Graham Masterton — Djin

Graham MASTERTON 


DJIN 


Traducere de Mircea Florin Tudor 


Titlul original: „The Djinn” 
Un volum publicat de Multistar S.A.. 
Conține textul complet al ediției TOR Books, New York, 
1988. 
© 1977, Graham Masterton 
© 1991, Multistar S.A., pentru versiunea în limba română 
Ediţia |, mai 1992 


„Anglia are mulți scriitori excelenți de horror, 


dar 
Graham Masterton este cel mai bun.” 
Financial Times 
„Masterton este Regele Răului.” 
Le Figaro 
„Graham Masterton este adevăratul succesor 
al 


lui Edgar Allan Poe.” 
San Francisco Chronicle 
„Masterton este prin excelenţă scriitorul de 
literatură horror.” 
The Philadelphia Inquirer 


Literatura modernă este martora unui paradox de 
necontestat: existenţa a ceea ce este numit genul „horror”. 
Neglijate de majoritatea criticilor de marcă, caracterizate 
drept „subliteratură”, producţiile maeştrilor terifiantului 
sunt realmente devorate de cititori - de altfel ca şi science- 
fiction-ul cu care, uneori, se „înrudeşte”. 

În librăriile marilor metropole există sectoare întregi 
dedicate acestei literaturi. Tirajele ating uneori cifre 
uluitoare (Stephen King - peste o sută de milioane de 
exemplare, Dean R.Koontz - peste cincizeci şi cinci de 
milioane, Frank Herbert - peste douăzeci de milioane), 
prestigioase edituri îşi fac un titlu de glorie din publicarea 
unor durabile antologii ale genului. Edificator este şi faptul 
că „fenomenul” Stephen King este studiat la multe din 
marile universităţi americane. In ultimii douăzeci de ani s-au 
tipărit mai multe romane horror decât în toată perioada de 
la Gutenberg încoace. De ce? Probabil pentru că, aşa cum 
considera Howard P. Lovecraft - unul din marii inovatori ai 
genului de la începutul secolului - „cea mai veche şi 
puternică emoție a omului este frica, iar frica cea mai veche 
şi puternică e frica de necunoscut” (Supernatural Horror în 


3 


Literature, New York, Dover, 1973). 

Parafrazând cunoscutul tablou al lui Goya, putem afirma 
că somnul raţiunii produce creaţii de coşmar. Din 
străfundurile unor conştiinţe adormite, latente, ies la iveală 
demoni, monştri, spirite, la început la adăpostul nopţii, apoi 
chiar în miezul zilei, acoperind întreaga lume cu mantia 
întunecata a groazei. Dar de ce neapărat somnul? Pentru că 
„intrând în lumea viselor, fantomele ne ies în cale”, se 
menţionează în scenariul filmului lui F. W. Murnau, 
Nosferatu (1922). În somn, gândurile noastre hoinăresc 
slobode, călătoresc în timpuri imemoriale sau în 
contemporaneitate, fie pe tărâmuri pe care nici un muritor 
nu va păşi vreodată, fie în pivniţa sau mansarda casei 
părăsite de la colțul străzii. 

Povestirile horror - consideră Douglas E. Winter, unul din 
cei mai avizaţi critici ai fenomenului (Faces of Fear, London, 
Pan Books, 1990, p. 12), îşi au sorgintea în picturile 
rupestre, în religie şi ritualuri, în magie şi cabalism, în 
poveştile depănate pe lângă focuri de strămoşii noştri 
îngroziţi de nopţile lungi, reci şi umede, de creaturile reale 
ori imaginare întâlnite la tot pasul. Elemente horror se 
găsesc în Epopeea lui Ghilgameş, dar şi în Iliada şi Odiseea, 
în Metamorfozele lui Lucius Apuleius, dar şi în Epistolele lui 
Plinius cel Tânăr sau în Satyricon-ul lui Petronius. Nu mai 
vorbim de Macbeth, ori Hamlet, de piesele lui John Webster 
(Diavolul alb - 1612, Ducesa de Malfi -1623), de Castelul din 
Otranto al lui Horace Walpole, de Aventurile unui student 
german de Washington Irving, de Wieland - Transformarea, 
publicată în 1798 de Charles Brockden Brown, primul roman 
american de acest tip, alcătuit din episoade pe care orice 
împătimit le-ar considera ieşite din maşina de scris a lui 
Stephen King. 

Dealtminteri trebuie să remarcăm că povestirea horror 
contemporană a suferit transformări esenţiale faţă de 
timpurile când Mary Shelley sau Bram Stoker îşi înfiorau 
semenii cu personaje îngrozitoare precum Frankenstein ori 
Dracula. Schimbările cele mai importante au avut loc în 
Statele Unite (începând cu celebra revistă Weird Tales), 
probabil sub impulsul vieţii trepidante de fiecare zi, a 


4 


atmosferei de nesiguranţă, de anxietate şi teamă în relaţiile 
dintre oameni. Producțiile în discuţie cuprindeau elemente 
„mondene” (crimele, mai mult sau mai puţin sadice, 
petrecute zilnic în lume), supranaturale sau fantastico- 
eroice - înmănuncheate în ceea ce se numeşte „heroic 
fantasy”: lumi de vis, ţinuturi stranii, dragoni, monştri, 
vrăjitori. 

Problema care ne-o prezintă reprezentanţii genului este 
dacă realitatea pe care o percepem e cu adevărat reală, 
sau - dacă nu cumva poate fi depăşită în orice moment prin 
revelarea unor „tărâmuri” mai întunecate. Povestirea horror 
încearcă să ne familiarizeze cu gândurile cele mai sumbre şi 
înfricoşătoare din noi înşine - gânduri ce de fapt există, deşi 
adesea nu vrem să recunoaştem - sau cu diverse conflicte 
apărute în relaţiile sociale obişnuite. Aceste conflicte se 
întrepătrund şi se complectează cu cele determinate de 
îngrozitorii monştri şi demoni sosiți din adâncurile spaţiului 
intergalactic (Alien, Alan Dean Foster), din străfundurile 
deserturilor (Djin al lui Graham Masterton), din abisurile 
oceanelor (Wurm, Matthew J. Costello), de pe înălțimile 
aproape inaccesibile ale munţilor (Snowman, Norman 
Bogner) sau din pivnițele unor case părăsite (trilogia The 
Rats, Lair, Domain ă lui James Herbert), cu vampiri (Salem's 
Lot, Stephen King), oameni-lup (The Nightwalker, Thomas 
Tessier), copii înzestrați cu puteri malefice (Full Circle, Peter 
Straub, The Bad Seed, William March), sau criminali notorii 
(Psycho, Robert Bloch, The House Next Door, Anne Rivers 
Siddons). 

Dezvoltată cu precădere în Statele Unite şi Anglia, 
literatura horror îşi are unul din reprezentanţii ei de seamă 
în persoana lui Graham Masterton, primul scriitor occidental 
al genului publicat în ţările din estul Europei - la început în 
Polonia (unde tirajele au atins un milion şi jumătate de 
exemplare în şapte luni), iar acum în România. 

Născut în 1946 în Edinburgh, Graham Masterton şi-a 
definitivat prima lucrare de mari proporţii la vârsta de 
paisprezece ani. A lucrat ca reporter de ziar, apoi a devenit 
redactor-şef adjunct al revistei Mayfair şi redactor-şef al 
Penthouse-ului. În acesta perioadă va începe redactarea 


5 


cunoscutelor ghiduri practice pe teme sexuale. 

Primul său roman horror datează de la începutul anilor 
1970: Manitou, ecranizat în 1978 de William Girdler cu Tony 
Curtis în rolul principal, prilej cu care îşi face intrarea în 
scenă simpaticul Harry Erskine. Graham Masterton devine 
unul din primii scriitori ai noului val ce va rupe tradiţia 
instaurată cu câteva decenii mai înainte de Dennis 
Wheatley (autorul a peste şaizeci de volume, printre care 
sunt de menţionat: To The Devii - A Daughter, The Devii 
Rides Out, The Ka of Gifford Hillary, The Satanist). 

Următoarele povestiri ale „Regelui Răului” - cum îl 
numeşte Le Figaro pe Masterton - au fost considerate drept 
criterii de evaluare a tuturor reprezentanţilor de mai târziu 
ai genului; este de ajuns să amintim doar faptul că însuşi 
James Herbert a fost etichetat, la începutul carierei sale, 
“un viitor Graham Masterton”! 

După o serie de romane istorice, printre care amintim: 
Lords of the Air/Seniorii aerului, „Maiden 
Voyage/lnaugurarea, Solitaire/Solitarul, Headlines/Cap de 
afiş, Empress/împărăteasa, Masterton revine la temele care 
l-au consacrat: thriller-ul, cu Plague/Ciuma, 
Famine/Foametea, Ikon, Condor, Sacrifice/Sacrificiul, The 
Sweetman Curve/Ţintă la întâmplare. 

In ciuda subiectelor, adesea de actualitate, ale romanelor 
menţionate mai sus, genul unde excelează Masterton este 
însă horror-ul: The Manitou/Manitou - un vraci indian reînvie 
pentru a se răzbuna pe albii care i-au nimicit tribul, 
Revenge of the Manitou/Răzbunarea lui Manitou, The 
Sphinx/Sfinxul - o specie stranie de leoaice-femei bântuie 
Washington-ul, The Hell Candidate/Candidatul iadului - un 
politician încheie un pact cu diavolul pentru a fi ales 
Preşedinte, Tengu - japonezii se răzbună pentru tragedia de 
la Hiroshima cu ajutorul unei secte de războinici invincibili, 
The Pariah/Paria - „Regele Mexican al Morților” este readus 
la suprafaţă din calele unei nave scufundate, cu un rezultat 
catastrofal, Picture of Evil/intruchiparea răului - membrii de 
mult dispăruţi ai unei familii se menţin în viaţă „furând” 
pieile tinerilor, Death Trance/Transa morţii - un om de 
afaceri încearcă să-şi revadă familia ucisă, luând parte la o 


6 


A 


aşa-zisă „transă a morţii” în insula Bali, transă în care cei ce 
nu mai există pe acest tărâm pot fi văzuţi şi vizitaţi, Night 
Warriors/Războinicii nopţii - adepţii unui străvechi ordin 
războinic înfrunta un demon malefic ce întreţine relaţii 
sexuale cu femei în timpul somnului acestora, Night 
Plague/Ciuma nopţii - o altă aventură a războinicilor nopţii, 
nevoiţi să înfrunte o vrăjitoare din secolul al XVI-lea, 
capabilă de ă răspândi o boală mortală prin intermediul 
viselor), Feast/Ritualul - un restaurant exclusivist reprezintă 
locul de întâlnire al unei secte de canibali), Mirror/Oglinda - 
un copil-minune al Hollywood-ului, ucis de bunica sa, se 
reîntoarce În prezent printr-o oglindă  damnată, 
Walkers/Plimbăreţii - pensionarii unui azil de nebuni 
încearcă să evadeze prin pereţi, dar nu reuşesc şi sunt 
prinşi în zidul de cărămidă, Black Angel/ingerul negru - în 
care un ucigaş încearcă să-l reînvie - pe Belial (zeu 
palestinian arhaic - stăpân al lumii subterane prin crime 
hidoase), Prey/Prada - copiii de la un orfelinat victorian sunt 
răpiți de o bestie venită din viitor cu scopul de a duce la bun 
sfârşit un anume ritual, absolut necesar pentru distrugerea 
întregii lumi, All Shadows Day/Ziua umbrelor - Manitou se 
reîntoarce pentru un ultim război supranatural contra 
omului alb). 

Autorul  Djin-ului este şi editorul unei remarcabile 
antologii a genului - Scare Care/Neliniştea fricii - conţinând 
38 de povestiri ale unor autori consacraţi precum James 
Herbert, Ramsey Campbell, liuth Rendall, Roald Dahl; 
drepturile de autor şi sumele încasate din vânzări au fost 
donate unor institute de  binefaceri pentru copiii 
handicapaţi. Scopul declarat al acestei antologii este de a 
demonstra cititorilor că maeştrii horror-ului nu sunt numai 
„profanatori de morminte şi vârcolaci”, ci persoane 
cultivate şi atente cu semenii lor. 

După o perioadă în care romanele lui Masterton au fost 
primite cu entuziasm în special în străinătate („Am fost unul 
din acei scriitori ce nu erau prea bine cunoscuţi în propria 
lor ţară”), opera sa cunoaşte astăzi o adevărată renaştere 
în Anglia, atât prin reeditări masive cât şi printr-o serie de 
noi nuvele şi povestiri încredințate revistelor specializate 

7 


(Fear, Fantasy Tales, Frighteners). 

Temele preferate ale acestui „succesor al lui Edgar Poe” 
(San Francisco Chronicle), împing literatura horror spre 
limitele absolute ale credibilităţii şi terifiantului, în punctele 
ei esenţiale: paradoxul hidos al unei fiinţe umane, al 
existenţei unei minţi geniale în interiorul unui corp care nu-i 
nimic altceva decât un simplu amestec de măruntaie. După 
cum mărturiseşte el însuşi, „m-am obişnuit cu ideea de a fi 
inventat aproape orice direcţie semnificativă existentă în 
genul horror în ultimii douăzeci de ani; nu mă supăr că alţii 
mă imită - dimpotrivă, sunt flatat.” 

Intr-adevăr, Musette şi membrii sectei sale din Ritualul îl 
anticipează cu câţiva ani pe Hannibal Lecter, doctorul 
canibal din The Silence of the Lambs/Tăcerea mieilor de 
Thomas Harris, trilogia Războinicii nopţii anunţă parcă 
apariţiile „de vis” ale lui Freddie Krueger ori criminalul sadic 
din Nightmare on Elm Street de Jeffrey Cooper, iar îngerul 
negru deschide seria romanelor cu crime în serie („serial- 
killer novels”): The Boston Strangler de Gerold Frank, Slice 
de Rex Miller, Night of the Ripper de Robert Bloch. Toate 
aceste titluri, dar şi multe altele, sunt doar o prefigurare a 
ceea ce avea să fie American Psycho al lui Bret E. Ellis, 
intrat în istoria genului chiar înainte de a fi publicat, datorită 
scenelor de o cruzime inimaginabilă - şi aceasta în ciuda 
faptului că autorul a pornit de la o temeinică documentare 
în criminologie. 

In decursul activităţii sale, Graham Masterton a câştigat 
Premiul special Edgar, Medalia de bronz acordată de West 
Coast Review of Books (pentru Tengu) şi Premiul Julia 
Verlanger, neatribuit până în acel moment vreunui autor din 
afara literaturii de limbă franceză. 

Graham Masterton consideră că horror-ul este unul din 
cele mai deosebite şi fascinante moduri de a spune o 
poveste „atât timp cât e alert, bine scris şi polemic, punând 
la grea încercare intelectul şi nervii”. 

Literatura sa se adresează unei noi generaţii avizate de 
tineri cititori, mai receptivi şi mai pretenţioşi decât cei din 
generaţiile anterioare. Cititorii anilor 1990 doresc nu numai 
o carte care să-i sperie, dar şi una care să îmbine armonios 


8 


problemele politice şi umane cu umorul de bună calitate. 
Tuturor acestora le răspunde autorul pe care îl prezentam 
pentru prima dată publicului din România: „Ei sunt cititorii 
pe care i-am aşteptat aproape douăzeci de ani.” 


Florin Mircea Tudor 


Se povestea uneori că în drumul lor spre Bagdad călătorii 
erau ademeniţi noaptea de voci stranii, asemănătoare când 
cu şuieratul vântului, când cu şoaptele seducătoare ale 
femeilor, când cu răgetele unor animale nevăzute vreodată 
de vreun muritor. Ințelepții acelor timpuri le numeau voci 
ale djinilor sau ale duhurilor şi-i sfătuiau pe toţi cei care le 
auzeau să se depărteze în grabă, pentru a nu-şi pierde nici 
mințile şi nici viața. 

Abdul Hazw'halla - Cartea Magiei 


Prolog 


Se povesteşte că spre sfârşitul zilelor lui N'zwaa, toți s-au 
adunat în templele în care se rugaseră de atâtea ori şi 
printre ritualuri şi cântece, au pecetluit în suluri de 
pergament, în sarcofage şi amfore, teribilele secrete prin 
care dominaseră lumea vreme de secole. 

Se mai spune că acela care va descoperi secretul lui 
Nazwah Magicianul ar putea deveni omul cel mai puternic 
din lumea de aici, dar şi din cea de dincolo - dacă va fi 
pregătit să plătească prețul. Pentru că aşa cum curtezana 
percepe o sumă pentru farmecele ei carnale, la fel 
procedează şi duhul fermecat aflat în puterea lui Nazwah 
Magicianul - însă pentru cei mai mulţi, plata depăşeşte cu 
mult posibilitățile lor. 


Legendele vrăjitorilor persani 
Volumul IV, Capitolul III 


Arheologii care lucrează pe şantierul vechiului templu de 
la Nazwa, Iran, sunt convinşi că exemplarele „selecţionate 
cu grijă” din multele şi nepreţuitele obiecte îngropate aici 
au fost furate. 

Se consideră că acest templu a fost locul de desfăşurare 


10 


al unor ceremonii legate de cultul primitiv al adoratorilor 
duhurilor care - conform unei legende - au fost 
atotputernici în regiune vreme de aproape trei secole. 
Ritualurile cuprindeau invocarea demonilor, dar şi sacrificii 
umane. Aşa cum a remarcat recent profesorul W. F. Collins 
de la Societatea Arheologică Britanică, „aceşti adoratori 
formau o şleahtă extrem de dezagreabilă”. 

Faptul cel mai neliniştitor pentru grupul de cinsprezece 
cercetători de pe şantierul arheologic este furtul a multora 
dintre cele mai preţioase vase şi pergamente, care se spera 
să fie găsite în templu - multe obiecte par să fi dispărut încă 
de prin anii 1930. 

Furturile au redus considerabil interesul ştiinţific al 
acestui şantier, iar profesorul Collins se teme că numeroase 
relicve au fost distruse sau înstrăinate în alte ţări. 

„Ştim cu precizie că multe obiecte trebuiau să se mai afle 
încă aici”, a declarat el ieri în Isfaham. „Templul a fost 
aproape în întregime acoperit de o alunecare de teren 
mocirlos, la vreo patruzeci sau cincizeci de ani după 
abandonarea sa de către secta respectivă. Se mai văd şi 
astăzi urmele lăsate de diversele obiecte în lutul solidificat 
în jurul lor. În special se parc că lipsesc un set complet de 
pergamente, unul de cuțite şi săbii rituale pentru sacrificii şi 
două amfore: una mică folosită pentru arderea tămâiei, alta 
de dimensiuni mari, având părţile laterale frumos 
împodobite”. 

Dar ceea ce pare de neînțeles pentru arheologi este 
faptul că multe obiecte extrem de valoroase nu au fost nici 
măcar mutate din loc. 

Un exemplu concludent îl constituie corpul unei femei, 
mumificat atât de bine de mâl încât părul şi pielea s-au 
păstrat intacte. Până acum profesorul Collins s-a arătat 
rezervat în ceea ce priveşte această descoperire şi nu va 
face nicio declaraţie până ce nu va avea rezultatele testului 
cu carbon şi ale analizelor fiziologice. 


London Sunday Times 
12 octombrie 1968 


11 


Kensington, Londra 
Mai 1969 


Dragă inspectore Kashan, 


Ti-am promis că o să-ți comunic cât mai curând posibil 
rezultatele testelor efectuate asupra cadavrului descoperit 
la Nazwa. Vei fi probabil bucuros să afli că nu este vorba de 
o crimă recentă, deşi unele aspecte legate de moartea 
femeii respective sunt oarecum neobişnuite şi îngrozitoare 
şi ar merita o anchetă. 

Cadavrul datează din perioada abandonării templului lui 
N'zwaa, deci de cel puțin douăzeci şi cinci de secole. 
Aparține unei tinere femei de aproximativ nouăsprezece 
sau douăzeci de ani - nu prea frumoasă dacă ar fi să 
judecăm după aspectul pielii, dar aparținând unei familii 
înstărite, după cum o indică bijuteriile şi părul bine îngrijit. 

Cel mai extraordinar este felul în care şi-a găsit moartea 
- n-am putut descoperi nicăieri, nici în cărți, nici în 
documente istorice, o întâmplare similară. Femeia a murit 
ca rezultat al introducerii în părțile ei intime a unui obiect 
de o dimensiune extraordinară, care i-a comprimat organele 
interne în coşul pieptului şi i-a produs instantaneu decesul. 
Ce a fost în realitate acest obiect, nu putem nici măcar 
ghici. A fost introdus cu suficientă forță pentru a rupe în 
două centura pelviană şi pentru a comprima toate 
măruntaiele într-un spațiu echivalent cu o pătrime din 
dimensiunile normale. 

Poate că dacă vei cerceta unele documente de arhivă pe 
care le ai la îndemână, ai putea găsi vreun caz asemănător. 
Colegii mei şi cu mine suntem - cel puțin pentru moment - 
incapabili să rezolvăm misterul morții bietei femei. 

Al dumitale, 

L. Pope 


„Se spune că adevărul se află adesea în sticle. Dar se 
mai spune şi că sticle vechi pot ascunde în ele adevăruri 
vechi de secole. ,„ 

Dialecte persane, p. 833 


12 


1 


Într-o zi înăbuşitoare de vară, pe la mijlocul lui august, 
eram adunaţi cu toţii în cimitirul Restful Lawns, arătând ca 
nişte homari bine înroşiţi în costumele negre de stofă şi în 
cămăşile cu guler scrobit. În filme, înmormântările au loc 
întotdeauna sub o ploaie torențială, unde lacrimile se 
amestecă cu picăturile scurse fără încetare de pe umbrelele 
negre. De această dată, dacă s-a întâmplat să se verse 
lacrimi (ceea ce n-am observat de fel), ele se contopeau cu 
cea mai prozaică transpiraţie. 

Persoana care se simţea cel mai bine era fără îndoială 
defunctul. Zăcea într-un sicriu scump de stejar bine lustruit, 
cu mânere în formă de cochilie şi cu un capac gemând sub 
maldărele de crini, trandafiri şi orhidee. Totul semăna mai 
degrabă cu o expoziţie florală de prost gust decât cu o 
înmormântare şi fiecare din noi aştepta cu nerăbdare - 
chiar dacă sumbrele noastre feţe păreau să indice altceva. 

— Să ne vedem odată prietenul băgat în groapă pentru a 
merge să bem câte o bere rece. 

Preotul stătea înclinat peste mormântul deschis, 
rostindu-şi tirada. Văduva îşi tampona ochii cu o mică 
batistă de dantelă. Apoi sicriul fu coborât în pământul ars 
de soare şi fiecare din noi am aruncat plini de smerenie 
câteva mâini de ţărână pe capac. Nu cu prea multă forţă, ca 
să nu-l deranjăm pe cel dinăuntru. Pentru el era mai bine 
acolo unde se afla, decât printre noi. 

Am plecat trecând printre şirurile de o albeaţă 
strălucitoare de îngeri imobili şi cruci de marmoră. 
Atmosfera era atât de stranie şi aerul atât de fierbinte, încât 
aveam senzaţia că ne vom sufoca. Limuzinele negre cu 
draperii purpurii la ferestre ne aşteptau la ieşire; ne-am 
urcat, aşezându-ne unii în faţa altora, de-abia abţinându-ne 


13 


să nu zâmbim. 

Am rulat cu o viteză moderată până la Cape Cod. Tocmai 
trecuse de unsprezece când am ajuns la Winter Sails, casa 
albă din lemn aparţinând defunctului, aşezată aproape de 
plaja pustie. Automobilele s-au oprit pe drumul de acces 
plin de bălării şi am coborât cu toţii, aşteptând sub boarea 
plăcută a mării ca văduva să ne invite înăuntru. 

Am fost surprins să constat cât de dărăpănata devenise 
această casă în stil colonial, construită pe la 1800 şi 
prevăzută cu o elegantă verandă, sprijinita de stâlpi de jur 
împrejur. Cândva, pe la începutul secolului al douăzecilea, 
proprietarii îi adăugaseră un foişor gotic cu vedere spre 
plaja acoperită cu iarbă, împodobindu-l cu o sfârlează de 
vânt cu forma unui iatagan; aceasta scârţâia funebru ori de 
câte ori se schimba direcţia vântului - lucru care în această 
zonă se întâmpla foarte des. Casa era ferită de privirile 
celor ce treceau pe şoseaua spre Hyannisport de un şir de 
copaci strâmbi, parcă înfricoşaţi de ocean, exact ca o 
adunătură de fete bătrâne. Dar astăzi acea reşedinţă de 
odinioară, atât de elegantă şi de retrasă, arăta de-a dreptul 
sărăcăcios: vopseaua era scorojită, ulucele rupte, ţiglele 
lipseau pe ici pe colo, potecile erau năpădite de buruieni, iar 
peluzele nu mai fuseseră tunse de mult. Pe pajiştea întinsă 
înspre vest se afla un cadran solar, ce mă intrigase 
întotdeauna pe când vizitam, copil fiind, domeniul Winter 
Sails. Acum însă cu greu se mai putea distinge prin iarba 
lungă, unduind în bătaia vântului. 

Marjorie Greaves, într-o rochie neagră şi o pălărie cu 
voaletă de aceeaşi culoare, cobori din ultima limuzină. Era o 
femeie micuță de statură, destul de trecuta pentru cei 
cincizeci şi ceva de ani pe care-i avea, cu un nas coroiat şi 
cu ochii negri pe jumătate închişi. Intotdeauna mi se păruse 
că aduce a crevete; crustaceele îmi aminteau mereu de ea, 
de aceea le şi mâncam atât de rar. Nu este niciodată plăcut 
să-ţi consumi naşii - chiar dacă o faci de la distanţă. 

— Bună, Harry, spuse ea cu un aer trist, prinzându-mi 
mâinile între degetele ei înmănuşate în negru şi fixându-mă 
cu cei doi ochi mici şi negri. N-am putut să observ dacă 
plânsese sau nu. 


14 


Am salutat-o din cap şi i-am zâmbit. 

— A fost o slujbă înălţătoare. Extrem de onorantă. 

Imi întoarse zâmbetul, dar privi într-o parte ca şi cum s-ar 
fi gândit la cu totul altceva. 

— Da, recunoscu ea. Bănuiesc că da. 

Am stat acolo câteva clipe ţinându-ne de mâini de parcă 
am fi fost pe punctul de a dansa. Cineva ne făcu o 
fotografie. Atunci Marjorie zâmbi din nou şi se îndepărtă 
pentru a schimba câteva vorbe cu participanţii la ceremonia 
funebră. Să fi fost vreo treizeci de persoane; nu cunoşteam 
pe nimeni, aşa încât aşteptam cu nerăbdare să fiu 
prezentat. Câteva doamne în vârstă (puteai face oricând 
afaceri cu asemenea specimene), câţiva bărbaţi cu o 
înfăţişare prosperă şi o ţipă tânără şi extrem de 
atrăgătoare, într-un taior negru şi un turban de aceeaşi 
culoare, ale cărei buze de un roşu aprins, ochii mari şi verzi 
te făceau să te gândeşti că ar merita să o cunoşti 
îndeaproape. Din punct de vedere social, bineînţeles. 

Marjorie Greaves ne conduse în casă. Acelaşi aspect 
dezolant. Tapetul era pătat din cauza umezelii, iar 
covoarele erau atât de roase încât se vedea urzeala. Dintr- 
un vestibul pătrat, cu pardoseala din plăci albe şi negre de 
ceramică, se ajungea în camera cea mai spațioasă a 
reşedinţei: un salon lung cu ferestre înalte cu vedere spre 
mare. Mi-am amintit că pe vremuri această cameră fusese 
plină de flori şi de mobilier antic de mare valoare, dar acum 
nu conţinea decât două canapele acoperite cu stambă, care 
ar fi trebuit să fi fost date de mult la vechituri şi câteva 
scăunaşe tari cu fundul de trestie. Chiar şi tablourile în ulei 
dispăruseră de pe pereţi; urmele lor se mai vedeau încă pe 
tapetul verde deschis. 

Doamna de companie a lui Marjorie, o tânără femeie 
distrata, cu ochelari şi dinţi ieşiţi în afară, cu o evidentă 
înclinare spre hainele lungi, tricotate, de un roşu ţipător, 
făcuse nişte prăjituri-biscuiţi cu cireşe şi nişte plăcinte 
umplute cu thon pe care le servi împreună cu trei sticle de 
vin de Xeres. 

— Chiar şi după moarte tot un blestemat de cărpănos a 
rămas, aşa cum a fost întreaga viaţă, mormăi unul din 


15 


invitaţi. 

— George! zise cu reproş nevastă-sa. 

— Ei bine, continuă George - pentru care am simţit 
imediat o aversiune bruscă - tipul era atât de meschin încât 
obişnuia să-şi îndoape cu ziare curcanul ce urma să-l 
mănânce de Thanksgiving Day!. 

Într-un colţ, un cuplu discuta cu glas scăzut în aparenţă, 
dar în realitate destul de tare ea să fie auziţi de toţi ceilalţi. 
Subiectul îl reprezenta starea jalnică a casei. 

— Trebuie să fi ajuns lefter, spunea afectat femeia cu 
părul roşu. Domeniul n-a arătat niciodată atât de prost. 

— Credeam că e milionar, pufni dispreţuitor soţul ei, un 
tip chel şi pântecos. Că avea atâţia bani încât nu mai ştia ce 
să facă cu ei, însă îmi pare că nu prea i-a aruncat prin 
împrejurimi. 

Marjorie se întreținea cu un bărbat înalt şi ursuz care 
declarase că nu suferea vinul şi de aceea bea doar apă, 
dintr-o ceaşcă de ceai. 

Oricât de-tristă şi sărăcăcioasă ar fi fost această 
înmormântare, pentru mine semăna cu o vacanţă. De obicei 
lucrez în New York, în nişte condiţii nu prea sănătoase, în 
zona Tenth Avenue, dar când am primit înştiinţarea despre 
decesul naşului meu, am fost mai mult decât bucuros să 
evadez puţin din acest oraş ce te face să năduşeşti, pentru 
a mă îndrepta spre Cape. În mod normal nu am nici banii şi 
nici motivul necesar unei asemenea călătorii, dar acum 
exista unul, indiferent cât de morbid ar fi fost. 

Nu pentru că nu l-aş fi suferit pe Max Greaves. Adevărul 
e că evenimentul nu mă afecta deloc, fiind ani de zile de 
când nu-i mai văzusem nici pe Max şi nici pe Marjorie. În 
zilele când părinţii obişnuiau să mă ia la Winter Sails, Max 
era întotdeauna vesel şi comunicativ, însă odată cu trecerea 
timpului devenise din ce în ce mai morocănos şi dificil de 
înţeles. În cele din urmă, am renunţat să-i mai vizitez. Le 
trimiteam felicitări de Crăciun şi mici cadouri de zilele de 


1) Ziua Recunoștinței - Sărbătoare oficială în amintirea primilor 
colnişti din Massachusetts, ţinută în ultima joi din luna noiembrie 
(n.tr) 

16 


naştere, dar mă ţineam departe de Hyannis. Nu e deloc 
amuzant să încerci să faci, conversaţie cu un bătrân ţâfnos. 

Unul din motivele pentru care îmi doream această 
vacanţă era faptul că tocmai rupsesem o legătură cu o 
blondină, protestantă de felul ei, pe nume Alison McAllister. 
O bucată de vreme ne iubisem, dar apoi am ajuns să nu 
facem decât să ne certăm. Într-o zi am intrat într-un bar să 
beau o bere şi-am văzut-o giugiulindu-se cu un tip musculos 
şi bronzat. Şi astfel totul s-a terminat. 


Mai era problema meseriei mele. Începusem să-mi pierd 
încrederea în mine însumi. E dificil de explicat cu ceea ce 
mă ocupam, mai ales pentru că nu arătam aşa cum ar fi 
trebuit. Vreau să zic, dacă te întâlneşti cu un tip bine de 
vreo treizeci şi trei de ani din Cleveland, Ohio, cu un început 
de chelie, cu un nas mare şi o tendinţă de a se uita cruciş la 
un obiect mai îndepărtat, n-ai să tragi concluzia pripită că ai 
de-a face cu un clarvăzător. 


Pe vremuri aveam-o agenţie de reclame, dar am renunţat 
la ea după ce-am pierdut doi dintre cei mai buni clienţi - din 
cauza concurenţei, bineînţeles. Am încercat alte câteva 
ocupaţii cum ar fi vizitarea Manhattan-ului în compania 
turiştilor germani („und hier ist das Woolworth Building”) 
sau plimbarea câinilor bogătaşilor. In cele din urmă mi-am 
găsit adevărata vocaţie în ghicitul în cărţi, pentru acele 
bătrâne casnice pline de bani şi fără suficientă fineţe pentru 
a-şi face cumpărăturile pe Fifth Avenue. Aşa încât mi-am 
decorat apartamentul ca să arate precum bârlogul unui 
vrăjitor (draperii purpurii, cărţi legate în piele) şi am început 
să dau anunţuri zilnice în New York Post. Afacerea mergea 
binişor, eu pricepându-mă să inventez captivante şi ambigui 
tălmăciri de vise. Dar cel mai bine era când reuşeam să 
conving vreo băbătie că cineva avea neapărată nevoie de 
ea. Scoteam destul pentru a-mi plăti chiria şi a umbla într- 
un Mereury Cougar nou, însă nu atât încât să-mi permit 
vacanțe regulate. 


2 Şi iată acum Turnul Woolworth (n.tr.) 


17 


Problema era că începusem să fiu deziluzionat de lumea 
spiritelor. Existau momente când simţeai cu adevărat că era 
acolo - ceva sau cineva care pândea din umbra 
misteriosului tărâm de dincolo. Alteori ajungeai să crezi că 
totul era o înşelătorie, ceea ce-ţi lăsa în gură un gust mai 
amar decât conţinutul unei sticle de bere nemţească. 
Trecuseră luni de zile de când tot întorceam ba pe faţă ba 
pe dos cărţile taroc, ghiceam în ceşti şi simţeam cum marile 
mele însuşiri oculte mă părăseau încetul cu încetul. Şi 
acesta era celălalt motiv pentru care venisem la 
înmormântarea lui Max. Poate că în compania unui suflet 
tocmai înălţat la ceruri mi-aş fi găsit puterea şi inspiraţia 
necesară continuării activităţii mele. Se putea să le şi fi 
pierdut complet. Orice s-ar fi întâmplat, reprezenta o 
schimbare. 

Am reuşit să mă strecor prin cameră şi să mă apropii de 
tipa cu buzele de un roşu aprins. De aproape, părea mai în 
vârstă, dar şi mult mai atrăgătoare. Era mică de statură, cu 
nişte sâni mai mult decât generoşi şi cu acea privire şireată, 
ca de vulpe, ce-mi amintea de Sophia Loren. 

Cu obişnuita mea dezinvoltură, i-am înmânat cartea de 
vizită. Îşi ridică voalul înnegrit de fum şi citi cu voce tare: 

— „Harry Erskine. Viaţa de dincolo este meseria mea.” 
Ce naiba înseamnă asta? 

— Ei bine... Inseamnă că obişnuiesc să ghicesc viitorul, în 
special cel al babelor. Ca un clarvăzător. 

— Clarvăzător? Vrei să spui că priveşti într-o sferă de 
cristal sau în ceva de genul ăsta? 

— Ei... nu chiar într-o sferă de cristal. Pot s-o folosesc 
dacă ţii neapărat. Dar în general mă servesc de cărţile de 
taroc şi de frunzele de ceai. sunt la fel de priceput şi la 
ouija?. Este şi ea o metodă de a-ţi câştiga existenţa. 

Fata mă privi bizar. 

— N-am mai întâlnit până acum un ghicitor. Chiar poţi să 
citeşti viitorul? 


3 Tăbliţă cuprinzând literele alfabetului şi alte semne specifice 
prin care se pot obţine, cu un indicator mobil, diverse mesaje în 
cursul şedinţelor de spiritism (n.tr.) 


18 


— Aşa cred. Între anumite limite. Practica e totul; nu poţi 
repara o maşină fără a avea ceva experienţă în domeniu. Şi 
nu poţi scormoni viitorul fără a avea o oarecare 
îndemânare. E dificil să te apropii de fenomenele oculte - 
bănuiesc că ştii acest lucru. Şi când e vorba de lumea 
spiritelor nu ai voie să calci în străchini. 

Fata zâmbi. 

— Nu, cred că nu. Nu m-am gândit niciodată la aşa ceva. 

— Ei bine, crede-mă pe cuvânt. 

După ce sorbi o gură de vin, ea continuă: 

— L-ai cunoscut bine pe Max Greaves? 

— Destul de bine. Mi-era naş. A fost un foarte bun prieten 
de-al tatălui meu cu mulţi ani în urmă, pe vremea 
studenţiei. Obişnuiam să-i spunem „unchi”. Un tip foarte 
interesant. 

— Nimeni nu pare să pună la inimă faptul că acum e 
mort. 

Ridicai din umeri. 

— Păi... s-a cam ţicnit la bătrâneţe. Când eu eram tânăr 
era cu adevărat cumsecade, blând şi mărinimos. Cel puţin 
aşa mi-l amintesc. Când am împlinit zece ani mi-a făcut 
cadou o grozăvie de trenuleţ mecanic - şi nu uita niciodată 
să-mi trimită o felicitare de Crăciun. Imbătrânind a devenit 
din ce în ce mai singuratic şi mai irascibil. Nu l-am mai 
văzut de ani de zile. Bănuiesc că a fost una din marile figuri 
ale epocii noastre; ca toţi cei de teapa lui, era greu să-i fii 
pe plac. 

— Ce făcea? Vreau să spun, cu ce se ocupa? 

— Pe vremuri, cu petrolul. Cred că avea o rafinărie 
proprie. Nu mai ţin bine minte. Cea mai mare parte a 
tinereţii şi-a petrecut-o în Arabia, legat de petrolul din 
Orient. Asta înainte de a se schimba politica prin acele părţi, 
când fiecare alb era un mare mahăr. Avea o mulţime de 
vechituri arăbeşti prin casă, deşi se pare că în ultimul timp 
le-a cam vândut. Imi plăcea să mă joc cu şeile cămilelor. 
Făceam pe Călărețul Singuratic, ştii cum e... 

Fata ridică din sprâncene. 

— Nu aveai nici un camarad?... 

— N-am avut niciodată. Am fost mereu un soi de solitar 


19 


Călăreţ Singuratic. 

— Însurat? 

— Glumeşti? Crezi că-mi pot permite să întreţin o nevastă 
şi cinci puşti ghicind în ceai? 

Fata nu comenta, surâse numai. Mi-am terminat vinul de 
Xeres. După părerea mea, aducea mai degrabă cu cel de 
Amontillado“, pe care Edgar Poe îl zidise în peretele pivniţei 
sale. 

— Ascultă, i-am spus fetei, ştiu un restaurant grozav, 
unde au nişte homari extra. Ce-ai zice să mergem să 
mâncăm? Dacă nu te-ai săturat cu prăjiturile astea? 

— Desigur, aprobă ea din cap. Poate că-mi citeşti şi mie 
viitorul printre cleştii rupţi ai homarilor. 

— Mai bine îţi citesc în palmă. Eventual pe talpa 
picioarelor. Apropo, nu-ţi cunosc numele. 

— Anna, răspunse ea. 

— Anna şi mai cum? 

— Doar Anna. 

Am tras puternic aerul pe nas. 

— Foarte misterios. 

— Fără intenţie. Dar aşa trebuie să fie. 

— În regulă. Doar Anna, am replicat eu. Să-i mai spun 
câteva vorbe naşei mele şi am decolat. Insă vezi să nu te 
agaţe vreun străin. 

— Cred că lucrul s-a şi întâmplat, zise ea zâmbind. 

Am lăsat-o acolo şi mi-am croit drum până la Marjorie 
Greaves, printre invitaţii ce sporovăiau fără încetare. Ea 
continua să stea de vorbă cu acelaşi tip ursuz despre 
calitatea proastă a ustensilelor de bucătărie, ceea ce m-a 
determinat să cred că oricine ar fi fost fericit să fie salvat 
dintr-o astfel de situaţie. 

— Marjorie, am zis eu luând-o de braţ, am putea să stăm 
puţin de vorbă între patru ochi? 

— Desigur, răspunse ea. Vă rog să mă scuzaţi, domnule 
Gorst. 

Insul duse ceaşca de apă la gură cu un gest plin de 


1 Vin uşor şi dulce, deschis la culoare, menţionat în povestirea 
“Balerca de Amontillado” (n.tr.) 


20 


tristeţe. 

— Bineînţeles, doamnă Greaves, nu vă faceţi probleme. 

Marjorie Greaves părea zăpăcită. Nu mâhnită sau tristă, 
ci neliniştită şi gânditoare. 

— Totul e în regulă? am întrebat-o. N-ai probleme 
financiare, nu-i aşa? Referitor la casă... 

Ea dădu repede din cap. 

— Nu-i nicio problemă. Din acest punct de vedere e 
foarte bine. Nu-i nevoie să te nelinişteşti. 

— Marjorie, am continuat eu plin de seriozitate, casa-i la 
pământ. j 

Ştiu, zise ea fără a se uita direct la mine. Insă n-are nicio 
importanță. 

— Nici o importanță? E o clădire veche. Dacă n-ai grijă de 
ea, o să ţi se prăbușească în cap. Are nevoie doar de câteva 
reparaţii, acoperişul şi câteva din burlane... 

— Oricum se va prăbuşi, zise ea încet. 

M-am încruntat. 

— Se va prăbuşi? Nu înţeleg. 

— O demolez, apoi vând terenul. Mi s-a spus că nefiind în 
zona comercială a oraşului, aş putea construi cinci case pe 
un acru. 

— Ei bine, faci cum vrei. Bănuiesc că are un sens, deşi 
am crezut întotdeauna că iubeşti Winter Sails. Este o casă 
frumoasă şi veche, Marjorie. Mi se pare trist că vrei să o 
dărâmi. 

Clătină din cap. 

— Trebuie! 

— Ce vrei să spui, că trebuie? 

— Nu vreau să vorbesc despre acest lucru, Harry. E o 
hotărâre personală şi te asigur că-i spre binele tuturor. Şi 
acum cred că este necesar să vorbesc cu Robert înainte ca 
el să plece. 

Am apucat-o de braţ. Pielea părea foarte rece prin 
țesătura subţire a rochiei de doliu. Intotdeauna e alarmant 
să-i atingi pe alţii şi să descoperi că temperatura corpului 
lor diferă mult decât cea a trupului tău. Ca nişte picioare 
sloi în pat, sau ca arsurile puternice de soare. 

— Marjorie, sunt finul tău. 


21 


În cele din urmă îşi ridică spre mine ochii atenţi şi negri 
de crevete. 

— Harry, zise ea încet, nu-ţi pot explica. 

Mi-am muşcat buzele. 

— Cred că totuşi ar trebui. Marjorie, uită-te la camera 
asta. Unde-i mobila? Unde-s tablourile? 

— Erau portrete, răspunse ea. Nu puteam ţine portrete 
pe pereţi. 

— Nu puteaţi să ţineţi portrete... Ce vrei să spui? 

Inexplicabil, Marjorie Greaves începu să tremure. Nu de 
durere sau de epuizare nervoasă, ci de frică, de o frică 
paralizantă. Era ceva isteric. Acum semăna cu un cal care a 
simţit prezenţa unui şarpe în fân şi se cutremură de groază. 

— Hai mai bine la aer, i-am zis eu conducând-o cât mai 
repede şi mai calm printre invitaţi. De cealaltă parte a 
camerei Anna ridică întrebător din sprâncene; am fluturat 
mâna în sus cu cele cinci degete răsfirate pentru a-i arăta 
că voi lipsi doar cinci minute. Ea dădu din umeri, dar 
încuviinţa din cap. Cel puţin eram sigur că voi mânca în 
compania unei persoane atrăgătoare, cu singura condiţie ca 
individul cu ceaşca de apă să nu se bage în combinaţie cât 
eram eu plecat. Se părea însă că nu era nicio şansă să se 
întâmple aşa ceva. 

Ajunşi afară, am traversat în tăcere, sub lumina orbitoare 
a soarelui, peluzele năpădite de buruieni şi ne-am aşezat în 
cele din urmă pe o bancă ruginită, din fier forjat. Un loc de 
unde se vedea oceanul strălucitor de culoarea cernelii şi 
pânzele rigide ale iahturilor împrăştiate pe întinsul lui, 
vechea casă cu foişorul gotic, grădinile părăginite din jurul 
domeniului. Nu se auzea decât zgomotul valurilor 
spărgându-se de țărm şi cel al sfârlezei de vânt scârţâind la 
fiecare învârtitură. Marjorie îşi netezi puţin părul încărunţit, 
îşi scoase batista şi-şi suflă delicat nasul. 

— Nu te-am mai văzut în aşa o stare, i-am spus. Pari 
înfricoşată de ceva. 

Îşi încrucişa mâinile în poală şi privi fix spre țărm fără a 
rosti o vorbă. 

— Nu înţeleg povestea cu casa, am continuat eu. Max nu 
dorea s-o păstrezi? Nu ţi-a lăsat nici un fel de capital pentru 


22 


reparaţii? 

Marjorie nu răspunse. Şedea nemişcată ca şi cum ar fi 
pozat pentru un portret oficial, cu picioarele încălţate în 
pantofi negri, strâns lipiţi unul de celălalt în iarba deasă, ca 
o pereche de căţeluşi Labrador. 

— Ei bine, nu mai ştiu ce să cred, am rostit eu resemnat. 
Am scos un pachet de ţigări din buzunarul vestei şi am 
descoperit că se îndoiseră în formă de S. Am îndreptat una, 
aprinzând-o cu credincioasa mea brichetă şi am suflat fumul 
spre peluză. 

Sfârleaza de vânt în formă de iatagan făcea scââârţ.... 
seturi.... scââârţ.... 

După câteva minute, Marjorie zise: 

— Max nu mai era el însuşi spre sfârşitul vieţii. 

Am aprobat din cap. 

— De aceea n-a aranjat nimic cu casa? 

— Oh, nu. In privinţa asta era hotărât. 

— Adică voia şi el s-o demoleze? 

— Da, era decis să procedeze aşa. 

— Dar de ce? Ce rost are să dărâmi o casă istorică? Max 
o iubea! 

Marjorie oftă nervoasă. Aproape că dârdâia de frică şi era 
evident că făcea în mare efort pentru a sta locului. 

— N-a explicat niciodată nimic. Spunea că-mi va povesti 
numai ceea ce trebuie să ştiu pentru propria mea siguranţa. 

Am râs. Nu era nimic caraghios în cuvintele lui Marjorie, 
însă simţeam că trebuie s-o stârnesc arătându-mă 
nepăsător, chiar dacă politicos. 

— După părerea mea, cred că e una din micile glume ale 
lui Max, am replicat. N-ar trebui să-ţi faci griji din acest 
punct de vedere. Mai mult decât orice acum ai nevoie deo 
mică vacanţă. E foarte obositor să îngrijeşti un om bolnav. 

Mă fixă cu o privire îngheţată şi am simţit cum surâsul 
îmi dispare de pe buze cu repeziciunea care ţâşneşte dintr- 
un balon. 

— Nu e nicio glumă, iar el nu era bolnav. 

— Dar tocmai ai spus că nu mai era el însuşi... 

— Nu bolnav! 

— Ce-ai vrut atunci să spui? Vorbeşti în şarade. 


23 


Marjorie îşi rodea unghia degetului mare unde lacul se 
dusese deja. Când deschise gura, vocea îi era uscată şi 
cumpănită. Am încercat sentimentul neliniştitor că se afla 
pe punctul de a încerca să-mi dezvăluie adevărul. 

— E ceva în legătură cu amfora noastră. Ţi-o reaminteşti? 

Am dat din cap. 

— Bineînţeles. Te referi la aceea adusă din Arabia, cu flori 
albastre şi cai? Desigur că da. A fost unul din lucrurile mele 
preferate pe când eram copil. 

— Ei bine, continuă cu grijă Marjorie, era ceva cu amfora 
despre care nimeni dintre noi habar n-avea. Max ştia, dar 
nu mi-a spus decât cu puţin timp înaintea morţii. Amfora e... 
ah... stranie. 

— Cum adică, stranie? Vrei să spui să este o raritate? 

— Nu, nu, răspunse repede ea. Are proprietăţi 
neobişnuite. Uneori cânta. Adică scotea nişte sunete 
muzicale. Nu le-am auzit niciodată, dar Max mi-a spus că el 
le auzise. Se întâmpla de obicei noaptea. Mi-a povestit că 
odată intrase în birou pe la două sau trei dimineaţa şi 
amfora cânta. 

Am încruntat din sprâncene. 

— Cânta? Cânta ce? 

Marjorie clătină din cap. 

— Nu o melodie anume, dar cânta cu adevărat, sau cel 
puţin aşa mi-a spus Max. A mai intrat de câteva ori noaptea 
în birou şi iarăşi ea cânta. g 

— Bănuiesc că e numai o întâmplare bizară. Inchipuie-ţi, 
vântul suflând prin gura amforei - ceva de genul ăsta. 

— Nu, replică inflexibilă Marjorie. Max mi-a spus că se 
gândise şi el la acelaşi lucru şi o mutase la mansardă. A 
continuat să cânte şi acolo. Oricum, dacă-ți aduci aminte, 
capacul era sigilat cu ceară, deci aerul nu avea cum să 
scape pe acolo. 

Am reflectat câteva clipe trăgând din ţigară. 

— Poate că există ceva înăuntru, condimente sau mai 
ştiu eu ce şi s-a format un gaz care scapă printr-o 
crăpătură. 

— Atunci de ce doar noaptea? De ce nu cânta tot timpul? 

— Pentru că aerul înconjurător e mai rece noaptea, grăi 


24 


Albert Eistein al Doilea. Presiunea din interior este relativ 
crescută noaptea, aşa încât gazele sunt împinse spre 
exterior. 

Marjorie dădu din umeri. 

— Habar n-am, Harry: Tot ce ştiu este că Max a devenit 
foarte... ciudat. Era nervos şi îngrijorat; se plângea adesea 
de dureri de cap şi de ficat. Petrecea o mulţime de vreme în 
birou, pretextând că-şi aşternea pe hârtie memoriile, ori aşa 
ceva. Dar eu una n-am văzut nici măcar o coală scrisă şi nici 
el nu mi-a arătat vreuna. L-am tot întrebat, însă îmi 
răspundea că trebuie să se documenteze mult înainte de a 
lua stiloul în mână. Eram foarte neliniştită din pricina lui. 
Am încercat să-l conving să consulte un doctor, însă el 
spunea mereu că e o boală trecătoare. 

Urmăream cu privirea un iaht cu două catarge ce-şi croia 
drum peste valurile înspumate. Undeva deasupra, un avion 
se învârtea huruind deasupra aeroportului Hyannis. 

— Dar ce s-a întâmplat cu tablourile? De ce le-a dat pe 
toate jos? 

— Nu ştiu. Spunea că aşa trebuie. Că e o mare greşeală 
să laşi portrete sau fotografii în casă. Toate cărţile au fost 
vândute - dacă se găsea vreo fotografic în ele? lar 
tapiţeriile au fost îndepărtate de pe mobile. 

Ani aruncat mucul de ţigară. 

— lată ceva cu adevărat straniu. De ce să procedeze 
astfel? 

— Spunea că pe tapiţerii sunt imagini ale oamenilor şi nu- 
şi poate permite să le lase în casă. Nu trebuia să fie nici un 
portret primprejur, niciodată. Când intra în vreo băcănie, se 
uita să vadă dacă ambalajele nu aveau portrete pe ele; 
dacă da, dezlipea etichetele şi le ardea. 

— Marjorie, am spus eu, se pare că într-adevăr Max era 
bine... 

— Ştiu, zise ea cu simplitate. De aceea n-am vrut să 
povestesc nimănui ce s-a întâmplat. Oricum, în ultimii ani 
nu-l mai iubea nimeni. Devenise un om foarte dificil. Se 
supăra repede, era certăreţ şi-şi ieşea repede din fire. Aşa 
au trecut şase sau şapte ani şi Harry, nu mă sfiiesc să 
recunosc că sunt aproape bucuroasă că s-a dus. 


25 


— Mmmm. Te înţeleg. 

Marjorie clătină din cap. 

— Ar fi mai mult decât pot eu face. Era ca scos din minţi 
când era vorba de afurisitul ăla de vas. Ca şi cum ar fi fost 
un oaspete privilegiat, ce nu trebuia deranjat. intotdeauna îl 
rugam să scape de el, dar îmi replica că nu se poate. Odată 
am ameninţat că-l sfărâm în bucăţi şi aproape c-a înnebunit 
de furie. In cele din urmă l-a închis în foişor. 

Am întors capul să mă zgâiesc la foişorul gotic cu vedere 
spre ocean. Geamurile erau întunecate şi neacoperite, iar 
pe acoperişul ascuţit sfârleaza de vânt se răsucea monoton. 

— Vrei să spui că mai este încă acolo? 

Marjorie aprobă din cap. 

— A sigilat uşa. Imi plăcea să urc în foişor pentru a coase. 
Ştii ce privelişte frumoasă ţi se înfăţişează de acolo. Dar a 
insistat să-l încuie şi mi-a interzis să mă apropii. Ştiu că 
pare absurd. Uneori mă gândeam că era nebun de-a 
binelea, dar în tot ce făcea în rest, se comporta ca un om 
normal. Ceva în legătură cu amfora îl neliniştea şi simţea să 
izoleze undeva. 

M-am scărpinat în cap. 

— AŞ vrea s-o văd. 

Marjorie mă apucă dintr-o dată de mână. Devenise palidă 
şi acum îmi părea rău că rostisem cuvintele acelea. 

— Oh, nu, nu trebuie să o faci. Harry, te rog! Max a 
insistat ca amfora să nu fie atinsă. Casa urma să fie arsă, 
dar vasul nu trebuia atins. 

— Casa să fie arsă? Marjorie! Nebunia aceasta devine 
mai periculoasă cu fiecare minut. Cred că lucrul cel mai bun 
pe care-l avem de făcut este să aruncăm o privire asupra 
acestei vechi amfore a lui Max şi să vedem de ce era el atât 
de neliniştit. Poate că înăuntru sunt nişte ţoale de la vreun 
bolnav sau cine ştie ce altceva şi Max se temea să nu ne 
infectam de ciumă arăbească. Pentru numele lui Dumnezeu, 
doar nu ţi-e frică de o amforă? 

— Lui Max îi era. 

Am pufnit pe nas. 

— Ştiu, Marjorie, dar mie nu-mi este. Şi realmente nu 
cred că e prea inteligent să-ţi dai singură foc la proprietate 


26 


de dragul unei oale vechi, care-i probabil plină cu smochine 
conservate. 

In acest moment Anna se apropie prin iarba neîngrijită, 
cu voalul fluturând uşor în briza mării. 

— Cine-i asta? se interesă Marjorie. O prietenă? 

— Una nouă. Se numeşte Anna. Tocmai am făcut mai 
devreme cunoştinţa. 

Marjorie era pe punctul de a-mi pune o nouă întrebare, 
însă Anna ajunsese la câţiva paşi aşa încât se răzgândi. 

— N-aş vrea să fiu nepoliticoasă, dar a trecut de unu şi 
mi-e cumplit de foame. 

— S-a făcut atât de târziu? întrebă Marjorie. Nu mi-am 
dat seama. 

— l-am promis Annei că luăm masa în Plymouth. Să guste 
homari la grătar. 

— sunt foarte buni, recunoscu Marjorie. E mult de când n- 
am mai fost acolo. 

— Veniţi cu noi, o invită Anna. sunt sigură că lui Harry i-ar 
face plăcere să servească masa cu naşa lui şi cu o străină 
ca mine. 

Mi-am ridicat privirea. Anna era extrem de atractivă, dar 
tare aş fi vrut să-i trag un şut. Ultimul lucru capabil de a-mi 
pune în evidenţă puterea de seducţie îl constituia prezenţa 
enervantă a lui Marjorie Greaves, bolborosind despre 
amfore, portrete şi etichete de conserve. Iluzia petrecerii 
unui dejun plăcut şi tihnit în Plymouth, urmat de o mică 
plimbare pe plajă - şi o hârjoană pe nisip - începea să se 
risipească cu repeziciune. l-am privit ochii de linx, buzele 
roşii, părul negru şi faţa încântătoare şi i-am adresat cel mai 
acru surâs pe care mi l-am putut compune. Şi tot ce-a făcut, 
căţeaua asta provocatoare, a fost să-mi întoarcă unul şi mai 
acru. 

Cei mai mulţi dintre invitaţi plecau când ne-am întors în 
casă. Am aşteptat până ce Marjorie şi-a luat rămas bun de 
la fiecare, acceptându-le condoleanţele. Soarele ardea mai 
tare ca niciodată şi aveam impresia că mă topesc încetul cu 
încetul în costumul meu negru. Până am fost gata de 


27 


plecare mă simţeam mai uşor cu cinci livre». 

Plymouth era unul din acele restaurante vopsite în alb, 
liniştite şi elegante, din micul şi bine îngrijitul Cape Cod. 
Chiar vis-a-vis se înălța o biserică colonială cu un orologiu 
aurit, înconjurata de o peluză verde tunsă parcă cu 
forfecuţa de unghii. Ne-am aşezat sub castanul stufos, la o 
masă din stejar înnegrit, lângă ferestre din secolul al 
optsprezecelea, lăsându-ne în grija unei bătrâne pline de 
ifose, cu un şorţ țărănesc şi cu talentul de a-ţi răsturna 
uscăţelele în poală. 

Anna şi cu mine am comandat homari, apoi eu am făcut 
o mică plimbare până de cealaltă parte a străzii pentru a 
cumpăra o sticlă de vin de Burgundia în care să înoate 
crustaceele. Intre timp se făcuse şi mai cald. Un câine cu 
pete albe şi negre zăcea sub copacul cel mai apropiat, cu 
limba atârnându-i de un cot; puţin mai departe, polițistul 
local se odihnea în propria-i maşină, cu pălăria pe frunte şi 
cu ochii închişi. 

Când m-am întors în restaurant şi m-am aşezat, am 
descoperit că Anna şi Marjorie vorbeau despre ridicola 
amforă a lui Max. Marjorie tocmai povestea despre sigilarea 
acesteia în foişor, în vreme ce Anna asculta numai ochi şi 
urechi. 

— Oh, Dumnezeule, am gemut eu. lar discutăm despre 
asta? Cinstit, Marjorie, cred că te-ai simţi mai bine dacă ai 
arunca blestematul ăsta de obiect şi ai uita complet de 
existenţa lui. 

Anna păru jignită. 

— Cred că e interesant. Poate-i un vas magic. 

Am destupat sticla şi am umplut paharele. 

— Desigur şi iată şi un afrodisiac magic. 

Anna sorbi din vin. 

— Nu mi se pare chiar aşa. Cât a costat? Şaptezeci şi 
cinci de cenți sticla? 

Am privit eticheta. 

— Pot să te anunţ că avem plăcerea de a gusta un vin 
105%francez de Burgundia, însă făcut în Milwaukee, 


5 Unitate de masă egală cu 0,453 Kg (nitr.) 
28 


Wisconsin. Bea douăzeci de sticle din el şi n-ai să ştii ce ţi-a 
căzut în cap. 

Sosi şi comanda. Homarii erau la fel de zemoşi şi untoşi 
ca întotdeauna, iar lăptucile la fel de proaspete. Marjorie se 
mulţumi cu o salată de brânză de vacă dar, la urma urmei 
nu-ţi înmormântezi bărbatul în fiecare zi, oricât de arţăgos 
ar fi bătrânul ticălos. Am mâncat în linişte o bucată de 
vreme. 

— Ştiţi ceva, începu Anna. Cred că ar trebui să cercetăm 
amfora aceea. 

— Aşa am spus şi eu. sunt sigur că e vorba de un 
fenomen perfect natural. Există o explicaţie pentru aproape 
orice lucru ce pare ocult la o primă vedere. 

— Nu-s de acord, ripostă Anna. E ceva magic, totuşi cred 
cu tărie că trebuie să aruncăm o privire asupra lui. 

Marjorie nu păru câtuşi de puţin fericită de idee. 

— Max a accentuat faptul că nu trebuie atinsă, îmi 
reaminti ea. Harry, nu încerc să te păcălesc. L-a neliniştit 
mai mult decât orice altceva vreodată. 

— Nu înţeleg, am zis eu. Max era mereu atât de 
pragmatic. De ce să fie îngrijorat acum atât de mult? 

— Poate că la mijloc era magia neagră, interveni Anna. 
Arabii erau recunoscuţi ca vrăjitori de temut în vremurile de 
demult. 

Am mai turnat vin. Marjorie nici nu se atinsese încă de al 
său. In locul ei aş fi fost beat criţă până acum, dar Marjorie 
fusese întotdeauna o femeie distinsă şi realistă. Stătea 
aplecată peste salata pe jumătate consumată, ca un 
crustaceu umil ce se trezise dejunând într-un restaurant 
specializat în prepararea faunei marine, încercând să se 
comporte cât mai discret posibil, cu frica de a nu fi 
descoperit şi mâncat el însuşi de ceilalţi comeseni. 

— Vorbind serios, ar trebui să aruncăm o privire asupra 
amforei, am declarat eu. Şi oricum, nu poţi da foc la casă. 

E împotriva tuturor reglementărilor în vigoare. 

— Max a insistat enorm, zise ea neliniştită. 

— Ştiu că da, dar Max nu... ei bine, Max nu mai este 
printre noi. E destul de dificil să-ţi impui voinţa de pe 
Câmpiile Eterne. 

29 


— Doamnă Greaves, cred că Harry are dreptate, rosti 
Anna. Nu vă puteţi lăsa copleşită în aşa măsură de această 
problemă. Poate că soţul dumneavoastră a avut dreptate şi 
este realmente ceva straniu cu aceasta amforă. Trebuie să 
aflaţi despre ce e vorba. 

— Nu ştiu, răspunse Marjorie. Chiar nu ştiu ce să fac. 

— Lăsaţi totul în seama noastră, o asigură Anna. Harry şi 
cu mine vom merge să dăm o raită prin foişor în această 
după-amiază şi vom afla totul despre amforă. Dacă doriţi, o 
luăm şi o vindem. Ce zici, Harry? 

— Ah? A, desigur. Vreau să spun că n-are rost să ne 
complicăm din cauza unei oale vechi şi hidoase. Marjorie, 
probabil Max doar îşi închipuia nişte lucruri. Poate o fi fost 
surmenat... 

— Trăia retras, replică tăios Marjorie. 

— Ei bine, asta-i explicaţia, am răspuns eu. O mulţime de 
bărbaţi în putere se simt fără rost şi nedoriți când se retrag 
undeva. Poate că a inventat întreaga poveste pentru a-şi 
oferi sieşi o ocupaţie oarecare. Era obosit peste măsură, 
asta e. a 

Marjorie devenise foarte palidă. Işi tamponă buzele cu 
şervetul de olandă, apoi îl împături frumos şi-l puse pe 
masă. 

— Cred că trebuie să vă spun ceva, rosti ea. 

— Desigur, orice vrei. Vom înţelege. 

— Nu ştiu dacă veţi înţelege acest lucru. Nimeni altcineva 
n-a reuşit. Dacă nu s-a aflat, e meritul doctorului Jarvis. 

M-am încruntat. 

— Ce să se afle, Marjorie? S-a întâmplat ceva neplăcut? 

Marjorie îşi cobori ochii mici şi rotunzi. Plin de simpatie, 
mi-am întins mâna peste masă, dar ea n-a apucat-o. 

— Felul în care a murit Max, spuse ea simplu. N-a fost 
prea plăcut. 

Am aruncat o privire rapidă Annei şi ea mi-o întoarse. 
Eram pe punctul de a spune ceva, dar Anna şi-ă dus degetul 
la buze şi am tăcut mâlc. 

— S-a întâmplat joia trecută, continuă Marjorie. M-am 
trezit pe la mijlocul nopţii şi am descoperit că Max nu se 
afla lângă mine. Faptul nu era neobişnuit, mai ales în ultimii 


30 


ani. Rătăcea adesea încoace şi încolo prin casă în puterea 
nopţii. Am stat liniştită şi am ascultat, încercând să-mi dau 
seama pe unde era. Apoi mi s-a făcut sete, aşa încât m-am 
ridicat să iau un pahar cu apă din baie. 

Vocea lui Marjorie era atât de scăzută încât de-abia 
puteam să-i desluşesc cuvintele. Capul îi era lăsat în piept, 
iar buzele aproape că nu se mişcau în timp ce ne povestea 
cele întâmplate. 

— Tocmai îmi umpleam paharul când am auzit voci în 
bucătăria de la parter. Cel puţin mi-am imaginat că le-am 
auzit. M-am întrebat cine să fi fost. Una părea să fie a lui 
Max, dar nu ştiam cui aparţine cealaltă. Acum cred că 
exista numai în mintea mea. Am terminat de băut şi mă 
îndreptam spre pat când am auzit nişte ţipete teribile. Nu 
vă pot spune cât de îngrozitor a fost. Eram complet 
paralizată de frică. Nu puteam să mă mişc. Totul a durat trei 
sau patru minute, poate mai mult. Am coborât. Nu ştiu cum 
am avut curajul s-o fac dar... mi se părea că eră vocea lui 
Max şi eram îngrozita la gândul că i s-ar fi putut întâmpla 
ceva. Marjorie se opri un moment. 

— la o gură de vin, am îndemnat-o eu. Te vei simţi mai 
bine. 

Clatină din cap. 

— Nu trebuie să beau. Mi-e frică să nu mă îmbăt. 

— Haide, Marjorie. Câteva înghiţituri nu-ţi vor face rău. 
Refuză cu o nouă mişcare a capului. 

— E interzis, cred că ştii. Ei nu permit aşa ceva. 

— Cine nu permite? întrebă Anna. La ce vă referiţi? 

Am apucat-o pe Marjorie de încheietura mâinii. 

— Nu te enerva. Spune doar-ce s-a întâmplat după ce ai 
coborât la parter. 

Vocea îi era aproape o şoaptă. Tot ce distingeam din 
capul ei erau câteva şuviţe de păr sur. N 

— Am ajuns în hol - nu era acolo, dar nici în salon. Intre 
timp se făcuse linişte, nu se mai auzea nici cel mai mic 
zgomot şi m-am îngrozit mai tare. Atunci am văzut lumina 
aprinsă în bucătărie; lucea pe sub uşă. Am deschis-o foarte 
încet, şi.... Se opri din povestit şi rămase tăcuta şi 
nemişcată aproape un minut întreg. 


31 


— Marjorie, am spus eu blând. Nu trebuie să... 

Dar ea începu să vorbească din nou, cu aceeaşi voce 
şoptită, dar sigură. 

— La început am crezut că e teafăr. Nu ştiu ce m-a făcut 
să cred aceasta. Bănuiesc că era întors cu spatele spre 
mine şi nu i-am văzut decât ceafa. De-abia apoi mi-am dat 
seama ce făcuse. 

Urmă o nouă pauză. 

— Ce? întrebă Anna. Ce făcuse? 

Marjorie îşi ridică privirea. Pentru prima dată în acea zi, 
ochii îi înotau în lacrimi, deşi din vocea ei lipsea orice 
emoție. Nu ştiu de ce, dar acest calm făceau cuvintele şi 
mai îngrozitoare. 

— Nu prea ştiu cum de a reuşit, spuse ea. Luase cuțitul 
de tranşat carnea din sertar şi-şi tăiase fata. Nasul, obrajii, 
chiar şi buzele. El însuşi! 

Din cauza şocului Anna rămase cu gura căscată. 

— Vă rog să mă scuzaţi, zise ea ridicându-se de la masă 
cât putu de repede. În ceea ce mă priveşte, am rămas 
țintuit acolo, ţinând-o de mână pe Marjorie şi simțind cum 
homarii începeau să înoate încoace şi încolo prin stomacul 
meu. Cu mare greutate am reuşit să-i împiedic să nu 
ţâşnească afară. 


2 


Când am ajuns la Winter Sails, cea mai mare parte a 
invitaţilor plecaseră deja. Mai rămăsese o bătrână care se 
întreținea cu dama de companie cu dinţii proeminenţi şi un 
administrator al unei companii petroliere, un tip cu o faţă 
rumenă, ce-şi ţinea capul între genunchi (era limpede că 
venise pregătit de acasă cu o sticluţa plată, cu ceva lichid 
întăritor). In rest, casa era pustie. Oaspeţii nu lăsaseră în 
urma lor decât urme de pantofi, pahare goale şi scrumiere 


32 


murdare. 

— Cred că voi bea o ceaşcă cu ceai, declară Marjorie 
conducându-ne spre salon. Vreţi şi voi? 

Am clătinat din cap. A 

— Nu beau ceai. Nu-i bun pentru stomac. In China îi 
fortau pe eunuci să bea sute de ceşti de ceai în fiecare zi, 
apoi le despicau burţile şi le foloseau stomacurile drept 
mingi de fotbal. 

Anna îmi dădu un cot puternic între coaste. 

— Scuzaţi-mă, am zis cu. N-a fost o glumă reuşită. 

Marjorie oftă. 

— Nu te nelinişti, Harry. Cu cât mai repede îmi revin la 
normal, cu atât va fi mai bine. Simt că am trăit ruptă de 
lume în toţi aceşti ani petrecuţi alături de Max. Eram atât de 
izolaţi... Insistam să-mi fac singură cumpărăturile doar 
pentru a mai ieşi din casă şi a mai întâlni oameni obişnuiţi. 
Domnişoară Johnson, vreţi să ne aduceţi nişte ceai? 

Femeia, înveşmântată într-o culoare roşie ţipătoare, îşi 
ridica privirea: 

— Imediat, doamnă Greaves, spuse ea cu o voce calmă. 

— De când e tipa asta aici? am întrebat eu după ce a ieşit 
din cameră. Nu mi-o amintesc. 

— A trimis-o o agenţie de plasare, răspunse Marjorie. E 
foarte liniştită şi puţin stranie, dar nu ştiu ce m-aş fi făcut în 
lipsa ei. 

— Imi aminteşte de cineva, declară Anna cu un aer 
distrat, însă nu realizez de cine anume. 

— E foarte retrasă, continuă Marjorie. Uneori mă şi întreb 
dacă-i fericită. 

Ne-am aşezat cu toţii pe canapelele neconfortabile. 
Administratorul rumen la faţă mormăia ceva despre Isus, în 
timp ce bătrânica ce vorbise cu d-ra Johnson scotocea de 
zor prin geanta-i uzată; în concluzie, nu era o necesitate 
urgenta de a discuta cu ei. N 

— Amfora, am spus eu aprinzându-mi o ţigară. iți 
aminteşti unde a găsit-o Max? 

Marjorie negă din cap. 

— Nu l-am însoțit în toate călătoriile. Cred că a cumpărat- 
o în Persia de la un negustor. Totul se împacheta şi era 


33 


trimis în America; mă obişnuisem să tot primesc cutii 
misterioase din Arabia. Dacă soseau când el era plecat, 
ceea ce făceam era să le depozitez pe undeva până se 
întorcea. Niciodată n-am deschis nici un pachet. Ca să-ți 
spun cinstit, nu m-am dat în vânt după antichităţi arăbeşti. 

— Soţul dumneavoastră a ţinut un jurnal în decursul 
călătoriilor sale prin Arabia? întrebă Anna. Adică... credeţi 
că s-ar putea găsi vreun indiciu referitor la originea amforei 
şi la locul unde a fost găsită? 

— Realmente n-am habar. Sus în bibliotecă sunt sute de 
caiete de notițe. Poate găsiţi ceva prin ele. 

— Tu nu te-ai uitat? 

— Ei bine, nu. Când trăia, nu mi-a permis niciodată. lar 
acum e mort şi... n-am nici un chef. Voi fi foarte fericita 
când totul va fi dat uitării. 

Am schimbat subiectul, iar Marjorie îşi bău ceaiul. 
Credincioasa domnişoară Johnson era la fel de zgârcită cu 
ceaiul ei chinezesc ca şi cu vinul de Xeres, aşa încât lichidul 
turnat în ceşti avea culoarea caracteristică a apei Cu care 
se spală ferestrele. Şi totuşi Marjorie păru mai înviorată şi 
după ce mâncă şi o felie de prăjitură ne conduse în biroul lui 
Max. 

Camerele de la etaj ale unei vechi case de lemn miros 
întotdeauna a mucegai în zilele toride de vară, iar Winter 
Sails nu făcea excepţie de la această regulă, în ciuda 
faptului că luminatoarele erau deschise şi briza mării 
pătrundea înăuntru. Păşirăm prin coridorul îngust şi gol 
întins de-a lungul întregului etaj doi, unde odinioară, pe 
când eram copil, alergam încoace şi încolo considerându- 
mă un bombardier B-47 pe terenul de aterizare. Marjorie 
descuie o uşă situată spre partea dinspre interior a casei şi 
ne făcu loc să trecem. 

Mirosea a hârţoage vechi şi prăfuite, a benzi uzate de 
maşină şi a tutun rânced. 

Mi-am amintit că Max Greaves obişnuia să tragă dintr-o 
pipă din spumă de mare, de pe care rânjea mutra 
încruntată a unui arab. Cărţile şi hârtiile erau stivuite la 
întâmplare de-a lungul pereţilor până în tavan, iar biroul de 
sub fereastră era acoperit de documente îngălbenite, 


34 


volume legate în piele, de creioane, hărţi, dicţionare arabe 
şi Dumnezeu mai ştie câte alte lucruri. Coşul de gunoi 
dădea pe dinafară din cauza bucăţilor de hârtie, iar pe 
podea zăceau-grămezi de ziare şi reviste. Am apucat unul şi 
am observat că fiecare fotografie fusese decupată şi 
probabil aruncată. 

— Max n-a fost niciodată prea ordonat, comentă din 
pragul uşii Marjorie care, evident, nu era deloc tentată să 
pătrundă înăuntru. 

— Ordonat? Parcă a trecut o tornadă pe aici. 

— Căutaţi ce doriţi. Pentru mine nu mai prezintă nici un 
interes. Acum că Max s-a prăpădit... ei bine... 

Anna o cuprinse în braţe şi o strânse ia piept. 

— Fii liniştită, Marjorie. Nu te vom deranja. 

Am început să răscolesc printre hârtiile de pe birou. 
Extrase de presă, note de jurnal, vechi recipise de 
transport, dosare cu foi scrise la indigo. Habar n-aveam de 
unde să-mi încep cercetările. 

Înainte de a ne părăsi, Marjorie îmi întinse o cheie. Am 
recunoscut-o, pentru că în zilele copilăriei stătea 
întotdeauna atârnată de un cui, lângă uşa foişorului. 

— Când vei avea nevoie de ea.... Mă tem că Max a pus şi 
sigilii pe uşă, aşa încât s-ar putea să fie greu de pătruns 
înăuntru. Bineînţeles, în cazul că tot mai vreţi să intraţi 
acolo. 

— Aţi prefera contrariul? se interesă Anna. 

— După ce i s-a întâmplat lui Max, cred că cel mai bun 
lucru e să distrugem casa, zise categoric Marjorie. Nu mai 
sunt câtuşi de puţin curioasă. 

— Foarte bine, zise Anna. Vom încerca să fim discreţi. 

Marjorie rămase acolo o bucată de vreme fără a scoate 
un cuvânt. Dădu apoi din cap şi porni pe coridor cu pasul 
apăsat al cuiva resemnat cu soarta - oricare ar fi fost 
aceasta. Atitudinea ei nu m-a încurajat defel în ceea ce 
aveam de gând să întreprind, dar pe de altă parte simţeam 
că eram dator faţă de naşa mea să descopăr ce se 
întâmplase cu Max. Intr-o bună zi, când îşi va fi revenii 
complet după şoc, ar fi putut să vrea să cunoască întregul 
adevăr. 


35 


Anna începu să cerceteze rafturile de pe cele două laturi 
ale biroului. Ciudat, părea să ştie ce căuta, deoarece 
anumite dosare şi hârtii le arunca cu mişcări sigure. Am 
încetat să mai scotocesc printre documentele de pe birou 
ca s-o privesc şi cu cât o urmăream cu mai marc atenţie, cu 
atât eram mai încredinţat că urmărea un scop bine 
determinat. 

In momentul când a găsit o cutie plină cu materiale 
documentare despre oalele şi amforele persane, m-am 
aşezat pe marginea biroului şi mi-am încrucişat braţele pe 
piept. 

Anna îşi ridică ochii. Ţinea vraful de hârtii şi dosare lângă 
sân şi zâmbea nervoasă. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea. Pari neliniştit. 

Am aprobat din cap. 

— Chiar sânt. De-abia aştept să aflu cine eşti şi ce cauţi 
aici. Mi s-a năzărit dintr-o dată că ai o idee precisă despre 
ce trebuie să cauţi. Şi totuşi nici eu, nici Marjorie nu ştim 
cine eşti în realitate. In afară de „doar Anna”, bineînţeles. 

Mă privi plină de seriozitate. 

— M-ai crede dacă ţi-aş zice? Nu ţi-am spus întrucât 
oricum nu m-ai fi dat crezare. Eşti un personaj foarte cinic. 

Am pufnit. 

— Nu cred că cinismul meu se compară cu al tău, draga 
mea. Tocmai ai tras pe sfoară o văduvă îndurerată în ziua 
înmormântării defunctului ei soţ. Dacă te poţi gândi la o altă 
faptă mai cinică, aş fi bucuros s-o fac cunoscută la un 
concurs de profil ca să încasez un premiu. 

— Ei bine, replică ea, dacă ţii neapărat să ştii, am să-ţi 
spun. 

— Chiar aş vrea. 

— Mă numesc Anna Modena. sunt ceea ce se numeşte 
consultant în antichităţi exportate. 

Am cules o ţigară din pachetul mototolit şi am aprins-o. 

— Sună la fel de legal ca şi „clarvăzător”. Şi ce face un 
astfel de consultant? 

Anna deschise un dosar din cutie şi-l puse pe birou. 
Frunzări printre vechile hârtii mirositoare aflate înăuntru şi- 
mi arătă cu degetul liste nesfârşite de antichităţi arabe pe 


36 


care Max le adusese din Orientul Mijlociu. 

— Max Greaves a scos din Persia, Arabia Saudită şi Egipt 
unele din cele mai valoroase şi interesante piese de 
ceramică, statuete şi vase de bronz pe care ţi le-ai putea 
imagina. Cele mai multe au fost achiziţionate prin 1930- 
1940, când preţurile unor astfel de obiecte erau destul de 
scăzute. In acei ani, mulţi traficanţi de la bursa neagră 
puteau fi convinşi să le obţină din muzee, morminte 
străvechi, ori chiar din casele unor colecționari arabi. 
Majoritatea antichităţilor pe care Max Greaves le-a adus cu 
el în Statele Unite - de fapt, aproape toate piesele pe care 
colecţionarii le introduc în Europa sau America - sunt, 
tehnic vorbind, furate. 

Am tras liniştit din ţigară. 

— Continuă. 

— Lucrurile s-au schimbat, zise ea. Balanța financiară se 
înclina acum mai degrabă în favoarea arabilor decât a 
europenilor sau a americanilor. Foarte multe ţări ale 
Orientului Mijlociu încearcă să dea de urma obiectelor lor de 
o inestimabilă valoare, pentru a le readuce fie în muzeele 
naţionale, fie în locurile istorice de unde provin. Asta-i 
sarcina mea, să găsesc piesele dispărute şi să le redau 
Arabiei. 

— Inţeleg, am rostit calm. Deci ştiai încă de la început 
despre această amforă. 

Aprobă din cap. 

— E foarte veche şi valoroasă. Este menţionată în Cartea 
Magiei a lui Abdul Hazw'halla, scrisă probabil în secolul al V- 
lea î.e.n., dar şi în legenda lui Hassan i Sabah. Există un 
desen al ei în Muzeul din Cairo şi cu toate că acesta nu e 
decât o copie a schiţei originale, are o vechime mai mare de 
o mie de ani. 

— Ai spus că-i menţionată în Cartea Magiei, am spus eu 
încet. Înseamnă că are proprietăţi magice? Tu însăţi ai 
afirmat că e ceva magic în această poveste. 

Anna oftă. 

— Nu ştiu. Menţiunea e atât de sumară, încât e imposibil 
de a căpăta o certitudine. Dar asta-i implicaţia textului. 

— Ceva magic? 

37 


Îşi deschise agenda neagră şi scoase o fotocopie 
împăturită. Mi-o întinse fără un cuvânt şi eu am desfăcut-o. 

Era un fragment dintr-un text arab. Cum nu ştiu limba 
respectivă şi nici n-am această pretenţie, mi s-a părut că 
văd defilând prin faţa ochilor un şir de cârlige sau toarte de 
ceşti, însă dedesubt se afla o traducere dactilografiată. 

— Citeşte-o, mă îndemnă ea. E interesantă, deşi înflorată 
ca stil. 

Am mai tras un fum din ţigară şi am început cu voce tare. 

— În ultimele zile de domnie a Regelui Hama, magicienii 
curţii păstrau lângă ei, după moda străveche, anumite 
amfore, cunoscute drept amfore ale djinilor. Ei stăpâneau 
arta de a se servi de ele, de aceste vase din care se iveau 
emanaţii necunoscute muritorilor de rând. Nimeni nu ştia de 
unde proveneau amforele şi nimeni în afară de însăşi 
magicienii curţii nu le cunoştea secretul, deşi se spunea că 
erau înlănţuite de anumite cântece şi sigilate cu ajutorul 
unor anume incantaţii. Cel mai de temut dintre toţi vrăjitorii 
curţii era Ali Baba. Se povestea că vasul său conţinea 
emanaţiile cele mai puternice - chiar dacă nimeni nu l-a 
văzut vreodată deschis şi însuşi Ali Baba recunoştea că 
nimeni nu putea privi ceea ce cuprindea amfora sa cu dijini. 
Vasul lui Aii Baba era împodobit cu armăsarii lui Nazwah 
Magicianul şi cu florile de opiu... M-am oprit din lectură şi 
am ridicat fotocopia. E o glumă? am întrebat eu cu o voce 
rece. 

Anna ridică din umeri. 

— Crezi că e? 

Am lovit hârtia cu vârful degetelor. 

— Ali Baba? Şi ce s-a întâmplat cu cei patruzeci de hoţi? 
S-au i-ai lăsat pe ceilalţi treizeci şi nouă acasă? 

Anna îşi luă documentul înapoi. 

— Greşeşti, zise ea. Sunt angajata Departamentului 
Iranian al Culturii, în scopul unei acţiuni perfect legale. 
Recuperarea unor bunuri furate, nu spargerea unei locuinţe. 
Oricum, dacă ai fi măcar o parte din ceea ce pretinzi că eşti 
- mistic, clarvăzător sau cum îţi mai spui - ai şti că Ali Baba 
este menţionat în aproape toate cărţile magice persane. Era 
unul din cei mai celebri vrăjitori ce se îndeletniceau cu 


38 


magia neagră în Orientul Mijlociu. A 

— Vrei să zici că-i ceva real în această afacere? Incerci să 
mă convingi că e adevărată? 

Inchise agenda cu o mişcare bruscă. 

— In caz contrar n-aş fi făcut efortul de a mă deplasa 
până aici, replică ea. Din câte îmi dau seama, Max Greaves 
şi-a procurat într-un fel sau altul amfora originală cu djini şi 
a expediat-o în America. Poţi vedea din descriere că e vorba 
de acelaşi vas. 

— Unul similar. Câte vase nu au cai şi flori pe ele? 

— Bănuiesc că mii. Dar caii lui Nazwah Magicianul aveau 
ceva aparte. Dacă ai văzut amfora pe când erai copil, îţi 
aduci probabil aminte că nu aveau ochi. 

Am strivit ţigara şi am scos pe gură ultimul nor de fum. 

— Foarte bine, nu aveau ochi. Dinspre partea mea, sunt 
grămezi de vase cu imaginea unor cai fără ochi pe ele. De 
unde ştii că ăsta e cel adevărat? 

Anna îşi plecă capul. 

— Nu ştiu. Nu cu siguranţă. Oricum, nu înainte de a-l 
vedea. Însă recunosc că sunt îngrijorată. 

— De ce? Crezi că Marjorie se va simţi ofensată de ce ai 
făcut şi te va azvârli afară? Trebuie să recunoşti că ai 
merita aşa ceva. 

— Nu, nu din pricina asta. Ştiu că va înţelege când îi voi 
explica. Ceea ce mă îngrijorează cu adevărat este ce se va 
întâmpla dacă este amfora originală. 

— Anna, am început eu. incerci cumva să-mi spui că e... 
un obiect cu totul şi cu totul special, adică magic. Aşa-i? 

— Da, este exact ce vreau să spun. 

— Dar cum poţi...? 

— Ştii ce înseamnă djini? replică ea cu înflăcărare. Ai 
vreo idee ce sunt ei? 

Am clătinat din cap. Mulţi oameni se pricep de minune să 
mă facă să mă simt un ignorant. N 

— Djinii mai sunt cunoscuţi sub denumirea de duhuri. |ţi 
aminteşti de Aladin şi de Lampa sa fermecată? Sau de toate 
poveştile despre duhurile închise în sticle? Djinii erau 
duhurile rele ale Arabiei, puternicele spirite ale elementelor. 
Existau în stânci, în apă, pe cer, în tot ceea ce însemna 


39 


viaţa de demult. Unii erau capricioşi, alţii nu, dar în acele 
zile lucrul nu avea prea mare importanţă. Vrăjitorii arabi 
învăţaseră cum să-i stăpânească şi să-i pedepsească prin 
intermediul incantaţiilor şi a farmecelor. Lucrul cel mai 
îngrozitor pe care puteai să-l faci vreodată unui djin era să-i 
răpeşti libertatea, închizându-l într-un spaţiu ermetic: o 
lampă, o amforă, o sticlă. De aceea au şi apărut poveştile 
despre muritorii care-i slobozeau din sticle şi cărora dijinii le 
rămâneau recunoscători pe veci, promiţându-le să le fie 
sclavi pentru totdeauna. Din păcate, astea din urmă nu sunt 
decât fantezii. 

M-am scărpinat după ureche. 

— Ca tot ce mi-ai spus până acum? 

Anna îmi întoarse spatele. 

— Nu pot să te fac să mă crezi. Doar să-ţi amintesc 
aceste legende şi faptul că am întâlnit o mulţime de iranieni 
care le consideră adevărate. Pentru că s-au întâmplat cu 
atâtea secole în urmă, nu înseamnă că sunt simple fantezii. 

— Bine, am răspuns eu. Să zicem că nu sunt fantezii. Ce-i 
atât de neliniştitor cu această amforă? Exceptând, fireşte, 
ce i s-a întâmplat lui Max Greaves, deşi nu prea văd 
legătura. 

— Nu ştiu. Asta am şi vrut să descopăr înainte dea mă 
apropia de ea, sau de a o deschide. Paza bună trece 
primejdia rea, nu-i aşa? 

— Dar cum ar putea cunoaşte cineva care era puterea 
reală a duhurilor şi dacă ele au existat cu adevărat? In acel 
fragment din Cartea Magiei se menţionează că vrăjitorii 
curţii păstrau vasele „după moda străveche”, dar lucrarea a 
fost scrisă cu cinci secole înainte de Hristos. Ce vreau să 
spun e că nu vei găsi pe nimeni care să-şi reamintească ce 
se întâmpla în acele timpuri periculoase, unde trăiau 
odinioară duhurile. 

— Avem basmele şi alte poveşti de acelaşi gen. Şi câteva 
cărţi oculte arabe. 

— Şi ce zic ele? 

— Nu prea multe. Dar menţionează faptul că un duh - 
odată eliberat din locul în care a fost închis - este mânios, 
răzbunător şi aproape imposibil de stăpânit. Duhul aflat în 


40 


puterea lui Ali Baba era considerat a fi cel mai puternic 
dintre toţi, aşa că bănuiesc că nu-l putem ignora. Ceva 
asemănător cu o bombă cu hidrogen în ziua de astăzi. 

— Altceva? 

— Da. Mai e ceva. Ceva important. 

— Aştept să mă convingi. 

Ridică din umeri ca şi cum nu i-ar fi păsat dacă aş fi 
crezut-o sau nu. 

— Duhurile ar fi făcut orice pentru a-i îndupleca pe 
oameni să-i elibereze din sticle sau din obiectele ce le 
constituiau închisoarea. Adesea, după moartea 
magicienilor, amforele cădeau în mâinile unora care habar 
n-aveau despre ele şi duhurile respective exercitau o 
extraordinară putere magică asupra noilor posesori pentru 
a-şi obţine libertatea. Bineînţeles că în momentul când 
sigiliul era rupt şi capacul ridicat... 

Işi deschise din nou agenda, căută o clipă şi-mi întinse un 
extras din Daily Telegraph, datat 26 aprilie 1951. Titlul 
suna: „Hoţi de morminte pedepsiţi de o trombă de vânt”. 

Am citit: „Trei hoţi de morminte persane ce-şi însuşiseră 
vase străvechi de ceramică şi sticlă, estimate la mai mult 
de 500.000 lire sterline, au fost ucişi de o trombă bruscă de 
vânt care le-a înghiţit jeep-ul. Martorii oculari declară că 
hoţii au ales inexplicabil un drum de munte extrem de 
accidentat, ceea ce a dus la sfărâmarea unor amfore şi a 
altor obiecte furate. Aproape imediat au fost aruncaţi în aer 
de o trombă de vânt, unul din ei la o înălţime mai mare de 
treizeci de picioare. Tromba a dispărut la fel de brusc cum a 
apărut şi bărbaţii au fost aruncaţi la pământ. Toţi au murit 
la spital din cauza rănilor grave.” 

l-am înapoiat extrasul. 

— Sigur că-i interesant, am zis eu. Dar nu dovedeşte 
nimic. 

Anna oftă. 

— Harry Erskine, nimic nu dovedeşte nimic. Totul e doar 
pură teorie, nici nu pretind că-i altceva. Dar aş vrea cel 
puţin să încerci să dai uitării prejudecățile. 

— Foarte bine. Trei bandiți au fost prinşi într-o trombă de 
vânt. Sunt receptiv la orice idee nouă. 


41 


— Nu mă aştept să iei toate acestea drept literă de lege, 
cel puţin nu de la bun început, continuă Anna. Propun doar 
oleacă de precauţie, în cazul în care ar exista ceva în 
această amforă de care ar trebui să ne ferim. Ştiu că 
poveştile despre duhuri sunt străvechi - şi s-ar putea să nu 
fie adevărate ad litteram. Dar dacă ideea existenţei 
duhurilor ascunde teama strămoşilor noştri de altceva? De 
pildă, faţă de o boală sau de o explozie. Nu ştiu. Personal, 
cred în influenţe magice şi chiar dacă tu nu crezi în aşa 
ceva, ar trebui să fii totuşi atent. Nimeni nu te avertizează 
încă de acum două mii de ani fără un motiv serios. În plus, 
arabii din Sahara au un nume specific pentru trombele de 
vânt.. 

— Imbunătăţeşte-mi cultura, ascult. 

— Le numesc djini sau duhuri. Pentru ei aceste trombe 
reprezintă duhuri rele ce dansează în vânt. 

Am aprobat din cap. 

— Perfect. Lucrurile par trase de păr, însă voi fi atent, 
dacă asta te face să te simţi mai bine. Ultima situaţie în 
care aş vrea să mă trezesc este o trombă bruscă de vânt. 

Anna trase mai aproape un vechi scaun stil Windsor şi se 
aşeză, ţinând cutia cu documente pe genunchii ei frumos 
sculptați. 

— De vreme ce suntem de acord cel puțin în această 
privință, zise ea, haide să vedem ce mai găsim pe aici - 
ceva care să ne aducă mai multe lămuriri în privința 
amforei. 

— Bine, am acceptat eu. Voi arunca o privire prin 
jurnalele de pe birou. Ai vreo idee când a fost introdusă în 
Statele Unite? M-ar ajuta să-l aleg pe cel bun. 

Răsfoi un raport tipărit mărunt referitor la ceramicele 
egiptene. 

— Cred că prin 1948 sau 1949, răspunse ea. Se găsea 
aici când erai copil, nu-i aşa? Incearcă să-ți reaminteşti când 
ai văzut-o pentru prima dată. 

Am apucat un vraf de jurnale negre şi lucioase, legate 
laolaltă cu o bandă de cauciuc. 

— N-am decât treizeci şi trei de ani, i-am replicat. N-am 
atins încă vârsta memoriilor - ca Elizabeth Jane Portman. 


42 


Însemnările începeau prin 1954. Le-am frunzărit în grabă; 
multe erau neinteresante, de rutină: „Plimbat câinii... luat 
masa cu Binney... mizerabilă vreme azi... hoinărit pe plajă... 
brioşe la ceai.” Nici gând să scoţi o biografie remarcabilă 
din acest material. 

Săltând un teanc de documente în arabă, împrăştiate pe 
cealaltă latură a biroului, pentru a vedea dacă nu se mai 
rătăcise vreun jurnal pe acolo, am descoperit vechea pipă 
din spumă de mare a lui Max Greaves. Capătul fusese ros 
de atâta mestecat, iar scobitura era pătată de tutun. Am 
ridicat-o, am întors-o pe dos... şi am suferit un şoc ca şi cum 
aş fi fost lovit cu un şervet ud. Figura gravată pe partea ei 
frontală şi care mă delectase atât de mult când eram mic, 
faţa rânjită a arabului, fusese complet înlăturata. Acolo 
unde se aflase odinioară era acum doar o margine ruptă. M- 
am holbat câteva momente la pipă, apoi am strigat: 

— Anna! 

— Da, răspunse ea absorbită în studierea unor 
documente de expediţie din Port Said. 

— Anna, priveşte aici. Am ridicat în sus pipa. 

— Ce-i cu ea? 

— Era o faţă pe ea. Una gravată, a unui arab 
schimonosit. Cineva a distrus-o. 

Anna o privi cu atenţie. 

— Poate că însuşi Max Greaves. Părea să fi nutrit o 
aversiune deosebită împotriva portretelor şi a tablourilor. 

— Anna, am zis eu răbdător, iubea această lulea. N-ar fi 
făcut niciodată aşa ceva. Şi nimeni nu o poate sparge astfel 
din greşeală. Cel puţin nu în felul ăsta. 

Anna se opri din lectură. 

— Mă întreb... 

— Ce? 

— Mă întreb dacă nu cumva chestiunea asta cu 
portretele nu are semnificaţii mai adânci decât bănuim noi. 
Dacă nu se leagă cu amfora. 

Am lăsat jos pipa. 

— N-are nici un sens. Seamănă mai mult cu o fobie. 
Pictorul acela avea şi el acelaşi fix. Cum îl chema?... Goya, 
spaniolul. Obişnuia să creadă că tablourile sale ar putea 


43 


prinde viaţă. Poate că Max se ţicnise şi ajunsese să 
gândească că portretele înviau. 

Anna ridică din umeri. 

— Marjorie a jurat că era teafăr. Nici urmă de nebunie, 
totuşi s-a omorât, nu-i aşa? 

Am mai scotocit prin alte câteva hârtii de pe birou. 

— Mai precis, şi-a tăiat faţa. Ca pe cea de pe lulea. Ca şi 
acelea din ziarele din jur şi din tablourile de pe pereţi. Orice 
s-ar fi întâmplat, Max Greaves nu vroia nici măcar un singur 
chip în întreaga casă. Nici chiar al lui însuşi. 

— Incearcă să găseşti un jurnal mai nou, sugeră Anna. 
Poate vom afla ceva din el. 

Am mutat din loc alte câteva hârtii şi am descoperit nişte 
carneţele prinse cu o bandă elastică. Am început să le triez, 
căutând orice însemnare care să constituie un indiciu 
referitor fie la ce i se întâmplase lui Max, fie la originea 
amforei arabe. Anna, mai expertă decât mine, răsfoia 
documentele oficiale de export şi recipisele de primire., 

Jurnalele păreau să cuprindă aceleaşi lucruri obişnuite: 
„Plecat la Princetown pentru prânz cu J.; zi liniştita dar 
ceţoasă”. Dar pe la jumătatea carneţelului datând din 1959, 
am dat peste o însemnare neobişnuit de lungă, cu scrisul 
mărunt. Umplea două pagini, iar pe alocuri erau ştersături şi 
adăugiri. Semăna cu scrisul unui bărbat care se hotărâse 
brusc să-şi facă cunoscute temerile şi speranţele - emfatic 
şi pe şleau în unele pasaje, nesigur şi ermetic în altele. Era 
ca şi cum ar fi fost scrise de două persoane diferite. Am citit 
în tăcere: 

„Nu e prima dată când mă afectează. Mă întreb adesea 
dacă n-ar fi trebuit s-o las acolo. Bănuiesc că reprezintă un 
fel de provocare pentru un colecţionar ca mine dar, pe de 
altă parte, e nevoie de oarecare cunoştinţe pentru a o 
scoate la capăt cu astfel de lucruri. 

Bătrânul P. avea perfectă dreptate când spunea că 
rezonanţa sa, e specială. In ultimul timp pare mai mult 
decât atât şi recunosc că sunt tentat să văd ce se află 
acolo, indiferent dacă mi s-a spus să nu privesc înăuntru - 
avertismente şi toate celelalte. Nu prea înţeleg cum aşa 
ceva ar mai avea putere după atâţia ani, dar mă trezesc 


44 


gândindu-mă la ea tot mai mult şi mai mult, considerând 
posibilitatea de a rupe sigiliul şi a vedea despre ce e vorba. 

In unele privinţe te deprimă şi de câte ori o privesc simt 
cum mă cuprinde un fel de indispoziţie. Nu ştiu cum să-i 
explic lui Marge, deoarece este evident că ea o consideră 
doar un ornament şi nimic altceva. Ar trebui să-i spun oare? 
Pare atât de ridicol - dar poate că de vină e numai 
bătrâneţea.” 

I-am întins jurnalul şi după ce l-a citit, mi-a spus: 

— E vorba de amforă, limpede. Ştia ce conţine şi era 
neliniştit din această cauză. Incă din 1959! Şi chiar în 
momentul când a cumpărat-o era conştient de primejdia 
reprezentată de ea. 

— Cum poţi să spui aşa ceva? 

Işi îndreptă spre jurnal degetul ei lung, cu unghia vopsită 
în roşu. 

— „Bătrânul P.” ar putea să fie bătrânul persan. Şi fii 
atent aici: „indiferent dacă mi s-a spus să nu privesc 
înăuntru”. De către cine? Fără îndoială, de cei de la care a 
cumpărat-o. 

— Ei bine, am zis eu în silă. Aici trebuie să fiu de aceeaşi 
părere cu tine. 

— Şi mai e ceva cu care se leagă, reluă ea scoțând din 
nou la iveală fotocopia. „Însuşi Ali Baba recunoştea că 
nimeni nu putea privi la ceea ce conţinea amfora sa cu 
djini.” Fragmentul pare să se coreleze cu avertismentele 
primite de Max Greaves de a nu privi conţinutul amforei. 

Am pus jurnalul pe birou. Afară înserarea se lăsa peste 
peluzele spălăcite ale domeniului Winter Sails, iar oceanul 
dispărea încetul cu încetul în întuneric. 

Peste o jumătate de oră totul urma să fie cufundat într-o 
beznă neagră ca smoala şi nu mă simţeam încântat de 
ideea de a verifica o amforă plină cu duhuri pe timp de 
noapte. Nu că mi-ar fi fost frică, dar preferam să întâlnesc 
personaje supranaturale în condiţiile impuse de mine - în 
plină zi şi cu adidaşi în picioare. 

— Cred că trebuie să aruncăm o privire amforei, am 
declarat eu. Am putea afla câte ceva, deşi începe să devină 
clar că nici Max nu ştia mai multe decât noi. 


45 


Anna păru să şovăie. 

Imi trecu prin cap că ea credea cu adevărat în prostiile 
acelea despre vrăjitorii arabi, însă dintr-un motiv oarecare 
nu mi-a venit să-i râd în nas. Sunt momente când râsul îţi 
trădează  nervozitatea mult mai mult decât ar face-o 
clănţănitul dinţilor. 

— Cine-i pentru cercetarea duhurilor? am glumit eu, 
ridicând în sus cheia de la uşa foişorului gotic şi învârtind-o 
după deget. 

Anna încuviinţă din cap. 

— Foarte bine. Bănuiesc că-i singurul lucru pe care îl 
putem face. la-o înainte, eu nu cunosc drumul. 

Am deschis uşa biroului. 

— Mă gândeam eu că vei găsi o scuză ca să te ascunzi 
după pulpanele hainei mele, nu m-am putut abţine. Cineva 
ar zice că ţi-e frică. 

Işi coborî capul în piept. 

— Dacă vrei să ştii adevărul, chiar îmi este. 

Am aprins lumina pe coridor. 

— E doar o amforă, am liniştit-o eu. O piesă oribilă de 
ceramică. Nimeni nu mă poate convinge că un lucru închis 
într-un vas vechi de două mii de ani e în stare să facă rău 
cuiva. 

Max Greaves era fără îndoială un om bolnav. lira victima 
unei iluzii. Gândeşte-te doar la vâlva iscată de aşa numitul 
blestem al mumiei, când s-a considerai că toţi acei oameni 
au murit pentru că au îndrăznit să pătrundă în camera 
mortuară a Regelui Tut$. Vorbărie goală. Cred în legătura 
spirituală dintre muritori, dar să nu-mi spui că oala lui Aii 
Baba e capabilă să determine un om să se sinucidă. Fii 
serioasă. Recunoaşte că n-are nici un sens. 

Anna nu răspunse nimic. Se ţinu aproape de mine în 
vreme ce străbăteam lungul coridor fără de covor, 
îndreptându-ne din partea centrală a vechii case spre cea 
dinspre mare. Câteva dintre becurile electrice se arseseră şi 


5 Referire la faraonul Tutankhamon (cca. 1347-1338 î.e.n.), al- 
cărui mormânt a fost descoperit în Valea Regilor de către Howard 
Carter în 1922; expediţia fusese organizată de George Edward, 
conte de Carnarvon, mort subit în 1923 (n.tr.) 


46 


coridorul era pe alocuri cufundat în beznă. Pe ambii pereţi 
se vedeau urme pătrate şi dreptunghiulare, marcând 
locurile unde odinioară fuseseră tablouri. Eră evident că 
cineva le dăduse jos în grabă, pentru că tencuiala veche era 
căzută iar cârligele răsucite şi ruginite. Aerul era îmbâcsit şi 
umed; mi-am slăbit cravata şi mi-am descheiat gulerul. 

— N-am mai fost într-o altă casă care să-mi dea atâţia 
fiori, zise Anna cu teamă. Nu cumva sunt şi fantome? 

Din tavan se auzi un zgomot şi ea mă apucă înfricoşată 
de mânecă. 

— Nici măcar una, am replicat eu. Doar câţiva şobolani. 

Spre capătul casei, coridorul făcea un cot în formă de T. 

O ramificaţie se îndrepta spre latura dinspre interior şi se 
termina cu o fereastră-ghilotină închisă, de la care se vedea 
peluza şi drumul de acces la intrarea principală. Cealaltă, 
nu mai lungă de cincisprezece picioare, ducea la foişorul 
gotic. Pe perete se afla un întrerupător, dar când l-am 
acţionat nu s-a întâmplat nimic. 

— Asta-i? şuşoti Anna. Asta-i uşa, cea de acolo? 

M-am oprit. 

— Nu-i necesar să vorbeşti în şoaptă, am declarat eu cu 
voce tare. Aii Baba e încă bine ascuns în cărţile tale de 
poveşti. 

Şi totuşi, în timp ce străbăteam ultimii paşi spre foişor, 
am simţit cum mă încearcă un sentiment de respect. In cele 
din urmă m-am oprit tăcut, învârtind cheia în mână şi 
cercetând încruntat modul în care Max Greaves sigilase uşa. 

O bară grea de fier era fixată de-a curmezişul uşii, prinsă 
de toc prin bolţuri de oţel. Ceară roşie fusese turnată peste 
fiecare crăpătură şi-n fiecare colţişor al uşii, iar din loc în loc 
fuseseră aplicate, peste benzi de hârtie cafenie, sigilii 
masive. Le-am privit cu atenţie. Păreau să fi fost arăbeşti. 
Pretutindeni se observau litere arabe şi corpul fără de cap al 
unui cal zburător. Chiar şi pe bara de fier fuseseră scrijelite 
literele. 

— Ce zici, Anna? Ne trebuie o rangă pentru a pătrunde 
înăuntru. 

Ea se apropie şi privi sigiliile. Buzele i se mişcau în tăcere 
în timp ce încerca să descifreze scrisul. 


47 


— E într-o limbă foarte veche, rosti ea. Se menţionează 
ceva despre domolirea vânturilor - sau o fi vorba de duhuri? 
Cele două cuvinte seamănă. 

— Avem deci de-a face cu magie? Această cameră a fost 
sigilata prin descântece? 

— Oh, nu-i nicio îndoială în această privinţă, zise Anna 
trecându-şi degetele peste masiva bară de fier. Am mai 
văzut aşa ceva în zona muntoasă a teritoriului lui Hassan i 
Sabah. De câte ori murea cineva ce fusese posedat de 
demoni, mormântul îi era sigilat într-un mod asemănător. 
Este clar că Max a încercat să ţină duhul închis în foişor prin 
farmece. Bănuiesc că şi ferestrele sunt sigilate. 

— Ridicol. lat-o pe săraca Marjorie, ajunsă aproape în 
stare de isterie, pentru că irascibilul dar şi decedatul ei soţ 
se hotărâse să joace rolul unui magician arab, folosindu-se 
de o amforă. Cobor să aduc o lanternă şi o rangă. Vom 
deschide această uşă chiar dacă ne va costa viaţa. 

— Harry, zise temătoare Anna, nu cred că e bine. Cel 
puţin nu până mâine dimineaţă. 

— Nu fi atât de superstiţioasă. Ascultă-mă - sunt o 
mulţime de lucruri legate de ocultism în care cred; le-am 
urmărit eu însumi. Dar au pot să cred în această amforă. 
Tot ce ai de făcut este să aştepţi aici şi în două minute mă 
întorc înarmat cu o lanternă. Dacă vreun arab misterios 
încearcă să te supere, nu trebuie decât să strigi. 

Anna nu arăta prea entuziasmată de ideea de a fi lăsată 
singură în casa cea mai ciudată unde intrase până atunci, 
dar nu era bine nici pentru starea mea de spirit, nici pentru 
a ei, să mă însoţească. Era necesar să se convingă ea însăşi 
că nu existau nici un fel de vârcolaci sau fiare cu picioare 
lungi la Winter Sails şi cu cât mai. repede o făcea, cu atât 
mai degrabă puteam scăpa paşnic de amforă. Am făcut cale 
întoarsă de-a lungul coridorului, am trecut pe lângă uşa 
deschisă a biroului lui Max şi am coborât pe scările înguste 
de lemn în vestibulul întunecos. 

Ciudat, nicio lumină nu se zărea la parter, deşi umbrele 
serii cuprindeau încetul cu încetul fiecare cameră. Poate că 
Marjorie stătea în întuneric, dând frâu liber durerii 
acumulate în ea în decursul zilei. 


48 


— Marjorie? am rostit intrând în salon şi întinzând mâna 
după întrerupător. Nici acesta nu funcţiona, aşa încât 
încăperea rămase cufundată în beznă. Probabil că sărise o 
siguranţă şi Marjorie era pe punctul să o schimbe. 

Mi-am forţat ochii, încercând să disting unde se afla. Mi s- 
a părut că cineva şedea nemişcat pe una din canapele - sau 
poate că era doar o haină uitată de unul dintre invitaţi, însă 
peste o clipă, haina sau persoana dispăruse. Neîndoielnic, o 
festă jucată de umbrele înserării! 

Pe dibuite, am traversat camera îndreptându-mă spre 
uşa sufrageriei. Era pe jumătate deschisă şi privind cu 
atenţie, am zărit reflexiile slabe ale luminii de seară pe 
furnirul mesei, pe pahare şi carafe. Am avut impresia că la 
capătul îndepărtat al mesei se găsea o siluetă înveşmântată 
într-o mantie cu glugă ori într-o rochie, cu capul plecat. 
Fiind atât de întuneric, n-am putut-o distinge ca lumea. 

— Marjorie? Marjorie, tu eşti? Sunt eu, Harry. 

Am deschis uşa, dar camera era goală. Am încercat totuşi 
senzaţia stranie că cineva tocmai ieşise pe cealaltă uşă, cea 
care dădea în bucătărie. Era acelaşi gen de senzaţie pe care 
o ai când eşti obosit şi ţi se pare că ai întrezărit ceva cu 
coada ochiului - un colţ de rochie dispărând în linişte, sau o 
umbră fugară a lunii ieşite din nori. 

Am ascultat. Liniştea era ireală; nu se auzea decât 
scârţâitul vechilor scânduri şi zgomotul înăbuşit al sfârlezei 
de vânt. Mă întrebam dacă nu cumva Marjorie şi d-ra 
Johnson ieşiseră la o plimbare cu maşina pentru a scăpa de 
atmosfera de înmormântare din Winter Sails. Insă nu 
puteam pricepe de ce nu ne anunţase de intenţie. 

Mă aflam pe punctul de a mă îndrepta spre bucătărie 
când mi s-a părut că aud un zăngănit de chei sau de cuțite. 
Am îngheţat. Mi-a trecut prin faţa ochilor îngrozitoarea 
imagine a lui Max tăindu-şi faţa cu un cuţit de tranşat 
carnea şi scoțând ţipete cumplite. Am încercat pe cât posibil 
să mi-o scot din minte şi am deschis hotărât uşa bucătăriei. 

Incăperea era goală, la fel şi vechea masă de pin. 
Dulapurile erau bine încuiate. Din robinet apa picura 
încontinuu în chiuvetă. Am traversat camera, muşcându-mi 
nedumerit buzele şi l-am închis bine. Eram extrem de 


49 


nervos şi iritabil, aşa încât aproape am avut un atac de cord 
când mi-am văzut propria reflecţie în fereastra bucătăriei. 

Apoi am auzit-o - foarte slab, venind de departe. O 
muzică ciudată, monotonă, funebră. Am simţit cum mi se 
zbârleşte părul pe ceafă şi gura mi se usucă brusc. Nu-mi 
puteam da seama dacă era o melodie vocală sau una 
produsă de un instrument cu coarde. Imi dădea senzaţia 
extrem de stranie că sute de rozătoare fantomatice 
mişunau prin casă. 

Mi-am ridicat capul şi m-am concentrat cât am putut de 
mult, întrucât muzica era destul de nedesluşită, dar cu cât 
ascultam mai cu atenţie cu atât mai încet se auzea. Curând 
a dispărut cu totul. 

Peste câteva clipe am auzit-o pe Anna strigându-mă de la 
etaj. 


3 


Ceva se întâmplase acolo şi nu-mi dădeam seama ce. Pe 
când păşeam grăbit pe lungul coridor de lemn, am simţit o 
bizară şi abia perceptibilă schimbare în atmosferă - exact 
ca înaintea unei furtuni puternice. Părea că intrasem într-o 
seră tropicală. Anna mă aştepta exact acolo unde o 
lăsasem, însă era cu spatele la perete şi cu mâinile îşi 
acoperea pieptul, ca şi cum s-ar fi apărat de cineva. 

— Anna? 

Işi ridică privirea. Şopti cu o voce recunoscătoare: 

— Harry! şi veni în fugă pe coridor, aruncându-mi-se în 
braţe. 

Am încercat s-o liniştesc mângâind-o pe păr. După câteva 
secunde mă privi în ochi; faţa îi era palidă şi speriată. Işi 
pierduse pe undeva mica şi sofisticata pălărie, iar părul ei 
scurt, negru şi cârlionţat era ciufulit. 


50 


— Ai auzit? am întrebat-o eu. 

Dădu din cap. 

— Am început să cred că îmi pierd minţile. M-am gândit: 
Dacă Harry n-a auzit-o? Deveneam oare la fel de nebună ca 
Max Greaves? 

— A fost ceva real. Am auzit-o din bucătărie. Ştii de unde 
provenea? _ 

Ridică din umeri. Incă tremura, la fel de nervos şi de 
necontrolat ca şi Marjorie când povestise despre moartea 
atroce a lui Max. 

— Şi de aici se distingea slab. De-abia am auzit-o. Dar 
era ceva oribil în acel sunet. Mi se părea că tot coridorul e 
plin de insecte, şoareci şi gândaci de bucătărie. Nu puteam 
vedea nimic; am încercat să nu intru în panică. Simţeam 
totuşi că aceste creaturi mişunau pretutindeni în jurul meu. 

— Anna, am întrebat-o calm, a fost cineva aici sus? Ai 
văzut ceva? 

Scutura din cap. 

— Nimic. Nu mai este nicio altă cale de a ajunge aici, nu-i 
aşa? 

Am privit-o şi i-am ridicat bărbia pentru a-i vedea faţa. 

— Trebuie să fie o explicaţie. Ştii la fel de bine ca şi mine. 

— Dar care? Dacă nu amfora, atunci cine ar fi putui cânta 
o astfel de melodie? Şi de ce? 

Am tras cu putere aerul pe nas. 

— Nu ştiu. Dar aici se petrec lucruri cu adevărat 
nepământeşti. Poate... nu ştiu, poate că cineva încearcă să 
ne impresioneze. Am coborât s-o caut pe Marjorie... şi pot 
să jur că mai era cineva acolo. 

— Altcineva? zise ea cu o voce şovăitoare. Cine? 

— Habar n-am. Nu sunt sigur dacă nu cumva lumina mi-a 
jucat o festă. Semăna cu un călugăr, ori cu cineva într-o 
rochie lungă. La început am crezut că l-am zărit în salon, 
apoi în sufragerie, dar a dispărut pur şi simplu. 

Anna se îndepărtă uşor de mine. Işi depăşise teroarea 
iniţială şi îmbrăţişarea mea devenise puţin prea intimă 
pentru moment. 

— Poate că era Marjorie, sugeră ea. Sau şi ea a văzut-o? 

— Nu ştiu. Nu ştiu unde-i Marjorie. Am crezut că s-a dus 


51 


să repare lumina. Când am coborât la parter, am răsucit 
întrerupătorul; nu funcţiona. Atunci mi-am zis că încearcă să 
înlocuiască siguranţa. Acesta a fost momentul când am zărit 
în cameră persoană aceea sau ce-o fi fost ea. 

— Ce fel de rochie? întrebă Anna. 

— N-am nici un indiciu sigur. O rochie, o mantie cu glugă. 
Cel puţin aşa arăta. 

— O djellabă? 

— Poftim? 

— O mantie arabă. Sau era o altfel de îmbrăcăminte? 

— Anna, n-are nici un rost să mă întrebi. In ceea ce mă 
priveşte, o manta e o manta, indiferent de numele ei. 
Oricum, e posibil să-mi fi imaginat toate acestea. Ştii cum 
sunt casele vechi, pline de fantome. Cred că lucrul cel mai 
bun pe care-l avem de făcut este să uităm totul. Vreau 
numai să deschid foişorul şi să scăpăm de blestemata 
aceea de amforă. 

— Harry, să fim atenţi. Poate o fi vorba de un complot 
stângaci de a ne înspăimânta, dar dacă nu e? 

Am privit cu atenţie de-a lungul coridorului întunecat, 
spre uşa ferecată a foişorului. Fâşiile lungi ce atârnau din 
sigiliile de ceară se mişcau încetişor în boarea serii. Dintr-un 
motiv oarecare, simpla privire aruncată acelei uşi îmi dădea 
un sentiment de nelinişte: ca şi cum mă uitam la o uşă în 
spatele căreia se afla o prăpastie adâncă. Doream să o 
deschid, dar în acelaşi timp ştiam că procedând astfel aş fi 
fost împins irezistibil spre propria mea pieire. 

Am extras o ţigară din buzunarul cămăşii şi am aprins-o. 

— Nu-mi dau seama, Anna. Am sugerat faptul că cineva 
încearcă să ne înfricoşeze pentru că nu m-am gândit la altă 
explicaţie. Ştiu că n-are nici un rost. 

— Ar putea fi un duh, declară simplu Anna. 

— Există numai un singur mod de a afla. In spatele casei 
se află un şopron unde se ţin diverse scule şi alte obiecte de 
acest fel. Vrei să vii cu mine? Mă duc să caut o rangă. 

— Dacă crezi că am de gând să rămân singură în acest 
loc ce-ţi dă fiori... 

Am luat-o în tăcere înapoi pe coridor, am coborât scările, 
am trecut prin salon şi bucătărie şi am ieşit afară pe uşa din 


52 


spate. Un vânt uşor şi cald sufla dinspre interior spre mare, 
iar nori groşi, albaştri, acopereau stelele. Pietrişul scrâşnea 
sub picioare. Am deschis uşa magaziei; înăuntru era 
întuneric dar ştiam unde şi ţinea Max lanterna. Atârna de 
partea dreaptă a uşorului. Anna stătea lângă mine, privind 
din când în când spre casă şi tremurând. 

— Ţi-e frig? 

— Nu, răspunse ea. sunt pur şi simplu înfricoşată. 

Am găsit lanterna, am aprins-o şi am răscolit printre 
uneltele de grădină, căutând o rangă sau ceva asemănător, 
în cele din urmă m-am ales cu un şpiţ. Balansând lanterna, 
am pornit împreună cu Anna înapoi spre casă. Fluieram 
printre dinţi câteva măsuri din „Hai-hu, hai-hu, plecăm la 
muncă acu””, doar aşa, să mă înveselesc un pic. 

Am intrat pe uşa din spate, am traversat bucătăria şi 
salonul. Ajunsesem deja la jumătatea holului când luminile 
s-au aprins şi în uşa principală au apărut Marjorie şi d-ra 
Johnson, ambele în haine negre şi pălării de doliu. 

— Marjorie! Te-am căutat peste tot! 

Dintr-un motiv oarecare, Marjorie nu păru foarte 
interesata sau bucuroasă că mă vede. Se întoarse spre d-ra 
Johnson şi îi spuse: 

— Inchide uşa! Păşi apoi mecanic în salon. Ne-am plimbat 
puţin. 

— Vă simţiţi bine? interveni Anna. Arătaţi obosită. 

Naşa mea îşi trecu uşor mâna înmănuşată în negru peste 
frunte. 

— Da, răspunse ea, sunt obosita. 

Domnişoara Johnson intră în cameră şi rămase stângace 
lângă Marjorie, exact ca o fată urâtă, conştientă în fiecare 
clipă că mama ei o eclipsează. 

— Doamnă Greaves, şopti ea, să vă pregătesc o cană cu 
lapte. 

— Mulţumesc. Vrei şi tu, Harry? 

Am aruncat o privire Annei şi m-am posomorit. Ceva nu 
era în regulă cu Marjorie, ceva ce nu ţinea nici de oboseală 


7 Melodie din filmul „Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici” al lui 
Walt Disney, 1937 (n.tr.) 
53 


şi nici de părere de rău. Era imobilă şi rece; ochii ei negri 
păreau să se concentreze undeva departe - la mii şi mii de 
mile. Sau poate... la ani şi ani! 

— Aă... cred că o să trec peste lapte, mulţumesc, am 
răspuns eu jenat. sunt adeptul lui Jack Daniels?. Am râs, dar 
remarca mea păru de prost gust în salonul cu aer de 
înmormântare. 

Marjorie nu dădu nici un semn că m-ar fi auzit. Se 
îndreptă spre vechea canapea şi se aşeză exact în acelaşi 
loc unde îmi imaginasem că şezuse personajul cu glugă. Am 
tuşit şi cântărind în mână şpiţul, am declarat: 

— Ei bine, e timpul să mă apuc de lucru. Nu va dura mult. 

Marjorie îşi ridică privirea. 

— Unde te duci cu obiectul acela? întrebă ea cu răceală 
în glas. 

Am încruntat din sprâncene. 

(1) Renumită marcă de whisky american (n.tr.) 

— Păi... la etaj. 

— Pentru a pătrunde în foişor? 

— Desigur. Nu glumeai când ne-ai anunţat că e sigilat. 
Tot ce avem de făcut este... 

— Du-l înapoi. g 

Am clipit repede din ochi. In faţa mea nu mai şedea 
Marjorie pe care o cunoscusem înainte, ci o femeie calmă, 
glacială şi autoritară. Să fi fost o reacţie întârziată a durerii 
şi a şocului datorat morţii lui Max? 

— Marjorie, am început eu cu răbdare. Dacă vrem să 
pătrundem în foişor şi să scăpăm de amforă, trebuie mai 
întâi să spargem uşa. Nu se poate altfel. Uşa e ferecată cu 
drugi de fier, sigilii de ceară şi Dumnezeu mai ştie cu ce 
altceva. 

— Nu pătrundem în nici un foişor şi nici nu scoatem de 
acolo amfora, zise ea. Va trebui să rămână acolo unde este. 

— Marjorie, ce tot îndrugi? Amfora asta v-a tulburat pe 
tine şi pe Max ani de zile şi cred cu toată tăria că... 

— Ceea ce crezi tu nu are nicio importanţă, mă 


8 Renumită marcă de whisky american (n.tr.) 


54 


întrerupse ea. Apreciez ceea ce vreţi să faceţi, tu şi d-ra 
Modena, dar acum sunt obosită şi aş dori să plecaţi. 

— Marjorie... 

Domnişoara Johnson mă întrerupse: 

— A fost o zi grea pentru doamna Greaves, domnule. 
Cred că are dreptate. 

— Puțin îmi pasă de ceea ce crezi dumneata, am replicat 
eu. E ceva ciudat cu această amforă, ceva ce trebuie 
cercetat. Nu mă interesează dacă e natural sau 
supranatural, însă e periculos. Dumnezeule, Marjorie, e 
destul de rău că ai dat jos toate acele tablouri fără să te 
descotoroseşti de o blestemată de oală... 

Domnişoara Johnson aproape că se cutremură. 

— Domnule, nu trebuie să... 

— Nu trebuie să ascult toate prostiile pe care mi le 
îndrugaţi, asta nu. Marjorie, sunt îngrijorat. Anna şi cu mine 
ne-am petrecut întreaga după-amiază frunzărind hârtiile şi 
jurnalele lui Max şi iată că acum ne dai afară. Ştiu că astăzi 
a fost înmormântat şi mai ştiu că ai stat sub o continuă 
tensiune în ultimul timp, dar tu însăţi ai spus că... ăă... cu 
cât se va termina totul mai repede, cu atât va fi mai bine 
pentru toţi. Nu va lua decât cinci minute... 

— M-am răzgândit, declară simplu Marjorie. Amfora va 
rămâne exact în locul unde se află acum. 

Anna clătină din cap. 

— Imi pare rău, doamnă Greaves, dar aşa ceva nu se 
poate. 

— Trebuie. Soţul meu a dorit-o. 

— Doamnă Greaves, zise Anna. Amfora nici măcar nu 
aparține soţului dumneavoastră. Ea este proprietatea 
guvernului iranian. E fără de preţ şi face parte din tezaurul 
naţional. Trebuie să se întoarcă înapoi de unde a fost luată. 

Marjorie îşi ridică capul şi o privi fix pe Anna cu ochii ei 
rotunzi. 

— Atâta vreme cât mai sunt în viaţă, declară ea, această 
amforă nu va fi mişcată din loc. Este ultimul meu cuvânt. 

Anna oftă. 

— In acest caz, probabil că va trebui să vă chem în faţa 
justiţiei pentru a reintra în posesia ci - ca să nu mai vorbim 


55 


de o întreagă listă de obiecte de contrabandă care se mai 
află încă în această casă. 

— N-ai decât să faci ce vrei, repetă Marjorie. Nimeni nu 
se va atinge de amforă. 

Urmă o lungă şi penibilă tăcere. Apoi am spus: 

— Haide, Anna. Cred că e mai bine să punem punct 
discuţiei în această seară. Vrei să te conduc cu maşina? 

Anna încuviinţă din cap. 

— Să-mi iau pălăria. 

Intorcându-mă spre Marjorie, am încercat să mă arăt 
conciliant şi drăguţ. 

—  Ascultă-mă. Ce-ar fi să trec pe aici mâine, pe la 
vremea prânzului, să-mi oferi una din acele delicioase 
salate de thon? Apoi am putea discuta încă o dată întreaga 
chestiune. 

Marjorie îmi întoarse spatele. 

— S-a făcut târziu, zise ea calm. Mai bine ţi-ai lua 
prietena şi ai pleca. 

— Marjorie... 

— Harry, pleacă înainte de a-mi crea şi alte necazuri. 

Nu m-am mişcat din loc. 

— Ce vrei să spui cu asta? am întrebat-o eu cu o voce 
tăioasă. Ce înseamnă a-mi mai crea şi alte necazuri! 

— Exact ce înseamnă, replică liniştit Marjorie. Prin 
încercarea de a afla mai multe despre amforă, ai stârnit-o. 
Ştie că eşti aici şi doreşte ca tu să pleci imediat. Cu cât vei 
rămâne mai mult în această casă, cu atât va deveni mai 
agitată. Pentru binele tuturor, e mai bine să pleci. 

Pentru moment am simțit nevoia să discut în 
contradictoriu, dar Anna m-a apucat de mână. Scoţând un 
lung oftat de exasperare, am renunţat. Poate că totul avea 
să arate altfel mâine. Am luat cu mine şpiţul şi l-am sprijinit 
de scările de la verandă. 

Marjorie şi domnişoara Johnson cea lipsită de graţie ne 
urmăreau în tăcere din uşa principală. Nu s-au obosit nici 
măcar să ne zâmbească sau să facă semn cu mâna. 

În momentul când am pornit pe alee, Anna s-a răsucit pe 
scaun să arunce o ultimă privire asupra Winter Sails-ului. 

— Priveşte-o bine cât mai ai ocazia, am zis eu cu 


56 


amărăciune în glas. Mă aştept ca până mâine să-i dea foc. 
N-am mai fost atât de furios de ani de zile. 

Anna nu părea să mă asculte. 

— Are două doamne de companie? întrebă ea brusc. 

— Ce? 

— Naşa ta, are două doamne de companie? Domnişoara 
Johnson şi încă cineva? 

Am ridicat din umeri. 

— Din câte ştiu, nu. 

— Ei bine, atunci cine-i acolo? Uită-te în retrovizor. 

M-am conformat rapid sfatului. Dar nu pentru mult timp, 
deoarece aleea era întunecoasă şi sinuoasă. Şi totuşi am 
întrezărit siluetele lui Marjorie, a domnişoarei Johnson şi... 

Am frânat cu putere. Maşina a derapat pe pietrişul 
năpădit de buruieni. Am privit fix înapoi spre casă, apoi m- 
am uitat la Anna cu gura larg deschisă. 

— Nu ştiu, am zis eu cu un glas răguşit. A durat doar o 
clipă. Semăna cu persoana în mantie cu glugă. 

— Crezi că ar trebuie să ne întoarcem? întrebă nervoasă 
Anna. Nu mi-aş ierta-o niciodată dacă li s-ar întâmpla ceva 
celor două femei. 

Am rămas câteva clipe pe gânduri, bătând darabana cu 
degetele pe volan. Uşa principală a casei era acum închisă 
şi nu se zărea nici măcar o lumină. In depărtare, brizanţii 
străluceau într-o lumină albă fluorescentă în întuneric. 

— Oh, la dracu', am zis în cele din urmă. Mi-a ajuns 
pentru o zi. Probabil că au un invitat pe care nu voiau ca eu 
să îl cunosc. Nu ştiu de ce, dar sunt prea flămând pentru a 
mă întoarce. Hai să ne tratăm cu o cină bună şi să decidem 
ce vom face apoi, cu burţile pline. 

Am deblocat frânele şi am accelerat prin noaptea 
mohorâtă. Eram neliniştit în privinţa lui Marjorie, însă sunt 
momente când devotamentul unui fin poate fi biruit atât de 
iritare şi oboseală, cât şi de dorinţa de a ţine companie unei 
fete pline de nuri. 

Anna şi cu mine am continuat discuţia despre duhuri, 
magie arabă şi despre misterioasa comportare a lui Marjorie 
în timpul cinei desfăşurate la lumina lumânărilor la motelul 
Cape Cod. Ne oprisem pe drum la aeroportul Hyannis ca 


57 


Anna să-şi recupereze valiza şi să se schimbe în ceva mai 
de efect decât o toaletă de doliu. Acum purta o simplă 
rochie de seară, albă, de mătase, adânc decoltată, ce-i 
punea în evidenţă umerii bronzaţi şi despicătura ispititoare 
a sânilor. Restaurantul era plin de chifle calde, vin roşu de 
California, muzică, râsete şi voie bună. Totul real - şi după 
evenimentele zilei, realitatea era ceva după care Anna şi cu 
mine tânjeam nespus. 

— Să considerăm problema din alt unghi, am spus eu cu 
gura plină de biftec. Simplul fapt că Max Greaves avea 
amfora cu duhuri în casă nu înseamnă că acest obiect este 
răspunzător pentru comportamentul său. Dacă-mi ceri 
părerea, cred că-i exact pe dos. Max s-a ţicnit de-a binelea 
şi i-a făcut pe toţi să creadă că amfora-i de vină. 

Anna ridică din umeri. 

— Nu ştiu. Incerc să nu am idei preconcepute. Trebuie să 
admiţi că şi-a dat toată osteneala să sigileze amfora într-un 
autentic stil antic. 

— Bineînţeles că da. Aşa fac toţi excentricii - au o 
pasiune pentru detaliu. Probabil că cea mai mare parte a 
timpului se credea magician persan din secolul al V-lea 
înaintea erei noastre. 

— AŞ vrea să ştiu mai multe lucruri legate de acele feţe, 
spuse Anna. 

— Ce feţe? 

— Tablourile, pipa, revistele fără fotografii. Chiar şi 
propria sa faţă, pentru că veni vorba. Trebuie să fi fost un 
motiv pentru o astfel de faptă. 

— Putem oricând să-l întrebăm pe doctorul Jarvis. 

— Doctorul familiei? 

Am Încuviinţat din cap. 

— li îngrijeşte pe Max şi pe Marjorie de o veşnicie. Cred 
că dacă îl iau cu binişorul, ar putea să-mi spună ce s-a 
întâmplat. Odată, pe când stăteam la Winter Sails, am avut 
pojar şi ne-am împrietenit într-o oarecare măsură. E un tip 
extrem de corect şi dacă-i spun că sunt îngrijorat din pricina 
lui Marjorie... 

Anna îşi presără piper negru peste biftec. 

— Merită să încercăm. Dacă tu faci asta, atunci eu 

58 


vorbesc cu profesorul Qualt în New Bedford. 

— Qualt? Cine-i ăsta? 

— Trebuie să fi auzit de Gordon Qualt. E cel mai reputat 
specialist american în folclorul vechi şi în cultura Orientului 
Mijlociu. 

— De ce naiba trebuia să fi auzit de el? 

Anna zâmbi. 

— Nu te simţi atât de jignit. Ziarele au vorbit despre el nu 
cu mult în urmă, cu ocazia descoperirii acelei reţele de 
contrabandişti cu obiecte de marmură din Irak. E un adept 
convins al păstrării comorilor de artă în mediul în care au 
fost create. 

Am înţepat cu furculiţa un castravecior. 

— Sunt de acord cu el. Nu-mi place când cineva pierde 
jocul cu bile?. 

— Eşti un nesuferit, râse Anna. sunt bucuroasă că am 
descoperit cum eşti în realitate înainte de a te ruga să-mi 
ghiceşti viitorul. S-ar fi putut să te cred. 

— Chiar erai pe punctul să mă rogi? 

Făcu ochii mari. Scânteiau cu viclenie în lumina slabă a 
luminărilor şi într-un fel sau altul, am avut senzaţia că se 
făcea luntre şi punte să-şi atingă scopul. Nu mă întrebaţi 
cum mi-am dat seama de aceasta, probabil una din acele 
intuiţii la care este predispus un clarvăzător. 

— Ei bine, am zis eu, nu trebuie să te laşi influenţată de 
firea mea natural suspicioasa. Ghicesc cu adevărat viitorul. 

— MI-I spui şi pe al meu? 

— Desigur. Prin ce mijloc: citit în palma, cărţi de taroc, 
frunze de ceai, sfera de cristal? Pot folosi chiar şi cucuiele 
pe care le ai în cap. 

Ea râse. 

— La ce te pricepi cel mai bine? 

— Am să-ti arăt după ce-ti ghicesc viitorul. 

Terminându-ne fripturile, am comandat calea irlandeză. 
Orchestra cânta o versiune siropoasă a melodiei „Samba Pa 


? joc de cuvinte în original: „marbles” - colecţie de sculpturi de 
marmură, dar şi jocul cu bile al copiilor (n.tr.) 


59 


Ti”; la masa alăturată un bărbat cu o cravată ţipătoare şi cu 
o mustață stufoasă râdea în hohote. O femeie de vârsta 
mijlocie, în pantaloni de ski purpurii, pantofi argintii şi 
coafură gen stup cu şuviţe verzi şi cenuşii, trecu clătinându- 
se pe lângă noi. Bărbatul ei, într-un costum cadrilat, cu 
galben şi cu roşu, semăna cu un personaj dintr-un comics 
de duminică. g 

— Ce fel de tip e Qualt? am întrebat-o pe Anna. Il cunoşti 
personal? Adică crezi că ne va ajuta? 

— E foarte delicat şi înţelegător. Il iubeam la nebunie pe 
când eram la universitate. Bănuiesc că el reprezintă unul 
din motivele pentru care mă ocup astăzi cu ce mă ocup. Mă 
interesau foarte mult antichităţile, dar el a fost cel care m-a 
îndrumat cu adevărat spre munca de reîntregire a 
patrimoniului cultural al ţărilor din Orientul Mijlociu. 

Am aprins o ţigară. 

— La ce lucrează acum? La recuperarea Manhattan-ului 
pentru indieni? 

— Manhattan-ul a fost cumpărat. Cele mai multe dintre 
comorile Orientului Mijlociu au fost furate. 

Am tuşit. 

— Nu văd ce importanţa are locul unde se află aceste 
antichităţi. Ce mai contează de vreme ce pot fi văzute de 
oameni? 

Ea sorbi din cafea. 

— Este problema moştenirii culturale. Cum le-ai simţi 
dacă vreun iranian ar lua Statuia Libertăţii şi ar plasa-o la 
intrarea în Golful Persic? 

— Extrem de ofensat. Am trăit în acest oraş cea mai 
mare parte a vieţii şi n-am avut încă prilejul să o vizitez. 
Dacă nu-mi găsesc niciodată timpul necesar să ajung până 
pe Liberty Island, atunci când dracu' voi avea timp să mă 
deplasez în Golful Persic? 

— Ei bine, replică Anna, văd că ai priceput în linii mari ce 
vrea să facă profesorul Qualt. El crede că e important ca o 
tară să fie conştientă de propria ei moştenire culturală şi că 
trebuie să-şi păstreze comorile în interiorul propriilor 
graniţe. Aşa se obţine continuitatea istorică a unei naţiuni. 

Am pufnii. 


60 


— În acest moment aş avea nevoie de o continuitate de 
cafea irlandeză. Mai suporţi una? 

— Mă voi chercheli. 

— Bineînţeles că da. Altfel ce rost are să le bei!%? 

După terminarea cinei, ne-am relaxat în holul hotelului, 
având în faţă băutura de după masă. Hram oarecum atraşi 
unul de celălalt, însă amândoi eram conştienţi că nu urma 
să împărţim acelaşi pat în noaptea aceea. Existau prea 
multe fantome la care să ne gândim şi în afară de aceasta, 
amândoi constituiam genul de oameni care au nevoie să se 
cunoască mai bine în prealabil. Ne învârteam unul în jurul 
celuilalt ca două pisici curioase, dar nu eram încă gata de 
intimităţi. Aveam senzaţia acută că Anna era tipul de 
femeie care odată stârnită, trebuia manevrată cu grijă şi 
taci. Nu eram sigur că sunt pregătit pentru o astfel de 
legătură în acel moment. Pusesem capăt uneia lungi şi 
chinuitoare cu Alison, iar în prezent savuram pacea uşor 
morbidă, singurătatea ce ţi-o oferă numai separarea 
definitivă. 

— Ai de gând să-mi ghiceşti viitorul? 

— Desigur. De asta sunt aici - citirea viitorului, 
tălmăcirea viselor. Să începem cu testul vinului? 

— Testul vinului? 

— E o veche metodă evreiască de ghicire a viitorului. 
Urmăreşte-mă. lau această farfurioară în care pun putină 
apă. Vreau să-ţi bagi degetele în paharul cu vin şi să laşi 
picăturile să-ţi curgă de pe vârful degetelor în apă. Vezi, 
formează un contur tulbure. Un fel de pată Rorschach” 
tridimensională. De ce-ţi aduce aminte? 

Anna se aplecă şi privi cu atenţie turbionul de vin roşu 
din farfurioară. Se întinsese pe toată suprafaţa într-un 
model oarecum simetric, păru apoi să rămână nemişcat 
înainte de a se amesteca iremediabil cu apa. 


10 Cafeaua irlandeză e un amestec de cafea dulce, whisky 
irlandez şi frişca (n.tr.) 

11 Referire la testul de inteligenţă al psihiatrului elveţian 
Herman Rorschach, în care subiecţii sunt puşi să interpreteze 
pete standard de cerneală (n.tr.) 


61 


— Ştii, începu ca, aş fi putut să jur... 

— Ce? 

— Ei bine, pare ridicol, dar semăna cu o amforă. 

Am scos din pachet o nouă ţigară. 

— Cred că ţi s-au urcat amforele la cap. Renunţăm la 
acest test. Haide să încercam cu cărţile de taroc. Provin din 
Egiptul antic, aşa încât dacă există vreo oală străveche din 
Orientului Mijlociu în viaţa ta, cărţile o vor indica. 

Am scos din buzunarul hainei cărţile de taroc - îndoite pe 
la colţuri de atâta folosire - le-am amestecat şi am început 
să rezolv problema viitorului Annei. Nimic spectaculos. O 
căsătorie, nu prea apropiată. Niciun semn de mare bogăţie 
sau faimă. O pierdere ireparabilă. Câteva certuri legate de 
unele probleme legale. Totuşi, în momentul când eram pe 
punctul de a întoarce cartea care să-mi indice viitorul ci 
imediat, am ezitat. 

— Ce s-a întâmplat? 

M-am încruntat. 

— Ăă... cred că am greşit. 

— Şi cu ce ai greşit? 

— Să vezi... hmm... nu le-am amestecat destul. 

Anna mă privi cu seriozitate. 

— Harry, ce s-a întâmplat? De ce te-ai oprit? 

Fără a mă obosi să întorc următoarea carte, i-am replicat: 

— Cred că ştiu ce urmează. De fapt, sunt sigur. 

Ha zâmbi tulburată. 

— Dar nu ştii întotdeauna? Eşti sau nu clarvăzător? 

Mi-am coborât privirea. 

— Cam aşa ceva. Am un oarece talent. 

— Şi atunci... 

— Atunci nimic. N-am ştiut niciodată până azi care va fi 
cartea următoare. Bănuiam, dar nu ştiam niciodată. 

— Nu fi atât de îngrijorat din această cauză. Tu însuţi ai 
declarat că ghicitul viitorului se aseamănă cu întreţinerea 
maşinilor. Cu cât repari mai multe, cu atât devii mai 
priceput. Acum a sosit momentul recompensei. Ai devenit 
un mecanic desăvârşit. 

Am pus pachetul de taroc pe măsuţa joasă, acoperită cu 
sticlă, fără să întorc pe faţă cartea de deasupra. 


62 


— Cartea este Steaua. Reprezintă o femeie golind amfore 
într-un curs de apă. Semnifică de obicei o pierdere sau o 
deposedare. Uneori, pierderea este adesea mai tragică 
decât oricare alta indicată de cartea Morţii. Pe aceasta, 
Moartea pătrunde în oraş pe un cal negru, fiind considerată 
ca un corolar inevitabil al vieţii. Insă Steaua indică o viaţă, 
risipita fără rost. 

— Din amfore? şopti Anna. 

— Exact. Din amfore. 

Pentru moment Anna rămase nemişcată şi mută, cu 
paharul în mână, privind fix la cartea de taroc; apoi, cu o 
mişcare şovăitoare se aplecă înainte şi o ridică; o întoarse şi 
o privi. 

— Vezi, am zis eu. Steaua. 

Anna clătină din cap. 

— Greşeşti. Nu-i deloc Steaua. 

Nu puteam să înţeleg. Cartea îmi produsese senzaţii 
magnetice atât de puternice, încât nu-mi venea să cred că 
spunea adevărul. 

— la s-o văd, am spus eu luându-i-o din mână. 

Nu era Steaua; era mai rea. Era zece de Spade. Imaginea 
reprezenta un om mort, întins pe un țărm pustiu sub un cer 
întunecat; zece spade lungi îi străpungeau corpul. Capul îi 
era răsucit, deşi una din spade era înfiptă în el. 

Sub un impuls brusc, am ridicat cartea următoare şi am 
întors-o. Era Steaua. Am aşezat cele două cărţi una lângă 
cealaltă pe masă şi le-am contemplat îndelung. Dintr-un 
motiv oarecare nu puteam înţelege ce se întâmplase - eram 
oare avertizat? Mi se mai întâmplase altădată şi mă 
simţisem la fel de pătruns de fiori şi nesigur ca acum. In 
acest moment, prin cele două cărţi care se completau între 
ele prin mesajul mistic al sorții, pierderii şi morţii, eram 
informat de cine ştie ce influenţe oculte că păşeam pe un 
teren periculos şi că orice pas înainte în aceeaşi direcţie 
putea duce la tragedie. 

— Crezi în aşa ceva? mă întrebă Anna. 

Am ridicat din umeri. 

— Nu mai ştiu ce să cred. Aceste cărţi sunt stranii şi 
instabile; nu rentează să le foloseşti dacă nu ştii ce vrei. De 


63 


fapt, ele mă sfătuiesc să renunţ cu totul la afacerea cu 
amfora. 

— Dar nu ai de gând s-o laşi pe naşa ta singură cu 
amfora, nu-i aşa? Vreau să spun, nu poți face aşa ceva. 

Mi-am strâns cărţile şi le-am băgat în buzunar. 

— Anna, o fi ea naşa mea, dar nu o cunosc atât de bine 
încât să-mi asum responsabilitatea pentru ceea ce face. 
Astăzi am văzut-o pentru prima dată în ultimii trei ani. Nu 
suntem chiar prieteni la cataramă. 

— Dar ce spui de tipul cu glugă? 

Am ridicat mâna pentru a chema chelnerul. Simţisem 
brusc nevoia unui alt pahar. 

— Anna, nu ştim nici măcar dacă era vorba de un bărbat. 
Putea să fi fost un prieten de-al lui Marjorie îmbrăcat într-un 
halat de baie. Poate că el sau ca tocmai ieşise în uşă să ne 
urmărească plecând. Cu toţii eram obosiţi. Poate că a fost o 
simplă greşeală. Dar dacă te face să te simţi mai bine, 
tragem o fugă până acolo mâine şi verificăm 

Sosi şi chelnerul un individ lugubru într-o jachetă 
castanie, cu un zâmbet asemănător unui cuier de hotel. Am 
comandat un burbon cu apă, iar Anna o coca-cola. 

— Cred că eşti la fel de înspăimântat ca şi mine zise 
provocator Anna, în vreme ce ne aşteptam băuturile. 

N-am răspuns absolut nimic. Pur şi simplu mi-am etalat 
misteriosul zâmbet Erskine, lăsând-o să creadă ce voia. Ca 
să recunosc adevărul, nu ştiam ce să cred. Eram îngrozit. 
Bănuiam că ceva era în neregulă cu amforă aceea şi nu mă 
încânta ideea de a încerca s-o scot din foişor. Pe de altă 
parte, legendele şi avertismentele păreau atât de 
întâmplătoare şi confuze, încât cu greu le puteai lua în 
seamă. În acel moment principala mea teorie era că Max 
Greaves devenise un dezechilibrat mintal şi investise 
amfora cu tot felul de calităţi stranii, imaginate de creierul 
său maniac. Cât despre muzică... era totuşi posibil să fi 
existat hornuri de o formă ciudată sau crăpături în pereţii 
unei casc vechi ca aceasta care, în anumite condiţii - în 
funcţie de vânt - să producă vibrații cu un timbru specific. 
Poate că o discuţie cu dr. Jarvis şi o întrebare adresată 
profesorului Qualt ne-ar fi ajutat să ne apropiem de adevăr. 


64 


Aşa cum obişnuia să spună răposata mea mamă: „Misterele 
nu există niciodată. Cineva, undeva, cunoaşte adevărul.” 


Am făcut o vizită doctorului Jarvis a doua zi dimineaţa, pe 
la nouă jumătate. Părea să fie o altă zi frumoasă deşi vântul 
bătea mai puternic, iar nori albi şi groşi se adunau înspre 
apus. Anna rămase în maşină, în timp ce cu am parcurs 
aleea de cărămizi ce ducea la uşa principală, pe sub un ulm 
bătrân. Am sunat. 

Casa doctorului se afla în cartierul bogat al Hyannis-ului, 
înconjurată de parcuri elegante, poteci umbroase şi străzi 
liniştite, lira o clădire albă, în stil colonial, plină de farmec şi 
originalitate - extrem de potrivită ca stil pentru caracterul 
blând, dar destul de scorţos, al lui Jarvis. 

Menajera, o negresă scundă într-un şorţ alb apretat, a 
deschis uşa. 

— Domnul...? 

— AŞ dori să vorbesc cu doctorul Jarvis. Este acasă? 

— In acest moment serveşte micul dejun. 

— Spune-i că e vorba de Max Greaves. Anunţă-l că ştiu 
cum a murit. 

Fata păru perplexă. 

— Domnule?... 

— E tot ce am avut de spus. Comunică-i doctorului Jarvis 
că ştiu cum a murit Max Greaves. 

Aruncându-mi o privire dezaprobatoare, fata se îndepărtă 
de-a lungul unui coridor spre ceea ce trebuia să fie 
sufrageria. S-a auzit o conversaţie în şoaptă, apoi un scaun 
se mişcă şi doctorul Jarvis apăru ştergându-şi buzele cu un 
şerveţel de olandă. lira înalt, puţin adus de spate, cărunt şi 
cu nasul ascuţit ca aripioara de rechin. Imbrăcat impecabil 
într-un costum gri, purta ochelari fără ramă şi un lanţ cu 
ceas de aur atârna pe vesta asortată. 

— Hună dimineaţa, spuse el. Mă tem că aţi năucit-o pe 
Lucinda. Se întâmplă adesea. 

— Fără intenţie, am replicat cu. Mă numesc Harry Erskine 
şi sunt finul lui Max. 

— Ah, desigur. Cred că v-am văzut ieri la înmormântare. 
Condoleanţele mele. 


65 


— Mulţumesc. Nu intenţionam să vă deranjez la masă, 
doctore Jarvis, dar Marjorie mi-a povestit ce s-a întâmplat 
când a murit Max şi sunt oarecum îngrijorat în legătură cu 
întreaga situaţie. 

— ingrijorat? Cum aşa? 

M-am scărpinat în cap. 

— Nu ştiu exact. E destul de greu să vă explic. Dar aşa 
cum văd cu faptele, ceva îl sâcâia pe Max Greaves şi mi se 
parc că acelaşi lucru i s-ar putea întâmpla naşei mele. 

Dr. Jarvis mă privi cu seriozitate. 

— Poftiţi înăuntru, mă invită el. Cel mai bine ar fi să 
serviţi o cafea în vreme ce eu îmi voi sfârşi micul dejun. 

Am pătruns în eleganta locuinţă. Doctorul Jarvis mă 
conduse în sufrageria stil Adam, verde şi alb; pe pereţi 
atârnau peisaje în ulei, vederi marine şi câmpeneşti. De la 
masa ovală furniruită se deschidea o excelentă perspectivă 
asupra grădinii mari, cu un contur neregulat, cât şi asupra 
îndepărtatei linii albastre a oceanului. 

Fata în casă îmi turnă o ceaşcă cu cafea, iar doctorul 
Jarvis îşi termină de tăiat şi uns cu unt brioşele, cu precizie 
chirurgicală. 

— Aţi spus că acelaşi lucru i s-ar putea întâmpla şi lui 
Marjorie, începu el. Ştiţi ce anume? 

Am pus ceaşca jos. 

— Greu de spus pentru moment. Nu ştiu cât de bine îi 
cunoaşteţi pe naşii mei, dar bănuiesc că sunteţi foarte 
apropiaţi. Vreau să spun, sunteţi prieteni de familie. 

Doctorul Jarvis încuviinţă din cap. 

— Intr-adevăr suntem. Soţia mea şi cu mine obişnuiam să 
cinăm adesea la Winter Sails, până în clipa când Max a 
devenit suferind. 

— Suferind? Nu vă înţeleg. Marjorie mi-a spus că nu era 
nimic în neregulă cu el - din punct de vedere fizic. 

— Nimic, răspunse doctorul, în afară de o tensiune mare 
şi de unele probleme legate de prostată. Când am zis 
„suferind”, m-am referit atât la nervozitatea şi neliniştea sa, 


12 Stil de arhitectură, decoraţii interioare şi mobilier, proiectat 
de Robert şi James Adam în secolul al XVIII-lea (n.tr.) 


66 


cât şi la faptul că şi-a permis să-şi neglijeze afacerile. 

— Aţi ştiut vreodată de ce? am întrebai eu. Şi-a deschis 
vreodată Max inima în faţa dumneavoastră? 

Doctorul Jarvis termină de mestecat o brioşă. 

— Nici în vremurile sale bune Max n-a fost un tip prea 
comunicativ, cum ştii şi dumneata. Tot ce cunosc e că 
simţea un fel de constrângere în a-şi petrece zilele şi nopţile 
în compania unei piese antice de ceramică arabă pe care o 
adusese din Orientul Mijlociu. 

— Amfora, l-am întrerupt cu. Amfora cu cai şi flori. 

— Corect, aprobă din cap interlocutorul meu; agită apoi 
un mic clopoțel de argint şi mai ceru cafea 

— V-a spus vreodată Max de ce? 

— Ce anume „de ce”? 

— De ce-şi petrecea zilele şi nopţile lângă amforă? Ce 
făcea cu ea? Acum e încuiată în foişorul de la Winter Sails; 
mai mult decât închisă, e sigilată cu două bare de fier, 
ceară şi Dumnezeu mai ştie cu ce altceva. 

— Cunosc, replică doctorul. 

— Şi nu credeţi că-i neobişnuit? 

Jarvis mă privi cu atenţie. 

— Bineînţeles că da. Max Greaves era un tip straniu în 
felul său. Dar ştia ce face. Trebuie să înţelegeţi că nu era un 
amator. 

— Ce fel de amator? 

— Orice fel de amator, continuă grijuliu doctorul. Era un 
om de afaceri, un diplomat, dar şi un colecţionar de 
antichităţi rare, un savant şi un gentleman. Nimic din ceea 
ce a făcut nu poartă amprenta amatorismului. Aşa cum am 
mai spus, ştia ce face. 

Am oftat. 

— Şi cu toate acestea, şi-a pus capăt zilelor. 

Doctorul Jarvis ridică uşor din umeri. 

— Chiar aşa? 

— Hi bine, ştiţi acest lucru la fel de bine ca şi mine, am 
replicat eu. Marjorie l-a găsit în bucătărie cu faţa tăiată. 

Doctorul Jarvis puse jos şerveţelul şi mă privi fix, cu o 
expresie solemnă întipărită pe faţă. 

— Domnule Erskine, nu ştiu care este profesiunea 

67 


dumneavoastră, zise el cu o voce gravă, dar într-a mea am 
învăţat să nu trag concluzii pripite. 

— Deci susţineţi că nu a fost vorba de o sinucidere? 

— A fost o sinucidere de un tip particular. 

Am pescuit o ţigară. 

— De ce de tip particular? Câte feluri de sinucideri sunt? 

Doctorul scoase o brichetă de aur din buzunarul vestei, 
se întinse peste masă şi mi-o aprinse. 

— Diverse tipuri. Aproape la fel de multe ca şi cazurile 
respective. Fiecare persoană ce se hotărăşte să-şi ia 
singură viaţa o face pentru un motiv care, în momentul 
morţii, pare covârşitor de important. Sinuciderea este 
rezultatul unei crize psihice şi toate crizele de acest gen 
sunt complet diferite în raport cu starea de tensiune şi 
necazurile fiecăruia. 

— Prefer să mă scutiţi de prelegeri de psihologic bune 
pentru şcoala primară. Vreau să ştiu ce fel de sinucidere a 
ales naşul meu. 

Doctorul Jarvis îşi scoase ochelarii. Ochii săi spălăciţi îmi 
aduceau aminte de o moluscă în cochilie peste care a fost 
turnat sos Tabasco”. 

— Sinuciderea lui Max Greaves este de tipul sacrificiu de 
sine, declară el calm. Nu şi-a luat singur viaţa. A oferit-o. 

M-am ridicat şi m-am îndreptat spre fereastră. Afară era 
cald, soare, o atmosferă normală. Aici înăuntru, fiorii şi 
tensiunea ce păreau să însoţească orice cuvânt pe care-l 
rosteam referitor la amforă erau vizibile. Am fumat în tăcere 
o bună bucată de vreme, apoi am întrebat: 

— Doctore Jarvis, dacă Max şi-a oferit viaţa, aţi putea să- 
mi spuneţi pentru ce şi din ce cauză? 

Interlocutorul meu tuşi. 

— Domnule Erskine, înainte de a vă răspunde, permiteţi- 
mi să vă pun şi eu o întrebare. Ce credeţi că o ameninţă pe 
doamna Greaves şi ce legătură arc cu moartea lui Max? 

M-am rezemat de fereastră urmărind dârele îndepărtate 
de spumă pe întinsul albastru al mării. 

— Nu ştiu, am rostit eu încet. Se întâmpla ceva straniu cu 


13 Sos de ardei iute - specialitate mexicană (n.tr.) 


68 


amfora şi nu ştiu de ce. Bănuiesc că Max acorda acestui vas 
tot felul de proprietăţi particulare, pe care de fapt nu le 
avea. Cred că s-a convins singur că aceste lucruri s-au 
întâmplat cu adevărat - că amfora cânta şi că făcea tot felul 
de minuni. Aş considera chiar că el însuşi este cauza tuturor 
angoaselor şi a tragicului sfârşit. Ceea ce mă îngrijorează 
acum este faptul că şi Marjorie pare să aibă aceeaşi 
atitudine vis-a-vis de amforă şi dacă simte aşa, ei bine, s-ar 
putea să sfârşească la fel. 

Doctorul Jarvis făcu o strâmbătură. Arăta obosit, 
îmbătrânit şi de-abia puteam să-mi cred ochilor că era 
aceeaşi persoană care mă vizitase cu atâţia ani înainte, 
stătuse pe marginea patului meu şi-mi arătase cum să 
confecţionez aeroplane din spatule de lemn. 

— Domnule Erskine, vă voi povesti ceea ce ştiu. Nu este 
prea conform cu etica profesională, dar am fost la fel de 
zăpăcit şi dărâmat de moartea lui Max ca şi dumneata - şi 
poate că o minte neinfluenţată ne va fi de ajutor. 

— Am rămas lângă fereastră, fumând şi privind grădina. 

— Continuaţi, vă ascult. 

— Am afirmat că Max nu era un amator - în orice 
domeniu. Orice ar fi făcut, considera întotdeauna că trebuie 
s-o facă la fel de bine sau chiar mai bine decât un 
profesionist. Nu precupeţea nici un efort şi dacă nu putea fi 
cel mai bun, renunţa pur şi simplu, fără a mai încerca 
vreodată. Max Greaves trebuia să fie numărul unu în tot ce 
făcea. 

— lată o descriere nepărtinitoare, am zis eu calm. 

— Ei bine, Max era unul din cei mai bine informaţi 
colecționari de antichităţi ale misticului Orient Mijlociu din 
întreaga lume. Nu ştiu dacă sunteţi la curent cu aceste 
fapte, dar cele mai multe din obiectele sale erau legate de 
magic şi ocultism. Amfora constituia triumful său. A 
cumpărat-o în Persia prin anii '50, a adus-o în Statele Unite 
şi a petrecut apoi ani şi ani încercând să descopere ce era 
de fapt şi cum trebuia păstrată. Credea că e amfora 
originală a lui Ali Baba, un presupus vrăjitor de curte din 
vremuri imemoriale. Imi vorbea adesea despre ea, 
obişnuind să menţioneze faptul că înăuntru se afla un spirit 


69 


autentic, ceva în genul duhului lămpii. Spunea că amfora 
fusese sigilată special pentru a-l ţine înăuntru şi dacă 
încercai s-o deschizi, ai fi murit într-o manieră atât de oribilă 
de nici nu putea fi imaginată. Duhul era extrem de puternic 
şi de răuvoitor. Singurul mijloc de a-l stăpâni era să pui 
mâna pe câteva vechi cărţi de magic şi să înveţi cum să-l ţii 
sub papuc. 

M-am aşezat, lăsându-mă confortabil pe spate. 

— Şi aţi crezut aşa ceva? Sau aţi considerat ca mintea sa 
o luase razna? 

Doctorul Jarvis zâmbi. 

— Nu ştiam ce să cred. Max era întotdeauna atât de 
convingător când vorbea despre acest duh. $ despre 
Amfora Djinului, cum o denumea el. Dacă am înţeles bine, 
djin este un alt cuvânt arab pentru duh. 

— E adevărat, am încuviinţat cu plin de importanţă, deşi 
aflasem acest lucru de-abia cu o zi înainte. Djin, spirit, duh, 
toate înseamnă acelaşi lucru. 

— Aveam îndoieli din ce în ce mai mari în ceea ce-l privea 
pe Max. Când i-am văzut pentru prima dată cadavrul, am 
crezut că s-a omorât. Nu exista nicio posibilitate ca cineva 
să intre şi să iasă din bucătăria unde se întâmplase totul. Şi 
era limpede, după urmele ezitante de cuţit, că era vorba de 
o sinucidere. Intrebarea rămâne, aşa cum ai menţionat şi 
dumneata, de ce? g 

— Era nebun? am întrebat cu direct. Işi ieşise din minţi? 

— Nu putem exclude această posibilitate. Dar după 
părerea mea, nu există decât două explicaţii. 

— Şi care ar fi ele? 

Doctorul Jarvis ridică două degete. 

— Prima: nu era sănătos mintal şi credea că Amfora 
Djinului avea puteri nefaste care-l copleşeau. A doua, că 
Amfora acționa cu adevărat asupra lui şi că s-a sinucis 
pentru a o împiedica să-i ia în stăpânire mintea şi corpul. 

Mi-am mai turnat cafea. 

— Există dovezi pentru ambele variante? 

Doctorul clătină din cap. 

— Nu prea multe. Cu permisiunea doamnei Greaves, am 
efectuat autopsia. Niciun fel de leziuni pe creier, nicio 


70 


tumoare sau o altă afecţiune care să fi condus la halucinaţii 
sau un comportament anormal. 

— Asta nu înseamnă că nu putea să fi fost nebun. 

— Oh, nu, bineînţeles. Putea să fi suferit de un serios 
deranjament mintal fără ca acesta să fie detectat la o 
simplă examinare. Insă autopsia a relevat faptul că această 
posibilitate e puţin probabilă, avându-se în vedere că era un 
om perfect normal, că nu prezenta simptome de 
dezechilibru şi incompatibilitate - exceptând afacerea cu 
amfora. 

Am strivit ţigara în scrumieră. 

— Şi în ceea ce priveşte lipsa unui dezechilibru mintal? 
Există mărturii care să ateste că amfora e - ei bine, ceea ce 
e? 

— Foarte puţine. Provin din legende şi din auzite; cel 
puţin aşa am înţeles din indiciile ocazionale pe care mi le 
dădea Max. Spunea întotdeauna că e imposibil să deschizi 
amfora, iar dacă ai face-o, nu ai vedea nimic. Djinul nu are 
formă fizică atâta timp cât este închis înăuntru. De aceea 
orice duh puternic încearcă să-i convingă pe cei de afară să 
le găsească o faţă. 

Am simţit înţepături ca de gheaţă în palme. 

— O faţă? am repetat eu în şoaptă. 

— Exact. Djinul nu poate părăsi amfora decât dacă şi-a 
găsit o faţă. Fără ea este prins în capcană şi nu are nicio 
putere să călătorească, să zboare, să înoate sau să facă 
orice altceva îi stă în obicei. 

— Doctore Jarvis, e oare posibil ca naşul meu să-şi fi tăiat 
faţa pentru a-l împiedica pe djin să i-o fure? 

Interlocutorul meu privi într-altă parte. 

— La exact acest lucru m-am referit când am declarat că 
este vorba de o sinucidere de tip sacrificiu de sine. Fie că 
există sau nu djini, Max credea că ne face tuturor o favoare 
dacă nu-i oferă duhului singurul lucru de care acesta ar fi 
avut nevoie pentru a scăpa din închisoarea unde se găsea. 
Propria faţă. 

Nu ştiam ce să spun. Am rămas țintuit pe scaun, în timp 
ce doctorul Jarvis mă privea cu nişte ochi calmi, blânzi dar şi 
preocupaţi, iar ceasul din buzunarul vestei sale ticăia cu 


71 


debitul verbal al unei femei agitate. 


4 


Am deschis uşa maşinii şi am urcat. Anna era vădit 
iritată. 

— Nu te-ai prea grăbit, nu-i aşa? Credeam că ai spus că 
vrei să-i vorbeşti doar câteva minute. 

Am pornit motorul, am întors maşina şi m-am îndreptat 
spre drumul ce ducea înspre țărm. Am băgat mâna în 
buzunar pentru a scoate o ţigară. 

— Mi se pare că ţi-ai pierdut graiul, la fel cum ai pierdut 
şi noţiunea timpului, continuă ea aspru. 

Mi-am aprins ţigara cu vechea mea brichetă. 

— Intotdeauna păţesc la fel ceva când o femeie îmi 
dovedeşte că am greşit. O invidie şovină caracteristică 
bărbaţilor. 

— Fumezi prea mult, declară ea deschizând fereastra 
maşinii. Ştii că statisticile menţionează faptul că mult mai 
mulţi oameni mor din cauza cancerului pulmonar decât din 
cea a duhurilor rele? 

— Nu sunt sigur că n-aş prefera cancerul, am zis cu luând 
o curbă în scrâşnet de pneuri. 

— Cum a decurs întrevederea? Ţi-a spus cum a murit 
Max Greaves? 

Nu mi-am clintit privirea de la şosea. 

— Doctorul Jarvis nu ştie mai mult decât noi. Presupune 
doar, ca şi noi dealtminteri. Crede că Max şi-a tăiat faţa 
dintr-un motiv foarte întemeiat. Indiferent dacă se află sau 
nu vreun spirit fermecat în acea amforă, Max încerca să-l 
împiedice să revină la viaţă. 

— Nu te înţeleg. 

— Ca să fiu sincer, nici eu n-am înţeles şi nici doctorul 


72 


Jarvis. Max i-a spus că în amforă se găseşte un djin, dar că 
acesta nu putea scăpa de acolo fără a avea la dispoziţie o 
faţă. Se presupune că un astfel de duh nu are formă bine 
definită, dacă înţelegi ce vreau să spun; e doar un nor de 
fum într-o sticlă. Nu poate exista în afara amforei decât 
dacă împrumuta trăsăturile fizice ale cuiva sau cineva. De 
aceea Max a scos tablourile de pe pereţi, şi-a spart pipa şi a 
ars toate fotografiile şi etichetele pe care erau înfăţişate 
chipuri de oameni. 

Anna se încruntă. 

— Ceea ce spui n-are nici un sens. Dacă djinul putea să 
împrumute înfăţişarea iui Max, de ce n-a făcut-o imediat? 
Sau de ce nu s-a folosit de faţa lui Marjorie, ori a 
domnişoarei Johnson? 

Am făcut o mişcare bruscă pentru a evita un băiat pe 
bicicletă. 

— Ideea unui duh nefast cu o faţă ca cea a domnişoarei 
Johnson e prea înfricoşătoare numai dacă te gândeşti la aşa 
ceva, am replicat cu. Dacă tu ai fi un djin, ţi-ar place să 
bântui prin împrejurimi arătând ca ea? 

— Harry, tu u eşti serios. 

Am aruncat pe fereastră ţigara pe jumătate fumată. 

— Ei bine, ce dracu' să fac? Ştii că nu vreau să cred nimic 
din astea, dar în acelaşi timp eşti a naibii de conştientă că 
sunt convins că totul este adevărat. 

Anna îşi întredeschise buzele voluptoase. 

— Chiar crezi zise cu o voce răguşită. Vrei să spui că eşti 
cu adevărat de părere că... 

— Ca în Sherlock Holmes, nu? Eliminăm imposibilul şi 
orice rămâne, indiferent cât de improbabil pare, e adevărul 
adevărat. Ceva în genul acesta. Consider că toată povestea 
asta despre djin este neverosimilă şi foarte puţin probabilă, 
dar oricare altă explicaţie în legătură cu ce se întâmpla la 
Winter Sails este al dracului de ridicolă. 

— Dar... feţele lui Marjorie şi a domnişoarei Johnson? 

— Nu ştiu. Poate că-i mai dificil pentru un djin să 
împrumute înfăţişarea unui om în carne şi oase decât s-o ia 
dintr-un tablou ori dintr-o fotografie. Poate profesorul Qualt 
e capabil să ne dea o idee. 


73 


— La el vrei să mergi acum? 

Am clătinat din cap. 

— Mai întâi la Marjorie. Vreau să văd dacă se menţine pe 
aceeaşi poziţie ca şi aseară. 

— O.K., aprobă Anna. sunt de aceeaşi părere. 

După încă zece minute am ajuns la Winter Sails. Am 
parcurs încet aleea cu prundiş, trecând pe lângă copacii cu 
coroanele aplecate şi peluzele neîngrijite şi ne-am oprit în 
faţa casei. Părea goală şi părăsită. Şpiţul era acolo unde îl 
lăsasem - lingă scările verandei, iar draperiile ferestrelor de 
la etaj erau încă trase. 

Am coborât din maşină şi am privit împrejur. Vântul uşor 
dinspre vest determina răsucirea sfârlezei. In aer se simţea 
un miros proaspăt de alge. Am păşit spre uşa de intrare a 
cărei vopsea albastră începuse să se scorojească şi am 
sunat. Am auzit clopoţelul undeva în interior. 

— Pare că nu e nimeni acasă, constată după câteva 
momente Anna. 

— Să mai aşteptăm puţin. Poate că nu s-au trezit încă. 

Am sunai din nou şi am aşteptat răbdător să apară 
cineva. După două sau trei minute, am decis că Marjorie şi 
d-ra Johnson ieşiseră după cumpărături, sau după orice 
altceva le trece prin cap văduvelor şi însoţitoarelor lor în 
dimineţile frumoase de august. 

— Nu crezi că s-a întâmplat ceva, nu-i aşa? mă întrebă 
Anna. 

— Ce vrei să spui? 

— Ei bine, persoana pe care am văzut-o aseară? Cea în 
mantie? 

— Nu-mi cere mie părerea. Mai bine verifică dacă 
automobilul mai este în garaj. Eu mă duc să arunc o privire 
în cealaltă parte. 

Anna se îndreptă spre garajul dărăpănat, în vreme ce eu 
înconjuram casa. Am urcat cele trei trepte mici de cărămidă 
ce dădeau spre peluza principală. Din mijlocul acesteia 
puteam vedea foişorul cu acoperişul său gotic şi cu 
ferestrele neatrăgătoare, întunecate. Mă întrebam dacă n-ar 
fi fost posibil să ajung până acolo cu o scară, aşa încât să 
ştim la ce să ne aşteptăm înainte de a sparge uşa foişorului. 


74 


Pe oceanul albastru, acoperit acum de spume, o mică 
flotilă de iahturi naviga în bătaia vântului, iar pescăruşii 
zburau în cercuri deasupra plăjii pustii. larba înaltă a peluzei 
îmi stânjenea mişcările în timp ce păşeam spre cadranul 
solar năpădit de bălării. Mi-am pus mâna streaşină la ochi 
pentru a avea o imagine mai clară a foişorului. 

Nu prea aveai ce vedea. Ferestrele erau impenetrabile, 
iar în ceea ce priveşte aspectul exterior nu era nimic 
deosebit de remarcat. Am păşit până la piedestalul de 
piatră al cadranului solar, încercând să mă cocoţ pentru o 
poziţie mai avantajoasă, dar tot degeaba. Foişorul rămânea 
întunecat, tăcut şi plin de secrete. 

Am  privii cadranul solar să-i verific exactitatea prin 
comparaţie cu ceasul meu. In copilărie ţinusem foarte mult 
la acest instrument. Pentru mine reprezentase întotdeauna 
ceva misterios felul în care soarele se mişca pe cer şi că 
umbra lui pe instrument indica timpul. Şi acum, de câte ori 
văd un cadran solar îmi aduc aminte de verile lungi şi 
caniculare ale copilăriei, când zilele păreau să treacă atât 
de încet şi când posibilitatea de a ajunge vreodată la 
maturitate nici măcar nu-mi trecea prin cap. 

Dar în acea zi, cadranul nu mă mai făcea să mă gândesc 
la aşa ceva. In locul obişnuitelor cifre romane şi al numelui 
fabricantului încrustat pe placa de alamă, se găsea acum o 
serie complet diferită de cifre şi imagini. Le-am examinat cu 
atenţie. La partea exterioară se aflau cercuri cuprinzând 
litere arabe, iar în centru minuţioase desene ale unor 
insecte şi animale neobişnuite. Indicatorul diferea şi el. 
Avea nişte găuri şi orificii dispuse în formă de şarpe. 

Am auzit paşi traversând peluza şi am strigat: 

— Anna, vino să-ţi arăt ceva. 

M-am întors - era Marjorie. Perspectiva trebuie să-mi fi 
jucat o festă pentru că la început ea a părut foarte mică, ca 
şi cum aş fi privit-o prin celălalt capăt al unui telescop, dar 
pe măsură ce s-a apropiat, a devenit tot mai mare, într-un 
mod disproporționat faţă de distanţa parcursă. In momentul 
când a ajuns lângă cadranul solar, arăta perfect normală, 
însă impresia încercată îmi lăsă un sentiment straniu şi 
confuz. 


75 


— Marjorie, am exclamat eu. Nu cu bucurie, deoarece 
faţa îi era cumplit de trasă şi de obosită, ci cu respectul 
datorat de un fin. 

Mă privi fără să rostească vreun cuvânt. Purta o rochie 
neagră, lungă până la glezne, ce fâlfâia în bătaia uşoarei 
brize a oceanului, cercei ce scoteau un sunet ca de clopoțel 
la o mişcare cât de mică a capului şi un pince-nez gălbui. 
Părul de culoarea oţelului era strâns într-un coc. 

— Marjorie, te simţi bine? Nu pari să fii tu însăţi. 

Naşa mea nu dădu semne că ar fi auzit întrebarea. 

— Ai atins cadranul? se interesă ea. 

Am privit în jos. N 

— Nu, bineînţeles că nu. Adică... ăă... Il priveam doar. 

Pare diferit. Nu ştiu cum, dar mi s-a părut că era mai bine 
să nu-i spun că-l pipăisem. In tonul vocii ei simţeam o 
ameninţare bizară. 

— Intr-adevăr, recunoscu ea deschis, e diferit. 

Am aşteptat să-mi dea unele explicaţii dar n-a făcut-o. 
Rămase pe loc, nemişcată şi tăcută şi pe Dumnezeul meu 
dacă atitudinea ei nu constituia o invitaţie directă de a 
pleca cât mai repede de acolo. 

— Marjorie, am continuat eu cu toată seriozitatea. Ceva e 
în neregula aici şi vreau să te ajut. Tot ce doresc e să-mi 
spui ce nu merge... 

— In neregula? repetă ca calmă. Nu, nimic nu-i în 
neregulă. Harry, n-ai de ce să te nelinişteşti, nu este nevoie 
s-o faci. Totul decurge cum trebuie. Suntem fericiţi. 

Am scos din buzunar o ţigară. Situaţiile limită mă 
determină întotdeauna să fumez excesiv de mult. Făcându- 
mi mâinile căuş pentru a mă feri de briză, am aprins-o, 
pârlindu-mi sprâncenele cu flacăra brichetei. 

— Marjorie, aseară mi s-a părut că mai zăresc pe cineva, 
în afara domnişoarei Johnson. Un bărbat sau o femeie, 
înveşmântată într-un soi de mantie. 

Naşa mea privi peste umăr spre casă. Pe foişor sfârleaza 
- un iatagan ruginit îndreptat spre vest - continua să se 
mişte scârţâind. 

— Chiar aşa, Harry? răspunse ea cu un aer absent. 
Interesant. 


76 


— Interesant? Marjorie, nu mai înţeleg nimic. O persoană 
misterioasă într-un soi de mantie dă târcoale casei şi tot ce 
poţi să spui este “interesant”? Cine-i individul? Ce se 
petrece aici? 

Marjorie luă drumul spre casă, într-un ritm atât de rapid 
încât am avut dificultăţi să menţin pasul. 

— Nu pot să te ajut decât dacă ştiu ce se petrece! 

— Harry, suntem fericiţi, repetă ea pe un ton sec, fără 
nici o umbră de emoție. In culmea fericirii. In al noulea cer, 
Harry. Toţi! 

— Marjorie, te rog! Dar ea continua să meargă spre 
treptele de cărămidă ce dădeau în drumul de acces. Am 
încercat să o prind de mânecă, fără să reuşesc. Parcă nu 
era confecţionată dintr-un material palpabil. Următorul lucru 
de care am fost conştient a fost faptul că Marjorie zbură 
realmente peste alee, dispărând în casă. Totul se petrecu 
atât de repede încât nu am înţeles pe deplin ce se 
întâmplase. 

M-am repezit la uşa principală şi am sunat din nou, apoi 
am bătut cu pumnul. 

— Marjorie! Marjorie! Vreau să vorbesc cu tine! am ţipat 
dar nu s-a auzit nici un răspuns. 

Tocmai în acel moment, Anna dădu colţul, venind din 
direcţia garajului. 

— Maşina e încă aici, strigă ca. Bănuiesc că mai dorm 
încă. M-ai chemat cumva? 

Mi-am lovit palma cu pumnul încleştat. 

— Nu, la naiba, nu pe tine, pe Marjorie. Eram pe peluză 
când a apărut. Apoi a zbughit-o în casă. Acum nu mai vrea 
să deschidă uşa. 

— Eşti sigur? mă întrebă Anna ridicând din sprâncene. 
Foarte ciudat. 

— Sigur? am răspuns cu furios. Bineînţeles că da. O 
cunosc de treizeci de ani. Cine altcineva ar fi putut să fie? 

Ne-am îndepărtat de casă încercând să vedem dacă nu 
cumva cineva ne privea de la etaj. Dar draperiile erau trase 
şi nu se zărea nici un semn de viaţă. 

— Poate ar fi mai bine să pătrundem înăuntru, sugeră 
Anna. Le-o fi rău, sau or fi având ceva probleme... 


77 


M-am strâmbat. 

— Poate să creeze câteva... Precum bolşevicii. 

Anna mă apucă de mână. 

— Harry, ştii că ceva se întâmplă aici. Cred că ar trebui 
să faci un efort să afli ce anume. Să presupunem că djinul a 
scăpat, crezi că i-a făcut şi ei acelaşi lucru ca lui Max? 

M-am îndreptat spre treptele de cărămidă şi m-am aşezat 
pe ele. Anna mi se alătură şi preţ de câteva momente am 
cântărit fiecare lucrurile în linişte. 

— Nu ştiu, am rupt eu tăcerea. Nu ştiu unde încep şi 
unde mi se termină responsabilităţile. Spunea că e în 
culmea fericirii. Că toţi sunt în al noulea cer. 

— Toţi? Marjorie, d-ra Johnson şi mai cine? 

— Oh, nu mă întreba pe mine. Incep să cred că facem din 
ţânţar armăsar. 

Anna se strâmbă la rândul ei. 

— Te comporţi foarte ciudat astăzi. 

— Ei bine, e mai convenabil decât să alergi după duhuri 
persane. Haide odată. Cred că trebuie să dăm uitării 
porcăria asta şi să mergem să mâncăm ceva. Mi-ar face 
bine o bere rece şi un cârnat cald. 

Anna clătină din cap. 

— Harry, n-are rost să ne ascundem după deget. Eu 
trebuie să găsesc amfora pentru că sunt plătită pentru asta, 
iar tu trebuie s-o găseşti deoarece Marjorie e naşa ta - şi 
văduvă. Nu ne putem eschiva. 

Am ridicat din umeri. 

— Mi se pare că ai un motiv mult mai întemeiat decât 
mine pentru a duce acţiunea la bun sfârşit. De ce nu pui 
mâna pe şpiţ, dărâmi uşa şi-i explici personal problema lui 
Marjorie? 

Anna mă privi cu seriozitate. 

— AŞ vrea să am curajul. Ce-ai zice să pătrundem prin 
ferestrele foişorului? Crezi că am putea ajunge până acolo 
cu o scară? 

— Bănuiesc că da, am răspuns eu în silă. Dar îţi dai 
scama că, tehnic vorbind, încălcăm o proprietate? 

Anna îşi descheie nasturii manşetelor de la bluza ei gri de 
mătase. 


78 


— Încalc o proprietate doar atunci când sunt prinsa 
asupra faptului. Unde sunt scările? 

Am arătat cu degetul spre magazia de unelte. 

— Presupun ca nu-ţi pot schimba hotărârea? 

— In nici un fel. E timpul să aruncăm o privire atentă 
asupra acestei amfore, la lumina zilei. 

M-am ridicat. 

— Fiind o femeiuşcă plăpândă, probabil ai nevoie de un 
oarecare ajutor. O.K., hai sa facem rost de o scară şi să 
vedem de ce e în stare blestemata aia de oală. Poate că s-a 
schimbat la fel de mult ca şi cadranul solar. 

Anna ridică din sprâncene. 

— Ce cadran? 

Am arătat cu capul spre peluză. 

— Cel de acolo. Cadranul a fost modificat într-o manieră 
arabă. 

— Eşti sigur? 

— Bineînţeles că da. Şi mai încetează să mă tot întrebi 
dacă sunt sigur. Sunt tipul cel mai sigur de sine din câţi am 
întâlnit vreodată. Dar nu-i nevoie să mă crezi pe cuvânt - 
du-te şi uită-te. 

— Asta şi vreau, zise ea şi o luă la fugă atât de repede 
încât a trebuit s-o urmez să văd de ce era necesară atâta 
grabă. 

— Uite acolo, am zis eu arătându-i cu degetul desenele şi 
literele arabe. Când eram copil, era un cadran solar 
obişnuit. 

Anna examina cadranul, având întipărită pe faţă expresia 
îngrozita a unei mame care cercetează părul plin de 
păduchi al odraslei. Buzele i se mişcau uşor pe măsură ce 
traducea pentru sine cuvintele şi din când în când repeta: 
Dumnezeule! 

Am aşteptat răbdător să termine. Apoi, în timp ce ea îşi 
ridica privirea, am întrebat-o: 

— Ce-i asta? Vreo altă manifestare persană bună să te- 
nfioare? 

Anna încuviinţă din cap. 

— Cred că poţi s-o numeşti astfel. Am citit despre aşa 
ceva, am văzut şi desene, dar acesta-i primul pe care-l văd. 


79 


Se numeşte ceas de noapte. 

— Vrei să spui un cadran solar care indică timpul 
noaptea? Ştiam că arabii erau foarte deştepţi, însă nu-i 
credeam atât de inteligenţi. i 

— Nu e un ceas în sensul la care te gândeşti. li un 
dispozitiv spiritual. Ai auzit vorbindu-se despre stele şi 
planete care vin în conjuncţie unele cu altele? 

Am rânjit fără pic de umor. 

— Stimată doamnă, stai de vorbă cu un expert în 
materie. 

— Ei bine, continuă ea fără a-mi întoarce zâmbetul, s-a 
spus întotdeauna că unii din vechii arabi au găsit mijloacele 
prin care să atragă influenţa planetelor asupra unui punct 
focalizat de pe pământ - exact ca şi cum ar fi focalizat 
razele soarelui cu ajutorul unei lupe. Puteau regla ceasurile 
de noapte în aşa fel încât să se alinieze la diferite galaxii şi 
stele, concentrând într-o zonă nu mai mare decât unghia 
degetului meu orice forţe spirituale ar fi dorit. 

Am dat un bobârnac indicatorului ceasului. 

— Deci aşa arată un adevărat dispozitiv spiritual? Poate 
că-i doar decorativ.. Ceva descoperit de Max în una din 
călătorii. 

Anna mă privi cu severitate. 

— Harry, un ceas de noapte nu este „descoperit” pe 
undeva. Ele sunt încă interzise în Iran, deşi nicio oficialitate 
nu va recunoaşte acest lucru. Ultimul ceas de acest fel a 
fost confiscat şi distrus în Bagdad acum douăzeci şi cinci de 
ani. 

M-am încruntat. 

— Glumeşti? Unul din acestea? Dar ce dracu' poţi face cu 
ele? 

— Foarte multe, răspunse Anna. Le poţi folosi pentru a-ți 
doborî duşmanii. Sau pentru a insufla puteri supranaturale 
prietenilor. Dar îți trebuie experiență şi aptitudini 
extraordinare pentru a le utiliza corect. Bănuiesc că o 
activitate de altă natură ce poate fi comparată cu 
acționarea unor astfel de dispozitive este să pilotezi un 
avion într-o zonă unde bântuie un uragan. Ai de-a face cu 
forte cumplite, violente şi tot timpul trebuie să le focalizezi 


80 


cu o precizie de ceasornic. 

— Amuzant. Singura întrebare rămâne: ce caută aici? 

Anna îşi îndepărtă din ochi o şuviţă din părul cârlionţat. 

— Nu va fi prea greu să aflăm. Ingenunchează şi priveşte 
prin partea laterală a indicatorului, până ce orificiile ajung 
pe aceeaşi linie. Oricum, asta se menţionează în cărţile 
vechi pe care le-am studiat. 

— In regulă. Deşteaptă idee! 

Am îngenuncheat lângă cadran, am închis un ochi şi am 
privit prin deschizăturile practicate în partea laterală a 
indicatorului. Lucrul cel mai curios legat de aceste orificii 
era acela că, deşi realizate pe acelaşi indicator 
bidimensional, plat, păreau să dispară când le priveai din 
anumite unghiuri. M-am învârtit în jurul cadranului până ce 
toate au ajuns să conveargă spre una singură. 

— Ce vezi? 

— O gaură. Ce altceva crezi? 

— Normal, dar uită-te prin ea. 

M-am conformat şi mi-am focalizat privirea prin acel 
orificiu extraordinar. La început n-am văzut decât o lumină 
slabă, apoi mi-am dat seama că priveam reflecţia norilor în 
geamuri. Am mişcat capul puţin într-o parte şi mi-am dat 
seama ce era. Ceasul de noapte fusese astfel dispus încât 
să se focalizeze asupra foişorului în stil gotic de la Winter 
Sails. 

— Foişorul? se interesă Anna. 

— Da.’ 

— Bănuiam, răspunse ea. Cred că trebuie să-l găsim 
neîntârziat pe profesorul Qualt şi să-l întrebăm ce putem 
face. 

Am dat din umeri. 

— O.K., dacă aşa doreşti. Dar dacă acest ceas este atât 
de periculos, de ce nu-l sfărâmăm pur şi simplu? 

— Nu. Ar putea avea influenţă asupra oamenilor inocenți 
cât şi asupra duhurilor rele. Un ceas de noapte se ataşează 
de oameni precum copiii de cordonul ombilical. Dacă ai fost 
afectat de acest dispozitiv, atunci devii complet dependent 
de el pentru a supravieţui din punct de vedere spiritual. 

— Ei bine, dacă ştii despre ce vorbeşti, s-o lăsăm baltă, 


81 


am propus eu. Părerea mea sinceră e să-l distrugem. 

Aruncând o ultimă privire prin orificiu, mi s-a părut că văd 
o uşoară mişcare. Am privit din nou şi aş fi putut să jur că 
am distins o figură ştearsă, pe jumătate ascunsă de lumina 
reflectată de fereastra foişorului. 

— Anna, am început eu, dar figura dispăru şi nu mai 
rămase decât casa tăcută şi sfârleaza de vânt ce se 
învârtea scârţâind încontinuu, sâcâindu-mă ca o durere ce 
nu mai voia să dispară. 


Ne-am petrecut după-amiaza încercând să-l găsim pe 
profesorul Qualt. l-am telefonat la vechea casă din New 
Bedford, însă proprietăreasa ne-a comunicat că plecase pe 
la 7.30 dimineaţa, luând cu el şi ceva de-ale gurii. De obicei 
se ducea pe plajă să-şi redacteze notele de curs. Din păcate 
nu ne putea indica plaja sau locul unde se afla aceasta. 
Anna şi cu mine ne-am uitat resemnaţi unul la celălalt, ne- 
am urcat în maşină şi am pornit să-l căutăm. 

După ce am colindat vreo şapte locuri posibile, am 
observat o umbrelă viu colorată printre dunele năpădite de 
iarbă şi ne-am apropiat pentru a vedea mai bine. Sub ea se 
afla adormit profesorul Qualt. Era de vârstă mijlocie, cu un 
fizic impresionant şi acoperit de un păr negru şi des - exact 
ca o gorilă educată. Zăcea pe spate cu o cutie de bere pe 
jumătate golită în mână; aparatul de radio de lângă el 
transmitea un cvartet de coarde de Mozart. Profesorul purta 
ochelari de soare, chiloţi de baie în dungi şi sandale de piele 
confecţionate manual ce se puteau cumpăra oriunde în Key 
West. 

Anna se aplecă şi închise radioul. O bucată de vreme 
bărbatul rămase cufundat în acelaşi somn adânc, apoi nasul 
începu să-i tremure convulsiv, ochii i se deschiseră şi el se 
ridică. 

— Anna Modena, zise el nesigur, cu o voce gravă şi bine 
modulată. Ce Dumnezeu faci aici? Ah, scuză-mă te rog, 
eram pe punctul... 

— De a pune pe hârtie notele de curs? întrebă Anna cu 
un uşor sarcasm. 

Qualt râse. Deschis, din toată inima, ceea ce-mi aduse 


82 


aminte de un tip uriaş, vesel dar antipatic pe care-l 
cunoscusem odinioară. Căscă, îşi întinse braţele păroase şi 
ne invită să luăm loc pe pătură lângă el. 

— Vreţi o bere? mă întrebă. In aceeaşi clipă am început 
să cred că poate nu era atât de încuiat precum părea. Căută 
în geantă şi scoase câteva cutii aburite de Old Milwaukee, 
nişte uscăţele şi salam polonez. 

— Trebuia să fi fost mai atent la cursuri, am comentat eu 
cu o voce crispată. Poate aş fi reuşit să termin cu brio 
facultatea şi să-mi petrec restul vieţii bând bere pe plajă. 

Anna mă privi iritată, dar Qualt consideră remarca plină 
de spirit. Deschise o cutie şi-i sorbi conţinutul din câteva 
înghiţituri. 

— Cu cât vor persevera mai mult chiulangiii, cu atât mai 
uşor îşi vei croi drum spre postul ce-ţi permite să chiuleşti 
cel mai tare: minunata şi recreativa catedră universitară. 

Anna clătină din cap. 

— Gogoşi, Harry. Profesorul Qualt, aici prezent, este 
cadrul universitar cel mai muncitor, eminent şi dedicat 
activităţii pe care o practica din câţi vei întâlni vreodată. 

Qualt râse din nou. 

— Remarca asta nu spune mult despre ceilalţi, nu-i aşa? 

Am rămas tăcuţi câteva momente, după care Anna zise 
simplu: 

— Domnule profesor, am vrea să vă întrebăm ceva. 

— Desigur. Dă-i drumul. Cu condiţia să nu doreşti să 
traduc două sute de pagini din poezia persană a secolului al 
XVI-lea, aşa cum tocmai mi-a propus profesorul Jaminsky. 

— Şi ce i-aţi răspuns? m-am interesat eu. 

Qualt ridică din umeri. 

— Doar că două lucruri vitale vor avea de suferit în 
decursul traducerii, poemele şi cu mine. 

— Am găsit un ceas de noapte, continuă brusc Anna. 

Fără nici un fel de avertisment, masca jovială a 
profesorului dispăru cu viteza unui prosop ud aruncat pe 
jos. La simpla menționare dispozitivului deveni atent şi 
concentrat. Puse jos cutia de bere şi se aplecă înainte. 

— Ce? y 

— Un ceas de noapte, repetă Anna. Intr-o stare perfectă 

83 


şi după cât se pare gata de a fi folosit. 

Qualt îşi muşcă gânditor buzele. 

— Unde-i? L-ai văzut chiar dumneata? 

Am încuviinţat cu un semn. 

— E plasat pe un vechi cadran solar în gradina naşei 
mele, de curând văduvă. Soţul ei se ocupa de petrol, 
undeva prin Arabia şi a colecţionat o grămada de relicve din 
Orientul Mijlociu. Nu ştiu, poate că l-a cumpărat şi nu şi-a 
dat seama niciodată ce reprezintă. Sau a crezut că era doar 
un cadran solar plin de ornamente... 

Qualt clătină din cap. 

— Nimeni nu vinde aşa ceva în Arabia. Nimeni nu poate 
să pună mâna pe el dacă nu ştie unde să caute şi dacă nu 
este pregătit să plătească o mare sumă de bani. Cred că 
ştiţi că sunt interzise. 

— Da. Mi-a spus Anna. Dar tot nu-mi pot da scama de ce. 

Qualt îşi scoase ochelarii de soare şi mă fixă cu atenţie 
cu ochii săi pătrunzători şi inteligenţi. Avea privirea lui 
James Mason, blazată şi obosită pe de o parte, senzitivă şi 
insultătoare pe de altă parte. 

— Motivul interzicerii lor este că funcţionează, spuse el 
cu simplitate. Specialiştii n-au reuşit niciodată să se pună 
de acord de ce sau cum, dar au ajuns la concluzia că aceste 
ceasuri au ceva din puterile mistice ale Marilor Piramide. Se 
presupune că au fost inventate de vrăjitorii egipteni cu mii 
de ani înainte de naşterea lui Hristos. 

Tulburat, am privit-o pe Anna. 

— Dar dacă funcţionează, atunci înseamnă că cineva 
încearcă să dea putere şi forţă spirituală amforei şi dacă 
cineva încearcă acest lucru în mod deliberat... 

Qualt se încruntă la mine, apoi la Anna. 

— Aţi vrea să mă puneţi la curent cu ce se petrece? Ce 
încearcă cineva să facă în mod deliberat? Ce amforă? Ce tot 
îndrugaţi acolo? 

Vorbind când unul când celălalt, i-am explicat tot ce 
ştiam despre Max Greaves şi colecţia sa, despre Amfora 
Djinului şi despre misterioasele evenimente din ziua 
precedentă. Profesorul Qualt nu părea să ne asculte, deşi 
încordarea evidentă a corpului îi trăda interesul şi 


84 


preocuparea. N-a rostit un cuvânt până ce n-am terminat şi 
chiar şi atunci a rămas nemişcat, privind fix modelul viu 
colorat al păturii de plajă şi reflectând la cele auzite. 

După un timp scotoci prin jacheta de pânză şi scoase o 
mică pipă din rădăcină de iarbă neagră! şi o pungă cu 
tutun, îşi umplu luleaua şi o aprinse, făcând mâinile căuş 
deasupra scobiturii. Ţinând muştiucul strâns între dinţi, 
începu să vorbească numai în momentul când tutunul ardea 
constant. 

— Cred că primul lucru pe care trebuie să-l menţionez 
este că vă cred. Sunt câteva chestii pe care nu puteaţi să le 
fi ştiut dacă nu le-aţi fi văzut sau dacă nu aţi fi fost profesor 
de civilizaţii ale Orientului Mijlociu - aşa cum sunt eu. De 
exemplu, problema feţelor. Este vorba de un mijloc de 
apărare, extrem de puţin menţionat în lucrări, folosit 
împotriva reînvierii unui djin şi cunoscut doar de câţiva 
vrăjitori persani din secolul al V-lea î.e.n. Ei îl numeau, pe 
câte mi-aduc aminte, Sigiliul Chipurilor Proscrise. Aşa cum 
v-aţi dat probabil seama din cele ce s-au petrecut în casa 
naşei dumneavoastră, domnule Erskine, îndepărtarea 
tuturor tablourilor şi a fotografiilor e un mijloc de 
contracarare a posibilei reapariţii a djinului. 

— Dar Max? am întrebat eu. De ce şi-a tăiat faţa, lăsând- 
o în voia soartei pe Marjorie? Nu este oare posibil ca djinul 
să-şi însuşească chipul acesteia? 

Profesorul Qualt clătină din cap: 

— Nu ştiţi prea multe despre mentalitatea arabilor, d-le 
Erskine. Pentru aceştia o femeie reprezintă o ființă 
inferioară, o sclavă. Niciun djin nu ar putea sau nu ar vrea 
să preia chipul unei femei. Djinul este un spirit puternic şi 
dacă ar avea o astfel de faţă forţele sale ar scădea 
considerabil, iar pe deasupra s-ar mai acoperi şi de ruşine. 

Am sorbit o înghiţitură mare. După-amiaza era atât de 
caniculară încât cutia se încălzise deja, de mi se părea că 
beau un fel de supă îndoită cu apă. 

— Ce are de gând să facă acest djin? E evident că l-a 


14 Arbust mediteranean (Erica arborea) (n.tr.) 


85 


înspăimântat pe Max, dar ce pericol poate constitui un vechi 
nor de fum? 

Profesorul Qualt trase din pipă. 

— Nimeni nu poate spune; nu fără a şti ce djin se află în 
această amforă. Dar dacă e vorba cu adevărat de djinul lui 
Ali Baba, atunci pot să afirm că v-aţi ales cu o mulţime de 
necazuri. 

— Ce fel de necazuri? Asta vreau să ştiu. 

— E aproape imposibil să separi adevărul de legendă, 
explică profesorul Qualt, totuşi multe din cărţile şi 
manuscrisele pe care le-am citit referitoare la duhul aflat în 
stăpânirea lui Ali Baba par să fie de acord asupra unui lucru. 

— Şi care ar fi acesta? 

— Că avea o trăsătură caracteristică ce-l diferenţia de 
toţi ceilalţi. Abilitatea de a-şi schimba forma, de a fi orice 
dorea; desigur, între anume limite magice. Putea să fie un 
nor de fum, un miriapod uriaş, un lepros înveşmântat într-o 
mantie cu glugă, un leu sau orice altă specie magică de 
vieţuitoare. Din cauza acestei capacităţi de a-şi modifica 
înfăţişarea a fost denumit Cei Patruzeci de Hoţi ai Vieţii. Prin 
prescurtare s-a ajuns la Cei Patruzeci de Hoţi, deşi mai 
corect ar fi fost Cei Patruzeci de Ucigaşi. Fiecare 
manifestare a djinului - fiecare din cele patruzeci, complet 
diferite între ele - poate produce moartea într-un anume fel. 
Prin asfixiere dacă duhul e un nor de fum, printr-o 
înţepătură dacă se hotărăşte Să se transforme într-o insectă 
uriaşă, printr-o boală contagioasă dacă ia chipul unui lepros. 
Prin foc, înec, zdrobire, sufocare, spintecare, patruzeci de 
moduri diferite de a semăna moartea la alegere. 

Anna pălise. Mi se adresă calm: 

— Figura în mantia cu glugă! Se poate să fi fost... 
leprosul? 

— Tot ce-i posibil, răspunse profesorul Qualt. Dar mi se 
pare că djinul nu a fost încă eliberat din amforă, deci 
probabil a fost numai un servitor fantomatic, una din acele 
fiinţe inferioare pe care duhul a reuşit să le convoace pentru 
a-l ajuta în tentativa sa de evadare. Timpul şi spaţiul sunt 
pline de mizerabile spectre şovăitoare ce pot fi dominate şi 
stăpânite de spiritele mai importante şi mai celebre din 


86 


viaţa de dincolo. Însuşi djinii sunt slujitori ai spiritelor 
morţilor. Se spune că unele spirite ţin pe lângă ele djini, 
exact în felul în care dumneata sau eu am ţine un câine 
feroce. 

Am scos o ţigară. 

— Vorbiţi de parcă aţi crede toate acestea. 

Profesorul Qualt clătină din cap. 

— De fapt, nu cred. N-am văzut niciodată o fantomă şi 
bănuiesc că nici n-aş şti ce este chiar dacă aş întâlni 
vreuna. Dar nu asta-i important. Din punct de vedere 
academic, lucrurile pe care mi le-aţi povestit au o singură 
explicaţie raţionala. Există o amforă şi ea conţine cu 
adevărat un soi de influenţă fantasmică. Pare a fi una 
răuvoitoare, deci ar putea fi Cei Patruzeci de Hoţi. Dacă aşa 
stau lucrurile, atunci nu-ţi mai rămâne decât să te 
îndepărtezi de această casă şi amforă cât mai mult posibil. 
Nu te joci cu Cei Patruzeci de Hoţi. 

Anna păru neliniştita. 

— Nu-l putem exorciza? sugeră ea. N-ar putea un preot 
să scape de ei? 

Profesorul Qualt mai îndesă nişte tutun în pipă. 

— Djinul este un spirit al culturii islamice. Niciun fel de 
preot creştin nu va fi capabil să-l influenţeze în vreun fel. Cu 
toate regulile: Biblie, lumânări şi celelalte? Nu cred aşa 
ceva. 

— Deci ce propuneţi să facem? am întrebat eu. 

Profesorul Qualt îşi ridică privirea. 

— V-am spus deja. Plecaţi dracului de acolo. Dacă acest 
djin va scăpa vreodată, tot ce veţi obţine ca răsplată pentru 
truda voastră, va fi unul din acele dezagreabile patruzeci de 
moduri de dispariţie. 

— Dar nu pot să fac aşa ceva, am replicat eu. Naşa mea 
se află acolo. La fel şi însoţitoarea ei. 

— la-le cu dumneata. Şi transformă întreaga casa în 
cenuşă, exact cum a sugerat Max Greaves. 

— Nu cred că vorbiţi serios. 

— Ba încă foarte serios! 

— Dar n-are nici un sens. Lucrul pe care-l avem de făcut 
e să scăpăm de amforă, nu să închidem premeditat o 


87 


ditamai casă veche şi straşnică de pe malul mării. 

— Depinde de dumneata, zise Qualt. Cred povestea pe 
care mi-aţi spus-o şi acest lucru nu face decât să 
înrăutăţească toată afacerea. Dacă încercaţi să vă atingeţi 
de amfora aceea - mai cu seamă acum, când djinul tânjeşte 
după libertate - vă veţi trezi cu mai multe necazuri pe cap 
decât veţi şti cum să le înfruntaţi. 

Anna avea o privire abătută şi decepţionată. Era evident 
că se aşteptase la un ajutor mai substanţial din partea 
profesorului Qualt. La urma urmei, se presupunea că e 
marele participant la astfel de cruciade, dedicat trup şi 
suflet acţiunii de recuperare de către diverse ţări a 
inestimabilelor lor patrimonii. Şi acum, fără măcar să 
arunce o privire asupra Amforei Djinului, ne recomanda s-o 
distrugem. 

— Profesore Qualt, începu Anna... Dar dacă aţi veni cu 
noi şi aţi cerceta puţin amfora? O inspecţie sumară şi 
rapidă, doar pentru a ne încredința că nu comitem cumva o 
greşeala? 

Qualt oftă adânc. 

— Ei bine, începu el fără tragere de inimă, se presupune 
că am de redactat aceste note... 

— Vă rog, domnule profesor, îl imploră Anna. Aruncaţi 
doar o privire asupra ceasului de noapte şi a amforei. Mă 
mulţumesc şi cu atât... 

Profesorul Qualt reflectă câteva clipe. Era limpede că 
punea mare preţ pe timpul său liber şi nu savura ideea unei 
călătorii cu maşina până la Cape pe acea căldură toridă de 
august, doar pentru a vedea o amforă veche. Dar nu orice 
amforă! Şi mai era la mijloc şi ceasul de noapte de cercetat 
- aşa încât curiozitatea sa universitară trăgea mult în 
balanţă. 

In cele din urmă, se hotărî: 

— În regulă. Lăsaţi-mă numai să-mi adun lucrurile şi să 
mă îmbrac. 

Anna şi cu mine am răsuflat uşuraţi şi l-am ajutat să-şi 
împăturească pătura şi să-şi strângă alte câteva obiecte. 

In drum spre Winter Sails, profesorul Qualt s-a aplecat 
spre noi de pe scaunul din spate şi a început să ne dea 


88 


amănunte despre legenda lui Ali Baba. 

— Arabii obişnuiau să menţioneze faptul că Ali Baba 
făcuse un pact cu teribila şi strania sectă a necromanţilor, 
care trăiau în munţi. Aceşti vrăjitori obişnuiau să se dedea 
la ritualuri extraordinare, vecine cu obscenitatea, unul 
dintre ele implicând spre exemplu transportarea unei tinere 
fete pe un par lung, înfipt în vagin. Secta este cunoscută 
prin numele N'zwaa sau Unswa, alteori printr-o expresie de 
nepronunţat ce înseamnă Adoratorii Oribilului. 

Qualt deschise fereastra şi-şi aprinse iarăşi pipa. 

— Ali Baba îşi pierdea treptat puterea magică. Un mare 
vrăjitor din Bagdad, Ali Shama, devenise favorit la curte, 
lăsându-l mult în umbră pe Ali Baba. Se spune că Ali Shama 
era în stare să învie morţii şi să transforme un simplu covor 
într-unul zburător. Ali Baba era foarte iritat deoarece, deşi 
un bun vrăjitor, nu era capabil de nici unul din trucurile şi 
şiretlicurile rivalului său. Şi atunci apelă la ajutorul sectei 
N'zwaa. Era riscant deoarece - din ceea ce se spune - 
membrii ei te ucideau cu aceeaşi uşurinţă cu care îţi dădeau 
bună dimineaţa. Fu propus un pact: câte o tânără fată urma 
să le fie adusă în fiecare an pentru ritualurile lor religioase 
şi propria lor desfătare, în schimbul serviciilor personale ale 
unui atotputernic şi teribil djin. Membrii sectei fură de acord 
şi astfel puseră la dispoziţia lui Ali Baba pe unul dintre cele 
mai înspăimântătoare duhuri pe care le aveau - Cei 
Patruzeci de Hoţi ai Vieţii. Primiră în schimb o fată de 
treisprezece ani, fiica unui prieten al vrăjitorului. Nu se 
menţionează nicăieri la ce lucruri dezgustătoare a fost 
supusă fată, sau celelalte care i-au urmat. Insă o veche 
legendă povesteşte că fiecare victimă a murit în chinuri ce 
au durat şapte săptămâni. 

Anna se cutremură. 

— Cumplit. Şi Ali Baba şi-a recucerit poziţia pierdută? 

— Aşa se zice, răspunse profesorul. Nu mult după ce 
acesta s-a întors din munţi, Ali Shama a fost găsit mort în 
patul său. In puterea nopţii un fel de urechelniţă i-a pătruns 
în ureche, croindu-şi drum până în creier. Nimeni n-a 
comentat nimic, deşi cei mai mulţi au fost convinşi că 
această insectă fusese djinul lui Ali Baba, metamorfozat în 


89 


una din cele patruzeci de înfăţişări ale sale. 

Mi-am controlat ceasul. 

— Incă cincisprezece minute şi am ajuns. Am privit în 
retrovizor şi am făcut o manevră bruscă să depăşesc un 
camion cu remorcă. 

— Aş vrea să ştiu, începu Anna, de ce djinul are atâta 
nevoie de un chip? Dacă se poate transforma într-un 
miriapod gigant, într-o urechelniţă sau un nor de fum, de 
ce-i trebuie o faţă? 

Profesorul Qualt îşi scoase pipa din gură. 

— ţi voi spune doar ce ştiu din legende. Dacă un djin 
este închis într-un recipient oarecare cu ajutorul Sigiliului 
Chipurilor Proscrise, atunci el devine incapabil de a lua ceea 
ce se numeşte forma dominantă. Cu alte cuvinte, chiar şi un 
djin ce poate căpăta patruzeci de înfăţişări diferite trebuie 
să aibă o formă fundamentală care, în cele mai multe 
cazuri, este umană sau oricum, cvasi-umană. Fără o formă 
dominantă e ca şi cum ai cere unui compozitor să creeze 
patruzeci de variaţiuni pe aceeaşi temă, fără a i-o face 
cunoscuta pe cea principală. 

Am rămas tăcuţi tot restul drumului. Pe măsură ce ne 
apropiam de Winter Sails, simţeam cum mă cuprinde frica, 
în special pentru că lumina începuse să scadă şi întunericul 
punea stăpânire peste pământ. Am trecut de copacii cu 
coroanele înclinate peste şosea şi brusc ne-a apărut în faţă 
casa lipsită acum de orice culoare, cu sinistrul ei foişor gotic 
şi cu sfârleaza de vânt în formă de iatagan. In spatele ei, 
marea era pătată cu dâre albe de spumă şi ultimele bărci cu 
pânze se îndreptau spre țărm. 

Anna se încorda dintr-o dată. 

— Cine-i acolo? întrebă ea arătând cu degetul spre o 
porţiune umbrită a căii de acces. 

Am frânat brusc şi am privit cu atenţie prin parbriz. Un 
puşti pe bicicletă. Era îmbrăcat într-un tricou cadrilat fără 
guler, cu o şapcă de baseball pe cap; fluiera printre dinţi în 
timp ce pedala de zor. Am coborât geamul şi am strigat: 

— Ei, băiete! 

Se opri lângă mine. Avea un nas acoperit cu pistrui şi-i 
lipseau doi dinţi din faţă. 

90 


— Da, domnule? 

— Ai fost le Winter Sails? 

— Da. 

— Pentru ce? 

— Am adus ziarele şi revista Time. 

Profesorul Qualt se aplecă înainte. 

— Şi Time? întrebă el crispat. 

— Bineînţeles. Asta au cerut când au telefonat la 
magazin. Asta a fost ultimul meu drum pe ziua de azi. 

Profesorul Qualt se lăsă să cadă greu pe banchetă. 

— S-ar putea să fi ajuns prea târziu, declară el îngrijorat. 
Ar trebui să uităm întreaga afacere şi să ne întoarcem. 

— De ce? se interesă Anna. Ce s-a întâmplat? 

— Nu înţelegeţi? Time e plin de fotografii, de chipuri. 
Acum cel ce se ascunde sub numele de Cei Patruzeci de 
Hoţi ai Vieţii are la dispoziţie tot ce este necesar pentru a 
scăpa. Probabil că a şi făcut-o deja. Această casă 
adăposteşte acum duhul cel mai lipsit de inimă şi mai 
cumplit care se poate imagina. 

Ca şi cum ar fi ascultat cuvintele profesorului, Marjorie, în 
lunga ei rochie neagră, dădu de perete uşa principală şi 
începu să alerge de-a curmezişul peluzei principale cu 
braţele ridicate în aer. Fugea atât de repede încât părea că 
înălţimea ei se micşorează din clipă în clipă. 


5 


Urmăream cu o groază nedisimulată fuga împleticită a lui 
Marjorie peste peluză. Părea că încearcă să se apere sau să 
lovească ceva în aer, ceva ce se afla chiar în spatele ei. Nu 
ne puteam da seama despre ce e vorba, dar în momentul 
când o pală de vânt bătu în direcţia noastră, am auzit-o 
ţipând. Un urlet strident, subţire. 


91 


Fără o vorbă am ambalat motorul, am ieşit de pe alee şi 
am luat-o de-a dreptul prin iarbă. Maşina sărea şi se 
balansa în toate direcţiile, iar profesorul Qualt şi Anna se 
ţineau strâns de mânerele banchetelor de parcă s-ar fi 
temut să nu-şi piardă scumpele lor vieţi. Am făcut o curbă şi 
m-am oprit în faţa lui Marjorie. Ea veni înspre noi în fugă şi 
se prăbuşi lângă maşină continuând încă să se apere de 
nevăzutul ei agresor. 

Qualt şi cu mine am sărit jos şi am îngenuncheat lângă 
ea. Ochii îi erau daţi peste cap încât nu li se vedea decât 
albul; tremura de frică din toate mădularele şi murmura 
ceva nedesluşit. Picioarele ei subţiri, în nişte ciorapi cenușii 
şi încreţiţi, semănau cu două bețe rupte. 

— Marjorie, am rostit eu blând. Marjorie, sunt eu, Harry. 

Nu păru să mă audă. Gemea şi se tânguia, în timp ce 
braţele-i loveau încă uşor în teribilul lucru care nu se mai 
afla acolo. Era totuşi straniu pentru că am crezut că disting 
sunetul sec şi specific al unor aripi acoperite cu piele. Am 
ridicat iute privirea, dar în aer nu era absolut nimic. Doar 
cerul întunecat, umbrele înserării adâncindu-se din ce în ce 
şi conturul de o luminozitate ciudată a locuinţei. 

— Marjorie, am repetat eu, Marjorie, mă auzi? Sunt eu, 
Harry. Din nou nici un răspuns. Profesorul Qualt îi luă pulsul, 
apoi îi puse cu grijă mâna pe frunte. 

— E bine? l-am întrebat eu. 

Făcu o strâmbătură. 

— Nu e moartă, dacă la asta te referi. Dar sunt de părere 
îi chemăm un doctor. 

— Există telefon înăuntru, Ar fi mai bine să-l anunţăm pe 
doctorul Jarvis. L-a îngrijit pe Max şi ştie ce se întâmplă pe 
aici. 

Anna interveni: 

— Unde-i domnişoara Johnson? M-ar interesa să ştiu... 

— Cine-i asta? se interesă profesorul Qualt. 

— Doamna de companie a lui Marjorie, am răspuns eu. 
Era şi ea aici. Sper că nu... 

Profesorul Qualt mă privi şi am înghiţit cuvintele pe care 
tocmai mă pregăteam să le rostesc. 

— Să nu tragem concluzii pripite, replică el. Primul lucru 


92 


pe care-l avem de făcut este să ne îngrijim de această 
femeie. 

Am aşezat-o cu grijă pe Marjorie pe bancheta din spate a 
maşinii, am întors şi m-am îndreptat încet spre casă 
traversând peluza. Ciudat, dar uşa prin care ieşise val-vârtej 
cu câteva minute în urmă era acum bine închisă. Am 
coborât, am traversat aleea de prundiş ce-mi scârţâia sub 
picioare şi am împins-o. Era încuiată de-a binelea. Am 
sunat, apoi am bătut cu pumnul în tăblie. Niciun răspuns. 
Marjorie, răstignită pe banchetă, începu iar să geamă. 

— Cred că ar fi mai bine s-o ducem noi, zise Anna. Haide, 
Harry. Doctorul Jarvis nu locuieşte departe. S-ar putea ca d- 
ra Johnson să fie înăuntru, dar nu pare să răspundă. 

Am coborât de pe verandă fără tragere de inimă şi m-am 
urcat în maşină. Nu ştiam ce naiba se petrecea şi am 
început să nutresc senzaţia că nici nu ţineam cu tot 
dinadinsul să aflu. Insă Marjorie se simţea rău şi dacă era 
bolnavă, atunci trebuia să o îngrijim. Am trântit cu zgomot 
portiera, am aprins farurile şi am pornit să înfruntăm 
crepusculul ce se lăsase în jur. 

In cea mai mare parte a timpului cât a durat scurta 
călătorie, Marjorie păru să doarmă sau să se afle într-o stare 
de inconştienţă. Dar pe măsură ce ne apropiam de 
reşedinţa doctorului Jarvis, începu să bolborosească şi să 
suspine, dând din picioare şi din braţe ca şi cum ar fi 
înfruntat cine ştie ce fiinţă oribilă. Capul i se răsucea când 
într-o parte, când în cealaltă şi îşi freca mâneca rochiei 
curăţând-o, de parcă ar fi fost acoperită cu un strat de 
mucozitate sau murdărie. 

Doctorul Jarvis se întorsese de la o partidă de golf. 

îmbrăcat într-o elegantă haină de tweed, era la fel de 
impozant, plin de farmec şi cărunt ca întotdeauna. Totuşi 
avu un şoc văzând-o pe Marjorie. Ne ajută s-o transportăm 
în casă şi s-o întindem pe o canapea în spaţioasa sa cameră 
de consultaţii, tapisată cu lambriuri de mahon. Apoi o 
consultă cu abilitate şi îi administră un calmant s-o 
liniştească. 

— S-ar putea să fie un şoc întârziat produs de moartea lui 
Max, declară el încet, observând cum pacienta sa se 


93 


cufunda treptat într-un somn agitat. Pe de altă parte sunt şi 
unele simptome de anxietate isterică. 

— Ce înseamnă aceasta? se interesă Anna. 

Profesorul Qualt tuşi. 

— Frică. A fost înspăimântată cumplit. 

Doctorul Jarvis fu de aceeaşi părere. 

— Simptomele par să ne conducă spre aceeaşi concluzie. 
sunt cumva prea curios dacă vă întreb ce ar fi putut s-o 
aducă într-o astfel de stare? 

Doctorul Jarvis îl privi pe profesorul Qualt, acesta pe Anna 
şi apoi toţi trei se uitară la mine. 

— Dumneavoastră sunteţi specialiştii, le-am spus eu. Dar 
dacă vreţi să-mi cunoaşteţi opinia, cred că până acum au 
fost prea multe speculaţii şi mituri şi prea puţine fapte 
concrete. S-o luăm de exemplu pe d-ra Johnson. 

— Ce-i cu ea? întrebă doctorul Jarvis. 

— Ei bine, nu ştim nici cine este şi nici de unde vine. Din 
câte cunoaştem, nu-i exclus ca ea să fi pus la cale întreaga 
întâmplare. Pentru a încasa o asigurare, o moştenire sau 
pur şi simplu pentru a juca o festă cuiva. Poate că e 
conştientă de valoarea amforei şi vrea să o şteargă cu ea. 

— Marry, nu poate fi vorba de o glumă, zise Anna. 
Amfora Djinului e ceva real. Ştii acest lucru. Ai văzut tu 
însuţi personajul înveşmântat în mantaua cu glugă. Şi ai 
auzit muzica la fel de bine ca şi mine. 

— Dar nu contest faptul că ar fi reală, am insistat eu. Tot 
ce vreau este să nu ne lăsăm cuprinşi de o panică 
nechibzuită doar pentru simplul motiv că nu înţelegem 
nimic din ce se petrece aici. 

Profesorul Qualt îşi scoase din buzunar pipa şi cu mişcări 
solemne începu s-o umple cu tutun. g 

— Cred că aveți dreptate, d-le Erskine. In acelaşi timp 
consider că există indicii evidente că această amforă 
exercită o influență nefastă asupra naşei dumneavoastră şi 
asupra casei de la Winter Sails. Nu sunt de părere că aceste 
dovezi sunt covârşitoare, dar sunt destul de clare pentru a 
ne face să ne gândim la nişte precauţii elementare. 

— Ca de exemplu? Ce precauţii aţi lua dumneavoastră 
împotriva unui duh închis într-o amforă? 


94 


Qualt apropie un chibrit de pipă şi trase cu sete în piept. 

— Există multe mijloace de a ţine în frâu un djin. Cel 
puţin aşa pretind miturile şi legendele. Dacă sunt eficiente 
cu adevărat, sau dacă sunt pur şi simplu speculaţii fistichii, 
nimeni nu va afla vreodată. 

Am dat din umeri. 

— Le puteţi întotdeauna testa eficacitatea asupra unui 
djin adevărat. Dar ce se întâmplă dacă daţi greş? 

Profesorul Qualt scoase un nor de fum. 

— Dacă este cu adevărat djinul lui Ali Baba, atunci 
consider că cel care ar încerca să-l stăpânească fără să 
reuşească n-ar mai avea de ce să caute răspunsul la 
întrebare. 

— lată veşnicul necaz cu universitarii, am conchis eu. 
Sunt mereu teribil de optimişti. 

O bucată de vreme am urmărit gânditori corpul nemişcat 
şi cuprins de somn al lui Marjorie, apoi doctorul Jarvis rupse 
tăcerea: 

— Orice s-ar petrece, cred cu tărie că avem obligaţia de a 
ne asigura că nu i s-a întâmplat nimic domnişoarei Johnson. 
Ar fi prea mare deranjul dacă v-aş ruga să daţi o fugă până 
acolo şi să vedeţi dacă e teafără? 

— Am încercat să dăm de ea adineaori, interveni Anna, 
dar n-a deschis uşa. 

— Ei bine, răspunse doctorul Jarvis, casa-i mare şi 
probabil nu v-a auzit. Poate era la etaj. 

— Tot ce-i posibil, am fost eu de acord. Dar dacă e aşa, 
aş dori să ştiu unde anume. 

— Ne duceţi cu maşina? mi se adresă profesorul Qualt. 
Am cu adevărat impresia că trebuie să verificăm totul. 

Eram pe punctul de a pleca când Marjorie începu să se 
agite. Buzele i se mişcau, mâinile începură să-i tremure şi 
să se deschidă convulsiv. Doctorul Jarvis îi verifică imediat 
pulsul şi respiraţia şi-i ridică pleoapele să-i examineze ochii. 

— Care-i situaţia? întrebă Anna. 

Doctorul Jarvis se încruntă. 

— Se află încă în stare de şoc. Nu e ceva serios, dar pare 
să persiste. Bănuiesc că voi fi obligat să chem o ambulanţă. 

— Chiar trebuie? am intervenit eu. Dacă anunţaţi spitalul, 


95 


va afla şi poliţia. Ştiţi care a fost atitudinea lui Marjorie faţă 
de starea lui Max şi de felul în care şi-a găsit moartea. 
Inevitabil, se vor pune întrebări. 

— Dacă există un pericol cât de mic ce i-ar pune viaţa în 
primejdie, se vor pune oricum întrebări. Nu am de gând să 
păstrez un secret cu preţul vieţii unei femei. In special a 
vechii prietene care îmi este Marjorie. 

In vreme ce tocmai rostea aceste cuvinte, naşa mea se 
cutremură şi începu să murmure ceva. Doctorul Jarvis se 
aplecă asupra feţei ei albe şi brăzdate de riduri. 

— Marjorie? Marjorie, mă auzi? Te simţi bine? 

Aceasta răspunse ceva, dar Jarvis nu dădu nici un semn 
că a înţeles-o. Se aplecă mai mult. 

— Marjorie, te simţi bine? 

Murmurul se distinse din nou iar doctorul păru uluit. 

Ridicându-se, ne spuse: 

— Pare să vorbească într-un soi de limbă străină. 

— Lăsaţi-mă pe mine, interveni Anna. Făcând un schimb 
de locuri, îşi aplecă urechea cât mai aproape de buzele 
bătrânei femei. 

— Doamnă Greaves, sunt Anna. Vreţi să-mi vorbiţi? 

Marjorie începu iarăşi să vorbească în şoaptă, cu o voce 
răguşită şi cavernoasă. Vorbea coerent, însă n-am putut 
recunoaşte câtuşi de puţin limba respectivă. Totuşi, Anna 
păru că o înţelege pentru că imediat ce naşa mea redeveni 
tăcută, ea îi puse o întrebare în aceeaşi limbă. 

— Ce spune? l-am întrebat pe profesorul Qualt. 

Acesta, ce-mi lăsa impresia că înţelegea cel puţin o parte 
din conversaţie, duse două degete la buze. 

— Vă spun imediat. E foarte important. 

Era important - şi dură mult timp. Anna şi Marjorie 
şuşotiră aproape zece minute până să termine. Deveneam 
din ce în ce mai nerăbdător şi iritat. Din expresia întipărită 
pe faţa profesorului, era evident că ceea ce se întâmpla era 
mai mult decât alarmant. Işi muşca pipa, arătând ca un 
buldog mare, negru şi păros rozându-şi lesa. 

In cele din urmă, Marjorie începu să bată câmpii. Vocea îi 
deveni neclară, încetă să se mai zvârcolească şi adormi. 
Doctorul Jarvis îi controla din nou pulsul şi conchise: 


96 


— Starea ei pare că s-a îmbunătăţit. Câteva ore de 
odihnă îi vor face bine. Dacă vreţi s-o lăsaţi aici, vă asigur 
că totul va fi în ordine. 

l-am mulţumit. Doctorul Jarvis o acoperi cu o pătură, apoi 
ne conduse în linişte în salon. 

Uşile cu canaturi din sticlă ce dădeau spre grădină erau 
deschise; o uşoară briză adia prin cameră. Doctorul Jarvis 
trase trei mici fotolii de epocă şi ne rugă să luăm loc. 
Indreptându-se spre un dulăpior de stejar scoase patru 
pahare. 

— După cele întâmplate, nu ne-ar strica să ne revenim 
puţin în fire. Am un excelent scotch; mi l-a adus fratele meu 
când s-a întors din vacanţă. 

In timp ce turna licoarea, ne-am aruncat privirea prin 
cameră. Era decorată într-un stil tradiţional, dar cu gust - 
tapet cu flori, mici măsuţe antice, elegante, cămin din lemn 
sculptat. Pe pereţi atârnau câteva peisaje învechite de 
vreme şi o colecţie de miniaturi din secolul al XVIII-lea. Era 
evident că renta să fii doctor în părţile bogate ale 
Massachusetts-ului. 

Doctorul Jarvis ne servi, apoi se aşeză şi el. Am sorbit 
whisky-ul cu malţ fără o vorbă, după care Anna zise 
stingherită. 

— Bănuiesc că doriţi să ştiţi ce-am discutat cu Marjorie. 

— Am înţeles câte ceva, interveni profesorul Qualt. 
Folosea un dialect, nu? Unul din cele ale persanilor ce 
locuiau în munţi? 

Anna aprobă din cap. 

— Este vorba despre o limbă foarte veche şi puţin 
cunoscută, utilizată de un grup izolat de înţelepţi despre 
care se crede că au trăit în exil, undeva în munţii Persiei. O 
cunosc numai datorită faptului că a trebuit odată să traduc 
nişte documente farmacologice legate de acest grup; 
aproape că a fost necesar să învăţ pe dinafară părţi din 
gramatica şi din sintaxa limbii. 

— Care sunt şansele ca Marjorie să o fi cunoscut? am 
întrebat. Adică suficient de fluent ca s-o vorbească atât de 
bine? 

— Imposibil de spus fără a-i cere lămuriri când se va 

97 


trezi, răspunse Anna. S-ar fi putut s-o înveţe pentru a-şi 
ajuta soţul în cercetările sale. Insă e ciudat. Nu există mai 
mult de zece persoane în întreaga lume care să vorbească 
aşa cum a făcut ea. O înţeleg în cea mai mare parte, dar n- 
aş putea pune cap la cap mai mult de două sau trei 
propoziţii. 

Am luat o mică înghiţitură de scotch. 

— Marjorie ne-a declarat că antichităţile lui Max nu o 
interesau. Dacă aşa stau lucrurile, atunci de ce să facă 
efortul să-şi însuşească o limbă atât de ridicolă ca acesta? 

— Poate că n-a învăţat-o, interveni profesorul Qualt, 
încrucişându-şi picioarele în pantaloni cadrilaţi. Poate că 
vorbea sub stare de hipnoză sau sugestie. S-au mai văzut 
cazuri. 

— Se presupune că cei ce vorbesc sub hipnoză sunt 
posedaţi de spirite rele, şopti calm doctorul Jarvis. De altfel 
e unul din testele ce pun în evidenţă prezenţa demonilor. 

Am scos o ţigară din buzunarul de la piept şi am aprins-o. 

— Haideţi să procedăm metodic. Mai întâi, Anna, ce ţi-a 
spus? 

Anna îşi îndepărtă o parte din părul negru ce-i căzuse pe 
faţă. In salonul luminat de lumina lămpii, părea mai 
frumoasă ca niciodată cu ochii ei şireţi de vulpe. Inainte de 
a-şi începe povestirea, îşi linse buzele făcându-le să 
strălucească. N 

— Este greu de tradus totul cu exactitate. Inţelepţii care 
vorbeau acest dialect aveau concepţii de viaţă complet 
diferite de ale noastre; aşadar, unele idei n-au un echivalent 
cât de cât apropiat. In măsura în care am înţeles-o, Marjorie 
derula un fel de poveste. Profesorul Qualt ar putea să mă 
corecteze dacă greşesc. Povestea se referă la o tânără şi 
frumoasă fată, favorita tatălui ei. Era pe punctul de a se 
căsători cu un tânăr bogat, ca să-şi petreacă restul zilelor în 
lux şi fericire. Deşi totul fusese aranjat de părinţi, cei doi se 
iubeau nespus, aşteptând cu nerăbdare ceremonia şi 
noaptea nunţii. Insă, într-o seară, cu câteva zile înaintea 
evenimentului, un vrăjitor atotputernic pătrunse în casa 
frumoasei fete deghizat în cerşetor şi o răpi. Transportată 
într-un loc tainic, a fost apoi dăruită unui grup de oameni 


98 


bizari - sau sălbatici, nu sunt prea sigură de traducerea 
cuvântului respectiv. 

—  Fanatici, o corectă profesorul Qualt. Acesta este 
termenul cel mai potrivit. Cuvântul este adesea utilizat în 
alte dialecte cu sensul de nebuni religioşi. 

— In orice caz, fata urma să fie supusă unor torturi lente 
şi în cele din urmă ucisă. Avea însă o soră urâţică care, 
descoperind întâmplarea, l-a urmărit pe vrăjitor până la 
reşedinţa acestuia. Aflând ce soartă vitregă o aştepta pe 
frumoasa ei surioară, reuşi într-un fel sau altul să încheie un 
pact cu cel mai puternic demon sau djin aflat în puterea 
magicianului. Înțelegerea suna că dacă viitoarea mireasă 
era eliberata neatinsă, sora cea ştearsă urma să devină 
întreţinuta duhului pe tot timpul vieţii ei, necăsătorindu-se 
cu altcineva. Am înţeles bine până aici, domnule profesor? 

Acesta aprobă din cap. 

— In regulă deocamdată. Ceea ce a urmat apoi mă pune 
în încurcătură. 

— Greu de înţeles; limba era complicata. Atât cât am 
desluşit, sora cea urâtă jură că într-o zi se va întoarce din 
lumea celor morţi pentru a se răzbuna pe vrăjitor şi pe 
djinul său pentru trădarea lor şi pentru răul ce se abătuse 
asupra familiei sale. Este evident că, deşi sora cea 
neatrăgătoare a devenit concubina demonului, fiind forţată 
la relaţii sexuale cu acesta sub diversele lui forme şi 
înfăţişări, frumoasa fată a fost totuşi sacrificată, murind 
încet în nişte chinuri teribile. Unul din lucrurile la care au 
supus-o acei fanatici a fost să-i despice pântecul şi să-i 
coase înăuntru un şarpe viu, uriaş; au mai fost şi alte torturi 
şi ceremonialuri prea atroce pentru a fi chiar şi numai 
menţionate. 

Am rămas tăcuţi după ce Anna şi-a terminat relatarea. 
Am luat o înghiţitură sănătoasă de scotch, bucurându-mă 
de plăcerea de a simţi arsura plăcută a alcoolului pe gât. 
Doctorul Jarvis stătea ţeapăn şi tăcut, cu privirea pierdută 
undeva peste peluzele învăluite de amurg, în vreme ce 
profesorul Qualt, ghemuit pe scaun, îşi îngropase capul în 
mâini. După un timp, se îndreptă. 

— Ei bine, spuse el, ştiu la ce ne gândim cu toţii. 

99 


Întrebarea e - o luăm sau nu în serios? 

Anna puse jos paharul. 

— Nu-mi prea dau seama cum am reuşi să facem altfel. 
Ceea ce tocmai a povestit Marjorie în această limbă 
străveche şi ciudată seamănă exact cu ce ne-aţi spus 
dumneavoastră despre modul în care Ali Baba a devenit 
stăpânul Celor Patruzeci de Hoţi. Fata sacrificată de secta 
N'zwaa. Totul se leagă. 

Qualt îşi mângâie gânditor bărbia şi o fixă cu acea privire 
pătrunzătoare ce-l făcuse celebru pe James Mason. 

— E adevărat, foarte adevărat. Dar oricine cunoaşte câte 
ceva despre vrăjitoriile celor din străvechiul Orient Mijlociu, 
trebuie să cunoască această poveste. Există o mulţime de 
cărţi în casa naşei dumneavoastră, domnule Erskine. Şi 
dacă ea cunoştea limba, ei bine... probabil că era ia curent 
cu legendele şi miturile vehiculate în dialectul respectiv. 

Am strivit ţigara în scrumieră. 

— Singurul punct nevralgic al acestei explicaţii perfect 
plauzibile, profesore Qualt, este că Marjorie era o lingvista 
mediocră şi deloc interesată în antichităţile Orientului 
Mijlociu. Ea însăşi mi-a declarat că Max obişnuia să le 
expedieze în cursul călătoriilor sale şi că ea nici măcar nu 
catadicsea să le despacheteze. Mai dezinteresat decât atât 
nu poţi să fii. 

Doctorul Jarvis se întoarse cu mâinile adânc înfundate în 
buzunarele hainei de tweed. 

— In acest caz, cum de a reuşit să vorbească atât de 
fluent această limbă? E posedată de vreun spirit malefic? E 
sub hipnoză? Sau noi ne imaginăm pur şi simplu nişte 
lucruri? 

— Cred că e imposibil, rosti simplu Anna. 

— Ce anume-i imposibil? se interesă profesorul Qualt. 

— Ca Marjorie Greaves să cunoască această limbă 
străveche. Pur şi simplu n-are sens. 

— Membri ai executivului şi politicieni au ajuns să înveţe 
ruseşte aproape peste noapte prin anumite metode, replică 
profesorul. 

Am avut impresia că nu făcea decât să testeze tăria 
credinţei fostei sale studente mai degrabă decât s-o critice. 


100 


Anna clătină din cap. 

— Acest dialect nu poate fi însuşit cât ai zice peşte. Ar fi 
ca şi cum ai deprinde tehnicile Kung-fu-ului fără a descoperi 
înţelesul lăuntric şi sensurile culturii orientale. Desigur că 
poţi stăpâni metodele de luptă ale acestui stil de arte 
marţiale, dar nu vei deveni niciodată un adevărat luptător 
Kung-fu dacă nu ajungi la pacea interioară şi la disciplina 
riguroasă necesară. Şi nu le vei obţine într-o singură 
noapte, nici dacă eşti politician sau aparţii factorilor de 
decizie din diverse domenii. Mai cu seamă în aceste cazuri. 

Profesorul Qualt trase din pipă cu un gest aprobator. 

— In regulă atunci. Ce alternative mai avem? 

Tăcere, întreruptă de doctorul Jarvis: 

— Atât cât îmi dau eu seama, mai rămân două. Fie că 
doamna Greaves era posedată de un demon care vorbea 
prin intermediul ei în propria lui limbă, fie că era hipnotizată 
de cineva ce o obligase să rostească nişte cuvinte fără a le 
cunoaşte înţelesul. 

— Şi ce variantă vi se pare mai verosimilă? se interesă 
profesorul Qualt cu tonul răbdător al unui universitar 
stimulându-şi studenţii spre o gândire creatoare. Nimeni nu 
se simţi ofensat. E reconfortant să ai pe cineva în preajmă 
care să te oblige să-ţi încordezi facultăţile analitice. De 
obicei logica mea consta în trecerea bruscă la o serie de 
concluzii oarecum bizare. 

— Mi se pare mult mai probabil să fi fost hipnotizată, am 
conchis eu. Nu spun că nu cred în demoni, dar au fost mult 
mai multe cazuri veridice de hipnotism decât de posedare 
demonică. Fără a mai socoti faptul că demonii mă fac să mă 
cutremur. 

Profesorul Qualt zâmbi. 

— O.K. Să presupunem că a fost hipnotizată. Cine a 
făcut-o şi de ce? 

— Ei bine, în măsura în care cunoaştem faptele, zise 
Anna, sunt încă alte două persoane la Winter Sails. 
Domnişoara Johnson şi acea misterioasă figură 
înveşmântată în mantia cu glugă. 

— Cea despre care nu ştim absolut nimic, remarcă 
profesorul Qualt. 


101 


— Însă cunoaştem câte ceva despre d-ra Johnson. Aveţi 
vreo idee de ce ar hipnotiza-o ea pe doamna Greaves, 
admițând că ar fi capabilă de aşa ceva? 

Tocmai ne gândeam la răspuns când s-a auzit o uşoară 
bătaie în uşa salonului. Stăpânul casei strigă „Intră!” şi îşi 
făcu apariţia doamna Jarvis, o femeie micuță de statură, cu 
o faţă luminoasa şi părul alb, îmbrăcată într-o rochie 
imprimată cu flori. 

— Sper că nu vă deranjez prea mult, dar s-a înţepenit 
uşa. 

— Care din ele? Sper că nu iarăşi cea de la pivniţă? 

— Nu, dragă, cea de la cabinetul de consultaţii. Am vrut 
să iau temperatura şi pulsul lui Marjorie, dar n-am putut s-o 
deschid. 

— Nu-i încuiată, replică soţul ei. Nu la această oră; ştii că 
o încui doar noaptea. 

— Totuşi aş prefera să vii să arunci o privire. Am încercat 
s-o trag spre mine, apoi s-o împing, fără să ajung la nici un 
rezultat. 

Anna zâmbi. 

— Harry, eşti un tip solid. Poate că tu eşti în stare s-o 
clinteşti din loc. 

— Solid? La şcoală îmi spuneau aşa pentru că semănăm 
cu individul acela din clipul publicitar cu Charles Atlas. Dar 
când vreau să rup în două o carte de telefon, trebuie s-o fac 
pagină cu pagină. 

Cu toate acestea, am urmat-o pe doamna Jarvis în 
coridor, spre cabinetul de consultaţii de un alb orbitor. Am 
încercat clanţa; avusese dreptate. Era blocată. Mi-am 
proptit umărul în uşă, însă tot n-a vrut să se deschidă. Era 
atât de înţepenită încât părea să fi fost încuiată cu cheia de 
două ori. Am zgâlţâit cu putere de clanţă şi am strigat: 

— Marjorie! Eşti înăuntru? 

Am aşteptat. Niciun răspuns. 

— Marjorie, tu ai încuiat uşa? Răspunde, Marjorie! 

Din nou nici un răspuns - doar linişte deplină. Doamna 
Jarvis interveni: 

— Ferestrele sunt şi ele închise, altfel aţi fi putut intra 
escaladându-le. 


102 


— Totuşi se vede prin ele, nu-i aşa? 

Negă, clătinând din cap. 

— Ferestrele sunt vopsite în crem până la jumătate, 
pentru a-i împiedica pe trecători să privească înăuntru. 

— Aveţi o cheie? 

O ridică în sus. 

— Am încercat. Nu pare să meargă. 

Am luat cheia şi am vârât-o în broască, învârtind-o în 
toate părţile. In acest timp, am fost sigur că aud zgomote 
uşoare în cabinet. Am încetat să mai învârt cheia şi mi-am 
lipit urechea de tăblia uşii, dar zgomotele încetaseră. Am 
învârtit-o din nou şi iar le-am auzit. 

Sunetul sec şi specific al unor aripi acoperite cu piele. 

Am ascultat din nou; linişte. M-am adresat doamnei 
Jarvis. 

— Mi se pare că va trebui să forţăm uşa. Aveţi ceva 
împotrivă? 

— Ei bine, dacă trebuie, trebuie. Cred că vom găsi o 
rangă pe undeva sub scări. 

Deschise dulapul şi scotocind printre vechi trofee de golf, 
rame rupte de tablouri, am găsit o rangă ruginită. Am şters- 
o cât am putut mai bine şi m-am îndreptat spre cabinet. 
Pentru orice eventualitate, am mai apăsat o dată pe clanţă 
învârtind în acelaşi timp şi cheia - pierdere de vreme. 

Am introdus bara de fier sub o latură a uşii şi am apăsat 
cu putere. Lemnul moale şi pe alocuri putrezit de timp 
începu să se sfărâme şi curând uşa a început să cedeze. Un 
zgomot surd şi se deschise larg. 

Am privit împrejur. În cabinet era întuneric, deşi lăsasem 
luminile aprinse. Am aruncat o privire rapidă spre canapea 
şi am văzut picioarele lui Marjorie exact în poziţia în care le 
văzusem ultima dată. Am aprins lumina şi m-am îndreptat 
spre ea pentru a controla dacă se simţea bine. 

— Oh, Dumnezeule, am rostit eu. Era tot ce puteam 
gândi. 

Marjorie era moartă. Nu avea nici un fel de urme pe corp, 
însă mâinile şi le ţinea încleştate pe piept ca şi cum ar fi 
vrut să pareze o lovitură. Ochii îi erau larg deschişi şi 
holbaţi, iar gura îi era strâmbată într-un rictus oribil, 


103 


purtător al unui urlet tăcut. 

Doctorul Jarvis auzise trosnetul uşii şi se găsea acum în 
spatele meu. Aruncă o scurtă privire peste umărul meu 
corpului lui Marjorie şi-i cercetă imediat pulsul, respiraţia şi 
alte semne vitale ce ar fi indicat că mai exista încă o şansă. 
De-abia după trei sau patru minute de verificări acerbe, lăsă 
din nou mâna subţire să cadă pe piept şi se îndreptă de 
spate. 

— Imi pare rău, rosti el cu o voce gravă. Este moartă de-a 
binelea. 

— Ştiţi în ce fel? Simţeam cum mă ia cu gheaţă şi cu 
leşin, dar trebuia să aflu răspunsul. 

Doctorul Jarvis o acoperi cu un cearşaf alb, bine scrobit. 

— A fost înspăimântată. Se pare că ceva a îngrozit-o 
peste măsură. 

— Aici înăuntru? Glumiţi. 

Jarvis se întoarse furios spre mine. 

— Nu ştiu ce se petrece, nu mai mult ca dumneata, strigă 
el. Era foarte afectat. Uitaţi-vă singur. Sunt prezente toate 
simptomele morţii prin spasme isterice. Se întâmplă foarte 
des! Chiar cei ce sunt spânzurați mor de frică înainte de ali 
se frânge gâtul! 

M-am îndreptat spre fereastră şi am verificat-o. Era 
închisă. La fel cea din partea opusă a încăperii. Orice ieşire 
pe acolo era exclusă. 

Doctorul Jarvis se aşeză nervos pe scaun şi mă urmări în 
timp ce cercetam camera. Nimic nu era spart, nici un fel de 
urmă nicăieri. Nimic nu fusese deranjat. 

— Nu înţeleg, declară el mai calm. Chiar că nu pot să 
pricep nimic. 

— Ce anume nu puteţi înţelege? 

— Domnule Erskine, când mori de frică, de obicei te 
înspăimântă ceva. Ce ar fi putut să-i producă lui Marjorie o 
astfel de reacţie - aici? g 

Am aruncat o ultimă privire de jur împrejur. In acest 
moment intrară profesorul Qualt şi Anna. M-am întors cu 
spatele în timp ce doctorul îi punea la curent cu cele 
întâmplate. 

Eram prea şocat şi prea neliniştit pentru a vorbi cu cineva 


104 


atunci. Mi se povestise despre moartea lui Max şi naşa mea 
o văzusem înspăimântată. Fusesem şi eu înfricoşat de 
câteva ori, în diverse ocazii, dar acum văzusem de ce era în 
stare un djin. Devenisem sigur - cu adevărat sigur - că 
oricare ar fi fost lucrul sau fiinţa închisă în amforă, era 
direct răspunzătoare pentru cele petrecute până în acel 
moment. Într-un fel sau altul trebuia să pătrundem în 
reşedinţa de la Winter Sails şi să scăpăm de blestemata de 
oală, indiferent de pericole. Nu voiam să moară d-ra 
Johnson şi cu atât mai puţin Anna. Şi nici profesorul Qualt 
sau doctorul Jarvis. Insă mai mult şi mai mult nu gustam 
deloc posibilitatea ca acest lucru să mi se întâmple mie. 
Oricum, nu aşa, nu cu ochii ieşindu-mi din orbite de groază 
şi cu gura schimonosita într-un urlet pe care, de atâta frică, 
nici să nu fiu capabil să îl scot. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă profesorul. Aţi văzut ceva? 

Am clătinat din cap. 

— Nu, dar sunt aproape sigur că am auzit ceva. 

— Aţi auzit? interveni doctorul Jarvis. Ce anume? 

— Ei bine, am răspuns eu încet. Ştiţi cum e când staţi 
noaptea în pat şi un fluture mare pătrunde în cameră, 
începând să se învârtească pe lângă lumina lămpii, iar ţie ţi 
se face frică că s-ar putea să-ţi zboare drept în faţă? E ceea 
ce am auzit. Ceva ce producea acelaşi zgomot. 

Doctorul Jarvis, muşcându-şi buzele, se îndreptă spre 
telefon şi ridică receptorul. 

— Ce faceţi? am întrebat curios. 

— Anunţ poliţia, ce altceva aş putea face? Nu putem 
permite ca acest lucru să mai continue mult timp. 

— Şi chiar vă gândiţi că poliţia ne va crede? Şi chiar dacă 
se va întâmpla aşa, consideraţi cu adevărat că ar vrea sau 
ar fi capabili să întreprindă ceva? Dumnezeule, să fim 
realişti, domnule doctor. 

Acesta arătă cu degetul spre cadavrul naşei mele. 

— Dacă credeţi că moartea lui Marjorie are o cât de mică 
legătură cu realitatea, atunci puteţi fi cât de realist doriţi. 
După mine e ceva supranatural. Şi am de gând să anunţ 
poliţia. 

Profesorul Qualt se întinse şi luă receptorul din mâna 

105 


tremurândă a doctorului Jarvis. 
— Şi pe cine o să chemaţi, zise cu o voce gravă şi egală. 
Brigada Anti-fantomă? 


Se făcuse aproape zece seara când ne-am hotărât să ne 
întoarcem la Winter Sails. Era complet întuneric, un 
întuneric compact şi moale ca în cutia unei viori. Luna nu se 
ridicase încă şi în aer plutea o linişte stranie şi sufocantă. 
Ne-am urcat în linişte în maşină şi am pornit motorul. 
Lumina verzuie a indicatoarelor de bord dădea o culoare 
nesănătoasă feţelor noastre. 

— Este oare bine că l-am lăsat singur pe doctorul Jarvis? 
întrebă Anna. 

— De ce nu? replică profesorul Qualt aplecându-se în 
faţă. E destul de mare ca să-şi poarte singur de grijă. 

— Desigur, dar dacă cheamă poliţia? 

Am aprins farurile, am privit în jur şi am accelerat. 

— A promis să n-o facă. lar el e unul din acei gentlemeni 
de modă veche ce nu-şi calcă niciodată cuvântul. Nu fiţi 
îngrijoraţi. 

Am condus rapid prin tunelul de lumină săpat de farurile 
puternice în întunericul catifelat. Fluturi şi alte insecte 
străluceau şi se roteau în faţa maşinii. leşind de pe strada 
pe care se afla locuinţa lui Jarvis, am luat-o pe autostrada 
principala, îndreptându-mă spre Winter Sails. Drumul era 
pustiu, aşa încât am călcat tare acceleraţia şi am parcurs 
distanţa cu şaizeci de mile pe oră. Luna în creştere se ridica 
din mare. Lumina ei argintie învăluia peluzele şi acoperişul, 
conferind o nuanţă albicioasă - ca oasele unui schelet - 
casei şi ferestrelor neacoperite. Am frânat în faţa intrării 
principale şi am oprit motorul. 

Am rămas nemişcaţi câteva minute. Nu se auzea nici un 
sunet cu excepţia şuieratului uşor al brizei marine prin 
ierburile înalte şi al scârţâitului monoton al sfârlezei de 
vânt. 

— Mi se pare părăsită, rosti Anna cuprinsă brusc de o 
teamă excesivă. 

— Cu atât mai bine, replică profesorul Qualt. Dacă nu-i 
nimeni împrejur, putem arunca în linişte o privire asupra 


106 


amforei, fără să ne tulbure vreun nepoftit. 

Am aprins o ţigară cu bricheta de bord. 

— Pariem? Zece la unu că prin umbrele fiecărui colţişor 
stă la pândă o figură înveşmântată într-o mantie cu glugă. 

Profesorul Qualt râse forţat. 

— Dacă n-aş şti că daţi crezare acestor lucruri la fel ca 
mine, v-aş propune să o luaţi înainte. 

In cele din urmă am coborât din maşină, traversând cu 
grijă aleea de pietriş până la uşă. Am bătut cu pumnul, apoi 
am sunat pentru orice eventualitate, dar după o aşteptare 
de trei sau patru minute, am decis că nu era nimeni acasă. 
Cel puţin cineva care să se deranjeze să deschidă uşa. 

— Puteţi s-o forţaţi? se interesă profesorul Qualt. 

Ridicând degetul mare în sus în semn afirmativ, m-am 
îndreptat spre scările verandei şi mi-am recuperat şpiţul 
abandonat acolo în momentul când Marjorie îmi ceruse să 
părăsesc domeniul. Ceilalţi s-au dat înapoi şi eu am dat o 
lovitură puternică în lemnăria veche şi albă a uşii. 

— Pătrunderea prin forţă pare să fi devenit ultima ta 
specialitate, mă tachină Anna în timp ce vârful şpiţului se 
înfipse în toc, în apropiere de încuietoare. 

De data aceasta fu mult mai greu decât în cazul 
cabinetului de consultaţie al doctorului. Uşa era bine 
ferecată, sus şi jos, aşa încât a trebuit practic s-o fac 
bucățele. 

— Sper că scopul va justifica mijloacele, zise cu o 
oarecare nervozitate în glas profesorul Qualt. Incă un efort 
şi uşa se lăsă într-o parte. Era întuneric şi mirosea a 
mucegai; cu greu am distins dalele albe şi negre ce 
alcătuiau modelul complicat al mozaicului din hol. Qualt 
făcu un pas înainte şi privi cu atenţie în jurul său. 

— O.K., cred că nu-i nici un pericol. Putem intra. 

— Niciun pericol? m-am adresat eu Annei în vreme ce 

Qualt pornea în fruntea grupului. La ce s-a referit? 

— Bănuiesc că încerca să descopere semne caracteristice 
farmecelor nefaste. Nu poţi şti niciodată la ce capcane te 
poţi aştepta din partea unui duşman. 

Profesorul Qualt se afla deja în hol şi nerăbdător, ne făcu 
semn să-l urmăm. 


107 


— Grăbiţi-vă. Dacă avem vreun avantaj, atunci acesta 
este surpriza şi poate faptul că intenţiile noastre nu sunt 
încă clare. De există vreun djin prin apropiere, atunci va 
aştepta căutând să descopere întâi ce vrem, înainte de a-şi 
lua o cât de mică măsură de apărare. 

L-am însoţit până la picioarele scărilor. Se înălţau în 
întuneric spre etajul superior, aspectul lor fiind la fel de 
îmbietor ca şi gura de intrare a unui puț de mină bântuită. 

— Chiar o luaţi în serios, nu m-am putut eu abţine. 
Sunteţi sigur că nu ne facem de râs? 

Profesorul Qualt tuşi. 

— Mai bine să fiu considerat un nătărău decât să 
sfârşesc. ca naşul dumneavoastră, declară el cu delicateţe. 
Lucrul esenţial este că nu ştiu ce forţe se pot ridica 
împotriva noastră, aşa încât prefer să iau cât mai multe 
măsuri de precauţie cu putinţa. 

— E-n regulă atunci, am conchis eu. Cel mai bine este să 
urcăm şi să vedem cu ochii noştri despre ce e vorba. In sus 
pe scări, de-a lungul coridorului, până ce acesta se înfundă, 
apoi la stânga până la uşa foişorului. Incuiată şi sigilată. lau 
şpiţul pentru eventualitatea că nu vom reuşi să rupem 
sigiliile prin alte mijloace. 

Profesorul Qualt porni înainte şi l-am urmat pe vechile 
scări de lemn scârţâind la fiecare pas, ţinându-ne de 
balustradă pentru a ne orienta mai uşor. Am propus să 
aprindem lumina, dar Qualt s-a împotrivit, căci astfel djinul 
ar fi putut afla cine suntem şi poate ce intenţionam să 
facem. Şi dacă nu era nici un djin ci un duşman în carne şi 
oase, sosirea noastră pe o întunecime neagră ca smoala ar 
fi avut acelaşi efect surprinzător. 

Ajunşi în capul scărilor, ne-am încordat privirile pentru a 
distinge ceva de-a lungul coridorului lung şi îmbâcsit. Luna 
se ridica prin uşa deschisă a biroului lui Max şi prin 
fereastra de la capătul cel mai îndepărtat al holului dând 
spre drumul principal de acces; razele ei învăluiau totul într- 
o luminozitate lugubră. 

— Cred că încep să fiu obsedată de posibilitatea apariţiei 
unor stafii în această casă, şopti Anna. Să nu cumva să 
menţionaţi vreo figură înveşmântată în mantie cu glugă, 


108 


dacă nu vreţi să leşin chiar aici. 

Ţinându-ne aproape unii de alţi, am înaintat încet de-a 
lungul coridorului. Scândurile duşumelei erau vechi şi 
scârţâiau cumplit din când în când, iar sunetul înfundat al 
şobolanilor ce mişunau de partea cealaltă a tavanului de 
deasupra capetelor noastre nu aducea nici cea mai mică 
uşurare sufletelor celor de faţă. Anna se întinse şi 
apucându-mi mâna mi-o strânse cu putere; chiar şi 
curajosul profesor Qualt părea să păşească cu mai puţină 
vioiciune ca până atunci. 

Brusc Anna se opri. La fel am făcut şi eu, din cauza 
mâinilor noastre înlănţuite. Apoi l-am bătut pe umăr pe 
profesor. 

— Ce este? întrebă acesta. Ce s-a întâmplat? 

— Ascultaţi, ne atrase atenţia Anna. Ascultati. 

Ne-am conformat. Pentru moment n-am putut auzi 
absolut nimic. Apoi îmi ajunse la urechi un sunet prelung şi 
şuierător, ca al unui vânt funebru rostogolindu-se peste 
buza unei amfore, sau ca şi cel produs de un instrument cu 
coarde, ciudat şi de o vechime necunoscută. Părea extrem 
de aproape - înconjurându-ne din toate părţile - aşa încât 
toţi am simţit cum frica ne îngheaţă sângele în vine. 


6 


Sunetul atinse o înălţime şi o vibraţie neobişnuita şi 
continuă fără încetare, monoton, straniu şi insistent, ca şi 
când ar fi încercat să atingă o frecvenţa imposibil de 
imaginat. 

— Amfora, rosti Anna cu o voce surdă şi înspăimântată. E 
amfora! 

Profesorul Qualt nu făcu nici un comentariu. Se mulţumi 
să prindă pe amândoi de mâini şi să ne conducă de-a lungul 


109 


coridorului scăldat de lumina lunii, ce cădea piezişă ca un 
duş îngheţat prin uşa deschisă a biroului lui Max Greaves. În 
cele din urmă ne-am oprit la ramificaţia în formă de T, un 
loc cufundat în fosforescenţa lugubră a Selenei, pătrunsă pe 
fereastra dinspre principalul drum de acces către Winter 
Sails. Priveam fascinaţi uşa puternic ferecata şi sigilată a 
foişorului. 

Sunetul, sau muzica, continua. Era greu de distins dacă 
provenea de la un instrument cu coarde sau de la o voce 
umană cu un timbru extrem de ascuţit şi şuierător. 

Profesorul Qualt se apropie de uşa foişorului şi examină 
cu atenţie sigiliile de ceară. In timp ce făcea acest lucru, 
muzica începu să se estompeze şi după un minut sau două 
coridorul fu iarăşi cufundat în linişte. Am rămas încremenit, 
cu urechile ciulite la cel mai uşor zgomot - în special 
provenind din interiorul foişorului - şi am aşteptat opinia 
specialistului. 

— Nu mai încape nicio îndoială, şopti acesta după o 
bucată de vreme. Sigiliile au fost puse pentru a întemniţa 
un djin puternic. Gravurile de pe ele sunt foarte rare şi 
vechi; unele îmi sunt complet necunoscute. Cea de acolo, 
cu figurile plasate într-un fer de triunghi, a fost interzisă în 
ţările Orientului Mijlociu încă din secolul al treisprezecelea. 
Avem de-a face cu vrăjitorie de cel mai înalt nivel. Harry, nu 
putem ignora toate acestea. Nici măcar pentru o singură 
clipă. 

Am tuşit. 

— N-am sugerat nici să le ignorăm, nici să le luăm în 
bătaie de joc, am replicat eu răguşit. Dar muzica? Aţi auzit- 
o cu propriile urechi. De unde vine? 

Profesorul Qualt îşi scărpina ceafa păroasă. 

— Credeţi că ştiu mai mult decât dumneavoastră? Cine 
ştie? Când e vorba de vrăjitorie, nu ne gândim de unde 
provin lucrurile, important este când şi cum. Niciun lucru 
legat de vrăjitorii Orientului Mijlociu nu se bazează pe unde. 
Unde este Dumnezeu? Unde-i Raiul? Unde trăiesc îngerii? 
Toate sunt întrebări lumeşti care pur şi simplu nu au sens. 

— Credeţi deci că această muzică reprezintă un soi de 
manifestare spirituală? 


110 


Qualt ridică din umeri. 

— Ca să fiu sincer, nu ştiu ce să cred. Am citit despre 
muzică şi sunete stranii, povestirile occidentale cu fantome 
sunt pline de ele, însă până astăzi n-am auzit niciodată aşa 
ceva. Imi aminteşte vag de o muzică de ceremonial din 
părţile nordice ale Saharei, dedicată zeului Pan”. 

— Este deci o muzică fermecată? întrebă Anna. 

— Nu ştiu. Din câte mi-aţi povestit, Max Greaves a auzit-o 
şi el şi dintr-un motiv sau altul l-a neliniştit peste măsură. 

Am ascultat din nou, încercând să desluşim orice sunet 
straniu venit din foişor, dar liniştea era deplină. Se auzea 
doar scârţâitul sfârlezii şi vâjâitul intermitent al vântului 
suflând din largul mării. Când şi când, vechea casă trosnea 
din încheieturi ca şi cum se cufunda într-un somn fără de 
sfârşit însă plin de vise, unde apăreau toate persoanele - 
moarte acum - ce-i străbătuseră cândva coridoarele. 

— Ei bine, am zis eu, amfora se află înăuntru. Poate că ar 
fi mai bine să spargem uşa şi să vedem ce se întâmplă 
înăuntru. 

Am ridicat şpiţul şi am început să răzuiesc sigiliile cu 
vârful lui. Imi făcusem socoteala că patru sau cinci lovituri 
zdravene date în tăblii ne-ar fi deschis drumul, în ciuda 
barei de fier plasată de-a curmezişul şi a nenumăratelor 
fâşii de hârtie, sigilii sau fire de păr. 

Ţinând bine în mână şpiţul am făcut un pas înapoi pentru 
a-mi lua avânt. Brusc, mi-am dat seama că mai era cineva 
lângă mine. Nu profesorul Qualt şi nici Anna. Altcineva. Cu o 
mişcare convulsivă, mi-am coborât braţul şi m-am întors. 
Acolo, în lumina uşor mişcătoare a lunii, într-o rochie lungă 
ruginie de bumbac, se afla domnişoara Johnson. Faţa îi era 
albă şi rigidă, iar mâna întinsă spre mine într-un soi de 
implorare mută. 

—  Domnişoara Johnson? Vocea îmi era seacă, pe 
jumătate furioasă, pe jumătate îngrozita. Domnişoară 
Johnson, ce se întâmpla aici? 


15 Zeu pastoral în mitologia greacă, protector al turmelor şi 
ciobanilor, al vânătorilor şi crescătorilor de albine. Ca zeu al 
pădurilor, se credea că Pan inoculează în oameni o frică 
molipsitoare şi nedesluşită (n.tr.) 


111 


În tăcere, ca făcu un pas înainte. Lumina lunii nu-i mai 
cădea pe toată faţa, ci numai pe ochelari, făcându-i să 
aducă cu două monede strălucitoare. 

— Domnule Erskine. şopti ca, nu trebuie să vă atingeţi de 
această uşă! 

— Domnişoară Johnson, am replicat eu, e timpul ca 
cineva s-o facă. Ştiţi că doamna Greaves este moartă? 

Urmă o pauză. Apoi i se auzi din nou vocea: 

— Bănuiam că aşa urma să se întâmple. Imi pare foarte 
rău. 

— Bănuiați? interveni profesorul Qualt. 

— Desigur, răspunse d-ra Johnson întorcând capul spre 
el. Şi-a băgat nasul în treburi care n-o priveau - şi pe care 
nu le înţelegea - deci era obligatoriu să se întâmple aşa 
ceva. 

Tăcu câteva momente, după care reluă: 

— Vă asigur că moartea ei nu are nicio legătură cu 
persoana mea. Am bănuit pur şi simplu, nimic mai mult. Nu 
ştiam ce avea de gând să facă el. 

— El? am reacţionat eu. Care el? 

Domnişoara Johnson îşi plecă capul şi cele două monede 
strălucitoare deveniră două găvane întunecate. 

— Cel mai bine ar fi să discutăm la parter, declară ea. 
Amfora, ceea ce este înăuntru, devine foarte instabilă dacă 
stăm atât de aproape de ea. Ştie ce se întâmpla, fiţi siguri 
de acest lucru. E şi foarte capricioasă; nu poţi să prevezi 
niciodată ce va face în clipa următoare. 

Profesorul Qualt o întrerupse. 

— Discutăm la parter dacă aşa doriţi. Dar cred că domnul 
Erskine, aici prezent, are dreptul la o explicaţie. Nu în 
fiecare zi se întâmplă să-ţi pierzi naşul şi naşa şi să câştigi 
în schimb o doamnă de companie, aşa-i? 

Domnişoara Johnson şopti: 

— Nu. Bănuiesc că nu. 

Răsucindu-se pe călcâie, ne conduse pe scări în jos, în 
foşnetul rochiei de bumbac alunecând pe podeaua de lemn 
de pin. Odată ajunsă în salonul spaţios, aprinse lămpile cu 
gaz situate de jur împrejurul pereţilor şi curând ne-am trezit 
stând faţă în faţă, sub lumina galbenă şi pâlpâitoare a şapte 

112 


sau opt astfel de obiecte emanând fum. 

— Niciun fel de lumină electrică? i-am aruncat eu o 
înţepătură. 

Domnişoara Johnson încuviinţa din cap. 

— Există, dar nu-mi place să o folosesc. Domnul Max 
obişnuia întotdeauna să spună că aparţine diavolului şi mă 
tem să nu-i ofer din greşeală putere personajului menţionat. 

— Vreţi să spuneţi că persoana despre care vorbiţi, cea în 
treburile căruia s-a amestecat doamna Greaves... credeţi că 
această persoană este însuşi diavolul? 

Domnişoara Johnson îşi cobori privirea. 

— Ştiu că pare ridicol, însă cred cu adevărat acest lucru, 
într-un anume sens. 

interveni profesorul Qualt: 

— Deci credeţi, ca şi doamna Greaves, că amfora 
ascunde în ea un spirit nefast, nu-i aşa? 

Domnişoara Johnson continua să ţină capul plecat, 
frământându-şi degetele. 

— Mai mult decât atât, domnule, şopti ea. Ştiu ce se află 
în amforă şi mai ştiu ce trebuie să fac. Dacă nu vă 
deranjează, aş vrea să acţionez de una singură. 

— Ce să faceţi de una singură? întrebă Anna. Domnişoară 
Johnson, trebuie să înţelegeţi că noi ştim despre existenţa 
djinului şi suntem aici pentru a vă ajuta. 

Femeia zâmbi strâmb. 

— Sunt conştienta de acest lucru. Altminteri nu aţi fi 
urcat până aici cu acel şpiţ pentru a sparge uşa. Vă 
urmăresc de când aţi sosit... 

— Şi atunci de ce dracu’ nu ne-aţi deschis? am ripostat 
eu. Am făcut bucățele o uşă în perfectă stare, numai şi 
numai din cauza dumneavoastră. 

In ciuda tonului meu nu prea politicos, d-ra Johnson 
rămase la fel de rece, demnă şi detaşată ca şi până atunci. 

Am început să-mi dau scama că sub acei ochelari se 
ascundea o faţă deloc urâtă. Ceea ce o făcea să arate ca o 
femeie şleampătă şi fistichie era rochia demodată pe care o 
purta, lipsa oricărui machiaj, sprâncenele nepensate şi 
pantofii cu cel puţin un număr mai mari. 

— Domnule Erskine, v-am spus deja că ştiu ce se află în 


113 


amforă şi că ştiu ce trebuie să fac în această situaţie. Mă 
descurc singură. Oricine altcineva m-ar încurca. 

— N-aveţi decât să procedaţi după bunul dumneavoastră 
plac. Ce trebuie să faceţi? 

Răspunse liniştita, fără să-şi ridice privirea. 

— Poate că aţi auzit povestea lui Ali Baba şi a Celor 
Patruzeci de Hoţi. Adevărata poveste, nu născocirea din O 
Mie şi Una de Nopți. S-ar putea să cunoaşteţi şi legenda cu 
tânără prinţesă răpită de Ali Baba şi cedată acelui trib în 
schimbul celui mai înfricoşător dintre djini. 

— N'zwaa, interveni calmă Anna. 

— Intr-adevăr, fu de acord d-ra Johnson. Ei bine, dacă n- 
aţi cunoaşte aceste lucruri, n-aţi fi acum aici. Numai cei ce 
cunosc adevărata poveste a Celor Patruzeci de Hoţi se tem 
de Amfora Djinului. 

— Şi cu ce vă implică aceasta? nu m-am putut eu abţine. 
Credeam că sunteţi doar însoţitoarea lui Marjorie şi nimic 
mai mult. 

Domnişoara Johnson încuviinţa din cap. 

— Oficial da, asta-i tot ce sunt şi tot ceea ce aş fi rămas 
pentru totdeauna. 

— Şi neoficial? 

Işi ridică privirea. Apoi îşi scoase ochelarii şi bănuielile 
mele s-au adeverit. Fără ci şi în ciuda straniei priviri pe care 
toţi miopii o au în astfel de cazuri, era destul de 
atrăgătoare. 

— Neoficial, sunt o descendenta directa a acelei fete 
persane care a încercat să-şi sacrifice onoarea şi fecioria 
pentru a salva viaţa surorii sale. Cunoaşteţi legenda, nu-i 
aşa? Cum prinţesa cea frumoasă urma sa se căsătorească şi 
cum sora ei urâtă şi-a oferit trupul djinului, pentru tot restul 
vieţii ei pământeşti? Ei bine, nu mult după ce frumoasa fată 
a fost torturata până la moarte, cealaltă a dat naştere unei 
fetiţe care la rândul ei s-a căsătorit şi astfel, de-a lungul a 
generaţii şi generaţii de femei, povestea a fost transmisă 
din gură în gură, pentru ca datoria să fie dusă la bun sfârşit. 

— Datorie? întrebă profesorul Qualt. Ce datorie? 

Domnişoara Johnson îşi puse din nou ochelarii. 

— Am fost însărcinate să găsim dijinul lui Ali Baba, 


114 


oriunde ar fi, oricând ar reveni la viaţă şi să ne răzbunăm. 

— Nu înţeleg, îşi exprimă nedumerirea Anna. Cum aşa? 
Vreau să spun, cum s-a transmis povestea? 

Domnişoara Johnson clătină uşor din cap. 

— In acelaşi mod în care circulă legendele şi întâmplările, 
de la mamă la fiică. Bunica mea, emigrantă persană, i-a 
spus-o mamei, care la rândul ei mi-a spus-o mie. A 
accentuat faptul că orice s-ar întâmpla, eu trebuie s-o 
povestesc fiicei mele, iar dacă nu voi avea o fiică, celei mai 
tinere rude de sex feminin. Este o răzbunare cu totul şi cu 
totul femeiască, dacă înţelegeţi la ce mă refer. Un secret ce 
a fost apărat cu străşnicie de femei de o mie de ani încoace 
într-un mod în care nici un bărbat n-ar înţelege. 

M-am strâmbat. 

— Sunt foarte bucuros că n-am supărat-o pe bunica 
dumneavoastră de a suta spiţa. 

Remarca nu smulse nici un zâmbet domnişoarei Johnson. 

— Domnule Erskine, dacă luaţi în considerare toate câte i 
s-au întâmplat acelei fete, ce a trebuit ea sa sacrifice de 
dragul vieţii surorii sale, ca până la sfârşit să descopere că a 
fost zadarnic, atunci poate veţi ajunge să vă daţi seama că 
o mie de ani nu înseamnă prea mult când porţi pică cuiva. 

— Ce a avut de îndurat? îşi arătă curiozitatea profesorul 
Qualt. V-a spus vreodată mama sau bunica dumneavoastră? 

Domnişoara Johnson privi într-o parte. 

— In măsura în care putem da crezare legendelor, 
domnule, a fost vorba de umilinţe de ordin sexual mult mai 
cumplite decât cele impuse vreodată de vreun duh. Puterea 
acestui djin întrecea orice imaginaţie şi sora cea urâtă a 
avut de suportat, după spusele mamei mele, chinuri şi 
umilinţe ce depăşesc cu mult cele la care ar fi supus-o un 
siluitor pământean. 

— Inţeleg, spuse Anna. 

Domnişoara Johnson îşi ridică capul. 

— Nu înțelegeți. Nu înţelegeţi nici măcar pe jumătate ce 
înseamnă să ţi se încredinţeze ducerea la bun sfârşit a unei 
răzbunări ce datează de secole; e o datorie sacră. Chiar 
dacă nu s-a mai auzit nimic despre acest djin timp de sute 
de ani, femeile din familia mea nu au uitat niciodată ce au 


115 


jurat. De aceea trebuie să fac totul eu singură. 

— Cum de aţi ştiut că djinul se află aici? m-am interesat 
eu. Cum de aţi reuşit să obţineţi slujba ca doamnă de 
companie a lui Marjorie? 

Domnişoara Johnson dădu din umeri. 

— In parte datorită coincidenţei, dar şi unui plan bine pus 
la punct. Ştiam că domnul Greaves avea în colecţia sa 
amfora respectivă. Unul din lucrurile importante aflate de la 
mama mea e modul în care putea fi recunoscut djinul când 
avea să iasă la lumină din obiectul unde fusese închis: o 
amforă împodobită cu flori albastre de mac şi cai fără de 
ochi. 

— Caii lui Nazwah Magicianul, zise cu o voce moale Anna. 

— Cu câtva timp în urmă o revistă profilata pe decoraţii 
interioare a publicat câteva imagini ale colecţiei de 
antichităţi a domnului Greaves. Era prezentat modul în care 
ele se armonizau cu mobila de stil. Am dat din întâmplare 
peste materialul respectiv şi vă închipuiţi ce am simţit când 
am văzut fotografia Amforei Djinului. Am fost sigură că era 
cea adevărată. llustraţia era color, astfel că am constatat că 
florile de mac erau albastre iar caii nu aveau ochi. Abia 
atunci am încercat să aflu mai multe despre domnul 
Greaves. Am descoperit că soţia sa căuta o doamnă de 
companie şi am contactat agenţia locală. Am fost angajată. 

— Şi totuşi, am zis eu cu o nuanţă de suspiciune în glas, 
nu aveaţi garanţia că Marjorie vă va accepta. 

In lumina pâlpâitoare a lămpilor cu gaz, d-ra Johnson 
păru jenată. 

— Am făcut ceva ce n-am mai făcut niciodată în viaţă, 
recunoscu ea. L-am mituit pe tipul de la agenţie ca să mă 
recomande. 

Profesorul Qualt râse. 

— Sunteţi o tânără extrem de voluntară, domnişoară 
Johnson. Acest obiect de artă înseamnă atât de mult pentru 
dumneavoastră? 

Domnişoara Johnson rămase tăcută un moment, apoi 
răspunse: 

— Amfora Djinului reprezintă totul pentru mine. Nu sunt o 
femeie drăguță. Nu m-am gândit niciodată la căsătorie şi nu 

116 


cred că o voi face vreodată. Dar cel puţin voi fi în stare să 
realizez un lucru în viaţa mea - comiterea, după mai bine 
de o mie de ani, a unui act sfânt de răzbunare. Dacă 
femeile nu ar fi privit atâta timp cu îngăduinţă nedreptăţile 
la care au fost supuse, tot ce au avut ele de pătimit din 
partea bărbaţilor ar fi fost plătit cu vârf şi îndesat de mii de 
ori. 

Anna se ridică de pe scaun. 

— Până acum totul este foarte limpede, d-ră Johnson, dar 
ce aveţi de gând să faceţi în continuare? 

In spatele ochelarilor, femeia clipi rapid din ochi. 

— Să fac? Nu vă înţeleg. 

— Cum aveţi de gând să vă duceţi răzbunarea la bun 
sfârşit? Ce-i veţi face djinului? Ştiţi doar că este un duh 
foarte puternic. Nu ne jucăm cu el ca şi când ar fi vorba de 
nişte dovleci de Halloween:$. 

Domnişoara Johnson aprobă din cap. 

— Cunosc asta, domnişoară... 

— Modena. Anna Modena. 

— Cunosc aceasta, domnişoară Modena. Dar printre 
instrucţiunile pe care mi le-a lăsat mama mea, erau şi unele 
precise ce se referă la modul în care djinul poate fi distrus. 

Profesorul Qualt păru impresionat. 

— lată că ajungem şi la un punct interesant. Vă 
deranjează dacă ne împărtăşiţi şi nouă modul prin care 
poate fi anihilat un djin? 

Domnişoara Johnson începu să tragă, cu un gest nervos, 
de nasturii rochiei sale ruginii. 

— Trebuie să înţelegeţi ca numai eu îl pot distruge în 
acest fel. Totul trebuie să fie făcut de o persoană care-l 
duşmăneşte de mult timp. Vraja este eficace numai în acest 
caz, când o foloseşte cineva care a pătimit foarte mult din 
cauza djinului. 

— Adică cu n-aş putea-o duce la capăt? se miră 
profesorul Qualt. Pentru că djinul nu mi-a făcut nimic 


16 Sărbătoare ce se desfăşoară în ajunul zilei de 1 noiembrie 
(Sărbătoarea tuturor sfinţilor) (n.tr.) 


117 


niciodată? 

— Aşa este, răspunse d-ra Johnson. Conform celor spuse 
de mama mea, duhurile Orientului Mijlociu - asemeni 
vechilor zeități ale Greciei şi Romei - erau extrem de 
corecte când era vorba de răzbunare sau dreptate. O viaţă 
pentru o viaţă. Dacă vei căuta răzbunare pentru o 
nedreptate adevărată, atunci vei avea de partea ta puterile 
celor mai mari zei. Dar dacă ic amesteci fără nici un drept, 
vei avea de suferit consecinţele faptei tale nesăbuite. 

Am aprins o ţigara şi am închis cu zgomot bricheta. 

— Să fie un avertisment voalat? 

Domnişoara Johnson se întoarse către mine. 

— Eu nu sunt genul de persoană care să avertizeze pe 
cineva, domnule Erskine. Dar aş vrea foarte mult să mă 
lăsaţi să mă răfuiesc în felul meu cu acest djin. 

— După ceea ce i-a făcut lui Max şi lui Marjorie? Sunteţi 
convinsă că vă veţi descurca? 

— Da, misiunea mea e sacră. Tot ce am de făcut este sa 
sfinţesc un iatagan folosind o serie de rugăciuni din religiile 
străvechi - care, pentru că veni vorba, pot fi găsite în cărţile 
domnului Greaves şi să tai apoi unul din cele patruzeci de 
capele ale duhului. 

Am tras adânc din ţigară. 

— Asta-i tot? am întrebat-o eu fără a căuta să-mi ascund 
cât uşi de puţin sarcasmul din voce. 

— Asta-i toi, răspunse ea simplu. A 

— Chiar aşa, luaţi orice iatagan vechi. Il sfinţiţi şi începeţi 
să ciopârţiţi? 

Domnişoara Johnson era insensibilă la ridicol. Spuse 
calmă: 

— Domnul Greaves are la etaj un iatagan ce a aparţinut 
cândva unui derviş sfânt din deşertul Nefud. Pe acesta îl voi 
folosi., N 

Profesorul Qualt se ridică şi se îndreptă spre cămin. In 
lumina  pâlpâitoare căpătase o înfăţişare sumbră şi 
autoritară. Incrucişându-şi braţele musculoase, spuse: 

— Domnişoara Johnson, dacă urmează să decapitaţi 
djinul, presupun că mai întâi trebuie să-l eliberaţi. 

— Să-l eliberez? replică ca nervoasă. 


118 


— Bineînțeles. Din amforă. Cum aveţi de gând să 
procedaţi în acest scop? 

Domnişoara Johnson rămase o clipă descumpănită, dar 
nu dezarmă. l-am admirat curajul. Cu cât vorbea mai mult 
despre sacra şi istorica ei misiune, cu atât mai mult am 
început să cred în ea, deşi nu eram deloc încântat de 
femeile care păstrează în sufletul lor timp de o mie de ani 
dorinţa de răzbunare. După părerea mea, reprezentantele 
sexului slab pricinuiesc bărbaţilor la fel de multe umilinţe şi 
necazuri, însă n-am auzit ca vreunul dintre noi să le poarte 
ranchiună secole întregi. Probabil că d-ra Johnson avea un 
dinte împotriva bărbaţilor deoarece nu avusese niciodată 
unul pentru ea. 

— Voi rupe sigiliile de pe uşă, apoi voi deschide amfora 
folosind cuvintele potrivite. 

— Şi ce se întâmplă dacă djinul vă face e/ de petrecanie 
înainte? 

— Ştiu eu ce fac, declară solemn d-ra Johnson. 

La fel de ceremonios păru şi profesorul Qualt când îi 
răspunse: 

— Sunt întru totul de acord că ştiţi ce faceţi, domnişoară 
Johnson, dar asta nu înseamnă că mi-aţi răspuns la 
întrebare. Dacă sloboziţi djinul şi nu reuşiţi să-l distrugeţi, 
atunci numai Dumnezeu ştie ce forţă malefică puneţi în 
libertate. Cu siguranţă că vă va ucide şi încă într-un mod pe 
care nu-l veţi aprecia câtuşi de puţin. Nu cred că va fi foarte 
distractiv să fiţi prima femeie a timpurilor moderne care să 
sufere una din cele patruzeci de modalităţi străvechi de 
execuţie. 

— li voi veni de hac, insista d-ra Johnson. Ştiu foarte bine 
că o pot face. 

— Şi cum rămâne cu ceasul de noapte? întreba Anna. 

Domnişoara Johnson nu răspunse. 

— Ştiaţi de existenţa lui, insistă Anna, ce este şi la ce 
foloseşte, nu-i aşa? 

Domnişoara Johnson aprobă din cap. 

— Desigur că ştiu. Doar eu îl manevrez. 

Profesorul Qualt îmi aruncă o privire îngrijorată şi eu i-am 
întors una întrebătoare. 


119 


— Îl manevraţi? vocea profesorului era răguşită. De ce? 

— Am nevoie de ajutor şi sfaturi. Am folosit ceasul pentru 
a obţine... asistenţă. 

— De ce fel? Bărbaţi înveşmântaţi în mantii cu glugă? 

Domnişoara Johnson încruntă din sprâncene. 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă ea cu puţin mai multă 
frenezie decât ar fi fost potrivit. 

— Haideţi, d-ră Johnson. Doar eu însumi l-am văzut pe 
tip. Prima dată când dumneavoastră şi Marjorie aţi ieşit la 
plimbare; era în ziua când a avut loc înmormântarea. A 
doua oară stătea în cadrul uşii, în spatele dumneavoastră. 

— Habar n-am. Nu ştiu la ce vă referiţi. In această casă n- 
a mai intrat niciodată nimeni în afară de mine şi doamna 
Greaves. 

— L-am văzut şi eu, interveni Anna. Destul de înalt, într-o 
mantie lungă cu glugă, ceva asemănător cu o djellabă. 

Domnişoara Johnson clătină cu putere din cap. 

— Probabil v-aţi imaginat. Poate a fost numai o umbră, în 
momentul acela ţineam în braţe halatul de baie. Probabil că 
l-aţi zărit pe acesta şi v-aţi închipuit... 

— Domnişoară Johnson, am întrerupt-o eu cu blândeţe, 
nu cred că ne-am înşelat câtuşi de puţin. Ar fi mai bine să 
ne mărturisiţi dacă se mai află cineva în această casă. 

Urmă o tăcere prelungă, întreruptă de glasul domnişoarei 
Johnson. 

— Nu mai este nimeni altcineva. 

Profesorul Qualt îşi aprinse pipa. Printre rotocoale de 
fum, rosti cu vocea sa gravă şi puternică: 

— Ştiţi de ce suferea doamna Greaves? 

O nouă clătinare din cap. 

— Nu eram la curent. 

— Dar dumneavoastră înşivă aţi afirmat ca nu constituia 
o surpriza faptul ca murise. Aţi spus ca şi-a băgat nasul în 
treburi care n-o priveau şi pe care nu le înţelegea şi de 
aceea a murit. 

Era evident ca d-ra Johnson devenea din ce în ce mai 
neîncrezătoare şi ca abia aştepta sa termine întrevederea, 
în schimb, noi eram nerăbdători sa cunoaştem adevărul. Aş 
fi putut fi destul de fantezist ca sa accept existenţa unor 


120 


duhuri închise în amfore vechi, sau a unor cadrane solare 
care funcţionează în toiul nopţii, dar şi imaginaţia mea are 
nişte limite. Una din ele e încrederea în ce vad cu proprii 
mei ochi şi aud cu propriile mele urechi. 

Indreptându-se în scaun, d-ra Johnson declara sec: 

— Cred ca djinul a dus la moartea doamnei Greaves. 
Prezenţa sa făcuse de nesuportat viaţa în această casa. 

— De nesuportat? am repetat cu. După părerea mea, o 
făcuse al naibii de periculoasă! 

— Doamna Greaves se afla într-o tensiune nervoasă 
continuă - în special după sinuciderea domnului Greaves. 
Era extrem de neliniştită din cauza amforei, căci soţul ei o 
avertizase să nu se apropie niciodată prea mult de ea; de 
aceea se hotărâse să dea foc întregii reşedinţe. 

— N-aţi fost de acord cu această idee? întreba Qualt. 

— Nu credeam ca e necesar, insistă d-ra Johnson. Dacă 
mă lăsaţi să urc în foişor - ceea ce am de gând să fac 
oricum - voi deschide amfora şi voi distruge pentru 
totdeauna Djinul lui Ali Baba. 

— Intenţionaţi s-o faceţi în această scara? se interesa 
Anna. 

— Da. De fapt, trebuie să fie diseară 

— De ce? întreba Qualt. 

Domnişoara Johnson se ridică netezindu-şi rochia ruginie. 
În ciuda ochelarilor avea o mina care-mi amintea de o 
preoteasă, sau de o călugăriţă aparţinând unui străvechi 
ordin religios. 

— Trebuie să se întâmple pentru că influenţele stelelor 
sunt cele mai puternice în această noapte. Mă folosesc de 
ceasul de noapte pentru a dobândi o anumită putere şi 
astăzi ele mi-o vor oferi pe cea mai mare posibilă. A sosit 
momentul când voi răzbuna o suta de generaţii de femei 
umilite. 

De la distanţă se auzi din nou muzică aceea jalnică, 
tulburătoare, ce se strecura tiptil prin vechile coridoare ale 
reşedinţei de la Winter Sails, cu modulaţiile ei neschimbate 
şi fără de sfârşit, producându-ţi adevăraţi fiori de groază 
prin tot trupul. 

— In această noapte, repetă d-ra Johnson. Nu trebuie să 


121 


mă împiedicaţi. 


În timp ce domnişoara Johnson intrase în bucătărie 
pentru a ne aduce câte o cafea fierbinte, profesorul, Anna şi 
cu mine am ţinut un consiliu de război rapid şi în şoaptă. 
Qualt era de părere că d-ra Johnson trebuia să fie lăsată să 
acţioneze în voie, considerând că era conştienta de riscuri şi 
cunoştea destule descântece şi cuvinte magice pentru a-şi 
proteja propria persoana. Pe de altă parte, Anna susţinea cu 
încăpățânare ca noi înşine să desigilăm amfora. 

— In afară de orice alte considerente, declară ea cu ochii 
negri scânteind în lumina lămpilor, amfora este de o valoare 
inestimabilă şi aparţine Iranului. Este de ajuns ca d-ra 
Johnson să scape capacul şi totul e pierdut. 

Profesorul Qualt replică: 

— Anna, sunt la fel de preocupat de soarta amforei ca şi 
dumneata. Dar nu credeţi că ar trebui să dăm întâietate 
priorităţilor? Dacă o bombă amorsată s-ar afla într-un scrin 
cu geamuri, stil Ludovic al XVI-lea, n-aţi ezita să le spargeţi 
pentru a ajunge la ea, nu-i aşa? 

— Nu am încredere în tipa asta. 

Am strivit mucul ţigării pe care tocmai o terminasem. 

— O remarcă pertinentă şi extrem de adevărată. 

— Ei bine, continuă cu înflăcărare Anna, să luăm de 
exemplu aceste evenimente stranii legate de personajul cu 
mantie. Incă nu ne-a furnizat un răspuns credibil. 

— Ne-a spus că nu mai e nimeni altcineva în casă, ne 
reaminti Qualt. 

— Ei şi! Noi am văzut pe cineva. Cu siguranţă. Şi nu era 
un halat de baie umblător. 

Profesorul se lăsă pe spate pe canapeaua veche. 

— Harry, care-i opinia dumitale? 

Am ridicat din umeri. 

— Cred că ar trebui s-o lăsăm să încerce. La urma urmei 
pare să ştie ce face. Singurul lucru care mă sâcâie este ce 
se va întâmpla dacă nu reuşeşte. Nu mă încântă nici un 
singur mod special de a-mi găsi moartea, darămite 
patruzeci. 

— Sunt metode prin care ne putem proteja, declară 


122 


Qualt. Aţi văzut cum utilizează creştinii pentagramele 
magice pentru a-l ţine la distanţă pe Satana. Ei bine, sigilii 
şi semne similare există în vechile religii ale Orientului 
Mijlociu. Unul din cele mai puternice îl reprezintă semnul 
lunii în creştere, aşa încât vom desena unul pe podeaua 
acestei camere să fim la adăpost de orice pericol major. 

L-am privit cu o expresie oarecum uimită. 

— Nu mă interesează să mă feresc de un pericol major, ci 
de orice fel de pericol. 

Anna ne întrerupse. 

— Şi totuşi nu cred că ar trebui s-o lăsăm să acţioneze 
aşa cum vrea, zise cu o voce insistentă. Nu ştim nimic 
despre ea. Nici măcar dacă această poveste de răzbunare e 
adevărată ori nu. Gândiţi-vă un moment: cum poate aşa o 
poveste să fie transmisă de la o femeie la alta timp de mii 
de ani? Câte întâmplări de acest gen mai cunoaşteţi? Ceva 
în legătură cu d-ra Johnson mă face să cred că ea... ei... nu 
ştiu... n-aş îndrăzni să afirm că minte, dar nu spune întregul 
adevăr. 

Distrat mă jucam cu o scrumieră de aramă, aflată pe o 
măsuţă lângă canapea. 

— Ce consideri că a omis? Ceva de importanţă crucială? 

Anna oftă. A 

— Nu ştiu, Harry. Insă ar trebui să ducem noi singuri la 
bun sfârşit treaba, fără ajutorul domnişoarei Johnson. O 
mulţime de lucruri referitoare la persoana ei nu sună 
convingător. Spre exemplu, de ce a lăsat-o pe naşa ta să 
fugă din casă ca şi cum ar fi urmărit-o toţi diavolii din iad, 
fără a încerca s-o împiedice? Şi ce face cu ceasul de 
noapte? Cum de ştie să-l manevreze? Cum de a ajuns aici - 
şi de unde? sunt prea multe semne de întrebare ca să poată 
fi pe gustul meu. 

Profesorul Qualt îşi mută privirea de câteva ori când la 
mine când la Anna. 

— Se pare că singurul mod de a decide este de a supune 
la vot. Toţi cei pentru d-ra Johnson, mâna sus! 

Qualt şi cu mine am ridicat mâinile. 

— Şi acum cei împotrivă. 

— Oh, minunat! nu se putu abţine Anna. Un vot 


123 


democratic nu are ce căuta aici. Am o sarcină de dus la bun 
sfârşit - transportarea amforei intacte în lran. Nu mă 
deranjează dacă este deschisă, sau dacă djinul e eliberat şi 
apoi distrus, în schimb mă deranjează că oricărui nenorocit 
de amator i se permite să pună mâna pe unul din cele mai 
celebre exemplare de ceramică antică, când în orice 
moment există posibilitatea să o facă bucăţi. Pe ea se află 
ultima reprezentare din întreaga lume a cailor lui Nazwah 
Magicianul. Cum o putem lăsa pe neîndemânatica asta de 
fată bătrână să atingă o relicvă inestimabilă? 

Tocmai acel moment îl alese d-ra Johnson ca să intre în 
cameră, purtând o tavă cu ceşti de cafea aburindă şi câteva 
prăjituri asortate. Era evident că auzise cuvintele Annei. 
deoarece faţa îi era întunecată şi împietrită. 

— Imi pare rău, n-am vrut să fiu grosolană. Dar când văd 
un amator atingând antichităţi autentice, pulsul îmi creşte 
brusc la două sute pe minut. 

Profesorul luă ceaşca din mâna domnişoarei Johnson şi îi 
mulţumi cu o uşoară mişcare a capului. 

— Ştiu ce ai vrut să spui, Anna. Dar sunt sigur că d-ra 
Johnson va face tot ce-i stă în putinţă pentru a păstra 
amfora intactă. Aşa-i, domnişoară Johnson? 

Aceasta aruncă o privire glacială Annei. 

— După părerea domnişoarei Modena am fost capabilă 
să-mi apăr fecioria, aşa încât va fi floare la ureche să 
păstrez mai mult sau mai puţin intactă o veche piesă de 
ceramică. 

Mi-am amestecat îndelung cafeaua. Ultimul lucru pe 
care-l doream acum era ca cele două femei să se ia de cap, 
aşa încât am încercat să canalizez discuţia spre un 
compromis cât mai rapid posibil. 

— Ce-ar fi s-o lăsăm pe d-ra Johnson să rezolve problema 
cum crede de cuviinţă, cu condiţia ca noi să fim observatori, 
intervenind numai în caz de absolută nevoie? 

— lată o propunere rezonabilă, declară profesorul. 

Domnişoara Johnson fu evident descumpănită, dar nu 
avea de ales. Eu aveam mai multe drepturi de a hotărî în 
casa aceea decât ea şi era conştientă de acest fapt. In plus, 
era mai important pentru propria ei persoană să distrugă 


124 


djinul, decât să piardă vremea cu tot felul de argumente ce 
ar fi putut să întârzie, sau chiar să împiedice supremul ei 
act de răzbunare. Nu eram psihiatru, dar cunoşteam 
lucrurile după care tânjea cineva. |n cazul domnişoarei 
Johnson era vorba de răzbunare, de nimic altceva. Cel puţin 
asta era părerea mea. 

— Foarte bine, acceptă d-ra Johnson, dar cu o condiţie. 

— Nici un fel de condiţii, am decretat eu. Aşa-i 
înţelegerea. Dacă vreţi să rămâneţi aici şi să vă măsuraţi 
forţele faţă-n faţă cu istoricul dumneavoastră! inamic, 
atunci va trebui s-o faceţi în limitele impuse de mine. 

— Tocmai voiam să spun că dacă lucrurile îmi scapă de 
sub control... 

— Cum adică? 

— Să presupunem că nu biruiesc djinul? 

Profesorul Qualt râse. 

— Dacă nu veţi reuşi, d-ră Johnson, nu cred că veţi mai fi 
în stare să vă impuneţi condiţiile. Dacă se va întâmpla aşa 
ceva, atunci fiecare dintre noi se va descurca cum poate. 
Nu există lege care să conducă instinctul de supravieţuire. 

Domnişoara Johnson nu arăta încântată. 

— Nu, bănuiesc că nu. 

Ne-am sorbit cafelele în linişte. Nu-mi aduc aminte dacă 
aveau vreun gust sau nu. Aveam fiecare nevoie de un 
pretext pentru a ne refugia în noi înşine şi a cumpăni cu 
grijă ce urma să se întâmple în continuare. În timp ce-mi 
goleam ceaşca, am fost sigur că aud undeva în cameră 
acordurile acelei muzici monotone şi bizare, dar de câte ori 
ciuleam urechile pentru a o distinge mai bine, părea să se 
topească în neant. Am privit-o pe Anna, încordata şi 
frumoasă, elegantă şi provocatoare în bluza crem de 
bumbac; m-am uitat la profesorul Qualt, în cămaşa cu dungi 
roşii şi verzi şi şortul kaki boţit, apoi m-am holbat la d-ra 
Johnson, la rochia ci simplă şi la ochelarii de pe nas. Trei 
străini ale căror destine se împleteau inextricabil cu al meu, 
dar şi cu acela al Amforei lui Ali Baba. 

Ne-au trebuit cinci sau zece minute pentru a ne termina 
cafelele, deşi ni s-a părut că trecuse o jumătate de oră. In 
cele din urmă, d-ra Johnson se ridică şi spuse: 


125 


— Este aproape miezul nopţii, momentul când forţele 
conjugate ale stelelor ating valoarea maximă. Trebuie să 
mă pregătesc. lataganul, vrăjile, descântecele magice. Vă 
rog să aşteptaţi aici câteva momente. Nu voi întârzia mult. 

Se îndreptă spre hol şi închise uşa în urma ei. Mi-am 
aprins altă ţigară şi am suflat fumul spre tavanul îngălbenit 
de vreme, urmărindu-i volutele în lumina lămpilor cu gaz. 
Anna, adânc jignită, şedea ţeapănă şi rece, în timp ce Qualt 
afişa o nepăsare studiată, însă plină de încordare. O serie 
de foşnete ciudate, asemănătoare cu cele produse de un 
şobolan alergând de-a lungul peretelui, în spatele 
lambriurilor, mă făcură să mă cutremur. 

Am aşteptat într-o tăcere deplină preţ de vreo zece 
minute. Apoi încă câteva. Privindu-şi ceasul, profesorul 
Qualt spuse ca pentru sine: 

— E douăsprezece jumătate. Mă întreb oare ce o 
determină să întârzie atât de mult? 

— Poate că a crezut necesar să-şi „aranjeze” faţa înainte 
de a elibera djinul din amforă, rosti sarcastic Anna. Nu ştii 
niciodată la ce poţi să te aştepţi. După faptă şi răsplată. 

— Oh, prostii, replică amabil Qualt. Harry, ce-ar fi să 
arunci dumneata o privire împrejur. Trebuie să fie pe 
undeva... 

— O.K., am fost eu de acord, îndreptându-mă spre uşa ce 
dădea în hol. Am încercat s-o deschid dar era încuiată. Am 
bătut toba cu degetele, apoi am dat cu pumnul în tăblie, 
însă nu încăpea nicio îndoială că fusese zăvorâtă. M-am 
întors spre ceilalţi; feţele lor reflectau aceeaşi tulburare şi 
îndoiala ca şi a mea. 

— incearcă uşa de la sufragerie, sugeră Anna. 

M-am îndreptat cu paşi repezi într-acolo şi m-am proptit 
în ea. Şi aceasta era încuiată, iar o inspecţie rapidă a 
ferestrelor relevă faptul că fiecare fusese oblonită şi 
asigurată cu un zăvor de siguranţă. Eram prinşi în capcană, 
prin cel mai vechi şiretlic din lume. 

Am rămas împreună în mijlocul camerei, ascultând. Se 
auzea scârţâitul podelelor de la etaj şi paşii furişaţi ai 
şoarecilor sau şobolanilor. Vântul bătea încontinuu în 
ferestre, mişcându-le uşor în cercevele ca şi cum cineva ar 


126 


fi ciocănit cu insistenţă şi în surdină în ele, cerând să fie 
admis înăuntru neîntârziat. 

— Dumnezeule! exclamă Anna. Presupunând că 
eliberează djinul în timp ce noi suntem blocaţi aici... 

Profesorul Qualt păşi spre uşă şi o încercă la rândul său. 
Ca oricare alta aflată în reşedinţa de la Winter Sails, era 
confecţionată din scânduri solide de pin şi prevăzută cu 
balamale de aramă; ar fi fost nevoie de un umăr mult mai 
solid decât acela al lui Qualt pentru a o sparge. 

— Ei bine, asta e. Ce putem face acum? 

— Nu ştiu, am putea sparge o fereastră. Vreţi să 
încercăm? 

— Aşteptaţi, zise profesorul. Să vedem ce se întâmplă 
mai întâi. 

Anna păru să-şi iasă din fire. 

— Ce se întâmplă? izbucni ea. Ştim al dracului de bine ce 
urmează să se întâmple! Va elibera djinul din amforă şi 
dacă nu va reuşi să-l distrugă, va căuta să-l împace 
oferindu-ne pe noi drept tribut. V-am prevenit să nu aveţi 
încredere în ea. De ce oare bărbaţii n-au nici pic de intuiţie 
când e vorba de o femeie? 

Am aprins o ţigară. 

— Adică vrea să ne ofere ca sacrificiu? 

Anna începu să măsoare în sus şi-n jos camera ca o 
tigroaică furioasă într-o cuşcă şi dădu cu înverşunare din 
cap. 

— Exact aşa are de gând să procedeze. Sper şi mă rog 
din tot sufletul că ştie ce face. Şi că a spus adevărul. 

— În special referitor la ce? interveni Qualt. 

— La anihilarea djinului şi la bazaconiile legate de el. 
După câte ştim acum, nu-s decât nişte minciuni gogonate. 

Dar dacă intenţionează să-i dea drumul ca să-i ceară să o 
facă bogată, frumoasă sau celebră, aşa cum procedează de 
obicei duhurile din basme? 

M-am aşezat pe canapea şi am început să trag cu sete 
din ţigară. 

— Să presupunem că nimic din toate acestea nu este 
adevărat! Să presupunem că nu există nici djin, nici amforă 
şi nici altceva şi am fost duşi de nas? 


127 


— Oh, Harry şi dumneata acum! Gluma-i glumă, dar se 
parc că asta a mers prea departe. 

M-am zgâit la el cu un aer ursuz. 

— S-ar putea să aveţi dreptate. Dar dacă-i o glumă, 
atunci unde-i poanta? 

intre timp Anna scotocea sârguincioasă într-un raft plin 
cu ziare. Era burduşit în special cu numere vechi, 
îngălbenite şi mutilate de foarfecele lui Max Greaves. Trase 
afară câteva reviste le frunzări şi spuse în cele din urmă: 

— Am găsit! 

Ţinea în mână un exemplar nou din Time, uşor de 
remarcat pentru că nu avea nici coperta ruptă şi nici 
fotografiile decupate. Trebuia să fi fost numărul pe care-l 
adusese în, acea după-amiază puştiul întâlnit pe drum şi 
care-l determinase pe profesorul Qualt să creadă că djinul 
era pe punctul de a se elibera. 

— Să vedem, spuse profesorul Qualt şi Anna puse revista 
mototolită pe masă. Frunzări în grabă paginile, verificând 
fiecare fotografie pentru vreo figură lipsă sau un spaţiu gol 
acolo unde nu trebuia să fie nici unul. Ajuns la anunţurile 
mortuare, se opri şi indică cu degetul: 

— Aici! 

Una din fotografiile de pe pagină fusese decupată cu 
grijă. Sub locul gol acum se afla legenda: Max Greaves în 
zilele expansiunii industriei petroliere. Qualt închise gândi 
tor revista şi se aşeză. 

— Ce este? am întrebat cu. Ce înseamnă aceasta? 

Qualt îşi ridică privirea. 

— Pur şi simplu că d-ra Johnson a tăiat figura lui Max 
Greaves din Time pentru a o oferi djinului. Când acesta va 
reînvia ieşind din amforă, va avea înfăţişarea lui Max. 
Diavolul acesta a fost odată frustrat, neîngăduindu-se să 
apară astfel muritorilor, însă acum d-ra Johnson a dorit să 
fie sigură că acest lucru nu se va mai repeta. 

In timp ce rostea aceste cuvinte, am devenit conştient că 
o anumită liniştesc abătuse asupra camerei. Una din lămpile 
cu gaz trosni şi se stinse. O a doua pâlpâi şi făcu la fel. 
Curând ne aflam în penumbră şi nu trecu mult până ce şi 
ultima lampă îşi dădu duhul, iar bezna ne învălui din toate 


128 


părţile. 

Anna se întinse şi prin întuneric îmi apucă mâna Qualt 
întrebă şovăitor: 

— Harry, poţi sa aprinzi bricheta? Bănuiesc că a mea a 
rămas pe poliţa de deasupra căminului. Cred că e ceva... 

Ne-am ţinut respiraţia şi am ascultat. La început nu am 
putut fi siguri dacă auzeam ceva cu adevărat. Dar apoi, într- 
un fel sau altul, dominând murmurul uşor al brizei marine şi 
trosniturile lemnăriei casei de la Winter Sails, am fost 
convins că în cameră se mişca ceva. Ceva care făcea corp 
comun cu tenebrele înconjurătoare. Ceva care fâ/fâia, cu 
nişte aripi solzoase. 


7 


Am aprins vechea mea brichetă făcând flacăra cât mai 
mare. Sunetul auzit - un fel de fâlfâit, de freamăt - era 
similar cu cel scos de un liliac încurcat în faldurile unei 
draperii de la fereastra dormitorului. Am aruncat o privire 
rapidă şi nervoasă de jur împrejurul spaţiosului salon, 
ridicând bricheta cât puteam mai sus, însă întunericul era 
prea compact şi plin de umbre mişcătoare ca să se observe 
dacă în cameră se afla cineva sau nu. Nu trecu mult şi 
bricheta se încălzi prea tare ca s-o mai ţin între degete; am 
stins-o şi am rămas în întuneric de mână cu Anna, ascultând 
şi aşteptând manifestarea celui mai mic zgomot sau fâlfâit 
straniu de aripi. 

— Ce-i asta? şopti Anna cu o voce încordată şi seacă. 

— Ssst, făcu Qualt. Habar n-am. Un djin puternic poate 
crea orice fel de monstru doreşte. 

— Să însemne că e deja /iber? am rostit eu agitat. 
Profesore, oare i-a dat deja drumul din amforă? 

— Vă rog, nu vorbiţi atât de tare! E undeva în această 


129 


cameră! Nu, nu înseamnă că djinul este liber. S-ar putea, 
deşi eu mă îndoiesc. Trebuie să fie un soi de creatură 
chemată de d-ra Johnson cu ajutorul unor forţe exterioare. E 
vorba de o bestie sau spirit care o va ajuta să-l pună în 
libertate pe duhul lui Ali Baba fără nici un fel de greutate. 
Un fel de câine de pază chemat din lumea spiritelor; sper că 
aţi înţeles ce-am vrut să spun. 

Din nou am distins un fâlfâit ce te băga în toţi sperieţii. 

— Halal câine de pază! am şoptit eu. Inima îmi palpita ca 
şi cum ar fi fost prinsă pe un elastic, iar faţa mi se acoperise 
cu broboane reci de sudoare. Anna mă strângea atât de 
tare de mână, încât simţeam cum unghiile ei îmi pătrund în 
carne. 

— Acolo! îngăimă ea aproape sufocându-se. E acolo, 
lângă cămin! 

Am aprins bricheta şi am ridicat-o în sus. Am văzut... 
Acum eram sigur că am văzut ceva, dar nu îndeajuns pentru 
a-mi da seama ce anume. Şi dacă totuşi semăna cu o 
creatură, era un fel de copil pocit, chircit lângă cămin 
printre tenebrele adânci. Se mişcă cu acelaşi fâlfâit sec şi în 
replică, nervos cum eram, am azvârlit cu bricheta aprinsă 
spre el. Aceasta căzu undeva pe la mijlocul distanţei şi 
monstrul dispăru din nou în întuneric. 

— Afară! urlă profesorul Qualt. Trebuie să ieşim de aici! 

Ne dădu un brânci pe ghicite şi ne împinse spre ferestre. 
Am lovit un scaun cu piciorul răsturnându-l, apoi am simţit 
cum Anna se împiedică de covorul ros; totuşi am reuşit 
până la urmă să traversăm camera. Fâlfâitul aripilor era mai 
frenetic în prezent şi aproape am avut senzaţia unor gheare 
zgâriindu-mi şi atingându-mi faţa şi hainele. Am lovit la 
întâmplare cu pumnul, dar n-am întâlnit decât aerul. 

— Ajutaţi-mă! porunci Qualt. 

M-am întors cu spatele la fereastră, iar el s-a sprijinit de 
mine şi a izbit puternic cu piciorul în sticlă. Se auzi un 
zgomot prelung şi ţăndările se răspândiră în toate părţile. 
După alte patru sau cinci lovituri zăvorul cedă şi obloanele 
de lemn se deschiseră larg, lăsând drum liber brizei reci şi 
neîntrerupte a oceanului. 

— Anna! am strigat eu apucând-o de mână. 


130 


Ne-am urcat pe pervazul plin de cioburi şi am sărit în 
întunericul de afară. Am aterizat în nisipul moale şi năpădit 
de iarbă, rostogolindu-ne de câteva ori. 

Qualt urla cât îl ţinea gura în timp ce ţâşni şi el pe 
fereastră. Deşi întuneric, mi s-a părut că de umerii săi era 
agăţată o figura gălbejită. Profesorul căzu ca un bolovan şi 
se dădu de-a dura de două sau trei ori înainte de a se opri 
la poalele pantei aflate sub geamurile salonului. M-am 
ridicat şi m-am îndreptat greoi prin nisip spre el. 

— Qualt! Sunteţi teafăr? j 

— Aproape, rosti el gâfâind. In lumina lunii i se vedea 
fruntea îmbrobonată de sudoare. L-am ajutat să se aşeze 
jos şi i-am pipăit gleznele să văd dacă nu cumva îşi 
scrântise vreuna. m 

— Cred că am văzut ceva, zise Anna. Pe spatele 
dumneavoastră când săreaţi pe fereastră. 

— Sigur că da. Şi iată ce m-a salvat, răspunse profesorul 
arătând cu degetul spre cer. Am cercetat împrejurimile, dar 
nu ne-a căzut fisa. Nori, câteva stele, câţiva copaci în 
depărtare. Luna, ne lămuri şoptit Qualt. In această seară 
este o frumoasă lună nouă. Craiul nou constituie unul din 
lucrurile care îndepărtează spiritele rele - şi această lună l-a 
făcut să dispară din primul moment când şi-a aruncat 
strălucirea asupra lui. 

Anna fu scuturata de un fior. 

— Vreţi să spuneţi că dacă n-ar fi fost lună plină, aţi fi.. 

Qualt se ridica greoi în picioare. 

— Nu ştiu... Nu ştiu ce era acel lucru şi sper să nu aflu, 
vreodată. Avea gheare ori degete mici şi ascuţite ce-mi 
pătrundeau treptat îi gât, încât am crezut că avea de gând 
să mă sugrume. Nu mă întrebaţi nimic. Atât timp cât 
spiritele sunt de partea mea, indiferent cât de scurt este 
acest răstimp, mi-e suficient. 

Ne-am îndreptat agale spre plaja. De aici, de pe ţărmul 
scăldat în lumina argintie a lunii, aveam o bună perspectivă 
asupra foişorului gotic, situat în partea dinspre ocean a 
reşedinţei de la Winter Sails. Razele lunii băteau în 
geamurile sale, transformându-le în pătrate prin care nu se 
putea distinge nimic. Undeva, în altă parte a casei, o lumină 


131 


portocalie slabă străbătea în afară, ceea ce însemna 
probabil că d-ra Johnson continua încă să-şi pregătească 
marele act de răzbunare ocultă. 

—  Bănuiesc că sfinţeşte iataganul, rupse tăcerea 
profesorul Qualt. Cunosc aceste vechi ceremonii persane; 
sunt de obicei de lungă durată şi complicate. Dacă ne 
grăbim, ne putem întoarce în casă înainte ca ea să 
înceapă... 

— Să ne întoarcem? am repetat cu dezgustat. Dar abia 
am reuşit să scăpăm de acolo! 

Anna mă apucă de mână. 

— Harry, trebuie sa pătrundem înăuntru. Trebuie s-o 
împiedicăm pe d-ra Johnson să deschidă ca însăşi amfora. 
Crede că ştie ce face, dar de fapt nu cunoaşte nici jumătate 
din adevăr. Te rog, am nevoie de ajutorul tău. 

Am oftat. Era foarte frumoasă şi briza mării îi învolbura 
părul negru într-un mod extrem de atractiv. Răsufla din 
greu după cele întâmplate în cameră şi sânii ei bine făcuţi 
se ridicau şi coborau într-un ritm pe care nu-l putusem 
niciodată ignora. In plus, dezaprobam total faptul de a fi 
fost încuiat în casa propriilor mei naşi de către o fată 
bătrână cu dinţi de cal şi începeam să simt nevoia unei 
răzbunări proprii. Deasupra noastră sfârleaza scârţâia jalnic 
pe acoperişul foişorului, în vreme ce vântul sufla trist peste 
ţiglele şi ulucele rupte ale întregii reşedinţe de la Winter 
Sails. 

— Foarte bine, am declarat eu. Dacă trebuie, haideţi să 
mergem. 

Am ocolit latura dinspre ocean a casei şi am luat-o peste 
peluza principala. Buruienele uscate ne biciuiau picioarele 
pe măsură ce ne croiam drum prin ele; fiecare greier şi 
şoricel ce foşnea prin iarbă făcea ca părul să mi se ridice pe 
ceafă şi inima să-mi bată mai repede. Un norişor negru 
trecu, prin dreptul lunii şi împrejurimile deveniră şi mai 
sumbre. Casa îşi păstra strania aureolă albicioasa, de 
schelet, aşa cum fac toate casele vechi ale căror lemnării 
sunt uscate de soare şi mare. 

Mergeam atât de aproape de perete, încât la început nu 
am privit de-a curmezişul peluzei spre cadranul solar. Dar 


132 


pe când ne apropiam de treptele conducând spre drumul de 
acces, profesorul Qualt se întinse brusc şi mă apuca de 
braţ. 

— Priviţi, şopti el. Ceasul de noapte. 

M-am întors şi aproape am sărit în sus datorită şocului. 
Pe iarba umbrita de nori, lângă cadranul din piatră albă, se 
afla o figură înaltă, aplecată cu o concentrare extremă 
peste ceasul arab. Silueta era înveşmântată într-o lungă 
mantie prevăzută cu glugă, atât de largă încât în ea nu se 
distingea nimic în afară de un hău negru. 

— Oh, Dumnezeule! rosti Anna. Există cu adevărat. E aici. 
Oh, Doamne! 

— De ce nu face nimic? am şoptit eu adresându-mă 
profesorului Qualt. Nici măcar nu pare să ne fi observat. 

Qualt îşi încordă privirea încercând să străpungă mai bine 
întunericul. 

— Pune în funcţiune ceasul de noapte. Când faci aşa 
ceva, nu te mai preocupă nimic din cele lumeşti. Vedeţi ce 
face? Acumulează putere de la stele, de la marea lume de 
dincolo şi o îndreaptă spre foişor. E puterea de care are 
nevoie djinul lui Ali Baba ca să reînvie. 

— Atunci trebuie să-l împiedicăm, am zis eu tăios. Nu am 
nimic împotriva unui djin obişnuit, dar nu vreau să înfrunt 
unul atotputernic. Ce ziceţi? 

N-aş putea spune că nu eram înfricoşat, dar uneori este 
mai bine să faci faţă unei spaime mai mici pentru a te salva 
de la una mai mare. Am început să alerg de-a curmezişul 
peluzei spre silueta înaltă şi acoperită cu glugă, gâfâind şi 
răsuflând din greu, rugându-mă la Dumnezeu să nu fie 
vorba de un spirit prea hidos şi prea puternic, care să mă 
trăsnească în timp ce mă apropiam de el. 

La început figura nu păru să-şi dea seama de prezenţa 
mea. Apoi Qualt începu şi el să alerge în aceeaşi direcţie şi 
atunci silueta îşi înălţă capul acoperit de glugă şi mă privi 
cu o faţă impenetrabila şi ireală. Pentru un motiv oarecare - 
probabil pur şi simplu din teroare - am început să zbier şi să 
strig, fluturându-mi braţele în vreme ce alergam. Silueta 
rămase câteva momente nemişcată, apoi începu să 
alunece, îndepărtându-se de noi spre copacii aflaţi la 


133 


marginea peluzei. În clipa în care am ajuns lângă ceasul de 
noapte, dispăruse în întuneric. 

Ne-am tras răsuflarea preţ de câteva clipe. Eram un 
clarvăzător, nu un atlet concurând la Olimpiadă şi acea 
distanţă de optzeci de iarzi” aproape îmi incendiase 
plămânii. Nici Qualt nu era într-o condiţie fizică mai bună; 
tuşea şi horcăia, dorind fără îndoială să nu fi pus niciodată o 
pipă în gură. Anna se apropie de noi, palidă, nesigură pe 
sine în lumina mohorâtă a lunii. 

— Aţi văzut ce era? întrebă ea moale. 

Incă gâfâind, am clătinat din cap. 

— Era prea întuneric şi gluga îi acoperea complet faţa. 

— A fost greşeala mea, recunoscu profesorul Qualt. Dacă 
te-ai fi apropiat singur, probabil nu te-ar fi simţit până ce nu 
ajungeai alături. 

Am  răsuflat adânc, trăgând în piept valuri de aer 
proaspăt. 

— Nu trebuie să vă faceţi reproşuri. Ultimul lucru pe care- 
| doream cu adevărat era să fac cunoştinţa cu el. 

Qualt se îndreptă spre ceas şi începu să-l examineze. Mi- 
a făcut semn să mă apropii şi am privit fix ciudatul cadran 
arab cu cifrele sale oculte şi cu gravurile specifice 
reprezentând animale şi oameni-fiare. Părea că radiază o 
fluorescenţă extraordinară de-a lungul tuturor liniilor 
conturului şi în momentul când am atins laturile cadranului, 
piatra însăşi părea caldă. 

— Energia spirituală ce trece prin el este enormă, spuse 
Qualt. 

— N-am crezut niciodată că am să întâlnesc aşa ceva, ca 
să nu mai vorbim de prilejul de a-l vedea funcţionând. Toate 
energiile zodiacului sunt concentrate în acest loc, ca într-un 
fel de rază laser spirituala. Aş îndrăzni sa spun că, în afara 
de bomba atomica, acesta e cel mai puternic dispozitiv din 
întreaga lume. 

L-am privit cu mare atenţie. 

— Mai funcţionează? Vreau sa zic, încă mai furnizează 
putere djinului? 


17 Unitate de lungime egală cu 0,9144 în (n.tr.) 


134 


— Acum nu, răspunse Qualt. Are nevoie de operatorul 
său, prietenul nostru cu gluga, înainte de a fi capabil sa 
acţioneze. În acest moment merge în gol şi energia pe care 
o dezvolta se pierde în zadar. 

— Putem să-l scoatem din funcţiune? Să-l sabotăm? 

Qualt se uită la Anna. 

— Ce crezi? Din câte ştiu eu despre ceasurile de noapte, 
ar fi mai bine sa nu-l atingem. 

Anna încuviinţa din cap. 

— Mai bine sa nu îndrăznim, cel puţin atâta timp cât nu 
ştim dacă cineva se află sau nu sub influenţa sa. De fapt 
probabil că se află. Dacă am distruge acum ceasul de 
noapte s-ar putea să o condamnăm la o soartă la care mai 
bine nici nu ne-am gândi. 

— De acord, spuse Qualt. Cel mai bun lucru pe care l-am 
putea face atunci ar fi să intrăm în casă şi să o împiedicăm 
pe d-ra Johnson să desigileze singură amfora. Oricum, 
bănuiesc că pentru o bucată de vreme l-am speriat pe 
prietenul nostru cu glugă. 

Am tuşit. 

— Noi l-am speriat? Glumeşti probabil. 

— Haideţi odată, ne îndemnă Qualt. Nu cred că mai avem 
prea mult timp la dispoziţie. 

Păşind rapid am lăsat în urmă ceasul de noapte şi ne-am 
croit drum spre casă. Am traversat aleea pietruita şi ne-am 
apropiat de veranda. Uşa mai atârna încă în balamale şi cu 
foarte marc grija am păşit peste prag în holul pavat cu dale 
albe şi negre. Era cufundat în întuneric, ca şi scările de 
altfel, iar aerul era saturat de un miros ciudat, asemănător 
cu fumul de tămâie sau cu miresmele de flori arse. 

Qualt îşi înălţă capul şi aspiră cu zgomot pe nări. 

— Parcă miroase a mac, rosti el calm. 

— Cred că d-ra Johnson e aproape gata să deschidă 
amfora. 

— Mac? i 

— Desigur, răspunse Anna. In ceremonialul sfințirii 
iataganului, ultimul act este purificarea lamei prin trecerea 
ei prin fumul emanat de petale de mac amestecate cu pasta 
de opiu. 


135 


Am aruncat o privire spre scară, încercând să disting 
ceva în întunericul ce domnea la etajul superior. 

— Atât timp cât d-ra Johnson nu se hotărăşte să-şi 
purifice sabia trecând-o prin corpul meu, treaba ei ce face, 
nu mă deranjează absolut deloc. 

Anna se cutremură. 

— Nu mai vorbi aşa, mi-e destul de frică şi fără să te mai 
aud rostind tot felul de enormităţi. 

Am traversat fără zgomot holul, îndreptându-ne spre şirul 
de trepte. Qualt deschidea drumul. De undeva de departe 
se auzea muzica monotonă şi ţiuitoare a djinului, 
ademenitoare dar şi tânguitoare. Luna fiind ascunsă în nori, 
scările erau cufundate într-o beznă totală încât trebuia să 
înaintăm pe pipăite. Ne-am împiedicat de câteva ori de 
vechile traverse de lemn, ceea ce ne-a făcut să îngheţăm 
locului, aşteptând ca în orice moment să auzim zgomot de 
paşi sau fâlfâit de aripi. 

In cele din urmă am ajuns sus şi ne-am oprit la capătul 
coridorului. Probabil că norii erau pe punctul de a se risipi, 
deoarece câteva raze difuze de lună pătrundeau deja prin 
uşile deschise din cele două părţi ale culoarului. Atenţia ne- 
a fost atrasă de ceva ce se întâmpla chiar la capătul 
coridorului. Lumina pâlpâitoare şi portocalie a unei lămpi cu 
gaz, venind din partea stângă a bifurcaţiei, ne arăta că d-ra 
Johnson se află deja în faţa uşii foişorului pregătindu-se să 
rupă sigiliile şi încuietorile. 

— Repede, rosti profesorul Qualt. 

Ţinându-ne apropiaţi unii de alţii şi păşind în vârful 
picioarelor pentru a nu face zgomot, ne-am îndreptat în 
grabă spre capătul culoarului şi am dat colţul. 

In lunga ei rochie ruginie, dar purtând acum o pălărie 
asemănătoare cu o perucă de argint, d-ra Johnson stătea în 
faţa uşii după care se afla djinul. Intr-o mână ţinea un 
iatagan lung şi scânteietor, a cărui lamă era încrustată cu 
simboluri mistice şi cu motive florale. In cealaltă, un vechi 
vas de aramă plin cu tămâie aprinsă din care se ridicau 
valuri de fum albastru, înmiresmat. 

— Dumneavoastră sunteţi? se interesă ea cu o voce 
monotonă. 


136 


Profesorul Qualt încruntă din sprâncene şi ne privi pe 
rând. Apoi răspunse: 

— Da, eu sânt. 

Domnişoara Johnson nu se întoarse şi nici măcar nu 
căută să verifice cine era cel ce vorbise. Brusc mi s-a părut 
că se găsea într-o transă, într-o hipnoză profundă din cauza 
căreia ne confunda cu altcineva. Poate că-l aştepta pe 
amicul ei înveşmântat în acea robă ciudată cu glugă. 
Oricum, oricine ar fi fost, ea continua să mişte ritmic vasul 
cu tămâie şi să descrie elaborate volute în aer cu paloşul ei 
scânteietor. 

Am şoptit în urechea păroasă a profesorului Qualt. 

— Şi acum ce facem? Ne năpustim asupra ei? 

Acesta îmi întoarse şoapta: 

— Nu-i nevoie. Ştie ea ce face. Tot ce trebuie să 
întreprindem în acest moment e să ne asigurăm că lucrurile 
se desfăşoară aşa cum se cuvine. Dacă nu reuşeşte să 
distrugă djinul, poate vom reuşi noi, pornind de acolo de 
unde a ieşit ea din scenă. 

— Nu pun mare preţ pe şansele mele, am replicat eu. Am 
luat doar trei lecţii de jiu-jitsu în toată viaţa mea. 

Anna interveni: 

— Jiu-jitsu nu ajută în faţa djinului lui Ali Baba, Harry. Şi 
acum fii atent ce face tipa! 

Domnişoara Johnson se clătina şi se cutremura toată. 
Continua să se aplece înainte şi să-şi mişte capul când într-o 
parte, când în cealaltă. Din locul unde stăteam, în colţul 
coridorului, puteam vedea cum limba îi atârnă printre dinţi 
şi cum ochii i se rostogolesc în orbite. Faţa îi era aproape 
acoperită din cauza fumului de opiu, iar o spumă albă îi 
curgea pe bărbie. Spinteca aerul cu atâta furie cu iataganul 
încât m-am temut că se va tăia singură. Aceste paloşe 
antice sunt destul de ascuţite pentru a despica în patru un 
fir de păr ce pluteşte printr-o încăpere. 

incepu să psalmodieze cu o voce plângăreaţă şi să bată 
cu piciorul în podea. Rosti de câteva ori numele lui Nazwah 
- restul cuvintelor incantaţiei nu le-am putut desluşi. Apoi îşi 
trecu degetul peste sigiliile de ceară ce-l ţineau pe djin 
prizonier în interiorul foişorului - şi peste însemnele, 


137 


înscrisurile şi fâşiile de hârtie de pe uşă. 

Se întâmplă un lucru extraordinar! În timp ce degetul ei 
atingea marginea exterioară a uşii, ceara începu să se 
topească şi să se scurgă în şiroaie prelungi. Simbolurile şi 
sigiliile sacre se transformau în picături fără de formă, iar 
atotputernicele triunghiuri şi figuri ce-l ţinuseră închis la loc 
sigur pe djinul lui Ali Baba începură să dispară. Am devenit 
extrem de nervos văzându-le cum se topesc ca din senin şi 
am început să arunc priviri tot mai dese peste umăr să mă 
încredinţez că retragerea de-a lungul coridorului nu era 
cumva tăiată. Dacă d-ra Johnson aştepta pe cineva, nu 
voiam să-l am în spatele meu în momentul când duhul urma 
să fie eliberat din străvechea amforă. 

Domnişoara Johnson tremura ca un ţânţar pe scândurile 
unei verande, vara. Balansa cu putere cădelniţă până ce 
întreg coridorul fu umplut de culoarea albastră a fumului de 
mac, în timp ce cu iataganul arunca parcă fulgere, descriind 
în aer modele din ce în ce mai neobişnuite. Pe laturile uşii 
nu mai rămăsese nicio picătură de ceară, iar sigiliile 
dispăruseră şi ele. Doar bara groasă de metal o mai 
despărţea pe d-ra Johnson de djinul pe care căuta să îi 
distrugă. 

— Cum are de gând s-o facă? am şoptit eu. Cum are de 
gând să-şi croiască drum? 

Anna se lipi de mine. 

— Sssst! 

Domnişoara Johnson intona un lung şi obositor descântec 
arab. Vocea îi ajunsese un fel de mormăit gutural, înăbuşit, 
în vreme ce mişcările îi deveneau tot mai spasmodice. În 
cele din urmă cântecul se termină, iar ca atinse cu vârful 
iataganului centrul barei de fier, invocând numele lui 
Nazwah Magicianul. 

Şi bara se frânse! Pot să jur - am văzut cu ochii mei. 
Domnişoara Johnson rosti numele lui Nazwah şi drugul 
masiv se rupse în jumătate, ca un simplu băț de chibrit. 
Cele două bucăţi căzură cu zgomot pe podea; nici un fel de 
încuietoare nu mai ţinea ferecată uşa foişorului gotic. 

— Ei bine, respiră uşurat profesorul Qualt, iată-ne şi aici! 

Domnişoara Johnson făcu un pas înainte şi răsuci 


138 


minerul. A trebuit să împingă din răsputeri în tăblia solidă 
din lemn de pin, dar în cele din urmă uşa scârţâi, se crăpă şi 
se deschise. Am încercat să privesc în încăpere peste 
umărul ei, dar m-a împiedicat fumul mult prea dens de 
tămâie. 

Cu fruntea sus şi pasul măsurat, d-ra Johnson intră în 
foişor. Pentru câteva clipe am văzut, la lumina lunii ce 
pătrundea înăuntru din trei părţi, conturul frumos profilat al 
Amforei Djinului cu florile ei de mac şi cu armăsarii fără de 
ochi. Mi s-a părut că era mai mare decât vasul pe care mi-l 
aminteam din copilărie. Porţelanul rece strălucea, tăcut şi 
sinistru. Apoi uşa se închise şi nu am mai văzut nimic. 

— Şi acum ce facem? întrebă Anna cu o voce şuierată. 

Profesorul Qualt se apropie tiptil de uşă şi-şi lipi urechea 
de ea. 

— Cred că trebuie să aşteptăm, răspunse el. Dacă 
deschidem în acest moment uşa şi năvălim în cameră, s-ar 
putea să stricăm totul. Se pare că d-ra Johnson e stăpână 
pe situaţie. 

Am aruncat o privire scrutătoare spre coridorul din 
spatele nostru. 

— Sper că nu va dura prea mult. Am ajuns la capătul 
răbdărilor; nu-mi mai rezistă nervii. 

Profesorul Qualt mă privi grav. 

— Tocmai a început incantaţia. Nu va dura mult, în cel 
mai rău caz cinci minute. 

La început, din locul unde mă aflam nu puteam distinge 
nimic. Apoi, prin uşa foişorului am auzit din nou acea 
muzică tânguitoare - tipic arabă - dar şi o voce subţire ce 
părea să cânte în ton cu ea. Totul îmi amintea de muezinii 
anunțând din minarete ora rugăciunii. Cântecul era jalnic 
dar şi sacru, plin de invocaţii adresate spiritelor, spectrelor 
şi demonilor ce populează noaptea. Am devenit conştient 
de încă un lucru: începuturile unei vibrații uşoare, ritmice, 
propagându-se prin lemnăria întregii case, o vibraţie mai 
degrabă simțită decât auzită. 

Muzica deveni din ce în ce mai frenetică şi mi s-a părut 
că disting două sau chiar trei voci cântând la unison. 
Domnişoara Johnson îşi rostea cât putea de tare 


139 


descântecul în timp-ce prin crăpătura uşii începură să 
pâlpâie o serie de lumini intermitente. 

Eram atât de încordat şi de absorbit de ce se întâmpla în 
jur încât am uitat sa mai verific coridorul din spatele meu. 
Invocaţiile stranii continuau fără a se mai sfârşi, vibrația 
devenea din ce în ce mai puternică, în vreme ce atenţia îmi; 
era atrasă ca un magnet de luminile nepământene de sub 
uşă. Nu ştiam cum trebuia să arate un djin, nu înţelegeam 
nici măcar ce trebuia el să facă, dar evidenta frică şi 
nelinişte pe care o arătaseră Anna, profesorul Qualt şi Max 
Greaves faţă de această întruchipare a răului era suficientă 
ca să mă convingă că, orice s-ar fi întâmplat, trebuia 
nimicit. 

Pentru o clipă intensitatea muzicii păru să scadă. Vibraţia 
se menținea, dar se simţea că d-ra Johnson îşi încheiase 
prima parte a lungii incantaţii, deşi din interiorul foişorului 
încă se distingea un fel de şoaptă înăbuşită, la fel de 
dătătoare de fiori ca şi descântecele vrăjitoreşti. 

M-am întors să privesc coridorul şi sângele mi-a îngheţat 
în vine. Pe la jumătatea acestuia, mişcându-se încet spre 
mine, se afla figura înveşmântată în mantia cu glugă. Era 
scăldată în lumina difuză a lunii, dar faţa îi era ascunsă în 
întunericul negru ca smoala. 

— Profesore, am rostit eu simplu, iată-l c-a ajuns... 

Qualt făcu un pas înapoi şi aruncă o privire peste umăr. 

Işi linse buzele ce păreau să se fi uscat brusc, apoi înghiţi 
cu zgomot. Figura învăluită în lunga mantie rămase pe loc, 
tăcută şi amenințătoare, nălucă funebră sosită tocmai de la 
hotarele neştiute ale nopţii. 

Qualt întrebă cu o voce nefirească: 

— Cine sunteţi? Ce doriţi? 

Figura nu răspunse. Stătea pur şi simplu nemişcată în 
lumina argintie a lunii, calmă şi fără de chip. Din câte îmi 
puteam da eu seama, putea să fi fost doar o mantie şi o 
glugă, alunecând de-a lungul coridoarelor din Winter Sails, 
purtata doar de puterea propriei voințe. 

Profesorul Qualt făcu un pas spre ea;i aceasta tot nu se 
mişcă. 

— Domnule profesor, şopti Anna, pentru numele lui 

140 


Dumnezeu, amintiţi-vă ce s-a întâmplat în salon. 

Qualt nu spuse nimic ci mai făcu un pas spre figura 
înveşmântată în mantie. Ea rămase pe loc. Un uşor curent 
de aer mişcă faldurile în jurul picioarelor invizibile, în timp 
ce gluga însăşi păru să palpite. 

Profesorul continuă să înainteze, pas cu pas, până ce 
ajunse doar la câţiva centimetri de celălalt. in acest 
moment întrebă pe un ton sec: 

— Ce doriţi? 

Figura încercă să se întoarcă, însă Qualt continuă: 

— Ştiţi, eu cunosc cine sunteţi. 

Intrerupându-şi mişcarea, vizitatorul se opri. 

— Amfora este aproape deschisă, zise profesorul. Nu vă 
puteţi permite să pierdeţi evenimentul, nu-i aşa? 

Tăcere. Qualt se îndreptă drept spre celălalt şi privi cu 
atenţie în deschizătura glugii. 

Şi atunci figura deschise gura. Vocea îi era răguşită, tristă 
şi extrem de obosită. Părea tocmai atunci ieşită dintr-un 
mormânt, o voce ce cunoscuse mai multă nenorocire şi 
suferinţă decât şi-ar fi putut închipui vreo fiinţă omenească. 
Era şi ciudat de distorsionată, ca şi cum ar fi vorbit în contra 
vântului nevăzut, 

— Chiar ştiţi? rosti el simplu. Ei bine, dacă mă cunoaşteţi, 
atunci trebuie să ştiţi cât de mult înseamnă asta pentru 
mine. 

— Vreţi să vă las să treceţi? Asta îmi cereţi? 

— Trebuie să trec, răspunse figura înveşmântată în 
mantia cu glugă. Dacă nu, sunt blestemat pe vecie. 

— Nu vă voi permite, replică Qualt. Ştiţi la fel de bine ca 
şi mine cât rău poate să producă. 

Figura îşi plecă capul. 

— Cine sunteți dumneavoastră pentru a-mi vorbi de rău? 
Ce ştiţi despre aşa ceva? Ce ştiţi despre întrupările 
străvechi ale răului şi puterea pe care ele le au asupra celor 
copleșiți de necazuri? Ce ştiţi dumneavoastră? 

Profesorul Qualt nu se clinti din loc. 

— S-ar putea sa nu cunosc prea multe, declară el calm, 
dar ştiu cine sunteţi şi mai ştiu ce încercaţi să faceţi. 

Figura înveşmântată în mantia cu glugă rămase tăcută 

141 


pentru un scurt moment. Din interiorul foişorului se simţea 
tot mai insistent vibrația produsă de djinul revenit la viaţă. 
Vocea domnişoarei Johnson şi celelalte, stranii aşa cum 
erau, se repercutau ca un ecou prin uşa groasă din scânduri 
de pin. Nu mai aveam mult timp la dispoziţie şi eram 
conştienţi de acest fapt. N 

— Auziţi? întrebă profesorul Qualt. Incă puțin şi djinul va 
fi în libertate. Ea nu-şi dă încă scama că nu eşti prezent 
acolo. Nu ştie ca totul se va termina cu o catastrofă. 

— Ce doriți de la mine? 

Profesorul se întoarse şi arătă cu degetul spre uşa 
foişorului. 

— Doresc să faceţi ceea ce trebuia să fi făcut demult. Să 
exorcizaţi djinul. Doresc să-l ferecaţi pentru eternitate şi să-l 
azvârliţi într-un loc de unde să nu mai poată să-şi arunce 
vrăjile-i nefaste asupra altor oameni, aşa cum a făcut cu 
dumneata. 

Figura cu glugă rosti din nou cu aceeaşi voce şuierătoare 
şi spartă: 

— Credeţi că n-am încercat, nebun ce sunteți? Credeţi că 
n-am încercat să scap de el? Dar odată ce a prins poftă de 
libertate, a fost prea târziu! N-am fost destul de puternic! Şi 
încă nu sânt. Numai ea are ceea ce vrea cu adevărat djinul! 

Figura îşi ridică braţul şi-şi aruncă gluga pe spate. In 
lumina glacială a lunci pline, am dat ochii cu fata hidos de 
mutilata a naşului meu, Max Greaves. Totul dură doar o 
secundă, apoi gluga fu ridicată la loc şi figura fu din nou 
înecată în întuneric. 

— Max, am zis cu eu o voce moale. Max, ce se petrece 
aici?. 

Figura înveşmântată în manta nu răspunse, ci continuă 
să stea ca şi înainte, nemişcată şi nepământeană. 

M-am îndepărtat de Anna şi m-am apropiat de profesor. 

Chiar dacă nu puteam vedea nimic în întunecimea glugii 
lui Max, mai păstram în minte imaginea dezgustătoare a 
felului în care reuşise să-şi desfigureze singur faţa. 

— Max, mă recunoşti, nu-i aşa? sunt eu Harry! 

Figura dădu din cap. 

— Ştiu, rosti Max Greaves răguşit şi cu acea voce 


142 


deformată, ieşită din mormânt. Ştiu ca tu eşti, Harry. 

— Max, credeam că eşti mort. Am fost doar la funeraliile 
tale! 

Max oftă, ori cel puţin aşa intenţiona pentru că sunetul 
ciudat scos semăna mai mult cu acela al unui câine, nu al 
unui om. 

— Trebuia să credeţi că sunt mort. Toată lumea trebuia 
să fie convinsă de acest lucru, cu excepţia celor care cunosc 
adevărul. 

— Dar de ce? interveni profesorul Qualt. Pentru ce toate 
acestea? 

Psalmodierea reîncepu în camera din foişor şi odată cu ca 
se auzi un sunet ciudat, asemănător cu şoaptele a sute de 
oameni. Vibraţia era măi puternică şi mai pronunţată, 
transmiţându-se în întreaga structură a clădirii ca şi cum 
aceasta ar fi revenit la viaţă. Cuprinşi de panică, şobolanii 
începură să alerge înnebuniţi printre grinzile podului. 

— Harry, nu mai poate dura mult, strigă Anna. 

Max încercă să facă un pas în direcţia noastră. 

— Trebuie să mă lăsaţi să trec, zise el insistent. Orice s- 
ar întâmpla, nu trebuie să pierd acest prilej. 

Profesorul Qualt îi tăie calea. 

— Mai întâi, este necesar să ne spui ce s-a petrecut. 
Repede, dacă vreţi să vă respectaţi cuvântul şi să vă 
alăturaţi domnişoarei Johnson. 

Disperat, Max îşi clătină când într-o parte când în cealaltă 
capul acoperit cu glugă. 

— Sunt prea multe lucruri de povestit. Trebuie să mă 
lăsaţi să trec. In numele a tot ce este sfânt, lăsaţi-mă să 
trec! 

— Max, am zis eu cu o voce liniştitoare, tot ceea ce ai de 
făcut este să ne spui ce s-a întâmplat. 

— Durează prea mult! Nu pot! Harry, lasă-mă să trec! 
Harry, sunt naşul tău! Am jurat să te protejez. Te rog, lasă- 
mă să trec! 

Pentru o clipă, auzind acea voce distorsionată şi 
imploratoare, atât de diferită de cea pe care o cunoşteam şi 
totuşi atât de familiară, am fost tentat să cedez. Simţindu- 
mi şovăiala, profesorul mă apucă de mână. 


143 


— Trebuie să ştim, mă convinse el cu acel ton baritonal 
caracteristic. Trebuie să ne spună sau vom fi cu toţii 
damnaţi. 

Din nou, ca o maree furtunoasă, ajunseră până la noi 
şoaptele din foişor. Cei Patruzeci de Hoţi, m-am gândit eu în 
sinea mea. Patruzeci de modalităţi de a muri, una mai 
cumplită decât cealaltă. Şi acoperind zgomotele, se înălța 
vocea sacadată a domnişoarei Johnson, aruncându-şi 
stridentele versete ale descântecelor asupra amforei 
djinului. 

Max îşi plecă fruntea acoperită de glugă şi spuse: 

— Foarte bine, dacă altfel nu se poate. După cât se pare, 
mai avem la dispoziţie câteva minute. Insă dacă vă spun 
totul, trebuie să consimţiţi să mă lăsaţi să trec. Trebuie! 

— Intraţi şi luaţi loc, zise amabil profesorul introducându-l 
în biroul unde-şi petrecuse întreaga viaţă naşul meu. Max se 
retrase în colţul cel mai întunecos, Qualt se aşeză pe 
masivul scaun de lemn de lângă birou, iar eu m-am proptit 
de marginea acestuia. Anna se apropie de uşă pentru a 
asculta, fără să scape nicio clipă din ochi colţul coridorului. 

— Cred că cel mai bine ar fi să încercaţi să ne povestiţi 
totul de la începutul începutului. Ştiaţi ce conţinea amfora 
când aţi cumpărat-o, nu-i aşa? 

— Da, şopti Max. Ştiam. Mi-a spus-o un traficant persan 
de obiecte de artă pe când lucram la proiectul de foraj al 
unui puț petrolier. La început nu i-am dat prea mare 
importanţă. Albilor bogaţi li se oferă întotdeauna antichităţi 
fără de valoare provenind din Orientul Mijlociu. Dar mi-am 
dat osteneala să intru în biblioteca din Bagdad şi am pus 
mâna pe o carte referitoare la dedesubturile poveştii lui Ali 
Baba şi a Celor Patruzeci de Hoţi. Din acel moment mi-am 
ieşit parcă din minţi. M-am reîntors la acel traficant şi am 
perfectat achiziţionarea amforei. Era - încă este - una din 
cele mai frumoase piese antice pe care le posed. 

Profesorul Qualt tuşi. 

— Dar nu-i aşa că doreaţi de fapt djinul şi nu amfora? 

Figura înveşmântată în mantie rămase tăcută o blocată 
de vreme. Apoi răspunse: 

— In legendă se menţionează că “Cei Patruzeci de Hoţi” 


144 


reprezintă unul din cele mai puternice şi loiale duhuri, 
bineînţeles dacă ştii să-l potoleşti. Poate face pe cineva 
putred de bogat, prosper în afaceri dincolo de orice 
imaginaţie, chipeş, cultivat, plăcut femeilor. 

Aproape că nu-mi credeam urechilor. 

— Max, ai vrut tu toate astea? Ai vrut să fii bogat şi 
chipeş cu ajutorul unui spirit malefic? 

Gluga se întoarse înspre mine. 

— Harry, e dificil pentru tine să mă judeci. Oferta nu ţi s-a 
făcut niciodată ţie, posibilitatea nu a fost niciodată la 
îndemâna ta. Insă când îţi dai seama dintr-odată că bogăţia 
e la doi paşi, una fabuloasă, scoasă parcă dintr-o poveste cu 
zâne, atunci începi să gândeşti altfel. S-ar putea să devii 
puţin nebun. Nu ştiu. Doream şi bogăţia şi succesul. Am 
dorit-o şi mai mult în momentul când afacerile mele cu 
petrolul au început să meargă din ce în ce mai prost. M-am 
gândit că djinul îmi va redresa situaţia. 

In timp ce vorbea, camera începu să vibreze sub 
impulsurile sinistrului duh ce se întorcea la viaţă. Şoaptele 
nu  încetaseră nicio clipă, iar acum păreau mai 
amenințătoare ca oricând. 

— Trebuie să ne grăbim, zise profesorul Qualt. 
Continuaţi, d-le Greaves. Spuneţi-ne când v-aţi decis să 
eliberaţi djinul din închisoarea sa. 

— Am încercat de multe ori în decursul anilor. Am folosit 
toate  incantaţiile vechi - cele adevărate - toate 
descântecele, dar nici unul n-a fost bun. Amfora rămânea 
inactivă, tăcută. In cele din urmă am renunţat să mai încerc 
şi am lăsat-o acolo unde era, ca pe un simplu bibelou de 
ornament. Bănuiesc că Harry îşi aminteşte perioada în care 
obişnuia să stea în hol. 

Am dat din cap. 

— Desigur. Intotdeauna mi-au plăcut caii de pe ea. 

— Apoi, continuă Max, am citit despre ceasurile de 
noapte. Aici se afla cheia problemei. Djinul lui Ali Baba 
fusese adormit în amforă pentru un milion de ani şi numai 
puterile astrologice ale unui astfel de ceas puteau să-l 
reînvie. Câţiva ani am tot căutat ceasul atât de necesar. 
Până la urmă am cumpărat unul, la bursa neagră, în Rusia, 


145 


pentru trei sferturi de milion de dolari. Am avut multe 
necazuri până l-am scos din ţară, însă bogăţia fără margini 
constituie un stimulent ce nu poate fi ignorat. 

— Mai departe, îl îndemnă Qualt, ascultând cu cealaltă 
ureche şoaptele tânguitoare ale duhului. 

— Am trezit djinul. Am amplasat ceasul de noapte pe 
soclul cadranului solar, l-am reglat şi după câteva încercări, 
l-am trezit. Intr-o seară stăteam şi citeam în birou când am 
auzit un zgomot ciudat, ceva asemănător cu furişatul unui 
şobolan pe coridor sau cu încercarea unui animal de a 
zgâria uşa cu labele. Am ieşit, însă nimic. Numai atunci 
când m-am întors înapoi în birou, unde ţineam pe atunci 
amfora, mi-am dat seama despre ce era vorba. Incantaţiile 
şi ceasul de noapte îl treziseră din somnul de un milion de 
ani. Toată noaptea am ascultat acel zgomot, extrem de 
surescitat. 

— Şi apoi? Ce n-a fost în regulă? l-am întrebat eu. 
Marjorie mi-a spus că îţi era rău şi că aveai migrene 
frecvente. 

—  Djinul, şopti Max. Era mult mai puternic decât 
crezusem la început. Curând după ce s-a trezit, am început 
să am coşmaruri teribile în care muream în tot felul de 
moduri bizare şi oribile. Durerile de cap nu mai conteneau. 
Pofta de mâncare mi-a pierit. Noaptea auzeam cum djinul 
îşi cânta lui însuşi în amforă - ştiam şi de ce. Avea să fie 
liber în curând! 

Profesorul întrebă: 

— Nu l-aţi putut distruge atunci? Sau să scăpaţi de el? 
Când se afla în interiorul amforei? 

— Nu voiam, replică Max. Continuam să cred că l-aş fi 
putut controla, că aş fi găsit o modalitate de a-l face sclavul 
meu. Dar pe măsură ce coşmarele deveneau din ce în ce 
mai îngrozitoare, iar sănătatea mea se deteriora pe zi ce 
trece, mi-am dat seama că trebuia să-l închid din nou 
undeva până ce aş fi ajuns să ştiu mai multe despre el, 
asigurându-mă că nu mă va distruge el pe mine. De aceea 
am sigilat uşa foişorului şi ca precauţie am îndepărtat orice 
tablou sau fotografie din casă. 

— Orice chip, am rostit eu calm, dar nu şi pe al tău. 


146 


Figura înveşmântată în mantie tăcu din nou. Ne lăsa pe 
noi să ne imaginăm acea noapte în care influenţa duhului 
nefast devenise extrem de puternică, cerându-i să-i 
„împrumutare” însăşi trăsăturile feţei. Noi înşine văzusem 
obrajii crestaţi, cumplita gaură din locul nasului şi ne-am 
dat seama ce sacrificase el încercând să împiedice djinul să 
părăsească amfora şi să-şi găsească o formă fizică. 

— După acea noapte, am pretins că sunt mort, de dragul 
familiei mele, însă şi al meu personal. Doctorul Jarvis m-a 
ajutat iar pentru o bucată de vreme a reuşit să ascundă faţă 
de Marjorie faptul că mai eram în viaţă, în momentul când 
Marjorie v-a permis să intraţi în foişor pentru a lua amfora - 
ei bine, atunci am fost nevoiţi să-i spunem totul. De aceea, 
Harry, ţi-a cerut să părăseşti casa atât de repede. Tocmai 
fusese anunţată că trăiam încă şi că aveam nevoie de djin 
pentru a-mi reface faţa. 

— Dar domnişoara Johnson? se interesă profesorul Qualt. 
Bănuiesc că ştia ce se petrece? 

Max îşi plecă capul. 

— Domnişoara Johnson mi-a făcut cunoscută adevărata 
ei identitate imediat după ce a ajuns aici. Marjorie n-a ştiut 
niciodată că era mai mult decât o doamnă de companie. 
După acea groaznică noapte, cea în care a trebuit să mă 
desfigurez, d-ra Johnson mi-a spus că putea să mă ajute să 
îmblânzesc djinul. Mi-a mai spus că atât timp cât nu voi dori 
altceva decât vindecarea cicatricelor - nu bogăţie, succese 
sau altceva de acest gen - atunci ea va reînvia djinul pentru 
mine. Ei bine, am acceptat bucuros. Incă mai sufăr cumplit 
din cauza durerii, mult mai mult decât v-aţi putea imagina 
vreodată. 

— Max, d-ra Johnson este pe punctul de a distruge djinul. 
Nu ştiai aceasta? 

Max se uită spre mine. O rază slabă de lună sclipi în 
ochiul său mutilat. 

— Oh, nu, zise el cu voce răguşită. Este absolut imposibil. 
Domnişoara Johnson mi-a spus că are nevoie de el pentru 
propriile ei scopuri. Nu-l va distruge niciodată. 

— Ce? strigă profesorul Qualt. Ce vreţi să spuneţi prin 
„propriile ei scopuri”? 

147 


— Nu ştiu. Înțelegerea a fost ca eu să-mi recapăt 
înfăţişarea normală, iar ea să poată utiliza cărţile magice 
arăbeşti, veşmintele şi săbiile pe care le aveam. Are un 
portret de-al meu şi-l va determina pe djin să-mi refacă 
faţa. Aşa a fost tranzacţia. Aşa am căzut de acord. 

Profesorul se ridică. Faţa îi era albă ca varul. 

— Adică... are de gând să lase djinul în viaţă? 

— Desigur. Aşa e înţelegerea. 

Qualt îşi înălţă capul şi ascultă. Din foişor se auzeau atât 
şoaptele, din ce în ce mai puternice, cât şi vocea 
tânguitoare şi stridenta a domnişoarei Johnson ce părea să 
încheie o incantaţie lungă şi complexă. Vibraţia pulsa din ce 
în ce mai mult în întreaga casă, iar aerul se umpluse de o 
miasmă prevestitoare de rău. 

— Ne-a înşelat pe toţi, şopti profesorul. Domnule 
Greaves, nu are nici cea mai mică intenţie de a vă reface 
faţa. A vrut pur şi simplu să folosească cunoştinţele 
dumneavoastră, cărţile şi obiectele antice pe care le 
posedaţi. Avea nevoie de fotografia dumneavoastră pentru 
ca djinul să capete o formă fizică. A intenţionat întotdeauna 
să elibereze duhul din amforă pentru... ei bine, numai 
Dumnezeu ştie pentru ce. 

Brusc, din coridor se auzi vocea Annei: 

— Repede, domnule profesor! Se întâmplă ceva! 


8 


Din interiorul foişorului gotic se auzeau voci bubuitoare, 
aspre, guturale şi crude, atât de puternice încât păreau 
transmise printr-un sistem de amplificare. Grăiau în aceeaşi 
limbă stranie în care vorbise Marjorie Greaves înainte de a 
muri. Erau atât de compromiţătoare şi groteşti - ca un cor 
al demonilor - încât, pentru prima dată, mi-a fost atât de 


148 


frică încât abia am reuşit să-mi mişc braţele şi picioarele, 
nicidecum să mai şi rostesc vreo vorbă. 

— Deschideţi uşa, spuse Max Greaves aflat imediat în 
spatele nostru. Orice s-ar întâmpla, trebuie să deschideţi 
uşa! 

— S-o deschidem? întrebă profesorul Qualt. Dar dacă 
djinul a ieşit din amforă? 

— Deschideţi-o, repetă trist Max. E singura cale. 

Qualt mă privi, muşcându-şi nervos buzele. Apoi se 
îndreptă spre uşă ţinându-şi mâinile întinse în faţă, ca şi 
cum ar fi traversat în întuneric o cameră ce nu-i era 
familiară. Am făcut şi eu câţiva paşi şi ne-am oprit unul 
lângă altul în faţa solidei construcţii din lemn de pin, 
încercând să ne convingem că eram destul de curajoşi 
pentru a înfrunta orice s-ar fi găsit dincolo de ea. Obosită şi 
încordată, însă hotărâtă, Anna rămase la câţiva centimetri 
în urmă. 

Urmă o altă rafală de sunete guturale şi stridente, apoi 
vocea subţire şi insistentă aparţinând domnişoarei Johnson. 
Profesorul Qualt zise: 

— Aşa!... şi ridică piciorul pentru a izbi în uşă. 

Dar înainte de a-şi sfârşi mişcarea, ne înconjură un 
zgomot îngrozitor, asemănător cu ţăcănitul a o mie de 
foarfece şi coridorul se umplu cu o ploaie de lame ascuţite 
ca un tăiş de brici. Qualt se aruncă într-o parte şi eu în 
cealaltă, acoperindu-ne feţele cu palmele. Norul spintecă 
aerul şi dispăru. 

Max se azvârlise la pământ trăgând-o în acelaşi timp şi 
pe Anna. 

— Ce-a fost asta? izbucni profesorul Qualt. Ce dracu' a 
fost asta? 

Max îşi înălţă capul acoperit de glugă. 

— In Sudan e denumita furtuna-de-cuţite. O mică 
ambuscadă magică pentru imprudenţi, nimic mai mult. 
Aveţi grijă, s-ar putea să mai avem parte de astfel de 
surprize. 

Ne-am ridicat prevăzători în picioare şi ne-am apropiat 
din nou de uşă. 

— Sunteţi gata? întrebă Qualt privindu-mă fără să 

149 


clipească în ochi. Bănuiesc că n-a văzut altceva decât o 
frică cumplită, dar i-am rânjit strâmb, încurajându-l şi a 
făcut o mişcare pentru a apuca mânerul. 

Cu un brânci rapid, profesorul dădu uşa de perete, însă 
aceasta se deschise ca şi cum cineva ne-ar fi luat-o înainte, 
invitându-ne înăuntru. 

Primul lucru care ne-a izbit a fost căldura intensă. Năvăli 
prin spaţiul gol astfel creat în valuri tremurătoare, uscate f 
şi toride, asemănătoare cu cele ale deşertului. Singura dată 
când mai avusesem de-a face cu o aşa căldură fusese în 
Nevada când, în miezul zilei, propria ta umbră îşi căuta 
protecţie sub propriile picioare. Temperatura în foişor 
trebuia să fi fost de cel puţin 110 grade! şi continua să 
crească. 

Dar nu căldura ne-a înspăimântat. Ţinându-ne mâinile la 
ochi pentru a-i proteja, am văzut-o pe d-ra Johnson cu 
peruca-i de argint şi rochia ruginie, stând în mijlocul 
încăperii cu picioarele bine depărtate şi cu braţele ridicate. 
Mai ţinea încă în mâini iataganul şi cădelniţă fumegânaă; 
camera era plină de miros de tămâie. Figura ei părea să se 
fi alungit în sus, căpătând trăsăturile unui lup; era ca şi cum 
ar fi stat în mijlocul unui ciclon. 

La câţiva paşi se afla Amfora Djinului, cu sigiliul rupt. 
Vasul era înalt - mi-ar fi ajuns până la piept - şi decorat cu 
albastru, verde deschis, roz. Din el, sprijinindu-se pe o tijă 
incredibil de subţire, răsărea capul lui Max Greaves, cu faţa 
îndreptată spre d-ra Johnson. Acesta era capul care scotea 
acele voci tunătoare şi adânci: patruzeci de voci diferite 
rostite simultan de aceeaşi gură. 

— Oh, Dumnezeule, zise profesorul Qualt. 

De această dată, deşi se mai afla încă în adânca transă 
hipnotică, d-ra Johnson ne recunoscu fără doar şi poate. 
Ochii, inexpresivi şi împăienjeniţi, îi sclipiră şi îndreptând 
spre noi iataganul, urlă: 

— Intruşilor! Păgânilor! Neportiților! 

Am simţit cum mi se opreşte inima în piept în clipa în 
care capul lui Max Greaves se întoarse uşor, pe tija subţire 


18 110° Fahrenheit, circa 52° Celsius (n.tr.) 


150 


ca un şarpe şi ne privi drept în faţă. Ochii îi erau luminoşi şi 
scânteietori şi el îmi adresă un zâmbet uşor. Era atât de 
familiar şi totuşi atât de hidos de străin, încât m-am simţit 
moale ca o cârpă şi copleşit complet de frică. 

Capul vorbi. Glasurile care-i ieşeau din gură erau colosale 
şi tunătoare. Rosti câteva cuvinte în acel dialect obscur şi 
înfricoşător, apoi capul se întoarse în altă parte. 

— Ce-a spus? am strigat eu către profesorul Qualt. Ce 
vom face acum? 

Qualt rămase pe loc, încordat şi vigilent. 

— A zis ceva referitor la faptul că suntem prea plăpânzi 
pentru a-l vătăma în vreun fel, anunţă el fără să se mişte. 
Ne urează bun venit la ceremonia reînvierii sale, dar ne 
previne că ne va devora când va avea chef. Restul nu l-am 
înţeles. 

— Asta-i tot... un gât lung şi un cap? 

Qualt făcu un semn negativ. 

— Restul, mult mai mult, se află încă în amforă, dar e la 
fel hidos. Anna? 

— Ascult, domnule profesor. 

— Ai vreo idee, una de milioane? 

Albă la faţă şi tremurând, Anna reuşi doar să îngăime: 

— Nu putem face nimic. In acest moment este protejat 
de ceasul de noapte. Puterea pe care i-o conferă este 
absolut de neînfrânt până în clipa în care va ieşi complet din 
amforă. 

Max Greaves şopti: 

— Are dreptate. Numai atunci când vraja a parcurs 
întregul ciclu încetează protecţia forţelor astrale. Dar şi 
atunci... 

— Şi atunci... ce? am întrebat eu. 

— Chiar şi atunci încercăm să ne măsurăm puterile cu 
djinul cel mai puternic şi mai feroce ce a existat vreodată în 
întreaga lume arabă. 

— Intru în cameră, declară profesorul. Vreau să arunc o 
privire mai de aproape. 

— In acest caz, am zis eu, simţindu-mi gura uscată ca 
iasca, vă însoțesc. 

— Harry, nu trebuie. 


151 


— Dar ce credeţi că voi face? Să stau la uşă şi să văd 
cum vă lăsaţi devorat? 

Qualt se întoarse spre Anna. 

— Aşteaptă aici. Dacă ţi se pare că dăm de bucluc, 
zăvorăşte uşa şi pleacă de aici. 

Ţinându-ne mâinile apropiate de feţe pentru a ne proteja 
ochii de căldură, ne-am strecurat prin uşa deschisă spre o 
latură a camerei. 

Mergeam cât mai aproape posibil de perete. Era cumplit 
de cald înăuntru, atât de cald încât simţeam cum mi se 
usucă globurile oculare iar gâtul îmi devine o dună de nisip. 
insă în afară de căldură mai era ceva ciudat legat de 
atmosferă. Simţeam cum trupul mi se deforma, aveam 
impresia că priveam lucrurile dimprejur ca prin oglinda 
refringentă a unei Fata Morgana. Era o senzaţie 
nepământeană. Privindu-mi propriile picioare, mi s-au părut 
încovoiate şi scurte, asemănătoare cu imaginea unui băț 
văzut în apă. 

Lângă latura cea mai îndepărtată a amforei, d-ra Johnson 
îşi continua cântecele şi incantaţiile. Capul lui Max Greaves 
se mişca şi se balansa, întorcându-se din când în când 
pentru a ne fixa cu ochii săi funeşti şi inumani. 

Profesorul Qualt se aplecă spre mine şi strigă: 

— Sunt patruzeci de descântece şi incantaţii. Fiecare din 
ele reînvie o anumită parte a personalităţii djinului. Cel pe 
care-l intonează acum se numeşte cântecul Termitei- 
Primejdioase-pentru-Plămâni. 

— Isuse Hristoase, am exclamat eu. 

— Am o idee, continuă Qualt. S-ar putea să ne ofere un 
oarece răgaz, chiar dacă nu ne va descotorosi de duh. 

— Ne aruncăm asupra lui? Spargem amfora? 

— N-ar ajuta la nimic. De ce n-am încerca să punem însă 
mâna pe d-ra Johnson? Dacă nu va apuca să-şi termine 
descântecele, atunci djinul, nu va fi capabil să părăsească 
amfora. 

Am încercat să-mi frec ochii iritaţi pentru a-i umezi puţin. 
Căldura devenea din ce în ce mai cumplită. Mi-am desfăcut 
mai larg gulerul cămăşii şi mi-am şters fruntea cu dosul 
palmei. 


152 


— Şi ce facem cu vraja? Vreau să spun... ceasul de 
noapte va continua să-l protejeze, nu-i aşa, chiar dacă 
întârziem completa sa reînviere? Bănuiesc că, mai devreme 
sau mai târziu, va pune la punct o modalitate de a ieşi de 
acolo şi dacă până atunci nu vom găsi soluţia corecta 
pentru a-l distruge, va fi de două ori mai furios decât este 
acum. 

— Cel puţin vom avea câtva timp la dispoziţie! 

Am tuşit. 

— Ei, bine şi aşa, dacă nu găsim ceva mai acătării. Poate 
dacă pornim în direcţii diferite şi o încercuim, vom reuşi să 
ajungem la ea înainte de a ne lovi cu paloşul. 

— Perfect, strigă profesorul. Acţionăm când eşti şi 
dumneata gata. 

Posibil ca el să fi fost gata, dar nici unul din noi nu fu 
pregătit pentru Max Greaves. Inainte de a-l putea împiedica, 
pătrunse în foişor cu mantaua fluturând în aer. Gluga îi era 
dată pe spate descoperindu-i faţa schilodită, brăzdată de 
cicatrice. Ochii îi erau încă vizibili în carnea purpurie şi 
sfâşiată, dar nasul dispăruse, în locul lui aflându-se o 
cavitate întunecată. Braţele îi erau ridicate şi el striga ceva 
cu o voce stranie, neomenească, o voce ce parcă aparţinea 
unei creaturi în primejdie de a se cufunda într-o mlaştină. 

— Max! am urlat eu. Max, nu te apropia! Max! 

Fie că mă ignoră, fie că nu mă auzi, cert este că se târî 
cum putu până ce ajunse la câţiva paşi de amforă. Preţ de 
câteva clipe sinistre, se holbă la propria sa faţă ciudat de 
zâmbitoare, sprijinita pe gâtul unduios, în timp ce 
adevăratele sale trăsături mutilate indicau ceva ce ar fi 
putut fi considerata frică, dar mai mult şi mai mult 
mâhnire... 

— Faţa mea, rosti el. Faţa mea... 

Apoi îşi ridică din nou braţele şi zbieră cu acea voce mai 
teribilă din cauza lipsei nasului: 

— Fața mea! Mi-ai promis înapoi fața! Ai promis! 

Nu puteam face nimic. Domnişoara Johnson, cu globurile 
oculare devenite o masă albă solidă, cu pupilele răsucite în 
cap, se îndreptă spre Max cu un pas uşor de dansatoare. 
Am încercat să intervin dar muşchii refuzară să mă asculte. 


153 


Ca într-un film rulat cu încetinitorul, am văzut fulgerul lamei 
iataganului spintecând aerul îmbâcsit de fum şi înfigându-se 
adânc în gâtul lui Max. Un şuvoi de sânge ţâşni ca un 
evantai în întreaga cameră şi fără nici un sunet, Max 
Greaves se răsuci, căzând ca un sac pe podeaua foişorului, 
zvârcolindu-se însă fiind în fapt deja mort. 

Împreună cu profesorul Qualt am făcut un pas înainte. 
Domnişoara Johnson îndreptă arma spre noi şi ne-am dat 
seama că totul e inutil. Profesorul mă împinse lângă 
peretele foişorului: 

— Aşteaptă, Harry. Aşteaptă. Deocamdată am pierdut 
avantajul. Aşteaptă. 

Văzându-ne că batem în retragere, domnişoara Johnson 
îşi aruncă capul pe spate şi lăsând să-i atârne limba lungă 
şi: albastră până spre bărbie, izbucni în râs. lataganul era 
pătat de sângele lui Max, iar ea ridică lama spre gură şi o 
linse. Am simţit cum îmi vine rău şi mi-am întors privirea. 

Neputincioşi ca nişte copii, am urmărit-o reluându-şi 
cântecele monotone însoţite de mişcările sacadate ale 
cădelniţei. Ajunse în cele din urmă la cel de-al patruzecilea 
şi ultimul - cântecul Vântului Fără Nume - şi începu să 
intoneze cuvintele rituale pentru învierea unui djin, cele ale 
unui ritual atât de străvechi încât erau rostite într-un dialog 
persan dispărut cu secole înainte de naşterea lui Hristos. 
Cuvintele erau atât de aspirate şi şuierătoare, încât chiar la 
simpla lor percepere am simţit cum mă ia cu frisoane, în 
pofida acelei călduri de cuptor: 

„Hathoka hathka, fethmana sespherel. Jinhatha lespoday 
nen hathoka, jinhatha fethmana!” 

Amfora, împreună cu hidosul ei cap, tresări şi gemu. 
Camera se umplu de şoapte şi zgomote stranii. Chiar şi 
grinzile tavanului păreau să murmure şi să trosnească în 
timp ce un val de aer fierbinte o învălui pe d-ra Johnson - 
care cu capul răsturnat pe spate şi cu gâtul alb pradă unor 
convulsii epileptice păru să se topească şi să se dizolve în 
faţa ochilor mei. Scoase un urlet şi se înecă, cu limba 
atârnându-i din gură, în vreme ce continua să se adreseze 
Djinului lui Aii Baba, Djinului lui N'zwaa, atotputernicului şi 
dezgustătorului duh numit „Cei Patruzeci de Hoţi ai Vieţii”, 


154 


ce putea să sfâşie dar şi să refacă pielea unui om. Se 
adresa celui mai teribil dintre spiritele străvechi, invitându-l 
să reînvie! 3 

Abia mai puteam privi. Djinul se ridica încet din amforă; 
era greu de descris, dacă ne gândim la duhurile 
binevoitoare, împodobite cu turbane, prezente în cărţile cu 
poveşti. Era un fel de cordon strălucitor, fără o formă bine 
definită, un amestec de intestine şi trompe. Se ridica din ce 
în ce mai sus, încolăcindu-se în aer deasupra amforei, iard 
după iard de substanţă scârboasă, pală la culoare. Ne 
învălui un miros teribil, acru şi am simţit cum mă înăbuş din 
cauza căldurii şi a duhorii. 

— Oh, Dumnezeule, rosti profesorul Qualt. Dumnezeule 
mare, apără-ne! 

Domnişoara Johnson îndreptă spre noi vârful iataganului 
sfinţit. Unduindu-se ca o algă în curs de putrezire într-un 
ocean de apă clocotită, djinul începu să se mişte în direcţia 
noastră şi am ştiut că eram buni pentru orice moarte 
îngrozitoare pe care găsea de cuviinţa să ne-o ofere. Mă 
cuprinse un fel de moleşeală ce-mi paraliză orice mişcare şi 
n-am putut decât să privesc neputincios cum lucrul se 
apropia din ce în ce mai mult. Cordoanele şi ligamentele 
cumplite la vedere constituiau întruchiparea brută a 
adevăratei forme fizice a  djinului,  dezgustătoarea 
ectoplasmă care avea să se transforme prin vrăji într-unul 
din Cei Patruzeci de Hoţi, aducându-ne un sfârşit groaznic şi 
plin de chinuri. 

Domnişoara Johnson începu să vorbească... şi se petrecu 
un lucru ciudat. Djinul se îndepărtă de noi ca şi cum ar fi dat 
înapoi din faţa a ceva ce nu-i era pe plac. Mi-am întors cu 
greu capul deoarece gâtul îmi era aproape paralizat şi în 
cadrul uşii, am văzut-o pe Anna. Ţinea în mână un obiect de 
argint în formă de semilună, simbolul pur şi sacru al 
credinţei islamice. 

Domnişoara Johnson îşi plecă capul. Părul năclăit de 
sudoare semăna cu o coadă de cal, pupilele reveneau încet 
la poziţia lor normală. Continua să mişte iataganul când 
într-o parte când în cealaltă, dar părea iritată şi 
deconcertată - ca şi djinul dealtminteri - la vederea 


155 


strălucitoarei semilune. 

Inaintând doi sau trei paşi în cameră, Anna spuse cu o 
voce stridentă şi fermă: 

— Profesore, Harry, mişcaţi-vă de acolo şi treceţi în 
spatele meu. 

Nescăpând nicio clipă din ochi forma şerpuitoare a 
djinului, ne-am retras cu spatele spre uşă. Anna rămase 
neclintită între noi şi Cei Patruzeci de Hoţi, ţinând în sus 
semiluna şi intonând încet - cel puţin aşa am crezut - un 
foarte particular cântec arab. 

— Anna, rosti răguşit profesorul Qualt, trebuie să ieşi de 
aici împreună cu noi. Nu-i poţi ţine piept singură! 

Anna rămase în continuare nemişcata. Rosti cu o voce 
calmă: _ 

— Domnule profesor, îl cunosc pe acest djin. Il cunosc din 
vremuri străvechi. 

Camera era în prezent atât de plină de fumul de tămâie, 
încât de-abia o mai puteam zări pe d-ra Johnson sau pe 
djinul ce se zvârcolea în aer, dar ştiam la fel de bine ca şi 
Qualt că talismanul Annei îi mai putea ţine la respect preţ 
de numai câteva minute. Aşa cum învăţasem în trecut pe 
propria mea piele, amuletele şi farmecele nu constituiau o 
protecţie durabilă împotriva unui spirit cu adevărat rău- 
voitor. 

Brusc, djinul începu să-şi schimbe forma. Învârtindu-se în 
fum, păru să se topească şi să se transforme. Din norul de 
tămâie şi mac se întrezări ceva monstruos şi negru, un soi 
de lipitoare, cu ochi fără de vedere şi cu o guşă 
respingătoare de culoare galben spălăcit. Anna ridică din 
nou semiluna şi rosti câteva cuvinte clare şi sonore în 
arabă. La fel de rapid cum se metamorfozase în acea 
lipitoare bestie, djinul se răsuci din nou în fum şi începu să 
se transforme într-o nouă formă grotescă şi nefastă. 

— Încearcă să capete o înfăţişare contra căreia ea nu va 
putea lupta, zise profesorul. incearcă să-i înfrângă 
rezistenţa luând diverse întruchipări. 

— Anna! Am încercat să ajung până la ca însă Qualt mă 
apucă de mână. i 

— Prea târziu. Intreaga ei atenție trebuie să se 

156 


concentreze asupra duhului. O singură secundă de 
neatenţie şi vom pieri cu toţii. 

Se ivi o formă nedesluşita, asemănătoare cu un şobolan 
uriaş, dar Anna rosti câteva cuvinte şi din nou djinul îşi 
schimbă înfăţişarea. Descântecele erau intonate încontinuu 
şi astfel am putut vedea cu proprii noştri ochi terifiantul şi 
respingătorul grup al Hoţilor pe care Ali Baba îl închisese în 
amfora sa. Unii se târau şi se căţărau, alţii se răsuceau şi se 
contorsionau; unii alergau pe sute de picioare păroase, alţii 
căscau guri pline de dinţi neregulaţi. 

Am văzut o creatură jumătate şopârlă, jumătate om, 
rânjind cu gura până la urechi. Apoi un demon asemănător 
unui sclav nubian ieşit din minţi. Un cocoşat pe al cărui corp 
se lăţeau nenumărate feţe zâmbitoare, de râsul cărora se 
zguduia întregul foişor. O femeie ale cărei vagine larg 
deschise mişunau pe toată pielea ei precum omizile. O 
monstruozitate înfiorătoare ce se balansa pe şiruri de cârje, 
ca un cerşetor lepros pe cale de a putrezi. 

Ca o halucinație înspăimântătoare, în faţa ochilor noştri 
reînviau terorile legendare ale unei epoci apuse şi uitate de 
mai bine de o mie de ani. 

Erau lucruri împotriva cărora mamele arabe încă îşi mai 
puneau în gardă copiii la căderea nopţii, iar bătrânii încă 
mai blestemau în barbă. Acele lucruri despre care chiar şi 
fanaticii cei mai habotnici şi mai masochişti îndrăzneau să 
vorbească doar în şoaptă. Aceştia erau Cei Patruzeci de Hoţi 
ai Vieţii, atât de temuţi încât şi cei ce asiguraseră 
transmiterea din generaţie în generaţie a legendelor 
preferaseră să le facă uitată înfăţişarea reală, 
transformându-i în personajele unei frumoase poveşti; dar 
ceea ce nu reuşiseră niciodată era să le şteargă complet 
numele din memoria omenirii. 

Văzând întruchipările, d-ra Johnson începu să facă spume 
la gură, cuprinsă de isterie. Porni să-şi cresteze propriile 
braţe cu iataganul până ce sângele începu să-i şiroiască 
printre degete, apoi prinzând strâns în mâna dreaptă lama 
ascuţită ca briciul o lăsă să alunece, tăindu-se adânc în 
palmă şi retezându-şi complet două sau trei degete. Işi 
ridica triumfătoare mâna însângerată şi sacrificiul ei păru să 


157 


insufle o nouă rezistenţa djinului. Acesta începu să 
unduiască spre noi, trecând prin norul de fum sub forma 
unei insecte strălucitoare, o călugăriţă diformă, cu cleşti şi 
mandibule fremătătoare. 

Anna începea să dea semne de oboseala încercând să-l 
ţină la respect, iar noi nu îndrăzneam să intervenim pentru 
a nu da ocazie dijinului să ne atace în vreme ce atenţia ei 
era distrasă în altă parte. Ridicând încă o dată semiluna de 
argint, rosti cu putere câteva cuvinte arabe; lucrul-insectă 
ezită. 

Domnişoara Johnson îşi sfâşie rochia până ce aceasta îi 
căzu în zdrenţe de pe umerii răniţi. Apoi, apucând între 
degetul mare şi singurul deget rămas întreg de la mâna 
stângă sfârcul sânului drept, îl reteză cu o mişcare rapidă. 
Am rămas îngrozit şi mi-a venit să vomit, însă mutilarea 
masochista păru doar s-o stârnească şi mai mult pe d-ra 
Johnson, încât începu să se ungă cu propriul ei sânge pe tot 
stomacul, ca şi cum faptul i-ar fi produs o adevărată plăcere 
sexuală. 

— Hathoka! urlă ea. Hathoka jinhatha! 

In acest moment Anna se prăbuşi pe podea. Profesorul 
Qualt îngenunche rapid lângă ea şi încercă să apuce 
semiluna de argint, dar în clipa când o apucă, dădu îndărăt 
ca şi cum s-ar fi ars. 

— Isuse, obiectul e incandescent! Nu pot să-l ating! 

— Scoate-o de aici! am zbierat eu. Să văd dacă eu... 

Djinul, în forma sa brută, se apropiase prin fum mai 
aproape decât crezusem. În timp ce încercam să-l ajut pe 
Qualt s-o târâie pe Anna afară din cameră, un tentacul mă 
biciui peste obraz, înţepându-mă ca o meduză otrăvitoare. 

— Fața mea! 

Am îndepărtat tentaculul cu mâna şi mi-am ridicat 
privirea. Djinul se deplasa domol de-a curmezişul camerei, 
unsuros şi sinistru, un calmar mat, cea mai îngrozitoare 
nălucă a nopţii. Faţa lui Max Greaves începu să se 
materializeze brusc dintre spirale, fixându-mă cu un rânjet 
nesărat ca şi cum ar fi savurat teroarea ce mă cuprinsese. 

— Max, am şoptit eu. Max, te rog. 

Faţa continuă să-mi zâmbească dar aspectul ei nu mai 


158 


era uman. O parte a bărbiei dispăru, apoi se refăcu la loc. 

— Max, pentru numele lui Dumnezeu, lasă-ne să plecăm! 
Max! 

Năduşeam şi tremuram din tot corpul la temperatura 
aceea de o sută de grade Fahrenheit. In timp ce vorbeam, 
profesorul o trăgea treptat pe Anna afară din foişor, înspre 
coridor. 

Djinul se apropia, plutind, din ce în ce mai aproape. Faţa 
lui Max Greaves se dizolvă complet între fâşiile răsucite de 
ectoplasmă unde apăruse pentru prima dată şi se 
rematerializă mult mai lângă mine, ca un cap al unui 
spânzurat atârnând de un copac din care se scurgea un 
lichid dezgustător. 

— Te rog, Max, l-am implorat eu. 

Preţ de o clipă am crezut că tentaculele oscilante ale 
djinului sunt gata să se încolăcească în jurul meu şi să mă 
sufoce în strânsoarea lor. Apoi faţa începu să se înmoaie şi 
să se topească încă o dată, iar duhul se îndepărtă 
unduindu-se uşor. Din câteva mişcări aproape 
mângâietoare, se rostogoli în cealaltă parte a camerei şi 
începu să se înfăşoare irezistibil în jurul domnişoarei 
Johnson, îngenuncheată pe podea în mijlocul propriilor pete 
de sânge, pradă unei transe isterice şi demente. 

Qualt mă apucă de umăr şi mă trase spre uşă, însă nici 
unul din noi nu ne desprindeam privirea de pe djinul ce-şi 
clădea încetul cu încetul eşafodajul complicat de nervuri în 
jurul corpului domnişoarei Johnson. Ha începu să-l mângâie, 
apropiindu-şi şi frecându-şi faţa de el ca o femeie ce-şi 
îmbrăţişează iubitul. Incet, şoldurile ei începură să se 
legene şi întinzându-se îşi rupse de pe ca ultimele petice ale 
îmbrăcămintei însângerate. 

Priveam terorizaţi cum djinul se răsucea în jurul ei, 
începând a se strecura între coapsele desfăcute. Femeia 
gâfâia şi scâncea, în vreme ce tentaculele unsuroase, gălbui 
şi musculoase se strângeau lot mai mult. Cu mâna 
nemutilata îşi întredeschise vulva aşa încât unul din acele 
tentacule hidoase să-şi croiască drum înăuntru. Am văzut 
cum djinul îşi introducea cu forţă, iard după iard de 
ectoplasmă filamentoasă în corpul ei, moment în care d-ra 


159 


Johnson scoase un țipăt atât de vlăguit de durere încât 
amândoi am întors capetele îngroziţi şi neputincioşi. 

— Aaaarrgghhhhh! Ugghhh! Ugglililili! urla ca. Ohhh, prea 
mult! Prea multă durere! Mă doare prea tare! Aaarrggglihli! 

— Pentru numele lui Dumnezeu, zise profesorul, ce 
putem face? 

Am îngenuncheat lângă Anna. Era palidă şi părea să fi 
intrat într-o comă profundă. Numai Cel de sus ştia dacă 
avea să trăiască sau să moară. 

— Anna! am tipat cu. Anna! 

Pentru o clipă am crezut că starea nu-i permitea să-mi 
răspundă, dar îşi deschise ochii cu un aer adormit şi 
murmură: 

— Harry... 

Am încercat s-o readuc în simţiri dându-i câteva palme 
uşoare peste obraji. 

— Anna, djinul şi-a ieşit din minţi! Ascultă-mă, Anna! Ce 
putem face? 

Din foişorul aflat în spatele nostru, auzeam gemetele şi 
răgetele distorsionate ale vocii supra-amplificate a duhului, 
dar şi ţipetele pătrunzătoare, rugăminţile domnişoarei 
Johnson. Vocea ei era aproape inumană, ca cea a unui 
animal torturat, deşi alături de urletele de agonie şi 
disperare se simţea fără doar şi poate o notă de plăcere 
intensă. 

Anna şopti ceva ce n-am înţeles. Mi-am apropiat urechea 
de buzele ci. Incă o şoaptă: 

— Ceasul de noapte! 

Profesorul Qualt mă privi. 

— Asta e! Djinul şi-a recăpătat înfăţişarea, aşa încât 
ceasul de noapte ponte fi utilizat şi pentru alte vrăji. Asta 
înseamnă că l-am putea folosi împotriva duhului, poate 
chiar pentru a-l distruge! 

M-am ridicat în picioare. 

— Intâi şi întâi să ieşim dracului de aici! Habar n-am cum 
să  manevrez acel instrument blestemat. Poate ştii 
dumneata? 

Qualt mă ajută să o ridic pe Anna de pe podea şi 
împreună am transportat-o cât de repede am putut de-a 

160 


lungul nesfârşitului coridor până la scară. 

— S-ar putea să nu aibă nicio importantă, răsuflă din 
greu profesorul. Poate îl vei pune în mişcare fără nici un fel 
de pregătire specială... 

Am apucat-o de picioare pe Anna în timp ce ne 
poticneam din greu în întunericul înconjurător. 

— Nu mi-ar place să pariez pe aşa ceva, am replicat eu. 

In urma noastră, ţipetele frenetice ale domnişoarei 

Johnson se repercutau pe coridoare, iar oribilele voci ale 
djinului făceau să vibreze şi să zornăie geamurile. 

Am reuşit să ajungem afară. Aerul era proaspăt, călduţ şi 
deasupra noastră luna plină strălucea şi dispărea din când 
în când în spatele unor nori fugari... Se simţea puternic 
briza sărată a mării. Peluza părea mai largă şi mai sălbatică 
ca de obicei. Am târât-o pe Anna spre drumul de acces, 
după care luând-o pe după umeri, am traversat întinsa zonă 
cu iarbă până la locul unde se afla ceasul de noapte. . 

Am întins-o pe pământ şi profesorul i-a luat pulsul. Intre 
timp eu m-am aplecat asupra ceasului şi am examinat cu 
un pesimism şi o consternare din ce în ce mai mare 
extraordinarele pictograme şi simboluri arăbeşti. 

Din casă se auzi un țipăt cumplit de supliciu, acoperit 
imediat de vocile tunătoare ale duhului. O lumină 
pâlpâitoare şi slabă apăru pentru o clipă la ferestrele 
foişorului gotic, timp în care am distins o siluetă estompată, 
însă una ce m-a făcut să mă înfior. 

— Este unul din Cei Patruzeci de Hoţi, glăsui cu o voce 
groasă Qualt. Duhul o violează cu fiecare din întruchipări! 

— Adică... acele lucruri... Acele fiinţe pe care le-am 
văzut... 

Profesorul Qualt se ridică în picioare. 

— Toate cu excepţia uneia, continuă el calm. Ce-a de a 
patruzecia întruchipare este vântul deşertului. Unul din 
acele cicloane magice pe care arabii din Sahara le numesc 
„djini”. sunt atât de obişnuite încât aproape nimeni nu le 
mai ia în seamă. Când un djin se manifestă ca un vânt al 
deşertului, e semnul că se află pe punctul de a-şi pune în 
aplicare o răzbunare teribilă. Este actul final de distrugere - 
drept represalii pentru a fi fost închis atâta vreme. Din câte 


161 


spun legendele, în acest moment devine incredibil de 
periculos. 

L-am privit plin de seriozitate. 

— Vreţi să spuneţi că lucrul de acolo s-ar putea 
transforma în ultimă instanţă într-un ciclon? 

Qualt încuviinţa din cap. 

— Aşa se va întâmpla după ce toţi Cei Patruzeci de Hoţi 
vor termina cu d-ra Johnson. 

Am înghiţit cu greu şi am privit ceasul de noapte. 

— În acest caz, cred că ar fi mai bine să încerc să pun în 
mişcare dispozitivul acesta. 

Profesorul se apropie şi rămase în picioare lângă mine. 

— Trebuie să-l apuci bine. Aşa, cu o mână de fiecare 
parte a soclului. Acum apleacă-ţi capul, priveşte aceste 
semne şi vezi dacă nu te poţi concentra destul pentru a-l 
pune în mişcare. 

M-am conformat. 

— Nu credeţi că ar fi mai bine să încercați 
dumneavoastră? 

— Nu. Cunosc prea multe despre puterile magice ale 
djinilor. Bănuiesc că aş fi vulnerabil la orice fel de farmece 
ce m-ar putea contracara. Ceasul de noapte e un soi de 
amplificator - dacă îl suprasoliciţi, se poate produce o 
reacţie inversă, numai că în acest caz aşa ceva ar însemna 
o moarte instantanee. 

Am tuşit. 

— Mulţumesc că m-aţi prevenit! 

Ţipetele din casă deveneau din ce în ce mai asurzitoare 
şi mai deformate. M-am aplecat şi am privit fix curioasele 
animale şi păsări cioplite pe cadranul ceasului; am încercat 
să-mi concentrez energia asupra lor, gândindu-mă la djin şi 
la rapiditatea cu care trebuia să îl distrugem. 

Treptat, în linişte, liniile gravate de pe cadran începură să 
radieze o fosforescenţa palidă şi am simţit cum ceasul 
începe să-mi zbârnâie printre degete. g 

— Acum îngenunchează, zise profesorul. Ingenunchează 
şi încearcă să aliniezi deschizăturile de pe indicator cu 
foişorul. 

M-am aşezat în genunchi în iarba uscată şi mi-am 


162 


apropiat ochiul de orificiile bidimensionale. Încet-încet, ele 
se concentrară singure asupra uneia - şi prin aceasta, am 
putut vedea fereastra foişorului gotic. In interiorul lui, 
luminat convulsiv de lumina intermitenta, am distins forme 
şi umbre întrecând orice imaginaţie. Nu ştiam ce reprezintă 
- şi de fapt nici nu-mi păsa. Mă concentrasem exclusiv 
asupra distrugerii djinului. Pentru o clipă am văzut mişcarea 
prin aer a unei gheare semănând cu cleştele uriaş al unui 
crab, însă m-am străduit să mă gândesc doar la uciderea 
djinului şi la nimic altceva. 

Ceasul de noapte strălucea mai puternic şi bâzâia cu un 
zel crescut, totuşi, într-un fel sau altul am simţit că nu 
conţine energie, nici un fel de putere. M-am întors spre 
profesorul Qualt şi am strigat: 

— Nu funcţionează! E prea slab! 

Qualt se apropie mai mult şi îngenunche alături. 

— Trebuie să chemi pe cineva în ajutor! urlă el. Probabil 
că dijinul luptă - ni se împotriveşte! Avem nevoie de un 
vrăjitor puternic, poate de însuşi Ali Baba! 

— Fără îndoiala că glumiţi! Ali Baba? 

— Atunci, ei bine - oricine altcineva! 

— Dar nu cunosc nici un vrăjitor! 

Profesorul ridică din umeri. Am auzit-o pe d-ra Johnson 
zbierând grotesc, apoi scoțând un țipăt pătrunzător. 

— Cheamă-l pur şi simplu pe Ali Baba! strigă Qualt. Nu 
poate să facă mai mult rău decât... 

Am acceptat cu o înclinare a capului şi m-am concentrat 
încă o dată asupra ceasului de noapte. Focalizându-mi 
privirea asupra foişorului, am început să intonez în şoaptă 
numele lui Ali Baba, iar şi iar.. 

— Mai tare! spuse Qualt. 

Am rostit şi mai tare numele. 

— Ali Baba! 

— Nu-i de ajuns. Mai tare! 

— Ali Baba! am urlat din toate puterile. Ali Baba, ajută- 
mă! Ajută-mă, Ali Baba, de dragul a tot ce există pe acest 
pământ! 

In acest moment ferestrele foişorului gotic se făcură 
ţăndări şi însuşi acesta implodă într-un nor de aşchii de 


163 


lemn şi bucăţi de sticlă. Fragmente de ţiglă biciuiră şi 
zornăiră cu furie pe acoperişul reşedinţei de la Winter Sails, 
iar din ruinele foişorului se înălţă o spirală de praf şi fum ce 
sfâşie cu o forţă diavolească întreaga coamă a casei, până 
ce cerul nopţii fu plin de sfărâmături zburând în toate 
părţile. 

— Vântul deşertului! rosti profesorul cu o voce atât de 
deprimata încât nu i-am recunoscut-o. 

— Ali Baba! am tipat din nou. Aii Baba, ajută-mă! Djinul, 
cu geamătul lugubru al unei tornade ce se apropie, se rotea 
în jurul casei într-un vârtej de pulbere, pietriş şi cioburi de 
sticlă. Dimensiunile sale creşteau văzând cu ochii, până ce 
ajunse să se învârtească şi să tune la aproape o sută de 
picioare în aer, un  taifun distrugător,  drăcesc, 
dezrădăcinând copacii şi  tufişurile din rădăcini, 
transformând uşile garajului în aşchii. 

Mi-am dat seama că Ali Baba, oriunde s-ar fi aflat el, nu 
avea de gând să ne ajute. M-am simţit fără apărare, singur 
şi pierdut; mi-am sprijinit fruntea de ceasul de noapte. 
Profesorul Qualt înţelesese că aveam să pierdem bătălia şi 
că nu mai puteam face nimic să ţinem la distanţă maleficul 
spirit aflat în faţa noastră. 

Dar mai era un lucru. Pe când mă găseam în foişor şi 
djinul era pe punctul să ne înlănţuie, avusesem în faţa 
ochilor chipul lui Max Greaves şi-i cerusem să mă salveze. 
Poate printr-o întâmplare norocoasă, printr-un capriciu al 
sorții, ar fi putut să mă ajute iarăşi. Mi-am înălţat capul. 
Djinul traversa drumul de acces, îndreptându-se spre noi, 
aruncând în toate părţile bucăţi mari de pietriş. 

— Harry, strigă Qualt, este prea târziu! 

Am încercat să-l ignor. M-am concentrat din nou asupra 
ceasului de noapte şi am şoptit: 

— Max, ajută-mă! 

Apoi din nou şi din nou: 

— Max, ajută-mă. Oh, pentru numele lui Dumnezeu, 
ajută-mă! 

Atunci, ciudat, ceasul păru să prindă viaţă şi să zbârnâie 
cu o putere tot mai mare. Am simţit o senzaţie stranie, un 
fel de gol imens, nu mai ştiam dacă îngenuncheam în iarbă, 


164 


dacă stăteam undeva în casă sau dacă mă aflam în cu totul 
altă parte. 

Apoi am realizat că mă ridicam pe vârfurile picioarelor. 
Mă ridicam pe vârfurile picioarelor şi ieşeam dintr-o cameră 
unde domnea tăcerea. Păşeam prin lumină şi prin întuneric 
într-o casă tăcută. Mă simțeam ca şi cum m-aş fi mişcat cu 
ajutorul unui magnetism ocult, alunecând ca un patinator 
de-a lungul unui coridor lung şi sufocant. Coridorul părea 
fără de sfârşit, dar eu rămâneam totuşi calm. 

Am deschis ochii. Şuieratul ascuţit al vântului mă asurzi 
aproape complet. Privind în sus pe sub sprâncene am văzut 
tromba înaltă de o sută de picioare tăind brazde prin iarbă 
cu ferocitatea unui posedat mânuind un ferăstrău de 
spintecat. Am apucat soclul ceasului de noapte pentru a-mi 
păstra echilibrul şi am aruncat o privire în jur, căutându-i cu 
disperare pe Anna şi pe Qualt. 

— Anna! am urlat. Anna! Profesore! 

— Îşi revine în simţiri! răspunse tot printr-un strigăt 
profesorul. 

Nu-l observasem pentru că se afla de cealaltă parte a 
ceasului, aplecat peste Anna. Aceasta era încă albă la faţă, 
însă încerca din răsputeri să se ridice în picioare. f 

— Va trebui să o luăm la sănătoasa, zbieră Qualt. Intr- 
acolo, înspre copaci! Sunteţi gata? 

— Nu vă aud, am mugit eu drept răspuns. Luaţi-o înainte 
împreună cu Anna! f 

Dar ea nu părea dispusă să se mişte. Impleticindu-se, se 
apropie de mine şi se ghemui lângă ceasul de noapte, 
tremurând ca varga, cu privirea rătăcita. 

— Anna! 

Mă trase de mânecă. 

— Trebuie să-l faci să funcționeze, ţipă ea. Trebuie să 
omori djinul. Trebuie, Harry, trebuie! 

— Anna, nu... 

— Harry, trebuie! Ma urmăreşte! Nu înţelegi? Djinul mă 
urmăreşte pe mine! Domnişoara Johnson era descendenta 
fetei urâte, însă eu sunt urmaşa celeilalte. Harry, pe mine 
mă vrea! A aşteptat atâta timp şi acum mă doreşte pe 
mine! 


165 


M-am holbat la ea neputincios. Vântul asurzitor devenise 
prea puternic pentru a mă lăsa să fug şi pur şi simplu nu 
ştiam ce ar mai fi putut face ceasul de noapte. De-abia mai 
vedeam din cauza prafului şi a nisipului ce-mi intrase în 
ochi, iar Anna mă privea cu o expresie de teroare întipărită 
pe faţă. 

— Anna! am strigat eu ca şi cum aş fi vrut să-i spun că nu 
puteam face absolut nimic. Apoi ciclonul smulse ceasul şi 
soclul din pământ, aruncând în toate părţile bucăţi de 
piatră; suflul mă trânti pe spate, ameţit şi însângerat, iar 
forţa vântului mă ţintui în iarbă nepermiţându-mi să fac 
nicio mişcare. 

Am avut senzaţia confuză că începeam să cobor un rând 
de trepte, că alunecam pe un drum de acces pietruit şi apoi, 
încercând să-mi ridic capul, am văzut-o pe Anna alergând 
de-a curmezişul peluzei. 

Profesorul încercă s-o ajungă din urmă. Djinul îi dădu un 
brânci făcându-l să se rostogolească peste cap de câteva 
ori; cu un pocnet sec, piciorul i se rupse. 

Preţ de o secundă Anna continuă să alerge în faţa djinului 
care se desena pe cer în urma ei ca o spirală necontenită de 
iarbă smulsă şi ţărână. Apoi, exact sub ochii mei, acesta o 
prinse şi-i sfâşie hainele ale căror fragmente zdrenţuite fură 
aruncate în înaltul cerului. 

Un vârtej pătrunzător de pământ, pietriş şi rădăcini 
lacerate îi cuprinse corpul, de la picioare tot mai în sus. Ea 
îşi ridică braţele, convulsiv şi inutil, în timp ce vântul îi 
smulgea părul fir cu fir de pe cap, împrăştiind bucăţelele 
însângerate ale scalpului în aerul nopţii. Apoi îi jupui 
realmente pielea de pe corp, în fâşii unduitoare şi trosninde, 
dezgolindu-i complet muşchii. Curând şi aceştia fură 
sfâşiaţi; cel al spatelui începu să fluture ca o aripă. Şi în cele 
din urmă, înainte de a-mi îngropa faţa în iarbă, am văzut 
cum măruntaiele îi erau aruncate în sus într-un şuvoi 
neîntrerupt, iar oasele precum beţele de chibrituri 
împrăştiate peste tot. 

Djinul scoase un urlet mai pătrunzător şi începu să se 
deplaseze în direcţia mea. M-am rostogolit pieziş de-a 
curmezişul peluzei, încercând să mă îndrept spre plajă, 


166 


ştiind că dacă mă va prinde, nu voi avea nicio şansă la un 
milion să scap cu viaţă. 

In acel moment am auzit o voce nepământeană, 
cavernoasă, şoptind din interior opreşte-te! Am deschis 
ochii, dar nu păreau deloc să mă asculte! A/unecam peste 
pajişti şi deasupra mea vedeam silueta dezlănţuită a 
djinului, un nor negru şi fosforescent cu nişte ochi roşii ce 
mă ţintuiau din întunecimea masivei sale staturi. Am ştiut 
că nu-mi mai este frică de el, că nu mai reprezintă pentru 
mine nimic altceva decât o potaie neascultătoare ce trebuia 
trimisă înapoi în cotet. Inălțându-mi brațele, am rostit încă o 
dată opreşte-te! iar când am rostit cuvântul şi a treia oară, 
vântul începu să sufle mai încet, cu un ton jalnic şi posac. 

Mi se părea că mă deplasez de-a-ndărătelea - nu în 
spațiu ci în propria mea minte. Am văzut lumi diferite şi sori 
şi întuneric şi lumini orbitoare. Am auzit voci ce deveneau 
ecouri, am urmărit defilând prin fața mea peisaje şi munţi 
bizari, culori, mişcări. Am simţit cum ceva îmi atinge faţa - 
fața mea! apoi vântul se opri şi nu mai rămase nimic nici de 
văzut şi nici de auzit. Absolut nimic. 

Plin de vânătăi, tuşind, m-am ridicat de pe peluza 
devastată. Liniştea era totală, exceptând clocotul uşor al 
brizanţilor ce se spărgeau de țărm. Poticnindu-mă, m-am 
îndreptat spre locul unde zăcea profesorul Qualt şi 
aplecându-mă, l-am întrebat cu voce răguşită: 

— Vă simţiţi bine? 

Era alb la faţă, transpirat şi se ţinea de picior, dar reuşi 
să zâmbească strâmb: 

— S-a rupt, blestematul ăsta de... 

M-am ridicat şi am privit în jur. Nici urmă de Anna. Nicio 
părticică, nici un semn, nimic. Insă la vreo cincizeci de iarzi 
zăcea cineva cu faţa în jos pe brazdele răvăşite; în mod 
limpede, grav rănit: A 

M-am îndreptat într-acolo şchiopătând. Incă înainte de a-i 
vedea fața, am recunoscut îmbrăcămintea. Am 
îngenuncheat lângă el şi folosindu-mi bruma de putere pe 
care o mai aveam în mine, l-am întors pe spate. Era mai 
mult decât rănit: era mort. Dar nu djinul îl răpusese. 

— Max, am zis eu încet. Dumnezeule, îţi mulţumesc, 


167 


Max! 

Murise în momentul când îl lovise cu iataganul 
domnişoara Johnson. Şi totuşi... iată-l zăcând pe peluză. 
Trebuia să fi ajuns până acolo prin propriile sale mijloace. 
Ceasul de noapte îl somase să se prezinte, insuflase, într-un 
mod sau altul, toată determinarea şi rezistenţa mea în 
corpul său nemişcat şi făcuse ca acei muşchi înţepeniţi, 
acele picioare inerte să se mişte singure. Ceasul de noapte 
reînviase un vrăjitor pentru a-mi veni în ajutor, dar acesta 
fusese Max Greaves. 

Era mai mult decât atât: nu numai Max Greaves, ci acel 
Max pe care-l cunoscusem odinioară, cu mult înainte de 
apariţia amforelor, djinilor şi farmecelor blestemate. Faţa îi 
fusese refăcută, iar el zăcea acolo în lumina palidă a lunii 
pline, fără să zâmbească, odihnindu-se în pace. 

In viaţă, Max Greaves fusese neputincios împotriva 
djinului. Mort, neameninţat de posibilitatea unei agonii 
fizice, fusese în stare să-l oblige pe djin să se întoarcă în 
imemorialul iad de unde venise. Inainte însă, îl constrânsese 
să-i înapoieze singurul lucru ce-i permisese să existe în 
lumea oamenilor: faţa sa. Djinii sunt spirite atotputernice şi 
amenințătoare, domnind asupra tuturor demonilor ocultei 
Arabii, dar nu pot să nu se supună ordinelor unui spirit 
uman. 

Obosit, m-am ridicat şi mi-am consultat ceasul. Sticla se 
spărsese, însă mecanismul încă ticăia. M-am întors lângă 
profesorul Qualt. 

— Mai puteţi rezista puţin? Mă duc să chem o ambulanţă. 

Qualt strânse din dinţi. 

— Nu, nu face asta. Vor vedea casa, peluza, totul. Cel 
mai bine e să păstrăm tăcerea asupra celor întâmplate aici. 

— Dar ce facem cu d-ra Johnson? lar dacă sunteţi în stare 
să suportaţi un şoc... ceea ce se vede acolo e cadavrul lui 
Max Greaves, Cu o faţă intactă şi o tăietură la gât la fel de 
adâncă ca Marele Canion. 

Profesorul îşi clătină cu greutate capul. 

— Doctorul... cum se numeşte... Jarvis. Ne va ajuta. Cu 
siguranţă nu va vrea să se afle că la prima înmormântare a 
naşului dumitale a pus în groapă un coşciug gol... 


168 


Apoi, brusc, leşină. M-am îndreptat spre intrarea 
principală a reşedinţei să-mi iau maşina. Avea o crăpătură 
în parbriz şi o mulţime de zgârieturi pe caroserie, însă în 
rest părea neatinsă. 

Am întors şi am intrat pe peluză pentru a-l lua pe Qualt şi 
a-l transporta la spital. 

Ultima imagine, cu adevărat ultima, a casei din Winter 
Sails am avut-o prin fereastra din spate a maşinii. In timp ce 
mă apropiam de copacii de la intrarea pe drumul de acces, 
înclinați unii spre ceilalţi, am încetinit şi am aruncat o scurtă 
privire înapoi. Era la fel de albă şi de fantomatică ca 
întotdeauna, profilându-se pe fundalul oceanului la Cape 
Cod, cu ferestre ce păreau ochi fără de fund, cu grinzile 
acoperişului îndoite şi cu iarba înaltă unduind în bătaia 
vântului pe întreaga peluză. 

Şi nu am început să plâng până ce nu l-am văzut pe 
profesorul Qualt în siguranţă în spitalul local şi până când 
nu m-am instalat într-un bar, cu un matinal Bloody Mary” în 
faţă şi cu o ţigară în mână. Mi-am privit faţa în oglinda 
afumată din fundul localului, în vreme ce lacrimile îmi 
şiroiau pe obraji. Barmanul mă privi dezaprobator, ca şi cum 
aş fi sosit în Massachusetts dintr-o altă lume. 


Epilog 


Centrul Cultural Iranian 
New York 


Stimate domnule profesor Qualt, 


În numele meu şi al colegilor mei, vă mulţumesc pentru 
amabila dumneavoastră scrisoare de condoleante. 


19 Cocteil din votcă, suc de roşii şi diverse ingrediente (n.tr.) 


169 


Domnişoara Modena nu a lucrat prea mult timp pentru 
acest departament, însă entuziasmul şi verva ei ne vor lipsi 
extrem de mult tuturor. 

Ca răspuns la întrebarea dumneavoastră referitoare atât 
la mediul unde a crescut şi s-a format, cât şi la legendele 
despre Nazwah sau N'zwaa, tot ce vă pot spune e că într- 
adevăr există o legendă în care, cu multe secole în urmă, o 
fată urâtă îşi dăruieşte corpul de bunăvoie unui djin 
atotputernic pentru a-şi salva frumoasa soră. 

Domnişoara Modena mi-a vorbit de câteva ori despre 
această legendă, pentru că ea o credea organidegată de un 
exemplar rar de ceramică persană căruia încerca să-i dea 
de urmă în folosul nostru. 

Imi pare rău că nu-mi reamintesc toate detaliile 
discuțiilor noastre pe această temă, dar ceea ce-mi aduc 
aminte este faptul că d-ra Modena era fascinată de 
neconcordanțele evidente ale legendei şi-şi petrecea ore 
întregi în biblioteca noastră căutând informaţii 
suplimentare. Ceea ce o tulbura cel mai tare era amănuntul 
că, în ciuda sacrificiului de sine al fetei urâte, sora chipeşă 
totuşi murise, deşi djinul încheiase un pact prin care se 
obliga să nu-i facă nici un rău. Având în vedere faptul că 
djinii îşi țineau promisiunile, d-ra Modena mi-a declarat că 
singura explicație posibilă ar fi fost nerespectarea 
înțelegerii de către sora cea urâtă. 

Imi amintesc că în decursul cercetărilor ea a dat peste un 
mic fragment dintr-o poveste datând din timpurile lui 
Hassan i Sabah, unde se menţionează că exista pe vremuri 
o familie compusă din femei urâte care, generaţie după 
generație, continuau să caute un recipient magic, ceva 
asemănător cu o sticlă, în care se credea că trăieşte un 
spirit. Cu multe secole înainte, se presupunea că acest duh 
ar fi întreținut relaţii carnale cu prima reprezentantă a 
familiei respective, oferindu-i acesteia - şi aici cred că pot 
cita cuvintele domnişoarei Modena - „momente de plăcere 
sexuală cu mult peste puterea de închipuire a unui 
muritor”. 

Deşi această poveste a fost scrisă cu multe sute de ani 
de la întâmplare, d-ra Modena a considerat amănuntul 


170 


respectiv ca fiind o aluzie la faptul că fata a călcat 
înțelegerea dintre ea şi djin, prin plăcerea reală pe care a 
simtit-o în timpul supliciului. Deşi djinul a posedat-o sub 
multiplele lui aspecte şi ea a fost în cele din urmă ucisă în 
cursul acelor momente, sora cea urâtă a fost atât de 
încântată de plăcerile carnale ale torturii încât ar fi dat orice 
pentru ca ele să nu înceteze. Probabil asta l-a determinat pe 
djin să nu-şi țină promisiunea. 

Poveşti ulterioare arată că ambele surori erau însărcinate 
în momentul morții. Se pare că pruncul pe care-l aştepta 
sora cea urâtă aparținea însuşi djinului, deşi nu putem fi 
siguri de acest lucru. Putea să fi fost al unuia din vrăjitorii 
sectei N'zwaa sau chiar cum pe bună dreptate remarca d-ra 
Modena al unui păstor de capre. Insă copilul fetei frumoase 
era al logodnicului ei. 

Ambii prunci au fost extraşi din trupurile celor două surori 
în momentul când au fost omorâte şi dați apoi în grija unor 
femei din satele învecinate. Posibil ca ei să fi fost salvaţi de 
către cei din secta N'zwaa pentru a fi oferiţi ca sacrificiu 
ulterior demonilor şi djinilor cărora li se închinau ei. 

Și totuşi, aşa cum continuă povestea, ambii copii au 
supraviețuit şi au părăsit regiunea, fapt care plasează 
întreaga acțiune în timpul lui K'oris vânătorul de Vrăjitori, 
un funcţionar local ce s-a dedicat total stârpirii practicilor 
ilegale şi religiilor demonice de tipul celor din N'zwaa. 

Domnişoara Modena credea că, în decursul anilor, 
descendentele fetei urâte l-au căutat pretutindeni pe djin, 
sperând ca el să le ofere şi lor momentele de plăcere 
teribilă care au stat la baza întemeierii spiței lor. La rândul 
lor, urmaşele surorii frumoase scotocesc lumea pentru a da 
de familia fetei urâte şi a se răzbuna pe ea, drept pedeapsă 
pentru trădarea înaintaşei lor. Nu prea ştiam dacă să cred 
sau nu această teorie, însă în decursul activităţii mele 
legată de obiectele străvechi, am întâlnit cazuri şi mai 
uimitoare cum ar fi acela ce mi s-a întâmplat în timpul 
războiului în Aqaba, când cineva mi-a arătat o bucată dintr- 
un „covor fermecat” ce zbura în jurul cortului meu ca un 
fluture înnebunit. 

Mai există un lucru pe care mi-l aduc aminte din ceea ce 


171 


povestea d-ra Modena. Spunea că dacă s-ar întâmpla 
vreodată ca o descendentă a sorei frumoase să găsească 
Amfora Djinului, atunci ar şti că urmaşii celeilalte nu se află 
prea departe. Dar ea va fi întotdeauna în pericol de moarte, 
pentru că djinul dorea cu ardoare fetele aparținând familiei 
sale şi că, odată moartă descendenta fetei cele urâte, nu va 
mai exista nimeni în cer sau pe pământ care să o protejeze 
de furia spiritului. 

Sper sincer că aceste scurte amintiri să vă fie de vreun 
oarece folos şi aştept cu nerăbdare ziua în care veţi avea 
timp să-mi faceţi o vizită la birou să discutăm pe îndelete 
problema, dar şi multe altele legate de antichitățile 
iraniene. 


Al dumneavoastră supus, 
K.L. Asrah 


Bedford Street 
Cape Cod 


Dragă domnule Erskine, 


De la întâlnirea noastră, am pus la punct toate 
amănuntele legate de înmormântarea domnişoarei Johnson, 
ale domnişoarei Modena şi a celuilalt gentleman: Aşa cum 
ați remarcat şi dumneavoastră, este extrem de regretabil 
că erau cu toții predispuşi la pesta porcină, boală care - 
cum am menţionat în certificatele de deces - a constituit 
motivul dispariției lor. Am tot căutat îndelung în reşedinţa 
de la Winter Sails o urmă cât de mică a amforei, însă spre 
marea mea-părere de rău trebuie să vă informez că n-am 
găsit niciuna. A dispărut sau a fost distrusă în timpul 
furtunii. Nu pot şti cu certitudine. Oricum, în prezent casa a 
fost scoasă la licitaţie, aşa încât mă îndoiesc că vom mai 
auzi vreodată vorbindu-se de ea. 

Dacă mai veniţi prin Cape Cod, nu ezitaţi să mă vizitaţi, 
poate la ceai, dacă vă va face plăcere. 


172 


Cu cele mai bune urări, 
M. Jarvis 
Doctor în medicină 


West Good Hope Road, 
Milwaukee, Wisconsin 


Dragul meu Harry, 


Mii de mulțumiri pentru ajutorul dat. Acum îmi petrec o 
bună perioadă de timp la Universitatea, din Wisconsin, 
răscolind prin maldărele de cărți şi obiecte legate de 
ceramica păgână mai puțin înfricoşătoare decât exemplarul 
pe care-l cunoşti. 

Cred că s-ar putea să ai dreptate când sustii că Amfora 
Djinului constituia pur şi simplu o bizarerie, deşi într-un 
vechi exemplar din Enciclopedia Ocultă a Persiei am dat 
peste o poveste unde se menționează că toate amforele 
sunt utilizate de demoni şi spirite drept ascunzători, 
indicându-se şi faptul că, în timpul noptii, este recomandabil 
de astupat cu capace amforele şi sticlele goale pentru a 
împiedica demonii să-şi găsească culcuş înăuntru, ştiut fiind 
că odată intrați în interior, se fac luntre şi punte să iasă 
iarăşi la lumină. 

Dar nu-ți face griji degeaba, doar nu trebuie să lăsăm 
superstiţiile să ne copleşească, nu-i aşa? 

Oricum, îti mulțumesc încă o dată pentru tot ce ai făcut. 
A fost o încercare grea, pe care e mai bine s-o uităm cu 
desăvârşire. 


Al dumitale, 
Gordon Qualt 


Aceste câteva scrisori reprezintă tot ce mi-a mai rămas 
care să-mi amintească de Anna şi de Djin. Le păstrez în 
sertarul din stânga sus al vechiului meu birou; din când în 
când le scot şi le citesc încet şi cu atenţie, apoi le pun la loc. 

Şi mai este un lucru pe care-l fac din obişnuinţă. 

Atunci când afară-i întuneric şi vântul fluieră uşor printre 


173 


treptele de fier ale scării de incendiu aflată lângă 
apartamentul meu, sau când face să scârţâie sinistru uşa ce 
dă spre coridor, nu mă pot abţine să nu privesc cele două 
amfore înalte, amplasate pe polita de deasupra căminului. 
Datează din epoca victoriană, sunt emailate cu verde şi-s 
urâte, însă mă tot gândesc că poate în interiorul lui se 
adăposteşte vreun malefic  spiriduş de prin al 
nouăsprezecelea veac, căruia - într-una din nopţile când voi 
dormi buştean - îi va veni chef să-şi manifeste puterile în 
liniştea şi bezna de nepătruns a locuinţei mele. 

Vedeţi dumneavoastră, întotdeauna e uşor să te 
înspăimânţi singur, dar adevărul referitor la ceea ce conţin 
în realitate amforele şi sticlele este mult mai înfricoşător. 


Sfârşit 


Director de colecţie: Mircea Florin Tudor 
De acelaşi autor în colecţia DAEMON vor mai apare: 


Manitou 
Răzbunarea lui Manitou 
Ritualul 


Editura Multistar Piatra Neamţ 1992 
174 


Coperta: Radu Gavrilescu 
Redactor: Veronica Tudor 


175 


aj 
Se pp 


b