Camilla Grebe — [Flickorna] 02 Jurnalul disparitiei mele

CAMILLA GREBE 


RAMA Z See E Doe A E E] 
Jurnalul 

dispariției mele 

a 


r PA $ 
ttual-proj E 


GLASS KEY AWARD 2018 
BEST SWEDISH CRIME NOVEL 2017 


AL DOILEA ROMAN DIN SERIA 
HANNE LAGERLIND-SCHON 


„E 
=] 
= 
EJ 
kag 
E 
= 
= 
LE 


TREI 


CAMILLA GREBE 


Seria: Flickorna och mörkret #2 


JURNALUL 
DISPARIȚIEI MELE 
Original: Husdjuret (2017) 


Traducere din limba engleză: 
IOANA GHIŞA 


y 


virtual-project.eu 


Pentru Åsa şi Mats, fiindcă aţi demonstrat că există 
o cale de ieşire chiar şi din întunericul cel mai adânc. 


Cine seamănă vânt culege furtună. 
Proverb bosniac 


ORMBERG 


Ormberg 
————090———— 
Octombrie, 2009 


Malin 


Îl tineam strâns de mână pe Kenny, în timp ce mergeam 
prin pădurea cufundată în întuneric. Nu pentru că aş fi 
crezut în fantome, fireşte că nu, în aşa ceva cred numai 
idioţii. Idioţii precum mama lui Kenny, care stătea ore în 
şir în faţa televizorului, urmărind programul acela stupid, 
în care un aşa-zis medium căuta prin case vechi spirite 
inexistente. 

Cu toate astea... 

Realitatea era că aproape toţi cunoscuţii auziseră, la 
movila din pietre, un sunet ca plânsetul unui bebeluş - un 
fel de scâncet lung şi trist. I se spunea copilul-nălucă şi, cu 
toate că nu credeam în spirite şi în alte prostii dintr-astea, 
nu voiam să risc nimic şi nu ieşeam niciodată singură pe 
întuneric. 

Mi-am ridicat privirea spre vârfurile ascuţite ale 
brazilor. Copacii erau atât de înalţi, că abia întrezăream 
cerul şi globul albicios al lunii. 

Kenny m-a tras de mână. Sticlele de bere se loveau una 
de alta în punga de plastic, iar izul lăsat de ţigara lui se 
împletea cu cel al pământului umed şi al frunzelor 
descompuse. La câţiva metri în urma noastră, Anders îşi 
târşâia picioarele prin desişurile de afine, fluierând o 
melodie din topul lunii. 

— Ce dracu', Malin. 

Kenny m-a tras iar de mână. 

— Ce? 

— Mergi mai încet decât maică-mea. Te-ai pilit deja sau 
ce? 

Comparaţia era nedreaptă: mama lui Kenny cântărea pe 
puţin 200 de kilograme, şi nu am văzut-o niciodată 
depăşind distanţa dintre canapeaua plasată în faţa 
televizorului şi toaletă. Ba chiar şi traseul ăsta îl făcea 
gâfâind. 

— 'Ţine-ţi fleanca, i-am retezat-o lui Kenny, sperând să 
percuteze la tonul meu glumeţ. Să priceapă că invectiva 


e 7» 


conţinea, de fapt, un fel de respect afectuos. 

Eram împreună de numai două săptămâni. Pe lângă 
hârjoneala obligatorie şi stângace din patul lui, care 
mirosea a câine, ne petreceam timpul încercând să ne 
jucăm rolurile. El: dominant, amuzant (câteodată, ironic pe 
seama mea) şi uneori biruit de o oboseală precoce şi 
egocentrică. Eu: admiratoare căzută-n extaz, îngăduitoare 
(chiar cu riscul uitării de sine), întotdeauna un sprijin 
generos când pe iubitul meu îl apuca depresia. Dragostea 
pe care o simţeam pentru Kenny era atât de intensă, de 
necugetată şi de carnală, că de multe ori mă lăsa fără 
suflare. Totuşi, nu voiam să fiu departe de el nicio clipă, de 
parcă mi-ar fi fost teamă să nu se arate că totul n-a fost 
decât un vis, o încântătoare născocire a creierului meu 
adolescentin, chinuit de dorinţe ascunse. 

Brazii din jurul nostru păreau de la începuturile 
vremurilor. În jurul rădăcinilor creşteau perniţe moi de 
muşchi verde, iar de ramurile groase ce se apropiau de 
pământ atârnau bărbile cenuşii ale lichenilor. 

De undeva, din depărtare, s-a auzit brusc trosnetul unei 
crengi. 

— Ce-a fost asta? am întrebat eu, poate prea strident. 

— A fost copilul-nălucă, a spus Anders cu o voce 
teatrală, undeva în spatele meu. E aici ca să te răpeaaască. 

Aproape că urla. 

— La dracu', n-o speria! a şuierat Kenny printre dinţi, 
animat de un neaşteptat instinct protector. 

Am chicotit şi m-am împiedicat de o rădăcină, fiind pe 
punctul de a-mi pierde echilibrul. Însă mâna caldă a lui 
Kenny era acolo, în întuneric. Sticlele din pungă se 
ciocneau surd, pe când el îşi schimba centrul de greutate 
de pe un picior pe celălalt, ca să mă sprijine. 

Gestul mi-a adus un val de căldură în inimă. 

Brazii se răriseră, ca şi cum s-ar fi dat la o parte. Făceau 
loc unei pajişti mici unde se afla movila. Mormanul de 
pietre din faţa noastră semăna, în lumina lunii, cu o 
colosală balenă naufragiată, năpădită de un muşchi verde 
şi gros, şi de mănunchiuri de ferigi care se unduiau uşor în 


e 3 


bătaia vântului. 

Dincolo de pajişte, silueta întunecată a muntelui 
Ormberg se profila pe cerul nopţii. 

— Aşadar, am zis eu, nu puteam mai bine să mergem 
acasă la unul dintre noi, ca să bem bere? Trebuia să stăm 
în pădure? E cumplit de frig aici. 

— Te încălzesc eu, a spus Kenny cu un zâmbet şmecher. 

M-a tras aproape de el, îi simţeam respiraţia duhnind a 
bere şi a tutun. Mi-aş fi întors faţa în direcţia opusă. Mă 
forţam totuşi să stau nemişcată şi să mă uit în ochii lui, 
pentru că asta aştepta el de la mine. 

Anders fluiera nestingherit. S-a trântit pe unul dintre 
bolovanii mai mari şi s-a întins după o bere. Apoi şi-a 
aprins o ţigară şi a spus: 

— Credeam că iţi doreşti să-l auzi pe copilul-nălucă. 

— Nu există năluci, am zis aşezându-mă pe o piatră mai 
mică. Numai idioţii cred aşa ceva. 

— Jumătate din Ormberg crede în copilul-nălucă, a venit 
replica lui Anders, după care a deschis berea şi a luat o 
înghiţitură. 

— Păi, tocmai de aceea nu cred în năluci, am constatat 
eu. 

Anders a chicotit la comentariul meu, însă Kenny nu 
dădea de înţeles să fi auzit ceva. Foarte rar părea să audă 
ce ziceam şi niciodată nu mă asculta cu adevărat. In 
schimb, s-a lipit de mine şi mi-a pipăit fundul. Şi-a băgat 
un deget rece ca gheaţa sub betelia pantalonilor mei. Apoi 
a îndreptat ţigara spre buzele mele. Am tras cuminte un 
fum, mi-am dat capul pe spate şi am suflat fumul, 
contemplând luna plină. 

Tăcerea intensifica toate sunetele: murmurul vântului 
slab răzbătând printre ferigi, pocnetele şi trosnetele surde, 
ca şi cum sute de degete nevăzute ar fi bătut darabana pe 
pământ, şi o pasăre care ţipa fantomatic în depărtare. 

Kenny mi-a dat o bere. 

Am luat o gură din băutura amară şi rece şi am scrutat 
întunericul printre brazi. Dacă cineva s-a fi ascuns acolo, 
sprijinit de vreo tulpină, nu l-am fi putut vedea. I-ar fi fost 


e 9 


nemaipomenit de uşor să se furişeze aici, la noi, în luminiş. 
Ar fi fost ca şi cum ar fi împuşcat căprioare într-un ţarc sau 
ca şi cum ar fi extras nişte peştişori aurii dintr-un acvariu. 

Dar ce ar face asta cineva, aici, în Ormberg? 

Aici nu se întâmplă niciodată nimic. De aceea oamenii 
sunt nevoiţi să inventeze poveşti cu fantome - ca să nu 
moară de tristeţe. 

Kenny a râgâit discret şi a mai deschis o bere. Apoi, s-a 
întors către mine şi m-a sărutat. Limba îi era rece, cu gust 
amar. 

— Get a room! a râs Anders, râgâind şi el. Sonor, ca şi 
cum râgâitul ar fi fost o întrebare la care aştepta răspuns. 

Comentariul l-a incitat pe Kenny, care şi-a introdus 
mâna în deschizătura gecii mele, a înaintat pe sub pulover 
şi m-a strâns tare de sâni. 

M-am aplecat spre el, ca să mă poată pipăi mai bine, şi 
mi-am lăsat limba să se plimbe de-a lungul dinţilor lui. 

Anders s-a ridicat brusc. L-am dat pe Kenny la o parte şi 
am întrebat: 

— Ce e? 

— Am auzit ceva. Suna de parcă... plângea sau se 
tânguia cineva, gen. 

Anders a scos un schelălăit trist şi apoi s-a pus pe un râs 
nebun, împroşcând cu bere. 

— Eşti complet ţăcănit, am zis eu. Trebuie să mă piş. N- 
aveţi decât să staţi aici şi să pândiţi fantomele. 

M-am ridicat, am ocolit movila şi am înaintat pe lângă 
pietre câţiva paşi. M-am întors şi, constatând că nu eram 
în raza vizuală a lui Kenny sau a lui Anders, mi-am 
descheiat pantalonii şi m-am lăsat pe vine. Ceva, poate un 
muşchi sau o plantă, mă gâdila pe coapsă în timp ce mă 
uşuram. Frigul se strecura în jurul picioarelor şi sub 
geacă. Tremuram. 

Ce grozavă idee să venim până aici ca să bem bere. 
Minunată! Dar de ce nu m-oi fi opus când Kenny venise cu 
propunerea? De ce nu mă opuneam niciodată când Kenny 
propunea ceva? 

Era întuneric beznă, aşa că mi-am scos bricheta din 


e 10 - 


buzunarul jachetei. Am zgândărit rotiţa cu degetul mare şi 
am lăsat flăcăruia să lumineze pământul: frunze stacojii de 
toamnă, muşchi catifelat şi pietre mari şi cenuşii. Iar acolo, 
în crăpătura dintre două pietre, se întrezărea ceva alb şi 
neted, ca pălăria unei ciuperci mari. 

Kenny şi Anders continuau să vorbească despre 
fantomă, cu voci vioaie şi împiedicate de la bere. Cuvintele 
năvăleau, se încălecau unele peste altele şi, în răstimpuri, 
erau întrerupte de râsete. 

Poate din curiozitate, poate pentru că nu eram prea 
nerăbdătoare să mă întorc la ei imediat, m-am aplecat să 
cercetez mai îndeaproape ciuperca aceea. 

Acuma, pe bune, cum dracu' de creşteau ciuperci albe 
fix în momentul ăsta al anului, în mijlocul pădurii? Aici nu 
culesesem niciodată altceva decât bureţi. 

Am apropiat bricheta de spaţiul dintre pietre, astfel 
încât lumina slabă să cadă mai bine. Am dat la o parte 
nişte frunze şi am smuls din rădăcini o ferigă. 

Da, într-adevăr, era ceva acolo. Ceva ce... 

Încă pe vine, cu blugii lăsaţi în jos, mi-am strecurat o 
mână în crăpătură şi am pipăit cu degetele suprafaţa albă 
şi netedă. Părea tare, ca piatra sau ca porţelanul. Poate un 
castron vechi? In orice caz, nu o ciupercă. 

M-am întins un pic şi am rostogolit într-o parte piatra de 
deasupra castronului. Era mai mică decât celelalte şi nu 
foarte grea, totuşi a căzut cu un bufnet surd lângă mine, 
pe suprafaţa acoperită cu muşchi verde. 

lată şi castronul sau ce-o fi fost. Era mare ca un gref, 
spart într-o parte, şi pe el creştea un fel de muşchi 
maroniu şi aţos. 

Mi-am întins iar mâna şi am pipăit firele subţiri şi 
întunecate. Le-am strâns între degetul mare şi arătător 
pentru câteva secunde, până ce creierul a pus cap la cap 
piesele de puzzle şi mi-am dat seama despre ce era vorba. 

Am dat drumul brichetei, m-am ridicat, am făcut câţiva 
paşi poticniţi în întuneric şi am început să strig. A fost un 
strigăt sălbatic, venit din adânc, ceva ce nu părea a se mai 
sfârşi vreodată. Ca şi cum groaza ar fi strivit fiecare atom 


e ll- 


de oxigen din corpul meu, forțându-l să iasă prin plămâni. 

Când Kenny şi Anders au venit lângă mine, aveam încă 
pantalonii în vine, iar strigătul care-mi ieşea din piept 
părea imposibil de oprit. 

Nu era niciun castron acolo. Nici fire de muşchi. 

Era un craniu cu păr lung şi negru. 


e 12» 


Ormberg 
a V — P 
Opt ani mai târziu, 201 7 


e 13 


Jake 


Mă numesc Jake. Se pronunţă ca în engleză, Geik, 
pentru că mama şi tata m-au botezat după Jake Gyllenhaal 
- unul dintre cei mai buni actori din lume. La şcoală, cei 
mai mulţi îmi pronunţă numele greşit, cu intenţie: spun 
iake ca şi cum ar rima cu Tache, Lache sau mai rău, 
muţunache. Mi-aş dori să am alt nume, dar nu pot face 
prea multe în privinţa asta. Sunt cine sunt. Şi mă cheamă 
cum mă cheamă. Mama şi-a dorit aşa de mult să mă 
numesc Jake, iar tata a făcut mereu cum a crezut mama, 
poate pentru că o iubea mai mult decât orice pe lume. 

Chiar şi acum, când mama e moartă, e ca şi cum ar mai 
fi încă printre noi. Câteodată se întâmplă ca tata să îi pună 
şi ei masa, şi dacă întreb ceva durează mult până să 
răspundă, de parcă s-ar gândi care ar fi părerea ei. De-abia 
apoi vine răspunsul: „Sigur, împrumută o bancnotă de o 
sută” sau „Bine, poţi merge la Saga să vă uitaţi la film, dar 
să fii acasă până la şapte”. 

Tata nu zice aproape niciodată nu la ceva, deşi a devenit 
un pic mai sever de când TrikâKungen, vechea fabrică de 
textile, s-a transformat din nou în centru de cazare a celor 
care cer azil. 

Mi-ar plăcea să cred că asta e o dovadă a bunătăţii lui, 
însă Melinda, sora mea mai mare, spune că se poartă aşa 
pentru că e prea apatic pentru a fi în stare să protesteze. 
Când spune asta, se uită cu subînţeles la dozele goale de 
bere aflate pe duşumeaua din bucătărie, zâmbeşte strâmb 
şi suflă rotocoale perfecte de fum care se înalţă uşor la 
tavan. 

Mi se pare că Melinda este nerecunoscătoare. Vreau să 
spun că are voie până şi să fumeze acasă, ceea ce mama 
nu i-ar fi permis niciodată, dar, în loc să se bucure de asta, 
spune astfel de lucruri. E nedrept, lipsit de recunoştinţă şi 
deloc drăguţ. 

Bunica obişnuia să spună, pe când trăia, că nu era mare 
lucru de capul tatei, dar că, în orice caz, locuiam în cea 


e 14» 


mai grozavă casă din Ormberg, şi asta nu era aşa de rău. 
Nu cred că-şi dădea seama cât înţelegeam din spusele ei. 
Oricum, era OK să nu fie mare lucru de capul cuiva, atâta 
vreme cât avea în proprietate o casă frumoasă. 

Cea mai grozavă casă din Ormberg se află la cinci sute 
de metri de autostradă, cum intri adânc în pădurea de 
brazi, pe lângă râul care şerpuieşte până la Vingâker. 
Există două motive pentru care casa e atât de frumoasă: 
primul, fiindcă tata e tâmplar şi al doilea, fiindcă rareori se 
întâmplă să aibă de lucru. Ce noroc, aşa poate lucra la 
casă aproape tot timpul. 

În jurul casei, tata a tăiat tufişurile şi a construit o 
terasă enormă. E atât de mare, că poţi juca baschet acolo 
sau te poţi plimba cu bicicleta. Dacă cineva şi-ar lua avânt 
şi n-ar exista balustradă, ar putea ateriza direct în apă. Nu 
pentru că vreun adult şi-ar dori asta - apa e rece ca 
gheaţa, chiar şi în mijlocul verii, iar fundul e plin de nămol, 
iarbă-de-mare şi râme scârboase. Câteodată, vara, Melinda 
şi cu mine umflăm vechile saltele gonflabile şi ne lăsăm 
purtaţi de curent până la vechea fabrică de cherestea. 
Coroanele copacilor formează un tavan verde care îmi 
aminteşte de milieurile pe care le croşeta bunica mea. Se 
aud numai păsările, scârţâitul de cauciuc al saltelelor când 
ne mişcăm şi susurul micului şuvoi care se varsă în bazinul 
vechii fabrici. 

Când ajungem în acel şuvoi de apă, trebuie să ne 
ridicăm, să ne luăm în mână saltelele şi să trecem prin apa 
joasă şi repede până la bazinul plin de nuferi şi iarbă-de- 
mare. 

În tinereţea lui, bunicul, pe care nu l-am întâlnit 
niciodată, a lucrat la fabrica de cherestea, dar aceasta a 
fost închisă cu mult înainte de naşterea tatei. Clădirea 
dărăpănată a fost incendiată de nişte skinheads din 
Katrineholm, când tata avea vârsta mea, paisprezece ani. 
Ruinele carbonizate au dăinuit. De departe, par a fi nişte 
colţi ivindu-se printre arbuşti. 

Tata spune că toţi aveau slujbe înainte: fie în agricultură 
sau la fabrica de cherestea, la Brogrens Mekaniska sau la 


e 15» 


TrikăKungen. Acum numai ţăranii au de lucru, pentru că 
toate fabricile au fost închise, iar joburile s-au mutat în 
China. Uzina Brogrens Mekaniska e tăcută şi părăsită, un 
schelet de tablă ondulată în mijlocul câmpului, iar castelul 
de cărămidă al TrikâKungen a fost transformat în centru 
de refugiaţi. 

Acolo nu avem voie să mergem - nici eu nici Melinda -, 
cu toate că tata ne permite multe. Şi nici nu pare să aibă 
nevoie să se gândească la ce ar fi spus mama, pentru că 
răspunsul vine cu iuţeala fulgerului ori de câte ori îl 
întrebăm. Spune că treaba asta este pentru propria 
noastră siguranţă. De ce îi e teamă mai exact nu se ştie, 
dar Melinda îşi dă mereu ochii peste cap când tata 
deschide subiectul, iar asta îl face să se enerveze şi să 
vorbească despre califat, burka şi violuri. 

Ştiu ce înseamnă burka şi viol, dar nu ştiu ce-i ăla 
califat. Oricum, am notat cuvântul, ca să îl caut pe Google 
- obişnuiesc să fac asta cu cuvintele pe care nu le ştiu, 
pentru că îmi plac cuvintele, mai ales cele mai dificile. Le 
colecţionez, gen. 

Încă un secret despre care nu pot vorbi cu nimeni. Poţi 
primi şuturi pentru lucruri mult mai neînsemnate în 
Ormberg, ca de exemplu să îţi placă un fel greşit de 
muzică sau să citeşti cărţi. lar anumite persoane, ca mine 
de exemplu, primesc mai multe şuturi decât altele. 


les pe terasă, mă aplec peste balustradă şi privesc spre 
râu. Norii de vreme rea s-au mai risipit şi au lăsat în urmă 
un petic de cer albastru, cu un soare de un portocaliu- 
intens un pic deasupra liniei orizontului. Pojghiţa de 
gheaţă ce îmbracă scândurile terasei străluceşte în lumina 
ultimelor raze de soare, iar apa întunecată a râului curge 
alene la picioarele mele. 

Râul nu îngheaţă niciodată, pentru că e în continuă 
mişcare. Ai putea face baie în el şi în timpul iernii, dar 
fireşte că nimeni nu se încumetă. 

Terasa e plină de ramuri aduse aici de furtuna din 
timpul nopţii. Probabil că ar trebui să le adun şi să le arunc 


e 16 - 


în compost, dar stau ca hipnotizat de soarele care atârnă 
ca o portocală după un colţ de nor. 

— Jake, intră odată, ce dracu’! strigă tata din camera de 
zi. Îţi îngheaţă oasele. 

Mă desprind de balustradă, mă uit la urmele umede, 
imprimate perfect pe gheaţa unde au zăbovit, şi mă retrag 
în casă. 

— Închide uşa, spune tata, tolănit în fotoliul lui de masaj, 
în faţa televizorului cu ecran plat. 

Tata ia telecomanda şi dă volumul mai încet. Mă 
priveşte. Între sprâncenele lui groase s-a format un rid. Îşi 
trece uşor mâna pistruiată peste creştet. Apoi, din reflex, o 
coboară spre butoanele de control ale fotoliului de masaj, 
care nu mai funcţionează de mult. 

— Ce făceai acolo, afară? 

— Mă uitam la râu. 

— Te uitai la râu?/ 

Ridul dintre sprâncene i se adânceşte, ca şi când aş fi 
rostit unul din acele cuvinte dificile pe care nu le ştie, însă 
ia apoi o mină nepăsătoare. 

— Mă duc până la Olle într-o clipită, spune el, 
deschizându-şi capsa de la blugi, ca să facă loc burţii 
revărsate. Melinda a făcut de haleală. E în frigider. Nu mă 
aştepta. 

— Bine. 

— Ea a promis să fie acasă până-n zece. 

Dau din cap, intru în bucătărie de unde iau o cola şi urc 
la mine în cameră simțind fluturi în stomac. 

Îmi rămân cel puţin două ore. 


E întuneric când iese tata. Uşa se trânteşte atât de tare, 
că se zgâlţâie fereastra. Un moment mai târziu, maşina 
porneşte în trombă. 

Aştept câteva minute, ca să mă asigur că tata nu se 
întoarce, apoi intru în camera părinţilor mei. 

Patul dublu e nefăcut pe partea tatei. Pe partea mamei 
pătura e întinsă cu grijă, iar pernele sunt umflate spre 
perete. Pe noptieră se află cartea pe care o citea înainte să 


e 17» 


moară, cea despre o fată tânără care se cuplează cu un tip 
bogat pe nume Grey. El e sadic şi nu se poate îndrăgosti, 
dar fata îl iubeşte totuşi, pentru că fetelor le place să simtă 
durere. In orice caz, asta spune Vincent. Mi-e foarte greu 
să cred că e adevărat - vreau să spun, cui îi place să fie 
lovit? Nu mie, în orice caz. Cred mai degrabă că fetelor le 
plac banii lui Grey, pentru că toţi iubesc banii şi cei mai 
mulţi ar face orice să se îmbogăţească. 

Ca de exemplu să încaseze nişte lovituri sau să i-o sugă 
unui sadic scârbos. 

Merg la dulapul mamei şi trag într-o parte uşa glisantă 
cu oglindă. Nu alunecă prea bine şi trebuie să îi dau un 
mic ghiont ca să se urnească. Apoi mângâi obiectele de 
îmbrăcăminte: mătase sclipitoare, rochii cu paiete, catifea 
moale, blugi aspri şi bumbac şifonat, necălcat. 

Închid ochii şi înghit în sec. 

E atât de frumos, e perfect. Dacă aş fi bogat, la fel de 
bogat ca Grey ăla, atunci mi-aş procura un walking closet, 
cum se spune. Aş avea poşete pentru diferite ocazii şi 
anotimpuri, atârnate de cârlige speciale în garderobă, iar 
pantofii mi s-ar răsfăţa într-un dulap cu sistem de iluminat. 

E imposibil, asta înţeleg prea bine. Nu numai pentru că 
ar costa o grămadă de bani, ci şi pentru că sunt băiat. Ar fi 
total deplasat să fac rost de o garderobă cu haine de fată. 
Dacă aş face asta, aş demonstra doar că sunt un ciudat. Că 
sunt mult mai bolnav decât Grey ăla - pentru că e în regulă 
să baţi femei şi să le legi, dar nu să te îmbraci ca ele. 

În orice caz, nu în Ormberg. 

Scot rochia aurie cu paiete, cea cu bretele fine şi 
căptuşeală lucioasă, un pic alunecoasă. Mama obişnuia să 
o îmbrace în seara de Revelion şi când mergea în croazieră 
în Finlanda, cu prietenele ei. 

O ţin în faţa mea şi fac câţiva paşi înapoi, să mă pot 
vedea în oglindă. Sunt slab şi părul castaniu îmi 
încadrează ca un mănunchi de pene faţa palidă. Aşez 
rochia cu grijă pe pat şi merg la comodă. Trag sertarul de 
sus şi aleg un sutien negru cu dantelă. Apoi îmi dau jos 
blugii şi hanoracul şi îmi pun sutienul. 


e 18 + 


Arată cam aiurea, evident. Nu e nimic acolo unde ar 
trebui să fie sânii, numai un piept plat, alb ca varul, cu 
sfârcuri mici şi caraghioase. Cupele de dantelă stau moi de 
piept. Pun câte un ciorap ghemotoc în fiecare cupă, apoi 
las rochia să-mi alunece peste cap. Ca de fiecare dată când 
probez rochia cu paiete, sunt izbit de cât de grea este -e 
grea şi rece pe piele. 

Îmi studiez imaginea în oglindă şi, dintr-odată, mă simt 
nelalocul meu. Mai bine aş fi folosit hainele altcuiva, nu 
tocmai pe cele ale mamei. Dar bineînţeles că eu nu am 
haine de fată, iar Melinda are mai degrabă blugi şi bluze, 
nu ar pune niciodată pe ea ceva atât de minunat. 

Mă gândesc ce pantofi s-ar potrivi mai bine cu rochia. 
Poate cei negri cu pietre roz? Sau sandalele cu curele 
albastre şi roşii? Aleg pantofii negri - mai mereu îi aleg pe 
ăştia, pentru că ador pietrele roz şi sclipitoare. Mă fac să 
mă gândesc la bijuteriile scumpe, ca cele pe care le poartă 
fetele în videoclipurile de pe YouTube la care se tot uită 
Melinda. 

Fac din nou un pas în spate şi studiez imaginea din 
oglindă. Dacă părul ar fi ceva mai lung, chiar că aş arăta 
ca o fată. Poate că am să-l las să crească un pic, măcar 
atât cât să poată fi prins la spate. 

Ideea e tentantă. 

Când merg în camera Melindei, las urme pe mocheta 
cea groasă. Tata a pus mochete în toate camerele, în afară 
de bucătărie, pentru că e aşa de plăcut să păşeşti pe ele. 
Ador senzaţia de moale sub pantofii cu toc înalt, parcă ai 
merge pe iarbă, e ca şi cum aş fi afară. 

Trusa de machiaj a Melindei e mare, înăuntru e 
harababură. Arunc o privire spre ceas şi mă hotărăsc să 
mă grăbesc. Trasez linii groase cu dermatograf în jurul 
ochilor, cum face cântăreaţa aceea, Adele, şi întind rujul 
grena peste buze. Simt cum un val de căldură mă cuprinde 
la interior, când mă privesc în oglindă. 

Arăt trăsnet. 

Sunt Jake, şi totuşi nu sunt el, pentru că arăt mai bine, 
impecabil. Sunt mai eu însumi decât înainte, într-un fel. 


e 19 œ 


Pe hol, pun pe mine unul dintre puloverele Melindei - 
sunt zero grade afară şi, oricât mi-aş dori, nu pot ieşi 
numai în rochie. Puloverul negru de lână e aspru şi 
nasturii au căzut, nu poate fi încheiat. Frigul mă muşcă de 
picioare când încui uşa. Aşez cheia sub ghiveciul gol şi 
crăpat şi încep să merg pe drum. Pietrişul scrâşneşte sub 
picioarele mele, mă concentrez să nu-mi pierd echilibrul pe 
pantofii cu tocuri. 

Noaptea e întunecată, lipsită de culoare şi miroase a 
pământ umed. 

A început să cadă o ploaie rară, amestecată cu zăpadă. 
Rochia se aude un pic când păşesc, parcă foşneşte. Casele 
vecinilor de-a lungul drumului stau tăcute, mă întreb dacă 
mă vede cineva. Dar nu cred că vecinii ar avea vreo 
obiecţie cu privire la îmbrăcămintea mea. Sunt doar vecini. 

Pornesc pe cărăruie. 

Şoseaua se află la aproximativ o sută de metri înaintea 
mea. Pot merge până acolo, dar nu mai departe, pentru că 
m-ar putea vedea cineva şi ar fi cel mai rău lucru care s-ar 
putea întâmpla. Mai rău decât moartea, gen. 

Ador să merg singur prin pădure. Mai ales în hainele 
mamei. De obicei, îmi imaginez că ies în oraş, în 
Katrineholm, şi că sunt în drum spre un bar sau un 
restaurant. 

Asta nu se va întâmpla vreodată, fireşte. 

Când ajung la vreo doi metri de drum, mă opresc, închid 
ochii şi încerc să savurez cât mai mult din toată treaba 
asta, pentru că ştiu că trebuie să mă întorc imediat. Să mă 
întorc în cea mai arătoasă casă din Ormberg, la televizorul 
plat şi la fotoliul de masaj şi la camera mea plină cu 
postere de film. Inapoi la frigiderul plin cu fast-food şi la 
aparatul de gheaţă care funcţionează numai dacă îl loveşti 
puternic cu pumnul, de câteva ori. 

Inapoi la Jake care nu are nici rochie, nici sutien, nici 
pantofi cu toc. 

Picături reci de ploaie îmi cad pe creştet şi îmi alunecă 
de-a lungul cefei şi între omoplaţi. N 

Dârdâi. De fapt, vremea nu e chiar atât de urâtă. În 


e 20 - 


orice caz, nu dacă o compari cu cea de ieri - vântul a bătut 
atât de tare, gata să ia pe sus acoperişul. 

Undeva se aude un bufnet, poate e o căprioară, sunt 
multe sălbăticiuni pe aici. Odată tata a venit cu o căprioară 
întreagă, pe care o împuşcase Olle, şi a lăsat-o câteva zile 
în garaj spânzurată cu capul în jos, până a jupuit-o şi a 
tăiat-o. 

Alte zgomote. 

Trosnet de crengi - şi se mai aude şi altceva, un geamăt 
înăbuşit, ca de animal rănit. Împietrit, iscodesc prin 
întuneric. Ceva se mişcă printre brazi, se strecoară spre 
mine prin desiş. 

Un lup? 

Gândul a răsărit de nicăieri, cu toate că ştiu că nu sunt 
lupi pe aici. Numai elani, căprioare, vulpi şi iepuri. Cel mai 
periculos animal din Ormberg e omul, asta a spus inclusiv 
tata. 

Mă întorc cu intenţia de a fugi înapoi spre casă, însă un 
toc mi se înfige în pământ şi cad pe spate. O piatră ascuţită 
îmi apasă palma şi simt o durere puternică la baza spinării. 

În secunda următoare, o femeie se iveşte din pădure. 

E bătrână. Părul îi atârnă în şuviţe ude în jurul chipului, 
bluza subţire îi e udă şi ruptă, la fel şi blugii. Nu poartă 
nici geacă, nici pantofi, iar pe braţe are dungi de sânge şi 
murdărie. 

— Ajută-mă, spune ea cu o voce atât de slabă, că abia 
pot distinge cuvintele. 

Mă târăsc înapoi, pe pământ, ca să o evit, deodată 
cuprins de spaimă, pentru că arată ca acele vrăjitoare sau 
ucigaşe nebune din filmele de groază la care mă uit cu 
Saga. Ploaia s-a întețit şi de jur împrejurul meu s-a format 
o baltă mare. Mă ridic pe vine, îmi trag pantofii şi îi iau în 
mână. 

— Ajută-mă, îngaimă ea din nou, în timp ce se ridică în 
picioare. 

Imi dau seama, bineînţeles, că nu are cum să fie 
vrăjitoare, dar poate e nebună. Şi periculoasă. Cu un an în 
urmă, poliţia a prins în Ormberg un bătrân bolnav mintal. 


e 21 œ» 


Evadase de la spitalul Karsuddens din Katrineholm şi s-a 
ascuns aproape o lună prin casele goale de vacanţă. 

— Cine eşti? întreb, dându-mă înapoi şi simţindu-mi 
picioarele cufundându-se în muşchiul ud. 

Femeia se opreşte. Pare mirată, de parcă n-ar şti cum să 
răspundă la întrebare. Işi priveşte braţele, dă la o parte o 
creangă, şi văd că ţine ceva în cealaltă mână, o carte sau 
poate un caiet de însemnări. 

— Mă numesc Hanne, spune ea, după câteva secunde. 

Vocea îi e mai clară, iar când îmi întâlneşte privirea pare 
chiar să încerce un zâmbet. 

Continuă: 

— Nu ai de ce să-ţi fie teamă. Nu îţi fac rău. 

O privesc, simțind picurii de ploaie lovindu-mă în obraz. 

Pare altfel acum, seamănă mai puţin cu o vrăjitoare şi 
mai mult cu o doamnă în vârstă. O femeie inofensivă, care 
şi-a rupt hainele şi a căzut în pădure. Poate că s-a rătăcit şi 
nu mai găseşte drumul până acasă. 

— Ce s-a întâmplat? întreb. 

Doamna pe nume Hanne îşi examinează hainele rupte, 
apoi îmi întâlneşte privirea. Observ confuzie şi groază în 
ochii ei. 

— Nu îmi amintesc, îngaimă ea. 

În aceeaşi clipă, se aude de la distanţă huruitul unei 
maşini. Şi ea pare să o audă, pentru că face câţiva paşi în 
direcţia şoselei şi îşi flutură mâinile. O urmez la marginea 
drumului şi caut cu privirea în întuneric maşina care se 
apropie. In lumina farurilor, văd că picioarele goale ale lui 
Hanne sunt pătate cu sânge, zgâriate pesemne de crengi 
ţepoase şi pietre ascuţite. 

Dar mai văd ceva, văd paietele rochiei mele strălucind şi 
scăpărând în lumină ca stelele de pe cer într-o noapte 
senină. 

Oricine s-ar putea afla în maşina care se apropie - un 
vecin sau poate fratele mai mare al unui amic, sau moşul 
nebun de dincolo de biserică - probabilitatea de a fi o 
persoană pe care o cunosc e destul de mare. 

Mă cuprinde teama, îmi pătrunde în măruntaie şi îmi 


e 22 » 


cuprinde brutal inima. 

Un singur lucru e mai rău decât o vrăjitoare, decât nişte 
pacienţi cu boli mintale sau decât ucigaşe nebune, iar asta 
e să fiu descoperit. Să mă vadă careva în rochie cu paiete, 
cu şosete rulate în vechiul sutien al mamei. Dacă s-ar afla 
în Ormberg, aş putea la fel de bine să mă împuşc. 

Mă retrag înapoi în pădure şi mă ghemuiesc în spatele 
unor arbuşti. Şoferul trebuie să mă fi văzut, dar el sau ea 
probabil nu m-a recunoscut. E întuneric, plouă cu găleata, 
să nu mai vorbim de felul în care sunt îmbrăcat. 

Maşina se opreşte, iar geamul coboară cu un hârşâit. 
Muzica răsună în noapte. O aud pe femeie vorbind cu 
şoferiţa, dar nu o recunosc nici pe ea, nici maşina. După un 
minut, femeia deschide portiera din spate şi intră. Apoi 
maşina dispare în noapte. Mă ridic şi mă apropii de drumul 
care se unduieşte prin pădure, ca un şarpe negru şi 
strălucitor. Nu se mai aude altceva, numai ploaia. 

Doamna pe nume Hanne a plecat, dar a lăsat ceva pe jos 
- un caiet cu copertă maronie. 


e 23» 


Malin 


Mă îndoi în bătaia puternică a vântului din parcare. Mă 
uit la asfaltul negru şi strălucitor, cu gândul la întrebarea 
pe care mi-a pus-o mama, înainte să sune telefonul. 

De fapt, de ce te-ai făcut polițistă, Malin? 

Când mi se pune această întrebare, am obiceiul să râd şi 
să-mi dau ochii peste cap. Apoi spun probabil ceva despre 
cum motivul nu are de-a face în niciun caz cu salariul, 
maşina de serviciu sau minunatele ore de lucru. Dar ideea 
e că glumesc ca să scap de răspuns. Nu vreau să iau 
întrebarea în serios, să mă analizez pe mine însămi şi să-mi 
cântăresc motivaţia. Dacă aş face totuşi o încercare, atunci 
cred că unul dintre motive ar fi că vreau să-i ajut pe 
oameni, că o parte din mine crede cu adevărat că-şi poate 
aduce contribuţia la crearea unei societăţi mai bune. Poate 
că am în mine şi un fel de imbold de a crea ordine şi a 
îndrepta lucrurile, în acelaşi fel în care faci curat în casă 
sau cureţi buruienile în grădină. 

Studiile la Academia de Poliţie din Sorentorp, chiar la 
nord de Stockholm, au fost şi un mod mai la îndemână de a 
scăpa de aici. Un bilet gratis de plecare din Ormberg şi o 
scuză excelentă de a evita să vizitez satul la sfârşit de 
săptămână. 

Oare şi scheletul găsit în pădure de mine, Kenny şi 
Anders, cu opt ani în urmă, să fi contribuit la alegerea 
acestei meserii? 

De fapt, nu ştiu. 

În acel moment, a fost în orice caz interesant să mă aflu 
în centrul unei anchete atât de notorii. Cu toate că victima, 
o fetiţă, nu a putut fi identificată atunci, iar făptaşul nu a 
fost prins. Nu mi-aş fi închipuit vreodată că voi ajunge să 
lucrez tocmai la acest caz. 

O rafală de vânt rece ridică o pungă goală de plastic şi 
câteva frunze, le duce departe spre clădirea spitalului, 
joasă şi cărămizie. Cineva iese din recepţie, se pune cu 
spatele contra vântului şi îşi aprinde o ţigară. 


e 24» 


Manfred Olsson, colegul meu în această anchetă, m-a 
sunat cu mai puţin de o oră în urmă. 

Mă gândesc la expresia mirată a mamei când am primit 
telefonul. La privirea ei care oscila între mine şi ceas, când 
a înţeles că se întâmplase ceva grav şi că eram nevoită să 
plec, deşi era prima duminică de advent şi friptura se 
rumenea în cuptor. 

Lui Manfred părea că i se taie respiraţia când am 
răspuns, ca şi cum s-ar fi spetit pe ruta de trei kilometri de 
la biserică. Dar, pe de altă parte, gâfâie aşa aproape tot 
timpul. Probabil pentru că poartă pe el un surplus de 
greutate de aproximativ cincizeci de kilograme. Oricum, 
ceea ce a spus m-a luat total pe nepregătite: că Hanne 
Lagerlind-Schân a fost găsită ieri în pădure, singură, 
înfrigurată şi confuză. Oare puteam să vin şi eu la spital, să 
o văd? 

Se pare că poliţiei locale i-a luat aproape o zi să-i dea de 
urmă şi să ia legătura cu Manfred. Poate că nu prea 
ciudat, la urma urmei, nu există niciun sediu de poliţie în 
Ormberg. Cel mai apropiat se află la Vingåker şi nu prea 
suntem în legătură cu ei. Hanne nu şi-a amintit nici ce 
făcea în pădure, nu ştia nici măcar că ajunsese în 
Ormberg. 

Dintre toţi cei alături de care am lucrat, Hanne e ultima 
despre care aş fi putut să cred că i se poate întâmpla ceva. 
Ea e un profiler de vreo şaizeci de ani, din Stockholm. E 
prietenoasă, tăcută şi de o minuţiozitate patologică. Nu 
întârzie niciodată la şedinţe şi îşi notează absolut totul în 
caietul ei maroniu. 

Cum de e posibil aşa ceva? Cum să uiţi până şi locul 
unde te afli, cum să uiţi care sunt colegii tăi? 

Şi unde naiba e Peter Lindgren? Abia de merge un 
metru fără Hanne. 

Hanne şi Peter fac parte din grupul de cinci persoane 
care investighează din nou omorul fetei de la movila de 
pietre. De când se află în funcţie, noul şef al Poliţiei 
Naţionale a lansat o serie de iniţiative: cere mai multă 
implicare împotriva delincvenţei şi creşterea procentului 


e 25» 


de soluţionări în cazul faptelor grave de violenţă. Echipe 
speciale urmează să se ocupe de violențele bandelor 
criminale din zonele de periferie. Un accent deosebit se 
pune pe aşa-numitele cold cases, care au la bază violenţe 
mortale. Asta pentru că, din 2010, de când s-a desfiinţat 
perioada-limită pentru rezolvarea anchetelor 
criminalistice,  vrafurile de dosare ale crimelor 
nesoluţionate au crescut peste tot în ţară. 

Această crimă este una dintre acele crime nerezolvate, 
scoase la suprafaţă din fundul arhivelor pentru a fi 
examinate din nou. Am lucrat la anchetă mai bine de o 
săptămână. Hanne şi Peter vin din Departamentul 
Operaţional al Poliţiei Naţionale. Dacă înţeleg bine, sunt o 
pereche şi în viaţa de zi cu zi, o pereche destul de 
neobişnuită, pentru că Hanne trebuie să fie cel puţin cu 
zece ani mai în vârstă decât Peter. Şi Manfred aparţine 
aceluiaşi departament şi lucrează de mult cu Peter. Din 
grup mai face parte şi Andreas Borg, un poliţist de vreo 
treizeci de ani care în mod normal lucrează în Orebro. 

Şi eu, Malin. 

Să particip tocmai la ancheta omorului fetei de la movilă 
e, puţin spus, neaşteptat, nu numai pentru că eu am găsit- 
o în acea seară de toamnă, în urmă cu opt ani, ci şi pentru 
că, de când am absolvit Academia de Poliţie, am lucrat 
doar ca simplu agent în Katrineholm. Există totuşi o logică: 
am fost trimisă la Ormberg pentru că am crescut acolo şi 
ei se aşteaptă să cunosc bine zona. De fapt, cred că sunt 
singurul poliţist din tot Sormlandul care provine tocmai 
din Ormberg. 

Că am fost de faţă când s-a găsit cadavrul nu a prea 
contat pentru superiorii mei, atunci când au luat decizia. 
Aveau nevoie de un cunoscător al locului, care să se 
descurce prin pădurile întinse din această zonă şi care 
putea vorbi cu bătrânii de prin casele izolate. 

E de-nţeles. 

Ormberg nu e tocmai primitor cu străinii, iar eu ştiu 
satul ca-n palmă şi îi cunosc pe toţi cei care locuiesc în el. 
Cei rămaşi acolo mai exact, pentru că, de când 


e 26 - 


TrikăKungen şi  Brogrens Mekaniska s-au închis, 
majoritatea locuitorilor s-au mutat. Mai găseşti doar 
vilegiaturişti, bătrâni şi şomeri căpoşi, care refuză să 
plece. 

Şi refugiații, desigur. 

Mă întreb cui i-a venit strălucita idee de a plasa o sută 
de doritori de azil într-un sat depopulat la mijloc de 
Sörmland. Nu că ar fi prima oară - când au venit refugiații 
din Balcani, la începutul anilor nouăzeci, clădirea fabricii 
TrikâKungen a funcţionat şi atunci ca tabără de refugiaţi. 

Văd uriaşul SUV german al lui Manfred virând în 
parcare şi merg să-l întâmpin. 

Maşina se opreşte şi Manfred se apropie greoi, gâfâind, 
aplecat în faţă. Vântul îi cuprinde părul blond-roşcat şi i-l 
ridică vâlvoi, de parcă ar avea un nimb în jurul capului. E 
îmbrăcat elegant, ca de obicei, cu un pardesiu scump şi un 
şal roşu de lână subţire, uşor şifonat, pe care l-a învârtit de 
mai multe ori, cu o neglijenţă căutată, în jurul gâtului. Îşi 
ţine borseta din piele de culoare coniac sub braţul stâng. 
Grăbeşte paşii. 

— Bună, îl salut şi încep să alerg ca să ţin pasul cu el. 

Dă din cap spre mine, rezervat, când ajungem la intrare. 

— Vine şi Andreas? întreb. 

— Nu, spune Manfred trecându- -şi mâna peste părul 
roşcat, pentru a-l aranja. Se pare că e la mama lui, în 
Orebro. Îi vom pune la curent mâine. 

— Şi Peter, ai auzit ceva de el? 

După un moment, Manfred răspunde. 

— Nu. Are mobilul închis, se pare. lar Hanne nu-şi 
aminteşte nimic. Am ieşit cu o echipă de intervenţie. 
Poliţiştii şi militarii vor începe căutarea mâine-dimineaţă. 

Nu ştiu cât de apropiaţi sunt Peter şi Manfred, însă e 
clar că au lucrat împreună mulţi ani. Au cam aceleaşi 
păreri, de cele mai multe ori, şi nu par să aibă nevoie de 
prea multe cuvinte pentru a comunica. O privire sau o 
mişcare din cap este de ajuns. 

Manfred trebuie să fie îngrijorat. 

Nimeni nu a auzit de Peter de alaltăieri, de când el şi 


e 27» 


Hanne au părăsit biroul nostru provizoriu din Ormberg, la 
ora patru şi jumătate. 

Se pare că eu am fost ultima persoană care i-a văzut. 

Când au plecat, păreau cumva surescitaţi, ca şi cum 
urmau să facă ceva amuzant. l-am întrebat ce aveau de 
gând şi au spus că se gândeau să plece la Katrineholm şi 
să ia masa, că se săturaseră de tot fast-foodul cu gust de 
carton. 

După asta, nu a mai auzit nimeni nimic, nici de la 
Hanne, nici de la Peter - şi nici nu ne-am aşteptat, de fapt. 
Era sfârşit de săptămână şi ne hotărâserăm să ne luăm 
liber pentru vreo două zile. 

Intrăm în clădire, ajungem la recepţie şi primim indicaţii 
despre cum să ajungem la departamentul respectiv. 
Lumina puternică a spitalului se reflectă pe linoleumul 
neted al duşumelei. Manfred pare obosit, are ochii înroşiţi, 
buzele livide şi crăpate. Dar, pe de altă parte, el arată 
adesea obosit. Presupun că viaţa la cincizeci de ani, viaţa 
de tată de copii mici şi cu program întreg de muncă, îşi 
spune cuvântul. n 


Hanne stă pe colțul patului când intrăm în salon. E 
îmbrăcată în haine de spital şi are o pătură portocalie 
cadrilată aşezată pe umeri, ca o pelerină. Părul i se răsfiră 
în şuviţe umede peste umeri, de parcă tocmai ar fi făcut 
duş. Mâinile îi sunt acoperite de mici răni, iar picioarele îi 
sunt bandajate. Lângă ea se află un stativ de perfuzie, iar 
picurii din pungă se scurg printr-o canulă în mâna ei. Are 
privirea sticloasă şi lipsită de expresie. 

Manfred se îndreaptă către ea şi o îmbrăţişează 
stângaci. 

— Manfred, murmură ea cu nervozitate în glas. 

Apoi îşi întoarce privirea spre mine, îşi înclină capul un 
pic într-o parte, cu o expresie întrebătoare. 

Imi ia câteva secunde până înţeleg că, de fapt, nu mă 
recunoaşte, cu toate că am lucrat împreună, la anchetă, 
mai mult de o săptămână. 

Gândul îmi face sângele să-mi îngheţe în vine. 


e 28 œ 


— Bună, Hanne, spun eu atingându-i braţul, îngrijorată 
brusc să nu se strice la atingerea mea, ca o păpuşă de 
hârtie, aşa, fragilă, cum pare. 

— Sunt eu, Malin, colega ta, continui, încercând să am o 
voce calmă. Mă recunoşti? 

Hanne clipeşte de câteva ori şi îmi întâlneşte privirea. 
Are ochii apoşi şi roşii. 

— Da, sigur, spune ea, însă sunt convinsă că minte, 
pentru că expresia feţei îi e chinuită şi concentrată, ca şi 
cum ar încerca să rezolve o ecuaţie grea. 

Aduc un taburet şi mă aşez lângă patul ei. Manfred se 
pune pe pat şi o cuprinde cu braţul pe după umerii firavi. 
Pe lângă el, Hanne pare frapant de mică şi de subţire, 
aproape ca un copil. 

Manfred îşi drege glasul. 

— Îţi aminteşti ce s-a întâmplat în pădure, Hanne? 

Figura ei capătă o expresie gravă. Se încruntă şi clatină 
uşor din cap. 

— Nu îmi amintesc, spune ea îngropându-şi faţa în 
palme. O clipă mi se pare că îi e ruşine şi pare să-şi 
dorească să se fie undeva, departe. 

Manfred îmi întâlneşte privirea. 

— Nu face nimic, spune el mângâindu-i umărul. 

Apoi continuă cu voce fermă: 

— Ai fost în pădure ieri-seară, la sud de muntele 
Ormberg. 

Hanne dă din cap, îşi îndreaptă spatele şi îşi pune 
mâinile pe genunchi. 

— Îţi aminteşti de asta? întreb eu. 

Clatină din cap şi scarpină absentă banda chirurgicală 
care fixează canula. Are unghiile crăpate şi murdare. 

— Ai fost găsită de o femeie care trecea cu maşina, 
spune Manfred. Se pare că erai însoţită de o altă femeie. 
Îmbrăcată în pulover şi cu un fel de rochie sclipitoare. Îţi 
aminteşti? 

— Nu, iertaţi-mă. Îmi pare rău, dar... 

— Nu face nimic, spune Manfred. Nu face nimic, Hanne. 
Vom afla noi ce s-a întâmplat. Îţi aminteşti dacă Peter era 


e 29 œ 


cu tine în pădure? 

Hanne îşi îngroapă din nou chipul în palme. 

— Nu. Îmi pară rău! 

Manfred arată mâhnit. Îmi aruncă o privire rugătoare. 

— Care este ultimul lucru de care îţi aminteşti? îmi 
încerc eu norocul. 

Parcă n-ar vrea să răspundă. Dă din umeri cu mişcări 
hotărâte, iar respiraţia îi e forţată, ca şi cum fiecare gură 
de aer ar fi crucială. 

— Ilulissat, spune ea apoi, cu faţa încă îngropată în 
palme. 

Manfred se uită la mine şi îşi mişcă buzele: 
„Groenlanda”. 

Hanne şi Peter au venit direct de acolo, pentru a 
participa la investigaţie. Fuseseră într-o călătorie mult- 
visată, de două luni, devenită realitate după o perioadă 
lungă de lucru la un caz dificil de crimă. 

— Bine, spun eu. Şi apoi aţi venit la Ormberg ca să 
participaţi la ancheta scheletului de la movilă. Ii 
aminteşti? 

Hanne clatină puternic din cap şi suspină. 

— Chiar nu îţi aminteşti nimic din Ormberg? întreabă 
Manfred cu voce scăzută. 

— Nimic, spune Hanne. Nu îmi amintesc nimic. 

Manfred îi ia mâna firavă într-a sa şi pare să reflecteze 
la ceva. Deodată împietreşte, o priveşte, îi întoarce palma 
în sus şi o observă cu mare interes. 

Iniţial nu înţeleg ce face, apoi văd ceva pe palma lui 
Hanne. Pe pielea ei palidă se văd nişte cifre lăbărţate 
scrise cu tuş, întrerupte de mici răni. Citesc „363”, dar 
apoi textul devine şters şi imposibil de descifrat, ca şi cum 
ar fi fost îndepărtat odată cu murdăria din pădure. 

— Ce e asta? întreabă Manfred. Ce înseamnă aceste 
cifre? 

Hanne îşi priveşte mâna nedumerită, ca şi cum n-ar mai 
fi văzut-o niciodată. Ca şi cum ar fi fost un animal bizar, 
care se strecurase nevăzut în spital şi se cuibărise pe 
genunchii ei. 


e 30 - 


— Nu ştiu, spune ea. N-am idee. 


Stăm în bucătărie cu medicul pe nume Maja, care pare a 
fi de vârsta mea. Părul ei lung şi blond se revarsă în bucle 
moi peste halatul alb. Îmi aminteşte vag de una dintre 
acele tipe cu care voiam să semăn când eram mai tânără: 
mică, cu forme şi extrem de drăguță - cu alte cuvinte, tot 
ce eu nu eram eu. Poartă blugi şi pe sub halat se zăreşte 
un tricou roz. Pe piept are o etichetă albastră cu textul 
„doctor”, iar din buzunar se iveşte un set de pixuri, 
încăperea e mică şi dotată cu două frigidere, o maşină de 
spălat vase şi masă rotundă cu patru taburete din furnir de 
mesteacăn. Pe mijlocul mesei se află o crăciuniţă într-un 
ghiveci de plastic. O felicitare de mulţumire scrisă cu un 
stil tremurat e fixată între frunze. 

Intră două asistente care iau ceva din frigider şi dispar 
apoi pe coridor, cu paşi tăcuţi. 

— Era deshidratată şi căpătase o răceală serioasă când a 
intrat pe uşa spitalului, spune Maja turnându-şi un pic de 
lapte în cana de cafea. Da, era îmbrăcată, se pare, numai 
cu o bluză subţire şi cu nişte pantaloni când a fost găsită, 
deşi erau zero grade afară. 

— Nu avea geacă? întreabă Manfred. 

Maja clatină din cap. 

— Nu avea nici geacă, nici încălţăminte. 

— A reuşit să spună ceva despre cele întâmplate? mă 
interesez. 

Maja îşi strânge părul lung şi strălucitor şi îl prinde într- 
un coc la spate. Strânge un pic din buzele cu formă 
perfectă, oftează şi clatină din cap. 

— Nu-şi aminteşte mai nimic. Numim asta amnezie 
anterogradă. E atunci când pacientul nu îşi aminteşte 
lucruri de la un anumit punct în timp. Mai întâi am crezut 
că asta s-ar putea datora unei forme de traume la nivelul 
cutiei craniene. Dar nu există nimic care să susţină această 
ipoteză. Nu are nicio leziune exterioară la cap, iar 
radiografia nu a arătat nici hemoragie, nici congestie. 
Radiografia trebuie făcută în şase ore de la producerea 


e 31 œ» 


loviturii, pentru ca eventualele sângerări să poată fi 
văzute. Iar noi nu ştim de când era ea în pădure. 

— Se poate să fi observat ceva care să o fi speriat atât 
de tare, încât să-şi piardă memoria? întreb eu. 

Maja dă uşor din umeri şi soarbe din cafea. Apoi se 
strâmbă şi trânteşte cana pe masă. 

— Scuze! Cafeaua are un gust oribil aici. Vrei să spui că 
a fost expusă unei traume psihologice? Poate. Acesta nu e 
tocmai domeniul meu. Dar începem să credem că suferă 
poate de un fel de demenţă. Poate boala a atins o formă 
acută ca urmare a celor întâmplate. Memoria recentă îi 
este puternic slăbită, însă îşi aminteşte foarte bine tot ce s- 
a întâmplat până acum vreo lună. 

— Nu ne putem uita în fişa ei de pacient? mă interesez. 

— Vrei să spui cea de acasă? întreabă Maja. De fapt, nu 
putem face rost de ea fără acordul pacientei, aşa spune 
legea. Acum, dacă e să mă gândesc mai bine, Hanne a fost 
de acord. Dar trebuie să ştim unde a fost tratată, iar asta 
nu-şi aminteşte. Fişele se află de obicei la medicii 
respectivi. E 

Manfred îşi drege glasul, pare să şovăie. Îşi duce mâna 
la barbă. 

— Hanne avea probleme cu memoria, spune el cu voce 
joasă. 

— Serios? mă mir eu. Nouă nu ne-ai spus asta. 

Manfred se foieşte şi pare încurcat. 

— Nu credeam că e atât de grav. Peter a menţionat asta 
o dată, dar am crezut că e numai un pic ameţită, nu că e 
vorba de... ei bine, nu că era dementă, în sens clinic. 

Tace şi se joacă cu ceasul său elveţian de la mână. 

Mărturisirea lui mă uimeşte. Chiar vrea să spună că lui 
Hanne i s-a permis să participe la o anchetă deşi era 
bolnavă? Că unei persoane cu astfel de probleme i s-au 
încredinţat chestiuni de viaţă şi de moarte? 

— Încă nu ştim de ce memoria ei de scurtă durată e atât 
de afectată, intervine diplomatic Maja. Serviciile sociale 
încearcă să o plaseze temporar undeva, pentru că la 
geriatrie este plin. Pe deasupra, nu e destul de bolnavă ca 


e 32 œ 


să stea la spital. Nu dacă mă întrebaţi pe mine, în orice 
caz. Are probleme cu memoria de scurtă durată, dar în rest 
e în regulă. 

— Îi poate reveni memoria? întreb. E o problemă 
temporară, vreau să spun? 

Maja zâmbeşte trist şi îşi înclină capul într-o parte. Pune 
jos cana de cafea, îşi uneşte mâinile mici deasupra mesei. 

— Cine ştie? S-au întâmplat lucruri şi mai neobişnuite. 


e 33 


Jake 


În drum spre casă, în autobuzul şcolii, mă aşez lângă 
Saga. Nimeni altcineva nu vrea să stea lângă ea, dar eu mă 
bucur să-i ţin companie. 

Imi place de Saga. 

Arată diferit, e şi diferită, adică în interior. Ca şi cum ar 
fi făcută dintr-un material cu totul altfel decât al celorlalţi. 
Unul mai dur şi mai fin în acelaşi timp. 

— Bună, spune ea îndepărtând de pe faţă o buclă roz. 
Inelul din nas îi sclipeşte în lumina firavă a răsăritului. 

Afară nu se vede altceva decât câmp. Kilometri după 
kilometri de câmpuri negre, arate, în aşteptarea iernii. Şi 
câte un pic de pădure ici şi colo. Curând vom trece de 
benzinăria de pe drumul de acces spre autostradă, iar 
după aceea pădurea va deveni mai deasă, pe măsură ce ne 
vom apropia de Ormberg. 

Ormberg e totuna cu pădurea. Şi apoi cu muntele, 
desigur, cu vestigiile din epoca de piatră. Am fost cu 
şcoala şi ne-am uitat la ele, dar nu au fost prea multe de 
văzut, numai nişte bolovani dispuşi în cerc pe o terasă 
aproape de culme. Îmi amintesc că am fost dezamăgit, că 
mă aşteptam să văd rune, obiecte de bronz sau altceva mai 
special. 

Saga mă prinde de încheietură. Atingerea ei parcă mă 
electrocutează, obrajii mi se înroşesc. 

— Să vedem, spune ea. Imi întoarce palma în sus şi 
descoperă cuvintele scrise cu tuş negru. 

Petiţie 

Fond brun 

Conjuncţie 

Le-am adunat azi de la lecţiile de ştiinţe sociale, lucru 
manual şi suedeză. 

— Le voi căuta pe Google mai târziu, îi explic. 

— Sweet, spune Sara şi închide ochii, ca şi cum ar visa 
departe. 

Observ că are la ochi machiaj roz, sclipitor. 


e 34» 


Arată ca şi cum nişte pietre preţioase au fost zdrobite şi 
pictate cu grijă pe pleoapele ei. Aş vrea să spun ceva, să 
comentez asupra urmei de fard. Sau poate să o mângâi cu 
degetul. 

Dar fireşte că nu fac asta. 

În schimb mi se curmă respiraţia când Vincent Hahn se 
lasă greoi pe genunchii mei. Mă loveşte mirosul de fum de 
ţigară şi de gumă cu aromă de mentă. Are faţa atât de 
aproape, îi văd cele câteva tuleie din barbă, coşurile cu 
vârfurile galbene de puroi şi perişorii din mustață. Mărul 
lui Adam i se iţeşte sub bărbie, arată de parcă tocmai a 
înghiţit un ou întreg. Privirea îi e plină de ură, o ură care 
nu ştiu de unde vine. Nu i-am făcut nimic, dar îi place să 
mă urască. Cred că e unul dintre lucrurile care-i plac cel 
mai mult în viaţă. Sunt victima lui preferată. 

Vincent îmi ţine mâna ca într-o menghină. 

— Măi să fie, uitaţi ce şi-a scris poponarul în palmă! 
Conjunc... Conjuncţie. Ce dracu’ înseamnă asta? E atunci 
când fuţi pe cineva în cur? 

Vincent mimează asta gâfâind. Din spatele autobuzului 
se aud râsete disparate. Cât despre mine, nu spun nimic, 
pentru că este strategia cea mai bună. Mai devreme sau 
mai târziu va înceta. 

Vincent îmi eliberează încheietura mâinii şi se aşază 
lângă mine. Mă prinde strâns de ceafă şi îmi loveşte capul 
de scaunul din faţă de câteva ori. 

Buf, bu£ buf. 

Mă doare fruntea şi mă ustură ceafa. 

Acum există numai două alternative imaginabile: fie va 
obosi şi se va întoarce la amicii lui din fundul autobuzului, 
fie va fi mai rău. Mult mai rău. 

— Lasă-l în pace, freak ce eşti. 

Vincent împietreşte. 

— Ai spus ceva, târfă? 

Vocea îi e ascuţită şi răutăcioasă, dar mă lasă din 
prinsoare şi termină cu loviturile. 

— Am spus să îl laşi în pace. N-auzi bine? E atât de 
josnic să te dai la cineva care e mai slab decât tine. 


e 35» 


Vincent îmi dă drumul şi priveşte pieziş spre Saga. Ştim 
amândoi că mă pune într-o poziţie inferioară ca să îl facă 
să înceteze. 

E absolut în regulă. 

Sunt obişnuit să mă fac mic, mic. Să devin atât de şters, 
de neînsemnat şi de docil, că nu mai e amuzant pentru 
nimeni să mă scuipe, să mă lovească sau să mă frece cu 
zăpadă pe faţă. 

Sunt extrem de bun la asta. 

După câteva secunde, Vincent îşi pierde interesul şi se 
întoarce la locul său mai în spate în autobuz. Mă ustură 
pielea de la ceafă de parcă cineva ar fi ars-o. 

— La dracu' cu el, spune Saga. E atât de tâmpit. Eşti 
bine? 

Îmi trec mâna pe suprafaţa cefei, încerc să o masez până 
dispare răul. 

— A fost oribil. 

Saga face ochii mari şi se apleacă spre mine. 

— Când face aşa, să ţi-l imaginezi stând pe toaletă şi 
făcând treaba aia. 

— Ce? 

Saga chicoteşte mulţumită. 

— Mama are obiceiul să spună asta. Când cineva e 
neprietenos la lucru sau îşi dă prea multă importanţă, să 
ţi-l imaginezi pe toaletă. Pentru că atunci nu mai îţi e frică. 

Reflectez un moment. 

— Ai dreptate, spun apoi. Chiar funcţionează. 

Saga zâmbeşte şi fluturaşii din stomac se întorc. 

— Ne vedem diseară? Am descărcat câteva filme de 
groază noi. 

— Poate, îi răspund. Dar mai întâi trebuie să fac un 
lucru. 

X 


E tăcere când ajung acasă. Se aud numai sunetele 
pădurii: foşnetul vag al copacilor şi mici pocnete şi 
trosnete iscate de animale nevăzute care mişună în 
întuneric. Aerul e plin de parfumuri: brad, frunze 
descompuse şi cărbunele umed din grătarul din faţa casei. 


e 36 - 


Vechiul Volvo albastru-închis al tatei e parcat în 
diagonală pe panta de acces, de parcă s-ar fi grăbit să 
ajungă în casă. 

Încui şi intru. Îmi arunc ghiozdanul sub cuier şi îmi scot 
haina. 

O lumină pâlpâie în camera de zi: e deschis televizorul, 
însă sunetul e oprit. Tata stă pe canapea şi doarme. 
Sforăie sonor şi are un picior pe podea, de parcă ar fi 
adormit tocmai când era pe punctul de a se ridica. Pe 
măsuţa de alături zac câteva doze goale de bere. 

Îi ridic cu grijă piciorul pe canapea şi îl acopăr cu 
vechea pătură în carouri. Mârâie şi îşi schimbă poziţia, se 
pune într-o parte, cu faţa întoarsă spre spătarul canapelei. 

Închid televizorul şi ies pe hol. Mă furişez sus pe scări, 
intru în cameră şi închid uşa cu grijă. Apoi merg spre pat, 
ridic salteaua şi iau caietul maroniu. Mă aşez pe duşumea 
sprijinit de pat. 

Acum ştiu cine e femeia pe care am întâlnit-o în pădure, 
cea pe nume Hanne. S-a vorbit despre ea în ziarul local de 
pe internet. Conform articolului a suferit de pierderea 
memoriei şi se afla în compania unei femei tinere când a 
fost descoperită de o altă femeie care trecea cu maşina. 
Poliţia ar vrea să intre în legătură cu femeia tânără, aşa 
scria. Apărea până şi un număr de telefon la care se putea 
suna. Spuneau că orice informație ar putea fi valoroasă şi 
că Peter, un poliţist din Stockholm, colegul lui Hanne, este 
dat dispărut. Apoi apar detalii legate de înfăţişarea lui 
Peter şi că la dispariție era îmbrăcat într-o cămaşă de 
flanel cu carouri în roşu şi alb şi cu o jachetă albastră, 
marca Sail Racing. 

Când am citit, m-am gândit să sun la acel număr. Dar 
atunci ei ar înţelege imediat că eu am fost acolo, purtând 
sutien, rochie şi pantofi cu toc înalt. Şi nu se poate. E de-a 
dreptul imposibil. Pentru o clipă m-am gândit să merg la 
poliţie şi să las caietul, dar staţia de poliţie e tocmai la 
Vingåker şi au deschis numai o zi pe săptămână. 

Pe deasupra, cum aş putea explica modul în care a ajuns 
la mine? 


e 37 -- 


M-am gândit mult la asta şi am conchis că ceea ce pot 
face e să parcurg eu însumi prin notițele lăbărţate, să văd 
dacă există ceva important, ceva ce l-ar putea ajuta pe acel 
poliţist dispărut. 

Aşa că asta fac. Deschid caietul, îndoit din cauza 
umezelii. Pe prima pagină scrie Jurnal într-un stil învechit, 
aplecat într-o parte. Şi apoi, imediat sub: Citeşte dimineaţa 
+ seara. 

Straniu. 

De ce să scrii un jurnal care să fie citit dimineaţa şi 
seara, ca şi cum ar fi un medicament cu prescripţie? Pe 
deasupra: singura persoană care citeşte jurnalul e cea care 
l-a scris. Hanne şi-a scris asta ei însăşi? 

Citeşte dimineața + seara. 

Pare total anapoda. 

Trec de vreo două pagini goale şi ajung la ceva care 
seamănă cu o listă lungă, alfabetică. Se întinde pe două 
pagini întregi. După fiecare nume sau cuvânt sunt nişte 
cifre. 

Imi las degetul să alerge peste text, mă opresc la litera 
M şi citesc: 


M 

Malin Brundin, polițistă: 5, 6, 8, 12, 20 
Modus: 12, 23, 25 

Placă metalică în schelet: 12, 23 


Îmi ia un moment până să mă prind că trebuie să fie un 
fel de index cu numărul paginilor. 

Deschid caietul o dată şi încă o dată. În colţul din 
dreapta jos al fiecărei pagini, Hanne a notat numărul 
paginii. 

Dar de ce? 

Este doar un jurnal, nu o afurisită de carte de bucate. 

Nu găsesc niciun răspuns bun, aşa că trec de paginile cu 
indexul şi încep să citesc. 


Ilulisat, 19 noiembrie 
e 38 - 


E voie să fii aşa de fericit? 

Sunt tocmai în locul în care am visat să fiu, cu bărbatul 
pe care îl iubesc. 

Când m-am trezit azi-dimineaţă, P. mi-a servit micul 
dejun în pat. A mers până în sat şi a cumpărat o pâine din 
aceea cu seminţe, care îmi place atât de mult. Nu e ceva 
colosal, să mergi să cumperi o pâine. Dar grija lui m-a uns 
pe suflet. 

Am rămas în pat mai multă vreme. Ne-am iubit. Am citit 
ziarul. Am mai comandat o cafea în cameră. 

Apoi: o plimbare lungă şi prânz în soare până la 
crepusculul de pe la ora două. 

Vremea este încă frumoasă, dar mult mai rece decât 
acum două săptămâni. Zilele sunt scurte acum, un pic 
peste trei ore. În zece zile va fi întuneric toată ziua. De- 
abia în ianuarie se va ivi din nou soarele. 

P. crede că e „creepy”, însă eu îmi doresc să mai putem 
rămâne. Nu-mi lipseşte nimic aici! í 

Pentru prima oară în viață simt că totul este perfect. In 
pofida memoriei care se înrăutăţeşte treptat, e ca şi cum 
nimic nu mă poate tulbura în perfectul meu balon 
groenlandez de fericire. 

Aşa că, da, imi permit o astfel de fericire. 

Însă numai pentru o scurtă clipă, mă tem. 


Ilulissat, 20 noiembrie 


Ultima zi în Groenlanda. 

Vremea e minunată, în răstimpurile în care se arată 
soarele. Apa e ca o oglindă. Aisbergurile din golf plutind în 
apă; unele sunt gigantice, lungi de aproape un kilometru. 
Altele sunt mici, ca nişte smocuri de bumbac la suprafaţă. 
Culoarea: de la albul cel mai alb la turcoaz saturat. 

Îmi vor  lipsii ghețarii. Ei şi vechiul aşezământ, 
Sermermiut, pe care l-am vizitat iar astăzi. 

Mi-am pus mâinile pe stâncile netede, pe care gheaţa le- 
a şlefuit şi le-a rotunjit în milioane de ani. Am încercat să- 


e 39 œ 


mi imaginez viaţa în vale: cum generaţie după generație de 
inuiți a trăit aici, fără a lăsa o urmă după sine, spre 
deosebire de noi, oamenii moderni, care stricăm pământul 
oriunde ne-am aşeza. 

Mâine ne întoarcem în Suedia. 

Iubesc acest loc şi aş putea rămâne aici dacă aş avea de 
ales. Să trec prin iarna lungă şi întunecată în licărul 
focului din şemineu. 

Însă nu am de ales. 

Trebuie să mergem acasă. Concediul s-a terminat cu 
două săptămâni mai devreme decât am planificat. Vom 
lucra la un „cold case”, într-un mic sat din Sörmland numit 
Ormberg. Cu opt ani în urmă a fost găsit scheletul unei 
fetițe de cinci ani. Acum ancheta s-a redeschis. Plecăm 
acolo imediat ce ajungem acasă. 

Viaţa: există mereu un loc în care să mergi, mereu 
cineva care are nevoie de ajutor. 

În acest caz: o fată moartă sub o movilă de piatră. 


Îmi ridic ochii dinspre scrisul lăbărţat şi reflectez. 
Hanne scrie despre fata găsită la movilă acum opt ani. 
Aveam numai şase atunci, aşa că nu-mi amintesc clar ce s- 
a întâmplat, dar tata ne-a povestit cum acea Malin şi 
prietenii ei dădeau târcoale pe la movilă să se uite după 
copilul-nălucă, şi în schimb au ajuns să facă pipi taman pe 
un craniu. 

Încerc să-mi închipui cum trebuie să se fi simţit Malin - 
să stai afară, la miezul nopţii şi în lumina lunii pline şi 
dintr-odată să dai de un hoit... dar nu reuşesc. E prea 
ciudat. Prea tras de păr, gen. Aşa ceva se întâmplă numai 
în filme sau poate altundeva, de pildă în Stockholm. 

Dar nu în Ormberg. 

Continui să citesc. 


Aş prefera să nu mă întorc din Groenlanda mai devreme 
decât am planificat. Ne-am certat în legătură cu asta. Sau: 
eu m-am certat, iar P. s-a bosumflat. 

L-am întrebat dacă fata moartă avea nevoie de el mai 


e 40 - 


mult ca mine. 

A spus că sunt prea copilăroasă pentru cei şaizeci de ani 
ai mei. Că se aştepta la mai multă înţelegere. 

Vârsta, da. 

P. spune că sunt frumoasă. Însă nu văd nimic frumos în 
riduri şi piele care atârnă. În acelaşi timp: există lucruri 
mai grave decât decăderea trupului. 

Ca memoria. 

Devine tot mai slabă pe zi ce trece. Poate ar trebui să-l 
sun pe doctorul de la Clinica Memoriei, însă nu vreau. 
Oricum nu pot face nimic. lau deja toate medicamentele 
care frânează procesul. Nu mai există alt ajutor. 

Am stat în pat ieri-seară încercând să-mi amintesc ce-am 
făcut în timpul zilei. Nu a mers! A fost ca şi cum amintirile 
ar fi fost şterse, spălate cu un detergent puternic. 

Memorie de mierlă. 

Totuşi, doctorii spun că am „o capacitate cognitivă 
incredibil de bine păstrată”. 

Slabă consolare, dar tot e ceva. 

Sunt COGNITIV INTACTĂ, în pofida ridurilor, a părului 
cărunt şi a demenţei. 

Nu e ceva ce să scrii într-un anunţ matrimonial: „Femeie 
de 60 de ani cognitiv intactă, caută tip sportiv pentru seri 
tihnite acasă şi plimbări lungi în pădure.” 

Ieri: P. a remarcat, fireşte, că ceva nu era în regulă, însă 
eu nu am spus nimic când a întrebat. 

El e ultimul căruia intentionez să-i spun, din motive pe 
deplin egoiste. Nu vreau să mă distanţez de el - bărbatul 
pe care îl iubesc, trupul pe care îl ador. 

Știu totuşi cum se va sfârşi. Starea mea se va înrăutăți. 
P. nu va putea nici nu va voi să mai fie cu mine. 

Atunci va trebui să mă distanţez. 

Nu, P. nu trebuie să afle nimic. 


Keflavik, Islanda, 21 noiembrie 


La aeroport. Aşteptăm avionul spre Stockholm. Am 
zburat dimineaţa devreme de la Ilulissat la Nuuk şi după 


e 41» 


aceea în Islanda. 

P. e fericit, plin de aşteptări. Devine mereu aşa când 
apare o investigaţie nouă, captivantă. Straniu cum moartea 
cuiva, a unui semen, poate cauza o asemenea exaltare! 

Dacă e să spun lucrurilor pe nume, cred că, atunci când 
a apărut treaba cu ancheta, P. era de părere că deja 
stătuserăm cam mult în Groenlanda. Pentru că, să fim 
serioşi, nu este un caz extrem de captivant. Nu e doar un 
„cold case” pur şi simplu, e la fel de rece precum ghețarii 
groenlandezi acoperiți cu zăpadă. 

ÎNSĂ este un pretext numai bun ca să scape de ultimele 
două săptămâni în care planificaserăm să mai rămânem. 

Și, de fapt, e bine şi în ceea ce mă priveşte. Poate 
Ormberg va oferi o schimbare interesantă. 

P. citeşte pe laptop documentele investigației 
preliminare. Eu mănânc ciocolată. Mă uit la călători. Mă 
întreb dacă voi mai sta din nou într-un aeroport, la o 
poartă de imbarcare, cu check-in-ul făcut şi privind în 
depărtare. 

E cazul să închei acum. Ne vom sui în avion. 


Noapte. 

Călătoria a fost cu turbulenţe. Stewardesa a vărsat cafea 
pe genunchii lui P. S-a simţit extrem de jenată, şi-a cerut 
iertare şi a încercat să şteargă pata. P. nu făcea decât să 
zâmbească şi să o asigure că totul era în regulă. 

În acel moment... 

Am văzut asta pe chipul lui P., am văzut cum se zgâia la 
ea. Privirea îi hoinărea pe corpul ei, ca şi cum ar fi fost o 
țară străină. Un continent nou şi fascinant, unde se gândea 
să emigreze. 

Voiam să strig la el: „Doar stau aici lângă tine, priveşte- 
mă pe mine, nu pe ea! Poate nu la fel de tânără şi 
frumoasă, însă COGNITIV INTACTĂ! 

Fireşte că nu am spus nimic. Ar fi crezut că sunt nebună, 
nu numai dementă. 

Mâine ne vom îndrepta spre Ormberg. 

P. & Manfred au spus că şi eu imi pot aduce contribuţia 


e 42 œ» 


în anchetă. De fapt, nu cred că au nevoie de ajutor. Cred 
că e vorba numai de bunăvoință din partea lor. (Dar de- 
abia aştept să-l întâlnesc pe Manfred.) 

În orice caz, cred că P. vrea să mă aibă aproape ca să fie 
cu ochii pe mine. 

E cert că P. mă iubeşte, insă nu cred că mai are 
încredere în mine. 

Nu l-aş putea condamna pentru asta. 

Nici eu nu mai pot avea încredere în mine însămi. 


Ormberg, 22 noiembrie 


Ormberg e aşa de mic. Nici măcar nu poți spune că e un 
sat. Două drumuri pietruite care se intersectează în 
mijlocul pustiului. Câteva case dărăpănate. Cea mai mare, 
o vilă tencuită în maro-gălbui, fusese cândva o clădire de 
magazin. 

Manfred a improvizat acolo un mic birou. L-a numit 
„Chateau Ormberg”. Foarte amuzant, pentru că e ultimul 
lucru cu care ai asocia clădirea. Lângă vechiul oficiu 
poştal. Sigur că nu mai există acum vreun oficiu poştal, e 
închiriat unei firme care vinde pe internet haine şi 
culcuşuri pentru căţei. Până la urmă, e vorba de o locuinţă 
pustie de vreo zece ani. Ferestre şi uşi camulflate, fațada 
acoperită în întregime de graffiti. 

În jurul clădirilor, câmpuri năpădite de iarbă lungă şi 
tufişuri uscate. 

La vreo două sute de metri mai departe, de cealaltă 
parte a terenului cu vegetaţie sălbatică, e o biserică. Nu 
mai este folosită. Se pare că trebuie reparată. Ceva cu 
tencuiala. 

În spatele bisericii: pădure, pădure şi încă mai multă 
pădure. Pe ici, pe colo, câteva căsuțe roşii, simpatice, cele 
mai multe situate de-a lungul râului şi în apropierea 
bisericii. 

Exista circa o sută de locuitori permanenţi ai satului 
Ormberg. Cu alte cuvinte, o comunitate micuță, chiar dacă 
o comparăm cu alte localităţi depopulate. 


e 43» 


Manfred ne-a prezentat lui Malin Brundin: o polițistă 
care a absolvit recent şcoala şi care în mod normal 
lucrează în Katrineholm. Malin provine din Ormberg. Îi 
cunoaşte pe toți şi se orientează bine prin păduri. 

Malin nu are nici douăzeci şi cinci de ani. E brunetă, 
zveltă, atletică şi frumoasă într-un fel ordinar, aşa cum 
sunt tinerele fete, fără să se străduiască sau măcar să-şi 
dea seama de asta. 

Inainte ca viaţa şi anii să le ajungă din urmă. 

Malin ne-a pus la curent cu cazul. A luat harta, ne-a 
arătat locul unde a fost găsit corpul, pe 20 octombrie 
2009. 

Malin, care avea atunci cincisprezece ani, a fost unul 
dintre adolescenţii care au făcut descoperirea. 

O coincidenţă stranie, dar cum a spus Malin: Ormberg e 
atât de mic şi neînsemnat, că astfel de coincidenţe 
improbabile devin probabile din motive fireşti. 

Ne-am uitat la fotografia scheletului. $Șuviţele lungi de 
păr erau încă lipite de craniu. 

Victima a fost probabil agresată fizic. 

Malin ne-a arătat mai multe imagini: craniul spart la 
scară mărită, țăndări de craniu lângă o riglă. Câţiva dinţi 
găsiţi lângă schelet. Coaste mici, rupte, care aminteau de 
stinghiile albite de soare, aruncate de apă pe un țărm 
pustiu. 

Moartea e rareori frumoasă, iar aceste imagini ale 
copilului mort mă ameţesc şi îmi fac rău. 

Am fost nevoită să mă ţin de masă ca să nu-mi pierd 
echilibrul. 

Copiilor nu trebuie să li se întâmple aşa ceva. Copiii 
trebuie să se joace, să se hârjonească şi să-şi facă de cap. 

Să crească pentru a deveni oameni obişnuiţi, care au 
copii ce se joacă, se hârjonesc şi-şi fac de cap. 

Întâi de toate, nu trebuia să moară. 

Și P. părea afectat, însă nu la fel de cutremurat ca mine. 
Sigur că e obişnuit - a văzut tot ce se putea, după mai bine 
de douăzeci de ani de investigaţii criminalistice. Mai e şi 
bărbat. (Puteţi să-mi spuneţi cum vreți, dar eu cred că 


e 44» 


bărbaţii sunt altfel). 

Fata nu a fost niciodată identificată, deşi s-a reuşit 
extragerea din femur a probei pentru testul ADN, ba mai 
mult, cazul a fost adus în discuţie de fiecare ziar şi canal 
de ştiri. Media a botezat-o rapid „fata din Ormberg”. 

Desigur că asta face totul şi mai trist: că un copil moare, 
fără să fie plâns de nimeni. Apoi a mai venit un coleg: 
Andreas Borg, un tip destul de frumuşel, la vreo treizeci de 
ani. El este reprezentantul poliţiei locale în grupul de 
anchetă, lucrează în Orebro. 

Am remarcat reacția lui Malin la vederea lui. A împietrit 
când Andreas a intrat în încăpere. Nu am putut să-mi dau 
seama dacă îl detesta, il plăcea sau doar era de părere că 
întârziase la şedinţă, dar era acolo o tensiune care tulbura 
echilibrul din sală. 

Nu cred că P. a observat. (Şi da, nu a observat, fiindcă 
este bărbat.) 

Trebuie să inchei. Se apropie prânzul. 


Închid ochii şi mă gândesc la movila de pietre, îi trasez 
imaginar contururile în lumina lunii, la fel şi ale molizilor 
negri care o înconjoară. Aproape că simt ferigile înalte 
gâdilându-mi picioarele şi muşchiul moale sub pantofi. 

Fata din Ormberg. 

Oamenii de aici încă o mai pomenesc, în acelaşi fel în 
care vorbesc de tot ceea ce nu mai există precum uzina 
metalurgică, TrikâăKungen şi Brogrens Mekaniska. 

Nu m-am mai gândit la asta înainte, dar multe dintre 
conversațiile ce se poartă aici, în Ormberg, sunt despre 
trecut. 

Soneria mobilului îmi întrerupe şirul gândurilor. 

E Saga. 

Mă uit în palmă. 

Cognitiv intact 

Inuit 

ADN 

O să le caut pe Google mai târziu. 


e 45 - 


Malin 


E luni, 4 decembrie, şi nimeni nu l-a văzut pe Peter de 
vineri. Mă gândesc la expresia nedumerită pe care o avea 
Hanne ieri, când Manfred şi cu mine am vizitat-o, la rănile 
care-i acopereau mâinile şi picioarele. 

Ce li s-o fi întâmplat acolo, în pădure? 

A început să ningă. Fulgi grei coboară din cerul 
întunecat şi se aşază tăcuţi peste vrejurile de afine şi peste 
muşchiul de pădure. 

Sunt la vechea uzină de lângă râu, la numai câteva sute 
de metri nord de movilă. E ceva mai departe de locul în 
care Hanne a apărut sâmbătă, dar, pentru că Peter nu a 
fost găsit încă, raza de căutare a fost lărgită. Poliţişti, gărzi 
civile locale şi voluntari scrutează cu atenţie pădurea în 
căutarea lui. 

E o misiune grea: zona e întinsă şi greu accesibilă, plină 
de trunchiuri de copaci şi de crengi doborâte de vânt după 
furtuna de vineri. 

Poliţia locală e cea care conduce ancheta acestei 
dispariţii, dar suntem permanent în legătură. În parte 
pentru că Peter este colegul nostru şi noi am fost ultimii 
care l-am văzut, dar şi pentru că nu este exclus ca 
dispariţia lui să aibă de-a face cu investigația noastră. 

Şeful operaţiunii, pe nume Svante, are vreo cincizeci de 
ani şi vine din Orebro. Se pare că lucrează de obicei cu 
Andreas. Svante arată ca un Moş Crăciun veritabil - are 
păr mare şi cărunt, barbă stufoasă. Poartă o căciulă mare, 
tricotată, şi o geacă de puf supradimensionată care îmi 
aminteşte de tata. 

— Deci, spun eu. Nimic? 

— Nimic, răspunde Svante trăgându-şi căciula colorată 
peste urechi. Am străbătut pădurea şi am intrat în cele 
câteva case descuiate. Dar începe să fie greu acum şi 
pentru câini. Au trecut trei zile, şi o mulţime de oameni şi- 
au plimbat cizmele pe-aici. 

În curând se fac două săptămâni de când Peter şi Hanne 


e 46 - 


au sosit în Ormberg. Abia de-am apucat să lucrăm 
împreună o săptămână, înainte să dispară în pădure, dar 
mă simt de parcă i-aş fi cunoscut de foarte mult timp. Şi, 
cu toate că Peter lipseşte de trei zile, parcă ar fi dispărut 
ieri. 

E ca şi cum timpul însuşi se deformează, în semn de 
protest faţă de cele întâmplate. 

Il ghidez pe Svante printre casele dărăpănate, îi arăt 
clădire după clădire: furnalul, cuptorul de minereuri, 
depozitul de cărbuni, fierăria. 

Clădirile de cărămidă s-au păstrat în mod uimitor 
intacte, cu toate că majoritatea ferestrelor sunt oarbe ca 
nişte găuri negre, semn că uzina a fost părăsită de multă 
vreme. În schimb, din depozitul de cărămidă, construit din 
lemn, nu a mai rămas decât un morman de scânduri. 

Sărim peste câteva crengi mari şi ne îndreptăm spre 
vechiul cuptor metalurgic, aflat într-o clădire frumoasă, 
octogonală, din care urcă zidul înalt al unui coş. 

Râul curge pe la picioarele noastre, întunecat şi liniştit. 
Fasciculele de lumină ale lanternelor se joacă pe suprafaţa 
apei, dând la iveală frunze singuratice purtate de curentul 
domol. 

— De ce aţi încheiat căutarea cu elicopterul? întreb, 
îndepărtându-mi un fulg de pe nas. 

— Ieri am scanat toată zona cu o cameră cu infraroşu, 
spune Svante uitându-se la cer. N-am găsit nici pe dracu'. 
Şi, pentru că totul e acoperit de pădure, nu se văd prea 
multe de sus. Lucrul cel mai bun pe care-l putem face e să 
parcurgem suprafaţa la picior şi să sondăm terenul. 

Şovăi mai întâi, dar pun până la urmă întrebarea care m- 
a frământat de când am venit azi-dimineaţă. 

— Poate cineva supravieţui preţ de trei nopţi pe frigul 
ăsta? 

Svante se opreşte, îmi întâlneşte privirea şi dă uşor din 
umeri. 

— În afara casei, fără sac de dormit şi cort? Nu, nu aş 
crede. Dar nici măcar nu ştim dacă e în pădure. 

Face un salt peste câteva pietre de la marginea apei. 


e 47» 


— Trebuie să ai grijă să nu cazi, spune el dând din cap 
spre râu. 

— Da. Cazi dacă nu ştii drumul. 

În ceea ce mă priveşte, aş putea merge pe aici cu ochii 
închişi. Când eram adolescentă, pe aici ne făceam veacul. 
Ne îmbăiam în râu, beam bere şi făceam grătar. Flirtam şi 
fumam. Testam libertatea proaspăt cucerită şi gustam din 
viaţa de viitor adult de parcă ar fi fost o masă cu 
sendvişuri întinsă la nesfârşit, în viitor. 

Acum, toţi şi-au găsit slujbe prin alte locuri şi s-au mutat 
de aici. 

Toţi cu excepția lui Kenny. 

Ne oprim în dreptul unui zid de pietre negre şi îmi plimb 
mâna peste el, dând la o parte un pic de zăpadă. 

— Străbunicul meu a lucrat aici de când avea 
şaisprezece ani, până când fabrica s-a închis, cam prin anii 
treizeci, spun eu. El a construit acest zid. 

Încerc să-mi imaginez cum arăta la începutul secolului, 
când fabrica încă era în funcţiune. Trebuie să fi fost 
impunătoare şi să fi forfotit de activitate, dar acum totul e 
mort, ruinat şi năpădit de muşchi şi hăţişuri. 

— Ciudate pietre. 

— Sunt cărămizi de zgură, spun şi arăt spre una dintre 
pietrele negre din zid. Un produs rezidual de la fabricarea 
fierului. 

Mă uit la zid şi apoi spre cuptorul metalurgic. 

— De unde venea minereul? întreabă Svante. 

Mă uit încă la zid când răspund, iar mâna mi se 
odihneşte pe una dintre pietrele negre. 

— Din Bergslagen, mai ales. Dar şi din insula Utö din 
arhipelagul Stockholmului. 

— Şi de ce a fost închisă uzina? 

— Conjunctura, presupun. Nu a mai rentat producţia de 
fier. Cum a fost şi cu industria textilă şi Brogrens 
Mekaniska. Slujbele au dispărut, iar noi am rămas. 

— Şi ce părere au avut toţi cei care au lucrat aici? 

— A fost greu, se pare. Bunicul şi bunica din partea tatei 
au fost copii în timpul crizei, iar poveştile lor... sunt 


e 48 - 


incredibile. Mai mulţi ani, au trăit doar din pâine de 
scoarță de copac şi din peştele prins din râu. Ormberg nu 
a fost niciodată un sat agricol, aşa că nu au rămas prea 
multe de făcut după ce uzina şi fabrica de cherestea au 
dispărut. Cei mai mulţi s-au mutat, fireşte. Insă familiile 
bunicilor mei nu au vrut să-şi părăsească pământul. Era 
singurul lucru pe care-l deţineau în lumea asta. 

— Aşa deci, spune Svante, părând brusc că se grăbeşte. 

— Toţi pleacă din Ormberg, însă nimeni nu se mută aici. 

Svante se întoarce şi-mi întâlneşte privirea. Se şterge 
sub nas cu degetul mare al mănuşii. 

— Dar refugiații? se interesează el. Cei nou-veniţi. Poate 
pot face ca Ormberg să înflorească din nou. 

— Serios? O mulţime de arabi în mijlocul pădurii. O să se 
ducă naibii toată treaba. Ei nu ştiu nimic despre viaţa de 
aici. 

— Dar primesc ajutor, nu? încearcă el. Cu deprinderea 
limbii, ca să-şi găsească de lucru, şi aşa mai departe. 

Nu răspund la asta, pentru că are dreptate. Primesc al 
naibii de mult ajutor. Ajutor pe care locuitorii din Ormberg 
nu l-au primit niciodată, deşi fabricile s-au închis, iar satul 
a agonizat mult timp, înainte să ajungă cu un picior în 
groapă. 

Deşi ne-am născut aici, nu a existat niciun fel de ajutor, 
atunci când, într-adevăr, era nevoie de el. 

Dar aşa ceva nu poţi spune cu voce tare. Mai ales dacă 
eşti poliţist şi reprezinţi societatea bună şi dreaptă. 


Când îl las pe şeful operaţiunii pentru a parcurge scurta 
distanţă prin pădure, până la maşină, e deja întuneric. În 
mine creşte o nelinişte chinuitoare. Deşi eram conştientă 
de la început că demersurile de căutare aveau să fie 
complicate, mă aşteptam totuşi să găsim ceva. Orice: o 
mănuşă, un bon vechi sau o doză de tutun de prizat, ceva 
care să ne spună că Peter şi Hanne trecuseră pe aici. 

Însă nu am văzut decât pădure şi din nou pădure. 
Povârnişurile alunecoase ale muntelui şi râul care 
şerpuieşte înainte printre copaci. 


e 49 œ 


Chiar înainte de a ajunge la drum, aud o pocnitură. Sună 
ca şi cum cineva ar fi călcat pe o creangă, undeva, în 
spatele meu. 

Mă întorc, scot lanterna. Luminez spaţiul dintre copaci. 
Tot ceea ce văd sunt brazii enormi şi umbrele jucăuşe pe 
deasupra vegetației, însoţind mişcarea fascicolului de 
lumină. 

Continui să mă îndrept către drum, grăbesc paşii. 

Zăpada cade mai densă acum. 

Fulgi enormi plutesc printre brazi, dansează în lumina 
din faţa mea. Mă gândesc că lumina lanternei dă un fals 
sentiment de siguranţă pentru că, dincolo de marginile 
clar delimitate ale fascicolului, întunericul este de 
nepătruns şi în acelaşi timp eu pot fi văzută la fel de clar 
precum un far. 

Pe când copacii se răresc în faţa mea, făcând loc 
drumului, aud din nou ceva. E un sunet surd, ca şi cum 
cineva ar fi scăpat un obiect greu pe pietre. 

Mă întorc rapid şi îmi îndrept lanterna în direcţia 
sunetului, însă nu văd nimic, pentru că lumina se reflectă 
în perdeaua groasă de nea. Sting lanterna şi clipesc, 
aşteptând ca ochii să se obişnuiască cu întunericul. 

Încet-încet, contururile copacilor încep să se distingă în 
noapte. 

Straniu: nicio căprioară, niciun urmăritor, niciun coleg 
rătăcit pe drumul dintre fabrică şi şosea. 

Totuşi, sunt sigură că a fost cineva acolo. 

Cineva sau ceva. 

— Alo? strig eu. Cine-i acolo? 

Nu răspunde nimeni. Se aude numai şuierul propriei 
mele respiraţii. 

Tocmai când sunt pe punctul de a pleca, aud iarăşi 
zgomot de paşi. Paşi şi altceva - aproape că seamănă cu un 
râset. Paşii se apropie, şi în următoarea secundă aud pe 
cineva gâfâind puternic. 

O siluetă enormă şi neagră se iveşte la vreo zece metri 
în faţa mea. A 

E un bărbat. Se mişcă stângaci, anevoie prin zăpadă. În 


e 50 - 


spatele lui aleargă trei persoane mai mici, trebuie să fie 
copii. Primul are o căciulă roşie şi în mână ţine ceva ce 
seamănă cu un băț lung. 

Namila cade pe brânci şi se dă de-a berbeleacul, în 
zăpadă. 

Scoate un geamăt în urma căzăturii. 

Băiatul cu băţul urlă: 

— L-am prins! 

Ceilalţi doi băieţi îl ajung din urmă şi se aşază în jurul 
bărbatului. Apoi băiatul cu căciulă roşie loveşte cu băţul 
trupul masiv din zăpadă. Loveşte şi loveşte până ce namila 
începe să se tânguie. 

Mă ia cu tremurici în momentul în care îl recunosc. 

E Magnus. 

Magnus-Pungă. 

Aşa i se spune. Odată, când era copil, se pare că a fost 
lovit în vintre, iar scrotul i s-a umflat cât o minge de fotbal. 
A fost nevoit să meargă la spital şi să fie operat. Să i se 
dreneze o groază de sânge. Apoi toţi l-au numit Magnus- 
Pungă şi aşa i-a rămas numele. 

Odată ce te-ai ales cu o poreclă în sat, e greu să mai 
scapi de ea. 

Magnus e vărul meu şi e idiotul satului. 

De fapt nu cred că e retardat, mai degrabă problema lui 
tine de partea socială. E clar cu probleme, deşi niciodată 
n-am putut spune ce anume e în neregulă cu el. De când 
mă ştiu am avut un instinct protector foarte puternic faţă 
de el, un fel de afecţiune inexplicabilă, cu toate că e cu 
douăzeci de ani mai mare decât mine. 

Poate că nu e de mirare. Derbedeii de aici, din Ormberg, 
şi-au făcut un sport din a-l teroriza. Aruncă în el cu pietre, 
îi pun petarde în cutia de scrisori şi îi întind sfoară la 
intrarea în casă, ca să se împiedice de trepte. 

S-a întâmplat ca Margareta, mătuşa mea şi mama lui 
Magnus, să le prindă pe unele dintre aceste puşlamale şi 
să le pălmuiască. Sau să-i sune pe părinţii lor, să-i 
amenințe. Şi, bineînţeles, asta funcţionează. Pentru o 
vreme, în orice caz. Copiii se întorc şi îşi cer iertare. Cu 


e 51 œ» 


privirile pline de ruşine, cu obrajii înroşiţi. 

Dar după câteva săptămâni, totul reîncepe. 

Este unul dintre lucrurile care mă fac să detest Ormberg 
- conştiinţa faptului că nu ai unde fugi de haimanale, că nu 
ai unde te ascunde. 

Intr-o localitate mică, eşti mereu gol în faţa altora. 

Şi în faţa ta. 

Alerg spre Magnus şi spre puştii care-l chinuie. 

— Ce credeţi că faceţi aici? strig eu. _ 

— Ce dracu’? exclamă băiatul cu băţul. Işi scapă arma în 
zăpadă şi începe să fugă spre drum. 

O secundă mai târziu, ceilalţi doi aleargă după el. 

— ...a fost numai o glumă, îl aud pe unul scuzându-se, în 
timp ce dispărea printre copaci. 

__Sovăi, însă mă hotărăsc să rămân cu Magnus. 
Ingenunchez lângă el şi îl prind cu grijă de umeri. 

— Magnus, sunt eu, Malin. Eşti bine? 

— Nuuu, se vaită el. 

Şi apoi: 

— Să nu-i spui lui mama. Te rog! j 

Promit că nu spun nimic şi îl ajut să se ridice. li dau la o 
parte zăpada de pe geacă şi îl îmbrăţişez. 

Magnus se apleacă în faţă şi suspină pe umărul meu -un 
bărbat de o sută de kile, de patruzeci şi cinci de ani, care 
tocmai a fost hăituit şi lovit de o gaşcă de băieţi de 
gimnaziu. 

De îndată ce îl las pe Magnus la maşina lui, pulsul îmi 
scade. Furia păleşte, făcând loc calmului. lar calmul dă 
grai părţii raţionale a creierului, cea care argumentează şi 
analizează. Cea care spune că nu poţi să le dai o mamă de 
bătaie băieţilor din pădure, mai ales dacă eşti poliţist. 

Se pare că l-au descoperit pe Magnus din întâmplare la 
uzină - jumătate din sat a fost acolo, ca să urmărească 
operaţiunea de căutare - şi au început să-l alerge prin 
pădure. 

Magnus ştia foarte bine cine erau, însă nu a vrut să-mi 
dea numele lor. 

Presupun că ruşinea era prea mare. 


e 52 œ» 


Mă opresc la jumătatea drumului dintre uzină şi centru, 
aşa cum fac mereu când mă aflu în acest loc. Câteodată 
parchez, ies din maşină şi mă aşez un moment lângă şanţ. 

Dar nu şi astăzi - mă grăbesc să ajung la birou şi încă 
mă simt îngrozitor de rău. 

Mă uit pe geam la pădurea întunecată şi inspir adânc. 

Aici s-a întâmplat treaba cu Kenny. 

Închid ochii şi stau aşa un moment; tăcută şi nemişcată, 
cu motorul pornit. Apoi mă îndrept de spate şi încep să 
conduc înapoi spre birou. 


În momentul în care virez spre centru, mă sună mama. 
Are câteva întrebări legate de nuntă. Sau e vorba, mai 
degrabă, de propuneri despre cum să găsim soluţii care să 
nu-i îngreuneze bugetul. Mamei îi e mereu teamă ca nu 
cumva lucrurile să o coste prea mult şi, cu toate că i-am 
explicat de o sută de ori că nu va fi nevoie să plătească o 
coroană pentru această nuntă, îi aud neliniştea în glas. 

— Încetează să vorbeşti despre bani, îi spun. Plătesc eu. 
Cel mai important este să fie bine. 

Mama tace. Mi-o imaginez şezând pe canapea şi 
îngropându-şi capul în palme. Mama nu a înţeles niciodată 
de ce nunta mea e atât de importantă. Presupun că înainte 
era altfel. Că nu era aşa mare scofală să te căsătoreşti. Era 
numai ceva ce făceai pentru că asta se aştepta de la tine 
sau poate pentru că rămâneai gravidă. 

Dacă ar fi fost să decid eu, nu aş fi avut nunta în 
Ormberg, pentru că mi-am dedicat aproape toată viaţa 
încercării de a pleca de aici. Dar i-aş fi zdrobit inima 
mamei mele şi bineînţeles că nu vreau asta. Pe deasupra, e 
atât frumos aici în timpul verii, aşa că nunta va ieşi 
minunat. 

Parchez maşina în dreptul vechii băcănii, cu mobilul 
apăsat de ureche. 

— Malin, spune mama cu vocea ei subţire, şi îi pot simţi 
reproşul tăcut. Iubire, dacă ai atitudinea asta, atunci e 
mare riscul de a fi dezamăgită. Încearcă, în schimb, să te 
destinzi un pic. Totul va merge bine. Vorbim mai mult când 


e 53» 


te întorci acasă în seara asta, în regulă? 

Îi răspund că sigur, putem face asta, şi închei 
conversaţia. Apoi închid maşina şi intru în biroul nostru 
improvizat, din vechea băcănie. 

Nu mai există niciun magazin alimentar în Ormberg, 
lipsesc clienţii de bază. Când mama era mică, exista aici o 
piaţă de mărfuri, iar în anii optzeci familia Kalman a 
vândut magazinul firmei Favor, care mai apoi şi-a schimbat 
numele în Vivo. Acum zece ani, au închis din nou, şi 
clădirea a rămas pustie de atunci. Din când în când era 
folosită de adolescenţi pentru petreceri clandestine. Eu 
însămi am fost aici şi am băut diverse combinaţii alcoolice, 
la licărul jucăuş al lumânării. A fost consecinţa logică şi 
inevitabilă a faptului de a mă fi născut şi de a fi crescut în 
această văgăună. 

Îmi dau jos geaca şi mă aşez în faţa computerului. Arunc 
o privire asupra imaginilor cu scheletul fetei din Ormberg, 
prinse de perete ca un memento al investigaţiei de care 
abia de-am îndrăznit să vorbim în ultimele două zile. Apoi 
iau caietul de însemnări şi-i răsfoiesc paginile, până la 
ultima. 

Mă întrerupe bipăitul mobilului. Deschid mesajul lui Max 
şi citesc: „Pătură bej sau gri pentru canapea”? 

Max este prietenul meu sau logodnicul oficial, pentru că 
suntem logodiţi şi ne vom căsători vara viitoare. Lucrează 
ca jurist la o firmă de asigurări şi locuieşte în Stockholm. 
După ce ne căsătorim, mă mut şi eu acolo. Atunci nu o să 
mai fie nevoie să am de-a face cu Ormberg. Toate firele 
delicate care mă prind de văgăuna asta, miile de mici 
cordoane ombilicale care mă leagă de sat vor fi tăiate. 

Iar Max e foarfecă care va face posibil acest lucru. 

E foarte bine. 

Desigur că voi păstra legătura cu mama. O voi vizita de 
vreo două ori pe an sau, mai bine, o voi invita în 
Stockholm. 

Uşa se deschide şi intră aerul rece, aducând cu sine 
câteva frunze şi o mireasmă de pământ ud. Profilul 
mătăhălos al lui Manfred apare în prag. 


e 54» 


— Bună, spune el. Cum a mers? 

— Nu prea bine, răspund. Tocmai am venit de la uzină. 
Nu au găsit nimic. 

Închide uşa şi îşi pune haina în cuier. Se cufundă în 
scaunul din faţa mea. Pare dezamăgit, o dezamăgire la 
limită cu enervarea. Toată această nelinişte şi presiune par 
să nască în el un fel de duritate şi de agresivitate pe care 
nu le-am mai văzut înainte. 

— La dracu’! 

Dau din cap tăcută şi îl privesc. Are părul blond-roşcat 
lipit de creştet şi e îmbrăcat într-un costum de tweed. 

Ar putea veni de pe altă planetă. 

Nimeni, dar absolut nimeni din Ormberg nu s-ar îmbrăca 
în acest fel. Nici măcar stockholmezii care s-au mutat în 
vechea fermă, de cealaltă parte al râului, şi cresc cai mici 
şi ciudati pe care nu poţi să-i călăreşti, nici nemţii care au 
cumpărat cabanele vechi şi dărăpănate din pădure, 
sperând să intre într-o comuniune mai profundă cu natura. 

Când Manfred a venit aici cu colegii săi din Stockholm, 
m-am gândit să îi spun că ar fi cazul să-şi schimbe stilul 
vestimentar. Ca să îi fie mai uşor, cumva. Lumea de aici nu 
va respecta pe cineva care arată ca un lord englez pe cale 
de a pleca la vânătoare de vulpi. Însă nu am spus nimic 
atunci. Şi apoi a dispărut Peter, iar Manfred a devenit atât 
de iritabil, că n-am mai îndrăznit să ridic problema. 

De altfel şi acum este iritat. 

Ca şi mine. 

Suntem îngrijoraţi în legătură cu Peter, şi pe deasupra 
au început să apară o mulţime de jurnalişti ce pun 
întrebări la care nici nu vrem şi nici nu putem să 
răspundem. Mă întreb unde locuiesc - în Ormberg nu e 
niciun hotel, numai un loc de camping mai departe, la lacul 
Långsjön, gol şi părăsit în acest anotimp. 

— Povesteşte-mi, îmi cere Manfred punând un termos pe 
masă şi făcând semn din cap spre harta întinsă în faţa 
mea. 

În mijlocul provinciei Sörmland, veche şi bogată în 
tradiţii, se află Ormberg: câteva sute de hectare de teren 


e 55» 


pietros cu pădure, care nu se pretează la fel de bine 
agriculturii cum e cazul localităţilor vecine. Mai demult, 
era o mică şi înfloritoare comună industrială, iar acum e 
doar o zonă depopulată. Harta arată numai pădure şi iar 
pădure. Şi câteva gospodării pe ici, pe colo, dispuse aiurea, 
cele mai multe pe malul râului care curge spre Vingâker. 

Peste toate astea am schiţat un caroiaj. Sunt marcate şi 
câteva locuri importante: vechea movilă de pietre unde am 
găsit scheletul, vechea uzină şi locul unde a fost găsită 
Hanne. 

— Cei din asociaţia Missing People şi de la Gărzile 
Naţionale au căutat pe aici astăzi, spun eu, arătând cu 
stiloul spre două dintre pătratele de pe hartă. Am vorbit cu 
Svante, şeful operaţiunii. 

— Şi? N 

— Nimic. Insă terenul e accidentat, greu de străbătut, ar 
fi uşor să-ți scape ceva... 

Sunt pe cale să spun „un cadavru”, însă reuşesc să mă 
opresc la timp. Niciunul dintre noi nu doreşte să şi-l 
închipuie pe Peter, polițistul amabil şi frumuşel din 
Stockholm, pe post de „cadavru”. Frumuşel, dacă e să-ţi 
placă tipii mai în vârstă. Are totuşi cincizeci de ani - ştiu 
asta acum, de când au demarat căutările. Ştiu şi că are o 
înălţime de 185 cm, cântăreşte optzeci de kilograme şi are 
o relaţie cu Hanne. Are un fiu adolescent, pe nume Albin, 
pe care nu îl vede aproape niciodată, şi o fostă pe care n-o 
suportă. 

Victimă sau făptaş. Dacă cineva e obiectul unei 
investigaţii de poliţie, nimic nu mai rămâne privat. Nu 
contează dacă eşti victimă sau făptaş. Vom scotoci prin 
rufele tale murdare, prin tot ce ai fi preferat să rămână în 
garderoba ta personală, şi vom expune totul privirii 
publice. 

Mă întreb ce ar crede Peter dacă ar afla că stăm aici, în 
vechiul magazin alimentar, vorbind despre ce înălţime şi 
greutate are sau cu cine se culcă. 

Ei bine, dacă Peter va afla asta vreodată, desigur. 

Din câte ştim, a dispărut de vineri, iar temperatura de 


e 56 - 


noapte a coborât destul de serios sub zero. 

Ba chiar a fost furtună în noaptea de vineri spre 
sâmbătă. Vijelia a doborât mai mulţi copaci şi se pare că a 
suflat acoperişul unui staul, la o milă nord de Ormberg. Nu 
e exclus ca lui Peter să i se fi întâmplat un accident dacă 
se afla acolo pe vremea aceea. 


Manfred deşurubează capacul termosului şi se întinde 
după paharele de carton. Îşi îndepărtează părul umed de 
pe frunte. 

— Cafea? 

— Sigur. 

Îmi toarnă băutura aburindă şi îmi întinde paharul. 

— Am vorbit cu Berit Sund, femeia care ajută serviciile 
sociale să aibă grijă de Hanne. 

— Vrei să spui că Hanne este la Berit Sund? 

Berit, care locuieşte într-o căsuţă veche imediat în 
spatele bisericii şi a vechii uzine, era deja bătrână când eu 
eram mică. Mi-e greu să mi-o imaginez acum că ar putea 
avea grijă de cineva, cu atât mai puţin de o persoană 
confuză şi traumatizată. Însă îmi amintesc că a mai lucrat 
înainte cu persoane cu dizabilităţi mentale. 

— Da. Hanne a fost plasată acolo pentru moment. Până 
când serviciile sociale vor găsi o altă soluţie. Cred că e 
destul de bine, pentru că putem să mergem să vorbim cu 
ea dacă dorim. Dacă va începe să-şi aducă aminte. 

— Face asta? întreb. Adică îşi aminteşte ceva? 

— Nu, absolut nimic. 

Manfred se uită în jos la pahar. Pare mâhnit, tot corpul 
lui de morsă emană descurajare. 

Îmi doresc atât de mult să-l pot consola, dar nu ştiu cum. 

— Nu pot să pricep cum de-a reuşit să ne ascundă asta, 
mărturisesc eu. Vreau să spun, dacă nu-ţi aminteşti nici 
unde de afli, chiar eşti bolnav. Cum să ascunzi aşa ceva? 

— Ştiu. E ciudat. Dar cred că avea strategiile ei de a 
face faţă vieţii. Te-ai gândit la caietul acela pe care îl purta 
tot timpul? 

Aprob din cap. 


e 57» 


Desigur că îmi amintesc caietul maroniu. Când nu îl 
ţinea sub braţ, Hanne scria în el. Şi când nu făcea nici 
asta, atunci citea din el. 

— Crezi că îşi nota lucruri? 

— Da, spune Manfred şi soarbe din cafea. Sunt aproape 
sigur că făcea asta. Altfel nu s-ar fi descurcat la muncă. 

— Dar atunci trebuie să fi documentat totul. Cum arătau 
oamenii, ce spuneau... 

Manfred nu răspunde. În schimb, se uită pe fereastra 
mică şi murdară. Afară ziua a capitulat în faţa nopţii. E 
întuneric şi aici, înăuntru. Clipirea unui bec simplu, 
legănându-se din tavan, şi strălucirea palidă a ecranului de 
laptop sunt singurele surse de lumină. Ne aflăm în ceea ce 
era odată biroul micului magazin alimentar. Magazinul se 
află în camera alăturată. Rafturile au rămas la locul lor, la 
fel şi vechea casă. Pereţii sunt în totalitate mâzgăliţi cu 
graffiti. Când ne-am mutat, a trebuit să adunăm o mulţime 
de sticle goale, mucuri de ţigară şi prezervative folosite. 
Atunci, ni s-a părut de-a dreptul amuzant. Manfred i-a spus 
Chateau Ormberg, cuibuşorul păcatului din partea cea mai 
întunecată din Sormland. Şi Hanne... ei bine, Hanne şi-a 
deschis caietul, probabil pentru a nota asta. Manfred îşi 
apasă degetul gros pe hartă. Când îl ridică, văd că a lăsat 
pe hârtie o pată de cafea. 

— Hanne a fost găsită aici, pe drumul ce trece pe la sud 
de versantul muntelui. Am străbătut pădurea pe o rază de 
un kilometru şi am vorbit cu lumea care locuieşte în 
apropiere. Familia Brundin, rudele tale, s-au aflat, se pare, 
în Katrineholm în seara de vineri. Au fost acasă sâmbătă, 
dar nu au observat nimic special. lar familia Olsson 
pesemne n-a văzut nimic. Sau...? 

Clatin din cap. 

— Am discutat cu tatăl, Stefan Olsson. Şi cu fiica, 
Melinda, de şaisprezece ani. Nu au văzut nimic. Fiica era 
la prietenul ei sâmbătă seara, când a fost găsită Hanne, iar 
tatăl la un amic, să joace jocuri video. 

— Să joace jocuri video? 

— Exact. Şi mai e fiul, Jake. El a fost acasă sâmbătă 


e 58 œ 


seară. 

Se gândeşte o clipă. 

— Jake. Jake Olsson? Aşa-l cheamă? 

Aprob din cap. 

— Nume clasic de Ormberg. 

Manfred zâmbeşte nesigur, de parcă i-ar fi teamă să nu 
mă jignească dacă râde. 

E drept că am început să ne cunoaştem unul pe altul, de 
două săptămâni de când lucrăm împreună, însă nu destul 
ca să aflăm pe unde trece graniţa firavă dintre glumă şi 
ofensă. În special când e vorba de subiecte sensibile, 
precum satul meu natal. 

Zâmbesc un pic. Nu e un zâmbet vesel, ci mai degrabă 
un zâmbet de tipul acum-cred-că-e-timpul-să-schimbăm- 
subiectul. 

Manfred înţelege aluzia şi nu mai spune nimic. 

— Cum e cu femeia care a găsit-o pe Hanne? mă 
interesez. A vorbit cineva cu ea? 

— Da. Locuieşte în Vingâker. Am sunat-o eu de 
dimineaţă. Şi-a confirmat povestea, dar nu a mai avut 
nimic de adăugat. Mergea la un prieten în Ormberg la ora 
opt, sâmbătă seara, a virat din greşeală la stânga înainte 
de munte şi s-a întors când a văzut că nu mergea în 
direcţia bună. Pe drumul înapoi, a dat de Hanne, s-a oprit 
şi a luat-o în maşină, când a înţeles că se întâmplase ceva 
grav. 

— Şi fata aceea pe care a văzut-o? 

— Susţine în continuare că Hanne era însoţită de o 
femeie. Tânără, poate pe la douăzeci de ani, îmbrăcată 
într-o rochie aurie şi într-un pulover. Din câte a observat, 
nu avea haină groasă la exterior. 

— Asta nu înţeleg. De ce să mergi îmbrăcat aşa, în 
mijlocul pădurii, în acest anotimp? Şi pe vremea aia 
îngrozitoare? 

Rămânem tăcuţi în timp ce reflectăm la asta. 

— Poate ar trebui să vorbim din nou cu Hanne, spune 
Manfred, cu o voce mai blândă. 

Mă gândesc la Hanne: era atât partenera lui Peter, cât şi 


e 59 œ 


un fin psiholog cu competenţe speciale de profiler. 
Manfred ne-a spus multe despre ea în cele trei zile în care 
am lucrat la caz, înainte ca Hanne şi Peter să vină în 
Ormberg. A spus că nu a întâlnit niciodată pe cineva atât 
de ager la minte. Se pare că era poreclită „vrăjitoarea” de 
colegii ei din Stockholm. 

Ne-a minţit totuşi, şi încă la scară mare: niciunul dintre 
noi nu i-a remarcat boala, nici nu a bănuit amploarea 
handicapului său. 

Nu prea ştiu ce să cred despre Hanne. 

Am avut mereu senzaţia că se uita ciudat la mine, mai 
ales când vorbeam cu Andreas. Privirile acelea, care parcă 
se lipeau de mine ca guma de mestecat, îmi provocau o 
vagă senzaţie de rău. 

— Trebuie, în orice caz, să încercăm să găsim caietul lui 
Hanne, spune Manfred. Dacă şi-a notat tot ce s-a 
întâmplat, probabil ne poate ajuta să-l găsim pe Peter. De 
fapt am sunat să o întreb unde se află acest caiet, dar nu 
şi-a amintit. Şi nici Berit aceea n-avea idee, când am 
întrebat-o. 

— Nu e aici şi nu s-a găsit nici în hotelul lor, îl 
completez. Am fost cu Svante acolo să verificăm. 

— Poate îl avea cu ea când au dispărut, sugerează 
Manfred. L-o fi pierdut în pădure. 

— Probabil va apărea la primăvară, după topirea zăpezii. 

Manfred oftează. 

— Şi maşina lui Peter? 

Dau din cap şi îmi arunc o privire pe însemnările mele. 

— Nici aceasta nu a fost găsită, dar colegii au cerut ca 
faptul să fie investigat. Încearcă şi să ia urma telefoanelor 
mobile ale lui Hanne şi Peter. Şi verifică dacă au fost 
folosite cărţile lor de credit. 

Manfred rămâne tăcut. Pare din nou aşa, furios, închide 
ochii şi respiră adânc. 

— Stau şi mă întreb ce era acolo, în palma lui Hanne, 
spun. 

— Cifrele pe care le-a scris în palmă? 

— Da, dacă ea a fost cea care le-a notat. Scria „363” şi 


e 60 - 


apoi ceva indescifrabil. Ce-ar putea fi? Trebuie să încercăm 
să aflăm asta. 

Uşa se deschide brusc şi Andreas îşi face apariţia. 
Poartă blugi, pulover de lână şi o vestă de puf. Părul negru 
şi ondulat îi e umed, umerii şi braţele de-a dreptul ude. 

— Văd că lucraţi de zor, spune el şi se aşază crăcănat, la 
o distanţă mică de mine, prea mică pentru a mă simţi 
confortabil. 

Andreas e soiul acela de bărbat care se crede darul lui 
Dumnezeu pentru femei, numai pentru că s-a născut cu un 
penis atârnându-i între picioare. Probabil că e convins că 
exercită asupra mea un fel de atracţie irezistibilă. 

Complet fals. 

Nu sunt câtuşi de puţin atrasă de Andreas. Cred că stilul 
lui e jalnic sau mai degrabă exagerat de afectat. E ca un 
băieţel care imploră să-i fie confirmată masculinitatea, dar 
nici nu mă gândesc să-i acord această satisfacţie. 

Privesc din nou harta. Mă uit la pătrăţelele care sunt 
case şi la linia şerpuitoare a râului. La liniile înalte care 
marchează topografia şi care se îndesesc într-un caroiaj 
negru în jurul muntelui Ormberg. 

Andreas îşi drege glasul şi mai face un pas spre mine, 
iar acum e atât de aproape că piciorul lui aproape îmi 
atinge braţul. 

— Tocmai vin de la Missing People. Au găsit ceva în 
pădure, aproape de locul unde a fost găsită Hanne. N-am 
idee dacă are de-a face cu ea sau cu Peter, însă... 

Lasă propoziţia neterminată şi se scotoceşte în 
buzunarul de la vestă. Scoate o mică pungă de plastic ce 
pare goală, şi o pune pe masă lângă mine. 

Un picur de apă cade de pe mâneca lui pe mâna mea. 

Ne aplecăm să vedem care e conţinutul pungii, în timp 
ce Andreas continuă: 

— Din precauţie i-am trimis acolo pe tehnicieni. Băiatul 
de la Missing People susţinea că erau vizibile acolo urme 
de pantofi. Au pus ceva să le acopere, ca să nu mai ningă 
peste ele. 

Imi mijesc ochii şi scrutez punga. Străluceşte ceva. 


e 6l œ» 


E o paietă mică, aurie. 


e 62 œ» 


Jake 


Turnul Eiffel are 324 de metri, cântăreşte aproximativ 
zece mii de tone de grinzi de fier, legate cu mai bine de 
două milioane de nituri din Värmland. A fost construit în 
doi ani şi numai un muncitor a murit în acest timp. Nici 
măcar nu lucra când s-a întâmplat. Voia să-i arate turnul 
prietenei sale, cu câteva zile înainte de inaugurarea din 
1889, poate să o impresioneze, dar a căzut de la primul 
etaj, iar accidentul i-a fost fatal. 

Probabil că a fost foarte mirat înainte de-a muri. La fel şi 
prietena care a privit totul, evident. 

Toate astea le-am citit pe internet. 

E bine să cunoşti contextul, ca să poţi face o machetă 
cât mai bună a turnului Eiffel. 

Privesc turnul meu miniatural şi nu sunt pe deplin 
mulţumit. E ceva la secţiunea de sus care nu se potriveşte. 
Pare un pic oblică şi, când încerc să o îndrept cu cleştele, 
se înclină în cealaltă parte. 

E al dracului de greu, deşi am găsit pe Google o mulţime 
de imagini şi de schiţe şi am petrecut ore în şir 
construindu-l. 

Uşa se deschide brusc şi intră Melinda. E îmbrăcată într- 
o rochie strâmtă şi neagră, care îi ajunge până la mijlocul 
coapsei. E o rochie frumoasă, prea frumoasă pentru a fi a 
Melindei. Atât de frumoasă, că gândul de a o proba apare 
în capul meu de îndată ce o văd. Apoi nu mă mai pot gândi 
la altceva. 

Aşa este cu Devianţța. 

Pur şi simplu nu vrea să mă lase în pace. E ca un căţeluş 
încăpățânat care mă urmează tot timpul şi mă apucă de 
picioare. Şi nu are niciun efect dacă îi spun să înceteze. 
Pentru că atunci devine şi mai nerăbdător, crezând că 
vreau să mă joc. 

Nu vreau asta. 

Vreau ca Devianţa să treacă. Să mă lase în pace şi să 
dispară în pădure, ca şi polițistul acela. 


e 63 - 


Melinda îşi duce mâinile la gură şi se opreşte brusc. 

Miroase a parfum şi fixativ. 

— Dar ce tare. E fantastic! Tu l-ai construit? 

Face vreo doi paşi mai aproape şi se împiedică de 
mormanul de doze goale de bere de pe podea. Mormanul 
se dărâmă, iar ea se ţine de marginea biroului ca să nu 
cadă. 

— E ceva ce-am avut de făcut pentru şcoală, îi explic. Să 
construim ceva cunoscut din material reciclabil. 

Ochii îi strălucesc de încântare, în timp ce se apleacă 
peste turnul meu confecţionat de mână şi îşi plimbă cu 
grijă degetul peste vârf. 

— Zici că-i real. Cum ai făcut? 

Îi arăt rămăşiţele dozelor de bere. 

— Deştept, spune Melinda zâmbind şmecher. Al dracului 
de deştept. Aici avem la doze goale de bere, să tot ajungă. 
Cum le-ai legat? 

— Mai întâi am construit un fel de ramă din părţile 
astea. Îi arăt partea sudată de la marginea superioară a 
unei doze şi continui: 

— Pentru că e o parte mai puternică şi mai stabilă decât 
tabla dozei. Le-am dat o formă lovindu-le cu ciocanul şi le- 
am asamblat cu sârmă. Apoi am tăiat părţi din tabla 
subţire şi le-am lipit de ramă. 

— Ce nebunie... Ar trebui să te faci... Cum i se spune 
celui care schiţează case? 

— Arhitect? 

— Exact. Ar trebui să te faci arhitect. 

Gândul că aş putea deveni ceva când voi fi adult nu mi-a 
mai dat prin cap înainte. Şi că acel ceva ar putea fi 
arhitect... pare imposibil de imaginat. 

— Nu există niciun arhitect în Ormberg, spun. 

E adevărat. 

În Ormberg sunt numai pensionari şi şomeri. 

Şi apoi familia Stillman, care vinde haine de câini pe 
internet, şi familia Skog, care creşte ponei ridicoli. Deşi în 
timpul verii vin aici oameni din Germania şi din Stockholm. 
Hoinăresc prin pădure în haine speciale, care îi face să 


e 64» 


arate ca nişte militari, şi vâslesc în canoe de-a lungul 
râului. 

Şi fac grătare, desigur. 

În serile de vară fără vânt, mirosul de carne prăjită 
pluteşte peste Ormberg, ca un nor imens. 

„Miroase a stockholmezi”, obişnuieşte tata să zică 
strâmbând din nas. 

— Mă poţi ajuta să-mi întind părul? mă întreabă 
Melinda. 

— Sigur, spun, sperând să nu remarce cât de mult mă 
bucur. 

Băieţii nu întind părul. 

Numai frizerii gay din Stockholm se ocupă cu aşa ceva 
sau poate artiştii care vor să se asigure că fetele tinere îi 
consideră frumoşi şi le dau like-uri pe Instagram. 

O urmez pe Melinda în camera sa. Pardoseala e 
acoperită de haine: tanga în culori vii şi sutiene cu dantelă. 
O pereche de blugi întorşi pe dos zac pe scaun. li culege şi 
îi aruncă de-a curmezişul camerei, făcându-i să aterizeze la 
piciorul patului. Parfumul se simte şi mai puternic aici, 
înăuntru, iar biroul e acoperit de farduri. 

O adevărată comoară: ruj sclipitor, dermatografe, 
farduri de toate culorile posibile şi mici tuburi cu conţinut 
necunoscut, care încap toate într-o imensă trusă de 
machiaj, roz, cu litere din strasuri. 

Bitch, asta scrie pe trusă. N 

Îmi doresc să fi avut şi eu aşa ceva. În acelaşi timp, ştiu 
că ar fi groaznic de deplasat. 

Înghit în sec şi ridic placa de îndreptat părul de pe 
podea, identific un iz vag de păr ars şi simt căldura 
mânerului. 

— Bun, spune Melinda. Let's do it! 

Îşi prinde partea de sus a părului cu o clemă şi încep să-i 
îndrept şuviţele cu placa. Asta a devenit un fel de ritual de- 
al nostru, să o ajut pe Melinda să se coafeze când iese 
undeva. 

— Eşti drăguţ, murmură ea şi se întinde după oja de 
unghii. 


e 65» 


— Încotro? întreb. 

— Mă văd cu Markus, spune ea absentă, în timp ce 
deschide sticluţa cu ojă şi începe să-şi vopsească unghiile 
lungi şi ascuţite. 

Markus e prietenul Melindei. Are optsprezece ani şi 
conduce un Ford vechi, pe care l-a recondiționat el însuşi. 
L-a cumpărat de la târgul de maşini vechi acum un an. 
Melinda obişnuieşte să spună că, de fapt, era o epavă pe 
care a transformat-o într-o frumoasă corabie. 

Nu prea ştiu ce să cred despre Markus. Nu spune 
niciodată nimic când se află aici, nu face decât să stea 
tăcut, cu părul atârnându-i peste faţă. De-abia pot să-mi 
dau seama cum arată sub pletele alea. Oricum, tatei nu-i 
place de Markus, pentru că l-am auzit certându-se cu 
Melinda în privinţa lui de nenumărate ori. Dar cred că cel 
mai mult îi e teamă ca nu cumva Melinda să rămână 
gravidă. În orice caz, asta îi strigă de fiecare dată: ,„... 
pentru că atunci să fiu al dracului dac-o să-ţi îngrijesc 
plodul”. 

— Şi tu ce faci în seara asta? 

— Nu ştiu, răspund. Stau acasă, cred. 

— Atunci nu te întâlneşti cu Saga? 

Gândul la Saga mă face să simt fluturi în stomac. De 
parcă un mic roi începe să-şi facă de cap pe-acolo. 

— O să meargă la petrecerea şcolii. 

Melinda pune jos oja cu un bufnet. 

— Cum de aveţi petrecere în mijlocul săptămânii? 
întreabă. Şi apoi, cu o voce mai blândă: 

— Nu mergi şi tu? 

— N-am niciun chef. 

Nu sunt în stare să-i spun Melindei. Să-i explic ce ar face 
Vincent cu amicii lui dacă aş merge acolo. Dar înţelege 
totuşi, ca de obicei. E superputerea Melindei. Ştie cumva 
ce gândesc, ba chiar înainte să o fac. Ca şi cum gândurile 
mele ar fi unde radio pe care le-ar intercepta şi le-ar 
asculta în capul ei. 

Presupun că superputerea mea e să construiesc lucruri 
din doze de bere. 


e 66 - 


— E din cauza lui Vincent, nu? întreabă ea. 

Nu răspund. Se aude un mic sfârâit atunci când prind o 
şuviţă umedă între cleştii plăcii. 

— O să-l omor pe dobitocul ăla dacă nu se dă pe brazdă, 
bombăne ea. 

— Te rog! Să nu faci nimic! 

— Ba da, o să-l omor sira dacă nu te lasă în pace. 

După ce pleacă Melinda, cobor în bucătărie ca să-mi iau 
o cola. Tata doarme din nou pe canapea, aşa că sting 
televizorul şi întind pătura peste trupul lui. Culeg vreo 
două dintre dozele goale de bere şi le iau sus în cameră. 

Vor fi reciclate. 

Dar mai întâi voi mai citi din acel jurnal. 

Mă strecor în pat. Mângâi cu mâna coperta maronie. 

Cât de ciudat. Când citesc, mă simt cumva de parcă aş fi 
în capul lui Hanne. Aproape ca şi cum m-aş transforma în 
ea, deşi e foarte bătrână şi e fată. E ca şi cum aş avea 
parte de un pic din superputerea Melindei şi aş putea să 
citesc gânduri. 

Nu ştiu dacă-mi place de Hanne, dar ştiu că mi-e milă de 
ea. Trebuie să fie îngrozitor să-ţi pierzi memoria şi să fie 
nevoie să notezi tot ce se întâmplă într-un caiet. Dar e 
deşteaptă - mi-a luat ceva, dar apoi am înţeles de cea 
adăugat un index. Doar nu poate citi tot jurnalul de fiecare 
dacă când a uitat un amănunt. 

Da, Hanne e deşteaptă. Deşteaptă şi singură, pentru că 
nu poate spune nimănui ce gândeşte. 

În niciun caz acelui P. 

E ca şi cu Devianta, cred eu. 

Tu ai un secret, Hanne, şi eu la fel. 


Tocmai am fost în locul unde a fost găsită victima. 

Drumul până acolo: îngust, plin de gropi, mărginit de 
brazi înalţi. Nicio clădire. Nici ţipenie. 

Movila de pietre avea o lățime de vreo doi sau trei metri 
şi o lungime poate de douăzeci de metri. Consta în pietre 
de mărime variată, năpădite de muşchi. 


e 607 œ» 


În spate: un povârniş care se continua cu o coastă 
abruptă - muntele Ormberg. 

De cealaltă parte: apa întunecată a râului. 

Ne-am aşezat pe vine lângă piatra acoperită cu muşchi. 
Am încercat să înțelegem inexplicabilul. Anume, că 
scheletul unei fetițe de cinci ani a fost găsit sub pietrele 
movilei, cu mâinile împreunate pe piept. 

Am gândit că făptaşul trebuie să fi fost puternic, pentru 
că pietrele erau mari şi grele. Probabil era familiarizat cu 
locul şi cunoştea movila dinainte. Până la urmă, faptul că 
fata a fost găsită cu mâinile împreunate spune ceva despre 
relația făptaşului cu ea. E aproape un semn de afecţiune, 
ca şi cum făptaşului i-ar fi plăcut de ea. 

Am rămas tăcuţi un moment, apoi Andreas a spus că ar 
trebui să ne întoarcem. Am remarcat din nou că Malin 
părea enervată. 

Nu poate fi doar o simplă impresie a mea. 

Nu, nu cred că ea îl place. 


Ormberg, 23 noiembrie 


Ora trei şi cinci minute, noaptea. 

Stau aşezată pe un taburet, mă uit pe fereastră. Bălţile 
se întind pe asfaltul plin de gropi. Mici lacuri de un 
maroniu-murdar, pe care norii le-au scuipat de sus, 
sclipind în lumina lămpilor din parcare. Singura maşină de 
afară e a noastră. 

Nici măcar nu ştiu dacă mai au şi alţi clienţi. 

Dincolo de parcare: întuneric. Niciun animal, niciun om, 
niciun vehicul în trecere. 

Manfred locuieşte la un hotel din Vingåker. Are 
dreptate, fără îndoială. Hotelul nostru e în mijlocul 
pustietății, la jumătatea drumului dintre Ormberg şi 
Vingăker. 

M-a trezit o bătaie puternică a inimii. M-am tot gândit la 
ce m-ar fi putut speria. Apoi mi-am dat seama că nu ştiam 
unde sunt. 

Primul imbold: să-l trezesc pe Peter. Să-l zgâlţâi şi să-l 


e 68 œ» 


întreb unde ne aflăm. De ce stăteam în acest pat străin. 

Dar m-am liniştit, mi-am dat seama că ar fi fost ultimul 
lucru pe care l-aş fi putut face. 

P. nu trebuie să ştie absolut nimic! 

Mi-am concentrat puterile încercând să-mi amintesc. Mi- 
am amintit numai de Ilulisat: aisbergul, aerul rece, 
limpede. Senzaţia catifelată că totul e perfect. 

N-ar fi trebuit să părăsesc niciodată Groenlanda. Am fost 
puternică acolo. 

M-am strecurat afară din pat cu jurnalul. M-am aşezat 
pe scaun şi am citit. Am aşteptat ca textul să declanşeze 
ceva, o revărsare de imagini şi de amintiri. 

Însă nu şi de data asta. 

A fost ca şi cum aş fi citit o carte oarecare pentru prima 
oară. Ca şi cum nu eu aş fi trecut prin toate alea, ci 
altcineva. 

Mă transform în altcineva? Aşa să fie? Sau e numai o 
întâmplare izolată, o anomalie, ca rezultat al 
suprasolicitării? 

Nu am putut să dorm. Dar am citit despre investigaţie. 

Pista principală a poliţiei a fost, iniţial, că moartea fetiţei 
din Ormberg a fost un accident, poate un accident de 
trafic, pe care cineva a încercat să-l ascundă ascunzând 
cadavrul. Însă, pentru că fata nu a putut fi identificată, şi- 
au schimbat părerea. Dacă ar fi murit într-un accident şi ar 
fi fost ascunsă sub movilă, atunci ar fi fost dată dispărută - 
şi aici nu s-au anunţat copii dispăruţi. Nici în localităţile 
învecinate. 

Fata nu este din Ormberg. 

Și nu e vorba de un accident. 


Pun caietul pe genunchi şi privesc tumul Eiffel. 
Străluceşte vag în lumina lămpii de birou. Un fior rece îmi 
trece prin stomac şi mai departe prin piept. Nu sunt 
tocmai noutăţi lucrurile despre care scrie Hanne, însă tot 
îmi provoacă o stare de rău gândul la fata aceea, care a 
fost îngropată sub movilă. 

E greu de înţeles că Hanne a scris toate astea cu mai 


e 69 œ» 


puţin de două săptămâni în urmă. Că a stat acolo în vechiul 
magazin şi a discutat cu colegii ei despre fata din 
Ormberg. In privinţa acelei Malin, ştiu cine e, nu o cunosc, 
e mult prea bătrână, dar ştiu exact cum arată şi unde 
locuieşte mama ei. 

Povestea lui Hanne a avut un efect ciudat asupra mea. 
N-aş putea spune exact ce, dar parcă viaţa mea nu mai e 
atât de lipsită de speranţă. Vincent şi amicii lui nu sunt 
decât nişte idioţi jalnici, iar Devianţa e, dacă stau bine să 
mă gândesc, ceva foarte rău, dar nu la fel de îngrozitor ca 
ceea ce i s-a întâmplat fetei din Ormberg. 

Sau ca ceea ce i s-a întâmplat mamei. 

Devianţța nu este nici cancer, nici demenţă, cu toate 
astea îmi doresc să dispară. 

Mă întind după mobil să caut pe Google „anomalie”. 


e 70 - 


Malin 


Să te muţi iar la mama ta, ca adult, te poate arunca într- 
un hăţiş complicat de sentimente. Nu prea ştiu ce-a fost în 
capul meu când am acceptat să lucrez la această 
investigaţie. Nu m-am gândit nicio clipă că, de fapt, 
presupunea să mă mut din nou acasă, cel puţin pentru o 
vreme. Dar care să fi fost alternativa? Să mă opresc la 
vreun hotel în Vingåker? 

Nu. 

Mama s-ar fi întristat atât de mult. Şi chiar este ultimul 
lucru pe care mi-l doresc. O iubesc pe mama şi într-un mod 
ciudat iubesc şi Ormbergul, deşi nu mi-aş dori să locuiesc 
pe vecie aici. Natura e magnifică, iar verile sunt magice - o 
idilă pastorală cu cabane stacojii, păduri adânci şi apa 
strălucitoare şi liniştită a lacului Lângsj. 

Cu toate astea, vreau să plec de-aici. 

Nu pot face faţă tuturor întrebărilor mamei, nu sunt în 
stare să-i văd neliniştea în ochi de fiecare dată când 
vorbim despre munca mea. 

Şi e trist să văd gospodăria intrând în paragină. 

De când a murit tata, acum mai bine de trei ani, nu cred 
că s-a reparat ceva la casă. Vopseaua s-a scorojit pe 
faţadă, paziile de capăt ale acoperişului şi pervazurile 
ferestrelor au cedat şi încep să se desprindă, iar grădina s- 
a transformat într-o junglă. Unul dintre burlane a căzut şi 
zace în iarba înaltă: pândeşte ca un şarpe lipit de pământ, 
gata să muşte de picior pe oricine ar trece pe acolo. 

Şi mai e şi hambarul. 

E plin de lucrurile vechi ale tatălui meu. Nu arunca 
niciodată nimic. Aduna totul, de la vechi aparate casnice 
până la tranzistori, haine mâncate de molii, cauciucuri, 
instrumente muzicale defecte, schiuri vechi de lemn, 
borcane cu vopsele şi toate ediţiile almanahului editat de 
Asociaţia suedeză pentru turism, începând din 1969. Ba 
chiar a murit îmbrăţişând o veche maşină de spălat - inima 
l-a lăsat pe când o ducea în hambar. Când mama l-a găsit 


e 71 œ» 


în iarbă, încă îmbrăţişa vechea Cylinda, de parcă el ar fi 
fost un naufragiat, iar maşina de spălat, colacul lui de 
salvare. 

Mormane peste mormane de vechituri s-au tot adunat în 
hambar, iar mama nu s-a îndurat să se descotorosească de 
ele. Sunt rămăşiţe de-o viaţă, când intru acolo, e ca şi cum 
aş urmări un film vechi. Toate amintirile revin în cascadă: 
când mă uit la vechea bicicletă pe care am direcţionat-o în 
şanţ, lângă vechea uzină, simt imediat durerea în 
încheietura mâinii, iar când miros țesătura cortului, îmi 
amintesc când am făcut sex prima oară în sacul de dormit. 
Simt căldura lui Kenny, miresmele şi răcoarea pe care le 
emana pământul de sub salteaua subţire. 

Şi apoi această Cylinda. 

Mama nu a mai aruncat-o. A lăsat-o în schimb în dreptul 
unui alt morman de vechituri, în hambarul vopsit cu roşu 
de Falun. 

Debutul meu sexual lângă moartea tatei. 

Prima oară când l-am luat pe Max la Ormberg mi-a fost 
ruşine. Apoi mi-a fost ruşine de ruşinea mea. Pentru că, 
deşi mama poate fi foarte enervantă, o iubesc şi nu există 
nimic legat de Ormberg sau de copilăria mea de care să-mi 
fie ruşine. În acelaşi timp, Ormberg e tot ce nu-mi doresc: 
o zonă slab populată, şomaj şi îmbătrânire. Case lăsate în 
paragină, grădini pline de carcase de maşină şi vechi băi 
ruginite din care au băut vacile, şi mai ales oamenii care se 
agaţă de visul vremurilor apuse. 

Am ambiţii mai mari. 

Una peste alta, Max şi mama s-au înţeles de la bun 
început, ceea ce, de fapt, nu mă surprinde, pentru că Max 
e o persoană foarte sociabilă când vrea. Are capacitatea de 
a se apropia de oameni, de a-i face să se simtă confortabil 
şi poate să-i facă să trăncănească, chiar dacă, de fapt, n-ar 
avea prea multe de spus. 

Putea fi un poliţist al dracului de bun. 

Deşi e ceva ce chiar nu mi-aş dori - să am un partener 
poliţist. Max e de părere că ar trebui să studiez Dreptul, 
după ce mă mut din Katrineholm în Stockholm, şi cred că 


e 72 œ» 


aşa voi face. 

Nici el nu cred că-şi doreşte să aibă o parteneră 
polițistă. 

Parchez maşina în dreptul vechiului magazin alimentar. 
Pe jos s-a depus o pătură subţire de zăpadă, totul e alb. 
Cobor, mijindu-mi ochii în lumina orbitoare a soarelui, iar 
frigul mă ciupeşte puternic de obraji. Zdrenţe de nori se 
aleargă una pe alta pe cerul albastru şi limpede, iar vântul 
spulberă uşor praful fin de zăpadă proaspătă. 

Este marţi şi curând se fac patru zile de la dispariţia lui 
Peter. 

Mă gândesc la polițistul amabil şi robust, cu părul blond- 
cenuşiu. La cămaşa lui de flanel cu carouri şi la privirea 
care nu i se abătea defel de la interlocutor, indiferent care 
era acesta. 

De când a dispărut, am lăsat de-o parte investigația 
referitoare la fata din Ormberg, pentru că, orice ar fi, un 
omor petrecut acum mai bine de douăzeci de ani poate 
aştepta câteva zile. 

Deşi poliţia locală e cea care se ocupă de dispariţia lui 
Peter, am făcut tot ce am putut să ajutăm. Am participat la 
operaţiunile de căutare, l-am întâlnit pe cel care le-a dirijat 
de mai multe ori şi am scotocit prin documentele lui Peter 
şi ale lui Hanne, după eventuale indicii care să ne poată 
spune unde ar fi putut merge vineri seară. 

Nu am găsit nimic. 

Poate asta este un indiciu în sine, probabil că Hanne şi 
Peter se ocupau de ceva ce, dintr-un motiv sau altul, era 
ţinut secret faţă de noi, ceilalţi. 

Andreas mă salută când intru, cu un gest din mână. Pe 
masă sunt resturile brioşei lui cu şofran. Stă rezemat de 
spătarul scaunului, cu picioarele pe masă. Şi-a scos 
încălţările, totuşi... Acesta este un birou, o fi el provizoriu, 
dar a rămas un loc de muncă, nu e sufrageria lui 
blestemată. Unul din braţe îi atârnă leneş pe spătarul 
scaunului de alături, iar în cealaltă mână ţine o doză de 
tutun. 

Detest bărbaţii care mestecă tutun. 


e 73» 


— Salut, spune el zâmbind larg, iar o bucăţică de tutun i 
se iţeşte sub buza superioară. 

— Bună, spun eu scoţându-mi geaca. 

Nu apucăm să ne spunem mai mult, că cineva bate la 
uşă. Se deschide, se aud nişte paşi apropiindu-se şi o 
femeie firavă de vreo şaptezeci de ani intră în încăpere. 

Părul gros şi cărunt îi stă buclat pe cap ca blana de oaie, 
iar ochelarii săi enormi se aburesc imediat de la căldură. 

Ragnhild Sahlen. 

Ragnhild locuieşte în cealaltă parte a câmpului, nu 
departe de vechea fabrică TrikâăKungen, cea care acum 
este centru de refugiaţi. Chiar lângă casa vopsită cu verde 
unde locuia Kenny. 

Ca de obicei, când mă gândesc la fostul meu prieten, o 
fac cu o strângere de inimă. Am fost împreună de când 
aveam cincisprezece ani până la acea noapte ploioasă din 
octombrie 2011. Aveam şaptesprezece ani şi nu eram 
capabilă să fac faţă unei asemenea întâmplări. 

Însă la nicio vârstă nu poţi face faţă unei astfel de 
tragedii. 

— Bună, Ragnhild, spun. 

Ragnhild îşi scoate ochelarii şi îi freacă de mâneca 
puloverului care se iveşte de sub jacheta groasă. 

Înainte de a fi pensionară, a lucrat ca profesoară de 
gimnaziu în Vingâker. Când a mai înaintat în vârstă, s-a 
implicat în Asociaţia patrimoniului local, în care mai erau 
trei bătrâni din Ormberg. Ce fac ei acolo nu prea ştiu, însă 
am înţeles că sunt foarte implicaţi în ceea ce priveşte 
vechea uzină metalurgică - se pare că vor să o restaureze 
şi să deschidă un muzeu al fabricii, de aceea poartă o luptă 
permanentă cu autorităţile locale, pentru a obţine bani 
pentru proiect. 

— Malin. Vai, ce surpriză! A trecut ceva timp de când nu 
te-am văzut. 

— Doi ani au trecut, clarific eu. 

— Ar trebui să vii mai des, murmură ea punându-şi din 
nou ochelarii. Casa are nevoie... să fie refăcută un pic, 
cred eu. 


e 74 -- 


Chiar am faţă de zidar, ce dracului? vreau să o întreb. 
Însă nu o fac, pentru că, de fapt, nu vorbeşte despre casă, 
ci despre mama. Ce încearcă să spună este că mama e cea 
care are nevoie de mine. Şi poate aşa e, dar lucrul de care 
eu am nevoie e cu totul altceva decât să ruginesc în 
Ormberg. 

— Vă putem ajuta cu ceva? întreabă Andreas care, într- 
un târziu, şi-a dat jos picioarele de pe birou. 

— Vreau să anunţ un furt, spune Ragnhild îndreptându- 
şi umerii. 

— Îmi pare rău, spun eu, dar noi lucrăm la cazul fetei 
din Ormberg. Trebuie să mergi la Vingâker dacă vrei să 
depui o plângere. Şi au deschis... 

— Auzi colo nebunie, mă întrerupe Ragnhild. De ce staţi 
să scormoniţi în povestea asta veche? Doar n-o să ducă la 
nimic. Însă eu, care chiar am nevoie de ajutor, eu sunt cea 
care trebuie să merg la Vingâker. Are sens? 

— Din păcate, aşa este, spun încercând să par empatică, 
când de fapt nu vreau decât să o determin să plece. 

Se face linişte, iar Ragnhild rămâne gânditoare, cu 
privirea un pic piezişă, ca şi cum ar cântări cum să-mi 
combată argumentele. 

— Ce s-a întâmplat? întreabă Andreas, şi vreau să-i dau 
o lovitură în fluierul piciorului, însă sunt prea departe. 

— E unul dintre imigranții de la centrul de refugiaţi. Un 
tânăr. Un musulman. L-am văzut cu o bicicletă furată. Una 
din aceea, de curse, cum au la Tour de France. 

Gândul că Ragnhild s-ar uita la Tour de France e aşa de 
absurd, că nu mă pot abţine să nu zâmbesc. 

— Prin urmare, l-aţi văzut pe băiatul acesta furând o 
bicicletă? întreabă Andreas, care încă nu pare să fi înţeles 
că Ragnhild nu ne va da pace vreodată dacă îi permitem să 
continue să-şi exprime nemulţumirile. Că este mai de 
temut decât o forţă a naturii şi mai cleioasă decât un 
superglue. O să sfârşim prin a ne dedica toate zilele 
căutând pisici pierdute şi tineri care mâzgălesc pe garduri. 

Ragnhild îşi scoate din nou ochelarii gigantici, se freacă 
la ochi şi-şi mută greutatea, nervos, de pe un picior firav 


e 75» 


pe celălalt. Mici bălți de zăpadă topită au început să se 
lăţească sub ghetele cu talpă zimţată. 

— Nu, am spus că l-am văzut cu o bicicletă furată, spune 
ea. 

— Şi în proprietatea cui era bicicleta? întreabă Andreas 
întinzându-se după un caiet de însemnări. 

— De unde să ştiu asta? 

Pe gâtul lui Ragnhild încep să apară pete roşii. 

Andreas se opreşte brusc din mişcare, părând 
nedumerit. 

— Dar atunci de unde ştiţi că era furată? întreabă el. 
Dacă nu aţi recunoscut bicicleta şi nu l-aţi surprins furând- 
0. 

Ragnhild strânge puternic ochelarii în mână şi îşi drege 
glasul. 

— Se înţelege de la sine. Că oamenii aceia nu-şi permit 
biciclete de curse. E clar că a furat-o. Şi, dacă autorităţile 
au finanţat o astfel de bicicletă, atunci vreau să îi trag la 
răspundere, pentru că atunci banii mei sunt cei furaţi. 
Pentru că zău, am plătit taxe toată viaţa. Ştiţi cât costă o 
astfel de bicicletă? Ştiu eu, pentru că fata lui Siv are una 
din asta şi a costat douăzeci de mii. 

Andreas şi cu mine schimbăm priviri complice. 

— Cum am spus, Ragnhild. Îmi pare foarte rău, dar avem 
multe de făcut. Trebuie să vorbeşti cu poliţia din Vingâker 
dacă vrei să depui o plângere. 

Mai durează vreo zece minute înainte să reuşim s-o 
facem pe Ragnhild să iasă. 

Când pleacă în sfârşit, trânteşte uşa atât de puternic, că 
ceva se răstoarnă pe podea în vechiul magazin. 

Niciunul dintre noi nu iese să verifice ce a fost. 

— Ce babă afurisită! exclamă Andreas accentuând 
fiecare cuvânt. 

Aprob din cap. 

— Ragnhild este... Ragnhild. 

— Deşi există, fireşte, o posibilitate minimă să aibă 
dreptate, continuă el bătând darabana cu pixul pe masă. 

— Sigur. Până şi Ragnhild poate avea dreptate. 


e 76 - 


Câteodată. 

— Avem destul de multe probleme la centrele de 
refugiaţi de pe lângă Orebro, spune Andreas. Deşi e vorba 
mai ales de ameninţări şi bătăi. Nu se pot înţelege unii cu 
alţii, şi din astea. 

— Putem fi de părere că s-ar cuveni să se străduiască un 
pic, spun eu. Dacă îi acceptăm. Chiar dacă au trecut prin 
situaţii grele. Pentru că aşa a fost, fără îndoială. Şi respect 
asta. 

Mă gândesc la emisiunile de ştiri. La imaginile cu bombe 
care cad peste Aleppo şi cu copiii morţi pe plajele 
Mediteranei. Mă simt atât de rău când arată aşa ceva, că 
opresc televizorul. Nimeni nu trebuie să-şi părăsească ţara 
din cauza războiului şi foametei, cu atât mai puţin copiii 
mici. Dar în acelaşi timp nu putem să-i preluăm pe toţi. 
Suntem totuşi o ţară mică şi ne aflăm al naibii de departe 
de focarele acelea de conflict. 

Pe deasupra cred că s-ar simţi mai bine într-o civilizaţie 
care ar semăna mai mult cu a lor. Orice-ar fi, Suedia eo 
ţară dezvoltată şi egalitară. Femeile au aceleaşi drepturi 
ca şi bărbaţii. Numai gândul că cineva m-ar putea obliga 
să îndes pe mine o burka mă face să-mi ies din minţi. În 
sfârşit, dacă totuşi trebuie să îi preluăm... de ce Ormberg, 
care e atât de mic şi îndepărtat, şi are propriile lui 
probleme, atât de multe? De ce nu o localitate mai mare, 
cu infrastructură funcţională şi cu locuri de muncă? 

O altă localitate. 

— La ce te gândeşti? mă întreabă Andreas. 

Dau din cap. 

— La nimic. Ceva nou despre Peter? 

Andreas clatină trist din cap. 

— Nu. Tocmai am vorbit cu Svante şi e ca şi cum s-ar fi 
evaporat, pur şi simplu. Două zile de căutări şi tot ce au 
găsit e... o afurisită de paietă. 

Rămânem tăcuţi, iar chipul lui Peter mi se arată prin 
faţa ochilor încă o dată. 

Sunt un cuplu ciudat, Peter şi Hanne. Nu numai pentru 
că Hanne e mai în vârstă, ci şi pentru că ea pare a fi cea 


e 77 » 


care hotărăşte, în pofida faptului că nu spune prea multe. 
Peter mai mult o urmează, ca un căţeluş fidel. 

Pare foarte ataşat de ea. Nu că ar zice ceva, dar totul 
transpare din gesturile lui: cum îşi pune jacheta pe umerii 
ei când e frig în birou, cum merge până la Vingăker numai 
ca să-i cumpere ceaiul acela care-i place ei, cum privirea 
lui o urmăreşte când se mişcă prin încăpere. 

Ei bine, cred că o iubeşte. 

— Ce crezi despre treaba aia, de pe mâna ei? întreabă 
Andreas. 

Ridic din numeri şi încerc să-mi pun ordine în gânduri. 
Vizualizez cifrele scrise în tuş pe palma rănită a lui Hanne. 

— Poate începutul unui număr de telefon. Sau un fel de 
cod. Ceva ce nu voia să uite, dar nici nu putea sau nu voia 
să scrie în jurnal. 

— Coordonate GPS? sugerează Andreas. 

— Nu, n-ar putea fi. Oricum, nu dacă e vorba de un loc 
aici, în Sormland. Am verificat. 

Andreas răsfoieşte prin caietul lui de însemnări. 

— In orice caz, Svante a primit informaţii de la 
operatorii de telefonie mobilă. Nici Peter, nici Hanne nu au 
călătorit vineri seară spre Katrineholm, aşa cum ţi-au spus 
ţie că vor face. Cel puţin mobilele lor au rămas aici, în 
Ormberg. Mobilul lui Hanne a fost în contact cu antena 
vineri seară, lângă şosea, pe la şapte. De atunci a fost 
tăcut. lar mobilul lui Peter a fost în contact cu aceeaşi 
antenă cam pe la opt. Nu prea ştiu cum să interpretăm 
asta, însă nu cred că au părăsit Ormberg. Şi am trecut prin 
lista cu convorbirile şi mesajele lor din ultimele zile. Te 
poţi uita şi tu dacă doreşti, dar eu nu am găsit nimic 
ciudat. Iar cardul bancar al lui Peter nu a mai fost folosit 
de vineri. 

— Prin urmare, ce făceau ei în pădure? întreb. 

— Chiar aşa, ce dracului făceau în pădure? Am vorbit şi 
cu experţii legişti. A existat, de fapt, ceva în aria în care a 
fost găsită Hanne. Cineva a păşit prin noroi cu pantofi cu 
tocuri. Chiar unde au găsit paieta aceea. 

— Deci avea dreptate tipa care a găsit-o pe Hanne. A 


e 78 - 


fost o femeie acolo, îmbrăcată în rochie cu paiete şi cu 
tocuri înalte în picioare. 

— Aşa se pare. Însă asta nu ne ajută acum. Sunt prea 
multe întrebări lăsate fără răspuns. Unde se duceau Hanne 
şi Peter? Unde e Peter acum? Cine a fost femeia cu rochie 
şi ce făcea ea în pădure? Şi unde dracului e mașina lui 
Peter? 

Rămânem tăcuţi pentru o clipă, uniţi într-o frustrare atât 
e puternică, încât devine aproape palpabilă. Apoi Andreas 
se uită la mine balansându-se un pic cu scaunul şi 
zâmbeşte. 

— Auzi, spune el ca şi cum i-ar fi venit o idee 
nemaipomenită. 

— Da? 

— N-ai vrea să mergem la Vingåker şi să bem o bere în 
seara asta? 

Sângele începe să mi se urce la cap, simt cum iritarea ia 
din nou proporţii, taman când mi se părea că începe să-mi 
placă de el. 

— Nu pot în seara asta. 

Şovăi o clipă, dar apoi continui: 

— Pe deasupra, sunt logodită şi mă mut la Stockholm 
peste cinci luni. 

— Si? 

Zâmbetul lui devine mai larg. Lasă pixul pe masă, îşi 
mângâie tuleii din barbă cu o lentoare afectată, îşi scoate 
apoi tutunul din gură, între degetul mare şi arătător, şi îl 
pune în scrumieră. 

Mă scârbeşte. 

Tot ce are legătură cu el mă scârbeşte: zâmbetul lui de 
ins mulţumit de sine, tutunul lui şi maniera lui arogantă de 
a-mi ignora refuzul. Ca şi cum conversaţia noastră ar fi 
numai un joc, un preludiu afectat şi prelungit. 

— Ţi se pare că eşti irezistibil, nu? 

Andreas răspunde fixându-mă cu privirea. 

— Nu, dar cred că tu eşti. 

Rămân perplexă. 

Înainte să apuc să formulez acea replică nimicitoare pe 


e 79 œ 


care îmi doresc atât de mult să i-o servesc, aud uşa 
deschizându-se şi paşi greoi apropiindu-se din camera 
alăturată. 

Andreas nu reacţionează. Ba chiar continuă să se 
zgâiască zâmbitor la mine, ca şi cum aş fi vreun animal 
expus la bâlci, vreun cotoi cu cinci labe sau vreun miel cu 
două capete. 

Mă calcă pe nervi. 

Manfred intră şi sunt nevoită să pun capac furiei. l-am 
văzut privirea dezaprobatoare când eu şi Andreas ne-am 
mai ciondănit înainte. A comunicat cu cea mai mare 
claritate că nu acceptă niciun fel de ceartă. 

Manfred se aşază în mijlocul camerei, îşi descheie 
anevoie haina şi ne priveşte în tăcere. Zăpada topită i se 
prelinge de pe marginea pantalonilor pe podea. Apoi se 
aşază pe unul dintre scaune, se înclină în faţă şi se uită 
mai întâi la Andreas şi în secunda următoare la mine. 

— Colegii au găsit un cadavru la movilă, spune el. 

— Peter? şoptesc eu, şi simt cum mi se strânge 
stomacul. 

Manfred clatină din cap şi se uită la mine cu o privire 
goală, întunecată. 

— Nu. O femeie. 

— Dar...? 

Cuvintele mă părăsesc când prind înţelesul spuselor lui. 

— Dar? întreb eu din nou. 

— Acum mergem acolo, spune Manfred. 


e 80 œ» 


Jake 


Autobuzul şcolii ne lasă în centru. 

Saga şi cu mine am rămas lângă vechiul magazin 
alimentar, pe când ceilalţi pornesc agale în diferite 
direcţii. 

Tata spune că partea cea mai bună în Ormberg e natura, 
e cea mai frumoasă din Suedia. Şi apoi vânătoarea, aici 
sunt o mulţime de căprioare, elani şi mistreți. Nu sunt de 
acord, cred că partea cea mai bună sunt toate aceste case 
vechi şi pustii prin care poţi să te plimbi în voie. Până 
acum câteva luni, Saga şi cu mine obişnuiam să mergem în 
vechea alimentară, după orele de şcoală, dar apoi cineva a 
pus pe uşă un lacăt cât toate zilele. 

Iar acum clădirea e plină de gabori. 

Saga se joacă cu piciorul în zăpada proaspătă, îşi dă 
şuviţa roz de breton la o parte şi se uită prin ferestrele 
vitrinelor, mari şi murdare. 

Camera din interior e luminată, o lumină caldă cade pe 
pardoseală, zăresc şi un radiator. Cineva a făcut curăţenie 
şi în local: au dispărut toate acele doze goale de bere şi 
ziarele. 

— Crezi că îl vor găsi? întreabă Saga. 

Mă uit spre maşinile parcate afară şi mă gândesc la P., 
bărbatul lui Hanne care a dispărut în pădure. Şi apoi mă 
gândesc la toţi oamenii care îl caută: cel de la Gărzile 
Naţionale şi asociaţia aia ciudată care caută oameni 
dispăruţi. 

Tata spune că nu e decât o chestiune de timp înainte de 
a-l găsi îngheţat. Crede că nimeni nu poate supravieţui mai 
multor nopţi în pădure în această perioadă a anului, cu 
atât mai puţin un tip din Stockholm, fără echipament şi 
fără experienţă. 

— Ce-ar fi să-l fi omorât cineva? spune Saga. Se apleacă 
spre vitrină şi se uită înăuntru, ţinându-şi mâinile de o 
parte şi de alta a feţei. 

Apoi pare să fi pierdut interesul pentru magazin, îşi 


* 381 œ» 


cufundă mâinile în buzunarele gecii şi se întoarce din nou 
spre mine. 

— Ce-ar fi să locuiască aici un criminal? continuă ea cu 
voce joasă, ca şi cum i-ar fi teamă să n-o audă careva. Ce- 
ar fi să fie acelaşi tip care a omorât-o pe fata aceea de la 
movilă? _ 

— Un criminal? In Ormberg? Glumeşti? Pe deasupra, a 
trecut un secol de când a murit fata aia. 

Saga pare încurcată şi dă din umeri. 

— Dar de ce nu? Mama spune că Gunnar i-ar putea da 
oricui o lovitură mortală fără să clipească. 

— Gunnar Sten? Dar nu are o sută de ani, gen? 

— Dar tocmai asta vreau să spun. E destul de bătrân să 
o fi putut omori pe fata aia acum douăzeci de ani. Şie 
ticălos rău. Se pare că aproape a omorât în bătaie un băiat, 
jos, la iaz, când era tânăr. I-a dat cu o piatră în cap şi l-a 
lăsat inconştient. 

— Serios? 

Saga aprobă din cap cu gravitate şi îmi întâlneşte 
privirea. În lumina apusului, ochii ei senini par aproape 
verzi. 

— Şi tu? Cine crezi c-ar putea fi? 

Mă gândesc o clipă. Nu există nimeni aici în Ormberg 
despre care să cred că ar fi putut omori pe cineva. Toţi cei 
care locuiesc aici sunt infinit de obişnuiţi şi plicticoşi. 
Desigur că avem câţiva bătrânei suciţi. Însă cei mai mulţi 
sunt perfect normali. În afară de refugiaţi, fireşte. Dar pe 
aceia nu-i cunosc, locuiesc în vechea clădire a fabricii 
TrikăKungen şi acolo nu mergem niciodată. 

— Familia Skog? sugerează ea. 

Dau din cap gânditor. 

Familia Skog locuieşte pe proprietatea de jos, de lângă 
lac. Ei vin din Stockholm, cresc cai şi nu socializează defel 
cu cei din sat. Tata spune că sunt prea cizelați pentru asta. 
Nu îmi prea dau seama ce vrea să spună cu asta, mi-e greu 
să văd ce e cizelat în a sta într-un grajd şi a aduna bălegar 
în fiecare zi. Aşa că da, sunt cam săriţi de pe fix. 

Dar să fie criminali? 


e 382 œ» 


Clatin din cap. 

— Nu, acum ştiu, spune Saga. Ragnhild Sahlén! 

— Ah, termină! N-o fi baba aia. 

Dar Saga mă scutură de braţ, plină de avânt, şi 
continuă: 

— Doar şi-a omorât fratele. 

— Cel care şi-a tăiat piciorul cu o drujbă? 

Saga îmi strânge braţul, mă trage lângă ea şi îşi coboară 
vocea. 

— Pentru că Ragnhild era lângă el şi-l cicălea de-i scotea 
minţile din cap, de-aia. Şi se pare că i-a folosit cenuşa 
drept îngrăşământ pentru tufele de zmeură. Apoi a făcut 
dulceaţă din zmeura aceea şi i-a dat-o prietenei lui. 

— Glumeşti? 

Saga dă din cap. 

— Pe cuvânt de onoare. Sau e Rene Stillman, spune ea 
zâmbind cu aer conspirativ şi dându-şi un pic ochii peste 
cap. 

— Dar de ce tocmai ea ar omori un poliţist? 

— A câştigat incredibil de mulţi bani din vânzările de 
haine de câini. Milioane. Se pare că va construi o piscină la 
vară. 

— Da, dar asta nu poate însemna că e criminală. 

Saga ridică din umeri cu un aer ofensat. Îşi strânge 
geaca mai puternic pe ea şi se aşază cu spatele împotriva 
direcţiei vântului înfiorător de rece. 

— Nu ştiu. Poate ai tu sugestii mai bune. 

Ormberg e cumplit de neinteresant. Nu pot să-mi 
imaginez vreun ucigaş ascunzându-se în vreuna dintre 
colibele astea roşii răsfirate prin pădure. Că vreunul dintre 
oamenii pe care-i cunosc de când eram mic i-ar putea lua 
viaţa unei alte persoane. 

— Un refugiat, poate? sugerez eu. 

Saga clatină din cap. 

— Ei numai ce-au sosit. Fata a murit de multă vreme. 

Are dreptate. Imposibil să fie vorba de un refugiat. 

Uşa vechii băcănii se deschide brusc şi zgomotos, iar pe 
ea iese un bărbat de vârsta tatălui meu. E înalt şi 


e 383» 


mătăhălos, îmbrăcat ca agenţii de bursă din serialul TV la 
care am început să mă uit ieri. 

Se întoarce spre noi şi observ că paltonul maroniu i se 
strânge peste abdomen. Îl urmează un tip brunet, care 
pare a fi ceva mai tânăr, şi apoi Malin, care s-a făcut 
polițistă şi se crede al naibii de specială numai pentru că 
lucrează în Katrineholm. 

In orice caz aşa zice tata. 

Se reped spre un SUV mare şi negru parcat afară. 

— Vai, dar ce se grăbesc, spune Saga. 

— Poate că s-a întâmplat ceva. 

Ne întoarcem şi mergem mai departe. 

Saga îşi aruncă ghiozdanul pe umăr. 

— Pot merge cu tine, spune ea. Mama oricum nu e 
acasă, trebuie să se vadă cu Bjorn. 

Bjorn Falk e noul prieten al mamei lui Saga. E un cretin 
care poartă şapcă cu cozoroc tot timpul anului şi se plimbă 
într-o maşină scumpă, cumpărată din moştenirea pe care 
curând o va fi risipi în totalitate. 

— Să vin? mă întreabă Saga. Adică să stau un pic la tine 
acasă. 

Mă gândesc la tata, la stivele de doze de bere şi la 
mormanul de gunoi din bucătărie. La canapeaua din 
sufragerie pe care a transformat-o în pat şi la pledurile 
cadrilate pe care le poartă mereu peste umeri. 

— Poate. Trebuie să vorbesc cu tata mai întâi. Îţi trimit 
mesaj când ştiu. 

Saga aprobă din cap şi se apleacă în bătaia vântului. 

— Ne auzim mai târziu, atunci? 

— Sigur. 

Dispare pe drumul care duce spre biserică. Grăbeşte 
paşii, iar ghiozdanul i se tot loveşte de umăr. 


Ajung acasă şi normal că îl găsesc pe tata dormind întins 
pe canapea. Sforăiturile lui răsună încă de pe hol. Intru în 
cameră. Parcă o felină uriaşă pândeşte acolo, în întuneric, 
mârâind înfundat. Aerul e impregnat de un iz fad de 
sudoare, bere stătută şi mâncare. Pătura cadrilată a 


e 384» 


alunecat jos, pe parchet, zace grămadă la capătul 
canapelei. 

Mă aplec să o ridic şi atunci văd ceva, o parte afară, o 
parte sub canapea. Mă cobor pe vine, întind mâna şi 
tatonez obiectul de metal, rece şi cilindric. Imi ia doar 
câteva secunde să înţeleg că este o ţeavă de puşcă. 

Dar de ce să fie o puşcă aici, sub canapea? 

Tata nu are permis de portarmă, însă mai împrumută 
uneori puşca lui Olle ca să vâneze. Dar nu-mi amintesc să 
fi mers împreună la vânătoare, în ultimul timp. 

Împing cu grijă arma sub canapea până când ţeava nu se 
mai zăreşte. Zgârii un pic podeaua. Tata tresare şi 
murmură ceva în somn. 

Melinda intră în cameră cu mâinile ridicate, de parcă ar 
vrea să-mi facă semn să nu fac zgomot. 

— Nu-l trezi, şopteşte ea. A fost în dispoziţie proastă, 
dar i-am făcut ceva de mâncare şi a adormit. 

Ascultând-o, îmi trece prin cap că, de fapt, vorbim 
despre tata ca şi cum ar fi un copil mic. De parcă Melinda 
şi cu mine am fi părinţii, iar tata copilul nostru. 

leşim pe hol. 

— S-a întâmplat ceva? întreb. 

— Cum adică, s-a întâmplat? se miră Melinda. 

— De s-a supărat. 

— Aha. Păi nu ştiu, de fapt. Nu vrea să vorbească despre 
asta. Dar a tinut-o întruna aşa. Ştii, s-a plimbat încoace şi- 
ncolo prin camera de zi, cum face atunci când nu se simte 
bine. 

Simt fiori reci prin piept. Nu vreau ca tata să se simtă 
prost, în niciun caz când are o puşcă sub canapea. Dar îmi 
spun că trebuie să existe un motiv firesc pentru care puşca 
se află acolo. Poate pleacă la Olle şi au de gând să vâneze 
împreună căprioare. 

— Vezi că a mâncat toată mâncarea, spune Melinda 
începând să urce treptele spre etaj. Dar uită-te în frigider. 
Cred că mai găseşti bulgări de cocos şi ciocolată. 

Merg în bucătărie şi deschid frigiderul. Mă întind după 
pachetul cu prăjituri, culeg trei bucăţi şi îmi torn un pahar 


e 385» 


de cola. Apoi lovesc puternic aparatul de gheaţă încorporat 
în frigider, până când bucăţile din interior se desprind. Am 
senzaţia că înving un bandit ciung de fiecare dată când 
gheaţa se rostogoleşte în pahar. 

Mă reped în camera mea - toată ziua m-am întrebat ce s- 
a mai întâmplat cu Hanne. De-abia am aşteptat să ajung 
acasă pentru a continua să-i citesc povestea. 

Iau jurnalul şi mă aşez confortabil în pat. Dau paginile 
până la cea cu un colţ îndoit şi îmi îndes în gură un bulgăre 
de cocos. 


Dimineaţă. 

S-a întâmplat lucrul cel mai grav! 

Fram îngrozitor de obosită când a sunat ceasul. Nu m- 
am trezit. Când am deschis ochii în sfârşit, P. stătea gol pe 
micul fotoliu de la fereastră. Citea din jurnal! 

Am tipat imediat. M-am ridicat din pat. Am fugit la P. şi 
i-am smuls jurnalul din mâini. 

P. nu a încercat să mă împiedice, s-a uitat doar la mine, 
cu un amestec de uimire şi teamă. Mi-a luat o clipă să 
înțeleg că intrase în panică. Era îngrozit. Poate că nu-i aşa 
ciudat - eu am fost mereu cea mai puternică, emoţional 
vorbind, dintre noi doi. Cea calmă şi de încredere. 

Ce va fi când o să-mi pierd această forţă? Cum se va 
descurca P.? Cine îi va oferi sentimentul de siguranţă dacă 
eu nu voi mai fi? 

Tocmai am luat micul dejun. P. m-a strâns puternic de 
mână. A spus că mă iubeşte şi că nimic n-ar putea schimba 
asta. 

M-am bucurat, fireşte, însă totodată m-am simţit atât de 
luată pe nepregătite, atât de umilită. Ca şi cum i-aş fi furat 
bani din portofel, deşi el a fost cel care mi-a citit pe furiş 
jurnalul. 

De ce mi-e atât de ruşine de boala mea? 


La birou. 
Tocmai am încheiat şedinţa. Am continuat să trecem în 
revistă datele investigaţiei: raportul de medicină legală, 


e 86 - 


verificarea locului crimei de către experţii  legişti, 
interogatoriile. 

Manfred a vorbit cu fostul şef de anchetă preliminară, 
un procuror pensionat, care a spus că nu a înghiţit 
niciodată teoria cu accidentul rutier. 

Credea în schimb că era vorba de un pedofil. _ 

Sunt cam sceptică în privinţa acestei ipoteze. În orice 
caz, lucrul cel mai important acum este s-o identificăm pe 
fată. Vom programa o întâlnire cu medicul legist, ca să 
aflăm mai multe. Pe Manfred îl interesează în mod special 
o rană veche la încheietura mâinii. Crede că ne poate ajuta 
s-o identificăm. Se pare că această pistă nu a fost urmată 
cum ar fi trebuit în ancheta iniţială. Manfred era revoltat. 
A numit primul grup de anchetă „o trupă revoltătoare de 
trântori incompetenţi”. 

Poate că are dreptate. 

SPER că are dreptate. Pentru că altfel nu prea avem 
mare lucru. 


e 387 œ» 


Malin 


Parcăm maşina în spatele celorlalte, care stau înşiruite 
pe marginea şoselei. Acum întunericul e aproape total. 
Temperatura trebuie să fi coborât şi mai mult, pentru că, 
în timp ce ne îndreptăm spre marginea pădurii, frigul ne 
ciupeşte de obraji, iar zăpada scârţâie sub ghete. Manfred 
luminează calea, printre copaci, cu lanterna lui uriaşă şi 
sare peste micul şanţ care desparte şoseaua de pădure. 

Movila de pietre. 

Mă gândesc la toate acele dăţi în care am venit aici ca 
adolescentă. Nu numai la acea seară sumbră în care am 
găsit-o pe fata din Ormberg, ci şi la toate celelalte dăţi. La 
zilele ceţoase de primăvară, când îngheţul încă ţinea 
pământul prizonier între fălcile lui reci. La nopţile senine şi 
plăcute de august, când eu şi amicii mei încercam să 
conjurăm spiritul despre care credeam că bântuia pe 
acolo. Imi amintesc cum paharul de sticlă aluneca la 
lumina lumânării printre literele înscrise pe pergamentul 
şifonat cu ajutorul degetelor noastre arătătoare, în timp ce 
tântarii ne mâncau de vii. 

Şi, până la urmă, cum a apărut povestea despre copilul- 
nălucă? Şi când? A fost înainte sau după găsirea fetei din 
Ormberg? 

Trebuie s-o întreb pe mama. 

— Ce ştim despre femeia moartă? întreabă Andreas. Să 
fi fost cea care purta rochia cu paiete? 

— Nu ştim absolut nimic, admite Manfred, păşind greoi 
cu pantofii lăcuiţi prin stratul de zăpadă, gros de vreo zece 
centimetri. 

Nu se potriveşte defel în peisaj, nu poţi patrula prin 
zăpadă în pantofi italieneşti cusuţi manual fără să fii 
considerat de-a dreptul ţicnit. Pe deasupra îţi îngheaţă 
degetele. 

Până şi cei din Stockholm ar trebui să priceapă. 

Crengile brazilor se apleacă sub greutatea zăpezii 
adunate în ultimele zile. E frumos ca într-o ilustrată şi e o 


e 388 œ» 


linişte totală, ca şi cum pădurea însăşi doarme. 

Manfred înaintează surprinzător de repede pe teren. 
Picioarele sale lungi păşesc abil peste buştenii şi pietrele 
acoperite de zăpadă. 

Andreas se întoarce spre mine. 

Îi întâlnesc privirea. Piciorul mi se afundă în zăpadă, 
într-o groapă mică. 

Andreas se opreşte şi îmi întinde mâna. 

Dau din cap în semn de mulţumire, şi în acelaşi timp o 
ramură mă loveşte în faţă, iar o pulbere de zăpadă 
proaspătă îmi cade pe ceafă. Imi afund mâinile în 
buzunare, la căldură. Evident că mi-am uitat mănuşile în 
maşină. 

Curând pădurea se răreşte şi zăresc o lumină firavă 
printre brazi. O clipă mai târziu, ajungem în poiana care se 
scaldă în lumină. Silueta masivului Ormberg se înalţă în 
faţa noastră, spre cer. Vârful se pierde în noapte. Nu se 
vede unde se sfârşeşte muntele şi unde începe universul 
negru. 

Ca şi cum Ormberg ar fi legat de cer. 

Movila de pietre care marchează hotarul se întinde în 
faţa noastră sub o pătură de zăpadă. Reflectoarele 
portabile, destul de mari, sunt fixate lângă un brad înalt la 
marginea pădurii şi trei persoane cu salopete albe şi 
protecţie la gură stau ghemuite la baza copacului. Una 
dintre ele ţine o cameră video. Zăresc la câţiva metri nişte 
genţi mari zăcând în zăpadă. 

Experții legişti. 

Colegii de la poliţia locală se află deja la faţa locului. 
Banda alb-albastră de delimitare tremură în bătaia 
vântului. Flash-urile se aprind la intervale egale. 

Manfred se întoarce spre mine şi Andreas. Chipul nu îi 
dezvăluie nimic din ce simte, însă văd că îşi deschide şi îşi 
închide pumnul fără întrerupere, de parcă ar strânge o 
minge nevăzută. 

Bineînţeles că suntem infinit de recunoscători că nu 
Peter a fost cel găsit mort în zăpadă. Totuşi, situaţia e un 
pic absurdă: în ultimele două zile, sute de oameni l-au 


e 89 œ» 


căutat pe Peter prin pădure. Dar când în sfârşit găsesc pe 
cineva, e vorba de o altă persoană. 

Mergem la Svante, polițistul din Örebro răspunzător cu 
ancheta dispariţiei lui Peter. 

Îşi ridică mâna când ne zăreşte. 

Svante poartă acelaşi fes tricotat şi colorat pe care mi-l 
amintesc de data trecută. Barba îi e uşor îngheţată, 
amintindu-mi din nou că seamănă cu Moş Crăciun. Unul 
adevărat şi de modă veche, care vine cu sacul plin de 
cadouri şi îi lasă pe toţi copiii să i se aşeze pe rând pe 
genunchi. 

Îl surprind pe Svante uitându-se pieziş la paltonul scump 
al lui Manfred. Batista de mătase care iese din buzunarul 
de la piept s-a pleoştit un pic, ca o plantă exotică doritoare 
de apă. 

— Ce dracu' se întâmplă? întreabă Manfred dând din 
cap spre cadavru. Se aude un foşnet îngheţat când îşi 
mângâie barba cu mănuşa. Continuă: 

— Căutăm un coleg dispărut şi ne lovim în schimb de o 
femeie împuşcată. 

Svante aprobă din cap. 

— Aşa e. Şi nu pot decât să fiu de acord. E al naibii de 
ciudat. Vă voi spune imediat ce ştim. Insă mai e un lucru. 
Am mai găsit ceva după ce te-am sunat. 

Manfred se încruntă şi îşi trage umerii, iar burta mare 
se lăţeşte sub palton. 

— Ce? 

Svante ne face semn să îl urmăm şi se îndreaptă spre 
ceva ce seamănă cu un geamantan mare de plastic negru. 
E aşezat în zăpadă, lângă unul dintre reflectoare. 

Se apleacă şi scoate o pungă transparentă. Apoi i-o 
întinde lui Manfred şi îndreaptă lanterna spre ea. 

Manfred studiază conţinutul. E un pantof sport albastru, 
cu pete mari maronii. Pe lângă el, bucăţi de zăpadă pe 
jumătate topită. Imi trag răsuflarea. 

— E al lui Hanne, spun. 

Manfred aprobă din cap. 

— Hanne? întreabă Svante. Cea care şi-a pierdut 


e 90 œ» 


memoria? 

— Mda, răspunde Manfred. Unde l-aţi găsit? 

— Cam la douăzeci de metri de cadavru. În pădure. Nu l- 
am fi găsit niciodată dacă nu era Rocky. Câinele, adică. 

Manfred îmi întâlneşte privirea şi apoi clatină 
neîncrezător din cap, ca şi cum i-ar veni greu să înţeleagă 
că acel adidas din pungă este, într-adevăr, al lui Hanne. 

— Cum naibii a ajuns aici? 

Manfred îi înapoiază punga lui Svante şi continuă: 

— Mergem şi vorbim din nou cu Hanne când terminăm 
aici. Merită o încercare. 

Manfred rămâne tăcut un moment ca şi cum ar reflecta 
la ceva, privind în zare spre Ormberg. Un fulg singuratic i 
s-a prins de barbă. Il şterge şi continuă: 

— Ai putea, te rog, să treci în revistă cele petrecute? 

— O patrulă cu câini a găsit-o la ora două şi cinci, spune 
Svante arătând spre femeia moartă, aflată în lumina 
reflectoarelor. Medicul legist de serviciu crede că a murit 
de cel puţin trei zile, poate patru. Temperaturi negative s- 
au înregistrat mai întâi duminică, deci, dacă s-ar fi aflat 
aici de mai mult timp, ar fi arătat mai rău. lar dacă ar fi 
rămas mai puţin timp aşa, stratul de zăpadă de pe ea ar fi 
fost mai subţire. Un picior ieşea de sub brad, prin urmare 
se acoperise cu zăpadă. 

Manfred pare gânditor. 

— Nu au căutat ieri şi în zona asta? 

— Ba da, răspunde Svante. Dar le-a scăpat. Probabil 
pentru că era ascunsă. 

Manfred îşi lasă privirea să rătăcească pe deasupra 
scenei, apoi dă scurt din cap. 

— Ai spus că a stat aici trei-patru zile? Asta înseamnă că 
a murit vineri sau sâmbătă. 

Andreas îşi drege vocea. 

— Asta înseamnă că în acelaşi timp cu... 

Tace brusc şi se uită la sacul din zăpadă, luminat de 
reflectoare. 

— În acelaşi timp cu dispariţia lui Peter, spune Manfred 
cu voce scăzută. Nu poate fi o coincidenţă că pantoful lui 


e 91 œ» 


Hanne a fost găsit aici. Ce ştim despre victimă? 

— Nu mult, spune Svante. Femeie. In jur de cincizeci de 
ani. Desculţă, îmbrăcată subţire. Împuşcată în piept şi 
lovită violent la cap. 

— Şi împuşcată, şi maltratată? 

Manfred pare uimit. 

— Corect, confirmă Svante. Să mergem să ne uităm ca 
să vă spun mai multe? 

Încă un flash clipeşte în întuneric - experţii fac o altă 
fotografie. Chipul lui Manfred arată umflat şi obosit în 
acea lumină. 

Andreas priveşte spre movila acoperită de zăpadă, apoi 
îşi ridică ochii în sus, spre cer. 

— Ce-i cu locul ăsta blestemat? 

Nu răspunde nimeni, ce ar fi de spus? Sentimentul că 
movila este epicentrul malefic al satului ne-a cuprins pe 
toţi. 

Mă gândesc la fata din Ormberg, iar amintirile revin 
surprinzător de puternic. Închid ochii şi aproape că simt 
căldura mâinii lui Kenny într-a mea şi aud zăngănitul surd 
al sticlelor de bere din punga pe care o avea. Îmi amintesc 
mica frunză lobată de ferigă care mă gâdila pe coapsă 
când m-am aşezat să fac pipi şi cum degetele mele tatonau 
suprafaţa albă şi netedă dintre pietre, pe care o luasem 
drept o ciupercă. 

lar acum asta. 

Totul pare a se concentra aici, într-o movilă antică de 
pietre, într-un luminiş al pădurii. 

Trebuie să însemne ceva, însă ce? 

Svante îşi scoate mănuşile şi îşi apasă palmele de obrajii 
înroşiţi de ger, pentru a-i încălzi. 

— Atunci să pornim, ne îndeamnă Manfred, înaintând 
spre liziera pădurii. Mergem cu rândul să vedem corpul, 
pentru că nu încăpem pe plăcile de trecere aşezate de 
legişti în zăpadă. Svante o ia în faţă, se pune lângă corp şi 
ne face semn cu mâna mie şi lui Manfred. Plasticul se 
adânceşte sub greutatea noastră. 

Când ajungem, se aşază fiecare pe placa lui şi ne 


e 92 œ» 


ghemuim pe vine. 

Legiştii au tăiat crengile de la baza bradului ca să 
ajungă la corp, le-au aşezat într-un morman la câţiva metri 
mai departe. Alături se află o prelată presărată cu 
rumeguş, despre care presupun că au folosit-o pentru a 
acoperi corpul când au tăiat crengile. 

Ea se află sub ce a mai rămas din brad, cu faţa întoarsă 
spre noi. Mâinile îi sunt împreunate pe piept. 

Cristale de gheaţă îi acoperă hainele, iar pielea extrem 
de albă la gât, mâini şi picioare sclipeşte în lumina 
puternică. 

Femeia e îmbrăcată cu nişte pantaloni de trening şi o 
cămaşă de blugi prea largă pentru ea. Pe piept are o pată 
mare şi întunecată. Este desculţă, are părul subţire, cărunt 
şi foarte lung, probabil până-n talie. 

Când văd bucata de carne plină de sânge şi informă, 
care a fost odată faţa ei, simt că îmi tremură genunchii. £ 
exact ca atunci, cu Kenny. 

— Lângă creştetul ei se află o piatră însângerată. 

Îmi întorc capul, simt că mi se face rău. 

— Ai spus că medicul legist a fost aici? întreabă 
Manfred, aparent neafectat. 

— Corect, spune Svante. 

— Şi? 

— Probabil împuşcată mortal şi apoi brutalizată. 

— În această ordine? întreabă Manfred. 

— Da. Altfel ar fi sângerat mai abundent în urma 
loviturilor la cap. Dar vom vedea ce spune autopsia. 

— Hm! Şi nu avem idee cine ar putea fi? 

— Nici cea mai mică idee. 

Manfred se întoarce spre mine. 

— Recunoşti pe cineva din Ormberg? N 

Îmi găsesc forţa de a mă uita din nou la femeie. Îi văd 
părul răsfirat în zăpadă. Îndepărtez imaginea lui Kenny. 

Femeia din zăpadă nu-mi pare defel cunoscută. 

În pofida faptului că are faţa atât de distrusă că nu i se 
mai disting trăsăturile, sunt sigură că nu este din 
Ormberg. Aş fi recunoscut-o. 


e 93 - 


— Nu e de-aici, constat şi mă gândesc la înfiorătoarea 
coincidenţă: că două victime sunt găsite în acelaşi loc, la 
interval de opt ani. 

— Ceva date balistice? se interesează Manfred 
întorcându-se din nou spre Svante. 

— Împuşcătura vine de la o armă cu glonţ, asta ştim. 
Însă nu am găsit cartuşe sau capsule de glonţ. 

— E posibil ca omorul să fie legat de o partidă de 
vânătoare? 

— Nu e tocmai plauzibil ca cineva să fi împuşcat 
neintenţionat o femeie care se plimba desculţă prin pădure 
sau ce crezi? 

Svante îşi râde în barbă la propriul comentariu, însă 
Manfred nu pare amuzat. 

— Şi cum e cu puştile aici în zonă? Sunt mulţi care 
vânează? 

Svante râde acum în hohote şi înţeleg de ce, pentru că 
vorbele lui Manfred dezvăluie cât de puţin ştie, de fapt, 
despre Ormberg. 

— Păi, dacă-aş primi un bănuţ pentru fiecare puşcă 
ascunsă prin casele-astea... 

Manfred dă din cap. Apoi îşi înclină capul într-o parte şi 
se apleacă spre corpul de pe pământ. 

— Faţa îi e lovită rău. 

Mă forţez din nou să mă uit la chipul femeii. E 
transformat într-o masă stacojie şi informă de ţesut 
distrus. Ochii îi sunt două fântâni cu sânge îngheţat. 

Mă clatin şi mai să cad de pe placă. Pădurea se învârte 
în jurul meu, simt un gust amar în gură. 

Manfred mă ia de umăr. 

— Dacă ai de gând să vomiţi, du-te în altă parte, spune 
el sec. 

— Nu, sunt bine. 

De fapt nu sunt bine, însă mi-e imposibil să admit asta 
faţă de Manfred. E doar ceea ce mi-am dorit: să-l vânez pe 
adevăratul făptaş, să lucrez cu infracțiunile cele mai grave. 

Iar acum aceste lucruri întrec orice aşteptare. 

Una e să vezi oameni morţi în fotografii sau chiar pe 


e 94 œ» 


masa de autopsie - e ca şi cum mediul clinic ar diminua 
oroarea. 

Dar asta! 

Arunc o privire încă o dată spre faţa femeii. La 
adânciturile din carne şi sânge. Dintr-una din ele iese o 
bucată mică de scoarță de copac. 

Gândul la Kenny revine din nou, ca şi starea de rău. 

— Ce mod blestemat de a muri, îngaimă Svante. 

Nici eu, nici Manfred nu răspundem, dar cred că are 
perfectă dreptate. E profund greşit, nedrept, nefiresc. 
Femeia de acolo nu e atât de bătrână. Ar fi putut trăi încă 
mulţi ani dacă cineva nu şi-ar fi arogat dreptul de a-i 
curma viaţa. 

A fost fata cuiva, poate şi mama cuiva sau sora cuiva. 

Acum nu mai e nimic, doar un morman de carne 
îngheţată sub un brad ciuntit. g 

Zăpada a început să cadă din nou. În timp ce stăm acolo, 
pe vine, vântul face ca fulgii să danseze printre noi. Un 
flash luminează scena. 

— Poţi recapitula pentru mine ce ştim în privinţa 
modului de operare? cere Manfred, apoi se ridică anevoie 
şi gâfâie sonor. Placa se clatină sub el şi pentru o clipă 
cred că va ceda sub greutatea lui. 

Svante şi cu mine ne ridicăm, la rândul nostru. 

— Probabil mai întâi împuşcată, după aceea plasată aci, 
sub copac. Apoi lovită violent în faţă. Credem că a fost 
folosită piatra aceea. 

Ne uităm la piatra însângerată, mare cât un grepfrut, 
din dreptul creştetului femeii. 

Încă un flash luminează poiana. 

— Interesant, constată Manfred privind cadavrul din 
zăpadă, cu capul înclinat într-o parte. 

Strâng pleoapele, însă contururile femeii moarte mi-au 
rămas pe retină din cauza flash-ului. Găurile care odată 
erau ochi se uită fix la mine. 

— Şi cum e cu urmele de paşi? Putem vedea de unde a 
venit victima sau făptaşul? 

Svate clatină din cap, iar moţul fesului îi pendulează 


e 95 - 


într-o parte şi-n alta. 

— Dar a plouat în weekend, prin urmare... 

— Sigur. La naiba, nu m-am gândit. N 

Pădurea începe din nou să se învârtă în jurul meu. Il 
prind pe Manfred de umăr. 

Încă un flash. N 

Închid ochii şi simt cum greaţa mă cuprinde din nou. Îmi 
vine să vomit, îmi întorc faţa. Păşesc peste plăci cât de 
rapid pot şi mă îndrept spre Andreas care a rămas lângă 
reflectoare. 

— Nu te simţi bine? mă întreabă când trec pe lângă el. 

— Ba da, spun. 

— Sigur? 

Mai fac un pas. Mă cuprinde din nou un fel de greață. 

Mai multe flash-uri. 

Deşi închid ochii, nu pot ignora scena. 

— Am zis că sunt bine. 

— Hei, Malin! Legiştii vor să ne ia probe. 

De ce? 

— Rutina. Poate am contaminat locul crimei. Ne 
păstrează ADN-ul într-o listă de eliminare. 

— Whatever, spun şi casc gura când tânăra în alb se 
apropie. 

Îmi pune beţişorul cu vată în gură şi îl atinge de partea 
interioară a obrazului. 

Andreas se apropie în spatele meu. Zăpada scârţâie sub 
picioarele lui. 

— Gata? o întreb pe tânăra legistă. 

— Da, mulţumesc, spune ea şi bagă beţişorul într-o 
pungă mică. 

Aprob din cap, mă întorc şi vomit în zăpadă. 


Mă opresc din tremurat de-abia când ajung în patul din 
camera mea de copil, cu pilota trasă până la nas. 

Mâna mamei îmi apasă umărul, iar ochii ei mă 
cercetează atent. 

— Sigur nu vrei o cană de ceai? 

— Sigur. Vreau numai să dorm. Dar mulţumesc, oricum. 


e 96 - 


Mama aprobă din cap. Se apleacă spre mine, mă sărută 
uşor pe obraz şi îmi atinge nasul cu arătătorul, cum făcea 
mereu când eram mică. 

Simt cum căldura mâinii ei se răsfrânge pe obraz şi 
inspir mireasma aceea familiară a ei, de săpun şi de 
mâncare. O parte din mine vrea să se întindă după ea şi să 
o mai reţină, ca şi cum aş fi încă un copil mic, iar ea 
singura mea ancoră adevărată. 

În schimb stau nemişcată şi o urmăresc cu privirea pe 
când iese din cameră şi închide atentă uşa în urma sa. 

Afară întunericul se lipeşte de fereastră ca un animal 
mare şi negru, iar pentru o clipă mi-e teamă ca geamul să 
nu se spargă şi ca noaptea de iarnă să nu dea năvală 
înăuntru, ca apa rece într-o barcă pe cale de a se scufunda. 

Ştiam că aşa avea să se întâmple, că această anchetă va 
răscoli tot rahatul pe care m-am străduit să-l uit timp de 
ani de zile. Îmi strâng puternic pleoapele şi în următorul 
moment îl văd în faţa mea. 

Kenny. 

Părul lui de culoarea nisipului, uşor ondulat. Ochii oblici, 
verzi, şi osatura proeminentă a obrajilor. 

Mâini grele şi buze moi. Braţele aspre, de la muşcăturile 
de țânțari, şi spatele alunecos de la sudoare, în timp ce ne 
iubeam. 

În acea noapte în care am găsit scheletul deveniserăm 
de curând un cuplu. Nici măcar nu-mi amintesc dacă 
făcuserăm sex. 

Am fost împreună timp de doi ani - o vreme lungă 
pentru oricine şi o eternitate pentru acea vârstă. Nu ne 
potriveam defel, dar eram atât de îndrăgostită, că aproape 
făceam pe mine când îl zăream. 

Împotriva voinţei mele, cu toate că mă lupt să-mi ţin în 
frâu gândurile, nu pot să nu mă gândesc la acea seară de 
toamnă când totul s-a dus dracului. 

Fusesem la vechea moară pentru o petrecere. Eram eu, 
Kenny, Anders şi două prietene. Kenny adusese două sticle 
de alcool şterpelite de la tatăl său şi toată lumea era beată 
criţă. Adică toţi, cu excepţia lui Anders, care înghiţise ceva 


e 97 œ 


antibiotice împotriva amigdalitei pe care nu trebuia sub 
nicio formă să le combine cu alcoolul. Din câte-mi 
amintesc, ne-am distrat destul de bine, în orice caz până 
când una dintre tipe a vomitat în părul lui Kenny şi a fost 
nevoit să înoate în apa rece ca gheaţa a râului pentru a se 
spăla pe cap. 

După asta, gata şi cu petrecerea. 

Anders, care tocmai intrase în posesia carnetului de 
conducere, a primit sarcina de a şofa până acasă vechiul 
Renault al tatălui lui Kenny. 

Îmi amintesc cum atmosfera începuse să se încingă de 
îndată ce ne-am aşezat în maşină, ca şi cum căldura din 
caroseria strâmtă trezise din nou cheful de petrecere al 
celorlalţi. 

Kenny, care stătea în faţă pe locul pasagerului, a dat 
casetofonul la maximum, a deschis geamurile, pentru ca 
muzica să iasă şi afară, şi a ţipat că vrea o bere. 

Am găsit câteva doze de bere pe jos, am luat una şi i-am 
întins-o de la locul meu aflat chiar în spatele lui şi atunci... 

A fost o prostie teribilă. O întâmplare înfricoşătoare şi 
stranie, care avea să-mi pecetluiască anii următori ai vieţii. 
Dintr-un motiv oarecare, Kenny a înţeles că trebuie să iasă 
pe geamul din dreptul lui, iar eu să fac la fel prin geamul 
din spate, ca să-i dau berea pe acolo. Aşa că şi-a scos 
centura de siguranţă, s-a ridicat pe picioarele şovăitoare şi 
s-a aplecat să nu se lovească de plafonul maşinii. Apoi şi-a 
scos capul şi torsul pe geam. 

Eu am făcut la fel pe geamul din spate, am deschis o 
bere şi i-am întins-o lui Kenny. 

Îmi amintesc că am ţipat tare când am dat noroc unul cu 
altul, cu părul în bătaia vântului şi cu ploaia stropindu-ne 
pe feţe. 

Eram numai o gaşcă de adolescenţi beţi într-o fundătură 
din mijlocul Suediei, care nu ştiam că tinereţea ei avea să 
se sfârşească în mai puţin de un minut. 

Drumul se întindea şters în faţa noastră, în acea seară 
de toamnă, întunecată şi ploioasă. 

Kenny încă stătea cu torsul în afara geamului, când am 


e 98 œ» 


zărit ceva foarte aproape de drum, să fi fost cam la o sută 
de metri în faţa noastră. l-am strigat lui Kenny să se 
ferească şi m-am aşezat jos pe banchetă. Însă, în loc să 
facă la fel, Kenny s-a întors şi s-a uitat înainte, în direcţia 
mersului. 

Asta a fost tot. 

O gaşcă de copii mari. Un joc idiot. 

Apoi a venit lovitura. 

Poate vremea era de vină că Anders nu a văzut, poate 
era distras de tot ce se întâmpla în maşină. Orice ar fi fost, 
nu a observat remorca încărcată cu lemne pe care cineva o 
lăsase la marginea drumului, în timp ce noi petreceam la 
fabrică. 

Nu ne-am ciocnit de remorcă, însă am trecut foarte 
aproape de ea. Destul de aproape pentru ca Kenny să se 
lovească frontal de unul dintre buşteni. 

După aceea arăta exact ca femeia de la movilă. 

Nu mai avea chip. 


e 99 œ» 


Jake 


— Ce tare e asta! 

Saga se apleacă peste turnul Eiffel, examinează 
secţiunea din mijloc şi zâmbeşte larg. Părul său roz pare 
aproape fosforescent în lumina lămpii de birou. Afară e 
întuneric. Nu se vede nici pădurea nici râul, numai 
noaptea neagră care transformă fereastra în oglindă. 

Nu i-am mai trimis niciun mesaj lui Saga, am uitat cu 
totul după ce am găsit arma tatei sub canapea. Dar a venit 
totuşi, a apărut pur şi simplu. Pentru că Saga nu cere voie. 

Face cum vrea ea, dacă vrei să-ţi petreci timpul cu ea, n- 
ai decât să accepti asta. 

— Mulţumesc, spun şi mă uit şi eu la turnul Eiffel. 

— Şi ai folosit numai doze de bere? 

— Plus un pic de lipici şi sârmă. 

— Grozav. Eşti un geniu! Ştii asta, nu? 

Mă îmbrăţişează rapid şi apoi îmi întâlneşte privirea. 
Parcă simt un fior în piept. Nu ştiu ce să spun. Se întâmplă 
destul de des ca în prezenţa ei să mă pierd cu firea. Fie 
pentru că ceea ce spune e aşa de trăsnit, fie pentru că stă 
aşa de aproape de mine şi mă priveşte. Nu e neplăcut, dar 
mă simt de parcă aş avea pietre în gură, iar picioarele 
devin calde şi moi, ca spaghetele fierte. 

Saga face salturi de-a curmezişul camerei, sare sus, în 
pat, şi se aşază turceşte. Apoi spune: 

— O să primeşti un A pentru aia. Sweet! 

Merg până la pat şi mă aşez cu grijă la celălalt capăt, cât 
mai departe de ea. 

— Crezi că ar trebui să-l vopsesc? 

Se încruntă. 

— De ce să-l vopseşti? 

— Turnul Eiffel cel adevărat e vopsit. A fost roşu-închis 
la început, iar acum e maroniu. 

Sare mai aproape de mine şi mă trec din nou fiorii. 

— E clar că nu e cazul să-l vopseşti. Atunci nu s-ar vedea 
din ce e construit. Şi asta e toată chestia, că e construit din 


< 100 œ» 


doze de bere. Trebuia să reciclăm ceva. Asta era ideea. 

Îmi simt trupul încremenit, deşi mă forţez să mă relaxez. 
Mă aplec spre spate, dar cu tot corpul, aşa că sunt nevoit 
să mă sprijin de perete cu mâna. Dar şi în poziţia asta mă 
simt ciudat: nefiresc, inconfortabil şi mai ales jenat. 

— Tu ce ai construit? întreb. 

— Eh! Încă nu mi-a venit nicio idee bună. Mai întâi am 
vrut să fac ceva din tampoane. Sunt ce e mai rău pentru 
mediu. Ştii câte tampoane se vând în fiecare an? 

— Păi nu. 

— Exact. Nimeni nu se gândeşte la asta. Dar nu prea ai 
cum să reciclezi tampoane uzate. 

Saga face o mină scârbită şi îşi mişcă un pic cu degetul 
inelul din nas. 

— Apoi m-am gândit să fac o rochie din foliile alea goale 
de pastile. Ştii tu, de la medicamente. Maică-mea are 
fibromialgie şi bagă-n ea multe medicamente, aşa că am 
adunat foliile alea goale. Am o pungă întreagă acasă. De 
fapt sunt destul de faine. Argintii, strălucitoare, gen. 

— Bună idee. 

Sar mai în spate în pat şi mă sprijin de perete. O simt pe 
Saga periculos de aproape, dar nu mai pot să mă dau mai 
încolo. 

— Dar ghici ce? Nu ajung! Nu iese nici măcar o fustă, 
dacă le pui una lângă alta. Inchipuie-ţi, o pungă întreagă şi 
tot nu ajung. 

— Poate poţi construi altceva cu ele? 

Saga oftează şi se reazemă de perete lângă mine. E atât 
de aproape, că pot să-i simt căldura corpului şi răsuflarea 
pe obraz. 

E ca şi cum două voci diferite se ceartă în capul meu: 
una care vrea să mă mut departe de ea şi una care vrea să 
rămân aici, lângă răsuflarea şi căldura ei, lângă parfumul 
vag de lămâie. 

— La dracu'! N-o să mai apuc, bombăne ea. 

— Te pot ajuta eu. 

Îşi întoarce faţa spre mine. Suntem atât de aproape, că 
nasurile noastre mai că se ating. Mă uit drept în ochii ei 


e 101 œ» 


senini, îi văd pistrui sub fard şi liniile groase şi negre de 
dermatograf care se ridică oblic în sus, ca nişte aripi de 
pasăre. 

Şi atunci o face. 

Se apleacă încet în faţă şi mă sărută. Când buzele ei le 
ating pe ale mele, parcă ceva explodează în mine. Tot ce 
mai există pe lume este gura moale a lui Saga, abia 
atingând-o pe-a mea. E un sărut uşor, ca atingerea unui 
fulg. Un sărut care ar putea fi, la fel de bine, rodul unui 
vis, dacă nu mi-ar arde buzele, ca şi cum aş fi băut ceva 
fierbinte. 

Nu mai vreau să mă mut de aici. 

Vocea aceea din cap care credea că am stat prea 
aproape de ea s-a potolit şi a lăsat loc unui alt gând. Vreau 
să o cuprind, să o trag spre mine şi să o sărut din nou. Dar 
bineînţeles că nu îndrăznesc. În schimb, stau cât se poate 
de nemişcat, ca şi cum viaţa mea ar depinde de asta. 

— Eşti cel mai bun, spune ea, şi pare sinceră. 


După ce Saga pleacă, mai zăbovesc o vreme în pat, 
atingându-mi uşor buzele. Mă simt la fel ca înainte, dar 
totul este diferit. Mă întreb dacă acum suntem un cuplu şi 
dacă totul va fi ca de obicei atunci când ne vom vedea data 
viitoare. 

Mă întreb dacă sunt îndrăgostit. 

Dar de unde să ştii aşa ceva? Tot ce ştiu e că m-a 
cuprins o senzaţie minunată şi că a fost ca şi cum m-aş fi 
transformat un pic. Ca şi cum aş fi devenit altcineva. De 
parcă celulele din corpul meu şi-ar fi schimbat locul, cu 
toate că la exterior arăt exact la fel. 

Dar fireşte că mă întreb dacă Saga e îndrăgostită de 
mine. Cam da, cred eu, însă i-ar mai plăcea de mine dacă 
ar şti de Devianţă? 

Probabil că nu. 

Scot din nou jurnalul lui Hanne. Aproape că am 
conştiinţa vinovată că nu am apucat să îl citesc până la 
capăt, pentru că într-un fel straniu simt că acum am ajuns 
să o cunosc. Ca şi cum mi-ar fi prietenă pe bune, numai 


e 102 œ» 


pentru că i-am citit însemnările. Şi, dacă eşti un prieten 
bun, nu-l laşi pe celălalt la ananghie. Acţionezi dacă se 
întâmplă ceva grav. 


Ormberg, 24 noiembrie 


Tocmai am avut întâlnire pe Skype cu medicul legist 
(Samira Khan) din Solna, care şi-a prezentat concluziile. 
Fata din Ormberg a fost găsită în toamna lui 2009 după ce 
fusese îngropată în pădure în urmă cu cincisprezece ani. 
Prin urmare, a fost omorâtă cam prin 1994. Avea aproape 
cinci ani când a murit, deci trebuie să fi fost născută în 
1989. 

Cauza morții a fost probabil un act de violenţă. A avut o 
fractură cominutivă în regiunea occipitală cu multe 
eschile. Şi câteva coaste rupte. 

Medicul legist nu a dorit să speculeze asupra celor 
întâmplate, însă a constatat că leziunile ar fi putut apărea 
ca urmare a unui accident sau a unei agresiuni. 

S-au găsit plăci de metal pe radiusul drept al fetei, chiar 
deasupra încheieturii mâinii. Fusese operată în urma unei 
fracturi de  încheietură (o operaţie obişnuită, părea 
realizată profesionist). 

Pe schelet, în zona plăcilor, existau şi urme ale unei 
infecţii (asta ne-ar putea eventual ajuta să o identificăm). 
Medicul credea că operaţia de la încheietură a fost 
efectuată cândva la începutul anilor nouăzeci, judecând 
după tehnica operației şi tipul de şurub cu care era fixată 
placa de titan. (A fost folosită puţin timp în Suedia. Se pare 
că există mod şi când e vorba de aşa ceva.) Osul tocmai 
începuse să se vindece la moartea fetei. Pesemne a fost 
omorâtă la trei luni după operație. 

Andreas şi Malin vor verifica dacă descrierea i se 
potriveşte vreunui pacient (prin urmare, nu s-a făcut cu 
ocazia anchetei iniţiale.) _ 

Ne-am uitat şi la ce mai rămăsese din hainele fetei. In 
mare parte erau total descompuse, însă un pulover 
albastru, sintetic era într-o stare relativ bună. Exista 


e 103 >» 


inclusiv o etichetă la ceafă cu inscripția „H&M". 

Mi-au apărut imediat în minte imagini tulburătoare. 

Cine n-a cumpărat lucruri de la H&M? Persoana care a 
cumpărat puloverul nu ar fi bănuit în vreun fel că aveam să 
stăm aici, după ani şi ani, privind imagini ale scheletului 
fetei. 

Gândul îmi dă amețeli. 

Nu s-a găsit niciun rest de încălțăminte, ceea ce este 
neobişnuit. (Pantofii conțin adesea plastic sau cauciuc care 
nu se descompune aşa de repede în natură.) 

În cele din urmă, medicul legist ne-a anunţat că fata este 
înmormântată undeva lângă Katrineholm. 

Pe piatra de mormânt nu e gravat niciun nume, numai O 
inimă şi o pasăre. 


După întâlnirea de pe Skype, Malin a întrebat dacă 
făptaşul ar fi putut lua pantofii fetei ca trofeu. 

Am spus că era posibil, dar nu verosimil. Sigur că se 
întâmplă ca ucigaşii să ia trofee, dar pantofi...? 

Nu am auzit niciodată de vreun infractor violent care să 
păstreze pantofii victimei. Criminalii iau mai degrabă 
lucruri mici: bijuterii, bucle de păr sau, câteodată, părţi ale 
corpului. 

În orice caz, am promis să verific treaba asta. 

Apoi am trecut prin interogatoriile luate din clipa în care 
a fost găsit corpul fetei (mai ales cele luate indivizilor care 
locuiau în zonă). 

Există trei gospodării situate în vecinătatea movilei. Vom 
vorbi din nou cu proprietarii. 

Cea mai aproape: o căsuţă care aparține unui cuplu mai 
în vârstă, Rut & Gunnar Sten. Andreas şi Malin vor vorbi 
mâine cu ei. 

Un pic mai departe, de cealaltă parte a muntelui 
Ormberg: Margareta & Magnus Brundin. 


Magnus Brundin. (Lucrurile sunt mai sensibile aici. 
Margareta e mătuşa poliţistei Malin, iar Magnus e fiul ei 
adult, adică vărul lui Malin). 


e 104 œ» 


Eu şi P. vom vorbi cu ei. 

In sfârşit: familia Olsson. Locuieşte mai la sud cu câteva 
sute de metri. Tatăl, Stefan, tâmplar, este şomer şi 
alcoolic, după spusele lui Malin. Mama a murit acum un an 
(cancer). Acolo locuiesc şi cei doi copii ai familiei, Jake şi 
Melinda. Eu şi cu P. vom vorbi şi cu ei. 


Aşez jurnalul pe genunchi, pentru că dintr-odată totul 
pare greoi şi supărător. 

Au vorbit despre noi, despre familia noastră. Şi l-au 
numit pe tata alcoolic. 

Ceva rece se răspândeşte în mine, ca şi cum apa neagră 
a râului îmi curge prin vine în loc de sânge. Sigur că tatei 
îi place să bea bere, dar alcoolic? Ştiam că atunci eşti 
foarte bolnav şi beat tot timpul. 

Mă uit cu coada ochiului la turnul Eiffel de pe birou. 
Câte doze de bere am folosit eu de fapt? Şi poate chiar mai 
important: câte doze de bere bea tata în fiecare zi? 

Nu m-am gândit la asta mai devreme, dar, de fapt, 
garajul e plin de sacoşe de hârtie pline cu doze goale de 
bere. Acoperă aproape un perete întreg. 

Cineva bate la uşă. 

Pun repede jurnalul pe pat şi trag pătura peste el. 

Uşa se deschide şi intră Melinda. Are o fustă scurtă, 
roşie, şi o bluză polo neagră şi strâmtă care i se întinde la 
piept. Buzele sunt de un roşu-zmeuriu şi miroase a fixativ. 

Se opreşte în mijlocul camerei, îmi vede privirea, râde şi 
face o mică piruetă. 

— Arăt bine? 

— Arăţi minunat, îi răspund sincer. 

Ceea ce nu îi pot mărturisi este că eu însumi îmi doresc 
să am într-o zi haine la fel de frumoase. 

Un dulap plin de fuste scurte şi strălucitoare, bluze 
strâmte, rochii lungi, cizme cu toc şi nituri. Ador să pipăi 
materialele fine: catifeaua moale, mătasea netedă şi tulul 
foşnitor. Paietele strălucitoare, lâna aspră şi caşmirul 
moale ca putul. 

Toate aceste lucruri pe care nu le găseşti în Ormberg. 


<e 105 - 


Toate aceste lucruri care există numai pe internet şi în 
revistele Melindei. 

Mă tem că îmi surprinde privirea. Parcă îmi adulmecă 
dorinţa, Devianţa, pentru că brusc pare încurcată. Ca şi 
cum i-aş fi pus o întrebare ciudată, deşi am tăcut tot 
timpul. 

— Ce? întreabă ea. 

— Nimic. 

Şovăi o clipă, dar apoi îmi fac curaj. 

— Tata e alcoolic? 

Melinda înlemneşte. Pare mirată, ca şi cum ar fi ultima 
întrebare la care s-ar aştepta, dar apoi dă din umeri. 

— De ce întrebi asta? 

— Aşa. 

Melinda se îndreaptă spre oglindă, trage un pic de bluză 
şi îşi aranjează fusta. Apoi îşi trece mâna prin părul bogat 
şi castaniu, se strâmbă şi îşi mijeşte ochii ca atunci când îşi 
face un selfie. 

— De fapt nu ştiu, răspunde. Oricum, îi place berea. 
Foarte mult. 

Se uită la ceas şi continuă: 

— La dracu’! Trebuie să fug. Markus vine să mă ia în 
cinci minute. Am pregătit mâncare pentru tine şi pentru 
tata. Acum doarme. Să nu-l trezeşti, bine? 

— Bine, îi spun urmând-o cu privirea când iese din 
cameră. 

În aer rămâne o boare de parfum, o amintire invizibilă a 
vizitei sale. Simt că mă tachinează, că îmi aduce aminte de 
cine sunt eu înăuntrul meu, cel care nu voi putea deveni 
niciodată. 


< 106 » 


Malin 


Căsuţa lui Berit Sund, vopsită în roşu de Falun, se ridică 
idilic între pădure şi un câmp acoperit de zăpadă. 

Nu am mai văzut-o pe Hanne de duminică, de când eu şi 
Manfred am vizitat-o la spital, deşi el a mai vorbit cu ea la 
telefon. 

Berit, care trebuie să aibă acum cel puţin şaptezeci de 
ani, ne întâmpină pe trepte când sosim. E mică de statură 
şi îndesată. O agrafă sclipitoare îi fixează pletele cărunte 
deasupra urechii. 

Un câine bătrân şi lăţos, alb şi maroniu, ni se învârteşte 
pe la picioare. 

— Isuse, draga mea! spune, strângându-mi mâinile atât 
de puternic că mă doare. Malin! Te-ai făcut fată mare. Şi 
polițistă, cine-ar fi crezut? 

Şovăie o clipă, zâmbeşte larg cu dinţii ei galbeni şi mă 
îmbrăţişează puternic. 

— Vă rog, intraţi! Nu putem sta aici să îngheţăm, ne 
îndeamnă ea conducându-ne în antreu. 

Apoi se opreşte, trage un pic de pulover şi schiţează un 
gest din cap spre pădure. 

— Este adevărat? Aţi găsit ieri o femeie moartă la 
movilă? 

Dau din cap. 

— Da. Din păcate. 

Berit clatină din cap. 

— Sfântă Marie, ştiţi cine este? 

— Nu, spune Manfred, fără să mai dezvolte răspunsul. 

Pare să funcţioneze, pentru că Berit nu mai întreabă 
nimic. Dar se uită la mine cu o privire lungă, îngrijorată. 

Antreul e mic şi strâmt. Simt o mireasmă de cafea şi 
fum. La ferestre iernează nişte muşcate firave, îngălbenite, 
iar pe podea încălţămintea e aliniată perfect. 

Intrăm în bucătăria dotată, fireşte, cu un cuptor cu 
lemne. Flăcările portocalii ling ochiul de geam încastrat în 
uşiţa de fontă. 


e 107 œ» 


Masa mică e încărcată cu cafea şi prăjituri de sezon. 

— O voi aduce pe Hanne, spune Berit. Deocamdată, 
faceţi-vă comozi şi serviţi-vă cu nişte cafea. 

Ne aşezăm şi privim pe fereastră. Toată suprafaţa 
grădinii e acoperită de zăpadă. Tufişurile şi copacii 
desfrunziţi sunt aproape de casă, iar mai departe se 
întinde câmpia, până la i învecinată. 

Pe sub masă se furişează rapid o pisică şi îmi atinge uşor 
picioarele cu blana moale, în timp ce Berit se îndepărtează 
şchiopătând. 

După vreo doi paşi se opreşte, oftează şi se întoarce spre 
noi. 

— Şoldul. 

Face o grimasă şi dispare în camera alăturată. 

Îi întâlnesc privirea lui Manfred. Se uită la mine fără să 
spună nimic, iar apoi îmi toarnă cafea într-una dintre 
ceştile ciobite. Iau în primire ceaşca cu băutura fierbinte şi 
aburindă. 

Din camera alăturată se aud voci. Berit şi Hanne intră în 
bucătărie. 

Hanne arată mult mai veselă acum decât atunci când am 
văzut-o la spital. 

Are privirea limpede şi părul buclat e proaspăt 
pieptănat. Cele mai multe dintre rănile mai superficiale 
par să se fi vindecat, dar observ nişte cruste pe mâini şi pe 
faţă. 

Când ne vede, Hanne se opreşte din mers şi rămâne pe 
gânduri. Faţa i se luminează într-un zâmbet precaut, 
amintindu-mi încă o dată cât de frumoasă este. 

— Manfred! 

Hanne face câţiva paşi rapizi până la masă. Manfred se 
ridică şi o îmbrăţişează îndelung, în tăcere. Apoi Hanne îşi 
întoarce privirea spre mine, îşi înclină capul într-o parte şi 
clipeşte de câteva ori. 

E la fel ca la spital, apuc să mă gândesc înainte să îşi 
întindă mâna ca să mi-o strângă pe-a mea. 

Îi iau mâna uşor şi zâmbesc în aşteptare. 


< 108 >» 


— Bună, Hanne. Sunt Malin, colega ta. 

Ochii lui Hanne se îngustează şi îşi deschide gura un pic, 
ca şi cum s-ar gândi să spună ceva, însă şovăie. 

— Malin? 

Trage un pic de cuvânt ca şi cum ar gusta silabele. 

Mă străduiesc să nu par dezamăgită sau şocată. Nu 
vreau să-i tulbur armonia interioară, acum, când atât de 
multe depind de ceea ce şi-ar putea aminti din întâmplările 
de vineri. 

Ne aşezăm în jurul mesei, iar Manfred o serveşte pe 
Hanne cu cafea. Berit pune vreo două vreascuri în cuptor. 

— Nu vrei nişte cafea, Berit? 

Berit şchiopătează până la masă. 

Aşa, de aproape, pare foarte bătrână. O reţea de riduri 
adânci i se întinde în jurul ochilor, iar pielea de pe dosul 
mâinii e subţire şi transparentă ca hârtia de orez. Sub ea 
se furişează venele, ca nişte şerpi care încearcă să scape 
de acolo. 

— Nu, mulţumesc, draga mea, spune Berit. Tocmai am 
băut cafea. Şi vă las în pace să vorbiţi. Ies puţin cu Joppe. 

Atunci când se întoarce, văd trei julituri lungi pe 
antebraţul ei stâng. Arată ca şi cum ar fi zgâriat-o cineva. 

Berit îmi observă privirea. Se înroşeşte şi îşi duce mâna 
spre julituri. Îşi trage în jos mâneca, să nu se vadă şi iese 
din cameră cu câinele după ea. 

Când ies pe hol, văd că şi câinele şchiopătează. 

Se face linişte. 

Hanne, care s-a aşezat lângă Manfred, bate cu degetele 
în cana de cafea şi pare uşor încurcată. 

— Iartă-mă, spune ea întâlnindu-mi privirea. Pentru că 
nu te-am recunoscut, vreau să spun. 

Ridic mâna într-un gest împăciuitor. 

— Nicio problemă. 

Hanne face un semn din cap, se uită la Manfred şi 
zâmbeşte din nou. 

— Îţi stă bine cu barbă. 

Manfred îşi duce mâna peste bărbie şi râde. 

— Ţi se pare? Afsaneh nu e de acord. Crede că arăt ca 


< 109 œ» 


un huligan motociclist. Zice că o sperii pe Nadja. 

— Huligan motociclist? râde Hanne. Fugi de-aici! Nu 
arăţi aşa nici pe departe. 

— Afsaneh? întreb eu. 

Manfred îşi ia privirea de la Hanne şi se întoarce spre 
mine. _ 

— Soţia mea. lar Nadja e fiica noastră. Împlineşte în 
curând doi ani. 

— Aha, fac eu. 

— Cum se simte Nadja? întreabă Hanne. S-a rezolvat cu 
otita? 

— Acum se simte bine. I-au introdus tuburi din acelea la 
operaţie. Şi după asta, ținem pumnii să nu mai apară 
niciun fel de otită. Un adevărat miracol, dacă mă întrebi pe 
mine. 

Hanne se apleacă spre Manfred şi îi aranjează batista de 
mătase din buzunar. Gestul e încărcat de o intimitate şi de 
o grijă care mă surprind. 

— Când am lucrat în ancheta femeii căreia îi fusese tăiat 
capul, începe Hanne, atunci tu erai o epavă, Manfred. 
Serios. Pe Nadja o dureau urechile tot timpul. 

Manfred râde un pic şi soarbe din cafea. 

— Nu ştiu dacă otita Nadjei sau ancheta mă aducea la 
stadiul de epavă. 

În mod ciudat, mă simt exclusă. 

E atât de evident că împart un trecut la care eu nu am 
acces. Nu numai că au lucrat împreună, însă îşi cunosc şi 
familiile şi copiii, şi au trecut prin otite şi schimbări de 
scutece şi Dumnezeu mai ştie ce. 

Manfred se uită la mine şi poate bănuieşte ce gândesc, 
pentru că îşi ridică caietul de însemnări şi îşi drege glasul. 

Hanne pare să priceapă aluzia, pentru că se îndreaptă 
un pic de spate şi spune: 

— Ştiu de ce sunteţi aici şi voi face tot ce-mi stă în 
putere ca să vă ajut, însă nu sunt sigură că voi reuşi. E aşa 
ciudat. Îmi amintesc atât de multe. Copilăria mea, de 
exemplu. Drumul spre şcoală - fiecare copac, casă sau 
cărare sunt bine conturate în memorie. Şi îmi amintesc, 


e 110 - 


fireşte, de meseria mea. Dar, de când ne-am întors din 
Groenlanda, parcă nimic nu se mai fixează în memorie, 
dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Totul în cap e o mare 
învălmăşeală. Şi cu cât încerc mai mult să înţeleg, cu atât 
haosul ia amploare. 

— E în regulă, spune Manfred punându-şi mâna uriaşă 
peste a lui Hanne. Ne descurcăm noi. 

— Berit a spus că încă nu aveţi niciun indiciu despre 
Peter. 

Hanne are acum vocea spartă. 

— Aşa este, confirmă Manfred. Continuăm să îl căutăm. 
Şi îl vom găsi, promit. 

Privirea lui Hanne e îndreptată spre fereastră, spre 
câmpul acoperit de zăpadă şi spre brazii care se înalţă în 
depărtare. 

— E atât de frig acum, spune ea. Atât de frig. Ce-ar fi să 
fie undeva în pădure pe frigul ăsta. 

Manfred îi strânge mâna. 

— Ieri, în pădure, am găsit o femeie moartă, continuă el 
uitându-se la Hanne. La movila cea veche. Fusese ucisă. Şi 
unul din adidaşii tăi a fost găsit în apropiere. 

— Ce spui acolo? 

Işi freacă mâinile una de alta şi clipeşte de mai multe 
ori. 

— Hanne. Cred că te aflai în pădure când femeia a fost 
omorâtă. 

Manfred face o pauză, ca şi cum ar vrea să-i dea lui 
Hanne un pic de timp, ca să digere ce spune el. Apoi 
continuă: 

— Ştiu că ţi-e greu să-ţi aminteşti, însă orice ne poate 
ajuta. Un sunet, un miros, o imagine disparată care să 
poată părea neinteresantă. 

Hanne dă din cap şi îşi închide ochii. 

— Groenlanda, spune ea. E ultimul lucru pe care mi-l 
amintesc clar. Apoi totul se amestecă. Însă am amintiri, 
sau fragmente de memorie, despre care cred că pot fi din 
ziua în care a dispărut Peter. Îmi amintesc că eram în 
pădure. Că alergam, ca şi cum aş fi fost urmărită de ceva 


e 111 œ 


sau de cineva. Ei bine, am senzaţia asta, că mi-era teamă şi 
răsuflam greu. Că mă durea tot corpul, dar continuam 
totuşi să alerg. Şi că îngheţam, de frig, fireşte. Era 
îngrozitor de frig. 

— Foarte bine, spune Manfred şi îi strânge mâna lui 
Hanne. Îţi aminteşti în ce moment al zilei erai? 

Hanne închide ochii şi respiră adânc. Una din pleoape 
tresare. 

— Era întuneric, în orice caz. 

— Bun. Şi vremea? 

Hanne se foieşte în scaun şi se încruntă. 

— Îmi amintesc ploaia curgându-mi pe faţă. Şi... O 
creangă căzând dintr-un copac. Da, era vijelie. Furtună în 
toată regula. 

Manfred se întoarce spre mine şi spune pe muteşte: 
„Vineri”. 

Hanne trebuie să fi fost în pădure vineri seara, în timpul 
furtunii. 

Asta înseamnă că a hoinărit pe-acolo o zi întreagă până 
a fost găsită. 

— Bine, spune Manfred. Foarte bine. Spui „eu” tot 
timpul. Peter era cu tine în pădure? 

Hanne deschide ochii şi rămâne nemişcată. Se uită pe 
fereastră, la câmpul acoperit de zăpadă, care acum 
sclipeşte în lumina soarelui. 

— Nu-mi amintesc. Cred că... Nu. Nu ştiu. 

— Bine, spune Manfred. Să ne întoarcem un pic în urmă. 
Îţi aminteşti de ce tu sau voi vă aflaţi în pădure? 

— Noi... Nu. Imi pare rău! 

Hanne clatină uşor din cap şi apoi continuă: 

— Îmi pare rău. E aşa de confuz. Însă trebuie să fi avut 
de-a face cu ancheta. De ce ne-am fi dus altfel în pădure? 
Ca să ne uităm la păsări? Ca să ne giugiulim în spatele 
unui brad? 

Manfred zâmbeşte pieziş. 

— Ce îţi aminteşti din anchetă? întreb eu. 

Hanne nu răspunde direct şi când vorbeşte are o 
expresie îngrijorată. 


e 112 œ» 


— Să fiu sinceră? spune ea încet. Nimic. 

Manfred îmi întâlneşte privirea şi văd dezamăgirea din 
ochii lui. 

— Bine, spune el. E în regulă. Ce îţi mai aminteşti? 

Hanne dă din cap şi închide ochii din nou. Câteva raze 
de soare caută să intre pe fereastră şi dau strălucire unei 
şuviţe din părul ei arămiu. 

— Că eram într-o cameră întunecată, înghesuită. 

— Stai puţin, ce fel de cameră? 

Manfred se uită intens la Hanne. 

— Păi, o cameră. Sau un fel de spaţiu. Poate un garaj 
sau o cabană mică. Nu ştiu dacă a fost înainte sau după 
pădure. Şi apoi îmi amintesc... 

Privirea lui Hanne se ridică spre tavan. Îşi freacă mâinile 
una de alta. 

— Scânduri. Sau cum le simţeam sub palme, oricum, 
înţepătoare, cumva. 

— Ce fel de scânduri? întreb. 

— N-am idee. Numai... scânduri. Şi... 

— Ce? 

Manfred pare nerăbdător. 

— Cărţi, spune ea apăsat. 

— Cărţi? Ce fel de cărţi? 

— Asta nu ştiu. Cărţi obişnuite. Chiar... 

Hanne tace şi închide ochii. Apoi îşi duce mâinile la 
tâmple. 

— Cărţi în engleză. Erau mormane, pe duşumea. Pe 
duşumeaua aceea scârboasă, murdară. 

Manfred îmi aruncă o privire rapidă. Se aud lemnele 
trosnind în foc. Hanne deschide ochii. 

— Unde? şopteşte Manfred. 

— Nu ştiu. 

Hanne îşi lasă capul în jos şi pentru o clipă mi se pare că 
va începe să plângă. . 

— Apropo, spun eu. Îţi aminteşti unde ţi-e caietul? 

Hanne clatină din cap. 

— Jurnalul? Nu. Şi crede-mă, dacă aş fi ştiut, l-aş fi adus, 
pentru că am notat totul acolo. 


e 113 >» 


Mai vorbim un moment, dar nu îşi mai aminteşte nimic, 
aşa că ne hotărâm să ne întoarcem la birou. 

Când Hanne se ridică pentru a-i da lui Manfred o 
îmbrăţişare de adio, în decolteul cămăşii ei bărbăteşti 
vechi şi uzate văd strălucind un lănţişor. 

Când se întoarce spre mine, nu mă pot abţine să o 
întreb. 

— Ce colier frumos, Hanne? Este nou? 

Încă o dată face mina aceea lipsită de expresie, cea 
despre care ştiu acum că înseamnă că nu-şi aminteşte. 

— Nu ştiu, spune ea zăbovind asupra cuvintelor, cu o 
expresie chinuită şi ducându-şi mâna spre gât. 

Apoi îşi scoate colierul ca să îl văd. 

Un medalion aurit atârnă de un lanţ subţire. Medalionul 
are o margine verde, care pare făcută din smalţ, şi are 
nişte pietre preţioase la mijloc, poate nişte mici diamante, 
în jurul cărora e gravat un motiv sinuos. 

— Pare destul de vechi, constat eu şi mă aplec ca să îl 
văd mai bine. 

Hanne se înroşeşte. 

— Poate l-ai primit de la Peter, sugerez eu. 

— Poate, spune Hanne şi se înroşeşte şi mai mult, ca şi 
cum i-ar fi extrem de ruşine că nu ne poate ajuta. 


e 114 


Jake 


Au găsit o femeie ucisă la movilă. 

Ne-a spus tata azi-dimineaţă, înainte să plec la şcoală. A 
mai spus şi că pariază salariul lui pe o lună că atât victima, 
cât şi ucigaşul vin de la „colonia arabă” de la fosta fabrică 
TrikâKungen. Toţi au vorbit despre asta şi la şcoală, dar 
normal că nimeni nu ştie ce s-a întâmplat. 

Saga şi cu mine ne-am gândit să mergem la movilă să 
vedem, însă a fost nevoită să aibă grijă de sora ei mai 
mică, aşa că a plecat acasă. 

Acum stau la birou, cu jurnalul lui Hanne în faţa mea. L- 
am pus în cartea de istorie, să îl pot ascunde dacă intră 
tata sau Melinda. Lângă mine am turnul Eiffel. Acum e 
gata sau, oricum, cât se poate de gata. Joi am să-l predau. 

Ceva s-a întâmplat cu mine, nu ştiu exact ce. Poate e 
legat de faptul că Saga m-a sărutat sau de povestea lui 
Hanne care mi s-a strecurat în cap şi şi-a făcut loc printre 
celelalte gânduri. Oricum, simt totul într-un fel diferit - 
cola are un gust mai intens, iar copacii şi râul arată mult 
mai frumos decât îmi aduc eu aminte. Fiecare brad e un 
con perfect, pudrat cu alb, iar râul se varsă înainte pe 
lângă dâmburi şi pietre ca un şarpe strălucitor. 

lar Hanne parcă are o voce proprie, care îmi vorbeşte 
mie direct, prin foile cu scris des din caiet. Ca şi cum 
fiecare cuvânt, fiecare silabă îmi e adresată numai mie. 

E captivant, dar în acelaşi timp foarte scary, pentru că, 
cu cât înaintez în povestea ei, cu atât simt că am o 
responsabilitate faţă de ea şi de acel P., deşi nu prea ştiu 
ce să cred despre el. Până la urmă, sunt singurul care ştie 
ce au făcut în acele ultime zile înainte să dispară în 
pădure. 

Când mă gândesc la asta, simt că mi se răscoleşte 
stomacul, ca şi cum cineva m-ar fi obligat să înghit o 
bucată mare de gheaţă. Am imediat mustrări de conştiinţă 
că am construit turnul şi că am stat cu Saga în ultimele 
zile, în loc să citesc jurnalul până la capăt. 


<e 115» 


Trec cu mâna pe suprafaţa paginii. 

Foaia e cam şifonată şi aspră. Când văd scrisul lăbărţat, 
acum atât de familiar, îmi tresare inima. 

— Bună, Hanne, şoptesc eu. 


Sâmbătă & liberi 


Dimineaţă am lucrat o vreme în camera de hotel. Am 
căutat pe internet infractori violenţi care au luat pantofi ca 
trofee. Am găsit în SUA un criminal în serie care fura 
pantofii victimelor lui. Era fetişist şi schizofrenic, îşi punea 
pantofii, după ce omora victimele, şi se masturba. Ba chiar 
tăiase piciorul unei fete şi proba pantofii cu el. 

Straniu: constat că înclinațiile acestui ucigaş au cauze 
psihologice adânc înrădăcinate. Pot săpa în copilăria lui şi 
găsi circumstanţe atenuante. 

Totuşi, nu pot INŢELEGE. 

Mă cam deranjează, pentru că asta scoate în evidență 
granița nevăzută, dar certă care ne desparte pe noi, 
oamenii. Nu poți înțelege pe deplin un alt om. Nu poți 
conta pe el, de altfel. 

Îmi vine în minte P. 

După prânz, am făcut o plimbare lungă prin pădure. Am 
mers la movilă. Am urcat pe muntele Ormberg. Soarele 
strălucea, aerul era rece şi limpede. 

P. era într-o dispoziție de zile mari, vorbea despre 
anchetă. Mi s-a întâmplat să întreb cine e Malin. Pur şi 
simplu m-a luat gura pe dinainte. Ar fi trebuit să verific în 
jurnal. 

A fost ca şi cum i S-ar fi stins lumina din ochi, iar 
privirea i-a devenit apoasă şi goală. 

Mi-a dat drumul la mână. 

Am încercat să găsesc scuze pentru gafa mea, dar nu a 
mers. 

P. are multe defecte (e inconstant, insensibil uneori), dar 
nu e prost. 

M-a făcut să-i promit că luni îl voi suna pe doctor. 

(Am minţit, fireşte. Nu vreau să-l mai întâlnesc vreodată 


e 116 œ» 


pe medicul de la clinica pentru memorie. Cel care dă din 
gură despre toate azilurile FANTASTICE pentru cei bolnavi 
de demenţă, ca şi cum ar fi destinaţii de vacanţă, şi nu 
centre medicale în care stai pe scaun în fața televizorului 
şi te pişi în scutece.) 

Incă nu sunt acolo, dar aşa se va sfârşi. 

Dacă nu cumva... 

Am început să mă gândesc la asta: nu e nevoie să las 
aceste lucruri să se întâmple. Pot alege să-mi sfârșesc 
viața înainte să devin o legumă. 

Cel mai greu e, bineînțeles, să ştiu când. Deocamdată, 
acum, sunt bine. Nu-mi doresc să mor, în niciun caz. În 
acelaşi timp, trebuie să se întâmple înainte de a mă pierde 
cu totul. 

Există un „point of no return”, iar din acel moment un 
astfel de lucru nu mai poate fi realizat. După aceea mă voi 
aseza abulică pe canapeaua din faţa televizorului şi îmi voi 
mânca piureurile, privind în gol. 


Închid caietul şi mă uit pe fereastră. E întuneric, totuşi 
se mai zăreşte scânteierea suprafeţei negre a râului 
printre ramurile desfrunzite. 

Am un nod în stomac. Nu vreau ca Hanne să moară. Nu 
vreau să moară niciun om, dar mai ales Hanne. 

Mă gândesc la silueta ei subţire din pădure, desculţă şi 
cu bluza udă. La părul care i se răsfiră pe umeri în şuviţe 
umede. 

Şi eu care credeam că e periculoasă, că e criminală. 

Mă întind după mobil şi caut pe Google „fetişist” şi 
„schizofrenic”, ca să nu mă mai gândesc la Hanne, însă 
amintirea ei nu vrea să-mi dea pace. De parcă mi-ar şopti 
din caiet, de parcă mi-ar cere ajutorul. 

Ce face ea acum, de fapt? 

Tata a spus că locuieşte la Berit, în spatele bisericii. A 
zis că e de neconceput să o lase pe o hoaşcă bătrână să se 
ocupe de Hanne. Deşi a adăugat apoi că atâtea lucruri de 
neconceput se întâmplă de la o vreme, că de fapt totul nu 
poate fi decât logic. 


e 117 œ 


Asta m-a făcut să mă întreb dacă lucrurile erau altfel 
înainte. Dacă erau mai bune, mai puţin stranii, gen. Dar nu 
am apucat să întreb, pentru că a intrat Melinda într-o fustă 
foarte scurtă, iar tata şi cu ea au început să se certe. 

Aşa fac mereu, tata şi cu Melinda, se ceartă despre 
lucruri care, de fapt, nu sunt importante, şi astfel evită să 
vorbească despre ceea ce contează cu adevărat. 

De exemplu, despre mama. 

Nu vorbim niciodată despre ea, deşi a trecut mai puţin 
de un an de când a murit, deşi toate lucrurile i-au rămas în 
dulap şi partea ei de pat încă e neatinsă. 

Mă uit la ceas şi apoi din nou în întunericul din 
fereastră. 

Patru şi jumătate. 

Nimic nu mă împiedică să mă duc până la Berit şi să văd 
cum se simte Hanne. Ei bine, nu în vizită, dar măcar să 
trag cu ochiul şi să văd dacă e bine. 

Cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât sunt mai 
convins că asta trebuie să fac. Chiar s-ar impune să o văd. 

Pun cu grijă caietul în sertarul biroului, sting lumina şi 
mă ridic. i 


Căsuţa lui Berit luminează în întuneric ca un brad de 
Crăciun. Lumina caldă se revarsă prin ferestre şi colorează 
cu auriu zăpada de afară. 

Am ascuns motocicleta în pădure şi am luat-o pe jos pe 
ultima bucată de drum. Cu toate că nu fac ceva interzis, nu 
vreau să dea nimeni peste mine aici, afară - pentru că în 
ce fel aş putea să explic prezenţa, disperarea de a o zări pe 
Hanne? 

E al naibii de frig în seara asta. 

Văd cum răsuflarea mi se transformă în abur, iar obrajii 
îmi sunt amorţiţi de frig. Deşi port mănuşile groase, îmi 
îngheaţă degetele. 

Mă apropii încet de casă, încercând să-mi dau seama 
prin care fereastră ar fi mai bine să mă uit. Fereastra din 
dreapta uşii de la intrare e joasă, atât de joasă că pur şi 
simplu pot sta pe stratul de flori de sub ea ca să mă uit 


e 118 œ» 


înăuntru. 

Totul e calm. Nu se vede nicio mişcare, nu se aude 
niciun sunet. Suntem numai eu, casa şi liniştea lipsită de 
parfum a serii de iarnă. 

Arbuştii de lângă casă îmi agaţă pantalonii. Fac un pas 
spre fereastră şi îmi dau seama că e vorba de tufe de 
trandafiri. Ţepii mă zgârie pe gambe, ustură şi înţeapă. 

Dar pot vedea înăuntru. 

Camera e goală. 

La dreapta se află două canapele de-a lungul peretelui, 
iar la stânga o masă mică cu scaune de lemn în jur. Mai 
încolo, o uşă. E întredeschisă şi parcă văd o mişcare în 
deschizătură, ca şi cum cineva trece pe acolo în camera 
alăturată. 

Mă îndepărtez de tufele de trandafiri, chibzuiesc câteva 
secunde şi apoi merg după colţ, la următoarea fereastră. 

E situată prea sus, nu pot vedea dacă nu mă urc pe ceva. 

Un fulg de zăpadă aterizează pe faţa mea, şi încă unul. 

Mă uit în jur, dar nu descopăr nimic pe care să mă urc, 
nicio ladă, găleată sau scară. Aşa că mă prind de pervazul 
de lemn şi mă trag în sus, îmi fixez tălpile într-o fantă din 
faţada de piatră şi mă ţin bine. Am grijă să mă uit prin 
colţul de jos al ferestrei, acolo unde se află, cât se poate de 
convenabil, o plantă în ghiveci. 

Două femei stau la masa din bucătărie. 

Berit e cu spatele la mine. Ceafa scurtă şi grasă i se 
revarsă peste pulover, ca un aluat crescut. Hanne stă în 
faţa ei şi se uită direct la mine. Pe podea, în faţa 
şemineului, stă tolănit bătrânul câine al lui Berit. 

Primul meu impuls este să sar jos, apoi realizez că nu 
mă pot vedea. Afară e întuneric şi sunt ascuns de ghiveci. 
Aproape că n-o recunosc pe Hanne. 

Are părul lung, buclat şi bogat. Ţine în mână o ceaşcă de 
ceai şi râde. Poartă un şal peste umeri şi în decolteu îi 
atârnă un medalion mare. 

Arată aşa puternică, aşa veselă şi plină de energie. Nu 
aduce deloc cu cea care scria că voia să moară. Deci cam 
aşa stau lucrurile: gândurile negre nu se văd la exterior, 


< 119 + 


sunt numai înăuntru, în văgăuna aceea întunecată închisă 
cu o uşă foarte groasă. În care încap şi dorinţa de moarte, 
şi Devianţa. 

Bănuiesc că şi tata tot acolo şi-a închis amintirile legate 
de mama. 

Berit se ridică, merge la aragaz şi se întinde după 
ceaşca de ceai. Şchiopătează un pic, ca şi cum ar durea-o 
piciorul. Hanne îşi întinde ceaşca, pentru ca Berit să i-o 
umple cu băutura fierbinte. 

Masa de bucătărie de află la fereastra care dă în partea 
cealaltă, spre biserică. O stea de Crăciun din paie atârnă 
într-un cârlig pe cadrul ferestrei. Pe pervaz se află o floare 
în ghiveci, tristă şi bolnavă. Frunzele îngălbenite de-abia 
se mai ţin pe tulpină. Câteva floricele roz, singuratice, 
privesc în întunericul din spatele ferestrei. 

Braţele mă ard de la efort, însă mă ţin de pervazul de 
lemn, vrăjit de scena din bucătărie. E imposibil de înţeles 
că aceea este Hanne. Într-un fel o cunosc mai bine decât 
oricare dintre adulţi, şi totuşi este o străină. 

Se aude un ecou în noapte: un bufnet surd, dar nu ştiu 
dacă e din interior sau din afara casei. 

Berit se aşază din nou. Le disting vocile estompate, însă 
nu aud ce spun. 

Se aude din nou un sunet, un fel de scrâşnit, ca şi cum 
cineva şi-ar trece unghiile peste o bucată de tablă. 
Încremenesc, pentru că acum sunt sigur că sunetul vine 
din exterior, că cineva sau ceva s-a mişcat aici afară, în 
grădină. 

Însă Hanne şi Berit nu par să fi remarcat nimic, pentru 
că vorbesc în continuare, râd şi beau ceai. 

Apoi văd. 

Sub steaua de Crăciun de pe partea cealaltă se 
conturează în noapte un chip palid, lipsit de expresie. 
Ochii îi sunt găuri de întuneric iar gura o linie subţire. 

Scap lanţul şi cad de-a berbeleacul pe spate, în zăpadă. 
În aceeaşi clipă în care spatele îmi atinge pământul, 
realizez că persoana care stă în afara celeilalte ferestre 
trebuie să se afle după colţul casei, la mai puţin de zece 


< 120 » 


metri de mine. 

Mă doare spatele şi caut să-mi recapăt suflul când mă 
ridic şi o rup la fugă printre fulgii rari, spre motoretă. 

Pieptul îmi arde de efort şi îmi curge nasul, dar nu 
încetinesc pasul, nu mă uit în jur. Mi-e mult prea teamă ca 
persoana aceea din afara ferestrei să nu mă ajungă din 
urmă. Să mă tragă în zăpadă şi să-şi apese degetele palide 
pe gâtul meu. 

Dar nu vine nimeni. 

Nu-mi pune nimeni mâna noduroasă pe umăr tocmai 
când mi se pare c-am scăpat. Nu-mi respiră nimeni în 
ceafă când mă opresc la motoretă. Nu mă răstoarnă 
nimeni când sunt gata să pornesc. 

Suntem numai eu, întunericul şi zăpada care continuă să 
cadă în tăcere peste căsuţa lui Berit. 


e 121 œ» 


Malin 


Privesc prin parbriz, chinuindu-mă să disting drumul. 
Constat că aproape am uitat cât de profundă poate fi aici 
bezna. 

Aproape ca într-un mormânt. 

Mai mult, ninge, ceea ce înrăutăţeşte vizibilitatea şi mă 
obligă să merg cu viteză de melc pe ultima bucată de 
drum. 

Când ajung acasă, văd că instalaţia electrică de la 
exterior s-a stricat. Imi pun în minte să cumpăr mâine 
becuri noi. Ragnhild nu era dusă cu totul când mi-a atras 
atenţia că gospodăria mamei ar trebui îngrijită un pic. Să 
înşurubez nişte becuri pot chiar şi eu, deşi sunt persoana 
cea mai neîndemânatică din Ormberg. 

Dacă locuieşti la ţară, trebuie să fii îndemânatic şi 
puternic. 

Asta nu e un loc pentru oameni cu două mâini stângi. 
Cad copaci, drumurile se înzăpezesc, maşinile se strică în 
mijlocul pădurii, iar penele de curent sunt frecvente în 
timpul furtunilor de toamnă. 

Toate astea necesită o anumită dârzenie din partea 
oamenilor. 

Nu poţi fi năzuros, nu te poţi plânge de Ormberg, nici 
crede că ar fi mai bine să locuieşti în altă parte, de 
exemplu în Stockholm - în niciun caz în Stockholm. lar 
dacă totuşi crezi asta, atunci e mai bine să taci din gură. 
Altfel, vei fi exclus din comunitate la fel de rapid şi de 
implacabil precum turiştii sezonieri care dispar în luna 
august. 

Intru şi o găsesc pe mama lângă aragaz. Silueta ei 
scurtă şi îndesată nu îmi seamănă deloc. Obişnuiam să 
glumim despre asta când eram micuță, că nu arătam defel 
ca ea şi că trebuie să mă fi răpit de la trollul din pădure. 

Miroase a boabe de ienupăr din mâncarea din carne de 
elan care fierbe pe aragaz. 

Într-o mână ţine un pahar cu vin. 


e 122 œ» 


— Bună! spune ea punând vinul la o parte şi 
îmbrăţişându-mă scurt şi puternic, mai să-mi taie 
respiraţia. 

Da, mama e făcută pentru viaţa grea de aici. 

Puternică, tenace şi, în general, mulţumită de viaţă. De 
viaţa ei, în orice caz. În schimb, pentru mine e în stare să 
moară de îngrijorare. Mai ales pentru că lucrez la poliţie. 
Nu cred că a priceput că slujba mea din Katrineholm 
constă în cea mai mare parte din a-i pune la punct pe 
beţivi, a-i interoga pe hoţii de buzunare şi a scrie rapoarte. 
Poate de aceea m-am bucurat atât de tare când am fost 
invitată să particip la această anchetă. 

În sfârşit un pic de adrenalină - o infracţiune gravă, 
ancheta unei crime. O ocazie de a-mi aduce contribuţia cu 
adevărat. 

Ba chiar în locul cel mai puţin imaginabil: Ormberg. 

Nu cred că s-a mai comis aici vreo crimă serioasă de 
când acel turist german a fost sfâşiat cu cuțitul, în 
campingul de la lac, acum trei ani, într-o încăierare. Însă el 
a avut nevoie de numai trei cusături la spitalul de urgenţă 
din Vingâker înainte să se întoarcă în rulotă şi să continue 
să dea berile pe gât. 

Altfel, aici nu se întâmplă prea multe: câteva furturi 
neînsemnate, stricăciuni minore şi graffiti în clădirea ce a 
fost odată fabrica Brogrens Mekaniska, care acum pare a 
exercita o atracţie hipnotică asupra adolescenților din 
Ormberg. Şi, din când în când, bătăi la beţie şi reţineri 
pentru posesie de narcotice - lumea de la ţară se 
droghează într-o măsură mult mai mare decât îşi închipuie 
unii. 

Asta e tot. 

Cel puţin până acum câteva zile. 

Mă aşez la masa din bucătărie şi mă întorc spre mama. 

— Ai nevoie de ajutor? 

Mama clatină din cap, îşi şterge sudoarea de pe frunte 
cu dosul palmei şi ia o înghiţitură de vin. 

— Nu, nu. Tu stai jos, că ai muncit toată ziua. 

Şi în acest moment mă gândesc că exact asta am făcut 


e 123 + 


toată ziua. Am stat, adică: la birou, la Berit, şi apoi iar la 
birou. 

— Ce groaznic, spune mama lungind cuvintele. Cu 
femeia moartă de la movilă. 

— Da. 

— Era de pe-aici? 

— Nu. Nu am mai văzut-o până acum. 

Mama gustă sosul din lingura de lemn. Se întinde după 
mojar, ia un pic de sare şi presară în mâncare. 

— Şi polițistul acela din Stockholm. L.-aţi găsit? 

Mă gândesc la Peter. Pentru prima oară de când a 
dispărut, recunosc în sinea mea că probabilitatea ca ceva 
grav să i se fi întâmplat e mult mai mare decât ipoteza că 
s-ar putea perinda în vreuna dintre casele de vacanţă, cu 
piciorul rupt. 

— Nu, nu l-am găsit. 

— Cât timp a trecut de când a dispărut? 

— Cinci zile. 

Mama îşi înclină capul într-o parte ca şi cum ar încerca 
să cântărească cât de plauzibil ar fi ca cineva să 
supravieţuiască cinci zile în pădure. 

Cred că şi ea îşi dă seama că şansele sunt microscopice, 
pentru că nu mai spune nimic în legătură cu acest subiect, 
în schimb, bagă lingura în mâncare şi continuă să 
amestece. 

Mă uit la masa pusă cu cele patru farfurii uzate de ani, 
cu motive florale. Şi la tacâmurile argintate, păstrate într-o 
cutie cu pâslă stacojie, pe raftul de sus al bufetului. 

— Vom fi patru? întreb eu. Credeam că vom fi numai tu, 
eu şi Margareta. 

Margareta este mătuşa mea, însă de la o vreme nu ne 
întâlnim prea des. Ca şi mama, a locuit în Ormberg toată 
viaţa. Şi, ca mama, e o ţărancă adevărată - puternică fizic 
şi defel năzuroasă. Ba mai mult, nu cred că am auzit-o 
vreodată exprimându-şi dorinţa de a se afla altundeva pe 
Pământ decât aici. 

În mijlocul lumii sau la capătul lumii, depinde de 
perspectivă. 


e 124 œ» 


— Vine şi Magnus. 

Dau din cap. Nu i-am spus mamei că luni l-am salvat pe 
Magnus de hărţuiala derbedeilor din pădure. Am promis să 
tac în această privinţă şi mă enervează numai să mă 
gândesc la asta. 

— Ai vorbit cu preotul despre cununie? întreb eu. 

Mama se opreşte brusc. Apoi merge la masă, îşi şterge 
mâinile de şort şi se pune în faţa mea. 

— Malin. Iubire. Chiar v-aţi gândit bine la asta? 

— Ce vrei să spui? 

Îşi freacă o mână de cealaltă şi îşi coboară privirea spre 
masă. 

— E doar că... Câteodată am senzaţia... sau... Mă întreb 
dacă tu îl iubeşti cu adevărat. 

— Ai înnebunit? Normal că îl iubesc. 

Mama oftează. 

— Căsătoria e un pas mare. Trebuie să vă grăbiţi aşa? 
Poate ar fi bine ca o vreme să locuiţi împreună. 

Mama are dreptate, nu am locuit împreună destul de 
mult. Ne-am întâlnit când eram la facultate şi am apucat să 
stăm împreună cam o lună, înainte ca eu să primesc postul 
în Katrineholm şi să mă mut... Acum ne tot mutăm de la 
unul la altul şi, desigur, nu este o situaţie ideală. Totuşi, nu 
înţeleg de ce mama vorbeşte aşa, de ce nu îmi respectă 
alegerile de vreme ce eu le respect pe ale ei. 

Precum cea de a locui în fundătura asta. 

Mama continuă: 

— Câteodată mă întreb dacă tu... Ei bine, cu tot ce s-a 
întâmplat cu Kenny... 

— Dar te rog! Termină! 

— Bine, bine, bombăne mama. 

— Şi cum de spui aşa ceva? Doar îţi place de Max. 

Mama trage puternic aer în piept şi se uită la mine. 

Ochii albaştri şi senini îi sunt uşor injectaţi, ridurile din 
jurul gurii şi pleoapele grele o fac să arate obosită şi tristă. 

— Da, îmi place de el. Dar nu eu sunt cea care se va 
căsători cu el, Malin. Spune-mi de ce îl iubeşti, ce iubeşti 
la el. 


< 125» 


— Ce-i asta? Mă scoţi la lecţie? Îl iubesc pentru că... Ne 
este bine împreună, da? E băiat bun. E amuzant, deştept, 
câştigă bine şi vom avea o viaţă bună. 

— În Stockholm? 

— Ce contează? : 

— N-are nicio importanţă unde locuiţi. Însă uneori am 
impresia că vrei să fugi de aici. Iar asta e departe de-a fi o 
bază bună pentru o căsnicie. Dacă fugi de ceva, ai grijă să 
nu fugi chiar de tine însăţi. 

Bineînţeles că mama are dreptate, bineînţeles că vreau 
să plec de aici. Orice om în toate minţile şi-ar lua 
picioarele la spinare. 

Nu te stabileşti în Ormberg decât dacă eşti nebun sau 
te-ai născut aici, sau poate ambele. 

Dar treaba asta cu Max nu are nimic de-a face cu 
dorinţa mea de a fugi. 

Max e pur şi simplu perfect. Nu pot explica asta în alt 
fel. El reprezintă tot ceea ce am căutat: are ambiţie, 
locuieşte într-un oraş mare, îmi aduce siguranţă 
economică. Şi, până la urmă, iubirea nu-i altceva decât 
prietenie condimentată cu un pic de sex. Mă culc cu 
prietenul cel mai bun şi mă simt bine aşa, mulţumesc. 

Încă un lucru pe care nu i l-aş putea spune mamei. 

De ce oamenii vorbesc mereu despre iubire ca şi cum ar 
reprezenta un fel de putere magică, supranaturală? Ceva, 
ca o religie. Eu nu cred în iubire şi nu cred în Dumnezeu. 

Cred în munca susţinută, în hotărâre, perseverenţă şi în 
tot ce dă rezultate concrete. 

Cred în informaţii clare şi în ştiinţă, nu în superstiții şi 
emoţii. 

În special nu cred în emoţii, de ele chiar trebuie să te 
fereşti. Altfel, totul poate merge anapoda. Poţi de exemplu 
să rămâi gravidă şi împotmolită într-un loc precum 
Ormberg. Te poţi alege cu câţiva plozi mucoşi şi cu un idiot 
care la început ar fi putut părea interesant într-o seară, pe 
malul lacului, când erai tânără şi proastă şi băuseşi cinci 
sau şase beri. 

Clipeşte ceva în afara ferestrei, nişte faruri se apropie în 


e 126 œ» 


întuneric. Un Saab cu partea din faţă a caroseriei ruginită 
se opreşte în dreptul casei. 

Magnus şi Margareta. 

Mama se uită la ceas. 

— Chiar era timpul. l-am spus Margaretei să vină la 
şapte. 

De îndată ce mama deschide uşa, Zorro, un câine 
ciobănesc enorm, se repede înăuntru. Latră, îmi sare pe 
picioare ca un yo-yo şi îmi linge mâinile. Apoi fuge prin 
bucătărie şi verifică dacă e ceva comestibil pe pardoseală. 

Bătrânul câine al mătuşii e mult mai politicos decât lasă 
să pară. L-a avut parcă dintotdeauna. 

Magnus intră, îşi scutură zăpada de pe ghete şi îşi pune 
geaca în cuier. Margareta îl urmează, îmbrăcată într-un 
pardesiu vechi şi murdar şi un şal mare şi roz. Părul 
castaniu tuns scurt se electrizează şi se ridică atunci când 
îşi dă jos din cap căciula tricotată cu inimi. 

Mama îşi scoate şorţul, îşi trece mâna peste pulover şi 
merge în întâmpinarea lor. 

— Bună! spune ea. Cum vă simţiţi? 

Magnus se uită în podea, în timp ce îşi scoate ghetele. 
Când se apleacă, văd că părul de pe creştet a început să se 
rărească serios şi porțiunile de chelie îi strălucesc în 
lumina caldă a lămpii de pe hol. Corpul uriaş îi e mai 
cocârjat decât mi-l amintesc, iar chipul e brăzdat de mai 
multe riduri. Se vede că a trecut de patruzeci şi cinci de 
ani. 

— Păi, spune el tărăgănat. Suntem bine. 

Il îmbrăţişez şi, în mod ciudat, mă îmbrăţişează şi el. 
Poate încă este recunoscător că l-am salvat de neobrăzaţii 
din pădure. 

— E foarte bine, subliniază Margareta cu vocea sa 
groasă de fumătoare şi îmi dă o îmbrăţişare cu iz de fum şi 
de câine bătrân. 

— Malin. Isuse, am uitat cât eşti de înaltă. Ar fi trebuit 
să te faci jucătoare de baschet, nu polițistă. 

Margareta râde de propriul comentariu şi zâmbeşte 
larg. Dinţii îi sunt strâmbi şi plini de plombe urâte. Mâinile 


e 127 œ» 


care îmi apasă umerii sunt puternice. 

Magnus e îmbrăcat într-un pulover de lână ultraspălat, 
care îl strânge pe burta voluminoasă, şi poartă blugi din 
aceia care se găsesc la magazinul de lângă autostradă, de 
la jumătatea drumului până la Katrineholm. 

— Intraţi şi aşezaţi-vă, spune mama. Mâncarea e gata. 

Mergem în bucătărie şi ne aşezăm. Mama şi Margareta 
se plâng zgomotos de serviciile de deszăpezire, iar mătuşa 
mea constată că nu-i rămâne decât să sune la 
administraţia locală şi să se certe şi anul acesta cu ei, 
pentru că altfel nimic nu se va întâmpla. 

Margareta e bună la asta, la a face lucrurile să se 
întâmple. E implicată în aproape tot ce se petrece în sat. 
Adevărul e că este cea mai influentă persoană din 
Ormberg, lucru impresionant din partea unei moaşe 
pensionare, mamă singură, al cărei fiu este idiotul satului. 

Înainte de moartea lui Kenny făceam tot ce-mi stătea în 
putinţă ca să o evit pe Margareta. Atunci mama obişnuia 
să-mi amintească despre cât de greu i-a fost singură şi 
despre cât de mult avea nevoie de noi. Primul ei copil a 
murit de infecţie la plămâni, la numai şase luni. lar 
bărbatul ei, al cărui nume nu trebuie rostit sub nicio formă 
în prezenţa Margaretei, a părăsit-o pentru o frizeriţă din 
Flen, când ea era gravidă cu Magnus. 

Presupun că de aceea sunt atât de apropiate. 

— Magnus a primit o slujbă, ciripeşte Margareta. 

— Felicitări! spune mama zâmbind. Ce ai să faci? 

Magnus îşi priveşte genunchii. 

— O va ajuta pe Ragnhild Sahlén să defrişeze zona cu 
mărăcini de lângă râu. Da’ la primăvară, bineînţeles. 

— Este o treabă foarte bună, spune mama zâmbindu-i 
încurajator lui Magnus. 

— Felicitări, spun şi eu, gândindu-mă că faptul de a locui 
într-un sat mic precum Ormberg prezintă şi oarecare 
avantaje. Pentru că, orice ar fi, locuitorii de aici au grijă 
unii de alţii. O comunitate de acest fel nu am mai întâlnit 
nici în Katrineholm, nici în Stockholm. Şi, în ciuda faptului 
că puștii aruncă cu pietre în Magnus, există un loc pentru 


e 128 œ» 


el aici. Poate face parte dintr-o comunitate. 

Îi este permis să fie util. 

Mai vorbim despre deszăpezire, un moment înainte ca 
Margareta să se întoarcă spre mine şi să-şi pună mâna 
osoasă peste a mea. 

— Dar e îngrozitor, Malin. Îngrozitor. Să daţi de un 
cadavru. Şi tocmai la movilă. Nu e ciudat? 

Aprob din cap. 

— Ce s-a întâmplat? întreabă ea 

— Nu prea pot vorbi despre aşa ceva. 

— Da, bineînţeles. 

Margareta mă bate uşor pe mână şi continuă ca şi cum 
nu m-ar fi auzit: 

— Dar cu polițistul acela din Stockholm? S-a lămurit 
ceva? 

— Nu. 

Clatină prelung din cap, iar gura i se strânge ca o stafidă 
palidă. 

— Teribil! spune ea. Ce-ar fi să fie acolo în pădure, 
îngheţat bocnă ca un baton de peşte. 

— Margareta! exclamă mama, izbind cu paharul în 
masă. 

— Iertare! Dar de asta vă e teamă, nu? 

Margareta îmi întâlneşte privirea. 

— Cam da, admit eu, încercând să nu mă gândesc la 
Peter ca la un baton de peşte pane. 

— Nu am nimic cu cei din Stockholm, spune Margareta 
şi tuşeşte, însă e uşor să te rătăceşti în pădurile de aici 
dacă te abaţi de la drum. E uşor să subestimezi pericolul. 
Şi mai e movila. Mi-e greu să cred în lucruri pe care nu 
poţi pune mâna, dar pun pariu că ceva bântuie pe-acolo. 
Îmi amintesc familia aceea din Germania care... 

— Te rog, Margareta, intervine mama. 

Margareta se îndreaptă de umeri şi îşi ia un aer de 
persoană neîndreptăţită. Magnus, în tăcere, îşi vâră 
mecanic în gură mâncarea de elan. 

— Credeţi că dispariţia lui e legată de femeia aceea de la 
movilă? întreabă mama. 


< 129 + 


— N-am idee, răspund eu. Poate. Există un motiv pentru 
care Peter şi Hanne, cea găsită în pădure, s-au pornit într- 
acolo pe furtună. Dar nu ştim. Deşi... 

— Ce? întreabă Margareta cu ochii măriţi. 

Cât e de tipic pentru ea, această curiozitate nestăvilită, 
răscolitul neruşinat în treburile altora. 

— Îl vom găsi, spun încercând să par sigură pe mine. 
Numai să-şi amintească Hanne ce s-a întâmplat. 

— Atunci să sperăm, într-adevăr, că o va face, spune 
Margareta. Nu poate sta toată iarna acolo, în zăpadă. 

Mama îi trimite o privire de avertizare, însă nu spune 
nimic. 

— Vreau să spun că ar fi rău dacă l-ar găsi vreun copil, 
spune Margareta pe ton de scuză. 

Magnus înlemneşte, tocmai când e pe cale să-şi ducă 
furculiţa la gură. 

— Cine e mort? întreabă el şi, dintr-odată, se arată 
foarte fricos. 

— Nimeni din cei pe care-i cunoaştem noi, spun eu 
aplecându-mă şi lovindu-l uşor pe mână. Işi retrage mâna. 

— Dar ce spune ea, cea care şi-a pierdut memoria? 
întreabă mama şi se întinde după vin. 

— Hanne? Nu pot să spun asta, îi răspund. [ine de 
confidenţialitatea anchetei. 

Margareta se întoarce spre mama ridicând pachetul de 
ţigări. 

— Îmi dai voie? 

— Sigur, spune mama împingând în faţă vechea 
scrumieră cu reclamă la Cinzano, pe care o avem de când 
mă ştiu. 

Margareta aprinde o ţigară şi trage un fum, plină de 
satisfacţie. 

Apoi tuşeşte. 

— Cum Dumnezeu de-aţi plasat-o pe biata femeie 
tulburată la Berit? 

— E la Berit Sund? întreabă mama surprinsă. 

Margareta aprobă, iar ochii îi strălucesc. 

— Ce nebunie! zice ea apăsat. Baba de-abia poate să 


< 130 - 


aibă grijă de ea însăşi şi de câinele ei şchiop. 

Trage un alt fum. Ţigara sfârâie, văd capătul aprins. 

— Am auzit că Berit nu stă prea bine cu banii, spune 
mama. Poate avea nevoie de un venit suplimentar. 

— Berit stă mereu prost cu banii, chicoteşte Margareta, 
îmi amintesc de vara din optzeci şi cinci. Eram în drum 
spre o naştere în Berga. Ei bine, era o situaţie critică, 
persoana nu se putea ridica pentru a merge la spital, 
pentru că era furtună şi... 

Vreau să fug de-aici, pentru că nu sunt în stare să aud 
bârfa eternă a mamei şi a Margaretei. 

Magnus continuă să-şi pironească privirea în tăblia 
mesei. Nici măcar o dată nu mi-a întâlnit privirea. Dar s-a 
uitat în rest peste tot: la mama, la Zorro, la mâncare şi la 
tavanul din bucătărie. 

Pe când Margareta îşi începe lunga poveste despre cum 
Berit a împrumutat bani de la ea ca să-şi înlocuiască 
autoturismul care îi luase foc, îmi sună mobilul. În mod 
obişnuit, poate n-aş răspunde în mijlocul mesei, însă de 
această dată apelul este o întrerupere binevenită. Am auzit 
povestea despre vechea maşină a lui Berit de cel puţin o 
sută de ori până acum. 

— Îmi pare rău, spun şi mă ridic să merg în hol. Trebuie 
să răspund, e de la lucru. 


Manfred e cel care sună. 

Aud pe fundal sunetul radiatorului portabil şi îmi dau 
seama că a rămas la birou, deşi e trecut de nouă. 

Dar e normal, soţia şi fiica lui sunt în Stockholm. Nu 
prea are de făcut pe-aici altceva decât să muncească. 

Ormberg e plin de lucruri pe care nu le poţi face. 

Nu poţi merge la sală, nu poţi bea o bere într-un bar şi 
nici cumpăra o pizza capriciosa de la pizzerie. Nu te poţi 
ascunde într-o cafenea de unde să iei un latte sau să 
cumperi ziarul de seară. N-ai cum să mergi la poştă, nici 
nu poţi să cumperi un litru de lapte sau un pachet de ouă 
pentru aluatul de clătite, dacă ai uitat de ele când ţi-ai 
făcut cumpărăturile. 


e 131 œ» 


Cu toate astea, Manfred a mers acasă, în Stockholm, 
numai o dată de când am venit aici, deşi până acolo faci 
numai două ore cu maşina. 

Mă întreb ce crede Afsaneh despre asta. 

Manfred nu îşi cere scuze că sună târziu. Nu e genul 
care să-şi ceară scuze pentru ceva. În schimb spune: 

— Au sunat experţii legişti. 

— Aşa? 

— Sângele acela de pe adidasul lui Hanne... 

— Da? 

— Nu era al ei. Ei bine, testul ADN încă nu e gata, însă 
au verificat grupa sanguină ca să-şi dea seama repede 
dacă se potrivea cu a lui Hanne. Cum făceau experţii 
criminalişti şi medicii legişti înainte să apară testul ADN? 
Sângele de pe papucul lui Hanne avea grupa sanguină 0+. 
Hanne are B+. 

— Poate fi sângele lui Peter? 

— Nu. El are AB-, o grupă rară. O are numai un procent 
din populaţia Suediei. 

— Atunci vrei să spui că... 

Vocea mi se stinge când mă gândesc la femeia slabă din 
zăpadă. La chipul care nu mai era chip şi la părul cărunt, 
lung şi subţire. 

— Ca printr-o coincidenţă, femeia omorâtă de la movilă 
are grupa sanguină 0+, la fel ca 32 de procente din 
populaţie, însă eu îndrăznesc să afirm că sângele de pe 
adidasul lui Hanne e al victimei. Altă explicaţie logică nu 
există. Deci Hanne trebuie să se fi aflat acolo la moartea 
ei, Malin. Încă nu pot demonstra, dar ştiu că aşa este. 


e 132 + 


Jake 


Azi avem jumătate de zi de program în aer liber. Toată 
clasa a plecat la piscina din Vingâker, însă eu m-am 
hotărât să chiulesc. Urăsc sportul, poate pentru că sunt 
atât de scund şi ajung mereu ultimul când ne întrecem. 
Melinda spune că îi voi ajunge din urmă, că voi alerga mai 
repede şi voi înota mai rapid decât toţi ceilalţi, numai să 
mai cresc un pic. Dar m-am măsurat ultima oară ieri şi 
ajung în continuare numai până la semnul albastru de pe 
uşa din bucătărie, pe care l-am făcut astă-vară. 

lar când ne schimbăm în vestiare, tot eu sunt cel mai 
mic. Şi dacă mă ridic pe vârfuri, de-abia ajung la umărul 
lui Vincent. 

Dar normal că nu mă aşez lângă el - în niciun caz la 
vestiar -, asta ar însemna să mă rog de el să-mi împingă 
capul în toaletă. 

Ca să fiu sincer, nu doar din cauza asta chiulesc. 
Aproape că n-am dormit deloc azi-noapte, pentru că m-am 
gândit numai la faţa aceea palidă cu ochi goi şi negri de 
dincolo de fereastra lui Berit. 

Aş fi putut afla cine era, dar mi-a fost prea frică. 

Am fugit cât de rapid am putut înapoi la motoretă şi am 
mers pe lângă ea până la şosea, ca să nu mă audă nimeni. 

De-abia după ce m-am asigurat că nimeni nu venea după 
mine am îndrăznit să pornesc motorul. 

De îndată ce s-a luminat din nou de ziuă, am început să 
îmi spun că n-a fost decât o închipuire. Vreau să spun, cine 
ar sta să le spioneze în întuneric pe Berit şi pe Hanne? 

Şi de ce? 

Oricum, m-am gândit mult la Hanne. 

E foarte bătrână, dar totodată puternică şi deşteaptă. 

Pe deasupra pare să facă lucruri palpitante, cum ar fi să 
călătorească în Groenlanda şi să vâneze ucigaşi. Nu zace 
niciodată pe canapea ca să bea bere sau să se uite la 
televizor, nici nu merge la Oficiul forţelor de muncă. 

Aş dori ca viaţa mea să fie la fel de palpitantă, însă în 


e 133 + 


Ormberg nu se întâmplă nimic. Aici nici nu sunt criminali. 
În afara celui care a omorât-o pe femeia aceea de la 
movilă, desigur, dar n-ar putea fi de-aici. 

I-am auzit pe tata şi pe Melinda discutând despre asta. 
Tata a spus că trebuie să fie vreun imigrant, vreun 
musulman cel care a făcut asta. Ei au altă viziune asupra 
valorii oamenilor şi asupra femeilor. 

Sunt gata să omoare dacă n-ajung unde vor. 

Mă întreb ce voia să spună cu „n-ajung unde vor”, deşi 
bănuiam că înseamnă că vor să se culce cu ele. Mi-am 
notat în palmă şi am zis c-o voi întreba mai târziu pe 
Melinda, dar apoi am uitat. 

Bărbaţii şi femeile par să vrea lucruri diferite. Bărbaţii 
vor mereu ceva de la femei. Corpurile lor, de exemplu. Ca 
şi cum bărbaţii au porniri periculoase, de care femeile 
trebuie să fie conştiente şi de care să se ferească. 

Asta mă face să mă simt trist şi nedumerit. 

Mai întâi: femeile nu vor niciodată ceva de la bărbaţi sau 
numai bărbaţii au nevoie să „ajungă unde vor”? 

În al doilea rând: asta înseamnă că o să cresc şi o să 
devin o astfel de persoană, care e gata să facă orice ca să 
„ajungă unde vrea”? Unul de care fetele trebuie să se 
ferească? Adică îmi voi pierde controlul asupra propriei 
persoane când voi fi mai mare, asta înseamnă a fi bărbat? 
Pentru că în cazul ăsta nu vreau să fiu bărbat. 

Mă gândesc la Saga, la cât de moi îi erau buzele când le- 
au atins pe ale mele. La parfumul părului ei roz şi la 
căldura emanată de corpul ei. La explozia din piept când 
m-a sărutat, la senzaţia că acel moment a fost mai 
însemnat decât orice mi se întâmplase înainte. Că într-un 
fel mi-a împărţit viaţa foarte clar într-un înainte şi un după, 
şi că nimic nu va mai fi la fel. 

Ca atunci când a murit mama, dar într-un sens bun. 
Saga nu s-a temut de mine. De fapt Saga părea să vrea să 
mă sărute. 

Nu pot potrivi lucrurile. 

Probabil numai musulmanii sunt periculoşi pentru fete. 
Poate depinde de cartea aceea pe care o citesc, Coranul, 


e 134 œ» 


unde scrie că trebuie să se lupte cu necredincioşii. Am 
văzut imagini la televizor cu bărbaţi mascaţi cu steagurile 
lor negre cu text arab. Cei care explodează în aer, conduc 
camioane printre oameni, taie gâtul prizonierilor şi vor să 
creeze un califat mondial. Uneori mi-e teamă că vor veni 
aici, la Ormberg, dar în sinea mea nu cred totuşi că îşi vor 
califatul aici. Fundătura asta e prea tristă, până şi pentru 
membrii ISIS. 

În Biblie scrie să îţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi. 
Asta înseamnă că nu ai voie să răneşti sau să omori un alt 
om, aşa ne-a explicat profesorul nostru. Dar Saga spune că 
creştinii au omorât mai mulţi oameni în numele lui 
Dumnezeu decât musulmanii. Spune că religia în sine este 
periculoasă, că nu te poţi subordona unei credinţe, pentru 
că atunci devii sclavul ei. 

Nu ştiu ce să cred. 

În orice caz, nu cred în Dumnezeu, pentru că, dacă el 
există, a lăsat-o pe mama să moară de cancer şi atunci nu 
vreau să am de-a face cu el. ȘI 

Mi-am împachetat turnul Eiffel într-o cutie de carton pe 
care am fixat-o în partea din spate a motoretei Melindei. 
Trebuie să ne predăm lucrările în această după-amiază. 
lau motoreta până la fabrica Brogrens Mekaniska, cu 
jurnalul în rucsac. 

De fapt nu am voie să conduc, nu am împlinit 
cincisprezece ani încă. Însă toţi fac asta aici în Ormberg, 
pentru că e singurul mod de a te deplasa. Tata nu vrea să 
folosim motoreta pe zăpadă, dar el nu s-a trezit încă şi, 
oricum, eu conduc cu atenţie. 

Roţile derapează pe zăpadă când iau curba în faţa 
clădirii de tablă roşiatică, ruginită. Cerul e sumbru şi 
plumburiu, cu dâre de violet, parcă de rău augur. Un stol 
de păsări negre îşi iau zborul şi se învârt deasupra clădirii 
când parchez. lau cutia cu turnul Eiffel şi intru pe uşa 
defectă cu inscripţia galbenă „Accesul interzis persoanelor 
neautorizate”. 

Sala mare e tăcută şi pustie. 


e 135 + 


Pilonii de beton în diferite culori sprijină plafonul înalt, 
şi o lumină diafană se prefiră prin ferestrele murdare ale 
acoperişului. Maşinării colosale cu pinioane şi volane sunt 
înşirate de-a lungul pereţilor: cilindri, strunguri şi alte 
aparate de prelucrat tabla ale căror nume nu le cunosc. De 
grinzi atârnă lanţuri cu cârlige la capăt, iar lungimea 
întregii săli e străbătută de o traversă susţinută de o 
structură portantă nituită de mărime colosală. Din plafon 
se bălăbănesc, pe deasupra maşinăriilor, furtunuri groase, 
ca nişte aspiratoare gigantice. Există şi etajere de-a lungul 
pereţilor, cu o mulţime de compartimente goale. Din toată 
sala răzbate un iz vag, de petrol. 

Tata e cel care mi-a povestit despre maşinile astea. 

El a lucrat aici, înainte ca producţia să se mute în Asia şi 
fabrica să se închidă. Jumătate din Ormberg lucra aici mai 
demult, iar cei care nu făceau asta lucrau la TrikâKungen. 

De aceea sunt atât de mulţi şomeri astăzi. 

Trec de maşinăria monstruoasă, care presa plăci enorme 
de metal, transformându-le în cuburi mici, şi încerc să-mi 
imaginez cum era să lucrezi aici. Tata spune că nu era aşa 
rău, că era luminos şi curat la vremea aceea, că salariile 
erau bune, iar colegii drăguțţi. 

Mai spune şi că politicienii i-au dezamăgit pe cei din 
Ormberg şi că viaţa lui ar fi arătat altfel dacă producţia nu 
s-ar fi mutat în afara ţării. 

Mă întreb ce, mai exact, ar fi fost diferit. Mama ar fi avut 
cancer şi aşa, probabil. Dar poate că tata nu ar fi băut la 
fel de multă bere şi nu ar fi trebuit să apeleze la 
cotoroanţa de la Oficiul forţei de muncă. 

Tata arată mereu trist când vorbeşte despre Brogrens, 
iar eu fac tot ce pot să-l aduc într-o dispoziţie mai bună. 
Incerc să-i explic că există şi părţi pozitive în faptul că nu 
mai lucrează acolo, de exemplu are mai mult timp să 
lucreze la casă. N-am fi avut niciodată terasa cea mare 
dacă ar fi continuat să lucreze aici. 

Atunci râde, mă înhaţă pe la spate, ca într-o manevră de 
luptă, şi îmi spune că am dreptate. La naiba cu idioţii de la 
Oficiul forţei de muncă, şi de altfel şi cu cei de la Brogrens. 


e 136 œ» 


Îmi place când face asta. 

În fundul sălii cu maşini se află biroul şefului de echipă. 
E gol, fireşte, însă pe duşumea zac împrăştiate nişte cărţi 
de telefoane. Pare să fi fost foarte complicat înainte; dacă 
trebuia să suni pe cineva, erai nevoit să cauţi numărul într- 
un soi de enciclopedie. 

Câteodată răsfoiesc cărţile de telefon. Acolo sunt numele 
şi numerele tuturor celor care locuiau aici şi ale diverselor 
firme. Foaia e subţire şi ondulată de la umezeală, se rupe 
repede dacă tragi de ea. 

În dreptul biroului, pe duşumea, se află o saltea veche şi 
murdară, iar lângă ea câteva lumânări. Pe jos e plin de 
doze goale de bere şi de mucuri de ţigară - nu sunt 
singurul care vine aici. 

Pun cu grijă cutia cu turnul Eiffel pe duşumeaua de 
beton. Mă aşez pe salteaua umedă şi deschid rucsacul. 
Scot jurnalul şi doza de cola pe care mi-am adus-o de 
acasă, caut pagina cu colţ îndoit şi încep să citesc. 


Tocmai s-a întâmplat un lucru ciudat. P. a intrat în 
toaletă. O clipă mai târziu am intrat şi eu, ca să iau nişte 
cremă de mâini. 

P. stătea pe WC, cu pantalonii adunaţi în jurul 
genunchilor, şi trimitea mesaje când am intrat. 

L-am întrebat de ce trimitea mesaje de pe toaletă. S-a 
enervat şi a spus să încetez cu spionatul. 

De ce să trimiţi mesaje de pe toaletă? 

De ce?? 


Ormberg, 27 noiembrie 


Tocmai am încheiat o şedinţă. 

Am făcut paşi înainte! 

Andreas a primit răspuns de la unul dintre spitale. 
Spitalul Kullbergska din Katrineholm a operat o fată de 
cinci ani de fractură la încheietură, în 1993. Fata a avut 
apoi o infecţie gravă şi a fost tratată cu antibiotice 
intravenoase timp de trei zile, înainte de a fi trimisă acasă. 


e 137 œ» 


Medicul legist a comparat imaginile în infraroşu din 
raportul de autopsie cu fişa medicală a fetei şi este „99% 
sigur că este ea”! 

Fata se numea Nermina Malkoc. Se născuse în Sarajevo, 
într-o seară de Anul Nou, în pragul lui 1988. A venit ca 
refugiată în 1993, împreună cu mama sa, Azra Malkoc, 
născută în 1967 în Sarajevo. 

Bingo! a izbucnit Malin, când ne-a dat vestea Manfred. 
Părea atât de veselă, de încrezătoare. Victorioasă. 

M-am uitat la fotografiile cu scheletul fetei moarte. La 
craniul cu lungile şuviţe de păr. Părea atât de ireal, atât de 
nedrept. Aici stăteam noi, mâncând prăjituri şi bucurându- 
ne că am identificat-o. 

Moartea ei. Bucuria noastră. Brioşele cu scorţişoară. 

Toţi ne simţeam bine în sala noastră mizerabilă. 

Nermina şi mama ei, Azra. Locuiau la centrul de 
refugiaţi din Ormberg - în vechea fabrică TrikâKungen. 
Aceasta fusese folosită ca adăpost de refugiaţi şi la 
începutul anilor nouăzeci, când mulţi veneau din fosta 
Iugoslavie. 

Se pare că Azra şi Nermina au plecat de la adăpost la 
începutul lui decembrie 1993. După asta nu mai există 
informații despre ele. 

Dar sora mai mare a Azrei, Esma Hadzic, era cazată şi 
ea aici, la adăpostul de refugiați. lar ea locuieşte încă în 
Suedia. 

Tocmai la Gnesta. 

Ne ia numai o oră cu maşina până acolo. Se pare că 
acum e în concediu, în Insulele Canare, dar Manfred a 
vorbit cu ea la telefon şi a spus că nu a mai auzit nici de 
Azra nici de Nermina de când au dispărut de la adăpostul 
de refugiaţi. A mai spus şi că Azra era însărcinată în acel 
moment. 

Andreas şi Malin o vor interoga pe Esma şi vor lua probe 
de îndată ce va sosi acasă. 

Am început să lucrăm imediat cu informațiile noi. 

Manfred a luat legătura cu Biroul pentru migrație. Malin 
şi Andreas au început să facă cercetări în legătură cu 


e 138 » 


adăpostul de refugiaţi: cine erau angajaţii la începutul 
anilor nouăzeci? S-a întâmplat atunci ceva special, ce 
putea fi pus în legătură cu Azra & Nermina? 

P. a trecut prin lista cu condamnările pentru acte de 
violență din zonă şi l-a contactat pe procuror. 

Am discutat şi posibilitatea ca Azra să-şi fi omorât fiica. 
Când e ucis un copil, făptaşul e adesea un părinte, biologic 
sau vitreg. Că Azra a dispărut după moartea Nerminei 
poate fi un indiciu pentru asta. Poate şi-a curmat viața. 

Vom săpa în trecutul Azrei ca să aflăm dacă avea 
probleme psihice sau dacă era violentă. 


Un sunet îmi perturbă lectura. Un bufnet din cealaltă 
parte a sălii cu maşini, ca a unei uşi trântite. 

Pun rapid jurnalul în ghiozdan şi ciulesc urechile. 

În tăcere se aude ecoul unor paşi. 

Pândesc de după birou şi ghicesc silueta unei persoane 
care se apropie în penumbră. De-abia după câteva secunde 
văd că este Saga. Simt fluturi în stomac şi un val de 
căldură în interior. 

Poartă colanţi cu dungi, ghete groase şi geacă cu puf. Îşi 
leagănă ghiozdanul încolo şi-ncoace în mâna dreaptă. 

Părul roz îi e ridicat într-un coc în vârful capului. 

Îmi ridic mâna în semn de salut, iar ea aleargă spre 
mine. 

— Bună, spune ea cu răsuflarea tăiată. Eram sigură că te 
găsesc aici. 

— Bună, răspund eu. Nu eşti cu ceilalţi, la înot? 

— Ntt. Urăsc piscinele. Ai idee câte chimicale folosesc în 
ele? Ca să omoare bacteriile din apă? 

— N-am idee. 

— Exact. Nimeni nu se gândeşte la asta. 

— De ce trebuie să omoare bacteriile? 

Saga îşi pune rucsacul lângă saltea şi se aşază lângă 
mine. Văd că pe umerii de la geacă se întind pete umede şi 
realizez că sunt aici de mult timp şi că, pesemne, a început 
din nou să ningă. i 

— Lumea se pişă în apă. Iți dai seama ce scârbos? 


< 139 + 


— Şi de-aia trebuie să toarne chimicale? 

— Exact. Deşi cred că chimicalele sunt mai periculoase 
decât un pic de pipi. 

Saga se uită în tavan, gânditoare. Apoi spune: 

— Totuşi, n-ai vrea să înghiţi apă din aia. Sigur e mai 
dăunătoare decât, să zicem, undele radioactive. Şi infinit 
mai scârboasă. 

Nu mă pot abţine să nu râd. 

Saga rămâne tăcută un moment, trage de un puf, dintr-o 
gaură mică din geacă, şi apoi de altul. Şi încă unul. Cad pe 
duşumea ca fulgii de zăpadă de afară. 

— Ştii ce? spune ea ezitând. 

— Da? 

— Acum suntem împreună, nu? 

— Da, răspund. 

Pentru o clipă, rămânem aşezaţi pe salteaua veche şi 
zdrenţăroasă. E un sentiment plăcut şi deloc ciudat, ca şi 
cum să fim împreună ar fi lucrul cel mai firesc din lume. 

Ca şi cum nu s-ar fi schimbat nimic, deşi totul este 
diferit. 

Apoi Saga se întinde după rucsac şi ia o pungă din care 
scoate un obiect, aproape la fel de mare ca o jumătate de 
litru de lapte la cutie. 

— Ce e asta? întreb. 

— Proiectul meu special. E o piramidă construită din 
bete de chibrit folosite. 

— Superb! 

Saga zâmbeşte cu modestie. 

— Nu tocmai. E piramida lui Keops. 

Mângâie delicat suprafaţa beţelor de chibrit. Oja neagră 
de pe unghii străluceşte în lumina firavă a ferestrei din 
plafon. 

Undeva picură apă pe duşumeaua de beton. 

— Dar văd că nu sunt lipite. Cum le-ai legat? 

— Le-am legat cu aţă dentară refolosită. Am vrut ca totul 
să fie reciclat. 

— Wow! 

— Cred că nu am mai folosit niciodată aşa de multă aţă 


e 140 œ» 


dentară ca în ultima săptămână. Acum gingia îmi 
sângerează numai când o ating. Dar, dacă aş fi luat aţă 
dentară nouă, aş fi trişat. Nu-i aşa? 

Dau din cap. 

Ne întrerupe un bufnet surd. Aud glasuri îndepărtate 
ridicând şi coborând tonul. Râsete, apoi un urlet strident şi 
paşi care se apropie. 

Ne ascundem din reflex în spatele biroului vechi, însă 
este prea târziu. Ne-au văzut deja. 

Vincent, Muhammed şi Albin se grăbesc spre noi, ca şi 
cum ar fi nişte câini de vânătoare care simt miros de 
sânge. Vincent e cel din faţă, merge mereu înainte, pentru 
că este căpetenia de neînvins. 

Regele tâmpiţilor din Ormberg. 

Ajuns lângă noi, suflă tutunul cu o putere incredibilă, ca 
un proiectil maroniu, şi îşi încrucişează mâinile la piept, îşi 
drege glasul, îşi dă capul pe spate şi se uită în jos la noi. 

— Da’ ce dracu”, Ja-ke, ţi-ai găsit fată? 

Muhammed şi Albin râd strident. Albin îşi aprinde o 
ţigară. 

Trage fumul, îl ţine în gură câteva secunde şi apoi îl 
suflă spre plafon. 

Vin şi mai aproape. Saga se strânge în mine. Dintr- 
odată, simt totul mai acut: frigul brut care se strecoară sub 
geacă, mirosul de mucegai, şuierul respirației lui Saga şi 
sfârâitul vag al ţigării lui Albin, când trage fum în plămâni. 

— Eşti împreună cu proasta asta? întreabă Vincent dând 
din cap spre Saga. Pentru că atunci vreau să-ţi mulţumesc. 
Niciunul dintre noi nu ar vrea să se culce cu ea, nici dacă 
ne-ar ruga. Aşa că ne faci o favoare. 

Vincent zâmbeşte larg şi continuă sacadat: 

— La dracu’! Sunteţi un cuplu al naibii de drăguţ. 
Proasta şi poponarul retardat. V-ar sta bine în Stockholm, 
cu semenii voştri. 

Râsete stridente. Muhammed rânjeşte. Albin mai trage 
un fum. 

Pare nesigur. 

— Plecăm acum, spune Saga, începând să-şi adune 


e 141 œ 


lucrurile. 

li fâşâie geaca atunci când se ridică. Pe obraji i-au 
apărut pete de roşeaţă, iar mâinile îi tremură. 

— De ce? spune Vincent. Noi abia am venit. 

Se întinde după piramida lui Saga de pe birou, o ţine în 
faţa lui şi se încruntă, ca şi cum ar încerca să rezolve o 
problemă matematică a dracului de grea. 

Doi plus doi, gen. 

— Ce mama naibii e asta? 

Intoarce construcţia de chibrituri pe toate părţile. O 
pune spre lumină şi îşi mijeşte ochii. Apoi o scutură, ca şi 
cum ar vrea să verifice dacă există ceva înăuntru. 

— Dă-mi-o! se milogeşte Saga, întinzându-se după 
piramidă. 

— Dacă spui ce e. 

Atunci Vincent zăreşte cutia cu turnul Eiffel care se afla 
pe duşumea, lângă salteaua murdară, şi scapă piramida pe 
jos. Aceasta aterizează cu un trosnet, iar chibriturile se 
împrăştie pe betonul umed. Muhammed şi Albin par să 
şovăie, se uită la Vincent ca şi cum şi-ar aştepta ordinele în 
acelaşi timp în care Vincent face un pas înainte şi ridică 
turnul Eiffel. Străluceşte uşor în lumina firavă şi scârţâie 
un pic atunci când Vincent îl ţine de vârf pendulându-l într- 
o parte şi-n alta. 

— Nu-mi spune că ai stat acasă să construieşti rahatul 
ăsta. N-ai ceva mai bun de făcut? Îţi lipseşte mămica? Nu 
ai voie să umbli cu sora ta sexy? 

— Este un turn Eiffel, spun eu încet. 

Vincent îl lasă să cadă pe duşumeaua de beton. 
Aterizează cu un sunet metalic, culcat într-o parte, o idee 
strâmb, dar încă intact. 

Vincent se întoarce şi îi face semn din cap lui Albin. 
Acesta înaintează şi i se alătură nesigur, aruncă ţigara 
către un aparat vechi şi tuşeşte. 

E păcat de Albin. 

Toţi ştiu că e păcat de Albin. Nu numai pentru că e un 
idiot care are note proaste la toate materiile, ci şi pentru 
că tatăl lui e handicapat. Bunica lui a luat un medicament 


e 142 œ» 


periculos când era gravidă, iar asta a făcut ca tatăl lui 
Albin să se nască fără picioare. 

E păcat şi de Vincent. 

În orice caz aşa, spune Melinda. Tatăl lui lucrează pe o 
platformă petrolieră în Marea Nordului şi nu e aproape 
deloc acasă. 

Încerc să mă gândesc la toate astea când Albin stă acolo 
lângă turnul Eiffel şi se uită la mine fără nicio expresie. Mă 
străduiesc cu adevărat să-mi imaginez cioturile tatălui său 
şi cum scaunul cu rotile se împotmoleşte când încearcă să-l 
treacă de un prag înalt - şi nu reuşeşte. 

Dar nu merge. 

Oricât m-aş strădui, nu-mi poate fi milă de el acum. Şi 
frica e tot acolo: mi-e mai greu să respir, ca şi cum cineva 
m-ar fi legat strâns, strâns cu o sfoară, iar plămânii mi-ar fi 
plini de gelatină verde. 

Albin se uită întrebător la Vincent. 

Vincent dă din cap şi spune: 

— Zdrobegşte rahatul! 

— Nu! strig eu sărind. Nu. Nuuu! 

Albin se uită la mine cu o expresie obosită. Apoi dă din 
umeri, ca şi cum asta ar fi numai unul dintre lucrurile 
bizare pe care Vincent i le cere în fiecare zi. Încă un 
îndemn, pe care el nici nu e în stare, nici nu vrea să îl pună 
sub semnul întrebării. 

Îşi ridică piciorul şi izbeşte turnul Eiffel cu adidasul lui 
mare şi ud, de parcă ar fi un păianjen pe duşumeaua unui 
beci. 


e 143 + 


Malin 


Medicul legist Samira Khan e atât de scundă, că de-abia 
îmi ajunge la piept. 

Dă mâna cu toată lumea. 

Părul lung şi brun îi e prins la spate într-o coadă 
împletită, groasă. Are o salopetă de plastic peste hainele 
verzi care fâşâie când se mişcă. Pe o bancă lângă ea se află 
mănuşile şi ochelarii. 

Au trecut aproape două săptămâni de când am avut 
întâlnirea aceea pe Skype, ca să vorbim despre scheletul 
de la movilă. 

Atunci n-am fi bănuit că aveam s-o vizităm pe Samira în 
legătură cu o altă crimă. Sau că Peter avea să dispară fără 
urmă. 

Manfred, Svante şi cu mine am mers o sută optzeci de 
kilometri până la Solna ca să o întâlnim personal pe 
Samira. Andreas a rămas la Ormberg. Se întâlneşte cu 
colegii lui Svante ca să discute cum să ne organizăm 
anchetele cât mai eficient. 

Chiar dacă nu suntem siguri 100% că sângele de pe 
adidasul lui Hanne aparţine victimei de la movilă, 
presupunem până una alta că aşa este. Asta înseamnă că 
Hanne, poate şi Peter, au fost martori când femeia a fost 
omorâtă sau măcar se aflau prin preajmă la acel moment. 

Acest fapt are consecinţe, bineînţeles, în ancheta 
dispariţiei lui Peter: în primul rând putem presupune că el 
şi Hanne au dispărut vineri, în aceeaşi zi în care femeia a 
fost omorâtă, şi că cele petrecute se leagă. 

În al doilea rând, acum trebuie să pornim de la 
posibilitatea de-a fi fost victima unei infracţiuni. Faptul că 
a dispărut fără urmă timp de şase zile ne face să credem 
că nu a fost vorba numai de un accident. Dacă ar fi zăcut 
undeva prin pădure neajutorat, cu un picior rupt, sau dacă 
s-ar fi înecat în râu, l-am fi găsit până acum. 

Samira îşi pune mănuşile. 

— Cum e cu colegul vostru? întreabă ea ca şi cum mi-ar 


e 144 œ 


citi gândurile. L-aţi găsit? 

— Încă nu, răspunde Manfred. 

Samira îşi întinde mănuşa de latex pe mână şi îşi 
încruntă sprâncenele. 

— Şi credeţi că dispariţia lui poate fi legată de moartea 
acelei femei? întreabă schiţând un semn din cap spre 
cadavrul de pe masa de autopsie din oţel inoxidabil. 

— Putem să o legăm de locul crimei pe cealaltă colegă a 
noastră, Hanne, spune Svante. 

— Hanne? Femeia cu pierderi de memorie? 

— Corect, confirmă Svante. 

Samira îşi aranjează salopeta de plastic şi se întinde un 
pic. 

— Bine. Începem? 

Ne îndreptăm spre masa de autopsie. Corpul femeii e 
palid şi subţire, iar şuviţele de păr îi sunt răsfirate în jurul 
capului. 

Corpul a fost cusut minuţios în urma autopsiei. 

Samira începe să turuie, cu o voce joasă, profesională, 
fără pic de emoție. 

Trebuie să fi făcut asta de o sută de ori. S 

— Femeie necunoscută, de vreo cincizeci de ani. Înaltă 
de un metru şaptezeci şi cinci, cincizeci şi opt de 
kilograme... 

Svante o întrerupe: 

— Asta nu înseamnă subponderală? 

— Nu, presupune un IMC imediat sub nouăsprezece. E 
considerat normal, deşi e la limita intervalului normal. 

Svante dă din cap şi îşi îngroapă degetele în barba sa 
bogată, de parcă ar căuta ceva acolo. 

Trag cu ochiul la femeia de pe masa de autopsie, însă 
evit să mă uit la faţa ei zdrobită. 

— A fost sănătoasă şi a avut condiţie fizică bună, 
continuă Samira. Toate organele interne sunt în stare bună 
însă mai e un aspect... 

Aruncă o privire peste foile sale, apoi continuă: 

— Se poate vedea o anume hipotrofie musculară, adică o 
slăbire a muşchilor scheletici. Asta indică faptul că suferea 


e 145» 


de un fel de boală pe care eu nu o pot depista aici şi acum 
sau că avea o viaţă sedentară. În orice caz, putem constata 
că era slabă nu pentru că se antrena mult, ci dintr-un 
motiv cu totul opus. Şi încă ceva. 

Samira face un pas spre capul femeii, întinde mâna şi îi 
desparte buzele. 

Se aude un sunet de fălci descleştate şi îmi strâng 
pleoapele. 

— Dantura îi e într-o stare destul de proastă. Are o 
parodontită extinsă, carii, şi a pierdut câţiva dinţi. Există 
vreo două plombe în premolari, dinţii situaţi mai în faţă, 
lângă obraz, pe maxilarul inferior. Se pare că un fel de 
aliaj de aur a fost folosit drept material de umplere. 
Odontologul legist încă nu s-a uitat la ele, însă eu cred că 
nu sunt lucrate în Suedia. Uite aici! 

Vocea Samirei e calmă, cuvintele sunt alese cu grijă şi 
stilul ei e pedant, cu toate astea mi-e greu să asimilez ceea 
ce spune. Cu atât mai puţin sunt în stare să mă pot aduna, 
ca să mă uit la faţa femeii. 

— Interesant, spune Manfred. 

Svante stă lângă el, bâiguind aprobator. 

— E ceva obişnuit ca lumea să aibă astfel de probleme 
cu dinţii? întreabă Manfred. 

Samira dă din cap. 

— Nu e neobişnuit. Cel mai întâlnit motiv este frica de a 
merge la dentist. Apoi vedem asta destul de des printre 
narcomani şi printre cei cu probleme psihice. 

Manfred şi Svante murmură ceva, aplecaţi peste masa 
de autopsie. 

— Însă nimic nu ne indică faptul că s-ar fi drogat, 
continuă Samira. Nu are nicio cicatrice vizibilă sau răni 
cauzate de ace de seringă. Ba mai mult, am primit primele 
rezultate ale analizelor chimice. Sângele şi urina au ieşit 
negative pentru... Aşteptaţi puţin. 

Samira verifică nişte foi aflate pe o bancă, lângă masa 
de autopsie, şi continuă: 

— Nicio urmă de neuroleptice în doze mici, zolpidem, 
benyodiazepină sau acid gamma-aminobutiric, GABA, 


e 146 œ» 


adică. Dar mai aştept şi alte rezultate. 

Samira tace, face un pas la o parte şi îmi întâlneşte 
privirea. Apoi se încruntă. 

— Eşti bine? Vrei să stai jos? 

Manfred şi Svante se întorc şi mă studiază fără să spună 
nimic. 

— E în regulă, mint eu, schițând un zâmbet. 

Samira aprobă uşor din cap, apoi se apleacă peste 
corpul de pe masă şi continuă. 

— A născut cel puţin un copil, se vede după bazin. 

— Numai unul? întreabă Svante. 

Samira zâmbeşte rece. 

— Nu se poate vedea. Tot ce pot spune e că a avut cel 
puţin un copil. 

Îmi vine o idee şi înaintez cu câţiva paşi ca să mă alătur 
lui Manfred, la căpătâiul femeii. 

— Ai menţionat că plombele din dinţii femeii puteau fi 
puse în afara ţării, spun uitându-mă fix în ochii negri ai 
Samirei. 

— Ar fi putut, da. Şi e clar, problemele ei dentare pot fi 
puse pe seama lipsei de acces la medicina modernă. Ar 
putea fi refugiată, de exemplu. Nu cred că medicina 
dentară în ţări precum Siria funcţionează prea bine. 

Samira ia o mină tristă, îşi înclină un pic capul într-o 
parte şi mângâie uşor cu degetul braţul femeii. Gestul are 
o afecţiune care mă surprinde. 

— Dar are un fizic european, spune Samira şovăind. 
Zonele în care există azi conflicte armate sunt în afara 
Europei. 

În încăpere se aşterne liniştea. Manfred îşi drege vocea. 

— Să ne mai uităm un pic la leziuni? întreabă el, arătând 
spre urma lăsată de glonţ pe pieptul ei. 


Împart maşina cu Manfred la întoarcerea în Ormberg. 
Svante pleacă la Orebro cu maşina proprie. 

— Crezi că e imigrantă? întreabă Manfred când se 
angajează pe E4. 

Reflectez, uitându-mă pe fereastră. 


e 147 œ» 


— Fata de la movilă, Nermina Malkoc, locuia la centrul 
de refugiaţi din Ormberg. Amândouă au fost găsite în 
acelaşi loc. Amândouă au fost omorâte. Amândurora le 
lipsesc încălţările. Şi tocmai că, la începutul anilor 
nouăzeci, când Nermina a fost omorâtă, TrikâKungen era 
folosit ca adăpost de refugiaţi. Eu nu fac decât să mă 
întreb dacă e o întâmplare. 

— Vrei să spui că cineva umblă prin zonă şi omoară 
refugiaţi? Că poate avem de-a face cu un rasist? 

Dau din umeri şi privesc departe, cum clădirile se 
conturează pe fondul cerului care se întunecă. 

— Cine ştie. 

Manfred aprobă din cap. 

— Tu şi Andreas puteţi merge să discutaţi mâine cu 
cineva de la centrul de refugiaţi. Ei trebuie să ştie dacă 
lipseşte cineva. a 


Andreas îşi ridică mâna în semn de salut când ne 
întoarcem la birou. Apoi se plânge de ziariştii care au 
aşteptat toată ziua afară, în maşini. 

Îl observ stând singur la masă. 

Scaunele lui Hanne şi lui Peter sunt goale. 

Deşi locul e strâmt, nu le-am mutat hârtiile şi lucrurile. 
Au rămas aşa, ca o reamintire tăcută, dar insistentă a ceea 
ce s-a petrecut - tutunul lui Peter, caietul lui de însemnări 
mâzgălite la repezeală şi tubul de cremă al lui Hanne, 
cumpărat de la farmacie. 

Manfred prezintă un scurt rezumat al întâlnirii noastre 
cu medicul legist. Îmi scot geaca, o pun în cuier şi mă aşez 
în faţa lui Andreas, fără să-i caut privirea. Apoi încep să-mi 
verific e-mailurile. 

Câteva minute mai târziu sună Max. Andreas se uită 
insistent la mine în timp ce răspund la mobil, aşa că ies în 
vechiul magazin ca să fiu lăsată în pace. 

Mă aşez în faţa ferestrei mici şi murdare, în spatele a 
ceea ce odată era casa de bani, răzuiesc un pic cu piciorul 
praful de pe jos. Rămân urme adânci în care zăresc 
pardoseala de culoarea muştarului. 


< 148 >» 


Afară e deja întuneric şi fulgi enormi se cern din cerul 
întunecat. 

În mai puţin de o lună vine Crăciunul. 

Sper că până atunci îl vom fi găsit pe Peter şi vom fi 
soluţionat crimele. Şi mai sper că voi fi departe de 
Ormberg. 

Max se simte bine. 

Ba chiar foarte bine. A fost lăudat de şeful lui pentru 
contribuţia adusă într-un caz complicat de despăgubire. O 
femeie în jur de cincizeci de ani cu un presupus 
traumatism cervical prin hiperextensie a purtat un proces 
lung împotriva companiei de asigurări unde lucrează el şi, 
mulţumită aportului lui, compania nu îi mai plăteşte 
despăgubiri. 

— E fantastic, nu primeşte un ban, spune el cu o 
mândrie prost ascunsă. 

Ei bine, foloseşte exact aceste cuvinte. 

E ceva ce mă deranjează în lunga şi amănunţita lui 
expunere. 

Nu e atât realitatea că biata femeie rănită rămâne fără 
bani, cât mai degrabă faptul că el este atât de îngrozitor de 
anost şi de pisălog. Nu mi s-a părut niciodată prea 
interesant să-l ascult când vorbeşte despre munca lui. Ba 
mai mult, nu mă întreabă nici măcar o dată cum mă simt 
eu. 

De nicăieri, cuvintele mamei răsună în minte: 

Chiar îl iubeşti? 

Asta mă irită şi mai mult, dar de data asta sunt supărată 
pe mama. Ea care mereu crede că ştie ce e mai bine 
pentru mine, cu toate că, în ceea ce-o priveşte, n-a reuşit 
niciodată să se desprindă de văgăuna asta. Cu toate că 
încă locuieşte în aceeaşi casă în care a crescut şi 
interacționează cu aceiaşi oameni ca atunci când era copil. 

Max încheie convorbirea spunându-mi că nu ne putem 
vedea la sfârşit de săptămână, are de lucru şi îi răspund că 
nu-i nimic, că oricum trebuie să rămân în Ormberg şi să 
lucrez la anchetă. 

— Aha, bine, e tot ce spune, tot nu mă întreabă cum 


e 149 + 


sunt. 

Când închid, am o senzaţie inexplicabilă de greață. 

Ca şi cum mi-aş fi dat seama de ceva, însă nu-mi pot 
formula ce anume. 

Apoi realizez ce este. 

Nu vreau să plec la Stockholm la sfârşit de săptămână. 
Nu mă simt în stare să stau în faţa noului televizor plat cu 
Max, ascultându-l cum turuie despre munca lui. Nu am 
niciun chef să mănânc antricot şi să beau două pahare şi 
jumătate de vin roşu. Nu îmi surâde nici ideea dea mă 
culca cu el în patul lui cel mare şi scump, cu saltea dublă 
din păr de cal şi cu tăblie tapiţată cu mătase, care se 
asortează perfect cu cuvertura. 

Ce-o fi cu mine de fapt? 

Am primit tot ce-am dorit vreodată, iar acum e ca şi cum 
nimic nu mai are nicio importanţă. 


— Totul bine? întreabă Andreas, şi ridică un pic din 
sprâncene în timp ce eu mă aşez şi pun mobilul deoparte. 

— De ce n-ar fi? răspund din scurt, dându-mi seama apoi 
cât de apăsat îmi e tonul. 

Manfred îşi drege vocea. 

— Să trecem în revistă indiciile primite de la colegi, în 
privinţa dispariţiei lui Peter sau aveţi de încheiat vreo 
socoteală înainte? 

Îmi întâlneşte privirea. Arată obosit. Are ochii roşii, iar 
corpul său mătăhălos e îndesat pe scaun ca un sac vechi de 
cartofi. 

— Sigur, răspund eu. 

Manfred răsfoieşte foile de pe masă. 

— Patru indicii în total, dintre care trei anonime. Prima 
e de la o anume Ragnhild Sahlen, care locuieşte lângă 
vechea fabrică TrikăKungen, prin urmare lângă centrul de 
refugiaţi. 

Andreas îşi ridică privirea şi o fixează drept pe mine. 

— Nu ea a fost cea care... 

— Ba da, spun eu. E baba care a vrut să facă plângere 
pentru furtul de bicicletă. 


e 150 œ» 


Manfred se uită mirat. 

— Mi-a scăpat ceva? întreabă el şi apucă pixul ca şi cum 
ar avea de gând să ia notițe. 

— De fapt nu, spun eu. Ragnhild Sahlen a venit aici într- 
o zi ca să anunţe un furt. Era convinsă că unul dintre 
bărbaţii de la centrul de refugiaţi a şutit o bicicletă. 

— Atunci să meargă la Vingâker, spune Manfred. Nu 
avem timp de aşa ceva. 

— Exact aşa i-am spus şi eu, îi confirm. Ce voia când a 
sunat? 

Manfred îşi lasă creionul să alunece pe hârtie în timp ce 
citeşte. 

— A spus că l-a auzit pe unul dintre bărbaţii de la 
centrul de refugiaţi strigând Allahu Akbar în seara în care 
Peter şi Hanne au dispărut. Potrivit spuselor ei... 

Manfred face o pauză şi se freacă la ochi, după care 
continuă: 

— A vrut să spună că persoana respectivă trebuie să fi 
fost implicată cumva în dispariţia lui Peter şi de aceea 
striga aşa. 

— Glumeşti? spune Andreas, în timp ce ridică punga de 
tutun şi îşi pune o doză. 

— Din păcate nu, spune Manfred. Putem ignora acest 
indiciu? 

— Absolut, răspund eu. 

Manfred continuă: 

— Adevărul este că cele trei indicii anonime se referă tot 
la centrul de refugiaţi. O altă persoană susţine că a văzut, 
la centrul de refugiaţi, doi bărbaţi de culoare purtând un 
covor făcut sul, în seara în care Peter a dispărut, iar 
femeia necunoscută a fost omorâtă, un covor destul de 
mare ca să ascundă un corp uman. 

Manfred face în aer semnul ghilimelelor când spune 
„corp uman” şi continuă: 

— lar o femeie a spus că a văzut sus, la biserică, trei 
tineri de culoare îndreptându-se spre pădure, în aceeaşi zi. 
Trei tineri care, după ea, păreau ameninţători. 

— Cum a ajuns la concluzia asta? întreabă Andreas. Că 


e 151 œ» 


erau ameninţători adică? ă 

— Nu reiese, oftează Manfred. În fine, a mai sunat un 
bărbat care a raportat că sâmbătă s-a aprins un foc pe 
terenul centrului de refugiaţi. Ei bine, credea că poate 
ardeau corpul cuiva. 

— Dumnezeule! exclamă Andreas. Au ars un corp? Doar 
pentru că a văzut un pic de fum? Ce se petrece cu locul 
ăsta blestemat? 

Se face linişte pentru o clipă, iar starea de tensiune se 
instalează din nou. 

Dintr-odată simt nevoia să îi apăr pe locuitorii din 
Ormberg, pe cei despre care Andreas are o părere atât de 
proastă, cu toate că el însuşi s-a născut şi a crescut nu 
departe de aici. 

— Adevărul e că, dacă mergi prin case şi vorbeşti cu 
lumea, vreau să spun, dacă îţi faci timp cu adevărat să stai 
jos şi să îi asculți, atunci vei înţelege de ce sună şi dau 
asemenea indicii. 

— Serios? 

Andreas rămâne sceptic. 

— Ormberg e o comunitate mică, continui eu străduindu- 
mă să rămân calmă, deşi obrajii mi se înfierbântă. Dintr-un 
motiv sau altul, autorităţile au decis să plaseze o sută de 
arabi în mijlocul pădurii, în mijlocul celor care locuiesc 
aici. O sută de persoane care vin din ţări cu valori total 
diferite de ale noastre. Care au trecut prin război, tortură 
şi suferinţă. lar aici au parte de tot ajutorul posibil, 
acoperiş deasupra capului, hrană, îndemnizaţii şi educaţie. 
Trebuie să înţelegi că oamenilor nu le-a fost uşor aici, în 
Ormberg. A fost mereu o localitate a exodului. 
Întreprinderile s-au închis şi s-au mutat în Asia. Poşta s-a 
închis, grădiniţa s-a închis. Până şi magazinul ăsta 
blestemat s-a închis. 

— Aşa e în multe locuri, spune scurt Manfred. 

— Da, confirm eu. Însă în Ormberg a fost aşa de 
generaţii. Înainte de criza textilelor şi de falimentul fabricii 
Brogrens existau aici o uzină şi o fabrică de cherestea. 
Acum nu mai e nimic. Absolut nimic. Oamenii se simt 


152 » 


trădaţi. Se simt vădit provocaţi când refugiații vin aici şi 
primesc totul servit pe o tavă de argint. Ba mai au şi o 
mulţime de pretenţii. Personal vorbitor de arabă la centrul 
de sănătate din Vingâker, ore speciale pentru femei la 
piscină... 

Mă opresc când văd privirea lui Andreas. Exprimă şi 
neîncredere, şi teamă, ca şi cum ar sta şi s-ar uita la un 
animal neobişnuit, periculos sau la un copil care s-ar juca 
cu o armă încărcată. 

— Unde vrei să ajungi? întreabă el. 

— Spun numai că înţeleg cum gândesc. Chiar dacă nu 
sunt de acord cu tot ce spun. Pentru că nu sunt. Nu sunt 
rasistă, dacă asta crezi. 

— Dar te auzi măcar? întreabă Andreas. Nu te auzi 
cum... Malin, ai fi putut fi chiar tu. 

— Poftim? Acum ce vrei să spui? 

— Ai fi putut fi chiar tu cea care să fugă din calea 
războiului şi a foametei. 

— Fii serios. Ăsta e sensul celor spuse de mine. Eu sunt 
din Ormberg şi nimeni nu ne ajută pe noi, cei de aici. 
Trebuie să mături în faţa propriei case înainte să ajuţi 
restul lumii. 

Manfred îşi izbeşte palma gigantică în masă atât de 
puternic, că foile se ridică şi se împrăştie jos, pe duşumea. 
Cafeaua se varsă din paharul de carton. 

— Fir-ar Să fie! Nu ştiu ce e cu voi doi. Dar, indiferent ce 
probleme aveţi unul cu altul, n-aveţi decât să le rezolvaţi în 
afara programului. 

Apoi se ridică şi începe să foiască încoace şi-ncolo prin 
cameră. 

— Dar, mă întorc eu spre el, nu fac decât să lămuresc de 
ce lumea face aşa cum face. Sunt dezamăgiţi că ei n-au 
primit niciodată vreun ajutor. Pentru că Ormberg nu a 
primit niciodată nici a zecea parte din resursele primite de 
refugiaţi. Tu ce părere ai? Nu te-ai gândit niciodată la 
asta? 

Manfred se opreşte şi se întoarce spre mine cu o 
lentoare de rău augur. 


< 153 + 


Corpul lui mare rămâne nemişcat, ca o statuie de piatră. 

— Nu contează defel ce cred eu despre centrul de 
refugiaţi. E cu totul lipsit de importanţă dacă eu consider 
că orele speciale la piscină pentru femeile musulmane sunt 
îndreptăţite sau nu. Suntem aici să investigăm o crimă. lar 
acum sunt două crime. Cel puţin două crime, aş adăuga, 
pentru că, dacă îl găsim mort pe Peter, atunci sunt trei. 

Mă uit la pozele de pe perete. La scheletul fetei din 
Ormberg şi la corpul din zăpadă al femeii lipsite de chip. 

Manfred nu pare să-mi observe privirea. Aşa că turuie 
mai departe: 

— Dacă nu vă puteţi lăsa la o parte divergenţele politice, 
o să vă trimit acasă. Mai mult, o să îi contactez pe şefii 
voştri şi am să le spun cât de neprofesional v-aţi purtat. S- 
a înţeles? 

Se cufundă într-unul dintre scaune, oftează adânc şi se 
uită în tavan. 

— Să fiu al naibii dacă o să continui să vă readuc la 
ordin în felul ăsta, spune el cu voce joasă şi deliberat 
răspicată. Veniţi-vă în fire, ce dracu'! 

Oftează din nou, îşi masează tâmplele cu degetul mare şi 
arătătorul. 

Apoi continuă: 

— Mergeţi mâine la centrul de refugiaţi şi vorbiţi cu 
personalul. Verificaţi dacă femeia de la movilă e de acolo. 
Apoi puteţi să o vizitaţi pe mătuşa Nerminei, Esma, în 
Gnesta. Vine azi acasă din Gran Canaria. Trebuie să aflăm 
mai multe despre Nermina Malkoc. Şi să o găsim pe mama 
ei. 


e 154» 


Jake 


Stau cu Saga în patul ei şi ne uităm la un film de groază 
pe laptop. În film e vorba despre o tipă care a devenit 
posedată pentru că s-a culcat cu un tip care era purtătorul 
unui demon. lar acum trebuie să se culce cu alt tip ca să 
scape de demon. 

— Cred că în SUA le e frică de sex, spune Saga apăsat, 
ca şi cum ar şti totul despre sex şi poate şi despre SUA. 

— Hm, spun şi îmi îngrop mâna în punga cu dulciuri. 

Saga le-a cumpărat, pentru că îi e milă de mine după ce 
s-a întâmplat cu turnul Eiffel. Ştiu că aşa este, dar 
adevărul e că mă bucură. Mă gândesc la Vincent, la 
Muhammed şi Albin. Îmi amintesc de privirea plictisită a 
lui Albin când a dat din umeri şi a călcat pe tum cu 
adidasul lui ud, de s-a făcut bucăţi. În numai câteva 
secunde, mi-a distrus munca de câteva săptămâni. 

După aceea Saga şi cu mine ne-am ajutat unul pe altul 
să culegem resturile. Piramida construită de Saga se ţine 
destul de bine. A reuşit să pună la loc chibriturile care s-au 
desprins când piramida a căzut pe duşumea, iar apoi 
aproape că nu s-a mai văzut că fusese stricată. 

Însă turnul Eiffel nu a mai putut fi salvat. S-a turtit ca o 
plăcintă şi era atât de strâmb, că nu-ţi mai dădeai seama 
ce reprezenta. 

Cu toate astea l-am luat cu mine la şcoală. L-am predat 
şi am explicat ce s-a întâmplat. Profesoara noastră, Eva, s- 
a înroşit pe gât când Saga şi cu mine i-am povestit ce a 
făcut Albin. A spus că avea să vorbească cu directorul 
imediat după oră. 

Poate a şi făcut asta, însă oricum nu se schimbă nimic. 

Turnul Eiffel e distrus, iar Vincent, Albin şi Muhammed 
vor fi mereu aceiaşi tâmpiţi cu aere. 

Saga spune aşa, adoră să-i spună lui Vincent tâmpit cu 
aere când el nu aude. 

Tata spune că Vincent şi banda lui o să se potolească, că 
vor fi ca toată lumea când o să crească. Zice şi că, de fapt, 


< 155» 


e păcat de Vincent şi că mulţi sunt aşa la pubertate. Că se 
întâmplă atât de multe în corp, încât capul nu mai poate 
ţine pasul. 

Mai spune şi că e o treabă de băiețel. 

Prin urmare, Vincent e răpit de propriul său corp, mă 
gândesc eu. De muşchi şi de acnee, şi de tot restul. 

Încă un motiv să nu devii bărbat. 

Saga îmi întâlneşte privirea. 

— O notă? întreabă ea făcând un semn din cap spre 
laptop. 

Mă uit la fata posedată care goneşte prin pădure, cu 
gura deschisă. 

— Opt, poate. Mi se pare chiar bun. Tu ce crezi? 

— E clar că nouă, spune Saga apăsat şi se mută mai 
aproape. 

Când îi simt braţul lângă al meu, fierbinţeala îmi 
cuprinde din nou pieptul, iar inima îmi face tumbe. Nu 
simt, ghicesc mai degrabă puful fin de pe braţul ei 
atingându-mi pielea. 

Fireşte că m-am gândit la asta de mii de ori: că s-ar 
putea întâmpla iar. Că ne-am putea săruta din nou. 

Asta faci când eşti împreună cu cineva. 

Gândul e excitant şi înspăimântător totodată. E ca şi 
cum ai sta la marginea trambulinei, în turnul de la lac, te- 
ai uita la oglinda apei şi ai şovăi - deşi ştii că nu e 
periculos, tot ţi se face o frică naşpa ca nu cumva ceva să 
meargă greşit. 

Saga opreşte filmul apăsând o tastă. Clipeşte şi se uită la 
mine cu un aer serios. Rimelul i s-a scurs ca o umbră 
întunecată sub ochi. Fardul de pe obraji sclipeşte în lumina 
slabă a ecranului. 

— Crezi că bântuie ceva la movilă? întreabă ea. 

— Vrei să spui dacă cred în copilul-nălucă? 

Aprobă din cap, îşi umezeşte buzele şi face ochii mari. 

— Nu cred în fantome, îi spun. Deşi în aceeaşi clipă în 
care cuvintele îmi ies din gură, îmi amintesc chipul palid şi 
scofâlcit din fereastra lui Berit, găurile negre din ochi şi 
linia subţire a gurii. 


e 156 » 


— Neh, nici eu. Dar cred că tot e ciudat. 

Saga loveşte tastatura cu vârfurile degetelor. 

— Ce e ciudat? 

Ezită, dar hotărăşte apoi că mie îmi poate mărturisi. 

— Că au găsit o groază de morţi acolo. Vreau să spun că 
nu are cum să fie doar o coincidenţă. Că acolo au fost 
găsiţi doi oameni morţi. Chiar dacă au trecut, gen, 
douăzeci de ani între crime. 

Mă gândesc la Nermina, care s-a refugiat în Suedia 
numai ca să moară. La tot ce cunosc, însă nu-i pot spune 
lui Saga. 

Totul e din vina Devianţei. 

Dacă nu aş fi ieşit în rochia mamei în seara aceea, aş fi 
putut preda jurnalul direct poliţiei. Atunci n-ar mai fi fost 
nevoie să mint tot timpul. 

Saga se uită la mine cu ezitare. Apoi spune: 

— Femeia pe care au găsit-o marţi. Fusese împuşcată. Şi 
era desculţă. 

— Ce? Desculţă în zăpadă? 

Saga aprobă din cap cu gravitate. 

— De unde ştii toate astea? întreb. 

— Fostul surorii mamei mele, care locuieşte la Brevens 
Bruk, are un fiu care locuieşte cu o fată din Kumla. 
Lucrează ca funcţionară la poliţia din Orebro. Dar nu ai 
voie să spui nimănui. Promite! 

— Promit. Ce-a mai spus? 

Saga îşi loveşte cu degetul inelul din nas. 

— Că arăta ca o fantomă. Cu păr sinistru, lung şi cărunt. 

— Tata spune că sigur era de la centrul pentru refugiaţi. 
Ca şi cel care a omorât-o. 

— De unde ştie el? 

Saga ridică un pic din sprâncenele perfect conturate. 

— Cine altcineva ar fi putut-o omori? Gunnar Sten? 
Familia Skog? Copilul-nălucă? 

— Nathalie spune că l-a auzit pe copilul-nălucă la 
movilă, spune Saga. De două ori. O dată a vorbit cu ea, i-a 
şoptit să vină. 

— Nathalie spune doar rahaturi. 


e 157 œ» 


Saga pare jenată. 

— Da, dar... 

Vocea i se pierde şi se apleacă spre mine. Are ochii mari 
şi negri în penumbră, şi un aer grav. 

Rămân locului, ca încremenit. Nu îndrăznesc să mă 
mişc. 

Nu vreau să mă mişc. 

Apoi mă sărută şi o sărut şi eu. E mai uşor de data asta, 
ca şi cum buzele ştiu ce au de făcut. 

Are gust de gumă de mestecat. Inchid ochii fără să ştiu 
de ce. E ca şi cum altfel ar fi prea mare presiunea, ca şi 
cum n-aş putea asimila tot ce se petrece. 

De afară se apropie paşi aşa că ne desprindem rapid 
unul de altul. 

— Mama ta? întreb. 

— Ei. E pe calmante. Nu ne va deranja. 

Dar, în acelaşi moment în care spune asta, se aude un 
ciocănit uşor în uşă. 

— Saga, vino şi adună după tine în bucătărie. 

— Mai târziu! strigă Saga, şi îşi dă ochii peste cap. 

— Nu, acum! Şi vreau să vorbesc cu tine ceva. 

Saga oftează şi se ridică. Îşi trece mâna prin părul roz. 

— Vin imediat, spune ea şi dispare pe uşă. 

Dar Saga nu se întoarce prea curând. In schimb, 
minutele trec fără să se întâmple nimic. Aud voci aprinse 
din bucătărie, dar nu pot distinge cuvintele. 

Trag cu ochiul la laptop, dar mă hotărăsc să nu mă uit 
mai departe la film înainte să vină Saga. Până la urmă, scot 
manualul de istorie din ghiozdan, cel în care încă se 
ascunde jurnalul lui Hanne, şi încep să citesc. 

Primele pagini sunt despre diverse audieri ţinute de 
Hanne şi de P. 

E foarte plictisitor, aşa că sar peste câteva pagini. 


Ormberg, 28 noiembrie 


P. şi-a schimbat parola de la mobil. Am descoperit asta 
când era la duş. Voiam să verific cum e vremea. Am tastat 


< 158 + 


parola obişnuită, pe care o avea de-o veşnicie, dar nu am 
putut deschide mobilul. 

Nu a mai schimbat niciodată parola înainte. Singura 
persoană care intră pe acest mobil, în afara lui, sunt eu. 

Trebuie să existe ceva în mobilul lui ce nu vrea să văd. 
Îmi amintesc şi de momentul când l-am surprins scriind 
mesaje în baie, cu pantalonii în vine. 

Ascunde ceva. 

Trebuie să aflu ce anume! 


După-amiază devreme la birou. 

Malin şi Andreas tocmai au vizitat-o pe Rut Sten, 
directoarea centrului de refugiaţi din Ormberg, la 
începutul anilor nouăzeci. 

Se pare că ştia de Azra şi de Nermina, însă nu-şi putea 
aduce aminte să fi fost ceva notabil cu ele. Au plecat din 
proprie iniţiativă de la adăpost, în data de 5 decembrie 
1993. Rut credea că avea de-a face cu permisul de şedere. 

Manfred mănâncă rulouri cu scorţişoară. 

Îl las s-o facă. P. l-a întrebat dacă într-adevăr e necesar 
să le înfulece pe toate. Mi-e atât de milă de Manfred. (Este 
gras, dar în acelaşi timp este o persoană adultă, perfect 
capabilă să decidă ce bagă în gură.) Dacă aş fi stat mai 
aproape de P., i-aş fi dat un ghiont, dar el stătea la uşă 
verificându-şi mobilul. 

Mobilul, da. 

M-am hotărât să nu spun nimic. Dacă îl acuz că are 
secrete, poate întoarce asta împotriva mea. Tu eşti cea 
care ai secrete, asta ar spune el. 

Și cam aşa e. 

Prin urmare, nu spun nimic. Nu întreb de ce şi-a 
schimbat parola. (Ar putea fi numai o coincidenţă, o 
întâmplare care nu are de-a face cu mine, CENTRUL 
UNIVERSULUI.) 

Nu, am fost ironică acum. Nu sunt centrul universului. 
Nici pentru P., nici pentru nimeni altcineva. Nici măcar 
pentru mine însămi: simt că mă dezintegrez lent în bucăţi 
minuscule, care fug şi dispar în direcții diferite, alunecă 


< 159 + 


precum frunzele de toamnă pe apa neagră şi rece a râului. 

Acesta este jurnalul dispariţiei mele. 

Nu fizic, dar metaforic, pentru că mă înfund tot mai mult 
în ceaţă, cu fiecare zi care trece. 

Ce se va petrece când nu voi mai fi Hanne? Când cea 
care sunt eu, amintirile mele, istoria mea se vor stinge şi 
vor fi făcute praf de boală? CE voi fi atunci? Un corp fără 
suflet? Un suflet fără un corp funcţional? O bucată de 
carne, cu sângele pulsând prin vene? 

Mă gândesc tot timpul la asta. 

Nu mi-e frică de moarte, mi-e frică să nu mă pierd pe 
mine însămi. 

De aceea jurnalul este atât de importanti. Ca să mă 
documentez cât mai mult, dar şi ca să-mi amintească cine 
sunt. 

Exist! Oricum, pentru o vreme. 


P. a verificat cazierul judiciar şi registrul presupuşilor 
infractori. Nu există prea mulţi criminali violenţi în 
Ormberg sau în vecinătate. Sunt mai mult oameni care se 
bat la beţie şi se droghează. 

Insă aceste două aspecte sunt de interes. 

Björn Falk: născut şi crescut în Ormberg, dar stabilit în 
Orebro între 2009 şi 2016. S-a mutat recent înapoi în 
Ormberg, după ce a moştenit casa părinţilor. Condamnat 
pentru abuz fizic, hărţuire, insultă şi ameninţare fizică. Și-a 
maltratat fosta parteneră, cu consecinţe aproape fatale, de 
două ori - o dată împingând-o într-o saună fierbinte şi 
blocând uşa. Femeia a trebuit să treacă prin trei 
transplanturi de piele ca să-şi repare leziunile de pe tors. 
Björn Falk a mai primit şi ordin de restricţie în două 
cazuri, în care şi-a hărțuit fostele prietene. 


Mi se strânge stomacul când citesc despre Björn. 

Este noul prieten al mamei lui Saga şi sunt destul de 
convins că ea nu ştie că e un ticălos care abuzează femei. 
Ar trebui să-i spun asta lui Saga, ca să o prevină pe mama 
ei. 


e 160 » 


Dar nu se poate. 

Nu pot spune nimănui despre ce e în jurnal. 

Mă trec fiori neplăcuţi, pentru că mi se aduce din nou 
aminte că jurnalul lui Hanne include lucruri pe care nu ar 
trebui şi nici măcar nu aş vrea să le cunosc. Lucruri care 
mai bine ar rămâne ascunse. N 

Poate ar fi mai bine să nu mai citesc în continuare. Insă 
tocmai când îmi trece asta prin cap, ochii mi se fixează pe 
următorul paragraf, făcându-mă să tresar. 


Celălalt este Henrik Hahn: un pedofil care-i abuza pe 
copiii din Örebro (de la şcoala în care lucra). Până la urmă 
a fost internat într-o clinică psihiatrică în 2014 şi se află la 
spitalul Karsudden, aproape de Katrineholm. Soția Kristina 
şi fiul Vincent locuiesc în Ormberg. 


Scap caietul pe jos, şocat. 

Tatăl lui Vincent este pedofil? 

Vincent a spus totuşi că tatăl lui lucrează pe o platformă 
petroliferă în Marea Nordului. Că e responsabil pentru 
toate calculatoarele şi sistemele IT de acolo şi că nu are 
voie aproape deloc să vină acasă în vizită. 

Să fie, de fapt, la Karsudden, cu toţi nebunii? 

Este un pervers? Desigur, ar fi un pervers mai 
reprobabil decât mine. Pentru că ultima oară când am 
verificat, nu era împotriva legii să-ţi placă hainele de fete 
şi machiajul. 

Vincent Hahn. 

Regele tâmpiţilor din Ormberg. 

Poate că tata are dreptate, în pofida a toate. Poate că e 
păcat de Vincent. 


e 161 œ» 


Malin 


Clădirea din cărămidă veche de mai bine de o sută de 
ani se înalţă impunătoare. De-a lungul corpului ei uriaş, 
printr-un un şir de ferestre înalte şi arcuite, se revarsă o 
lumină caldă, care se combină cu clarobscurul albastru- 
cenuşiu de decembrie şi colorează în auriu zăpada din 
dreptul fațadei. 

Se vede lumină şi din fosta clădire de birouri, situată la 
vreo cincizeci de metri de clădirea principală. De una 
dintre ferestre atârnă o stea de crăciun. 

Zăpada scârţâie sub picioarele noastre pe porţiunea 
scurtă dintre parcare şi intrarea principală. 

— Al dracului de frig, bombăne Andreas. 

Aprob. 

Termometrul arăta minus nouă grade azi-dimineaţă, 
când eu şi mama ne-am luat micul dejun. 

Mă opresc şi privesc din nou clădirea ce seamănă cu un 
palat. Aici au lucrat peste două sute de persoane până la 
falimentul fabricii TrikâKungen, de la începutul anilor 
şaizeci. Fabrica de textile care, alături de Bogrens 
Mekaniska, era principala sursă de locuri de muncă din 
Ormberg a dat faliment, lăsând loc concurenţei din afară. 

Mă gândesc cum trebuie să fi fost în anii de glorie, la 
sfârşitul anilor cincizeci. La acea vreme fabrica întreținea 
familii întregi, părinţii lucrau în schimburi şi se întâlneau 
aici, în curte. Acasă îi aşteptau copiii, probabil preocupaţi 
de noutăţile oferite de dezvoltarea tehnologică şi de 
veniturile duble ale părinţilor: televizorul, telefonul, 
discurile de vinil. Şi deasupra marilor păduri, undeva în 
spaţiul tăcut şi întunecat, plonja satelitul Sputnik. 

Evolutie, încredere în viitor. 

Apoi întunericul s-a lăsat peste Ormberg ca o pătură 
udă. 

Batem în uşiţa maronie din dreapta intrării principale. 

Deschide o femeie cu păr scurt şi cărunt, purtând un 
poncho de lână tricotată, de culoare naturală. Ochii senini 


e 162 » 


îi sunt înrămaţi de dungi groase de dermatograf, iar gura, 
conturată cu stacojiu, seamănă cu o rană sângerândă în 
mijlocul feţei. La gât îi atârnă o podoabă imensă, din metal 
emailat. Podoaba reprezintă un cărăbuş, poate un 
scarabeu. 

Femeia zâmbeşte, iar rana de pe chip i se deschide 
atunci când se prezintă ca Gunnel Engsăll, asistent social 
şi directoare a centrului. Felul în care strânge mâna e 
surprinzător de puternic, iar râsetul, când Andreas se 
poticneşte de prag, apare neaşteptat şi turbulent, ca o 
furtună într-o zi somnolentă de vară. 

— Hopa, spune ea. Nu ai fi primul care cade lat acolo. 
Intraţi! 

Parcurgem un coridor, trecem de o uşă deschisă, 
înăuntru zărim o încăpere mare, poate cantina sau o sală 
de adunare. Câţiva copii se joacă pe podea. Un băiat 
aleargă cu o bâtă de floorball. Două adolescente chicotesc 
pe o canapea. 

Mergem mai departe pe acelaşi coridor şi intrăm într-un 
mic birou. Ne aşezăm, fiecare, în câte fotoliu. 

Încăperea e destul de austeră, totuşi primitoare. Poate 
din cauza perniţelor colorate de pe fotolii. 

Gunnel ne spune că ne poate acorda numai douăzeci de 
minute, apoi soseşte aici un reprezentant al primăriei. Vor 
vorbi despre proceduri în caz de incendiu şi „alte prostii 
birocratice”. 

După ce rosteşte aceste cuvinte, râsetul ei tunător 
răsună în încăpere. 

Andreas îşi ia carnetul de însemnări şi îi explică de ce ne 
aflăm aici. 

— Marţi a fost găsită în pădure o femeie moartă, la mai 
puţin de doi kilometri de aici, spune el răsfoindu-şi 
carnetul. Era... 

Gunnel îşi ridică mâna, făcându-şi brăţările să zăngăne. 

— Nu-i de-aici. 

Andreas deschide gura ca pentru a spune ceva, însă 
cuvintele nu ies. 

— De unde ştiţi? Nici măcar nu... 


e 163 + 


— Am auzit deja de ea. Femeie la vreo cincizeci de ani? 
Păr lung, cărunt? 

Andreas îmi întâlneşte privirea, pare nesigur. 

— De unde aţi auzit? întreb. 

Mina îi rămâne neschimbată. 

— Ormberg e mic. Şi îi ţin sub observaţie pe cei de aici. 
Nu lipseşte nimeni. Dacă cineva ar fi dispărut, aş fi ştiut 
asta. 

— Bine, spune Andreas. Aha. Atunci mai am numai vreo 
două întrebări, după care plecăm. Dacă ne întoarcem în 
timp, în vinerea de întâi decembrie... 

Andreas se uită în carnet. 

— Atunci a fost omorâtă? întreabă Gunnel. 

Se lasă un moment de tăcere. 

Andreas îşi drege vocea. 

— Nu pot spune asta, din cauza caracterului confidenţial 
al anchetei. Dar aş vrea să vă întreb dacă s-a întâmplat 
ceva neobişnuit în seara aceea. 

Gunnel îşi lasă privirea să hoinărească pe fereastră. Apoi 
clatină alene din cap. 

— Nu cred. 

— Ni s-a spus că aţi făcut un foc aici. 

Gunnel clipeşte şi se uită nedumerită la Andreas. 

— Că am făcut foc? Da, poate am făcut. Da, câţiva băieţi 
au făcut o încercare înainte să fie furtuna aceea 
îngrozitoare. De ce? Nu e voie? 

— Da, absolut. Vreau numai să verific această 
informaţie. Mai avem şi un martor care susţine că un covor 
făcut sul a fost purtat până aici, la centrul de refugiaţi, în 
acea seară. Un covor care era destul de mare să ascundă 
un corp. 

Gunnel îşi încrucişează braţele la piept şi ia o mină 
aspră. 

— Asta e o glumă? 

Andreas tuşeşte şi se uită în jos, la ghetele lui. 

— Trebuie să verificăm indiciile primite, clarific eu. 

Gunnel clatină din cap. 

— Dacă cineva ar fi introdus un cadavru, am fi observat 


e 164 œ» 


asta. Şi obişnuim să punem pe grătar bezele, nu bucăţi de 
corp uman. 

Gunnel se ridică şi începe să păşească nervos prin 
cameră. 

Se opreşte în faţa ferestrei. Se uită la ziua cenuşie. 

— Ce se întâmplă cu lumea? întreabă apoi, retoric. E 
atât de multă ură. Atât de mulţi care-şi proiectează furia 
asupra refugiaților. De ce e lovit tocmai cel mai slab, cel 
care e deja la pământ? Puteţi să-mi explicaţi asta? 

Niciunul dintre noi nu spune nimic. Andreas arată de 
parcă ar vrea să se evapore din cameră. În ce mă priveşte, 
nu mai ştiu ce să cred. Sigur, ura şi violenţa sunt nişte 
realităţi îngrozitoare, dar e ceva iritant în legătură cu 
Gunnel şi cu diatriba ei corectă politic la adresa 
xenofobiei. 

Gunnel continuă: 

— Iar ieri a fost aici femeia aceea nebună. Ragnhild... 

— Ragnhild Sahlén? întreb eu. 

— Exact. Bătea câmpii despre o bicicletă pe care ar fi 
furat-o cineva de aici. Şi a mai spus că o să aibă grijă să ni 
se închidă centrul. 

Gunnel se aşază din nou. 

Andreas îmi întâlneşte privirea. 

— Aşa a spus? întreabă el. 

Gunnel aprobă. 

— Aţi lucrat aici şi la începutul anilor nouăzeci? întreb, 
încercând să schimb subiectul, pentru că, deşi 
comportamentul lui Ragnhild este ieşit din comun, totuşi 
mi-ar fi greu să cred că ar avea ceva de-a face cu femeia 
de la movilă. 

Gunnel dă din cap afirmativ şi îşi îndreaptă spatele. 

— Da, am lucrat aici într-o perioadă, în timpul războiului 
din fosta Iugoslavie. Atunci era acelaşi lucru. Lumea era 
atât de revoltată că refugiații se aflau aici. Imi amintesc că 
în anumite nopţi ajunsesem să dormim în grădină, cu 
extinctorul în mână. Zău aşa, se găsise unul care voia cu 
tot dinadinsul să aprindă arbuştii de afară. Am anunţat 
asta şi poliţia a venit de mai multe ori, însă nu l-au prins 


e 165 


niciodată. 

— Vă amintiţi de o fată de cinci ani, pe nume Nermina 
Malkoc? întreb eu. Locuia aici, cu mama ei, Azra Malkoc. 
Au fugit în decembrie 1993. 

Gunnel îşi încruntă sprâncenele şi îşi plimbă degetele pe 
scarabeul emailat care îi atârnă pe piept. 

— Nu, din păcate. Nu prea rețin numele. 

Andreas scoate o fotografie cu Nermina şi i-o întinde lui 
Gunnel. 

Aceasta o examinează în tăcere, apoi clatină din cap. 

— Îmi pare rău. Ar trebui să vorbiţi cu Rut Sten, cea 
care a fost directoarea centrului la acea vreme. Acum e 
pensionară. Sau puteţi încerca cu Tony, el a fost paznic. 

— Am vorbit cu Rut, spune Andreas. Şi-a amintit de Azra 
şi de Nermina, dar nu ştie încotro au luat-o după ce au 
plecat din Ormberg. 

Se aud bătăi în uşă, iar un tânăr cu părul prins în coadă 
apare în prag. 

— Au sosit, spune el. Suntem în clădirea directorului. 
Vii? 

Gunnel dă din cap. $ 

— Well? începe Andreas, după ce ne aşezăm în maşină 
pentru a pleca la Gnesta, ca să ne întâlnim cu Esma, sora 
Azrei Malkoc. 

S-a întors din Insulele Canare şi sperăm că ne va da un 
indiciu cu privire la locul unde se află mama Nerminei. 

— Well, ce? întreb. 

— N-a fost atât de periculos, nu? 

— Dar acum ar fi cazul să-ţi intre minţile-n cap, spun eu. 
De câte ori trebuie să-ţi explic că nu sunt rasistă? 

Mă gândesc la cearta noastră de ieri, de faţă cu 
Manfred. La ce a spus Andreas, că eu puteam fi, la fel de 
bine, cea care fuge de război şi de foamete. A fost un mod 
ieftin şi murdar de a aduna puncte. Andreas nu e numai un 
macho egocentric, mai vrea şi să îşi arate superioritatea 
morală pe spezele mele. 

Manfred trebuie să creadă că sunt din cel mai rău soi, 


e 166 » 


mulţumită trăncănelii lui Andreas. 

Rămânem tăcuţi tot drumul până la Gnesta. Afară se 
lasă seara. Zăpada începe să cadă pe când ne îndreptăm 
spre centru. Andreas parchează în zăpada fleşcăită de 
lângă blocul gri de trei etaje de pe Nygatan, unde locuieşte 
Esma Hadzic. 

Imi strâng geaca pe mine când pornim cu paşi repezi 
spre intrare. Fulgii de zăpadă care se învârtejesc în 
întunericul din jurul nostru absorb toate sunetele şi nu se 
mai aude decât scârţâitul ghetelor noastre spărgând crusta 
subţire. 

x 


Esma deschide uşa după ce soneria sună de două ori. E 
înaltă şi brunetă, cu trăsături delicate. Are părul tuns 
scurt, stil paj. Pare să aibă peste cincizeci de ani, însă are 
ceva copilăros pe chip, ca de păpuşă, ca şi cum ridurile ar 
fi numai o mască putând fi îndepărtată printr-un gest 
rapid, dezvăluind un chip de fată. 

Când dau mâna cu ea, văd că se sprijină de o cârjă şi că 
degetele îi sunt diforme, seamănă cu nişte crengi 
noduroase. 

Îmi surprinde privirea. 

— Reumatism, spune ea scurt. Sunt pensionată pe motiv 
de boală de mai bine de douăzeci de ani. Apoi intră în 
bucătărie, sprijinindu-se de cârjă, şi ne face semn să venim 
şi noi. 

Ne scoatem ghetele şi jachetele şi o urmăm. 

Apartamentul e mic, curat ca o farmacie şi zugrăvit în 
culori deschise. În hol şi în camera de zi, duşumeaua e 
acoperită de covoare orientale sobre, iar pereţii sunt reci 
ca într-o mănăstire. Până şi bucătăria îţi lasă aceeaşi 
impresie austeră. În mijlocul podelei acoperite cu linoleum 
tronează singuratică o masă simplă de pin, înconjurată de 
patru scaune. Nu există nici perdele, nici flori, nici 
decoraţiuni. 

Ne aşezăm, iar Esma ne serveşte cu cafea şi cu fursecuri 
cu ghimbir. Mă simt imediat prost când o văd străduindu- 
se să-mi întindă ceaşca cu mâinile ei suferinde. 


e 167 œ» 


— Aveţi nevoie de ajutor? întreb. 

_ — Nu, spune ea hotărâtă şi pune jos ceaşca în faţa mea. 
Işi toarnă cafea şi în propria ceaşcă şi se aşază anevoie 
lângă Andreas. 

— Este vorba de Nermina? întreabă ea cu voce subţire, 
dar fermă. 

Vorbeşte o suedeză perfectă, cu un uşor accent. 

Andreas îşi drege vocea, cu privirea fixată pe mâinile 
diforme ale Esmei. 

— După cum v-a explicat colegul meu, la telefon, nu 
suntem pe deplin siguri. Avem nevoie să-i confirmăm 
identitatea făcând comparaţie cu probele ADN ale rudelor. 
Insă există mai multe lucruri care ne fac să credem că ar 
putea fi cea găsită aproape de Ormberg în 2009. Avea 
plăci de metal pe radius, la antebraţ, care probabil au fost 
puse în urma unei fracturi a încheieturii. Dacă am înţeles 
bine, Nermina şi-a rupt încheietura în iarna lui 1993. 

Privirea Esmei este îndreptată spre lampa de bucătărie. 
Ochii îi lucesc şi clipeşte rapid de câteva ori. 

— A fost la mijlocul lui noiembrie. A căzut dintr-un copac 
la centrul de refugiaţi şi s-a lovit la mână. Au operat-o în 
Katrineholm. A venit acasă în aceeaşi zi, însă a fost nevoită 
să se întoarcă trei zile mai târziu, pentru că a făcut febră. 
A stat la spital câteva zile, până i s-a permis să revină 
acasă. Azra a fost atât de îngrijorată. Acest... schelet de 
copil care a fost găsit. Fata de la movilă. Se ştie când a 
murit? 

— Medicul legist crede că a murit cu câteva luni după 
operaţia de la încheietură, pentru că leziunile nu erau pe 
deplin vindecate. Dacă este Nermina, atunci înseamnă că a 
murit cândva la începutul anului 1994. Însă corpul a fost 
găsit acum opt ani. Atunci nu au reuşit să-l identifice, aşa 
că ancheta a fost întreruptă până când am început să 
lucrăm din nou la caz, la sfârşitul lui noiembrie. 

Esma dă din cap. 

— Şi cum a murit această fată... care poate că este 
Nermina? 

— A fost expusă unei forme de violenţă fizică, spune 


e 168 » 


Andreas. Ar putea fi vorba de un accident sau de un abuz 
fizic. Vreţi să aflaţi detaliile? 

Esma îşi ţine răsuflarea, dar dă din cap, iar câteva şuviţe 
din părul brun îi ajung pe faţă. Le îndepărtează cu 
degetele umflate. 

— Da, vreau să ştiu. Practic toată familia mi-a murit în 
război, iar eu am fost acolo şi i-am identificat aproape pe 
toţi. Am atins resturile picioarelor soţului meu la Tuzla. I- 
am îngropat pe fraţii mei la Srebrenica. Am vizitat 
mormintele colective din Kamenica şi terenul de fotbal 
Nova Kasaba, unde sute de băieţi şi bărbaţi au fost ţinuţi 
prizonieri şi apoi executaţi. Trebuie să ştii, aşa merg 
lucrurile. Când ţi s-a luat totul, cunoaşterea te ajută să 
mergi mai departe. Inţelegeţi? 

Andreas dă din cap în tăcere. Frunzăreşte hârtiile din 
geantă, scoate o hartă a satului Ormberg şi câteva imagini 
de la movilă. Le pune cu grijă în faţa Esmei. Apoi îi 
povesteşte despre movilă şi despre scheletul găsit acolo în 
2009. Îi spune că ancheta nu a dat rezultate atunci, că 
poliţia mai face o încercare cu anumite cazuri nerezolvate. 
Încheie prin a-i relata cum a procedat medicul legist ca să 
identifice corpul. 

Am răsuflat uşurată că nu a spus nimic de prezenţa mea 
în momentul găsirii Nerminei. 

Esma încremeneşte când Andreas îi arată imaginea cu 
movila. Rămâne nemişcată câteva secunde, apoi jeleşte 
sonor şi îşi pune mâinile pe hârtie. Degetele umflate şi 
sucite îi alunecă peste brazi şi peste mormanele de 
bolovani. 

— Nermina, spune ea. Nermina, iubirea mea. Ai stat sub 
pietre? 

Apoi îşi îngroapă chipul în mâini şi suspină sfâşietor. 

Andreas se întinde după hârtia de bucătărie imprimată 
cu inimioare şi rupe o bucată. O întinde Esmei, care îi 
mulţumeşte şi îşi şterge nasul. Rămâne nemişcată câteva 
clipe, însă apoi pare a se aduna. Mototoleşte alene bucata 
de hârtie cu ambele mâini şi o pune pe masă. 

— Nu e sigur că e Nermina, spun eu cu voce joasă, ştiind 


e 169 + 


însă că probabilitatea de a fi altcineva e insignifiant de 
redusă. 

— Sigur că ea este, spune Esma. De altminteri, eu ştiam 
deja că au murit. Dar doare oricum. 

— Ce vreţi să spuneţi? întreabă Andreas. De unde aţi fi 
putut şti că sunt moarte? 

Esma ridică uşor din sprâncene. 

— Azra a fost sora mea mai mică. Au trecut aproape 
douăzeci şi cinci de ani de când ea şi Nermina au dispărut 
de la tabăra de refugiaţi din Ormberg. Singurul motiv 
rezonabil pentru care nu mi-ar fi dat niciun semn este că 
au murit. _ 

— Vreţi să spuneţi că au dispărut, o întrerup eu. Însă 
directoarea centrului de refugiaţi spune că Azra şi 
Nermina au fugit. 

Esma zâmbeşte trist, duce ceaşca la gură şi soarbe din 
lichidul fierbinte. 

— Da, au dispărut. Azra a crezut că cererile lor pentru 
permis de şedere aveau să fie respinse şi s-a gândit să 
încerce să meargă la Stockholm. 

— Credeam că toţi bosniacii au avut voie să rămână pe 
timpul războiului, spune Andreas. 

Esma clatină din cap. 

— În vara lui 1993, guvernul a emis permise permanente 
de şedere pentru cincizeci de mii de bosniaci aflaţi în 
Suedia. Însă, în acelaşi timp, s-a introdus viza obligatorie 
pentru imigranții din Bosnia. Nu pentru că situaţia s-ar fi 
stabilizat, ci pentru că s-a dorit reducerea valului de 
migrații. 

Esma pufneşte un pic când rosteşte ultimele cuvinte. 
Apoi continuă: 

— Azra şi Nermina se aflau în Croaţia în acel moment. 
Au reuşit să obţină paşapoarte croate şi astfel să ajungă în 
Suedia, în pofida vizei obligatorii. Însă, odată ajunse, au 
avut probleme cu permisul de şedere. Deşi puteau 
demonstra că de fapt erau bosniace. 

— Şi prin urmare s-au ascuns? întreabă Andreas. 

Esma aprobă din cap. 


e 170 œ» 


— Azra nu credea că li se va permite să rămână. Şi nu 
exista niciun viitor pentru ele, nici în Croaţia, nici în 
Bosnia. 

— Vă amintiţi în ce zi au dispărut? întreabă Andreas. 

Esma dă din cap. 

— Pe cinci decembrie. 

Andreas notează data în carnetul său. 

— Ştiţi unde anume, în Stockholm, intenționau să 
ajungă? 

— Nu, îmi pare rău. N-am idee. Ştiu numai că cineva 
trebuia să le ajute să ajungă în Stockholm, dar nu ştiu 
unde voiau să meargă şi cine avea să le ajute. Insă cred că 
Azra avea prieteni în Stockholm. Alţi bosniaci, care 
veniseră înaintea ei. 

— Aţi menţionat colegului nostru că Azra era însărcinată 
când a dispărut, spun eu. E adevărat? 

Esma clipeşte de câteva ori. 

— Da. Ea a spus asta. 

— În ce lună era? întreb. 

Esma ridică din umeri. 

— De fapt, nu ştiu sigur. Nu se vedea nimic. Cred că a 
rămas însărcinată în timpul verii, chiar înainte să 
pornească spre Suedia. Dar ştiu sigur că Azra era slabă ca 
o trestie şi când a născut-o pe Nermina, prin urmare n-aş 
putea spune cu exactitate dacă era sau nu însărcinată. 

— Cum se simţea? 

Esma ridică din umeri. 

— Se simţea bine. 

— Şi psihic? 

— Da. Cum adică? 

— Trebuie să ştim, spun fără să-i mai dau vreo 
explicaţie. 

— Psihic, se simţea minunat, spune Esma cu iritare în 
glas. 

Andreas îşi drege vocea. 

— Soţul ei? întreabă Andreas. 

— Mort, îl informează sec Esma. Nu l-au mai găsit. S-a 
întors din Croaţia înapoi în Bosnia şi apoi nimeni nu mai 


e 171 œ» 


ştie ce s-a întâmplat. Trebuie să fie şi el într-unul din acele 
morminte comune. Nu-i vor găsi niciodată pe toţi cei care 
au dispărut. 

Andreas dă la o parte imaginile, cu grijă, împătureşte 
harta şi o pune înapoi în geantă. 

— Corpul Nerminei a fost găsit în 2009. Ştiaţi asta? Că o 
fetiţă a fost găsită moartă în Ormberg? S-a scris destul de 
mult în ziare. 

Esma clatină din cap şi trage de ghemotocul de hârtie. 

— Nu. Sau nu ştiu. Din câte îmi amintesc, nu. Dacă aş fi 
auzit la ştiri, oricum nu m-aş fi gândit la Nermina. Şi de ce 
mi-aş aduce aminte? A trecut atât de mult timp. Am crezut, 
fireşte, că era cu Azra. 

Vocea i se stinge. 

— Aţi spus că ştiaţi că Azra şi Nermina erau moarte, 
spun. Nu credeţi că Azra ar fi putut rămâne ascunsă? Că 
cineva a omorât-o pe Nermina, dar Azra a supravieţuit? 
Poate locuieşte în Stockholm sau... 

Esma mă întrerupe. 

— Vorbiti serios? 

Chipul frumos şi brăzdat de riduri al Esmei capătă dintr- 
odată o expresie dură. Îşi trage umerii. Îmi fixează privirea 
şi strânge ceaşca cu ambele mâini atât de puternic, că 
articulațiile i se albesc. 

— Sigur că ar fi dat un semn dacă ar fi putut, spune ea 
cu voce joasă. Nu era atât de important pentru ea să stea 
în Suedia, încât să rămână ascunsă douăzeci de ani. Nu e 
chiar atât de grozav să locuieşti aici. 

Privirea Esmei se îndreaptă spre întunericul din 
fereastră. Pe acolo rătăcesc câţiva fulgi, planează la 
vedere lipsiţi de greutate, în lumina lămpii din bucătărie. 

Comentariile ei trezesc ceva în mine, un fel de iritare. 
Mă mir că nu e puţin mai recunoscătoare că a primit azil 
aici, în Suedia. Şi că i s-a dat voie să rămână, deşi războiul 
a încetat. Mulţi ar susţine că nu există un motiv logic 
pentru care Esmei să i se permită să trăiască din pensie 
suedeză de boală ani în şir, când s-ar putea întoarce în ţara 
ei natală. 


e 172 œ» 


Şi în parte aş fi de acord. 

— S-ar fi putut întoarce în Bosnia? întreabă Andreas. 

Esma ridică din umeri. 

— Vreţi să spuneţi că ar fi putut pleca înapoi după 
război? Apoi să se fi întors din nou în Suedia? Da, 
presupun că este posibil. De fapt, am crezut că Azra şi 
Nermina s-au întors în Bosnia, atunci când nu am mai auzit 
de ele. Dar chiar dacă făcuseră asta ar fi trebuit să-mi dea 
un semn. Am fost apropiate, Azra şi cu mine, deşi eu sunt 
cu şapte ani mai în vârstă. l-am fost ca o mamă. Nu, nu 
cred că mai trăieşte. $ 


Mai rămânem o clipă la Esma. Andreas îi ia o probă 
orală de ADN, ca expertii legişti să i-l poată compara cu cel 
despre care credem că e al Nerminei. Pune proba într-o 
pungă mică de plastic, iar pe aceasta o înghesuie într-un 
plic maroniu. 

Apoi Esma mai pregăteşte o porţie de cafea şi ne arată 
fotografii din Bosnia. 

Albumul foto are coperte verzi, cu imprimeuri aurii în 
relief. E atât de vechi, că se lipesc paginile. Deşi 
fotografiile polaroid şi-au mai pierdut culoarea, sunt izbită 
de verdele-crud al colinelor bosniace. Îi spun şi ei asta, că 
e foarte frumos, şi e de acord. 

Şi Azra e frumoasă în poze şi seamănă mult cu sora ei. 
Acelaşi chip fin, pomeţi pronunţaţi şi ochi negri. Dar mai 
tânără. Mai tânără şi în mod fericit neştiutoare de ce avea 
să aducă viitorul, pe când stă acolo în soare, în faţa unei 
căsuțe de piatră, purtând o bluză înflorată. 

Imaginea e neobişnuit de clară şi se disting toate 
detaliile: cerceii discreţi, strălucirea părului brun în soare, 
dintele din faţă uşor pieziş şi frumosul pandantiv pe care îl 
are la gât: un medalion auriu cu margine verde. Arată 
cumva cunoscut, ca şi cum l-aş mai fi văzut înainte, însă nu 
îmi mai aduc aminte unde. 

Esma dă mai departe nişte pagini. 

Ne arată o fotografie a Nerminei, pe când era bebeluş. 

Îşi încruntă sprâncenele şi spune: 


e 173 + 


— E greu de înţeles cum de oamenii sunt în stare de aşa 
ceva. Şi nu mă gândesc doar la ce i s-a întâmplat 
Nerminei. Mă gândesc la război. La vecinii care se întorc 
unii împotriva altora, care pradă şi omoară. Opt mii de 
bărbaţi şi băieţi au fost omorâţi în masacrul de la 
Srebrenica. Au fost despărțiți de familiile lor, mânaţi pe 
drum şi executaţi ca nişte vite. lar lumea nu a făcut decât 
să stea să se uite. Opt mii! Ce e cu oamenii? Şi nu se mai 
termină niciodată. Răul naşte şi mai mult rău. Există o 
zicală bosniacă: ko seje vjetar Zanje oluju. Înseamnă „cine 
seamănă vânt culege furtună”. 

— Cine seamănă vânt culege furtună, repetă Andreas. 
Sună aproape biblic. 

Esma ridică din umeri. 

— Poate că aşa este. 

Mă uit din nou la imaginea Nerminei. 

Obraji grăsuţi de bebeluş, salopetă roz şi biberon cu o 
floare desenată. 

În acelaşi timp, îmi amintesc de ce colierul Azrei părea 
atât de familiar. 

Mi se strânge stomacul şi gura mi se usucă. 

— Îmi puteţi arăta din nou fotografia Azrei? îi cer eu. 

— Sigur, spune Esma şi dă albumul în urmă cu câteva 
pagini. 

Mă aplec şi studiez atentă pandantivul Azrei. 

— Frumos colier, spun eu. 

— Medalionul a fost al mamei noastre. Azra îl purta 
mereu. Se putea deschide. Avea în interior o fotografiei a 
Nerminei. 

— Avea colierul la gât când a dispărut? întreb eu. 

— Nu îl dădea jos niciodată. 

— Putem împrumuta fotografia? întreb. Vom fi atenţi cu 
ea şi o veţi primi înapoi. 

Esma ridică un pic din sprâncene. 

— Da, puteţi, spune ea după un moment. Desprinde cu 
grijă fotografia veche şi mi-o întinde. 

— Trebuie să plecăm acum, spun eu şi îl trag uşor de 
braţ pe Andreas. 


e 174 + 


Pare să înţeleagă aluzia. 

Ne luăm adio de la Esma şi promitem să revenim de 
îndată ce avem mai multe informaţii. 

Imediat după ce Esma închide uşa, Andreas se întoarce 
şi îmi şopteşte: 

— Ce este? 

— Medalionul. Medalionul Azrei. Hanne îl avea la gât 
când am vizitat-o, Manfred şi cu mine. 


e 175» 


Jake 


Tata doarme, deşi este doar ora şase. 

Mă strecor tiptil, pe cât posibil fără zgomot, pe lângă 
camera de zi, ca să ajung în spălătorie. Am în mână punga 
de plastic plină cu rufe murdare. 

Inainte, când trăia mama, aveam un coş de rufe din 
ratan, decorat cu o panglică albastră. De panglică era 
prinsă o pungă cu lavandă uscată. Dar coşul s-a rupt odată, 
la o petrecere a Melindei, iar tata nu a mai cumpărat unul 
nou. 

Nu contează, o pungă de plastic e la fel de bună. Totuşi, 
îmi lipseşte mirosul de lavandă. Mama lui Saga are un 
săpun care miroase exact la fel şi, de fiecare dată când îl 
folosesc, mă gândesc la vechiul nostru coş de rufe şi la 
mama. 

Aprind lumina. Podeaua e plină de haine murdare. 

Dau la o parte cu piciorul câteva pulovere, ca să ajung la 
maşina de spălat. Apoi o umplu cu hainele mele, torn 
detergentul în lăcaş şi pornesc maşina. 

Începe să bolborosească şi se scutură un pic. 

Mă gândesc la ce a zis Saga astăzi, că Nathalie ar fi 
auzit copilul-nălucă la movilă de două ori şi că ar fi vorbit 
cu ea, i-ar fi şoptit să vină. 

Dar fantomele nu există, nu? Şi chiar dacă ar exista, nu 
e ca şi cum ar putea omori doi oameni? 

Sau nu? 

Şi femeia aceea care a fost ucisă, cea care mergea 
desculţă în mijlocul iernii. Cine era şi ce făcea la movilă? 

Dau să sting lumina, dar văd una dintre cămăşile în 
carouri ale tatei, mototolită, între coşul de sârmă şi perete. 
Nu-mi dau seama de ce, dar mă ghemuiesc şi mă întind 
după ea. Nu e logic, podeaua e plină de haine, aşa că de ce 
să culeg tocmai această cămaşă - dar simt într-un fel 
incert că ceva nu e în regulă. Pe de-o parte, nu pricep cum 
de a ajuns acolo, pe de alta văd aţe lungi deşirate, de 
parcă ar fi ruptă. 


e 176 œ» 


Am văzut cămaşa asta cafenie cadrilată de o mie de ori: 
este una dintre favoritele tatei. O mânecă e descusută şi a 
rămas prinsă numai de un fir. Pe material se întinde o pată 
mare, maronie. Pare întărită la atingere. 

Mă întreb ce s-a întâmplat şi de ce tata a pus-o acolo, în 
loc să o arunce. Şi mai mult mă întreb ce să fac cu ea. 
Până la urmă o îndes înapoi în spatele coşului de sârmă şi 
urc în camera mea. 

Poate ar trebui să vorbesc cu Melinda despre tata, când 
vine acasă. Nu i-am spus nimic despre puşca de sub 
canapea: într-un fel am simţit că am trădat-o. Şi acum 
treaba cu cămaşa - sigur există o explicaţie. 

Pata arăta ca sângele uscat. 

Îmi imaginez că tata şi-a prins mâna undeva, s-a rănit şi 
mâneca s-a rupt. Când închid ochii, îi văd sângele pe pielea 
pistruiată. 

Simt cum lacrimile ard sub pleoape şi mi-e greu să 
respir. 

Încă de când a murit mama mi-a fost teamă că ceva 
îngrozitor o să se întâmple cu tata - că o va lua pe lângă 
drum, la volan, că râul va creşte şi-l va îneca sau că se va 
molipsi cu bacteria aceea mâncătoare de carne. 

lau jurnalul lui Hanne, îl simt greu în mâinile mele şi 
inspir mireasma de hârtie veche, umedă. 

Paginile se lipesc, aşa că am grijă să le desprind atent, 
să nu se rupă. 

Dacă Hanne ar fi fost aici, aş fi întrebat-o ce să fac cu 
tata. Sunt sigur că se pricepe la astfel de lucruri. 

Încep să citesc, însă nimeresc în mijlocul unei prezentări 
lungi şi plictisitoare a unei şedinţe cu cineva numit „şef al 
anchetei preliminare”. Tocmai când sunt gata să las caietul 
de-o parte, privirea mi se agaţă de o propoziţie aflată în 
josul paginii: „... tocmai am făcut o vizită la familia 
Olsson”. Familia Olsson, ăştia suntem noi. Eu, tata şi 
Melinda. Hanne a fost aici? Continui să citesc. 


Ormberg, 29 noiembrie 


e 177 œ 


P. şi cu mine tocmai am făcut o vizită la familia Olsson. 

Drumul până acolo a fost ca vai de lume, devenea tot 
mai îngust cu cât mergeam mai departe cu maşina. La tot 
pasul întâlneai bălți mari şi adânci. Credeam că aveam să 
rămânem blocați. 

P. a spus că era nevoie de „un afurisit de vagon pe şine” 
ca să înaintezi. 

Totuşi, habar n-aveam ce ne aştepta. 

În adâncul pădurii, lângă râu, se afla o casă care 
amintea de Vila Villekulla. Sigur datează de la începutul 
secolului, dar ulterior a fost extinsă în toate direcțiile. 
Anexele ciudate au crescut ca nişte tumori canceroase pe 
biata casă. O terasă gigantică se întindea în jurul întregii 
clădiri. Pe peluză, în mai multe locuri, vedeai stive de 
scânduri acoperite de prelate. 

Pesemne, cineva continua să lucreze la casă. 

Curtea era plină de gunoi şi de tot felul de obiecte: 
biciclete, cauciucuri, grătare cu cărbune şi unelte stricate. 
Însă terasa era strălucitoare, părea nouă-nouţă: lemnul 
bătea spre verde, de la substanţa cu care fusese tratat. 

Exista şi un garaj. De-a lungul unui perete se sprijineau 
câţiva saci negri de gunoi. 

P. a luat-o înainte şi s-a uitat: conțineau doze goale de 
bere. 

Stefan Olsson ne-a deschis uşa. 

Mirosea a transpiratie stătută şi a alcool. Probabil nu s-a 
spălat de o săptămână. Avea pe el un trening vechi şi 
numai o şosetă. 

Ne-a condus în bucătărie. Ne-a spus că era singur (copiii 
erau la şcoală). Şi-a cerut scuze: nu a apucat încă să facă 
curăţenie. Desigur că i-am răspuns că nu conta. Incercam 
să fac abstracţie de ceea ce era imprejur, dar tot 
rămăsesem şocată. 

Ce mizerie! 

Și nu era vorba de sărăcie, ci mai degrabă de neglijenţă. 
Nu lipseau obiectele de uz casnic (aveau un frigider 
enorm, un aparat de espresso, un Sodastream, un robot de 
bucătărie şamd.). Peste tot erau resturi de mâncare şi 


e 178 + 


gunoaie: în chiuvetă, pe jos. Dozele goale de bere erau 
înşirate de-a lungul pereților. 

Stefan are 48 de ani. Soţia, Suzanne, a murit de un an 
(leucemie). 

Stefan a vorbit mult despre soţie şi copii. l-au dat 
lacrimile. Şi-a suflat nasul. Și-a cerut din nou scuze pentru 
dezordine. A şoptit: nu ştiu cum m-aş fi descurcat fără 
copii. 

M-am gândit: ar trebui să fie tocmai INVERS. Copiii sunt 
cei care nu se descurcă fără tine. Insă nu am spus nimic, 
pentru că părea atât de disperat. 

P. l-a întrebat dacă primea ajutor. Stefan a răspuns că 
au murit şi părinţii lui, şi ai lui Suzanne. Da, a spus el: am 
ajutorul de şomaj. Nu murim de foame. Şi îmi mai găsesc 
de lucru cu turiştii sezonieri. 

Stefan a vorbit mult despre copii: Jake şi Melinda. A 
spus că erau copii buni, grijulii şi isteti. Că au avut grijă de 
el când nu era în stare de nimic. Se îngrijora pentru Jake, 
spunea că e „delicat“. 

P. a început interogatoriul. A întrebat dacă Stefan & 
Suzanne au locuit aici la sfârşitul anilor nouăzeci (da) şi 
dacă îşi aminteau de fata din Ormberg (fireşte, numai 
despre asta au vorbit oamenii luni de zile). L-a mai întrebat 
dacă clădirile fabricii TrikâKungen au fost folosite ca 
tabără de refugiaţi în acea perioadă (desigur, toți detestau 
asta, nu voiau să aibă „probleme”). 

P. a vorbit despre Nermina Malkoc. A explicat că 
probabil corpul ei fusese găsit în movilă, în 2009. L-a 
întrebat pe Stefan dacă recunoştea numele şi dacă a fost la 
tabăra de refugiați. 

Stefan nu a auzit pe nimeni vorbind despre ea. Nici nu a 
fost în tabăra de refugiaţi, nici în anii nouăzeci, nici acum, 
aşa a spus. „Făcea tot posibilul ca el şi copiii să se ţină 
departe de acel loc”, acum, când sosiseră refugiații din 
Siria. 

L-am întrebat de ce şi a răspuns că nu voiau să aibă 
„probleme”. 

Iată din nou termenul PROBLEME. (Ca şi cum tabăra de 


e 179 + 


refugiaţi, nu şomajul, depopularea & piramida demografică 
răsturnată ar fi marea problemă cu care se confruntă 
Ormberg.) 

Voiam să înţeleg cu adevărat, aşa că am întrebat din 
nou: ce fel de probleme? _ 

Stefan nu a răspuns la întrebare. În schimb a mers la 
frigider, a luat o bere, a deschis-o şi s-a cufundat în scaun. 
(Aproape că mi s-a făcut rău de la mirosul pe care Íl 
emana; totuşi, omul parcă-mi plăcea într-un fel. Poate din 
cauza blândețţii din glas, când vorbea despre copii. Poate 
din cauza îngrijorării din ochii lui, când spunea despre fiul 
său că este „delicat”.) 

P. l-a întrebat încă o dată dacă era într-adevăr, sigur că 
nu a fost în tabăra de refugiați, la începutul anilor 
nouăzeci. 

Stefan a intrat direct în capcană. A spus că nu a fost 
NICIODATĂ acolo. 

P. a luat vechiul document găsit de Andreas, care 
demonstra că în tabără s-a apelat la serviciile lui de 
tâmplar de cinci ori, în 1993. Stefan a fost clar deranjat, 
dar s-a scuzat pe motiv că trebuie să fi uitat. 

După aceea nu am mai înaintat cu întrebările. S-a întors 
acasă fiica lui Stefan, Melinda: o adolescentă dolofană, cu 
prea mult machiaj şi cu haine care o făceau să arate ieftin. 

Stefan nu a spus la revedere când am plecat. În schimb, 
a mai deschis o bere. 

Cu toate că simţeam o mare compasiune pentru el, am 
fost de acord cu Peter când a constatat că se comportă 
suspect. De ce ar minţi că nu a lucrat la adăpostul de 
refugiaţi? 

Ceva nu se potriveşte. Stefan Olsson ascunde ceva. 


Caietul îmi alunecă din mână. Ceva îmi apasă pieptul, 
parcă mă aflu într-o menghină şi respir printr-un pai. 

Nu poate fi adevărat. 

Refuz să cred asta. 

Doar nu se gândesc serios că tata ar avea ceva de-a face 
cu crimele? 


e 180 œ» 


Malin 


E aproape nouă seara când Andreas şi cu mine parcăm 
maşina în faţa căsuţei roşii a lui Berit Sund. Ferestrele 
sunt luminate, iar din coşul de pe acoperiş fumul se ridică 
uşor, pentru a se împrăştia în aerul muşcător de rece. Am 
vorbit tot drumul de la Gnesta: despre Esma, despre 
războiul din Bosnia şi despre Nermina. 

Şi am încercat să înţelegem cum de medalionul mamei 
sale a ajuns la Hanne, dacă tocmai acela o fi fost. 

Când am văzut poza în casa Esmei eram convinsă, însă 
acum nu mai sunt aşa de sigură. 

Auzim zăpada scârţâind sub ghete, atunci când 
parcurgem porţiunea scurtă până la casa lui Berit. 

Andreas bate la uşă şi aşteptăm, dar nu se întâmplă 
nimic. Apoi latră câinele. 

— Cred că Berit nu aude bine, spun eu. Poate trebuie... 

Andreas dă din cap şi, înainte ca eu să fi terminat 
propoziţia, îşi strânge pumnul şi loveşte puternic în uşa de 
la intrare. După câteva secunde, se aud paşi apropiindu-se 
şi apoi Berit ne deschide. Are părul pe bigudiuri, ascunse 
sub un batic. Câinele a încetat să mai latre, dar îşi scoate 
botul prin deschizătura uşii, adulmecând aerul de afară. 

— Malin? Pare nedumerită. Apoi îl observă pe Andreas. 
Clipeşte de câteva ori şi îşi deschide gura, ca pentru a 
spune ceva. 

— Ne pare rău că venim atât de târziu, spun. Acesta este 
colegul meu, Andreas, din Orebro. Suntem nevoiţi să 
vorbim un pic cu Hanne. 

— L-aţi găsit? Vocea îi e şoptită. 

— Nu, este vorba despre altceva, spun. 

Berit ridică uşor din umeri. 

— Atunci cel mai bine ar fi să intraţi. 

Păşeşte şchiopătând în antreu. 

— Stăm la un ceai, spune Berit, cu spatele la noi. 

Ne scoatem gecile şi încălţămintea. Muşcatele ofilite şi 
deşirate de pe pervaz arată şi mai trist decât ultima oară. 


e 181 œ» 


În jurul ghivecelor atârnă frunze îngălbenite, pe jumătate 
uscate. 

În bucătărie e o căldură plăcută. Se aud lemnele 
trosnind în cuptor şi o lampă cu gaz arde pe masă. În 
fereastra care dă spre est atârnă o stea de Crăciun din 
paie. Hanne e cu ceaşca de ceai în mână, iar peste umeri 
are un şal. Se ridică atunci când intrăm, în expectativă. 

— Bună! o salut eu. 

Hanne se uită la mine cu o expresie întrebătoare. Când 
îşi întinde mâna să mi-o strângă pe-a mea, îmi dau seama 
că nici acum nu îşi aminteşte de mine. Trebuia să fiu 
pregătită în privinţa asta, dar, dintr-un motiv sau altul, 
credeam că acum îşi va aduce aminte de mine, că avea să 
se facă mai bine cu timpul. 

— Bună, Hanne, spun eu. Mă numesc Malin şi sunt 
colegă cu Manfred. 

Chipul lui Hanne se deschide într-un zâmbet blând. 

— Ah! Cum se simte Manfred? 

— Se simte bine. 

Hanne îşi încruntă sprâncenele. Pare a se chinui. 

— Peter? şopteşte ea. 

Îmi pun mâna pe mâna ei. 

— Nu l-am găsit pe Peter, îi spun. Nu de aceea suntem 
aici. Vrem numai să vorbim cu tine despre ceva. 

Berit îşi ia ceaşca de ceai şi se întoarce spre noi. 

— Merg afară cu Joppe. Puteţi pune voi un lemn în foc 
un pic mai încolo? 

Dau din cap şi mă uit la Berit cu bigudiurile ei. 
Zgârieturile de pe braţul stâng sunt foarte roşii astăzi. Par 
infectate. 

— Aia nu arată bine, o atenţionez. 

Berit îşi pune mâna peste rană. 

— Se repară, spune ea, apoi se întoarce şi iese pe hol. 

Câinele o urmează şchiopătând. 

Andreas şi cu mine ne aşezăm la masă, în faţa lui Hanne. 

— Cum te simţi? întreb. 

Hanne dă din umeri. 

— Bine. Rănile aproape că s-au vindecat. Dar încă nu îmi 


e 182 » 


amintesc ce s-a întâmplat în pădure, aşa că, dacă din cauza 
asta aţi venit, atunci nu vă pot ajuta. 

— Vrem să vorbim cu tine despre altceva. Colierul tău. 

— Colierul meu? 

Hanne pare nedumerită, îşi lasă şalul să alunece un pic 
peste umeri şi îşi duce mâna la decolteu. Ceva îi 
străluceşte între degete. 

— Putem să ne uităm la el? întreabă Andreas. 

— Da, sigur. 

Îşi scoate lănţişorul şi îmi întinde bijuteria. Simt 
medalionul cald şi greu în mână. Il observ cu atenţie. O 
margine emailată cu verde şi în mijloc pietrele, care 
sclipesc în lumina caldă a lămpii. 

— Acesta trebuie să fie, spune Andreas. 

Nu spun nimic, doar dau din cap, pentru că are dreptate. 
Medalionul arată identic cu bijuteria pe care Azra Malkoc 
o purta în poza din albumul Esmei. 

— Cum? se miră Hanne şi privirea îi oscilează între mine 
şi Andreas. Mă întorc spre ea. 

— Tu şi cu Peter aţi participat la o anchetă aici, în 
Ormberg, spun eu. Îţi aminteşti? 

Hanne îşi coboară privirea. 

— Da? Nu-mi amintesc atât de multe. E atât de... 
amestecat. 

— O fetiţă a fost ucisă aici, la începutul anilor nouăzeci. 
Această bijuterie îi aparţinea mamei sale, spune Andreas. 
O cheamă Azra Malkoc. 

Hanne pare îngrozită. 

— Habar nu aveam. 

— Îţi aminteşti cum ai primit colierul? 

Hanne clatină din cap. 

— Nu. Iertare! 

Pentru o secundă, mi se pare că se va pune pe plâns, 
însă inspiră adânc şi pare să se mai destindă un pic. 

Andreas umblă prin buzunar şi îşi scoate carnetul cu 
notițe. Îl deschide şi ia fotografia cu Azra, pe care am 
împrumutat-o de la Esma. 

— O recunoşti? întreabă el. 


e 183 >» 


Hanne ia fotografia şi o aşază pe masă în faţa ei. Apoi se 
întinde după ochelarii de citit aflaţi lângă ceaşca de ceai, 
şi-i pune şi se uită îndelung la imaginea femeii tinere, cu 
bluză înflorată, care îşi mijeşte ochii spre soare. 

— Nu. Nu o recunosc. Dar văd că are colierul. 

— Hanne, spun. Putem să împrumutăm colierul? 

— Nici măcar nu e al meu, constată ea încet. Bineînţeles 
că trebuie să-l luaţi. 

Îi cuprind mâna. E subţire şi rece, în pofida căldurii din 
încăpere. 

— În caz că îţi aminteşti ceva, orice, notează acel lucru. 
Bine? Şi ştii foarte bine că ne poţi suna oricând doreşti. 

Hanne dă din cap, fără să răspundă. 


Ne aflăm în maşina de culoare închisă, în dreptul casei 
lui Berit. 

— Ai avut dreptate, spune Andreas uitându-se la 
medalionul din palma sa. 

— Mi-aş fi dorit să greşesc, spun eu. Putem exclude 
acum ipoteza că lui Peter i s-a întâmplat un accident. 

— Hanne şi Peter trebuie să fi urmat o pistă. Sigur au 
plecat undeva vineri şi apoi... 

Lasă propoziţia neterminată. 

— Dar de ce nu ne-au spus şi nouă? 

Niciunul dintre noi nu spune nimic. Cu toate că am făcut 
o descoperire crucială, nu simt niciun fel de bucurie. Atât 
de multe lucruri par lipsite de speranţă: faptul că lui Peter 
i s-a întâmplat, probabil, ceva groaznic, deruta vizibilă a lui 
Hanne în bucătăria lui Berit şi amintirea craniului 
Nerminei Malkoc între pietrele grele, acoperite de muşchi, 
de la movilă. 

Şi apoi femeia fără chip, cea care arăta precis ca... 

Înainte ca măcar să mă gândesc la numele lui, simt 
sudoarea brobonindu-mi tâmplele şi pulsul crescându-mi. 
De ce am fost de acord, de fapt, cu această misiune 
blestemată? Ar fi trebuit să rămân în Katrineholm, să fi 
continuat cu cazurile mele de furt de biciclete, de bătăi şi 
cu eterna redactare de rapoarte. 


e 184 - 


Andreas îşi plimbă degetele pe medalion, bate darabana 
uşor în timp ce reflectează. O secundă mai târziu, 
medalionul face un clic şi i se desface în mână, ca o scoică. 
În aceeaşi clipă îmi amintesc ce a spus Esma, că 
medalionul se deschide şi că Azra avea acolo o fotografie a 
Nerminei. 

— Aprinde lumina! exclamă Andreas şi fac cum spune el. 
Bâjbâi după lampa din plafon şi în secunda următoare 
maşina e inundată de o lumină puternică care mă face să 
mijesc ochii. Andreas are o mină scârbită. 

— Ce mama naibii e asta? 

Mă uit la medalion şi văd fotografia, însă mai văd şi 
altceva. Mai întâi cred că pe poză e o dâră neagră, de praf. 
Îmi trec degetul peste suprafaţa pufoasă, ca de fulg. 

Îmi ţin răsuflarea. 

— Păr, spun eu. Este păr. 


Este ora zece când parcăm maşina în dreptul biroului. 
Ne-am hotărât să trecem pe aici, să lăsăm medalionul. 
Mâine-dimineaţă îl vom trimite experţilor legişti. Trebuie 
să iau şi maşina, e parcată sau mai degrabă înzăpezită în 
dreptul vechiului magazin. 

Vântul rece mi se furişează pe sub geacă atunci când ne 
îndreptăm paşii spre uşă, pe zăpada proaspătă. 

Viscolul şuieră pe la colţurile casei. 

Un pic mai departe, un om coboară dintr-un Audi roşu, 
apoi vine cu paşi mărunți şi repezi spre noi. După câteva 
clipe se deschide o altă portieră. 

— A patra putere în stat e aici, spune Andreas grăbind 
paşii. 

Mă grăbesc şi eu, ca să îi evit pe ziarişti. 

Mă uit prin vitrină. 

Spre mirarea mea, văd o lumină slabă dinspre birou, 
care aruncă o rază fantomatică pe duşumeaua vechiului 
magazin. 

— De ce e lumină? întreb. 

Este vineri seară şi, chiar dacă Andreas şi cu mine 
aveam de gând să lucrăm tot weekendul, Manfred se 


< 185 


hotărâse să meargă acasă la familia lui, în Stockholm. Ar fi 
trebuit să plece acum câteva ore. 

— Poate a uitat să stingă lumina, sugerează Andreas în 
timp ce deschide uşa. 

Intrăm fără a-i da atenţie ziaristului care strigă în urma 
noastră. Apoi ne scuturăm zăpada de pe ghete. 

Şi radiatorul e deschis, se pare. Bâzâitul lui surd umple 
camera, parcă sute de insecte roiesc în penumbră. 

Îl găsim pe Manfred la birou. 

Are laptopul închis, iar hârtiile sunt aşezate ordonat într- 
un vraf lângă servietă, de parcă ar fi pe punctul de a pleca. 
Mobilul e pe vraful de hârtii. 

— Ai rămas până la urmă? întreb. 

Manfred nu răspunde. Adevărul e că nici măcar nu se 
uită la noi şi ne aflăm chiar în faţa lui, cu zăpada topită 
picurând din geci. 

— Am întâlnit-o pe Esma, începe Andreas. Hanne are o 
bijuterie despre care credem că a aparţinut Azrei Malkoc. 

Manfred aprobă uşor din cap ca şi cum s-ar gândi la cu 
totul altceva. Are privirea fixată într-un punct nevăzut pe 
perete, lângă mine. 

— S-au întâmplat o serie de lucruri, spune el. Aşteptăm 
continuarea, dar nu face decât să clatine lent din cap. 

Până la urmă îşi drege vocea şi vorbeşte mai departe: 

— În primul rând am primit un indiciu de la nişte băieţi 
de şaptesprezece ani din Vingâker. Pretind că au văzut, 
între movilă şi fabrica veche, un Volvo combi, model mai 
vechi, închis la culoare, în aceeaşi zi în care Peter a 
dispărut şi femeia aceea a fost omorâtă. 

— Să credem asta? întreabă Andreas. De ce nu a spus 
nimeni nimic mai devreme, în acest caz? 

Manfred îşi coboară privirea spre mâinile sale mari şi 
aspre. Îşi scobeşte un pic unghia de la degetul mare. 

— Susţineau că au venit cu motoretele din Vingăker 
până aici. 

Andreas clatină din cap nedumerit. 

— Şi? 


Îi dau un ghiont discret lui Andreas. 


e 186 - 


— Au venit cu maşina. Însă nu au carnete de conducere. 
De aceea nu au spus nimic înainte, nu? 

Manfred dă din cap şi continuă: i 

— Aşa aş crede. Au văzut un Volvo închis la culoare. In 
maşină era un bărbat chel. 

Îmi trag răsuflarea. 

— Stefan Olsson, spun. Semnalmentele corespund. Şi 
are un Volvo bleumarin. 

— Îl vom ridica mâine-dimineaţă, spune Manfred. Îl voi 
suna pe procuror în curând, dar sunt aproape sigur că 
avem destule ca să îl arestăm. 

Manfred se ridică greoi. Merge spre perete şi se aşază 
în faţa imaginii femeii fără chip din zăpadă. Ridică mâna, 
îşi apasă arătătorul gros pe foaia netedă şi spune: 

— Mai e un lucru. Au sunat de la Institutul de medicină 
legală. Au terminat analiza ADN a femeii omorâte de la 
movilă. 

— Deja? se miră Andreas. Asta de obicei durează... 

— Este un caz de maximă prioritate, îl întrerupe 
Manfred. Au lăsat deoparte alte lucruri. 

— Şi ce spun? mă interesez. 

Manfred clatină lent din cap. 

— Are un profilul ADN suspect de asemănător cu cel al 
Nerminei Malkoc. 

— Ce înseamnă asta? întreabă Andreas. 

Îmi ia o clipă să fac conexiunea. 

Camera se învârte, iar bâzâitul surd al radiatorului pare 
mai intens, de parcă acele insecte ar fi pe cale să intre: un 
roi enorm şi întunecat de muşte de carne, cu corpuri verzi, 
lucitoare şi cu ochi compuşi, gata să invadeze micul nostru 
birou. 

Mă aşez pe un scaun şi mă prind de marginea mesei, 
fiindu-mi brusc teamă să nu mă prăbuşesc, pentru că am 
senzaţia că podeaua se apropie de mine. 

— Doamne, şoptesc eu. E mama ei, nu-i aşa? Femeia de 
la movilă este Azra Malkoc, nu? 

— Rudă foarte apropiată, spune Manfred. E tot ce ştim 
sigur acum. Însă, da, aşa trebuie să fie. Băiatul de la 


e 187 œ» 


laborator cu care am vorbit a admis că poate fi Azra 
Malkoc. 


e 188 >» 


Jake 


Dimineaţa de sâmbătă e tăcută şi cenuşie. 

De la fereastră trage curentul rece. Mă afund şi mai 
mult sub pilotă, căutând căldura de acolo. 

Sunt atât de furios pe Hanne. Poate şi dezamăgit, nu 
prea ştiu. Poţi fi supărat şi dezamăgit pe o persoană pe 
care nu ai întâlnit-o niciodată? Lui Hanne nu îi place 
Ormberg. Nu îi place nici familia mea, nici casa noastră. Şi 
i se pare că Melinda e dolofană şi că arată ieftin. 

De parcă ea ar fi nemaipomenit de atrăgătoare. 

Cred că Hanne e nedreaptă, nu mi se pare deloc că tata 
miroase urât sau că anexele casei noastre arată ca o 
tumoare canceroasă. 

Asta cu cancerul m-a făcut să mă gândesc la mama: la 
mâinile ei moi şi la nasul lung şi fin, la părul blond la 
vârfuri şi brun la rădăcină, la glasul care aproape 
întotdeauna îi era blând. La cărţile acelea în engleză, 
despre iubire în pofida tuturor lucrurilor, pe care le citea 
când se afla la spitalul din Orebro. 

Parfumul i s-a schimbat când s-a îmbolnăvit. 

Înainte mirosea mereu bine, ca şi cum tocmai ar fi făcut 
duş. Apoi însă, după ce a început să ia toate acele 
medicamente, mirosul ei a devenit cumva chimic, ca şi cum 
ar fi absorbit ceva otrăvitor. Otrăvuri pentru celulele 
canceroase, explica medicul care venea din Iran, pe nume 
Hadiya, doamna cu piept frumos şi machiaj reuşit. 

Otrăvurile au obosit-o pe mama. 

Şi-a pierdut părul şi unghiile, şi a început să vomite într- 
un castron de tablă. 

Cu toate astea era mereu veselă. Veselă şi foarte 
interesată de ce am făcut eu la şcoală. 

A promis că se va face sănătoasă, însă a minţit. 

Aşa fac adulţii. 

Ştiu că procedează aşa ca să îi protejeze pe copii, dar 
mi-aş fi dorit totuşi să fie sinceră, pentru că am fost atât de 
puţin pregătit în ziua în care corpul ei a decis că nu-l mai 


e 189 œ» 


tin puterile. Am fost de fapt îngrozitor de supărat pe ea, 
deşi evident că nu ea era de vină că a făcut cancer şi a 
murit. 

Nu a fost vina nimănui, aşa a spus tata, dar m-am gândit 
că a fost vina lui Dumnezeu, pentru că părea să greşească 
la fel de des pe cât făcea lucruri bune. 

Totul s-a schimbat de când s-a dus mama. 

Tata s-a prăbuşit. A fost ca un balon care s-a spart, de 
parcă s-ar fi făcut mai mic şi nu ar mai fi fost în stare de 
nimic. Melinda, în schimb, părea să crească şi să fie mai 
puternică. În loc să stea în cameră, să asculte muzică sau 
să se întâlnească cu prietenul ei, a început să gătească, să 
meargă la cumpărături, să facă ce făcea mama înainte. 

Presupun că şi eu m-am schimbat, dar nu ştiu cum. Ceva 
în mine s-a reaşezat, deşi arăt la fel la exterior. Cam ca 
atunci când am sărutat-o pe Saga. 

Probabil că şi tata s-a schimbat? Oricum, nu vorbeşte 
niciodată despre asta. Vorbeşte numai despre alte lucruri, 
ca de exemplu despre arabi sau despre fustele Melindei, 
care sunt mult prea scurte. 

Tata şi cu Olle au început să pună la cale înfiinţarea unei 
garde cetăţeneşti sau aşa ceva. Tata spune că uciderea 
femeii din pădure a fost „picătura care a umplu paharul” şi 
că e de datoria lor să le apere pe fetele din Ormberg, chiar 
dacă asta înseamnă „să-i tragă o mamă de bătaie unui arab 
sau altuia”. 

L-am întrebat cum de era sigur că tocmai arabii erau 
periculoşi, dar atunci nu a răspuns. În schimb, a trântit uşa 
de la frigider cu atâta putere, că au ieşit bucăţi de gheaţă 
din aparat şi s-au împrăştiat pe jos. 

Nu-mi pot închipui cum tata şi cu Olle ar putea sta de 
gardă aici în Ormberg. Unde ar patrula, doar aici e numai 
pădure. Ar hoinări fără niciun plan prin zăpadă, să vâneze 
arabi? 

Şi unde ar păstra berile în turele lor? 

Ridic jurnalul de pe duşumea, îl cântăresc în mână. 

De fapt, ieri, chiar mi-a trecut prin cap să-l arunc, însă 
cu cât reflectez mai mult la asta, cu atât sunt mai sigur că 


< 190 œ» 


trebuie să-l citesc până la capăt. Mai ales acum, când e 
vorba despre tata. 


Am fost destul de abătuţi când am plecat de la familia 
Olsson. 

Mizeria nu se limitează la ei. 

Ormberg respiră declin şi delăsare: fabrici abandonate, 
magazine închise, case ferecate. 

Poate că, date fiind toate astea, suspiciunea împotriva 
străinilor nu e atât de ciudată. 

Aşa să meargă lucrurile pe aici? 

Creierul caută legături de cauzalitate. E uşor să crezi că 
declinul ţine de refugiaţi. Că şomajul, depopularea şi 
limitarea resurselor publice sunt simptomul unuia şi al 
aceluiaşi lucru. 

Și când te afli aici, privat de mijloacele de subzistență şi 
de demnitate, e deosebit de tentant să-i arăţi cu degetul pe 
alții, ca fiind principalii vinovați. 

Pe imigranţi, de exemplu. 

Mă gândesc la Nermina. La osemintele ei din fotografie: 
albe, în descompunere. 

Cât se poate de moartă. 

Acum se odihneşte sub o piatră funerară fără nume. 

Trebuie să o ajut! 


După-amiază 


P. şi cu mine am întâlnit-o pe Margareta Brundin 
(mătuşa lui Malin). Locuieşte la sud de muntele Ormberg 
cu fiul său, Magnus. 

Relaţia dintre Magnus & Margareta pare simbiotică, la 
limita nesănătosului. Mi-a trezit imediat curiozitatea şi am 
vrut să aflu mai multe. 

Margareta a spus că nu a fost în legătură cu nimeni de 
la tabăra de refugiaţi - nici în anii nouăzeci, nici acum. Ea 
şi Magnus s-au ţinut departe de acel loc. 

Am întrebat de ce. 

A explicat că nu avea nicio „treabă” acolo. Nici fiul ei. 


e 191 œ» 


Apoi a spus că nu credea că ucigaşul ar putea proveni din 
Ormberg. Am întrebat-o cum şi-ar fi putut da seama. 

Răspunsul ei a fost cel obişnuit: toți se cunosc unii pe 
alții în Ormberg. Trebuie să fie cineva din afară. 

Foarte ciudat - toți spun acelaşi lucru: nu există 
criminali în Ormberg. Făptaşul trebuie să vină din tabăra 
de refugiaţi/Katrineholm/Stockholm/1yskland. 

E ca şi cum s-ar fi reunit aici în sat şi ar fi pregătit un 
discurs comun! 

Ne-am întors la birou fără să fi avansat prea mult. 


Seară din nou. 

P. e afară şi aleargă (în întuneric, cu o lampă pe frunte - 
de ce ar face aşa ceva?). Cred că trece printr-o mică criză 
de cincizeci de ani. A devenit tăcut şi interiorizat cumva. A 
început să alerge mai des decât o făcea inainte. Îşi 
studiază corpul în oglindă cu ochi critici. 

Bietul P.: nu ajunge că trebuie să aibă de-a face cu 
bătrâneţea mea, mai trebuie să se lupte şi cu a sa. 

Nu! De fapt, nu e deloc vrednic de plâns! 

Nu a fost nevoie să ţină cont de mine, nu până acum. L- 
am iubit şi atât. Nu am pus niciodată condiţii. Nu am 
pretins niciodată lămuriri cu privire la viitorul nostru. 

Am fost incredibil de docilă, ca un sutien uzat, cu 
bretelele lăsate. 

Voi recunoaşte însă un lucru: sunt îngrozitor de furioasă. 
Mă amărăşte viaţa care mi-a dat boala asta afurisită. Și da, 
sunt furioasă şi pe P. uneori, pentru că ştiu că mă va părăsi 
când voi fi mai rău. 

Cred că îmi descarc mânia în avans. Pentru că ŞTIU că 
aşa va fi! 

P. este ca un arbore subţire, pe un versant de munte: se 
îndoaie în bătaia vântului, se adaptează, consimte când 
vede şi cea mai mică împotrivire. 

S-ar putea spune că e lipsit de coloană vertebrală. 

A spus că nu contează că eram bolnavă când am început 
să fim împreună, că mă va iubi indiferent ce se va 
întâmpla. 


e 192 œ» 


Nu ştiu dacă a fost minciună sau dacă a luat dorinţa 
drept realitate, însă bănuiam că nu era adevărat. 

Poate că eu sunt adevărata ticăloasă în această dramă: 
eu sunt partea insensibilă, egocentrică şi condusă de 
instincte. În fond, ştiam toate astea, totuşi îl doream. 

E ca şi cum ai mânca o prăjitură, deşi ar fi cazul să te 
abții. Am vrut să am parte de timpul minunat, lipsit de 
pretenţii: călătoria în Groenlanda, pasiunea. Senzaţia 
uşoară, de lipsă de griji, de apropiere în mijlocul 
întunericului. 

Drogul. 

P. a fost ca un drog pentru mine. Un drog minunat, de la 
care pur şi simplu nu am vrut să mă abtin. 

EI a fost drogul. Eu am fost toxicomana. Aşa că cine sunt 
eu să-l acuz acum? 

Mă uit pe fereastră. Se vede o lumină care saltă în sus 
şi-n jos, se apropie încet. 

Se intoarce P. 


Sună soneria - o aud clar. Deşi uşa de la dormitor este 
închisă. 

Mai întâi cred că e Saga - am decis că ne vedem azi, dar 
ea apare oricum când doreşte -, apoi îmi dau seama că e 
mult prea devreme pentru asta. Saga doarme până târziu 
în weekend. 

Mă strecor afară din pat şi deschid un pic uşa. Aud voci 
necunoscute în hol. 

Un bărbat şi o femeie vorbesc cu tata. Nu se poate 
distinge tot ce spun, însă aud că bărbatul se prezintă drept 
Manfred. După vreun minut intră şi merg cu tata la 
bucătărie. 

Cobor scările, la început ezitând, apoi curiozitatea preia 
comanda şi mă grăbesc spre uşa de la bucătărie. 

E frig, sunt numai cu un tricou şi chiloţi. Pielea mi se 
face de găină, tremur când privesc prin fanta de la uşă. 

Tata stă cu spatele la mine. Are pătura în carouri peste 
umeri şi ceafa îi luceşte ca şi cum ar transpira. 

În faţa tatei este Malin Brundin şi polițistul cel gras cu 


< 193 + 


haine de broker, cel pe care Saga şi cu mine l-am văzut 
ieşind din fostul magazin Vivo. El trebuie să fie cel cu 
numele de Manfred. 

Presupun că despre el scrie Hanne în jurnal. Cel căruia 
îi plac prăjiturile cu scorţişoară. 

Malin se apleacă şi se uită la tata. E ceva în postura ei 
care mă deranjează. Îmi lasă impresia că ar vrea să se 
arunce asupra tatei şi să-l mănânce. 

— Şi de aceea vrem să vă întrebăm unde aţi fost vineri. 

Tata îşi duce mâna la cap, de parcă ar vrea să-şi 
îndrepte părul care nu mai există. 

— Vineri? Da, să vedem. Au trecut câteva zile. Hm, nu 
îmi amintesc. 

— A trecut numai o săptămână, spune polițistul cel gras 
încrucişându-şi braţele la piept. 

— Da, da, spune tata şi rămâne tăcut o clipă. 

Apoi se îndreaptă un pic de spate şi continuă: 

— Chiar aşa. Am fost la amicul meu, Olle. În Högsjö. 

— Sunteţi sigur de asta? întreabă Malin. 

Vocea ei e atât de tăioasă, nu-mi place. Mi-e frică de ce- 
o să facă cu tata. El nu e deloc tăios, ba chiar pare total 
inconştient de pericol. Vreau să strig la el să nu aibă 
încredere în ea, dar sigur că nu pot. În schimb rămân 
înlemnit şi mut în spatele uşii, în timp ce simt un nod în 
gât. 

— Da, la dracu’! Sunt sigur. 

— Pentru că el susţine că nu aţi fost la el vineri, 
continuă Malin. El spune că v-aţi văzut sâmbătă, ceea ce 
ne-aţi spus deja. Mai exact... 

Malin priveşte spre carnetul său de însemnări şi apoi 
continuă: 

— Mai exact aţi jucat Counter-Strike. 

Malin zâmbeşte un pic când rosteşte asta, dar nu e un 
zâmbet binevoitor. 

— Poate aşa a fost. Poate a fost sâmbătă. Da, jucăm 
Counter-Strike. 

— Deci ce aţi făcut vineri? întreabă Manfred. 

— N-am nici cea mai mică idee, spune tata deschizându- 


e 194 œ» 


şi braţele în aer. 

— Şi atunci de ce aţi spus că l-aţi vizitat pe Olle vineri? 
întreabă Malin. 

Un val rece mă inundă la interior. Încearcă să-l închidă 
pe tata, e evident. E exact ca în filmele polițiste de la 
televizor. Ei sunt doi, iar tata e singur şi nu vor decât să-l 
atragă în capcană. Deşi el e numai confuz şi încurcă zilele. 

— Nu mi-am amintit bine. Ce, e ilegal? 

Vocea tatei devine tăioasă. 

Nici Malin, nici Manfred nu răspund imediat. Apoi Malin 
se ridică. 

— Aş putea să merg la toaletă? 

— Sigur, spune tata şi arată spre uşa din fundul 
bucătăriei. 

Văd că Malin dispare mergând în direcţia toaletei şi a 
camerei de zi. 

Manfred şi tata rămân tăcuţi pentru un moment, de 
parcă fiecare ar aştepta ca celălalt să vorbească. Apoi 
Manfred mormăie ceva, dar nu aud ce anume. 

Tata mormăie şi el ceva. 

Se aud paşi din hol şi Malin apare în uşă. Poartă o 
mănuşă albastru-deschis şi ţine în mână o puşcă. 

— Nu ştiam că aveţi permis pentru armă, spune dând 
din cap spre tata. 

Tata clatină din cap. 

— Nu e a mea, spune el prăbuşindu-se pe scaun. Nu 
vânez. 

— Credeam că toată lumea vânează pe aici, spune 
Manfred. 

— Aha. 

— Posesiune de armă fără permis, spune Manfred încet. 
E un delict conform capitolului nouă al legii armelor, 
primul paragraf. 

Apoi spune ceva ce nu pricep. Tata clatină puternic din 
cap. 

— Da, spune Malin lăsându-şi privirea să alunece peste 
tata. Ne veţi însoţi la secţie, vom vorbi mai multe acolo. 
Despre puşcă şi despre alte lucruri. 


e 195 - 


Malin îşi ridică ochii şi îi întâlneşte pe ai mei. 

Înmărmureşte. 

— Nu este puşca mea, repetă tata fără vlagă. 

Malin nu răspunde. Privirea îi e fixată asupra mea. 

— Bună, Jake! spune ea. Intră, te rog. 

Imping uşa, însă rămân în prag. Mă simt brusc foarte gol 
stând acolo în tricou şi în chiloţi. 

Tata se întoarce şi se uită la mine. Ochii îi sunt mari, 
apoşi, înroşiţi. Işi mişcă un pic de colţul gurii. 

— Tatăl tău ne va urma la Orebro, spune Malin. 


e 196 œ» 


Malin 


Svante s-a postat lângă panoul alb, cu picioarele 
răşchirate. Ne salută din cap pe mine şi pe Manfred atunci 
când intrăm. Poartă un fel de jerseu de Setesdal şi şi-a 
băgat pantalonii în şosete. In barbă îi atârnă ceva ce 
seamănă cu un rest de omletă. 

Mă aşez lângă Andreas. El îşi mută scaunul mai aproape 
de al meu, iar eu mă dau imediat în spate, în direcţia 
opusă. Totul se petrece automat, nici măcar nu mă 
gândesc la asta. Însă, ca de obicei, se apropie prea mult şi 
mă enervează. 

— Aţi descoperit ceva? întreabă Svante. 

Ne aflăm într-o sală de şedinţe a secţiei din Orebro. E o 
senzaţie ciudată să revenim într-un birou adevărat după ce 
am înghețat mai bine de două săptămâni într-o 
dărăpănătură cu miros de mucegai. 

Cu toate că e sâmbătă, activitatea e în toi. 

Vestea că femeia de la movilă s-a dovedit a fi Azra 
Malkoc a deschis poarta altor teorii. lar descoperirea unei 
puşti în casa lui Stefan Olsson a alimentat speranţa de a-l 
fi găsit pe făptaş. 

Mă uit în jur. 

In faţa mea stă Malik. Nu am apucat încă să vorbesc cu 
el, însă ştiu că lucrează de câţiva ani cu Svante şi că s-a 
specializat în expertiză criminalistică, la Laboratorul 
naţional de analize. 

Malik pare de treizeci de ani, are ochi verzi, un chip ca 
de înger, degete fine de pianist şi unghii lucioase, bine 
îngrijite. Trăsăturile androgine îi sunt accentuate de părul 
negru prins într-un coc. La încheieturile mâinii are brățări 
de piele împletite, de diferite culori şi mărimi, iar la mâna 
dreaptă sclipeşte un inel de aur cu o piatră de culoarea 
ambrei. 

Uşa se deschide în forţă şi intră Suzette, membră a 
echipei de investigaţie. 

Suzette este o femeie atletică, pe la patruzeci de ani, cu 


e 197 œ» 


păr blond şi tuns scurt, machiaj strident şi unghii lungi, de 
un albastru intens. Are în mână un carnet şi un pix. Merge 
uşor aplecată, de parcă ar avea crampe la stomac. 

— Ce figuri aveţi! A murit cineva? 

Este cea mai veche glumă în branşă, şi totuşi nu mă pot 
abţine să nu schiţez un zâmbet. 

Se zvoneşte că Suzette, în timpul liber, face ore 
suplimentare la salonul de cosmetică al surorii sale din 
Orebro, şi că specializarea ei este epilarea braziliană. 

Andreas o numeşte Queen of Brazilian şi spune că are o 
atitudine foarte dură, indiferent dacă aleargă după 
autobuz sau dacă face „cealaltă treabă” la salonul de 
cosmetică. 

Suzette se aşază confortabil lângă Malik, îmi zâmbeşte 
şi îşi pune mâna pe carnetul de însemnări. 

Aş vrea ca Andreas să nu-mi fi spus nimic despre 
epilarea intimă, pentru că acum nu mă pot gândi decât la 
asta când îi văd unghiile lungi şi albastre, bătând darabana 
pe carnet. 

Îi întâlnesc privirea lui Svante. 

Îşi drege glasul. 

— Manfred, poate vrei să începi tu? 

Şefii de investigaţie preliminară au decis să comaseze 
ancheta dispariţiei lui Peter cu cea a uciderii Nerminei şi 
Azrei Malkoc. Au motive bune să procedeze aşa, pentru că 
nimeni nu mai crede că ar fi vorba de întâmplări izolate. 

Noua echipă de anchetă va lucra aici, însă ne vom păstra 
micul birou de pe teren, din Ormberg. Ba mai mult, vom 
primi şi întăriri din Stockholm, de la NOA, Direcţia 
operaţională a poliţiei naţionale, la începutul săptămânii 
viitoare. 

Scopul acestei şedinţe este să le expunem cazul lui 
Malik şi lui Suzette. Şi vom face asta de îndată ce vom fi 
informat echipa asupra a ceea ce a apărut în audierea lui 
Stefan Olsson. 

De fapt, e ceea ce toată lumea vrea să afle. 

Vestea că l-am prins s-a răspândit aici cu iuţeala 
fulgerului. 


< 198 » 


Manfred aprobă scurt din cap, se ridică greoi şi merge la 
Svante. 

— Tocmai am avut un prim interogatoriu. Stefan Olsson 
rămâne la versiunea lui. Spune că a încurcat zilele. Că l-a 
vizitat pe prietenul Olle în Högsjö sâmbătă. Ce a făcut în 
seara crimei, adică vineri, nu-şi aminteşte. Însă crede că a 
„dat o tură” cu maşina. 

Manfred schiţează ghilimelele în aer, cu degetele 
arătătoare şi cele mijlocii. 

— Pe furtuna aia îngrozitoare, spune Svante 
încrucişându-şi mâinile şi sprijinindu-le de burta mare. De 
ce să fi „dat o tură” cu maşina? 

— N-a putut răspunde la asta. Mai spune şi că ar fi putut 
să rămână un moment cu maşina parcată între movilă şi 
uzină. Dar susţine că nu a intrat deloc în pădure. 

— Şi mai era că a lucrat la tabăra de refugiaţi la 
începutul anilor nouăzeci, despre asta ce a zis? întreabă 
Svante. 

— A insistat că a uitat şi de asta, spune Manfred. Iar în 
ceea ce priveşte puşca spune că... 

— Că nu-şi aminteşte? completează Svante râzând un pic 
la propriul comentariu. 

Manfred dă din cap, fără să schiţeze niciun fel de 
zâmbet. 

— A fost o glumă, spune Svante. Vrei să spui că exact 
asta a zis? Serios? 

— Da. Asta vreau să spun. 

Svante pare mirat. Ca şi cum nu şi-ar putea da seama 
dacă Stefan Olsson e bătut în cap de-a binelea sau pur şi 
simplu genial, într-un fel atât de diabolic şi sofisticat că nu- 
l poţi pricepe. 

Manfred îşi îndoaie genunchii, trage un scaun şi se 
aşază cu un bufnet surd lângă tabla albă. Apoi continuă: 

— Îl voi suna pe procuror. Planul e să facem o 
percheziţie mâine. Azi e sâmbătă, asta înseamnă că 
procurorul trebuie să depună la tribunal cererea de arest 
preventiv cel târziu marţi. Până atunci avem grijă să 
descurcăm toate iţele. Bine? 


< 199 + 


Toţi dau din cap, însă nimeni nu spune nimic. Se aud 
numai unghiile lui Suzette bătând darabana pe masă. Când 
îi văd mâna mişcându-se pe blatul de lemn, îmi amintesc 
ceva. 

— Lemne, spun eu. 

Manfred arată mirat. 

— Lemne? 

— Hanne a spus că-şi aminteşte scânduri, explic eu. Iar 
Stefan Olsson are o mulţime de scânduri în grădină, sub 
prelate. 

Manfred aprobă din cap, satisfăcut. 

— Al naibii de bine gândit! Verificăm asta la percheziţie. 
În cel mai bun caz găsim amprente ale lui Hanne la casa 
lui Stefan Olsson. 

Suzette îşi umezeşte buzele stacojii cu vârful limbii şi 
spune: 

— Aşa. Şi ce se întâmplă cu copiii lui dacă îl reținem 
aici? 

— Am vorbit cu serviciile sociale, spun. Urmau să trimită 
acolo pe cineva în această seară. 

Manfred dă din cap. 

— Şi puşca? întreabă el. 

— În drum spre laborator. Însă nu avem nici cartuşe, 
nici tuburi ca să facem vreo comparaţie, prin urmare nu 
ştim cât ne ajută. 

În încăpere se face linişte. 

— Credem, într-adevăr, că este el? 

Malik este cel care pune întrebarea. Cu toate că e 
reţinut, îi aud îndoiala din voce. Deranjează ca o pietricică 
în pantof. 

— Eu nu cred nimic, spune Manfred. Dar nu ne rămâne 
decât să aflăm. 

Îşi masează genunchiul cu o grimasă, închide ochii, apoi 
continuă: 

— Pare un individ destul de doborât psihic. Tind să cred 
că, într-adevăr, a încurcat ziua în care a fost în Högsjö. La 
naiba, nici eu nu mai ţin seama zilelor. Şi sigur că e posibil 
să fi oprit maşina pe marginea şoselei în acea seară, fără 


e 200 » 


să fie amestecat în crimă. Dacă e să fim sinceri, nu prea e 
de făcut altceva în Ormberg decât să te uiţi la televizor sau 
să conduci maşina. Însă mi-e mult mai greu să înghit 
treaba cu tabăra de refugiaţi. Nu uiţi că ai fost într-un loc 
în care ai avut de lucru de cinci ori. Şi e limpede ca bună 
ziua că ştie de unde are puşca. Prin urmare, ceva ascunde. 
Trebuie numai să aflăm ce anume. 

— Sau poate nu vrea să spună, intervin eu. 

— Nu vrea? 

Manfred ridică din sprâncenele lui bogate şi roşcate, iar 
fruntea i se încreţeşte ca un acordeon. 

Mă gândesc cum să-mi formulez gândul. 

— În Ormberg există o suspiciune generală în ceea ce 
priveşte poliţia. De fapt, autorităţile în general. 

— Nu face decât să-şi îngreuneze situaţia, spune 
Manfred. 

Mă uit la colegul din Stockholm. La costumul scump, la 
ceasul elveţian şi la barba lui perfect aranjată. 

Cum i-aş putea explica ce vreau să spun? Ar avea măcar 
sens să încerc? 

— Ştiu, răspund. Încerc numai să arăt cum gândesc 
oamenii din sat. Nu au încredere în noi. 

Pentru un moment, mi se pare că va începe să mă 
admonesteze ca atunci când am încercat să explic motivele 
aversiunii locuitorilor din Ormberg faţă de adăpostul de 
refugiaţi. 

Însă nu zice nimic, dă doar din cap. 

— Poate îl lăsăm un moment pe Stefan Olsson, 
sugerează Svante. Vom prezenta pe scurt în ce punct al 
anchetei suntem acum, ca să-i punem în temă şi pe Suzette 
şi Malik. 

Manfred face un gest din cap spre noii colegi din 
Orebro. Apoi se ridică, îndepărtează ceva de pe mâneca 
sacoului şi merge spre tabla albă. Ia o cariocă, trasează un 
interval cu o linie lungă şi notează nişte ani. 

— Azra şi fiica ei de cinci ani au venit aici din Bosnia în 
vara lui 1993. Pe cinci decembrie în acelaşi an s-au 
îndepărtat de adăpostul de refugiaţi din Ormberg. Toţi au 


e 201 œ» 


presupus că au părăsit adăpostul din proprie iniţiativă şi 
nimeni nu a anunţat poliţia de dispariţia lor. Sora Azrei, 
Esma, a mărturisit că a crezut că s-au reîntors în Bosnia, 
însă apoi a fost tot mai convinsă că au murit, pentru că nu 
au mai dat niciun semn. 

Manfred se întinde după sticla de apă minerală de pe 
masă, ia o înghiţitură şi continuă: 

— Nermina Malkoc a fost omorâtă probabil la începutul 
anului 1994. Am putut stabili asta, pentru că fusese 
operată la mijlocul lui noiembrie 1993, iar fractura de la 
încheietură nu apucase să se vindece pe deplin când a 
murit. Motivul morţii a fost probabil o lovitură violentă. 
Corpul a fost ascuns sub pietrele din movilă şi a fost găsit 
de-abia în 2009 de un grup de tineri. 

Manfred schiţează un gest din cap spre mine. 

Toate privirile sunt îndreptate spre mine, îmi simt obrajii 
înroşindu-se. Mi se face greață de fiecare dată când aud 
povestea asta. 

Manfred se întoarce, se uită la linia temporală şi 
trasează o cruce în mijloc. 

Continuă: 

— Am sosit la Ormberg pe douăzeci şi doi noiembrie 
pentru a investiga moartea acelei fete necunoscute. Pe 
douăzeci şi şapte noiembrie am reuşit să o identificăm 
preliminar ca fiind Nermina Malkoc. După patru zile, în 
vinerea de pe 1 decembrie, au dispărut Peter şi Hanne. 
Hanne a fost găsită în pădure pe doi decembrie, confuză şi 
înfrigurată. Peter încă este dispărut. Azra Malkoc a fost 
împuşcată mortal, probabil vineri, pe întâi decembrie. 
Nimeni nu a văzut nimic, nimeni nu a auzit împuşcătura. 
Corpul a fost găsit pe cinci decembrie, adică marţi. 
Medicul legist a confirmat că a fost împuşcată din faţă, în 
piept, cu o armă de foc, de la o distanţă de aproximativ 
douăzeci de metri. Era desculţă. Şi ieri ni s-a confirmat de 
către laboratorul de analize criminalistice că e foarte 
posibil să fie Azra Malkoc, mama Nerminei. Lângă locul 
crimei a fost găsit unul dintre adidaşii lui Hanne. Pe el 
erau urme din sângele Azrei Malkoc, ceea ce ne 


e 202 œ» 


îndreptăţeşte să o legăm de locul crimei. Hanne purta şi o 
bijuterie care se pare că îi aparţinea Azrei Malkoc. 

— Avem confirmarea că pe adidasul lui Hanne era 
sângele Azrei? 

Manfred dă din cap şi se adânceşte în scaun, răsuflând 
adânc. 

— Da. 

— Şi medalionul acela, intervine Malik. Au apucat 
legiştii să se uite la el? 

— Foarte rapid, da, spune Manfred. Au spus că probabil 
nu e confecţionat în Suedia, ceea ce pare verosimil. Au 
confirmat şi că în interior avea păr uman. Vor face o 
analiză ADN. Se pare că erau şi fire cu rădăcină, sperăm 
deci să facă o analiză obişnuită. Dacă nu reuşesc, trebuie 
să meargă mai departe şi să se uite la un ADN 
mitocondrial. Ei bine, nu mă rugaţi să explic ce e asta, 
ideea e că ia mai mult timp şi nu e la fel de exact. 

Andreas clatină din cap intrigat. 

— Cum naibii a ajuns la Hanne bijuteria aia? 

— Nu ştie, răspund eu. Nu şi-a amintit nimic când am 
întrebat-o. 

Manfred îşi masează tâmplele cu vârfurile degetelor. 
Apoi se întoarce şi se uită la linia temporală care se întinde 
din 1993 până în 2017. Sunt multe însemnări la începutul 
şi la sfârşitul ei, dar intervalul de la mijloc e gol, cu 
excepţia semnului de la 2009, anul în care a fost găsită 
Nermina. 

— Nermina a murit în 1994, spune el după un moment 
de tăcere. Azra a fost omorâtă cu douăzeci şi trei de ani 
mai târziu. Au fost găsite în acelaşi loc. Trebuie să fie 
acelaşi făptaş. Stefan Olsson a avut douăzeci şi cinci de ani 
când a fost omorâtă Nermina. Şi locuia în Ormberg. Ar 
putea fi vinovat de ambele crime. 

— Da, dar... spune Andreas, dar se opreşte. 

— Peter şi Hanne ar fi putut fi pe urmele lui, continuă 
Svante. 

— Da, dar, spune din nou Andreas. Unde a locuit Azra 
Malkoc mai bine de douăzeci de ani? Nici autorităţile 


e 203 œ» 


suedeze nici cele bosniace nu au informaţii despre ea. 

— Poate s-a ascuns, spun. Dar nu avea cum să locuiască 
în apropiere, pentru că am fi aflat. 

Manfred dă din cap. 

— Ormberg e prea mic. Acolo nu te poţi ascunde. Dar în 
Stockholm... Hm, poate. Sau în Balcani, cu siguranţă. Mai 
ales dacă nu te caută nimeni. 

Manfred dă din umeri. 

— Dar, spune Andreas, fiica ei a fost omorâtă. De ce nu a 
mers la poliţie? 

— Poate i-a fost teamă să nu fie expulzată, spune Suzette 
care a pus carnetul deoparte şi s-a aplecat mult în faţă, de 
i se sprijină pieptul pe blatul mesei. 

— Sigur i-a fost teamă, confirm. Totuşi, nu faci asta dacă 
ţi-a fost omorât copilul? Nu e mai important să fie prins 
făptaşul decât să primeşti azil? 

— Era deja prea târziu, spune Malik încet. Nu mai avea 
copilul. Nimic nu mai putea schimba asta. Aşa că poate a 
fugit. lar apoi s-a întors la Ormberg ca să îşi ia adio. Ca 
atunci când mergi la un mormânt. 

— E posibil, spune Manfred. Sună chiar credibil. 

— Mai există o posibilitate, intervin eu. Să presupunem 
că Stefan Olsson nu e vinovat. Făptaşul cel mai probabil, 
când un copil e omorât, este unul dintre părinţi. Dacă Azra, 
dintr-un motiv sau altul, şi-a omorât copilul, atunci asta ar 
explica de ce a dispărut. 

Manfred aprobă. 

— Bine gândit, spune el. Dar în acest caz cine a omorât- 
o pe Azra? 

— Poate a fost cineva care s-a răzbunat? sugerează 
Suzette. Cineva care ştia că şi-a omorât fiica şi a omorât-o 
şi pe ea, ca să facă dreptate într-un fel. 

— Stefan Olsson, spune Andreas. Poate că el... 

Manfred îşi dă ochii peste cap, iar asta mă face să cred 
că raţionamentele noastre încep să i se pară prea trase de 
păr. 

Imi dreg vocea. 

— Sora ei a spus că era gravidă. Am calculat. Ar fi 


e 204 œ» 


trebuit să fi fost cam în a cincea lună când a dispărut. Asta 
înseamnă că a născut copilul în primăvara lui 1994. Putem 
verifica cu spitalele. 

— Bine, Malin! spune Manfred. Foarte bine! 

Comentariul lui exagerat de entuziast mă face să mă 
simt ca o şcolăriţă care a avut toate răspunsurile bune la 
test. 

— De ce alerga desculţă prin pădure? întreabă Svante 
care până acum părea adâncit în propriile gânduri. 

— Poate venea dintr-o maşină, din apropiere? sugerează 
Suzette. E un drum foarte aproape. 

— Probabil şi-a pierdut pantofii dacă era urmărită, spune 
Malik. 

Manfred dă din cap şi spune: 

— Ar fi cam ciudat, însă presupun că e posibil. 

Urmează un moment prelung de tăcere. Svante se 
foieşte. 

— Există şi alţi suspecți? întreabă Suzette. 

— Nu tocmai, răspunde Manfred. Avem un pedofil, 
Henrik Hahn, care în prezent e internat la Karsudden. 
Hahn a fost internat cu forţa în 2014. Avea permisie 
sâmbătă, nu vineri, aşa că, dacă suntem siguri de date, 
trebuie să-l eliminăm din anchetă. Iar la începutul anului 
1994, destul de ironic, şi-a făcut serviciul militar ca soldat 
ONU în Bosnia, aşa că nu ar putea avea vreo legătură cu 
moartea Nerminei. Svante, grupul tău a discutat cu soţia 
lui, nu? 

Svante aprobă din cap. 

— Îi oferă un alibi pentru sâmbătă şi duminică. L-am 
vizitat, de fapt, şi cu altă ocazie. 

— Cum era? întreb eu, mai mult din curiozitate. 

— Plăcut, de gaşcă. Aşa cum sunt adesea pedofilii 
condamnaţi. Trebuie să ai un caracter prietenos şi plăcut 
ca să ajungi la victime. 

— Al dracului să fie! exclamă Andreas, strimbându-se. 

— Vreun alt suspect? se interesează Malik. 

— Există un Bjorn Falk, spune Manfred. Condamnat 
pentru abuz fizic şi hărţuire criminală. Pe deasupra, s-a 


e 205 » 


ales cu ordin de restricţie de mai multe ori. Luaţi-l la 
întrebări. Apoi, să nu uităm că crimele pot avea motive 
rasiste sau xenofobe. Voi suna la Serviciile Secrete să mă 
conversez un pic cu ei. 

— Şi ce facem noi acum? îşi întreabă Suzette unghiile. 

— Vom aprofunda mai departe patru aspecte, spune 
Manfred. În primul rând, vreau să ştiu totul despre Stefan 
Olsson. Antecedente, ce a făcut în vinerea aceea, în ce 
scânduri a bătut cuie la adăpostul de refugiaţi, cu cine se 
culcă şi cum naiba îşi face omleta de dimineaţă. 

Manfred scrie pe tablă „Stefan Olsson”. 

— Cred că mai degrabă bea bere, spune Andreas. 

Suzette îşi înăbuşă râsul. 

Manfred continuă ca şi cum n-ar fi auzit: 

— Dacă Hanne şi-a pierdut numai un fir de păr pe 
terenul lui, vreau să-l găsim la percheziţie, înţeles? Apoi 
trebuie să-i verificăm pe toţi cei care au lucrat şi au locuit 
la adăpostul de refugiaţi la începutul anilor nouăzeci. Azra 
şi Nermina nu prea erau în contact cu lumea de afară. E 
mare probabilitatea ca făptaşul să se fi aflat la adăpost sau 
să-l fi vizitat cu vreo ocazie. Ba mai mult, Esma a spus că 
urma ca cineva să le ajute să ajungă în Stockholm. Cine 
era? Ar fi putut fi Stefan Olsson? Şi aveţi grijă să-l găsiţi pe 
paznicul acela bătrân de care a vorbit directoarea, Tony. 

Manfred scrie „adăpostul de refugiaţi” pe tabla albă, cu 
litere mari şi roşii. 

— În al treilea rând, continuă el. În al treilea rând 
trebuie să aflăm unde a plecat Azra Malkoc după moartea 
fiicei sale. Nimeni nu dispare timp de douăzeci de ani fără 
să lase urme. Trebuie să verificăm cu autorităţile suedeze 
şi bosniace, să nu ne fi scăpat ceva. Şi trebuie să le căutăm 
pe rudele Azrei. Pentru că cineva trebuie să existe, chiar 
dacă s-au tot bombardat unii pe alţii acolo, în timpul 
războiului. Luaţi legătura şi cu maternităţile. Verificaţi 
dacă Azra sau o femeie anonimă care ar fi putut fi Azra a 
născut un copil în 1994. 

Manfred scrie „Azra” pe tablă. 

— Şi în al patrulea rând? întreabă Andreas. 


e 206 » 


— În al patrulea rând, spune Manfred şi duce carioca 
spre tablă din nou. Se aude un scrijelit atunci când notează 
„Peter şi Hanne”. 

— Trebuie să-l găsim pe Peter şi să investigăm ce s-a 
întâmplat în acea seară, spune el cu voce joasă. Ştiau ceva. 
Aici avem mai multe piste de urmat: putem continua cu 
bătutul la uşi, trebuie să găsim maşina lui Peter. Şi ar fi 
minunat dacă am da şi de jurnalul lui Hanne, pentru că 
sunt convins că a notat acolo fiecare pas pe care l-au făcut. 

Mă aplec înainte şi mă uit direct la Manfred. 

— Am căutat peste tot caietul acela. Nu e nici la hotelul 
în care au stat, nici în biroul nostru. Cred că l-a avut la ea 
când a dispărut, ar putea fi în maşina lui Peter sau în... 

— Găsiţi afurisitul ăla de caiet. 

Aprob din cap, încurcată. 

— M-am gândit la un alt lucru, spune Andreas. Movila. 
De ce au fost găsite şi Azra, şi Nermina acolo? 

— Poate este o coincidenţă, sugerez. 

Manfred se ridică, îşi aranjează sacoul şi se îndreaptă 
spre harta de pe perete. Curbele în jurul muntelui 
Ormberg, indicând înălţimea, îl fac să semene cu un ochi 
gigantic, deschis larg care se holbează la noi din perete. 

Se întoarce cu spatele la noi, tăcut. Se balansează un pic 
de pe un picior pe altul. Apoi ia un creion din buzunarul 
sacoului şi spune încet: 

— Nermina. Azra. Adidasul însângerat al lui Hanne. 

Trasează un cerc pe hartă, în jurul movilei de pietre. 

Un cerc gros, roşu. 

Şi apoi încă unul, şi încă unul. Creionul scârţâie atunci 
când elipsele roşii cresc pe hârtie. 

Cineva bate la uşă, însă nimeni nu se mişcă şi nu spune 
nimic, toţi stau ca hipnotizaţi, cu privirile fixate pe hartă. 

Manfred se întoarce şi îmi întâlneşte privirea. Pune 
înapoi creionul roşu în buzunar. 

— Arată oare a coincidenţă? întreabă retoric. 

În aceeaşi clipă, se aud din nou un ciocănit, uşa se 
deschide încet şi o femeie tânără şi brunetă, pe care o 
recunosc vag, ne priveşte din prag. 


e 207 œ» 


— A sunat o anume Gunnel Engsăll de la centrul de 
refugiaţi din Ormberg, spune ea. Voia să vorbească cu unul 
dintre voi. 

Manfred îşi încrucişează mâinile. 

— Transmite-i că o să luăm legătura luni. 

Femeia din uşă şovăie. Îşi mută greutatea de pe un 
picior pe altul. 

— Se pare că e important. 

— Nu auzi bine? spune Manfred rar şi apăsat. Ne 
ocupăm luni. 

Femeia din prag insistă, roşie la faţă: 

— Dar se pare că au găsit o pată de sânge mare, în 
spatele centrului. 

X 


Gunnel Engsäll ne aşteaptă în prag. La ferestre zăresc 
fețe neliniştite şi copii curioşi, cu frunţile lipite de geam. O 
femeie trage o fetiţă de la fereastră şi o ţine aproape de 
ea, protector. 

Eu, Manfred, Andreas şi Malik am plecat la centrul de 
refugiaţi din Ormberg, ca să verificăm ce e cu balta de 
sânge. 

Ceilalţi au plecat acasă. 

Este sâmbătă seară, la urma urmei, iar probabilitatea ca 
sângele descoperit aici să aibă vreo legătură cu crimele e 
totuşi extrem de mică. 

Gunnel îşi pune o geacă groasă cu benzi reflectorizante. 
Sub ea zăresc bijuteria emailată reprezentând un 
scarabeu. 

Merge în faţa noastră de-a lungului clădirii, cu o 
lanternă în mână. 

— Sângele a fost găsit de unul dintre copii, de o fetiţă pe 
nume Nabila. Dar nu am idee de cât timp e acolo. Dar 
pentru că... 

Gunnel pare să şovăie. 

Sare peste o creangă căzută, îşi drege glasul şi continuă: 

— Ei bine, date fiind cele întâmplate, m-am gândit că cel 
mai bine ar fi să vă spun. 

— A fost foarte bine că aţi sunat, spun. 


e 208 » 


Mergem după colţ. 

Siluetele arborilor se conturează pe cerul întunecat. 

Gunnel se opreşte şi îşi îndreaptă lanterna spre pământ, 
poate la un metru şi jumătate distanţă de tulpina celui mai 
apropiat copac. 

În zăpadă e o pată mare, de un roşu-întunecat, cam de 
un diametru de cincizeci de centimetri, şi pare îngheţată 
bocnă. 

Malik îşi pune jos geanta voluminoasă şi scoate o 
lanternă. O îndreaptă spre pată şi se apropie câţiva paşi. 

Apoi se ghemuieşte. 

— Arată a sânge, constată el. Şi în jur sunt urme de 
picuri. 

Malik arată nişte pete mai mici care înconjoară balta de 
sânge îngheţat. 

— Şi avem o urmă lungă de picuri de la tulpina 
copacului la pata mare, spune el făcând cu mâna un gest 
circular. 

— Ca şi cum o persoană rănită ar fi mers dinspre copac 
până acolo, spune Andreas arătând pata. 

— Hm, intervine Malik. 

— Ce anume? întreb eu. 

— Avem două probleme, spune Malik aplecându-şi capul 
într-o parte şi lăsând buclele lungi se i se răsfire pe umăr. 
În primul rând sângele rămâne într-un anume fel deasupra 
zăpezii, ca 0... glazură. Sângele proaspăt este cald. Ar fi 
trebuit să topească zăpada, să lase găuri. 

Gunnel îşi întoarce capul, însă apuc să-i văd expresia 
scârbită. 

Malik continuă: 

— Iar în al doilea rând... 

— Nu există urme de paşi, completează Manfred dând 
din cap spre petele din zăpadă. Dacă o persoană rănită ar 
fi mers pe aici, atunci ar fi rămas urme în zăpadă. 

— Touché, spune Malik. Nu există nicio urmă între 
copac şi petele de sânge. Însă există multe urme de paşi în 
jurul copacului. 

— Poate a stropit sau a împroşcat până aici, sugerează 


e 209 » 


Andreas. 

Malik clatină din cap. 

— Nu. Stropii arată cu totul altfel. Acestea sunt picături 
clasice. Singura putere care a intervenit aici este 
gravitația, care l-a făcut să picure direct jos, în zăpadă, 
din... 

Maik se ridică, dă capul pe spate şi îndreaptă lanterna în 
sus, spre coroana copacului. 

Şi acolo, poate la patru metri deasupra capetelor 
noastre, atârnă o legătură însângerată, informă, prinsă de 
o sfoară care trece peste o ramură mai viguroasă şi 
continuă în jos spre tulpină. 

Malik lasă fasciculul de lumină să urmeze contururile 
sforii. E înnodată de o creangă, poate la un metru şi 
jumătate de la sol. 

Apoi luminează din nou obiectul care atârnă în coroana 
copacului. Zăresc, pe lângă sânge, ceva ce seamănă cu o 
bucată de piele lividă. 

— Ce dracului... bâiguie Manfred. 


e 210 œ» 


Jake 


Am stat în pat toată ziua, încercând să înţeleg ce s-a 
întâmplat, cum de poliţia chiar a fost aici azi-dimineaţă şi l- 
a luat pe tata. 

Continui să-mi spun că totul va fi bine. 

Sigur că poliţiştii nu o să-i facă rău, asta pricep şi eu, că 
doar nu locuim în Africa. Dar ce-ar fi să nu-l creadă şi să 
decidă să-l ţină în arest în Orebro? 

Mai am şi o altă frică, una mai întunecată, şi care nu 
lasă să se întrezărească nicio ieşire. E atât de groaznică, 
încât nici nu mă pot gândi la ea, cu atât mai puţin vorbi 
despre ea. E cât toţi monştrii şi hâdoşeniile, şi catastrofele 
naturale puse laolaltă. 

Ce-ar fi ca tata chiar să fie amestecat în ceva? 

Ce-ar fi să-l închidă în închisoare în aşa fel încât să 
dispară, cum a dispărut mama? 

Când mă gândesc aşa, mi se strânge stomacul. Şi îmi ard 
ochii. 

Nu-mi pot imagina că tata ar fi putut omori pe cineva. 
De fapt, e imposibil. E mult prea blând şi zăpăcit. Nici 
măcar nu poate face clătite sau participa la şedinţele cu 
părinţii, cum ar putea atunci să omoare pe cineva? Însă nu 
pot să nu mă gândesc la puşcă şi la cămaşa însângerată şi 
ruptă din spatele coşului de sârmă din spălătorie. 

Ba mai mult, a fost ciudat în ultimul timp. Mai obosit ca 
de obicei, şi morocănos. 

Simt că toate aceste gânduri o să producă o explozie în 
capul meu, care se va sparge în mii de bucăţi, ca turnul 
Eiffel. 

Mă urc în pat şi mă legăn încet într-o parte şi-n alta. 

Afară s-a făcut din nou întuneric. 

O zi întreagă a trecut fără să fi făcut nimic. 

Mă ridic anevoie şi intru în camera Melindei. E întuneric 
şi miroase a fum de ţigară. A trimis mesaj că vine la şase şi 
aduce ceva de mâncat. 

Mă duc la dulap şi apuc mânerul, o scoică de plastic cu 


e 211 œ» 


sclipici. 

De îndată ce am deschis uşa mă simt mai calm, ca şi 
cum toate hainele de acolo mi-ar şopti că va fi bine. Că tata 
se va întoarce în curând acasă şi atunci totul va fi ca 
înainte. 

Îmi scot tricoul şi îmi pun o rochie neagră, strâmtă. 

În lumina fadă a lămpii roşii de pe noptieră pielea mea 
pare roz, ca jambonul de Crăciun. 

Hainele Melindei mi se potrivesc mai bine decât cele ale 
mamei. Sunt mai mici şi mai potrivite pe corp, cu toate că 
rămân un pic largi. 

Mă întind după rujul de pe birou şi îmi fac buzele roşii. E 
greu să-l întinzi foarte bine, presupun că fetele exersează 
mult machiajul înainte să le iasă bine. Că e nevoie de ani 
de antrenament perseverent ca să ajungi la rezultatul 
perfect. 

Şi eu am intenţia să devin bun la asta. 

Am de gând să tot exersez până ce liniile de dermatograf 
vor fi drepte şi sigure, iar buzele roşii vor fi simetrice. 
Până când fardul va străluci în punctul cel mai înalt al 
pomeților, iar rimelul nu va lăsa urme sub ochi. 

Am de gând să exersez până voi fi la fel de frumos ca 
Melinda. 

Pun rujul la loc şi îmi examinez faţa în oglinda care 
măreşte, de pe birou. Două fire de păr groase şi scârboase 
îmi ies din piele, deasupra buzei superioare. 

Scormonesc în trusa de machiaj a Melindei, găsesc 
penseta pe care o foloseşte să-şi aranjeze sprâncenele şi 
trag firele cu rădăcină. Doare de îmi dau lacrimile, dar 
după aceea mă simt mai bine. Mă aşez în faţa oglinzii mari. 
Îmi îndrept umerii şi îmi dau părul după urechi. 

Încerc un zâmbet, iar fata din oglindă îmi zâmbeşte 
înapoi, ca şi cum am împărtăşi un secret. 

Într-o zi, îmi spun eu, într-o zi voi deveni tu cu adevărat. 

E un gând minunat, la fel de uşor ca o pană, la fel de 
eliberator ca lumina soarelui pe pielea goală, după o iarnă 
lungă, şi la fel de incitant ca buzele moi ale lui Saga 
atingându-le pe ale mele. 


e 212 œ» 


Cu toate astea ştiu că e greşit. 

Sunt băiat şi n-aş putea niciodată, niciodată într-o mie 
de ani, să mă arăt aşa în lume. E bolnav, respingător şi 
greşit. E contra lui Dumnezeu şi a naturii, şi a tuturor 
legilor nescrise ale acestui Ormberg. 

Ca şi cum te-ai pişa pe o Biblie. 

Aberaţie a naturii. Cuvântul ăsta l-am învăţat ieri şi, 
când l-am căutat, am văzut că înseamnă: împotriva naturii, 
anormal, denaturat, pervers şi degradat. 

Sunt o aberaţie a naturii. 

Atunci cum de mă simt atât de bine aşa? 

Voi deveni bărbat într-o zi şi orice aş face nu pot 
schimba acest lucru. 

E înscris în gene, în cromozomul Y, şi într-o zi, când 
corpul meu va decide că e timpul, acest afurisit de 
cromozom Y va da ordin corpului să producă hormoni 
masculini care mă vor transforma într-un monstru. Un 
monstru păros şi respingător cu muşchi umflaţi care nu se 
va gândi decât la a ajunge unde vrea. 

Ca musulmanii de la centrul de refugiaţi. Ca Vincent, 
Albin şi Muhammed. 

Ca toţi bărbaţii din toate timpurile. 

Ca tata. 

Am învăţat despre asta la biologie. Ştiu cum merg 
lucrurile şi sunt conştient că e inevitabil. 

Când mă gândesc la asta, nu vreau decât să plâng. 

les din camera Melindei şi intru într-a mea, fără a-mi fi 
scos rochia. Mă aşez pe pat şi iau jurnalul lui Hanne. Il ţin 
în mână şi răsfoiesc până la pagina îndoită. Stilul lăbărţat 
şi înclinat într-o parte nu mai e greu de citit, e ca şi cum ar 
fi fost scris de mine. 

Mă loveşte un gând, unul destul de nebun. Cu cât mă 
gândesc mai mult, cu atât sunt mai convins de asta. 

Încă sunt supărat pe Hanne, dar cred că ea m-ar 
înţelege. 

Nu cred că lui Hanne i-aş părea o aberaţie a naturii. 


Înapoi în birou. Scurtă şedinţă pentru a ne coordona 
e 213 + 


acţiunile. 

Singurul nostru suspect din acest moment este Stefan 
Olsson şi tot ce îi putem imputa sunt propriile minciuni. 

Acum îl verificăm la detaliu. 

Nu are antecedente penale, în afară de faptul că a fost 
bănuit că a declanşat incendiul de la vechea fabrică de 
cherestea de lângă râu, când avea paisprezece ani, dar 
asta nu s-a putut dovedi. Pare să aibă o viaţă relativ 
obişnuită: soție, doi copii, slujbă la Brogrens până a fost 
concediat, pentru că s-a prezentat beat la lucru de câteva 
ori. Apoi totul a luat o întorsătură tristă: a murit soţia, s-a 
agravat problema cu alcoolul. 


Îmi muşc limba aşa de tare, că simt în gură gustul de 
sânge amestecându-se cu cel al rujului. 

Fabrica veche de cherestea - acei skinheads din 
Katrineholm au fost cei care au incendiat-o, tata a povestit 
asta de nenumărate ori. Sigur că nu el i-a dat foc. 

De ce-ar fi făcut asta? 

Şi slujba la Brogrens a pierdut-o pentru că fabrica a fost 
închisă. 

Sau nu a fost aşa? 

Mă ia o ameţeală, ca şi cum aş sta lângă o prăpastie şi 
m-aş uita în jos. Şi în acelaşi timp sunt furios. Mai ales pe 
Hanne, pentru că îl acuză pe tata de o groază de lucruri 
despre care sigur habar nu are. Tocmai când începusem să 
o iert pentru toate mizeriile care le-a scris despre familia 
noastră. 

Mi se strânge din nou stomacul şi acum ştiu ce este. 

Este senzaţia de a nu putea avea încredere în nimeni. 

Sentimentul de a fi total singur în lume. 

Strâng jurnalul în mâini cu putere şi continui să-l citesc. 


Seară şi ÎNTUNERIC. Şi la propriu, şi la figurat. 

P. e afară şi aleargă din nou. Profit de moment ca să 
scriu câteva rânduri. 

Acum un moment l-am obligat să stea în pat, ca să 
putem vorbi. 


e 214 œ» 


(Există numai un scaun în cameră, trebuie să vorbim în 
pat.) 

Părea mirat şi un pic şovăitor, însă s-a aşezat totuşi pe 
marginea patului, cu braţele încrucişate demonstrativ. 

I-am explicat că era trist şi cusurgiu. Că nu se mai uita 
la mine şi că la lucru mă trata ca şi cum nu aş fi fost acolo. 

P. a spus că sunt prea tensionată şi că mă iubeşte. S-a 
aplecat spre mine şi m-a îmbrățișat stângaci. 

Și atunci, PAF! 

I-am dat o palmă! Nu ştiu cum s-a petrecut, sunt departe 
de a fi genul violent. Nu cred că am mai lovit pe nimeni 
înainte, nici măcar când eram copil - eram o tocilară 
supraponderală şi cu ochelari, care se interesa de 
eschimoşi. 

Am început să tremur şi să îmi cer iertare. 

P. a spus că nu am fost eu, ci „boala“. Apoi a ieşit să 
alerge. 

Acum Sunt singură şi scriu. E vijelie, vântul nordului 
suflă la fereastră. Asta nu e vreme de alergat. M-aş 
îngrijora pentru el dacă nu ne-am fi certat. Mi-ar fi teamă 
să nu cadă pe întuneric, să nu fie lovit de vreo maşină. 

Însă acum nu mai e loc de alte emoţii. Mă umple un 
pustiu, un întuneric înfiorător şi fără sfârşit. 

Poate până la urmă Ormberg s-a mutat în mine. 


Lectura îmi e întreruptă de Melinda, care intră în 
cameră. Când mă vede pe pat, rămâne înmărmurită, iar 
zâmbetul îi dispare de pe faţă. Şi sunt atât de adâncit în 
povestea lui Hanne, încât la început nu înţeleg de ce. 
Pentru o clipă, cred că e din cauză că poliţiştii l-au luat pe 
tata. 

Apoi mă izbeşte realitatea, la fel de tare şi de rece ca 
unul dintre bulgării îngheţaţi ai lui Vincent lovindu-mă în 
faţă. 

Am pe mine rochia Melindei. 

Stau aici, în pat, îmbrăcat într-o rochie neagră şi 
strâmtă, cu buzele rujate cu roşu. 

Asta trebuie să fie senzaţia când mori, apuc să gândesc, 


e 215» 


înainte ca Melinda să se repeadă afară trântind uşa în 
urma ei. 


e 216 œ» 


Malin 


— N-ai mai terminat odată? 

Manfred se uită nerăbdător la Malik, care şi-a petrecut 
ultima jumătate de oră făcând fotografii, măsurând şi 
adunând probe. 

— Aproape. Acum poţi da drumul sforii. 

Manfred dezleagă sfoara cea groasă de ramură şi începe 
să coboare încet obiectul din coroana copacului. Se aude 
un trosnet când sfoara alunecă peste ramură. 

Andreas îşi îndreaptă lanterna spre mormanul inform şi 
plin de sânge care se apropie. 

Pare a fi o materie organică, însă nu de natură umană. 

— Drace! 

Manfred se poticneşte, strigă şi scapă sfoara care îi 
alunecă printre degete cu sunet şuierător. Obiectul cade 
cu un bufnet surd, împrăştiind în jur zăpada afânată. 
Manfred îşi freacă mâinile una de alta, strâmbându-se de 
durere. Andreas face şi el un pas înainte, însă se opreşte 
brusc în faţa mea. 

— Ce dracului! 

Mă aplec înainte, să văd mai bine. 

În zăpadă zace un cap de porc plin de sânge, fixat într- 
un cârlig măcelăresc, masiv şi ruginit. 


Mama toarnă cafea, cu mâna uşor tremurândă, în ceştile 
mici şi fine cu margine aurie, pe care bunicul şi bunica 
obişnuiau să le pună pe masă la ocazii speciale precum 
sfârşitul şcolii, zilele de naştere şi la sărbătoarea 
echinocţiului de vară. 

După ce m-am întors de la centrul de refugiaţi, am 
zăbovit mai mult ca de obicei la duş. Ca şi cum apa 
fierbinte ar fi putut disipa imaginea acelui cap însângerat 
de porc şi a urii, a unei uri atât de puternice încât să facă 
pe cineva să arboreze un cap de porc într-un copac din 
spatele centrului pentru refugiaţi musulmani. 

Malik ne-a ţinut o lungă expunere despre motivele 


e 217 œ» 


pentru care porcul şi carnea de porc sunt considerate 
necurate şi sunt haram - interzise - în Islam. 

Insulta sau ameninţarea pe care capul de porc urma s-o 
transmită era adresată direct refugiaților. Dacă există vreo 
legătură cu investigația noastră, rămâne de văzut. 

Mă uit la Margareta. 

Îşi întinde braţul încreţit şi presărat de pete pigmentate. 
Ceaşca rămâne în palma făcută căuş, ca o bijuterie. 

— Numai o gură, spune ea şi tuşeşte. Apoi trebuie să 
plec mai departe. Rut şi Gunnar vor avea şi ei câteva 
kilograme. 

Margareta a trecut să lase o friptură îngheţată de elan. 
Cei care vânează pe terenul ei au prins mai mulţi elani în 
anul precedent şi are mai multă carne care-i prisoseşte. 

Mama se aşază, clatină din cap şi se întoarce spre mine. 
Ochii îi trădează teama şi neîncrederea. 

— Dar e îngrozitor, Malin. Vrei să spui că cineva a 
zdrobit fața acelei biete femei? 5 

Regret imediat că i-am vorbit despre rănile Azrei. Insă 
nu poate fi ceva nou pentru Margareta. Ştie tot ce mişcă în 
Ormberg, câteodată chiar înainte ca lucrurile să se 
petreacă. 

— Da, e teribil. 

Mama pune cafetiera pe masă. 

— Cine ar face aşa ceva? Nu poate fi cineva de aici. 

— E clar că nu e nimeni din sat, pufneşte Margareta. 
Dar de la o vreme se perindă atâta lume prin zonă, că nu 
ştii de unde să mai începi să cauti. 

Îmi duc ceaşca la gură, iau o înghiţitură din cafeaua 
fierbinte şi slabă şi mă întreb ce-ar spune dacă ar şti că 
Stefan Olsson se află în arestul din Orebro. Un om care nu 
e nici arab, nici din Stockholm, ci la fel de înrădăcinat în 
solul din Ormberg ca şi noi. 

— Şi pe polițistul din Stockholm nu l-aţi găsit încă? 
continuă Margareta. 

— Nu, dar îl vom găsi. 

— Nu poţi fi sigură de asta, spune Margareta. Am moşit 
odată o femeie al cărei bărbat s-a rătăcit dincolo de 


<e 218 » 


Marsj0, şi pe el nu l-au... 

— Dar te rog, Margareta, spune mama. Trebuie? 

— Vreau doar să spun că aici pădurile sunt mari, spune 
Margareta cu un aer ofensat. Iar apele sunt adânci. E uşor 
să dispari. Pentru totdeauna. 

— Îl vom găsi, insist eu. Cineva trebuie să fi văzut ceva. 
Iar Hanne, cea care a fost cu el în pădure, îşi aminteşte o 
serie de lucruri. 

— Ce lucruri? întreabă mama. 

Dau din umeri. 

— Nu pot vorbi despre asta. 

Mama clatină din cap şi îşi pune o mână pe piept, ca şi 
cum ar fi pe cale să aibă un atac de cord. 

— Dacă e mort? şopteşte ea. 

— Sigur e mort, i-o retează Margareta. A fost cea mai 
rece iarnă de când îmi aduc aminte. Minus zece grade şi 
treizeci de centimetri de zăpadă. Niciun om nu poate 
supravieţui în condiţiile astea. Îl veţi găsi la topirea 
zăpezii, credeţi-mă. 

Mama pufneşte. 

— Dar ce se petrece, de fapt? Ormberg a fost mereu 
sigur şi liniştit. Aşa ceva nu se întâmplă pe aici. Nu pot să 
înţeleg. 

Lumina caldă a lămpii cade pe obrajii grei şi rozalii ai 
mamei. 

Mă gândesc la ce a spus Hanne. La fragmentele de 
memorie care chiar pot fi adevărate. Sau poate e doar un 
amestec confuz de visuri şi de închipuiri. 

Îmi vine o idee. Ormberg nu e mare şi, dacă cineva ar 
putea şti tot despre cei care locuiesc pe-aici, atunci n-ar 
putea fi vorba decât de Margareta şi de mama. 

— Ştiţi pe cineva care citeşte cărţi în engleză în 
Ormberg? Cărţi în engleză? 

Mama clatină din cap şi îşi strânge buzele, dar 
Margareta rămâne gânditoare. 

— Poate Ragnhild, spune ea. Nu sunt sigură, dar e 
îngrozitor de mândră că a lucrat ca profesoară de limbi 
străine. Nu m-ar mira să aibă cărţi în engleză. 


e 219 + 


Şi apoi: 

— Sau Berit. Avea un prieten irlandez în anii optzeci. Un 
grădinar. Îmi amintesc că îi plăcea foarte tare să citească 
volume groase. Dar nu îi plăcea la fel de mult să 
muncească, din păcate. Ce să faci, Berit nu şi-a ales bine 
prietenii niciodată. 

Margareta oftează şi clatină din cap. 

Reflectez un moment. Decid că ar fi bine să pun şi 
cealaltă întrebare. 

— Voi, care locuiţi aici de multă vreme, vă amintiţi cum 
a apărut povestea aia despre copilul-nălucă de la movilă? 

Mama şi Margareta se uită una la alta. 

— Dar fata mea, spune mama clătinând din cap. Sunt 
numai prostii. 

— Sigur că sunt, spun eu. Dar când a pornit zvonul de 
fapt? 

Privirea mamei se îndreaptă în sus, spre tavan. 

— Nu ştiu precis, poate cândva, când erai mică. 

— Sump-lvar l-a văzut pe copilul ăla, intervine 
Margareta. A văzut un sugar gol în iarba de la movilă. 
Palid ca moartea, cu buze vineţii. Dar când să-l ridice, 
atunci, puf, s-a transformat în fum. 

Sump-lvar a fost fratele lui Gunnar Sten. 

Locuia de cealaltă parte a bisericii, lângă terenul 
mlăştinos, până la moartea lui de acum opt-nouă ani. Era 
psihotic şi credea că cei din Ormberg îl spionau şi că îi 
implantaseră un microfon în dinţi. Într-o iarnă, şi-a tapetat 
toată coliba cu folie cu bule de aer, pentru a împiedica 
undele radio să pătrundă în casă. 

Asta ne-a amuzat foarte tare, pe mine şi pe amicii mei. 
Ne-am căţărat pe casa lui şi am trecut un cuţit mare, 
vopsit cu roşu, prin culmea de pe acoperiş. 

Mi-e ruşine când mă gândesc la asta. 

— Sump-lvar era bolnav psihic, spun eu. 

— Dar l-a văzut pe copil, insistă Margareta, dând din cap 
cu un aer grav. 

— A văzut tot felul de lucruri, spune mama. N-aş fi 
crezut niciun cuvânt din ce spunea. 


e 220 » 


— Când a fost asta? mă interesez eu. 

Gura subţire şi ridată a Margaretei se deformează într-o 
strâmbătură. 

— Trebuie să fi fost după ce Berit şi-a ars rabla cea 
veche. Da, aşa a fost. Dar înainte ca Rut şi Gunnar să 
construiască terasa aia oribilă de sticlă. 

— Şi când a fost asta? 

Margareta ridică uşor din umeri. 

— Asta nu ştiu. Dar o pot întreba pe Ragnhild. Poate ea 
îşi aminteşte. 

Apoi se întinde de spate, îşi dă într-o parte părul subţire 
şi respiră adânc, ca şi cum ar fi pe cale să mai depene una 
dintre poveştile sale. 

— Nu, intervin eu. Voi merge să mă culc în curând. 
Mâine trebuie să mă trezesc devreme. 

— Mâine? întreabă mama. Vei lucra într-o zi de 
duminică? 

— Mamă, anchetăm nişte crime. 

— Atunci nu am să vă mai rețin, spune Margareta 
aricindu-se un pic, de parcă ar fi dezamăgită că nu mai 
doresc să o ascult. 

Goleşte ceaşca de cafea şi o pune pe tavă cu un mic 
bufnet. Apoi se ridică şi se întoarce spre mine, prinzându- 
mi privirea. Pare foarte serioasă. 

— Promite-mi să fii atentă, Malin. Dau din cap. 

Margareta o cuprinde pe mama pe după umăr şi îi 
mulţumeşte pentru cafea. Iese pe hol. 

Mama se ridică şi o însoţeşte afară. 

Mă uit prin încăpere. 

Să stau aici, pe vechea canapea a bunicilor, şi să beau 
din ceştile acelea trezeşte în mine o senzaţie vagă de 
angoasă. Totul în cameră - tapetele de pe pereţi, 
canapeaua uzată şi tablourile pictate stângaci cu peisaje 
montane din Norrland - mă poartă cu o forţă necruțătoare 
până în copilărie. Până la băile nocturne în râu, petrecerile 
cu beţie şi flirt prin camerele de distracţii pardosite cu 
linoleum şi prânzurile nesfârşite şi extrem de plictisitoare 
alături de Margareta şi de Magnus-Pungă. 


e 221 œ» 


Aceasta este copilăria mea, gândesc când apuc ceaşca 
din porțelan elegant şi neted, când o duc la buze şi simt 
aroma cafelei fierbinţi. 

Aceasta sunt eu. Dar nu pentru multă vreme. 

În curând voi locui departe de aici, în Stockholm. 

Apartamentul meu trist din Katrineholm, cu bucătărie şi 
baie adaptate pentru persoanele handicapate, este numai 
la un pas pe drumul care mă îndepărtează de acest loc. 

Mă cuprinde melancolia, dar ştiu ce am de făcut. Mereu 
am ştiut, într-un fel, că voi părăsi Ormbergul. Nu pentru că 
aş fi avut o copilărie nefericită - aveam o mulţime de 
prieteni, iar părinţii mei nu erau nici mai buni, nici mai răi 
decât alţii. Nu, e ceva în Ormberg ce nu suport. E ca şi 
cum aerul de aici e gros şi greu de respirat, ca şi cum 
pădurile mă privesc şi toate fiinţele triste care nu s-au 
putut desprinde de aici încearcă să mă facă să rămân. 

Poate, de fapt, mi-e teamă de Ormberg sau mai degrabă 
mi-e teamă de ce s-ar întâmpla cu mine dacă aş rămâne. 
Sunt convinsă că m-aş transforma încetul cu încetul, aş fi 
trasă în jos de lipsa de speranţă care bântuie pe aici şi aş 
deveni ca oamenii de prin casele astea. 

Cenuşii, meschini, fără visuri. 

Şi mai e tata. Şi Kenny. Şi scheletul de la movilă care nu 
a fost o ciupercă, ci o fetiţă ucisă. 

Toţi sunt aici, în Ormberg: cei morţi care nu vor să-mi 
dea pace. 

Iar acum li s-a alăturat şi femeia fără chip. 


Când mama se întoarce în casă, mă găseşte stând pe 
canapea şi ţinând în mână fotografia înrămată, cea care îl 
înfăţişează pe tata student. 

Mama se uită lung la mine, dar nu spune nimic. Deşi 
moartea lui nu a fost la fel de şocantă ca a lui Kenny, îmi 
lipseşte mult şi el. 

Am fost apropiaţi. În multe privinţe, am fost mai 
apropiată de el decât de mama. Poate pentru că eram atât 
de asemănători: impulsivi, sensibili, dar în acelaşi timp 
pragmatici şi nesentimentali. 


e 222 + 


În tinereţe, tata a fost destul de sportiv. Obişnuiam să 
schiem pe timp de iarnă, iar vara mergeam departe, la 
campingul de lângă Lângsjân. 

Mama nu venea niciodată cu noi. Cred că i se părea o 
prostie să dormi într-un cort, când aveai o casă echipată 
complet în care să locuieşti. 

Apoi, când tata a început să aibă probleme cu inima, am 
terminat cu excursiile. 

În schimb stăteam lângă şemineu şi plănuiam călătorii 
despre care amândoi ştiam că nu aveau să devină realitate: 
Roma, Paris, Cracovia şi Praga. 

Tatălui meu îi plăceau oraşele mari. 

Mama îmi ia cu grijă fotografia din mână şi o pune la 
locul ei pe raft. Apoi se aşază pe canapea, alături de mine. 

Canapeaua trosneşte sub greutatea ei şi pentru o clipă 
mi se pare că va ceda. 

Îşi înclină capul într-o parte şi mă priveşte. 

— Am vorbit azi cu preotul, spune mângâindu-mă uşor 
pe obraz. Se poate în seara echinocţiului de vară. 

— Mulţumesc. Drăguţ din partea ta. 

— Şi i-am spus Margaretei că poate vrem să-i închiriem 
hambarul. 

— Doar am zis că nu vreau să am petrecerea acolo. 

— Dar Malin... 

Mama are în voce o nuanţă de reproş, pentru că s-a 
străduit iar eu nu am bunul-simţ să apreciez asta. 

— Nu vreau să merg la ei. 

— E prea strâmt aici, nu vom avea loc, spune mama. 

— Ba da. Dacă instalăm un cort în grădină, se poate. 

Mama clatină din cap şi trânteşte atât de tare ceaşca de 
cafea, că mi-e teamă să nu se spargă. Stratul de grăsime 
de pe gât îi tremură când face o mişcare bruscă din cap. 

— Un cort? Dar n-am auzit nicăieri ceva atât de 
prostesc! Când poţi avea un acoperiş deasupra capului. 

— Dar încetează! Nu vreau să merg la Margareta. Are 
obiceiul să se amestece în toate. 

— Avem multe motive să-i fim recunoscătoare. 

— Ştiu. Dar asta e diferit. Aici e vorba, de fapt, despre 


e 223 + 


petrecerea mea de nuntă. Bine? 

Mama pufneşte, dar îmi dau seama că se resemnează. 

Margareta a tot făcut şi-a desfăcut în Ormberg. Este 
unul dintre cei mai mari proprietari de pământ şi financiar 
o duce mai bine decât mulţi alţii, ceea ce e greu de crezut 
când vizitezi casa tristă din pădure, a ei şi a lui Magnus. 
Nu e familie în Ormberg să nu fi împrumutat bani de la ea 
cu o ocazie sau alta. Asta i-a adus Margaretei o oarecare 
influenţă. Lumea o ascultă şi face deseori cum spune ea. 

Nu e numai o persoană puternică, e şi întreprinzătoare, 
şi a făcut multe lucruri bune pentru Ormberg. De pildă, a 
avut grijă să se construiască şoseaua, iar linia de autobuz 
din Vingâker să treacă fix prin faţa bisericii. Şi iarna 
trecută i-a obligat pe cei de la primărie să îmbunătăţească 
serviciile de deszăpezire. 

Mama oftează adânc, apoi decide să nu se mai certe din 
această pricină. 

— Ţi-ai găsit vreo rochie? 

Vocea îi devine blândă şi reconciliantă. 

— Nu. 

— Ai putea să o foloseşti pe a mea. Va avea nevoie de 
retuşuri serioase, desigur. 

Mama râde. E grasă, mereu a fost aşa. 

Nu e un lucru despre care să vorbim prea mult şi 
oricum, nimănui nu-i pasă de asta aici, în Ormberg. Imi 
amintesc că a ţinut câteva diete când eram mică, într-o 
perioadă mânca numai ouă şi salată iceberg. Altă dată, 
trebuie să fi fost la sfârşitul anilor nouăzeci, trăia numai 
din supe limpezi şi struguri. După moartea tatei, cred că a 
abandonat încercările de a slăbi şi a capitulat în faţa 
mâncărurilor grase şi a pateurilor. 

— Aşteaptă puțin, spune mama ridicându-se şi 
îndreptându-se spre bibliotecă. Se întoarce ţinând sub braţ 
unul din vechile albume foto. 

— Mama! Ne-am putea uita şi mâine. 

— Vreau numai să-ţi arăt un lucru, spune ea răsfoind 
hotărâtă albumul. 

Prin faţa ochilor îmi defilează imagini din copilărie: o 


e 224 œ» 


fată zveltă şi brunetă cu două codițe lungi, împletite, 
corpul meu de copil, incredibil de palid, într-o mică piscină 
gonflabilă, Magnus-Pungă care se uită la mine cu buzele 
groase în formă de „o” şi o căutătură stupidă, când mă 
vede în vechea lui maşină roşie cu pedale, împinsă de 
Margareta pe drumul pietruit. 

Casc, mama nu pare să-mi observe reacţia. Răsfoieşte 
mai departe, până la începutul albumului. 

— Uite! spune ea. 

Examinez fotografia polaroid decolorată de timp, cu 
mama şi cu tata în faţa bisericii. Au un aer atât de rigid şi 
de stingher, că-mi vine să râd. Mă cuprinde un val 
neaşteptat de afecţiune, un sentiment care pare a fi pe 
jumătate iubire, pe jumătate nostalgie pentru ceva ce a 
fost odată şi nu mai poate fi din nou. 

Tata are un costum închis la culoare şi o floare roşie la 
rever, probabil o garoafă. Mama poartă o rochie de dantelă 
strânsă pe braţele durdulii şi pe pieptul plin. Materialul e 
frumos, rochia poate fi refăcută şi folosită din nou. 

— Da, frumoasă, constat eu. 

— Ştiu de o croitoreasă foarte pricepută în Vingâker, 
începe mama. 

— Te rog. Vreau să am propria mea rochie. 

Mama tace şi îşi plimbă degetele groase pe filmul 
subţire care acoperă fotografia. 

— Dar mă gândeam că... 

Glasul i se stinge şi am imediat mustrări de conştiinţă. 

— Voi avea asta în vedere, o asigur, şi mă întind după 
albumul foto. Răsfoiesc câteva pagini. 

— Prima ta vară, spune mama zâmbind nostalgic. 

Mă uit la imaginea mea de bebeluş, caut pe faţa rotundă 
trăsături familiare. Sunt eu şi totuşi nu; ochii negri, buza 
superioară bine conturată şi arcele mirate ale 
sprâncenelor pe pielea fină şi albă ca zăpada. 

Un alt gând se insinuează - poate pentru că stăm aici şi 
frunzărim albumul foto cu toate pozele acestea de bebeluş. 
Mă gândesc la Andreas şi la întâlnirea mea cu Esma 
Hadzic la Gnesta. La fotografiile Azrei şi Nerminei, şi la 


e 225» 


Esma care şi-a plimbat degetele noduroase peste 
fotografii, la fel cum a făcut şi mama mai înainte. 

Mă întreb dacă Azra a mai avut un copil, şi în acest caz 
unde este micuțul. De fapt am pus această întrebare 
medicului legist: cât de plauzibilă era ideea ca Azra să fi 
născut copilul? Nu mi-a putut spune sigur, dar mi-a 
explicat că, dacă Azra a trecut de primul trimestru al 
gravidităţii, probabilitatea era „foarte mare” ca să fi 
născut un copil sănătos. 

Sunt convinsă că e numai o chestiune de timp până ce 
vom găsi acel copil îngropat. Şi voi avea grijă să fie găsit, 
chiar dacă voi răscoli întreaga pădure. Copilul trebuie să 
aibă un mormânt, şi Esma merită să afle ce s-a întâmplat, 
chiar dacă ceva la ea mă cam deranjează. 

Pot înţelege că fugi de război şi de durere. Dar de ce eu 
şi alţi plătitori de taxe să-i finanţăm pensia de bolnav, când 
ar fi putut pleca de mult înapoi în Bosnia? Mama nu a 
primit niciodată alocaţie, şi Dumnezeu mi-e martor că a fi 
avut nevoie. În loc de asta s-a împrumutat de la Margareta, 
ca toţi cei din sat. 

Mobilul îmi sună la momentul potrivit: mama, care se 
pare că s-a pierdut în amintiri, îmi arată o fotografie în 
care trag din apă o ştiucă lucitoare şi dezgustătoare din 
iazul de la vechea fabrică de cherestea. 

Mă scuz şi răspund. 

E Max. 

Îl rog să aştepte câteva secunde, după care ies din 
camera de zi şi mă îndrept spre treptele de la intrare. 

Mama pare cam dezamăgită când dispar, şi din nou am 
mustrări de conştiinţă. 

Să locuiesc la mama a fost, într-adevăr, o idee foarte 
proastă - adulţii n-ar trebui să locuiască la părinţii lor. Nu 
înţeleg cum Margareta şi Magnus se suportă unul pe altul. 
El ar fi trebuit să se mute de acasă acum douăzeci şi cinci 
de ani. 

Dar Margareta nu mai are pe altcineva, nici Magnus de 
altfel. 

Singurătatea se dovedeşte a fi un liant mult mai puternic 


e 226 » 


decât iubirea. DE 

Stau la fereastra vechii mele camere vorbind cu Max. 
Astăzi e în dispoziţie foarte proastă. Un biciclist, lovit de 
un autobuz local, a câştigat procesul împotriva companiei 
de asigurări, care va trebui să-i plătească întreaga pensie 
de invaliditate. 

— Cu ce leziuni ai spus că s-a ales? întreb, în timp ce îmi 
plimb degetul pe suprafaţa aburită a ferestrei. Afară se văd 
fulgii purtaţi de vânt. 

Max povesteşte despre tânărul de douăzeci şi cinci de 
ani ajuns în scaunul cu rotile, nevoit să folosească un 
cateter ca să îşi golească vezica şi despre dobitocul lui de 
avocat. Simt cum frigul se strecoară înăuntru - răcoarea şi 
încă ceva: o senzaţie nedefinită de dezgust şi iritare. 

Poate pentru că Max pare atât de dur sau pentru că 
toată trăncăneala asta despre accident mă face să mă 
gândesc la Kenny. 

— Prin urmare tu nu crezi că ar fi cazul să primească 
ceva? întreb plimbându-mi degetul pe geamul rece. 

Imi spune cum nu asta voia să zică, dar că el de fapt 
lucrează pentru compania de asigurări, nu pentru vreun 
program lacrimogen de la televizor. Şi am idee câţi indivizi 
se dau drept „invalizi” şi îşi mimează simptomele? Câţi îşi 
decontează cheltuielile în fiecare lună pentru ca apoi să-şi 
scoată gulerul cervical şi să sară fericiţi pe trambulină cu 
plozii lor? 

Schiţez o inimă pe fereastră. Şi încă una. 

— Ce slujbă mizerabilă ai, îi spun. 

— Poftim? 

Da, aşa se exprimă el, „poftim”. Max are educaţie aleasă 
şi nu s-ar adresa niciodată cu „ce” când nu pricepe ce i se 
spune. E unul dintre micile lucruri care ne deosebeşte şi 
probabil şi ceva ce m-a atras la început. 

— Am zis că ai o slujbă mizerabilă. Stai acolo în spatele 
biroului tău luxos, cu toate mâinile şi picioarele la locul lor, 
şi îi pungăşeşti pe cei care nu pot să meargă şi să se pişe 
singuri. 


e 227 œ» 


O scurtă pauză. 

— Ce dracu”! spune el apoi. De când te-ai înscris la 
socialişti? 

— Poate că de când te-am întâlnit pe tine. 

Inchid şi mă uit la mobil fără să pricep ce s-a întâmplat. 
Regret imediat când îmi dau seama ce-am făcut. L-am 
jignit şi l-am rănit pe Max fără vreun motiv real, iar el are 
perfectă dreptate, îşi face doar treaba. 

Ştiu că trebuie să sun înapoi şi să îmi cer scuze, să îi 
explic cât de obosită sunt şi sub ce presiune ne aflăm. Să îi 
spun de Azra, de Nermina şi de Peter. De teama de a-ți 
găsi colegul mort şi de alternativa la fel de îngrozitoare: de 
a nu-l găsi deloc. 

Cât despre celălalt subiect, pe care nu am încercat să-l 
abordez niciodată serios cu el: cât de dezamăgitor de puţin 
îmi cunoaşte şi-mi înţelege familia şi pe oamenii care 
locuiesc aici. Nu contează cât de bine se împacă el şi 
mama când se văd. Max se va întoarce permanent la 
apartamentul lui din Stockholm, de sfârşit de secol 
nouăsprezece, aranjat şi curat la limita pedanteriei, cu 
mobilă scumpă de designer italian şi robinete opulente din 
alamă. La patul care are saltea din păr de cal şi a costat 
cât un salariu - ei bine, cât salariul lui pe o lună, nu cât al 
meu, al meu nu ar ajunge niciodată. 

Ar putea înţelege vreodată cum ar fi să ai picioarele 
zdrobite de un autobuz sau să-ţi pierzi slujba la 
TrikâKungen şi să nu ai parte de alta, pentru că toate 
firmele şi-au închis porţile, iar autorităţile nu-şi permit să 
le încurajeze pe cele rămase, deşi refugiații primesc masă, 
casă şi educaţie fără să presteze nimic? 

Ce ştie el de întunericul din Ormberg? 

Şi poate mai important: cum m-ar putea el înţelege 
vreodată? 

Insă nu mă simt în stare să-l sun. Nu acum. 

Privesc în schimb inimile de pe geam. Apoi le şterg cu 
palma. 

Treaba asta cu iubirea nu e pentru mine. 


e 228 » 


Jake 


Mă întorc spre casă în bătaia fulgilor de zăpadă. 
Motoreta înaintează cu greu pe drumul înzăpezit. 
Întunericul şi ninsoarea îmi îngreunează vederea - conduc 
atât de încet, că mi-e teamă să nu-mi pierd echilibrul şi să 
cad. Încerc să nu mă gândesc la ce s-ar putea întâmpla, 
pentru că, dacă mă răstorn aici, nimeni nu m-ar putea 
ajuta. 

Însă astăzi mă simt de parcă nu ar mai conta. 

Nimic nu mai contează. _ 

Mă gândesc la tata care e la poliţie în Orebro. Şi la 
Melinda, la expresia de pe faţa ei când m-a văzut în pat cu 
rochie şi ruj pe buze. Mirarea şi frica din ochii ei mi-au 
amintit în mod dureros cine sunt sau mai curând ce sunt. 

O aberaţie a naturii. 

Imediat după plecarea Melindei m-am schimbat şi am 
fugit. Mi-am înghesuit rucsacul sub şaua motoretei. Acolo 
sunt jurnalul lui Hanne, mobilul, o pâine îngheţată şi două 
doze de cola. 

Când ajung la şosea, mă îndrept spre ceea ce toţi se 
încăpăţânează să numească centru, deşi e vorba numai de 
câteva case pe un câmp, toate gata să se prăbuşească. 

Oricum, asta crede Hanne. 

Intru pe uliţa care duce la casa lui Saga. Parchez 
motoreta afară, urc treptele joase şi sun la uşă. De partea 
cealaltă se aud voci agitate. 

Deschide mama lui Saga, îmbrăcată într-un trening roz. 
Părul lung şi brun îi e prins în vârful capului într-o coadă 
făcută la repezeală. În mână ţine o cârpă de vase umedă. 

— Jake? Ai ieşit pe vremea asta? Intră! 

Mă strecor în interiorul cald, mă descalţ de ghete şi îmi 
atârn geaca într-unul dintre cârligele libere. 

Mama lui Saga crede că e foarte important să păstrezi 
curăţenia în casă. Cred că acesta e principalul ei hobby. 
Fiecare membru al familiei are propriul lui cârlig cu 
etichetă cu nume şi propriul perimetru în zona 


e 229 + 


încălțămintei. Există un loc special pentru oaspeţi, aşa că 
îmi pun acolo ghetele. 

Dinspre camera de zi aud televizorul. 

Bea, sora mai mică a lui Saga, de doisprezece ani, se 
repede afară din bucătărie cu un iPad în mână. Văd 
imediat că e supărată şi bănuiesc că le-am întrerupt în 
mijlocul unei discuţii aprinse. 

— E] m-a lovit! strigă ea. 

Mama lui Saga se întoarce spre ea şi îşi încrucişează 
mâinile la piept. 

— Şi totuşi nu e voie să dai înapoi. Domnişoară, nu mai 
vreau să port nicio conversaţie cu tine pe tema asta. 
Pricepi? E jenant. Doar eşti fată, Bea, ar trebui să ştii mai 
bine. 

— Dar m-a lovit. Foarte rău! 

— Iubirea începe cu ceartă. Sigur te-a lovit numai 
pentru că te-a plăcut, băieţii fac asta. Ei nu pot spune că le 
place de cineva. Când o să creşti o să înţelegi. 

Saga apare în pragul bucătăriei. 

Părul i-a căpătat o nuanţă mai închisă de roz, aproape 
cireşie. Din blugii negri şi sparţi atârnă fire lungi iar prin 
găurile de la coapse şi genunchi se vede pielea albă şi 
catifelată. 

Un zâmbet îi luminează faţa când mă zăreşte. Vine spre 
mine. 

— Bună! 

— Bună! spun eu, dintr-odată conştient că n-am nicio 
treabă aici. 

Dar Saga zâmbeşte, mă ia de mână şi mă trage în 
camera de zi. Mă împinge pe canapea lângă Musse, pisica 
lor. 

— Cum merge? mă întreabă şi se aşază turceşte lângă 
mine. 

— Bine, mint eu. Despre ce se ceartă? 

— Eh! Bea i-a tras din nou unuia una-n bot. 

Mă gândesc la ceea ce mama lui Saga i-a spus lui Bea, 
că băieţii lovesc când le place de cineva, pentru că nu pot 
spune asta altcumva. Ca şi cum toţi băieţii ar fi, gen, 


e 230 œ» 


monştri duşi cu capul care vorbesc cu pumnii. Zbang - un 
pumn în faţă: eşti drăguță. Buf - un pumn în burtă: îmi 
place de tine. Bang - o lovitură în coaste: vrei să fim 
împreună? 

Saga zâmbeşte pieziş şi îşi trece mâna prin păr. 

— L-am vopsit mai închis. Cum ţi se pare? 

— Superfain! 

— Mulţumesc. Mama crede că arăt ca o târfă. 

Se aude un hârşâit pe hol şi mama lui Saga apare în 
deschizătura uşii. 

— Tânără domnişoară! Asta nu e ce-am spus eu! Nu 
folosim cuvântul ăsta aici acasă. Şi unde îmi sunt blugii 
negri? 

Saga îşi dă ochii peste cap. 

— În primul rând sunt ai mei. Şi în al doilea rând în 
seara asta mă duc la Bjorn şi vreau să îi am. Aşa că trebuie 
să îi găseşti. 

Dispare din nou, cu paşi hotărâți. 

Saga oftează şi simt cum mă înroşesc. 

Bjorn Falk. 

Noul prieten al mamei lui Saga. Care e condamnat 
pentru abuz fizic. Care şi-a aruncat partenera pe pietrele 
încinse din saună, de a fost nevoită să-şi facă transplant. 
Despre care nu pot să vorbesc, deşi ar trebui. 

— Părul tău e superb, spun în schimb, sincer. 

Culoarea îmi aminteşte de acele flori care cresc prin 
şanţuri în timpul verii, cele care îi plăceau atât de mult 
mamei mele. 

— Mai multă atitudine, completez. 

— Exact! spune Saga mulţumită. 

Dârdâi de frig. 

Saga îşi duce mâna gânditoare la mâneca mea. 

— Ah, e umed. Aşteaptă să-ţi aduc un alt pulover. 

— E în regulă, încep eu, însă Saga a dispărut deja pe 
hol. 

După vreo două minute, se întoarce cu un tricou şi o 
bluză groasă de lână, de un roz puternic. Are aproape 
aceeaşi culoare ca părul ei. O eşarfă lungă, tricotată, cade 


e 231 œ» 


dintr-o mânecă. Saga îşi bagă degetul în ea, ridică din 
sprâncene şi zâmbeşte. 

— Se prinde în toate. 

Iau tricoul şi bluza. Şovăi câteva clipe, dar decid că nu 
vreau să o dezamăgesc, aşa că le iau pe mine. 

Bluza roz e lungă, îmi ajunge la jumătatea coapsei. 

— Grozav. Îţi stă bine în roz. 

Nu răspund. 

Mi-a plăcut mereu rozul, dar parcă nu prea îmi vine să 
spun în gura mare. 

Se face ciudat de linişte. Cearta pare să se fi încheiat şi 
nu se mai aude decât vocea crainicului de ştiri la televizor. 
Dincolo de ferestrele întunecate, fulgii mari se învârtesc 
într-un dans care pare să ţină la infinit. 

Musse se întinde. Saga îi mângâie blăniţa moale de pe 
burtă. Gestul îi face brăţara să zornăie. 

— Deci vrei să vezi un film de groază? 

— Sigur. 

Saga pune un film vechi despre câţiva tineri care se 
aventurează în pădure să caute o vrăjitoare pe nume Blair 
Witch, însă se rătăcesc. Pare un film de amatori, dar Saga 
constată sec că este numai o strategie de marketing. 

— Toată chestia e să crezi că au filmat singuri, chipurile. 
Cred că mulţi s-au lăsat păcăliţi atunci. Înainte, adică, 
atunci când au făcut filmul. Mama a spus că a fost speriată 
de moarte când l-a văzut, gen. 

— Serios? 

— Exact, spune Saga şi pufnim complice. 

Mâna i se strecoară într-a mea. E caldă şi umedă şi, cu 
toate că vreau să îmi mişc un pic braţul, nu o fac, pentru 
că mi-e teamă să nu distrug acest moment perfect. Vreau 
să explorez senzaţia de căldură care se răspândeşte în 
mine şi să simt acei de-acum familiari fluturi în stomac. 

— Închipuie-ţi că Ormberg a devenit cel mai periculos 
loc, deşi de fapt e cel mai plictisitor din lume, spune Saga. 
Mama mi-a spus că nişte reporteri TV au vrut să îiia un 
interviu ieri. Dar nu se machiase de dimineaţă, aşa că i-a 
refuzat. Şi au venit aici turişti de crime. 


e 232 + 


— Turişti de crime? 

— Da, ştii tu. Oameni curioşi să vadă locul cu crimele. A 
întâlnit o gaşcă întreagă în centru, care a întrebat unde e 
drumul care duce la movilă. 

Mă trece un fior rece şi mă gândesc la jurnalul lui 
Hanne care e în rucsac şi aşteaptă să fie citit. 

— Cât de bolnav, spun eu. Vreau să spun, femeia de la 
movilă, a fost şi ea un om care trăia şi respira. Umbla pe 
aici precis ca şi noi. Poate s-a uitat la filmul acesta, poate 
avea familie... iar acum a devenit atracţie turistică. 
Precum magazinele de outlet din Vingåker. 

Vocea mi se stinge. 

— Hm, spune Saga. Da, e bolnav. Deşi nimeni nu se 
gândeşte la asta. În afară de noi, care suntem superiori 
moral. 

Noi chicoteli. 

— Îţi aminteşti de tipa de care ţi-am zis, funcţionara de 
la poliţia din Orebro? întreabă Saga. 

— Verişoara ta? 

Saga îşi dă ochii peste cap. 

— Nu, cea care e împreună cu fiul fostului prieten al 
surorii mamei şi e din Kumla. În fine. După ea, crimele vor 
fi elucidate curând. Poliţia are un suspect. 

Mă trece un fior rece în tot corpul când realizez că acea 
persoană trebuie să fie tata. 

Saga îşi studiază unghiile şi continuă: 

— Spune că speră să-l închidă pentru totdeauna, undeva 
unde soarele nu străluceşte. 

Parcă se sparge ceva în mine când vorbeşte aşa. Mi se 
strânge stomacul şi gura îmi rămâne uscată. 

Tata.  Ferecat într-o încăpere întunecată, pentru 
totdeauna. 

Mă întreb dacă bătrâna aia pe care au găsit-o în pădure 
l-ar putea identifica, continuă Saga fără să-mi sesizeze 
reacţia. Cea care şi-a pierdut memoria. Pe de altă parte, e 
total aiurea că acum locuieşte la Berit, cea de dincolo de 
biserică. Un om foarte bătrân care are grijă de un om 
foarte bătrân. Mama spune că e ceva dat naibii. Deşi Berit 


e 233 + 


a lucrat cu aşa ceva înainte. A avut grijă de handicapati şi 
de nebuni, adică. 
x 


— Eu n-am folosit deloc acele cuvinte! _ 

Mama lui Saga apare din nou în prag. Însă nu pare 
supărată, ci mai curând amuzată. Flutură cu laveta din 
mână. 

— Jake, spune ea apoi. Poate ar fi bine să mergi acasă? 

Privesc în podea, simt că mă cuprinde panica la aceste 
cuvinte. 

Mama lui Saga mă studiază în tăcere şi se încruntă. Apoi 
spune: 

— Sau ai putea dormi pe canapea dacă vrei. E în regulă. 
Saga zâmbeşte, dar nu spune nimic. Trage de unul dintre 
firele lungi care îi atârnă de blugi până când se rupe şi 
rămâne cu el în mână, de parcă ar ţine o râmă. 

Stau pe canapea sub pilota veche şi rece pe care mama 
lui Saga a scos-o din debara. 

Saga are o mamă grozavă - nu era nevoie să mă lase să 
dorm aici. Mă gândesc la ce obişnuieşte tata să spună: că 
oamenii îşi vin în ajutor unul altuia aici în Ormberg, că 
este unul dintre avantajele de a locui într-o localitate mică. 
Şi probabil are dreptate. 

Scot jurnalul. Ezit, dar apoi aprind lampa şi citesc. 
Trebuie să aflu totuşi ce s-a întâmplat. Pentru că, dacă îl 
voi găsi pe adevăratul criminal, îi vor da drumul tatei. 
Poate că numai eu îl voi putea salva. 


Ormberg, 30 noiembrie 


La birou. 

E vreme rea, aproape furtună. 

Ploaia cade cu găleata, vântul loveşte clădirea. Picură 
din tavan şi e un frig îngrozitor aici, deşi radiatorul e dat la 
maximum. 

Tocmai am avut şedinţa de dimineaţă. Am rezumat în ce 
stadiu suntem cu ancheta, am trecut din nou în revistă 
datele, ipotezele, concluziile experţilor şi mărturiile. Am 


e 234 œ» 


primit mai multe fotografii ale Nerminei de la poliția 
bosniacă. 

Le-am mărit şi le-am adăugat pe panou. 

Moartea s-a zgâit la mine de pe perete. M-am zgâit 
înapoi. 

Manfred mustea de frustrare. M-a întrebat cu ce fel de 
ucigaş avem de-a face. 

I-am explicat că vedeam trei posibilităţi: (1) cineva a 
omorât-o pe Nermina din greşeală (de exemplu accident 
rutier) şi i-a ascuns corpul în movilă. (2) Azra a omorât-o 
pe fiica ei, ceea ce ar explica de ce a dispărut după aceea. 
(3) O persoană necunoscută a omorât-o pe Nermina. 
Motivul ar putea fi atunci de natură sexuală. 

După aceea am trecut în revistă persoanele care au 
lucrat la tabăra de refugiaţi la începutul anilor nouăzeci. 
Cei mai mulţi nu aveau antecedente. O persoană era 
condamnată pentru abuz fizic. Numai doi dintre angajaţi 
locuiau la Ormberg: Rut Sten, fosta directoare şi Berit 
Sund, o doamnă bătrână care locuieşte între biserică şi 
vechea fabrică de cherestea. 

După Malin, Berit este complet inofensivă. 

Nu i-ar face rău niciunei muşte. 


Mă trezesc din cauza frigului. 

Pilota a alunecat şi a ajuns pe podea. O lumină vagă din 
bucătărie a ajuns în camera de zi. Ceva scârţâie sub mine 
când mă întind spre podea, poate un chips vechi. 

E un lucru dintre cele pe care mama lui Saga le detestă: 
chipsuri pe canapea. Dacă ar şti că există aşa ceva sigur ar 
năvăli aici cu un aspirator, chiar dacă e miezul nopţii. 

Trag înapoi pilota dar încremenesc în mişcare. Mă întorc 
şi mă uit din nou pe podea. 

Jurnalul nu e acolo. 

Mă ridic, mă aşez pe genunchi şi mă uit sub canapea, 
dar nici acolo nu e. a 


Saga stă în pat cu jurnalul pe genunchi şi cu obrajii 
brăzdaţi de lacrimi. Părul roz i-a căzut pe un ochi. 


e 235» 


— Bună, încerc eu. 

Saga clatină din cap ca şi cum ar vrea să plec de acolo. 

— Saga, te rog. 

— E jurnalul ei, nu? Al celei care s-a rătăcit în pădure? 

Dau din cap şi nu mai spun nimic. 

— Ar fi trebuit să-mi spui, mă mustră ea cu voce joasă. 

Stau ca îngheţat pe podeaua rece, simt un curent în 
jurul gleznelor. Se aud pocnete în fereastră când vântul se 
izbeşte de geam. 

Da, probabil că ar fi trebuit să-i spun. Dar iată că nu am 
făcut-o. lar acum nu pot nici măcar explica de ce nu pot să- 
i spun. 

— Ar fi fost cazul să spui că ai găsit acest jurnal şi ar fi 
trebuit să spui că Bjorn Falk este un ticălos descreierat. 
Gândeşte-te, ce-ar fi să încerce s-o omoare şi pe mama? Să 
încerce să o arunce pe nişte pietre încinse de saună? Poate 
nu te-ai gândit la asta? 

— Eu... 

— De ce nu ai spus? Credeam că avem încredere unul în 
celălalt. 

Are vocea şoptită. 

— Pentru că. Pentru că... 

Saga clatină din nou din cap şi îşi şterge o lacrimă. 

— Pentru că tatăl tău poate a omorât pe cineva? 

— Nu. Nu! 

— Pentru că nu vei avea nici mamă, nici tată dacă va fi 
închis? 

— Tata niciodată n-ar... 

— Asta nu ştii, spune Saga râzând sec. N-ai de unde să 
ştii astfel de lucruri. Şi orice-ar fi, ce-ai putea face? Doar 
nu te-ai gândit să mergi acolo? 

— Să merg unde? 

Saga pufneşte. 

— Nici măcar nu ai citit până la capăt, nu? 

Se lasă tăcerea. Saga se foieşte în pat cu privirea fixată 
în perete. 

— Auzi, nu spune nimănui. Te rog! 

Saga se întoarce spre mine. Ochii îi sunt ca două gloanţe 


e 236 » 


negre. Strânge jurnalul cu toată forţa. 

— Doar despre asta îţi pasă? Să-mi ţin gura? 

— Nu, eu... 

— Vreau să pleci! strigă ea şi aruncă jurnalul spre mine. 
Se deschide şi foile foşnesc prin aer. Aterizează pe piciorul 
meu stâng cu un bufnet, nu simt nimic, doar o pustietate 
îngrozitoare la gândul că probabil am pierdut-o. 

— Cară-te! continuă ea. Şi să nu te mai întorci vreodată! 

Îşi îngroapă capul în pernă. 


e 237 œ» 


Malin 


Nu ştiu ce mă trezeşte, poate e un zgomot de-afară, 
pentru că aud vântul vuind în jurul casei şi o creangă 
singuratică lovindu-se uşor de geam - ai zice că e Suzette 
acolo, în întuneric, lovindu-şi uşor de fereastră una dintre 
unghiile sale lungi şi albastre. 

Luna aruncă o lumină pală pe covor şi aproape de geam 
se perindă câţiva fulgi singuratici. 

Mă gândesc la Max şi la Kenny, şi la ce a zis mama acum 
câteva zile, că nu poţi fugi de tine însăţi. Poate are 
dreptate. Poate că Max e o fugă de Ormberg sau de Kenny 
şi în cele din urmă şi de mine însămi. 

Cred că, de fapt, a murit ceva în mine când a murit 
Kenny. 

Nu atât pentru că a fost un accident groaznic, nici 
pentru că am fost băuţi, ci pentru că am conştientizat cât 
de mult doare să îl pierzi pe cel pe care-l iubeşti. 

Nu vreau să mai trăiesc din nou durerea aceea. 

Se aude un hârşâit din subsol, ca şi cum cineva ar trage 
un scaun. 

Arunc o privire spre ceas: cinci şi cinci dimineaţa. Poate 
e mama care merge la toaletă. 

După moartea lui Kenny nu voiam nici să mă ridic din 
pat, şi nici să mănânc. Totul îmi stătea în gât şi mă făcea 
să mă simt rău. Nu mă puteam gândi decât la chipul lui 
Kenny, o masă informă de carne. 

Mama şi Margareta vegheau lângă mine, ziua şi 
noaptea. Sigur - era şi tata acolo, dar el îşi avea slujba la 
care să se gândească. Pe deasupra, să ai grijă de 
adolescenţi deprimaţi e treabă de femei. 

lar când mama şi tata au fost doborâţi de gripă, după 
câteva săptămâni, Margareta s-a mutat aici. Ne-a pregătit 
micul dejun, prânzul şi cina tuturor. A făcut curăţenie în 
pod, a pregătit piure din merele de iarnă, a spălat hainele 
şi a frecat duşumeaua. 

Cred că atunci mi-am dat seama cât de mult înseamnă 


e 238 + 


Margareta pentru mine, pentru toată familia. 

Nu e o persoană blândă, nici empatică, însă ajută când e 
nevoie. Este butucul în jurul căruia ne învârtim noi toţi, 
puterea ce ţine laolaltă o familie destul de mică şi 
dispersată. Rămâne aspră şi tăcută, însă nu dezamăgeşte 
niciodată. 

Şi până la urmă asta contează. 

Se aude o bufnitură de la nivelul de dedesubt şi apoi un 
pocnet, ca şi cum s-ar fi închis uşa de la intrare. 

Mă scol din pat. Imi simt inima bătând cu putere şi 
sudoarea picurându-mi la tâmple. 

Cum de iese acum mama, la ora cinci dimineaţa? 

Mă ridic, trag pătura de la capătul patului şi o pun pe 
umeri, apoi mă strecor pe trepte. 

E linişte. Luna aruncă în cameră o lumină fantomatică. 
Duşumeaua e rece. Mă înfăşor mai bine cu pătura. 

Tata obişnuia să meargă în somn. Deseori mânca. 

S-a întâmplat ca mama să-l găsească la frigider cu mâna 
în borcanul cu dulceaţă, la propriu, şi cu marmelada de 
afine pe toată pijamaua. 

Cobor tiptil scările şi mă uit pe hol şi în bucătărie. 

Pustiu. 

Arbuştii din dreptul ferestrei se îndoaie în bătaia 
vântului puternic. Simt curent în jurul gleznelor. 

Merg mai departe spre camera mamei, deschid un pic 
uşa şi ascult în întuneric. 

Are o respiraţie profundă şi regulată, aerul e impregnat 
cu parfumul ei. Trag atentă uşa după mine, mă întorc pe 
hol şi îmi las privirea să alunece peste panta de acces 
acoperită de zăpadă şi peste brazii de mai departe. Şi 
acolo, între doi dintre copacii mai înalţi, mi se pare că văd 
o mişcare. 

Cineva sau ceva se mişcă între trunchiurile copacilor. Ar 
putea fi un om sau ar putea la fel de bine fi un animal. 

În aceeaşi clipă se aude un clinchet din camera de zi. 

Mă întorc. 

Ceva luminează pe măsuţă: e o lumină rece, artificială. 

Laptopul meu. 


e 239 + 


Să fi uitat să-l închid ieri? 

Intru în camera de zi şi mă aplec asupra lui. Pe ecran 
dansează cercuri de diferite culori. Lângă computer se află 
carnetul meu de însemnări deschis, aşa cum l-am lăsat ieri. 
Notiţele despre Hanne şi puţinul pe care şi-l aminteşte din 
noaptea în care a dispărut Peter umple două pagini. 

Apăs pe tastatură şi pe ecran apare pagina de 
autentificare. 

Computerul e închis. 

Răsuflu uşurată, dar în acelaşi timp privirea îmi cade pe 
duşumea, lângă mine. 

O pată umedă se întinde pe parchetul laminat, sclipeşte 
vag în lumina ecranului de laptop. 

Inima îmi bate mai tare, urechile îmi duduie. 

Ies pe hol, descui uşa şi privesc în întuneric. Vântul rece 
îmi suflă în păr. Tremur de frig. 

La început nu văd nimic ciudat, apoi desluşesc ceva în 
troianul de zăpadă. 

E o urmă de gheată. 

Cobor pe vine şi o observ. Pe mijlocul tălpii se văd 
contururile unei stele cu cinci colţuri. 


Hanne se află în bucătăria lui Berit, cu o cană de ceai în 
mână. În sfeşnicul de pe masă ard două lumânări. 

E duminică, a doua zi de Crăciun. 

Mă doare capul de oboseală: după ce dis-de-dimineaţă 
am auzit sunetele acelea la parter şi mi-am dat seama că 
cineva mi-a umblat la computer, n-am mai putut adormi. 
M-am foit până a sunat ceasul deşteptător. 

Azi-dimineaţă, în drum spre birou, m-am gândit să-i 
mărturisesc lui Manfred ce s-a întâmplat azi-noapte, dar în 
lumina zilei m-am simţit atât de caraghios: o bufnitură, o 
urmă în zăpadă care putea fi recentă, dar la fel de bine mai 
veche. O mişcare între copaci, poate mai curând indusă de 
propria mea teamă decât de un presupus infractor. 

Mă uit la masa din faţa mea. 

Lângă sfeşnic sunt fotografiile rămăşiţelor Azrei şi 
Nerminei, harta localităţii, rapoartele interogatoriilor şi 


e 240 œ» 


însemnările pe care le-a luat Manfred. 

Am stat aici mai bine de o oră în timp ce Manfred a 
trecut prin toată ancheta, foarte pedagogic. A raportat tot 
ce ştim despre Nermina şi Azra, dispariţia lui Peter şi 
medalionul purtat de Hanne. Nu a spus despre Stefan 
Olsson - intenţionat, vrea ca Hanne să se gândească 
neinfluenţată la un posibil făptaş. 

Hanne a citit, şi-a notat lucruri în caiet şi a pus 
întrebări. 

Berit a pregătit şi mai mult ceai, a plimbat câinele şi 
până la urmă s-a aşezat şi ea în cameră să tricoteze. 

Este cât se poate de clar că Hanne nu îşi aminteşte 
nimic din anchetă. Cred că şi mie, şi lui Andreas ne vine 
greu să înţelegem ce sens are această vizită. Dacă 
Manfred a crezut că Hanne îşi va aduce aminte de ceva, 
atunci s-a înşelat. Şi avem multe de făcut - procurorul are 
nevoie de tot ajutorul pentru a justifica detenţia 
suspectului. 

Dincolo de fereastra lui Berit soarele matinal şi palid îşi 
împrăştie razele peste Ormberg. O dungă subţire şi rozalie 
planează deasupra vârfurilor copacilor, iar ceața se 
risipeşte din jurul brazilor de la marginea pădurii. 

Vremea pare promiţător de frumoasă, însă meteorologii 
au atras atenţia asupra căderilor mari de zăpadă şi 
greutăților de trafic ce vor surveni mâine. 

Hanne îşi scoate ochelarii şi îi pune pe masă. Se freacă 
la ochi. 

Se aud lemnele trosnind în foc, în cuptorul de fontă. 

— Ştii foarte bine că nu-mi amintesc, spune privindu-l pe 
Manfred. 

Cu o aprobare din cap îşi pune mâna lui mare peste a lui 
Hanne. 

Ea zâmbeşte. Zâmbegşte şi el. 

Totul între Hanne şi Manfred pare a se petrece într-o 
complicitate nerostită. 

— Ce vrei să ştii? întreabă ea. 

— Vreau să ştiu dacă aceeaşi persoană le-a omorât pe 
Nermina şi pe Azra Malkoc. Şi mai vreau să-mi spui cine 


e 241 œ» 


este. 

Hanne râde şi îi cuprinde mâna lui Manfred. 

— Nu sunt clarvăzătoare. 

— Ba da, eşti, spune Manfred zâmbind mai larg. 

Hanne îl lasă pe Manfred şi-şi trece mâna prin părul 
lung, descurcă nişte şuviţe cu degetele. 

— De dragul tău, Manfred. Dar ştii că ce urmează să 
spun sunt ipoteze care se bazează pe o verificare foarte 
superficială a materialului. 

— Bineînţeles. 

Hanne oftează şi clatină domol din cap. Mai că pare 
amuzată. 

— Nu-mi place să trag concluzii pripite. 

— Şi dacă totuşi ai face-o? 

Aprobă din cap. 

— Atunci aş spune că fireşte că se leagă. Este 
improbabil ca o fată şi mama ei să fie găsite moarte în 
acelaşi loc din pură întâmplare, deşi modul de acţiune e 
diferit şi între crime au trecut mulţi ani. Ei bine, da, cred 
că avem de-a face cu acelaşi făptaş. Pe de altă parte, sunt 
câteva lucruri în acţiunile acestuia care mă fac să cred că 
el sau ea avea o relaţie personală cu victimele. 

— Ai putea dezvolta asta? îi cere Manfred. 

Hanne aprobă din cap. 

— Făptaşul a dat dovadă de o anumită... grijă pentru ele. 
El sau ea, dar putem spune el, ca să simplificăm, a aşezat-o 
pe fetiţă pe spate, cu mâinile împreunate pe piept, înainte 
să pună pietre peste ea. Aproape ca la o înmormântare. Iti 
dă impresia că... a respectat-o. Acelaşi lucru cu Azra. 
Făptaşul a aşezat-o sub brad şi i-a împreunat mâinile în 
acelaşi fel în care făcuse cu Nermina. Cred că le cunoştea. 
Poate că le şi plăcea. 

Hanne îşi pune din nou ochelarii, se uită la însemnările 
ei şi continuă: 

— Dar pe de altă parte avem faţa zdrobită a Azrei. 

Se opreşte şi îşi încruntă sprâncenele. Rămâne tăcută un 
timp îndelungat. 

O observăm fără să spunem nimic. Berit tuşeşte în 


e 242 œ» 


camera alăturată. 

— La o primă privire nu se potriveşte, spune Hanne 
apoi. Nu şi dacă o respecta pe victimă. Atunci nu i-ar fi 
zdrobit faţa cu o piatră. Asta faci dacă deteşti pe cineva 
sau dacă fapta e comisă la mânie. Insă pot exista alte 
motive pentru care a făcut asta. De natură mai practică. 

Manfred îşi ridică privirea din carnetul cu însemnări. 

— Da, continuă ea părând mai sigură pe sine. De pildă, 
poate nu a avut timp să ascundă corpul şi i-a zdrobit faţa 
ca să îngreuneze identificarea ei. 

— Dar oricum e posibil să identifici o persoană, spun eu. 
Cu testul ADN, de exemplu. 

Hanne ridică uşor din umeri. 

— Da, desigur. Însă e mai greu. Ai nevoie de ceva cu 
care să compari. Acelaşi lucru cu amprentele. 

— Şi cum se face că ambele victime erau desculţe? 
întreb. 

— Hm, spune Hanne bătând cu pixul în masă. Dacă o fi 
adevărat că fata a fost desculţă. Putea avea nişte pantofi 
care să se fi descompus. A stat cincisprezece ani în movila 
aceea înainte e a fi găsită. Dar mama ei... 

Hanne tace şi priveşte afară, spre câmpul acoperit de 
zăpadă. 

— Oare  legiştii pot spune dacă pantofii au fost 
îndepărtați înainte sau după crimă? întreabă ea. 

— Nu sunt foarte siguri, spune Manfred. Însă avea o 
serie de julituri la picioare, prin urmare cred că e posibil 
să fi umblat desculţă prin pădure. 

— Poate era bolnavă mental, spune Hanne. Sau... 

— Sau? întreabă Manfred. 

— Sau a fugit, pe nepregătite, din vreo maşină sau din 
vreo casă din apropiere. 

— Nu există case în apropiere. 

— Dar există un drum, spune Hanne arătând pe hartă. 

Manfred aprobă din cap. 

— Deci? spune el după un moment. Cine este el? 

Hanne zâmbeşte trist. 

— Aş vrea să pot spune. Dar aş crede că locuieşte aici de 


e 243 + 


mult, pentru că ambele crime s-au întâmplat aici şi a trecut 
atât de mult timp între ele. Sunt destul de sigură că este 
un bărbat, pur şi simplu pentru că cei mai mulţi criminali 
care îşi împuşcă sau îşi lovesc fatal victimele sunt bărbaţi. 
Are un fizic puternic şi cunoaşte bine aceste locuri. Ar fi 
plauzibil să aibă undeva între patruzeci şi şaizeci şi cinci 
de ani... 

— Aşteaptă, spune Andreas. De unde ai putea şti asta? 

Hanne dă din cap şi vorbeşte cu aplomb. 

— Crima e o infracţiune gravă. Cei mai mulţi ucigaşi au 
o formă de carieră criminală în spate sau să-i spunem cel 
puţin traiectorie de evoluție patologică. Deci, dacă pornim 
de la faptul că ucigaşul a avut cel puţin optsprezece ani 
când a omorât-o pe Nermina, azi ar avea cel puţin 
patruzeci şi unu de ani. Apoi avem omorul... cum o chema 
pe mamă? 

— Azra Malkoc, spun. 

— Mulţumesc. Terenul era denivelat, iar corpul a fost 
mutat şi plasat sub un brad. Asta a presupus o anumită 
putere fizică. Şi îi exclude oricum pe bătrâni şi pe cei cu 
fizicul şubred. Nu cred că făptaşul e mai în vârstă de 
şaizeci şi cinci de ani. 

Se face linişte în încăpere. 

Hanne pare mulţumită. li lucesc ochii. 

— Şi altceva? întreabă Manfred. 

— Păi, putem face speculaţii despre cum e făptaşul ca 
persoană. Dacă vrem. Dar prefer să nu facem. 

Are ceva provocator în glas şi îl fixează cu privirea pe 
Manfred. 

— Hai odată! o îndeamnă el. N 

— Bine. Aş spune că e impulsiv şi dezorganizat. În orice 
caz uciderea femeii indică asta. Crima a fost... neglijentă. 
Nu a fost plănuită bine. 

— E posibil ca făptaşul să fie narcoman sau alcoolic? 
întreabă Manfred. 

Hanne dă din umeri. 

— E posibil. Sau a fost neglijentă numai pentru că nu a 
fost bine plănuită. Şi, cum am spus mai devreme, cred că 


e 244 œ» 


avea un fel de relaţie cu victimele. Căutaţi în apropierea 
lor, poate îl veţi găsi. 

Manfred se înclină, o fixează cu privirea pe Hanne. Apoi 
se întinde după hartă. O întinde pe masă între el şi Hanne 
şi îi arată movila. 

— De ce aici, Hanne? De ce tocmai movila? 

Hanne clatină din cap. Pare a se frământa. 

— Primul gând a fost că locul ar fi putut avea o 
însemnătate specială pentru făptaş. Însă nu sunt atât de 
sigură. Poate că era... 

— Ce anume? întreb eu. 

Privirea lui Hanne o întâlneşte pe a mea. Închide ochii, 
pare a se concentra. Câinele, care a stat cuminte pe 
duşumea, îşi înalţă capul şi se uită la noi de parcă ar simţi 
că aici, la masa din bucătăria căsuţei lui Berit, se întâmplă 
ceva important. 

— Imaginează-ţi o răscruce de drumuri prin care eşti 
nevoit să treci ca să ieşi sau să intri într-un oraş, spune 
încet Hanne. Un loc pe lângă care toată lumea trece, nu 
pentru că vrea, ci pentru că nu are încotro. Poate şi fata, şi 
mama ei treceau pe lângă movilă în drum spre un alt loc. 
Movila e situată într-o poiană, aşa că un trecător se poate 
opri ca să se uite în jur, să se orienteze. Un eventual 
urmăritor îl poate uşor vedea în poiană. Şi are vederea 
neobstrucţionată. 

Hanne îşi ridică braţele şi îşi înclină capul într-o parte, 
de parcă ar ţine o puşcă şi ar ochi spre ceva. 

Manfred dă din cap şi notează. 

— Să ne uităm din nou, mai cu atenţie, la proprietăţile 
din apropiere? 

— Aşa cred şi eu, spune Hanne şi împinge hârtia la o 
parte. Proprietăţile şi maşinile care trec pe drumul din 
apropierea... Din apropierea... 

Hanne loveşte frustrată cu mâna în masă şi îşi strânge 
puternic pleoapele. 

— Din apropierea acelui... morman de pietre... spune 
până la urmă. 

— Movilei, spune blând Manfred. 


e 245» 


Hanne îi întâlneşte privirea. Clipeşte de câteva ori, îşi 
uneşte mâinile. 

Apoi suspină sonor. 

— N-am un sentiment bun. Am avut obiectul femeii... 
Cum o chema? 

— Azra, spune Manfred. 

Hanne aprobă din cap. 

— Am purtat pandantivul Azrei. lar sângele ei era pe 
papucul meu. Nu cred că Peter e în vreuna dintre căsuţele 
de vacanţă de acolo. Cred că i s-a întâmplat ceva 
îngrozitor. 

Niciunul nu răspunde, dar Manfred îi cuprinde mâna lui 
Hanne şi i-o strânge puternic. 


Am revenit la birou. Andreas îşi atârnă jacheta în cuier 
şi se aşază pe scaun în faţa mea. 

— De unde putea şti toate acele lucruri? 

Ridic din umeri. Sunt la fel de surprinsă ca el. Hanne, 
care a fost atât de rezervată în timpul întregii anchete. 
Care a ascultat tăcută toate şedinţele noastre, şi-a luat 
însemnări, a aprobat din cap şi abia dac-a pus câteva 
întrebări. 

Nu i-am bănuit niciodată capacitatea, deşi Manfred a 
spus că era pricepută, ba chiar cea mai bună. E ca şi cum 
s-ar fi ţinut de-o parte de dragul lui Peter. 

— Nu fără motiv i se spune „vrăjitoarea”, spun. 

Andreas dă din cap. 

Arată bine azi, a făcut ceva cu părul. Poate l-a tuns, 
poate doar l-a dat cu ceară, pentru că pare lipit de cap. Şi 
şi-a pus un pulover elegant şi o pereche de blugi care, de 
data asta, nu-i sunt prea scurţi. 

Cred că a simţit că-l observ, pentru că îşi ridică ochii din 
laptop şi îmi întâlneşte privirea. Mă uit în altă parte, dar 
un moment prea târziu, pentru că şi-a afişat deja unul 
dintre zâmbetele lui autosuficiente, ca şi cum tocmai i-aş fi 
confirmat cât de sclivisit îl găsesc. 

Intră şi Manfred. Îşi pune paltonul în cuier şi se aşază. 
Frunzăreşte prin mormanul de hârtii de pe masă şi spune: 


e 246 œ» 


— Luăm lucrurile cum sunt. Hanne e a naibii de isteaţă, 
dar e şi confuză şi nu îşi aminteşte nimic din anchetă. 
Dincolo de asta, pun pariu că are dreptate în ce spune. 

— Stefan Olsson se potriveşte bine cu descrierea ei, 
spun eu. Are patruzeci şi opt de ani, locuieşte relativ 
aproape de movilă, se descurcă prin păduri şi pare de-a 
dreptul... Cum a descris Hanne omorul, dezorganizat? 
Neglijent? 

Manfred confirmă din cap şi îşi scoate carnetul de 
însemnări. În acelaşi timp îi sună mobilul. Aruncă o privire 
spre ecran şi constată sec: 

— Laboratorul. Mă bucur că de la o vreme lucrează şi în 
weekend. 

Apoi ridică mâna în aer. 

— Cinci minute. 

Se ridică şi dispare în fostul magazin, ca să poată vorbi 
nestingherit. 

Privirea lui Andreas este impenetrabilă. 

— Cred că ar fi cazul să-l căutăm pe acel copil, spun. Cel 
născut de Azra. 

— Ai verificat cu maternităţile? întreabă el. 

Confirm din cap. 

— Nicio Azra Malkoc nu a născut vreun copil în 
primăvara lui 1994. Nici vreo altă femeie necunoscută. Dar 
ar fi putut folosi o identitate falsă. Oricum, copilul acela 
poate e îngropat pe undeva, în pădure. 

— Cine ştie. Întrebarea e numai unde să căutăm. 
Pădurile sunt enorme aici. lar acum totul e acoperit de 
zăpadă. Nu vom putea verifica peste tot decât la 
primăvară. 

— Însă, dacă am şti unde să căutăm... 

— Şi unde anume? mă întrerupe Andreas, cu un aer 
sceptic. 

— La movilă, spun eu. Sunt prea multe lucruri care 
indică spre acest loc ca să-l ignorăm. 

Fac o pauză, apoi adaug pe un ton voit indiferent: 

— Şi mai e treaba aia cu copilul-nălucă. 

Faţa lui Andreas e lipsită de expresie. 


e 247 œ» 


— Ce? întreb. 

— Serios. Doar nu crezi în fantome? 

— E clar că nu. E un fel de isterie în masă. Mă întreb 
numai dacă nu cumva a existat totuşi vreo întâmplare 
adevărată care să fi iscat acel zvon. Vreau să spun, cineva 
ar fi putut auzi un copil ţipând acolo, cândva. Iar apoi 
faptul a fost repovestit de nenumărate ori, până a devenit 
o legendă. Cred că zvonul a apărut cam acum douăzeci de 
ani. S-ar potrivi cu datele noastre. 

Nu menţionez nimic despre Sump-lvar, care susţinea că 
a văzut un sugar mort la movilă. Nu vreau să recunosc că 
iau în serios povestea confuză a unui schizofren bătrân. 

Andreas îmi întâlneşte privirea. Pare să reflecteze la 
cuvintele mele. 

— Presupun că am putea verifica mai bine movila. Date 
fiind cele întâmplate acolo. 

Face o scurtă pauză, apoi continuă: 

— La primăvară. După ce dispare zăpada. 

— Trebuie să existe un mod de a face asta mai devreme. 
Putem da la o parte zăpada sau folosi ceva surse de 
căldură să o topim. Şi luăm câinii antrenați să descopere 
cadavre. 

Andreas pare să şovăie. 

— Ar putea găsi un corp după atâţia ani? 

— Da. Anumiți câini pot. De fapt, am verificat. Există 
câini care au găsit bucăţi de schelet mai vechi de treizeci 
de ani. 

— Bine, spune el. 

— Bine, ce? 

— Putem să-i propunem lui Manfred. 

Rămân surprinsă. 

Crezusem că ar fi fost nevoie de mai mult ca să-l 
conving. De mai multă linguşire. Să insist, să-i explic şi 
poate să mă şi umilesc puţin. 

Andreas zâmbeşte aproape provocator. 

— Ce zici de o bere azi, după lucru? 

Într-o fractiune de secundă, satisfacția de a-l fi făcut să 
coopereze se transformă în furie. 


e 248 » 


Îl doare undeva de ce i s-a întâmplat acelui copil. 
Singurul lucru care îl interesează e să ajungă la chiloţii 
mei, ceea ce nu se va întâmpla vreodată, nici dac-ar fi 
ultimul mascul de pe Pământ. 

Când îmi ridic privirea, mă întâmpină zâmbetul lui rânjit 
şi mulţumit de sine. Tutunul îi iese de sub buza superioară, 
ca un răhăţel de şobolan, iar ochii îi strălucesc 
neastâmpăraţi. 

Şi pe deasupra s-a aşezat din nou aşa: aplecat în spate, 
cu picioarele crăcănate. 

Mult prea plin de sine. 

— Eşti aşa de-al dracului de retardat? Nu ai priceput că 
nu mă interesezi deloc? 

— Da, da, spune, neîncetând să zâmbească. 

Dacă aş fi fost cu zece ani mai tânără, i-aş fi dat o palmă. 
Aş fi mers în faţa lui şi i-aş fi tras o lovitură direct în figura 
lui zâmbăreaţă. Dar acum am încetat cu astfel de lucruri. 
Nu mai locuiesc în Ormberg şi nu-i mai lovesc pe oameni 
în fălci numai pentru că sunt idioţi. 

Andreas se ridică cu o încetineală căutată. 

— Trebuie să mă piş, spune, dă din cap în faţa propriei 
constatări şi iese din cameră. 


Mă uit fix la ecranul computerului şi îmi simt obrajii 
înroşindu-se. Trag adânc aer în piept şi încerc să-mi 
recapăt controlul emoţiilor. 

E enervantă treaba cu Andreas. 

De îndată ce încep să-l apreciez, face ceva ce sabotează 
totul. 

Privirea îmi cade pe paginile printate de lângă 
computerul lui Andreas, cele cu rezultatele verificărilor lui: 
numele tuturor locuitorilor din Ormberg aflaţi în registrul 
poliţiei. 

Şi acolo, pe la mijlocul listei văd ceva. 

Mama. 

De ce e acolo, doar n-a făcut nimic ilegal, nici măcar n-a 
furat vreun fruct căzut din copac. 

Intru în sistem şi mă întind după listă. Introduc datele şi 


e 249 œ» 


apăs enter. 

Computerul huruie, de parcă i-aş fi dat de făcut ceva 
extenuant. 

Apoi clipeşte. 

Şi iată. 

Dau clic mai departe şi apare raportul. Citesc şi rămân 
nemişcată pe scaun. 

Într-o seară de noiembrie, acum trei ani, curând după 
moartea tatei, mama a fost găsită rănită şi beată criţă pe 
coasta muntelui Ormberg. Polițistul care a sosit iniţial la 
faţa locului a scris că era „foarte deprimată după moartea 
partenerului” şi că au condus-o la Katrineholm să-şi 
panseze rana şi să fie investigată suspiciunea de suicid. A 
mai scris că nu vrea în niciun chip ca ruda ei cea mai 
apropiată, fiica Malin Brundin, să fie contactată, pentru că 
tocmai şi-a început specializarea la şcoala de poliţie din 
Stockholm şi nu trebuia „să-şi piardă concentrarea”. 

Mi se strânge stomacul. Lacrimile mă ard sub pleoape. 

Biata mama! 

Se simţea atât de rău, şi totuşi nu voia să mă deranjeze. 

Mi se rupe inima. 

Continui să citesc. Se pare că mama i-a rugat pe cei de 
la poliţie să o cheme în schimb pe Margareta. S-a dovedit 
că mama avea o fractură la gleznă, iar Margareta a promis 
s-o ajute în perioada în care trebuia să aibă piciorul în 
ghips. 

Cad pe gânduri. 

Parcă mama menţionase ceva despre cum Margareta 
venea adesea în vizită în timpul primului meu semestru la 
şcoala de poliţie. 

La vremea respectivă nu m-am gândit prea mult la asta, 
însă acum înţeleg de ce era acolo. 

În Ormberg ai grijă de ai tăi. 

Îmi pot imagina că Margareta a pregătit toate mesele. 
Că a făcut curăţenie şi a dereticat până când toată casa 
mirosea a săpun şi ferestrele străluceau. 

Cam asta face ea. Exact asta a făcut după moartea lui 
Kenny. 


e 250 - 


Aş fi vrut ca mama să-mi fi spus, să fi venit şi eu să ajut. 
Şi să fi vorbit despre ce s-a întâmplat. Pentru că acum nu 
mai pot aduce în discuţie subiectul, ar însemna să încalce 
confidenţialitatea. 

Îmi îngrop faţa în mâini şi simt cum sentimentul de 
frustrare şi durere ia din nou proporţii. 

Nu ar fi trebuit să mă întorc niciodată în Ormberg. 

Mai bine aş fi rămas în Katrineholm, să mă ţin departe 
de toate problemele astea vechi. Şi mai bine aş fi fost 
drăguță cu Max. 

Se apropie paşi. Mă întind de spate şi îmi îndrept părul. 

Andreas intră în birou şi se aşază la locul lui. Manfred e 
la câţiva paşi în spatele lui. Are roşeaţă în obrajii umflaţi şi 
o anumită tensiune în mişcare. 

Nu pare să observe cât de tulburată sunt, din fericire, 
pentru că sunt departe de a-mi dori să discut aşa ceva cu 
el. 

— Am vorbit cu generalista, spune Manfred. Adică fata 
care coordonează analizele noastre criminalistice la 
laborator. 

Manfred se aşază pe scaun, iar acesta se clatină sub 
greutatea lui. Continuă: 

— Au verificat hainele purtate de Hanne când a fost 
găsită. Au descoperit pământ şi resturi de plante, fireşte. 
Ne aşteptam la asta, doar a rătăcit prin pădure o zi. Însă 
au făcut şi o analiză chimică şi au găsit urme de... 

Manfred îşi pune ochelarii de citit, răsfoieşte carnetul de 
însemnări, îşi îndepărtează nişte firmituri din colţul 
buzelor şi continuă: 

— Dioxid de siliciu, magnetit şi carbon. 

— Chimia nu e punctul meu forte, spune Andreas. 

Manfred îşi coboară bărbia şi se uită la mine peste 
ramele ochelarilor. 

Clatin din cap. 

— Îmi pare rău. Nici al meu. 

— Magnetitul, numit şi minereu negru, este un oxid de 
fier, spune Manfred încet şi se apleacă în faţă. Se foloseşte 
la producerea fierului, dacă am înţeles bine. Dioxidul de 


e 251 œ» 


siliciu este un reziduu al prelucrării fierului. Şi carbonul... 
Păi, carbonul e cărbune. E obţinut prin piroliza materiilor 
organice, mai precis. 

Se face linişte în încăpere. Se aude numai bâzâitul 
radiatorului dinspre incinta fostei prăvălii. 

— Pe toţi dracii! exclamă Andreas. 

— Uzina, spun eu. Hanne trebuie să fi trecut pe la 
vechea uzină metalurgică. 


252 + 


Jake 


Cu zăpada până la genunchi, trag de motoretă sub 
îngustul acoperiş de tablă de deasupra fațadei laterale a 
clădirii mari şi cărămizii. Mă împing prin deschizătura din 
perete. 

Aici e întuneric şi frig. Ghicesc mai mult decât văd 
pilonii mari de beton şi traversa care trece prin incintă. 
Mobilul a stat în buzunar, e cald. Verific mesajele şi 
descopăr două SMS-uri de la Melinda. Se pare că ne-a 
vizitat o doamnă de la serviciile sociale, care va avea grijă 
de noi până când se întoarce tata. 

Nu spune nimic despre cum m-a găsit acasă - machiat şi 
cu haine de fată. 

Îmi dau seama că va trebui să plec acasă mai devreme 
sau mai târziu. Dar nu sunt în stare să dau ochii cu 
Melinda acum. Nu-mi pot vedea ruşinea în ochii ei. Aşa că 
îi trimit un mesaj scurt şi îi spun că dorm la un prieten. 

Unde voi dormi, habar nu am. În orice caz nu mă pot 
întoarce la Saga, pentru că acum mă urăşte. 

Sala maşinilor e întunecoasă, umbrele se agită în spatele 
ramelor de oţel răspândite pe duşumeaua de beton, în 
tăcere se aude ecoul paşilor mei. Unul dintre lanţurile care 
atârnă din plafon zornăie, ca şi cum o mână nevăzută ar fi 
tras uşor de el. 

Fabrica Brogrens e singurul loc care mi-a venit în minte. 
N-am unde să mă duc altundeva. 

Merg la biroul supraveghetorului şi mă aşez pe vechea 
saltea zdrenţuită de pe duşumea. Aprind o lumânare, 
deschid rucsacul, scot o doză de cola şi jurnalul lui Hanne. 


Prânz. 

Andreas & Manfred au plecat la Stockholm. Se vor 
întâlni cu cei de la Biroul pentru imigrație şi cu câţiva 
funcţionari de la ambasada Bosniei-Herţegovina. Se vor 
întoarce mâine-seară. Malin e la mama ei şi ia prânzul. 

Înainte să plece, i-am întrebat de Margareta şi de 


e 253 + 


Magnus Brundin, de ce locuiau împreună, deşi Magnus are 
peste patruzeci de ani. A spus că Magnus e tot ce i-a mai 
rămas Margaretei. Că bărbatul ei, Lill-Leffe, a părăsit-o 
pentru o coafeză din Flen când era gravidă cu Magnus. Se 
pare că subiectul e atât de delicat, că nimeni din familie nu 
are voie să-i pomenească numele lui Lill-Leffe, deşi au 
trecut mai bine de patruzeci de ani. 
Nu e uşor să fii om. 


Tocmai s-au întâmplat două lucruri. 

În primul rând: am mers la toaletă şi nu mi-am 
recunoscut propria imagine în oglindă. 

M-am speriat de moarte! Mi-a luat câteva minute să mă 
calmez. 

Cum e posibil? Cum să nu te mai recunoşti în oglindă? 
Chipul la care te-ai uitat ani şi ani la rând. Ridurile pe care 
le-ai văzut apărând, părul care a încărunţit sub ochii tăi. 

Știu că boala influenţează memoria fetelor. Mi-e greu să 
recunosc oameni. 

Dar nici pe MINE ÎNSĂMI? 

În al doilea rând: P. a dezgropat o veche reclamaţie din 
noiembrie  '93. De mai multe ori, personalul de la 
adăpostul de refugiaţi a văzut o furgonetă maronie în 
dreptul clădirii, pe drum. Avuseseră probleme cu nişte 
daune (cineva a dat foc arbuştilor din afara adăpostului) şi 
au bănuit că maşina avea legătură cu ele. 

Ne-a trezit interesul din cu totul alte motive. 

Reclamaţia a fost făcută în noiembrie, nu cu mult înainte 
ca Nermina şi mama ei să dispară. 

Poate exista o conexiune între maşină şi dispariția lor. 

P. va verifica dacă cineva din Ormberg avea în acel 
moment o astfel de maşină. (Nu existau informaţii cu 
privire la numărul de înmatriculare al maşinii, dar nu 
locuieşte multă lume aici, aşa că se poate verifica repede.) 


Seară. 
Stau în pat, la hotel. P. e în baie. 
Afară plouă şi bate vântul, iar eu sunt demoralizată. 


e 254 œ» 


Detest Ormberg. Vreau numai să plec de aici şi să nu mă 
mai întorc niciodată. 

Ba mai mult: P. e tăcut şi rece în felul acela. 

Am fost aşa de furioasă pe el, că am avut un impuls să 
mă întind după frâna de mână şi să o smucesc când a 
condus spre casă. 

Dacă îi voi face rău lui P.? Dacă voi derapa pe lângă 
drum Sau îl voi împinge în râu? 

Nu vreau asta, dar mă simt de parcă nu-mi mai pot 
controla emoțiile. 

Mă simt ca şi cum viața mi se scurge printre degete. Ca 
şi cum totul e pe cale să se sfârşească. 


Mă trezeşte ecoul unor paşi în sala maşinilor şi aud un 
zgomot surd, ca şi cum cineva ar fi lovit cu piciorul una 
dintre acele plăci metalice împrăştiate pe jos. 

Întunericul s-a adâncit în clădire - trebuie să fi dormit 
câteva ore. Îmi simt corpul îngheţat şi amorţit. Ascund 
jurnalul în rucsac şi iscodesc în penumbră. 

Paşii se apropie, se opresc, apoi continuă. O umbră 
creşte în întuneric. 

Mi se strânge stomacul când văd cine e. 

Cum de-am putut fi aşa de prost? Doar ştiam că 
frecventează locul. Şi totuşi am venit din nou aici. 

Ca şi cum aş cere să fiu lovit. 

— La dracu”, Ja-ke. Nu ştiam că eşti aici! 

Vincent stă cu picioarele depăriate pe duşumeaua de 
beton cu o pungă de plastic în mână, de la benzinărie. [i 
tremură un pic buza superioară, de parcă ar fi pe cale să 
râdă de ceva. 

Se apropie agale de mine, se opreşte cam la un metru 
distanţă. 

Rămân aşezat pe saltea şi mă uit în sus la el. Poate e din 
cauza luminii slabe şi pâlpâitoare a lumânării, dar arată 
mai nebun decât de obicei. Blugii îi sunt uzi şi îi picură apă 
din geaca ponosită. 

Îmi aminteşte de o fantomă a mării, dintr-unul din 
filmele de groază la care m-am uitat cu Saga acum vreo 


< 255» 


săptămână. Fantoma a fost muşcată mortal de propriul ei 
animal de companie - un câine care, de fapt, era un 
vârcolac - şi a căzut de pe o stâncă. 

După ce am văzut filmul, Saga şi cu mine am zis că nu 
vom dori vreodată să avem vreun animal de companie, 
pentru că, şi dacă ar fi cel mai drăgălaş din lume, n-ai de 
unde să ştii dacă nu se va transforma într-un monstru. 

— Ja-ke. Unde ţi-e prietena emo? Retardata s-a săturat 
de tine? 

Îşi dă capul în spate şi îşi scuipă tutunul pe deasupra 
capului meu. 

Ajunge undeva în întunericul din spatele meu. Apoi se 
pune pe vine, iar faţa lui e în dreptul feţei mele. 

E atât de aproape că îi simt mirosul de tutun în 
respiraţia caldă şi umedă şi îi văd tuleiele de barbă care îi 
cresc pe bărbia palidă şi plină de coşuri, ca nişte copaci 
singuratici într-o zonă defrişată. 

— Ştii că eşti botezat după un poponar, nu? 

Mi se pune un nod în gât. 

— Sunt botezat după un actor, spun uitându-mă la 
marginea descusută a saltelei, la petele de bere, vin şi cine 
ştie ce altă substanţă vâscoasă ce se întinde pe material. 

Vincent mă împinge puternic şi cad pe spate. 

— Prostii! Actorul acela, Jake Gyllen-ceva, a jucat rolul 
de homo în cel mai poponar film care s-a făcut. Despre doi 
cowboys care se frecau unul de altul şi chiar le plăcea. 
Ştiai asta? Nu ţi-a spus maică-ta înainte să dea ortu’ popii? 

Mă rostogolesc într-o parte, mă ridic şi stau la doi metri 
de Vincent. 

— Îl cheamă Jake Gyllenhaal, spun eu cu voce joasă. 

Vincent face un pas spre mine. 

— Şi e poponar. Exact ca tine, Ja-ke. Frumos puloverul 
roz. L-ai primit de la băiatul tău? 

Ceva rece se scurge din plafon în părul meu. Undeva se 
aude vag zornăiala unui lanţ. Ce bine era să fi plecat 
acasă. Orice ar fi fost mai bine decât asta. Până şi privirea 
scârbită a Melindei când mi-ar explica cât de bolnav şi 
sărit de pe fix sunt. 


e 256 » 


Vincent face un pas şi mai aproape. 

— Suge-mi-o, afurisit de poponar! 

— Nu sunt... 

Zbang. 

Lovitura mă nimereşte în abdomen. Mă îndoi din cauza 
durerii. Mă cobor pe vine şi sunt nevoit să mă sprijin cu 
mâinile de betonul rece şi umed ca să nu mă prăbuşesc. 
Parcă tot sângele mi s-a scurs din cap şi s-a adunat în jurul 
sferei încinse de durere care-mi creşte în burtă. Gâfâi şi 
lupt să-mi menţin echilibrul. 

Ce ar fi făcut Hanne? Ea care e atât de cool şi de 
puternică, ea nu ar fi lăsat pe nimeni să se poarte cu ea în 
felul în care se poartă Vincent. 

— Recunoaşte că eşti poponar! 

Se întâmplă ceva cu mine. N-aş putea explica ce este, 
dar simt că se sparge ceva, gen. Pe retină mi se perindă 
imagini cu tot ce mi-a făcut el. Văd cum mă împinge cu 
faţa în troianul de zăpadă, pe locul cu pete galbene de 
pişat de câine, cum mă loveşte cu capul de scaun în 
autobuz spre şcoală şi cum turnul Eiffel e răsturnat pe 
podeaua de beton în secundele ce precedă ordinul lui 
Vincent către Albert: 

— Zdrobeşte rahatul! 

Văd toate astea şi ceva în mine se surpă, lăsând loc unui 
alt sentiment, atât de puternic încât mi-e teamă că nu îl voi 
putea controla. Ca şi cum lovitura lui Vincent ar fi eliberat 
în mine un animal sălbatic. 

Mă ridic încet, îndoi genunchii pentru a-mi lua avânt şi 
sar pe el. 

Vincent cade lat pe spate pe pardoseala de beton cu 
mine deasupra. Aterizăm cu un bufnet surd. 

— Idiotule! strig eu şi mă mir cât de ciudat îmi sună 
glasul. 

E un glas pe care nu îl recunosc, răguşit şi plin de ură. 

Îl prind de pletele blonde şi îl lovesc cu capul de podea 
din nou şi din nou cu o putere care nu ştiu de unde vine. 

— Idiotule. Idiotule. Idiotul naibii afurisit de idiot! 

— Ce dracu’! suspină el. Dar a fost numai... o... glumă. 


e 257 œ» 


Îi las capul şi îmi trag mâinile, de parcă pielea lui 
albicioasă m-ar fi ars. 

— Numai să te mai atingi o dată de mine, numai să te 
apropii de mine şi atunci voi spune tuturor din Ormberg ce 
a făcut tatăl tău. Voi spune că e un pedofil scârbos care a 
mângâiat băieţei din Örebro şi se află în închisoare. 
Pricepi? 

Ochii lui Vincent ies din orbite şi privirea îi e împietrită 
de groază. Un fir subţire de salivă îi curge dinspre colţul 
gurii pe obraz. 

Şi, deşi aflat în miezul evenimentelor, e ca şi cum aş 
observa totul din afară şi aş încerca să înţeleg acest simplu 
fapt: lui Vincent îi e frică de mine. 

Cum e posibil? 

Lui Vincent îi e frică de Ja-ke, victima lui preferată. De 
băiatul pe care îi place să-l bată, să-l lovească şi să-l 
scuipe. 

Stăm aşa un moment, nu ştiu cât de lung, până devin 
conştient de suflarea lui şi a mea, de frigul din sala cu 
maşini, de vântul care şuieră afară şi vagul zăngănit la 
lanțurilor atârnate de plafon. 

Mă ridic. Mă pun în faţa lui fără să mă dau înapoi, fără 
să îmi abat privirea cu un milimetru de la el. 

Vincent îşi târşâie picioarele de-a-ndărătelea. Are o 
privire de animal hăituit, îmi aminteşte de ochii lui Hanne 
din acea seară în pădure. 

— Eşti complet ne... ne... bun, se bâlbâie el cu voce 
joasă. Al dracului de... 

Vocea i se stinge. 

În acel moment ştiu că niciodată nu voi mai fugi de 
Vincent. 

Ştiu pur şi simplu. 

Se dă înapoi cu încă vreun metru, eu mai fac un pas spre 
el. 

Vincent se ridică şi fuge aplecat şi cu paşi mărunți, în 
întuneric. e 


După plecarea lui, stau mai mult timp pe saltea 
e 258 + 


încercând să pricep ce s-a petrecut. Cum de s-au petrecut 
lucrurile aşa? Cum am putut eu, Jake, să-l sperii pe 
Vincent, regele ticăloşilor din Ormberg? 

Satisfacţia se amestecă cu un alt simţământ, unul mai 
întunecat şi mai ascuţit, care mă roade în piept. 

Dacă pot face aşa ceva, asta înseamnă că am devenit ca 
el? 

Înseamnă că o parte din mine e pe cale să fie la fel de 
rea şi de condamnabilă ca Vincent? 

Îmi arunc rucsacul pe umăr, iau lumânarea într-o mână, 
prind un capăt al saltelei cu cealaltă şi plec mai încolo. 

În spatele maşinăriei pe nume „Innocenti” există un mic 
spaţiu ascuns, poate lat de doi metri şi adânc de un metru. 

Aici sunt în siguranţă. 

Nu pentru că aş crede că s-ar întoarce Vincent, ci pentru 
că simt că orice s-ar putea întâmpla acum. 

Înghesui acolo salteaua, pun lumina pe podea şi mă 
aşez. Mă reazem de peretele rece şi deschid din nou 
jurnalul. 


Noapte. Nu pot dormi. Mă gândesc numai la P. 

Am avut din nou o izbucnire. Am pierdut total controlul, 
am aruncat în el cu laptopul lui, urlând. 

P. m-a potolit. A spus că va chema o ambulanţă dacă nu 
mă calmez. Mi-a dat o palmă zdravănă. 

Ce se întâmplă cu mine? 

Ce se întâmplă cu noi? 


Pun jurnalul deoparte. 

Să fie Hanne chiar pe cale de a înnebuni? Sau a fost 
numai foarte obosită când a scris asta? 

Ce-ar fi să fie implicată în dispariţia lui Peter, să-l fi 
împins în râu, aşa cum îi era teamă să nu se întâmple? 

Ce-ar fi să citesc jurnalul unei ucigaşe? 

Mă frec la ochi. Nu mai sunt multe pagini, dar mi-e 
foame. Mă doare burta şi tremur de frig. 

Deschid rucsacul şi scot pâinea. Deschid ambalajul şi iau 
o bucată. Franzela mai e puţin îngheţată la mijloc, dar 


e 259 + 


mănânc partea moale din jurul centrului îngheţat. Apoi 
deschid cealaltă doză de cola şi o golesc dintr-odată. Râgâi 
şi o arunc într-o parte. 

Se rostogoleşte în întuneric cu un sunet hodorogit. 

Mă gândesc la Hanne şi decid că până la urmă îmi pare 
foarte rău pentru ea. 

Deşi sunt supărat pe ea, deşi pare nebună, îmi pare rău 
pentru ea. 

Iar P. mă enervează la culme. 

De fapt nu pricep de ce e împreună cu el. Ar fi putut 
rămâne în Groenlanda, cu inuiţii, şi aşa ar fi evitat să vină 
aici, la Ormberg. 

Înainte de a citi jurnalul lui Hanne nu m-am gândit 
niciodată că ar exista dezavantaje în a locui aici, dar pare 
să nu îi placă deloc Ormberg sau poate că are dreptate că 
e o fundătură urâtă. 

Nu ştiu. Nu mai ştiu nimic, doar că trebuie să citesc 
povestea lui Hanne până la capăt. 

Ţin jurnalul pe genunchi. Mai sunt doar vreo doi 
centimetri de lumânare. 

Trebuie să mă grăbesc. 


Ormberg, 1 decembrie 


M-am trezit devreme. Am auzit respiraţia lui P. lângă 
mine: regulată, liniştită, neştiutoare de suferinţa mea. 

Am încercat să-l îmbrăţişez. 

S-a trezit şi m-a împins înapoi. A mormăit că e prea cald. 

Prea CALD! 

Aveam nevoie de apropierea lui! Simţeam că altfel mă 
sparg în bucăți. 

Dar se pare că lucrul de care P. are nevoie este să nu fie 
expus nevoii mele. 

M-am ridicat din pat. Am citit însemnările din ziua de 
ieri şi mi-am amintit totul: cearta, palmele. 

Am dat paginile înapoi şi am citit tot jurnalul, de la 
prima la ultima pagină. A fost o reamintire groaznică a cât 
de mult mi s-a înrăutățit starea în ultima vreme. Eram aşa 


e 260 » 


de fericiţi şi de îndrăgostiți în Groenlanda. lar acum totul e 
negru. 

Oare acum se va sfârşi? Nu cu o detunătură, ci cu un 
scâncet, cum a scris T.S. Eliot. 


Am luat micul dejun în tăcere. 

P. a citit ziarul cu multă conştiinciozitate. Fiecare 
articol, fiecare anunţ se bucura de deplina lui atenţie. 

Eu stăteam vizavi. Îmi mâncam sendvişul, beam din 
cafeaua searbădă. Il priveam. 

P. se uita în sus, când şi când. Zâmbea. Părea un pic 
deranjat, poate i se părea că mă zgâiam prea mult. 

Suntem în Ormberg de o săptămână şi jumătate. 

Parcă a trecut o veşnicie. 

Am parcurs toată zona, am explorat pădurile şi i-am 
interogat pe locuitori. Totuşi, acest loc se sustrage 
înțelegerii mele. E ca şi cum o membrană groasă acoperă 
totul. Ca şi cum ceva se ascunde acolo, imediat sub 
suprafaţă. 

Răul, sub o spoială de cotidian şi melancolie. 

Am încercat să-i explic lui P. 

El nu a înţeles ce am vrut să spun. A zis că dramatizez. 
Că noi „investigăm o crimă într-un capăt de provincie, nu 
colaborăm la un film de groază”. 

Nu i-am spus că EXACT impresia asta o am! De parcă 
am fi acei copoi naivi care se târăsc apatic în casa în care o 
întreagă familie a fost măcelărită, atrasă în capcana 
vreunui descreierat cu drujba sub braț. 

Am mers la birou la nouă. Furtuna era în toi. 

Malin era deja acolo. Manfred şi Andreas sunt tot în 
Stockholm. 

Se vor intoarce astă-seară, târziu. 

Malin tocmai a ieşit, va trece pe la mama ei şi va lua 
prânzul. P. a ieşit la cumpărători. 

Furtuna urlă, apa se scurge prin jgheab. E ora 
douăsprezece, dar afară e întunecat. 

Aici nu se face niciodată lumină. 

Ormberg e sinonim cu întunericul. Poate şi metaforic, 


e 261 œ» 


pentru că susțin în continuare că ceva rău se ascunde pe 
aici, indiferent de ce zice P. 


P. a găsit o persoană care a avut în proprietate o 
furgonetă maronie la începutul anilor nouăzeci, una de 
felul celei observate de personalul adăpostului de refugiați 
lângă clădirea lor. 

Un locuitor din Ormberg a avut un Nissan King maroniu. 

DAR nu a vrut să-mi spună cine este. Tot ce a spus a fost 
că era ceva „foarte delicat”. 


M-a întristat şi m-a tulburat peste măsură. Sigur că sunt 
confuză, însă evident că nu m-ar lua gura pe dinainte în 
legătură cu aşa ceva. 

Ce crede, de fapt, despre mine? Uit lucruri, nu îmi 
lipseşte judecata! 

Vai, acum vântul a spart ceva în afara magazinului. 

Trebuie să inchei. 


e 262 » 


Malin 


Suntem la vechea uzină. Mă întorc la Andreas prin 
zăpada până la genunchi, moale şi uşoară. La fiecare pas 
mi se învârtejeşte în jurul picioarelor. 

Vântul rece s-a întețit, făcându-mă să mă ghemuiesc. 

Pun mobilul în buzunar şi îmi iau mănuşile groase. 

Aprind lanterna şi încerc să diger ceea ce tocmai mi-a 
comunicat Max. 

Să luăm o pauză. 

Ce dracului vrea să zică cu asta? Doar ne vom căsători 
la vară şi am nevoie de ajutorul lui ca să planific nunta. Nu 
putem lua o pauză. 

Nu acum. 

Sau voia să spună că vrea să ne despărţim? Oare asta 
era şi nu a îndrăznit să-mi spună direct? 

Ştiu că ar fi trebuit să-l sun şi să-mi cer iertare că m-am 
purtat aşa ultima oară când am vorbit. Am fost nesuferită, 
într-adevăr. Ba chiar am fost nedreaptă. Nu-i vina lui că 
are slujba pe care o are. Că îşi consumă toată ziua având 
grijă ca oamenii care suferă de pe urma accidentelor să 
primească o compensație cât mai mică. 

Sau ar putea face ceva? 

Incerc să îndepărtez gândul, dar se înghesuie în faţă, ca 
un oaspete nepoftit care nu vrea să plece, deşi l-ai servit şi 
cu vin, şi cu cafea, şi cu coniac şi gustări. 

Ar fi putut să găsească altceva. Este jurist, ar fi putut 
găsi o mulţime de posturi de jurist în Stockholm. 

Nimeni nu l-a obligat să aleagă tocmai asta. 

Oare alegerea meseriei spune ceva de spre el, despre 
caracterul lui? 

Clădirile mă împresoară din toate părţile: furnalul înalt, 
topitoria, depozitul de cărbune, vechea fabrică de cuie. 
Câteva s-au prăbuşit, dar altele, cele de cărămidă, au 
rămas ca o mărturie tăcută a ceea ce Ormberg a fost 
odată. 

Foarte aproape curge râul, fără zgomot. De-a lungul 


e 263 + 


malului s-au format fâşii groase de gheaţă. 

Andreas îşi ridică ochii când ajung. 

— Credeam că te descurci pe aici. 

Sesizez o nuanţă de iritare în vocea lui. Tropăie în 
zăpadă şi îşi trage fesul mai pe urechi. 

E rece, ne e frig, dar asta e departe de a fi vina mea. 

— De parcă-ar fi aşa de uşor să găseşti ceva aici, în 
întuneric, spun eu. 

Manfred, Andreas şi cu mine ne-am petrecut o oră aici 
afară, încercând să găsim urme ale lui Peter şi Hanne - 
orice ar putea confirma că s-au aflat aici în noaptea aceea 
nefastă cu furtună, de acum mai bine de o săptămână. Am 
verificat clădirile şi în rest am umblat destul de haotic prin 
zăpada adâncă. 

Nu am găsit nimic. 

Ştim că Hanne a fost aici, fiindcă s-au găsit urme de 
minereu pe hainele ei, mai precis pe spatele blugilor, când 
a stat jos. 

O siluetă mare se apropie prin zăpadă, târşâindu-şi 
picioarele fără zgomot, ca un urs. 

Manfred. 

Cobor lanterna să nu-l orbesc. 

— Acum lăsăm naibii toate astea, spune el. Mâine le 
rămâne legiştilor şi câinilor să cerceteze amănunţit acest 
loc. 

Mă gândesc. 

— Imediat, spun şi mă uit în jur. Vreau să mai verific un 
lucru. 

Incep să merg spre vechiul cuptor metalurgic. 

— La dracu', Malin! oftează Manfred, care se pare că s-a 
săturat să îngheţe. 

Il aud pe Andreas în spatele meu, se apropie gâfâind. 

— Ce vrei să verifici? întreabă el. 

— Un lucru. 

În întunericul din faţa noastră se iveşte silueta elegantă, 
din cărămidă, a topitoriei. 

Coşul înalt se ridică spre cer. Ferestrele sunt pline de 
graffiti, însă uşa veche şi strâmbă e întredeschisă. 


e 264 œ» 


— Ce fel de lucru? 

Oftez şi aştept să intre. 

— Era furtună în seara aia. Ar fi de înţeles ca ea să fi 
căutat adăpost într-una dintre clădiri dacă a venit aici. lar 
această clădire e singura cu uşi şi ferestre. 

Se aude un scârţâit când trag de uşa veche din lemn. 

— Ne-am uitat deja aici, spune Andreas. 

— Numai un minut, îi cer eu şi intru. 

Luminez cu lanterna încăperea întunecoasă. 

În mijlocul ei se află cuptorul rotund, impunător. 

Chiar deasupra podelei sunt decupate nişte capace de 
fontă. Pe podea se îngrămădesc vechi doze de bere şi sticle 
goale de vin. 

Lângă pereţi mucurile de ţigară zac cu grămada. 

— Unde te-ai aşeza dacă ai fugi de furtună şi ai căuta 
adăpost aici? 

Andreas se uită în jur. Respirația i se transformă în nori 
albi în lumina lanternei. 

— Acolo, spune el arătând spre un morman cu lemne 
vechi de la capătul sălii. 

— Exact, confirm, apoi înconjur cuptorul enorm şi merg 
spre stiva cu lemne. 

Din scânduri ies cuie vechi şi ruginite. 

Încerc să mă aşez pe placa de deasupra, îmi scot mâna 
din mănuşă şi ating scândura de sub mine. Lemnul lipicios 
şi rece ca gheaţa mă face să-mi amintesc ceva. 

— Hanne a zis ceva despre scânduri, spun eu. Şi-a adus 
aminte de scânduri. 

— Scânduri şi o cameră întunecată, completează 
Andreas. 

— Ar fi putut fi, oare, acest loc? 

Ne uităm în jur. Andreas lasă fascicolul de lumină să 
alunece prin sala octogonală. 

— A spus că era o cameră îngustă. Aici nu e tocmai 
îngust. Dar poate a confundat lucrurile. 

Dau din cap şi îmi pun din nou mănuşa. Mă uit în juro 
ultimă dată. 

— Poate că ar trebui să plecăm, spun eu, ridicându-mă. 


e 265 » 


Imediat, descopăr ceva ce străluceşte la picioarele mele, 
sub una dintre scânduri. 

— Luminează aici! 

Andreas se execută. 

Mă aplec şi ridic obiectul. 

— Pe toți dracii! bâiguie Andreas când vede ce este. 


Huruitul motorului răsună în interiorul maşinii. 

Manfred cântăreşte mobilul în mână. 

— Este a lui Peter, spune el apăsând pe butonul de 
meniu cu degetul mănuşii. 

Nu se întâmplă nimic. Ecranul e negru. 

Conectează mobilul la un cablu ce atârnă din tabloul de 
bord. 

— N-ar fi cazul să apelăm la legişti? întreabă Andreas. 

— Ba da, spune Manfred. Dar nu mă aştept să se mişte 
până aici. E duminică seara. A doua zi de Crăciun. Şi nici 
nu avem un cadavru proaspăt cu care să-i tentăm. Dacă 
există ceva important în mobil, vreau să ştiu acum. 

E cald în maşină, încălzirea e dată la maximum, iar 
aburul a început să se usuce pe geamuri. Aerul e îmbâcsit 
de mirosul lânii îmbibate de apă şi al hainelor noastre ude. 
Îmi scot fesul şi-mi desfac geaca groasă. 

Andreas face la fel. 

Mobilul vibrează şi clipeşte. 

Manfred şi-l pune pe genunchi. Îşi scoate mănuşile, 
deschide compartimentul de la bord şi începe să 
scotocească. Scoate o mănuşă albastră de latex şi o trage 
pe mâna stângă. Prinde mobilul cu mâna stângă şi apasă 
pe display cu arătătorul drept. 

Apoi se întoarce spre noi. 

— Aveţi la fel de multe şanse ca mine să ghiciţi. Care ar 
putea fi parola? 

X 


O jumătate de oră mai târziu suntem în acelaşi punct. 
Am încercat toate codurile PIN obişnuite, toate 
combinațiile lipsite de imaginație la care apelează 
majoritatea, ca 0000 sau 1234. Şi evident că am încercat 


e 266 » 


cu cifrele din numărul personal al lui Peter şi cu cele din 
ale fiului său. 

— Există zeci de mii de combinaţii posibile, spune 
Andreas cu voce stinsă şi se scarpină în barbă. Mai bine 
să-i lăsăm pe specialiştii II să se ocupe. 

Manfred oftează şi pune mobilul pe genunchi. 

— Aşteaptă, spun eu. Încearcă 3631. 

Manfred ridică din umeri şi formează codul. Mobilul 
vibrează. 

— Greşit, spune el. 

— Încearcă 3632 sau 3633. 

Manfred încearcă. 

— Greşit. Şi greşit. Despre ce e vorba? S-a blocat din 
nou, de altfel. Trebuie să aşteptăm cinci minute. 

Aşteptăm în tăcere. Se aud numai huruitul motorului şi 
răsuflarea forţată a lui Manfred. Afară vântul vuieşte prin 
copaci şi zăpada se ridică în vârtejuri. A 

— Continuă, îl îndemn când mobilul clipeşte. Încearcă 
3634 şi 3635. 

— Nu. Greşit. 

Manfred se întoarce spre mine şi Andreas. 

— Acum putem pleca acasă? întreabă el. 

— Aşteaptă, intervin eu. 

— Lasă-mă să ghicesc, spune Manfred. 3636? 

Tastează codul, se ambalează, probabil pentru a spune 
ceva ironic, dar înlemneşte. 

Mobilul emite un semnal sonor. 

— Să fiu al naibii! şopteşte el. De unde ai ştiut? 

— Sunt cifrele din palma lui Hanne, spune Andreas. A 
scris 363 şi apoi ceva imposibil de descifrat. 

Manfred clatină din cap, ca şi cum nu şi-ar putea crede 
ochilor. 

Dă clic după clic, verificând SMS-urile şi e-mailurile. 

Se face linişte în maşină. 

— Nimic din ceea ce nu cunoaştem deja, spune Manfred 
după un moment. 

— Verifică fotografiile, îi sugerez. 

Manfred deschide galeria de imagini. 


e 267 œ» 


Hanne stă în faţa unui golf - ghețari turcoaz plutesc pe 
suprafaţa apei, iar razele soarelui se joacă prin valuri. 

Merge mai departe: Hanne pe pat într-o cameră de hotel 
necunoscută, zâmbeşte şi ţine un sendviş în mână. 

— Continuă, spun eu. Acelea trebuie să fie din 
Groenlanda. 

Manfred deschide mai departe şi apar imagini cu 
Ormberg: biroul nostru, movila, coasta abruptă a muntelui 
Ormberg, brazii aliniaţi unul lângă altul şi tufele de afine 
care cresc la baza lor. 

— Mai încolo, spun eu. Acelea au fost făcute înainte de 
venirea zăpezii. 

Imaginile se succedă una după alta. Apare prima 
zăpadă: o pudră albă pe câmpul din faţa bisericii, ca un 
avertisment în legătură cu iarna care va să vină. Apoi 
pătura de zăpadă se îngroaşă. Şi, observ eu, imaginile cu 
Hanne sunt tot mai rare. 

Dar, într-una din ultimele fotografii, Hanne e în prim 
plan. Bănuiesc că stă în pat, pentru că trage peste bărbie 
ceva ce seamănă cu o pătură. Zâmbeşte larg şi are părul 
ciufulit. Ochii îi sclipesc şi aproape că îi aud râsul. Iubirea 
dintre ea şi Peter pare palpabilă - ca o vibraţie eternă în 
timp şi spaţiu -, deşi nu fac decât să privesc imaginea. 

Mi se taie respiraţia când mă gândesc că probabil nu se 
vor mai întâlni, că poate aceasta a fost una dintre ultimele 
dăţi în care au fost fericiţi împreună. 

Ultimele două fotografii sunt făcute în interior. 

Prima arată nişte trepte ce duc la ceea ce ar putea fio 
pivniţă. Pereţii de beton au pete mari de igrasie şi varul a 
căzut pe alocuri. Mai jos sunt atârnate haine de nişte 
cârlige sau e un fel de cuier. 

— Ce-i asta? Malin, recunoşti scările astea? 

Manfred îmi pune mobilul în faţă. Mă uit foarte atentă. 

— Nu, constat eu. Dar arată ca o intrare în pivniţă. Uită- 
te la imaginea următoare. 

Manfred dă mai departe. E ştearsă, ca şi cum persoana 
care ţinea mobilul s-a mişcat. 

Se zăreşte capul unui om în colţul din stânga. 


e 268 » 


E Peter, nu te poţi înşela după nasul uşor coroiat şi părul 
ciufulit blond-cenuşiu. 

În colţul din dreapta al imaginii se zăreşte ceva, la 
distanţă. Arată ca un om ghemuit pe podea. 

— Pe toți dracii! exclamă din nou Andreas. 


e 269 » 


Jake 


Lumânarea s-a stins cu un sfârâit şi s-a făcut întuneric. 
Lumina slabă a zilei a dispărut şi a fost înlocuită de o 
beznă atât de compactă, încât nu-mi pot vedea propria 
mână în faţa ochilor. Mă doare spatele, iar degetele mi-au 
înţepenit de frig. Vântul goneşte afară, vuieşte în rafale şi 
îmi şopteşte să continui lectura. Zăngănitul lanțurilor ce 
atârnă din plafon e constant, ca şi cum clădirea însăşi se 
agită, neliniştită. 

Mă întreb ce face Hanne acum, acolo în căsuţa lui Berit 
din spatele bisericii. Şi tata, i-or fi dat drumul poliţiştii? 

La Melinda şi la Saga nici măcar nu vreau să mă 
gândesc, mi se strânge stomacul când îmi amintesc 
privirea scârbită a Melindei şi furia lui Saga. 

lau mobilul, activez lanterna şi îl pun pe o piuliţă 
enormă care iese din burta maşinăriei. 

Au mai rămas doar câteva pagini acum. 


L-am văzut pe P. tastând codul: 3636. 

Nu am avut nicio foaie la îndemână, aşa că am notat 
codul în palmă, să nu îl uit. 

Îmi fac curaj: am de gând să-i verific mobilul de îndată 
ce am ocazia. Presupun că n-ar trebui s-o fac, aşa ceva nu 
se face: să spionezi în mobilele şi în jurnalele oamenilor. 
Dar trebuie să ştiu. 


Patru şi jumătate. 

I-am spus lui Malin că plecăm mai devreme azi. Poate 
vom merge la Katrineholm. Să mâncăm ceva bun, fără gust 
de carton. 

Ea urma să mai stea la lucru încă un pic. 

Dar P. nu a mers la Katrineholm. A condus în schimb 
până adânc în pădure, la o casă pe care n-am mai văzut-o 
înainte. A parcat în spatele unui copac. Mi-a spus să aştept 
în maşină şi m-a rugat să-l sun dacă venea cineva. 

Apoi a plecat. 


e 270 œ» 


M-am pregătit să stau de gardă, dar am descoperit 
repede că P. şi-a uitat mobilul pe banchetă, aşa că acum 
stau şi nu ştiu ce să ac. 

Furtuna urlă afară şi ploaia răpăie la geam. 

Mi-e frig, dar nu vreau să pornesc maşina, deşi cheile 
sunt în contact. Nu îndrăznesc să-l deranjez pe Peter în 
casă. 


Cinci fără un sfert. P. e acolo de cincisprezece minute. 

Presupun că aici locuieşte proprietarul maşinii maronii. 
De aici pot vedea părți ale casei şi grădina de după copac. 

Pe gazon sunt câteva figurine ciudate din lemn - doi 
pitici de grădină, o ciupercă gigantică cu pălărie roşie - 
muscăriţă, un miel şi doi urşi care se îmbrățișează. 

Ciudat: e întuneric la ferestre, dar tocmai am văzut cum 
un fascicol de lumină se mişcă prin casă. 

Trebuie să fie P. 

Dar de ce să folosească lanterna? 

Nu era nimeni acasă? Totuşi, P. a intrat şi şi-a vârât 
nasul? Ar fi tipic pentru el. 


Cinci fără zece. Mai aştept un moment. Îl aduc pe P. la 
maşină, dacă nu vine el singur. 


Nu mai pot sta aici să îngheţ. Lacrimile sunt ca nişte 
bucăţi de gheaţă. 

Mobilul lui P. e pe banchetă. Codul în palma mea. 

Să îndrăznesc? 


Nu mai suport. 

Nu mai vreau. Viaţa doare prea mult. 

M-am uitat în mobilul lui P. şi am găsit un mesaj către 
medicul meu. 

P. i-a scris că sunt mai rău şi fac tot ce pot să ascund 
asta. Că am izbucniri de mânie teribile şi că îi e teamă să 
nu-i fac rău lui sau mie. Că mă iubeşte foarte mult, dar nu 
ştie dacă e în stare să mai aibă grijă de mine. 

L-a întrebat dacă încă mai pot locui acasă sau dacă 


e 271 œ» 


trebuie să găsească „altă soluţie”. 

Medicul i-a spus că nu putea decide asta fără să mă 
vadă. 

Am început să plâng. 

La naiba, s-a terminat cu mine! 

Dar mi-a fost şi ruşine: l-am acuzat că e rece şi absent, 
când el de fapt se îngrijora pentru mine. 

Și am mai înţeles un lucru când le-am citit conversaţia: 
lui P. îi e frică. Îi e frică să nu rămână singur şi îi e teamă 
să nu poată face faţă fricii. 

Mi-e atât de ruşine! Şi mă simt atât de neajutorată. 

E ca atunci când aveam nouă ani şi mi-am văzut câinele 
labrador Ajax afundându-se sub crusta de gheaţă. 

Am stat acolo uitându-mă la lupta lui. l-am văzut labele 
negre încercând să se prindă de gheaţa alunecoasă. 

I-am auzit plânsetul, până ce a dispărut în apa rece. 

Este exact la fel. 

Deşi acum eu sunt cea care se scufundă. 

Voi da foc jurnalului când totul se va sfârşi. Voi şterge 
ultimele două săptămâni din viața mea. Voi uita de 
Ormberg şi de tot ce s-a întâmplat aici, pentru că înainte 
să venim aici viaţa era perfectă, în pofida bolii. 

Doamne, iţi cer doar un mic serviciu: ajută-mă să uit! 


P. tocmai a fost aici. 

Nu a remarcat că am plâns. 

Era agitat. A spus că persoana cu care trebuia să 
vorbească nu era acasă, dar că „a dat o raită” prin camere 
şi a descoperit ceva important. 

A trecut prin bucătărie şi prin camera de lângă. 
Încăperile ar fi trebuit să fie la fel de lungi (sunt perete în 
perete cu holul şi dau spre partea laterală a casei), dar în 
bucătărie lipsea mai bine de un metru. 

În faţa spațiului „dispărut” din bucătărie a găsit o uşă 
secretă, ascunsă de rafturile de la capătul camerei şi cu o 
mică încuietoare la baza ei. 

De ce să construieşti o uşă secretă? 

P. are de gând să deschidă uşa. Vrea să ia mobilul, să 


e 272 œ» 


facă poze. 

I l-am dat. 

Nu a observat că era deschis. 

l-am spus să cheme întăriri înainte să intre din nou. P. 
nu a vrut. 

Mi-a dat şi un colier, un lanţ auriu cu medalion. Se pare 
că se afla între podea şi uşa secretă. P. m-a rugat să am 
grijă de el, poate era important. 

N-am avut idee unde să-l pun. Mi-era atât de teamă să 
nu-l uit undeva, că l-am pus la gât. 


P. e acolo din nou. 

Aştept în maşină. 

Tremur de frig. 

Furtuna şi-a intrat în drepturi afară: frunze, crengi, totul 
zboară în jur. 

Parcă sunt într-un uscător. 


Trebuie să se fi întâmplat ceva. Ceva nu e deloc în 
regulă. P. nu vine. 

Să aştept sau să stau? 

Mer 


Ultima frază e neterminată. 

Dau pagina, dar următoarea e goală. Mai dau câteva, 
îngheţ când văd pe foaie pete mari, maronii, întărite. 

Sânge, trebuie să fie sânge. 

În mai multe locuri se văd amprente de degete 
însângerate. 

Uşor îmi plimb vârfurile degetelor peste amprente. E 
aproape ca şi cum aş atinge-o. Ca şi cum aş fi deschis o 
breşă în timp şi sunt acolo cu Hanne, îi simt durerea şi 
disperarea. 

Ceva trebuie se fi întâmplat în casa aia cu pitici de 
grădină afară. O casă pe lângă care am trecut de-atâtea ori 
înainte. 

Ei bine, aşa trebuie să fie. 

Rezolvarea enigmei trebuie să se găsească acolo - 


e 273 a 


răspunsul la întrebarea pe care şi-o pun toţi: ce s-a 
întâmplat cu acel poliţist şi cine le-a omorât pe femeia şi 
pe fata de la movilă? 

Răspunsul care-l poate salva pe tata. 


e 274 œ» 


Malin 


E un întuneric de mormânt în Ormberg şi micul grup de 
case numit, atât de înşelător, centru, e tăcut şi pustiu. Nu 
au mai rămas nici măcar ziariştii, care toată săptămâna şi- 
au tocit răbdător banchetele maşinilor până seara târziu. 

Toţi au plecat la casele lor să-şi petreacă adventul, să 
mănânce prăjituri cu şofran şi să stea tolăniţi în faţa 
televizorului. 

Manfred are o privire febrilă, pleoapele i se mişcă 
repede atunci când îşi atârnă haina de cuier şi se aşază la 
masă. la punga cu mobilul lui Peter, o pune cu grijă în 
mijlocul mesei şi îşi deschide laptopul. 

— Experții legiştii vor trece să-l ia imediat, spune dând 
din cap spre telefon. 

Mâinile lui mari se mişcă sprinten pe tastatură, 
păcănind energic. 

— Ai transferat-o? întreabă Andreas. 

Manfred întoarce uşor laptopul să putem vedea cu toţii 
ecranul. 

Şi iată imaginea de pe mobilul lui Peter. Manfred şi-a 
trimis-o pe e-mailul său, ca să o putem vedea în variantă 
mărită. 

Examinăm în tăcere fotografia ştearsă - formele sunt 
tremurate, greu de desluşit, avem o scară de culori de la 
sepia la gri-grafit. 

— Peter fără doar şi poate, constat eu arătând faţa care 
apare în profil la stânga. 

Manfred mută zoomul mai departe şi se concentrează pe 
persoana care se ghemuieşte în colţul din dreapta. Devin 
vizibile contururile unui braţ costeliv. Are capul întors, dar 
părul îi e cărunt şi foarte lung. 

— Ea este, spun. Este Azra Malkoc. 

Ceva străluceşte în mâna femeii. 

— Ce e asta? întreb arătând spre obiect. 

— Un cuţit? sugerează Andreas. 

— Poate fi orice lucru care reflectă lumina, spune 


e 275 a 


Manfred. 

O oglindă, un obiect de metal. 

— Dar ce-ar fi să fie un cuţit, spun eu. Ce-ar fi dacă Azra 
era periculoasă. Dacă ea a omorât-o pe Nermina şi poate i- 
a făcut rău lui Peter. 

Nimeni nu spune nimic. 

— Şi ce e asta? spun arătând spre ceva din dreapta lui 
Peter. 

Arată ca... 

— Ar putea fi cărţi îngrămădite unele peste altele, spun. 

Şi în aceeaşi clipă îmi dau seama că aşa e, lucrurile se 
potrivesc, creierul interpretează corect imaginea şi pot 
distinge cărţile stivuite una peste alta. 

— Da, spune Manfred. Da. Hanne a spus doar că îşi 
aminteşte de cărţi în engleză, pe o podea murdară. 

— Trebuie să fi fost acolo, spun. Dar unde sunt? 

— Imposibil să ne dăm seama, spune Andreas. O să 
vedem ce au de spus experţii care vor analiza imaginile, 
însă mă îndoiesc că vor mai găsi ceva. 

— Uită-te la cealaltă fotografie, propun eu. Cea a 
treptelor. 

Manfred dă clic pe imagine. E mult mai clară şi arată o 
scară ce pare să ducă spre o pivniţă. Mai jos se văd haine 
agăţate ordonat pe un cuier prins în perete. Nişte vase de 
porțelan apar pe o tavă, lângă perete. 

Nu se vede nici ţipenie. 

— Rămâne să verificăm ce proprietăţi din apropiere sunt 
dotate cu pivniţă, spune Manfred. 

Agenţia de cadastru sau biroul local de urbanism pot 
avea informaţii. Îl sun pe Svante de îndată ce terminăm. 
Ne va ajuta. Eu trebuie să dorm câteva ore în noaptea 
asta. 

— Cine ţinea mobilul când a fost făcută fotografia cu 
Peter şi Azra? întreabă Andreas. 

Peter e în imagine, prin urmare altcineva a făcut 
fotografia. 

— Hanne, spun eu. Poate avea mobilul lui Peter. De 
aceea şi-o fi scris codul în palmă. Poate fi ea cea care l-a 


e 276 » 


pierdut la uzină. Nu putem fi siguri nici că Peter a fost 
acolo. 

Manfred îşi masează tâmplele cu arătătorul şi degetul 
mare. 

— Să presupunem că urmau o pistă şi că au dat de Azra 
Malkoc. Ştim că mobilele lor se aflau în Ormberg. Prin 
urmare au găsit-o pe Azra undeva în zonă. Presupun că 
totul s-a dus la dracu' după asta. Azra a fost ucisă. Hanne a 
fugit sau s-a rătăcit. lar Peter... 

Lasă propoziţia neterminată. Imaginea lui Peter îmi 
apare din nou în faţa ochilor. Trag cu privirea spre raftul 
pe care am pus lucrurile lui şi ale lui Hanne. Ne-a luato 
săptămână până să le mutăm de pe masă. Părea un lucru 
atât de definitiv să le îndepărtăm cu totul încât, până la 
urmă, le-am aşezat pe raft. 

Manfred continuă: 

— Poate că Peter trăieşte, poate că e mort. E ca afurisita 
aia de pisică a lui Schrödinger. Şi asta mă înnebuneşte. 

Face o scurtă pauză, îşi lasă privirea să rătăcească prin 
vechiul magazin unde bâzâie radiatorul. Apoi clatină din 
cap şi continuă: 

— De ce nu ne-au spus Peter şi Hanne că aveau o pistă 
nouă? 

— Poate că nu era o pistă nouă, sugerez. Poate erau pe 
cale să-l întâlnească pe unul dintre cei care erau deja 
suspecți şi li s-a întâmplat să dea peste Azra Malkoc. 

— Pe cine, de exemplu? 

Manfred se înclină uşor şi mă ţintuieşte cu privirea. Simt 
cum mi se înroşesc obrajii, fără să vreau. 

— Stefan Olsson? sugerez eu. Bjorn Falk? Sau pedofilul, 
Henrik Hahn? Sau poate că au întâlnit un martor care s-a 
dovedit a fi altceva decât o sursă nevinovată de informaţii. 
Cineva dintre angajaţii de la centrul de refugiaţi, de pildă. 

Manfred se îndreaptă în scaun. Nu pare prea convins. 

— Hm, bâiguie el. 

Se aude o bufnitură de uşă şi paşi care se apropie. 

Malik apare în prag. Are zăpadă pe umeri şi pe fes. 

— Cioc, cioc, îşi anunţă prezenţa. 


e 277 œ» 


— Bună, salută Andreas ridicându-şi mâna. Eşti în vizită 
în Ormberg? 

— Voi merge cu legiştii la uzină. M-am gândit să iau şi 
mobilul acela. 

Manfred schiţează un gest din cap spre telefonul lui 
Peter aflat pe masă, într-o pungă de plastic. 

Malik îşi îndepărtează zăpada de pe ghete, îşi scoate 
fesul, îşi trece mâna prin pletele brune şi le adună într-un 
coc în vârful capului. 

Îl prinde cu un elastic subţire şi negru pe care îl avea la 
încheietura mâinii. 

— Cum a mers percheziţia la Stefan Olsson? întreabă 
Manfred. 

— Bine, spune Malik. Doar că fiica a fost isterică atunci 
când am ajuns. Am găsit o cămaşă ruptă şi pătată de sânge 
în spălătorie. Altfel nimic care să ne atragă atenţia. Vom 
vedea ce au de spus experţii legişti. De fapt, un lucru. În 
dulapul mamei decedate era această rochie de paiete. O 
rochie galbenă cu paiete de mărimea 36. Ei bine, nu ştiu 
dacă e important, Stefan Olsson n-ar putea încăpea în ea, 
dar am luat-o oricum. 

— Hm, bâiguie Manfred din nou. Altceva? 

Malik clatină din cap. 

— Nu la percheziţie. În schimb l-am găsit pe acel Tony. 

— Tony? întreabă Manfred. 

— Credeam că Svante v-a sunat, spune Malik cu mirare 
în glas. Suzette a vorbit cu un tip pe nume Tony, care a 
lucrat ca paznic la adăpostul de refugiaţi la începutul 
anilor nouăzeci. Stefan Olsson a fost pus pe liber. Vorba 
vine, pentru că nu era angajat, dar au renunţat la serviciile 
lui pentru că l-au prins furişându-se seara târziu în 
grădină. Se pare că spiona pe cineva de acolo. Şi ghiciţi ce. 
Era toamna lui 1993. 

— Azra şi Nermina, şoptesc eu. 

Malik se întinde după mobilul lui Peter. 

— Exact. Îl audiem pe Stefan Olsson la ora opt 
dimineaţa, dacă vreţi să veniţi şi voi. 

Manfred aprobă din cap. 


e 278 + 


— Nu vrem să pierdem asta. Iar în privinţa acestor poze, 
nu prea mai avem ce face în seara asta. Ne vedem mâine- 
dimineaţă la şapte şi jumătate? 

Zece minute mai târziu, după plecarea lui Malik şi 
Manfred, Andreas şi cu mine rămânem singuri. 

Intru în magazin, opresc radiatorul şi am grijă ca 
găleata să se afle chiar sub locul de unde se scurge apă din 
acoperiş. 

Andreas mă măsoară din ochi. Apoi zâmbeşte. 

Nu e unul dintre zâmbetele lui obişnuite, autosuficiente, 
ci un zâmbet amabil, aproape reţinut. 

— Vrei să vii cu mine acasă? întreabă el. 

Mă opresc în mijlocul mişcării. Sunt gata să-i servesc 
unul din comentariile sarcastice rezervate special pentru 
astfel de ocazii. Însă îl privesc apoi, îi întâlnesc privirea 
serioasă şi-mi trec prin cap toate ororile cu care avem de-a 
face - capul însângerat de porc, osemintele Nerminei, 
corpul fără chip al Azrei, Peter care se pare că s-a 
transformat în pisica lui Schrödinger. Mă gândesc la 
Kenny care nu se va întoarce niciodată, la Max care poate 
se va întoarce şi la mama care n-are somn şi se frământă, 
absolut inutil, cum să iasă nunta cât mai ieftin cu putinţă. 

Mă gândesc la toate astea şi mai ales la cât de efemeră e 
viaţa. Un rahat de muscă în eternitate, înainte ca 
întunericul să vină şi să ne înghită pe toţi. 

Dar mai e şi o altă imagine care revine în memorie: cea 
lui Hanne în pat cu pilota trasă peste bărbie. Râsul din 
ochii ei şi iubirea care vibra în toată fotografia. 

De ce nu a fost niciodată aşa între mine şi Max? Am 
îndepărtat conştient iubirea adevărată din viaţa mea? Să 
fie din cauza lui Kenny? 

— Bine, spun. 

Chipul lui Andreas e lipsit de expresie, dar are ochii 
măriţi de mirare. La acest răspuns nu se aştepta. 

— Vrei să spui că...? 

— Mergem, înainte să mă răzgândesc? 

Suntem în maşină, străbatem pădurea în tăcere. Pe 
brazii uriaşi s-a aşternut un strat gros de zăpadă 


e 279 a 


proaspătă. Fulgi răzleţi se joacă în lumina farurilor. 

E minunat, cum numai în Ormberg poate fi iarna. Atât 
de frumos şi atât de înfiorător de pustiu şi de întunecat. 

Nu ştiu cât de mult mergem, poate douăzeci de 
kilometri, poate treizeci. Andreas nu spune nimic, nici eu. 
Treptat pădurea se sfârşeşte şi e înlocuită de câmpuri 
goale, acoperite de zăpadă. Virează pe un drum lăturalnic, 
trece pe lângă o benzinărie care singură luminează în 
noapte. O clipă mai târziu, ajungem într-o localitate cu 
blocuri joase, identice, care par a fi fost construite în anii 
şaptezeci. 

Parcăm în faţa unuia dintre blocurile monotone şi urâte 
şi ieşim. Andreas zdrăngăne cheile în buzunar, apoi 
descuie uşa. Aprinde lumina şi mă invită înăuntru. 

— Ia uite, aici locuiesc eu. 

Casa s-ar fi putut afla la fel de bine în Ormberg. 

Arată ca toate acele case prin care am trecut în 
copilărie: mobilată cu piese vechi şi noi care nu se 
potrivesc împreună. Canapele urâte de piele şi o imitație 
de covor oriental în faţa unui televizor mare, boxe 
supradimensionate. O bibliotecă fără cărţi. Gantere pe jos 
şi, lângă canapea, un vraf cu reviste automobilistice. 

Lângă televizor vreo două doze goale de cola şi un vas 
cu câteva chipsuri. Un trening pus la uscat pe un fotoliu. 

De aşa ceva am fugit toată viaţa. 

Ormberg, provincia, viitor previzibil, câmpurile 
nesfârşite şi pădurile tăcute. Seri în faţa televizorului cu 
chipsuri şi vin, vizite regulate la supermarket pentru 
cumpărăturile săptămânii. 

Întunericul sinistru al nopţilor de iarnă şi luminozitatea 
necruțătoare a verii. 

Sentimentul că totul s-a terminat înainte de a fi început. 

Imi amintesc tot ce scria în raportul de poliţie despre 
mama. Că fusese găsită pe munte acum trei ani, beată, 
tristă şi rănită. 

Biata mama. 

Mă gândesc la tot ce ar fi putut face dacă nu ar fi rămas 
în Ormberg. La joburile pe care le-ar fi putut primi, la 


e 280 œ» 


oamenii pe care i-ar fi putut cunoaşte, la locurile pe care 
le-ar fi putut vedea. 

Dar pentru ea Ormberg e începutul şi sfârşitul 
lucrurilor: o existenţă cu totul suficientă. Un univers în 
care-i încap toate nevoile şi dorinţele şi care nu o 
îngrădeşte câtuşi de puţin. 

De ce nu e aşa şi pentru mine? 

Şi cum a spus mama mai exact? 

Dacă fugi de ceva, ai grijă să nu fii tu însăţi cea de care 
fugi. 

— Vrei să mănânci ceva? mă întreabă Andreas. Nu ştiu 
dacă am ceva în frigider, dar... 

— Nu, mulţumesc. 

— O cană de ceai? 

Clatin din cap şi mă întorc spre el. 

Părul negru îi e umed şi puloverul emană un uşor iz de 
transpiraţie. Are ochii gravi şi uşor migdalaţi, ca ai lui 
Kenny. 

Nu m-am gândit la asta înainte, dar Andreas are ochii lui 
Kenny. 

Pe obraz văd o mică rană, recentă - poate s-a zgâriat în 
ceva, acolo, la uzină. 

Un picur de sânge sclipeşte în colţul rănii. 

Pare încurcat, de parcă nu prea ştie cum să se descurce 
cu mine acum, când în sfârşit mă are acasă. 

— Aşa deci, bâiguie el. 

— Aşa, spun, dintr-odată conştientă de apropierea lui. 
Fac un pas mai aproape de el şi rămâne aşa, nu mişcă 
defel. 

Respiră în obrazul meu în pusee calde, umede, ca vântul 
de vară într-o zi înăbuşitoare, acolo jos, la râu. Simt 
căldura corpului lui radiind spre mine. 

Când îl sărut face un pas înapoi. 

— Crezi că e o idee bună? şopteşte el. 

Insă ezitarea lui durează numai o clipă. Apoi mă trage 
spre sine şi mă sărută la rândul lui. 


e 281 œ» 


Jake 


Pornesc motoreta şi mă chinui să înaintez. Zăpada se 
împrăştie în jurul picioarelor mele. Nu mai îmi pasă cu ce 
viteză merg, dar îmi las picioarele să atârne, în caz că mă 
dezechilibrez. 

E ora două şi jumătate, luni dimineaţă. 

Am dormit câteva ore după ce am terminat de citit 
jurnalul. Nu numai pentru că eram obosit, ci şi pentru că 
am apreciat că momentul cel mai bun pentru a merge 
acolo ar fi în toiul nopţii. Niciun individ nu ar fi chiar atât 
de nebun încât să fie treaz la ora asta. 

Când m-am trezit am descoperit că Saga a trimis şapte 
SMS-uri - a fost furioasă în primele patru, dar mai degrabă 
neliniştită în ultimele trei. M-am hotărât să o sun peste 
câteva ore, ca să nu o trezesc. 

M-am gândit la Hanne şi la P. Am reflectat dacă el o 
merita sau dacă ea era prea bună pentru el, cum obişnuia 
să spună mama despre prietenele ei. 

De obicei femeile sunt prea bune pentru bărbaţi. Poate 
că toţi bărbaţii sunt atât de răi în interior că merită să fie 
singuri. 

Şi cum e cu tata? Nu cred că ele rău, cel puţin nu a fost 
cât a trăit mama. 

Mă împresoară o rafală de vânt şi pentru o clipă cred că 
mă răstorn, dar motoreta revine în poziţia normală şi 
continui prin zăpadă. 

În jurul meu e întuneric. Brazii înalţi străjuiesc drumul 
de ambele părţi, îşi întind ramurile acoperite de zăpadă 
lateral, de parcă ar vrea să se ia de mână. N 

De fapt e destul de straniu că m-am aventurat aşa. Însă 
s-au întâmplat lucruri atât de ciudate în ultima vreme că 
nu mai ştiu nici ce e normal, nici cine sunt eu însumi. Mă 
gândesc la privirea tatei când a fost ridicat de poliţie. La 
buzele moi ale lui Saga atingându-le pe ale mele, la mâinile 
mele care au lovit capul lui Vincent de podeaua de beton şi 
la cuvintele pe care i le-am spus; ameninţarea de a 


e 282 » 


dezvălui tuturor cine era, de fapt, tatăl lui. 

Oare ce se întâmplă cu mine? 

Nu ştiu, însă orice ar fi, nu cred că poate fi oprit. Nu-mi 
rămâne decât să mă las în voia sorții şi să sper la ce e mai 
bine. 

Când ajung, clădirile îmi apar întunecate şi tăcute. 
Clădirea mai mare se află poate la vreo cincizeci de metri, 
lângă lizieră. Are pe acoperiş o antenă parabolică mare şi 
trei ferestre care dau spre calea de acces. 

Stau în faţa casei mai mici - seamănă cu cea mare, dar 
nu are antenă parabolică. Şi are numai două ferestre în 
partea din faţă. 

Vântul s-a domolit şi nişte fulgi uşori mă ciupesc de 
obraz pe când mă îndrept spre intrare. 

Figurinele de lemn de pe gazon sunt îngropate sub o 
pătură groasă de zăpadă. 

Am fost aici de multe ori înainte, cunosc fiecare arbust, 
fiecare copac, dar nu am intrat niciodată în vreuna dintre 
case. 

Pe uşă atârnă imitaţia de plastic a unei coroniţe de brad, 
se clatină în curent. Zăpada s-a adunat, mânată de vânt, în 
nămeţi moi, în jurul verandei. 

Apăs uşor clanţa. 

Închis. 

Mă uit pe fereastra de la bucătărie. Totul e întunecat şi 
încremenit, o lampă mică luminează ceva ce seamănă cu 
un frigider - parcă e un ochi galben, care nu clipeşte 
niciodată. 

O lumină palidă se vede şi din încăperea de lângă, 
pesemne coridorul. 

Pe scări lângă mine sunt ghivece cu muşcate. Sigur sunt 
de plastic, pentru că par nenatural de vii şi de colorate, cu 
toate că zăpada s-a aşezat în strat gros peste ele. Îmi scot 
mănuşile, le pun în buzunar şi tatonez prin zăpadă, la baza 
ghivecelor. Le ridic apoi pe rând una câte una şi bingo, 
iată şi o cheie veche şi ruginită. 

Nimeni din Ormberg nu e destul de atent în privinţa 
asta. 


e 283 + 


E o greşeală mare, spune tata. Cei mai mulţi au o cheie 
extra undeva, pe la uşă, cu toate că refugiații care au venit 
aici prezintă mai puţină încredere decât locuitorii satului. 
Pot oricând să intre, să violeze, să pună pe pereţi 
steagurile negre ale califatului sau să fure toate lucrurile 
de valoare din casă. 

Orice-ar putea însemna asta. Nu cunosc pe nimeni aici 
care să aibă ceva foarte valoros acasă, poate câte un 
computer şi un televizor plat. 

Cheia alunecă uşor în broască. O răsucesc şi uşa se 
deschide fără zgomot. 

Bineînţeles că ştiu că ar trebui să chem poliţia, nu să 
intru de capul meu în casa asta întunecată. 

Dar poliţia crede că tatăl meu este un alcoolic sărit de 
pe fix. Crede, pe bune, că a omorât-o pe femeia aia. Poate 
îl bagă la zdup pe viaţă. 

Nodul în gât, care îmi trecuse pentru o vreme, se face 
din nou simţit. 

Nu, trebuie să aflu cine a omorât-o pe femeia de la 
movilă ca să îi dea drumul tatei. Păşesc peste prag şi trag 
încet uşa după mine. 

În hol miroase a pizza şi a lavete murdare. Lumina 
palidă a unui bec fără abajur, care atârnă din tavanul 
camerei de zi, aruncă pe podea o rază gălbuie. Lângă uşa 
de la intrare sunt pungi cu gunoi şi lângă ele o pereche de 
ghete aruncate. Pe cuierul de pe perete sunt atârnate nişte 
jachete. 

Îmi usuc ghetele pe cât se poate pe carpeta de la uşă şi 
mă strecor în bucătărie. Podeaua scârţâie şi mă opresc de 
mai multe ori să verific dacă vine cineva. Nu se aude decât 
huruitul slab al frigiderului şi caloriferul care pocneşte un 
pic. Mai departe, spre partea mai îngustă a camerei, văd 
nişte rafturi. 

Merg lângă ele şi mă pun pe vine. Tatonez cu mâna de-a 
lungul scândurii de pe podea. 

Îmi ia câteva minute să o găsesc: o mică încuietoare 
metalică, la vreo doi centimetri deasupra podelei. Stau şi 
meşteresc un pic până ce reuşesc să o ridic, şi uşa secretă 


e 284 œ» 


se deschide cu un mic clic. 

E departe de a fi o uşă obişnuită, e groasă şi metalică la 
interior. 

Mă izbeşte un val de aer umed: miroase precis ca în 
magazia lui Saga, cea în care spune că au mucegai şi pe 
care trebuie să o renoveze când îşi vor permite. 

Mă ridic, intru în spaţiul întunecat şi trag din nou uşa 
după mine, astfel încât să nu mai rămână decât o 
deschizătură îngustă. 

Aici e mai răcoare. Mai frig şi mai umed. 

Am frisoane. Scot mobilul, care curând se va descărca, 
şi deschid lanterna. 

Acum trebuie să am grijă cu bateria. 

Treptele sunt abrupte şi pline de umezeală. Pereţii sunt 
pătaţi şi de tavan atârnă pânze subţiri de păianjen, care 
flutură uşor în curent. 

În mijlocul scărilor văd o cutie rotundă, metalică, de 
tutun şi o mănuşă care a păstrat forma unei mâini pe 
jumătate strânse - arată ca şi cum ar căuta în cutie, după 
tutun. 

Cobor treaptă cu treaptă. Anevoie şi precaut, să nu fac 
vreun zgomot. Cu cât înaintez, cu atât aerul pare mai 
îmbâcsit, e mai greu să respiri, şi duhoarea de pivniţă 
umedă e mai intensă. Pe podea sunt împrăştiate nişte 
haine, lângă un cuier. Mă uit la perete, trei găuri dezvăluie 
locul în care fusese prins cuierul. Lângă haine, o farfurie 
spartă şi cioburile unui pahar. 

Observ două uşi: una la dreapta şi una la stânga. Cea de 
la dreapta e ciobită în mijloc, ca şi cum cineva ar fi lovit-o 
cu putere, iar încuietoarea pare stricată. 

Ezit înainte să împing uşa. Orice se poate afla de partea 
cealaltă: o fantomă, un zombie, un... 

Gândul dispare mai repede decât era de aşteptat şi, spre 
mirarea mea, îmi dau seama că nu mă mai pot speria 
niciun fel de fantome sau zombi. Toate lucrurile de care 
înainte îmi era frică şi-au pierdut puterea asupra mea: 
cadavre năclăite, demoni şi nemuritori mâncători de carne. 
Ucigaşi cu topoare, huligani cu drujbe şi extratereştri care 


e 285 » 


vor să preia conducerea pe Pământ şi să mănânce 
creierele oamenilor, ca pe pop-corn. 

Realitatea e mult mai rea. 

Fac vânt uşii şi se deschide. Fără zgomot. E mai grea 
decât credeam şi are metal în interior, ca uşa secretă din 
bucătărie. 

Camera e mică, lipsită de ferestre şi rece, dar înainte de 
orice e pustie. 

Niciun om, niciun cadavru descompus. Numai un pat 
singuratic de-a lungul unui perete. În pat zac câteva perne 
şi o pilotă cu motive florale. Lângă pat o lampă şi o mică 
noptieră pe care se află un pahar de apă şi un unguent. Pe 
podea, lângă pat, un morman de haine, toate frumos 
împăturite. Lângă perete teancuri de cărţi. Trebuie să fie 
vreo sută cel puţin. Mă duc spre ele şi las lumina lanternei 
să alunece pe cotoare. 

Toate în engleză. 

La capătul camerei mai e o uşă. 

Mă duc acolo şi o deschid, luminez înăuntru. 

O toaletă şi o chiuvetă. 

Pe marginea chiuvetei, un prosop jerpelit, roz. Un sul de 
hârtie igienică pe podea, îmbibat de apă. Pe peretele din 
faţa toaletei, un raft cu o periuţă de dinţi, un deodorant, un 
mic săpun crăpat şi o perie de plastic roz. 

Mă întind după perie. 

E plină de fire lungi, cenușii. 

Cuvintele lui Saga îmi răsună în minte. 

Arăta ca o fantomă. Cu păr sinistru, lung şi cărunt. 

Să fi locuit femeia ucisă de la movilă aici în pivniţă? 

Susurul ţevii care trece de-a lungul tavanului mă 
trezeşte din reflecţie. Mă retrag din toaletă şi mă uit în jur, 
din nou, iscodesc după vreun detaliu ce mi-ar fi putut 
scăpa. 

Deasupra patului, observ ceva în peretele de beton. Mă 
apropii şi îndrept lumina spre perete. Văd nişte liniute, 
arată ca şi cum cineva le-ar fi încrustat în beton. 

Mă aplec înainte, examinez ceva ce arată ca un grilaj: 
patru linii verticale şi o a cincea de-a curmezişul lor. Mă 


e 286 » 


dau mai în spate şi văd mai multe astfel de grilaje. Mai fac 
câţiva paşi înapoi, las lumina să lunece peste beton şi 
realizez că tot peretele e plin de linii. 

Tot peretele ăsta blestemat e plin de linii! 

Şi chiar în acest moment, când înţeleg ce înseamnă 
liniile, mă cuprinde panica. Nu e din cauza încăperii mici şi 
murdare, nici a toaletei scârboase cu pete pe jos sau a 
pânzelor de păianjen din tavan. Îmi dau seama că cineva 
trebuie să-şi fi petrecut aici ani de zile. Nu zile, săptămâni 
sau luni, ci ani de zile. Că acea persoană a trasat linii în 
betonul umed ca să ţină seama zilelor şi nopţilor care au 
trecut. 

Să fi fost ea, femeia cu părul lung şi cărunt? 

Mă poticnesc, sunt nevoit să fac câţiva paşi ca să nu-mi 
pierd echilibrul şi să cad. 

Dar cum ar putea cineva să locuiască într-o pivniţă? Nu 
mori în lipsa luminii şi a aerului proaspăt? Nu te strici, ca 
o legumă uitată într-un frigider rece şi umed? 

Aerul devine din nou sufocant şi o sfoară invizibilă îmi 
strânge pieptul. 

Pereţii se apropie, se apleacă peste mine, iar inima îmi 
bate cu putere. 

Atâtea zile, atâtea nopți. 

Mă retrag din cameră, cu inima săltându-mi în piept. 
Descoperirea că cineva a locuit aici, că poate a fost ţinut 
prizonier în spatele acelei uşi grele, îmi provoacă greață şi 
mă ameţeşte. 

les pe micul coridor cu mâinile tremurânde. Mă împiedic 
de tavă şi cioburile de porțelan zornăie. 

Inima parcă îmi stă în loc, mi se taie respiraţia. 

E linişte. 

Se aude numai susurul ţevii şi un sunet huruit dinspre 
cealaltă uşă. 

Mă întorc şi luminez cu mobilul spre ea. 

Arată ca o uşă obişnuită. Apăs pe clanţă, realizez că nu e 
încuiată. 

O deschid şi luminez încăperea. 

Este încă un spaţiu rece de pivniţă, lipsit de ferestre, dar 


e 287 œ» 


mai mic decât celălalt. 

Singurul lucru din cameră e un congelator, ca o ladă 
enormă lipită de un perete, una care se deschide pe sus, 
cum avem şi noi acasă, în magazie. Tata obişnuieşte să ţină 
acolo bucăţi de carne de vânat şi carne tocată de elan. Are 
loc pentru un animal întreg. 

Podeaua e acoperită de pete mari, închise la culoare - 
nici măcar nu vreau să mă gândesc ce ar putea fi. 

Între cea mai mare dintre pete şi congelator se vede un 
şir de picuri maronii - nici nu vreau să mă gândesc ce ar 
putea fi. 

Un şir de picuri maronii porneşte de la pata cea mai 
mare spre congelator. i 

Merg spre congelator şi pun mâna pe mâner. În aceeaşi 
clipă începe să huruie, de parcă ar încerca să-mi spună 
ceva. 

Ridic capacul cu grijă. 

Congelatorul scoate un pufăit când aerul îngheţat iese. 
Mă aplec şi luminez cu mobilul în interior. 

Acolo, lângă un pachet Big Pack cu trei gusturi, se află 
un om. Un bărbat, ghemuit în poziţia fătului. 

E acoperit de un strat subţire de gheaţă scânteietoare, 
dar totuşi pot vedea părul blond-cenuşiu, geaca albastră şi 
cămaşa cadrilată pe care o are pe dedesubt. 

Încerc să nu mă uit la el şi mă concentrez în schimb pe 
pachetul de îngheţată pe care clovnul zâmbăreţ îşi ridică 
pălăria. 

Nu merge. 

Senzaţia de rău mă copleşeşte. Scap mobilul pe podea şi 
dau drumul capacului, alunecă din mâinile mele fără să-l 
pot controla şi se închide cu un bufnet surd şi nefast. 

Deşi camera se învârte şi îmi vine să vărs, creierul 
gândeşte mai departe. Avansează ipoteze şi emite teorii, în 
ciuda corpului epuizat. 

Îmi amintesc ce scria despre P. în articolul din ziarul 
local. 

„„„la dispariţie era îmbrăcat într-o cămaşă de flanel cu 
carouri roşii şi albe şi o geacă albastră, marca Sail Racing. 


q 288 » 


Bărbatul din congelator e P. 


Culeg mobilul de pe podea şi îl las să alunece în 
buzunar. Apoi ies poticnit din cameră şi traversez coridorul 
cel mic. Mă sprijin de peretele de beton, mă ghemuiesc şi 
apoi mă târăsc în patru labe pe scări, ca un căţel. 

Singurul lucru la care mă pot gândi este că trebuie să 
mă car de-aici. Că ceva mai rău decât mi-aş fi putut 
imagina vreodată s-a petrecut aici, sub podeaua unei case 
cât se poate de obişnuite, în fundătura cea mai 
plictisitoare a lumii, unde toate zilele sunt la fel şi nimic 
periculos nu se întâmplă vreodată. 

Treptele devin stânci pe care le escaladez una după alta. 
Îmi lovesc genunchii, iar unghiile se rup de beton, însă nu 
mai simt niciun fel de durere. Tot ce mai există în capul 
meu e groaza paralizantă. 

Când ajung aproape la jumătatea drumului, mă ridic în 
picioare. Treptele sunt umede şi alunecoase, iar gândul la 
bărbatul din congelator mă face să-mi pierd echilibrul. 
Tocmai când mă gândesc că ar fi absurd să mă împiedic 
chiar acum, mă împiedic de ceva şi cad. 

În clipa căzăturii, îmi dau seama că e vorba despre cutia 
de tutun aflată pe scări. 

Ceafa mi se loveşte de podea cu un bufnet surd. 

Durerea e ascuţită, dar trece la fel de repede cum a 
apărut. E înlocuită de o senzaţie minunată că plutesc, 
liber. Întunericul din jurul meu se dizolvă şi devine alb ca 
zăpada. m 


Când mă trezesc, mă doare tot corpul. Nu ştiu cât am 
zăcut pe podeaua de beton, dar corpul mi-e înțepenit de 
frig când mă ridic şi îmi pipăi partea din spate a capului. 
Cucuiul e moale şi mare ca o minge de ping-pong, dar nu 
simt nicio rană. 

Verific mobilul - e spart şi mort de-a binelea. 

Urc anevoie scările, atent să nu mă împiedic din nou de 
cutia de tutun şi de mănuşi. Breşa îngustă de lumină din 
faţa mea creşte. Tocmai când să deschid uşa ascunsă, văd 


<q 289 + 


că e lumina aprinsă în bucătărie. Mă uit prin deschizătură, 
ţinându-mi respiraţia. Îmi sprijin mâna de peretele rugos 
de beton şi mă aplec, să văd mai bine. 

Becul din tavan e aprins şi, la numai câţiva metri de 
mine, văd două picioare solide. 


e 290 » 


Malin 


Mă trezesc ştiind că viaţa mi s-a schimbat pentru 
totdeauna. Că am trecut un hotar şi am păşit într-o ţară 
străină, pe care n-o s-o pot părăsi vreodată. 

Tot ce am crezut că ştiu în legătură cu viaţa mea şi cu 
viitorul meu s-a dovedit greşit: o minciună construită de 
mine însămi, ţesută din închipuiri despre fericire într-un 
alt loc, undeva, foarte departe de Ormberg. 

Mă întind pe o parte şi îl observ pe Andreas în întuneric. 
Doarme pe spate, cu braţul peste ochi, ca un copil. Respiră 
adânc, aproape fără sunet. 

Fir-ar al naibii de Andreas. 

Dacă n-ar fi fost el, aş fi reuşit. 

M-aş fi căsătorit cu Max şi m-aş fi mutat la Stockholm. 
Aş fi lăsat Ormberg în urma mea şi aş fi renunţat să mă 
mai gândesc la fundătura asta, până când amintirea s-ar fi 
decolorat ca una dintre acele fotografii polaroid din 
albumul mamei. S-ar fi transformat într-o poveste 
pitorească, de spus la acele mese pe care Max şi cu mine 
obişnuiam să le frecventăm. 

Nu, eu am crescut în Ormberg. Nu aţi auzit de locul 
ăsta? Nu, nu-i aşa de ciudat, e foarte mic şi nu tocmai 
interesant, dar e frumos şi... 

Îmi întind mâna spre el, îl ating uşor pe umăr şi simt 
perii mici gâdilându-mi palma. 

A stricat totul. 

Atunci, cum de mă simt atât de bine în situaţia asta? De 
ce mă simt ca şi cum aş fi găsit ceva ce nici măcar nu am 
ştiut că am căutat? 

Andreas mormăie, se întoarce pe cealaltă parte. Şi 
parfumul lui... e ciudat de familiar şi totuşi atât de nou - 
irezistibil de atrăgător şi totodată cât se poate de interzis. 

E parfumul lui Kenny. 

E mireasma a tot ceea ce mi-am refuzat şi a lucrurilor de 
care am fugit: atracţia, pierderea controlului, clădirea 
elegantă de cărămidă a fabricii de textile şi uzina veche şi 


e 291 œ» 


dărăpănată. 

E silueta îndesată a mamei în faţa aragazului şi faţa 
lipsită de expresie a lui Magnus când trage de lesa lui 
Zorro şi îşi coboară privirea în pământ. 

De fapt, e destul de comic, deşi totul e dat naibii, trebuie 
să recunosc asta. 

Prin urmare sunt aici, în pat, cu un mocofan de provincie 
care citeşte reviste automobilistice pe canapeaua din faţa 
televizorului şi nu vrea altceva de la viitorul său decât să 
mai cumpere nişte mobilă nouă, să-şi antreneze bicepşii şi 
să călătorească în Tailanda o dată pe an. 

Sau, în orice caz, asta cred că ştiu despre el. Adevărul e 
că, de fapt, nu-l cunosc aşa de bine şi i-am atribuit aceste 
trăsături pornind de la propria mea perspectivă asupra 
lumii. _ 

Mă uit la inelul de aur strălucind slab pe degetul meu. Il 
scot şi îl pun pe noptieră. 

Se aude un zăngănit. 

Andreas deschide ochii şi se uită la mine fără să spună 
nimic. Mă prinde de încheietura mâinii şi mă trage lângă 
el. Puternic. 

Imi las greutatea pe braţul lui şi îi mângâi firele de păr 
de sub buric. Nu ştiu cât de mult rămânem aşa, poate 
câteva minute, apoi sună ceasul. 


Ajungem la Orebro puţin după şapte dimineaţa. Zăpada 
a început să cadă asupra oraşului cufundat încă în 
întuneric tocmai când parcam maşina în afara secţiei de 
poliţie. 

Manfred e deja acolo. Are faţa palidă şi ochii duşi în 
fundul capului, ceea ce mă face să bănuiesc că nu a dormit 
toată noaptea. Părul îi e lipit de cap de parcă tocmai şi-ar fi 
scos căciula. 

— Bună, spun eu. 

Mă salută din cap. 

De-abia acum îmi revin în minte imaginile din mobilul lui 
Peter. Simt cum mă săgetează remuşcarea pentru că am 
îndepărtat ancheta din mintea mea atât de mult timp, 


e 292 œ» 


pentru că mi-am petrecut noaptea în patul lui Andreas în 
loc să-i ţin companie lui Manfred. 

După sosirea celorlalţi, zece minute mai târziu, coborâm 
în sala de audieri. 

De interogatoriu se vor ocupa Svante şi Suzette-cea- 
dură. 

Astăzi unghiile îi sunt vopsite cu un verde-strident, iar 
vârfurile sunt decorate cu strasuri. 

Manfred, Andreas şi cu mine ne aflăm în încăperea 
alăturată şi privim prin oglinda semitransparentă. Spre 
uimirea tuturor, Stefan, după i-a fost făcut cunoscut 
statutul de suspect, a declarat că nu are nevoie de 
prezenţa vreunui avocat la interogatoriul său pentru că 
este „sută la sută nevinovat”. 

Atmosfera e tensionată, însă plină de aşteptări - astăzi 
se va întâmpla, astăzi îl vom prinde cu mâţa-n sac pe 
ucigaşul Azrei şi al Nerminei. 

Stefan Olsson pare confuz când e condus în cameră. Se 
uită în jur, privirea i se opreşte pe geam şi, cu toate că ştiu 
că nu ne poate vedea, asta îmi dă o senzaţie de rău. 

Poartă pantaloni de trening negri cu dungi albe şi o 
cămaşă de blugi cu capsele prinse aiurea. O parte îi atârnă 
asimetric. Când Svante aprinde lumina, îşi duce mâna la 
ochi. 

Svante şi Suzette îl urmează. Suzette merge şi acum 
uşor aplecată, şi mă întreb dacă n-o fi având probleme mai 
degrabă cu spatele decât cu stomacul. 

Se aşază. Svante porneşte înregistrarea şi turuie 
formalităţile. 

Stefan stă nemişcat în faţa lui, cu capul aplecat şi 
mâinile împreunate pe genunchi. Privirea îi e fixată asupra 
mesei. 

— De aceea vrem să vorbim cu dumneavoastră, continuă 
Svante. Să lămurim ce s-a întâmplat la adăpostul de 
refugiaţi în 1993 şi 1994. 

— Cum adică? spune Stefan şi se freacă la ochi. Mă 
ţineţi la închisoare pentru că vreţi să vorbim despre munca 
mea de tâmplărie? 


e 293 + 


Svante nu îi bagă în seamă comentariile, însă Suzette 
intervine blând. 

— În arest, nu la închisoare. 

— Whatever. Am spus doar că uitasem că am lucrat la ei. 
Am explicat deja asta. La dracu’! Asta e de-a dreptul... 
bolnav. Nu pricepeţi ce-mi faceţi mie şi alor mei? Nu 
pricepeţi ce... 

Vocea lui Stefan se stinge în mijlocul propoziției. 

Svante se apleacă în spate, îşi încrucişează mâinile peste 
piept şi îl studiază pe Stefan 

După un moment îl întreabă: 

— De ce aţi încetat să lucraţi acolo? 

Stefan înmărmureşte şi priveşte în sus. Apoi ridică din 
umeri. 

— Nu au mai avut de lucru pentru mine. 

Suzette se înclină în faţă şi îşi dă un pic capul într-o 
parte. 

— Auzi, Stefan. Ar fi mult mai uşor dacă ai colabora. Nu 
vrem să-ţi facem rău, nici ţie, nici familiei tale, vrem numai 
să aflăm ce s-a întâmplat în iarna aceea. 

— Nimic. Nu s-a întâmplat nimic. Am lucrat acolo pentru 
o vreme şi apoi am terminat. 

— Ce părere aveaţi despre refugiaţi, de fapt? întreabă 
Svante 

— Cum adică ce părere? N-aveam nicio părere. 

— Credeţi că a fost bine că aţi luat refugiaţi în Ormberg? 
întreabă Svante aplecându-se în faţă. 

Stefan clatină din cap. 

— Văd un gest de dezaprobare, spune Suzette. Te rog să 
formulezi un răspuns. 

Arată spre microfonul care atârnă de un cablu, din 
plafon. 

— Normal că nu mi-a plăcut asta, spune Stefan. Dar n- 
am avut nimic împotriva vreunuia dintre ei. Personal, 
vreau să zic. Nu ştiu. Mi se părea că ar fi putut locui în altă 
parte. 

Svante se scarpină în barbă. 

— Nu cumva v-au plăcut ceva mai mult două persoane, 


e 294 œ» 


Azra şi Nermina Malkoc, de pildă? 

Stefan clatină puternic din cap. 

— Formulează, te rog, un răspuns, spune din nou 
Suzette. 

— Nu, ce dracu'. Nu cunoşteam pe nimeni în locul ăla. 

— De ce Îi spionaţi pe refugiaţi? întreabă Svante. 

Tonul e reţinut, întrebarea insidioasă, ca şi cum ar fi 
spusă în treacăt, ca şi cum nu ar avea prea mare 
importanță. 

— Nu făceam asta. 

Stefan îşi îngroapă faţa în mâini şi suspină din nou. 

— La dracu”, bâiguie el. Mi-aţi distrus viaţa. Pricepeţi? 

Suzette se înclină uşor şi îşi pune mâna pe mâna lui 
Stefan, ca şi cum ar vrea să testeze cât de departe ar 
putea merge cu rahaturile ei din rolul de poliţist bun, 
înainte ca el să riposteze. 

Dar Stefan nu reacţionează. 

— Stefan, spune ea domol de parcă ar vorbi cu un pui de 
căţel. Am vorbit cu cei care au lucrat la adăpost în acea 
iarnă. Ne-au spus că bântuiai prin grădină în timpul serii, 
în toamna lui 1993. Ai o puşcă acasă şi îţi lipseşte permisul 
de portarmă. Ai fost văzut, cu maşina ta, în apropierea 
locului crimei. Şi, pe deasupra, am găsit ieri, în pivniţa ta, 
un obiect de îmbrăcăminte pătat cu sânge, o cămaşă ruptă. 
Trebuie să înţelegi că toate astea te fac suspect. 

Stefan îşi îngroapă capul în mâini şi începe să tremure. 

Manfred se ridică brusc de pe scaun. Face un gest din 
cap spre geam şi şopteşte: 

— L-am prins! 

Stefan suspină necontrolat. Tot corpul i se zguduie şi 
scoate un sunet lung şi tânguitor, ca al unui animal rănit. 

Suzette împinge înainte cutia cu şerveţele, dar Stefan nu 
pare să o observe. 

— Stefan, spune ea. Ajută-ne să înţelegem. Spune-ne ce 
s-a întâmplat! 

Stefan dă din cap şi îşi suflă nasul zgomotos într-un 
şerveţel. 

— Eu am fost, spune el începând din nou să suspine. 


e 295 œ» 


Suzette încremeneşte, iar Svante se întinde un pic. Au 
un schimb rapid de priviri. 

A venit momentul - cel aşteptat de toată lumea. 

Îmi ţin respiraţia şi mă uit la Manfred, care stă 
încremenit lângă mine. 

— Eu am fooost, se tânguie Stefan. 

Suzette se înclină în faţă şi îşi pune mâna pe braţul lui. 
Unghiile verzi par aproape fosforescente. 

Stefan ia o gură de aer. Îşi suflă din nou nasul, apoi 
întâlneşte privirea lui Suzette. 

Ea îi face semn din cap să continue. 

— Eu am aprins arbuştii ăia de lângă adăpostul de 
refugiaţi, continuă Stefan şi îşi suflă din nou nasul. De 
aceea am fost în grădină în toamna lui 1993. Iar sângele 
de pe cămaşa pe care aţi găsit-o... E... era de la un cap de 
porc pe care eu şi cu Olle l-am atârnat într-un copac, lângă 
clădire. Dar nu voiam să facem rău nimănui, voiam numai 
să lăsăm un mesaj. 

Tace, dar continuă după câteva secunde: 

— Şi poate că eram şi cam beţi. Nu-mi amintesc exact. 
Dar nu vreau să afle copiii. Nu vreau să creadă că sunt un 
om rău. Chiar nu vreau asta. Vă rog, nu le spuneţi nimic lui 
Jake şi Melindei. 

Vocea i se sparge. 

— Regret foarte mult, încheie el şi îşi suflă nasul încă o 
dată. 

Suzette şi Svante se uită unul la altul. Văd şoc şi 
confuzie pe feţele lor. 

— Ce mama naibii, bâiguie Manfred şi se afundă din nou 
pe scaun. 

Suzette pare să-şi revină prima. Aruncă o privire 
nesigură spre noi şi apoi îşi drege glasul. 

— Stefan, ne-ai mai minţit şi înainte. De unde să ştim că 
nu e şi asta o minciună? 

— Întrebaţi-l pe Olle, pufneşte Stefan. Am aprins 
împreună arbuştii ăia. 

— Olle Eriksson, prietenul tău din Högsjö? 

— Da. Şi puşca e a lui. Am împrumutat-o. Ne-am gândit 


e 296 » 


să patrulăm prin Ormberg în timpul serii. Să îi apărăm pe 
tineri. Pe tinere, mai degrabă. Dracu' ştie de ce pot fi în 
stare arabii ăia. 

Manfred îşi ţine palmele aproape de faţă, ca şi cum ar 
vrea să se sustragă întregii scene. 

— Fir-ar Să fie, fie-ar să fie... îngaimă el 

Uşa se deschide, iar Malik îşi vâră capul. 

Manfred îşi trage umerii înapoi. 

— Ia legătura cu afurisitul ăla de Olle, cât de repede, 
şuieră el. 

— Imediat, spune Malik. Dar mai e un lucru. Am verificat 
ce proprietăţi din zona movilei au pivniţă şi, conform 
informaţiilor pe care le avem, sunt acestea: a lui Berit 
Sund, a lui Rut şi Gunnar Sten şi a Margaretei Brundin. 

— Berit, şoptesc eu. 

— Cum? întreabă Manfred. 

— Berit a lucrat la adăpostul de refugiaţi la începutul 
anilor nouăzeci. 

Şi avea pe braţ nişte zgârieturi ciudate când am vizitat- 
O. 

Ba mai mult, dacă Berit e implicată, asta ar explica de ce 
Hanne avea la gât acel medalion. 

Poate l-a găsit acasă la ea. 

Cum de nu ne-a dat prin cap înainte? 

— Hm, bâiguie Manfred. Berit nu prea se potriveşte cu 
descrierea pe care Hanne o face făptaşului. 

— Cum e cu ceilalţi? întreabă Malik. 

— Rut Sten a fost directoarea adăpostului de refugiaţi la 
începutul anilor nouăzeci, explic eu. Aşa că există o 
legătură. Şi se pare că bărbatul ei era violent când era 
tânăr. Pe deasupra, nu au alibi pentru noaptea crimei. 

— Hm, bâiguie Manfred din nou. 

— Margareta Brundin, atunci? se interesează Malik. 

— Nu are pivniţă, spun. Am fost acolo de o sută de ori şi 
nici Magnus, nici Margareta nu au pivniţă. lar ei au alibi 
pentru seara în care a fost ucisă Azra. Doar au fost în 
Katrineholm, nu? 

— Margareta are alibi, mă corectează Manfred. Ne-a 


e 297 œ» 


putut arăta bonurile de la vreo două magazine şi un 
restaurant. Asta nu înseamnă neapărat că era şi Magnus. 

— În orice caz, nu ar face rău nici unei muşte, spun. 
Magnus Brundin e total inofensiv. 


e 298 » 


Jake 


Mă uit prin fanta îngustă. E lată de numai un 
centimetru, dar văd clar bucătăria. 

Magnus-Pungă stă cu picioarele depărtate lângă masă. 

Ţine mobilul într-o mână şi se scarpină la coaie cu 
cealaltă. Are păr negru, rar şi ciufulit. Bretelele îi atârnă 
lăbărţat pe şolduri, sub pântecele alb şi greoi. Privirea îi e 
aţintită spre fereastră. 

O lumină slabă, albăstruie, pătrunde pe geamuri. 

Capul mă doare atât de rău, de parcă e pe punctul de a 
exploda. Închid ochii şi încerc să mă concentrez, să respir 
fără sunet, să dau drumul aerului pe gură cât de încet se 
poate, dar tot mi se pare că gâfâi. Iar inima îmi bate atât 
de puternic în piept, că probabil se aude până în bucătărie. 

Magnus-Pungă. Nătărăul. Idiotul satului. 

Imi aduc aminte de micile linii înscrise cu grijă acolo jos, 
pe peretele umed. De firele de păr lungi şi cenuşii din 
perie şi P., care se află în congelator, lângă un pachet de 
îngheţată. 

Toţi ştiu că Magnus-Pungă e ţicnit. Când eram mai mic, 
eu şi prietenii mei obişnuiam să ne ascundem aproape de 
panta de acces spre casa Margaretei şi a lui Magnus şi să 
aruncăm cu pietre în el când venea. 

Tata obişnuia să-i spună „imbecil”, dar mama se enerva. 
Spunea că nu era vina lui că avea „capacităţi reduse” şi că 
eu şi Melinda aveam să ne alegem cu o mamă de bătaie 
dacă ar fi aflat că l-am necăjit. 

A ţinut o femeie prizonieră la el în pivniţă? 

A omorât oameni? 

E imposibil de înţeles cum cineva ar putea face astfel de 
lucruri, cu atât mai puţin Magnus, care nu a avut niciodată 
de lucru, care nu ştie să şofeze, iar, conform spuselor 
Melindei, nu ştie nici să scrie şi să citească. 

Cineva trebuie să-l fi ajutat, pentru că e atât de greoi şi 
dus cu pluta. 

Dar pivniţa vorbeşte foarte clar. Mai este şi altceva ce 


e 299 + 


mă frământă: movila. 

Cred că ştiu de ce au fost găsite acolo şi Nermina, şi 
femeia cu păr lung şi cărunt. 

Dacă fugi în pădure dinspre casa lui Magnus şi a 
Margaretei, ai râul în partea stângă şi muntele Ormberg în 
partea dreaptă. Zona de acces se îngustează tot mai mult, 
până când ajungi la poiana cu movila. 

E ca o plasă din aceea, pentru peşti. 

Poţi ajunge la movilă dintr-o mulţime de locuri dinspre 
casa Margaretei şi a lui Magnus, şi poţi pleca numai pe la 
movilă. 

Dacă nu vrei să o iei pe şosea, bineînţeles. Şi poate nu 
vrei asta dacă fugi de un criminal nebun. 

Iar Magnus ştia asta, fireşte. 

Trebuie să le fi aşteptat pe Nermina şi pe femeia aceea 
la movilă, aşa cum îşi aşteaptă vânătorul vânatul. Singurul 
mod de-a o opri pe femeie era s-o împuşte. Magnus e prea 
încet şi stângaci să ajungă din urmă un adult. 

Gândurile se rotesc în capul meu şi piesele de puzzle 
ajung una după alta la locul lor. 

Magnus o ţinea pe femeie prizonieră în pivniţă. Când au 
venit Hanne şi Peter, au deschis uşa secretă şi i-au dat 
drumul. Magnus i-a descoperit şi l-a omorât pe Peter. 
Poate s-a gândit să-l ţină în congelator până la primăvară, 
când pământul se va dezgheţa şi ar putea să-l îngroape. 

Dar femeia cu părul lung reuşise să fugă. Bineînţeles că 
de aceea nu era încălţată. S-a repezit afară imediat, în 
pădure şi mai departe la movilă, unde a împuşcat-o 
Magnus. 

Şi Hanne? 

Trebuie să fi scăpat, însă s-a rătăcit. 

Mă uit din nou la Magnus. 

Se plimbă încolo şi-ncoace în bucătărie, cu mobilul în 
mână. Paşii îi sunt înceţi, de parcă ar păşi pe o gheaţă 
subţire şi alunecoasă. Face „hm” în mobil, ascultă o clipă, 
apoi spune cu o voce tărăgănată: 

— Ai citit tu asta în carnetul lui Malin? 

Magnus oftează adânc. 


< 300 œ» 


— Dar e Berit acolo, spune şi trage un scaun. Se aşază 
cu spatele la mine. 

Şi câteva momente mai târziu: 

— Pentru că nu vreau. 

Tace din nou, bate darabana cu degetele în lemnul 
scaunului. 

— Tot nu vreau. 

Apoi oftează din nou. 

— Dar, mama, sigur o să uite totul din nou. E foarte 
bătrână. 

Tace un timp îndelungat. 

Mă gândesc. 

Prin urmare Magnus vorbeşte cu Margareta, mama lui. 
Şi cea despre care vorbesc este Hanne. Mi se strânge 
stomacul şi îmi încleştez mâinile atât de tare că unghiile 
îmi intră în palme. 

— Chiar trebuie? 

Are o voce care imploră. Parcă e a unui copil căruia i s-a 
spus să-şi facă ordine în cameră, dar nu are chef. Parcă e 
ca Saga, atunci când mama ei o obligă să lucreze la 
matematică, sau ca Melinda, când tata îi spune să pună pe 
ea o bluză ca lumea, nu una care le permite arabilor să-i 
vadă jumătate din burtă. 

Congelatorul începe din nou să huruie. 

Devin imediat conştient de duhoarea sufocantă de 
mucegai din pivniţă. Imi imaginez cum se scurge prin 
deschizătura uşii şi se răspândeşte în bucătărie. 

Oare Magnus simte mirosul? Poate să adulmece când 
uşa e deschisă, ca un câine de vânătoare? 

— Nu putem face asta într-altă zi? întreabă Magnus. 
Sunt foarte, foarte obosit. 

Şi câteva secunde mai târziu: 

— Dar sigur o să cadă mai multă zăpadă săptămâna 
asta. Trebuie astăzi? 

Magnus rămâne tăcut un moment îndelungat. Se 
scarpină la ceafă cu mâna uriaşă. 

— Bine, spune el într-un sfârşit, dar încă şovăie. Dar 
trebuie să mă îmbrac şi să mănânc mai întâi, aşa că nu 


e 301 - 


acum, dar... 

Apare o scurtă pauză. 

— Da. Merge. La movilă. Să iau puşca? 

Magnus se cufundă mai adânc în scaun şi se uită în 
tavan. Îşi întoarce un pic capul şi îl văd din profil. Cască. 

— O piatră? Dar... De ce? 

Imi trece un fier ars prin inimă atunci când realizez 
despre ce vorbesc ei. 

Nu mi-a trecut prin cap niciodată că Hanne ar putea fi în 
pericol, cu toate că ştiu că lucrează pentru poliţie. Mai 
mult, am văzut şi arătarea aceea palidă şi cu ochii afundaţi 
pândind la fereastră, în afara casei lui Berit. 

Chiar aşa, trebuie să fi fost Margareta. 

Trebuie să fi stat acolo afară în întuneric şi să-i fi spionat 
pe Hanne şi pe Berit. E clar că se tem că şi-ar putea aduce 
aminte ce i s-a întâmplat lui P. 

Cum de nu m-am gândit la asta mai devreme? 

Totul e din vina mea. 

Dacă m-aş fi putut împotrivi Devianţei, nimic din toate 
astea nu s-ar fi întâmplat. 

— Da, da, spune Magnus pe un ton obosit. Pupici. 

Apoi se ridică. Răsuflă adânc. Îşi pune mobilul în 
buzunarul de pe bretele şi se întinde, iar tricoul i se ridică, 
lăsând să se vadă burta mare şi păroasă. Merge la frigider, 
îl deschide şi pare să caute ceva printre rafturi. Mută 
lucrurile şi umblă prin pungi. 

Picioarele mi-au înţepenit, le simt de parcă ar fi de lemn. 

Fac câţiva paşi pe loc ca să le însufleţesc, dar mă 
poticnesc. Când bâjbâi după perete, ca să-mi recapăt 
echilibrul, ating uşa. Nu puternic, dar se aude un zgomot 
uşor, iar uşa se mai crapă câţiva centimetri. 

Inchid ochii şi mă rog tăcut, deşi nu-mi place de 
Dumnezeu, nici măcar nu ştiu dacă cred în el. 

Doamne Dumnezeule, ajută-mă! Nu-l lăsa pe Magnus să 
mă găsească! 

Când îmi deschid ochii, Magnus se uită fix în direcţia 
mea. Clipeşte şi se linge pe buzele cărnoase şi roşii. 

Rămân nemişcat, ca o statuie de gheaţă. Ca oamenii din 


<e 302 » 


filmele de groază când întâlnesc zombi, aliens sau creaturi 
cleioase. Singura diferenţă e că aici monstrul e real. Nu 
stau pe canapeaua lui Saga ronţăind chipsuri. Nu îi ţin 
mâna umedă într-a mea. Nu există niciun buton pe care să 
apeşi ca să opreşti filmul şi, mai ales, niciun adult pe care 
să-l strigi. 

Stau în casa unui criminal în carne şi oase care se uită 
direct la mine. 

Dar Magnus-Pungă cască din nou. Se întoarce spre 
frigider, ia o cutie cu iaurt de băut şi îl dă pe gât. 

Îmi ţin răsuflarea. Nu m-a văzut. 

Deşi stau chiar în faţa lui, nu m-a văzut. 

Dumnezeu există poate, în pofida a tot şi a toate, deşi 
mi-e greu să cred că are timp pentru mine, o aberatie a 
naturii, când există atâta rău în lume. 

Magnus pune înapoi cutia, închide frigiderul şi îşi 
târşâie picioarele spre hol. Silueta lui se pierde în 
întuneric. Câteva clipe mai târziu, îi aud paşii grei pe 
treptele ce duc la etaj. 

Asta e şansa mea - singura pe o am. 

Acesta e momentul pe care l-am aşteptat. 

Magnus e sus acum. Se îmbracă şi se pregăteşte să o 
întâlnească pe Margareta la movilă. 

Cu o blestemată de piatră. 

Închid ochii şi mă gândesc la Hanne. La Groenlanda, la 
ghețarii turcoaz care se leagănă pe apă şi la acel P. pe 
care îl iubea. Cel care a fost congelat, ca hamburgerii de la 
supermarket pe care îi punem vara pe grătar. 

Mă gândesc la cât de ciudat şi greu trebuie să fie să 
îmbătrâneşti, să nu-ţi mai aduci aminte de nimic şi să ai 
întreaga viaţă în spatele tău, ca o coadă lungă. Şi mă mai 
gândesc că viaţa se poate sfârşi oricând, chiar dacă eşti în 
mijlocul a ceva important, cum ar fi să devii adult sau să 
scrii o carte, ori să descoperi un medicament împotriva 
cancerului. Moartea poate veni indiferent dacă eşti bătrân 
sau tânăr - aşa cum a venit pentru Nermina. 

Îmi simt tot corpul chinuit de dorul pentru Saga, 
Melinda şi tata, dar mai ales pentru mama. Ea ar fi ştiut ce 


< 303 + 


trebuie să fac. Ştia mereu ce e de făcut când lucrurile o 
luau razna. Ca atunci când Melinda a căzut din copac şi s-a 
lovit la cap într-o piatră şi a sângerat foarte mult. Sau când 
tata s-a îmbătat aşa de tare la bunica în seara de Crăciun, 
că nu putea nici să meargă singur. 

Mama le rezolva pe toate, în afară de cancer, vreau să 
spun. 

Dar ce faci, de fapt, când dai de un ucigaş nebun? Un 
adult ar şti măcar ce să facă? 

Nu cred. 

O parte din mine vrea numai să se pună pe podea şi să 
plângă, să se lase pradă oboselii şi groazei. Dar aud din 
nou vocea aceea din capul meu - cea care şopteşte şi mă 
ademeneşte, care spune să nimic nu e imposibil. Că totul 
se poate rezolva, numai să dai drumul gândurilor şi să le 
laşi să zboare libere, ca păsările. Mă gândesc la Vincent, la 
cuvintele lui: Suge-mi-o, afurisit de poponar! Şi apoi la 
haosul din minte, când bestia din mine s-a trezit la viaţă. 
La imaginea lui Vincent aflat dintr-odată sub mine, palid de 
groază, pentru că făcusem ceva de neconceput. 

Apoi lucrul de neconceput devine o parte obişnuită a 
vieţii, a acelei cozi pe care o târăşti după tine. 

Îmi pun mâna pe uşă ca să o împing în sus, dar chiar 
când simt metalul rece cu degetele, aud paşi care se 
apropie dinspre scări. 

Incremenesc. 

Îl văd pe Magnus trecând pe acolo. Deschide din nou 
frigiderul şi aud un foşnet de pungi de plastic. 

Apoi se face linişte. O linişte alarmantă. 

Mă apropii de deschizătură, să văd mai bine. 

Magnus e întors spre mine. Are gura pe jumătate 
deschisă şi pare mirat. 

Merge direct spre mine, ridică mâna şi închide uşa cu un 
ghiont hotărât. 

Totul se întunecă şi aud un clanc atunci când uşa se 
încuie. 


e 304 œ» 


Hanne 


Ninsoarea se înteţeşte dincolo de fereastra lui Berit, se 
aşterne elegant peste brazi şi pământ. Văd urmele 
proaspete al unui iepure străbătând câmpul şi dispărând în 
ninsoare. 

Am dormit bine, mai bine decât îmi amintesc s-o fi făcut 
de secole. 

Privesc în jos, la picioarele mele. 

Nu mai am bandajul, dar pielea palidă încă e acoperită 
de cruste şi mici răni. Am unghiile vineţii şi crăpate, iar 
unul dintre degetele mici e pansat. 

Mă îmbrac şi mă privesc în oglinda care atârnă pe 
perete. Constat că, în orice caz, mă recunosc pe mine 
însămi: părul vâlvoi care, mai nou, e mai mult cenuşiu 
decât roşcat, ochii înroşiţi la margini. 

Pistruii. 

Sunt eu, Hanne. 

Există o femeie fotograf pe nume Helene Schmitz. Cred 
că Owe, fostul meu bărbat, m-a târât odată la una dintre 
expoziţiile ei. Era entuziasmat de activităţile astea 
culturale, cu cât erau mai pretenţioase şi mai elevate, cu 
atât i se păreau mai grozave. Mă îndoiesc că avea un 
interes real pentru artă, mai degrabă cultura rafinată era 
pentru el ca un fel de indicator al statutului social, ceva ce 
îl făcea să se simtă superior celorlalţi oameni, la fel ca o 
maşină simandicoasă sau ca nişte haine scumpe. 

Dar fotografiile lui Helene Schmitz nu erau nici 
pretenţioase, nici dificile. Erau în schimb răpitor de 
frumoase şi destul de incomode, şi poate acesta e motivul 
pentru care mi-au rămas în minte. 

Expoziţia, constând în două serii de fotografii, arăta cum 
natura începea să domine ceea ce era creat de om sau mai 
degrabă cum îşi intra în drepturi. 

Prima serie înfăţişa nişte case vechi dintr-un sat minier 
abandonat, de pe coasta Namibiei, care treptat, dar 
implacabil se umpleau cu nisipul fin purtat de vânt. A doua 


e 305 >» 


serie arăta cum o plantă japoneză extrem de invazivă, 
ajunsă în SUA, sufoca flora locală şi se insinua în clădiri 
formând un fatal acoperământ verde, ajungând să acopere 
case întregi. 

Când am văzut expoziţia, fotografiile mi s-au părut 
frumoase şi înspăimântătoare în acelaşi timp. Însă, cu 
timpul, au căpătat pentru mine alt sens. 

E ca şi cum m-aş identifica, în mod ciudat, cu casele 
acelea frumoase de pe litoralul Namibiei. lar nisipul e 
boala mea care încet, dar sigur mă sufocă. Eu sunt acei 
copaci şi acele clădiri, iar planta kudzu e blestemata asta 
de demenţă. 

Eu sunt povestitoarea, dar şi povestea. 

Eu sunt camera foto, dar şi casele. 

Eu sunt obiectivul şi în acelaşi timp subiectul, pentru că 
văd cum se întâmplă toate astea, fără să pot face nimic în 
această privinţă. 

Şi, cu fiecare zi în care mă trezesc, nisipul va mai fi 
înghiţit încă un pic din realitatea mea. Planta kudzu îşi va 
fi încolăcit crengile în jurul altei părţi a vieţii mele, pe care 
vrea să mi-o fure. 

Îmi trec pieptenele prin păr, îmi dau cu balsam pe buze 
şi merg în bucătărie. 

Încerc să nu mă gândesc la toate lucrurile pe care nu 
mai pot să le fac. 

Berit spală vasele. 

Şi-a legat la talie un şorţ ponosit. La radio se aude în 
surdină o melodie dansantă. 

Focul trosneşte în cuptorul cu lemne, iar Joppe stă 
neliniştit în mijlocul camerei, dând din coadă plin de 
aşteptări, ca şi cum ar vrea ina atragă atenţia lui Berit. 

— Bună dimineaţa! spune Berit zâmbind larg. Ce zici de 
un mic dejun? 

Ţine cafetiera în faţa ei. 

— Sigur, mulţumesc, spun eu şi mă aşez pe unul dintre 
scaunele de lemn de la masă. 

Berit aduce pâine, brânză şi unt. Apoi vine şchiopătând 


< 306 » 


spre mine cu cafetiera în mână. 

Mă simt mereu prost când se ocupă în felul ăsta de 
mine, pentru că, în multe privinţe sunt mai sănătoasă 
decât ea. Dacă nu e vorba de memorie, vreau să spun. Dar 
asta nu mă împiedică să-mi pot turna singură cafeaua. 

Berit mă serveşte, se aşază pe scaunul din faţă şi 
zâmbeşte din nou. 

Părul ei cărunt, coafat cu bigudiuri, cu buclele îngrijite 
încadrându-i chipul, mă face să mă gândesc la mama. 
Bretonul şi l-a prins cu o agrafă cu floare. 

Îmi ung o felie de pâine. Tai două felii groase de 
caşcaval şi le pun pe pâinea coaptă în casă. 

Ne simţim destul de bine împreună, Berit şi cu mine. 

Îmi place de ea - îmi place mai ales tăcerea ei lipsită de 
pretenţii, plină de seninătate. E genul acela de om care nu 
simte nevoia să vorbească despre viaţă, deşirându-i firul 
până la destrămare. Dar poate ce e mai important: Berit s- 
a lipit de memoria mea. Când mă trezesc dimineaţa, nu o 
uit. 

Nu ştiu dacă asta înseamnă că sunt pe cale să-mi 
recuperez o parte din memoria imediată sau dacă depinde 
numai de faptul că am relaţionat atât de mult, că pur şi 
simplu imaginea ei s-a prins bine de creierul meu nărăvaş. 

Nu facem mare lucru în timpul zilei. 

Lui Berit îi place să gătească şi să tricoteze. Facem 
plimbări lungi cu Joppe când ne permite vremea. 

Mi se întâmplă să mă trezesc noaptea şi să îl strig pe 
Peter. Atunci Berit se scoală, aprinde aragazul şi face un 
ceai, pe care apoi îl bem în tăcere. 

Uneori îmi dă somnifere. 

Încep să mă îndoiesc că îl voi mai vedea vreodată. Şi am 
încetat să mai sper să vină Manfred. Mi se face teamă de o 
astfel de vizită, mi-e frică de ce îmi va spune. Pentru că nu 
cred că Peter mai trăieşte. Dintr-un motiv sau altul îmi 
spun că, dacă ar trăi, ar fi trebuit să simt asta, ca un fel de 
vibraţie lăuntrică. O căldură sub stern sau o gâdilătură în 
jurul inimii. 

Deşi ştiu foarte bine că astea sunt prostii. 

e 307 » 


Nu am cum să simt dacă trăieşte sau nu. 

Mă deranjează faptul că nu-mi amintesc nimic de timpul 
petrecut împreună aici, în Ormberg, de ancheta la care am 
participat şi de noii colegi pe care i-am întâlnit. 

Ultimele mele amintiri clare sunt din Groenlanda. Ne-am 
simţit fantastic de bine acolo, Peter şi cu mine. 

Şi nu există niciun motiv să cred că a fost altfel aici, în 
Ormberg. Că două săptămâni într-o fundătură de Sörmland 
ar fi putut schimba ceva. 

Aşa că, atunci când Berit a întrebat de Peter, i-am 
explicat numai că e bărbatul din viaţa mea şi că ne 
înţelegem foarte bine. Că sunt foarte fericită. 

Berit se sprijină cu mâna de masă şi se ridică domol. 

Se opreşte în mişcare şi se încruntă. 

— Eşti bine? întreb. 

Zâmbeşte pieziş. 

— Mă simt ca naiba de la o vreme. 

Merge până la Joppe, se apleacă şi-şi mângâie câinele 
flocos după ureche. 

— Voi da o raită pe-afară cu el. Mă întorc într-o jumătate 
de oră. 

— Pot să strâng eu, spun şi-mi îndes în gură ultima 
bucată de sendviş. 

— Mă ocup de vase după aceea, spune ea. 

— Nu. Rezolv eu. 

— Dar nu trebuie. 

— Nu e nicio problemă. 

Văd că vrea să protesteze, dar se opreşte. 

— Bine atunci, spune ea şi merge pe hol urmată de 
Joppe. 

De îndată ce pleacă, mă ridic şi încep să strâng masa. 
Când termin, mai pun nişte lemne în foc. 

E frig astăzi, cu toate că ninge. Deşi Berit face foc în 
sobă, frigul pătrunde prin crăpăturile casei vechi. Iar cu 
frigul vine umezeala, îşi lasă aburii în interiorul ferestrelor 
şi schimbă umiditatea lenjeriei de pat. 

Din hol se aude un ciocănit. 

Mai întâi cred că e o închipuire, apoi loviturile devin mai 


< 308 + 


puternice. E un ciocănit care ştie ce vrea, care nu se dă 
bătut. 

Impăturesc şervetul, îl pun pe chiuvetă şi ies să deschid. 

Mă încearcă o uşoară îngrijorare. 

Nu poate fi Berit, pentru că tocmai a plecat. lar ea nu ar 
bate la uşă, mereu intră direct înăuntru. 

Dacă e Manfred? Dacă l-au găsit pe Peter? 

Simt o durere în piept, pentru că nu ştiu cum să fac faţă 
veştii morţii cuiva drag. 

Ciocănitul-se aude din nou. Chiar mai puternic de data 
asta. Imperios. 

les pe hol să deschid. 


< 309 + 


Jake 


E întuneric beznă. Ca într-un mormânt. 

Încerc să nu mă gândesc la P. care se află în 
congelatorul din camera de la baza scărilor - pentru că, 
dacă asta s-ar fi întâmplat într-unul dintre filmele la care 
mă uit cu Saga, sigur ar fi ieşit de acolo. Picioarele şi 
braţele lui congelate ar fi scrâşnit şi ar fi trosnit în timp ce 
s-ar fi târât anevoie pe trepte. Imi plimb mâna pe suprafaţa 
uşii, dar tot ce simt e metalul neted şi rece. Nu există 
niciun mâner în interior şi fireşte că înţeleg de ce. 

Ideea e să nu poţi ieşi de-aici. 

Nu cred că Magnus-Pungă m-a văzut, cred că a observat 
numai că uşa e întredeschisă şi a închis-o. Dar acum sunt 
prins aici, în pivniţa lui de criminal, în celula lui de tortură 
blestemată şi cretină, în timp ce se pregăteşte cu maică-sa 
să o omoare pe Hanne. 

Şi nu pot face absolut nimic în privinţa asta. 

Pivniţa nu are nici, ferestre nici uşi - asta e singura cale 
afară şi e închisă cu o uşă de metal foarte groasă. Nu pot 
nici măcar să lovesc cu piciorul în afurisita de uşă, pentru 
că atunci mă va descoperi şi va fi mult mai rău decât să 
stau aici, în întuneric. 

Iar mobilul e mort, nu pot suna pe nimeni. 

Mă aşez pe treapta de sus, simt cum îmi dau lacrimile şi 
cum mi se pune cunoscutul nod în gât. 

Mi-e dor de mama. Îmi doresc atât de mult să fie aici că 
simt că explodez, nu alta. 

Lovesc cu pumnul în uşă şi izbucnesc în plâns. Lovitura 
e surdă şi mai puternică decât aş fi crezut. Ca un trăsnet 
undeva departe. 

Înlemnesc de frică. 

Ce-ar fi să mă fi auzit Magnus, ce-ar fi să vină şi să mă 
bage în congelator lângă P.? 

Se aude un zgomot de afară. Un fel se scârţâit şi apoi un 
clanc când se deschide uşa. 

Inima mi se opreşte în piept. 


e 310 - 


S-a terminat. 

E aici. 

Dar când uşa se ridică, o văd pe Saga, încă în pijama, cu 
o geacă deasupra şi ghete groase în picioare. Are zăpadă 
în păr, iar obrajii i s-au îmbujorat de la frig. 

— Ce faci aici? şoptesc eu. 

Mă ia de braţ şi mă trage în bucătărie. Apoi se uită în 
jur. 

— Tocmai a plecat, spune ea cu respiraţia tăiată. 
Suntem singuri. 

Imi mijesc ochii în lumina puternică. Capul îmi bubuie şi 
am gura uscată. 

— De unde ştiai că sunt aici? 

Saga se uită serios la mine şi mă cuprinde uşor de braţ. 

— Scria doar în jurnal. Am înţeles că te gândeai să vii 
aici când am citit toate alea azi-dimineaţă. Şi când nu am 
dat de tine am sunat-o pe Melinda. A zis că nu a mai auzit 
de tine de ieri. Pare-se i-ai trimis un SMS în care i-ai spus 
că urma să dormi la un prieten. Dar am ştiut că nu era 
adevărat, pentru că... 

Saga tace, dar ştiu ce gândeşte. 

Nu am alt prieten în afară de ea. Aşa că, dacă nu eram la 
ea, şi-a dat seama că mint. 

— Şi chiar, unde ai dormit azi-noapte? întreabă ea 
părând brusc curioasă. 

— În Brogren. 

Saga dă din cap şi continuă: 

— Oricum, m-am hotărât să vin aici, să verific. Am 
aşteptat mult afară în pădure, până s-a cărat Magnus, apoi 
am intrat. 

— Ai găsit cheia? 

Saga încuviinţează şi îşi dă ochii peste cap. . 

— Sub ghiveci. Cât de previzibilă e lumea! În afară de 
noi, care suntem al naibii de inteligenţi. 

Zâmbeşte un pic, dar nu pare veselă de fapt. 

— Trebuie să ne grăbim, spun. Au de gând să o omoare 
pe Hanne. 

— Ce spui? Sunt mai mulţi? 


e 311 œ» 


— Magnus şi Margareta. Au ţinut-o pe femeia de la 
movilă închisă în pivniţă şi l-au omorât pe polițistul acela. 
E îngheţat în congelatorul din pivniţă. 

Saga strâmbă din nas şi face ochii mari. 

— Serios? În pivniţă? Aici? 

Dau din cap. 

— L-ai văzut? 

Vocea îi e şoptită. 

Dau din cap din nou. 

— La dracu’! Cum era? 

Mă gândesc. 

— Îţi aminteşti filmele acelea cu zombi de la Polul Nord? 
Arăta exact ca ei. Avea un strat de gheaţă pe piele şi... 

Vocea mi se stinge când văd expresia îngrozită a lui 
Saga. 

— Să ne grăbim, spun. Trebuie să merg să o avertizez pe 
Hanne. Poţi suna poliţia să le spui să meargă la movilă? 

Saga dă din cap cu un aer grav. 

— Mobilul e descărcat, spune. Dar fug acasă şi sun. Pot 
rămâne anonimă. 

După un moment, adaugă: 

— Şi nici nu e nevoie să spun ceva despre tine sau 
despre jurnal. 


e 312 + 


Malin 


Parcăm în faţa căsuţei lui Berit. Mergem spre intrare, 
sub o rafală de zăpadă. 

Peisajul atât de frumos cum numai în Ormberg ar putea 
fi, perfect în opulenţa pudrei albe de omăt. 

Andreas a condus tot drumul ca un nebun, iar eu am stat 
lângă el, cu inima cât un purice. Dar, cu cât ne-am 
îndepărtat mai mult de Ormberg, cu atât mi s-a părut mai 
exagerată ideea ca Berit să aibă vreo legătură cu crimele, 
deşi există circumstanţe pe care nu pot să le lămuresc. 

Pur şi simplu nu-mi pot imagina că femeia aceasta 
blândă şi şchioapă ar fi capabilă să omoare pe cineva. 

Aş înclina mai degrabă către Rut şi Gunnar Sten. 

Suzette şi Malik au plecat să le verifice pivniţa. 

Stefan Olsson a spus adevărul. 

Prietenul lui, Olle, a recunoscut că au provocat incendii 
în grădina adăpostului de refugiaţi, de mai multe ori, în 
1993. De ce au făcut asta? A răspuns numai că erau „tineri 
şi îngrozitor de proşti”. A recunoscut şi că au atârnat un 
cap de porc în copacul de lângă centrul pentru refugiaţi, 
însă a susţinut că a fost „o glumă”. 

Stefan a fost pus imediat în libertate. Bineînţeles, se 
face vinovat de câteva delicte, dar niciunul destul de serios 
pentru a fi ţinut în arest. 

Când ajungem în faţa casei, Andreas se opreşte brusc. 

— Ce e acolo? întreabă, arătând spre pădure, de cealaltă 
parte a câmpului. 

Mă uit şi văd ceva mişcându-se între tulpinile copacilor, 
dar e greu de sesizat prin perdeaua de zăpadă. 

— Arată ca cineva care pândeşte acolo, spun. 

Scrutăm pădurea, însă cine o fi fost nu se mai vede 
acum, aşa că mergem la uşa lui Berit. 

Urcăm micile trepte de pridvor şi batem la uşă. 

Uşa se deschide aproape imediat. 

Berit are obrajii roşii şi privirea buimacă. O agrafă cu o 
floare de fetru atârnă de breton ca o momeală colorată la 


e 313 >» 


capătul unei undiţe. 

— Hanne a dispărut! spune ea, înainte să apucăm să o 
salutăm. Doar ce-am ieşit cu câinele, şi când m-am întors 
nu mai era. 

Berit îşi pune mâna la gură şi închide ochii strâns. 
Pentru o clipă, mi se pare că se va pune pe plâns, însă apoi 
trage adânc aer în piept şi îmi întâlneşte din nou privirea. 

— Aşteaptă un pic, spun eu. Când ai venit acasă? 

Mă uit în hol. În mijlocul podelei e o pereche de ghete, 
iar alături e aruncată o geacă. 

— Acum câteva minute. Dar nu e nicăieri. Am căutat 
prin toată casa. 

— Putem intra? întreabă Andreas. 

Berit se dă la o parte ca să intrăm. 

— Scuze, spune ea. Apoi îşi pune ghetele la loc şi geaca 
în cuier. 

Căutăm prin toată casa, dar nici urmă de Hanne. 

— Ne putem uita în pivniţă? întreb, mulţumită că am un 
pretext să verific pivniţa lui Berit. 

— Sigur că puteți, spune Berit  încruntându-şi 
sprâncenele. Dar de ce ar fi acolo? 

Merge până la capătul coridorului şi deschide uşa joasă. 
Se deschide cu un scârţâit. 

Merg înainte, aprind lumina şi mă uit în jos. Pereţii 
zugrăviți în albastru sunt acoperiţi de etajere pline cu 
borcane cu dulceaţă şi pliculeţe cu seminţe de plante. 
Lângă scară e un sac cu cartofi. 

În rest, pivniţa e goală. 

Nicio legătură cu imaginea din mobilul lui Peter. 

E clar că fotografia nu a fost făcută aici. 

Andreas intră în bucătărie şi merge la fereastră. 

— Unde ajungi dacă o iei de-a curmezişul câmpului şi 
intri în pădure? întreabă el. 

Berit clatină din cap, sceptică. 

— Credeţi că e în pădure? De ce Dumnezeu s-ar duce în 
pădure? 

— Am văzut pe cineva acolo când am venit, spun. Chiar 
lângă copacul căzut. Şi urmele arată ca şi cum cineva ar fi 


e 314 >» 


străbătut câmpul. 

— Eu îl străbat tot timpul, încoace şi-ncolo, pufneşte 
Berit. Se apleacă peste tocul ferestrei şi priveşte afară. 

Se scarpină un pic la zgârieturile de pe antebraţul stâng. 
Par aproape vindecate. Roşeaţa puternică a trecut, iar 
cojile au căzut, lăsând să se vadă pielea subţire şi rozalie. 

Berit îmi remarcă privirea şi dă din cap. 

— Arbuştii de trandafiri. Niciodată nu mă învăţ minte. 

Apoi priveşte din nou spre marginea pădurii. Scrutează 
perdeaua de fulgi şi îşi încruntă sprâncenele. 

— La copacul căzut, ai spus? 

— Da, confirm eu. 

— Se ajunge la uzină, spune Berit. Sau la movilă, 
depinde pe unde o iei. 


e 315 » 


Hanne 


Înaintăm greoi prin zăpadă spre marginea pădurii. De 
îndată ce ajungem în umbra brazilor înalţi se face aproape 
întuneric. 

Pădurea e straniu de tăcută, zăpada care cade 
estompează toate zgomotele. 

Femeia din faţa mea e mică şi îndoită de spate, dar 
merge repede. Picioarele slabe păşesc prin zăpada adâncă 
cu aceeaşi uşurinţă cu care ar păşi pe un câmp înverzit, în 
soarele verii. 

Nu-mi amintesc să o fi întâlnit înainte, dar, pe de altă 
parte, mi-e greu să fiu sigură de asta. 

Nu mai pot conta pe mine însămi. 

E îmbrăcată într-o geacă lungă şi pantaloni termici. 
Şuviţe de păr subţiri şi şatene ies de sub căciula tricotată 
cu inimioare. 

Mi-a spus că o cheamă Margareta, mi-a explicat că Peter 
era rănit şi că trebuie să vin repede. Pe Berit o putem suna 
mai târziu, a spus Margareta, are mobilul cu ea. 

— Unde este? gâfâi eu, încercând să o ajung din urmă. 

Margareta se opreşte şi mă aşteaptă. 

— La muntele Ormberg, spune privindu-mă cu un aer 
grav. Ne vom întâlni acolo cu colegii tăi. 

Pădurea se îndeseşte. Brazii par să se apropie mai mult 
unii de alţii, ca şi cum nu ar vrea să ne dea drumul. Ca şi 
cum pădurea însăşi ar încerca să ne împiedice înaintarea. 

— Cum se simte? 

Margareta bate pe loc cu piciorul, pare nerăbdătoare. 

— Cum am spus. Nu ştiu exact. Dar n-avem prea mult 
timp. 

Apoi se uită în jur, îşi mijeşte ochii spre peticul îngust de 
cer cenuşiu care se zăreşte printre vârfurile copacilor. 

— Ar fi bine să ne grăbim. 

Dă din cap aprobator la propriul comentariu, se întoarce 
şi îşi continuă mersul. 

Devin dintr-odată conştientă că felul în care se comportă 


e 316 » 


e cam ciudat. De ce a venit ea şi nu unul dintre colegii mei 
să mă aducă? De ce mergem prin pădure în loc să luăm 
maşina? Şi de ce n-am putut-o aştepta pe Berit? Nu îi lua 
prea multe minute să-l plimbe pe Joppe, deşi e bătrân şi 
şchiop. 

— Cum ai spus că te cheamă? întreb şi grăbesc paşii să o 
ajung din urmă, însă nu e simplu, pentru că zăpada îmi 
ajunge până la genunchi şi e grea. Picioarele îmi ard din 
cauza efortului. 

— Margareta Brundin, spune ea fără să se întoarcă spre 
mine. 

— Eşti de aici? Din Ormberg? 

Se opreşte. Se întoarce spre mine. Zâmbeşte un pic, 
pentru prima oară. O reţea adâncă de riduri se întinde în 
jurul ochilor ei şi ceva ce aduce a devoțiune sau poate 
iubire se întrezăreşte pe chipul ei. 

— Am locuit aici toată viaţa. Nu există un loc mai bun. 

— Şi lucrezi cu poliţia? 

Margareta râde zgomotos şi îşi dă jos mănuşa de 
Lovikka. Scormoneşte în buzunar şi scoate un pachet de 
ţigări. Aprinde una şi trage un fum. 

— Eu, polițistă? 

Râde din nou, dar râsul se preschimbă în tuse horcăită. 

— În niciun caz, spune şi îşi drege glasul zgomotos. Sunt 
mulţi ani de când nu mai lucrez. Când lucram, eram 
moaşă. Dar nepoata mea, Malin, e polițistă. O ştii, a lucrat 
cu tine. 

Când vede că nu răspund, îşi apleacă capul într-o parte 
şi mă priveşte. 

— Nu-ţi aminteşti de ea? 

— Nu, răspund şi mi-e ruşine, ca şi cum eu aş fi ales 
uitarea asta, când, de fapt, ea m-a ales pe mine. 

Margareta dă din umeri şi se uită în sus, la zăpada care 
cade. Stinge ţigara în zăpadă şi îşi pune mănuşa. 

— Ar fi bine să mergem, spune. 

Mai înaintăm o sută de metri în tăcere. Brazii se mai 
răresc un pic. Pe ici, pe colo apar buşteni, mărturie că au 
fost tăiaţi copaci. Terenul devine mult mai accidentat, 


e 317 » 


suntem nevoite să mergem în jurul unor bolovani uriaşi şi 
să sărim peste trunchiuri căzute de copac. 

Ceva mai târziu, ajungem la o şosea. 

— Aproape am ajuns, spune Margareta. Traversăm şi 
intrăm pe acolo. 

Arată spre brazii de pe cealaltă parte a şoselei. 

— Cât mai avem? 

— Nu mult, spune ea şi sare peste şanţul acoperit de 
zăpadă, apoi traversează şoseaua. 

O urmez, însă o senzaţie neplăcută nu-mi dă pace. Să 
intrăm în pădure, din nou? 

Frigul îmi pătrunde prin fesul subţire, iar urechile parcă 
îmi sunt de gheaţă. Pantalonii îmi sunt plini până la 
genunchi de apă şi zăpadă. 

Pentru o clipă cântăresc posibilitatea de a rămâne aici, 
lângă şoseaua deszăpezită. Dar mă gândesc la Peter. Dacă 
e acolo, în pădure? Dacă zace rănit în vreuna dintre case? 
Singur, bolnav şi incapabil să se urnească de acolo? 

Margareta dispare între doi brazi, iar eu o urmez. 

Peter trăieşte, mă gândesc. Aşa trebuie să fie. 

Altfel de ce ar fi trimis-o să mă aducă? 

Terenul se schimbă din nou. Începem să mergem la deal. 
Iniţial se vede numai o pantă uşoară, apoi panta devine 
abruptă. Sunt nevoită să mă ţin de crengi şi de arbuşti ca 
să nu cad. Blocuri mari de zăpadă îmi cad pe faţă şi pe 
guler. Dar Margareta îşi urmează drumul, ca o capră de 
munte enigmatică şi neobosită. 

Rămân surprinsă când arunc o privire peste umăr. 

Sub noi se întinde o pădure nesfârşită, acoperită de 
zăpadă - trebuie să fi mers mult mai departe şi să ne fi 
căţărat mult mai sus decât credeam eu. Zăresc o turlă de 
biserică, dar zăpada înceţoşează orizontul şi face peisajul 
să se piardă dincolo de pâcla albă. 

— Aşteaptă! strig eu. 

Margareta se opreşte, se întoarce şi începe să se 
deplaseze prin zăpadă, înapoi spre mine. 

— Ce? 

— Trebuie să mă odihnesc. Nu sunt în stare să merg atât 


e 318 » 


de repede. 

— Ajungem imediat, spune ea. Hai, vino! 

Picioarele îmi sunt amorţite şi înţepenite, dar fac cum 
spune ea şi o urmez sus, pe munte. 

Pe ici, pe colo, văd urme de tălpi traversând povârnişul, 
pesemne poliţia l-a căutat pe Peter şi pe aici. 

Ajungem la un platou, o porţiune plană de pământ 
acoperit de zăpadă, înconjurată de tufişuri şi arbuşti. La 
dreapta zăresc o formaţiune de pietre înalte, înzăpezite, 
dispuse în cerc. 

Margareta stă la marginea platoului fără să spună nimic. 
Priveşte pădurea cu mâinile atârnând pe lângă ea şi cu 
bărbia coborâtă. Apoi se întoarce încet spre mine. 
Respirația i se transformă în mici nori care îi umbresc 
ochii. 

_ — Uite, ce frumos, spune ea cu o blândeţe neaşteptată. 
Işi pune mâna pe braţul meu. 


e 319 » 


Jake 


Mă sui pe muntele Ormberg. E abrupt şi trebuie să mă 
ţin de arbuşti şi crengi ca să nu mă poticnesc. 

Dar, de fiecare dată când prind câte o creangă, disloc o 
grămadă de zăpadă care-mi aterizează drept în faţă. 

E ca şi cum pădurea mă scuipă, de parcă nu mă vrea 
aici. Durerea de cap se face amintită de fiecare dată când 
privesc în sus, şi cu ea vine senzaţia de rău. Un timp, mi-a 
fost teamă să nu am vreo hemoragie cerebrală - aşa a 
murit bunica -, dar îmi spun că nu trebuie să-mi fie frică. 
Bunica avea aproape optzeci de ani şi era bolnavă tot 
timpul. 

Margareta şi Hanne se caţără pe povârniş cam la 
cincizeci de metri în faţa mea. Prin perdeaua de zăpadă 
arată ca două figurine din beţigaşe abia schiţate. 

Am mers după ele tot drumul de la casa lui Berit. 

Imediat după ce am ajuns acolo şi am parcat motoreta în 
pădure, Berit a ieşit cu câinele şchiop. lar înainte să apuc 
s-o avertizez pe Hanne, a apărut Margareta. A mers la 
casa lui Berit şi a bătut la uşă. 

Trebuie să fi stat şi s-o fi aşteptat pe Berit să iasă. Ca un 
lup care-şi adulmecă prada. 

Speram să ajung înainte, în schimb am fost nevoit să le 
urmăresc. Pentru o clipă, m-am gândit să iau motoreta şi 
să ajung înainte la movilă, dar nu am îndrăznit. 

Margareta ar putea să o omoare pe Hanne înainte să 
ajungă acolo. 

Oricum, cu puţin noroc, poliţia va fi acolo când 
Margareta şi Hanne vor sosi. Saga trebuia să-i sune 
imediat ce ajungea acasă. 

Mă uit la figurinele de beţişoare ale Margaretei şi ale lui 
Hanne. 

Nu înţeleg cum de pot merge atât de repede, sunt foarte 
bătrâne amândouă. 

Tata spune că totul se duce naibii când îmbătrâneşti - 
auzul, văzul, memoria -, dar lent, în slow motion, gen. Atât 


e 320 » 


de lent că nici măcar nu îţi dai seama, ca atunci când 
rulezi un film vechi, cadru după cadru. 

Cu mama nu a fost aşa. 

S-a îmbolnăvit şi a murit repede, deşi nu era bătrână. Cu 
toate că Hadiya, doctoriţa cu piept frumos, a tot pompat în 
ea otrăvuri pentru celulele acelea. 

E greu de înţeles, dar mai ales nedrept: cum de Berit şi 
Margareta, care sunt aşa de bătrâne, pot trăi mai departe, 
deşi mama e moartă şi îngropată. 

Undeva pe pantă, în faţa mea, trosneşte o creangă, apoi 
se aude un strigăt. g 

Mă opresc, cu răsuflarea tăiată. Imi ridic ochii, mi-e 
brusc teamă ca Hanne să nu se rostogolească la vale, ca 
un bulgăre gigantic. 

Dar e în regulă. 

Nu se rostogoleşte nicio Hanne. 

Continui să mă caţăr. Îmi pun un picior în faţa celuilalt, 
iarăşi şi iarăşi, cu toate că sunt atât de obosit, flămând şi 
ameţit că aş prefera să nu fac altceva decât să mă întind 
pe zăpadă şi să dorm. 

Deşi nu am voie să fac asta. Frigul e un pericol fatal, îţi 
şopteşte că ai nevoie de câteva minute de odihnă - şi apoi, 
hop, eşti mort şi îngheţat ca un nenorocit de om de 
zăpadă. 

Exact ca P. 

Încerc să nu mă gândesc la cadavrul din congelator, fac 
un salt peste o creangă acoperită de zăpadă şi iscodesc 
înainte. 

De ce o ia Margareta pe Hanne aici, sus? Trebuie să 
existe locuri mult mai potrivite să ucizi pe cineva, atât de 
multe locuri la care se ajunge mai uşor. 

Mai ales dacă eşti bătrân. 

Muntele Ormberg e dificil de escaladat, până şi în timpul 
verii. Saga şi cu mine ne-am căţărat până sus de câteva ori 
astă-toamnă. 3 

Am stat în iarbă, deasupra prăpastiei Attestupan, am 
mâncat bomboane şi am admirat peisajul. 

Satul arăta foarte frumos de acolo, ca într-o vedere. 


e 321 œ» 


Nimic din lucrurile urâte şi dărăpănate, despre care Hanne 
vorbeşte în jurnal, nu se vedea de aici. 

Toate casele dărâmate, fațadele acoperite de graffiti şi 
carcasele vechi de maşini se şterseseră, de parcă Melinda 
ar fi fardat tot satul cu una dintre pensulele ei groase. 

Mă uit din nou în sus. 

Hanne s-a oprit pe platoul din faţa prăpastiei 
Âttestupan, în stânga vestigiului antic, însă pe Margareta 
nu o văd, trebuie să fi mers mai departe. 

Mai departe? E numai prăpastia. 

Şi dintr-odată înţeleg. 

Pricep imediat de ce Margareta a luat-o pe Hanne aici 
sus, pe muntele Ormberg. Şi de ce e atât de important să 
facă asta azi, când ninge. 

Îmi amintesc cuvintele lui Magnus. 

— Dar sigur va cădea mai multă zăpadă săptămâna asta. 
Trebuie astăzi? 

Mă trece un fior rece, mă uit înapoi. 

Da. Zăpada care cade îi va acoperi urmele Margaretei. 
Propriile mele urme au fost deja învelite de fulgii pufoşi. 

Iuţesc pasul, aproape că o iau la fugă în sus pe povârniş. 
Dar picioarele îmi alunecă şi cad. Mă lovesc puternic cu 
capul de pământ şi mă tai la faţă în ceva ascuţit. Mă 
prăvălesc în jos pe povârniş până reuşesc să mă prind de o 
creangă, ca să mă pot ridica, să mă scutur de zăpadă. 

Îmi scot mănuşa, scuip zăpada şi îmi pun mâna pe 
obrazul rece şi amortit. 

Simt o crestătură. Ceva cald şi lipicios îmi curge pe faţă. 

Sânge. 

Dar e numai o rană mică, îmi spun. Nu e nimic în 
comparaţie cu ce o să se întâmple cu Hanne dacă 
Margareta reuşeşte să o păcălească şi să o ducă la 
prăpastie. 

Continui să merg prin zăpada adâncă până ajung pe 
platou. Inima îmi bate de-mi sare din piept şi gâfâi de efort 
atunci când mă pun pe vine în spatele unui arbust plin de 
zăpadă şi mijesc ochii. 

Hanne şi Margareta se profilează pe fundalul cerului. 

e 322 + 


Stau pe marginea prăpastiei Âttestupan şi par a privi în 
zare peste sat. Pare un tablou atât de paşnic. Mâna 
Margaretei se odihneşte uşor pe braţul lui Hanne, ca şi 
cum ar vrea s-o protejeze, când de fapt e tocmai invers. 

Când, de fapt, e o cotoroanţă, o babă nebună şi ucigaşă. 

Sângele picură în zăpada din faţa mea, dar nu-mi pasă. 
Nu mă pot gândi decât la Hanne. Nimic nu trebuie să i se 
întâmple - nu numai pentru că e responsabilitatea mea, ci 
şi pentru că e prietena mea -, chiar dacă ea nu ştie. Cea 
scris în jurnal a fost mai sincer şi mai important decât 
orice mi-ar fi spus vreodată vreun adult. Şi, deşi m-a 
supărat ce a scris despre tata, nu regret că i-am citit 
jurnalul. 

Te rog, dă-te înapoi, spun în gând. Nu merge atât de 
aproape de prăpastie. 

Dar Hanne nu face decât să stea acolo lângă Margareta, 
neamintindu-şi nimic şi nepricepând nimic. Nici nu 
bănuieşte ce are de gând cotoroanţa: să o împingă în 
prăpastie de îndată ce are ocazia. 

Şi numai eu o pot opri. 

Mă ridic şi încep să merg spre ele. Zăpada estompează 
sunetul paşilor mei, iar ele nu par să observe că mă apropii 
din spate. 

Până la urmă ajung atât de aproape că pot vedea 
întregul Ormberg întinzând-se la poalele muntelui. Zăresc 
turla bisericii şi coşuri de fum pe ici, pe colo, de la casele 
ascunse printre copaci. 

Acum aproape că le pot atinge. Pot atinge umărul lui 
Hanne sau căciula ridicolă cu inimi a Margaretei. 

Ceva în mine se întăreşte sau poate că îngheaţă bocnă. 
Toată teama şi disperarea se evaporă. Se transformă în 
hotărâre şi putere. 

Nu am de gând să o las să o omoare pe Hanne. 

— Hanne, spun. 


e 323 = 


Hanne 


Cineva îmi rosteşte numele. 

Iniţial cred că e numai imaginaţia mea, creierul meu 
care a invocat acel glas. Pentru că de ce m-ar striga cineva 
aici, pe munte? 

Dar femeia care e cu mine, al cărei nume l-am uitat deja, 
se întoarce fulgerător în direcţia din care se aude glasul. 
Fac şi eu la fel, deşi mai lent, pentru că picioarele şi 
spatele mă dor de la efortul depus în lunga escaladă. 

În zăpada din faţa mea se află un băiat. 

Figura lui îmi pare familiară. E ceva legat de uşoara 
arcuire a buzei superioare şi de privirea intensă şi 
întunecată. Şi mai e vocea: cu toate că e senină, are un ton 
pătrunzător, precum al unui cântăreţ. 

Pare a fi cam de cincisprezece ani, îmbrăcat într-o geacă 
de puf, căciulă şi blugi acoperiţi cu gheaţă până sus, pe 
coapse. Un pulover lung şi roz se iţeşte de sub geacă, iar 
un fir destrămat îi atârnă în zăpadă. De-a latul obrazului 
are o rană deschisă, şi sângele îi curge pe bărbie. 

Mă uit la femeie, la trupul ei mic şi robust, la obrajii 
îmbujoraţi şi la ochii ei ca nişte nasturi negri, căscaţi de 
mirare. 

— Jake Olsson, pentru Dumnezeu, ce faci aici? spune ea. 
Tatăl tău ştie unde eşti? 

— Vino, Hanne! spune băiatul, cu privirea aţintită spre 
mine în continuare. Trebuie să plecăm. 

— Nu va merge nicăieri, spune femeia. Dar tu trebuie să 
pleci acum, Jake Olsson. Fugi acasă la tatăl tău! Numai 
Dumnezeu ştie cât de mult are nevoie de tine şi de sora ta. 

Băiatul pe nume Jake face un pas şi îmi prinde braţul, în 
timp ce femeia mă strânge mai puternic de celălalt braţ. 
Ochii lui mari şi întunecaţi transmit un fel de hotărâre care 
rămâne aceeaşi şi când îl privesc. 

— Are de gând să te împingă în prăpastie, spune el cu 
respiraţia tăiată şi schiţând un gest din cap spre femeie. 

— N-am auzit niciodată o prostie atât de mare, răspunde 


e 324 » 


ea, şi-şi duce mâna liberă la gură, de parcă ar vrea să 
arate cât de şocată e. 

— Da. Ai de gând să o împingi în prăpastie, pentru că 
începe să îşi amintească din nou. Ţi-e teamă să nu-şi aducă 
aminte că tu şi Magnus l-aţi omorât pe polițistul acela, 
Peter. Şi că pe femeia cu părul lung o ţineaţi închisă în 
pivniţă. 

Când băiatul spune asta despre Peter, mi se înmoaie 
picioarele. Dar braţul lui e ferm şi reuşesc să rămân 
dreaptă. 

— Peter e mort? 

Cuvintele îmi sunt o şoaptă care se pierde imediat 
printre copaci. Ca şi cum nici măcar pădurea nu ar dori să 
fie spuse cu voce tare. 

Băiatul încuviinţează din cap. 

Femeia se uită acru la mine. 

— Nu trebuie să crezi aşa... ceva, spune ea cu voce 
joasă. Face un semn din cap spre băiat şi scuipă în zăpadă. 
Nu face decât probleme, de când era mic. Vino acum, 
Hanne. Trebuie să ajungem la Peter. Nu avem timp pentru 
el. 

— Nu o asculta, spune băiatul. Minte. E o ucigaşă. 

Femeia râde isteric şi apoi tuşeşte. 

— Cerule, Jake! Trebuie să recunosc că ai fost înzestrat 
cu o imaginaţie bogată. De la cine ai moştenit-o? Nu de la 
beţivul de taică-tău, asta-i sigur. 

Nu ştiu pe cine să cred. Situaţia e prea absurdă: stau pe 
un munte în mijlocul pădurii, cu zăpada până la genunchi, 
cu două persoane pe care nu le cunosc. 

Povestea băiatului pare greu de crezut. Dar, pe de altă 
parte, nu am idee ce s-a petrecut cu Peter. I s-ar fi putut 
întâmpla orice, inclusiv ceva violent. 

Dar să fi fost omorât? 

Nu, asta nu e posibil. Dacă s-ar fi întâmplat, ar fi trebuit 
să îmi aduc aminte. Ceva fragmente s-ar fi sudat acolo, în 
memorie. Un astfel de eveniment crucial n-ar fi avut cum 
să treacă neobservat. 

Mă uit la femeie, îi întâlnesc privirea din ochii mici şi 


e 325 œ» 


rotunzi ca doi nasturi. 

De ce m-a adus, de fapt, sus, pe munte, la marginea 
prăpastiei? 

Poate fi totuşi ceva adevărat în ceea ce spune băiatul? 

Femeia schiţează uşor un gest din cap spre mine. 

— Hanne, spune ea cu voce suavă, ca şi cum i s-ar 
adresa unui copil. Îţi dai şi tu seama cât de nebunesc sună 
asta. 

Băiatul mă trage de un braţ, iar femeia de celălalt. 

Mă poticnesc în zăpadă încoace şi-ncolo, între ei doi. 

Încetul cu încetul, ne apropiem de marginea prăpastiei. 


e 326 » 


Malin 


Am înaintat pe urmele paşilor preţ de aproape o oră 
înainte de a ajunge la movilă. Nu am mers prea mult, de 
fapt, însă zăpada e adâncă, iar pădurea e plină de copaci 
căzuţi şi de gropi. Fiecare metru a presupus efort, fiecare 
pas mi-a pus muşchii la grea încercare. 

Poiana e pustie şi tăcută. Banda de delimitare alb- 
albastră, prinsă de copaci, flutură în vântul slab. Pe zăpadă 
se văd urme de paşi din toate direcţiile. 

— Nu ne putem da seama pe unde au continuat urmele, 
spune Andreas. Prea mulţi inşi au umblat pe-aici. Şi-acum 
zăpada va începe din nou să cadă. 

Mă uit la urmele acoperite de zăpadă ale poliţiştilor, 
legiştilor şi curioşilor. Apoi dau la o parte zăpada de pe 
una dintre pietrele movilei şi mă aşez. Mă dor picioarele 
din cauza efortului. 

— Unde crezi că au mers? 

Folosesc pluralul pentru că Andreas şi cu mine am 
constatat imediat că Hanne nu era singură în pădure - în 
zăpadă erau urmele a cel puţin două persoane, poate trei. 

Andreas înaintează greoi spre mine, se apleacă în faţă şi 
îşi sprijină mâinile pe genunchi. Se uită în jur. Respiratia îi 
iese din gură ca un panaş, iar obrajii i s-au înroşit din 
cauza frigului. În barbă i s-au format mici cristale de 
gheaţă. 

— Nu am idee, răspunde. 

Răcoarea mi se strecoară sub geacă. Cât timp am fost în 
mişcare, nu am îngheţat, dar acum dârdâi de frig. Sub 
geaca groasă un strat de sudoare rece îmi acoperă pielea, 
iar piatra pe care stau pare de gheaţă. 

În spatele nostru se înalţă muntele Ormberg, ca un 
uriaş. Undeva se aude sunetul unei crengi care trosneşte, 
poate mişcată de vreo căprioară sau de vreun elan. 

Ca întotdeauna când vin la movilă, mă gândesc la 
scheletul pe care l-am găsit. La asta şi la toate acele dăţi în 
care am venit aici vara cu prietenii mei, am băut bere şi l- 


e 327 œ» 


am aşteptat pe copilul-nălucă - cel care nu a venit 
niciodată. Şi mă mai gândesc la prietenii care au plecat în 
Stockholm, Katrineholm sau Orebro. 

Şi la Kenny, care s-a dus mult mai departe. 

Ormberg e plin de aşa ceva - de lucruri care nu s-au 
întâmplat niciodată şi de oameni care nu au rămas. 

Îmi apare în faţa ochilor profilul îndesat al mamei mele. 

Ce a determinat-o să rămână? De ce nu s-a mutat, ca 
ceilalţi? Înţeleg mai bine de ce au rămas Margareta şi cu 
Magnus - nu s-ar potrivi niciunde altundeva. Sunt atât de 
al naibii de ciudati. Dar mama sigur ar fi reuşit să-şi facă o 
viaţă frumoasă la Stockholm. 

Nu era nevoie să ruginească în Ormberg. 

Din pădure se aude un bufnet. 

— Ce-a fost asta? întreb, iscodind printre tulpinile 
înzăpezite ale copacilor. 

E linişte, nu se vede nicio mişcare printre copaci. Niciun 
om, niciun animal. 

Andreas dă din umeri. 

Poate o căprioară. 

Mă uit la el cu coada ochiului. 

Nu am vorbit despre ce s-a întâmplat între noi. Nu ştiu 
ce simte el, dar nici eu nu sunt sigură de ceea ce simt. 
Singura certitudine pe care o am este că nu va fi nicio 
nuntă cu Max şi, în mod ciudat, nu-mi pare deloc rău. 

Preţul întoarcerii mele în Ormberg. 

Aici mă copleşesc atâtea amintiri, sunt atât de multe 
lucruri care-mi amintesc de ceea ce nu vreau să fac cu 
viaţa mea. Dar totuşi Ormberg mi-a oferit o altă 
perspectivă în ceea ce-l priveşte pe Max. Cu cât petrec mai 
mult timp aici, cu atât sunt mai convinsă că nu vreau să 
mă căsătoresc cu el. Nici măcar nu mai ştiu dacă vreau să 
mă mut la Stockholm. Simt că e prea departe de mama. Şi, 
dacă e ceva ce am înţeles în ultimele săptămâni, este că 
vreau să fiu aproape de ea. 

Şi treaba cu pregătirea în domeniul juridic - de ce aş 
face asta de fapt? Imi place să fiu polițistă. 

Tocmai când mă ridic, îmi sună mobilul. 


e 328 » 


Îmi scot mănuşa şi caut prin buzunar. Mâinile îmi sunt 
amorţite de frig şi abia reuşesc să răspund. 

E Manfred. 

— Aţi găsit-o pe Hanne? 

— Nu. Urmele au dus la movilă, aşa cum am crezut. Dar 
apoi apar al naibii de multe urme şi nu ne dăm seama unde 
au plecat. Pe deasupra, o să se pornească din nou 
ninsoarea. 

— Bine. A sunat o persoană să dea un pont şi a afirmat 
că cineva e pe cale de a fi ucis la movilă. 

— Ce? A sunat acum? 

— Da, acum un moment. 

— Cine a sunat? întreb. 

— El sau ea nu a vrut să-şi dea numele, dar conform 
colegei care a preluat convorbirea avea vocea unui copil, 
aşa că ar putea fi un fel de glumă. Oricum, plecăm într- 
acolo, dar fiţi şi voi cu ochii-n patru. 

— Sigur. Dar pare calm aici. 

— Aha. Bine. 

Manfred pare distrat, ca şi cum gândurile lui ar fi în altă 
parte. 

— Ei bine, mai e un lucru. Bijuteria aia pe care o purta 
Hanne, medalionul Azrei. Cea care conţinea păr. 

— Da? 

— Ai atins-o? Ai atins părul, adică? 

Mă gândesc şi îmi amintesc momentul în care Andreas şi 
cu mine ne aflam în maşină în dreptul casei lui Berit. Cum 
medalionul se deschisese ca o scoică aurită în mâna lui 
Andreas şi cum am atins cu vârful degetului şuviţa de păr 
negru. 

— Da, răspund. Cred că l-am atins. Voiam să ştiu ce este. 

Mă întorc şi îi întâlnesc privirea lui Andreas. Acesta 
mimează un „ce” din buze şi ridic mâna pentru a-i semnala 
să aştepte o clipă. 

— Şi când am găsit-o pe Azra la movilă, atunci ţi-au luat 
proba? 

— Da, atunci. Dar de ce? 

— Putem vorbi despre asta mai târziu, spune Manfred. 


e 329 + 


Am avut o convorbire cu legiştii şi îşi puneau întrebări, 
pentru că... Ah. Îţi explic când ne vedem. A fost o 
încurcătură. 

— Bine, spun. Aşteptăm la movilă. 

— Bun, ne vedem într-un moment. 

Închidem convorbirea şi las telefonul să alunece în 
buzunar. Îmi pun mănuşa şi îi întâlnesc privirea lui 
Andreas. Ochii lui sunt negri, iar gheaţa îi sclipeşte în 
barbă. 

— Ce este? 

— Un puşti a sunat şi a afirmat că aici va avea loco 
crimă. Vor sosi în cincisprezece minute. 

— Aha. Şi chestia cealaltă? Ai spus ceva despre faptul că 
ai fi atins ceva. 

— Ah, asta. Manfred m-a întrebat dacă am atins părul 
din medalionul Azrei. 

— De ce? 

— Nu ştiu. Se pare că legiştii l-au întrebat în legătură cu 
asta. 

Andreas încruntă din sprâncene şi îşi îndreaptă căciula. 

— Straniu. 

Dau din cap. 

Se aude un bufnet surd şi ne întoarcem amândoi în 
acelaşi timp. Se aud nişte voci la distanţă, aşa de vag că ar 
putea fi doar închipuite. Aproape că sună de parcă ar veni 
de pe muntele Ormberg. Şi se mai aude un trosnet de 
crengi din cealaltă direcţie. 

Andreas coboară pe vine şi şopteşte. 

— Drace! Aici e cineva. 

Are dreptate. Un om sau mai mulţi se află mai sus, pe 
muntele Ormberg. Şi altcineva se îndreaptă spre noi 
dinspre şosea. 

Mă aşez lângă Andreas şi sper ca arbuştii mici şi 
acoperiţi de zăpadă să ne ascundă bine. Mă sprijin cu 
mâna de spatele lui. 

Vocile dinspre munte se aud mai clar acum. E ca şi cum 
două persoane vorbesc una cu cealaltă, se ceartă în 
legătură cu ceva. lar paşii dinspre şosea se apropie. 


< 330 œ» 


Mă străduiesc să nu mă mişc, strâng puternic umărul lui 
Andreas. După câteva clipe văd o persoană venind dinspre 
brazi. 

E un bărbat solid. Merge aplecat în faţă, cu paşi greoi, 
înceţi, şi ţine ceva în mână, dar nu pot vedea ce anume. 

Clipesc şi îmi ţin respiraţia. 

E Magnus. 

Magnus-Pungă. Vărul meu. 


e 33l - 


Hanne 


Marginea prăpastiei e la numai câţiva centimetri de 
picioarele mele. 

Incerc să nu mă uit, dar zăresc totuşi pământul jos, în 
depărtare. 

Copacii şi arbuştii par atât de mici, e ca şi cum m-aş uita 
la un peisaj miniatural, precum acelea care înconjoară o 
cale ferată de jucărie, una de modă veche. 

— Ţi-am citit jurnalul, spune băiatul trăgându-mă de un 
braţ. 

— Cum? 

— L-am găsit în pădure. 

— Prostii! şuieră femeia şi o trage de braţ şi mai 
puternic, încât toţi ne clătinăm. Sunt nevoită să mai fac un 
pas în direcţia prăpastiei. 

Băiatul nu se dă bătut: 

— Ştiu totul despre tine şi Peter. Ca de exemplu că i-aţi 
vizitat pe inuiţi în Groenlanda. Şi că tu şi Peter aveţi un 
coleg pe nume Manfred, care mănâncă foarte multe rulouri 
cu scorţişoară, deşi Peter crede că e gras şi că ar trebui să 
ţină cură de slăbire. Am învăţat şi o mulţime de cuvinte ca 
anomalie, fetişist şi schizofrenic. 

Mă întorc cu spatele la femeie şi îl privesc în ochi pe 
băiat. Îşi şterge din sângele de pe faţă cu dosul mănuşii. 
Pe marginea rănii adânci i s-a adunat zăpadă. 

Să fie posibil? Ar fi putut să-mi găsească jurnalul în 
pădure? 

Ar putea fi adevărat. Cum altfel ar fi putut afla acele 
lucruri despre Peter şi despre Manfred? Ştie până şi de 
călătoria în Groenlanda. 

— Şi Ajax, spune băiatul. Labradorul tău. Cel sub care s- 
a spart gheaţa şi s-a înecat. Am citit despre el. 

Pământul se clatină sub mine. 

Ajax? 

Băiatul sigur mi-a citit jurnalul. 

— De unde ştii ce i s-a întâmplat lui Peter? întreb. 


e 332 + 


— Ai scris în jurnal că aţi găsit o uşă secretă în bucătăria 
lui Magnus. Am fost acolo. Uşa secretă ducea în pivniţă. 
Acolo a fost omorât Peter. L-am... 

Băiatul clipeşte de mai multe ori, pare necăjit. 

— ...găsit, spune el apoi, cu voce joasă. 

Spune adevărul. 

Ştiu asta pur şi simplu, iar certitudinea e devastatoare. 
Aşa ceva nu ar putea fi fabulaţia unui adolescent. 

Mă uit din nou la băiat şi acum sunt sigură că l-am mai 
văzut înainte. Doar că nu îmi amintesc unde anume. Pe 
retină mi se perindă imagini cu o pădure întunecată şi cu o 
rochie care sclipeşte. 

Femeia mă trage de braţ. 

— Minte, şuieră ea şi trage din nou. Nu crede un cuvânt 
din ce spune. 

Băiatul mă trage de celălalt braţ. 

— Nu, ea minte. E o ucigaşă. 

Trag amândoi de mine. 

Sunt la mijloc şi nu mă pot elibera. Femeia e mică, dar 
surprinzător de puternică. Ne trage pe toţi mai aproape de 
marginea prăpastiei, încet şi sigur. Băiatul şi cu mine ne 
străduim cât putem să tragem în direcţia opusă. 

Sub noi se întinde Ormbergul. 

Zăresc o siluetă care se mişcă pe pajişte. E un bărbat, 
un tip uriaş care se mişcă stângaci prin zăpadă. 

E ceva cunoscut în felul lui de a se mişca, ceva cu corpul 
acela mătăhălos, cu modul în care se apleacă înainte şi se 
sprijină cu mâinile pe genunchi când îşi trage răsuflarea. 

Şi deodată îmi aduc aminte, peste mine se revarsă un 
fluviu de amintiri. Sunt numai fragmente, însă sunt 
suficiente ca să înţeleg. 

Bărbatul acela m-a fugărit prin pădure în seara 
dispariţiei lui Peter, îmi amintesc acum. Pe mine şi pe 
femeia pe care Peter şi cu mine am găsit-o în pivniţă. 
Pentru că era o femeie acolo? 

Da. Da. 

Îmi amintesc de părul ei lung şi încărunţit şi de expresia 
ei îngrozită după ce Peter a deschis cu o lovitură de picior 


<e 333 + 


uşa închisorii ei. 

Nu ştiu dacă a vrut să fugă pentru că era liberă sau 
pentru că îi era teamă de noi, cert este că a fugit. lar eu 
am fugit după ea. Dar tocmai când urcam scara pivniţei a 
apărut bărbatul. 

A strigat ceva, a luat-o de păr şi a târât-o pe podea. Dar 
ea s-a eliberat şi a fugit pe uşa de la intrare. In clipa 
următoare, bărbatul se afla pe podeaua bucătăriei cu 
pumnul plin de fire de păr lungi şi încărunţite. 

Apoi totul se şterge din amintire. Poate că bărbatul s-a 
bătut cu Peter, pentru că îmi amintesc zgomotul de 
porțelan spart şi gemete înăbuşite din pivniţă. 

Următoarea amintire: bărbatul ne fugărea pe mine şi pe 
femeie prin pădure. Ploaia îmi biciuia faţa. Furtuna vuia. 

Bărbatul era încet şi stângaci, însă avea... 

O puşcă! 

Bărbatul avea o puşcă! 

Îmi amintesc sunetul distinct al unui foc de armă, apoi al 
altuia. Pe urmă, o femeie însângerată la pământ. 

Femeia din pivniţă? 

Şi îmi mai apare o imagine pe retină: îmi amintesc cum 
femeia de pe jos îşi plimba mâna pe decolteul meu. 
Cuprindea acel medalion cu degetele, încercând să îmi 
spună ceva. 

Mă înfior şi clipesc. 

Mă uit încă o dată la bărbatul puternic care se apropie 
de jos, dintr-odată extrem de conştientă de drama care 
urmează să aibă loc. 

Băiatul mă priveşte. Pare îngrozit, dar are totodată o 
mină hotărâtă. 

Se întoarce spre femeia care mă ţine de braţ. 

— Sper că ştii că Magnus se va muta de la tine, spune el. 

După un moment, adaugă: 

— Vrea să te părăsească, exact cum a făcut Lill-Leffe. 
Scria în jurnal. Crede că nu eşti decât o babă enervantă 
care îl bate la cap tot timpul. 

Pentru o clipă femeia pare să-şi piardă controlul. Se uită, 
nevenindu-i să creadă, la băiat, cu ochii mari. Strânsoarea 


e 334 >» 


mai slăbeşte un pic. Profit de ocazie şi îmi smucesc mâna 
până mi-o eliberez. 

Femeia se clatină, se poticneşte, dar reuşeşte să se 
prindă de geaca băiatului. Face un pas către margine şi îl 
trage şi pe el, centimetru cu centimetru. 

Mă trece un fior rece când înţeleg ce e pe cale să se 
întâmple. 

Închid ochii şi îi adresez o rugăciune tăcută acelui 
Dumnezeu în care nu cred. Îl rog să îmi spună ce să fac. 
Dar tot ce se aude e respiraţia rece a pădurii şi propriile 
mele bătăi de inimă. 

Când deschid ochii îi văd pe băiat şi pe femeie ţinându-şi 
echilibrul pe marginea prăpastiei. Băiatul deschide gura 
vrând să spună ceva, dar rămâne mut. In secunda 
următoare, se prăbuşesc. Aud trosnet de crengi şi mai 
multe bufnete puternice. 

Apoi se face linişte. 

E ca şi cum n-ar fi existat. 


e 335 + 


Malin 


Se aude un zgomot surd din pădure, urmat de un 
trosnet, ca şi cum cineva ar rupe un mănunchi de 
vreascuri cu o lovitură de picior. 

Andreas mă strânge mai puternic de braţ şi îmi şopteşte 
în ureche: 

— La naiba! Cred că cineva a căzut în râpa aceea. 

— Attestupan? 

— Da, cred că am văzut pe cineva sau ceva căzând. 

— Dumnezeule! Nimeni nu supravieţuieşte unei căderi 
de acolo. 

Fugim spre râpă. 

— Şi cu tipul cum rămâne? întreabă Andreas cu sufletul 
la gură. Vărul tău. 

— Magnus? Nu ştiu ce face aici, dar e total inofensiv. 
Vorbim cu el mai târziu. 

— Eşti sigură? 

Mă gândesc la Magnus. 

La corpul lui uriaş şi la buzele cărnoase şi roşii. La 
privirea care i se fixează în pământ de îndată ce încerc să 
vorbesc cu el. 

— E blând ca un mieluşel, spun. 

Înaintăm greoi printre brazi, în direcţia muntelui şi a 
râpei Âttestupan. Zăpada se spulberă în jurul picioarelor 
noastre când grăbim pasul. 

Corpul se află agăţat de un tufiş, chiar lângă zidul 
vertical al muntelui. Picioarele îi sunt îndoite înapoi, într-o 
poziţie nefirească. O creangă iese dintr-un crac al 
pantalonului, în dreptul genunchiului. Un picior e întors în 
sus şi sesizez talpa galbenă de cauciuc a unei ghete. In 
mijlocul ei zăresc contururile unei stele cu cinci colţuri. 

Arată exact ca steaua din urma pe care o zărisem atunci, 
lângă uşa de intrare a mamei. Bănuiesc că e important, dar 
nu sunt în stare să îmi duc gândul mai departe. Nu pot 
înţelege semnificaţia acestui lucru, în acest moment. 

— La naiba! bombăne Andreas şi se opreşte. Fir-ar să 


< 336 » 


fie! 

Urmăresc contururile corpului mic şi viguros în zăpadă - 
geaca lungă demodată, căciula cu inimi primită de la 
mama anul trecut, de Crăciun. Brelocul reflectorizant în 
formă de bufniţă atârnându-i de şnurul din buzunar. 
Privirea mi se fixează asupra crengii care iese din 
pantalonii termici şi îmi ia câteva secunde să înţeleg ce 
este. 

Nu e nicio creangă, e un os lung. 

Mă întorc să vomit, dar nu iese nimic. Doar icnete şi 
ceva amar. Scuip în zăpadă. 

— Malin! exclamă Andreas. Trăieşte! 

Mă las în jos, iau un pumn de zăpadă şi mi-l frec la gură. 

Apoi mă întorc şi fug la Margareta. 

— E mătuşa mea, spun, simțind cum îmi dau lacrimile. 

Andreas rămâne cu gura căscată. 

— Ce? Ea este? Mama lui Magnus? Ce face aici, afară? 

Nu răspund. 

— Uită-te tu la ea, spune Andreas. Sun după ajutor. 

Încuviinţez din cap şi mă aşez pe vine lângă Margareta. 
Îmi scot mănuşa şi îi simt pulsul pe gât. Fac tot ce am 
învăţat să fac în cazul în care cineva s-a accidentat. 

Margareta deschide ochi şi se uită la mine. Buzele îi 
articulează un cuvânt fără sunet: 

„Malin”. 

O mângâi pe obraz încercând să-mi păstrez calmul. Lupt 
să fac faţă panicii. 

Margareta. 

A fost mereu acolo, la fel ca Ormberg. Am luat-o mereu 
de bună - pe ea, pe Magnus, pe mama. 

Ei sunt singura familie pe care o am. 

O voi pierde acum? 

— Nu te mişca, spun şi o mângâi pe obraz. Am sunat 
după ajutor. 

Margareta îşi deschide din nou gura, dar de data asta nu 
mai iese niciun cuvânt, i se prelinge numai un fir de sânge 
amestecat cu salivă care ajunge în zăpadă. 

Tuşeşte. 


e 337 » 


— $şt, şoptesc eu. Ce naiba ai căutat sus pe munte? 

Margareta închide ochii. 

Imi dau lacrimile şi le şterg cu dosul palmei. 

— Malin, şopteşte ea şi îşi întoarce un pic capul. 

Şi apoi, abia auzit: 

— Iartă-mă! 

Iartă-mă? Despre ce vorbeşte? 

Tuşeşte din nou, stropind cu sânge zăpada din jurul ei. 

— Taci! Şi nu te mişca! 

Il aud pe Andreas la distanţă, vorbind cu cineva, dar nu 
desluşesc cuvintele. Sau creierul meu nu poate decoda 
semnificaţia. 

Acum se întoarce. Se aşază pe vine lângă mine, îşi pune 
mâna pe umărul meu şi se uită la Margareta. 

— Sunt pe drum. Mai bine să nu o mişcăm. 

Dau din cap. 

— Ce făcea acolo sus? întreabă. 

— N-am idee. 

O mângâi din nou pe obraz. Are pielea rece şi un pic 
aspră. 

Deschide ochii şi se uită la mine, iar în acest moment am 
numai un gând în cap, la fel de firesc şi de egoist: La 
naiba, nu muri! Mama are nevoie de tine aici. La fel şi 
Magnus. 

Se aud paşi în pădure. 

— Sunt deja aici? întreb. 

— Nu, trebuie să fie altcineva. 

Paşii se apropie şi curând apar două persoane: o femeie 
mai în vârstă şi un băiat. Băiatul are o rană mare pe obraz, 
iar sângele i s-a uscat pe bărbie. 

Imi ia câteva secunde să-i recunosc. _ 

Sunt Hanne şi Jake Olsson - fiul lui Stefan Olsson. Imi 
amintesc groaza din ochii lui ultima dată când l-am văzut, 
când l-am dus pe tatăl lui la secţie. 

Jake arată înspre Margareta şi deschide gura, ca şi cum 
ar avea de gând să spună ceva, dar nu îi ies cuvintele. În 
schimb rămâne drept, nemişcat şi mut. Hanne dă din cap, 
ca şi cum ar şti ce vrea să spună Jake. 


e 338 = 


— Ea... a încercat să ne omoare, spune Hanne şi 
schiţează un gest din mână spre Margareta. 

Clatin din cap şi zâmbesc involuntar. 

— Nu, spun eu. E clar că nu a făcut asta. 

Andreas îşi pune mâna pe braţul meu. 

— Aşteaptă un pic, Malin, spune şi se întoarce spre 
Hanne. Ce s-a întâmplat? 

Hanne arată nesigură şi se uită la Jake ca şi cum i-ar 
căuta sprijinul. 

— L-a tras în... 

Hanne pare nesigură şi arată spre Jake. 

— L-a tras în prăpastie, continuă ea, ca şi cum ea însăşi 
luptă să înţeleagă ce s-a întâmplat. 

— Margareta? Trebuie să fie o neînțelegere. De ce ar 
face ea... 

— Taci, Malin! îmi cere Andreas cu o asprime în glas 
care mă deranjează şi mă miră în acelaşi timp. 


— Dar, intervin eu. De ce ai spune că Margareta te-a 
tras în prăpastie? Doar eşti aici. 

Jake îmi întâlneşte privirea. Are ochii întunecaţi şi lipsiţi 
de expresie. Îşi coboară mâna şi prinde ceva ce atârnă de 
geacă. Arată ca un ghem de aţă roz. Fire lungi atârnă între 
degetele lui, ajungând în zăpadă. 

Apoi se uită la mână şi îşi încruntă sprâncenele. 

— A fost puloverul. Se prinde de orice. 

— S-a prins într-o creangă la un metru de margine, 
explică Hanne. Am reuşit să îl trag înapoi. Dacă n-ar fi fost 
asta... 

Hanne lasă propoziţia neterminată. 

— L-au omorât pe polițistul acela, spune Jake încet şi 
face un semn spre Margareta. Şi au tinut-o pe cea cu părul 
lung închisă în pivniţă. 

Clatin din cap şi mă ridic. 

Pădurea se învârte în jurul meu şi din nou mi se face 
rău. Frigul dispare într-o clipă şi simt sudoarea apărând la 
tâmple şi la ceafă. 

— Nu, mă opun eu. Deci, voi trebuie să fiţi... Asta, 


< 339 + 


niciodată... 

Aproape că încep să râd, atât de absurd este. Dar 
pieptul mi se strânge şi degetele mi se umezesc. 

Jack şi Hanne mă privesc în tăcere. 

— De unde ştii asta? întreabă Andreas privindu-l pe 
Jake. 

— Ea... 

Jake pare să şovăie, apoi parcă îşi face curaj şi continuă: 

— Mi-a spus Hanne. 

— E adevărat, Hanne? întreabă Andreas. 

Hanne pare nesigură. Privirea îi oscilează între mine şi 
Andreas. Îşi duce mâna la fes şi îl îndreaptă. 

— Da. Nu. Sau poate. Aşa cred. 

În acelaşi timp o siluetă se repede din întuneric. 

Magnus. 

Se aruncă pe Hanne şi o loveşte la cap cu ceva tare. 
Cred că e o piatră. Sunetul când piatra îi izbeşte capul e 
surd. 

Hanne ţipă tare şi ascuţit, ca un animal. 

Andreas acţionează imediat: se aruncă peste Magnus şi 
încearcă să-i prindă braţele. Dar Magnus e puternic, mult 
prea puternic. Ridică piatra şi o loveşte din nou în cap pe 
Hanne. 

Şi din nou. 

Stau ca de gheaţă în zăpadă. Nu mă pot mişca, nu pot 
vorbi. Nu pot gândi. Nu pot pricepe scena care se 
desfăşoară în faţa ochilor mei. Cum de mătuşa mea - o 
bătrânică inofensivă de şaptezeci de ani - zace grav rănită 
în zăpadă, iar vărul meu, cel pe jumătate retardat, 
încearcă să o lovească mortal pe Hanne. 

Apare şi Jake alergând cu o creangă mare în mână. 
Îndepărtează picioarele, ridică creanga şi o îndreaptă 
fulgerător spre Magnus. 

Creanga izbeşte capul lui Magnus cu un zgomot sec. 

Magnus se rostogoleşte într-o parte şi rămâne nemişcat 
în zăpadă. Andreas îi prinde mâinile şi îi pune cătuşele. 

Apoi îmi întâlneşte privirea. 

— Ce dracu”, Malin! Te gândeai să stai acolo şi să te uiţi 


e 340 >» 


în timp ce o omora pe Hanne? Ce s-a întâmplat cu tine? 

Andreas face un pas în lateral spre Hanne şi o ajută să 
se ridice. Îi scoate fesul şi-şi plimbă degetul pe capul ei. 
Părul încărunţit e cleios de la sânge. 

— Auauau! se vaită Hanne strâmbându-se. 

— Cred că rănile sunt superficiale, spune Andreas. 

Apoi se trânteşte în zăpadă cu un bufnet greu şi îşi 
sprijină capul în mâini. 

— lartă-mă, spun. 

Andreas nu răspunde. Nu face decât să îşi clatine capul 
într-o parte şi-n alta. 

— lartă-mă, spun din nou. 


e 341 » 


Jake 


Polițistul pe nume Manfred îmi toarnă ceai fierbinte într- 
un mic pahar de plastic şi îl împinge uşor peste masă spre 
mine. 

Faptul că mă aflu în vechiul magazin îmi dă o senzaţie 
ciudată. Saga şi cu mine obişnuiam să ne retragem aici 
înainte să pună lacătul acela mare pe uşă. Însă pe urmă s- 
au mutat poliţiştii şi nimeni n-a mai încercat nici măcar să 
intre. 

Stăm la un birou în camera din fundul prăvăliei. Pe 
pereţi sunt prinse cu bandă adezivă fotografii, documente 
şi însemnări scrise de mână. E ca un colaj. Pe ici, pe colo, 
post-it-uri. Pe unul din scaune, un laptop. 

Manfred e special. 

Normal că nu am de unde să ştiu dacă îmi place de el, 
de-abia îl cunosc. Dar are un stil elegant, de parcă chiar i- 
ar păsa de ceea ce pune pe el, deşi e bărbat. 

Poartă un costum de stofă verde-oliv, cu nasturii 
acoperiţi cu piele tăbăcită. Materialul are un model discret 
de carouri roz, iar din buzunar îi răsare o batistă de 
mătase roz-pal. Are barba roşcată, ca şi părul, care e umed 
şi i se buclează un pic la tâmple. 

Sorb din ceai şi duc mâna la compresa care-mi acoperă 
obrazul. 

Manfred m-a dus cu maşina la spitalul din Katrineholm. 
Mi-au spus că probabil am suferit un uşor traumatism 
cranian şi trebuie s-o iau încetişor în următoarele zile. 

Mi-au cusut trei copci şi mi-au promis că probabil 
cicatricea de-abia dacă o să se observe, după câteva 
săptămâni. 

Nu le-am spus că îmi doream ca cicatricea să rămână, că 
e importantă, pentru că demonstrează ce am făcut pentru 
Hanne. 

Vreau să rămână mereu acolo, ca un semn de aducere- 
aminte când mă uit în oglindă. 

Şi Hanne a mers la spital, dar nu a fost nevoie să fie 


e 342 » 


cusută. Cred că ceilalţi poliţişti au dus-o după aceea 
înapoi, la Berit. 

Ce s-a întâmplat cu Margareta şi cu Magnus nu ştiu. 

— Acum mai recapitulăm o dată, apoi te duc acasă, 
spune Manfred. Bine? 

— Bine. 

— Ai întâlnit-o pe Hanne în pădure în seara în care a fost 
găsită? 

— Da. A fost într-o sâmbătă. 

— Sâmbătă, doi decembrie, spune Manfred şi îşi trece 
mâna prin barbă. 

— Aşa cred. Nu m-am uitat la dată. 

— Şi cu această ocazie ţi-a menţionat că Magnus sau 
Margareta i-au făcut rău lui Peter. 

Mă gândesc cât de sincer pot să fiu. 

M-am decis să nu menţionez jurnalul. Hanne nu ar vrea 
ca Manfred şi ceilalţi poliţişti să citească cât de tristă şi de 
bolnavă a fost, cu toate că jurnalul conţine şi informaţii 
importate. 

Dar acum Margareta şi Magnus sunt prinşi. Poliţiştii au 
găsit pivniţa monstruoasă, de ucigaş, a lui Magnus, şi 
corpul lui Peter îngheţat bocnă. Şi se pare că maşina lui 
Peter se afla în hambarul Margaretei. Aşa că jurnalul lui 
Hanne nu mai e atât de important. Au toate dovezile de 
care au nevoie. 

— Ea aşa a spus, răspund. 

Manfred dă din cap şi îşi notează ceva în carnet. 

— Şi a mai spus că Magnus ţine o femeie închisă în 
pivniţă? 

Dau din cap. 

Manfred îşi pune pixul la o parte şi îşi masează tâmplele. 
Are nişte mâini enorme. Când tata vede pe cineva cu mâini 
atât de mari, le spune „capace de toaletă”. 

Manfred îşi pune „capacele de toaletă” pe masă, se uită 
în ochii mei şi devin imediat nervos, pentru că are un aer 
sever. Exact ca tata, când are de gând să mă certe pentru 
ceva. 

— Trebuie să te întreb, spune el. 


e 343 + 


Confirm din cap, pentru că ştiu ce-o să urmeze. M-am 
gândit la asta tot drumul de spitalul din Katrineholm. Am 
tot întors şi-am răsucit chestia asta pe toate părţile, de 
parcă ar fi fost cubul lui Rubik. 

— De ce nu ai spus nimănui? Trebuie să fi înţeles că 
informaţia era importantă. Că Margareta şi Magnus erau 
suspecți de crime grave. 

Manfred se uită la mine. 

— Adevărul, Jake, spune el cu voce joasă. Trebuie să 
spui adevărul. Ai o problemă cu asta? 

Nu răspund. 

Mă uit în schimb la suprafaţa uzată a biroului. La sutele 
de mici zgârieturi lăsate de toţi cei care au stat la el: 
bărbaţi, femei. Poate şi copii. 

Însă nimeni ca mine. 

Nicio aberaţie a naturii. 

— Am crezut că polițistul acela era mort deja, spun şi 
îmi trec degetul peste o zgârietură. 

Manfred oftează un pic. 

— Da. Sigur era mort deja. Totuşi. Tu n-aveai de unde să 
ştii. Nu-i aşa? 

— Nu. 

— Prin urmare, de ce nu ai spus nimic, Jake? De ce? 
Cred că ştii cu mult mai multe decât spui. Şi cred că ai mai 
spus cuiva. Cuiva care a sunat aici şi ne-a dat un pont. 

Tremur, dar nu de frig, pentru că încă am geaca pe mine 
şi Manfred a setat radiatorul să sufle aer cald chiar în 
direcţia noastră. 

— Jake? 

Clatin uşor din cap, vreau să spun ceva, dar e ca şi cum 
cuvintele s-au blocat în gură şi refuză să iasă. Ca şi cum 
toată puterea şi hotărârea s-au dus pe râpa Attestupanului 
cu Margareta cu tot. 

Manfred oftează din nou. Se ridică, se îndreaptă spre 
perete şi se întoarce cu o cutie mică de hârtie. Se aşază, 
răsuflă sonor şi o pune pe masă. 

Cutia e maronie, lungă de cam zece centimetri şi lată de 
cinci. 


e 344 œ» 


Îmi întâlneşte privirea şi deschide cutia, scormoneşte cu 
o mână şi apoi scoate o punguţă transparentă. O pune pe 
masă în faţa mea. 

Mă aplec în faţă, să văd mai bine. 

Mai întâi mi se pare că e goală, apoi o văd. 

În pungă sclipeşte o paietă mică şi aurie. 

— Jake? 

Vocea lui Manfred nu e furioasă, mai degrabă rugătoare. 

Închid ochii, pentru că nu vreau să văd paieta. Dar nu 
pot îndepărta imaginile: rochia sclipitoare, rujul şi corpul 
ud şi rănit al lui Hanne târându-se printre arbuşti. Mă simt 
de parcă sunt din nou acolo, în pădure, înconjurat de izul 
de pământ umed şi frunze în descompunere, cu ploaia 
biciuindu-mi corpul. Da, pot, de fapt, să o văd pe Hanne în 
faţa mea. Dar ea arată altfel acum, îmi zâmbeşte şi îmi 
întinde mâna. 

Am salvat-o de fapt, mă gândesc. Chiar am salvat-o. 

Mă uit la Manfred, la costumul lui elegant şi la batista 
roz-pal. La obrajii grei şi aprinşi şi la ochii obosiţi. 

Poate ar înţelege? 

Îşi ridică un pic sprâncenele. 

— Jake? spune el încă o dată, ca şi cum ar fi o întrebare. 

Şi atunci se întâmplă din nou - gândurile zboară dinspre 
mine ca păsările sau ca fluturii, îmi şoptesc că poate toţi 
sunt bolnavi sau ciudaţi, numai să te uiţi mai atent. Sau că 
poate nu există bolnavi sau sănătoşi. Şi că nu poate fi 
greşit să pui pe tine o rochie, chiar dacă te cheamă Jake, 
locuieşti într-o fundătură ca Ormberg şi, din păcate, 
trebuie să devii bărbat. 

O rochie e numai o rochie. O bucată de material despre 
care poţi crede ce doreşti. 

Dar să omori pe cineva? 

Asta chiar e greşit, pentru că moartea durează foarte 
mult. 

— Da, eu am fost, recunosc. Îmi plac rochiile. Ai vreo 
problemă cu asta? 

X 


Manfred mă lasă pe panta de acces a celei mai grozave 
e 345 » 


case din Ormberg. Înainte să deschid uşa, îmi pune mâna 
pe umăr. 

— Bun, Jake, spune el. Bun! 

Numai asta, apoi tace. 

Deschid portiera şi sar din maşina lui enormă. Îmi arunc 
rucsacul pe umăr, îmi mijesc ochii în lumina puternică a 
dimineţii şi pornesc spre casă. Zăpada scârţâie sub paşii 
mei. Uşa se întredeschide în acelaşi timp în care Manfred 
porneşte la drum. 

Tata e înăuntru. 

Face un pas afară în zăpadă şi apoi încă unul pe treapta 
de jos, deşi nu e încălţat. Apoi începe să alerge spre mine, 
mă cuprinde cu braţele şi mă îmbrăţişează mai puternic 
decât îmi amintesc s-o fi făcut vreodată. 

— Jake, ce naiba! M-ai băgat în sperieţi! 

— lartă-mă, spun. 

Rămânem aşa un moment. Respirația tatei e caldă şi 
miroase a bere. 

— Nu, nu putem sta aici, spune el până la urmă. Îmi 
îngheaţă fundul. Şi degetele. Hai să intrăm! 

Acasă totul arată ca de obicei. Nu ştiu la ce m-am 
aşteptat, dar simt că ceva ar fi trebuit să se schimbe 
cumva. De îndată ce intru pe hol, mă îngrijorez pentru ce- 
mi va spune Melinda când mă va zări. Mi-am reprimat 
gândul la ea în ultimele ore, dar acum revine, vâjâind ca 
un avion cu reacţie în capul meu. 

— Melinda? mă interesez. 

— La Markus, răspunde tata. Vrei să mănânci ceva? 

— Nu, mulţumesc. Am mâncat crenvurşti pe drum, când 
ne-am întors din Katrineholm. 

Tata dă din cap şi mă priveşte. Îşi duce mâna spre 
compresa de pe obrazul meu, dar se opreşte înainte să mă 
atingă. 

— La naiba! Nu pot pricepe. I-ai salvat deci viaţa femeii 
aceleia din Stockholm. 

— Da. 

— Ca să fiu sincer, nu te-aş fi crezut în stare. 

— In stare de ce? 


e 346 » 


Tata clatină din cap. 

— Ei, lasă. Dar vreau să aud totul mai târziu. Poate 
acum vrei să te odihneşti? Că n-ai dormit toată noaptea. 

Dau din cap şi urc scările. 

Camera mea arată şi ea ca de obicei: mocheta groasă e 
moale şi mă gâdilă la picioare, posterele lipite de pereţi s- 
au desprins pe ici, pe colo şi flutură uşor în curentul de la 
fereastra neizolată. Ba chiar şi patul nefăcut, şi mormanul 
de ciorapi şi lenjerie murdară de pe jos au rămas la fel. 

Mă aşez pe saltea şi simt cum mă cuprinde oboseala. 

Îmi bubuie capul şi îmi zvâcneşte obrazul, picioarele îmi 
sunt amorţite şi mă cuprinde senzaţia de greață. 


Îmi las uşor corpul să se cufunde în saltea. Trag pătura 
peste mine fără să-mi schimb hainele şi închid ochii. 

Sunt aşa de obosit! Cred că aş putea dormi mai multe 
zile la rând. 

Când mă întorc pe-o parte, simt ceva tare la gât, cam ca 
o piesă mică de lego. Mă ridic pe-un cot şi remarc obiectul. 
Aprind lampa de pe noptieră şi îl ţin în lumină. 

E un pacheţel, nu mai mare decât o cutie de chibrituri, 
învelit într-o hârtie aurie. „Pentru Jake, de la Melinda”. Şi 
Melinda a desenat şi o inimioară lângă. Probabil că pixul 
nu scria bine, pentru că linia e pe alocuri lipsită de culoare 
şi completată cu altă culoare. 

Îndepărtez hârtia şi o arunc pe podea. 

În interior e o cutiuţă. 

O deschid şi văd o sticluţă cu dop roz. O scot şi o ţin în 
dreptul luminii. 

E un lac de unghii, cu sclipici auriu. Scutur sticluţa, iar 
fulgii planează în lichid. Îmi aminteşte de globurile acelea 
de sticlă, cu peisaje miniaturale de iarnă, cu zăpada de 
plastic ce se învolburează când le întorci cu susul în jos. 


e 347 œ» 


Malin 


Când mă întorc în dimineaţa următoare, o găsesc pe 
mama la masa din bucătărie. Are ochii înroşiţi şi în faţa ei, 
pe muşama, un ghemotoc mototolit de hârtie de bucătărie. 
Când mă vede, se ridică şi îşi netezeşte bluza strânsă pe 
pieptul larg. g 

Merg spre ea şi o îmbrăţişez, dar nu reacționează. În 
schimb, mă bate uşor pe umăr, ca şi cum aş fi un jucător 
de fotbal care tocmai a dat gol. De-abia îmi ajunge la umeri 
şi brusc mă cuprinde un val de afecţiune pentru ea. 

— Malin, spune ea dându-mi la o parte o şuviţă de păr 
de pe faţă. Copil iubit. 

Mă aşez pe scaunul de alături, întrebându-mă cât i-au 
povestit colegii mei din ceea ce s-a întâmplat. 

Dar presupun că ştie în mare parte, pentru că Manfred a 
trimis aici două persoane să o interogheze, de îndată ce a 
sosit la Attestupan. 

Când a fost clar că mătuşa şi vărul meu au devenit 
suspecți pentru aceste crime, am fost înlăturată din 
anchetă. Peter şi Hanne trebuie să se fi aflat pe urmele lor. 
De aceea nu ne-au spus nouă, celorlalţi, pentru că era 
implicată familia mea. 

Nu ştiu ce se va întâmpla acum, dar Manfred mi-a spus 
să merg acasă, să mă odihnesc. Cu toate astea, am stat un 
timp îndelungat în pădure, am făcut de mai multe ori 
înconjurul movilei şi apoi am mers la vechea uzină. Restul 
nopţii mi l-am petrecut la birou, încercând să studiez cu 
atenţie rapoartele investigaţiei preliminare. 

Am încercat să înţeleg. 

Nu ştiu dacă m-am luminat în vreo privinţă. Margareta 
şi Magnus s-au făcut vinovaţi de nişte crime îngrozitoare, 
iar eu mi-am trăit viaţa aici, cot la cot cu ei în toţi aceşti 
ani, fără să-mi dau seama de nimic. 

Ce spune asta despre mine? 

Nu numai ca poliţist, ci şi ca om. Trebuie să fi existat 
piste, breşe care să-mi fi arătat că ceva nu era în regulă. 


e 348 œ» 


Pentru că oamenii nu ar putea fi monştri fără ca asta să se 
vadă, nu? Nici n-ar fi posibil ca membrii propriei familii, 
cei în care ai încredere şi în jurul cărora îţi construieşti 
existenţa, să te înşele atât de tare, nu? 

Ce mă doare mai mult e implicarea lui Magnus. Am avut 
mereu faţă de el pornirea de a-l proteja, în ciuda 
problemelor lui evidente sau tocmai din cauza lor. Toată 
viaţa l-am apărat de puşlamalele din sat - verbal şi fizic - 
ori de câte ori a fost nevoie. 

Şi tot timpul am crezut că el era victima. 

Mama desface şervetul de hârtie şi îşi suflă iar nasul. 

— Mergem? întreb. 

Margareta e la terapie intensivă, iar medicul a fost 
foarte ferm când ne-a spus că trebuie să venim imediat. 

A spus că e numai o chestiune de timp. 

Mama suspină şi apoi se joacă distrată cu ghemotocul de 
hârtie. O panglică subţire de hârtie se desprinde şi cade pe 
muşama, ca o petală ofilită. 

— Trebuie să vorbim mai întâi, spune cu privirea fixată 
pe ghemotocul de hârtie. 

— Medicul a spus să ne grăbim... 

— Ştiu, mă întrerupe mama. Dar trebuie să vorbim. 
Acum. 

— Sigur? 

Mă uit la ceas şi apoi la mama. Mi-e greu să înţeleg care 
e treaba şi de ce nu putem discuta în maşină, în drum spre 
spital. 

— Despre ce? întreb eu. 

Mama clipeşte de mai multe ori, apoi îşi şterge o lacrimă 
de pe obraz. 

— E atât de greu! spune. 

— Poate supravieţuieşte. 

Mama clatină din cap şi râde. E un râset scurt şi sec, 
care îmi provocă o neplăcere maximă, pentru că e atât de 
deplasat: nu există absolut niciun motiv de râs. 

— Nu, draga mea. Nu vorbesc despre Margareta. 
Trebuie să vorbim despre noi. 

— Despre noi? 


e 349 » 


Simt cum se insinuează un dezgust a cărui pricină nu 
mi-e deloc clară. 

Ca şi cum aş presimţi că ceea ce urmează nu-i a bună. 

Nici pe departe. 

În fereastră stă steaua de Crăciun, din fetru roşu, pe 
care am cusut-o în gimnaziu. Decoraţiunile cu sclipici şi 
paiete s-au slăbit şi atârnă de firele de lipici uscat. 

— Ştii că pe tine te iubesc cel mai mult pe lume? Că tu 
însemni cel mai mult pentru mine? 

— Da, spun întrebându-mă unde vrea să ajungă. 

Minutele trec şi Margareta e pe moarte la terapie 
intensivă. Chiar dacă e un monstru, ea şi Magnus sunt 
singurele noastre rude. 

Sunt sigură că mama ar vrea să o vadă pentru ultima 

dată. 
_ — Ne-a fost atât de greu să avem copii, spune mama. 
Incercaserăm de atâţia ani, tatăl tău şi cu mine. Nu ştiu 
câte avorturi spontane am avut. A fost teribil, ne-a mâncat 
pe dinăuntru, ca un cancer. Şi să ştii că n-am ştiut 
niciodată ce s-a petrecut. Că o ţinea prizonieră acolo în 
pivniţă. Cum ar putea cineva să facă aşa ceva? Magnus, 
care e aşa de blând. Şi Margareta, e de neconceput că îl 
proteja tot timpul. Deşi e fiul ei, totuşi nu pot pricepe. 

— Aşteaptă un pic. Nu înţeleg ce vrei să spui. 

Mama suspină acum necontrolat. Lacrimile îi curg pe 
obraji. Desface ghemotocul de hârtie şi îşi suflă nasul din 
nou. Apoi inspiră adânc şi continuă: 

— Am vrut numai să ajutăm. Am crezut că am făcut un 
lucru bun. 

— Despre ce vorbeşti? Cum adică, am făcut un lucru 
bun? 

Mama suspină din nou, cuvintele i se înăbuşă. 

_ — Femeia aceea, refugiata de care s-a ocupat Magnus. 
În orice caz, aşa ne explicase Margareta. Era însărcinată. 
Dar nici nu putea, nici nu voia să aibă grijă de copil. 

— Nu înţeleg... 

— Iar eu şi tatăl tău ne doream atât de mult unul. Şi 
doar aveam o casă frumoasă, puteam să primim un copil. 


e 350 » 


În mine se răspândeşte ceva rece şi cleios când realizez 
ce încearcă să spună. 

— Nu. Doar nu vrei să spui... 

Vocea mi se stinge. Se mai aud numai suspinele mamei 
şi frigiderul vechi care zbârnâie într-un colţ. O vrabie 
aterizează pe pervaz şi ciuguleşte din bulgărele de grăsime 
pe care mama l-a agăţat afară. 

— Am crezut că am ajutat-o, şopteşte ea. Iar Margareta 
s-a ocupat de lucrurile practice. Participase la o mulţime 
de naşteri până atunci, iar ca moaşă acreditată putea să 
emită un document din acela... un certificat de naştere, 
care trebuia trimis la Agenţia suedeză de taxe. Ei bine, s-a 
ocupat de tot. Şi, Malin, te-am iubit din prima clipă. Te-am 
iubit ca pe propriul nostru copil. Doar ai fost copilul 
nostru. Copilul nostru iubit. 

— Nu! Incetează! 

Mă ridic atât de brusc, că scaunul se răstoarnă şi cade 
pe duşumea. Dar mama, care stă ghemuită în faţa mea, nu 
reacţionează. Nici măcar nu se clinteşte. Tot ce face e să 
tragă mici fâşii din ghemotocul de hârtie udă. 

Şi dintr-odată înţeleg. 

Piesele de puzzle se aşază inevitabil la locul lor, una 
după alta. Îmi amintesc cum Margareta mi-a bâiguit „iartă- 
mă” când zăcea în zăpadă, la baza râpei, cu osul piciorului 
ieşind din pantaloni. Apoi mă gândesc la Magnus, care nu 
m-a putut niciodată privi în ochi. Care mereu se uita în 
pământ când ne întâlneam, ca şi cum i-ar fi fost teamă de 
mine s-au i-ar fi fost ruşine de ceva. 

Şi în cele din urmă, convorbirea cu Manfred. Cum a 
sunat şi m-a întrebat dacă am atins părul din medalionul 
Azrei. „L-ai atins? Părul, adică... Am avut o convorbire cu 
legiştii...” 

Camera se învârte. 

Nu vreau să-mi duc gândul până la capăt, dar mă forţez 
totuşi să o fac: Azra avea o şuviţă de păr în medalion. 
Manfred m-a întrebat probabil dacă am atins părul pentru 
că legiştii mi-au găsit în el ADN-ul - îmi luaseră o probă 
când am găsit corpul Azrei, ar ADN-ul meu a fost adăugat 


e 351 œ» 


în registrul de eliminare, cel folosit de ei pentru a se 
asigura că investigatorii nu au contaminat probele. 

Trebuie să fi obţinut datele mele. 

Şi motivul pentru care şuviţa de păr conţinea ADN-ul 
meu nu a fost pentru că am atins-o sau pentru că s-a 
petrecut vreo „încurcătură” cu testul, cum s-a exprimat 
Manfred, ci pentru că părul era al meu. 

Camera se învârteşte mai rapid acum şi inima îmi 
zvâcneşte. Deschid şi închid gura de mai multe ori, fără să 
pot scoate un cuvânt. 

Mama se uită spre mine. 

Chipul ei arată o disperare atât de profundă, că mi se 
face frică. O disperare la fel de mare ca aceea din ziua în 
care tata a murit în drum spre hambar, cu maşina de 
spălat în braţe. 

Biata mama. 

Atât de diferită de mine: scundă, pe când eu sunt înaltă. 
Blondă, pe când eu sunt brunetă. Calmă, pe când eu sunt 
impulsivă şi sensibilă. 

Suntem aşa de diferite, că s-ar putea crede că te-am luat 
din pădure, de la trolli. 

Este şi grasă - şi e foarte posibil ca tot satul să fi crezut 
că era însărcinată. 

Sunt nevoită să mă ţin de masă ca să nu mă prăbuşesc. 

— Aţi furat un copil? şoptesc eu. 

— Da, strigă mama. Da! Şi nu am regretat niciodată. 
Niciodată! 

Îşi îngroapă capul în mâini şi suspină. Apoi 
încremeneşte, îşi ridică un pic capul şi îmi întâlneşte 
privirea. 

Are o expresie rugătoare. 

— Malin, adaugă ea cu voce slabă. Nimeni nu trebuie să 
afle despre asta acum. Nimeni. lar Magnus nu va spune, a 
avut grijă Margareta. Tu hotărăşti. 

Mă întorc şi merg poticnit pe hol, deschid uşa şi las să 
intre aerul rece şi muşcător. Îmi mijesc ochii spre soarele 
care încă se odihneşte deasupra vârfurilor brazilor, de 
parcă lumea nu s-ar fi năruit cu totul. 


e 352 + 


De parcă eu nu aş fi fiica unei femei musulmane 
bosniace, ucisă şi fără chip. De parcă scheletul de copil pe 
care l-am găsit la movilă nu ar fi al surorii mele. De parcă 
Esma cu mâinile bolnave şi cu o familie care există numai 
în nişte fotografii decolorate de polaroid nu ar fi mătuşa 
mea. 

Poate Sump-lvar chiar a avut dreptate şi a văzut cu 
adevărat un sugar gol la movilă - m-a văzut pe mine. 

Și părul. 

Greaţa vine în valuri când mă gândesc la asta: cum părul 
moale şi fin din medalion îmi gâdila vârfurile degetelor. 
Poate că Azra a tăiat o şuviţă din părul fiicei căreia tocmai 
îi dăduse naştere şi l-a pus în medalion, înainte ca 
Margareta să o fure. 

Înainte să fure copilul care eram chiar eu. 

Cad şi iar cad, şi nu se mai termină. 

Cad în pământ şi în iad şi continui să cad, pentru că nu 
mai există nimeni care să mă prindă. _ 

Lacrimile îmi curg pe obraji şi mai departe pe buze. Imi 
umplu gura cu gustul sărat al trecutului meu mincinos. 


e 353 + 


Malin 
O săptămână mai târziu 


— Te rog, spun. Trebuie să ştiu. Altfel nu fac faţă. Eu... 

Cuvintele se sting, îmi rămân blocate în gât, deşi fac tot 
ce pot ca să nu trădez durerea şi disperarea care mă 
apasă. 

Afară ninge. Fulgii grei şi umezi cad repede pe pământ 
şi se topesc imediat pe asfaltul negru. 

Am fost ca înlemnită de când a murit Margareta, nu m- 
am putut gândi decât la ceea ce mi-a spus mama, că sunt 
fiica Azrei Malkoc. 

Am fost obligată să reconsider tot ceea ce am crezut că 
ştiu despre mine însămi şi despre familia mea, şi nu ştiu 
unde se va sfârşi acest proces. Dar de un lucru sunt sigură: 
trebuie să aflu ce s-a întâmplat în acea iarnă, în care mama 
mea biologică şi sora mea au dispărut de la adăpostul 
pentru refugiaţi. 

Trebuie să înţeleg. 

Şi să mă hotărăsc: să îi spun lui Manfred ce am aflat de 
la mama? Să distrug mica familie pe care totuşi o mai am 
şi să-i fac dreptate Azrei şi Nerminei sau să las îngrozitorul 
secret îngropat pentru totdeauna? 

Mă gândesc la mama - nici măcar nu am vorbit cu ea de 
când a murit Margareta. Deşi m-a sunat în fiecare zi. 

Am încercat să o sun înapoi, dar nu am putut. 

M-am străduit să mă conving că ea e femeia care a avut 
grijă de mine, care m-a crescut ca pe propria ei fiică şi m-a 
iubit în fiecare secundă, deşi eram un copil furat. 

M-am străduit să cred că Margareta i-a convins pe 
mama şi pe tata să aibă grijă de mine. Că habar nu avea că 
Magnus o ţinea, de fapt, pe mama mea biologică închisă în 
pivniţă. 

Că voia numai să ajute. 

Am încercat într-adevăr. 

Dar mi-e imposibil. 


e 354 a 


Tot ce simt e disperare şi o ură atât de neagră şi de 
adâncă, încât mă sperie. De fiecare dată când mă gândesc 
la mama, îmi amintesc de corpul însângerat şi lipsit de 
chip zăcând în zăpadă lângă movilă - femeia căreia i-au 
fost furate viaţa şi ambii copii. 

Îmi doresc să existe cineva cu care să pot vorbi despre 
toate astea, dar nu există. 

Toţi cei în care aveam încredere sunt fie departe, fie 
molipsiţi de răul incredibil care şi-a întins tentaculele în 
Ormberg. 

Pe Max nu-l mai vreau deloc înapoi, iar la relaţia mea cu 
Andreas nici măcar nu vreau să mă gândesc. 

— Te rog! repet. 

Manfred îşi freacă mâinile voluminoase de tâmple şi 
clatină alene din cap. 

— Nu pot. Datele sunt confidenţiale, iar tu eşti exclusă 
din anchetă. Îmi pare rău, nici măcar nu-mi pot închipui 
cum te face asta să te simţi, dar pur şi simplu nu se poate. 

Manfred tace. Îşi drege glasul şi continuă pe un ton mai 
blând. 

— Ascultă, Malin. Ştiu că nu-i aşa uşor să lucrezi cu 
mine. Sunt nemulţumit din te-miri-ce, nu împart laude. Şi 
aşa mai departe. Dacă te consolează asta cu ceva, vreau să 
ştii că eşti o polițistă al naibii de pricepută. Mi-ar plăcea să 
lucrez din nou cu tine. 

Mă aplec spre el. 

— Trebuie să ştiu, spun. 

Manfred oftează şi îşi dă ochii peste cap. 

Pe duşumea, lângă perete, se află un geamantan negru 
şi o servietă. Presupun că are de gând să se întoarcă la 
Stockholm: la soţie şi la fetiţa care nu mai are otită tot 
timpul. La viaţa care continuă ca de obicei şi nu are nimic 
de-a face cu întunericul din Ormberg. 

— Te rog! 

Vocea îmi e o şoaptă care aproape se pierde în zumzetul 
aerului condiţionat de la secţia de poliţie. 

Manfred îşi plesneşte mâinile de genunchi. 

— La dracu”! 


e 355 a 


După un moment: 

— Ştii cu cât rahat o să mă aleg dacă cineva află de 
asta? 

Nu răspund. 

Îşi deschide laptopul, îl întoarce spre mine şi mă 
priveşte fix. Apoi clatină din cap şi îl împinge în faţa mea. 

— Trebuie să plec să rezolv nişte lucruri. Imi ia o 
jumătate de oră. Înţelegi ce spun? O jumătate de oră. 

Dau din cap fără să spun nimic. 

Se ridică, îşi îndreaptă costumul perfect croit şi îşi trece 
mâna prin părul blond-roşcat. Apoi iese din încăpere fără 
să se uite la mine. 

Cu mâinile tremurânde, trag laptopul mai aproape. Pe 
ecran îl zăresc pe Magnus. În faţa lui stă Svante cu mâinile 
încrucişate la piept şi cu capul atât de aplecat în faţă, încât 
barba i se reazemă de piept. Deasupra mesei, de un cablu 
prins în tavan, atârnă un microfon. 

Înregistrarea trebuie să fi fost făcută în camera de 
interogatoriu. 

Apăs pe „play”, iar Svate şi Magnus prind viaţă. 

— Unde le-ai întâlnit prima dată pe Azra şi pe Nermina 
Malkoc? întreabă Svante. 

Magnus se leagănă încoace şi-ncolo pe scaun. 

— La adăpostul de refugiaţi. Am fost cu mama. 

— Şi ce-aţi făcut acolo? 

Ochii lui Magnus contemplă tavanul. 

— Mama trebuia să vorbească cu şefa de acolo despre 
deszăpezire. Voia ca şefa să semneze o listă. Şi atunci am 
întâlnit-o pe Assa şi am început să vorbim. 

— Vrei să spui Azra? 

— Eu i-am spus Assa. 

— Dar avea un nume. lar acesta era Azra, nu Assa. 

Magnus tace, se uită fix la masă, apoi ridică din umeri. 

— Ce s-a întâmplat apoi? întreabă Svante. 

Magnus se întinde un pic. 

— Am... am întâlnit-o pe Assa de mai multe ori. A 
povestit despre ea şi despre Nermina. Nu aveau voie să 
rămână în Suedia, aşa a zis. Eu am zis că puteau să 


e 356 » 


locuiască la mine în pivniţă. 

— Şi atunci ce a spus mama ta? 

Magnus îşi împinge buza inferioară într-un gest sfidător. 
Totul - corpul, gesturile, felul în care vorbeşte - te face să 
te gândeşti la un copil uriaş. 

— Mama s-a supărat foarte rău. 

— De ce? 

— De-aia. A spus că ne ajungeau problemele pe care le 
aveam noi. Că nu puteam ţine imigranţi în pivniţă. Nu 
putem avea imigranţi în pivniţă numai pentru că avem o 
pivniţă. Aşa a zis. 

— Şi atunci tu ce ai făcut? 

Magnus îşi suge buza inferioară, apoi şi-o muşcă de-a 
dreptul. 

— Am zis că o să mă mut. La Katrineholm. Ca Lill-Leffe. 

Svante aprobă scurt din cap, notează ceva şi îl priveşte 
apoi în ochi pe Magnus. 

— Ce a spus mama ta când ai spus că te muţi? 

Magnus se uită într-o parte, la perete. Unul din 
tendoanele gâtului său pare încordat, i-au apărut pete roşii 
pe obraji. 

— A zis că nu am voie. A zis mereu că nu am voie când 
voiam să mă mut. S-a supărat foarte, foarte rău. 

Svante scrie ceva în carnet, apoi îl fixează cu privirea pe 
Magnus. 

— Şi atunci tu ce ai zis? 

Magnus se agită un pic. 

— Că de data asta mă gândeam să mă mut. De- 
adevăratelea. 

Se face linişte pentru o clipă. 

— Şi? întreabă Svante. Atunci ce s-a întâmplat? 

Magnus se leagănă încet pe scaun. 

— S-a răzgândit. A zis că ar putea locui acolo pentru o 
vreme. Până când ar putea pleca la Stockholm. Aşa. S-au 
mutat. Dar, deşi am făcut tot ce am putut să se simtă bine, 
nu voiau decât să plece de acolo. Deşi mama a cumpărat 
îngheţată şi chipsuri... Nu au fost deloc recunoscătoare. 
Voiau numai să plece, deşi tocmai se mutaseră, într-o 


e 357 a 


seară, Nermina a dispărut. Am uitat să încui uşa şi a 
dispărut pur şi simplu. 

— A evadat? 

— Evadat? 

Magnus pare uimit, ca şi cum nici nu i-ar fi trecut prin 
cap că le-a ţinut prizoniere. Până la urmă dă totuşi din cap, 
confirmând că recunoaşte versiunea lui Svante. 

— Şi ce-ai făcut atunci? 

Magnus arată confuz. Privirea îi oscilează, se linge pe 
buze. _ 

— Am mers după ea. În pădure. 

O scurtă pauză. 

— Ai găsit-o? întreabă calm Svante. 

Magnus aprobă din cap. 

— La movilă. Stătea acolo, în luminiş. Şi nu voiam să-i 
fac rău. Pentru că nu voiam. 

— Ce s-a întâmplat? 

Magnus mormăie ceva şi, deşi ştiu că este un monstru, 
tot îmi pare rău pentru el. E în multe privinţe un copil. De 
fapt, cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât mi se 
pare că Margareta e cea care poartă toată 
responsabilitatea pentru ceea ce s-a întâmplat. 

M-am gândit mult la motivele pentru care a făcut asta. 
De ce i-a permis lui Magnus să le ţină pe Azra şi pe 
Nermina încuiate în pivniţă. 

Ştiu că Margareta a avut o viaţă grea. Primul ei copil a 
murit la vârsta de un an şi a fost părăsită de Lill-Leffe când 
îl aştepta pe Magnus. Cred că de aceea îl proteja, pentru 
că nu avea pe nimeni altcineva şi îi era îngrozitor de frică 
să nu se mute şi să o lase singură. 

Bănuiesc că lui Magnus îi va fi testat gradul de sănătate 
mintală, pentru a se vedea dacă nu suferă de vreo 
tulburare psihică gravă. In acest caz, va fi condamnat la 
internare obligatorie în spitalul de psihiatrie. 

— Ce s-a întâmplat? întreabă din nou Svante. 

— Am încercat numai să o prind, dar ea s-a zbătut foarte 
tare şi a căzut pe spate şi s-a lovit la cap de o piatră. Şi eu 
cumva... am căzut deasupra. Și când m-am ridicat, nu mai 


e 358 » 


respira. 

Magnus se uită în jos, spre burta lui mare. 

— Nu am vrut, continuă el. Sunt aşa de mare şi de 
neîndemânatic. Nu am vrut să-i fac rău. Cu Assa a fost 
diferit. Nu am ajuns-o din urmă. Am fost obligat s-o 
împuşc. Dar pe Nermina voiam numai s-o prind. Nu 
puteam să o las să spună, pentru că atunci... 

— Ce? întreabă Svante. 

Magnus îşi coboară privirea spre masă şi ridică un pic 
din umeri. 

— Atunci toată lumea ar fi crezut că le-am răpit, gen. 

— Şi nu aşa aţi făcut? 

— Cum adică, ce vrei să spui? 

— Nu le-aţi răpit? 

— Nu. A fost numai... ca să le ajutăm. 

— Dar de ce nu le-aţi dat drumul? Dacă nu aţi vrut decât 
să le ajutaţi? 

Magnus se foieşte din nou. Îşi freacă mâinile una de alta 
şi îşi încruntă sprâncenele. 

— Dar... spune el. 

Şi după câteva secunde: 

— Îmi plăcea de ea. 

— De Azra? 

Magnus îşi coboară privirea spre masă. Începe să-şi 
mişte capul mare în sus şi-n jos. Chelia îi străluceşte în 
lumina neonului. 

— Da, spune el şi suspină sonor. lar mama a zis că 
nimeni nu va observa că lipsesc vreo două iugoslave. A 
spus că nu conta. Nu în ansamblu. A zis că pot s-o păstrez 
atât timp cât rămâneam să locuiesc acasă. Dar apoi... 
După ce Nermina a... a dispărut, Assa s-a schimbat. Nu a 
mai vorbit şi nu a mai vrut să fugă din pivniţă. A stat numai 
acolo în pat. Aşa. Totul era bine. În orice caz, până când 
polițistul şi doamna aia bătrână din Stockholm au venit şi- 
au speriat-o. El, polițistul, era foarte furios. Mi s-a făcut 
foarte frică. A fost groaznic, dar am fost obligat. Să mă 
apăr, adică. Şi să o opresc pe Assa. Dar doamna aia a 
dispărut. Cea din Stockholm. 


e 359 œ» 


Se face linişte. 

Îmi pot închipui şocul lui Svante, deşi imaginea e 
proastă şi sunetul hârâit, pot simţi şocul, ca pe o vibraţie 
în corp. 

Stă cu gura căscată, ca şi cum n-ar fi în stare să 
priceapă ce spune Magnus. 

— Ai fost îndrăgostit de Azra? întreabă Svante într-un 
târziu. 

Capul lui Magnus se zguduie mai puternic şi suspină din 
NOU. | 

— Indrăgostit? 

— Da. Ai fost îndrăgostit? Ai vrut să fii aproape de ea? Ai 
fost atras de ea? De aceea ai ţinut-o? 

— Da, spune el şi suspină din nou. A fost mai mult ca un 
animal domestic. 

Îmi vine rău din cauza şocului şi apăs pe pauză. Mi-e 
greu să respir. 

A vorbit despre ea ca de un animal de companie. 

Mama mea, animalul lui Magnus. 

Îmi simt lacrimile curgându-mi pe obraji şi mă gândesc 
la toate acele dăţi când, mică fiind, am fost la ei. 

Îmi amintesc cum obişnuiam să alerg prin casa lui 
Magnus şi să mă ascund sub masa din bucătărie când ne 
jucam de-a v-aţi ascunselea. Stăteam acolo pe burtă cu 
obrazul lipit de linoleumul rece al duşumelei. Inspiram 
mirosul de mâncare şi de fum de ţigară, înăbuşindu-mi 
chicotelile şi aşteptând să fiu găsită. 

Ea era acolo, sub mine. 

Picioarele mele goale de copil alergau deasupra capului 
ei. 

Aveam urechea lipită de duşumeaua care era acoperişul 
ei. 

Cu toate astea, nu observam nimic. 

Cuvintele Esmei îmi revin în minte, proverbul acela 
bosniac pe care îl menţionase la vizita noastră. 

Cine sădeşte vânt culege furtună. 

lată că a sosit vremea rea. Semințele răutăţii sădite de 
Margareta încă din acea seară când le-a găzduit pe Azra şi 


< 360 » 


pe Nermina s-au transformat într-o furtună devastatoare. 

Se aude zgomot de afară. Se deschide uşa şi intră 
Manfred. 

Se aşază la masă în faţa mea, îmi întâlneşte privirea şi 
dă uşor din cap, ca şi cum ar confirma că episodul sinistru 
pe care tocmai îl vizionasem era, de fapt, adevărat. 

Imi vine în minte ce a spus Andreas, când ne certaserăm 
în privinţa refugiaților în faţa lui Manfred, iar eu încercam 
să explic de ce locuitorii din Ormberg aveau aversiunea 
asta pentru ei. Imi amintesc cum mi-am dat toată silinţa să 
motivez de ce noi, cei de aici, meritam mai mult ajutor şi 
sprijin decât refugiații. Ca şi cum originea mea ar fi fost o 
valută puternică, putând fi schimbată contra simpatie şi 
privilegii. 

Nu voi uita niciodată cuvintele lui, îmi sunt înscrise în 
memorie pentru totdeauna. 

Malin, ai fi putut fi chiar tu... Ai fi putut la fel de bine să 
fii tu cea care fuge de război şi de foamete. 

Iar eu... eu i-am răspuns că sub nicio formă n-aş fi putut 
fi eu. 

Doar eram din Ormberg, nu eram vreun nenorocit de 
musulman care traversase Mediterana într-o barcă de 
cauciuc cârpăcită, ca să profite de avantajele sistemului 
social suedez. 

Insă exact asta eram. 

În acest moment ştiu ce am de făcut, ce le datorez Azrei, 
Nerminei şi Esmei, dar şi mie însămi. 

— Manfred, trebuie să-ţi spun ceva. 


e 361 œ» 


Jake 


Patru luni mai târziu 


Berit pune pe masă ceai şi rulouri cu scorţişoară. 

Mă uit pe fereastră. 

Soarele a topit zăpada, lăsând şanţuri mari şi întunecate 
pe câmpul de afară. Lângă mormanul de pietre din dreptul 
grădinii creşte o anemonă curajoasă. 

Prăjiturile lui Berit miros foarte bine. 

Nu-mi mai amintesc când am mâncat ultima oară rulouri 
proaspăt coapte. Trebuie să fi fost înainte de moartea 
mamei - obişnuia să facă prăjituri. De obicei chec, fiindcă e 
atât de uşor de făcut, dar se întâmpla să mai coacă şi 
rulouri cu scorţişoară şi cu perle crocante de zahăr pe 
deasupra. 

Tata nu poate să gătească nici mâncare, nici prăjituri, 
dar asta nu contează prea mult când ai cuptor cu 
microunde. 

Hanne se uită la Berit şi îşi încruntă sprâncenele. 

— Te rog, Berit. Pot pune eu masa. 

— Nu, stai acolo, spune Berit. Mă ocup eu. Şi vă las 
singuri să vorbiţi un pic. Joppe are nevoie de o tură pe 
afară. 

— Atunci strâng eu. 

— Nu, nu trebuie. 

— Dar e clar că aşa voi face, insistă Hanne. 

— Nici să nu te gândeşti, îi spune Berit. 

Vorbesc de parcă sunt căsătorite. 

Tata şi mama vorbeau aşa, se ciondăneau din pricina 
unor lucruri neînsemnate, cum ar fi cine să ducă gunoiul 
sau ce program TV să urmărească în serile de vineri. 

Poate asta înseamnă că Berit şi Hanne se plac una pe 
alta, cum se plăceau mama şi tata. Chiar dacă nu sunt 
îndrăgostite una de alta. 

Tata spune că e „scandalos” ca serviciile sociale să-i 
permită lui Hanne să rămână să locuiască la Berit. Spune 


e 362 » 


că ar fi mai ieftin şi mai sigur să o ducă la un azil, dar eu 
nu sunt de acord. Nu mi-o pot imagina pe Hanne printre o 
mulţime de oameni confuzi şi bătrâni, închişi într-un azil. 

Berit merge şchiopătând pe hol, iar Joppe o urmează 
agale şi aruncă o ultimă privire de căţel lacom spre 
rulouri, înainte să iasă. 

Uşa de la intrare se închide cu un bufnet şi rămânem la 
masă, faţă în faţă. 

Hanne zâmbeşte un pic. 

Nu e la fel de slabă cum mi-o amintesc şi are mai multă 
culoare în obraji. Are părul des şi strălucitor, revărsându- 
se în valuri moi peste umeri. 

— Presupun că îţi datorez un mulţumesc, spune Hanne. 
Mi-ai salvat viaţa. 

Obrajii mi se aprind şi îmi cobor privirea. 

Imi întinde farfuria, iar eu înhaţ ruloul cel mai mare. 
Gust din el şi îi întâlnesc din nou privirea. 

Cu toate că e aşa de în vârstă, mi se pare că mă priveşte 
cu ochi de copil. 

— Trebuie să recunosc că nu îmi amintesc ce s-a 
întâmplat. Dar mi s-a povestit. De mai multe ori, de fapt. 

Râde un pic când spune ultimele cuvinte. 

— E greu să nu îţi mai aminteşti nimic? întreb. 

Hanne încuviinţează din cap. Ia şi ea o prăjitură. O lasă 
în palmă şi o observă de parcă s-ar întreba cât cântăreşte 
sau poate din ce e făcută. 

— Da. Uneori e foarte dificil. Deşi cred că acum e mai 
bine. Mi s-a dat un nou medicament. lar viaţa mea nu mai 
e atât de dramatică. 

Când spune „dramatică” ridică din sprâncene şi 
zâmbeşte. 

— Îmi amintesc mai mult acum, continuă ea. Încă nu-mi 
aduc aminte tot ce s-a întâmplat atunci când eu şi Peter 
am dispărut în pădure, dar ştiu că este... 

Clipeşte de mai multe ori... 

— Mort? adaug. 

Hanne aprobă din cap, dar nu spune nimic. Priveşte în 
zare pe fereastră. 


e 363 + 


— Ţi-ai dori să-ţi aminteşti tot ce s-a întâmplat aici în 
Ormberg? întreb. 

Hanne pune ruloul pe masă, îşi îndreaptă spatele şi se 
uită la mine. 

— Nu sunt prea sigură de asta, de fapt. Depinde. 
Câteodată neştiinţa e o binecuvântare. 

După un moment: 

— Şi, îmi spui ceva despre tine? E greu să fii aşa de 
curajos cum eşti tu? 

Sunt din nou încurcat, la început nu ştiu ce să răspund. 

— Ntt. Sau poate un pic. 

— În ce fel este greu? întreabă şi muşcă din rulou. 

Mă gândesc înainte să răspund. 

— Partea grea e să găseşti curajul pe care îl ai în tine. 
Cred că toţi pot fi curajoşi, trebuie doar să-şi găsească 
curajul. 

Hanne dă din cap. 

— Nu eşti numai curajos, eşti şi inteligent. Şi tu cum ţi-ai 
găsit curajul? 

Mă uit din nou pe fereastră. Berit dispare printre brazi, 
iar Joppe aleargă în jurul ei. Se aude cum zăpada topită de 
pe acoperiş picură pe pervaz. 

— Am fost nevoit să îndur multă spaimă la început, spun. 

— Hmm. 

Hanne aprobă din cap ca şi cum ar şti exact despre ce 
vorbesc, ca şi cum curajul ar fi specialitatea ei. 

De fapt, e foarte ciudat că mă aflu aici şi îi spun toate 
astea. Pentru că nu am vorbit niciodată cu vreun adult 
despre aceste lucruri. Dar cu Hanne trebuie să fiu cinstit, 
ştiu asta. Când i-am citit jurnalul, am aflat aşa de multe 
despre ea - e cât se poate de drept să afle şi ea câte puţin 
despre mine. 

E vorba de echilibru. 

— Există o penurie de curaj de la o vreme, spune Hanne 
şi se uită pe fereastră, în direcţia bisericii. 

Poate se gândeşte la ce e dincolo de biserică, la centrul 
de refugiaţi. 

Povestea despre cum Magnus le-a ţinut captive pe 


e 364 » 


femeia refugiată şi pe fetele ei a apărut neîncetat în ziare 
şi la televizor, de când Margareta a căzut în râpa 
Attestupan şi a murit. lar când s-a aflat că Malin aceea a 
fost copilul femeii refugiate, au venit aici ziarişti din toată 
lumea. 

Lui Magnus îi spun „călăul din Ormberg”, iar pivniţei 
„anticamera morţii”. 

Se pare că cineva va scrie o carte, în care va fi vorba 
despre ceea ce s-a întâmplat. 

Magnus-Pungă a numit-o pe Azra „animal domestic” 
când a fost interogat de poliţie. 

Saga a spus că a fost lucrul cel mai tâmpit pe care l-a 
auzit vreodată. Şi doamna ne-a vorbit despre asta la ştiinţe 
sociale, a spus că pesemne Magnus şi Margareta nu 
credeau că Azra şi Nermina aveau aceeaşi valoare umană 
ca noi ceilalţi, din cauza condiţiei lor sociale. 

Pe tata l-au sunat şi ziarişti străini, dispuşi să plătească 
pentru a mă intervieva pe mine. 

Le-a spus tuturor să se ducă la naiba. 

Nu poţi avea încredere în ziarişti. Mai ales dacă vin din 
Stockholm, Berlin, Londra şi Paris. 

Mai vorbim încă un moment, apoi Berit se întoarce cu 
câinele şi începe să strângă masa. 

— Dar Berit, spune Hanne. Mă ocup eu mai încolo. 

— Nu, nu trebuie. 

— Te ajut, spune Hanne pe punctul de a se ridica. 

— Stai, stai acolo, spune Berit. Şchiopătează în jurul 
mesei şi o împinge pe Hanne înapoi pe scaun. 


Mă simt bine când plec de la Hanne şi de la Berit. 

Inainte de a porni motoreta, iau mobilul şi trimit un 
mesaj: 

Sunt acolo în cinci minute. 

Apoi îmi pun casca şi merg spre vechea şosea. Conduc 
cu viziera ridicată, simt vântul călduţ care-mi bate în faţă. 
Pe margine, de-a lungul drumului, au rămas mici mormane 
de zăpadă murdară, iar gropile drumului pietruit, pline de 
apă topită, par nişte oglinzi. 


e 365 œ» 


Virez la dreapta, după muntele Ormberg, şi continui 
înainte vreo două sute de metri. Apoi mă opresc şi parchez 
motoreta. 

Pretutindeni în jur pădurea începe să se trezească la 
viaţă, după iarna lungă şi rece. Frunze mici de ferigă se 
desfac în iarba veştejită de anul trecut, păsările ciripesc. 

Soarele trimite raze calde şi în aer se simte o mireasmă 
puternică de pământ umed şi de brad. 

Saga e deja acolo. 

Stă în mijlocul drumului cu mâinile băgate adânc în 
buzunarele de la blugi. Vântul se joacă în părul ei albastru. 

O îmbrăţişez rapid şi mă îmbrăţişează şi ea. După aceea 
scot jurnalul şi îl răsfoiesc un pic. 

Mă opresc la o pagină de la sfârşit, cea cu amprenta 
însângerată a lui Hanne. 

Îmi pun mâna pe amprentă. Se potriveşte bine. 

Saga face la fel. 

Mă gândesc încă o dată la cât de recunoscător îi sunt 
pentru că m-a iertat fiindcă am ţinut jurnalul secret. Şi ce 
noroc e că mama ei a încheiat relaţia cu tâmpitul ăla de 
Björn, aşa nu va fi lovită mortal în saună. 

Dau înapoi câteva pagini. Citesc scrisul lăbărţat şi 
familiar. 


Voi da foc jurnalului când totul se va sfârşi. Voi şterge 
ultimele două săptămâni din viața mea. Voi uita de 
Ormberg şi de tot ceea ce s-a întâmplat aici, pentru că 
înainte să venim aici viaţa era perfectă, în pofida bolii. 

Doamne, iţi cer doar o mică favoare: ajută-mă să uit! 


— Mă laşi pe mine? întreabă Saga. 

Dau din cap şi mă gândesc la ce a spus Hanne. 

Câteodată neştiinţa e o binecuvântare. 

Saga scormoneşte prin buzunar şi scoate bricheta, 
răsuceşte rotiţa cu degetul mare şi îndreaptă flăcăruia 
spre jurnal. 

Se aude un pârâit când focul cuprinde paginile 
sfărâmicioase. Flăcările ling hârtia şi pentru o clipă textul 


< 366 » 


pluteşte parcă în aer, capătă o nouă viaţă şi se eliberează 
de hârtia rugoasă. 

Ca şi cum povestea lui Hanne nu mai are nevoie de 
jurnal ca să existe. 

Pun jurnalul cuprins de flăcări jos, pe drumul pietruit, şi 
mă uit cum focul devorează pagină după pagină, pentru ca, 
în cele din urmă, să înghită şi coperta. 

Hârtia se înnegreşte şi fulgii subţiri şi întunecaţi de 
funingine zboară în bătaia vântului. 

Saga îşi strecoară mâna într-a mea, mi-o strânge 
puternic. 

— Plecăm? întreabă ea. 


e 367 a 


Despre Jurnalul dispariţiei mele 


Trăim vremuri întunecate. Cei care caută refugiu sunt 
mai mulţi ca niciodată în istorie. Iar în urma valurilor de 
refugiaţi, cresc şi xenofobia, şi conflictele, şi frica. 

Ormberg al meu este fictiv, dar există totuşi - peste tot 
în jurul nostru. Poate locuieşti în Ormberg fără să ştii asta 
sau treci prin el în drum spre muncă sau spre casa 
bătrânei tale mame. Ormberg e mai degrabă o stare decât 
un loc geografic - o stare de care devenim conştienţi în 
urma unor schimbări majore, cum ar fi un incendiu în 
pădure, spre exemplu. Ormberg e ceea ce creşte din 
cenuşă, din pământul pârjolit. E ceea ce se hrăneşte şi 
creşte din descurajare, din nemulţumire sau poate numai 
din tristeţe. 

„Ai fi putut fi chiar tu cea care fuge de război şi 
foamete”, îi spunea Andreas lui Malin. 

Şi acest mesaj, simplu, dar important, vreau să îl 
transmit în Jurnalul dispariţiei mele. 


< 368 » 


Mulţumiri 


Doresc să le mulţumesc din inimă tuturor celor care şi- 
au adus contribuţia la acest roman, mai ales redactoarei 
mele, Katarina Ehnmark Lundquist, editoarei mele, Sara 
Nyström de la Wahlström  & Widstrand, precum şi 
agentelor mele Christine Edhăll şi Astri von Arbin 
Ahlander de la Ahlander Agency. 

De asemenea, sunt pentru totdeauna recunoscătoare 
Asei Torlâf, care a citit manuscrisul şi a contribuit cu 
observaţii în chestiunile poliţieneşti, Martinei Nilsson, care 
şi-a împărtăşit generos cunoştinţele despre testele ADN, 
ca şi Lejlei Hastor care m-a ajutat să-mi clarific chestiuni 
legate de Bosnia. 

În cele din urmă, vreau să mulţumesc familiei mele şi 
prietenilor mei pentru înţelegere şi pentru încurajările cu 
care m-au susţinut în timpul scrierii acestui roman. 

Fără dragostea şi răbdarea voastră, nu ar fi existat nicio 
carte! 


Camilla Grebe 


VIRTUAL - 
VTD 
VÄ 


PROJEC 


| ECT 


< 369 » 


CAMILLA GREBE 


Din adâncurile înghețate ale unei păduri din 
Ormberg iese clătinându-se o femeie amne- 
zică, desculță, cu brațele pline de zgărieturi. 
Poliția locală o identifică imediat: psihologul și 
profilerul Hanne Lagerlind-Schân care, impre- 
ună cu partenerul ei, investighează asasinarea 
unei tinere. Hanne nu reușește să-și amin- 
tească unde e colegul ei, nici ce au descoperit, 
iar polițistii au o singură pistă: o fată zărită în 
apropierea locului unde a dispărut Hanne. 


Însă fata este de fapt Jake Olsson, un 
adolescent machiat și costumat într-o 
rochie a mamei lui. Ingrozit că secretul 
i-ar putea fi descoperit, Jake s-a ascuns 
în pădure și a văzut-o pe Hanne scăpând 
un carnet pe jos și urcând într-o maşină. 
Carnetul se dovedește a fi jurnalul ei. 
Citindu-i însemnările, Jake își dă seama 
că sunt esențiale pentru cazul investigat 
de Hanne. lar când apare o nouă victimă, 
ințelege că şi Hanne este in pericol. Şi că 
trebuie s-o salveze. Cât mai repede! 


n = 
A 


SA 


EN ȘI GD iia 


ww td iai alei tà 


TREI 


e 371 œ»