Dean Koontz — [Odd Thomas] 03 Fratele Odd

DEAN R. KOONTZ 


Seria Odd Thomas 


Volumul 3 


FRATELE ODD 


Original: Brother Odd (2006) 


Traducerea: 
LIVIU RADU 


7 


virtual-project.eu 


RAO International Publishing Company 
2009 


VP - 


Învaţă-ne... 

Să dăruim și să nu socotim cât ne 
costă; 

Să luptăm și să nu luăm în seamă 
rănile; 

Să trudim și să nu căutăm odihna... 


SFÂNTUL IGNAȚIU DE LOYOLA 


VP-3 


CAPITOLUL 1 


Stăteam lângă fereastra înaltă, îmbrățișat de piatră, cufundat 
în tăcere, în timp ce a treia zi a săptămânii se preda celei de-a 
patra. Râul nopţii curgea mai departe, indiferent de calendar. 

Speram să asist la momentul magic în care zăpada începe să 
cadă din abundență. Ceva mai devreme, cerul presărase câţiva 
fulgi, după care nu mai urmase nimic. Furtuna care părea gata 
să înceapă nu se zorea. 

Încăperea era luminată doar de o lumânare groasă dintr-un 
pahar chihlimbariu, de pe masa din colţ. De fiecare dată când 
un curent de aer ajungea la flacără, lumina topită ungea pereţii 
de gresie, iar valuri de umbre lichide mânjeau uleios colțurile. 

Consideram, în majoritatea nopţilor, că lumina lămpii e prea 
strălucitoare. Și când scriu, singura licărire e cea a ecranului 
calculatorului, acoperit cu text cenușiu pe un fond bleumarin. 

Fără argintirea luminii, fereastra nu-mi reflecta faţa. Vedeam 
limpede noaptea de dincolo de geamuri. 

Când locuiești într-o mânăstire, mai mult oaspete decât 
călugăr, ai mai multe ocazii decât în altă parte să vezi lumea 
așa cum este, în loc s-o privești prin umbra pe care o arunci 
asupra ei. 

Abația St. Bartholomew este înconjurată de imensitatea 
munţilor Sierra Nevada, din partea californiană a graniţei. 
Pădurile primordiale care înveșmântau pantele erau acoperite 
cu o mantie de beznă. 

De la fereastra aceea a etajului trei puteam să văd doar o 
parte a curţii din faţă aflată dedesubt și aleea asfaltată care o 
spinteca. Patru stâlpi scunzi de felinar, cu abajururi în formă de 
clopot, concentrau lumina în bălți rotunde, albe. 

Casa de oaspeţi se află în aripa e nord-vest a abației. Parterul 
găzduiește sălile.  Incăperile particulare ocupă etajele 
superioare. 

În timp ce priveam, anticipând furtuna, o albeaţă ce nu era 
zăpadă alunecă prin curte, ieșind din întuneric și pătrunzând în 
lumină. 


VP - 4 


Abatia avea un singur câine, o corcitură de ciobănesc german, 
poate având și gena de retriever, de vreo cincizeci și cinci de 
kilograme. E în întregime alb și se deplasează cu supleţea ceţii. 
Numele său este Boo. 

Numele meu este Odd Thomas!. Părinţii mei cei disfuncționali 
pretind că a existat o greșeală în certificatul de naștere, că 
numele dorit era Todd. Dar nu mi-au zis niciodată Todd. 

In douăzeci și unu de ani nu m-am gândit niciodată să-l 
schimb în Todd. Cursul bizar al vieţii mele sugerează că Odd mi 
se potrivește mai mult, chiar dacă mi-a fost conferit de părinții 
mei intenţionat sau din întâmplare. 

Jos, Boo se opri în mijlocul pavajului și privi de-a lungul aleii 
care se micșora și cobora în întuneric. 

Munţii nu sunt numai pantă. Uneori, pământul ce se înalță mai 
face o pauză. Abația se află pe o pajiște înaltă, cu faţa spre 
nord. 

judecând după urechile ciulite și după capul ridicat, Boo 
simţise un vizitator care se apropia. Işi ţinea coada în jos. 

Nu pot să văd starea părului de pe ceafa sa, dar poziţia 
încordată a câinelui sugerează că părul e zburlit. 

Lămpile de pe alee ard de la asfinţit până la ivirea zorilor. 
Călugării de la St. Bart cred că vizitatorii pe timp de noapte - 
indiferent cât de rar vin aceștia - trebuie primiţi cu lumină. 

Câinele rămase nemișcat un timp, apoi își mută atenţia către 
pajiștea din dreapta asfaltului. Capul i se plecă. Urechile i se 
lăsară pe ţeastă. 

Pentru o clipă, n-am putut să văd motivul care-l alarmase pe 
Boo. Apoi... se văzu o formă la fel de insesizabilă ca o umbră a 
nopții ce plutea peste o apă neagră. Silueta trecu destul de 
aproape de unul dintre stâlpii de felinar ca să fie vizibilă pentru 
scurt timp. 

Chiar și în timpul zilei, vizitatorul ar fi fost zărit doar de câine 
și de mine. 

Eu văd morți, spirite ale celor dispăruţi care - fiecare din 
propriul motiv - nu vor să plece din această lume. Unii vin la 
mine ca să se facă dreptate, dacă au fost asasinați, sau pentru 
sprijin, sau căutând tovărășie. Alţii mă caută din motive pe care 
nu le înțeleg întotdeauna. 

Asta îmi complică viaţa. 


1 Odd înseamnă ciudat, bizar, dar și singur, fără pereche. (n.tr.). 
VP-5 


Nu vă cer simpatie. Avem cu toţii problemele noastre, iar 
dumneavoastră vi se pare că problemele dumneavoastră sunt 
importante, așa cum mie mi se pare că sunt ale mele. 

Poate că faceți naveta nouăzeci de minute în fiecare 
dimineață, pe o șosea înțesată de mașini, înaintarea 
dumneavoastră fiind stânjenită de automobiliști nerăbdători și 
nepricepuţi, unii dintre ei fiind specimene furioase cu degetul 
mijlociu musculos, datorită folosirii frecvente. Imaginaţi-vă deci 
cât de stresantă ar fi dimineaţa dumneavoastră dacă pe scaunul 
din dreapta șoferului ar sta un tânăr cu o rană fantomatică de 
secure la cap și dacă pe bancheta din spate ar sta, cu ochii 
holbaţi și roșie la față, o femeie în vârstă, strangulată de soțul 
ei. 

Morții nu vorbesc. Nu știu de ce. lar un spirit ciopârțit cu 
securea nu sângerează pe tapiţeria ta. 

Cu toate acestea, anturajul celor morţi de curând este 
deconcertant și, în general, nu duce la bună dispoziţie. 

Vizitatorul de pe peluză nu era o fantomă obișnuită, sau poate 
că nu era deloc fantomă. Pe lângă spiritele morţilor care 
zăbovesc în această lume, mai văd și alt fel de entităţi 
supranaturale. Acestora le spun bodachi. 

Acestea sunt negre ca muiate în tuș, cu formă fluidă, neavând 
substanță mai mult decât o umbră. Nu scot niciun sunet, sunt 
înalte cât un om obișnuit, se furișează deseori ca niște pisici, 
lipite de sol. 

Cea de pe peluza abației se mișca ridicată: neagră și fără 
trăsături, dar sugerând ceva jumătate om, jumătate lup. 
Alunecoasă, sinuoasă și sinistră. 

larba nu era deranjată de trecerea acestei entități. Dacă ar fi 
traversat o apă, n-ar fi provocat nicio undă prin mersul ei. 

In folclorul insulelor britanice, un bodach este o fiară rea, care 
se strecoară prin cămine noaptea și răpește copiii care n-au fost 
cuminţi. Ca niște agenţi ai Fiscului. 

Dar ceea ce văd eu nu sunt nici bodachi, nici perceptori. Nu 
răpesc nici copii neascultători, nici ticăloși adulţi. Însă i-am 
văzut intrând în case prin hornuri - prin gaura cheii, prin 
crăpături din rama ferestrei, schimbându-și forma precum fumul 
- Și n-am găsit un nume mai bun pentru ei. 

Apariţia lor ocazională reprezintă întotdeauna un motiv de 
alarmare. Aceste creaturi par a fi vampiri spirituali care cunosc 


VP-6 


viitorul. Sunt atrase către locuri în care sunt destinate să erupă 
violenţe sau catastrofe crunte, ca și cum s-ar hrăni cu suferinţa 
omenească. 

Deși era un câine curajos, cu motive serioase de a fi curajos, 
Boo dădu înapoi în faţa apariţiei care trecea pe lângă el. Buzele 
lui negre se traseră de pe colții săi albi. 

Fantoma se opri, ca și cum și-ar fi bătut joc de câine. Bodachii 
par să știe că unele animale pot să-i vadă. 

Nu cred că știu că și eu pot să-i văd. Cred că, dacă ar ști, ar 
da dovadă faţă de mine de mai puţină milă decât arată mullahii 
nebuni faţă de victimele lor, atunci când au chef să decapiteze 
și să dezmembreze. 

La vederea acestui bodach, primul meu impuls a fost să mă 
retrag de la fereastră și să caut tovărășia grămăjoarelor de praf 
de sub patul meu. Al doilea meu impuls a fost să fac pipi. 

Impotrivindu-mă atât lașităţii, cât și poruncii vezicii, am 
alergat din camera mea în hol. Etajul trei al casei de oaspeți are 
două apartamente mici. Celălalt nu e ocupat în acest moment. 

La etajul doi, rusul cel încruntat se încrunta, fără îndoială, și în 
somn. Construcţia solidă a abației nu-mi va transmite zgomotul 
pașilor în visele lui. 

Casa de oaspeţi are o scară interioară în spirală, pereţi de 
piatră înconjurând treptele de granit. Treptele sunt, alternativ, 
albe și negre, făcându-mă să mă gândesc la arlechini și la 
claviaturi de pian, la un cântec vechi, siropos, de Paul 
McCartney și Stevie Wonder?. 

Deși scările de granit sunt dure, iar modelul alb-și-negru 
putea fi zăpăcitor, m-am repezit către parter, riscând să fac 
pagube granitului dacă aș fi căzut și l-aș fi lovit cu capul. 

Pierdusem, cu șaisprezece luni în urmă, ceea ce îmi era mai 
preţios și lumea mea se prăbușise în ruine. Cu toate acestea, nu 
sunt imprudent de obicei. Am mai puţine motive de trăit ca altă 
dată, dar viaţa mea mai are totuși un țel și mă străduiesc să 
găsesc un înţeles în orice zi. 

Am lăsat treptele în starea în care le-am găsit și am traversat 
în grabă sala principală, unde doar o veioză cu un abajur de 
mărgele mai risipea puţin bezna. Am împins ușa grea de stejar, 
cu vitraliu, și mi-am văzut respiraţia plutind în faţa mea, în 
noaptea de iarnă. 


2 Titlul cântecului este Ebony and Ivory. (n.tr.). 
VP - 7 


Casa de oaspeţi a mânăstirii înconjoară o curte cu un bazin ca 
o oglindă și o statuie din marmură albă a Sfântului Bartolomeu. 
Se zice că acesta este cel mai puţin cunoscut, dintre cei 
doisprezece apostoli. 

După cum e înfățișat aici, un sfânt Bartolomeu solemn stă cu 
mâna dreaptă pe inimă, cu braţul stâng întins. În palma cu faţa 
în sus se află ceva ce seamănă cu un dovlecel, dar care ar putea 
să fie o varietate înrudită de dovleac. 

Înţelesul simbolic al dovleacului îmi scapă. 

În acest moment al anului, bazinul este golit și din el nu se 
ridică miros de gresie udă, ca în zilele mai calde. Am detectat, în 
schimb, un miros foarte slab de ozon, ca după un fulger într-o 
ploaie de primăvară, și m-am întrebat ce era asta, dar am 
continuat să merg. 

Am urmat colonada până la ușa camerei de primire a casei de 
oaspeți, am intrat înăuntru, am traversat încăperea întunecată 
și m-am înapoiat în noaptea de decembrie prin ușa din faţă a 
abației. 

Corcitura noastră de ciobănesc, Boo, stătea pe alee, așa cum 
îl văzusem ultima oară de la fereastra de la etajul trei. Intoarse 
capul ca să se uite la mine, atunci când am coborât treptele late 
din față. Ochii săi erau limpezi și albaștri, neavând nimic din 
sclipirea sinistră, obișnuită animalelor în timpul nopții. 

Fără ajutorul stelelor și al lunii, majoritatea curţii întinse era 
cufundată în beznă. Dacă se furișa vreun bodach pe aici, atunci 
nu puteam să-l văd. 

— Boo, ce s-a întâmplat? am șoptit eu. 

Nu mi-a răspuns. Viaţa mea e ciudată, dar nu atât de ciudată 
încât să includă canine vorbitoare. 

Dar, cu un ţel precis, câinele se duse de pe alee în curte. Se 
îndreptă spre est, trecu pe lângă biserica măreaţă, care părea 
să fi fost sculptată într-o singură masă verde de piatră, atât de 
înguste sunt lipiturile de mortar dintre pietre. 

Prin noapte nu bătea pic de vânt, iar bezna atârna cu aripile 
strânse. 

Cafenie din cauza iernii, iarba călcată scârțâia sub picioare. 
Boo se mișca mult mai furișat decât reușeam eu s-o fac. 

M-am simţit privit și m-am uitat în sus, spre ferestre, dar n-am 
văzut pe nimeni, n-am zărit altă lumină decât pâlpâirea 


VP-s 


lumânării din locuința mea, n-am văzut nicio față albă uitându- 
se printr-un geam întunecat. 

Fugisem în grabă din aripa oaspeţilor purtând blugi și tricou. 
Decembrie își înfipse dinţii în braţele mele goale. 

Ne-am dus spre est, de-a lungul bisericii, care face parte din 
abație, nu-i o clădire separată. 

O candelă arde fără încetare, dar asta nu-i suficient ca să 
lumineze vitraliul colorat. Fereastră după fereastră, această 
lumină slabă părea că ne veghează ca și cum ar fi fost singurul 
ochi morocănos al cuiva prost dispus. 

După ce m-a condus la colţul de nord-est al clădirii, Boo coti 
spre sud, luând-o prin spatele bisericii. Am mers către aripa 
abației care cuprinde, la primul etaj, noviciatul. 

Pentru că nu și-au depus încă legământul, novicii dorm aici. 
Dintre cei cinci care se pregăteau în acel moment, îi plăceam și 
aveam încredere în patru. 

Brusc, Boo renunță la ritmul prudent. Alergă spre est, 
îndepărtându-se de abație, iar eu l-am urmat. 

Pe măsură ce curtea se transforma în pajiște neîngrijită, iarba 
îmi biciuia genunchii. În curând, prima zăpadă grea avea să 
transforme aceste lame înalte, uscate, într-o masă compactă. 

Terenul cobori ușor vreo sută de metri, înainte să devină 
neted, iar iarba înaltă până la genunchi deveni din nou o pajiște 
cosită. În faţa noastră, în beznă, se ridica școala St. 
Bartholomew. 

În parte, cuvântul „școală” este un eufemism. Elevii de aici nu 
sunt doriţi în altă parte, iar școala le este și casă, probabil 
singura pe care unii dintre ei o vor avea. 

Aceasta este abația originală, refăcută în interior, dar încă o 
grămadă impresionantă de piatră. Clădirea găzduiește și 
mânăstirea în care locuiesc călugărițele care îi învaţă pe elevi și 
care au grijă de ei. 

Dincolo de fosta abație, pădurea se zburlea către cerul 
pregătit de furtună, crengi negre adăpostind cărări întunecate 
ce duceau departe în bezna singuratică. 

Urmărind în mod evident bodachul, câinele urcă treptele late 
către ușa din faţă a școlii și intră. 

Puţine uși din abație sunt încuiate vreodată. Dar, pentru 
siguranţa elevilor, școala este de obicei încuiată. 


VP-9 


Doar eu, stareţul și maica superioară posedăm o cheie 
universală care ne permite să pătrundem oriunde. Niciun 
oaspete dinaintea mea nu s-a bucurat de încrederea de a avea 
acces astfel. 

Nu mă mândresc cu această încredere. E o povară. Cheia 
aceea simplă din buzunarul meu îmi pare uneori ca un destin de 
fier tras de un magnet în adâncul pământului. 

Cheia îmi permite să-l caut iute pe fratele Constantine, 
călugărul mort, atunci când se manifestă printr-un sunet de 
clopot în unul dintre turnuri sau prin alt soi de gălăgie, în alte 
părți. 

În Pico Mundo, orașul din deșert în care am locuit majoritatea 
timpului petrecut de mine pe pământ, colindă spiritele multor 
bărbaţi și femei. Dar aici îl avem doar pe fratele Constantine, 
care nu-i mai puţin deranjant decât toți morţii din Pico Mundo la 
un loc, o singură fantomă, dar care-i mai mult decât suficient. 

Având un bodach la orizont, fratele Constantine reprezenta 
cea mai mică dintre grijile mele. 

Am vârât cheia în broască, tremurând, iar balamalele 
scârțâiră. Am urmat câinele în școală. 

Două lumini de veghe împiedicau să fie beznă deplină în holul 
de recepție. Grupuri multiple de canapele și fotolii sugerau un 
hol de hotel. 

Am trecut de biroul de informaţii în care nu se afla nimeni și 
am intrat printr-o ușă batantă într-un coridor iluminat de lămpi 
de urgenţă și de indicatoare pe care scria IEȘIRE. 

La parter se află clasele, clinica de recuperare, infirmeria, 
bucătăria și camera comună de mese. Surorile cu talent culinar 
nu pregăteau încă micul dejun. Tăcerea domnea în spaţiile 
acelea și așa urma să fie încă multe ore. 

Am urcat scările dinspre sud și l-am găsit pe Boo așteptându- 
mă pe palierul de la etajul doi. Rămăsese într-o dispoziţie 
solemnă. Nu dădea din coadă și nu rânjea salutând. 

Două coridoare lungi și două scurte formau un dreptunghi, 
deservind camerele elevilor. Rezidenţii stăteau câte doi în 
camere. 

La intersecțiile de sud-est și nord-vest ale coridoarelor se 
găseau punctele de lucru ale infirmierelor; puteam să le văd pe 
amândouă când am ieșit de pe scări, în colțul din sud-vest al 
clădirii. 

VP - 10 


La punctul de lucru din nord-vest, o călugăriţă stătea la masă, 
citind. N-am putut s-o identific, de la distanţa aceea. 

În plus, faţa ei era pe jumătate ascunsă de un văl. 
Călugărițele acestea nu sunt moderne, ca acelea care se 
îmbracă precum poliţistele care dau amenzi pentru parcare. 
Surorile astea poartă haine de modă veche care pot să le facă 
să pară la fel de formidabile precum războinicii în armuri. 

Postul din sud-est era pustiu. Călugărița din acel schimb își 
făcea, probabil, rondul sau se ocupa de unul dintre cei aflați în 
grija ei. 

Când Boo merse mai departe către dreapta, îndreptându-se 
spre sud-est, l-am urmat fără s-o anunţ pe călugăriţa care citea. 
După ce am făcut trei pași, femeia nu mai fu în raza mea 
vizuală. 

Multe dintre surori au urmat cursuri de asistente medicale, 
dar se străduiesc să facă etajul doi să semene mai mult cu un 
dormitor confortabil decât cu un spital. Crăciunul urma să aibă 
loc peste douăzeci de zile, și pe holuri erau atârnate ghirlande 
din ramuri false de conifere, împodobite cu beteală adevărată. 

Ținându-se seama de elevii care dormeau, luminile fuseseră 
reduse. Beteala lucea doar ici-colo, și majoritatea rămânea 
întunecată în umbrele tremurătoare. 

Ușile unor camere ale elevilor erau închise, altele erau 
deschise. Pe ele erau trecute nu numai numere, ci și nume. 

La jumătatea distanţei dintre scară și postul de lucru al 
asistentelor, Boo se opri la camera 32, unde ușa nu era închisă 
complet. Pe placa cu litere majuscule se găseau numele 
ANNAMARIE și JUSTINE. 

De data asta mă aflam suficient de aproape de Boo ca să văd 
că, într-adevăr, părul de pe ceafă îi era zburlit. 

Câinele intră în cameră, dar decenţța mă făcu să ezit. Ar fi 
trebuit să cer unei călugăriţe să mă însoțească în zona aceea a 
locuinţelor elevilor. 

Dar dorisem să evit să-i dau explicaţii călugăriţei despre 
bodachi. Mai mult, nu dorisem să risc să fiu auzit de vreunul 
dintre spiritele acelea răuvoitoare în timp ce vorbeam despre 
ele. 

În mod oficial, doar o singură persoană din abație și una din 
schitul de maici știau despre darul meu - dacă, de fapt, e un 


VP - 11 


dar, și nu un blestem. Sora Angela, maica superioară, îmi 
cunoaște secretul, ca și fratele Bernard, abatele. 

Politetea ceruse ca ei să-l înţeleagă pe deplin pe tânărul 
tulburat pe care urmau să-l primească în calitate de oaspete pe 
termen lung. 

Ca să-i asigure pe sora Angela și pe abatele Bernard că nu 
eram nici vreun escroc, nici vreun nebun, Wyatt Porter, șeful 
poliţiei din Pico Mundo, orașul meu natal, le împărtășise 
amănuntele unor cazuri de crimă, în care îi fusesem de ajutor. 

La fel, părintele Sean Llewellyn depusese chezășie pentru 
mine. El este preotul catolic din Pico Mundo. 

Părintele Llewellyn este și unchiul lui Stormy Llewellyn, pe 
care am iubit-o și pe care am pierdut-o. Pe care o s-o îndrăgesc 
veșnic. 

În timpul celor șapte luni pe care le-am trăit în refugiul din 
munţi, am destăinuit adevărul vieţii mele încă unei persoane, 
fratele Knuckles?, un călugăr. Numele său adevărat este 
Salvatore, dar noi îi spunem de cele mai multe ori Knuckles. 

Fratele Knuckles n-ar fi ezitat în pragul camerei 32. E un 
călugăr al acţiunii. Ar fi decis într-o clipă dacă ameninţarea 
reprezentată de un bodach primează asupra decenţței. Ar fi 
năvălit pe ușă la fel de îndrăzneţ precum câinele, dar cu mai 
puţină grație și mult mai zgomotos. 

Am deschis ușa mai larg și am intrat. 

Pe cele două paturi de spital zăceau întinse Annamarie, lângă 
ușă, și Justine. Amândouă dormeau. 

Pe peretele de lângă fiecare fată atârna o lampă controlată de 
un comutator aflat la capătul unui cablu înfășurat în jurul 
balustradei patului. Permitea diferite intensităţi ale luminii. 

Annamarie, care avea zece ani, dar era mărunţică pentru 
vârsta ei, își reglase lampa la un nivel scăzut, ca lumină de 
noapte. Se temea de întuneric. 

Scaunul ei cu rotile stătea lângă pat. Pe unul dintre mânerele 
din spatele scaunului atârna o jachetă vătuită, impermeabilă. De 
celălalt mâner atârna o bonetă de lână. Fetița insista ca în 
nopţile de iarnă să aibă veșmintele acelea la îndemână. 

Fata dormea cu pătura strânsă în mâinile ei debile, ca și cum 
ar fi fost gata să arunce învelitoarea de pat. Faţa ei era 


3 Încheietură a degetului. (n.tr.). 
VP - 12 


încordată, având o expresie de anticipare preocupată, ceva mai 
puţin decât îngrijorare și mai mult decât o simplă neliniște. 

Deși dormea adânc, părea gata să fugă la cea mai mică 
provocare. 

O zi pe săptămână, cu acordul ei, Annamarie se antrena să-și 
conducă - având ochii bine închiși - scaunul cu rotile, alimentat 
cu baterii, către fiecare din cele două lifturi. Unul se afla în aripa 
de est, celălalt în cea de vest. 

În ciuda limitărilor și a suferinţei sale, era un copil fericit. 
Acele pregătiri pentru fugă erau ieșite din comun. 

Deși fata nu ar fi vorbit despre asta, părea că simţise că urma 
o noapte de groază, un întuneric ostil prin care trebuia să-și 
găsească drumul. Părea ca prevede viitorul. 

Bodachul, cel pe care-l zărisem prima oară de la fereastra 
mea de sus, venise aici, dar nu singur. Trei dintre ei, umbre 
tăcute semănând cu niște lupi, se strânseseră în jurul celui de-al 
doilea pat, cel în care dormea Justine. 

Un singur bodach semnalează violenţa ce se apropie, care 
poate fi ori în vecinătate și probabilă, ori îndepărtată și puţin 
sigură. Dacă bodachii apar câte doi sau trei, pericolul este mai 
aproape. 

După experienţa mea, când entităţile astea apar în haită, 
pericolul care plutește devine pericol iminent, iar moartea 
multor persoane se află la o distanţă de zile sau de ore. Cu toate 
că vederea a trei dintre ele mă înfiorează, am fost bucuros ca nu 
erau treizeci. 

Tremurând de-o evidentă aţâţare, bodachii se aplecaseră 
peste Justine în timp ce aceasta dormea, ca și cum ar fi 
examinat-o cu atenţie. Ca și cum s-ar fi hrănit din ea. 


VP - 13 


CAPITOLUL 2 


Lampa de deasupra celui de-al doilea pat fusese reglată la o 
intensitate redusă, dar Justine nu o reglase chiar ea. O 
călugăriță selectase nivelul cel mai scăzut, sperând că o să-i 
placă fetiţei. 

Justine făcea puţin pentru ea însăși și nu cerea nimic. Era 
paralizată în parte și nu putea vorbi. 

Când Justine avea patru ani, tatăl ei o omorâse pe mama ei, 
strangulând-o. Se spunea că după ce femeia murise, bărbatul îi 
pusese un trandafir între dinţi - dar cu tulpina cu ghimpi lungi 
pe gâtul ei. 

Individul o înecase pe mica Justine în cadă - sau crezuse că o 
înecase. O lăsase ca moartă, dar fetița supraviețuise, cu leziuni 
ale creierului provocate de lipsa prelungită de oxigen. 

Zăcuse săptămâni întregi în comă, asta întâmplându-se cu ani 
în urmă. În zilele astea dormea și se trezea, dar când se trezea, 
capacitatea ei de a stabili legături cu cei care o îngrijeau fluctua. 

Fotografiile lui Justine, făcute pe când avea patru ani, arătau 
un copil de-o frumuseţe excepțională. In instantaneele acelea, 
fetița arăta poznașă și plină de bucurie. 

La opt ani după povestea cu cada, la doisprezece ani, fata 
arăta mai frumoasă ca niciodată. Leziunea creierului nu avusese 
ca rezultat paralizie facială sau expresii distorsionate. Ciudat, 
dar o viață petrecută în cea mai mare parte în casă n-o lăsase 
palidă și trasă la faţă. Chipul ei avea culoare, nu pete. 

Frumusețea ei era castă, ca a unei madone a lui Botticelli, și 
eterică. Tuturor celor care o cunoșteau, frumusețea lui Justine 
nu le trezea nici invidie, nici dorinţă, ci le inspira o venerație 
surprinzătoare și, în mod inexplicabil, ceva ce semăna a 
speranţă. 

Bănuiam ca cele trei siluete amenințătoare, gheboșate 
deasupra ei cu un interes evident, nu fuseseră atrase de 
frumusețea ei. Nevinovăţia ei plină de suferinţă le atrăsese, ca 
și așteptările lor - sau cunoașterea lor plină de certitudine? - că 
fata va muri curând prin violenţă și că va fi, în cele din urmă, 
urâtă. 


VP - 14 


Aceste umbre cu un scop, negre ca niște așchii dintr-un cer 
de noapte fără stele, nu aveau ochi, dar le simțeam privind; nu 
aveau gură, dar mai că auzeam sunetele pofticioase pe care le 
scoteau ospătându-se cu făgăduiala morţii acelei fetiţe. 

Le văzusem odată strânse într-un spital, în orele de dinaintea 
unui cutremur care avea să-l facă una cu pământul. Intr-o 
benzinărie, înaintea unei explozii și a unui incendiu tragic. 
Urmărind un adolescent numit Gary Tolliver, în zilele de dinainte 
ca acesta să-și tortureze și să-și ucidă întreaga familie. 

O singură moarte nu le atrage, nici două morţi, nici măcar 
trei. Entităţile acelea preferă violenţă teatrală, iar pentru ele 
spectacolul nu este atunci când doamna cea grasă cântă, ci 
doar atunci când doamna este făcută bucăți. 

Bodachii par incapabili să afecteze lumea noastră, ca și cum 
nu ar fi pe deplin prezenţi în acest loc și în aceeași timp, ci sunt, 
într-un fel, prezențe virtuale. Ei sunt călători, observatori, 
spectatori fanatici ai durerii noastre. 

Însă mă tem de ei, și nu numai pentru că prezenţa lor 
semnalează orori ce vor veni. Deși par incapabili să afecteze 
lumea noastră într-un mod semnificativ, eu bănuiesc că 
reprezint o excepţie de la regulile care le limitează puterea, că 
sunt vulnerabil faţă de ei, la fel de vulnerabil ca o furnică față de 
umbra unui pantof care coboară. 

Pârând mai alb ca de obicei în compania bodachilor negri ca 
tușul, Boo nu mărâi, ci privi acele spirite cu suspiciune și 
dezgust. 

M-am prefăcut că venisem acolo ca să mă asigur că 
termostatul fusese reglat cum trebuia, am ridicat jaluzelele 
trase ca să verific dacă ferestrele fuseseră închise bine și nu se 
făcea curent, mi-am scos niște ceară din urechea dreaptă și am 
încercat să-mi scot o frântură de lăptucă dintre doi dinţi - nu cu 
același deget. 

Bodachii mă ignorară - sau se prefăcură că mă ignoră. 

Justine care dormea le atrăsese atenţia deplină. Mâinile sau 
labele lor se rotiră la câţiva centimetri deasupra fetei, iar 
degetele sau ghearele lor descriseră cercuri în aer deasupra ei, 
ca și cum ar fi fost muzicanți de modă nouă care cântau la un 
instrument alcătuit din pahare, scoțând prin frecare o muzică 
macabră din marginea cristalelor ude. 


VP - 15 


Poate că nevinovăția ei îi ațâța, ca un ritm insistent. Poate că 
starea ei jalnică, drăgălășenia ei ca de miel, vulnerabilitatea ei 
completă reprezentau pentru ei ritmul unei simfonii. 

Pot doar să fac teorie despre bodachi. Nu știu nimic sigur 
despre natura sau despre originea lor. 

Asta nu-i adevărat doar despre bodachi. Dosarul intitulat 
LUCRURI DESPRE CARE ODD THOMAS NU ȘTIE NIMIC nu-i mai 
puțin imens decât universul. 

Singurul lucru pe care îl știu cu certitudine este cât de mult nu 
știu. Poate că există înțelepciune în această recunoaștere. Din 
nefericire, nu am găsit nicio consolare în asta. 

Cei trei bodachi, care fuseseră aplecaţi deasupra lui Justine, 
se ridicară brusc și își întoarseră capetele ca de lup către ușă, ca 
și cum ar fi răspuns unei trompete care-i chema și pe care eu nu 
puteam s-o aud. 

Evident, nici Boo n-o auzea, pentru că nu-și ciuli urechile. 
Atenţia sa rămase aţintită asupra spiritelor întunecate. 

Bodachii se rotiră de lângă pat, se repeziră la ușă și dispărură 
pe hol, ca niște umbre izgonite de-o lumină ivită subit. 

Eram înclinat să le urmăresc, dar am ezitat când am 
descoperit că Justine se uita la mine. Ochii ei albaștri erau ca 
niște ape limpezi: clare, părând să nu aibă niciun mister, dar 
fără fund... 

Uneori poţi să fii sigur că te vede. Alteori, ca acum, simţi că 
pentru ea ești transparent ca sticla, că fata poate să privească 
prin orice din lumea asta. 

— Nu-ţi fie teamă, i-am spus eu, o chestie de două ori aiurea. 

În primul rând, nu știam dacă fata e speriată sau dacă fusese 
vreodată capabilă să se teamă. In al doilea rând, cuvintele mele 
implicau o garanţie a protecţiei pe care, în criza ce venea, se 
putea să n-o pot realiza. 

Prea înțelept și prea umil ca să facă pe eroul, Boo părăsise 
încăperea. 

În timp ce mă îndreptam către ușă, Annamarie murmură, din 
primul pat: 

— Ciudat.* 

Ochii ei rămăseseră închiși. Ținea încă în mâini cuvertura 
mototolită. Fata respira încet, ritmic. 


4 Odd, numele personajului principal, înseamnă și ciudat. (n.tr.). 
VP - 16 


Când m-am oprit lângă patul ei, fata vorbi din nou, mai 
limpede ca prima oară: 

— Ciudat. 

Annamarie se născuse cu spina bifida meningo-mielocel?. 
Șoldurile ei erau dislocate, picioarele deformate. Capul ei, de pe 
pernă, părea la fel de mare ca și trupul mărunţel de sub pătură. 

Fata părea adormită, dar i-am șoptit: 

— Ce e, drăguțo? 

— Ciudatule, zise ea. 

Retardarea ei mintală nu era severă și nu se manifesta în 
vocea ei, care nu era groasă sau neclară, ci era subţire, dulce și 
încântătoare. 

— Ciudatule. 

Un fior trecu prin mine, egal cu mușcătura cea mai ascuţită a 
nopții de iarnă de afară. 

Un soi de intuiţie îmi îndreptă atenţia către Justine, din al 
doilea pat. Capul ei se întorsese ca să mă urmărească. Pentru 
prima oară, ochii ei se îndreptară spre mine. 

Gura lui Justine se mișcă, dar fata nu scoase nici măcar unul 
dintre sunetele fără cuvinte, de care era în stare în profunda ei 
retardare. 

In timp ce Justine se străduia fără succes să vorbească, 
Annamarie spuse din nou: 

— Ciudatule. 

jaluzelele plisate atârnau peste ferestre. Pisoii de pluș de pe 
raftul de lângă patul lui Justine stăteau nemișcaţi, fără a face cu 
ochiul, fără să miște din mustăți. 

In partea de încăpere a lui Annamarie, cărțile de copii de pe 
rafturile ei erau aranjate cu mai multă grijă. Un iepure de 
porțelan cu urechi flexibile de blană, îmbrăcat în haine din 
perioada edwardiană, stătea de santinelă pe noptiera ei. 

Totul era nemișcat, dar simţeam o energie abia stăpânită. N- 
aș fi fost surprins dacă fiecare obiect neînsuflețit din încăpere ar 
fi căpătat viaţă: plutind, răsucindu-se, ricoșând din perete în 
perete. 

Dar liniștea domnea, iar Justine încercă din nou să vorbească, 
apoi Annamarie zise, cu voce dulce, piţigăiată: 

— Conectează. 


> Afecţiune a coloanei vertebrale, care duce la leziuni ale măduvei spinării și nervilor. 
(n.tr.). 


VP - 17 


Am părăsit fata care dormea și m-am dus lângă patul lui 
Justine. 

N-am spus nimic, de teamă că vocea mea va spulbera vraja. 

Întrebându-mă dacă fata cu creierul afectat făcuse loc vreunui 
vizitator, mi-am dorit ca ochii de-un albastru fără fund să se 
polarizeze într-o anume pereche de ochi de-un negru egiptean, 
cu care sunt obișnuit. 

În unele zile mă simt ca și cum aș fi avut întotdeauna 
douăzeci și unu de ani, dar adevărul este că am fost cândva 
tânăr. 

În acele zile, când moartea era un lucru ce se întâmpla altor 
oameni, iubita mea, Bronwen Llewellyn, care prefera să i se 
spună Stormy, spunea uneori „Conectează-mă și pe mine, 
ciudatule”. Voia să spună că dorea să-i împărtășesc 
evenimentele zilei, sau gândurile mele, sau temerile și grijile 
mele. 

În timpul celor șaisprezece luni de când Stormy se 
transformase în cenușă în lumea asta și se dusese să slujească 
în alta, nimeni nu-mi mai spusese cuvintele acelea. 

Justine își mișcă gura fără să scoată vreun sunet, iar în patul 
alăturat, Annamarie spuse în somnul ei: 

— Conectează-mă și pe mine. 

Camera 32 păru fără aer. După cele patru cuvinte, am rămas 
într-o tăcere la fel de profundă ca aceea din vid. Nu puteam să 
respir. 

Cu o clipă în urmă, îmi dorisem ca ochii cei albaștri să se fi 
transformat în cei negri ai lui Stormy, îmi dorisem ca bănuiala 
unui vizitator să se confirme. Acum, perspectiva mă îngrozea. 

Când speram ceva, sperăm, de obicei, ceva greșit. 

Tânjim după mâine și progresul pe care îl reprezintă acesta. 
Dar ieri a fost cândva mâine, și unde e progresul din ziua aceea? 

Sau tânjim după ieri, după ce a fost sau ar fi putut fi. Dar în 
timp ce tânjim, prezentul devine trecut, așa că trecutul nu-i 
nimic, decât dorința noastră de a avea o a doua șansă. 

— Conectează-mă și pe mine, repetă Annamarie. 

Atât timp cât rămân supus râului timpului, adică atât cât voi 
trăi, nu va exista o cale de întoarcere la Stormy, la nimic. 
Singura cale înapoi este înainte, în josul curentului. Drumul în 
sus e drumul în jos, iar calea înapoi e calea înainte. 

— Conectează-mă și pe mine, ciudatule. 


VP - 18 


Speranţa mea aici, în camera 32, n-ar fi trebuit să fie să 
vorbesc cu Stormy acum, ci numai la sfârșitul călătoriei mele, 
când timpul nu va mai avea putere asupra mea, când un 
prezent etern va șterge de pe trecut orice atracție. 

Inainte să pot să văd în golurile acelea albastre negrul 
egiptean după care tânjeam, am privit în altă parte, m-am uitat 
la mâinile mele, care strângeau placa de la capul patului. 

Spiritul lui Stormy nu zăbovește în această lume, ca altele. Ea 
a trecut mai departe, așa cum trebuia să facă. 

Dragostea intensă, nemuritoare a celor vii poate fi un magnet 
pentru morţi. Ademenirea lui Stormy înapoi ar fi reprezentat un 
deserviciu de nedescris pe care i l-aș fi făcut. Și cu toate că un 
contact reînnoit mi-ar fi ușurat la început singurătatea, până la 
urmă rezultă doar chin dacă îţi dorești un lucru greșit. 

M-am uitat la mâinile mele. 

Annamarie rămase tăcută, în somnul ei. 

Pisoii de pluș și iepurele de porțelan rămaseră nemișcatți, 
evitând astfel un moment demonic sau un moment Disney. 

După un timp, inima mea începu din nou să bată într-un ritm 
normal. 

Ochii lui Justine erau închiși. Genele ei luceau, iar obrajii îi 
erau umezi. Pe marginea fălcilor ei atârnau două lacrimi, care 
tremurară și picară pe cearșaf. 

Am părăsit încăperea, în căutarea lui Boo și a bodachilor. 


VP - 19 


CAPITOLUL 3 


În vechea abație, care era acum școala St. Bartholomew, 
fuseseră instalate sisteme mecanice moderne care puteau fi 
monitorizate de un calculator din subsol. 

Incăperea spartană pentru calculator avea o masă, două 
scaune și un dulap nefolosit. De fapt, sertarul de jos al dulapului 
era înţesat cu peste o mie de ambalaje goale de batoane de 
ciocolată Kit Kat. 

Fratele Timothy, care răspundea de sistemele mecanice, atât 
din abație cât și din școală, era un consumator pătimaș de Kit 
Kat. Evident, simţea că pofta sa de dulciuri era foarte apropiată 
de păcatul lăcomiei, pentru că se părea că ascundea orice 
dovadă. 

Doar fratele Timothy și personalul de întreţinere a 
echipamentelor, care venea din când în când la mânăstire, 
aveau motive să intre frecvent în această încăpere. Călugărul 
simţea că secretul său era în siguranţă aici. 

Toţi călugării cunoșteau acest secret. Mulţi dintre ei îmi 
sugeraseră, făcând cu ochiul și rânjind, să mă uit în sertarul de 
jos al dulapului. 

Nimeni nu avea de unde să știe dacă fratele Timothy își 
mărturisise păcatul lăcomiei priorului*, fratele Reinhart. Însă 
existenţa acestei colecţii de ambalaje sugera că fratele Timothy 
dorea, de fapt, să fie prins. 

Fraţii săi ar fi fost fericiţi să descopere dovada, dar numai 
atunci când grămada de ambalaje avea să crească și mai mult și 
doar la momentul potrivit, care avea să fie cel mai stânjenitor 
pentru Timothy. 

Cu toate că fratele Timothy era iubit de toată lumea, din 
nefericire pentru el mai era cunoscut și pentru că roșea puternic 
- i se făcea faţa ca un felinar. 

Fratele Roland sugerase că Dumnezeu îi dăduse unui om un 
asemenea răspuns fiziologic strident la o situaţie jenantă doar 


6 Călugăr care în mânăstirile catolice are o funcţie imediat inferioară starețului, fiind 
un soi de adjunct al acestuia. (n.tr.). 


VP - 20 


pentru că El dorea ca acel răspuns să fie arătat cât mai des și să 
provoace cât mai mult amuzament. 

Pe peretele încăperii din subsol - pe care fraţii o numeau 
Katacomba Kit Kat - atârna o broderie înrămată: DIAVOLUL SE 
GĂSEȘTE ÎN DATELE DIGITALE. 

Folosind calculatorul, am putut revedea datele cu caracter 
istoric precum și cele ale stării curente ale sistemului de 
încălzire şi răcire, ale sistemului de iluminat și ale 
generatoarelor de curent electric în situații de urgenţă. 

La etajul doi, cei trei bodachi colindau încă din cameră în 
cameră, anticipând victime, ca să se bucure de plăcerea pe care 
o vor obține din măcel, atunci când acesta va avea loc. Nu 
aveam să aflu nimic mai mult privindu-i. 

Teama de foc mă condusese în subsol. Am urmărit pe ecran 
imagine după imagine, imagini legate de sistemul de control al 
incendiilor. 

Fiecare încăpere avea cel puţin un cap de stropire montat în 
tavan. Fiecare coridor avea numeroase stropitori, pe centru, la 
distanţă de cinci metri una de alta. 

Conform programului de monitorizare, toate stropitorile erau 
în ordine și toate conductele de apă aveau presiunea necesară. 
Detectoarele de fum și cutiile de alarmă funcționau și se 
autotestau periodic. 

Am ieșit din sistemul de control al incendiilor și am apelat 
schema sistemului de încălzire și răcire. Eram interesat 
îndeosebi de boilere - școala avea două. 

Pentru că nicio rețea de gaz natural nu se întindea până în 
îndepărtaţii munţi Sierra, ambele boilere funcționau cu propan. 
Un rezervor mare, presurizat, era îngropat la oarecare distanță, 
atât de abație, cât și de școală. 

Conform monitoarelor, rezervorul de propan conţinea 84% din 
capacitatea maximă. Ritmul de scurgere părea să fie normal. 
Toate valvele funcționau. Cantitatea de căldură raportată la 
cantitatea de propan consumată arăta că în sistem nu existau 
scurgeri. Ambele comutatoare independente pentru închidere în 
caz de urgenţă erau operaționale. 

Pe schemă, orice punct de potenţial defect mecanic era 
indicat de o luminiţă verde. Nici un singur indicator roșu nu 
mânjea ecranul. 


VP - 21 


Indiferent care era dezastrul ce urma să vină, se părea că 
focul nu făcea parte din el. 

M-am uitat la broderia înrămată pe perete, deasupra 
calculatorului: DIAVOLUL SE GASEȘTE ÎN DATELE DIGITALE. 

Cândva, pe când aveam cincisprezece ani, niște indivizi cu 
adevărat răi și cu pălării de modă veche, cu boruri întoarse, mi- 
au pus cătușe, mi-au legat gleznele cu lanţuri, m-au încuiat în 
portbagajul unui Buick vechi, au ridicat Buickul cel vechi cu o 
macara și au aruncat automobilul într-o mașină hidraulică de 
presat, de felul celor care transformă orice vehicul cândva 
mândru într-un cub de artă modernă proastă, cu latura de un 
metru. Apoi au apăsat butonul ZDROBEȘTE-L PE ODD THOMAS. 

Relaxaţi-vă. N-am intenţia să vă plictisesc cu povești vechi din 
război. Am amintit de chestia cu Buickul doar ca să ilustrez 
faptul că darurile mele supranaturale nu includ și previziunea, 
într-un mod demn de încredere. 

Indivizii aceia răi avuseseră ochii de gheaţă lucitoare ai 
sociopaţilor voioși, cicatrice pe față care sugerau că măcar erau 
aventuroși, și un anumit mers care indica fie tumori testiculare 
dureroase, fie multe arme ascunse. Cu toate acestea, nu 
recunoscusem că reprezentau o ameninţare decât când mă 
lăsaseră lat pe pământ, lovindu-mă cu un cârnat de cinci kile, și 
începuseră să scoată untul din mine izbindu-mă cu picioarele. 

Atenţia îmi fusese distrasă de alţi doi indivizi, care purtau 
cizme negre, pantaloni negri, cămăși negre, pelerine negre și 
pălării negre ciudate. Am aflat mai târziu că erau doi profesori 
care deciseseră, independent unul de celălalt, să ajungă la un 
bal mascat îmbrăcaţi în Zorro. 

Ulterior, pe când eram încuiat în portbagajul Buickului cu 
două maimuțe rhesus moarte și cu cârnatul, îmi dădusem 
seama că ar fi trebuit să-mi dau seama că aveam de-a face cu 
niște scandalagii din clipa în care văzusem pălăriile cu boruri 
întoarse. Cum ar fi putut cineva cu mintea întreagă să atribuie 
intenţii bune unui grup de trei indivizi cu pălării identice, cu 
borurile întoarse? 

În apărarea mea nu pot decât să vă rog să luaţi în 
consideraţie faptul că atunci aveam cincisprezece ani, nu aveam 
decât o parte din experienţa pe care o am în zilele acestea, și că 
n-am pretins niciodată că sunt clarvăzător. 


VP - 22 


Poate că teama mea de foc era, în acest caz, ca și bănuiala 
manifestată față de întruchipările lui Zorro: adică greșită. 

Deși verificarea sistemelor mecanice selectate nu-mi dăduse 
vreun motiv să cred că flăcările viitoare atrăseseră bodachii în 
școala St. Bart, am rămas convins că focul reprezenta un 
pericol. Nicio altă ameninţare nu părea să reprezinte o 
provocare pentru o comunitate atât de largă de indivizi infirmi 
mintal și fizic. 

Cutremurele nu erau atât de obișnuite și de puternice în 
munţii Californiei ca în văi și în câmpii. În plus, noua abație 
fusese construită cu o asemenea grijă, încât ar fi fost în stare să 
reziste celor mai violente și mai întinse cutremure. 

La altitudinea aceea din Sierra, baza de stâncă se afla 
aproape, sub picior; în unele locuri, oase mari de granit ieșeau 
la suprafaţă. Cele două clădiri ale noastre erau ancorate în roca 
de bază. 

Aici nu aveam tornade, nici uragane, nici vulcani, nici albine 
ucigașe. 

Avem însă ceva mult mai periculos decât aceste lucruri. Avem 
oameni. 

Călugării din abație și călugărițele din schit par să nu fie 
potriviţi pentru rolul de personaj negativ. Râul poate să se 
deghizeze în milă și caritate, dar mi-e greu să-mi imaginez pe 
vreunul dintre fraţi sau pe vreuna dintre surori alergând de 
nebun cu o drujbă sau cu o mitralieră în mâini. 

Nici măcar fratele Timothy, cu glicemia periculos de ridicată și 
înnebunit din cauza vinovăţiei de a se îndopa cu Kit Kat, nu mă 
sperie. 

Rusul încruntat care locuiește la etajul doi al casei de oaspeţi 
era un motiv de suspiciune mai potrivit. Nu purta o pălărie cu 
borurile întoarse, dar avea o comportare dură și secretoasă. 

Lunile mele de pace și contemplare se apropiau de sfârșit. 

Solicitările darului meu, tăcuta, dar insistenta implorare a 
morţilor care zăbovesc în această lume, pierderile teribile pe 
care n-am putut întotdeauna să le împiedic: aceste lucruri mă 
conduseseră în izolarea din abația St. Bartholomew. Trebuise să- 
mi simplific viaţa. 

Nu venisem pentru totdeauna în această redută de la mare 
înălțime. Cerusem lui Dumnezeu doar o pauză, care îmi fusese 
acordată, dar acum ceasul începuse să ticăie din nou. 


VP - 23 


Când am ieșit din schema sistemului de încălzire și răcire, 
monitorul calculatorului reveni la un fond negru cu un meniu 
simplu, alb. În acest ecran mai oglinditor am putut să vădo 
mișcare în spatele meu. 

Timp de șapte luni, abația fusese un punct liniștit în râu, unde 
mă roteam într-un vârtej leneș, văzând întotdeauna același țărm 
familiar, dar acum adevăratul ritm al râului ieși la iveală. Posac, 
nesupus și refractar, înlătură starea mea de pace și mă împinse 
încă o dată către destinul meu. 

Așteptându-mă la o izbitură puternică sau la o lovitură cu 
ceva ascuţit, am rotit scaunul de birou către sursa oglindirii din 
ecranul calculatorului. 


VP - 24 


CAPITOLUL 4 


Şira spinării mi se transformase în gheaţă și gura în praf, de 
teama unei călugărițe! 

Batman ar fi rânjit, iar Odiseu n-ar mai fi avut răbdare cu 
mine, dar eu le-aș fi spus că n-am pretins niciodată că sunt 
erou. În sufletul meu sunt doar un bucătar de minuturi, pentru 
moment șomer. 

În apărarea mea mai pot să spun că persoana care intrase în 
camera calculatorului nu era o călugăriţă oarecare, ci sora 
Angela, căreia celelalte îi spun maica stareță. Ea are faţa blândă 
a unei bunici iubitoare, da, dar și determinarea încăpăţânată a 
unui Terminator. 

Sigur, mă refer la Terminatorul bun, din cel de-al doilea film al 
seriei. 

Deși surorile benedictine poartă de obicei veșminte cenușii 
sau negre, aceste călugăriţe poartă haine albe, pentru că este 
un ordin de două ori reformat al unui ordin anterior reformat al 
benedictinelor postreformă, deși ele nu vor să se creadă că s-ar 
alinia principiilor trapiste sau cisterciene. 

Nu-i nevoie să știți ce înseamnă asta. Însuși Dumnezeu se 
străduie încă să se lămurească. 

Esenţa tuturor acestor reforme este că aceste surori sunt mai 
ortodoxe decât călugărițele acelea moderne care par să se 
considere niște lucrătoare în domeniul social, dar care nu au 
întâlniri cu bărbaţii. Ele se roagă în latină, nu mănâncă niciodată 
carne vinerea și, cu o privire ucigătoare, fac să tacă vocea și 
chitara oricărui cântăreţ de folk care ar îndrăzni să ofere un 
acord relevant din punct de vedere social în timpul liturghiei. 

Sora Angela spune că ea și surorile ei regretă vremurile din 
prima treime a secolului anterior, când biserica era încrezătoare 
în veșnicia ei și când „episcopii nu erau nebuni”. Deși se 
născuse abia în 1945 și nu cunoscuse niciodată epoca pe care o 
admira, sora spunea că ar fi preferat să trăiască în anii treizeci 
decât în epoca internetului și a emisiunilor scandaloase de 
radio, via satelit. 


VP - 25 


Am oarecare înţelegere pentru atitudinea ei. În zilele acelea 
nu existau nici arme nucleare, nici teroriști organizaţi, dornici să 
arunce în aer femei și copii, și puteai să cumperi gumă de 
mestecat Black Jack pretutindeni, cu doar un bănuț pachetul. 

Chestia asta cu guma am găsit-o într-un roman. Am învăţat 
multe lucruri din romane. Unele sunt chiar adevărate. 

Sora Angela se așeză pe un al doilea scaun și zise: 

— Altă noapte fără odihnă, Odd Thomas? 

Ştia, din conversațiile precedente, că nu dorm la fel de bine în 
zilele acestea cum o făceam altă dată. Somnul e un fel de pace, 
iar eu nu am dobândit deocamdată pacea. 

— Nu puteam să mă bag în pat până nu începea să ningă, i- 
am răspuns eu. Voiam să văd lumea devenind albă. 

— Vifornița nu s-a declanșat încă. Dar o cameră din subsol e 
locul cel mai ciudat de unde ai putea s-o urmărești. 

— Da, doamnă. 

Sora Angela are un anumit surâs plăcut pe care poate să-l 
menţină mult timp, într-o așteptare răbdătoare. Dacă ar ţine o 
sabie deasupra capului tău, aceasta n-ar fi la fel de eficientă ca 
instrument de interogatoriu precum este zâmbetul acela 
îngăduitor. 

După o tăcere care fusese un test de voință, am zis: 

— Doamnă, păreţi să credeți că ascund ceva. 

— Ascunzi ceva, Oddie? 

— Nu, doamnă, i-am răspuns eu, arătând spre calculator. 
Doar verificam sistemul mecanic al școlii. 

— Văd. Îl înlocuiești pe fratele Timothy? Acesta a fost internat 
într-o clinică, pentru că avea patima Kit Kat-ului? 

— Voiam doar să aflu lucruri noi... să fiu de folos, am zis eu. 

— Clătitele tale de la micul dejun din fiecare weekend sunt o 
binecuvântare mai mare decât ne-a adus vreodată un alt 
oaspete al abației. 

— Nimeni nu face clătite mai pufoase decât ale mele. 

Ochii ei au aceeași nuanţă veselă de albastru ca dediţelul de 
pe porțelanurile Royal Doulton pe care le are mama mea, 
porţelanuri pe care mămica le aruncă din când în când de pereţi 
sau după mine. 

— Trebuie să fi avut admiratori loiali la restaurantul unde 
lucrai. 

— Am fost o vedetă cu spatulă. 


VP - 26 


Sora îmi zâmbi. Zâmbi și așteptă. 

— Am făcut cartofi prăjiţi duminică. N-aţi gustat niciodată 
cartofii mei. 

Sora zâmbi și își trecu degetele prin mătăniile crucii de la 
pieptul său. 

— Adevărul e că am avut un vis urât, despre un boiler care 
exploda, i-am explicat eu. 

— Un vis cu un boiler care exploda? 

— Exact. 

— Un adevărat coșmar, nu-i așa? 

— M-a făcut să fiu foarte îngrijorat. 

— Explodase unul dintre boilerele noastre? 

— Tot ce se poate. În vis, locul nu era clar. Știţi cum sunt 
visele. 

O licărire lumină ochii ei de dediţel. 

— În visul acela ai văzut călugărițe în flăcări, ţipând într-o 
noapte plină de zăpadă? 

— Nu, doamnă. Slavă Domnului, nu am văzut. Doar un boiler 
care exploda. 

— Ai văzut copii invalizi aruncându-se prin ferestre pline de 
flăcări? 

Am încercat, la rândul meu, să tac și să zâmbesc. 

— Oddie, întrebă ea, coșmarurile tale au întotdeauna o intrigă 
atât de dezlânată? 

— Nu întotdeauna, doamnă. 

— Din când în când îl visez pe Frankenstein, zise ea. Din 
cauza unui film pe care l-am văzut pe când eram fetiţă. În visul 
meu, există o moară de vânt străveche, pe care există o elice cu 
aripi zdrenţuite, ce se rotesc scârțâind în furtună. O ploaie 
feroce, fulgere ce spintecă cerul, umbre care sar, trepte de 
piatră rece, uși ascunse în dulapuri, coridoare secrete luminate 
de lumânări, mașini bizare cu giroscoape placate cu aur, arcuri 
electrice care pârâie, un cocoșat dement cu ochi ca niște 
felinare, întotdeauna monstrul care se mișcă greoi în spatele 
meu, și un savant cu halat alb care-și duce propriul cap retezat. 

Termina și-mi zâmbi. 

— Doar un boiler care exploda, i-am zis eu. 

— Oddie, Dumnezeu are multe motive să te iubească, dar cu 
siguranţă că El te iubește pentru că ești un mincinos atât de 
neexperimentat și de nepriceput. 


VP - 27 


— Am spus ceva minciuni gogonate la viaţa mea, am 
asigurat-o eu. 

— Pretenţia că ai spus minciuni e cea mai mare minciună pe 
care ai spus-o vreodată. 

— Probabil că la școala pentru călugăriţe ați fost președinta 
echipei de dezbateri. 

— Mărturisește, tinere. N-ai visat niciun boiler care exploda. 
Altceva te-a făcut să fii îngrijorat. 

Am dat din umeri. 

— Ai controlat copiii în camerele lor. 

Sora stareță știa că văd morţii care zăbovesc în lumea 
noastră. Dar nu-i spusesem nici ei, nici abatelui Bernard despre 
bodachi. 

Din cauză că aceste spirite sunt atrase de evenimente cu 
mare număr de cadavre, nu mă așteptasem să le întâlnesc într- 
un loc atât de retras precum abația. Orașele și orășelele sunt 
terenul lor natural de vânătoare. 

În plus, cei care acceptă afirmaţia mea că văd morţii care 
zăbovesc pe aici sunt mai puţin dispuși să mă creadă dacă încep 
să vorbesc prea devreme, la scurt timp după ce ne-am 
cunoscut, despre demonii ca niște umbre sinuoase care sunt 
încântați de scene ale morții și distrugerii. 

Un om care are o maimuţă ca animal de casă poate fi 
considerat un excentric încântător. Dar un om care-și 
transformă locuinţa într-o casă pentru maimuțe, cu o grămadă 
de cimpanzei care pălăvrăgesc colindând prin încăperi, își va 
pierde orice credibilitate în fața autorităţilor care se ocupă de 
sănătatea mintală. 

Am decis să scap de povară, pentru că sora Angela e un bun 
ascultător și are o ureche fină ce surprinde lipsa de sinceritate. 
Două urechi fine. Poate că vălul din jurul feţei sale servește ca 
aparat pentru concentrarea sunetului, care o face să perceapă 
cele mai fine nuanţe din spusele altor oameni, nuanţe pe care 
aceia dintre noi care nu au văl nu sunt în stare să le audă. 

Nu spun că o călugăriţă are experiența tehnică a lui Q, 
inventatorul genial care îi furnizează lui James Bond tot felul de 
dispozitive mișto în filme. E o teorie la care n-am de gând să 
renunţ ușor, dar nu pot să dovedesc nimic. 


VP - 28 


Având încredere în bunăvoința ei și în capacitatea de 
descoperire a minciunilor, posibilă datorită valului ei, i-am 
povestit despre bodachi. 

M-a ascultat cu atenţie, cu figura senină, nedând niciun semn 
că m-ar fi crezut ţicnit. 

Cu puterea personalităţii sale, sora Angela poate să te oblige 
s-o privești în ochi. Probabil că puţini oameni cu voinţă puternică 
sunt în stare să se uite în altă parte după ce a privit-o în ochi, 
dar eu nu fac parte dintre ei. În momentul în care i-am spus 
totul despre bodachi, mă simţeam murat în dediţel. 

Când am terminat, stareța mă privi în tăcere, cu o expresie 
indescifrabilă, și tocmai când credeam că decisese să se roage 
pentru sănătatea mea mintală, sora acceptă adevărul a tot ce-i 
spusesem, zicând pur și simplu: 

— Ce trebuie să facem? 

— Nu știu. 

— Asta-i un răspuns foarte nemultțumitor. 

— Foarte nemulţumitor, am aprobat-o eu. Chestia e că 
bodachii s-au ivit doar cu o jumătate de oră în urmă. Nu i-am 
urmărit suficient de mult timp ca să pot ghici ce i-a atras aici. 

Cuibărite în mânecile voluminoase, mâinile stareţei se 
strânseră în pumni roz, cu încheieturi albe. 

— Se va întâmpla ceva cu copiii. 

— Nu în mod necesar tuturor copiilor. Poate că unora dintre 
ei. Și poate că nu numai copiilor. 

— Cât timp avem până... la ceea ce va fi? 

— De obicei, bodachii se arată cu o zi sau două înaintea 
evenimentului. Ca să savureze vederea celor care... 

Îmi venea greu să continui. 

Sora Angela îmi termină propoziţia: 

— ... vor muri curând. 

— Dacă este implicat un asasin, un agent uman în loc de - să 
zicem - un boiler alimentat de propan, care va exploda, atunci 
uneori bodachii sunt la fel de fascinaţi de el, la fel de mult ca de 
potenţialele victime. 

— Nu avem asasini aici, zise sora Angela. 

— Ce știți în realitate despre Rodion Romanovici? 

— Domnul rus din casa de oaspeţi a abației? 

— E încruntat, am spus eu. 

— Și eu sunt, uneori. 


VP - 29 


— Da, doamnă, dar e un soi de încruntare plină de grijă, iar 
dumneavoastră sunteţi o călugăriţă. 

— lar el este un pelerin spiritual. 

— Avem dovezi că sunteţi călugăriță, dar în privinţa sa avem 
doar cuvântul lui că este ceea ce este. 

— Ai văzut bodachi urmărindu-l? 

— Încă nu. 

Sora Angela se încruntă, deveni într-un fel ursuză, și zise: 

— A fost amabil cu noi, la școală. 

— Nu-l acuz pe domnul Romanovici de nimic. Eram doar 
curios în privinţa lui. 

— După Laude o să discut cu abatele Bernard în legătura cu 
nevoia de a fi vigilenţi în general. 

Laude este rugăciunea de dimineaţă, a doua dintre cele șapte 
ale serviciului divin zilnic pe care îl respectă călugării. 

La abația St. Bartholomew, Laudele urmează imediat după 
utrenie - cântarea de psalmi și citirea din sfinţi - care începe la 
ora 5:45 de minute dimineaţa. Se termină pe la 6:30. 

Am oprit calculatorul și m-am ridicat în picioare. 

— Mă duc să mă maiuit o dată prin jur. 

Sora Angela se ridică de pe scaunul său, într-o agitaţie de 
veșminte albe. 

— Dacă mâine va fi ziua crizei, ar fi bine să dorm un pic. Dar 
dacă-i vreo urgenţă, nu ezita să mă suni la orice oră la numărul 
celularului meu. 

Am zâmbit și am clătinat din cap. 

— Ce-i? întrebă ea. 

— Lumea se învârte, lumea se schimbă. Călugărițe cu 
telefoane celulare! 

— Un lucru ușor de acceptat, zise ea. Mai ușor decât să 
acceptți în filosofia ta un bucătar de minuturi care vede morți. 

— Adevărat. Presupun că echivalentul meu ar fi chestia aia 
dintr-un vechi spectacol de televiziune - o călugăriţă zburătoare. 

— Nu primesc călugăriţe zburătoare în mânăstirea mea, zise 
stareţa. Tind să fie frivole, iar în timpul zborurilor de noapte sunt 
predispuse să cadă prin ferestre. 


VP - 30 


CAPITOLUL 5 


Când m-am întors din camera calculatorului de la subsol, pe 
coridoarele de la etajul doi nu mișuna niciun bodach. Probabil că 
entităţile acelea se strânseseră deasupra paturilor altor copii, 
dar nu credeam că se întâmplase asta. Locul părea curat, fără 
bodachi. 

Poate se aflau la etajul trei, unde călugărițele dormeau 
nepăsătoare. Și destinul surorilor putea să fie să moară într-o 
explozie. 

Nu puteam să mă duc neinvitat la etajul trei, cu excepţia unui 
caz de urgenţă. De aceea am ieșit din școală și am pătruns încă 
o dată în noapte. 

Pajiștea, copacii ce-o înconjurau și abația din partea de sus a 
pantei așteptau încă să devină albe. 

Cerul borţos și furtuna nenăscută nu puteau fi văzute, pentru 
că munții erau aproape la fel de negri ca și cerul și nu reflectau 
nimic din ceea ce se afla sub nori. 

Boo mă părăsise. Deși îi place tovărășia mea, nu-i sunt 
stăpân. El nu are vreun stăpân aici. E un agent independent și-și 
vede de propriul program. 

Nu eram sigur cum să acţionez în continuare sau unde să caut 
alt indiciu în legătura cu ce-i atrăsese pe bodachi. Am traversat 
curtea din faţa școlii, îndreptându-mă către abație. 

Temperatura sângelui și a oaselor scăzuse odată cu sosirea 
bodachilor, dar spiritele răuvoitoare și aerul de decembrie, la un 
loc, nu puteau să explice frigul care se scurgea prin mine. 

Adevăratul izvor al frigului putea să fie înţelegerea faptului că 
aveam de ales între rug și rug, că trăim și respirăm ca să fim 
consumați de foc sau de foc, nu doar acum, la St. Bartholomew, 
ci întotdeauna și oriunde. Consumaţi sau purificaţi de foc. 

Pământul mugi, solul se cutremură sub picioare, iar iarba 
înaltă tremură, deși nu bătea niciun pic de vânt. 

Deși fusese un sunet subtil, o mișcare ușoară, care probabil 
că nu trezise niciun călugăr, instinctul îmi spuse cutremur de 
pământ. Bănuiam totuși că fratele John putea fi responsabil 
pentru cutremurarea pământului. 


VP - 31 


Din pajiște se ridica miros de ozon. Detectasem același miros 
mai devreme, în curtea casei de oaspeţi, în timp ce trecusem pe 
lângă statuia Sfântului Bartholomew care oferea un dovlecel. 

După vreo jumătate de minut, pământul încetă să tremure, iar 
eu mi-am dat seama că motivul principal potenţial pentru foc și 
cataclism putea să fie nu rezervorul de propan și boilerele care 
încălzeau clădirile noastre. Fratele John, acţionând în refugiul 
sau subpământean, explorând însăși structura realităţii, merita 
foarte mult să fie luat în seamă. 

M-am grăbit spre abație, am trecut pe lângă locuinţele 
novicilor, am luat-o spre sud, pe lângă birourile abatelui. 
Locuinţa personală a abatelui Bernard se afla deasupra 
birourilor, la etajul doi. 

La etajul trei, o capelă mică îi oferea un loc pentru rugăciuni 
în particular. O lumină slabă, pâlpâitoare tremura de-a lungul 
marginilor înclinate ale acelor ferestre reci. 

La ora 0:35 dimineața, existau mai multe șanse ca abatele să 
sforăie, nu să se roage. Albeaţa tremurătoare care trasa liniile 
de tăiere ale geamului putea să provină de la o candelă, de la o 
singură lumânare ce pâlpâia. 

Am ocolit colţul de sud-est al abației și m-am îndreptat spre 
vest, am trecut pe lângă ultimele încăperi ale novicilor, am 
trecut de camera pentru adunarea călugărilor și de bucătărie. 
Am ajuns în fața sălii de mese, la un șir de trepte de piatră. 

La capătul scării, un bec singuratic scotea la iveală o ușă de 
bronz. Pe un panou din bronz se aflau cuvinte în latină: LIBERA 
NOS A MALO. 

„Eliberează-ne de rău”. 

Cheia mea universală descuie zăvorul masiv. Rotindu-se în 
tăcere pe balamale cu rulmenţi, ușa se mișcă înăuntru, o 
greutate de o jumătate de tonă atât de bine echilibrată, încât 
am putut s-o pun în mișcare cu un singur deget. 

Dincolo de ea se întindea un coridor de piatră scăldat în 
lumină albastră. 

Placa de bronz se închise și se încuie în urma mea, în timp ce 
mergeam către o a doua ușă, din oțel inoxidabil lustruit. Pe 
această suprafaţă granulată erau fixate litere șlefuite, care 
alcătuiau trei cuvinte latine: LUMEN DE LUMINE. 

„Lumină din lumină”. 


VP - 32 


O arhitravă lată din oțel înconjura această barieră formidabilă, 
în arhitravă era fixat un ecran cu plasmă de doisprezece inci. 

După ce era atins, ecranul se lumina. Mi-am apăsat palma pe 
el. 

Nu am văzut sau simţit scanerul citindu-mi amprentele 
digitale, dar cu toate acestea am fost identificat și acceptat. Cu 
un fâșâit pneumatic, ușa se deschise. 

Fratele John spune că fâșâitul nu-i o consecinţă inevitabilă a 
acţionării ușii. Ar fi putut fi făcută să se deschidă în tăcere. 

El încorporase fâșâitul ca să-și amintească faptul că în fiecare 
acțiune omenească, indiferent cu ce intenții virtuoase e 
săvârșită, pândește un șarpe. 

Dincolo de ușa de oțel aștepta o încăpere de vreun metru 
pătrat, care semăna cu un vas imaculat, galben precum ceara, 
din porțelan. Am intrat și am rămas acolo ca o sămânță 
singuratică în interiorul unei păstăi goale, șlefuite. 

Când un al doilea fâșâit mă făcu să mă întorc și să mă uit în 
spate, nu se mai vedea nici urmă de ușă. 

Lumina untoasă radia din pereţi și, ca și în timpul 
precedentelor vizite în acel târâm, mă simțeam ca și cum aș fi 
pătruns într-un vis. Simultan, simţeam o detaşare de lume și o 
realitate intensificată. 

Lumina din pereţi se diminuă. Bezna se închise peste mine. 

Deși încăperea era cu certitudine un lift care mă ducea mai 
jos cu un nivel sau două, n-am detectat nicio mișcare. Mașinăria 
nu scotea niciun sunet. 

În întuneric apăru un dreptunghi de lumină roșie, atunci când 
alt portal fâșâi și se deschise în fața mea. 

Un vestibul îmi oferea trei uși din oţel lustruit. Cea din dreapta 
și cea din stânga mea erau fără nimic pe ele. Niciuna dintre uși 
nu avea încuietoare vizibilă. Nu fusesem niciodată invitat să 
pătrund prin vreuna dintre ele. 

Pe cea de a treia, aflată chiar în faţa mea, erau fixate litere și 
mai șlefuite: PER OMNIA SAECULA SAECULORUM. 

„În vecii vecilor”. 

Oţelul lustruit lucea ușor în lumina roșie, ca jăraticul. Literele 
șlefuite ardeau. 

Fără niciun fâșâit, În vecii vecilor se trase într-o parte, ca și 
cum m-ar fi invitat în veșnicie. 


VP - 33 


Am pătruns într-o încăpere rotundă cu diametrul de vreo zece 
metri, goală, cu excepţia unui grup comod de patru fotolii cu 
spetează înaltă din centrul ei. O lampă cu picior deservea 
fiecare scaun, deși în momentul acela numai două răspândeau 
lumină. 

Acolo stătea fratele John, în rasă și scapular, dar cu gluga 
lăsată pe spate, trasă de pe cap. In zilele de dinainte de a 
deveni călugăr fusese celebrul John Heineman. 

Revista Time îl numise „cel mai strălucit fizician al acestei 
jumătăţi de secol, dar un suflet din ce în ce mai chinuit” și 
prezentase, ca o anexă a articolului principal, o analiză a 
„deciziei vieţii” lui Heineman, scrisă de un psiholog popular care 
avea o emisiune TV de succes, în care acesta rezolvase 
problemele unor oameni cu necazuri, precum mame cleptomane 
cu fiice bulimice motocicliste. 

The New York Times se referise la John Heineman ca la „o 
ghicitoare înfășurată într-un mister în interiorul unei enigme”. 
Două zile mai târziu, într-o scurtă erată, ziarul anunţase că ar fi 
trebuit să atribuie aceste cuvinte memorabile nu actriţei 
Cameron Diaz după ce-l întâlnise pe Heineman, ci lui Winston 
Churchill, care folosise primul aceste vorbe ca să descrie Rusia 
în 1939. 

Într-un articol intitulat „Cele mai tâmpite celebrităţi ale 
anului”, Entertainment Enquirer îl numise „un cretin înnăscut” și 
„un idiot fără speranță, care nu-i în stare să-l deosebească pe 
Eminem de Oprah”. 

National Enquirer promisese să aducă dovezi că el și 
prezentatoarea emisiunii de dimineaţă, Katie Couric, erau 
combinaţii, în timp ce Weeklly World News anunţase că 
Heineman se întâlnea cu Prinţesa Di, care - insista ziarul - nu 
murise, așa cum credea toată lumea. 

În conformitate cu spiritul corupt al multor științe 
contemporane, multe ziare atotștiutoare - cu idei preconcepute 
de apărat - puseseră sub semnul întrebării cercetările lui, 
teoriile lui, dreptul lui de a-și publica rezultatele cercetărilor și 
teoriile, dreptul său de a realiza asemenea cercetări și de a avea 
asemenea teorii, motivele sale, sănătatea sa mintală și mărimea 
nemaivăzută a averii sale. 

Dacă numeroasele patente derivate din cercetările sale nu l- 
ar fi făcut de patru ori miliardar, majoritatea acestor publicaţii n- 


VP - 34 


ar fi fost interesate de Heineman. Bogăția este putere, iar 
puterea este singurul lucru de care-i pasă culturii 
contemporane. 

Dacă John nu și-ar fi dăruit întreaga avere fără să dea un 
comunicat de presă și fără să acorde interviuri, ziarele n-ar fi 
fost atât de supărate pe el. Așa cum vedetele pop și criticii de 
film trăiesc pentru puterea lor, și reporterii fac același lucru. 

Dacă Heineman și-ar fi dăruit banii unei universități 
acceptate, nu l-ar fi urât. Majoritatea universităţilor nu mai sunt 
temple ale cunoașterii, ci ale puterii, iar adevărații oameni 
moderni aici se roagă. 

La un moment dat, în decursul anilor de când se întâmplaseră 
toate acestea, s-ar fi uitat totul, dacă Heineman ar fi fost prins 
cu o curvă minoră sau ar fi fost internat într-o clinică pentru 
dependenţii de cocaină, într-o stare atât de gravă, încât ar fi 
avut cartilagiul nazal putrezit. Presa l-ar fi adorat. În vremurile 
noastre, autocompătimirea și autodistrugerea sunt temelia 
noilor mituri eroice, nu autosacrificiul. 

In loc de toate astea, John Heineman petrecuse anii în izolare 
monahală și, de fapt, petrecuse luni întregi ca sihastru, mai întâi 
în altă parte, apoi aici, în refugiul său din adânc, fără să spună o 
vorbă nimănui. Meditaţiile sale erau de alt fel decât ale altor 
călugări, dar nu neapărat mai puţin demne de respect. 

Am traversat spaţiul întunecat care înconjura mobila bine 
aranjată. Podeaua era din piatră. Sub scaune se întindea un 
covor de culoarea vinului. 

Becurile vopsite și abajururile din pânză de culoare galbenă- 
cafenie aruncau o lumină de culoarea mierii caramelizate. 

Fratele John era un bărbat înalt, musculos, cu umeri lați. 
Mâinile sale - care în acel moment se odihneau pe braţele 
scaunului - erau mari, cu încheieturi groase. 

Deși un chip prelung s-ar fi potrivit mai bine cu fizicul său 
uscăţiv, Heineman avea figura rotundă. Lumina lămpii îndrepta 
umbra ascuţită a nasului său ferm către urechea stângă, ca și 
cum faţa sa ar fi fost un cadran solar, nasul său fiind fusul 
cadranului, iar urechea semnul pentru ora nouă. 

Presupunând că a doua lampă aprinsă era menită să mă 
îndrume, m-am așezat în faţa lui. 

Ochii săi violeţi aveau cearcăne, iar privirea sa era fermă, ca 
ţintirea unui lunetist călit în lupte. 


VP - 35 


N-am spus nimic, considerând ca fratele John putea fi 
cufundat în meditație și nu dorea să fie întrerupt. 

Călugării de la St. Bartholomew sunt încurajați să cultive 
tăcerea tot timpul, cu excepţia unor perioade sociale dinainte 
planificate. 

Tăcerea din timpul zilei se numește Tăcerea Inferioară, care 
începe după micul dejun și durează până la perioada de 
recreere de seară, ce urmează după cină. In timpul Tăcerii 
Inferioare, fraţii pot să vorbească unul cu celălalt doar dacă 
munca din mânăstire cere acest lucru. 

Tăcerea de după Completoriu - adică după rugăciunea de 
noapte - se numește Tăcerea Superioară. La St. Bartholomew, 
aceasta durează până la micul dejun. 

Nu voiam să-l încurajez pe fratele John să discute cu mine. El 
știa că nu l-aș fi vizitat la o asemenea oră fără un motiv serios. 
Dar decizia de a-și întrerupe tăcerea îi aparţinea. 

În timp ce așteptam, priveam prin încăpere. 

Din cauză că lumina era întotdeauna scăzută aici și se limita 
la centrul camerei, nu avusesem niciodată o imagine clară 
asupra zidului continuu care înconjura spaţiul acela rotund. 
Luciul întunecat sugera o suprafaţă netedă și bănuiam că-i 
vorba de sticlă dincolo de care se strânsese o întunecime 
misterioasă. 

Pentru că eram la subsol, niciun peisaj montan nu aștepta să 
fie scos la iveală. Panouri continue de sticlă groasă, curbată, 
înalte de trei metri, dădeau impresia de acvariu. 

Dar dacă am fi fost înconjurați de un acvariu, ceea ce trăia în 
el nu ieșise niciodată la iveală în prezența mea. Nicio formă albă 
nu trecuse vreodată pe lângă noi. Niciun locuitor cu gura 
căscată și care nu clipea nu înotase aproape de cealaltă latură a 
peretelui acvariului ca să se uite la mine dintr-o lume fără aer. 

Fiind o figură impunătoare în orice circumstanțe, fratele John 
mă făcea acum să mă gândesc la căpitanul Nemo pe puntea de 
comandă de pe Wautilus, ceea ce însemna o comparație 
nepotrivită. Nemo fusese un om puternic și un geniu, dar era 
sărit de pe fix. 

Fratele John era la fel de sănătos la minte ca mine. 
Interpretaţi vorbele astea cum vreți. 

După alt minut de tăcere, fratele John păru că-și termină șirul 
gândurilor pe care nu dorise să-l întrerupă. Ochii săi violeți își 


VP - 36 


mutară privirea din cine știe ce peisaj îndepărtat asupra mea și 
călugărul spuse, cu glas grav, aspru: 
— la o prăjitură. 


VP - 37 


CAPITOLUL 6 


În camera rotundă, în lumina caramel, se afla câte o măsuţă 
lângă fiecare fotoliu. Pe masa de lângă scaunul meu se găsea o 
farfurie roșie, în care erau trei prăjituri cu fulgi de ciocolată. 

Fratele John le pregătește el însuși. Sunt minunate. 

Am luat o prăjitură. Era caldă. 

Din momentul în care deschisesem ușa de bronz cu cheia 
mea universală și până în cel în care intrasem în această 
încăpere nu trecuseră nici măcar două minute. 

Mă îndoiesc că fratele John adusese el însuși prăjiturile. 
Fusese cu adevărat cufundat în gânduri. 

Eram singuri în cameră. Atunci când intrasem nu auzisem pași 
care se retrăgeau. 

— Delicioasă, am spus, după ce am înghiţit o bucată de 
prăjitură. 

— Când eram copil, voiam să mă fac brutar. 

— Domnule, lumea are nevoie de brutari buni. 

— Nu mă pot împiedica să nu mă gândesc suficient de mult 
timp ca să mă fac brutar. 

— Să nu vă mai gândiţi la ce? 

— La univers. La textura realităţii. La structura ei. 

— Înţeleg, am zis eu, deși nu înţelegeam. 

— Înţelegeam structura subatomică pe când aveam șase ani. 

— La șase ani, eu am făcut un fort foarte mișto din blocuri 
Lego. Cu turnuri, posturi de luptă și toate celelalte. 

Fața fratelui John se lumină. 

— Pe când eram copil, am folosit patruzeci și șapte de seturi 
Lego ca să construiesc un model grosolan al spumei cuantice. 

— Îmi pare rău, domnule, nu știu ce-i spuma cuantică. 

— Ca s-o pricepi, ar trebui să fii în stare să-ţi imaginezi un 
peisaj foarte mic, o zecime de miliardime de milionime de metru 
- și numai ca existând într-o frântură de timp de o milionime 
dintr-o miliardime de miliardime de secundă. 

— AȘ avea nevoie de un ceas de mână ceva mai bun. 


VP - 38 


— Peisajul despre care îţi vorbesc se află la zece la puterea a 
douăzecea sub nivelul protonului, unde nu există stânga sau 
dreapta, nici sus sau jos, nici înainte sau după. 

— Patruzeci și șapte de seturi de Lego au costat o grămadă 
de bani. 

— Părinţii mei mă sprijineau. 

— Ai mei nu, am spus eu. A trebuit să părăsesc casa la 
șaisprezece ani și să muncesc ca bucătar de minuturi ca să mă 
întreţin. 

— Faci clătite extraordinare, Odd Thomas. Spre deosebire de 
spuma cuantică, toată lumea știe ce sunt clătitele. 

După ce crease un fond de caritate de patru miliarde de 
dolari, care era deţinut și administrat de biserică, John 
Heineman dispăruse. Presa îl hăituise cu asiduitate ani de zile, 
fără succes. Ziariştilor li se spusese că se retrăsese în izolare, cu 
intenţia de a deveni călugăr, ceea ce era adevărat. 

Unii călugări devin preoţi, alţii nu. Deși sunt toţi fraţi, unora li 
se spune părinte. Preoţii pot să spună liturghia și să săvârșească 
ritualurile sfinte, în timp ce fraţii nehirotonisiţi nu pot, deși se 
consideră cu toţii egali. Fratele John este călugăr, dar nu-i preot. 

Aveţi răbdare. Organizarea vieţii monahale este mai greu de 
înţeles decât clătitele, dar nu-ţi pune creierul pe moațe precum 
spuma cuantică. 

Călugării aceștia fac legământ de sărăcie, castitate, supunere 
și statornicie. Unii dintre ei renunţă la proprietăți umile, în timp 
ce alţii lasă în urmă cariere prospere. Cred că pot să spun că 
numai fratele John a întors spatele unei averi de patru miliarde 
de dolari. 

După cum dorise John Heineman, biserica folosise o parte a 
acestor bani ca să reclădească fosta abație ca școală și cămin 
pentru cei care erau debili atât fizic, cât și mintal și care 
fuseseră abandonaţi de familiile lor. Erau copii care altfel ar fi 
putrezit în instituţii publice ingrate sau ar fi fost eutanasiaţi iute 
de autonumiţii „îngeri ai morții” din sistemul sanitar. 

In noaptea aceea de decembrie, mă încălzise faptul că eram 
în tovărășia unui om precum fratele John, a cărui milostenie era 
pe măsura geniului său. Sincer vorbind, prăjitura contribuia în 
mod semnificativ la dispoziția mea îmbunătăţită. 


VP - 39 


Fusese construită și o nouă mânăstire. În aceasta fuseseră 
incluse o serie de încăperi subterane, construite și echipate 
conform specificaţiilor fratelui John. 

Nimeni nu numea laborator acest complex subteran. Din cât 
îmi dădusem eu seama, nu era de fapt un laborator, ci ceva 
unic, ceva ce doar geniul său putea concepe, iar scopul său 
deplin rămânea un mister. 

Fraţii - dintre care puţini veniseră aici - numeau această zonă 
Cușca lui John. Cușcă, în acest caz, e un cuvânt medieval cu 
înțelesul de refugiu. Un ascunziș. 

Cușca e și o colivie în care sunt ținuți șoimii în timp ce 
năpârlesc. 

Am auzit o dată un călugăr spunând despre fratele John că 
este „acolo, jos, în cușcă, și îi cresc pene noi”. 

Altul numise zona aceea de la subsol un cocon și se întreba 
când o să apară revelaţia fluturelui. 

Asemenea comentarii sugerează că fratele John ar putea să 
devină altul decât cel care este, cineva mai măreț. 

Din cauză că eram oaspete, și nu călugăr, nu puteam să aflu 
mai multe de la fraţi. Aceștia îl apărau pe fratele John și 
intimitatea sa. 

Am descoperit adevărata identitate a fratelui John doar pentru 
că mi-a destăinuit-o el însuși. Nu m-a pus să jur că voi păstra 
secretul. Mi-a spus doar „Știu că n-o să mă vinzi, Odd Thomas. 
Discreția și loialitatea ta sunt scrise în mișcarea stelelor”. 

Deși nu aveam idee ce înțelegea prin asta, nu am insistat să- 
mi dea o explicaţie. Spusese multe lucruri pe care nu le 
înțelegeam pe deplin și nu doream ca relaţia noastră să devină 
o sonată verbală în care contribuţia mea să fie un „Aha? Aha? 
Aha?” ritmic. 

Nu-i spusesem secretul meu. Nu știu de ce. Poate pentru că 
prefer ca anumiţi oameni pe care-i admir să nu aibă niciun 
motiv să mă considere un ciudat. 

Fraţii îl priveau cu un respect învecinat cu veneraţia. Eu am 
simţit la ei și o urmă de teamă. E posibil să mă fi înșelat. 

Eu nu-l consider pe fratele John ca provocând teamă. N-am 
simţit nicio ameninţare în el. Dar am văzut uneori că el însuși 
era speriat de ceva. 

Abatele Bernard nu numește acest loc Cușca lui John, cum fac 
ceilalți călugări. El îi spune sanctuar. 


VP - 40 


Sanctuar este un alt cuvânt medieval care înseamnă „partea 
cea mai sfântă a bisericii, interzisă publicului, altarul din 
interiorul altarului”. 

Abatele este un om vesel, dar nu rostește niciodată cuvântul 
„sanctuar” zâmbind. Cele trei silabe trec de buzele sale 
întotdeauna într-un murmur sau o șoaptă, într-un mod solemn, 
iar în ochii săi se citesc dor, minunare și, poate, teamă. 

Cât despre motivul pentru care fratele John a schimbat 
succesul și lumea mireană cu sărăcia și mânăstirea, a spus doar 
că studiile sale despre structura realităţii, aşa cum era 
dezvăluită de acea ramură a fizicii cunoscută drept mecanică 
cuantică, îl condusese la revelații care îl făcuseră umil. „M-au 
făcut umil și m-au bântuit”, spusese el. 

Acum spuse, în timp ce eu terminam prăjitura cu fulgi de 
ciocolată: 

— Ce te aduce aici la această oră, în timpul Tăcerii 
Superioare? 

— Ştiam că sunteţi treaz cea mai mare parte a nopţii. 

— Dorm din ce în ce mai puţin, nu pot să-mi opresc mintea. 

Fiind eu însumi un om care suferea periodic de insomnie, am 
zis: 

— În unele nopţi mi se pare că mintea mea este televizorul 
cuiva care nu încetează să treacă de pe un canal pe altul. 

— lar când aţipesc, spuse fratele John, se întâmplă în 
momentele cele mai nepotrivite. Într-o zi, pierd una sau două 
dintre slujbele divine - uneori cele de dimineață, alteori cele de 
seară. Am pierdut chiar liturghia, moţăind pe scaun. Abatele e 
înţelegător. Priorul e prea îngăduitor cu mine, îmi acordă 
dezlegarea de păcate ușor și cu penitenţă prea mică. 

— Călugării au mult respect pentru dumneavoastră, domnule. 

— E ca și cum ai sta pe o plajă. 

— Poftim? am întrebat eu, reușind să evit un „aha?” 

— Aici, în orele liniștite de după miezul nopţii. E ca și cum aș 
sta pe o plajă. Noaptea se zbate, izbește și aruncă în sus 
pierderile noastre, ca pe niște bucăţi ale unei epave, ca pe niște 
resturi rămase dintr-o corabie. 

— Presupun că așa e, am zis eu, pentru că, de fapt, 
consideram cât înţelesesem starea de spirit, chiar dacă nu-i 
înțelesesem înțelesul deplin al vorbelor. 


VP - 41 


— Examinăm fără încetare bucăţile de epave din valuri, ca și 
cum am putea să reconstituim din nou trecutul, dar asta 
înseamnă doar să ne chinuim singuri. 

Sentimentul acela avea dinţi, i-am simţit și eu mușcătura. 

— Frate John, am o întrebare ciudată. 

— Sigur că ai, zise el, comentând fie natura ascunsă a 
curiozităţii mele, fie a numelui meu. 

— Domnule, poate să pară o întrebare de ignorant, dar am 
motive serioase s-o pun. Există o posibilitate cât de redusă ca 
munca dumneavoastră de aici... să arunce în aer ceva? 

Călugărul își plecă fruntea, ridică o mână de pe braţul 
fotoliului și-și mângâie bărbia, părând că se gândește la 
întrebarea mea. 

Deși îi eram recunoscător că îmi dădea un răspuns bine 
gândit, aș fi fost mai mulţumit dacă mi-ar fi spus fără nicio 
ezitare: „Nu, nici vorbă, imposibil, e absurd”. 

Fratele John făcea parte dintr-o lungă tradiţie a călugărilor și 
preoților savanţi. Biserica a creat conceptul de universitate și a 
întemeiat prima dintre ele în secolul al XII-lea. Roger Bacon, un 
călugăr franciscan, a fost, probabil, cel mai mare matematician 
al secolului al XIII-lea. Episcopul Robert Grosseteste a fost 
primul om care a stabilit în scris pașii necesari pentru 
efectuarea unui experiment științific. lezuiţii au construit 
primele reflectoare, microscoape, barometre, au fost primii care 
au calculat constanta gravitaţiei, primii care au măsurat 
înălțimea munţilor de pe lună, primii care au stabilit o metodă 
precisă pentru calcularea orbitei unei planete, primii care au 
elaborat și publicat o descriere coerentă a teoriei atomice. 

Din câte știam, în decursul secolelor niciunul dintre acești 
indivizi nu aruncase în aer în mod accidental o mânăstire. 

Sigur, nu știu totul. Având în vedere cantitatea infinită de 
cunoaștere pe care poate s-o acumuleze cineva într-o gamă 
practic nenumărabilă de discipline intelectuale, probabil cât mai 
corect să spun că nu știu nimic. 

Poate călugării savanţi aruncaseră în aer o mânăstire, făcând- 
o bucăţi. Însă sunt sigur că n-au făcut asta în mod intenţionat. 

Nu mi-l pot imagina pe fratele John, filantrop și cofetar, stând 
într-un laborator bizar luminat, scoțând un chicotit de savant 
nebun și plănuind să distrugă lumea. Deși strălucit, era om și 
mi-l imaginam ușor ridicându-și privirea alarmat de la un 


VP - 42 


experiment și zicând „Hait!” tocmai înainte să transforme abația 
- în mod neintenţionat - într-un smârc de nano-noroi. 

— Ceva, zise el, în cele din urmă. 

— Domnule? 

Călugărul își ridică fruntea, ca să mă privească în ochi. 

— Da, poate ceva. 

— Ceva, domnule? 

— Da, ai întrebat dacă munca mea de aici poate să arunce în 
aer ceva. Nu văd cum ar putea să arunce în aer. Adică nu 
munca în sine. 

— Oh. Dar se poate întâmpla altceva. 

— Poate da, poate nu. Ceva. 

— Dar poate da. De exemplu? 

— Orice. 

— Ce fel de orice? am întrebat eu. 

— Orice poate fi imaginat. 

— Poftim? 

— Mai ia o prăjitură. 

— Domnule, se poate imagina orice. 

— Da. Așa e. Imaginaţia nu cunoaște limite. 

— Deci orice poate să meargă rău? 

— Poate nu înseamnă va fi. Se poate întâmpla orice lucru 
teribil, dezastruos, dar probabil că nu se va întâmpla nimic. 

— Probabil? 

— Odd Thomas, probabilitatea este un factor important. Un 
vas de sânge poate să se spargă în creierul tău, omorându-te 
într-o clipă, începând de acum. 

Am regretat de îndată că nu luasem a doua prăjitură. 

Călugărul zâmbi. Se uită la ceas. Se uită la mine. Apoi ridică 
din umeri. 

— Ai văzut? Probabilitatea a fost redusă. 

— Acel orice care se poate întâmpla, am spus eu, 
presupunând că se va întâmpla, poate să aibă ca rezultat 
moartea oribilă a multor oameni? 

— Oribilă? 

— Da, domnule. Oribilă. 

— Aceasta este o judecată subiectivă. Oribilul unuia poate să 
nu fie același lucru ca oribilul altuia. 


VP - 43 


— Oase zdrobite, inimi care  plesnesc, capete care 
explodează, carne care arde, sânge, durere, ţipete - felul ăsta 
de oribil. 

— Poate că da, probabil că nu. 

— lar chestia asta! 

— Mai degrabă vor înceta să existe. 

— Asta înseamnă moarte. 

— Nu, e altceva. Moartea lasă în urmă un cadavru. 

Mă întindeam după o prăjitură. Mi-am tras mâna înapoi, fără 
să iau vreuna din farfurie. 

— Domnule, mă speriaţi. 

Un bâtlan albastru așezat te uimește când își dezvăluie 
adevărata înălțime, întinzându-și picioarele lungi ca niște bețe. 
În același fel, fratele John se dovedi mai înalt decât mi-l 
aminteam, când se ridică de pe scaunul său. 

— Am fost foarte speriat eu însumi, foarte rău, acum câţiva 
ani. Te obișnuiești să trăiești cu asta. 

M-am ridicat în picioare și am spus: 

— Frate John... indiferent de munca pe care o faceţi aici... 
sunteti sigur că trebuie s-o faceţi? 

— Intelectul meu e dăruit de Dumnezeu. Am obligaţia sfântă 
să-l folosesc. 

Cuvintele sale atinseră o coardă sensibilă în mine. Când unul 
dintre morţii care zăbovesc în lumea aceasta, după ce fusese 
asasinat, vine la mine căutând dreptate, mă simt obligat 
întotdeauna să ajut acel suflet sărman. 

Diferenţa constă în faptul că eu mă bazez atât pe rațiune, cât 
și pe ceva ce ați putea numi al șaselea simţ, în timp ce fratele 
John folosește în cercetările sale doar intelectul. 

Al șaselea simţ este un lucru miraculos, care sugerează prin el 
însuși o ordine supranaturală. Dar intelectul uman - cu toată 
puterea și triumfurile sale - este format în mare parte din vorbe 
și, ca atare, e coruptibil. 

Mâinile călugărului, la fel ca intelectul său, erau dăruite de 
Dumnezeu, dar el nu alesese să le folosească pentru a strangula 
prunci. 

Nu era nevoie să-i reamintesc asta. Am spus doar: 

— Am avut un vis teribil. Sunt îngrijorat în legătură cu copiii 
din școală. 


VP - 44 


Spre deosebire de sora Angela, fratele John nu-și dădu seama 
imediat că visul meu era o minciună. 

— Visele tale s-au adeverit, în trecut? zise el. 

— Nu, domnule. Dar acesta a fost... foarte real. 

Fratele John își trase gluga peste cap. 

— Odd Thomas, încearcă să visezi ceva plăcut. 

— Domnule, nu-mi pot controla visele. 

Într-un mod părintesc, își puse braţul pe umerii mei. 

— Atunci poate că n-ar trebui să dormi. Imaginaţia are o 
putere îngrozitoare. 

Nu-mi dădeam seama că traversam încăperea împreună cu el, 
dar acum grupul de fotolii rămăsese în urma noastră, iar în faţa 
mea o ușă alunecă fără să scoată vreun sunet și se deschise. 
Dincolo de ușă se găsea anticamera scăldată în lumină roșie. 

Deoarece traversasem singur pragul, m-am întors ca să 
privesc înapoi spre fratele John. 

— Domnule, când aţi renunţat să fiți doar un savant ca să fiți 
un călugăr savant, nu v-aţi gândit ca în loc de asta să deveniți 
vânzător de anvelope? 

— Care-i poanta? 

— Domnule, nu-i niciun banc. Când viaţa mea a devenit prea 
complicată și am renunţat să fiu bucătar de minuturi, m-am 
gândit la o viaţă în lumea anvelopelor. Dar în loc de asta am 
venit aici. 

Călugărul nu spuse nimic. 

— Dacă aș fi putut să fiu vânzător de anvelope, să ajut 
oamenii să aibă roți cu cauciuc bun, și la un preţ bun, ar fi fost o 
muncă folositoare. Dacă aș fi putut fi un vânzător de anvelope și 
nimic altceva, doar un vânzător bun cu un mic apartament și cu 
fata pe care am cunoscut-o cândva, asta mi-ar fi fost suficient. 

Ochii săi violeți erau roșcaţi din cauza luminii din vestibul. 
Călugărul  clătină din cap, respingând viaţa din lumea 
anvelopelor. 

— Vreau să știu. 

— Ce să știți? am întrebat eu. 

— Totul, spuse el, iar ușa alunecă și se închise între noi. 

Litere de oțel șlefuit pe oţel lustruit: PER OMNIA SAECULA 
SAECULORUM. 

„În vecii vecilor”. 


VP - 45 


Am trecut prin uși care fâșâiau, prin lumină untoasă și 
albastră, am ieșit la suprafaţă, în noapte, și am încuiat ușa de 
bronz cu cheia mea universală. 

LIBERA NOS A MALO, spunea ușa. 

„Eliberează-ne de rău”. 

In timp ce urcam treptele de piatră către curtea abației, 
începu să ningă. Fulgi uriași se roteau graţioși în bezna fără de 
vânt, se roteau ca după ritmul unui vals pe care nu puteam să-l 
aud. 

Noaptea nu mai părea la fel de geroasă ca mai înainte. Poate 
că în Cușca lui John fusese mai frig decât îmi dădusem seama și, 
prin comparaţie cu acel tărâm, noaptea de iarnă părea blândă. 

După o clipă, fulgii mari ca niște flori îngheţate lăsară loc 
unora mai mici. Aerul se umplu cu așchii fine ale norilor 
nevăzuți. 

Acesta era momentul pe care îl așteptasem la fereastra 
micului meu apartament de oaspete, înainte ca Boo și bodachul 
să apară în curtea de jos. 

Până să vin la această mânăstire, îmi petrecusem viaţa în 
orașul Pico Mundo, din deșertul Californiei. Nu văzusem 
niciodată zăpada căzând până când, ceva mai devreme în 
noaptea aceea, cerul scuipase câţiva fulgi, într-un start fals. 

Acum, în primul minut al adevăratei furtuni, am rămas vrăjit 
de spectacol, crezând ceea ce auzisem, că nu există doi fulgi de 
zăpadă identici. 

Frumuseţea îmi tăie răsuflarea, modul în care fulgii cădeau și 
totuși noaptea rămânea liniștită, complexitatea simplităţii... Cu 
toate că noaptea ar fi fost și mai frumoasă dacă Stormy ar fi fost 
aici să o împartă cu mine, pentru o clipă totul a fost bine, totul 
mergea bine, apoi, bineînţeles, cineva ţipă. 


VP - 46 


CAPITOLUL 7 


Strigătul strident de alarmă fusese atât de scurt, încât puteai 
să crezi că ţi-l imaginaseși sau că o pasăre de noapte, gonită de 
zăpadă către adăpostul pădurii, ţipase chiar în timp ce zburase 
pe deasupra ta. 

În vara anului trecut, când oameni înarmaţi atacaseră mallul 
din Pico Mundo, auzisem atât de multe ţipete, încât sperasem ca 
urechile să nu mă mai ajute după aceea. Patruzeci și una de 
persoane nevinovate fuseseră  împușcate.  Nouăsprezece 
pieriseră. Aș fi dat muzica și vocile prietenilor mei pentru o 
tăcere care ar fi exclus din restul vieții mele toate ţipetele 
omenești de durere și de groază a morții. 

Ne dorim deseori lucruri greșite, iar dorinţa mea egoistă nu se 
împlinise. Nu sunt surd la durere sau orb la sânge - sau la morţi, 
așa cum îmi dorisem un timp să fiu. 

M-am grăbit instinctiv dincolo de colţul cel mai apropiat al 
abației. Am cotit la nord, de-a lungul sălii de mese, acolo unde 
călugării mănâncă, iar la unu noaptea nu era aprinsă nicio 
lumină. 

Mi-am mijit ochii și am privit prin zăpada care curgea compact 
în noaptea dinspre pădurea din vest. Dacă se afla cineva acolo, 
atunci furtuna îl ascundea. 

Sala de mese făcea un colț interior cu aripa bibliotecii. M-am 
îndreptat din nou spre vest și am trecut pe lângă ferestrele cu 
pervaz adânc, dincolo de care se așternea bezna cărților puse în 
ordine. 

În timp ce coteam către colţul de sud-vest al bibliotecii, am 
fost gata să cad peste un om care zăcea cu faţa în jos pe sol. 
Purta veșmântul negru cu glugă al unui călugăr. 

Surpriza mi-a adus iute aerul rece în plămâni - o scurtă durere 
în piept - și îl scoase într-un nor alb, în viteză. 

Am căzut în genunchi lângă călugăr, apoi am ezitat să-l ating, 
de teamă să descopăr nu numai că se prăbușise, ci că fusese 
lovit până căzuse pe sol. 

Lumea dincolo de acest refugiu din munţi era în mare măsură 
barbară, o stare către care se străduia să ajungă cam de un 


VP - 47 


secol și jumătate. O civilizaţie cândva minunată era acum doar o 
amăgire, o mască falsă ce permitea barbarilor să comită cele 
mai mari cruzimi în numele unor virtuţi pe care o lume cu 
adevărat civilizată le-ar fi recunoscut drept rele. 

Deoarece fugisem de această dezordine barbară, îmi era greu 
să recunosc că niciun loc nu era sigur, că niciun refugiu nu se 
afla dincolo de atingerea anarhiei. Silueta ghemuită pe sol lângă 
mine putea fi dovada - mai solidă decât bodachii - că nu exista 
niciun port în care să acostez în siguranţă. 

Anticipând figura lui zdrobită, l-am atins, în timp ce zăpada îi 
împodobea rasa simplă. Cu un fior de speranţă, l-am întors pe 
spate. 

Zăpada care cădea părea să aducă lumină în noapte, dar era 
o irizaţie fantomatică, ce nu lumina nimic. Cu toate că gluga 
alunecase de pe faţa victimei, n-am putut s-o văd suficient de 
limpede ca să-l identific pe călugăr. 

Am pus o mână la gura lui și n-am simţit nici răsuflare, nici 
barbă. Unii dintre fraţi aveau barbă, alţii nu. 

Am apăsat vârful degetelor pe gâtul lui, care era cald încă, și 
am pipăit după arteră. Am avut impresia că simt pulsul. 

Din cauză că mâinile mele erau pe jumătate amorţite din 
pricina frigului și mai puţin sensibile la căldură, se putea să nu fi 
simţit expirația slabă, atunci când îi atinsesem buzele. 

Când m-am aplecat în faţă că să-mi lipesc urechea de gura 
lui, sperând să aud vreun semn de respiraţie, am fost lovit din 
spate. 

Fără îndoială, atacatorul dorise să-mi spargă ţeasta. Izbise 
exact atunci când m-am aplecat, iar ciomagul îmi atinse ușor 
ceafa și lovi puternic în umărul meu stâng. 

Am căzut înainte, m-am rostogolit la stânga, m-am rostogolit 
în continuare, am sărit în picioare, am fugit. Nu aveam nicio 
armă. El avea un ciomag și poate și ceva mai periculos, un cuţit. 

Felul de ucigași care-și folosesc mâinile, cei fără pistol, pot să 
te zdrobească folosind un ciomag sau să te stranguleze cu o 
eșarfă, dar majoritatea lor au și arme cu lamă, ca rezervă de 
siguranţă, sau pentru distracţia care poate fi un preludiu sau un 
epilog. 

Tipii cu pălării cu boruri ridicate, de care am amintit mai 
înainte, aveau bâte, pistoale, chiar și o presă hidraulică pentru 
automobile, dar cu toate astea aveau și cuțite. Dacă munca ta e 


VP - 48 


cea aducătoare de moarte, o armă nu-i suficientă, așa cum un 
instalator n-ar răspunde la un apel de urgenţă luând cu el o 
singură cheie fixă. 

Deși viața mă făcuse bătrân pentru vârsta mea, sunt încă iute 
în tinereţea mea. Sperând că atacatorul meu era mai bătrân și 
deci mai lent, am sprintat către abație, prin curtea deschisă, 
unde nu exista niciun colț în care să fiu înghesuit. 

Am gonit prin zăpada care cădea, așa că părea că vântul se 
pornise, lipind fulgii de genele mele. 

În acel al doilea minut al furtunii, pământul rămăsese negru, 
neschimbat de măturarea viforniţei. După câţiva pași ţopăituri, 
pământul începu să se încline ușor către pădurea pe care nu 
puteam s-o văd, bezna deschisă coborând către un întuneric 
tepos. 

Intuiția insista ca pădurea însemna moartea mea. Dacă 
alergam către ea, era ca și cum aș fi alergat către propriul 
mormânt. 

Sălbăticia nu-i mediul meu natural. Eu sunt un băiat de la 
oraș, mă simt acasă dacă am pavaj sub picioare, sunt expert cu 
o legitimaţie de bibliotecă, un maestru al grătarului cu gaz și al 
tigăii. 

Dacă urmăritorul meu era o fiară din noua barbarie, probabil 
că nu era în stare să facă focul cu două lemne și o piatră, 
probabil că nu reușea să descopere nordul după creșterea 
mușchilor pe copaci, dar natura fără legi putea să-l facă să se 
simtă mai în largul lui în pădure decât aș fi putut fi eu vreodată. 

Aveam nevoie de o armă, dar nu aveam nimic, în afară de 
cheia mea universală, un șerveţel de hârtie și insuficiente 
cunoștințe de arte marțiale pentru a face o armă mortală din 
ele. 

larba tunsă lăsă loc ierbii înalte, iar după zece metri, natura 
îmi puse arme sub picioare: pietre desprinse, care îmi testau 
agilitatea și echilibrul. M-am oprit, m-am aplecat, am înhăţat 
două pietre de mărimea unei prune, m-am întors și am aruncat 
una, am zvârlit-o cu putere, apoi am aruncat-o și pe cealaltă. 

Pietrele dispărură în zăpadă și beznă. Fie scăpasem de 
urmăritor, fie acesta, intuind intenţia mea, mă ocolise când mă 
oprisem și mă aplecasem. 


VP - 49 


Am înhăţat alte proiectile de pe sol, am făcut o răsucire de 
360 de grade și am privit în noapte, gata să-l împroșc pe individ 
cu vreo două pietre de vreo două sute de grame. 

Nu se mișcă nimic, doar zăpada care părea să coboare în 
jurubiţe drepte ca șirurile unei perdele de mărgele, numai că 
fiecare fulg se răsucea în timp ce cădea. 

Nu puteam să văd la o distanță mai mare de cinci metri. Nu- 
mi imaginasem că zăpada poate să cadă suficient de deasă ca 
să limiteze atât de mult vizibilitatea. 

O dată, de două ori am avut impresia că am zărit pe cineva 
mișcându-se la limita câmpului meu vizual, dar trebuie să fi fost 
o iluzie optică, pentru că n-am zărit nicio siluetă. Treptat, 
modelele zăpezii în noapte începură să mă zăpăcească. 

Mi-am ţinut răsuflarea și am ascultat. Zăpada nici măcar nu-și 
șoptea drumul către pământ, ci părea că presară noaptea cu 
tăcere. 

Am așteptat. Mă pricep să aștept. Am așteptat șaisprezece 
ani ca mama mea cea dereglată să mă omoare în somn, înainte 
să mă mut și s-o las singură acasă împreună cu iubitul ei pistol. 

Dacă, în ciuda pericolului periodic ce apare din cauza darului 
meu, aș trăi o viaţă de durată medie, aș mai avea de așteptat 
încă șaizeci de ani până am s-o văd din nou pe Stormy 
Llewellyn, în următoarea lume. Va fi o așteptare lungă, dar eu 
am răbdare. 

Mă durea umărul stâng, iar ceafa, atinsă ușor de ciomag, se 
simţea ceva mai puţin grozav. Îngheţasem până-n măduvă 
oaselor. 

Din cine știe din ce motiv, nu fusesem urmărit. 

Dacă furtuna avea să dureze suficient de mult ca să albească 
solul, aș fi putut să mă arunc pe spate și să fac un înger pe 
zăpadă. Dar situaţia nu era potrivită pentru joacă. Poate mai 
târziu. 

Abația nu se mai vedea. Nu eram sigur din ce direcție 
venisem, dar nu eram îngrijorat că o să mă rătăcesc. Nu mă 
rătăcisem niciodată. 

Anunţându-mi sosirea cu un clănţănit de dinţi incontrolabil, 
ținând câte o piatră în fiecare mână, mi-am croit fără vlagă 
drum peste pajiște, am găsit din nou iarba scurtă a grădinii. 
Abația se ivi din furtuna tăcută. 


VP - 50 


Când am ajuns la colţul bibliotecii, unde fusesem gata să cad 
peste călugărul întins, n-am mai găsit nici victima, nici 
agresorul. Îngrijorat că omul își recăpătase cunoștința și - rău 
lovit și dezorientat - se târâse mai departe, leșinând apoi încă o 
dată, am căutat într-un arc de cerc lărgit, dar n-am găsit pe 
nimeni. 

Biblioteca forma un L cu peretele din spate al aripii pentru 
oaspeți, din care pornisem în urmărirea unui bodach, cu mai 
puţin de o oră în urmă. În cele din urmă am aruncat pietrele în 
jurul cărora erau strânse mâinile mele pe jumătate îngheţate, 
am descuiat ușa de la scara din spate și am urcat la etajul trei. 

In holul înalt, ușa micului meu apartament era deschisă, așa 
cum o lăsasem. In așteptarea zăpezii, stătusem la lumina 
lumânării, dar acum din camera mea ieșea o lumină mai 
puternică. 


VP - 51 


CAPITOLUL 8 


Nu credeam că pe la ora unu dimineața, fratele Roland, 
responsabilul cu găzduirea oaspeţilor, schimba lenjeria de pat 
sau distribuia o parte din cele „două poloboace cu vin”, pe care 
Sfântul Benedict le specificase - atunci când scrisese Regulile 
care stabileau ordinea monahală, în secolul al Vi-lea - ca 
reprezentând proviziile necesare pentru fiecare casă de oaspeți. 

St. Bartholomew nu stabilise vreo cantitate de vin. Frigiderul 
mic, de sub masă, din baia mea, conţinea cutii de coca-cola și 
sticle de ceai la gheaţă. 

Când am intrat în camera mea din față, pregătit să strig 
„secătură” sau „jigodie” sau alt epitet ce mi s-ar fi părut potrivit 
pentru atmosfera medievală, n-am descoperit niciun dușman, ci 
un prieten. Fratele Knuckles, cunoscut uneori drept fratele 
Salvatore, stătea la fereastră, privind zăpada care cădea. 

Fratele Knuckles este extrem de conștient de lumea din jurul 
său, de cele mai ușoare sunete și de fiecare mireasmă, pentru 
că astfel supravieţuise în lumea în care acţionase înainte să 
devină călugăr. Chiar în clipa în care treceam în tăcere pragul, 
el îmi zise: 

— O să-ţi găsești moartea, hoinărind pe o noapte ca asta, 
îmbrăcat așa. 

— Nu hoinăream, i-am răspuns eu, închizând ușa liniștit în 
urma mea. Chiuleam. 

Călugărul se întoarse de la fereastră, cu faţa spre mine. 

— Eram în bucătărie, dând gata niște friptură de vită și niște 
brânză provolone, când te-am văzut urcând pe scări din Cușca 
lui John. 

— Nu era nicio lumină în bucătărie, domnule. Aș fi observat-o. 

— Lumina frigiderului e suficientă ca să-ţi pregătești o gustare 
și poţi să mănânci foarte bine la lucirea ceasului cuptorului cu 
microunde. 

— Aţi comis păcatul lăcomiei în întuneric, nu-i așa? 

— Chelarul trebuie să se asigure că mâncarea e proaspătă, nu 
crezi? 


VP - 52 


În calitate de chelar al abației, fratele Knuckles cumpără, 
depozitează și inventariază mâncarea, băuturile și alte bunuri 
pentru mânăstire și pentru școală. 

— Oricum, zise el, un tip care mănâncă noaptea într-o 
bucătărie luminată care nu are jaluzele e un tip care are parte 
de ultimul său sandviș. 

— Chiar dacă tipul ăla e un călugăr dintr-o mânăstire? 

Fratele Knuckles ridică din umeri: 

— Niciodată nu ești suficient de atent... 

In trening, în loc de haina sa călugărească, înalt cam de un 
metru șaptezeci și având cam vreo sută de kilograme de oase și 
mușchi, călugărul arăta ca o mașină de turnat metal, îmbrăcată 
într-un veșmânt de flanelă cenușie. 

Ochii săi apoși, fruntea și fălcile colțuroase și din topor ar fi 
putut să-i dea un aspect plin de cruzime sau chiar ameninţător. 
In viaţa sa anterioară, oamenii se temuseră de el și avuseseră 
motive s-o facă. 

Doisprezece ani în mânăstire, ani de remușcări și pocăință 
aduseseră căldură în ochii aceia cândva de gheaţă și insuflaseră 
în el o amabilitate care-i transformase figura nefericită. Acum, la 
patruzeci și cinci de ani, putea fi confundat cu un luptător 
profesionist care practicase sportul prea mult timp: urechi ca o 
conopidă, nas ca o ciupercă Portobello, umilinţa unui boxer 
mediocru care învățase pe pielea lui că puterea animalică nu te 
face campion. 

Un mic glob de gheaţă topită alunecă de pe fruntea mea și 
ajunse pe obrazul meu drept. 

_ — Eşti plin de zăpadă, zise Knuckles și se îndreptă spre baie. 
iți aduc un prosop. 

— E o sticluță cu aspirine lângă chiuvetă. Am nevoie de o 
aspirină. 

Se întoarse cu un prosop și cu aspirina. 

— Vrei niște apă ca s-o înghiţi sau niște coca-cola? 

— Daţi-mi un poloboc cu vin. 

— Probabil că pe vremea Sfântului Benny oamenii aveau ficat 
de oţel. Un poloboc avea vreo două sute cincizeci de litri. 

— Atunci am nevoie doar de o jumătate de poloboc. 

In timpul în care mi-am șters cu prosopul părul, uscându-l pe 
jumătate, fratele îmi aduse o coca-cola. 


VP - 53 


— Ai urcat scara de la Cușca lui John și ai rămas uitându-te la 
zăpadă așa cum se uită un curcan la ploaie, cu gura deschisă în 
sus, până se îneacă. 

— Domnule, eu n-am mai văzut zăpadă până acum. 

— Apoi, bum! Ai ţâșnit ca glonţul dincolo de colțul sălii de 
mese. 

M-am așezat pe un fotoliu și am scuturat două aspirine din 
sticlă, după care am zis: 

— Am auzit pe cineva ţipând. 

— Eu n-am auzit niciun țipăt. 

— Eraţi înăuntru și mestecaţi zgomotos, i-am reamintit eu. 

Knuckles se așeză pe celălalt fotoliu. 

— Și cine a ţipat? 

Am înghiţit două aspirine cu coca-cola și i-am spus: 

— L-am descoperit pe unul dintre fraţi cu faţa în jos pe 
pământ - lângă bibliotecă. La început nu l-am văzut, fiind 
îmbrăcat în veșmânt negru, și aproape că m-am împiedicat de 
el. 

— Cine era? 

— Nu știu. Un tip greu. L-am rostogolit, n-am putut să-i văd 
figura în întuneric - apoi cineva a încercat să-mi spargă ţeasta, 
lovindu-mă din spate. 

Părul său tuns perie păru să se zburlească de indignare. 

— Asta nu pare să se potrivească mănăstirii St. Bart! 

— Ciomagul sau ce-o fi fost mi-a atins ușor ceafa, iar partea 
cea mai nasoală a încasat-o umărul meu stâng. 

— Puteai foarte bine să fi fost în Jersey, chestii din astea se 
întâmplă pe acolo. 

— N-am fost niciodată în New Jersey. 

— Ti-ar fi plăcut. Chiar și când e rău, Jersey e întotdeauna 
real. 

— Au unul dintre cele mai mari depozite din lume de anvelope 
uzate. Probabil că l-aţi vazut. 

— Niciodată. Nu-i un lucru trist? Trăiești cea mai mare parte a 
vieţii tale într-un loc și iei lucrurile ca atare. 

— Domnule, n-aţi știut de depozitul de anvelope? 

— Oamenii care au trăit toată viaţa în New York nu s-au urcat 
niciodată în vârful Empire Stete Building. Ești bine, fiule? Cum e 
umărul tău? 

— Putea să fie mai rău. 


VP - 54 


— Poate ar trebui să te duci la infirmerie, să-l pui pe fratele 
Gregory să-ţi examineze umărul. 

Fratele Gregory este infirmierul. Are calificare de asistent 
medical. 

Mărimea comunităţii monahale nu-i suficientă pentru a 
justifica un infirmier cu normă întreagă - mai ales că surorile au 
o asistentă a lor pentru schit și pentru copiii din școală - deci 
fratele Gregory se ocupă și de spălătorie, împreună cu fratele 
Norbert. 

— O să fiu bine, domnule, l-am asigurat eu. 

— Cine a încercat să te dea gata? 

— N-am apucat să-l văd. 

l-am explicat cum mă rostogolisem și fugisem, crezând că 
agresorul era pe urmele mele, și cum dispăruse călugărul de 
care fusesem gata să mă împiedic, atunci când mă întorsesem. 

— Deci nu știm dacă s-a ridicat singur și a plecat sau a fost 
cărat, spuse Knuckles. 

— Nu știm nici măcar dacă era fără cunoștință sau mort. 

Knuckles se încruntă și zise: 

— Nu cred că era mort. Oricum, nu are nicio logică. Cine ar 
ucide un călugăr? 

— Da, domnule, dar cine ar lovi un călugăr, lăsându-l fără 
cunoștință? 

Knuckles medită un moment. 

— O dată, individul ăsta a pocnit un pastor luteran, dar asta 
nu se pune. 

— Domnule, nu cred că trebuia să-mi spuneţi asta. 

Călugărul dădu din mână, respingând îngrijorarea mea. 
Mâinile sale puternice păreau a fi numai încheieturi, de aceea 
primise porecla respectivă. 

— N-am zis că eram eu. Ti-am zis, niciodată n-am făcut ceva 
grav. Mă crezi în privinţa asta, nu-i așa, fiule? 

— Da, domnule. Dar aţi zis că a fost o lovitură accidentală. 

— N-am dat gata pe nimeni, nici măcar accidental. 

— Bine... 

Fratele Knuckles, fost Salvatore Giancomo, fusese gorila bine 
plătită a mafioţilor, înainte ca Dumnezeu să-i schimbe complet 
viaţa. 

— Am zdrobit feţe, am rupt niște picioare, dar n-am lichidat 
niciodată pe nimeni. 


VP - 55 


Pe când împlinise patruzeci de ani, Knuckles începuse să se 
răzgândească în privinţa drumului său în viaţă. Se simţea „gol, 
plutind ca o barcă pe mare, fără nimeni în ea”. 

În timpul acestei crize de încredere, Knuckles și alţi indivizi 
dormeau în casa șefului său, pentru că acest șef - Tony 
„Eggbeater”” Martinelli - fusese amenințat cu moartea. Nu 
fusese un dormit în pijama și alte alea, ci unul de felul celui în 
care fiecare își aduce cele două arme automate favorite. 
Oricum, într-o seară, Knuckles se pomenise citindu-i o poveste 
fetiţei de șase ani a lui Eggbeater. 

Povestea era despre o jucărie, o păpușă de porțelan în formă 
de iepure, mândră de înfățișarea ei și, ca urmare, foarte 
mulțumită de sine. Apoi iepurele îndurase o serie de ghinioane 
teribile, care îl umiliseră, iar odată cu umilința venise și empatia 
pentru suferinţa altora. 

Fata adormise cu jumătate de poveste necitită. Knuckles 
simţise o nevoie groaznică să afle ce se întâmplase cu iepurele, 
dar nu voia ca tovarășii săi zdrobitori de fețe să creadă că era 
interesat cu adevărat de cartea copilului. 

La câteva zile după aceea, când ameninţarea la adresa 
Eggbeater dispăruse, Knuckles se dusese la o librărie și 
cumpărase un exemplar al poveștii cu iepurele. O citise de la 
început și, când ajunsese la sfârșit, când iepurașul de porțelan 
își găsește drumul înapoi la fetița care îl iubea, Knuckles 
izbucnise în plâns. ` 

Nu mai lăcrimase până atunci. In după-amiaza aceea, în 
bucătăria din casa lui grosolană, unde locuia singur, suspină ca 
un copil. 

În zilele acelea, nimeni dintre cei care îl cunoșteau pe 
Salvatore „Knuckles” Giancomo, nici măcar mama sa, n-ar fi 
spus că-i un tip introspectiv. Dar el își dăduse seama că nu 
plângea doar pentru că iepurașul de porțelan se întorsese 
acasă. Plângea din cauza iepurelui, dar și din altă cauză. 

Pentru un timp, nu-și imaginase ce putea fi acel altceva. 
Stătuse la masa din bucătărie, bând ceașcă după ceașcă de 
cafea, mâncând grămezi de pizzelle* făcute de mama sa, 
recâștigându-și în mod repetat stăpânirea de sine, apoi clacând 
din nou și izbucnind în plâns. 


7 Bătător de ouă, tel. (nitr.). 
E Prăjitură tradițională italiană. (n.tr.). 
VP - 56 


Mai târziu înţelesese că plângea pentru sine. Îi era rușine de 
ceea ce devenise, jelea omul care se așteptase să devină pe 
când era băiat. 

Ințelegerea îl lăsă într-o stare conflictuală. Dorea încă să fie 
un dur, se mândrea să fie puternic și nepăsător. Și se părea că 
devenise slab și emotiv. _ 

In luna următoare, citi și reciti povestea iepurelui. Incepu să 
înţeleagă că atunci când Edward, iepurele, descoperise umilinţa 
și învățase să simtă compasiune față de pierderile altora, nu 
devenise mai slab, ci, de fapt, devenise mai puternic. 

Knuckles cumpărase o altă carte a aceluiași autor. Aceasta 
era cu un șoarece cu urechi mari, fără căpătâi, care salvase o 
prințesă.’ 

Șoarecele avu un impact mai mic asupra sa decât iepurașul, 
dar, oh, îi plăcea și șoricelul. li plăcea șoarecele pentru curajul 
său și pentru dorinţa de a se sacrifica din dragoste. 

La trei luni după ce citise povestea cu iepurele de porțelan, 
Knuckles stabili o întâlnire cu FBI. Se oferi să prezinte dovezi 
împotriva șefului său și a unei grămezi de mafioți. 

li trădase în parte ca să se elibereze, dar la fel de mult pentru 
că voia s-o salveze pe fetița căreia îi citise o parte din povestea 
cu iepurele. Spera s-o scutească de viaţa rece și schiloadă de 
fiică a unui șef de delincvenţi, viaţă care ar fi devenit zilnic tot 
mai dură în jurul ei, întemniţând-o precum cimentul. 

După aceea, Knuckles fusese instalat în Vermont, în cadrul 
Programului de Protecţie a Martorilor. Noul său nume era Bob 
Loudermilk. 

Vermont se dovedi un șoc cultural prea puternic. Sandalele, 
cămășile de flanelă și bărbaţii de cincizeci de ani cu codițe îl 
agasau. 

Incercă să se împotrivească celor mai rele tentaţii ale lumii cu 
ajutorul unei biblioteci tot mai mari de cărți pentru copii. 
Descoperi că unii autori de cărți păreau să aprobe cu subtilitate 
felul de comportament și valorile pe care le acceptase el 
cândva, iar indivizii îl speriară. Nu reuși să găsească suficienţi 
iepuri de porțelan gânditori și șoricei cu urechi mari și curajoși. 


? Autoarea cărţii este Kate DiCamillo, cartea cu iepurele de porțelan este The 
Miraculous Journey of Edward Tulane publicată în 2004, iar cea cu șoricelul cu urechi 
mari este The Tale of Despereaux - publicată în 2006. (n.tr.). 


VP - 57 


În timp ce prânzea într-un restaurant italian mediocru, tânjind 
după Jersey, simţi brusc chemarea vieţii monahale. Acest lucru 
se întâmplă la scurt timp după ce un chelner îi puse în faţă o 
porţie de gnocchi de proasta calitate, elastici ca niște caramele, 
dar asta-i o poveste pentru mai târziu. 

Ca novice, urmând calea regretului de la remușcare la căinţă 
desăvârșită, Knuckles găsi prima fericire desăvârșită din viaţa 
sa. În abația St. Bartholomew, Knuckles înflorea. 

Acum, în noaptea plină de zăpadă, cu mulţi ani mai târziu, în 
timp ce eu mă gândeam să iau încă două aspirine, călugărul 
zise: 

— Preotului aceluia, care se numea Hoobner, îi părea atât de 
rău pentru soarta indienilor americani, pentru modul în care își 
pierduseră pământul și tot ce avuseseră, încât pierdea 
întotdeauna bani la douăzeci și unu, în cazinourile lor. Unii 
dintre banii aceia erau Împrumutați cu dobândă foarte mare de 
la Tony Martinelli. 

— Sunt surprins că Eggbeater împrumuta bani unui preot. 

— Tony își imagina ca dacă Hoobner nu putea să-i plătească 
dobânda de optzeci la sută pe săptămână din buzunarul său, 
atunci avea să fure din donațiile de duminică. După cum s-a 
dovedit, Hoobner practica jocuri de noroc și ciupea de fund 
chelnerițele, dar nu fura. Așa că, atunci când a încetat să 
plătească dobânzile, Tony a trimis un tip ca să discute cu 
Hoobner dilema morală a acestuia. 

— Un tip care nu eraţi dumneavoastră, am zis eu. 

— Un tip care nu eram eu, noi îi spuneam Needles”. 

— Nu cred că vreau să știu de ce i se spunea așa. 

— Nu, nu vrei, fu de acord Knuckles. Oricum, Needles i-a dat 
lui Hoobner o ultimă șansă să plătească, dar în loc să primească 
această solicitare cu atenţie creștinească, predicatorul i-a zis 
„Du-te dracului”. După care a scos un pistol și a încercat să-i 
găurească lui Needles biletul de călătorie. 

— Preotul a tras în Needles? 

— Poate că era metodist, nu un luteran. L-a împușcat pe 
Needles, dar l-a rănit doar în umăr, iar Needles și-a scos arma și 
l-a omorât pe Hoobner. 

— Deci preotul ar fi fost gata să împuște pe cineva, dar nu să 
fure. 


10 Ace (n.tr.). 
VP - 58 


— Nu susţin că asta e o învăţătură metodistă tradițională. 

— Da, domnule, înțeleg. 

— Dacă mă gândesc bine, poate că preotul era unitarian. 
Oricum, era un predicator și a murit împușcat, deci lucruri rele 
se pot întâmpla oricui, chiar și unui călugăr. 

Deși frigul nopţii de iarnă nu mă părăsise în întregime, mi-am 
apăsat cutia rece de coca-cola de frunte. 

— Problema pe care o avem include și bodachi. 

Pentru că era unul dintre puţinii oameni de încredere de la St. 
Bartholomew, i-am povestit despre cele trei umbre demonice 
strânse lângă patul lui Justine. 

— Și se strânseseră și în jurul călugărului de care ai fost gata 
să te împiedici? 

— Nu, domnule. Bodachii sunt aici pentru ceva mai important 
decât un călugăr lovit și lăsat fără cunoștință. 

— Ai dreptate. Asta nu-i soiul ăla de încăierare care atrage 
mulţimea. 

Se ridică de pe fotoliu și se duse la fereastră. Privi în noapte o 
vreme, apoi zise: 

— Mă întreb... Crezi că viaţa mea trecută mă ajunge din 
urmă? 

— A fost cu cincisprezece ani în urmă. Eggbeater nu-i în 
închisoare? 

— A murit în pușcărie. Dar unii dintre ceilalţi bandiți au 
memorie bună. 

— Domnule, dacă v-ar fi urmărit un ucigaș, n-aţi fi fost mort 
până acum? 

— Cu siguranţă. Aș fi stat pe un scaun netapiţat și aș fi citit 
reviste vechi în purgatoriu. 

— Nu cred că are vreo legătură cu ceea ce aţi fost cândva. 

Călugărul se întoarse către fereastră. 

— De pe buzele tale la urechile Domnului. Lucrul cel mai rău 
ar fi dacă cineva de aici ar păţi ceva din cauza mea. 

— Toţi cei de aici se simt mai bine datorită dumneavoastră, l- 
am asigurat eu. 

Lespezile și butucii de pe faţa sa se deformară într-un zâmbet 
pe care l-ai fi considerat îngrozitor, dacă nu l-ai fi cunoscut pe 
călugăr. 

— Eşti un băiat bun. Dacă aș fi avut vreodată un copil, mi-ar fi 
plăcut să cred că ar fi semănat un pic cu tine. 


VP - 59 


— Domnule, nu doresc nimănui să fie ca mine. 

— Dar dacă aș fi fost tatăl tău, continuă fratele Knuckles, 
probabil că ai fi fost mai scund și mai îndesat, cu capul mai 
aproape de umeri. 

— N-am nevoie de gât, i-am replicat eu. Nu port niciodată 
cravată. 

— Nu, fiule, ai nevoie de gât ca să ieși în evidență. Asta faci. 
Asta ești. 

— În ultimul timp m-am gândit să-mi iau măsură pentru o 
haină monahală, să devin novice. 

Călugărul se întoarse la scaunul său, dar se așeză doar pe un 
braţ al acestuia, privindu-mă. După ce se gândi bine, zise: 

— Poate că într-o zi o să auzi chemarea. Dar nu prea curând. 
Faci parte din lume și trebuie să fii al ei. 

Am clătinat din cap. 

— Nu cred că trebuie să fac parte din lume. 

— Lumea are nevoie de tine ca să fii în ea, să fii afară din 
locul acesta. Fiule, ai lucruri de făcut. 

— De asta mi-e teamă. De lucrurile pe care le am de făcut. 

— Mânăstirea nu-i o ascunzătoare. Dacă un nătărău vrea să 
vină aici și să depună jurământul, poate să facă asta doar dacă 
vrea să se deschidă pentru ceva mai mare decât lumea, nu 
pentru că vrea să se strângă într-o sferă mică, așa cum fac 
unele crustacee. 

— Domnule, uneori trebuie să te faci ghem ca să scapi de 
unele lucruri. 

— Te referi la vara de acum doi ani, la împușcăturile de la 
mall. Fiule, n-ai nevoie de iertarea nimănui. 

— Știam ce urma, știam că veneau oamenii înarmaţi. N-am 
fost în stare să-i opresc. Nouăsprezece oameni au murit. 

— Toată lumea spune că fără tine ar fi murit sute. 

— Nu sunt un erou. Dacă oamenii ar ști de darul meu și ar ști 
că, deși îl am, n-am putut să opresc nenorocirea, nu m-ar mai 
considera un erou. 

— Nu ești Dumnezeu. Ai făcut tot ce ai putut, tot ce ar fi putut 
face cineva. 

În timp ce am pus jos cutia de coca-cola, am luat sticluţa cu 
aspirine și mi-am scuturat două în palmă, schimbând subiectul. 

— ÎI veţi trezi pe abate ca să-i spuneţi că m-am împiedicat de 
un călugăr fără cunoștință? 


VP - 60 


Fratele se uită la mine, încercând să decidă dacă să-mi 
permită să schimb subiectul. Apoi zise: 

— Poate că o să fac asta, după un timp. Mai întâi o să fac un 
control neoficial al celor care dorm, să văd dacă pot să găsesc 
pe cineva care ţine gheață pe un cucui din cap. 

— Călugărul de care m-am împiedicat. 

— Exact. Avem două întrebări. In al doilea rând, de ce i-ar da 
cineva cu ciomagul în cap unui călugăr? Dar, prima întrebare 
este: de ce era un călugăr la ora aceea afară, unde putea să fie 
lovit cu un ciomag? 

— Presupun că nu vreți să-i faceţi necazuri unui frate. 

— Dacă e implicat un păcat, nu pot să-l ajut să ascundă 
duhovnicului său ce-a făptuit. N-ar fi o favoare făcută sufletului 
său. Dar dacă a fost doar o prostie, atunci priorul n-ar trebui să 
afle. 

Priorul, adjunctul stareţului, este cel care menţine disciplina în 
mânăstire. 

Priorul de la St. Bartholomew este părintele Reinhart, un 
călugăr mai în vârstă, cu buze subțiri și nas îngust, mai puţin de 
jumătate din nasul cu care se fălește fratele Knuckles. Ochii, 
sprâncenele și părul său aveau culoarea unei pete de cenușă de 
pe frunte, făcută în Miercurea Cenușii. 

In timp ce mergea, părintele Reinhart părea că plutește ca un 
spirit deasupra solului și era neobișnuit de tăcut. Mulţi dintre 
fraţi îi spuneau Fantoma Cenușie, dar cu afecţiune. 

Părintele Reinhart menținea disciplina cu fermitate, fără a fi 
aspru sau nedrept. Deoarece fusese cândva director de școală 
catolică, te înștiinţa că are un băț, chiar dacă nu-l folosise 
niciodată, în care făcuse găuri pentru a reduce rezistența 
aerului. 

— Ca să știi, zicea el, făcând cu ochiul. 

Fratele Knuckles se duse la ușă, ezită, apoi se uită înapoi la 
mine. 

— Dacă urmează ceva rău... de cât timp dispunem? 

— După ce s-a arătat primul bodach... uneori durează o zi, 
uneori două... 

— Eşti sigur că nu te-ai ales cu o contuzie sau cu altceva? 

— Cu nimic ce nu trece cu patru aspirine, l-am asigurat eu, 
după care am aruncat a doua pereche de tablete în gură și le- 
am mestecat. 


VP - 61 


— Eşti un dur? întrebă Knuckles, strâîmbându-se. 

— Am citit că sunt absorbite în sânge mai iute în felul ăsta, 
prin țesutul din gură. 

— Adică dacă trebuie să faci o injecție împotriva gripei, o să-l 
pui pe doctor să ţi-o facă în limbă? Culcă-te câteva ore. 

— O să încerc. 

— Caută-mă după slujba de dimineaţă, înainte de liturghie. O 
să-ți spun cine a fost pocnit în cap și - poate - de ce, dacă o să 
aflu de ce. lisus fie cu tine, fiule. 

— Și cu dumneavoastră. 

Călugărul plecă și închise ușa în urma sa. 

Ușile apartamentelor din casa de oaspeţi, ca și cele din 
camerele călugărilor din alte aripi, n-au broască. Toţi cei de aici 
respectă intimitatea celorlalți. 

Am cărat un scaun cu spetează zdravănă până la ușă și l-am 
potrivit sub clanţă, ca să împiedic să intre cineva. 

Poate că mestecatul aspirinei și lăsatul ei să se dizolve în gură 
mărește viteza de absorbţie a medicamentului, dar gustul e de 
rahat. 

Când am băut niște coca-cola ca să scap de gustul acela 
groaznic, tabletele zdrobite intrară în reacţie cu băutura 
răcoritoare și m-am pomenit cu spume la gură, ca un câine 
turbat. 

Când e vorba de figuri tragice, am mai mult talent pentru 
bufonerie decât are Hamlet, iar dacă regele Lear ar păși dincolo 
de o coajă de banană aflată în drumul său, piciorul meu o va 
găsi de fiecare dată. 


VP - 62 


CAPITOLUL 9 


Apartamentul confortabil, dar simplu, pentru oaspeţi avea o 
cabină de duș atât de mică încât aveam impresia că stăteam 
într-un sicriu. 

Timp de zece minute am lăsat apa fierbinte să-mi lovească 
umărul stâng, care fusese frăgezit de ciomagul agresorului 
misterios. Mușchii se relaxară, dar durerea rămase. 

Durerea nu era puternică. Nu mă îngrijora. Durerea fizică, 
spre deosebire de unele de alt soi, dispare până la urmă. 

Când am oprit apa, Boo cel mare și alb mă privea prin ușa de 
sticlă acoperită de aburi. 

După ce m-am șters cu prosopul și mi-am pus o pereche de 
chiloţi, am îngenuncheat pe podeaua băii și am scărpinat 
câinele în spatele urechii, lucru care i-a făcut mare plăcere. 

— Unde te-ai ascuns? l-am întrebat eu. Unde ai fost când un 
ticălos a încercat să-mi facă creierul să-mi sară prin urechi? Ei? 

Nu-mi răspunse. Se mulţumi să rânjească. Îmi plac filmele 
vechi cu fraţii Marx, iar Boo este, în multe privinţe, un Harpo 
Marx al câinilor. 

Periuţa mea de dinţi părea să cântărească vreo două, trei 
kilograme. Am grijă să mă spăl pe dinţi chiar și când sunt istovit. 

Am asistat, cu câţiva ani în urmă, la o autopsie în timpul 
căreia medicul a remarcat către casetofonul său, în timpul 
examinării preliminare a cadavrului, că decedatul era vinovat de 
igienă dentară deficitară. M-am simţit jenat pentru mort, care 
fusese prieten cu mine. 

Sper că niciunul dintre cei care vor asista la autopsia mea să 
nu aibă vreun motiv să le fie rușine cu mine. 

Poate credeţi că e vorba de o mândrie prostească. Probabil că 
aveți dreptate. 

Omenirea e o paradă de nebuni, iar eu merg în fruntea ei, 
răsucind un baston de dirijor. 

Însă m-am convins că spălatul dinţilor anticipând dispariţia 
mea într-un moment oarecare este doar o dovadă de 
consideraţie față de sentimentele vreunui martor la autopsie 
care ar fi putut să mă fi cunoscut pe când fusesem în viaţă. Jena 


VP - 63 


pentru un prieten, provocată de un defect al acestuia, nu-i 
niciodată atât de groaznică ca aceea produsă de scoaterea la 
iveală a propriilor defecte, dar este străpungătoare. 

Când am ieșit din baie, Boo stătea pe pat, încolăcit lângă 
marginea acestuia. 

— Nu te mai mângâi pe burtă, nu te mai scarpin după urechi, 
i-am zis eu. Mă prăbușesc ca un avion care și-a pierdut toate 
motoarele. 

Căscă inutil pentru un câine ca el: venise aici pentru 
tovărășie, nu ca să doarmă. 

Nu mai aveam suficientă energie ca să-mi pun pijamaua și m- 
am prăvălit pe pat doar în chiloţi. Oricum, medicul legist 
dezbracă întotdeauna cadavrul... 

După ce mi-am tras pătura peste mine, până la bărbie, mi-am 
dat seama că uitasem lumina aprinsă în baia de alături. 

În ciuda donaţiei de patru miliarde de dolari a lui John 
Heineman, fraţii din abație trăiesc frugal, respectându-și 
legământul de sărăcie. Nu fac nicio risipă. 

Lumina părea să fie foarte departe, devenind tot mai 
îndepărtată cu fiecare secundă, iar pătura se transformase în 
piatră. La naiba! Nu eram călugăr încă, nici măcar un novice! 

Nu mai eram nici bucătar de minuturi - cu excepţia 
momentelor în care făceam clătite, duminica - nici vânzător de 
anvelope, nu mai eram nimic. Noi, indivizii care nu facem nimic, 
nu ne sinchisim cât costă, dacă lăsăm lumina aprinsă atunci 
când nu-i nevoie. 

Cu toate acestea, îmi păsa. Și, în ciuda faptului că-mi păsa, 
am adormit. 

Am visat, dar nu despre boilere care explodau. Nici despre 
călugărițe surprinse de incendiu, ţipând într-o noapte plină de 
zăpadă. 

În visul meu dormeam, dar mă trezisem și văzusem un 
bodach stând la picioarele patului meu. Bodachul din vis avea - 
spre deosebire de cei din lumea treziei - ochi fioroși care luceau, 
reflectând lumina ce venea prin ușa întredeschisa a băii. 

Ca întotdeauna, m-am prefăcut că nu văd fiara aceea. Am 
privit-o prin ochii deschiși doar pe jumătate. 

Când s-a mișcat, s-a metamorfozat, așa cum fac făpturile în 
vis, și n-am mai fost bodach. La picioarele patului meu stătea 


VP - 64 


rusul cel încruntat, Rodion Romanovici, singurul vizitator în afară 
de mine din casa de oaspeți. 

Boo era și el în visul meu, stând întins pe pat, arătându-și 
dinţii către intrus, dar în tăcere. 

Romanovici ocoli patul și se duse la noptieră. 

Boo sări de pe pat către zid, de parcă ar fi fost o pisică, și 
rămase agăţat acolo, în poziţie verticală, sfidând gravitația, 
uitându-se la rus. 

Interesant. 

Romanovici luă rama care se afla lângă ceasul de pe noptieră. 

Rama proteja un cartonaș de la o mașinărie de ghicit viitorul 
dintr-un bâlci, mașinărie numită Mumia Țigănească. Pe cartonaș 
scrie SUNTEȚI DESTINAȚI SĂ FIŢI VEȘNIC ÎMPREUNĂ. 

În primul meu manuscris am povestit istoria ciudată a acestui 
obiect, care este sfânt pentru mine. E suficient să spun că eu și 
Stormy Llewellyn l-am primit în schimbul primei monede pe care 
am introdus-o în aparat, după un tip și logodnica acestuia, care 
nu obținuseră decât vești rele pentru cele opt monede ale lor. 

Pentru că Mumia Țigănească nu a prevăzut corect 
evenimentele din această lume, pentru că Stormy e moartă și 
eu sunt singur, știu că acel cartonaș spune că vom fi împreună 
în lumea următoare. Această făgăduială este pentru mine mai 
importantă decât hrana, decât aerul. 

Cu toate că lumina din baie nu era suficientă pentru a-i 
permite lui Romanovici să citească vorbele de pe cartonașul 
înrămat, el le citi oricum, pentru că fiind un rus din vis, putea să 
facă tot ce dorea, așa cum un cal din vis poate să zboare, iar 
păianjenii din vis pot să aibă cap de copil. 

Rusul citi cuvintele cu voce tare, murmurându-le cu accent 
străin: „Sunteţi destinați să fiți veșnic împreună”. 

Vocea sa solemnă, dar armonioasă, era potrivită unui poet, iar 
cele șase cuvinte sunară ca un vers dintr-un poem liric. 

Am văzut-o pe Stormy așa cum fusese în seara aceea la bâlci, 
iar visul deveni despre ea, despre noi, despre un trecut plăcut 
ce nu mai putea fi regăsit. 

După mai puţin de patru ore de somn neliniștit, m-am trezit 
înainte de apariţia zorilor. 

Prin vitraliile ferestrei se vedea un cer negru, iar zâne ale 
zăpezii dansau pe sticlă. În geamurile de jos, câteva ferigi de 
ger sclipeau într-o lumină bizară, când roșie, când albastră. 


VP - 65 


Ceasul digital de pe noptieră era acolo unde fusese atunci 
când mă prăbușisem în pat, dar cartonașul înrămat al ghicitoarei 
părea să fi fost mișcat. Eram sigur că fusese în poziţie verticală, 
în faţa veiozei. Acum stătea orizontal. 

Am aruncat cuvertura și m-am ridicat. M-am dus în camera de 
zi, am aprins lumina. 

Scaunul cu spetează dreaptă rămăsese proptit sub clanţa ușii 
ce dădea în holul de la etajul trei. L-am încercat. Era fix. 

Înainte ca bolșevismul să le înlăture o mare parte din 
credinţă, rușii avuseseră o tradiţie mistică, atât creștină, cât și 
iudaică. Dar rușii nu erau cunoscuți pentru că puteau să treacă 
prin uși încuiate sau prin ziduri solide. 

Fereastra camerei de zi se afla la trei etaje deasupra solului și 
nu se putea ajunge la ea cu o scară. Am verificat oricum zăvorul 
și l-am găsit pus. 

Cu toate că nu conţinuse călugăriţe în flăcări, nici păianjeni cu 
capete de copii, agitația din timpul nopţii fusese un vis. Doar un 
vis. 

Privind în jos, am descoperit cauza luminii ce pulsa și care se 
văzuse în filigranul de gheață de pe marginea geamului. O 
pătură subţire de zăpadă se întinsese pe pământ cât timp 
dormisem, iar trei maşini Ford Explorer, fiecare având scris pe 
capotă cuvântul ȘERIF, leneveau pe alee, cu nori de gaze ieșind 
din ţevile lor de eșapament și cu girofarurile pâlpâind. 

Deși vântul nu bătea, furtuna nu se potolise. Prin pânza deasă 
de confetti reci, am văzut șase lanterne aflate la distanţă una de 
cealaltă, purtate de oameni nevăzuţi care se mișcau la unison, 
ca și cum ar fi scotocit pajiștea căutând ceva. 


VP - 66 


CAPITOLUL 10 


Cât timp mi-am pus niște izmene călduroase, mi-am tras 
blugii și un pulover cu guler înalt, mi-am pus ghete de schi, mi- 
am luat jacheta Gore-Tex/Thermolite, am gonit pe scări, am 
traversat holul și am intrat pe ușa de stejar în schitul casei de 
oaspeți, apăruseră zorile. 

Lumina bruscă pictase un furnir cenușiu peste coloanele de 
gresie ce înconjurau curtea. Sub tavanul schitului, întunericul 
rezista încă, de parcă noaptea era atât de puţin impresionată de 
dimineața mohorâtă, încât nu voia să se retragă. 

În curte, St. Bartholomew, fără ghete de schi, stătea în 
pulberea proaspătă, oferind un dovlecel varianta de iarnă, în 
mâna sa întinsă. 

În partea de răsărit a schitului, exact în partea opusă a locului 
în care năvălisem eu, se afla intrarea casei de oaspeţi în biserica 
abației. Vocile se înălţau în rugăciune, iar un clopot răsună rar 
spre mine, nu din biserică, ci dintr-un coridor din dreapta mea. 

Patru trepte duceau în acel coridor îmbrăcat în piatră, care 
pătrundea vreo șapte metri în schitul cel mare. Acolo, o curte de 
patru ori mai mare decât prima era înconjurată de coloane și 
mai impresionante. 

Cei patruzeci și șase de fraţi și cei cinci novici erau strânși în 
curtea aceea deschisă, complet îmbrăcați, stând în faţa abatelui 
Bernard, care se afla în clopotniţă, trăgând ritmic cu o mână de 
funia clopotului. 

Utrenia se încheiase și acum, când era pe cale să se termine 
Laudele, călugării ieșiseră din biserică pentru rugăciunea finală 
și pentru predica abatelui. 

Rugăciunea era Angelus, care e minunat în latină, când e 
rostit pe mai multe voci. 

Un răspuns cântat se ridică din rândul fraţilor, când am ajuns: 
Fiat mihi secundum verbum tuum'!. Apoi abatele și ceilalți 
spuseră: Ave Maria. 


11 Facă-se voia ta. (n.tr.). 
VP - 67 


Doi ajutori de șerif așteptau la adăpostul galeriei boltite, în 
timp ce fraţii își terminau rugăciunea. Poliţiştii erau bărbați 
solizi, mai solemni decât călugării. 

Se uitară la mine. Era clar că nu sunt poliţist și se părea că nu 
sunt nici călugăr. Situaţia mea nelămurită mă făcea un personaj 
interesant. 

Privirile lor erau atât de intense, încât nu m-aș fi mirat dacă în 
aerul înțepător, ochii lor ar fi început să scoată aburi, ca și 
respirația lor. 

Având multe experienţe în privinţa poliţiei, știam foarte bine 
că nu trebuia să le sugerez că ar fi mai bine să-și îndrepte 
bănuielile împotriva rusului încruntat, indiferent unde s-ar fi 
ascuns acesta. Ca urmare a acestei sugestii, interesul lor față de 
mine s-ar fi intensificat. 

Deși doream să aflu motivul pentru care fusese chemat 
șeriful, am rezistat tentaţiei de a-i întreba. Poliţiştii ar fi fost 
înclinați să considere ignoranţța mea drept o pretinsă ignoranță 
și m-ar fi privit cu o suspiciune mai mare decât până atunci. 

Din moment ce un poliţist te-a considerat demn de interes - 
chiar trecător - în legătură cu un delict, nu mai poţi să faci nimic 
ca să fii eliminat de pe lista potenţialilor suspecți. Doar 
evenimente dincolo de capacitatea ta de a le controla pot să te 
dezvinovățească. Cum ar fi să fii omorât în bătaie, împușcat sau 
strangulat de adevăratul vinovat. 

— Ut digrii efficiamur promissionibus Christi, spuseră fraţii, iar 
abatele zise: 

— Oremus, ceea ce înseamnă „să ne rugăm”. 

După mai puţin de o jumătate de minut, Angelus se termină. 

De obicei, după Angelus, predica abatelui constă într-un scurt 
comentariu pe marginea unui text sfânt și despre aplicarea 
acestuia în viaţa monahală. Apoi face o demonstraţie de step, 
cântând Tea for Two. 

Bine, am exagerat cu stepul și 7ea for Two. Abatele Bernard 
seamănă cu Fred Astaire, de aceea n-am fost în stare să-mi scot 
din minte această imagine ireverenţioasă. 

În loc de obișnuita predică, abatele anunţă o scutire de la 
participarea la liturghia de dimineaţă pentru toţi cei de care va fi 
nevoie ca să-i ajute pe ajutorii șerifului în percheziţionarea 
clădirilor. 

Era ora 6:28. Liturghia trebuia să înceapă la ora șapte. 


VP - 68 


Cei importanţi pentru liturghie aveau să fie la dispoziţia 
autorităţilor după slujbă, ca să răspundă la întrebări și să dea 
ajutorul necesar. 

Liturghia avea să fie gata pe la ora 7:50. Micul dejun, care se 
ia în tăcere, începe întotdeauna la ora opt. 

Abatele îi scuti pe cei care ajutau poliţia de Terţă, a treia 
rugăciune dintre cele șapte care se ţineau zilnic. Terţa are loc la 
ora 8:40 și durează vreo patruzeci de minute. Sexta!?, a patra 
rugăciune, are loc la 11:30, înainte de prânz. 

Majoritatea laicilor se strâmbă când află că viața unui călugăr 
este atât de reglementată și că se respectă aceeași rutină zi de 
zi. Ei cred că o asemenea viaţă e plictisitoare, chiar obositoare. 

În lunile pe care le-am petrecut printre călugări am aflat că, 
dimpotrivă, acești oameni capătă energie prin rugă și meditaţie. 
În timpul orelor de recreere, dintre cină și slujba de seară, sunt 
o ceată plină de viaţă, încântătoare din punct de vedere 
intelectual și amuzantă. 

Da, majoritatea lor sunt așa cum i-am descris, dar câţiva sunt 
timizi. lar vreo doi sunt prea încântați de faptul că și-au dăruit 
viețile în mod altruist pentru ca această dăruire să pară altruistă 
pe deplin. 

Unul dintre ei, fratele Mattias, are asemenea cunoștințe 
enciclopedice - și o părere la fel de bună - despre operetele lui 
Gilbert și Sullivan, încât te face să mori de plictiseală. 

Călugării nu sunt neapărat sfinţi prin faptul că sunt călugări. 
Și sunt întotdeauna și pe deplin oameni. 

La sfârșitul declaraţiei abatelui, mai mulţi fraţi se grăbiră să 
se ducă spre ajutorii de șerif care așteptau la adăpostul galeriei 
cu coloane, dornici să le fie de ajutor. 

Am remarcat un novice care zăbovea în curte, în zăpada care 
cădea. Deși figura îi era ascunsă de glugă, am observat că se 
uita la mine. 

Era fratele Leopold, care-și terminase perioada de aspirantură 
doar în noiembrie și care purta haine de novice de mai puţin de 
două luni. Avea o figură tipică celor din Vestul Mijlociu, cu pistrui 
și cu un zâmbet cuceritor. 


12 Denumirile rugăciunilor catolice sunt luate din Mic dicționar creștin catolic, de pr. 
loan Tămaș. (n.tr.). 


VP - 69 


Dintre cei cinci novici din acel moment, numai în el nu aveam 
încredere. Motivul pentru care nu aveam încredere în el îmi 
scăpa. Era un simțământ visceral și atât. 

Fratele Knuckles se apropie de mine, se opri, se scutură așa 
cum ar fi făcut un câine, aruncând zăpada ce atârna de el. Işi 
dădu gluga pe spate și spuse încet: 

— Fratele Timothy lipsește. 

Fratele Timothy, responsabilul cu sistemele mecanice care 
mențineau locuibile abația și școala, nu era unul dintre cei care 
ajungeau târziu la utrenie și în niciun caz un individ care să 
umble după aventuri lumești, încălcându-și legământul. Cea mai 
mare slăbiciune a sa erau batoanele Kit Kat. 

— Trebuie să fi fost cel de care am fost gata să mă împiedic 
azi-noapte, la colțul bibliotecii. Trebuie să discut cu polițiștii. 

— Incă nu. Vino cu mine, spuse fratele Knuckles. Să mergem 
într-un loc care n-are o sută de urechi. 

Am aruncat o privire în curte. Fratele Leopold dispăruse. 

Cu figura sa tinerească și cu sinceritatea Vestului Mijlociu, 
Leopold nu părea un tip calculat sau șiret, ascuns sau mincinos. 

Dar avea un mod deranjant de a sosi și a pleca cu o iuțeală 
ce-mi amintea uneori de o fantomă ce se materializa și se 
dematerializa. E aici, apoi nu-i aici. E, apoinue. 

Am părăsit împreună cu Knuckles curtea cea mare și am mers 
prin coridorul de piatră către galeria oaspeţilor, iar de acolo am 
intrat prin ușa de stejar în sala principală de la parterul casei de 
oaspeţi. 

Ne-am dus lângă căminul din partea de nord a încăperii, deși 
în acesta nu ardea focul, și ne-am așezat pe fotolii, faţă în faţă. 

— După ce am discutat noaptea trecută, am verificat paturile, 
spuse Knuckles. Nu aveam dreptul. M-am simţit ca un spion. Dar 
mi s-a părut un lucru potrivit. 

— Aţi luat o decizie practică. 

— Exact asta am făcut. Chiar și pe vremuri, când eram un 
executant tâmpit și fără Dumnezeu, luam uneori decizii practice. 
De exemplu, șeful mă trimitea să rup picioarele unui tip, dar 
individul pricepea după ce-i rupeam un picior, așa că nu i-l mai 
rupeam pe celălalt. Chestii de felul ăsta... 

— Domnule, vă întreb din pură curiozitate... Când v-aţi 
prezentat ca aspirant la fraţii din mânăstirea St. Bartholomew, 
cât timp a durat prima dumneavoastră spovedanie? 


VP - 70 


— Fratele Reinhart spune că două ore și zece minute, dar mie 
mi s-a părut că a durat o lună și jumătate. 

— Pun pariu că așa a fost. 

— Oricum, unii fraţi lasă ușa întredeschisă, alţii n-o lasă, dar 
nicio încăpere nu-i încuiată. Am aprins lanterna în prag, ca să 
cercetez mai iute patul. Nu lipsea nimeni. 

— Era cineva treaz? 

— Fratele Jeremiah suferă de insomnie. Fratele John Anthony 
avea măruntaiele pline de acid, de la cina de ieri. 

— Chile rellenos.” 

— l-am spus că am simţit miros de ars și verificam, ca să mă 
asigur că nu exista nicio problemă. 

— Aţi minţit, domnule, i-am zis eu, ca să-l înțep un pic. 

— Asta nu-i o minciună care să mă bage în aceeași groapă cu 
Al Capone, dar e un pas pe panta alunecoasă pe care am mai 
fost. 

Mâna sa, cu aspect atât de brutal, făcu semnul crucii cu o 
iuţime aparte, menită să-ţi amintească imnul Amazing grace. 

Fraţii se trezesc la ora cinci, se spală, se îmbrăcă și la ora 
5:40 se aliniază în curtea schitului celui mare, ca să intre 
împreună în biserica pentru utrenie și Laude. Deci la ora două 
dimineața erau terminaţi, nu le ardea de citit sau de jocuri. 

— Aţi fost și în aripa novicilor, ca să-i verificaţi și pe aceștia? 

— Nu. Ai spus că fratele care zăcea în curte cu fața în jos era 
îmbrăcat în negru. 

În anumite ordine, novicii poartă veșmânt asemănător - sau 
identic - celui purtat de fraţii care au depus jurământul final, dar 
la St. Bartholomew, novicii poartă haine cenușii, nu negre. 

— Mi-am imaginat că individul inconștient din curte și-a 
revenit, s-a ridicat și s-a întors în pat - sau că era abatele. 

— L-aţi verificat pe abate? 

— Fiule, nu puteam să încerc șmecheria cu mirositul a ars cu 
abatele, în apartamentul său, pentru că el e deștept cât trei ca 
mine. În plus, tipul din curte era greu, nu-i așa? Ai spus greu. lar 
pe abatele Bernard îl ia vântul pe sus. 

— Fred Astaire. 

Knuckles îmi făcu cu ochiul. Se ciupi de șaua nasului său ca o 
ciupercă. 


13 Ardei umpluţi după o reţetă mexicană. (n.tr.). 
VP - 71 


— Mai bine nu-mi spuneai niciodată chestia cu Tea for Two. 
Nu mai pot să fiu atent la predica de dimineață a abatelui, tot 
aștept numărul de step. 

— Când s-a descoperit că fratele Timothy lipsește? 

— Am văzut că nu stătea în rând pentru utrenie. La Laude nu 
apăruse, așa că m-am furișat afară din biserică, să-l caut în 
camera sa. Erau doar perne. 

— Perne? 

— Noaptea trecută, ceea ce părea a fi fratele Timothy sub 
pătură, la lumina lanternei din prag, fuseseră doar niște perne 
suplimentare. 

— De ce ar fi făcut așa ceva? Nu există vreo regulă privind 
ora de stingere. Nu se fac verificări ale celor care dorm. 

— Poate că Tim n-a făcut el însuși treaba asta, poate că a 
făcut-o altcineva ca să câștige timp, să ne împiedice să ne dăm 
seama că Tim a dispărut. 

— Pentru ce să câștige timp? 

— Nu știu. Dar dacă aș fi văzut că Tim dispăruse în timpul 
nopții, aș fi știut că el fusese cel pe care l-ai găsit în curte și l-aș 
fi trezit pe abate. 

— Fratele Timothy e cam greu, așa e, am spus eu. 

— Burtă de mâncător de Kit Kat. Dacă descopeream că un 
frate lipsește când am făcut controlul paturilor, atunci polițiștii 
ar fi fost aici cu câteva ore în urmă, înainte ca furtuna să se 
dezlănțuie atât de rău. 

— Acum căutarea e mai dificilă, am zis eu. E... mort, nu-i așa? 

Knuckles se uită în căminul în care nu ardea focul. 

— Opinia mea de profesionist este că-i cam așa. 

Mă săturasem de Moarte. Fugisem de Moarte în acest refugiu, 
dar în timp ce fugeam de ea, nimerisem drept în braţele ei. 

De viaţă poţi să fugi, de moarte, nu. 


VP - 72 


CAPITOLUL 11 


Mielul zorilor deveni leul dimineţii, cu un răcnet subit al 
vântului care greblă ferestrele sălii cu dinţi ciugulitori de 
zăpadă. O simplă furtună de zăpadă se transformă într-un viscol 
mușcător. 

— Îmi plăcea fratele Timothy, am spus eu. 

— Era un tip plăcut, mă aprobă Knuckles. Roșeaţa aia 
uimitoare... 

Mi-am amintit lumina exterioară care scotea la iveală 
strălucirea interioară a nevinovăţiei călugărului. 

— Cineva a pus perne sub pătura lui Tim ca să nu se vadă că 
lipsește decât după ce furtuna avea să complice lucrurile. 
Ucigașul a câștigat timp ca să-și termine treaba pentru care 
venise aici. 

— Cine? întrebă Knuckles. 

— Domnule, v-am spus că n-am puteri paranormale. 

— Nu te-am întrebat dacă ai puteri paranormale. Am crezut 
că ai vreun indiciu. 

— Nu sunt nici Sherlock Holmes. Ar fi mai bine să discut cu 
poliția. 

— Poate ar trebui să te gândești dacă merită să faci asta. 

— Dar trebuie să le spun polițiștilor ce s-a întâmplat. 

— O să le spui și despre bodach? 

Șeful poliţiei din Pico Mundo, Wyatt Porter, îmi era ca un tată. 
Aflase de darul meu de când aveam cincisprezece ani. 

Nu mă încânta ideea să stau de vorbă cu șeriful districtului și 
să-i explic că văd morți, precum și niște demoni iuți, ca niște 
lupi. 

— Șeful poliţiei, Wyatt Porter, poate să-l sune pe șerif și să 
garanteze pentru mine. 

Knuckles părea că se îndoiește. 

— Și de cât timp ar fi nevoie pentru asta? 

— Poate nu prea mult, dacă pot să-l găsesc iute pe Wyatt. 

— Nu am întrebat de cât timp o să aibă nevoie Wyatt Porter 
ca să le spună polițiștilor locali că ești sincer. Mă întrebam cât 
timp o să le trebuiască localnicilor ca să creadă chestia asta. 


VP - 73 


Avea dreptate. Până și Wyatt Porter, un om inteligent, care o 
cunoscuse bine pe bunica mea și care mă cunoscuse și pe mine, 
a trebuit convins când i-am dat prima oară o informaţie ce 
rezolva o anchetă care bătea pasul pe loc. 

— Fiule, nimeni în afară de tine nu vede bodachi. Dacă copiii 
sau noi toți urmează să fim uciși de cineva sau de ceva, atunci 
tu ai cele mai mari șanse să-ţi imaginezi când și ce, ai cele mai 
mari șanse să oprești chestia asta. i 

Pe podeaua de mahon se afla un covor persan. In lumea cu 
figuri din lână de sub picioarele mele, un dragon se răsucea, 
holbându-se. 

— Nu vreau această responsabilitate prea mare. Nu pot s-o 
duc. 

— Se pare că Dumnezeu crede că poți. 

— Nouăsprezece morți, i-am amintit eu. 

— Atunci când ar fi putut să fie două sute. Ascultă, fiule, să nu 
crezi că legea e întotdeauna ca Wyatt Porter. 

— Ştiu că nu-i. 

— În zilele astea, legea crede că-i doar lege. Legea nu-și 
amintește că a fost înmânată cândva de undeva de sus, ca a 
însemnat cândva nu numai nu, ci a fost un mod de a trăi și un 
motiv de a trăi în modul acela. Legea crede acum că doar 
politicienii au făcut-o sau au refăcut-o, aşa că nu-i nicio surpriză 
că unii oameni nu se sinchisesc de lege, nici că unii oameni ai 
legii nu înțeleg adevărata rațiune a legii. Dacă-ți spui povestea 
soiului nepotrivit de om al legii, acesta n-o să vadă niciodată că 
eşti de partea sa. N-o să creadă că ai un dar. Un om al legii de 
soiul ăsta o să creadă că ești ceea ce crede el că-i rău în lume, 
ceea ce și-ar dori să nu mai existe în ea. Ar crede că ești țicnit. 
N-ar putea să aibă încredere în tine. N-ar vrea. Să presupunem 
că stă cu ochii pe tine sau că te bănuiește, iar dacă polițiștii vor 
găsi un cadavru, atunci ce-o să facem? 

Nu-mi plăcea expresia arogantă a dragonului din țesătura de 
lână, nici felul în care firele colorate redau violenţa din ochii lui. 
Am tras piciorul stâng, ca să-i acopăr faţa. 

— Domnule, poate că n-o să pomenesc de darul meu sau de 
bodach. Pot să spun că am găsit un călugăr pe pământ, iar apoi 
am fost lovit cu ciomagul de cineva. 

— Ce căutai afară la ora aia? De unde veneai, unde te duceai, 
ce intenţionai? De ce ai porecla asta? Vrei să spui că tu ești 


VP - 74 


puștiul care a fost eroul de la mallul Green Moon, acum două 
veri? De ce te urmăresc necazurile, sau tu ești cel care aduce 
necazuri? 

Juca rolul avocatului diavolului. 

Mai că-mi venea să cred că simţeam dragonul de pe covor 
zbătându-se sub piciorul meu. 

— În realitate, nu pot să le spun multe lucruri care să le fie de 
folos, m-am potolit eu. Cred că putem aștepta până o să 
găsească trupul. 

— N-o să-l găsească, spuse fratele Knuckles. Ei nu-l caută pe 
fratele Tim care a fost ucis, iar trupul său, ascuns. Ei caută un 
frate Tim care și-a scrântit glezna sau s-a spânzurat de-o grindă. 

M-am uitat la el, fără să-l înţeleg pe deplin. 

— Au trecut abia doi ani de când fratele Constantine s-a 
sinucis, îmi reaminti el. 

Constantine este călugărul mort care zăbovește în această 
lume, iar uneori se manifestă ca un poltergeist energetic, în 
moduri neașteptate. 

Pentru motive pe care nu le-a înțeles nimeni, Constantine s-a 
urcat într-o noapte în turnul bisericii, în timp ce fraţii dormeau, a 
legat un capăt al funiei în jurul mecanismului care rotește 
ansamblul de trei clopote, și-a înnodat celălalt capăt în jurul 
gâtului, s-a căţărat pe parapetul turnului și a sărit în gol, bătând 
clopotul de a trezit întreaga comunitate a mănăstirii St. 
Bartholomew. 

Printre oamenii credinţei, sinuciderea este, probabil, cel mai 
condamnabil păcat. Efectul asupra fraților fusese profund, iar 
timpul nu-l diminuase. 

— Șeriful crede că suntem o gașcă de neciopliţi și nu are 
încredere în noi, spuse Knuckles. E de soiul celor care crede că 
aici trăiesc călugări albinoși asasini, ascunși în catacombe 
secrete, care ies noaptea ca să ucidă, chestiile alea anticatolice 
ale Ku Klux Klan-ului, deși poate că individul nu le-a aflat de la 
KKK. E amuzant că tipi care nu cred în nimic sunt gata să creadă 
orice poveste ţicnită despre oameni ca noi. 

— Deci polițiștii se așteaptă ca fratele Timothy să se fi sinucis. 

— Probabil că șeriful crede că o să ne sinucidem pe rând, 
până n-o să mai rămână niciunul dintre noi. Ca adepţii lui Jim 
Jones. 

M-am gândit melancolic la Bing Crosby și la Barry Fitzgerald. 


VP - 75 


— Am văzut noaptea trecută un film vechi - Going My Way”. 

— Fiule, nu numai că povestea aia s-a petrecut altă dată. A 
fost pe o altă planetă. 

Ușa exterioară a sălii se deschise. Intrară un ajutor de șerif și 
patru călugări. Veniseră să cerceteze casa de oaspeți, deși era 
puțin probabil ca un frate cu intenții sinucigașe să fi venit în 
aripa asta ca să bea o sticluţă de Clorox. 

Fratele Knuckles recită ultimele versete ale unei rugăciuni și 
făcu semnul crucii, iar eu i-am urmat exemplul, ca și cum ne 
retrăseserăm acolo ca să ne rugăm împreună pentru întoarcerea 
cu bine a fratelui Timothy. 

Nu știu dacă această înșelăciune putea fi considerată o 
jumătate de pas în jos pe o pantă alunecoasă. Nu aveam 
senzația că alunecam. Dar, bineînţeles, nu remarcăm niciodată 
când coborâm, decât atunci când ne năpustim în jos în mare 
viteză. 

Knuckles mă convinsese că n-o să găsesc prieteni în rândul 
autorităţilor, că trebuie să rămân un agent independent dacă 
voiam să descopăr natura violenței nedeslușite care-i atrăgea 
pe bodachi. Ca urmare, am preferat să-i evit pe ajutorii de șerif 
fără să pară că mă feream de ei. 

Fratele Fletcher, cantorul mănăstirii și directorul muzical, unul 
dintre cei patru călugări aflați împreună cu ajutorul de șerif, îmi 
ceru permisiunea să cerceteze apartamentul meu. l-am dat-o 
fără ezitare. 

Ca să audă ajutorul de șerif - ai cărui ochi se reduseseră la 
simple fante înguste sub greutatea bănuielilor sale - Knuckles 
îmi ceru să-l ajut să cerceteze cămările și magaziile, care 
reprezentau domeniul său, în calitate de chelar. 

Când am ieșit din sală și am intrat în galeria casei de oaspeţi, 
unde vântul șuiera printre coloane, am văzut că Elvis mă 
aștepta. 

In cele două manuscrise anterioare ale mele am povestit 
întâlnirile pe care le-am avut în Pico Mundo cu spiritul care 
zăbovește în această lume a lui Elvis Presley. Când am părăsit 
orașul din deșert, ducându-mă în mânăstirea din munţi, el a 
venit cu mine. 


14 Film care a primit Oscarul în 1944, Bing Crosby și Barry Fitzgerald joacă roluri de 
preoți catolici. (n.tr.). 


VP - 76 


În loc să bântuie un loc, în special un loc potrivit precum 
Graceland”, el mă bântuie pe mine. Crede că, prin intermediul 
meu, va găsi cu timpul curajul de a se muta într-un loc mai înalt. 

Presupun că ar trebui să fiu încântat că sunt bântuit de Elvis 
în loc să fiu bântuit de un punkist precum - să zicem - Sid 
Vicious'5. Regele este un spirit plăcut, cu simţul umorului și care 
e preocupat de binele meu, deși uneori plânge fără să se poată 
stăpâni. În tăcere, bineînţeles, dar copios. 

Pentru ca morții nu vorbesc, nici nu dispun de dispozitive de 
transmitere de texte, am avut nevoie de mult timp ca să aflu de 
ce Elvis rătăcea prin lumea noastră tulbure. La început am 
crezut că-i vine greu să plece de aici pentru că lumea aceasta 
fusese foarte bună cu el. 

Adevărul este că dorește cu disperare s-o întâlnească pe 
mama sa, Gladys, în lumea următoare, dar îi e greu să treacă 
dincolo pentru că-i plin de teamă în ceea ce privește reîntâlnirea 
lor. 

Puţini oameni și-au iubit mamele mai mult decât a iubit-o 
Elvis pe Gladys. Ea a murit tânără, iar el a jelit-o până la 
moartea lui. 

Totuși, el se teme că folosirea drogurilor și alte păcate 
personale din anii care au urmat morţii ei ar putea s-o facă să-i 
fie rușine cu el. Elvis e stânjenit de moartea sa umilitoare - 
îndopat în exces cu medicamente prescrise, a căzut cu faţa în 
jos în propria-i vomă - deși asta pare să fie metoda preferată de 
ieșire din scenă a unui procentaj semnificativ al celebrităților 
rock-and-roll-ului. 

L-am asigurat deseori că acolo unde așteaptă Gladys nu 
poate exista rușine, furie sau dezamăgire, ci numai dragoste și 
înţelegere. l-am spus că ea îl va primi cu brațele deschise în 
Cealaltă Parte. 

Până acum siguranța mea nu l-a convins. Bineînțeles, nu 
există niciun motiv pentru care l-ar fi convins. Amintiţi-vă că în 
capitolul șase am recunoscut că nu știu nimic. 

Deci când am intrat în coridorul dintre galeria cea mare și cea 
a oaspeţilor, i-am spus fratelui Knuckles: 

— Elvis e aici. 

— Da? În ce film e? 


15 Domeniul din Memphis al lui Elvis Presley. (n.tr.). 
16 Muzician englez, membru al trupei Sex Pistols. (n.tr.). 
VP - 77 


Acesta era modul lui Knuckles de a întreba cum este îmbrăcat 
Regele. 

Alte spirite care zăbovesc pe aici se manifestă doar în hainele 
pe care le purtau când au murit. Donny Mosqguith, fost primar în 
Pico Mundo, a avut un atac de cord în timpul unor relaţii intime 
viguroase și bizare cu o tânără. Îl stimula să se deghizeze, 
purtând pantofi cu tocuri înalte și lenjerie de damă. Păros și 
îmbrăcat în dantelă, șontâcăind pe străzile unui oraș care 
dăduse numele lui unui parc pe când era încă în viaţă, dar care 
apoi îl rebotezase cu numele unei vedete de televiziune care 
prezenta un spectacol cu jocuri, primarul Mosquith nu era o 
fantomă frumoasă. 

Elvis a fost un tip mișto și în viaţă, și după moarte. Apare 
după cum are chef, în costume din filmele sale sau din 
spectacolele de pe scenă. Acum purta cizme negre, pantaloni 
negri strâmţi, de frac, o jachetă strâmtă, neagră, deschisă, care- 
i ajungea doar până la talie, un brâu roșu, o cămașă albă cu 
dantelă și o eșarfă neagră sofisticată. 

— E îmbrăcat în veșmântul de dansator de flamenco din 
Veselie la Acapulco, i-am spus eu lui Knuckles. 

— În iarna din Sierra? 

— Nu poate să simtă frigul. 

— Și nu-i ceva potrivit într-o mânăstire. 

— N-a făcut niciun film cu călugări. 

In timp ce mergea alături de mine și în momentul în care ne- 
am apropiat de coridor, Elvis își puse braţul pe umerii mei, ca și 
cum ar fi vrut să mă îmbărbăteze. Braţul lui nu era mai puţin 
material decât braţul unei persoane vii. 

Nu știu de ce mie fantomele mi se par solide, de ce atingerea 
lor este caldă în loc să fie rece, dar cu toate acestea trec prin 
ziduri sau se dematerializează după cum au chef. E un mister pe 
care probabil că n-o să-l rezolv niciodată - precum popularitatea 
brânzei spray sau precum scurta carieră de cântăreţ de estradă 
a domnului William Shatner, după Star Trek. 

In curtea largă a schitului celui mare, vântul bătea de-a lungul 
pereților înalţi de trei etaje zvârlind șfichiuri de zăpadă 
fărâmicioasă, aruncând în sus nori de zăpadă mai moale de pe 
podeaua de gresie, izbind printre coloane în timp ce ne grăbeam 
de-a lungul colonadei către ușa bucătăriei din aripa de sud. 


VP - 78 


Cerul se lăsase în jos peste St. Bart, precum tencuiala care se 
prăbușește a unui tavan ce se fărâmiţează, iar ziua părea să se 
prăvălească peste noi, ziduri albe mai formidabile decât abația 
de piatră, ruine de alabastru ce înmormântau totul, ușoare, dar 
întemnițătoare. 


VP - 79 


CAPITOLUL 12 


De fapt, eu și Knuckles am percheziţionat cămara și magaziile 
adiacente, dar n-am găsit nici urmă de fratele Timothy. 

Elvis admira borcanele cu unt de arahide care umpleau un 
raft, amintindu-și probabil de sandvișurile cu banane prăjite și 
unt de arahide, care reprezentaseră baza dietei sale pe când 
fusese viu. 

Un timp, călugării și ajutorii de șerif fuseseră ocupați în hol, în 
sala de mese, în bucătărie și în alte încăperi alăturate. Apoi se 
așternu tăcerea, cu excepţia vântului ce bătea în ferestre, când 
căutarea se mută în altă parte. 

După ce fusese cercetată biblioteca, m-am retras acolo ca să 
mă gândesc și să stau deoparte până aveau să plece 
autoritățile. 

Elvis veni cu mine, dar Knuckles voia să petreacă un timp la 
biroul său din magazie, revăzând facturile, înainte să se ducă la 
liturghie. Oricât de neplăcută fusese dispariţia fratelui Tim, 
munca trebuia continuată. 

Una dintre ideile de bază ale credinţei fraţilor este că atunci 
când va veni Ziua, și timpul se va sfârși, dacă vei fi luat în timp 
ce vei munci cinstit, va fi la fel de potrivit ca în cazul în care vei 
fi luat în timp ce te rugai. 

În bibliotecă, Elvis se plimbă printre șirurile de rafturi, uneori 
trecând prin rafturi, citind cotoarele cărților. 

Fusese, periodic, un pasionat de lectură. După prima sa 
perioadă de celebritate, comandase deodată câte douăzeci de 
volume cartonate de la o librărie din Memphis. 

Abația deţinea șaizeci de mii de volume. Unul dintre țelurile 
călugărilor, în special al benedictinilor, fusese dintotdeauna să 
păstreze cunoștințele. 

Multe mânăstiri din Lumea Veche fuseseră construite ca 
fortărețe, pe culmi, cu un singur drum de acces ce putea fi 
blocat. Cunoștinţele a aproape două milenii, inclusiv marile 
opere ale grecilor antici și ale romanilor fuseseră păstrate prin 
eforturile călugărilor atunci când invaziile barbarilor - goții, 
hunii, vandalii -  distruseseră în mod repetat civilizaţia 


VP - 80 


occidentală, și încă o dată atunci când armatele islamice 
aproape cuceriseră Europa în una dintre cele mai sângeroase 
campanii din istorie. 

Civilizaţia, zicea prietenul meu Ozzie Boone, există doar 
pentru că lumea a avut din belșug două categorii de oameni: cei 
care erau în stare să construiască, având mistria într-o mână și 
spada în cealaltă; și cei care credeau că la început a fost 
Cuvântul și și-ar fi riscat viaţa ca să păstreze toate cărţile pentru 
adevărurile pe care ar fi putut să le conţină. 

Eu cred că sunt necesari și câțiva bucătari. Ca să clădești, ca 
să lupţi, ca să-ţi riști viaţa pentru o cauză bună e necesar un 
moral ridicat. Nimic nu susţine mai bine moralul ca o porţie 
perfect preparată de ouă ochiuri pe o grămadă de cartofi prăjiţi. 

Plimbându-mă fără odihnă pe culoarele bibliotecii, am cotit la 
un colț și am dat nas în nas cu rusul, Rodion Romanovici, pe 
care îl văzusem de curând într-un vis. 

N-am pretins niciodată că am aplombul lui James Bond, așa ca 
nu mi-e jenă să recunosc că am dat înapoi și am zis: 

— Ticălosule! 

Individul ca un urs, încruntându-se atât de tare încât 
sprâncenele i se împleteau, zise cu un slab accent străin: 

— Ce-i cu tine? 

— M-aţi speriat. 

— În niciun caz. 

— Ei, m-am speriat. 

— Te-ai speriat singur. 

— Scuze, domnule. 

— De ce-ţi ceri scuze? 

— Pentru limbajul meu. 

— Eu vorbesc englezește. 

— Da, vorbiţi, chiar foarte bine. Cu siguranţă mai bine decât 
vorbesc eu rusește. 

— Vorbești rusește? 

— Nu, domnule. Nicio vorbă. 

— Ești un tânăr ciudat. 

— Da, domnule, știu. 

Romanovici, care avea probabil vreo cincizeci de ani, nu 
părea bătrân, dar timpul îi bătătorise fața cu multe experienţe 
din viață. Pe fruntea sa lată se întindea o broderie de cicatrice 
subţiri, albe. Creţurile de la colțurile gurii nu sugerau că-și 


VP - 81 


petrecuse viața zâmbind: erau adânci, severe, ca niște răni 
vechi căpătate în lupta cu spada. 

Ca să lămuresc lucrurile, am zis: 

— Am vrut să spun că-mi cer scuze pentru limbajul meu urât. 

— De ce te-am speriat? 

Am ridicat din umeri. 

— Nu mi-am dat seama că eraţi aici. 

— Nici eu nu mi-am dat seama că erai aici, zise el, dar tu nu 
m-ai speriat. 

— Eu n-am echipamentul necesar. 

— Ce echipament? 

— Adică nu sunt un tip care provoacă spaimă. Sunt un individ 
inofensiv. 

— lar eu sunt un tip care provoacă spaimă? întreba el. 

— Nu, domnule. Deloc. Nu. Sunteţi impunător. 

— Sunt impunător? 

— Da, domnule. Foarte impunător. 

— Ești unul dintre oamenii care folosesc cuvintele mai mult 
după cum sună, decât după înţelesul lor? Ştii ce înseamnă 
inofensiv? 

— Înseamnă nevătămător, domnule. 

— Da. lar tu - cu siguranţă - nu ești inofensiv. 

— Din cauza ghetelor negre de schi, domnule. Oricine le 
poartă pare că-i gata să le tragă șuturi celorlalți. 

— Tu pari să fii curat, direct, naiv. 

— Mulţumesc, domnule. 

— Dar ești complex, complicat, bănuiesc că ești chiar încâlcit. 

— Sunt ceea ce se vede, l-am asigurat eu. Sunt doar un 
bucătar de minuturi. 

— Da, afirmaţia asta pare foarte plauzibilă, cu clătitele tale 
excepţional de pufoase. lar eu sunt un bibliotecar din 
Indianapolis. 

Am arătat spre cartea din mâna sa, pe care o ţinea în așa fel 
încât nu puteam să-i văd titlul: 

— Ce citiţi? 

— E despre otrăvuri și marii otrăvitori din istorie. 

— Nu-i o chestie înălţătoare, pe care te-ai aștepta s-o găsești 
în biblioteca unei abaţii. 

—E un aspect important al istoriei bisericii, spuse 
Romanovici. De-a lungul secolelor, clericii au fost otrăviţi de regi 


VP - 82 


și politicieni. Caterina de Medici l-a asasinat pe cardinalul de 
Lorraine cu bani înmuiaţi în otravă. Aceasta a pătruns prin piele, 
iar cardinalul a murit în cinci minute. 

— Cred că-i bine că am trecut la o economie fără bani gheaţă. 

— De ce un individ care-i doar un bucătar de minuturi petrece 
luni de zile în casa de oaspeţi a unei mânăstiri? întrebă 
Romanovici. 

— Nu plătesc chirie. Sunt sătul de gătit. Sufăr de sindromul 
străpungerii carpiene, datorat tehnicii eronate de folosire a 
spatulei. Simt nevoia de revitalizare spirituală. 

— E ceva obișnuit pentru bucătarii de minuturi să caute 
periodic o revitalizare spirituală? 

— Ar putea să fie o caracteristică definitorie a profesiei, 
domnule. Poke Barnett trebuie să se ducă de două ori pe an într- 
o cocioabă din deșert, ca să mediteze. 

Romanovici adăugă o încruntătură peste cea anterioară și 
întrebă: 

— Cine-i Poke Barnett? 

— E celălalt bucătar de minuturi din restaurantul în care am 
lucrat. Cumpără două sute de cutii cu cartușe pentru pistolul 
său, intră în deșertul Mojave cu mașina până când ajunge la 
vreo sută de kilometri de oricare altă persoană și petrece câteva 
zile făcând praf cactușii. 

— Trage în cactuși? 

— Poke are multe calităţi, domnule, dar nu-i un apărător al 
mediului. 

— Ai spus că se duce în deșert ca să mediteze. 

— Poke spune că în timp ce trage în cactuși, se gândește la 
scopul vieții. 

Rusul se uită la mine. 

Dintre toţi ochii pe care i-am întâlnit, în ai săi se putea citi cel 
mai puţin. Din ochii săi nu puteam să aflu despre el decât ce ar 
fi aflat un parameci de pe o plăcuţă de sticlă, privind în sus spre 
lentilele microscopului, despre opinia despre el a celui care-l 
examina. 

După ce tăcu un timp, Rodion Romanovici schimbă subiectul: 

— Ce carte cauţi, domnule Thomas? 

— Ceva despre un iepuraș de porțelan într-o călătorie magică 
sau despre un șoricel care salvează prințese. 


VP - 83 


— Mă îndoiesc că o să găsești așa ceva în această parte a 
bibliotecii. 

— Probabil că aveţi dreptate. lepurașii și șoriceii nu se învârt 
printre indivizii care otrăvesc oameni. 

Această afirmaţie provocă o altă scurtă tăcere a rusului. Nu 
cred că se gândea la părerea sa despre tendinţele ucigașe ale 
iepurașilor și șoriceilor. Cred că încerca să-și dea seama dacă 
vorbele mele sugerau că-l bănuiesc de ceva. 

— Ești un tânăr foarte ciudat, domnule Thomas. 

— Nu încerc să fiu ciudat, domnule. 

— Și hazliu. 

— Dar nu grotesc, am sperat eu. 

— Nu. Nu ești grotesc. Ci hazliu. 

Se întoarse și plecă, împreună cu cartea sa, care putea să fie 
despre otrăvuri și otrăvitori celebri din istorie. Sau să nu fie. 

La capătul îndepărtat al coridorului dintre rafturi, Elvis apăru 
îmbrăcat tot în costumul de dansator de flamenco. Se apropie în 
timp ce Romanovici se îndepărta, cu umerii lăsaţi, imitând 
mersul târșâit, gheboșat, ca de trol, al rusului, încruntându-se la 
individ în timp ce trecea pe lângă el. 

Când Rodion Romanovici ajunse la capătul rafturilor, înainte 
să dispară din vedere, se opri, privi înapoi și zise: 

— Eu nu te judec după numele tău, Odd Thomas. Ar trebui să 
nu mă judeci nici tu după al meu. 

Și plecă, lăsându-mă să mă întreb ce voise să spună. La urma 
urmei, nu fusese botezat după ucigașul în masă losif Stalin. 

Când Elvis ajunse lângă mine, își strâmbase figura într-o 
imitare comică și asemănătoare a rusului. 

Privindu-l pe Rege care se schimonosea pentru mine, mi-am 
dat seama cât de neobișnuit era faptul că nici eu, nici 
Romanovici nu pomeniserăm de dispariţia fratelui Timothy, nici 
de ajutorii de șerif care roiau peste tot căutându-l. In lumea 
închisă a mânăstirii, unde abaterile de la rutină sunt rare, 
evenimentele disturbatoare ale dimineţii ar fi trebuit să fie 
primul subiect despre care să fi discutat. 

Lipsa noastră reciprocă de remarci privind dispariţia fratelui 
Timothy - chiar și în trecere - părea să sugereze o anumită 
percepţie comună a evenimentelor sau măcar o atitudine 
comună, ceea ce ne făcea, într-un mod foarte important, foarte 


VP - 84 


asemănători. Nu aveam idee ce însemna asta, dar am intuit 
adevărul acestei afirmaţii. 

Când Elvis văzu că nu poate să stoarcă niciun zâmbet de la 
mine cu imitarea rusului celui posomorât, își vâri un deget în 
nara stângă până la a treia articulaţie, prefăcându-se că 
scotocește de zor. 

Moartea nu-i îndepărtase dorinţa de a distra. Ca spirit fără 
voce, nu mai putea cânta sau spune glume. Uneori dansa, 
amintindu-și rutina simplă din unul dintre filmele sale sau din 
spectacolul din Las Vegas, deși nu era mai asemănător cu Fred 
Astaire decât era abatele Bernard. Din nefericire, în disperarea 
sa recurgea uneori la umor juvenil, care nu era demn de el. 

Își scoase degetul din nară, extrăgând o șuviţă de muci 
imaginari, pretinzând că era extraordinar de lungă, curând 
ajungând să scoată metru după metru din nas, cu amândouă 
mâinile. 

M-am dus să caut catalogul colecţiei și am citit un timp 
despre Indianapolis. 

Elvis stătea în fața mea, dincolo de cartea deschisă, 
continuându-și spectacolul, dar eu l-am ignorat. 

Indianapolis are opt universităţi și colegii și un sistem de 
biblioteci publice extins. 

În timp ce Regele mă bătea ușor pe cap, am oftat și am 
ridicat privirea de pe carte. 

Elvis își vârâse degetul arătător în nara dreaptă, până la a 
treia articulaţie, ca mai înainte, dar de data asta vârful degetului 
îi ieșea, în mod imposibil, din urechea stângă. Îl mișca încoace și 
încolo. 

Nu m-am putut împiedica să nu zâmbesc. Voia atât de mult să 
placă... 

Multțumit că storsese un zâmbet de la mine, își scoase degetul 
din nas și-și șterse ambele mâini de jacheta mea, prefăcându-se 
că erau murdare de muci. 

— E greu de crezut că ești același om care ai cântat Love Me 
Tender. 

Se prefăcu a folosi mucii rămași ca să-și netezească părul. 

— Nu ești hazliu, i-am spus eu. Ești grotesc. 

Judecata mea îl încântă. Rânji și făcu un șir de plecăciuni 
ușoare, ca și cum ar fi fost în fața unor spectatori, iar buzele 


VP - 85 


sale rostiră în tăcere cuvintele: „Mulţumesc, mulțumesc, 
mulțumesc foarte mult”. 

Stăteam la masa din biblioteca și citeam despre Indianapolis, 
care e străbătut de mai multe autostrăzi decât oricare alt oraș 
din Statele Unite. Aici existase cândva o industrie înfloritoare a 
anvelopelor, dar acum nu mai e. 

Elvis stătea la fereastră, privind cum cade zăpada. Bătea 
ritmul cu mâinile pe pervazul ferestrei, dar nu scotea niciun 
sunet. 

Mai târziu ne-am dus la recepţia casei de oaspeţi, din fața 
abației, să văd cum evolua cercetarea făcută de oamenii din 
departamentul șerifului. 

Camera de recepție, mobilată ca un hol mic și elegant dintr- 
un hotel, era de obicei neocupată. 

Când m-am apropiat de ușa din faţă, aceasta se deschise, iar 
fratele Rafael intră într-un carusel de zăpadă sclipitoare, cu 
vântul bătând în jurul său și urlând ca o orgă acordată în iad. In 
ciuda rezistenţei, călugărul reuși să închidă ușa și zăpada ce se 
rotea se așternu pe podea, iar vântul mai scoase un geamăt 
amortizat, afară. 

— Ce chestie teribilă, spuse fratele, cu glasul tremurând de 
tristeţe. 

Ceva rece și cu multe picioare reci se târî pe sub pielea 
scalpului meu și cobori pe la ceafă. 

— Poliţia l-a găsit pe fratele Timothy? 

— Nu /-a găsit, dar polițiștii au plecat, spuse el, cu ochii atât 
de mari din cauza faptului că nu-i venea să creadă așa ceva, că 
ar fi putut să fie numit fratele Bufniţă. Au plecat! 

— Ce-au spus? 

— Că sunt prea puţini, în vreme de furtună. Accidente pe 
autostradă, o suprasolicitare neobișnuită a oamenilor de care 
dispun... 

Elvis ascultă, dând din cap judicios, părând a fi de acord cu 
autoritățile. 

Pe când trăia, solicitase și primise insigne speciale de ajutor 
de șerif - adevărate, nu onorifice - de la diferite agenţii de 
poliţie, inclusiv de la Biroul șerifului din districtul Shelby din 
Tennessee. Printre altele, insignele acelea îi permiteau să poarte 
o armă ascunsă sub haină. Fusese întotdeauna mândru de 
asocierea sa cu forţele legii. 


VP - 86 


Într-o noapte din martie 1976, sosind la locul unei ciocniri 
între două vehicule pe Autostrada interstatală 240, își scosese 
insigna și ajutase victimele până când sosise poliţia. Din fericire, 
nu împușcase accidental pe nimeni. 

— Au cercetat toate clădirile? am întrebat eu. 

— Da, îmi confirmă fratele Rafael. Și curţile. Dar dacă s-a dus 
să se plimbe prin pădure și i s-a întâmplat ceva, a căzut sau a 
păţit ceva, și zace acolo? 

— Unora dintre fraţi le place să se plimbe prin pădure, am 
spus eu, dar nu noaptea, iar fratelui Timothy în niciun caz. 

Călugărul se gândi la spusele mele, apoi dădu din cap. 

— Fratele Timothy e groaznic de sedentar. 

In situaţia aceea, folosirea cuvântului „sedentar” în legătură 
cu fratele Timothy părea să includă în definiţia sa starea 
sedentară definitivă, moartea. 

— Dacă nu-i în pădure, atunci unde este? se întrebă fratele 
Rafael, părând cuprins de neliniște. Poliţia nu ne înţelege niciun 
pic. Nu înţelege nimic despre noi. Spun că probabil a dezertat. 

— A dezertat? E ridicol! 

— Mai mult decât ridicol, e mai rău de atât. E o insultă, 
declară indignat Rafael. Unul dintre polițiști a spus că probabil 
Tim s-a dus la Reno după „niște r și r” - rom și ruletă. 

Dacă unul dintre oamenii lui Wyatt Porter din Pico Mundo ar fi 
spus așa ceva, șeful poliţiei l-ar fi trecut pe o perioadă de probă 
fără salariu și, în funcţie de răspunsul poliţistului la dojană, ar fi 
putut chiar să-l concedieze. 

Sugestia fratelui Knuckles să stau retras și să nu am de-a face 
cu acești polițiști părea să fi fost un sfat înţelept. 

— Ce să facem? se întrebă îngrijorat fratele Rafael. 

Am clătinat din cap. Nu aveam niciun răspuns. 

M-am uitat la ceasul de la mână, apoi m-am dus la una dintre 
ferestrele din faţă. 

Elvis trecuse prin ușa închisă și stătea afară, în zăpada ce se 
întindea, o siluetă ce ieșea în evidenţă, cu veșmântul ei negru 
de flamenco și cu brâu roșu. 

Era ora 8:40 dimineaţa. 

Doar urmele de anvelope ale vehiculelor de poliţie ce abia 
plecaseră însemnau aleea. Altfel, furtuna tencuise terenul variat 
și aspru, netezindu-l într-o geometrie alb-pe-alb de planuri 
drepte și ondulații blânde. 


VP - 87 


După cum se vedea, se strânseseră vreo douăzeci de 
centimetri de zăpadă în șapte ore și jumătate. Neaua cădea 
acum mult mai iute decât înainte. 

Afară, Elvis stătea cu capul dat pe spate și cu limba scoasă, 
într-o încercare fără efect de a prinde fulgi de zăpadă. Sigur, era 
un spirit, incapabil să simtă frigul sau gustul zăpezii. Dar ceva 
din efortul său mă încântă... și, totodată, mă întristă. 

Cât de mult iubim tot ce nu poate să dureze: cristalele 
uimitoare ale iernii, primăvara înflorită, zborul fragil al fluturilor, 
apusurile stacojii, un sărut, viața. 

În seara trecută, emisiunea meteorologică de la televizor 
prognozase o acumulare de zăpadă de cel puţin șaizeci de 
centimetri. Furtunile în Sierra pot fi lungi, brutale și pot avea ca 
rezultat acumulări de zăpadă mult mai mari decât cele 
prevăzute. 

Pe la amiază - oricum, înainte de amurgul timpuriu de iarnă - 
abația St. Bartholomew avea să fie înzăpezită. Izolată. 


VP - 88 


CAPITOLUL 13 


Am încercat să fiu un Sherlock Holmes, așa cum spera fratele 
Knuckles, dar raționamentul meu deductiv mă conducea într-un 
labirint de fapte și bănuieli, din care ajungeam înapoi în punctul 
de pornire, fără niciun indiciu. 

Pentru că nu sunt amuzant atunci când pretind că gândesc, 
Elvis mă lăsă singur în bibliotecă. Probabil că se dusese în 
biserică, sperând că fratele Fletcher avea să exerseze la orgă. 

Chiar și în moarte, lui Elvis îi place să aibă de-a face cu 
muzica, iar în timpul vieţii înregistrase șase albume cu muzică 
religioasă, plus trei albume cu colinde de Crăciun. Poate că ar fi 
preferat să danseze pe o muzică ritmată, dar nu prea găsești 
rock-and-roll într-o mânăstire. 

Un poltergeist ar fi urlat A// Shook Up” la orgă, ar fi zăngănit 
Hound Dog”? la pianul din camera de recepţie a casei de oaspeţi, 
în același fel în care fratele Constantine trăgea clopotele 
mânăstirii când era prost dispus. Dar poltergeist-urile sunt 
furioase, iar furia este izvorul puterii lor. 

Elvis nu va fi niciodată un poltergeist. El e un spirit blând. 

Dimineaţa de iarnă se îndrepta către dezastrul care urma să 
vină. Aflasem de curând că indivizii cu adevărat deștepţi împart 
ziua în unități de o milionime de miliardime de miliardime de 
secundă, ceea ce face ca fiecare secundă întreagă să pară o 
cantitate exorbitant de mare de timp. 

Am ieșit din camera de recepţie, m-am dus de la galeria 
boltită la schitul cel mare, am trecut apoi prin alte aripi ale 
abației, având încredere în faptul că intuiţia mea avea să mă 
conducă spre un indiciu care să-mi arate sursa violenţei ce urma 
să se abată asupra noastră și care atrăsese bodachii. 

Nu vreau să vă jignesc, dar intuiţia mea e mai bună decât a 
voastră. Poate că luaţi o umbrelă când vă duceţi la serviciu, într- 
o zi însorită, și veţi avea nevoie de ea în cursul după-amiezii. 
Poate că refuzați să vă întâlniți cu un bărbat care pare ideal, din 


17 Traducere aproximativă „zguduiţi-vă cu toţii” - mare succes din 1957 al lui Elvis, 
considerat cântecul anului respectiv. (n.tr.). 

18 Câine de vânătoare - cântec lansat în 1953 de Big Mama Thornton, dar reluat cu 
mare succes de Elvis. (n.tr.). 


VP - 89 


motive pe care nu le pricepeți, doar ca să-l vedeţi peste câteva 
luni la știrile de seară, arestat pentru că avea relaţii sexuale cu 
animalul său de casă, o lamă. Poate că ați cumpărat un bilet de 
loterie, folosind data ultimului examen proctologic că să vă 
alegeți numerele, și câștigați zece milioane de dolari. Cu toate 
acestea, intuiţia mea e mult mai bună decât a voastră. 

Cel mai bizar aspect al intuiţiei mele este ceea ce eu numesc 
magnetism parapsihologic. În Pico Mundo, când trebuia să 
găsesc pe cineva care nu se afla acolo unde mă așteptam să fie, 
îi păstram numele sau figura în minte, în timp ce mergeam cu 
mașina la întâmplare pe străzi. De obicei îl găseam în câteva 
minute. 

Magnetismul  parapsihologic nu-i întotdeauna demn de 
încredere. Nimic nu-i demn de încredere sută la sută în partea 
asta a paradisului, cu excepţia faptului că furnizorul de 
telefoane celulare nu-și va îndeplini niciodată serviciile promise 
pe care tu ai fost suficient de naiv să le crezi. 

Populaţia abației St. Bartholomew reprezintă o foarte mică 
parte din cea a orașului Pico Mundo. Aici, când mă las în voia 
magnetismului parapsihologic, merg pe jos, în loc să conduc o 
mașină. 

La început l-am avut în minte pe fratele Timothy: ochii lui 
blajini, roșeața sa legendară. Mi-am dat seama că acum, după 
ce ajutorii de șerif plecaseră, nu mai riscam să fiu dus în cea 
mai apropiată secție a șerifului ca să fiu interogat, în cazul în 
care aș fi găsit cadavrul călugărului. 

Căutarea locului în care au fost ascunse de ucigaș victimele 
unui asasinat nu-i la fel de amuzantă precum căutarea ouălor de 
Paște, deși, dacă vei rata un ou și-l vei găsi peste o lună, s-ar 
putea ca mirosurile să fie similare. Din cauză că starea 
cadavrului ar putea să reprezinte un indiciu referitor la 
identitatea asasinului, că ar putea chiar să sugereze scopul lui 
final, căutarea cadavrului este esenţială. 

Din fericire, sărisem peste micul dejun. 

Când intuiţia mă duse de trei ori către trei uși diferite către 
exterior, am încetat să rezist impulsului de a căuta prin furtună. 
Mi-am tras fermoarul jachetei, mi-am pus gluga, am prins-o sub 
bărbie și mi-am pus o pereche de mănuși care fuseseră vârâte 
într-un buzunar al jachetei. 


VP - 90 


Ninsoarea pe care o primisem cu bucurie în noaptea trecută, 
stând cu faţa îndreptată spre cer și cu gura deschisă, de parcă 
aș fi fost un curcan, fusese ceva jalnic în comparaţie cu risipa 
extravagantă de zăpadă ce cădea acum pe munte - o furtună pe 
ecran lat, de parcă ar fi fost regizată de un Peter Jackson!? 
îndopat cu steroizi. 

Vântul se contrazicea, pârând să mă izbească dinspre vest, 
apoi dinspre nord, apoi din ambele direcţii în același timp, de 
parcă s-ar fi luptat cu sine însuși și s-ar fi potolit prin propria 
furie. 

Vântul acela schizofrenic arunca fulgi șfichiuitori, în șuvițe, în 
șuvoaie, în biciuiri de gheaţă - un spectacol pe care un poet ÎI 
numise cândva „arhitectura zburdalnică a zăpezii”, dar în cazul 
meu era mult mai puţin zglobie și mai mult salvă de arme, 
vântul urlând din răsputeri ca o salvă de mortiere, iar zăpada 
lovind ca niște șrapnele. 

Intuiția mea specială mă conduse întâi spre nord, către partea 
din faţă a abației, apoi spre est, după aceea spre sud... După un 
timp mi-am dat seama că mă învârtisem de mai multe ori în 
cerc. 

Poate că magnetismul parapsihologic nu acţiona bine într-un 
mediu care nu-ţi permitea să te concentrezi: tumultul alb al 
furtunii, vântul care miorlăia, frigul care mă pișca de faţă, care 
îmi storcea lacrimi din ochi și mi le îngheţa pe obraji. 

Ca băiat dintr-un oraș din deșert, fusesem crescut în căldură 
uscată și aprigă, care nu-ţi distrage atenţia, dar tinde să te 
enerveze sau să întărească tendoanele minţii și să concentreze 
gândurile. Nu mă simţeam în largul meu în haosul acela rece și 
învârtejit, nu mă simţeam pe deplin eu însumi. 

Și tot la fel de bine se putea să fi fost stânjenit și de groaza de 
a privi chipul mort al fratelui Timothy. Ceea ce trebuia să găsesc 
în acest caz nu era și ceea ce doream să găsesc. 

Mi-am regândit scopul căutării și l-am lăsat pe fratele Timothy 
să se odihnească în pace. M-am gândit la bodachi și m-am 
întrebat ce grozăvenie va fi venind și, în general, m-am străduit 
să fiu îngrijorat în legătură cu această ameninţare nedefinită, cu 
speranţa că voi fi atras către o persoană sau către un loc care 
să se dovedească în vreun fel încă necunoscut că are legătură 
cu violenţa ce urma să vină. 


19 Regizor din Noua Zeelandă, celebru pentru Stăpânul inelelor. (n.tr.). 
VP - 91 


În domeniul muncii de detectiv, planul acesta era la o distanţă 
înfiorătoare de țelurile lui Sherlock Holmes și era mai aproape 
de cele ale cititorilor în frunze de ceai decât mi-ar fi plăcut să 
recunosc. 

În ciuda acestui lucru, m-am pomenit ieșind din hoinăreala 
fără logică în care fusesem angajat. Mișcându-mă cu mult mai 
multă logică, m-am împleticit spre est, prin mantia de zăpadă 
groasă de vreo douăzeci de centimetri, îndreptându-mă spre 
mânăstirea maicilor și spre școală. 

Pe la jumătatea drumului, pe pajiște, am fost cuprins brusc de 
panică și m-am ghemuit, m-am răsucit, am dat înapoi, convins 
că eram gata să primesc o lovitură. 

Eram singur. 

În ciuda a ceea ce vedeau ochii mei, nu simțeam că eram 
singur. Eram privit. Mai mult, eram urmărit. 

Un sunet în furtună, dar nu al furtunii, un bocet deosebit de 
lamentaţia stridentă a vântului, se apropie de mine, se retrase, 
se apropie și se retrase încă o dată. 

Spre vest, abația abia se mai zărea prin o mie de voaluri ce se 
deplasau, troiene albe ascunzându-i temeliile, zăpada purtată 
de vânt ștergând porţiuni din zidurile ei puternice de piatră. 
Clopotnița devenea tot mai puţin vizibilă pe măsură ce se înălța, 
părând să se dizolve spre vârf, iar turla - și crucea - nu se mai 
vedeau deloc. 

În josul pantei, spre est, școala era nedeslușită ca o corabie, 
fantomă oprită în ceaţă, mai puţin văzută și mai mult sugerată, 
o albeaţă în albeața mai slabă a viforniţei. 

Nimeni de la vreo fereastră a clădirii n-ar fi fost în stare să mă 
zărească la distanţa aceea, în condiţiile acelea. Țipătul meu n-ar 
fi ajuns până acolo, din cauza vântului. 

Bocetul se ridică din nou, insistent și agitat. 

M-am învârtit în cerc, căutând izvorul sunetului. Acesta era în 
mare parte amortizat de zăpada ce cădea și de norii de zăpadă 
deja căzută ce mătura pământul, iar lumina slabă era 
înșelătoare. 

Deși mă rotisem pe loc, școala dispăruse în întregime, 
împreună cu partea de jos a pajiștii. In partea de sus a pantei, 
abația sclipea ca un miraj, se unduia ca o imagine pictată pe o 
draperie. 


VP - 92 


Din cauză că trăiesc alături de morţi, toleranța mea pentru 
macabru este atât de mare, încât mă sperii rareori. Însă sunetul 
acela, în parte țipăt, în parte guitat, în parte zumzăit, era atât de 
nepământean, încât imaginaţia mea nu reușea să imagineze o 
făptură care ar fi putut să-l producă, iar măduva din oasele mele 
păru să se contracte așa cum se contractă mercurul iarna în 
partea de jos a termometrului. 

Am făcut un pas în direcţia în care ar fi trebuit să fie școala, 
apoi m-am oprit, am tras piciorul înapoi. M-am întors spre deal, 
dar n-am îndrăznit să mă retrag spre abație. Ceva, nevăzut în 
furtuna care-l camufla, ceva cu voce neomenească, plină de 
nevoie și de furie, părea să mă aștepte, indiferent în ce direcţie 
aș fi plecat. 


VP - 93 


CAPITOLUL 14 


Am desfăcut gluga izolatoare a jachetei și am împins-o în 
spate, apoi am ridicat capul, l-am întors, am ciulit urechile, 
străduindu-mă să descopăr din ce direcţie se ridica strigătul. 

Vântul îngheţat îmi ciufuli părul, îl congelă cu zăpadă, îmi 
dădu lovituri în urechi și le făcu să ardă. 

Toată magia fusese aspirată din furtună. Graţia zăpezii ce 
cădea devenise acum o sălbăticie fără pic de graţie, un 
maelstrom  învârtejit brutal și  înfiorător precum furia 
omenească. 

Aveam senzaţia stranie - pe care nu mi-o puteam explica în 
vreun fel - că realitatea se modificase, la zece la puterea 
douăzeci sub nivelul protonului, că nimic nu mai era cum fusese, 
că nimic nu era așa cum ar fi trebuit să fie. 

Deși îmi dădusem gluga de pe cap, tot n-am reușit să 
localizez sursa văicăritului nepământesc. Poate că vântul 
distorsiona și deplasa sunetul, poate că sunetul părea să vină 
din fiecare parte pentru că mai multe entităţi care ţipau 
bântuiau dimineaţa întunecată de furtună. 

Rațiunea îmi spunea că orice m-ar fi urmărit trebuia să fie din 
munţi, dar ceea ce scotea ţipătul acela nu părea să fie un lup 
sau o pumă. lar urșii stăteau acum în peșteri, pierduţi în vise 
despre fructe și miere. 

Nu sunt un tip căruia îi place să poarte cu el o armă. 
Afecţiunea mamei mele pentru pistolul ei - și amenințările cu 
sinuciderea pe care le folosea ca să mă stăpânească pe când 
eram copil - m-au făcut să prefer alte forme de autoapărare. 

De-a lungul anilor am trecut prin încăierări mai mici și mai 
mari și am supravieţuit - uneori cu chiu, cu vai - folosind în mod 
eficient arme precum pumnii, picioarele, genunchii, coatele, o 
bâtă de baseball, o lopată, un cuţit, un șarpe de cauciuc, un 
șarpe adevărat, trei vase vechi și scumpe de porțelan, un butoi 
de gudron topit, o găleată, o cheie fixă, un dihor sașiu furios, o 
mătură, o tigaie, un prăjitor de pâine, niște unt, un furtun de 
pompieri și un cârnat mare. 


VP - 94 


Oricât de îndrăzneață va fi fiind în cazul meu această 
strategie, prefer să mă bizui pe inteligenţa mea decât pe un 
arsenal personal. Din nefericire, în momentul acela, pe pajiște, 
inteligența mea era atât de secată, încât n-am putut să extrag 
din ea nicio idee, cu excepţia celei că ar trebui, poate, să fac 
bulgări de zăpadă. 

Pentru că mă îndoiam că urmăritorii mei necunoscuţi și care 
scoteau ţipete sinistre erau niște băieţi răutăacioși de zece ani, 
am respins ideea apărării cu bulgări de zăpadă. Mi-am tras 
gluga peste capul pe jumătate înghețat și am fixat sub bărbie 
legătura cu arici. 

Țipetele acelea fuseseră deliberate, dar, în ciuda faptului că 
erau diferite de alte sunete haotice ale furtunii, poate că, la 
urma urmei, erau doar sunete scoase de vânt. 

Când inteligenţa mea dă greș, recurg la autoamăgire. 

Am pornit din nou către școală și de îndată am detectat cu 
coada ochiului o mișcare în stânga mea. 

M-am întors să înfrunt ameninţarea și am văzut ceva alb și 
iute, vizibil doar pentru că era colţuros și zburlit, contrastând cu 
tălăzuirea ondulatorie și învârtejirea zăpezii ce cădea sau era 
spulberat. Făptura dispăru de îndată ce apăru, ca un spiriduș 
într-un vis, pierzându-se în ninsoare, lăsând o vagă impresie de 
vârfuri ascuţite, muchii tari, lustru superficial și transparenţă. 

Bocetul încetă. Mugetul, sâsâitul și șuieratul vântului sunau 
plăcut, fără celălalt strigăt insistent. 

Filmele nu oferă înțelepciune și au puţină legătură cu 
realitatea, dar mi-am reamintit filme vechi de aventuri, în care 
bocănitul neîncetat al tobelor din junglă îi adusese la exasperare 
pe exploratorii transpiraţi cu căști de plută. Incetarea bruscă a 
bocănitului nu aducea niciodată ușurarea pe care ar fi trebuit s- 
o aducă, pentru că deseori tăcerea însemna atac iminent. 

Bănuiam că Hollywoodul avea dreptate în privinţa asta. 

Simţind că urma să am parte în curând de ceva mai rău și mai 
ciudat decât o lance otrăvită înfiptă în gât sau decât o săgeată 
în ochi, am lăsat nehotărârea deoparte și am fugit iute către 
școală. 

Ceva se ivi în furtună, în faţă și spre dreapta, ascuns de 
voalurile zăpezii, semănând cu crăcile goale și îngheţate ale 
unui copac bătut de vânt. Nu era un copac. Nu se afla niciun 
copac pe pajiștea dintre abație și școală. 


VP - 95 


Zărisem, în loc de copac, aspectul limitat al prezenţei 
misterioase care era mai conștientă decât un arbore, care se 
mișca nu după cum îi comanda vântul, ci cu un ţel aprig, 
propriu. 

După ce se arătase doar cât să se dovedească a fi o enigmă 
mai profundă decât fusese până atunci, făptura aceea aruncă o 
mantie de zăpadă peste ea și dispăru. Nu plecase, ci mergea în 
paralel cu mine, ca un leu ce urmărea o gazelă care se 
despărţise de turmă. 

Simţit intuitiv, nu și văzut, un alt animal de pradă apăru în 
urma mea. Am fost convins că aveam să fiu înhăţat pe la spate, 
iar capul meu avea să-mi fie smuls, de parcă ar fi fost inelul de 
pe capacul unei cutii de coca-cola. 

Nu vreau o înmormântare de lux. Aș fi stânjenit de omagiile 
florale depuse pe sicriul meu. Pe de altă parte, nu doresc ca 
moartea mea să fie remarcată doar de pântecele unei fiare ce-și 
va potoli setea cu fluidele preţioase ale trupului meu. 

În timp ce goneam pe pajiștea în pantă, împleticindu-mă prin 
troiene și cu inima bocănind, albeaţa ce acoperea totul a 
viforniței îmi afectă vederea. Fluorescenţa zăpezii făcu să mă 
doară ochii, iar fulgii mânaţi de vânt părură să stea pe loc. 

În această vizibilitate redusă, ceva îmi întretaie drumul, la 
vreo trei metri în față, trecând de la dreapta la stânga, 
mărimea, forma și natura sa fiind greu de deslușit, dar nu numai 
nedeslușite, ci și deformate, în mod sigur deformate, pentru că 
acea chestie zărită în fugă părea - după porțiunea vizibilă scurt 
timp - să fie construită din oase înveșmântate în gheață. Cu 
arhitectura aceea imposibilă din punct de vedere biologic, 
făptura ar fi trebuit să se miște - dacă se putea mișca - într-o 
instabilitate șontăcăitoare, dar în loc de așa ceva dădu dovadă 
de un soi parșiv de graţie, un glissando vizual de mișcare 
ondulată, alunecă pe lângă mine și dispăru. 

Datorită inerției și faptului că școala era aproape, nu m-am 
oprit, nici nu m-am întors, ci am pășit peste urmele a ceea ce 
trecuse prin faţa mea. Nu m-am oprit să examinez urmele de 
pași pe care le lăsase. Faptul că existau urme de pași dovedea 
că nu avusesem halucinații. 

Nu se auzi niciun văicărit - doar tăcerea atacului iminent, 
sentimentul că în urma mea se repezea ceva, gata să mă înhaţe 
- și prin minte îmi trecură cuvintele hoardă, gloată, legiune, roi. 


VP - 96 


Zăpada se întinsese pe treptele din faţa școlii. Urmele de pași 
ale celor care îl căutaseră pe sărmanul frate Timothy fuseseră 
șterse deja de vânt. 

Am urcat cu greu treptele, am tras puternic de ușă, 
așteptându-mă să fiu înhăţat din prag, la un pas de adăpost. Am 
intrat în holul recepţiei, am trântit ușa în urma mea și m-am 
rezemat de ea. 

În momentul în care n-am mai fost în bătaia vântului, în care 
n-am mai fost în strălucirea orbitoare și am intrat într-o baie de 
aer cald, urmărirea păru un vis din care mă trezisem, iar fiarele 
din viforniță doar fragmente dintr-un coșmar deosebit de plin de 
viață. Apoi ceva râcâi partea exterioară a ușii. 


VP - 97 


CAPITOLUL 15 


Dacă vizitatorul ar fi fost un om, ar fi bătut la ușă. Dacă ar fi 
fost doar vântul, ar fi suflat și ar fi apăsat în ușă până când 
scândurile ar fi trosnit. 

Râcâitul acela era sunet de os frecat de lemn - sau de ceva 
asemănător osului. Imi puteam imagina un schelet animat 
zgâriind cu ghearele, cu o insistență lipsită de inteligență, 
partea exterioară a ușii. 

In toate experienţele mele bizare nu întâlnisem niciodată un 
schelet animat. Dar într-o lume în care localurile McDonald's 
vând acum salate cu sos cu conținut redus de grăsimi, totul e 
posibil. 

Holul recepţiei era pustiu. Oricum, chiar dacă ar fi fost plin de 
lume, asta ar fi însemnat că ar fi fost acolo o călugăriță sau 
două. 

Dacă o făptură precum cea pe care o zărisem în furtună era în 
stare să scoată ușa din balamale, aș fi preferat un ajutor mai 
bun decât cel pe care mi-l putea oferi călugărița obișnuită. 
Aveam nevoie de cineva mai dur chiar decât sora Angela, cu 
privirea ei pătrunzătoare de dedițel. 

Clanţa zăngăni, zăngăni, se mișcă. 

Indoindu-mă că doar opoziția mea ar putea să-l ţină afară pe 
musafirul nedorit, am pus zăvorul. 

O scenă dintr-un film vechi se derula în amintirea mea: un om 
stând cu spatele apăsat de o ușă zdravănă de stejar, crezând 
că-i la adăpost de forţele supranaturale din cealaltă parte a ușii. 

Filmul fusese despre relele energiei nucleare, despre cum 
expunerea minimă la radiaţii poate face ca peste noapte făpturi 
obișnuite să se transforme în monștri și să crească gigantice. 
Din câte știm, în lumea adevărată, acest lucru a avut un impact 
devastator asupra valorii proprietăţilor imobiliare în comunităţile 
bântuite de monștri din apropierea tuturor centralelor noastre 
nucleare. 

Deci individul stătea cu spatele rezemat de ușă, simțindu-se 
în siguranţă, când un ţep gigantic, curbat ca un corn de rinocer, 


VP - 98 


a străpuns lemnul de stejar. A trecut prin pieptul lui, făcându-i 
inima să explodeze. 

Monștrii din filmul acela erau doar ocazional mai convingători 
decât actorii, fiind din categoria păpușilor din cârpe, dar scena 
cu teapa care străpunge mi-a rămas în minte. 

M-am îndepărtat de ușă. Am privit clanţa mișcându-se înainte 
și înapoi. Mișcându-se în continuare. 

Am văzut filme în care tot felul de tâmpiţi își lipeau fața de 
geam, ca să cerceteze zona și erau împușcați sau înhăţaţi de 
făpturi care nu aveau nevoie de pușcă și trași prin geam, apoi 
târâţi în noapte în timp ce răcneau. Cu toate acestea, m-am dus 
la fereastra de lângă ușă. 

Dacă mi-aş trai viaţa conform înțelepciunii din filme, aș risca 
să sfârșesc nebun și dându-mi ochii peste cap, așa cum fac 
mulţi dintre actorii de succes ai națiunii noastre. 

Dar asta nu era o scenă de noapte. Era o scenă de dimineaţă, 
ningea, deci probabil că lucrul cel mai rău care se putea 
întâmpla - dacă viața imita filmul - era să înceapă cineva să 
cânte White Christmas sau ceva echivalent. 

O crustă subţire de gheaţă se cristalizase pe exteriorul 
geamului. Am detectat ceva care se mișca afară, dar era doar o 
pată albă, o formă amorfă, o siluetă palidă plină de posibilităţi. 

Mi-am mijit ochii și mi-am lipit nasul de geamul rece. 

În stânga mea, clanţa încetă să zdrăngăne. 

Mi-am ţinut respiraţia, ca să evit aburirea geamului cu fiecare 
răsuflare. 

Vizitatorul din prag se repezi și se izbi de sticlă, ca și cum s-ar 
fi uitat la mine. 

Am tresărit, dar nu m-am tras înapoi. Curiozitatea mă 
împietrise. 

Geamul opac îl ascundea pe vizitator, chiar dacă acesta se 
apăsa insistent de el. În ciuda gheții care împiedica vederea, 
dacă în faţa mea ar fi fost o față, aș fi zărit măcar orbitele 
ochilor și ceva ce-ar fi semănat cu o gură, dar n-am văzut nimic. 

Ceea ce am văzut nu era ceva de înţeles. Din nou, impresia 
era de oase, dar nu de oase ale vreunui animal cunoscut de 
mine. Erau mai lungi și mai late decât degetele, erau înșirate 
precum clapele claviaturii unui pian, deși nu se găseau într-o 
claviatură dreaptă, ci într-una șerpuitoare, erau curbate sub alte 
rânduri de oase ce se ondulau. Păreau a fi prinse printr-o 


VP - 99 


sumedenie de încheieturi și articulaţii și, în ciuda voalului de 
gheață, am remarcat că acestea aveau un design extraordinar. 

Colajul acela macabru, care umplea fereastra dintr-o parte în 
cealaltă, de la tocul de jos la cel de sus, se îndoi brusc. Cu un 
zăngănit ușor, ca acela produs de o mie de zaruri ce se 
rostogoleau pe o masă de joc acoperită cu fetru, toate 
elementele se mișcară ca și cum ar fi fost fragmente dintr-un 
caleidoscop, formând un nou model, mai uimitor decât cel 
anterior. 

M-am tras înapoi de lângă fereastră suficient de departe ca să 
pot să apreciez întregul mozaic complicat, care avea atât o 
frumuseţe rece, cât și darul de a provoca groază. 

Legăturile care uneau aceste șiruri ordonate de oase - dacă 
erau oase, și nu membre de insectă acoperite cu chitină - 
permiteau în mod evident rotații de 360 de grade și mișcări care 
nu aveau loc doar într-un singur plan. 

Cu sunetul acela de zaruri care se rostogolesc, caleidoscopul 
se schimbă, scoase la iveală un alt model complicat, de-o 
frumuseţe la fel de nepământeană ca și cel de dinainte, dar 
ceva mai amenințătoare. 

Am avut sentimentul clar că legăturile dintre oase permiteau 
rotație universală în planuri numeroase, dacă nu infinite, lucru 
care era imposibil nu numai din punct de vedere biologic, ci și 
mecanic. 

Spectacolul se reluă încă o dată - probabil ca să-și bată joc de 
mine. 

Da, văzusem morți, morţi tragici și morți caraghioși, morți 
care zăboveau în lumea aceasta din ură și morţi care erau 
înlănţuiţi de lumea asta cu dragoste, iar morții sunt diferiți unul 
de celălalt, dar sunt toţi la fel, sunt aceiași prin faptul că nu pot 
să accepte adevărul cu privire la locul lor în verticala ordinii 
sfinte, că nu pot să se miște din acel loc în orice direcţie, nici 
către slavă, nici către vidul veșnic. 

Și am văzut bodachi, indiferent ce vor fi fiind aceștia. Am mai 
multe teorii despre ei, dar niciun fapt care să susţină vreuna 
dintre teorii. 

Fantome și bodachi sunt tot ce văd. Nu văd zâne sau elfi, nici 
spiriduși, nici driade sau nimfe, nici vampiri sau vârcolaci. Cu 
mult timp în urmă, am încetat să mă holbez după Moș Crăciun în 
noaptea Ajunului, pentru că, pe când aveam cinci ani, mama mi- 


VP - 100 


a spus că Moș Crăciun era un pervers parșiv care avea să-mi 
taie puța cu o foarfecă și că dacă n-o să încetez să pălăvrăgesc 
despre el, moșul avea să mă treacă pe lista lui și avea să treacă 
pe la mine. 

După aceea, Crăciunul n-a mai fost niciodată la fel. Dar măcar 
am rămas cu puţa. 

Cu toate că experiența mea privind prezenţele supranaturale 
este limitată la morți și bodachi, făptura care se apăsa în geam 
părea mai degrabă supranaturală decât reală. Nu aveam idee ce 
putea fi, dar eram destul de convins că i se potriveau mai 
degrabă cuvintele diavol sau demon decât cuvântul înger. 

Indiferent ce era, o făptură din oase sau o făptură din 
ectoplasmă, avea legătură cu ameninţarea violentă ce plutea 
asupra călugăriţelor și a copiilor din grija acestora. Nu trebuia să 
fiu Sherlock Holmes ca să-mi dau seama de asta. 

Se părea că, de fiecare dată când oasele se mișcau, răzuiau 
gheața și curăţau o parte din geam, pentru că mozaicul era mai 
clar decât cel care îl precedase, muchiile oaselor erau mai 
ascuţite, iar detaliile legăturilor ceva mai bine definite. 

Incercând să înţeleg mai bine apariţia aceea, m-am apropiat 
din nou de geam, privind detaliile zăpăcitoare ale acelei 
osteografii nepământene. 

Nimic supranatural nu-mi făcuse vreodată rău. Rănile și 
pierderile mele fuseseră provocate de mâinile unor oameni, unii 
dintre ei cu pălării cu boruri răsfrânte, dar majoritatea lor 
îmbrăcaţi altfel. 

Niciunul dintre multele elemente din mozaicul osos nu 
tremura, dar am avut impresia că mozaicul era plin de 
încordare. 

Cu toate că răsuflarea mea se îndrepta direct spre fereastră, 
suprafața geamului nu se înnora, probabil pentru că respiraţia 
mea rămânea slabă, fiind expirată cu puţină forță. 

Mă obseda însă gândul tulburător că răsuflarea mea era 
lipsită de căldură, era prea rece ca să aburească geamul, că 
inhalasem întuneric împreună cu aerul, dar nu expiram 
întuneric, chestie care reprezenta o noţiune bizară chiar și 
pentru mine. 

Mi-am scos mănușile, le-am vârât în buzunarul jachetei și am 
pus o mână pe geamul rece. 


VP - 101 


Din nou oasele zornăiră, se răsfirară, părură să se amestece 
ca un pachet de cărți de joc și se rearanjară. 

Fâșii de gheaţă se desprinseră de pe exteriorul ferestrei. 

Noul model al oaselor trebuie să fi exprimat o imagine 
primordială a răului care se adresase subconștientului meu, 
pentru că n-am mai văzut nimic frumos, ci am simţit ca și cum 
ceva cu o coadă subțire și fâlfâitoare s-ar fi târât de-a lungul 
șirei spinării mele. 

Curiozitatea mea se transformase într-o fascinaţie mai puţin 
sănătoasă, iar fascinația devenise ceva mai întunecat. Mă 
întrebam dacă eram cumva vrăjit, cumva hipnotizat, dar mi-am 
imaginat că nu puteam să fiu vrăjit din moment ce eram în stare 
să mă gândesc la posibilitatea de a fi vrăjit, deși eram într-un 
fel, chiar dacă nu eram vrăjit, pentru că m-am pomenit 
gândindu-mă să mă întorc pe treptele din faţa clădirii ca să 
privesc vizitatorul fără să mai am de-a face cu interfața 
deranjantă de gheaţă și sticlă. 

Un zgomot de rupere veni de la două dintre stinghiile ce 
împărțeau fereastra în mai multe ochiuri de geam. Am văzut o 
crăpătură ca un fir de păr deschizându-se în vopseaua albă ce 
acoperea lemnul. Fisura trasa o cărare întortocheată de-a lungul 
unei stinghii verticale și de-a curmezișul uneia orizontale. 

Geamul pârâi sub mâna pe care o apăsam încă de fereastră. 

Singurul zăngănit ușor al sticlei ce se spărgea mă alarmă, 
rupse vraja. Mi-am smuncit mâna înapoi și am făcut trei pași în 
spate, depărtându-mă de fereastră. 

Nu căzu niciun ciob. Geamul crăpat rămase în ramele ce-l 
înconjurau. 

Făptura din oase sau din ectoplasmă se îndoi încă o dată, 
apelând la un alt model, nu mai puţin ameninţător, ca și cum ar 
fi căutat un nou aranjament al elementelor sale care ar fi putut 
să efectueze o presiune mai mare asupra ferestrei încăpăţânate. 

Deși se transforma dintr-un mozaic plin de răutate în altul, 
efectul era totuși plin de eleganţă și economic, ca mișcările unei 
mașinării eficiente. 

Cuvântul mașinărie rezonă în mintea mea, mi se păru 
important, mi se păru relevant, deși știam ca drăcia aia nu 
putea fi o mașinărie. Dacă lumea aceasta nu putea produce o 
construcţie biologică precum cea pe care o vedeam plin de 
teamă - și nu putea - atunci era cert că oamenii nu posedau 


VP - 102 


cunoștințele ca să proiecteze și să construiască o mașină cu o 
asemenea dexteritate fenomenală. 

Făptura aceea născută din furtună se îndoi din nou. Ultima 
minune caleidoscopică din oase sugera că, așa cum nu au 
existat în toată istoria doi fulgi de zăpadă identici, tot așa două 
manifestări ale făpturii aceleia nu vor produce același model. 

Mă așteptam nu atât ca sticla ce se spargă, în toate cele opt 
ochiuri de geam simultan, ci și ca fiecare bucată de ramă să se 
facă ţăndări, că rama va fi smulsă din zid, luând cu ea bucăţi de 
tencuială, iar făptura va năvăli în școală în urma unei cascade 
de resturi. 

Îmi doream să fi avut un butoi cu smoală topită, un dihor 
furios și sașiu sau măcar un prăjitor de pâine. 

Brusc, apariţia se îndoi îndepărtându-se de fereastra, încetă 
să prezinte un model răuvoitor de oase. Presupuneam că se 
rearanja ca să se arunce prin barieră, dar atacul nu veni. 
Progenitura aceea a furtunii deveni din nou doar o pată albă, un 
potenţial tremurător zărit printr-un geam înghețat. 

După o clipă, păru că se întorsese în furtună. Nicio mișcare nu 
umbrea fereastra, iar cele opt ochiuri de geam erau la fel de 
lipsite de viaţă ca opt ecrane ale unor televizoare reglate pe un 
canal ce nu emitea. 

Un pătrat de geam rămăsese crăpat. 

Cred că știu cum își simte un iepure inima în piept, cum inima 
pare să ţopăie ca o fiinţă vie atunci când coiotul îl privește în 
ochi și-și trage buzele de pe dinţii mânjiţi ani de zile cu sânge... 

Nu se auzi niciun văicărit din furtună. Doar vântul sufla în 
fereastră și șuiera prin gaura cheii. 

Chiar și pentru unul obișnuit să aibă de-a face cu 
supranaturalul, momentul de după un eveniment atât de aparte 
include uneori cantităţi egale de minunare și de îndoială. Teama 
care te face să te înfiori la gândul unei viitoare experienţe de 
același fel este însoţită de dorinţa de a vedea mai mult și de a 
înțelege. 

Simţeam impulsul de a descuia și de a deschide ușa. Am 
rezistat acestui impuls, n-am săltat piciorul, n-am ridicat mâna, 
am rămas locului cu brațele strânse în jurul trupului și am 
răsuflat îndelung și înfiorat până când sora Clare Marie veni și 
insistă politicos să-mi scot ghetele de schi. 


VP - 103 


CAPITOLUL 16 


Uitându-mă la fereastră și încercând să înțeleg ce văzusem - 
și felicitându-mă că rămăsesem cu lenjeria curată - nu mi-am 
dat seama că în holul recepţiei intrase sora Clare Marie. Veni din 
spatele meu și mă ocoli, ajungând între mine și fereastră, albă și 
tăcută ca o lună ce orbitează. 

Cu veșmântul său, cu chipul roz și blând, cu nasul mic ca un 
nasture și cu dinţii puţin cam mari, avea nevoie doar de o 
pereche de urechi lungi și păroase ca să spună că-i iepure și că 
se duce la un bal mascat. 

— Copile, zise ea, arăţi de parcă ai fi văzut o fantomă. 

— Da, soră. 

— Te simţi bine? 

— Nu, soră. 

Strâmbând din nas, de parcă ar fi simţit un miros care o 
îngrijora, călugăriţă zise: 

— Ce-i, copile? 

Nu știu de ce îmi spune „copile”. Nu am auzit-o adresându-se 
astfel altcuiva, nici măcar copiilor din școală. 

Pentru că sora Clare Marie era o persoană blândă și drăguță, 
nu am vrut s-o alarmez, ţinând seama îndeosebi că ameninţarea 
trecuse - cel puţin pentru moment - și ţinând seama de faptul 
că, fiind vorba de o călugăriţă, nu avea cu ea grenadele de 
mână de care aș fi avut nevoie înainte de a mă aventura din nou 
în furtună. 

— E doar zăpadă, am zis eu. 

— Zăpadă? 

— Vânt, frig și zăpadă. Soră, eu sunt un băiat al deșertului. Nu 
sunt obișnuit cu o vreme ca aceasta. Afară e înfiorător. 

— Vremea nu-i urâtă, mă asigură călugăriţa, zâmbind. 
Vremea e minunată. Lumea e frumoasă și minunată. Omenirea 
poate fi groaznică și se poate depărta de ceea ce-i bine. Dar 
vremea e un dar al lui Dumnezeu. 

— Bine, am zis eu. 

Dându-și seama că nu mă convinsese, călugărița continuă: 


VP - 104 


— Viforniţa îmbracă ţara într-o haină curată, fulgerul și tunetul 
cântă o muzică de slavă, vântul îndepărtează ce-i stricat, 
potopul face să înverzească totul. Frigul e compensat de 
căldură. Uscăciunea e compensată de umezeală. Vântul e 
compensat de perioadele de calm. Noaptea e compensată de zi, 
asta s-ar putea să ţi se pară că nu-i vreme, dar este. Acceptă 
vremea, copile, și vei înțelege echilibrul lumii. 

Am douăzeci și unu de ani, am cunoscut chinul unui tată 
indiferent și a unei mame ostile, o parte din inima mea mi-a fost 
retezată de cuțitul tăios al pierderii, am ucis oameni în 
autoapărare și ca să salvez vieţile unor oameni nevinovaţi, am 
lăsat în urma mea, în Pico Mundo, prietenii la care ţin. Cred că 
toate acestea arată că sunt o pagină pe care trecutul a fost scris 
clar, ca să-l citească oricine. Dar sora Clare Marie părea să aibă 
un motiv anume să-mi spună - numai mie - „copile”, lucru care 
mă face uneori să cred că deţine o anume înţelegere pe care eu 
n-o am, dar de cele mai multe ori cred că sora este pe atât de 
naivă, pe cât e de plăcută și că nu mă cunoaște niciun pic. 

— Acceptă vremea, zise ea, dar te rog să nu murdărești 
podeaua. 

Părea că admonestarea se potrivea mai mult lui Boo decât 
mie. Apoi mi-am dat seama că ghetele mele de schi erau 
împănate cu zăpadă, care se topea pe gresie. 

— Oh! Scuze, soră! 

Când mi-am scos jacheta, călugărița mi-o atârnă de un cuier, 
iar când mi-am scos ghetele, le luă ca să le așeze pe covorașul 
de cauciuc de sub cuier. 

In timp ce călugăriţa se îndepărta cu ghetele, eu mi-am tras 
poalele puloverului spre cap și l-am folosit drept prosop, ca să- 
mi şterg părul ud și faţa jilavă. 

Am auzit ușa deschizându-se și vântul urlând. 

Cuprins de panică, mi-am tras puloverul în jos și am văzut-o 
pe sora Clare Marie stând în prag, arătând mai puţin a iepure și 
semănând mai mult cu pânzele unei corăbii ce naviga prin 
strâmtorile Arcticii, izbindu-mi viguros ghetele una de alta, astfel 
încât zăpada lipită de ele să rămână afară. 

Dincolo de ea, vifornița nu părea că vrea să fie acceptată. Nu, 
această furtună a furtunilor nu părea că vrea să fie acceptată, ci 
arăta ca și cum ar fi vrut să dărâme școala, abația și pădurea de 
dincolo de ele, să dărâme de pe fața pământului tot ce 


VP - 105 


îndrăznea să stea în picioare, să îngroape totul, să termine 
definitiv cu civilizaţia și cu omenirea. 

Când am ajuns lângă ea, înainte să apuc să strig un 
avertisment suficient de puternic ca să fiu auzit în ciuda 
vântului, sora Clare Marie se retrase din prag. 

Niciun demon, nici vreun vânzător de la Amway nu se ivi din 
furtuna înghețată înainte să apuc să închid ușa și să pun din nou 
zăvorul. 

Când sora puse ghetele pe covorașul de cauciuc, am spus: 

— Așteptaţi o clipă, o să aduc o cârpă, nu deschideţi ușa, o să 
aduc o cârpă și o să curăţ. 

Vorbele mele sunau ciudat, de parcă aș fi fost cândva 
traumatizat rău de tot de o cârpă de șters și trebuia să-mi adun 
tot curajul ca să folosesc vreuna. 

Călugăriţă nu păru să remarce tremurul din glasul meu. 
Spuse, cu un zâmbet plin de veselie: 

— Să nu faci așa ceva. Aici ești oaspete. Dacă te-aș lăsa să 
faci treaba pe care ar trebui s-o fac eu, m-aș simți stânjenită în 
faţa Domnului. 

Am zis, arătând spre grămăjoara de zăpadă ce se topea pe 
podea: 

— Dar eu am făcut mizerie... 

— Nu-i nicio mizerie, copile. 

— Mie mi se pare că-i mizerie. 

— Asta-i vremea! Și-i munca mea. În plus, maica superioară 
vrea să te vadă. A sunat la abație și cei de acolo i-au spus că ai 
fost văzut ieșind afară și că s-ar putea să vii încoace. Și iată că 
ești aici. Maica superioară e în biroul său. 

Am privit-o înhăţând o cârpă dintr-un dulap de lângă ușa din 
faţă. 

Se întoarse și văzând că n-am plecat, zise: 

— Hai, du-te să vezi ce vrea maica superioară. 

— N-o să deschideţi ușa ca să stoarceţi cârpa în faţa intrării? 

— Oh, n-am ce să storc. E doar o grămăjoară de vreme care a 
intrat înăuntru. 

— N-o să deschideţi ușa doar ca să admiraţi viforniţa? am 
întrebat-o eu. 

— E o zi fantastică, nu-i așa? 

— Fantastică, am zis eu, fără pic de entuziasm. 


VP - 106 


— Dacă o să-mi termin treaba înainte de nonă și de mătănii, 
atunci s-ar putea să am timp și pentru vreme. 

Nona este rugăciunea de după-amiază, de la ora 16:20, adică 
peste șase ore și jumătate față de momentul în care ne aflam. 

— Bine. Exact înainte de nonă - o să fie un moment plăcut de 
privit furtuna. Mai plăcut decât acum. 

— AȘ putea să-mi fac o cană cu ciocolată fierbinte și să stau la 
fereastră, să privesc viforniţa dintr-un colț comod al bucătăriei. 

— Unul nu prea aproape de fereastră, i-am spus eu. 

Fruntea ei roz se încruntă. 

— De ce nu, copile? 

— E curent. Nu trebuie să staţi în curent. 

— Nu-i nimic rău într-un curent zdravăn, mă asigură ea, 
încântată. Curenţii sunt unii calzi, alţii reci, dar nu-i decât aer 
care se mișcă și circulă astfel încât să fie bun de respirat. 

Am lăsat-o curățând grămăjoara de vreme. 

Dacă ceva hidos ar fi venit prin fereastra cu un geam crăpat, 
sora Clare Marie l-ar fi întâmpinat ţinând mătura ca un ciomag și 
ar fi avut atitudinea și gesturile potrivite ca să-i vină de hac 
fiarei fiarelor. 


VP - 107 


CAPITOLUL 17 


În drum spre biroul maicii stareţe am trecut pe lângă camera 
mare de recreere, unde o duzină de călugăriţe supravegheau 
copiii care se jucau. 

Unii dintre copii au debilităţi fizice grave, combinate cu 
retardare mintală ușoară. Le plac jocuri care se desfășoară pe o 
tablă de joc, cărţi de joc, păpuși, soldaţi de jucărie. Ornează 
prăjituri și ajută la făcutul bomboanelor de ciocolată, le place 
ceea ce ţine de artă și îndemânare. Le place să li se citească 
povești, vor să învețe să citească și majoritatea lor învaţă să 
citească. 

Alţii au debilităţi fizice grave sau ușoare, dar retardare 
mintală mai severă decât cei din primul grup. Unii dintre 
aceștia, precum Justine din camera 32, par să nu fie prea mult 
alături de noi, deși majoritatea lor au o viaţă interioară care se 
exprimă deschis când te aștepți mai puţin. 

Celor de la mijloc - nu atât de detașaţi precum Justine, nu atât 
de implicaţi precum cei care citesc - le place să modeleze lut, să 
înșire mărgele ca să-și facă propriile podoabe, să se joace cu 
animale împăiate și să execute sarcini ușoare, ajutându-le pe 
surori. Și lor le place să audă povești. Poveștile trebuie să fie 
mai simple, dar magia lor rămâne puternică pentru ei. 

Tuturor le place, indiferent de limitele lor, să se bucure de 
afecţiune. O mângâiere, o îmbrăţișare, un sărut pe obraz, orice 
semn că-i preţuiești, că-i respecţi, că ai încredere în ei, îi face să 
radieze. 

Mai târziu, în cursul zilei, în una din cele două camere de 
recuperare, copii aveau să facă terapie fizică pentru a căpăta 
putere și a-și mări agilitatea. Cei care comunicau dificil aveau să 
urmeze terapie pentru vorbire. Pentru unii, recuperarea constă 
în antrenament pentru executarea unor sarcini, în timpul căruia 
învaţă să se îmbrace, să spună cât e ora, să schimbe bani și să 
facă mici cheltuieli. 

Cazurile speciale părăsesc St. Bartholomew, pentru a se 
obișnui cu câini sau cu îngrijitori care să-i însoțească, pentru a fi 
în stare de o independenţă asistată când vor împlini optsprezece 


VP - 108 


ani sau mai mult. Din cauză că mulţi dintre acești copii au 
debilităţi grave, lumea nu-i va primi niciodată cu bucurie și locul 
acesta este casa lor pentru întreaga viață. 

Printre rezidenţi sunt mai puţini adulți decât aţi crede. Acești 
copii au suferit lovituri teribile, mulţi dintre ei înainte de a ieși 
din pântecele mamei lor, alţii din cauza violenţelor îndurate 
înainte de a avea trei ani. Sunt fragili. Pentru ei, douăzeci de ani 
înseamnă o viaţă foarte lungă. 

Poate credeţi că a-i vedea chinuindu-se în diferite feluri de 
instruiri este un lucru care-ţi rupe sufletul, având în vedere că 
sunt destinaţi deseori să moară tineri. Dar aici nu se rupe niciun 
suflet. Micile lor triumfuri îi emoţionează la fel de mult pe cât v- 
ar emoţiona câștigarea unui maraton. Ei cunosc momente de 
bucurie nealterată, cunosc minunarea și au speranţă. Spiritul lor 
nu poate fi înlănţuit. În timpul lunilor petrecute printre ei, n-am 
auzit niciodată vreun copil plângându-se. 

Pe măsură ce știința medicală avansează, instituţii precum 
mânăstirea St. Bartholomew au mai puţini copii vătămaţi de 
paralizie cerebrală severă, de toxoplasmoză, de anomalii 
cromozomiale bine-cunoscute. Paturile acestora sunt ocupate în 
aceste zile de odraslele femeilor care au preferat să nu renunțe 
la cocaină, ecstasy sau halucinogene în timpul celor nouă luni 
plictisitoare, care au jucat zaruri cu diavolul. Alţi copii de aici au 
fost bătuți groaznic - cranii crăpate, creiere vătămate - de taţi 
beţi, de prietenii putreziţi de metamfetamină ai mamelor. 

Din cauză că are nevoie fără încetare de noi celule în puţurile 
sale întunecate, iadul trebuie să treacă în zilele astea printr-o 
febră a construcţiilor. 

Unii ar putea să mă acuze că-s tendenţios. Mulţumesc. Sunt 
mândru de asta. Dacă ai distrus viaţa unui copil, n-o să-mi fie 
milă de tine. 

Există doctori care susţin uciderea acestor copii la naștere, cu 
injecții letale, sau care îi vor lăsa să moară ulterior refuzând să 
le trateze infecțiile, permiţând unei boli simple să devină 
catastrofale. 

Mai multe celule. Mai multe puțuri întunecate. 

Poate că lipsa mea de compasiune faţă de acești chinuitori de 
copii - și alte lipsuri ale mele - vor avea ca urmare că n-o s-o 
văd pe Stormy în Cealaltă Parte, că focul pe care îl înfrunt mă va 
consuma, nu mă va purifica. Dar măcar dacă o să ajung într-o 


VP - 109 


beznă palpabilă unde cel mai mic inconvenient este că nu voi 
avea televiziune prin cablu, o să am plăcerea de a te căuta, 
dacă ai lovit vreun copil. Și știu ce să fac cu tine, și o să am o 
veșnicie ca să-ţi fac chestia aia. 

În camera de recreere, în dimineaţa aceea plină de zăpadă, în 
care exista posibilitatea ca iadul să ne întâlnească peste câteva 
ore, copiii râdeau, vorbeau și se străduiau să fie încrezători. 

La pianul din colț stătea un băiat de zece ani, numit Walter. 
Era copilul unei dependente de heroină, de metamfetamină, de 
bourbon Wild Turkey sau de Dumnezeu mai știe ce. Nu poate să 
vorbească și rareori te privește în ochi. Nu poate să învețe să se 
îmbrace singur. După ce aude o singură dată o melodie, poate s- 
o interpreteze perfect, cu pasiune și cu nuanţare. Deși a pierdut 
atât de multe, darul talentului i-a supraviețuit. 

Cânta încet, minunat, pierdut în muzică. Cred că era o piesă 
de Mozart. Sunt prea ignorant ca să fiu sigur. 

În timp ce Walter cânta, în timp ce copiii se jucau și râdeau, 
bodachii năvăliră în încăpere. Cei trei din noaptea trecută 
deveniseră șapte. 


VP - 110 


CAPITOLUL 18 


Sora Angela, maica superioară, conducea mânăstirea și 
școala dintr-un mic birou aflat lângă infirmerie. Biroul, două 
scaune pentru vizitatori și fișetele erau simple, dar atrăgătoare. 

Pe peretele din spatele biroului său atârna un crucifix, iar pe 
ceilalți pereți se aflau trei afișe: George Washington; Harper 
Lee, autoarea romanului Să ucizi o pasăre cântătoare; și 
Flannery O'Connor, autoarea povestirii Un om bun e greu de 
găsit și a multor altor povestiri. 

Stareța admiră aceste persoane din diferite motive, dar în 
special pentru o calitate pe care o au toate. Nu vrea să identifice 
această calitate. Vrea să te gândești la ghicitoare și să găsești 
propriul răspuns. 

In timp ce stăteam în ușa biroului, am spus: 

— Doamnă, îmi cer scuze pentru picioarele mele. 

Stareța își ridică privirea din dosarul pe care îl revedea. 

— Dacă put, mirosul nu-i atât de puternic să-l fi simţit în timp 
ce veneai. i 

— Nu, doamnă. Imi cer scuze că-s în șosete. Sora Clare Marie 
mi-a luat ghetele. 

— Odd, sunt convinsă că o să ți le dea înapoi. N-am auzit că 
sora Clare Marie fură încălțăminte. Intră, stai jos. 

M-am așezat pe unul dintre scaunele din fața biroului stareței, 
am arătat spre afișe și am zis: 

— Sunt toți din sud. 

— Sudiştii au multe calități, printre care farmec și maniere, 
precum și simțul tragicului, dar nu din acest motiv mă inspiră 
aceste feţe. 

— Faimă, am spus eu. 

— Acum ești laconic în mod intenţionat, zise stareța. 

— Nu, doamnă, nu în mod intenţionat. 

— Dacă faima ar fi fost ceea ce am admirat la cei trei, atunci 
aș fi pus afișe și cu Al Capone, Bart Simpson și Tupac Shakur”. 

— Asta ar fi fost o chestie, am zis eu. 


29 Al Capone - gangster celebru; Bart Simpson - personaj de desene animate; Tupac 
Shakur - rapper celebru. (n.tr.). 


VP - 111 


Călugăriţă se aplecă spre mine și întrebă cu glas scăzut: 

— Ce s-a întâmplat cu dragul frate Timothy? 

— Nimic bun. Asta-i tot ce știu. Nimic bun. 

— De un lucru putem fi siguri: n-a fugit la Reno pentru „r și r”. 
Dispariţia sa are legătură cu lucrurile de care am discutat 
aseară. Cu evenimentul la care au venit să asiste bodachii. 

— Da, doamnă, indiferent ce va fi acela. Tocmai am văzut 
șapte dintre ei în camera de recreere. 

— Șapte, zise ea, iar trăsăturile ei blânde de bunică se 
înăspriră, pline de hotărâre. Criza e iminentă? 

— Nu, atunci când sunt doar șapte. Dacă aș fi văzut treizeci, 
patruzeci, atunci aș fi știut că suntem pe marginea prăpastiei. 
Mai avem timp, dar ceasul ticăie... 

— Am discutat cu abatele Bernard despre ce am vorbit cu 
tine, noaptea trecută. lar acum, după dispariţia fratelui Timothy, 
ne întrebăm dacă nu artrebui să mutăm copiii în altă parte. 

— Să-i mutaţi? Unde? 

— O să-i ducem în oraș. 

— Douăzeci de kilometri pe vremea asta? 

— În garaj avem două vehicule solide cu tracţiune pe patru 
roţi, cu dispozitiv de urcare a scaunelor pe rotile. Au anvelope 
supradimensionate, ca să aibă aderenţă mai mare la sol, plus 
lanţuri pentru anvelope. Fiecare din ele e prevăzut cu plug. 
Putem să ne croim drum. 

Mutatul copiilor nu era o idee bună, dar mi-ar fi plăcut să le 
văd pe călugărițe în mașini monstruoase, făcându-și drum cu 
plugul prin viforniţă. 

— Putem să încărcăm opt, zece copii în fiecare camionetă, 
continuă ea. Mutatul a jumătate dintre surori și a tuturor copiilor 
va necesita patru drumuri, dar dacă începem acum, putem 
termina în câteva ore, înainte de căderea nopții. 

Sora Angela este un om al faptelor. li place să fie în mișcare, 
fizic și intelectual, concepând și aplicând fără încetare proiecte, 
realizând lucruri. 

Spiritul ei încrezător este molipsitor. În momentul acela arăta 
ca acea bunică ţicnită care-i transmisese lui George S. Patton 
genele ce-l făcuseră un mare general. 

Regretam că aveam să-i anulez planul, după ce pierduse 
evident ceva timp ca să-l conceapă. 


VP - 112 


— Soră, nu știm cu certitudine că violența - atunci când va 
avea loc - se va petrece în școală. 

Călugăriţa păru uimită. 

— Dar violenţa a început deja. Cu fratele Timothy, Dumnezeu 
să-l odihnească. 

— Credem că a început cu fratele Tim, dar nu avem un 
cadavru. 

Stareța tresări auzind cuvântul „cadavru”. 

— Nu avem un trup, m-am corectat eu, deci nu știm cu 
certitudine ce s-a întâmplat. Știm doar că bodachi; sunt atrași de 
copii. 

— lar copiii sunt aici. 

— Și dacă după ce mutaţi copiii în oraș, la un spital, într-o 
școală, într-o biserică, după ce-i instalaţi acolo, se arată și acolo 
bodachii, pentru că acolo va avea loc violenţa, nu la St. Bart? 

Stareța era un analist în probleme de strategie și tactică 
precum trebuie să fi fost și bunica lui Patton. 

— Deci am sluji forțele întunericului în timp ce am crede că le 
îndepărtăm... 

— Da, doamnă. E posibil. 

Călugăriţa mă privi atât de atent, încât am fost convins că 
simţeam privirea sa albastră ca dedițelul scotocind prin 
conţinutul creierului meu, de parcă între urechi aș fi avut un 
fișier. 

— Îmi pare atât de rău pentru tine, Oddie, șopti ea. 

Am ridicat din umeri. 

— Ştii doar atât încât, din punct de vedere moral, ești obligat 
să acţionezi... dar nu știi suficient ca să fii sigur ce trebuie să 
faci. 

— Pe parcurs, lucrurile se limpezesc, i-am spus eu. 

— Da, dar numai în penultimul moment, numai atunci, nu-i 
așa? 

— Da, doamnă, numai atunci. 

Mâna stareței atinse crucea de la pieptul său, iar privirea i se 
plimbă peste afişele de pe pereți. 

Am spus, după un timp: 

— Am venit aici ca să fiu cu copiii, să mă plimb pe coridoare, 
prin camere, să văd dacă pot să simt mai bine ce se va 
întâmpla. Dacă sunteţi de acord. 

— Da. Bineînţeles. 


VP - 113 


M-am ridicat de pe scaun. 

— Soră Angela, aș vrea să faceți ceva, dar să nu mă întrebaţi 
de ce. 

— Ce anume? 

— Să aveţi grijă ca toate ușile să fie zăvorâte și toate 
ferestrele închise. Și dați ordin surorilor să nu iasă afară. 

Am preferat să nu-i spun de creatura pe care o văzusem în 
furtună. În momentul acela în care stăteam în biroul stareţei nu- 
mi găseam cuvintele potrivite să descrie acea apariţie. lar când 
nervii sunt prea încordaţi, gândirea nu mai e limpede. Și eu 
aveam nevoie ca stareţa să fie pregătită să înfrunte pericolul, 
dar fără să fie într-o stare continuă de alertă. 

Mai important era faptul că nu voiam s-o fac să creadă că se 
aliase cu cineva care nu era doar un bucătar de minuturi, și nu 
numai un bucătar de minuturi cu un al șaselea simţ, ci cu un 
bucătar de minuturi cu un al șaselea simţ care era complet 
ticnit. 

— Bine, zise ea. Ne vom asigura că vom fi încuiaţi în casă. 
Oricum, nu există niciun motiv să iasă cineva afară, pe furtuna 
asta. 

— Vreţi să-l sunați pe abatele Bernard și să-i cereți să facă 
acelaşi lucru? Pentru rugăciunile care au rămas din slujba 
sfântă, frații nu trebuie să iasă afară, ca să intre în biserică prin 
galeria cea mare. Să le spună să folosească ușa interioară dintre 
abație și biserică. 

În circumstanţele acelea solemne, surorii Angela îi lipsise 
instrumentul ei de interogare cel mai eficient: acel zâmbet 
plăcut, menţinut într-o tăcere răbdătoare și care intimida. 

Furtuna îi atrase atenţia stareței. Intunecaţi precum cenușa, 
norii de zăpadă fumegau peste fereastră. 

Călugăriţa se uită din nou la mine. 

— Oddie, ce-i acolo, afara? 

— Încă nu știu, i-am răspuns eu, iar acest lucru era adevărat 
în sensul că nu puteam numi ceea ce văzusem. Dar 
intenţionează să ne facă rău. 


VP - 114 


CAPITOLUL 19 


Purtând o zgardă imaginară, am lăsat intuiţia să mă ducă de 
lesă și am fost purtat pe un traseu șerpuit prin camerele de la 
parter și prin holurile școlii, apoi către o scară ce m-a dus la 
etajul doi, unde podoabele de Crăciun nu m-au bine-dispus 
niciun pic. 

Când m-am oprit în faţa ușii deschise a camerei cu numărul 
32, am bănuit că mă autoamăgeam. Nu mă lăsasem condus de 
intuiţie, ci fusesem ghidat de o dorinţă inconștientă de a repeta 
experiența din noaptea anterioară, când mi se păruse că Stormy 
îmi vorbise prin intermediul lui Annamarie care dormea, ca 
intermediar pentru Justine cea muta. 

În momentul acela refuzasem contactul, cu toate că mi-l 
dorisem foarte mult. Avusesem dreptate făcând acest lucru. 

Stormy e trecutul meu, iar ea va fi viitorul meu doar după ce 
viața mea în această lume se va sfârși, când timpul se va 
termina și va începe veșnicia. Trebuie ca acum să dau dovadă 
de răbdare și de perseverenţă. Singura cale înapoi este drumul 
înainte. 

Mi-am spus să mă întorc, să colind etajul doi. În loc de asta, 
am trecut pragul și am intrat în încăpere. 

Înecată de tatăl ei la patru ani, considerată moartă, dar încă 
în viață opt ani mai târziu, fetița de-o frumuseţe radioasă stătea 
pe pat, cu ochii închiși, rezemată de perne moi. 

Ținea mâinile în poală, cu palmele în sus, ca și cum ar fi 
așteptat să primească un dar. 

Vocile vântului erau amortizate, dar numărul lor era legiune: 
cântând, mârâind, șuierând în singura fereastră. 

Colecţia de pisoi de catifea mă privea de pe raftul de lângă 
patul fetei. 

Annamarie și scaunul ei pe rotile dispăruseră. O văzusem în 
camera de recreere, acolo unde, dincolo de râsetele copiilor, 
Walter cel liniștit, cel care nu putea să se îmbrace dacă nu era 
ajutat, cânta muzică clasică la pian. 

Aerul părea greu, ca atmosfera dintre prima scânteiere a 
fulgerului și primul bubuit al tunetului, atunci când ploaia se 


VP - 115 


formase la câţiva kilometri deasupra, dar nu atinsese încă 
pământul, când stropii grei coborau cu milioanele, apăsând 
aerul de sub ei într-un ultim avertisment al iminentei lor sosiri. 

Am rămas așteptând, ametit. 

Dincolo de fereastră, frenezia de zăpadă spulberată izgonea 
ziua și, deși vântul biciuia încă dimineaţa, vocea sa slăbi și, 
treptat, un con de tăcere se așternu în cameră. 

Justine deschise ochii. Deși de obicei privește prin orice din 
lumea asta, acum mă privi în ochi. 

Am devenit conștient de apariţia unui miros familiar. Piersici. 

Pe când lucram ca bucătar de minuturi în Pico Mundo, înainte 
ca lumea să devină întunecată cum este acum, îmi spălam părul 
cu șampon cu miros de piersici, pe care mi-l dăruise Stormy. 
Acesta înlătura eficient aromele de bacon, hamburgeri și ceapă 
prăjită care rămâneau în cârlionţii mei după o tură lungă la 
tigaie și grătar. 

Indoindu-mă la început de șamponul cu piersici, sugerasem că 
un miros de bacon-hamburger-ceapă-prăjită putea fi mai 
îmbietor, ar fi putut să facă să-ţi plouă în gură, că majoritatea 
oamenilor au reacții cvasierotice la aromele mâncării fripte. 

— Uite ce-i, gratargiule, zisese Stormy, nu ești la fel de plăcut 
precum Ronald McDonald?!, dar ești destul de deștept ca să 
mănânci fără să miroși ca un sandviș. 

De atunci am folosit în fiecare zi șamponul cu miros de 
piersică, așa cum ar fi făcut orice băiat cu sânge în vene. 

Aroma ce se împrăștia acum în camera 32 nu era de piersici, 
ci a acelui șampon de piersici, pe care nu-l adusesem cu mine la 
St. Bart. 

Nu era bine. Știam că trebuie să plec imediat. Mirosul de 
șampon de piersici mă imobiliză. 

Trecutul nu poate fi reînviat. Ceea ce a fost și ceea ce arfi 
putut fi ne-au adus împreună la ceea ce este. 

Trebuie să fii în râul timpului ca să cunoști durerea, pentru că 
durerea se afla în prezent și făgăduiește să fie cu noi în viitor, 
până la capăt. Doar timpul învinge timpul și povara lui. Nu 
există durere înainte sau după timp, iar asta este singura 
consolare de care avem nevoie. 

Și cu toate acestea am rămas acolo, plin de-o speranţă ce era 
greșită. 


21 Clovn mascotă al firmei McDonald's. (n.tr.). 
VP - 116 


Stormy este moartă și nu mai aparține acestei lumi, iar Justine 
are creierul profund vătămat din cauza lipsei prelungite de 
oxigen și nu poate vorbi, dar fata încerca să comunice, nu în 
folosul ei, ci al altcuiva, care nu avea glas în această parte a 
mormântului. 

Dinspre Justine nu veneau cuvinte, ci mănunchiuri groase de 
sunete care reflectau natura avariată și deformată a creierului 
ei, amintind în mod bizar de un înotător disperat care se luptă 
sub apă după aer, sunete deformate care erau bolborosite, 
bâiguite și incredibil de triste. 

Un nu plin de spaimă îmi scăpă de pe buze, iar fata încetă 
imediat să vorbească. 

Trăsăturile de obicei inexpresive ale lui Justine se încordară 
într-o expresie de frustrare. Privirea ei se îndepărtă de mine, 
alunecă spre stânga, apoi spre dreapta, apoi se îndreptă spre 
fereastră. 

Fata suferea de o paralizie parţială de natură generală, dar 
partea ei stângă era mai afectată decât cea dreaptă. Cu 
oarecare efort, fata ridică braţul ei mai folositor de pe pat. Mâna 
ei subţirică se îndreptă către mine, ca și cum mi-ar fi făcut semn 
să vin mai aproape, apoi arătă către fereastră. 

Am văzut doar lumina slabă a zilei și zăpada ce cădea. 

Ochii ei priviră în ochii mei, mai concentrați decât îi văzusem 
vreodată, străvezii ca de obicei, dar cu un dor în adâncurile 
acelea albastre pe care nu-l mai remarcasem până atunci, nici 
chiar când fusesem în camera aceea în noaptea trecută și o 
auzisem pe Annamarie cea adormită spunând „Conectează-mă”. 

Privirea ei concentrată se mută de la mine la fereastră, se 
întoarse la mine, alunecă încă o dată spre fereastra spre care 
încă arăta cu mâna. Mâna îi tremura din cauza efortului de a o 
controla. 

Am intrat mai mult în interiorul camerei 32. 

Singura fereastră oferea o vedere a schitului de dedesubt, în 
care se strângeau zilnic fraţii pe vremea când acolo fusese 
prima lor abație. Curtea deschisă era pustie. Nimeni nu se afla 
printre coloanele din porţiunea colonadei pe care puteam s-o 
văd. 

În cealaltă parte a curţii, cu faţada îmblânzită de voaluri de 
zăpadă, se ridica o altă aripă a abației. La etajul doi, câteva 


VP - 117 


ferestre își luceau ușor lumina lămpii în bezna albă a furtunii, 
dar majoritatea copiilor erau la parter, la această oră. 

Fereastra aflată direct în faţa celei prin care priveam lucea 
mai puternic decât celelalte. Cu cât priveam mai mult, cu atât 
lumina părea să mă atragă, de parcă ar fi fost un semnal 
luminos lansat de cineva aflat în necaz. 

O figură apăru la fereastra aceea, o siluetă luminată din 
spate, fără trăsături ca un bodach, deși nu era unul dintre 
aceștia. 

Justine își coborâse braţul pe pat. 

Privirea ei rămăsese imploratoare. 

— Bine, am șoptit eu, întorcându-mă de la fereastră, bine, dar 
n-am mai spus nimic. 

N-am îndrăznit să continui, pentru că aveam pe limbă un 
nume pe care tânjeam să-l rostesc. 

Fata închise ochii. Buzele i se deschiseră și Justine începu să 
respire ca și cum ar fi adormit, din cauza oboselii. 

M-am dus la ușa deschisă, dar n-am plecat. 

Treptat, tăcerea aceea bizară dispăru, vântul suflă din nou la 
fereastră și mormăi de parcă ar fi înjurat, folosind un limbaj 
brutal. 

Dacă aș fi priceput corect ce se întâmplase, aș fi avut o 
îndrumare în căutarea înţelesului motivului pentru care se 
strânseseră bodachii. Ora violenţei se apropia, poate nu era 
iminentă, dar se apropia, iar datoria mă chema în altă parte. 

Și cu toate acestea am rămas în camera 32 până când 
mirosul de șampon de piersici scăzu, până când n-am mai simţit 
nicio urmă a lui, până când anumite amintiri își slăbiră 
strânsoarea. 


VP - 118 


CAPITOLUL 20 


Camera 14 se află chiar în cealaltă parte a curții față de 
camera 32, pe coridorul dinspre nord. Pe ușă fusese prinsă o 
singură placă, pe care se afla un singur nume: JACOB. 

O veioză de podea lângă un fotoliu, o veioză joasă de noptieră 
și o lampă fluorescentă din tavan compensau lumina zilei care 
era atât de mohorâtă încât nu îndrăznea să pătrundă mai mult 
de rama ferestrei. 

Pentru că încăperea cu numărul 14 conţinea un singur pat, 
spaţiul permisese instalarea unei mese de stejar, la care stătea 
Jacob. 

Il văzusem de două ori, dar nu făcuserăm cunoștință. 

— Pot să intru? 

N-a spus da, dar nici n-a zis nu. Am decis să consider tăcerea 
sa ca o invitaţie și m-am așezat la masă, în fața lui. 

Jacob este unul dintre puţinii adulți găzduiţi în școală. Are 
vreo douăzeci și cinci de ani. 

Nu cunosc numele bolii cu care s-a născut, dar este evident 
că aceasta implică o anomalie cromozomială. 

Jacob e înalt de un metru și cincizeci de centimetri, cu un cap 
cam prea mic pentru trupul său, cu frunte turtită, urechi plasate 
prea jos și trăsături cam grosolane, prezentând unele dintre 
caracteristicile sindromului Down. 

Dar rădăcina nasului său nu-i plată - lucru care e un semn al 
sindromului Down -, iar ochii săi nu au pliurile interioare 
epicantice care dau un aspect asiatic ochilor celor cu sindromul 
Down. 

Mai mult, Jacob nu afișează zâmbetul facil sau dispoziţia 
veselă și blândă ce-i practic universală printre cei bolnavi de 
Down. Jacob nu se uita la mine, iar expresia sa rămânea aspră. 

Capul său era deformat, așa cum n-ar fi fost cel al unei 
persoane suferind de sindromul Down. În partea stângă a 
craniului său se acumulase o cantitate de os mai mare decât în 
dreapta. Trăsăturile sale nu erau simetrice, ci dezechilibrate 
subtil, un ochi plasat ceva mai jos decât celălalt, falca stângă 


VP - 119 


mai proeminentă decât dreapta, tâmpla stângă convexă și cea 
dreaptă concavă într-un mod neobișnuit. 

indesat, cu umeri grei și cu gât gros, Jacob stătea gheboșat 
deasupra mesei, atent la treaba din fața sa. Limba sa, care 
părea mai groasă decât o limbă normală, dar care de obicei nu 
ieșea afară din gură, era în momentul acela strânsă ușor între 
dinţi. 

Pe masă se aflau două blocuri mari de desen. Unul stătea în 
dreapta lui, închis. Al doilea era pus pe un suport înclinat. 

Jacob desena în al doilea bloc. Intr-o cutie deschisă se găsea 
aranjat un șir de creioane, cu mine de mai multe grosimi și 
având diferite grade de tărie a grafitului. 

In momentul acela, Jacob lucra le portretul unei femei șocant 
de frumoase, portret aproape terminat. Femeia, văzută din trei 
sferturi de profil, privea pe lângă umărul stâng al artistului. 

Inevitabil, m-am gândit la cocoșatul de la Notre Dame, 
Quasimodo, la speranţa sa tragică, la dragostea sa neapreciată. 

— Ești foarte talentat, am spus eu, lucru care era adevărat. 

Jacob nu-mi răspunse. 

Cu toate că mâinile sale erau scurte și late, degetele lui 
butucănoase mânuiau creionul cu dexteritate și cu o precizie 
uluitoare. 

— Mă numesc Odd Thomas. 

Jacob își vâri limba în gură, o împinse într-un obraz și strânse 
din buze. 

— Stau în casa de oaspeţi a abației. 

Uitându-mă prin cameră, am văzut că duzina de portrete în 
creion, înrămate, care decorau pereţii, erau ale aceleiași femei. 
intr-unul zâmbea; în altul râdea; în majoritatea apărea 
gânditoare, senină. 

Intr-un desen foarte impresionant, femeia apărea văzută din 
față, cu ochii lucitori, cu obrajii împodobiţi de lacrimi. Trăsăturile 
ei nu erau deformate în mod melodramatic; puteai să vezi că 
mâhnirea ei era mare, dar și că femeia lupta cu oarecare succes 
să ascundă profunzimea ei. 

O asemenea stare emoțională complexă, redată atât de 
subtil, sugera că lauda pe care o adusesem talentului lui Jacob 
fusese meritată. Emoţia femeii era palpabilă. 


VP - 120 


Starea sufletului artistului, în timp ce lucrase la acest portret, 
fusese strecurată în mod evident în munca sa. Când desenase, 
Jacob fusese tulburat. 

— Cine e? am întrebat eu. 

— Pleci plutind când vine întunericul? 

Jacob avea doar un ușor impediment în vorbire. Se părea că 
limba sa groasă nu fusese fisurată. 

— Jacob, nu cred că am înţeles ce-ai vrut să spui. 

Prea timid ca să se uite la mine, Jacob continuă să deseneze, 
iar după o perioadă de tăcere spuse: 

— Am văzut oceanul în unele zile, dar nu și azi. 

— În ce zi, Jacob? 

— Ziua în care au venit ei și a răsunat clopotul. 

Deși simţisem un ritm în conversaţia sa și știam că ritmul 
acela era un semn că urma ceva demn de reţinut, n-am reușit 
să prind măsura. 

lar el prefera să-și ţină singur cadenţa. 

— Jacob e speriat că va pluti rău când vine întunericul. 

După care alese din cutia cu creioane un nou instrument. 

— Jacob o să plutească atunci când răsună clopotul. 

Când se opri din lucru și privi portretul neterminat, trăsăturile 
sale tragice deveniră minunate, fiindcă privea cu o afecțiune 
puternică. 

— N-am văzut niciodată unde răsună clopotul, iar oceanul îl 
mută și-l mută, așa că locul în care răsună clopotul este acum în 
altă parte. 

Tristeţea îi copleși chipul, dar umbra de afecţiune nu dispăru 
complet. 

Un timp, Jacob își mestecă buza inferioară. 

Când începu să lucreze cu creionul cel nou, spuse: 

— lar întunericul o să vină cu întunericul. 

— Ce vrei să spui, Jacob? Cum adică întunericul o să vină cu 
întunericul? 

El se uită la fereastra acoperită de zăpadă. 

— Și când n-o să mai fie lumină, o să vină întunericul. Poate. 
Poate că și întunericul o să vină. 

— Când n-o să mai fie lumină - asta înseamnă diseară? 

Jacob dădu din cap. 

— Poate diseară. 


VP - 121 


— Și celălalt întuneric care vine împreună cu noaptea... Jacob, 
vrei să spui moartea? 

El își scoase din nou limba între dinţi. După ce roti creionul 
între degete, ca să-l apuce mai bine, se apucă din nou să 
lucreze la portretul lui. 

Mă întrebam dacă fusesem prea direct când folosisem 
cuvântul „moarte”. Poate că Jacob se exprima indirect nu din 
cauză că așa funcţiona mintea sa, ci pentru că îl tulbura să 
discute prea direct despre anumite subiecte. 

După un timp, Jacob zise: 

— El mă vrea mort. 


VP - 122 


CAPITOLUL 21 


Jacob strecură, cu grafitul, dragoste în ochii femeii. 

Ca unul care n-are niciun talent cu excepţia magiei la tigaie și 
grătar, priveam cu respect cum Jacob crea femeia din memorie, 
cum făcea să fie real pe hârtie ceea ce avea în minte și ceea ce 
pierduse în mod evident, exceptând ceea ce îi rămăsese 
mulțumită artei sale. 

L-am lăsat să continue, dar văzând că nu mai scoate niciun 
cuvânt, am întrebat: 

— Jacob, cine te vrea mort? 

— N-a-fost-niciodată. 

— Ajută-mă să înţeleg. 

— N-a-fost-niciodată a venit odată să vadă, iar Jacob era plin 
de întuneric și N-a-fost-niciodată a zis: „Lasă-l să moară”. 

— A venit aici, în camera asta? 

Jacob clătină din cap. 

— N-a-fost-niciodată a venit cu mult timp în urmă, înainte de 
ocean, de clopot și de plecatul plutind. 

— De ce îi spui N-a-fost-niciodată? 

— E numele lui. 

— Trebuie să aibă alt nume. 

— Nu. El e N-a-fost-niciodată și nouă nu ne pasă. 

— N-am mai auzit până acum de cineva numit N-a-fost- 
niciodată. 

— N-am mai auzit până acum de cineva numit Odd Thomas, 
zise Jacob. 

— Bine. Ai dreptate. 

Jacob folosi un cuţitaș ca să ascută vârful creionului. 

În timp ce-l priveam, îmi doream să-mi transform mintea 
obtuză într-una mai pătrunzătoare. Dacă aș fi înțeles ceva în 
legătură cu schema metaforelor simple în care vorbea Jacob, aș 
fi putut să descifrez codul discuţiei. 

Făcusem ceva progrese descoperind că atunci când spusese 
„întunericul vine odată cu întunericul” voise să spună că 
moartea avea să vină în seara aceasta sau într-una dintre 
nopțile următoare. 


VP - 123 


Deși abilitatea de a desena îl făcea un tip deosebit, această 
abilitate era manifestarea talentului său aparte. Jacob nu era 
clarvăzător. Avertismentul său că moartea se apropia nu era un 
presentiment. 

Văzuse ceva, auzise ceva, știa ceva ce eu nu văzusem, nu 
auzisem, nu știusem. Convingerea sa că moartea dădea târcoale 
se baza pe dovezi serioase, nu pe o percepere supranaturală. 

După ce lemnul creionului fusese tăiat, Jacob puse jos 
cuțitașul și folosi o foaie de glaspapir pentru a ascuţi vârful 
minei de grafit. 

În timp ce meditam la ghicitoarea care era Jacob, priveam 
prin fereastră zăpada care cădea mai deasă și mai iute decât 
până atunci, atât de deasă, încât ai fi putut să te sufoci 
încercând să respiri, pentru că plămânii ţi s-ar fi umplut cu 
zăpadă. 

— Jacob e prost, dar nu idiot, zise el. 

Când mi-am întors atenţia către el, am descoperit că mă 
privea, pentru prima dată. 

— Trebuie să mai existe un Jacob, am spus eu, pentru că nu 
văd niciun prost pe aici. 

Imediat, Jacob își îndreptă privirea spre creion. Puse jos foaia 
de glaspapir și spuse cu glas diferit, cântat: 

— Prost ca un pion călcat de camion. 

— Proștii nu desenează ca Michelangelo. 

— Prost ca un voiajor strivit de-un compresor. 

— Repeţi ceva ce-ai auzit, nu-i așa? 

— Prost ca o mogâldeață cu nasul vârât în poponeaţă. 

— Nu mai spune, i-am spus eu cu blândeţe. Da? Nu mai spune 
așa ceva. 

— Există încă multe. 

— Nu vreau să le aud. Mă doare să aud așa ceva. 

Jacob păru surprins. 

— De ce te doare? 

— Pentru că îmi placi, Jake. Cred că ești deosebit. 

Jacob rămase tăcut. Mâinile îi tremurau, iar creionul zăngănea 
lovind masa. Se uită la mine, cu o vulnerabilitate în ochi de ţi se 
rupea sufletul. Se uită, timid, în altă parte. 

— Cine ţi-a spus asemenea lucruri? l-am întrebat eu. 

— Știi și tu. Copiii. 

— Copiii de aici, de la Saint Bart? 


VP - 124 


— Nu. Copiii de dinainte de ocean, de clopot și de plecatul 
plutind. 

În lumea asta în care prea mulţi vor să vadă doar lumina 
vizibilă, și nu se străduiesc niciodată să vadă Lumina Invizibila, 
avem un întuneric zilnic care-i noaptea și întâlnim din când în 
când un alt întuneric, care-i moartea, moartea celor pe care-i 
iubim, dar există un al treilea și mai constant întuneric care e cu 
noi în fiecare zi, în orice oră a fiecărei zile, iar acesta este 
întunericul minţii, meschinăria, josnicia și ura, pe care le-am 
invitat înăuntrul nostru și pe care le plătim cu dobândă 
generoasă. 

— Înainte de ocean, de clopot și de plecat plutind, repetă 
Jacob. 

— Copiii aceia erau invidioși, Jake, pentru că puteai să faci 
anumite lucruri mai bine decât ce puteau face ei. 

— Nu Jacob. 

— Ba da. 

— Ce pot face eu mai bine? întrebă el, cu glas plin de îndoială. 

— Să desenezi. Ei puteau să facă tot felul de lucruri, dar 
niciunul atât de bine cum desenai tu. Deci erau invidioși și te 
porecleau în toate felurile și își băteau joc de tine, ca să se 
simtă mai bine. 

Jacob se uită la mâinile sale până când tremuratul acestora 
încetă, până când creionul rămase ţeapăn. Apoi continuă să 
lucreze la portret. 

Rezistenţa lui nu era rezistenţa unui prost, ci a unui miel care 
poate să-și amintească, dar care nu poate să fie furios sau să se 
lase copleșit de amărăciunea care sfărâmă sufletul. 

— Nu-i idiot, zise el. Jacob știe ce a văzut. 

Am așteptat, apoi am întrebat: 

— Jake, ce ai văzut? 

— Pe ei. 

— Pe cine? 

— Nu m-am speriat de ei. 

— De cine? 

— De ei și de N-a-fost-niciodată. Nu m-am speriat de ei. Jacob 
e speriat doar că o să plutească greșit când vine întunericul. N- 
am văzut niciodată de unde răsună clopotul, n-am fost acolo 
când a răsunat clopotul, iar oceanul îl mută, îl mută 
întotdeauna, așa că locul în care răsună clopotul e unul nou. 


VP - 125 


Ajunseserăm de unde am plecat. De fapt, mă simțeam ca și 
cum m-aș fi învârtit prea mult. 

Ceasul meu de mână arăta ora 10:16. 

Voiam să mă învârtesc și mai mult, în speranţa că aveam să 
mă limpezesc la minte, în loc să mă ameţesc. 

Uneori limpezimea coboară asupra ta când te aștepți mai 
puţin: ca pe vremea când eu și un chiropractician japonez 
zâmbitor, care era și vânzător de plante medicinale, atârnam 
unul lângă celălalt, legaţi cu o funie, de un cârlig dintr-o hală 
pentru carne. 

Niște tipi dificili, fără pic de respect pentru medicina 
alternativă sau viața omenească, intenționau să se întoarcă în 
hala de carne ca să ne tortureze, pentru a obţine informaţiile pe 
care le doreau. Nu căutau formula cea mai eficientă de 
tratament cu plante medicinale pentru vindecarea picioarelor 
atleţilor sau ceva de genul ăsta. Voiau să smulgă de la noi 
informaţii privind locul în care se găsea o sumă mare de bani. 

Situaţia noastră era și mai groaznică datorită faptului că 
indivizii cei dificili greșiseră: noi nu aveam informația pe care o 
doreau. După ore în care ne-ar fi torturat, ar fi obţinut ca 
răsplată pentru eforturile lor doar plăcerea de a ne fi auzit 
țipând, lucru care li s-ar fi părut în regulă dacă ar fi avut și o 
ladă de bere și niște cartofi prăjiţi. 

Chiropracticianul vânzător de plante medicinale știa doar vreo 
patruzeci și șapte de cuvinte în engleză, iar eu știam doar două 
cuvinte în japoneză pe care să mi le pot aminti sub presiune. Cu 
toate că aveam toate motivele să fugim înainte ca indivizii care 
ne luaseră prizonieri să se întoarcă aducând cu ei o grămadă de 
clești, o lampă de sudură, un bold pentru vite, un CD cu 
formaţia Village People cântând muzică de Wagner și alte 
instrumente diabolice, nu cred că puteam să ne înțelegem cu 
succes, din moment ce cele două cuvinte japoneze ale mele 
erau sushi și sake. 

Timp de o jumătate de oră, relaţia noastră a fost marcată de 
frustrarea mea clocotitoare și de răbdarea sa de nezdruncinat. 
Spre surpriza mea, japonezul reuși să mă facă să înțeleg - 
folosind o serie de expresii ale feţei și opt cuvinte între care 
erau incluse spaghetti, linguini, Houdini şi abil - că, pe lângă 
chiropractician și vânzător de ierburi medicinale, fusese și 


VP - 126 


contorsionist care dăduse în tinereţe spectacole în cluburi de 
noapte. 

Nu era la fel de mlădios ca în tinereţe, dar, cu ajutorul meu, 
reuși să folosească diferite părţi ale trupului meu ca trepte ca să 
se șerpuiască cu spatele în sus, până la cârligul de care 
atârnam, unde rosese un nod al funiei și se eliberase, apoi mă 
eliberase și pe mine. 

Am păstrat legătura. Din când în când îmi trimite poze din 
Tokio, cele mai multe cu copiii săi. lar eu îi trimit cutiuţe cu 
curmale uscate de California, acoperite cu ciocolată, pe care le 
adoră. 

Acum, stând la masă în faţa lui Jacob, mi-am imaginat că dacă 
aș da dovadă măcar de jumătate din răbdarea 
chiropracticianului zâmbitor vânzător de plante medicinale și 
contorsionist, dacă m-aș gândi că eram pentru prietenul meu 
japonez la fel de neînțeles pe cât mi se pare mie Jacob, aș putea 
în timp nu numai să rezolv enigma înţelesului conversaţiei 
încâlcite a lui Jacob, dar și să aflu de la el lucrul pe care părea 
să-l știe, amănuntul vital care avea să mă ajute să pricep ce 
teroare se apropia iute de mânăstirea St. Bartholomew. 

Din nefericire, Jacob nu mai vorbea. Când mă așezasem la 
masă, rămăsese mut. Acum era mut la puterea a zecea. Unor 
oameni le place să se audă vorbind, dar mie îmi place să mă 
aud tăcând. După cinci minute, mă satur de sunetul vocii mele. 

Cu toate că Jacob stătea în ticăitul timpului ce leagă trecutul 
de viitor, își îndreptase mintea înapoi, spre altă zi, de dinainte 
de ocean, de clopot și de plecatul plutind, indiferent ce vor fi 
însemnând acestea. 

În loc să-mi pierd vremea ciugulindu-l până când ciocul meu 
avea să se tocească, m-am ridicat în picioare și am spus: 

— O să mă întorc în după-amiaza asta, Jacob. 

Dacă aștepta cu nerăbdare plăcerea tovărășiei mele, atunci 
reuși să-și ascundă încântarea foarte bine. 

Am privit portretele înrămate de pe pereţi și am zis: 

— E mama ta, nu-i așa? 

Nici măcar această întrebare nu-i provocă o reacţie. Jacob o 
readucea la viaţă scrupulos pe femeia aceea, cu puterea 
creionului său. 


VP - 127 


CAPITOLUL 22 


Sora Miriam era de serviciu în postul de lucru al asistentelor, 
din colțul de nord-vest al celui de al doilea etaj. 

Dacă sora Miriam și-ar apuca buza inferioară cu două degete 
și ar trage-o în jos, scoțându-i la iveală suprafaţa interioară de 
culoare roz, aţi vedea un tatuaj cu cerneală albastră, Deo 
gracias, adică echivalentul în latină al expresiei „Slavă 
Domnului”. 

Aceasta nu-i o declaraţie de credinţă cerută călugărițelor. 
Dacă ar fi, atunci e posibil ca lumea să aibă și mai puţine 
călugărițe decât are acum. 

Cu mult înainte de a se gândi la viaţa din mânăstire, sora 
Miriam fusese asistent social în Los Angeles, o angajată a 
guvernului federal. Lucra cu adolescente din familii nevoiașe și 
se străduia să le salveze de viaţa în bande și de alte grozăvenii. 

Majoritatea acestor lucruri le știu de la sora Angela, maica 
superioară, pentru că sora Miriam nu se laudă cu așa ceva. 

Ca să provoace o fată pe nume Jalissa, una inteligentă, de 
paisprezece ani, cu mari posibilităţi, dar care o luase pe calea 
bandelor și era gata să primească tatuajul de însemn al uneia 
dintre ele, Miriam îi spusese „Fato, ce să fac ca să te gândești că 
ești pe cale să dai o viață întreagă pentru una schiloadă? ți 
spun lucruri logice, dar pentru tine nu contează. Plâng pentru 
tine, iar chestia asta te amuză. Trebuie să sângerez ca să-ţi 
atrag atenţia?” 

Apoi îi propusese un târg: dacă Jalissa îi va promite că va sta 
departe, timp de treizeci de zile, de prietenii ei care făceau 
parte dintr-o bandă sau care se învârteau în mediul bandelor, și 
dacă în ziua următoare nu-și va face tatuajul bandei, așa cum 
intenţiona, atunci Miriam avea să se ţină de cuvânt, avea să-și 
tatueze pe buza interioară ceea ce ea numea „un simbol al 
bandei mele”. 

Un auditoriu alcătuit din douăsprezece fete aflate în pericol 
social, printre care se afla și Jalissa, se strânsese să privească, 
să se înfioare și să se agite în timp ce specialistul în tatuaje 
lucra de zor cu acul. 


VP - 128 


Miriam refuzase anestezie locală. Alesese țesutul moale al 
buzei inferioare pentru că fetele aveau să fie impresionate. 
Miriam sângerase. Îi dăduseră lacrimile, dar nu scosese niciun 
sunet care să-i arate durerea. 

Acest nivel de implicare și căile inventive prin care și-o 
exprima făcuseră din Miriam un consilier eficient. După ani, 
Jalissa își luase două licențe și ajunsese director în industria 
hotelieră. 

Miriam salvase multe alte fete de viaţa de delicte, mizerie și 
depravare. Te puteai aștepta ca într-o zi să devină subiectul 
unui film, cu Halle Berry în rolul principal. 

În loc de asta, un părinte se plânsese de elementul religios ce 
făcea parte din strategia de consultanţă a lui Miriam. Ca angajat 
guvernamental, a fost dată în judecată de o organizaţie de 
juriști activiști, care folosise ca motiv separarea bisericii de stat. 
Activiștii voiau să rupă referințele religioase de activitatea ei de 
consilier și au insistat ca acel Deo gracias să fie acoperit cu alt 
tatuaj sau eliminat. Indivizii credeau că în intimitatea ședințelor 
de consiliere, Miriam avea să-și lase buza în jos și avea să 
corupă un număr incredibil de fete tinere. 

Dacă vă închipuiţi că judecătorul avea să râdă auzind de un 
asemenea caz, atunci vă înșelaţi, așa cum v-aţi înșelat în 
privința filmului cu Halle Berry. Tribunalul a fost de partea 
activiștilor. 

De obicei, angajaţii guvernului nu sunt ușor de concediat. 
Sindicatele lor luptă cu ferocitate ca să salveze slujba unui 
funcţionar alcoolic care se arată la serviciu doar trei zile pe 
săptămână, iar atunci își petrece o treime din ziua de muncă 
într-o cabină de toaletă, sorbind dintr-o sticlă sau vomitând. 

Miriam stânjenea sindicatul ei și primise doar un sprijin de 
faţadă. În cele din urmă, Miriam acceptase o compensație 
modestă și fusese concediată. 

În anii următori avusese slujbe mai puţin satisfăcătoare, 
înainte să audă chemarea vieții pe care o ducea acum. 

Stătea dincolo de masa din punctul de lucru al asistentelor, 
revăzând liste de inventar, își ridică privirea când m-am apropiat 
și spuse: 

— lată-l pe tânărul domn Thomas, în obișnuita-i mantie de 
mister. 


VP - 129 


Spre deosebire de sora Angela, abatele Bernard și fratele 
Knuckles, sora Miriam nu știe de darul meu aparte. Însă cheia 
mea universală și privilegiile mele o intrigă, și călugăriţa pare să 
intuiască ceva despre adevărata mea natură. 

— Soră Miriam, mi-e teamă că dumneavoastră confundați 
starea mea permanentă de zăpăceală cu un aer misterios. 

Dacă o să facă un film despre ea, producătorii ar fi mai 
aproape de adevăr dacă rolul i-ar fi dat lui Queen Latifah, nu lui 
Halle Berry. Sora Miriam are dimensiunile și prestanța regească 
a lui Latifah - și, probabil, mai multă charismă decât actrița. 

Mă privește întotdeauna cu interes prietenos, dar cu ochi 
sfredelitori, ca și cum ar ști că sunt însoţit de ceva bizar, chiar 
dacă nu-i ceva teribil de răutăcios. 

— Thomas e un nume englezesc, dar în familia ta trebuie să 
existe sânge irlandez, având în vedere cum torni gogoși, de 
parcă ai unge chifle cu unt încălzit. 

— Mi-e teamă că n-am pic de sânge irlandez. Deși, dacă mi-aţi 
cunoaște familia, aţi fi de acord ca descind din sânge ciudat. 

— Dragule, vezi cumva o călugăriţă uimită? 

— Nu, soră. Nu păreţi defel uimită. Pot să vă întreb ceva 
despre Jacob, cel din camera 14? 

— Femeia pe care o desenează e mama lui. 

Uneori, sora Miriam pare a avea oarecare puteri 
parapsihologice. 

— Mama sa. Mi-am închipuit. Când a murit? 

— Cu doisprezece ani în urmă, de cancer, pe când Jacob avea 
treisprezece ani. Băiatul era foarte apropiat de ea. Femeia pare 
să fi fost o persoană iubitoare și devotată. 

— Ce-i cu tatăl lui? 

Figura neagră, dolofană, se întristă. 

— Nu cred că a fost în casa aia nici măcar în poză. Mama nu 
s-a măritat niciodată. Inainte de moartea ei, a aranjat ca Jacob 
să fie îngrijit într-o altă instituţie a bisericii. Când noi ne-am 
început activitatea, băiatul a fost transferat aici. 

— Am discutat un timp cu el, dar nu-i ușor de urmărit. 

De data asta am avut în faţa mea o figură surprinsă, 
înconjurată de văl. 

— Dragule, Jacob a vorbit cu tine? 

— E un lucru neobișnuit? am întrebat eu. 


VP - 130 


— Nu discută cu majoritatea oamenilor. E foarte timid. Eu am 
reușit să-l scot din găoacea lui... 

Călugăriţa se aplecă peste masă, spre mine, căutând să mă 
privească în ochi, ca și cum ar fi văzut înotând prin aceștia un 
secret rușinos, pe care spera să-l pescuiască. 

— N-ar trebui să fiu surprinsă că a discutat cu tine. N-ar trebui 
să fiu deloc surprinsă. Tu ai ceva care-i face pe toţi să se 
deschidă în faţa ta, nu-i așa, dragule? 

— Poate asta se întâmplă din cauză că-s un bun ascultător, 
am zis eu. 

— Nu, replică ea. Nu, nu-i asta. Nu că n-ai fi un bun ascultător, 
dragule, ești un ascultător excepţional de bun. 

— Mulţumesc, soră. 

— Ai văzut vreodată un prigor pe o pajiște, cu capul plecat 
într-o parte, ascultând cum se mișcă viermii în tăcere sub iarbă? 
Dacă ai sta alături de prigor, tu ai găsi viermii primul, de fiecare 
dată. 

— Ce imagine! O s-o pun în aplicare, când o să vină 
primăvara. Oricum, conversaţia lui Jacob e foarte enigmatică. 
Tot vorbește de o zi în care nu i s-a permis să se ducă în ocean, 
dar, citez, „ei s-au dus și a răsunat clopotul”. 

— „N-am văzut niciodată unde a răsunat clopotul”, cită și sora 
Miriam. lar oceanul se mișcă, deci locul în care a răsunat 
clopotul s-a dus în altă parte. 

— Ştiţi ce înseamnă asta? am întrebat-o eu. 

— Cenușa mamei sale a fost aruncată în mare. Organizatorii 
au tras un clopot când au împrăștiat cenușa, iar lui Jacob i s-a 
povestit despre asta. 

Am auzit vocea tânărului, în amintirea mea: „Jacob e speriat 
că o să plutească greșit când o să vină întunericul”. 

— Aha, am spus eu, simţindu-mă un pic precum Sherlock. E 
îngrijorat din cauză că nu cunoaște locul în care a fost 
împrăștiată cenușa mamei sale, și știe că oceanul se mișcă fără 
încetare, așa că-i e teamă că după ce moare nu va fi în stare s-o 
regăsească. 

— Sărmanul băiat! l-am spus de o mie de ori că mama lui e în 
cer, că vor fi împreună cândva, dar imaginea din mintea lui - 
cea în care ea pleacă plutind pe mare - e prea puternică pentru 
a o putea înlocui. 


VP - 131 


Voiam să mă întorc în camera 14 și să-l îmbrăţișez pe Jacob. 
Nu poți să repari lucrurile cu o îmbrăţișare, dar nici nu le poți 
strica mai rău. 

— Cine-i N-a-fost-niciodată? am întrebat eu. Lui Jacob îi e frică 
de N-a-fost-niciodată. 

Sora Miriam se încruntă. 

— Nu l-am auzit folosind numele acesta. N-a-fost-niciodată? 

— Jacob spunea că era plin de negru... 

— De negru? 

— Nu știu ce-a vrut să spună. A zis că era plin de întuneric și 
că N-a-fost-niciodată a venit și a zis „Lasă-l să moară”. Asta a 
fost cu mult timp în urmă, „înainte de ocean, de clopot și de 
plecatul plutind”. 

— Înainte de moartea mamei sale, interpretă călugăriţa. 

— Da. E corect. Dar lui Jacob îi este încă frică de N-a-fost 
niciodată. 

Călugăriţa îmi aruncă din nou privirea aceea sfredelitoare, ca 
și cum ar fi sperat că va reuși să-mi găurească norul de mister, 
făcându-l să pocnească de parcă ar fi fost un balon. 

— Dragule, de ce te interesează atât de mult Jacob? 

Nu puteam să-i povestesc că fata pe care o pierdusem, că 
Stormy a mea, luase legătura cu mine din Cealaltă Parte și că- 
mi transmisese prin intermediul lui Justine - o altă fată drăguță 
și pierdută - că Jacob deține informaţii referitoare la sursa 
violenţelor care se vor abate curând asupra școlii, poate chiar 
înainte să răsară din nou zorii. 

Da, sigur, aș fi putut să-i spun, dar nu voiam să risc să mă 
apuce de buza inferioară și s-o tragă în jos, ca să vadă dacă pe 
partea ei interioară nu era tatuat cuvântul /unatic. 

Ca urmare, am zis: 

— Din cauza artei sale. A portretelor de pe pereți. Mi-am 
închipuit că puteau fi portretele mamei sale. Desenul e plin de 
iubire. M-am întrebat cum e să-ţi iubești mama atât de mult. 

— Ce lucru ciudat ai spus! 

— Oare? 

— Dragule, nu-ţi iubeşti mama? 

— Cred că da. Un soi de dragoste dură, tăioasă, spinoasă, 
care-i mai mult milă decât orice altceva. 

Stăteam rezemat de masă, iar călugărița îmi luă una din 
mâini între palmele ei și o strânse cu blândețe. 


VP - 132 


— Dragule, și eu sunt o bună ascultătoare. Vrei să stai jos, 
alături de mine și să-mi vorbești? 

Am clătinat din cap. 

— Mama mea nu mă iubea nici pe mine, nici pe altcineva, nu 
credea în dragoste. Îi era teamă de dragoste, de obligaţiile care 
provin din aceasta. Avea nevoie doar de ea însăși, de 
admiratoarea din oglindă. Asta-i toată povestea. N-am de ce să 
stau jos ca să povestesc. 

Adevărul este că mama mea este ca o casă a ororilor, are un 
spirit atât de deformat și reprezintă o mlaștină psihologică atât 
de vastă, încât aș fi putut discuta cu sora Miriam despre ea, fără 
să facem pauză, până la echinocțiul de primăvară. 

Dar dimineaţa era pe sfârșite, în camera de recreere erau 
șapte bodachi, prin furtună se plimbau cimitire vii, moartea 
deschisese ușa unei sănii și mă invita la o călătorie pe pârtia de 
bob, așa că n-aveam timp să-mi pun costumul de victimă și să 
istorisesc povestea jalnică a copilăriei mele amarnice. Nu aveam 
nici timp, nici chef. 

— Să știi că eu sunt întotdeauna aici, spuse sora Miriam. 
Gândește-te la mine ca la o Oprah care a făcut legământul 
sărăciei. Oricând ai chef să-ți golești sufletul, mă găsești aici. Și 
nu va fi nevoie să-ţi înfrânezi emoţiile în timpul pauzelor pentru 
publicitate. 

Am zâmbit și am zis: 

— Faceţi cinste profesiei de călugăriță. 

— lar tu rămâi încă învăluit în norii misterului, replică ea. 

Când m-am întors să plec din postul de lucru al asistentelor, 
atenția îmi fu atrasă de o mișcare la celălalt capăt al holului. O 
siluetă cu glugă stătea în ușa scării, de unde se părea că mă 
privise cât timp discutasem cu sora Miriam. Dându-și seama că 
fusese văzut, individul se retrase, lăsând ușa să se închidă. 

Gluga ascunsese figura, sau cel puţin asta am încercat eu să- 
mi spun. Deși eram înclinat să cred că privitorul fusese fratele 
Leopold, novicele suspect cu figură nevinovată din lowa, eram 
aproape sigur ca rasa fusese neagră, nu cenușie. 

M-am grăbit către capătul coridorului, am intrat în casa scării 
și mi-am ţinut răsuflarea. Nu se auzea niciun sunet. 

Cu toate că etajul trei al mănăstirii era o zonă interzisă pentru 
mine și pentru oricine altcineva, cu excepţia surorilor, am urcat 


VP - 133 


până pe palier și am privit în sus, către ultima porţiune a scării. 
Era pustie. 

Nu mă ameninţa nicio primejdie iminentă, dar inima îmi bătea 
nebunește. Gura mi se uscase. Ceafa îmi era scăldată de-o 
sudoare rece. 

Încercam încă să mă conving că gluga ascunsese o faţă, dar 
nu reușeam. 

Am coborât sărind câte două trepte deodată, dorindu-mi să 
nu fi fost în șosete, care alunecau pe piatră, și am ajuns la 
parter. Am deschis ușa scării, m-am uitat afară și n-am văzut pe 
nimeni. 

Un hol lung se întindea prin vechea abație. Un al doilea 
coridor îl intersecta pe primul chiar în mijloc, dar din locul în 
care mă aflam nu puteam să-l văd. Jos se aflau catacombele Kit 
Kat, garajul, instalaţiile electrice, camera mașinilor și depozitele. 
Mi-ar fi trebuit o grămadă de timp ca să cercetez toate spaţiile 
acelea. 

Însă, indiferent cât de mult și de atent aș fi cercetat, mă 
îndoiesc că aș fi găsit un călugăr care se ascundea. lar dacă aș fi 
găsit fantoma, probabil că mi-aș fi dorit să nu mă fi dus să-l 
caut. 

Când stătuse în ușa deschisă a scării, lumina din tavan bătuse 
direct asupra lui. Glugile de la rasele călugărilor nu sunt la fel de 
spectaculoase ca  glugile sutanelor medievale. Stofa nu 
acoperea fruntea suficient ca să arunce o umbră ce ascundea 
identitatea, mai ales atunci când lumina cădea direct de 
deasupra. 

Silueta din casa scării fusese fără faţă. Chiar mai rău de atât. 
Lumina care pătrundea în glugă nu găsise acolo nimic în care să 
se reflecte, găsise doar un gol negru, înfiorător. 


VP - 134 


CAPITOLUL 23 


Reacția mea imediată după ce văzusem Moartea însăși a fost 
să caut ceva de mâncare. 

Sărisem peste micul dejun. Dacă Moartea avea să mă ia 
înainte să fi avut parte de ceva gustos la masă, aveam să fiu 
foarte, foarte supărat pe mine însumi. 

In plus, nu funcţionez ca lumea când am stomacul gol. 
Probabil că gândirea îmi este întunecată de scăderea nivelului 
zahărului din sânge. Dacă mi-aș fi mâncat micul dejun, probabil 
că spusele lui Jacob mi s-ar fi părut mai logice. 

Bucătăria mănăstirii este mare și concepută ca pentru o 
instituţie. Cu toate acestea, este un spaţiu plăcut, în mare parte 
pentru că-i întotdeauna saturat de arome de-ţi lasă gura apă. 

Când am intrat, aerul mustea de scorțișoară, zahăr brun, felii 
de porc fripte amestecate cu mere tăiate felii și o grămadă de 
alte arome delicioase care făcură să mi se înmoaie genunchii. 

Cele opt surori din compartimentul culinar, toate cu fețe 
lucitoare și zâmbitoare, câteva mânijite cu făină pe obraji, unele 
cu mânecile rasei suflecate, toate purtând șorțuri albastre peste 
veșmintele lor albe, erau ocupate cu mai multe sarcini simultan. 
Două cântau, iar vocile lor scoteau una dintre cele mai 
fermecătoare melodii. 

Mă simţeam de parcă aș fi pătruns într-un film vechi, iar Julie 
Andrews, în rol de călugăriță, urma să apară în încăpere, 
cântându-i unui șoricel drăguţ căţărat pe dosul palmei sale. 

Când am întrebat-o pe sora Regina Marie dacă pot să-mi fac 
un sandviș, ea insistă să mi-l pregătească ea însăși. Ținând 
cuțitul cu o dexteritate și cu o plăcere aproape incredibile la o 
călugărită, tăie două felii dintr-o pâine dolofană, extrase o 
grămadă de felii subţiri dintr-o friptură rece de vită, unse o felie 
de pâine cu muștar și pe cealaltă cu maioneză. Asamblă carnea 
de vită, brânză elveţiană, lăptucă, tomată, măsline tocate și 
pâinea într-o minunăţie ce se clătina, le turti cu o mână, le tăie 
în patru, le puse pe o farfurie, adăugă o murătură și mi-o oferi, 
toate acestea în timpul care-mi trebuise ca să mă spăl pe mâini 
în chiuveta pentru spălat vasele. 


VP - 135 


Bucătăria oferea scaune ici-colo, la o masă, unde puteai să 
bei o ceașcă de cafea sau să mănânci fără să stai în picioare. 
Am căutat un scaun - și am nimerit peste Rodion Romanovici. 

Rusul ca un urs lucra la o masă lungă pe care se găseau zece 
blaturi de prăjituri, în tăvi lungi. Le glazura. 

Lângă el, pe tăblia de granit, se găsea volumul despre 
otrăvuri și otrăvitori celebri din istorie. Am remarcat un semn de 
carte introdus pe la pagina cincizeci. 

Când mă văzu, rusul se încruntă și-mi arătă un scaun de lângă 
el. 

Pentru că-s un tip amabil și evit să insult pe cineva, mi-e greu 
să refuz o invitaţie, chiar dacă aceasta vine din partea unui rus, 
potenţial asasin și prea curios în privința motivelor pentru care 
sunt oaspete al abației. 

— Cum merge cu revitalizarea ta spirituală? mă întrebă 
Romanovici. 

— Încet, dar sigur. 

— Domnule Thomas, având în vedere că aici, în Sierra, nu 
avem cactuși, în ce-o să tragi? 

— Domnule, nu toți grataragii meditează în focul armelor, am 
răspuns eu, apoi am mușcat din sandviș; era fabulos. Unii 
preferă ciomegele. 

Având atenţia îndreptată spre glazurarea primei dintre cele 
zece prăjituri, rusul îmi zise: 

— Eu găsesc că gătitul calmează mintea și o îndeamnă spre 
contemplare. 

— Deci aţi făcut și prăjiturile, nu numai glazurarea? 

— Corect. Aceasta e cea mai bună rețetă a mea... prăjitură cu 
portocale și migdale, cu glazură de ciocolată amăruie. 

— Pare delicios. Câţi oameni aţi omorât până acum cu ea? 

— Domnule Thomas, am pierdut de mult timp socoteala. Dar 
au murit cu toții fericiți. 

Sora Regina Marie îmi aduse un pahar cu coca-cola, eu i-am 
mulțumit, iar ea mi-a spus că a adăugat doi stropi de vanilie în 
coca-cola, pentru că știa că o preferam astfel. 

După ce sora plecă, Romanovici zise: 

— Ești simpatizat de toată lumea. 

— Nu-i chiar așa, domnule. Acestea sunt călugărițe. Trebuie 
să fie amabile cu oricine. 


VP - 136 


Sprâncenele lui Romanovici păreau să includă un mecanism 
hidraulic care le permitea să se coboare tot mai mult peste ochii 
săi înfundaţi în orbite, atunci când starea sa de spirit se 
întuneca. 

— De obicei sunt bănuitor în privinţa oamenilor pe care-i 
place toată lumea. 

— Pe lângă faptul că sunteţi o figură impozantă, sunteţi și 
surprinzător de solemn pentru un hoosier. 

— Eu sunt rus prin naștere. lar noi suntem uneori solemni. 

— Am uitat că sunteți de origine rusă. Aţi pierdut atât de mult 
din accentul dumneavoastră, încât oamenii ar putea să creadă 
că sunteţi din Jamaica. 

— S-ar putea să fii surprins, dar n-am fost confundat niciodată 
cu cineva din Jamaica. 

Rusul termină de glazurat prima prăjitură, o împinse deoparte 
și trase altă tavă în faţa sa. 

— Ştiţi ce-i un hoosier, nu-i așa? l-am întrebat eu. 

— Un hoosier este o persoană care-i de origine sau care 
locuiește în statul Indiana. 

— Pun pariu ca aceasta este definiţia - cuvânt cu cuvânt - din 
dicționar. 

Rusul nu spuse nimic. Doar se încruntă. 

— Din moment ce sunteţi rus de origine și nu locuiţi în acest 
moment în Indiana, pentru moment nu sunteți cu adevărat un 
hoosier. 

— Domnule Thomas, sunt un hoosier expatriat. Când o să mă 
reîntorc, după un timp, în Indianapolis, o să fiu din nou un 
hoosier complet și pe deplin. 

— Cine a fost cândva hoosier rămâne toată viaţa un hoosier. 

— Așa e. 

Murătura avea gust plăcut. M-am întrebat dacă Romanovici 
adăugase câteva picături de ceva letal saramurii din borcanul cu 
murături. Era, oricum, prea târziu. Am mușcat încă o dată din 
murătura cu mărar. 

— Indianapolis are un sistem robust de biblioteci publice, am 
zis eu. 

— Da, are. 

— Și are opt universităţi sau colegii cu biblioteci proprii. 

Fără să-și ridice privirea de pe prăjitură, Romanovici zise: 

— Domnule Thomas, ești încălțat doar cu șosete. 


VP - 137 


— Așa e mai ușor să spionezi oamenii. Cu toate bibliotecile 
acelea, trebuie să existe în Indianapolis o grămadă de slujbe de 
bibliotecari. 

— Competiţia pentru serviciile noastre e cu adevărat 
ucigătoare. Dacă ai fi purtat cizme de cauciuc cu fermoar și ai fi 
intrat prin încăperea de serviciu, din spatele mănăstirii, de lângă 
bucătărie, ai fi făcut mai puţină mizerie pe care s-o curețe 
maicile. 

— Domnule, îmi pare foarte rău că am făcut murdărie. Din 
păcate nu am fost atât de prevăzător încât să-mi aduc cizme de 
cauciuc cu fermoar. 

— Ce ciudat! Imi lăsaseși impresia unui tânăr care este de 
obicei pregătit pentru orice. 

— Nu chiar, domnule. In majoritatea cazurilor mă adaptez 
împrejurărilor. În care dintre aceste multe biblioteci din 
Indianapolis lucraţi? 

— În Biblioteca statului Indiana, din faţa Capitoliului, aflată pe 
North Senate Avenue, la numărul 140. Clădirea găzduiește 
peste treizeci și patru de mii de volume despre Indiana sau 
scrise de autori din Indiana. Biblioteca și Departamentul 
genealogic sunt deschise de luni până vineri, de la ora 8 până la 
16:30, iar sâmbăta de la 8:30 la 16. Duminica e închisă, ca și în 
timpul sărbătorilor statale și federale. Se poate face turul 
bibliotecii, prin cereri făcute anterior. 

— Domnule, tot ce-ați spus este perfect adevărat. 

— Bineînţeles. 

— A treia sâmbătă din mai, la Shelby County Fairgrounds... 
cred că-i momentul cel mai emoţionant al anului, în Indiana. Nu 
sunteți de aceeași părere, domnule? _ 

— Nu, nu sunt de aceeași părere. In a treia sâmbătă din mai 
are loc Festivalul de Țambal Shelby County Blue River. lar dacă 
tu consideri că interpreţii - locali sau naţionali - care oferă 
concerte la țambal reprezintă ceva emoţionant - în loc să 
consideri că-i ceva cel mult fermecător - atunci ești un tânăr 
mult mai ciudat decât am crezut până acum. 

Am tăcut un timp și mi-am terminat sandvișul. 

În timp ce-mi lingeam degetele, Rodion Romanovici întrebă: 

— Ştii ce este un țambal, domnule Thomas? 

— Un țambal este o ţiteră trapezoidală cu corzi de metal, care 
sunt lovite cu ciocănele. 


VP - 138 


Rusul păru amuzat, în ciuda expresiei sale dure. 

— Pun pariu că definiţia din dicţionar este identică. 

N-am spus nimic, doar mi-am lins restul degetelor. 

— Domnule Thomas, știi că într-un experiment cu un 
observator uman particulele subatomice se comportă diferit de 
modul în care se comportă atunci când experimentul are loc 
nesupravegheat și rezultatul este examinat după aceea? 

— Bineînţeles. Toată lumea știe asta. 

Rusul ridică o sprânceană stufoasă. 

— Toată lumea, zici tu. Atunci îți dai seama ce înseamnă asta. 

— Că măcar la nivel subatomic, omul poate modifica parţial 
realitatea. 

Romanovici îmi aruncă o privire pe care mi-ar fi plăcut s-o 
surprind într-o poză. 

— Dar ce legătură are asta cu prăjiturile? am întrebat eu. 

— Domnule Thomas, teoria cuantică ne spune că fiecare 
punct din univers este conectat intim cu fiecare alt punct, 
indiferent de distanţa aparentă. Într-un fel misterios, fiecare 
punct de pe o planetă dintr-o galaxie îndepărtată este la fel de 
apropiat de mine ca și tine. 

— Domnule, nu vreau să vă jignesc, dar nu mă simt atât de 
apropiat de dumneavoastră. 

— Asta înseamnă că informaţia - sau obiectele sau chiar 
oamenii - ar trebui să poată să se miște instantaneu între locul 
acesta și New York, sau chiar între locul acesta și planeta aceea 
dintr-o galaxie îndepărtată. 

— Și între locul acesta și Indiana? 

— Și asta. 

— Oho! 

— Încă nu putem să înţelegem structura cuantică a realităţii 
suficient de bine ca să săvârșim asemenea miracole. 

— Mulţi dintre noi nu-și pot imagina cum se programează un 
video-recorder, deci avem, probabil, un drum lung de străbătut 
până la chestia cu saltul instantaneu până în altă galaxie. 

Rusul termină de glazurat cea de-a doua prăjitură. 

— Teoria cuantică ne dă motive să credem că, la un nivel 
structural profund, fiecare punct din univers este, într-un 
oarecare mod inefabil, acelasi punct. Ai o pată de maioneză la 
colțul gurii. 

Am găsit-o cu un deget, am lins degetul. 


VP - 139 


— Mulţumesc, domnule. 

— Interconexiunea dintre toate punctele universului este atât 
de completă, încât dacă un stol imens de păsări și-ar lua zborul 
dintr-o mlaștină din Spania, deplasarea aerului provocată de 
aripile lor ar contribui la schimbarea vremii în Los Angeles. Da, 
domnule Thomas, și în Indiana. 

Am oftat și am spus: 

— Tot nu-mi pot imagina ce legătură are asta cu prăjitura. 

— Nici eu, zise Romanovici. Nu are legătură cu prăjitura, ci 
are legătură cu tine și cu mine. 

Am rămas uluit de afirmaţia sa. Când am privit în ochii săi 
indescifrabili, m-am simţit ca și cum aceștia mă despicau la 
nivel subatomic. 

Îngrijorat că eram mânijit și la celălalt colț al gurii, m-am șters 
cu un deget, dar n-am descoperit nici maioneză, nici muștar. 

— lar sunt în încurcătură, am spus eu. 

— Domnule Thomas, Dumnezeu te-a adus aici? 

Am ridicat din umeri. 

— Nu m-a împiedicat să vin aici. 

— Eu cred că Dumnezeu m-a adus aici, spuse Romanovici. 
Pentru mine e foarte important să știu dacă te-a adus aici 
Dumnezeu sau nu. 

— Sunt sigur că nu m-a adus Satana, l-am asigurat eu. Tipul 
care m-a adus aici cu mașina e un vechi prieten și n-are coarne. 

M-am ridicat de pe scaun, m-am întins pe lângă tăvile cu 
prăjituri și am înhăţat cartea pe care o luase rusul din bibliotecă. 

— Nu-i despre otrăvuri și otrăvitori celebri, am spus eu. 

Adevăratul titlu al cărţii nu mă liniștise - Arma asasinului: rolul 
pumnalelor, cuțitelor și stiletelor în moartea regilor și clericilor. 

— Sunt interesat de o largă gamă de lucruri din istorie, spuse 
Romanovici. 

Culoarea legăturii cărții părea să fie identică celei a cărţii pe 
care o ţinuse în mână în bibliotecă. Nu mă îndoiam că era 
același volum. 

— Vrei o prăjitură? mă întrebă rusul. 

Am pus cartea jos și i-am răspuns: 

— Poate mai târziu. 

— Mai târziu n-o să mai rămână nimic. Tuturor le place 
prăjitura mea cu migdale și portocale. 


VP - 140 


— Migdalele îmi produc urticarie, am pretins eu și mi-am 
amintit să o anunţ pe sora Angela despre această minciună, ca 
să-i dovedesc că în ciuda a ceea ce credea ea, puteam să fiu un 
mincinos abject la fel ca alții. 

Am dus paharul gol și farfuria la chiuveta principală, apoi am 
început să le spăl. 

Sora Regina Marie apăru, ca și cum s-ar fi ivit dintr-o lampă 
arăbească: 

— Oddie, o să le spăl eu. 

In timp ce călugăriţă ataca farfuria cu un burete plin de 
săpun, eu i-am spus: 

— Deci domnul Romanovici a copt o grămadă de prăjituri 
pentru desertul de la prânz. 

— Pentru cină, spuse ea. Miros atât de bine, încât cred că-s 
decadente. 

— Domnul Romanovici nu mi-a părut a fi felul acela de 
persoană căreia îi face plăcere să-și piardă vremea gătind. 

— Probabil că nu pare, mă aprobă călugăriţă, dar îi place să 
coacă prăjituri. Și e foarte talentat. 

— Adică aţi mai mâncat din desertul făcut de el? 

— De mai multe ori. Și tu trebuie să fi mâncat. 

— Nu cred. 

— Prăjitura cu sirop de lămâie cu glazură de nucă de cocos, 
de săptămâna trecută. A fost făcută de domnul Romanovici. lar 
cu o săptămână înainte, prăjitura cu mălai, cu migdale și fistic. 

— Oh! am făcut eu. 

— Și sunt sigură că-ţi amintești prăjitura cu banane și chitre, 
cu glazură făcută din suc de chitră concentrat. 

Am dat din cap. 

— Sigur. Da, îmi amintesc. A fost delicioasă. 

Un zăngănit brusc și puternic de clopote zgudui vechea 
abație, ca și cum Rodion Romanovici ar fi pregătit asta pentru 
reușita sa răsunătoare de a-și bate joc de mine pentru că eram 
atât de credul. 

Clopotele băteau în noua abație, anunțând diferite slujbe, dar 
rareori băteau aici și niciodată la o asemenea oră. 

Sora Regina Marie se încruntă, se uită spre tavan, apoi în 
direcţia bisericii schitului și a clopotniţei. 

— Vai de mine! Crezi că s-a întors fratele Constantine? 


VP - 141 


Fratele Constantine era călugărul mort, infamul sinucigaș care 
zăbovește cu încăpățânare în această lume. 

— Scuzaţi-mă, soră, am zis eu și am plecat în grabă din 
bucătărie, căutând în buzunarul blugilor cheia mea universală. 


VP - 142 


CAPITOLUL 24 


După construcţia noii abaţii, biserica din fosta abație n-a fost 
laicizată. Un preot cobora dealul de două ori pe zi, ca să ţină 
liturghia; jumătate din surori asistau la prima slujbă, jumătate la 
cea de-a doua. 

Răposatul frate Constantine bântuia aproape în exclusivitate 
noua abație și noul schit, deși avusese două apariţii memorabile 
la școală, fără să tragă clopotele. Se spânzurase în clopotniţa 
cea nouă și în cazurile anterioare în care spiritul său fără odihnă 
trăsese clopotul, gălăgia avusese loc în aceeași clădire. 

Ținând seama de avertismentul dat surorii Angela, n-am ieșit 
afară, în furtună, ci am mers de-a lungul unui coridor de la 
parter, din fosta aripă a novicilor, și am intrat în sacristie prin 
ușa din spate. 

Oricât de tare păruseră că băteau clopotele, zgomotul păru de 
două ori mai puternic când am pătruns din sacristie în biserică. 
Tavanul boltit răsuna nu din cauza unui zăngănit de sărbătoare, 
nu din cauza unui sunet în slava lui Hristos, nu din cauza 
sunetului de clopot care răsună vesel după o căsătorie. Acum 
era un tumult furios de zăngănit de bronz, un bocănit ca din iad. 

Am mers printre băncile corului, în lumina nămoloasă a 
furtunii care pătrundea prin vitralii. Am trecut de ușa 
sanctuarului și am gonit de-a lungul coridorului central dintre 
băncile navei, alunecând un pic cu picioarele încălțate în șosete. 

Graba mea nu însemna că așteptam cu plăcere o altă 
întâlnire cu spiritul fratelui Constantine. Acesta e cam la fel de 
amuzant ca o infecţie streptococică în gât. 

Din cauză că manifestarea zgomotoasă avea loc aici, nu în 
turnul în care se sinucisese, se putea să fie legată în vreun fel 
de violența care-i amenința pe copiii din școala St. Bart. Nu 
aflasem practic nimic despre evenimentul ce urma să aibă loc și 
speram că fratele Constantine avea să-mi ofere un indiciu, două. 

In pronaos am apăsat pe comutatorul ce aprindea lumina, am 
luat-o la dreapta și am ajuns la ușa clopotniţei, care era ţinută 
încuiată, de teamă că unul dintre copiii mai abili fizic să nu 
scape de sub supraveghere și să ajungă până acolo. Dacă un 


VP - 143 


copil ar fi urcat până în partea superioară a turnului, ar fi riscat 
să cadă afară din clopotniţă sau jos, pe scări. 

Când am răsucit cheia în broască, mi-am atras singur atenţia 
că puteam să am parte de o cădere fatală, ca oricare dintre 
copiii rătăciţi. Nu-mi păsa că mor - și să mă reunesc cu Stormy, 
fie în rai, fie într-o aventură măreaţă și necunoscută, pe care ea 
o numește „serviciu” - însă nu voiam să se întâmple asta până 
nu se identifica și înlătura ameninţarea ce-i viza pe copii. 

Dacă dădeam greș de data asta, dacă unii scăpau și alţii 
mureau, așa cum se întâmplase în mall în timpul ploii de 
gloanţe, n-aș mai fi avut un loc în care să fug și care să-mi 
făgăduiască mai multă singurătate și pace decât o mânăstire 
din munți. Și știți deja cât de falsă se dovedise a fi această 
făgăduială. 

Scara în spirală a turnului nu era încălzită. Treptele acoperite 
cu cauciuc erau reci sub picioarele mele în șosete, dar nu erau 
alunecoase. 

In turn, balamucul produs de clopote făcea pereţii să intre în 
rezonanţă, ca membrana unei tobe ce răspundea la bubuitul 
tunetelor. În timp ce urcam, îmi plimbam mâna de-a lungul 
peretelui curbat, iar tencuiala zumzăia sub palma mea. 

Când am ajuns în partea de sus a scării, dinţii îmi vibrau 
discret, ca un diapazon. Părul din nas mă gâdila și urechile mă 
dureau. Simţeam bubuitul clopotelor în măduva oaselor. 

Aceasta era o experienţă de spectator pe care o căutase 
întreaga viaţă orice rapsod înveterat al formațiilor de heavy- 
metal: ziduri din bronz ce rezonau de sunete ce se prăvăleau 
într-o avalanșă asurzitoare. 

Am intrat în clopotniță, unde aerul era înghețat. 

În faţa mea nu se afla un grup de trei clopote, ca în clopotniţa 
din noua abație. Turnul acesta era mai lat, clopotniţa mai 
spațioasă decât cea din clădirea din susul pantei. Probabil că în 
deceniile anterioare călugării simțeau o plăcere exuberantă 
când trăgeau clopotele, pentru că aici construiseră un grup de 
cinci clopote, pe două niveluri, iar clopotele acelea erau enorme. 

Nu era nevoie de funii sau de scripeţi care să agite acele 
balene de bronz. Fratele Constantine le călărea de parcă ar fi 
fost un cowboy la un rodeo, care sarea de pe spatele unui taur 
pe altul, având la dispoziţie o turmă întreagă. 


VP - 144 


Spiritul lui fără de odihnă, plin de energia dată de frustrare și 
de furie, devenise un poltergeist frenetic. Ca entitate imaterială, 
nu avea greutate sau putere pentru a deplasa clopotele acelea 
grele, dar din el pulsau valuri concentrice de putere, la fel de 
invizibile pentru alţi oameni pe cât era și călugărul cel mort, dar 
care erau vizibile pentru mine. 

În timp ce aceste impulsuri se întindeau prin clopotniţă, 
formele de bronz suspendate se zbăteau sălbatic. Limbile 
imense izbeau cu o violenţă mult mai mare decât crezuseră că-i 
posibil cei care le făuriseră. 

Nu simţeam acele valuri de putere în timp ce treceau peste 
mine. Un poltergeist nu poate face rău unei persoane în viaţă 
nici prin atingere, nici în mod direct, prin emanaţiile sale. 

În ciuda acestui lucru, dacă unul dintre clopote s-ar desprinde 
din suport și ar cădea peste mine, aș fi strivit. 

Fratele Constantine fusese blând în viață, așa că nu putea să 
devină rău în moarte. Dacă mi-ar fi făcut rău, fără să vrea, ar fi 
fost cuprins de o disperare mai profundă decât cea pe care o 
îndură de obicei. 

În ciuda remușcărilor sale profunde, eu aș rămâne strivit. 

Călugărul mort ţopăia înainte și înapoi de-a lungul grupului de 
clopote, în sus și-n jos, pe cele două niveluri. Cu toate că nu 
arăta demonic, nu cred că aș fi fost lipsit de corectitudine dacă 
l-aş fi caracterizat prin cuvintele /eșit din minti. 

Orice spirit care zăbovește în lumea noastră este irațional, 
pentru că și-a pierdut drumul pe verticala ordinii sfinte. Un 
poltergeist este irațional și; furios. 

Am mers fără vlagă de-a lungul pasarelei ce înconjura 
clopotele. Acestea se legănau, trasând arce de cerc mai întinse 
ca de obicei, ajungând deasupra pasarelei și obligându-mă să 
rămân la marginea exterioară a spațiului. 

Pe peretele exterior, înalt până la șolduri, se aflau coloanele 
care susțineau acoperișul ce ieșea în afară. În zilele senine, 
printre coloane se vedeau noua abație, pantele ce urcau și 
coborau ale Sierrei, întinderea străveche a pădurii. 

Vifornița ascundea vederii noua abație și pădurea. Puteam să 
văd doar acoperișurile cu olane și curtea acoperită cu lespezi ale 
vechii abaţii, aflate în imediata apropiere, sub mine. 


VP - 145 


Furtuna răcnea ca mai înainte, dar nu se mai auzea din cauza 
clopotelor ce bubuiau. Fuioare de zăpadă, mânate de vânt, se 
urmăreau prin clopotniţă, apoi ieșeau din nou afară. 

În timp ce-i dădeam încet ocol, fratele Constantine deveni 
conștient că sosisem. Sălta de pe un clopot pe altul ca un 
spiriduș cu robă și cu glugă, cu atenţia îndreptată mereu asupra 
mea. 

Avea ochii bulbucaţi în mod grotesc, nu așa cum îi avusese în 
viață, ci așa cum îi făcuse să fie laţul care-l strangulase atunci 
când gâtul lui se rupsese și traheea fusese distrusă. 

M-am oprit cu spatele spre una dintre coloane și mi-am întins 
braţele, cu palmele în sus, ca și cum l-aș fi întrebat „Ce sens au 
toate astea, frate? ţi folosesc la ceva?” 

Deși călugărul știa ce voiam să zic, nu voia să accepte 
inutilitatea finală a furiei sale. Evită să mă privească și săltă și 
mai frenetic printre clopote. 

Mi-am vârât mâinile în buzunare și am căscat. Pe figura mea a 
apărut expresia plictiselii. Când călugărul s-a uitat din nou la 
mine, am căscat în mod exagerat și am clătinat din cap, așa 
cum face un actor când joacă pentru rândurile din spate, 
exprimându-mi prin asta dezamăgirea pe care mi-o produsese. 

Exista în toate acestea dovada că și în momentele cele mai 
pline de disperare, când oasele sunt roase de gerul cu dinţi 
ascuţiţi, iar nervii sunt încordaţi de teama a ce ar putea să 
aducă următoarele ore, viața păstrează un aspect comic. 
Gălăgia mă transformase în mim. 

Creșterea zgomotului produs de clopote se dovedi a fi ultima 
izbucnire de furie a fratelui Constantine. Valurile concentrice de 
putere încetară să radieze din el și, de îndată ce clopotele se 
legănară mai puţin violent, arcele de cerc trasate de acestea se 
reduseră iute. 

Deși șosetele mele erau groase, făcute pentru sporturile de 
iarnă, o răceală de gheață se strecura prin ele, venind din 
podeaua de piatră. Dinţii începură să-mi clănţăne, în timp ce mă 
străduiam să par plictisit. 

Curând, limbile loviră ușor bronzul, producând note blânde, 
limpezi, plăcute, care reprezentau tema muzicală esenţială a 
melancoliei. 


VP - 146 


Vocea vântului nu reveni la năvala urlată, pentru că urechile 
mele brutalizate bubuiau încă, sub amintirea nebuniei de 
zgomote recent auzite. 

Fratele Constantine alunecă de pe clopote și ateriză lângă 
mine, pe pasarela clopotniţei, ca unul dintre maeștrii artelor 
marţiale din filmul Tigru și Dragon, care pot să sară plini de 
graţie de pe acoperișuri și să coboare într-un balet aerian. 

Călugărul alese să nu mai fie cu ochii bulbucați. Figura sa 
arăta așa cum fusese înainte să se strângă laţul, deși probabil 
că în timpul vieţii nu arătase atât de mohoraât. 

Tocmai când mă pregăteam să-i vorbesc, mi-am dat seama că 
în cealaltă parte a clopotniţei se mișcase ceva, că o prezenţă 
întunecată se strecura printre curbele bronzurilor ce tăcuseră, 
creionând o siluetă în lumina scăzută a zilei sufocate de zăpadă. 

Fratele Constantine îmi urmări privirea și păru să-l identifice 
pe nou-venit din puţinul ce se putea vedea. Cu toate că lui nu-i 
poate face rău nimic din această lume, călugărul cel mort se 
trase înapoi, ca și cum ar fi fost cuprins de groază. 

Mă mutasem de lângă capul scării, iar când silueta aceea 
ocoli clopotele, ajunse între mine și singura ieșire din clopotniță. 

Când surzenia mea temporară dispăru și strigătul vântului se 
ridică precum un cor de voci furioase, silueta aceea apăru din 
spatele clopotelor care o ascundeau. Am văzut călugărul 
îmbrăcat în negru, pe care-l mai zărisem în ușa deschisă a casei 
scărilor, atunci când plecasem de la sora Miriam, de la postul de 
lucru al asistentelor, cu mai puţin de treizeci de minute în urmă. 

Acum eram mai aproape de el decât fusesem atunci, dar 
vedeam doar negreală în interiorul glugii sale, fără nici cea mai 
mică sugestie de figură. Vântul îi agita rasa, dar nu scotea la 
iveală picioare, iar la capătul mânecilor nu existau mâini care să 
fie văzute. 

Având de data asta posibilitatea să-l privesc mai bine, mi-am 
dat seama că rasa sa era mai lungă decât cea purtată de 
călugări, și că aceasta atârna până la pământ. Pânza nu era una 
obișnuită, precum cea din care fuseseră facute veșmintele 
călugărilor, ci avea luciul mătăsii. 

Purta un colier din dinţi omenești înșiraţi ca niște perle, cu trei 
degete - niște oase albite - care atârnau în centrul lui. 


VP - 147 


În loc de cordon la mijloc, care să strângă rasa și scapularul, 
călugărul purta o funie ce părea împletită din păr omenesc 
curat, lucios. 

Se îndrepta spre mine. Deși intenţionam să stau locului, am 
dat înapoi pe măsură ce se apropia, neavând niciun chef să am 
de-a face cu el, așa cum nu avea nici tovarășul meu mort, 
fratele Constantine. 


VP - 148 


CAPITOLUL 25 


Dacă frigul nu m-ar fi înțepat ca niște ace în tălpile 
picioarelor, dacă un soi de amorțeală arzătoare n-ar fi început 
să-mi cuprindă degetele, aș fi crezut că nu m-am trezit și am 
văzut prin ferestrele înghețate ale dormitorului casei de oaspeți 
luminile roșii și albastre ale vehiculelor departamentului șerifului 
clipind, că dorm încă și că visez. 

Lobii mari, de bronz, ce pendulau și cărora un Freud cuprins 
de febră le-ar fi atribuit cel mai vulgar înţeles simbolic, precum 
și tavanul cu boltă în cruce al clopotniţei, care era și el plin de 
înțeles nu numai din cauza numelui său, ci și din cauza curbelor 
și umbrelor sale, alcătuiau peisajul perfect pentru un vis, 
înconjurat de albul virginal al furtunii glaciale. 

Silueta simplă a Morţii, în rasă și cu glugă, care nu arăta plină 
de putregai sau colcăind de viermi, așa cum apare în benzi 
desenate și în filme de proastă calitate, ci curată ca vântul polar 
întunecat, părea la fel de reală ca Secerătorul din filmul A 
șaptea pecete al lui Bergman. În același timp, avea însușirile 
unei fantome amenințătoare dintr-un coșmar, amorfă și 
imposibil de văzut, posibil de zărit doar cu coada ochiului. 

Moartea ridică brațul drept și din mâneca sa apăru o mână 
albă lungă, nu scheletică, ci acoperită complet cu carne. Deși în 
glugă rămăsese vid, mâna se întinse, iar degetul arătă spre 
mine. 

Mi-am amintit de Un colind de Crăciun, de Charles Dickens. 
Acolo apărea ultimul dintre cele trei spirite care îl vizitaseră pe 
stăpânul mizerabil al casei de amanet, spiritul sumbru și tăcut 
pe care Scrooge îl numise Fantoma-Crăciunului-Ce-Urmează-Să- 
Vină. Fantoma fusese ceea ce spusese Scrooge că este, dar și 
ceva mai rău, pentru că, indiferent ce oferă viitorul, acesta duce 
în cele din urmă la moarte, la sfârșitul care este prezent în 
începutul meu și al vostru. 

Din mâneca stângă a Morţii apăru altă mâna albă, iar aceasta 
ținea o funie, al cărui capăt alcătuia un laț. Spiritul - sau ce va fi 
fost - trecu laţul din mâna stângă în cea dreaptă, apoi extrase o 
bucată incredibil de lungă de funie din rasa lui. 


VP - 149 


Când extrase căpătui funiei din mânecă, îl aruncă peste bara 
basculantă care, rotită de o manivelă din partea de jos a 
turnului, face să răsune grupul de cinci clopote. Făcu un laţ de 
spânzurătoare cu o asemenea ușurință, încât nu semănase cu 
îndemânarea unui călău cu experienţă, ci cu prestidigitaţia unui 
scamator bun. 

Toată chestia asta trezea un sentiment de kabuki, forma 
japoneză a teatrului extrem de stilizat. Decoruri suprarealiste, 
costume elaborate, măşti îndrăznețe, peruci, emoții 
extravagante, precum și gesturile foarte melodramatice ale 
actorilor fac teatrul japonez să pară caraghios, precum luptele 
libere în forma lor din America. Dar, printr-un efect misterios, 
kabuki devine, pentru spectatorii cunoscători, la fel de real ca 
un brici tras peste degetul mare. 

În tăcerea clopotelor, cu furtuna ce părea că-și urlă admiraţia 
pentru fapta sa, Moartea arătă către mine, iar eu am știut că 
făcuse laţul pentru gâtul meu. 

Spiritele nu le pot face rău celor vii. Asta e lumea noastră, nu 
a lor. 

Moartea nu-i un personaj ce colindă lumea costumat, 
adunând suflete. 

Amândouă lucrurile sunt adevărate, ceea ce înseamnă că 
Secerătorul ameninţător nu putea să-mi facă niciun rău. 

Din cauză că imaginaţia mea este pe atât de bogată, pe cât 
de gol e contul meu din bancă, puteam să-mi imaginez fibrele 
aspre ale funiei pe gâtul meu, mărul lui Adam făcut chiseliţă. 

Făcându-și curaj prin faptul că era deja mort, fratele 
Constantine făcu un pas în faţă, ca și cum ar fi vrut să atragă 
atenţia Morţii asupra lui și să-mi dea o șansă să fug spre scări. 

Călugărul sări din nou spre clopote, dar nu mai reuși să adune 
furia necesară producerii fenomenelor psihokinetice. Părea să 
fie copleșit de teama pentru mine. Își frânse mâinile, iar gura i 
se întinse într-un strigăt tăcut. 

Convingerea mea că niciun spirit nu-mi poate face rău fu 
zguduită de convingerea fratelui Constantine că o încurcasem. 

Deși  Secerătorul era un personaj mai simplu decât 
caleidoscopul de oase care mă hăituise prin furtună, simţeam că 
erau asemănători prin faptul că erau teatrali, afectați și 
conștienți de sine într-un fel în care nu sunt morții care 
zăbovesc în lumea aceasta. Chiar un poltergeist aflat în culmea 


VP - 150 


furiei nu-și proiectează tărăboiul ca să aibă efect maxim asupra 
celor vii, nu are intenţia de a speria pe cineva, dorește doar să- 
și exprime frustrarea, sila de sine, furia că-i prins într-un soi de 
purgatoriu între două lumi. 

Transformările uluitoare ale fiarei din oase în faţa ferestrei 
fuseseră făcute din vanitate:  „Minunează-te de mine, 
venerează-mă și tremură”. Tot așa, Secerătorul se mișca 
precum un dansator înfumurat pe scenă, așteptând aplauze. 

Vanitatea este o slăbiciune strict omenească. Niciun animal 
nu-i în stare să fie vanitos. Oamenii spun că pisicile sunt uneori 
vanitoase, dar pisicile sunt arogante. Au încredere în 
superioritatea lor și nu cerșesc admiraţie, așa cum fac bărbaţii și 
femeile care-s vanitoși. 

Morții care zăbovesc în această lume au fost despuiaţi de 
vanitate prin descoperirea că sunt muritori, chiar dacă o fi fost 
vanitoși în timpul vieții. 

Acum, Secerătorul făcu un gest batjocoritor de vino-la-mine, 
de parcă ar fi trebuit să fiu atât de intimidat de apariţia lui 
îngrozitoare și de grandoarea sa, încât să-mi pun lațul de gât și 
să-l scutesc de truda de a mă prinde în laţ. 

Recunoașterea faptului că aceste două apariţii dădeau 
dovadă de vanitatea tipic omenească, un concept neîntâlnit la 
ceea ce este cu adevărat din altă lume, era semnificativ. Insă nu 
știam de ce. 

Ca răspuns la gestul său de a mă chema, am făcut un pas 
înapoi, iar el se repezi la mine cu o ferocitate subită. 

Înainte să pot ridica un braţ ca să-l împiedic, mă apucă de gât 
cu brațul drept și, dând dovadă de o putere neomenească, mă 
ridică de pe podea cu o singură mână. 

Brațul Secerătorului era atât de nenatural de lung, că nu 
puteam să dau în el sau să-mi înfig unghiile în negreala perfectă 
ce-i umplea gluga. Trebuia să mă mulţumesc să-i zgârii mâna 
care mă înhăţase, încercând să-i desprind degetele. 

Deși mâna aceea părea făcută din carne și se îndoia precum 
carnea, nu puteam s-o zgârii și să fac să curgă sânge din ea. 
Unghiile mele alunecau pe pielea albă, producând sunetul pe 
care l-ar fi scos dacă ar fi alunecat pe o tablă de scris. 

Secerătorul mă izbi de o coloană, iar ceafa mea atinse ușor 
piatra. Pentru o clipă, viforniţa păru că îmi pătrunde în craniu și 


VP - 151 


un vârtej de albeaţă din spatele ochilor mei fu gata să mă 
arunce într-o iarna veșnică. 

Dând din picioare, acestea atinseră fără efect suprafaţa 
moale a rasei negre, iar trupul său, dacă exista vreunul sub 
faldurile de mătase, păru să nu aibă mai multă soliditate decât 
nisipurile mișcătoare sau decât gudronul care înghiţise monștrii 
Jurasicului și care își găsiseră sfârșitul în el. 

Am gâfâit, încercând să respir, și am reușit. Secerătorul mă 
ținea de gât, nu mă strangula, probabil ca să fie sigur că atunci 
când aveam să fiu găsit și tras înapoi în clopotniţă singurele 
semne de pe gâtul meu și de sub bărbia mea aveau să fie cele 
lăsate de strânsoarea letală a funiei. 

În timp ce mă trăgea de lângă coloană, mâna sa stângă se 
ridică și aruncă laţul, care pluti câtre mine ca un inel de fum 
negru. Mi-am răsucit capul. Funia căzu pe faţa mea, apoi înapoi 
în mâna lui. 

În clipa în care avea să reușească să-mi strecoare laţul în jurul 
gâtului și să-l strângă, urma să mă arunce din clopotniţă, iar eu 
aveam să trag clopotele ca să anunţ moartea mea. 

Am încetat să-i zgârii mâna care mă ţinea zdravăn și am 
înhăţat laţul funiei, atunci când încercă încă o dată să-mi pună 
la gât cravata aceea primitivă. 

Zbătându-mă să resping laţul, m-am uitat în vidul din gluga sa 
și m-am auzit croncănind: 

— Te cunosc, nu-i așa? 

Întrebarea, născută din intuiţie, păru să acţioneze ca o vrajă, 
ca și cum ar fi fost o incantaţie. Ceva începu să se formeze în 
vidul în care ar fi trebuit să fie o faţă. 

Secerătorul dădu greș în lupta pentru lat. 

Încurajat, am spus cu mai multă siguranţă: 

— Te recunosc! 

În glugă, contururile de bază ale unei figuri începură să ia 
formă, ca un plastic negru topit care forma un zar. 

Trăsăturile nu aveau destule detalii pentru o recunoaștere 
subită, luceau întunecat, așa cum reflectarea slabă a unei fețe 
ar fi lucit și s-ar fi vălurit într-un lac, noaptea, când apa neagră 
nu-i luminată de lună. 

— Maică a Domnului! Te recunosc! am spus eu, deși intuiţia 
nu-mi oferise încă un nume. 


VP - 152 


A treia mea afirmaţie aduse dimensiuni mai mari în figura 
neagră, sticloasă, din faţa mea, ca și cum cuvintele mele ar fi 
trezit în Secerător o pornire vinovată și irezistibilă de a-și 
mărturisi identitatea. 

Secerătorul își întoarse capul, ferindu-se de mine. Mă aruncă 
într-o parte, apoi aruncă și funia de călău, care se strânse peste 
mine când m-am prăbușit pe podeaua clopotniţei. 

Într-o rotire neagră, mătăsoasă, Secerătorul sări pe parapet, 
între două coloane, ezită acolo, apoi se aruncă în furtuna de 
zăpadă. 

M-am ridicat de pe podea chiar în clipa în care sărise și m-am 
aplecat peste parapet. 

Rasa lui se întinsese ca niște aripi, iar el pluti în jos din turn, 
ateriză cu graţie de balerin pe acoperișul bisericii, apoi sări de 
îndată pe acoperișul aflat mai jos al abației. 

Deși mi se părea că fusese altceva decât un spirit, ceva mai 
puţin supranatural și mai degrabă nenatural, Secerătorul se 
dematerializă complet ca orice fantomă, dar într-un fel pe care 
nu-l mai văzusem până atunci. 

În timpul zborului păru să se împrăștie, ca un disc de lut 
nimerit de glontul unui trăgător la talere. Un milion de fulgi de 
zăpadă și un milion de fragmente de Secerător se împletiră într- 
un model simetric, în alb și negru, o imagine de caleidoscop 
aflat în mijlocul aerului, pe care vântul o respectă doar o clipă, 
apoi o dizolva. 


VP - 153 


CAPITOLUL 26 


Când am ajuns în sala de recepție de la parter, m-am așezat 
pe marginea canapelei ca să-mi încalţ ghetele de schi, care se 
uscaseră. 

Picioarele îmi erau încă ţepene de frig. Mi-ar fi plăcut să mă 
scufund într-un fotoliu, să-mi pun picioarele pe un scaun, să mă 
încălzesc într-un halat, să citesc un roman bun, să ronţăi 
prăjituri și să fiu servit de nașa mea zână cu nenumărate căni cu 
cacao fierbinte. 

Dacă aș avea o nașă zână, aceasta ar semăna cu Angela 
Lansbury, actrița din Verdict: Crimă. Ea m-ar iubi fără nicio 
condiție, mi-ar aduce tot ce-mi dorește sufletul, m-ar înveli în 
pat în fiecare noapte și m-ar săruta pe frunte înainte să adorm, 
pentru că ar fi urmat un program de instruire la Disneyland și ar 
fi depus jurământul nașelor, în prezența cadavrului lui Walt 
Disney, păstrat criogenic. 

După ce m-am încălțat, m-am ridicat și mi-am îndoit degetele 
pe jumătate amorțite. 

Fie că exista sau nu fiara alcătuită din oase, trebuia să ies din 
nou afară, în viforniţă - nu chiar imediat, dar în curând. 

Indiferent ce forțe acționau în abația St. Bartholomew, nu mai 
întâlnisem niciodată asemenea apariţii și nu eram foarte convins 
că aveam să le înţeleg intenţiile la timp ca să previn dezastrul. 
Dacă nu aveam să reușesc să identific ameninţarea înainte ca 
aceasta să se abată asupra noastră, atunci aveam nevoie de 
inimi curajoase și mâini puternice care să mă ajute să-i apăr pe 
copii, iar eu știam unde să le găsesc. 

Cu pași grațioși și maiestuoși, amortizaţi de veșmântul alb, 
sora Angela sosi de parcă ar fi fost avatarul unei zeițe a zăpezii, 
care coborâse din palatul ei ceresc pentru a verifica eficienţa 
vrăjii aducătoare de zăpadă, pe care o aruncase peste Sierra. 

— Oddie, sora Clare Marie zice că trebuie să discuţi cu mine. 

Fratele Constantine mă însoţise din clopotniţă și ni se alătură. 

Bineînţeles că maica stareță nu putea sâl vadă. 


VP - 154 


— George Washington era celebru pentru proteza sa dentară 
de proastă calitate, am spus eu, dar nu știu nimic despre starea 
danturii lui Flannery O'Connor și a lui Harper Lee. 

— Nici eu nu știu, îmi răspunse călugărița. Și, înainte să mă 
întrebi, afișele n-au nicio legătură nici cu coafura lor. 

— Fratele Constantine nu s-a sinucis, i-am spus eu. A fost 
ucis. 

Ochii stareței se măriră. 

— N-am auzit niciodată o știre mai minunată urmată de una 
atât de groaznică, în aceeași propoziție. 

— Fratele zăbovește în lumea aceasta nu pentru că se teme 
de judecata din lumea următoare, ci pentru că e îngrijorat 
pentru fraţii sai din abație. 

Călugărița se uită în sala de recepţie și zise: 

— Acum se află aici, cu noi? 

— Chiar lângă mine, i-am răspuns eu, arătându-i locul. 

— Dragă frate Constantine, spuse ea, cu vocea întretăiată de 
emoție, ne-am rugat în fiecare zi pentru tine și ţi-am dus dorul în 
fiecare zi. 

În ochii spiritului luceau lacrimi. 

— N-a dorit să părăsească această lume cât timp fraţii săi 
credeau că s-a sinucis. 

— Bineînţeles. Era îngrijorat că sinuciderea sa i-ar fi făcut să 
se îndoiască de propriul lor angajament de a duce o viaţă 
dedicată credinţei. 

— Da. Cred însă că era îngrijorat și pentru că ei nu știau că 
printre ei se află un ucigaș. 

Sora Angela avea o minte ageră, care prindea iute totul, dar 
deceniile de activităţi liniștite în mediul pașnic al diferitelor 
mănăstiri n-o pregătiseră pentru chestii ieșite din comun. 

— Vrei să spui că cineva din afară a venit aici într-o noapte, 
cum fac cei de care-s pline ziarele, iar fratele Constantine a avut 
ghinionul să-i iasă în cale... 

— Dacă așa ar sta lucrurile, atunci individul ăla s-a întors ca 
să-i vină de hac fratelui Timothy, și acum, în turnul de aici, a 
încercat să mă omoare pe mine. 

Alarmată, călugăriţa își puse mâna pe braţul meu. 

— Oddie, ești bine? 

— Nu sunt încă mort, dar mai există și prăjitura de la cină... 

— Prăjitura? 


VP - 155 


— Scuze. Glumeam. 

— Cine a încercat să te omoare? 

M-am mulţumit să spun: 

— Nu i-am văzut faţa. Purta o mască. Și sunt convins că e 
cineva pe care-l știu, nu-i cineva din exterior. 

Stareța se uită în direcția în care știa că se află călugărul 
mort. 

— Fratele Constantine nu-l poate identifica? 

— Nu cred că a văzut fața ucigașului său. Oricum, ați fi 
surprinsă dacă aţi ști cât de puţin ajutor primesc din partea 
morţilor care zăbovesc printre noi. Vor să le fac dreptate, vor 
asta din răsputeri, dar cred că trebuie să se supună unor reguli 
care-i împiedică să afecteze cursul evenimentelor dintr-o lume 
din care nu mai fac parte. 

— Și n-ai nicio teorie? întrebă călugărița. 

— Nimic. Mi s-a spus că fratele Constantine suferea ocazional 
de insomnie, iar când nu putea să doarmă, se urca uneori în 
turnul clopotniţei din noua abație, ca să cerceteze stelele. 

— Da. Asta mi-a spus abatele Bernard, atunci. 

— Bănuiesc că în noaptea aceea ieșise și a văzut ceva ce n-ar 
fi trebuit să vadă, ceva la care n-ar fi trebuit să existe vreun 
martor. 

— Asta face ca abația să pară un loc sordid, zise stareţa, 
strâmbându-se. 

— Nu voiam să sugerez ceva de felul ăsta. Am locuit aici 
șapte luni și știu cât de decenți și de cucernici sunt fraţii. Nu 
cred că fratele Constantine a văzut ceva mârșav. A văzut ceva... 
extraordinar. 

— lar de curând, fratele Timothy a văzut și el ceva 
extraordinar, ceva la care n-ar fi trebuit să existe vreun martor? 

— Cred că da. 

Pentru o clipă, stareţa medită la această informaţie și extrase 
din ea cea mai logică concluzie: 

— Atunci, și tu ai fost martor la ceva extraordinar. 

— Da. 

— Și ce a fost? 

— Mai bine nu spun nimic până când nu /nțe/eg ceea ce am 
văzut. 

— Ceea ce ai văzut... te-a făcut să ne pui să încuiem ușile și 
ferestrele. 


VP - 156 


— Da, doamnă. Și e unul dintre motivele pentru care vom lua 
măsuri suplimentare pentru protejarea copiilor. 

— O să facem ceea ce trebuie să facem. La ce te gândești? 

— Să ne fortificam, i-am răspuns eu. Să ne fortificam și să ne 
apărăm. 


VP - 157 


CAPITOLUL 27 


George Washington, Harper Lee și Flannery O'Connor 
zâmbeau către mine, ca și cum și-ar fi bătut joc de incapacitatea 
mea de a rezolva enigma calităţilor lor comune. 

Sora Angela stătea la biroul ei, privindu-mă peste rama unor 
ochelari de citit care-i alunecaseră pe nas. Tinea un stilou 
deasupra unui carnet liniat cu galben. 

Fratele Constantine nu ne însoţise din sala de recepţie. Poate 
că, în cele din urmă, părăsise această lume. Sau poate nu o 
părăsise. 

In timp ce mă plimbam de colo-colo, am spus: 

— Cred că majoritatea fraţilor sunt pacifiști doar cât le impune 
raţiunea. Majoritatea ar lupta ca să salveze vieți nevinovate. 

— Dumnezeu ne cere să ne opunem răului, zise stareța. 

— Da, doamnă. Dar dorinţa de a lupta nu-i suficientă. Îi vreau 
pe cei care știu cum să lupte. Puneţi-l pe fratele Knuckles în 
capul listei. 

— Fratele Salvatore, mă corectă ea. 

— Da, doamnă. Fratele Knuckles va ști ce să facă atunci când 
rahatul... 

Am tăcut și m-am înroșit. 

— Puteai să-ţi termini fraza, Oddie. Cuvintele „o să ne ajungă 
până la gât” nu m-ar fi jignit. 

— Îmi cer iertare, soră. 

— Sunt călugăriţă, nu proastă. 

— Da, doamnă. 

— Cine să mai fie, în afară de fratele Salvatore? 

— Fratele Victor a petrecut douăzeci și șase de ani în 
infanteria marină. 

— Cred că are vreo șaptezeci de ani. 

— Da, doamnă, dar a fost infanterist al marinei. 

— Nu există prieten mai bun, nici dușman mai rău, cită ea. 

— Semper Fi? pare să fie ceea ce avem nevoie. 

— Fratele Gregory a fost infirmier în armată, adăugă stareța. 


22 Semper fidelis, care înseamnă în latină „întotdeauna credincios”, este deviza 
infanteriei marine americane. (n.tr.). 


VP - 158 


Infirmierul nu vorbise niciodată despre serviciul militar. 

— Sunteţi sigură? am întrebat eu. Credeam că e asistent 
medical. 

— Este, dar a fost infirmier militar mulţi ani și a participat la 
acțiuni militare. 

Personalul medical de pe câmpurile de luptă este deseori la 
fel de curajos precum cel ce poartă arme. 

— Sigur, avem nevoie de fratele Gregory, am zis eu. 

— Ce zici de fratele Quentin? 

— N-a fost poliţist? 

— Cred că da. 

— Puneţi-l pe listă. 

— De câţi oameni crezi că avem nevoie? mă întrebă maica 
superioară. 

— Cincisprezece, șaisprezece. 

— Am găsit patru. 

Mă plimbam în tăcere. Apoi m-am oprit și am rămas în dreptul 
ferestrei. După care am început din nou să mă plimb de colo- 
Colo. 

— Fratele Fletcher, am sugerat eu. 

Alegerea o uimi pe stareță. 

— Conducătorul muzical? 

— Da, doamnă. 

— În viaţa laică a fost muzicant. 

— Doamnă, asta e o meserie dură. 

Stareța se gândi la spusele mele, apoi zise: 

— Are uneori o atitudine agresivă... 

— Cântăreţii la saxofon tind să aibă atitudine agresivă, am 
spus eu. Știu un saxofonist care a smuls chitara din mâna altui 
muzicant și a tras în ea de cinci ori. Era o chitară Fender foarte 
drăguță. 

— De ce a făcut asta? întrebă stareţa. 

— Îl enervase o schimbare nepotrivită de coarde. 

Fruntea călugăriţei se încruntă, exprimând dezaprobare. 

— Când se va termina toată povestea asta, poate că 
saxofonistul tău o să poată să stea un timp în abație. Sunt 
instruită săi sfătuiesc pe oameni în privinţa tehnicilor de 
rezolvare a conflictelor. 

— Doamnă, împușcatul chitarei a fost rezolvarea conflictului. 


VP - 159 


Călugăriţa se uită la Flannery O'Connor și, după un moment, 
dădu din cap ca și cum ar fi fost de acord cu ceva spus de 
scriitoare. 

— Bine, Oddie. Crezi că fratele Fletcher e în stare să tragă 
șuturi cuiva? 

— Da, doamnă, e în stare s-o facă, pentru copii. 

— Deci avem cinci inși. 

M-am așezat pe unul din cele două scaune pentru vizitatori. 

— Cinci, repetă ea. 

— Da, doamnă. 

M-am uitat la ceasul de la mână. Apoi ne-am uitat unul la 
celălalt. 

După un moment de tăcere, călugărița schimbă subiectul: 

— Dacă se ajunge la luptă, cu ce o să lupte oamenii noștri? 

— Cu bâte de baseball. 

Fraţii alcătuiau în fiecare an trei echipe. În serile de vară, în 
timpul orelor de recreere, echipele jucau una cu cealaltă, prin 
rotație. 

— Au o grămadă de bâte de baseball, zise stareţa. 

— Păcat că acești călugări nu se distrează împușcând 
căprioare. 

— Păcat, mă aprobă ea. 

— Fraţii sparg lemnele pentru foc. Au topoare. 

Călugăriţă tresări la gândul unei asemenea violențe. 

— Poate că ar trebui să ne concentrăm mai mult asupra 
fortificațiilor. 

— Trebuie să fie fortificaţii de prima mână, am aprobat-o eu. 

Multe comunităţi monahale cred că truda meditativă 
reprezintă o parte importantă a activităţii religioase. Unii 
călugări fac vin excelent, ca să plătească astfel cheltuielile 
abației lor. Unii fac brânză sau ciocolată, gogoși sau plăcinte. 
Unii prăsesc și vând câini minunati. 

Fraţii de la St. Bart fac mobila de calitate, lucrată manual. 
Pentru că o parte din dobânda fundaţiei lui Heineman le acoperă 
cheltuielile de întreţinere, fraţii nu-și vând scaunele, mesele și 
bufetele. Dăruiesc totul unei organizaţii care mobilează case 
pentru săraci. 

Cu sculele lor, cu rezervele de scânduri și cu îndemânarea lor, 
fraţii puteau să fie în stare să blocheze ușile și ferestrele. 


VP - 160 


Bătând cu stiloul în lista de nume din carnet, sora Angela îmi 
aminti: 

— Cinci. 

— Doamnă, poate că ar trebui să-l chemaţi pe abate, să 
discutaţi cu dânsul despre problema aceasta, apoi să discutaţi 
cu fratele Knuckles. 

— Cu fratele Salvatore. 

— Da, doamnă. Să-i spuneţi fratelui Knuckles ce avem nevoie, 
adică apărare și fortificaţii, și să-l lăsam să se consulte cu ceilalţi 
patru pe care i-am ales. Ei îi cunosc pe fraţi mai bine decât noi. 
Știu care ar fi cei mai buni candidaţi. 

— Ai dreptate. Aș vrea să pot să le spun și împotriva cui o să 
lupte. 

— Soră, și eu aș vrea să putem să le spunem. 

Toate vehiculele care deserveau fraţii și surorile erau garate 
în subsolul școlii. 

— Să-i spuneţi lui Knuckles... 

— Salvatore. 

— ... că o să merg cu unul dintre vehiculele de teren ca să-i 
aduc aici și să-i mai spuneți... 

— Că ai spus că undeva, afară, există niște oameni ostili. 

Nu spusesem „oameni”. Folosisem doar un pronume. 

— Ostili, doamnă. 

— Drumul până la abație și înapoi n-o să fie periculos? 

— Pericolul o să fie mai mare pentru copii dacă n-o să aducem 
aici niște persoane cu mușchi, care să-i apere de ce va veni. 

— Ințeleg. Voiam să spun că va trebui să faci două drumuri ca 
să aduci atât de mulţi fraţi, bâtele lor de baseball și uneltele lor. 
O să conduc eu o mașină, tu pe cealaltă, și o să terminăm totul 
în același moment. 

— Doamnă, nimic nu mă tentează mai mult decât să fac o 
întrecere cu pluguri de zăpadă cu dumneavoastră - anvelope 
frânate, motoare ambalate, pistol de start - dar vreau ca a doua 
mașină să fie condusă de Rodion Romanovici. 

— E aici? 

— E în bucătărie, vârât până la coate în glazură. 

— Credeam că-l bănuiai. 

— Dacă e un hoosier, atunci eu sunt un împătimit al 
țambalului. Când o să apărăm școala - dacă o să ajungem la 
asta - nu cred că va fi o idee bună ca domnul Romanovici să se 


VP - 161 


afle în interiorul fortăreței. O să-i cer să conducă una dintre 
mașinile de teren până la noua abație. Când o să vorbiţi cu 
fratele Knuck... alvatore... 

— Knuckalvatore? N-am auzit de fratele Knuckalvatore. 

Până s-o întâlnesc pe sora Angela n-am crezut că sarcasmul și 
călugărițele pot alcătui un amestec atât de efervescent. 

— Doamnă, când o să discutaţi cu fratele Salvatore, să-i 
spuneţi că domnul Romanovici trebuie să rămână în noua 
abație, că Salvatore va conduce mașina pe drumul de înapoiere. 

— Presupun că domnul Romanovici nu trebuie să știe că face 
o călătorie cu un singur drum. 

— Nu, doamnă. O să-l mint. Lăsaţi asta în seama mea. 
Indiferent de ce credeți, sunt un mincinos priceput. 

— Dacă ai cânta la saxofon, atunci ai fi o dublă ameninţare. 


VP - 162 


CAPITOLUL 28 


Pe măsură ce se apropia prânzul, echipa de la bucătărie era 
nu doar mai ocupată, ci și mai exuberantă. Acum patru dintre 
călugărițe cântau în timp ce munceau, nu doar două, și cântau 
în engleză, nu în spaniolă. 

Toate cele zece prăjituri fuseseră glazurate cu ciocolată. 
Arătau înfiorător de delicioase. 

După ce abia terminase să amestece un castron mare cu 
cremă de unt cu portocale, Rodion Romanovici folosea un sac în 
formă de pâlnie ca să scurgă un model decorativ complicat pe 
partea de deasupra a primei sale prăjituri cu portocale și 
migdale. 

Nu-și ridică privirea când am apărut lângă el, dar zise: 

— Ai sosit, domnule Thomas. Ţi-ai pus ghetele de schi. 

— Eram atât de tăcut în șosete, că le speriam pe surori. 

— Ai exersat la țambal? 

— A fost doar o etapă. Zilele astea sunt mai interesat de 
saxofon. Domnule, ați vizitat vreodată mormântul lui John 
Dillinger? 

— După cum sunt sigur că știi, individul e înmormântat în 
cimitirul Crown Hill, din iubitul meu Indianapolis. Am văzut 
mormântul proscrisului, dar motivul principal pentru care am 
vizitat cimitirul era să-mi manifest respectul faţă de romancierul 
Booth Tarkington, în locul său de odihnă veșnică. 

— Booth Tarkington a câștigat premiul Nobel, am zis eu. 

— Nu, domnule Thomas. Booth Tarkington a câștigat premiul 
Pulitzer. 

— Presupun că știți mai bine decât mine, fiind bibliotecar la 
Biblioteca statului Indiana, de pe North Senate Avenue, de la 
numărul 140, biblioteca având treizeci și patru de mii de volume 
despre Indiana sau scrise de autori din Indiana. 

— Peste treizeci și patru de mii de volume, mă corectă 
Romanovici. Suntem mândri de numărul acesta și nu ne place 
să fie minimalizat. La anul, pe vremea asta, s-ar putea să avem 
treizeci și cinci de mii de volume despre Indiana sau scrise de 
autori din Indiana. 


VP - 163 


— Oho! Ar fi un motiv de mare sărbătoare. 

Fermitatea aplicării glazurii decorative și consistenţa detaliilor 
din modelul său ornamental erau impresionante. 

Dacă n-ar fi avut un aer de înșelăciune egal cu cel al unui 
cameleon ce stă pe o ramură de copac, deghizat în scoarță, 
așteptând să se apropie fluturași nevinovaţi, aș fi început să mă 
îndoiesc de potenţialul său pentru ticăloșie. 

— Domnule, fiind un hoosier, trebuie să aveţi o mare 
experienţă privind condusul mașinii prin zăpadă. 

— Da. Am o experienţă considerabilă în privinţa zăpezii, atât 
din Indiana mea adoptivă, cât și din Rusia mea natală. 

— Avem în garaj două vehicule de teren, înzestrate cu 
pluguri. Trebuie să le ducem până la abație, ca să aducem aici 
niște fraţi. 

— Domnule Thomas, îmi ceri mie să conduc unul din aceste 
vehicule? 

— Da, domnule. V-aș fi foarte recunoscător dacă aţi fi de 
acord. M-aţi scuti să fac două drumuri. 

— Cu ce scop vin fraţii în școală? 

— Ca să le ajute pe surori săi îngrijească pe copii, dacă va fi o 
pană de curent provocată de viscol. 

Desenă un trandafir în miniatură perfect, ca să termine colțul 
unei prăjituri. 

— Școala nu are un generator de rezervă, pentru cazuri de 
urgenţă? 

— Da, domnule, pun pariu că are. Dar nu produce același 
nivel de energie. Va trebui să fie redus iluminatul. Va trebui să 
fie închisă căldura în unele zone și să fie folosite căminele. lar 
sora Angela vrea să fie pregătită și pentru cazul în care se strică 
și generatorul acela. 

— S-a mai întâmplat să pice simultan și generatorul principal, 
și cel de rezervă? 

— Nu știu, domnule. Nu cred că s-a mai întâmplat. Dar, după 
câte știu eu, călugărițele sunt obsedate de planificarea 
amănunţită. 

— Oh, domnule Thomas, nu mă îndoiesc că în cazul în care 
centrala atomică de la Cernobil ar fi fost proiectată și exploatată 
de călugăriţe, atunci n-am fi suferit un dezastru radioactiv. 

Asta era o întorsătură interesantă a discuţiei. 

— Domnule, sunteţi cumva din Cernobîl? 


VP - 164 


— Am trei ochi sau două nasuri? 

— Din câte văd eu, nu, dar sunteţi îmbrăcat... 

— Dacă s-ar întâmpla să stăm la soare împreună pe aceeași 
plajă, sunteţi liber să faceţi cercetări mai amănunțite, domnule 
Thomas. Pot să termin de decorat aceste prăjituri sau trebuie să 
plecăm în graba mare către abație? 

Knuckles și ceilalți aveau nevoie de cel puţin patruzeci și cinci 
de minute ca să strângă lucrurile pe care intenționau să le 
aducă și să se adune pentru drumul cu camioneta. 

— Terminaţi prăjiturile, domnule, am zis eu. Arată grozav. Ce 
ziceți dacă ne-am întâlni în garaj la 14:45? 

— Poţi să fii sigur de ajutorul meu. O să termin prăjiturile până 
atunci. 

— Mulţumesc, domnule, i-am spus eu și m-am pregătit să 
plec, apoi m-am întors din nou spre el. Ştiaţi că Cole Porter era 
un hoosier? 

— Da. La fel au fost și James Dean, David Letterman, Kurt 
Vonnegut și Wendell Willkie. 

— Domnule, poate că Porter a fost cel mai mare autor de 
cântece american al secolului. 

— Da, sunt de aceeași părere. 

— Night and Day, Anything Goes, In the Still of the Night, I 
Get a Nick Out of You, You're the Top. A compus și imnul 
statului Indiana. 

— Imnul statului este On the Banks of the Wabash, Far Away, 
și dacă Cole Porter te-ar fi auzit că i-l atribui lui, nu mă îndoiesc 
că ar fi ieșit din mormânt ca să te hăituiască și să se răzbune 
groaznic. 

— Oh! Presupun că am fost informat greșit. 

Rusul lăsă prăjitura deoparte cât să-mi arunce o privire 
ironică, suficient de încărcată cu ironie cât să pună jos un fulg 
pe un vânt puternic. 

— Domnule Thomas, mă îndoiesc că ai fost vreodată informat 
greșit. 

— Nu, domnule, greșiți. Sunt primul în a recunoaște că nu știu 
nimic despre nimic - cu excepţia faptului că uneori sunt 
pasionat de tot ce privește Indiana. 

— Și cam la ce oră în dimineaţa asta te-a apucat hoosier- 
mania? 

Tipul era tare! 


VP - 165 


— Nu m-a apucat în dimineața asta, domnule, am minţit eu. 
Am fost pasionat de subiect toată viața, din cât pot să-mi 
amintesc. 

— Poate ai fost un hoosier într-o viaţă anterioară. 

— Poate am fost James Dean. 

— Sunt sigur că nu ai fost James Dean. 

— De ce spuneţi asta, domnule? 

— Nevoia intensă de a fi adorat și capacitatea ieșită din 
comun a domnului Dean de a fi grosolan nu puteau fi excluse 
atât de complet de la o reîncarnare la alta. 

Am examinat afirmaţia dintr-un unghi un pic diferit. 

— Domnule, nu am nimic cu răposatul domn Dean, dar nu văd 
cum aș putea interpreta afirmaţia dumneavoastră altfel decât ca 
fiind un compliment. 

Rodion Romanovici zise, posac: 

— Mi-ai complimentat ornamentarea prăjiturilor, nu-i așa? 
Acum suntem chit. 


VP - 166 


CAPITOLUL 29 


Mi-am luat jacheta din cuierul din sala de recepţie și am 
coborât la subsol, mulțumit că acesta nu era o catacombă 
adevărată, plină cu cadavre în putrefacție. Cu norocul meu, unul 
dintre acestea ar fi fost al lui Cole Porter. 

Fraţii care doriseră să fie îngropaţi pe terenul abației sunt 
înmormântați într-un loc umbros de la marginea pădurii. E un 
cimitir mic și plin de pace. Spiritele celor care se odihnesc acolo 
au plecat cu toate din această lume. 

Am petrecut ore plăcute printre pietrele de mormânt de 
acolo, avându-l ca tovarăș doar pe Boo. Lui îi place să privească 
veveriţe și iepuri, în timp ce-l mângâi pe gât și-l scarpin după 
urechi. Uneori ţopăie după ele, dar animalelor nu le e frică de el; 
chiar și în zilele în care avea dinţii ascuţiţi, Boo n-a fost un 
ucigaș. 

De parcă ar fi fost chemat de gândurile mele, l-am găsit pe 
Boo așteptându-mă, atunci când am cotit din coridorul ce ducea 
de la est la vest în cel ce ducea de la nord la sud. 

— Hei, băiete, ce faci aici, jos? 

Câinele se apropie, dând din coadă, se așeză pe podea și se 
rostogoli pe spate, cu cele patru labe în aer. 

O asemenea invitaţie nu poate fi refuzată decât de cei cu 
inimă de piatră sau teribil de ocupați. Boo nu voia decât 
afecţiune și oferea totul, simbolizat prin poziţia lipsită de 
apărare a pântecelui expus. 

Câinii ne invită nu numai să le împărtășim bucuria, ci și să 
trăim în prezent, unde ne aflăm nici venind de undeva, nici 
plecând undeva, unde farmecul trecutului și al viitorului nu ne 
poate distrage, unde o eliberare de dorinţe faptice și o încetare 
a acțiunilor noastre neîncetate ne permite să recunoaștem 
adevărul existenţei noastre, realitatea lumii și a scopurilor 
noastre - dacă îndrăznim să facem asta. 

l-am acordat lui Boo doar două minute de mângâiat pe burtă, 
apoi am continuat obișnuita acțiune neîncetată, nu pentru că 
mă așteptau sarcini urgente, ci pentru că „Omenirea nu poate 


VP - 167 


suporta prea multă realitate”, după cum a spus un înțelept. lar 
eu sunt și eu om... 

Garajul mare lăsa impresia de buncăr, cu beton deasupra, 
dedesubt și în toate părţile. Lămpile fluorescente din tavan 
aruncau o lumină puternică, dar erau prea distanţate între ele 
pentru a împrăștia complet întunericul. 

Acolo erau găzduite șapte vehicule: patru sedanuri solide, o 
camionetă zdravănă, două vehicule cu tracţiune pe patru roți, 
înzestrate cu anvelope mari, cu lanţuri pentru zăpadă. 

O rampă urca spre o ușă ce se rula în sus, dincolo de care urla 
vântul. 

Pe perete era prinsă o cutie cu chei. Înăuntru se găseau 
paisprezece seturi de chei, câte două pentru fiecare vehicul, 
care atârnau de șapte cuie. Deasupra fiecărui cui, o etichetă 
indica numărul de înregistrare al vehiculului, iar pe o etichetă 
prinsă de fiecare set de chei se afla același număr. 

Aici nu era niciun pericol să aibă loc un Cernobil. 

Mi-am pus jacheta, m-am așezat la volanul unei mașini de 
teren, am pornit motorul și l-am lăsat să meargă suficient ca să- 
mi dau seama cum se ridică și cum se coboară plugul, prin 
comenzi simple. 

Când am ieșit din camionetă, Boo era acolo. Privi în sus, își 
plecă într-o parte capul, își ciuli urechile și păru a-mi spune: „Ce- 
ai păţit la nas, amice? Nu miroși duhoarea de necaz pe care o 
adulmec eu?” 

Plecă alergând ușor, aruncă o privire în urmă, să vadă dacă îl 
urmez, apoi mă conduse afară din garaj, pătrunzând încă o dată 
în coridorul îndreptat spre nord-vest. 

Câinele nu era Lassie și nu mă așteptam să găsesc ceva ușor 
de rezolvat, precum Timmy căzut într-o fântână sau Timmy 
prins într-un hambar în flăcări. 

Boo se opri în faţa unei uși închise, în același loc din coridor în 
care îmi oferise oportunitatea să-l mângâi pe burtă. 

Poate că mă încurajase iniţial să mă opresc în același loc ca 
să-i dea celebrei mele intuiţii ocazia de a funcţiona. Insă 
fusesem prins în roţile obligaţiilor și silit să mă duc în garaj, cu 
mintea ocupată de gânduri legate de călătoria ce mă aștepta, 
capabil să fac o scurtă pauză, dar incapabil să văd și să simt. 


VP - 168 


Bine, acum simțeam ceva. O împingere subtilă, dar 
persistentă, ca și cum aș fi fost un pescar cu undiţa aruncată în 
apă adâncă și care agăţase ceva la capătul ei. 

Boo intră în încăperea suspectă. După o ezitare l-am urmat și 
eu, lăsând ușa deschisă în urma mea, pentru că în situaţii ca 
aceasta, când magnetismul parapsihic mă trage undeva, nu pot 
să fiu sigur că sunt pescarul, și nu peștele cu cârligul înfipt în 
gură. 

Eram în camera cazanelor, plină de șuieratul inelelor de 
flăcări și de zumzăitul pompelor. Patru cazane mari, de înalt 
randament, produceau apa fierbinte care curgea fără încetare 
prin ţevile din pereţii clădirii, până la mulţimea de calorifere ce 
încălzeau camerele. 

Tot aici erau și răcitoarele care produceau apă suprarăcită, 
care circula și ea prin școală și prin mânăstire, oferind aer rece 
atunci când în încăperi se făcea prea cald. 

Pe trei pereţi se găseau aparate sofisticate de monitorizare a 
aerului, care ar fi declanșat alarma în fiecare colțișor al imensei 
clădiri și ar fi oprit gazul care încălzea cazanele. Se presupunea 
că acest lucru reprezintă o garanţie absolută împotriva unei 
explozii. 

Garanţie absolută. Garantat. Titanicul ce nu se poate 
scufunda. Hindenburg ce nu se poate prăbuși. Pace în vremea 
noastră. 

Oamenii nu pot suporta prea multă realitate, fugim de 
realitate atunci când nu ne obligă cineva să ne apropiem 
suficient de mult de foc ca să-i simţim căldura pe faţă. 

Niciunul dintre cele trei aparate de monitorizare a aerului nu 
indica prezenţa vreunei molecule de propan. 

Depindeam de aceste aparate, pentru că propanul este 
incolor și inodor. Dacă m-aș fi bizuit pe simţurile mele ca să 
detectez o scurgere, n-aș fi știut că există o problemă decât 
când m-aș fi pomenit leșinând din lipsă de oxigen sau când totul 
făcea „bum”. 

Cutia fiecărui aparat de monitorizare era încuiată și avea un 
sigiliu din metal presat ce purta data ultimei inspecții făcute de 
compania de întreţinere responsabilă cu funcţionarea lor 
perfectă. Am examinat fiecare încuietoare și fiecare sigiliu și n- 
am descoperit niciun indiciu de fals. 


VP - 169 


Boo se dusese în colțul încăperii cel mai îndepărtat de ușă. M- 
am pomenit și eu tras în direcţia aceea. 

In timpul circulației sale prin clădire, apa suprarăcită absoarbe 
căldură. Trece printr-o galerie subterană imensă din vecinătatea 
pădurii dinspre est, unde un turn de răcire transformă căldura 
nedorită în aburi și o aruncă în aer, ca să se împrăștie; apoi apa 
se reîntoarce în răcitoarele din această încăpere, ca să fie răcită 
din nou. 

Patru țevi din PVC cu diametrul de douăzeci de centimetri 
dispăreau în perete, lângă tavan, în apropiere de colţul în care 
fuseserăm atrași eu și Boo. 

Boo adulmeca un panou de otel inoxidabil cu latura de un 
metru și douăzeci de centimetri, plasat la vreo zece centimetri 
deasupra podelei, iar eu m-am lăsat în genunchi în fata lui. 

Lângă panou se afla un comutator. Am apăsat pe el, dar nu s- 
a întâmplat nimic - dacă nu cumva aprinsesem lumina într-un 
spaţiu de dincolo de perete. 

Panoul de acces era fixat în peretele de beton cu patru 
bolțuri. Intr-un cârlig din apropiere atârna o sculă cu care 
puteau fi desfăcute bolțurile. 

După ce am înlăturat bolţurile, am tras panoul și am privit în 
gaura în care Boo pătrunsese deja. Pe lângă fundul și coada 
câinelui mare, alb, am văzut un tunel luminat. 

M-am târât prin deschizătură, fără să mă tem de pârțurile 
câinelui, dar temându-mă de ce ar putea să se afle acolo. 

După ce am străbătut peretele turnat din beton, lat de vreo 
șaizeci de centimetri, am putut să mă ridic. În faţa mea se 
întindea un coridor dreptunghiular, înalt de vreo doi metri și lat 
de un metru și jumătate. 

Cele patru țevi erau atârnate de tavan, una lângă alta, 
grupate în jumătatea din stânga a tunelului. Lămpi mărunte, 
plasate în centru, scoteau la iveală ţevile ce păreau că se întind 
către veșnicie. 

De-a lungul podelei, în stânga, erau șiruri de ţevi de cupru, 
ţevi de oțel și țevi flexibile. Probabil prin ele trecea apă, propan 
și fire electrice. 

Ici-colo, modele albe de calcifiere pătau pereţii, dar locul nu 
era umed. Avea un miros curat, de ciment și chitră. 

Cu excepţia unui zgomot slab de apă ce curgea prin ţevi, în 
coridor domnea tăcerea. 


VP - 170 


M-am uitat la ceasul meu de mână. Peste treizeci și patru de 
minute trebuia să fiu în garaj, să mă întâlnesc cu hoosierul 
hoosierilor. 

Boo alerga înainte, hotărât, iar eu l-am urmat fără niciun fel 
de hotărâre. 

Am mers cât mai tăcut, atât cât se putea cu ghete de schi, iar 
când jacheta mea lucioasă, cu căptușeală termică, șuieră în 
timp ce-mi mișcam braţele, am scos-o și am lăsat-o în urma 
mea. Boo nu scotea niciun sunet. 

Un băiat și câinele său sunt tovarășii cei mai buni, amintiţi în 
cântece, în cărți și în filme. Dar când băiatul se află în 
strânsoarea unei forțe parapsihologice, iar câinele este fără 
teamă, șansa ca totul să se termine cu bine e cam aceeași ca un 
film cu gangsteri al lui Scorsese să se termine cu blândete, 
lumină și cânt fericit de copii ca niște îngerași. 


VP - 171 


CAPITOLUL 30 


Nu-mi plac coridoarele subterane. Am murit cândva într-un 
asemenea loc. Cel puţin eu sunt sigur că am murit și am rămas 
mort un timp, ba chiar mi-am bântuit câţiva prieteni, deși ei nu 
știu că am fost cu ei în starea de fantomă. 

Dacă n-am murit, atunci mi s-a întâmplat ceva mai ciudat 
decât moartea. Am scris despre această experienţă în cel de-al 
doilea manuscris al meu, dar faptul că am scris despre ea nu m- 
a ajutat s-o înţeleg. 

Aparate de monitorizare a aerului erau plasate pe peretele din 
dreapta, la intervale de cincisprezece, șaisprezece metri. N-am 
descoperit niciun semn de dereglare a acestora. 

Dacă tunelul ducea până la subterana turnului de răcire - și 
eram sigur că ducea - atunci era lung de vreo sută și treizeci de 
metri. 

De două ori am auzit ceva în urma mea. Când am privit peste 
umăr, n-am zărit nimic. 

A treia oară am refuzat să mă supun nevoii de a privi înapoi. 
Teama iraţională se hrănește din ea însăși și crește. Trebuie s-o 
respingi. 

Poanta e să deosebești teama iraţională de teama justificată. 
Dacă înfrângi teama justificată și mergi mai departe, viteaz și 
hotărât, atunci Moș Crăciun o să coboare totuși prin cămin și o 
să adauge puțulica ta la colecţia sa. 

Mersesem împreună cu Boo vreo șaptezeci de metri, când în 
dreapta se deschise un alt coridor. Acesta urca și era curb, 
nefiind vizibil până la capăt. 

Alte patru ţevi din PVC erau atârnate de tavanul coridorului 
ce-l intersecta pe primul. Se îndoiau la colț, pătrunzând în 
culoarul nostru și mergeau în paralel cu primul set de ţevi, 
îndreptându-se către turnul de răcire. 

A doua cale de întreţinere pornea, probabil, din noua abație. 

In loc să-i aduc pe fraţi în școală cu mașinile de teren, riscând 
să fim atacați de ceea ce ar fi putut să ne aștepte în viforniță, 
puteam să-i conducem pe o cale mai ușoară. 

Trebuia să explorez noul coridor, dar nu imediat. 


VP - 172 


Boo se îndreptase către turnul de răcire. Deși câinele nu 
putea să mă ajute dacă aș fi fost atacat de făptura care se târa 
în urma mea, mă simţeam mai bine dacă eram împreună, așa că 
m-am grăbit după el. 

În mintea mea, făptura din spatele meu avea trei gâturi, dar 
numai două capete. Trupul era omenesc, dar capetele erau de 
coiot. Voia să-mi plaseze capul pe gâtul din centru. 

Poate vă întrebaţi de unde apăruse o teamă iraţională atât de 
barocă. La urma urmei, după cum știți, eu sunt caraghios, nu 
grotesc. 

Un prieten ocazional al meu din Pico Mundo, pe jumătate 
indian panamint, care își spune Tommy Cloudwalker* mi-a 
povestit că a întâlnit o asemenea făptură cu trei capete. 

Tommy se dusese în deșertul Mojave, mergând pe jos și 
campând, când soarele de iarnă argintat, Femeia Străbună, se 
domolise în soarele auriu al primăverii, Tânăra Mireasă, dar 
înainte să apară soarele aprig de platină al verii, Soţia Urâtă, 
care să ofilească deșertul cu limba ei ascuţită atât de tare, încât 
din nisip să curgă o sudoare de scorpioni și de gândaci, într-o 
încercare disperată de a căuta un pic de umbră și un strop de 
apă. 

Poate că numele dat de Tommy soarelui din diferite 
anotimpuri proveneau din legendele tribului său. Poate le 
inventase el. Nu sunt sigur dacă Tommy era sincer măcar în 
parte sau mincinos în totalitate. 

În mijlocul frunţii are o imagine stilizată a unui șoim lat de 
cinci centimetri și înalt de doi. Tommy spune că șoimul e un 
semn din născare. 

Truck Boheen, fostul biciclist cu un singur picior și creator de 
tatuaje care locuiește într-o rulotă ruginită la marginea orașului 
Pico Mundo, zice că a desenat șoimul pe fruntea lui Tommy cu 
douăzeci și cinci de ani în urmă, pentru cincizeci de dolari. 

Rațiunea îndeamnă să crezi versiunea lui Truck. Problema e 
că Truck pretinde și că ultimii cinci președinți ai Statelor Unite 
au venit în secret în rulota sa, în miez de noapte, ca să-i 
tatueze. Aș crede că a venit unul sau doi, dar nu cinci. 

Oricum, Tommy stătea în deșertul Mojave, într-o noapte de 
primăvara, cerul clipind cu ochii înţelepţi ai Străbunilor - sau 


23 Cel care merge pe nori. (n.tr.). 
VP - 173 


stelele, dacă savanții au dreptate - când făptura cu trei capete 
apăruse în partea îndepărtată a focului de tabără. 

Capul omenesc nu scosese niciun cuvânt, dar cele din laturi, 
de coiot, vorbeau englezește. Discutau între ele dacă ţeasta lui 
Tommy ar fi fost mai bună decât capul care ocupa în acel 
moment gâtul dintre ele. 

Coiotului Unu îi plăcea capul lui Tommy, mai ales nasul lui 
mândru. Coiotul Doi era jignitor, spunând că Tommy era „mai 
mult italian decât indian”. 

Fiind un pic șaman, Tommy recunoscuse imediat că făptura 
aceea era o manifestare neobișnuită a Înșelătorului, un spirit 
obișnuit în folclorul mai multor naţiuni indiene. Oferise trei ţigări 
dintre cele pe care le fuma, iar oferta îi fusese acceptată. 

Cele trei capete fumaseră în tăcere, cu o satisfacție solemnă. 
După ce aruncase chiștoacele în focul de tabără, făptura 
plecase, lăsându-l pe Tommy să-și păstreze capul. 

Trei cuvinte puteau să explice povestea lui Tommy: tuberculi 
de peyote”. 

Dar a doua zi, când își reluase drumeţia, Tommy dăduse de 
trupul fără cap al altui drumeţ. Permisul de conducere din 
portofelul individului îl identifica drept Curtis Hobart. 

In apropiere se găsea un cap retezat, dar era cel care fusese 
pe gâtul din centru, între coioți. Nu semăna cu Curtis Hobart din 
fotografia permisului auto. 

Folosind telefonul prin satelit, Tommy Cloudwalker îl chemase 
pe șerif. Autorităţile sosiseră, licărind ca mirajul în căldura 
primăverii, atât pe pământ, cât și cu elicopterul. 

Ulterior, medicul legist declarase că țeasta și trupul nu 
aparţineau aceleiași persoane. Poliţia nu găsise niciodată capul 
lui Curtis Hobart, nici vreun trup care să se potrivească ţestei 
retezate care fusese aruncată pe nisip lângă cadavrul lui Hobart. 

In timp ce alergam după Boo pe coridorul ce ducea la turnul 
de răcire, nu-mi dădeam seama de ce povestea incredibilă a lui 
Tommy ieșise din mlaștina memoriei mele tocmai atunci. Nu mi 
se părea similară situaţiei în care mă găseam. 

Mai târziu avea să se clarifice totul. Chiar în ocaziile în care 
sunt prost ca un pion călcat de camion, subconștientul meu 


24 Cactus des întâlnit în zona de sud-vest a SUA din care se extrage un alcaloid 
vegetal cu efect halucinogen. (n.tr.). 


VP - 174 


ocupat lucrează, făcând ore suplimentare ca să-mi salveze 
fundul. 

Boo se duse la turnul de răcire. După ce am descuiat ușa de 
incendiu cu cheia mea universală, l-am urmat înăuntru, unde 
luminile fluorescente erau aprinse. 

Eram în partea de jos a construcţiei. Arata ca un decor de film 
prin care James Bond avea să-l fugărească pe ticălosul cu dinţi 
de oţel și cu o pălărie imensă. 

O pereche de turnuri din tablă, înalte de zece metri, se ridica 
deasupra noastră. Turnurile erau legate cu conducte orizontale, 
la care se ajungea la diferite niveluri prin intermediul unor scări 
înguste, roșii. 

În interiorul turnurilor - și poate și în interiorul conductelor 
mai mici - se roteau niște chestii care zăngăneau zdravăn și 
scoteau un zgomot de bătător de ouă. Probabil că erau paletele 
unor ventilatoare uriașe. Aerul împins sâsâia ca niște pisici 
furioase și fluiera ca niște spectatori la un meci. 

Pe pereți se înșirau cel puţin patruzeci de cutii mari, cenușii, 
din metal, asemănătoare unor cutii de branșament, numai că pe 
fiecare se găsea câte un comutator cu pârghie și două semnale 
luminoase, unul roșu și celălalt verde. În momentul acela luceau 
numai lumini verzi. 

Totul verde. Grozav. Minunat. Satisfăcător. 

Mașinăria oferea numeroase locuri în care se putea ascunde 
cineva. lar zgomotul făcea dificil de auzit chiar și un atacant 
greoi, până în momentul în care ajungea lângă mine. Dar am 
preferat să consider luminile verzi drept un semn bun. 

Dacă aș fi fost la bordul Titanicului, aș fi stat pe punte, 
rezemat de balustradă, privind stelele căzătoare și dorindu-mi 
un căţel de Crăciun, în timp ce orchestra cânta Nearer My God 
to Thee”. 

Deși mult din ce-mi era preţios îmi fusese luat în această 
viață, aveam motive să rămân optimist. După numeroasele 
belele prin care am trecut, ar fi trebuit să fi pierdut un picior, 
trei degete, o bucă, majoritatea dinţilor, o ureche, splina și 
simţul umorului. Dar sunt încă întreg. 


25 Apropie-mă, Doamne, de Tine - imn religios, pe care se spune că îl cânta orchestra 
de pe Titanic în momentul în care nava se scufunda. (n.tr.). 


VP - 175 


Atât Boo, cât și magnetismul parapsihologic mă duseseră 
acolo, iar când am pătruns fără vlagă în încăperea imensă, am 
descoperit ce mă atrăsese. 

Între alte două grămezi de cutii de metal, într-o porţiune 
liberă a peretelui, atârna fratele Timothy. 


VP - 176 


CAPITOLUL 31 


Picioarele încălțate ale fratelui Tim se legănau cam la o 
jumătate de metru de podea. La doi metri de creștetul său se 
întindea un arc de cerc de 180 de grade, alcătuit din piroane 
ciudat de albe, care fuseseră înfipte în zidul de beton. De aceste 
piroane atârnau benzi albe, fibroase, ca niște cârpe late de vreo 
doi centimetri, de care era suspendat călugărul. 

Unul dintre cele treisprezece șnururi se termina în părul lui 
ciufulit. Alte două se sfârșeau în gluga trasa în jos, la ceafă, iar 
cele zece rămase dispăreau în mici tăieturi făcute în umerii, 
mânecile și laturile rasei. 

Felul în care sforile fuseseră fixate de călugăr nu se vedea, în 
niciun punct. 

Având în vedere că fratele Tim stătea cu capul atârnând în 
față și avea braţele întinse în laturi și ridicate un pic, intenţia de 
a batjocori răstignirea pe cruce era evidentă. 

Cu toate că nu existau răni vizibile, călugărul părea să fie 
mort. Celebru pentru roșeaţa sa, era acum mai alb decât se 
putea să fie de alb, cu cenușiu sub ochi. Mușchii săi faciali slăbiţi 
nu mai răspundeau la vreo emoție, ci doar la gravitație. 

In ciuda a toate acestea, luminile indicatoare de pe cutiile de 
branșament din jur - sau ce vor fi fost - rămăseseră verzi, așa 
că, plin de-un optimism vecin cu nebunia, am zis: 

— Frate Timothy. 

Am fost dezamăgit să-mi aud vocea șoptită și slabă. 

Zumzăitul și bocănitul mașinăriilor acopereau pufăitul ţigărilor 
din cele trei capete ale demonului din urma mea, dar am refuzat 
să mă întorc și să-l înfrunt. Teamă iraţională. Nu era nimic în 
spatele meu. Niciun semizeu indian pe jumătate coiot, pe 
jumătate om, nici mama mea cu pistolul ei. 

Am ridicat vocea și am repetat: 

— Frate Tim? 

Deși netedă, pielea sa părea să fie lipsită de sevă, ca praful, 
grăunţoasă precum hârtia, de parcă viaţa nu i-ar fi fost doar 
luată, ci suptă din el până la ultima picătură. 


VP - 177 


O scară deschisă, în spirală, ducea la pasarela de deasupra și 
la ușa înaltă din porțiunea turnului de răcire care se ridica 
deasupra solului. Poliţia intrase probabil pe acolo ca să 
cerceteze subterana de dedesubt. 

Fie că polițiștii ignoraseră locul acela, fie călugărul mort nu 
fusese aici atunci când polițiștii mișunaseră prin locul acesta. 

Fratele Tim fusese un om bun, amabil cu mine. Nu trebuia 
lăsat atârnat aici, iar cadavrul său folosit pentru a batjocori 
Dumnezeul căruia el își dedicase viaţa. 

Poate reușeam să-l dau jos. 

Am ciupit ușor una dintre benzile albe fibroase, mi-am trecut 
degetul mare și arătătorul în sus și-n jos pe panglica aceea 
întinsă. Nu era panglică, nici pânză de bumbac, nici ceva ce mai 
pipăisem până atunci. 

Era netedă ca sticla și uscată ca talcul, dar flexibilă. Și 
remarcabil de rece pentru un fir atât de subţire, atât de 
îngheţată, încât degetele începură să-mi amorțească chiar după 
atingerea aceea scurtă. 

Cele treisprezece piroane erau niște pene, înfipte cumva în 
beton așa cum un alpinist înfige pitoane în crăpături cu un 
ciocan. Dar betonul nu prezenta niciun fel de crăpături. 

Cel mai apropiat dintre cele treisprezece piroane ieșea din 
perete cam la o jumătate de metru deasupra capului meu. 
Semăna cu un os uscat. 

Nu vedeam cum fusese vârât în perete vârful pitonului. Părea 
să fi crescut acolo din beton - sau să alcătuiască un aliaj cu 
betonul. 

Tot așa, nu eram în stare să-mi dau seama cum fusese fixată 
de piton banda aceea fibroasă. Fiecare frânghie care atârna și 
pitonul care o ancora păreau să facă parte dintr-o singură 
entitate. 

Din cauză că era un hoţ de capete, înșelătorul din spatele 
meu trebuia să aibă un cuţit formidabil, poate o machetă, iar cu 
ea aș fi putut să-l dau jos de acolo pe fratele Timothy. 
Înșelătorul nu urma să-mi facă niciun rău dacă aveam să-i explic 
că Tommy Cloudwalker era prietenul meu. Nu aveam ţigări ca 
să-i ofer, dar aveam gumă de mestecat, câteva lame de Black 
Jack. 

Când am tras de una dintre frânghiile de care atârna 
călugărul mort, ca să-i apreciez rezistenţa, aceasta se dovedi 


VP - 178 


mult mai întinsă decât mă așteptasem, încordată ca o coardă de 
vioară. 

Materialul fibros scoase o notă urâtă. Trăsesem doar de una, 
dar după o clipă începură să vibreze și celelalte douăsprezece, 
iar din ele se ridica o muzică sumbră, ce amintea de un 
theremin?€. 

Mă mânca scalpul. Am simţit o respiraţie fierbinte în ceafă. 
Am perceput o duhoare, știam că-i o teamă iraţională, o reacție 
la starea înfiorătoare a fratelui Timothy și la efectul deranjant al 
sunetului ca de theremin, dar m-am întors oricum, m-am întors 
supărat că mă lăsasem fraierit de imaginaţia mea, m-am întors 
curajos spre Înșelătorul care mă pândea. 

Înșelătorul nu era în spatele meu. În urma mea nu se afla 
nimeni, cu excepţia lui Boo, care mă privea cu o expresie 
ironică, ce-mi transformă jena într-o chestie greu de suportat. 

În timp ce sunetul scos de cele treisprezece corzi se stingea, 
mi-am îndreptat din nou atenţia către fratele Timothy și m-am 
uitat la fața sa exact când i se deschideau ochii. 


26 instrument electronic la care se cânta mișcând mâna în faţa a doua antene. (n.tr.). 
VP - 179 


CAPITOLUL 32 


Mai precis, pleoapele fratelui Timothy se ridicară, dar 
călugărul nu deschise ochii, pentru că nu mai avea ochi. In 
orbitele sale se aflau modele caleidoscopice alcătuite din forme 
mici, care arătau ca și cum ar fi fost făcute din os. Modelul din 
orbita stângă iriză într-o nouă formă; modelul din dreapta făcu 
același lucru; apoi ambele se schimbară într-o sincronizare 
perfectă. 

Am simţit că ar fi înțelept să mă îndepărtez cu un pas. ` 

Gura fără limbă și fără dinți a călugărului se deschise. In 
lărgimea ţipatului său tăcut, o construcţie de forme osoase se 
îmbinară în căi ce sfidau analiza și descrierea, se îndoiau, se 
roteau și se împingeau înainte doar ca să se strângă înapoi, de 
parcă fratele ar fi încercat să înghită o colonie de păianjeni cu 
carapace tare, care erau vii și se împotriveau să fie mâncaţi. 

Pielea plesni, de la colțurile gurii la urechi. Fără să curgă un 
strop de sânge, buza sa de sus se jupui către scalpul său, așa 
cum e răsucit capacul unei cutii de sardele cu ajutorul unei chei, 
iar partea de jos a figurii sale se jupui în jos, către bărbie. 

Deși intenţia fusese batjocorirea răstignirii lui lisus, trupul 
fratelui Timothy fusese și o crisalidă din care se străduia să iasă 
ceva mai puţin fermecător decât un fluture. 

Sub foiala feței se afla pe deplin ceea ce doar zărisem în 
orbitele ochilor, în gura ce ţipa: o fantasmagorie de forme 
osoase legate prin îmbucări articulate, prin îmbinări pivotante, 
prin îmbinări elipsoidale, prin îmbinări în alveole și prin îmbinări 
pentru care nu exista nume și care nu erau normale în această 
lume. 

Apariţia părea a fi o masă solidă de oase combinate atât de 
puternic că păreau sudate, compactate atât de complet încât n- 
ar mai fi avut spaţiu să se rotească sau să se îndoaie. Și, cu 
toate astea se roteau, se îndoiau, pivotau și mai făceau și altele, 
păreau să se miște nu numai în trei dimensiuni, ci în patru, într- 
o neîncetată manifestare de dexteritate care uimea și 
surprindea. 


VP - 180 


Imaginaţi-vă că întregul univers și întregul timp sunt ţinute la 
un loc, într-o mișcare corectă și într-un echilibru perfect, într-o 
cutie de viteze infinită, și priviţi cu ochii minţii acest mecanism 
complicat, ca să aveţi idee de incomprehensiunea, teama plină 
de venerație și teroarea ce mă cuprinseseră în timp ce stăteam 
în faţa superscheletului ce se scutura, se zbătea, se îndoia și 
zăngănea, jupuind de pe el rămășițele subţiri ale fratelui Tim. 

Ceva se zbătu puternic sub rasa călugărului mort. 

Dacă aș fi dispus de floricele de porumb, pepsi și de un scaun 
confortabil, aș fi rămas acolo. Dar turnul de răcire era un loc 
neospitalier, plin de praf și de curent, care nu oferea niciun fel 
de răcoritoare. 

În plus, aveam o întâlnire cu bibliotecarul hoosier și cofetar în 
garajul școlii. Nu-mi place să întârzii la o întâlnire. Intârzierea e o 
dovadă de mitocănie. 

Un piton ţâșni din perete. Coarda fibroasă trase pana în 
grămada caleidoscopică de oase, încorporând-o într-o clipită. Alt 
piton se eliberă, fiind tras înapoi la tăticul. 

Fiara cea fioroasă, al cărui ceas sosise în cele din urmă, nu 
avusese nevoie să se târască până în Bethlehem ca să se nască. 
Lame albe, ascuţite, sfâșiau rasa pe dinăuntru, spintecând-o. Nu 
era nevoie de vreo Rosemary?”, nu avea nevoie să irosească ani 
de zile fiind copil. 

Venise timpul fie să aprinzi lumânări negre și să începi să 
cânţi imnuri de adoraţie, fie să zdrobești grămada aia de gunoi. 

Boo o luase deja din loc. Am tulit-o și eu. 

Am închis ușa dintre turnul de răcire și tunelul de întreţinere 
și m-am chinuit un timp cu cheia mea până să-mi dau seama că 
încuietoarea ţinea lumea afară, că nu puteai să încui pe cineva 
înăuntru. 

Cei o sută de metri până la școală părură kilometri întregi, iar 
luminile din tavan păreau că ajungeau până dincolo de 
Pittsburgh. 

Boo dispăruse deja din vedere. Poate o luase pe o scurtătură 
din altă dimensiune, care-l dusese în camera cazanelor din 
școală. 

Îmi doream să mă fi atârnat de coada lui. 


27 Aluzie la romanul lui Ira Levin, Copilul lui Rosemary, în care Rosemary naște copilul 
diavolului. (n.tr.). 


VP - 181 


CAPITOLUL 33 


După ce am parcurs în goană vreo treizeci de metri, am auzit 
ușa turnului de răcire deschizându-se cu o bubuitură. Bubuitura 
răsună prin coridorul de întreţinere ca o împușcătură. 

Amicul din Mojave al lui Tommy Cloudwalker, individul cu trei 
capete din afișele împotriva fumatului, părea că are mai multe 
șanse să existe decât baubaul scheletizat care râvnea la oasele 
mele. Dar frica de chestia aceea era o frică rațională. 

Fratele Timothy fusese blând, amabil și credincios - și uite cei 
se întâmplase. Un individ leneș, șomer și tâmpit ca mine, care 
nu-și exercitase niciodată dreptul său american preţios de a 
vota, care acceptase un compliment în defavoarea răposatului 
James Dean, ar fi trebuit să aibă parte de o soartă mai groaznică 
decât a lui Tim, deși nu-mi puteam imagina o asemenea soartă. 

Am privit peste umăr. 

Pentru că înaintam prin zone succesive de întuneric și lumină, 
modul de deplasare al urmăritorului meu nu putea fi observat 
limpede, dar mi-era clar că nu erau pași pe care-i învățase la 
lecțiile de dans. Se părea că-și grupase oasele numeroase în 
picioare ţepene, dar nu toate erau picioare de același model și 
se mișcau independent unul de altul, încurcându-se unul pe 
celălalt și făcând făptura plină de energie să se împleticească. 

Continuam să înaintez, privind în mod repetat în urma mea, 
dar fără să rămân într-o contemplare gânditoare și notându-mi 
impresiile despre fiară. Acum, retroactiv, cred că am fost foarte 
alarmat că o văzusem mergând nu pe podea, ci de-a lungul 
joncţiunii dintre tavan și peretele din dreapta. Era un căţărător, 
ceea ce însemna că încăperile copiilor de la etajul doi aveau să 
fie mai greu de aparat decât sperasem. 

Mai mult, în timp ce se apropia, întreaga construcţie a făpturii 
părea să se modifice fără încetare, ca și cum ar fi înaintat ca un 
burghiu ce-și croiește drum prin lemn. În minte îmi veni cuvântul 
mașină, aşa cum se mai întâmplase atunci când privisem o altă 
făptură de același fel prin fereastra sălii de recepție și o 
văzusem trecând fără încetare dintr-un model nou și complicat 
în altul. 


VP - 182 


Împleticindu-se din nou, urmăritorul meu își pierdu punctul de 
sprijin și căzu de pe perete pe podea. Pârghii de oase care se 
mișcau ca niște foarfeci îl ridicară și el merse mai departe, plin 
de energie, dar nesigur. 

Poate învăţa de ce-i în stare, ca un nou-născut. Poate era un 
moment demn de reclamele pentru firma Kodak, primii pași ai 
copilului. 

Când am ajuns la intersecția cu coridorul care ducea în mod 
evident către noua abație, am fost sigur că puteam să scap de 
făptura aceea - dacă nu cumva curba învățăturii sale nu creștea 
foarte iute. 

Am privit din nou înapoi și am văzut că nu era doar 
neîndemânatică, devenise și transparentă. Lumina din lămpile 
de deasupra nu se mai răsfrângea pe contururile sale, ci părea 
să treacă prin ea, de parcă ar fi fost făcută dintr-o sticlă 
lăptoasă. 

Pentru o clipă, în care urmăritorul meu păru că-i gata să se 
oprească, am crezut că se va dematerializa, nu ca o mașinărie, 
ci ca un spirit. Apoi transparenţa dispăru și făptura deveni din 
nou solidă, după care țâșni înainte. 

Un văicărit familiar îmi atrase atenţia către tunelul cu care ne 
intersectam. Departe, sus, cu glasul pe care îl auzisem mai 
devreme în timpul furtunii, o altă făptură din aceeași categorie 
își exprima dorinţa sinceră de a avea o întâlnire între patru ochi 
cu mine. 

De la distanţă, nu puteam să fiu sigur de dimensiunile făpturii, 
dar bănuiam că era considerabil mai mare decât drăgălașa care 
ieșise din crisalidă. Aceasta se mișca plină de încredere și cu 
graţie, lunecând fără să fie ajutată de zăpadă, cu picioarele 
mișcându-se într-un ritm fără greș, cu iuțeala miriapodelor. 

Atunci am făcut unul dintre lucrurile pe care îl fac foarte bine: 
am fugit ca un ticălos. 

Am doar două picioare, nu o sută, și purtam ghete de schi, 
când ar fi trebuit să fiu încălţat cu pantofi de atletism, cu tălpi 
pe pernă de aer, dar beneficiam de o disperare cruntă și de 
energia furnizată de minunatul sandviș cu carne de vită, oferit 
de sora Regina Marie. Aproape că ajunsesem în siguranţă, în 
sala cazanelor, înaintea lui Satana și Satana junior - sau ce-or fi 
fost. 


VP - 183 


Atunci ceva se înfășură în jurul piciorului meu. Am ţipat, am 
căzut și m-am ridicat de îndată, izbind în atacatorul meu până 
mi-am dat seama că era jacheta vătuită pe care o lepădasem 
mai devreme, din cauza sunetului de șuierare pe care îl scotea. 

Clicăitul urmăritorului meu în crescendo, ca și cum un șir de 
coriști - alcătuit din schelete frenetice - ar fi interpretat partea 
finală a numărului de succes al spectacolului. 

M-am întors și făptura era chiar acolo. 

Picioarele înregimentate - diferite între ele, dar hidoase ca ale 
unei coropișniţe uriașe - păcăniră și se opriră. Jumătatea din 
faţă a făpturii de patru metri se îndoi, se umflă, coti, se zburli și 
se ridică de pe podea cu o eleganţă șerpească. 

Eram faţă în faţă - sau am fi fost, dacă n-aș fi fost singurul 
care avea faţă. 

Pe tot cuprinsul făpturii înfloriră modele de oase combinate în 
mod elaborat, vibrară, fură înlocuite de forme și modele noi, 
totul într-o grabă neîncetată, neîntreruptă, ca de argint viu. 

Expunerea tăcută era menită să arate controlul absolut și 
nepământesc al psihologiei sale, să mă îngrozească și să mă 
facă să mă rușinez cu comparativa mea slăbiciune. Ca și atunci 
când privisem pe fereastră, simțeam o vanitate copleșitoare în 
acea expunere a sinelui său, o aroganță ce era macabru de 
omenească, o îngâmfare și o fanfaronadă care depășeau simpla 
vanitate și care putea fi numită trufie. 

Am făcut înapoi un pas, apoi încă unul. 

— Să mă pupi în cur, ticălos urât! 

Făptura, cuprinsă de furie, se năpusti asupra mea, cruntă și 
nemiloasă.  Maxile și mandibule nenumărate  mestecară, 
calcanee împintenate sfâșiară, falange ascuţite ca niște stilete 
izbiră, o coloană vertebrală ca un bici, cu vertebre cu cârlige și 
cu lame de brici mă spintecară de la abdomen la gât, inima mea 
fu găsită și sfârtecată, iar ceea ce puteam face pentru copiii din 
școala mănăstirii St. Bartholomew fu redus la ce-mi permiteau 
puterile de mort care zăbovește pe lumea aceasta. 

Da, ar fi putut fi atât de rău, dar de fapt v-am minţit. 
Adevărul, este mai straniu decât minciuna, cu toate că-i mult 
mai puţin traumatizant. 

Tot ce v-am povestit a fost adevărat până în momentul în 
care i-am spus sacului cu oase să-mi pupe posteriorul. După ce 


VP - 184 


am debitat această vulgaritate - spusă din tot sufletul -, am 
făcut un pas înapoi, apoi încă unul. 

Pentru că îmi închipuiam că nu aveam nimic de pierdut, că 
viața mea era deja sfârșită, am întors liniștit spatele apariţiei. M- 
am lăsat în patru labe și m-am târât prin deschizătura cu latura 
de un metru și douăzeci de centimetri, dintre tunelul de 
întreţinere și camera cazanelor. 

Mă aşteptam ca făptura să mă înhaţe de picioare și să mă 
tragă înapoi în tărâmul său. Când am ajuns nevătămat în 
camera cazanelor, m-am rostogolit pe spate și m-am îndepărtat 
de accesul de întreţinere, anticipând pătrunderea unui apendice 
osos, ca un cleşte, care mă căuta. 

De dincolo de zid nu se auzi niciun bocet, dar nu se auzi nici 
clincănitul retragerii, deși bocănitul pompelor din camera 
cazanelor ar fi putut să acopere aceste zgomote, cu excepţia 
celor mai puternice. 

Am ascultat, cu inima bocănind - și încântat că mai am o 
inimă. Și că mai aveam toate degetele, toți dinţii, splina mea 
mică și prețioasă, precum și ambele buci. 

Ținând seama de abilitatea cimitirului umblător de a se 
manifesta în iterații infinite, n-am văzut niciun motiv pentru care 
nu m-ar fi urmat în camera cazanelor. N-ar fi avut nicio 
problemă să treacă prin deschizătura cu latura de un metru și 
douăzeci de centimetri, chiar în forma sa curentă. 

Dacă făptura aceea ar fi intrat, n-aș fi avut nicio armă cu care 
s-o izgonesc înapoi. Dar dacă nu reușeam să-i opun rezistenţă, 
atunci i-aș fi permis accesul în școală - în momentul acela, 
majoritatea copiilor prânzeau în sala de mese de la parter, iar 
restul în camerele lor de la etajul doi. 

Simţindu-mă prost și incapabil, am sărit în picioare, am 
înhăţat un stingător de incendiu din suportul său de pe perete și 
l-am ţinut pregătit, de parcă ar fi fost în stare să distrugă cu o 
ceață de fosfat de amoniu oasele acelea legate între ele, ca în 
filmele SF proaste, în care eroii sunt în stare să descopere în 
penultima scenă că monstrul care atacă și care este aparent 
indestructibil poate fi dizolvat cu ceva banal, precum sarea, 
înălbitorul de rufe sau spray-ul de păr cu miros de lavandă. 

Nu eram sigur că făptura aceea era vie precum sunt vii 
oamenii, animalele sau insectele, nici măcar precum sunt vii 
plantele. Nu-mi puteam explica cum putea acel colaj 


VP - 185 


tridimensional de oase, indiferent cât de uluitor de complicat 
părea, să fie viu, din moment ce nu avea carne, oase și organe 
vizibile ale simţurilor. lar dacă nu era viu, nu putea fi ucis. 

Nu-mi trecea prin minte nici vreo explicaţie supranaturală. 
Nimic din teologia vreunei religii importante nu propunea 
existenţa unei entităţi ca aceea, nici vreun folclor de care să fi 
auzit. 

Boo apăru din spatele cazanelor. Se uită la mine și la arma 
mea aruncătoare de ceață de fosfat de amoniu. Se așeză, își 
lăsă capul într-o parte și rânji. Părea că mă găsește amuzant. 

Înarmat cu stingătorul de incendiu și, dacă acesta dădea greș, 
cu o singură lamă de gumă de mestecat Black Jack, am rămas 
locului un minut, două minute, trei... 

Din spatele zidului nu apăru nimic. În prag nu aștepta nimic, 
dând nerăbdător din picioarele-i fără carne. 

Am pus deoparte stingătorul de incendiu. 

Rămânând la trei metri de deschizătura joasă, m-am lăsat în 
patru labe ca să mă uit în coridor. Am văzut coridorul de beton, 
luminat, îndepărtându-se către turnul de răcire, dar n-am văzut 
nimic care să mă facă să chem Vânătorii de Fantome. 

Boo se duse mai aproape de deschizătură decât îndrăznisem 
eu s-o fac, se uită în ea, apoi se uită la mine, perplex. 

— Nu știu, i-am spus eu. Nu intru înăuntru. 

Am pus la loc panoul de oțel inoxidabil. În timp ce 
introduceam primul bolț și-l fixam cu unealta specială, mă 
așteptam să sară ceva din partea cealaltă, să sfâșie panoul și să 
mă tragă din sala cazanelor. Nu se întâmplă așa ceva. 

Nu știu ce împiedicase fiara de oase să-mi facă ceea ce Îi 
făcuse fratelui Timothy, pentru că eram sigur că mă voise, că 
intenţionase să mă ia. Sunt convins că insulta mea - „Să mă 
pupi în cur, ticălosule” - n-o făcuse să plece, jignită. 


VP - 186 


CAPITOLUL 34 


Rodion Romanovici sosi în garaj purtând o căciulă arătoasă 
din blană de urs, un fular alb de mătase, o haină de piele neagră 
- lungime trei sferturi - cu guler și manșete de blană, și - nicio 
surpriză - cizme de cauciuc cu fermoar, care-i ajungeau până la 
genunchi. Arăta ca și cum se îmbrăcase pentru o plimbare 
împreună cu ţarul, cu o sanie trasă de cai. 

După experienţa mea cu cimitirul care galopa, zăceam pe 
podea, întins pe spate, uitându-mă în tavan și încercând să mă 
liniștesc, așteptând ca picioarele să înceteze să-mi tremure și să 
capete un pic de putere. 

Rusul spuse, stând deasupra mea și privind în jos: 

— Domnule Thomas, ești un tânăr foarte ciudat. 

— Da, domnule. Sunt conștient de asta. 

— Ce faci acolo jos? 

— Îmi revin după o sperietură teribilă. 

— Ce te-a speriat? 

— Descoperirea bruscă a faptului că sunt muritor. 

— Nu ţi-ai dat seama mai devreme de asta? 

— Da, domnule, am fost conștient de lucrul acesta de ceva 
timp. Ştiţi, am fost copleșit de un simțământ al necunoscutului. 

— Ce necunoscut, domnule Thomas? 

— Marele necunoscut, domnule. Nu sunt o persoană deosebit 
de vulnerabilă. Necunoscuţii cei mici nu mă tulbură. 

— Și cum te consolează zăcutul pe podeaua garajului? 

— Petele de apă de pe tavan sunt drăgute. Mă relaxează. 

Rusul se uită la betonul de deasupra sa și zise: 

— Eu le găsesc urâte. 

— Nu, nu. Toate nuanțele acelea slabe de cenușiu, de negru și 
de ruginiu, cu un strop de verde, împletindu-se ușor împreună, 
siluete fără formă, nu arată a fi ceva clar și rigid, precum un os. 

— Os, ai spus? 

— Da, domnule. Domnule, asta e o căciulă din blană de urs? 

— Da. Știu că nu-i corect din punct de vedere politic să port 
blană, dar refuz să-mi cer scuze cuiva pentru asta. 


VP - 187 


— Foarte bine, domnule. Pun pariu că aţi ucis chiar 
dumneavoastră ursul. 

— Domnule Thomas, ești un activist pentru drepturile 
animalelor? 

— N-am nimic împotriva animalelor, dar de obicei sunt prea 
ocupat ca să particip la marșuri în favoarea lor. 

— Atunci îţi voi spune că, într-adevăr, am ucis ursul din care a 
fost făcută căciula și din care a fost luată blana pentru gulerul și 
manșetele acestei haine. 

— Nu s-a luat prea mult dintr-un animal întreg... 

— Domnule Thomas, mai am și alte obiecte de blană în 
garderoba mea. Mă întreb de unde ai știut că eu am ucis ursul. 

— Nu vreau să vă jignesc, domnule, dar pe lângă blana pentru 
diferite veșminte ați primit și ceva din spiritul ursului pe care l- 
aţi ucis. 

Din locul de unde priveam, ridurile provocate de încruntarea 
sa arătau ca niște cicatrice groaznice, negre, făcute de o sabie. 

— Asta e o idee ce pare a fi New Age și care nu-i deloc 
catolică. 

— Domnule, vorbeam metaforic, nu direct, și un pic ironic. 

— Când eram de vârsta ta, nu beneficiam de luxul ironiei. Vrei 
să te ridici de acolo? 

— Intr-o clipă, domnule. Eagle Creek Park, Garfield Park, 
White River State Park - Indiana are niște rezervații naturale 
foarte drăguțe, dar nu știu dacă în ele trăiesc urși. 

— După cum sunt sigur că ţi-ai dat seama, am vânat ursul și l- 
am împușcat pe vremea când eram tânăr, în Rusia. 

— Tot uit că sunteţi rus. Oho, bibliotecarii sunt o ceată de tipi 
mai duri în Rusia decât cei de aici, dacă vânează urși... 

— Toţi trebuiau să fie duri. Era în perioada sovietică. Dar în 
Rusia nu eram bibliotecar. 

— Sunt și eu pe cale să-mi schimb meseria. Ce eraţi în Rusia? 

— Antreprenor de pompe funebre. 

— Serios? Imbălsămaţi oameni și alte chestii de felul ăsta? 

— Domnule Thomas, pregăteam oamenii pentru moarte. 

— Acesta e un mod ciudat de a defini meseria de antreprenor 
de pompe funebre... 

— Nici vorbă. Așa spuneam noi, în fosta mea ţară. 

Rosti câteva vorbe în limba rusă, apoi le traduse. 


VP - 188 


— Sunt antreprenor de pompe funebre. Pregătesc oamenii 
pentru moarte. Acum, bineînțeles, sunt bibliotecar la Biblioteca 
statului Indiana, vizavi de Capitoliu, pe North Senate Avenue, la 
numărul 140. 

Am rămas tăcut o vreme, apoi am zis: 

— Sunteţi cam caraghios, domnule Romanovici. 

— Sper că nu sunt grotesc. 

— Mă mai gândesc la asta, am zis și am arătat spre al doilea 
automobil de teren. O să conduceţi mașina aceea. Găsiţi cheile 
având eticheta cu numărul permisului de circulaţie în cutia 
prinsă de perete, acolo. 

— Meditaţia dumitale în legătură cu petele din tavan ţi-a 
ameliorat teama de marele necunoscut? 

— Pe cât mă aşteptam, domnule. Vreţi să meditați și 
dumneavoastră câteva minute la asta? 

— Nu, mulţumesc, domnule Thomas. Marele necunoscut nu 
mă tulbură, zise rusul, apoi se duse să ia cheile. 

Când m-am ridicat în picioare, acestea erau mai solide decât 
fuseseră înainte. 

Ozzie Boone, un scriitor de romane polițiste de succes, care 
are două sute de kilograme și care este prietenul și mentorul 
meu în Pico Mundo, insistă să păstrez un ton ușor în aceste 
manuscrise biografice. El crede că pesimismul este strict pentru 
oameni care sunt exagerat de instruiți și care sunt lipsiţi de 
imaginaţie. Ozzie mi-a mai spus ca melancolia este forma plină 
de autocompătimire a regretului. M-a avertizat că, scriind într-o 
manieră întunecată și monotonă, un scriitor riscă să cultive 
întunericul în sufletul său, devenind identic cu ceea ce descrie. 

Având în vedere moartea groaznică a fratelui Timothy, 
descoperirile înfiorătoare legate de acest lucru și pierderile 
dureroase ce aveau să urmeze, mă îndoiesc că tonul acestei 
naraţiuni ar putea fi măcar pe jumătate ușor dacă Rodion 
Romanovici n-ar fi făcut parte din ea. Nu vreau să spun că s-a 
dovedit a fi un tip grozav. Vreau să spun doar că avea boașe. 

În zilele acestea cer de la Soartă doar ca oamenii pe care mi-i 
aruncă în viaţă, indiferent dacă sunt buni sau răi, sau bipolari 
din punct de vedere moral, să fie amuzanți, într-un fel sau altul. 
E o cerere importantă pentru Soarta cea ocupată, care trebuie 
să menţină miliarde de vieţi într-o continuă agitaţie. Majoritatea 
oamenilor buni au simţul umorului. Problema este să găsești 


VP - 189 


oameni răi care să te facă să zâmbești, pentru că în majoritatea 
cazurilor răul este lipsit de umor, cu toate că în filme cei răi au 
deseori unele dintre cele mai bune replici. Cu puţine excepţii, 
cei bipolari din punct de vedere moral sunt prea ocupați ca să-și 
justifice comportamentul contradictoriu pentru a învăţa să râdă, 
și am observat ca râd de alţi oameni, nu împreună cu ei. 

Solid, cu căciulă de blană și arătând solemn ca unul care 
pregătește oamenii pentru moarte, Rodion Romanovici se 
întoarse cu cheile celui de-al doilea automobil de teren. 

— Domnule Thomas, orice savant îţi va spune că în natură 
multe sisteme par haotice, dar dacă le studiezi suficient de mult 
timp și suficient de atent, descoperi că sub aparenţa haosului se 
află întotdeauna o ordine ciudată. 

— Daţi-mi un exemplu, am zis eu. 

— Furtuna de iarnă prin care trecem pare haotică - vânt care- 
și schimbă direcţia, zapada care se agită și luminozitatea care 
mai degrabă ascunde decât scoate la iveală - dar dacă nu l-ai 
privi la nivel de eveniment meteorologic, ci la scara 
microscopică a fluxului de fluid, particule și energie, vei vedea 
imaginea firelor și urzelii unei pânze bine ţesute. 

— Mi-am lăsat ochelarii pentru văzut la nivel microscopic în 
cameră. 

— Dacă ai vedea la nivel atomic, evenimentul ţi s-ar părea din 
nou haotic, dar dacă am trece la nivelul subatomic, va apărea 
din nou o ordine ciudată și un model mai complicat decât cel al 
firelor și urzelii. Deci dincolo de haosul aparent se află ordinea 
ce așteaptă să fie scoasă la iveală. 

— N-aţi văzut sertarul meu cu șosete. 

— Noi doi părem a fi aici, în acest moment, doar printr-o 
coincidență, dar atât un savant cinstit, cât și un om adevărat al 
credinţei îți vor spune că nu există coincidente. 

Am clătinat din cap. 

— Se vede ca v-au învăţat să gândiţi profund la școala de 
antreprenori de pompe funebre. 

Pe hainele sale nu se vedea nicio pată, nicio cută, iar cizmele 
sale de cauciuc luceau ca pielea de calitate. 

Fața sa stoică, brăzdată și solidă, părea o mască a ordinii 
perfecte. 

— Nu te obosi să întrebi numele școlii de antreprenori de 
pompe funebre, domnule Thomas. N-am urmat niciodată una. 


VP - 190 


— E prima dată când cunosc pe cineva care îmbălsămează 
fără să deţină o licenţă, am zis eu. 

Ochii săi arătau o ordine mai riguroasă decât cea 
exemplificată de garderoba sau de faţa sa. 

— Am obţinut o licenţă fără să am nevoie de școlarizare, 
spuse el. Am un talent înnăscut pentru această meserie. 

— Unii copii se nasc pricepuţi la sport sau geniali la 
matematică, iar dumneavoastră v-aţi născut știind cum să 
pregătiți oamenii pentru moarte. 

— Aţi expus chestiunea foarte corect, domnule Thomas. 

— Trebuie să proveniţi dintr-un stoc genetic foarte interesant. 

— Bănuiesc, zise rusul, că familia ta și a mea erau la fel de 
neconvenţionale. 

— N-am întâlnit-o niciodată pe sora mamei mele, mătușă 
Cymry, dar tatăl meu spune că e un mutant periculos pe care 
autorităţile au închis-o undeva. 

Rusul ridică din umeri. 

— Cu toate acestea, aș pune pariu în legătură cu echivalenta 
familiilor noastre. Să merg înainte sau să te urmez? 

Dacă rusul conţinea haos la un anumit nivel, sub garderobă, 
față și ochi, atunci haosul trebuia să fie în mintea lui. M-am 
întrebat ce fel de ordine bizară se găsea sub acesta. 

— Domnule, n-am mai șofat niciodată prin zăpadă. Nu sunt 
sigur că o să-mi dau seama pe unde e drumul, pe sub troienele 
astea aflate între locul în care ne aflăm și abație. Ar trebui să 
vâr plugul după intuiţie - deși de obicei fac tocmai așa. 

— Domnule Thomas, cu tot respectul, cred că experienţa e 
mai tare ca intuiţia. Rusia e o lume a zăpezii. De fapt, m-am 
născut în timpul unei viforniţe. 

— În timpul unei viforniţe, în sediul unei firme de pompe 
funebre? 

— De fapt, într-o bibliotecă. 

— Mama dumneavoastră era bibliotecară? 

— Nu, spuse el. Era o asasină. 

— Asasină? 

— Exact. 

— Domnule, folosiți termenul asasină în sens figurat sau ad 
litteram? 

— În ambele feluri, domnule Thomas. Când o să mergi în 
urma mea, te rog să rămâi la o distanţă sigură. Chiar cu 


VP - 191 


tracţiune pe patru roţi și cu lanţuri, tot există oarecare pericol ca 
mașina să patineze. 

— Mă simt ca și cum aș fi patinat toată ziua. O să fiu atent, 
domnule. 

— Dacă începi să patinezi, întoarce volanul în direcţia în care 
aluneci. Nu încerca să cotești. Și folosește frâna ușor. 

Rusul se duse la celălalt vehicul și deschise ușa șoferului. 

Înainte să urce la volan, i-am spus: 

— Domnule, încuiaţi ușile. Și dacă vedeţi ceva neobișnuit în 
furtună, nu ieșiţi din mașină ca să vă uitaţi mai atent. Continuaţi 
să mergeţi. 

— Neobișnuit? În ce fel? 

— Oh, știți, orice lucru neobișnuit. Să zicem un om de zăpadă 
cu trei capete sau cineva care seamănă cu mătușa mea Cymry. 

Romanovici ar fi putut să cojească un măr cu privirea sa. 

I-am făcut un semn, urându-i noroc, m-am urcat în camioneta 
mea și, după un moment, rusul a urcat în mașina lui. 

După ce s-a îndreptat către capătul rampei, m-am luat după 
el. 

Romanovici folosi telecomanda ca să deschidă ușa și, la 
capătul pantei, ușa cea mare începu să se ridice. 

Dincolo de garaj se întindea un haos de lumină slabă, vânt ce 
șuiera și o avalanșă veșnică de zăpadă. 


VP - 192 


CAPITOLUL 35 


În fața mea, Rodion Romanovici ieși din garaj, în izbiturile 
vântului și biciuirea zăpezii, iar eu am aprins plafoniera. Lumina 
scăzută a zilei impunea acest lucru, având în vedere ploaia 
aceea cu fulgi. 

Chiar în momentul în care razele plafonierei scânteiară în 
perdeaua masivă, albă, a zăpezii, Elvis se materializă pe scaunul 
din dreapta mea, de parcă comutatorul l-ar fi activat și pe el. 

Era îmbrăcat în costumul de scafandru militar din Easy Come, 
Easy Go, probabil pentru că își închipuise că trebuia să mă facă 
să râd. 

Gluga neagră de neopren era prinsă strâns pe capul lui, 
acoperindu-i părul, urechile și fruntea până la sprâncene. Figura 
fiindu-i astfel izolată, aspectul senzual al trăsăturilor sale era 
intensificat în mod ciudat, dar nu în sens bun. Nu arăta ca un 
scafandru al marinei, ci ca o păpușă Kewpie cu buze arcuite, pe 
care un pervers o îmbrăcase într-un costum potrivit pentru 
abuzuri sexuale. 

— Oh, omule, i-am spus eu, cu filmul ăla ai dat noi înțelesuri 
cuvântului ridicol. 

Elvis râse fără să scoată niciun sunet, se prefăcu că trage în 
mine cu o armă cu harpon, apoi trecu din costumul de scafandru 
într-unul arab, pe care îl purtase în Harum Scarum. 

— Ai dreptate, i-am spus eu, filmul ăsta a fost și mai rău. 

Când avea de-a face cu muzica, fusese tot ce putea fi mai 
grozav, dar în filmele sale, Elvis fusese deseori o autoparodie 
ce-ţi provoca jena când o vedeai. Colonelul Parker, managerul 
său, care-i alesese scenariile de film, îl slujise pe Elvis mai puţin 
decât îi slujise călugărul Rasputin pe ţarul Nicolae și pe țarina 
Alexandra. 

Am ieșit din garaj, m-am oprit și am apăsat pe telecomandă, 
ca să închid ușa în urma mea. 

M-am uitat în oglinda retrovizoare până când ușa s-a închis 
complet, pregătit să merg înapoi și să dobor orice evadat dintr- 
un coșmar care ar fi încercat să intre în garaj. 


VP - 193 


Părând să calculeze poziţia corectă a aleii printr-o analiză 
logică a topografiei locului, Romanovici ară fără eroare în 
direcția nord-nord-vest, scoțând la iveală asfaltul în timp ce urca 
o curbă blândă. 

O parte din zăpada data la o parte cădea înapoi pe pavaj, în 
timp ce rusul înainta. Am coborât plugul până mai că a jupuit 
asfaltul și am curăţat în urma lui. Am rămas la distanța sigură 
pe care mi-o ceruse, atât din respect faţă de experienţa lui, cât 
și pentru că nu voiam să mă pârască mamei sale, asasina. 

Vântul bocea de parcă aveau loc douăsprezece înmormântări 
scoțiene. Rafale zguduitoare izbiră mașina de teren, iar eu am 
fost mulțumit că vehiculul era un model modificat, cu centrul de 
greutate aflat jos, fără a mai pomeni că plugul greu acţiona ca o 
ancoră. 

Zăpada era atât de uscată și vântul atât de neîncetat, că nu 
se lipea nimic de parbriz. N-am pornit ștergătoarele. 

Am privit panta în faţă, în dreapta și în stânga, m-am uitat în 
oglinzi. Mă aşteptam să văd una sau mai multe fiare din oase 
țâșnind din viforniţă. Torentele albe împiedicau vederea aproape 
la fel de eficient ca o furtună de nisip din Mojave, dar liniile strict 
geometrice ale făpturilor acelora ar fi trebuit să atragă atenţia, 
prin contrast cu curba relativ blândă a peisajului furtunii. 

Cu excepţia vehiculelor de teren, nu se mișca nimic în afară 
de ceea ce ducea vântul. Chiar și cei câţiva copaci mari de pe 
marginea drumului - pini și brazi - erau atât de îngreunaţi de 
zăpada strânsă deja pe ei, încât ramurile lor abia tremurau 
manifestându-și respectul pentru furtună. 

Elvis, pe scaunul din dreapta mea, devenise blond și se 
îmbrăcase în ghetele de lucru, blugii ţepeni și cămașa simplă pe 
care le purtase în Kissin’ Cousins. |n filmul acela jucase două 
roluri: un ofiţer de aviaţie cu părul negru și un fermier cu părul 
blond. 

— Nu prea vezi mulţi fermieri blonzi în viaţa reală, i-am spus 
eu, în niciun caz cu dinţi perfecţi, cu sprâncene negre și cu părul 
bine pieptănat. 

Elvis se prefăcu a avea dinţii ieșiți în afară și-și încrucișă ochii, 
ca să dea rolului o nuanță de Deliverance”. 


23 Film celebru din 1972, însă Elvis n-a jucat în filmul respectiv. (n.tr.). 
VP - 194 


___—Fiule, am zis eu râzând, te-ai schimbat în ultimul timp. 
Inainte nu erai în stare să râzi cu atâta ușurință de alegerile tale 
greșite. 

Elvis păru să se gândească o clipă la spusele mele, apoi arătă 
cu degetul spre mine. 

— Poftim? 

El rânji și dădu din cap. 

— Crezi că-s amuzant? 

El dădu iarăși din cap, apoi clătină din cap a negare, ca și cum 
ar fi vrut să spună că era convins că sunt amuzant, dar că nu 
asta dorise să-mi spună. Făcu o mutră serioasă și arătă din nou 
spre mine, apoi către el însuși. 

Dacă voia să spună ceea ce credeam eu, atunci m-am simţit 
măgulit. 

— Singura persoană care m-a învăţat să râd de propria-mi 
prostie a fost Stormy. 

Elvis se uită la părul său blond, privind în oglinda retrovizoare, 
clătină din cap și râse din nou în tăcere. 

— Când râzi de tine însuţi, capeţi perspectivă. Apoi îţi dai 
seama că poţi să-ţi ierți greșelile pe care le-ai făcut, dacă 
acestea n-au rănit pe nimeni, în afară de tine. 

După ce se gândi un timp la cele auzite, Elvis ridică degetul 
mare în sus, în semn de aprobare. 

— Ştii ceva? Cel care trece în Cealaltă Parte înţelege subit, 
dacă nu știuse înainte de moarte, miile de feluri în care a fost un 
prost pe această lume. Așa că oricine de acolo înțelege mai bine 
pe oricare de aici decât se înțelege acesta pe sine însuși - și ne 
iartă prostiile. 

Elvis știa că voiam să-i spun că mama sa iubită îl va primi cu 
un râs încântat, nu cu dezamăgire și, în mod cert, fără să-i fie 
rușine cu el. Ochii i se umplură cu lacrimi. 

— Gândește-te la asta, i-am spus eu. 

Elvis își mușcă buza inferioară și dădu din cap. 

Am zărit cu coada ochiului o mișcare iute în furtună. Inima îmi 
sări din piept. M-am întors către mișcare, dar era doar Boo. 

Acesta părea că patinează în sus, spre culmea dealului, cu o 
exuberanţă canină, bucurându-se de spectacolul iernii, fără să 
fie tulburat și fără să tulbure peisajul ostil, un câine alb gonind 
printr-o lume albă. 


VP - 195 


După ce am ocolit prin spatele bisericii, ne-am îndreptat către 
intrarea în casa de oaspeţi, unde urma să ne întâlnim cu 
călugării. 

Elvis se schimbase din fermier coafat cu grijă în medic. Purta 
halat alb, iar de gât îi atârna un stetoscop. 

— Ce grozav! Ai fost într-un film cu călugăriţe! Ai jucat rolul 
unui doctor. Change of Habit. Mary Tyler Moore era călugăriţă. 
N-a fost un film nemuritor, poate n-a fost mai bun decât operele 
lui Ben Affleck-jennifer Lopez, dar n-a fost strident de prost. 

Elvis își duse mâna dreaptă la inimă și o mișcă astfel încât să 
sugereze bătăi iuți. 

— O iubeai pe Mary Tyler Moore? 

El dădu din cap, iar eu i-am spus: 

— Toţi o iubeau pe Mary Tyler Moore. Dar în viața reală aţi 
fost doar prieteni, nu-i așa? 

Elvis dădu din cap. Doar prieteni. Apoi făcu iarăși mișcarea de 
pulsare. Doar prieteni, dar o iubise. 

Rodion Romanovici frână în faţa intrării casei de oaspeţi. 

În timp ce trăgeam încet mașina în spatele rusului, Elvis puse 
stetoscopul la urechi și-mi apăsă diafragma acestuia pe piept, 
ca și cum mi-ar fi ascultat inima. Privirea sa era semnificativă și 
colorată cu mâhnire. 

Am oprit mașina, am tras frâna de mână și am zis: 

— Fiule, nu-ţi face griji în privinţa mea. M-ai auzit? Nu 
contează ce se va întâmpla, eu voi fi bine. Când îmi va veni ziua, 
voi fi și mai bine, dar până atunci voi fi bine. Tu fă ce trebuie să 
faci și nu-ţi face griji pentru mine. 

Elvis îmi ţinu stetoscopul la piept. 

— În vremuri grele, ai fost o adevărată binecuvântare pentru 
mine, i-am spus eu. Nimic nu mi-ar face mai multă plăcere decât 
să se dovedească faptul că și eu am fost o binecuvântare pentru 
tine. 

Elvis îmi puse mâna pe ceafă și mă strânse, așa cum face un 
frate când vrea să-ţi spună ceva și nu găsește cuvintele 
potrivite. 

Am deschis ușa și am ieșit din mașină, iar vântul era foarte 
rece. 


VP - 196 


CAPITOLUL 36 


Uscat de frigul amarnic, jumătate din puful zăpezii căzute 
fusese măturat de vânt. Fulgii deveniseră acum grăunțe și mă 
izbeau în faţă în timp ce înotam prin jumătate de metru de praf 
ca să mă alătur lui Rodion Romanovici, după ce acesta ieșise din 
mașină. Rusul lăsase motorul pornit și luminile aprinse, așa cum 
făcusem și eu. 

Am ridicat vocea, ca să fiu auzit prin vânt: 

— Călugării o să aibă nevoie de ajutor. Să-i anunţam că am 
ajuns. Scaunele din spate ale mașinii mele sunt strânse. O să 
intru în clădire de îndată ce-o să le aranjez. 

Fiul asasinei păruse un pic teatral în garajul școlii, cu căciula 
sa de blană de urs și cu haină de piele căptușită cu blană, dar în 
furtună arăta imperial, părea în elementul său, de parcă ar fi 
fost regele iernii și putea să oprească zăpada ce cădea cu un 
simplu gest, dacă ar fi vrut. 

Nu se aplecase înainte și nu-și lăsase capul în jos, ca să scape 
de mușcătura vântului, ci rămăsese drept și ţanţoș. Se duse în 
casa de oaspeţi cu toată fudulia la care te așteptai din partea 
cuiva care pregătise cândva oameni pentru moarte. 

De îndată ce rusul intră în clădire, am deschis ușa șoferului de 
la mașina sa, am stins luminile și am oprit motorul, apoi am pus 
cheile în buzunar. 

M-am grăbit înapoi la al doilea vehicul, ca să-i opresc luminile 
și motorul. Am pus în buzunar și cheile acestuia, asigurându-mă 
că Romanovici nu va putea să plece nici cu această mașină 
către școală. 

Când l-am urmat pe hoosierul meu favorit în casa de oaspeti, 
am găsit șaisprezece fraţi gata de cafteală. 

Practica le impusese să-și schimbe veșmintele obișnuite cu 
costume pentru furtună. Acestea nu erau costumele ostentative 
pe care le vezi pe pârtiile din Aspen sau Vail. Acestea nu 
urmăreau contururile trupului pentru a mări aerodinamica și 
seducţia de după schiat, nici nu aveau culori vii, cu model 
îndrăzneț. 


VP - 197 


Hainele şi veșmintele ceremoniale purtate de călugări 
fuseseră croite și cusute de patru călugări care învățaseră 
croitoria. Cei patru creaseră și costumele pentru furtună. 

Aceste costume aveau o culoare ștearsă, de-un albastru- 
cenușiu, fără ornamente. Erau bine înzestrate, cu glugi pliabile, 
cu apărătoare din nailon pentru ceafă și manșete izolatoare, cu 
benzi  cauciucate: un veșmânt perfect pentru curățatul 
trotuarelor și a altor sarcini pe vreme rea. 

După sosirea lui Romanovici, fraţii începuseră să-și pună 
vestele izolate termic peste costumele lor de furtună. Vestele 
aveau clini elastici și umeri căptușiţi. Ca și costumele de 
furtună, ofereau un număr mare de buzunare cu fermoar. 

În uniformele acelea, cu chipurile lor amabile înconjurate de 
glugile bine strânse, călugării arătau ca șaisprezece cosmonauţi 
care tocmai sosiseră de pe o planetă atât de plăcută, încât 
imnul ei era Ursuleții de pluș defilează. 

Fratele Victor, cel care fusese în infanteria marină, trecu 
printre soldaţii săi, asigurându-se că în zona de îmbarcare 
fuseseră aduse toate sculele de care aveau nevoie. 

L-am descoperit pe fratele Knuckles la doi pași de ușă, iar el 
dădu din cap ca un conspirator. Ne-am înţeles imediat să ne 
întâlnim la capătul holului de recepţie, locul cel mai îndepărtat 
de forțele în marș ale dreptăţii. 

În timp ce-i dădeam cheile mașinii de teren pe care o șofase 
Romanovici, Knuckles întrebă: 

— Fiule, împotriva cui să ne fortificăm și să ne apărăm? E un 
soi de chestie tradițională ca atunci când urci pe metreze să știi 
cine-s tipii cu care te afli în război. 

— Domnule, sunt niște tipi foarte răi. N-am acum timp să vă 
explic. O s-o vă spun totul când o să ajungem la școală. 
Problema mea cea mai mare este cum să le explic fraţilor ce se 
întâmplă, pentru că-i o treabă foarte ciudată. 

— Puștiule, o să garantez pentru tine. Când Knuckles spune 
că vorbele cuiva valorează aur, nu se îndoiește nimeni. 

— De data asta o să fie unii care o să se îndoiască. 

— Ar fi mai bine să n-o facă, zise călugărul, iar trăsăturile lui 
grosolane căpătară o expresie dură, potrivită pentru un zeu 
săpat în piatră care nu-i suferă pe necredincioși. Ar fi mai bine 
dacă nu s-ar îndoi de tine. Poate că fraţii nu știu că Dumnezeu 


VP - 198 


ţi-a pus mâna pe cap, dar ei te plac și le ești deosebit de 
simpatic. 

— Și le plac la nebunie clătitele mele. 

— Asta nu face rău nimănui. 

— L-am găsit pe fratele Timothy, am zis eu. 

Figura de piatră se îmblânzi un pic. 

— Nu-i așa că l-ai găsit pe sărmanul Tim așa cum am spus eu 
că o să fie? 

— Nu chiar așa, domnule. Dar... da, acum este împreună cu 
Dumnezeu. 

Călugărul făcu semnul crucii, murmură o rugăciune pentru 
fratele Timothy, apoi zise: 

— Acum avem dovada că Tim n-a fugit la Reno pentru niște „r 
și r”. Șeriful va trebui să-și bage minţile în cap și să le asigure 
copiilor protecţia pe care o doreai. 

— Mi-aș dori să fie așa, dar șeriful nu-și va baga minţile în 
cap. Nu avem un cadavru. 

— Poate că pumnii pe care i-am luat în urechi mă fac să nu 
mai aud bine, pentru că am avut impresia că ai spus că i-ai găsit 
cadavrul. 

— Da, domnule, am găsit cadavrul, dar din el au rămas doar 
doi centimetri din faţa sa, rulaţi ca pe o cheie a unei cutii cu 
sardele. 

Călugărul mă privi atent în ochi și se gândi la spusele mele. 
După care zise: 

— Fiule, ce spui tu nu are pic de logică. 

— Da, domnule, nu are pic de logică. O să vă spun totul când 
o să ajungem la școală, iar după ce o să auziţi totul, o să vi să 
pară că are și mai puţină logică. 

— Crezi că rusul ăsta e implicat în vreun fel? 

— Nu-i bibliotecar, iar dacă a fost antreprenor de pompe 
funebre, atunci nu aștepta clienţii, ci ieșea din casă și-și făcea 
rost de mușterii. 

— Nu pricep nici chestia asta. Cum e umărul tău, după ce-ai 
păţit noaptea trecută? 

— Mă mai doare un pic, dar nu prea rău. Capul e în regulă, 
domnule, vă asigur că nu am nicio comoţie cerebrală. 

Jumătate din călugării în costume pentru furtună își duseseră 
lucrurile la mașini și ceilalți stăteau în prag, când fratele Saul, 


VP - 199 


care nu venea la școală, veni să ne anunţe că telefoanele 
abației muriseră. 

— Telefoanele se defectează de obicei în timpul furtunilor 
puternice? am întrebat eu. 

Fratele Knuckles clătină din cap. 

— Poate să se fi întâmplat o singură dată, în toţii anii de care- 
mi amintesc... 

— Avem totuși telefoanele celulare, am spus eu. 

— Fiule, ceva îmi spune că nu le mai avem. 

Serviciul de telefonie celulară nu era sigur în zona aceea nici 
pe vreme bună. Am pescuit telefonul din buzunarul jachetei, l- 
am pornit și am așteptat ca pe ecran să apară știri rele - ceea 
ce s-a și întâmplat. 

Indiferent de momentul în care va începe criza, nu aveam să 
dispunem de comunicaţii facile între abație și școală. 

— Pe vremea când lucram pentru Eggbeater, aveam o vorbă 
pe care o spuneam când apăreau prea multe coincidenţe bizare. 

— Nu-i vorba de nicio coincidenţă, am citat eu. 

— Nu, nu asta. Ziceam: „Cineva dintre noi i-a lăsat pe cei de 
la FBI să-i bage un microfon în cur”. 

— Frumos, domnule, dar aș fi încântat să fie vorba de FBI. 

— Pe atunci eram de partea cea întunecată. Ar fi bine să-i 
spui rusului că nu are bilet de întoarcere. 

— Am cheile mașinii, domnule. 

Ultimul dintre fraţii îmbrăcaţi în costum pentru furtună se 
strecură pe ușa din față, cu o trusă de scule într-o mână și cu o 
bâtă de baseball în cealaltă. Rusul nu era în încăpere. 

Când am ieșit împreună cu fratele Knuckles în zăpadă, Rodion 
Romanovici tocmai pleca la drum cu primul automobil de teren, 
încărcat cu călugări. 

— Să mă ia naiba! 

— Fii atent ce spui, fiule! 

— Rusul a luat ambele chei din cuier! am bombănit eu. 

Romanovici parcurse jumătate din drumul de lângă biserică, 
apoi opri, ca și cum ar fi așteptat să-l urmez. 

— Nasol, am zis eu. 

— Poate că-i lucrătura lui Dumnezeu, fiule, iar tu nu ești încă 
în stare să-i vezi latura bună. 

— Acum vorbește omul credincios sau optimismul înfierbântat 
al șoricelului care a salvat-o pe prințesă? 


VP - 200 


— Fiule, cei doi sunt cam același lucru. Vrei să șofezi? 

l-am întins cheile celui de-al doilea vehicul de teren. 

— Nu. Vreau doar să stau liniștit și să fierb înăbușit în prostia 
mea. 


VP - 201 


CAPITOLUL 37 


Cerul alb ca vata părea să lumineze ziua mai puţin decât solul 
acoperit de nea, ca și cum soarele ar fi fost pe moarte, iar 
pământul s-ar fi rotit în jurul unui nou soare, unul rece, care 
lumina puţin și nu încălzea deloc. 

Fratele Knuckles conducea mașina, urmându-l pe falsul 
bibliotecar la o distanță sigură. Eu stăteam în față. Opt călugări 
și sculele lor ocupau al doilea, al treilea și al patrulea rând de 
scaune din mașina extinsă. 

V-aţi fi așteptat ca o mașină plină cu călugări să fie tăcută, 
toți pasagerii fiind cufundați în rugăciune sau meditând la starea 
sufletelor lor sau plănuind fiecare în felul său modul în care să 
ascundă omenirii că biserica este o organizaţie a 
extratereștrilor, decisă să conducă lumea prin controlul minţilor, 
un adevăr macabru cunoscut de domnul Leonardo da Vinci, 
lucru pe care îl putem dovedi referindu-ne la celebrul său 
autoportret, în care se reprezintă purtând o pălărie de poleială 
în formă de piramidă. 

Acum, la început de după-amiază, Tăcerea cea Mică trebuia 
respectată pe durata muncii ce fusese repartizată, dar călugării 
erau vorbăreţi. Erau îngrijoraţi în privinţa fratelui care lipsea, 
Timothy, erau  alarmaţi de posibilitatea ca persoane 
necunoscute să intenţioneze să le facă rău copiilor din școală. 
Păreau temători și umili, dar și emoțţionaţi la gândul că ar putea 
fi solicitaţi să fie bravii apărători ai celor nevinovați. 

Fratele Alfonse întrebă: 

— Odd, o să murim cu toții? 

— Sper să nu moară niciunul dintre noi, i-am răspuns eu. 

— Dacă murim cu toţii, șeriful va fi discreditat. 

— Nu înţeleg care-i calculul moral ce duce la concluzia că 
moartea noastră poate fi compensată de discreditarea șerifului, 
spuse fratele Rupert. 

— Frate, te asigur că nu voiam să spun că această moarte în 
masă ar fi un preț acceptabil pentru înfrângerea șerifului la 
următoarele alegeri, zise Alfonse. 


VP - 202 


Fratele Quentin, care fusese cândva poliţist, la început simplu 
poliţist de stradă, apoi detectiv în Departamentul jafuri și 
omucideri, zise: 

— Odd, cine sunt ticăloșii ăia ucigași de copii? 

— Nu știm cu certitudine, i-am răspuns eu, întorcându-mă în 
scaun ca să mă uit spre el. Dar știm că se va întâmpla ceva. 

— Ce dovezi există? Este evident că-i vorba de ceva 
insuficient de concret ca să-l impresioneze pe șerif. Ceva în 
genul amenințărilor prin telefon? 

— Telefoanele nu mai funcţionează, așa că n-o să mai existe 
ameninţări telefonice, am răspuns eu în doi peri. 

— Încerci să eviţi un răspuns direct? mă întrebă fratele 
Quentin. 

— Da, domnule. 

— Nu te pricepi niciun pic. 

— Fac tot ce pot, domnule. 

— Trebuie să cunoaștem numele dușmanului nostru, zise 
fratele Quentin. 

— Cunoaștem acest nume, spuse fratele Alfonse. Numele lui e 
Legiune. 

— Nu mă refeream la dușmanul nostru final, zise Quentin. 
Odd, sper că nu-l vom înfrunta pe Satana cu bâte de baseball! 

— Dacă e Satana, n-am remarcat să miroasă a sulf. 

— lar vorbești în doi peri. 

— Da, domnule. 

Fratele Augustine spuse, din al treilea rând: 

— De ce ai vorbi în doi peri despre faptul că e Satana? Știm cu 
toţii că nu-i chiar Satana, că-i vorba doar de niște zeloți 
împotriva credinţei sau ceva de genul ăsta. Nu-i așa? 

— Ateiști militanţi, rosti cineva din spatele autovehiculului. 

Alt pasager din al patrulea rând se bagă în vorbă: 

— Islamo-fasciști. Președintele Iranului a spus: „Lumea ar fi 
mai curată dacă n-ar mai exista cei care au sâmbăta drept zi de 
sărbătoare. Când o să moară cu toţii, o să-i omorâm pe cei care 
sărbătoresc duminica”. 

Fratele Knuckles răspunse, de la volan: 

— Nu avem niciun motiv să ne ambalăm împotriva a așa 
ceva. Ne ducem la școală și abatele Bernard o să vă spună tot 
ce știm. 


VP - 203 


Am spus surprins, arătând spre autovehiculul de teren din 
faţa noastră: 

— Abatele e cu cei de acolo? 

Knuckles ridică din umeri. 

— Fiule, a insistat să meargă. Poate nu cântărește mai mult 
decât o mâţă udă, dar reprezintă un om în plus pentru echipă. În 
lumea asta nu există nimic în stare să-l sperie pe abate. 

— Ar putea să existe ceva, am spus eu. 

Fratele Quentin, din rândul al doilea, își puse mâna pe umărul 
meu, revenind la subiectul iniţial, cu insistența unui poliţist 
priceput la interogatorii: 

— Odd, spuneam că trebuie să cunoaştem numele 
dușmanului nostru. Nu suntem chiar o echipă de războinici 
instruiți. Dacă lucrurile se încing și dacă fraţii nu știu de cine să 
se apere, o să devină atât de nervoși încât o să dea cu bâtele 
unii în alții... 

Fratele Augustine îl admonestă cu blândeţe: 

— Frate Quentin, nu ne subestima. 

— Poate că abatele o să binecuvânteze bâtele de baseball, 
zise fratele Kevin, din al treilea rând. 

— Mă îndoiesc că abatele crede că-i potrivit să binecuvântezi 
o bâtă de baseball ca să câștigi un meci, și cu atât mai puţin ca 
să fie o armă eficientă pentru a împrăștia creierii cuiva, zise 
fratele Rupert. 

— Sper să nu trebuiască să împrăștiem creierii nimănui, spuse 
fratele Kevin. Un asemenea gând mă scârbește. 

— Atunci lovește jos și arde-l în genunchi, îl sfătui fratele 
Knuckles. Unii indivizi cu genunchii în piuneze nu mai reprezintă 
o amenințare imediată, iar vătămarea nu-i permanentă. 
Individul o să se vindece. Așa se întâmplă în majoritatea 
cazurilor. 

— Avem o dilemă morală profundă, spuse fratele Kevin. Sigur, 
trebuie să-i apărăm pe copii, dar ruperea genunchilor nu-i un 
răspuns conform teologiei creștine. 

— lisus i-a aruncat - fizic - pe zarafi afară din templu, îi aminti 
fratele Augustine. 

— Într-adevăr, dar n-am găsit nicăieri în scripturi că Domnul 
nostru le-a rupt picioarele făcând asta. 

— Poate că o să murim cu adevărat cu toţii, spuse fratele 
Alfonse. 


VP - 204 


Fratele Quentin răspunse, ținând încă mâna pe umărul meu: 

— Ai fost alarmat de ceva mai îngrozitor decât un telefon de 
ameninţare. Poate... că l-ai găsit pe fratele Timothy. Așa e, Odd? 
E viu sau mort? 

În momentul acela nu intenţionam să le spun că-l găsisem 
mort și viu, că fratele se transformase brusc din Tim în ceva ce 
nu era Tim. În loc de asta am răspuns: 

— Nu, domnule, nici mort, nici viu. 

Quentin își miji ochii: 

— Vorbești iarăși în doi peri. 

— De unde știți, domnule? 

— Am văzut un semn. 

— Poftim? 

— De fiecare dată când vorbești în doi peri, ochiul tău stâng 
clipește ușor. Ai un cilipit al ochiului care trădează intenţia ta de 
a vorbi în doi peri. 

M-am întors ca să-l contrazic pe fratele Quentin cu privire la 
ochiul meu care clipea și l-am văzut pe Boo ţopăind vesel prin 
zăpadă. 

În urma câinelui care rânjea mergea Elvis, săltând ca un copil, 
fără să lase urme de pași, ţinând braţele ridicate deasupra 
capului și agitându-și braţele precum fac evanghelicii cuprinși 
de însuflețire când strigă A/e/uia! 

Boo se îndepărtă de pavajul curăţat de plug și o tuli de-a 
curmezișul pajiștii. Elvis, râzând și jubilând, alergă după el. 
Rockerul și câinele dispărură din vedere, fără să fie tulburaţi de 
furtuna de zăpadă și fără ca ei s-o tulbure. 

În majoritatea zilelor îmi doresc să nu fi fost niciodată 
împovărat cu puterile mele speciale legate de viziuni și intuiţii, 
îmi doresc ca mâhnirea adusă de acestea să-mi fie luată de pe 
suflet, îmi doresc să-mi fie șters din amintire tot ce am văzut din 
domeniul supranaturalului și să fiu ceea ce sunt fără acest dar - 
adică un om care n-are nimic aparte, un suflet în marea 
sufletelor, înotând prin zile către speranța unui sanctuar final, 
dincolo de toate temerile și durerile. 

Dar din când în când există momente în care povara pare să 
merite  cărată: momente de bucurie transcendentală, de 
frumuseţe inexprimabilă, de minunare care copleșește mintea 
cu venerație, sau, ca în acest caz, cu un moment de farmec atât 
de pătrunzător încât lumea pare mai dreaptă decât este în 


VP - 205 


realitate și oferă o imagine a ceea ce a fost edenul înainte ca noi 
să-l distrugem. 

Deși Boo urma să rămână alături de mine în zilele viitoare, 
Elvis nu avea să mai fie mult timp împreună cu mine. Știu însă 
că imaginea sa, în timp ce fugea încântat prin furtună are să-mi 
rămână vie în minte în toate zilele pe care aveam să le petrec în 
această lume, și după aceea, pentru veșnicie. 

— Fiule? zise Knuckles, curios. 

Mi-am dat seama că zâmbeam, deși zâmbetul nu era potrivit 
acelui moment. 

— Domnule, cred că Regele e gata să părăsească locul 
acesta, la capătul Strazii Singurătăţii. 

— Hotelul inimilor sfărâmate, mă corectă Knuckles. 

— Mda. N-a fost un local de cinci stele, unde să fie angajat să 
cânte. 

Knuckles se lumină la față. 

— Asta-i grozav! 

— E grozav, l-am aprobat eu. 

— Probabil că te simţi minunat pentru că i-ai deschis ușa cea 
mare. 

— Nu i-am deschis eu ușa. l-am arătat unde e clanţa și în ce 
direcție trebuie s-o apese. 

Fratele Quentin spuse, din spatele meu: 

— Despre ce discutaţi voi doi? Nu pot să vă urmăresc. 

l-am răspuns, fără să mă întorc: 

— O s-o faceți cu timpul, domnule. O să-l urmați, cu timpul. 
Toţi o să-l urmăm, în decursul timpului. 

— Pe cine? 

— Pe Elvis Presley, domnule. 

— Pun pariu că ochiul tău stâng clipește nebunește, zise 
fratele Quentin. 

— Nu cred, i-am replicat eu. 

— Nu clipește, zise Knuckles, clătinând din cap. 

Parcurseserăm trei sferturi din distanţa dintre noua abație și 
școală când din furtună apăru o chestie forfecând, ţopăind, 
șerpuindu-se, o chestie alcătuită din oase. 


VP - 206 


CAPITOLUL 38 


Cu toate că fratele Timothy fusese ucis - ba chiar păţise ceva 
mai rău decât dacă ar fi fost ucis - de către una dintre făpturile 
acelea, o parte din mine, partea Pollyanna? pe care nu pot s-o 
scot complet din mine, voia să creadă că mozaicul veșnic 
mișcător de oase de la fereastra școlii și urmăritorii mei din 
tunelul de întreținere al turnului de răcire fuseseră apariţii 
înfiorătoare, dar de fapt mai puţin amenințătoare decât un 
bărbat cu o pușcă, o femeie cu un cuţit sau un senator al SUA cu 
o idee. 

Pollyanna Odd se așteptase, ca și în cazul morţilor care 
zăbovesc în această lume sau al bodachilor, ca aceste entităţi să 
fie invizibile pentru oricine în afară de mine, iar ceea ce i se 
întâmplase lui Timothy să fi fost un caz singular, pentru că, la 
urma urmei, prezenţele supranaturale nu au puterea de a le 
face rău celor vii. 

Această posibilitate plină de speranță fu aruncată la lada de 
gunoi a intenţiilor bune de apariția banshee”-ei jeluitoare. 

Inaltă și lungă cât doi cai care aleargă unul cu botul în coada 
celuilalt, caleidoscopică fără încetare chiar și în timp ce traversa 
pajiștea, făptura ieși din vântul cel alb și traversă pavajul în fața 
primului automobil de teren. 

În Infernul lui Dante, Satana cel prizonier îi apăruse poetului 
prin gheaţa și ceața cu zăpadă a nivelului inferior înghețat al 
iadului datorită vântului provocat de cele trei perechi de aripi de 
piele ale sale. ingerul prăbușit, cândva frumos, dar acum hidos, 
fusese ros de disperare, de chin și de răutate. 

Tot așa, aici exista chinul și disperarea întrupate în calciul și 
fosfatul osului, iar răul în măduva acestuia. Intenţiile sale erau 
evidente în aspectul său, în mișcare lentă, iar fiecare intenţie a 
sa era nimicitoare. 

Niciunul dintre călugări nu reacţionă la această manifestare 
cu minunare sau cu simpla teamă de necunoscut, niciunul nu fu 
neîncrezător.  Priviră fără excepție apariţia ca fiind o 


29 Eroina unui roman de E.H. Porter, de-un optimism prostesc de exagerat. (n.tr.). 
30 Zână din folclorul irlandez, care prin bocetul ei prevestește moartea. (n.tr.). 
VP - 207 


monstruozitate, o priviră cu dezgust și cu teroare, cu scârbă și 
cu felul potrivit de ură, ca și cum, deși o vedeau pentru prima 
dată, recunoșteau în ea o fiară veche și rezistentă. 

Dacă vreunul dintre ei rămăsese fără glas, și-l regăsi de 
îndată și mașina se umplu de exclamaţii. Nu se auziră chemări 
către lisus sau Sfânta Fecioară, n-am auzit ezitări sau dificultăţi 
în etichetarea făpturii din faţa noastră cu numele demonilor sau 
cu numele tatălui tuturor demonilor, deși sunt destul de sigur că 
primele cuvinte scoase de fratele Knuckles au fost mamma mia! 

Rodion Romanovici opri complet mașina, în timp ce demonul 
alb trecu prin faţa sa. 

Când Knuckles frână, anvelopele înfășurate în lanţuri ezitară 
un pic pe pavajul îngheţat, dar nu alunecară și ne oprirăm și noi. 

Picioarele osoase ca niște pistoane aruncară fâșii de zăpadă 
de pe pajiște, în timp ce făptura traversa drumul și continua să 
meargă mai departe, ca și cum nu ne-ar fi observat. Dâra lăsată 
de ea prin pulberea proaspătă și modul în care se rotea zăpada 
ce cădea în curentul provocat de deplasarea ei înlăturară orice 
îndoială privind realitatea sa. 

Convins fiind că dezinteresul manifestat de fiară în ceea ce ne 
privea era o prefăcătorie și că făptura avea să se întoarcă, i-am 
spus lui Knuckles: 

— Să mergem. Să nu rămânem aici. Să mergem cât mai iute 
înăuntru. 

— Nu pot să plec până nu pleacă ceilalţi, îmi răspunse 
Knuckles, arătând spre mașina de teren care bloca drumul în 
faţa noastră. 

In partea dreaptă, spre sud, se întindea o pantă abruptă, pe 
care superscheletul o coborâse cu o grabă de miriapod. Era 
posibil să nu ne împotmolim în troienele mari, dar cu siguranţă 
că unghiul pantei ar fi făcut să ne dăm peste cap. 

In partea de nord a pajiștii, lumina slabă a zilei fără soare și 
troienele de zăpadă se strânseseră în jurul arhitecturii fantastice 
a oaselor neobosite, dar nu văzuserăm făptura pentru ultima 
oară. 

Rodion Romanovici ţinea încă piciorul pe frână, iar luminile 
roșii de poziţie făceau ca zăpada ce cădea să aibă nuanță 
sângerie. 


VP - 208 


În stânga, pajiștea cobora o jumătate de metru sub nivelul 
aleii. Probabil că puteam să-l ocolim pe acolo pe Romanovici, 
dar ar fi fost un risc inutil. 

— Rusul așteaptă să apară din nou făptura aceea, am zis eu. 
E nebun? Claxonaţi-l! 

Knuckles apăsă pe claxon, iar luminile de poziţie ale mașinii 
lui Romanovici pâlpâiră, apoi Knuckles claxonă din nou, iar rusul 
începu să se miște înainte, apoi frână din nou. 

Monstrul apăru dinspre nord străbătând câmpul de zăpadă, 
mergând mai încet decât prima oară, iar apropierea sa mai 
măsurată provoca un simțământ de intenţii răuvoitoare. 

Uluire, teamă, curiozitate, neîncredere: indiferent ce-l 
imobilizase pe Romanovici, rusul se desprinse din strânsoarea 
acestui sentiment, iar mașina de teren o luă din loc. 

Inainte ca Romanovici să capete viteză, făptura sosi, se ridică, 
întinse braţe complicate cu clești, apucă prada și trase vehiculul 
spre ea. 


VP - 209 


CAPITOLUL 39 


Mașina de teren zăcea rezemată pe partea din faţă. 
Anvelopele ce se roteau încet în partea din spate foloseau în 
mod inutil puterea de tracţiune în aerul încărcat de zăpadă. 

Rusul și cei opt călugări puteau să iasă doar prin deschizătura 
din spate sau prin ușile întoarse către cer, dar nu ar fi ieșit nici 
ușor, nici iute. 

Am presupus că fiara fie avea să rupă ușile ca să scotocească 
înăuntru, după cei nouă oameni, fie să-i înhaţe în timp ce 
încercau să fugă. Nu știam cum avea să le facă ceea ce îi făcuse 
fratelui Timothy, dar eram sigur că îi va strânge metodic, unul 
câte unul, și-i va trage lângă ea. 

După ce avea să-i strângă, urma să-i ducă undeva, ca să-i 
răstignească pe un perete, așa cum făcuse cu Timothy, 
transformând trupurile lor muritoare în nouă crisalide. Sau după 
aceea avea să vină după noi, cei din al doilea vehicul, iar mai 
târziu, turnul de răcire avea să fie încununat cu optsprezece 
crisalide. 

În loc să acţioneze cu obișnuita-i insistenţă mecanică, făptura 
se retrase de lângă vehiculul de teren răsturnat și așteptă, 
menținându-și forma de bază, dar strângându-se continuu în ea 
însăși și înflorind spre exterior noi modele ca niște aripi sau ca 
niște petale. 

Fratele Knuckles, dând dovadă de aplombul lipsit de emoţii al 
unui șofer cu experienţă, își puse centura de siguranţă, ridică 
plugul de oţel de pe pavaj, băgă în viteză și o luă înapoi pe alee. 

— Nu putem să-i lăsăm prinși acolo, am zis eu, iar călugării 
din spatele meu își exprimară vociferând aprobarea față de 
vorbele mele. 

— Nu părăsim pe nimeni, mă asigură Knuckles. Sper doar că-s 
suficient de speriaţi să stea locului. 

Mormanul de oase stătea de santinelă pe marginea drumului, 
ca o sculptură macabră, motorizată, creată de niște jefuitori de 
morminte. Probabil că aștepta să se deschidă ușile mașinii de 
teren răsturnate. 


VP - 210 


După ce am mers cu spatele cincizeci de metri, camioneta 
basculată deveni o pată pe drum, în josul pantei, iar zăpada ce 
curgea camuflase aproape complet spectrul din oase. 

Mi-am pus și eu centura de siguranţă și i-am auzit pe fraţii din 
spatele meu făcând același lucru. Chiar când pilotul este însuși 
Dumnezeu, merită să iei cu tine o parașută. 

Fratele Knuckles încetini și opri. Apoi porni, cu un picior pe 
frână. 

Călugării tăceau, nu li se auzea decât sunetul respirării. 

Apoi fratele Alfonse zise: 

— Libera nos a malo. 

„IZbăvește-ne de cel rău”. 

Knuckles luă piciorul de pe frână și-l puse pe acceleraţie. 
Motorul mârâia, lanţurile anvelopelor zăngăneau ritmic pe pavaj, 
iar noi goneam la vale, intenţionând să ne strecurăm pe lângă 
automobilul de teren răsturnat și să-l scoatem din circulaţie pe 
dușman. 

Tinta noastră păru să nu ne bage în seamă până în penultimul 
moment - sau poate nu-i era frică de noi. 

Am izbit cu plugul în făptură și am pierdut imediat cea mai 
mare parte a inerției noastre. 

O grindină furioasă se abătu peste mașină. Parbrizul crăpă, se 
dizolvă, căzu înăuntru, peste noi, iar odată cu el veniră atât oase 
desprinse cât și structuri articulate. 

Un șuvoi de oase complicat combinate ateriză în poala mea, 
zbătându-se spasmodic ca un crab strivit. Strigătul meu fu la fel 
de masculin ca acela al unei școlărițe surprinse de un păianjen 
păros. Am aruncat obiectul de pe mine, zvârlindu-l pe podea. 

Era rece și alunecos, dar nu unsuros sau umed, părea să nu 
conţină căldura vieţii. 

Frântura se târî la picioarele mele, nu cu intenţia de a face 
rău, ci așa cum trupul decapitat al unui șarpe izbește ca un bici, 
fără intenţie conștientă. Cu toate acestea, mi-am ridicat 
picioarele pe scaun și mi-aș fi înfășurat fustele strâns în jurul 
meu, dacă aș fi purtat așa ceva. 

După ce ne-am oprit la zece metri de vehiculul răsturnat, am 
dat înapoi până am ajuns din nou lângă el, în timp ce sub 
anvelope pocneau și trosneau tot felul de chestii. 

Când am ieșit din camionetă, am găsit pavajul acoperit cu 
combinaţii de oase care se zbăteau, resturi spintecate din 


VP - 211 


anatomia fragmentată a fiarei. Unele erau mari cât un aspirator, 
multe de dimensiunile aparatelor de bucătărie - se îndoiau, 
luceau, se strângeau și se desfăceau ca și cum s-ar fi străduit să 
se supună incantaţiei unui vrăjitor. 

Mii de oase izolate, de toate formele și de toate dimensiunile 
erau răspândite pe drum. Acestea zăngăneau ca și cum 
pământul s-ar fi scuturat sub ele, dar eu nu simţeam prin tălpile 
ghetelor mele de schi niciun cutremur de pământ. 

Am tras niște șuturi resturilor și le-am aruncat într-o parte, 
făcând cărare către automobilul de teren răsturnat, apoi m-am 
cățărat pe latura acestuia. Din interior, călugării grămădiţi se 
uitară în sus spre mine prin ferestrele laterale, privindu-mă cu 
ochii mari și clipind. 

Am deschis o ușă și fratele Rupert se căţără să mă ajute. În 
scurt timp i-am scos din vehicul pe rus și pe călugări. 

Unii se aleseseră cu vânătăi și toți erau șocați, dar niciunul 
dintre ei nu avea răni grave. 

Fiecare anvelopă a celui de-al doilea vehicul de teren fusese 
găurită de cioburile de oase. Vehiculul stătea pe jantă. Trebuia 
să parcurgem pe jos cei o sută de metri ce rămăseseră până la 
școală. 

Nimeni nu simţi nevoia să exprime opinia că, dacă exista un 
asemenea caleidoscop imposibil, dar ambulant de oase, puteau 
să apară și altele. De fapt, din cauza șocului sau a fricii, fură 
schimbate puţine cuvinte, și acelea rostite cu glas scazut. 

Resturile scheletice care zornăiau deveniră treptat tăcute, iar 
unele oase începură să se sfărâme în cuburi de diferite 
dimensiuni, ca și cum, la urma urmei, n-ar fi fost oase, ci 
construcții formate din piese mai mici, combinate între ele. 

În timp ce ne îndreptam spre școală, Rodion Romanovici își 
scoase căciula, se opri și puse câteva cuburi în punga aceea din 
piele de urs, apucându-le cu mâna înmănușată. 

Rusul își ridică ochii și mă văzu privindu-l. Ținând căciula într- 
o mână, ca și cum ar fi fost o pungă plină cu comori, ridică ceva 
ce semăna mai mult cu o servietă mare decât cu o trusă de 
scule și o porni către școală. 

In jurul nostru, vântul părea să fie plin de cuvinte, toate 
furioase și care deveneau iute și mai furioase, într-un limbaj 
brutal, ideal pentru  imprecaţii, blesteme, blasfemii şi 
ameninţări. 


VP - 212 


Cerul acoperit se lăsa în jos ca să întâlnească solul ascuns, iar 
dispariţia orizontului fu urmată iute de dispariţia oricărei 
construcţii a omului sau a naturii. O consistenţă perfectă de 
lumină străbătu ziua deprimantă, nepermiţând pic de umbră, 
care nu lumina, dar orbea. In această obscuritate albă, toate 
contururile terenului dispăreau din vedere, cu excepția celor din 
imediata apropiere, iar noi ne-am cufundat într-un alt infinit?t. 

Cu magnetismul meu paranormal, nu mă rătăcesc niciodată. 
Dar cel puţin doi călugări s-ar fi rătăcit pentru vecie, la câţiva 
metri de școală, dacă n-ar fi rămas unul lângă celălalt și nu s-ar 
fi ghidat după peticele de asfalt ce dispăreau iute și care 
fuseseră scoase la iveală de pluguri, ceva mai devreme. 

Alte cimitire umblătoare puteau să fie în apropiere și bănuiam 
că ele nu aveau să fie orbite de albul infinit. Simţurile pe care le 
aveau ele nu erau similare - ci poate superioare - celor pe care 
le aveam noi. 

Cu doi pași înainte să mă izbesc de ușa rulantă a garajului, 
am văzut-o și m-am oprit. Când ceilalţi se strânseră în jurul meu, 
i-am numărat, ca să fiu sigur că erau prezenţi toţi cei 
șaisprezece călugări. Am numărat șaptesprezece persoane. 
Rusul era și el acolo, dar nu-l pusesem la socoteală din greșeală 
și pe el. 

l-am condus la o ușă mai mică, pentru oameni, de lângă cea 
mare. Am deschis-o cu cheia mea universală și am intrat cu toții 
în garaj. 

După ce toţi se aflară în siguranţă, înăuntru, am închis ușa și 
am pus zăvorul. 

Fraţii își lăsară poverile să cadă pe podea, se scuturară de 
zăpadă și-și traseră jos glugile. 

Al șaptesprezecelea călugăr se dovedi a fi fratele Leopold, 
novicele care venea și pleca pe furiș, ca o stafie. Figura sa 
pistruiată arăta mai puţin sănătoasă ca până atunci, iar 
zâmbetul său obișnuit nu se mai vedea. 

Leopold stătea lângă rus și în atitudinea și poziţia lor era ceva 
imposibil de exprimat, dar care sugera că erau aliaţi, într-un fel. 


31 Whiteout, în engleză, în original, o vreme urâtă, în care lumina care vine de sus e 
egală cu cea reflectată de jos, iar orizontul nu se vede. (n.tr.). 


VP - 213 


CAPITOLUL 40 


Romanovici se lăsă într-un genunchi pe podeaua garajului și 
turnă pe ciment, din căciula de blană de urs, o colecţie de 
cuburi albe. 

Specimenul cel mai mare avea latura de vreo patru 
centimetri, iar cel mai mic de un centimetru. Cuburile erau atât 
de lustruite și de netede încât păreau zaruri fără puncte și nu 
arătau ca niște obiecte din natură, ci ca unele făurite de mâna 
omului. 

Se agitau și zăngăneau lovindu-se unul de celălalt, ca și cum 
în ele ar fi existat încă viaţă. Poate că erau agitate de amintirea 
osului ce fuseseră, poate că erau programate să reconstituie 
structura aceea, dar le lipsea energia necesară. 

Îmi aminteau de fasolea săltăreaţă, seminţele acelea de alior 
mexican care sunt animate de mișcările larvelor de molie care 
trăiesc în ele. 

Cu toate că nu credeam că agitația cuburilor era provocată de 
echivalentul larvelor de molie, nu aveam de gând să mușc dintr- 
unul ca să-mi confirm părerea. 

În timp ce călugării se strânseseră în jur, ca să privească 
zarurile albe, unul dintre exemplarele mai mari se zgudui mai 
violent și se sparse în patru cuburi mai mici, identice. 

Poate declanșat de această acțiune, un cub mai mic se 
rostogoli și se împărți și el în patru replici diminuate. 

Ridicând privirea de la figurile geometrice care se 
autodivizau, Romanovici îl privi în ochi pe fratele Leopold. 

— Cuantificare, spuse novicele. 

Rusul dădu din cap, aprobându-l. 

— Ce se întâmplă? am întrebat eu. 

În loc să-mi răspundă, Romanovici își îndreptă din nou atenţia 
către zaruri și spuse, poate pentru sine: 

— Incredibil. Dar unde-i căldura? 

Ca și cum întrebarea îl alarmase, Leopold făcu doi pași 
îndărăt. 

— Ar trebui să fii la treizeci de kilometri, îi spuse Romanovici 
novicelui. Acum e cam târziu pentru asta. 


VP - 214 


— Vă cunoșteaţi dinainte să veniţi aici, am spus eu. 

Cuburile se spărgeau în unităţi tot mai mici, cu o viteză tot 
mai mare. 

Mi-am îndreptat atenţia către călugări, sperând ca aceștia să- 
mi sprijine cererea ca rusul să-mi răspundă. Am descoperit că 
atenţia lor nu era îndreptată către Romanovici sau Leopold, ci o 
parte către mine și o parte către straniile - și tot mai micile - 
obiecte de pe podea. 

— Odd, pe când eram în automobilul de teren și am văzut 
făptura aceea ieșind din zăpadă, tu n-ai părut uimit când ai 
văzut-o, cum am fost noi, ceilalţi, spuse fratele Alfonso. 

— Rămăsesem cu gura căscată, i-am răspuns eu. 

— Așa ne spune clipitul de ochi, zise fratele Quentin, arătând 
spre mine și încruntându-se așa cum trebuie să se fi încruntat la 
numeroșii suspecți în camera de interogatorii a Diviziei 
omucideri. 

In timp ce cuburile continuau să se dividă, crescând 
spectaculos ca număr, masa lor totală ar fi trebuit să rămână 
aceeași. Dacă tai un măr în cuburi, bucăţile vor cântări cât 
fructul întreg. Dar aici masa dispărea. 

Asta sugera că, la urma urmei, fiara fusese supranaturală, 
manifestându-se prin intermediul unei substanţe ce părea mult 
mai materială - dar cu o existenţă fizică nu mai puţin reală - 
decât ectoplasma. 

Problemele ridicate de această teorie erau multe. În primul 
rând, fratele Timothy era mort și nu-l ucisese un simplu spirit. 
Vehiculul de teren nu fusese răsturnat de furia unui poltergeist. 

judecând după expresia îngrozită care înlăturase tot farmecul 
însorit originar din lowa de pe figura sa copilărească, fratele 
Leopold se concentrase în mod clar asupra unei explicaţii 
diferite de orice manifestare supranaturală - și prin asta mult 
mai îngrozitoare. 

Pe podea, cuburile deveniseră atât de numeroase și de 
mărunte încât păreau o mână de sare. Apoi... cimentul rămase 
gol, de parcă rusul nu-și golise niciodată căciula acolo. 

Pe faţa fratelui Leopold începu să reapară culoarea, iar 
călugărul se înfioră, ușurat. 

Respingând în mod magistral curiozitatea ce ar fi putut fi 
îndreptată asupra sa, Romanovici se ridică în picioare și zise, ca 


VP - 215 


să întărească opinia călugărilor că știam mai mult despre 
această situaţie decât ei: 

— Domnule Thomas, ce-a fost chestia asta? 

Toți fraţii se uitau la mine și mi-am dat seama că eu - cu 
cheia mea universală și cu o comportare uneori enigmatică - 
fusesem pentru ei un personaj mult mai misterios decât rusul 
sau decât fratele Leopold. _ 

— Nu știu ce-a fost, am raspuns eu. Imi doresc să fi știut. 

— De data asta nu s-a văzut niciun clipit din ochi, spuse 
fratele Quentin. Ai învăţat să te stăpânești sau nu mai vorbești 
în doi peri? 

Abatele Bernard zise, înainte să apuc să răspund: 

— Odd, aș vrea să le povestești fraților despre abilităţile tale 
excepţionale. 

Uitându-mă la figurile călugărilor, care luceau de curiozitate, 
am zis: 

— Domnule, în toată lumea îmi cunosc secretul un număr de 
oameni mai mic de jumătate din numărul celor prezenţi aici. Mă 
simt ca și cum... mi-aș destăinui secretul în public. 

— Le dau dispoziţie celor prezenţi să considere dezvăluirea ta 
ca o spovedanie, spuse abatele. Fiind duhovnicii tăi, secretele 
tale sunt pentru ei ceva pe care trebuie să-l păstreze cu 
sfințenie. 

— Nu vor fi pentru toţi, am zis eu, fără să mă ostenesc să-l 
acuz pe fratele Leopold că fusese lipsit de sinceritate în 
aspirantura sa și în jurământul depus ca novice, ci adresându- 
mă doar lui Romanovici. 

— Nu plec de aici, spuse rusul, punându-și căciula pe cap ca și 
cum ar fi vrut să-și sublinieze spusele. 

Știusem că avea să insiste să audă ceea ce aveam să le spun 
celorlalţi, dar i-am zis: 

— Nu mai aveți de decorat vreo două prăjituri otrăvite? 

— Nu, domnule Thomas, le-am terminat pe toate zece. 

După ce am mai privit o dată figurile cinstite ale călugărilor, 
am spus: 

— Văd morţii care zăbovesc în lumea asta. 

— Poate că tipul ăsta evită să răspundă la o întrebare când și 
când, zise fratele Knuckles, dar nu știe să mintă mai bine decât 
un copil de doi ani. 

— Mulţumesc, am zis eu. 


VP - 216 


— În cealaltă viaţă a mea, înainte să simt chemarea lui 
Dumnezeu, continuă Knuckles, am trăit în marea murdară a 
mincinoșilor și a minciunilor, și înotam în ea la fel de bine ca 
oricare dintre ticăloșii aceia. Odd nu-i ca ei, nu-i cum am fost eu 
cândva. De fapt, nu-i ca nimeni dintre cei pe care i-am cunoscut 
înainte. 

După aceasta prezentare plăcută și înduioșătoare, mi-am 
spus povestea cât mai succint posibil, inclusiv faptul că am 
colaborat ani de zile cu șeful poliţiei din Pico Mundo, care 
garantase pentru mine faţă de abatele Bernard. 

Călugării mă ascultară, captivați, și nu exprimară nicio 
îndoială. Cu toate că fantomele și bodachii nu făceau parte din 
doctrina credinței lor, erau oameni care-și dedicaseră viaţa 
convingerii depline că universul fusese creat de Dumnezeu și 
avea o ordine verticală sacră. Deoarece găsiseră o cale de a 
înțelege existența monstrului din furtună - definindu-l ca demon 
- nu puteau fi aruncaţi într-un vârtej spiritual sau intelectual 
cerându-li-se să creadă că un bucătar de minuturi șmecher era 
vizitat de morţii fără odihnă și că acesta încerca să le facă 
dreptate, pe cât putea. 

Fură emoţionaţi aflând că fratele Constantine nu se 
sinucisese. Dar silueta fără față a Morţii din clopotniţă îi 
intrigase mai mult decât îi speriase și fură de acord că dacă s-ar 
fi folosit un exorcism tradiţional în cazul acestor două apariţii 
recente, existau mari șanse ca acesta să fie mai eficient în cazul 
fantomei din turn decât în cazul superscheletului ce putea să 
răstoarne o mașină de teren. 

Nu-mi dădeam seama dacă fratele Leopold sau Rodion 
Romanovici mă credea, dar nu le datoram celor doi vreo altă 
dovadă pe lângă sinceritatea istorisirii mele. 

— Nu cred că un exorcism va avea efect în vreunul din cele 
două cazuri, i-am spus eu lui Leopold. Tu ce crezi? 

Novicele își plecă privirea către locul de pe podea unde 
fuseseră cuburile. Işi linse nervos buzele. 

Rusul îl scuti de tovarășul său de obligaţia de a răspunde. 

— Domnule Thomas, sunt pregătit pe deplin să cred că 
trăiești pe o muchie între această lume și cea următoare, că 
vezi ceea ce noi nu putem să vedem. lar acum ai văzut apariţii 
ce până acum ti-au fost necunoscute. 


VP - 217 


— V-au fost și dumneavoastră necunoscute până acum? am 
întrebat eu. 

— Domnule Thomas, sunt doar un bibliotecar, fără un al 
șaselea simţ. Dar sunt credincios, indiferent dacă mă credeţi sau 
nu, iar acum, după ce ţi-am auzit povestea, sunt îngrijorat 
pentru copii la fel de mult ca și tine. De cât timp dispunem? 
Când se va întâmpla ceea ce se va întâmpla? 

Am clătinat din cap. 

— Am văzut doar șapte bodachi în dimineaţa asta. Ar fi fost 
mai mulţi dacă violenţa ar fi fost iminentă. 

— Asta a fost azi-dimineaţă. Crezi că ar trebui să aruncăm o 
privire acum, la unu și jumătate după-amiaza? 

— Luaţi toate uneltele și... armele, îi sfătui abatele Bernard pe 
călugări. 

Zăpada se topise pe ghetele mele. Le-am șters pe preșul de la 
ușa dintre garaj și subsolul școlii, în timp ce toţi ceilalţi, veterani 
ai iernilor și mult mai pregătiți decât mine, își scoaseră cizmele 
de cauciuc cu fermoar și le lăsară acolo. 

Prânzul se sfârșise și majoritatea copiilor erau în camerele de 
recuperare și recreere, camere pe care le-am vizitat împreună 
cu abatele, cu câţiva fraţi și cu Romanovici. 

Umbre de funingine, aruncate de ceva ce nu era din lumea 
aceasta, alunecau prin încăperile acelea și prin hol, tremurând 
de bucuria pe care o anticipau, crunte și lacome, pârând să se 
înfioreze la vederea copiilor nevinovaţi despre care știau că, 
după un timp, vor ţipa cuprinși de chinuri și de groază. Am 
numărat șaptezeci și doi de bodachi și am știut că alţii dădeau 
târcoale pe coridoarele de la etajul doi. 

— Curând, i-am spus eu abatelui. Va începe curând. 


VP - 218 


CAPITOLUL 41 


În timp ce cei șaisprezece călugări războinici și novicele 
duplicitar hotărau cum să fortifice cele două case ale scărilor ce 
deserveau etajul doi al școlii, sora Angela se duse să se asigure 
că și călugărițele ei erau pregătite să ofere orice ajutor ce ar fi 
putut fi necesar. 

În timp ce mă îndreptam către postul de lucru al asistentelor 
din partea de nord-vest, sora Angela apăru lângă mine. 

— Oddie, am auzit că s-a întâmplat ceva în timpul călătoriei 
de înapoiere de la abație. 

— Da, doamnă. Sigur că s-a întâmplat. Nu am timp acum să 
vă povestesc, dar agentul dumneavoastră de asigurări va avea 
o mulțime de întrebări. 

— Avem bodachi aici? 

Am privit în dreapta și în stânga, în camerele pe lângă care 
treceam. 

— Soră, mișună peste tot. 

Rodion Romanovici ne urma cu aerul plin de autoritate al 
unuia dintre acei bibliotecari care conduc mulţimea cu o privire 
încruntată, care șoptesc „liniște” suficient de tăios ca să sfâșie 
tesuturile fine ale urechii interne și care aplică o amendă pentru 
depășirea termenului de restituire a unei cărţi cu ferocitatea 
unui dihor turbat. 

— La ce ajută domnul Romanovici aici? întrebă sora Angela. 

— Nu ajută cu nimic, doamnă. 

— Atunci ce face? 

— Probabil complotează. 

— Să-l arunc afară? întreba ea. 

Prin mintea mea pâlpâi un film scurt, în care maica superioară 
îi sucea rusului braţul la spate, într-o mișcare deșteaptă de tae 
kwon do și-l târa pe scări până la bucătărie, făcându-l să stea 
într-un colţ, pe un scaun, până la Sfântu-așteaptă. 

— De fapt, doamnă, prefer să se ţină după mine decât să mă 
întreb unde e și ce face. 


VP - 219 


La postul de lucru al asistentelor medicale, sora Miriam - cu 
veșnicul Mu/tumită Domnului pe buze, sau măcar pe buza 
inferioară - stătea încă în spatele mesei. 

— Dragule, norii negri ai misterului ce te înconjoară au 
devenit atât de deși, încât abia mai pot să te văd. Ceaţa asta 
plină de funingine o să treacă pe stradă și oamenii o să zică: 
„Uite-l pe Odd Thomas. Mă întreb cum mai arată azi”. 

— Soră, am nevoie de ajutorul dumneavoastră. O cunoașteţi 
pe Justine din camera treizeci și doi? 

— Dragule, nu numai că îi cunosc pe fiecare copil de aici, dar 
îi iubesc pe toţi de parcă ar fi ai mei. 

— Pe când avea patru ani, tatăl ei a înecat-o în cadă, dar n-a 
terminat treaba, așa cum a facut cu mama ei. Așa e, am 
dreptate? 

Călugărița își miji ochii. 

— Nu vreau să mă gândesc în ce loc putrezește sufletul lui 
acum, zise ea, apoi aruncă o privire spre maica stareță și 
adăugă, cu o nuanţă de vinovăţie în glas: De fapt, nu numai că 
mă gândesc uneori, dar îmi face plăcere să mă gândesc la asta. 

— Soră, trebuie să știu dacă, de fapt, individul și-a terminat 
treaba, iar Justine a fost moartă pentru două minute, înainte ca 
poliţia și cei de la salvare s-o resusciteze. Se poate să se fi 
întâmplat așa ceva? 

— Da, Oddie, spuse sora Angela. Putem să verificăm în 
dosarul ei, dar cred că așa s-a întâmplat. Fata a suferit vătămări 
ale creierului din cauza lipsei prelungite de oxigen. De fapt, nu 
prezenta semne vitale atunci când poliția a năvălit în casă și a 
găsit-o. 

De aceea fata putea să slujească drept punte între lumea 
noastră și cea următoare. Fusese cândva acolo, chiar dacă 
pentru scurt timp, și fusese trasă înapoi de oameni cu cele mai 
bune intenţii. Stormy putuse să ajungă la mine prin Justine 
pentru că Justine aparţinea Celeilalte Părţi mai mult decât 
aparținea lumii de aici. 

— Mai există și alţi copii care au suferit vătămări ale creierului 
din cauza lipsei de oxigen? am întrebat eu. 

— Câţiva, îmi confirmă sora Miriam. 

— Aceștia sunt... e vreunul dintre ei mai sprinten decât 
Justine? Nu, nu asta e problema. Sunt în stare să vorbească? 
Asta vreau să știu. 


VP - 220 


Rodion Romanovici, care se dusese lângă masă, alături de 
maica stareță, se încruntă spre mine, ca un antreprenor de 
pompe funebre care, având nevoie de clienţi, credea că voi fi 
curând un candidat pentru îmbălsămare. 

— Da, răspunse sora Angela. Există cel puţin doi. 

— Trei, o corectă sora Miriam. 

— Doamnă, a fost vreunul dintre cei trei mort din punct de 
vedere clinic și reînviat de către poliție sau de infirmieri, așa 
cum a fost Justine? 

Sora Miriam se încruntă și se uită la maica superioară. 

— Ştiţi să se fi întâmplat așa ceva? 

Sora Angela clătină din cap. 

— Presupun că ar trebui să scrie în dosarul pacientului. 

— Doamnă, cât timp ar dura să parcurgem dosarele? 

— O jumătate de oră, patruzeci de minute. S-ar putea să 
găsim ceva chiar în primul dosar. 

— Soră, vă rog să verificaţi, cât de iute puteţi. Am nevoie de 
un copil care a fost cândva mort, dar care poate să vorbească. 

Dintre cei trei, doar sora Miriam nu știa nimic despre cel de-al 
șaselea simţ al meu. 

— Dragule, începi să devii cam obsedat de fantome... 

— Am fost întotdeauna, soră. 


VP - 221 


CAPITOLUL 42 


În camera 14, Jacob terminase ultimul portret al mamei sale și 
îl stropise cu fixativ. Ascuţea cu grijă fiecare dintre multele sale 
creioane folosind bucata de glaspapir, pregătindu-le pentru 
foaia goală din blocul de desen de pe șevalet. 

Pe masă mai era o tavă plină cu farfurii goale și cu tacâmuri 
murdare. 

Nu era prezent niciun bodach, dar spiritul întunecat care-și 
spunea Rodion Romanovici stătea în ușa deschisă, cu haina pe 
braţ, dar cu căciula de blană pe cap. li interzisesem să intre în 
cameră, pentru că prezența sa încruntată ar fi putut să-l 
intimideze pe tânărul și timidul artist. 

Dacă rusul ar fi intrat în cameră împotriva voinţei mele, i-aș fi 
smuls căciula de pe cap, aș fi dus-o la fund și aș fi ameninţat să 
i-o parfumez cu esenţă de Odd dacă nu se retrăgea. Pot să fiu 
nemilos. 

M-am așezat la masă, în faţa lui Jacob, și i-am zis: 

— Tot eu sunt. Odd Thomas în persoană. 

Spre sfârșitul vizitei mele anterioare, Jacob întâmpinase 
comentariile și întrebările mele cu o asemenea tăcere, încât 
fusesem convins că se retrăsese într-o redută internă de unde 
nu mă mai auzea sau nici măcar nu-și dădea seama că sunt 
prezent. 

— Noul portret al mamei tale a ieșit foarte bine. E unul dintre 
cele mai bune. 

Sperasem să-l găsesc într-o dispoziție mai vorbăreață decât 
atunci când îl văzusem ultima oară. Speranţa aceasta se 
dovedea a fi deșartă. 

— Mama ta ar fi fost foarte mândră de talentul tău. 

Jacob termină de ascuțit ultimul creion, îl ţinu în mână și-și 
îndreptă atenţia către blocul de desen, privind pagina albă. 

— De când am fost aici, i-am spus eu, am mâncat un sandviș 
minunat cu carne de vită și o murătură care probabil că n-a fost 
otrăvită. 

Limba groasă a lui Jacob apăru la vedere, iar el o mușcă ușor, 
hotărând probabil unde va fi prima trăsătură de creion. 


VP - 222 


— Apoi un individ rău mai că m-a spânzurat în clopotniţă, 
după care am fost fugărit printr-un tunel de o făptură mare, rea 
și îngrozitoare, iar apoi m-am aventurat în zăpadă împreună cu 
Elvis Presley. 

Jacob începu să traseze continuu, fără efort, conturul a ceva 
ce n-am recunoscut de îndată, pentru că priveam imaginea cu 
capul în jos. 

In ușă, Romanovici oftă, nerăbdător. 

Am spus, fără să mă uit la el: 

— Imi pare rău. Știu că tehnicile mele de interogare nu sunt la 
fel de directe ca acelea ale bibliotecarilor. După care i-am zis lui 
Jacob: Sora Miriam zice că ţi-ai pierdut mama pe când aveai 
treisprezece ani, cu peste doisprezece ani în urmă. 

Jacob desena o barcă văzută de sus. 

— Eu nu mi-am pierdut niciodată mama, pentru că, de fapt, n- 
am avut niciodată una. Dar am pierdut-o pe fata pe care o 
iubeam. Ea însemna totul pentru mine. 

Cu câteva linii, Jacob sugeră că marea - atunci când avea să 
fie desenată complet - avea valuri blânde. 

— Era frumoasă, fata aceea, și avea un suflet frumos. Era 
amabilă și dură, blândă și hotărâtă. Era deșteaptă, mai 
deșteaptă decât mine. Și foarte amuzantă. 

Jacob se opri să privească ceea ce pusese pe hârtie până 
atunci. 

— Jacob, viaţa a fost dură cu fata aceea, dar ea avea curaj cât 
să ajungă pentru o armată întreagă. 

Jacob își retrase limba și-și mușcă buza inferioară. 

— N-am făcut niciodată dragoste. Din cauza unui lucru rău 
care i se întâmplase pe când era fetiță, dorea să mai aștepte. Să 
aștepte până când ne puteam permite să ne căsătorim. 

Folosind două stiluri de hașurare, Jacob începu să dea 
substanţă carenei navei. 

— Uneori credeam că n-o să pot să aștept, dar până la urmă 
am reușit. Pentru că ea mi-a dăruit multe alte lucruri, iar ceea 
ce mi-a dăruit ea era de o mie de ori mai mult decât ar fi putut 
să-mi dea o mie de fete. Tot ce dorea ea era dragoste cu 
respect, respectul era foarte important pentru ea, iar eu i l-am 
oferit. Nu știu ce-a văzut ea la mine. Dar i-am oferit respect. 

Creionul șușotea pe hârtie. 


VP - 223 


— S-a ales cu patru gloanţe în piept și în abdomen. Fata mea 
dragă, care n-a făcut rău nimănui... 

Creionul care se mișca îi oferea consolare lui Jacob. Vedeam 
cum găsea consolare în creație. 

— Jacob, l-am ucis pe cel care a omorât-o. Dacă aș fi ajuns cu 
două minute mai devreme, aș fi putut să-l ucid înainte s-o 
omoare. 

Creionul ezită, dar apoi își continuă mișcarea. 

— Eu și fata mea suntem destinaţi să fim veșnic împreună. 
Avem un cartonaș de la o ghicitoare care spune asta. Și vom fi... 
veșnic. Momentul de aici, de acum, e doar o pauză între primul 
act și cel de-al doilea. 

Poate că Jacob avea convingerea că Dumnezeu îi va ghida 
mâna și-i va arăta barca și locul precis de pe ocean în care suna 
clopotul, astfel încât să știe, în cele din urmă, când îi va veni 
timpul să plece plutind. 

— Cenușa fetei mele n-a fost împrăștiată pe mare. Mi-au dat-o 
mie, într-o urnă. Un prieten al meu, din orașul meu natal, o 
păstrează în loc sigur. 

In timp ce creionul șușotea, Jacob murmură: 

— Ea poate să cânte. 

— Dacă avea vocea la fel de frumoasă pe cât îi era figura, 
atunci trebuie să fi fost tare plăcută. Ce cânta? 

— Ceva frumos. Doar pentru mine. Când venea întunericul. 

— Cânta ca să te adoarmă. 

— Când mă trezeam și întunericul nu plecase încă, iar 
întunericul părea atât de mare, atunci ea cânta ușor și făcea 
iarăși întunericul mic. 

Acesta este lucrul cel mai bun pe care-l putem face unul 
pentru celălalt: să faci întunericul mic. 

— Jacob, mi-ai povestit mai devreme despre cineva numit N- 
a-fost-niciodată. 

— El e N-a-fost-niciodată și nouă nu ne pasă. 

— Ai spus că a venit să te vadă când erai „plin de întuneric”. 

— Jacob era plin de întuneric și N-a-fost-niciodată a zis: „Lasă- 
| să moară”. 

— „Plin de întuneric” înseamnă că erai bolnav. Foarte bolnav. 
Cine era omul care a zis că trebuie să te lase să mori? Era 
doctor? 

— El era N-a-fost-niciodată. Asta era. Și nouă nu ne pasă. 


VP - 224 


Am privit liniile graţioase care apăreau dintr-un creion simplu, 
ținut de degetele butucănoase ale mâinii scurte și late. 

— Jacob, îţi amintești figura lui N-a-fost-niciodată? 

— Cu mult timp în urmă, spuse el, clătinând din cap. Cu mult 
timp în urmă. 

Cataracte de zăpadă căzută orbiseră ochiul ferestrei. 

In prag, Romanovici arătă cu degetul ceasul său de mână și 
ridică din sprâncene. 

Ne rămăsese puţin din timpul preţios, dar nu-mi trecea prin 
minte unde aș putea să-l petrec mai bine decât aici, unde 
fusesem trimis prin intermediul Justinei, cea care fusese cândva 
moartă. 

Intuiția îmi generă o întrebare care mi se păru importantă: 

— Jacob, știi cum mă cheamă, cunoști numele meu întreg? 

— Odd Thomas în persoană. 

— Da. Numele meu de familie e Thomas. Știi care-i numele 
tău de familie? 

— Numele ei. 

— Corect. Este și numele mamei tale. 

— Jennifer. 

— Acesta e prenumele, așa cum e Jacob. 

Creionul se opri din mișcare, de parcă amintirea mamei sale 
devenise atât de vie, încât nu mai rămăsese liberă nicio parte a 
minţii sau sufletului său ca săi ghideze desenul. 

— Jenny, zise el. Jenny Calvino. 

— Deci tu ești Jacob Calvino. 

— Jacob Calvino, confirmă el. 

Intuiția îmi spusese că numele era revelator, dar numele nu 
însemna nimic pentru mine. 

Creionul se mișcă din nou, iar ambarcaţiunea căpătă mai 
departe formă, nava din care fusese împrăștiată cenușa lui 
Jenny Calvino. 

Ca și în timpul vizitei mele precedente, pe masă se afla un al 
doilea bloc de desen, închis. Cu cât încercam mai mult - și 
dădeam greș - să mă gândesc la niște întrebări cu care să 
extrag informaţii vitale de la Jacob, cu atât atenţia îmi era atrasă 
mai mult de blocul de desen. 

Dacă aș fi cercetat al doilea bloc de desen fără permisiune, 
Jacob ar fi considerat curiozitatea mea drept o violare a 


VP - 225 


intimităţii sale. Ar fi fost jignit și s-ar fi retras în sine din nou și 
de atunci nu mi-ar mai fi oferit nimic. 

Pe de altă parte, dacă îi ceream să-mi arate blocul de desen și 
ar fi refuzat să-mi dea voie să-l văd, calea investigației ar fi fost 
blocată. 

Numele de familie al lui Jacob nu fusese revelator, cum 
crezusem că va fi, dar nu credeam că intuiţia mă înșelase și de 
data asta. Blocul de desen părea că lucește, că plutește 
deasupra mesei, era lucrul cel mai plin de viaţă din încăpere, 
era ultrareal. 

Am tras blocul în faţa mea, iar Jacob fie că nu băgă de seamă, 
fie că nu se sinchisi. 

Când am întors coperta, am găsit un desen al singurei 
ferestre a încăperii în care mă aflam. Pe geam se apăsa un 
caleidoscop de oase, iar Jacob îl redase în cele mai mici 
amănunte. 

Simţind că am găsit ceva alarmant, Romanovici făcu un pas în 
încăpere. 

Am ridicat un braţ, ca să-l avertizez să se oprească, dar am 
ridicat desenul astfel încât să-l poată vedea. 

Când am întors pagina, am găsit o altă reprezentare a fiarei, 
la aceeași fereastră, dar de data asta oasele alcătuiau un model 
diferit de primul. 

Fie făptura aceea se ţinuse de fereastră suficient de mult timp 
pentru ca Jacob s-o deseneze în cele mai mici detalii - lucru de 
care mă îndoiesc -, fie Jacob avea o memorie fotografică. 

Al treilea desen era al unei siluete îmbrăcate într-o rasă, care 
purta un colier din dinţi și oase omenești: Moartea, așa cum o 
văzusem în clopotniţă, cu mâini albe și fără faţă. 

Eram pe cale să-i arăt desenul lui Romanovici, când trei 
bodachi intrară pe furiș în cameră, iar eu am închis blocul de 
desen. 


VP - 226 


CAPITOLUL 43 


Fie pentru că nu erau interesate de mine, fie pentru că se 
prefăceau că nu sunt interesate de mine, dar cele trei siluete 
sinistre se strânseră în jurul lui Jacob. 

Mâinile lor fără degete erau la fel de lipsite de amănunte ca 
trupurile și feţele lor. Dar sugerau mai degrabă labe - sau 
extremităţile cu membrană ale amfibienilor - decât mâini. 

În timp ce Jacob lucra, fără să fie conștient de prezenţa 
vizitatorilor fantomatici, aceștia păreau că-i mângâie pieptul. 
Tremurând de aţâţare, spectrele urmăreau curba gâtului său 
gros și-i masau umerii solizi. 

Bodachii păreau să perceapă această lume cu unele simţuri - 
dacă nu chiar cu toate cele cinci simţuri obișnuite - poate și cu 
un al șaselea simţ propriu lor, dar nu aveau nicio influenţă 
asupra lucrurilor de aici. Dacă o sută de bodachi ar fi trecut în 
mare grabă, în haită compactă, n-ar fi scos niciun sunet, n-ar fi 
produs nici cel mai ușor curent. 

Păreau să se înfioreze la o radiaţie emisă de Jacob și care era 
invizibilă pentru mine - poate forța vitală a acestuia - știind că 
în curând îi va fi smulsă. Când ceva mai târziu urma să apară 
violenţa și oroarea ce-i atrăseseră aici, bodachii aveau să 
tremure, să se zbată și leșine în extaz. 

Avusesem în alte dăţi motive să bănuiesc că bodachii ar 
putea să nu fie spirite. Mă întreb uneori dacă nu sunt călători în 
timp care se întorc în trecut în trupuri virtuale, nu fizice. 

Dacă lumea noastră curentă, barbară, parcurge o spirală 
ascendentă a corupţiei și brutalităţii, atunci descendenţii noștri 
vor deveni atât de plini de cruzime și atât de perverși din punct 
de vedere moral, încât ar putea să călătorească prin timp ca să 
ne privească suferind, ca să asiste cuprinși de orgasm la băile 
de sânge din care se trage civilizaţia lor bolnavă. 

De fapt, asta ar însemna doar câţiva pași în jos faţă de 
fascinația din prezent a publicului pentru reportaje despre 
dezastre de pretutindeni, articole despre crime sângeroase și 
colportarea neîncetată de teamă care alcătuiește știrile de la 
televizor. 


VP - 227 


Acești descendenţi ai noștri vor arăta în mod sigur la fel ca noi 
și ar putea să fie confundați cu noi, dacă ar călători aici în 
trupurile lor adevărate. lar această siluetă târâtoare de bodach, 
trupul virtual, ar fi o reflecţie a sufletelor lor bolnave, deformate. 

Unul dintre cei trei bodachi umbla în patru labe prin încăpere, 
apoi sări pe pat, părând că adulmecă cearșafurile. 

Un alt bodach se strecură printr-o crăpătură de sub ușa băii, 
de parcă ar fi fost un fum purtat de un curent de aer. Nu știu ce 
a făcut acolo, dar sunt convins că nu avusese nevoie de oliţă. 

Bodachii nu trec prin ziduri și uși închise, așa cum pot morții 
care zăbovesc în lumea aceasta. Au nevoie de o crăpătură, de o 
despicătură, de o gaură de cheie. 

Deși nu au masă și nu pot fi afectaţi de gravitație, bodachii nu 
pot zbura. Urcă și coboară scările sărind câte trei, patru trepte 
deodată, dar nu alunecă prin aer precum fantomele din filme. l- 
am văzut gonind în haite cuprinse de nebunie, iuți ca niște 
pantere, dar viteza lor era restrânsă de conturile terenului. 

Păreau să fie legaţi de unele reguli ale lumii noastre - nu de 
toate. 

Romanovici zise, din prag: 

— E ceva în neregulă? 

Am clătinat din cap și am făcut un gest subtil - trage 
fermoarul la gură - pe care orice bibliotecar adevărat l-ar fi 
înţeles de îndată. 

Deși îi urmăream pe furiș pe bodachi, mă prefăceam că-s 
interesat doar de desenul lui Jacob care reprezenta o barcă pe 
mare. 

In toată viața mea întâlnisem doar o singură persoană care 
putea să vadă bodachii, un băiat englez de șase ani. La câteva 
clipe după ce vorbise cu voce tare despre prezenţa lor 
întunecată - în auzul lor - fusese strivit de un camion scăpat de 
sub control. 

Conform medicului legist din Pico Mundo, șoferul camionului 
suferise un infarct grav și se prăbușise pe volan. 

Da, bine. Și soarele răsare în fiecare dimineaţă din 
întâmplare, iar faptul că după apus urmează întuneric se explică 
printr-o simplă coincidenţă. 

După ce bodachii plecară din camera cu numărul 14, i-am 
spus lui Romanovici: 

— Timp de un minut n-am fost singuri aici. 


VP - 228 


Am deschis blocul de desen la al treilea desen și am privit 
Moartea fără figură, împodobită cu dinţi omenești. Următoarele 
pagini erau albe. 

Când am împins blocul către Jacob și m-am uitat către acesta, 
Jacob nu se uită la blocul de desen, ci rămase concentrat asupra 
lucrului său. 

— Jacob, unde ai văzut făptura aceasta? 

El nu-mi răspunse, iar eu am sperat că nu mă părăsise din 
nou. 

— Jake, am văzut și eu făptura aceasta. Chiar azi. În vârful 
clopotniţei. 

Jacob își înlocui creionul cu altul și-mi zise: 

— A venit aici. 

— In camera asta, Jake? Când a venit aici? 

— A venit de multe ori. 

— Și ce-a făcut aici? 

— L-a privit pe Jacob. 

— Doar te-a privit? 

Marea începu să curgă din creionul său. Nuanţele și texturile 
iniţiale desenate pe hârtie sugerau că apa avea să fie vălurită, 
sinistră și întunecată. 

— De ce te-a privit? am întrebat eu. 

— Ştii tu de ce. 

— Știu? Cred că am uitat. 

— Vrea să fiu mort. 

— Ai spus mai devreme că N-a-fost-niciodată te vrea mort. 

— El e N-a-fost-niciodată, iar nouă nu ne pasă. 

— Desenul acesta, silueta asta cu glugă - el e N-a-fost- 
niciodată? 

— Nu mi-e frică de el. 

— El e cel care a venit să te vadă când erai bolnav, atunci 
când erai plin de întuneric? 

— N-a-fost-niciodată a zis: „Lasă-l să moară”, dar ea nu l-a 
lăsat pe Jacob să moară. 

Fie că Jacob vedea spirite, ca și mine, fie personajul acela al 
morții nu era un spirit, așa cum nu fusese nici cimitirul umblător. 

Incercând să stabilesc care era adevărul, am întrebat: 

— Mama ta l-a văzut pe N-a-fost-niciodată? 

— Ea a spus „vino”, iar el a venit imediat. 

— Unde erai când a venit? 


VP - 229 


— Unde toţi purtau alb și pantofi care scârțâiau și foloseau 
ace pentru medicamente. 

— Deci erai într-un spital și N-a-fost-niciodată a venit. Dar a 
venit îmbrăcat într-o rasă neagră cu glugă, cu un colier din dinți 
omenești? 

— Nu. Nu așa, nu atunci, de mult, ci numai acum. 

— Și avea o figură, nu-i așa? 

Cu nuanţe diferite, marea căpătă formă, plină de propriul 
întuneric, dar luminată de reflectarea cerului. 

— Jacob, personajul avea faţă atunci, cu mult timp în urmă? 

— Faţă și mâini, iar ea a zis „Ce-i cu tine?” și N-a-fost- 
niciodată a zis „Ce-i rău cu el?” și ea a zis „Doamne, Doamne, ți- 
e teamă să-l atingi” și el e zis „Nu fi furioasă din cauza asta”. 

Jacob ridică apoi creionul de pe hârtie, pentru că mâna 
începuse să-i tremure. 

Emoţia din glasul său fusese intensă. Către sfârșitul 
discursului, defectul său de vorbire devenise mai puternic. 

ingrijorat că aveam să-l fac să se retragă în sine dacă 
insistam, i-am lăsat timp să se liniștească. 

Când mâna încetă să îi tremure, Jacob reveni la crearea mării. 

— Jake, mi-ai fost de mare ajutor. Mi-ai devenit prieten și știu 
că nu-i ușor pentru tine, dar te iubesc pentru că-mi ești un 
asemenea prieten. 

El se uită pe furiș la mine, apoi își îndreptă din nou privirea 
spre hârtia de desen. 

— Jake, vrei să desenezi ceva deosebit pentru mine? Vrei să 
desenezi faţa lui N-a-fost-niciodată, așa cum arăta cu mult timp 
în urmă? 

— Nu pot, spuse el. 

— Sunt sigur că ai o memorie fotografică. Asta înseamnă că-ţi 
amintești tot ce ai văzut, în cele mai mici amănunte, chiar dacă 
a fost cu mult timp înainte de ocean, de clopot și de plecatul 
plutind. 

M-am uitat la peretele cu multe portrete ale mamei sale. 

— Așa cum îţi amintești figura mamei tale. Jake, am dreptate? 
Îți amintești tot ce-a fost cu mult timp în urmă, îţi amintești 
limpede, ca și cum l-ai fi văzut cu o oră în urmă? 

— Doare, zise el. 

— Ce doare, Jake? 

— Totul, atât de limpede. 


VP - 230 


— Sunt convins că-i așa. Știu că doare. Fata mea a dispărut 
de șaisprezece luni, iar eu o văd mai limpede cu fiecare zi. 

Jacob desena, iar eu am așteptat. 

Apoi i-am zis: 

— Ştii câţi ani aveai când ai fost în spital? 

— Șapte. Aveam șapte ani. 

— Vrei să-mi desenezi figura lui N-a-fost-niciodată de pe 
vremea când ai fost în spital, pe când aveai șapte ani? 

— Nu pot. Ochii mei erau caraghioși atunci. Ca o fereastră cu 
ploaie și nimic nu se vede limpede prin ea. 

— Vederea ta era neclară în ziua aceea? 

— Neclară. 

— Cred că din cauza bolii, am spus eu, părăsit de speranță. 
Cred că era neclar... 

Am întors paginile blocului de desen la al doilea desen, cel al 
caleidoscopului de oase de la fereastră. 

— Cât de des ai văzut făptura asta, Jake? 

— Au fost mai multe. Diferite. 

— De câte ori a fost la fereastră? 

— De trei ori. 

— Doar de trei ori? Când? 

— De două ori ieri. Apoi când m-am trezit din somn. 

— Când te-ai trezit în dimineaţa asta? 

— Da. 

— Și eu le-am văzut, i-am spus eu. Nu-mi dau seama ce sunt. 
Jake, ce crezi că sunt? 

— Câinii lui N-a-fost-niciodată, spuse el, fără ezitare. Nu mi-e 
frică de ei. 

— Câini? Nu văd câini... 

— Nu câini, ci ca niște câini, îmi explică el. Ca niște câini răi. l- 
a învăţat să ucidă, iar el îi trimite și ei ucid. 

— Câini de atac, am zis eu. 

— Nu mi-e frică și nu-mi va fi. 

— Ești un tânăr curajos, Jacob Calvino. 

— Ea a spus... a spus „nu-ţi fie frică, nu ne-am născut să ne 
fie frică tot timpul, ne-am născut să fim fericiţi, copiii râd de 
orice, ne-am născut fericiţi și ca să facem o lume mai bună”. 

— Îmi doresc să o fi cunoscut pe mama ta. 


VP - 231 


— Ea spunea că oricine... oricine, chiar dacă-i bogat sau 
sărac, dacă-i cineva mare sau un nimeni - toată lumea are un 
har. 

Pe figura sa se așternu pacea, când rosti cuvântul har. 

— Știi ce e un har? 

— Da. 

— Un har e un lucru pe care l-ai primit de la Dumnezeu, pe 
care îl folosești ca să faci o lume mai bună sau să nu-l folosești, 
trebuie să alegi. 

— Cum e arta ta, am spus eu. Ca desenele tale minunate. 

— Precum clătitele tale, spuse el. 

— Aha, știi că fac clătite. 

— Clătitele alea sunt un har. 

— Mulţumesc, Jake. Drăguţ din partea ta, am spus eu, am 
închis blocul de desen și m-am ridicat de pe scaun. Acum 
trebuie să plec, dar mi-ar plăcea să revin, dacă ești de acord. 

— Sunt de acord. 

— O să te simţi bine? 

— Da, mă asigură el. 

M-am dus lângă el, i-am pus mâna pe umăr și am privit 
desenul din perspectiva lui. 

Jacob reda lucrurile splendid, dar nu era doar atât. Înţelegea 
calitatea luminii, înțelegea faptul că lumina exista chiar și în 
întuneric, înţelegea frumuseţea luminii și necesitatea ei. 

In fereastră, deși crepusculul iernii avea să vină abia peste 
câteva ore, majoritatea luminii fusese înlăturată de pe cerul 
bântuit de furtună. Ziua devenise deja întunecată. 

Ceva mai devreme, Jacob mă avertizase că întunericul va veni 
odată cu întunericul. Poate că nu trebuia să sperăm că moartea 
avea să aștepte să se facă noapte pe deplin. Poate că bezna 
acelei false înserări era suficient de întunecoasă. 


VP - 232 


CAPITOLUL 44 


Când am ieșit din camera cu numărul 14, după ce-i 
promisesem lui Jacob că o să mă întorc, Rodion Romanovici îmi 
zise: 

— Domnule Thomas, modul în care l-ai interogat pe tânărul 
acela nu a fost cel pe care l-aș fi folosit eu. 

— Da, domnule, dar călugărițele interzic cu severitate 
smulgerea unghiilor cu cleștele. 

— Mda, chiar și călugărițele greșesc câteodată. Voiam să 
spun că ai scos informaţii de la el pe cât a fost cu putinţă. Sunt 
impresionat. 

— Nu știu, domnule. Mă apropii de ceea ce mă interesează, 
dar n-am ajuns încă acolo. Jacob are cheia. Am fost trimis la el 
pentru că are cheia. 

— De cine ai fost trimis? 

— De cineva care-i mort și care a încercat să mă ajute prin 
intermediul lui Justine. 

— Prin intermediul fetei care a fost înecată și pe care ai 
menţionat-o anterior, cea care a fost moartă și a reînviat. 

— Da, domnule. 

— Am avut dreptate în privinţa ta, spuse Romanovici. 
Complex, complicat, chiar încâlcit. 

— Dar inofensiv, l-am asigurat eu. 

Sora Angela veni spre noi, fără să-și dea seama că trecea 
printr-un grup de bodachi, împrăștiindu-i. 

Călugăriţa începu să vorbească, iar eu i-am făcut semn să-și 
tragă fermoarul la gură. Ea își miji ochii de dediţel, pentru că 
putea să înțeleagă chestia cu bodachii, dar nu era obișnuită să i 
se spună să-și ţină gura. 

După ce spiritele maligne dispărură în diferite camere, i-am 
spus: 

— Doamnă, sper să mă ajutaţi. Ce știți despre tatăl lui Jacob? 

— Despre tatăl lui? Nimic. 

— Credeam că aveţi informaţii despre familiile tuturor copiilor. 

— Avem. Dar mama lui Jacob n-a fost niciodată căsătorită. 


VP - 233 


— Jenny Calvino. Deci era numele ei de fată, nu cel din urma 
căsătoriei. 

— Da. Înainte să moară de cancer, ea a aranjat ca Jacob să fie 
primit într-o casă a bisericii. 

— Cu doisprezece ani în urmă. Ș 

— Da. Nu avea familie care să aibă grijă de Jacob. In acte, 
acolo unde trebuia scris numele tatălui, ea a scris - îmi pare rău 
că trebuie să spun asta - „necunoscut”. 

— N-am întâlnit-o niciodată pe doamna Calvino, dar puţinul pe 
care-l știu despre ea mă face să nu cred că a dus o viaţă atât de 
plină de promiscuitate, încât să nu știe cine era tatăl copilului ei. 

— Oddie, e o lume a întristării, pentru că noi o facem să fie 
astfel. 

— Am aflat câteva lucruri de la Jacob. A fost foarte bolnav pe 
când avea șapte ani, nu-i așa? 

Călugărița dădu din cap. 

— E scris în dosarul său medical. Nu sunt sigură, dar cred că a 
avut un soi de infecţie a sângelui. Aproape că a murit. 

— Din cele spuse de Jacob, cred că Jenny l-a chemat pe tatăl 
lui la spital. N-a fost o reuniune călduroasă și plăcută de familie. 
Dar numele individului... ar putea să fie cheia la tot ce se 
întâmplă. 

— Jacob nu cunoaște numele? 

— Nu cred că mama lui i l-a spus vreodată. Dar cred că 
domnul Romanovici îl cunoaște. 

Surprinsă, sora Angela întrebă: 

— ÎI știți, domnule Romanovici? 

— Dacă îl știe, n-o să vi-l spună, am zis eu. 

Stareța se încruntă: 

— Domnule Romanovici, de ce nu vreți să mi-l spuneţi? 

— Pentru că nu-i în situaţia de a ne da informaţii, i-am 
explicat eu. Dimpotrivă. 

— Dar, domnule Romanovici, furnizarea de informaţii e o 
parte fundamentală a meseriei de bibliotecar, insistă sora 
Angela. 

— Nu-i bibliotecar, am zis eu. Pretinde că e bibliotecar, dar 
dacă îl întrebi, obţii mai multe informaţii despre Indianapolis 
decât ar fi necesare. 


VP - 234 


— Nu face rău nimănui să ai cunoștințe suplimentare despre 
iubitul meu Indianapolis, îmi spuse Romanovici. Adevărul este 
că și tu îi cunoști numele. 

Sora Angela se întoarse spre mine, iarăși surprinsă. 

— Oddie, cunoști numele tatălui lui Jacob? 

— Băânuiește cine e, zise Romanovici, dar refuză să creadă 
ceea ce bănuiește. 

— Oddie, e adevărat? De ce refuzi să crezi? 

— Pentru că domnul Thomas îl admiră pe omul pe care-l 
bănuiește. Și pentru că, dacă bănuiala sa e corectă, s-ar putea 
să înfrunte o putere cu care nu poate lupta. 

— Oddie, există vreo putere cu care nu poţi lupta? întrebă 
sora Angela. 

— Lista e lungă, doamnă. Chestia e că trebuie să fiu sigur în 
privinţa numelui. Trebuie să înțeleg motivaţia individului, iar eu 
n-o înţeleg încă, nu pe deplin. S-ar putea să fie periculos să 
discut cu el fără să-l înţeleg pe deplin. 

Sora Angela se întoarse către rus și zise: 

— Domnule, dacă îi veţi împărtăși lui Oddie numele și 
motivele acelui om, îi veţi proteja în felul acesta pe copii. 

— Nu-i nevoie să cred tot ce-mi spune, am zis eu. Prietenul 
nostru înveșmântat în blană își are planurile sale. Și bănuiesc că 
va fi nemilos, ca să și le îndeplinească. 

Maica stareță zise, cu glasul plin de dezaprobare: 

— Domnule Romanovici, v-aţi prezentat acestei comunități ca 
fiind un simplu bibliotecar, dornic să-și îmbogăţească credința. 

— Soră, o contrazise el, n-am spus niciodată că-s un tip 
simplu. E adevărat însă că-s un om credincios. Și care credinţă e 
atât de sigură, încât nu trebuie îmbogăţită niciodată? 

Călugăriţa se uită la el o clipă, apoi se întoarse din nou la 
mine. 

— E un tip tare ciudat! 

— Da, doamnă. 

— L-aș arunca afară, în zăpadă, dacă n-ar fi un lucru tare 
necreștinesc - și cred că după un minut am putea să discutăm 
cu el prin ușă. 

— Soră, nu cred că am putea. 

— Nici eu nu cred. 


VP - 235 


— Dacă puteți să-mi găsiţi un copil care a fost cândva mort, 
dar care poate să vorbească, aș putea afla tot ce trebuie să știu 
fără a apela la domnul Romanovici, i-am reamintit eu. 

Fața stareței se lumină. 

— Asta venisem să-ţi spun, înainte să începem să discutăm 
despre tatăl lui Jacob. Există o fată numită Flossie Bodenblatt... 

— Nici vorbă să existe așa ceva, zise Romanovici. 

— Flossie, continuă sora Angela, a trecut prin prea multe - dar 
e o fată cu spirit și a lucrat mult în privinţa terapiei vorbirii. 
Acum vocea ei e clară. Era jos, în camera de tratament, dar am 
adus-o în camera ei. Vino cu mine. 


VP - 236 


CAPITOLUL 45 


Flossie - care avea nouă ani - era la St. Bartholomew de un 
an. Conform spuselor surorii Angela, fata făcea parte din 
minoritatea celor care vor putea la un moment dat să 
părăsească școala și să se descurce singură. 

Numele de pe placa de pe ușă erau FLOSSIE și PAULETTE. 
Flossie ne aștepta singură în cameră. 

Zorzoane, volănașe și păpuși împodobeau jumătatea lui 
Paulette de încăpere. Perne roz și o măsuţă de toaletă verde cu 
roz. 

Zona lui Flossie era, prin contrast, simplă, curată, în alb și 
albastru, împodobită doar cu afișe cu câini. 

Numele Bodenb/att îmi sugera o origine germană sau 
scandinavă, dar Flossie avea ten mediteraneean, păr negru și 
ochi mari, negri. 

Nu o mai întâlnisem până atunci sau o văzusem doar de la 
distanță. Am simţit un nod în piept și mi-am dat seama imediat 
că se putea să-mi fie mai greu decât mă așteptasem. 

Când am sosit, Flossie stătea pe podea, pe covor, răsfoind o 
carte cu fotografii de câini. 

— Scumpo, îi spuse sora Angela, acesta este domnul Thomas, 
cel care dorește să discute cu tine. 

Zâmbetul ei nu era zâmbetul pe care mi-l aminteam din alt 
loc, din alt timp, dar era destul de asemănător, un zâmbet 
îndurerat și plăcut. 

— Bună ziua, domnule Thomas. 

M-am așezat pe podea, în faţa ei, cu picioarele încrucișate, și 
i-am spus: 

— Mă bucur să te cunosc, Flossie. 

Sora Angela se căţăra pe marginea patului lui Flossie, iar 
Rodion Romanovici rămase printre păpușile și volănașele lui 
Paulette, ca un urs care răsturnase mesele, din povestea cu 
fetița și cei trei urși. 

Fetița purta pantaloni roșii și un pulover alb, pe care era 
imprimată imaginea lui Moș Crăciun. Avea trăsături fine, nasul 
cu vârful în sus, bărbia delicată. Putea fi luată drept elf. 


VP - 237 


Colţul stâng al gurii sale atârna în jos, iar pleoapa stângă era 
lăsată ușor. 

Mâna ei stângă era strânsă într-o gheară, iar fetița ţinea 
brațul acela peste cartea din poala ei, ca și cum n-ar fi avut prea 
multe întrebuinţări pentru mâna aceea în afară dea o ţine peste 
lucruri. Răsfoia paginile cu mâna dreaptă. 

Își îndreptă atenţia asupra mea. Privirea ei era directă, fără 
ezitare, plină de încrederea generată de experienţe dureroase - 
o calitate pe care o mai văzusem, în ochi asemănători. 

— Flossie, îţi plac câinii? 

— Da, dar nu-mi place numele meu. 

Dacă avusese cândva dificultăţi de vorbire din cauza 
vătămării creierului, fetița le depășise. 

— De ce nu-ţi place Flossie? E un nume frumos. 

— E un nume de vacă, afirmă ea. 

— Mda, am auzit de-o vacă numită Flossie. 

— Și sună ca și cum ai scrâșni din dinți. 

— Poate că așa e, dacă ai pomenit de asta... Și cum ai vrea să 
te cheme? 

— Christmas, zise ea. 

— Vrei să-ţi schimbi numele în Christmas? 

— Bineînţeles. Tuturor le place Crăciunul. 

— Adevărat. 

— De Crăciun nu se întâmplă nimic rău. Deci cuiva numit 
Crăciun nu i se poate întâmpla nimic rău, nu-i așa? 

— Bine, s-o luăm de la început. Mă bucur să te cunosc, 
Christmas Bodenblatt. 

— O să-mi schimb și ultima p-p-parte. 

— Și ce-ai prefera în loc de Bodenb/att? 

— Aproape orice. Nu m-am hotărât încă. Mi-ar trebui un nume 
bun pentru lucrul cu câinii. 

— Vrei să fii veterinar când o să crești? 

Fetița dădu din cap. 

— Vreau, dar nu pot, spuse ea, și arătă spre capul ei, apoi 
spuse cu o sinceritate groaznică. Am pierdut ceva deșteptăciune 
în mașină, în ziua aceea. 

— Mie îmi pari foarte deșteaptă, am spus eu, neconvingător. 

— Nu. Nu sunt tâmpită, dar nici suficient de deșteaptă să fiu 
veterinar. Dacă o să lucrez din greu la braţul meu și la piciorul 
meu, și o să fie mai b-b-bine, atunci aș putea lucra cu un 


VP - 238 


veterinar, știți, să-l ajut când tratează câinii. Să le f-f-fac baie. 
Să-i tund și alte chestii. Pot să fac multe pentru câini. 

— Presupun că-ţi plac câinii. 

— Oh, iubesc câinii. 

Când vorbea despre câini, fetița părea că radiază, bucuria 
făcea ca ochii ei să pară mai puţin îndureraţi decât fuseseră. 

— Am avut un câine, spuse ea. A fost un câine bun. 

Intuiția mă avertiză că întrebarea pe care aveam s-o pun 
despre câinele ei putea să ne ducă în locuri în care n-aș fi 
îndurat să merg. 

— Domnule Thomas, aţi venit să discutăm despre câini? 

— Nu, Christmas. Am venit să-ţi cer o favoare. 

— Ce favoare? 

— Ştii, chestia amuzantă e că nu-mi amintesc. Christmas, poți 
să aștepți un pic? 

— Sigur. O să mă uit în cartea asta cu câini. 

M-am ridicat în picioare și am spus: 

— Soră, putem să discutăm puţin? 

Eu și maica stareță ne-am dus în celălalt capăt al încăperii, iar 
rusul, convins că nu-l pot izgoni, ni se alătură. 

Am spus, aproape în șoaptă: 

— Doamnă... ce s-a întâmplat cu fata asta? Prin ce-a trecut? 

— Nu discutăm povestea copiilor cu oricine, spuse ea, 
aruncând o privire plină de înţeles către rus. 

— Sunt multe lucruri, zise Romanovici, dar nu sunt flecar. 

— Nici bibliotecar, zise sora Angela. 

— Doamnă, există posibilitatea ca fata asta să mă ajute să 
înțeleg ce urmează să se întâmple - și să ne salveze pe toți. 
Dar... mi-e teamă. 

— De ce, Oddie? 

— De ceea ce a îndurat fata. 

Sora Angela medită un timp, apoi zise: 

— Locuia cu părinţii și cu bunicii ei, în aceeași casă. Vărul ei a 
venit într-o seară. Un tip de nouăsprezece ani. Un băiat cu 
probleme, drogat cu ceva. 

Știam că sora nu era naivă, dar nu voiam s-o aud spunând 
ceea ce avea să spună. Am închis ochii. 

— Vărul ei i-a împușcat pe toți. Bunici și părinţi. Apoi a 
petrecut ceva timp... sodomizând-o pe fată. Ea avea șapte ani. 


VP - 239 


Călugărițele astea sunt demne de admiraţie. Se îmbracă în 
alb și se vâră în murdăria lumii, scoțând din ea ceea ce-i preţios, 
și o curăţă pe cât se poate. Se vâră iar și iar în murdăria lumii, 
cu ochii deschiși, și întotdeauna sunt pline de speranţă, fără să 
arate vreodată dacă le e teamă. 

— Când drogurile și-au terminat efectul, individul și-a dat 
seama că o să fie prins, așa că a acţionat ca un laș. S-a dus în 
garaj, a fixat un furtun la capătul ţevii de eșapament și a 
deschis fereastra doar cât să strecoare furtunul în mașină. Și a 
luat fata în mașină, cu el. N-a vrut s-o lase doar pe cât era de 
vătămată, a vrut s-o ia cu el. 

Nu există nicio limită în tânguirea răzvrătirii fără logică, în 
ridicarea sinelui deasupra tuturor, în narcisismul care vede fața 
oricărei autorităţi doar în oglindă. 

— Apoi i s-a făcut frică și a fugit, continuă sora Angela. A lăsat 
fata singură în mașină și s-a dus în casă, să sune la 911. Le-a 
spus polițiștilor că a încercat să se sinucidă și că-l ard plămânii. 
Nu mai putea să respire și avea nevoie de ajutor. După care s-a 
așezat și a așteptat ambulanţa. 

Am deschis ochii, să capăt tărie din ochii ei. 

— Doamnă, o dată în noaptea trecută și o dată astăzi, cineva 
din Cealaltă Parte, cineva pe care-l cunosc, a încercat să ia 
legătura cu mine prin Justine. Cred că voia să mă avertizeze în 
legătură cu ce se va întâmpla. 

— Ințeleg. Cred că înţeleg. Nu, nu pricep. Dumnezeu să mă 
ajute, accept că-i așa. Spune mai departe. 

— Pot să fac un anumit lucru cu o monedă, cu un breloc 
atârnat de un lanț, cu orice lucru lucitor. Am învăţat de la un 
prieten iluzionist. Pot provoca o hipnoză ușoară. 

— Cu ce scop? 

— Un copil care a fost mort și a reînviat este, probabil, un soi 
de punte între această lume și următoarea. Fetiţa, relaxată, 
cufundată într-o hipnoză slabă, poate fi o voce pentru persoana 
aceea din Cealaltă Parte, care n-a putut să-mi vorbească prin 
Justine. 

Figura surorii Angela se înnegură. 

— Dar biserica descurajează interesul față de ocultism. Și cât 
de traumatică va fi experienţa asta pentru copil? 

Am tras aer puternic în piept, apoi am expirat. 


VP - 240 


— N-o să fac asta, soră. Voiam doar să înţelegeţi că se poate 
ca făcând asta să aflu ce urmează să se întâmple. Așa că ar 
trebui s-o fac. Dar sunt prea slab, sunt speriat și sunt slab. 

— Oddie, nu ești slab. Știu foarte bine. 

— Nu, doamnă. Am dat greș. Nu pot să fac asta... cu 
Christmas, care are sufletul plin de câini. E prea mult. 

— Există în treaba asta ceva ce eu nu pricep, zise stareța. Ce 
nu știu? 

Am clătinat din cap. Nu știam cum să-i explic. 

După ce-și luă haina căptușită cu blană de pe patul lui 
Paulette, Romanovici spuse, într-o șoaptă răgușită: 

— Soră, știți că domnul Thomas a pierdut pe cineva care-i era 
foarte drag. 

— Da, domnule Romanovici, știu, răspunse călugărița. 

— Domnul Thomas a salvat mulţi oameni în ziua aceea, dar n- 
a fost în stare s-o salveze pe ea. Era o fată cu părul negru și cu 
ochi negri, iar pielea ei era ca a acestei fete. 

Rusul făcuse niște legături care puteau fi făcute doar dacă 
știa mult mai multe despre pierderea mea decât ce se scrisese 
în presă. 

Ochii săi, care fuseseră imposibil de citit anterior, rămăseseră 
tot fără de poveste. Cartea sa rămăsese închisă. 

— Numele ei era Bronwen Llewellyn, spuse Romanovici, dar ei 
nu-i plăcea prenumele său. Avea impresia că Bronwen suna ca 
un nume de elf. Işi spunea Stormy. 

Individul nu mă mai uluia. Mă zăpăcea complet. 

— Cine sunteţi dumneavoastră? 

— Ea își spunea Stormy, așa cum Flossie își spune Christmas, 
continuă rusul. Stormy a fost abuzată în copilărie de către tatăl 
ei adoptiv. 

— Nimeni nu știe asta, am protestat eu. 

— Domnule Thomas, nu-s mulți care știu. Dar câţiva asistenţi 
sociali știu. Stormy n-a suferit vătămări fizice grave, nici 
retardare mintală. Dar, după cum vedeţi, soră Angela, paralelele 
existente fac ca sarcina să fie foarte dificilă pentru domnul 
Thomas. 

Da, foarte dificilă. Foarte dificilă. Și, ca un semn al faptului că 
treaba era foarte dificilă, nu mi-a venit în minte nicio vorbă de 
spirit, nici măcar un strop de umor plin de amărăciune, nicio 
glumă acră. 


VP - 241 


— Să vorbești cu cea pe care ai pierdut-o, prin intermediul 
cuiva care îţi reamintește de ea... e prea mult, concluzionă 
Romanovici. Ar fi prea mult pentru oricine. Odd știe că folosirea 
fetei pentru a lua legătura cu un spirit va fi traumatizantă 
pentru ea, dar își spune că trauma e acceptabilă, dacă pot fi 
salvate vieţi. Dar pentru că fata este ceea ce este, este cum 
este, nu poate să meargă mai departe. Fata este nevinovată, 
așa cum a fost și Stormy, iar el nu poate să se folosească deo 
persoană nevinovată. 

Am spus, în timp ce-o priveam pe Christmas, cu cartea ei cu 
câini: 

— Soră, dacă aș folosi-o ca punte între cei vii și cei morți... ce 
s-ar întâmpla dacă asta îi va aduce în minte amintirea morţii pe 
care a uitat-o? Și dacă după ce mi-am terminat treaba, ea va 
rămâne cu câte un picior în fiecare lume și nu va mai fi în 
întregime aici, nu va mai cunoaște pacea în această lume? A 
fost deja folosită ca și cum ar fi fost doar un lucru, a fost folosita 
și aruncată. Nu mai poate fi folosită, indiferent ce justificare ar 
exista. Nu va mai fi folosita iarăși. 

Romanovici scoase din buzunarul interior al hainei ce-i atârna 
pe braţ un portofel lung, ce se desfăcea pe verticala, iar din 
portofel extrase un carton laminat, pe care nu mi-l arătă 
imediat. 

— Domnule Thomas, dacă ești pregătit să citești un raport de 
douăzeci de pagini despre mine, făcut de analiști pricepuţi din 
domeniul informaţiilor, ai ști tot ce merita știut despre mine, 
precum și lucruri care n-ar fi interesat-o nici măcar pe mama 
mea, deși mama mea mă iubea la nebunie. 

— Mama dumneavoastră, asasina. 

— Exact. 

— Poftim? exclamă sora Angela. 

— Mama a fost și o pianistă de concert. 

— Probabil că a fost și un bucătar de excepţie, am zis eu. 

— De fapt, de la ea am învăţat să fac prăjituri. Domnule 
Thomas, după ce am citit un raport de douăzeci de pagini 
despre tine, am crezut că știu totul despre tine, dar s-a dovedit 
că știam puţine lucruri care contau. Printre acestea, nu mă refer 
numai la... darul tău. Sunt convins că nu știi ce fel de om ești. 


VP - 242 


Deși nu-mi imaginasem că rusul putea fi un medicament 
împotriva melancoliei, individul se dovedi a fi eficient în 
provocarea bunei dispoziții. 

— Domnule, tatăl dumneavoastră cu ce se ocupa? l-am 
întrebat eu. 

— Pregătea oamenii pentru moarte, domnule Thomas. 

N-o mai văzusem până atunci pe sora Angela cu gura căscată. 

— Deci e o afacere de familie. De ce ați spus atât de direct că 
mama dumneavoastră e o asasină? 

— Pentru că, vezi tu, din punct de vedere tehnic un asasin 
este unul care acţionează doar împotriva țintelor plasate sus din 
punct de vedere politic. 

— În timp ce un antreprenor de pompe funebre nu-i atât de 
selectiv. 

— Domnule Thomas, un antreprenor de pompe funebre nu-i 
lipsit de discernământ. 

Dacă sora Angela nu se uita des la meciurile de tenis, a doua 
zi avea s-o doară gâtul. 

— Domnule, pun pariu că tatăl dumneavoastră era și maestru 
la șah. 

— A câștigat campionatul naţional o singură dată. 

— Era prea ocupat cu meseria sa de antreprenor de pompe 
funebre. 

— Nu. Din nefericire, s-a ales cu o condamnare la cinci ani de 
închisoare exact în momentul în care era în cea mai bună formă 
de șahist. 

— Păcat. 

În timp ce Romanovici îmi dădea cartea de identitate laminată 
și cu fotografie, cu hologramă inserată, pe care o scosese din 
portofel, îi spuse surorii Angela: 

— Toate acestea au fost în vremea vechilor soviete, iar eu m- 
am spovedit și am ispășit. Sunt de multă vreme de partea 
adevărului și dreptăţii. 

Am spus, citind de pe cartea de identitate: 

— Agenţia Naţională de Securitate. 

— Exact, domnule Thomas. După ce te-am privit discutând cu 
Jacob și cu fetița de aici, am decis să am încredere în tine. 

— Trebuie să fiţi atentă, soră, am avertizat-o eu. S-ar putea să 
vrea să spună că e un om de încredere. 

Călugărița dădu din cap, dar nu păru mai puţin perplexă. 


VP - 243 


— Trebuie să discutăm undeva, mai în particular, zise 
Romanovici. 

I-am înapoiat legitimaţia de la NSA și am spus: 

— Vreau să schimb câteva cuvinte cu fetița. 

De îndată ce m-am așezat pe podea, lângă Christmas, fetița 
își ridică privirea din carte și zise: 

— Îmi plac pisicile, d-d-dar nu sunt câini. 

— Bineînţeles că nu-s, am aprobat-o eu. N-am văzut niciodată 
un grup de pisici suficient de puternice ca să tragă o sanie. 

Fetița chicoti, imaginându-și pisici înhămate la o sanie. 

— Și n-am văzut niciodată o pisică fugind după o minge de 
tenis. 

— Niciodată, fu ea de acord. 

— lar câinilor nu le miroase respiraţia a șoarece. 

— Da. 

— Christmas, chiar vrei să lucrezi cu câini într-o zi? 

— Sigur că da. Știu că pot să fac multe pentru câini. 

— Trebuie să te duci în sala de tratament, să aduni cât mai 
multă putere în brațul și în piciorul tău. 

— Trebuie să aduc totul î-i-înapoi. 

— Asta-i ideea. 

— Să antrenez c-c-creierul. 

— Păstrăm legătura, Christmas. Și când o să crești și o să fii 
gata să te descurci singură, să știi că am un prieten care o să 
aibă grijă să primeşti o slujbă în care să poţi face lucruri 
minunate cu câinii, dacă o să mai dorești asta. 

Ochii ei se măriră. 

— Lucruri minunate - în ce fel? 

— Tu vei decide. Când vei deveni mai puternică și vei crește, 
să te gândești care-i slujba cea mai minunată pe care o poţi 
avea, legată de câini - și asta o să faci. 

— Am avut un câine foarte bun. Se numea F-Farley. A încercat 
să mă salveze, dar Jason l-a împușcat și pe el. 

Fetița vorbea despre grozăvia aceea cu mai puţină lipsă de 
patimă decât aș fi făcut-o eu. Simţeam că n-o să mă mai pot 
stăpâni, dacă avea să mai spună un cuvânt despre nenorocirea 
aceea. 

— Într-o zi o să ai toţi câinii pe care ţi-i vei dori. O să trăieşti 
într-o mare de blană fericită. 


VP - 244 


Deși nu putea să treacă direct de la Farley la chicotit, fetiţa 
zâmbi. 

— O mare de blană fericită, repetă ea, savurând sunetul 
cuvintelor, iar zâmbetul ei deveni mai puternic. 

— Ne-am înţeles? am spus eu, întinzând mâna. 

Ea se gândi la spusele mele cu solemnitate, apoi dădu din cap 
și-mi strânse mâna. 

— Ne-am înţeles. 

— Christmas, ești un negociator foarte bun. 

— Oare? 

— Sunt epuizat. M-ai făcut praf. Sunt lipsit complet de vlagă. 
Picioarele îmi sunt obosite, mâinile îmi sunt obosite, până și 
părul îmi e obosit. Trebuie să trag un somn zdravăn și să 
mănânc niște budincă. 

— Budincă? întrebă ea și chicoti. 

— Ești un negociator atât de dur, m-ai obosit atât de tare 
încât nu mai sunt în stare să mestec. Dinţii mei sunt obosiţi. De 
fapt, dinţii mei au adormit deja. Pot să mănânc doar budincă. 

Fetița rânji și zise: 

— Ești caraghios. 

— Mi s-a mai spus asta, am asigurat-o eu. 

Pentru că trebuia să discutăm într-un loc în care era puţin 
probabil să intre bodachii, sora Angela ne conduse, pe mine și 
pe  Romanovici, la farmacie, unde sora Corrine punea 
medicamentele de seară în păhărele de hârtie, pe care scrisese 
numele pacienţilor. Călugăriţa fu de acord să ne asigure 
intimitatea. 

După ce ușa se închise în urma surorii Corrine, maica stareță 
zise: 

— Bine. Cine este tatăl lui Jacob și de ce este el atât de 
important? 

Eu și Romanovici ne-am uitat unul la celălalt, apoi am răspuns 
într-un glas: 

— John Heineman. 

— Fratele John? întrebă plină de îndoială călugăriță. 
Ocrotitorul nostru? Cel care ne-a dăruit toată averea sa? 

— Doamnă, i-am spus eu, n-aţi văzut superscheletul. După ce 
vezi superscheletul, știi că nu poate fi altcineva decât fratele 
John. Vrea ca fiul său să moară, poate și toţi ceilalţi, toţi copiii de 
aici. 

VP - 245 


CAPITOLUL 46 


Rodion Romanovici avea oarecare credibilitate în faţa mea din 
cauza legitimaţiei sale de la Agenţia Naţională de Securitate și 
pentru că era caraghios. Poate că era efectul moleculelor de 
calmante ce hoinăreau prin aerul cu miros de medicamente din 
farmacie, dar eram tot mai dornic să am încredere în rus. 

Conform hoosierului, cu douăzeci și cinci de ani înainte de 
momentul acela, în care eram asediați pe vreme de viforniţă, 
logodnica lui John Heineman, Jennifer Calvino, dăduse naștere 
copilului lor, Jacob. Nu se știe dacă femeia făcuse vreo ecografie 
sau alte examinări medicale, oricum, păstrase copilul. 

Heineman, care avea atunci douăzeci și șase de ani și era 
deja un fizician cu realizări semnificative, nu reacţionase pozitiv 
la vestea sarcinii, se simţise prins în capcană. După ce îl văzuse 
prima oară pe Jacob, negase că ar fi tatăl copilului, își retrăsese 
propunerea de căsătorie pe care i-o făcuse lui Jennifer Calvino, o 
îndepărtase pe aceasta din viaţa sa și nu se mai gândise la ea 
mai mult decât s-ar fi gândit la un carcinom al celulelor de bază 
ale epidermei, îndepărtat de un chirurg de pe pielea sa. 

Deși chiar pe vremea aceea Heineman dispunea de oarecare 
avere, Jennifer nu-i ceruse nimic. Ostilitatea bărbatului față de 
fiul său deformat fusese atât de intensă, încât Jennifer decisese 
că Jacob ar fi fost mai în siguranţă - și mai fericit - dacă n-ar fi 
avut niciun contact cu tatăl său. 

Mama și fiul n-au avut o viaţă ușoară, dar femeia era devotată 
copilului și acesta înflori sub îngrijirea ei. Când Jacob împlinise 
treisprezece ani, mama sa murise, după ce îi asigurase prin 
intermediul unei organizaţii de binefacere a bisericii o îngrijire 
pe toată viaţa într-o instituţie specializată. 

Peste ani, Heineman devenise celebru și bogat. Se spune că 
atunci când cercetările sale l-au condus la concluzia că structura 
subatomică a universului sugerează un proiect indiscutabil, 
fizicianul și-a reexaminat viaţa și, ca un soi de penitenţă, și-a 
donat averea și s-a retras la o mânăstire. 

— E un om schimbat, spuse sora Angela. Ca pedeapsă pentru 
modul în care i-a tratat pe Jennifer și Jacob, a donat totul. Sunt 


VP - 246 


sigură că nu dorește moartea fiului său. A întemeiat această 
instituţie pentru îngrijirea copiilor ca Jacob. Și pentru Jacob 
însuși. 

Romanovici zise, fără să răspundă argumentelor maicii 
stareţe: 

— Cu douăzeci și șapte de luni în urmă, Heineman a ieșit din 
izolare și a început să discute despre cercetările sale curente cu 
foști colegi - prin telefon sau prin e-mail. Fusese fascinat 
întotdeauna de ordinea stranie ce se afla sub haosul aparent din 
natură, iar în timpul anilor săi de izolare, folosind modele pe 
calculator conform unor proiecte proprii, pe care le prelucrase 
pe o rețea de douăzeci de supercalculatoare Cray, ajunsese la 
concluzii care îi permiteau - după cum se exprimase el - „să 
dovedească existenţa lui Dumnezeu”. 

Sora Angela nu avu nevoie să cugete prea mult ca să 
găsească punctul slab al unei asemenea afirmații: 

— Putem ajunge la credinţă pe o cale intelectuală, dar în final, 
Dumnezeu e acceptat prin credință. Dovezile sunt pentru lucruri 
ale acestei lumi, lucruri din timp și ale timpului, nu de dincolo de 
timp. 

Romanovici continuă: 

— Din cauză că unii dintre savanții cu care Heineman a 
discutat erau angajaţi ai Agenţiei Naţionale de Securitate, și 
pentru că aceștia au recunoscut riscurile legate de cercetările 
lui și de anumite utilizări în domeniul apărării, ne-au anunţat pe 
noi. De atunci, am avut întotdeauna unul dintre noi în casa de 
oaspeţi. Eu sunt ultimul dintre aceștia. 

— Din anumite motive, aţi fost suficient de alarmaţi ca să 
introduceţi un alt agent ca aspirant, care acum este novice, 
fratele Leopold. 

Vălul surorii Angela păru că înțepenește de dezaprobare. 

— Aţi adus un om care a depus un jurământ fals lui 
Dumnezeu? 

— Soră, n-am intenţionat să treacă de aspirantură. Doream să 
petreacă aici câteva săptămâni, pătrunzând mai profund în 
comunitate decât poate să pătrundă un oaspete. După cum s-a 
dovedit, agentul nostru era un om care căuta o viaţă nouă și 
care a găsit-o. L-am pierdut în favoarea voastră - deși simte că 
ne este dator cu ceva ajutor, atât cât îi permite jurământul său. 


VP - 247 


Călugăriţa se încruntă mai impunător decât o făcuse 
vreodată. 

— Domnule Romanovici, cred, mai mult decât oricând, că ești 
un individ dubios. 

— Fără îndoială că aveţi dreptate. Oricum, ne-am alarmat 
când fratele Constantine s-a sinucis - pentru că, după aceea, 
Heineman a încetat imediat să mai dea telefoane și să trimită e- 
mailuri vechilor să-i colegi, iar de atunci n-a mai comunicat cu 
cineva din afara abației St. Bartholomew. 

— Poate că sinuciderea l-a făcut să-și înlocuiască cercetarea 
cu rugăciuni și meditaţie, sugeră sora Angela. 

— Nu credem că s-a întâmplat așa, o contrazise sec 
Romanovici. 

— Doamnă, și fratele Timothy a fost asasinat. Nu există nicio 
îndoială. Am găsit cadavrul. 

Deși acceptase deja ideea că fratele fusese ucis, confirmarea 
acestei idei o zgudui. 

— Dacă acest lucru vă poate ajuta să acceptaţi situaţia în 
care ne aflăm, îi spuse Romanovici stareței, atunci aflaţi că noi 
credem că Heineman ar putea să nu fie conștient pe deplin de 
violenţa pe care a slobozit-o. 

— Dar, domnule Romanovici, dacă doi oameni au murit și 
ceilalți sunt ameninţaţi să aibă aceeași soartă, cum de 
Heineman nu-i conștient? 

— Din câte îmi amintesc, sărmanul doctor Jekyll nu și-a dat 
seama de la început că tentativa sa de a se elibera de toate 
impulsurile negative l-a creat pe domnul Hyde, a cărui natură 
era răul pur, nestăpânit de bunătatea doctorului. 

Am spus, având în minte imaginea superscheletului care 
ataca mașina de teren: 

— Făptura din zăpadă nu era doar partea întunecată a 
personalităţii umane. Nu exista nimic omenesc în ea. 

— Nu era partea întunecată, mă aprobă Romanovici. Poate că 
a fost creată de partea sa întunecată. 

— Ce vreţi să spuneţi, domnule? 

— Domnule Thomas, nu suntem siguri. Dar eu cred că trebuie 
să aflăm despre ce-i vorba - și cât mai iute. Vi s-a dat o cheie 
universală. 

— Da. 

— De ce, domnule Thomas? 


VP - 248 


— Fratele Constantine este unul dintre morţii care zăbovește 
în lumea asta. Mi s-a dat o cheie ca să pot intra în orice loc de 
pe această proprietate în care el s-ar fi manifestat ca un 
poltergeist. Am încercat... să-l sfătuiesc să treacă în cealaltă 
lume. 

— Domnule Thomas, duci o viaţă interesantă. 

— Nici dumneavoastră nu vă plictisiţi, domnule. 

— Ți s-a permis chiar și accesul în Cușca lui John. 

— Ne-am întâlnit, domnule. Face prăjituri bune. 

— Aveţi o afinitate culinară. 

— Se pare că toţi avem, domnule. 

Sora Angela clatină din cap. 

— Eu nu pot nici măcar să fierb apă. 

Romanovici apăsă pe comutatorul care împingea sprâncenele 
lui hidraulice peste ochii săi. 

— Ştie ceva despre darul tău? 

— Nu, domnule. 

— Cred că tu ești Mary Reilly a sa. 

— Domnule, sper că nu redeveniţi enigmatic. 

— Mary Reilly era menajera doctorului Jekyll. Acesta spera, în 
subconștient, că, în ciuda celor ce ascundea de ea, femeia va 
descoperi totul și-l va opri. 

— Domnule, această Mary Reilly a sfârșit ucisă? 

— Nu-mi amintesc. Dar, dacă n-ai făcut curățenie pentru 
Heineman, s-ar putea să fii în siguranţă. 

— Ce facem în continuare? întrebă sora Angela. 

— Eu și domnul Thomas o să încercăm să ajungem vii în 
Cușca lui John. 

— Să intrăm și să ieșim de acolo în viață, am zis eu. 

Romanovici dădu din cap. 

— O să ne străduim. 


VP - 249 


CAPITOLUL 47 


Călugării în costume de furtună erau cu zece mai mult decât 
șapte. Doar doi sau trei fluierau în timp ce lucrau. Niciunul dintre 
ei nu era neobișnuit de scund. In timp ce păzeau scările dinspre 
sud-est și nord-vest, mă așteptam, într-un fel, să se oprească 
lângă ei Albă-ca-Zăpada, cu apă fiartă și cuvinte de încurajare. 

Din motive de siguranţă, ușile casei scărilor nu puteau fi 
încuiate. La fiecare etaj, palierul oferea un spaţiu generos, astfel 
încât ușa se deschidea înăuntru, nu în afară. 

La subsol, parter și etajul trei, călugării făcură patru găuri în 
fiecare toc de ușă - două în dreapta, două în stânga - și fixară în 
acestea manșoane de oţel. Apoi inserară în fiecare manșon un 
bolț cu diametrul de un centimetru. 

Bolțurile ieșeau doi centimetri din manşon, împiedicând ușa 
să se deschidă. Planul lor implica nu numai rezistenţă din partea 
tocului ușii, ci și al întregului zid în care se găsea ușa. 

Din cauză că manșoanele nu erau înșurubate și erau mai largi 
decât cilindrul inserat în ele, bolţurile puteau fi scoase într-o 
secundă, pentru a facilita ieșirea în grabă de pe casa scării. 

La etajul doi, unde erau dormitoarele copiilor, problema era 
să se găsească o cale de a împiedica deschiderea ușilor în 
situația puţin probabilă că cineva ar fi reușit să pătrundă în casa 
scării, printr-o ușă întărită cu bolţuri, la un alt etaj. Fraţii 
dezbăteau deja meritele altor trei opţiuni de securitate. 

Eu și Romanovici l-am recrutat pe fratele Knuckles de pe 
scara de sus-est și pe fratele Maxwell de pe scara de nord-vest, 
pentru apărarea lui Jacob Calvino. Fiecare luă câte două bâte de 
baseball, pentru cazul în care prima avea să se rupă în luptă. 

Dacă partea domnul Hyde a personalității lui John Heineman 
avea ceva împotriva tuturor oamenilor cu handicap mintal și 
fizic, atunci niciun copil din școală nu era în siguranţă. Fiecare 
dintre ei putea fi trecut pe lista distrugerii. 

Bunul-simţ sugera totuși că Jacob - „Lasă-l să moară” 
rămânea ţinta principală. Putea să fie singura victimă sau prima 
din mai multe victime. 


VP - 250 


Când am revenit în camera lui Jacob, acesta nu desena. 
Stătea pe un scaun cu spetează, iar o pernă din poală îi slujea 
să-și odihnească mâinile, când avea nevoie. Stătea cu capul 
plecat și privea atent, brodând flori cu fir de culoarea piersicii pe 
o bucată de pânză albă, probabil o batistă. 

În primul moment aveai impresia că brodatul era o ocupaţie 
nepotrivită pentru el, dar îndemânarea sa se dovedi a fi 
excepţională. În timp ce priveam fineţea modelelor rezultate din 
ac și fir, mi-am dat seama că acest lucru nu era mai puţin - și 
nici mai mult - remarcabil decât abilitatea sa de a obţine desene 
detaliate din grafitul creionului, folosind aceleași mâini scurte și 
late, și aceleași degete boante. 

L-am lăsat pe Jacob cu broderia sa și m-am dus cu Rodion 
Romanovici și cu fratele Maxwell către singura fereastră. 

Fratele Maxwell absolvise Facultatea de Jurnalism a 
Universităţii din Missouri. Lucrase timp de șapte ani ca reporter 
specializat în crime, în Los Angeles. 

Numărul de crime grave era mai mare decât numărul de 
reporteri disponibili să scrie despre ele. In fiecare săptămână, o 
grămadă de bandiți silitori și maniaci plini de motivații comiteau 
acte înfiorătoare de mutilare și descopereau, spre nemulțumirea 
lor, că nu avuseseră parte măcar de o coloană de cinci 
centimetri în presă. 

Într-o dimineaţă, Maxwell se pomenise că avea de ales să 
scrie despre o crimă sexuală bizară, despre o crimă extrem de 
violentă comisă cu un topor, cu un târnăcop și cu o cazma, 
despre o crimă ce implica și canibalism sau despre atacul și 
desfigurarea rituală a patru evreice bătrâne dintr-un azil. 

Spre surprinderea sa, ca și spre surpriza colegilor săi, se 
baricadase în încăperea în care se bea cafea și refuzase să mai 
iasă. Avea la dispoziţie automate pline cu dulciuri și cu sărăţele 
cu unt de arahide umplute cu brânză, și-și imaginase că poate 
să reziste cel puţin o lună înainte să capete scorbut din cauza 
lipsei grave de vitamina C. 

Când redactorul său venise să negocieze cu el prin ușa 
baricadată, Maxwell ceruse să i se livreze săptămânal suc 
proaspăt de portocale, adus pe o scară la fereastra camerei 
pentru cafea, aflată la etajul trei - fie să fie concediat. După ce 
analizase aceste opţiuni exact atâta timp cât considerase 
necesar vicepreședintele firmei, responsabil cu relațiile cu 


VP - 251 


angajaţii, că e necesar ca să se evite un proces cu urmări 
negative, redactorul îl concediase pe Maxwell. 

Triumfător, Maxwell părăsise camera pentru cafea și doar 
ulterior, acasă, cuprins brusc de hohote de râs, își dăduse 
seama că ar fi putut să-și dea demisia, pur și simplu. Jurnalismul 
ajunsese să nu i se mai pară o meserie, ci o încarcerare. 

Când terminase de râs, decisese că mica lui nebunie fusese 
un dar divin, un îndemn să părăsească Los Angeles și să se ducă 
acolo unde putea să găsească un simţ mai puternic al 
comunităţii și mai puţine graffiti ale bandelor de delincvenţi 
minori. Devenise un aspirant cu cincisprezece ani în urmă, apoi 
un novice, iar de un deceniu era călugăr cu legământ complet. 

Acum examină fereastra încăperii lui Jacob și zise: 

— Când vechea abație a fost transformată în această clădire, 
unele dintre ferestrele de la parter au fost lărgite și înlocuite. Au 
rame din lemn. Dar la acest etaj au rămas vechile ferestre. Sunt 
mai mici și-s din bronz solid - barele, ramele, totul e din bronz. 

— Nimeni n-o să-și facă loc ușor cu ghearele sau cu dinţii prin 
ele, afirmă fratele Knuckles. 

— lar geamurile sunt pătrate cu latura de douăzeci și cinci de 
centimetri, zise Romanovici. Bruta pe care am întâlnit-o în 
furtună nu va putea să se strecoare pe aici. Chiar dacă ar reuși 
să spargă întreaga fereastră, tot ar fi prea mare ca să intre în 
cameră. 

— Cea din turnul de răcire era mai mică decât cea care a dat 
cu mașina de teren de pământ, am zis eu. N-ar putea să treacă 
printr-un geam cu latura de douăzeci și cinci de centimetri, dar 
ar trece printr-o fereastră deschisă, de mărimea asta. 

— Fereastra batantă se deschide în afară, notă fratele 
Maxwell, bătând în mânerul ferestrei. Chiar dacă fiara ar sparge 
un geam și ar încerca să treacă prin el, ar bloca fereastra pe 
care va încerca s-o deschidă. 

— În timp ce ar atârna de latura clădirii, zise Romanovici. 

— Pe vânt puternic, adăugă fratele Maxwell. 

— Ar fi în stare să facă asta tot la fel de bine ca și cum ar 
reuși să ţină șapte farfurii ce se învârtesc în vârful a șapte bețe 
de bambus, am zis eu. 

— Ei, poate trei farfurii, nu șapte, spuse fratele Knuckles. 
Suntem în siguranţă aici. Suntem în siguranţă. 

M-am ghemuit lângă Jacob și am zis: 


VP - 252 


— Frumoasă broderie. 

— Îmi fac de lucru, zise el, rămânând cu capul plecat, cu ochii 
aţintiţi asupra lucrului. 

— E bine să-ţi faci de lucru, am zis eu. 

— Să fii ocupat înseamnă fericire, spuse el, iar eu am bănuit 
că mama sa fusese cea care îi vorbise despre satisfacția și 
pacea pe care le obţii atunci când dăruiești lumii tot ceea ce ești 
în stare să contribui. 

În plus, munca sa îi oferea un motiv să evite să te privească în 
ochi. Probabil că în cei douăzeci și cinci de ani pe care-i avea 
văzuse șoc, dezgust, dispreţ și curiozitate bolnavă în prea mulţi 
ochi. Mai bine să nu privească în alţi ochi, cu excepţia celor ai 
călugărițelor și în cei pe care-i desena cu un creion și în care 
putea să nuanţeze dragostea și tandreţea după care tânjea. 

— O să fii bine. 

— El mă vrea mort. 

— Ceea ce vrea și ceea ce o să obţină nu-i același lucru. 
Mămica ta i-a spus N-a-fost-niciodată pentru că nu a fost cu voi 
doi atunci când aţi avut nevoie de el. 

— El e N-a-fost-niciodată și nouă nu ne pasă. 

— Exact. El e N-a-fost-niciodată, dar e și N-o-să-fie-niciodată. 
Nu îţi va face rău niciodată, nu va ajunge niciodată la tine, nu 
atât timp cât eu sunt aici, nu atât timp cât e aici un frate sau o 
soră. Și ei sunt toti aici, Jacob, pentru că tu ești deosebit, ești 
ceva prețios pentru ei și pentru mine. 

Jacob își ridică atunci capul deformat și mă privi în ochi. Nu 
privi apoi într-o parte, rușinos, cum făcuse anterior. 

— Tu ești bine? mă întrebă el. 

— Sunt. Tu ești bine? 

— Mda. Sunt bine. Tu... ești în pericol? 

Ar fi știut că-l mint, așa că am răspuns: 

— Probabil sunt, un pic. 

Ochii săi - unul mai sus decât celălalt, pe faţa sa tragică - 
erau limpezi, plini de timiditate și curaj, erau minunati chiar la 
înălțimi diferite. 

Privirea sa deveni tăioasă, cum n-o mai văzusem niciodată, 
iar vocea sa blândă deveni ceva mai dură: 

— Te învinovăţești? 

— Da. 

— Dezlegarea de păcate? 


VP - 253 


— Am primit-o. 

— Când? 

— leri. 

— Deci eşti pregătit. 

— Sper că sunt, Jacob. 

Nu numai că a continuat să mă privească în ochi, dar părea 
că-mi caută privirea. 

— Îmi pare rău. 

— Pentru ce, Jacob? 

— Pentru fata ta. 

— Mulţumesc, Jake. 

— Eu știu ceea ce tu nu știi, zise el. 

— Ce anume? 

— Știu ce a văzut în tine, zise el și-și rezemă capul pe umărul 
meu. 

Făcuse ceea ce puţini oameni reușiseră să facă, deși mulți 
încercaseră: mă lăsase fără cuvinte. 

L-am îmbrățișat și am rămas așa un timp, niciunul din noi 
nesimţind nevoia să spună ceva, pentru că amândoi eram bine, 
eram pregătiţi. 


VP - 254 


CAPITOLUL 48 


Eram în singura încăpere în care în acel moment nu locuia 
niciun copil, iar Rodion Romanovici așeză pe unul din paturi o 
servietă mare. 

Servieta îi aparţinea. Fratele Leopold o luase ceva mai 
devreme din camera rusului, din casa de oaspeţi, și o adusese 
cu el, în mașina de teren. 

Rusul deschise servieta, care conţinea două pistoale cuibărite 
în interiorul căptușit cu spumă de plastic, turnată după forma 
lor. 

Romanovici luă una din arme și zise: 

— Acesta este un Desert Eagle, model Magnum 50. Un 
Magnum 44 sau unul .357 e o fiară teribilă, dar Magnum 50 face 
un zgomot incredibil. O să vă facă plăcere zgomotul. 

— Domnule, cu așa ceva și cu un crâng de cactuși, aţi putea 
să vă bucuraţi de o meditație de calibru mare. 

— Domnule Thomas, arma asta ar fi bună pentru o asemenea 
chestie, dar are recul puternic, așa că îţi recomand să iei celălalt 
pistol. 

— Mulţumesc, domnule, dar prefer să nu-l iau. 

— Celălalt e un automat elveţian SIG Pro, calibrul .357, destul 
de ușor de manevrat. 

— Domnule, nu-mi plac armele. 

— Dar i-ai doborât pe trăgătorii din mall, domnule Thomas. 

— Da, domnule, dar a fost prima dată când am apăsat pe un 
trăgaci. Oricum, era pistolul altcuiva. 

— Și acesta este pistolul altcuiva. Este arma mea. Hai, ia-l. 

— Eu de obicei improvizez. 

— Ce improvizezi? 

— Autoapărare. Dacă nu există în jur un șarpe adevărat sau 
unul de cauciuc, se găsește o găleată sau altceva... 

— Domnule Thomas, acum te cunosc mai bine decât ieri, dar, 
după opinia mea, rămâi un tânăr foarte ciudat. 

— Mulţumesc, domnule. 


VP - 255 


Servieta conţinea două încărcătoare pline pentru fiecare 
pistol. Romanovici vâri câte un încărcător în fiecare armă și 
puse încărcătoarele de rezervă în buzunarele pantalonilor. 

Servieta mai conţinea și un ham de armă, dar rusul nu-l luă. 
Luă doar pistoalele și-și vâri mâinile în buzunarele hainei. Erau 
buzunare foarte adânci. 

Când își scoase mâinile din buzunare, armele nu mai erau în 
mâinile sale. Haina fusese atât de bine făcută, încât abia fu 
deformată de povara pistoalelor. 

Rusul se uită la fereastră, se uită la ceas și zise: 

— Nici nu-ţi vine să crezi că-i abia trei și douăzeci de minute. 

Dincolo de lințoliul alb de zăpadă ce cădea, faţa de-un 
cenușiu mort a zilei aștepta o înmormântare imediată. 

După ce închise servieta și o împinse sub pat, Romanovici 
spuse: 

— Sper sincer că el e doar prost îndrumat. 

— Cine, domnule? 

— John Heineman. Sper că nu-i nebun. Savanţii nebuni nu 
sunt doar periculoși, sunt și plictisitori, iar eu nu am răbdare cu 
indivizii plictisitori. 

Ca să evităm să ne amestecăm în munca fraţilor din cele două 
case ale scărilor, am coborât la subsol cu liftul. In acesta nu 
exista muzică. Era plăcut. 

Când toţi copiii aveau să fie în camerele lor și zonele de pe 
casa scărilor aveau să fie sigure, călugării urmau să cheme cele 
două ascensoare la etajul doi. Aveau să se folosească de cheia 
maicii stareţe ca să le oprească acolo. 

Dacă ar fi pătruns ceva mârșav în puţul liftului - venind de sus 
sau de jos - cabina ascensorului ar fi blocat accesul la etajul doi. 

Tavanul fiecărei cabine avea un panou de ieșire. Frații 
asiguraseră deja aceste panouri pe dinăuntru, încât nimic de pe 
acoperișul cabinei să nu poată intra pe calea aceea. 

Se părea că fraţii se gândiseră la toate, dar erau doar niște 
oameni, ca atare era clar că nu se putuseră gândi la toate. Dacă 
noi am fi fost în stare să ne gândim la toate, am fi trăit încă în 
eden, fără să plătim chirie, cu mâncare după pofta inimii și cu 
programe infinit mai bune la televizor, în timpul zilei. 

Când am ajuns la subsol, ne-am dus în camera cazanelor. 
Inelele de foc cu gaz sâsâiau, pompele bocăneau, domnea acolo 
atmosfera generală fericită a geniului mecanic occidental. 


VP - 256 


Ca să ajungem la Cușca lui John, puteam să ne aventurăm 
prin viforniță și să ne luptăm până la noua abație cu nămeţii 
adânci, riscând să ne întâlnim cu superscheletul, fără să 
beneficiem de pavăza mașinii de teren. Din punct de vedere al 
aventurii, ruta aceea avea multe lucruri care o recomandau: 
vreme demnă de înfruntat, groază, aer atât de rece încât îţi 
limpezea mintea, dacă nu-ţi congela mucii din sinusuri, și 
oportunitatea de a face îngeri pe zăpadă. 

Tunelul de întreținere oferea o cale fără vreme rea și fără 
urlet de vânt care să acopere zăngănitul apropierii ticăloșilor. 
Dar dacă cimitirele acelea - indiferent cât de multe erau ele - se 
duseseră toate sus, ca să se plimbe în jurul școlii, în așteptarea 
căderii nopţii, am fi putut să alergăm fără grijă până la subsolul 
noii abații. 

Am luat instrumentul special din cuiul de lângă intrarea în 
tunelul de întreţinere și am îngenuncheat lângă panoul de acces 
din oțel. Am ascultat, iar după o jumătate de minut am întrebat: 

— Auziţi ceva? 

După ce mai trecu o jumătate de minut, rusul răspunse: 

— Nu aud nimic. 

Am fixat instrumentul pe primul dintre cele patru bolțuri și am 
început să-l deșurubez, iar atunci am auzit un zgomot ușor de 
râcâit din cealaltă parte a panoului. 

M-am oprit, am ascultat și am spus, după un timp: 

— Aţi auzit ceva? 

— Nimic, domnule Thomas, răspunse Romanovici. 

După o altă jumătate de minut de ascultare atentă, am lovit 
cu încheietura degetului în panoul de acces. 

Dincolo explodă un clămpănit frenetic, plin de furie, de nevoie 
și de dorinţă rece, iar bocetul sinistru care acompaniase tot 
stepul acela păru să fie scos de trei sau patru voci. 

După ce am strâns bolţul pe care începusem să-l desfac, am 
pus instrumentul special la loc, în cui. 

În timp ce urcam cu ascensorul către parter, Romanovici zise: 

— Regret că nu-i aici doamna Romanovici. 

— Domnule, nu știu din ce motiv, dar nu mi-am închipuit că 
există o doamnă Romanovici. 

— Oh, da, domnule Thomas, există. Suntem căsătoriţi de 
douăzeci de ani binecuvântaţi. Avem multe lucruri în comun. 
Dacă ar fi fost aici, i-ar fi plăcut chestia asta. 


VP - 257 


CAPITOLUL 49 


Dacă ieșirile din școală ar fi fost supravegheate de santinelele 
scheletice, atunci locurile asupra cărora acestea și-ar fi 
concentrat atenţia ar fi fost ușa din faţă, ușa garajului și ușa 
camerei de serviciu, de lângă bucătărie. 

Eu și Romanovici am fost de acord să părăsim clădirea printr- 
o fereastră a biroului surorii Angela, care era punctul cel mai 
îndepărtat de cele trei uși care ar fi atras cel mai mult atenţia 
inamicului. Cu toate că maica stareță nu era prezentă, veioza de 
pe biroul ei lumina. 

Am arătat către afişele cu George Washington, Flannery 
O'Connor și Harper Lee și am zis: 

— Sora are o ghicitoare, domnule. Ce calitate comună admiră 
ea la acești trei oameni? 

Rusul nu întrebă cine erau femeile. 

— Tăria de caracter, răspunse el. Este evident că Washington 
avea așa ceva. Doamna O'Connor suferea de lupus, dar a 
refuzat să se lase înfrântă de boală. lar doamna Lee avea nevoie 
de tărie de caracter ca să trăiască în locul acela în vremurile 
acelea, să publice cartea aceea și să aibă de-a face cu bigoți 
care se înfuriaseră din cauza portretelor pe care li le făcuse ea. 

— Două dintre persoane au fost scriitoare, aveţi avantajul de 
a fi bibliotecar. 

Când am stins veioza și am tras draperia, Romanovici spuse: 

— E încă imposibil de văzut. Nu vom reuși să ne orientăm și 
ne vom rătăci la zece pași de școală. 

— Domnule, nu ne vom rătăci, cu magnetismul meu 
paranormal. 

— Cutiile de Cracker Jack mai conţin încă premii surpriză? 

Cu un oarecare sentiment de vinovăţie, am deschis câteva 
sertare ale surorii Angela, am găsit o foarfecă și am tăiat o 
bucată de doi metri din sfoara draperiei. Am legat un capăt de 
mâna mea dreaptă, înmănușată. 

— Domnule, când o să ajungem afară, o să vă dau celălalt 
capăt. Așa, n-o să ne despărţim nici dacă o să fim orbiţi de 
zăpadă. 


VP - 258 


— Domnule Thomas, nu înțeleg. Zici că această sfoară va 
acţiona ca un soi de creangă de alun folosită de căutătorii de 
izvoare, și o să ne conducă către abație? 

— Nu, domnule. Sfoara ne va ţine împreună. Dacă mă 
concentrez asupra unei persoane pe care trebuie s-o găsesc, fie 
că merg cu mașina, fie că merg pe jos, sunt condus aproape 
întotdeauna către persoana aceea de către magnetismul meu 
paranormal. lar eu o să mă gândesc la fratele John Heineman, 
care-i în Cușcă. 

— Ce interesant! Partea cea mai interesantă îmi pare a fi 
adverbul aproape. 

— Mda, sunt primul care recunosc că eu n-aș locui fără să 
plătesc chirie în eden. 

— Și ce te face să recunoști acest lucru, domnule Thomas? 

— Domnule, nu sunt perfect. 

După ce m-am asigurat că gluga îmi era bine legată sub 
bărbie, am tras jumătatea de jos a ferestrei cu două geamuri, 
am ieșit în mugetul și vârtejul furtunii, apoi am cercetat zona, 
căutând evadați din cimitire. Dacă aș fi văzut oase care se 
agitau, aș fi avut probleme mari, pentru că vizibilitatea se 
reducea la o lungime de braț. 

Romanovici mă urmă și închise fereastra în urma noastră. Nu 
puteam s-o încuiem, dar călugării noștri războinici și călugărițele 
nu puteau păzi întreaga clădire, se retrăgeau chiar în acel 
moment la etajul doi, ca să apere reduta aceea mai restrânsă. 

L-am privit pe rus cum își leagă capătul sforii de încheietura 
mâinii. Funia dintre noi avea o lungime de un metru și jumătate. 

Deși eram doar la șase pași de școală, m-am simţit 
dezorientat. Nu aveam niciun indiciu în ce direcţie trebuia să 
mergem ca să ajungem la abație. 

Mi-am adus în minte o imagine a fratelui John stând pe unul 
dintre fotoliile din camera sa misterioasă de primire, jos, în 
Cușcă, și m-am împleticit înainte, amintindu-mi să fiu atent ca 
frânghia să fie mereu întinsă. 

Zăpada era pretutindeni cel puţin până la genunchi, iar în 
unele locuri troienele îmi ajungeau până la șolduri. Dacă aș fi 
înotat în sus, împotriva cursului unei avalanșe, n-ar fi fost mult 
mai neplăcut decât ceea ce făceam eu. 

Fiind un băiat din deșertul Mojave, găseam gerul amarnic 
doar un pic mai plăcut decât focul unei mitraliere. Dar zgomotul 


VP - 259 


furtunii, combinat cu albul total reprezenta lucrul cel mai rău. Cu 
fiecare pas îngheţat, mă cuprindea un soi ciudat de 
claustrofobie în aer liber. 

Și nu-mi plăcea faptul că șuieratul asurzitor al vântului ne 
împiedica, pe mine și pe Romanovici, să spunem vreo vorbă. În 
timpul săptămânilor în care locuisem în casa de oaspeți, rusul 
păruse un urs taciturn, dar în ziua aceasta devenise teribil de 
vorbăreţ. Îmi plăcuse conversaţia noastră de acum, când eram 
aliaţi, ca și cea de atunci când crezusem că eram inamici. 

După ce ar fi epuizat subiectul Indianapolis și multele minuni 
ale acestuia, mulţi oameni n-ar mai fi găsit nimic interesant de 
spus. 

Mi-am dat seama că am ajuns la treptele de piatră ce duceau 
în jos, spre Cușca lui John, când m-am împiedicat de ele și am 
fost cât pe ce să cad. Zăpada se strânsese lângă ușă și la capul 
scării. 

Cuvintele gravate în bronz L/BERA NOS A MALO, de pe placa 
de deasupra ușii, fuseseră ascunse în mare parte de zăpada ce 
formase o crustă, așa că în loc să se vadă „Izbăvește-ne de cel 
rău” rămăsese doar „rău”. 

După ce am descuiat ușa de-o jumătate de tonă, aceasta 
pivotă ușor pe balamalele cu rulmenţi, scoțând la iveală 
coridorul de piatră scăldat în lumină albastră. 

Am intrat înăuntru, iar ușa se închise. Ne-am dezlegat de 
frânghia care ne ţinuse împreună în timpul trudei noastre. 

— Domnule Thomas, a fost un lucru impresionant. 

— Domnule, magnetismul paranormal nu-i un talent ce se 
învaţă. Dacă m-aș mândri cu el ar fi ca și cum m-aș mândri cu 
funcţionarea rinichilor mei. 

Ne-am îndepărtat zăpada de pe haine, iar rusul își scoase 
căciula de blană de urs ca s-o scuture. 

Când am ajuns la ușa din oțel inoxidabil lucios, împodobită cu 
LUMEN DE LUMINE în litere șlefuite, mi-am lovit un picior de 
celălalt ca să înlătur cât se putea de multă zăpadă. 

Romanovici își scoase cizmele cu fermoar și rămase în pantofi 
uscați, un oaspete mult mai politicos decât mine. 

Apoi spuse, traducând cuvintele de pe ușă: 

— Lumină din lumină. 


VP - 260 


— „Și pământul era netocmit și gol. Întuneric era deasupra 
adâncului, am zis eu. Apoi Dumnezeu a comandat să fie lumină. 
Lumina lumii a coborât din Lumina Veșnică, ce este Dumnezeu”. 

— Evident că înseamnă asta, spuse Romanovici. Dar mai 
poate se însemne și că ceea ce-i vizibil se poate naște din ceea 
ce e invizibil, că materia poate să răsară din energie, că gândul 
este o formă a energiei și că gândul însuși poate fi concretizat în 
chiar obiectul care este imaginat. 

— Domnule, cam multe lucruri aţi scos din trei cuvinte. 

— Așa e, mă aprobă el. 

Am pus palma și degetele mâinii drepte pe ecranul cu plasmă 
din arhitrava largă de oţel. 

Ușa pneumatică alunecă și se deschise cu sâsâitul mecanic 
menit să-i reamintească fratelui John că în fiecare activitate 
omenească pândește un șarpe, indiferent de buna intenţie ce 
stătea la baza ei. Având în vedere unde se părea că-l dusese 
munca sa, poate că pe lângă sâsâit ar fi trebuit să se audă 
dangăt puternic de clopote, să fulgere lumini și o voce 
puternică, înregistrată, să spună: „Oamenii nu ar trebui să 
cunoască niciodată anumite lucruri”. 

Am pășit în vasul imaculat, galben precum ceara și 
asemănător porţelanului, în care o lumină untoasă izvora din 
pereţi. Ușile sâsâiră și se închiseră în urma noastră, lumina 
scăzu, iar întunericul ne înconjură. 

— Nu simt nicio mișcare, am zis eu, dar sunt convins că-i un 
ascensor și că acum coborâm câteva etaje. 

— Da, spuse Romanovici, bănuiesc că în jurul nostru e un 
rezervor imens din plumb, plin cu apă grea. 

— Serios? Nu mi-a trecut prin minte așa ceva. 

— Nu, nuţi-a trecut. 

— Domnule, ce-i apa grea? În afară de lucrul evident cât mai 
grea decât apa obișnuită. 

— Apa grea este apă în care atomii de hidrogen au fost 
înlocuiți cu deuteriu. 

— Da, sigur. Am uitat. Majoritatea oamenilor o cumpără de la 
băcănie, dar eu prefer un bidon de un milion de galoane de la 
magazinele Costco. 

O ușă sâsâi și se deschise în faţa noastră. Am pășit în 
vestibulul scăldat în lumină roșie. 

— Domnule, la ce folosește apa grea? 


VP - 261 


— E folosită în principal pentru răcirea reactoarelor nucleare, 
dar cred că aici are alte scopuri, între care este, poate, inclus și 
cel de a constitui un strat suplimentar de protecţie împotriva 
radiaţiilor cosmice care ar putea să afecteze experienţele 
subatomice. 

În vestibul am ignorat ușile din oţel inoxidabil din stânga și 
din dreapta și am mers înainte, spre ușa pe care erau gravate 
cuvintele PER OMNI A SAECULA SAECULORUM. 

— În vecii vecilor, zise Romanovici, încruntându-se. Nu-mi 
place cum sună asta. 

Pollyanna Odd, ieșind din nou la iveală, zise: 

— Dar, domnule, e doar un mod de a-l proslăvi pe Dumnezeu. 
„Că a ta este împărăţia și puterea și mărirea, acum și pururea și 
în vecii vecilor, amin”. 

— Nu mă îndoiesc că Heineman a ales aceste cuvinte cu o 
intenţie conștientă. Dar bănuiesc că în mod inconștient și-a 
exprimat mândria pentru propriile realizări, sugerând că munca 
sa, făcută aici, va dura în vecii vecilor, dincolo de sfârșitul 
timpului, acolo unde doar împărăţia lui Dumnezeu va mai exista. 

— Domnule, nu m-am gândit la o asemenea interpretare. 

— Nu, nu te-ai gândit, domnule Thomas. Aceste cuvinte pot să 
indice mândrie dincolo de simplul hybris*?, lauda de sine a celui 
care nu are nevoie de vreun cuvânt de laudă sau de aprobare 
din partea altora. 

— Domnule, fratele John nu-i un ţicnit egocentric. 

— N-am spus că-i ţicnit. Mai mult, el crede sincer că prin 
munca sa caută să-l cunoască pe Dumnezeu, plin de credinţă și 
de umilinţă. 

Fără să sâsâie, În vecii vecilor alunecă într-o parte, iar noi am 
intrat în camera cu diametrul de zece metri, în care, în centru, 
pe un covor persan de culoarea vinului, se aflau patru scaune cu 
spetează, luminate de patru veioze de podea. In momentul 
acela, trei veioze erau aprinse. 

Fratele John, în rasă și scapular, cu gluga trasă de pe cap, ne 
aștepta pe unul dintre cele trei scaune. 


32 Mândrie exagerată. (n.tr.). 
VP - 262 


CAPITOLUL 50 


Eu și Romanovici ne-am așezat pe cele două scaune ce ne 
fuseseră indicate în mod direct, în tihna luminii de culoarea 
mierii, restul încăperii fiind cuprinsă de întuneric, iar pereţii 
curbați lucind întunecat. 

Pe măsuțele de lângă scaunele noastre pe care erau, de 
obicei, trei prăjituri proaspete, calde, pe o farfurie roșie, nu se 
vedeau de data asta niciun fel de prăjituri. Poate că fratele John 
fusese prea ocupat ca să le coacă... 

Ochii săi violeţi, înfundaţi în orbite, erau la fel de pătrunzători 
ca întotdeauna, dar păreau să nu exprime bănuială sau 
ostilitate. Zâmbetul său era cald, la fel ca vocea sa când zise: 

— Într-un mod inexplicabil, astăzi sunt lipsit de vlagă, iar 
uneori mă simt ușor deprimat. 

— Interesat, îmi spuse Romanovici. 

— Odd Thomas, mă bucur că ai venit, zise fratele John. Vizita 
ta mă reconfortează. 

— Domnule, uneori cred că-s cam sâcâitor. 

Fratele John dădu din cap spre Romanovici. 

— Pe dumneavoastră, vizitatorul nostru din Indianapolis, v-am 
văzut o dată sau de două ori, de la distanţă, și n-am avut 
niciodată plăcerea de a discuta cu dumneavoastră. 

— Domnule doctor Heineman, aveţi acum această plăcere. 

Fratele John ridică mâna sa mare, în semn de protest: 

— Domnule Romanovici, nu mai sunt omul acela. Sunt doar 
John sau fratele John. 

— lar eu sunt doar agentul Romanovici al Agenţiei Naţionale 
de Securitate, zise fiul asasinei și-și arătă legitimaţia. 

În loc să se aplece spre el, ca să primească și să examineze 
cartonul laminat, fratele John se întoarse către mine. 

— Odd Thomas, omul ăsta este cu adevărat agent al acestei 
agenţii? 

— Domnule, se pare că i se potrivește mai bine rolul acesta 
decât i s-a potrivit vreodată cel de bibliotecar. 


VP - 263 


— Domnule Romanovici, opinia lui Odd Thomas are pentru 
mine mai multă importanţă decât orice act de identitate. Cui 
datorez această onoare? 

Romanovici își puse deoparte legitimaţia și zise: 

— Frate John, aveți aici un laborator destul de mare. 

— Nu chiar. Mărimea pe care o simţiţi e mai degrabă legată 
de anvergura muncii mele decât de dimensiunea laboratorului. 

— Probabil că aveţi nevoie de mulţi specialiști, ca să-l faceţi 
să funcţioneze. 

— Sunt ajutat doar de șase fraţi, cu pregătire tehnică 
intensivă. Sistemele mele sunt realizate în întregime din 
semiconductori. 

— Uneori, cei care acordă asistenţă tehnică vin din Silicon 
Valley, cu elicopterul. 

— Da, domnule Romanovici. Sunt încântat și surprins că NSA 
este interesată de munca unui cercetător spiritual. 

— Frate John, eu însumi sunt credincios. Am fost intrigat când 
am auzit că dumneavoastră aţi creat un model matematic pe de 
calculator despre care credeţi că v-a arătat structura cea mai 
profundă, cea mai fundamentală a realităţii, mult sub nivelul 
spumei cuantice. _ 

Fratele John rămase tăcut. In cele din urmă zise: 

— Trebuie să cred că unele dintre discuţiile pe care le-am 
avut cu foștii mei colegi - pe care le-am avut acum doi ani - au 
fost transmise agenţiei dumneavoastră. 

— Exact, frate John. 

Călugărul se încruntă, apoi oftă. 

— Nu trebuie să-i învinovăţesc. În lumea laică și extrem de 
competitivă a științei, nu puteam să mă aştept să se păstreze 
un asemenea secret. 

— Deci credeţi că aţi inventat un model matematic prelucrat 
pe calculator care v-a arătat structura cea mai profundă a 
realităţii? 

— Domnule Romanovici, nu cred. Știu că ceea ce îmi arată 
acest model matematic prelucrat pe calculator este adevărat. 

— Cât de sigur sunteţi! 

— Ca să evităm discuţiile privind opiniile mele, trebuie să știți 
că nu eu am inventat acest model matematic. Am introdus în 
calculator totalitatea datelor despre teoria cuantică și dovezile 


VP - 264 


care o sprijineau, permiţând reţelei de calculatoare să creeze un 
model, fără părtinirea omenească. 

— Calculatoarele sunt creaţii omenești, zise Romanovici, deci 
au în ele părtinirea omenească. 

Fratele John îmi spuse: 

— Melancolia care m-a cuprins astăzi nu exclude bunele 
maniere. Vrei niște prăjituri? 

Faptul că-mi oferea prăjituri numai mie era semnificativ. 

— Mulţumesc, domnule, dar îmi păstrez loc pentru două felii 
de prăjitură, pe care la voi mânca după cină. 

— Să revenim la certitudinea dumneavoastră, zise 
Romanovici. De unde știți că modelul arată ceva adevărat? 

Fratele John fu cuprins de beatitudine. Când vorbi, vocea sa 
avea un tremurat ce putea fi inspirat de venerație. 

— Am pus în aplicare lecțiile învăţate din acest model... și au 
funcţionat. 

— Frate John, care este lecţia învățată din acest model? 

Călugărul se aplecă un pic, parând că distilează tăcerea 
încăperii, transformând-o prin forța personalităţii sale în liniște, 
și zise încet: 

— Sub nivelul final al haosului aparent poţi găsi din nou o 
ordine stranie, iar nivelul final al ordinii este gândul. 

— Gândul? 

— Materia, văzută la rădăcina sa, răsare dintr-o reţea de bază 
care are toate caracteristicile undelor gândirii. 

Apoi bătu o dată din palme, iar zidurile ce fuseseră până 
atunci întunecate se luminară. Prin ele, în jurul nostru, de la 
podea până în tavan, linii strâns înlănţuite în numeroase culori 
prezentau modele ce se tot schimbau și care sugerau niveluri, 
precum curenţii termali într-un ocean infinit de adânc. Cu toată 
complexitatea lor, liniile erau bine ordonate, iar modelele aveau 
un înțeles. 

Expunerea aceea avea o asemenea frumusețe și un 
asemenea mister, încât am fost simultan vrăjit de ea și tentat să 
mă uit în altă parte, cuprins și de minunare, și de teamă, de 
uluire, dar și de un simţțământ de stânjenire, care mă făcea să 
vreau să-mi acopăr faţa și să mărturisesc toată josnicia din 
mine. 

— Ceea ce vedeţi în faţa voastră, zise fratele John, nu este 
modelul gândului lui Dumnezeu care se află la baza întregii 


VP - 265 


materii - lucru pe care, bineînţeles, nu avem cum să-l vedem -, 
ci o reprezentare pe calculator a acestui gând, bazat pe modelul 
pe care l-am pomenit. 

Bătu din palme de două ori. Modelul uluitor dispăru, zidurile 
redeveniră întunecate, ca și cum reprezentarea aceea fusese 
controlată de un dispozitiv de felul celor care sunt folosite de 
oamenii în vârstă ca să aprindă sau să stingă luminile din 
încăpere, fără să fie nevoie să se scoale din pat. 

— Această mică demonstraţie îi afectează pe oameni atât de 
profund, rezonează cu noi la un nivel atât de profund, încât dacă 
asiști la ea mai mult de un minut, poţi să ai ca rezultat o 
suferință emoţională extrem de puternică, spuse fratele John. 

Rodion Romanovici arăta șocat, așa cum probabil arătam și 
eu. 

— Deci, zise rusul, după ce reuși să se controleze, lecţia 
modelului este că universul - toată materia din el și diferitele 
forme de energie - răsar din gând. 

— Dumnezeu își imaginează lumea, iar lumea capătă ființă. 

— Bine, spuse Romanovici, știm că materia poate fi 
transformată în energie, arderea produselor petroliere produce 
căldură și lumină... 

— lar spargerea nucleului unui atom produce nuclee ale unor 
atomi mai ușori, îl întrerupse fratele John, împreună cu 
eliberarea unei cantităţi mari de energie. 

Romanovici insistă: 

— Aţi spus că gândul - cel puţin gândul divin - e o formă a 
energiei care poate să capete formă în materie, adică inversul 
unei fisiuni nucleare? 

— Nu, nu e inversul. Nu-i o simplă fuziune nucleară. Termenul 
științific obișnuit nu se potrivește în acest caz. Este... să ne 
imaginăm materia existând prin puterea voinţei. Și pentru că ni 
s-a dat gândire, voință și imaginaţie, chiar dacă la scară 
omenească, avem și noi puterea de a crea. 

Romanovici și cu mine ne-am privit în ochi, apoi eu am 
întrebat: 

— Domnule, aţi văzut filmul Planeta interzisă! 

— Nu, domnule Thomas, nu l-am văzut. 

— Când se va termina totul, cred că ar trebui să-l vedem 
împreună. 

— O să fac floricele de porumb. 


VP - 266 


— Cu sare și un strop de boia iute? 

— Așa o să fac. 

Fratele John întrebă: 

— Odd Thomas, ești sigur că nu vrei niște prăjituri? Știu că-ţi 
plăceau prăjiturile mele. 

Mă așteptam să facă un gest vrăjitoresc către masa de lângă 
mine ca să apară din aer bucăţi de prăjitură cu ciocolată. 

— Frate John, spuse Romanovici, aţi spus mai devreme că ați 
aplicat lecţia învățată din modelul pe calculator, lecţia fiind că 
toată materia pe care o cunoaștem a izvorât din gând. 
Universul, planeta noastră, copacii, florile și animalele... totul a 
căpătat existenţă pentru că a fost imaginat. 

— Da. Vedeti, știința mea m-a condus la credinţă. 

— Ce înțelegeți prin faptul că aţi aplicat lecţia învățată? 

Călugărul se aplecă în faţă, stând pe scaunul său cu spetează, 
având mâinile strânse pe genunchi, ca și cum s-ar fi străduit să- 
și stăpânească aţâţarea. Figura sa părea să fi pierdut patruzeci 
de ani și se întorsese în copilărie și la minunile acelei vârste. 

— Am creat viaţă, spuse el. 


VP - 267 


CAPITOLUL 51 


Aici eram în Sierra din California, nu în munţii Carpaţi. Afară, 
zăpada cădea mai des decât ploaia, fără tunete sau fulgere. În 
încăperea aceea am găsit o dezamăgitoare absenţă a mașinilor 
bizare, cu giroscoape aurite, în care trosneau arcuri electrice; nu 
existau nici cocoșaţi demenţi cu ochii ca niște felinare. În 
vremea lui Karloff și Lugosi“, oamenii înțelegeau cerințele 
melodramei mai bine decât savanții nebuni din zilele noastre. 

Pe de altă parte, e adevărat că fratele John Heineman era mai 
degrabă îndrumat greșit decât nebun. O să vedeți că-i adevărat, 
și o să mai vedeţi că linia de despărțire dintre nebun și îndrumat 
greșit este subţire cât un fir de păr despicat în patru. 

— Incăperea aceasta nu-i doar o încăpere, zise fratele John cu 
un amestec ciudat de veselie și solemnitate, ci și o mașinărie 
revoluționară. 

— Asta-i necazul, întotdeauna, îmi zise Rodion Romanovici. 

— Dacă imaginez un obiect și, ca urmare, proiectez imaginea 
acestuia, mașinăria o primește, recunoaște natura proiectată a 
ei, care o separă de toate celelalte feluri de gânduri, amplifică 
energia mea mintală de câteva milioane de ori faţă de puterea 
pe care a avut-o iniţial, și produce obiectul imaginat, continuă 
fratele John. 

— Dumnezeule, factura dumneavoastră pentru curentul 
electric trebuie să fie înfiorătoare! 

— Nu-i de neglijat, recunoscu călugărul, dar nu-i atât de rău 
precum crezi. Oricum, nu volţii contează, ci amperii. 

— Presupun că vi se face o reducere, ca pentru marii 
consumatori. 

— Odd Thomas, nu-i numai asta, laboratorul meu are anumite 
avantaje financiare pentru că, de fapt, e o organizaţie religioasă. 

— Când aţi spus că puteţi să vă imaginaţi un obiect, zise 
Romanovici, și că încăperea poate să-l producă, v-aţi referit la 
prăjiturile de care aţi pomenit anterior? 

Fratele John dădu din cap. 


35 Boris Karloff, Bela Lugosi - actori care au fost celebri pentru rolurile lor din filmele 
de groază. (n.tr.). 


VP - 268 


— Bineînţeles, domnule Romanovici. Vreţi niște prăjituri? 

Rusul se încruntă și spuse: 

— Prâjiturile nu sunt vii. Aţi spus că ați creat viaţă. 

Călugărul deveni serios. 

— Da. Aveţi dreptate. Hai să nu mai glumim cu chestiile 
astea. E vorba despre Primele Fiinţe, de relaţia omului cu 
Dumnezeu și de sensul existentei. Să trecem direct la 
spectacolul principal. O să creez un molatic pentru voi. 

— Un... ce? întrebă Romanovici. 

— O să vedeţi, promise fratele John și zâmbi ca unul care știe 
despre ce-i vorba. 

Se rezemă de speteaza scaunului său, închise ochii și se 
încruntă, ca și cum ar fi fost cufundat în gânduri. 

— ÎI faceţi chiar acum? am întrebat eu. 

— Da, dacă o să fiu lăsat să mă concentrez. 

— Credeam că aveţi nevoie de o cască de un anumit fel, știți, 
din care atârnă tot felul de sârme... 

— Odd Thomas, nu folosim chestii atât de primitive. Camera 
este reglată la frecvenţa precisă a undelor creierului meu. E un 
receptor și un amplificator, dar numai pentru gândurile 
proiectate de mine, nu de altcineva. 

Am aruncat o privire spre Romanovici. Acesta arăta ca 
întotdeauna, ca un urs care te dezaprobă. 

Poate că trecură douăzeci de secunde înainte ca aerul să pară 
mai dens, ca și cum umiditatea ar fi crescut subit, dar 
densitatea aceea nu avea nimic umed în ea. Presiunea mă 
apăsa din toate părțile, de parcă m-aș fi cufundat în adâncurile 
oceanului. 

Pe covorul persan din faţa scaunului fratelui John apăru o 
lucire argintie, ca reflectarea luminii dintr-un obiect lucios aflat 
în altă parte în încăpere, deși nu aceasta era explicaţia 
fenomenului. 

După o clipă, cuburi mici și albe apărură practic din nimic, așa 
cum apar cristalele de zahăr pe o aţă cufundată într-un pahar cu 
apă puternic îndulcită. Numărul cubuleţelor crescu rapid, iar în 
același timp cuburile începură să se unească între ele, ca și cum 
aș fi urmărit o înregistrare video - dar derulată invers - a 
incidentului din garaj. 


VP - 269 


Eu și Romanovici ne-am ridicat în picioare, având, fără nicio 
îndoială, același gând: „Și dacă molatic este numele de alint pe 
care-l dă fratele John cimitirelor ambulante?” 

Nu aveam de ce să ne alarmăm. In faţa noastră se forma o 
creatură de mărimea unui hamster. Complet albă și combinând 
trăsături de căţel, pisoi și iepuraș, făptura deschise ochii săi 
imenși care erau la fel de albaștri - dar mai puţin răpitori - ca 
ochii lui Tom Cruise, îmi zâmbi cuceritoare și scoase un 
bolborosit muzical fermecător. 

Fratele John deschise ochii, îi zâmbi creaţiei sale și zise: 

— Domnilor, faceţi cunoștință cu primul dumneavoastră 
molatic. 

e 

Nu am fost prezent în școală ca să fiu martor la acestea, dar 
mi s-a povestit ulterior care au fost evenimentele ce se 
desfășurau în paralel cu revelaţiile fratelui John din Cușcă. 

În camera 14, în timp ce Jacob brodează, fratele Knuckles 
pune un scaun în ușa deschisă, se așază pe el, cu o bâtă de 
baseball pe genunchi, și supraveghează activitatea de pe hol. 

Fratele Maxwell, la cincisprezece ani distanță de zilele sale de 
ziarist, speră probabil să nu fi parcurs atâta drum și atâta timp 
doar ca să întâlnească aceeași violenţă prostească, pe care ar fi 
putut s-o vadă în Los Angeles, fără să facă un legământ de 
castitate și sărăcie. 

Maxwell stă pe un scaun, lângă unica fereastră. Pentru că 
vârtejurile de zăpadă l-au hipnotizat pe jumătate, nu privește 
ziua întunecată de dincolo de geam. 

Un zgomot mai strident decât vântul, o serie de zăngănituri 
slabe şi  scheunături îi atrag atenţia către fereastră. 
Caleidoscopul schimbător de oase apasă pe partea exterioară a 
geamului. 

Maxwell se ridică încet de pe scaun, ca și cum mișcările 
bruște l-ar enerva pe vizitator, și șoptește: 

— Frate Salvatore... 

Fratele Knuckles, care stă în ușa deschisă, cu spatele către 
încăpere, se gândește la ultima carte a autoarei sale favorite, 
carte care nu-i nici despre un iepuraș de porțelan, nici despre un 
șoricel care salvează prințese, dar care este minunată. Așa că 
nu-l aude pe fratele Maxwell. 


VP - 270 


Fratele Maxwell se îndepărtează de fereastră și-și dă seama 
că și-a lăsat ambele bâte de baseball lângă scaunul de pe care 
s-a ridicat. Șoptește din nou, chemându-l pe Salvatore, dar 
probabil că șoapta sa nu-i mai puternică decât prima. 

Modelele de oase din fereastră se schimbă în mod constant, 
dar nu într-un fel agitat, ci mai degrabă leneș, lăsând impresia 
că făptura aceea e într-o stare similară somnului. 

Impresia de vis a mișcărilor caleidoscopice îl încurajează pe 
fratele Maxwell să se întoarcă la scaun, ca să înhațe una dintre 
bâte. 

Când se apleacă și apucă arma, aude un geam trosnind 
deasupra sa, se ridică și răcnește: 

— Salvatore! 

J 

Deși fusese alcătuit din cuburi, molaticul era păros, creț și 
moale, după cum arăta și numele lui. Urechile lui imense îi 
atârnau peste bot, iar el le dădu la o parte cu o labă, apoi se 
ridică pe labele din spate. Pillsbury Doughboy% ar fi putut să 
aibă un animal de casă asemănător. 

Fratele John spuse, cu o expresie ce-ar fi putut fi considerată 
portretizarea încântării: 

— Toată viaţa mea am fost obsedat de ordine. De găsirea 
ordinii din haos. De impunerea ordinii haosului. Și iată această 
mică făptură simpatică, născută din haosul gândurilor, din vid, 
din nimic. 

Romanovici, la fel de precaut ca atunci când se așteptase ca 
în faţa sa să răsară unul dintre cimitirele ambulante, spuse: 

— Sunt sigur că nu i-aţi arătat asta abatelui. 

— Încă nu, zise fratele John. De fapt, sunteţi primii care au 
văzut această... dovadă a lui Dumnezeu. 

— Abatele știe că cercetările dumneavoastră au dus... la 
asta? 

Fratele John răspunse din cap. 

— El știe că intenţionez să dovedesc că la fundul realităţii 
fizice, sub ultimul strat de haos aparent, se află unde ale 
gândului ordonate, se află mintea lui Dumnezeu. Dar nu i-am 
spus că voi crea o dovadă vie. 

— Nu i-aţi spus, zise Romanovici, cu vocea deformată de 
greutatea uluirii sale. 


34 Mascotă a firmei Pillsbury, alcătuită din gogoși. (n.tr.). 
VP - 271 


Fratele John zise, zâmbind spre creaţia sa care se plimba de 
Colo-colo: 

— Am vrut să-i fac o surpriză. 

— Să-i faceți o surpriză? zise Romanovici, înlocuind uimirea cu 
neîncredere. Să-i faceţi o surpriză? 

— Da. Arătându-i dovada existenței lui Dumnezeu. 

Romanovici afirmă cu un dispreţ abia ascuns, într-un mod mai 
direct decât aș fi fost eu în aceste circumstanțe: 

— Asta nu-i o dovadă a existenței lui Dumnezeu. Asta-i o 
blasfemie. 

Fratele John tresări, de parcă ar fi fost pălmuit, dar își reveni 
imediat. 

— Domnule Romanovici, mi-e teamă că nu aţi urmărit cu 
atenție tot ce v-am spus. 

Molaticul care chicotea și se împleticea, cu ochi mari, nu-mi 
părea la prima vedere o operă a supremei blasfemii. Impresiile 
mele inițiale fuseseră: păros, drăgălaș, plăcut, adorabil. 

Dar când m-am mutat pe marginea scaunului și m-am 
aplecat, ca să-l privesc mai bine, m-a trecut un fior puternic, ca 
un turtur pătruns în ochi. 

Ochii mari, albaștri, ai molatecului nu priveau în ochii mei, nu 
aveau în ei curiozitatea din ochii pisoilor sau ai căţeilor. Erau 
goi, dincolo de ei se întindea vidul. 

Bolborositul muzical și chicotitul te fermecau, ca vocea 
înregistrată a unei păpuși - dar asta a ţinut până mi-am amintit 
că nu era o jucărie, că era o fiinţă vie. Apoi manifestările sale 
mi-au amintit de mormăitul slab al păpușilor cu ochi morţi, din 
coșmaruri. 

M-am ridicat de pe scaun și am făcut un pas, doi, 
îndepărtându-mă de miracolul întunecat al fratelui John. 

— Domnule doctor Heineman, zise Romanovici, nu vă 
cunoaşteţi. Nu știți ce aţi făcut. 

Fratele John părea uluit de ostilitatea rusului. 

— Văd că aveţi altă perspectivă, dar... 

— In urmă cu douăzeci și cinci de ani l-aţi respins pe fiul 
dumneavoastră, deformat și handicapat, ați refuzat să-l 
recunoaște-ţi și l-aţi părăsit. 

Șocat de faptul că rusul cunoștea această greșeală, dar, în 
același timp, cuprins de rușine, fratele John spuse: 

— Nu mai sunt omul acela. 


VP - 272 


— Sunt sigur că aţi avut remușcări, că v-aţi căit, că aţi făcut 
un lucru uluitor de generos dăruindu-vă averea și câlugărindu- 
vă. V-aţi schimbat, sunteţi un om mai bun, dar nu sunteți alt om. 
Cum puteţi să vă convingeţi pe dumneavoastră înșivă de un 
asemenea lucru, când trataţi atât de superficial teologia propriei 
credinţe? De la capătul acestei vieți până la celălalt capăt, veţi 
căra după dumneavoastră tot ce aţi făcut. Dezlegarea de păcate 
va oferă iertarea lor, dar nu șterge trecutul. Omul care aţi fost 
trăiește încă în dumneavoastră, ţinut în frâu de cel care v-aţi 
străduit să deveniți. 

— Frate John, l-aţi văzut vreodată pe Frederic March în Dr. 
Jekyll și domnul Hide? am întrebat. Dacă scăpăm cu viaţă din 
chestia asta, poate o să-l vedem împreună... 


VP - 273 


CAPITOLUL 52 


Atmosfera din Cușcă nu era sănătoasă, adică era ceva 
asemănător faptului că n-ai vrea să organizezi un picnic în conul 
unui vulcan adormit, atunci când solul ţi se cutremură sub 
picioare. 

Fratele John se simţise jignit când opera sa miraculoasă 
fusese primită cu mai puţin entuziasm decât se așteptase. lar 
acea dezamăgire semăna a mândrie jignită, a resentiment abia 
ascuns, a ţâfnă de copil enervat. 

Molaticul drăgălaș, plăcut, care te înfiora, fără suflet, stătea 
pe podea, jucându-se cu picioarele sale, scoțând sunetele pe 
care le-ar scoate o făptură ce se amuza și se minuna de sine 
însăși, făcându-ne o demonstraţie a calităţilor sale, convinsă că 
aveam să cotcodăcim de admiraţie. Dar chicotitul său părea tot 
mai lipsit de umor. 

Fiara alcătuită din oase, fantoma din turn, iar acum acest 
demonic Beanie Baby” dăduseră dovadă de o vanitate nevăzută 
la adevăratele entități supranaturale. Ele existau în afara ordinii 
sfinte verticale, ordinea oamenilor și a spiritelor. Vanitatea lor 
reflecta vanitatea creatorului lor cel deranjat la minte. 

M-am gândit la omul-coiot cu trei capete, văzut de Tommy 
Cloudwalker, și mi-am dat seama că altă diferență între 
supranaturalul adevărat și lucrurile bizare pe care le văzuserăm 
în ultimele douăsprezece ore era caracterul fundamental 
organic a ceea ce este supranatural - lucru care nu-i 
surprinzător, din moment ce spiritele adevărate au trăit cândva 
în carne și oase. 

Animalele alcătuite din oase nu păruseră organice, ci un soi 
de mașini. Când Moartea sărise din clopotniță, se dezmembrase 
în timpul zborului, se spărsese în fragmente geometrice, ca o 
mașinărie stricată. Molaticul nu era echivalentul unui căţel sau 
al unui pisoi, ci al unei jucării cu arc. 

Stând cu mâinile în buzunarele hainei, ca și cum ar fi fost 
pregătit în orice clipă să scoată Desert Eagle-ul de calibrul .50 și 
să facă așchii molaticul, Rodion Romanovici zise: 


35 Păpuși care fac reclamă produselor firmei Ty. (n.tr.). 
VP - 274 


— Domnule doctor Heineman, ceea ce aţi făcut nu-i viață. 
După moarte nu se descompune. Se dezmembrează, într-un 
proces similar fisiunii, dar care nu-i fisiune, fără să producă nici 
căldură, nici altceva. Ceea ce aţi creat este antiiaţă. 

— Pur și simplu nu înţelegeţi ce-am realizat, spuse fratele 
John. 

De pe figura sa dispărură veselia și animația anterioară, așa 
cum faţada unui hotel de vară este acoperită cu scânduri în 
afara sezonului. 

— Domnule doctor, continuă Romanovici, sunt convins că aţi 
construit școala ca ispășire că v-aţi părăsit fiul și sunt sigur că l- 
ați adus pe Jacob aici ca un gest de pocăință. 

Fratele John se uită la el, retrăgându-se încă în spatele 
obloanelor și ferestrelor acoperite cu scânduri. 

— Dar omul care aţi fost există încă în omul care sunteţi, iar 
el are propriile motivații. 

Acuzaţia îl făcu pe fratele John să iasă din refugiul său. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

Romanovici arătă spre molatic și zise: 

— Cum puteţi să puneţi capăt existenţei acestei făpturi? 

— Pot să gândesc dispariţia sa la fel de bine cum am creat-o. 

— Atunci, în numele lui Dumnezeu, faceţi acest lucru! 

Pentru o clipă, fratele John strânse din fălci și-și miji ochii, și 
nu păru dispus să se supună cererii. 

Rusul radia nu numai autoritatea unui funcționar al statului, ci 
și autoritatea morală necesară. Işi scoase mâinile din buzunare 
și făcu un gest, îndemnându-l pe călugăr să se grăbească. 

Fratele John închise ochii, își încreți fruntea, imaginându-și 
încetarea existenţei molaticului. Din fericire, chicotitul încetă. 
Apoi făptura se dezmembră în cuburi zăngănitoare, mișcătoare. 
Dispăru. 

Când călugărul savant deschise ochii, Romanovici îi zise: 

— Aţi remarcat singur că aţi fost obsedat toată viața de 
ordine. 

— Orice om întreg la minte e de partea ordinii, împotriva 
anarhiei, împotriva haosului, zise fratele John. 

— De acord, domnule doctor Heineman. Dar când eraţi tânăr 
erați atât de obsedat de ordine, încât nu numai că aţi 
condamnat dezordinea, ci și aţi dispretuit-o, ca și cum ar fi fost 
o jignire personală. O uraţi, vă fereaţți de ea. Nu aveaţi niciun pic 


VP - 275 


de înțelegere pentru cei care ar fi putut să provoace dezordine 
în societate. Ca ironie a sorții, aţi manifestat ceea ce poate fi 
definit drept o tulburare emoţională obsesivă de respingere. 

— Aţi discutat cu niște indivizi invidioși, zise fratele John. 

— Când s-a născut fiul dumneavoastră, deformităţile și 
invalidităţile sale vi s-au părut a fi dezordine biologică, un lucru 
cu atât mai intolerabil cu cât provenea din măruntaiele 
dumneavoastră. Aţi refuzat să-l recunoaște-ţi. Aţi dorit să 
moară. 

— N-am dorit niciodată să moară. Asta-i o insultă! 

M-am simţit ca un trădător faţă de el când am spus: 

— Domnule, Jacob își amintește când l-aţi vizitat la spital și i- 
aţi cerut mamei sale să lase infecția să-și continue activitatea, 
fără s-o trateze. 

Figura sa rotundă plutea deasupra trupului înalt, uscăţiv, ca 
un balon la capătul unei sfori. Nu mi-am dat seama dacă dădea 
din cap aprobator sau clătina din cap, a negare. Probabil că le 
făcea pe amândouă. Nu era în stare să vorbească. 

Cu o voce care nu mai era acuzatoare, pentru că optase 
pentru un ton de discuţie liniștită, Romanovici zise: 

— Domnule doctor Heineman, sunteţi conștient că aţi creat 
grozăvenii care s-au materializat în afara acestei încăperi, care 
au ucis? 

[A] 

În școală, în încăperea 14, fratele Maxwell stă încordat, cu 
bâta de baseball ridicată, în timp ce fratele Knuckles, care 
avusese de-a face cu o grămadă de băieţi deștepţi în trecut și 
care doborâse recent un superschelet cu mașina de teren, este 
atent, dar nu speriat. 

De fapt, Knuckles spune, în timp ce se rezemă în bâtă ca într- 
un baston: 

— Unii indivizi solizi cred că dacă își arată mușchii o să-ţi vâri 
coada între picioare, dar toată chestia asta e fanfaronadă, n-au 
boașe să treacă la fapte. 

— Chestia asta n-are nici boașe, nici mușchi, e numai oase, îi 
răspunde Maxwell. 

— Ce ţi-am zis eu? 

Jumătate din geamul crăpat cade din rama de bronz și se face 
cioburi pe podea. 


VP - 276 


— Chestia aia n-are cum să intre pe fereastră, prin pătrățelele 
alea mici. 

Bucata rămasă din geamul spart se desprinde și cade pe 
dușumea. 

— Nu mă sperii, îi zice Knuckles câinelui lui N-a-fost-niciodată. 

— Pe mine mă sperie, spune Maxwell. 

— Nu, nu te sperie, îl asigură Knuckles. Frate, ești bun, ești 
solid! 

Un mănunchi de oase îndoite bâjbâie prin gaura din fereastră. 

Alt geam se crapă, al treilea explodează, împrăștiind cioburi 
de sticlă pe încălţările celor doi călugări. 

În capătul îndepărtat al încăperii, Jacob stă cu perna în brațe, 
cu capul plecat spre broderia sa, fără să arate frică, creând 
ordine minunată pe pânza albă cu fir de culoarea piersicii, în 
timp ce creația dezordonată de la fereastră sparge încă două 
geamuri și împinge în rama de bronz. 

Fratele Fletcher vine din hol. 

— A început circul! Aveţi nevoie de ajutor? 

Fratele Maxwell spune da, dar fratele Knuckles zice: 

— Am văzut gagii mai afurisiţi în Jersey. Păzești ascensorul? 

— E bine păzit, îl asigură fratele Fletcher. 

— Atunci stai lângă Jacob, să-l scoţi iute de aici dacă jigodia 
aia trece prin fereastră. 

Fratele Maxwell protestează: 

— Ai spus că n-o să treacă! 

— N-o să treacă, frate. Da, face mare gălăgie, dar adevărul e 
că nebunaticul ăla e speriat de noi. 

Rama de bronz și zăbrelele ferestrei, apăsate puternic, 
trosnesc, scârțâie... 

e 

— Grozăvenii? zise fratele John, a cărui față rotundă păru că 
se umflă și se înroșește sub presiunea unor posibilităţi noi, 
întunecate, pe care mintea sa nu putea să le cuprindă. Create 
fără intenţie conștientă? E imposibil. 

— Dacă nu-i posibil, atunci înseamnă că le-aţi creat 
intenţionat, zise Romanovici. Pentru că ele există. Le-am văzut. 

Mi-am tras fermoarul jachetei și am scos din ea o pagină 
împăturită pe care o rupsesem din blocul de desen al lui Jacob. 
În timp ce am despăturit foaia, desenul fiarei se îndoi, dând o 
impresie de mișcare. 


VP - 277 


— Fiul dumneavoastră a văzut asta la fereastră, domnule. 
Jacob spune că-i câinele lui N-a-fost-niciodată. Jennifer vă 
spunea N-a-fost-niciodată. 

Fratele John acceptă desenul, ca și cum ar fi fost vrăjit de el. 
Îndoiala și teama de pe figura sa contraziseră încrederea din 
glasul cu care zise: 

— Chestia asta n-are niciun înţeles. Băiatul e retardat. Asta-i 
fantezia unei minţi deformate. 

— Domnule doctor Heineman, zise rusul, cu douăzeci și șapte 
de luni în urmă, foștii dumneavoastră colegi au dedus, din 
lucrurile pe care li le-aţi spus la telefon sau prin e-mailuri, că... 
aţi creat ceva. 

— Am creat. Da. V-am arătat acum câteva minute. 

— Creatura aceea patetică cu urechi moi? 

Din vocea lui Romanovici răzbătea mai degrabă milă decât 
dispreț, iar fratele John îi răspunse prin tăcere. Vanitatea 
primește mila așa cum o viespe întâmpină o ameninţare 
îndreptată spre cuibul ei, iar dorinţa de a înțepa aduse o lucire 
veninoasă, lipsită de sfinţenie, în ochii violeţi, înfundaţi în orbite, 
ai călugărului. 

— Dacă n-aţi avansat mai mult în aceste douăzeci și șapte de 
luni, zise Romanovici, acest lucru ar putea fi datorat faptului că 
în urmă cu doi ani s-a întâmplat ceva care v-a speriat și v-a 
făcut să vă întrerupeţi cercetările, și doar recent aţi reînceput să 
porniţi mașinăria aceea a dumneavoastră cu rol de Dumnezeu și 
să „creați”? 

— Sinuciderea fratelui Constantine, am zis eu. 

— Care n-a fost o sinucidere, zise Romanovici. Domnule 
doctor Heineman, aţi eliberat în noapte o grozăvenie, fără să fiţi 
conștient de acest lucru, iar când Constantine a văzut-o, n-a 
putut fi lăsat în viață. 

Poate că desenul aruncase o vrajă întunecată asupra 
savantului călugăr sau poate că acesta nu se simţea în stare, 
dar evită să ne privească în ochi. 

— Aţi bănuit ce s-a întâmplat și aţi întrerupt cercetările - dar 
mândria nebunească v-a făcut să le reluați recent. Acum fratele 
Timothy e mort... și chiar în această clipă, îl atacați pe fiul 
dumneavoastră prin intermediul acestui surogat monstruos. 

Cu privirea aţintită încă asupra desenului și cu o venă 
zvâcnindu-i la tâmplă, fratele John spuse sec: 


VP - 278 


— M-am acuzat cu mult timp în urmă pentru păcatul săvârșit 
împotriva fiului meu și a mamei sale. 

— Și cred că spovedania dumneavoastră a fost sinceră, 
recunoscu Romanovici. 

— Am primit iertarea păcatelor. 

— Aţi mărturisit și aţi fost iertat, dar o parte întunecată din 
dumneavoastră nu s-a spovedit și n-a crezut că-i nevoie să fie 
iertată. 

— Domnule, asasinarea fratelui Timothy, din noaptea 
trecută... a fost înfiorătoare, neomenească. Trebuie să opriţi 
chestia asta. 

După atâta timp, scriu cu tristeţe că atunci când ochii fratelui 
John au fost acoperiţi de lacrimi, pe care a reușit să nu le verse, 
eu am crezut - măcar pe jumătate - că lacrimile acelea nu erau 
pentru Tim, ci pentru el însuși. 

— Aţi progresat de la aspirant la novice, apoi la călugăr care a 
depus jurământul, spuse Romanovici. Dar aţi spus singur că v- 
ați speriat când cercetările dumneavoastră v-au făcut să credeţi 
într-un univers creat, așa că aţi ajuns la Dumnezeu cu frică. 

Fratele John rosti printre dinţi: 

— Motivele contează mai puţin decât remușcarea. 

— Poate, recunoscu Romanovici. Dar la El trebuie să vii cu 
dragoste. lar o parte din dumneavoastră, frate John, n-a ajuns 
niciodată la El. 

Cu o intuiţie subită, am zis: 

— Frate John, Celălalt e un copil furios. 

Atunci, în cele din urmă, călugărul își ridică privirea de pe 
desen și mă privi în ochi. 

— Copilul care, mult prea devreme, a văzut anarhia din lume 
și s-a temut de ea. Copilul care era nemulţumit că s-a născut 
într-o lume atât de dezordonată, care a văzut haos și a tânjit să 
găsească ordine în el. 

Din spatele ferestrelor violete, Celălalt mă privi cu dispreț și 
cu egoismul copilului care nu-i obișnuit cu empatia și cu 
compasiunea, un copil de care John cel bun se despărțise, dar 
de care nu scăpase. 

l-am îndreptat din nou atenţia către desen: 

— Domnule, copilul obsedat care a construit un model al 
spumei cuantice din patruzeci și șapte de seturi de blocuri Lego 


VP - 279 


este același copil care a conceput acest mecanism complex de 
oase reci și îmbinări eficiente. 

În timp ce călugărul studia arhitectura fiarei din oase, 
recunoscu fără chef că obsesia din spatele modelului făcut din 
Lego era aceeași cu cea care inspirase construcţia aceea 
nepământeană. 

— Domnule, mai e încă timp. Timp pentru ca băiatul acela s-a 
renunțe la furie și să scape de durere. 

Tensiunea de suprafață a lacrimilor reţinute până atunci se 
rupse brusc, iar câte o lacrimă se scurse pe fiecare obraz. 

Călugărul se uită la mine și spuse, cu o voce îngroșată de 
tristețe, dar și de amărăciune: 

— Nu. E prea târziu. 


VP - 280 


CAPITOLUL 53 


Din câte știu, Moartea fusese în încăpere atunci când pe 
pereții curbați înfloriseră modelele colorate ale gândului 
imaginat de Dumnezeu și se mutase atunci când întorseserăm 
capetele, astfel încât să fie întotdeauna în afara vederii noastre. 
Dar se repezi la mine ca și cum tocmai năvălise în încăpere 
cuprinsă de-o furie rece, mă înhăță, mă ridică, mă trase faţă în 
față cu ea. 

În locul hăului anterior din glugă, acum mă înfrunta o versiune 
brută a figurii fratelui John, colţuroasă acolo unde fața 
călugărului era rotundă, tare acolo unde cea a fratelui John era 
moale, cam așa cum și-ar fi imaginat un copil Moartea, nu figura 
unei Puteri personificate. Tânărul geniu care recunoscuse haosul 
lumii și se temuse de el, dar care nu avusese puterea de a face 
ordine în el, își acordase singur puterea necesară. 

Respirația Morţii era ca a unei mașini, ce duhnea a cupru 
fumegând și a oţel încins. 

Mă aruncă peste scaun, de parcă aș fi fost un mănunchi de 
cârpe. M-am izbit de peretele rece, curb, și m-am ridicat de pe 
podea de îndată ce am aterizat pe ea. 

Un scaun zbură, m-am aplecat și m-am ferit; peretele răsună 
ca un clopot de sticlă, cum nu făcuse când îl lovisem eu, și 
scaunul rămase acolo unde căzuse, dar eu am continuat să mă 
mișc. lar Moartea se repezi din nou. 

e 

În fereastră, rama și zăbrelele de bronz se îndoiră, se 
întinseră ușor, dar nu cedară. Văicăritul atacatorului frustrat 
deveni mai puternic decât zăngănitul oaselor sale ce se agitau 
de zor. 

— Tipul ăsta nu-i speriat de noi, decise fratele Maxwell. 

— O să fie, înainte să terminăm ce avem de făcut, îl asigură 
Knuckles. 

Din fiara caleidoscopică ieşi un tentacul de oase care 
forfecau, tentacul care pătrunse un metru și jumătate în 
încăpere, prin unul dintre spaţiile goale în care fusese un geam 
al ferestrei. 


VP - 281 


Călugării se dădură înapoi, surprinși. 

Forma ce se întinsese se rupse sau se desprinse de masa 
mamă și căzu pe podea. Imediat, membrele retezate se 
asamblară într-o versiune a făpturii mai mari. 

Făptura aceea - cu ace, ţepi, colţi și cârlige - mare cât un 
aspirator industrial, mergea iute ca un gândac de bucătărie, iar 
Knuckles le trosni una oaselor. 

Bâta Louisville Slugger îi aplică o corecție delincventului, 
aruncând frânturi de oase în toate părțile. Knuckles se îndreptă 
către făptură, în timp ce aceasta se retrăgea împleticindu-se, și 
o demolă cu o a doua lovitură. 

Prin fereastră pătrunse un alt tentacul ce se întindea, iar când 
acesta se detașă de trup, fratele Maxwell răcni către fratele 
Fletcher: 

— Scoate-l pe Jacob de aici! 

Fratele Fletcher, care în tinereţea sa de saxofonist 
interpretase multe dansuri periculoase, știa cum s-o șteargă 
atunci când clienţii încep să schimbe focuri de armă, așa că o 
tulise deja din încăpere, cu Jacob în braţe, înainte ca Maxwell să 
fi tipat. Când pătrunse în coridor, îl auzi pe fratele Gregory 
strigând că-i ceva în puţul liftului, ceva ce se străduiește furios 
să treacă prin acoperișul cabinei ascensorului care-i bloca 
drumul. 

e 

Când Moartea se repezi din nou la mine, Rodion Romanovici 
se avântă spre Moarte, cu toată neînfricarea unui antreprenor 
de pompe funebre înnăscut, și deschise focul folosind Desert 
Eagle. 

Promisiunea sa că vom avea parte de un zgomot incredibil fu 
îndeplinită. Bubuitul pistolului răsună doar cu câţiva decibeli mai 
încet decât tunetul unui foc de mortier. 

N-am socotit câte gloanţe a tras Romanovici, dar moartea se 
sfărâmă în cioburi geometrice, așa cum făcuse atunci când 
sărise din turnul clopotniţei, rasa care se fragmenta fiind la fel 
de sfărâmicioasă ca și trupul pe care-l îmbrăcase. 

De îndată, așchiile, cioburile și fâșiile acelei construcții 
nenaturale se răsuciră și ţopăiră ca și cum ar fi avut viaţă - deși 
nu aveau - și după câteva secunde se reîntrupară. 


VP - 282 


Când Moartea se întoarse către Romanovici, acesta goli 
pistolul, aruncă încărcătorul gol și scoase în grabă încărcătorul 
de rezervă din buzunarul pantalonilor. 

Fără să fie mai afectată de al doilea foc de baraj decât fusese 
de primul, Moartea se ridică iute din ruine. 

John, care în acel moment nu era un călugăr, ci un copil ursuz, 
rămase cu ochii închiși, gândind personajul Morţii ca acesta să 
capete din nou existenţă, iar când deschise ochii, aceștia nu mai 
erau ai unui om al lui Dumnezeu. 

e 

Fratele Maxwell trase o lovitură celui de-al doilea intrus din 
camera 14, apoi văzu că fratele Knuckles îl ciomăgea din nou pe 
primul intrus, care se refăcea cu iuțeala unui trandafir ce 
înflorește, care fusese filmat cu încetinitorul. 

O a treia extensie a masei-mamă atacă, iar Maxell o zdrobi cu 
două lovituri, dar cea pe care o demolase prima se reasamblă, 
se repezi asupra sa, zburlită complet, și-i înfipse doi spini groși, 
zimţaţi, în piept. 

Când fratele Knuckles se întoarse, îl văzu pe Maxwell străpuns 
și zări plin de oroare cum fratele său se transformă - de parcă ar 
fi fost contaminat - într-un caleidoscop de oase ce se îndoiau- 
pivotau-roteau, care se împungeau afară din costumul pentru 
furtună ca și cum ar fi înlăturat un cocon, și se combina cu 
mașinăria din oase care îl străpunsese. 

Knuckles fugi din cameră și închise în grabă ușa, apoi, în timp 
ce-o ţinea bine, strigă după ajutor. 

Se avusese în vedere o asemenea posibilitate, iar doi fraţi 
sosiră în grabă cu un lanţ, pe care îl înfășurară în jurul clanţei. 
Legară clanța de cea a camerei alăturate, asigurându-se că 
fiecare ușă servește de încuietoare pentru cealaltă. 

Zgomotul din puţul liftului deveni groaznic, zguduind pereţii. 
De dincolo de ușile închise ale ascensorului se auzea zguduitul 
tavanului cabinei, ca și zăngănitul cablurilor încordate până 
aproape de rupere. 

Jacob era în locul cel mai sigur, între sora Angela și sora 
Miriam, față de care până și diavolul trebuia să fie prudent. 

e 

Renăscută, Moartea mă ocoli și se îndreptă spre rus, care fu 

cu doi pași mai iute decât Secerătorul. Romanovici vâri 


VP - 283 


încărcătorul de rezervă în Desert Eagle, se întoarse către omul 
pe care îl admirasem cândva și-l împușcă de două ori. 

Impactul gloanţelor de calibru .50 îl dobori pe John Heineman. 
După ce căzu, nu mai fu în stare să se ridice. Nu fu în stare să se 
imagineze pe sine însuși reconstruindu-se, pentru că, indiferent 
ce credea partea pierdută și întunecată a sufletului său, el nu 
era propria creație. 

Silueta Morţii ajunse la Romanovici și puse mâna pe umărul 
acestuia, dar nu-l atacă. Fantoma se concentră asupra lui 
Heineman, ca și cum ar fi fost lovită de fulger văzând că zeul 
său minuscul fusese doborât ca un muritor oarecare. 

De data asta, Moartea se descompuse într-un șuvoi de cuburi 
care se despicau în alte cuburi, într-o movilă de zaruri ce 
dansau, care se divizau cu o frenezie larvară, ciocnindu-și fețele 
fără puncte între ele până când ajunseră doar o spumă de 
molecule, apoi atomi, iar după aceea nimic, doar amintirea unui 
hybris... 


VP - 284 


CAPITOLUL 54 


În seara aceea, la unsprezece, când furtuna începuse să se 
potolească, sosi primul contingent de agenţi ai NSA - douăzeci 
de indivizi - în camionete monstruoase, ce mâncau zăpada. 
Având în vedere că telefoanele nu funcționau, nu știu cum i-a 
contactat Romanovici, dar în momentul acela ajunsesem la 
concluzia că norii de mister strânși în jurul lui făceau ca norii 
mei să pară o ceață ușoară, în comparaţie cu ai săi. 

Vineri după-amiază, numărul agenţilor crescuse la cincizeci, 
iar teritoriul abației și al tuturor clădirilor se afla sub autoritatea 
lor. Fraţii, surorile și un oaspete șocat fură interogaţi până la 
epuizare, dar copiii, la insistența călugăritelor, n-au fost 
deranjați cu întrebări. 

NSA a imaginat povești care să justifice într-un fel decesele 
fratelui Timothy, fratelui Maxwell și lui John Heineman. Familiile 
lui Timothy și Maxwell aveau să afle că cei doi au pierit într-un 
accident de mașină, iar rămășițele lor arătau prea îngrozitor ca 
să poată fi prezentate la înmormântare într-un sicriu deschis. 

Fusese ținută deja o slujbă funebră pentru fiecare dintre ei. La 
primăvară aveau să fie ridicate pietre de mormânt în cimitirul de 
la marginea pădurii, deși nu existau rămășițe care să fie 
înmormântate. Măcar numele lor scris în piatră avea să rămână 
printre cei pe care-i cunoscuseră și-i iubiseră, și de care 
fuseseră iubiţi. 

John Heineman, pentru care se ţinuse de asemenea o slujbă, 
avea să fie păstrat în frigider. După un an, când moartea sa nu 
avea să pară legată de cea a lui Timothy și Maxwell, avea să se 
anunţe că murise în urma unui atac de cord. 

Heineman nu avea familie, cu excepţia fiului pe care nu-l 
acceptase niciodată. În ciuda terorii și mâhnirii pe care 
Heineman le adusese în mânăstirea St. Bartholomew, fraţii și 
surorile au căzut de acord că trebuia - în spiritul iertării - să fie 
înmormântat în cimitirul lor, dar la o distanţă discretă de ceilalţi 
care se odihneau în locul acela. 

Reţeaua de supercalculatoare a lui Heineman fusese pusă sub 
lacăt de NSA. Mai târziu, calculatoarele aveau să fie scoase din 


VP - 285 


Cușcă și transportate în altă parte. Toate încăperile ciudate și 
mașinăria creaţiei aveau să fie studiate, demontate cu 
minuțiozitate și îndepărtate. 

Fraţii și surorile - și servitorul dumneavoastră credincios - au 
fost puși să semneze declaraţii de confidenţialitate, iar noi am 
înţeles că pedepsele - ce ne fuseseră citite cu grijă - pentru 
încălcarea acestei declaraţii aveau să fie aplicate cu stricteţe. 
Nu cred că agenţii federali erau îngrijoraţi în privinţa călugărilor 
și călugăriţelor, ale căror vieţi erau supuse unui jurământ, 
pentru că au petrecut o mulţime de timp explicându-mi 
amănunţit toate nuanțele chinurilor cuprinse în expresia „a 
putrezi în închisoare”. 

Cu toate acestea, am scris acest manuscris, pentru că scrisul 
este terapia mea și un soi de penitenţă. Oricum, dacă va fi 
tipărită vreodată, povestea mea va fi publicată doar după ce voi 
părăsi această lume ca să am parte de slavă sau damnare, într- 
un loc în care nici NSA nu mă poate găsi. 

Deși abatele Bernard nu avea vreo responsabilitate pentru 
cercetările și acțiunile lui John Heineman, a insistat să-și dea 
demisia din funcţia sa între Crăciun și Anul Nou. 

El numise Cușca lui John sanctuar, adică partea cea mai 
sfântă a unui loc de venerare, Sfânta Sfintelor. Acceptase ideea 
falsă că Dumnezeu poate fi cunoscut prin știință, lucru care l-a 
îndurerat teribil, dar cea mai mare remușcare i-a fost provocată 
de faptul că nu fusese în stare să vadă că John Heineman nu 
fusese motivat de o mândrie sănătoasă în geniul său dăruit de 
Dumnezeu, ci de o vanitate și de o furie ce clocotea în secret, 
care i-a viciat realizările anterioare. 

Comunitatea din St. Bartholomew fusese copleșită de tristețe 
și mă îndoiam că tristeţea aceea avea să dispară într-un an - 
dacă va dispărea. Pentru că fiara din oase care străbătuse prin 
fortificațiile de la etajul doi al școlii se dezmembrase în cuburi ce 
se tot micșorau în momentul morții lui Heineman, așa cum se 
întâmplase și cu Moartea, doar fratele Maxwell pierise în bătălie. 
Dar Maxwell, Timothy și sărmanul Constantine aveau să fie jeliţi 
în fiecare anotimp în care viaţa avea să continue fără ei. 

Sâmbătă seara, la trei zile după criză, Rodion Romanovici veni 
în camera mea din casa de oaspeţi, aducând două sticle de vin 
roșu de calitate, pâine proaspătă, brânză, friptură rece de vită și 
diferite condimente, în care nu pusese otravă. 


VP - 286 


Boo petrecu o mare parte a serii zăcând pe picioarele mele, 
de parcă s-ar fi temut că o să răcească. 

Elvis trecu și el pentru un timp. Crezusem că se dusese mai 
departe, așa cum se părea că făcuse Constantine, dar Regele 
rămase. Işi făcea griji în privinţa mea. Bănuiesc și că voia să-și 
aleagă momentul plecării cu acel simţ al teatralului și al 
eleganței care l-au făcut celebru. 

Spre miezul nopţii, în timp ce stăteam la o măsuță lângă 
fereastra unde cu câteva zile în urmă așteptasem zăpada, 
Rodion zise: 

— Poţi să pleci luni, dacă vrei. Sau vrei să rămâi? 

— O să mă întorc într-o zi, am zis eu, dar acum locul acesta 
nu-i potrivit pentru mine. 

— Eu cred că fraţii și surorile, fără excepţie, simt că aici va fi 
oricând locul potrivit pentru tine. Fiule, i-ai salvat pe toți. 

— Nu, domnule. Nu pe toți. 

— Pe toți copiii. Timothy a fost ucis în ora în care ai văzut 
primul bodach. Nu puteai face nimic pentru el. În privinţa lui 
Maxwell, eu sunt mai vinovat decât tine. Dacă aș fi înţeles care-i 
situaţia și l-aș fi împușcat pe Heineman mai devreme, Maxwell 
ar fi rămas în viață. 

— Domnule, sunteţi surprinzător de amabil pentru un om care 
pregătește oamenii pentru moarte. 

— Ştii, în unele cazuri moartea e o amabilitate nu numai față 
de persoana care o primește, ci și pentru cei pe care i-ar fi putut 
distruge aceasta. Când o să pleci? 

— Săptămâna viitoare. 

— Unde o să te duci, fiule? 

— Acasă, în Pico Mundo. Dar dumneavoastră? Vă întoarcețţi în 
Indianapolisul iubit? 

— Sunt neplăcut de sigur că Biblioteca statului Indiana, de la 
numărul 140 de pe North Senate Avenue, a mers prost în lipsa 
mea. O să mă duc în deșertul din California, s-o întâlnesc pe 
doamna Romanovici, la întoarcerea sa din spaţiul cosmic. 

Aveam un anumit ritm pentru asemenea chestii, care îmi 
impunea să iau o gură de vin și s-o savurez înainte să întreb: 

— Din spaţiul cosmic, domnule? Adică de acolo de unde-i 
luna? 

— De data asta n-a fost până la lună. Timp de o lună, scumpa 
doamnă Romanovici a lucrat pentru această țară minunată la 


VP - 287 


bordul unei anumite platforme orbitale despre care nu pot să 
spun mai multe. 

— Dumneaei va face ca America să fie în siguranţă pentru 
veșnicie, domnule? 

— Fiule, nimic nu-i pentru veșnicie. Dar dacă ar trebui să 
încredințez soarta naţiunii unei singure perechi de mâini, cred 
că n-ar exista vreuna mai demnă de încredere decât a ei. 

— Îmi doresc s-o întâlnesc, domnule. 

— Poate că o s-o întâlnești, într-o zi. 

Elvis îl momi pe Boo de-o parte, ca să-l mângâie pe burtă, iar 
eu am zis: 

— Mă îngrijorează datele din calculatoarele doctorului 
Heineman. Dacă ajung în mâinile cui nu trebuie... 

Rusul se aplecă spre mine și șopti: 

— Nu-ţi face griji, băiete. Datele din calculatoarele alea sunt 
varză. Am avut grijă de asta înainte să-mi chem potera. 

Am ridicat paharul, toastând: 

— Pentru fiii de asasine și pentru soţii eroinelor spaţiale. 

— Și pentru fata pe care ai pierdut-o, zise el, ciocnind 
paharele, cea care, în noua ei aventură, te păstrează în sufletul 
ei, așa cum o păstrezi și tu pe ea. 


VP - 288 


CAPITOLUL 55 


Cerul dimineţii era limpede și profund. Pajiștea înveșmântată 
în zăpadă se întindea luminoasă și curată ca dimineaţa de după 
moarte, când timpul va învinge timpul și totul va fi ispășit. 

Îmi luasem rămas-bun de cu seară și preferasem să plec când 
fraţii erau la slujbă, iar surorile erau ocupate cu copiii care se 
trezeau. 

Drumul era curat și uscat, iar Cadillac-ul de comandă apăru 
torcând, fără zăngănit de lanţuri. Prietenul meu opri la scara 
casei de oaspeţi, unde așteptam. 

M-am grăbit să-l sfătuiesc să nu iasă din mașină, dar el refuză 
să rămână la volan. 

Prietenul și mentorul meu, Ozzie Boone, celebrul scriitor de 
romane polițiste, despre care am scris multe în primele două 
manuscrise ale mele, este un grăsan grozav, care are două sute 
de kilograme când este foarte slab. Susţine că e într-o condiţie 
fizică mai bună decât majoritatea practicanţilor de sumo - și 
poate chiar este - dar sunt îngrijorat de fiecare dată când se 
ridică de pe un scaun, pentru că am impresia că asta ar solicita 
prea mult inima lui cea mare. 

— Dragă Odd, zise el, în timp ce mă îmbrăţișa zdravăn, ca un 
urs, în ușa deschisă a mașinii, ai slăbit. Ești ca o viespe. 

— Nu, domnule. Am aceeași greutate ca atunci când m-aţi 
lăsat aici. Probabil că vi se pare că-s mai mic pentru că 
dumneavoastră aţi devenit mai mare. 

— Am o pungă colosală cu ciocolată fină, amăruie, în mașină. 
Dacă o să ai grijă, ai putea să adaugi două kilograme și 
jumătate până o să ajungem în Pico Mundo. Stai să-ți pun 
bagajele în portbagaj. 

— Nu, nu, domnule. Mă descurc și singur. 

— Dragă Odd, ai tremurat ani de zile anticipându-mi moartea, 
și o să mai tremuri așteptându-mi moartea încă vreo zece ani. O 
să creez asemenea inconveniente celor care vor trebui să-mi 
transporte trupul, încât Dumnezeu, dacă are milă de 
antreprenorii de pompe funebre, o să mă ţină veșnic în viață. 


VP - 289 


— Domnule, hai să nu discutăm despre moarte. Vine 
Crăciunul. E anotimpul în care trebuie să fim veseli. 

— Bine, o să discutăm despre clopoței de argint care se coc la 
foc și despre alte chestii legate de Crăciun. 

În timp ce mă privea - și plănuia, fără îndoială, să-mi înhaţe 
un bagaj și să-l încarce în mașină - eu mi-am grămădit lucrurile 
în portbagaj. Când am închis capacul și l-am încuiat, am 
descoperit că toţi fraţii - care ar fi trebuit să fie la liturghie - se 
strânseseră în tăcere pe treptele casei de oaspeți. 

Sora Angela era și ea prezentă, împreună cu o duzină de 
călugăriţe. Imi spuse: 

— Oddie, pot să-ţi arăt ceva? 

M-am dus lângă ea, iar maica stareță desfăcu un tub, care se 
dovedi a fi o foaie mare de hârtie de desen. Jacob îmi făcuse un 
portret perfect. 

— E foarte bine desenat. Frumos din partea lui. 

— Nu-i pentru tine, îmi spuse călugăriţa. E pentru peretele din 
biroul meu. 

— Doamnă, compania aceea e prea înaltă pentru mine. 

— Tinere, nu hotărăști tu ce vreau eu să văd în fiecare zi. Ai 
rezolvat ghicitoarea? 

Incercasem deja răspunsul „tărie de caracter”, pe care Rodion 
Romanovici îl făcuse să pară atât de convingător. 

— Doamnă, sunt secătuit din punct de vedere intelectual. 

— Ştii că după Războiul de Independenţă întemeietorii acestei 
țări s-au oferit să-l facă rege pe George Washington, iar el a 
refuzat oferta? 

— Nu, doamnă, n-am știut. 

— Ştiai că Flannery O'Connor a trăit atât de liniștită în 
comunitatea sa, încât mulţi dintre concetăţenii ei nu știau că era 
una dintre cele mai mari scriitoare ale timpului său? 

— Presupun că era o sudistă excentrică. 

— Așa presupui tu? 

— Cred că dacă ar trebui să susţin un test la materia asta, l-aș 
pica. N-am fost prea bun la școală... 

— Lui Harper Lee, continuă sora Angela, i s-au oferit o mie de 
doctorate onorifice și nenumărate premii pentru cartea sa 
minunată, dar nu le-a acceptat. Și i-a refuzat politicoasă pe 
reporterii care o admirau și pe profesorii care veneau în 
pelerinaj la ușa sa. 


VP - 290 


— Doamnă, n-o puteți condamna pentru asta. Atâta lume 
neinvitată înseamnă o bătaie de cap teribilă. 

Nu cred că ochii ei de dediţel scânteiaseră vreodată mai 
puternic decât în dimineaţa aceea, pe treptele casei de oaspeți. 

— Dominus vobiscum, Oddie. 

— Și cu dumneavoastră, soră. 

Nu mai fusesem sărutat de o călugăriță, până atunci. Nici nu 
sărutasem vreuna. Sora avea obrazul atât de moale... 

Când am urcat în Cadillac, am văzut că Boo și Elvis stăteau pe 
bancheta din spate. 

Fraţii și surorile rămaseră pe treptele casei de oaspeţi în 
tăcere, iar când am plecat, m-am uitat nu numai o dată înapoi 
spre ei, m-am tot uitat în urmă până când drumul cobori, iar 
abația St. Bartholomew dispăru din vedere. 


VP - 291 


CAPITOLUL 56 


Structura Cadillac-ului fusese întărită, ca să poată suporta 
greutatea lui Ozzie fără să se îndoaie, iar scaunul pentru șofer 
fusese croit pentru dimensiunile sale. 

Ozzie își manevra Cadillac-ul cu blândeţea unui șofer de 
curse. Am zburat de pe munte, către terenurile mai joase, cu o 
eleganţă pe care n-o credeam posibilă la o asemenea viteză. 

După un timp, i-am spus: 

— Domnule, sunteți un om bogat din toate punctele de 
vedere. 

— Am fost norocos și harnic, îmi replică el. 

— Vreau să vă cer o favoare atât de mare, că mi-e rușine s-o 
spun. 

Ozzie zise, rânjind încântat: g 

— Nu permiți niciodată să se facă ceva pentru tine. Insă îmi 
eşti ca un fiu. Cui o să las toți banii pe care-i am? Chester cel 
Teribil n-o să aibă nevoie de toți. 

Chester cel Teribil este pisica sa, care nu se născuse cu acest 
nume, ci îl căpătase pe merit. 

— În școala asta există o fetiță. 

— În școala de la St. Bartholomew? 

— Da. Se numește Flossie Bodenblatt. 

— Vai de mine! 

— E bolnavă, dar e sclipitoare. 

— Și ce vrei? 

— Domnule, puteţi să înființaţi un fond pentru ea, în valoare 
de o sută de mii de dolari, după scăderea taxelor? 

— Consideră că s-a făcut deja. 

— Ca să aibă cu ce să-și înceapă viața, după ce o să 
părăsească școala, ca să-și facă o viaţă în care să poată să 
lucreze cu câinii. 

— O să-l pun pe avocat să specifice exact așa. Pot să fiu unul 
dintre cei care să supravegheze personal transferul ei din școală 
în lumea exterioară, când va veni momentul acela? 

— Domnule, v-aș fi veșnic recunoscător dacă aţi face asta. 


VP - 292 


— Bine, spuse el, ridicând mâinile de pe volan suficient cât să 
și le scuture iute, asta a fost ușor, ca și cum aș fi mâncat o 
plăcintă cu cremă. Pentru cine mai trebuie să înființăm un fond? 

Profunda vătămare a creierului Justinei nu putea fi refăcută cu 
ajutorul unui fond. Banii și frumusețea sunt un mijloc de apărare 
împotriva mâhnirii acestei lumi, dar nu pot schimba trecutul. 
Doar timpul poate învinge timpul. Drumul înainte este singura 
cale înapoi spre nevinovăție și pace. 

Am mers un timp, discutând despre Crăciun, când, deodată, 
am avut o intuiţie mai puternică decât cele avute până atunci. 

— Domnule, puteţi trage la marginea drumului? 

Tonul vocii mele făcu ca faţa sa plină să alcătuiască o 
încruntare din mai multe straturi. 

— S-a întâmplat ceva rău? 

— Nu știu. Poate nu ceva rău. Dar ceva... important. 

Ozzie conduse Cadillac-ul într-un loc de parcare, la umbra mai 
multor pini maiestuoși, și opri motorul. 

— Oddie? 

— Lăsaţi-mă o clipă, domnule. 

Am rămas acolo tăcuți, în timp ce roţile dinţate ale luminii 
soarelui și umbrele dantelate ale pinilor fluturau pe parbriz. 

Intuiția deveni atât de intensă, încât dacă aș fi ignorat-o ar fi 
însemnat să neg ceea ce eram. 

Viaţa mea nu-mi aparţine. Mi-aș fi dat viața ca s-o salvez pe 
cea a fetei pe care am pierdut-o, dar acest schimb nu fusese pe 
agenda sorții. Acum trăiesc o viaţă de care nu am nevoie și știu 
că va veni o zi când o voi da pentru o cauză dreaptă. 

— Trebuie să cobor aici, domnule. 

— Nu te simţi bine? 

— Mă simt bine, domnule. Magnetismul paranormal. Trebuie 
să merg pe jos în continuare. 

— Dar mergi acasă, pentru Crăciun. 

— Nu cred că mai vin. 

— Să mergi pe jos de aici încolo? Unde vrei să te duci? 

— Nu știu, domnule. O să descopăr în timp ce merg. 

Ozzie nu voia să rămână la volan, iar când am luat un singur 
bagaj din portbagajul mașinii, îmi zise: 

— Nu poţi să pleci doar cu atât! 

— Am tot ce-mi trebuie, l-am asigurat eu. 

— De ce necazuri o să ai parte? 


VP - 293 


— Poate că nu o să dau de necazuri, domnule. 

— De ce altceva ai putea să ai parte? 

— Poate de necazuri, i-am raspuns eu. Poate de pace. Nu știu. 
Dar sunt sigur că mă cheamă ceva. 

Ozzie se pleoștise. 

— Făcusem atâtea planuri... 

— Și eu, domnule. 

— Ne e dor de tine, în Pico Mundo. 

— Și mie mi-e dor de cei de acolo. Dar așa trebuie să fie. Știţi 
cum se întâmplă cu mine, domnule. 

Am închis portbagajul. 

Ozzie nu voia să plece și să mă lase acolo. 

— li am pe Elvis și pe Boo, i-am spus eu. Nu sunt singur. 

Ozzie e greu de îmbrățișat, având un perimetru atât de mare. 

— Mi-aţi fost ca un tată, i-am spus eu. Vă iubesc, domnule. 

El reuși să spună doar: 

— Fiule... 

Am rămas în parcare și l-am privit plecând, până când mașina 
dispăru din vedere. 

Apoi am început să merg de-a lungul marginii șoselei, în 
direcţia în care părea că mă conduce intuiţia. 

Boo mergea alături de mine. E singura fantomă de câine pe 
care am văzut-o vreodată. Animalele trec întotdeauna în lumea 
cealaltă. Din cine știe ce motiv, el zăbovise mai mult de un an în 
abație. Poate că mă așteptase pe mine. 

Un timp, Elvis merse alături de mine, apoi începu să meargă 
cu spatele în faţa mea, rânjind de parcă îmi făcuse cine știe ce 
poantă, de care eu nu mă prinsesem încă. 

— Credeam că ai trecut dincolo, i-am spus eu. Știi că ești 
pregătit. 

El dădu din cap, continuând să rânjească prostește. 

— Atunci, du-te. O să fie bine. Te așteaptă cu toţii. Du-te. 

Continuând să meargă cu spatele, Elvis începu să-mi facă 
semne de rămas-bun și, pas cu pas, Regele Rock and Roll-ului 
deveni tot mai șters, până când dispăru pentru totdeauna din 
această lume. 

leșiserăm din munţi. În valea aceea din California, ziua 
însemna o prezență blândă pe pământ, copacii se înălțau în 
lumina ei, la fel ca păsările. 


VP - 294 


Poate mersesem vreo sută de metri după dispariţia lui Elvis 
când mi-am dat seama că alături de mine mergea cineva. 

Surprins, m-am uitat la el și am zis: 

— Bună ziua, domnule. 

El își aruncă haina pe umăr. Avea mânecile suflecate. Zâmbi 
cu zâmbetul său de învingător. 

— Sunt sigur că va fi interesant, am zis eu, și sunt onorat să 
fac pentru dumneavoastră, dacă e posibil, ce am făcut pentru el. 

El își duse mâna la borul pălăriei, atingându-l fără să-și scoată 
pălăria, și-mi făcu cu ochiul. 

Crăciunul avea să fie peste câteva zile, iar noi mergeam de-a 
lungul șoselei, îndreptându-ne către necunoscut, adică acolo 
unde a dus întotdeauna orice drum: eu, câinele meu Boo și 
spiritul lui Frank Sinatra.56 


36 Fraza aceasta este o pastișă a celebrului cântec din anii șaptezeci al lui Lobo, Me 
and You anda Dog Named Boo. (n.tr.). 


VP - 295 


NOTA AUTORULUI 


Cărţile care au schimbat viața fratelui Knuckles au fost scrise 
amândouă de Kate DiCamillo. Ele sunt Miracu/oasa călătorie a 
lui Edward Tulane și Povestea lui Despereaux, sunt niște povești 
minunate. Nu-mi dau seama cum de au putut să-l facă pe 
Knuckles să treacă de la o viaţă de delincvent la o viaţă plină de 
bunătate și de speranță cu mai bine de un deceniu înainte de a 
fi publicate. Pot doar să spun că viaţa este plină de mistere, iar 
magia doamnei DiCamillo trebuie să aibă o legătură cu chestia 
asta. 


ODD THOMAS 


VP - 296 


www. viztual J2 toject. eu 


VP - 297