
Câteodată luam cina, câteodată venea pe la mine şi ne 
petreceam noaptea împreună. 

— Când s-a întâmplat asta? 

Ea face o pauză. 

— Cam cu un an în urmă. Cu toate că nu l-am mai văzut 
de luni de zile. 

— Şi clubul ăsta, Vertigo. Ce fel de loc este? 

— Păi, e un club oarecare, doar că cei mai mulţi dintre 
patronii noştri sunt interesaţi de queer şi fetish şi le place 
să petreacă. Dar nu toată lumea e excentrică. Totuşi 
trebuie să fii îmbrăcat cum trebuie ca să intri. Chiloţii de 
bunicuţă şi şlapii nu au ce căuta acolo. 

Işi încreţeşte puţin nasul când rosteşte ultimele cuvinte, 
ca şi cum chiloţii de bunicuţă ar fi cel mai dezgustător 
lucru pe care şi-l poate imagina, chiar obscen într-un fel. 

— Şi Jesper e unul dintre... cei excentrici? 

Nu mă pot abţine să nu-i zâmbesc lui Manfred, care e 
vizibil tulburat, în ciuda îndelungatei lui experienţe privind 
interogarea oamenilor de tot fel. Cu toate astea, poate că 
nu conversaţia fetiş îl face să se simtă incomod, ci faptul 
că ea e tânără, frumoasă şi, colac peste pupăză, i-a mai şi 
lăudat jacheta. 

— Jesper nu e foarte excentric. Cred că e doar curios să- 
şi testeze un pic limitele. Avid de senzaţii tari, am putea 
spune. Deşi, în principiu, e un tip foarte agreabil şi blând. 

— „Agreabil şi blând” nu sunt tocmai cuvintele pe care 
le folosesc colegii lui pentru a-l descrie. 

Femeia oftează. 

— Ei bine... Nu ştiu cum e la locul de muncă. Ştiu doar 


e 99 œ» 


cum se comporta când obişnuiam să ne întâlnim. 

— Şi atunci cum era? 

Din nou, privirea ei rătăceşte spre tavan. 

— Păi. Fericit, drăguţ. Se întâmpla ca uneori să pară 
uşor stresat, îşi verifica obsesiv telefonul şi chestii de 
genul ăsta. Dar am presupus că slujba îi cere să fie 
disponibil la orice oră. Ţin minte că îmi părea rău de el. Şi, 
desigur, nu prea voia să fie văzut prin oraş cu mine. Asta 
probabil din cauza tabloidelor care îl urmăreau tot timpul. 
Da, chiar îmi părea rău pentru el. 

Tace. Ochii ei de un albastru intens se intersectează cu 
ai mei. 

— Deci, unde vă întâlneaţi? întreabă Manfred. 

— Aşa cum am spus, la club sau în apartamentul meu 
din Midsommarkransen. 

— Şi cât timp aţi fost împreună? Aţi spus că v-aţi 
cunoscut în urmă cu un an şi că nu l-aţi mai văzut de 
câteva luni. 

Femeia râde încetişor. 

— O, Doamne! Nu eram „împreună”. Doar ne întâlneam. 
Ne cuplam. Făceam sex. Înţelegi. 

Manfred se uită ca şi cum n-ar înţelege. 

— Sex fără obligaţii? E cel mai bun. Nu eşti de acord? 

Manfred dă ezitant din cap. 

— S-a întâmplat vreodată să devină violent în timpul 
sexului? S-a întâmplat ceva care să vă sperie? 

— Să mă sperie? Râde. Nu. Era un dulce, ţi-am mai spus. 
Cu un strop de duritate. li plăcea să fie dur în pat. Dar şi 
mie îmi place, aşa că nu era o problemă. 

— Dur? Adică sado-maso? _ 

— Nimic de genul ăsta. Era doar... oh, ştii ce zic. li 
plăcea să mă strângă tare şi alte chestii. 

Acum pare angajată în conversaţie, ca şi cum ar fi 
important pentru ea să explice cu exactitate în ce fel era 
dur Jesper Orre. Ca şi cum în declaraţia ei ar vrea să evite 
cu orice preţ neînțelegerile. 

— V-aţi întâlnit vreodată la el acasă? 

Ea dă din cap. 


< 100 - 


— Niciodată. Locuieşte în suburbii. 

— Şi despre ce vorbeaţi când nu făceaţi sex? 

— Cam despre orice. Politică, sport. Era foarte pasionat 
de sport. Cred că mergea des la sală, pentru că arăta 
foarte bine pentru vârsta lui. Se vedea clar că are grijă de 
el. Nu mânca niciodată alune sau chipsuri, sau chestii de 
genul ăsta în club. De cele mai multe ori bea apă cu gheaţă 
şi lămâie. 

— Bun. Deci era genul de tip care plesneşte de sănătate? 

Ea se încruntă şi se lasă pe spate. Işi încrucişează 
braţele la piept şi simt că nu-i convine cum se desfăşoară 
discuţia. 

— Da, chiar aşa, spune ea. 

Tocmai când Manfred e pe punctul de a o conduce pe 
Anja afară, ea se întoarce şi-mi întâlneşte privirea. 

— Ei bine, mai era ceva. 

— Da? spun eu. 

— Uneori îmi fura lenjeria intimă. 

— V-a furat lenjeria intimă? 

— Da. Am presupus că avea o slăbiciune pentru lenjerie. 
Nu prea îmi păsa, doar că era destul de scumpă, aşa că ar 
fi putut măcar să-mi cumpere alta, ţinând cont cât câştigă. 


Nu crezi? 
x 


După ce prietena lui Jesper Orre a plecat, Manfred şi cu 
mine ne întoarcem din nou la etajul doi. Manfred gâfâie un 
pic. Bănuiesc că de vină sunt scările, dar de la o vreme am 
renunţat să-l mai sâcâi în legătură cu slăbitul. E adult şi 
cred că ştie şi singur cât de nesănătoase sunt acele 
kilograme în plus. 

— Să fiu al naibii, spune el. E un pervers. 

— Nu e ilegal să le-o tragi domnişoarelor în latex sau să 
faci pe durul în pat. 

— Dar să furi lenjerie intimă este. 

— Ce idee al dracului de genială! Hai să-l arestăm 
pentru furt. 

Manfred rânjeşte. Îşi dă jos jacheta şi-şi şterge sudoarea 
de pe frunte. 


e 101 œ» 


— Jumătate din forţele de poliţie sunt în căutarea lui 
Orre. Nu avem nevoie de o scuză ca să-l aducem aici. 

Pentru o clipă, Manfred pare să schimbe vitezele, apoi 
spune: 

— Niciodată nu încetează să mă uimească cât de diferiţi 
sunt oamenii sub aparenţa lor cizelată. 

Dau din cap, dar în acelaşi timp mă gândesc că există 
lucruri mai rele de ascuns decât o viaţă sexuală palpitantă. 
De exemplu, să nu ai absolut nimic sub suprafaţă. Să fii gol 
pe dinăuntru, ca o cutie goală de lapte. 

Ca mine. 

— Aparent, un director respectat şi harnic, dar de fapt 
un voyeur pasionat de latex care nu poate să susţină o 
relaţie reală. Căruia îi e frică de responsabilitate. Căruia îi 
e frică de viaţă, spune Manfred ca şi cum ar fi un doctor 
învestit cu autoritatea de a toSt un diagnostic fatal. 


Mult după ce Manfred a plecat, stau încă în faţa biroului 
meu.  Privesc cerul de deasupra  Stockholmului 
întunecându-se. Trecând de la cenuşiu murdar la negru 
adânc. Câţiva fulgi singuratici se rotesc într-o rafală de 
vânt. Ferestrele din clădirea de apartamente de peste 
stradă difuzează un galben cald, revelând tot ce e normal, 
oamenii responsabili - indiferent ce-ar însemna asta - sunt 
acasă şi pregătesc cina sau vegetează în faţa 
televizoarelor. 

În minte îmi apare imaginea lui Hanne. Felul în care mi- 
a strâns mâna în sala de conferinţe fără să mă privească cu 
adevărat în ochi. A fost ca şi cum s-ar fi uitat la peretele de 
lângă capul meu. Şi bineînţeles că am simţit ceva când ne- 
am atins: un fel de mâhnire poate, pentru ceea ce n-a fost 
să fie niciodată. Sau o dorinţă prostească de a explica, de a 
clarifica de ce m-am comportat aşa cum m-am comportat. 
Să spun toate lucrurile pe care n-am îndrăznit să le spun 
atunci. 

Ca şi cum asta ar putea să îndrepte în vreun fel 
lucrurile. 

Apoi mă gândesc la ce a spus Manfred, că lui Jesper 


e 102 œ» 


Orre îi e frică de responsabilitate. Dacă mama mea ar mai 
fi în viaţă, stând aici, de cealaltă parte a biroului, probabil 
că mi-ar spune că eu sunt cel căruia îi e frică de 
responsabilitate. Orice fel de responsabilitate. 
Responsabilitate faţă de relaţii, faţă de bani. Da, faţă de 
toată nenorocita asta de planetă. 

Mi-o imaginez pe mama stând pe scaunul de vizavi. 
Părul ei lung şi închis la culoare, împletit într-o coadă 
groasă, atârnându-i pe spate. Trupul ei gingaş cu spatele 
puţin cam lat. Purtând ochelari în stilul anilor optzeci, prea 
mari pentru faţa ei îngustă, bronzată. 

— Ulla Margareta Lindgren, v-am rugat să vă prezentaţi 
aici pentru a ne da o declaraţie despre Peter Ernst 
Lindgren, fiul dumneavoastră. Da, eu sunt acela. 

— Chiar e necesar? 

— Nu va dura mult. 

— Păi, bine, în cazul ăsta. Dar putem să ne grăbim un 
pic. Nu am toată ziua la dispoziţie. 

Pauză. Mama se joacă cu părul ei şi îmi aruncă o privire 
încruntată care nu poate fi evitată. 

— M-ai caracteriza drept o persoană responsabilă? 

Oftează adânc. 

— Peter, ştii că te-am iubit întotdeauna. Ai o inimă de 
aur, chiar ai - n-ar putea nimeni să nege. Dar niciodată nu 
ţi-ai asumat responsabilitatea. Uită-te la tine cum trăieşti! 
Atât de dezordonat! Mănânci mâncare din ambalaje de 
plastic, care dăunează mediului. Şi nici nu reciclezi. Nu-ţi 
vezi niciodată băiatul. Biata Janet a trebuit să ducă singură 
tot greul. Bine, nu zic că ar trebui să locuiţi împreună - 
adulţii trebuie să decidă singuri lucrurile de genul ăsta. Şi, 
ca să fiu sinceră până la capăt, niciodată nu mi s-a părut că 
aţi fi prea compatibili. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, 
puteai să faci un efort. Albin e sânge din sângele tău. Şi nu 
te interesează nici lumea din jurul tău, cu toate că eşti 
poliţist. Abia dacă pui mâna pe ziare. În Siria şi Gaza, 
copiii mor ca muştele, iar tu îţi petreci timpul uitându-te la 
filme proaste şi muncind. E atât de... meschin, Peter. 
Înţelegi ce zic? Când eram tânără, eram o activistă. Mă 


< 103 >» 


speteam pentru lucrurile în care credeam. Cu toate că 
aveam o slujbă şi doi copii. Ai venit cu mine la 
demonstraţii. Nu era nimic ciudat în asta. Nu înţeleg de ce 
nu poţi face asta şi tu. Profită acum, când eşti în floarea 
vieţii. Înainte să-ţi dai seama, s-a şi terminat. 

Mă ridic, mă duc până la fereastră, îmi apăs fruntea de 
cadrul ei rece şi negru. Închid ochii şi mă las copleşit de 
amintiri. 

Mama a fost implicată în acţiunile împotriva războiului 
din Vietnam. Era designer grafic şi a dat o mână de ajutor 
la realizarea ziarului Vietnam Bulletin cu diferite postere şi 
broşuri. Uneori, sora mea Annika şi cu mine o ajutam să 
picteze pancarte sau să realizeze colaje, într-o căsuţă din 
Kronobergs Park, unde se întâlnea grupul. Ţin minte că lui 
tata nu-i plăcea când mergeam şi noi, pentru că era de 
părere că suntem prea mici ca să înţelegem situaţia din 
Vietnam, ca şi orice altă problemă politică, de altfel. Dar 
ne rugam de el şi până la urmă tata ceda, o pupa pe mama 
pe obraz şi o sfătuia să aibă grijă de noi, să ne protejeze de 
partea cea mai proastă a propagandei antiimperialiste. 

Adoram întrunirile acelea. 

Întotdeauna veneau şi alţi copii, iar atmosfera era veselă 
şi permisivă. Cu toate că toată lumea muncea din greu, 
nimeni nu se grăbea. Copiii făceau ce voiau ei, dar nu 
stăteau niciodată în calea nimănui. 

Pentru că eram atât de mic, eu primeam cele mai uşoare 
sarcini - să colorez cu roşu, pe fundalul alb, literele de pe 
pancarte cum ar fi „Statele Unite afară din Indochina”. 
Annika, fiind mai mare, putea să coloreze rachetele 
americane, ceea ce mă făcea gelos. 

Când terminam cu munca, adulţii beau vin şi cântau la 
chitară sau discutau despre situaţia din Indochina. Eu mă 
jucam cu ceilalţi copii. Şi uneori adormeam pe podea la 
picioarele mamei mele. 

Câteodată, cei de la Freedom Singers cântau pentru noi, 
şi ceea ce părea să fie doar o seară oarecare în care 
munceam, culmina cu - ori poate degenera în - o petrecere 
gălăgioasă. 

e 104 >» 


Uneori, unul dintre tinerii slabi cu jachete de catifea 
cord şi perciuni se aşeza foarte aproape de mama, 
oferindu-i ţigări şi apăsându-şi pe nas cu indignare 
ochelarii cu ramă de baga în timp ce vorbea despre 
Comitetul Suedez pentru Vietnam sau despre prietenoşii, 
dar vai, atât de naivii pacifişti radicali. Uneori, unul dintre 
acei bărbaţi îşi trecea un braţ în jurul umerilor mamei, îi 
atingea părul lung şi negru. Dar ea zâmbea mereu şi se 
dădea un pic înapoi. Şi într-un fel înţelegeam, cu toate că 
eram foarte mic, că acel gest însemna siguranţă şi 
stabilitate. Locul mamei era lângă tatăl meu, chiar dacă ea 
spunea uneori despre el că e „reacţionar” - care îmi 
dădeam seama că era un cuvânt foarte urât. 

Apoi, într-o bună zi, războiul s-a terminat. Luptătorii 
pentru libertate învinseseră, iar imperialiştii se duseseră 
acasă în SUA ca să mănânce hamburgeri şi să bea coca- 
cola. Bombele nu mai cădeau peste jungle şi plantaţii de 
orez, peste copii lipsiţi de apărare. Napalmul nu mai trecea 
prin carne şi oase cu aceeaşi uşurinţă cu care un cuţit 
fierbinte trecea prin unt. 

Şi ţin minte că, într-un fel, eram conştient că asta ar 
trebui să mă facă fericit. Mama a spus că e un lucru bun şi 
că ar trebui să fiu mândru că-mi  asumasem 
responsabilitatea asta şi că am ajutat la încetarea 
războiului, în schimb eu m-am simţit trist. Gol. 

Adio manifestații! Adio demonstraţii! Adio pancarte care 
trebuie colorate! 

M-am rugat la Dumnezeu să înceapă curând un alt 
război, dar nu-mi făceam mari speranţe, pentru că mama 
îmi spusese deja cu mult timp în urmă că Dumnezeu era o 
invenţie capitalistă menită să-i facă pe săraci să-şi ştie 
locul. 

Mă întorc. Mama a dispărut; s-a întors într-o clipă de pe 
scaunul din cealaltă parte a mesei înapoi în pământul rece 
al cimitirului Woodland. Îi aud pe colegii mei pe coridor, 
părăsindu-şi birourile. Conversaţia punctată de râs se 
stinge, dispare. 

E timpul să plec acasă. 


<e 105 - 


Să pornesc televizorul şi să las să treacă fără noimă încă 
o seară din viaţa mea. 


e 106 œ» 


Emma 
Cu două luni în urmă 


— Oh, eşti bolnavă? 

Olga pare dezinteresată. Pe fundal se aude playlistul 
deprimant, şi faptul că azi nu trebuie să mă duc la muncă 
mi se pare dintr-odată o uşurare. 

— Nu e nimic grav. Cred că am mâncat ceva stricat. 
Probabil că mâine voi veni la muncă. Poţi să vorbeşti cu 
Bjorne? 

Pauză. 

— Sigur. 

O pot vedea stând în faţa mea, felul în care ţine telefonul 
între bărbie şi umăr în timp ce îşi concentrează întreaga 
atenţie asupra unghiilor, ţinându-le în lumină ca să verifice 
dacă nu au crăpături sau zgârieturi, dacă diamantele false 
sunt bine fixate în lac. 

— Atunci ne vedem mâine, îi spun, dar ea a închis deja. 

Încerc din nou să-l sun pe Jesper, cu toate că nu mă mai 
aştept să-mi răspundă. Vreau mai ales să-i aud vocea, dar 
nu ajung până la mesajul înregistrat. În schimb, aud o voce 
care-mi explică despre acest număr că nu mai e valabil. 

Hotărăsc să încerc o altă metodă. Caut numărul de 
telefon al biroului de la corporație. Formez numărul, cu 
degete tremurătoare. Când îi spun că vreau să vorbesc cu 
Jesper Orre, femeia care-mi răspunde îmi face legătura 
fără un cuvânt, ceea ce mă surprinde un pic. E chiar atât 
de uşor să iei legătura cu directorul general al unei 
companii? Oricine poate să sune la telefonistă şi să fie pus 
în legătură cu el? 

Dar, bineînţeles că cel care răspunde nu e el. 

Apelul e preluat de asistenta lui Jesper, se prezintă şi mă 
întreabă cu accentul ei imposibil de identificat cum poate 
să-mi fie de folos. li explic că îl caut pe Jesper şi că e vorba 
de o chestiune privată. Imi cere numele şi numărul de 
telefon ca să mă poată suna el. Ezit. Asta să fi fost motivul 


e 107 œ» 


pentru care Jesper m-a rugat să nu-l sun la birou: pentru 
ca nicio secretară sau recepţionistă să nu-mi noteze 
numele? 

O întreb dacă n-ar putea să-mi facă legătura direct, iar 
ea îmi răspunde politicos că Jesper e într-o şedinţă. 

— Deci este în regulă? 

Linişte. 

— Ce vreţi să spuneţi? mă întreabă şi mi se pare că 
există o urmă de suspiciune în vocea ei. 

— Ideea e că mi-a promis că o să mă sune... în urmă cu 
câteva zile şi când n-am reuşit să dau de el mi-am făcut 
griji să nu se fi întâmplat ceva. 

— Se simte foarte bine. Dacă îmi lăsaţi un nume şi un 
număr, îl pot ruga să vă sune când iese de la şedinţă, îmi 
spune cu vocea ei plăcută, profesionistă. 

Îi spun că voi încerca să-l sun mai târziu, iar ea spune că 
e în regulă. Apoi închidem şi eu rămân abandonată la masa 
mea din bucătărie, ceasul de deasupra ticăie atât de tare, 
încât am impresia că arătătoarele lui sunt în capul meu. 

De ce mă evită Jesper? S-a răzgândit, regretă logodna? 
Sau e un nemernic bolnav la cap, un sadic căruia îi place 
să mă facă să sufăr? 

Poate să existe vreo altă explicaţie? Putea să i se fi 
întâmplat ceva care să-l facă să dea înapoi: un deces în 
familie, o situaţie de criză la locul de muncă? Nu-i exclus, 
dar ce putea fi atât de grav, încât să nu poţi să dai un 
telefon sau să trimiţi un mesaj? 


Cu trei săptămâni în urmă, stăteam goi la mine în living. 
Lumina înserării, colorată în sepia, se strecura printre 
storuri, conturând o rețea fină de lumini şi umbre pe 
trupurile noastre. Fereastra era întredeschisă, iar aerul 
rece umfla un pic perdeaua. 

Jesper fuma. Nu se întâmpla des, doar după ce beam 
câteva pahare de vin sau câteodată după ce făceam 
dragoste. Se uita spre tavan în timp ce mâna lui mare se 
odihnea pe abdomenul meu. Imi desena mici cercuri cu 
degetele pe pielea acoperită de sudoare. 


e 108 œ» 


— Ce s-a întâmplat cu ea? a întrebat. 

— S-a îmbolnăvit şi a murit. 

Jesper a tras adânc în piept. 

— Da. Am înţeles asta. Dar care a fost cauza morţii? 

— Inflamaţia pancreasului. Au spus că e din cauză că a 
băut prea mult. 

— Biata fiinţă! 

— Da şi nu. Uneori nu pot să nu mă gândesc că ea a fost 
singura vinovată. Nimeni nu putea fi învinuit pentru faptul 
că ea a băut. 

Jesper şi-a întors capul spre mine. Mi-a întâlnit privirea. 

— Nu la ea mă gândeam. Ci la tine. 

— La mine? 

A râs şi a scuturat uşor din cap, ca şi cum aş fi spus ceva 
prostesc. 

— Da. La tine. 

— Nu e nimic în neregulă cu mine. 

Pentru o clipă s-a lăsat tăcerea. În depărtare se auzeau 
sirenele. În bucătărie, frigiderul a revenit la viaţă cu o 
tresărire. 

— Îmi pare foarte rău că nu pot veni cu tine la 
înmormântare, a spus după un moment, ca şi cum ar fi fost 
ceva la care s-ar fi gândit. 

— Mă descurc. 

— Nimeni n-ar trebui să se ducă singur la 
înmormântarea mamei sale. 

Nu am răspuns. Ce-aş fi putut să spun? Bineînţeles că 
avea dreptate; trecuseră deja câteva luni de când 
începuserăm să ne vedem, şi devenea din ce în ce mai 
dificil să ţinem relaţia ascunsă. 

— Aşa va fi mereu? 

Şi-a stins ţigara în paharul de vin şi s-a întors spre mine. 
S-a ridicat în coate, m-a sărutat cu blândeţe. Un sărut care 
avea gust de cenuşă şi vin. Mi-am întors capul în altă 
parte, un gest pe care trebuie să-l fi interpretat mai 
degrabă ca pe o obiecţie împotriva situaţiei noastre, decât 
împotriva respirației sale. 

— Bineînţeles că nu va fi mereu aşa. 


< 109 œ» 


— Cât va mai dura atunci? 

Şi-a lăsat din nou capul pe pat. A scos un oftat adânc, 
vizibil frustrat. 

— Am discutat despre asta de mii de ori. Ştii bine că 
ziarele de scandal sunt pe urmele mele. Chiar ieri am aflat 
despre doi jurnalişti care au folosit expresia „contracte 
pentru sclavi” când au scris despre condiţiile de muncă ale 
angajaţilor noştri. Dacă media ar afla ceva despre asta... 
Ştii şi tu foarte bine ce s-ar întâmpla. Aş fi concediat. 
Trebuie să aşteptăm ca lucrurile să se calmeze. 

— Şi când mai exact crezi că se vor calma? 

— De unde dracu' să ştiu eu? Când hienele alea vor găsi 
o altă companie asupra căreia să se concentreze. Apropo, 
ar trebui să începi să-ţi cauţi o altă slujbă. Ar ajuta dacă n- 
ai mai fi angajata companiei. 

S-a aplecat înainte, a apucat pătura şi a tras-o peste noi. 

— E frig, a spus. Să închid fereastra? 

— Doar că e foarte greu. Toată lumea se întreabă cine 
eşti, iar eu nu le pot spune nimic. Mi se pare uşor... 
adolescentin. i 

Şi-a întors faţa către mine. Briza de aer se potolise. În 
colţul gurii îi juca un zâmbet. 

— Adolescentin? 

— Da, par o nenorocită de adolescentă. Cu un iubit 
secret. 

A râs. M-a sărutat pe gât şi a început să coboare înspre 
abdomen. 

— Eu sunt iubitul tău secret? 

— Cam. Aşa ceva. 

— Şi tu cine eşti? Micul meu cotlet de miel? 

Am chicotit. Şi-a trecut limba peste pieptul meu, mi-a 
scormonit buricul, rotindu-se ca şi cum s-ar fi hrănit cu o 
delicatesă invizibilă din trupul meu. Apoi a coborât şi mai 
jos, şi-a lăsat limba să alunece pe partea interioară a 
coapsei. Am îngheţat. Incomod conştientă de trupul meu. 
De toate cavitățile, mirosurile şi sunetele. Probabil că şi-a 
dat seama că m-am încordat, pentru că şi-a ridicat un pic 
capul şi m-a privit în ochi. 


e 110 - 


— Relaxează-te, Emma. Trebuie să înveţi să te relaxezi. 

Imi spunea mereu să mă relaxez şi nu doar în pat. Şi eu 
chiar mă străduiam, dar era ceva în el care mă punea în 
gardă. Ceva legat de întreaga noastră relaţie. Era prea 
frumos pentru a putea fi adevărat. Eu şi Jesper Orre. 
Vânzătoarea săracă întâlneşte un bărbat mai în vârstă, 
bogat şi plin de succes. 

Totuşi, ce anume vedea la mine? De ce a ales să înceapă 
o relaţie cu o angajată care era cu douăzeci de ani mai 
tânără decât el? 

Poate că avea dreptate. Poate că totul ţinea de stima 
mea de sine scăzută. De ce n-aş fi interesantă pentru el? 
De ce îmi era aşa de greu să accept relaţia noastră? De ce 
îmi venea atât de greu să cred în relaţia noastră? 

— Relaxează-te, Emma, a spus el din nou. Te vreau şi 
meriţi să fii iubită. Cum pot să te fac să înţelegi asta? Ce 
trebuie să fac ca să te fac să crezi? 

În noapte aceea am dormit amândoi pe podea. 

Când m-am trezit era întuneric şi mă durea spatele. Am 
pipăit locul de lângă mine, dar Jesper nu era acolo. M-am 
ridicat încet în picioare. În timp ce am mers lipăind spre 
dormitor, îmi simţeam trupul ţeapăn şi neîndemânatic. 
Podeaua era rece; fereastra rămăsese deschisă. 

Apoi l-am zărit. 

Stătea perfect nemişcat în întuneric. Privirea lui era 
fixată asupra tabloului lui Ragnar Sandberg, atârnat 
deasupra patului meu. Părul îi era răvăşit şi-i cădea pe 
frunte, ca şi cum tocmai s-ar fi trezit. Avea o pătură în 
jurul umerilor. 

— Cred că te iubesc, Eni; a murmurat. 


Stau pe pat, încercând să-mi fac laptopul să meargă, dar 
ceva nu e în regulă cu conexiunea la internet. Îmi ia ceva 
timp să-mi dau seama că e probabil din cauza unei facturi 
neplătite. Acum nici televizorul, nici internetul nu mai 
funcţionează şi e doar vina lui Jesper. 

Mă hotărăsc să mă duc la o cafenea de pe Karlavägen; 
aici nu mă pot conecta la reţeaua mobilă. Mi-a mai trecut 


e 111 œ 


greaţa şi simt, pentru prima oară în decursul zilei, o vagă 
senzaţie de foame. 

Când îmi trag blugii pe mine, realizez că am ceva în 
buzunar. E o carte de vizită. Mă uit la ea şi-mi aduc aminte 
de ziaristul care a trecut pe la magazin. Ezit pentru câteva 
clipe, apoi mă duc în bucătărie, deschid coşul de pâine şi 
aşez cartea de vizită deasupra, în vârful teancului de 


facturi neplătite. 
x 


Stau într-un colţ cu un Jatte pe jumătate plin. Nu 
departe de mine stă un tip tânăr cu dreaduri şi un 
MacBook în poală. În celălalt colţ, două femei îşi şoptesc 
ceva una alteia, de parcă ar discuta secrete de stat. În 
cafenea e lumină scăzută, aproape întuneric. Mă uit la 
ploaia de toamnă de dincolo de ferestrele mari. Copacii ard 
în nuanţe de galben, portocaliu şi maro. Din când în când, 
cade câte o frunză din copaci, aterizând uşor în iarbă. 

Răsfoiesc articole despre Jesper. I se spune şi „Regele 
modei”, dar şi „Proprietarul de sclavi”. Apoi găsesc un 
articol într-o revistă de afaceri: „Cine este Adevăratul 
Jesper Orre?” Deschid articolul. Jesper s-a născut în 
Bromma; ambii lui părinţi au fost profesori. A studiat 
business la Universitatea din Uppsala, dar după doi ani a 
renunţat. Potrivit celui care a scris articolul, ceea ce 
urmează e un şir de întrebări fără răspuns. Perioade lungi 
de timp despre care nu se poate da socoteală în mod 
„satisfăcător”. Ani de inexplicabilă absenţă în CV. 

Continui să citesc. Jurnalistul s-a distrat cartografiind 
legăturile sociale ale lui Jesper, susţinând că e asociat cu 
criminali. Doi dintre prietenii lui apropiaţi au fost 
condamnaţi pentru crime economice, un altul pentru 
deţinere de droguri. Nu-l recunosc pe niciunul dintre ei. 
Jesper nu mi-a povestit nimic despre asta. 

Mai bine să caut imagini. 

Jesper într-un costum. Jesper în echipament de sală. 
Jesper în frac. Jesper stând pe o scenă, cu mânecile de la 
cămaşă suflecate, arătând spre un număr de pe un ecran. 

O altă imagine: Jesper în prim-plan, cu un zâmbet 


e 112 œ» 


jucându-i pe buze. Dar îi observ cuta adâncă de pe frunte 
şi ştiu că nu se simte confortabil. Nu-i place să fie 
fotografiat; am vorbit de multe ori cu el despre asta, 
despre cât de mult urăşte să-şi vadă fotografia în ziare sau 
la televizor. 

Găsesc şi alte imagini: Jesper la braţ cu o femeie blondă. 
Ea e lăsată pe spate şi râde. Rochia ei e foarte decoltată. 
El pare obosit. Are cămaşa boţită şi nasturii descheiaţi la 
gât. Pe cracul pantalonilor are o pată mare, ca şi cum 
cineva ar fi turnat un pahar de vin pe el. Continui să mă 
uit. Mai sunt şi alte fotografii de-ale lui Jesper cu femei - 
întotdeauna alte femei. Nici măcar o dată nu văd stând 
lângă el aceeaşi femeie. 

Inchid ochii şi mă afund din nou în canapea, încercând 
să gândesc limpede. Au existat cumva anumite semne 
ultima oară când ne-am văzut? Ceva care ar putea să arate 
că se săturase de mine? Nu pot să mă gândesc la nimic. 
Totul a decurs normal. A fost la fel de iubitor ca 
întotdeauna. Ne-am întâlnit, am luat o cină copioasă, am 
făcut sex. Am chicotit ore întregi în patul meu îngust. Am 
vorbit despre viitor, ce aveam să facem când vom fi 
împreună cu adevărat. 

Când nu vom mai fi nevoiţi să ne ascundem. 

Apoi îmi aduc aminte de una dintre ultimele noastre 
întâlniri. Eram în apartamentul lui de pe Kapellgrând. Eu 
stăteam întinsă pe o parte în pat, cu faţa la perete, iar el a 
ieşit de la duş cu un prosop legat la brâu, s-a aşezat lângă 
mine şi a început să-mi mângâie părul. 

— Mă iubeşti? 

A fost o întrebare ciudată. Nu mă mai întrebase 
niciodată dacă îl iubesc. Adevărul e că nu foloseam acel 
cuvânt prea des, poate pentru că părea atât de ataşant, 
atât de mare, aproape înfricoşător. 

— Da, am spus. 

— Înţeleg cât de greu trebuie să-ţi fie. Să trebuiască să 
te ascunzi tot timpul. 

S-a urcat în pat, s-a strâns în jurul meu lipindu-mi-se de 
spate. Am simţit pe trup căldura trupului lui umed, 


e 113» 


proaspăt ieşit de la duş, am inspirat mirosul de săpun şi de 
aftershave. 

— Promite-mi că o să mă aştepţi. Că nu o să renunti. 

— Promit! 

— Promite-mi că nu-ţi vei găsi pe altcineva. 

— Nu fi prostuţ! Ştii bine că nu există nimeni altul. 

Strânsoarea lui s-a intensificat. 

— Dar înainte de mine? 

M-am simţit confuză. 

— Ce vrei să spui? 

— Înainte să ne fi întâlnit. Ai avut pe altcineva? 

Înainte de Jesper. 

M-am gândit la viaţa mea de dinainte să-l fi cunoscut: 
seri singuratice petrecute în faţa televizorului împreună cu 
pisica mea, zile nesfârşite la magazin. Cină semipreparată 
pentru o singură persoană. Nu era absolut nimic de 
povestit. Nimic de care să-mi fie ruşine sau de care să mă 
ascund. 

— Trebuie să mai fi avut pe cineva înainte de mine, a 
spus. 

La început nu am răspuns. Fusese cineva înainte, dar nu 
voiam să vorbesc despre asta acum. 

— Bineînţeles. 

— Cine a fost? 

— Ştii, tipul despre care ţi-am povestit. Woody. 

— Profesorul tău de design şi tehnologie? 

Am încuviinţat din cap şi am închis ochii. Imediat ce-am 
făcut asta, totul mi-a revenit în minte, în ciuda anilor care 
trecuseră. Coridoarele lungi şi reci, zgomotul din cantină, 
mirosul rumeguşului ars în atelierul de tâmplărie. Stau 
întinsă pe bancă. Woody stă în faţa mea într-o cămaşă de 
flanelă, cu blugii în vine. Faţa lui îndârjită în timp ce mă 
penetrează. 

Eram înnebunită după el. lar acasă, totul era un haos. 
Eram atât de vulnerabilă! Abia acum îmi dau seama cât de 
vulnerabilă. El a profitat de asta. Eram o fată dezorientată 
de cincisprezece ani, iar el m-a sedus. 

— Turbez când mă gândesc la asta, mormăie Jesper. 


e 114 


— Încetează - s-a întâmplat cu mult timp în urmă. 

— Aţi făcut sex în clasă. 

— Da, dar... 

Dintr-odată, strânsoarea lui devine dureroasă, încât 
ajung să nu mai pot respira. 

— Lasă-mă! Mă doare. 

— "Ţi-a plăcut? 

— Ce să-mi placă? 

— Să te fuţi cu el în rumeguş? Ţi-a plăcut? 

Jesper mă strângea ca într-o menghină. Nu reuşeam să 
mă mişc. Dar am simţit că i se scoală. 

— Eşti bolnav, am spus. 

Şi-a scos prosopul, s-a lipit mai tare de mine. Apoi i-a 
sunat mobilul, iar el şi-a slăbit pentru o clipă strânsoarea, 
dar eu zăceam în continuare acolo, îngheţată. Nu mă 
puteam mişca. 

— Ţi-a plăcut, mi-a şoptit. Nu-i aşa? 

Nu i-am răspuns. X 


Părăsesc cafeneaua şi mă întorc acasă pe jos, prin 
ploaie. A început să bată vântul; frunzele nu mai cad lin pe 
pământ, ci dansează în curenţii de aer, până când cad pe 
iarbă în spaţiul din mijlocul bulevardului. De ce era Jesper 
atât de gelos pe trecutul meu? În ciuda faptului că abia 
dacă avusesem vreo relaţie pe care să aibă de ce să fie 
gelos, el stătea întins acolo, acuzându-mă. 

Şi de ce-l aţâţa atunci când vorbeam despre Woody? Era 
ca şi cum Jesper s-ar fi excitat atunci când vorbeam despre 
el. 

Mi-e din nou greață. Nu înţeleg. Sunt atâtea lucruri pe 
care nu le înţeleg! : 

Traversez piața Karlaplan. Fântâna e goală. In colțul 
îndepărtat s-au acumulat grămezi de frunze şi gunoi. Zona 
e pustie. 

Când ajung acasă, sunt izbită de faptul că ceva miroase 
diferit. În aer se simte un miros slab de lână udă şi de 
săpun, ca şi cum cineva s-ar fi oprit aici în drum spre un 
alt loc. Traversez din cameră în cameră, examinând fiecare 


<e 115» 


detaliu, dar nu observ nimic ciudat. N-a dispărut nimic. 

Mă duc în dormitor, mă holbez la dreptunghiul luminos 
aflat deasupra patului meu, la locul în care era tabloul. 
Pare aproape iluminat, vibrant, ca şi cum s-ar desprinde 
pentru o clipă de tapetul galben şi murdar şi ar veni spre 
mine, încercând să-mi comunice ceva. Dinspre bucătărie se 
aude crănţănitul lui Sigge, mâncându-şi raţia zilnică din 
mâncarea tristă, uscată, din care i se compune întreaga 
dietă. 

Totul pare să fie normal. Singurul lucru care îmi 
provoacă nelinişte e mirosul. 

Mâine trebuie să merg la muncă, mă gândesc, şi mă 
aşez pe pat. Indiferent cum mă simt, trebuie să lucrez. Am 
lipsit deja cinci zile luna asta şi ştiu că Bjorne se va supăra 
dacă îmi iau mai multe. Absenţele sunt marcate pe 
calendarul din chicinetă cu stickere roşii care exprimă 
furie. Toţi angajaţii pot vedea câte zile au fost bolnavi sau 
au stat acasă cu un copil bolnav colegii lor - încă una 
dintre acele strategii care încing sindicatul şi fac ca media 
să dedice atât de multe articole metodelor de „stăpân de 
sclavi” ale lui Jesper. 

Îmi trec mâna peste perete. Tapetul îngălbenit şi uzat 
mă face să mă gândesc la un alt perete, dintr-o altă viață. 


Era seară, iar eu zăceam în pat uitându-mă la peretele 
care fusese cândva alb, dar căpătase între timp o patină 
puternică de fum de ţigară, unsoare şi praf. Cu un obiect 
ascuţit, cum ar fi o scobitoare sau o crenguţă, ai fi putut să 
gravezi litere pe suprafaţa galbenă şi murdară. 

Oricât de mult aş fi încercat, nu reuşeam să dorm. Pe de 
o parte, din cauza luminii de un albastru palid de vară 
timpurie care se infiltra prin fereastră - părea să pătrundă 
chiar şi prin pleoapele închise - iar pe de altă parte, din 
cauza vocilor furioase ale mamei şi tatei care se auzeau 
din bucătărie. 

Habar n-aveam care era motivul de data aceasta şi nici 
nu conta. Oricum se certau aproape în fiecare seară. 
Şmecheria era să reuşeşti să adormi înainte ca ei să 


e 116 - 


înceapă; atunci puteai să dormi până a doua zi de 
dimineaţă. Dimineaţa erau din nou prietenoşi, dar obosiţi, 
din moment ce nu dormiseră prea mult. 

Intr-un târziu, au coborât tonul, până când s-a făcut 
linişte cu totul. Mi-am ţinut respiraţia. După câteva 
secunde am auzit o voce clară, ca şi cum cineva ar fi 
cântat. Tonul urca şi cobora, devenind un urlet prelungit. 

Mama mea plângea. 

Intotdeauna mama era cea care plângea. Nu tata. Nici 
măcar nu ştiam dacă tata era în stare să plângă. E posibil 
ca taţii să plângă? 

Un bufnet surd a fost urmat de un țipăt ascuţit, şi brusc 
am devenit realmente îngrijorată. Poate că unul dintre ei 
căzuse şi se lovise. Poate că se răsturnase o mobilă. Am 
sărit din pat, am luat borcanul în care se afla coconul şi m- 
am apropiat de uşă. Sub picioarele mele, podeaua 
acoperită cu linoleum era alunecoasă şi rece. Singurele 
zgomote pe care am reuşit să le disting când am ajuns pe 
hol au fost smiorcăiala mamei şi ticăitul indiferent al 
ceasului din bucătărie. 

Tata era pe podea, cu faţa îngropată în mâini, iar mama 
stătea şi plângea pe un scaun de lemn. Dintr-un motiv sau 
altul, eram mult mai îngrijorată de tăcerea şi poziţia aceea 
ciudată, gârbovită a tatălui meu, decât de lacrimile mamei 
mele. Taţii n-ar trebui să stea aşa: împuţinaţi şi resemnaţi, 
tăcuţi, cu faţa îngropată în palmă. 

Apoi s-a mişcat. A fost doar o răsucire abia perceptibilă, 
câţiva centimetri în direcţia mea, ca şi cum mi-ar fi simţit 
prezenţa. Vocea lui era lipsită de ton. 

— Emma, scumpo. Du-te în pat! Ar trebui să dormi. 

Mama a sărit din scaun. Ochii ei aveau acea căutătură 
sălbatică pe care o căpătau doar noaptea târziu, după ce 
ea şi cu tata stăteau vreme îndelungată în bucătărie. Mi-a 
adus aminte de un fel de animal. Un animal sălbatic, 
nefericit, închis într-o cuşcă, şi prin urmare foarte 
periculos. 

— Copilul mă-sii, a ţipat. Iar ai tras cu urechea, ciudato? 

Tata s-a ridicat în picioare şi s-a oprit între noi doi. 


e 117 œ 


— Opreşte-te, a bâiguit. Nu e vina ei. 

— Ştiu că ai tras cu urechea, a bolborosit mama. Ce ai 
de gând? S-o suni pe mătuşa Agneta şi să dai din gură? 
Hă? 

— Nu, i-am spus, dar mama nu m-a auzit. 

În loc de asta, s-a prins de masă ca să-şi păstreze 
echilibrul şi s-a împleticit spre mine, cu mâinile strânse 
pumn pe masă. Trupul ei era ciudat de neîndemânatic şi a 
răsturnat scaunul în timp ce încerca să treacă de tatăl 
meu. 

— Las-o în pace, a spus tata. 

— Trebuie s-o învăţ să nu mai tragă cu urechea, a 
bolborosit mama. 

A trecut cu forţa de tatăl meu şi s-a întins după mine. 
Dar eu am fost mai rapidă şi am evitat-o. Când mama 
dădea greş şi nu reuşea să mă prindă, se prăvălea cu faţa 
la podea. 

— La naiba, a mormăit şi s-a ridicat în coate. 

Un şuvoi îngust de sânge i se scurgea dintr-o nară în 
gură. 

— Vezi ce-ai făcut, Emma? Vezi? 

S-a ridicat încet. 

— Dar eu n-am... 

Lovitura a venit fulgerător şi de data asta n-am îndrăznit 
să mă mişc, de teamă că mama va cădea din nou şi şuvoiul 
îngust de sânge se va transforma într-un torent sau poate 
chiar într-o mare. 

— Tu să taci! 

Mama se legăna încet, părul îi stătea în sus, ca 
dimineaţa, la puţin timp după ce se trezea. Tata se lăsase 
din nou pe scaun şi-şi ascundea faţa în mâini ca şi cum ar 
fi încercat să ignore întreaga scenă. Îmi doream să se 
ridice şi să-i spună mamei să înceteze, să-i explice că n-a 
fost vina mea. Îmi doream să fie deja dimineaţă şi ei să fie 
din nou părinţi obosiţi şi de treabă. Să-mi dea bani să-mi 
cumpăr micul dejun pentru că pe ei îi doare capul. Imi 
doream să fiu altcineva, oriunde altundeva. Dar să nu mai 
fiu Emma. Dar nu aici. Nu acum. 


< 118 + 


Mama mi-a luat borcanul în care ţineam coconul. 

— Dă-mi borcanul ăla stupid, a mârâit. Il iei cu tine 
peste tot. Probabil că e important pentru tine. Poate chiar 
mai important decât mama ta. Nu-i aşa? 

Nu i-am răspuns. 

— Te învăţ eu ce-i important, a spus mama, apoi s-a dus 
împleticit până la fereastra de la bucătărie, a deschis-o şi a 
aruncat borcanul afară. 

După aproximativ o secundă, am auzit cum se face zob 
pe dalele aflate dedesubt. 

— Nu! am tipat. Nu, nu! Nu! 

— Ba da, a spus mama. Da. Trebuie să te învăţ ce e cu 
adevărat important. Ăla era un nenorocit de borcan, 
înţelegi? O chestie fără viaţă. 

N-o mai ascultam. În schimb, am alergat spre uşa de la 
intrare, am deschis-o, am coborât în grabă scările şi am 
alergat în curte. Bucăţi de sticlă străluceau ca stelele pe 
pavajul negru. Am păşit cu grijă în vârful picioarelor, 
încercând să nu mă tai la picioare. Apoi am bâjbâit cu 
mâinile pe solul rece şi umed. Tot ce-am găsit erau câteva 
frunze uscate. 

— Uite aici, Emma. 

M-am întors. Tata stătea ghemuit lângă mine cu mâna 
întinsă. 'Ţinea în palmă câteva crengi ţepoase. Coconul era 
în continuare lipit de creangă. Lumina lunii o făcea să pară 


aproape luminescentă. 
x 


— Asta chiar că e patologic. 

Olga dă din cap în aşa fel încât cerceii ei grei încep să 
zornăie. Stăm lângă masa cu blugi, împăturim. Bjorne nu e 
de văzut, dar ştim amândouă că e în magazin. Seamănă un 
pic cu singurătatea din savană - eşti conştient că 
prădătorii sunt pe undeva prin preajmă. 

— Ce-ar trebui să fac? 

Olga dă încet din cap, ca şi cum ar fi de părere că 
situaţia e prea ciudată ca să-şi dea cu părerea. Apoi îşi 
trage blugii lălâi, care i-au alunecat pe şolduri. 

— Te cere în căsătorie, apoi pleacă. Cine e omul ăsta? 


< 119 + 


Acum poţi să-mi spui, nu-i aşa? 

Sigur că aş putea să-i spun Olgăi despre Jesper, dar ceva 
mă face să ezit. Dacă îi spun, în curând o să afle toată 
lumea. Şi asta ar putea să însemne probleme şi pentru 
mine, nu doar pentru Jesper. Ce-ar spune Björne dacă ar 
afla despre iubitul meu din conducere? 

— El e... nimeni. Doar cineva care apare uneori în 
ziarele de scandal. Chiar dacă vrea să pună capăt relaţiei, 
eu îmi vreau banii înapoi. 

Olga nu răspunde, în loc de asta se întinde spre o 
pereche de blugi care sunt pe punctul de a cădea de pe 
mica masă pe podea. Îi prinde chiar înainte să alunece cu 
totul. 

— Ce bani? spune cu o voce indiferentă şi îmi aduc 
aminte că nu i-am spus despre împrumut. 

— A împrumutat o sută de mii de coroane de la mine ca 
să plătească nişte parteneri. 

— Eşti nebună? I-ai dat o sută de mii?... Şi? 

Dau din umeri. 

— Vino! 

Olga mă prinde de braţ şi mă trage înspre spaţiul 
angajaţilor. 

Dintr-odată, Björne apare în faţa noastră. Pare încruntat. 
Îşi ţine mâinile în şold, ne-a invadat puţin spaţiul de 
confort. Observ că vrea să-şi lase barbă. Bărbia lui îngustă 
şi proeminentă e acoperită de o barbă roşcovană. 

— Unde vă grăbiţi aşa? 

— Luăm pauză, spune Olga fără să mai dea şi alte 
explicaţii, apoi îşi strânge buzele într-o linie subţire. 

Chiar atunci, Mahnoor iese din spaţiul angajaţilor, îşi 
prinde părul lung într-un coc la ceafă. 

— Poţi să rămâi tu la casă? întreabă Olga într-o 
străfulgerare. 

— Sigur. 

Ne priveşte plină de curiozitate, dar Björne pare 
satisfăcut de răspunsul ei; se întoarce şi se duce spre 
departamentul de haine pentru bărbaţi. Olga mă trage 
spre spaţiul angajaţilor, apoi mă obligă să mă aşez pe unul 


< 120 » 


dintre scaunele albe din chicinetă. 

— Ce ticălos împuţit, mormăi eu. Ştiai că au concediat o 
fată în magazinul din Ringen pentru că a cerut prea multe 
zile libere pentru a sta cu copilul ei bolnav în vârstă de trei 
ani? A avut vreo zece absenţe într-o lună. Dar au dat vina 
pe deficitul de mână de lucru, aşa că sindicatul n-a putut 
să facă nimic. 

Dar Olga nu mă ascultă. În schimb, răsfoieşte un teanc 
de reviste puse pe o etajeră din colţ. 

— Deci ai încercat să dai de tipul tău? spune ea încet, în 
timp ce ridică un teanc de reviste, gros de câţiva 
centimetri, şi mi le aşază în poală. 

— Am sunat, i-am scris mesaje. Am încercat totul. Nu 
răspunde. 

— Ai încercat să treci pe la el? 

Îmi aduc aminte de vizita la Kapellgrănd: omul cu coadă 
de cal, trosnetul şi sâsâitul din momentul în care şi-a 
deschis berea, mobila pe care n-am recunoscut-o. 

Olga a terminat de răsfoit prima revistă. Se uită la mine 
cu îngrijorare nedisimulată. 

— Într-o seară m-am dus până la el acasă... 

— Şi? 

— În apartament locuia altcineva. Mobila dispăruse. 

Nu mai spune nimic, îşi concentrează atenţia asupra 
teancului de reviste. 

— Ce faci? 

— Caut ceva. Totuşi, de ce i-ai împrumutat bani? 

— Pentru că... Nu ştiu. Se întâmpla să am bani în casă, 
iar el avea nevoie de ei ca să-şi plătească partenerii. 

— Aveai o sută de mii în casă? 

— Da. 

— Îmi pare rău, dar asta e o nebunie. A mai furat ceva 
de la tine? 

— Nu, îi răspund, dar mă gândesc imediat la tabloul lui 
Ragnar Sandberg. Ș 

Jesper era singurul care ştia că-l am. In afară de mama 
mea, desigur, dar ea nu mai trăieşte. 

— Uite, murmură Olga, răsfoind o revistă care pare să 


e 121 œ» 


conţină mai multe fotografii cu celebrităţi decât text. Aici 
era. 

Intoarce paginile mai încet. Examinând fiecare pagină. 

Apoi se opreşte. Mâna ei se opreşte asupra unui articol: 
Trăieşti cu un psihopat? 

— Futu-i! E clar că tipul tău e un psihopat, mormăie, şi- 
şi trece degetul arătător, subţire peste text ca şi cum ar fi 
în Braille. 

— Ce scrie? 

Îşi drege un pic vocea, bate darabana pe revistă cu 
unghiile ei lungi. 

— „La început, psihopatul e fermecător, dar devine 
repede manipulativ şi egocentric. Lipsit de empatie, acesta 
nu arată nicio consideraţie faţă de sentimentele şi nevoile 
tale. Înşală şi amăgeşte fără ezitare. Fură şi minte fără să 
simtă remuşcare sau vină.” 

Mă şi întreb. Faţă de mine, Jesper e afectuos, iubitor şi 
empatie. Dar dacă într-adevăr m-a părăsit; dacă el e cel 
care mi-a furat tabloul; dacă n-are de gând să-mi dea 
înapoi banii... atunci s-ar putea ca Olga să aibă dreptate. 

— Spune cumva ce e de făcut? 

Olga dă din cap şi i se mişcă buzele în timp ce citeşte 
ultimul paragraf. 

— „Trebuie să pleci cât mai departe de el, pentru că nu 
se va schimba.” Psihopaţii nu se schimbă, aşa zice aici. 

Se apleacă spre mine, îmi aşază o mână pe braţ fără să 
spună nimic, doar privindu-mă cu ochii ei mari, deschişi la 
culoare, plini de îngrijorare. Simt că mi se adună lacrimile. 
Dar mai există ceva, mai puternic decât disperarea mea - 
nevoia de a afla. 

— Nu înţeleg, bâigui. Are atât de mulţi bani. Şi e... 
faimos. De ce-ar risca totul ca să mă înşele cu o sută de 
mii? 

— Poate că nu e vorba de bani, spune Olga ezitând. 

— Ce vrei să spui? 

— Poate că vrea să te umilească. Să se pişe pe tine. Cine 
ştie? 

x 


e 122 » 


Stau în faţa oglinzii din baie, acasă la mine. Părul meu 
lung, castaniu, îmi atârnă pe umeri în şuviţe umede. Sânii 
mei, aceste ugere detestabile, sunt foarte moi şi mai mari 
ca niciodată. 

Mă aplec încet în faţă, şterg aburii pe o mică porţiune şi- 
mi cercetez reflexia. Acum că n-am machiaj, pistruii îmi ies 
şi mai mult în evidenţă în lumina rece, fluorescentă. 

Mă înfăşor strâns într-un prosop verde şi ies pe hol. Pe 
podeaua de sub uşa din faţă au apărut alte trei scrisori. 

Una e de la bancă, una de la compania de carduri de 
credit, iar pe una nu e trecută adresa expeditorului. Duc 
scrisorile în bucătărie şi le pun în coşul de pâine fără să le 
deschid. E atât de plin, încât aproape că nu se mai poate 
închide. 

Evident că realizez că situaţia e nerealistă. Într-o bună 
zi, facturile vor trebui plătite. Dar nu ştiu cum să procedez. 
Nu am bani în bancă, nu am acţiuni sau fonduri mutuale pe 
care să le vând. Niciunul dintre prietenii mei nu are bani 
să mă împrumute. 

Şi nu mai am familie. 

Cred că Jesper e familia mea. Sună ciudat, dar e 
persoana cea mai apropiată de mine. 

Imi aduc aminte de ultima noastră seară petrecută 
împreună. Ne-am certat ca descreieraţii. Motivul a fost cel 
dintotdeauna: cât va mai dura până să se schimbe situaţia? 
Voiam să ies printre oameni, să merg la cinema, la 
restaurant. El era stresat şi iritat, din câte se pare, avusese 
o zi naşpa la muncă. Ne plimbam prin ploaie şi-mi aduc 
aminte cu claritate că mă gândeam, m-am săturat, acum 


chiar că m-am săturat. 
* 


Peste Stockholm cădea o burniţă fină, transformând 
Götgatan într-o oglindă neagră şi strălucitoare, pe 
suprafața căreia reflexiile felinarelor şi vitrinelor 
străluceau ca nestematele. Aveam o umbrelă, dar n-o 
împărțeam cu el. Lui Jesper nu părea să-i pese. Mergea 
lângă mine gesticulând şi vorbind cu indignare în voce. 

— ...n-aş zice că e chiar vina mea. Nu? Ţi-am spus acum 


< 123 + 


mai bine de o lună că trebuie să-ţi găseşti o altă slujbă. Ţi- 
ai găsit? Nu. De ce dracului e aşa de greu? De ce trebuie 
să fiu eu mereu cel care să aibă grijă de toate? 

Am cotit spre Hogbergsgatan. Îmi dădeam seama după 
limbajul corporal, după întreaga lui fiinţă că e supărat. 
Până să ajungem în faţa intrării în clădirea de pe 
Kapellgrând, unde stătea, niciunul dintre noi n-a mai spus 
nimic. 

— Vreau o dată, am spus, şi mi-am pus mâna pe clanţa 
de bronz a uşii. Mă simt ca şi cum aş fi cu cineva care e 
căsătorit. Vreau o dată. Vreau să ştiu când mă vei 
recunoaşte. 

Jesper şi-a scos cheile, a dibuit yala. 

— Cum adică să te recunosc? Tu nu eşti vreo nenorocită 
de ţară africană care trebuie recunoscută de către 
Naţiunile Unite. Şi nu există nimeni altcineva, ştii asta. 
Singura întrebare e cât trebuie să mai aşteptăm înainte de 
a face publică relaţia noastră. 

Holul era întunecat, dar niciunul dintre noi nu era atât 
de deranjat de asta încât să aprindă lumina. Mi-am scos 
cizmele. Mi-am aruncat geaca într-un colţ, pe podea. 

— Şi atunci când ai de gând să faci asta? Te eschivezi de 
la toate. Minţi şi te eschivezi. 

— Ţi-ar pierdut complet minţile? Nu te-am minţit 
niciodată. Niciodată. 

Acum ţipa. Şi-a izbit geaca de perete. A aterizat pe micul 
bufet, a răsturnat o vază, pe care ştiam că o făcuse mama 
lui, cândva în anii şaptezeci. A căzut pe podea cu un 
bubuit. 

— Da, mă minţi şi profiţi de mine. 

— „Profit” de tine? Cum? 

Deodată, tonul vocii a sunat rece şi condescendent. 

— Facem totul în termenii stabiliţi de tine. Ai impresia 
că poţi să vii şi să iei ce vrei de la mine, atunci când vrei 
tu. Trupul meu, sentimentele mele. Ai impresia că le 
stăpâneşti. 

Acum stătea complet nemişcat. Privirea îi era întoarsă 
spre fereastră. Lumina care venea de la o reclamă 


e 124 œ» 


luminoasă de neon de pe casa de vizavi îi desena dungi 
albastre şi roz în părul întunecat. Puteam să disting 
picăturile de ploaie de pe fruntea lui. 

— Şi nu e adevărat? a spus calm, ca şi cum ar fi fost 
lucrul cel mai evident din lume. 

Răspunsul lui m-a prins cu garda jos. La început n-am 
ştiut ce să-i răspund. 

— Ce vrei să spui? am întrebat până la urmă, cu o voce 
atât de slabă, încât abia mi-am auzit propria voce. 

S-a întors spre mine şi, dintr-odată, faţa lui părea la fel 
de lipsită de viaţă ca a unei fantome. Ca şi cum ar fi fost 
doar un înveliş. Un înveliş nelocuit, lipsit de emoţii. 

— Vreau să spun că eşti a mea, Emma. 

A venit spre mine până când am ajuns să stăm unul în 
faţa celuilalt în camera întunecată. Din depărtare, se 
auzeau sirene care se apropiau. In rest, totul era cufundat 
în linişte. M-a tras spre el, dar îmbrăţişarea lui avea ceva 
ciudat: o apropiere nenaturală, pompoasă, fără căldură 
reală. Vrea să-mi arate că sunt a lui, m-am gândit. Aici nu e 
vorba de dragoste, aici e vorba despre altceva. Despre 
putere, poate. 

— Îmi pare rău, mi-a şoptit la ureche. Bineînţeles că ai 
dreptate. Nu putem să continuăm aşa. 

Am simţit că îşi slăbeşte strânsoarea şi se caută în 
buzunar. 

— Te iubesc, Emma. Să nu uiţi niciodată asta, indiferent 
ce s-ar întâmpla. Poţi să-mi promiţi? 

Dintr-odată, m-am simţit inconfortabil. 

— Ce vrei să spui? Ce-ar putea să se întâmple? 

El mi-a ignorat întrebarea. 

— Vreau să-ţi dau asta. 

A întins mâna şi am văzut că ceva îi strălucea în palmă. 
M-am întins încet şi mi-am închis pumnul într-o doară în 
jurul micului obiect rece de metal. 


Era un inel. 
x 


Acum îl ridic în lumină. Un inel subtire din aur alb cu o 
nestemată impresionantă - un diamant mare şi splendid. 


< 125» 


Străluceşte şi scânteiază în lumină ca şi cum nu s-ar fi 
întâmplat nimic. 

lar mă apucă greaţa. Mă aşez pe pat. Camera pare 
ciudat de goală fără tabloul de pe perete. Totul pare să se 
rotească; proporţiile par distorsionate. Fereastra se 
transformă într-o fâşie înaltă, îngustă. Plafonul se înclină 
periculos. 

Sigge pare să-şi dea seama că nu mă simt bine, pentru 
că e brusc lângă mine, frecându-şi trupul mic şi moale de 
picioarele mele. Îmi îngrop faţa în mâini, dar sânii mă dor 
atât de tare atunci când mă aplec în faţă, încât sunt 
nevoită să revin imediat în poziţia iniţială. 

Şi dintr-odată înţeleg. 

E ca şi cum te-ai urca pe vârful unui munte foarte înalt, 
aflat în mijlocul unei păduri adânci, după ce ai mers zile în 
şir prin umbra deasă a copacilor. Dintr-odată, lumina e 
puternică, priveliştea se deschide. Revelația mă loveşte 
asemenea unui pumn în stomac şi îmi vine greu chiar şi să 
respir. 

Cu frica pulsând în mine, scot mobilul, răsfoiesc 
calendarul şi încep să număr zilele. Număr o dată, de două 
ori. Apoi mai număr încă o dată. În continuare, nu reuşesc 
să admit; e prea bizar. 

Dar altă explicaţie nu există. 

Sunt însărcinată. 


e 126 » 


Hanne 


Manfred, polițistul gras şi roşcovan, iniţiază şedinţa. Se 
ridică în picioare, se îndreaptă agale spre panou şi-şi 
împinge cu degetul arătător ochelarii de modă veche cu 
ramă de baga şi mai sus pe şaua nasului. În jurul mesei stă 
şeful anchetei preliminare - un procuror tânăr şi blond pe 
nume Bjorn Hansson - şi şeful poliţiei criminale, Greger 
Săvstam. Sánchez se află şi ea aici, la fel şi Peter, care stă 
în spatele meu. Sunt recunoscătoare că astăzi s-a aşezat 
acolo şi nu în faţa mea. Nu ştiu dacă aş fi fost în stare să-i 
înfrunt privirea. 

În micul meu caiet, scriu cu migală numele tuturor celor 
prezenţi, titlurile lor şi felul în care arată. Doar o măsură 
suplimentară de precauţie. Imi este deosebit de dificil să 
rețin numele. 

Am fost de acord să particip la anchetă, cu condiţia ca 
volumul de muncă să nu devină prea mare pentru mine. 
Poate că e o naivitate să cred că voi fi în stare să fac faţă 
muncii, în ciuda bolii mele, dar continui să-mi spun că mă 
voi descurca. Adevărul e că nu sunt atât de confuză. Nu 
încă. Memoria de scurtă durată e cea mai afectată şi unele 
cuvinte au tendinţa să dispară pur şi simplu (cum ar fi 
numele prim-ministrului şi al regelui, de care m-a întrebat 
medicul la ultima vizită). 

Îmi place să-mi imaginez memoria ca pe o țesătură, iar 
țesătura mea are găuri în ea ici şi colo. Găuri mici, urâte, 
care cu timpul vor creşte şi se vor înmulţi. Ca şi cum 
cineva ar fi folosit o ţigară ca să facă găuri la întâmplare în 
țesătura mea. Deocamdată pot să le compensez, să le 
ascund faţă de oamenii din jurul meu. Dar până la urmă 
boala va devora țesătura, până când puţinele piese rămase 
vor fi susţinute doar de câteva fire subţiri. 

Câteodată mă întreb cu ce voi mai rămâne atunci. Vreau 
să spun că o persoană e formată din experienţele 
acumulate, din gânduri şi amintiri. Dacă acestea dispar - 
eu cine mai sunt? Altcineva? Altceva? 


e 127 œ» 


Manfred Olsson îşi drege vocea şi se sprijină de perete. 

— M-am gândit să încep cu noile informaţii care s-au ivit 
în legătură cu cazul. Am interogat deja nouă dintre colegii 
lui Jesper, cinci prieteni, pe mama şi pe tatăl lui şi două 
foste prietene. De vineri, niciunul dintre ei n-a mai luat 
legătura cu Jesper. Nimeni nu ştia unde a plecat să-şi 
petreacă zilele libere sau unde ar putea fi acum. Portretul 
care începe să se contureze este acela al unui bărbat 
extrem de ambițios şi de motivat cu puţine interese în 
afara serviciului, în afară de sport şi de femei. S-a vorbit în 
media despre legăturile criminale ale lui Orre, dar nu am 
găsit nicio dovadă care să susţină asta, cu toate că are o 
cunoştinţă îndepărtată care a fost condamnată pentru o 
acuzaţie minoră legată de droguri. Apoi am vorbit cu 
vecinii. Nimeni nu a văzut nimic ieşit din comun în seara 
cu pricina. Niciunul dintre ponturile pe care le-am primit 
de când dispariţia lui Orre a fost făcută publică nu au 
condus la vreun rezultat. l-am cercetat de asemenea 
adresa de mail şi mesajele telefonice fără să găsim ceva 
remarcabil, dar asta nu înseamnă neapărat ceva - ar putea 
să aibă un număr privat despre care să nu avem 
cunoştinţă. In momentul de faţă investigăm această 
posibilitate. Ieri a fost pus sub urmărire, aşa că nu avea 
cum să părăsească între timp ţara. Toate punctele de 
control de la graniţă au fost informate. Şi dacă încearcă să 
retragă nişte bani, vom observa imediat. Din păcate, asta e 
tot ce avem despre Jesper Orre în momentul ăsta. A... am 
vorbit cu Laboratorul Naţional de Medicină Legală şi ei ne- 
au spus că maceta găsită în holul lui Orre e o panga, o 
ustensilă folosită în Africa de Est, care are o lamă mai lată 
şi un vârf mai ascuţit decât cel al unei macete obişnuite. 

Manfred atârnă o fotografie a macetei pe panou, arată în 
direcţia armei şi spune: 

— Mânerul e sculptat din ebonită. Au spus că e un obiect 
destul de neobişnuit şi probabil destul de vechi. Poţi găsi 
exemplare asemănătoare la licitaţiile speciale. Pe mâner 
nu s-au găsit amprente, ceea ce indică faptul că ucigaşul 
le-a şters după înfăptuirea crimei. Cu toate astea, pe lamă 


e 128 œ» 


a fost găsită amprenta lui Jesper Orre. 

Sânchez scoate un uşor fluierat. 

— L-am prins, spune ea. 

— Nu chiar. Nu putem să demonstrăm decât că a atins 
maceta, nimic altceva. Laboratorul Naţional şi experţii 
legişti lucrează la compararea loviturilor primite de 
victima noastră cu cele primite de Miguel Calderón în 
urmă cu zece ani şi au promis să ne dea un raport până 
mâine sau cel târziu până poimâine. Sângele găsit pe hol 
aparţine victimei. Insă urina provine de la un bărbat. 
Laboratorul Naţional nu a reuşit încă să obţină un profil 
ADN complet, dar se lucrează la asta. După cum ştiţi, e 
mult mai greu să obţii ADN din urină decât din sânge sau 
ţesut. 

— Deci urina provenea de la un bărbat. Ce înseamnă 
asta? întreabă Sânchez. 

— Că un bărbat s-a pişat pe hol, răspunde Manfred. 

În încăpere se aud chicote înăbușite. 

— Da, am înţeles asta. Dar de ce? 

— Va trebui să ne dăm seama singuri de asta, răspunde 
Manfred. 

— S-a găsit urină şi la locul crimei Calderón? întreb. 

Manfred clatină din cap şi continuă: 

— Nu. Am vorbit de asemenea cu experţii care au 
verificat restul casei lui Orre. 

Nu a fost găsit nimic ieşit din comun, cu excepţia unui 
coş cu lenjerie intimă feminină folosită, ascuns într-un 
dulap din spălătoria aflată în pivniţă. Luând în considerare 
interogatoriul pe care eu şi cu Peter i l-am luat Anjei Staaf, 
despre care v-am spus mai devreme, putem să tragem 
concluzia că Orre colecţionează lenjerie folosită. Cred că îl 
face să se excite. 

Râsete răzlețe. Care se sting imediat ce şeful poliţiei 
criminale, Greger Săvstam, îi măsoară cu severitate pe cei 
de la masă. 

— S-a mai găsit şi altceva, continuă Manfred. O pereche 
de chiloţi folosiţi, plini de sânge, care fuseseră ascunşi sub 
patul lui Orre de la etaj. 


e 129 œ» 


— Acea perioadă a lunii? sugerează Sánchez. 

Manfred clatină din cap. 

— Petele de sânge sunt vechi şi, ţinând cont de 
dispunerea lor, experţii sunt de părere că cineva a folosit 
chiloţii ca să oprească sângerarea unei răni. De exemplu, 
prin înfăşurarea acestora în jurul unui braţ sau al unei 
mâini. Încă nu ştim dacă asta are sau nu vreo relevanţă 
pentru ancheta noastră. 

Manfred răsfoieşte carnetul legat în piele şi continuă: 

— A, şi încă un lucru. Peter a vorbit cu compania de 
asigurări care investighează focul din garajul lui Orre. Mi- 
au spus că cel mai probabil e vorba de incendiere 
premeditată. În urma analizei chimice a cenuşii au găsit 
urme de vopsea. Poliţia locală e de asemenea implicată şi 
am luat legătura cu ei. Până acum nu există niciun suspect. 
Cei de la compania de asigurări au sugerat că ei ar băga 
mâna în foc că a fost Orre. 

— Care este situaţia lui financiară? întreabă Greger 
Săvstam cu un limpede accent din sud. 

— E bună, răspunde Peter din spatele meu. 

Nu mă întorc, şi-mi trece din nou prin minte că poate n-a 
fost o idee atât de bună să vin aici. Dar îmi spun că sunt 
suficient de puternică să rezist la câteva şedinţe alături de 
omul care mi-a distrus viaţa în urmă zece ani. Dacă m-aş 
abtine să fac ce-mi face plăcere din teama de a mă 
confrunta cu trecutul meu, ar însemna să-l las să câştige. 
Şi e important să-mi pun viitorul pe primul loc, pentru că 
mi-a mai rămas foarte puţin din el. 

— Are un venit anual de patru milioane, continuă Peter. 
În plus, deţine acţiuni a căror valoare se ridică undeva la 
circa trei milioane. Şi, din câte ştim noi, nu are datorii. 

Greger Sävstam se foieşte pe scaun. 

— Cum poate un tip ca Jesper Orre să dispară fără să 
lase nicio urmă? 

Manfred îşi drege vocea. 

— Toată poliţia îl caută. 

— Am o senzaţie proastă în legătură cu asta, spune 
Greger Săvstam, apoi se ridică în picioare şi-şi vâră 


< 130 - 


mâinile în buzunarele pantalonilor de stofă şifonaţi. Nu 
avem nimic. O macetă veche cu mâner de ebonită şi o 
pereche de chiloţi plini de sânge nu vor duce la rezolvarea 
cazului. Au trecut trei zile, jurnaliştii sună non-stop şi nici 
măcar nu ştim cine e victima ori unde se află Jesper Orre. 
Nu am de gând să pic de prost la întâlnirea cu comisarul 
doar pentru că voi nu aţi reuşit să avansati. 

— Mâine ne întâlnim cu auditorul intern de la 
Clothes&More, spune Manfred. Se pare că au pornit un fel 
de anchetă în legătură cu Orre. Se zvoneşte că a lăsat 
compania să suporte cheltuielile pentru petrecerea 
organizată cu ocazia împlinirii vârstei de patruzeci de ani. 
Poate vom reuşi să aflăm ceva de la ei. 

Greger Săvstam pare sumbru şi obosit. Îşi dă ochii peste 
cap, ca şi cum răspunsul lui Manfred i s-ar părea enervant. 

— Chiar dacă a delapidat banii companiei, asta nu ne va 
ajuta în legătură cu ancheta. Putem să recurgem la 
altceva? Ceva mai radical? Să ne adresăm mass-mediei şi 
să le cerem ajutorul? 

— Faptul că Jesper Orre a dispărut şi că o femeie a fost 
găsită moartă în casa lui a fost deja făcut public, începe 
Manfred. 

Greger Săvstam îşi flutură iritat mâinile. 

— Da, ştiu. Nu la asta mă refeream. Am putea să 
publicăm o fotografie a victimei? Ca măcar să putem s-o 
identificăm? 

— A suferit răni grave... De obicei nu... începe Manfred. 

— Mă doare în cur de ce facem de obicei! Trebuie să 
înaintăm în cazul ăsta la următorul nivel. Nu putem să 
stăm aici şi să tăiem frunză la câini, scobindu-ne în buric, 
întrebându-ne de ce îi plăcea să miroasă lenjerie intimă 
purtată. 

— Am putea să-l rugăm pe unul dintre artiştii noştri să 
facă o reconstrucţie, o imagine a feţei, sugerează Sânchez. 
Nu e la fel de şocantă ca publicarea unui... cap tăiat, 
mutilat. 

Greger îi aruncă o privire obosită. 

— De mult timp n-ai mai avut o idee atât de bună, 


e 131 œ» 


Sânchez. Dă-i bătaie! 
x 


Stau într-un fotoliu mare de piele în faţa şemineului, 
citind rapoartele investigaţiei preliminare pentru cazul 
Calderón. Focul trosneşte, iar pe masa de cafea joasă din 
marmură de lângă mine arde o lumânare. E o senzaţie 
ciudată să văd vechile rapoarte la care am contribuit şi eu. 
Mă gândesc că au trecut atât de mulţi ani şi totuşi s-au 
întâmplat atât de puţine lucruri. Trăiesc în acelaşi 
apartament, alături de acelaşi bărbat. Doar câinele e altul. 

Mă uit la Frida, încovrigată la picioarele mele pe covor. 
Trupul ei negru tremură şi lăbuţele ei tresar în aer, ca şi 
cum ar visa vreo vânătoare sângeroasă. 

Îmi reiau lectura. Îmi aduc aminte că la data respectivă 
am observat că pleoapele victimei fuseseră lipite ca să 
rămână deschise. Închid ochii, simt căldura care radiază 
dinspre foc spre trupul meu şi mă gândesc. De ce să lipeşti 
cu bandă adezivă pleoapele victimei tale lipsite deja de 
viaţă - aşa cum a dedus medicul legist că s-a procedat cel 
mai probabil. Pleoapele fuseseră lipite post-mortem. Teoria 
era susţinută de prezenţa petelor de sânge de sub banda 
adezivă. 

Aşadar, ucigaşul lipeşte cu bandă adezivă pleoapele 
victimei şi plasează capul în aşa fel încât următoarea 
persoană care intră în apartament să întâlnească privirea 
mortului. De ce? Ştia ucigaşul cine avea să-l găsească pe 
Calderon? Era un mesaj pentru acea persoană? Sau voia 
doar să umilească victima? Asemenea celților, care 
atârnau capetele duşmanilor de caii lor şi se întorceau cu 
ele acasă pe post de trofee. 

Nu apuc să-mi duc firul gândurilor mai departe, că aud 
cheia în încuietoare. Frida îngheaţă, apoi sare şi aleargă în 
hol, fluturându-şi coada. Ştiu că ar trebui să ascund 
rapoartele de investigaţie - Owe se va înfuria dacă le va 
vedea -, dar nu pot. În schimb, rămân aşezată, cu hârtiile 
în poală. 

S-a oprit în prag, părul gri îi e răvăşit, obrajii de un roşu 
întunecat din cauza frigului. Puloverul lui roşu de 


e 132 œ» 


Burgundia i se întinde peste burtă, iar postura îi dă de gol 
iritarea. Se întâmplă uneori să fie aşa, morocănos încă de 
când ajunge acasă. De obicei e din cauză că s-a certat cu 
cineva la birou. După un timp, frustrarea pricinuită de 
vreun coleg incompetent sau de un pacient incomod tinde 
să se disipeze. 

— Bună, spune el. 

— Bună. 

Rămâne în pragul uşii, lăsându-şi greutatea când pe un 
picior, când pe altul, ca şi cum n-ar şti prea bine ce să 
facă. 

— Ce faci? 

— Bine, îi spun. Tu? 

Dă din umeri. 

— Păi, ce pot să spun? Spitalul districtual nu atrage 
neapărat cele mai strălucite minţi. Sunt atât de al naibii de 
obosit să-i tot învăţ pe medicii ăştia străini, care nu-s în 
stare să facă diferenţa între un pacient schizofrenic şi unul 
bipolar! Şi care nu sunt în stare să întocmească un raport 
decent, pentru că suedeza lor e de căcat. 

— Sună rău! 

Mormăie ceva, dar nu reuşesc să înţeleg ce. E unul 
dintre acele sunete guturale pe care le scoate uneori. 
Poate că după atâta timp ar trebui să fiu în stare să le 
înţeleg, la fel ca părinţii care înţeleg în mod instinctiv ce 
vor bebeluşii lor atunci când ţipă. 

— Apropo, ai cumpărat vin pentru mâine? mă întreabă. 

— Nu, eu... Au fost alte... 

Vocea mi se stinge. Nu am uitat să cumpăr vin; doar că 
am fost foarte ocupată la secţia de poliţie. Dar nu prea pot 
să-i explic asta. 

Oftează şi se pregăteşte să se întoarcă, dar se opreşte la 
jumătatea gestului. 

— Totuşi, ce citeşti acolo? 

Acopăr hârtiile cu mâinile, dar e prea târziu. Mi-a 
observat deja ezitarea, a văzut gestul instinctiv de a 
ascunde ce am în poală. 

— Nimic deosebit, îi răspund, dar el se îndreaptă deja 


e 133 + 


spre mine. 

Se opreşte chiar în faţa mea, o siluetă neagră uriaşă 
proiectată pe şemineu. Se apleacă şi-mi ridică mâinile cu o 
mişcare fermă. 

— Ce naiba e asta? 

Mirosul lui mă copleşeşte, amestecul acela stătut de fum 
şi sudoare şi încă ceva pe care nu pot să-l numesc, ceva ce- 
mi aduce aminte de varza călită. 

— E un... raport de investigaţie preliminară. 

— Văd şi eu asta, îmi răspunde cu o voce cu o octavă mai 
ridicată decât de obicei. Mă întreb ce naiba caută la noi în 
casă. Mi-ai spus că nu vei mai accepta alte sarcini din 
partea poliţiei. 

— Nu, n-am spus asta. Tu ai spus asta. 

Cu o singură mişcare, înşfacă hârtiile şi le aruncă prin 
cameră. Cu coada ochiului, o văd pe Frida fugind în hol cu 
coada între picioare. 

— La dracu', Hanne. Am discutat deja despre asta şi am 
hotărât că nu e cazul. Nu te simţi suficient de bine ca să 
lucrezi. Şi acum mă contrazici şi decizi să o faci indiferent 
ce-ar fi. 

Când spune asta, cu toată  solemnitatea lui 
condescendentă, în timp ce eu sunt înconjurată de 
duhoarea lui, ceva plesneşte în mine. Se rupe, ca atunci 
când un zid de rezistenţă cedează şi toată casa se 
prăbuşeşte. Simt o mie de mici explozii în interior şi toată 
furia pe care am adunat-o se umflă, căutând o cale de a 
ieşi la suprafaţă. 

Sar din fotoliu şi încep să-i lovesc trupul enorm cu 
pumnii. Loviturile nu au niciun efect - nu au scop, ţâşnind 
dintr-o disperare şi deznădejde pe care nu prea pot s-o pun 
în cuvinte - cel mult îi provoacă surprindere. 

— Nenorocitule! strig. Nu am hotărât nimic de felul ăsta. 
Ai spus că nu pot lucra. Tu ai decis. Ca de obicei. Tu, tu, 
tu! M-am săturat până peste cap să-mi spui ce să fac! 

Îmi prinde braţele în aer, blocându-le într-o strânsoare 
puternică. 

— Calmează-te! Ţi-ai pierdut dracului complet minţile? 


e 134 œ» 


Asta e o manifestare a bolii tale, nu înţelegi? Agresivitatea, 
depresia. E o boală. 

Nu e ceva nou pentru Owe să asocieze toanele mele cu 
depresia. Mi-a spus de mai multe ori să încep să iau 
antidepresive - a căror îmbrăţişare primitoare, prescrisă, 
mă îngrozeşte mai tare decât boala în sine. 

— Nu mai da vina pe nenorocita mea de boală. Aici nu e 
vorba despre boală. Aici e vorba despre mine. Despre cât 
de tare m-am săturat de neobositele tale intimidări şi 
nevoia ta de a mă controla. 

Nu mai spun nimic şi stăm amândoi acolo, în faţa 
focului. Totul e nemişcat. Singurul zgomot e trosnetul 
focului şi respiraţia mea gâfâită. Strânsoarea lui e 
dureroasă. 

— Dă-mi drumul! îi spun. 

Se conformează şi rămâne nemişcat în mijlocul încăperii, 
în timp ce eu strâng foile de pe jos şi mă retrag în grabă în 
dormitor. į 


— Hanne, dragă. Ce s-a întâmplat? 

— L-am părăsit, spun şi depun valiza grea lângă mine pe 
podeaua de piatră a casei scărilor. 

— O, dulceaţa mea. Haide, intră! Gunilla îmi ia valiza. 
Isuse, ce ai aici? 

— Ai grijă cu spatele. Sunt cărţi. Despre Groenlanda. 
Doar cele mai importante. 

Gunilla dă încet din cap. 

Frida mi-o ia înainte, alergând pe holul luminos al 
Gunillei, iar eu o urmez. Îmi scutur încălţările de zăpadă 
şi-mi scot paltonul, îl agăţ în cuierul plin de culoare, mă 
duc în living şi mă cufund pe canapeaua albă a Gunillei. 

— Spune-mi totul! îmi zice, iar eu mă conformez. 

Îi povestesc despre întâlnirea cu poliţia. Despre Peter. 
Despre cazul de acum zece ani care a devenit din nou 
relevant şi despre nevoia de a face ceva semnificativ cu 
timpul care mi-a mai rămas. Să pot folosi toate 
cunoştinţele pe care le-am acumulat de-a lungul unei 
întregi cariere. Şi apoi îi povestesc despre Owe, 


e 135 + 


explicându-i ce dezgust îmi provoacă atitudinea lui 
limitativă, egocentrismul lui şi chiar şi mirosul lui. Cum 
clocotesc de furie de luni de zile, până când totul 
izbucneşte asemenea unui incendiu în pădure, lăsându-mă 
secată şi epuizată. Despre faptul că nu mai pot să fac faţă 
acestei pârjoliri emoţionale. 

— Păi, atunci era şi timpul să te muţi, e tot ce-mi spune 
când termin de povestit. 

Intrebarea pe care o aşteptam nu apare decât mult mai 
târziu, după ce am băut mai multe pahare de vin şi am 
mâncat din brânza mucegăită oferită de Gunilla. 

— Crezi că e o decizie înţeleaptă să-l părăseşti tocmai 
acum, când nu ştii cum te vei simţi peste o lună sau peste 
un an? 

Înainte de a-i întâlni privirea şi de a-i răspunde e o 
scurtă pauză. 

— Tocmai de-asta e atât de important. Nu vreau să-mi 
petrec alături de el timpul cale mi-a mai rămas. 


A doua zi dimineață, când mă trezesc, soarele 
străluceşte pentru prima oară în ultimele săptămâni şi 
picături grele de zăpadă topită cad pe glaful ferestrei. Mi 
se pare un semn, şi atât senzația de jubilare, cât şi cea de 
eliberare cresc în mine. În mijlocul întregii nefericiri, e 
aproape ca un drog, un val pe care să-l călăreşti cu placa 
de surf şi să te laşi dus de el. 

Mă gândesc că, de-acum încolo, lucrurile nu pot lua 
decât o turnură pozitivă şi iau în mână cartea scrisă de 
Louis-Jacques Dorais, despre limbajul şi cultura inuiţilor. O 
răsfoiesc la întâmplare. 

Zăpada cade de pe acoperiş şi aterizează cu un bufnet 
surd pe glaful ferestrei. 

Chestia asta cum că inuiţii au atât de multe cuvinte 
pentru zăpadă e un mit, născut din pasiunea romantică a 
civilizaţiei vestice pentru popoarele primitive şi relaţia lor 
simbolică cu elementele. Cu siguranţă, inuiţii au mai multe 
cuvinte pentru zăpadă - dar la fel avem şi noi. Mai mult, nu 
există o „singură” limbă inuită. Mai exact, pe teritoriul 


e 136 œ» 


arctic şi în anumite părţi ale Alaskăi, Canadei, Siberiei şi 
Groenlandei, există mai multe limbi şi dialecte. 

Dar, ca de obicei, noi, oamenii, simţim nevoia să 
simplificăm, ca să facem faţă mai uşor realităţii. De fapt, la 
secţia de poliţie facem acelaşi lucru. Simplificăm, încercăm 
să înţelegem, facem asocieri şi identificăm scheme în 
materialele complexe supuse investigaţiei. Şi poate că şi 
noi facem aceeaşi greşeală: atribuim caracteristici 
oamenilor şi aplicăm scheme ca să explicăm evenimente 
pentru că acestea corespund vederii noastre asupra lumii. 

Mă gândesc din nou la cazul Calderón. E posibil să ne fi 
scăpat ceva? E posibil ca preconcepţiile noastre să fi dat o 
anumită coloratură evenimentelor? 

Ciocănitul timid al Gunillei la uşă îmi întrerupe 
gândurile. 

— Micul dejun? mă întreabă ea. 

— Da, te rog. Sunt lihnită, îi spun, dându-mi seama că 
vorbesc serios. 

Pentru prima oară în ultimele luni, simt că mi-e cu 
adevărat foame. 


e 137 œ» 


Emma 
Cu o lună în urmă 


Stau în metrou în drum spre muncă, încercând să 
înţeleg ce s-a întâmplat. În interiorul meu creşte copilul lui 
Jesper, copilul nostru. Într-un loc întunecat şi secret, un 
mic mormoloc cu coadă şi branhii e pe punctul de a căpăta 
o formă umană. 

E inimaginabil! 

Nu prea reuşesc să conştientizez faptul că sunt 
însărcinată; aici nu mai e vorba doar de mine şi de relaţia 
mea cu Jesper. Acum ar trebui să hotărăsc dacă păstrez 
sau nu copilul. Acum nu mai am posibilitatea de a-l lăsa 
pur şi simplu în urmă pe Jesper şi de a merge mai departe. 
Ecuația s-a schimbat, iar el are dreptul să ştie că aştept un 
copil, indiferent dacă e sau nu nemernicul secolului. 

Trebuie să dau de el şi să-i spun în faţă ce s-a întâmplat. 

Când ajung la muncă, Mahnoor şi Olga stau amândouă 
în camera angajaţilor bând câte o cană de cafea. Mai sunt 
douăzeci de minte până deschidem magazinul şi Björne 
încă n-a apărut, aşa că putem să profităm de situaţie şi să 
bem cafea. 

— Cafea? întreabă Mahnoor. 

— Da, te rog. 

Îmi dau jos geaca şi mă aşez pe unul dintre scaunele 
albe din jurul mesei. Mahnoor aşază cu grijă în faţa mea o 
cană. În timp ce se apleacă în faţă, părul ei cade pe masă 
şi observ cât e de frumos, genul de păr pe care mulţi îl 
invidiază. 

— Unde e Björne? întreb. 

— Habar n-am, spune Olga. Poate că întârzie. 

— Întârzie? Dar de obicei e foarte matinal. Poate că e 
bolnav, sugerez eu. 

— Nu cred, bâiguie Mahnoor. Nu a mai lipsit de şase 
luni. 

Pentru o clipă e linişte. Sorb cafeaua fierbinte şi încerc 


e 138 + 


să-mi ignor greaţa. Încerc din răsputeri să nu mă gândesc 
la pasagerul clandestin aflat undeva adânc în trupul meu. 

— Tu ai zece absenţe luna asta, spune Olga şi-şi întoarce 
privirea către mine. 

Nici urmă de tact sau de compasiune în vocea ei. 
Menţionează acest lucru ca şi cum i-ar spune unui client 
preţul unei perechi de pantaloni. 

— Sunt sigură că nu va fi o problemă, spune Mahnoor şi 
îmi atinge uşor mâna. 

— Sigur că e o problemă. Dacă lipseşti de prea multe 
ori, te concediază, spune Olga. 

— Am fost bolnavă, spun. 

— Nu contează, continuă Olga, ca şi cum ar explica cel 
mai evident lucru de pe lume unui copil foarte mic, ori 
poate prost. 

Bate darabana cu unghiile în masă, ca şi cum acestea ar 
vrea să decoleze singure. Sunt atât de lungi, încât mâinile 
ei mă fac să mă gândesc la nişte arme letale. 

— Trebuie să ai grijă cu toate relaţiile. Câteodată faci 
lucruri pe care nu vrei să le faci, de dragul de a cădea la o 
învoială. De exemplu, dacă eu vreau ca Alexej să fie fericit, 
când vine acasă îi fac sex oral. 

— Hai, lasă-mă, protestează Mahnoor. Nu e chiar acelaşi 
lucru. 

— Ba este. Trebuie să faci un efort, atât acasă, cât şi la 
muncă. 

Se vede că Mahnoor s-a enervat. Se ridică de la masă şi 
aproape că-şi aruncă în chiuvetă cana. Ţâşneşte lichid 
maroniu. 

— Eşti bolnavă, ştii asta? Aici nu suntem în Rusia, spune 
ea şi părăseşte ofensată chicineta. 

Mirosul puternic al parfumului ei stăruie în încăpere. 

— De ce e supărată? murmură Olga. 

— Nu ştiu. 

— Poate din cauză că e musulmană. 

— Poate. 

Medităm preţ de un moment la asta. Sună telefonul, dar 
Mahnoor ajunge înaintea noastră; probabil că a răspuns la 


< 139 + 


telefonul de la casă, pentru că o aud vorbind cu cineva în 
magazin. 

— Ai de gând să-i ceri iertare? o întreb. 

— Să-i cer iertare? Pentru ce? Ea a fost luată de mine. 

— Cred că voiai să spui „s-a luat”. 

— În fine! Crede că e specială pentru că studiază la 
universitate. 

Olga îşi ţuguie buzele şi-şi încrucişează braţele la piept. 

De-afară se aud zgomote de paşi. Mahnoor apare din 
nou la uşă şi-mi dau seama, uitându-mă la postura ei, chiar 
înainte să înceapă să spună vreun cuvânt, că s-a întâmplat 
ceva. 

— E Bjorne, spune ea şi aproape că nu mai poate să 
respire. A fost lovit de autobuz. Nu o să moară sau ceva de 
genul ăsta, dar va lipsi o perioadă. Cel puţin o lună. 

Nici Olga, nici eu nu spunem nimic. Bjorne ne displace 
tuturor, dar nimeni nu-şi doreşte să păţească ceva. 
Imaginea trupului său subţire sub un autobuz mare mă 
face să-mi fie din nou rău. 

— Bietul Bjorne, şopteşte Olga. 

— Da, săracul Björne, spune Mahnoor. 

— Şi acum ce facem? întreb. 

— Trebuie să ne ocupăm singure de magazin, spune 
Mahnoor şi îşi îndreaptă un pic spatele. Mi-au spus să 
preiau conducerea până la noi dispoziţii. 

Mă întreb dacă au decis s-o facă pe Mahnoor 
responsabilă de magazin sau au rugat-o pe ea doar pentru 
că s-a întâmplat ca ea să răspundă la telefon. 

— A, şi a mai fost ceva, spune Mahnoor. Au apărut din 
nou nişte articole despre dragul nostru director general. 
Dacă vreun jurnalist încearcă să ne contacteze, trebuie să 
ne abţinem de la orice comentarii. Toate întrebările 
trebuie adresate conducerii. 

— Iar n-a fost băiat cuminte? zâmbeşte Olga cu viclenie. 

Mahnoor dă din umeri. 

— N-am idee. 

Insă Olga nu renunţă. 

— Prietena ta, cea de la departamentul de resurse 


e 140 œ» 


umane. Ea-l investighează, nu-i aşa? 

— Nu lucrează în departamentul de resurse umane, 
lucrează la departamentul financiar, dar da, era ceva în 
legătură cu felul în care Jesper Orre s-a folosit de 
companie ca să plătească petrecerea de ziua ei de naştere. 
Dar nu ştiu nimic despre asta, 


Mai târziu, prânzul meu constă într-o salată ambalată în 
plastic. Creveţii sunt atât de lipsiţi de gust şi de moi, încât 
mi-e greu să-mi imaginez că provin din mare. Par mai 
degrabă să fi fost modelaţi din făină şi supă concentrată de 
peşte. 

Stau în faţa computerului de pe micul birou aflat în 
spaţiul angajaţilor. La stânga e chicineta. Masa e acoperită 
cu reviste, iar pe tejghea e o cutie de plastic cu câţiva 
creveţi singuratici. 

Imi şterg mâinile cu un şerveţel, trag tastatura mai 
aproape de mine şi îl caut pe Jesper Orre. După doar 
câteva secunde, descopăr acest articol: „Jesper Orre 
acuzat de hărţuire sexuală”. Accesez pagina revistei şi dau 
scroll în jos. O femeie care a „colaborat îndeaproape cu 
Jesper” timp de câţiva ani l-a acuzat de hărţuire sexuală. 
Articolul nu specifică cine este sau ce post deţine, dar 
deduc că e cineva din conducere, pentru că au lucrat 
împreună. Poate că e o secretară sau cineva din 
departamentul de marketing. Nici Jesper, nici compania nu 
sunt dispuşi să facă vreo declaraţie în legătură cu 
subiectul, dar „surse de încredere” susţin că s-a demarat o 
anchetă internă. 

Mă mir. Dintr-un motiv sau altul, articolul nu mă 
deranjează. Jesper a vorbit adesea despre cât e de 
vulnerabil, despre cum oamenii din jurul lui pot fi împărţiţi 
în două categorii: lingăii care încearcă din răsputeri să fie 
întotdeauna în preajma lui şi cei care fac tot posibilul să-l 
saboteze ori de câte ori se iveşte ocazia. Şi de multe ori, 
când lingăii nu primeau ceea ce-şi doreau, se transformau 
încetul cu încetul în sabotori. 

Bănuiesc că femeia asta e o sabotoare. Jesper este o 


e 141 œ» 


ţintă uşoară acum; procesul e deja în desfăşurare. Asta e o 
modalitate simplă de a atrage atenţia şi poate de a 
răzbuna o veche nedreptate. Jesper avea dreptate: e greu 
să fii în vârful ierarhiei. Acolo sus eşti expus şi nu poţi avea 
încredere în nimeni. 

Şi totuşi. Există întotdeauna posibilitatea să mă înşel. 

Până la urmă, cât de bine îl cunosc pe Jesper? 

Mă uit din nou la articol, la numele autorului. Anders 
Jönsson. Numele îmi sună cunoscut. Oare unde l-am mai 
auzit? 

Apoi îmi aduc aminte. Jurnalistul care a trecut pe la 
magazin, care voia să vorbească cu mine despre condiţiile 
de la locul de muncă şi care mi-a lăsat cartea lui de vizită. 
Acum e în coşul de pâine ticsit, lângă toate facturile mele. 

Mahnoor intră în încăpere, se aşază pe scaunul din faţa 
mea. 

— Ce faci? 

Închid repede calculatorul. 

— Nimic deosebit. Internetul de-acasă nu funcţionează. 

Încuviinţează încet din cap. 

— Apropo, te simţi bine? o întreb. Mi s-a părut că mai 
devreme erai un pic supărată. 

Mahnoor oftează şi-şi dă ochii peste cap. 

— Nimic, doar că Olga are nişte idei îngrozitor de 
nenorocite despre femei. Mă deranjează. Ai crede că vine 
direct din secolul nouăşpe. Nu-i aşa? 

Mă gândesc la asta. Olga e diferită. Nu m-am gândit 
niciodată cu adevărat la atitudinea ei faţă de femei - mai 
degrabă la insensibilitatea ei, la felul în care observaţiile 
ei, probabil în mod neintenţionat, ustură asemenea unor 
palme. 

— Nu m-am gândit niciodată la asta, spun. 

— Ei bine, eu m-am gândit, declară Mahnoor. 

— Apropo, e în regulă dacă plec ceva mai devreme 
astăzi? o întreb. 

Se uită la mine cu o privire cercetătoare şi-şi 
încrucişează picioarele. 

— Sigur. E-n regulă. Oricum, cred că ar trebui să închid. 


e 142 œ» 


Acum că sunt... responsabilă sau mă rog. 

Adoptă o uitătură încruntată care e enervantă şi comică 
în acelaşi timp. 

— Mulţumesc, spun. Trebuie să rezolv ceva. 

În timp ce Mahnoor şi cu mine închidem magazinul, o 
femeie corpolentă cu părul blond şi un palton mult prea 
mic pentru ea trece pe lângă noi şi, fără să fiu în stare să 
mă abţin, gândul îmi fuge din nou la mama. Imi aduc 
aminte de o zi când stăteam întinse pe pat, doar ea şi cu 
mine. A fost unul dintre acele momente rare şi preţioase 
de intimitate şi iubire care de obicei se iveau după o lungă 
perioadă de timp în care mama şi tata fuseseră obosiţi şi 
furioşi. Mama îmi mângâia părul. Faţa ei avea o expresie 
serioasă. 

* 


— Draga, iubita mea Emma. 

Nu i-am răspuns, doar am închis ochii şi m-am lăsat 
învăluită de căldura plăpumii şi a afecțiunii ei. 

— Îmi pare rău pentru... pentru... că sunt atât de 
morocănoasă şi răutăcioasă uneori, a spus ea deodată. 

Am deschis ochii şi i-am întâlnit privirea. Părea 
îndurerată, ca şi cum ar fi durut-o stomacul şi ar fi avut 
nevoie de una dintre acele mici pastile albe pe care le ţine 
pe raftul de sus al dulapului. 

— Nu contează, i-am răspuns. 

Încordarea ei s-a risipit. 

— Doar că... uneori e atât de stresant... şi sunt atât de 
obosită! Şi atunci... îmi sare ţandăra. 

Cred că unei persoane îi poate sări ţandăra la fel cum o 
geantă sau o sticlă îţi poate scăpa pe jos. Dar dacă tot ai 
scăpat-o, de ce n-o ridici? Dar nu i-am spus asta, pentru că 
nu voiam să stric acel moment perfect şi delicat. Mi-am dat 
seama că e responsabilitatea mea să gestionez momentul. 

— E-n regulă! 

— Nu, scumpete, de fapt nu e-n regulă. Voiam doar ca tu 
să ştii asta. E vina mea când devin atât de furioasă. E 
greşit şi e stupid şi, ca adult, ar trebui să-mi pot controla 
mai bine toanele. 


e 143 


Vocea a început să-i tremure, dar eu voiam să previn cu 
orice preţ momentul când va izbucni în plâns. Dintr-odată, 
mi s-a părut că cea mai importantă misiune de pe lume e s- 
o apăr de tristeţe. Pentru că dacă ar fi început să plângă, 
nu ar mai fi fost în stare să se oprească, ziua ar fi fost 
distrusă şi totul ar fi fost doar din vina mea. 

— Nu cred că eşti furioasă. Cred că eşti drăguță. 

— O, tu eşti îngeraşul lui mama, a bâiguit ea şi m-a 
pupat pe gură. 

Respirația ei mirosea a cafea acră şi a lapte stătut, dar 
nu m-am tras înapoi. În schimb, am avut grijă să rămân 
complet nemişcată, astfel încât să mă poată pupa ca 
lumea. Fix în acel moment, în hol a sunat telefonul. 

— Mă întorc imediat, a murmurat. Apoi s-a ridicat şi şi-a 
strâns halatul roz în jurul trupului corpolent. 

Afară, soarele strălucea şi copiii din clădirile din 
apropiere se duceau la şcoală. Tuşeam deja de câteva zile, 
iar mama a insistat să rămân acasă, ceea ce l-a enervat pe 
tata. El era de părere că nu e cazul să „mă comport ca un 
copil mic”. Şi, dacă stăteam în pat din cauza unei tuse, fără 
să am temperatură, era clar că mă comportam ca un copil 
mic. 

M-am bucurat de acele zile petrecute acasă Împreună cu 
mama. Îmi petrecusem atât de puțin timp în preajma ei 
când era fericită şi plină de energie! Seara stătea mereu în 
bucătărie cu tata, bând bere, iar dimineața era mereu 
obosită şi istovită şi avea nevoie de odihnă. 

— Nu, nu ţinem animale de companie în casă. De ce? 

Din hol, vocea mamei se auzea cu claritate. Avea vocea 
asta mică şi ascuţită, cea care însemna că cineva începe să 
o enerveze. Era vocea pe care de obicei o avea seara, chiar 
înainte de a se înfuria de-adevăratelea, iar dozele de bere 
şi farfuriile să înceapă să zboare prin bucătărie, ţintite 
spre tata. 

— Nu înţeleg. Cum adică nu poate să stabilească o 
relaţie cu ceilalţi copii? Pe fiica mea nu o opreşte nimic să 
se joace cu ceilalţi copii. Are mulţi prieteni aici în zonă. 

S-a făcut din nou linişte. 


e 144 œ 


— Nu cred. O s-o întreb, dar am impresia că şi la şcoală 
are mulţi prieteni. 

Mă ridic să închid uşa. Dintr-odată, am simţit că mi se 
strânge pieptul, cu toate că nu simţeam nevoia să tuşesc. 

— Nevoi speciale. Cred că glumiţi. Şi cu ce-ar ajuta-o să 
petreacă timp împreună cu animalele? Mie asta îmi sună 
complet aiurea. Cum te poate ajuta perierea unui cal sau 
răsfăţarea unui căţeluş să fii mai puţin timid? Şi da, cred 
că e vorba de timiditate, nimic altceva, pentru că... 

Am închis uşa şi m-am dus înapoi în pat. 

Afară, dincolo de fereastră, explodase vara timpurie. 
Copacii şi tufele te orbeau cu tonurile lor de verde. 
Plantele perene din răsadul de flori aveau inflorescențe 
înalte şi elegante; tufele de măceş de lângă leagăne erau 
stropite cu flori roz care curând aveau să se transforme în 
fructe tari, pline de praf de scărpinat de cea mai bună 
calitate. 

Stăteam întinsă pe pat, sperând că mama avea să se 
oprească în curând din vorbit. Că avea să se întoarcă şi să 
se urce în pat şi să fie calmă şi blândă. 

Îmi doream ca ea să mă răsfeţe din nou. 

Strânsoarea din piept era neobişnuit de intensă. Ca şi 
cum cineva ar fi înfăşurat strâns în jurul trupului meu o 
coardă pentru sărituri. 

Apoi am văzut ceva. Ceva se mişca pe podea, lângă pat. 
Am ridicat cu grijă borcanul de sticlă. Pe una dintre acele 
crengi golaşe, crestate, stătea un mare fluture albastru. 
Corpul îi era negru şi rotund şi un pic păros. Aripile erau 
de un albastru cobalt intens, tivite cu negru. Işi mişca 
grațios aripile în sus şi-n jos, ca şi cum ar fi învăţat din nou 
să se mişte după ce a petrecut atât de mult timp în micul 


său cocon. 
* 


E întuneric în timp ce trec prin piaţa Sergels torg, apoi 
în jos pe Hamngatan. Umbrela mă protejează doar parţial - 
picăturile de ploaie sunt împinse sub ea de rafalele de 
vânt. Străzile sunt ciudat de goale şi doar pietoni 
ocazionali trec în grabă prin întuneric. Când ajung la 


< 145» 


Regeringsgatan e deja ora cinci. Marele magazin C&M e 
iluminat ca un vapor de croazieră, strigându-şi mesajul, 
promițând o viaţă mai bună, mai palpitantă de partea 
cealaltă a vitrinei. Câteva femei cu părul ud hoinăresc fără 
ţintă printre rafturi, căutând printre articolele de 
îmbrăcăminte. 

O iau la stânga pe Norrlandsgatan şi continui să mai 
merg vreo nouăzeci de metri. Zăresc pe partea cealaltă a 
străzii intrarea de la sediul central al Clothes&More. Uşa 
de lemn e luminată discret. Aproape că pare să lumineze în 
întuneric. 

Lângă mine e o intrare. Mă strecor în întuneric, 
bucuroasă să mă pot adăposti de ploaie. Aici pot aştepta 
fără să fiu văzută. Intrebarea e dacă o să reuşesc să-i 
disting pe cei care intră şi ies pe uşa aflată pe partea 
cealaltă a străzii. Nu e chiar atât de aproape şi e întuneric. 

Îmi pun mănuşile şi mă pregătesc să aştept. După 
aproximativ cinci minute, uşa se deschide şi ies două femei 
cam de aceeaşi vârstă cu mine. Râd zgomotos şi 
traversează strada în timp ce-şi deschid umbrelele. Vântul 
întoarce una dintre ele pe dos. Râd şi mai zgomotos. Sunt 
destul de sigură că nu au cum să mă vadă stând cuibărită 
în întuneric. 

De câteva ori mă surprind gândindu-mă: oare îmi pierd 
minţile? 

Stau în ploaie, spionându-l pe Jesper. Ca un urmăritor. 
Dacă cineva mi-ar fi spus cu o lună în urmă că voi face 
asta, aş fi crezut că persoana aceea e nebună. 

Totuşi. Dată fiind situaţia, nu prea ştiu ce altceva să fac. 
Trebuie să vorbesc cu el. Îmi dau seama că sunt atât de 
multe lucruri pe care nu le ştiu despre Jesper, goluri 
nesfârşite şi atât de puţin teren ferm pe care să mă pot 
sprijini! Încep să mă întreb dacă l-am cunoscut vreodată cu 
adevărat. 

În următoarea oră, ploaia continuă să cadă cu aceeaşi 
dârzenie. Din când în când, uşa de pe cealaltă parte a 
drumului se deschide şi pe ea ies oameni şi dispar în 
întuneric. Nu se întâmplă nici măcar o dată să se uite 


e 146 - 


cineva în direcţia mea. E ca şi cum aş fi invizibilă, ca şi 
cum m-aş fi transformat într-o piatră de pe jos. 

În ciuda faptului că stau sub un acoperiş, câte o picătură 
de ploaie reuşeşte să ajungă totuşi până la mine. Mi se 
opreşte în păr, pe ceafă, la încheieturi. Fac câţiva paşi să 
mă încălzesc. Plesnindu-mi discret braţele în întuneric. 

La exact zece minute după ora şase, Jesper iese pe uşă. 

Îl recunosc imediat. Are un palton negru, descheiat, 
îmbrăcat peste sacou, care flutură în urma lui în vânt în 
timp ce traversează în grabă strada. Brusc, simt că nu mă 
mai pot mişca; ca şi cum trupul nu mi-ar mai răspunde la 
comenzi, ca şi cum m-aş fi transformat într-o bucată de 
carne necooperantă, îngheţată bocnă pe strada umedă. 

Cred că a trecut cam o săptămână de când ne-am văzut 
ultima oară. Cu toate astea, mi se pare că au trecut luni de 
zile. Toate acele apeluri, mesaje şi, iată-l, omul pe care-l 
iubesc, o umbră care trece pe lângă mine prin ploaie. 

Apoi paralizia îşi slăbeşte strânsoarea. Fac câţiva paşi, 
îndepărtându-mă de intrare şi mă iau după el. Ploaia îmi 
biciuie faţa, dar nu am timp să mă opresc şi să-mi deschid 
umbrela, nu vreau să risc să-l pierd în întuneric. 

Mersul lui e încrezător şi are o anumită graţie, aproape 
ca şi cum ar dansa în ploaie. Apoi, dintr-odată, dispare, 
înghiţit de asfaltul de pe Regeringsgatan. Grăbesc pasul şi, 
când ajung în locul în care l-am pierdut din vedere, 
descopăr intrarea într-o parcare. 

Desigur! 

De ce nu m-am gândit la asta? Bineînţeles că vine cu 
maşina la muncă. Cum aş putea să-l mai urmăresc acum? 

Mă uit în jur. Nu văd niciun taxi sau vreo maşină prin 
apropiere. Văd o uşă care se deschide la vreo douăzeci de 
metri în faţa mea. Farurile sunt vizibile din interiorul 
clădirii. Conduce un Lexus negru. Câteva secunde, îi văd 
silueta proiectată pe luminile parcării. Apoi iese din garaj 
şi dispare în întuneric în directia pieței Stureplan. 


Nu-mi mai pasă de ploaie, nici n-o mai simt. Parcurg 
Hamngatan în direcția Nybroplan. Dacă mă grăbesc, voi 


e 147 œ» 


ajunge acasă în cincisprezece minute, dar ce mai 
contează? Acolo nu mă aşteaptă nimeni şi nu am nimic de 
făcut. 

Kungstrădgărden e tăcut şi pustiu şi simt dintr-odată 
impulsul de a traversa strada, de a intra în parc şi de a 
găsi un loc în care să mă întind, poate sub un copac uriaş. 
Să las iarba umedă să mă accepte, să amorţesc complet. 
Să devin una cu plantele, pietrişul şi frunzele umede ale 
sfârşitului de toamnă. Să dispar. Să uit. Poate chiar să 
mor. 

Apoi mă gândesc la Woody. 

Mi-e greu să nu mă gândesc la el acum, când totul a luat 
întorsătura pe care a luat-o. 

La prima vedere, înfăţişarea lui era mai degrabă 
neremarcabilă. Păr întunecat lung până la umeri, blugi 
purtaţi care erau întotdeauna un pic cam mari. Cămăşi în 
carouri. Şi era mai în vârstă, normal. 

Avea cel puţin douăzeci şi cinci. 

În semestrul acela s-a vorbit mult despre Woody. Toate 
fetele din clasă îl bârfeau. Nu prea simţeam că fac parte 
dintre ele. Eram mai degrabă un outsider, observând 
jocurile sociale, fără să iau cu adevărat parte la ele. Poate 
eram un pic timidă sau poate că pur şi simplu nu eram 
interesată. 

Poate că nu-mi aduc anite cum trebuie. 


În toamna aceea am confecționat cuțite pentru unt şi 
boluri şi alte obiecte nefolositoare care aveau să fie date 
membrilor familiei şi prietenilor. Nu eram în stare să fac 
un cuţit pentru unt mai de doamne-ajută. La început avea o 
formă ciudată şi era prea mare, iar când am încercat să 
corectez proporţiile a devenit din ce în ce mai mic, 
transformându-se în ceva ce semăna cu o scobitoare 
groasă. 

— Ai grijă să nu dispară cu totul, mi-a spus Woody într-o 
zi şi mi-a făcut cu ochiul. 

N-am ştiut ce să spun, dar am simţit că roşesc. Crezi că 
e chipeş? mă întrebase Ellin mai devreme în decursul zilei. 


< 148 >» 


Nu ştiu, îi răspunsesem cu sinceritate, pentru că înainte de 
asta nu mă gândisem niciodată în felul acela la el. Era doar 
unul dintre profesorii mei, cu toate că ceva mai tânăr şi 
mai puţin indiferent decât ceilalţi. 

Dar oricum. Super în vârstă. 

— Dacă vrei, te ajut eu mai târziu, a spus Woody şi şi-a 
trecut degetul mare peste suprafaţa abrazivă a lemnului, 
împingând bucăţi de rumeguş pe masă. 

Am simţit că mă priveşte, dar n-am îndrăznit să-i 
întâlnesc privirea, am dat doar din cap fără o vorbă. 

În acelaşi an în care tata a căzut în groapa aceea 
întunecată. Una pe care doar el putea s-o vadă şi care 
dintr-un motiv sau altul era atât de adâncă, încât nu putea 
să iasă din ea. Captiv în deznădejde şi frică, îşi petrecea 
zilele într-o izolare autoimpusă în apartamentul nostru de 
pe Kapellgrând. Au spus că e depresie. Tata zăcea în pat, 
devenind din ce în ce mai obosit, holbându-se la posterul 
cu alge, ca şi cum acele frunze lungi i-ar fi putut da vreun 
răspuns. Mama a încercat să stea de vorbă cu el. Aveau 
conversații lungi, în şoaptă, în dormitorul lor. Am încercat 
să înţeleg ce-şi spuneau, dar n-am reuşit niciodată, în orice 
caz, trebuie să fi fost ceva îngrozitor dacă erau nevoiţi să 
vorbească în şoaptă. 

Dozele şi sticlele de bere au dispărut din bucătărie cam 
în acelaşi ritm cu înrăutățirea situaţiei lui tata. Acum 
mama era cea care mă aştepta cu cina când ajungeam 
acasă: chifteluţe sau cârnaţi cu felii de roşii sau de ceapă 
aşezate lângă ele. Nu eram obişnuită ca ea să facă 
lucrurile casnice şi asta mă făcea să fiu nervoasă. Micile 
proiecte ale mamei se terminau adesea cu un dezastru. Ca 
atunci când a încercat să coasă perdelele. Deoarece 
perdelele nu i-au ieşit simetrice, a rupt în fâşii lungi 
materialul şi l-a aruncat pe fereastră. Fâşiile au atârnat cu 
lunile prin tufe, o aluzie la perdelele care nu au devenit 
niciodată şi la temperamentul periculos de exploziv al 
mamei. L-a lovit pe tata cu maşina de cusut în fluierul 
piciorului, iar el s-a ales cu o vânătaie mare, albastru- 
închis. 


e 149 + 


M-am uitat din nou la cuțitul meu pentru unt. Am 
suspinat. 

— Ce s-a întâmplat? m-a întrebat Elin când mi-a 
observat privirea dezaprobatoare. 

— E urât. N 

Elin nu a spus nimic. In schimb, şi-a reluat lucrul la cutia 
mică şi atrăgătoare din lemn la care lucra. Lui Elin îi ieşea 
bine tot ce făcea la atelierul de tâmplărie. Era ca şi cum 
mâinile ei ar fi posedat un fel de cunoaştere mistică, ca şi 
cum ar fi ştiut în mod intuitiv ce au de făcut când intrau în 
contact cu lemnul ori materialul textil, ori hârtia. Nu erau 
ca mâinile mele. Ele refuzau să facă ceea ce le comandam; 
distrugeau tot ce atingeau. Sau cel puţin aşa simțeam. 

Elin trecea cu grijă şmirghelul peste capacul deja 
perfect ca să netezească vreo iregularitate invizibilă, 
făcând în acelaşi timp un balon mare de gumă Hubba 
Bubba. Marie, care stătea la masa din faţa noastră, s-a 
lăsat pe spate şi s-a întors spre Elin. 

— Te duci la petrecerea lui Micke? 

Elin a dat din umeri. 

— Nu m-am decis încă. Petra organizează o petrecere în 
aceeaşi seară. 

— Petra e o ciudată. 

Elin i-a aruncat un zâmbet strâmb. 

— Micke e un patetic. 

Marie a râs satisfăcută de analiza făcută de Elin 
evenimentelor de vineri seara, şi-a dat părul lung peste 
umeri şi s-a întors. Între timp, eu continuam să mă uit la 
cuțitul meu deformat. Nimeni nu m-a întrebat vreodată 
dacă vreau să mă duc la o petrecere. Dar nici n-am fost 
hărţuită. Niciunul dintre colegii mei nu arătase răutate 
faţă de mine. Per total, era ca şi cum eu n-aş fi existat 
pentru ei. Aş fi putut la fel de bine să fiu una dintre 
mobilele din încăpere. 

Nu prea ştiam ce să simt în legătură cu asta. Poate că ar 
fi fost cazul să mă simt tristă, ostracizată, insultată. Dar 
adevărul este că eram de părere că e un lucru fain că nu 
sunt nevoită să particip la acel joc. Nu simţeam nevoia să 


e 150 œ» 


mă duc la petrecerea lui Micke şi să mă îmbăt şi să vomit 
pe patul de flori sau să leşin în baie. Nu voiam să ascult la 
nesfârşit ce nu-i convine lui Marie la prietenul ei sau să 
frec menta cu Elin pe lângă chioşc. Eu preferam să stau 
acasă şi să mă uit la televizor. 

A sunat clopoţelul. 

Incăperea a început să se golească, dar Woody mi-a 
făcut semn să rămân. 

— Nu prea îţi place să vorbeşti, a spus el. 

Nu ştiam ce să-i răspund. Am strâns mai tare cuțitul 
pentru unt şi am simţit cum mâna îmi devine umedă de 
transpiraţie. Obrajii mi-au luat foc. 

— Eşti frumoasă, ştii asta? 

Woody şi-a tras un scaun şi s-a aşezat lângă mine. S-a 
aplecat în faţă astfel încât feţele noastre erau acum 
aproape. 

— Mulţumesc, am spus. 

I-am întâlnit privirea pentru prima dată. Ochii lui erau 
apropiaţi, un căprui care emana căldură, tiviţi cu gene 
lungi şi negre. În părul lui negru, des, se iveau ici şi colo 
câteva fire cenuşii ca nişte copaci morţi într-o pădure de 
altfel bogată. 

— Îmi pare rău, nu vreau să fiu insistent, dar vreau să te 
întreb ceva. 

A tăcut, a chicotit şi a dat încet din cap, ca şi cum i-ar fi 
fost ruşine. Afară pe coridor, zgomotului de râsete şi paşi 
le-a luat locul liniştea. 

— Da? 

Şi-a închis ochii. 

— Ai un iubit, Emma? E 

Când ajung acasă, mirosul familiar de mâncare şi de fum 
stătut de ţigară mi se pare neobişnuit de liniştitor, îmi 
studiez mâinile. Sunt umede şi palide, dar tremurul a 
încetat. Undeva în întunericul de afară, Jesper Orre şi-a 
parcat Lexusul mare şi negru şi a ajuns acasă, indiferent 
ce-ar numi el astfel. Încerc să nu mă gândesc la asta, dar 
ideea că probabil stă undeva pe o canapea, ţinând poate 


e 151 œ» 


un pahar de vin alb în mână mă răneşte. 

Pe măsură ce urc scările, ghetele mele lasă urme umede 
pe scările uzate de piatră. Începe să-mi devină clar faptul 
că Jesper îmi ascunde ceva. De ce se întâlnea cu mine doar 
în locuinţa lui temporară sau la mine acasă? De ce era de o 
importanţă vitală pentru el să nu fim văzuţi împreună? Nu 
putea fi vorba doar de slujba lui. Nu-i aşa? 

Stau în faţa camerei mele, cu respiraţia tăiată de efortul 
de a urca cinci rânduri de scări. Trupul a început să se 
relaxeze, să se încălzească în sfârşit. 

Imediat ce bag cheia în zăvor, îmi dau seama că ceva nu 
e în regulă. Uşa e descuiată şi, când o deschid, din 
interiorul apartamentului se aude o bubuitură. Intotdeauna 
încui uşa când plec şi nimeni altcineva nu are cheile de la 
apartamentul meu, nici măcar Jesper. 

Mă uit în jur. În spatele meu, casa scărilor e cufundată 
în întuneric şi tăcere. Dacă cineva se ascunde jos în beznă, 
nu-l pot vedea. Gândul mă face să simt un nod în stomac. 

Întredeschid cu grijă uşa de la intrare. Holul e tăcut şi 
gol. Nu există niciun indiciu care să arate că cineva a fost 
aici. Întind mâna, bâjbâi după întrerupător. Câteva 
secunde mai târziu, holul e inundat de lumină, iar eu 
păşesc cu precauţie înăuntru. 

Nimic nu pare să fi fost atins, dar simt ceva. Un curent 
de aer rece traversează apartamentul, strecurându-se pe 
lângă gleznele mele. Închid uşa în spatele meu şi aerul 
devine din nou nemişcat, dar continuă să fie frig, prea frig 
şi mă întreb dacă nu cumva e deschisă vreo fereastră. Fără 
să-mi scot pantofii, mă duc în living şi aprind lumina din 
tavan. Totul pare neschimbat: fotoliile Malmsten, zvelte, 
verzi, măsuţa cu cărţile de fizică îngrămădite, pe ea. În 
ultima săptămână nici măcar n-am avut timp să mă 
gândesc la şcoală. Pentru o clipă mă întreb dacă n-ar 
trebui oare să-mi pun şi cărţile de fizică în coşul de pâine, 
ca să nu le mai văd. 

În timp ce mă îndrept spre bucătărie, îmi dau seama că 
ceva nu e în regulă. Zgomotul ploii şi al oraşului se aude 
prea clar, aproape ca şi cum aş fi ieşit din nou afară în 


e 152 œ» 


furtună. Aprind lumina şi mă opresc în pragul uşii. 

Fereastra e deschisă. 

N-o deschid aproape niciodată şi acum iat-o, larg 
deschisă, invitând noaptea în apartament. Mă duc să o 
închid, dar în timp ce fac asta, mă trăsneşte. 

Sigge. 

Îl chem pe nume şi-l caut prin toate camerele. Sub pat şi 
canapea, în dulapuri, pe etajera pentru pălării, în baie. 
Sigge nu e de găsit. Nu are obiceiul să se ascundă, aşa că 
devin din ce în ce mai convinsă că a sărit pe fereastră şi a 
dispărut. 

În timp ce mă întorc în bucătărie, încerc să-mi aduc 
aminte dacă am încuiat uşa, dar dimineaţa e o lacună şi nu 
reuşesc să-mi aduc aminte nici măcar o imagine. Au trecut 
doar câteva ore şi totuşi e atât de departe! 

Mă aplec pe fereastra de la bucătărie, cât îndrăznesc de 
mult, şi-l strig pe Sigge. Ploaia îmi biciuie ceafa. Cinci 
etaje mai jos, curtea e doar un dreptunghi întunecat. 
Copacii şi tufele se leagănă în vânt, dar nici urmă de 
Sigge. Trag repede haina pe mine, deschid uşa din faţă, 
cobor scările aproape alergând şi ies în curte. 

Mirosul de frunze în putrefacție şi de pământ umed e 
copleşitor. Merg pe pietrele de pavaj până într-un loc care 
estimez că e chiar sub fereastra mea de la bucătărie, îmi 
întorc capul în sus şi mijesc ochii în ploaie. Undeva sus, 
departe, zăresc fereastra deschisă. E o distanţă de circa 
zece metri, dacă nu mai mult. 

Oare pisica mea putea să supravieţuiască la o cădere ca 
asta? 

Pe pietrele de pavaj nu e nimic. Mă las pe vine. Aproape 
de zid, în locul în care piatra e aproape uscată, e o pată 
întunecată. O ating uşor şi apoi îmi examinez degetele. 

E sânge. 

Descopăr urme şterse de sânge orientate spre stradă. Le 
urmez fără să mă ridic în picioare ca să văd unde duc, dar 
ploaia le-a dizolvat. 

Între zid şi clădire e o deschizătură îngustă, suficient de 
mare ca o pisică să se poată strecura pe strada 


e 153 + 


Valhallavägen. Mă aplec în faţă şi mă zgâiesc prin ploaie; 
nu văd nimic altceva decât maşini indiferente trecând prin 
întuneric. 


e 154» 


Peter 


Ultimele zile au fost al naibii de grele. Pe de-o parte, din 
cauza anchetei care a ajuns într-o fundătură şi, pe de alta, 
din cauză că prezenţa lui Hanne la şedinţe îmi dă o stare 
de nervozitate. Stă acolo fără să scoată o vorbă, şi e şi 
normal să fie aşa; studiază cazul. Dar mă deranjează. Şi 
are ceva acuzator în privire. 

Câteodată am senzaţia nedefinită că aşteaptă ca eu să 
iau iniţiativa în vreun fel. Să vorbesc cu ea. Poate chiar să-i 
explic de ce am făcut ce-am făcut. Sau să fie doar 
conştiinţa mea încărcată, care-mi joacă feste? 

Cred că aşa e viaţa. Te mănâncă şi te înţeapă ca un 
furuncul pe fund şi singura modalitate de a pune capăt 
suferinţei tale e să-i pui capăt vieţii. 

Dar încă nu sunt pregătit. 

Maşina se opreşte şi vocea lui Morrissey se întrerupe. 

— Ăăă... Lindgren. Ai adormit? 

Mă întorc spre Manfred, zâmbesc a părere de rău şi sar 
din maşina pe care tocmai a parcat-o în garajul 
magazinului universal NK. 

— Voiam doar să mă asigur că eşti încă aici. 

— Sigur, sunt în regulă. 

Coborâm scările garajului şi ajungem pe Hamngatan. 

Cumpărăturile de Crăciun sunt în plin avânt şi trotuarul 
e plin de oameni. Apa picură de pe fiecare acoperiş şi 
pervaz; zăpada s-a topit aproape complet, mai sunt doar 
câteva grămezi mici şi murdare, lipite de fațadele 
clădirilor. Cerul e albastru, iar aerul e umed, curat şi 
înviorător, asemenea hainelor puse de curând la uscat. 
Razele soarelui se varsă printre clădirile înalte, jucându-se 
pe drumul din faţa noastră în timp ce traversăm strada. 
Mijesc ochii în lumina puternică şi caut intrarea în sediul 
central Clothes& More. 

Agnieszka Linden ne întâmpină la recepţie. Are în jur de 
patruzeci de ani şi poartă un costum albastru-închis, foarte 
potrivit. Părul blond, cam subţire, e aranjat într-o tunsoare 


< 155» 


bob simplă, dar elegantă, iar obrajii ei sunt moi şi 
îmbujoraţi. Are o înfăţişare sănătoasă şi-mi aminteşte vag 
de una dintre profesoarele mele din liceu, Sirkka, care 
obişnuia să ne recomande un duş rece ca gheaţa pe 
stomacul gol în fiecare dimineaţă (după alergare, sarcină 
care trebuia îndeplinită tot înainte de micul dejun). 

— Bine aţi venit, spune ea şi ne strânge pe rând mâinile, 
mă priveşte câteva clipe, apoi face un gest în direcţia 
coridorului, ai cărui pereţi sunt tapetaţi cu gigantice 
postere de modă. 

— Colecţia de primăvară, bâiguie ea şi ne invită într-o 
mică încăpere cu ferestre ce dau în Regeringsgatan. 

Ne aşezăm pe scaunele negre din faţa biroului ei, 
destinate vizitatorilor, şi ne scoatem carneţelele. Biroul 
Agnieszkăi e complet gol, stilourile ei sunt aranjate frumos 
într-un mic organizator de birou din plastic gri. Bate din 
palme şi zâmbeşte. 

— Aşadar, cu ce vă pot fi de ajutor? Bănuiesc că are 
legătură cu Jesper, nu-i aşa? După câte se pare, jurnaliştii 
ne sună încontinuu. 

Manfred dă din cap. 

— Investigăm crima care a avut loc în casa lui Jesper 
Orre. Iar unii dintre colegii dumneavoastră ne-au spus că 
şi dumneavoastră îl investigaţi. Aţi putea să ne spuneţi mai 
multe despre asta? 

— Desigur. În iunie, Jesper a organizat o petrecere. Era 
o combinaţie între aniversarea vârstei de patruzeci de ani 
şi o cină oficială pentru membrii selecționați din 
managementul superior şi pentru detailişti. Jumătate din 
costuri au fost suportate de companie şi jumătate de către 
Jesper. În septembrie, am primit o plângere anonimă de la 
o persoană care susţinea că Jesper a abuzat de poziţia lui 
şi a permis companiei să plătească pentru petrecerea 
privată organizată cu ocazia zilei de naştere a acestuia. Eu 
lucrez aici în calitate de auditor intern, iar una dintre 
sarcinile mele este cercetarea evenimentelor de acest fel şi 
informarea conducerii, aşa că am examinat problema. 

— Şi la ce concluzie aţi ajuns? o întreb. 


<e 156 » 


— Dacă doriţi, pot să vă dau o copie a memorandumului. 
Pe scurt, concluzia la care am ajuns a fost aceea că era 
echitabil pentru companie să susţină o parte din costuri, 
pentru că mulţi dintre cei invitaţi erau implicaţi în mod 
direct sau indirect în afacere. 

— Deci nu a făcut nimic greşit? întreabă Manfred. 

Agnieszka Linden zâmbeşte precaut şi-şi trece mâna 
peste biroul ei curat. 

— Da şi nu. Ar fi fost mai bine să-i lase pe cei de la 
departamentul nostru financiar să se ocupe de asta înainte 
de petrecere. În plus, a autorizat el însuşi nota de plată, 
ceea ce e fără îndoială inacceptabil şi e împotriva 
regulamentului. 

— Şi ce părere a avut conducerea despre asta? întreabă 
Manfred. 

— Nu ştiu. Nu iau parte la şedinţele lor. Dar am auzit că 
s-au enervat. În ultimul an, Jesper a stârnit multe 
controverse - sunt convinsă că aţi urmărit ziarele. Şi acum 
asta... Aş zice că atârnă de un fir de păr, dar rămâne între 
noi. 

Manfred dă din cap şi spune: 

— Aţi menţionat că au existat controverse. Au mai fost şi 
alte probleme în afară de petrecere? 

Agnieszka se întinde şi oftează. 

— Da. Păi, cred că o să aflaţi oricum despre asta. Unul 
dintre managerii noştri de proiect din departamentul de 
marketing l-a acuzat pe Jesper de un fel de hărţuire 
sexuală. Nu prea ştiu detalii, dar am auzit tot felul de 
zvonuri. 

— Aţi putea să ne daţi un nume? întreb eu. 

— Desigur. Numele ei e Denise Sjöholm şi e în concediu 
medical. Pot să vă dau datele ei de contact. 

Până să ajungem înapoi pe Regeringsgatan, soarele a 
dispărut în spatele norilor şi cerul s-a întunecat. 

— Căcat, spune Manfred, chiar am crezut că o să ne 
alegem cu o pistă de pe urma vizitei ăsteia. 

— Păi, o să vorbim cu tipa asta, Denise. Mă întreb de ce 
n-a pomenit de ea niciunul dintre colegii lui Orre. 


e 157 œ» 


Manfred dă din umeri şi ţine uşa parcării deschisă ca să 
mă pot strecura înăuntru pe lângă trupul lui mătăhălos. 

— Poate că n-au avut curajul. Orre e şeful lor, până la 
urmă, îmi răspund singur la întrebare. 

Manfred îmi ţine isonul fredonând. 

O vreme, stăm în maşină fără să spunem nimic. Pe 
drumul înapoi spre secţia de poliţie traficul este aglomerat 
şi observ că Manfred mă priveşte un pic ciudat în timp ce 
ne târâm spre viaductul Klarabergs. În ochii lui citesc 
îngrijorarea, iar asta mă indispune. 

— Totul e-n regulă? mă întreabă într-un final. 

— Bineînţeles, îi răspund. 

Nu mai spune nimic. În schimb, porneşte din nou 
muzica. Încă un lucru pe care-l apreciez la Manfred: nu 
simte nevoia să sape ca disperatul în emoţiile tale (în afară 
de cele care au legătură cu munca, desigur). Spre 
deosebire de femei, care te întreabă mereu la ce te 
gândeşti şi nu sunt niciodată mulţumite cu un răspuns 
direct de genul „nu la mare lucru”. Chiar şi Sânchez e aşa, 
cu toate că e ofiţer de poliţie. Mă întreabă mereu cum mă 
simt, cu toate că i-am spus de o mie de ori că sunt în 
regulă. 

Mă întreb dacă nu cumva e genetic. 

După ce ajungem la secţia de poliţie, stau în mica sală 
de conferinţe, parcurgând din nou cazul Calderón. Pagină 
de anchetă după pagină de anchetă, extrase din raportul 
tehnic, analize ale petelor de sânge, fibrelor, urmelor de 
pantofi şi fotografii de la locul crimei. 

Afară începe să se întunece şi aud vântul care se 
înteţeşte. Fulgi mici şi tari se lovesc de fereastră. 

Încă nu am găsit nicio legătură între cele două victime. 
Cu toate că un fir invizibil pare să traverseze timpul şi 
spaţiul care-l desparte pe Calderón de femeia 
neidentificată. Când aşez fotografia capului lui Calderón 
lângă fotografia capului femeii, nu pot să ignor 
asemănarea. Oare chiar este posibil ca doi ucigaşi diferiţi 
să comită crime atât de asemănătoare? Câte şanse sunt, 
totuşi? 


< 158 + 


Se aude un ciocănit la uşă şi când ridic privirea o văd pe 
Hanne în cadrul uşii. 

— O, îmi pare rău, spune ea şi se întoarce. 

Reacţia mea e impuls pur, o invit să intre, poate pentru 
că arată ca un căţeluş trist. Se conformează, închizând cu 
grijă uşa după ea şi lăsându-se pe unul dintre scaunele 
aflate vizavi de mine. 

— Ce faci? mă întreabă. 

Mă uit la hârtiile împrăştiate pe jumătate din masa 
rotundă. La fotografiile morţii violente, la rapoartele care 
spun atât de mult, dar explică atât de puţin. 

— Studiam cazul. 

— A! 

Pare uşor confuză. Îşi duce mâna la păr de parcă ar vrea 
să se asigure că îi stă drept. (Nu îi stă. Părul ei des, un 
amestec de gri şi castaniu, se revarsă în toate părţile, 
asemenea unei plante cu ţepi ascuţiţi.) 

— M-am gândit, începe ea. 

— Da? 

— Că poate ar trebui să stăm de vorbă. Dacă tot lucrăm 
împreună. 

— Bine. Despre ce? 

Îmi întâlneşte privirea şi frumoşii ei ochi cenuşii, pe 
care-i ştiu atât de bine, se umplu dintr-odată de suferinţă. 
Şi ştiu că sunt pe punctul de a o face din nou: de a răni din 
nou, cu toate că nu-mi doresc asta. 

— Ascultă, îmi pare rău, îi spun. Nu voiam să sune aşa. 
Bineînţeles că putem să vorbim. 

Se relaxează, expiră şi-şi odihneşte mâinile gingaşe în 
poală. 

— Eşti un ticălos şi jumătate, Peter. Ştii asta? 

Dau din cap. 

— Intenţia mea n-a fost niciodată asta. Nu am vrut să te 
rănesc, Hanne. Crede-mă! Eşti ultima persoană de pe 
pământ pe care aş vrea s-o rănesc. 

— Şi cu toate astea ai făcut-o. Şi continui să faci asta 
prefăcându-te că nu s-a întâmplat nimic. Înţelegi? 

Îmi cobor privirea înspre masă. În zadar încerc să fac 


< 159 + 


ordine printre gândurile şi cuvintele care mi se rotesc prin 
cap. În zadar caut o modalitate de a-i explica. Dar 
niciodată nu m-am priceput la cuvinte. E ca şi cum între 
capul şi gura mea ar exista o discontinuitate - cuvintele 
sfârşesc în dezordine, le rostesc într-un cu totul alt fel 
decât mi-am imaginat. 

— E atât de greu de... explicat. Asta e tot ce pot spune. 
Am crezut că fac ce-i mai bine pentru tine. 

Mi s-a făcut imediat ruşine. Ce prostie am zis! Ce 
explicaţie îngrozitor de jenantă i-am dat unei femei care a 
fost părăsită în pragul unei noi vieţi! Dar Hanne nu pare să 
reacționeze; în schimb, se uită pe fereastră la apusul care 
se lasă peste oraş şi la amestecul apos de zăpadă şi ploaie 
care se scurge pe geam. 

Simt nevoia de a-i atinge faţa, de a-mi trece mâna prin 
părul ei des şi dezordonat. Gândul e atât de tentant, încât 
aproape că trebuie să mă ţin în frâu. Să mă forţez să 
rămân nemişcat pe un scaun inconfortabil. 

— ȚŢi se întâmplă să regreţi? întreabă cu o voce atât de 
subţire, încât abia aud ce spune. 

— În fiecare zi, îi răspund fără să gândesc şi-mi dau 
imediat seama că e adevărat. 


După plecarea lui Hanne, rămân acolo, singur în 
încăpere. Mă întreb cum a început, când s-a întâmplat 
prima oară să trădez pe cineva. Dar ştiam deja răspunsul. 

Annika. Sora mea. În acea vară petrecută pe insula 
Ronnskăr. 

Vara a început ca oricare altă vară, dar s-a terminat cu 
un dezastru care a schimbat viaţa familiei mele pentru 
totdeauna. 

Coboram scările ce duceau la docul din faţa casei 
noastre de vacanţă din apropiere de Dalarö. Din câte ştiu, 
căutam mici comori pe stânci. Ţineam în mână o insignă 
„Partidul de stânga” pe care o găsisem pe lângă casă. 
Speram poate să-l găsesc pe mal pe unul dintre copiii din 
vecini ca să ne putem juca Baader-Meinhof? pe doc. 


2 Organizaţie teroristă de extremă stângă din Germania de Vest (N.t.). 
e 160 » 


Valurile se spărgeau de stânci; briza mării îmi sufla 
părul din faţă, iar pe braţe îmi făcea pielea de găină. Îmi 
aduc aminte că am simţit un uşor miros de fum de ţigară şi 
pentru o clipă am fost surprins: tata venise înapoi la casă. 
Şi apoi am văzut-o: sora mea Annika, cu trei ani mai mare 
decât mine, stând pe o stâncă aflată în dreapta docului în 
costum de plajă. 

Ea era cea care fuma. 

Işi întinsese leneş un picior în faţă, iar pe celălalt îl ţinea 
în sus, astfel încât mâna în care ţinea ţigara se odihnea pe 
el. Pielea ei arsă de soare strălucea, iar părul blond era 
strâns într-un coc în creştetul capului. Sânii ei ascuţiţi 
erau acoperiţi de un bikini minuscul în formă de triunghi. 

Chiar în acel moment, şi-a întors faţa spre mine, mi-a 
întâlnit privirea şi a lăsat să-i scape un sunet. Nu erau 
cuvinte; mai degrabă un mic scâncet. 

Stăteam complet nemişcat. Descoperisem ceva exploziv: 
Annika fuma în secret pe stânci. Era o informaţie 
senzaţională şi, ca toate informaţiile, era valoroasă. Putea 
fi folosită pentru obţinerea unor beneficii şi confidenţe 
detaliate ori poate insinuate bucăţică cu bucăţică, în 
momente sensibile. 

Ţin minte că puteam să-i citesc în ochi, în ciuda 
distanţei: groaza. 

— N-ai tupeu. _ 

Vocea ei era joasă. În aparenţă controlată, dar simţeam 
panica ascunsă dedesubt. Ce privilegiu: să o domin. Nu se 
întâmpla des. 

S-a ridicat, şi-a înfăşurat un prosop în jurul umerilor. 
Acum eram mai aproape, puteam să disting faptul că i se 
încreţise pielea şi sfârcurile care împungeau prin sutienul 
minimalist. 

— N-ai tupeu, a repetat ea. Ăsta e secretul nostru, bine? 
Şi un secret înseamnă responsabilitate. Poţi să-ţi asumi 
responsabilitatea? 

Dar tot ce puteam să fac era să zâmbesc. Şi mă simţeam 
cu atât mai puternic, cu cât zâmbeam mai mult. Era ca şi 
cum situaţia m-ar fi umplut de o nelinişte ameţitoare, o 


e 161 œ» 


senzaţie de putere copleşitoare ca un drog. Şi, cu toate că 
nu ăsta fusese planul meu, am început să urc iar în fugă 
scările ce duceau de la doc spre casă. La început încet, dar 
apoi din ce în ce mai repede. 

Annika era în spatele meu, ţinând în continuare ţigara în 
gură. Îi auzeam paşii pe scările şubrede de lemn. 

— Mucosule mic şi prost, vino înapoi! 

Dar am continuat să alerg. Şi dacă era ceva la care mă 
pricepeam, acel ceva era să alerg repede. Picioarele 
săreau în ritmul beţelor de tobe peste stânci şi scări. Peste 
iarba neagră şi acele de brad care îmi străpungeau pielea 
subţire şi delicată dintre degetele de la picioare. 

Annika alerga după mine gâfâind. Fără speranţă. 

Nu voiam neapărat să o pârăsc, dar din cine ştie ce 
motiv, am găsit-o pe mama pe verandă când am ajuns sus 
la casă. Îşi odihnea şoldurile largi pe balustradă şi privea 
în direcţia mării cu o expresie insondabilă. Şi-a înlăturat de 
pe faţă o şuviţă întunecată, uşor grasă, de păr şi şi-a 
aranjat-o după ureche. 

— Annika a fumat pe stânci! am îngăimat. 

Mama m-a privit absentă, fără să mă creadă. 

— Ce-ai spus? 

— Annika a fumat. Pe stânci. 

Apoi ea a sărit pe mine. Braţele ei viguroase îmi căutau 
capul, încercând să mă facă să tac. Împingându-mi faţa 
spre iarba neagră uscată, de culoare roz, spre acele care 
acopereau pământul. 

— Tacă-ţi gura. Mucosule! 

Era puternică pentru o fată. Mă ţinea strâns, atât de 
strâns, încât îmi era imposibil să mă mişc. Era atât de 
aproape, încât îi simţea mirosul de transpiraţie. 

— Annika a... fumat... 

— Încetaţi imediat! 

Vocea mamei era ascuţită. l-a luat două secunde să 
ajungă lângă noi. A tras-o pe Annika de braţ şi a forţat-o să 
se ridice, despărţind-o de mine. Apoi a tras adânc aer în 
piept şi a lovit-o pe Annika peste obraz. 

Reacţia mamei m-a şocat. Faptul că ea, care era mereu 


e 162 » 


atât de blândă şi de empatică, se putea enerva suficient de 
tare, încât să ne lovească pe unul dintre noi, pentru mine 
era ceva de neînțeles. 

Annika a rămas ca trăsnită, cu privirea în pământ şi o 
mână pe obraz, în locul în care o plesnise mama. 

— Să nu cumva să îndrăzneşti! a şuierat vocea mamei 
când privirea ei a întâlnit-o pe cea a Annikăi. Ştii cât de 
prost mă faci să mă simt când... te comporti în felul ăsta. 

— Îmi distrugi viaţa! 

Vocea Annikăi era subţire şi fragilă; îi apăruse o pată 
roşie pe obraz. 

— Nu fi atât de dramatică! a spus mama mea şi a râs 
zgomotos. 

Annika a început să plângă. A plâns cu sughiţuri până 
când trupul a început să-i tremure şi prosopul i-a alunecat 
de pe umeri şi a căzut pe jos. 

— Tăceţi! Tăceţi, amândoi, a tipat. E vina voastră. Totul 
e din vina voastră. Toţi sunteţi nebuni. Vă urăsc! 

Şi dintr-odată l-am văzut pe tata stând acolo, soarele îl 
lumina din spate, părul îi strălucea ca un halou în jurul 
capului. 

— Annika, vino încoace! Ai auzit ce-am spus? 

Vocea lui era înşelător de calmă, aşa cum era mereu 
atunci când era cu adevărat furios. 

lar mama şi-a strâns pieptul, aşa cum făcea de fiecare 
dată când era supărată. 

Annika tremura, apoi a scos un singur răget scurt, s-a 
ridicat, s-a întors şi a alergat înapoi spre doc. 

Tata a dat din umeri. 

— O să se calmeze ea, a oftat şi s-a întors la radio. L-am 
urmat pe tata sus pe terasă în timp ce o căutam cu privirea 
pe Annika lângă doc. Apoi am zărit-o. leşind până la 
capătul docului, aplecându-se în faţă şi... Ce? Işi scotea 
costumul de baie? De ce? 

Annika şi-a aruncat costumul de baie pe scândurile 
putrede ale docului şi s-a aruncat în apă fără să privească 
înapoi. 

A fost un plonjeu superb. Dintre cele care nu stârnesc 


e 163 * 


niciun val la suprafaţa apei. Cu toate că nu aveam cum să 
văd bine de la distanţa aceea. _ 

Apoi a ieşit din nou la suprafaţă, departe de doc. Înota 
cu hotărâre spre larg. Departe de doc. Departe de 
Ronnskăr. Şi, brusc, e greu de spus cu exactitate când, am 
fost cuprins de senzaţia sufocantă că ceva nu era în regulă. 
Poate din cauză că a înotat dincolo de barcă, poate din 
cauza hotărârii ei sau a forţei cu care înainta. Poate din 
cauză că, dintr-odată, aerul mi s-a părut mai rece. 

— Tată! 

Dar tata mi-a făcut semn cu mâna să tac şi a dat radioul 
mai tare. 

— Tată! 

S-a uitat la mine cu o expresie obosită şi şi-a şters 
transpiraţia de pe fruntea încreţită, cu mâna lui mare. 

— Ce e? 

Nu i-am răspuns, ci doar am arătat spre Annika, care 
înota direct înspre golf şi canal. 

Tata s-a ridicat încet şi şi-a dus mâna streaşină la ochi. 

— Ce naiba!? 

În câteva secunde, a azvârlit radioul pe terasa de lemn şi 
a coborât scările în fugă. Structura şubredă de lemn se 
îndoia sub greutatea lui. 

Apoi, tata era pe doc. 

L-am auzit strigându-i ceva Annikăi, dar chiar dacă l-a 
auzit nu a reacţionat, a continuat să înoate spre apele reci 
din larg. Capul ei apărea şi dispărea printre valuri. 

Dintr-odată, am văzut cu coada ochiului ceva care se 
apropia. Era un feribot, care lega Utö de Ornö şi de 
Dalarö. Parcurgea în fiecare după-amiază aceeaşi rută. 
Tata obişnuia să laude noul vas şi să se refere la el ca la 
„robustul nostru cal de povară”. Era echipat cu camere 
frigorifice pentru a aduce produse proaspete pentru micile 
magazine din arhipelag. 

Ţin minte că m-am întrebat dacă tata înţelegea pericolul. 
Stătea în continuare pe doc, strigând după Annika. Apoi a 
luat o decizie: a dezlegat barca prevăzută cu vâsle şi a 
sărit în ea. 


e 164 œ» 


Totul s-a întâmplat foarte încet. Annika înota încet. Tata 
părea să vâslească şi mai încet. Feribotul, pe de altă parte, 
înainta rapid de-a lungul golfului. Dintr-odată, am simţit o 
mână apucându-mă de umăr şi m-am întors. Era mama. 

— O, Doamne! S-o ia naiba de fată. Acum ce mai are de 
gând să facă? 

Tata se apropia de Annika, dar distanţa care îl separa de 
ea continua să fie mai mare de treizeci de metri. Şi, din 
nou, am avut acea senzaţie sufocantă a pericolului iminent. 
Ca o greață moderată, o senzaţie de îngheţ. 

— De ce face asta? a întrebat mama, ca şi cum, în acel 
moment, cel mai important lucru ar fi fost să desluşească 
relaţia cauzală care a determinat-o pe Annika să plonjeze 
cu graţie de pe doc şi să înoate în direcţia canalului. 

— Nu înoţi direct înspre... 

Acum tata stătea în picioare în barcă. Flutura cele două 
vâsle în aer, semnalizând pericolul în direcţia vasului care 
se apropia. După câteva secunde, am auzit mugetul 
prelung al sirenei de pe vas. 

Cel puţin, îl văzuseră. 

Dar feribotul îşi continua neabătut drumul, fără să 
reducă viteza şi ceea ce până atunci părea să se întâmple 
foarte încet, a început dintr-odată să se deruleze foarte 
repede. Tata continua să stea în picioare în mica barcă cu 
vâsle, ţinându-şi capul în pământ şi vâslele atârnând pe 
lângă corp. Feribotul tăia apa. 

Timpul s-a oprit. 

Acele momente finale sunt gravate chinuitor în memoria 
mea, pentru totdeauna. Feribotul scoțând un nou muget. 
Capul Annikăi dispărând undeva în spatele sau sub siajul 
alb. Siluetele întunecate ale pasagerilor care se adunau pe 
punte, aplecându-se peste balustradă pentru a fi martori la 
tragedie. Soarele dispărând în spatele unui nor. Mama 
scăpându-şi paharul cu apă pe stâncă. Acul de siguranţă al 
Partidului de Stânga pătrunzându-mi din ce în ce mai 
adânc în palmă. 

Apoi, linişte. O linişte ca şi cum timpul în sine s-ar fi 
oprit în loc. Şi, într-un fel, ştiam deja. Ştiam că nu mai e. 


e 165 


Emma 
Cu o lună în urmă 


Stau trează în pat, ascultând furtuna de afară. Indiferent 
câte pături aş pune pe mine, nu reuşesc să mă încălzesc. 
Frigul m-a luat în posesie, mă gândesc. Ca un boschetar 
care s-a mutat în corpul meu şi nu mai vrea să plece. 

Am căutat multă vreme, gândindu-mă că Sigge ar putea 
fi rănit şi se ascunde pe undeva. Animalele au acest obicei, 
nu-i aşa? Dar nu era de găsit nicăieri. E ca şi cum ar fi fost 
şters, ca şi cum s-ar fi evaporat, înghiţit de pământul negru 
şi gras de sub tufele din curte. Sau şi mai rău - s-a 
aruncat, ieşit din minţi, în traficul de pe Valhallavägen, ca 
o pisică proastă de apartament, ceea ce şi este. 

Oare Jesper e cel care se află în spatele celor 
întâmplate? Mi-a luat banii, tabloul şi acum şi pe Sigge, 
singurul lucru care-mi mai rămăsese şi care mai însemna 
ceva pentru mine. Acum nu mai e nimic de luat, nu-mi mai 
poate răpi nimic, mă gândesc. 

Tremur de frig. Degetele-mi sunt încă amorţite. Mâinile 
îmi sunt acoperite de mici răni, urmele tufelor ţepoase în 
care m-am zgâriat în timp ce căutam prin curte. În gură 
am gust de fier şi lacrimile îmi ard ochii. Între timp, un 
calm straniu a prins rădăcini în mine. Aşa se simte cel care 
nu mai are nimic de pierdut? In centrul acestor emoţii - 
ochiul uraganului, ca să zic aşa - e un fel de linişte. O 
încredere ieşită din comun care vine din faptul că ceea ce 
e mai rău s-a întâmplat deja. Cred că recunosc 
sentimentul, de fapt l-am mai trăit şi altă dată, pentru că 
ceea ce tocmai s-a întâmplat e o reminiscență 
inconfortabilă a celor întâmplate cu Woody. Jesper a 
deschis din nou abisul trecutului meu, un abis pe care m- 
am luptat să-l evit din răsputeri în toţi aceşti ani. 

Până la urmă îmi dau seama că nu voi reuşi să adorm. 
Mă ridic din pat, îmi pun cei mai groşi pantaloni de trening 
şi şosete şi mă aşez la birou. Împing cu grijă manualele la 


e 166 » 


o parte, iau câteva foi de hârtie din sertarul de sus şi încep 
să scriu. 

Explic felul în care mă simt: încă-l mai iubesc, cu toate 
că a dispărut fără nicio explicaţie, dar s-a întâmplat ceva şi 
trebuie să ne întâlnim. 

Stau să mă gândesc pentru o clipă, apoi continui. Îi spun 
despre copil, îi spun că nu m-am hotărât încă dacă să-l 
păstrez sau nu. li scriu că nu mă aştept să-şi asume în 
vreun fel rolul de tată, dar că am multă nevoie de cineva 
capabil să mă asculte şi că trebuie să-şi asume o parte din 
responsabilitate pentru ceea ce s-a întâmplat. 

Scriu adresa biroului, dar adaug atât numele lui, cât şi 
cuvântul „PERSONAL”. 

Apoi mă întorc în pat. Îmi trag păturile peste cap. 

Dar amintirile legate de Woody au scăpat din nou din 


lesă. 
* 


S-a întâmplat la zece zile după moartea tatei. Înainte de 
a mă întoarce la şcoală, am petrecut zece zile singură cu 
mama în micul nostru apartament prăfos şi neamenajat. 
Incă nu prea înţelegeam cum mă simt. Era ca şi cum toate 
emoţiile care se învârtejeau în mine nu s-ar fi aşezat încă, 
asemenea unor cocori de hârtie în vântul de toamnă. 

Am încercat să mă gândesc la asta, să înţeleg cu 
adevărat şi să accept faptul că tata nu se va mai întoarce 
niciodată, dar nu am putut. Gândul era prea copleşitor 
pentru a-l putea cuprinde. Bineînţeles că ştiam că nu mai 
era, dar trăiam cu senzaţia că, într-o bună zi, s-ar putea 
întoarce. Poate la iarnă. Sau de ziua mea. 

Mort. Ingropat. Plecat. Pentru totdeauna. 

Nu puteam să-mi imaginez şi poate că era mai bine aşa. 

Mama îşi petrecea majoritatea timpului pe podeaua din 
baie. Mă duceam la ea cu mâncare, iar ea mânca 
obedientă, fără o vorbă. Ca un animal de la grădina 
zoologică. 

Mătuşa Agneta îmi făcea câte o vizită scurtă aproape în 
fiecare zi. Când mă întreba dacă sunt bine, mă îmbrăţişa 
tare, atât de tare încât capul meu ajungea în menghina 


e 167 œ» 


sânilor ei enormi. Întotdeauna îi spuneam că da - mătuşa 
Agneta avea tendinţa de a-şi face prea multe griji. Sau cel 
puţin aşa obişnuia să spună mama. Agneta împărțea în 
porţii individuale mâncarea bogată pe care o pregătea la 
ea acasă şi o aducea la noi ca s-o depoziteze în micul 
congelator, apoi se ducea în baie să o vadă pe mama. 
Stăteau acolo pe podeaua rece de gresie, fumând şi 
vorbind ore întregi. Am auzit-o de mai multe ori pe mătuşa 
Agneta întrebând-o pe mama dacă aş putea să mă duc să 
stau la ea pentru câteva săptămâni, până când se mai 
aşezau lucrurile, dar mama era neclintită. Spunea că 
schimbarea mediului m-ar afecta. Spunea că Agneta ştia 
foarte bine cât de „sensibilă” eram. 

Nu am înţeles niciodată cu adevărat ce voia mama să 
spună cu asta. Intotdeauna m-am considerat exact opusul. 
Nu eram sensibilă; de fapt, aveam o anumită obtuzitate. 
Nu prea mă deranja ce credeau ceilalţi despre mine şi nu 
simţeam nevoia să stau cu fetele de la mine din clasă, cum 
de altfel nici cu băieţii. 

Insensibilă. Poate chiar neinteresată. Probabil că ăsta 
era portretul pe care mi l-aş fi făcut. 

— Emma, poţi să vii cu mine până în depozit? 

Intrebarea a sunat suficient de inocentă şi nimeni din 
clasă nu a reacţionat. Steffe şi Rob erau absorbiți de un fel 
de machetă sau de o ghilotină. Un alt lucru inutil care 
trebuia construit la atelierul de tâmplărie. Lângă ei era un 
tub de lipici pentru lemn pe care bănuiam că aveau 
intenţia să-l fure la sfârşitul orei. Fetele stăteau în jurul 
bancului de tâmplărie, chicotind forţat. Elin a fost singura 
care m-a văzut. Când m-am ridicat, mi-a aruncat o privire 
lungă, enigmatică. 

— Sigur, am spus. Cum să nu? 

Woody mi-a atins braţul şi a luat-o înainte, îndreptându- 
se spre uşa depozitului. Am simţit o slăbiciune în picioare 
când m-am ridicat şi l-am urmat. Avea un fel special de a 
merge, cumva legănat. 

— Ce-i? m-a întrebat Elin mimând cuintele, dar am dat 
din umeri ca să-i dau de înţeles că habar n-aveam de ce 


e 168 œ» 


are Woody nevoie de mine în depozit. 

Zdrăngănitul cheilor se amesteca cu fluieratul lui. Părea 
să aibă o dispoziţie bună în acea zi. Uşa a scârţâit când a 
crăpat-o. Şi-a întins braţul şi mi-a făcut semn să intru 
înaintea lui. În gestul lui exista o anumită nerăbdare, ca şi 
cum şi-ar fi dorit să ajung cât mai grabnic în depozit. Ca şi 
cum înăuntru ne-ar fi aşteptat ceva important. 

Am ezitat pentru un moment. 

La un anumit nivel, ştiam că dacă intram în spaţiul 
aglomerat de depozitare împreună cu Woody, nimic nu mai 
avea să fie la fel ca înainte. Că aveam să ies de-acolo fiind 
o persoană diferită. Lumea avea să fie alta, Emma va 
rămâne în urmă. Poate că ar fi trebuit să mă opresc acolo, 
să mă rotesc pe călcâie şi să mă întorc la cuțitul meu de 
unt din ce în ce mai mic, însă curiozitatea mea era prea 
puternică. Frica a fost învinsă de faptul că tânjeam după 
un alt loc, după o nouă Emma. 

Uşa s-a închis cu un bufnet. Woody a închis-o cu cheia şi 
a venit încet spre mine. Stăteam acolo, neştiind prea bine 
ce să fac, uitându-mă în jur la scânduri şi scule atârnate 
frumos pe cârlige de-a lungul peretelui. Simţeam mirosul 
lemnului proaspăt. Mi-am încrucişat braţele la piept. 

Woody m-a privit cu atenţie şi, pentru o clipă, am fost 
cuprinsă de o frică paralizantă. Nu din cauza a ceea ce ar 
fi putut să se întâmple, ci din cauza inabilităţii mele de a 
face faţă situaţiei. Mi-ar fi plăcut să am mai multă 
experienţă. Să fiu mai relaxată. 

Şi-a pus mâinile pe umerii mei, m-a tras încet, cu grijă 
înspre el. 

N-am protestat când m-a sărutat şi când m-a îmbrăţişat 
mai strâns. Să-l sărut nu semăna cu nimic din ce făcusem 
până atunci. Limba lui era alunecoasă şi un pic aspră şi se 
mişca asemenea unui peşte agitat în interiorul gurii mele. 
Şi-n tot acest timp m-am simţit extrem de nesigură în 
legătură cu ce aştepta el de la mine. Ar trebui oare să-i 
răspund la sărut, să mă lupt cu limba lui? Ar trebui să mă 
lipesc de el cu aceeaşi putere cu care el se lipea de mine? 

— Emma, a murmurat. 


e 169 œ» 


Dar asta a fost tot ce spus. Mi-a bâjbâit pe sub cămaşă. 
Pe spate, pe sâni. I-a strâns cu brutalitate şi i-a frământat. 
Apoi mi-a ridicat fusta, şi-a făcut loc pe sub chiloţii mei, 
cercetându-mi trupul. Pipăindu-mi coapsele. Şi-a introdus 
un deget, apoi două. M-am retras, neştiind prea sigur unde 
ar trebui să impun limita sau dacă trebuie să impun o 
limită. Dar rezistenţa mea era deja înfrântă. Ştiam că 
încălcaserăm deja orice tabu. Că acum era imposibil să 
dăm înapoi. 

M-a împins în faţa mea. Am dat înapoi, sucombând, 
lăsându-l să mă conducă, până când am dat peste o mică 
bancă în spate. Prinzându-mă bine de spate, m-a ridicat pe 
ea şi a început să bâjbâie la cureaua lui, şi-a descheiat 
pantalonii şi s-a lipit de mine. 

— Dacă vine cineva... 

— Şş, a spus în timp ce şi-a pus mâna peste gura mea. 

Apoi m-a sărutat din nou. Limba lui a alunecat în gura 
mea, agitându-se de parcă ar fi căutat ceva. 

Mi-am tras capul înapoi. 

— Nu ştiu... 

— Emma, a spus. 


Apoi a intrat în mine. 
* 


Jesper. Woody. Jesper. Woody. Numele şi fețele lor par 
să se întrepătrundă. Locuri, trupuri, cuvinte şi promisiuni 
aruncate laolaltă ca un amestec din mai multe sortimente 
de bomboane. Faţa lui Jesper ataşată la corpul lui Woody. 
Rumeguşul din atelierul de tâmplărie pe podeaua 
apartamentului din Kapellgränd. Privirile colegilor mei, 
arzându-mi până în ziua de azi spatele. 

E două şi jumătate, iar eu m-am răzgândit. Mâine voi 
afla unde locuieşte Jesper. Trebuie să mă confrunt cu el, 
nu mai pot să aştept. Mă întind după telefonul mobil lăsat 
pe noptieră, caut numărul Olgăi. 

Pot să-mi împrumuţi şi mie mâine, după program, 
maşina? îi scriu. 5 

În dimineaţa asta, ceva nu e în regulă cu metroul. Se 


e 170 œ» 


deplasează incredibil de încet între staţii şi iritarea 
crescândă din garnitură e inconfundabilă. Navetişti plouaţi 
se plimbă înainte şi înapoi nerăbdători, pasagerii scot 
mobilele ca să le trimită mesaje colegilor cum că astăzi vor 
întârzia, că s-a întâmplat ceva şi nu, habar n-au ce-ar putea 
fi. 

Într-un târziu, conductorul ne informează că motivul 
întârzierii este o eroare tehnică şi că va dura o vreme, 
multă vreme, până când metroul va ajunge la staţia finală. 

Sunt norocoasă. Am prins un loc şi, dacă n-ar fi fost 
mirosul de transpiraţie şi de lână umedă care îmi 
declanşează din nou senzaţia de greață, n-aş avea nimic 
împotrivă să nu fac nimic altceva decât să stau degeaba 
pentru o vreme. Dincolo de fereastră, peretele negru al 
tunelului trece încet. Dincolo de propria mea reflexie 
obosită se desluşesc contururile pietrei sparte. Părul îmi 
cade pe obrazul pistruiat, iar ochii mei sunt găuri 
întunecate care-mi întorc privirea. 

Două adolescente vorbesc între ele în şoaptă. Chicotesc 
şi şuşotesc şi chicotesc din nou. Par total indiferente faţă 
de întârziere. Mirosul de fum de ţigară e pregnant, cu 
toate că sunt la câţiva metri de mine. Îmi dau seama dintr- 
odată că de propria mea adolescenţă pare să mă despartă 
o distanţă infinită. În realitate nu au trecut atât de mulţi 
ani de când eram de vârsta lor, dar mi se pare o eternitate. 

Acei ani formatori de la liceu. Acea ierarhie strictă şi 
luptele de putere dintre fetele de la mine din clasă, de care 
am reuşit cumva să mă ţin departe, probabil pentru că 
toată lumea ştia că sunt diferită, nu am luat parte la acel 
joc. Acele lungi coridoare cu pereţii lor din bolţari. Locul 
din spate unde fumau puştii. Un rând de motorete parcate 
afară. 

Woody. 

N-am înţeles niciodată de ce m-a ales pe mine. Erau 
atâtea fete la mine în clasă care erau mai frumoase, mai 
mişto. Care aveau suficientă încredere în ele pentru a se 
comporta în mod provocator faţă de el. Îşi dădeau părul pe 
spate şi-şi scoteau pieptul în faţă când el le ajuta la strung. 


e 171 œ» 


De cele mai multe ori stăteam tăcută într-un colţ. Mulţi 
profesori considerau că sunt plină de furie şi sfidătoare. 
Alţi oameni, cum ar fi mama mea, deciseseră că sunt 
timidă. 

Mi-a luat ceva timp să înţeleg că Woody nu voia o fată 
drăguță, plină de viaţă care să-şi scoată în evidenţă sânii în 
timpul orelor. Că m-a ales tocmai pentru că eram diferită 
şi cam distrusă. Cred că m-a mirosit cu aceeaşi eficienţă cu 
care un prădător descoperă prada rănită. Cu siguranţă, nu 
era o coincidenţă faptul că m-a abordat imediat după 
moartea tatălui meu. Trebuie să-mi fi simţit suferinţa, 
vulnerabilitatea. A hotărât să se folosească de ele pentru a 
obţine ceea ce voia. 

Jesper, Woody. Woody, Jesper. 

Simt din nou greaţa. De data asta, mai puternică. Trupul 
meu îmi reaminteşte de ceea ce se întâmplă în interior. 
Jesper şi cu mine n-am vorbit niciodată despre copii, dar 
dintr-un motiv anume, am presupus că e ceva de la sine 
înţeles. Că din viitorul nostru comun, pe care-l 
plănuiserăm, făceau parte şi câţiva copii şi o casă într-o 
suburbie bună. 

Cât de mult greşisem! 

Imi aduc aminte de acea noapte de august, când am fost 
la picnic în parcul Diurgarden. 


Jesper avusese o zi grea. Un ziarist deosebit de răuvoitor 
de la o revistă de afaceri apăruse la recepţia sediului 
central solicitând să i se dea neîntârziat un interviu. 

— Şi, ce-ai făcut? l-am întrebat. 

M-a privit surprins, ca şi cum n-ar fi putut să înţeleagă 
motivul pentru care îi puneam o astfel de întrebare, şi mi-a 
mai turnat nişte vin în cupa de plastic. În ciuda pielii 
bronzate, părea mai obosit decât de obicei. Pielea lui 
subţire părea întinsă peste osul obrazului şi peste bărbie, 
iar ridurile din jurul ochilor păreau nişte crestături adânci 
făcute cu un cuţit ascuţit. 

— I-am dat nenorocitul ăla de interviu. 

— Dar de ce, dacă el s-a comportat... în felul ăla? 


e 172 œ» 


— Nu poţi să-i învingi. Eşti complet lipsit de putere, la 
dracu'! Dacă n-aş fi vorbit cu el, ar fi făcut scandal. M-ar fi 
pedepsit. Despre asta e vorba până la urmă, ştii. De-asta 
nu vreau să fim văzuţi împreună. Le-ar plăcea să mă 
măcelărească în media pentru că am o relaţie cu o 
angajată. 

A scos un pachet de ţigări, l-a scuturat până a scos una 
şi şi-a băgat-o în gură - un indiciu sigur că era mai stresat 
şi mai frustrat decât de obicei. 

Stăteam pe o pătură întinsă pe iarbă sub un stejar gros, 
lângă aleea care duce în grădina Rosendal. În ciuda vremii 
frumoase, eram aproape singuri. Din când în când mai 
trecea câte un biciclist sau cineva care îşi plimba câinele. 
La est, deasupra coroanei copacilor, cerul începea să se 
întunece. 

Jesper a aprins ţigara, a tras adânc în piept şi a tuşit. 

— N-ar trebui să faci asta, am bâiguit. 

— Lasă-mă. 

— Îmi pare rău. Doar că nu vreau... 

Şi-a ridicat mâna. 

— Nu. E vina mea. Tu îmi voiai binele, iar eu mi-am 
descărcat nervii pe tine. Îmi pare rău, Emma. 

Am tăcut amândoi. In depărtare, păsările cântau. 
Umezeala din pământ s-a îmbibat în pătura noastră subţire 
şi dintr-odată am simţit că mă ia cu frig. 

— E-n regulă, am spus eu. 

Mi-a luat mâna, a strâns-o cu putere, m-a fixat cu 
privirea: 

— Eşti sigură? 

— Că ce? 

— Că mă ierți. 

Strânsoarea din jurul încheieturii a devenit şi mai 
puternică şi Jesper mi-a răsucit un pic mâna. Durerea a 
venit pe neaşteptate, ca o lovitură de bici; mi-a cuprins 
umerii, iar degetele mi-au amorţit. 

— Dă-mi drumul! Mă doare! 

Mi-a dat drumul imediat, mi-a zâmbit aproape jenat. 

— Ups, a spus ca şi cum ar fi răsturnat un pahar cu apă, 


e 173 + 


când de fapt aproape că îmi dislocase braţul. 

Am oftat. Mi-am frecat braţul. 

— Întotdeauna trebuie să fii atât de al dracului de 
brutal? 

— Iartă-mă! Te rog! 

— Te iert. Pentru tot. 

Când am spus asta, a părut să devină imediat uşurat, 
aproape fericit, dar am zărit şi ceva răutăcios în ochii lui. 
S-a ridicat în poziţia ghemuit, şi-a scuturat blugii. 

— Vino încoace, a şoptit. 

— De ce? 

Mi-a făcut semn cu mâna, şi-a întins gâtul şi s-a uitat în 
jur. 

— Vreau să-ţi arăt ceva. 

M-am ridicat, înţepenisem de-atâta stat pe pătura rece. 
Peste tot în jurul nostru, începea să se lase întunericul. 
Crepusculul de august a venit fără ca noi să ne dăm 
seama. Mirosul de pământ umed era pregnant. Mi-a luat 
mâna şi m-a tras după el în pădure, în spatele unui stejar 
masiv. 

— Ce...? 

Nu a răspuns, doar s-a întors spre mine, mi-a luat faţa în 
mâini şi m-a sărutat. Îi simţeam palmele reci ca gheaţa pe 
obraz. I-am întors sărutul şi l-am cuprins de mijloc, în timp 
ce m-am aplecat spre el, s-a rupt o creangă. Am tresărit 
amândoi şi am chicotit. Undeva în depărtare se auzea un 
vapor care se îndrepta spre arhipelag. 

Şi-a băgat mâna rece sub bluza mea, mângâindu-mi 
spatele cu mişcări lente, circulare, apoi a alunecat în jos 
spre betelie, sub blugi, spre fund. 

— Vreau să ţi-o trag aici, în pădure. 

— Ar putea să ne vadă cineva. 

— Nu fi mironosiţă! 

Părea uşor enervat, aşa cum se întâmpla când nu eram 
la fel de entuziasmată ca el de micile pozne pe care le 
făcea. Şi-a lăsat mâinile pe fundul meu, ca două pungi cu 
gheaţă. Apoi mi-a dat drumul, a început să-mi desfacă 
blugii şi m-a sărutat din nou. Până şi limba îi era rece şi 


e 174 œ 


avea gust de vin şi de ţigară. L-am îndepărtat, 
înghiontindu-l uşor. 

— Trebuie să ai grijă. Săptămâna asta am uitat de 
câteva ori să-mi iau pastila. 

A dat din umeri. 

— Contează? 

— Bineînţeles că contează. Dacă rămân însărcinată? 

S-a lăsat pe spate ca să-mi poată vedea ochii. În lumina 
estompată a înserării, trăsăturile lui aproape că se 
confundau cu coaja bătrânului stejarului. 

— Asta voiam să spun, Emma. Contează? 


e 175» 


Hanne 


În dimineaţa asta s-au întâmplat două lucruri care m-au 
dat complet peste cap. În primul rând, m-am trezit 
acoperită de o sudoare rece şi cu inima bătând nebunește, 
lucru care de obicei se întâmplă doar dacă beau prea mult 
vin la vreunul dintre dineurile organizate de Owe şi de 
mine. Şi, atunci când m-am trezit, nu ştiam unde mă aflu. 
Era ca şi cum camera Gunillei ar fi devenit dintr-odată de 
nerecunoscut. Pereţii albi, pernele colorate, muşcatele 
neglijate, căzute într-o rână în fereastră - totul mi se părea 
străin. Şi, pentru un moment, am avut senzaţia că sunt în 
cădere liberă. Frica m-a făcut pur şi simplu să ameţesc. 
Am înţeles în mod limpede că m-a lăsat memoria. 

Mi-a luat poate un minut sau două să-mi aduc aminte 
unde sunt. Dar în acel minut, frica m-a făcut să izbucnesc 
în plâns şi Gunilla a venit alergând din bucătărie ca să mă 
liniştească. 

Nu i-am spus de ce plângeam. Nu voiam să se sperie. Şi 
poate că nu boala era cea care-şi făcea simțită prezenţa, ci 
doar stresul. Nici ea nu m-a întrebat ce am. A crezut 
probabil că sunt necăjită că l-am părăsit pe Owe. 

Al doilea lucru care s-a întâmplat a fost acela că, atunci 
când am scos-o la plimbare pe Frida, Owe mă aştepta în 
faţa uşii de la intrare. Imediat ce am ieşit din casă, a sărit 
din spatele unei maşini parcate şi a început să ţipe la mine 
că trebuie să mă întorc acasă cu el, că nu pot să am grijă 
de mine şi că, dacă nu o să merg cu el, o să aibă el grijă să 
fiu luată în custodie, în acord cu legea privind asistenţa 
psihiatrică obligatorie. (Bineînţeles că era o absurditate, 
când am ajuns acasă, am studiat în detaliu problema pe 
net.) 

Gunilla s-a oferit din nou să mă ajute. Era în drum spre 
muncă şi a ieşit în timp ce noi stăteam acolo şi ne certam. 
A ridicat din sprâncene, mimând surprinderea, în felul 
acela în care doar ea poate s-o facă, şi s-a pus în faţa lui 
Owe cu picioarele depărtate şi braţele încrucişate. 


e 176 œ» 


A fost o situaţie aproape comică. Gunilla era cu două 
capete mai scundă decât Owe, în ciuda ghetelor cu tocuri 
înalte, dar inspira totuşi o prezenţă autoritară şi afişa un 
calm care-l enerva în mod vizibil. 

— Owe, ce faci aici? a întrebat cu obişnuita-i voce 
tărăgănată. 

— Am venit s-o duc pe Hanne acasă. Nu ştie ce-i mai 
bine pentru ea. 

— Nu ştie? 

Gunilla mi-a întâlnit privirea şi a continuat: 

— Ştii ce-i mai bine pentru tine, Hanne? 

Eram atât de supărată, încât nu mai puteam să vorbesc, 
aşa că doar am dat din cap. 

— Păi, atunci, a continuat Gunilla, cred că acum cel mai 
bine ar fi să te întorci acasă, Owe. 

— Nu mă duc nicăieri. 

Gunilla a oftat zgomotos. 

— Păi, atunci cred că va trebui să chem poliţia. 

— Nu te amesteca, a mârâit Owe. Astea-s chestii private. 

Gunilla şi-a scos mobilul din geantă şi s-a uitat la mine şi 
la Owe cu o expresie istovită. 

— Sun la poliţie! 

Owe a făcut doi paşi spre mine, a apucat lesa Fridei şi a 
biciuit aerul cu ea. 

— Curve împuţite, a mormăit. Cel puţin pe Frida n-o vei 
neglija. Voi avea eu grijă. Vine cu mine. 

Apoi a dispărut în josul străzii, trăgând-o pe Frida după 
el, câinele aruncând priviri anxioase spre mine tot drumul 
în jos pe deal. 

Şi asta a fost. 

Mai multe lacrimi. Gunilla a încercat neîndemânatică să 
mă consoleze pentru a doua oară în acea dimineaţă. 

— Hanne, vei şti tu ce să faci, a spus. Bucură-te că nu ai 
un copil - atunci chiar că ar fi fost complicat. 

Şi apoi, desigur, m-am gândit la copiii care n-au apărut 
niciodată şi asta m-a făcut să plâng şi mai tare. 

Dar nu puteam să-i spun asta Gunillei. În schimb, am 
urcat înapoi în apartamentul ei, am făcut un duş şi m-am 


e 177 œ» 


machiat cu grijă. Faţa îmi era roşie şi umflată, iar sub 
bărbie, pe braţe şi în toate celelalte locuri în care timpul 
făcuse ravagii, pielea părea să atârne mai tare decât de 
obicei. Am remarcat cu detaşare că era respingător - că 
trupul meu devenise de fapt urât. Femeia coaptă (sau orice 
alt termen folosit; nu sunt prea încântată de termenul 
„coaptă” pentru că îmi aminteşte de un fruct în 
descompunere) nu e atractivă. Adevărul e că este teribil de 
neatractivă maturitatea şi cel mai bine e s-o ascunzi sub 
machiaj şi sub cât mai multe straturi de haine. 

Aşadar. lată-mă, am cincizeci şi nouă de ani şi o 
demenţă precoce, sunt proaspăt despărțită de soţ şi, colac 
peste pupăză, am carnea flască şi grăsimea îmi atârnă pe 
braţe. Descoperirea începea să-şi facă efectul şi m-am 
întrebat dacă chiar am luat decizia corectă făcându-mi 
bagajele şi părăsind siguranţa relativă a apartamentului 
nostru. În acelaşi timp, ştiam cu o convingere de 
nezdruncinat că viaţa alături de Owe nu era o opţiune. 
Pentru că, în ciuda faptului că viitorul pe care-l alesesem 
era imprevizibil şi intimidant, simţeam că îmi e imposibil 
să mă întorc la Owe. 

Mi-ar fi fost uşor să mă întind pur şi simplu pe canapea 
şi să-mi trag pătura peste cap, dar n-am făcut asta. Mai 
ales ca să-i fac în ciudă lui Owe. Eram hotărâtă să 
demonstrez că sunt în stare să mă descurc şi singură, fără 
ajutorul lui. Mi-am adus aminte încă o dată de toate 
motivele pentru care nu puteam să-l sufăr: 

E făţarnic. Egocentric. Narcisic. Dominator. Miroase 
urât. 

Apoi m-am apucat de treaba: 


Prima persoană pe care o văd când ajung în incinta 
secției de poliție e Peter. E aşezat în fața computerului 
său. Trupul lui lung stă încovoiat într-o postură 
inconfortabilă şi pare să se holbeze la ceva de pe ecran. 
Când mă vede sare în sus, vine la mine şi mă prinde de 
braţ de parcă am fi cei mai buni prieteni, ca şi cum mica 
noastră conversaţie din seara de dinainte ar fi făcut să 


e 178 + 


dispară faptul că el e bărbatul care mi-a ruinat viaţa. 

Mâna lui e caldă şi uscată. Şi e ciudat de bine să o simt 
acolo - pe antebraţul meu. 

Pare cel mai firesc lucru din lume. 

— Vino, spune el. Urmează să stau de vorbă cu una 
dintre angajatele lui Jesper Orre. Cea care l-a acuzat de 
hărţuire sexuală. Vino cu mine! 

— Bine, îi spun, pentru că nu am nimic altceva de făcut. 


Denise Sjöholm are douăzeci şi opt de ani şi are o 
diplomă de masterat. Mă surprind gândindu-mă că arată 
prea tânără pentru a cumpăra băutură fără să-şi arate 
cartea de identitate. Dar acesta e doar un semn al vârstei 
mele - încă un exemplu care arată că până şi cadrele mele 
de referință s-au modificat lent de-a lungul ariilor, fără ca 
eu să observ. Trebuie să-mi reamintesc că atunci când 
eram de vârsta ei, eu şi cu Owe eram deja căsătoriţi de 
câțiva ani. 

Eram aşadar doar un copil pe atunci. 

Pare un pic dezorientată în camera de interogatoriu, 
expusă cumva. Poartă un pulover voluminos, blugi tăiaţi şi 
e nemachiată. Ochii ei mari şi căprui sunt plini de teamă, 
ceea ce nu e chiar aşa de ciudat. Îmi închipui că a 
însemnat destul de multă bătaie de cap pentru ea să-l 
acuze pe superiorul ei cel mai înalt în rang de hărţuire 
sexuală. 

Peter pare la rândul lui să-i fi observat teama, pentru că- 
i dă de înţeles că nu e acuzată de nimic şi că vrem doar s-o 
interogăm în legătură cu crima care a avut loc în casa lui 
Orre şi-n legătură cu dispariţia care a urmat. 

Ea încuviinţează fără o vorbă şi se joacă cu un franj 
care-i iese din blugi. 

— Cât timp aţi lucrat la Clothes& More? întreabă Peter. 

— Un an. 

— Şi care era fişa postului? 

— Era... um... de manager de proiect în cadrul 
departamentului de marketing.  Conduceam diverse 
campanii de publicitate. De exemplu, eram responsabilă 


<e 179 + 


pentru reclama de Crăciun care se dă acum la televizor. 
Adică până când am plecat în concediu medical. 

Privirea ei rătăceşte de la Peter la mine şi înapoi, parcă 
e o pasăre agitată care nu îndrăzneşte să aterizeze 
nicăieri. 

— Şi când l-aţi cunoscut pe Jesper Orre? 

— Aproape imediat după ce am început să lucrez. La 
sediul central nu suntem chiar atât de mulţi. Şi trecea 
întotdeauna pe la departamentul de marketing să vadă ce 
punem la cale. Îmi aduc aminte că mi se părea grozav. 
Relaxat, ştiţi. Cu toate că existau multe bârfe despre cât de 
neplăcut putea să fie. Despre felul în care concedia 
oamenii în stânga şi-n dreapta. 

— Şi apoi ce s-a întâmplat? 

Denise se uită în podea şi părul ei castaniu şi subţire îi 
acoperă faţa. 

— M-a întrebat dacă am chef să-l însoțesc la o petrecere. 
Asta s-a întâmplat în primăvară. 

— Bun. Ce fel de petrecere? 

— Păi. Nu a dat detalii legate de petrecere, dar am 
hotărât ca el să vină să mă ia sâmbătă seara din piaţa 
Stureplan. Şi aşa a făcut. Dar apoi m-a dus la el acasă, în 
loc să mă ducă la petrecere. Şi acolo nu mai era nimeni 
altcineva. Doar el şi cu mine. În fine... am luat cina - 
cumpărase homar şi şampanie. Eram foarte impresionată 
de faptul că voia să ia cina doar cu mine. Vreau să spun, 
Jesper Orre poate să iasă cu oricine vrea el... 

Vocea ei se frânge şi îşi scutură încet capul. 

— Eram atât de al naibii de naivă, continuă ea. Imediat 
ce am terminat de mâncat, a vrut să se culce cu mine. 
Normal. 

— Şi dumneavoastră ce aţi făcut atunci? 

Denise pare un pic confuză, ca şi cum n-ar înţelege prea 
bine întrebarea. 

— Am făcut sex. Apoi am continuat să ne vedem din 
când în când. Mi-am dat seama destul de repede că nu voia 
o relaţie cu mine. Aşa că, după aproximativ două luni, am 
rupt relaţia cu el sau, mă rog, ce o fi fost. Nu am fost 


< 180 » 


niciodată împreună cu adevărat. 

— Cum a reacţionat? 

— Era furios. A spus că el avea să decidă când se 
termină. Şi că o să regret dacă nu înţelegeam asta. 

Denise trage atât de tare de franjul blugilor, încât acesta 
se rupe cu un mic pocnet. 

— Şi apoi ce aţi făcut? 

Ea dă din cap şi râde încet. 

— Ar fi trebuit să ştiu că n-aveam cum să înving 
împotriva lui. Ar fi trebuit să mă prefac cooperantă, dar în 
loc de asta m-am enervat, i-am spus să se ducă dracului, că 
eu eram cea care decideam cu cine şi când mă culc. A 
plecat fără să spună nimic. Apoi, la muncă, a început să se 
comporte urât cu mine. Îmi punea întrebări imposibile la 
şedinţe. Îmi discredita toate sugestiile. Se asigura să nu 
primesc niciun proiect interesant. Cred că voia să mă 
pedepsească. Dar adevăratul circ a început abia după ce 
m-am dus la departamentul de Resurse Umane să mă 
plâng. Am fost chestionată în prezenţa lui de cei de la 
Resurse Umane. Aşa cum vă puteţi imagina, nu era prea 
distractiv să stau acolo şi să vorbesc despre... relaţia 
noastră, în timp ce el asculta. În final, m-am simţit atât de 
îngrozitor, încât mi-am luat concediu medical. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— Am fost în concediu medical timp de... Denise numără 
pe degete. Opt săptămâni. Nu, timp de nouă săptămâni. 

Peter dă din cap şi scrie ceva în carnet, apoi spune: 

— Ştiu că asta ar putea să sune un pic cam ciudat, dar 
era brutal în pat? 

Denise pare stânjenită, îşi încrucişează braţele la piept. 

— Nu. Nu în mod deosebit. 

— V-a furat vreodată lenjeria intimă? 

— Să fure lenjerie intimă? 

— Da, v-a luat vreodată lenjeria de corp? 

— Din câte ştiu eu, nu. 

— Aţi mai vorbit ceva cu el de când aţi plecat în 
concediu medical? 

Ea clatină din cap. 


e 181 œ» 


— Nici măcar un cuvânt. 

— Ştiţi cumva dacă a mai făcut asta şi cu alte femei de la 
dumneavoastră din birou? 

— Nu. Dar nu m-ar surprinde. E un psihopat nenorocit. 

— Ştiţi cumva dacă în acest timp s-a mai întâlnit şi cu 
alte femei? 

— Nu. Dar, aşa cum am spus, e un psihopat nenorocit. 

În timp ce o conducem pe Denise spre ieşire, nu mă pot 
abţine. Îmi pun mâna pe braţul ei şi o privesc în ochi. 

— Presupun că ştiţi că nu aţi făcut nimic greşit? îi spun. 
S-a folosit de dumneavoastră doar pentru că a putut, 
pentru că poziţia lui îi permitea acest lucru. 

Ea se uită la mine îndelung, apoi dă din umeri. 

— Poate. Dar regret în continuare că m-am dus la 
Resurse Umane. Până la urmă, s-ar fi săturat de mine. 

Iese din secţie cu capul în pământ. 

— Ce tâmpit sinistru, îi spun lui Peter în timp ce ea 
dispare în ceaţă. 

Peter dă uşor din umeri, se uită la mine, iar eu nu pot 
decât să mă gândesc: ca tine, Peter. Un tâmpit şi jumătate, 
ca tine. 

E aproape ca şi cum ar putea să simtă ce gândesc, 
pentru că dintr-odată pare să devină conştient de sine. Se 
uită în altă parte şi se îndreaptă spre lifturi, mormăind: 

— Ultima oară când am verificat, chestia asta nu era 
ilegală. 

x 

Trei ore mai târziu, când mă îndrept spre apartamentul 
Gunillei, deja se întunecă. Un vânt rece îmi pătrunde pe 
sub haine şi temperatura a scăzut. Pe drumul umed s-a 
format un strat tare şi alunecos de gheaţă şi sunt nevoită 
să merg încet ca să nu alunec. 

Deja mi-e dor de Frida, dar nu ştiu cum aş putea s-o 
recuperez. Nu pot să fac o plângere la poliţie. Frida e 
câinele lui Owe şi nu poţi fura ceva ce e deja al tău. 
Corect? E 

Lui Owe nu i-a plăcut niciodată prea mult de Frida. În 
general, era de părere că latră prea mult şi că miroase 


e 182 » 


urât (de parcă el n-ar mirosi). Nu mi-a luat-o pe Frida ca să 
o protejeze de mine; a luat-o ca să-mi facă rău. Aşa cum 
Jesper a pedepsit-o pe săraca fată pentru că ea n-a vrut să 
fie sclava lui sexuală. 

Puterea, mă gândesc. Întotdeauna e vorba de putere. 

De fiecare dată când trec pe lângă un chioşc de ziare, 
mă opresc şi citesc titlurile. Portretul-robot al femeii care a 
fost omorâtă în casa lui Orre e pe prima pagină a tuturor 
ziarelor din oraş, însoţit de titlul de o şchioapă: „Cine e 
autorul crimei de la Regele Modei?” 

Dacă nu aflăm acum cine e, nu ştiu dacă o să aflăm 
vreodată. 

Când ajung la Slussen, începe din nou să ningă. Fulgi 
mici şi compacţi îmi biciuie şi-mi înţeapă obrajii. Imi sună 
mobilul şi mă întorc în mod instinctiv cu spatele la vânt, 
scot telefonul ca să răspund. 

E Peter. 

— Hanne, spune el. Tocmai am vorbit cu cei de la 
Laboratorul Naţional. Maceta folosită în casa lui Orre este 
identică cu cea folosită în cazul Calderón. Pe vertebrele 
ambelor victime au găsit urme care pot fi puse în legătură 
cu arma. Urmele se potrivesc perfect cu lama macetei. Ştii 
ce înseamnă asta, nu-i aşa? 


e 183 >» 


Emma 
Cu o lună în urmă 


— Dar de ce să-ţi omoare pisica? Nu înţeleg. 

Olga se încruntă şi-şi răsuceşte brăţările grele bătute cu 
diamante false. Mă uit afară în magazinul gol şi reflectez la 
asta pentru o clipă. Muzica se revarsă din difuzoare. 
Mahnoor nu e de văzut nicăieri. Probabil că e ocupată cu 
una dintre noile ei sarcini administrative cruciale. 

— Dacă e aşa cum ai spus mai demult şi e un psihopat, 
atunci poate că vrea să-mi facă rău, într-un fel sau altul. 
Poate că îi face plăcere să-mi distrugă viaţa. 

Olga nu pare să fie de acord. Aşa cum era de aşteptat, îi 
e mai uşor să creadă că Jesper are nevoie de bani sau de 
sex decât că e un sadic. Şi, la un anumit nivel, sunt de 
acord cu ea; şi mie mi-e greu să cred că ar face orice ca să- 
mi distrugă viaţa. Dar nu găsesc nicio altă explicaţie 
pentru comportamentul lui. 

— Dar o pisică - ce legătură au pisicile cu toată treaba 
asta? 

— Sigge e important pentru mine. Dacă îi face ceva rău 
lui Sigge, atunci îmi face rău şi mie, nu-i aşa? 

— Dacă aşa stau lucrurile, începe Olga, dându-mi o nouă 
rolă de hârtie pentru casa de marcat ca să o înlocuiesc pe 
cea veche, atunci chiar că e dus cu pluta. 

— Aşa zic şi eu. 

— Ai făcut cercetări? Poate că a mai făcut asta şi altă 
dată. Poate că a fost la închisoare sau la ospiciu. 

Ideea pare aproape ridicolă, şi în mintea mea apar 
imediat imaginile. Jesper Orre, directorul executiv al 
companiei la care lucrăm amândouă, purtând cămaşă de 
forţă, închis într-un spital de boli mintale. Sau îmbrăcat 
într-o salopetă cu dungi, ca un personaj din desene 
animate, stând în spatele unor gratii solide de fier. 

— Poate că a omorât pe cineva, şopteşte Olga, ca şi cum 
i-ar fi teamă că cineva ar putea s-o audă în încăperea 


e 184 - 


goală. 

Mă uit în ochii ei fără să spun nimic. Pare să regrete ce- 
a spus. 

— Îmi pare rău, scumpo. Bineînţeles că n-a omorât pe 
nimeni. Tot ce spun e că uneori nu-i cunoşti pe oameni, 
chiar şi atunci când crezi că-i cunoşti. 

— Probabil că-i adevărat, spun, gândindu-mă că nici nu 
ştie câtă dreptate are. 

— Ce ai de gând să faci? Să-l raportezi poliţiei? 

Mă întorc, închid sertarul casei de marcat şi scot un pic 
de hârtie pentru bonuri. 

— Mai întâi vreau să vorbesc cu el. 

— Vei încerca să dai de el? 

Dau din cap şi mă uit prin magazin. Câţiva adolescenţi 
pierd vremea lângă masa cu blugi din colţ; îmi aruncă o 
privire lungă şi am senzaţia că ar putea încerca să fure 
ceva. De obicei se vede clar, mai ales când e vorba de puşti 
care n-au învăţat încă să-şi controleze mimica şi care 
aproape întotdeauna acţionează în grup, ca şi cum furtul 
din magazine ar fi un sport de echipă. 

— Ştiu ce trebuie să faci, spune Olga şi dintr-odată pare 
entuziastă şi un pic vicleană în acelaşi timp. Te răzbuni. lei 
înapoi puterea. Eu sunt bună la asta. Obţin supremaţia. Nu 
vreau să umflu penele, dar e adevărat. 

— „Să te umfli în pene”, vrei să spui. Ce anume? 

Olga pare confuză. 

— Se spune „să te umili în pene”. 

— Cui îi pasă - exersăm mai încolo limba. Vino-ţi în fire 
şi răzbună-te pe ticălosul ăla! Află unde este, du-te la el şi 
cere-i socoteală. Nu-l lăsa să scape! Arată-i cine e mai 
puternic! 

Băieţii de lângă tejgheaua cu blugi au început să se 
deplaseze spre ieşire. Unul dintre ei cară o geantă sport 
suspect de mare. Olga îi vede la rândul ei, dar nu pare să 
aibă de gând să reacționeze în vreun fel. 

— Deci crezi că ar trebui să mă răzbun? 

Ea dă din cap. Chiar în acel moment, un bărbat intră pe 
uşă şi se îndreaptă spre casă. Pare hotărât, ca şi cum ar şti 


185 - 


exact ce vrea. Asta pare să fie tendinţa printre bărbaţii mai 
în vârstă. Rar se întâmplă să rătăcească prin magazin 
răscolind printre haine. În loc de asta, vin direct la noi şi 
cer şosete sau cămăşi sau lenjerie de corp. Apoi cumpără 
câte cinci pachete din fiecare, plătesc şi părăsesc 
magazinul cât ai clipi. 

— Bine aţi venit! Cu ce vă putem ajuta? întreabă Olga în 
conformitate cu regulamentul şi zâmbeşte mecanic în timp 
ce-şi roteşte încă o dată brăţările cu diamante false. 

— O caut pe Emma Bohman, spune omul fără să-i 


întoarcă zâmbetul. 
x 


Când îi spun că eu sunt Emma Bohman, se prezintă ca 
fiind Sven Ohlsson, şeful departamentului de Resurse 
Umane pentru Regiunea de Est, apoi mă ia deoparte şi 
spune: 

— Putem sta de vorbă în zona angajaţilor? 

Faţa lui e lipsită de expresie. Are păr foarte scurt, 
roşcat-blonziu, şi obraji rotunzi, cu toate că trupul îi zvelt, 
aproape slab. Işi ridică geanta, o servietă veche din piele 
cu pete de grăsime pe ea, din care scoate un teanc de 
hârtii. 

Imediat ce îşi spune numele, ştiu despre ce este vorba. 

— Lucrezi la noi de trei ani, Emma. 

Dau din cap, nefiind prea sigură dacă e o întrebare sau 
dacă enunţă un fapt, citind cu voce tare din teancul de 
hârtii. Apoi îşi găseşte ochelarii cu ramă de baga. Scoate o 
mică batistă albastră şi îşi şterge cu grijă ochelarii, în 
tăcere. 

— Doriţi o cafea? îl întreb. 

Mai ales pentru că nu ştiu ce altceva să spun. 

— Mulţumesc, da, spune el fără să-şi ia privirea de la 
ochelari. 

Ticăitul ceasului aflat în colţ pare să devină brusc 
asurzitor, iar mirosul cafelei copleşitor şi nu pot să fac 
nimic să mă feresc de el. li aşez o cană în faţă, mă las pe 
scaunul de vizavi, doborâtă de lipsa mea de vlagă. 

Niciodată n-aş fi crezut că avea să mi se întâmple un 


e 186 œ» 


asemenea lucru; asta li se întâmplă altor oameni, nu mie. 
Eu am fost întotdeauna bună, am respectat regulile. Mai 
puţin în ultima vreme, de când scrisorile de la agenţiile de 
recuperare a creditelor au început să se adune şi absenţele 
de la muncă au început să umple foaia de prezenţă de pe 
perete. 

— Suntem supuşi unor serioase provocări economice, 
spune şi îşi pune ochelarii. 

Pentru prima oară, mă priveşte în ochi. Ochii lui sunt 
gri-deschis şi complet lipsiţi de emoție. E un birocrat 
politicos, însărcinat cu o misiune mortală, trimis al sediului 
central. Îşi pune încet cârpa de curăţat ochelarii în 
servietă şi continuă: 

— Profiturile sunt minime. În lunile următoare, vom fi 
forţaţi să închidem două magazine. 

În continuare, nu ştiu ce să spun. Doar încuviinţez. El 
devine tăcut. Dintr-odată, pare obosit. Poate chiar e obosit. 
Poate că în viaţa reală e o persoană cumsecade. 

— Profituri mici? spun eu, ca şi cum aş vrea să-l ajut să 
continue. 

Se uită din nou în ochii mei. Continuă să nu arate nicio 
urmă de emoție. 

— Profituri mici, da. Mulţumesc. Potrivit celor spuse de 
Björne Franzen, ţi-ai făcut treaba cu brio, Emma, dar din 
nefericire conducerea a decis să reducă cheltuielile cu 
personalul pentru a asigura supraviețuirea noastră pe 
termen lung. 

— Înţeleg. 

— Nu e nimic personal, Emma. Suntem însă pur şi 
simplu nevoiţi să luăm în considerare noile realităţi 
economice. 

Vreau să nu-mi mai rostească numele. Nu-l cunosc, nu 
vreau să fiu „Emma” pentru el. 

— Sigur, îi răspund. 

— Are de-a face doar cu economia. 

— Înţeleg. Deci nu are nicio legătură cu... arăt spre 
raportul de absenţe care atârnă pe perete. 

Abţibildurile roşii, furioase strălucesc asemenea unor 


e 187 œ» 


coşuri urâte pe un ten palid. 

Zâmbeşte pentru prima dată de când a venit. E un 
zâmbet slab, aproape trist. 

— Toată lumea are dreptul să fie bolnavă, spune el. Sau 
să stea acasă cu copilul bolnav. Acesta nu este un motiv 
pentru desfacerea contractului. Astea-s doar zvonuri 
răutăcioase. Ştii ce spune media despre noi. 

Işi soarbe cafeaua şi mă trezesc că-mi doresc să se ardă. 
Dar e o dorinţă care nu se împlineşte. Cafeaua de la 
automat e în cel mai bun caz călduţă. E aşa de un an deja, 
de când Björne a lovit odată automatul când şi-a ieşit din 
pepeni. 

Bărbatul aşază teancul de hârtii pe masă, îl împinge 
încet spre mine cu un deget. 

— Emma, acum trebuie să discutăm un pic despre 


lucrurile practice. 
x 


— Cine a fost? întreabă Mahnoor în timp ce el pleacă, 
uitându-se lung după bărbatul cu părul roşcat, scurt şi 
ochelari cu ramă de baga care arată ca o versiune matură 
a lui Tintin, căutând să scape din lumea benzilor desenate. 

— Era de la Resurse Umane. Unde e Olga totuşi? 

Nu am niciun chef să vorbesc despre discuţia pe care 
tocmai am avut-o, despre teancul de hârtii care rezumă 
termenii concedierii mele: faptul că sunt concediată 
imediat, că primesc un salariu compensatoriu pe două luni 
şi că trebuie trimis înapoi la sediul central cardul meu de 
acces în clădire, într-un plic ştampilat. 

— Olga? spune Mahnoor absentă. 

— Da, unde e? 

— Habar n-am. Dă din umeri. Probabil caută pe net 
articole de machiaj sau lenjerie intimă, micuța misogină. 

— Poftim? 

Mahnoor îmi alungă întrebarea cu un gest al mâinii. 

— Nimic. 

— Ultima oară când am văzut-o, citea de fapt o carte, 
spun, aducându-mi aminte cum stătea Olga la masa din 
chicinetă cu o carte broşată în mână, la puţin timp după 


e 188 >» 


plecarea omului de la Resurse Umane. 

Mahnoor ridică din sprâncenele ei bine definite. 

— Probabil vreo  porcărie pe care a găsit-o la 
supermarket. 

Mulţumirea prost mascată a lui Mahnoor mă tulbură. 

— Poate că era o carte bună, absolut normală, sugerez. 

— Glumeşti? Cred că n-ar şti să recunoască o carte bună 
nici dacă i s-ar aşeza deschisă peste faţă. 

Mahnoor îşi face de treabă printre agrafele de păr şi 
colierele expuse lângă sertarul cu bani. Le aranjează pe 
cele care atârnă strâmb şi apoi mă întreabă pe un ton 
neutru: 

— Şi, ce voia tipul de la sediul central? 

Ezit pentru o clipă. 

— Nimic special. Voia doar să ştie cum merg lucrurile 
pe-aici, acum că Bjorne e bolnav. 

— Şi tu ce i-ai spus? 

— l-am spus adevărul. Că ne descurcăm foarte bine fără 


el. 
x 


Stau în maşina Olgăi. Ploaia bate darabana pe capotă, 
iar în maşina înghesuită e umezeală. Din când în când 
trebuie să şterg parbrizul ca să văd prin el. 

Abia e şase şi ceva şi a trecut mai mult de o oră de când 
am parcat aici. Dacă nu am noroc, astăzi nu va fi la birou. 
Poate e plecat într-o călătorie de afaceri sau are o întâlnire 
pe undeva. 

Sorb din apa minerală cu aromă de lămâie care are gust 
de detergent şi mă gândesc la bărbatul roşcat de la sediul 
central. La ochelarii lui demodaţi şi servieta uzată. N-aş fi 
ghicit niciodată că e angajatul unei companii de modă. 

Să fi fost şi asta o manevră de-a lui Jesper? O altă piesă 
de puzzle din planul său diabolic? Dacă e adevărat, atunci 
a fost genială, pentru că a reuşit să mă lipsească de un alt 
lucru care e important pentru mine: locul meu de muncă. 
Mai devreme, când îmi plângeam de milă, nu m-am gândit 
la asta; am crezut că îmi luase deja toate lucrurile la care 
tineam. Poate că-mi mai poate lua şi altceva, alte lucruri la 


e 189 + 


care nu m-am gândit, pe care le iau de bune. Casa? 
Sănătatea? 

Viaţa? 

Gândul mă face să tresar. 

Mă gândesc la apartamentul de pe Kapellgrâănd. La 
covorul din cârpe de pe hol şi scaunele roşii de lemn, 
aranjate frumos lângă perete, precum caii de la şcoala 
spaniolă de echitație. Mi-l închipui pe Jesper întins gol pe 
covorul colorat. Florile galbene ale covorului îi înconjoară 
trupul în aşa fel încât aproape că pare să stea întins pe un 
câmp de floarea-soarelui. Trupul lui e relaxat, faţa senină 
ca a unui copil. Are gura uşor întredeschisă, iar pieptul lui 
urcă şi coboară. Stau într-o maşină în ploaie, dar în acelaşi 
timp sunt în apartamentul de pe Kapellrând, uitându-mă la 
Jesper. Încercând să înţeleg de ce bărbatul ăsta, băiatul 
ăsta, fiinţa asta umană care stă întinsă acolo cu atâta 
inocenţă ar vrea să-mi facă rău. 

Un om traversează în grabă strada la doar câţiva paşi de 
maşină. Mă aplec în faţă, şterg umezeala de pe parbriz ca 
să văd mai bine. Nu e Jesper. Bărbatul e prea scund şi are 
părul blond. Dispare cu paşi repezi în întuneric. 

Dacă aş fi în stare să mă văd acum, în acelaşi fel în care 
l-am văzut pe Jesper, oare ce aş vedea? O ţicnită care-şi 
pândeşte iubitul în întuneric, în faţa biroului lui? Îmi pierd 
oare minţile? 

Ăsta să fie scopul ultim, de a mă depriva de sănătatea 
mea mintală? Violul suprem: să împingi o persoană la 
nebunie. 

Greaţa revine din nou şi mai iau o înghiţitură din 
dezgustătoarea apă minerală. 

Dacă ăsta e un joc regizat cu grijă de el, atunci e posibil 
să ştie că sunt aici? Şi-a elaborat deja şi următorul pas? 
Dacă-l urmăresc, voi descoperi oare adevărul sau doar 
ceea ce vrea să-mi arate? 

Întrebările vin fără oprire; fiecare răspuns naşte una 
nouă. E ca şi cum te-ai uita într-o oglindă reflectată într-o 
oglindă. Reflectată într-o altă oglindă. Mă ia cu ameţeală 
doar gândindu-mă la ce se întâmplă şi de ce. Şi nici măcar 


< 190 œ» 


n-am început să mă gândesc cum să-mi rezolv cele mai 
arzătoare probleme: copilul, facturile, slujba pe care am 
pierdut-o, gonită de bărbatul roşcat de la sediul central. 

Poate că Olga are dreptate. Ar trebui poate să mă 
răzbun? 

Poate că exact asta îşi doreşte? 

Sunt copleşită de o senzaţie de irealitate. E ca şi cum aş 
fi într-un film, ca şi cum aş avea impresia că sunt stăpână 
pe propriul comportament, dar de fapt îl controlează 
altcineva. Mă simt ca şi cum aş fi în cădere liberă şi n-aş 
avea nicio influenţă asupra vieţii mele. Mă uit la inelul 
care-mi străluceşte pe deget. Mă gândesc că e real, dovadă 
că nu sunt nebună cu adevărat. 

Apoi îl zăresc. 

Merge cocoşat prin ploaie, paltonul flutură în jurul lui ca 
o velă stricată, la fel ca atunci când l-am pândit ultima 
oară din întuneric. Păşeşte ferm, cu hotărâre. Simt 
impulsul de a sări din maşină, de a alerga la el şi de a-l 
întreba ce naiba are de gând, dar ceva mă opreşte. Vreau 
să ştiu ce are de ascuns, să văd unde locuieşte. 

Vreau să ştiu mai multe înainte de a mă arăta complet 
vulnerabilă în faţa lui. 

Câteva minute mai târziu, din parcare iese o maşină 
mare şi neagră de teren. Pornesc maşina şi-l urmăresc, 
având grijă să nu fiu prea aproape de el. La fiecare al 
doilea stop, îmi moare motorul; nu sunt obişnuită să 
folosesc schimbătorul de viteze. Înjur şi pornesc din nou 
maşina, îngrozită la gândul că aş putea să-l pierd acum, că 
l-am găsit până la urmă. 

La Roslagstull, traficul se aglomerează considerabil. 
Trag chiar în spatele lui Jesper în marea de maşini care se 
îndreaptă spre casă prin întuneric. El se îndreaptă spre 
nord pe E18 şi iese de pe autostradă la Djursholm. Când 
încetineşte, fac şi eu acelaşi lucru, lăsând să crească 
distanţa dintre noi. Nicio altă maşină nu se zăreşte la 
orizont. Trecem pe lângă vile mari cu peluze luminate ce 
seamănă cu nişte parcuri. Trecem prin micul centru. Un 
magazin alimentar, o librărie, o mică piaţă cu câţiva copaci 


e 191 œ» 


desfrunziţi. Din nou am acea senzaţia: sunt într-un film, 
trec prin peisaje dezolate în drum spre un fel de 
deznodământ. Dar ce fel de film este? O dramă, un thriller? 
O tragedie? 

Ajungem la apă, neagră şi strălucitoare ca o bucată de 
mătase întinsă în faţa mea în întuneric. Jesper coteşte la 
dreapta, iar eu îl urmez. Curiozitatea mea e trează, iar 
senzaţia că ne apropiem de un fel de deznodământ devine 
mai puternică. Pentru o vreme, continuăm drumul pe lângă 
apă. Aici vilele sunt şi mai mari, aproape de mărimea unor 
castele, şi mă întreb dacă aici chiar locuiesc oameni 
obişnuiţi sau dacă vilele deservesc doar companii sau 
poate ambasade. 

Nu observ când încetineşte şi aproape că mă lovesc de 
spatele maşinii lui negre. O ia la dreapta pe o străduţă şi 
aştept câteva secunde înainte să-l urmez. Pe marginea 
micului drum sunt semănate plante perene: buxus, tisă şi 
tuia. Pe pavajul îngust sunt grămezi de frunze umede. 
Casele de-aici sunt mai mici, arată mai degrabă ca nişte 
case oarecare. Sting farurile, mă furişez încet în spatele 
lui. El virează din nou şi eu îl urmez. Micul nostru joc 
aproape că începe să mă amuze. N-am mai urmărit pe 
nimeni până acum. 

Se opreşte în faţa unei case albe, moderne. Ferestrele 
revarsă o lumină caldă, vopsind în auriu peluza şi frunzele 
umede de toamnă. Opresc motorul. Aştept. Îl urmăresc în 
timp ce-şi scoate servieta neagră, se apropie de poarta din 
fier forjat şi-şi ridică mâna să o deschidă. Dar apoi se 
opreşte, face un pas înapoi şi vine spre mine câţiva paşi pe 
pavaj. 

La început mi-e teamă că o să mă descopere, dar apoi 
văd care îi este intenţia. 

Lângă gard zac grămezi de lemne ude. Una dintre 
grămezi e acoperită cu o prelată verde. Jesper o înconjoară 
şi se îndreaptă spre o clădire construită de curând, 
probabil un garaj, aflat în dreapta porţii. 

Nu a fost încă vopsită şi, acolo unde ar trebui să fie uşa, 
o folie de plastic e fluturată de vânt. Se lasă pe vine, 


e 192 œ» 


inspectând ceva la peretele lateral. Apoi se ridică, se 
întoarce şi se îndreaptă înapoi spre casă. 

Îmi trece imediat prin minte - oare acum mă uit la banii 
pe care i-am pierdut? Am plătit pentru clădirea din faţa 
mea? Toate economiile mele au fost transformate în 
garajul maşinii lui mari şi negre? 

Apoi îl văd stând în faţa uşii de la intrare. Când apasă pe 
sonerie în loc să deschidă chiar el uşa, dintr-odată nu mai 
sunt aşa de sigură. Locuieşte aici sau a venit doar în 
vizită? Apoi scoate o cheie, o bagă în yală şi, în acelaşi 
timp, cineva deschide uşa. În pragul uşii stă o femeie. Are 
părul închis la culoare, e înaltă şi frumoasă. Pot să disting 
asta cu claritate, cu toate că sunt la o distanţă 
considerabilă. Are acea carismă plină de încredere pe care 
doar femeile frumoase o au, ca şi cum postura ei ar vorbi 
despre valoarea pe care o are. 

Femeia se apleacă, iar Jesper o sărută. Nu e un sărut 
scurt, dat pe obraz, rezervat prietenilor şi membrilor 
familiei, ci un sărut apăsat şi intim. 

Apoi nu mai văd nimic. Casa se estompează, ploaia nu se 
mai aude pe capotă. Totul e cuprins de un întuneric şi o 


tăcere binecuvântată. 
x 


Alerg prin întuneric. Cineva ţipă. Este un răcnet lung 
care îţi strânge inima şi, după câteva secunde, îmi dau 
seama că persoana care ţipă sunt eu. Crengile îmi lovesc 
faţa. Pe ceafă mi se prelinge o apă rece ca gheaţa. De 
nicăieri, în faţă apare un scaun de grădină. Fac un pas în 
lateral, dar tot mă lovesc de el, iar acesta cade cu un 
bufnet. Măresc viteza, mă simt ca un animal hăituit. Nu ţin 
minte de ce mă aflu aici în întuneric, ştiu doar că fug ca să- 
mi salvez viaţa. Fug de ceva îngrozitor, ceva care îmi 
ameninţă întreaga existenţă. 

Ghetele mi se afundă în noroi şi alunec, dar îmi recapăt 
echilibrul, alerg înainte, cu mâinile întinse în faţa mea ca o 
oarbă. 

Din întuneric răsare un gard. Nu e foarte înalt, doar de 
un metru, un metru şi douăzeci. Îl escaladez fără să stau 


e 193 * 


pe gânduri, mă arunc pe partea cealaltă. Dar mă agăţ de 
ceva: geaca mi s-a prins de gard. Cad cu capul înainte şi 
mă lovesc urât pe o parte. Durerea este de neînchipuit, îmi 
trece prin cap că nu pot să re pir şi totul se întunecă. 


Ceva îmi atinge obrazul. Deschid ochii. Încerc să mă 
gândesc. Să-mi aduc aminte. 

E întuneric. Zac pe jos, pe peluza cuiva. La doar câţiva 
metri în faţa mea e o groapă cu nisip. Găleţi şi săbii, şi 
camioane mici galbene sunt împrăştiate pe nisip şi pe 
iarbă ca ciupercile în pădure. 

De cât timp mă aflu aici? Dau să mă ridic în capul 
oaselor, dar mă opresc la jumătate. Stomacul mi se 
strânge într-o crampă dureroasă. Mă aplec în faţă, mă fac 
covrig, dar durerea din stomac nu încetează. Abia a trecut 
de nouă, aşa că probabil sunt aici de o oră. 

Tremur de frig, în timp ce mă ridic pe vine. Îmi pipăi 
faţa cu mâinile, ştergând noroiul şi crenguţele de pe obraji. 
Incerc să înţeleg. 

Incet, dar inexorabil, memoria începe să-mi revină. Sunt 
în Djursholm, undeva în apropiere de casa lui Jesper Orre - 
casa pe care pare s-o împartă cu o frumoasă femeie cu 
părul închis la culoare. Am fost înşelată mai mult decât mi- 
aş fi putut imagina vreodată. Am fost trasă pe sfoară şi 
necinstită de două ori. Jefuită atât de bani, cât şi de 
dragoste. De către persoana pe care o iubeam. 

Jesper are pe altcineva şi probabil să fi avut şi atunci 
când ieşeam împreună. E clar că de-asta a vrut ca relaţia 
noastră să rămână secretă. De asta era atât de important 
să ne întâlnim doar în micul apartament de pe Kapellgrând 
sau la mine acasă. 

Dar refuz în continuare să înţeleg. Dacă tot ce voia era 
doar o mică aventură, nişte sex, atunci de ce m-a cerut în 
căsătorie? 

De ce să-l ia pe Sigge, banii şi tabloul? Şi de ce am fost 
concediată? Şi mai e ceva ce mă roade. Îmi aduc aminte 
cuvintele Olgăi: E clar că tipul tău e un psihopat. 

Vrea să mă umilească? Să mă distrugă? Oare şi asta 


e 194 œ» 


făcea parte din plan, faptul că aveam să văd cât de fericit e 
cu cealaltă iubită? 

Găsesc o deschizătură în gard şi mă strecor prin ea. Din 
fericire, pentru că nu sunt convinsă că aş fi în stare să-l 
escaladez din nou. Durerea din stomac mă obligă să mă 
ghemuiesc, să traversez încovoiată următoarea grădină. În 
întunericul din faţa mea zăresc şezlongul răsturnat şi acum 
mă îndrept în direcţia cea bună. 

Chiar înainte de a ajunge la stradă, trec pe lângă o casă 
galbenă. Văd pe fereastră un cuplu şi doi copii stând pe o 
canapea superbă în faţa unui televizor cu ecran plat. 
Mănâncă floricele. Par fericiţi. Fericiţi şi prosperi. 

Tot ceea ce eu nu sunt. 

Portiera de la maşină e deschisă, cheia a rămas în 
contact. Mă prăbuşesc pe scaunul şoferului şi închid uşa. 
Vederea feţei mele mânjite de noroi şi umflate mă sperie. 
Par nebună. Periculoasă. Imi şterg faţa cu o eşarfă, dar nu 
fac decât să mă mânjesc şi mai tare. 

Conduc încet înapoi spre oraş. Evit orice frână sau 
accelerare bruscă, de frică să nu se intensifice durerea din 
stomac. Parchez maşina şi mă îndrept prin ploaie spre uşa 
de la intrare, rugându-mă la Dumnezeu să nu dau peste 
vreunul dintre vecinii mei. Nu am suficientă energie să 
explic de ce arăt aşa. Dar nu întâlnesc pe nimeni. Mirosul 
searbăd al clădirii în care locuiesc e neschimbat. Casa 
scărilor e întunecată şi tăcută. Casa ar putea la fel de bine 
să fie nelocuită, o casă bântuită. 

Liftul se opreşte la etajul patru cu un scâncet, iar eu 
cobor. Descui uşa şi păşesc în căldura apartamentului. 
Bâjbâi cu nasturii de la geacă, o scutur de pe mine, o las să 
cadă pe podea. Mă uit în jur în căutarea lui Sigge înainte 
de a-mi aduce aminte că nu mai e. Imi scot ghetele şi mă 
târăsc până în baie. Am blugii uzi şi plini de noroi, dar 
când îi dau jos, atenţia mea e atrasă de altceva. O pată 
mare între picioare. Mă aplec în faţă ca să văd mai bine, 
dar ştiu deja ce s-a întâmplat. 

E sânge. 

Am pierdut copilul. 


e 195 œ» 


Peter 


Ancheta se îndreaptă într-o altă direcţie, schimbându-şi 
priorităţile de pe o zi pe alta, aşa cum se întâmplă uneori 
cu anchetele. Ştirea că Laboratorul Naţional a stabilit că 
maceta a fost folosită în ambele omucideri - victima 
necunoscută din casa lui Jesper Orre şi Miguel Calderón - 
a avut efectul unei bombe la secţia de poliţie. Activitatea 
este în continuare la fel de frenetică, dar resemnarea a 
dispărut parţial şi a fost înlocuită de o stare de 
expectativă. Tabloului mare cu dovezi din sala de 
conferinţe, tapetat cu fotografii făcute în casa lui Orre, 
hărţi şi fotografii ale colegilor şi cunoştinţelor lui Orre, i s- 
a adăugat acum un nou tablou cu dovezi cu imagini 
similare, aparţinând vechiului caz. 

Se pare că Sânchez şi-a petrecut o jumătate de noapte 
parcurgând cazul Calderón şi caută deja puncte de 
legătură între Calderón şi Orre. Am bănuiala că va fi dificil; 
la suprafaţă, vieţile lor par să nu aibă nimic în comun. 

Calderón avea douăzeci şi cinci de ani când a fost găsit 
mort cu zece ani în urmă, în septembrie, în apartamentul 
său închiriat de pe Södermalm. Lucrase în mai multe locuri 
ca muncitor necalificat. A fost bucătar, asistent la 
domiciliu, distribuitor de ziare şi infirmier suplinitor la 
spital. In timpul său liber, făcea karate şi cânta la 
contrabas într-o formaţie de jazz. Nu avea prietenă, iar 
sora lui a dat de înţeles că bănuia că era homosexual. Cu 
cinci ani înainte de a fi omorât, a fost condamnat pentru 
ultraj şi furt, dar, potrivit anchetei preliminare, nu exista 
nimic care să sugereze că ar fi avut legături criminale. De 
asemenea, nimic nu atestă faptul că ar fi frecventat 
aceleaşi locuri ca Orre: Sandham, Verbier, Marbella sau 
cluburile de noapte din jurul pieţei Stureplan. 

Faptul că Orre lipseşte în continuare sugerează din ce în 
ce mai mult că el a omorât-o pe femeia neidentificată - şi 
că deci tot el a pus capăt şi vieţii lui Calderón. Insă câţiva 
chiloţei furaţi şi cruzimea în afaceri nu prea sunt dovezi 


196 œ» 


suficiente. Trebuie să găsim o legătură între toate - iar 
dacă există una, o vom găsi. Chiar dacă va trebui să 
trecem prin sită fiecare detaliu nenorocit al vieţii lor. 

În acest punct, sentimentele familiare de plictiseală şi de 
resemnare încep să-şi facă simţite prezenţa. M-am săturat 
de anchetele astea criminale greoaie. Dacă cineva m-ar fi 
întrebat în urmă cu zece ani, i-aş fi spus că asta e cea mai 
palpitantă şi mai provocatoare sarcină în care un detectiv 
talentat îşi poate înfige dinţii, dar tot ce simt acum e o 
extenuare paralizantă. Îmi doresc mai mult decât orice să- 
mi cumpăr şase doze de bere, să mă duc acasă, să mă 
prăbuşesc în fotoliu şi să mă uit la sport. Cred că nimeni în 
afară de ofiţerii de poliţie n-ar putea înţelege de câtă 
muncă e nevoie pentru a pune pe tapet viaţa unei 
persoane. Câte sute de ore de interogatorii, de cercetare şi 
muncă de birou trebuie parcurse înainte ca imaginea de 
ansamblu să devină mai clară şi ca lucrurile esenţiale să 
înceapă să iasă la suprafaţă. 

Şi apoi mai e şi Hanne. 

Într-un fel, e bine că am avut şansa de a sta de vorbă, cu 
toate că nu prea ne-am spus mare lucru. Dar de-atunci, 
între noi nu s-a schimbat nimic. Simt limpede asta, cu 
toate că nu prea pot să spun exact de ce. E ca un ton 
adânc, vibrant, care e întotdeauna prezent când ea e în 
preajmă. Aproape ca un ţiuit. Şi n-am, fir-ar să fie, nici cea 
mai mică idee cum să scap de el. 

Câteodată mă surprind uitându-mă la ea, atunci când stă 
la birou, în cămaşa ei boţită, cu părul încărunţit prins într- 
o coadă de cal neglijentă. Câteodată, gândurile mele 
evadează în acel loc interzis în care noi doi suntem din nou 
împreună. Ieri, când mi-am pus mâna pe antebraţul ei, m- 
am surprins gândindu-mă că e în continuare cea mai 
frumoasă femeie pe care am cunoscut-o vreodată. Şi 
singura cu care puteam să vorbesc cu adevărat. 

Nu ştiu de ce, dar mi se pare atât de al naibii de greu să 
vorbesc despre lucruri importante cu cineva, mai ales cu 
femeile! Poate că sunt prea speriat ca să mă deschid în 
faţa cuiva, aşa cum a susţinut dintotdeauna Janet. Sau 


e 197 œ» 


poate că nu prea am mare lucru de spus pentru că, în 
esenţă, sunt neinteresant. 

Dar cu Hanne întotdeauna am avut ce să discut. Pe 
vremea când eram împreună. Uneori zăceam cu orele în 
pat vorbind despre politică sau dragoste, sau lucruri 
prosteşti, ca, de exemplu, de ce un anumit tip de cuţit 
pentru brânză se găseşte doar în Suedia. Şi uneori ea îmi 
povestea despre Groenlanda sau despre inuiţii care au 
trăit mii de ani acolo în armonie perfectă cu natura. Visa 
să călătorească acolo, să vâslească într-un caiac printre 
gheţurile în derivă şi focile ieşite la vânătoare. 

Se pare că inuiţii nu aveau niciun ritual special de 
căsătorie. Se cuplau şi asta era totul. Obişnuiam să glumim 
despre faptul că inuiţii ne-ar fi considerat căsătoriţi. 

Îmi aduc aminte cât de pozitivă şi de, ei bine, 
neastâmpărată era, dacă e să ţin cont de vârsta pe care o 
avea. 

Cu zece ani mai în vârstă decât mine. 

Nu m-a deranjat niciodată, dar nu părea să mă creadă 
atunci când i-o spuneam. În schimb, mi-a zis că ar trebui să 
mă gândesc la faptul că nu vom putea să avem niciodată 
un copil împreună, că ea va îmbătrâni cu mult înaintea 
mea. Chiar îmi doream să fiu cu o doamnă bătrână? 

Da, îmi doream. Şi am şi spus-o. A 

Şi totuşi, n-am reuşit să merg până la capăt. In seara 
aceea am lăsat-o să mă aştepte în stradă. Am stat în pat 
paralizat, strângând cheile de la maşină în mână şi o sticlă 
de votcă între genunchi. Pietrificat şi acoperit de o sudoare 
rece. lar când m-a sunat, nici măcar n-am fost în stare să 
răspund. Nu am fost în stare să ridic nenorocitul ăla de 
receptor şi să-i spun ce se petrece. Să-i spun că nu sunt 
pregătit pentru acel angajament. 

Nu sunt pregătit să-mi asum. 

Ce expresie de rahat, apropo! Ce scuză indescriptibil de 
penibilă pentru ceea ce mă rodea şi se răsucea şi pulsa 
înăuntrul meu. Monstrul şi teama care nu puteau fi numite. 

Îmi era frică. Îmi era, efectiv, frică. 

Îmi doresc să fi fost în stare s-o spun. Să explic în 


< 198 » 


cuvinte simple şi fără eufemisme ce mă mistuia. 

Şi-atunci poate că viaţa mea ar fi diferită acum. 

Manfred intră la mine în birou şi mă priveşte încruntat. 

— Arăţi ca dracu’, Lindgren. 

— Mulţumesc, mulțumesc foarte mult. Iar tu te duci la 
vânătoare de vulpi, din câte văd. 

El rânjeşte şi-şi aranjează vesta în carouri. Ca de obicei, 
e îmbrăcat impecabil - un anacronism în carne şi oase la 
etajul doi al secţiei de poliţie, într-un costum de tweed din 
trei piese şi o eşarfă de mătase în buzunarul de la piept. 

— Fac şi eu ce pot. 

— Ceva nou? îl întreb. 

— Am primit o tonă de ponturi de când a fost făcut 
portretul-robot - echipa lui Bergdahl ne ajută să le sortăm. 
Dar în continuare nici urmă de Orre. A, încă ceva. Ne-a 
sunat un tip care lucrează ca geamgiu în centrul comercial 
Mörby. Se pare că a reparat recent o fereastră la pivniţa 
casei lui Orre. Potrivit lui Orre, cineva intrase prin 
efracţie, dar nu se furase nimic. Probabil că de-asta n-a 
raportat niciodată incidentul. 

— Va trebui să cercetăm asta în amănunt. Roag-o pe 
Sânchez să se întâlnească cu el, spun. 

— Doamne, ce ne-am face fără Sânchez? 

Manfred îi cântă numele într-un vibrato înalt, ca un 
cântăreţ de operă, şi-şi ridică teatral braţul drept deasupra 
capului. 

Sânchez ne aruncă o privire ursuză de la biroul ei, dar 


se abţine să spună ceva. 
* 


Părăsesc secția de poliţie pe la ora opt. Există limite în 
privința orelor suplimentare pe care sunt dispus să le fac, 
cu toate că suntem în mijlocul unei anchete majore. 
Nimeni nu-i mulţumeşte unui ofițer de poliție că-şi sacrifică 
viaţa pentru slujbă. 

Când parchez alături de clădirea cu apartamente unde 
locuiesc, mă cuprinde un ciudat sentiment că ceva nu e în 
regulă. Luminile din casa scărilor sunt aprinse şi uşa e 
uşor întredeschisă, ca şi cum cineva ar fi uitat s-o închidă 


< 199 + 


ca lumea. lau pizza pe care am cumpărat-o în drum spre 
casă, intru în clădire şi încep să urc scările. 

Clădirea a fost construită în anii cincizeci şi are pereţi 
strălucitori, verde-fistic, şi o podea cu aspect granular. 
Arată ca şi cum cineva ar fi împrăştiat la întâmplare 
pietricele albe şi negre pe ciment. La fiecare etaj sunt trei 
apartamente şi ghena obligatorie. Locuiesc la ultimul etaj, 
ceea ce păruse a fi un avantaj până când, în urmă cu trei 
ani, mi-am rupt piciorul şi am fost nevoit să ţopăi până sus 
cu cârjele. 

Albin stă în faţa uşii mele, ţinându-şi skateboard-ul în 
mână. Poartă un hanorac mult prea subţire şi blugi cu talie 
foarte joasă. În mână ţine o pungă de plastic ruptă. Părul 
lui blond şi subţire îi acoperă faţa, iar urechile, pe care le-a 
moştenit de la Janet, îi ies un pic în afară. 

— Bună, spune el. 

— Bună, îi răspund. Ce faci aici? 

— M-am certat cu mama. Pot să rămân la tine peste 
noapte? 

Sunt dezorientat. Albin nu a dormit niciodată la mine 
până acum. 

— Nu ştiu. Poate ar fi mai bine s-o sun pe mama ta, spun 
în timp ce-mi scot cheile şi descui uşa. Pe podeaua din hol 
e o grămadă de rufe nespălate: lenjerie intimă şi tricouri 
pe care plănuiam să le spăl în seara asta. Închid din nou 
uşa. 

— N-ai de gând să mă laşi să intru? 

Albin se ridică în picioare şi mă priveşte în ochi. Pare 
confuz şi anxios. Justificat de nesigur dacă poate sau nu 
avea încredere în tatăl lui. 

— Ba da. Sigur. Doar că... e murdar. 

— Ce-mi pasă? 

— Nu, sigur că nu-ţi pasă. 

Deschid uşa şi intrăm. Silueta subţire al lui Albin 
alunecă pe lângă mine în camera de zi, ca o umbră, şi se 
lasă pe canapea. 

— Albin, îi spun. Mă bucur să te văd, dar nu ştiu dacă e 
o idee prea de bună să rămâi peste noapte. 


e 200 œ» 


— De ce nu? 

— Pentru că... 

— Ce e? 

— Nu am un pat pentru tine. 

— Pot să dorm aici, spune Albin, bătând cu palma în 
canapea. 

Apoi se întinde, îşi dă jos pantofii sport şi-şi pune 
picioarele pe braţul canapelei. Observ cât e de slab şi mă 
întreb dacă ar trebui să-l întreb dacă mănâncă suficient. 
Nu aşa fac părinţii? 

— Mâine trebuie să mă trezesc devreme, aşa că nu prea 
o să ne sincronizăm, spun în schimb. 

— Şi ce dacă? Pot să rămân aici după ce pleci. Mama a 
luat-o razna complet - nu pot să mă întorc acasă. 

— Pe lângă asta, am de lucru deseară. 

— N-o să te deranjez. 

Mă plimb încolo şi încoace prin cameră, neştiind ce să 
fac. Apoi pun pizza pe măsuţa de cafea. 

— Şi Janet? Ea ştie că eşti aici? 

Albin îşi acoperă ochii cu braţul, ca şi cum n-ar mai 
putea să facă faţă întrebărilor. 

— Neah. 

— Atunci pun pariu că e bolnavă de îngrijorare. Am s-o 


sun. 
x 


O oră mai târziu, apare Janet. De mult n-am mai văzut-o 
într-o dispoziţie atât de bună, e veselă chiar. Se pare că 
adoră cursurile de manichiuristă. Îmi arată noile ei unghii 
lungi, ciclam, şi-i spun că arată bine, cu toate că nu cred 
asta. 

Pentru o vreme, Janet şi Albin vorbesc unul cu celălalt în 
şoaptă. Apoi ea îl îmbrăţişează strâns, de unde trag 
concluzia că s-au împăcat. 

Nu a fost greu s-o conving să vină până aici. Tot ce a 
trebuit să fac a fost să-i explic că nu am loc pentru Albin, 
nu în seara asta. Nu părea să fie nici surprinsă, nici 
supărată. De ce-ar fi? Până acum, niciodată n-am avut loc 
pentru Albin în viaţa mea. 


e 201 œ» 


Stau la fereastră şi îi privesc în timp ce se îndreaptă 
spre micul ei VW Golf roşu. Chiar înainte ca Albin să urce 
în maşină, se întoarce şi-mi întâlneşte privirea. Fără să 
înţeleg cu adevărat de ce, fac un pas înapoi, în spatele 
perdelei. Îmi ţin ochii strâns închişi până când aud maşina 


îndepărtându-se. 
x 


Uneori, când Albin era mai mic, am curtat ideea de a 
petrece mai mult timp cu el. Să-l duc poate într-un parc de 
distracţii sau la un meci de fotbal. Dar imediat ce 
începeam să mă închipui pe mine şi pe el împreună, 
simţeam cum ceva în mine se strânge. Nu ştiam cum să mă 
comport când eram cu el. 

Mi-am spus că probabil e mai bine să aştept până când 
creşte mai mare şi înţelege mai multe. Cel puţin, cu adulţii 
ştiu cum să vorbesc. 

Dar, cu fiecare an care trecea, devenea din ce în ce mai 
dificil. Cum să începi să petreci timpul după atâţia ani cu 
propriul tău copil pe care nici măcar nu-l cunoşti? Ce naiba 
să-i spui unui străin care se întâmplă să fie sânge din 
sângele tău şi care s-ar putea să te urască pentru că n-ai 
fost niciodată prezent? Nici măcar fotbalul nu mai părea o 
idee bună. Urma să stăm acolo cu un sentiment forţat de 
solidaritate, cu o bere în mână, prefăcându-ne că suntem 
prieteni buni sau ce? Sau se aştepta de la mine să 
izbucnesc în lacrimi şi să-i explic de ce nu am vrut 
niciodată să facă parte din viaţa mea? 

Bineînţeles că nu m-am dus, niciodată la meci cu el. 


În dimineaţa următoare, mă duc cu maşina împreună cu 
Manfred până acasă la Jesper Orre. E în continuare 
sigilată cu cordoanele poliţiei, care flutură şi foşnesc în 
vântul puternic, în timp ce parcurgem distanţa scurtă de la 
poartă până la uşa de la intrare. Manfred găseşte cheia 
potrivită în maldărul pe care l-a primit de la experţii 
legişti, descuie uşa şi aprinde lumina din hol. 

Sângele a dispărut; pare un hol oarecare. Doar dacă te 
uiţi cu atenţie poţi să distingi urmele abia vizibile, ruginii, 


e 202 œ» 


din spaţiile dintre plăcile de piatră de pe podea şi dintre 
cornişe şi pereţi. Moartea are tendinţa de a se îmbiba în 
lucruri, mă gândesc. Ca şi cum n-ar vrea să renunţe la 
locurile pe care le-a atins. Îşi sapă drumul în ziduri şi 
podele, lăsând în urmă izul distinct al efemerităţii care nu 
poate fi eliminat. După ce a avut loc ceva de genul ăsta, 
majoritatea oamenilor aleg să renoveze casa. 

— Ce căutăm? întreb. 

— La dracu’ dacă ştiu. Orice ar fi putut să le scape 
experţilor legişti. 

Incepem să cercetăm casa în amănunt. Mergem din 
încăpere în încăpere, facem fotografii, cotrobăind printre 
haine şi porţelanuri, şi medicamente vechi. Facem 
fotografii pentru uzul personal - experţii legişti s-au ocupat 
deja de fotografiile oficiale de la locul crimei. 

E o casă curată şi ordonată, aproape sterilă, şi conţine 
foarte puţine obiecte personale. Singura fotografie pe care 
o găsim - cu Orre şi câteva femei pe o plajă - e aşezată pe 
un raft din camera de zi. 

Manfred face un gest spre ea cu capul: 

— Au pus deja asta în raport. Nu trebuie să o 
fotografiezi. 

— De ce are sticla spartă? îl întreb şi îmi trec degetul 
peste cele câteva cioburi care au rămas fixate în ramă. 

Manfred dă din umeri. 

— Dracu! ştie! 

— Poate că victima e una dintre femeile din fotografie. 

— Poate. E imposibil de spus - fotografia e prea neclară. 

Aşa cum se întâmplă de obicei în timpul percheziţiilor, 
nu mă simt deloc în largul meu. Ca şi cum aş fi un intrus. 
Cu toate că ştiu că e un lucru necesar, nimic altceva nu te 
face într-o măsură mai mare să te simţi ca un vultur, decât 
să cotrobăi prin lenjeria folosită şi cumpărăturile cuiva. 

Manfred cercetează biblioteca, care conţine doar câteva 
cărţi, câteva decoraţiuni şi o grămadă de reviste de 
afaceri. Scoate o stivă de cărţi şi întinde mâna în adâncul 
raftului. 

— Ia uite ce am găsit în spatele cărţilor, Lindgren! 


e 203 œ» 


Mă duc la el. În mână are un DVD. Pe copertă e o femeie 
goală, legată fedeleş, care zace întinsă pe spate într-o 
parcare, cu picioarele desfăcute. Lângă ea stă un bărbat 
cu un bici în mână, cu spatele la fotograf. 

— La naiba... 

— Ţi-am spus că e dereglat mintal, mormăie Manfred. 

— O să iei ăsta acasă cu tine? 

Imi zâmbeşte strâmb. 

— Ca să-ţi spun adevărul, Afsaneh m-ar castra dacă ar 
găsi asta printre lucrurile mele. Poate-ar fi mai bine să-l iei 
tu? Pari să ai nevoie de ceva care să te înveselească. 

— Sigur. Pornografia violentă îmi provoacă întotdeauna 
bună dispoziţie. 

Punem filmul la locul lui şi mergem în bucătărie. 
Dulapurile de un negru strălucitor şi bufetele din inox îmi 
aduc aminte de camerele de autopsie de la Solna. Până şi 
chiuveta şi robinetul cu duza ca o rozetă de duş au ceva 
instituţional. 

— Nu e tocmai comodă, spune Manfred şi se încruntă. 

Sunt de acord cu el, dar îi sunt recunoscător pentru că, 
după toţi aceşti ani de când lucrăm împreună, încă nu mi-a 
văzut apartamentul. Îmi dau seama cât de deprimantă i s- 
ar părea casa mea. Manfred şi Afsaneh locuiesc într-un 
frumos apartament de la începutul secolului douăzeci cu 
sobe din teracotă şi artă pe pereţi. Au perdele, perne, 
covoare colorate, cărţi şi toate acele lucruri pe care eu nu 
am reuşit niciodată să le achiziţionez. În dulapurile din 
bucătărie sunt înghesuite tăvi pentru plăcinte, biberoane, 
aparate de făcut îngheţată şi storcătoare de fructe. Pe 
oglinda din hol sunt prinse invitaţii la diverse evenimente, 
dovedindu-le imensa popularitate. 

— Mergem să verificăm pivniţa? întreabă Manfred şi se 
îndreaptă spre hol fără să aştepte un răspuns. 

Il urmez pe scările care scârţâie sub greutatea noastră. 

Un uşor miros de mucegai şi de detergent. Un zgomot 
de fond venind dinspre centrala termică. Dintr-un motiv 
sau altul, încep să ameţesc şi să mă simt fără vlagă, simt 
brusc nevoia să mă aşez. Dar îl urmez supus pe Manfred în 


e 204 œ» 


spălătorie. Aprinde lumina şi cercetează dulapurile. 
Prosoape şi cearşafuri sunt împăturite cu grijă lângă coşul 
cu lenjerie feminină pe care au găsit-o ascunsă în dulap 
experţii legişti. Goleşte cu grijă articolele de îmbrăcăminte 
pe bufetul de lângă maşina de spălat. Dantelă neagră şi 
mătase roşie, trandafiri şi sclipitoare diamante false. Iată- 
le - trofeele de vânătoare ale lui Jesper. 

— Uite, spune Manfred ţinând în aer o pereche 
minusculă de chiloţei cu perle cusute între picioare. Să 
înţeleg că acest... colier de perle vine... băgat în fund? 
Între fese sau cum? 

Nu răspund. Mă gândesc că nu am văzut-o niciodată pe 
Hanne în ceva de genul ăsta şi că probabil n-o voi vedea 
niciodată. 

Punem înapoi lenjeria şi ne concentrăm atenţia asupra 
coşului cu lenjerie folosită a lui Jesper. Tricouri albe 
identice şi pantaloni zac înghesuiți printre prosoape şi 
echipament de sală. Scot o pereche de blugi şi-i ţin în faţa 
mea. Par să fie normali ca mărime, fără a fi deterioriraţi în 
mod ciudat sau având pete suspicioase. Chiar când sunt pe 
punctul de a-i pune înapoi, simt ceva în buzunarul de la 
spate. O mică proeminenţă, ca şi cum cineva ar fi uitat 
acolo nişte bani sau o reţetă. 

Scot un bileţel scris de mână şi îl despăturesc. E cam 
jumătate dintr-o pagină normală, iar scrisul de mână e 
delicat şi înclinat un pic spre stânga. Pare aproape 
copilăresc. 


Jesper, 

Îţi scriu pentru că sunt de părere că îmi datorezi o 
explicaţie. Înţeleg că dragostea se poate termina, chiar 
înțeleg. Dar faptul că m-ai abandonat în seara cinei 
noastre de logodnă, fără nicio explicaţie, nu e în regulă. Şi 
apoi, când încerc să dau de tine, să te prefaci că nu exist - 
cum crezi că mă face asta să mă simt? Dacă ai vrut să mă 
răneşti, să ştii că ai reuşit. 

Ceea ce nu ştii este că sunt însărcinată cu copilul tău. Şi, 
indiferent ce simţi pentru mine, trebuie să vorbim despre 


e 205 œ» 


copil. Nu mă aştept să vrei să fii tată, dar trebuie să discut 
cu tine despre situaţie. Cred că îmi eşti dator măcar atâta 
lucru. 


Emma 


e 206 œ» 


Emma 
Cu o lună în urmă 


Stau întinsă în pat, mă doare burta şi mă gândesc la 
Woody. La ziua în care Elin ne-a surprins. 
x 


Eram amândoi în depozit când l-am întrebat pe Woody: 

— Ai avut vreodată senzaţia că nimic din toate astea nu 
e real? Că viaţa ta e doar un film? 

— Ce întrebare ciudată! Ce vrei să spui? 

Şi-a agăţat ciocanul de un cârlig de pe perete. Holul de 
afară era gol; era douăsprezece şi jumătate şi toţi ceilalţi 
elevi erau fie la cantină, fie în curtea şcolii. 

— Vreau doar să spun că uneori viaţa pare într-un fel 
ireală. Tu nu simţi niciodată asta? 

— Nu. 

Mi-a aruncat o privire lungă, cercetătoare. 

— Poate e din cauză că ţi-ai pierdut de curând tatăl, a 
spus mai domol. 

Nu i-am răspuns. Nu voiam să mă gândesc la tata. La 
bărbaţii care au venit şi l-au scos sau la mama, care 
dormea pe podeaua din baie de când el a dispărut. 

Woody a scos mătura, a început să măture în tăcere 
podeaua. În timp ce se apleca în faţă, legătura lui de chei 
zornăia uşor. Am făcut câţiva paşi în spate până când am 
atins peretele, străduindu-mă să ocup cât mai puţin spaţiu 
posibil, simțind betonul rece pe omoplaţi. Apoi a sprijinit 
mătura de perete, s-a lăsat pe spătarul băncii, s-a uitat la 
mine şi a dat uşor din umeri. 

— Cu timpul îţi va fi mai uşor. 

— De unde ştii? Toată lumea spune asta, dar ei de unde 
ştiu? 

Woody şi-a scuturat un pic de rumeguş de pe blugi. 

— Ştiu. Tatăl meu a murit când aveam vârsta ta. A 
supravieţuit unei dictaturi, dar a murit de infarct când am 
ajuns în Suedia. Stupid, nu-i aşa? 


e 207 œ» 


Nu ştiam ce să spun. 

— Credeam că sunt atât de puternic, a continuat el. 
Credeam că pot să fac faţă situaţiei, dar am ajuns într-o 
situaţie foarte proastă. Mi-ar fi plăcut să am pe cineva cu 
care să vorbesc. Cineva care să mă asculte şi care să mă 
înţeleagă. 

— Ce s-a întâmplat? 

Woody şi-a privit mâinile. Le inspecta ca şi cum ar fi vrut 
să se asigure că sunt curate. Pe degetul mare de la una 
dintre mâini avea o tăietură urâtă care începuse să se 
vindece. Pe degetul mic de la cealaltă mână avea un 
leucoplast murdar. 

— Am dat-o-n bară. 

— Cum? 

— Îmi petreceam timpul cu oameni nepotriviţi. Şi asta 
aproape că mi-a distrus viitorul. Mi-a luat mult timp să... 
repar stricăciunile pe care le-am făcut în acei ani. 

— Ai făcut rău cuiva? 

A râs scurt, ca şi cum aş fi spus o prostie. Şi-a trecut 
mâna prin părul negru. 

— Mai ales mie însumi. Dar ţie n-o să ţi se întâmple aşa 
ceva, Emma. Tu eşti... o fată bună. IÎnţelegi? Locuieşti într- 
o zonă bună şi ai o familie şi prieteni cărora le pasă de 
tine. O să fie bine. 

Dezamăgirea m-a inundat asemenea unui val. Nu voiam 
să fiu o „fată bună”. Voiam să fiu mai importantă, voiam un 
destin mai măreț, poate chiar mai periculos de-atât. Voiam 
să fiu cineva. Voiam să fie ca ultima dată în depozit. 
Numele meu pe buzele lui, mâinile lui pe pielea mea. 

Am păşit precaut spre el. 

— Emma? 

Părea confuz. 

Am mai făcut un pas, mi-am încolăcit braţele în jurul 
trupului său cald. Mirosea a fum de ţigară şi a sudoare: 
stătea complet nemişcat, apoi mi-a pus o mână pe umăr, 
m-a bătut uşor, aşa cum ai trata un câine ascultător. 

— Va fi în regulă, Emma. Îţi promit! 

Cuvintele lui m-au provocat. Cine a spus că voiam să fie 


e 208 » 


în regulă? M-am lăsat pe spate, dar numai atât cât să-l pot 
privi, cât să-i văd ochii. Nu eram sigură, dar aproape că mi 
s-a părut înfricoşat şi am zărit ceva în acei ochi, o 
întrebare sau poate îngrijorare. 

Aşa că m-am ridicat în vârful picioarelor, m-am aplecat 
în faţă şi l-am sărutat. Buzele lui erau tari şi mici, nu erau 
deloc ca data trecută. A sărit înapoi ca ars, tremura din tot 
trupul şi m-a îndepărtat cu forţa. 

— Emma. Ce...? 

De-afară s-a auzit zgâriind şi o mică bufnitură. M-am 
întors şi am văzut o umbră în dreptul uşii. 

Era Elin. Stătea aplecată în faţă ca şi cum şi-ar ţine 
echilibrul la marginea unei piscine, pregătită pentru 
săritură. Avea gura întredeschisă, iar în mână ţinea o doză 
de suc carbogazos. 

— Elin, a strigat Woody. Intră. Vreau să vorbesc cu tine. 

Elin nu s-a mişcat, dar doza i-a alunecat încet dintre 
degete. A părut să dureze o veşnicie până să lovească 
podeaua şi lichidul să se împrăştie peste tot pe linoleum. 

— Elin, a implorat-o din nou, dar ea se întorsese deja cu 
spatele şi se retrăsese în fugă din încăpere. 

Geaca ei uzată de piele şi căciula roşie croşetată au 
dispărut pe uşă, în timp ce agomo paşilor s-a estompat. 


La ora trei o să iau un calmant. Mă doare burta şi 
sângerez. Până la urmă alunec într-un fel de apatie. Nu 
ştiu dacă visez sau dacă zac acolo până când vine vremea 
să mă ridic din pat. 

Nu mă mai doare burta, mă simt mult mai bine. Poate că 
sunt pe cale să amorţesc. Mă simt de parcă m-aş 
preschimba încetul cu încetul în piatră: rece, tare, 
indiferentă faţă de felul în care mă tratează lumea. 
Ferestrele sunt negre şi în cameră e foarte frig. Sunt 
tentată să stau în pat, dar ştiu că trebuie să mă ridic şi să 
fac ceva în legătură cu situaţia în care mă aflu. Nu pot 
rămâne în continuare un pion în jocul lui Jesper. 

Când mă hotărăsc să mă duc la muncă, deşi nu mai am 
ce căuta acolo, îmi spun că trebuie să o fac pentru a-i 


<e 209 » 


înapoia Olgăi maşina. į 

— Bună! 

Ea mă salută fără să ridice privirea din ziarul de scandal 
pe care-l citeşte. 

— Bună! 

Mă las pe scaunul de vizavi de ea, în timp ce Olga dă 
încet paginile, netezind cu o mână hârtia. În cealaltă mână 
ţine o ţigară neaprinsă. Scot cheile de la maşină, le pun în 
mijlocul ziarului. 

— Mersi că mi-ai împrumutat maşina. 

— Eurovisionul de anul ăsta e o nebunie. 

Nu-i răspund. 

— Vrei să vii cu mine? 

Ridică ţigara în aer. 

Dau din umeri. 

— Sigur. 

Mergem în holul din spatele bucătăriei, cel care duce 
spre zona de returnare a produselor. În mod normal n- 
avem voie să fumăm acolo, dar toată lumea o face. De-a 
lungul peretelui sunt stivuite cutii de carton legate 
împreună. 

— Vrei o ţigară? 

Olga scoate un pachet de ţigări din buzunar. 

Clatin din cap. 

— Nu, mersi. 

În timp ce-şi aprinde ţigara, se uită la mine cu ochii mari 
şi strălucitori ca mărgelele. Apoi se apleacă înainte, îşi 
trece degetele peste faţa mea. 

— Isuse Cristoase, Emma, ce s-a întâmplat? 

— Am căzut într-o tufă. 

Pare neîncrezătoare. 

— El a făcut-o? Tipul tău? Te-a lovit? Dacă a făcut-o, 
trebuie să-l reclami la poliţie. 

— Nu m-a lovit nimeni. Dar ieri l-am urmărit. Acum ştiu 
unde locuieşte. Eu... 

Ezit, lacrimile mi se adună în ochi. Olga mă strânge cu 
blândeţe de braţ şi-i simt unghiile lungi prin pulover. 


e 210 - 


— Ce s-a întâmplat, Emma? Spune-mi! Lucrurile par mai 
puţin negre atunci când le povesteşti. 

— E]... locuieşte într-o casă mare în Djursholm, şi are 
acolo o altă femeie. M-a păcălit de la bun început. Mi-a 
spus că nu putem să spunem la nimeni despre relaţia 
noastră din cauza slujbei şi că de-asta nu trebuia să fim 
văzuţi niciodată împreună. Dar în realitate nu era vorba 
despre asta. Avea deja o prietenă. Îţi vine să crezi? E atât 
de... greţos. Apoi m-am gândit la ce mi-ai spus tu, că poate 
intenţiona să-mi facă rău. Poate chiar e un psihopat. Dar 
acum nu ştiu ce să mă fac. Mi-a distrus viaţa şi nu ştiu ce 
să fac. 

Olga oftează şi se sprijină de zidul de beton. Se zgâieşte 
la becul fără abajur de pe tavan. Se aude huruitul 
estompat al unui metrou care trece mult sub nivelul străzii. 
Mirosul de beton umed şi de mucegai îmi stăruie în nări. 

— Emma, spune ea, suflând încet fumul. 

Un fuior lung se ridică spre tavan înainte de a se disipa. 

— Trebuie să-l laşi în pace. Eşti... obsedată. Dacă asta a 
urmărit, înseamnă că a reuşit. 

— Să-l las în pace? 

— Da. Ştii tu. Mergi înainte. Să nu te împingi cu totul 
singură la zid? 

— Să nu „mă pun” singură la zid. 

Olga îmi ignoră observaţia. 

— Uită de el! leşi cu altcineva. Trebuie să mergi mai 
departe. 

— Nu pot face asta. 

Vocea mea e subţire şi fragilă. Aud un bufnet, şi un 
curent de aer rece îmi învăluie gleznele. Vine cineva. Olga 
îşi stinge ţigara de zid, adăugând încă o pată neagră 
sutelor de pete negre care sunt deja acolo. 

— De ce nu? 

Vocea ei sună acuzator. 

— Pentru că... nu e vorba doar despre faptul că m-a 
părăsit. Mi-a luat banii şi pisica, şi... 

— Eşti sigură că ţi-a luat pisica? 

— Nu, dar... 


e 211 œ» 


— Când l-ai împrumutat, aţi semnat vreun contract? 

— Sigur că nu. Nu semnezi contracte cu iubitul tău. 

— Atunci nu vei putea dovedi niciodată. Deci singura 
vinovată eşti tu. 

Brusc, simt că mă enervez. Olga poate fi uneori atât de 
bătută în cap, atât de lipsită de compasiune! Nu pare să-mi 
observe enervarea, e adâncită în schimb în gândurile ei. 
De pe coridorul exterior se aude zgomot de paşi. Cu toate 
astea, ea îşi mai aprinde o ţigară. 

— Poate că ar fi bine să-l dai în urmărire. 

— În urmărire? 

— Da, la tribunal. 

— Vrei să spui să-l dau „în judecată”? Pentru ce? 

— Găseşti tu ceva. 

Uşa se deschide şi Mahnoor aruncă o privire înăuntru. 
Părul ei închis la culoare e aranjat într-un coc în creştetul 
capului, iar ochii îi sunt evidenţiaţi cu linii groase de tuş. 
Îmi aduce aminte de o gheişă. 

— Ştiţi că nu aveţi voie să fumaţi aici? 

— O să ne pârăşti? mormăie Olga. 

— Haideţi! Nu mă puteţi lăsa singură în magazin. 

Se întoarce fără să aştepte un răspuns, iar uşa grea de 
metal se închide în urma ei cu un scârţâit. 

— E la fel ca Björne, spune Olga cu un fornăit. 


Mă plimbam împreună cu Jesper pe malul apei la sud de 
parcul Tantolunden. A fost una dintre puţinele ocazii când 
am ieşit împreună. Căldura era atât de copleşitoare şi 
soarele atât de puternic, încât în acea după-amiază nu ne 
venea deloc să stăm în micul apartament de pe 
Kapellgrând. 

— Deci, ce s-a întâmplat cu tatăl tău? 

— A murit. 

— Da, am înţeles asta, dar ce s-a întâmplat? Tu câţi ani 
aveai? 

— Cincisprezece. 

— O vârstă sensibilă. 

M-am gândit la ceea ce îmi spusese. Chiar era mai dificil 


e 212 œ» 


să ai cincisprezece ani decât doisprezece sau optsprezece? 
Sau pur şi simplu a spus-o aşa, din politeţe, ca să arate că-i 
pasă? 

— Poate. 

— Era bolnav? 

Jesper s-a oprit în dreptul uneia dintre cabanele de lemn 
de pe marginea drumului. Mica grădină era plină de 
muşcate în variate culori şi animale de porțelan. A apărut 
un căţeluş, a alergat spre noi şi a început să latre 
zgomotos. 

— S-a spânzurat. 

— Doamne Dumnezeule, Emma. De ce nu mi-ai spus 
până acum? 

— Nu m-ai întrebat niciodată. 

— Ar fi trebuit să spui ceva. 

M-a tras aproape şi m-a strâns în braţe. 

— Ar fi făcut vreo diferenţă? am bâiguit în ceafa lui. 

— Nu, sigur că nu. Dar aş fi putut să te ajut. Să-ţi ofer 
sprijin. 

— Sprijin? 

Nu voiam să sune ironic, dar aşa a sunat. Gândul că el - 
care nici măcar nu voia să fim văzuţi împreună - ar fi 
devenit dintr-odată atât de nerăbdător să-mi acorde 
sprijinul mi s-a părut absurd. Jesper nu părea să perceapă 
ironia. În schimb, m-a sărutat uşor şi a întins mâna. 

— Vino! 

Ne-am plimbat în linişte pe malul apei. Peste tot erau 
locuitori ai Stockholmului, îmbrăcaţi sumar: pe jos, cu 
bicicleta, în canoe. În apropiere de noi, doi bărbaţi asiatici 
pescuiau. Plutele lor, care apăreau şi dispăreau încet în 
apa calmă din apropierea docului erau o dovadă a 
dezinteresului lor - poate că şi ei erau în vacanţă. 

Jesper şi-a împletit degetele cu ale mele. Mi-a strâns 
mâna atât de tare, încât mă dureau monturile. Dar nu am 
spus nimic, gândindu-mă în schimb la familia mea 
dispărută. La mama şi tata, şi la apartament, şi la toate 
lucrurile pe care le aveam acolo: mobilă stricată, bucăţi de 
prosoape şi de covoare aruncate, sticle goale, borcane de 


e 213 


sticlă de diferite mărimi, cu sau fără capac. Până la urmă, 
de ce aveam atât de multe lucruri? Cine le-a adunat? 
Trebuie să fi fost mama, pentru că nu-mi aduc aminte ca 
lucrurile să se fi îmbunătăţit după moartea tatei. M-am 
gândit de asemenea la toate lucrurile neînsemnate din 
cauza cărora ne-am certat: spălatul vaselor, dacă am voie 
să stau în oraş până după unsprezece noaptea, cum se 
feliază corect o bucată de brânză şi de ce avea mama 
nevoie de câteva beri ca să se relaxeze şi să se simtă din 
nou ca o fiinţă umană. 

Acum n-a mai rămas nimic. Doar amintiri fragmentare 
dintr-un timp care a trecut, despre oameni care au murit şi 
s-au împrăştiat care încotro. Despre locuri şi obiecte. 
Visuri, promisiuni, planuri, dragoste şi suferinţă. 

— De ce s-a sinucis? 

— Nu prea ştiu. Bea mult - la fel ca şi mama -, dar nu 
ştiu dacă de-asta. E atât de ciudat! E ca şi cum n-aş putea 
să-mi amintesc cu adevărat, ca şi cum aş avea goluri în 
memorie. Câţiva ani s-au risipit în ceaţă. 

— Nu aşa stau oare lucrurile? Uităm. 

— Oare? 

Nu mi-a răspuns. Am ajuns la un mic doc. Ca şi cum am 
fi avut o înţelegere tacită, ne-am dus până la marginea 
docului, ne-am aşezat pe lemnul putred care mirosea uşor 
a smoală. La doar câţiva centimetri sub noi, soarele dansa 
pe apa vălurită de o briză uşoară. Pe celălalt mal al 
canalului, din vegetaţia bogată se iveau clădirile de 
apartamente din Ârsta, ca nişte copii care se jucau de-a v- 
aţi ascunselea. 

— Nu trebuie să-mi răspunzi dacă nu vrei, dar cine l-a 
găsit? 

M-am lăsat pe spate, sprijinindu-mi coatele de lemnul 
aspru al docului. Stăteam holbându-mă direct înspre cer. 
Nori mici, decupaţi parcă din cărţile poştale, pluteau încet 
deasupra noastră. Pescăruşii se roteau deasupra apei, 
tipând în felul lor caracteristic. 

— Mama l-a găsit. S-a spânzurat în camera de zi. Ea a 
luat un cuţit de bucătărie şi a tăiat frânghia. Când am 


e 214 œ» 


ajuns acasă, zăcea încă pe podea cu frânghia în jurul 
gâtului. 

— L-ai văzut? 

— Da. 

— Doamne sfinte! Ar fi trebuit să-mi spui, Emma. 

Nu am răspuns, dar când am închis ochii l-am văzut pe 
tata în faţa mea - întins pe o parte, pe covorul cu flori 
galbene de floarea-soarelui, cel făcut de mătuşa mea. 
Frânghia albastră de plastic era înfăşurată ca o lesă în 
jurul gâtului. Faţa lui avea o culoare stranie, iar limba îi 
atârna afară din gura întredeschisă. Mama stătea pe vine 
lângă el, legănându-se înainte şi înapoi, bâiguind 
incoerent. 

Jesper s-a culcat lângă mine, închizând ochii din cauza 
soarelui, şi şi-a pus o mână pe unul dintre sânii mei. 

— Biata, micuța Emma, a bâiguit. Voi avea eu grijă de 
tine. 

Şi, în acel moment, cu faţa luminată de soare, 
înconjurată de frumuseţea perfectă, fermecătoare a 
Stockholmului, l-am crezut. 

Am crezut cu tot sufletul In CE a ce a spus. 


— Nu uita de pălării şi eşarfe! 

Mahnoor arată cu degetul spre etajera de lângă casa de 
marcat. Dau din cap, dar nu-i răspund. Am aşteptat toată 
ziua ca Mahnoor sau Olga să-mi spună să mă duc acasă, 
să-mi aducă aminte că am fost concediată. 

Dar nimeni nu spune nimic şi, pe măsură ce se scurg 
orele, devin din ce în ce mai convinsă că ele nici măcar nu 
ştiu că am fost concediată, că e posibil ca între angajaţii 
noştri şi cei de la Resurse Umane să nu existe comunicare. 
În mod ciudat, am senzaţia că aş putea sta aici în bula mea 
oricât vreau eu, că eu sunt cea care decide cât timp voi 
rămâne angajată. 

Încep să trag încet dulapul cu pălării şi mănuşi dinspre 
casa de marcat spre intrare. Această constantă rearanjare 
a mărfii şi a mobilei e epuizantă. Sigur, ştiu că se 
procedează astfel pentru a vinde mai mult, dar sunt câteva 


e 215» 


lucruri care sunt la fel de inutile ca mutatul munţilor de 
blugi dintr-un capăt în celălalt al încăperii. 

Olga mă ajută. Apucă eşarfele, le pune lângă pălării şi 
mănuşi. Mă uit la instrucţiunile primite de la sediul central 
şi apoi la magazin. 

— Cred că acum sunt în locul potrivit. 

Olga întinde o mână după diagramă. 

— Ia să văd! 

Se uită când la hârtie, când la ce e în faţa ei, apoi dă din 
cap. 

— Aşa trebuie să fie, spune ea şi mută un pic pălăriile. 

Câteodată cei de la sediul central vin neanunţaţi în 
inspecţie. Verifică totul - de la felul în care avem prinse 
ecusoanele şi până la curăţenia din baia angajaţilor. Dacă 
nu sunt mulţumiţi, magazinul primeşte o notă proastă şi 
asta afectează bonusurile angajaţilor. Iar angajaţii suntem 
noi. Indiferent ce crezi despre conducere, trebuie să 
recunoşti că metodele lor de control sunt destul de 
eficiente. 

— Olga, chestia aia pe care ai spus-o despre răzbunare. 
Ce crezi că ar trebui să fac? 

Olga îşi încrucişează braţele la piept şi se încruntă. 

— Nu ştiu. Intâlneşte-te cu el! Ceartă-l! 

— Şi dacă nu mă ascultă? 

Olga ridică de pe podea câteva mănuşi. Când mă 
priveşte din nou, îi observ iritarea. 

— Dar eu de unde să ştiu? 

Stridenţa vocii ei mă surprinde. 

— Nu, aşa e. Dar tu ai fost cea care mi-a sugerat asta. 
Mă gândeam că poate ai nişte idei. 

Ea nu răspunde. Se preface că are treabă, agaţă o 
pereche de mănuşi de piele. Dinspre casa de marcat se 
aude râsul catifelat al lui Mahnoor care vorbeşte cu un 
client. Ezit pentru o clipă, dar până la urmă tot o întreb. 

— Îmi datorează o sută de mii. Asta înseamnă că am 
dreptul... să fur de la el ceea ce mi-a luat? 

Olga pare să se agite, dar îmi evită privirea. 

— De ce nu? 


e 216 - 


Blochez roţile etajerei şi rearanjez o parte din haine şi 
pălării. Mă asigur că atârnă frumos pe barele de metal. 

— Să presupunem că are un câine, spun. Pot să i-l iau? 
Pot să-l las undeva departe, într-o pădure? 

Olga îngheaţă şi în sfârşit se uită la mine. Ochii ei sunt 
plini de dezgust. 

— De ce vrei să-i iei câinele? Eşti bolnavă? 

— Dar mi-a luat pisica. 

— N-ai de unde să ştii că a fost el. Poate că pisica a fugit 
pur şi simplu. 

Nu, ştiu că ela fost, mă gândesc. Dar nu am tăria dea 
mă certa cu Olga în legătură cu asta. Poate să creadă ce 
doreşte. 

Simt un iz de parfum şi Mahnoor răsare pe neaşteptate 
lângă mine. Îşi aşază uşor o mână pe umărul meu. 

— Despre ce discutaţi? 

— O, nimic special, minte Olga şi-i întinde planul primit 
de la sediul central. E în regulă? 

Mahnoor compară în linişte diagrama cu aranjamentul 
făcut de noi. 

— Foarte bine, spune ea, şi Olga se întoarce şi se 
îndreaptă cu paşi mărunți spre chicinetă cu tocurile ei 
înalte până la cer. 

Mă gândesc că indiferent ce înseamnă o răzbunare 
mulţumitoare, trebuie să fac ceva. Ştiu că, dacă nu 
acţionez, mă voi nărui. Simt asta cu toată fiinţa. 

Dar ce i-aş putea face unui bărbat ca Jesper Orre? Un 
om care are totul: succes, bani, femei. Logic ar fi să-i 
plătesc cu aceeaşi monedă - ochi pentru ochi, dinte pentru 
dinte. A pătruns la mine în casă, mi-a furat lucrurile, 
animalul de companie. Mi-a luat locul de muncă, banii, 
copilul. Dar poate că Olga are dreptate şi nu pot să-i fac 
exact acelaşi lucru. 

Sau? 

În timp ce aranjez o altă pălărie, zăresc inelul care îmi 
străluceşte pe deget şi, dintr-odată, ştiu exact ce trebuie să 


fac. 
x 


e 217 œ» 


Magazinul e plin de ceasuri, bijuterii şi obiecte de argint 
din podea până-n tavan. Camera e luminată discret, însă 
câteva lumini puternice sunt dispuse pe tejgheaua din faţa 
mea. În spatele meu e o canapea din piele de culoarea 
vinului. O femeie cu părul închis la culoare e aşezată în 
mijlocul canapelei, cu poşeta în poală. Când mă întorc, se 
uită în altă parte. 

Mă întorc din nou spre femeia din spatele tejghelei. Are 
în jur de şaizeci de ani, părul ei e blond, tăiat scurt şi 
poartă jachetă şi pulover de aceeaşi culoare şi o fustă de 
lână plisată. Arată ca o prezentatoare de ştiri din anii 
cincizeci sau ca o Doris Day îmbătrânită care şi-a luat o a 
doua slujbă la un amanet. Ia inelul şi-l examinează prin 
ceea ce seamănă cu un mic telescop. 

— Foarte drăguţ, spune ea. O piatră încântătoare. 

— Ne-am despărţit, îi spun. 

Ea coboară lupa din dreptul ochilor şi-şi ridică mâna 
aproape imperceptibil, ca şi cum ar vrea să-mi bage 
cuvintele înapoi în gură, dându-mi de înţeles că nu am de 
ce să-i spun de ce vând inelul, că această informaţie nu e 
relevantă aici. 

— Primim multe inele de logodnă, bâiguie ea şi priveşte 
din nou prin lupă. 

Se apleacă în faţă, capul ei e atât de aproape, încât 
zăresc firele albe care ţâşnesc ca buruienile de-a lungul 
liniei părului. Continuă, fără să ridice privirea de la inel: 

— Pot să vă dau douăzeci de mii pentru asta. 

— Nu mai mult? Valorează mult mai mult de-atât. 

Arată dintr-odată obosită, pune lupa pe tejghea. Apoi 
aşază inelul pe o mică pernă de catifea albastră. 

— Nu vă putem oferi mai mult de-atât. Îmi pare rău. 

Pentru un moment, e linişte. Privesc încă o dată în jur 
prin magazin. Pe unul dintre pereţi e agăţată o chitară 
Gibson. Mă întreb dacă e de vânzare. Pe un raft aflat la 
dreapta mea sunt mai multe inele de aur; par a fi inele de 
logodnă. Sute de visuri năruite, etalate într-o casetă de 
sticlă. Femeia stă în continuare pe canapeaua de piele. Se 
uită iarăşi în altă parte. 


<e 218 » 


— Bine. 

Doris Day încuviinţează precaut din cap şi-şi aranjează 
cu o mână părul. 

— Atunci vă vom elibera un bon de amanet. Voi avea 
nevoie de câteva informaţii personale. Scoate un formular 
şi-l pune în faţa mea. Bifează câteva dintre căsuțe. Va 
trebui să completaţi aici, aici şi aici cu informaţiile 
personale. Şi am nevoie de cartea dumneavoastră de 
identitate. 

I-o dau şi mă gândesc: nu, nu mi-e ruşine că mă aflu aici. 
Nu e vina mea că am ajuns în situaţia asta de căcat şi nu 
mi-e ruşine să fac în sfârşit ceva ca să ies din ea. Dintr- 
odată, mi se pare important să subliniez acest aspect - nu 
are de ce să-mi fie ruşine. 

— Minunat, atunci îmi voi plăti facturile. Pot să-mi 
rebranşez telefonul. Şi cablul, bineînţeles. Şi chiria, 
aproape că am uitat de ea. Ce s-ar fi întâmplat dacă m-ar fi 
evacuat? Ar fi fost groaznic. 

Doris Day nu răspunde, doar încuviinţează, cu capul 
plecat. Bănuiesc că a auzit tot ce i-am spus. Femeia de pe 
canapea roşeşte, arată de parcă ar vrea să dispară cu 
poşeta ei de plastic cu tot. 

— La revedere, îi spun. Sper să primiţi mulţi bani pentru 
aia. 

Îşi strânge poşeta în poală fără să-mi răspundă. 


<e 219 + 


Hanne 


Gunilla mă duce cu maşina până în Skeppargatan. E deja 
întuneric, cu toate că e abia patru după-amiaza şi drumul e 
perfid de alunecos. Parchează pe Kaptensgatan, opreşte 
motorul şi se întoarce spre mine. Sub lumina felinarelor, 
părul ei blond străluceşte ca un halou în jurul capului. 

— Vrei să vin cu tine? 

Reflectez la asta. 

— Da, te rog. Dacă n-ai nimic împotrivă. De obicei nu e 
acasă la ora asta, dar nu se ştie niciodată... 

— Sigur. Hai să mergem s-o luăm pe Frida! 

Parcurgem distanţa scurtă care ne desparte de uşă. 

Ciudat! Au trecut doar câteva zile de când am plecat, 
dar clădirea mi se pare deja schimbată într-un fel. Mai 
întunecată, mai puţin primitoare, ca şi cum n-ar mai vrea 
să fie casa mea. Ca şi cum contractul nostru ar fi expirat şi 
ea m-ar fi dat afară. Dar mă gândesc că totuşi e exact 
invers. Eu sunt cea care pleacă de pe Skeppargatan. 

Introduc codul şi uşa se deschide cu un bâzâit fin. 

În timp ce urcăm cu liftul, cotrobăi prin geantă în 
căutarea cheilor. Când într-un final le găsesc, simt că îmi 
tremură mâinile, iar când Gunilla deschide uşa liftului, le 
scap pe jos. Le ridică şi-şi trece într-o doară mâna peste 
obrazul meu, ca şi cum s-ar întreba dacă am febră. 

— O, draga mea! Tremuri! 

— E doar... 

Dă grăbită din cap, mă apucă de braţ şi mă conduce în 
apartament. Îmi ia cheile şi descuie uşa. Frida vine imediat 
în întâmpinarea noastră şi începe să sară în jurul 
picioarelor mele. Mă las pe vine. Îmi îngrop faţa în blana ei 
neagră şi las lacrimile să curgă în voie. Frida îmi linge faţa 
şi scânceşte un pic. 

Toată dragostea asta canină necondiționată, mă 
gândesc. Ce-am făcut ca s-o merit? Şi de ce oare iubirea 
oamenilor necesită o continuă cedare şi adaptare din 
partea noastră? De ce nu putem să ne iubim unii pe alţii 


e 220 œ» 


fără să simţim nevoia de a pune stăpânire pe celălalt? 

Intrăm pe hol şi aprindem lumina. Arată exact la fel. 
Hainele şi încălţările mele atârnă agăţate în ordine pe 
suportul din hol. Corespondenţa zace într-o mică stivă pe 
masa de sub oglindă. Gunilla se apucă de treabă, prădând 
stiva şi alegând câteva scrisori care bănuiesc că îmi sunt 
adresate. 

Mă uit în bucătărie. Bileţelele mele galbene sunt în 
continuare lipite pe dulapuri. Fluturate uşor de curentul de 
aer care intră pe fereastră. 

Mementouri. 

Sunetul ceasului care ticăie în bucătărie e enervant de 
sonor, spărgându-mi urechile. Mă întorc şi mă îndrept spre 
camera de zi. Cercetez cu privirea biblioteca. Mă gândesc 
câteva secunde, apoi iau memoriile lui Halvorsen despre 
mutarea lui în Groenlanda la începutul secolului trecut şi o 
colecţie de eseuri despre inuiţi pe care mi-a dăruit-o tata 
când am intrat la facultate. Apoi mă uit la toate obiectele: 
la măşti, la statui şi la toate celelalte. Dar, când mă 
gândesc de ce le-am primit, singurul lucru pe care-l simt e 
dezgustul, un fel de greață aproape. Nu mă pot hotărî să 
iau nici măcar una cu mine la Gunilla. 

— Nu ai destule cărţi? N-ar fi mai bine să iei nişte haine 
cu tine? mă întreabă Gunilla. 

Dau din cap. 

— Oricum trebuie să-mi cumpăr unele noi. 

Tăcem amândouă şi ticăitul ceasului din bucătărie mi se 
insinuează din nou în cap, ricoşând dintr-o tâmplă în alta, 
forându-mi găurele distincte, dureroase în conştiinţă. 
Brusc, simt cum toată camera începe să se strângă de 
parcă s-ar legăna, şi mi se face rău. Fac câţiva paşi spre 
Gunilla şi o iau de mână. 

Pare îngrijorată. Între sprâncene i-a apărut o cută 
adâncă şi mă strânge de mână. 

— Articole de toaletă? Mai ai nevoie de ceva? 

Clatin din cap. 

— Nimic, spun. Nu am SE de nimic din ce e aici. 


e 221 œ» 


Când ajungem înapoi la apartamentul Gunillei, ea-mi 
pregăteşte un ceai în timp ce-şi face bagajele. Pleacă într-o 
croazieră de douăzeci şi patru de ore cu noul ei iubit. 
Bărbatul care o face să se simtă din nou tânără. 

Randy. Aşa cum fostul ei soţ nu se întâmpla s-o facă cu 
anii. 

Frida stă întinsă pe canapea, pe o pătură, dormind, în 
dulce nepăsare faţă de problemele oamenilor. Gunilla 
cântă încetişor; nu reuşesc să-mi dau seama ce anume, dar 
e ceva liniştitor. Imi aduce aminte de ceva de demult - o 
perioadă pe care am uitat-o sau poate am îngropat-o 
pentru că îmi provoacă o durere prea mare să mă gândesc 
la ea. 

Imaginează-ţi cum e să fii din nou atât de ridicol de 
fericită. Indrăgostită şi lascivă, şi pasională, cu toate că 
eşti aproape de vârsta pensionării şi copiii tăi sunt deja 
mari. Să pleci într-o croazieră, să mănânci mâncare bună 
şi să faci sex cu cineva cu care chiar vrei să faci dragoste. 
Mai degrabă datorită dorinţei, decât din obişnuinţă sau 
loialitate sau poate doar din supunere. 

A fost vreodată aşa pentru Owe şi pentru mine? Pe 
vremea când eram amândoi tineri? 

Cu toate că, de fapt, doar eu eram tânără când ne-am 
cunoscut. Nouăsprezece ani. El avea aproape treizeci, 
fusese deja căsătorit o dată, şi îşi terminase stagiul de 
specializare. Nu are cum să-ţi scape faptul că practic am 
trecut de la un părinte la un alt părinte, de la un fel de 
supunere la un alt fel de supunere. 

Dar oare chiar am fost pasionali? 

Incerc să-mi aduc aminte. Dar, ca de obicei când mă 
gândesc la relaţia mea cu Owe, sunt multe lucruri care 
lipsesc, atât de multe goluri în țesătura fragilă a memoriei 
mele, încât nu reuşesc să evoc cu adevărat cum am trăit 
lucrurile. Poate din cauza a tot ce a intervenit în relaţia 
noastră: ruşinea de pe faţa lui Owe atunci când se uită la 
bileţelele mele lipite pe uşa bucătăriei, mirosul slab, totuşi 
palpabil al verzei fierte în jurul trupului său, puloverul urât 
pe care insistă să-l poarte chiar şi atunci când avem 


e 222 œ 


invitaţi la cină. Şi felul lui de a le închide gura invitaţilor 
cu aiurelile lui arogante despre filosofie şi teatru, pe care 
le emite chiar şi atunci când nu stăpâneşte prea bine 
subiectul. 

— O să te descurci? mă întreabă Gunilla în timp ce-şi 
pune geanta de voiaj în hol şi-şi îmbracă haina de blană. 

— Absolut! 

— Şi mă suni dacă ai nevoie de mine? 

les în hol şi o îmbrăţişez lung. Inhalez mirosul 
parfumului ei şi-mi odihnesc pentru o clipă obrazul pe 
reverul moale al hainei. 

— Petrecere minunată, îi spun şi sper să sune sincer. 

Îmi dă drumul, ezitând uşor. Îşi ridică mâna şi o flutură 
scurt, zâmbeşte cu sfială, ia goana în mână şi pleacă. 


Îmi tom apă într-un pahar şi-mi iau medicamentul, o 
pilulă galbenă şi două albe. lată-mă aici, mă gândesc, mă 
apropii de sfârşitul vieţii. În bucătăria Gunillei, departe de 
Owe, care e în celălalt capăt al oraşului. 

Viaţa e ciudată şi, pe măsură ce îmbătrâneşti, nu devine 
mai puţin ciudată. Dar te obişnuieşti cu această 
stranietate, înveţi s-o accepţi. Trucul e să te împaci cu 
gândul că viaţa nu ia niciodată turnura pe care te-ai 
aştepta s-o ia. 

E nouă şi douăzeci seara, iar furtuna zgâlţâie geamul de 
la bucătărie şi fluieră în jurul clădirii. Dar înăuntru e cald 
şi comod. Perne cu flori, perdele colorate cu volănaşe - tot 
ce-i displăcea soţului Gunillei - înghesuite în cameră. Jorn 
era constructor, dar se considera un fel de arhitect. Casa 
lor era toată numai alb şi diverse nuanţe de gri, la fel de 
minimalist şi de asexuat ca un laborator medical. Şi orice 
încercare a Gunillei de a înveseli casa lor strictă, cu perne 
colorate sau porţelanuri pictat de mână, era respinsă fără 
milă. 

Mă uit afară pe fereastra întunecată, mă întreb ce face 
Gunilla pe Marea Baltică în furtuna asta. 

Owe mi-a trimis azi trei mesaje. În primul şi-a cerut 
scuze pentru felul în care s-a comportat ieri în faţa 


e 223 + 


apartamentului Gunillei. Mi-a explicat că mă iubeşte, că 
Frida primeşte toată îngrijirea de care are nevoie şi că le e 
dor amândurora de mine. Al doilea mesaj avea un ton mai 
urgent. A descoperit că Frida dispăruse şi mi-a scris că „aş 
fi putut cel puţin să-l avertizez”. Frustrarea lui pentru 
faptul că şi-a pierdut controlul asupra mea se simţea 
printre rândurile mesajului scurt, asemenea unui subton 
dur, ameninţător, într-o piesă muzicală. 

Al treilea mesaj l-am primit cu o oră în urmă şi era 
infuzat de o furie abia mascată: 


Propun să ne întâlnim la 20:00 la KB ca să discutăm ce 
opțiuni avem. Presupun că vei fi acolo. Owe 


Aproape că-l pot vedea la bar cu un pahar de Chablis în 
mână. Furios din cauză că nu m-am arătat, cu părul 
măciucă. 

Îmi vibrează telefonul, îl ridic de pe masă. Nu simt decât 
oboseală când citesc mesajul de la el: 


Să nu aştepţi NICIUN fel de sprijin din partea mea. E 
ULTIMA oară când mai accept aşa ceva de la tine. 
Comportamentul tău e de NEIERTAT. De acum eşti pe cont 
propriu. 


Îmi cobor privirea spre masa din bucătărie care e plină 
de hârtii. Răsfoiesc fără scop rapoartele privind cazul 
Calderon. Mă uit încă o dată la capul tăiat şi la ochii lipiţi 
cu bandă adezivă. Imi citesc propriile cuvinte: 


Capul a fost plasat dinadins în aşa fel încât să fie vizibil 
de la intrare, pleoapele au fost lipite cu bandă adezivă ca 
să rămână deschise. Probabil pentru ca eventualii 
vizitatori să fie nevoiţi să se confrunte cu privirea victimei. 
Posibile motive pentru asta sunt... 


Undeva în adâncul minţii mele se formează un gând, atât 
de vag încât aproape că-mi scapă. Mă întind după raportul 


e 224 œ» 


întocmit de experţii legişti despre casa lui Jesper Orre şi 
încep să caut prin el. Privirea mi se opreşte asupra listei 
de obiecte găsite pe podeaua din hol şi iată-le: două 
chibrituri rupte, aflate lângă capul femeii moarte. 

Pun mâna pe mobil şi-l sun pe Peter. Răspunde aproape 
imediat ca şi cum ar fi aşteptat apelul meu acolo, afară, în 
furtună. 

— Hanne? spune el. 

— Am găsit ceva. 

— Ai găsit ceva? 

— Da, în raportul legiştilor despre casa lui Orre. 

Pauză. Pe fundal se aude muzică. 

— A, bun. Ce zici, aruncăm mâine dimineaţă o privire? 
Sunt în drum spre casă. 

— Cred că e important. 

O altă pauză. 

— Unde eşti? a 

Cincisprezece minute mai târziu se aude soneria de la 
uşă. Peter are fulgi în păr şi pe nasul coroiat, şi-mi vine să 
mă aplec spre el şi să îndepărtez zăpada. Mă abţin în 
ultimul moment. 

T Intră. 

lşi scutură pantofii şi-şi agaţă geaca în cuier, lângă a 
mea. Priveşte în jur prin holul luminos. Obrajii lui subţiri 
sunt roşii şi în sprâncenele blonde îi licăresc picături de 
apă. 

— Drăguţ apartament. E al tău? 

Clatin din cap. 

— Nu. Stau la o prietenă acum. 

li arăt drumul spre bucătărie şi-i fac semn spre unul 
dintre scaune. 

— Stai jos. Vrei o ceaşcă de ceai? 

Dă din cap. 

— Nu, mersi. Nu vreau. 

Mă aşez lângă el şi răsfoiesc raportul legiştilor privind 
casa lui Orre. 

— Vecina aceea, spun. A atins cumva victima? 


e 225» 


Peter pare confuz. 

— Bătrâna? Cea care a găsit-o? 

— Da. 

Peter îşi trece mâna prin păr şi se uită în tavan. 

— Da. A atins-o. Dacă-mi aduc bine aminte, a spus că a 
verificat dacă e într-adevăr moartă. Ca şi cum ar fi putut să 
existe vreun dubiu în legătură cu asta. 

— Deci a atins capul. 

— E posibil, da. 

— L-a mişcat? 

Mă priveşte din nou în ochi. Ochii lui verzi sunt injectaţi, 
ca şi cum ar fi plâns sau ar fi petrecut toată noaptea, înclin 
spre a doua variantă. 

— Dacă l-a mişcat? Nu, nu cred. Poate că l-a atins. 

— Atunci e posibil ca la locul crimei ceva să fi fost... 
dislocat. 

— Absolut. Dacă e să ne gândim la felul în care şi-a 
târşâit peste tot picioarele. 

— Pentru că aici scrie... Îmi trec degetul peste text, 
căutând pasajul care mi-a atras atenţia şi continui: aici 
scrie că lângă cap, pe podea, au fost găsite două chibrituri 
rupte. 

Peter se apleacă în faţă. Citeşte raportul. 

— Da. Două chibrituri, o monedă de o coroană, o 
brichetă şi un gloss de buze Chanel. Probabil obiecte pe 
care victima le avea în buzunar şi care au căzut pe jos în 
timp ce se luptau. 

— Dar dacă chibriturile nu au ajuns acolo din 
întâmplare? zic. 

— Ce vrei să spui? 

— Dacă ucigaşul le-a pus în ochii victimei ca să îi ţină 
deschişi? 

Peter examinează schiţa legiştilor. 

— Chibriturile au fost găsite aici, spun, arătând spre 
schiţă. Lângă cap. Dacă criminalul le-a plasat în ochii 
victimei, e posibil să fi căzut pe podea atunci când vecina a 
mutat capul. 

Peter oftează şi-şi sprijină fruntea în palmă. 


e 226 » 


— Deci vrei să spui că e posibil ca ucigaşul să fi vrut să 
ţină deschişi ochii victimei, la fel ca în cazul Calderón? 

— Exact. 

— Astfel încât persoana care intra pe uşă avea să 
întâlnească privirea victimei. 

— Asta e celălalt lucru la care m-am gândit. Dacă e 
exact invers? 

— Invers? 

— Dacă victima e cea care e forţată să vadă? 

— Dar victima este moartă. 

— Da, aşa e. Dar gândeşte-te simbolic. Ucigaşul omoară 
şi mutilează victima. Dar asta nu e suficient. După 
săvârşirea crimei, lipeşte sau fixează ochii victimei, astfel 
încât să rămână deschişi. Astfel încât ea să fie nevoită să-l 
vadă plecând. Umilirea supremă. Îţi iau viaţa şi apoi plec, 
ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Şi te oblig să te uiţi în 
timp ce o fac. 

Peter pare neîncrezător. 

— Care e diferenţa? spune într-un final. 

— Păi, e o diferenţă uriaşă. Să ţii ochii victimei deschişi 
ca să te asiguri că următorul vizitator va întâlni ochii 
victimei e un act agresiv direcționat împotriva lumii 
exterioare sau împotriva vizitatorului. Să ţii ochii victimei 
deschişi, astfel încât aceasta să fie obligată să urmărească 
plecarea ucigaşului e un act care vizează victima. 
Răzbunarea supremă. Dintr-un motiv anume, pentru 
criminal era important ca victima să-l vadă în timp ce 
pleacă. Gândeşte-te ca la un fel de eliberare de victimă. 

— Şi ce presupune asta la nivel practic? 

— E posibil ca ucigaşul şi victima să fi avut o relaţie 
apropiată. 

— Ce fel de relaţie? 

— Nu ştiu. O legătură amoroasa; poate. 


Câteva ore mai târziu, stăm în continuare în bucătăria 
Gunillei, discutând despre caz. Peter nu e convins în 
totalitate de teoria mea. Pare să accepte că acele chibrituri 
au fost plasate în mod deliberat în ochii victimei, dar cu 


e 227 œ» 


toate că îi explic din nou şi din nou, nu pare să înţeleagă 
de ce este atât de important ca mai degrabă victima decât 
oricine altcineva să fie forţată să vadă. 

După un timp, începem să vorbim despre alte lucruri. O 
conversaţie nesigură despre vreme şi despre colegii lui de 
la secţia de poliţie. Despre politică şi felul în care s-a 
schimbat oraşul în ultimii zece ani. Întrebări precaute 
despre vieţile noastre - niciunul nu aduce în discuţie 
ciudăţenia faptului că stăm aici, doar noi doi, într-o 
bucătărie, noaptea. Că după atâţia ani efectiv vorbim din 
nou unul cu altul. 

Imi permit să simt o anumită tristeţe în legătură cu ceea 
ce nu va deveni niciodată realitate. Viaţa pe care am fi 
putut să o avem împreună. 

La zece şi jumătate îmi spune că trebuie să plece. 
Trebuie să se trezească devreme ca să studieze toate 
ponturile pe care le-au primit în legătură cu identitatea 
femeii necunoscute. În timp ce se ridică, iese pe hol şi-şi 
îmbracă geaca, detectez ceva neliniştitor în trupul lui 
deşirat. Se apleacă în faţă, îşi pune pantofii sport care sunt 
prea subţiri pentru iarnă. 

Intotdeauna s-a îmbrăcat prea subţire, mă gândesc, şi- 
mi aduc aminte de geaca neagră de piele pe care o purta 
indiferent de vremea de-afară. Cu timpul, s-a uzat atât de 
tare, încât literalmente se destrăma. Poate că ar fi trebuit 
să-i cumpăr o geacă mai călduroasă, dar de obicei nu faci 
aşa ceva, cel puţin nu pentru iubitul tău. Genul ăsta de 
grijă le este rezervat soţilor. 

— Ei bine, spune el. Ne vedem mâine? 

— Da, pe mâine, spun. 

Stăm faţă în faţă în hol. De fapt, suntem mult prea 
aproape pentru a ne simţi confortabil. Atât de aproape, 
încât îi simt mirosul - sudoare şi fum de ţigară - şi disting 
ridurile care marchează trecerea timpului pe faţa lui, 
asemenea inelelor unui copac. 

Pentru o secundă, am impresia că vrea să mă sărute: se 
apleacă uşor în faţă, spre mine. Dar apoi întinde mâna. 

I-o strâng rapid şi, pentru un moment, îmi revine acea 


e 228 œ» 


senzaţie disperată de indignare şi suferinţă pe care am 
avut-o când m-a trădat, acea senzaţie disperată de 
indignare şi suferinţă pe care am avut-o când m-a trădat. 
Şi furie. Furie la gândul că atingerea lui îmi face trupul să- 
şi amintească senzațiile de atunci. 

Apoi pleacă. Şi nu mă pot gândi decât că: mi-a strâns 
mâna. Ce mod bizar de a-ţi lua la revedere de la cineva de 
care ai fost cândva apropiat. De ce nu m-a îmbrăţişat, aşa 
cum fac oamenii normali? 

Mi-a strâns mâna. 


e 229 + 


Emma 
Cu o lună în urmă 


Mă gândesc la noaptea în care mama a omorât fluturele 
- de data asta, omorându-l cu adevărat. 


De la bun început, au fost mai multe lucruri care au 
făcut acea seară diferită de cele mai multe. Primul era că 
mama trântea vesela în bucătărie. Farfurii, pahare şi 
tacâmuri ciocnindu-se unele de altele. Eram convinsă că 
sunt pahare de vin. Sunetul e diferit de cel scos de 
paharele pentru apă - un clinchet mai adânc, mai rotund şi 
mai sinistru. Mirosul puiului şi al mirodeniilor proaspete se 
răspândea prin apartament. 

Totul sugera ceva rău. O seară oarecare era mai 
degrabă monotonă, dar o seară cu vin şi cu mâncăruri 
extravagante era complet impredictibilă. In cel mai bun 
caz, tata avea să adoarmă în timp ce mama stătea pe 
canapea şi se uita la televizor, dar era mult mai verosimil 
ca discuţiile tensionate să se transforme în disensiuni şi 
apoi, într-un fel de apoteoză, vesela avea să sfârşească 
izbită de podea sau de perete. 

Odată, poliţia a bătut la uşă pentru că vecinii făcuseră 
plângere împotriva noastră. Mi-a fost atât de ruşine, încât 
m-am ascuns sub pat. Dar cei doi oameni cărora ar fi 
trebuit să le fie ruşine păreau complet neafectaţi de vizită. 
Şi-au venit în fire suficient de bine, încât să pară aproape 
lucizi şi liniştiţi, au promis cu vocile pline de remuşcare că 
aveau să se calmeze şi că o să fie cuminţi. Da, se certaseră, 
au fost un pic cam zgomotoşi, dar nu avea să se mai 
repete. Şi nu, nu băuseră, sau oricum nu foarte mult. Cel 
mult câteva pahare de vin. 

— Vino la masă, Emma, m-a chemat mama din bucătărie. 

Am luat borcanul cu fluturele albastru. Tata stătea deja 
la masă cu un pahar de vin şi o bere lângă el. Mama stătea 
lângă aragaz, purtând un şorţ şi amestecând într-o oală 


e 230 œ» 


mare şi roşie. Arăta ca o adevărată mamă, una care apare 
la televizor. Mă neliniştea - această domesticitate fictivă s- 
a terminat întotdeauna prost. 

— Stai jos, a mormăit mama şi a arătat spre un scaun. 

M-am aşezat, uşurată de furia şi iritarea din vocea ei. 

Poate că până la urmă totul era în regulă? Am aşezat cu 
grijă borcanul lângă mine pe masă ca să mă pot uita la el 
în timp ce mănânc. Trecuse ceva mai mult de o zi de când 
eclozase, şi fluturele mare şi albastru nu făcea nimic 
altceva decât să stea pe un băț şi să-şi mişte din când în 
când, uşor, aripile de un albastru-închis. 

— Te-ai hotărât deja ce vei faci cu el? m-a întrebat tata. 

Am dat din cap. Atât mama, cât şi tata au spus că 
trebuie să-l eliberez, ca să se întoarcă în natură şi să 
trăiască în libertate. Le-am înţeles raţionamentul, dar de 
fiecare dată când mă gândeam că n-am să mai revăd 
niciodată acel trup mic şi negru sau acele aripi din hârtie 
de mătase, simţeam cum ceva se strânge în mine. Era ca şi 
cum i-ai cere unui copil mic să renunţe la păpuşa lui 
preferată. Pe scurt, asta era problema - eu nu mai eram un 
copil mic. Trebuia să fiu mai puternică decât nevoia de a 
păstra fluturele şi să fac ceea ce-i corect, pentru că 
cealaltă opţiune era să-l omor sau să aştept până moare. 
Apoi vom putea să-l fixăm pe perete cu un ac, iar eu voi 
putea să mă uit la el oricât mi-aş dori. Dar ideea de a-i 
trece un ac lung şi ascuţit prin trupul lui micuţ mi se părea 
atât de barbară, încât mi se făcea rău. 

— Nu ştiu ce voi face. 

Tata a golit berea din pahar dintr-o singură înghiţitură. 

— Ai face bine să te decizi. Nu va rezista mult timp în 
borcan. 

M-am aplecat în faţă şi m-am uitat în borcan. Respirația 
mea a aburit sticla, aşa că nu puteam să văd mare lucru. 
Fluturele s-a transformat într-un nor albastru, neclar, care 
plutea în borcan. 

— Chiar trebuie să-l ţii pe masă? a spus mama pe un ton 
ascuţit şi ursuz, pe care-l avea când începea să se 
enerveze. 


e 231 œ» 


În acelaşi timp, a trântit tocăniţa de pui pe masă cu 
atâta putere, încât lichidul fierbinte s-a vărsat peste 
margine. 

— Ce contează? a fornăit tata şi a golit şi paharul cu vin. 

Mama a deschis a doua sticlă de vin. Chiar şi pocnetul 
dopului a sunat aspru şi iritant. 

— E o insectă. 

— E într-un borcan, a spus tata. 

— Nu vreau insecte la masă. 

— Hai, las-o, a spus tata. 

Afară, peste Stockholm se lăsa amurgul albastru de 
august. Prin fereastra pe jumătate deschisă intra aerul 
cald al serii. Mirosea a pământ umed şi a caca de câine. 

— Te rog, Emma. Du borcanul la tine în cameră, a spus 
mama. 

M-am uitat la tata, încercând să-mi dau seama dacă 
trebuie sau nu să mă conformez. 

— Lasă borcanul pe masă, a spus cu o voce înăbuşită, 
rău prevestitoare şi am avut senzaţia că i se adresează 
direct mamei, cu toate că se uita la mine. 

Mama s-a aşezat la masă. Gura ei era o linie subţire şi îşi 
freca una dintre tâmple. Sub degetele ei, pielea s-a încreţit 
de parcă ar fi fost făcută din carton subţire. Tata mânca 
fără să scoată un cuvânt. Mi-am ţinut respiraţia şi am 
numărat. Dacă inspiram mult aer, puteam să-mi ţin 
respiraţia până la cincizeci. Dragan putea să-şi ţină 
respiraţia timp de două minute şi jumătate, iar Marie, din 
Special Ed, putea să-şi ţină respiraţia până când leşina, cu 
toate că Elin a spus că e din cauză că avea paralizie 
cerebrală. 

— Ce faci? a întrebat mama. 

Şi-a pus jos furculiţa şi m-a privit dezaprobator. 

— Nimic. Doar că... 

— Încetează acum! Se pare că ai un fel de... tic. 

Nu ştiam ce este un tic şi nici nu îndrăzneam să întreb. 
Mama s-a întors spre tata, cu obrajii roşii, şi am observat 
că mâna ei stângă, cea pe care o ţinea în poală, se 
încleştase ca şi cum ar fi strâns ceva mic şi valoros. 


e 232 + 


— Ai plătit chiria azi? 

Tata a amestecat tocăniţa de pui cu o furculiţă, fără să 
răspundă. 

— Ai promis, a şoptit mama. Nu ştiu de ce am avut 
încredere în tine. Eşti la fel de inconştient şi de confuz 
ca... ca... fetiţa noastră. 

M-am uitat în farfurie, unde câteva bucăţi de pui pluteau 
în sos. Dacă aş fi vrut, aş fi putut s-o enervez foarte tare pe 
mama. Singurul lucru pe care trebuia să-l fac era să-i 
reamintesc că putea să plătească şi singură facturile, cu 
toate că nu ştia să citească prea bine. Dar evident că nu 
am spus nimic. 

— N-o băga pe Emma în asta, a bâiguit tata. 

— Sunteţi exact la fel. La fel de irecuperabili, a clarificat 
ea. 

— Ştii ce? Te comporti ca o târfă proastă. 

Vocea tatei a sunat triumfătoare şi despovărată, ca şi 
cum ar fi livrat un adevăr mult aşteptat. 

— Târfă, a spus din nou, apăsând fiecare consoană. 

— Ai grijă ce spui, a ţipat mama. Nu trebuie să suport 
tot căcatul ăsta. Ştii asta. Sunt destui bărbaţi care ar fi 
fericiţi să mă aibă. Sunt destui candidaţi... 

— Candidaţi? Cred că visezi. Cine are nevoie de o curvă 
cu ţâţe până la genunchi, care nu face nimic toată ziua 
decât să-i cicălească pe alţii? 

— Suficient, la dracu’. Dacă nu-ţi place, o să plec. Şi 
vorbesc serios. 

— Aşa spui mereu. 

— Emma, du-te la tine în cameră, a spus mama. 

M-am ridicat şi am ieşit în grabă din bucătărie. 

— Şi ia nenorocita aia de insectă cu tine, a adăugat. 

M-am întors tocmai când mama a aruncat borcanul de-a 
curmezişul încăperii. A zburat, descriind un arc înalt 
deasupra capului meu şi, cu toate că am încercat să-l 
prind, nu am avut nicio şansă. S-a spart de peretele 
bucătăriei. 

M-am lăsat în genunchi. 

Pe podea erau împrăştiate cioburi de sticlă. Cuibul 


e 233 + 


construit din crengi vechi şi uscate zăcea în apropierea 
peretelui, iar lângă el era fluturele. Una dintre aripi era 
ruptă în două bucăţi, iar corpul îi părea ciudat de plat. Am 
întins un deget şi l-am atins uşor. 

Fluturele albastru era monl 


În drum spre casă, plouă. Copacii de pe esplanada 
străzii Karlavägen îşi întind crengile goale, ca şi cum ar 
vrea să atingă cerul. Pământul e acoperit de un strat gros 
de frunze ude. Mă întreb dacă Sigge o fi pe undeva pe-aici. 
În curte nu e, asta e sigur. Am căutat acolo de mai multe 
ori şi nici urmă de pisică. Nu l-am găsit nici pe 
Valhallavägen. A dispărut oare în labirintul îmbibat de 
ploaie al străzilor şi aleilor care formează Stockholmul? 
Zace oare undeva rănit, nefiind în stare să-şi găsească 
drumul spre casă? Oare l-a primit cineva în casă? 

Nu cred. 

Cred că Jesper l-a omorât. Mă opresc pentru un moment, 
închid ochii, îmi întorc faţa spre ploaie, încercând să văd 
scena în faţa mea: Jesper strângându-l de gât pe Sigge, cu 
mâinile lui mari. Aruncându-l pe fereastră. 

Dar nu pot. 

Nu reuşesc să invoc o astfel de imagine. Singurul lucru 
pe care îl văd e Jesper dormind liniştit pe un covor colorat. 
Câmpul de floarea-soarelui. Pieptul lui urcă şi coboară în 
timp ce respiră. Are gura întredeschisă. 

Imi continui drumul spre casă. Karlaplan se întinde 
pustie în faţa mea. Frunzele au umplut fundul fântânii 
goale. O parte din mine vrea să mă aşez pe margine şi să- 
mi apăs obrazul de frunzele acelea ude. Dar ceva mă 
opreşte. In mine a luat fiinţă ceva curajos, eficient şi 
implacabil. Poate pentru că am dus inelul la amanet, 
câştigând astfel timp. Poate pentru că durerea din pântece 
a dispărut. 

Sau poate că m-am săturat. 

Când trec pe lângă gura de metrou, aud ceva în spatele 
meu - o mică bufnitură, de parcă cineva ar fi scăpat o 
carte sau un pachet de făină pe jos. Mă întorc, dar nu 


e 234 œ» 


reuşesc să disting nimic în umbra deasă a copacilor. Dintr- 
un motiv sau altul, întâmplarea nu mă sperie, doar mă 
înfurie. Sunt convinsă că stă în întuneric, aşteptându-mă. 
Şi asta nu face decât să mă enerveze. 

— Hei! strig eu, dar nu vine niciun răspuns. 

Singurul lucru pe care-l aud e sunetul ploii neîntrerupte 
şi al unei maşini care dispare în depărtare. Una dintre 
clădirile de pe scurta străduţă laterală are o fereastră 
deschisă, în întuneric se revarsă muzică şi voci. 

Mă întorc şi mă îndrept spre umbre. Lumina unui felinar 
aproape că mă orbeşte şi mă uit în pământ, holbându-mă la 
pavajul îmbibat de ploaie. 

— Arată-te, laşule! Ştiu că eşti acolo! 

Apoi, din întuneric se separă o umbră şi alunecă de-a 
lungul străzii laterale înspre Valhallavägen. Zgomotul 
paşilor cuiva care aleargă reverberează între zidurile 
clădirilor cu apartamente şi apoi se stinge. 

Dintr-odată, îmi simt picioarele slăbite şi amorţite. Mă 
uit la ghetele mele cu tocuri, îmi dau seama că am puţine 
şanse să prind din urmă umbra care s-a făcut deja 
nevăzută. 

— Laş nenorocit! Te prind eu! zbier. 

Tocmai când decid s-o las baltă, simt o mână pe umăr. 
Mă întorc. O doamnă bătrână cu pelerină de ploaie mă 
priveşte speriată. Cei doi tekeli ai ei se holbează la mine cu 
mutrele lor insondabile de câine. 

— Ai fost jefuită, dragă? 

— Nu, a fost doar... 

— Să sun la poliţie? 

Are ochii cât cepele şi realizez că de multă vreme nu i s- 
a mai întâmplat ceva atât de palpitant, poate de ani de zile. 
Unul dintre tekeli mârâie în surdină. 

— Nu, îi spun. Nu e nimic grav. O să rezolv singură. 


e 235» 


Peter 


În timp ce parcurg Brânnkyrkagatan, mă simt ruşinat. 
De ce doamne iartă-mă i-am strâns mâna, de parcă abia 
ne-am cunoaşte? Dar Hanne are ceva care mă face să mă 
simt incredibil de nesigur. Mă întreb dacă ea o ştie şi, 
dacă-i aşa, oare foloseşte asta în avantajul ei, la fel cum 
făcea Janet? 

Nu poţi să ai încredere în femei. 

Nu sunt mai inteligente decât bărbaţii, dar investesc mai 
multă energie în efortul de a ne descifra. Aşa că noi, 
bărbaţii, ne găsim mereu într-un dezavantaj autoindus. 

Maşina e parcată ilegal pe Hornsgatan şi, când bag 
cheia în contact, simt o anumită incertitudine. Poate că ar 
trebui să mă întorc şi să-i cer iertare. Dar pentru ce aş 
putea să-mi cer iertare? Pentru faptul că i-am strâns mâna, 
când de fapt voiam să fac cu totul altceva? Pentru faptul că 
nu m-am prezentat în seara aceea, acum zece ani, sau 
pentru faptul că nu am contactat-o niciodată de-a lungul 
anilor care au trecut de-atunci? 

Prea multe lucruri de iertat dintr-odată. 

Stau în maşină, pornesc motorul şi cad pe gânduri, îmi 
scot telefonul şi tastez numărul lui Manfred până să apuc 
să mă răzgândesc. 

Sună de şapte ori înainte să răspundă. 

— Isuse Cristoase, Lindgren! E aproape miezul nopţii. 
Sper că e ceva important. 

— Bună seara şi dumneavoastră, domnule. 

Manfred nu e chiar atât de furios, nu are cum să fie. 

Dar cu taţii care au copii mici nu poţi să ştii niciodată. 
Îşi apără somnul cu aceeaşi înverşunare cu care alţi 
bărbaţi îşi apără coaiele. Dar ce ştiu eu? Nu am schimbat 
niciodată un scutec. 

— Ai raportul medicului legist în faţă? 

— Care dintre ele? 

— Autopsia femeii din casa lui Orre. 

El oftează zgomotos. 


e 236 œ» 


— Da. La mine pe computer. Aşteaptă un minut. 

Revine după câteva minute. Pe fundal aud un copil care 
plânge, un țipăt ascuţit care creşte şi descreşte ritmic ca o 
alarmă de incendiu stricată. 

— Îmi cer scuze dacă te-am trezit, îi spun. 

— Ar fi trebuit să te gândeşti la asta înainte să suni, 
bâiguie el. Ce vrei să ştii? 

— Dacă victima avea urme sau răni la ochi sau în jurul 
ochilor. De exemplu, pe pleoape? 

La celălalt capăt al liniei e linişte şi mă uit afară la 
strada Hornsgatan. Câţiva hoinari în noapte dispar la 
capătul străzii, în direcţia pieţei Sodermalmstorg. În piaţa 
Mariatorget, un bărbat se luptă cu vântul, trăgând un 
câine după el. O maşină singuratică trece în viteză în 
direcţia Homstull. 

— La ochi, zici? Da, se pare că da. Mulţumeşte stelei tale 
norocoase că Fatima Ali a fost cea care a făcut autopsia şi 
nu căscatul ăla tâmpit din Borås. A găsit două răni mici 
sub formă de înţepături pe interiorul fiecăreia dintre 
pleoapele superioare şi o mică rană la optsprezece 
milimetri sub ochiul drept. Rănile aveau diametrul de unu 
până la doi milimetri şi nu au străpuns pielea. Cu alte 
cuvinte, superficiale. A refuzat să speculeze ce le-a cauzat. 
De ce? Şi totuşi, despre ce-i vba 


Lui Hanne îi ia ceva timp să deschidă uşa. E îmbrăcată 
în pantaloni de trening şi un tricou decolorat şi ține o 
periuţă în mână. Are o privire nedumerită şi uşor speriată, 
lucru care nu e de mirare. E normal să fii suspicioasă în 
privinţa bărbaţilor străini care vin să-ţi bată la uşă în toiul 
nopţii. 

Şi e şi mai suspicios dacă nu sunt străini. 

— Ai avut dreptate, îi spun. 

Nu-mi răspunde, doar se retrage încet un pas. Mă lasă 
să intru în apartamentul galdúrogş, 


Mă trezesc la şapte. Singurul zgomot e respiraţia egală 
a lui Hanne în întuneric şi zumzetul radiatorului de lângă 


e 237 œ» 


pat. Mă apropii de ea cât pot eu de încet, până când trupul 
meu îi atinge pielea şi căldura ei îmi aparţine. Imi aşez 
mâna pe şoldul ei slab şi-i inspir mirosul: scorţişoară şi 
transpiraţie. E un moment atât de perfect, atât de pur! Ca 
apa de izvor sau aerul rece al toamnei pe o stâncă de la 
malul mării, după furtună. Un moment strălucitor care 
merită salvat pentru totdeauna, după toate rahaturile care 
s-au adunat pe căile sinuoase ale memoriei mele. Şi pentru 
că mă cunosc bine, mă tem cu disperare să nu-l 
murdăresc. Să-l întinez aşa cum întinez şi distrug tot ce e 
frumos şi curat. 

Dragostea şi frumuseţea sunt trecătoare. 

Căcatul e etern. 

Dar câteodată apar aceste momente de fericire scurte, 
clare şi tot ce poţi face atunci când se întâmplă asta e să 
nu faci nimic. 

Aşa că zac complet nemişcat sub pătura caldă, respirând 
cât pot eu de silențios. Ating pielea fină a pântecului ei, la 
limita părului pubian cârlionţat. 

Pe vremea când era a mea cu adevărat, când aveam atât 
trupul, cât şi încrederea ei, nu am fost niciodată atât de 
delicat. Bănuiesc că asta e una dintre lecţiile vieţii - ajungi 
să apreciezi ceea ce ai abia după ce acel ceva nu mai este. 
E un clişeu, ştiu, dar e adevărat. Dorul e un instrument 
excelent de măsurare a valorii lucrului pe care l-ai pierdut 
- o valută la fel de demnă de încredere ca oricare alta. 

La şapte şi jumătate mă scol din pat, mă îmbrac, scriu 
un bileţel şi-l las pe masa din bucătărie. Îi explic că trebuie 
să fiu la secţia de poliţie la opt şi-i spun că ne vedem mai 
târziu. Mă gândesc o clipă dacă s-o semnez cu „xo” sau să 
scriu „Mulţumesc pentru ieri”, dar fără să ştiu exact de ce, 
mă hotărăsc să n-o fac. _ 

Sánchez şi Manfred sunt deja la muncă. li găsesc pe 
amândoi stând în faţa peretelui cu dovezi, fiecare cu o 
cană de cafea în mână. Manfred pare obosit, mă întreb 
dacă a apucat să doarmă după ce am vorbit. După un 
minut ni se alătură şi Bergdahl, anchetatorul care ne ajută 
să sortăm ponturile publice. Într-o mână ţine un teanc de 


e 238 » 


hârtii, şi un pachet de ţigări în cealaltă. 

Manfred se ridică greoi de pe scaun şi pufăie. 

— Poate-ar fi bine să începi tu, spune el şi face un gest 
către mine. Aseară ai descoperit ceva, nu-i aşa? 

Dau din cap şi le spun despre chibrituri, micile răni din 
jurul ochilor victimei şi teoria lui Hanne, potrivit căreia 
criminalul a vrut să oblige victima să vadă, şi nu invers. 

— Interesant, spune Sânchez şi chiar pare să vorbească 
serios. 

Obişnuita ei ironie s-a topit. 

— Ţi-am spus eu că vrăjitoarea îşi face treaba, mormăie 
Manfred. 

— Dacă înţeleg corect ce-a spus, asta înseamnă că 
motivul crimei e un fel de răzbunare? întreabă Sânchez. 

— Eu aşa am înţeles, spun. Dar probabil că cel mai bine 
ar fi să ne explice chiar ea cum vede lucrurile. 

— Ştii cumva când vine? întreabă Sânchez. 

Dau din umeri. 

— Habar n-am. 

— În regulă, spune Bergdahl, care are în jur de cincizeci 
de ani şi căruia pare să-i fie jenă de propria chelie; insistă 
să poarte fie o beretă, fie o pălărie, chiar şi-n interior - 
astăzi e vorba de o căciulă croşetată, neagră. Şi continuă: 
M-am gândit să cercetez unele dintre ponturile pe care le- 
am primit de când portretul-robot a apărut în toate ziarele 
şi pe toate posturile de televiziune. Am primit sute de 
apeluri - pe majoritatea dintre ele, în jur de optzeci, am 
putut să le respingem prin depistarea şi contactarea 
persoanelor la care se făcea referire în pont. Astfel, ne mai 
rămân optsprezece persoane. l-am împărţit pe cei 
optsprezece în două grupuri - interesanţi şi mai puţin 
interesanţi, în special în ceea ce priveşte asemănarea lor 
fizică cu victima. Vom continua să-i cercetăm în 
următoarele câteva zile. 

Se aude zgomot de paşi venind dinspre coridor şi apoi 
apare Hanne, îşi scoate paltonul şi se aşază pe un scaun 
lângă Sânchez fără să mă privească în ochi. Nu mă pot 
abţine să nu mă holbez la ea. Faţa ei cu trăsături fine, 


e 239 œ» 


părul care i se revarsă umed peste umeri, ca şi cum ar fi 
venit aici direct de la duş, şi puloverul scămoşat, 
supradimensionat. Simt că mi se strânge stomacul. 

— Deci câți candidaţi interesanţi avem? întreabă 
Sânchez. 

— Trei, spune Bergdahl şi pune trei fotografii neclare pe 
tabloul cu dovezi, apoi arată către prima. Wilhelmina 
Andren, douăzeci şi doi de ani, din Stockholm. A fugit din 
Departamentul 140 al spitalului Danderyd în urmă cu două 
săptămâni şi de atunci nu s-a mai auzit nimic despre ea. 
Suferă de schizofrenie şi necesită îngrijire medicală 
obligatorie. Dar, potrivit rudelor ei, nu a fost niciodată 
violentă. Are halucinaţii. Pare să creadă că poate vorbi cu 
păsările. A mai dispărut şi cu alte ocazii şi, de cele mai 
multe ori, a fost găsită în parc, unde-şi petrecea timpul cu 
prietenii ei. 

— Păsările? întreabă Manfred. 

— Exact. Problema cu ea este că nu prea are cum să fie 
victima noastră, dar vom continua să anchetăm această 
pistă. Apoi mai e Angelica Wennerlind, o educatoare în 
vârstă de douăzeci şi şase de ani din Bromma. În ziua 
crimei pleca în vacanţă împreună cu fiica ei de cinci ani şi 
de-atunci nu se mai ştie nimic de ea. Părinţii ei spun că a 
închiriat o cabană pe undeva, dar nu ştiu unde. E posibil ca 
în locul în care se află să nu aibă semnal la telefon şi să nu 
se fi prezentat la cabană. Dar seamănă destul de mult la 
înfăţişare cu victima. Din păcate, starea cadavrului e mult 
prea proastă pentru ca părinţii să o poată identifica, aşa că 
va trebui să aşteptăm pentru amprenta dentară. 

— Şi al treilea? întreabă Sânchez. 

Bergdahl îşi aranjează pălăria caraghioasă şi arată spre 
ultima fotografie. 

— Emma Bohman, douăzeci şi cinci de ani. Până acum 
câteva săptămâni a lucrat ca vânzătoare la Clothes& More, 
compania al cărei director executiv este Jesper Orre. Mai 
au alte mii de angajaţi, aşa că asta nu înseamnă neapărat 
ceva. Trăieşte singură pe strada Vârtavăgen, în centrul 
Stockholmului. Mama şi tatăl ei nu mai trăiesc. O mătuşă 


e 240 œ» 


de-a ei a raportat poliţiei că a dispărut şi ne-a contactat 
din nou când a văzut în ziare portretul-robot. Mătuşa 
încearcă să o contacteze de o săptămână, fără rezultat, dar 
spune că nu prea seamănă cu femeia din imagine. De 
exemplu, are părul mult mai lung. Dar e posibil să-şi fi 
tăiat părul, aşa că vom continua să anchetăm şi pista asta. 
Am cerut amprente dentare pentru toate cele trei femei şi 
sper să le avem în decursul zilei de astăzi. Pornind de la 
ele, odontologul ar trebui să determine destul de repede 
dacă vreuna dintre ele este la fel cu cea a victimei. 

— Emma, spune Manfred. 

— O cheamă ca pe femeia care a scris acea scrisoare, 
spun şi mă uit la biletul scris de mână care acum atârnă pe 
tabloul cu dovezi alături de celelalte fotografii şi 
documente. 

— Ce? întreabă Bergdahl şi pare dezorientat. 

— Am găsit o scrisoare acasă la Orre, îi spun, de la 
cineva pe nume Emma, care se pare că avusese o relaţie 
cu Orre şi a rămas însărcinată. 

Bergdahl dă încet din cap. 

— În regulă. A fost scrisă recent? 

— Nu ştim. Nu am găsit plicul, doar scrisoarea. O avea 
în buzunarul de la blugi. 

— Putem să comparăm scrisul de mână din scrisoare cu 
cel al Emmei Bohman, femeia dispărută? întreabă 
Manfred. 

— Sigur, îi răspund. Dar probabil că amprentele dentare 
vor sosi mai repede. 

Sánchez îşi pune caietul cu notițe pe masă şi zice: 

— Fatima a spus că victima fie născuse, fie fusese 
însărcinată. Angelica Wennerlind a născut un copil, dar 
care e situaţia celorlalte femei? 

— Angelica e singura care are copii, spune Manfred. Dar 
evident că nu ştim dacă vreuna dintre cele două a fost sau 
nu gravidă. Dacă Emma Bohman e autoarea scrisorii, 
atunci ea e cea însărcinată. 

Pentru o clipă se lasă liniştea, apoi Manfred continuă. 

— Ei bine, am vorbit cu geamgiul. A înlocuit geamul în 


e 241 œ» 


urmă cu două săptămâni la una dintre ferestrele de la 
subsol de pe latura vestică a casei lui Jesper Orre. Orre îi 
spusese că fusese o spargere, dar că nu i se furase nimic. 
În afară de asta, geamgiul n-a mai avut de spus nimic 
interesant. I s-a părut că Orre era un pic cam încrezut şi 
cam stresat, dar asta nu prea e ceva ilegal. 

Cu coada ochiului, o văd pe Hanne scriind în carneţelul 
pe care-l poartă tot timpul la ea. Pare să fi devenit mai 
harnică de-a lungul anilor; ia notițe constant, de parcă s-ar 
teme să nu-i scape nici măcar un singur cuvânt din ceea ce 
se spune. E cam ciudat - în urmă cu zece ani, când ieşeam 
cu ea, am perceput-o ca fiind mult mai nepăsătoare şi 
nestructurată. Aproape boemă. Nu îşi nota niciodată nimic, 
dar părea oricum să ţină minte totul. 

Sânchez se ridică. Îşi trage în jos bluza albastră de 
mătase. 

— Am primit de asemenea un apel de la poliţia landului. 
Ei anchetează incendiul din garajul lui Orre. Din moment 
ce clădirea era situată într-o zonă rezidenţială, crima intră 
în categoria incendiilor premeditate de gradul doi. Au 
confirmat evaluarea companiei de asigurări, care susţinea 
că e vorba de un incendiu premeditat. Laboratorul 
Naţional a găsit urme de benzină la locul faptei, iar în 
garaj s-au găsit mai multe canistre arse de benzină. Din 
câte se pare, în acea seară Orre era plecat. Era în Riga să 
se întâlnească cu nişte manageri de magazin. Aşa că cel 
care a provocat incendiul nu avea cum să fie el, dacă 
presupunem că voia să încaseze banii de asigurare. 

— Putea să angajeze pe cineva, sugerez eu. 

Sânchez dă din cap şi se întinde, aşa că bluza de mătase 
îi alunecă din nou în sus, expunând vederii un pântec gras 
şi tatuat. 

— Sigur. Dar nu există nimic care să indice faptul că 
Orre avea nevoie de bani. Plus că avem o nouă mărturie de 
la un vecin care spune că a văzut o femeie pe stradă, 
privind focul. N-a putut să o descrie pe femeie, dar era 
sigură că a fost o femeie şi că a plecat în timp ce garajul 
încă mai ardea. 


e 242 œ» 


— O trecătoare? întreabă Manfred. 

— E posibil. Sau e posibil să fie persoana care a dat foc 
garajului. E imposibil de spus în acest moment. Singurul 
lucru pe care-l ştim e că o femeie a stat acolo o vreme, 
uitându-se la garajul incendiat. Ca şi cum ar fi fost un 
nenorocit de foc de tabără. Aşa s-a exprimat vecina. 


e 243 + 


Emma 
Cu trei săptămâni în urmă 


_ — Am o programare la medic. La patru trebuie să plec. 
Imi pare rău, dar nu am cum să modific programarea, spun 
şi fac un efort să par îngrijorată. 

Mahnoor ridică din sprâncenele ei subţiri şi dă încet din 
cap ca şi cum ar cântări ceea ce am spus. 

— Sigur. Dar vei primi o notă proastă, arată ea din cap 
spre calendar. 

— Ştiu, dar chiar trebuie să merg. 

Olga, care stă la masă cu o cană de ceai în mână, îşi dă 
ochii peste cap. 

Mahnoor se întoarce imediat spre ea. 

— Te-am văzut. 

— Ce-ai văzut? ripostează Olga şi se uită la ea cu o 
expresie inocentă: ochii ei albastru-deschis se fac mari şi 
ea îşi înclină capul într-o parte astfel încât părul oxigenat îi 
cade peste unul dintre umeri. 

— Incetează! Nu sunt proastă. Dacă aş fi în locul tău, aş 
fi ceva mai cooperantă. Ai... Mahnoor se întoarce spre 
calendar, trecându-şi uşor degetul peste rândul pe care e 
trecut numele Olgăi, socotind. Ai cinci note proaste 
săptămâna asta, spune ea satisfăcută, se întoarce şi iese 
din încăperea angajaţilor fără să mai spună nimic. 

Zgomotul paşilor ei se stinge, amestecându-se cu 
binecunoscuta muzică ce se revarsă din boxe. 

— Ce-o fi mâncat la micul dejun? mormăie Olga, 
muşcându-şi unghiile. 

— Ai grijă, spun. Nu e cea mai distractivă slujbă din 
lume. Dar e o slujbă. 

Ea dă din umeri. 

— Şi ce dacă? Aş putea oricând să lucrez pentru firma 
de curăţat a lui Alexei. Are tot timpul nevoie de ajutor. 

— Vrei să faci curat pe vase? 

Olga se foieşte pe scaun. 


e 244 œ» 


— E mai bine decât să trebuiască să mănânc în fiecare zi 
căcatul ei cu lingurita. 

— Fii serioasă! Asta e o slujbă în regulă. Ai vreo 
diplomă? Altă experienţă de muncă în afară de asta? Chiar 
crezi că, dacă ai fi dată afară de aici, mâine ai putea să-ţi 
găseşti o altă slujbă? 

Olga alunecă pe scaunul de vizavi de mine, părând dintr- 
odată îmbătrânită. 

— Păi, nu eşti tu o cicălitoare mică? 

— Ei, haide! Nu sunt cicălitoare. Încerc doar să te ajut. 
Nu vreau să-ţi pierzi locul de muncă doar pentru că 
Mahnoor a făcut pact cu forţele răului. Nu merită. 
Încearcă mai bine să gândeşti un pic tactic. Ignor-o când 
spune chestii de genul ăsta. Mergi mai departe, dă uitării 
ce-a spus. Nu mai fi aşa de mândră! 

— Ca tine? 

Vocea ei e o şoaptă, dar îi percep asprimea. 

— Ce treabă am eu cu toate astea? 

— Ca tine şi ca tipul ăla. Cel despre care o tot dai 
înainte. Câteodată, nu e uşor să mergi mai departe. Dar 
ştii ce? Nu mai vreau să aud despre tine şi despre tipul ăla. 
Nu mai e amuzant. Du-te şi bate pe altcineva la cap cu 
viaţa ta plictisitoare! 

Sunt mută de uimire. Jesper mi-a răpit viaţa. Cu doar 
câteva zile în urmă, am pierdut copilul şi acum târfa asta 
est-europeană îmi spune că nu mai e amuzant. Ea cum 
crede că mă simt? 

— Nu e acelaşi lucru, spun. 

— Eşti obsedată de el. Altceva nu faci decât să vorbeşti 
despre el. Dragostea se sfârşeşte - trebuie să accepţi asta. 
Găseşte-ţi un hobby! leşi cu prietenii! Vezi-ţi de viaţă! 

Olga se ridică în picioare. Se întinde ca o pisică. 

— Mă duc să fumez. 

Apoi dispare pe coridor tara să se uite în urmă. 


E ora patru când ajung la firma de închiriat maşini. Toţi 
angajaţii par să fie băieţi sub optsprezece ani şi membri ai 
aceleiaşi echipe de baschet. Sunt înalţi, deşiraţi şi imberbi. 


<e 245» 


— Vreau să închiriez o maşină pentru o zi, îi explic unui 
asistent pe care-l cheamă Sean, potrivit numelui de pe 
ecuson, nu am nevoie de o maşină mare, doar de un 
portbagaj mare. 

— Poate un combi, îmi sugerează el şi-şi trece mâna 
peste bărbia plină de coşuri. 

— E-n regulă. 

Îi dau cardul şi permisul de conducere în timp ce el îmi 
expune condiţiile. Maşina trebuie înapoiată cel târziu până 
la ora şase a doua zi. Rezervorul trebuie să fie plin, iar 
cheile trebuie lăsate în cutia poştală. Am întrebări? 

Clatin din cap. 

— Atunci vă doresc călătorie plăcută. 

— Cine a spus că plec într-o călătorie? 

— A, bine. Păi, atunci, să conduceţi cu grijă. 

— Aşa voi face, îi spun şi încerc să zâmbesc. Parcă era 
numărul şase, nu? 

Dă din cap fără să mai spună ceva şi, când părăsesc 
magazinul, el a început deja ia asiste pe următorul client. 


Magazinul de vopsele e plin de lume. 

— Avem parte de o vreme groaznică, spune o femeie 
grasă care poartă un parpalac şi ţine în lesă un teckel. 

Mă izbeşte faptul că seamănă foarte mult cu femeia pe 
care am întâlnit-o în seara aceea când Jesper mă urmărea 
pe străzile întunecate din apropiere de piaţa Karlaplan. 
Sau poate că toate bătrânele din zona asta au teckeli. 
Parpalace, teckeli şi pălării de tweed. Toate arată de parcă 
ar locui pe o proprietate de la ţară, cele mai multe dintre 
ele. 

Pun cutiile cu vopsea pe tejghea. Palmele mă înţeapă, 
iar muşchii îmi tremură din cauza efortului. Omul de la 
casă se uită neîncrezător la cutii. Apoi se uită din nou la 
mine, ca şi cum ar vrea să se asigure că nu sunt nebună. 

— Există şi cutii mai mici, spune ezitant. Avem cutii de 
un litru. 

— Le vreau pe acestea. Mulţumesc. 

Dă din umeri, decide că e problema mea dacă îmi 


e 246 » 


cumpăr prea multă. Uşa magazinului se deschide din nou 
şi teckelul latră. 

— Bine, atunci. 

Înclină cutia pe o parte ca să scaneze codul de bare şi 
încuviinţează. 

— Câte cumpăraţi? 

Mă uit în jos spre podea, la cele două cutii dintre 
picioarele mele. 

— Patru în total, spun. 


Conduc cu grijă. Temperatura a scăzut puţin sub zero 
grade şi mi-e teamă că drumul negru şi strălucitor a 
devenit înşelător de alunecos. În mod ciudat, nu mi-e greu 
să găsesc din nou drumul spre casă. E ca şi cum trupul 
meu şi-ar aduce aminte, ca şi cum fiecare cotitură a 
drumului din această suburbie exclusivistă mi-ar fi 
imprimată în măduva spinării. Nici măcar nu trebuie să mă 
gândesc, merg pe unde îmi spune trupul meu. 

Maşini mari sunt parcate pe alei îngrijite. Case 
somptuoase tronează deasupra peluzelor proaspăt tunse. 
Apoi casele încep să devină din nou mai mici şi ştiu că 
aproape am ajuns. 

Văd casa în faţa mea, în întuneric. Nicio lumină nu e 
aprinsă înăuntru şi nicio maşină parcată în faţă. Stivele de 
lemne sunt în continuare pe pavaj, lângă garajul construit 
de curând. 

Parchez la mică distanţă de casă, având grijă să nu fiu 
prea aproape. 

Cutiile sunt grele şi dificil de transportat. Trebuie să fac 
două drumuri. Înainte de a ajunge la poarta lui Jesper 
privesc în jur, dar nu detectez niciun semn de viaţă. Cu 
toate că luminile din casele din apropiere sunt aprinse, nu 
văd niciun om. 

Cercetez noua clădire aflată lângă poartă. Gaura largă, 
care era acoperită cu o folie de plastic când am fost ultima 
oară aici, a fost înlocuită între timp cu o uşă adevărată, dar 
mica fereastră dispusă în stânga intrării e deschisă. Mă 
ridic pe vârfuri, mă aplec şi mă uit înăuntru. După câteva 


e 247 œ» 


secunde, ochii mi se obişnuiesc cu întunericul. În garaj 
sunt două maşini - o maşină sport mică şi roşie şi un 
Porsche mai vechi. Deci îţi plac maşinile de colecţie, mă 
gândesc. Un alt secret pe care nu l-ai împărtăşit niciodată 
cu mine. 

Mă retrag de la fereastră, deschid capacul primei cutii şi 
vărs conţinutul pe perete. După puţin timp, cutia devine 
mai uşoară şi mai uşor de manevrat. Incerc să împrăştii 
lichidul cât mai sus pe zid. Apoi repet procedura cu 
celelalte trei cutii. De câtă vopsea e nevoie? Nu prea 
puteam să-i cer sfatul tipului de la magazin. 

Munca e grea şi, sub geaca groasă, transpir. A început 
să plouă încet, picături mici, silenţioase, aproape 
imperceptibile. Dar curând, umezeala începe să-mi 
acopere faţa şi mâinile. 

Când sunt gata, împing cutiile goale, una câte una, prin 
mica fereastră. Cad pe podeaua garajului cu un sunet 
dogit. Fac un pas în spate, verific dacă am cheile de la 
maşină la îndemână. Ultimul lucru care vreau să mi se 
întâmple e să rămân blocată aici sau să fiu forţată să o iau 
la sănătoasa fără maşină. 

Apoi scot chibriturile, mă aplec în faţă să le protejez de 
ploaie şi de vânt şi aprind un băț. 

Flacăra pâlpâie în întuneric. 

Asta-i pentru banii pe care m i-ai furat, ticălosule! 


În noaptea aceea, dorm cum n-am mai dormit de multă 
vreme, cu toate că mirosul de fum mi-a intrat în piele şi în 
păr şi nu vrea să iasă, nici măcar după două duşuri. Când 
mă trezesc, imaginea acelor flăcări mi-e imprimată pe 
retină. Îmi amintesc cum au luminat noaptea de toamnă 
târzie, cum fierbinţeala mi-a pârlit pielea, chiar şi de la 
distanţă. Într-un fel, am simtit-o ca pe o purificare. Nu ştiu 
dacă a fost focul sau faptul că luam înapoi ceva ce era al 
meu, ceva ce el îmi furase. 

Mă ridic, fac din nou duş, mă îmbrac şi mănânc nişte 
fulgi de porumb în timp ce-mi aranjez părul şi mă machiez. 
Poate că îmi imaginez doar, dar mi se pare că arăt mai 


e 248 » 


alertă cumva. Mai puternică. Şi poate că e adevărat; poate 
că femeia care se uită la mine din oglindă e altcineva. 
Poate că ziua de ieri m-a schimbat în mod fundamental. 

Înainte să plec, pescuiesc cartea de vizită a jurnalistului 
din teancul de facturi adunate în coşul de pâine şi o pun în 
buzunar. Hotărăsc că e timpul să-l sun. 

În drum spre metrou, îmi dau seama că mai e ceva ce 
pare diferit. La început nu pot să definesc ce anume este, 
dar apoi înţeleg. Prima oară după mai multe săptămâni, a 
ieşit soarele. Mă opresc, închid ochii şi-mi întorc faţa spre 
cer. Absorb căldură şi lumină. Rămân aşa până când pielea 
mi se înfierbântă şi pleoapele-mi radiază. Mă gândesc că s- 
ar putea ca până la urmă viaţa să nu fie aşa de rea. 

Dintr-un motiv sau altul, îmi răsare în minte imaginea 
tatălui meu din noaptea de dinainte să moară. Cum zăcea 
nemișcat pe pat în camera lua întunecată. 


Afară, mama se plimba agitată înainte şi înapoi. Nu 
reuşeam să înţeleg de ce ea, care părea să-l urască pe tata 
atât de tare, era, acum când el se îmbolnăvise, atât de 
îngrijorată. Era ca şi cum ar fi avut doar două stări 
mentale, supărată sau îngrijorată, şi că acum era foarte 
îngrijorată. 

Îşi petrecuse o mare parte a dimineţii vorbind la telefon 
cu tot felul de mătuşi. Eu lucrasem la tema pentru acasă la 
fizică, ascultându-i conversațiile lungi, şoptite despre 
sănătatea tatei. Cuvinte precum „complet pasiv” şi „şi-a 
pierdut dorinţa de a trăi” se împleteau cu smiorcăieli 
teatrale şi discuţiile obişnuite despre lipsa de bani şi slujba 
ei plictisitoare şi şeful ei egocentric. Totul a culminat cu 
afirmaţia că merita mai mult, lucru cu care mătuşile 
păreau să fie de acord, pentru că niciodată nu se certau 
după ce spunea asta. 

M-am gândit la ce voia să spună cu „merita mai mult”. 
Oare mama era nemulțumită cu viaţa ei? Voia să o 
schimbe? Un alt apartament, un alt soţ? Un alt copil, 
poate? Şi oare asta era ceva ce meritai, ceva la care erai 
îndreptăţit dacă erai o persoană mai bună? Oare mama 


e 249 » 


chiar era mai bună decât tata şi decât mine? Dar dacă eu 
eram atât de rea, oare ce meritam? _ 

M-am aşezat uşor pe pat lângă tata. Încăperea slab 
luminată mirosea a transpiraţie, fum de ţigară şi încă ceva, 
ceva ce-mi aducea aminte de mătreaţa râncedă şi mi-am 
dat seama că nu aveam de ce să-mi fac griji că se va prinde 
că mai devreme furasem ţigări împreună cu Elin. 

Nu puteam să înţeleg de ce a insistat ca jaluzelele să 
rămână lăsate, de ce voia să stea toată ziua în întuneric. 
Patul s-a îndoit când m-am aşezat pe el, cu toate că am 
încercat să fiu grijulie şi să nu mă las prea tare pe el. 

— Micuţă Emma, a murmurat şi s-a întors spre mine. 

Apoi mi-a luat mâna într-a lui. Asta a fost tot. N-a mai 
spus nimic altceva, zăcea nemişcat, respirând cu greutate, 
ca şi cum fiecare respiraţie ar fi fost dureroasă. M-am 
gândit pentru o clipă la ce ar putea să-l facă pe tata mai 
fericit. În mod normal, i-aş fi sugerat să facem ceva 
împreună, de exemplu, să mergem la plimbare sau să 
gătim ceva. Dar am priceput că de data asta nu avea să 
funcţioneze. 

— Te simţi mai bine acum? l-am întrebat. 

— Da, a spus după o pauză îngrijorător de lungă. 

Până şi vocea lui suna diferit. Sec, inexpresiv. Ca şi cum 
s-ar fi auzit din interiorul unei canistre. 

— Micuţă Emma, a repetat şi mi-a strâns mai tare mâna. 
Vreau doar să ştii cât de mult te iubesc. Eşti o fată 
minunată. 

Nu ştiam ce să spun. Situaţia mă făcea să mă simt 
inconfortabil. Nu eram obişnuită să-l văd pe tata atât de 
lipsit de putere. Se întâmpla să fie obosit sau indiferent, 
sau supărat, sau turbulent, sau chiar beat şi nesăbuit. Dar 
nu slab. Bărbatul care fusese idolul meu încă de pe vremea 
când învăţasem să merg nu era slab. Era cât se poate de 
simplu. 

— Te rog, tati... 

— Emma, m-a întrerupt el, ţii minte omida aia pe care ai 
tinut-o într-un borcan când erai mică? 

— Da? 


e 250 » 


Mă întrebam unde vrea să ajungă cu asta. 

— Îmi pare atât de rău că am lăsat-o pe mama să spargă 
borcanul! Ştiam cum o să se termine seara aceea şi nu am 
făcut nimic ca s-o opresc. 

— Încetează - era doar o insectă proastă. Şi oricum, asta 
a fost cu mult timp în urmă. 

— Da, o „insectă”, aşa îi spunea ea. Dar era mai mult 
decât un simplu fluture. Era proiectul tău special la care 
lucraseşi toată vara. Era singurul lucru de care-ţi păsa la 
momentul respectiv şi, în ciuda acestui lucru sau poate 
tocmai de asta, ea l-a distrus. lar eu nu am oprit-o, aşa că 
sunt la fel de vinovat. 

Mi s-a părut că am auzit un suspin în întuneric, dar nu 
eram sigură. 

— Ții minte cât de frumos era? a continuat. Ţii minte 
cum s-a metamorfozat dintr-o omidă oarecare într-un 
splendid fluture? Era atât de albastru că aproape radia! Ţii 
minte? 

Am dat din cap, cu toate că nu avea cum să mă vadă în 
întuneric. Conversaţia aceea mă făcea să simt un nod în 
gât şi mă temeam că o să mi se frângă vocea. 

— Vreau doar să ştii... eşti la fel ca acea mică omidă, 
Emma. Într-o bună zi, te vei transforma şi tu într-un 
splendid fluture. Nu uita asta niciodată! Trebuie să-mi 
promiţi asta, indiferent ce-ar spune lumea despre tine. 

— Of, tată! Am chicotit, situaţia mi s-a părut dintr-odată 
absurdă. Ca şi cum aş fi jucat într-o melodramă. Nu mai 
vorbi aşa. Mă sperii. Inţelegi? 

Nu a spus nimic. Singurul zgomot din cameră era 
respiraţia lui căznită. 

— Dacă cineva spune că eşti diferită, vreau să te 
gândeşti la acel fluture. Diferit nu înseamnă mai prost. 
Diferit poate să însemne la fel de bine mai bun. Promite-mi 
că nu vei uita niciodată asta. 

— Sigur că nu, dar... 

Nodul din gât creştea. Nu-l auzisem niciodată pe tata 
vorbind aşa. Asta era ceva pentru care nu eram pregătită. 
Nicio cină surpriză, nicio plimbare improvizată de-a lungul 


e 251 œ» 


țărmului nu avea să rezolve această problemă. 

— Vreau să fii... ca înainte, i-am şoptit, încercând să evit 
cuvântul „sănătos”, pentru că asta ar fi însemnat că e 
bolnav, iar noi nu vorbeam cu tata despre asta, nici eu, nici 
mama. Spuneam asta despre el, dar niciodată nu i-o 
spuneam lui. 

— Pentru mine, totul s-a dus naibii, a spus cu o voce 
neaşteptat de veselă, ca şi cum ar fi făcut o glumă. Cu 
totul! 

Şi astea au fost ultimele cuvinte pe care tatăl meu le-a 
spus înainte ca mama să-l găsească a doua zi spânzurat în 
apartament. 


252 + 


Hanne 


Cu mult înainte de a deveni interesată de ştiinţele 
comportamentale, am studiat antropologie socială. Am 
răzbit prin lucrările lui Franz Boas şi Bonislaw Malinowski 
şi visam să întreprind un studiu de teren pe o perioadă de 
un an despre inuiţii din nordul Groenlandei, poate din 
cauză că în copilărie m-am uitat la documentarul acela 
vechi, Nanook al Nordului. Dar asta s-a întâmplat în anii 
şaptezeci, aşadar, ca urmare a cererilor din ce în ce mai 
zgomotoase privind apariția unei antropologii mai 
implicate politic, interesul faţă de populaţiile indigene 
pitoreşti lipsite de importanţă geopolitică a scăzut. 

Eschimoşii nu mai făceau parte din „schemă”. 

Cu toate astea, am continuat să fiu interesată de 
antropologie. Şi poate că de asta se întâmpla ca uneori 
Owe să se întoarcă din călătoriile sale cu mici cadouri 
provenind de la populaţiile indigene. 

Sau cel puţin aşa am crezut. 

După o conferinţă medicală ţinută la Miami în anii 
optzeci, mi-a dat o mască împletită făcută de populaţia 
huichol din vestul Mexicului. Altă dată, când a fost la o 
conferinţă de psihiatrie în Africa de Sud, mi-a adus o 
pungă antică pentru tutun, aparţinând populaţiei xhosa. Şi 
aşa mai departe. Până la urmă, aproape toată biblioteca 
era plină de suvenirurile de la Owe. 

Cred că mi-a luat zece ani să realizez că acele daruri 
erau o compensație pentru cu totul altceva. Nu prea mai 
ţin minte cum l-am prins. Poate că din când în când, 
telefonul suna în mijlocul nopţii şi, când răspundeam, la 
celălalt capăt al firului era doar tăcere. Poate că a sosit o 
scrisoare cu cuvântul „Personal” scris pe ea. Dar s-a 
întâmplat mai ales din pricina lui Evelyn. 

Evelyn, o americancă având în jur de patruzeci de ani, 
era psihologul lui Owe, ceea ce în sine nu era mare lucru. 
In cercurile sociale în care ne învârteam, toată lumea avea 
cel puţin un psiholog. Era considerat ceva perfect normal 


e 253 + 


să-ţi vizitezi de câteva ori pe săptămână psihanalistul. 
Cred că era şi un fel de simbol al statutului. Aşa că Owe îşi 
petrecea o parte considerabilă a timpului liber întins pe 
şezlongul lui Evelyn, vorbind despre copilăria lui. 

Ţin minte că de multe ori părea epuizat când se întorcea 
acasă. Transpirat, cu mintea aiurea şi cu o privire 
împăienjenită se scufunda pe canapeaua din camera de zi 
şi cerea să fie lăsat în pace. Cu acele ocazii, arătam şi mai 
multă dragoste faţă de el, presupunând că avea să discute 
cu mine vreun subiect dificil. Poate despre boala tatălui 
său, ori despre predilecţia mamei lui pentru calmante şi 
tranchilizante. Dar, într-o seară de decembrie, când eram 
deja căsătoriţi de aproximativ zece ani, l-am prins. Ţin 
minte că mă trezisem pentru că îmi era frig. Pe vremea 
aceea, caloriferele nu funcționau prea bine, iar pilota 
alunecase pe jos. Mi-am dat seama că Owe nu e lângă 
mine şi am ieşit pe hol ca să văd ce face. Auzeam dinspre 
bucătărie că vorbeşte în şoaptă. Am rămas tăcută şi m-am 
furişat mai aproape, fără să mă dau de gol. 

Vorbea în engleză. Şi nu era vorba despre muncă. Nu 
mi-a luat mult timp să-mi dau seama că la celălalt capăt al 
firului era Evelyn şi că relaţia lor nu era deloc ceea ce 
eram eu făcută să cred. 

Aveam intenţia de a da buzna în bucătărie şi să-i smulg 
telefonul de la ureche, să-l pălmuiesc sau poate să izbesc 
ceva de podea, dar m-am rotit pe călcâie şi m-am întors în 
dormitor şi mi-am tras pilota peste cap, umplută de o 
satisfacţie intensă, inexprimabilă. Căci satisfacţie a fost 
ceea ce am simţit, nu tristeţe ori furie, ori gelozie. Nu 
puteam să-i respect ipocrizia dezgustătoare - faptul că nu 
mi-a spus niciodată despre Evelyn sau despre celelalte, dar 
îmi reproşa în mod constant indiscreţia. 

Pentru că da, şi eu fusesem necredincioasă. Mai mult 
decât o dată. Şi mai ales la începutul relaţiei noastre. Dar 
acelea erau alte vremuri - oamenii aveau relaţii „deschise” 
şi practicau poligamia şi Dumnezeu ştie mai ce, iar eu nu 
am minţit niciodată şi nici nu mi-am ţinut secrete 
aventurile. Din când în când, după o petrecere cu multă 


e 254 œ» 


băutură, mă trezeam în patul câte unui tip, iar reacţia lui 
Owe era mereu aceeaşi: mă lua acasă - cu forţa, dacă era 
necesar - şi îmi băga minţile în cap. Mă trata ca şi cum aş 
fi fost un copil care a uitat că s-a dat stingerea sau care a 
fost prins furând dintr-un magazin. Şi asta mă punea într- 
un dezavantaj moral - pe care-l folosea, abia atunci am 
înţeles, ca să se culce cu Evelyn de trei ori pe săptămână 
pe canapeaua psihologului. 

Cred că atunci am început să-l urăsc. 

Când l-am cunoscut pe Peter, am simţit că nu are sens 
să-mi refuz dragostea adevărată. De ce aş face-o? Owe îşi 
permisese să se îndrăgostească de curva aia americană. 

Într-un fel, iniţierea unei relaţii cu Peter a fost un fel de 
revoltă. El nu era un intelectual; trăia într-un mic 
apartament din suburbie şi îi plăcea să urmărească 
evenimente sportive la televizor. Pe scurt, era genul de 
bărbat despre care prietenii noştri ar fi spus, cu o uşoară 
condescendenţă, că e un tip mediocru. Cineva ale cărui 
visuri nu treceau dincolo de următoarea vacanţă sau o 
maşină nouă şi care credea că Cehov e un sortiment de 
votcă. 

Nu am aflat niciodată prea multe despre mediul din care 
provenea Peter. Mi-a povestit că mama lui a fost activă din 
punct de vedere politic şi că a luat parte la protestele 
antirăzboi, că, pe vremea când era copil, obişnuia să 
meargă împreună cu ea la întâlniri şi demonstraţii. Cu 
acele ocazii îmi trecea prin minte că e foarte posibil să fi 
crescut printre prietenii mei. Dar, în ciuda mediului din 
care provenea, nu era deloc interesat de politică. Bănuiesc 
că asta se întâmplă des - ne alegem în mod deliberat o 
viaţă diferită de cea pe care au trăit-o părinţii noştri. 

În orice caz, stima de sine exagerată a lui Owe a fost 
puternic zdruncinată când a aflat că luam serios în 
considerare varianta de a-l părăsi - chiar şi după ce Peter 
m-a lăsat în plata domnului pe pavaj, în noaptea aceea pe 
Skeppargatan. 

Dar toate frustrările mele legate de Owe, care au ajuns 
în acea noapte în punctul culminant, s-au transformat până 


< 255» 


la urmă în renunțare şi un fel de pasivitate. Ideea dea mă 
îndrăgosti din nou, să ajung să am încredere într-un alt 
bărbat în felul în care am ajuns să am în Peter - doar ca să 
fiu din nou dezamăgită - părea de neconceput. 

Aşa că am rămas, din lipsă de variante mai bune. Aşa 
funcţionează viaţa. Şi acum a reapărut în viaţa mea. 

Peter. 

Singurul bărbat care a însemnat ceva pentru mine în 
ultimii cincisprezece ani. Un poliţist tras la faţă, cu stimă 
de sine scăzută şi o teamă patologică faţă de angajamente. 
Cu doar câteva ore în urmă stătea întins în pat lângă mine. 
Pe mine. În mine. Şi singurul lucru la care pot să mă 
gândesc este când îl voi revedea? 

Poate că încep să mă transform în Gunilla, mă gândesc 
şi-mi aduc aminte de cuvintele ei. 

Suntem atât de incredibil de... atraşi unul de altul. 
Excitaţi, ca să mă exprim vulgar. Oare aşa ceva e permis la 
vârsta noastră? 

Reînceperea relaţiei este, bineînţeles, imposibilă. Nu 
doar pentru că mi-e teamă să nu fiu din nou părăsită, dar şi 
pentru că mă afund într-o boală incurabilă. Un tunel 
întunecat al uitării şi decăderii. Mă simt ca un explorator 
care e pe punctul de a pătrunde într-un munte printr-o 
deschizătură şi ştiu că va deveni din ce în ce mai îngustă, 
până când o să rămân înţepenită în stâncă fără 
posibilitatea de a mă elibera. 

lar odată ajunsă acolo, nici măcar Peter nu m-ar putea 


ajuta. 
x 


Când ajung la secţia de poliţie, colegii lui sortează 
ponturile primite în legătură cu portretul-robot al femeii 
moarte. Mă uit la fotografiile fetelor, sperând ca niciuna să 
nu fie identică cu victima din casa lui Orre. Dar indiferent 
dacă una dintre aceste fotografii se potriveşte sau nu, până 
la urmă una tot se va potrivi, fără îndoială. Nu există cale 
de întoarcere. Cineva zace într-un compartiment 
refrigerat, aşteptând să-şi recupereze numele şi istoria 
personală. Chiar dacă postum. 


e 256 » 


Evit să-l privesc pe Peter. Nu pentru că aş regreta ce s-a 
întâmplat noaptea trecută, ci doar pentru că nu prea ştiu 
ce să spun sau ce să fac. A trecut multă vreme de când n- 
am mai fost într-o situaţie de genul ăsta. Ca o adolescentă. 
Deci, am făcut sex, ieri, dar nu prea ştiu dacă „mă place” 
sau dacă o s-o facem din nou sau... în fine. 

De fapt, e hilar. Poate cel mai amuzant lucru care mi s-a 
întâmplat în ultima vreme. 

Dar cât timp a trecut de când n-am mai făcut sex? Nu 
ştiu exact - vreo cinci ani? 

Ţin minte că obişnuiam să-i spun lui Owe că mă doare 
capul. Nu pentru că era o scuză bună, ci pentru că era o 
scuză atât de proastă, încât avea să-l facă să înţeleagă că 
nu mai vreau să mă culc cu el. 

Şi a funcţionat. 

Până la urmă a încetat să mă mai atingă în felul acela. 
Se ducea cuminte la culcare în fiecare seară şi stingea 
lumina fără măcar să mă sărute. Ştiu că astfel voia să mă 
pedepsească. Dar îmi convenea de minune. Mă săturasem 
de el, cu toate că niciodată nu m-am mai gândit în mod 
serios să-l părăsesc. 

Şi apoi a venit boala. A început cu uitarea numelor. 
Putea fi numele unui prieten cu care socializasem ani de 
zile. Sau - un lucru şi mai comun - numele unui loc. 

Sundsvall, Soderhamn, Sollefteå. Örebro, Örkelljunga, 
Örgryte, Arboga, Abisko, Arvika. 

Cine naiba poate să țină minte toate astea? Dacă asta ar 
fi fost tot, mă îndoiesc că Owe ar fi observat ceva. Dar apoi 
am început să nu ajung la programări, să uit să sun un 
prieten, aşa cum promisesem, şi să-mi pierd cardul şi 
telefonul mobil. 

Într-o zi am uitat-o pe Frida în faţa supermarketului şi, 
când am ajuns acasă, nu reuşeam să-mi aduc aminte unde 
o lăsasem. L-am sunat panicată pe Owe. O săptămână mai 
târziu m-a forţat să mă duc la medic, care mi-a dat o 
trimitere la o clinică. 

Clinica memoriei. 

Întârzii asupra cuvintelor. Sună atât de poetic şi de 


e 257 œ» 


absurd în acelaşi timp! Ca o piesă de teatru de Kristina 
Lugn sau o carte de Kurt Vonnegut. 

Asta nu înseamnă că la clinică era deosebit de poetic sau 
de absurd. Au fost mai ales o mulţime de teste şi întrebări 
şi, după câteva luni, medicul a ajuns la concluzia că am o 
demenţă incipientă, dar nu putea să spună ce formă. Nici 
cât de repede avea să evolueze sau dacă medicaţia ar 
putea sau nu să mă ajute. 

Mă uit la colegii mei care stau la mesele lor. Mă întreb 
ce părere ar avea dacă ar şti că au un coleg cu „deficit 
cognitiv minor”. Că behavioristul care cere nouă sute de 
coroane pentru o consultaţie alunecă în marea uitare. În 
câteva luni, s-ar putea să nu fiu în stare să fac diferenţa 
dintre o banană şi un baston. 

Manfred vine la masa mea. Stilat ca de obicei, ca un 
păun, şi se lasă pe vine lângă scaunul meu. 

— Al naibii de bună treabă cu chibriturile alea, spune el. 

— Mersi. 

— Deci crezi că criminalul şi victima se cunoşteau? 

— "Ţinând cont de metoda utilizată de criminal, da. Cred 
că aveau un fel de relaţie şi că ucigaşul voia să se răzbune 
pe victime. Să le pedepsească. 

— Şi dacă ai fi nevoită să ghiceşti, ce fel de relaţie ai 
spune că au avut? 

— Trebuie să fi fost implicate emoţii puternice. De 
partea cealaltă a acelei uri trebuie sa fi fost altceva. Ceva 
la fel de puternic. Ura nu se dezvoltă din nimic. 

— Ca, de exemplu? 

Mă gândesc un moment. 

— Dragoste, de exemplu. 


La masa de prânz, primesc un mesaj scris de la Owe. Îmi 
spune că vrea să-şi ceară scuze pentru comportamentul şi 
amenințările sale. Că îi merge bine, că mă iubeşte şi crede 
că nu poate trăi fără mine. 

Asta cu siguranţă aşa e. Dar nu-i răspund. În schimb, îmi 
cumpăr o salată şi mă aşez în sala de şedinţe, alături de 
Sânchez şi Manfred, care sunt pe punctul de a le da 


e 258 » 


instrucţiuni anchetatorilor în privinţa sortării ponturilor. 
Nu cred că e atât de important să fiu prezentă. Aş putea la 
fel de bine să mă duc acasă în apartamentul Gunillei şi să 
citesc o carte, dar nu vreau să fac asta. 

Simone, un anchetator mai tânăr, care are dread-uri 
până la şolduri, îşi dă capul pe o parte şi spune: 

— Putem să renunţăm la Wilhelmina Andrén, femeia 
care a fugit din secţia de psihiatrie a spitalului Danderyd. 
Un proprietar de câini a găsit-o îngheţată azi-dimineaţă 
lângă malul braţului de mare, în Solna. Părinţii ei i-au 
confirmat identitatea, aşa că nu există niciun dubiu că e 
ea. 

— Biata fiinţă, mormăie Manfred şi îşi mângâie barba 
roşcată. 

Simone dă din cap şi continuă: 

— Aşadar, mai rămân Angelica Wennerlind şi Emma 
Bohman. Amprentele dentare au fost trimise la Solna şi 
până cel târziu mâine vom primi rezultatele. 

— Credeam că le vom primi în seara asta, spune 
Manfred. 

— Stomatologul medico-legal e în Skăvde şi are nevoie 
de câteva ore să ajungă aici, spune Simone. 

În acel moment, uşa se deschide şi Peter intră în sală. 
Are obrajii rumeni şi zăpadă pe geaca de piele. Nu-şi mai 
bate capul să şi-o dea jos sau să se aşeze. În schimb, arată 
spre Manfred şi spre mine. 

— Veniti cu mine! Ne aşteaptă o colegă care spune că s- 
a întâlnit cu Emma Bohman în urmă cu două săptămâni. Se 
pare că ea şi Jesper Orre au avut într-adevăr o relaţie. 


e 259 + 


Emma 
Cu trei săptămâni în urmă 


— Trebuie să plătesc nişte facturi. Pot să folosesc 
computerul din birou? 

Mahnoor dă din umeri, ia un pic de gloss de buze pe 
degetul arătător. Astăzi s-a îmbrăcat cu pantaloni largi. 
Blugii îi atârnă periculos de jos pe şolduri, expunând 
marginea chiloţeilor cu dantelă. 

— Sigur. 

Mă mir că nu are obiecţii. Am pregătite alte câteva 
scuze care să justifice nevoia mea de a face tocmai acum 
acest lucru, când mai avem puţin şi deschidem magazinul. 
Dar Mahnoor nu face decât să-mi zâmbească dulce şi 
dispare în magazin. O aud vorbind cu Olga undeva, 
departe; mi se pare că râd, iar asta mă face să mă opresc 
şi să cad pe gânduri. 

Pare diferit. Totul pare diferit. Magazinul pare mai 
luminos. Olga şi Mahnoor sunt mai binedispuse. Afară e 
soare. Dar în realitate nimic nu s-a schimbat, cu excepţia 
faptului că sunt din nou stăpână pe viaţa mea. 

Poate că ăsta e singurul lucru de care aveam nevoie? 

Găsesc mai uşor decât aş fi crezut ceea ce caut pe net, 
îmi ia totuşi ceva timp. Habar nu am care e cel mai bun 
model sau de câţi volţi am nevoie. După douăzeci de 
minute, comand micul dispozitiv, care arată ca un telefon 
mobil. Pagina de web îmi promite că produsul va fi livrat în 
decurs de douăzeci şi patru de ore, dar atâta timp cât 
ajunge în termen de trei zile, mie îmi convine. Apoi scot 
cartea de vizită din buzunarul de la blugi. 

Anders Jonsson, jurnalist liber-profesionist. 

Înainte de a suna, mă duc până la uşă, o întredeschid şi 
arunc o privire în magazin. Olga ajută un client la tejghea, 
iar Mahnoor împătureşte blugi, legănându-se uşor în 
ritmul muzicii. 

Anders Jönsson răspunde după ce telefonul sună de trei 


e 260 » 


ori. La început nu pare să-şi aducă aminte de mine, aşa că- 
i explic: m-a găsit în magazin, că atunci nu am vrut să 
vorbesc cu el, dar că acum aş fi dispusă. Pentru un 
moment, nu spune nimic. Apoi îmi zice entuziasmat că i-ar 
face plăcere să ne întâlnim. Cât mai repede. Poate chiar 
azi? 

Ce simplu, mă gândesc. GE Sp a fost! 


Vara exploda în nuanţe de verde dincolo de ferestrele 
coridorului pe care-l traversam. Ecoul paşilor noştri se 
auzea asemenea unor mingi de ping-pong care ricoşau de 
zidurile de beton. Făceam tot posibilul să ţin pasul cu el, 
dar el mergea foarte repede. Se grăbea spre intrare, unde 
soarele se revărsa pe uşile mari de sticlă, făcând să 
strălucească podelele de culoarea pământului. N 

— Ştii că nu putem să ieşim împreună, Emma. Ințelegi 
asta, nu-i aşa? 

S-a întors spre mine şi am stat acolo, în faţa 
laboratorului de fizică. Zidurile cenuşii păreau să se 
apropie, ca şi cum coridorul s-ar fi îngustat şi îmi venea 
din ce în ce mai greu să respir. Tavanul se înclina 
ameninţător. Era alb, cu pete negre din loc în loc. 

Woody m-a atins pe braţ şi m-a mângâiat uşor, ceea ce 
m-a făcut încă o dată să mă simt ca un copil mic. Chiar nu 
înţelegea cum percepeam gestul lui, cât de degradant şi de 
distructiv era? 

Mi s-au aprins obrajii. Din cauza ruşinii, dar mai era 
ceva. Furie. Profitase de mine. Am fost o jucărie pentru el. 
M-a supt şi m-a lins, şi m-a penetrat, şi sărutat, şi 
mângâiat, şi tot restul. Iar apoi nu m-a mai vrut. Apoi a 
terminat-o cu mine. Luase ceea ce voise şi asta îi era de 
ajuns. 

Şi uite unde am ajuns. 

— Ce vrei să spui că „nu putem” să ieşim împreună? am 
spus şi am regretat imediat, pentru că ultimul lucru pe 
care-l voiam era ca el să mă perceapă ca pe o copilă 
lipicioasă. 

M-a privit absent, a făcut un pas în spate ca şi cum ar fi 


e 261 œ» 


descoperit brusc că miros urât. 

— Până acum nu ai avut o problemă cu asta, am 
adăugat. 

— Nu înţeleg, a spus în timp ce clopoţelul a sunat şi 
toate uşile s-au deschis spre coridor. 

Şi chiar părea realmente îngrijorat. 

Elevii se revărsau din sălile de clasă, trecând în grabă pe 
lângă noi, un râu de fete adolescente, dar privirea lui, 
fixată asupra mea, nici nu s-a clintit. 

— Vreau să te ajut, Emma, dar nu în felul ăsta. 

Şi-n acel moment m-am năruit. 

Coridorul s-a prăbuşit în jurul meu, iar tavanul pătat s-a 
crăpat. Am murit. Într-un nor de praf de ciment, existenţa 
mea a încetat. Atomii mei s-au dezmembrat, au fost 
anihilaţi, au dispărut. Singurele lucruri care au mai rămas 
au fost durerea şi ruşinea CARE pulsau. 


Avansez pe Lutzengatan, târşâindu-mi picioarele prin 
grămezi de frunze galbene de arțar. Am impresia că merg 
prin zăpadă adâncă. Mirosul vegetației în descompunere 
îmi gâdilă nările. O pală de vânt ia pe sus câteva frunze, 
care se învârt deasupra mea ca nişte rândunele. Mă opresc 
în mijlocul drumului, uitându-mă la frunze, ca hipnotizată 
de scenă. 

Uitasem că viaţa poate fi atât de frumoasă. Atât de 
perfectă. 

El mă aşteaptă în faţa brutăriei de pe Valhallavägen, 
exact aşa cum a promis. Il recunosc imediat. Poartă 
aceeaşi parka veche. Vântul îi ridică părul subţire şi blond 
într-un mod atât de comic, încât trebuie să-mi impun să nu 
mă holbez. Ne salutăm unul pe celălalt şi intrăm la 
căldură. E la fel de înghesuit şi de prost luminat ca de 
obicei. De-a lungul peretelui sunt câteva scaune şi ne 
aşezăm acolo, cu câte o cafea şi o chiflă cu cardamom. 

— Şi, cum merg lucrurile la muncă? 

Rosteşte întrebarea în aşa fel încât să pară inocentă. Ca 
şi cum am fi doi prieteni care au ieşit la o cafea împreună 
ca să vorbească despre lucrurile pe care le-au făcut în 


e 262 » 


ultimele luni. 

— E-n regulă. 

— Serios? 

Ridică din sprâncenele palide. Pare surprins. Dar eu m- 
am hotărât să nu-i spun că am fost concediată. Toată 
treaba ar avea iz de răzbunare - ceea ce-i adevărat. 

Slujba ta pentru slujba mea, Jesper. 

— Păi, ştii ce condiţii avem. 

El dă din cap, înghițind jumătate din chifla cu cardamom 
dintr-o singură muşcătură. 

— Oribile. 

Apasă fiecare silabă, ca şi cum ar vrea să sublinieze cât 
de îngrozitoare crede că e situaţia noastră. 

— Aham. 

— Cum te descurci? 

— E o slujbă. Şi am nevoie de bani. 

— Capitalismul să trăiască! mormăie el, adoptând brusc 
o expresie amară. 

— N-am nicio şansă. 

Dă încet din cap. 

— Înţeleg. De asta mi se pare un lucru atât de curajos că 
ai venit astăzi aici. Ce anume voiai să-mi spui? 

Dintr-odată pare foarte curios. Expresia preocupată i-a 
dispărut de pe față. Îmi cobor vocea şi mă aplec peste 
masă, astfel încât femeia de după tejghea să nu mă audă. 

— Jesper Orre. Am informații despre el. 

— Te ascult, spune şi se apleacă mai aproape, atât de 
aproape încât îi văd granulele de zahăr din colțul gurii şi-i 
simt mirosul de cafea în respiraţie. 

Încerc să par îngrijorată, mă fac mai mică pe scaun. 

— Dar nu prea mi se pare în regulă să-ţi spun toate 
astea. 

Ochii lui spălăciţi se lărgesc, mă atinge uşor pe braţ. 

— Loialitatea ta e admirabilă, dar trebuie să te gândeşti 
şi la colegii tăi. Trebuie să te gândeşti, pentru că el n-o va 
face. Singurul lucru de care îi pasă lui Jesper Orre sunt 
banii. Nu-i pasă nici cât negru sub unghie de voi. Să nu uiţi 
niciodată asta. Pe Jesper Orre îl doare în cur de tine, 


e 263 + 


Emma. 

Suspin. Dau încet din cap. Nici nu ştie câtă dreptate are. 

— În regulă. O să-ţi povestesc. Oricum, toată lumea 
vorbeşte despre asta. leri i-a ars casa sau poate a fost 
vorba de garaj. Şi se pare că poliţia crede că el i-a dat foc. 

Când se apleacă mai aproape de mine, are o zvâcnire în 
colţul ochiului. Ceva a prins viaţă în ochii lui. Acum e 
foarte animat, pare să fi uitat de chiflă. A pus-o înapoi pe 
farfurie şi a împins-o mai încolo. Mâna lui se odihneşte în 
continuare pe antebraţul meu şi mă eliberez delicat din 
strânsoarea lui. 

— Îmi pare rău, bâiguie el, când îşi dă seama că mă 
ţinea de braţ. Ştii de ce a făcut-o? 

Dau din umeri şi mă uit la el, sperând ca expresia mea 
să pară inocentă. 

— Habar n-am. Dar se pare că garajul era plin de maşini 
scumpe. 

— Să înţeleg că nu e vorba de o chestie cu asigurările? 

Scutur încet din cap. 

— Nu ştiu. E un pic ciudat să susţii că el a făcut-o. Mai 
ales dacă maşinile erau înăuntru. 

Zâmbeşte îngăduitor şi-mi dau seama că, făcând pe 
naiva, am reuşit să-l conving - cârligul, firul şi plumbul. 

— Ştii cumva dacă cineva ar putea să confirme asta? 

— Nu, dar cu siguranţă poliţia ştie de incendiu. 

Incuviinţează tăcut din cap. 

— Emma, asta e o chestiune importantă. Dacă mai ştii şi 
altceva despre Jesper, ar trebui să-mi zici. 

— Ce vrei să spui? 

— Dacă, de exemplu, are alte probleme. 

Incerc să par concentrată, că îmi răscolesc toate 
colţurile memoriei. Apoi dau din cap. 

— Păi, poate ancheta. 

— Ancheta? 

— Da, departamentul financiar al C&M îl anchetează. 

— Ştii cumva de ce? 

Inclin capul într-o parte. Fac ochii mari şi-mi răsucesc o 
şuviţă lungă de păr între degete. 


e 264 œ» 


— Ei spun că a pus compania să plătească pentru 
petrecerea privată organizată de ziua lui. Dar cel mai 
probabil e o prostie. Vreau să spun că îşi putea cu 
siguranţă permite Pe cerea Mi banii proprii. 


În seara asta mă răsfăţ cu vin şi pizza la pachet. Aprind 
lumânările - aceleaşi lumânări pe care le-am aprins pentru 
cina din seara logodnei. Pun şi muzică şi, dintr-odată, totul 
mi se pare mai uşor. Mai uşor de realizat, poate. Acum am 
o misiune clară: vreau să-mi fac dreptate. Ca şi cum aş fi 
devenit un fel de instrument. Există ceva eliberator în asta. 
Să te laşi în voia a ceva mai mare şi mai important decât 
tine are un efect eliberator. Să trăieşti pentru un singur 
lucru înseamnă să nu mai trebuiască să iei decizii - drumul 
din faţa ta a fost deja trasat. 

Mă gândesc că n-ar trebui să beau prea mult. Nu pot 
risca să fiu mahmură, înceată şi proastă. Nu acum. Fiecare 
oră, fiecare minut, ba chiar fiecare secundă e importantă 
dacă îmi doresc să fiu capabilă să duc la bun sfârşit ceea 
ce am de făcut. 

Disciplină. Moderaţie. Autocontrol. 

Dreptate. 

După al doilea pahar, împing dopul de plută înapoi în 
sticlă. Mă aplec peste chiuveta din bucătărie şi beau apă 
rece de la robinet. Părul îmi atârnă în chiuvetă. Luceşte în 
lumina lămpii fixate în tavan. Ce păr minunat am, mă 
gândesc. 

Mă duc în baie. Îmi văd reflexia în oglindă şi aproape că 
mi se opreşte respiraţia. Părul meu străluceşte; pielea e 
atât de palidă, încât aproape că luceşte. Şi văd clar: sunt 
frumoasă. Sunt cu adevărat frumoasă. De ce am avut 
mereu impresia când mă uitam în oglindă că sunt bucălată 
şi plictisitoare şi copilăroasă? De ce n-am reuşit niciodată 
să mă văd cu claritate? De câte ori mi-a spus-o Jesper, nu a 
contat, nu l-am crezut niciodată. Dar acum văd cu propriii 
mei ochi. 

Sunt puternică. Frumoasă, Şi nu am nevoie de nimeni. 
Nici măcar de Jesper. Mai ales de el. 


e 265 » 


* 

Metroul întârzie, dar abia dacă observ. În schimb, aştept 
pe platformă cu nasul îngropat în ziar, urmărind textul cu 
degetul arătător, ca şi cum mi-ar fi teamă să nu ratez 
vreun cuvânt. „Director executiv controversat, suspectat 
de incendiere premeditată şi abuz de încredere” scrie în 
ziar. Articolul descrie o serie de abuzuri despre care 
jurnalistul crede că ar fi fost comise de Orre şi constatate 
de către companie. „Controversa din jurul regelui modei se 
intensifică”, scrie el, întrebându-se în încheierea articolului 
cât timp îl vor mai lăsa acţionarii şi consiliul pe Orre la 
conducere. Lângă text e o diagramă care arată cum s-au 
prăbuşit preţurile acţiunilor firmei în ultimele luni. În 
partea de jos a articolului e o mică fotografie a bărbatului 
cu care m-am întâlnit ieri - jurnalistul cu firimituri pe buze 
care mi-a ascultat cu atâta atenţie povestea. 

Aproape că a fost prea uşor, mă gândesc. A devorat 
povestea, vrând cu disperare să creadă fiecare cuvânt pe 
care-l spuneam. Sau? 

Echilibru cosmic? 

S-ar putea ca până la urmă să existe o putere mai mare 
care acţionează. 

În timp ce traversez piaţa, paşii îmi devin mai uşori. O 
briză călduţă îmi mângâie părul. Deasupra capului meu, 
norii se aleargă pe cer şi printre ei se întrezăreşte cerul 
albastru.  Boschetarii şi-au ocupat deja locul în faţa 
magazinului, împărțind prima sticlă de tărie. Când mă uit 
la ei, văd oameni care nu au preluat niciodată frâiele 
propriilor vieţi, care s-au lăsat în voia sorții în loc să se 
ridice şi să riposteze. Dacă nu m-aş fi răzbunat pe Jesper, 
aş fi putut să devin unul dintre ei: asuprită, zdrobită. O 
epavă umană lipsită de un sens şi de un scop în viaţă, 
rătăcind fără ţintă, ca o mia în vânt. 


Olga stă în faţa magazinului şi fumează. Postura ei are 
ceva ciudat, felul în care îşi duce şi îşi îndepărtează ţigara 
de la gură. Ceva tremurat şi băţos. Pare nervoasă. Pe 
deasupra, aproape niciodată nu fumează în faţa intrării; se 


e 266 » 


duce întotdeauna în camera din spate. Potrivit registrului 
de ordine interioară primit de la sediul central, nu avem 
voie să fumăm în faţa magazinului. Se pare că strică 
imaginea firmei. 

Când mă vede, îşi flutură braţul deasupra capului, de 
parcă m-ar fi aşteptat. Îşi aruncă ţigara, iar vântul o 
interceptează imediat, purtând-o dincolo de bărbaţii care 
beau votcă în gecile lor cenuşii, spre fântâna stricată din 
mijlocul pieţei. 

— Bună, îi spun. 

— A venit poliţia, îmi şopteşte teatral în timp ce ochii ei 
albastru-deschis se măresc. O pală de vânt îi suflă părul 
subţire, expunând rădăcinile întunecate. 

— Poliţia? 

— Vor să vorbească cu tine. 

— Cu mine? 

— Da. Cu tine. 

— Despre ce? 

— Habar n-am. Credeam că ştii. 

Dau din umeri, încercând să par indiferentă, dar imediat 
ce trec pragul magazinului, pulsul mi se accelerează şi 
sudoarea începe să-mi alunece printre omoplaţi. Nu 
nervozitatea a împins-o să mă aştepte afară, acum îmi dau 
seama, ci o curiozitate nestăpânită. 

Poliţiştii sunt împreună cu Mahnoor la casa de marcat. 
Un bărbat şi o femeie în jur de patruzeci de ani, purtând 
haine normale. les atât de puţin în evidenţă, încât ar putea 
fi clienţi. Bărbatul e scund, îndesat, cu păr scurt şi blond 
care începe să încărunţească. E neîngrijit într-un mod 
atrăgător. Ca un răufăcător dintr-un film de acţiune. 
Femeia e înaltă, subţire şi cocoşată. Părul ei e blond- 
cenuşiu, neîngrijit şi lung. I se ridică de pe umeri, în timp 
ce se întoarce şi mă examinează cu o privire critică. 

— Emma Bohman? spune ea şi-mi întinde o mână osoasă 
şi o strânge pe a mea cu o forţă surprinzătoare. Numele 
meu e Helena Berg şi sunt din partea poliţiei. Vrem să 
stăm de vorbă cu tine. 

Colegul ei a ajuns în stânga mea fără ea eu să observ. 


e 267 œ» 


— Johnny Lappalainen, spune el. Apoi tace. Nu mai 
adaugă nimic. Niciun grad, nicio explicaţie. 

În spatele lui Johnny o zăresc pe Mahnoor. Ochii ei sunt 
mari şi negri şi observ că e curioasă să vadă despre cee 
vorba. Îmi scutur încet capul în direcţia ei: nu, nu ştiu ce 
vor. 

— Am vrea să vii cu noi la secţia de poliţie pentru a-ţi 
pune câteva întrebări, spune femeia slabă, uitându-se la 
mine cu o faţă lipsită de expresie. l-am şi uitat numele. 
Numele ei nu are loc în conştiinţa mea în acest moment; 
fiecare ungher şi crăpătură sunt ocupate. Incerc disperată 
să fac ordine în evenimentele din ultima săptămână. Să 
analizez fiecare moment critic. Oare m-a văzut cineva în 
seara aceea în faţa garajului lui Jesper? E posibil ca 
bărbatul de la magazinul de vopseluri să fi contactat 
poliţia? Oare le-a spus Olga ceva? Dar ea nu ştie ce am 
făcut. Ea ştie doar ce mi-a făcut Jesper. Nici măcar asta nu 
ştie, pentru că nu i-am spus totul. 

— Chiar trebuie? întreb. 

— Da, spune bărbatul cu o voce tăioasă, dar nu va dura 
mult. 

Mă uit din nou la Mahnoor. Nu spune nimic, dar dă din 
cap spre mine ca şi cum ar fi nerăbdătoare să mă 


conformez. 
x 


Poliţista cu părul ciufulit stă vizavi de mine într-o 
încăpere albă cu mobilă albă. Pe masa dintre noi se află un 
laptop, dar nimic altceva. De aproape, pare mai bătrână. 
Cute adânci îi pleacă din colţul gurii spre bărbie, şi la 
rădăcina părului se vede că are şuviţe de păr cenuşiu. 

Bărbatul stă lângă ea fără să scoată o vorbă. Îşi mângâie 
părul scurt ca şi cum ar vrea să se asigure că fiecare fir e 
la locul lui şi se holbează pe fereastră. li urmăresc 
privirea. Un soare palid de sfârşit de toamnă luminează 
piaţa şi fântâna goală. Frunzele moarte sunt suflate de 
vânt în mici vârtejuri deasupra pavajului. 

— Recunoşti asta? întreabă poliţista, deschizând un plic 
maroniu. 


e 268 » 


Ceva cade pe masa albă cu un bufnet: o pungă mică de 
plastic care conţine un mic obiect ce pare să fie un nasture 
de metal. Iau punga, o cântăresc în mână şi o deschid. 

E inelul. 

Inelul meu de logodnă. 

— Da, spun eu. E inelul meu de logodnă. 

— Eşti sigură? întreabă bărbatul. 

Dau din cap. 

— Sunt sigură. Am hotărât să nu-l gravăm, totuşi pare să 
fie inelul meu, da. 

— Când l-ai văzut ultima oară? întreabă femeia, 
aplecându-se deasupra mesei. 

— E un inel de logodnă, cum am mai spus. Nu l-am 
cumpărat, mi-a fost dăruit. 

— Bun, ca să ne lămurim. Când şi unde l-ai primit? Şi de 
la cine? 

Oftez. Nu înţeleg unde vor să ajungă. Mă uit pe 
fereastră, dorindu-mi dintr-odată să stau afară pe o bancă, 
într-o pufoaică şi cu o sticlă de alcool în mână. Ca 
boschetarii adunaţi azi-dimineaţă în faţa magazinului. 
Orice ar fi mai bine decât să mă aflu aici. 

— L-am primit de la prietenul meu... sau logodnic, cum 
vreţi să-i spuneţi. În urmă cu două săptămâni. Dar apoi s-a 
despărţit de mine. Aveam nevoie de bani, aşa că l-am lăsat 
la amanet. Nu e ilegal, nu-i aşa? 

Omul dă din cap. 

— Sigur că nu. Dar inelul acesta a fost furat dintr-un 
magazin de bijuterii de pe strada Linnegatan, cu mai bine 
de două săptămâni în urmă. Ştii ceva despre asta? 

— Furat? 

— Da. A fost furat din magazin. Proprietarii de amanet 
confruntă fiecare obiect pe care-l achiziţionează cu lista 
noastră de obiecte furate, aşa că inelul a fost identificat 
destul de repede. Iar amanetul ne-a furnizat informaţiile 
tale personale. Şi iată-ne acum aici! 

O senzaţie de răceală începe să mi se răspândească prin 
corp. Îmi urcă de la picioare înspre piept şi apoi în cap, 
până când întregul meu corp se află în strânsoarea sa de 


e 269 » 


fier. Oare Jesper a furat inelul? Şi dacă da, de ce? Doar 
pentru că nu voia să cheltuie bani pentru mine, sau şi 
acest aspect face parte dintr-un plan bolnav pe care n-am 
reuşit să-l prevăd? 

Femeia se apleacă peste masă, fixându-mă cu privirea şi 
pare şi mai respingătoare decât înainte. Disting fire mici, 
mici pe buza ei superioară. Imi vine să-i spun să se dea 
înapoi, să nu se mai apropie. Cu fiecare centimetru cu care 
se apropie, nodul din stomacul meu creşte, întreaga 
situaţie e mult prea ofensatoare pentru mine. Am nevoie 
de distanţă. Spaţiu. Nu pot să fac faţă acestei apropieri 
intruzive. 

— Noi credem că tu ai furat inelul din magazin, Emma. 

Nu pot să răspund. Am gura foarte uscată, de parcă ar fi 
plină cu nisip. Îmi râcâi cerul gurii cu limba. Tot ce pot să 
fac e să scutur din cap. Bărbatul cu nume de familie 
finlandez oftează profund. Bănuiesc că de când lucrează în 
poliţie a auzit toate scuzele imaginabile. Nu mă crede, mă 
gândesc. Niciunul dintre ei nu mă crede. 

— Emma. Uită-te la asta! 

El întoarce spre mine computerul care se află între noi, 
pe masă, şi văd o fotografie granulată, alb-negru. La 
început nu-mi dau seama de unde e, dar apoi recunosc 
interiorul magazinului de bijuterii. În colţul din partea 
dreaptă, un text mic, de culoare albă, afişează data şi ora. 
Poliţista apasă pe butonul de derulare şi imaginea prinde 
viaţă. O asistentă vorbeşte cu spatele la cameră. Mişcările 
ei sunt tremurate în timp ce gesticulează şi ridică o 
cutiuţă. Apoi arată spre o masă cu două scaune şi se aşază 
pe unul dintre ele cu spatele la cameră. Cealaltă persoană, 
clienta, o urmează, se aşază pe celălalt scaun şi îşi scoate 
mănuşile şi pălăria. 

Sunt eu. Clienta sunt eu. 

Femeia care stă faţă în faţă cu asistenta sunt eu. 

Apoi, clienta „adică eu, atinge inelele. Le încearcă unul 
după altul. Par că zâmbesc, de parcă aş savura situaţia. 

— Probez inele, spun. Jesper şi cu mine probăm inele. 

— Vedem asta, răspunde bărbatul. Dar, din câte îmi dau 


e 270 œ» 


seama, tu eşti singurul client din magazin. 

Nu înţeleg. Nu are niciun sens. 

— Staţi, stop! 

El dă din umeri. Opreşte înregistrarea. 

— Ne-am uitat de mai multe ori la filmuleţ. 

— Daţi înapoi câteva secunde. 

Face ce-i cer şi porneşte din nou înregistrarea. 

— Aici, spun. Stop! 

În spatele meu e o umbră granulată care se deplasează 
spre centrul imaginii. 

— Uite-l, spun. Ele! 

Ofițerii de poliţie se uită unul la altul. Schimbă o privire 
lungă, inexpresivă între ei. Când femeia începe să 
vorbească, în vocea ei sesizez oboseală. 

— Susţii că a mai fost cineva cu tine în magazin? 

— Desigur. Nu probezi inele de logodnă de una singură. 

— Şi această persoană era...? 

— Jesper Orre. Logodnicul meu. 

— Acel Jesper Orre? 

— Da. Acel Jesper Orre. 


e 271 œ» 


Peter 


Hanne şi Manfred mă urmează în mica sală de 
conferinţă şi salută o femeie ofiţer de poliţie. Ea se 
prezintă ca fiind Helena Berg şi-mi spune că lucrează la 
secţia de poliţie din Ostermalm. Trupul ei slab, trăsăturile 
ascuţite şi părul subţire, castaniu-deschis, au ceva vag 
familiar. Mă întreb dacă ne-am mai intersectat cu alte 
ocazii, dar ea nu pare să mă recunoască. 

Câteodată mă gândesc că oamenii nu mă observă din 
cauza felului în care arăt. Poate că am o înfăţişare prea 
comună pentru a lăsa vreo impresie asupra celor pe care-i 
întâlnesc. Unul dintre tipii ăia care stau în faţa ta în 
autobuz o săptămână la rând fără să-l ţii minte. Spre 
deosebire de Manfred pe care toată lumea din clădire îl 
ştie şi bănuiesc că tocmai ăsta e motivul pentru care se 
îmbracă aşa. 

Hanne şi Manfred se aşază lângă Helena, iar eu de 
partea cealaltă a mesei. Îi arunc o privire lui Hanne. Arată 
ca de obicei: calmă şi stăpână pe ea, cu un carneţel în 
poală. Expresia ei facială e una de nepăsare. Nici urmă din 
intimitatea de ieri - ar putea fi un călător în autobuz, unul 
dintre cei care nu mă observă. 

Şi Janet făcea asta câteodată - mă ignora, ca şi cum n-aş 
fi fost acolo. Mai ales când voia să mă pedepsească pentru 
ceva, cum ar fi că am uitat de ziua ei sau pentru faptul că 
nu voiam să-mi petrec întregul weekend vizitând case de 
vânzare. 

Dar Hanne nu e Janet. 

De fapt, Janet şi Hanne sunt atât de diferite pe cât pot fi 
două persoane. Nu există niciun motiv pentru care aş vrea 
să compar comportamentul lui Hanne cu al lui Janet. Cel 
puţin dacă vreau să înţeleg ce gândeşte Hanne. 

Mă întorc spre Helena, care a venit să ne relateze 
întâlnirea ei cu Emma Bohman. 

— Mulţumesc că ai venit, îi spun. 

Ea dă din umeri şi zâmbeşte crispată. 


e 272 œ» 


— Desigur. Doar că mi-ar fi plăcut să fac mai repede 
socoteala. Dar ştiţi cum e - întâlneşti atât de mulţi oameni. 
Atâţia nebuni... 

Dau din cap. Ceilalţi de la masa asta ştiu foarte bine ce 
înseamnă să fii ofiţer de poliţie - am trecut cu toţii prin 
astfel de experienţe. În afară de Hanne. 

— Dă-i drumul şi povesteşte-le, îi spun. Hanne şi 
Manfred iau parte la anchetă şi nu ştiu nimic despre 
interogatoriul tău cu Emma Bohman. 

— În regulă, începe Helena; încuviinţează din cap, cu un 
aer meditativ, şi spune: cu două săptămâni şi ceva în urmă, 
am fost contactaţi de un amanet din centrul Stockholmului. 
Cineva adusese un inel cu diamant destul de valoros. Un 
inel de logodnă. Şi când l-au confruntat cu lista noastră de 
obiecte furate, au descoperit că inelul fusese luat cu 
câteva săptămâni în urmă dintr-un magazin de bijuterii de 
pe Linnégatan. Inelul fusese lăsat la amanet de către o 
anumită Emma Bohman, care locuieşte pe strada 
Värtavägen, care e chiar lângă piaţa Karlaplan şi 
magazinul de bijuterii. Colegul meu Johnny Lappalainen şi 
cu mine am investigat-o pe Emma Bohman în urmă cu 
două săptămâni şi, în timpul interogatoriului, i-am arătat şi 
o casetă cu o înregistrare care arată că în momentul 
furtului a fost prezentă în magazinul de bijuterii. 

— Şi ea cum a reacţionat la asta? o întreb. 

— A spus că a fost în magazin, dar că nu a fost singură. 
Zice că a vizitat magazinul împreună cu prietenul ei, 
Jesper Orre, ca să-şi aleagă un inel de logodnă. Apoi a spus 
că nici nu a furat şi nici nu a cumpărat inelul - că acesta i- 
a fost dăruit mai târziu de către Orre. 

— A putut să dovedească? 

Helena dă uşor din umeri. 

— Nu chiar. Ne-a atras atenţia asupra unei apariţii 
fugare pe înregistrarea făcută de camera de supraveghere 
şi a spus că ar fi Orre. Dar ne-a fost imposibil să 
determinăm dacă acest lucru e adevărat sau fals. 
Inregistrarea e de o calitate proastă, iar persoana pe care 
ne-a arătat-o putea fi văzută doar la marginea imaginii. 


e 273 a 


Oricum, l-am contactat pe Orre la telefon ca să verificăm 
informaţiile fetei, iar el a spus că nu a auzit niciodată de ea 
şi poate spune cu certitudine că nu i-a cumpărat un inel. 
Ne-a zis că tot felul de ciudaţi îl acuză mereu de lucruri 
aiurea şi că s-a săturat până peste cap să fie persoană 
publică. Aşa că... Cred că asta a fost tot. Volumul nostru de 
muncă e mare, aşa că ancheta n-a mai progresat. Dar când 
am văzut la televizor fotografiile fetei omorâte şi am aflat 
că Orre a dispărut, m-am gândit că ar fi bine să vă 
contactez. V-am trimis prin e-mail raportul anchetei şi 
caseta cu filmul, în caz că vreţi să le vedeţi. 

Scot portretul femeii omorâte. Il pun pe masă şi îl 
netezesc cu palma. 

— Să înţeleg că ai văzut asta? 

— Absolut, spune ea, încruntându-se. E greu să ignori 
aşa ceva. E adevărat că a fost decapitată? 

Dau din cap. 

— Isuse! Nişte oameni bolnavi umblă liberi. Da, am 
văzut portretul şi sunt de părere că nu prea seamănă. 
Dacă-mi aduc aminte corect, Emma Bohman avea părul 
mai lung. Dar, cine ştie, poale că s-a tuns. 


După ce o conducem pe Helena Berg afară, ne aşezăm 
din nou la masă. Sânchez e entuziasmată în felul acela în 
care devine de fiecare dată când într-o anchetă are loc un 
progres major. Bate darabana cu degetele pe masă şi 
întreabă: 

— Deci, ce părere aveţi? 

Manfred îşi drege glasul şi îşi scoate ochelarii. 

— Concluzia logică este, desigur, că Jesper Orre a avut o 
relaţie cu Emma Bohman, pe care nu voia să o 
mărturisească, corect? E posibil ca ea să-i fi făcut o vizită 
acasă, ca să se confrunte poate cu el, iar el a omorât-o şi a 
fugit. 

Hanne se apleacă în faţă şi îl priveşte pe Manfred în 
ochi. 

— Dar ce facem cu celălalt tip? 

— Care celălalt? 


e 274 œ» 


Hanne pare dintr-odată confuză şi obrajii îi devin roşii. 

— Tipul care a fost omorât... în urmă cu zece ani. Sigur 
aşa s-a întâmplat? Nu ţin minte... Cum ziceai că-l cheamă? 
Chinezul. 

— Chinez? întreabă Sânchez. 

— Da, ştii tu. Cel cu... celălalt fără cap. 

— Te referi la Calderón? spune Sánchez. 

— Exact! Calderón. 

— Nu era chinez. Era chilean. 

— Scuze, am pronunţat greşit. Dar pe el Jesper Orre de 
ce să-l fi omorât şi decapitat? 

— Nu ştim, spune Manfred. Nu încă. Dar dacă o să 
cotrobăim suficient de adânc în trecutul lui Orre, sunt 
convins că vom găsi o legătură pe undeva. 

Mă întorc spre Sânchez şi mă hotărăsc să profit din plin 
de entuziasmul ei de căţeluş. Imi aduc aminte cu claritate 
de el din primii ani în care devenisem ofiţer de poliţie, cu 
toate că nu-l mai simţisem la ea de ani de zile. 

— Ambii părinţi ai Emmei Bohman sunt morţi, spun. 
Mătugşa ei a raportat dispariţia fetei. Poţi să dai de ea şi să 
afli dacă ştie ceva despre relaţia Emmei cu Orre? Şi ia 
legătura şi cu colegii ei de la Clothes&More. Nu ştim cât 
de apropiată era de mătuşa ei. 

Sânchez dă din cap şi pleacă, urmată de Manfred. 
Lăsându-mă singur cu Hanne. 

— Vrei să facem o pumpan o întreb. 


Mergem prin zăpada din piață, în direcția apei. Vântul 
mi se furişează prin geaca subţire, iar neaua proaspăt 
căzută îmi intră în încălțări pe la glezne, amintindu-mi de 
ghetele de iarnă pe care tot nu mi le-am cumpărat. Hanne 
merge în pas cu mine, o siluetă tăcută într-o geacă fără 
formă şi ghete greoaie. Când ajungem la apă, facem 
stânga spre primărie. Zăpada se învârtejeşte deasupra 
golfului, acoperind apa cu o ceață albă, ştergând 
contururile clădirilor de pe Södermalm. 

— Eşti bine? o întreb. 

Hanne întoarce capul spre mine şi îmi aruncă o privire 


e 275 


greu de descifrat. 

— De ce n-aş fi? 

Vocea ei are ceva rezervat, ca şi cum ar fi dornică să 
delimiteze distanţa dintre noi. 

— Mă gândeam la ce s-a... întâmplat ieri. 

Se opreşte, se întoarce cu spatele la vânt şi-şi pune 
gluga. Mă priveşte cu o expresie tristă. Fulgii de zăpadă i 
se topesc pe obraji, iar eu vreau să întind mâna şi să-i 
îndepărtez, dar ştiu că nu am voie să fac asta. Nu mi-a 
acordat permisiunea de a face aşa ceva. 

— Ce s-a întâmplat ieri... începe ea. A fost drăguţ. Mi-a 
plăcut. Dar trebuie să fiu complet sinceră cu tine, Peter. 
Intre noi nu mai poate fi nimic. Nu mai merge. Putem să ne 
mai vedem, dacă vrei, dar nu vom putea fi niciodată 
împreună. Înţelegi? 

Dintr-un anumit motiv, cuvintele ei mă fac să mă simt 
îngrozitor de dezamăgit. Cu toate că nu ştiu cu adevărat de 
ce. Vreau să spun, la ce ar fi trebuit să mă aştept? Că după 
o noapte petrecută împreună o să redevenim un cuplu? Că 
ceea ce am făcut în urmă cu zece ani ar putea fi iertat şi 
uitat? 

— Pot să te întreb de ce? 

Ea se întoarce şi începe să meargă în direcţia cheiului. 
Se opreşte şi se uită la apă. O urmez şi mă opresc lângă 
ea. Deasupra noastră se rotesc păsări mari şi negre. 

Poate că sunt un fel de stăncuţe sau ciori. 

— Crezi că îngheaţă? mă întreabă. 

— Pun pariu că le e frig ca naiba, îi răspund. 

— Sunt bolnavă, spune ea şi se întoarce spre mine. Pe 
bune. Şi nu vreau ca asta să devină şi problema ta. Nu ar fi 
corect. 

Când îmi spune că e bolnavă, mă gândesc la mama mea. 
Cum stătea pe terasă şi fuma pe unul dintre scaunele vechi 
de grădină, purtând un pulover gros în ciuda căldurii şi o 
eşarfă de mătase strânsă bine pe cap. 

Când îmi aduc aminte de acea femeie slabă care mi-a 
fost mamă sau, mă rog, de ce mai rămăsese din ea, ceva în 
mine se înmoaie. Şi mirosurile se întorc: săpun, fum de 


e 276 œ» 


ţigară şi celălalt miros. Mirosul bolii: dezinfectant şi răni 
deschise. Un miros care mi-e foarte cunoscut. Holuri de 
spital, cearşafuri murdare, cartofi fierţi, şi sendvişuri cu 
caşcaval pe care s-au format picături de apă, împachetate 
în plastic. 

Mirosul instituţiilor. 

— Ai cancer? o întreb. 

Nu ştiu de ce, pur şi simplu îmi scapă. 

Hanne râde. 

— Nu, spune ea. De ce crezi că am cancer? 

— Nu ştiu. Multă lume... se îmbolnăveşte. 

Nu comentează afirmaţia mea ciudată. În schimb, se uită 
încurcată la mine, cu un zâmbet în colţul gurii. 

Mă gândesc din nou la Janet. Cu câţiva ani în urmă 
fusese convinsă că are o tumoare la sân. Mă suna 
plângând şi implorându-mă să am grijă de Albin în cazul în 
care ea moare. Nu mi-am făcut griji. Ideea că mama 
copilului meu se luptă cu o boală care îi pune viaţa în 
pericol mă lăsa rece. 

Mă întreb ce spune asta despre mine. 

— Şi atunci ce ai? o întreb. 

— Nu vreau să vorbesc despre asta, spune Hanne şi se 
întoarce. 

Dispare în furtuna de zăpadă în direcţia secţiei de poliţie 
cu paşi atât de hotărâți, încât nu îndrăznesc să o urmez. 

Chiar când sunt pe punctul de a mă întoarce şi eu, sună 
telefonul. E Janet. Tonul ei e şi mai artificial decât de 
obicei şi-mi dau imediat seama că s-a întâmplat ceva. 

— Trebuie să stai de vorbă cu Albin, spune dintr-o 
suflare. 

Mă îndrept către o intrare acoperită pentru a mă 
adăposti de vânt. 

— Despre ce? 

— Despre... A început să lipsească de la şcoală. Şi iese 
cu gaşca aia nasoală din Skogås. Ştii, cei despre care ţi-am 
povestit. 

Păşesc în intrând, unde sunt protejat de zăpadă şi-mi 
pun o mână la gât ca să o încălzesc. Imi simt degetele ca 


e 277 œ» 


pe nişte ţurţuri. _ 

— În regulă. Îşi petrece timpul în Skogăs. Şi de ce ar 
trebui să vorbesc cu el despre asta? 

Imi dau seama cum îmi sună vocea şi regret imediat. Nu 
intenţionez s-o reduc la tăcere, dar mereu se întâmplă aşa. 
Janet mă sună imediat ce apare o problemă cu Albin. Chiar 
dacă am hotărât cu mult înainte să vină pe lume că o să-l 
crească ea. Din moment ce a rămas însărcinată fără ca eu 
să-mi doresc asta. 

— Pentru că eşti ofiţer de poliţie. Ştii lucruri. Despre 
droguri şi chestii de genul ăsta. Şi ştii ce se întâmplă cu 
băieţii care se droghează. Şi pentru că... tu eşti tatăl lui, 
adaugă repede şi aproape în şoaptă, ca şi cum ar fi rostit 
un cuvânt interzis. 

Mă uit afară la zăpadă. Încercând să-mi dau seama cum 
aş putea s-o fac să înţeleagă, fără să fiu nepoliticos, 
întrebându-mă ce argument ar putea s-o facă să nu mai fie 
cicălitoare. 

— Sunt sigur că e-n regulă, spun, poate puţin cam 
nearticulat. : 

— Nu e-n regulă, strigă ea. Intotdeauna-i la fel. Nu vrei 
să-ți asumi niciun fel de responsabilitate pentru Albin. Nu 
mă ajuţi niciodată. Nici măcar când te implor să o faci. Ai 
idee cât de-al naibii de greu îmi e să te rog ceva de genul 
ăsta? Ştii cât am ezitat înainte să ridic receptorul şi să 
formez nenorocitul tău de număr? Inţelegi? 

Imi mijesc ochii. Hotărăsc că acesta nu e cel mai bun 
moment ca să-i aduc aminte de înţelegerea noastră, asupra 
căreia am căzut de acord în urmă cu mai bine de 
cincisprezece ani. 

— Bine, îi spun şi-mi încălzesc cealaltă mână pe gât. 

— Bun. Când? 

— Cum adică „când”? În niciun caz astăzi. Sunt în 
mijlocul unei anchete criminalistice. 

— Atunci, mâine? 

— Mâine... nu. Mâine nu am timp. Poate săptămâna 
viitoare. 

— Ştii ce, Peter? E atât de al naibii de tipic! Nici măcar 


e 278 + 


nu ştiu de ce te-am sunat. Poţi să-ţi iei nenorocita de slujbă 
şi să te duci dracului, pentru că Albin şi cu mine nu mai 
vrem să te vedem niciodată. Auzi ce-ţi spun? Du-te 


dracului! 
* 


Rămân multă vreme acolo, privind ninsoarea. Uitându- 
mă la acele păsări negre care zboară deasupra mea. 
Gândindu-mă la mama şi sora mea, care se odihnesc în 
cimitirul Woodland, întrebându-mă dacă le e frig acolo, la 
doi metri sub pământ. Mă gândesc cât de-al dracului de 
nedrept e să o pierd pe Hanne acum când în sfârşit am 
regăsit-o. Apoi îmi spun: nu am regăsit-o. Dar, într-un fel, 
aşa am încă senzaţia. 

Apoi îmi aduc aminte de tot ce-am pierdut, chiar şi de 
cei vii, cum ar fi Albin şi Janet. Pe toţi cei pe care i-am 
îndepărtat de mine, pe care i-am minţit sau de care am 
fugit. Şi, când mă gândesc pentru o clipă la toate, îmi dau 
seama că asta merit. Probabil că asta e o pedeapsă justă - 
Hanne nu va fi niciodată a mea. 


e 279 a 


Emma 
Cu două săptămâni în urmă 


E absurd, n-am furat niciodată, nici măcar un baton de 
ciocolată, şi mă trezesc acuzată că am furat o bijuterie 
scumpă. Stau pe unul dintre fotoliile mele verzi, cu 
picioarele pe masă. Şi, dintr-odată, îmi dau seama cât de 
mult îmi lipseşte Sigge. E adevărat că era doar o pisică, 
dar era companionul meu şi, într-un fel, prezenţa lui 
transforma apartamentul în acasă. Fără el, spaţiul pare 
atât de gol şi pustiu, şi rece! Poate că ar trebui să cumpăr 
o altă pisică, dar într-un fel simt că nu ar fi în regulă. Simt 
că ar trebui să-l jelesc pe Sigge pentru o vreme înainte de 
a aduce în casă un alt animal de companie. 

Manualele mele de fizică zac neatinse, pline de praf. Am 
pierdut mai multe săptămâni de studiu din cauza lui 
Jesper. Şi el era atât de nerăbdător să termin şcoala şi să- 
mi iau diploma! Şi să mă duc şi la facultate, dacă voiam să 
fac asta. Închid ochii. Mă las pe spate. 

Încerc să-mi aduc aminte. 


— Dar de ce ai renunţat la liceu? 

— Isuse, chiar trebuie să vorbim despre asta acum? 

Jesper a ieşit din mine, s-a rostogolit pe o parte şi s-a 
culcat lângă mine în pat. Apoi şi-a tras o pernă pe care să- 
şi sprijine capul. Expresia lui era amuzată, aproape 
enervată. Odată eliberată de presiunea trupului său, îmi 
era mai uşor să respir. Am tras aer adânc în piept şi i-am 
întâlnit privirea. 

— Nu-ţi place să vorbeşti despre asta, hm? 

— Sincer, nu am nicio problemă să vorbesc despre asta. 
Dar nu e ceva prea romantic, nu crezi? 

— Dar vreau să ştiu. Te iubesc şi vreau să înţeleg de ce 
ai făcut ceea ce ai făcut. 

— Chiar trebuie să ştim totul unul despre altul? 

— Bineînţeles că nu. 


e 280 » 


Pentru un moment, a părut atât de serios, încât aproape 
că m-am speriat. Ca şi cum dintr-odată şi-ar fi întors 
privirea spre interior, spre un secret întunecat pe care-l 
clocea în sinea lui. Apoi momentul a trecut, iar el şi-a 
recăpătat înfăţişarea obişnuită. Am oftat, fiind conştientă 
că nu pot ieşi din situaţia asta fără să-i dau o explicaţie. 

— De ce te-ai lăsat de şcoală? m-a întrebat din nou, 
apăsând fiecare silabă. 

— Nu m-am lăsat. Nu am început niciodată. Când tata a 
murit... 

Am făcut o pauză. 

— Da? 

S-a aplecat deasupra mea, mi-a prins cu grijă sânul în 
căuşul palmei şi m-a sărutat. Puteam să simt căldura 
umedă ce radia dinspre trupul lui. 

— Practic, viaţa mea a devenit prea dezordonată. Mai 
întâi a murit tata, apoi s-a întâmplat chestia aia cu Woody, 
proful meu de design şi tehnologie, în primăvara din clasa 
a noua. Şi după aceea pur şi simplu nu m-am mai simţit în 
stare să merg la şcoală. Aşa că în vara aceea am 
abandonat şcoala, am luat o pauză de şase luni. Apoi am 
început să muncesc. 

Mi-a dat brusc drumul la sân, ca şi cum s-ar fi ars. 

— Deci toate astea din cauza nenorocitului de Woody? 

— Nu ştiu. Cred că a fost vina amândurora. 

A râs sec. 

— O, te rog. Erai doar o copilă, iar el era un bărbat în 
toată firea. Ceea ce ţi-a făcut a fost groaznic şi dezgustător 
şi... respingător. Pedofilul dracului! 

— Dar eu l-am lăsat. 

Jesper s-a ridicat în capul oaselor, părând dintr-odată 
furios, şi şi-a înfăşurat pătura în jurul şoldului. 

— Doar nu vrei să spui că, după toţi aceşti ani, te 
învinovăţeşti în continuare pentru ceea ce s-a întâmplat? 

— Nu vreau să vorbesc despre asta. 

El a oftat. 

— Îmi pare rău. Doar că mă enervez atât de-al naibii de 
tare când mă gândesc la felul în care a profitat de tine! Tu 


e 281 œ» 


erai minoră, erai în grija lui, iar el te-a violat. 

— Fii serios! Nu e ca şi cum m-ar fi atacat. 

— Spune-i cum vrei. Era greşit şi el ar fi trebuit să ştie. 

— Cum ai defini atunci asta? 

A îngheţat. 

— Nu sunt sigur că înţeleg ce vrei să spui. 

— Păi, eu sunt subordonata ta, nu? Tu eşti directorul 
executiv al companiei pentru care lucrez. Dar nu ai deloc 
procese de conştiinţă când mi-o tragi! 

— Nu e nici pe departe acelaşi lucru. Suntem doi adulţi 
care se iubesc. Niciunul dintre noi nu se foloseşte de 
celălalt. Asta ar putea fi... nu ştiu. Ar putea fi neprofesional 
din partea mea. 

Cuvintele lui au sunat convingător, dar am simţit că i-am 
atins un punct sensibil. S-a dat câţiva centimetri mai în 
spate. A bâjbâit după pachetul de ţigări lăsat pe noptieră. 

— Fii sincer, Jesper! Crezi că asta e o relaţie perfect 
normală între doi oameni egali? 


Nu mi-a răspuns. 
x 


Stau întinsă pe pat, complet îmbrăcată, holbându-mă la 
tavan. Într-un colţ, o pânză de păianjen flutură în curentul 
de aer care intră pe fereastră. De-a lungul plafonului, 
dintr-un colţ în altul, se întinde o crăpătură lungă, îmi dau 
seama că, într-o bună zi, apartamentul ăsta va trebui 
renovat, dar din ce bani voi face asta? 

E vina lui Jesper. 

Toate astea sunt din vina lui Jesper. Iarăşi mă simt 
slăbită. Entuziasmul şi energia pe care le-am dobândit 
după incendierea garajului lui Jesper s-au dus. Am senzaţia 
că mă prăbuşesc din nou într-o groapă neagră şi adâncă. 
Iar afară, ploaia continuă să cadă peste Stockholm. Până şi 
cerul plânge. 

Dintr-odată, mă simt cuprinsă de dorinţa puternică de a 
mă confrunta cu Jesper. Vreau să-l încolţesc şi să-l oblig 
să-mi spună de ce îmi face una ca asta. Dacă procedez 
astfel, dacă sunt suficient de puternică ca să stau de vorbă 
cu el de pe picior de egalitate, poate că voi reuşi să 


e 282 » 


recâştig controlul asupra vieţii mele şi să-mi recapăt 
demnitatea. 
Trebuie să funcţioneze, mă gândesc. Cu Woody a 


funcţionat. 
x 


Biroul directorului era format din două încăperi: o 
cameră de aşteptare mică, dotată cu fotolii de pluş uzate, 
şi o altă cameră, aflată în spatele unei uşi din sticlă jivrată. 
Eu stăteam într-unul dintre fotoliile din camera de 
aşteptare, iar mama în celălalt. În faţa noastră era o 
măsuţă de cafea cu placaj de mesteacăn, plin de ziare. Le- 
am răsfoit: Şcoala de astăzi, Jurnalul pedagogic. Nimic 
interesant. De cealaltă parte a sticlei jivrate vedeam 
mişcare, dar îmi era imposibil să identific cine era acolo. 

Mama se juca cu noua ei poşetă de culoarea albăstrelei 
şi a emis un sâsâit, semn că era nervoasă. 

— Nu înţeleg de ce nu ne spun în faţă despre ce e vorba. 
Trebuie să mă duc la muncă, nu pot să stau toată ziua aici 
dacă nu-i ceva important - i-am spus-o şi directorului la 
telefon. Sper să fie ceva foarte urgent, pentru că am şi eu 
slujba mea şi mai trebuie să-mi bat capul şi cu 
înmormântarea soţului meu. Şi, pe lângă asta... 

— Mamă. Te rog, opreşte-te. Poate o să te audă. 

Mi-a aruncat o privire îngheţată. 

— Roagă-te să nu fi făcut vreo prostie. Ai făcut? 

— De unde să ştiu? Habar n-am de ce suntem aici! 

M-am uitat la ceasul de pe perete. Secundarul subţire şi 
negru arăta ca un păianjen care se deplasează pe afişajul 
ceasului. Când a ajuns la doisprezece, minutarul a făcut un 
mic pas tremurat înainte. 

— Ai furat din vreun magazin? 

— Hai, măi, mamă. Bineînţeles că nu. 

— Ai chiulit de la şcoală? 

— Termină! Nu am chiulit. 

— Atunci poţi să-mi explici ce caut aici în loc să fiu la 
muncă? 

Mama le explica mereu tuturor celor care erau dispuşi 
să asculte, că ea are o slujbă. Fusese şomeră timp de mai 


e 283 + 


mulţi ani după ce începuse să aibă probleme cu spatele, 
aşa că slujba însemna mult pentru ea. 

S-a uitat la ceasul de pe perete, care acum arăta 
unsprezece şi zece minute. 

— Am la dispoziţie treizeci de minute. Niciun minut în 
plus. 

Şi-a împletit mâinile grăsune în poală. Apoi a devenit 
tăcută. Nu ştiam ce să spun. De cealaltă parte a sticlei 
jivrate s-a auzit sunetul scaunelor frecate de podea. 

— Emma, a spus mama. 

— Da? 

— Nu ai fumat iarbă, nu-i aşa? 

Chiar în acel moment, uşa de sticlă jivrată s-a deschis şi 
în cadrul ei a apărut capul lui Britt Henrikson, directoarea 
şcolii. Rochia subţire de vară viu colorată atârna ca un sac 
pe trupul ei subţire. 

— Mă bucur atât de mult că aţi putut veni! Bine aţi 
venit! 

A făcut un pas în spate şi a deschis uşa. Mama a pornit 
spre uşă, a salutat-o, iar eu am urmat-o cu paşi nesiguri. 
Când m-a luat de mână, zâmbetul directoarei Britt era 
încordat. 

Pe un scaun rotativ instalat în faţa biroului stătea 
Sigmund, căruia i se spunea şi dr. Freud, psihologul şcolii. 
În ciuda poreclei, părul lui întunecat şi scurt, barba deasă 
şi proporţiile generoase îl făceau să semene mai degrabă 
cu tatăl lui Pippi Şoseţica decât cu rigurosul psiholog 
german. Lângă Sigmund stătea Elin. Obrajii ei erau roşii, 
şi se uita-n podea. 

— Mulţumesc, Elin. Acum poţi să pleci. Te vom anunţa 
dacă mai apare ceva, a spus directoarea Britt. 

Elin s-a ridicat în picioare şi a părăsit încăperea fără să- 
şi ridice privirea din podeaua acoperită cu linoleum. 

— E aşa un aer închis aici, a spus Britt. Sigmund, poţi să 
deschizi, te rog, fereastra? 

Directoarea avea dreptate. Aerul din încăpere era stătut 
şi mirosea a şosete transpirate. Sigmund s-a ridicat cu 
chiu, cu vai de pe scaun, a mers cu paşi legănaţi până la 


e 284 œ» 


fereastră şi a deschis-o. Lăsând vara să pătrundă în mica 
încăpere. 

— Aşa-i mai bine, a ciripit Britt. Vreţi nişte limonadă? 

Eu am dat din cap că vreau, dar mama a ridicat mâna. 

— Eu nu doresc, mulţumesc. Mă grăbesc să ajung înapoi 
la serviciu. 

Britt a dat din cap, a turnat limonada într-o cană albă de 
plastic şi mi-a întins-o. Am observat că era la fel precum 
cănile din cantina şcolii. Dintr-un motiv sau altul, asta m-a 
surprins. Imi imaginasem că directoarea şi profesorii 
folosesc veselă adevărată, că în cancelarie şi-n biroul 
directorului totul e mai drăguţ, mai apropiat de lumea 
adulţilor. 

Britt şi-a aranjat rochia asemănătoare cu un sac şi s-a 
aşezat cu grijă pe marginea scaunului, ca şi cum i-ar fi fost 
teamă să nu se rupă. 

— Emma. Poate că ştii deja de ce te afli astăzi aici. 

Am dat din cap în semn că nu. 

Britt şi-a dres vocea şi şi-a coborât privirea. În mod 
evident, situaţia o stânjenea. Sigmund nu spunea nimic, îşi 
mângâia barba şi se uita cu poftă afară pe fereastră. 

— Ce-a făcut? a întrebat mama. 

— Nu, nu, a început Britt. Emma nu a făcut nimic greşit. 
Ni s-a adus la cunoştinţă că unul dintre profesorii noştri... 
că un anumit profesor i-a făcut Emmei avansuri. 

— Ce? a spus mama şi a scăpat din mână geanta de 
culoarea albăstrelei, care a căzut cu un bufnet pe podea. 

— Unul dintre profesorii noştri suplinitori, de design şi 
tehnologie. De fapt, e un profesor destul de bun, însă... 
potrivit informaţiilor este şi... Emma, ai vrea să ne 
povesteşti? Am dreptate? Ţi-a făcut avansuri? 

N-am putut să răspund. Simţeam că gura mi-e plină cu 
nisip şi că un ghemotoc tare îmi sufocă gâtul. 

— Emma, a spus Sigmund cu accentul său nazal, 
nemtesc. E foarte important să ne spui ce s-a întâmplat. 
Atât pentru binele tău, cât şi pentru al celorlalţi copii din 
această şcoală. S-a apropiat vreodată de tine? 

Am ezitat pentru o clipă, apoi am încuviinţat. Mama a 


e 285 » 


emis un sâsâit şi şi-a ridicat geanta de pe podea. 

— Ce a făcut? a întrebat Britt pe un ton mai blând şi m-a 
atins cu mâna ei osoasă. 

Mi-am tras mâna fără să răspund. O mică buburuză cu 
două pete pe spate înainta încet pe masă lângă limonada 
mea. Cum era... Puteam oare să-mi pun o dorinţă sau 
buburuza trebuia să aibă mai multe pete? 

— Îmi pare rău. Emma, dar trebuie să ştim. Te-a 
sărutat? 

Buburuza se apropia de marginea mesei. Era atât de 
aproape, încât aş fi putut s-o ating. Am întins mâna să văd 
dacă ar vrea să mi se caţere pe deget. 

— Emma. 

Vocea lui Britt era insistentă. 

— Te-a sărutat sau atins în vreun fel? j 

Am dat din cap fără să-mi iau privirea de la buburuză. În 
cameră s-a făcut linişte. Atât de linişte, încât puteam să 
aud maşinile care treceau pe strada aglomerată şi râsetele 
copiilor aflaţi în curtea şcolii. 

— Aţi întreţinut... Britt a ezitat. Aţi întreţinut... raporturi 
sexuale? 

Raporturi sexuale. M-am înfiorat. Cuvintele sunau ca o 
boală contagioasă. Am împins mica insectă roşie cu vârful 
degetului. 

— Da, am spus. Da. 

Buburuza şi-a schimbat direcţia şi s-a îndreptat din nou 
spre paharul cu limonadă. 

Mama şi-a pus jacheta. Fiecare respiraţie a ei era 
însoţită de un sâsâit zgomotos. 

Faţa ei era roşie, iar când s-a întors spre mine şi-a 
strâns cu putere geanta la piept. 

Nu ştiu la ce mă aşteptam. Poate la un comentariu 
despre cât de greu mi-a fost mie să îndur toate astea. Sau 
să arate cât era de iritată de faptul că a trebuit să vină aici 
în mijlocul zilei, pierzând astfel din timpul ei preţios. 

Palma a venit fără niciun avertisment şi aproape că m-a 
făcut să-mi pierd echilibrul. Pentru o clipă, încăperea s-a 
rotit şi durerea arzătoare mi s-a răspândit pe obraz. 


e 286 » 


— Curvă ce eşti! a spus mama şi a ieşit cu paşi apăsaţi 
din încăpere. 


e 287 œ» 


Hanne 


Pe drumul de întoarcere spre secţia de poliţie mă 
rătăcesc. Nu ştiu dacă e din cauză că sunt supărată după 
ce am vorbit cu Peter sau dacă e din vina bolii. 

Poate că e doar vremea. Ninsoarea scade vizibilitatea la 
doar câţiva metri şi toate clădirile sunt învelite într-o ceaţă 
albă. Numele străzilor pot fi desluşite, dar se pare că nu-mi 
aduc aminte unde duc străzile, ca şi cum toată harta 
insulei Kungsholmen mi-ar fi fost ştearsă din memorie. 

Zăpada se strecoară de jur-împrejurul gâtului meu, se 
topeşte, îmi coboară pe piept. Am mâinile îngheţate, iar 
panica pândeşte de undeva din spatele coastelor, 
asemenea unui pumn. Ar fi destul de uşor să-i întreb pe 
oamenii pe lângă care trec: femeia tânără cu cărucior de 
copii, femeia cu racheta de tenis aruncată peste umăr sau 
chiar cuplul care se sărută fără să se simtă stingherit în 
faţa unei clădiri cu apartamente. Dar nu pot; nu pot să 
recunosc nici măcar faţă de mine însămi că nu găsesc 
drumul înapoi spre secţia de poliţie. 

Vântul îmi smulge gluga şi fulgii mici şi tari îmi biciuie 
faţa. Totul e alb. Totul e zăpadă şi gheaţă. E atât de frig, 
încât aş putea la fel de bine să fiu în Groenlanda cu inuiţii. 

Mă gândesc la oamenii care au încercat să cucerească 
regiunile polare, de multe ori cu rezultate dezastruoase: 
Amundsen, Andrée, Strindberg şi Nansen. Dar mai ales la 
Claus Paarss, militarul norvegiano-danez care a călătorit în 
Groenlanda în 1728 şi i-a descoperit acolo pe coloniştii 
norvegieni despre care nu mai auzise nimeni nimic de 
două sute de ani. 

Când au planificat expediţia, s-au gândit că tinerii 
bărbaţi norvegieni echipați cu schiuri ar fi capabili să 
exploreze în orice direcţie continentul necunoscut, fără 
mari probleme. 

Paarss a traversat Atlanticul de Nord cu aproximativ 
douăzeci de soldaţi, doisprezece deţinuţi, un grup de 
prostituate şi doisprezece cai. Imediat ce au ajuns, lupta 


e 288 œ» 


lui împotriva celorlalţi - dar şi împotriva propriilor lui 
oameni - a început. Oamenii lui Paarss s-au răsculat şi nici 
n-a apucat el bine să suprime insurecția, că membrii 
echipajului au început să moară de scorbut şi variolă. Le- 
au murit şi caii. lar încercarea lui Paarss de a traversa 
continentul pe jos peste blocurile ascuţite de gheaţă a 
eşuat de două ori. Până la urmă, colonia a fost părăsită 
chiar şi de nativii din Groenlanda şi visul lui Paarss de a 
popula continentul cu aristocrați danezi şi familiile lor a 
fost abandonat. 

De unde vine nevoia omului de a îmblânzi lumea? Nevoia 
asta nu se reduce câtuşi de puţin la natură - noi, oamenii, 
vrem să stăpânim de asemenea şi peste semenii noştri, 
atât în societăţile noastre, cât şi în relaţiile apropiate. 

Ca Owe, mă gândesc. Şi-a petrecut toată viaţa încercând 
să mă îmblânzească. Dar nu va reuşi. Pentru că voi 
proceda precum ursul polar: îl voi obosi cu nepăsarea mea 
încăpăţânată până când va ceda şi va găsi pe altcineva pe 
care să-l domine. A 

Clipesc în bătaia fulgilor. Incerc să găsesc ceva pe care 
să-mi fixez privirea, un reper în marea de alb. Aproape că 
sunt tentată să-l sun pe Owe, pentru că ştiu că va lăsa 
totul, va sări într-o maşină şi va veni să mă ia. Să mă 
salveze, aşa cum a făcut-o mereu când am dat-o în bară. 

Câteva secunde mai târziu, ninsoarea se mai domoleşte 
şi se desluşeşte conturul familiar al spitalului Sfântul Erik. 
Trag adânc aer în piept. Acum ştiu exact unde sunt şi cum 
să mă întorc la secţia de poliţie, unde e cald. Dar acea 
senzaţie teribilă, paralizantă, de neajutorare a pus 
stăpânire pe mine. Nu vrea să-mi dea drumul nici măcar 
când ajung înapoi la birou şi mă uit afară pe fereastră spre 
Kungholmsgatan. Şi chiar dacă beau una după alta trei 
căni de ceai fierbinte, Wemur in continuare de frig. 


Mă uit la Peter. Stă la câţiva metri de mine, întors cu 
spatele, cu privirea fixată în calculator. Părul lui blond- 
cenuşiu e umed, iar sub el, pe podea, în jurul pantalonilor 
de trening ridicol de subţiri s-au format mici băltoace. 


e 289 + 


Îmi doresc să fi avut cancer - atunci aş fi putut să-i spun. 
Dar nu poţi să le spui oamenilor că ai demenţă precoce. 
Mai ales dacă e vorba de o persoană cu care te-ai culcat de 
curând. E de o mie de ori mai urâtă decât o boală cu 
transmitere sexuală. Mai ruşinoasă, într-un fel. E 
dezgustător să-ţi pierzi minţile, să te pierzi de tine însăţi. 
Respingător. Mă transform încetul cu încetul într-o legumă 
şi nimeni nu vrea să trăiască cu o legumă. 

În afară de Owe. 

Poate că asta este iubirea. Să fii acolo pentru celălalt, 
indiferent ce s-ar întâmpla. Imi aduce aminte de acel 
verset din Epistola către Corinteni: dragostea „Toate le 
suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le 
rabdă.” 

Dar nu vreau ca Owe să mă „sufere” şi să mă „rabde”. 
Vreau doar să fiu lăsată în pace. 

Poate că ar trebui să mă duc în Groenlanda. Să fac 
călătoria pe care nu am întreprins-o niciodată. Acum, cât 
încă mai am timp. Dar stau aici, în secţia de poliţie, locul în 
care a început totul şi-n care s-ar putea sfârşi totul. 

Gunilla îmi tot spune că n-ar trebui să renunţ la 
speranţă. 

Poftim, ceva şi mai ruşinos: să renunţi la speranţă. 
Niciun om grav bolnav nu ar trebui să renunţe la speranţă; 
e o trădare de neiertat faţă de familia ta şi faţă de medici. 
Da, faţă de întreaga societate, care crede că toate 
problemele pot fi rezolvate, că toate bolile pot fi tratate. 

Gunilla spune că, atâta timp cât există viaţă, există şi 
speranţă. Cine ştie - poate că mâine oamenii de ştiinţă vor 
găsi un remediu. 

Dar dacă nu ai tăria de a spera, atunci ce? 

Speranţa e doar un colac de salvare supraevaluat, de 
care lumea se aşteaptă să se agaţe cei bolnavi cu un 
zâmbet curajos şi plin de recunoştinţă. Să renunţi nu e 
doar un gest nesăbuit, ci şi unul lipsit de credinţă. 

Dar aşa m-am săturat să fiu credincioasă! 


După masa de prânz, parcurg dosarul Emmei Bohman 
e 290 » 


întocmit de poliţia locală. Nu reuşesc să spun cu precizie 
ce anume, dar ceva din acest dosar mă deranjează - ceva 
care nu concordă cu teoria noastră. Să presupunem că 
femeia din casa lui Jesper Orre chiar este Emma Bohman. 
Se pune în continuare întrebarea de ce a omorât-o. Dacă 
au avut o relaţie şi voia să scape de ea, atunci nu avea cum 
să fie atât de implicat emoţional. Deci de ce s-o omoare în 
felul ăsta? Amplasarea capului, pleoapele fixate pentru a 
rămâne deschise - toate astea indică un ucigaş care nutrea 
o ură foarte intensă faţă de victimă. Şi nu reuşesc să 
înţeleg de ce ar fi urât-o atât de tare Orre pe Emma 
Bohman. Cel puţin, nu din informaţiile limitate pe care le 
am despre cei doi. 

De asemenea, dacă Orre chiar a vrut s-o omoare Emma 
Bohman, de ce a comis fapta în propria casă şi nici măcar 
nu şi-a dat silinţa să ascundă cadavrul după aceea? 
Trebuie să-şi fi dat seama că avea să fie demascat imediat 
ce ea avea să fie găsită. 

Şi, în cele din urmă, dacă el a omorât-o - din cauza furiei 
sau poate a unui episod psihotic - de ce a plecat de acasă 
fără portofel şi telefon? Unde te duci în toiul iernii fără 
bani şi fără telefon? 

Afară începe să se întunece, iar licărirul galben al 
lumânărilor de advent se reflectă în fereastră. În birou s-a 
aşternut calmul. Se aud doar câteva discuţii răzlețe şi 
păcănitul tastelor dinspre biroul lui Sânchez, care scrie 
ceva pe computerul ei. 

Continui să  răsfoiesc dosarul. Citesc declaraţiile 
colegilor şi prietenilor lui Jesper. Nimic nu indică vreo 
problemă psihologică. Nicio menţiune privind 
comportamentul violent. Şi asta e o problemă. Crimele de 
genul ăsta nu sunt comise de oameni normali, cu un istoric 
personal normal. O crimă cu adevărat serioasă are în spate 
o serie de antecedente. De obicei există semne încă din 
tinereţe că ceva nu e în regulă - comportament deviant, 
criminalitate juvenilă sau poate violenţă împotriva 
animalelor sau a copiilor mici. Preferinţa lui Orre pentru 
practicile sexuale dure şi pentru şterpelirea lenjeriei 


e 291 œ» 


intime feminine poate fi considerată destul de normală. Cei 
mai mulţi dintre noi avem mici secrete murdare, dar foarte 
puţini oameni omoară sau retează capul altor oameni. 
Acest comportament este atât de deviant, încât necesită 
modele explicative complet diferite. 

Şi apoi mai e şi Calderón. Care nu era chinez. Totuşi, de 
unde naiba mi-a venit ideea asta? Doar una dintre prostiile 
pe care le spun în ultimul timp. Poate că atunci când voi fi 
grav bolnavă, voi ajunge în sfârşit să fiu şi eu amuzantă. 
Unul dintre acei pacienţi care-i face pe îngrijitorii săi să se 
îndoaie de râs, iar pe ceilalţi pacienţi să se înece cu 
mâncarea pentru bebeluşi. 

În fine! 

Şi cu toate că Sánchez a parcurs cazul Calderón cu lupa 
şi i-a interogat din nou pe membrii familiei, nu a 
descoperit nicio legătură între el şi Orre. 

Şirul gândurilor mele e întrerupt de agitația stârnită la 
biroul lui Sânchez. Manfred vorbeşte tare, fluturându-şi 
braţele şi, câteva secunde mai târziu, li se alătură şi Peter. 
Manfred îşi pune geaca. Sânchez face acelaşi lucru, îşi 
pune mobilul în buzunar şi stinge cu o mişcare rapidă 
lumina de pe biroul ei. 

Peter se întoarce şi vine spre mine. Trupul lui emană un 
fel de energie nervoasă şi înţeleg numaidecât că s-a 
întâmplat ceva. 

— Au găsit un bărbat mort în apropiere de casa lui Orre. 
Vii, Hanne? 

* 

Suntem într-o mică zonă împădurită la doar patru sute 
de metri de casa lui Orre. Ninsoarea aproape că a încetat 
să cadă, în timp ce lanternele poliţiştilor mătură întinderea 
albă, care devine albastră în lumina crepusculului. 
Crengile gem sub greutatea zăpezii, iar sub paşii mei 
neaua scârţâie. Manfred ridică banda de delimitare alb- 
albastră a poliţiei şi-mi face semn să trec pe sub ea. 
Sânchez şi Peter sunt deja în fruntea unui grup care s-a 
adunat la vreo zece metri distanţă. Dincolo de banda de 
delimitare se înghesuie câţiva curioşi. Unul dintre ei sare 


e 292 œ» 


pe loc ca să se încălzească; un altul face fotografii cu 
telefonul mobil. Poliţişti în uniformă îi ţin la distanţă, 
spunându-le că nu-i nimic de văzut şi îndemnându-i să 
plece acasă. 

Pe măsură ce mă apropii de grupul de ofiţeri şi de 
experţii legişti care s-au adunat sub un copac mare, văd o 
cutie verde familiară pe care scrie „NISIP” iţindu-se din 
zăpadă, un recipient de depozitare folosit pentru nisipul 
care se împrăştie iarna pe drumuri. 

— A fost găsit de nişte puşti, spune Manfred şi mă 
priveşte în ochi. De ce copiii sunt aceia care găsesc mereu 
cadavrele? Se jucau de-a v-aţi ascunselea când l-au găsit, 
îngheţat ca o nenorocită de îngheţată pe băț. 

Ajung la grupul care s-a adunat în jurul cutiei. Salut cu 
un gest al capului câteva feţe cunoscute şi încerc să văd 
ce-i ascuns înăuntru. Reuşesc să desluşesc conturul unui 
bărbat. Stă în poziţie fetală şi e îmbrăcat în blugi şi un 
pulover subţire. Faţa lui, acoperită cu sânge înnegrit şi 
gheaţă, îmi pare ciudat de cunoscută. 

Este Jesper Orre. 


e 293 + 


Emma 
Două săptămâni în urmă 


Cotrobăi prin trusa mea improvizată de scule. Aleg un 
ciocan şi o daltă şi le îndes în geantă. Temperatura e 
aproape de zero, îmi pun geaca groasă şi ghete de iarnă, 
apoi plec din apartament şi ies pe Valhallavägen să găsesc 
un taxi. 

Mi-e frig, chiar dacă am şi căciulă, şi mănuşi. Câţiva 
proprietari de câini trec pe lângă mine în paltoane de 
blană şi geci de fâş, aplecaţi în faţă înfruntând rafalele de 
vânt. Nu prea sunt maşini. E clar că ar fi fost mai bine să 
comand un taxi, dar nu vreau să las nicio urmă în sistemul 
contabil al companiei de taxiuri. 

După circa zece minute, reuşesc să opresc un taxi. 
Parbrizul e acoperit cu mici cristale de gheaţă. li dau 
taximetristului o adresă aflată la câteva străzi distanţă de 
strada lui Jesper - mai bine să fiu precaută. Pe şofer îl 
cheamă Jorge şi e foarte vorbăreţ. li răspund scurt la 
întrebări şi sper să înţeleagă aluzia şi chiar înţelege, 
pentru că după o vreme devine tăcut. Apoi nu se mai aude 
nimic în afară de zgomotul motorului şi muzica clasică de 
la radio. 

Cum a putut? Cum a putut să trăiască luni, poate ani de 
zile o viaţă dublă? Cum a putut Jesper să fie cu mine în 
timp ce era şi cu o altă femeie? A fost un joc, un sport; 
încerca să prostească pe toată lumea - sau doar pe mine - 
cât mai mult timp posibil? Voia să mă rănească, să-mi 
distrugă viaţa? 

Încă nu am răspunsuri, în schimb întrebările sunt 
nenumărate. 

Şi cine ar putea să spună că sunt singura? Poate că a 
păcălit mai multe femei. Imi apăs obrazul de geamul rece 
al maşinii şi închid ochii. Încercând să-mi imaginez altele 
ca mine, împrăştiate prin Stockholm în apartamente 
singuratice, dar nu pot. Nu pot şi nici nu vreau să cred că 


e 294 œ» 


e cazul. Oricum, când ar fi avut timp? 

Taxiul încetineşte în faţa unei case roşii din lemn. 
Plătesc cu bani gheaţă şi cobor în frigul de afară. Jorge 
dispare în noapte şi totul rămâne tăcut şi nemişcat. 
Undeva în depărtare latră un câine. 

Încep să parcurg strada îngustă. Aproape imediat, 
păşesc într-o băltoacă. Stratul subţire de gheaţă crapă 
trosnind. Pe ambele părţi ale străzii se înşiră case mari de 
la începutul secolului douăzeci. Ferestrele lor sunt 
luminate şi mă gândesc că în fiecare casă e câte o familie 
cu propria ei poveste unică. Mă surprind presupunând 
despre oamenii care trăiesc în acele case mari că sunt 
fericiţi, dar bineînţeles că e un gând ridicol. Pentru că 
banii şi puterea nu garantează fericirea, nu-i aşa? 

Strada e atât de mică, încât aproape că o ratez. Casele 
de-aici sunt mai noi, poate din anii cincizeci, şi sunt ceva 
mai mici. Pavajul e acoperit cu grămezi de frunze pe care 
îngheţul le-a transformat într-o reţea înşelător de 
alunecoasă. Luna plină pluteşte deasupra caselor din 
dreapta, perfect rotundă şi licărind auriu, ca un fruct copt. 

Recunosc imediat casa. În locul în care a fost cândva 
garajul, cioturi înnegrite ies din pământ şi mirosul slab al 
lemnului stă mărturie pentru ceea ce s-a întâmplat. 
Clădirea arsă e înconjurată cu banda de delimitare alb- 
albastră a poliţiei, ca o panglică în jurul unui cadou uriaş. 
Vântul o face să se agite un pic. Inima îmi bate puternic. 
Cel puţin am avut ceva impact asupra vieţii lui, l-am atins, 
cu toate că nu în felul în care îmi imaginasem. 

Ai căutat-o cu lumânarea, mă gândesc. Nu trebuia să 
iasă în felul ăsta. 

În geamul uşii de la intrare străluceşte o lumină, dar în 
rest casa zace scufundată în întuneric, pe panta 
împădurită. Ezit pentru o clipă înainte de a deschide 
poarta şi de a mă apropia de intrare. Pe marginea aleii 
înguste din pietriş se aliniază plante ofilite, muşcate de 
îngheţ, iar dincolo de ele se întinde o peluză mare. Ici-colo, 
pe versantul muntelui se înalţă câţiva ienuperi şi pini. Nu e 
o grădină prea arătoasă. Probabil că grădinăritul nu se 


e 295 » 


numără printre pasiunile lui Jesper. Dar pe de altă parte, 
ce ştiu eu despre pasiunile lui, despre cine este el cu 
adevărat? 

Butonul de alarmă al soneriei e rece. Pe moment am 
senzaţia că urmează să se întâmple ceva foarte important, 
ca şi cum prin apăsarea acestui buton aş lua o decizie 
ireversibilă. Alung acest gând pentru că e ridicol. Totul a 
început în urmă cu mult timp. Faptul că astăzi mă aflu aici 
e consecinţa firească a lucrurilor pe care mi le-a făcut 
Jesper. 

Dar poate că exact asta îşi doreşte? 

Gândul acesta mă sâcâie şi fac tot ce pot ca să evit să-l 
dezvolt, până la concluzia inevitabilă. În schimb, apăs 
soneria. Din casă se aude imediat un ţârâit supărător. 
Inima mea o ia razna şi mi se strânge stomacul. Nu ştiu ce 
voi face dacă va deschide uşa şi vom sfârşi prin a sta faţă 
în faţă. Poate că ar fi trebuit să mă pregătesc mai temeinic, 
să-mi iau nişte notițe, pentru că nu sunt sigură că-mi voi 
aduce aminte tot ce trebuie să spun. 

Rămân o vreme pe treptele de la intrare, urmărind cum 
respiraţia mi se transformă în norişori albi pe care vântul îi 
spulberă, dar nu se întâmplă nimic. Apăs din nou butonul 
soneriei. Sună. Forează o gaură adâncă şi urâtă în linişte. 

Mă uit în jur. 

Văd casa de peste drum care e complet scufundată în 
întuneric şi mai departe, în jos spre apă, alte case. Unele 
ferestre sunt luminate şi din hornurile lor se ridică fum, 
dar în afară de asta totul e nemişcat, nu se vede niciun om 
şi nicio maşină. 

După câteva minute, cobor treptele de piatră şi înconjur 
casa tencuită cu ipsos pe latura mai îngustă unde sunt 
două ferestre care dau în subsol, aproape de nivelul 
solului. Mă ghemuiesc şi mă uit înăuntru. E întuneric, cu 
excepţia unei lumini slabe care se revarsă printr-o uşă 
deschisă, aflată în capătul îndepărtat al subsolului. 

După o vreme, din întuneric apar contururile unei 
maşini de spălat. Continui să înconjur clădirea, inspectând 
ferestrele. Casa pare goală. Iau în considerare riscul - casa 


e 296 » 


ar putea fi dotată cu sistem de alarmă. Dar sigur o s-o aud 
dacă se declanşează? În plus, nu am văzut niciun semn sau 
autocolant care să mă atenţioneze în privinţa sistemului de 
alarmă. 

Când mă întorc la ferestrele de la subsol de pe latura 
îngustă a clădirii, observ că acestea sunt complet ferite de 
priviri. Latura asta a casei e ascunsă în spatele unui dâmb 
cu pini crescuţi în dezordine. Luna plină luminează printre 
crengi. Îmi asigură suficientă lumină cât să văd ce fac. Mă 
uit din nou pe fereastră. Maşina de spălat e amplasată în 
mod convenabil sub fereastră; ar trebui să funcţioneze 
drept spaţiu de aterizare. Cu grijă, scot dalta şi ciocanul 
din geantă şi-mi dau seama că n-am nici cea mai vagă idee 
cum să forţez o fereastră. Incerc să o deschid, folosind 
dalta şi ciocanul. 

Nu funcţionează. Tot ce obţin e o crestătură urâtă în 
lemn. 

Îmi şterg transpiraţia de pe frunte. Apoi iau ciocanul şi-l 
izbesc ezitant în mijlocul geamului. Sticla se împrăştie pe 
jos şi-n subsol. Ridic ciocanul din nou şi din nou. 
Îndepărtez fiecare ciob de sticlă din cadrul ferestrei. Apoi 
mă las pe vine şi-mi ţin respiraţia, încercând să disting 
sunet de paşi sau voci furioase. 

Nimic. 

Totul e la fel de nemişcat şi de liniştit ca înainte. Luna 
plină se reflectă în cioburile de sticlă din faţa mea, 
împrăştiate pe jos, ca şi cum cerul s-ar fi spart în mii de 
bucățele şi ar fi căzut la picioarele mele. 

Stau lângă fereastră şi mă uit încordată prin încăperea 
întunecată. Tot ce trebuie să fac e să păşesc înăuntru şi să 
sar pe maşina de spălat. După câteva momente de ezitare, 
pun dalta şi ciocanul înapoi în geantă şi o arunc în subsol. 
Aterizează cu un bufnet surd pe podea. Apoi mă târăsc 
înăuntru, mă aşez pe pervaz ţinându-mă de cadrul 
ferestrei, şi sar. 

Merge mult mai uşor decât mi-aş fi imaginat. Stând în 
subsolul lui Jesper, regret că nu am venit aici mai 
devreme. E un miros slab de detergent şi mucegai. Lângă 


e 297 œ» 


maşina de spălat e un uscător, şi un munte de rufe 
nespălate zace într-un colt. 

Nu e foarte luxos. 

Când deschid uşa, observ că mi-am făcut o rană la mână 
şi sângerez. Probabil că m-am tăiat fără să-mi dau seama 
când m-am căţărat pe fereastră. Nu picură, curge şi văd că 
am o tăietură adâncă între degetul mare şi arătător. 

Mă duc la bufetul de lângă maşina de spălat, îl deschid 
şi înăuntru văd un coş. Pare să fie plin cu rufe murdare. 
Aleg un articol de îmbrăcăminte mic şi alb. Abia când mi-l 
înfăşor pe mână îmi dau seama ce e: o pereche de chiloţi 
de damă. Tresar, dar hotărăsc că sunt buni şi ăştia. Apoi 
mă îndrept spre celelalte încăperi. 

Sunt un pic surprinsă. Casa pare să nu fie într-o condiţie 
foarte bună. Pereţii albi sunt decoloraţi, iar podeaua din 
lemn de esenţă tare e zgâriată şi ici-colo lipseşte câte o 
bucată. Însă decorul îi e caracteristic lui Jesper: mobilă 
daneză sobră şi lămpi pe care le recunosc din revistele de 
amenajări interioare. Suprafeţele strălucitoare, cromate 
sau lăcuite, reflectă lumina lunii. Pe pereţi atârnă 
fotografii mari alb-negru reprezentând animale şi femei 
goale în contralumină. E ca un junghi în inimă. Acest loc ar 
fi putut fi casa noastră. 

Dintr-odată sunt copleşită de lacrimile care mi s-au 
strâns în gât din momentul în care am sărit pe fereastră. 
Mă aşez într-un fotoliu de piele neagră şi le las să curgă în 
voie. Lumina palidă a lunii se revarsă pe podea. În aer 
pluteşte un miros jilav de fum stătut de ţigară. Poate că 
până la urmă n-a fost o idee atât de bună să vin aici. Totul 
mi se pare atât de pronunţat aici, în casa lui! Trădarea lui 
o percep mult mai copleşitoare şi atât de imposibil de 
înţeles! 

Arunc o privire prin încăpere. O fotografie aşezată pe 
raftul de cărţi: Jesper şi un grup de femei pe o plajă. 
Femeile, toate în bikini, sunt subţiri şi frumoase şi au sâni 
mici şi arătoşi - complet diferiţi de ugerele mele. O femeie 
cu părul închis la culoare stă foarte aproape de Jesper. 
Prea aproape. Atât de aproape, încât realizez că trebuie să 


e 298 » 


fie mai mult decât o prietenă. 

Mă uit în altă parte şi simt din nou cum mi se strânge 
stomacul. 

Oare ea ştie - femeia cu părul închis la culoare - că el o 
înşală sau şi ea a fost amăgită să creadă că e singura? Ar 
trebui oare să-i spun? Apoi realizez: poate că ea ştie de 
existenţa mea; poate că Jesper m-a părăsit ca să fie cu ea. 
Poate că ştia foarte bine ce face atunci când s-a cuplat cu 
Jesper. Poate că m-a scos cu bună ştiinţă din ecuaţie. 

Cealaltă femeie. 

Asta ar putea să explice şi despărţirea pripită şi lipsa 
unei explicaţii. Dintr-odată ştiu că aşa trebuie să se fi 
întâmplat. Frumoasa femeie cu părul închis la culoare 
trebuie să fi fost cea care mi l-a luat pe Jesper; indiferent 
că ştie asta sau nu, din cauza ei l-am pierdut. Simt o furie 
neaşteptată faţă de ea. Dau jos fotografia de pe raft şi 
aceasta cade pe podea. În timp ce sunetul sticlei sparte 
reverberează în cameră, mă îndepărtez fără să privesc în 
urmă. 

Tot ce e în bucătărie e nou şi strălucitor. Dulapurile date 
cu lac negru nu au mânere şi-mi ia ceva timp să-mi dau 
seama că pentru a le deschide trebuie să le dau un mic 
ghiont. Şi vesela e neagră, iar paharele zvelte de vin sunt 
băgate între farfurii şi boluri. Două tăvi negre cu elefanţi 
mici şi albi pe ele sunt sprijinite de robinetul cromat, care 
seamănă cu o rozetă de duş. 

Imi trec mâna peste tejgheaua de inox. Nicio firimitură, 
niciun fir de praf. Doar stratul de metal rece, aseptic. 
Singurul lucru prin care această bucătărie diferă de o 
cameră de autopsie e masa neagră de sufragerie şi desenul 
atârnat deasupra lui pe perete. Presupun că e un om de 
zăpadă, dar nu sunt sigură. Nu e un desen prea reuşit. 
Doar un părinte ar putea să aprecieze un astfel de desen. 
Deasupra omului de zăpadă e scrijelit, cu litere albastre 
răzlețe, „Pentru Jesper”. 

Desigur. Aşa stau lucrurile. Cealaltă femeie are un copil 
care nu e al lui Jesper. Trebuie să se fi cunoscut mai târziu, 
când eu eram împreună cu Jesper. Şi apoi el m-a părăsit 


e 299 + 


pentru ea. 

Pentru ei. 

În spatele uneia dintre uşile strălucitoare se ascunde un 
frigider. Îi inspectez conţinutul: lapte, suc, unt, ouă şi o 
jumătate de sticlă de vin alb cu dopul pus la loc. Nimic 
ieşit din comun. Pe raftul cel mai de jos e o caserolă de 
plastic cu resturi. Ridic cu grijă capacul: chifteluţe şi 
macaroane, cu o bucată uscată de ketchup într-un colţ. 

Pun caserola de plastic pe masă, mă întorc la frigider şi 
scot sticla de vin alb. O aşez lângă macaroane şi cad 
pentru o clipă pe gânduri. In fereastră, lângă o iederă 
ofilită legată cu o fundă, e un mic aparat stereo cu un iPod. 
Îl pornesc şi parcurg lista de piese, aleg la întâmplare o 
piesă şi apăs play. 

Frank Sinatra îmi cântă colinde în timp ce mănânc 
chifteluţe reci şi beau vinul Chardonnay al lui Jesper. Când 
cântă despre „sărbători fericite” simt cum furia prinde din 
nou viaţă în mine. Sunt mai conştientă ca niciodată de 
diferenţa enormă dintre viaţa asta prosperă, plină de 
strălucire, şi viaţa mea solitară în micul meu apartament. 
Nu e corect şi cineva trebuie să-l facă să înţeleagă acest 
lucru. Şi acel cineva sunt eu. 


Patul lui e lat şi moale şi pare luxos. Îl încerc şi-mi dau 
seama că e suficient de lat încât să încap pe el atât pe 
lungime cât şi de-a curmezişul. Cearşafurile miros uşor a 
săpun sau a parfum. Pe noptieră sunt câteva romane 
polițiste şi câteva reviste de economie. Trag cu grijă de 
sertarul noptierei şi mă uit înăuntru: un încărcător de 
mobil, balsam de buze şi nişte lubrifiant. 

Din nou, simt cum mi se strânge stomacul. Stomacul mi 
se contractează şi în gât mi se instalează binecunoscutul 
ghem. Am ajuns prea aproape de adevărul pe care-l 
căutam şi acum trebuie să plătesc preţul pentru 
curiozitatea mea. Cunoaşterea e mult mai dureroasă decât 
mi-aş fi închipuit vreodată. Sigur că voiam să ştiu unde e 
Jesper şi de ce nu m-a căutat. Dar nu voiam să văd 
fotografii cu el şi cu cealaltă femeie, nu voiam să le 


< 300 » 


adulmec aşternuturile sau să cotrobăi prin rufele lor 
murdare. 

Lacrimile îmi înţeapă ochii şi le las să vină. Îmi îngrop 
faţa într-o pernă şi plâng. Dau frâu liber disperării pe care 
am tinut-o atâta timp în mae. 


Când mă trezesc, afară e lumină. La început nu ştiu 
unde mă aflu, apoi îmi văd mâna. Chiloţii albi sunt îmbibaţi 
aproape complet cu sânge închegat. 

Mă ridic în capul oaselor, desfac bandajul improvizat. 
Cel puţin nu mai curge sânge. Vâr chiloţii murdari în 
spatele rezemătoarei patului cu o vagă senzaţie de 
repulsie, dar şi cu tristeţe - îmi amintesc de copilul pe care 
l-am pierdut. 

Când mă ridic, simt cât de înţepenită sunt. E ca şi cum 
corpul n-ar vrea să mă asculte în totalitate când mă duc la 
fereastră. Habar n-am cât e ceasul sau cât am dormit, dar 
soarele e sus pe cer şi lumea de afară e de un alb- 
strălucitor. Un strat subţire de zăpadă acoperă totul, în 
depărtare, văd o maşină care se apropie. 

Stau acolo câteva secunde înainte să pricep ce urmează 
să se întâmple. Maşina, acum la mai puţin de o stradă 
distanţă, e o maşină neagră de teren pe care o recunosc ca 
fiind al lui Jesper. Mă panichez, uitându-mă prin cameră, 
adunându-mi în grabă geanta şi geaca şi cobor în fugă 
scările înapoi la subsol. Nu ştiu cât timp am la dispoziţie. 
Un minut? Treizeci de secunde? Fără să mă uit în urmă, 
îmi arunc geanta pe fereastră, apoi sar şi eu afară. Poate 
că-mi imaginez, dar în momentul în care mă ridic, mi se 
pare că aud o uşă care se trânteşte. 

Mă întorc şi cobor în fugă printre pini şi case, în direcţia 
apei. După un minut, pe un mic deal zăresc o magazie cu 
vedere liberă asupra casei lui Jesper. Alerg la ea şi mă uit 
înăuntru pe ferestrele murdare. Mobilă de grădină pusă 
claie peste grămadă. Un grătar stricat stă într-un colţ, iar 
un fotoliu vechi stă singuratic în mijlocul podelei. Mă 
întorc să văd casa căreia îi aparţine magazia. Pare 
abandonată. Ferestrele de la parter sunt bătute în cuie, iar 


e 301 œ» 


sub zăpadă desluşesc ceea ce presupun că e un jgheab 
care a căzut de pe latura casei în iarba crescută peste 
măsură. 

Lăsând în urmă casa abandonată, realizez că tocmai am 
făcut o descoperire Importanta; 


Am primit noi facturi. Stau la masa din bucătărie, 
uitându-mă la o stivă care în doar câteva zile şi-a dublat 
volumul. Nu ştiu ce să fac. Nu mai am bijuterii sau alte 
obiecte de valoare pe care să le vând. A dispărut până şi 
tabloul atârnat deasupra patului meu, care dintr-un motiv 
sau altul era valoros. Mă gândesc la acei jucători de fotbal 
pictaţi în manieră naivă, în culori pastelate, adunaţi în 
jurul mingii. Dacă ceea ce mi s-a spus când l-am moştenit 
era adevărat, înseamnă că valora în jur de trei sute de mii 
de coroane. Dar din moment ce Jesper l-a luat, nu mai 
contează. Realizez că ar fi trebuit să-l caut dacă tot am fost 
în casa lui Jesper, în loc să consum mâncare bogată în 
carbohidrați şi să plâng până adorm în patul lui. 

Dincolo de fereastra mea ninge. În curând va veni 
Crăciunul. Acesta va fi primul Crăciun fără mama şi, în 
continuare, n-am nicio idee cum să-l sărbătoresc. 
Crăciunul nu e atât de important pentru mine: din punctul 
meu de vedere, o pizza la pachet şi un film închiriat sunt la 
fel de bune ca tradiționala celebrare. Poate chiar mai 
bune, pentru că există ceva anume la Crăciun care induce 
o uşoară, totuşi perceptibilă anxietate. Cred că am simţit-o 
şi pe vremea când eram copil, dar atunci anxietatea avea 
legătură cu alte lucruri: cum să apreciez cadourile 
suficient de mult, astfel încât să nu-i supăr pe mama şi pe 
tata şi, mai important, cum să devin invizibilă înainte ca ei 
să se îmbete şi să fie zgomotoşi şi imprevizibili. 

Cântăresc facturile în mână, gândindu-mă un moment, 
apoi le pun înapoi în coşul de pâine. Capacul se închide cu 
un scârţâit care seamănă cu un plânset. 

Mă duc la baie, îmi trec peria prin părul lung şi-mi dau 
seama că n-o recunosc pe femeia care se uită la mine din 
oglindă. Pare mai bătrână decât mine. Amară. Slabă, într- 


e 302 » 


un mod femeiesc, slugarnică. Ca o femeie dintr-o dramă 
istorică, aşteptând să fie salvată şi protejată. Asta mă 
enervează, pentru că ultimul lucru pe care mi-l doresc e să 
fiu slabă. Închid ochii şi-mi aduc aminte de senzaţia de 
control şi de putere pe care am avut-o după incendiu şi 
ştiu că trebuie să o recuperez: forţă, concentrare, 
neînfricare. Trebuie să mă schimb, atât în interior, cât 
poate şi-n exterior. 

Sub oglindă e o foarfecă pentru unghii. E veche şi 
strâmbă şi atât de tocită, încât mai mult îţi îndoaie unghiile 
decât ţi le taie. Dar o folosesc oricum, îmi apuc părul şi 
încep să tai. Cade pe podea ca zăpada care se depune 
afară. Tai buclele una câte una. Părul acoperă încet 
podeaua şi, sub ochii mei, femeia din oglindă se 
transformă. 

La început nu-mi place. Pare să se contureze ca o 
tunsoare bob care cred că mă face să arăt ca o bibliotecară 
bătrână. Decid că trebuie să fie mai scurt. Cu grijă, 
avansez din nou cu foarfeca asta mică de jur împrejurul 
capului. Degetul mare şi arătătorul mă dor din cauza 
efortului. Dar până la urmă sunt mulţumită. 

În sfârşit, am devenit altcineva. 


e 303 > 


Peter 


Întunericul se lasă repede peste Stockholm, iar traficul 
se înrăutăţeşte pe măsură ce mă îndepărtez de suburbia 
Djursholm şi mă apropii de secţia de poliţie de pe strada 
Kungsholmen. Mă gândesc la trupul îngheţat al lui Jesper 
Orre în lada verde pentru nisip. La faţa însângerată, 
acoperită de gheaţă. Şi, ca de fiecare dată când am de-a 
face cu moartea, în faţa ochilor îmi apare imaginea surorii 
mele Annika: tolănită la soare pe stânci, în acea vară de- 
acum mulţi ani. Trupul ei deşirat care începuse să capete 
forme, mirosul fumului de ţigară care plutea deasupra 
arbuştilor uscați de iarbă-neagră şi senzaţia provocată de 
acele ascuţite sub tălpile mele cu pielea subţire. 

Ce s-ar fi întâmplat dacă nu i-aş fi spus mamei că Annika 
fumează pe ascuns lângă stânci? Oare ar mai fi astăzi în 
viaţă? 

Cred că mama a bănuit că mă simţeam vinovat pentru 
moartea Annikăi, pentru că mi-a spus din nou şi din nou că 
a fost un accident pentru care nimeni nu putea fi învinuit. 
A repetat-o aproape ca pe o mantră. Cu toate că e posibil 
s-o fi făcut pentru că era prea dureros să admită că Annika 
a înotat din proprie iniţiativă spre moarte. 

Annika a fost prima. Ea m-a învăţat că viaţa nu durează 
o veşnicie. Au urmat alţii: Petter, băiatul roşcat din clasa a 
7-a B, a intrat cu motoreta într-un copac şi timp de patru 
săptămâni a fost în moarte clinică, până când tatăl lui a 
oprit aparatul respirator, şi-a făcut bagajele, a plecat în 
Thailanda şi nu s-a mai întors niciodată. Marie, care era 
colegă cu mine la academia de poliţie, s-a îmbolnăvit de 
cancer la douăzeci şi cinci de ani. A continuat să le promită 
tuturor că se va întoarce în curând, chiar şi atunci când 
zăcea într-un pat de azil. 

Şi apoi mama mea, desigur. 

După ea, am încetat să-i mai număr. Mi se părea că 
toată lumea din jurul meu a murit - un sentiment oribil. M- 
a făcut să am senzaţia că sunt următorul pe listă. Şi ca şi 


e 304 » 


cum toate lucrurile cu care-mi ocupam timpul - anchete 
criminale, pizza la domiciliu în faţa televizorului şi 
pornografie jalnică de pe Internet - erau lipsite de sens. Şi 
că aş putea la fel de bine să sar de pe podul Västerbron, 
pentru că oricum nimeni nu mi-ar duce lipsa - imediat ce 
suprafaţa apei se va linişti, voi fi uitat. 

E adevărat: nimeni de pe lumea asta nu depinde de 
mine. Nimeni n-are cu adevărat nevoie de mine. Nici 
colegii, nici Janet. Nici Albin. 

Nu cu adevărat. 

Şi totuşi. Poţi să te sinucizi sau poţi să bei o bere. Şi, 
atunci când eram nevoit să aleg între pod şi bar, alegeam 


întotdeauna barul. 
x 


Sânchez stă în faţa tabloului cu dovezi, îşi strânge părul 
într-o coadă de cal şi spune: 

— Putin după ora trei, am primit un apel de la o anumită 
Amelie Hökberg, care locuieşte pe strada Strandvägen din 
Djursholm. E mama lui Alexander Hökberg, în vârstă de 
zece ani care, împreună cu prietenul lui, Pontus Gerloff, a 
găsit cadavrul lui Orre în lada de nisip. Din câte se pare, 
cei doi băieţi s-au jucat împreună toată după-amiaza şi 
Alexander voia să se ascundă în ladă când l-a găsit pe 
Orre. 

Sânchez arată spre harta prinsă de tablou. 

— Lada de nisip e la trei sute şaizeci şi cinci de metri 
spre vest de casa lui Orre şi se află într-o zonă împădurită. 
De la casa lui Orre până acolo se fac cam şapte minute pe 
jos. 

— De când era în ladă? întreabă Manfred. 

— Medicul legist nu poate încă să ne spună. Mai întâi 
trebuie să se facă autopsia, iar cadavrul trebuie să se 
dezgheţe înainte de a putea face acest lucru. Va dura cel 
puţin o zi. 

— Ce poate să ne spună? 

— A suferit leziuni la cap şi frunte. A primit o lovitură 
sau a suferit un alt gen de traumă. Şi probabil că a murit 
degerat. 


e 305 >» 


Mă uit la Hanne. Pare ciudat de calmă, aproape senină, 
stând lângă mica fereastră împodobită cu lumânări de 
advent. Nu pare deloc bolnavă, mă gândesc, şi-mi aduc 
aminte de trupul emaciat, răvăşit de cancer al mamei. 

— Bun. Orre o omoară pe Emma Bohman, spune 
Manfred şi-şi întinde trupul enorm în aşa fel încât vesta i 
se întinde periculos de mult pe burtă. Deci cum naiba a 
ajuns în lada de nisip? 

Pentru un moment, peste încăpere se lasă tăcerea. 

— Poate că se ascundea? sugerează Sánchez. Încerca să 
fugă de la locul faptei, era rănit şi confuz. Poate că a dat 
peste cineva şi s-a ascuns în lada de nisip. Şi apoi... 

Tace. Singurul sunet care se aude e vâjâitul sistemului 
de ventilaţie. E ora opt şi majoritatea colegilor noştri au 
plecat deja acasă. Un detectiv singuratic stă în faţa 
computerului său în capătul îndepărtat al încăperii, 
aparent absorbit de ceva. Afară, luminile de pe 
Kungsholmen scânteiază pe fundalul cerului negru de 
iarnă. 

— Deci Orre o omoară pe Emma Bohman, asta e teoria 
noastră, continuă Manfred. Îi taie capul. Îi propteşte 
pleoapele cu chibrituri şi pleacă fără portofel, telefon ori 
geacă. Nu ia cu el nici măcar o pereche de chiloţi de damă 
pe care să-i adulmece. Apoi se bagă într-o ladă de nisip şi 
moare. Mă bucur că am clarificat desfăşurarea 
evenimentelor. Cine vrea să-l sune pe procuror? 

Sânchez oftează zgomotos. 

— Trebuie să fii mereu atât de... al dracului de critic? N- 
am spus că aşa s-a întâmplat. Incerc doar să găsesc o 
explicaţie care să se potrivească dovezilor... 

— Problema e că nu avem nicio dovadă. Nici măcar nu 
cunoaştem identitatea femeii găsite în casa lui Orre. Cum 
naiba putem să stabilim ce s-a întâmplat cu adevărat? Poţi 
să-mi răspunzi? 

Sânchez îşi încrucişează braţele şi-şi muşcă buzele. Se 
uită-n tavan. Clipeşte. Pentru o clipă pare să fie pe punctul 
de a izbucni în plâns. Ştiu la câtă presiune suntem supuşi 
cu toţii şi-mi pare rău pentru ea. Face tot ce poate. 


< 306 » 


Întotdeauna; aşa e ea. Un câine nu poate să fie altceva 
decât un câine. lar Sânchez poate fi doar Sânchez. Într-o 
bună zi va fi un detectiv genial şi poate că asta îl irită pe 
Manfred. 

— Ştii ce? Nu sunt obligată să-ţi suport toate căcaturile, 
Manfred. Mă duc chiar acum la Institutul de Medicină 
Legală din Solna şi-l caut pe odontolog. Sună-mă dacă ai 
nevoie de ceva! 

Se întoarce şi dispare pe coridor. Sunetul tocurilor ei 
ascuţite se stinge. 

— Chiar era necesar? îl întreb pe Manfred şi-l privesc în 
ochi. 

— Isuse Cristoase, Lindgren! Să nu-mi spui că şi tu crezi 
în teoria asta! 

— Îşi dă toată silinţa. 

Manfred scutură încet din cap. 

— Îmi pare rău, dar nu e suficient. 

Se ridică, întinde mâna după geaca atârnată de spătarul 
scaunului şi spune: 

— Trebuie să plec acasă pentru câteva ore şi s-o alin pe 
Asfaneh. Sună-mă dacă se întâmple ceva. Dacă nu, în 
două-trei ore sunt înapoi. 

Se îndepărtează cu paşi legănaţi, lăsându-mă singur cu 
Hanne. Ochii ei cenuşii mă privesc cu asprime. 

— Ce e? o întreb. 

— Nimic, doar mă întrebam... Mereu sunteţi aşa... atât 
de cruzi unii cu alţii? 

Dau din umeri. 

— Ăsta nu e un curs de dezvoltare personală. 

Pe faţa ei îngustă apare un zâmbet şters. 

Pentru o clipă, în încăpere e linişte. Lămpile pâlpâie şi 
Hanne închide ochii, ca şi cum ar încerca să se ferească de 
lumina rece. Dintr-odată, pare mai bătrână. Nu e mai puţin 
frumoasă, doar mai bătrână şi mai obosită, odată cu 
trecerea anilor. 

— Cum te simţi? o întreb. 

Deschide ochii. Începe să chicotească. Şi seamănă din 
nou cu o adolescentă - ceva legat de râsul ei neastâmpărat 


e 307 a 


sau poate felul în care îşi dă ochii peste cap. 

— Eşti amuzant. Sunt în regulă. 

— Pentru că m-am gândit la ceea ce ai zis... îi spun 
repede. 

— Nu-ţi face griji! Voi supravieţui acestei anchete. 

Nu mai pot să mă controlez. Ca şi cum m-ar izbi în 
sfârşit importanţa pe care o are ea pentru mine. Eae 
prima şi singura persoană pe care am dorit-o cu adevărat 
şi asta o face mai importantă decât orice altceva - doar că 
până acum nu mi-am dat seama de asta. Poate că e din 
cauză că mi-a spus că e bolnavă şi acum ştiu că timpul pe 
care-l putem petrece împreună nu e infinit. A fost în 
schimb redus la câteva momente scurte, adunate în zile şi 
săptămâni, care se pot sfârşi mult prea devreme. 

— Te iubesc, Hanne, îi spun. 

Şi în momentul în care rostesc cuvintele ştiu că vorbesc 
serios, poate pentru prima oară în viaţa mea. 

Ochii lui Hanne devin lucioşi. _ 

— O, Peter. N-ai de unde să ştii. In ultimii zece ani nici 
nu ne-am văzut. 

— Nu. Ştiu. Şi te-am iubit şi atunci, doar că eram prea 
prost ca să înţeleg. 

Câteva lacrimi îi alunecă pe obraz, dar ea le ignoră. 

— Nu mai contează, şopteşte ea şi îşi priveşte mâinile pe 
care le ţine cuminte în poală. Sunt bolnavă şi nu putem fi 
împreună. 

— Dar nu-mi pasă că eşti bolnavă. Pot să am grijă de 
tine. Vreau să am grijă de tine. 

Îmi întâlneşte privirea. 

— Crede-mă! Nu vrei asta. 

Păcănitul detectivului din celălalt capăt al încăperii a 
încetat. Omul se ridică, îşi pune geaca de piele, stinge 
lampa de birou şi părăseşte încăperea. 

— Ba da! Vreau. _ 

Hanne oftează şi se holbează la lumina din tavan. În 
lumina puternică, pielea de sub ochii ei pare subţire şi are 
o iridescentă albăstruie. Precum burta unui peşte. 

— Isuse, Peter! Eşti ca un puşti încăpățânat. Eu îmi... 


< 308 + 


pierd memoria. În curând s-ar putea să nu-mi mai ştiu nici 
propriul nume. Nu poţi să ai grijă de mine - sunt convinsă 
că poţi să înţelegi asta. 

— Îţi pierzi memoria? Cum aşa? Ca atunci când ai 
Alzheimer? 

Hanne îşi îngroapă capul în mâini. 

— Trebuie să plec, spune ea şi se ridică fără să mă 
privească. 

— Aşteaptă! Pot să vin cu tine? 

Se întoarce spre mine. Îşi pune mâna în şold şi scutură 
încet din cap. 

— Nu. Renunţă! Ţi-am spus că nu o să funcţioneze. 

Nu reuşesc să-mi dau seama dacă e supărată sau doar 
are impresia că sunt prea insistent. 

Înainte să părăsească încăperea, se opreşte în faţa 
tabloului cu dovezi. Se uită multă vreme la fotografia 
Emmei Bohman înainte de a se întoarce într-un final spre 
mine şi a-mi face cu mâna SPIRII de rămas-bun. 


Întunericul de afară pare şi mai negru şi mai dens decât 
înainte. Stau la fereastră încercând s-o zăresc pe Hanne, 
dar tot ce văd e un plug de zăpadă care se apropie pe 
strada pustie. 

Mă întreb dacă e adevărat, dacă chiar îşi pierde 
memoria. Dar de ce ar minţi în legătură cu un astfel de 
lucru? 

Dintr-odată sunt copleşit de tristeţe. Mă gândesc la 
trupul ei subţire întins în pat, pistruii de pe umeri 
strălucind în lumina zorilor. La dorinţa ei lacomă când 
facem dragoste şi râsul ei zgomotos, incontrolabil de după, 
când stăm întinşi unul lângă altul pe patul îngust şi 
vorbim. Aproape că îi mai pot auzi sforăitul silențios - mi-a 
adus aminte de scârţâitul unei bărci ancorate pe marea 
calmă. 

Un sunet liniştitor. 

Dar mă gândesc mai ales la felul în care m-am simţit 
când am fost cu ea. Cât de incredibil de deschis, de 
vulnerabil şi de uşor am devenit. 


< 309 + 


Ca o pană. 

Cine spune că nu mai poate fi ca atunci? Cine a decis că 
nu se poate? 

Viaţa e despre pierdere, obişnuia să spună mama mea 
când stătea fumând sub ventilator. Pierderea inocenţei cu 
care ne naştem cu toţii, a oamenilor pe care-i iubim, a 
sănătăţii şi a abilităţilor noastre fizice şi în definitiv - 
bineînţeles - pierderea propriilor noastre vieţi. 

Ca de obicei, avea dreptate 


Manfred mă sună pe la ora nouă. Vocea lui e 
entuziasmată şi încă ceva: există o consecvență pe care o 
cunosc foarte bine. 

— Eşti la birou? mă întreabă. 

— Da. De ce? Aveam de gând să plec în curând. 

— Bergdahl a vorbit cu una dintre prietenele Angelicăi 
Wennerlind. 

Arunc o privire tabloului cu probe, unde fotografia 
Angelicăi Wennerlind e aşezată lângă cea a Emmei 
Bohman. 

— Şi? 

— Nu vei ghici niciodată ce i-a spus. E în drum spre 
secţia de poliţie, împreună cu un coleg. În douăzeci de 
minute vom putea sta de vora cu ea. 


Annie Bertrand e scundă şi blonda şi poartă haine sport, 
ca şi cum ar fi venit direct de la sală. Ne întâlnim cu ea 
într-o mică sală de interogatorii de la parter; miroase a 
mucegai şi a produse de curăţat. Manfred a adus nişte 
cafea şi chifle de la 7-Eleven, dar ea le refuză pe ultimele, 
explicându-i că nu mănâncă pâine. 

Să eviţi glutenul - sau zahărul, sau laptele - pare să fie 
ultima modă zilele astea. Şi Sânchez a încetat să mai 
mănânce, susţinând că e suficient să se uite la un produs 
de patiserie ca stomacul să i se umfle ca un balon. 

— Mulţumim că aţi venit, spune Manfred. De obicei nu 
le cerem oamenilor să vină la această oră, dar ancheta 
privind crima din casa lui Jesper Orre a ajuns într-un 


e 310 >» 


stadiu critic şi nu vrem să pierdem timpul. Puteţi să ne 
spuneţi cum aţi cunoscut-o pe Angelica Wennerlind? 

— Am fost prietene încă din şcoală. Obişnuiam să 
petrecem destul de mult timp împreună pe vremea aceea, 
dar acum ne vedem cam o dată pe lună. Ea locuieşte şi 
acum în Bromma, lucrează la o grădiniţă din Ålsten, iar eu 
locuiesc în oraş. De asemenea, o are pe Wilma, aşa că nu 
prea are timp... 

Vocea ei se stinge. 

— Wilma fiind fiica ei? întreabă Manfred. 

— Da. E cea mai dulce fiinţă de pe pământ. Dar şi foarte 
intensă. Are doar cinci ani. 

— Şi Angelica nu trăieşte cu tatăl Wilmei? 

— Nu. El e american. Trăieşte la New York. Am putea 
spune că Wilma a apărut mai mult dintr-o greşeală. 
Angelica l-a întâlnit pe Chris în vacanţă şi nu se poate 
spune că au avut o relaţie. Dar când a rămas însărcinată, a 
hotărât s-o păstreze pe Wilma. O iubeşte pe fetiţă. 

Manfred scrie ceva în carneţel. 

— Puteţi să ne spuneţi ceva despre noul iubit al 
Angelicăi Wennerlind? 

Annie dă din cap şi ia o înghiţitură de cafea. 

— Da. Era strict secret, desigur - s-ar putea să fi fost 
singura care ştia. Se vedea cu Jesper Orre şi cred că 
relaţia lor era una destul de serioasă. I-a făcut cunoştinţă 
chiar şi cu Wilma. Dar nu voiau să atragă atenţia, ţinând 
cont de relaţia pe care o avea Jesper cu media. Cred că 
Angelica nu i-a spus nici măcar mamei şi tatălui ei despre 
el. Ştiţi, se spune că e un mare fustangiu. Cred că nu a fost 
prea plăcut pentru Angelica să tot citească prin tabloide 
despre el. Dar cred că, de fapt, erau destul de fericiţi 
împreună. Cel puţin aşa susţinea ea. Mi-a spus că între ei e 
ceva serios şi că Jesper îi spusese că s-a îndrăgostit pentru 
prima dată în viaţa lui. Voia să se mute cu ea, să-şi 
construiască o viaţă împreună. S-o ia de la capăt. Avea de 
gând chiar să-şi dea demisia. Se săturase să fie supus la 
atâta presiune şi examinări. Săptămâna asta urmau să 
plece. Închiriaseră o cabană pe undeva, cred, dar nu mi-a 


e 311 » 


spus unde. Probabil că voiau să lase totul în urmă. Voiau 
să fie lăsaţi în pace. 

Manfred îmi întâlneşte privirea fără să spună ceva şi-şi 
închide cu zgomot carneţelul. 


312 » 


Emma 
Cu opt zile în urmă 


Îmi mătur părul de pe jos şi plâng. Nu pentru că l-am 
tăiat, ci pentru că am dus în sfârşit până la capăt 
transformarea despre care am ştiut dintotdeauna, undeva 
adânc în sinea mea, că o se întâmple. Pare să fie ceva 
predestinat, melancolic şi magnific în acelaşi timp şi mă 
face să mă gândesc la omida pe care am ţinut-o în borcan 
şi care până la urmă s-a transformat în fluture. 

L-am întrebat pe tatăl meu de ce n-a putut omida să 
rămână omidă, şi mi-a spus că nu avea încotro: trebuia să 
se transforme sau să moară; aşa funcţionează natura. Şi 
iată-mă, schimbată şi reinventată. Nu mai sunt Emma ci 
altcineva, cineva mai puternic, care refuză să fie o victimă. 
Cineva care deţine controlul asupra propriei vieţi şi care se 
va răzbuna pe cei care au trădat-o. 

Arunc părul la gunoi, apoi iau toate facturile şi le pun în 
chiuvetă. Găsesc chibrituri în sertarul de jos al dulapului 
din baie. Ezit pentru o clipă înainte de a da foc facturilor. 
Focul le cuprinde cu rapiditate şi, pentru o clipă, flăcările 
sunt îngrijorător de înalte, apoi se domolesc şi tot ce lasă 
în urmă sunt rămăşiţele carbonizate ale datoriilor mele. 
Bucăţile uşoare de funingine îmi amintesc de petalele 
negre. i 

In baie e cald şi umed. Îmi pictez linii groase, negre în 
jurul ochilor cu fardul de ochi şi-mi cercetez noul aspect în 
oglindă. Emma a dispărut. A murit sau a dispărut sau doar 
s-a săturat să fie o fraieră. Fata din oglindă e altcineva. 
Dintr-odată îmi dau seama cât de hilară e situaţia: într-un 
fel, cel ce a creat persoana care sunt acum e Jesper. 
Trădarea lui a fost cea care m-a obligat să mă transform. 
El a fost natura pentru omida mea. 

Şi acum iată-mă aici. 

Imi fac bagajele. Doar obiectele de strictă necesitate 
ajung în rucsac: colanţi de lână, şosetele călduroase pe 


e 313 >» 


care le-am primit de la mătuşă-mea cu ocazia ultimului 
Crăciun când mai era în viaţă, binoclul care a fost cândva 
al tatălui meu şi cuțitul mare cu mâner sculptat pe care 
tata l-a primit de la bunicul lui care fusese marinar. Apoi 
îmi ascult mesageria vocală. E un singur mesaj. De la 
poliţie. Vor să ne întâlnim din nou ca să vorbim mai 
detaliat despre inelul de logodnă. Cuvântul „a vorbi” mă 
enervează, pentru că sună ca şi cum am urma să stăm să 
flecărim despre ceva drăguţ - ultima vacanţă, de exemplu, 
sau preţurile la imobiliare în centrul oraşului. Dacă e un 
interogatoriu, de ce n-o pot spune direct? 

Schimbă-te sau mori. 

Mă duc la fereastra din bucătărie, o deschid şi mă uit în 
jos. Aerul rece e plin de cristale mici, scânteietoare de 
gheaţă care dau năvală în bucătărie. Zăpada mi se aşază 
pe piele ca o peliculă subţire şi se topeşte imediat. Mă 
gândesc că Sigge a dispărut undeva acolo jos. Nu - ştiu că 
e adevărat, cu toate că nu l-am găsit niciodată. Iau 
telefonul şi-l ţin în afara ferestrei. 

li dau drumul. După câteva secunde aud un pocnet sub 
mine, în curte. 

Nu mai am nevoie de telefon; 


— Ce fel de sac de dormit? Cât de joase vor fi 
temperaturile? Mă întreabă fata din magazin. 

Nu ştiu cum să-i răspund. Nu prea mă pricep să-i explic 
cum intenționez să-l folosesc. Preţ de o secundă mă 
gândesc că se uită la mine ciudat, poate din cauza tunsorii 
de acasă sau a machiajului grosier. Dar cred că e doar în 
imaginaţia mea - din moment ce jumătate din populaţia 
Suediei arată aşa. E clar că nu se uită la mine în mod 
diferit faţă de cum se uită la orice alt client. Îşi face 
meseria, atâta tot. 

— Trebuie să reziste la temperaturile din perioada asta a 
anului, spun fără să stau prea mult pe gânduri şi îmi 
ciupesc un pic rana pe care am dobândit-o când am intrat 
pe fereastra de la subsolul lui Jesper. 

— În regulă, spune fata cu coada de cal blond-deschis. 


e 314 » 


Dă din cap şi se duce la un raft de lângă fereastră. Lângă 
rucsacuri şi pioleţi, e expusă o gamă largă de saci de 
dormit. 

— V-aş recomanda-o pe aceasta, spune ea, arătând spre 
un sac galben. E din material sintetic, ceea ce-l face să 
reziste şi în mediu umed. Rezistă până la minimum 
cincisprezece grade, dar sub această valoare va trebui să 
purtaţi colanţi termici şi căciulă. 

Dau din cap prefăcându-mă că ştiu foarte bine despre ce 
vorbeşte. 

— Îl cumpăr. 

— Altceva? 

— Da, staţi o clipă. Lăsaţi-mă să verific! 

Scot lista şi citesc cu voce tare celelalte articole. Zece 
minute mai târziu şi cu câteva mii de coroane mai puţin în 
buzunar, ies din magazin. Mi-am cheltuit toţi banii. Mai am 
doar câteva sute de coroane pentru mâncare şi închirierea 
maşinii. 

x 

Fulgii de zăpadă şi-au schimbat forma - locul micilor 
cristale înţepătoare a fost luat de fulgi mari şi pufoşi care 
cad fără zgomot pe pământ. Începe să se lase şi 
întunericul; o ceaţă gri-albăstruie acoperă oraşul şi se 
aprind felinarele. 

În ciuda lipsei de fonduri, mă simt puternică şi uşoară. E 
aşa o uşurare să ştii exact ce ai de făcut! Mă duc la micul 
supermarket de la colţ şi cumpăr toate lucrurile de care 
am nevoie. Mi se năzare că acum probabil arăt ca o 
boschetară: car după mine două pungi mari de plastic şi 
părul îmi stă aiurea. Dar nimeni nu pare să mă observe. 
Poate chiar am devenit invizibilă ca Frodo atunci când 
poartă inelul. 

Astăzi nu mă salută niciunul dintre tipii plini de coşuri 
din spatele tejghelei de la firma de închiriat maşini. E clar 
că nu mă recunosc, ceea ce e un lucru bun. Foarte bun. 
Fără să se uite la pungile mele mari, Peter - aşa scrie pe 
ecuson, ca şi cum asta ne-ar face prieteni - îmi introduce 
numele şi adresa în computer. 


e 315 


— Pentru cât timp aveţi nevoie de maşină? 

— O zi, îi răspund, cu toate că n-am nici cea mai vagă 
idee. 

Dar în cont am bani doar pentru a închiria maşina o zi şi 
ştiu că urmează să-mi verifice cardul. 

Îmi înmânează cheile. 

— Găsiţi drumul către parcare? 


— Mă descurc. 
* 


Aproape că am senzaţia că mă duc spre casă. Fiecare 
intersecţie, fiecare străduţă îmi e familiară. În ciuda 
întunericului, cunosc foarte bine drumul. Parchez la trei 
străzi distanţă. Ar fi stupid să parchez prea aproape de 
casa lui Jesper. Nu doresc să atrag atenţia. A 

Dar nu spre casa lui Jesper mă îndrept acum. În schimb, 
merg spre casa abandonată situată ceva mai sus pe deal, 
care aşteaptă întunecată şi sumbră în zăpadă, asemenea 
unei epave. Mă furişez prudentă pe covorul alb de zăpadă 
proaspăt căzută spre mica magazie din grădină. Las urme 
clare de paşi în spatele meu, dar zăpada continuă să cadă. 
În curând, urmele mele vor dispărea de parcă n-aş fi trecut 
niciodată pe aici. 

Pătrund cu uşurinţă în magazie. Îmi ia mai puţin de un 
minut să găsesc cheia, ascunsă sub o muşcată de plastic, 
pe treptele de lemn, chiar dacă nu am lanternă. Pare 
ciudată, o muşcată înflorită acoperită de zăpadă. Chiar 
dacă floarea e artificială, pur şi simplu nu se potriveşte. 
Creierul meu nu vrea să o accepte. Imaginea florilor 
delicate, roz, şi zăpada groasă de câţiva centimetri sunt în 
contradicţie una cu cealaltă. 

Ca imaginea lui Jesper sărutând-o pe femeia cu părul 
întunecat. 

Înăuntru, magazia e întunecată şi miroase a mucegai. 
Trebuie să rearanjez câteva scaune din lemn de tec ca să- 
mi fac loc pentru bagaje. Mă dor braţele de la efortul de a 
le căra şi transpir, cu toate că temperatura e sub zero 
grade. 

Întind cu grijă sacul galben de dormit pe o canapea 


e 316 œ» 


veche, ponosită, apoi mă opresc în mijlocul micului spaţiu. 
Aşez mâncarea pe masa de grădină din colţ, iar restul 
bagajului îl îndes sub grătar. Apoi mă aşez pe patul 
improvizat cu binoclul în mână şi mă uit pe fereastră, dar 
ninsoarea nu-mi permite să văd nimic. 

Mă las pe spate şi închid ochii. Ceva pândeşte imediat 
sub pragul conştiinţei mele, luptându-se să iasă la 
suprafaţă, să se facă cunoscut. Ceva important. 

Apoi îmi aduc aminte. 


Jesper stătea lângă mine în autobuzul aglomerat. Nu ne 
uitam unul la celălalt, dar vedeam cu coada ochiului că 
zâmbeşte. Era un fel de joc. Stăteam acolo ca doi străini, 
dar după un timp îşi strecura mâna şi-mi mângâia delicat 
coapsa. Şi acum partea relevantă: nu aveam voie să 
reacţionez, nu puteam să arăt faptul că îi simt atingerea. 

Apoi mâna lui îşi făcea drum în interiorul pantalonilor 
mei sau sub fustă sau pe sub pulover şi-mi atingea pielea. 
Nu mă strângea, era doar o uşoară atingere, ca din 
întâmplare. Şi în acel moment se întâmpla să mă întind un 
pic, să-mi depărtez picioarele, îi înlesneam accesul. Apoi se 
apăsa în mine, ca să-i simt erecţia. Da. Aşa trebuia să se 
întâmple: în mijlocul unui autobuz aglomerat, clătinându- 
ne încolo şi încoace, rămâneam legaţi unul de celălalt prin 
dorinţa noastră. 

Şi poate îi mai aruncam câte o privire, ca din 
întâmplare. Ca şi cum de fapt aş fi vrut să mă uit afară pe 
geam, să verific unde suntem. Şi privirile ni se întâlneau, 
iar faţa lui era la fel de inexpresivă şi de dezinteresată ca 
şi a mea. 

Dar cu acea ocazie nu a mers conform planului. Nu şi de 
data asta. Imediat ce i-am simţit mâna pe fund, am auzit de 
undeva din faţa noastră în autobuz vocea cuiva. 

— Jesper! Măi să fie, ce surpriză! Nu te-am mai văzut de 
mult. 

L-am simţit cum îngheaţă în spatele meu. Şi-a retras 
imediat mâna. 

— Hei! Ce mai faci? 


e 317 » 


Un bărbat în jur de patruzeci, la costum, se îndrepta 
spre noi. Făcându-şi loc prin marea de oameni până când a 
ajuns în dreptul lui Jesper. 

Am simţit cum Jesper se îndepărtează şi am ştiut imediat 
că nu trebuie să arăt sub nicio formă că ne cunoaştem. 
Asta era cealaltă viaţă a lui. Viaţa lui reală - compusă din 
sarcini şi prieteni, prezent şi viitor. 

Pentru mine şi Jesper nu exista decât prezentul. 

— ...Minunat. Şi bineînţeles că dacă o compari cu 
Austria, e scumpă, dar să-mi bag picioarele dacă nu 
merită. Nu ştiu care e părerea ta, dar pe mine toată 
chestia asta charter mă scoate din minţi. Ceea ce îţi 
doreşti e calitate şi ceva autentic. Nu vei găsi aşa ceva în 
St. Anton. Asta e. Şi apoi mai e şi mâncarea. Francezii 
chiar ştiu să gătească... 

Cunoştinţa lui Jesper a continuat să pălăvrăgească 
despre schi şi restaurante cu multe stele şi petreceri 
apres-ski cu maseuze care circulă printre mese îmbrăcate 
în fustiţe minuscule din blană de iepure. 

— Dar tu? Voi ce-aţi făcut in vacantă? 


Îngheţ. Picioarele încep să-mi tremure incontrolabil şi 
mă întind după termos, cel în care am pus un litru de cafea 
foarte fierbinte. Prin fereastra murdară pătrund razele 
lunii, dar în spaţiul îngust e atât de întuneric, încât răstorn 
o cutie de supă în timp ce bâjbâi după termosul de metal. 

A spus „voi”. 

Prietenul lui Jesper nu l-a întrebat ce a făcut el, ci ce-au 
făcut ei în vacanţă. De ce nu m-am gândit la asta mai 
devreme? Poate pentru că nu mi-am dat seama cât de 
important era. „Voi” putea să însemne Jesper şi prietenii 
lui sau poate chiar colegii lui. „Voi” putea să se refere la 
oricine. Dar nu era aşa. 

„Voi” se referea la femeia cu părul întunecat. 

„Voi” a fost motivul pentru care Jesper m-a părăsit şi 
pentru care totul s-a dus naibii. 

După câteva secunde de ezitare mă ridic, mă duc la 
fereastră şi frec ultimele două ochiuri de geam de jos cu 


e 318 + 


mâneca. Ninsoarea a încetat. Grădina se întinde albă şi 
inocentă în lumina lunii. Zăpada s-a depus într-un strat 
gros de câţiva centimetri pe tufe şi copaci. Chiar sub ea se 
află casa lui Jesper. Lumina se revarsă îmbietoare prin 
ferestre. Ca o reclamă la una dintre acele excursii de schi 
despre care vorbeau în autobuz Jesper şi prietenul lui. 

Îi zăresc imediat. Stau în bucătărie, mâncând, iar 
binoclul mă apropie atât de mult de idila lor familială, 
încât tresar. Jesper stă cu spatele la mine, iar femeia cu 
părul întunecat, de partea cealaltă a mesei. Ea poartă un 
tricou cu mânecă scurtă şi se pare că e angajată într-o 
discuţie cu Jesper; gesticulează entuziasmată, aplecându- 
se spre el în timp ce înfige furculiţa în ceva ce pare a fi o 
bucată de carne. 

În dreptul femeii stă o fetiţă blondă care trebuie să aibă 
în jur de şase ani. Trebuie să fie fiica ei, mă gândesc. 

Dintr-odată mi se face rău şi simt iarăşi apăsarea în 
piept. 


e 319 œ» 


Hanne 


Gunilla mă înveleşte într-o pătură şi pune de ceai. Şi-n 
tot acest timp, îmi vorbeşte despre responsabilitatea pe 
care spune că trebuie să o am faţă de mine. 

— Dacă el te place şi tu îl placi, nu înţeleg de ce continui 
să-l ţii la distanţă. 

— Dar sunt bolnavă, insist eu. 

— O, te rog! Încetează! S-ar putea ca starea ta să se 
înrăutăţească peste câţiva ani. Până atunci o să stai 
singură? Cu mine şi cu Frida? Mai bine faci ceva cu viaţa 
ta. Altfel, ai putea la fel de bine să te muţi înapoi cu Owe. 

Gândul la Owe şi la apartamentul nostru jalnic de pe 
Skeppargatan îmi întoarce stomacul pe dos. 

— Nu mă voi muta niciodată înapoi cu Owe. 

Gunilla oftează şi se lasă pe scaunul de vizavi de mine, 
masându-şi cu o mână spatele dureros, aprinzând între 
timp o lumânare şi căscând. 

— Exact asta îşi doreşte Owe. Eşti prizoniera propriei 
autocompătimiri. Nu faci nimic şi te comporti de parcă ai fi 
în continuare cu el. Mai bine te-ai bucura de viaţă decât să 
te pedepseşti. 

Îi cântăresc vorbele. Faptul că aş putea să fiu prea 
strictă cu mine însămi e o perspectivă cu totul nouă pentru 
mine. Am fost mereu cea care se revolta, cel puţin până în 
momentul în care Owe m-a forţat să mă supun. Owe e cel 
rigid, nu eu. El e tatăl adolescentei îndărătnice care sunt. 
Dar poate că există ceva adevăr în ceea ce spune Gunilla: 
nu-mi permit nimic. Îmi folosesc boala ca pe scuză să nu 
particip la viaţă - care îmi curge ca nisipul printre degete, 
iar eu nu pot s-o opresc. 

— Voiam să spun doar că nu pot să-l împovărez cu boala 
mea. Nu pot să mă aştept ca el să aibă grijă de mine. 

— Doamne Dumnezeule! Tu auzi ce spui? E bărbat în 
toată firea. Poată să hotărască şi singur dacă vrea să fie cu 
tine. Ai fost sinceră şi i-ai spus de boala ta. 

Sorb din ceaiul fierbinte fără să răspund. Poate că are 


e 320 » 


dreptate. 

— Deci, ce crezi că ar trebui să fac? o întreb după un 
timp. 

— Nu trebuie să iei chiar în clipa asta decizii care să-ţi 
schimbe viaţa. leşiţi împreună o vreme. Permite-ţi să-ţi dai 
seama ce vrei. Nu lua totul atât de în serios. Doar n-aveţi 
de gând să vă căsătoriţi şi să faceţi copii, nu-i aşa? Sunteţi 
doi oameni de vârstă mijlocie care se plac şi care vor să-şi 
petreacă timpul împreună. Atâta tot. 

— Dar şi asta e o problemă. Sunt prea bătrână pentru el. 
Ar trebui să fie cu o femeie mai tânără. Să-şi întemeieze o 
familie. Ştii, toate chestiile astea. 

— Nu pare genul de tip care să vrea o familie. Poate că 
nu e genul ăsta. De altfel, are deja un băiat, nu-i aşa? 

Mă gândesc la Albin, băiatul pe care nu-l vede niciodată 
şi despre care nu vrea să vorbească niciodată. Sunt atât de 
multe lucruri la Peter pe care nu le înţeleg, care îmi sunt 
străine! Dar poate că pur şi simplu aşa e viaţa. Oamenii fac 
alegeri bizare şi e practic imposibil să înţelegi pe cineva 
până la capăt. Câteodată trebuie să-i accepţi aşa cum sunt. 
De fapt, acelaşi lucru e valabil şi-n cazul lui Owe. N-aş 
putea spune de ce e aşa cum e, cu toate că am trăit atâţia 
ani împreună. Singurul lucru pe care-l ştiu cu certitudine e 
că nu-l mai suport. Că m-am săturat. 

— Poate, spun. Vedem. 

— Poate că e bine, spune Gunilla şi încuviinţează încet 
din cap. 

Gunilla pleacă să pună rufe la uscat în subsol, iar eu 
rămân în bucătărie. Holbându-mă la flacăra caldă, 
pâlpâitoare a lumânării şi gândindu-mă la copiii pe care 
până la urmă nu i-am avut. Copiii care nu au avut ocazia să 
crească în apartamentul nostru mare, care nu au început 
niciodată să meargă la şcoală şi n-au devenit cercetaşi. Nu 
s-au întors niciodată cu genunchii juliţi, nu au jucat 
niciodată jocuri video, n-au cerut niciodată mai mulţi bani 
de buzunar. Nu au absolvit şi n-au avut niciodată prieteni 
sau prietene, nu au plecat niciodată de-acasă. 

Până să fie prea târziu, nu mi-au lipsit. Dar după aceea, 


e 321 œ» 


când eram deja prea bătrână, am fost izbită din senin de 
tristeţea a ceea ce n-a fost să fie. Câteodată aveam 
senzaţia că tristeţea lua o formă fizică, se materializa la 
cină între mine şi Owe, îndepărtându-ne unul de celălalt. 

Deschid caietul care se află pe masa din bucătărie. Rup 
o foaie şi iau un stilou. Încep o listă cu titlul „Să continui 
să mă întâlnesc cu Peter”. 

In coloana cu plusuri scriu: 


Un bun tovarăşi. 
Sex bun (în sfârşit!). Dragoste adevărată (?). 
Ceva ce-am ales pentru binele meu. 


Mă gândesc pentru un moment şi continui în coloana cu 
minusuri: 


Va fi complicat dacă/atunci când starea mea se va 
înrăutăţi. 

Va fi insuportabil dacă/atunci când o să mă trădeze din 
nou. 


Mă uit la listă fără ca asta să mă facă mai înţeleaptă. 
Apoi o duc spre lumânare şi o las să ia foc. Flacăra se 
înteţeşte, un val de căldură îmi loveşte faţa şi speranţele 
se transformă în cenuşă. 

Sunt pe punctul de a sufla în lumânare când îmi sună 
mobilul. E Manfred. Pare să fi rămas fără aer, ca şi cum 
tocmai ar fi alergat în sus pe nişte scări. Dar când aud ce 
spune, îmi dau seama că altceva îl face să sufle aşa: 
exaltarea şi poate o urmă de stres. 

— Jesper Orre a avut o relaţie cu Angelica Wennerlind şi 
nu e exclus ca şi ea să fie moartă. Echipa de investigaţie se 
întâlneşte în jumătate de Dra. EON să vii? 


În drum spre secția de poliție, mă gândesc la Peter. Cât 
de straniu mi se pare că nu mi-a explicat niciodată de ce 
nu a venit în noaptea aceea de acum mai bine de zece ani! 
Mi-ar plăcea să-l întreb într-o zi. Nu pentru că sunt în 


e 322 + 


continuare supărată, ci pentru că vreau să înţeleg ce s-a 
întâmplat. La ce se gândea când m-a lăsat pe verandă, 
singură, cu ruşinea mea şi cele două valize vechi acoperite 
cu abţibilduri din vacanţele copilăriei? 

Întâmplarea mi-a schimbat într-atât de mult viaţa, m-a 
definit într-o asemenea măsură, iar el nu mi-a servit niciun 
fel de explicaţie. Tot ce-am primit a fost acea scrisoarea 
idioată, în care mi-a scris că nu putea să trăiască alături de 
mine pentru că până la urmă ar fi ajuns să mă rănească. 

În ce fel să mă rănească? Asta vreau să-l întreb. Ca şi 
cum trădarea lui nu m-ar fi durut suficient, mă gândesc în 
timp ce mă uit afară pe fereastra maşinii şi taxiul se 
opreşte în faţa secţiei de poliţiei. 

Cobor în întunericul atât de negru şi dens, încât aproape 
că e palpabil. Mă gândesc la inuiţi. Lor nu le e teamă de 
noaptea polară. Se întind pe gheaţă, aşteptând lângă 
găurile de respiraţie ale focilor până când unul dintre 
animalele grase, fusiforme, iese la suprafaţă. Aşteptând 
momentul potrivit ca să-şi înfigă harpoanele. 

Sau cel puţin au făcut asta până când au venit danezii. 
Din câte am auzit, acum totul se învârte în jurul filmelor şi 
al berii, chiar şi-n cele mai îndepărtate colţuri ale 
Groenlandei. Aşteptarea alertă pe banchiză a fost 
înlocuită, până şi-n cele mai mici sate, cu vegetarea în faţa 
televizorului. 

În urmă cu şapte ani, chiar am reuşit să-l conving pe 
Owe că ar trebui să mergem acolo. Zborul spre Nuuk era 
deja rezervat, la fel ca şi transportul până la 
Ittoqqortoormiit, via Kulusuk. Am găsit pe cineva care să 
aibă grijă de Charlie, câinele pe care-l aveam pe atunci, şi 
Owe îşi luase două săptămâni libere. Dar apoi a avut loc 
incidentul Edith. 

Owe era consilierul lui Edith pe chestiuni psihiatrice, iar 
Edith era un medic care-şi făcea stagiul de specializare. 
Mi-am dat seama în curând că era mai mult de-atât. Era 
ceva în felul în care Owe vorbea despre ea, în felul în care 
îi menţiona mereu numele şi cum întârzia pe acea primă 
silabă când îl pronunţa. 


e 323 + 


Eeedith. 

Ştiam că în curând avea să se plictisească de ea. Aşa se 
întâmpla mereu. Mai ales în cazul femeilor mai tinere, care 
nu-i ofereau suficientă stimulare mentală. Cu toate că era 
un libidinos bătrân, vanitatea lui avea nevoie de cineva 
care să-i oglindească şi să-i confirme intelectul - şi, de 
obicei, femeile acelea tinere nu-i puteau oferi aşa ceva. 

S-a petrecut exact aşa cum am prevăzut. După câteva 
săptămâni, a încetat să mai vorbească despre Edith. Dar 
apoi, într-o noapte, cu două zile înainte să plecăm în 
Groenlanda, a venit la mine în dormitor şi s-a oprit în 
spatele meu. Făceam bagajele şi stăteam cu spatele la el, 
când mi-a pus uşor mâinile pe umeri: 

— Nu pot să merg, Hanna. 

Mi-am împăturit cu grijă lenjeria termică şi am aşezat-o 
în valiza deschisă, pe pat. M-am întors şi i-am întâlnit 
privirea. 

Mi-a dat drumul şi s-a uitat afară pe fereastră. 

— E vorba de Edith. A pierdut o sarcină. 


Aspectul dificil în privința lui Edith nu era acela că şi-o 
trăgea cu soțul meu - mulți o făcuseră. Aspectul dificil era 
acela că rămăsese însărcinată, în timp ce eu nu puteam să 
rămân. Că trupul ei tânăr chiar era dispus să-i poarte 
copilul. 

Dar Edith nu a schimbat cu adevărat nimic între mine şi 
Owe. Relația noastră era aşa cum era. Nu am mai plecat în 
Groenlanda. Iar după acel episod nu am mai avut chef să 
merg nicăieri cu el. Acum încep să am bănuiala că obsesia 
mea privind Groenlanda e de fapt altceva. Că Groenlanda e 
un fel de simbol pentru toate lucrurile care nu mi-au reuşit 
în viaţă. Că acea ţară întrupează toate speranţele şi 
dorinţele pe care le-am avut ondua 


Biroul e luminat până afară pe coridor ca un pom de 
Crăciun, iar atmosfera e animată, dar şi tensionată, ca şi 
cum toată lumea ar fi conştientă că s-a întâmplat ceva 
crucial. Manfred discută cu Peter, iar Bergdahl, 


e 324 » 


anchetatorul care a ajutat la sortarea ponturilor, se învârte 
prin încăpere cu paşi mari, cu mâinile în buzunare. 

Peter îmi face semn cu mâna şi eu dau din cap. Încerc să 
evit să mă uit prea mult la el. Poate că mi-e teamă că o să- 
şi dea seama ce simt. 

Owe a susţinut mereu că era în stare să citească ce 
gândeam şi ce simţeam doar uitându-se la mine. Şi, pe 
măsură ce anii au trecut, am început să cred că era 
adevărat, pentru că el avea dreptate aproape întotdeauna. 
Cu toate că, privind în urmă, mă gândesc că probabil a fost 
doar o altă modalitate de a-şi exercita puterea asupra mea. 
Era atât de obsedat să mă controleze - voia ca eu să cred 
că nu eram în stare să am un gând al meu fără aprobarea 
lui. 

— Atât Angelica Wennerlind, cât şi Emma Bohman au 
avut relaţii cu Jesper Orre, spune Manfred, turnând cafea 
proaspătă în pahare subţiri de hârtie. Trebuie să luăm în 
considerare faptul că ar putea să mai existe cel puţin o 
victimă pe care încă nu am găsit-o. Mâine dimineaţă, zona 
din jurul casei lui Orre va fi cercetată din nou, pe o rază 
mai extinsă. De asta se va ocupa Bergdahl. Să sperăm că 
nu o să mai găsim şi alte cadavre în vecinătate; nu vom 
reuşi să ne-o iertăm. Sânchez încearcă să găsească o 
legătură între Orre şi cazul Calderón şi, în afară de asta, 
aşteptăm confirmarea  odontologului cu privire la 
identitatea femeii din casa lui Orre. Ar trebui să aflăm în 
următoarele ore. 

— Ce nenorocitul dracului de psihopat! mormăie 
Bergdahl. 

Manfred îmi agaţă privirea. 

— Tu ce părere ai, Hanne? Orre era un psihopat? 

Dau din umeri. Sunt flatată şi îngrijorată în acelaşi timp 
de faptul că Manfred pare să creadă despre mine că aş 
putea să determin aşa ceva fără să-l fi cunoscut pe Jesper 
Orre. Profanii fac adesea greşeala asta - ei cred că 
psihologii şi behavioriştii pot diagnostica oamenii prin 
simpla citire a unor rapoarte despre ei. Ca şi cum 
evaluarea sănătăţii mintale a unei persoane e ceva ce poţi 


e 325 » 


învăţa printr-un curs la distanţă. _ 

— Psihopat e un cuvânt folosit greşit. În zilele noastre, 
spunem oricui psihopat. 

— La dracu’ cu subtilităţile astea psihologice! spune 
Manfred. 

— Subtilităţile psihologice sunt profesia mea, îi spun. Şi 
n-am să fiu de altă părere doar pentru că vrei de la mine o 
declaraţie prematură. Ţinând cont de ceea ce ştim până 
acum despre el, nu e nimic care să sugereze că era 
psihopat. Faptul că te culci cu femei pe unde apuci şi că îţi 
plac perversităţile sexuale nu înseamnă că-ţi place şi să 
omori oameni. Şi nici faptul că eşti un nemernic la locul de 
muncă nu e ceva condamnabil în sensul ăsta. Sigur, e 
posibil să le fi omorât pe acele fete, dar în trecutul lui nu 
prea există indicii care să sugereze că ar fi capabil de aşa 
ceva. Asta e tot ce pot să spun. 

— În regulă, spune Manfred. Dar care e părerea ta? 

Mă gândesc pentru o clipă, mă duc la tabloul cu probe şi 
mă zgâiesc la informaţiile despre Orre, Calderón şi femeia 
dispărută, expuse acolo. E ceva ce mă deranjează, ceva ce 
pândeşte sub suprafaţă şi nu vrea să se arate, iar asta mă 
frustrează. 

— Ceva nu e în regulă, spun. 

— Nu mai spune, îmi răspunde Manfred cu aciditate. 

Îl ignor. Îmi trec degetele peste hârtii. Mă opresc în faţa 
documentului privitor la trecutul Emmei Bohman. A 
crescut pe strada Kapellgrând, în districtul Södermalm. A 
urmat şcoala primară la şcoala Katarina Norra. A început 
să lucreze la Clothes&More în urmă cu trei ani. Mama ei a 
murit în septembrie anul curent, tatăl ei în mai, în urmă cu 
exact zece ani. 

— Aici, spun. Aici este! 

Dar exact în timp ce-mi formulez gândurile, sunt 
întreruptă de ţârâitul unui telefon mobil. 

Manfred mă opreşte cu un gest al mâinii şi răspunde. 

— Da, spune el. Bine. Şi e sigur? Mersi. Ne vedem 
curând. 

Închide şi pune telefonul pe masă, îşi prinde mâinile la 


e 326 » 


ceafă. 
— Am vorbit cu Sánchez. Femeia omorâtă a fost 
identificată ca fiind Angelica Wennerlind. 


e 327 » 


Emma 
Cu o săptămână în urmă 


Prima noapte petrecută în magazie. Închid ochii şi sper 
ca sacul de dormit să fie într-adevăr atât de bun pe cât au 
susţinut că ar fi. Până acum e-n regulă, dar mi-am pus atât 
căciula, cât şi geaca şi acum stau nemişcată în coconul 
meu de poliester galben. 

Sunt exact ca fluturele, mă gândesc. Aştept răbdătoare 
ca transformarea să aibă loc, pentru a face ceea ce trebuie 
să fac. Mă joc cu smocurile scurte de păr, gândindu-mă la 
Olga şi Mahnoor, plimbându-se încolo şi-ncoace prin 
magazin, ascultând zi de zi acea listă de piese care se 
repetă în mod deprimant. Imi pare rău pentru ele. Nu sunt 
decât nişte animale în cuşcă. Eu sunt de o mie de ori mai 
liberă. Sunt falită şi am fost părăsită, dar sunt liberă. Şi în 
curând, foarte curând, voi duce la bun sfârşit ceea ce am 
început. 

Planul e simplu. Aştept până când femeia cu păr închis 
la culoare şi copilul părăsesc casa şi apoi mă voi duce să 
vorbesc cu Jesper. Il voi obliga să mă asculte, chiar dacă 
va trebui să-l ameninţ. Şi de data asta nu va scăpa. Merit 
să aflu adevărul. 

Ce se va întâmpla după aceea nu prea ştiu. Dar nu vreau 
să-i fac rău, pentru că nu sunt un monstru. 

Un monstru e o persoană care minte şi induce în eroare. 
Cineva care sparge şi distruge lucruri de dragul de a se 
amuza. Care lasă în ruină viaţa unei alte persoane, ca pe 
un oraş bombardat sau o pădure devastată de incendiu. 

Un monstru e cel care găseşte plăcere în toate astea. 

Ca Jesper. 

Mama a spus că ar trebui să fiu precaută în privinţa 
bărbaţilor, pentru că ei întotdeauna urmăresc ceva. A 
făcut-o să sune de parcă ar avea de gând să fure ceva de la 
mine: demnitatea sau poate independenţa. Aş fi preferat 
să-mi spună adevărul. E tocmai invers. De bărbaţii pe care- 


e 328 » 


i laşi să se apropie nu scapi niciodată. E ca şi cum ar fi 
lipiţi de viaţa ta cu superadeziv. 

Jesper. Woody. 

li duc cu mine peste tot pe unde umblu. Sunt prezenţi în 
gândurile şi în visele mele. Până şi trupul meu îşi aduce 
aminte de ei: mirosul lor, senzaţia atingerii pielii lor fine şi 
calde, sunetul gemetelor lor înăbuşite şi răsuflarea lor 
întretăiată lângă urechea mea. 

Mi-ar plăcea să scap de ei, aşa cum apa te scapă de 
noroi. Mi-ar plăcea ca săpunul şi apa să spele ceea ce nu 
pot să-mi şterg din minte. Mi-ar plăcea să pot fi 
transportată înapoi în timp, în chip misterios, la momentul 
de dinainte să-i fi cunoscut. Inapoi la vremea când încă 
eram plină de speranţă şi aveam o viziune clară şi naivă 
despre felul în care avea să arate viața mea. 


Mă trezesc cu senzaţia că ceva îmi gâdilă obrazul. 
Lumina cenuşie se filtrează prin ferestrele murdare, peste 
care în timpul nopţii s-a întins promoroaca. Nu mi-e frig, 
cu toate că e posibil să fie zero grade în magazie. Dar, 
după o noapte petrecută pe canapeaua asta tare şi prea 
scurtă, mă dor ceafa şi spatele. 

Mă ridic frântă în capul oaselor, mă întind după termos 
şi torn lichidul fierbinte într-o ceaşcă de tinichea. Podeaua 
e rece ca gheaţa şi-mi pun imediat o pereche de pantaloni 
de schi. Apoi mă duc la fereastră cu binoclul în mână. Abia 
acum observ că promoroaca s-a depus pe interiorul 
ferestrei. Şterg cu mâneca o mică porţiune. Cerul e de un 
cenuşiu ceţos, oţelit ca şi cum ar urma să mai ningă. Panta 
ce duce spre casa lui Jesper e neatinsă sub un strat gros de 
zăpadă proaspăt căzută. Nimeni - niciun copil cu sania, 
nici măcar un câine - nu s-a apropiat de ascunzătoarea 
mea în timpul nopţii. 

Constatarea aproape că mă amuză. 

Ei stau la masa din bucătărie şi iau micul dejun, ocupând 
exact aceleaşi locuri ca şi ieri. Ca şi cum ar fi stat acolo 
toată noaptea, locul cărnii fiind luat acum de cereale. 
Fetiţa blondă e şi ea acolo. Poartă pijamale cu dungi, iar 


e 329 œ» 


femeia poartă un halat alb gros, asemănător cu cele din 
reclamele pentru spa. Jesper continuă să stea cu spatele la 
mine, ca şi cum ar şti unde sunt şi ar vrea să-mi 
demonstreze, prin indiferența lui, cât de puţin îi pasă de 
mine. 

Poţi să-mi întorci spatele, dar nu poţi scăpa, mă 
gândesc. Acum sunt aproape. Aproape că aş putea să 
întind mâna şi să te ating, pe tine şi viaţa ta perfectă. Să-i 
dau un bobârnac şi să-l dărâm ca pe un castel fragil din 
cărţi de joc. 

Gândul acesta mă face să mă simt mai bine şi scot 
pâinea şi şunca din rucsacul îndesat sub grătarul vechi şi 
ruginit şi acum luăm cu toţii împreună micul dejun sau ce 
o mai fi şi asta, eu mâncând şi uitându-mă cum mănâncă şi 
ei. Un moment mai târziu, Jesper părăseşte bucătăria. 
Femeia şi copilul rămân. Cinci minute mai târziu se 
întoarce, îmbrăcat într-un fel de echipament de sport. 
Femeia cu părul închis la culoare, care încă nu s-a ridicat 
de la masă, se lasă pe spate în aşa fel încât halatul i se 
desface, iar Jesper se apleacă şi o sărută în timp ce îşi 
bagă mâna în halatul ei şi-i apasă sânul. A 

Îmi pun binoclul în poală, închid strâns ochii. Îmi 
ciupesc atât de tare crusta formată pe rană, încât aceasta 
se desprinde şi sângele cald începe să picure pe podea. E 
ciudat că de fiecare dată doare la fel de mult. Ştiu că m-a 
înşelat. Nu e nicio noutate în asta. Am fost în casa lor, i-am 
văzut împreună. Şi atunci de ce mă doare atât de-al naibii 
de tare? De ce nu am învăţat să mă feresc de durere? 

Duc din nou binoclul la ochi şi-l zăresc pe Jesper 
îndepărtându-se în pas alergător de casă în direcţia apei. 
Apoi dispare din raza mea vizuală. Şi acum bucătăria e 
goală. Pe masă a mai rămas doar o ceaşcă solitară. 

Urmăresc latura casei cu binoclul şi apoi ferestrele de la 
etaj. Perdelele de la dormitorul lui Jesper sunt trase, iar în 
fereastra de alături o văd din nou pe fetiţă. E imposibil de 
spus ce face, dar căpşorul ei blond se mişcă în sus şi-n jos, 
de parcă ar sări sau ar alerga prin cameră. Apoi dispare şi 
ea. Casa pare goală, abandonată, dar ştiu că ele sunt 


e 330 œ» 


acolo, undeva. 

Mă hotărăsc să fac o pauză. Fac pipi în găleata veche şi 
roşie de plastic din colţ, mă spăl pe dinţi şi-mi trec 
degetele prin părul scurt. Apoi mă aşez din nou pe canapea 
şi aştept, uitându-mă afară pe mica fereastră. După 
aproximativ o jumătate de oră, Jesper se întoarce. Il văd 
alergând cu prudenţă, de parcă pavajul ar fi alunecos şi i- 
ar fi frică să nu cadă. Inainte să se îndrepte spre intrare, 
se opreşte şi se întinde un pic, sprijinindu-se de un copac. 

E duminică. Ce face duminica o mică familie fericită 
dintr-o suburbie drăguță? Se duce la muzeu? Invită nişte 
prieteni de succes la o gustare ambițioasă la care se 
servesc omletă, smoothie-uri şi pâine cu maia proaspăt 
coaptă? Face un om de zăpadă în stratul proaspăt, căzut 
peste noapte? 

Eu trebuia să fiu aceea. 

Eu ar fi trebuit să stau acolo în locul femeii cu părul 
închis la culoare. Abia acum conştientizez cât de mult o 


urăsc. 
* 


Ziua trece fără să se întâmple nimic. Îmi mănânc 
sendvişurile şi încerc să mă plimb prin magazie ca să nu- 
mi fie frig. Cafeaua s-a terminat şi am trecut la băutura 
carbogazoasă, care din fericire n-a îngheţat în timpul 
nopţii. 

Dintr-odată, în minte îmi apare imaginea mamei, ca una 
dintre acele marionete demodate. Nu prea pot să-mi explic 
de ce, dar mă gândesc că ar putea fi din cauză că și ea a 
trăit într-o minciună, la fel ca Jesper. 

Ţin minte că, într-o dimineaţă, când mă pregăteam să 
plec la serviciu, m-au sunat de la spital. La început nu 
eram prea sigură dacă să răspund sau nu, pentru că eram 
deja în întârziere şi dacă ajungeam târziu primeam un 
punct negru. Sau cel puţin asta se întâmpla dacă Björne 
era într-o pasă proastă. 

Femeia s-a prezentat ca fiind doctoriţă şi mi-a spus că 
mama e bolnavă. Venise cu o seară în urmă la urgente şi 
fusese spitalizată pentru a-i fi făcute mai multe analize. 


e 331 >» 


— Cum se simte? am întrebat-o, ţinând mobilul prins 
între umăr şi ureche, în timp ce deschideam uşa şi 
coboram scările. 

— Încă nu putem şti cu siguranţă ce are, dar starea ei 
este stabilă. Viaţa ei nu e în pericol, dar e foarte 
îngrijorată şi tot întreabă de dumneavoastră. 

— Întreabă de mine? 

Trecuseră mai multe luni de când mama nu mă mai 
sunase şi-mi venea greu să cred că îi era dor de mine. Nici 
măcar atunci când era bolnavă şi singură. 

— Da, i-ar plăcea să veniţi să o vizitaţi. 

N-am spus nimic. 

— Orele de vizită sunt între două şi şase, a continuat 
doctoriţa. Să-i spun că o să veniţi? 

— Da, o să vin, m-am auzit spunând, în timp ce ieşeam 
pe stradă. 

Am încheiat conversaţia şi m-am grăbit să ajung la 
metrou. Trecând pe lângă porţiuni cu gheaţă şi mijind ochii 
în soarele vesel de primăvară. Inspirând mirosul 
pământului umed şi al frunzelor putrede de anul trecut. 

E foarte îngrijorată şi tot întreabă de dumneavoastră. 

Eram confuză. Ştiam că mai devreme sau mai târziu va 
trebui să mă duc la spital. Măcar pentru a afla de ce a 
devenit dintr-odată atât de norabdaloaie să mă vadă. 


Salonul ei era în capătul coridorului puternic luminat. 
Arăta ca toate celelalte saloane de spital pe care le 
văzusem până atunci: un pat cu o mică măsuţă mobilă şi 
un scăunel cromat aşezat alături, un televizor montat pe 
perete, câteva dulapuri şi lângă ele o chiuvetă. 
Recipientele obligatorii cu săpun lichid şi dezinfectant 
erau montate pe perete lângă robinet. 

Am găsit-o stând în capul oaselor şi citind. Nu prea ştiu 
la ce mă aşteptam, dar îmi închipuiam că era grav bolnavă. 
Nu credeam că o s-o găsesc îmbrăcată într-un trening, 
citind un ziar de scandal. 

— Ema, draga mea! 

Şi-a scos ochelarii de citit şi şi-a îndepărtat părul 


e 332 + 


oxigenat de pe frunte. De pe coridor se simţea miros de 
cafea. Urma să fie servit ceaiul de după-amiază. 

— Bună. Cum te simţi? 

M-am eliberat de geantă şi de geacă şi m-am aşezat pe 
scaunul de lângă pat. Mama a lăsat ziarul de scandal pe 
pătura galbenă a spitalului care îi acoperea picioarele şi şi- 
a întors spre mine ochii afundaţi în orbite. 

— E oribil ce eşti nevoită să suporţi în locul ăsta. 

Am observat că s-a ferit să răspundă la întrebarea pe 
care i-am adresat-o. 

— Serios? 

A tuşit şi şi-a pus mâna pe burtă, probabil că o durea. 

— Ne trezesc dimineaţa la şase. Şase. Îţi închipui? Şi e 
un du-te-vino constant. E ca şi cum ai încerca să dormi 
într-o gară. Şi toţi sunt imigranţi. Nu e vina lor, dar nu ştiu 
o boabă de suedeză, mă înţelegi? Cum poţi să ai grijă de 
cineva dacă nu poţi să comunici cu el? Iar noaptea trecută 
au mai adus o femeie în salon. A sforăit atât de tare, că n- 
am reuşit să pun geană pe geană. Le-am spus celor din 
tura de noapte, explicându-le cât de sensibilă sunt la 
zgomote, dar au susţinut că nu mai au alte locuri libere. 
Până la urmă am fost nevoită să le cer un somnifer, dar nu 
au vrut să-mi dea. M-au tratat ca pe o drogată care le cere 
heroină. Ce tâmpenie! Munceşti şi plăteşti taxe toată viaţa 
şi apoi, când ai nevoie de ajutor, ajungi să fii tratată în 
halul ăsta. 

Nu i-am reamintit mamei că până de curând nu a lucrat 
şi că în cea mai mare parte a vieţii ei de adult a beneficiat 
de pensie de invalid. Îşi duce mâna butucănoasă la ochi, îşi 
şterge o lacrimă invizibilă. 

— Of, Emma! Nu e deloc distractiv să îmbătrâneşti şi să 
te îmbolnăveşti. Ascultă-mă pe mine! 

M-a privit de parcă ar fi aşteptat ceva de la mine, să o 
susţin poate, dar nu am spus nimic. Nu ştiam ce să spun. 

În salon a intrat o soră cu o tavă. Uniforma ei era 
uimitor de albă în comparaţie cu pielea ei neagră. 

— Ce ţi-am spus? a şoptit mama şi a făcut un gest cu 
capul spre femeie. 


e 333 = 


— Astăzi aveţi o dietă bazată pe lichide, a spus asistenta, 
zâmbind în timp ce aşeza tava pe masa de lângă pat. Apoi 
a plecat. 

Mama nu a răspuns. Doar s-a uitat dezgustată la supa 
maro-deschis. 

— Asta nu e potrivită pentru consum uman. Chiar se 
aşteaptă să o mănânc? A amestecat cu lingura în supă, 
apoi a lăsat-o pe tavă. 

— Ce s-a întâmplat? am întrebat-o din nou. 

Mama şi-a fluturat mâna de parcă ar fi fost ceva lipsit de 
importanţă. 

— Nu ştiu nici ei prea bine. Ceva în legătură cu 
stomacul. Ai crede că sunt în stare să-mi pună mai repede 
un diagnostic, dacă te gândeşti câţi angajaţi aleargă pe 
aici. 

Mi-a zâmbit strâmb. 

— Dar... când poţi să pleci acasă? 

Mama a dat din umeri. 

— Singurul lucru pozitiv e că te face să fii recunoscător 
faţă de ce ai. 

S-a uitat la mine. Ochii ei erau atât de adânciţi în orbite, 
încât era imposibil să spui ce culoare au. Obrajii îi erau 
roşii şi păreau umflaţi, ca şi cum ar fi ţinut vată în gură. 

— Ne avem una pe cealaltă, Emma, a spus şi m-a prins 
de mână. 

Aş fi fost mai puţin surprinsă dacă mi-ar fi spus că 
urmează să plece pe lună. În ultimii cinci ani ne văzuserăm 
de vreo două ori. Ce voia să spună cu „ne avem una pe 
cealaltă”? 

Mama a scos un oftat adânc şi şi-a şters încă o lacrimă 
invizibilă, cu mâna liberă, în timp ce cu cealaltă îmi 
strângea atât de tare mâna, încât aveam senzaţia că urma 
să-mi amorţească. 

— Ţii minte, Emma? Ne-am bucurat de viaţă. Tatăl tău, 
tu şi cu mine. Şi apoi, când tata... a dispărut, ne-am 
consolat una pe cealaltă. Am crezut că suntem o mică 
familie puternică, chiar şi fără el. Ne-am ajutat una pe 
cealaltă aşa cum am putut. Poate că problemele ne-au 


e 334 œ» 


făcut să devenim şi mai puternice. Se spune că lucrurile de 
genul ăsta îi unesc pe oameni. Nu-i aşa? 

Stăteam complet nemişcată pe scaun. Nu-mi venea să-mi 
cred urechilor. Când am fost noi o familie fericită? Şi ideea 
că după sinuciderea tatei ne-am apropiat şi mai mult e o 
porcărie cât casa. Singurele ocazii când m-am apropiat de 
mama - cel puţin fizic - erau momentele când trebuia s-o 
duc până la pat după ce leşina la cină sau în baie. Singurul 
lucru cu care o ajutam era să mă duc să-i cumpăr ţigări şi 
antiacizi pentru stările ei de mahmureală. Iar în ceea ce 
priveşte ajutorul venit din partea ei, nu ţin minte ca ea să 
mi-l fi acordat vreodată. 

— Nu regret nimic, a spus smiorcăindu-se şi atunci am 
văzut lacrimi adevărate. S-au rostogolit asemenea unor 
mărgele de sticlă pe obrajii ei graşi. Dar mi-ar fi plăcut să-l 
avem alături de noi ceva mai mult timp pe tatăl tău. A fost 
o persoană atât de faină şi ne iubeam atât de mult! 

A rostit ultimele cuvinte cu o voce abia audibilă. 

În faţa ochilor mi-au trecut amintiri cu certurile dintre 
mama şi tata, asemenea unor umbre la marginea câmpului 
vizual. Abia perceptibile, şi totuşi vii. Fragmente ale unei 
vieţi de demult. Farfurii zburând prin bucătărie. Ţipete. 
Poliţia bătând la uşă în mijlocul nopţii din cauza 
reclamaţiilor făcute de vecini. Fluturele mort zăcând pe 
podeaua din bucătărie, printre cioburi de sticlă. 

Pentru o secundă, m-am întrebat dacă ar fi cazul să 
protestez. Să-i aduc aminte mamei cum a fost viaţa în 
realitate în acel apartament înghesuit. Dar ştiam că n-ar fi 
avut niciun sens, că n-aveam cum să schimb povestea pe 
care şi-o construise cu atâta grijă. Viziunea ei asupra lumii 
stătea între noi ca un elefant, împiedicându-ne să ajungem 
la o înţelegere reală a uneia faţă de cealaltă. 

Dintr-odată m-am simţit obosită. Nu voiam decât să mă 
duc acasă şi să mă odihnesc. Să nu trebuiască să mă mai 
gândesc la femeia grasă de pe patul de spital care se minte 
pe ea însăşi şi pe mine şi probabil pe oricine altcineva care 
ar fi dispus să o asculte. 

— Cred că ar cam trebui să plec. Vocea mea era doar o 


e 335 a 


şoaptă. 

— Deja? A încetat imediat cu smiorcăitul, aproape ca şi 
cum cineva ar fi apăsat pe un buton. 

Am dat din cap şi m-am ridicat. 

— Avem o şedinţă la lucru, am minţit-o. 

În timp ce traversam coridorul, mi-am dat seama că 
mama nu mă întrebase cum îmi mai merge. Nu arătase nici 
cea mai mică urmă de interes tala de mine. 


Tremur de frig. Îl zăresc din când în când pe Jesper, pe 
femeie sau pe copilă puţin dincolo de colţul unei camere. E 
mai greu decât mă aşteptam să ţin casa sub observaţie 
fără să-mi pierd concentrarea. Şi binoclul e greu. După 
câteva ore, mă dor braţele, iar degetele mi-au înţepenit din 
cauza frigului. Am încercat să stau cu mănuşi, dar aşa nu 
puteam să ţin binoclul, aşa că n-am încotro, trebuie să le 
las în rucsac. 

Aproape că ratez momentul în care femeia şi fetiţa 
părăsesc casa. A început să se lase întunericul. Cerul e în 
continuare luminos, dar peisajul s-a întunecat şi ferestrele 
încep să strălucească. Femeia şi fetiţa se urcă într-un 
Volvo roşu şi se îndepărtează în direcţia oraşului. 

Mă ridic şi simt că picioarele-mi sunt ţepene de la atâtea 
ore de stat în frig. Au plecat. Asta trebuie să însemne că 
Jesper e singur în casă. Fac câţiva paşi spre fereastră şi-mi 
îndrept binoclul către casă. Şi brusc mă trece un val de 
căldură. Îmi simt mâinile moi şi calde. Obrajii îmi iau foc şi 
inima începe să-mi bată atât de tare, ca şi cum ar vrea să- 
mi sară din piept. 

Stă la o masă cu un laptop în faţă. Lângă el pe tejghea e 
un pahar cu vin. Pe o farfurie e un sendviş. 


E timpul. 
* 


Stau pe scările de la intrare, cu degetul pe sonerie. A 
sosit timpul. Acum nu mai pot să fac nimic pentru a opri 
inevitabilul. Poate că tot ce se întâmplă acum a fost 
hotărât cu multă vreme în urmă. Poate că e concluzia 
logică a unui lanț de evenimente declanşate de Jesper în 


< 336 » 


seara când a dispărut. Eram în bucătărie şi pregăteam 
sendvişuri calde pentru cina noastră de logodnă. Atunci a 
început. 

El a început totul. 

Gândul acesta îmi dă putere. Apăs soneria şi aud un 
ţârâit de partea cealaltă a uşii. Nu e un sunet plăcut. Nu e 
un ding-dong sau un clopoțel fragil - mai degrabă un 
mârâit agresiv. Un sunet care te-ar scoate din minţi dacă 
ai fi nevoit să-l asculţi suficient de des. 

La început am impresia că nu a auzit - nu se întâmplă 
nimic. Apoi uşa se deschide şi iată-l în faţa mea. 

Regele în persoană. Omul măreț care mi-a distrus viaţa 
şi a transformat-o în rahat, fără urmă de regret. Acum nu 
mai arată aşa de bine. Părul e mai cărunt decât tineam eu 
minte, faţa scofâlcită şi obosită, ca şi cum ar suferi de o 
boală gravă sau n-ar fi dormit de mult timp. 

— Bună, îi spun. 


e 337 a 


Peter 


Manfred stă în mijlocul încăperii, neclintit ca un monolit. 
Ne priveşte pe fiecare, rând pe rând. Expresia lui are ceva 
viclean. Ceva primitiv care te duce cu gândul la un 
prădător aflat pe urmele prăzii. 

— N-aş fi crezut, mormăie Bergdahl. Până la urmă nu e 
vorba de Emma Bohman. Acum ar trebui să ne concentrăm 
pe cealaltă fată, pe Angelica Wennerlind. 

— Nu, spune Manfred. Nu. Ceva nu e în regulă. Femeia 
a avut o relaţie cu Orre. Au dispărut amândoi, dar avem o 
singură victimă. Şi chiar acum, Orre se dezgheaţă la Solna 
ca un pachet de creveţi congelaţi. 

Hanne se ridică în picioare. Se duce încet la tabloul cu 
probe şi arată spre una dintre hârtii. Pare ridicol de mică 
lângă Manfred, dar când începe să vorbească, vocea ei e 
adâncă şi sonoră: 

— Mama Emmei Bohman a murit cu trei luni înainte de 
uciderea femeii din casa lui Orre. Iar tatăl ei a murit în 
mai, în urmă cu zece ani, cu patru luni înainte de uciderea 
lui Miguel Calderón. 

Pentru o clipă, în încăpere se aşterne o tăcere 
mormântală. Pe coridor trece un paznic, aruncă o privire 
în încăpere şi ne salută. Coboară scările şi zornăitul 
cheilor se stinge. 

— Unde vrei să ajungi? întreabă Manfred. 

— Pentru o persoană fragilă din punct de vedere psihic, 
moartea cuiva iubit poate declanşa tulburări mintale, 
uneori chiar psihoză. Şi mi se pare ciudat că moartea 
părinţilor ei a avut loc la o distanţă atât de mică în timp 
faţă de crime. Poate că nu e o coincidenţă. 

Sunt izbit de siguranţa afişată de Hanne în faţa tabloului 
cu probe. De felul în care întreaga ei fiinţă emană calm şi 
autoritate. Chiar dacă are probleme de memorie, nimic nu 
o dă de gol. 

— Investigația asta e plină de coincidenţe ciudate, spune 
Manfred şi se lasă pe un scaun. De exemplu, atât Emma 


< 338 + 


Bohman, cât şi Angelica Wennerlind au avut o relaţie cu 
Orre. 

— N-avem de unde să ştim asta, spune Hanne încet. 
Ambele au susţinut că ieşeau cu el, dar nu avem niciun 
martor care să confirme relaţiile. Prietena Angelicăi 
Wennerlind a spus că Angelica i-a povestit despre relaţia ei 
cu Orre. lar Emma Bohman a susţinut că Orre era 
logodnicul ei şi că i-a cumpărat un inel de logodnă. Dar în 
înregistrarea video din magazinul de bijuterii apare doar 
Emma. Nimeni altcineva. Şi bineînţeles că el a negat că ar 
fi avut o relaţie. 

— Acest lucru în sine nu este surprinzător, spune 
Sânchez. Era foarte secretos în privinţa fetelor. 

— Ar trebui să vorbim din nou cu mătuşa Emmei 
Bohman, intervine Manfred. Cea care a dat-o dispărută. 
Bergdahl, poţi să dai de ea? Şi adu-o încoace dacă e 
trează. 

Bergdahl dă din cap şi părăseşte încăperea cu mobilul în 
mână. Manfred se întoarce din nou către Hanne. 

— E posibil ca Emma Bohman să fie implicată în crima 
asta? 

Hanne dă din umeri. 

— Cred că e posibil. Cu toate că nu există nimic explicit 
care să o arate, în afara faptului că părinţii ei au murit 
chiar înainte de cele două crime. Ştim dacă a existat vreo 
legătură între Emma şi Calderón? Vreau să spun, în afară 
de sincronizarea crimelor? 

Manfred îşi încrucişează braţele la piept. Închide ochii. 

— Nu am căutat astfel de legături. 

— Poate că ar fi trebuit s-o facem, spune Hanne. 

— Sunt multe lucruri pe care ar fi trebuit să le facem, 
mormăie Manfred ca pentru sine. 

Dinspre scări se aud paşi şi, câteva secunde mai târziu, 
Bergdahl intră în încăpere. 

— Mătuşa era trează. Am trimis o maşină după ea. 
Ajunge în douăzeci de minute. 


În timp ce lumea o aşteaptă pe mătuşa Emmei Bohman, 
< 339 œ» 


mă duc până afară împreună cu Manfred să fumez o ţigară. 
O întreabă pe Hanne dacă vrea să vină, iar ea îşi aruncă 
geaca peste umeri şi-şi ia carneţelul cu ea, ca şi cum ar 
urma să ia notițe şi afară. 

Când s-a interzis fumatul în secţia de poliţie, ne-a forţat 
pe noi, dependenţii înrăiţi de nicotină, să ieşim pe balcon 
sau pe stradă pentru a ne practica deprinderea 
nesănătoasă. Mergem pe mica terasă de la primul etaj, 
care are vedere spre curte. Două ghivece de lut acoperite 
de zăpadă, ce conţin plante moarte demult, funcţionează 
pe post de scrumieră, dar lângă ele sunt grămezi de 
chiştoace, ca nişte fructe căzute lângă un bătrân pom 
fructifer. Deasupra oraşului, cerul e negru şi lipsit de stele, 
iar frigul îţi înţeapă obrajii. 

— Chestia aia pe care ai spus-o despre Emma Bohman şi 
Angelica Wennerlind, începe Manfred şi se întoarce spre 
Hanne. Că amândouă au susţinut că au avut relaţii cu 
Jesper Orre. Ce voiai să spui cu asta? 

Hanne priveşte în altă parte, peste clădiri, în direcţia 
oraşului. Işi face de lucru cu carnetul şi spune: 

— Voiam să spun exact ce s-a înţeles. Nu putem şti dacă 
au spus adevărul sau dacă au minţit. 

— De ce-ar minţi în legătură cu aşa ceva? 

Hanne dă din umeri, se străduieşte să zâmbească. 

— De ce mint oamenii? Poate ca să pară mai captivanţi 
sau mai interesanţi. Sau poate pentru că au ajuns să 
creadă în ceea ce spun. 

— Nu te mai pot urmări, spune Manfred şi îşi aprinde o 
țigară. 

— Poţi să suferi de delir. Nu e ceva neobişnuit printre 
pacienţii cu psihoză. Există multe exemple de oameni care 
au crezut că au o relaţie cu cineva fără să-i fi cunoscut 
vreodată pe aceştia în viaţa reală. Există şi un termen 
medical pentru acest fenomen - erotomanie. Adesea, 
oamenii care suferă de aceste deliruri se îndrăgostesc 
lulea de o celebritate sau de o figură autoritară şi de multe 
ori ajung să fie convinşi că au trăit împreună timp de mai 
mulţi ani. Uneori ajung să creadă că s-au căsătorit şi au 


e 340 œ» 


făcut copii. 

— O celebritate sau o figură autoritară. Cum ar fi 
directorul executiv al companiei pentru care lucrezi? o 
întreb. 

— Exact, spune Hanne şi mă priveşte în ochi. Şi ei sunt 
de părere că dragostea lor e împărtăşită, cu toate că nu e 
aşa. 

Am impresia că Hanne mi se adresează direct şi în mine 
se rupe ceva. Cedează ca o frunză uscată sub bocanc. 
Pentru o secundă, mă întreb dacă nu cumva mi-am 
imaginat tot ce s-a întâmplat în ultimele câteva zile: 
convorbirile noastre telefonice, noaptea petrecută la ea 
acasă, plimbarea prin zăpadă pe Söder Mälarstrand. E 
posibil ca senzaţia palpabilă a apropierii să fie doar ceva 
inventat de creierul meu în lipsa unei relaţii intime în viaţa 
mea sau poate pentru a uşura povara datoriei de care nu 
mă voi putea achita niciodată. 

Manfred îşi stinge ţigara de zid şi se uită la ceas. 

— E şi un sfert. Mătuşa va sosi din clipă-n clipă. Ar 


trebui să intrăm. 
* 


Lena Brogren e sexagenară şi extrem de grasă. Poartă o 
tunică florală ca un cort care îi ajunge până la genunchi şi 
o pereche de colanți scămoşaţi. Picioarele ei sunt îndesate 
în cizme îmblănite, care arată ca doi căţei încolăciţi în 
jurul picioarelor ei. Când ne salută, sunt izbit de cât de 
speriată pare. Işi mută privirea de la unul la altul şi îşi ţine 
mâna ocupată cu un pachet de ţigări. 

— Bănuiesc că aici nu se poate fuma, nu? întreabă ea. 

Vocea ei e ciudat de curată şi clară - ar fi o achiziţie 
bună în orice cor - şi contrastează puternic cu trupul 
mătăhălos şi cu faţa sălbatică, plină de sebum. 

— Îmi pare rău, spune Manfred. 

Femeia dă din cap şi se uită la mine. 

— Micuța Emma. Acum ce-a mai făcut? întreabă 
coborându-şi vocea şi scuturând încet din cap, iar guşa 
dublă îi tremură. 

— Nu suntem siguri că a făcut ceva, spune Manfred şi îi 


e 341 œ» 


explică Lenei Brogren de ce a fost chemată la secţie după 
zece seara. Anchetăm moartea unei tinere şi a fost pus în 
discuţie şi numele Emmei. 

— Puteţi să ne povestiţi un pic despre Emma? adaug eu. 

— Emma e... o dulce şi e binecrescută. Nu prea iese în 
evidenţă. De fapt, nu a făcut-o niciodată. Am petrecut mult 
timp împreună, încă de când era mică, aşa că o cunosc 
bine. Dar cu socializarea... bietei Emma i-a fost 
întotdeauna greu. Şi, de când a murit Gun - mama Emmei, 
sora mea - s-a închis foarte mult în sine. Aş putea spune că 
interacţiunea cu ea a devenit dificilă. Trec adesea pe la ea 
pe strada Vărtavăgen, mă asigur că nu-i lipseşte nimic - i- 
am promis lui Gun că o voi face. Dar ultimele două dăţi 
când am fost acolo, nu m-a lăsat să intru. Cu toate că am 
auzit zgomote din interior. Când am văzut fotografia acelei 
fete care a murit, am sunat imediat la numărul 
dumneavoastră de urgenţă. 

Femeia se luptă să nu rămână fără aer şi continuă: 

— Nu e moartă, nu-i aşa? 

— Nu, nu, îi spun. Femeia din casa lui Jesper Orre a fost 
identificată şi nu este Emma. 

Uşurarea Lenei Brogren e palpabilă. Se cufundă mai 
adânc în scaun. Dă din cap şi-şi şterge sudoarea de pe 
frunte. 

— De ce a renunţat Emma la şcoală? întreabă Hanne. 

Femeia pare confuză. 

— Nu a renunţat la şcoală. Nu a început-o niciodată. 
Întâmplarea aceea teribilă cu profesorul ei de design şi 
tehnologie şi asta a tulburat-o. 

— Ce s-a întâmplat cu profesorul ei de design şi 
tehnologie? o întreb. 

— Profesorul suplinitor. A  hărţuit-o pe Emma. 
Bineînţeles că l-au concediat, dar ce-a avut de câştigat din 
asta? Răul fusese deja făcut. Vă puteţi închipui cum e să 
profiti de o fată de cincisprezece ani, faţă de care ai o 
anumită responsabilitate? Ce fel de monstru ar face una ca 
asta? Dar nebănuite sunt căile Domnului, nu-i aşa? Până la 
urmă, omul ăla a murit. A fost omorât. O poveste teribilă, 


e 342 œ» 


dar nu prea îmi pare rău de ceea ce i s-a întâmplat. În 
zilele noastre, îi cam menajăm pe delincvenţi, nu credeţi? 
Aveţi de-a face zi de zi cu astfel de lucruri, probabil că 
sunteţi de părere... 

Manfred o întrerupe cu delicateţe: 

— Profesorul ei suplinitor. Cum îl chema? 

Ezită pentru un moment, pare să-şi forţeze memoria. 

— I se spunea Woody. 

Hanne se apleacă în faţă şi-şi pune uşor mâna pe braţul 
Lenei Brogren. Un gest empatie, dar şi anticipativ şi 
curios. 

— Woody? Pare să fie o poreclă, Lena. Ţii minte care era 
numele lui real? 

Femeia clipeşte de câteva ori şi pentru o clipă am 
impresia că o să înceapă să plângă. 

— Nu, spune ea. Avea un nume străin, desigur. Da, era 
imigrant. V-am spus asta? 

— Miguel Calderón? îi sugerează Hanne. 

Faţa femeii se înseninează şi trupul i se înfioară. Dă 
încet din cap cu maxilarul încleştat. 

— Calderón. Da, aşa îl chema. 


e 343 + 


Emma 
Cu o săptămână în urmă 


Jesper trage de uşă să o închidă, dar eu sunt mai rapidă, 
înfigându-mi bocancul ergonomic corect - care rezistă atât 
la ploaie, cât şi la căderile de pietriş - în deschizătură. 
Scot micul dispozitiv de plastic pe care l-am comandat de 
pe internet, cel care arată ca un telefon mobil, şi i-l apăs 
pe mână, în timp ce apăs pe butonul roşu. 

El scoate un țipăt ascuţit, dă drumul la uşă şi se 
prăbuşeşte pe podeaua din hol. Mă uit repede în jur 
înainte de a mă strecura în holul cald şi de a închide uşa în 
urma mea. 

Pistolul cu electroşocuri nu e periculos; scria negru pe 
alb în manualul de utilizare. Doar îl face pe om inofensiv 
pentru câteva minute. E neplăcut, dar sub nicio formă 
primejdios pentru oamenii sănătoşi. Iar Jesper e sănătos. E 
sănătos şi plin de succes şi, asemenea celor mai mulţi 
oameni sănătoşi şi plini de succes, habar nu are cât noroc 
are. Şi trebuie ca cineva să-i aducă aminte de asta. 

Pun pistolul cu electroşocuri în buzunar şi mă las în 
genunchi lângă el. Scot colierele de plastic şi-i leg mâinile 
la spate. El gâfâie şi scuipă şi se zbate un pic, dar nu 
opune prea multă rezistenţă, ceea ce aproape că mă 
dezamăgeşte. E un pic prea uşor. Mi-am făcut nenumărate 
scenarii în care Jesper şi cu mine ne rostogolim pe 
podeaua din hol, luptându-ne până la moarte. Dar el zace 
acolo, la fel de neajutorat ca un copil. 

Mă izbeşte faptul că nu mai e sexy sau atrăgător. Doar 
un bărbat palid, de vârstă mijlocie, ajuns din urmă de 
propriile iluzii de grandoare. 

— Nu e periculos, îi spun. Trebuia s-o fac. Trebuie să 
stăm de vorbă. Imi datorezi o explicaţie. 

I se zbat un pic picioarele şi-i curg balele, ceea ce mă 
face să mă simt stânjenită pentru că îmi aduce aminte de 
un bătrân țintuit la pat. Apoi tuşeşte. 


e 344 a 


— Dă-mi drumul, ce dracu'. Mă doare. 

— Îmi pare rău, îi spun, dar vreau să stai cuminte şi să 
mă asculţi. Apoi poţi să faci ce vrei. 

Nu-mi răspunde. Doar zace acolo în chip jalnic pe podea. 
Pieptul îi urcă şi coboară şi ţine ochii închişi, ca şi cum ar 
încerca să mă ignore. Îmi scot geaca. O împăturesc, mă 
aplec şi i-o pun sub cap. Apoi mă aşez pe podea lângă el şi- 
i mângâi încet părul. 

— Ce vrei? 

Vocea lui e doar o şoaptă. 

— Vreau să ştiu de ce? 

— Cum adică „de ce”? 

Pare confuz. Bănuiesc că e din cauza efectului lent al 
şocului electric. 

— De ce m-ai părăsit? De ce mi-ai luat banii şi tabloul? 
De ce m-ai dat afară de la muncă? De ce mi-ai omorât 
pisica? De ce? De ce? De ce? 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti. 

Vocea lui e la fel de aspră şi de neprietenoasă ca şi 
pământul îngheţat de-afară. Ca şi cum n-aş fi iubita lui, ci 
doar un hoţ care intră prin efracţie în casa lui. Scot 
pistolul cu electroşocuri şi-i administrez un şoc, mai ales 
ca să-i arăt că nu e în regulă să vorbească aşa cu mine. Se 
zvârcoleşte de parcă ar fi primit o lovitură în vintre, geme 
şi apoi se linişteşte. 

— Să nu îndrăzneşti să-ţi baţi joc de mine! Te-ai jucat cu 
mine atâta timp cât ţi-a fost pe plac şi apoi m-ai aruncat la 
gunoi. Şi tot ce vreau să ştiu e de ce. Oare cer prea mult? 

Nu răspunde, dar continuă să respire. In zona şoldului a 
apărut o pată umedă; se întinde de-a lungul holului în 
direcţia uşii. 

— L-ai ucis pe copilul nostru, spun cu voce scăzută. 

Face un pic de zgomot. Seamănă cu o tuse sau poate cu 
un mic râset sec şi nefericit pe care încearcă să-l 
mascheze. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti, repetă el. 

Mă gândesc să-i administrez încă un şoc, dar decid că nu 
e o idee bună. Nu vreau să-i fac rău, vreau doar să-l fac să 


e 345 » 


mă asculte. Şi să-mi dea o explicaţie. 

— De ce nu m-ai contactat? 

Jesper inspiră adânc şi mă priveşte pentru prima dată de 
când s-a prăbuşit pe podea. Are ochii injectaţi. Privirea lui 
anxioasă oscilează între mine şi tavan. 

— Tu ai scris scrisoarea aceea? mă întreabă el. 

— Da. 

— M-am gândit că e mai bine să nu te contactez. 

Oftează şi se strânge pe podea ca un crevete. Face o 
scurtă pauză, apoi începe din nou să vorbească: 

— Cum te cheamă? 

— Serios. Doar ştii asta. Mă numesc Emma. 

— Te rog, Emma... 

În timp ce continuă, pe obrajii lui supţi se preling câteva 
lacrimi: 

— Ascultă-mă. Poţi să faci asta? 

— Sigur, îi răspund. 

Mă sprijin de perete, îmi încrucişez braţele la piept, 
curioasă şi-n acelaşi timp tulburată de această neaşteptată 
iniţiativă. 

— Ştiu că ai impresia că ne cunoaştem. Că noi doi... 
suntem apropiaţi. Dar nu e adevărat. E prima oară când te 
văd. Ce-ţi aduci tu aminte... nu s-a întâmplat niciodată. Nu 
te-am trădat sau înşelat... nici nu ţi-am omorât pisica sau 
mai ştiu eu ce. Toate astea... sunt în capul tău. Înţelegi? E 
ceva ce ţi-ai imaginat. Noi niciodată nu... eu şi cu tine. Nu 
ne cunoaştem. Nu ştiu cum să te fac să crezi asta, dar... 
Emma. Nu cred că eşti o persoană rea. Serios, nu cred 
asta. 

Mă întind lângă el pe podea, îmi sprijin obrazul de dalele 
reci de piatră. Faţa lui e la doar câţiva centimetri de a 
mea. Mă întreb dacă tot ce spune e pur şi simplu o 
minciună sau dacă chiar crede ce spune. Poate că eo 
formă de reprimare. 

— M-ai părăsit în ziua în care ne-am logodit. Nu ştiu de 
ce ai dispărut atât de brusc, dar cred că are legătură cu 
fata aceea cu părul închis la culoare. Ceea ce nu ştiai e că 
rămăsesem însărcinată. 


e 346 » 


Nu răspunde, doar zace acolo, lacrimile continuă să 
curgă. Spun mai departe: 

— Faptul că m-ai părăsit... Asta pot să înţeleg. Oamenii 
mai fac din astea. Pot să pricep. Ceea ce nu pricep e de ce 
ai făcut toate celelalte lucruri, de ce a trebuit să... mă 
distrugi. 

Faţa lui se strâmbă într-o grimasă şi pare atât de 
nefericit, încât îmi duc mâna spre obrazul lui şi zăbovesc 
acolo. 

Pentru o clipă stăm amândoi întinşi într-o linişte 
completă pe podeaua rece. Respirația lui devine mai calmă 
şi lacrimile îi seacă. 

— Ascultă, Jesper. Totul va fi din nou în regulă. 

Dă din cap şi un fir de salivă îi curge din colţul gurii pe 
podea. 

— Totul va fi din nou în regulă, spune el încet. 

— Pentru că ne iubim unul pe altul, spun, şi îi sărut 
obrazul mânjit de lacrimi şi muci. 

— Ne iubim unul pe altul, repetă el. 

Dintr-odată, aud că cineva urcă scările de la intrare şi 
apoi zgomotul uşii care se deschide. 

Mă întorc şi o văd. 

Femeia cu părul întunecat îşi duce mâna la gură, ca şi 
cum ar încerca să-şi înăbuşe un țipăt. 

Se retrage încet spre uşa de la intrare fără un cuvânt, pe 
când eu sar în picioare şi alerg spre ea. În jurul ei pluteşte 
miros de parfum şi brusc sunt conştientă de felul în care 
sunt percepută: nespălată, transpirată, cu părul vâlvoi. 

O prind de încheietură, iar ea se dezechilibrează. Poartă 
cizme subţiri de piele neagră, cu toc, mai potrivite pentru 
cumpărături decât pentru o luptă corp la corp. 

— Ce naiba? 

Vocea ei e ascuţită şi surprinsă şi mă gândesc că nu se 
aştepta deloc să mă găsească aici în hol. Probabil că a 
presupus că mi-a dejucat deja planurile. Tragem una de 
alta în direcţii contrare, rotindu-ne pe hol. Îi dau drumul la 
încheietură în momentul potrivit, când e chiar în dreptul 
scărilor ce duc la subsol. Zboară asemenea unui copil care 


e 347 » 


sare din leagăn. Ţipătul ei, în timp ce rostogoleşte în jos pe 
scări, e înfiorător, ca al unui animal pe moarte. 

Se opreşte la jumătatea scărilor şi mă apropii câţiva paşi 
de ea. Părul ei întunecat s-a răsfirat ca un evantai în jurul 
capului şi zăresc o pată roşie care se întinde cu rapiditate. 
Mă las pe vine lângă ea şi mă uit. Nu reuşesc să-mi dau 
seama dacă mai respiră sau nu, dar sângele continuă să-i 
curgă din cap. Se formează o mare de sânge şi din ea s-a 
desprins deja un mic râu. Curge pe scări ca o cascadă. 

Mă ridic. Totul se leagănă încolo şi încoace. Asta nu 
făcea parte din plan. Nimeni nu trebuia să păţească nimic. 
Aveam de gând să vorbesc cu Jesper, atâta tot. Inchid ochii 
în efortul de a ţine ameţeala la distanţă. 

Jesper urlă. 

— Opreşte-te, ea nu are nimic de-a face cu asta. Mai 
bine loveşte-mă pe mine. Ar fi trebuit să-ţi răspund la 
scrisoare, la mesajele scrise. Fă ce vrei cu mine, dar las-o 
în pace pe Angelica. Te rog, Emma. Te rog. 

Camera se învârte din ce în ce mai repede, şi dintr-odată 
sunt copleşită de o stare de greață. Sunt încolţită de 
mirosul de sânge şi de urină. Arunc încă o privire către 
femeie. E la fel de nemişcată ca şi înainte. La picioarele ei 
ceva străluceşte metalic: un set de chei de maşină. Le ridic 
şi trag corpul femeii până pe podeaua din hol. li trag un 
şut în faţă să văd dacă mai trăieşte. Scoate un scâncet 
firav. 

— Te rog. Dă-mi drumul. Te rog... Îmi pare rău. Ar fi 
trebuit să te sun. Te rog. lartă-mă! 

Vocea lui Jesper pare să vină de departe, de parcă s-ar 
auzi din interiorul unei ţevi. Nu văd de ce i-aş răspunde şi, 
sincer, nici nu ştiu ce să-i spun. Lucrurile au luat-o razna şi 
tot ce vreau e să dispar de-aici. Să scap de imaginea 
trupului subţire al lui Jesper întins pe podea şi de mirosul 
fricii şi al morţii. 

Dar nu pot. Nu încă. 

Trebuie să-i arăt femeii ăsteia, femeii ăsteia care mi l-a 
luat pe Jesper, că nu a câştigat. Trebuie să vadă pe cine 
iubeşte şi cui îi aparţine Jesper, chiar dacă va trebui să o 


e 348 œ» 


forţez. 
— Priveşte, îi şoptesc. Priveşte cu atenţie! 


e 349 + 


Hanne 


La cinci dimineaţa, primesc un mesaj de la Owe. Mă 
trezeşte dintr-un somn agitat. Ridic mobilul de pe podea şi- 
l citesc. 

Te iubesc. 

Asta e tot. Nu mă ameninţă, nu mă roagă să mă întorc 
acasă. Mă holbez la ecranul care străluceşte în întuneric. 
Mă minunez cât de banal sună propoziţia asta. Ca şi cum 
cuvintele şi-ar fi pierdut înţelesul - îmi par false şi fade, ca 
mâncarea procesată. 

Mă ridic în capul oaselor. După ce am petrecut 
nenumărate ore pe o canapea incomodă din sala de 
aşteptare, mă doare spatele. Echipa a lucrat toată noaptea, 
dar eu am simţit nevoia să mă întind un pic. Întotdeauna 
am fost aşa. Lui Owe i se părea ceva amuzant. Mă tachina 
pentru că eram ca un copil care la anumite ore avea nevoie 
de mâncare şi de somn. 

Dar adevărul e că aşa stau lucrurile. Nu fac faţă o 
perioadă mai îndelungată dacă nu dorm. Nu e vorba că 
devin arţăgoasă şi ursuză - nu, dar îmi pierd capacitatea 
de a gândi cu claritate, de a face cele mai simple legături. 

Şi nu-mi permit asta acum. 

Oare unde o fi dispărut femeia care l-a omorât pe Jesper 
Orre şi pe prietena lui? Femeia care... 

Îmi dau seama cu o senzaţie din ce în ce mai accentuată 
de frustrare că, de fapt, nu-mi mai aduc aminte numele ei. 
Ca şi cum s-ar fi şters în timpul somnului, s-ar fi risipit ca 
fumul în timpul orelor petrecute pe canapea, dizolvându-se 
în aerul stătut al camerei de aşteptare. _ 

Mă ridic în capul oaselor şi-mi pun cardiganul. În timp 
ce mă îndrept spre fereastră, simt pământul rece sub 
tălpile goale. În întunericul de afară, câţiva fulgi 
singuratici se rotesc şi dispar. Clădirile din jur sunt 
întunecate, cu doar câteva ferestre luminate, ici şi colo, 
licărind ca nişte semnale ANR OASE în noapte. 


e 350 >» 


În încăperea de la etajul doi e o activitate febrilă. Sunt 
prezenţi Manfred, Sânchez, Bergdahl şi vreo alţi zece pe 
care nu-i cunosc. Nici nu intru bine şi Peter vine la mine. 
Îşi pune cu blândeţe mâna pe umărul meu. 

— Cum merge? 

Trupul lui deşirat, faţa lui sinceră, de băieţel. Atingerea 
lui blândă. Toate astea mă afectează şi nu am cum să mă 
apăr. Mă fac să mă simt vulnerabilă şi nerăbdătoare în 
acelaşi timp, ca şi cum corpul ar vrea să-mi semnaleze 
ceva urgent. Urmează să se întâmple ceva important şi 
inevitabil, ceva asemănător unui dezastru natural. O simt 
în fiecare fibră. 

Tremur şi, fără să vreau, fac un pas în spate. 

— Bine. Un pic obosită. Aţi găsit ceva? 

Peter face un semn cu capul spre colegii săi. 

— Am parcurs extrasul de cont al Emmei Bohman. Cu 
două zile înainte de moartea Angelicăi Wennerlind, a 
cheltuit trei mii de coroane într-un magazin cu articole de 
camping. Mai mult, a închiriat o maşină pe care n-a mai 
returnat-o niciodată. Am găsit-o la câteva sute de metri de 
casa lui Orre. Şi, cu câteva săptămâni mai devreme, în 
noaptea în care a ars garajul lui Orre, a cheltuit o mie cinci 
sute de coroane într-un magazin de vopsele. 

— Benzină? 

— Credem că da. Şi am emis un buletin de urmărire 
generală pentru maşina Angelicăi Wennerlind. Un Volvo 
740 estate, de culoare roşie. Suntem de părere că e posibil 
ca Emma Bohman să o fi folosit pentru a părăsi locul 
crimei. 

— Aţi fost la... apartamentul Emmei Bohman? 

— Da, dar l-am găsit gol. Am primit un mandat de 
percheziţie şi l-am cercetat în urmă cu câteva ore. Era o 
mizerie totală. Plin de ambalaje goale de îngheţată şi hârtii 
tăiate în bucăţi. Pe podeaua din bucătărie am găsit 
spaghete uscate şi pete de ketchup pe oglindă. Peste tot, 
perne aruncate pe podea. Experții legişti sunt în 
continuare acolo. Ai vreo idee unde ar putea să fie acum? 

Arunc o privire prin încăpere. Observ concentrarea 


e 351 œ» 


colegilor noştri. 
— Într-un loc în care se simte în siguranţă. Dă-mi voie să 
parcurg încă o dată informaţiile pe care le avem despre ea. 


Poate găsesc ceva. 
x 


Pe măsură ce mă uit pe stivele de documente, orele trec. 
Afară începe să se lumineze, un răsărit rece şi tare ca 
granitul. Coridoarele sunt aglomerate şi mirosul cafelei 
proaspete inundă încăperea. Nivelul de zgomot creşte. 
Cineva îmi pune în faţă un pahar de cafea şi îi mulţumesc 
dând din cap, fără să ridic privirea. 

În jur de ora zece fac o plimbare. Îmi târâi picioarele 
prin zăpada proaspăt căzută, las vântul îngheţat să-mi 
sufle pulpana gecii, fulgii de zăpadă să mi se topească pe 
faţă. 

lată-l din nou: sentimentul că am citit ceva important, 
dar nu am reuşit să fac legătura. Albul zăpezii mi se 
imprimă pe retină şi simt cum frigul îmi pişcă obrajii. Şi, 
chiar sub suprafaţă, se însăilează o revelaţie. Ştiu asta; 
doar că nu pot să o apuc. O zbugheşte, ascunzându-se în 
cele mai întunecate colţuri ale conştiinţei mele, asemenea 
unui animal. 

În timp ce fac cale întoarsă spre clădirea poliţiei, îmi dau 
în sfârşit seama ce este. Şi, dintr-odată, mi-e atât de teamă 
că o să uit, încât îmi vine să mă duc la paznic şi să-i cer cu 
împrumut un pix şi hârtie. Dar hotărăsc să am încredere că 
voi ţine minte şi mă grăbesc spre lifturi. Aproape că 
parcurg în fugă coridorul care mă duce la colegii mei. 

— Kapellgrând, îi spun lui Manfred, care stă în picioare 
în mijlocul încăperii cu o ceaşcă de cafea. Emma Bohman a 
copilărit pe strada Kapellgrând. Şi când a fost întrebată de 
poliţie în legătură cu inelul furat, a spus că Orre locuia pe 
Kapellgrând. 

— Serios? 

Manfred pare confuz. Sânchez şi Peter ni se alătură. Mă 
privesc în tăcere. 

— Amestecă fantezia cu realitatea şi, dintr-un motiv sau 
altul, apartamentul de pe strada Kapellgrând, unde a 


e 352 + 


copilărit, are un anumit înţeles pentru ea. Căutăm un loc în 
care ea se simte ca acasă. În siguranţă. S-ar putea ca acel 
loc să fie Kapellgrând. 

Sânchez ne face semn cu mâna. Pare obosită, iar sub 
ochi are cercuri întunecate de la machiajul vechi care i s-a 
întins. 

— Sper că vă daţi seama că mai avem încă o problemă? 
spune ea încet. Nici fiica de cinci ani a Angelicăi 
Wennerlind nu e de găsit. 


353 = 


Emma 
Cu o săptămână în urmă 


Strada e liniştită şi tăcută. Din cerul care stă să se 
întunece cad fulgi grei. Volvo-ul roşu e parcat în faţa casei. 
Cobor pe alee spre maşină ţinându-l strâns pe Jesper de 
braţ. La tufa de rododendron mă opresc şi mă curăţ cu 
zăpadă. Îmi îngrop faţa în albul îngheţat şi mă şterg de 
sânge. Jesper stă lângă mine. Gâfâie ca un câine. 

Scot cheile pe care le-am luat de la femeie. Deschid 
maşina, îi mai administrez un şoc şi-l împing în scaunul din 
dreapta şoferului. Nu spune nimic. Faţa lui e complet 
golită de emotie şi ochii lui seamănă cu două pietre negre 
şi ude. 

Interiorul tapiţat cu piele neagră e uzat şi miroase a 
grajd. Pentru prima dată în ultimele ore, îmi dau voie să 
mă relaxez. Doar un pic, până când durerea din piept mai 
cedează. 

— Unde e mami? 

Vocea vine dinspre bancheta din spate. Pentru o 
secundă, frica şi neprevăzutul mă fac să îngheţ. Apoi mă 
întorc şi o privesc pe fetiţă drept în faţă. Cât timp ne 
măsurăm una pe cealaltă, e linişte. Ea arată de parcă 
tocmai s-ar fi trezit, dar nu pare speriată, doar curioasă. În 
spatele ei, zăresc valizele din portbagaj. 

— Mami a trebuit să se ducă până la doctor, îi spun şi 
pornesc maşina. Jesper şi cu mine vom face pe dădaca. 

— Wilma, spune Jesper cu o voce groasă. 

— Taci din gură! îi spun şi-i administrez încă un şoc. 

Se zvârcoleşte şi sfârşeşte prin a sta cu capul aplecat în 
faţă şi saliva curgându-i din gură. 

— Jesper e şi el bolnav un pic, spun, uitându-mă în 
spate. Vom avea grijă de el cond ajungem acasă. 


În maşină e ciudat de linişte. Mă aşteptam ca fata să mă 
bombardeze cu întrebări şi să protesteze, dar e tăcută şi 


e 354 a 


are ochii larg deschişi. 

— Numele tău e Wilma? încerc eu să leg o conversaţie. 

Îşi pune degetul mare în gură fără să-mi răspundă şi se 
uită afară prin fereastra întunecată. 

— N-ar trebui să-ţi sugi degetul. E plin de murdărie şi de 
bacterii, îi spun, încercând să nu par prea strictă. Ea mă 
priveşte în oglinda retrovizoare fără să spună o vorbă. 

— În fine, pe mine mă cheamă Emma. 

Conduc câteva sute de metri în linişte. Poate că de vină 
e stresul, cert e că o iau pe unde nu trebuie. Drumul nu mi- 
e familiar, iar casele lasă loc copacilor acoperiţi de zăpadă 
şi câmpurilor întinse. Nici urmă de vreun om. 

Habar n-am unde sunt. 

— Vreau la mama! ţipă brusc fata. 

Ezit, dau drumul la radio şi mă gândesc. Am de gând să 
mă întorc spre ea ca să-i spun să stea cuminte. Dar înainte 
să apuc, Jesper se aruncă peste mine şi încearcă să-mi ia 
volanul. Trebuie să se fi eliberat cumva, pentru că acum 
are mâinile libere. Bâjbâie după volan şi după frâna de 
mână. 

Apăs din greşeală acceleraţia şi maşina alunecă, apoi 
zboară peste un hop şi se izbeşte de un mesteacăn. 
Impactul e asurzitor şi mirosul de plastic ars se 
răspândeşte în habitaclu. 

Jesper zace în braţele mele, cu capul sprijinit de geam. 
Sticla e străbătută de crăpături mari. Arată ca o pânză de 
păianjen. 

Mă întorc în mod reflex. 

Fata pare şocată, dar nu a păţit nimic. 

Apăs uşor gâtul lui Jesper, căutându-i pulsul, dar nu simt 
nimic. Din capul lui sângele curge pe bord. Totul e tăcut, 
în afară de zgomotul făcut de respiraţia Wilmei. 

Îl scutur încet pe Jesper, dar el nu reacţionează. Nu 
respiră. 

Mă uit afară în întuneric. Tot ce reuşesc să văd sunt tufe 
şi câmpuri acoperite de zăpadă. Încetul cu încetul îmi 
devine clar că nu pot să continui drumul cu Jesper în 
maşină. Trebuie să-l las în urmă. 


e 355 a 


Dar pot oare să-l las pur şi simplu acolo, întins în 
mijlocul drumului? 

Mă uit afară în întuneric. În depărtare, zăresc o cutie 
pătrată cu un text alb pe el. 


„NISIP.” 
* 


Ea e în pat, dormind liniştită de parcă ar fi uitat deja 
evenimentele şi imaginile zilei de ieri: accidentul; trupul 
flasc şi însângerat al lui Jesper; eu, târându-l afară din 
maşină şi împingându-l, după multe încercări eşuate, în 
lada cu nisip; continuând apoi să conduc de parcă nu s-ar fi 
întâmplat nimic şi parcând printre sutele de maşini din 
garajul de la spitalul Danderyd, unde ninsoarea s-a depus 
cu repeziciune, asemenea unei pături protectoare, peste 
geamul spart şi partea frontală, buşită a maşinii. M-a 
întrebat un singur lucru în timpul scurtei călătorii cu 
metroul: unde l-am dus pe Jesper? I-am răspuns calmă că a 
trebuit să se ducă la doctor, la fel ca şi mami. 

Nu ştiu dacă m-a crezut, dar nu a spus nimic. Doar a dat 
serioasă din cap. Faţa mică şi palidă a Wilmei e straniu de 
armonioasă: obraji rotunzi, gene lungi şi negre, şi o guriţă 
adorabilă, pe jumătate deschisă. li ating cu blândeţe 
obrazul. Pielea ei e moale şi caldă. 

E atât de frumoasă, mă gândesc. Atât de perfectă, de 
neatinsă. Chiar e un mic miracol. Există o singură 
problemă: nu e a mea. Copilul meu e mort şi îngropat, a 
dispărut de pe lume înainte să apucăm să ne cunoaştem. 

În timpul nopţii dorm lângă ea. Când ea se întoarce şi 
mă loveşte cu picioarele ei mici şi puternice, mă trezesc. Şi 
asta se întâmplă de mai multe ori. Cu toate astea, ceva a 
încolţit în mine: sentimentul că fac parte din ceva uimitor 
şi unic. Că acest copil, toţi copiii reprezintă sensul vieţii 
mele. Că sensul existenţei încape în acest trupşor durduliu 
de lângă mine şi că în aceşti ochi de un albastru-deschis, 
incredibil de rotunzi, se regăseşte un fel de adevăr. 

Poate că aş putea s-o păstrez, mă gândesc. Poate că am 
putea să fugim împreună. Să luăm viaţa de la început 
undeva unde nu ne cunoaşte nimeni. 


e 356 » 


Poate că ar putea să devină cu adevărat a mea. 
* 


Wilma se trezeşte înaintea mea. Când deschid ochii, se 
joacă pe noptieră cu unul dintre cerceii mei. Brațele ei 
sunt palide, aproape ca marmura. 

— 'Ţi-e foame? 

Nu răspunde. 

— Aşteaptă aici. Mă duc să iau ceva de mâncare. 

Mă duc în bucătărie. Frigiderul e gol, cu excepția unei 
cepe uscate şi un pachet rânced de unt. Caut în cămară. 
Nici urmă de ceva de ronțăit. Nici cereale. Nimic care să 
fie pe placul unui copil. Congelatorul e şi el aproape gol. 
Dar pe raftul cel mai de jos, descopăr ceva. Mă aplec în 
faţă şi scot găleata, deschid un sertar al bufetului şi scot o 
lingură. 

Wilma stă cuminte pe podea şi mănâncă îngheţată. Se 
murdăreşte pe haine şi murdăreşte şi covorul, dar asta nu 
mă deranjează. E atât de perfectă... şi gândul revine. 

Dacă ar fi a mea? 

Mă duc în baie şi mă uit în oglindă. Părul meu scurt stă 
ca-n piuneze. Machiajul negru s-a întins pe pielea palidă de 
sub ochii injectaţi. Gâtul şi braţele îmi sunt acoperite de 
pete de sânge. Mă frec cu săpunul, intru la duş, las apa 
fierbinte să-mi curgă pe umeri. Să curețe mizeria. 

Din bucătărie aud zăngănitul sertarului cu tacâmuri. 
Bănuiesc că Wilma a pornit în explorare. Tocmai mă decid 
că ar trebui să ies să văd ce face, când din bucătărie se 
aude un țipăt exaltat. Apoi Wilma strigă: 

— Am găsit o comoară. Uite! 

Mă şterg şi mă înfăşor într-un prosop. les în bucătărie. 
Wilma pare entuziasmată. Sare în sus şi-n jos. 

— Ai găsit o comoară? o întreb. 

— Uite! 

La început nu înţeleg ce-mi arată, dar apoi văd 
teancurile de bancnote împrăştiate ici-colo pe podea. Mă 
las în genunchi. Bancnotele sunt ţinute laolaltă de mici 
benzi roşii de cauciuc. Şi dintr-odată pricep. Ăştia sunt 
banii pe care i-am moştenit. Banii care au dispărut fără 


e 357 œ» 


urmă. Recunosc benzile de cauciuc. 

— Unde ai găsit ăştia? 

Vocea mea sună dogit, de parcă nu mi-ar aparţine. 

— Acolo! 

Wilma sare în sus şi-n jos în timp ce arată spre un dulap 
îngust aflat în stânga cuptorului, unde păstrez hârtia de 
copt. Cred că au trecut câteva luni bune de când n-am mai 
deschis acel dulap. De fapt, ştiu exact când am făcut-o 
ultima oară. A fost în seara în care eu şi cu Jesper ar fi 
trebuit să luăm cina cu ocazia logodnei. lar eu urma să fac 
gustări calde în cuptor. Mă aplec în faţă şi mă holbez în 
spaţiul întunecat. Durează câteva secunde până când ochii 
mi se obişnuiesc cu întunericul. lnăuntru mai sunt 
teancuri. Le scot, le număr şi stau în cumpănă pentru un 
moment. Se pare că, de fapt, toţi banii sunt încă aici. 

— Cum...? Era deschisă uşa? 

Wilma scutură din cap, dându-şi importanţă. Are pete 
mari de îngheţată pe bărbie şi pe tricou. 

— Când l-am deschis, am găsit comoara. _ 

Dau din cap, mă prăbuşesc pe podeaua rece. Încerc să- 
mi dau seama ce s-a întâmplat. Probabil că Jesper a pus 
banii înapoi. Dar de ce să-i pună în dulapul din bucătărie? 
Singura explicaţie la care mă pot gândi e aceea că n-a vrut 
ca eu să găsesc banii. A făcut-o intenţionat. 

Ca şi cum ar fi vrut să mă scoată din minţi. 

Chiar când sunt pe punctul de a închide uşa lungă şi 
îngustă, mai zăresc ceva ascuns în întuneric. Arată ca un 
tablou care stă-n picioare, sprijinit de perete. Orbecăi prin 
dulap şi îl apuc. Il trag cu grijă afară, îl aşez în faţa mea pe 
podea. Încerc să pricep. 

E tabloul de Ragnar PABODE ra, 


Stau din nou în faţa oglinzii din baie. Îmi răscolesc 
memoria. E posibil să fi pus banii şi tabloul în bucătărie şi 
să nu-mi aduc aminte? Ceva trece razant. O amintire vagă 
legată de o bucătărie întunecată. Greutatea tabloului în 
mâinile mele în timp ce mă ghemuiesc în faţa dulapului. 

Oare îmi pierd minţile? 


e 358 + 


Mă aşez pe toaletă şi fac pipi. Decid că probabil a fost 
doar un vis. Mai bine mă gândesc la mama. 
Mă gândesc la faptul că nu mi-a răspuns niciodată la 


întrebare. 
x 


Femeia în halat verde mi-a pus încurajator mâna pe 
braţ. Era tânără. Foarte tânără. Pe ecusonul ei scria 
„Soraya”. 

— Emma. Mă bucur că ai putut să vii atât de repede! O 
să te conduc la ea. 

Am traversat coridorul în tăcere. Dincolo de ferestre se 
vedeau vârfurile copacilor. Frunzişul verde, delicat, dansa 
în vânt. Nori destrămaţi se alergau pe cerul albastru. Am 
trecut pe lângă un fel de bucătărie. Pe o masă rotundă din 
plăci laminate era o vază de plastic cu păpădii scuturate. 
Mirosul cafelei şi al cinei încălzite la cuptorul cu 
microunde se strecura pe coridor. 

Paşii asistentei erau silenţioşi, dar hotărâți. S-a oprit în 
faţa unei uşi şi s-a întors spre mine. 

— Înainte să intrăm... Trebuie să te previn, mama ta e 
conectată la un aparat care o ajută să respire. S-ar putea 
să ţi se pară un pic înfricoşător cu toate tuburile şi 
aparatele, dar nu o facem să sufere. I s-a administrat multă 
morfină, aşa că nu o doare nimic, dar s-ar putea să fie 
dificil să vorbeşti cu ea. Nu e tot timpul conştientă. 

— Mă va recunoaşte? 

Asistenta a zâmbit. N-am reuşit să-mi dau seama dacă e 
din cauză că întrebarea mea a fost prostească sau dacă 
doar încerca să se arate prietenoasă. 

— Dacă se trezeşte, te va recunoaşte fără doar şi poate. 
Nu e nimic în neregulă cu mintea ei, aşa cum bine ştii. E 
doar corpul, care... 

A lăsat propoziţia neterminată. 

— Pot s-o ating? 

— Absolut. Poţi să vorbeşti cu ea, poţi s-o ţii de mână. Să 
o săruţi. Nu e periculos şi nu-i vei face niciun rău. Dar, așa 
cum am spus, nu ştiu în ce măsură va fi conştientă. In 
ultimele ore, i-au cedat atât ficatul, cât şi rinichii, aşa că e 


e 359 + 


foarte... fragilă. 

Am observat în depărtare un bătrân care a ieşit cu paşi 
nesiguri pe coridor, ajutat de un asistent. Trăgea după el 
un suport pentru perfuzii. Staţia finală a vieţii: iată cum 
arăta. Un coridor alb de spital cu podele acoperite cu 
linoleum lucios şi paturi ajustabile din metal inoxidabil. 

O tăcere punctată doar de şuierul şi respiraţia 
aparatelor. 

Asistenta a deschis uşa. Am atins-o pe braţ, am simţit 
nevoia s-o întreb. 

— Îşi va mai reveni? 

— E greu de spus. 

Ochii ei căprui-închis s-au întâlnit cu ai mei. Mi-a 
aruncat un scurt zâmbet şi a dispărut pe coridor în saboţii 
ei silenţioşi. 

La jumătatea drumului, s-a întors spre mine. 

— Voi fi în camera de gardă, dacă ai nevoie de ceva. 

Am dat din cap şi am intrat în salon. 

Aproape că nu am recunoscut-o. Arăta de parcă tot 
corpul i s-ar fi umflat. Mama a fost mereu mătăhăloasă, 
dar asta era altceva. Trupul ei părea umflat de lichid. 
Pielea ei era strălucitoare şi  satinată, aproape 
transparentă. Brusc, m-am temut că dacă o ating o să fac o 
gaură în ea. Că tot lichidul se va scurge ca apa dintr-un 
balon. 

Era conectată la tuburi şi singurul zgomot din încăpere 
era şuieratul aparatului care îi pompa sârguincios aer în 
piept. 

Eram pregătită pentru şoc. 

Cred că, pe undeva, m-am aşteptat să nu fiu afectată, 
din moment ce relaţia noastră era cum era. Dar m-am 
înşelat. Am început să tremur din tot trupul şi, când am 
luat un scaun şi m-am aşezat lângă ea, am fost năpădită de 
o transpiraţie rece. Amintiri stranii, imposibil de alungat, 
m-au prins cu garda jos: mama, tata şi cu mine, decorând 
pomul de Crăciun pe care-l furaseră din parc. Mama stând 
întinsă în patul meu, strângându-mă în braţe, într-unul 
dintre rarele momente de dragoste şi apropiere pe care le 


< 360 » 


păstram ca pe nişte pietre preţioase. Gura ei mirosind 
dulce a ţigări şi a bere şi eu neîndrăznind să-mi mişc capul 
nici măcar un milimetru, în ciuda mirosului, plină fiind de o 
gratitudine nemărturisită pentru afecțiunea ei. Fluturele 
albastru, mort şi rupt pe podea, înconjurat de cioburi de 
sticlă şi crenguţe uscate, ţepoase. 

Mi-am pus uşor mâna pe braţul mamei, având grijă să 
evit urmele mari, purpurii. Nu a reacţionat. Faţa era la 
rândul ei umflată, mai ales în jurul ochilor. Era greu să-ţi 
dai seama dacă sunt închişi sau deschişi. 

Lacrimile m-au surprins. Au început să-mi coboare pe 
obraji şi le-am lăsat, n-am încercat să le şterg. Inflamarea 
rinichilor şi insuficienţă hepatică, aşa au spus. Şi când îi 
întrebasem dacă era posibil să fie din cauza băuturii, 
doctorul n-a făcut decât să dea din cap, explicându-mă că 
nu era exclus. Mi-a spus că multe boli cauzate de alcool au 
acest rezultat final. 

M-am aplecat deasupra ei. Mi-am lipit capul de pieptul 
ei. Am simţit cum urcă şi coboară în ritmul ventilatorului. 
Şi, dintr-odată, am simţit nevoia de a şti. Era ultima mea 
şansă să-i pun întrebarea care mă chinuise atâta timp. 

Mi-am şters faţa de pătura ei galbenă şi mi-am dres 
vocea. l-am strâns mai tare braţul şi i-am studiat 
îndeaproape faţa. 

— Mamă, sunt Emma. 

Faţa ei umflată nici n-a tresărit. l-am strâns mâna atât 
de tare, încât pielea i s-a albit sub degetele mele şi 
unghiile i-au lăsat mici urme, ca nişte seceri pe pielea ei 
nefiresc de albă. Cu cealaltă mână, am bătut-o uşor pe 
faţă. Poate un pic prea tare. 

— Mamă, sunt Emma. 

Una dintre pleoape a tresărit. Nu ştiu dacă a fost un 
reflex sau dacă însemna că până la urmă m-a auzit. M-am 
aplecat spre ea. Mi-am apropiat gura de urechea ei. 

— Mamă! Trebuie să ştiu... 

Aparatul a şuierat, iar mama a tresărit de parcă aş fi 
ciupit-o de obraz. 

— Mamă! Trebuie să-mi spui... Şi vreau să fii sinceră. E 


e 361 » 


ceva în neregulă cu mine? 


e 362 » 


Peter 


Câteodată mi-ar plăcea să-i pot cere mamei sfaturi 
legate de aceste anchete. Mi-o imaginez stând în faţa 
tabloului cu probe cu mâinile în şolduri şi cu o expresie 
încruntată. Complet neimpresionată de poliţiştii adunaţi în 
jurul ei. A fost o femeie deosebit de receptivă, într-un mod 
uşor cinic. Putea să identifice o minciună imediat ce era 
rostită şi nu-i era teamă să se exprime atunci când nu era 
de acord cu ceva. Cu alte cuvinte, ştia să facă lucrurile 
uşor incomode. Şi putea să fie un ghimpe în coasta celor 
aflaţi la conducere - cel puţin aşa îi plăcea să se perceapă 
pe sine. 

Hanne seamănă mult cu ea. Dar îi lipseşte cinismul. 
Ciudat! De ce nu m-am gândit niciodată la asta? 

Mă uit la Hanne, care stă la birou şi răsfoieşte un teanc 
de documente. Există chiar şi o asemănare fizică, ceva ce 
ţine de păr şi de sprâncenele negre, fin conturate. Şi-n 
felul în care se mişcă, felul în care-şi dă capul pe spate 
atunci când râde. Ca şi cum ar vrea ca tot cerul să o audă. 

Să fie oare chiar aşa de simplu? M-am îndrăgostit de 
mama mea? 

Îmi trece prin cap că dragostea e un reflex. Ceva ce 
facem pur şi simplu, aşa cum dormim şi mâncăm. Şi poate 
că ne îndrăgostim de ceea ce ne dă senzaţia de familiar, de 
acasă. Ceva care ne aduce aminte de cum era viaţa înainte 
de toate dezamăgirile. 

Manfred se apropie de mine. Mă loveşte uşor în coastă. 

— Arăţi ca naiba. E vreo problemă? 

Încercarea lui stângace de a-şi arăta solicitudinea mă 
face să zâmbesc. 

— Mulţumesc. Când plecăm? 

— Echipa specială de investigaţii şi negociatorul vor fi 
aici în treizeci de minute. Din câte se pare, proprietatea de 
pe strada Kapellgrâănd e goală. Urmează să fie demolată, 
aşa că nu trebuie să ne facem griji în privinţa vecinilor. Vii 
şi tu cu noi? 


e 363 + 


— Dacă-ţi ţii gura. 
El fornăie zgomotos şi mă loveşte în spate. 
— Ia te uită, Lindgren. Până la urmă se dovedeşte că ai 


coaie. 
x 


Clădirea de apartamente de pe strada Kapellgrând e 
întunecată şi aparent nelocuită. La parter, ferestrele sunt 
acoperite cu placaj, bucăţi ascuţite de sticlă sunt încă 
vizibile sub ea. Stăm în maşina lui Manfred: Sânchez, 
Manfred, Hanne şi cu mine. Echipa specială de investigaţii 
se ascunde undeva acolo, în întuneric. Au verificat deja 
apartamentul care a fost golit de curând, cu excepţia 
câtorva sticle goale, un teanc de reviste porno vechi şi 
câteva pături murdare, aruncate pe jos. Nici urmă de copil, 
dar am hotărât să aşteptăm o vreme, în cazul în care 
Emma se arată pe-aici. 

Hanne avusese dreptate înainte. 

La radio se aude Morrissey, dar e dat atât de încet, încât 
abia reuşesc să recunosc versurile: You have never been in 
love, until you've seen the sunlight thrown, over smashed 
human bone.’ 

Să fie adevărat? mă întreb. Oare a făcut-o din dragoste? 

Câţiva pietoni singuratici trec pe strada bătută de vânt. 
Câteva femei cu văl se apropie dinspre Götgatan, mergând 
braţ la braţ. Poate că sunt în drum spre moschee. 

Manfred bate darabana pe volan şi se zgâieşte pe geam 
în întuneric. Şterge condensul de pe interiorul parbrizului 
cu mâneca hainei lui din păr de cămilă şi oftează. 

— Poate că nu vine. Oare o căutăm în locul greşit? 

Niciun răspuns. 

Un biciclist singuratic trece smucind de ghidon, când 
îmi sună telefonul. E Janet. 

În mod normal aş lăsa să intre mesageria vocală, dar, 
cum am deja patru apeluri pierdute de la ea şi pentru că în 
momentul ăsta nu am nimic de făcut, mă hotărăsc să-i 
răspund. 


3 N-ai fost îndrăgostit cu adevărat, până când n-ai văzut lumina 
soarelui pe osul rupt al aproapelui (N.t.). 


e 364 » 


— Trebuie să vii chiar acum, spune ea cu răsuflarea 
tăiată. 

Dintr-odată înţeleg, dar îmi păstrez vocea calmă. 

— S-a întâmplat ceva? 

Manfred se întoarce spre mine cu o privire întrebătoare. 
Înţeleg imediat că nu crede că acum e un moment bun 
pentru a discuta probleme de familie. Dar lui Janet nu i-a 
păsat niciodată de astfel de argumente. 

— E vorba de Albin, se smiorcăie Janet. L-au luat. 

Respir. 

— L-au luat? 

— Da, l-a luat poliţia. 

Încerc să gândesc în avans, dar nu reuşesc. 

— Poliţia? De ce? 

— E]... Ei... au găsit... 

— Linişteşte-te. Ce s-a întâmplat? 

Îngrijorarea mea e amestecată cu ruşine. Janet a făcut 
de nenumărate ori asta - m-a sunat în mijlocul a ceva 
important, având pretenţia să las totul baltă. Nu a arătat 
niciun pic de înţelegere faţă de slujba pe care o am. Cu 
toate că timp de cincisprezece ani i-am trimis bani lunar. 

Privirile colegilor mă ard, dar imaginea feţei lui Albin 
îmi dă tărie. Trupul lui subţire de adolescent şi urechile 
care îi ies prin părul subţire. Urechile lui Janet. Şi-mi aduc 
aminte de cuvintele lui din acea seară când a venit la mine 
acasă în Farsta, cu un skateboard într-o mână şi o pungă în 
cealaltă: 


M-am certat cu mama. Pot să rămân la tine peste 
noapte? 


Apoi mă gândesc la ochii lui, la privirea pe care mi-a 
aruncat-o când Janet l-a condus la maşină şi cum m-am 
ascuns repede după perdea ca să nu mă vadă. 

Am fost eu vreodată prezent pentru el? 

— I-au găsit canabis în rucsac, Peter. Şi acum stă închis 
cu gaşca aia oribilă din Skogås. Trebuie să faci ceva. Eşti 
tatăl lui, până la urmă. Trebuie să... 


e 365 + 


Vocea ei urcă în falset şi-mi îndepărtez instinctiv 
telefonul de ureche ca să evit sunetele ascuţite. 

— Păi... ce? Ce vrei să fac? strig. 

Îi aud răcnetele prin telefonul pe care acum îl ţin în 
poală. Toţi cei din maşină aud. Ţipă la fel ca atunci când a 
găsit invitaţiile la nuntă la mine în sertar. Un răcnet din 
abis, plin de aceeaşi furie şi dezgust fără margini. Şi dintr- 
odată am senzaţia că mă pot vedea prin ochii ei. Văd 
monstrul drept care mă percepe. Creatura lipsită de 
coloană vertebrală care a lăsat-o să-l crească singură pe 
Albin. 

Un moment mai târziu, aud vocea mamei mele. Slabă şi 
un pic gravă, de parcă eternitatea ar fi lipsit-o de 
caracterul ei tăios. Responsabilitate, Peter. N-ar fi cazul 
să-ți asumi un pic de responsabilitate? 

— Janet, te sun imediat. 

Ea începe să protesteze. 

— Nu, îi spun, cu toate că probabil i se pare absurd să 
audă asta de la mine. Ai nerriet în mine. Te sun imediat. 


Simt privirea apăsătoare a lui Hanne în timp ce mă dau 
jos din maşină. Deschide portiera şi vine la mine. Îşi pune 
mâna pe brațul meu. 

— Vreau să rămâi, spune ea repede. 

— Nu pot, îi spun şi o privesc în ochi. 

Ar trebui să-i explic ce s-a întâmplat. Să-i vorbesc despre 
Albin şi despre Janet şi despre datoria care, într-o bună zi, 
va trebui plătită. Să-i explic că ziua aceea a venit, aşa cum 
probabil ştiam că o să se întâmple. 

— Te implor, spune Hanne. Sunt convinsă că trebuie să 
apară. 

— Trebuie să plec, îi spun gi plec. 


Pe Götgatan trec pe lângă un bar. Reclama roşie de 
neon pâlpâie în întuneric, strigându-şi promisiunea căldurii 
şi a uitării şi dintr-odată mi se face poftă de o bere. Doar o 
sticlă acolo, la căldură, în loc să trebuiască să mă îndrept 
direct spre secţia de poliţie din Farsta sau înapoi la Hanne. 


< 366 » 


Un refugiu din calea alegerilor care fac viaţa atât de 
incredibil de greu de cârmuit. 

Dar nu de un refugiu am nevoie acum - şi cu siguranţă, 
nu asta merit. Am nevoie de un loc liniştit de unde să fac 
un apel important. 

Păşesc înăuntru, cercetez rapid locul: oamenii atârnă 
agăţaţi de băuturile lor, televizorul fără sonor e pe un 
canal de sport, canapelele sunt acoperite cu vinil şi 
paharele cu bere strălucesc în lumina slabă, gălbuie. 

Duc telefonul la ureche. 


e 367 a 


Emma 


Nu o înţeleg pe Wilma. Am petrecut o săptămână 
întreagă încercând totul pentru a o face să se acomodeze 
la mine acasă. I-am citit cărţi, i-am pregătit clătite şi am 
făcut împreună lucru manual. Am hrănit porumbeii din 
piaţa Karlaplan şi am privit câinii care se jucau în zăpada 
din parcul Gărdet. lar când cineva a sunat la uşă, ne-am 
ascuns sub pat jucându-ne de-a jocul liniştii. Dar în loc să 
se apropie de mine, e din ce în ce mai dificil să comunici cu 
ea. S-a închis în sine într-un mod ciudat. A stat ore în şir 
privindu-şi mâinile sau tăind sistematic hârtia în bucăţi 
minuscule, pentru ca apoi să le presare ca pe nişte petale 
de flori pe podea, în jurul ei. 

Am trecut de multe ori pe lângă ziare cu imaginea lui 
Jesper pe ele, dar ea nu le-a văzut sau, dacă da, atunci nu 
a înţeles. Eu mă uitam în altă parte când vedeam 
fotografiile deasupra titlului „Un faimos director executiv 
căutat pentru crimă”. Nu-l puteam privi în ochi, nu voiam 
să mă gândesc la tot ce mi-a făcut. 

În ultimele câteva nopţi, Wilma s-a trezit ţipând 
îngrozită, iar când o scutur uşor ca să-şi revină după 
coşmar, vrea la mama ei şi mă respinge. Mi-ar plăcea s-o 
fac să se simtă în siguranţă cu mine, dar nu ştiu cum. Mi- 
am dat seama de câteva ori că sunt supărată pe ea pentru 
că e atât de nerecunoscătoare, şi a trebuit să-mi repet că e 
doar un copil. Nu e vina ei că a ajuns în această situaţie. E 
responsabilitatea mea - datoria mea - ca adult să nu-mi 


pierd răbdarea. ` 


Suntem în drum spre McDonald's, singurul lucru care 
pare să o binedispună pe Wilma. Mă ţine de mână cu mâna 
ei mică şi lipicioasă şi turuie fără oprire despre felul în 
care a găsit ea comoara săptămâna trecută. Cred că 
reapariţia banilor şi a tabloului are şi o latură pozitivă: 
problemele mele financiare sunt rezolvate. Cel puţin, pe 
termen scurt. Şi da, sunt bucuroasă că am găsit tabloul. 


e 368 + 


Înseamnă mult pentru mine, nu doar din cauza valorii lui, 
dar şi pentru că în mod ciudat e o legătură cu trecutul, e 
un pod către copilăria mea. Către o lume care nu mai 
există. Către mama şi mătuşile mele şi acele vesele 
petreceri cu ceai. Către chiflele cu scorţişoară excesiv de 
dulci şi uşor arse; mirosul fumului de ţigară; senzaţia de 
bine când stăteam pe genunchii mătuşii Agneta, înghesuită 
între sânii ei enormi. 

Ninge peste Karlaplan. Fântâna scoasă din uz e 
acoperită de fulgi mari şi pufoşi. Copacii mari stau grupaţi 
într-un cerc serios şi tăcut, ca şi cum ar păzi piaţa şi pe toţi 
locuitorii oraşului. În faţa magazinului de bricolaj sunt 
aliniaţi pomi de Crăciun falşi şi saci cu lemne de foc. 
Oamenii intră şi ies din mallul Făltoversten ducând cu ei 
pungi cu cadouri pentru Crăciun. Mă izbeşte faptul că anul 
ăsta, acum că mama nu mai e, nu am dat şi nu am primit 
niciun cadou. Crăciunul va veni, dar va fi un altfel de 
Crăciun. La magazinul de la colţ observ un titlu: „Copil de 
cinci ani, răpit”. Fata din fotografie nu prea seamănă cu 
Wilma, dar tot mă face să o strâng mai tare de mână. O 
trag din faţa magazinului. 

— Pot să primesc un Happy Meal? Te rog, vreau un 
Happy Meal. Te rog. 

— Bine, îi spun fără să mă gândesc cu adevărat la ce 
spun. 

Poate că e o idee proastă s-o las pe Wilma să decidă 
singură ce vrea să mănânce. Poate că va ajunge să aibă 
obiceiuri alimentare nesănătoase. 

— Şi un milkshake? Te rog. 

Pentru un moment, ezit. Hotărăsc să-mi fac griji mai 
târziu pentru dieta ei. E mult mai important să profit de 
momentele când Wilma e comunicativă şi prietenoasă. 

— Sigur. 

Mâncăm în tăcere într-un restaurant zgomotos. 

Petele de îngheţată de pe hainele Wilmei sunt 
completate de pete de ketchup şi de grăsime de la cartofii 
prăjiţi. E aglomerat şi aerul e umed. Podeaua 
restaurantului e acoperită de un strat gros de zloată 


< 369 » 


murdară adusă de afară de clienţi. Brusc, o femeie 
alunecă. Una dintre băuturile de pe tava ei alunecă şi cade 
spre Wilma. O prind înainte ca aceasta să o lovească. 
Femeia, care poartă o geacă de puf şi o căciulă de schi, 
trage după ea doi copii, îşi duce îngrozită mâna la gură. 

— O, nu! Îmi pare rău. Fiica dumneavoastră e în regulă? 

La început nu înţeleg ce vrea să spună. Apoi îi zâmbesc 
larg. 

— Nu vă faceţi griji. Nu s-a întâmplat nimic. 

Prin trupul meu îngheţat se răspândeşte ceva cald. Mă 
uit la Wilma, care pare complet nepăsătoare faţă de mica 
dramă care tocmai a avut loc. Cu capul aplecat într-o 
parte, îşi linge degetele mici de grăsime şi de sare. Părul ei 
frumos îi cade pe umeri în bucle încâlcite. 

Fiica dumneavoastră e în regulă? 

În drum spre casă mă gândesc numai la asta. Cum ar fi 
să fie cu adevărat a mea? Acum că am din nou bani, ar fi 
posibil. Am putea fugi undeva departe. Poate în Norrland. 
Ne-am putea ascunde acolo. Ne-am lua o altă pisică sau un 
câine de talie mică. 

Cu siguranţă ar dura ceva până când coşmarurile ei vor 
dispărea, până când va începe să aibă încredere totală în 
mine, dar sunt sigură că până la urmă s-ar întâmpla. Doar 
că trebuie să-i acord un pic de timp. 

O iau din nou pe Wilma de mână. E la fel de lipicioasă ca 
şi înainte. 

— Când o să ne vedem cu mami? mă întreabă. 

În mine izbucneşte iritarea. 

— Nu ştiu, spun cu sinceritate. Când mămica ta se va 
face bine. 

— Dar când se va face bine mămica? 

— Nici asta nu ştiu încă. Doar doctorul ştie. 

— Putem să-l întrebăm pe doctor? 

Dintr-odată, nu-i mai suport smiorcăitul. I-am răspuns de 
mii de ori la întrebările astea - oricum, cât o să tot întrebe 
de maică-sa? 

— Nu, nu putem, pentru că... 

Mă opresc brusc şi mă holbez la intrarea în clădirea de 


e 370 >» 


apartamente unde locuiesc. Aproape că îmi cedează 
picioarele. 

Pe stradă, în faţa casei mele, sunt parcate mai multe 
echipaje de poliţie. Siluete îmbrăcate în haine negre 
discută în faţa uşii. Doi ciobăneşti germani adulmecă 


pavajul. 
x 


Ne grăbim să ajungem înapoi în piaţa Karlaplan. Acum 
Wilma e bosumflată. Vrea să se ducă acasă şi să se uite la 
comoară, nu vrea să meargă nicăieri altundeva. 

— Au, foarfeca doare, se smiorcăie ea în timp ce o trag 
după mine, încercând să o fac să se grăbească. 

— Ce foarfece? 

Wilma  pescuieşte din buzunar foarfeca mare de 
bucătărie cu care se juca. 

— Cea cu care tăiam. 

— Eşti nebună? Ai pus foarfeca în buzunar? Dacă ai fi 
căzut? Puteai să te înţepi. 

li smulg foarfeca din mână şi o pun în buzunar. Sunt 
inundată de un sentiment nefamiliar: teama că Wilma ar 
putea să se rănească. Deci asta înseamnă să fii părinte, mă 
gândesc şi, dintr-un motiv sau altul, simt un fel de 
satisfacţie. 

Inainte să coborâm la metrou, arunc o privire în urmă, 
dar se pare că nu ne urmăreşte nimeni. De la distanţă, 
oamenii din faţa clădirii în care locuiesc nu par nici pe 
departe atât de ameninţători. Încetinesc ritmul. Expir. 
Slăbesc braţul Wilmei. Ea nu spune nimic, doar îşi ciupeşte 
buzele. 

— Îmi cumperi o îngheţată? spune ea în timp ce trecem 
pe lângă standul cu ziare. 

Mă priveşte cu ochii ei albastru-deschis. 

— E foarte frig, încerc eu să mă opun. 

— Nu mi-e frig. Mi-e cald. Îmi iei o îngheţată? Te rog. 

Mă trage de braţ. 

Oftez. Intru în magazin şi-i cumpăr o îngheţată. 

Am doar trei sute de coroane în buzunar. Asta e tot ce 
am luat când am plecat din apartament şi acum e prea 


e 371 a 


târziu să mă mai întorc. Banii ăştia nu ajung nici măcar să 
închiriez o maşină pentru o zi, ceea ce e păcat, pentru că 
dacă aveam maşină puteam cel puţin să plecăm din oraş. 
Puteam să mergem în altă parte. 

Coborâm la metrou. Wilma îşi mănâncă îngheţata de jos 
în sus şi se pătează pe geacă. Pe piept are pete mari de 
vanilie. Decid să le ignor. Am preocupări mai presante. 

Garnitura de metrou intră în staţie şi urcăm. Stăm faţă-n 
faţă. Wilma şi-a terminat îngheţata, dar continuă să ţină 
băţul în gură. Îl suge şi-l muşcă până când se rupe în două. 

La Ostermalmstorg urcă o femeie cu geacă de fâş. Trece 
prin vagon împărțind nişte foi de hârtie laminată pe care 
scrie: „Vă rog să-mi ajutaţi fiica. E neputincioasă din cauza 
unei paralizii cerebrale şi la Odessa nu avem bani pentru 
un scaun cu rotile şi nici pentru fizioterapie.” Privesc 
fotografia. O copilă zâmbăreaţă de zece ani stă într-un 
scaun cu rotile. Dinţii şi ochelarii săi par mult prea mari 
pentru feţişoara ei. Braţele şi mâinile îi sunt încovoiate, de 
parcă ar suferi de crampe. Picioarele ei sunt ciudat de 
subţiri ca şi cum ar aparţine unui alt trup, mai mic. Lângă 
ea stă un câine. 

— Asta e fiica mea. 

Acum femeia e lângă mine. Accentul şi ochii ei albaştri 
îmi amintesc de cineva şi totul îmi devine clar, ştiu exact 
unde trebuie să merg. 

Îi dau înapoi femeii fotografia şi scutur din cap. Simt 
cum inima îmi bate puternic în piept. 

— Îmi pare rău. Nu am bani. 

Când intrăm, Olga împătureşte blugi. Nu le zăresc nici 
pe Mahnoor, nici pe Björne. Poate că sunt în depozit. Sau 
poate sunt în pauză. 

Olga mă îmbrăţişează strâns. Mirosul de parfum e atât 
de puternic în jurul ei, încât aproape că-mi vine să strănut. 

— Ce ţi-ai făcut? 

Ochii ei albastru-deschis se măresc şi sunt uimită de 
asemănarea dintre ea şi femeia din metrou. Nu doar 
accentul seamănă, dar şi înfăţişarea. Ar putea fi surori. 

— Ce vrei să spui? 


e 372 a 


Îşi trece mâna prin părul meu scurt. 

— Arăţi ca un bărbat, Emma. Vrei să arăţi ca un bărbat? 

Înainte să apuc să răspund, apare şi Mahnoor lângă 
mine. Mă atinge uşor pe umăr. Mă întorc şi ea mă 
îmbrăţişează. 

— Arăţi minunat, îmi şopteşte la ureche. N-o asculta, îmi 
pare atât de rău! Am înţeles că ai fost concediată. Ce 
nesimţiţi! 

Apoi amândouă o observă pe Wilma. Pe fruntea Olgăi 
apare un rid. 

— Ea e Wilma, spun eu. Am grijă de ea. 

— Deci ţi-ai găsit o slujbă? întreabă Olga. 

Dau din cap că da. 

Mahnoor şi Olga se uită din nou la Wilma, dar ea pare 
să-şi fi pierdut interesul faţă de colegele mele. În schimb, a 
început să exploreze magazinul. Se bagă mergând de-a 
buşilea sub etajerele cu haine. Se joacă cu etichetele de 
siguranţă. Sortează cleştii de prins părul şi cerceii. 

— E doar ceva temporar. Mama ei e bolnavă. Am grijă 
de ea până se face bine. 

Mahnoor şi Olga dau din cap. Mă întorc spre Olga. 

— l-am promis că o să mergem în parcul acvatic din 
Södertälje. Ştii, chestia aia cu tobogane şi valuri. Poţi să- 
mi mai dai maşina ta cu împrumut, Olga? Mâine ţi-o aduc 
înapoi. 

— Sigur. Oricum te ia cu dureri până găseşti un loc de 
parcare, îşi dă Olga ochii peste cap. 

— Îţi mulţumesc mult. 

O urmez în camera angajaţilor. Îşi ia geanta, încrustată 
cu zorzoane de aur şi diamante false. Cotrobăie prin ea. 
Până să găsească ce caută, scoate un pachet de ţigări, o 
cutie de tampoane şi o perie. 

— Uite! Dar să o aduci înapoi până mâine după-amiază. 
Azi nu am nevoie de ea. 

Iau cheile şi o îmbrăţişez repede. 

— Mulţumesc. Eşti atât de drăguță! 

Ea se uită în podea, brusc ruşinată. 

— Încetează! Nu e mare lucru. 


e 373 a 


leşim din nou în magazin. Wilma stă pe masa cu blugi şi 
o ajută pe Mahnoor la împăturit. Mahnoor zâmbeşte şi 
Wilma râde. Pare un cadru idilic. Ar putea la fel de bine să 
fie într-un parc sau într-un loc de joacă. 

Mă duc la ele. O mângâi pe Wilma pe obraz. 

— Trebuie să mergem, dragă. 

— Nu, acum muncesc, protestează ea şi reuşeşte să pară 
foarte hotărâtă. 

Olga şi Mahnoor râd. 

— E o scumpă. Aş putea s-o iau acasă. 

În ochii lui Mahnoor se aprinde ceva. Mă calmez, 
spunându-mi că n-are de unde să ştie că exact asta am 
făcut, că am luat-o pe Wilma acasă cu mine. 

Tocmai când plec, un tip cu o parka verde intră în 
magazin. Vine spre noi şi imediat ce privirea lui o 
întâlneşte pe a mea, îl recunosc. 

Am senzaţia că cineva tocmai m-a lovit cu putere în 
stomac. E Anders Jönsson, jurnalistul cu care m-am întâlnit 
mai demult. Cel specializat în sabotarea vieţii şi carierei lui 
Jesper Orre. Un fel de coleg de-al meu, cum s-ar spune. 

Se uită la Wilma şi la mine şi ştiu că şi-a dat seama. 

Mă întorc şi scap cheile de maşină pe podea, dar le 
ignor. În schimb, o iau pe Wilma de mână, ies în fugă din 
magazin şi mă îndrept spre metrou. 


e 374 a 


Hanne 


Peter a plecat. După acel telefon, a coborât din maşină 
şi a plecat, cu toate că l-am rugat să rămână. Asta începe 
să mă apese. 

Atmosfera din maşină e încărcată. Sânchez şi Manfred 
schimbă priviri pline de înţeles, dar nu spun nimic. Mă 
întreb oare la ce se gândesc, dacă şi ei sunt surprinşi de 
ieşirea neaşteptată a lui Peter şi de viteza cu care s-a făcut 
nevăzut în întunericul gurii de metrou. 

— Se mai întâmplă să facă asta uneori, spune Manfred 
plin de tact, de parcă mi-ar fi citit gândurile. 

Nu-i răspund. 

— Bănuiesc că ceva trebuie să se fi întâmplat, spune 
Sánchez şi ochii ei rămân fixaţi asupra mea. 

Oare ştiu? mă întreb. Bănuiesc oare că relaţia mea cu 
Peter e mai mult decât una profesională? 

— O să ne descurcăm şi fără el, continuă Manfred. 

— De ce-l aperi? îl întreb. Dispare, iar ţie ţi se pare că e 
ceva perfect normal. Aşa să fie oare? Chiar crezi că e-n 
regulă? 

Niciun răspuns. 

Stăm aşa o vreme. În tăcere. Apoi mobilul lui Manfred 
începe să sune. Îşi ridică trupul mătăhălos ca să poată 
scoate telefonul din buzunarul de la spate şi răspunde. 
Ascultă îndelung. După ce închide, se întoarce spre mine. 

— Un martor le-a văzut în urmă cu o jumătate de oră pe 
Emma Bohman şi pe Wilma la fostul ei loc de muncă. Un 
jurnalist care scrie articole despre Orre şi cu care Emma s- 
a mai văzut. 

— Ce facem? spune Sânchez. 

— Ne ducem acolo, spune Manfred, pornind maşina. 

— Aşteaptă, spun. Mai putem să rămânem puţin? Cred 
în continuare că o să vină aici. 

Manfred îmi aruncă o privire obosită. 

— Căutăm în locul greşit. Ar trebui să ne întoarcem 
acum. 


e 375 a 


— Nu. Eu rămân. 

— Vii cu noi, spune Manfred, vocea lui devenind 
colţuroasă. 

Deschid portiera şi cobor. E întuneric, pe suprafaţa 
zloatei s-a format o crustă îngheţată. 

— Eu rămân, spun, întorcându-mă spre Manfred. 

El şi Sánchez schimbă o privire. 

— Faci ce vrei, spune Manfred. Dar cred că ar trebui să 
profiti de ocazie ca să te duci acasă şi să tragi un pui de 
somn. Oricum, singură n-ai ce să faci aici. 

Apoi maşina demarează, lăsând în urmă un nor de gaze 


de eşapament. $ 


Îngheţ. Frigul pătrunde prin geaca umedă de iarnă şi-mi 
dau seama că mi-am uitat atât mănuşile, cât şi şapca în 
maşină. Noroc că am carneţelul la mine; stă bine mersi în 
buzunarul interior al gecii. Gândul că Manfred şi Sánchez 
mi-ar putea citi notițele - numele şi descrierea înfăţişării 
membrilor echipei de investigații - şi faptul că îmi dau în 
sfârşit seama că proportiile bolii mele mi se par mult mai 
înspăimântătoare decât frigul. Ruşinea a ceea ce e de 
nerostit e mai puternică decât orice altceva. 

Demenţă. 

Un caz de trimis la clinica memoriei. 

Pe cale de a deveni o legumă. 

Îmi încleştez mâinile în buzunare. Încerc să nu mă 
gândesc la boală ori la frigul care îmi muşcă obrazul. În 
schimb, mă concentrez la inuiţi. Cum au supravieţuit ei 
iernii, în gerul necruţător. Pescuind şi vânând cu toate că 
trăiau luni de zile într-un întuneric total. La sacrificiile pe 
care le făceau zeiţei mării, Sedna, ca să le dea voie să 
prindă creaturile marine fără ca acestea să-i tragă în 


adâncuri. 
x 


Trece o jumătate de oră fără să se întâmple nimic. Îmi 
pun gluga şi-mi bag mâinile în buzunare. Mă învârt pe loc, 
neştiind ce să fac. Casa de pe Kapellgrând se arată goală şi 
întunecată în faţa mea, cioburile de sticlă din spatele 


e 376 œ» 


placajului strălucesc în lumina lunii asemenea unor dinţi 
ascuţiţi. 

Poate că Manfred avea dreptate. Poate că ar trebui să 
mă duc acasă la Gunilla. Să o scot pe Frida la plimbare, să 
mă bag în pat. Să dorm fără să setez alarma. Să uit de ziua 
asta - de Peter coborând din maşină, de căciula şi 
mănuşile mele uitate pe bancheta din spate. 

Pentru o secundă, îmi trece prin cap să-l sun pe Owe. 
Dar nici măcar aflându-mă aici, singură în frigul muşcător, 
nu mi se pare o opţiune de luat în seamă. Aş prefera să 
stau toată noaptea singură în faţa casei abandonate de pe 
Kapellgrând decât să mă întorc în închisoarea de pe 
Skeppargatan. 

Încep să cobor spre luminile scânteietoare de pe 
Götgatan. Mă opresc în faţa unui bar, neştiind ce să fac - 
să mă duc acasă sau să rămân. 

Apoi o văd. 

Urcă pe strada Högbergsgatan ţinând o fetiţă de mână. 
Merge încet, aproape că-şi târăşte picioarele. Cu privirea-n 
pământ. Şi ştiu că trebuie să fac o alegere. Ar trebui oare 
să-mi semnalez prezenţa şi să încerc că vorbesc cu ea sau 
să o las să plece? 

Şi paşii fetiţei sunt greoi. Îşi târâie ghetele prin zloată, 
trăgând de braţul Emmei de parcă ar încerca să se 
elibereze. Are geaca descheiată şi nu are nimic pe cap. 

Ştiu că dacă nu fac nimic, fetiţei i s-ar putea întâmpla 
ceva rău. Ar putea să moară de frig în seara asta sau să fie 
ascunsă undeva. Şi atunci n-o vom găsi niciodată. Dar dacă 
intru în vorbă cu Emma, îmi risc viaţa. 

Dar oricum, ce fel de viaţă am eu? Ce-mi mai rămâne de 
făcut după ce investigația asta se încheie? 

Clinica memoriei? 

Mă apropii de Emma şi de otite, 


— Ştiu ce ţi-a făcut Jesper Orre, îi spun. 

Emma Bohman îngheaţă pe loc şi-mi aruncă o privire 
circumspectă. Fata se opreşte la rândul ei. Se holbează la 
mine cu gura deschisă, dar nu spune nimic. Părul ei 


e 377 » 


frumos îi cade în şuviţe pe umeri, de parcă n-ar fi fost 
periat de câteva săptămâni bune. Geaca e acoperită cu 
pete în toate culorile curcubeului. Îşi ţine mâna liberă 
încleştată în pumn şi-mi dau seama că-i este frig. 

— Poftim? spune Emma. 

— Ştiu că te-a trădat şi te-a amăgit. Aşa le-a făcut şi 
altora. 

Ea clipeşte şi se uită în sus la luna care atârnă mare şi 
grea pe cerul nopţii. 

— Tu cine eşti? întreabă ea. 

— Cineva care ştie multe lucruri despre Jesper şi despre 
ceea ce a făcut. 

— Am înţeles. Şi ce cauţi aici? 

Vocea ei e aspră; simt că e pe punctul de a izbucni în 
lacrimi. 

— Hmmm. Ce caut aici? spun. Aştept un bărbat. Un 
bărbat care n-o să vină niciodată... 

Mă priveşte în ochi. Dă uşor din cap. 

— Înţeleg perfect, spune ea încet, apăsând fiecare 
cuvânt. 

Îmi aşez cu blândeţe mâna pe braţul ei. 

— Haide, vom elucida totul. 

Ea se uită nervoasă în jur. 

— Trebuie să plecăm. 

— Hai să intrăm să ne încălzim un pic, îi propun. Nu poţi 
să fugi la nesfârşit, Emma. 

Când îi rostesc numele, privirea ei devine dură şi-mi dau 
seama că am făcut o greşeală. 

— Cine eşti, de fapt? Eşti cu poliţia? 

— Nu. Eu... 

— Ia-ţi dracului mâinile de pe noi, spune ea şi se 
eliberează din strânsoarea mea cu o forţă neaşteptată. 

Fac un pas spre ea. Dar ea e mai rapidă, mă împinge cu 
putere şi cad într-o parte pe trotuarul îngheţat. Falca mea 
scoate un sunet sec şi gura mi se umple imediat de sânge. 
Simt o durere arzătoare radiind dinspre umeri. 

O prind de picioare, mă agăţ de ea. 

— Lasă-mă-n pace, nenorocito, ţipă ea şi începe să mă 


e 378 + 


lovească cu piciorul. 

Apoi se urcă peste mine. Stă călare pe pieptul meu, 
privindu-mă în ochi. Ceva îi străluceşte în mână. Nu 
înţeleg ce e, nu pricep ce urmează să se întâmple. Apoi 
văd: ţine în mână o foarfecă mare de bucătărie. În timp ce 
se repede la mine, viaţa pare să se oprească şi văd totul cu 
o claritate surprinzătoare. Furia de pe faţa Emmei. Wilma, 
privindu-ne înmărmurită. Cristalele de zăpadă de lângă 
capul meu, scânteind în lumina felinarelor. 

Şi încă ceva. 

Îl zăresc pe Peter dincolo de fereastra barului, ţinând 
mobilul în mână. Pare să urle în telefon. 

Dar în timp ce foarfeca îmi străpunge geaca, el se uită 
afară şi mă vede. Privirea lui exprimă un amestec de 
oroare şi surpriză. Scapă telefonul şi acţionează. 

Asta e tot. 

Apoi nu mai sunt conştientă decât de durere şi de 
răceala dură a pavajului. Închid ochii şi sunt copleşită 
imediat de o oboseală amorţitoare. Durerea dispare, 
înlocuită de o senzaţie moale ca mătasea, ca şi cum aş fi 
întinsă pe zăpada proaspăt căzută sau aş pluti la câţiva 
centimetri deasupra pământului, imponderabilă şi complet 
indiferentă la ceea ce se întâmplă în jurul meu. 

Totul devine încântător de tăcut. 

Şi, în mijlocul a toate acestea, oricum o simt: prezenţa 
lui Peter ca o mână caldă în jurul sufletului meu. 


e 379 a 


Emma 
Patru luni mai târziu 


Stau într-o mică încăpere, uitându-mă pe fereastră. De 
cealaltă parte a sticlei groase zăresc străfulgerările 
mugurilor verzi de pe crengile copacilor. Pe strada de sub 
mine trece cu paşi legănaţi o femeie însărcinată. Un bărbat 
o sprijină de braţ. Bănuiala mea: urmează să nască, dar a 
fost trimisă să se plimbe ca să grăbească travaliul. 
Maternitatea e situată în clădirea din vecini. Mai încolo, 
dincolo de clădirile mari de cărămidă roşie, zăresc apa. E 
de un albastru-cenuşiu, iar crestele valurilor sunt 
înspumate. 

Se spune că afară e frig. 

Se spune că pare mult mai cald şi mai plăcut decât e în 
realitate. Nu pot să-mi dau seama dacă e adevărat sau nu. 
Au trecut exact şapte săptămâni de când n-am mai ieşit din 
clădirea asta de cărămidă. Timp de şapte săptămâni am 
avut parte de aceeaşi privelişte, am urmărit cum se umflă 
mugurii mici şi tari şi păsările migratoare care se întorc. 

Se aude un ciocănit la uşă. 

In cadrul uşii apare capul lui Urban. 

— Vrei o ceaşcă de cafea? 

— Ceai, mulţumesc, îi spun şi mă minunez cum de nu 
reuşeşte să înveţe odată că eu nu beau cafea. 

Cu toate că în ultimele săptămâni am petrecut fiecare zi 
împreună, el încă mă mai întreabă dacă vreau cafea. Dar 
aşa e Urban. In ciuda inteligenţei lui ascuţite şi a 
interesului manifest faţă de mine, uneori e confuz. 
Câteodată, mintea pare să-i rătăcească, ca şi cum n-ar fi cu 
adevărat prezent. 

Dispare şi uşa se închide scoțând un oftat. Se întoarce 
câteva minute mai târziu. Aduce două ceşti cu ceai şi un 
carneţel pe care-l ţine sub braţ. 

— Ceaiul tău. 

— Mulţumesc frumos. 


< 380 » 


Se aşază pe scaunul din faţa mea şi-şi pune ochelarii cu 
ramă metalică. Apoi îşi freacă barba de câteva zile şi 
parcurge notițele. 

Toată situaţia asta e destul de comică. E ca şi cum ar 
încerca să menţină un fel de faţadă. Ca şi cum relaţia 
noastră s-ar mărgini strict la cea de doctor-pacient. Ca şi 
cum ar nega adevărul. Eu zâmbesc; nu mă pot abţine - 
situaţia e într-atât de absurdă! Acum câteva zile stăteam 
întinşi în patul meu ca doi iubiţi. Şi acum se preface că 
trece în revistă dosarul meu medical, ca un medic 
oarecare. 

Mă priveşte din nou în ochi. 

— Ce e aşa de amuzant? Îmi scapă ceva? 

Dau din cap. 

— Nu, doar că... 

Las fraza neterminată pentru că ştiu cum stau lucrurile. 

Dacă vrem să facem jocul ăsta, atunci va trebui să o 
facem după regulile lui. Probabil că se simte vinovat 
pentru ceea ce a făcut. Dacă se află, e posibil chiar să fie 
concediat. Dacă e de părere că mai bine să ne prefacem că 
nu s-a întâmplat, atunci n-am decât să accept asta. 

İşi scoate ochelarii şi-şi pune carneţelul pe masă. Mă 
priveşte în ochi. 

— Deci, cum te simţi astăzi, Emma? 

Imi împing pieptul către el şi-mi las ca din întâmplare 
bluza să alunece un pic de pe unul dintre umeri. 

— Păi, de unde să încep? 


e 381 >» 


Hanne 


Aşa îmi imaginez eternitatea. 

Totul e alb, tăcut şi lipsit de contur. Iar frigul, care e 
atotprezent, nici măcar nu te deranjează. E pur şi simplu 
acolo, ca marea şi păsările, şi zeiţa Sedna, plutind în 
adâncurile de un albastru întunecat. 

În faţa mea se întinde cimitirul Kulusuk şi, dincolo de 
acele cruci simple de lemn, stăpână e marea. În uniune cu 
cerul şi cu orizontul. În apele calme ale braţului de mare 
Torsuut Tunoq se reflectă munţii şi pe suprafaţa lor 
plutesc blocuri de gheaţă turcoaz. 

Crucile inuiţilor sunt anonime. 

Când cineva moare, numele lui e dat unui nou-născut şi 
viaţa îşi urmează cursul. Îmi place asta. Şi eu îmi doresc să 
am într-o bună zi o cruce albă şi anonimă de lemn, în locul 
unui bloc greoi de granit cu o inscripţie de aur. Poate voi fi 
îngropată aici, pe acest deal, unde permafrostul nu se 
dezgheaţă niciodată, iar pământul trebuie scobit ca să te 
accepte. 

Lângă mine stă Peter. Îşi trece braţul în jurul mijlocului 
meu şi se uită înspre braţul de mare. Simt un tremur de 
fericire pentru faptul că a venit aici împreună cu mine, 
traversând jumătate de glob ca să viziteze locurile la care 
am visat atâta timp. 

Rana adâncă provocată de foarfecă s-a vindecat. Dar 
medicii spun că am avut noroc. Un noroc inexplicabil. Dacă 
nu aveam în buzunar carneţelul care a blocat parţial 
foarfeca, probabil că astăzi n-aş mai fi în viaţă. Lovitura a 
fost puternică, iar ficatul, ratat la doar câţiva milimetri, e 
un organ sensibil. 

Am fost salvată de propriul simţ al ordinii şi de teama de 
a nu pierde controlul. E aproape comic. 

Asta i-a dat suficient timp lui Peter, care a ieşit în fugă 
din bar, să o imobilizeze pe Emma şi să ceară ajutor. 

Mai târziu în acea seară, după ce Emma a fost arestată 
şi Wilma dusă într-un loc sigur, Peter s-a dus să-l vadă pe 


e 382 + 


Albin. Dar tot nu vrea să-mi spună de ce relaţia cu fiul lui 
este aşa cum este. E ceva ce trebuie să accept. Să învăţ 
cum să mă raportez la asta. La fel cum el trebuie să înveţe 
cum să se raporteze la boala mea. 

Îi întâlnesc privirea. Văd o urmă de zâmbet, dar nu sunt 
sigură. Sau poate doar îşi mijeşte ochii în lumina intensă. 

Ştiu că speră că mă voi face mai bine. Nu vrea să mă 
piardă în faţa bolii. Dar ştiu de asemenea că lucrurile nu 
vor decurge aşa. Într-o zi voi aluneca în uitare şi voi deveni 
exact ceea ce îi este teamă că o să devin. 

Dar nu astăzi. 

Şi, serios acum, oare nu e ăsta singurul lucru care 
contează? 


< 383 + 


Mulţumiri 


Aş dori să le mulţumesc sincer tuturor celor care m-au 
ajutat în privinţa romanului Gheaţa de sub picioarele ei, 
mai ales editorului meu, Sara; redactorului meu, Katarina; 
tuturor celor de la Wahlström & Widstrand, respectiv 
agenţilor mei, Astri şi Christine de la Agenţia Ahlander. 

De asemenea, sunt etern recunoscătoare tuturor 
oamenilor care au citit această carte sub formă de 
manuscris şi au contribuit cu experienţa lor în diferite 
moduri importante, cu detalii şi intuiţii privind orice 
domeniu, de la expertiza medico-legală şi până la 
procedurile poliţiei, mai ales Evei von Vogelsang, lui 
Martin Csatlos, Cinei Jennehov şi Kristinei Ohlsson. 

În cele din urmă, aş dori să-mi exprim recunoştinţa faţă 
de familie şi prieteni pentru înţelegerea pe care mi-au 
arătat-o şi pentru încurajările din perioada cât a durat 
procesul scrierii acestei cărţi. Fără dragostea şi răbdarea 
voastră, această carte n-ar fi existat! 


Camilla Grebe 


VIRTUAL | 


pă 


e 384 + 


CAMILLA GREBE 


Poliția ajunge la locul unei crime 

atroce. Trupul unei femei decapitate 
zace într-o casă elegantă din suburbiile 
Stockholmului — crima e cu atât mai 
abominabilă cu cât seamănă în mod 
straniu cu o alta, săvârșită cu zece ani în 
urmă și rămasă nerezolvată. 


Acum însă există un suspect: 
charismaticul CEO Jesper Orre, 
proprietarul casei, care a dispărut. 


Ca să descifreze misterul din jurul acestui 
șarmant om de afaceri, detectivii Lindgren 
și Olsson apelează la ajutorul lui Hanne 
Lagerlind-Schân, un strălucit profiler. 


Dar pe urmele suspectului se află și 
Emma Bohman, otânără angajată 
la compania acestuia și cu care Orre 
a avut o scurtă aventură. 


m) 
— 
anms C 
— =, 
— 


786064" 


WI 


| 
| 


9 


www.edituratrei.ro 
ISEN 978-606-40-0090-3 


TREI 


e 386 »