Bram Stoker — Rubinul cu sapte stele

BRAM STOKER 
Rubinul cu şapte stele 


| 
Un apel în noapte 


Totul părea atât de real, încât cu greu puteam să-mi 
imaginez că retrăiam ceva ce mi se mai întâmplase o dată. Şi, 
totuşi, fiecare episod se consuma, nu ca un pas nou în logica 
lucrurilor, ci ca ceva mai dinainte stabilit. Aşa îşi râde de noi 
memoria, atât pentru cele bune cât şi pentru cele rele, pentru 
plăceri şi pentru suferinţe, pentru bucurii şi pentru necazuri. Ast- 
fel, viaţa capătă un gust dulce-amar, iar ceea ce a fost odată 
făcut devine etern. 

larăşi, aceeaşi luntre uşoară, încetând să mai săgeteze 
apele calme, cu vâslele sclipind în lumină şi răspândind stropi, 
alunecând la adăpost de soarele nemilos al lui iulie, în umbra 
răcoroasă, pe sub rămurişul aplecat al sălciilor. Eu stăteam în 
picioare legănat de barcă, iar ea, aşezată şi tăcută, se ferea cu 
îndemânare de crengile răzlețe şi de ramurile ce se dezdoiau e- 
lastice ca nişte arcuri. Vedeam iarăşi, sub baldachinul verde, 
transparent, apa căpătând nuanţe cafeniu-aurii; iar ţărmul 
acoperit de iarbă împrumuta lumini de smarald. Şi acum mă 
aflam din nou în umbra răcoroasă, cu nenumăratele zgomote ale 
naturii, dinăuntrul şi din afara frunzişului, încet-încet 
preschimbate într-un zumzet somnoros, a cărui atmosferă de 
mulţumire făcea ca lumea înconjurătoare, cu necazurile ei 
enervante, dar şi cu mai neliniştitoarele ei bucurii, să poată fi 
uşor dată uitării. O auzeam iarăşi, în acea binecuvântată izolare, 
pe tânăra fată renunțând la convențiile unei educaţii formale şi 
rigide, vorbindu-mi cu un aer firesc şi visător despre singurătatea 
noii sale vieţi. Cu glas scăzut şi trist, mă făcea să simt că toţi cei 
ce alcătuiau gospodăria vastului cămin în care ea trăia erau, 
fiecare în parte, nişte însinguraţi; şi acest lucru nu numai din 
pricina felului distant şi superior de a se comporta al tatălui său, 
ci chiar şi din ai ei însăşi; că acolo, pentru încredere nu există 
nici un altar; şi nici un sanctuar pentru înţelegere; că până şi 
chipul părintelui său se dovedea la fel de îndepărtat, pe cât de 
îndepărtată este astăzi de noi viaţa bătrânească de la ţară. O 


dată mai mult, înţelepciunea mea de bărbat şi experienţa anilor 
mei se aşterneau acum la picioarele acestei fete. Era, pe cât se 
pare, datoria lor s-o facă, întrucât "Eul" meu personal nu avea 
nici un cuvânt de spus, ci doar obligaţia de a se supune unui 
imperativ absolut. Şi clipele zburau şi se înmulţeau din nou la 
nesfârşit. Căci viaţa se contopeşte cu misterele visului şi se 
reînnoieşte mereu, se schimbă şi rămâne totuşi aceeaşi — ca şi 
sufletul unui muzician într-o fugă. Astfel, iarăşi şi iarăşi, amintirile 
mi se pierdeau în somn. 

Se pare că niciodată nu a existat odihnă perfectă. Chiar şi în 
Paradis, şarpele îşi înalţă capul printre ramurile încărcate ale 
Arborelui Cunoaşterii. Liniştea nopţii fără vise c întreruptă de 
tunetul unei avalanşe; de clipocitul apelor revărsate; de 
clinchetul clopoţelului unui tramvai care îşi anunţă trecerea 
printr-un oraş american cufundat în somn; de plescăitul unor 
vâsle, undeva pe mare ... Oricare din ele tulbură vraja Edenului 
meu. Baldachinul de verdeață de deasupra noastră, înstelat cu 
puncte nestemate de lumină, părea că se cutremură de 
zgomotul continuu al vâslelor; şi clopoţelul nervos parcă nu mai 
vroia deloc să se oprească ... 

Brusc porţile somnului se desfăcură larg şi auzul meu trezit 
percepu sursa sunetului care mă deranja. Existenţa în stare de 
veghe este destul de prozaică — cineva bătea şi suna la o uşă pe 
stradă. 

În locuinţa mea din Jermyn Street eram destul de obişnuit 
cu zarva zilnică; de obicei, fie că eram treaz sau dormeam, . 
treburile, deşi zgomotoase, ale vecinilor mei nu mă priveau. Insă 
hărmălaia de acum era prea continuă, prea insistentă, prea 
imperativă ca să fie ignorată. O voinţă activă se ghicea în spatele 
acestor sunete neîntrerupte; şi o încordare sau o nevoie în 
spatele acestei voinţi. N-am fost niciodată egoist şi, la gândul că 
cineva avea nevoie de ajutor, am sărit din pat imediat. Instinctiv, 
m-am uitat la ceas. Era exact ora trei; se vedea o uşoară urmă 
de cenuşiu pe marginea storului de culoare verde care menținea 
întunericul în cameră. Acum îmi dădeam seama că bătăile şi 
sunatul aveau loc chiar ia uşa noastră; şi era de asemenea clar 
că nu se trezise nimeni care să deschidă. M-am înfăşurat în 
halat, mi-am pus papucii şi am coborât la uşa din hol. Când am 
deschis-o, am văzut un omuleţ cu o mână apăsată ferm pe 
butonul soneriei iar cu cealaltă lovind mereu cu inelul de metal în 


uşă. În clipa când mă văzu încetă şi zgomotul; una din mâini i se 
ridică automat până la borul pălăriei, iar cealaltă scoase din 
buzunar o scrisoare. In faţa intrării staţiona un cupeu arătos; caii 
suflau greu, ca după o cursă grăbită. Un poliţist cu lanterna 
aprinsă încă, atârnată de centură, se oprise alături, atras de 
gălăgie. 

— Scuzaţi, domnule, îmi pare rău că vă deranjez, dar am 
ordine precise; nu trebuia să pierd nici un moment şi să bat şi să 
sun până vine cineva. Pot să vă întreb, domnule, dacă domnul 
Malcolm Ross locuieşte aici? 

— Eu sunt Malcolm Ross. 

— Atunci scrisoarea asta e pentru dumneavoastră, domnule, 
şi cupeul tot pentru dumneavoastră, domnule! 

Mirat şi curios, am luat scrisoarea pe care mi-o întindea 
omul. Ca avocat, avusesem desigur, când şi când, ocazia să-mi 
pun timpul la dispoziţia vreunui solicitant; însă niciodată nu mi se 
întâmplase ceva de felul acesta. Am intrat înapoi în hol, 
închizând uşa, dar nu de tot; apoi am aprins lumina. Plicul purta 
adresa scrisă de mână. Un scris necunoscut, de femeie. Și 
începea brusc, fără: "dragă domnule" sau ceva asemănător: 


"Aţi spus că aţi dori să mă ajutaţi când aş avea nevoie; şi 
cred că aţi afirmat-o în mod serios. Momentul acesta a venit mai 
curând decât mă aşteptam. Am un mare necaz şi nu ştiu încotro 
să mă îndrept şi cui să mă adresez. Mă tem că tatăl meu a fost 
victima unui atentat; dar, slavă Domnului, e încă în viaţă, însă 
este total inconştient. Am trimis după medic şi am anunţat 
poliţia; dar aici n-am pe nimeni care să mă ajute. Veniţi imediat, 
dacă puteţi; şi vă rog să mă iertaţi. Cred ca mai târziu o să-mi 
dau seama de ce am făcut cerându-vă ajutorul; dar acum nu mă 
pot gândi la nimic altceva. Veniţi! Veniţi imediat! 

MARGARET TRELAWNY" 


În sufletul meu, în timp ce citeam, se luptau durerea cu 
bucuria; dar gândul care mă stăpânea era că ea avea necazuri şi 
că apelase la mine — ia mine! Aşadar visul în care o văzusem nu 
era cu toiul lipsit de temei. Am strigat afară la servitor: 

— Aşteaptă! Vin într-o clipă! Şi am zburat sus pe scări. 

Câteva minute au fost de ajuns ca să mă spăl şi să mă 
îmbrac, şi, imediat, goneam pe străzi atât cât putea calul să 


fugă. Era zi de târg şi, când am ajuns în Piccadilly, locul era plin 
de un nesfârşit şuvoi de căruţe venind dinspre vest; în rest însă 
şoseaua era liberă şi am mers repede. Îi cerusem servitorului să 
se suie în cupeu cu mine, ca să-mi poată spune pe drum ce s-a 

întâmplat. Stătea stângaci cu pălăria pe genunchi, în timp ce-mi 
vorbea. 

— Domnişoara Trelawny, domnule, a trimis un om să ne 
spună să pregătim imediat o trăsură; şi când am fost gata a venit 
chiar dânsa şi mi-a dat scrisoarea şi i-a spus lui Morgan — vizitiul 
— să zboare. Mi-a zis să nu pierd nici o clipă şi să bat în uşă până 
iese cineva. 

— Da, ştiu, ştiu — mi-ai spus! Dar vreau să aflu de cea 
trimis după mine. Ce s-a întâmplat la voi? 

— Nu prea ştiu exact, domnule; doar că l-au găsit pe stăpân 
în cameră la el în nesimţire, cu cearceaful plin de sânge şi cu o 
rană la cap. N-au putut să-l trezească nicicum. Chiar domnişoara 
Trelawny, ca l-a găsit. 

— Cum de a dat peste el la o asemenea oră? Cred ca era 
noaptea târziu. 

— Nu ştiu, domnule, nu cunosc amănunte. 

Şi cum nu mai putea să-mi relateze nimic, am oprit un 
moment trăsura, ca să-l las să urce pe capră; apoi, rămas singur, 
am început să mă gândesc în fel şi chip la toată întâmplarea 
asta. Mai erau multe lucruri despre care aş fi putut să-l întreb pe 
servilor; şi, câteva minute după plecarea lui, mi-a părut rău că 
n-am profitat de ocazie. Însă, gândind mai bine, am fost bucuros 
că am rezistat tentaţiei. Socoteam că era mai discret să aflu tot 
ce vroiam despre domnişoara Trelawny chiar de la ea însăşi, şi 
nu de la servitori. Am gonit în viteză pe Knightsbridge, făcând să 
vibreze zdravăn aerul dimineţii cu frumoasa noastră trăsură. Am 
ocolit Kensington Palace Road, şi îndată ne-am aflat în faţa unei 
clădiri mari pe partea stângă, mai aproape, după cât am putut 
aprecia, de Notting Hill decât de capătul Kensington al 
bulevardului. Era o casă cu adevărat frumoasă, nu numai ca 
dimensiuni, dar şi ca arhitectură. Arăta mare chiar şi în lumina 
ştearsă a dimineţii, care tinde să micşoreze măsura lucrurilor. 

Domnişoara Trelawny mă întâmpină în hol. Nu avea deloc 
aerul că e încurcată. Părea să conducă totul cu o autoritate de 
adevărat stăpân; lucru cu atât mai demn de remarcat cu cât era 
foarte agitată şi palidă la faţă. In holul cel mare se aflau mai 


mulţi servitori, bărbaţii stând laolaltă lângă intrare, iar femeile 
grupate toate în faţa celorlalte uşi. Un ofiţer de poliţie stătea de 
vorbă cu domnişoara Trelawny; lângă el se mai găseau doi 
bărbaţi în uniformă şi un civil. Când ea îmi întinse repede mâna 
i-am citit imediat în privire că se liniştise şi i-am surprins şi un 
oftat slab de uşurare. M-a salutat simplu. 

— Ştiam că o să veniţi! 

O strângere de mână poate spune mult, chiar atunci când 
nu intenţionează să spună nimic deosebit. Mâna domnişoarei 
Trelawny se pierdu puţin într-a mea. Nu pentru că ar fi fost o 
mână mică; era o mână fină şi mlădioasă, cu degete delicate, 
lungi — o mână deosebit de frumoasă; a fost un abandon de sine 
involuntar. Şi, chiar dacă în acel moment n-am putut să stărui 
asupra cauzei fiorului care mă stăpânea, mai târziu am aflat-o. 

Ea se întoarse către ofiţerul de poliţie şi spuse: 

— Domnul Malcolm Ross. 

Polițistul salută şi răspunse: 

— Îl cunosc pe domnul Malcolm Ross, domnişoară. Poate îşi 
va aduce aminte ca am avut cinstea să lucrez cu dânsul în cazul 
Brixton Coining. 

Nu băgasem de seamă la prima vedere cine era, toată 
atenţia mea fiind acaparată de domnişoara Trelawny. 

— Da, sigur, domnule Dolan, îmi amintesc foarte bine, am 
spus în timp ce îi strângeam mâna. 

Am putut să observ că lucrul acesta păru s-o liniştească pe 
domnişoara Trelawny. În atitudinea ei exista o urmă vagă de 
tulburare, care îmi atrase atenţia. Mi-am dat seama în mod 
instinctiv că ea ar fi fost mai puţin încurcată dacă ar fi putut să 
stea de vorbă singură cu mine. Aşa că i-am spus comisarului: 

— Poate ar fi mai bine ca domnişoara Trelawny să stea puţin 
de vorbă, câteva minute doar, cu mine. Dumneavoastră aţi aflat 
probabil de la dânsa tot ce ştie. Aş putea înţelege mai uşor cum 
stau lucrurile dacă i-aş pune şi eu câteva întrebări. Pe urmă vom 
discuta problema împreună, dacă se poate. 

— Aş fi încântat să vă pot fi oricum de folos, domnule, 
răspunse el cu vioiciune. 

Urmând-o pe domnişoara Trelawny, m-am îndreptat către o 
încăpere elegantă în care se pătrundea din hol şi care dădea 
înspre grădina din spatele casei. După ce am intrat, şi eu am 
închis uşa, ea zise: 


— Am să vă mulţumesc mai târziu pentru amabilitatea de 
a-mi fi venit în ajutor; dar ca s-o puteţi face mai bine, trebuie să 
cunoaşteţi faptele. 

— Vorbiţi, o îndemnai eu. Spuneţi-mi tot ce ştiţi şi nu scăpaţi 
nici un amănunt, oricât de neînsemnat ar putea să vă pară în 
acest moment. 

Ea continuă imediat: 

— Am fost trezită de un sunet; nu ştiu ce-a fost. Ştiu numai 
că l-am auzit în somn; apoi deodată m-am deşteptat, cu inima 
bătându-mi tare, îngrijorată, dar atentă la orice eventual zgomot 
venit din camera talei. Camera mea e alături de a sa, şi-l pot auzi 
deseori mişcându-se, înainte de a mă lua somnul. El lucrează 
până noaptea târziu, uneori chiar foarte târziu; aşa că atunci 
când mă trezesc noaptea, cum mi se întâmplă uneori, sau în zorii 
zilei, îl mai aud încă lucrând. Am încercat o dată să-l dojenesc că 
stă aşa târziu, că nu-i face bine; dar n-am mai îndrăznit niciodată 
să repet acest lucru. Ştiţi cât poate fi de rigid şi de rece — vă 
puteţi cel puţin aminti ce v-am povestjt despre el; iar când este 
politicos, în asemenea situaţie e cumplit. Il suport mult mai bine 
când e supărat; dar când e potolit şi domol, şi colţurile gurii lasă 
să i se vadă dinţii ascuţiţi, cred că mă simt — ei bine, nu ştiu 
cum să spun! Noaptea trecută m-am sculat încet şi m-am stre- 
curat spre uşă, pentru că mă temeam cu adevărat să nu-l 
deranjez. Nu se simţea nici un fel de mişcare şi nu se auzea nici 
un fel de geamăt, nimic; dar percepeam totuşi un zgomot ciudat, 
ca de ceva care se târa, şi un sunet slab de respiraţie înăbuşită. 
Ah! a fost îngrozitor, să stau acolo în întuneric şi în liniştea 
aceea, şi să mă tem — de ce anume, nu ştiu nici eu! Până la 
urmă mi-am luat inima în dinţi, şi, apăsând clanţă cât am putut 
mai uşor, am deschis uşa doar puţin. lnăuntru era complet 
întuneric; am putut distinge doar conturul ferestrelor. Dar 
zgomotul respirației în beznă, devenit din ce în ce mai clar, era 
înfiorător. În timp ce ascultam, zgomotul continua; dar nu se 
auzea nimic altceva. Atunci am împins brusc uşa. Mi-era frică s-o 
deschid încet; mi se părea că în spatele ei stătea o fiinţă 
îngrozitoare, gata să sară asupra mea! Am aprins lumina şi am 
intrat în cameră. M-am uitat mai întâi la pat. Cearşafurile erau 
toate mototolite, aşa că am înţeles că tata stătuse în pat. Dar în 
mijlocul acestuia se vedea o pată mare roşie întunecată, care se 
întindea către o margine, şi care m-a făcut să-mi îngheţe inima. 


Şi, cum priveam la ea, am auzit iar zgomot de respiraţie venind 
din celălalt capăt al camerei şi mi-am îndreptat ochii într-acolo. 
Tata zăcea întins pe partea dreaptă cu braţul sub el, ca şi cum 
corpul său fără viaţă ar fi fost îngrămădit acolo. Dâra de sânge 
străbătea camera până la pat, iar în jurul corpului se făcuse o 
baltă care arata teribil de roşie şi de lucioasă când m-am aplecat 
să-l examinez pe tata. Locul unde zăcea se afla exact în faţa 
seifului mare. Era în pijama. Mâneca stingă îi fusese ruptă, des- 
coperind braţul întins înspre seif. Arăta — oh! îngrozitor, pătat tot 
cu sânge şi cu carnea ruptă sau tăiată în jurul unui lanţ brățară 
de aur de la încheietură. Nici nu ştiam că el poartă aşa ceva, şi 
am fost peste măsură de surprinsă. 

Se opri un moment; şi, deoarece doream s-o mai liniştesc 
puţin, abătându-i pentru o clipă gândurile în altă parte, i-am 
spus: 

— O, asta nu trebuie să vă surprindă. Putem vedea bărbaţi 
foarte nepotriviţi pentru aşa ceva purtând brățară. Odată, am 
văzut un judecător condamnând un om la moarte, şi lăsând să i 
se vadă, când a ridicat mâna, o brățară de aur la încheietură. 

Ea nu păru să acorde prea mare atenţie nici ideii, nici celor 
spuse; pauza, totuşi, a mai calmat-o puţin, şi a continuat apoi cu 
glasul mai liniştit: 

— N-am mai întârziat nici o clipă şi am cerut ajutor, căci mă 
temeam ca atâta sânge pierdut să nu-i provoace moartea. Am 
sunat, apoi am ieşit afară şi am strigat după ajutor cât am putut 
de tare. În cel mai scurt timp posibil — deşi mie mi s-a părut 
incredibil de lung — câţiva dintre servitori au venit în fugă; apoi 
şi ceilalţi, până ce încăperea a părut că se umple de ochi curioşi, 
păr despletit şi lenjerie de noapte de toate felurile. L-am ridicat 
pe tata pe o sofa; şi menajera, doamna Grant, care părea să-şi fi 
păstrat firea mai bine decât ceilalţi, a început să caute locul de 
unde se scurgea sângele. Devenise foarte repede clar că acesta 
provenea de la braţul dezgolit. Era acolo o rană adâncă — nu o 
tăietură simplă ca de cuţit, ci un fel de crestătură sau sfâşiere a 
cărnii — la încheietura mâinii, care cred că atinsese şi vena. 
Doamna Grant a legat tăietura cu o batistă pe care a răsucit-o 
strâns cu ajutorul unui coup-papier de argint. Şi scurgerea 
sângelui păru să se oprească imediat. Între timp eu îmi 
revenisem — sau cel puţin atât cât credeam eu; şi am trimis un 
om după doctor şi un altul după poliţie. Când aceştia au plecat 


am avut senzaţia că, exceptând servitorii, am rămas singură în 
toată casa, şi că nu mai ştiam nimic despre tata sau despre 
altceva; şi am simţit nevoia irezistibilă să am lângă mine pe 
cineva care să mă ajute. Atunci m-am gândit la dumneavoastră 
şi la amabila promisiune pe care mi-aţi făcut-o în barcă, sub 
sălcii; şi, fără sa mai aştept, am cerut grăjdarului să pregătească 
iute o trăsură, am scris bileţelul şi vi l-am trimis. 

Tăcu. Nu doream să spun chiar atunci cum mă simţeam. 
M-am uitat doar la ea; cred că a înţeles, pentru că privirea i-a 
rămas aţintită în ochii mei timp de o secundă, apoi s-a lăsat în 
jos. Obrajii i s-au îmbujorat. Cu un efort vizibil îşi reluă 
povestirea: 

— Doctorul a sosit necrezut de repede. Servitorul îl găsise 
tocmai când intra în casă, şi a venit aici în fugă. A făcut un garou 
ca lumea pentru braţul tatei şi apoi a plecat să-şi aducă 
instrumentele. Cred că va veni imediat înapoi. A apărut tot atât 
de iute şi un poliţist, care a anunţat comisariatul; şi, în scurt 
timp, a fost aici şi ofiţerul. Atunci aţi venit dumneavoastră. 

Urmă un moment mai lung de tăcere; atunci îndrăznii să-i 
iau mâna pentru o clipă. Fără să mai spunem nici o vorbă, am 
deschis uşa şi ne-am alăturat comisarului, în hol. El se îndreptă 
grăbit înspre noi, zicând: 

— Am examinat personal totul şi am anunţat şi Scotland 
Yard-ul. Vedeţi, domnule Ross, mi s-a părut că e ceva straniu în 
cazul ăsta, încât m-am gândit că am face bine să cerem de la 
Departamentul de Investigaţii pe cel mai pricepui om al lor. Aşa 
că am expediat o notă cerând să ni-l trimită imediat pe sergentul 
Daw. Vă mai amintiţi de el, domnule, cazul de la Hoxton, cu 
otrăvirea americanului? 

— A, da, am spus eu, mi-l amintesc bine; şi în cazul acela, 
ca şi în alte cazuri, pentru că de nenumărate ori mi-au fost de 
folos şi priceperea şi isteţimea lui. Are o minte care lucrează cum 
n-am mai văzut de precis. M-am bucurat să-l am ca adversar ori 
de câte ori, în calitatea mea de avocat, am fost convins de 
nevinovăția clientului pe care îl apăram. 

— Este o înaltă preţuire, domnule! răspunse comisarul 
încântat. Mă bucur că aprobaţi alegerea mea şi că am făcut bine 
chemându-l. 

l-am replicat fără ezitare: 

— Nici nu se putea mai bine. Nu mă îndoiesc de fel că, 


avându-vă pe dumneavoastră doi, o să limpezim faptele şi o să 
descoperim şi ce se află în spatele lor. 

Am urcat în camera lui Trelawny, unde am găsit totul exact 
aşa cum fusese descris de fiica sa. 

Atunci a sunat clopoţelul de la intrare şi, un minut mai 
târziu, a fost introdus în camera un bărbat. Un tânăr cu trăsături 
vultureşti, ochi cenuşii pătrunzători şi o frunte netedă, înaltă, de 
gânditor. Tinea în mână o trusă neagră pe care o deschise 
imediat. Domnişoara Trelawny făcu prezentările: 

— Doctorul Winchester, domnul Ross, comisarul Dolan. 

Ne-am înclinat cu toţii, iar el, fără să mai piardă timp, se 
apucă de lucru. Aşteptam şi-l urmăream atenţi cum bandaja 
rana. În timp ce lucra, se întorcea din când în când către comisar 
ca să-i dea amănunte în legătură cu rana, iar acesta îşi nota 
observaţiile în carneţel. 

— Vedeţi? Sunt mai multe tăieturi sau zgârieturi paralele, 
pornind din partea stângă a încheieturii mâinii şi pe alocuri 
punând chiar în primejdie artera radială. Aceste mici răni, aici, 
adânci şi crestate, par a fi făcute cu un instrument bont. 
Dincoace însă se pare că a fost folosit un tăiş foarte ascuţit; 
carnea în jurul tăieturii pare sfâşiată, ca şi cum s-ar fi tras de ea. 

Apoi, către domnişoara Trelawny: 

— Nu credeţi că putem scoate brăţara? Nu este chiar 
absolută nevoie, că şi aşa alunecă în jos şi nu strânge mâna; dar 
ca să nu-l stânjenească mai târziu pe bolnav. 

Biata fată roşi când răspunse cu glas scăzut: 

— Nu ştiu. Locuiesc cu tata de foarte curând; cunosc foarte 
puţin despre viaţa şi preocupările lui, ca să-mi pot da vreo 
părere. 

Doctorul, după ce o privi atent, spuse cu amabilitate: 

— lertaţi-mă. N-am ştiut. Dar oricum nu trebuie să vă 
necăjiţi. Pentru moment nu e nevoie s-o scoatem. Dacă ar fi 
cazul, aş face-o eu pe răspunderea mea; iar dacă va fi nevoie 
mai târziu, putem foarte uşor să folosim o pilă. Tatăl 
dumneavoastră a avut fără îndoială motivele lui s-o poarte. Uita- 
ţi-vă, aici, ataşată de ea, se găseşte o cheiţă ... 

Tăcu şi se aplecă mai mult, luând lumânarea pe care eu o 
tineam în mână şi apropiind-o până ce lumina ei căzu direct pe 
brățară. Apoi, cerându-mi să ţin lumânarea în aceeaşi poziţie, 
scoase din buzunar o lupă şi şi-o potrivi. După un examen foarte 


atent se ridică şi-i dădu lupa lui Dolan, spunând: 

— Ar fi bine să te uiţi şi dumneata. Aceasta nu-i o brățară 
obişnuită. Aurul este fasonat pe legături de oţel foarte dur; 
uită-te aici,unde s-a ros. E clar că nu poate fi desfăcută uşor şi că 
o să fie nevoie de ceva mai mult decât de o simplă pilă. 

Comisarul îşi îndoi corpul masiv, dar, neputând să se 
apropie destul, îngenunche lângă sofa la fel ca şi doctorul. 
Examină cu atenţie brăţara, răsucind-o uşor, în aşa fel încât să 
nu-i scape nimic neobservat. Apoi se ridică şi-mi întinse lupa. 

— După ce-o examinaţi şi dumneavoastră, zise el, daţi-o şi 
domnişoarei să se uite, dacă doreşte. Şi începu apoi să noteze în 
carnet. 

Am schimbat puţin ordinea propusă de comisar, dând lupa 
mai întâi domnişoarei Trelawny: 

— N-aţi vrea să priviţi dumneavoastră mai întâi? 

Ea se dădu înapoi, ridicând uşor mâna în semn de refuz, 
spunând: 

— O, nu! Tata mi-ar fi arătat-o singur, probabil, dacă ar fi 
vrut ca eu s-o văd. N-aş vrea s-o fac fără voia lui. 

Apoi adăugă, temându-se, fără îndoială, să nu ne fi jignit 
cumva: 

— Bineînţeles că e necesar ca dumneavoastră s-o vedeţi. 
Trebuie să examinaţi şi să ţineţi seama de tot; şi... vă sunt cu 
adevărat recunoscătoare... 

Îşi întoarse faţa; am putut observa că plângea încet. 
Vedeam clar cum, cu tot necazul şi îngrijorarea, ea suferea de 
faptul că-şi cunoştea atât de puţin tatăl; şi că acest lucru trebuia 
să fie mărturisit în asemenea clipe faţă de atâţia străini. lar 
întâmplarea că erau toţi numai bărbaţi nu-i micşora cu nimic 
jena, deşi asta îi aducea o oarecare uşurare. Incercând să-i 
înţeleg sensibilitatea, nu puteam să nu mă gândesc că ar fi 
trebuit să fie bucuroasă că nici o privire de femeie —mai 
iscoditoare decât ale bărbaţilor — nu se fixa asupra ei în acele 
clipe. 

Când am terminat examenul, care confirma ceea ce spusese 
şi doctorul, acesta îşi reluă locul lângă sofa şi-şi continuă 
îngrijirile. Comisarul Dolan mi se adresă în şoaptă: 

— Cred că am avut noroc cu doctorul! 

Am dat din cap şi tocmai mă pregăteam să-i laud 
priceperea, când se auzi o bătaie în uşă. 


II 
Instrucţiuni ciudate 


Dolan se îndreptă liniştit către uşă; printr-un fel de 
înţelegere tacită, luase iniţiativa operaţiunilor în casă. Ceilalţi 
aşteptau. El crăpă puţin uşa şi apoi, cu un gest de reală 
satisfacţie, o deschise larg; un tânăr îşi făcu intrarea. Un bărbat 
bine ras, înalt şi zvelt, cu un obraz energic, luminos, ochi vii, care 
păreau să cuprindă totul dintr-o singură privire. Cum intră, 
comisarul îi întinse mâna, şi amândoi îşi strânseră mâinile cu 
căldură. 

— Am venit, domnule, de îndată ce am primit mesajul. Sunt 
fericit să mă bucur încă de încrederea dumneavoastră. 

— Întotdeauna o vei avea, zise cu vioiciune comisarul. N-am 
uitat şi niciodată n-am să uit zilele de-atunci din Bow Street! 

Apoi, fără nici o introducere, începu să relateze tot ce aflase 
până în ultimul moment. Daw puse câteva întrebări — foarte 
puţine — atunci când le socoti necesare pentru a înţelege 
situaţia şi relaţiile dintre persoane; dar, ca de obicei, Dolan, care 
îşi cunoştea bine meseria, prevenea orice întrebare şi-i dădea 
mereu toate explicaţiile necesare. Daw arunca din când în când 
câte o privire în jur; când la vreunul din noi; când prin cameră, 
sau în anumite colţuri ale ei; când la bărbatul rănit care zăcea 
inconştient pe sofa. 

Cum sfârşi comisarul, Daw se întoarse către mine şi spuse: 

— Vă amintiţi, poate, de mine, domnule? Am lucrat 
împreună în cazul Hoxton. 

— Îmi amintesc foarte bine, răspunsei cu întinzându-i mâna. 

Comisarul vorbi din nou: 

— Cred că ai înţeles, sergent Daw, că ai să preiei pe 
de-a-ntregul acest caz. 

— Sub conducerea dumneavoastră, sper, domnule, îl 
întrerupse acesta. 

Celălalt dădu din cap şi zâmbi: 

— Eu cred că un asemenea caz va avea nevoie de toată 
judecata şi de tot timpul unui om. Eu am altceva de făcut, dar 
problema mă interesează foarte mult şi, dacă pot da în vreun fel 
o mână de ajutor, aş fi foarte bucuros s-o fac. 

— E în ordine, domnule, răspunse celălalt, acceptând 


misiunea cu un gest uşor de salut; şi imediat începu cercetările. 

Mai întâi se îndreptă către doctor şi, după ce îi luă numele şi 
adresa, îl rugă să scrie un raport de care avea nevoie şi pe care 
ar fi urmat să-l prezinte şefilor săi, dacă ar fi fost cazul. Doctorul 
Winchester i-l promise, înclinându-se uşor. Apoi sergentul se 
apropie de mine şi-mi spuse sotto voce: 

— Îmi place privirea doctorului. Cred că o să putem colabora 
bine cu dânsul. 

Întorcându-se către domnişoara Trelawny, o întrebă: 

— Vă rog să-mi spuneţi tot ce ştiţi despre tatăl 
dumneavoastră; mod de viaţă, activitate — de fapt, despre tot ce 
îl interesează în mod special sau îl preocupă. 

Eram gata să-l întrerup, ca să-i spun ceea ce ea declarase 
mai înainte, că nu ştia nimic despre viaţa şi obiceiurile tatălui 
său, dar ea mă opri ridicând mâna şi răspunse singură: 

— Cunosc, vai, prea puţin, sau mai nimic. Comisarul Dolan şi 
domnul Ross ştiu deja tot ce aş putea eu să vă spun. 

— Bine, domnişoară, trebuie să ne mulţumim cu ceea ce 
putem avea, răspunse amabil polițistul. O să încep cu câteva 
amănunte. Spuneaţi că n-aţi fost aici în încăpere când s-a auzit 
zgomotul? 

— Când am auzit sunetul acela ciudat eram la mine în 
cameră. Atunci m-am trezit şi cred că acesta a fost începutul a 
tot ceea ce s-a întâmplat după aceea. Am ieşit imediat din 
cameră. La tata uşa era închisă; aveam înaintea ochilor întregul 
palier şi partea de sus a scării. Nimeni n-ar fi putut ieşi pe uşă 
fără ca eu să-l observ, dacă asta c ceea ce vreţi să ştiţi. 

— Exact asta, domnişoară. Dacă fiecare din cei care ştiu 
câte ceva mi-ar răspunde la fel, am atinge curând miezul 
problemei. 

Se îndreptă apoi spre pat, îl privi cu atenţie şi întrebă: 

— Patul a fost atins? 

— Pe câte ştiu eu, nu, răspunse domnişoara Trelawny. Dar o 
pot întreba pe doamna Grant, menajera, adăugă ea apoi, 
apăsând pe butonul soneriei. 

Menajera veni la uşă. 

— Intră, zise domnişoara Trelawny. Domnii vor să ştie, 
doamnă Grant, dacă patul a fost atins de cineva. 

— Eu nu l-am atins, domnişoară. 

— În acest caz, spuse domnişoara Trelawny, întorcându-se 


către sergentul Daw, altcineva n-a avut cine să-l atingă. Şi eu şi 
doamna Grant am fost aici tot timpul şi nu cred ca vreunul dintre 
servitorii care au venit când am dat eu alarma să se fi apropiat 
de pat. Vedeţi, tata zăcea aici exact lângă seiful cel mare şi toţi 
erau îngrămădliţi în jurul lui. Le-am cerut să plece imediat de 
acolo. 

Daw, cu un gest, ne invita să trecem în partea cealaltă a 
camerei şi apoi, cu o lupă, examină patul, având grijă să aşeze 
exact în aceeaşi poziţie orice cută deranjată a rufăriei. După 
aceea, tot cu lupa, cercetă uşa de lângă patul masiv din lemn de 
sequoia, minunat sculptat, insistând mai mult, centimetru cu 
centimetru, asupra porţiunilor pătate de sânge de pe latura 
patului; stând în genunchi şi ferindu-se cu grijă să atingă petele 
de pe podea, el cercetă urmele însângerate de pe locul unde, 
lângă seiful mare, zăcuse corpul. Examină totul pe o rază de 
câţiva metri împrejur; dar, după cât se părea, nu găsi nimic 
special care să-i reţină atenţia. Apoi examină şi faţa seifului, în 
jurul broaştei şi de-a lungul marginilor de sus şi de jos ale uşii 
duble, insistând mai mult asupra îmbinării dintre canaturi. 

La urmă se duse la fereastră; aceasta era zăvorâtă. 

— Obloanele erau închise? o întrebă el ca din întâmplare pe 
domnişoara Trelawny, ca şi cum s-ar fi aşteptat la un răspuns 
afirmativ, care de altfel îi şi fu dat. 

In tot acest timp doctorul Winchester se ocupa de pacientul 
său, bandajându-i rana de la încheietura mâinii, făcând un 
examen atent al capului, al gâtului şi al inimii. De mai multe ori 
adulmecă gura omului întins fără simţire. Şi, ori de câte ori făcea 
asta, se uita instinctiv în jur, de parcă ar fi căutat ceva. 

Atunci am auzit glasul profund şi puternic al detectivului: 

— Pe cât înţeleg eu, s-a urmărit aici aducerea cheii spre 
broască. Se pare că mecanismul are un secret pe care nu pot 
să-l ghicesc, cu toate că, până a intra în poliţie, am lucrat un an 
la "Cifru". Broasca aceasta are o combinaţie de şapte litere; dar 
cred că mai există şi un sistem de încuiere a combinației însăşi. 
Este ceva de tipul Chatwood; am să mă duc la ei să aflu ce s-o 
putea în legătură cu asta. 

Apoi, ca şi cum pentru moment şi-ar fi terminat treaba, se 
adresă doctorului: 

— Doctore, aveţi să-mi mai spuneţi acum ceva care să 
concorde cu raportul dumneavoastră? Dacă există vreo bănuială, 


pot să aştept, dar cu cât ştiu mai repede ceva clar, cu atât mai 
bine. 

Doctorul Winchester răspunse imediat: 

— Sunt de părere că n-avem de ce să aşteptăm. Sigur că am 
să fac un raport complet. Dar până atunci am să vă spun tot ce 
ştiu — ceea ce nu e la urma urmei prea mult — şi tot ceea ce 
cred, iarăşi nu destul de clar. Nu există nici o rană la cap care să 
explice starea de inconştienţă în care persistă pacientul. Aşa că 
trebuie să presupun fie că a fost drogat, fie că se găseşte sub 
hipnoză. După câte am observat, nu a fost drogat — cel puţin nu 
e un narcotic pe care să-l cunosc eu. În încăperea aceasta există 
desigur un miros obişnuit, de vechi, care ne împiedică să 
discernem parfumuri mai delicate. Cred că aţi simţit cu toţii în 
aer miresmele egiptene: bitum, nard, răşini aromate, mirodenii şi 
aşa mai departe. Este foarte posibil ca pe undeva, pe aici, în 
această cameră, să existe, printre atâtea curiozităţi ascunse, cu 
parfumuri mai tari, şi vreo substanţă sau un lichid care să poată 
produce efectul pe care îl simţim. Nu este exclus ca pacientul să 
fi luat vreun drog şi să se fi rănit singur în timpul somnului. Dar 
nu văd verosimil un astfel de caz: şi circumstanţele, chiar fără 
cercetările făcute de mine, pot oricând dovedi că o atare ipoteză 
este incorectă. Până una alta, însă, orice e posibil; şi, până la 
proba contrară, trebuie s-o avem în vedere şi pe aceasta. 

Aici interveni sergentul Daw: 

— S-ar putea să fie şi aşa; dar dacă este aşa, e necesar să 
găsim obiectul cu care a fost rănită mâna. Trebuie să existe pe 
undeva urme de sânge. 

— Exact! zise doctorul, potrivindu-şi ochelarii, ca şi cum s-ar 
fi pregătit de o argumentaţie. Insă dacă presupunem că 
pacientul s-a folosit de un drog neştiut de noi, unul care nu-şi 
face efectul imediat, şi fiindcă deocamdată nu ştim cum 
acţionează — dacă toată ipoteza noastră este într-adevăr corectă 
— trebuie să fim pregătiţi pentru orice. 

În acest moment interveni şi domnişoara Trelawny: 

— În ceea ce priveşte acţiunea unui drog, aşa ar sta 
lucrurile; dar, în ceea ce priveşte a doua parte a ipotezei, rana 
şi-a putut-o provoca singur, şi asta după ce drogul şi-a făcut 
efectul. 

— Exact, spuseră într-un glas şi detectivul şi doctorul. 

Ea continuă: 


— Şi deoarece, doctore, aprecierea dumitale nu epuizează 
toate posibilităţile, trebuie să reținem că orice altă variantă a 
acestei idei poate fi corectă. Socotesc, deci, că primele noastre 
cercetări, pe baza acestei presupuneri, trebuiesc îndreptate 
către arma cu care a fost provocată rănirea mâinii tatălui meu. 

— Poale să fi pus arma în seif, înainte de a-şi pierde de tot 
cunoştinţa, spusei eu, dând în mod pripit glas unui gând pe 
jumătate conturat. 

— Aşa ceva nu-i posibil, zise repede doctorul. Sau cel puţin 
cred că e greu de presupus, adăugă el apoi prudent, 
înclinându-se uşor spre mine. Vedeţi, mâna stângă e plină de 
sânge; dar nu există nici o asemenea urmă pe seif. 

— Aşa e! făcui eu, şi urmă o lungă pauză. 

Primul care întrerupse tăcerea fu doctorul. 

— Ne trebuie o soră aici, cât mai repede posibil; cunosc una 
foarte potrivită. Mă duc imediat s-o aduc, dacă o să se poată. Vă 
rog ca, până la înapoierea mea, cineva să rămână permanent 
lângă bolnav. S-ar putea să fie nevoie să-l mutaţi mai târziu în 
altă încăpere; dar deocamdată e mai bine să stea aici. 
Domnişoară Trelawny, pot conta pe dumneavoastră şi pe doam- 
na Grant să rămâneţi aici — nu numai în cameră, ci aproape de 
pacient şi atente la el — până vin înapoi? 

Ea se înclină în semn afirmativ şi luă loc lângă sofa. Doctorul 
îi dădu câteva indicaţii de felul cum să procedeze în caz că tatăl 
ei s-ar trezi înainte de înapoierea sa. 

Următorul care trebuia să plece fu comisarul Dolan, care se 
apropie de Daw şi-i spuse: 

— Ar trebui acum să mă întorc la comisariat — doar dacă, 
bineînţeles, nu doreşti să mai rămân puţin. 

Celălalt îi răspunse: 

— Johnny Wright mai e în secţia dumneavoastră? 

— Este. Vrei să ţi-l trimit? 

Sergentul răspunse afirmativ. 

— Atunci ţi-l trimit imediat ce aranjez treaba. Va rămâne cu 
dumneata atât cât vei dori. Am să-i spun că va primi instrucţiuni 
numai de la dumneata. 

Sergentul îl însoţi până la uşă cu cuvintele: 

— Mulţumesc, domnule; aţi fost întotdeauna înţelegător faţă 
de oamenii cu care aţi lucrat. Pentru mine este o plăcere să 
colaborăm iar. Acum plec la Scotland Yard să raportez şefului. 


După aceea mă duc la Chatwood; mă înapoiez cât pot de repede. 
Cred, domnişoară, că mă pot instala aici pentru o zi, două, dacă 
o să fie nevoie? V-ar fi de oarecare folos şi poate v-aţi simţi şi 
mai liniştită ştiindu-mă aici aproape, până vom descurca mis- 
terul. 

— V-aş fi foarte recunoscătoare. 

El o privi câteva clipe cu atenţie, înainte de a vorbi din nou. 

— Până nu plec, îmi permiteţi să arunc o privire la masa şi în 
biroul tatălui dumneavoastră? S-ar putea găsi ceva care să 
constituie un eventual indiciu — sau o urmă în orice caz. 

Răspunsul ei fu atât de neechivoc, că aproape îl surprinse. 

— Aveţi îngăduinţa mea cea mai deplină să faceţi orice vă 
poate ajuta în această îngrozitoare întâmplare — să descoperiţi 
ce se întâmplă cu tata, sau ce l-ar putea pândi în viitor. 

Daw începu îndată să examineze măsuţa de toaletă şi după 
aceea masa de scris din încăpere. intr-unul din sertare găsi un 
plic sigilat; îl luă şi i-l aduse domnişoarei Trelawny. 

— O scrisoare — adresată mie — şi cu scrisul tatei! exclamă 
ea după ce o deschise nerăbdătoare. 

li observam chipul pe când citea; dar imediat, văzându-l pe 
Daw că o fixează cu ochi pătrunzători, că îi urmăreşte nemişcat 
toate schimbările de expresie, mi-am aţintit atunci privirea 
asupra lui. Când domnişoara Trelawny termină de citit toată 
scrisoarea, în mine se formase deja o convingere pe care am 
păstrat-o totuşi închisă în inimă. Printre bănuielile trezite în 
mintea detectivului era una, poate mai degrabă potenţială decât 
definită, care o privea pe domnişoara Trelawny însăşi. 

Timp de câteva minute ea rămase cu scrisoarea în mână, cu 
ochii în jos, pe gânduri. Apoi o mai citi o dată cu atenţie; de data 
aceasta schimbările de fizionomie erau mai intense, şi cred că 
le-am putut urmări mai uşor. După ce termină a doua oară de 
citit mai făcu o pauză. Apoi, deşi cu oarecare ezitare, i-o întinse 
detectivului. Acesta o citi cu nerăbdare, dar fără să-şi schimbe 
expresia feţei; o mai citi încă o dată, apoi i-o înapoie înclinân- 
du-se uşor. Ea făcu iar o mică pauză, după care îmi înmână 
scrisoarea. Făcând asta, ridică o singură clipă ochii rugători spre 
mine; un val de sânge îi coloră brusc obrajii palizi şi fruntea. 

Am luat scrisoarea cu sentimente amestecate, dar, de fapt, 
eram bucuros. Ea nu se arătase deloc tulburată dând scrisoarea 
detectivului — n-ar fi trebuit să fie nici faţă de altcineva. Dar faţa 


de mine ... N-am îndrăznit să merg mai departe cu gândul; ci am 
continuat să citesc, conştient fiind că privirile fetei şi ale 
detectivului erau aţintite asupra mea. 


"Dragul meu copil, 

Doresc ca tu să consideri această scrisoare ca pe o directivă 
— absolută şi obligatorie, care nu admite nici o abatere, — în caz 
că ceva grav şi neaşteptat pentru tine sau pentru alţii ar fi să mi 
se întâmple. Dacă am să fiu în mod brusc şi misterios doborât — 
de boală, accident sau atac — tu trebuie să urmezi fără rezerve 
aceste instrucţiuni. Dacă atunci când vei fi încunoştiinţată de 
situaţia mea, eu nu mă voi găsi în această cameră, tu trebuie, de 
îndată ce afli despre starea mea, să mă aduci repede aici. Chiar 
în cazul când aş fi mort corpul meu trebuie să fie adus aici. Din 
acel moment, fie că sunt conştient şi în stare să mă ocup singur 
de persoana mea, fie că va trebui să fiu înmormântat, nu trebuie 
să rămân niciodată singur — nici pentru o clipă măcar. Cel puţin 
două persoane trebuie să stea de seara până la răsăritul soarelui 
în această cameră. Ar fi bine dacă ar veni aici din timp în timp şi 
o soră medicală pricepută care să noteze toate simptomele 
permanente sau întâmplătoare ce ar impresiona-o mai mult. 
Avocaţii mei, Marvin & Jewkes, din Lincoln's Inn 27B, au primit 
toate instrucţiunile pentru cazul că eu aş muri, iar domnul Marvin 
are personal obligaţia să aducă la îndeplinire dorinţele mele. 
Te-aş sfătui, draga mea fiică, ştiind că n-ai pe nimeni la care să 
apelezi, să găseşti un prieten, bărbat sau femeie, în care să ai 
încredere, şi care, fie să stea aici unde se poate comunica mai 
uşor cu el, fie să vină noaptea să ajute la veghe, sau să fie uşor 
de chemat; dar oricine ar fi el sau ea, mai e nevoie şi de o altă 
persoană, ca însoțitor sau supraveghetor, de sex opus. Să 
înţelegi că acesta este miezul adevărat al dorinţei mele, ca două 
inteligenţe, de bărbat şi de femeie, să stea de veghe şi să 
slujească scopului meu. Incă o dată, draga mea Margaret, insist 
asupra necesităţii ca tu să fii atentă şi să judeci bine urmările, 
oricât de ciudat ţi s-ar părea acest lucru. Dacă mă îmbolnăvesc, 
sau sunt rănit, asta n-o să fie o întâmplare obişnuită şi doresc să 
te previn, pentru ca vigilenţa ta să fie trează. 

În camera mea — mă refer la curiozităţile de aici — nimic nu 
trebuie să fie mişcat din loc sau îndepărtat, cu nici un preţ. Am 
motive speciale şi scopuri bine definite ca toate să rămână aşa 


cum sunt; altfel, orice deplasare a lucrurilor mi-ar strica 
planurile. 

Dacă ai nevoie de bani sau de orice fel de sfat, dl. Marvin îţi 
va îndeplini cererea; pentru acest lucru a primit din partea mea 
instrucţiuni. 

ABEL TRELAWNY" 


Am mai citit o dată scrisoarea, înainte de a vorbi, căci mă 
temeam să nu mă trădez. Alegerea unui prieten putea însemna 
un prilej important pentru mine. Nutrisem deja speranţe când mă 
rugase s-o ajut în primele clipe dureroase ale necazului său; dar 
dragostea îşi are propriile ei îndoieli şi eu mă temeam. Gândurile 
păreau că mi se învârtesc cu iuţeala fulgerului şi un întreg proces 
de raţionament mi se materializă în cap în câteva secunde. Nu 
trebuia să îndrăznesc să mă ofer singur drept prietenul pe care 
i-l propunea părintele său ca s-o ajute la veghe; şi totuşi privirea 
pe care mi-o aruncase îmi spunea un lucru pe care nu trebuia 
să-l ignor... Oare nu trimisese ea după mine, atunci când a avut 
nevoie de ajutor — eu, un străin, în afara unei singure întâlniri la 
dans şi a unei scurte după-amieze petrecute împreună pe râu? 
N-ar fi fost umilitor s-o las să mă solicite ea a doua oară? S-o 
umilesc! Nu! Cu orice preţ trebuia s-o scutesc de asemenea lu- 
cru. Nu este umilitor să refuzi. Aşa că, în timp ce-i înapoiam 
scrisoarea, i-am spus: 

— Ştiu că o să mă iertaţi, domnişoară Trelawny, dacă 
îndrăznesc prea mult, însă, dacă sunteţi de acord să vă ajut, 
stând de veghe cu dumneavoastră, aş fi încântat s-o fac; şi, deşi 
prilejul ivit este unul trist, aş fi mult prea fericit să-mi acordaţi 
această favoare. 

În ciuda efortului vizibil de a se stăpâni, ea se făcu roşie la 
faţă şi pe gât. Chiar şi ochii îi părură plini de lacrimi, în puternic 
contrast cu obrajii palizi, când roşeaţa dispăru. Îmi răspunse cu 
voce stinsă: 

— Vă sunt foarte recunoscătoare pentru ajutor. 

Apoi, ea şi cum s-ar fi gândit mai bine, adăugă: 

— Dar nu mă lăsaţi să fiu egoistă în necazul meu! Ştiu că 
aveţi numeroase obligaţii care vă rețin şi, deşi aş preţui mult 
ajutorul dumneavoastră, chiar foarte mult, n-ar fi cinstit să 
abuzez de timpul dumneavoastră. 

— Cât despre asta, răspunsei cu îndată, timpul meu vă 


aparţine. Pentru azi aş putea să aranjez uşor lucrurile, ca să vin 
după-amiază şi să stau până mâine dimineaţă. După aceea, dacă 
împrejurările o vor cere, mi-aş putea organiza în aşa fel treburile 
încât să am şi mai mult timp la dispoziţie. 

Era foarte emoţională. Puteam să văd cum i se umplu ochii 
de lacrimi, şi atunci îşi întoarse capul. Detectivul îmi spuse: 

— Imi pare bine că veţi fi aici, domnule Ross. Am să stau şi 
eu, dacă domnişoara Trelawny îmi permite, şi dacă mi-o permit şi 
cei de la Scotland Yard. Scrisoarea aceasta pare să pună lucrurile 
într-o nouă lumină; deşi misterul rămâne mai mare ca oricând. 
Dacă puteţi aştepta aici o oră-două, mă voi duce la comisariat, şi 
apoi la constructorul de seifuri. După aceea mă înapoiez; iar 
dumneavoastră puteţi apoi să plecaţi liniştit, că rămân eu aici. 

După ce ieşi, amândoi, domnişoara Trelawny şi cu mine, 
rămaserăm tăcuţi. Până la urmă ea ridică ochii şi mă privi o clipă; 
în momentul acela n-aş fi schimbat locul meu nici cu al unui 
rege. Câtăva vreme ea îşi făcu de lucru în jurul patului 
improvizat al tatălui său. Apoi, rugându-mă să nu-l scap o clipă 
din ochi până vine înapoi, ieşi repede afară. 

După câteva minute reveni împreună cu doamna Grant, 
două fete şi doi bărbaţi care aduceau cu ei rama şi accesoriile 
unui pat uşor de fier. Il aşezară şi-l montară. Când treaba fu gata 
şi servitorii se retraseră, ea mi se adresă. 

— E bine să fim pregătiţi când vine doctorul. Va vrea desigur 
să-l aşezăm pe tata în pat; şi un pat adevărat e mai bun pentru 
el decât sofaua. 

Apoi trase un scaun lângă sofa şi se aşeză să-şi vegheze 
tatăl. 

M-am plimbat prin cameră, privind cu atenţie totul. Și, 
într-adevăr se aflau în încăpere destule lucruri care să trezească 
curiozitatea unui om — chiar dacă împrejurările nu ar fi fost atât 
de stranii. Tot locul, cu excepţia articolelor de mobilă necesare 
înzestrării cum se cuvine a unui dormitor, era plin cu splendide şi 
ciudate lucruri, în mare parte egiptene. Şi, deoarece încăperea 
era enormă, exista loc pentru plasarea unei mari cantităţi de 
asemenea obiecte, chiar dacă, aşa cum şi era de fapt, acestea ar 
fi avut volum mare. 

În timp ce tot cercetam camera, se auzi un zgomot de roţi 
pe pietrişul de afară. Apoi soneria de la intrare şi, la câteva 
secunde, după o bătaie preliminară în uşă şi răspunsul "Intra!", 


apăru doctorul Winchester însoţit de o tânără îmbrăcată în 
costumul închis la culoare al surorilor medicale. 

— Am fost norocos! zise el intrând. Am găsit-o repede şi e 
liberă. Domnişoară Trelawny, dânsa e sora Kennedy! 


III 
De veghe 


Am fost izbit de felul cum cele două tinere femei se uitau 
una la alta. Cred că de multă vreme sunt obişnuit să cântăresc în 
mintea mea personalitatea unor martori şi să-mi formez o părere 
urmărindu-le felul de comportare şi reflexele. Această obişnuinţă 
se manifestă şi în viaţa mea particulară, tot aşa ca şi în incinta 
unui tribunal. În clipa aceea a vieţii mele tot ce o interesa pe 
domnişoara Trelawny mă interesa şi pe mine; şi dacă ea a fost 
impresionată de noua venită, la fel şi eu am început în mod 
reflex s-o studiez. Comparându-le pe amândouă mi se părea că 
aflam noi lucruri despre domnişoara Trelawny. Cele două femei 
prezentau evident un mare contrast între ele. Domnişoara 
Trelawny era frumoasă; brună, cu trăsături pure. Avea ochi 
minunaţi; mari, larg deschişi şi negri, blânzi şi catifelaţi, adânci şi 
tainici. Să te uiţi în ei era ca şi cum ai fi privit în oglinda neagră a 
doctorului Dee, folosită la riturile sale vrăjitoreşti... La picnic l-am 
auzit pe un domn bătrân, un mare călător prin Orient, descriind 
astfel efectul pe care îl produceau ochii ei: "Ca şi cum ai privi în 
noapte prin uşa deschisă la marile lămpi îndepărtate ale unei 
moschei". Sprâncenele aveau ceva personal. Frumos arcuite şi 
bogate, ele păreau a fi podoaba desenată a ochilor săi splendizi 
şi adânci. Avea părul la fel de negru, dar fin ca mătasea. In 
general părul negru reprezintă caracteristica forţei fizice şi pare 
a fi expresia tuturor atributelor unei naturi puternice; dar în cazul 
de faţă nici nu putea fi vorba de aşa ceva. Mărturisea distincţie şi 
desăvârşită educaţie; şi, deşi nu putea fi vorba de slăbiciune, 
dacă exista un semn de forţă, atunci aceasta nu era una fizică ci 
una spirituală. Întreaga armonie a fiinţei sale părea desăvârşită. 
Ţinută, corp, păr, ochi; gura plină şi mobilă, ale cărei buze roşii şi 
dinţi albi păreau să lumineze partea de jos a feţei — după cum 
ochii o luminau pe cea de sus; curbura generoasă a maxilarului 
de la bărbie până la ureche; degetele lungi şi fine, mâna care 


părea că se mişcă de la încheietură, ca şi cum ar fi avut 
conştiinţă 

proprie. Toate aceste perfecţiuni contribuiau la alcătuirea unei 
personalităţi dominatoare, prin graţie, gingăşie, frumuseţe şi 
farmec. 

Sora Kennedy, în schimb, se situa mai mult sub decât 
deasupra înălţimii medii a unei femei. Era puternică şi îndesată, 
cu membre pline şi mâini mari şi dibace. Coloritul ei aducea în 
general cu al unei frunze de toamnă. Părul blond închis era des şi 
lung, iar ochii căprui-aurii străluceau pe o faţă arsă de soare şi 
pistruiată. Obrajii îmbujoraţi îţi sugerau în general tenul brunet. 
Buzele roşii şi dinţii albi nu schimbau coloritul întregului cadru, ci 
îl subliniau. Avea nasul cârn — nu exista pic de îndoială în 
această privinţă; dar, ca multe astfel de nasuri, şi acesta 
demonstra o natură generoasă, neobosită şi plină de bunătate. 
Fruntea sa albă şi înaltă, pe care pistruii o evitaseră, ascundea 
multă putere de gândire şi rațiune. 

Doctorul Winchester, în drumul lor de la spital, îi făcuse 
cunoscute toate amănuntele necesare; iar ea, fără multă vorbă, 
îşi luă pacientul în primire şi se apucă de lucru. După ce examină 
patul cel nou şi scutură pernele, vorbi cu doctorul, care îi dădu 
instrucţiuni; apoi, toţi patru, unindu-ne forţele, îl ridicarăm pe 
bolnav de pe sofa. 

După-masă devreme, la sosirea lui Daw, am plecat acasă în 
Jermyn Street şi mi-am luat câteva schimburi, cărţi şi ziare, de 
care socoteam că aş fi avut nevoie câteva zile. Apoi am plecat 
să-mi îndeplinesc obligaţiile de serviciu. 

Curtea a avut o şedinţă târzie în ziua aceea, cu terminarea 
unui proces important. Băteau orele şase când am intrat pe 
poarta din Kensington Palace Road. Am fost instalat într-o 
încăpere spațioasă, alături de camera bolnavului. 

În noaptea aceea n-am fost chiar bine organizaţi pentru 
veghe, deoarece orele de la începutul serii n-au fost împărţite în 
mod egal. Sora Kennedy, care stătuse de veghe toată ziua, se 
odihnea, fiindcă aranjaserăm să revină în jurul orei 
douăsprezece. Doctorul Winchester, care lua masa cu noi, ră- 
mase în cameră până la ora cinei; şi reveni imediat după aceea. 
În timpul cinei rămaseră în cameră doamna Grant împreună cu 
sergentul Daw, care dorea să-şi completeze nişte cercetări mai 
amănunțite pe care le începuse asupra tuturor obiectelor din 


încăpere şi de alături. La orele nouă eu şi cu domnişoara 
Trelawny ne-am dus să-l schimbăm pe doctor. Ea se odihnise 
câteva ore după-amiază, ca să fie pregătită pentru tura de 
noapte. Îmi spuse că hotărâse ca, în noaptea aceea cel puţin, să 
rămână trează la post. N-am încercat s-o contrazic, deoarece 
ştiam că hotărârea ei n-avea să se schimbe. In consecinţă m-am 
decis şi eu să rămân cu ea — numai dacă, bineînţeles, n-aş fi 
observat că nu doreşte acest lucru. Pentru moment însă nu 
mi-am dezvăluit intenţiile. Am intrat amândoi în vârful 
picioarelor, atât de uşor, că doctorul, care stătea aplecat 
deasupra patului, nu ne-a auzit şi ni s-a părut că tresare când, 
ridicându-şi brusc privirea, ne-a văzut uitându-ne la el. Simţeam 
că întregul mister al acestei întâmplări îl ţinea cu nervii încordaţi, 
ceea ce, de altfel, se petrecea cu fiecare din noi. Mi s-a părut 
puţin nervos pentru că se lăsase astfel surprins şi îndată începu 
să vorbească foarte grăbit, ca şi cum ar fi vrut să-şi ascundă 
încurcătura: 

— Am ajuns într-adevăr la limita posibilităţilor mele de a 
descoperi o cauză cât de cât logică a acestei stări de transă. Am 
făcut din nou o cercetare foarte minuțioasă, după toate câte 
cunosc, şi sunt mulţumit că nu există nici o rană pe creier, adică 
nici una externă. Toate organele vitale par neatinse. l-am dat, 
după cum ştiu, de repetate ori să mănânce şi acest lucru i-a 
făcut în mod vizibil bine. Respirația îi este puternică şi regulată, 
iar pulsul e mai rar, dar mai puternic decât azi-dimineaţă. Nu pot 
ghici nici o urmă de drog cunoscut, şi starea aceasta de 
inconştienţă nu seamănă deloc cu nici unul din cazurile de somn 
hipnotic pe care le-am întâlnit la Spitalul Charcot din Paris. Cât 
despre rana asta..., trecu uşor cu degetele peste mâna 
bandajată aşezată pe pătură. Nu ştiu ce să cred. Pare o rană pro- 
vocată de un darac; dar o asemenea presupunere e absurdă. Nu 
e imposibil să fi fost făcută de vreo sălbăticiune, însă numai cu 
condiţia să-şi fi pilit ghearele. Şi aşa ceva socotesc eu că iar e 
imposibil. Apropo, ţineţi cumva pe aici vreun animal de casă mai 
deosebit, sau ceva mai aparte, o pisică sălbatică sau altceva ieşit 
din comun? 

Domnişoara Trelawny zâmbi trist, şi-mi frânse inima. Apoi 
răspunse: 

— O, nu! Tata nu vrea animale în casă, cu excepţia celor 
moarte şi mumificate. 


Spusese aceasta cu o urmă de amărăciune — sau de necaz; 
n-am putut să-mi dau seama care din două. 

— Chiar şi bietul meu motănel nu a fost decât cu greu 
acceptat în casă şi, deşi e cel mai scump şi mai educat pisic din 
lume, îl ţin numai în mod condiţionat; iar aici în cameră n-are 
voie să intre. 

Pe când vorbea, se auzi un râcâit slab la uşă. Chipul 
domnişoarei Trelawny se lumină brusc. Se ridică deodată şi se 
îndreptă spre uşă exclamâna: 

— El este! Silvio. Se ridică în două picioare şi zgârie uşa 
când vrea să intre. 

Deschise uşa vorbind pisicii ca şi cum ar fi vorbit cu un copil: 

— Vrea băiatul la mămica lui? Hai, vino; numai că el trebuie 
să stea lângă ea! 

Ridică pisica şi veni cu ea în braţe. Era într-adevăr un animal 
splendid. Un cincila persan cenuşiu cu păr lung, mătăsos; un 
animal cu adevărat de rasă, mândru, în ciuda gingăşiei lui; avea 
labe mari care se desfăcură şi mai mult când atinseră podeaua. 
Pe când fata îl mângâia, motanul se zvârcoli brusc ca un ţipar şi-i 
alunecă din braţe. 

Traversă camera şi se opri înaintea unei măsuţe joase pe 
care se găsea mumia unui animal şi începu să miaune şi să-şi 
arate colții. Domnişoara Trelawny alergă repede după el şi-l luă 
în braţe, în timp ce el se zbătea şi se răsucea să scape; dar fără 
să muşte sau să zgârie, pentru că, evident, o iubea pe frumoasa 
lui stăpână. Încetă să se mai agite de îndată ce se află în braţele 
ei; în şoaptă ea îl certa: 

— Silvio, răule! N-ai respectat cuvântul pe care mama şi l-a 
dat pentru tine. Acuma spune domnilor noapte bună, şi vino în 
odaie la mama! 

În timp ce-i vorbea îmi întinse laba molanului ca să i-o 
strâng. l-am dat mâna şi nu m-am putut opri să nu-i admir 
mărimea şi frumuseţea. 

— Ei bine, zisei eu, laba lui seamănă cu o mică mănuşă de 
box plină de gheare. 

Ea zâmbi: 

— Aşa ar trebui. N-aţi văzut că Silvio are şapte degete? Uite! 

Îi răsfiră laba; şi, într-adevăr, erau exact şapte gheare, 
fiecare ascunsă într-o perniţă fină şi delicată. Când i-am atins 
uşor piciorul, ghearele ieşiră în afară şi una din ele, cu totul 


întâmplător, — motanul nu mai era furios acum şi torcea — îmi 
zgârie mâna. Instinctiv, mă trăsei înapoi exclamând: 

— 0o..., are nişte gheare ca nişte lame! 

Doctorul Winchester se apropiase şi, aplecat, se uita la 
ghearele pisicii; auzindu-mă, exclamă iute şi tăios: 

— Ah! g 

l-am putut reține şuieratul rapid al respirației. In timp ce 
mângâiam pisica, liniştită acum, doctorul se duse la masă, rupse 
o bucată de sugativă de pe mapă şi veni înapoi. Intinse hârtia pe 
palmă şi, cu un simplu "Scuzați!" adresat domnişoarei Trelawny, 
aşeză laba pisicii pe ea şi o apăsă cu cealaltă mână. Motanului, 
mândru, păru să nu-i placă această familiaritate şi încercă să-şi 
retragă piciorul. Asta şi dorea doctorul, deoarece, în mişcarea sa, 
pisica apăsase cu ghearele pe hârtie şi trasase astfel mai multe 
urme. 

Apoi domnişoara Trelawny plecă cu molanul şi reveni după 
câteva minute; intrând, spuse: 

— E un lucru foarte curios cu mumia asta! Când Silvio a 
intrat prima oară aici în cameră — era pisoiaş când l-am adus 
să-l vadă tata — a făcut exact acelaşi lucru. A sărit pe masă şi a 
încercat să muşte şi să zgârie mumia. Asta l-a supărat foarte 
mult pe tata şi a provocat decretul de ostracizare a sărmanului 
Silvio. Numai cuvântul lui de onoare, dat prin intermediul meu, 
i-a îngăduit să mai rămână în casă. 

În timp ce fata fusese plecată, doctorul scosese bandajul de 
pe încheietura mâinii bolnavului. Rana era acum clară, deoarece 
fiecare zgârietură apărea distinct sub formă de urme roşii făcute 
cu sălbăticie... Doctorul îndoi sugativa de-a curmezişul 
zgârieturilor făcute de ghearele pisicii şi o apropie de rană. 
Făcând astă, ne privi triumfător şi ne făcu semn să ne apropiem. 

Tăieturile de pe hârtie corespundeau cu rănile de pe mână! 
Nu mai era nevoie de nici o explicaţie când ne spuse: 

— Ar fi fost mai bine dacă jupân Silvio nu şi-ar fi călcat 
cuvântul! 

Am rămas cu toţii tăcuţi câtva timp. Deodată domnişoara 
Trelawny exclamă: 

— Dar Silvio nici n-a fost aici azi-noapte! 

— Sunteţi sigură? O puteţi dovedi, dacă va fi nevoie? 

Ea şovăi înainte de a răspunde: 

— Sunt sigură de asta; dar mă tem că va fi greu s-o 


dovedesc. Silvio doarme într-un coşuleţ la mine în cameră. Ştiu 
precis că l-am dus la culcare azi-noapte; îmi amintesc bine că 
l-am acoperit cu păturica lui şi l-am înfăşurat în ea. Azi dimineaţă 
l-am scos chiar eu din coş. Sigur că nu l-am văzut pe aici; cu 
toate că asta nu ar spune prea mult, pentru că eram prea 
îngrijorată de bietul tata şi prea ocupată cu el ca să observ şi 
prezenţa lui Silvio. 

Doctorul clătină din cap, spunând cu oarecare tristeţe: 

— Oricum, nu mai are nici un rost să încercăm să dovedim 
ceva acum. Orice pisică din lume s-ar fi spălat de urmele de 
sânge — dacă ar fi existat — de pe labe, în a suta parte din 
timpul care s-a scurs până acum. 

Rămaserăm din nou tăcuţi şi tăcerea fu iar întreruptă de 
domnişoara Trelawny: 

— Dar acum, când mă gândesc mai bine, nu cred că putea 
să fie săracul Silvio cel care l-a rănit pe tata. Uşa mea era închisă 
când am auzit primul sunet; şi cea a tatei la fel, când m-am uitat 
la ea. Când am intrat, rana fusese făcută; aşa că asta trebuie să 
se fi întâmplat înainte ca Silvio să fi putut pătrunde în cameră. 

Raționamentul era valabil, mai ales pentru mine, ca avocat, 
căci era o probă care ar fi satisfăcut orice juriu. Am simţit o 
deosebită plăcere să-l văd pe Silvio absolvit de crimă — poate 
pentru că era motanul domnişoarei Trelawny, care îl iubea. 
Fericită pisică! Stăpâna lui Silvio fu evident mulţumită 
auzindu-mă declarând: 

— Verdict "nevinovat"! 

După o scurtă pauză doctorul Winchester spuse: 

— Scuzele mele jupânului Silvio cu ocazia asta; dar sunt încă 
intrigat şi nu ştiu de ce e aşa de pornit împotriva acestei mumii. 
Se comportă la fel şi faţă de alte mumii din casă? Cred că mai 
sunt aici destul de multe. Am văzut trei în hol, când am venit. 

— Sunt multe, răspunse ea. Uneori nici nu ştiu dacă mă aflu 
într-o casă sau la British Museum. Dar Silvio nu are probleme cu 
nici una din ele, doar cu aceasta. Presupun tocmai fiindcă 
aparţine unui animal şi nu unui bărbat sau unei femei. 

— Poate că aparţine unei pisici! zise doctorul, ridicându-se şi 
traversând camera ca să se uite mai de aproape la mumie. Da, 
continuă ei, este mumia unei pisici; şi chiar una foarte frumoasă. 
Dacă n-ar fi fost favorita numărul unu al vreunui înalt personaj, 
n-ar fi beneficiat de atâta cinste. Uitaţi-vă! Un sicriu pictat, şi 


ochi de obsidian — exact ca o mumie omenească. Este un lucru 
extraordinar cum se pot recunoaşte neam cu neam. Aceasta este 
o pisică moartă — asta e tot; a trăit probabil acum patru-cinci mii 
de ani — şi o altă pisică dintr-o altă rasă, ceea ce înseamnă 
practic o altă lume, este gata să alerge către ea, exact ca şi cum 
cealaltă ar fi vie. Aş vrea să fac un mic experiment cu pisica 
asta, dacă nu vă deranjează, domnişoară Trelawny. 

Ea ezită înainte de a răspunde: 

— Vă rog, faceţi tot ceea ce credeţi că e necesar sau 
potrivit; dar sper să nu fie ceva care să-l rănească sau să-l 
necăjească pe bietul meu Silvio. 

— O, Silvio n-o să păţească nimic: eu îl compătimesc pe 
celălalt. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Atacul are să-l dea jupân Silvio; de suferit are să sufere 
celălalt. 

— Să sufere? În glasul ei se ghicea o urmă de durere. 

Doctorul avu un zâmbet larg: 

— O, în privinţa asta fiţi liniştită... celălalt n-o să sufere aşa 
cum înţelegem noi, ci doar ca structură şi compoziţie. 

— Explicaţi-vă, pentru Dumnezeu! 

— Dragă domnişoară Trelawny, e simplu: antagonistul va fi 
o mumie de pisică la fel cu aceasta. Ştiu că există o mulţime în 
Museum Street. Am să obţin una şi am s-o pun aici în locul 
celeilalte — nu cred că o schimbare temporară ar încălca 
instrucţiunile tatălui dumneavoastră. O să aflăm atunci, pentru 
început, dacă Silvio are ceva împotriva tuturor mumiilor de pisică 
sau numai împotriva acesteia, în mod special. 

— Ştiu eu? zise ca nehotărâtă. Instrucţiunile tatălui meu par 
clare, fără compromis. Apoi, după o pauză, continuă: Dar sigur 
că, în împrejurările date, orice ar putea fi de folos pentru el 
trebuie făcut. Cred că nu poate însemna prea mult o mumie de 
pisică. 

Doctorul Winchester nu spuse nimic. Stătea nemişcat, cu un 
aer atât de grav încât atitudinea lui mă influenţa şi pe mine; şi 
această preocupare a sa mă ajuta să văd limpede, să înţeleg mai 
mult decât până în acel moment ciudăţenia cazului în care eram 
atât de adânc amestecat. O dată ce gândul acesta puse 
stăpânire pe mine, el nu mă mai părăsi. Într-adevăr, crescu, 
înflori şi se reproduse în o mie de feluri diferite, Camera aceasta 


cu tot ce era în ea deveni un ogor fertil pentru idei stranii. Aici se 
găseau atât de multe relicve vechi, încât te simţeai prins şi 
azvârlit înapoi spre lumi şi timpuri ciudate. Erau aici atâtea 
mumii sau obiecte aparţinând lor, în jurul cărora păreau să 
plutească la nesfârşit aromele pătrunzătoare de bitum, mirodenii 
şi răşini — "nard şi miresme de balsamuri de Circazia" — că nu 
puteai să mai uiţi trecutul. Sigur, era doar puţină lumină în 
încăpere, şi aceasta învăluită cu atâta grijă, încât nicăieri nu 
strălucea nimic. Nimic din acea lumină directă ce se manifestă 
singură ca o forţă sau o entitate şi care contribuie la apropierea 
dintre oameni. Încăperea era mare şi foarte înaltă, proporţional 
cu dimensiunile pe care le avea. In spaţiul acesta vast era loc 
pentru o multitudine de lucruri rar întâlnite într-un dormitor. Prin 
colţurile îndepărtate ale încăperii pluteau umbre cu forme 
nefireşti. Nu de puţine ori am crezut că prezenţa copleşitoare a 
vieţii dispărute şi a trecutului a pus atât de mult stăpânire pe 
mine, încât mă surprindeam privind cu teamă în jur, de parcă 
simţeam existenţa unei stranii personalităţi sau influenţe. ŞI 
chiar prezenţa reală a doctorului Winchester şi a domnişoarei 
Trelawny nu reuşea totuşi, în unele momente, să mă satisfacă şi 
să mă liniştească. A fost o deosebită uşurare pentru mine când a 
apărut în cameră o nouă personalitate, sub forma sorei Kennedy. 
Nu mă îndoiam deloc că această tânără femeie practică, sigură 
de sine şi capabilă, aducea cu ea un element de siguranţă 
împotriva închipuirilor mele nebuneşti. Avea un dar al bunului 
simţ care părea să învingă totul în jurul său, ca un fel de fluid. 
Până în clipa aceea îmi făcusem tot felul de gânduri în privinţa 
bolnavului; în aşa fel încât, până la urmă, tot ce-l înconjura, 
inclusiv eu, eram implicaţi în aceste închipuiri, prinşi în mrejele 
lor, saturați, sau... Dar acum, cu venirea ei, bolnavul revenea la 
condiţia lui de pacient; camera era o cameră de bolnav şi 
umbrele îşi pierdeau teribilele lor însuşiri. Singurul lucru pe care 
nu-l puteam elimina în întregime era acel ciudat miros egiptean. 
Poţi să pui o mumie într-o raclă de sticlă, s-o sigilezi ermetic atât 
de bine încât nici un pic de aer să nu pătrundă până la ea, dar 
oricum mirosul ei se va răspândi în jur. Aţi putea gândi că patru 
sau cinci mii de ani pot să şteargă definitiv calităţile olfactive ale 
oricărui lucru; experienţa însă ne învaţă că aceste miresme 
rămân, şi că şi taina lor rămâne ascunsă pentru noi. Azi există 
tot atâtea mistere cât existau şi atunci când îmbălsămătorii 


introduceau un corp în baia de carbonat de sodiu... 

M-am ridicat brusc. Mă pierdusem într-un vis fascinant. 
Mirosul egiptean părea să-mi zdruncine nervii, mintea şi voinţa. 

În momentul acela am avut o idee, un fel de inspiraţie. Dacă 
eu am fost influenţat astfel de un miros, nu se putea ca bolnavul, 
care îşi trăise jumătate sau mai mult din viaţă într-o asemenea 
atmosferă, să nu fie încet, încet, dar sigur, stăpânit de acel ceva 
care să-l pătrundă în aşa măsură încât să pună stăpânire pe elo 
putere nouă, născută din cantitate, sau din forţă sau... 

Mă pierdeam iar în reverii. Nu, asta nu era bine. Trebuia să 
fiu atent şi să rămân treaz. Fără să-mi declar intenţiile, căci mă 
temeam să nu măresc necazurile şi neliniştea domnişoarei 
Trelawny, am coborât scările şi am ieşit afară. Am găsit repede o 
farmacie şi am venit înapoi cu o mască de gaze. Era ora zece; 
doctorul pleca acasă. Sora îl însoţi până la uşa camerei, să pri- 
mească instrucţiuni. Domnişoara Trelawny stătea tăcută lângă 
pat. Sergentul Daw, care intrase la plecarea doctorului, se găsea 
ceva mai departe de ea. 

După ce sora Kennedy se alătură grupului nostru, am stabilit 
ca ea să rămână până la orele două, când avea s-o schimbe 
domnişoara Trelawny. Astfel ca, în conformitate cu dispoziţiile 
domnului Trelawny, în permanenţă aveau să existe în cameră un 
bărbat şi o femeie; şi fiecare din noi urma să-şi întâlnească 
schimbul, aşa încât, suprapunându-se un timp, se puteau 
informa unul pe celălalt dacă s-a întâmplat sau nu ceva. M-am 
întins pe o sofa la mine în cameră, aranjând cu unul din servitori 
să mă scoale cu puţin înainte de douăsprezece. Foarte repede 
am adormit. 

Când m-au trezit, mi-au trebuit câteva secunde ca să-mi 
adun gândurile şi să-mi dau seama de propria-mi identitate şi de 
locul unde mă aflam. Somnul, deşi scurt, îmi făcuse totuşi bine, 
şi puteam acum privi lucrurile din jur într-o lumină mai realistă 
decât fusesem în stare s-o fac în timpul serii. M-am spălat pe faţă 
şi, răcorit, am intrat în camera bolnavului. Am păşit foarte uşor. 
Sora şedea lângă pat calmă şi atentă; detectivul stătea tolănit 
într-un fotoliu de partea cealaltă a camerei, în umbră. Nu făcu 
nici o mişcare cât traversai eu camera, până mă apropiai de el; şi 
atunci îmi şopti încet: 

— E în ordine; nu dormeam. 

Nu era nevoie s-o spună — nu e niciodată nevoie, doar dacă 


nu este adevărat. Când i-am spus că schimbul său s-a încheiat şi 
că se poate retrage până la ora şase, când aveam să-l trezesc 
eu, păru mulţumit şi plecă repede. Ajuns la uşă, se întoarse, veni 
înapoi lângă mine, şi-mi spuse în şoaptă: 

— Dorm uşor şi voi avea pistoalele lângă mine. Acum, dacă 
ies afară din mirosul ăsta de mumii, n-o să-mi mai simt capul 
atât de greu. 

Deci şi el fusese cuprins de aceeaşi moleşeală ca şi mine! 

O întrebai pe soră dacă avea nevoie de ceva şi băgai de 
seamă că ţinea în poală o sticluţă cu oţet. Fără îndoială că şi ea 
avusese aceeaşi senzaţie. Imi spuse că nu-i trebuia nimic, dar 
dacă îi va trebui ceva, îmi va cere imediat. Nu vroiam să observe 
că aveam la mine o mască de gaze, aşa că m-am îndreptat către 
fotoliul aflat în umbră, în spatele ei, mi-am pus uşor masca şi 
m-am făcut comod. 

Un timp, care mi s-a părut nesfârşit de lung, am stat şi 
m-am gândit, m-am gândit... Amestec de imagini ciudate, aşa 
cum ar fi trebuit să mă aştept să fie, după experienţa trăită în 
ziua şi-n noaptea care trecuseră. Şi iar m-am pomenit reflectând 
la mirosul egiptean; şi-mi aduc aminte că am simţit o imensă 
satisfacţie să fiu scutit acum de experienţa pe care o trăisem. 
Masca îşi făcea datoria. 

Poate că şi acest gând a contribuit la odihna minţii mele, 
ceea ce este corolarul odihnei trupului, pentru că, deşi nu-mi 
aduc aminte să fi adormit şi să mă fi trezit, am avut o viziune — 
am visat un vis, dar mi-l amintesc cu greu. 

Stăteam liniştit în cameră, aşezat în fotoliu. Ţineam pe faţă 
masca şi ştiu că respiram uşor. Sora şedea în fotoliu cu spatele la 
mine. Era foarte calmă. Bolnavul zăcea nemişcat, ca mort. 
Intregul ansamblu aducea mai curând a scenă pictată decât a 
realitate; totul era liniştit şi tăcut; iar liniştea şi tăcerea erau 
neîntrerupte. De afară, din depărtare, puteam auzi zgomotele 
oraşului; din când în când un huruit de roţi, strigătul vreunui 
chefliu, ecoul îndepărtat al unor fluierături şi pufăitul trenurilor. 
Lumina era foarte, foarte scăzută; reflexele ei, sub abajurul 
verzui al lămpii, păreau în întuneric mai degrabă nişte culori 
şterse decât lumină. Franjurii de mătase verde ai lămpii abia de 
împrumutau culoarea unui smarald văzut sub razele lunii. 
Incăperea, din cauza întunericului, era plină de umbre. Simţeam 
cum, în mintea mea, în care gândurile se învârtejeau, toate 


lucrurile reale se transformau în umbre — umbre în mişcare, 
pentru că depăşeau conturul neclar al ferestrelor înalte. Umbre 
care aveau simţire. Am crezut chiar că aud un sunet, un sunet 
slab, ca mieunatul unei pisici — foşnetul unei draperii, şi un 
clinchet sec, ca atingerea uşoară dintre două metale. Parcă eram 
în transă. La sfârşit am simţit ca într-un coşmar că, de fapt, dor- 
meam şi că, odată intrat în lumea somnului, întreaga mea voinţa 
se pierduse. 

Brusc, toate simţurile mi se treziră. În urechi îmi răsună un 
țipăt. Incăperea se umplu dintr-o dată de o lumină puternică. Se 
auzi zgomotul unor focuri de pistol — unul, două; şi un nor de 
fum alb în cameră. Când ochii mei treziţi îşi recăpătară controlul, 
cred că aş fi putut ţipa de groază, pentru ceea ce vedeam 
înaintea mea. 


IV 
Cel de-al doilea atentat 


Spectacolul pe care îl aveam în faţă reprezenta oroarea unui 
vis în vis, la care se mai adăuga şi certitudinea realului. Camera 
era tot aşa cum o văzusem ultima oară, cu excepţia faptului că 
umbrele dispăruseră, gonite de strălucirea orbitoare a o mulţime 
de lumini, şi că toate obiectele din casă erau acum bine 
conturate şi perfect reale. 

Lângă patul gol şedea sora Kennedy, aşa cum o văzusem 
ultima oară, dreaptă, înţepenită în fotoliu. Îşi pusese o pernă la 
spate, ca să stea comod; dar gâtul îi era rigid, ca al unei fiinţe 
aflate în stare de catalepsie. Era, din toate punctele de vedere, 
transformată într-o stană de piatră. Pe obrazul ei, nici un fel de 
expresie — nici teamă. nici groază; nimic la care te-ai fi putut 
aştepta de la o persoană aflată într-o asemenea stare. Ochii ei 
deschişi nu trădau nici uimire, nici interes. Era pur şi simplu o 
existenţă negativă, caldă, respirând, calmă; dar absolut 
inconştientă faţă de lumea din jur. Rufăria de pat era deranjată, 
ca şi cum bolnavul fusese tras de sub ea, fără ca aceasta să fi 
fost dată la o parte. Un colţ al cearşafului de deasupra atârna pe 
podea; alături de el căzuse unul din bandajele cu care doctorul 
pansase mâna rănită. Un altul şi un altul se înşirau mai departe, 
pe jos, trasând un fel de urmă până la locul unde zăcea bolnavul. 


Era aproape acelaşi loc unde fusese găsit cu o noapte mai 
înainte, lângă seiful cel mare. Şi, la fel, braţul stâng îl avea întins 
înspre seif. Dar o nouă atrocitate avusese loc; era o încercare de 
a reteza mâna bolnavului în apropierea brăţării pe care se afla 
cheiţa. Un cuţit mare kukri — unul din acelea în formă de frunză, 
pe care Gurhas-ii şi alte triburi din regiunile deluroase ale Indiei 
le folosesc în asemenea scopuri — fusese luat de la locul său de 
pe perete şi se încercase folosirea lui. Era evident că lovitura 
fusese oprită tocmai în clipa când pornea, deoarece numai vârful 
armei şi nu tăişul ei atinsese carnea. Dar partea din afară a 
braţului era tăiată până la os şi sângele continua să curgă. 

Afară de asta, vechea rană de la mână fusese iar crestată 
îngrozitor sau ruptă; iar dintr-o tăietură se scurgea sângele la 
fiecare pulsaţie a arterelor. Domnişoara Trelawny se lăsase în 
genunchi lângă tatăl său, cu cămaşa ei de noapte, albă, pătată 
de sângele pe care îngenunchiase. În mijlocul încăperii, sergentul 
Daw, în pantaloni, în cămaşă şi ciorapi, îşi încărca, uluit şi cu 
gesturi mecanice, revolverul. Avea ochii roşii şi obosiţi; părea nu- 
mai pe jumătate trezit din somn, şi nici pe atât nu era conştient 
de ceea ce se petrecea în jurul său. Mai mulţi servitori, purtând 
cu ei tot felul de lămpi, se îngrămădiseră în cadrul uşii. 

Când mă ridicai din fotoliu şi făcui un pas înainte, 
domnişoara Trelawny îşi aţinti privirea înspre mine. Văzându-mă, 
ţipă şi sări speriată în picioare, arătându-mă cu degetul. N-am să 
uit niciodată cum arăta, cu îmbrăcămintea albă mânjită toată de 
sângele care, când se ridicase de jos, i se prelingea pe picioarele 
goale. Eu cred că adormisem doar; că, oricare ar fi fost ele 
forţele care acţionaseră asupra domnului Trelawny şi sorei 
Kennedy — şi mai puţin asupra sergentului Daw —, de mine nu 
se atinseseră. Masca mi se dovedise de oarecare folos, deşi nu 
ajutase la evitarea tragediei al cărei îngrozitor tablou îl aveam în 
faţă. Acum pot să înţeleg — am înţeles chiar şi atunci — spaima, 
adăugată la ceea ce se întâmplase înainte, pe care trebuie s-o fi 
provocat înfăţişarea mea. Aveam încă pe faţă masca ce-mi 
acoperea gura şi nasul; părul mi se ciufulise în timpul somnului. 
Apărând deodată, printre oamenii aceia înspăimântați, deghizat 
şi nepieptănat în asemenea hal, sigur că, în amalgamul acela 
straniu de lumini, trebuie să fi fost o arătare extraordinară şi 
înspăimântătoare. Bine că mi-am dat seama de asta ta timp, ca 
să evit o altă catastrofă; pentru că pe jumătate ameţitul detectiv, 


acţionând mecanic, îşi reîncărcase arma şi şi-o îndreptase spre 
mine, gata să tragă, dacă nu mi-aş fi dat masca jos şi n-aş fi 
strigat la el să stea pe loc. Chiar făcând asta, el acţionase tot 
mecanic; ochii săi înroşiţi şi pe jumătate adormiţi nu trădau nici 
în clipa aceea că acţionează în mod conştient. Dar pericolul a 
fost evitat. Destinderea, destul de curios, se produse foarte uşor. 
Doamna Grant, văzând că tânăra fată era numai în cămaşă de 
noapte, alergase să-i aducă un halat, pe care ea şi-l aruncă pe 
umeri. Această simplă mişcare ne trezi pe toţi la realitate. Cu un 
oftat, toţi începurăm să ne ocupăm de cel mai presant lucru pe 
care îl aveam de făcut: acela de a opri hemoragia de la braţul 
rănitului. În momentul în care a apărut ideea acţiunii, m-am 
bucurat, fiindcă faptul că rana sângera dovedea că domnul 
Trelawny era încă în viaţă. 

Nu uitasem lecţia din noaptea trecută. O mare parte din cei 
de faţă ştiam acum ce aveam de făcut în asemenea caz de 
urgenţă; şi, in câteva secunde, mâini pricepute alcătuiră un 
garou. Un servitor fu trimis imediat după doctor; alţi câţiva se 
retraseră să se îmbrace. L-am aşezat pe domnul Trelawny pe 
sofaua pe care stătuse cu o zi mai înainte şi, după ce am făcut 
tot ce se putea pentru el, ne-am îndreptat atenţia către sora 
Kennedy. În toată harababura aceea ea nu se clintise deloc; 
stătea tot nemişcată, dreaptă şi ţeapănă, respirând uşor şi 
natural, cu un zâmbet placid pe faţă. Cum era clar că nu avea 
rost să încercăm cu ca nimic până la venirea doctorului, am 
început să ne gândim la întreaga stare de fapt. 

Doamna Grant o luase cu dânsa între timp pe stăpâna sa şi-i 
schimbase îmbrăcămintea; acum că revenise în halat şi papuci, 
după ce-şi spălase sângele de pe mâini. Era ceva mai calmă, deşi 
tremura şi era albă la faţă. Când văzu încheietura mâinii tatălui 
său — eu ţineam garoul — îşi roti privirea în jurul camerei, 
întârziind din când în când asupra fiecăruia din noi, dar părând 
încă neliniştită. Aveam impresia că nu ştia cu ce să înceapă şi în 
cine să se mai încreadă, aşa că i-am vorbit, ca s-o liniştesc: 

— N-am nimic, am aţipit numai. 

Glasul ei se înecă atunci când îmi răspunse încet: 

— Aţipit! Dumneavoastră! Şi tata în primejdie! Credeam că 
staţi de veghe. 

Am simţit ghimpele meritat al reproşului; dar eu vroiam cu 
adevărat s-o ajut, aşa că am răspuns: 


— Aţipit numai. E destul de rău, ştiu. Dar există ceva mai 
rău decât un "numai", în preajma noastră, aici. Dacă n-aş fi fost 
prevăzător, aş fi fost şi eu în starea în care se află acum sora. 

Şi-a întors repede ochii către silueta stranie ce stătea 
nemişcată, ca o statuie pictată; şi apoi trăsăturile feţei i se 
îndulciră. Cu amabilitatea-i obişnuită spuse: 

— lertaţi-mă, n-am vrut să fiu nepoliticoasă, dar sunt atât de 
nefericită şi de speriată că nu mai ştiu ce spun. O, este 
îngrozitor! Mi-e teamă în fiecare clipă de alte necazuri, spaime şi 
orori. 

Asta mi-a îndurerat sufletul, şi din toată inima i-am spus: 

— Nu mă blamaţi! Nu o merit! Am fost de veghe şi am 
adormit. Tot ce pot spune e că n-am vrut şi că am încercat să 
evit asta; dar a fost peste puterile mele, mai înainte de a-mi da 
seama. Oricum, faptul este consumat; şi nu se mai poate reveni. 
Poate că într-o zi o vom înţelege cu toţii; dar acum, haideţi să 
încercăm să ne lămurim asupra a ceea ce s-a petrecut. Spu- 
neţi-mi, de ce vă mai aduceţi aminte? 

Efortul de a-şi reaminti păru s-o stimuleze; deveni mai 
calmă şi spuse: 

— Am adormit şi m-am trezit brusc cu senzaţia îngrozitoare 
că tata este într-o mare şi iminentă primejdie. Am sărit din pat şi 
am alergat, aşa cum eram, la el în cameră. Era întuneric, ca 
smoala aproape, dar, când am deschis uşa, s-a făcut lumină 
suficientă ca să văd rufăria de pat a tatei zăcând pe podea lângă 
seif întocmai ca în noaptea aceea cumplită. Atunci cred că 
pentru moment am înnebunit. 

Se opri scuturată de fiori. Ochii mi se îndreptară spre 
sergentul Daw, care încă se mai juca fără rost cu revolverul. 
Atent la garou, am întrebat calm: 

— la zi, sergent Daw, asupra cui ai tras? 

Sub imperiul unei discipline intrate în reflex, polițistul păru 
că îşi revine. Privind în jur la servitorii care mai rămăseseră în 
încăpere, vorbi cu acel aer de importanţă care, socotesc eu, este 
atitudinea obişnuită a unui slujitor al legii faţă de străini: 

— Nu credeţi, domnule, că le putem permite dumnealor să 
plece? O să putem atunci să discutăm mai bine problema. 

Am dat din cap afirmativ; servitorii înţeleseră aluzia şi se 
retraseră, deşi cam fără voie, ultimul trăgând uşa în urma sa. 
Atunci detectivul continuă: 


— Cred că ar fi mai bine să vă descriu senzațiile mele, 
domnule, în loc să vă povestesc ce am făcut. Adică, atât cât îmi 
aduc aminte. 

În atitudinea lui se simţea un aer de deferenţă umilită şi o 
oarecare jenă, probabil fiindcă realiza situaţia neplăcută în care 
se găsea. 

— M-am culcat pe jumătate dezbrăcat — aşa cum sunt 
acum — cu revolverul sub pernă. E ultimul lucru de care îmi aduc 
aminte. Nu ştiu cât timp am dormit. Stinsesem becul şi era 
complet întuneric. Mi s-a părut că aud un țipăt; dar nu pot fi 
sigur, fiindcă aveam capul buimac, ca atunci când eşti prea 
curând chemat după ore întregi de serviciu prelungit. Dar de 
astă dată nu acesta era cazul. Oricum, primul meu gând s-a 
îndreptat către pistol. L-am luat şi am ieşit pe palier. Atunci am 
auzit un fel de țipăt, sau mai degrabă un strigăt de ajutor, şi am 
alergat aici în odaie. Odaia era în întuneric, pentru că lampa 
sorei Kennedy se stinsese, şi singura lumină era cea de pe palier, 
venind prin uşa deschisă. Domnişoara Trelawny stătea în 
genunchi lângă tatăl ei şi ţipa. Am crezut că văd ceva mişcând 
între mine şi fereastră; aşa că, fără să mă mai gândesc, pe 
jumătate năucit, pe jumătate adormit, am tras, M-am deplasat 
încă puţin la dreapta între ferestre şi am tras din nou. Atunci aţi 
venit dumneavoastră din fotoliul cel mare cu masca asta pe faţă. 
Şi cum eram atât de năucit şi pe jumătate adormit — vă rog, 
domnule, să ţineţi seama de acest lucru — v-am luat drept acel 
cineva care se mişca, mai ales că vă aflaţi exact în direcţia în 
care trăsesem. Şi era să mai trag o dată, când tocmai aţi scos 
masca. 

Aici l-am întrebat — acum interogam şi mă simţeam pe 
terenul meu: 

— Spui că m-ai luat drept ceva sau cineva asupra căruia ai 
tras. Ce anume? 

Omul se scărpină în cap, dar nu răspunse. 

— Hai, zisei eu, ce anume, cum arăta? 

Răspunsul veni cu o voce scăzută: 

— Nu ştiu, domnule. Am crezut că e ceva; dar ce şi cum 
arăta, habar n-am. Acum mă gândesc că totul s-a întâmplat aşa 
pentru că m-am culcat mereu cu gândul la pistol şi pentru că, 
atunci când am intrat aici, eram ametit şi adormit pe jumătate — 
ceea ce sper, domnule, că e un lucru de care o să ţineţi seama. 


Se agăța de această formulă de justificare, ca şi cum ar fi 
fost ultima lui speranţă. Nu vroiam să-l contrariez, dimpotrivă, îl 
vroiam de partea noastră. In afară de asta şi eu, în ceea ce mă 
privea, aveam partea mea de vină; aşa că i-am răspuns cât am 
putut de amabil: 

— E foarte bine, sergent! Reacţia dumitale a fost corectă; 
deşi, bineînţeles, în condiţiile de semisomnolenţă în care te 
găseai, şi probabil supus aceleiaşi influenţe — nu ştim ce a fost 
— care m-a adormit şi pe mine şi care a provocat şi transa 
cataleptică a sorei Kennedy, nu se putea aştepta nimeni să poţi 
judeca situaţia. Acum însă, cât sunt încă toate proaspete, aş vrea 
să văd exact unde stăteai şi unde eram cu. O să putem fi în 
măsură să stabilim traiectoria gloanţelor. 

Perspectiva acţiunii şi a exercitării propriei sale meserii avu 
darul să-l mobilizeze imediat; păru un alt om când se apucă de 
treabă. Am rugat-o pe doamna Grant să ţină ca garoul, iar eu 
m-am dus să stau pe locul unde păzise polițistul şi să privesc în 
direcţia în care, pe întuneric, trăsese. Am putut observa precizia 
cu care îşi fixase în minte locul unde stătuse, îşi scosese pistolul 
şi ochise. Fotoliul din care mă ridicasem eu se afla în acelaşi loc. 
Atunci i-am cerut să ţintească doar cu mâna ca să pot urmări 
traiectoria împuşcăturii. 

Exact în spatele fotoliului meu şi puţin mai înapoi se găsea o 
vitrină înaltă, cu încrustaţii de bronz. Geamul uşii acesteia era 
sfărâmat. Am întrebat: 

— Asta e direcţia primului foc, sau al celui de al doilea? 

Răspunsul veni prompt: 

— Al doilea; primul a fost acolo! 

Se întoarse puţin spre stânga, mai mult către peretele unde 
se găsea seiful, şi arătă cu degetul. Am urmărit direcţia mâinii 
sale şi am ajuns la măsuţa joasă pe care se găsea, printre alte 
curiozităţi, mumia pisicii care provocase furia lui Silvio. Am luat o 
lumânare şi am găsit uşor urma glonţului. Sfărâmase o mică 
vază de sticlă şi o fructieră cu picior, din bazalt negru, foarte 
frumos încrustată cu hieroglife, liniile gravate fiind umplute cu un 
fel de ciment verde pal, şi totul şlefuit egal pe întreaga 
suprafaţă. Glonţul, turtit de perete, zăcea pe masă. 

Apoi m-am îndreptat înspre vitrina spartă, care era evident 
locul destinat unor curiozităţi de valoare; se aflau înăuntru câţiva 
scarabei mari din aur, agat, jasp verde, ametist, lapis-lazuli, opal, 


granit şi porțelan verde-albastru. Din fericire, nici unul din aceste 
obiecte nu fusese atins. Glonţul pătrunsese prin peretele din 
spate al vitrinei; dar, în afară de geamul spart, alte pagube nu 
existau. Am remarcat aranjamentul straniu al acestor obiecte pe 
poliţa vitrinei. Toţi scarabeii, inelele, amuletele şi celelalte erau 
dispuse într-un oval neregulat, în jurul unei miniaturi splendid 
sculptate, reprezentând un zeu cu cap de şoim, încoronat cu un 
disc şi pene. Nu m-am oprit mai mult asupra acestor piese, 
fiindcă atenţia mea era concentrată asupra unor probleme mai 
presante; m-am hotărât totuşi să le examinez mai bine atunci 
când aveam să dispun de timp suficient. Era clar că o parte din 
straniul miros egiptean venea de la aceste vechi obiecte; prin 
fereastra spartă a vitrinei răzbătea un amestec de mirodenii, 
răşină şi bitum, mai puternic aproape decât cel pe care îl 
simţisem venind de la alte obiecte aflate în cameră. 

Totul durase numai câteva minute. Am fost surprins când 
am observat dunga zorilor strecurându-se prin spaţiul dintre stor 
şi rama ferestrei. După ce m-am înapoiat la sofa şi am luat 
garoul din mâinile doamnei Grant, aceasta se duse să ridice 
storurile. 

Este greu de închipuit ceva mai neplăcut decât aspectul 
acelei încăperi în lumina palidă, cenuşie a dimineţii. Cum 
ferestrele dădeau înspre nord, lumina venea de afară mohorâtă 
şi rece, cu o apăsătoare tentă gri, fără nimic din rumeneala caldă 
a zorilor, care apare întotdeauna pe cer înspre răsărit. Lumina 
electrică, deşi puternică, părea slabă; iar toate umbrele se 
conturau intens. Nimic din prospeţimea dimineţii. O atmosferă 
aspră, rece şi nespus de tristă. Obrazul celui căzut în nesimţire 
pe sofa era înfiorător de galben, iar faţa sorei căpătase o nuanţă 
verzuie, împrumutată de la abajurul lămpii de alături. Numai 
chipul domnişoarei Trelawny arăta alb; o paloare care îmi 
strângea inima. Părea că nimic pe lume n-avea să-i mai poată 
reda culoarea vieţii şi a fericirii. 

A fost o uşurare pentru noi toţi când intră în cameră 
doctorul Winchester, gâfâind din cauza alergăturii. Ne puse doar 
o singură întrebare 

— Imi poate spune careva cum a fost făcută rana asta? 

Văzând clătinatul din cap al tuturor celor din jur, nu mai 
întrebă nimic, ci începu să se ocupe de bolnavi. Pentru o clipă se 
uită la sora care stătea rigidă; dar imediat, foarte încruntat, se 


aplecă asupra rănitului. Nu scoase nici o vorbă până nu legă 
arterele şi nu bandajă complet toate rănile, cerând doar, scurt, 
să i se dea câte ceva sau să se facă ceva. După ce rănile 
domnului Trelawny fură îngrijite cu toată atenţia, el se adresă 
fetei: 

— Ce-i cu sora Kennedy? 

Ea răspunse imediat: 

— Chiar că nu ştiu. Am găsit-o când am intrat în cameră, la 
orele două şi jumătate, stând exact aşa cum se află şi acum. 
N-am mişcat-o din loc şi nici nu i-am schimbat poziţia. De atunci 
nu s-a mai trezit. Nu s-a tulburat nici când a tras sergentul Daw. 

— Focuri de pistol? Aţi descoperit cumva cauza acestei noi 
atrocități? 

Toți tăceau, aşa că am răspuns eu: 

— N-am descoperit nimic. Mă găseam aici de veghe 
împreună cu sora. Seara devreme am simţit cum mirosul de 
mumie mă cam ameţea. Atunci am ieşit şi m-am înapoiat cu 
masca asta. Când am venit mi-am pus-o pe faţă; dar asta nu m-a 
ferit de somn. În clipa în care m-am trezit am văzut încăperea 
plină de lume, adică domnişoara Trelawny, sergentul Daw şi ser- 
vitorii. Sora stătea în fotoliu aşa cum o lăsasem. Sergentul Daw, 
trezit pe jumătate, dar încă ameţit de aceeaşi mireasmă sau fluid 
care ne tulburase şi pe noi, şi-a închipuit că vede ceva mişcând 
în cameră prin întuneric şi a tras de două ori. Când am sărit din 
fotoliu, cu faţa acoperită de mască, m-a luat pe mine drept cauza 
întregului bucluc. Fireşte, era gata să tragă iar, când am reuşit să 
mă fac recunoscut la timp. Domnul Trelawny zăcea jos lângă 
seif, aşa cum fusese găsit şi în noaptea trecută: sângera puternic 
de la o nouă rană la încheietura mâinii. L-am ridicat toţi pe sofa 
şi i-am strâns braţul cu un garou. Asta este exact şi absolut tot 
ce ştim cu toţii până în acest moment. Nu ne-am atins nici de 
cuțitul pe care îl vedeţi jos lângă pata de sânge. Priviţi, zisei 
ridicând arma, are vârful înroşit de sânge uscat. 

Doctorul Winchester rămase tăcut câteva minute înainte de 
a vorbi. 

— Prin urmare, întâmplările din noaptea asta sunt la fel de 
misterioase ca cele din noaptea trecută? 

— Exact! răspunsei eu. 

El tăcu şi se întoarse către domnişoara Trelawny. 

— E mai bine s-o ducem pe sora Kennedy în altă cameră. 


Cred că nu aveţi nimic împotrivă? 

— Nu, nimic! Te rog, doamnă Grant, ocupă-te dumneata de 
camera sorei Kennedy şi ia şi doi oameni s-o ducă acolo. 

Doamna Grant ieşi imediat şi reveni după câteva minute. 

— Camera e gala; şi au venit şi oamenii. 

Conduşi de ea, intrară doi servitori şi, săltând corpul rigid al 
sorei Kennedy sub supravegherea doctorului, o scoaseră din 
încăpere. Domnişoara Trelawny rămase cu mine în odaia 
bolnavului, iar doamna Grant se duse cu doctorul în camera 
sorei. 

Rămaşi singuri, domnişoara Trelawny se apropie de mine şi, 
luându-mi mâinile într-ale sale, îmi spuse: 

— Sper că aţi uitat cuvintele mele. N-am vrut; am fost 
tulburată. 

Nu i-am răspuns, dar i-am reţinut mâinile şi i le-am sărutat. 
Există multe feluri de a săruta mâinile unei doamne. Eu am 
făcut-o în semn de omagiu şi respect; şi ea a acceptat gestul ca 
atare, cu atitudinea demnă şi elegantă care îi caracteriza 
comportamentul în toate împrejurările. M-am apropiat de sofa şi 
m-am uitat la bolnavul aflat în nesimţire. În ultimele minute se 
mijise bine de ziuă, şi lumina devenise mai clară. Uitându-mă la 
chipul nemişcat, împietrit şi rece, alb ca o statuie de marmură în 
lumina aceea tulbure încă, nu puteam să-mi alung un gând: 
acela că o taină de nepătruns era cauza a tot ce se întâmplase în 
ultimele douăzeci şi şase de ore. Sprâncenele acelea stufoase 
trădau voinţă; fruntea înaltă şi largă ascundea o forţă de gândire 
desăvârşită, pe care bărbia puternică şi maxilarul masiv afirmau 
că o pot transforma în realitate. Cum îl priveam şi mă minunam, 
începea să se furişeze din nou în mine aceeaşi stare de rătăcire a 
gândurilor care, în noaptea trecută, mă avertiza că somnul era 
pe aproape. Am rezistat şi m-am ţinut tare până la sfârşit. A fost 
pentru mine mai uşor s-o fac atunci când domnişoara Trelawny 
s-a apropiat, şi-a sprijinit capul de umărul meu şi a început să 
plângă uşor. In clipa aceea s-a trezit în mine conştiinţa 
bărbatului; şi pe bună dreptate. N-avea nici un rost să încerc să 
spun ceva: cuvintele nu puteau tălmăci gândul. Dar amândoi am 
înţeles; ea nu s-a îndepărtat atunci când i-am cuprins umerii cu 
braţul, aşa cum făceam de mult cu micuța mea surioară, când, 
cu necazurile ci de copil, venea la fratele mai mare ca s-o 
mângâie. Acest simplu gest de protecţie m-a făcut să fiu mai 


hotărât în ceea ce-mi doream, şi mi-a limpezit mintea lenevită de 
vis şi de gânduri răvăşite. Cu acelaşi instinct, de şi mai vajnic 
protector, i-am dat însă drumul atunci când am auzit afară paşii 
doctorului. 

Acesta intră şi se uită cu atenţie la pacient înainte de a 
vorbi. Sprâncenele sale erau încruntate, iar buzele o linie subţire, 
aspră. Zise imediat: 

— Există ceva comun între somnul tatălui dumneavoastră şi 
cel al sorei Kennedy. Oricare ar fi fost puterea care le-a 
determinat, în ambele cazuri s-a procedat la fel. În cazul sorei 
starea de comă e mai puţin pronunţată. Şi nu pot să spun decât 
că este mai uşor de procedat cu ea decât cu celălalt pacient, 
deoarece în situaţia ei nu avem mâinile legate. Am aşezat-o 
într-un curent de aer curat; şi deja dă ceva semne, deşi foarte 
slabe, de o stare naturală de inconştienţă. Rigiditatea membrelor 
a mai slăbit, iar pielea pare mai sensibilă —sau aş zice, poate, 
mai puţin sensibilă — ia durere. 

— Atunci cum se face, am întrebat, că domnul Trelawny se 
mai află încă în această stare, cu toate că, pe câte ştim, corpul 
său nu a manifestat nici un moment semne de rigiditate? 

— Nu vă pot răspunde. Această problemă poate fi rezolvată 
în câteva ore, sau poate necesita câteva zile. Dar va fi o lecţie 
folositoare în diagnoză pentru noi toţi; şi poate chiar pentru mulţi 
alţii după noi, cine ştie! adăugă el cu înflăcărarea naivă a unui 
entuziast. 

Pe măsură ce dimineaţa trecea, doctorul circula iute dintr-o 
cameră în cealaltă, veghind grijuliu asupra ambilor pacienţi. Îi 
ceru doamnei Grant să rămână cu sora, iar domnişoara Trelawny 
sau eu, în general amândoi, am stat cu rănitul. Am reuşit chiar să 
ne spălăm şi să ne îmbrăcăm; doctorul şi doamna Grant au 
rămas cu domnul Trelawny în timp ce noi am luat gustarea de 
dimineaţă. 

Sergentul Daw plecă să raporteze la Scotland Yard asupra 
evoluţiei situaţiei din timpul nopţii; şi apoi la secţia locală, ca să 
aranjeze venirea camaradului său Wright, conform înţelegerii 
avute cu comisarul Dolan. Când veni înapoi, am fost convins că 
fusese săpunit pentru că a tras cu pistolul în camera unui bolnav; 
sau poate pentru că a tras oricum, fără motiv serios. Observaţia 
făcută de el m-a încredinţat că nu greşeam: 

— Un om bun valorează ceva, domnule, în ciuda a ceea ce 


spun alţii. Vedeţi, mi-au permis să-mi păstrez revolverul. 

Ziua aceea a fost o zi lungă şi neliniştită. La căderea nopţii, 
sora Kennedy îşi revenise atât de mult încât rigiditatea mâinilor 
şi picioarelor îi dispăruse total. Respira la fel de liniştit şi de 
regulat; dar expresia de fixitate de pe obrazul sau, deşi era o 
expresie destul de calmă, căpătă aspectul vag al unei stări de 
somn cu pleoapele închise. Doctorul Winchester adusese, către 
seară, încă două sore; una dintre ele urma să rămână cu sora 
Kennedy, iar cealaltă să împartă veghea cu domnişoara 
Trelawny, care insistase să rămână şi ea. Ca să fie odihnită 
pentru noapte, dormise câteva ore în timpul după-amiezii. Am 
ţinut cu toţii un consiliu şi am aranjat astfel schimburile: doamna 
Grant avea să rămână lângă bolnav până la douăsprezece, când 
urma să fie schimbată de domnişoara Trelawny. Sora cea nouă 
trebuia să stea în camera Margaretei şi să viziteze bolnavul la 
fiecare sfert de oră. Doctorul rămânea până la douăsprezece, 
când aveam să-l schimb eu. Unul sau altul din detectivi trebuiau 
să rămână toată noaptea destul de aproape de camera 
bolnavului, ca să audă dacă e strigat şi să-l viziteze pe rănit, din 
când în când, pentru a se încredința că totul e în ordine. În felul 
acesta persoanele de veghe aveau să fie supravegheate şi ele, 
iar repetarea unor evenimente ca cele din noaptea precedentă, 
când amândoi oamenii de pază fuseseră învinşi, avea să fie 
evitată. 

La apusul soarelui, simţirăm cu toţii că ne cuprinde un 
straniu şi îngrijorător sentiment de nelinişte; şi fiecare, în felul 
său, se pregăti pentru veghe. Doctorul Winchester se gândise şi 
el evident la masca mea, deoarece îmi spuse ca se duce să-şi 
procure şi el una. Într-adevăr, apreciase atât de mult această 
idee, încât am convins-o şi pe domnişoara Trelawny să folo- 
sească una, când avea să-i vină rândul de priveghere. 

Şi astfel începu noaptea. 


V 
Alte instrucțiuni ciudate 


Când am venit din camera mea, la ora unsprezece şi 
jumătate, am găsit totul în regulă în odaia bolnavului. Sora cea 
nouă, îngrijită, drăguță şi atentă, stătea într-un fotoliu lângă pat, 


acolo unde şezuse cu o noapte mai înainte sora Kennedy. Ceva 
mai încolo, între pat şi seif, se afla doctorul Winchester, atent şi 
alert, dar arătând bizar şi aproape comic cu masca pe gură şi pe 
nas. Cum stăteam în uşă privind la el, am auzit un sunet uşor; 
întorcându-mă, l-am zărit pe detectivul cel nou, care dădu din 
cap, cu degetul pe buze, şi se retrase în tăcere. Din acel moment 
nici unui din toţi cei care vegheau n-a mai fost cuprins de somn. 

Mi-am aşezat un scaun afară. Deocamdată nu vedeam de ce 
aş mai fi riscat să cad iar sub influenţa ciudată din noaptea 
precedentă. Sigur că gândurile îmi zburau în jurul întâmplărilor 
din ziua şi noaptea care trecuseră, şi m-am trezit ajungând la 
concluzii curioase, bănuieli, presupuneri; dar nu m-am pierdut, 
cum mai făcusem, în gânduri fără de sfârşit. Sentimentul clipei 
de faţă m-a însoţit tot timpul, şi mă simţeam exact ca o sentinelă 
de gardă. Gândirea nu este un proces lent; şi, când e intensă, 
timpul trece repede; mi s-a părut într-adevăr foarte scurt timpul 
până în clipa când uşa întredeschisă fu împinsă larg şi doctorul 
Winchester ieşi din cameră, scoţându-şi masca. Felul cum şi-o 
îndepărta de pe faţă demonstra forţă şi iuţeală. Intoarse masca 
şi o adulmecă atent pe partea exterioară. 

— Plec acum, zise el. O să vin de dimineaţă devreme; doar 
dacă, bineînţeles, n-am să fiu chemat mai curând. Dar se pare că 
totul merge bine până în prezent. 

Următorul care îşi făcu apariţia fu sergentul Daw, care intră 
încet în cameră şi ocupă locul părăsit de doctor. Eu mai rămăsei 
afară, dar în fiecare minut mă uitam înăuntru. Era mai mult un 
gest formal decât util, căci încăperea era atât de întunecată 
încât privind dinspre coridor, chiar aşa slab luminat cum era, cu 
greu aş fi distins mare lucru. 

Puțin înainte de douăsprezece, îşi părăsi camera şi 
domnişoara Trelawny. Şi, până să intre la tatăl său, se duse în 
încăperea ocupată de sora Kennedy. După câteva minute ieşi 
având, după părerea mea, o mină ceva mai radioasă. Ţinea în 
mână masca dar, înainte de a şi-o pune, mă întrebă dacă se 
întâmplase ceva în timpul cât stătuse să se odihnească. Am răs- 
puns în şoaptă — nimeni nu vorbea tare în toată casa — că totul 
era bine şi în ordine. Atunci îşi puse masca, făcui şi cu la fel şi 
amândoi intrarăm în cameră. Ultimul care plecă fu sergentul 
Daw, care închise uşa după el, aşa cum fusese stabilit. 

Câtăva vreme am stat liniştit. Inima îmi bătea normal. Locul 


era întunecat şi sinistru. Singura lumină, slabă şi ea, venea din 
partea de sus a lămpii care arunca un cerc alb pe tavanul înalt, şi 
din strălucirea de smarald a franjurilor abajurului. Parcă însăşi 
lumina accentua intensitatea umbrelor. Acestea începeau acum, 
ca şi în noaptea precedentă, să capete o sensibilitate a lor. 
N-aveam nici o senzaţie de somn; şi, de fiecare dată când mă 
strecuram tiptil să văd ce face bolnavul, cam din zece în zece 
minute, observam că domnişoara Trelawny era extrem de 
atentă. La fiecare sfert de oră, unul sau altul dintre poliţişti se 
uita în cameră prin uşa întredeschisă. De fiecare dată cu şi 
domnişoara Trelawny spuneam prin mască: "e în ordine", şi uşa 
se închidea iar. 

Pe măsură ce timpul trecea, liniştea şi întunericul păreau să 
devină mai adânci. Cercul de lumină din tavan se mai găsea la 
locul său, dar arăta mai puţin aprins ca la început. Marginile verzi 
ale abajurului semănau mai curând acum cu o piatră de nefrit 
decât cu una de smarald. Zgomotele nopţii de afară şi lumina 
stelelor ce răspundeau urme palide de-a lungul marginilor 
ferestrei făceau ca vălul de întuneric să pară şi mai solemn şi 
mai misterios. Am auzit pendulul din coridor bătând sferturile de 
oră până la două; şi apoi o senzaţie ciudată m-a cuprins. Am 
putut să văd, după agitația domnişoarei Trelawny care se uita în 
jur, că-şi ea avea aceeaşi senzaţie. Detectivul nou-venit tocmai 
aruncase o privire înăuntru; amândoi mai aveam de stat, singuri 
cu bolnavul inconştient, încă un sfert de oră. 

Inima începu să-mi bată nebunește. O senzaţie de frică puse 
stăpânire pe mine. Nu pentru mine. Frica mea era impersonală. 
Mi se părea că în încăpere pătrunsese o altă persoană şi că 
aproape de mine exista o inteligenţă puternică. Ceva se frecă de 
piciorul meu. Am întins repede mâna şi am atins blana zburlită a 
lui Silvio. Cu un mârâit foarte slab, venit parcă de departe, el se 
răsuci şi mă zgârie. Am simţit sângele pe mână. M-am sculat 
uşor şi m-am apropiat de pat. Domnişoara Trelawny se ridicase şi 
ea şi se uita în spatele ei, ca şi cum ceva s-ar fi aflat acolo. Avea 
privirea rătăcită, iar pieptul îi urca şi-i cobora, ca şi cum s-ar fi 
zbătut după aer. Când am atins-o uşor, nu păru să mă simtă: îşi 
întinse mâinile înainte ca şi cum ar fi vrut să se apere de ceva. 

Nu era nici o clipă de pierdut. Am prins-o în braţe şi am sărit 
înspre uşă, pe care am izbit-o de perete şi am ieşit în coridor 
strigând: 


— Ajutor! Ajutor! 

Cei doi detectivi, doamna Grant şi sora cea nouă apărură 
într-o clipă. Imediat în urma lor se iviră mai mulţi servitori, 
bărbaţi şi femei. Doamna Grant fu imediat lângă mine; i-o pusei 
pe domnişoara Trelawny în braţe şi mă repezii înapoi în cameră 
ca să aprind cât mai repede lumina. Sergentul Daw şi sora mă 
urmau. 

Intrasem tocmai la timp. Aproape de seiful cei mare, acolo 
unde îl găsisem în ultimele două nopţi, stătea întins domnul 
Trelawny, cu braţul stâng gol, dar încă bandajat, întins în afară. 
Alături de el se găsea cuțitul egiptean în formă de frunză; aceia 
care se afla printre curiozităţile de pe raftul din vitrina spartă. 
Vârful îi era înfipt în parchet, pe locul unde fusese scoasă 
carpeta pătată de sânge. 

Însă nicăieri nu era nimic deranjat din loc; şi nici vreo urmă 
de persoane străine, sau de ceva neobişnuit. Impreună cu 
polițistul cercetai în amănunt încăperea, în timp ce sora şi doi 
oameni îl aşezau pe rănit înapoi în pat: dar n-am putut descoperi 
nici un semn, nici o urmă. Foarte curând, domnişoara Trelawny 
reintră în cameră. Era palidă, dar liniştită. Venind lângă mine, îmi 
spuse cu glas slab: 

— Am simţit că leşin. Nu ştiu de ce; dar eram speriată! 

Alt şoc l-am mai avut atunci când m-am sprijinit cu mâna de 
pat ca să mă aplec şi să mă uit atent la tatăl ei, şi ea a strigat: 

— Eşti rănit. Uite, uite! Ai sânge pe mână. E sânge şi pe 
cearşaf. 

În prada emoţiei, uitasem cu totul de zgârietura lui Silvio. 
Când m-am uitat la ea, mi-am amintit, dar, înainte de a putea 
spune vreun cuvânt, domnişoara Trelawny îmi apucase mâna şi 
mi-o ridicase în sus. În clipa când văzu urmele paralele ale 
zgârieturilor strigă din nou: 

— Aceeaşi rană ca la tata! Apoi îmi lăsă în jos mâna cu grijă, 
dar repede, şi ni se adresă, mie şi sergentului Daw: Veniţi la 
mine în cameră. Silvio e acolo în coşuleţul lui. 

Am urmat-o şi i-am găsit pe Silvio stând în coş, treaz. Se 
lingea pe labe. Detectivul spuse: 

— E clar că c aici; dar de ce se linge pe labe? 

Margaret — domnişoara Trelawny — scoase un oftat când se 
aplecă şi luă una din labele motanului în mână; dar se pare că 
pisicii nu-i plăcu gestul, că scoase un hărâit. In acel moment 


intră în cameră doamna Grant. Când ne văzu că ne uităm ia 
pisică, ne spuse: 

— Sora zice că Silvio a dormit pe patul sorei Kennedy toată 
vremea, din momentul când aţi intrat dumneavoastră în cameră 
până acum un minut. A intrat acolo imediat ce v-aţi dus 
dumneavoastră în odaia stăpânului. Sora spune că sora Kennedy 
geme şi bolboroseşte în somn, de parcă ar visa urât. Cred că 
trebuie să trimitem după doctorul Winchester. 

— Da, te rog! zise domnişoara Trelawny; şi intrarăm înapoi 
în cameră. 

Câtva timp domnişoara Trelawny rămase încruntată, cu 
privirea aţintită asupra tatălui său. Apoi, întorcându-se înspre 
mine, ca şi cum ar fi luat o hotărâre, îmi zise: 

— Nu crezi că tata ar trebui consultat şi de altcineva? Am, 
bineînţeles, toată încrederea în doctorul Winchester; pare un om 
extraordinar de priceput. Dar este tânăr; şi ne trebuie un om 
care să se fi dedicat timp mai îndelungat acestei ramuri a 
ştiinţei. O astfel de persoană ar putea avea mai multe cunoştinţe 
şi mai multă experienţă; şi aceste cunoştinţe şi experienţă ne-ar 
putea ajuta să facem mai multă lumină în cazul sărmanului meu 
tată. Aşa cum stau lucrurile, s-ar părea că doctorul Winchester e 
cu totul în întuneric. O! nu ştiu ce să fac. E îngrozitor! 

Aici îşi pierdu puţin firea şi începu să plângă, iar cu încercai 
s-o liniştesc. 

Doctorul Winchester sosi îndată. Primul său gând fu la 
pacient; dar, când văzu că nu mai păţise nimic, se duse s-o vadă 
pe sora Kennedy. Când o zări, în privire i se aprinse o lumină de 
speranţă. Luând un prosop, îi udă un colţ în apă rece, şi o şterse 
pe faţă. Obrazul i se coloră şi femeia se mişcă uşor. Doctorul se 
adresă celeilalte surori — sora Doris îi zicea el: 

— E foarte bine. În cei mult o oră se va trezi. O să fie 
ameţită şi absentă un timp, sau poate va face o criză de isterie. 
În acest caz ştii ce trebuie să faci. 

— Da, domnule! răspunse calmă sora Doris. 

Ne-am înapoiat în camera domnului Trelawny. De îndată ce 
am intrat, doamna Grant şi sora ieşiră, astfel că în cameră 
rămaserăm numai noi trei — doctorul Winchester, domnişoara 
Trelawny şi eu. După ce se închise uşa, doctorul mă întrebă ce se 
întâmplase. Îi povestii tot, dându-i exact toate detaliile de care 
mi-am putut aduce aminte. În timp ce-i relatam, ceea ce nici nu 


dură mult, îmi punea tot felul de întrebări privitoare la cei 
prezenţi şi la ordinea în care ei intraseră în cameră. M-a mai 
întrebat şi alte lucruri, dar lipsite de importanţă; aceasta a fost 
tot ce mi-a reţinut atenţia, sau ceea ce mi-a rămas în minte. 
Când convorbirea luă sfârşit, el declară într-un mod foarte 
hotărât: 

— Domnişoară Trelawny, cred că ar fi bine să facem un 
consult asupra acestui caz. 

Ea răspunse îndată, puţin surprinsă: 

— Îmi pare bine că aţi spus-o. Sunt cu totul de acord. Pe 
cine propuneţi? 

— Dumneavoastră aveţi pe cineva? întrebă el. O persoană 
care îl cunoaşte pe tatăl dumneavoastră? L-a consultat vreodată 
cineva? 

— Nu, din câte ştiu cu. Dar sper să alegeţi dumneavoastră 
pe cineva cât mai bun. Scumpul meu tată trebuie să aibă tot 
ajutorul posibil; şi vă voi rămâne profund îndatorată pentru 
alegerea pe care o veţi face. Care este cel mai capabil om din 
Londra — sau din altă parte — într-un asemenea caz? 

— Sunt destul de mulţi; dar se află răspândiţi prin toată 
lumea. Oricum, un expert în neurologie se naşte, nu se face; deşi 
trebuie foarte multă muncă pentru desăvârşirea şi specializarea 
lui într-o astfel de treabă. El nu are patrie. Cel mai îndrăzneţ 
cercetător din zilele noastre este Chiuni, un japonez; numai că el 
este mai mult un experimentalist în chirurgie decât un 
practician. Mai există apoi Zammerfest din Upsala şi Fenelon de 
la Universitatea din Paris, apoi Morfessi de la Neapole. Exceptând 
bineînţeles pe ai noştri: Morrison de la Aberdeen şi Richardson 
din Birmingham. Dar în fruntea tuturor acestora l-aş situa pe 
Frere de la King's College. Dintre toţi cei pe care i-am numit, el 
îmbină cel mai bine teoria cu practica. N-are nici un fel de 
pasiuni — lucru observat în toate împrejurările, iar experienţa sa 
este imensă. Păcat, pentru noi toţi care îl admirăm, că un sistem 
nervos atât de solid şi o mână atât de expertă va trebui odată să 
plătească tribut anilor. În ceea ce mă priveşte, l-aş prefera pe 
Fere oricui altcuiva. 

— Atunci, zise domnişoara Trelawny hotărâtă, să-l chemăm 
pe doctorul Frere — e doctor, nu? — să-l chemăm, poate îl găsim 
acum de dimineaţă. 

Doctorul păru eliberat de o greutate care îl apăsase şi vorbi 


cu mai multă linişte şi cordialitate decât arătase până atunci. 

— Este Sir James Frere. Mă voi duce personal să-l caut, cât 
de repede posibil, şi am să-l rog să vină imediat aici. 

Apoi, întorcându-se către mine: 

— Să-mi permiteţi să vă bandajez mâna. 

— E o nimica toată, zisei eu. 

— Oricum, trebuie îngrijită. O zgârietură de la orice animal 
poate deveni primejdioasă; important e să fii în siguranţă. 

Am acceptat; iar el începu să-mi bandajeze mâna. Cu o lupă 
examină zgârieturile paralele şi le compară cu bucata de 
sugativă pe care se aflau urmele ghearelor lui Silvio şi pe care o 
scosese din carnetul de buzunar. Puse la loc hârtia şi spuse 
simplu: 

— Păcat că Silvio intră şi iese pe furiş, tocmai atunci când nu 
trebuie. 

Dimineaţa trecea încet. La orele zece sora Kennedy îşi 
revenise atât de mult, că putea să stea ridicată şi să vorbească 
inteligibil. Dar încă mai încurca ideile; şi nu-şi putea aminti nimic 
din cele întâmplate în timpul nopţii după ce se aşezase lângă 
patul bolnavului. Deocamdată nu părea nici că ştie, nici că se 
sinchiseşte de toată întâmplarea. 

Era aproape unsprezece când doctorul Winchester se 
înapoie însoţit de Sir James Frere. Am avut o strângere de inimă, 
când, de pe palier, l-am văzut jos în hol; ştiam că domnişoara 
Trelawny trebuia să povestească acum, din nou, altui străin 
despre tatăl său, a cărui viaţă nu o cunoştea, lucru care o făcea 
să sufere atât. 

Sir James Frere era un bărbat care atrăgea atenţia şi 
impunea respect. Ştia precis ce vroia, aşa că nu prea dădea 
credit pretențiilor şi părerilor unor persoane mai puţin avizate. 
Erau de ajuns scânteia din ochii săi pătrunzători, cuta hotărâtă a 
gurii şi mişcarea sprâncenelor sale stufoase, ca totul să se 
supună imediat voinţei sale. Când a apărut în mijlocul nostru şi 
i-am fost prezentat, am avut imediat senzaţia că orice urmă de 
mister se destramă. Eram plin de speranţe în momentul în care 
l-am văzut intrând împreună cu doctorul Winchester în camera 
bolnavului. 

Au rămas acolo mult timp; o dată au trimis după soră, cea 
nouă, sora Doris, dar ca n-a stat mult. Apoi au intrat în camera 
sorei Kennedy, cerând şi celeilalte sore, care o supraveghea, să-i 


lase singuri. Mai târziu, doctorul Winchester mi-a spus că sora 
Kennedy, deşi ignora ultimele întâmplări, răspunsese întrebărilor 
doctorului Frere privind comportarea pacientului până la sosirea 
sa într-un mod pe deplin satisfăcător. Apoi au intrat în birou, 
unde au rămas destul de mult şi de unde vocile lor se auzeau 
discutând acum foarte aprins şi atât de contradictoriu, încât 
începusem să mă simt neliniştit. Cât despre domnişoara 
Trelawny, ea era cât pe aci să leşine de atâta încordare până ca 
cei doi să-şi facă apariţia. Biata fată, trecuse prin clipe atât de 
grele încât rezistenţa ei nervoasă cedase aproape cu totul. 

In sfârşit, cei doi ieşiră; mai întâi Sir James, cu figura sa 
gravă şi inexpresivă, ca de sfinx. Doctorul Winchester îl urma 
îndeaproape; avea obrazul palid, dar o paloare care trăda mai 
degrabă enervare. Imi făcea impresia că nu cu mult înainte de 
asta fusese roşu la faţă. Sir James o rugă pe domnişoara 
Trelawny să intre în birou şi-mi sugeră şi mie să vin. Cum 
intrarăm, Sir James se întoarse spre mine şi mi se adresă: 

— Am reţinut de la doctorul Winchester că sunteţi un prieten 
al domnişoarei Trelawny şi că deţineţi multe informaţii asupra 
acestui caz. Cred că nu strică să colaboraţi cu noi. Vă ştiu deja ca 
pe un distins avocat, domnule Ross, deşi nu am avut plăcerea să 
vă cunosc personal. Deoarece doctorul Winchester îmi spune că 
există câteva lucruri stranii legate de acest caz, care se pare că 
intrigă — ca şi pe alţii — şi de care, zice dânsul, dumneavoastră 
păreţi a fi foarte interesat, gândesc că s-ar putea foarte bine să 
vă fie cunoscute toate amănuntele problemei. In ceea ce mă 
priveşte, eu nu pun prea mare preţ pe mistere — cu excepţia 
celor nedezlegate încă de ştiinţă; şi cum s-ar părea să existe aici 
o tentativă de asasinai sau de furt, tot ce pot să vă spun este că, 
dacă asasinii s-ar pune pe treabă, ar trebui să ia ceva lecţii 
elementare de anatomie înainte de următoarea încercare, căci 
par a fi grozav de ignoranţi. Dacă scopul lor a fost jaful, atunci 
par a fi lucrat tare ineficient. Insă asta nu e treaba mea. 

Luă o priză bună de tutun şi, întorcându-se către 
domnişoara Trelawny, continuă: 

— Şi acum, pacientul. Lăsând la o parte motivul suferințelor 
sale, tot ce putem spune în acest moment e că el pare a fi într-o 
puternică stare cataleptică. Deocamdată nu putem face nimic, 
decât să-i menajăm forţele. Tratamentul propus de doctorul 
Winchester este exact acela pe care l-aş fi propus şi eu; şi sunt 


îl 


încredinţat că, în cazul când ar avea loc vreo schimbare, dânsul 
va fi în măsură să-i facă faţă în mod satisfăcător. Cazul este 
interesant — foarte interesant; şi dacă ar fi să se ivească ceva 
nou sau anormal, aş fi bucuros să vin în orice moment. Există un 
lucru asupra căruia doresc să vă atrag atenţia; şi mă adresez 
direct dumneavoastră, domnişoară Trelawny, deoarece vă revine 
toată răspunderea. Doctorul Winchester îmi spune că nu aveţi 
libertate de acţiune şi că sunteţi legată de anumite instrucţiuni 
date de tatăl dumneavoastră, pentru cazul când tocmai astfel de 
situaţii ar fi să se ivească. Vă sfătuiesc insistent ca pacientul să 
fie mutat în altă cameră, sau, dacă nu, toate aceste mumii şi alte 
asemenea lucruri să fie scoase de aici. Căci îi e de ajuns unui 
om, pentru ca să fie pus într-o situaţie anormală, să păstreze în 
jurul său o îngrămădeală de astfel de orori şi să respire în 
atmosfera creată de ele. Aveţi deja dovada de cum poate acţiona 
un asemenea parfum otrăvitor. Sora aceasta — Kennedy parcă 
aţi spus, doctore — nu a ieşit încă din starea ei de catalepsie; iar 
dumneavoastră, domnule Ross, mi s-a spus, aţi simţit oarecum 
aceleaşi efecte. Eu ştiu un lucru — aici sprâncenele sale coborâră 
mai mult decât de obicei şi gura i se înăspri — că, dacă 
răspunderea mi-ar aparţine mie, aş insista ca pacientul să 
părăsească acest mediu; sau aş renunţa să mă ocup de caz. 
Doctorul Winchester ştie că eu accept să mai fiu consultat numai 
dacă această condiţie va fi adusă la îndeplinire. Şi am credinţa 
că dumneavoastră, aşa cum ar face orice fiică iubitoare, veţi 
avea grijă de sănătatea şi de echilibrul mintal al tatălui 
dumneavoastră, şi nu de un capriciu al său. Chiar dacă totul 
porneşte de la o spaimă anterioară, sau alte mistere de roman 
senzaţional. A venit ziua, sunt bucuros s-o spun, când şi British 
Museum şi St. Thomas's Hospital şi-au schimbat vechile şi 
obişnuitele lor preocupări. Bună ziua, domnişoară Trelawny. Sper 
din toată inima să-i pot vedea pe tatăl dumneavoastră foarte 
curând refăcut. Ţineţi minte că, dacă veţi respecta condiţiile 
elementare pe care le-am scris aici, vă stau la dispoziţie zi şi 
noapte. Vă salut, domnule Ross. Sper, doctore Winchester, să am 
curând veşti de la dumneavoastră. 

După ce plecă, noi rămaserăm tăcuţi, până ce zgomotul 
roţilor trăsurii sale se pierdu în depărtare. Primul care vorbi fu 
doctorul Winchester: 

— Cred că trebuie să vă spun că, după părerea mea, 


vorbind doar ca medic, el are perfectă dreptate. Mi-a venit însă 
să sar la el atunci când, ca să se ocupe de caz, a pus asemenea 
condiţii; dar are dreptate în ceea ce priveşte tratamentul. El nu 
înţelege că există ceva straniu în toată întâmplarea asta; şi nu 
vede nici modul care ne leagă pe toţi de instrucţiunile domnului 
Trelawny. Sigur că... 

Fu întrerupt de domnişoara Trelawny: 

— Doctore, intenţionaţi şi dumneavoastră să renunţaţi la 
acest caz? Sau vreţi să continuaţi, în ciuda condiţiilor ce mi s-au 
pus? 

— Să renunţ? Mai puţin ca oricând! Niciodată n-am să 
renunţ, domnişoară Trelawny, atâta timp cât şi noi şi bolnavul 
mai suntem încă în viaţă! 

Ea nu răspunse nimic, ci doar îi întinse mâna, pe care el i-o 
strânse cu căldură. 

— Şi acum, zise ea, dacă Sir James Frere este 
reprezentantul cultului specialiştilor, nu mai avem nevoie de el. 
Ca s-o spunem de la bun început, nu pare să ştie mai mult decât 
dumneavoastră despre condiţia în care se află tata; şi, dacă ar fi 
fost interesat de ea numai a suta parte din cât sunteţi 
dumneavoastră, n-ar fi fost poate atât de formalist. Sigur că sunt 
extrem de îngrijorată de starea sărmanului meu tată; şi dacă aş 
vedea cum să respect condiţiile puse de Sir James Frere, aş 
face-o. Am să-l rog pe domnul Marvin să vină azi să-mi dea un 
sfat în privinţa limitei până la care pot să mă supun dorințelor 
exprimate de tata. Dacă el crede că sunt liberă să acţionez, pe 
răspunderea mea, în orice fel, n-am să şovăi s-o fac. 

După aceea doctorul Winchester se retrase. 

Domnişoara Trelawny se aşeză şi scrise o scrisoare 
avocatului Marvin, în care îl informa asupra situaţiei şi-l invita să 
vină să aducă orice documente care ar putea arunca o oarecare 
lumină asupra problemei. Trimise scrisoarea cu o trăsură care 
să-l aducă şi pe avocat; am rămas foarte nerăbdători în 
aşteptarea lui. 

Drumul nu e lung de la Kensington Palace Gardens până la 
Lincoln's Inn Fields; dar nouă ni s-a părut nesfârşit, aşteptând pe 
altul să-l parcurgă. Totul, până la urmă, este supus Timpului; în 
mai puţin de o oră, domnul Marvin era în mijlocul nostru. 

Îşi dădu seama de nerăbdarea domnişoarei Trelawny şi, 
după ce află esenţialul despre boala tatălui ci, i se adresă: 


— Când doriţi, pot să vă dau amănunte în legătură cu 
dorinţa tatălui dumneavoastră. 

— Oricând, zise ea, neînţelegând în mod evident ce vroia el 
să spună. De ce nu chiar acum? 

E| se uită la mine, ca la un coleg de breaslă, şi ezită: 

— Nu suntem singuri. 

— Domnul Ross se află aici în acelaşi scop, răspunse ea. 
Dânsul cunoaşte acum atâtea, încât socot că e bine să cunoască 
şi mai mult. 

Avocatul rămase puţin descumpănit, lucru pe care cei ce-l 
cunoşteau din tribunal cu greu l-ar fi crezut. Răspunse totuşi cu o 
oarecare ezitare: 

— Dar, dragă domnişoară — dorinţa tatălui dumneavoastră! 
— înţeegerea dintre tată şi copil ... 

Aici ea îl întrerupse; obrajii i se înroşiră puţin când spuse: 

— Credeţi chiar că are asta vreo legătură cu împrejurările de 
faţă, domnule Marvin? Tata nu mi-a spus niciodată nimic despre 
treburile lui; iar despre dorinţa lui aflu abia acum, în această 
tristă situaţie extremă, printr-un domn care îmi este străin şi de 
care nu auzisem niciodată, până să găsesc scrisoarea tatălui 
meu, destinată să-mi fie arătată numai într-o situaţie limită. 
Domnul Ross este un prieten recent, dar are toată încrederea 
mea, şi aş vrea să rămână de faţă. Numai dacă, bineînţeles, tata 
n-ar interzice acest lucru, adăugă ea. Vă rog, domnule Marvin, să 
mă scuzaţi dacă par nepoliticoasă, dar de câtva timp sunt atât 
de tracasată şi de îngrijorată, că abia mă pot stăpâni. 

Îşi acoperi, pentru câteva clipe, faţa cu mâinile; noi amândoi 
bărbaţii ne uitarăm unul la altul, aşteptând şi încercând să părem 
calmi. Ea continuă şi mai hotărâtă, reuşind să se stăpânească: 

— Vă rog! vă rog să nu credeţi că nu vă sunt recunoscătoare 
pentru amabilitatea de a fi venit atât de repede. Vă mulţumesc 
foarte mult; şi mă încred pe deplin în judecata 
dumneavoastră.Dacă, totuşi,consideraţi că este mai bine să 
rămânem singuri.. 

M-am ridicat, dar domnul Marvin făcu un gest de protest. Se 
vedea că-i plăcuse atitudinea fetei; şi vorbi, zâmbind, pe un ton 
amabil: 

— Ba nu! Nu deloc! Tatăl dumneavoastră n-a impus nici un 
fel de restricţii; şi, pe răspunderea mea, domnul poate să 
rămână. De fapt, ar fi chiar mai bine. După câte mi-aţi spus 


dumneavoastră despre boala domnului Trelawny şi despre 
celelalte întâmplări — survenite pe neaşteptate — va fi bine ca, 
în caz că s-ar petrece ceva grav, să aranjăm de la început ca 
totul să se desfăşoare conform instrucţiunilor obligatorii date de 
tatăl dumneavoastră. Pentru că, vă rog să credeţi, aceste 
instrucţiuni sunt obligatorii — chiar foarte. Ele sunt ferme,iar eu 
am împuternicirea, ca avocat, să acţionez conform legii, fiind 
autorizat să-i aduc la îndeplinire toate dorinţele exprimate în 
scris. Vă rog să fiţi pe deplin încredinţată că el şi-a afirmat cu 
tărie voinţa prin tot ce este menţionat în această scrisoare pe 
care v-a adresat-o. Cât va fi în viaţă, va trebui să rămână aici, în 
camera sa şi nimic din ce-i aparţine nu trebuie să fie mutat din 
loc; indiferent de ce s-ar întâmpla. A lăsat chiar un inventar al 
obiectelor care nu trebuiesc deplasate. 

Domnişoara Trelawny rămase tăcută; arăta oarecum 
deprimată; aşa că eu, crezând că am înţeles cauza imediată, am 
întrebat: 

— Putem vedea lista? 

Obrazul domnişoarei Trelawny se lumină deodată, dar se 
întunecă iar când avocatul răspunse prompt — evident se 
aşteptase la întrebare: 

— Nu, doar în cazul când sunt forţat să iau măsuri urgente 
în conformitate cu împuternicirea ce mi s-a dat. Am această 
împuternicire la mine. Veţi recunoaşte, domnule Ross — spunea 
aceasta cu un fel de convingere profesională, pe care am 
recunoscut-o în felul său de a lucra, când îmi înmână documentul 
—, cât de ferm a fost redactată şi cât de clar şi-a exprimat 
autorul ei dorinţele, astfel încât să nu existe nici o fisură. Sunt 
chiar propriile sale cuvinte, exceptând unele expresii juridice; şi 
vă asigur că rareori am văzut un document mai riguros redactat. 
Nici chiar eu nu am împuternicirea să fac o cât de mică 
interpretare a acestor instrucţiuni, fără să comit o flagrantă 
încălcare a încrederii acordate. Şi aşa ceva, nu mai trebuie să v-o 
spun, este imposibil. 

Adăugase, evident, aceste ultime cuvinte cu scopul de a 
evita orice apel la părerile sale personale. Şi, întrucât nu-i 
plăcuse nici lui severitatea cuvintelor sale, adăugă: 

— Sper totuşi, domnişoară Trelawny, că înţelegeţi că doresc 
— o doresc în mod cinstit şi fără echivoc — să fac tot ce pot, în 
limitele împuternicirii mele, ca să vă scap de necaz. Dar tatăl 


dumneavoastră, în toată această afacere, a urmărit un scop al 
său personal, pe care mie nu mi l-a destăinuit. Atât cât am putut 
să văd, nu există în instrucţiunile sale un singur cuvânt pe care 
el să nu-l fi gândit adânc. Indiferent care i-au fost ideile, ele au 
fost idei de o viaţă; el le-a studiat în toate fazele posibile şi a fost 
pregătit să şi le apere pe deplin. Mă tem că v-am întristat cumva 
şi-mi pare, credeţi-mă, tare rău; pentru că văd că mai aveţi 
multe — prea multe de suportat. Însă nu am altă alternativă. 
Dacă vreţi să mă consultaţi din când în când despre orice, promit 
să vin aici imediat, la orice oră din zi sau din noapte. Aici e 
adresa mea de acasă. Zicând acestea, scrise ceva într-un 
carneţel. lar dedesubt aveţi adresa clubului meu, unde în general 
sunt de găsit în fiecare seară. 

Desprinse foaia din carnet şi i-o întinse. Ea îi mulţumi. Ne 
strânse mâna la amândoi şi se retrase. Cum fu închisă uşa în 
urma lui, ciocăni doamna Grant şi intră. Pe faţa ei se citea atâta 
durere, încât domnişoara Trelawny sări în picioare, albă ca varul, 
şi întrebă: 

— Ce e, doamnă Grant? Ce s-a întâmplat? Alt necaz? 

— Mi-e greu să vă spun, domnişoară, că servitorii, în afară 
de doi, au anunţat că pleacă astăzi. Au discutat între ei; 
majordomul a vorbit în numele lor. Spune ca sunt gata să 
renunţe la leafa la zi şi chiar să suporte obligaţiile legale pentru 
că pleacă fără preaviz; dar că, oricum, trebuie să plece azi. 

— Şi care c motivul? 

— Nici unul, domnişoară. Ei ziceau că le pare rău, dar 
altceva de spus nu spun. Am întrebat-o pe Jane, jupâneasa, 
domnişoară, care vrea să rămână. Zice — mi-a spus confidenţial 
— că în mintea lor proastă cred că locuinţa e bântuită de stafii! 

Ar fi trebuit să râdem, dar n-am făcut-o. Nu puteam să mă 
uit în ochii domnişoarei Trelawny şi să râd. Suferinţa şi groaza 
care se citeau pe chipul său nu erau nicidecum provocate de o 
spaimă ajunsă la paroxism; ci erau doar confirmarea unei idei 
mai de mult înrădăcinate în mintea sa. Cât despre mine, aveam 
impresia că şi în mintea mea ceva prindea formă. Dar forma nu 
era clară şi mai exista un alt gând, mai ascuns şi mai profund, 
care stătea în spatele celuilalt, dar care nici el încă nu prinsese 
formă. 


VI 


Suspiciuni 


Prima care îşi căpătă stăpânirea de sine fu domnişoara 
Trelawny. Cu un aer mândru şi demn ca spuse: 

— Foarte bine, doamnă Grant, lasă-i să plece. Plăteşte-i la zi 
şi o lună în plus. Au fost până azi slujitori buni, iar motivul 
plecării lor nu este unul obişnuit. Nu trebuie să ne aşteptăm la 
prea multă credinţă din partea cuiva pe care îl stăpâneşte frica. 
Cei care rămân vor avea pe viitor leafa dublă; şi, te rog, aceştia 
să vină la mine de îndată ce îţi trimit vorbă. 

Doamna Grant îşi înăbuşea cu greu indignarea; 
sentimentele ei de menajeră se simțeau oarecum lezate faţă de 
un tratament atât de generos aplicat unor servitori care 
complotaseră să plece: 

— Nu merită asta, domnişoară; auzi, să plece după ce au 
fost trataţi aşa cum au fost. În viaţa mea n-am văzut servitori 
atât de bine plătiţi, sau stăpâni atât de buni şi de drăguţi ca 
dumneavoastră. Au trăit ca la palat. Şi acum, când avem 
necazuri, să plece? Aşa ceva... e dezgustător, asta e! 

Domnişoara Trelawny fu foarte drăguță cu ea şi Îi linişti 
demnitatea rănită, aşa că femeia părăsi încăperea ceva mai 
puţin revoltată împotriva nerecunoscătorilor. La înapoiere, starea 
ei de spirit era cu totul alta când îşi întrebă stăpâna dacă îi 
permitea să angajeze alt personal sau, oricum, să încerce s-o 
facă. 

— Pentru că, ştiţi, domnişoară, când spaima a pătruns odată 
printre servitori, e chiar imposibil s-o mai dai afară. Servitorii se 
angajează, dar tot aşa de repede şi pleacă. N-are rost să-i reţii. 
Pur şi simplu ei nu mai stau; sau, chiar dacă rămân luna de 
preaviz, îţi fac o viaţă de-ţi vine în fiecare ceas să regreţi că i-ai 
păstrat. Femeile sunt destul de rele, nişte neruşinate; dar şi 
bărbaţii..., ăştia-s şi mai şi! 

În glasul domnişoarei Trelawny nu se ghicea nici îngrijorare, 
nici indignare când răspunse: 

— Cred, doamnă Grant, că ar trebui să ne descurcăm mai 
curând cu cei pe care îi avem. Cât este tata bolnav n-o să mai 
avem lume în casă, aşa că vor avea doar trei persoane de servit. 
Dacă, totuşi, cei care doresc să rămână nu sunt destui, atunci o 
să găsesc atâţia cât vor fi necesari, ca să le dea o mână de 
ajutor la lucru. Nu cred că va fi greu să găsim câteva fete; poate 


câteva pe care le cunoşti dumneata. Şi nu uita că cele pe care le 
angajezi şi care sunt potrivite şi vor să stea, vor primi de azi 
înainte leafa pe care o primesc şi cele care au rămas. Şi sigur, 
doamnă Grant, e de la sine înţeles că, deşi nu te consider în nici 
un caz ca făcând parte din rândul servitorilor, regula salariului 
dublu se referă şi la dumneata. 

Când termină îi întinse frumoasa-i mână, pe care cealaltă o 
luă, o duse la buze şi o sărută impresionată, cu libertatea pe care 
o femeie mai în vârstă şi-o ia faţă de una tânără. Nu puteam 
decât să admir generozitatea cu care îşi trata servitorii. Îmi 
revine în minte remarca murmurată de doamna Grant în timp ce 
părăsea încăperea: 

— Nu-i de mirare că e un palat de rege, când stăpâna eo 
prinţesă! 

"O prinţesă!" Aşa era. Ideea părea că mă satisface; şi-mi 
readucea în minte clipa aceea minunată când am zărit-o la balul 
din Belgrave Square. O regină! Înaltă, subţire, fermecătoare, cu 
trupul legănat şi unduitor, ca tulpina unui crin, sau ca o floare de 
lotus. Purta o rochie uşoară, dintr-un material negru, discret, cu 
ape aurii... Ca podoabă avea în păro bijuterie egipteană, un disc 
micuţ din cristal, aşezat între două aripioare tăiate în lapis-lazuli. 
La încheietura mâinii purta o brățară cu o lucrătură veche, având 
forma a două aripi întinse, cizelate în aur, cu penele din pietre 
scumpe în mai multe culori. Cu toată atitudinea ei 
condescendentă faţă de mine când i-am fost prezentat, în clipa 
aceea mă temeam de ea. De-abia mai târziu, la picnicul de la 
râu, când mi-am dat seama de firea ei duioasă şi blândă, frica 
mea s-a schimbat în altceva. 

Rămase câtva timp să-şi facă unele note şi însemnări. Apoi, 
lăsându-le deoparte, trimise după servitori. M-am gândit că era 
mai bine să stea singură de vorbă cu ei, aşa că am ieşit. Când 
am venit înapoi, am văzut urme de lacrimi în ochii ei. 

Următoarea etapă în care am jucat şi eu un rol fu şi mai 
stânjenitoare şi infinit mai dureroasă. Târziu după-amiază, 
sergentul Daw intră în biroul unde mă aflam. După ce închise cu 
grijă uşa, privind în jur ca să se încredinţeze că eram singuri, 
veni aproape de mine. 

— Ce este? l-am întrebat. Văd că vrei să-mi spui ceva între 
patru ochi. 

— Exact, domnule! Pot să vă vorbesc absolut confidenţial? 


— Sigur că da. În tot ce se referă la binele şi spre folosul 
domnişoarei Trelawny — şi fireşte al domnului Trelawny — poţi 
vorbi cinstit şi pe faţă. Cred că şi cu şi dumneata vrem să-i 
ajutăm din toate puterile noastre. 

El ezită înainte de a vorbi: 

— Dumneavoastră ştiţi desigur că eu am o îndatorire de 
îndeplinit; şi cred că mă cunoaşteţi destul ca să fiţi convins că 
am să mi-o îndeplinesc. Eu sunt un poliţist — un detectiv; şi e de 
datoria mea să aflu, fără teamă sau părtinire faţă de nimeni, 
faptele care constituie un caz. Şi vreau, mai ales, să vorbesc 
singur cu dumneavoastră, cu toată încrederea, dacă se poate, 
fără nici o obligaţie unul faţa de celălalt — decât a mea faţă de 
Scotland Yard. 

— Sigur că da! sigur că da! am răspuns eu în mod mecanic, 
simțind, nu ştiu de ce, cum mi se strânge inima. Poţi fi foarte 
deschis faţă de mine. Te asigur de toată discreţia. 

— Mulţumesc, domnule. Consider că ceea ce am să vă spun 
veţi păstra pentru dumneavoastră — nu va afla nimeni. Nici 
măcar domnişoara Trelawny, şi nici chiar domnul Trelawny, când 
se va face bine. 

— Bineînţeles, dacă asta este condiţia, răspunsei eu puţin 
cam rigid. 

Omul surprinse schimbarea din tonul şi din atitudinea mea, 
şi continuă sub formă de scuză: 

— lertaţi-mă, domnule, însă abordând cu dumneavoastră 
acest subiect, eu îmi depăşesc oarecum îndatoririle. Pe 
dumneavoastră vă cunosc totuşi de mult. Şi simt că mă pot 
încrede în dumneavoastră. Nu-i vorba de cuvântul 
dumneavoastră, domnule, asta e în regulă, ci de discreţia dum- 
neavoastră. 

Mă înclinai. 

— Continuă! zisei. 

lar el începu imediat. 

— Mă ocup de cazul ăsta, domnule, şi a început să mi se 
învârtă capul; dar nu pot vedea nici o soluţie logică în el. In 
momentul când au avut loc cele două tentative, aparent n-a 
intrai nimeni în casă; şi, desigur, nimeni n-a ieşit. Ce vă izbeşte 
în toată treaba asta? 

— Că acel cineva — sau ceva — se găsea chiar în casă, 
răspunsei eu, zâmbind fără să vreau. 


— Exact asta cred şi eu, zise el vizibil uşurat. Foarte bine. ŞI 
cine poate fi acel cineva? 

— Am spus "cineva sau ceva", răspunsei eu. 

— Hai să zicem "cineva", domnule Ross. Pisica aia, oricât 
poate ea să zgârie sau să muşte, n-a putut să-i dea jos din pat pe 
bătrân şi nici să încerce să-i scoată de pe mână brăţara cu 
cheiţă. Lucruri de-astea merg foarte bine în cărţi, unde detectivul 
amator, care le ştie de mai înainte pe toate, le aranjează în aşa 
fel încât să se potrivească cu teoria. Dar la Scotland Yard, unde 
oamenii nu sunt chiar toţi nişte idioţi, noi socotim, în general, că 
acolo unde se comite o crimă, sau are loc o tentativă, nu 
obiectele, ci oamenii stau la originea lor. 

— Atunci să zicem "oamenii", sergent. 

— Noi vorbim de "cineva", domnule. 

— Bine, să fie cineva. 

— Nu v-a surprins, domnule, că de fiecare dată, în fiecare 
din cele trei cazuri, când a avut loc sau s-a încercat un atac, a 
existat mereu aceeaşi persoană care a fost prima de faţă, şi 
prima care a dat alarma? 

— Să mă gândesc. Cred că la primul atac alarma a dat-o 
domnişoara Trelawny. La al doilea am fost de faţă eu, deşi 
dormeam, şi, de asemeni, sora Kennedy. Când m-am deşteptat, 
în cameră erau mai multe persoane; printre ele şi dumneata. Am 
reţinut că şi domnişoara Trelawny a fost cu ocazia asta acolo, 
înaintea dumitale. La ultima încercare eu mă găseam în cameră, 
când domnişoara Trelawny a leşinat. Am scos-o afară şi am reve- 
nit. La înapoiere am intrat primul, iar dumneata veneai imediat 
în spatele meu. 

Sergentul Daw reflectă un moment înainte de a răspunde: 

— Dânsa a fost prezentă, sau prima, în cameră, în toate 
ocaziile; dar vătămări corporale au avut loc numai întâia şi a 
doua oară. 

Aluzia era una singură, asupra căreia eu, ca avocat, nu mă 
puteam înşela. M-am gândit că cel mai bun lucru de făcut era să 
ies înaintea ei la jumătatea drumului. Am ştiut întotdeauna că cel 
mai bun sistem de a întâmpina o aluzie este să o obligi să se 
transforme în declaraţie. 

— Vrei să spui, întrebai eu, că de fiecare dată când a fost 
vătămat cineva, faptul că domnişoara Trelawny a fost prima care 
să descopere asta dovedeşte că ea ar fi comis sau că ar fi fost 


într-un fel oarecare amestecată în tentativă, ca şi în descoperirea 
ei? 

— Nu risc să fiu atât de categoric; dar bănuielile mele mă 
conduc aici.. 

Sergentul Daw era un om de curaj, care nu se da înapoi de 
la nici o concluzie logică în legătură cu faptele. 

Câtva timp rămaserăm amândoi tăcuţi. Temeri începuseră 
să mi se strângă în suflet. Nu îndoieli în privinţa domnişoarei 
Trelawny sau a acţiunilor sale; ci teama că asemenea acţiuni ar 
putea fi rău înţelese. Undeva exista, în mod clar, un mister; şi 
dacă nu avea să se găsească nici o soluţie, bănuiala ar fi căzut 
pe cineva. În asemenea cazuri presupunerile majorităţii adoptă 
obligatoriu linia de minimă rezistenţă; şi dacă s-ar fi putut dovedi 
că moartea domnului Trelawny ar fi fost de folos cuiva, în caz că 
asta s-ar fi întâmplat, atunci oricui i-ar fi venit greu în faţa 
faptelor să-şi probeze nevinovăția. M-am văzut fără voie pus în 
situaţia de a admite că o atitudine deferentă este cea mai 
potrivită pentru un apărător, cât încă planul unei puneri sub 
urmărire nu a fost aplicat. N-ar fi fost cazul ca eu, în acest mo- 
ment, să mă apuc să combat nişte teorii pe care le-ar putea 
emite un detectiv. Puteam s-o ajut mai bine pe domnişoara 
Trelawny ascultând şi înțelegând. Când avea să vină timpul 
pentru combaterea şi spulberarea teoriilor, aveam desigur să 
folosesc toată ardoarea mea de luptător şi toate armele aflate la 
îndemână. 

— Sigur că ai să-ţi faci datoria, ştiu, zisei eu, şi fără teamă. 
Ce cale intenţionezi să foloseşti? 

— Până acum nu ştiu, domnule. Vedeţi, la ora actuală n-am 
nici măcar o bănuială. Dacă oricine mi-ar spune că această 
tânără şi gingaşă lady este amestecată în încurcătura asta, aş 
zice că e nebun; dar sunt obligat să urmăresc propriile mele 
concluzii. Ştiu bine că au existat cazuri când persoane mai 
presus de orice bănuială au fost dovedite vinovate, în vreme ce o 
curte întreagă — cu excepţia procurorului care cunoştea faptele 
şi a judecătorului care era învăţat să aştepte — s-ar fi pronunţat 
pentru nevinovăție. Pentru nimic în lume n-aş nedreptăţi o astfel 
de doamnă; mai ales când văd că are de suportat o atât de crudă 
povară. Şi puteţi fi sigur că n-aş spune nici un cuvânt care să 
determine pe cineva să-i aducă o asemenea învinuire. De aceea 
vă vorbesc în mod confidenţial, ca de la bărbat la bărbat. 


Dumneavoastră sunteţi un expert în găsirea dovezilor; este 
profesiunea dumneavoastră. Dovezile mele se limitează doar la 
bănuieli, ceea ce numim noi dovezi — şi care, la urma urmelor, 
nu sunt decât o evidenţă ex parte. Dumneavoastră o cunoaşteţi 
pe domnişoara Trelawny mai bine decât mine; şi, deşi eu stau 
aici de veghe în camera bolnavului şi mă pot mişca oriunde 
vreau prin casă, şi înăuntru şi afară, nu am aceleaşi posibilităţi 
ca dumneavoastră de a o cunoaşte; pe ea, sau viaţa ei, sau 
resursele ei; sau orice altceva care să-mi poată oferi un punct de 
reper asupra acţiunilor sale. Dacă aş încerca să aflu ceva de la 
ea, i-aş trezi îndată bănuielile. Şi atunci, dacă ar fi vinovată, aş 
pierde orice posibilitate de a obţine o probă esenţială; fiindcă ar 
găsi uşor un mijloc de a-mi spulbera dovada. Insă, dacă e nevi- 
novată, cum şi sper să fie, ar fi o crudă greşeală din partea mea 
s-o acuz. Din punctul meu de vedere am întors problema pe 
toate feţele, mai înainte să discut cu dumneavoastră; şi dacă 
mi-am permis prea multă libertate, domnule, aş fi cu adevărat 
mâhnit. 

— Nici vorbă, Daw, răspunsei eu cu căldură, pentru că 
cinstea, curajul şi chibzuinţa acestui om impuneau respect. Mă 
bucur că mi-ai vorbit atât de deschis. Amândoi dorim să aflăm 
adevărul; şi sunt atâtea lucruri stranii în întâmplarea asta — atât 
de stranii, că depăşesc orice realitate — încât a nazuri spre 
adevăr este unica şansă de a limpezi ceva în ultimă instanţă — 
indiferent care sunt vederile noastre sau care e în final obiectivul 
de atins. 

Sergentul păru mulţumit când continuă: 

— De aceea mi-am zis că, dacă şi dumneavoastră credeţi că 
ar mai fi cineva care să gândească la fel, aţi putea să strângeţi 
încet, încet, probe; sau, în orice caz, să ajungeţi la o convingere 
pro sau contra. Şi atunci o să tragem şi noi unele concluzii; 
oricum, o să epuizăm astfel toate şansele posibile de a ne 
verifica, sau de a susţine o bănuială. După aceea va trebui să... 

Exact în aceeaşi clipă se deschise uşa şi domnişoara 
Trelawny intră brusc în cameră. Când ne văzu se retrase imediat, 
zicând: 

— O, iertaţi-mă! Nu ştiam că sunteţi aici, şi că aveţi de 
discutat. 

In timp ce cu mă ridicam, ea era gata să plece. 

— Vă rog să intraţi, zisei cu; sergentul Daw şi cu mine 


discutam doar cazul. 

Pe când ea şovăia, apăru doamna Grant, anunțând, de cum 
intră în cameră: 

— A venit doctorul Winchester, domnişoară, şi întreabă de 
dumneavoastră. 

M-am supus privirii domnişoarei Trelawny şi am părăsit 
împreună încăperea. 

După ce doctorul îşi sfârşi examenul medical, ne spuse că 
aparent nu exista nici o schimbare. Şi adăugă că, totuşi, dacă se 
putea, vroia să rămână în casă la noapte. Domnişoara Trelawny 
se arătă bucuroasă, şi trimise vorbă doamnei Grant să-i 
pregătească o cameră. Mai târziu, în timpul zilei, când se 
întâmplă să rămân singur cu doctorul el îmi spuse pe 
neaşteptate: 

— Am aranjat să stau aici la noapte pentru că vreau să 
avem o discuţie. Şi, cum doresc ca ea să aibă loc între patru 
ochi, m-am gândit că modul care o să dea cel mai puţin de 
bănuit este să fumăm împreună o ţigară, seara târziu, atunci 
când domnişoara Trelawny va fi de veghe lângă tatăl său. 

Am păstrat deci aranjamentul făcut, ca, ori Margaret, ori eu 
să rămânem toată noaptea de veghe, urmând ca la primele ore 
ale dimineţii să fim împreună în camera bolnavului. Eram 
îngrijorat, fiindcă ştiam, din discuţia avută cu detectivul, că 
acesta intenţiona să vegheze şi el în secret, şi că avea să fie tot 
timpul foarte atent. 

Ziua trecu fără evenimente. Domnişoara Trelawny dormi în 
timpul după-amiezii; apoi se duse s-o schimbe pe soră. Doamna 
Grant rămase cu ea, sergentul Daw fiind de gardă în coridor. 
Doctorul Winchester şi cu mine ne-am luat cafeaua în bibliotecă. 
După ce ne aprinserăm ţigările, el mi se adresă încet: 

— Acum, că am rămas singuri, aş vrea să stăm în mod 
confidenţial de vorbă. Suntem amândoi legaţi de acelaşi secret; 
deocamdată cel puţin, nu? 

— Sigur că da! răspunsei, cu inima strânsă, gândindu-mă la 
conversaţia avută în aceeaşi dimineaţa cu sergentul Daw şi la 
temerile răscolitoare şi chinuitoare pe care le simţeam în suflet. 
El continuă: 

— Cazul acesta este suficient ca să pună la încercare 
echilibrul mintal al tuturor câţi suntem amestecați în el. Cu cât 
mă gândesc mai mult la asta, cu atât îmi pare că devin mai 


nebun; şi ambele forţe, fiecare din ce în ce mai puternică, par să 
tragă tot mai tare în direcţii opuse. 

— Care ambele forţe? 

El se uită cu atenţie la mine, mai înainte de a răspunde. 
Ochii doctorului Winchester erau, în astfel de momente, în stare 
să le deconcerteze. Aşa s-ar fi întâmplat şi cu mine, dacă aş fi 
avut un rol personal în această întâmplare, altul decât cel al 
interesului meu pentru domnişoara Trelawny. Dar cum lucrurile 
nu stăteau aşa, mi-am păstrat calmul. In această problemă eu nu 
eram decât un avocat; într-un fel, un amicus curiae, iar în altul, 
aveam doar un rol de apărător. Şi apoi, gândul că în mintea 
acestui bărbat inteligent se născuse ideea existenţei unor forţe, 
două la număr, la fel de puternice, şi opuse, constituia pentru 
mine ceva care înlătura orice îngrijorare legală de eventualitatea 
unui nou atac, Când începu să vorbească, pe faţa doctorului 
plutea un zâmbet de nepătruns; acesta făcu totuşi loc unui aer 
grav când el continuă: 

— Două forţe: Realul şi Imaginarul! Primul cuprinde totul: 
atacuri, tentative de jaf şi crimă, amnezii, catalepsie provocată, 
aceasta conducându-ne fie la sugestie şi hipnotism criminal, fie 
la o formă simplă de otrăvire, neclasificată încă de toxicologia 
noastră. În celălalt, se află în acţiune nişte influenţe de care nu 
se vorbeşte nicăieri, în nici o carte, cel puţin, cunoscută de mine 
— în afara paginilor de roman. N-am simţit în viaţa mea, până 
acum, cât de puternic c adevărul cuvintelor lui Hamlet: 


"Există în cer şi pe pământ mai multe lucruri 
Decât visează toată filosofia noastră." 


Hai să luăm mai întâi "Realul". Avem aici un bărbat, la el 
acasă, în mijlocul alor săi; o multitudine de servitori de diferite 
categorii, în toată casa, care exclud posibilitatea unui atentat 
organizat din partea personalului. Omul este bogat, cult, 
inteligent. După fizionomie, nu există nici o îndoială că e un 
bărbat cu o voinţă de fier şi un scop precis în viaţă, Fiica lui — 
singurul copil, înţeleg, o fată tânără, frumoasă şi inteligentă — 
ocupă camera alăturată celei a tatălui. Aparent, nu există nici un 
motiv să te aştepţi la vreun atac sau perturbări de nici un fel; şi 
nici posibilităţi reale pentru oricine din afară să le comită. ŞI 
totuşi, în plină noapte s-a comis un atac brutal şi fără milă. 


Descoperirea lui a avut loc repede; a avut loc cu repeziciunea cu 
care, în asemenea cazuri, în general, se constată că faptul nu c 
un lucru întâmplător, ci unul intenţionat, premeditat. E clar că 
atacatorul sau atacatorii au fost deranjaţi înainte de a-şi termina 
toată treaba, indiferent de scopul pe care l-au urmărit. Şi totuşi, 
nu există nici o posibilitate pentru ei să fugă din casă; urme, nici 
una; nici un obiect deranjat; nici o uşă sau fereastră deschisă; 
nici un zgomot. Absolut nimic care să ne spună cine a putut 
comite atacul, sau chiar că un atac a fost comis; numai victima şi 
lucrurile din jur, fără nici o legătură cu fapta. In noaptea 
următoare are loc o încercare asemănătoare, deşi casa este 
plină de oameni treji; şi deşi stau de veghe în cameră şi în jurul 
ei un detectiv, o soră calificată, un prieten bun şi chiar fiica 
victimei. Sora cade în stare de catalepsie, iar prietenul de veghe, 
deşi protejat de o mască de gaze, cade şi el într-un somn adânc. 
Chiar şi detectivul este cuprins de un fel de ameţeală, încât trage 
cu pistolul în odaia bolnavului şi nici nu poate măcar să spună în 
ce a crezut că trage. Numai masca dumitale pare să fie singurul 
lucru care să se lege de elementul "Real" al întregii afaceri. Că 
dumneata nu ţi-ai pierdut capul ca ceilalţi — efectul în asemenea 
caz fiind proporţional cu timpul cât a rămas fiecare în cameră — 
duce la probabilitatea că, oricare ar fi fost ei, agentul care a 
provocat ameteala n-a fost unul hipnotic. Dar, iar, există un lucru 
contradictoriu. Domnişoara Trelawny, care a stat în cameră mai 
mult decât oricare din dumneavoastră — deoarece ea a intrat şi 
a ieşit tot timpul şi a participat de asemenea şi la veghea 
permanentă — nu părea să fie deloc afectată. Asta dovedeşte că 
această forţă, oricare ar fi ea, în general o ocoleşte — doar dacă, 
evident, domnişoara Trelawny nu a fost deprinsă cu ea. Dacă 
s-ar dovedi că forţa aceasta este ceva ce provine de la vreuna 
din curiozităţile egiptene, ar mai fi o explicaţie. Numai că, în 
acest caz, ne găsim în faţa faptului că domnul Trelawny, care a 
rămas mai mult decât noi toţi în cameră — şi care, în fond, a trăit 
mai toată viaţa aici — a fost afectat mai rău decât noi toţi. Ce fel 
de influenţă poate fi aceasta, care să provoace astfel de efecte, 
atât de diferite şi atât de contradictorii? Nu! Cu cât cântăresc 
mai mult acest soi de dilemă, cu atât sunt mai uluit. Ei bine, 
chiar dacă s-ar fi întâmplat ca atacul. atacul fizic, asupra 
domnului Trelawny să fi fost comis de cineva din casă, şi din 
afara sferei de suspiciuni, ciudăţenia stărilor de buimăceală încă 


rămâne un mister. Nu e lucru uşor să aduci pe cineva în stare de 
catalepsie. Atât cât ne dezvăluie azi ştiinţa, nu există nici un mod 
de a realiza aşa ceva atunci când o vrem noi. Esenţa întregii 
probleme o constituie domnişoara Trelawny, care pare să nu fie 
afectată de nici un fel de forţe, sau poate de variante ale 
aceleiaşi forţe în acţiune. Ea trece neatinsă prin toate, cu 
excepţia acelui uşor semi-leşin. Este foarte curios! 

Ascultam cu inima strânsă; pentru că, deşi felul său de a 
vorbi nu dovedea bănuieli, argumentarea sa mă neliniştea. Cu 
toate că aluziile făcute nu ţinteau atât de direct ca cele ale 
detectivului, ele păreau totuşi s-o singularizeze pe domnişoara 
Trelawny, mai mult decât pe toţi ceilalţi implicaţi; şi, ca să te 
singularizezi în cadrul unui mister,asta înseamnă să fii suspectat 
până la urmă, dacă nu chiar imediat. M-am gândit că e mai bine 
să nu spun nimic. In asemenea cazuri tăcerea este într-adevăr de 
aur. Şi dacă nu spuneam nimic acum, aveam să am mai puţin de 
apărat, sau de explicat, sau, mai târziu, de retractat. De aceea, 
în sinea mea, eram bucuros că forma sub care îşi argumentase 
doctorul ideile n-a pretins din partea mea nici un fel de răspuns 
— cel puţin pentru moment. Nici doctorul Winchester nu părea să 
se aştepte la vreun răspuns — lucru care, atunci când mi-am dat 
seama de el, mi-a făcut plăcere, fără să ştiu de ce. El tăcu un 
timp, sprijinindu-şi bărbia în palmă, cu privirea rătăcită în gol şi 
sprâncenele încruntate. Ţigara îi agoniza între degete; aparent, 
uitase de ea. Cu o voce egală, ca şi cum ar fi reluat firul de acolo 
de unde îl întrerupsese, îşi continuă argumentaţia: 

— Cealaltă parte a dilemei e o treabă cu totul diferită; şi 
dacă am pătruns o dată în ea, atunci trebuie să renunţăm la 
orice caracter ştiinţific sau material al lucrurilor. Mărturisesc că 
pe mine mă fascinează; deşi, cu fiecare altă idee, mă trezesc 
purtat de imaginaţie într-un fel care mă face să tresar imediat şi 
să privesc iar cu hotărâre faptele în faţă. Uneori mă întreb dacă 
forţa sau emanaţiile din camera bolnavului nu mă afectează 
câteodată şi pe mine la fel ca pe ceilalţi —pe detectiv, de 
exemplu. Sigur că se poate ca, dacă există ceva de natură 
chimică, vreun drog, să zicem, sub formă de vapori, efectele 
acestuia să fie cumulative. Dar, atunci, ce să fie acest ceva care 
provoacă un asemenea efect? Incăperea este, ştiu, plină de 
miros de mumii; şi nu e de mirare, cu atâtea relicve din 
morminte, ca să nu mai vorbim de prezenţa mumiei acelui 


animal pe care l-a atacat Silvio. Apropo, am să fac mâine o 
experienţă cu el; am găsit o mumie de pisică pe care o s-o obţin 
mâine dimineaţă. Când am s-o aduc aici, am să aflu dacă e 
adevărat că instinctul rasei poate supravieţui în mormânt câteva 
mii de ani. Dar să revenim la subiect. Mirosurile acestea de 
mumie vin din prezenţa unor substanţe şi combinaţii de 
substanţe pe care preoţii egipteni, care au fost învățații şi 
oamenii de ştiinţă ai acelor vremuri, le-au găsit, după veacuri de 
experienţă, ca fiind destul de puternice ca să oprească procesul 
natural al descompunerii. Ca să ajungi la obţinerea unui astfel de 
rezultat e nevoie de acţiunea unor agenţi puternici; şi este 
posibil să avem de a face aici cu nişte substanţe sau combinaţii 
rare, ale căror însuşiri şi puteri nouă, în secolul acesta prozaic, 
ne rămân de neînțeles. Mă întreb dacă domnişoara Trelawny are 
asemenea cunoştinţe, sau chiar măcar idei? Ştiu sigur doar că o 
atmosferă mai nepotrivită, pentru camera unui bolnav, nici nu 
poate fi imaginată; şi admir curajul lui Sir James Frere care 
refuză să aibă de-a face cu un caz în asemenea condiţii. 
Instrucţiunile date de domnul Trelawny fiicei sale şi, din câte 
mi-ai spus dumneata, grija cu care şi-a susţinut dorinţa, prin 
avocatul său,dovedesc că, în orice caz, el bănuia ceva. 
Într-adevăr, pare aproape că se aştepta ca ceva să se 

întâmple ... Mă întreb dacă vom putea vreodată să aflăm taina! 
Sigur că hârtiile lui ar putea explica sau sugera câte ceva ... Un 
lucru greu de abordat; dar poate că trebuie încercat. Starea în 
care se află el acum nu poate ţine la nesfârşit; şi, dacă se va 
întâmpla ceva, va avea loc o anchetă. Intr-un atare caz va trebui 
să se cerceteze totul în amănunt ... Aşa cum stau lucrurile, 
constatările poliţiei vor indica un atentat criminal de două ori 
repetat. Şi, cum nu există nici o urmă, va fi nevoie să se caute 
una într-un mobil oarecare. 

Rămase tăcut. Când vorbi din nou, glasul sau păru că devine 
din ce în ce mai slab. Părea deznădăjduit. Acum aveam 
convingerea că venise rândul meu să aflu dacă el bănuia ceva 
precis; şi, parcă sub imperiul unui ordin, întrebai: 

— Bănuieşti pe cineva? 

El păru oarecum mai mult speriat decât surprins când îşi 
îndreptă privirea spre mine: 

— Să bănuiesc pe cineva? Ceva, vrei să spui. Sigur că 
bănuiesc că există o forţă; dar bănuielile mele sunt deocamdată 


limitate. Mai târziu, dacă o să trag concluzii mai precise din 
raţionamentul meu —fiindcă nu există încă date precise pentru 
un raţionament — aş putea să suspectez; dar acum ... 

Se opri brusc şi privi înspre uşă. Se auzi un sunet slab în 
timp ce clanţa se mişca. Inima parcă mi se oprise. Eram cuprins 
de o spaimă vagă şi nefirească, Momentul de întrerupere din 
dimineaţa aceea, când vorbeam cu detectivul, îmi reveni pe 
neaşteptate în minte. 

Uşa se deschise şi domnişoara Trelawny intră în cameră. 
Când ne văzu, tresări; şi o roşeaţă puternică îi năvăli în 
obraji. Timp de câteva secunde nu spuse nimic; dar în asemenea 
momente câteva secunde par să se prelungească în progresie 

geometrică. 

Sentimentul straniu care mă stăpânea şi, uşor de văzut, şi 
pe doctor, dispăru când ea vorbi. 

— Vai, iertaţi-mă, n-am ştiut că sunteţi ocupați. V-am 
căutat, doctore Winchester, ca să vă întreb dacă mă pot duce în 
noaptea asta fără teamă la culcare, dat fiind că rămâneţi 
dumneavoastră aici. Mă simt atât de obosită şi de distrusă încât 
mi-e teamă să nu mă prăbuşesc; şi în noaptea asta sigur n-am să 
pot fi de nici un folos. 

Doctorul Winchester răspunse din toată inima: 

— Da, da! Duceţi-vă la culcare neapărat; şi dormiţi bine. 
Numai Dumnezeu ştie câtă nevoie aveţi de aşa ceva. Sunt mai 
mult decât încântat că v-aţi gândit la asta, pentru că mi-era 
teamă, când v-am văzut aseară, să nu-mi deveniți în curând 
pacientă. 

Ea oftă uşurată, şi aerul de oboseală păru că îi dispare de pe 
faţă. N-am să uit niciodată privirea adâncă şi serioasă a ochilor ei 
mari şi frumoşi când îmi vorbi: 

— O să-l păziţi în noaptea asta pe tata, nu? Cu doctorul 
Winchester? Sunt atât de îngrijorată în privinţa lui, că în orice 
moment mă sperii. Dar mă simt epuizată şi, dacă n-am să dorm 
cum trebuie, cred că voi înnebuni. In noaptea asta îmi schimb 
camera. Mă tem că, dacă o să stau atât de aproape de camera 
tatei, are să mă sperie orice zgomot. Sigur însă că, de-o fi să se 
întâmple ceva, mă veţi trezi. Mă găsiţi în dormitorul din şirul de 
camere de lângă budoarul de dincolo de hol. Au fost camerele pe 
care le-am ocupat cu când am venit aici să stau cu tata; şi nu 
duceam pe atunci nici o grijă... Îmi va fi mai uşor sa mă odihnesc 


acolo şi, câteva ceasuri, să uit de tot. Mă voi simţi mai bine 
mâine dimineaţă. Noapte bună. 

După ce închisei uşa în urma ei şi mă înapoiai la măsuţa 
unde şedeam amândoi, doctorul Winchester îmi spuse: 

— Sărmana fată, este obosită într-un hal fără de hal. Îmi 
pare bine că se duce la culcare. Pentru ca asta înseamnă viaţă; şi 
are să se simtă perfect mâine. Sistemul ei nervos este la 
pământ. N-ai băgat de scamă cât de tare s-a speriat şi cât de 
roşie s-a făcut când a intrat şi ne-a găsit discutând? In 
împrejurări normale, o asemenea întâmplare, la ea acasă, 
înconjurată de oaspeţi, n-ar trebui s-o tulbure atât, 

Eram tentat să-i spun, ca o explicaţie dată în favoarea ei, că, 
intrând acum, ca nu făcuse decât să repete gestul din timpul 
zilei, când ne găsise pe mine şi pe detectiv singuri; dar mi-am 
amintit că discuţia noastră avusese un caracter privat şi că orice 
aluzie la ea ar fi putut trezi în mod neplăcut curiozitatea. Aşa că 
am tăcut. 

Ne ridicarăm să mergem în odaia bolnavului; şi, în timp ce 
străbăteam coridorul slab luminat, nu puteam să alung un gând, 
care revenise iar, şi iar, şi iar — vai, şi multe zile după aceea — 
acela că fusesem atât de ciudat întrerupt, de două ori, în timpul 
unei discuţii cu acelaşi subiect. 

Exista fără îndoială un păienjeniş ciudat de evenimente, în a 
cărui pânză eram prinşi cu toţii. 


VII 
Paguba călătorului 


În noaptea aceea totul decurse bine. Ştiind că domnişoara 
Trelawny nu făcea de gardă, doctorul Winchester şi cu mine 
ne-am mărit vigilenţa. Sorele şi doamna Grant au vegheat fără 
întrerupere, iar detectivii şi-au făcut rondul la fiecare sfert de 
ceas. Pacientul rămase toată noaptea în transă. Arăta sănătos şi 
pieptul îi sălta şi-i cobora într-un ritm uşor, ca într-o respiraţie de 
copil. Dar nu făcea nici o altă mişcare. Dacă n-ar fi respirat, ai fi 
zis că e o statuie. Doctorul Winchester şi cu mine purtam 
măştile; şi enervante mai erau, în noaptea aceea insuportabil de 
caldă! Între orele douăsprezece şi trei m-am simţit neliniştit, şi 
am avut din nou senzaţia aceea de înfiorare cu care mă 
obişnuiseră ultimele nopţi; dar lumina cenușie a zorilor, 


furişându-se pe la marginea storurilor, veni ca o fericită 
destindere. În umbra răcoroasă dătătoare de speranţe, cu 
răsăritul soarelui grăbit să ne aducă lumina, puteam acum să 
respir liniştit; aceeaşi uşurare urmată de tihnă cuprindea toată 
casa. În timpul nopţii fierbinţi, auzul meu atent la fiecare sunet 
fusese aproape dureros de încercat; ca şi cum creierul şi toţi 
senzorii rămâneau într-un obositor contact cu timpanele. Orice 
suflare a sorei, sau foşnetul rochiei sale; orice lipăit uşor de 
papuci, în timp ce polițistul îşi făcea rondul; orice clipă de veghe, 
toate păreau noi îndemnuri la încordarea atenţiei. O senzaţie 
asemănătoare trebuie să fi pus stăpânire pe toată casa. Din când 
în când puteam auzi sus un zgomot nesfârşit de paşi şi, de mai 
multe ori, jos, deschizându-se o fereastră. Dar, o dată cu venirea 
zorilor, zgomotele încetară şi toată casa păru că se odihneşte. 
Doctorul Winchester plecă atunci când sora Doris veni s-o 
schimbe pe doamna Grant. Cred că era puţin cam dezamăgit sau 
necăjit că nimic de natură excepţională nu se întâmplase în 
timpul lungii sale gărzi. 

La ora opt veni la noi domnişoara Trelawny, şi fui uimit, dar 
şi încântat, s-o văd cât de mult îi priise somnul de noapte. Era 
de-a dreptul radioasă; ca şi atunci când o întâlnisem pentru 
prima oară la picnic. 

Prinsese chiar şi puţină culoare în obrajii care arătau totuşi 
surprinzător de palizi în contrast cu sprâncenele negre şi buzele 
roşii. O dată cu forţele recâştigate, părea că îşi recapătă şi aerul 
obişnuit de blândeţe, poate mai mult chiar decât atunci când am 
văzut-o prima oară la căpătâiul tatălui său bolnav. Nu puteam să 
nu fiu mişcai de gesturile afectuoase cu care îi potrivea pernele 
şi-i dădea părul de pe frunte. 

Eram şi eu ostenit de atâta îndelungată veghe; şi acum, 
când intra ea de gardă, am plecat la culcare, clipind din ochii 
obosiţi, în lumina tare, doborât brusc de chinul unei nopţi 
nedormite. 

Am avut un somn bun; şi după masă eram gata să plec în 
Jermyn Street, când am observat la uşa din hol un personaj 
foarte nervos. Servitorul de serviciu era unul Morris, mai înainte 
angajat ocazional dar, de la plecarea personalului, avansat la 
majordom pro tem. Străinul vorbea cam tare, aşa că nu era greu 
să înţelegi ce vrea. Servitorul se purta respectuos, şi în vorbă şi 
în atitudine; dar stătea ţeapăn în faţa marii uşi cu canat dublu, 


împiedicând omul să intre. Primele cuvinte pe care le-am auzit 
de la vizitator lămureau clar situaţia: 

— E foarte bine, dar eu îţi spun că trebuie să-l văd pe 
domnul Trelawny! Ce rost are să-mi spui dumneata că nu pot, 
când eu îţi spun că trebuie. Mă ţii la uşă, şi mă ţii, şi mă ţii! Am 
venit aici la nouă; mi-ai spus atunci că încă nu s-a sculat şi că nu 
poate fi deranjat pentru că nu se simte bine. Am venit la 
douăsprezece, şi iar mi-ai zis că nu s-a sculat. Am cerut să văd 
pe cineva din casă; mi-ai spus atunci că domnişoara Trelawny nu 
s-a sculat nici ea. Acum vin iar, la trei; şi iar îmi spui că e încă în 
pat şi că mai doarme. Unde e domnişoara Trelawny? "E ocupata 
şi nu poate fi deranjată." Ei bine, deranjeaz-o! Pe ea, sau pe 
altcineva. Am venit aici cu o treabă anume pentru domnul 
Trelawny. Şi am venit dintr-un loc unde servitorii încep în- 
totdeauna cu "nu". "Nu", pentru mine, nu-i destul de bun de astă 
dată! Am trei ani de când tot aştept pe la uşi şi pe la corturi, 
unde e mai greu să intri decât în morminte, de-ţi vine să crezi că 
cei dinăuntru sunt la fel de morţi ca şi mumiile. Ţi-o spun eu că 
m-am cam săturat de treaba asta. Şi când vin acasă şi găsesc 
închisă uşa omului pentru care lucrez, tot cu aceleaşi sisteme şi 
tot cu aceleaşi răspunsuri, să ştii că mă înfurii rău. A lăsat dom- 
nul Trelawny vorbă să nu-l văd eu când oi veni? 

Făcu o pauză şi-şi şterse fruntea enervat. Servitorul îi 
răspunse respectuos; 

— Imi pare foarte rău, domnule, dacă, făcându-mi datoria, 
v-am supărat. Dar am dispoziţii şi trebuie să mă supun. Dacă 
doriţi să lăsaţi vreun mesaj, i-l voi înmâna domnişoarei Trelawny; 
şi dacă ne lăsaţi adresa, dânsa vă poate răspunde. 

Reacţia celuilalt fu de aşa manieră, încât se ghicea lesne că 
omul era un om corect şi de treabă: 

— Dragă băiete, nu am cu dumneata nimic personal, şi-mi 
pare rău că te-am supărat. Trebuie să te înţeleg, deşi sunt 
necăjit. Dar îi ajunge, ca să-l superi pe un om, să-l pui, numai, în 
situaţia mea de acum. Timpul trece. Nu mai am nici un ceas — 
nici un minut — de pierdut. Şi eu stau aici bătând ore întregi din 
călcâie; şi tot timpul convins că stăpânul tău are să se supere de 
o sută de ori mai mult decât mine când o să afle cum mi-am pier- 
dut timpul. Ar trebui trezit din o mie de somnuri ca să mă 
primească; chiar acum — şi până nu e prea târziu. Doamne, 
Dumnezeule! asta e pur şi simplu teribil; după ce am trecut prin 


atâtea, să-mi văd până la urmă toată treaba făcută praf, fiindcă 
mă împiedică la uşă un lacheu încuiat! Nu există nici un deştept 
aici, în casa asta? Sau cu răspundere, chiar dacă n-o fi deştept? 
Aş putea să-l conving repede că stăpânul tău trebuie trezit; chiar 
dacă doarme cât cei Şapte Somnoroşi... 

Nu mă puteam înşela asupra sincerităţii personajului, sau a 
urgenţei şi importanţei treburilor sale; cei puţin din punctul său 
de vedere. Făcui un pas înainte. 

— Morris, zisei cu, du-te mai bine de-i spune domnişoarei 
Trelawny că acest domn doreşte s-o vadă personal. Dacă e 
ocupată roag-o pe doamna Grant să-i spună.' 

— Foarte bine, domnule, răspunse el uşurat şi se grăbi să 
plece. 

L-am dus pe străin în budoarul de dincolo de hol. Pe drum 
mă întrebă: 

— Sunteţi secretarul? 

— Nu. Sunt un prieten al domnişoarei Trelawny, Mă numesc 
Ross. 

— Mulţumesc foarte mult pentru amabilitate, domnule Ross, 
zise el. Numele meu este Corbeck. V-aş fi dat cartea mea de 
vizită, dar acolo de unde vin eu nu se obişnuieşte. Şi, chiar dacă 
aş fi avut vreuna, oricum s-ar fi pierdut şi ea azi-noapte... 

Se opri brusc, parcă dându-şi seama că vorbea prea mult. 
Tăcurăm amândoi; în timp ce aşteptam, mă apucai să-l studiez. 
Un bărbat scurt, robust, oacheş ca un grăunte de cafea; cu 
posibile tendinţe de îngrăşare, dar acum excesiv de slab. Culele 
adânci de pe obraz şi de pe gât nu erau doar urme ale climei şi 
ale expunerii la soare; erau acele semne inconfundabile ale unei 
cărni şi grăsimi ofilite, când pielea atârnă. Gâtul era pur şi simplu 
o suprafaţă de creţuri şi de zbărcituri, arsă de soarele puternic al 
deşertului. Orientul Indepărtat, Tropicele şi deşertul — oricare 
din ele pot lăsa urme în pigment. Însă toate trei diferă între ele, 
şi ochiul care le-a cunoscut odată poate apoi să le distingă uşor 
urmele. Paloarea închisă a unuia; sălbaticul roşu-brun al 
celorlalte; şi întunecatul bronz impregnat, care se transformă în 
culoare naturală. Domnul Corbeck avea un cap mare, masiv şi 
rotund,cu un păr aspru, de un roşu-brun închis, dar rărit pe la 
tâmple. Fruntea îi era frumoasă, înaltă şi largă, cu sinusul frontal 
îndrăzneţ pronunţat, ca să mă exprim ca fizionomiştii. Aspectul 
său de om deschis, onest, trăda o mare forţă de gândire; iar 


pungile de sub ochi, "limbaj". Avea nasul scurt şi lat care denotă 
energic; bărbia pătrată — bine conturată, în ciuda unei bărbi 
stufoase şi neîngrijite — şi maxilarul masiv indicau multă 
hotărâre. 

"Nu-i rău deloc pentru un om al deşertului!" gândii eu, 
privindu-l. 

Domnişoara Trelawny veni foarte repede. Când domnul 
Corbeck o văzu, păru oarecum surprins. Dar iritarea şi supărarea 
nu-i trecuseră; îi mai rămăsese destul, ca să-şi mascheze orice 
alt sentiment de ordin secundar şi personal, cum ar fi surpriza. 
Dar, cât timp ea îi vorbi, el nu-şi putu lua privirea de la ea, şi-mi 
făceam în gând o socoteală, că n-ar trebui să scap o bună ocazie 
de a încerca să aflu motivul surprizei sale. Ea începu prin a-şi 
cere scuze, ceea ce făcu să se schimbe loial atitudinea de arici a 
omului. 

— Sigur că, dacă tata s-ar fi simţit bine, n-aţi fi stat să 
aşteptaţi atât. Şi dacă n-aş fi fost reţinută lângă bolnav când 
m-aţi căutat prima dată, v-aş fi primit imediat. Acum vă rog 
frumo să-mi spuneţi care este problema dumneavoastră atât de 
presantă? 

El se uită la mine şi şovăi. Ea zise imediat: 

— Puteţi spune în prezenţa domnului Ross orice doriţi să-mi 
comunicaţi mie. Dânsul se bucură de toată încrederea mea şi, în 
împrejurările grele prin care trecem, ne este de un sprijin real. 
Nu cred că înţelegeţi în ce situaţie gravă se află tatăl meu. Nu 
s-a trezit de trei zile, şi nu dă nici un semn că ar fi conştient; sunt 
foarte îngrijorată pentru el. Din nefericire, despre tata şi despre 
viaţa lui nu ştiu nimic. Este un an abia de când locuim împreună; 
şi nu cunosc nimic, nici una din problemele lui. Nici nu ştiu cine 
sunteţi dumneavoastră şi în ce măsură ocupaţia dumneavoastră 
are vreo legătură cu tata. 

Spunea toate astea cu un zâmbet distant, cu totul 
convenţional şi totuşi grațios; ca şi cum şi-ar fi exprimat în cel 
mai sincer fel incredibila-i ignoranță. 

El o privi serios mai multe secunde; apoi vorbi, începând 
brusc, ca şi cum ar fi luat o hotărâre şi şi-ar fi recăpătat 
încrederea: 

— Numele meu este Eugene Corbeck. Sunt licenţiat în arte 
şi doctor în drept şi medic chirurg de la Cambridge; doctor în 
litere de la Oxford; doctor în ştiinţe şi doctor în lingvistică de la 


Universitatea din Londra; doctor în filosofie de la Berlin şi doctor 
în limbi orientale de la Paris. Mai am şi alte diplome, onorifice 
sau de alt fel, dar nu e nevoie să vă plictisesc cu ele. Cele pe 
care vi le-am numit vă vor arăta că sunt destul de înaripat cu 
diplome ca să pot zbura până chiar şi în camera unui bolnav. 
Încă din tinereţe — din fericire pentru interesul şi plăcerea mea, 
dar din nenorocire pentru buzunar — m-a pasionat egiptologia. 
Probabil că m-a muşcat vreun scarabeu rău, că am nimerit-o 
prost. Am plecat să cercetez morminte; şi am reuşit să-mi 
croiesc un fel de existenţă şi să aflu lucruri pe care nu le afli din 
cărţi. Eram destul de lefter când l-am cunoscut pe tatăl 
dumneavoastră, care făcea pe atunci nişte explorări pe cont 
propriu; şi de atunci n-am mai ştiut ce sunt alea dorinţe 
nesatisfăcute. Este un adevărat patron al artelor; nici un nebun 
de egiptolog n-ar putea spera vreodată să aibă un şef mai 
grozav! 

Vorbea cu căldură; eu eram bucuros s-o văd pe domnişoara 
Trelawny îmbujorată de plăcere, auzind laudele aduse tatălui 
său. N-am putut totuşi să nu observ că domnul Corbeck vorbea, 
într-un fel, cam prea repede. Mă gândeam că, tot vorbind, 
încerca să studieze terenul; să vadă câtă încredere putea să 
acorde celor doi străini din faţa sa. Şi, în timp ce continua, pu- 
team să văd că această încredere în noi creştea. Mai târziu, când 
m-am mai gândit la asta, şi mi-am adus aminte de tot ce 
spusese, am înţeles că mulţimea de informaţii pe care ni le 
dădea trăda încrederea sa crescândă în noi. 

— Am plecat de mai multe ori în expediţii în Egipt pentru 
tatăl dumneavoastră; şi întotdeauna am găsit că e o încântare să 
lucrezi cu el. Multe din comorile sale — şi vă spun cu că are 
câteva — şi le-a procurat prin mine, fie explorând, fie cumpărând 
— sau... sau... altfel. Tatăl dumneavoastră, domnişoară 
Trelawny, are un fler grozav. Uneori se hotărăşte să găsească un 
anumit obiect, despre existenţa căruia — dacă mai există — a 
aflat; şi-l urmăreşte prin toată lumea, până dă de el. Tocmai am 
căutat şi eu aşa ceva. 

Se opri brusc, ca şi cum l-ar fi luat gura pe dinainte. Am 
aşteptat; când reîncepu, vorbi cu un fel de prudenţă, lucru nou la 
el, ca şi cum ar fi vrut să ne evite întrebările: 

— Nu am libertatea să pomenesc nimic despre misiunea 
mea; unde a fost şi ce a urmărit ea, sau orice altceva. Problema 


asta este ceva confidenţial între domnul Trelawny şi mine; sunt 
legat prin jurământ de păstrarea secretului absolut. 

Se opri cu un aer încurcat. Apoi continuă brusc: 

— Sunteţi sigură, domnişoară Trelawny, că tatăl 
dumneavoastră e chiar atât de bolnav, ca să nu mă poată primi 
azi? 

Pe obrazul ei se citea de astă dată uimirea. Dar se însenină 
imediat; se ridică, spunând pe un ton în care demnitatea şi 
bunăvoința se îmbinau: 

— Veniţi să vedeţi singur! Se îndreptă spre camera tatălui 
său, urmată de el, şi apoi de mine. 

Domnul Corbeck intră în odaia bolnavului ca şi cum ar fi 
cunoscut-o. Există la unele persoane atitudini şi comportări 
subconştiente clare în locuri pe unde n-au mai fost niciodată. 
Chiar în nerăbdarea lui de a-şi vedea puternicul prieten, el îşi roti 
o clipă privirea prin cameră, ca într-un loc cunoscut. Apoi toată 
atenţia sa se fixă pe pat. Îl observam încordat, căci parcă 
simţeam că de acest om depindea mult din lămurirea straniilor 
probleme în care eram antrenati. 

Nu puteam să-l suspectez. Omul era de o vizibilă onestitate. 
Aceasta era cu adevărat caracteristica de care trebuia să ne 
temem. Poseda acel curaj şi loialitate faţă de misiunea sa, încât, 
dacă ar fi considerat că era obligat să păstreze un secret, ar fi 
făcut-o până la moarte. Cazul de faţă era, cel puţin, unul 
neobişnuit; şi ne pretindea, în consecinţă, să recunoaştem ob- 
ligaţia păstrării unui secret mai mult decât în condiţii obişnuite. 
Pentru noi, necunoaşterea însemna neputinţă. Dacă am fi reuşit 
să aflăm ceva despre trecut, am fi putut să ne formăm măcar o 
părere despre condiţiile antecedente atacului; şi să găsim astfel 
o posibilitate de a-l ajuta pe pacient să-şi revină. Existau unele 
obiecte care poate ar fi trebuit scoase de la locul lor... Gândurile 
începură iar să mi se învârtă în cap; mi-am revenit brusc şi am 
început să fiu atent. Pe chipul ars de soare şi ridat al omului ce-şi 
privea prietenul zăcând atât de neajutorat apăru o expresie de 
milă fără margini. Rigiditatea obrazului domnului Trelawny nu se 
destinsese în somn; ba, într-un fel, îi sublinia şi mai mult 
neputinţa. N-ar fi tulburat pe nimeni vederea unui obraz obişnuit, 
slăbit în astfel de condiţii; dar omul acesta hotărât, energic, 
zăcând în faţa noastră, cufundat într-un somn de nepătruns, 
avea patetismul sfâşietor al unei uriaşe ruini. Priveliştea nu era 


nouă pentru noi; dar puteam să văd că domnişoara Trelawny, ca 
şi mine de altfel, era acum, în prezenţa străinului, din nou 
stăpânită da emoţii. Obrazul domnului Corbeck deveni sever. 
Orice semne de milă dispăruseră; şi în locul lor apăru o privire 
întunecată, aspră, în care citeai ura împotriva oricui ar fi fost 
pricina acestei imense prăbuşiri. Apoi privirea îi deveni hotărâtă; 
energia vulcanică a acestui om începu să acţioneze precis şi 
într-o singură direcţie. Se uită pe rând la noi; şi, când privirea i se 
opri asupra sorei Kennedy, sprâncenele îi săltară puţin. Ea 
observă privirea şi se uită întrebător la domnişoara Trelawny, 
care îi răspunse tot din priviri. Sora ieşi încet din cameră, 
închizând uşa în urma ei. Domnul Corbeck se uită mai întâi la mi- 
ne, cu tendinţa firească la un bărbat puternic de a afla ceva de la 
alt bărbat, mai curând decât de la o femeie; după aceea la 
domnişoara Trelawny, neuitând obligaţia de a fi politicos, şi 
spuse: 

— Povestiţi-mi totul. Cum a început şi când. 

Domnişoara Trelawny se uită rugător la mine; şi, pe dată, 
i-am povestit eu tot ce ştiam. Tot timpul cât i-am vorbit rămase 
nemişcat, dar, pe nesimţite, obrazul său de bronz deveni de oţel. 
Când, la sfârşit, i-am spus de vizita domnului Marvin şi de 
împuternicirea judecătorească, ochii începură să i se aprindă. Şi 
când, văzându-l atât de interesat în problemă, am intrat în mai 
multe detalii, el spuse: 

— Bun! Ştim acum ce trebuie făcut. 

Auzindu-l, mi s-a strâns inima. Atare cuvinte, într-un astfel 
de moment, păreau să închidă uşa în faţa speranţelor mele de a 
clarifica lucrurile. 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebai, simțind că întrebarea mea 
era formală. 

Răspunsul său îmi mări spaima: 

— Trelawny ştie bine ce face. El a urmărit un scop precis în 
tot ceea ce a întreprins; şi noi nu trebuie să-i punem bete în 
roate. El s-a aşteptat, bineînţeles, la nişte evenimente şi atunci 
şi-a luat în toate privinţele măsuri de apărare. 

— Nu în toate privinţele! mă repezii eu. Trebuie să fi existat 
pe undeva un punct slab, altfel n-ar sta întins acum, aici, în felul 
acesta. 

Impasibilitatea lui mă surprinse oarecum. Mă aşteptasem să 
găsească în vorbele mele un argument solid; dar ele nu l-au 


mişcat deloc, cel puţin nu aşa cum am crezut eu. Un fel de surâs 
apăru pe faţa sa oacheşă când îmi răspunse: 

— Acesta nu este sfârşitul! Trelawny nu şi-a luat fără rost 
măsuri de apărare. Fără îndoială, el se aştepta şi la asta; sau 
oricum la o asemenea eventualitate. 

— Ştiţi la ce anume se aştepta, sau de unde? 

Intrebarea o pusese domnişoara Trelawny. 

Răspunsul veni pe loc: 

— Nu! nu ştiu chiar nimic. Dar pot să ghicesc ... 

Şi deodată se opri. 

— Să ghiciţi ce? 

Freamătul înăbuşit din glasul ei era vecin cu durerea. Din 
nou, obrazul oacheş deveni de oţel; dar şi în glasul şi în 
atitudinea lui se manifestau acum duioşia şi politeţea când 
răspunse: 

— Credeţi-mă, aş fi în stare să fac tot ce se poate face, ca să 
îndepărtez necazul. Dar am o obligaţie mai înaltă. 

— Ce obligaţie? 

— Tăcerea. 

Când pronunţă cuvântul, gura lui puternică se închise ca o 
trapă de oţel. ` 

Rămaserăm câteva minute tăcuți cu toţii. In intensitatea cu 
care gândeam, tăcerea devenise un lucru concret: zgomotele 
uşoare ale zilei, de afară şi din casă, mi se păreau agresive. 
Prima care întrerupse liniştea fu domnişoara Trelawny. Întrezării 
în privirea ei lumina unui gând şi a unei speranţe; dar se controlă 
înainte de a spune: 

— Care a fost motivul urgent pentru care doreaţi să mă 
vedeţi, ştiind că tata nu era ... disponibil? 

Pauza demonstra cât de bine îşi stăpânea gândurile. 

Schimbarea bruscă intervenită în sufletul domnului Corbeck 
fu aproape comică. Surprinderea sa, alături de impasibilitatea de 
fier precedentă, avu ceva de pantomimă. Dar orice impresie de 
comedie fu spulberată de seriozitatea gravă cu care îşi aduse 
aminte de scopul său iniţial. 

— Sfinte Dumnezeule! exclamă el, luând mâna de pe 
spătarul scaunului pe care se sprijinea şi lovind puternic cu ea, 
ca şi cum ar fi vrut să ne reţină atenţia. Sprâncenele i se 
încruntară când continuă: Am şi uitat! Ce nenorocire! Ce mare 
nenorocire! Tocmai în clipa victoriei! El zace aici neajutorat, şi 


eu, cu limba legată! Neputând să fac nici cea mai mică mişcare, 
fiindcă nu-i cunosc dorinţele. 

— Care sunt ele? O, spuneţi-ne! Sunt atât de îngrijorată 
pentru sărmanul meu tată! Ne aşteaptă vreun nou necaz? Sper 
că nu. O, sper că nu! Destule dureri şi necazuri până acum! Mă 
sperii iar, când vă aud vorbind astfel. Nu vreţi să-mi spuneţi 
nimic ca să-mi uşuraţi această îngrozitoare nelinişte şi 
nesiguranţă? 

El îşi îndreptă trupul voinic şi răspunse: 

— Din păcate, nu pot, n-am voie să vă spun nimic. Este 
taina lui. Arătă spre pat. Şi cu toate astea, cu toate astea, am 
venit aici să-i cer părerea, sfatul, ajutorul. lar el zace aici 
neputincios... Şi timpul zboară pe lângă noi! Curând o să fie prea 
târziu! 

— Ce anume? Ce anume? izbucni domnişoara Trelawny 
într-o explozie de nelinişte, cu obrazul chinuit de suferinţă. Of, 
vorbiţi! Spuneţi ceva! Grija, groaza şi misterul ăsta o să mă 
ucidă! 

Domnul Corbeck făcu un efort să se liniştească. 

— Amănunte nu am cum să vă dau: dar am avut o mare 
pagubă. Misiunea mea, pentru care mi-am pierdut trei ani, a 
reuşit. Am descoperit tot ce-am căutat — chiar mai mult; şi am 
adus totul acasă în siguranţă. Bogăţii, în sine fără preţ, dar îndoit 
de preţioase pentru el, în urma dorinţei şi a instrucţiunilor căruia 
le-am căutat. Am sosit la Londra abia azi-noapte; şi când m-am 
trezit de dimineaţă bagajul meu preţios îmi fusese furat. Furat în 
chip misterios. Nimeni nu ştia la Londra că sosesc. Nimeni în 
afară de mine nu ştia ce se găseşte în geamantanul jigărit pe 
care îl căram. Camera mea avea o singură uşă pe care am 
încuiat-o. Camera se afla sus, la etajul cinci, aşa că nu se putea 
nicicum intra pe fereastră. Chiar cu singur închisesem şi 
zăvorâsem fereastra, fiindcă vroiam să fiu în deplină siguranţă. 
De dimineaţă zăvorul era neatins... şi totuşi geamantanul era 
gol. Lămpile dispăruseră... Da, dispărute! Mă dusesem în Egipt să 
caut un set de lămpi vechi, de urma cărora vroia să dea domnul 
Trelawny. Cu mare trudă şi cu mari primejdii le-am găsit.. Le-am 
adus neatinse acasă... şi acum... 

Îşi întoarse faţa foarte emoţional. Chiar şi natura lui de fier 
se frângea sub povara acestei pierderi. 

Domnişoara Trelawny păşi către el şi-i puse mâna pe umăr. 


M-am uitat la ea uimit. Toată suferinţa şi durerea lui, care o 
mişcaseră atâta, păreau să ia forma unei hotărâri. Stătea 
dreaptă, cu ochii strălucitori; din fiece fibră şi nerv al fiinţei sale îi 
ghiceai energia. Chiar şi glasul îi era încărcat cu o forţă 
nepotolită când începu să vorbească. Era limpede că aveam îna- 
intea mea o femeie tare şi că tăria ei putea să răspundă oricărei 
solicitări. 

— Trebuie acţionat imediat! Dorinţele tatălui meu trebuie 
duse la bun sfârşit, dacă aceasta stă în putinţa noastră. Domnule 
Ross, dumneavoastră sunteţi avocat. Avem aici cu noi în acest 
moment un om pe care dumneavoastră îl socotiți drept unul din 
cei mai buni detectivi ai Londrei. Sigur că putem face ceva. 
Putem începe imediat. 

Domnul Corbeck căpătă alt curaj, văzând entuziasmul ei: 

— Bun! Sunteţi fiica tatălui dumneavoastră. 

Atât putu să spună. Insă admiraţia pentru energia ei se 
manifestă prin spontaneitatea cu care îi prinse mâna. Eu mă 
îndreptai către uşă, cu gândul să-l aduc pe sergentul Daw; şi, din 
privirea ei aprobatoare, am ştiut că Margaret — domnişoara 
Trelawny — a înţeles. Eram lângă uşă, când domnul Corbeck mă 
strigă: 

— O clipă, zise el; înainte de a aduce un străin pe scenă, 
ţineţi minte că el nu trebuie să ştie ceea ce ştiţi dumneavoastră 
acum, că lămpile fac obiectul unor căutări îndelungate, dificile şi 
primejdioase. Tot ce-i pot spune, tot ce trebuie să ştie, din orice 
sursă, este doar că ceva ce-mi aparţinea mi-a fost furat. Trebuie 
să-i descriu câteva din lămpi, mai ales una, care e de aur; şi 
teama mea este ca hoţul, necunoscând valoarea ei istorică, să 
nu o dea la topit, ca să-şi ascundă fapta. Aş plăti bucuros de 
zece, de douăzeci, de o sută, de o mie de ori valoarea ei 
intrinsecă, decât s-o văd distrusă. Am să-i spun doar atât cât e 
necesar. Aşa că, vă rog, lăsaţi-mă pe mine să răspund la 
întrebările lui; afară, bineînţeles, de cazul când vă voi cere eu, 
sau mă voi referi la unul din dumneavoastră, să răspundeţi. 

Am dat din cap în semn de acord. Atunci îmi veni ceva în 
gând şi spusei: 

— Apropo, dacă va fi necesar să păstrăm secretă această 
întâmplare, n-ar fi mai bine, dacă se poate, să-l angajăm pe 
detectiv în particular? Când un lucru ajunge pe mâna Scotland 
Yard-ului, nu mai avem puterea să-l ţinem ascuns, şi atunci 


păstrarea secretului devine imposibilă. Am să-l întreb asta pe 
sergentul Daw înainte de a-l chema sus. Dacă nu spune nimic, 
asta înseamnă că el acceptă treaba şi că o să se ocupe de ea în 
particular. 

Domnul Corbeck răspunse imediat: 

— Totul este secretul. Singurul lucru de care mă tem este ca 
lămpile, sau câteva din ele numai, să nu fie repede distruse. 

Spre marea mea uimire, domnişoara Trelawny răspunse 
imediat, calm, dar hotărât: 

— N-o să fie distruse; nici una din ele! 

Domnul Corbeck zâmbi atunci mirat. 

— Cum Dumnezeu de ştiţi? întrebă el. 

Răspunsul ei fu încă şi mai de neînțeles: 

— Nu ştiu cum de ştiu, dar ştiu; simt asta în sufletul meu; ca 
pe o convingere pe care am avut-o toată viaţa. 


VIII 
Găsirea lămpilor 


La început sergentul Daw avu o oarecare ezitare; dar, până 
la urmă, căzu de acord să-şi dea în mod particular părerea într-o 
problemă care i-ar fi fost pusă. A adăugat că se va mărgini numai 
să dea un sfat; pentru că, dacă ar fi fost necesar să acţioneze, 
atunci ar fi trebuit să raporteze la comisariat. Cu această 
înţelegere, l-am lăsat în birou şi i-am poftit la el pe domnişoara 
Trelawny şi pe domnul Corbeck. Sora Kennedy îşi reluase locul 
lângă pat înainte ca noi să părăsim camera. 

Nu puteam să nu admir grija şi precizia rece cu care 
călătorul îşi expunea cazul. Părea să nu ascundă nimic, şi totuşi 
făcu cea mai sumară descriere a obiectelor care lipseau. Nu 
insistă asupra misterului acestui caz, pe care păru să-l considere 
doar un furt obişnuit într-un hotel. Ştiind că singurul său obiectiv 
era să-şi recupereze lucrurile înainte de a li se distruge 
identitatea, am putut să constat deosebita sa dibăcie de a şti să 
ne ofere doar ceea ce trebuia şi să păstreze pentru el restul, fără 
să pară că o face. "E clar", gândii eu, "omul ăsta a învăţat bine 
lecţia bazarurilor din Orient; şi, cu inteligenţa apuseană, şi-a 
întrecut maeştrii!" Tocmai îi împărtăşea detectivului ideile sale, 
când acesta, după ce reflectă puţin asupra problemei, îi zise: 


— Vas sau cântar? aceasta e întrebarea. 

— Ce vrei să spui? întrebă celălalt, foarte intrigat. 

— E o veche vorbă a hoţilor din Birmingham. Credeam că în 
ziua de azi, cu atâtea jargoane, o ştiu toţi. Pe vremuri la 
Birmingham, unde existau multe mici întreprinderi metalifere, 
aurarii şi argintarii obişnuiau să cumpere metalul aproape de la 
oricine care trecea pe acolo. Şi cum metalul în mici cantităţi 
puteau să-l cumpere în general la preţ scăzut, când nu se 
interesau de unde provine, ajunsese un obicei să se întrebe doar 
atât: dacă aducătorul vrea să-l vândă topit; în acest caz preţul îl 
fixa cumpărătorul; şi un vas pentru topit stătea permanent pe 
foc. Dacă urma să fie păstrat aşa cum era, după dorinţa 
cumpărătorului, se cântărea şi apoi se plătea vânzătorului o 
sumă standard pentru metale vechi. Şi azi se mai practică încă 
sistemul, chiar şi prin alte părţi în afară de Birmingham. Când 
căutăm ceasuri furate, adesea mergem pe la întreprinderile 
astea; şi nu e posibil să identifici rotiţe şi cercuri dintr-o 
grămadă; dar nu avem întotdeauna cazurile dorite. Acum, în 
momentul ăsta, mult depinde dacă hoţul e un om bun — cum e 
numit cel ce îşi cunoaşte meseria. Un pungaş de clasă va şti 
dacă un obiect are mai mare valoare decât metalul din el; şi în 
cazul ăsta aranjează treaba cu cineva care-i poate plasa obiectul 
mai târziu — în America sau în Franţa. Apropo, crezi că ar mai 
putea şi altcineva, în afară de dumneata, să identifice lămpile? 

— Nimeni în afară de mine! 

— Mai există şi altele la fel? 

— Eu nu mai cunosc, răspunse domnul Corbeck; deşi ar mai 
putea fi şi altele care să le semene în multe privinţe. 

Detectivul făcu o pauză înainte de a întreba din nou: 

— S-ar putea ca vreo altă persoană pricepută — la British 
Museum, de pildă, sau vreun negustor, sau vreun colecţionar ca 
domnul Trelawny — să cunoască valoarea — valoarea artistică — 
a acestor lămpi? 

— Sigur că da! Orice om cu capul pe umeri şi-ar da seama 
dintr-o privire de valoarea lor. 

Faţa detectivului se lumină. 

— Atunci există o şansă. Dacă uşa dumneavoastră a fost 
încuiată şi fereastra zăvorâtă, lucrurile nu au fost furate nici de 
femeia, nici de băiatul de serviciu de la hotel, întâmplător în 
trecere pe acolo. Cine a comis fapta le-a urmărit în mod 


premeditat şi nu o să se despartă de pradă fără un preţ bun pe 
ea. Aviz patronilor de case de împrumut şi cămătarilor. Oricum, 
este bine să nu se facă zarvă în jurul chestiunii. Nu trebuie să 
anunţăm Scotland Yard-ul, doar dacă nu ţineţi s-o faceţi; putem 
aborda problema în particular. Dacă doriţi să păstraţi lucrul 
secret, aşa cum mi-aţi spus la început, asta este şansa noastră. 

Domnul Corbeck, după o pauză, spuse calm: 

— Credeţi că aţi putea risca o părere asupra felului cum a 
fost comis furtul? 

Polițistul zâmbi. Zâmbetul cunoştinţei de cauză şi al 
experienţei. 

— Într-un mod foarte simplu, nu mă îndoiesc de asta, 
domnule. Până la urmă aşa se petrec toate aceste misterioase 
fărădelegi. Banditul îşi cunoaşte meseria cu toate trucurile ei; 
şi-şi aşteaptă întotdeauna şansa. Mai mult chiar, el ştie din 
experienţă cum arată această şansă şi cum se iveşte ea dc 
obicei. Celălalt, victima, este doar grijuliu; el nu cunoaşte toate 
şmecheriile şi capcanele care i se pot întinde şi, dintr-o mică 
neglijenţă, pică în cursă. Când vom cunoaşte totul despre acest 
caz, o să vă minunaţi că n-aţi sesizat de la început sistemul. 

Asta păru să îl cam enerveze pe domnul Corbeck; se simţi 
categoric iritaţie în felul cum răspunse: 

— Uite ce e, dragul meu, în problema asta nu există nimic 
simplu — în afară de faptul că lucrurile mi-au fost furate. 
Fereastra era închisă; căminul era zidit. Camera nu are decât o 
singură uşă, pe care eu am zăvorât-o şi am încuiat-o. Nu există 
nici o impostă; am auzit de multe furturi prin hoteluri facilitate de 
o impostă. În timpul nopţii nu mi-am părăsit odaia. Am verificat 
obiectele înainte de a mă culca, şi iar le-am mai verificai de câte 
ori m-am trezit. Dacă poţi aranja un oricât de simplu furt, de 
orice fel, din chestiile astea, atunci eşti un om deştept. Asta-i; 
destul de deştept ca să mergi drept la ţanc şi să-mi găseşti 
lucrurile, 

Domnişoara Trelawny îi atinse uşor braţul şi spuse calm: 

— Nu vă necăjiţi fără rost. Eu sunt convinsă că lucrurile se 
vor găsi. 

Sergentul Daw se întoarse spre ea atât de brusc, încât cu nu 
putui să nu mă duc repede cu gândul la suspiciunile formulate 
deja în privinţa ei, când i se adresă 

— Pot să vă întreb, domnişoară, pe ce vă bazaţi când 


afirmaţii asta? 

Aşteptam îngrozit răspunsul ei, adresat unor urechi deja 
alertate de bănuieli; şi el ajunse până la mine ca o lovitură 
dureroasă: 

— Nu vă pot spune cum de ştiu. Dar sunt sigură de asta. 

Detectivul se uită la ea câteva clipe în tăcere, apoi îmi 
aruncă o privire rapidă. Mai vorbi puţin cu domnul Corbeck 
despre deplasările sale, detalii asupra hotelului şi camerei, şi 
mijlocul de a identifica bunurile. Apoi se retrase să-şi înceapă 
cercetările, domnul Corbeck insistând asupra obligaţiei de a 
păstra secretul, ca nu cumva hoţul să simtă primejdia şi să 
distrugă lămpile. Apoi promise, când plecă să-şi vadă de 
diversele sale treburi, să se înapoieze seara devreme şi să 
rămână în casă. 

În ziua aceea, toată vremea domnişoara Trelawny se arătă 
mai bine dispusă şi mai plină de vigoare decât fusese mai 
înainte, în ciuda acestui nou şoc şi a supărării provocate de furtul 
care, până la urmă, avea să-i provoace tatălui său multă 
dezamăgire. 

Ne-am petrecut cea mai mare parte din zi uitându-ne la 
curioasele comori ale domnului Trelawny. Din câte auzisem de la 
domnul Corbeck, începeam să-mi formez o idee despre uriaşa sa 
activitate în domeniul cercetărilor egiptene; şi, în această 
lumină, totul în jurul meu începea să prezinte un mare interes. 
Pe măsură ce continuam, interesul creştea; toate bănuielile 
supărătoare, pe care le mai puteam avea, se schimbaseră în 
uimire şi admiraţie. Casa îmi părea un adevărat depozit de 
minunăţii şi de artă veche. În afara curiozităţilor,mari şi mici, din 
camera domnului Trelawny- de la marile sarcofage până la 
scarabeii de toate felurile din vitrine — holul cel mare, palierele 
scării, biroul şi chiar budoarul erau pline de antichităţi care ar fi 
stârnit invidia oricărui colecţionar. 

De la început domnişoara Trelawny veni cu mine şi se uită 
cu interes crescând la toate. După ce examină câteva vitrine cu 
splendide amulete, mi se adresă într-un mod cam naiv: 

— Greu o să crezi că în ultima vreme m-am uitat chiar foarte 
rar la aceste lucruri. Abia după ce s-a îmbolnăvit tata cred că au 
început să mă intereseze. Dar acum încep să mă atragă într-un 
mod tot mai fascinant. Mă întreb dacă nu cumva sângele 
colecţionarului care curge în vinele mele îşi spune cuvântul. 


Dacă este aşa, atunci e lucru curios că până acum n-am simţit 
această chemare. Sigur că ştiu mai multe despre obiectele mari 
şi că le-am studiat, mai mult sau mai puţin; dar de fapt, într-un 
fel, întotdeauna le-am acceptat ca atare, ca şi cum au existat 
dintotdeauna aici. Am observat acelaşi lucru cu picturile de 
familie, şi felul cum sunt ele acceptate de urmaşi. Dacă vrei, hai 
să le examinăm amândoi; o să fie amuzant. 

Era pentru mine o încântare s-o aud vorbind astfel; şi 
propunerea ei pur şi simplu m-a tulburat. Am colindat împreună 
prin diverse încăperi şi coridoare, examinând şi admirând 
splendidele curiozităţi. Exista o atât de surprinzătoare cantitate 
şi diversitate de obiecte încât abia am avut timp să le privim pe 
cele mai multe; dar, parcurgându-le, ne-am înţeles că va trebui 
să le luăm pe rând, zi cu zi, şi să le studiem mai îndeaproape. În 
hol se găsea un fel de unealtă mare din oţel frumos traforat pe 
care, spunea Margaret, tatăl ei o folosea la ridicarea capacelor 
grele din piatră ale sarcofagelor. Nu era grea şi putea fi mutată 
din loc destul de uşor. Cu ajutorul ei am reuşit să ridicăm rând pe 
rând capacele pentru a admira nesfârşitele serii de figuri 
hieroglifice săpate în cele mai multe din sarcofage. În ciuda 
afirmațiilor sale că nu ştie nimic despre ele, Margaret ştia foarte 
multe; un singur an trăit alături de tatăl său constituise pentru 
ea, în fiecare zi, ceas de ceas şi pe nesimţite, un şir de lecţii. Era 
o fată de o remarcabilă inteligenţă şi ascuţime de spirit, dublate 
de o memorie prodigioasă; aşa că bagajul său de cunoştinţe 
adunate pe nesimţite, puţin câte puţin, ajunsese la proporţii pe 
care i le-ar fi invidiat orice om de ştiinţă. 

Şi totuşi era atât de naivă şi de neştiutoare; atât de 
nevinovată şi de simplă. Vederile şi ideile sale erau atât de 
curate şi de altruiste, încât în tovărăşia ei am uitat de mulţimea 
necazurilor şi problemelor care năpădeau casa; şi m-am simţit 
din nou un puşti ... 

Cele mai interesante dintre sarcofage erau, fără îndoială, 
cele trei din camera domnului Trelawny. Dintre acestea, două 
erau din bazalt — unul din porfir şi celălalt din hematit. Acestea 
aveau gravate pe ele câteva hieroglife. Dar cel de-al treilea era 
cu totul deosebit. Era făcut dintr-o piatră galben-brună, de 
nuanţa onixului mexican, cu care se asemăna în multe privinţe, 
excepţie făcând faptul că desenul natural al spiralelor sale era 
mai puţin clar. Ici şi colo existau părţi aproape transparente — 


sigur translucide. Tot sarcofagul, capacul şi restul, era sculptat 
cu sute, poate mii de hieroglife minuscule, în serii ce păreau 
nesfârşite. Spatele, faţa, laturile, muchiile, fundul, toate îşi aveau 
partea lor de figuri elegante, coloritul lor de un albastru intens 
fiind extraordinar de proaspăt şi de distinct conturat pe piatra 
galbenă. Era foarte lung, aproape nouă picioare şi probabil larg 
de trei. Laturile erau ondulate, astfel că nu exista nici o linie 
dură. Chiar şi colţurile aveau nişte curburi atât de frumoase, 
încât îţi încântau privirea. 

— Cu siguranţă, am spus, ăsta trebuie să fi fost făcut pentru 
un uriaş. 

— Sau o uriaşă, zise Margaret. 

Acest sarcofag era aşezat lângă una din ferestre. Într-un fel 
se deosebea de celelalte sarcofage din încăpere. Toate celelalte, 
indiferent de material — granit, porfir, hematit, bazalt, ardezie 
sau lemn — erau simple în interior. Unele aveau înăuntru 
suprafaţa netedă, altele erau gravate în întregime sau în parte 
cu hieroglife. Dar nici unul din ele nu avea nicăieri protuberanţe 
sau feţe neregulate. Puteau foarte bine să fi fost folosite drept 
căzi de baie; într-adevăr, în multe privinţe semănau cu băile 
romane din piatră sau marmură pe care le mai văzusem. Dar în 
cel mare exista o suprafaţă în relief având conturul unui corp 
omenesc. Am întrebat-o pe Margaret dacă îmi poate explica asta. 
Ea îmi răspunse: 

— Tata n-a vrut niciodată să-mi vorbească despre acest 
sarcofag. Mi-a atras atenţia încă de la început, dar când l-am 
întrebat despre el, mi-a spus: "Fetiţa mea, într-o zi am să-ţi 
povestesc despre el — dacă voi fi în viaţă! Dar nu acum! 
Povestea lui nu s-a spus încă, aşa cum sper eu să ţi-o spun ţie. 
Intr-o zi, poate curând, vei şti totul; şi atunci o să-l cercetăm a- 
mândoi împreună. Şi ce interesantă poveste o să-ţi spună el — 
de la început până la sfârşit!" Odată, după aceea, l-am întrebat, 
mă tem, cu multă uşurinţă: "Tată, s-a mai spus vreodată până 
acum povestea acestui sarcofag?" El a dat din cap şi m-a privit 
grav, zicându-mi: "Nu încă, fetiţa mea; dar se va spune — dacă 
mai trăiesc — dacă mai trăiesc!" Aceste vorbe, despre viaţa lui, 
repetate mereu, m-au cam înfricoşat, n-am îndrăznit de-atunci 
să-l mai întreb iar. 

Intr-un fel, aceste cuvinte mă tulburară. Nu puteam să spun 
cu precizie de ce şi cum; dar parcă întrezăream până la urmă o 


rază de lumină. Există, cred, clipe când mintea acceptă un lucru 
drept adevărat; deşi aceasta nu contează nici pentru mersul 
gândului, nici, în cazul când ar exista mai multe, pentru legătura 
dintre ele. Până atunci, ne găsisem într-un întuneric complet în 
privinţa domnului Trelawny şi a ciudatei pedepse care se abătu- 
se asupra sa; aşa că orice lucru care ne-ar fi condus pe o urmă, 
fie ca cât de slabă şi de neclară, ne-ar fi oferit, pentru început cel 
puţin, plăcuta satisfacţie a unei certitudini. În enigma noastră 
existau două puncte clare: primul, că domnul Trelawny lega 
acest straniu obiect de nesiguranța propriei sale persoane; al 
doilea, că el urmărea un scop sau nutrea o oarecare speranţă 
legală de acest obiect, pe care nu vroia să o dezvăluie, nici 
măcar fiicei sale, atâta vreme cât ca nu se putea realiza. Şi, iar, 
nu trebuia uitat că acest sarcofag se deosebea pe dinăuntru de 
toate celelalte. Ce putea oare să însemne acea ciudată suprafaţă 
în relief? Nu-i spusei nimic domnişoarei Trelawny, deoarece mă 
temeam să nu o înfricoşez mai mult, sau s-o încurajez cu noi 
speranţe; dar m-am decis să caut neîntârziat un prilej de a în- 
treprinde mai multe cercetări... 

Lângă sarcofag se găsea o măsuţă joasă din piatră verzuie 
cu vinişoare roşii, ca de hematit. Picioarele erau fasonate în 
formă de labe de şacal; iar în jurul fiecărui picior se încolăcea un 
uracus, un şarpe cu gâtul umflat, frumos cizelat în aur pur. Pe ea 
stătea aşezată o frumoasă lădiţă sau casetă din piatră de o 
formă aparte. Semăna cu un sicriu mic, numai că părţile laterale, 
în loc să fie tăiate plan în patru colţuri, ca partea de sus, formau 
la un capăt un unghi ascuţit. Rezulta, astfel, un fel de heptaedru 
neregulat, cu câte două feţe de fiecare latură, un capăt 
poligonal, apoi baza şi partea de deasupra. Piatra, un monolit din 
care fusese confecţionat obiectul, era ceva ce cu nu mai 
văzusem niciodată. La bază avea culoarea complet verde, 
culoarea smaraldului, însă bineînţeles fără strălucirea acestuia. 
Dar nici culoarea şi nici materialul nu erau mate, iar textura 
părea de o fineţe şi de o duritate ieşite din comun. Suprafaţa ei 
era aproape o bijuterie. Culoarea îi devenea din ce în ce mai 
stinsă spre partea superioară, cu gradaţii atât de fine, aproape 
imperceptibile, ajungând până la un galben delicat, de culoarea 
porţelanului "mandarin". Nu semăna în nici un fel cu ceea ce 
văzusem eu până atunci şi nici cu vreo piatră sau nestemată 
cunoscute. Am socotit-o a fi o rocă-mamă unică, sau matricea 


unei pietre scumpe. Era gravată peste tot, în afară de câteva 
locuri, cu frumoase hieroglife, splendid executate şi colorate cu 
acelaşi pigment sau ciment albastru-verde care apărea şi pe 
sarcofag. Ca lungime avea cam două picioare şi jumătate; 
lăţimea, aproximativ pe jumătate; iar înălţimea, cam de un 
picior. Spațiile goale erau distribuite neregulat, de sus până la 
capătul ascuţit. Aceste locuri păreau mai puţin opace decât 
restul pietrei. Am încercat să ridic capacul ca să pot vedea dacă 
erau translucide; dar era bine fixat. Se potrivea atât de exact, 
încât întregul sipet părea o singură piesă din piatră, scobită în 
mod misterios pe dinăuntru. Pe laturi şi pe margini existau nişte 
protuberanţe curioase, dăltuite tot atât de fin ca şi celelalte părţi 
ale casetei, care fuseseră sculptate cu un scop vădit de către 
cioplitor. Aveau găuri, şi scobituri de o formă ciudată, fiecare 
diferită de celelalte; şi, ca şi restul, erau acoperite cu figuri 
hieroglifice, tăiate fin şi umplute cu acelaşi ciment 
albastru-verzui. 

De partea cealaltă a marelui sarcofag se afla o altă măsuţă, 
din alabastru, minunat gravată cu figuri simbolice de zei şi 
semne ale zodiacului. Pe măsuţă stătea o casetă pătrată cu 
latura cam de un picior, formată din plăcuţe de cristal de stâncă, 
încadrate într-o armură de benzi din aur roşcat, frumos 
ornamentate cu hieroglife şi colorate într-un albastru-verde 
foarte asemănător cu tenta figurilor de pe sarcofag şi sipet. 
Toată lucrătura era de-a dreptul modernă. 

Dar dacă piesa era modernă, conţinutul ei, nu. Înăuntru, pe 
o perniţă din țesătură de aur fină ca mătasea şi cu acea nuanţă 
caldă a aurului vechi, se odihnea mâna unei mumii, atât de 
perfectă încât tresăreai la vederea ei. O mână de femeie, fină şi 
prelungă, cu degete subţiri şi elegante şi aproape tot atât de 
naturală ca şi în ziua când fusese încredinţată cu mii de ani în 
urmă îmbălsămătorului. Mumificată, nu-şi pierduse nimic din 
forma ei frumoasă; chiar şi încheietura părea să-şi păstreze 
flexibilitatea, aşa cum se odihnea, cu linia ei fină, pe perniţă. 
Pielea avea o pronunţată culoare crem, sau de ivoriu vechi; o 
piele de un brun curat care îţi sugera arşiţa soarelui, însă arşiţa 
la umbră. Marea curiozitate a acestei mâini era că avea în total 
şapte degete, cu două mijlocii şi două arătătoare. Partea de sus 
a încheieturii părea crestată, ca şi cum ar fi fost ruptă inegal, şi 
avea pe ca nişte pete de un roşu-brun. Pe aceeaşi pernă, alături 


de mână, se afla un mic scarabeu minunat lucrat, din smarald. 

— Aceasta este o altă taină a tatălui meu. Când i-am cerut 
să-mi spună ceva despre ea, mi-a răspuns că era probabil cel 
mai de preţ lucru pe care îl poseda, cu o singură excepţie. Când 
l-am întrebat care, a refuzat să-mi răspundă şi mi-a interzis să-l 
mai întreb altceva în legătură cu asta, "Am să-ţi spun", mi-a zis 
el, "totul despre asta, la timpul potrivit — dacă mai trăiesc!" 

"Dacă mai trăiesc!", iar aceleaşi cuvinte. Toate aceste trei 
lucruri, grupate la un ioc, sarcofagul, sipetul şi mâna, păreau să 
alcătuiască, într-adevăr, o trilogie de mistere. 

În acel moment, domnişoara Trelawny fu chemată pentru 
nişte treburi gospodăreşti. M-am uitat şi la celelalte curiozităţi 
din încăpere; însă nici una nu părea să mai prezinte vreun 
farmec pentru mine, acum când ea plecase. Mai târziu, în timpul 
zilei, am fost chemat în budoar, unde ea se consulta cu doamna 
Grant în legătură cu găzduirea domnului Corbeck. Nu se hotărau 
dacă trebuiau să-i dea o cameră alăturată de cea a domnului 
Trelawny sau mai departe de ea. Eu mi-am dat părerea că ar fi 
fost mai bine să nu stea prea aproape; mai întâi pentru că, 
oricum, n-ar fi fost deloc greu să fie adus mai aproape la nevoie. 
După ce plecă doamna Grant, am întrebat-o pe domnişoara 
Trelawny cum se făcea că mobilierul din această încăpere, 
budoarul unde ne aflam, era atât de diferit de mobila din 
celelalte încăperi ale casei. 

— Spiritul de prevedere al tatei! răspunse ea. Când am venit 
întâi aici, el a socotit, şi chiar pe bună dreptate, că eu o să mă 
sperii de atâtea relicve de morţi şi de morminte, aflate peste tot. 
Aşa că a mobilat această cameră şi micul grup de încăperi de 
dincolo — uşa asta dă în camera de zi —, unde am dormit 
noaptea trecută, cu lucruri drăguţe. Vedeţi, toate sunt frumoase. 
Vitrina i-a aparţinut marelui Napoleon. 

— Atunci, nu exista nimic egiptean în toate aceste încăperi? 
întrebai cu, mai mult ca să arăt interes faţă de ce-mi spunea 
decât pentru altceva, deoarece mobilierul din cameră vorbea de 
la sine. Ce vitrină drăguță! Pot să mă uit la ea? 

— Sigur că da, cu mare plăcere, răspunse ea zâmbind. 
Finisarea ei pe dinăuntru şi pe dinafară, spune tata, este 
desăvârşită. 

Făcui un pas înainte şi o privii mai îndeaproape. Era din 
lemn de magnolia cu intarsii, şi montată în bronz aurit. Am tras 


unul din sertare, unul lung, unde puteam să văd mult mai bine 
lucrătura. Când l-am tras, s-a auzit un zăngănit înăuntru, ca şi 
cum ceva s-ar fi rostogolit; un clinchet ca de metal pe metal. 

— Hei! am strigat, E ceva aici. Poale ar fi mai bine să nu-l 
deschid. 

— Nu ştiu ce-ar putea să fie, răspunse ea. Se poate ca una 
din fete să fi pus ceva pentru moment, şi să fi uitat. Oricum, 
deschideţi. 

Am deschis sertarul; şi atât eu cât şi domnişoara Trelawny 
am făcut un pas înapoi uluiţi. 

În faţa ochilor noştri se aflau mai multe lămpi vechi egiptene 
de diferite mărimi. 

Ne-am aplecat asupra lor şi le-am privit cu atenţie. Inima îmi 
bătea cu putere; se putea vedea după respiraţia lui Margaret că 
şi ea era foarte emoţionată. 

In timp ce le priveam, neîndrăznind să le atingem şi nici să 
ne gândim la aşa ceva, se auzi soneria la uşa din faţa; şi, imediat 
după aceea, îşi făcură apariţia în hol domnul Corbeck urmat de 
sergentul Daw. Uşa budoarului era deschisă şi, când ne zări, 
domnul Corbeck veni în fugă urmat mai încet de detectiv. Se 
citea pe faţa lui şi din gesturi o bucurie calmă, când ne spuse 
deodată: 

— Bucuraţi-vă cu mine, draga mea domnişoară Trelawny, 
mi-a sosit bagajul cu toate lucrurile neatinse. Apoi faţa i se 
posomori; Cu excepţia lămpilor. Lămpile care valorează de o mie 
de ori cât tot restul... 

Se opri impresionai de paloarea de pe obrajii ei. Apoi, 
urmărind privirea mea şi a ei, zări grămada de lămpi din sertar. 
Scoase un țipăt de surpriză şi bucurie, aplecându-se deasupra lor 


şi pipăindu-le: 
— Lămpile mele! sunt întregi, întregi, întregi! ... Dar cum, 
Dumnezeule — pe toţi Dumnezeii! — cum de-au ajuns aici? 


Tăceam cu toţii. Detectivul scoase un sunet adânc, 
inspirând aer. Mă uitai la el şi, când îmi surprinse privirea, îşi 
îndreptă ochii spre domnişoara Trelawny care era întoarsă cu 
spatele. 

In ochii lui citeam aceeaşi privire bănuitoare pe care o 
avusese şi atunci când subliniase faptul că ea fusese prima 
persoană care îl găsise pe bătrân după atentate. 


IX 
Nevoia de a cunoaşte 


Domnul Corbeck păru că-şi iese din minţi la descoperirea 
lămpilor. Le luă pe rând una câte una şi le privi cu duioşie, ca pe 
nişte fiinţe iubite. În bucuria şi emoția lui, respira atât de tare că 
semăna cu un motan care toarce. Sergentul Daw întrebă calm, 
rupând tăcerea cu un glas ca o discordanţă într-o melodie: 

— Sunteţi chiar sigur că astea sunt lămpile pe care le-aţi 
avut şi care v-au fost furate? 

Răspunsul sună pe un ton indignai: 

— Sigur? Bineînţeles că sunt sigur. Nu există în toată lumea 
un alt set de lămpi ca ăsta! 

— După câte ştiţi dumneavoastră! 

Cuvintele detectivului erau destul de blânde, dar tonul era 
atât de exasperant, încât aveam convingerea că urmărea ceva 
cu asta; aşa că am aşteptat în linişte. El continuă: 

— Desigur, ar mai trebui să existe câteva şi în British 
Museum; sau poate domnul Trelawny le-a avut pe astea mai 
demult. Nimic nou sub soare, ştiţi, domnule Corbeck; nici chiar în 
Egipt. Acestea pot fi originalele, iar ale dumneavoastră au putut 
fi copiile. Există anumite amănunte pe baza cărora le puteţi 
identifica pe acestea drept ale dumneavoastră? 

Domnul Corbeck, de astă dată, se arătă chiar supărat. Uită 
şi de rezerva sa şi, plin de indignare, izbucni într-un potop, 
incoerent aproape, de fraze întretăiate: 

— Să le identific? Copii? British Museum? Prostii! O avea 
poate şi Scotland Yard-ul vreun set ca să-i înveţe pe poliţiştii 
idioţi egiptologia! Dacă le cunosc? Când le-am cărat cu mine prin 
deşert, timp de trei luni de zile, şi am stat treaz noapte de 
noapte ca să le păzesc! Când le-am examinat cu lupa ceas de 
ceas, până mă dureau ochii; până ce fiecare asperitate cât de 
mică, fiecare fragment şi fiecare pată mi-au devenit tot atât de 
familiare cât îi este navigatorului harta; şi tot atât de familiare 
cât, fără îndoială, trebuie să le fi fost întotdeauna, de când e 
lumea şi pământul, tuturor pungaşilor bătuţi în cap, în goana 
după jafuri. Uite, tinere, priveşte aici! Inşiră lămpile la rând sus 
pe vitrină. Ai mai văzut dumneata vreodată un set de lămpi cu 
astfel de forme — sau măcar vreuna singură din ele? Uită-te la 
figurile astea mândre desenate aici! Ai mai văzut vreodată 


dumneata un set atât de complet? — chiar la Scotland Yard? sau 
în Bow Street? Priveşte! Cele şapte încarnări ale lui Hathor, pe 
fiecare lampă câte una. Uită-te la figura lui Ka, la prinţesa celor 
două Egipturi, stând în barca morţilor între Ra şi Osiris, cu Ochiul 
Somnului sprijinit pe picioare, plecându-se înaintea ei; şi Har- 
mochis înălțându-se spre nord. Le găseşti astea la British 
Museum — sau în Bow Street? Dar poate că studiile dumitale 
făcute la Gizeh Museum, sau la Fitzwilliam, sau la Paris, sau la 
Leyda, ori la Berlin, te-or fi învăţat că astea-s scene obişnuite în 
hieroglifică; şi că aici ai de-a face numai cu nişte copii. Ai putea 
cumva să-mi spui dumneata mie ce semnificaţie are desenul 
ăsta al lui Plah-Seker-Ausar ţinând Tet-ul sub Sceptrul 
Papirusului? L-ai mai văzut vreodată până acum, chiar la British 
Museum sau la Gizeh, sau la Scotland Yard? 

Se întrerupse brusc; şi apoi continuă pe cu totul alt ton: 

— Ascultă, am impresia că idiotul capsoman sunt chiar eu! 
Te rog să mă scuzi, dragul meu, pentru nepoliteţe. Mi-am pierdut 
controlul la aluzia că eu n-aş cunoaşte lămpile astea. Nu te 
superi, nu? 

Detectivul răspunse amuzat: i 

— Doamne fereşte, domnule, sigur că nu. Imi plac oamenii 
furioşi când lucrez cu ei, fie că sunt sau nu de partea mea. Eu îmi 
păstrez firea; asta mi-e meseria. Vedeţi, în ultimele două minute 
mi-aţi spus despre aceste lămpi mai mult decât atunci când 
m-aţi îndopat cu detalii pentru identificarea lor. 

Domnul Corbeck mormăi ceva; nu era mulţumit că se 
trădase. Deodată se întoarse către mine şi mă întrebă, în felul 
său direct: 

— Acum, ia spune, cum de le-aţi găsit? 

Am fost atât de surprins, că i-am răspuns fără să gândesc: 

— Nu le-am găsit! 

Omul râse zgomotos. 

— Ce naiba vrei să spui? Nu le-aţi găsit! Păi, uite-le aici, sub 
ochii voştri! V-am văzut toţi cum vă uitaţi la ele când am intrat. 
Între timp îmi revenisem din uimire şi-mi recăpătasem 

prezenţa de spirit. 

— Ei bine, aşa şi este, zisei eu. Am dat de ele din 
întâmplare, chiar acum. 

Domnul Corbeck se dădu un pas înapoi şi se uită sever la 
mine şi la domnişoara Trelawny; plimbându-şi privirea de la unul 


la altul, întrebă: 

— Vrei să spui că nu le-a adus nimeni aici? Că aţi dat de ele 
aici în sertar? Şi, ca să zic aşa, nu le-a adus nimeni înapoi? 

— Presupun că cineva trebuie să le fi adus; din proprie 
iniţiativă n-au venit ele. Dar cine a fost şi când şi cum, nu ştie 
nimeni; trebuie să facem cercetări şi să vedem dacă vreunul 
dintre servitori cunoaşte ceva. 

Ramaserăm tăcuţi câteva clipe, care ni se părură un timp 
îndelungat. Primul care vorbi fu detectivul, care exclamă fără să 
vrea: 

— Să mă ia dracu'! lertaţi-mă, domnişoară! 

Şi apoi nu mai scoase nici un cuvânt. 

l-am chemat pe servitori, unul câte unul, şi i-am întrebat 
dacă ştiu ceva despre nişte obiecte puse în sertarul din budoar; 
nici unul din ei nu putu să ne dea vreo lămurire. Nu le-am spus 
despre ce fel de obiecte era vorba şi nici nu i-am lăsat să le 
vadă. 

Domnul Corbeck împachetă lămpile în vată şi le aşeză într-o 
cutie de tablă. Aceasta, în treacăt fie zis, a fost dusă în camera 
agenţilor, unde unul din ei rămânea de pază toată noaptea, cu 
pistolul la îndemână. A doua zi am găsit un seif în casă şi le-am 
băgat acolo. Existau două chei diferite. Pe una din ele am 
păstrat-o eu; pe cealaltă am. pus-o în sertarul din casa mare de 
bani. Eram cu toţii hotărâți să nu lăsăm lămpile să se piardă iar. 

Cam la o oră după găsirea lămpilor, sosi şi doctorul 
Winchester. Aducea cu el un pachet mare care, după ce fu 
desfăcut, văzurăm că nu era altceva decât mumia unei pisici. Cu 
permisiunea domnişoarei Trelawny, o instală în budoar, iar Silvio 
fu adus lângă ca. Spre surprinderea tuturor, însă, cu excepţia 
poate a doctorului Winchester, pisica nu arătă nici cel mai mic 
semn de enervare; nici nu o băgă măcar în seamă. Rămase 
lângă ea pe masă, torcând puternic. Atunci, continuându-şi 
planul, doctorul îl duse pe Silvio în camera domnului Trelawny; 
noi, după el. Doctorul Winchester era agitat; domnişoara 
Trelawny, neliniştită. Eu eram mai mult decât atent, pentru că 
începusem să întrevăd ce urmărea doctorul. Detectivul, cu un 
aer superior, părea rece şi calm; doar domnul Corbeck, care era 
un entuziast, ardea de curiozitate. 

In clipa când doctorul Winchester intră în cameră, Silvio 
începu să miaune şi să se zbată; apoi, sărind din braţele lui, se 


repezi la mumia pisicii şi începu s-o zgârie cu furie. Cu mare 
greutate, domnişoara Trelawny putu să-l ia de acolo; dar, de 
îndată ce fu scos din cameră, motanul se linişti. Când 
domnişoara Trelawny veni înapoi, se auziră comentariile: 

— Eram sigur! din partea doctorului. 

— Şi ce poate să însemne? din partea domnişoarei 
Trelawny. 

— Asta e ceva foarte curios! din partea domnului Corbeck. 

— Curios. Dar nu dovedeşte nimic! din partea detectivului. 

— N-am nici o părere! din partea mea, care socoteam că 
trebuia să spun şi eu ceva. 

Apoi, printr-o înţelegere tacită, n-am mai discutat despre 
asta pentru moment. 

În seara aceea, îmi făceam în camera mea nişte însemnări 
în legătură cu cele întâmplate, când se auzi o uşoară bătaie în 
uşă. Am spus "Intră!" şi sergentul Daw păşi înăuntru, închizând 
cu grijă uşa după el. 

— Ei bine, sergent, zisei eu, ia loc. Ce este? 

— Am vrut să vă vorbesc, domnule, despre lămpi. 

Am dat din cap şi am aşteptat. El continuă: 

— Ştiţi că încăperea în care au fost găsite dă direct în 
camera unde a dormit azi-noapte domnişoara Trelawny? 

— Da. 

— In timpul nopţii, undeva, de partea aceea a clădirii, s-a 
deschis şi s-a închis apoi o fereastră. Am auzit-o şi m-am dus să 
văd; dar n-am descoperit nimic. 

— Da, ştiu asta, zisei eu; şi eu am auzit izbindu-se o 
fereastră. 

— Şi nu vi se pare curios, domnule? 

— Curios! exclamai eu. Curios! Ei bine, ăsta-i cei mai uluitor 
şi mai înnebunitor lucru la care asistăm azi. Totul este atât de 
straniu că ne minunăm şi aşteptăm pur şi simplu ce o să mai 
urmeze. Dar ce vrei să spui prin "curios"? 

Detectivul tăcu, ca şi cum şi-ar fi ales în gând cuvintele cu 
care să înceapă; apoi spuse hotărât: 

— Vedeţi, eu nu sunt unul care să creadă în magie şi chestii 
de astea. Eu întotdeauna am fost pentru faptul real; şi, până la 
urmă, descopăr întotdeauna că pentru tot ce se întâmplă există 
o cauză. Domnul acela spune că lucrurile i-au fost furate din 
cameră, la hotel. Lămpile, am reţinut din spusele iui, aparţin 


domnului Trelawny. Fiica sa, stăpâna casei, schimbându-şi 
camera pe care o ocupă de obicei, doarme în noaptea cu pricina 
la parter. Se aude noaptea cum se deschide şi cum se închide o 
fereastră. Când noi, care am încercat toată ziua să dăm de vreo 
urmă a furtului, venim în casă, găsim lucrurile furate, într-o 
cameră alăturată celei unde a dormit dânsa, şi care are o uşă 
comună cu ea. 

Tăcu... Mă copleşea acelaşi sentiment de durere şi de 
teamă, pe care îl trăisem atunci când îmi vorbise prima oară; mi 
se strecura perfid în suflet; mai mult, dădea din nou năvală 
asupra mea. Trebuia, totuşi, să privesc situaţia în faţă. Relaţiile 
mele cu ea şi sentimentele pe care i le purtam şi care, ştiam 
acum, nu erau altceva decât dragoste profundă şi devotament, 
îmi pretindeau acest lucru. Răspunsei cât putui de liniştit, pentru 
că ştiam că privirea pătrunzătoare a investigatorului mă pândea: 

— Şi care e concluzia? 

El răspunse cu îndrăzneala rece a convingerii: 

— Pentru mine concluzia e că n-a avut loc nici un furt, 
niciodată. Lucrurile au fost aduse de cineva în casa asta, unde au 
fost primite pe o fereastră de la parter. Au fost aşezate în sertar, 
ca să fie găsite la momentul potrivit. 

M-am simţit oarecum uşurat; bănuiala era prea 
monstruoasă. N-am vrut însă să mi se observe bucuria, aşa că 
am răspuns cât am putut de profesional: 

— Şi cine presupui că le-ar fi adus în casă? 

— Nu mi-am fixat nici o părere. Poate chiar însuşi domnul 
Corbeck; ar fi prea riscant să ne gândim la o a treia persoană. 

— In cazul ăsta deducţia dumitale conchide limpede că 
domnul Corbeck este un mincinos şi un escroc; şi că e de 
conivenţă cu domnişoara Trelawny, ca să inducă pe cineva în 
eroare în privinţa lămpilor. 

— Sunt cuvinte aspre, domnule Ross. Prea direct spuse, şi 
pun în discuţie o persoană pe care am supune-o unor noi 
bănuieli. Dar eu trebuie să merg acolo unde mă conduce 
raţiunea. S-ar putea să mai existe şi altcineva, nu tocmai 
domnişoara Trelawny, în afacerea asta. Într-adevăr, dacă n-ar fi 
avut loc cealaltă întâmplare, care să mă facă să gândesc şi să 
am bănuieli în privinţa ei, nici n-aş visa măcar s-o implic acum în 
această treabă. Despre Corbeck, însă, sunt sigur. Că dacă cineva 
este amestecat în treaba asta, atunci el este! Obiectele nu 


puteau fi luate fără ştirea lui — dacă ceea ce afirmă el c 
adevărat; dacă nu — ei bine, atunci avem de-a face cu un 
mincinos. Aş socoti că nu e bine să-l ţinem într-o casă unde se 
află lucruri atât de preţioase, doar dacă nu mi s-ar da 
posibilitatea, mie şi colegului meu, să-l supraveghem. Vă spun că 
vom fi cu ochii în patru. El e acum sus la mine în cameră şi-şi 
păzeşte lămpile; dar e şi Johnny Wright acolo. lar eu urc înainte 
de a cobori el. Aşa că multe şanse pentru o altă spargere n-or să 
mai fie. Bineînţeles, domnule Ross, tot ce vă spun eu acum 
trebuie să rămână între noi. 

— Sigur că da. Te poţi baza pe discreţia mea, zisei eu; iar el 
plecă să-l supravegheze mai îndeaproape pe egiptolog. 

Mi se părea că toate experienţele mele dureroase mergeau 
perechi-perechi, şi că secvențele zilei precedente urmau să se 
repete; căci îndată am avut o întâlnire între patru ochi cu 
doctorul Winchester, care trebuia să-şi facă vizita de noapte la 
pacientul său şi urma apoi să plece acasă. Luă scaunul pe care i-l 
oferisem, şi începu imediat: 

— Ciudată de tot mai e şi treaba asta! Tocmai mi-a povestit 
domnişoara Trelawny despre lămpile furate şi descoperite apoi în 
vitrina lui Napoleon. S-ar părea să iasă o nouă încurcătură; şi 
totuşi, ştiţi, pentru mine asta e şi o liniştire de nervi. Am 
consumat toate posibilităţile fireşti şi omeneşti ale problemei, şi 
acum încep iar să pătrund în domeniul supraomenescului şi al 
supranaturalului. Aici se petrec lucruri atât de stranii, că, dacă nu 
înnebunesc, atunci cred că trebuie să găsim cât mai curând o 
soluţie. Mă gândesc dacă n-aş putea să-l întreb sau să-i cer o 
mână de ajutor domnului Corbeck, fără să complic şi mai mult 
lucrurile şi să îngreunez treaba. Omul pare să cunoască o groază 
de lucruri despre Egipt, sau în legătură cu el. Poate că n-ar avea 
nimic împotrivă să ne traducă nişte hieroglife. Pentru el e o joacă 
de copii. Ce ziceţi? 

l-am răspuns după ce m-am gândit câteva minute la 
propunerea lui. Ne era de folos orice ajutor posibil de obţinut. 
Personal, eu aveam toată încrederea în amândoi şi orice 
confruntare de însemnări sau sprijin reciproc ar fi putut duce la 
bune rezultate. Mai puţin probabil să înrăutăţească situaţia. 

— Trebuie neapărat întrebat. Face impresia unui om cu 
vaste cunoştinţe în egiptologie; iar mie mi se pare un tip de 
treabă şi plin de entuziasm. Apropo, o să trebuiască să fii puţin 


atent cu cine vorbeşti în privinţa informaţiilor pe care ţi le-ar 
putea da. 

— Sigur că da, răspunse el. Bineînţeles că nu mă gândesc să 
spun nimănui nimic, în afara dumitale. Să nu uităm că, în ziua 
când îşi va reveni, domnului Trelawny s-ar putea să nu-i facă 
plăcere să afle că noi am trăncănit fără rost despre problemele 
sale. 

— la stai! zisei eu, de ce să nu mai rămânem un pic şi să-l 
invităm aici să fumăm o pipă împreună? O să putem discuta 
chestiunea. 

El fu de acord: aşa că m-am dus în camera lui Corbeck şi 
l-am adus la noi. Îmi ziceam că detectivilor o să le pară bine că 
pleacă. Pe drum el îmi spuse: 

— Nu prea îmi place să las lucrurile alea acolo, cu toţi ăştia 
de pază. Sunt mult prea preţioase să le dai pe mâna poliţiei. 

Din care se putea vedea că neîncrederea nu era ceva 
propriu doar sergentului Daw. 

Domnul Corbeck şi doctorul Winchester, după o scurtă 
privire reciprocă, fură imediat în cei mai buni termeni. Călătorul 
îşi manifestă dorinţa de a da, pe cât posibil, o mână de ajutor, cu 
condiţia, adăugă el, să fie doar lucruri despre care avea voie să 
vorbească. Asta nu promitea prea mult, însă doctorul îi propuse 
imediat: 

— Aş vrea, dacă doriţi, să-mi traduceţi câteva hieroglife. 

— Sigur, cu cea mai mare plăcere; cât o să pot. Pentru că, 
trebuie să vă spun, scrierea hieroglifică nu este încă pe deplin 
lămurită; totuşi avem acces la ea. Avem. Unde e textul? 

— Sunt două, răspunse doctorul. Am să aduc unul din ele 
aici, ieşi din cameră şi se întoarse într-un minut cu mumia pisicii 
pe care i-o arătase seara lui Silvio. Specialistul o luă; şi, după un 
examen scurt, zise: 

— Nu are nimic deosebit. Este o invocaţie către Bast, 
patroana oraşului Bubastis, pentru lapte şi pâine în Lumea de 
Apoi. Poate să găsim ceva mai mult înăuntru; şi, dacă vreţi s-o 
desfaceţi, eu am să încerc tot ce pot. Totuşi nu cred să fie ceva 
deosebit. După metoda de înfăşare, cred că provine din Deltă; şi 
dintr-o perioadă târzie, când astfel de mumificări erau ceva 
obişnuit şi costau puţin. Şi cealaltă inscripţie pe care doriţi s-o 
văd? 

— Inscripţia de pe mumia pisicii din camera domnului 


Trelawny. 

Obrazul domnului Corbeck se întunecă. 

— Nu, zise el. Asta nu pot s-o fac. Pentru moment, orice s-ar 
întâmpla, sunt practic legat de secretul care priveşte tot ce se 
află în camera domnului Trelawny. 

Şi eu şi doctorul Winchester am răspuns în acelaşi timp. Eu 
am scos doar două vorbe: "şah mat", din care cred că el a dedus 
că cu ghiceam ceva mai mult din ideile şi intenţiile sale decât 
probabil intenţionam să-i arăt. El murmură: 

— Legat, practic, de un jurământ? 

Domnul Corbeck răspunse imediat la provocare 

— Să nu mă înţelegeţi greşit! Nu sunt legat propriu-zis de un 
jurământ pentru păstrarea unui secret; dar onoarea mă obligă să 
respect încrederea pe care mi-a acordat-o domnul Trelawny. 
Asta e tot ce pot în general să vă spun. El urmăreşte, în ceea ce 
priveşte obiectele din camera sa, un scop precis; şi n-ar fi drept 
şi nu s-ar cuveni ca eu, prietenul său de încredere şi confidentul 
său, să-i dejoc planurile. Domnul Trelawny — poate ştiţi sau nu, 
sau poate nu aţi interpretat cum trebuie remarca mea — este un 
savant, un foarte mare savant. A lucrat ani şi ani de zile, 
urmărind un singur scop. Pentru atingerea lui nu a cruțat nimic, 
nici muncă, nici bani, nici primejdii, nici propria-i persoană. El e 
pe cale de a obţine nişte rezultate care îl vor situa printre cei mai 
faimoşi descoperitori sau cercetători ai timpului său. Şi acum, 
tocmai în clipa când fiecare ceas l-ar putea duce către succes, 
este doborât! 

Se opri, evident cuprins de emoție. După un timp îşi reveni 
şi continuă: 

— larăşi, vă rog să nu mă înţelegeţi greşit într-o altă 
privinţă. Am spus că domnul Trelawny mi-a încredinţat multe: 
dar nu vreau să credeţi prin asta că doresc să spun că îi cunosc 
toate planurile, sau scopurile, sau obiectivele. Cunosc perioada 
pe care a studiat-o şi personalitatea istorică a cărei viaţă a 
cercetat-o şi ale cărei urme le-a căutat una câte una, cu infinită 
răbdare. Dar, în afară de asta, nu ştiu nimic. Că are un scop, că 
urmăreşte o ţintă, spre desăvârşirea cunoştinţelor sale, de asta 
sunt convins. Care este ea, pot să ghicesc, dar de spus nu pot 
spune nimic. Vă rog să reţineţi, domnilor, că am acceptat de 
bunăvoie să fiu depozitarul parţial al unui secret. Am respectat 
aceasta; şi trebuie să cer tuturor prietenilor mei să facă acelaşi 


lucru. 

Vorbea cu multă demnitate; şi, clipă de clipă, creşteau în 
ochii doctorului Winchester şi în ai mei stima şi respectul pentru 
el. Inţelegeam că nu terminase de vorbit; aşa că am aşteptat în 
tăcere să continue: 

— Am spus toate astea, deşi ştiu bine că până şi astfel de 
indicii mărunte, pe care le-aţi putea aduna din vorbele mele, ar fi 
în măsură să-i primejduiască munca. Dar sunt convins că 
amândoi doriţi să-l ajutaţi — la fel ca şi pe fata lui, zise el 
privindu-mă ţintă în ochi, din toate puterile dumneavoastră, în 
mod cinstit şi dezinteresai. El este atât de lovit, şi într-un fel atât 
de misterios, încât nu pot să nu cred că totul nu este altceva 
decât consecinţa activităţii sale. Că şi-a făcut calculele 
prevăzând şi unele obstacole, asta e clar pentru toţi. Dumnezeu 
mi-e martor! Vreau să fac tot ce pot şi, pentru el, să mă folosesc 
de toate cunoştinţele pe care le posed. Am venit în Anglia plin de 
bucurie la gândul că mi-am îndeplinit misiunea încredinţată de 
el. Am obţinut tot ce mi-a spus el că reprezintă ultimul scop al 
cercetărilor sale; şi am fost sigur că acum putea să-şi înceapă 
experienţele, la care deseori făcea aluzie în prezenţa mea. Este 
prea îngrozitor ca tocmai într-un astfel de moment să se abată 
asupra lui o asemenea năpastă. Doctore Winchester, 
dumneavoastră sunteţi medic; şi dacă chipul nu vă dezminte, 
sunteţi un om inteligent şi de curaj. Să nu existe oare nici o cale 
pe care s-o folosiţi ca să-l trezim din această letargie? 

Se făcu linişte; apoi răspunsul veni calm şi hotărât: 

— Nu există nici un remediu obişnuit pe care cu să-l cunosc. 
S-ar putea să fie însă altele, neobişnuite. Dar ar fi inutil să 
încercăm să le descoperim; poate, doar, cu o condiţie. 

— Şi care ar fi? 

— Cunoaşterea! Eu sunt complet ignorant în probleme 
egiptene: limbă, scrieri, istorie, secrete, medicină, otrăvuri, 
puteri oculte — tot ceea ce contribuie la misterele acestui 
necunoscut pământ. Această boală, sau stare, sau cum vreţi 
dumneavoastră s-o numiţi, de care suferă domnul Trelawny, este 
într-un fel legată de Egipt. Am bănuit asta de la început; şi mai 
târziu bănuiala s-a transformat în certitudine, deşi nu am nici o 
dovadă. Ceea ce aţi spus dumneavoastră aseară îmi confirmă 
presupunerile, şi mă face să cred că vom avea totuşi o dovadă. 
Nu cred că dumneavoastră ştiţi chiar tot ce s-a petrecut în casa 


asta din noaptea atacului — când a fost găsit corpul inert al 
domnului Trelawny. Propun acum să vă facem o confidenţă. 
Dacă domnul Ross este de acord, am să-l rog să vă spună. E mai 
priceput decât mine în a prezenţii lucrurile în faţa altora. El poate 
vorbi mai cuprinzător; şi, în cazul nostru, el c cel mai bine 
informat, prin ceea ce singur a văzut şi a auzit, şi din ceea cea 
putut afla personal la faţa locului de la participanţi sau martorii 
celor petrecute. Când o să ştiţi totul, sper să fiţi pus în situaţia de 
a găsi calea prin care să-i veniţi mai bine în ajutor domnului 
Trelawny; şi apoi, fie prin cuvântul, fie prin tăcerea 
dumneavoastră, să contribuiţi la realizarea scopului pe care îl 
urmăreşte. 

Am dat din cap afirmativ. Domnul Corbeck se ridică şi, în 
felul sau impulsiv, ne întinse fiecăruia mâna. 

— S-a făcut! zise el. Accept cinstea încrederii 
dumneavoastră; şi, din partea mea, mă leg ca, atunci când voi 
socoti că datoria mea faţă de domnul Trelawny îmi va permite, în 
propriul lui interes, să-mi dezleg limba, voi vorbi cât voi putea de 
deschis. 

In consecinţă, am început să-i relatez, cât am putut de 
exact, tot ceea ce s-a întâmplat din clipa când cineva bătuse la 
uşa mea din Jermyn Street. Singurele rezerve pe care le-am avut 
au fost în legătură cu sentimentele mele personale faţa de 
domnişoara Trelawny şi lucrurile de mai mică importanţă, pentru 
problema în sine, care au urmat; de asemenea şi discuţiile mele 
cu sergentul Daw, cu totul personale, şi care oricum cereau o 
discreţie totală. Domnul Corbeck îmi urmări relatarea cu 
deosebit interes. Uneori se ridica şi făcea câţiva paşi prin odaie, 
cu o emoție nestăpânită; apoi îşi revenea brusc şi se aşeza iar. 
Câteodată, parcă ar fi vrut să vorbească, dar, cu un mic efort, se 
abţinea. Cred că povestirea m-a ajutat să iau o hotărâre, 
deoarece, pe măsură ce vorbeam, lucrurile îmi apăreau într-o 
lumină mai limpede. Faptele, mari sau mici, în raport cu 
importanţa lor faţă de acest caz, căpătau o perspectivă proprie. 
Evenimentele, până în acel moment, deveneau coerente, 
exceptând doar cauzele lor, care păreau mai misterioase ca 
oricând. Acesta este meritul oricărei povestiri cursive şi concise. 
Faptele izolate, îndoielile, suspiciunile, presupunerile, se adună 
toate într-un tot omogen care ajunge să le convingă. 

Că domnul Corbeck se convinsese, era lucru evident. Nici nu 


încercă să ceară explicaţii sau să manifeste rezerve, ci imediat 
vorbi direct şi la obiect, fără teamă, bărbăteşte: 

— Asta m-a lămurit. Există o forţă activă faţă de care 
trebuie să fim extrem de atenţi. Dacă o să continuăm să bâjbâim 
cu toţii în întuneric, atunci o să stăm unul în calea celuilalt, şi, 
stânjenindu-ne astfel, o să stricăm tot ceea ce fiecare din noi, 
acţionând în direcţia sa, ar putea să realizeze, Mi se pare că 
primul lucru pe care îl avem de făcut este să-l trezim pe domnul 
Trelawny din somnul său nefiresc. Că poate fi trezit este clar, 
judecând după felul cum şi-a revenit sora; dar nimeni nu ne 
poate spune cât rău trebuie să-i provoace încă starea de 
inconştienţă care îl ţintuieşte în camera sa. Trebuie să riscăm. El 
zace acolo şi, indiferent de consecinţele care îl pândesc, acolo şi 
acum, trebuie şi va trebui în continuare să înfruntăm acest lucru 
ca pe o realitate. O zi mai mult sau mai puţin, în definitiv, n-o să-i 
dăuneze. E târziu acum, dar mâine vom avea probabil în faţa 
noastră obligaţii care să ne pretindă tuturor energii proaspete. 
Dumneata, doctore, ai să vrei să mergi la culcare; căci presupun 
că mâine ai şi alte treburi, tot atât de grele, de îndeplinit. lar 
dumneata, domnule Ross, am înţeles că ai obligaţia să stai de 
veghe în noaptea asta în camera bolnavului. Am să-ţi dau o carte 
care să te ajute să-ţi treacă timpul mai uşor. Mă duc s-o caut în 
bibliotecă. Ştiu unde se găseşte, de când am fost aici ultima oa- 
ră; şi cred că de atunci domnul Trelawny n-a mai folosit-o, căci 
cunoaşte de mult tot ce l-ar mai putea interesa, încă, din ea. Va 
fi însă necesar, sau cel puţin util, să înţelegi şi alte lucruri pe 
care ţi le voi spune mai târziu. Ai să-i poţi relata doctorului 
Winchester tot ce i-ar putea fi de folos; deoarece cred că treaba 
pe care o avem de făcut va lua foarte curând amploare. Fiecare 
din noi va avea o misiune de îndeplinit; şi ne va cere fiecăruia 
timp şi întreaga pricepere pentru a o duce la bun sfârşit. N-o să 
fie nevoie să citeşti toată cartea. Tot ce te va interesa — în 
legătură cu problemele noastre bineînţeles, căci toată cartea 
este interesantă pentru însemnările de călătorie dintr-o ţară pe 
atunci necunoscută — sunt prefața şi două sau trei capitole, pe 
care am să le însemnez pentru dumneata. 

Îi strânse mâna călduros doctorului Winchester, care se 
ridicase să plece. 

După ce acesta plecă am rămas singur pe gânduri. Şi tot 
gândind, mi se păru că lumea este nemărginit de mare. Singurul 


locşor care mă interesa părea să fie o mică picătură în mijlocul 
unui pustiu. În afara şi în jurul ei erau numai întuneric şi primejdii 
necunoscute, venind din toate părţile. lar figura centrală a 
acestei oaze mici era imaginea gingăşiei şi a frumuseţii. Un chip 
pe care poţi să-l iubeşti, pentru care poţi să munceşti, poţi să 
mori... ! 

Domnul Corbeck veni repede înapoi cu cartea; o găsise 
imediat la locul unde o văzuse cu trei ani în urmă. După ce 
introduse în ea câteva fâşii de hârtie, ca să marcheze locurile pe 
care trebuia să le citesc, mi-o întinse spunând: 

— Acesta este lucrul care l-a pus în mişcare pe domnul 
Trelawny; şi pe mine când am citit-o; şi care, nu mă îndoiesc, o 
să fie şi pentru dumneata începutul unui studiu interesant — 
indiferent cum se vor sfârşi lucrurile. Dacă, bineînţeles, oricare 
din noi care ne găsim aici vom apuca să vedem acest sfârşit. 

La uşă se opri şi-mi spuse: 

— Vreau să retractez un lucru. Detectivul acela este un 
băiat de treabă. Ceea ce mi-ai spus despre el îl pune într-o 
lumină nouă. Cea mai bună dovadă este că în noaptea asta pot 
să merg liniştit la culcare şi să-i încredinţez spre pază lămpile. 

După ce plecă, luai cartea cu mine, îmi aranjai pe faţă 
masca, şi mă dusei să-mi fac datoria în camera bolnavului. 


X 
Valea Vrăjitorului 


Am pus cartea pe o măsuţă unde se afla lampa cu abajur, 
pe care l-am potrivit într-o parte. În felul acesta făceam să cadă 
lumina pe filele cărții şi, privind pe deasupra lor, puteam să 
zăresc patul, pe soră şi uşa. Nu pot să spun că beneficiam de 
condiții optime sau chiar bune, care să-mi permită să mă 
adâncesc într-o lectură ce se recomanda din plin unui adevărat 
studiu. Totuşi m-am împăcat cum am putut cu situaţia. Cartea 
era o lucrare care atrăgea de la prima vedere, în mod deosebit, 
atenţia. Era un in-folio în olandeză, tipărit la Amsterdam în anul 
1650. Cineva făcuse o traducere ad litteram, scriind în general 
cuvântul englezesc sub cel olandez, aşa că diferenţele 
gramaticale dintre cele două limbi făceau dificilă citirea 
traducerii. Trebuia să te întorci mereu ca să prinzi sensul. Asta în 


afară de dificultatea descifrării unui scris de mână curios, vechi 
de două sute de ani. Totuşi, după puţină vreme, m-am obişnuit 
să urmăresc într-o engleză convenţională construcţia frazei 
olandeze; şi, pe măsură ce mă familiarizam cu scrisul, truda mea 
devenea mai uşoară. 

La început, ambianța camerei şi teama că domnişoara 
Trelawny s-ar putea întoarce pe neaşteptate şi m-ar găsi citind 
cartea m-au deranjat un pic. Pentru că aranjasem între noi, 
înainte de plecarea acasă a doctorului Winchester, ca ea să nu 
fie implicată în seria de cercetări care aveau să urmeze. 
Consideram că pentru o femeie problemele acestea de aparent 
mister puteau constitui un şoc; şi, în plus, ea fiind fiica domnului 
Trelawny, s-ar fi aflat într-o situaţie neplăcută mai târziu faţă de 
el dacă ar fi luat parte, sau numai dacă ar fi ştiut măcar că noi 
nu-i respectăm voinţa expresă. Dar când mi-am adus aminte că 
nu o să vină la schimb înainte de ora două, teama de a fi 
întrerupt mi-a trecut. Mai aveam încă trei ore înaintea mea. Sora 
Kennedy şedea în fotoliu, lângă pat, liniştita şi atentă. Pe palier 
se auzea tic-tacul ceasului; în casă mai ticăiau şi altele; afară 
viaţa oraşului pulsa sub forma unui zumzet, crescând uneori 
într-un fel de vuiet ca de vânt care, suflând spre apus, ducea cu 
el valul de rumori. Totuşi, sentimentul predominant era cel de 
linişte. Lumina de pe cartea mea şi franjurii de mătase verde ai 
abajurului, de câte ori îmi ridicam ochii, adânceau parcă în- 
tunericul din odaia bolnavului. Şi el creştea tot mai mult cu 
fiecare rând pe care îl citeam; aşa că, atunci când ochii mei 
reveneau asupra paginii, lumina părea că mă orbeşte. Am 
continuat totuşi lectura şi curând am început să mă adâncesc în 
subiect şi să-mi dau seama că mă interesa. ` 

Cartea era a unuia Nicholas van Huyn din Hoorn. In prefață 
el arăta cum, atras de lucrarea lui John Greaves de la Merton 
College, Pyramidographia, a vizitat Egiptul şi, captivat de 
minunăţiile văzute, şi-a închinat câţiva ani din viaţă vizitării unor 
locuri ciudate şi explorării a numeroase temple şi morminte. 
Cunoscuse multe variante ale istoriei ridicării piramidelor, poves- 
tite de istoricul arab Ibn Abd Alhokin, dintre care pe unele şi le-a 
notat chiar. Nu m-am oprit să le citesc, ci am continuat cu 
paginile indicate de Corbeck. 

Dar, de îndată ce m-am apucat s-o fac, am avut clar 
senzaţia unei prezenţe care mă tulbura. O dată sau de două ori 


m-am uitat să văd dacă sora se mişcase, pentru că mi se părea 
că cineva stătea lângă mine. Sora Kennedy era la locul ei, tot 
atât de liniştită şi de atentă; şi m-am întors din nou la cartea 
mea. 

Textul spunea mai departe cum, după ce petrecuse vreo 
câteva zile prin munţii de la est de Assuan, exploratorul ajunsese 
într-un anumit loc. Aici vă redau propriile lui cuvinte, 
transpunând doar traducerea într-o engleză modernă: 


"Către seară am ajuns într-un loc unde începea o vale 
îngustă şi adâncă, ce se întindea de la est la vest. Doream s-o 
străbat; căci soarele, coborât la orizont, mă lăsa să văd că, . 
dincolo de stâncile care o îngustau, terenul era larg deschis. Insă 
felahii refuzau categoric să pătrundă la ora aceea în vale, 
motivând că noaptea avea să ne surprindă înainte de a ajunge la 
celălalt capăt. La început n-au vrut să-mi explice în nici un fel 
ce-i făcea să se teamă. Până atunci mă însoţiseră peste tot unde 
le cerusem şi, de fiecare dată, fără nici o ezitare. La insistenţele 
mele, totuşi, îmi răspunseră că locul acela era Valea Vrăjitorului, 
unde nimeni nu trebuia să pătrundă noaptea. Când le-am cerut 
să-mi vorbească despre vrăjitor, au refuzat, spunându-mi că 
acesta nu are nici un nume, şi că ei nu ştiau nimic. Totuşi, a doua 
zi, când soarele era sus pe cer şi lumina valea, frica lor dispăruse 
oarecum. Atunci mi-au povestit că în vremurile vechi — 
«milioane şi milioane de ani» era termenul folosit de ei — un 
mare Vrăjitor, rege sau regină, nu ştiau să-mi spună ce anume, 
fusese înmormântat aici. Nici acum nu vroiau să pronunţe vreun 
nume, încăpăţânându-se tot timpul să nege că ar exista vreunul 
şi zicând că orice om care pronunţa unul n-ar mai avea toată 
viaţa un trup întreg, iar la moarte n-ar mai exista din el nimic 
care să poată fi readus la viaţă în Lumea de Apoi. Trecând prin 
vale, toţi mergeau strânşi unul în altul, grăbindu-se să mi-o ia 
înainte. Nici unul nu îndrăznea să rămână ultimul. Motivau 
atitudinea lor prin aceea că Vrăjitorul avea mâini lungi şi că era 
deci periculos să rămâi în urmă; lucru prea puţin liniştitor pentru 
persoana mea, care eram astfel nevoit să deţin acest loc de 
onoare. Acolo unde valea se îngusta cel mai mult, pe latura ei 
sudică, zărirăm o stâncă imensă, cu o faţă netedă şi lucie, care 
se înălța semeaţă. Avea gravate pe ea semne cabalistice şi 
multe siluete de oameni şi animale, peşti, reptile şi păsări; sori şi 


stele; şi numeroase alte simboluri bizare. Multe din acestea din 
urmă reprezentau membre disparate, ca şi desene de ochi, na- 
suri, urechi, buze şi degete. Simboluri misterioase care urmăreau 
să-l încurce, în ziua Judecăţii de Apoi, pe zeul cu evidenţa 
faptelor aici pe pământ. Stânca avea faţa orientată exact spre 
nord. Exista în ea ceva atât de straniu şi de deosebit faţă de alte 
pietre gravate văzute de mine, încât am poruncit să facem o 
haltă şi mi-am petrecut ziua examinând această stâncă, pe cât 
am putut, cu ajutorul lunetei. Egiptenii mei erau teribil de înfri- 
coşaţi şi au folosit toate mijloacele de convingere ca să mă 
determine să plecăm. Am rămas până târziu după-amiază, timp 
în care n-am reuşit să descopăr precis nici o gură de mormânt, 
fiindcă bănuiam că asta era stânca sculptată. Între timp oamenii 
începură să murmure, aşa că a trebuit să părăsesc valea, dacă 
nu vroiam să-mi văd însoțitorii dezertând. Mă hotărâsem însă în 
sinea mea să descopăr mormântul şi să-l cercetez. Cu acest 
gând, am călătorit mai departe în munţi, unde am cunoscut un 
şeic arab care a fost de acord să se angajeze la mine. Arabii nu 
erau stăpâniţi de aceleaşi spaime superstiţioase ca egiptenii; 
şeicul Abu Soma şi oamenii săi fură de acord să ia parte la 
expediţia mea. 

Când am revenit în vale cu aceşti beduini, m-am silit să mă 
caţăr pe stâncă, dar n-am reuşit, faţa ei fiind lipsită de asperităţi. 
Piatra, prin natura ei netedă şi dreaptă, fusese în întregime 
dăltuită. Se vede că fuseseră prevăzute şi nişte trepte, deoarece 
se mai zăreau încă, nealterate de extraordinara climă a acestui 
curios pământ, urmele fierăstraielor, ale dălţilor şi ale maiurilor 
cu care cioplitorii tăiaseră şi distruseseră apoi treptele. 

Fiind astfel împiedicat să pătrund în mormânt prin partea de 
jos, şi neavând nici scări ca să-l escaladez, am descoperit un 
drum foarte lung şi ocolit, pe unde să ajung în vârful stâncii. De 
acolo, am cerut să fiu coborât cu ajutorul frânghiilor şi, astfel 
legat, să cercetez acea faţă a stâncii unde mă aşteptam să 
găsesc o intrare. Şi am descoperit că exista o intrare, astupată 
însă de o lespede mare de piatră. Aceasta fusese săpată în rocă 
la mai mult de o sută de picioare în sus, şi măsura cam două 
treimi din înălţimea stâncii. Simbolurile hieroglifice şi mistice 
sculptate în rocă erau în aşa fel făcute încât să camufleze 
intrarea. Ele erau tăiate adânc şi se continuau pe toată roca, pe 
portalul de la intrare şi chiar pe marea lespede, care constituia 


însăşi uşa. Aceasta era fixată acolo cu o uimitoare precizie; nici 
una din dălţile sau uneltele de tăiat pe care le aveam la mine nu 
găsiră un locşor cât de mic între îmbinări. Mi-a trebuit un mare 
efort ca, izbind puternic, să reuşesc totuşi să-mi deschid un drum 
în mormânt, căci aceasta era. După ce am răsturnat uşa de 
piatră la intrare, am păşit peste ea şi am pătruns în criptă, 
observând chiar la uşă un lanţ lung de fier, înfăşurat pe o ieşitură 
de piatră. 

Mormântul era întreg, construit în maniera celor mai 
frumoase morminte egiptene, cu cameră şi puț, ducând în jos 
spre coridorul ce se termina cu lăcaşul mumiei. Nu lipsea nici 
tabla cu desene care par să aibă ca scop eternizarea memoriei 
defunctului şi al căror sens s-a pierdut azi pentru totdeauna, 
gravate în culori splendide pe o piatră la fel de frumoasă. 

Toţi pereţii camerei şi ai coridorului erau gravaţi cu scrieri 
stranii de felul acela ciudat pomenit mai sus. Uriaşul sicriu sau 
sarcofag din piatră, aflat în locaşul său adânc, era şi el minunat 
săpat peste tot cu semne. Conducătorul arab şi alţi doi oameni 
care s-au aventurat să intre în mormânt cu mine şi care erau, 
evident, obişnuiţi cu asemenea explorări macabre, reuşiră să dea 
la o parte capacul sarcofagului fără să-l spargă. Lucru de care se 
mirară şi ei; cu aşa un noroc, ziceau, nu prea se întâlneau ei de 
obicei. Într-adevăr, nu păreau prea grijulii şi umblau cu atâta 
lipsă de atenţie cu lucrurile din mormânt, că, dacă n-ar fi fost 
atât de solid şi de gros, chiar şi sicriul ar fi putut să fie deteriorat. 
Îi purtam mare grijă, deoarece era splendid tăiat într-o piatră 
rară, aşa cum nu mai văzusem niciodată. M-am necăjit mult că 
n-a fost posibil să-l scoatem afară. Însă nici timpul şi nici drumul 
prin deşert nu ne permiteau aşa ceva; puteam lua cu mine 
numai câteva lucruri mici care puteau fi cărate personal. 

În interiorul sarcofagului se afla un corp omenesc, în mod 
clar al unei femei, înfăşurat în multe feşe din pânză de in, aşa 
cum se obişnuieşte la toate mumiile. Din cele câteva broderii de 
pe pânză, am înţeles că aveam de a face cu o persoană de rang 
înalt. Pe piept ţinea o mână, neînfăşurată. La toate mumiile pe 
care le mai văzusem, braţele şi mâinile erau înfăşurate la un loc 
cu corpul, iar afară se găseau doar unele podoabe din lemn, 
cioplite şi pictate în formă de braţ şi de mână. Însă aceasta mână 
era un lucru straniu de privit, pentru că era mâna adevărată a 
celei care zăcea înfăşurată acolo; braţul ce ieşea din linţoliu era 


din carne, făcut să semene, după îmbălsămare, cu marmura. Şi 
braţul şi mâna aveau o culoare albă mată, exact nuanţa 
fildeşului ţinut mult timp în aer liber. Pielea şi unghiile erau 
nealterate şi întregi, ca şi cum corpul fusese înmormântat acolo 
doar cu o zi în urma. Am atins mâna şi am mişcat-o, braţul 
părând flexibil, ca un braţ viu; şi totuşi rigid, după o atât de 
îndelungată nefolosinţă, aşa cum sunt braţele fachirilor pe care îi 
văzusem în India. Şi, de asemenea, mai era încă un lucru de 
mirare: faptul că mâna aceasta veche nu avea mai puţin de 
şapte degete, toate fiind la fel de fine şi de lungi şi foarte 
frumoase. Adevărul e că m-a trecut un fior şi pielea mi s-a 
încreţit la atingerea acestei mâini care zăcea acolo netulburată 
de nimeni de atâtea mii de ani şi totuşi parca aproape vie. Sub 
mână, ca şi cum ar fi fost apărată de ca, se afla o bijuterie uriaşă 
dintr-o piatră de rubin; o piatră de o mărime ireală, deoarece 
rubinul este în general o bijuterie mică. Aceasta avea o culoare 
extraordinară, un roşu ca sângele, atunci când cădea lumina pe 
ea. Dar minunea nu o constituiau nici mărimea şi nici culoarea, 
care, după cum v-am spus, erau excepţionale, ci faptul că lumina 
îi venea de la şapte steluțe, fiecare cu câte şapte colţuri; şi atât 
de clare, încât aveai impresia că erau stele reale închise în rubin. 
Când am ridicat mâna, vederea acestei minunate pietre scumpe 
mi-a provocat un şoc, de parcă, pentru o clipă, aş fi rămas parali- 
zat. Am stat privind-o fascinat, ca de altfel şi toţi ceilalţi, aflaţi 
parcă în faţa chipului Gorgonei, cu şerpi în păr, care împietreau 
pe toţi cei ce o priveau. Atât de puternică a fost senzaţia, încât 
doream să părăsesc imediat locul. Şi tot aşa şi ceilalţi care mă 
însoțeau; de aceea, luând cu mine această nestemată 
excepţională, împreună cu câteva amulete mai deosebite şi mai 
valoroase, toate lucrate din pietre preţioase, m-am grăbit să 
părăsesc locul. Poate aş mai fi rămas încă să-mi continui 
cercetările asupra mumiei, dar mi-era teamă s-o fac. Pentru că 
mi-am dat deodată seama că mă găseam în plin deşert, 
înconjurat de oameni străini, care mă însoțeau tocmai pentru 
motivul ca nu erau prea scrupuloşi. Că mă găseam într-o cavernă 
izolată aparţinând unei moarte, la o sută de picioare deasupra 
pământului, acolo unde nimeni nu m-ar fi găsit şi nici nu m-ar fi 
căutat, dacă mi s-ar fi întâmplat ceva. În sinea mea însă am 
hotărât să revin, dar însoţit de oameni mai siguri. Mai mult decât 
atât, eram decis să-mi continui cercetările, deoarece, pe când 


examinam mumia, am văzut în acest mormânt multe lucruri de 
un deosebit interes, printre care şi o casetă de o formă 
neobişnuită, confecţionată dintr-o piatră curioasă care, credeam 
eu, putea conţine şi alte valori, căci fusese plasată, pentru 
siguranţă, în chiar interiorul marelui sarcofag. Se mai afla în 
mormânt încă o lădiţă care, deşi de proporţii şi frumuseţe 
deosebite, era mai simplu modelată. Era făcută din hematit 
foarte compact; dar capacul era uşor fixat pe ea cu ceea ce 
părea a fi o răşină sau chiar ipsos, care să asigure imposibilitatea 
pătrunderii aerului. Arabii care mă însoțeau au insistat s-o 
deschidem, bănuind, după mărimea ci, că ar avea un conţinut 
bogat în lucruri de valoare. Am consimţit. Insă speranţele lor se 
dovediră false. 

Înăuntru se găseau patru recipiente frumos lucrate şi 
gravate cu diverse ornamente. Dintre acestea unul reprezenta 
un cap de om, altul, unul de câine, un altul un cap de şacal, iar 
altul, unul de şoim. Ştiam de mai înainte că asemenea urne erau 
folosite ca să adăpostească în ele măruntaiele şi celelalte organe 
ale mortului mumificat; dar, când le-am deschis, pentru că 
etanşarea lor cu ceară, deşi perfectă, era subţire şi a cedat uşor, 
am descoperit că nu conţineau decât ulei. Beduinii îşi afundară 
mâinile în ele, crezând că vor găsi comori ascunse în uleiul din 
care risipiră o bună parte. Însă căutările lor fură zadarnice; nu 
exista nici o comoară. Mi-am dat seama de pericol, observând în 
ochii arabilor priviri lacome. Şi atunci, pentru a grăbi plecarea, 
am exploatat teama şi superstiţiile de care nici aceşti oameni 
duri nu erau scutiţi. Şeful lor ieşi din cripta propriu-zisă, ca să 
dea semnalul celor de sus să ne ridice; iar eu, negândindu-mă să 
rămân singur cu oameni în care nu mai aveam încredere, l-am 
urmat imediat. Ceilalţi n-au ieşit îndată, şi asta m-a făcut să mă 
tem că rămăseseră să mai scotocească mormântul. M-am 
abținut însă să spun ceva, de teamă să nu fie mai rău. Până la 
urmă ieşiră şi ei. Unul dintre ci, care urcase primul, ajuns în 
vârful stâncii, făcu un pas greşit şi se prăbuşi de sus. Muri pe loc. 
Următorul ajunse cu bine. După el veni şeful, şi eu la urmă. 
Înainte de a pleca, am tras din nou la loc, aşa cum am putut, 
lespedea de piatră care închidea intrarea în mormânt. Doream, 
pe cât posibil, să-l păstrez pentru o altă cercetare, personală, în 
caz că aş mai fi revenit. 

Când ne-am oprit toţi pe deal deasupra stâncii, soarele 


arzător, luminos şi minunat ne-a făcut atâta plăcere, după 
întunericul şi tainele din mormânt. Eram bucuros chiar că acel 
biet arab care căzuse de pe stâncă şi acum zăcea mort acolo jos 
murise în lumina soarelui şi nu în caverna întunecoasă. Cu dragă 
inimă m-aş fi dus împreună cu tovarăşii lui să-l caut, ca să-l 
îngropăm omeneşte; dar şeicul nu ţinu seamă de mine şi trimise 
doi din oamenii săi să se îngrijească de asta, în timp ce noi ne 
vedeam de drum. 

În noaptea aceea, când poposirăm, unul din cei doi se 
întoarse singur spunând că, după ce îl îngropaseră pe mort 
foarte adânc în nisip, în afara văii, şi acoperiseră locul cu multe 
pietre mari, ca şacalii şi alte animale de pradă să nu-l poată 
dezgropa, cum le este lor felul un leu venit din deşert îl ucisese şi 
pe celălalt tovarăş. 

Mai târziu, la lumina focului în jurul căruia stăteam întinşi 
sau aşezaţi, îl văzui pe arab arătând tovarăşilor săi ceva de 
culoare albă, la care ei păreau că se uită cu respect şi venerație. 
M-am apropiat uşor şi am văzut că nu era altceva decât mâna 
albă a mumiei care protejase, în sarcofagul cel mare, bijuteria. 
L-am auzit pe beduin spunând cum a găsit-o aşezată pe corpul 
celui căzut de pe stâncă. Nu putea fi nici o confuzie, pentru că o 
recunoşteam după cele şapte degete pe care le remarcasem mai 
înainte. Omul acela trebuie s-o fi smuls din corpul moartei, în 
timp ce şeful său şi noi ceilalţi eram ocupați cu altceva; şi după 
uimirea plină de venerație a celorlalţi, nu mă îndoiam că omul 
sperase s-o folosească drept amuletă, sau la făcut farmece. Dar, 
dacă ar fi avut vreo putere, aceasta n-ar fi fost în favoarea celui 
care o luase de la mumie, căci el murise imediat după comiterea 
furtului. Deja amuleta asta a sa căpătase un nou semn; 
încheietura mâinii era pătată cu roşu, ca şi cum ar fi fost 
înmuiată în sânge proaspăt. 

În noaptea aceea am fost destul de speriat să nu păţesc 
ceva grav; căci, dacă această biată mână moartă era privită ca 
ceva vrăjit, ce valoare trebuie să fi avut piatra nestemată pe 
care mâna o protejase? Deşi numai şeful ştia de ea, temerile 
mele erau şi mai mari, pentru că arabul ar fi putut aranja astfel 
lucrurile ca să mă aibă la cheremul lui, când ar fi vrut. M-am păzii 
deci, rămânând tot timpul atent, cu ochii în patru, atât cât am 
putut, hotărât ca, la prima ocazie, să-i părăsesc pe aceşti oameni 
şi să-mi continui drumul spre casă, mai întâi până la Nil, apoi pe 


cursul lui cu vaporaşul până la Alexandria, cu alţi însoțitori, care 
n-aveau să ştie nimic despre ce fel de curiozităţi aduceam eu cu 
mine. 

Până la urmă, simţii cum mă cuprinde un val de somn, atât 
de puternic, încât înţelegeam că nu-i voi rezista. Temându-mă să 
nu fiu atacat sau buzunărit de beduin, ca să-mi ia bijuteria, în 
timp ce dormeam, fiindcă văzuse când o ascunsesem împreună 
cu alte lucruri în îmbrăcăminte, am scos-o pe neobservate din 
buzunar şi am ţinut-o în mână. Părea să reflecte şi lumina 
pâlpâitoare a focului, şi lumina stelelor — căci nu era lună — cu 
aceeaşi fidelitate; şi am putut observa că pe dos era adânc 
gravată cu nişte semne pe care le văzusem şi în mormânt. Când 
am căzut învins de somn, ţineam rubinul înstelat ascuns în 
pumnul strâns. 

M-am trezit din somn cu lumina soarelui de dimineaţă pe 
obraz. M-am ridicat în capul oaselor şi m-am uitat în jurul meu. 
Focul se stinsese, şi locul nostru de popas părea pustiu; cu 
excepţia unui om care stătea întins alături de mine. Era şeful 
arab care zăcea mort, întins pe spate. Faţa îi era aproape 
neagră; ţinea ochii deschişi, holbaţi îngroziţi către cer, ca şi cum 
ar fi privit la ceva înspăimântător. Fusese, evident, sugrumat; 
pentru că, examinându-l, am descoperit pe gâtul lui urmele roşii 
ale degetelor care îl strânseseră. Păreau multe urme, şi le-am 
numărat. Erau şapte, şi toate paralele, cu excepţia celei lăsate 
de degetul mare, de parcă fuseseră făcute cu o singură mână. 
Asta m-a îngrozit, căci mi-a zburat gândul la mâna cu şapte 
degete a mumiei. Chiar acolo, în plină pustietate, se părea că 
puteau exista vrăji! 

Eram atât de surprins, încât, când m-am aplecat deasupra 
lui, am deschis mâna dreaptă, pe care până atunci o ţinusem 
închisă, cu convingerea, chiar în somn, că păzeam bine ceea ce 
strângeam în ea. Făcând asta, scăpai piatra, care se lovi de gura 
mortului. Mirabile dictu, din gura lui începu deodată să curgă un 
şuvoi de sânge în care, pentru o clipă, rubinul se pierdu. L-am 
răsturnat pe şeic ca să caut piatra şi am descoperit că omul 
zăcea cu mâna stângă îndoită sub el, ca şi cum ar fi căzut pe ea; 
şi într-însa ţinea un cuţit mare, cu vârf şi lamă foarte ascuţite, 
aşa cum poartă la brâu arabii. Probabil că avea de gând să mă 
ucidă, când nu ştiu ce forţă a răzbunării, om sau Dumnezeu, sau 
Vechii Zei, îl împiedicase. Pentru mine a fost destul, aşa că, 


atunci când mi-am găsit rubinul care strălucea ca o stea 
adevărată din balta de sânge în care picase, nu m-am mai oprit, 
ci am părăsit în mare grabă locul. Am umblat şi am umblat 
singur prin deşertul fierbinte până când, har Domnului, am dat 
peste un trib arab care poposise lângă o fântână şi care mi-a 
oferit ospitalitate. Am rămas cu ei până când m-au îndreptat pe 
drumul meu. 

Nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu mâna mumiei, nici cu cei 
care au luat-o. Şi nu ştiu ce vrajbă, ce neîncredere, ce nenorociri, 
sau ce pofte lacome or fi însoţit-o; dar sunt sigur că aşa ceva a 
fost, altfel cei care o aveau n-ar fi plecat cu ea. Fără îndoială că e 
folosită azi de vreun trib nomad, ca făcătoare de vrăji pentru 
păstrarea puterii. 

Cu prima ocazie am făcut un examen al pietrei de rubin, 
deoarece vroiam să încerc să descifrez ce era gravat pe ea. 
Simbolurile, al căror înţeles nu l-am putut totuşi prinde, erau 
precum urmează..." 


De două ori, în timp ce citeam această captivantă poveste, 
mi s-a părut că văd dungi negre pe paginile cărţii, care, din 
cauza subiectului ei straniu, parcă semănau cu umbra unei 
mâini. Prima oară am descoperit că iluzia era provocată de 
franjurii de mătase verde din jurul lămpii; dar a doua oară mă 
uitasem în sus şi ochii mei se opriseră pe mâna mumiei, de par- 
tea cealaltă a camerei, peste care cădea lumina stelelor 
strecurată prin marginea storului: nu era de mirare că făcusem 
legătura între ea şi povestea citită; fiindcă, dacă ochii nu mă 
înşelau, în cameră, aici cu mine, se afla chiar mâna despre care 
scrisese călătorul Van Huyn. Am privit spre pat; şi m-am liniştit la 
gândul că sora mai era acolo, calmă şi atentă. În astfel de 
momente, în astfel de împrejurări, şi cu o astfel de poveste, era 
atât de bine să ai certitudinea prezenţei unei persoane vii alături 
de tine. 

Şedeam şi mă uitam la cartea de pe masă, din faţa mea; şi, 
cu atâtea gânduri ciudate care mi se îngrămădeau în cap, mintea 
începu să-mi vâjâie, ca şi cum lumina de pe degetele albe din 
faţa mea, începea să aibă un efect hipnotic. Şi, brusc, parcă 
toate gândurile mi se opriră în loc; şi pentru o clipă timpul şi 
spaţiul rămaseră nemişcate. O mână reală se aşeză pe cartea 


mea! Ce putea oare să mă tulbure atât, cum de fapt se şi 
întâmpla? Cunoşteam mâna care mi se aşezase pe carte — şi-mi 
era dragă. Mâna lui Margaret Trelawny era o bucurie pentru mine 
— s-o văd, s-o ating; şi totuşi în clipa aceea, după atâtea 
uimitoare lucruri, ea avu asupra mea un efect ciudat de 
emotionant. Efect care ţinu o clipă doar şi se risipi mai înainte ca 
glasul ei să se facă auzit. 

— Ce te nelinişteşte? De ce te uiţi aşa la carte? Am crezut o 
clipă că iar te-a cuprins oboseala. 

Am sărit în picioare. 

— Citeam, zisei, o carte veche din bibliotecă. 

In timp ce vorbeam am închis cartea şi am pus-o sub braţ. 

— Mă duc să o pun acum la loc, fiindcă am înţeles că tatăl 
dumitale doreşte ca toate lucrurile, mai ales cărţile, să fie puse la 
locurile lor. 

Vorbele mele ascundeau în mod intenţionat ceva; pentru că 
nu doream ca ea să ştie ce citesc, şi socoteam că e mai bine să 
nu-i trezesc curiozitatea lăsând cartea la vedere. Am ieşit, dar nu 
m-am dus în bibliotecă; am lăsat cartea la mine în cameră, unde 
o puteam găsi în timpul zilei, după ce aveam să-mi fac somnul. 
Când m-am înapoiat, sora Kennedy se pregătea să meargă la 
culcare; aşa că domnişoara Trelawny rămase de veghe cu mine 
în cameră. Nu-mi trebuia nici o carte cât stăteam cu ea. Am stat 
unul lângă altul şi am vorbit în şoaptă pe când minutele se 
scurgeau. Şi fui surprins când constatai că marginile perdelelor 
îşi schimbă culoarea din cenuşiu în galben deschis. Ceea ce am 
vorbit n-avea nici o legătură cu bolnavul, ci doar în măsura în 
care tot ce era în legătură cu ea trebuia până la urmă să-l 
privească şi pe el. Dar nimic despre Egipt, mumii, morţi sau şefi 
beduini. Şi am putut să observ la lumina crescândă că mâna lui 
Margaret nu avea şapte degete, ci doar cinci, căci o ţineam într-a 
mea. 

De dimineaţă, când sosi, doctorul Winchester, după ce îşi 
vizită pacientul, veni să mă vadă în sufrageria unde îmi luam 
gustarea — micul dejun sau cina, nici nu mai ştiu care era — 
înainte de a merge să mă culc. În acelaşi timp intră şi domnul 
Corbeck; şi ne reluarăm discuţia de acolo de unde o lăsasem cu 
o seară mai înainte. Îi spusei domnului Corbeck că am citit 
capitolul despre descoperirea mormântului, şi că eram de părere 
să-l citească şi doctorul Winchester. Acesta spuse că, dacă avea 


voie, ar fi luat cartea cu el; avea de făcut în dimineaţa aceea un 
drum la Ipswich şi ar fi citit-o în tren. Spuse că o va aduce înapoi 
seara când va veni din nou. M-am dus sus în camera sus în 
camera mea s-o aduc; dar n-am putut s-o găsesc nicăieri. Îmi 
aminteam precis că o lăsasem pe măsuţa de lângă pat, când 
urcasem după intrarea în tură a domnişoarei Trelawny în camera 
bolnavului. Era foarte ciudat, căci cartea nu era una pe care s-o 
prefere vreun servitor. A trebuit să cobor şi să le explic celorlalţi 
că n-o puteam găsi. 

După plecarea doctorului Winchester, domnul Corbeck, care 
părea să cunoască lucrarea olandezului pe dinafară, discută cu 
mine întreaga problemă. l-am spus că fusesem întrerupt de 
schimbarea sorelor tocmai când ajunsesem la pasajul cu 
descrierea inelului. El zâmbi şi-mi spuse: 

— Să nu fii dezamăgit în privinţa asta. Nici pe timpul lui Van 
Huyn, nici două secole mai târziu, n-a putut fi descifrat înţelesul 
acestei scrieri. Numai atunci când cercetările au fost reluate şi 
continuate de Young şi Champollion, de Birch şi Lepsius şi 
Rosellini şi Salvolini, de Mariette Bey şi de Wallis Budge şi 
Flinders Petrie şi alţi savanţi din vremea lor, s-au obţinut 
rezultate importante şi s-a aflat adevăratul înţeles al 
hieroglifelor. Mai târziu am să-ţi explic, dacă n-o s-o explice 
singur domnul Trelawny, sau dacă n-o să-mi interzică mic s-o fac, 
care este înţelesul celor de pe inel. Cred că ar fi mai bine ca 
dumneata să cunoşti ce a urmat după povestea lui Van Huyn; 
pentru că episodul ia sfârşit o dată cu descrierea pietrei şi adu- 
cerea ei în Olanda, la terminarea călătoriei sale. Adică ia sfârşit 
în ceea ce priveşte cartea. Lucrul cel mai important pe care îl 
realizează această carte este că ea mobilizează alte personaje şi 
declanşează noi acţiuni. Printre acestea au fost domnul Trelawny 
şi cu mine. Domnul Trelawny este un bun cunoscător al limbilor 
din Orient, dar nu cunoaşte limbile din nord. Cât despre mine, eu 
am o uşurinţă în a învăţa limbi străine; şi, pe când îmi continuam 
cursurile la Leyden, am învăţat olandeza, ca să pot să mă docu- 
mentez mai uşor acolo în biblioteci. Aşa s-a întâmplat că, tocmai 
atunci când domnul Trelawny îşi punea în ordine uriaşul volum 
de lucrări asupra Egiptului, a descoperit la un librar volumul 
acesta tradus de mână. Şi a început să-l studieze. Tocmai atunci 
eu mă găseam la Leyden şi citeam originalul în olandeză. 
Amândoi am fost impresionați de descrierea mormântului izolat, 


din stâncă. Săpat la o astfel de înălţime, încât să fie inaccesibil 
căutătorilor obişnuiţi de comori, avea totuşi căi de acces foarte 
bine şi cu grijă camuflate; dar şi o foarte complicată 
ornamentaţie pe suprafaţa netedă a stâncii, aşa cum o descrie 
Van Huyn. Am mai fost izbiţi amândoi de un lucru ciudat — să nu 
uităm că de la Van Huyn şi până în zilele noastre cunoştinţele 
generale despre curioasa lume a Egiptului au crescut enorm — şi 
anume că, în cazul unui astfel de mormânt, amenajat într-un 
astfel de loc, şi care trebuie să fi costat o sumă imensă de bani, 
nu a existat nici o urmă de efigie care să ne spună cine zăcea în 
el. Mai mult, chiar denumirea locului, "Valea Vrăjitorului", avea, 
pentru vremurile noastre prozaice, atracţia sa. Când ne-am 
cunoscut, fapt petrecut atunci când el avea nevoie de ajutor 
pentru munca sa din partea altor egiptologi, am discutat printre 
alte multe lucruri şi despre acest fapt; şi am luat hotărârea să 
căutăm în misterioasa vale. Până să putem porni în călătorie, 
căci mai aveam nevoie de multe lucruri de care domnul Trelawny 
îşi luase obligaţia să se ocupe personal, eu m-am dus în Olanda 
să încerc să văd dacă pot verifica într-un fel povestea lui Van 
Huyn. Am plecat direct la Hoorn şi m-am apucat să caut pe 
îndelete casa exploratorului şi pe urmaşii săi, dacă mai exista 
vreunul. N-am să te plictisesc cu amănunte despre căutările 
mele — şi succesul obţinut. Hoorn este un loc care nu s-a 
schimbat mult de la Van Huyn încoace, afară doar de faptul că 
şi-a pierdut poziţia pe care o deţinea printre centrele comerciale. 
Aspectul său exterior e acelaşi ca cel de odinioară; într-un 
asemenea loc adormit, un secol sau două nu contează prea mult. 
Am găsit casa şi am descoperit că nici unul dintre urmaşi nu mai 
era în viaţă. Am căutat documente, mărturii, dar numai cu un 
singur rezultat — moarte şi dispariţie. Atunci m-am apucat să mă 
informez ce s-a întâmplat cu comorile lui; era clar că un 
asemenea explorator trebuia să fi strâns multe lucruri de 
valoare. Am descoperit un mare număr din ele la muzeele din 
Leyden, Utrecht şi Amsterdam; câteva, pe la diverşi particulari, 
colecționari bogaţi. În cele din urmă, am găsit în prăvălia unui 
bătrân ceasornicar şi bijutier din Hoorn ceea ce numea el 
comoara lui cea mai de preţ: un rubin mare, tăiat în formă de 
scarabeu cu şapte stele şi gravat cu hieroglife. Bătrânul nu 
cunoştea semnificaţia hieroglifelor, şi în oraşul acela vechi, 
adormit, descoperirile filologice din ultimii ani nu ajunseseră 


până la el. Nu ştia nimic despre Van Huyn, decât că trăise cu 
vreo două sule de ani în urmă în oraş o persoană cu acest nume, 
venerat ca un mare explorator. El preţuia bijuteria numai ca pe o 
piatră rară, deteriorată în parte de incizii; şi, deşi la început nu 
vroia să se despartă de un astfel de giuvaier, până la urmă căzu 
de acord s-o negocieze. Aveam punga plină, deoarece 
achiziţionam pentru domnul Trelawny, care este, cred că ştii, 
imens de bogat. În scurt timp m-am înapoiat la Londra cu rubinul 
înstelat pus bine în portmoneul meu şi cu inima plină de bucurie 
şi de o satisfacţie fără margini, pentru că noi aveam aici dovada 
reală a extraordinarei povestiri a lui Van Huyn. Piatra prețioasă a 
fost pusă la loc sigur în seiful cel mare al domnului Trelawny; şi 
ne-am început expediţia de explorare plini de speranţe. Domnul 
Trelawny nu fu până la urmă de părere să plece şi să-şi lase 
tânăra soţie pe care o iubea nespus. Insă ea, care ţinea tot atât 
de mult la dânsul, ştia cât de puternică îi era dorinţa de a-şi 
continua cercetările. Aşa că, ascunzându-şi, ca orice femeie de 
curaj, neliniştea şi îngrijorarea, i-a cerut stăruitor să-şi continue 
cercetările. 


XI 
Mormântul unei regine 


— Speranţele domnului Trelawny erau cel puţin tot atât de 
mari ca şi ale mele. El nu e un om la fel de schimbător cum sunt 
eu, predispus la oscilări între speranţă şi disperare; el avea un 
scop precis, care îi cristaliza speranţa în credinţă. Uneori mă 
temeam că s-ar putea să existe două astfel de pietre, sau că 
aventurile lui Van Huyn puteau să fie doar imaginaţia unui 
călător care se baza numai pe câteva curiozităţi obişnuite, 
achiziţionate în Alexandria sau Cairo, ori la Londra sau 
Amsterdam. Dar domnul Trelawny nu a ezitat niciodată în 
hotărârea sa. Am avut parte de multe situaţii care ne-au luat 
gândul de la convingeri sau îndoieli. Asta s-a întâmplat curând, 
după Arabi Paşa, când Egiptul devenise un loc nesigur pentru 
exploratori, mai ales când aceştia erau englezi. Dar domnul 
Trelawny este un om neînfricat; şi uneori chiar şi eu ajungeam să 
cred că nu sunt tocmai laş. Am alcătuit o echipă de arabi pe care 
fiecare din noi îi cunoşteam din alte expediţii precedente în 


deşert şi în care ne puteam încrede; adică, de fapt, nu ne 
îndoiam de ei chiar atât de mult cât de alţii. 

Eram destul de numeroşi ca să ne putem apăra împotriva 
unor eventuale bande de tâlhari, şi ne-am luat cu noi o mulţime 
de bagaje. Ne asigurasem de asentimentul şi colaborarea pasivă 
a funcţionarilor rămaşi încă fideli Marii Britanii; nici nu mai e 
nevoie să-ţi spun că, la obţinerea acestor aprobări, un rol de 
căpătâi l-a jucat averea domnului Trelawny. Am pornit cu barca 
pe Nil, către Assuan; aici am obţinut nişte oameni de la şeic, 
după ce am oferit obişnuitul bacşiş, şi ne-am început călătoria 
prin deşert. Ei bine, după multe rătăciri şi cercetând orice 
cotitură prin puzderia nesfârşită de dealuri, am ajuns la căderea 
nopţii într-o vale exact ca aceea pe care o descrisese Van Huyn. 
O vale cu stânci înalte şi abrupte; mai îngustă la mijloc şi 
lărgindu-se la capetele dinspre est şi vest. A doua zi în zori, ne 
aflam în faţa stâncii cu pricina şi am putut distinge cu uşurinţă 
deschizătura din partea de sus a rocii, precum şi desenele 
hieroglifice, care iniţial avuseseră, desigur, scopul să ascundă 
intrarea. Dar semnele care-i uimiseră pe Van Huyn şi pe 
contemporanii săi — ca şi pe urmaşi —nu mai constituiau acum 
un secret pentru noi. 

Mulțimea de învăţaţi care îşi consacraseră gândirea şi viaţa 
acestui lucru smulseseră graiului egiptean taina în care acesta 
fusese învăluit. Pe faţa cioplită a stâncii, noi care cunoşteam 
această taină am putut citi ceea ce gravaseră preoţii din Teba cu 
aproape cincizeci de secole în urmă. Căci nu exista nici o îndoială 
că această inscripţie a fost opera preoţimii — şi încă o preoţime 
ostilă. Textul de pe stâncă, scris în hieroglife, suna astfel: 
"Acesta este locul unde rugăciunile nu-i vor chema niciodată pe 
zei. Căci Cea-fără- de-nume le-a adus lor mare ocară, şi 
blestemată a fost să rămână singură în lumea aceasta şi în 
veşnicie. Nu te apropia, străine, dacă vrei ca răzbunarea zeilor să 
nu te ajungă!" Acest avertisment trebuie să fi avut o mare putere 
la vremea când a fost scris, şi cu mii de ani încă mai târziu, chiar 
atunci când limba în care fusese cioplit devenise o taină moartă 
pentru poporul acestui pământ. Tradiţia unei astfel de terori 
durează mai mult decât cauza ei. Chiar şi în simbolurile folosite 
în text se subliniază asta printr-o succesiune repetată de semne: 
"In veşnicie" este redat în hieroglife cu "milioane de ani". Acest 
simbol se repetă de nouă ori în trei grupuri de câte trei; şi, după 


fiecare grup, apare simbolul Lumii de Sus, al Lumii de Jos şi al ce- 
rului. Aşa că pentru cea singură, în urma răzbunării tuturor 
zeilor, nu mai exista reînviere nici în Lumea Luminii Soarelui, nici 
în Lumea Morților; iar pentru suflet nici în ţinuturile zeilor. Nici 
eu, nici domnul Trelawny n-am îndrăznit să spunem oamenilor 
noştri ce înţeles avea scrierea. Pentru că, deşi ei nu credeau în 
religia celor ce proferaseră blestemul sau în zeii care amenințau 
cu răzbunarea, erau totuşi atât de superstiţioşi încât, dacă l-ar fi 
cunoscut, probabil că ar fi părăsit totul şi ar fi fugit. Aşa că 
ignoranţa lor şi discreţia noastră ne-au apărat. Am ridicat o 
tabără în apropiere, în spatele unei stânci aflată mai departe în 
vale, care ascundea obiectivul nostru în aşa fel încât oamenii să 
nu aibă tot timpul inscripţia la vedere. Căci chiar această 
tradiţională denumire de "Valea Vrăjitorului" trezea în ei frica; şi, 
o dată cu ei, chiar şi în noi. Cu lemnăria pe care o adusesem, am 
construit o scară până la peretele stâncii. În vârf am instalat un 
fel de scripete, fixat pe o bârnă în formă de braţ. 

Am găsit marea lespede de piatră, care reprezenta uşa, 
aşezată neglijent la locul ei şi înţepenită cu vreo câţiva bolovani. 
Propria ei greutate îi asigura o poziţie stabilă. Ca să putem intra, 
a trebuit s-o împingem înăuntru şi să păşim peste ea. Am găsit şi 
marele lanţ, înfăşurat, fixat de rocă, despre care pomenise Van 
Huyn. Şi mai erau încă printre resturile marii uşi de piatră care 
funcţionase pe ţâţâni sus şi jos, o mulţime de indicii care dove- 
deau că de la început fuseseră făcute ample pregătiri pentru 
confecţionarea unui dispozitiv de închidere şi zăvorâre pe 
dinăuntru. Domnul Trelawny şi cu mine am intrat singuri în 
mormânt. Luasem cu noi foarte multe torţe pe care le-am fixat 
de-a lungul drumului. Am dorit să aruncăm mai întâi o privire de 
ansamblu, şi după aceea să examinăm totul în amănunt. Pe 
măsură ce înaintam, eram cuprinşi de un tot mai puternic 
sentiment de uimire şi de încântare. Mormântul era unul din cele 
mai măreţe şi mai frumoase pe care le văzusem vreodată. 
Socotind după natura desăvârşită a sculpturilor, a picturilor, şi 
perfecta măiestrie cu care fuseseră realizate, era evident că 
mormântul fusese pregătit din timpul vieţii celei căreia acest loc 
de odihnă îi fusese destinat. Desenul semnelor hieroglifice era 
delicat, iar coloritul superb; şi în această cavernă situată pe o 
înălţime, departe de umezeala Nilului revărsat, totul era la fel de 
proaspăt ca în clipa când artiştii îşi lăsaseră jos paletele. Exista 


un lucru pe care nu puteam să nu-l vedem. Acela că, deşi 
gravarea pe roca de afară era opera preoţimii, netezirea 
suprafeţei stâncii aparţinea probabil concepţiei originale a 
constructorului mormântului. Simbolismul picturilor şi al 
gravurilor din interior, totul te făcea să te gândeşti la aşa ceva. 
Porțiunea periferică a cavernei, parte naturală şi parte săpată, 
din punct de vedere arhitectural putea fi o anticameră. La 
capătul ei, cu faţa spre est, se afla un portic cu coloane, săpat în 
roca naturală. Coloanele erau masive, cu şapte feţe, un lucru pe 
care noi nu-l mai întâlnisem în nici un alt mormânt. Sculptată pe 
arhitravă, se găsea Barca Lunii, cu zeiţa Hathor cea cu cap de 
vacă, purtând discul înaripat, şi Hapi, zeul Nordului, cu cap de 
câine. Barca era condusă de Harpocrotes către nordul repre- 
zentat prin Steaua Polară înconjurata de Dragon şi Ursa Mare. 

La aceasta din urmă, stelele care formau ceea ce numim noi 
"Carul" erau mai mari decât celelalte; şi erau umplute cu aur, 
astfel că, la lumina torţelor, păreau că strălucesc cu o anume 
semnificaţie. Trecând de portic, am dat de cele două elemente 
arhitectonice obişnuite ale unui mormânt în stâncă; camera, sau 
capela, şi puţul, toate întregi, aşa cum le văzuse şi Van Huyn, 
deşi la vremea lui denumirile date de egipteni acestor părţi erau 
necunoscute. Stela, sau placa comemorativă, care era plasată 
jos pe peretele de apus, era atât de remarcabilă, încât am stat 
s-o examinăm în detaliu, mai înainte de a ne continua drumul 
pentru găsirea mumiei, ţinta căutărilor noastre. Această stelă era 
o placă mare din lapis-lazuli, sculptată în întregime cu semne 
hieroglifice mici de o mare frumuseţe. Tăieturile erau umplute cu 
un fel de ciment de o fineţe deosebită, de culoare stacojie. In- 
scripţia glăsuia: "Tera, Regină a celor două Egipturi, fiică a lui 
Antef, Monarh al Nordului şi al Sudului. Fiica Soarelui, Regină a 
Diademelor." Apoi urma consemnată în întregime povestea vieţii 
şi a guvernării sale. Însemnele regale erau redate printr-o 
bogăţie de podoabe cu adevărat feminină. Coroana Egiptului de 
Sus şi cea a Egiptului de Jos, unite, erau, mai ales, gravate cu o 
remarcabilă exactitate. Pentru noi a fost ceva nou să găsim He- 
jet-ul şi Desher-ul — coroana albă şi cea roşie ale Egiptului de 
Sus şi Egiptului de Jos — pe stela unei regine; pentru că exista o 
regulă, fără excepţie în reprezentările comemorative ale 
vechiului Egipt, ca fiecare dintre coroane să fie purtată numai de 
regi, deşi le vedem purtate şi de zeițe. Mai târziu am găsit o 


explicaţie, despre care am să-ţi spun mai multe îndată. O astfel 
de inscripţie era, prin ea însăşi, ceva atât de uimitor încât ar fi 
reţinut atenţia oricui, oriunde şi oricând; dar nu-ţi poţi imagina 
impresia pe care o făcuse asupra noastră. Deşi ochii noştri nu 
fuseseră primii care s-o vadă, au fost însă primii care s-o şi 
înţeleagă, după aproape cinci mii de ani de când lespedea de 
piatră fusese fixată în deschizătura din stâncă. Ne era nouă dat 
să citim acest mesaj de la o moartă. Acest mesaj al unei femei 
care se războise cu Bătrânii Zei, şi declara că i-a stăpânit, la o 
vreme când ierarhii se dovedeau a fi singurii în stare să le 
stârnească mânia, sau să le câştige bunăvoința. Pereţii camerei 
de deasupra lăcaşului propriu-zis al moartei şi camera 
sarcofagului erau pline de inscripţii; toate aceste inscripţii, cu 
excepţia celor de pe stela funerară, erau colorate cu un pigment 
verde-albăstrui. Efectul, când era privită lateral şi ochii cădeau 
pe faţeta verde, era acela de turcoaz indian, vechi şi decolorat. 
Am coborât în lăcaşul mortuar cu ajutorul scripetelui adus de noi. 
Trelawny a fost primul. Era o groapă adâncă, de peste şaptezeci 
de picioare, care nu fusese niciodată umplută cu pământ. Jos, 
trecerea spre camera sarcofagului urca pe un plan înclinat, care 
era mai lung decât se obişnuia. Nu fusese zidit. Înăuntru am 
găsit un sarcofag imens din piatră galbenă. Dar n-am să ţi-l 
descriu; l-ai văzut în camera domnului Trelawny. Capacul zăcea 
la pământ; nu fusese cimentat, şi arăta exact aşa cum îl 
descrisese Van Huyn. Mai e nevoie să-ţi spun cât de tulburaţi am 
fost când ne-am uitat înăuntru? Şi totuşi am avut un moment de 
dezamăgire. Nu puteam să nu mă gândesc cât de diferit trebuie 
să fi fost tabloul contemplat de călătorul olandez, când a privit 
înăuntru şi a văzut mâna aceea albă aşezată peste pânza care 
înfăşura mumia. Este adevărat că o parte a braţului se găsea 
acolo, alb ca ivoriul. Dar noi am simţit nişte fiori pe care Van 
Huyn nu-i simţise. Ciotul încheieturii mâinii era acoperit cu sânge 
uscat. Era ca şi cum corpul ar fi sângerat şi după moarte. Capătul 
crestat al încheieturii rupte avea rugozităţi de sânge închegat; 
printre ele, osul alb, ieşit în afară, arăta ca o piatră de opal. 
Sângele cursese în jos şi pătase, cu rugină parcă, bandajele de 
culoare brună. Şi aici se confirma întru totul povestirea 
olandezului. Având o astfel de dovadă a corectitudinii sale, nu 
mai puteam pune la îndoială nici celelalte lucruri povestite de el, 
cum erau sângele de pe mâna mumiei, sau urmele celor şapte 


degete de pe gâtul şeicului sugrumat. N-o să te plictisesc cu 
atâtea detalii despre tot ce am văzut, sau cum am aflat tot ceea 
ce ştim acum. Parte din cunoştinţele noastre erau lucruri 
obişnuite pentru un om de ştiinţă; celelalte le-am citit pe stela 
mormântului, pe sculpturi şi pe desenele hieroglifice de pe 
pereţi. Regina Tera aparţinea dinastiei a unsprezecea, sau 
dinastia tebană a faraonilor egipteni care deţinuseră puterea 
între secolele 29 şi 25 înainte de Cristos. Ea a urmat la tron, ca 
unic copil al tatălui său, Antef. Trebuie să fi fost o fată cu un 
caracter puternic şi foarte capabilă, pentru că la moartea tatălui 
său era foarte tânără. Tinereţea ei şi faptul că era femeie a 
încurajat mult ambițiile castei preoţeşti care ajunsese pe atunci 
la mare putere. Prin bogăţiile acumulate, prin număr şi prin 
învăţătură, ei dominau întregul Egipt, şi mai ales Egiptul de Sus. 
Erau deci gata pregătiţi să facă un efort pentru a-şi realiza țelul 
îndrăzneţ, şi de lungă vreme urmărit, acela de a transfera 
puterea din mâna faraonului în cea a ierarhilor. Însă regele Antef, 
bănuind o astfel de mişcare, îşi luase măsuri de prevedere, 
asigurând fiicei sale loialitatea armatei. De asemenea, o şi 
instruise în privinţei treburilor statului şi chiar o făcuse să-şi 
însuşească cunoştinţele preoţilor. li folosise pe preoţii unui cult 
împotriva celorlalţi, fiecare din ei sperând să câştige ceva pentru 
sine de pe urma influenţei regale, sau mai târziu de pe urma 
influenţei lor asupra fiicei. Astfel, prinţesa fusese educată printre 
scribi şi era ea însăşi foarte talentată. Toate aceste lucruri le-am 
citit pe pereţi, de pe picturile şi scrierile hieroglifice de o rară 
frumuseţe; şi am ajuns la concluzia că nu puţine dintre ele 
fuseseră făcute de prinţesă însăşi. Nu era lipsită de adevăr 
afirmaţia de pe stelă, că era "Protectoarea Artelor". Dar faraonul 
mersese şi mai departe şi o învățase pe fată magia, prin care ea 
deţinea puterea asupra Somnului şi Voinţei. Aceasta era o 
adevărată magie — magic "neagră", nu aceea a templelor, care, 
pot să vă spun, era inofensivă sau "albă", şi urmărea doar să 
impresioneze, nu şi să aibă urmări. Fusese o elevă dotată şi-şi 
depăşise învățătorii. Puterea şi posibilităţile sale îi ofereau multe 
şanse, de care ştiuse să se folosească din plin. Cunoştea 
curiozităţi ale tainelor naturii; şi mersese atât de departe, încât 
coborâse într-un mormânt şi, bandajată ca o mumie, rămăsese 
într-un sarcofag vreme de o lună. Preoţii încercaseră să 
răspândească zvonul că adevărata prinţesă Tera murise cu 


ocazia acestei experienţe şi că fusese substituită cu o altă fată; 
dar ea le dejucase până la urmă planurile. Toate acestea erau 
povestite în desene cu o mare artă. Probabil că în vremea ei 
luase naştere acel curent al restaurării gloriei artistice a celei de 
a patra dinastii, care atinsese perfecțiunea în zilele lui Keops. În 
camera sarcofagului existau desene şi scrieri care arătau că ea 
învinsese somnul. Într-adevăr, peste tot exista un simbolism, 
unul cu totul special, chiar aici în ţara şi în epoca simbolismului. 
Era subliniat faptul că ea, deşi regină, reclama toate drepturile 
regalității şi ale bărbăţiei. Într-un loc fusese zugrăvită în haine 
bărbăteşti şi purtând coroanele albă şi roşie. În desenul următor, 
purta haine de femeie, dar avea totuşi pe cap coroanele 
Egiptului dr Sus şi de Jos, în timp ce straiele bărbăteşti zăceau la 
picioarele ei. În fiecare desen unde erau exprimate speranţa, 
idealul, sau învierea se afla alături şi simbolul Nordului; şi în 
multe locuri — reprezentând întotdeauna evenimentele 
importante, trecute, prezente sau viitoare — se vedeau grupate 
stelele Carului. Era evident că ea considera aceste stele ca fiind 
legate într-un mod cu totul aparte de persoana sa. Poate că cea 
mai remarcabilă declaraţie din textele de pe stelă şi din scrierile 
murale era aceea că regina Tera avea puterea să se impună 
zeilor. De fapt, aceasta nu era o credinţă izolată în istoria 
Egiptului; dar diferea în motivaţie. Ea gravase pe un rubin tăiat în 
formă de scarabeu, având şapte stele cu şapte colţuri, cuvintele 
magice cu care să-i stăpânească pe toţi zeii din Lumea de Sus şi 
din Lumea de Jos. Din declaraţie reieşea clar că ura preoţilor, şi 
ea ştia asta, se acumulase împotriva ei şi că ei aveau să încerce 
să-i suprime numele după moarte. Trebuie să-ţi spun ca în 
mitologia egipteană acest lucru este o pedeapsă teribilă; pentru 
că, fără nume, nimeni nu mai poate să se înfăţişeze înaintea 
Zeilor, sau să beneficieze de rugăciuni pentru sufletul său. De 
aceea, îşi propusese ca revenirea ei la viaţă să aibă loc după un 
timp îndelungat şi într-o ţară mai înspre nord, sub constelația 
celor şapte stele care îi prezidaseră naşterea. In acest scop, 
mâna ei trebuia să stea liberă — "neânfăşurată" — şi în ea, 
Rubinul celor Şapte Stele, pentru ca, oriunde exista aer, ea să se 
poată mişca, aşa cum putea să se mişte Ka-ul său! După ce am 
reflectat la aceasta, şi eu şi domnul Trelawny am căzut de acord 
că însemna că trupul ei putea deveni astral la comandă, şi astfel 
să se deplaseze, dematerializându-se, şi să se reintegreze iar 


unde şi când o dorea. Atunci am dat peste un fragment de 
scriere în care se făcea aluzie la o lădiţă, sau casetă care îi 
conţinea pe toţi Zeii, Voința şi Somnul, ultimii doi fiind 
personificaţi prin simboluri. Cutia era menţionată ca având şapte 
feţe. Nu ne-a surprins prea mult să găsim sub picioarele mumiei 
caseta cu şapte pereţi, pe care şi dumneata ai văzut-o în camera 
domnului Trelawny. Pe partea de dedesubt a bandajului din 
pânză a piciorului stâng era pictat cu aceeaşi culoare purpurie ca 
cea folosită la stelă simbolul hieroglific pentru apă multă, iar sub 
piciorul drept, cel pentru pământ. Am dedus că simbolurile 
vorbeau despre faptul că trupul ei, nemuritor şi deplasabil după 
voinţa, stăpânea uscatul şi apa, aerul şi focul — ultimul fiind 
reprezentat prin lumina pietrei de rubin şi, mai departe, prin 
cremenea şi bucata de fier aşezate alături de mumia înfăşată. 
Când am ridicat caseta din sarcofag, am observat pe 


laturile ei curioasele protuberanţe pe care deja le-ai văzut; dar 
atunci nu am fost în stare să ni le explicăm. In sarcofag se mai 
găseau şi câteva amulete, dar nici una de vreo valoare sau 
semnificaţie deosebite. Ne-am gândit că dacă totuşi ar exista aşa 
ceva, atunci ele ar trebui să se afle sub bandaj; sau, şi mai 
probabil, în curioasa casetă de sub picioarele mumiei. Dar n-am 
putut-o deschide. Erau semne că ar fi existat un capac; partea de 
sus şi cea de jos erau vizibil făcute fiecare din câte o singură 
piesă. Linia fină, imediat sub partea superioară, părea să fie 
chiar locul unde se fixa capacul; dar lucrul fusese făcut cu o atât 
de mare precizie şi capacul era atât de bine fixat, încât 
îmbinarea abia putea fi observată. Sigur, partea de deasupra nu 
putea fi mişcată. Ne-am gândit că era probabil fixată din interior. 
Iti spun toate acestea, ca să înţelegi lucrurile cu care vei avea 
de-a face mai târziu. Trebuie să renunţi cu totul la orice 
raţionament. S-au petrecut nişte lucruri atât de stranii în 

legătură cu această mumie, şi în jurul ei, încât a apărut 
necesitatea să credem cumva în ceva nou. Este absolut imposibil 
să împăcăm unele întâmplări cu mersul obişnuit al vieţii şi al 


cunoştinţelor noastre. Am rămas în Valea Vrăjitorului până ce am 
copiat, schematic, toate desenele şi scrierile de pe pereţi, tavan 
şi podea. Am luat cu noi stela de lapis-lazuli, al cărei text era 
colorat în nuanţe purpurii. Am luat sarcofagul şi mumia; lada de 
piatră cu vasele de alabastru, mesele din hematit şi alabastru, 
de onix şi cornalină; şi perna bombată, din fildeş, care se 
sprijinea pe un fel de "catarame" în jurul cărora se încolăcea câte 
un cărăbuş lucrat în aur. Am luat cu noi toate obiectele care se 
găseau în capelă şi în locaşul unde era depusă mumia; de 
asemeni, bărcile din lemn cu echipajele lor, statuetele şi 
amuletele simbolice. Când am ieşit afară am dat jos scările şi 
le-am îngropat la o oarecare distanţă în nisip sub stâncă, 
însemnând locul ca să-l găsim iar, în cazul când ar fi fost nevoie. 
Apoi, încărcaţi cu aceste bagaje grele, am pornit-o pe drumul 
obositor al întoarcerii, către Nil. N-a fost lucru uşor, crede-mă, să 
cărăm prin deşert lada cu uriaşul sarcofag. Aveam un car 
rezistent şi oameni suficienţi pentru treaba asta; dar ni se părea 
că înaintăm destul de încet, pentru că eram nerăbdători să ne 
punem comorile la loc sigur. Nopțile erau pentru noi numai 
ceasuri de nelinişte, căci ne temeam de atacul vreunei bande de 
tâlhari. Dar cel mai mult ne temeam de unii din oamenii noştri. 
La urma urmelor, nici ei nu erau altceva decât nişte jefuitori, 
lipsiţi de scrupule; iar noi aveam aici o cantitate considerabilă de 
obiecte preţioase. Ei, sau cel puţin cei mai primejdioşi dintre ei, 
nu cunoşteau în ce consta valoarea lor; erau încredinţaţi că 
duceam cu noi tot felul de comori. Scosesem mumia din sarcofag 
şi o închisesem, pentru siguranţa drumului, într-o ladă separată. 
Două încercări de furt ale unor lucruri din căruţă au avut loc în 
cursul primei nopţi; şi doi oameni au fost găsiţi morţi în zori. În 
cea de a doua noapte se dezlănţui o furtună violentă, unul din 
acele îngrozitoare simunuri ale deşertului, care te fac să te simţi 
total lipsit de apărare. Furăm copleşiţi de nisipul purtat de vânt. 
Câţiva din beduinii noştri ne părăsiseră înainte de a se stârni 
furtuna, sperând să găsească un adăpost; restul, înfăşuraţi în 
burnuzuri, am suportat-o cum am putut. De dimineaţă, după ce 
trecuse furtuna, am mai recuperat, de sub grămezile de nisip, 
cât s-a putut din bagajele noastre. Am găsit lada în care fusese 
aşezată mumia, complet sfărâmată, dar mumia n-am mai gă- 
sit-o, n-am mai găsit-o nicăieri. Am căutat peste tot în jur şi am 
săpat nisipul îngrămădit în jurul nostru; dar în zadar. Nu ştiam ce 


să mai facem, pentru că Trelawny nu vroia altceva decât să ducă 
mumia cu el acasă. Am aşteptat o zi întreagă, sperând că 
beduinii care fugiseră or să se reîntoarcă; aveam o speranţă 
deşartă, că poate aceşti oameni luaseră mumia din căruţă şi că 
ne-o vor înapoia. În noaptea aceea, încă înainte de zorii zilei, 
domnul Trelawny mă trezi şi îmi şopti la ureche: "Trebuie să 
mergem înapoi în Valea Vrăjitorului, la mormânt. Să nu te arăţi 
că şovăi de dimineaţă când am să dau acest ordin! Dacă le apuci 
să mă întrebi unde mergem, ai să trezeşti bănuieli şi atunci 
ratăm totul." "E în ordine", am răspuns. "Dar de ce să mai 
mergem acolo?" Răspunsul său mă făcu să mă înfior, ca o strună 
gata pregătită să vibreze. "Vom găsi mumia acolo! Sunt convins 
de asta!" Apoi, aşteptându-se să mă îndoiesc şi să-l contrazic, 
adăugă: "Ai răbdare şi ai să vezi!" şi se vâri din nou în pătură. 
Arabii fură surprinşi când hotărârăm să facem calea întoarsă; şi 
unii dintre ei se arătară nemulţumiţi. Au fost multe discuţii şi au 
avut loc şi câteva dezertări, aşa că aveam acum, când ne 
întorceam din nou spre est, o suită mai puţin numeroasă. La 
început şeicul nu se arăta deloc curios în privinţa destinaţiei 
noastre exacte; dar, când înţelese că ne înapoiam iar în Valea 
Vrăjitorului, începu să se arate şi el îngrijorat. Ingrijorarea lui 
creştea pe măsură ce ne apropiam; până când, în cele din urmă, 
ajunşi la intrarea în vale, refuză să mai înainteze. Ne spuse că 
stă acolo să aştepte întoarcerea noastră, dacă vrem să mergem 
singuri mai departe. Că ne aşteaptă trei zile; şi, dacă în acest 
timp nu ne înapoiem, el pleacă. Nu l-am putut tenta cu nici o 
ofertă în bani ca să-şi schimbe hotărârea. Singura favoare pe 
care ne-o făcu fu să caute scările şi să ni le aducă aproape de 
stâncă; iar după aceea, cu restul echipei, plecă înapoi să ne 
aştepte la intrarea în vale. Împreună cu domnul Trelawny am 
luat frânghii şi torţe şi am coborât iar în mormânt. Era evident că 
în lipsa noastră fusese cineva acolo, deoarece placa de piatră 
care închidea intrarea era trântită deoparte înspre interior şi o 
frânghie se legăna agăţată de vârful stâncii. Inăuntru mai era o 
funie, atârnată până în locaşul mumiei. Ne-am uitat unul la altul, 
dar nu am scos nici o vorbă, ne-am fixat propria noastră frânghie 
şi, după cum ne înţeleseserăm, Trelawny cobori primul, eu 
urmându-l îndată. Nici n-am ajuns bine împreună în fundul 
încăperii, că mă fulgeră gândul că am putea fi prinşi într-o cursă; 
că cineva putea da jos funia de pe stâncă şi, tăind-o pe cea cu 


care coborâsem noi în mormânt, ne îngropa de vii. Gândul acesta 
era îngrozitor, dar şi prea târziu să mai facem ceva. Am rămas 
mut. Aveam amândoi torţe, aşa că era destulă lumină când am 
trecut prin pasaj şi am intrat în camera unde stătuse sarcofagul. 
Singurul lucru uşor de observat era că locul era gol. În ciuda 
bogatelor sale podoabe, mormântul devenise dezolant prin lipsa 
marelui sarcofag, pentru care fusese cioplit în piatră; a lăzii cu 
vasele de alabastru; a meselor cu obiecte şi hrană pentru mort, 
şi a statuetelor ushaptiu. Dar locul devenise încă şi mai dezolant 
prin prezenţa corpului învelit în linţoliu al mumiei reginei Tera, 
întins pe pământ, acolo unde fusese odată sarcofagul! Lângă ea 
zăceau în diverse poziţii contorsionate, ca urmare a unei morți 
violente, trei dintre arabii care dezertaseră din grupul nostru. 
Feţele lor erau negre, iar mâinile şi gâtul mânijite cu sângele care 
le năvălise pe gură, pe nas şi pe ochi. Pe gâtul fiecăruia se 
zăreau semnele, înnegrite acum, ale unei mâini cu şapte degete. 
Şi Trelawny şi eu ne-am strâns unul într-altul, îngroziţi de ceea ce 
vedeam. Pentru că, lucru extraordinar, pe pieptul reginei era 
aşezată mâna cu şapte degete, albă ca ivoriul, pe încheietura 
căreia se vedea o tăietură crestată, din care păreau că atârnă 
picături de sânge. 


XII 
Sipetul magic 


Când ne-am revenit din uimirea care părea că durase 
nespus de mult, n-am mai aşteptat şi am cărat mumia prin pasaj 
şi apoi am ridicat-o prin puț. Am ieşit primul, ca s-o primesc sus. 
Uitându-mă în jos, l-am văzut pe domnul Trelawny ridicând mâna 
retezată şi băgând-o în sân, dorind în mod vizibil s-o ferească de 
a fi vătămată sau chiar pierdută. l-am lăsat pe arabii morţi acolo 
unde erau. Cu ajutorul funiilor am coborât preţioasa noastră 
povară pe pământ; şi apoi am pornit către gura văii unde ne 
aştepta escorta. Spre uimirea noastră, am găsit-o pe picior de 
plecare. Când i-am reproşat şeicului acest lucru, el mi-a răspuns 
că-şi respectase ad litteram obligaţiile; aşteptase cele trei zile 
conform înţelegerii. Am crezut că minte, ca să-şi ascundă reaua 
intenţie de a ne părăsi; şi, când am confruntat însemnările, am 
văzut că şi domnul Trelawny avea aceeaşi bănuială. De-abia 


când am ajuns la Cairo am descoperit că omul fusese corect. Era 
ziua de 3 noiembrie 1884 când am intrat noi pentru a doua oară 
în groapa mumiei; aveam toate motivele să reținem dala. 
Pierdusem socoteala timpului cu trei zile — din viaţa noastră — 
cât am stat şi ne-am minunat în camera aceea a moartei. Și 
atunci, era oare curios lucru că devenisem superstiţioşi cu privire 
la regina Tera şi tot ce era în legătură cu ea? E de mirare că 
această superstiție ne stăpâneşte şi azi, dându-ne senzaţia 
uluitoare ca avem de-a face cu o putere necunoscută, şi în afara 
înţelegerii noastre? Să fie de mirare dacă ea ne va urmări până 
în mormânt, atunci când va sosi momentul? Dacă vom avea 
poate un mormânt, noi care am jefuit unul! 

Rămase tăcut câteva minute, apoi continuă: 

— Am ajuns cu bine la Cairo şi de acolo la Alexandria, unde 
urma să ne îmbarcăm, prin serviciul mesageriilor, spre Marsilia, 
şi să continuăm drumul, cu expresul, la Londra. Însă, 


"Îți faci un plan gândit cu rost, 
Şi iese treaba strâmb şi prost." 


La Alexandria, pe Trelawny îl aştepta o telegramă care îl 
anunţa că doamna Trelawny murise dând naştere unei fetiţe. 
Zdrobit, domnul Trelawny plecă în grabă cu Orient-Expresul; iar 
mie îmi rămânea să aduc singur aceste bogății în casa lovită de 
durere. Am ajuns la Londra cu bine; se părea că excursia noastră 
se bucura de un noroc aparte. Când am sosit aici, în casa asta, 
înmormântarea avusese loc de mult. Copilul fusese încredinţat 
unei doici, iar domnul Trelawny îşi revenise din şocul pierderii 
suferite, atât cât să-şi poată relua firul întrerupt al activităţii şi al 
vieţii. 

Că suferise un şoc, şi încă unul greu, era foarte clar. Părul 
său negru, albit brusc, era singur destulă dovadă; şi, în plus, 
trăsăturile bine conturate ale feţei sale deveniseră rigide şi 
încruntate. Din momentul când primise acea telegramă, la Oficiul 
maritim din Alexandria, eu n-am mai văzut un zâmbet fericit pe 
faţa lui. In asemenea cazuri, munca este lucrul cel mai bun; şi 
muncii i s-a închinat de atunci cu inima şi cu sufletul. Strania tra- 
gedie a pierderii şi a câştigului său — căci copilul se născuse la 
moartea mamei — a avut loc în timpul când noi ne găseam în 
acea transă din locaşul mumiei reginei Tera. Se pare că faptul se 


asocia, într-un fel, cu studiile de egiptologie, dar mai ales cu 
misterele legate de regină. El mi-a vorbit foarte puţin despre fiica 
sa; dar era clar că în sufletul său se luptau două forţe legate de 
ea. Am putut să văd că o iubea, aproape o idolatriza. Totuşi nu 
putea uita că venirea ei pe lume costase viaţa mamei; şi mai era 
ceva care părea să frângă inima tatălui, deşi el nu mi-ar fi spus 
niciodată despre ce era vorba. Odată, însă, într-o clipă de 
relaxare şi de abandon, uitând de hotărârea luată, îmi spuse: "Nu 
seamănă cu mama ei; şi ca trăsături şi la tenul feţei are o 
uimitoare asemănare cu picturile reginei Tera." Imi spuse că a 
încredinţat-o unor oameni care să aibă grijă de ea, întrucât el 
singur nu putea s-o facă, şi că, până ce ea va creşte mare, 
trebuia să aibă parte de toate bucuriile la care orice tânără fală 
are dreptul, dar care să fie cele mai potrivite pentru ea. 
Obişnuiam să vorbesc deseori cu el despre fetiţă; dar niciodată 
nu-mi spunea prea multe. Odată îmi spuse: "Există motive 
pentru care nu trebuie să vorbesc mai mult decât e necesar. 
Într-o zi ai să afli — şi ai să înţelegi!" l-am respectat reticenţele; 
şi, în afară de o întrebare despre ea, la înapoierea mea dintr-o 
călătorie, n-am mai vorbit despre fată niciodată. Nici n-am mai 
văzut-o de atunci, până acum când am întâlnit-o în prezenţa 
dumitale. Ei bine, după ce am adus aici toate bogăţiile, pe care 
— vai! — le furasem din mormânt, domnul Trelawny le-a aranjat 
personal. Mumia, cu excepţia mâinii retezate, a aşezat-o în 
sarcofagul de hematit din hol. Acesta fusese confecţionat pentru 
Marele Preot Uni din Teba, şi, după cum ai remarcat poate, este 
în întregime gravat cu minunate invocaţii către toţi vechii zei ai 
Egiptului. Restul lucrurilor din mormânt le-a dispus în propria sa 
cameră, aşa cum ai văzut. Printre ele a aşezat, din motive 
personale, mâna mumiei. Cred că o consideră ca pe cea mai 
valoroasă dintre obiectele sale, cu o singură excepţie, poate. 
Adică rubinul cizelat, pe care el l-a numit "Rubinul cu şapte 
stele", şi pe care-l păstrează în seiful cel mare, încuiat şi păzit, 
după cum ştii, de diferite cifruri secrete. Cred că găseşti toate 
astea cam plicticoase; dar a trebuii să ţi le povestesc, ca să poţi 
înţelege totul la zi. A trecut multă vreme de la venirea mea cu 
mumia reginei Tera până când domnul Trelawny să redeschidă 
discuţia despre ea. Mai fusese de nenumărate ori în Egipt, 
câteodată cu mine, altădată singur; şi eu făcusem destule 
drumuri în scopuri personale sau pentru el. Dar în tot acest timp, 


aproape şaisprezece ani, el n-a abordat o dată măcar acest 
subiect, în afară de cazurile când, neavând cum, era obligat să 
facă vreo aluzie la el. Într-o dimineaţă, devreme, a trimis în 
grabă după mine; pe atunci făceam nişte studii la British 
Museum şi locuiam în Hart Street. Când am sosit, l-am găsit ex- 
trem de agitat. De la moartea nevesti-sii nu-l mai văzusem atât 
de nervos. Mă luă imediat cu el în cameră. Storurile erau lăsate 
şi obloanele închise; nici o rază de lumină nu pătrundea înăuntru. 
Luminile obişnuite din cameră nu erau aprinse, dar erau câteva 
becuri electrice puternice de cel puţin cincizeci de waţi dispuse 
de o parte a camerei. Sipetul arăta splendid luminat astfel. De 
fapt, părea că străluceşte ca şi cum ar fi fost aprins cumva din 
interior. "Ce zici de asta?" întrebă el. "E ca o bijuterie", răspunsei 
eu, "ai putea foarte bine să-i spui Sipetul Magic al Vrăjitorului, 
dacă aşa arată mereu. Pare aproape viu!" "Şi ştii de ce pare 
aşa?" "Cred că de la lumină", zisei cu. "Lumină, desigur", 
răspunse el, "dar aici e vorba mai curând de poziţia luminii." Şi, 
zicând aceasta, aprinse lumina obişnuită a camerei şi stinse 
becurile celelalte. Efectul asupra sipetului de piatră fu 
surprinzător; într-o clipă toată strălucirea lui dispăru. Era încă o 
piatră frumoasă, cum fusese întotdeauna, dar o piatră şi nimic 
mai mult. "Ai observat ceva în felul cum sunt aşezate luminile?" 
întrebă ci. "Nu!" "Sunt aşezate în poziţia celor şapte stele ale 
Carului Mare, ca şi cele de pe rubin!" Am acceptat ce-mi spunea 
el, cu destulă convingere. Şi nu ştiu de ce, poate doar fiindcă 
existau atâtea misterioase asocieri cu mumia şi cu tot ce ţinea 
de ea încât orice altceva nou în legătură cu ea părea explicabil. 
Ascultam, pe când Trelawny continua să-mi explice: "Timp de 
şaisprezece ani n-am încetat o zi să mă gândesc la această 
întâmplare, sau să încerc să descopăr o legătură cu misterele 
care ne-au stat în faţă; însă niciodată, până azi noapte, nu mi s-a 
părut ca am găsit răspunsul Cred că trebuie să-l fi văzut în vis, 
căci m-am trezit înfierbântat de acest gând. Am sărit din pat 
hotărât să fac ceva, mai înainte de a şti exact ce anume doream 
să fac. Şi atunci, deodată, totul mi-a devenit clar. Existau aluzii, 
în textele de pe pereţii mormântului, la cele şapte stele ale Ursei 
Mari, care completează Carul; şi în ele nordul este mereu, mereu, 
pomenit. Aceleaşi simboluri se repetă în legătură cu ceea ce noi 
am numit Sipetul Magic. Deja am observat spaţiile translucide 
din piatra cutiei. Îţi aminteşti de textul hieroglific care spunea că 


piatra nestemată provine dintr-un aerolit, şi că şi cutia fusese 
tăiată tot din acesta. Se putea, gândeam eu, ca lumina celor 
şapte stele, strălucind în direcţia potrivită, să aibă un efect 
deosebit asupra cutiei, sau asupra conţinutului ei. Am ridicat 
storul şi am privit afară. Carul era sus pe cer şi atât constelația 
lui cât şi Steaua Polară erau exact în faţa ferestrei. Am tras 
măsuţa cu sipetul în lumină şi am întors cutia până când părţile 
ei translucide au ajuns în faţa stelelor. Imediat, sipetul a început 
să strălucească aşa cum l-ai văzut sub lumina becurilor, deşi mai 
slab. Am mai aşteptat, am mai aşteptat, dar cerul se înnora, şi 
luminile au dispărut. Atunci am instalat fire şi becuri — de care 
ştii că mă folosesc deseori pentru experienţele mele —, şi am 
încercat să urmăresc efectul luminii electrice. Mi-a luat ceva timp 
montarea potrivită a becurilor, ca să-mi lumineze exact părţile 
dorite ale pietrei şi, în momentul când le-am plasat exact, totul a 
început să strălucească aşa cum ai văzut. Totuşi, nu puteam 
merge mai departe. Evident că mai vroiam să ştiu ceva. Şi mi-a 
venit îndată ideea că, dacă lumina poate provoca un asemenea 
efect, ar trebui să existe în mormânt ceva mijloace care s-o 
producă; pentru că lumina stelelor nu putea să ajungă până în 
lăcaşul mumiei. Atunci totul mi se păru că devine clar. Pe masa 
de hematit, care are o scobitură în tăblie, unde se potriveşte 
fundul sipetului, am plasat Sipetul Magic; şi am constatat imediat 
că acele curioase protuberanţe, atât de cu atenţie lucrate în 
piatră, corespundeau, într-un fel, stelelor din constelație. Deci, 
acestea erau făcute să reţină lumina. Evrika! am strigat. Tot ce 
ne trebuie sunt doar nişte becuri. Am încercat să aşez luminile 
pe, sau aproape de protuberanţe. Dar lumina nu influenţa piatra. 
Atunci am căpătat convingerea că existau în acest scop nişte 
lămpi speciale. Dacă le-am putea găsi, am face un pas înainte pe 
drumul soluționării acestui mister." "Şi lămpile?" întrebai eu. 
"Unde sunt? Când o să le găsim? Cum o să le cunoaştem când o 
să le găsim? Ce ...' El mă opri imediat: "Fiecare lucru la timpul 
potrivit," zise el calm. "Prima dumitale întrebare conţine tot 
restul. Unde sunt aceste lămpi? Am să-ţi spun: în mormânt!" "În 
mormânt!" repetai eu surprins. "Bine, dar şi eu şi dumneata am 
cercetat locul de la un cap la altul; şi nici urmă de vreo lampă. 
Nimic care să fi rămas acolo când am ieşit afară prima dată; sau 
a doua oară, cu excepţia cadavrelor arabilor." În timp ce eu vor- 
beam, el desfăcuse câteva coli mari de hârtie pe care le adusese 


din camera sa. Le întinse pe masa cea mare, fixându-le marginile 
cu cărţi şi alte greutăţi. Le-am recunoscut dintr-o privire; erau 
copiile făcute cu grijă de el de pe prima transcriere a textelor din 
mormânt. După ce le pregăti, se întoarse către mine şi-mi spuse 
încet: "Îţi mai aduci aminte cât ne-am mirat, când am examinat 
mormântul, de lipsa unui lucru de obicei prezent într-un astfel de 
mormânt?" "Da! Nu exista nici un serdâb." Serdâb-ul, probabil 
trebuie să-ţi explic, mi se adresă domnul Corbeck, este un fel de 
nişă zidită sau săpată în peretele mormântului. Acelea care au 
fost până azi examinate nu conţin nici o inscripţie, ci doar efigiile 
morţilor pentru care a fost construit mormântul. 

După aceea continuă relatarea: 

— Trelawny, când văzu că l-am înţeles, continuă să-mi 
vorbească stăpânit de vechiul său entuziasm: "Am ajuns la 
concluzia că un serdâb, unul secret, trebuie să existe. Am fost 
proşti că nu ne-am gândit mai înainte la asta. Ar fi trebuit să ştim 
că cel care construise un astfel de mormânt — o femeie care 
demonstrase în toate atâta simţ al frumosului şi al perfecțiunii, şi 
care finisase fiecare detaliu cu o bogată şi minuțioasă, tipic 
feminină, preocupare — n-ar fi neglijat această latură 
arhitecturală. Chiar dacă ea nu ar fi avut, în cadrul ritualului, o 
semnificaţie proprie, ar fi executat-o ca ornament. Și alţii o 
făcuseră, iar ei îi plăcea să execute totul perfect. Şi de aceea poţi 
să fii sigur că a existat — există — un serdâb; şi că în el, când îl 
vom descoperi, vom găsi lămpile. Sigur că, dacă am fi ştiut 
atunci ceea ce ştim azi, sau în orice caz dacă am fi bănuit că 
există nişte lămpi, ne-am fi gândit la un loc ascuns, o tainiţă. Am 
de gând să te rog să pleci iar în Egipt; să cercetezi mormântul; 
să descoperi serdâb-ul şi să aduci aici lămpile." "Şi dacă o să văd 
că nu există nici un serdâb; sau dacă, dând de el, n-o să găsesc 
acolo nici o lampă? Atunci?" El zâmbi trist, cu zâmbetul său 
posomorât, atât de rar văzut la el de ani de zile, când îmi spuse: 
"Atunci va trebui să te zbaţi până ai să le găseşti!" "Bine!" zisei 
eu. El îmi arătă una din coli. "Aici sunt transcripţiile din capelă, 
de la sud şi de la est. Am mai controlat încă o dată scrierea şi 
deduc că există şapte locuri, în jurul acestui ungher, unde se 
găsesc simboluri ale constelaţiei pe care noi o numim Carul, şi 
căreia regina Tera îi recunoştea dreptul de a hotărî asupra vieţii 
şi destinului său. Le-am examinat cu atenţie şi am observat că 
toate sunt reprezentări ale grupării de stele care formează 


constelația, aşa cum apare ea pe cer. Din punct de vedere 
astronomic sunt corecte şi, după cum osia roţilor din spate indică 
pe cer Steaua Polară, tot aşa acestea indică un singur loc pe 
perete, unde trebuie să se afle serdâb-ul" "Bravo!" strigai eu, 
pentru că un asemenea raţionament merita aplauze. El păru 
încântat, şi continuă: "Când ajungi în mormânt, examinează 
acest loc. Trebuie să existe vreun resort sau vreun mecanism 
automat care deschide tainiţa. Orice ar fi, nu merge pe dibuite. 
Ai să-ţi dai seama ce este mai bine de făcut când ai să ajungi la 
faţa locului." In săptămâna ce a urmat am plecat în Egipt; şi nu 
m-am oprit deloc până n-am ajuns din nou la mormânt. Am găsit 
pe câţiva din vechii noştri însoțitori, aşa că eram bine înzestrat 
cu ajutoare. Ţara se afla acum în condiţii cu totul diferite decât 
cu şaisprezece ani în urmă; nu mai era nevoie de trupe sau 
oameni înarmaţi. M-am căţărat pe faţa stâncii. Nu era nici o 
greutate, pentru că, în clima aceea ideală, părţile din lemn ale 
scării nu se deterioraseră. A fost uşor de observat că, în anii care 
se scurseseră, mai intraseră şi alţi vizitatori în mormânt; şi mi-a 
tresărit inima când m-am gândit că vreunul din ei ar fi putut, din 
întâmplare, să descopere locul tăinuit. Ar fi fost într-adevăr o 
amară deziluzie să aflu că cineva mi-a luat-o înainte şi că drumul 
meu fusese zadarnic. Amărăciunea am simţit-o atunci când am 
aprins torţele şi am trecut printre coloanele cu şapte feţe în 
capela mormântului. Acolo, pe locul exact unde mă aşteptam s-o 
găsesc, am dat de firida serdâb-ului. Dar serdâb-ul era gol. 
Capela însă nu era goală; corpul uscat al unui bărbat în haine 
arăbeşti zăcea alături, sub firidă, ca şi cum fusese doborât pe 
loc; am examinat toţi pereţii din jur, ca să văd dacă 
presupunerea lui Trelawny era corectă, şi am descoperit că, în 
orice poziţie dată a stelelor, cele două stele ale Carului în 
prelungirea cărora se află Steaua Polară indicau un punct înspre 
stânga sau înspre sudul deschizăturii serdâb-ului, unde se găsea 
o singură stea, de aur. Am apăsat pe ea şi ea cedă. Piatra care 
marcase partea din faţă a serdâb-ului, şi care stătea răsturnată 
pe peretele interior, se mişcă uşor. Examinând mai departe cea- 
laltă latură a firidei, am găsit un loc similar indicat de alte 
reprezentări ale constelaţiei; acesta era chiar un desen al celor 
şapte stele, care, fiecare, era lucrată în aur şlefuit. Am apăsat pe 
rând pe fiecare stea, dar fără rezultat. Atunci mi-a venit ideea că, 
dacă resortul de deschidere se afla în stânga, cel din dreapta 


trebuie să fi fost gândit pentru a putea fi apăsate simultan toate 
stelele de o mână cu şapte degete. Folosindu-mi ambele mâini, 
am reuşit acest lucru. Cu un ţăcănit puternic, o siluetă din metal 
păru că sare din apropiere către firida serdâb-ului; piatra pendulă 
încet înapoi la locul ei şi se închise cu un zgomot sec. Privirea 
fulgerătoare pe care am putut-o arunca acestei figuri mă 
înspăimântă. Era la fel cu acel fioros paznic pe care, după 
istoricul arab Ibn Abd Alhokin, îl pusese regele Saurid Ibn 
Salhouk, constructorul de piramide, să-i păzească bogăţiile din 
piramida de vest: o siluetă de marmură, dreaptă, cu o lance în 
mână şi cu un şarpe încolăcit pe cap. Oricine s-ar fi apropiat, 
şarpele l-ar fi muşcat, i s-ar fi încolăcit în jurul gâtului şi după ce 
l-ar fi ucis, s-ar fi întors iar la locul său. Ştiam bine că o astfel de 
siluetă nu fusese făcută ca o glumă; şi ca s-o înfrunţi nu era o 
joacă de copii. Arabul care zăcea mort la picioarele mele era 
dovada a ceea ce se întâmplase. Aşa că am examinat iar pereţii; 
şi am găsit pe alocuri ciupituri, că şi cum cineva ar fi dat în ei cu 
un ciocan greu. Deci asta se întâmplase: hoţul de morminte, mai 
expert în meserie decât fuseserăm noi şi bănuind existenţa unui 
serdâb ascuns, a încercat să-l găsească. Lovise din întâmplare 
resortul; şi declanşase "Trezorierul" răzbunător, aşa cum îl nu- 
mise istoricul arab. Ceea ce a urmat vorbea de la sine. Am luato 
bucată de lemn, şi, stând la o distanţă sigură, am apăsat cu 
capătul lui pe stea. Imediat uşa de piatră s-a deschis. Figura 
ascunsă înăuntru a ţâşnit înainte, şi-a repezit lancea, apoi s-a 
ridicat şi a dispărut. Am socotit că acum puteam să apăs fără 
teamă pe cele şapte stele; şi aşa am şi făcut. Piatra iar s-a 
răsucit; şi "Trezorierul" intră fulgerător în bârlogul său ascuns! 
Am repetat amândouă experienţele de mai multe ori; mereu cu 
acelaşi rezultat. Mi-ar fi plăcut să examinez mecanismul acestei 
figuri de o mobilitate atât de primejdioasă; dar nu era posibil fără 
nişte unelte pe care nu le puteam obţine uşor. Ar fi fost poate 
nevoie să sap pe o întreagă porţiune de roca. Sper să mă pot 
întoarce într-o zi, bine utilat, şi să fac o încercare. Poate că nu ştii 
că intrarea într-un serdâb este aproape întotdeauna foarte 
îngustă; uneori chiar mâna poate fi cu greu introdusă. De la 
acest serdâb eu am aflat două lucruri. Primul, că lămpile, dacă 
au existat lămpi acolo, nu puteau fi prea mari; şi al doilea, că ele 
trebuie să fi avut cumva o legătură cu Hathor, al cărei simbol, 
şoimul, era cioplit în relief pe un perele interior, într-un pătrat al 


cărui colţ din dreapta sus forma la rândul lui un pătrat mai mic, 
colorat în acelaşi purpuriu aprins de pe stelă. Hathor este zeiţa 
care, în mitologia egipteană, corespunde Afroditei la greci, ca 
zeitate a frumuseţii şi plăcerii. În mitologia egipteană însă, 
fiecare zeu are forme multiple; şi Hathor este oarecum legată de 
ideea reînvierii. Există şapte forme sau variante ale zeiţei; de ce 
n-ar corespunde ele, într-un fel, celor şapte lămpi? Că au existat 
şapte lămpi eram convins. Primul hoţ de morminte îşi găsise 
moartea; cel de-al doilea dăduse peste conţinutul serdâb-ului. 
Prima tentativă avusese loc în urmă cu câţiva ani; asta o 
dovedea starea cadavrului. Pentru cea de a doua tentativă 
n-aveam nici un indiciu. Ar fi putut avea loc mai de mult sau mai 
de curând. Dacă totuşi, fuseseră şi alţii în mormânt, era probabil 
că lămpile să fi fost luate mai de mult. Asta era! Cu atât mai grea 
va fi căutarea lor. Pentru că lucrul trebuia făcut! Asta s-a 
petrecut acum aproape trei ani de zile; şi în tot acest timp eu am 
fost ca arabul acela din O mie şi una de nopţi ce căuta lămpi 
vechi, şi nu pentru a le schimba cu unele noi, ci pentru bani. Nu 
îndrăzneam să spun ce caut sau să încerc să le descriu; fiindcă 
aşa ceva mi-ar fi năruit planurile. Aveam însă de la început în 
minte o vagă idee despre ceea ce trebuia să găsesc. Şi, cu 
timpul, acest lucru îmi deveni din ce în ce mai clar încât până la 
urmă puteam să nu nimeresc ceea ce căutam, pentru că ideea 
formată era total greşită. Dezamăgirile de care am avut parte şi 
alergătura mea după potcoave de cai morţi ar umple o carte; dar 
am perseverat. Şi, în sfârşit, cu mai puţin de două luni în urmă, 
un bătrân negustor din Mossul mi-a arătat o lampă, aşa cum 
căutam eu. Umblam după ea de un an aproape, având mereu 
parte numai de dezamăgiri, dar mereu mobilizat, pentru o nouă 
încercare, de speranţa crescândă că mă găsesc pe drumul cel 
bun. Nu ştiu cum de m-am putut stăpâni când mi-am dat seama 
că, în cele din urmă, mă găseam cel puţin aproape de succes. 
Eram însă dibaci în fineţuri negustoreşti orientale; aşa că amicul 
meu evreo-arabo-portughez îşi găsise naşul. Am vrut să-i văd 
toată marfa înainte de a cumpăra; şi, una câte una, mi-a arătat, 
printre atâtea fleacuri, şapte lămpi diferite. Fiecare din ele se 
distingea de celelalte; şi fiecare din ele reprezenta o formă a 
simbolului zeiţei Hathor. Cred că l-am zăpăcit pe imperturbabilul 
meu prieten brunet cu multitudinea cumpărăturilor; pentru că, 
urmărind să nu-l las să ghicească ce fel de marfă doream să iau, 


aproape că i-am golit prăvălia. Până la urmă numai că nu 
plângea, zicând că l-am ruinat; că nu mai are acum nimic ce 
vinde. Şi-ar fi smuls părul din cap dacă ar fi ştiut cât i-aş fi dat 
până la urmă pentru o parte din marfa socotită de el ca de mai 
mică valoare. M-am despărţit de o parte din ea, vânzând-o la 
preţ obişnuit, în drum spre casă. Nu îndrăzneam s-o dau de 
pomană sau chiar s-o arunc, ca să nu trezesc ceva bănuieli. Ce 
duceam eu cu mine era cu mult prea preţios ca să risc acum 
vreo prostie. Am izbutit, pe cât mi-a fost cu putinţă în astfel de 
locuri, să mă mişc destul de repede; şi am sosit la Londra doar 
cu lămpile, câteva curiozităţi uşor de purtat şi papirusuri strânse 
în drumurile mele. Şi acum, domnule Ross, ştii şi dumneata tot 
ceea ce ştiu şi eu; rămâne la discreţia dumitale, dacă şi cum şi 
cât îi vei povesti şi domnişoarei Trelawny. 

Cum termină, un glas limpede şi tineresc se auzi în spatele 
nostru: 

— Ce este cu domnişoara Trelawny? lată-mă, sunt aici! 

Ne-am întors speriaţi, uitându-ne întrebători unul la celălalt. 
Margaret stătea în pragul uşii. Nu puteam şti de câtă vreme era 
acolo, sau cât auzise din poveste. 


XIII 
Trezirea din transă 


Primele cuvinte neaşteptate pot întotdeauna să-l facă să 
tresară pe cel ce le aude; dar când şocul a trecut, atunci raţiunea 
ascultătorului îşi impune autoritatea, şi el se poate pronunţa atât 
asupra felului, cât şi asupra conţinutului celor auzite. Aşa s-a 
întâmplat şi acum. Cu mintea alertată, nu mă puteam îndoi acum 
de sinceritatea următoarei întrebări a lui Margaret. 

— Despre ce aţi putut vorbi atâta timp, oameni buni? Cred 
că domnul Corbeck ţi-a povestit toate aventurile prin care a 
trecut în căutarea lămpilor. Sper să mi le povestiţi şi mie, într-o 
zi, domnule Corbeck; dar nu înainte de a se simţi tata mai bine. 
Sunt sigură că i-ar plăcea să mi le povestească personal; sau să 
fie de faţă când o să le ascult. Ne aruncă o privire atentă. O, 
despre asta vorbeaţi când am intrat? Foarte bine! Am să aştept; 
dar sper să nu dureze mult. Simt că starea în care continuă să se 
afle tata mă doboară. Mai adineaori am crezut că-mi cedează 


nervii; şi m-am hotărât să ies să mă plimb puţin prin Hyde Park. 
Sunt sigură că o să-mi facă bine. Aş vrea, dacă nu ai nimic 
împotrivă, domnule Ross, să rămâi dumneata cu tata cât timp 
lipsesc cu. O să fiu mai liniştită astfel. 

M-am ridicat imediat, bucuros că biata fată ieşea măcar 
pentru o jumătate de ceas la aer. Arăta teribil de obosită şi trasă 
la faţă. Şi mi se rupea inima privindu-i obrajii palizi. Am intrat în 
camera bolnavului şi m-am aşezat la locul meu obişnuit. Doamna 
Grant era la datorie; nu găseam necesar să rămână în cameră 
mai mult de o persoană, în timpul zilei. Când am intrat eu, ea 
profită de ocazie să se ducă să mai rezolve câteva probleme de 
gospodărie. Storurile erau ridicate, dar orientarea spre nord a 
încăperii mai îmblânzea strălucirea puternică a soarelui de afară. 

Am rămas mult timp gândindu-mă la tot ce-mi povestise 
domnul Corbeck, întreţesând aceste miraculoase întâmplări cu 
celelalte situaţii stranii care se petrecuseră de la venirea mea în 
această casă. Câteodată eram înclinat să mă îndoiesc, să mă 
îndoiesc de tot şi de toţi; să mă îndoiesc chiar şi de realitatea 
propriilor mele simţuri. Avertismentele experimentalului detectiv 
stăruiau încă în mintea mea. Îl redusese pe domnul Corbeck la 
un mincinos deştept, complice cu domnişoara Trelawny. Cu 
Margaret! Asta era prea de tot! In faţa unei asemenea afirmaţii 
toate îndoielile mele se risipeau. De fiecare dată când imaginea 
ei, numele ei, numai gândul la ea îmi revenea în minte, fiecare 
întâmplare se individualiza clar, ca un lucru viu. Imi puneam 
chezăşie viaţa pentru onestitatea ei! 

M-am trezit din reveria care se transformase repede într-un 
vis de dragoste, tresărind la auzul unui glas care venea dinspre 
pat. Un glas profund, puternic, de stăpân. Primul sunet mi-a adus 
în faţa ochilor şi în urechi o trâmbiţă. Bolnavul se deşteptase şi 
vorbea! 

— Cine eşti dumneata? Ce cauţi aici? 

Oricum ne-am fi imaginat, oricare din noi, trezirea sa, eu 
sunt sigur că nici unul nu s-ar fi aşteptat să-l vadă sculându-se 
complet conştient şi deplin stăpân pe sine. Am fost atât de 
surprins, că am răspuns aproape mecanic: 

— Mă cheamă Ross. Am stat de veghe alături de 
dumneavoastră! 

El se uită la mine, o clipă surprins, şi atunci am putut 
constata cum obişnuinţa sa de a hotărî singur asupra lucrurilor 


intra în acţiune: 

— De veghe? Lângă mine? Ce vrei să spui? De ce trebuie să 
fiu supravegheat? 

Privirea nu-i căzuse încă asupra bandajului gros de la mână. 
Continuă pe alt ton, mai puţin agresiv, mai amabil, ca unul care 
acceptă situaţia: 

— Sunteţi medic? 

Mi-am dat seama că zâmbeam când i-am răspuns; 
eliberarea de sub îndelungata povară a grijii pentru viaţa lui 
începea să se arate: 

— Nu, domnule! 

— Atunci ce căutaţi aici? Dacă nu sunteţi doctor, ce sunteţi? 
Tonul devenise din nou poruncitor. 

Gândul zboară repede; tot şirul de raționamente pe care 
trebuia să se sprijine răspunsul meu îmi năvălea în creier mai 
înainte ca vorbele să-mi iasă de pe buze. Margaret! Trebuie să 
mă gândesc la Margaret! Acest om era tatăl ei, care nu ştia nimic 
despre mine; nici despre faptul că exist. Ar fi fost, fireşte, curios, 
dacă nu nerăbdător să ştie de ce tocmai eu, dintre atâţia alţii, 
fusesem acceptat ca prieten de către fiica sa cu ocazia 
îmbolnăvirii lui. Taţii sunt în mod firesc cam geloşi în materie de 
opţiune a fiicelor şi, în situaţia mea de îndrăgostit nedeclarat al 
fetei, nu trebuia să fac nimic care, în final, ar fi putut s-o 
deranjeze pe ea. 

— Sunt avocat. Dar nu în această calitate mă aflu aici; ci pur 
şi simplu ca prieten al fiicei dumneavoastră. Probabil însă că 
ceea ce a determinat-o să mă cheme atunci când a crezut că aţi 
fost asasinat a fost în primul rând faptul că ştia că sunt avocat. 
După aceea a avut destulă amabilitate să mă considere un 
prieten, şi să-mi permită să rămân, conform dorinţei dumnea- 
voastră exprese ca cineva să stea de veghe aici. 

Domnul Trelawny era, evident, un om care gândea rapid şi 
vorbea puţin. Mă privi atent în timp ce vorbeam şi ochii săi 
pătrunzători păreau că-mi citesc gândurile. Spre uşurarea mea, 
nu mai spuse în acel moment nimic, părând că acceptă vorbele 
mele pe încredere. Se vedea cât de colo că în mintea lui 
întrevedea deja motivul pentru care accepta spusele mele, mai 
mult decât îmi închipuiam eu. Ochii-i aruncară scântei, iar gura 
avu un tremur involuntar — cu greu l-aş putea numi spasm — 
care îi dezvăluia satisfacția. În minte i se succeda un şir întreg de 


raționamente. Şi deodată zise: 

— A crezut că am fost asasinat! Asta a fost noaptea trecută? 

— Nu! Acum patru zile. 

Păru surprins. Când vorbise prima oară se aşezase în capul 
oaselor; acum făcu o mişcare, ca şi cum ar fi vrut să sară jos. Cu 
un efort, totuşi, se stăpâni; rezemându-se iar de pernă, spuse 
calm: 

— Povestiţi-mi tot! Tot ce ştiţi! Fiecare amănunt! Nu omiteţi 
nimic! Dar staţi să încuiem mai întâi uşa! Vreau să ştiu, mai 
înainte de a vedea pe altcineva, cum stau exact lucrurile. 

Cumva ultimele sale cuvinte făcură să-mi tresară inima. 
"Altcineva!" Deci era evident că pe mine mă accepta ca pe o 
excepţie. Era un gând reconfortant, dacă tineam seama de 
sentimentele mele faţă de fiică. Eram fericit în timp ce mă 
îndreptam către uşă ca să întorc uşor cheia. Când am revenit, 
l-am găsit iar ridicat. Îmi spuse: 

— Daţi-i drumul! 

În consecinţă, i-am relatat fiecare amănunt, chiar pe cel mai 
neînsemnat de care îmi puteam aduce aminte, din tot ce se 
întâmplase din clipa venirii mele în casă. Sigur că nu i-am spus 
nimic despre sentimentele mele pentru Margaret, şi n-am vorbit 
decât despre acele lucruri deja cunoscute şi de el. In legătură cu 
Corbeck, i-am spus pur şi simplu că adusese înapoi nişte lămpi în 
căutarea cărora fusese plecat. Apoi am continuat să-i povestesc 
în întregime despre dispariţia şi redescoperirea lor aici în casă. 

El mă ascultă cu o stăpânire de sine care, în asemenea 
împrejurări, mie mi se păru mai mult decât extraordinară. Nu era 
nepăsare, fiindcă ochii săi fulgerau şi ardeau uneori, iar degetele 
puternice ale mâinii sănătoase strângeau cearşaful, trăgându-l şi 
încreţindu-l pe o suprafaţă mare. Această mişcare a fost şi mai 
evidentă când i-am povestit despre întoarcerea lui Corbeck şi 
găsirea lămpilor în budoar. Uneori mai spunea câte ceva, dar 
numai câteva cuvinte, şi asta parcă fără voie, ca un comentariu 
emoţional. Părţile misterioase ale evenimentelor, care ne 
încurcaseră pe noi cel mai mult, păreau că nici nu-l interesează; 
parcă le-ar fi cunoscut. Cel mai mult s-a arătat interesat atunci 
când i-am spus de împuşcătura lui Daw. Comentariul său 
murmurat: "Măgar prost!" şi o privire rapidă prin cameră, înspre 
vitrina lovită, îi subliniară nemulţumirea. Când i-am vorbit despre 
chinuitoarele nelinişti ale fiicei sale în privinţa lui, despre 


devotamentul şi grija fără margini, despre afecțiunea duioasă pe 
care i-a arătat-o, păru extrem de mişcat. Se simţea un fel de 
surpriză ascunsă în şoapta pronunţată fără voie: 

— Margaret! Margaret! 

Când mi-am terminat povestirea, ajungând la momentul 
când domnişoara Trelawny ieşise să-şi facă plimbarea — mă 
gândeam la ea ca la "domnişoara Trelawny" şi nu ca la 
"Margaret" acum, în prezenţa tatălui —, a rămas multă vreme 
tăcut. Poate vreo două-trei minute. Dar mie mi s-au părul 
interminabile. Şi deodată se întoarse spre mine şi-mi spuse 
aspru: 

— Şi acum povestiţi-mi despre dumneavoastră! 

Asta a fost ceva ca o lovitură de graţie; am simţit că roşesc 
tot. Privirea lui era aţintită asupra mea; era acum calmă şi 
întrebătoare, dar nu încetase nici o clipă să-mi scruteze adâncul 
sufletului. li zării pe buze chiar o urmă de zâmbet care, deşi îmi 
mărea încurcătura, îmi dădea totuşi o oarecare senzaţie de 
uşurare. Mă găseam în faţa unui moment dificil, şi numai o de- 
prindere câştigată în timp vorbi în locul meu. L-am privit drept în 
ochi şi i-am spus: 

— Numele meu, după cum ştiţi, este Ross, Malcolm Ross. 
Sunt de profesie avocat. Am fost numit Consilier Regal în ultimul 
an de domnie a reginei. În munca mea am reuşit destul de bine! 

Spre uşurarea mea, el răspunse: 

— Da, ştiu. Intotdeauna am auzit numai lucruri bune despre 
dumneata! Unde şi când ai cunoscut-o pe Margaret? 

— Intâi la Hay's în Belgrave Square, acum zece zile. După 
aceea am mai întâlnit-o la un picnic pe râu, cu Lady 
Strathconnell. Am plecat de la Windsor spre Cookham. Mar... 
Domnişoara Trelawny a mers cu mine în aceeaşi barcă. 
Obişnuiesc să fac uneori canotaj şi am barca mea la Windsor. Am 
discutat — natural — despre multe. 

— Natural! 

Se putea bănui o urmă de sarcasm în tonul său aprobator; 
dar nu lăsă să-i mai scape nimic altceva care să-i trădeze 
gândurile. Incepui să cred că, deoarece mă găseam în prezenţa 
unui om tare, aş fi putut să-i demonstrez şi eu ceva din dârzenia 
mea. Prietenii şi uneori oponenții mei afirmă că sunt un om tare. 
În împrejurările de faţă, lipsa sincerităţii totale reprezenta 
slăbiciune. Aşa că m-am decis să fac faţă dificultăţilor cu care mă 


înfruntam; fără să uit însă că spusele mele ar fi putut s-o 
afecteze pe Margaret în dragostea pe care i-o purta tatălui. Am 
continuat: 

— Stând de vorbă într-un loc, într-un moment şi într-o 
ambianţă atât de plăcute şi în singurătatea care te invită la 
destăinuiri, am aruncat o privire fugară în viaţa ei. Acea privire 
pe care şi-o poate permite s-o arunce unei tinere fete un bărbat 
de vârsta şi cu experienţa mea! 

Chipul tatălui deveni mai grav pe măsură ce vorbeam; dar 
nu zise nimic. Eram obligat acum să adopt o linie precisă de 
exprimare, şi am continuat stăpânindu-mi pe cât posibil 
gândurile. Momentul putea fi încărcat, pentru mine, cu riscuri şi 
cu serioase consecinţe. 

— N-am putut să nu văd că în sufletul ei se ghicea un fel de 
însingurare, care părea pentru ea un lucru firesc. Cred că am 
înţeles asta; şi eu sunt tot un copil singur. Am îndrăznit s-o 
încurajez să-mi vorbească deschis; şi am fost destul de fericit 
când am reuşit. Între noi doi s-a născut un fel de încredere. 

Ceva pe chipul tatălui ei mă făcu să adaug în grabă: 

— Nimic, domnule, n-a fost pronunţat de ea, după cum vă 
puteţi imagina, care să nu fi fost corect şi aşa cum se cuvine. 
Atât mi-a spus, în felul instinctiv al aceluia care doreşte să-şi 
dezvăluie gândurile mult timp ascunse, că tânjeşte după mai 
multă apropiere din partea unui tată pe care îl iubeşte; să fie mai 
legată de el; să aibă mai mult încrederea lui, şi să fie mai 
aproape de cercul cunoştinţelor lui. O, credeţi-mă, domnule, că 
totul a fost cum trebuie! Tot ce putea spera sau dori inima unui 
tată. Totul era atât de cinstit. Poate că ea mi-a spus toate 
acestea pentru că eu eram aproape un străin, pentru care nu 
existau bariere ridicate înainte împotriva încrederii. 

Aici m-am oprit. Îmi era greu să mai continui; şi mă temeam 
ca, în zelul meu, sa nu stric mai rău lucrurile. Slăbirea tensiunii 
veni de la el: 

— Şi dumneata? 

— Domnule, domnişoara Trelawny este foarte gingaşă şi 
frumoasă! Este tânără; şi gândul ei este ca şi cristalul! 
Afecţiunea ei este o bucurie! Eu nu sunt un bărbat bătrân, şi 
sentimentele mele nu le-am dat nimănui până acum: sper că pot 
spune acest lucru chiar unui părinte! 

Fără să vreau mi-am plecat privirea. Când mi-am ridicat-o 


iar, domnul Trelawny se mai uita încă pătrunzător la mine. Toată 
bunătatea sufletului său păru că se topise într-un zâmbet, când 
îmi întinse mâna, spunând: 

— Malcolm Ross, am auzit întotdeauna despre dumneata că 
eşti un gentleman cinstit şi de curaj. Mă bucur că fiica mea are 
un asemenea prieten! Spune mai departe! 

Inima îmi bătu mai tare. Primul pas spre câştigarea tatălui 
lui Margaret fusese făcut. Pot spune că devenisem ceva mai 
efuziv în cuvinte şi-n atitudine când continuai. Aşa mă şi 
simţeam. 

— Un lucru câştigăm cu vârsta: să folosim anii noştri cu 
chibzuinţă! Am acumulat experienţă. Am luptat ca s-o câştig şi 
am muncit pentru asta toată viaţa. Şi am simţit că e justificat 
ceea ce fac. Am îndrăznit să-i cer domnişoarei Trelawny să 
conteze pe mine ca prieten; să-mi dea voie s-o ajut atunci când 
se va ivi prilejul. Mi-a promis asta. Nici nu mă gândeam că ocazia 
de a o servi avea să se ivească atât de curând şi în astfel de 
împrejurări; încă în aceeaşi noapte dumneavoastră aţi fost lovit. 
În dezolarea şi durerea ei ea a trimis după mine! M-am oprit. El 
continua să mă privească în timp ce eu am urmat: Când a fost 
găsită scrisoarea dumneavoastră cu instrucţiuni, i-am oferit 
serviciile mele. Ea le-a acceptat, după cum ştiţi. 

— Şi aceste zile, cum au fost pentru dumneata? 

Intrebarea mă surprinse. Era în ea ceva din glasul şi felul de 
a fi al lui Margaret; ceva ce aducea cu clipele ei de viaţă cele mai 
frumoase, ceea ce trezi în mine un sentiment de bărbăţie. Mă 
simţeam acum mult mai sigur de mine când am răspuns: 

— Zilele acestea, domnule, în ciuda îngrijorării şi disperării 
pe care mi le aduceau, în ciuda suferințelor pe care le provocau 
fetei pe care am început s-o iubesc din ce în ce mai mult, cu 
fiecare ceas, zilele acestea au fost cele mai fericite din viaţa 
mea! 

El păstră mult timp tăcerea; atât de mult încât eu, care îl 
aşteptam cu sufletul la gură să vorbească, începui să mă întreb 
dacă nu cumva francheţea mea fusese prea mare. In sfârşit el mi 
se adresă: 

— Cred că e greu să vorbeşti în locul altuia. Ar fi trebuii să le 
audă sărmana ei mamă; inima ei s-ar fi umplut de bucurie! Apoi 
o umbră se strecură pe chipul său; şi continuă mai grăbit: Dar 
eşti sigur de asta? 


— Îmi cunosc inima, domnule, sau cel puţin aşa cred! 

— Nu! Nu! răspunse el, nu m-am referit la dumneata. Asta e 
în ordine. Dar mi-ai vorbit de afecțiunea fetei mele pentru 
mine ... şi totuşi ...! Şi totuşi ea a trăit aici, în casa mea, un an de 
zile ... Şi totuşi ţi-a vorbit despre singurătatea ei, despre 
dezolarea ei. Eu niciodată — mă doare s-o spun, dar ăsta e 
adevărul — eu niciodată n-am văzut un astfel de semn de 
afecţiune faţă de mine în tot acest an ... Glasul îi tremura 
tulburat de un val de triste amintiri, 

— Atunci, domnule, zisei cu, eu am avut privilegiul să văd 
mai mult în câteva zile decât dumneavoastră în întreaga ci viaţă! 

Cuvintele mele părură să-l trezească dintr-un fel de uitare 
de sine; şi am înţeles că tot ce-mi spunea mi-o spunea atât cu 
plăcere cât şi cu surprindere. 

— N-am ştiut asta. Am crezut că era indiferentă faţă de 
mine. Că ceea ce părea să fie o nepăsare faţă de propria-i 
tinereţe se răzbuna împotriva mea. Că era rece... Pentru mine 
este o bucurie nespus de mare să ştiu că fiica mamei sale mă 
iubeşte şi ea! 

Fără voie se lăsă să cadă înapoi pe pernă, pierdut în 
amintiri. Cât trebuie s-o fi iubit pe mama ei! Se referea mai mult 
la dragostea copilului mamei, decât la dragostea propriului său 
copil. Inima mea se deschise toată către el într-un val de 
simpatie şi de afecţiune. Incepeam să înţeleg. Să înţeleg durerea 
acestor două mari, tăcute şi rezervate fiinţe, care îşi ascundeau 
pe rând foamea arzătoare de iubire una pentru cealaltă! Nici nu 
m-a surprins când el, după aceea, murmură ca pentru sine: 

— Margaret, copilul meu! Delicată, cuminte, tare, 
credincioasă şi bravă! Ca şi iubita ei mamă! Ca şi iubita ei 
mamă! 

Şi atunci m-am bucurat din adâncul inimii mele că-i 
vorbisem deschis. 

Apoi domnul Trelawny spuse: 

— Patru zile! Pe şaisprezece! Atunci azi suntem în douăzeci 
iulie! 

Am dat afirmativ din cap; el continuă: 

— Deci am zăcut în transă timp de patru zile. Nu e pentru 
prima oară. Am mai căzut o dată în transă în condiţii stranii, timp 
de trei zile; şi nu bănuisem deloc asta până nu mi s-a spus de 
timpul scurs. Am să-ţi povestesc într-o zi totul despre acest 


lucru, dacă te interesează. 

Asta mi-a dat fiori de plăcere. Că el, tatăl lui Margaret, 
gândea că poate să-mi acorde încrederea sa... 

Vioiciunea obişnuită şi fermitatea glasului său, în timp ce-mi 
vorbea, mă treziră: 

— E mai bine să mă scol acum. Când vine Margaret, spune-i 
chiar dumneata că mă simt bine. Asta o s-o ferească de orice 
şoc. Şi vrei să-i spui lui Corbeck că aş dori să-i vorbesc cât de 
curând posibil? Vreau să văd lămpile şi să aflu totul în privinţa 
lor. 

Atitudinea lui faţă de mine mă umplea de bucurie. Exista şi 
latura posibilă a socrului, care m-ar fi trezit şi de pe patul de 
moarte. Mă grăbii să-i duc la îndeplinire dorinţa; dar, când 
ajunsei să pun mâna pe clanţa uşii, vocea lui mă strigă: 

— Domnule Ross! 

Nu-mi plăcea să-l aud spunându-mi "domnule". După ce 
aflase despre prietenia mea cu fiica sa, mai bine mi-ar fi spus 
Malcolm Ross; şi revenirea lui evidentă la formalism nu numai că 
mă îndureră, dar mă umplu şi de teamă. Trebuia să fie ceva în 
legătură cu Margaret. Mă gândeam la ea ca la "Margaret", nu ca 
la "domnişoara Trelawny", acum când nu mai exista pericolul s-o 
pierd. Şi ştiu acum ce simţeam atunci: că eram hotărât să mă 
bat pentru ea, ca s-o câştig. 

M-am întors, ţeapăn, fără să-mi dau seama. Domnul 
Trelawny, fin cunoscător de oameni, părea să-mi citească 
gândurile; obrazul său, marcat de o nouă îngrijorare, se destinse 
când îmi spuse: 

— Stai jos o clipă; e mai bine să vorbim acum decât mai 
târziu. Suntem amândoi bărbaţi şi oameni de lume. Tot ce mi-ai 
spus despre fata mea este ceva nou pentru mine, şi foarte 
neaşteptat; şi vreau să ştiu exact care este situaţia. Iți spun că 
nu am nimic de obiectat; dar ca părinte am obligaţii foarte 
serioase, care ar putea chiar să se dovedească supărătoare. Eu... 
eu... 

Părea puţin încurcat, neştiind cum să înceapă, şi asta îmi 
dădu curaj. 

— Presupun că trebuie să înţeleg, după câte mi-ai spus 
despre sentimentele dumitale pentru fata mea că intenţionezi să 
fii un candidat la mâna ei, mai târziu? 

Am răspuns imediat: 


— Exact! Hotărât şi neschimbat. Intenţia mea, încă din seara 
plimbării noastre pe râu, a fost să vă caut, bineînţeles după 
timpul cuvenit, şi să vă întreb dacă îmi permiteţi să-i mărturisesc 
totul. Evenimentele, însă, m-au obligat să rămân în preajma ei 
mai curând decât am sperat; dar primul meu gând mi l-am 
păstrat neschimbat în inimă şi, astfel, el a devenit din ce în ce 
mai puternic, crescând cu fiecare ceas până în clipa de faţă. 

Chipul său părea să se destindă pe măsură ce mă privea; 
amintirea propriei sale tinereţi pusese fără voie stăpânire pe el. 
După un moment de tăcere, îmi spuse: 

— Să presupun oare că până acum, Malcolm Ross, n-ai făcut 
nici o propunere serioasă fiicei mele? 

Revenirea la tonul familiar îmi strecură în suflet o minunată 
emoție. 

— Nu în cuvinte, domnule. 

Acest arrière pensée al răspunsului meu mă surprinse, nu 
atât prin nota sa inevitabilă de umor, cât prin zâmbetul cald şi 
grav ivit pe faţa bolnavului. O uşoară undă de sarcasm se simţi 
în observaţia pe care o făcu: 

— Nu în cuvinte! Asta-i periculos! S-ar fi putut îndoi de ele, 
sau chiar să nu le creadă? 

Am simţit cum roşesc până la rădăcina părului când am 
continuat: 

— M-a oprit s-o fac un sentiment de discreţie impus de 
situaţia lipsită de apărare în care ea se găsea; respectul pentru 
tatăl ei — pe atunci nu vă cunoşteam, domnule, ca persoană, ci 
doar ca părintele său. Dar chiar dacă aceste bariere n-ar fi 
existat, n-aş fi avut curajul ca, în faţa atâtor suferinţe şi necazuri, 
să-i mărturisesc ceea ce simţeam. Domnule Trelawny, vă asigur, 
pe cuvântul meu de onoare, că fiica dumneavoastră şi cu mine 
nu suntem până în momentul de faţă, în ceea ce o priveşte, 
decât prieteni şi nimic mai mult! 

Îmi întinse încă o dată mâna, pe care i-o strânsei cu căldură. 

Apoi reluă din toată inima: 

— Malcolm Ross, sunt mulţumit. Sigur, cred că, până nu 
vorbesc cu ea şi nu-ţi dau aprobarea mea, n-ai să-i faci fetei 
mele nici un fel de declaraţie — în cuvinte, adăugă el, cu un 
zâmbet îngăduitor. Dar chipul îi deveni din nou grav, când 
continuă: Timpul ne presează; şi eu am de reflectat asupra unor 
chestiuni atât de urgente şi de stranii, încât nu-mi pot permite să 


pierd nici o oră. Altfel n-ar trebui să mă gândesc prea curând, şi 
faţă de un atât de proaspăt prieten, la organizarea vieţii fiicei 
mele şi la fericirea ei viitoare. 

În felul său de a o spune era demnitate şi o oarecare 
mândrie, care mă impresionară foarte mult. 

— Voi respecta dorinţa dumneavoastră, domnule! zisei cu, 
mergând să deschid uşa. L-am auzit încuind-o în urma mea. 

Când i-am spus domnului Corbeck că domnul Trelawny şi-a 
revenit, începu să ţopăie de bucurie. Dar se opri deodată şi-mi 
ceru să fiu atent şi să nu scap, în orice caz, nici o vorbă când se 
va discuta despre găsirea lămpilor sau despre prima vizită la 
mormânt. Asta în caz că domnul Trelawny ar vrea să-mi 
vorbească despre aşa ceva, "cum cred desigur că o va face", 
adăugă el, cu o privire pe sub sprâncene; ceea ce însemna că 
bănuia ce purtam în inimă. Am fost de acord, convins că are 
dreptate. N-am prea înţeles de ce, dar ştiam că domnul Trelawny 
era un om ciudat. În orice caz, nimeni nu greşeşte dacă se arată 
reticent. Reticenţa este o calitate pe care un om tare o respectă 
întotdeauna. 

Felul în care ceilalţi din casă reacționară la vestea 
însănătoşirii fu foarte diferită. Doamna Grant plânse de emoție; 
pe urmă alergă să afle dacă putea ajuta personal cu ceva, şi să 
facă ordine în casă pentru "Domnu'", cum îi spunea ea 
întotdeauna. Sora se posomori: pierdea un caz interesant. Dar 
dezamăgirea fu numai de moment, căci se bucură că răul 
trecuse. Era pregătită să alerge la pacient în clipa când avea să 
fie chemată; dar între timp era ocupată cu închiderea 
geamantanului. 

L-am luat pe sergentul Daw în birou, ca să fim singuri când 
aveam să-i dau vestea. În ciuda marii sale stăpâniri de sine, a 
fost surprins când i-am relatat felul în care s-a trezit bolnavul. lar 
cu am fost surprins de primele lui cuvinte: 

— Şi cum a explicat cel dintâi atac? Când a avut loc cel de al 
doilea nu era conştient. 

Până în clipa aceea, natura atacului care provocase sosirea 
mea în aceasta casă nici nu-mi venise în minte; doar atunci când 
i-am povestit domnului Trelawny diversele evenimente care i-au 
urmat. Detectivului nu i se păru prea grozav răspunsul meu: 

— Ştiţi, nu m-am gândit nici un moment să-l întreb! 

Instinctul de profesionist se dovedea destul de puternic la 


acest poliţist, părând chiar că le întrece pe toate celelalte. 

— De aceea sunt atât de puţine cazuri duse la bun sfârşit, 
zise el, excepţie făcând cele de care se ocupă oamenii noştri. 
Detectivul dumneavoastră amator nu urmăreşte vânatul până la 
capăt. Cât despre cetăţeanul de rând, când vede că lucrurile iau 
o turnură mai bună şi suspansul a dispărut, lasă treaba baltă. E 
ca răul de mare, adăugă el filosofic după o pauză; în clipa când 
ai ajuns la mal, nici nu te mai interesează prin ce-ai trecut; te 
duci la bufet să iei ceva! Ei bine, domnule Ross, mă bucur că 
acest caz s-a încheiat; pentru că s-a încheiat în ceea ce mă 
priveşte. Cred că domnul Trelawny ştie ce are de făcut; şi că, 
acum când este iar bine, o să-şi reia activitatea. Poate, totuşi, 
n-o să facă nimic. Cum părea să aştepte să se întâmple ceva, dar 
n-a cerut în nici un fel protecţia poliţiei, gândesc că nu ţine ca noi 
să ne amestecăm în pedepsirea făptaşului. O să ni se spună 
oficial, presupun, că a fost un accident sau o criză de 
somnambulism, sau cam aşa ceva, ca să aibă şi Serviciul Arhivă 
conştiinţa împăcată; şi cu asta, basta. Cât despre mine, v-o spun 
cinstit, mă scuteşte de multe. Sincer vorbind, începuse să mă 
agaseze toată afacerea. Prea multe mistere, care nu sunt speci- 
alitatea mea, şi care nu mă satisfac nici ca fapte, nici ca mobil. 
Acum, pot să mă spăl pe mâini şi să mă întorc liniştit la cazurile 
criminale adevărate. Bineînţeles, domnule, m-aş bucura să ştiu 
dacă o să faceţi vreodată lumină în afacerea asta. Şi v-aş fi 
recunoscător dacă o să-mi puteţi spune cândva cum de a fost 
omul ăsta dat jos din pat când l-a muşcat pisica, şi cine s-a 
folosit de cuţit a doua oară; că jupân Silvio n-a putut să facă 
niciodată asta singur. Dar, gata! Ce să mai vorbesc atât! Trebuie 
să fiu atent şi să mă controlez, altfel o să mă gândesc mereu la 
lucrul ăsta, când, de fapt, o să fie nevoie să-mi păstrez capul 
pentru alte probleme! 

Când Margaret se înapoie din plimbare, m-am întâlnit cu ea 
în hol. Era încă palidă şi tristă; mă aşteptam, într-un fel, s-o 
găsesc mai radioasă după plimbare. Când mă văzu ochii îi 
străluciră şi mă privi cu atenţie. 

— Ai ceva veşti bune pentru mine? zise ea. Tata e mai bine? 

— Da! Cum de te-ai gândit la asta? 

— Am citit-o pe faţa dumitale. Trebuie să mă duc la el 
imediat. 

Se grăbi să intre, când am oprit-o. 


— Mi-a spus că o să trimită după dumneata de îndată ce se 
îmbracă. 

— A spus el că trimite după mine? repetă ea uluită. Deci s-a 
trezit. E conştient! N-am ştiut că şi-a revenit chiar într-atât! O, 
Malcolm! 

Se aşeză pe scaunul cel mai apropiat şi începu să plângă. ŞI 
eu mă simţeam copleşit. Vederea bucuriei şi emoţiei care o 
stăpâneau, pronunţarea numelui meu în felul cum o făcuse şi 
într-un asemenea moment, atâtea speranţe ce se năşteau, toate 
mă amuţiră pur şi simplu. Ea văzu emoția mea şi păru că 
înţelege. Îmi întinse mâna. l-am strâns-o şi i-am sărutat-o. 
Asemenea clipe, norocul îndrăgostiţilor, sunt daruri ale zeilor! 
Până în momentul acela, deşi ştiam că o iubesc, deşi ştiam că şi 
ea răspunde afecțiunii mele, nu aveam decât speranţe. Acum, 
însă, abandonarea mâinii ei într-a mea, căldura cu care 
răspundea strânsorii mele, şi superba lumină plină de iubire din 
minunaţii săi ochi adânci şi negri, atunci când şi i-a ridicat către 
mine, vorbeau mai mult decât ar fi sperat şi ar fi dorit cel mai 
nerăbdător şi mai pretenţios îndrăgostit. 

Nu ne-am mai spus nimic; nici nu mai era nevoie. Chiar dacă 
nu aş fi promis să tac, cuvintele ar fi fost sărace şi incapabile să 
exprime ceea ce simţeam amândoi. Mână în mână, ca doi copii, 
am urcat scările şi am aşteptat pe palier până aveam să fim 
chemaţi de domnul Trelawny. 

l-am şoptit la ureche — era mai plăcut decât să-i vorbesc 
tare şi de la distanţă — cum se deşteptase tatăl ei, şi ce spusese; 
şi tot ceea ce se petrecuse între noi, în afară de discuţia al cărei 
subiect fusese chiar ea. Imediat se auzi soneria din cameră. 
Margaret îşi desprinse mâna dintr-a mea şi-mi făcu semn să tac, 
cu degetul pe buze. Se duse la uşa tatălui său şi ciocăni uşor. 

— Intră! se auzi un glas puternic. 

— Eu sunt, tată! 

Glasul îi tremura, plin de afecţiune şi de speranţă. Se auzi 
un pas repede în interiorul camerei; uşa fu deschisă larg în grabă 
şi într-o clipă Margaret, care ţâşnise înăuntru, fu cuprinsă de 
braţele părintelui său. Puţine cuvinte se auziră; doar câteva 
frânturi de frază. 

— Tată! Dragul meu, dragul meu tată! 

— Copilul meu! Margaret! Draga mea! Copilul meu drag! 

— O, tată, tată! În sfârşit! În sfârşit! 


Aici, tatăl şi fiica intrară amândoi înăuntru şi uşa se închise. 


XIV 
Semnul din naştere 


Aşteptând să fiu chemat de domnul Trelawny, căci ştiam că 
aşa va fi, timpul trecea greu şi mă făcea parcă să mă simt 
singur. După primele clipe de fericită emoție, provocate de 
bucuria lui Margaret, mă simţeam oarecum uitat şi părăsit; 
pentru scurtă vreme egoismul îndrăgostitului pusese stăpânire 
pe mine. Ultimele cuvinte ale lui Margaret, în timp ce uşa se 
închidea în urma lor, îmi ofereau cheia întregii situaţii, aşa cum 
fusese şi cum era ea. Aceşti doi oameni mândri şi curajoşi, deşi 
tată şi fiică, ajunseseră să se cunoască abia acum, când fata 
crescuse mare. Margaret făcea parte dintre cei care se 
maturizează repede. 

La început, mândria şi tăria de caracter a amândurora cu 
corolarul lor, rezerva, ridicase o barieră între ei. Ulterior, fiecare 
respectase prea mult reticenţele celuilalt; şi dezacordul devenise 
obişnuinţă. Astfel că aceste două inimi iubitoare, fiecare 
dorindu-şi afecțiunea celeilalte, au fost ţinute la distanţă. Dar 
acum totul era bine şi, în adâncul inimii mele, mă bucuram că 
Margaret era fericită. Pe când cugetam asupra acestor lucruri şi 
visam, uşa se deschise şi domnul Trelawny îmi făcu semn să 
intru: 

— Vino, domnule Ross, zise el cu cordialitate, dar oarecum 
formal, ceea ce mă cam sperie. 

Intrai în cameră, iar el închise uşa. Îmi întinse mâna şi eu i-o 
oferii pe a mea. Şi nu-i dădu drumul până nu mă conduse către 
fiica sa. Margaret se uită la mine, la el şi apoi din nou la mine, 
plecându-şi privirea. Când am ajuns lângă ea, domnul Trelawny 
îmi dădu drumul la mână şi, privind-o pe fată drept în ochi, zise: 

— Dacă lucrurile stau aşa cum le văd eu, nu va trebui să 
avem nici un secret între noi. Malcolm Ross cunoaşte de pe acum 
atâtea despre problemele mele, încât eu socot că el ori va trebui 
să lase lucrurile aşa cum sunt şi să se retragă în tăcere, ori va 
trebui să cunoască încă şi mai mult. Margaret, vrei să-i arăţi 
domnului Ross încheietura mâinii? 

Zării în ochii ei o privire rugătoare; dar, chiar şi aşa, fata 


părea hotărâtă. Fără să spună o vorbă, îşi ridică mâna dreaptă, 
în aşa fel încât brăţara cu aripi desfăcute care îi acoperea 
încheietura să alunece spre cot şi să i-o descopere. Atunci un fior 
de gheaţă trecu prin mine. 

Pe mâna ei văzui o linie subţire, o crestătură cu pete roşii ca 
nişte picături de sânge. 

Ea stătea acolo, icoană adevărată a unei mândrii liniştite. 

O, şi ce minunată era! Peste toată gingăşia ei, peste toată 
demnitatea, şi peste întreaga renunțare de înaltă nobleţe 
sufletească la propria ei persoană, lucruri pe care i le ştiam, dar 
care niciodată nu se manifestaseră mai puternic ca atunci, peste 
tot focul ce părea să lumineze din adâncul ochilor săi până în 
adâncul sufletului meu, mândria ei ardea ca un rug uriaş. 
Mândria care este izvor de credinţă şi puritate; mândria unei 
adevărate regine din vremuri de demult, când a fi rege însemna 
să fii cel dintâi şi cel mai mare şi cel mai brav în totul şi în toate! 
Şi, cum am rămas aşa câteva momente, glasul profund şi grav al 
tatălui ei păru că sună în auzul meu ca o provocare. 

— Şi acum ce mai spui? 

Răspunsul meu a fost unul fără cuvinte. Am luat mâna 
dreaptă a lui Margaret, pe când ea şi-o lăsă în jos; şi, ţinând-o 
strâns, am împins cu cealaltă, înapoi, brăţara de aur; m-am 
aplecat şi i-am sărutai încheietura. Privind-o după aceea în ochi, 
fără să-i dau drumul la mână, i-am citit pe faţă bucuria pe care 
am trăit-o întotdeauna ori de câte ori mi-am imaginat raiul. Apoi 
m-am întors înspre tatăl ci. 

— Acesta este răspunsul, domnule! 

Obrazul său puternic era grav şi blând. El nu spuse decât un 
singur cuvânt când îşi aşeză mâna pe mâinile noastre strânse, în 
timp ce se apleca să-şi sărute fata: 

— Bine! 

Furăm întrerupţi de o bătaie în uşă. Drept răspuns la un 
"Intră!" nervos din partea domnului Trelawny, apăru domnul 
Corbeck. Când ne văzu pe toţi, vru să se retragă; dar, într-o clipă, 
domnul Trelawny sări şi-l trase înăuntru. Strângându-i amândouă 
mâinile, părea că devenise un alt om ... Tot entuziasmul său din 
tinereţe, despre care ne vorbise odată domnul Corbeck, îl 
cuprinsese acum pe neaşteptate. 

— Aşadar, ai găsit lămpile! exclamă el, strigând aproape. 
Prin urmare raţionamentul meu a fost exact. Hai în bibliotecă, 


unde o să fim numai noi, să-mi povesteşti tot! Şi, Ross, mi se 
adresă el mie, nu vrei să fii bun să-mi aduci cheia de la seif, ca 
să văd şi eu lămpile? 

Apoi, toţi trei, fata ţinându-şi afectuos tatăl de braţ, intrară 
în bibliotecă, în timp ce eu mă grăbii către Chancery Lane. 

Când fui înapoi cu cheia, i-am găsit încă discutând; dar mai 
era cu ei şi doctorul Winchester, care venise imediat după 
plecarea mea. Domnul Trelawny, fiind informat de către 
Margaret despre atenta şi bunătatea acestuia, cum, în marea 
tensiune provocată de întreaga întâmplare, îi respectase dorinţa 
exprimată în scris, îl rugă să rămână şi să fie de faţă la discuţie. 

— Are să vă intereseze, poate, zise el, să aflaţi şi ultima 
parte a povestirii. 

Masa de seară am luat-o ceva mai devreme împreună; am 
mai rămas puţin şi apoi domnul Trelawny spuse: 

— Acum cred că ar fi bine să ne despărţim şi să mergem 
liniştiţi cât mai curând la culcare. Mâine vom avea multe de 
vorbii; şi în noaptea asta vreau să-mi limpezesc gândurile. 

Doctorul Winchester se retrase şi, prevenitor, înțelegând 
momentul, îl luă cu el şi pe domnul Corbeck, lăsându-mă pe 
mine în urmă. După ce aceştia plecară, domnul Trelawny mi se 
adresă: 

— Cred că ar fi bine şi pentru dumneata să te duci în 
noaptea asta acasă. Vreau să rămân singur cu fata mea; am 
multe lucruri pe care doresc să le discut cu ea, şi numai cu ea. 
Poate că, mâine chiar, va fi posibil să ţi le spun şi dumitale; dar 
până atunci cred că ne va fi mai uşor la amândoi să rămânem 
singuri în casă. 

Am înţeles şi am fost de acord cu dorinţa lui; dar experienţa 
trăită în ultimele câteva zile mă obseda încă puternic, aşa că 
spusei cu o oarecare ezitare în glas: 

— Dar n-ar fi oare riscant? Dacă aţi şti cum am ... 

Spre surprinderea mea, Margaret mă întrerupse: 

— Nici o primejdie, Malcolm. Am să fiu eu cu tata! 

Vorbind, se agăţă de el cu un aer proiector. N-am mai spus 
nimic şi m-am ridicat îndată să plec. Domnul Trelawny îmi spuse 
cu însufleţire: 

— Vino cât poţi de devreme, Ross, te rog. Vino să luăm 
gustarea de dimineaţă împreună. După aceea vreau să stăm de 
vorbă amândoi... 


A ieşit liniştit din cameră, lăsându-ne singuri. Margaret mi-a 
întins amândouă mâinile, pe care i le-am sărutat, apoi am tras-o 
spre mine şi... buzele noastre s-au întâlnit pentru prima oară. 

N-am dormit prea mult în noaptea aceea. Fericirea pe deo 
parte şi îngrijorarea pe de alta mi-au gonit somnul. Dar, dacă 
aveam griji şi nelinişti, aveam în schimb şi o fericire fără egal în 
viaţa mea —c um nu aveam să mai cunosc vreodată. Noaptea 
trecu atât de repede, că zorile păreau să dea năvală peste mine, 
nu să se furişeze cum le e obiceiul. 

Înainte de ora nouă eram la Kensington. Toată îngrijorarea 
mea se risipi ca un nor când o văzui pe Margaret şi-mi dădui 
seama că toată paloarea din obrajii ei dispăruse, făcând loc 
frumoasei îmbujorări pe care i-o ştiam de mult. Imi spuse că tatăl 
ei dormise bine şi că avea să vină îndată. 

— Cred totuşi, îmi şopti ea, că dragul şi îngânduratul meu 
tată întârzie intenţionat, ca să mă lase să te întâlnesc eu întâi, şi 
singură! 

După gustare, domnul Trelawny ne conduse în birou, 
adresându-mi-se pe când intram: 

— l-am cerut şi lui Margaret să vină. 

Cum ne instalarăm, el ne spuse cu un aer grav: 

— Ziceam aseară că s-ar putea să avem să ne spunem câte 
ceva unul altuia. Cred că ţi-ai închipuit că mă refeream la un 
lucru în legătură cu dumneata şi Margaret. Nu? 

— Da, aşa am crezut. 

— Foarte bine, băiatul meu. Margaret şi cu mine am discutat 
despre tot şi-i cunosc acum intenţiile. 

Îmi întinse mâna. După ce i-o strânsei cu căldură şi o sărutai 
pe Margaret, care îşi apropiase scaunul de al meu ca să ne 
putem ţine de mână în timp ce ascultam, el continuă, darcu o 
oarecare ezitare — n-aş fi putut-o numi nervozitate — care era 
ceva nou pentru mine: 

— Ştii destul de multe despre cum am umblat cu după 
această mumie şi după toate lucrurile ei; şi pot să spun că ai şi 
înţeles o mare parte din teoriile mele. Dar pe astea am să ţi le 
explic eu mai târziu, mai cuprinzător şi mai exact, dacă o să fie 
nevoie. Lucrul în legătură cu care vreau să mă sfătuiesc eu cu 
dumneata este acesta: Margaret şi cu mine nu cădem de acord 
asupra unui punct. Sunt pe cale să fac o experienţă; o experienţă 
ce va încununa douăzeci de ani de activitate, de primejdii şi de 


muncă pe care i le-am dedicat. Prin ea vom putea afla lucruri 
care au fost ascunse vreme de secole ochilor şi cunoaşterii 
oamenilor; zeci de secole. Nu vreau ca fiica mea să fie de faţă; 
deoarece nu vreau să mă mint singur, că n-ar exista în asta nici 
o primejdie — o mare primejdie, şi de un fel necunoscut. Eu, ori- 
cum, am mai trecut prin primejdii foarte mari, neştiute până azi 
şi, împreună cu mine, bravul om de ştiinţa care m-a ajutat. Eu, în 
ceea ce mă priveşte, vreau să-mi asum orice risc. Pentru că 
ştiinţa, istoria şi filosofia ar avea de câştigat; şi vom putea să 
întoarcem încă o pagină din cartea unei înţelepciuni necunoscute 
în aceşti ani prozaici. Dar nu vreau ca şi fiica mea să rişte 
aceleaşi pericole. Fiinţa ei tânără şi luminoasă îmi este mult mai 
prețioasă ca să accept cu uşurinţă un astfel de risc, mai ales 
acum, când ea se află în pragul unei noi fericiri. Nu vreau ca 
viaţa ei să fie primejduită, aşa cum a fost cea a mamei sale. 

Se pierdu pentru un moment, şi-şi acoperi ochii cu mâinile. 
Într-o clipă Margaret fu lângă el, îl îmbrăţişă şi îl sărută 
liniştindu-l cu vorbe pline de afecţiune. Apoi, ridicându-se în 
picioare, cu o mână pe capul lui, zise: 

— Tată, mama nu ţi-a cerut să rămâi lângă ea, nici chiar 
atunci când ai vrut să pleci în călătoria aceea plină de primejdii 
ascunse, în Egipt; deşi această ţară era pe vremea aceea 
tulburată de la un cap la altul de războaie şi de toate primejdiile 
care le-au urmat. Mi-ai povestit cum ea ţi-a dat libertatea să 
pleci, aşa cum o doreai; că ea bănuia pericolele ce te-ar fi 
aşteptat şi că se temea pentru tine, o dovedeşte acest lucru! 
Ridică braţul cu semnul care părea că sângerează, de la 
încheietura mâinii. Şi acum fiica mamei va face la fel cum a făcut 
şi mama ei. Apoi se întoarse către mine: Malcolm, tu ştii că te 
iubesc. Insă dragostea înseamnă încredere; şi tu trebuie să ai în- 
credere în mine, atât la bine cât şi la rău. Tu şi cu mine trebuie 
să fim alături de tata în ceasul acesta de pericol necunoscut. 
Împreună îl vom depăşi; sau împreună vom fi învinşi; împreună 
vom muri. Aceasta este dorinţa mea. Prima dorinţă exprimată 
faţă de cel care îmi va fi soţ. Nu crezi că eu, ca fiică, am 
dreptate? Spune-i tatălui meu ce crezi. 

Parcă era o regină vorbind supuşilor. Dragostea mea pentru 
ea creştea tot mai mult. M-am ridicat în picioare alături de ea, 
i-am luat mâna şi am spus: 

— Domnule Trelawny, în privinţa aceasta, eu şi Margaret 


gândim la fel. 

El ne prinse pe amândoi de mâini şi ni le ţinu strâns. ŞI 
îndată ne vorbi cu adâncă emotie: 

— La fel ar fi făcut şi mama ei. 

Domnul Corbeck şi doctorul Winchester veniră exact la ora 
fixată, şi ne întâlnirăm în bibliotecă. În ciuda stării mele de 
euforie, simţeam că întâlnirea noastră avea să fie un moment 
solemn. Pentru că nu puteam uita nici o clipă evenimentele 
stranii care avuseseră loc; şi gândul la alte lucruri ciudate care 
puteau să mai fie, îl simţeam ca pe un nor ce ne apăsa pe toţi. 
Din atitudinea gravă a tovarăşilor mei, ghiceam că fiecare este 
stăpânit de acelaşi gând. 

Instinctiv ne-am strâns scaunele în jurul domnului Trelawny, 
care ocupase marele fotoliu de lângă fereastră; Margaret stătea 
în dreapta lui, iar eu lângă ea. Domnul Corbeck, în stânga, cu 
doctorul Winchester de partea cealaltă. După câteva clipe de 
tăcere, domnul Trelawny se adresă domnului Corbeck: 

— l-ai povestit doctorului Winchester totul la zi, aşa cum 
ne-am înţeles? 

— Da, răspunse el. 

Şi domnul Trelawny continuă: 

— lar eu i-am spus lui Margaret tot ceea ce ştim noi. Apoi, 
întorcându-se către doctor, îl întrebă: Trebuie să înţeleg că şi 
dumneata, care cunoşti acum tot ceea ce ştim noi, cei ce am 
urmărit ani de zile această problemă, doreşti să iei parte la 
experienţa pe care sper s-o realizăm? 

Răspunsul veni direct şi fără echivoc: 

— Bineînţeles! Cum altfel? Când problema aceasta a fost 
nouă pentru mine, m-am oferit să merg până la capăt. Acum, 
când prezintă un interes atât de deosebit, nu aş renunţa la ea 
pentru nimic în lume. Fiţi liniştit, domnule Trelawny. Sunt un om 
de ştiinţă şi un cercetător al fenomenelor vieţii. N-am pe nimeni 
care să depindă de mine, sau care să-mi aparţină. Sunt cu totul 
singur şi liber să fac ce vreau cu persoana mea — inclusiv cu 
viaţa mea. 

Domnul Trelawny se înclină grav şi, întorcându-se către 
domnul Corbeck, zise: 

— Bătrânul meu prieten, îţi cunosc ideile de foarte mulţi ani, 
aşa că nu am nevoie să te întreb nimic. Cât despre Margaret şi 
Malcolm Ross, ei mi-au mărturisit deja gândurile lor, într-un mod 


care exclude orice fel de îndoieli. 

Făcu o mică pauză, ca şi cum ar fi vrut să-şi pună ordine în 
gânduri şi-n vorbe; apoi începu să-şi expună punctul de vedere şi 
intenţiile. Vorbea cu multă atenţie, părând să nu uite nici un 
moment că unii din noi, cei care îl ascultam, nu cunoşteam 
adevăratele rădăcini şi adevărata natură a problemei în cauză, 
pe care încerca să ni le explice: 

— Experimentul pe care îl avem de făcut este acela de a 
încerca să aflăm despre existenţa reală a unei forţe sau a unui 
adevăr în magia veche. Nu pot exista condiţii mai favorabile 
pentru acest test; şi dorinţa mea este să fac tot posibilul ca acest 
mai vechi plan al meu să devină realitate. Că există o asemenea 
forţă, eu sunt ferm convins. S-ar putea ca în zilele noastre să nu 
fie posibilă crearea, sau punerea la cale, sau organizarea unei 
asemenea forţe; dar sunt convins că, dacă în vremuri vechi o 
asemenea forţă a existat, atunci n-ar fi imposibil ca ea, într-un 
fel oarecare, să fi supravieţuit. La urma urmelor Biblia nu este un 
mit; şi noi citim acolo că soarele s-a oprit în loc la porunca unui 
om şi că un măgar — nu un om — a vorbit. Şi dacă Vrăjitoarea 
din Endor a putut să aducă înaintea lui Saul spiritul lui Samuel, 
de ce să nu fi putut exista şi alţii, înzestrați cu puteri 
asemănătoare; şi de ce n-ar putea supravieţui vreunul din 
aceştia? Într-adevăr, în Cartea lui Samuel ni se spune că 
Vrăjitoarea din Endor era doar una din cei mulţi, şi faptul că Saul 
a consultat-o pe ea a fost doar o întâmplare. El căuta numai pe 
unul din aceia mulţi pe care îi alungase din Israel; "pe toţi cei ce 
aveau Spirite familiare, şi pe Magicieni". Regina Tera a Egiptului, 
care a domnit cu aproape două mii de ani înaintea lui Saul, 
poseda un Familiar şi era şi Magiciană. Vă amintiţi cum preoţii 
din vremea ei, şi chiar cei de după ea, au încercat să-i şteargă 
numele de pe faţa pământului şi să pună un blestem chiar pe 
uşa mormântului său, în aşa fel încât nimeni să nu mai poată da 
de numele ei pierdui? Da, da, şi au reuşit atât de bine că nici Ma- 
neton, istoricul faraonilor Egiptului, care a scris în secolul al X-lea 
înainte de Cristos, în ciuda tuturor cunoştinţelor preoţilor 
existenţi cu patru mii de ani înaintea sa, şi cu toate posibilităţile 
de acces la orice documente existente pe atunci, nu i-a putut 
descoperi numele. Nu i-a trecut nimănui prin gând, făcând 
legătura cu ultimele întâmplări, cine sau ce a fost Familiarul ei? 

Fu întrerupt de doctorul Winchester care, izbindu-şi cu 


zgomot palmele, exclamă: 

— O pisică! Pisica mumificată! Am ştiut-o. 

Domnul Trelawny îi zâmbi. 

— Aşa este! Există toate semnele că Familiarul Reginei 
Magiciene a fost o pisică, mumificată împreună cu ea şi care nu 
numai că a fost aşezată în acelaşi mormânt, ba chiar a fost pusă 
în sarcofagul reginei. Ea a fost aceea care m-a muşcat de mână 
şi mi-a provocat tăietura cu ghearele ei ascuţite. 

Tăcu. lar comentariul lui Margaret fu unul copilăresc: 

— Aşa că săracul meu Silvio este achitat. Imi pare bine! 

Tatăl ei o mângâie pe cap şi continuă: 

— Această femeie pare să fi fost înzestrată cu extraordinarul 
dar de a vedea în viitor. De a vedea departe, mult dincolo de 
veacul ei şi de filosofia vremii în care trăia. Pare să fi cunoscut 
slăbiciunile propriei sale religii, şi chiar să fi fost pregătită pentru 
propria-i reapariţie într-o altă lume. Toate aspiraţiile ei ţinteau 
către nord, punctul busolei sale, de unde vin adierile răcoroase şi 
tonifiante care fac din viaţă o bucurie. De la început privirea ei 
pare să fi fost atrasă de cele şapte stele ale Carului Mare, pentru 
că, după cum se pomeneşte în hieroglifele din mormânt, la 
naşterea sa a căzut un mare aerolit, din miezul căruia s-a scos 
acea Piatră cu Şapte Stele, pe care ea o considera talismanul 
vieţii sale. Se pare că aceasta i-a influenţat atât de mult destinul, 
încât toate gândurile şi toate preocupările sale gravitau în jurul 
acestei pietre. Sipetul Magic, atât de minunat cioplit în şapte 
feţe, provenea — aflăm din aceleaşi surse — din acest aerolit. 
Pentru ea, şapte era un număr magic; şi nu e de mirare. Cu 
şapte degete la o mână şi tot cu şapte la un picior. Cu un 
talisman dintr-un rubin excepţional, cu şapte stele gravate în 
aceeaşi poziţie ca şi constelația care i-a prezidat naşterea, 
fiecare stea având şapte colţuri —o minune a naturii în fond —, 
ar fi fost nefiresc ca ea să nu se fi simţit atrasă de el. Ba mai 
mult, Tera fusese născută, aşa cum am aflat de pe stela din 
mormântul ei, în a şaptea lună a anului — luna care începe cu 
revărsarea Nilului. Această lună stă sub semnul lui Hathor, zeiţa 
casei sale, a Antefilor din dinastia tebană — zeiţa care sub 
diferite înfăţişări simbolizează frumuseţea, plăcerea şi revenirea 
la viaţă. Şi iar, în această a şaptea lună — care, după astronomia 
egipteană de mai târziu, începe la 28 octombrie şi ţine până la 
27 noiembrie — în ziua a şaptea, cele două stele ale Carului Mare 


care sunt orientate spre Steaua Polară se înalţă deasupra 
orizontului Tebei. Şi astfel, toate aceste fapte şi lucruri sunt 
grupate, în chip extraordinar şi ciudat, în viaţa acestei femei. 
Numărul şapte; Steaua Polară cu constelația celor şapte stele; 
Zeița lunii în care se născuse, Hathor, care era propria ei zeiţă şi 
zeiţa familiei Antefilor din dinastia tebană, al cărei simbol regal 
era şi ale cărei şapte înfăţişări stăpâneau iubirea, bucuriile lumii 
şi revenirea la viaţă. Dacă a existat vreodată un loc pentru 
magie, pentru puterea simbolismului dus până la practici mistice, 
pentru credinţa într-un spirit finit, într-o epocă în care oamenii nu 
l-au cunoscut pe Dumnezeul cel Adevărat, acesta este locul. Şi, 
iarăşi, să nu uitaţi că această femeie poseda toate cunoştinţele 
vremii sale. Avusese grijă de asta înțeleptul şi prevăzătorul său 
tată, ştiind că numai prin propria-i înţelepciune ca avea până la 
urmă să învingă intrigile clerului. Gândiţi-vă că în vechiul Egipt 
ştiinţa astronomiei a luat naştere şi a ajuns la un nivel 
extraordinar; şi că, în evoluţia ei, astronomiei i-a urmat 
astrologia. Şi nu este imposibil ca, mai târziu, când cunoştinţele 
noastre asupra fenomenului luminos se vor lărgi, să ajungem să 
descoperim că astrologia are o bază ştiinţifică. Valul următor al 
gândirii noastre ştiinţifice se va ocupa probabil şi cu aşa ceva. Și 
acum trebuie să vă atrag atenţia asupra unui lucru deosebit. Să 
ţineţi minte că vechii egipteni posedau cunoştinţe pe care azi, cu 
toate avantajele secolului în care trăim, noi le ignorăm complet. 
Acustica, de exemplu, o ştiinţă exactă a constructorilor templelor 
din Karnak şi Luxor şi ai piramidelor este azi un mister pentru 
Bell, Kelvin, Edison şi Marconi. În plus, toţi aceşti constructori de 
minunăţii cunoşteau probabil unele procedee practice de a se 
folosi şi de alte forţe, printre care cea a luminii, la care azi noi 
nici măcar nu visăm. Dar despre asta am să vă vorbesc mai 
târziu. Acest Sipet Magic al reginei Tera este, probabil, mai mult 
decât bănuim, o cutie fermecată. Se poate — şi cred că e aşa — 
să cuprindă forţe despre care noi nu ştim nimic. Nu putem să-l 
deschidem; probabil că e închis pe dinăuntru. Dar cum a fost 
închis? Este o casetă din piatră tare, uimitor de rezistentă, mai 
curând o piatră prețioasă decât o marmură obişnuită; cu un 
capac tot atât de solid; dar şi tot atât de fin lucrat, încât nici cea 
mai perfecționată unealtă din ziua de azi nu se poate introduce 
în închizătura ei. Cum a fost făcut în mod atât de desăvârşit a- 
cest lucru? Cum a fost găsită această piatră, care să aibă nişte 


zone translucide, şapte la număr, şi dispuse în forma 
constelaţiei? Cum se întâmplă, şi care e cauza că străluceşte din 
interior, atunci când asupra ei cade lumina stelelor? De ce, 
atunci când fixăm lămpile în aceeaşi poziţie ca şi stelele, lumina 
din sipet devine mai puternică? Şi totuşi, cutia nu reacţionează 
defel la lumina obişnuită, oricât ar fi ea de intensă. Eu vă spun că 
în acest sipet se ascunde un secret ştiinţific extraordinar... O să 
vedem că, într-un fel, lumina va putea să-l deschidă; şi o va face, 
fie cu ajutorul vreunei substanţe deosebit de sensibile la 
acţiunea ei, fie prin folosirea unor forţe de mari proporţii. 
Oricum, sper ca, în marea noastră ignoranță, să nu greşim şi să-i 
stricâm mecanismul; şi să lipsim astfel ştiinţa zilelor noastre de o 
lecţie ce ni se oferă, ca prin minune, după aproape cinci mii de 
ani. Pe de altă parte, s-ar putea, iar, ca în această cutie să stea 
ascunse secrete care ne vor lumina, în bine sau în rău, calea 
spre cunoaştere. Noi ştim, atât din mărturiile care ne-au rămas, 
cât şi din deducţii, că egiptenii au studiat proprietăţile ierburilor 
şi mineralelor, în scopuri magice — magie albă dar şi magie 
neagră. Ştim că unii vrăjitori din vechime puteau provoca în 
somn vise de orice fel, după dorinţă. Că acest lucru era obţinut 
mai ales prin hipnotism, o altă artă sau ştiinţă a bătrânului Nil, 
eu nu am nici o îndoială. Ba chiar trebuie să fi stăpânit şi 
folosirea drogurilor; lucru care depăşeşte cu mult cunoştinţele 
noastre. Cu farmacopeea noastră noi putem, până la un anume 
punct, să provocăm vise. Putem să facem chiar o diferenţiere 
între bine şi rău — vise plăcute, sau vise neplăcute, şi chiar 
chinuitoare. Dar aceşti vechi vraci par să fi fost capabili să 
provoace, după bunul lor plac, orice formă sau orice culoare de 
vis; puteau sugera, după dorinţă, orice gest, orice gând. În acest 
sipet, pe care l-aţi văzut aici, poate să existe un întreg arsenal de 
vise. Şi, într-adevăr, unele din aceste forţe, care se găsesc aici 
înăuntru, poate că au şi fost folosite în casa mea. 

Doctorul Winchester îl întrerupse din nou. 

— Dar dacă au fost folosite în cazul dumneavoastră unele 
din aceste forţe aflate aici, ce a putut să le declanşeze la timpul 
potrivit, şi cum? In afară de asta, dumneavoastră şi domnul 
Corbeck aţi mai căzut o dată, mai de mult, într-o transă de trei 
zile întregi, atunci când v-aţi aflat pentru a doua oară în 
mormântul reginei. Şi în momentul acela, aşa cum am reţinut din 
povestirea domnului Corbeck, sipetul nu se afla în mormânt, ci 


doar mumia. Sigur că, în aceste amândouă cazuri, trebuie să fi 
existat o inteligenţă activă, trează, care dispunea de o anumită 
forţă. 

Răspunsul domnului Trelawny fu la fel de precis: 

— A existat o inteligenţă trează. Sunt convins de asta, Şi ea 
s-a folosit de o putere care nu i-a lipsit niciodată. Cred că, în 
ambele cazuri, forţa utilizată a fost hipnotismul. 

— Şi unde se află această forţă? Cum priviţi dumneavoastră 
această problemă? 

Vocea doctorului Winchester vibra intens de emoție, pe 
când se apleca înainte, respirând puternic, cu privirea 
înflăcărată. Domnul Trelawny răspunse grav: 

— În mumia reginei Tera! Ajungem imediat şi la aceasta. 
Poate că ar fi bine să mai aşteptăm puţin până vă mai lămuresc. 
Ceea ce ştiu e că pregătirea acestui sipet a fost făcută pentru o 
ocazie specială; ca, de altfel, toate pregătirile efectuate în acest 
mormânt şi în tot ceea ce ţine de el. Regina Tera nu trebuia să se 
ferească de scorpioni şi de şerpi într-un mormânt de piatră, tăiat 
într-o bucată de stâncă verticală, la o sută de picioare deasupra 
văii şi la cincizeci sub vârf. Măsurile ei de siguranţa au fost luate 
împotriva unor mâini profanatoare; împotriva invidiei şi urii 
preoţilor, care, dacă i-ar fi cunoscut scopul real, ar fi încercat să 
i-l zădărnicească. In ceea ce o privea, ea şi-a pregătit totul 
pentru clipa revenirii sale la viaţă, indiferent când avea să se 
întâmple aceasta. După picturile simbolice din mormânt, am 
convingerea că exista o mare diferenţă între credinţa ei în reînvi- 
erea cărnii şi credinţele timpului. E neîndoios lucru că acesta a 
fost şi motivul care a stârnit ura preoţilor şi le-a furnizat 
pretextul ca să distrugă orice semne ce ar fi reamintit, în prezent 
sau în viitor, de existenţa cuiva care le batjocorise teoriile şi le 
hulise zeii. Tot ce-i trebuia ei, atât pentru realizarea revenirii sale 
la viaţă, cât şi pentru ce avea să mai urmeze, era cuprins aici, în 
aceste încăperi săpate în stâncă şi aproape ermetic sigilate. În 
marele sarcofag care, după cum ştiţi, e de dimensiuni cu totul 
neobişnuite chiar pentru faraoni, se găsea şi mumia Familiarului 
său, pisica, un animal care, judecând după mărime, cred că era 
un soi de felină sălbatică. În mormânt, tot într-un recipient 
rezistent, se găseau vasele canope, care în mod obişnuit trebuie 
să conţină organele interne, îmbălsămate separat, dar care în 
cazul nostru nu conţineau nimic. Deci, cred eu, avem aici de a 


face cu o abatere de la sistemul obişnuit de îmbălsămare; că, 
deci, organele interne fuseseră reintroduse în corp, fiecare la 
locul său — dacă chiar au fost scoase vreodată. Dacă această 
presupunere este adevărată, atunci o să vedem că reginei nu i-a 
fost extras nici creierul, conform ritualului; sau, dacă a fost, 
atunci i l-au pus cu grijă la loc, şi nu l-au lăsat afară îmbălsămat 
separat. In sfârşit, în sarcofag a fost aşezat Sipetul Magic, pe 
care se odihneau picioarele reginei. Reţineţi, de asemenea, grija 
pentru păstrarea controlului asupra elementelor naturii; conform 
credinţei sale, mâna nebandajată controla aerul, iar strania 
bijuterie cu cele şapte stele strălucitoare controla focul. Semnele 
simbolice de pe tălpile picioarelor aveau putere asupra 
pământului şi apei. Despre rubinul înstelat veţi afla mai târziu; 
dar, fiindcă vorbim şi de sarcofag, reţineţi cum a apărat ea 
secretul împotriva oricăror profanatori de morminte. Nimeni n-ar 
fi putut deschide Sipetul Magic fără ajutorul lămpilor; căci acum 
ştim că lumina obişnuită nu are nici un efect asupra lui. Marele 
capac al sarcofagului nu era fixat conform obiceiului, pentru că 
ea dorea să aibă controlul asupra aerului. Dar a ascuns lămpile, 
care, structural, ţineau de Sipetul Magic; le-a închis într-un loc 
unde nu le putea găsi nimeni, fără ajutorul ghidului secret 
pregătit de ea şi destinat special luminii înţelepciunii. Dar, chiar 
şi aşa, ea luase măsuri contra vreunei eventuale şi întâmplătoare 
descoperiri a lor, construind un dispozitiv ucigaş împotriva 
oricărui intrus neatent. Făcând asta, ea pusese în aplicare 
sistemul tradiţional al paznicului de comori ucigaş din piramidele 
construite de marii săi înaintaşi, aparţinând celei de a patra di- 
nastii de faraoni ai Egiptului. Cred că aţi observat câte devieri de 
la vechile reguli existau în acest mormânt. De exemplu, puţul 
lăcaşului mumiei, care în mod obişnuit se umple cu pietre şi 
moloz, era lăsat deschis. De ce? Cred că ea aranjase totul ca să 
poată părăsi mormântul atunci când, după revenirea la viaţă, 
avea să se transforme într-o altă femeie, cu o altă personalitate, 
mai puţin deprinsă cu adversităţile cărora le fusese supusă în 
prima ei existenţă. Atât cât putem bănui despre intenţiile sale, 
toate cele necesare ieşirii ei în lume fuseseră bine gândite; până 
şi lanţul de fier descris de Van Huyn, prins în stâncă lângă uşă, 
cu ajutorul căruia putea să coboare singură în vale. Că se 
aştepta la scurgerea unei lungi perioade de timp, se vede după 
alegerea materialului. O funie obişnuită s-ar fi degradat şi ar fi 


devenit nesigură cu vremea, dar ea şi-a imaginat, şi pe bună 
dreptate, că fierul va rezista. Care aveau să fie intenţiile ei, 
atunci când ar fi apărut din nou pe pământ, nu ştim; şi n-o să 
ştim niciodată, afară doar dacă buzele ei moarte nu s-or mişca şi 
n-or vorbi. 


XV 
Ce a urmărit regina Tera 


— Şi acum, despre Piatra cu Stele. Pe aceasta o considera în 
mod clar ca pe cea mai prețioasă dintre comorile sale. Pe ea 
regina gravase cuvinte pe care nimeni în acea vreme nu 
îndrăznea să le pronunţe. În vechea credinţă egipteană se 
spunea că există cuvinte care, folosite cum trebuie — căci felul 
cum erau rostite avea tot atâta importanţă cât şi cuvintele înseşi 
—, puteau porunci Stăpânilor Lumii de Sus, cât şi celor ai Lumii 
de Jos. Hekau-ul, sau cuvântul puterii, era, în unele ritualuri, 
indispensabil. Pe Rubinul cu Şapte Stele, care, după cum ştiţi, 
este tăiat în formă de scarabeu, sunt gravate în hieroglife două 
astfel de hekau-uri: unul deasupra şi altul dedesubt. Dar o să 
înţelegeţi mai bine când o să-l vedeţi. Aşteptaţi aici! Nu vă 
mişcaţi! 

Şi, zicând acestea, se ridică şi părăsi încăperea. M-a cuprins 
o mare teamă pentru el; dar, când m-am uitat la Margaret, în 
mod straniu m-am liniştit. Ori de câte ori exista posibilitatea 
vreunei primejdii pentru tatăl ei, ea era întotdeauna cuprinsă de 
un puternic sentiment de teamă; acum era netulburată şi calmă. 
N-am spus nimic şi am aşteptat. 

După două-trei minute, domnul Trelawny reveni. Ţinea în 
mână o cutie mica aurie şi, când îşi reluă locul, o puse pe masă. 
Toţi ne-am aplecat înainte, în timp ce el o deschidea. 

Pe o țesătură de satin alb se odihnea un rubin splendid, 
imens ca mărime, aproape cât vârful degetului mic al lui 
Margaret. Era tăiat — nu putea să fie aceasta forma lui naturală, 
deşi pietrele scumpe nu te lasă să bănuieşti că o unealtă le-a dat 
înfăţişarea —, era tăiat, spun, în chip de scarabeu, cu aripile 
strânse şi cu picioarele şi antenele lipite de corp. Sclipind pe 
fondul minunat al culorii "sângelui de porumbel" se zăreau şapte 
steluțe, fiecare cu câte şapte colţuri, aşezate într-o poziţie care 


reproducea exact desenul constelaţiei Carului. În mintea oricui 
care a văzut măcar o dată această constelație nu se putea naşte 
nici un fel de confuzie. Pe rubin erau gravate câteva 

semne hieroglifice săpate cu o extraordinară precizie, aşa cum 
am putut constata atunci când mi-a venit rândul să le privesc cu 
lupa pe care domnul Trelawny o scosese din buzunar şi ne-o 
înmânase. 


După ce l-am privit bine cu toţii, domnul Trelawny îl întoarse 
pe partea cealaltă şi-l lăsă în continuare să se odihnească pe 
spate în culcuşul din interiorul capacului. Reversul nu era mai 
puţin uimitor decât faţa, fiind lucrat astfel ca să redea partea 
ventrală a insectei. Şi pe aceasta erau gravate câteva semne 
hieroglifice. Domnul Trelawny îşi reluă relatarea, în timp ce noi 
stăteam aplecaţi deasupra acestui splendid giuvaer. 

— După cum vedeţi, există aici două cuvinte: unul pe partea 
superioară, altul pe cea inferioară, Simbolurile de deasupra 
reprezintă un singur cuvânt, compus dintr-o silabă prelungită de 
determinanţi. Ştiţi, presupun, că limba egipteană a fost o limbă 
fonetică şi că simbolul hieroglific reprezintă un sunet. Primul 
simbol de aici, sapa, reprezintă sunetul mer, iar cele două elipse 
ascuţite, prelungirea "r'-ului final: mer-r-r. Desenul care înfăţi- 
şează un om aşezat, cu mâinile pe faţă, este ceea ce numim noi 


"determinantul gândului"; iar sulul de papirus, acela al 
"abstractului". Astfel, noi obţinem cuvântul mer, iubire, în sensul 
său abstract cel mai deplin. Acesta este hekau-ul care 
porunceşte Lumii de Sus.. 

Chipul lui Margaret era numai lumină când spuse încet, cu 
glasul ei adânc şi sonor: 

— O, deci este adevărat. Cât de bine au putut bătrânii 
meşteşugari să înfăţişeze atotputernicul Adevăr! 

Obrajii ei se îmbujorară imediat în timp ce îşi plecă privirea. 
Tatăl ei îi zâmbi plin de dragoste şi continuă: 

— Simbolizarea cuvântului de pe revers este mai simplă, 
deşi sensul e mai obscur. Primul simbol, men, înseamnă "în 
aşteptare", iar cel de-al doilea, ab, înseamnă "inima". Obţinem 
astfel "inimă în aşteptare", sau pe limba noastră "răbdare". Şi 
acesta este hekau-ul care comandă Lumea de Jos. 

Inchise cutiuţa şi, făcându-ne semn să rămânem pe loc, se 
duse la el în cameră să pună piatra înapoi în seif. După ce reveni 
şi-şi reluă locul, continuă: 

— Această bijuterie, cu cuvintele ei mistice, pe care regina 
Tera o ţinea sub palmă în sarcofag, avea să fie un factor 
important — probabil cel mai important — în realizarea revenirii 
sale la viaţă. De la început mi-am dat instinctiv seama de asta. 
Am păstrat rubinul în seiful meu cel mare, de unde nu-l putea 
scoate nimeni; nici măcar regina Tera însăşi, cu corpul ei astral. 

— "Corpul ei astral"? Ce e asta, tată? Ce înseamnă? 

Se ghicea nerăbdare în glasul lui Margaret când puse 
această întrebare care m-a surprins puţin; dar Trelawny avu un 
zâmbet indulgent, părintesc, care îi lumină faţa aspră şi gravă, 
ca o rază ce străbate printre nori. 

— Corpul astral, ideea însuşită şi de budişti, mult timp după 
întâmplarea despre care vă vorbesc, şi care azi, în misticismul 
modern, este acceptată ca un fapt, s-a născut, după câte ştim 
noi cel puţin, în vechiul Egipt. Şi el înseamnă că o fiinţă 
omenească înzestrată poate, dacă vrea, să-şi transfere, iute ca 
gândul, corpul unde doreşte, prin dematerializare şi reîncarnarea 
particulelor care îl compun. Conform vechilor credinţe, fiinţa 
omenească este alcătuită din mai multe părţi. Şi am să vi le 
spun, pentru ca dumneavoastră să înţelegeţi ce se petrece cu 
ele, cum se leagă şi cum depind una de alta. In primul rând 
există un Ka, sau "Dublul", care, după cum consideră doctorul 


Budge, poate fi explicat ca o "individualizare abstractă a 
personalităţii" plină de toate atributele caracteristice individului 
pe care îl reprezintă şi care posedă o existenţă absolut 
independentă. El este liber să se deplaseze din loc în loc, după 
cum vrea; şi poate ajunge chiar în ceruri, să stea de vorbă cu 
zeii. Apoi mai există un Ba, sau sufletul, care locuieşte în Ka şi 
care are puterea de a fi material sau imaterial, după dorinţă; "el 
posedă şi substanţă şi formă... Are puterea de a-şi părăsi mor- 
mântul... Îşi poate vizita trupul în mormânt... şi se poate 
reîncarna şi sta de vorbă cu acesta." După aceea mai este Khu, 
“inteligenţa spirituală" sau spiritul. El ia forma "conturului 
luminos şi intangibil al corpului"... După aceea urmează Sekhem, 
sau "puterea" omului, tăria sau forţa sa vitală personificată. 
Acestea sunt Khaibit sau "umbra", Ren sau "numele", Khat sau 
“trupul fizic", şi Ab, "inima", unde locuieşte viaţa. Toate acestea 
la un loc formează un întreg, fiinţa omenească. Aşa că, vedeţi, 
dacă o astfel de împărţire a funcţiilor, spirituale şi fizice, eterice 
şi trupeşti, închipuite şi reale, este acceptată ca adevărată, 
atunci există toate posibilităţile şi mijloacele de transfer corporal, 
sub controlul unei voințe şi al unei inteligenţe libere. 

Când se opri, eu murmurai o frază din Prometeu eliberat al 
lui Shelley: 


"Marele Zoroastru... 
Işi întâlni propria imagine umblând prin grădină." 


Domnul Trelawny nu păru deranjat de întrerupere. 

— Chiar aşa, zise el în felul său liniştit. Shelley a avut o mai 
bună concepţie despre vechile credinţe decât oricare altul dintre 
poeţii noştri. Cu glas din nou schimbat el îşi reluă discursul, căci 
discurs era pentru unii din noi: Mai există încă o altă credinţă a 
vechiului egiptean, pe care trebuie s-o reţineţi; aceea ce se 
referă la figurile ushaptiu ale lui Osiris, îngropate împreună cu 
mortul, ca să lucreze pentru el în Lumea de Jos. Extinderea 
acestei idei a dus la credinţa că e posibil să transmiţi, cu ajutorul 
formulelor magice, sufletul şi calităţile unei persoane aflate în 
viaţă unei figurine plăsmuite după imaginea sa. Acest lucru 
conferă o extraordinară putere persoanei înzestrate cu darul 
magiei. Şi, îmbinând aceste diferite credinţe şi corolarele lor 
fireşti, am ajuns la concluzia că regina Tera spera să-şi poată 


realiza propria înviere, când, unde şi cum ar fi vrut. Că, poate, 
pentru a-şi duce la îndeplinire intenţia, şi-a stabilit o dată exactă, 
acest lucru nu pare imposibil; ba chiar probabil. N-am să mă 
opresc acum să vă explic asta, am să abordez subiectul mai 
târziu. Cu un suflet alături de zei, cu un spirit care putea, după 
dorinţă, să rătăcească pe pământ, şi cu însuşirea de a putea face 
un transfer corporal, având deci un corp astral, e clar că n-ar fi 
existat nici oprelişti şi nici limite în faţa ambițiilor sale. Suntem 
obligaţi să credem că în tot acest timp, care a durat 
patruzeci-cincizeci de veacuri, ea a dormit în mormântul ei — 
aşteptând. Aşteptând cu "răbdarea" care îi putea cârmui pe zeii 
din Lumea de Jos acea "iubire" care le putea porunci celor din Lu- 
mea de Sus. Noi nu ştim ce putea ea visa; dar trebuie că visul ei 
a fost spulberat atunci când acel explorator olandez a pătruns în 
caverna sculptată, iar următorul a violat singurătatea sacră a 
mormântului, prin ultragiul adus furându-i mâna. Acest furt, cu 
tot ce a mai urmat, nouă ne-a dovedit însă un lucru: că fiecare 
parte a corpului său, deşi separată de rest, putea constitui un 
punct central de regrupare a elementelor sau particulelor 
corpului ei astral. Mâna aceea, care se găseşte la mine în 
cameră, îi putea asigura reginei o reîncarnare imediată, dar şi o 
dematerializare rapidă. Şi acum am ajuns la concluziile 
argumentării mele. Scopul atacului comis asupra mea a fost 
deschiderea seifului, pentru ca astfel să poată fi scos de acolo 
Rubinul sacru cu şapte stele. Uşa imensă a seifului nu putea să 
oprească corpul ei astral, care, întreg sau numai o parte, ar fi 
putut să se reintegreze fie înăuntrul, fie în afara seifului. Şi nu 
mă îndoiesc că, în întunericul nopţii, mâna aceea mumificată a 
căutat de nenumărate ori Piatra Talisman, căpătând noi forţe 
prin atingerea ei. Dar, în ciuda puterii sale, corpul astral nu putea 
să scoată Piatra din seif. Rubinul nu este astral; şi n-avea cum să 
fie deplasat decât în mod normal, deschizându-se uşa. În acest 
scop, regina s-a folosit de corpul său astral şi de puterea 
sălbatică a Familiarului, ca să introducă în broasca seifului cheia 
de care se împiedica voinţa ei. Ani de zile am bănuit, ba chiar am 
crezut aceasta şi m-am şi ferit de aceste forţe ale Lumii de Jos. 
Şi, de asemenea, am aşteptat cu răbdare până să adun la un loc 
toate elementele necesare deschiderii Sipetului Magic şi 
readucerii la viaţă a reginei mumificate. 

El tăcu, şi glasul fiicei sale se auzi cald, limpede şi plin de 


adâncă înţelegere: 

— Tată, în credinţa egipteană, puterea de a readuce la viaţă 
un corp mumificat este ceva general sau limitat? Adică, această 
reînviere poate avea loc de mai multe ori în decursul veacurilor, 
sau doar o dată, şi asta definitiv? 

— Nu există decât o singură înviere, răspunse el. Au fost 
unii care au crezut că aceasta trebuia să fie o înviere adevărată 
a trupului, în lumea reală. Dar credinţa generală a fost că spiritul 
îşi află fericirea în Câmpiile Elizee, unde se găseşte hrană din 
belşug şi nimeni nu se teme de. foamete. Acolo există umiditate 
şi o bogăţie de trestii şi de stuf, şi toate fericirile pe care şi le 
doreşte un popor care trăieşte într-o ţară secetoasă şi cu climat 
arzător. 

Atunci Margaret vorbi cu o vigoare ce dovedea convingerile 
păstrate în adâncul sufletului său: 

— Deci mie îmi este dat să înţeleg care a fost visul acestei 
mari, departe-văzătoare şi mărinimoase doamne a trecutului; 
visul care i-a îndemnat sufletul să aştepte cu răbdare clipa când, 
după scurgerea atâtor veacuri, acest vis avea să devină o 
realitate. Visul unei iubiri putea să se nască; o iubire pe care ea 
simţea că ar putea, chiar în condiţii noi, s-o trezească. lubirea 
care este gândul de o viaţă al oricărei femei; al celei de odinioară 
şi al celei de azi; păgână sau creştină, sub price soare, în orice 
lume, pentru orice muritor, oricare i-ar fi bucuriile şi suferinţele 
în viaţă şi în orice împrejurări s-ar afla. 

Oh! Ştiu asta! Ştiu asta! Sunt femeie, şi cunosc inima femeii. 
Ce însemna lipsa de hrană sau abundenta ei? Ce însemnau 
ospeţele sau foamea, pentru această femeie născută într-un 
palat, cu umbra coroanei celor două Egipturi pe frunte? Ce 
însemnau mlaştinile cu stuf sau murmurul apei repezi pentru ea, 
ale cărei bărci puteau pluti pe marele Nil, de la izvoare până la 
vărsare? Ce însemnau pentru ea bucuriile mărunte, sau absenţa 
micilor temeri, ea, al cărei braţ ridicat putea să pornească oşti, 
sau să aducă la ţărmul palatelor sale pe toţi neguţătorii lumii! La 
cuvântul căreia au răsărit temple pline de frumuseţile artei 
vremurilor vechi, cărora a visat şi i-a plăcut să le dea viaţă! Sub 
îndrumarea căreia s-a deschis stânca, pentru a face loc 
mormântului, aşa cum ea însăşi l-a plănuit. Sigur, sigur, o astfel 
de fiinţă a avut numai visuri nobile. Le simt în inima mea, le văd 
cu ochii închişi! 


În timp ce vorbea, părea inspirată; şi privirea ei scruta acum 
depărtările, ca şi cum ar fi zărit ceva dincolo de lume. Apoi ochii-i 
adânci se umplură de lacrimile abia stăpânite ale unei mari 
emoţii. Prin glasul ei părea că vorbeşte sufletul adevărat al 
femeii; iar noi, care o ascultam, eram fermecaţi. 

— Pot s-o văd în singurătatea şi în liniştea mândriei sale fără 
margini, visându-şi visul despre lucruri atât de deosebite de ceea 
ce o înconjura... Despre un alt pământ, acolo departe, departe, 
sub cerul nopţilor liniştite, sub lumina frumoasă şi plină de 
răcoare a stelelor. Un pământ sub steaua de la miazănoapte, 
unde suflă vânturile blânde care răcoresc aerul înfierbântat al 
deşertului. Un pământ al ierburilor verzi, departe, departe, unde- 
va ... Acolo unde nu există uneltiri şi nici preoțimea vicleană care 
gândeşte numai să ajungă la putere cu ajutorul templelor sale 
triste, şi ale mai tristelor peşteri pentru morţi, cu interminabilele 
lor ritualuri funebre. Un pământ unde iubirea nu este ceva de 
rând, ci un dar divin al sufletului! Acolo unde avea să găsească, 
poate, acel suflet nobil, care să-l înţeleagă pe al său şi care să-i 
poată vorbi cu buze de fiinţă muritoare ca şi ea; un suflet a cărui 
gândire să se contopească cu a sa, într-o dulce comuniune de la 
inimă la inimă, aşa cum avea să li se amestece suflarea în aerul 
din jur. Cunosc simţământul, pentru că eu însămi l-am 
împărtăşit. Acum pot vorbi despre el, de când binecuvântarea a 
pătruns în propria mea viaţă. Pot vorbi despre el, deoarece îmi 
dă puterea să înţeleg emoţiile şi sufletul plin de doruri al acestei 
dulci şi frumoase regine, atât de deosebită de lumea sa, atât de 
sus deasupra vremii sale! A cărei fiinţă, s-o spunem, poate 
porunci forţelor din Lumea de Jos; iar numele aspirațiilor sale, 
deşi săpat doar pe o nestemată luminată de stele, poate porunci 
tuturor forţelor din Panteonul Marilor Zei. Şi sunt sigură că va fi 
fericită să se odihnească după împlinirea acestui vis! 

Noi bărbaţii ascultam tăcuţi emoţionanta interpretare dată 
de Margaret dorinţei sau scopului femeii de demult. Fiecare 
vorbă şi intonaţie a sa purtau în ele convingerea propriei sale 
credinţe. Măreţia gândurilor ei părea să ne înalțe pe toţi cei care 
ascultam. Nobilele ei cuvinte, înşiruindu-se într-o cadență 
muzicală şi vibrând de o intensitate interioară, păreau glasul 
unui instrument uriaş al forţelor elementare. Chiar şi tonul său 
era pentru noi toţi ceva nou: o ascultam ca pe o nouă şi stranie 
fiinţă, dintr-o altă lume tot atât de stranie. Chipul tatălui era plin 


de încântare. Acum înţelegeam de ce. Înţelegeam fericirea care îi 
intrase în viaţă, la reîntoarcerea în lumea reală din acel prelungit 
popas în lumea visului. Ca să găsească în fiica sa, a cărei fire îi 
rămăsese până atunci necunoscută, o asemenea bogăţie de 
sentimente, o atât de frumoasă interiorizare spirituală, o astfel 
de imaginaţie de erudit, o astfel de... Restul sentimentelor sale 
erau de speranţă... 

Ceilalţi doi bărbaţi tăceau fără să-şi dea seama. Unul îşi 
avusese propriile-i visuri; cât despre celălalt, visurile lui urmau să 
se înfiripe. 

lar eu, eu păream căzut în transă. Cine era această nouă, 
luminoasă fiinţă care se trezise la viaţă din negura şi tenebrele 
spaimelor noastre? lubirea oferă posibilităţi dumnezeieşti inimilor 
celor îndrăgostiţi. Aripile sufletului pot oricând să crească pe 
umerii fiinţei iubite, care va lua apoi chip de înger. Ştiam că în 
sufletul lui Margaret existau superbe posibilităţi, de toate felurile. 
Atunci când la umbra sălciilor aplecate pe râu privisem în 
adâncul ochilor săi frumoşi, am avut pentru totdeauna credinţa 
în multiplele frumuseți şi splendori ale inimii sale; dar azi, spiritul 
acesta avântat şi înţelegător era, cu adevărat, o revelaţie. 
Mândria mea, ca şi cea a tatălui ei, mă depăşea; bucuria şi 
încântarea mea erau supreme. 

Când revenirăm cu toţii pe pământ, fiecare în felul său, 
domnul Trelawny, ţinând strâns mâna fiicei sale, îşi continuă 
prelegerea: 

— Şi acum să vorbim despre momentul ales de regina Tera 
pentru învierea sa. Azi, noi suntem în măsură să facem cele mai 
precise calcule astronomice, legate de poziţia exactă a stelelor. 
După cum ştiţi, stelele îşi schimbă poziţia lor relativă pe cer; dar, 
deşi distanţele reale străbătute sunt dincolo de înţelegerea 
noastră, efectele, aşa cum le vedem noi, sunt neînsemnate. Cu 
toate acestea ele pot fi măsurate, nu în ani, desigur, ci în secole. 
Acesta a fost şi procedeul prin care Sir John Herschel a reuşit să 
stabilească data ridicării Marii Piramide — o dată fixată cu 
ajutorul timpului necesar ca să schimbe o stea din emisfera 
nordică a constelaţiei Dragonului cu Steaua Polară; lucru verificat 
după aceea de descoperiri ulterioare. Deducem de aici că nu 
putem să ne îndoim în nici un fel că, cel puţin cu o mie de ani 
înaintea reginei Tera, la vechii egipteni astronomia era o ştiinţă 
exactă. Prin urmare, aştrii care urmează să formeze o constelație 


îşi schimbă, în decursul timpului, poziţiile lor relative; şi un 
exemplu remarcabil este Carul Mare. Schimbările în poziţia 
stelelor, chiar în decurs de patruzeci de veacuri, sunt atât de 
mici, încât cu greu pot fi observate de un ochi neantrenat pentru 
observaţii de detaliu; însă ele pot fi măsurate şi verificate. A 
observat careva din dumneavoastră cât de exact corespund 
stelele de pe Rubin cu poziţia stelelor Carului? Sau cum acestea 
concordă cu părţile translucide ale Sipetului Magic? 

Toţi dădurăm afirmativ din cap. El continuă: 

— Aşa este. Ele corespund cu exactitate şi totuşi, atunci 
când regina Tera a fost aşezată în mormânt, nici steluţele de pe 
Rubin, nici părţile translucide ale Sipetului nu corespundeau cu 
poziţia aştrilor din constelație, aşa cum erau atunci. 

Ne uitarăm unul la altul când el se opri: începeam să 
înţelegem lucruri neclare până atunci. Cu voce sigură, el 
continuă: 

— Nu vedeţi care este sensul aici? Nu vedeţi oare sub altă 
lumină intenţiile reginei? Ea, care se lăsase condusă de preziceri, 
magie şi superstiții, a ales, în mod firesc, pentru revenirea sa la 
viaţă, o vreme care pare să-i fi fost indicată de Marii Zei înşişi, 
care şi-au trimis mesajul lor prin intermediul unui fulger 
nimicitor, venit din alte lumi. Când o asemenea vreme este fixată 
de către înţelepciunea divină, nu trebuie să admitem că doar o 
culme a inteligenţei omeneşti se poate folosi de ea? Aşa se face 
— aici glasul său deveni mai profund şi tremură sub intensitatea 
emoţiei — că azi ne este nouă şi vremurilor noastre dat prilejul 
minunat de a putea arunca o privire în lumea trecutului, aşa cum 
nimănui în ziua de azi nu i-a fost dat s-o facă; şi n-o să-i fie dat 
niciodată. De la început şi până la sfârşit, scrierile ascunse şi 
simbolurile din minunatul mormânt al acestei excepţionale femei 
sunt pline de lumini călăuzitoare; şi cheia nenumăratelor taine 
stă aici în această atât de splendidă nestemată, pe care ea o 
ţinea în mâna sa, deasupra inimii fără viaţă, sperând şi crezând 
că această inimă va palpita din nou într-o lume mai bună şi mai 
nobilă! Ne-au mai rămas acum de luat în consideraţie doar 
câteva mici amănunte. Margaret ne-a dezvăluit natura intimă a 
simţămintelor celeilalte regine. El o privi cu dragoste şi-i strânse 
mâna, în timp ce spuse aceasta, şi continuă: în ceea ce mă 
priveşte, eu sper sincer ca ea să fi avut dreptate; pentru că, în 
cazul acesta, va fi, sunt sigur, pentru noi toţi o mare bucurie să 


fim de faţă la realizarea unor atare speranţe. Dar nu trebuie să 
ne grăbim, sau să ne încredem prea mult în nivelul actual al 
cunoştinţelor noastre. Glasul pe care noi îl ascultăm atenţi vine 
dintr-un timp ciudat de diferit de al nostru; când viaţa omului 
preţuia prea puţin, şi când moralitatea vremurilor se sinchisea la 
fel de puţin de metodele folosite pentru înlăturarea unor piedici 
din calea realizării unei dorinţi. Va trebui să ne păstrăm privirea 
aţintită asupra laturii ştiinţifice a problemei şi să aşteptăm 
desfăşurarea ei pe plan psihic. Şi acum, să vorbim despre 
această cutie de piatră pe care noi o numim Sipetul Magic. După 
cum v-am mai spus, eu sunt convins că el se deschide numai 
supunându-l unor legi ale luminii, sau cu folosirea unor forţe ale 
ei, necunoscute nouă până în prezent. Există aici mult loc pentru 
ipoteze şi experienţe; deoarece nici până azi oamenii de ştiinţă 
nu au diferențiat cu precizie câte feluri, câte trepte de lumină 
există şi ce putere au. Fără să stăm să analizăm diversele forme 
de radiaţii, putem admite totuşi existenţa unor forme de lumină 
având calităţi şi intensităţi diferite; şi câmpul acesta de 
investigaţii ştiinţifice este aproape virgin. Ştim până azi atât de 
puţin despre forţele naturii, că nu trebuie să ne oprim imaginaţia 
să zboare în căutarea unor posibilităţi în viitor. Numai în câţiva 
ani am făcut atâtea descoperiri, care, acum doar două secole, 
i-ar fi aruncat pe autorii lor în flăcările rugului. Lichefierea oxige- 
nului; descoperirea radiului, a heliul ui, a poloniului, a argonului; 
razele Roentgen, razele catodice, radiaţiile lui Becquerel. Şi, 
când vom dovedi că există feluri diferite de lumină, cu însuşiri 
diferite, atunci vom putea afla că arderea posedă şi ea puteri 
proprii de diferenţiere; că unele flăcări au însuşiri pe care altele 
nu le au. Se poate ca una din condiţiile esenţiale ale substanţei 
să fie continuitatea, chiar când i se distruge baza. Aseară m-am 
gândit la acest lucru şi mi-am spus că, dacă există anumite 
proprietăţi ale unor uleiuri, pe care altele nu le au, tot aşa ar 
putea exista unele calităţi similare sau corespunzătoare, sau 
forţe, în compuşii lor. Cred că aţi observat câteodată cum lumina 
dată de uleiul de rapiţă nu este chiar aceeaşi cu cea de parafină, 
sau că flacăra gazului de iluminat diferă de cea dată de grăsimea 
de balenă. Asta se observă şi la farurile marine. Şi deodată mi-a 
venit în minte ideea că s-ar putea să existe anumite însuşiri în 
uleiul găsit în vasele din mormântul reginei Tera, când acesta a 
fost deschis. Ele nu erau folosite ca să conserve organele 


interne, aşa cum se obişnuia, ci trebuie să fi fost puse acolo cu 
un alt scop. Mi-am amintit că în relatarea lui, Van Huyn făcuse 
nişte comentarii asupra modului cum fuseseră sigilate vasele. 
Sigiliile fuseseră aplicate uşor, deşi eficient; puteau fi lesne 
deschise fără efort. Vasele erau şi ele puse într-un sarcofag care, 
deşi foarte solid şi ermetic închis, putea fi desfăcut uşor. Prin 
urmare, m-am apucat îndată să examinez recipientele. Puțin, 
foarte puţin din tot uleiul mai rămăsese încă, dar devenise gros 
în cele două veacuri şi jumătate cât vasele stătuseră deschise. 
Insă nu se râncezise; şi, cercetându-l, am descoperit că era ulei 
de cedru, care mai împrăştia încă ceva din aroma sa iniţială. Asta 
mi-a dat ideea că el trebuia folosit la lămpi. Oricine a fost acela 
care a pus uleiul în vase şi a aşezat vasele în sarcofag, a ştiut că 
ar putea avea loc o îngroşare a lui în decursul timpului, chiar în 
vase de alabastru, şi a avut precis în vedere acest lucru; căci 
fiecare vas ar fi putut umple de circa şase ori lămpile. Cu acea 
parte din uleiul rămas am făcut deci câteva experienţe care ar 
putea să dea ceva rezultate interesante. Ştii, doctore, că uleiul 
de cedru, care era foarte mult folosit în ceremonialul de 
pregătire a morţilor în vechiul Egipt, are o oarecare putere de 
refracție pe care nu o găsim la alte uleiuri? Spre exemplu, noi îl 
folosim la lentilele de microscop, pentru a mări claritatea 
imaginii. Noaptea trecută am turnat puţin într-una din lămpi, pe 
care am aşezat-o lângă o parte translucidă a Sipetului Magic. 
Rezultatul a fost extraordinar; incandescenţa luminii în interior a 
fost mai plină şi mai intensă decât mi-aş fi putut închipui, acolo 
unde o lumină electrică, plasată în acelaşi loc, ar fi avut prea 
puţin efect — sau chiar deloc. Aş mai fi încercat şi cu altele din 
cele şapte lămpi, dacă rezerva mea de ulei nu se termina. Dar 
sunt pe cale de a rezolva problema, căci aştept să primesc în 
curând o cantitate suficientă de ulei de cedru. Orice s-ar 
întâmpla, indiferent din ce cauză, experimentul nostru nu va 
trebui în nici un caz să fie împiedicat din acest motiv. Vom 
vedea! Vom vedea! 

Doctorul Winchester urmărea, evident, raţionamentul logic 
al celuilalt, căci comentă: 

— Sper din toată inima ca, atunci când lumina va contribui 
la deschiderea cutiei, mecanismul ei să nu fie avariat sau distrus. 

Indoiala lui ne-a pus pe câţiva dintre noi pe gânduri. 


XVI 
Grota 


Pe seară, domnul Trelawny ne adună iar pe toţi în birou. 
Când văzu că suntem atenţi, începu să-şi expună teoria: 

— Am ajuns la concluzia că, pentru a duce la capăt în bune 
condiţii marele nostru experiment, trebuie să realizăm o izolare 
completă şi absolută. O izolare nu numai pentru o zi sau două, ci 
pentru atât cât va fi nevoie. Aici, aşa ceva ar fi cu neputinţă; 
obligaţiile şi obişnuinţa vieţii într-un mare oraş, cu riscurile fireşti 
de a fi expuşi unor întreruperi, ne-ar deranja. Numai telegramele, 
scrisorile recomandate, sau mesagerii speciali, şi ar fi suficient; 
dar marea armată a celor care ar dori să afle ceva ar face 
dezastrul sigur. În afară de asta, întâmplările din ultima 
săptămână au atras atenţia poliţiei asupra acestei case. Chiar 
dacă n-au fost date instrucţiuni speciale din partea Scotland 
Yard-ului sau ale comisariatului de poliţie, puteţi fi siguri că 
sergentul de stradă, în rondul său, va ţine clădirea sub 
observaţie. Apoi, toţi servitorii care şi-au părăsit slujba n-or să 
întârzie să vorbească. Trebuie s-o facă deoarece, în interesul 
propriei lor reputaţii, sunt obligaţi să găsească o motivaţie 
pentru părăsirea unei slujbe care, de ce să n-o spun, avea o 
oarecare poziţie printre vecini. Servitorii vecinilor vor începe să 
vorbească şi, probabil, înşişi vecinii. Şi atunci, inteligenta şi 
activa presă, cu zelul ei obişnuit în a informa publicul şi în 
dorinţa ei de a mări circulaţia informaţiilor, ar lua în primire toată 
întâmplarea. Când ai un reporter pe urmele tale, şansele de 
intimitate se reduc la nimic. Chiar dacă ne-am încuia toţi aici, nici 
aşa n-am fi scutiţi de întrerupere şi poate chiar şi de un amestec 
nedorit. Şi una şi alta ne-ar strica planurile, aşa că trebuie să ne 
luăm măsuri efective de părăsire a locului şi de cărat cu noi toate 
lucrurile. Eu sunt pregătit pentru aşa ceva. De multă vreme am 
prevăzut o astfel de eventualitate şi m-am organizat în vederea 
ei. Desigur, n-am ştiut nimic despre ce s-a întâmplat; dar am 
ştiut ceva despre ce avea sau putea să se întâmple. De mai bine 
de doi ani, casa mea din Cornwall a fost pusă la punct ca să 
primească toate curiozităţile care se adăpostesc aici. Când Cor- 
beck a plecat în căutarea lămpilor, am pregătit vechea locuinţă 
din Kyllion; este prevăzută peste tot cu lumină electrică, şi toate 


instalaţiile pentru producerea curentului sunt gata. Poate ar fi 
bine să vă spun, întrucât nimeni dintre dumneavoastră, şi nici 
măcar Margaret, nu ştiţi, că această casă este complet închisă 
accesului public, ba chiar privirilor. Ea se găseşte situată pe un 
mic promontoriu stâncos, în spatele unui deal abrupt, şi nu poate 
fi văzută decât de pe mare. Mai de mult, ea a fost împrejmuită 
cu un zid înalt de piatră, căci clădirea dinaintea ei fusese ridicată 
de un strămoş al meu în zilele când orice casă mare, situată 
departe de un centru locuit, trebuia să fie dotată cu mijloace 
proprii de apărare. Aici, deci, este un loc foarte potrivit pentru 
noi, care ar putea fi pregătit în scopul dorit. Am să vă explic totul 
când o să ajungem acolo. Acest lucru se va întâmpla curând, căci 
suntem deja în curs de mutare. Am trimis vorbă domnului Marvin 
ca toate pregătirile pentru transportul nostru să fie gata. El va 
obţine un tren special, de noapte, pentru evitarea curioşilor. Vom 
dispune, de asemenea, şi de un număr de căruţe şi camioane cu 
cai, cu destui oameni şi unelte, pentru căratul lăzilor la gara 
Paddington. O să fim plecaţi de aici mai înainte ca domnii Arguşi 
de la ziare să prindă de veste. Azi vom începe împachetatul; şi 
cred că până mâine noapte vom fi gata. Toate lăzile pe care 
le-am folosit când am adus lucrurile din Egipt sunt depozitate în 
dependinţe, şi-mi pare bine că, dacă ele au fost suficiente pentru 
un drum prin deşert, de-a lungul Nilului până la Alexandria şi de 
acolo la Londra, vor fi în mod sigur bune şi pentru drumul de aici 
până la Kyllion. Noi patru, bărbaţii, cu Margaret care să ne ajute 
când va fi nevoie, vom putea împacheta fără riscuri lucrurile; iar 
personalul de la transporturi le va urca în camioane. Tot azi 
pleacă la Kyllion şi servitorii; iar doamna Grant se va ocupa de 
pregătirile necesare. Ea va duce cu sine un stoc de provizii, atât 
cât să nu atragem atenţia localnicilor prin cumpărăturile noastre 
zilnice; şi ne va aproviziona cu alimente de la Londra. Mulțumită 
felului înţelept şi generos în care Margaret i-a tratat pe servitorii 
care s-au hotărât să rămână, avem în acest moment un personal 
pe care putem conta. Au fost în prealabil instruiți să păstreze se- 
cretul, aşa că, din interior, nu trebuie să ne temem de indiscreţii. 
Intr-adevăr, când servitorii se vor întoarce la Londra, după ce vor 
pregăti totul la Kyllion, n-or să mai existe multe subiecte de 
trăncăneală; în orice caz, nu prea multe amănunte. Şi deoarece 
trebuie să începem primele ambalări imediat, o să amânăm alte 
explicaţii pentru mai târziu, când vom avea timp. 


Prin urmare, ne-am pus pe treabă. Îndrumaţi de domnul 
Trelawny şi ajutaţi de servitori, am scos din dependinţe lăzile. 
Unele dintre ele erau foarte solide, întărite cu multe dubluri de 
lemn, benzi de fier şi stinghii prevăzute cu şuruburi şi piuliţe. 
Le-am aranjat prin casă, fiecare în apropierea obiectului pe care 
trebuia să-l conţină. După ce aceste pregătiri s-au încheiat şi 
după ce am adus în fiecare cameră şi hol cantităţi mari de paie, 
deşeuri de bumbac şi hârtie, am dat drumul la servitori. Apoi 
ne-am apucat de împachetat. 

Nici unul din noi, neobişnuiţi cu ambalatul, n-aveam nici cea 
mai mică idee de câtă muncă trebuia depusă pentru ceea ce 
ne-am propus. În ceea ce mă priveşte, eu avusesem o idee vagă 
despre marele număr de obiecte egiptene din casa domnului 
Trelawny; dar, până în clipa când am ajuns să mă ocup de ele în 
ordine, n-am putut bănui nici importanţa, nici mărimea unora din 
ele şi nici numărul lor imens. Am lucrat până noaptea târziu. Câ- 
teodată am făcut apel la tot efortul pe care trebuia să-l depunem 
împreună doar pentru un singur obiect; apoi lucram iar separat, 
însă mereu sub supravegherea directă a domnului Trelawny. El 
personal, ajutat de Margaret, ţinea o evidenţă exactă a fiecărei 
piese. 

Abia după ce ne-am aşezat, zdrobiţi de oboseală, la o cină 
îndelung amânată, am început să ne dăm seama că o mare parte 
din treabă fusese făcută. Şi totuşi închisesem puţine lăzi; ne mai 
rămânea încă destul de lucru. Terminasem de ambalat câteva 
lăzi, fiecare conţinând un singur sarcofag mare. Lăzile cu obiecte 
mai numeroase nu puteau fi închise până ce acestea nu erau 
clasificate şi împachetate. 

În noaptea aceea am dormit neîntors şi fără vise; şi, de 
dimineaţă, am constatat că şi ceilalţi dormiseră la fel. 

Până la ora mesei, în seara următoare, treaba era făcută şi 
totul gata pentru hamalii care trebuiau să sosească la miezul 
nopţii. 

Cu puţin înainte de ora fixată am auzit huruitul roţilor şi 
imediat am fost asaltaţi de o armată de muncitori care, doar prin 
forţa numărului lor, păreau să mute fără efort, într-o nesfârşită 
procesiune, toate lăzile şi pachetele. Le-a fost de ajuns ceva mai 
mult de o oră şi, când camioanele şi căruțele au pornit la drum, 
eram şi noi gata să le urmăm la Paddington. Bineînţeles că Silvio 
ne însoțea, ca făcând parte din grup. Inainte de a pleca am mai 


aruncat o privire prin casa care arăta într-adevăr dezolant. Cum 
servitorii plecaseră toţi spre Cornwall, nu se făcuse nici măcar o 
încercare de curăţenie; fiecare încăpere şi culoar unde lucrasem 
şi toate scările erau pline de hârtii, câlţi şi urme de încălţăminte 
murdară. 

Ultimul lucru pe care domnul Trelawny l-a făcut, înainte de a 
ieşi, a fost să ia Rubinul cu Şapte Stele. Pe când îl punea în 
siguranţă în portmoneu, Margaret, care păruse deodată moartă 
de oboseală şi stătea lângă tatăl ei palidă şi ţeapănă, deodată se 
lumină la faţă, parcă inspirată de această piatră. Zâmbi când i se 
adresă aprobator tatălui său: 

— Ai dreptate, tată. În noaptea asta n-o să mai avem 
necazuri. Ea n-o să-ţi mai strice, sub nici un motiv, socotelile. Ţi-o 
jur pe sufletul meu. 

— Ea — sau ceva — ne-a stricat multe, acolo în deşert, când 
ne înapoiam de la mormânt în Valea Vrăjitorului, observă 
Corbeck, de alături. 

Margaret îi răspunse ca fulgerul: 

— Aa, dar atunci ea se afla în mormântul din care mii de ani 
corpul ei nu fusese mutat. Ea trebuie să ştie acum că lucrurile 
s-au schimbat. 

— Şi cum poate să ştie? întrebă tăios Corbeck. 

— Dacă posedă acel corp astral, despre care ne-a vorbit 
tata, atunci sigur că trebuie să ştie. Cum să nu poată? Cu 
prezenţa ei invizibilă şi cu o inteligenţă în stare să rătăcească 
peste tot, până la stele, chiar şi dincolo de lumea noastră! 

Tăcu, iar tatăl său spuse solemn: 

— Aceasta este şi ipoteza pe care ne bazăm. Trebuie să 
avem curajul convingerilor noastre şi să acţionăm conform lor — 
până la capăt! 

Margaret îi prinse mâna şi i-o ţinu strâns, cu un aer visător, 
în timp ce noi ne strecuram unul câte unul din casă. Îi mai 
strângea încă mâna când el încuia uşa de la hol, iar noi ne 
îndreptam toţi spre poartă, la ieşire, de unde am luat o trăsură 
spre Paddington. Când toate lucrurile fură încărcate la gară, toţi 
muncitorii plecară la tren; în acesta fuseseră încărcate şi câteva 
chesoane folosite la căratul lăzilor care conţineau marile 
sarcofage. Căruţe obişnuite şi mulţi cai trebuiau să ne aştepte la 
Westerton, staţia noastră pentru Kyllion. Domnul Trelawny 
rezervase un vagon de dormit pentru tot grupul; cum plecă 


trenul, am intrat toţi în cuşete. 

În noaptea aceea am dormit dus. Trăiam o senzaţie de 
absolută şi supremă siguranţă. Vorbele lui Margaret: "In noaptea 
asta n-o să mai avem necazuri!" păreau să mi-o aducă o dată cu 
ele. Nu mă îndoiam de asta; şi nici ceilalţi, cred. Abia după aceea 
am început să mă gândesc ce o făcea să fie atât de sigură. 
Trenul era un tren de mică viteză, cu multe şi prelungite opriri. 
Dar cum domnul Trelawny nu ţinea să ajungă la Westerton pe 
lumină, nu era nevoie să ne grăbim; iar pentru cărători fusese 
organizată servirea mesei la anumite halte pe parcurs. Noi 
aveam pregătite coşurile cu provizii în propriul nostru vagon. 

Toată după-amiaza am discutat despre Marele nostru 
Experiment, lucru care părea să devină adevărata esenţă a 
preocupărilor noastre. Pe măsură ce trecea timpul, domnul 
Trelawny părea tot mai cuprins de entuziasm; speranţa pentru el 
devenise certitudine. Doctorul Winchester, la fel; deşi uneori mai 
emitea câte o consideraţie ştiinţifică ce provoca un impas în şirul 
de argumente ale celuilalt, sau pur şi simplu, îl întrerupea. Pe de 
altă parte, domnul Corbeck părea uşor în dezacord cu teoria. 
Poate pentru că, în timp ce părerile celorlalţi avansau, a sa 
rămânea pe loc; şi dădea impresia unei atitudini negative, chiar 
dacă nu pe de-a-ntregul. 

Cât despre Margaret, ea părea într-un fel copleşită. Poate că 
trecea printr-un nou val de frământări, sau poate că privea acum 
problema mult mai serios decât o făcuse până atunci. Era, în 
general, mai mult sau mai puţin distrată, cufundată parcă în 
gânduri; se trezea ades din ele cu o tresărire. Asta se întâmpla 
de obicei atunci când survenea ceva pe drum, ca de exemplu 
oprirea în staţii, sau când uruitul puternic provocat de traver- 
sarea unui viaduct trezea ecoul în dealurile şi stâncile din jurul 
nostru. De fiecare dată ea se avânta în discuţii, luând parte la ele 
de parcă ar fi vrut să arate că, oricât i-ar fi fost gândul de 
preocupat, simţurile ei recepţionau pe deplin tot ce se petrecea 
în jurul său. Faţă de mine se comporta ciudat. Uneori era 
rezervată, pe jumătate sfioasă, pe jumătate trufaşă, ceea ce era 
ceva nou pentru mine. Altădată, în privire, în gesturi şi în glas 
părea plină de pasiune, lucru care mă zăpăcea de bucurie. ŞI 
totuşi, puţin din natura ei adevărată s-a manifestat pe parcursul 
acestei călătorii. 

Pe drum a existat doar un singur episod oarecum alarmant, 


dar cum noi toţi dormeam în acel moment, n-a deranjat pe 
nimeni.. Am aflat despre el de dimineaţă, de la un însoțitor de 
tren. Pe când străbăteam drumul dintre Dawlish şi Teignmoulh, 
trenul a fost oprit de cineva care semnaliza agitând o torţă, chiar 
pe linie. Mecanicul, trăgând frâna, a descoperit că exact în faţa 
garniturii avusese loc o mică alunecare de teren; o porţiune din 
pământul roşu al malului se surpase. Insă nu ajunsese până la 
şine; şi mecanicul şi-a reluat drumul, fără să fie prea încântat de 
această întârziere. Ca să folosesc propriile cuvinte ale 
însoţitorului, "aici pe linia asta, sunt al dracu' de multe necazuri!" 

Am sosit la Westerton cam pe la orele nouă seara. Căruţele 
şi caii ne aşteptau, şi operaţia de descărcare din tren începu 
imediat. Grupul nostru nu rămase să aştepte terminarea 
descărcatului, treaba fiind lăsată pe mâna unor oameni pricepuţi. 
Ne-am urcat în trăsura care ne aştepta şi ne-am îndreptat grăbiţi 
prin întunericul nopţii spre Kyllion. 

Ne-a impresionat pe toţi casa, aşa cum o vedeam în lumina 
strălucitoare a lunii. O clădire mare de piatră din epoca iacobină; 
vastă şi spațioasă, situată deasupra mării, chiar pe marginea 
unei faleze înalte. Când am dat ocol aleii tăiate în stâncă şi am 
ajuns sus pe platoul unde se găsea clădirea, tunetul şi murmurul 
valurilor ce se spărgeau de stânci, la distanţă sub noi, ajungeau 
sus însoţite de o suflare de aer umed şi înviorător. Am înţeles 
atunci într-o clipită cât de bine aveam să fim feriţi aici, pe malul 
stâncos, deasupra mării, de priviri străine. 

Am găsit în casă totul pregătit. Doamna Grant şi echipa sa 
făcuseră treabă bună: totul era strălucitor, proaspăt şi curat. Am 
făcut un scurt examen al încăperilor principale şi apoi ne-am 
despărţit să ne spălăm şi să ne schimbăm, după un drum de mai 
bine de douăzeci şi patru de ore. 

Am luat cina în marea sufragerie din aripa de sud, care avea 
toată faţa spre mare. Murmurul valurilor ajungea până la noi mai 
înăbuşit, dar neîntrerupt. Deoarece acest mic promontoriu 
înainta mult în mare, partea de nord a clădirii era deschisă; iar 
nordul nu ne era închis de uriaşa masă de roci care, înălțându-se 
în spate deasupra noastră, ne despărţeau de restul lumii. 
Departe, dincolo de golf, puteam vedea luminile tremurânde ale 
castelului şi, ici şi colo, de-a lungul țărmului, lumina palidă a unei 
ferestre de pescar. În rest, marea era un câmp albastru 
întunecat cu, din când în când, o licărire de lumină, când raza 


stelelor ajungea până jos, pe creasta vreunui val învolburat. 

După cină, ne-am strâns cu toţii în încăperea pe care 
domnul Trelawny o mobilase ca birou, alături de dormitorul său. 
Când am intrat, primul lucru pe care l-am observat a fost un seif 
mare, oarecum asemănător cu cel din camera sa din Londra. 
După ce ne-am strâns toţi, domnul Trelawny se apropie de masă 
şi, scoţându-şi portmoneul, îl puse jos. Făcând asta, îl apăsă uşor 
cu palma. Faţa lui deveni brusc curios de palidă. Cu degete tre- 
murânde, deschise portmoneul, murmurând: 

— Umflătura nu-mi pare aceeaşi; sper să nu se fi întâmplat 
nimic! 

Toţi trei bărbaţii ne-am strâns aproape, în jurul lui. Doar 
Margaret a rămas calmă; stătea dreaptă şi tăcută, liniştită ca o 
statuie. Avea o privire îndepărtată, ca şi cum n-ar fi ştiut şi nici 
nu ar fi interesat-o ce se petrece în jurul ei. 

Cu un gest deznădăjduit, Trelawny deschise larg buzunarul 
portmoneului, în care pusese Rubinul cu Şapte Stele. 
Prăbuşindu-se pe scaunul de lângă el, bâlbâi cu voce răguşită: 

— Dumnezeule! A dispărut. Fără el, Marele nostru 
Experiment s-a terminat! 

Vorbele lui părură că o trezesc pe Margaret din starea ei de 
introspecţie. Obrazul i se crispă de durere, dar aproape imediat 
se linişti. Zâmbi uşor şi spuse: 

— Trebuie să fie în camera ta, tată. A căzut probabil din 
portmoneu când te-ai schimbat. 

Fără să scoatem o vorbă, ne-am repezit cu toţii în cealaltă 
încăpere pe uşa deschisă. Şi atunci un sentiment de linişte ne 
cuprinse pe toţi, la fel cum te cuprinde frica. 

Acolo, pe masă, stătea Rubinul cu Şapte Stele, scânteind şi 
aruncând o lumină mohorâtă, ca şi cum fiecare colţ al celor şapte 
steluțe ale sale îşi strecura raza prin sânge. 

Cu oarecare sfială ne-am uitat în jur, apoi unul la celălalt. 
Margaret era acum la fel ca noi. Işi pierduse calmul de statuie. 
Toată rigiditatea ei meditativă dispăruse şi îşi frângea mâinile cu 
atâta putere, încât încheieturile i se albiseră. 

Fără să scoată o vorbă, domnul Trelawny luă piatra şi fugi 
cu ea în camera alăturată. Deschise cât putu de repede, cu cheia 
pe care o ţinea legată de încheietura mâinii, uşa seifului şi vâri 
bijuteria înăuntru. Când uşa grea fu închisă şi încuiată, el păru să 
respire mai uşurat. 


Într-un fel, acest episod, deşi în multe privinţe neliniştitor, 
păru să ne readucă la vechea noastră stare de spirit. De la 
plecarea din Londra fuseserăm tot timpul suprasolicitaţi; iar 
întâmplarea aceasta venea ca un fel de destindere. Un alt pas în 
ciudata noastră acţiune fusese făcut. Schimbarea era mult mai 
vizibilă la Margaret decât la oricare din noi. Poate pentru că ea 
era femeie şi noi bărbaţi; poate pentru că era mai tânără decât 
noi toţi; poate că ambele motive erau valabile, fiecare în felul 
său. Dar oricum, o schimbare exista; iar eu eram mai fericit 
decât fusesem pe drum. Toată buna ei dispoziţie, gingăşia şi 
marea ei sensibilitate păreau acum mai depline; şi ori de câte ori 
privirea tatălui se oprea asupra ei, chipul lui se lumina. 

În aşteptarea sosirii căruţelor, domnul Trelawny ne plimbă 
prin casă, arătându-ne şi explicându-ne cum urmau să fie 
aşezate lucrurile pe care le adusesem cu noi. Numai într-o 
singură privinţă fu mai reţinut. Poziţia acelor obiecte legate 
direct de Marele Experiment nu ne-a indicat-o. Deocamdată 
lăzile ce le conţineau trebuiau să rămână în holul de la intrare. 

În timp ce inspectam casa, căruțele îşi anunţară sosirea; iar 
agitația şi zarva din noaptea precedentă reîncepură. Domnul 
Trelawny stătea în hol lângă uşa masivă, legată în fier, şi dădea 
dispoziţii pentru amplasarea fiecărei lăzi mari. Cele care 
conţineau obiecte mărunte fură aşezate în holul interior, unde 
urmau să fie desfăcute. 

Într-un timp necrezut de scurt toate lucrurile fură 
descărcate, iar cărăuşii plecară cu un bacşiş pentru fiecare, oferit 
prin şeful lor, ceea ce îi făcu să se piardă în mulţumiri. Ne-am 
retras apoi în camerele noastre. Eram toţi plini de o încredere 
ciudată. Nu-mi închipui că exista cineva care să se îndoiască de 
liniştea de care aveam să ne bucurăm în restul nopţii. 

Încrederea ne-a fost îndreptăţită, căci de dimineaţă, când 
ne-am strâns din nou, am constatat că toţi domniserăm bine şi 
împăcaţi. 

În timpul zilei, toate curiozităţile, cu excepţia materialului 
necesar pentru Marele Experiment, fură aşezate la locul care le 
fusese destinat. Apoi am aranjat ca tot personalul să se 
înapoieze cu doamna Grant la Londra a doua zi de dimineaţă. 

Odată personalul plecat, domnul Trelawny, după ce constată 
că toate uşile erau încuiate, ne luă cu el în birou. 

— Acum, zise el după ce ne aşezarăm, am să vă 


împărtăşesc un secret; însă, conform unei vechi promisiuni, care 
nu îmi lasă toată libertatea, trebuie să vă cer la fiecare să-mi 
făgăduiţi solemn că n-o să-l daţi în vileag. De cel puţin trei sute 
de ani, această promisiune a fost respectată de toţi cei cărora 
le-a fost cerută şi, nu numai o dată, vieţi omeneşti şi siguranţa 
lor au fost apărate datorită respectării acestei promisiuni. Chiar 
aşa, eu calc litera, dacă nu şi spiritul tradiţiei; pentru că ar trebui 
să îl dezvălui numai celor mai apropiaţi membri ai familiei. 

Am promis cu toţii. Atunci el continuă: 

— In această casă există un loc tainic, o grotă, evident 
naturală, dar amenajată de mâna omului, sub această clădire. 
N-am să vă spun acum că ea a fost întotdeauna folosită în 
limitele legii. In vremea Edictului Sângeros mai mulţi cetăţeni din 
Cornwall şi-au găsit refugiu aici; şi mai târziu, şi mai de demult, 
ea a constituit — nu mă îndoiesc de asta — un loc bun pentru 
ascuns mărfuri de contrabandă. "Tre Pol şi Pen", cred că ştiţi, au 
fost întotdeauna contrabandişti, iar cunoscuţii, prietenii şi vecinii 
lor nu s-au dat nici ei înapoi de la o asemenea treabă. Un loc 
sigur, bun de ascunziş, a fost, din aceste motive, considerat 
întotdeauna un lucru valoros; şi deoarece stăpânii Casei noastre 
au insistat întotdeauna ca acest secret să fie păzit, eu sunt legat 
pe cuvânt de onoare să-l respect. Mai târziu, dacă totul se va 
sfârşi cu bine, am să vi-l spun, ţie, Margaret, şi dumitale, Ross, 
punându-vă aceleaşi condiţii de care sunt şi eu legat. 

Se ridică, iar noi toţi îl urmarăm. Ne lăsă în holul exterior 
câteva minute; apoi reveni şi ne făcu semn să-l urmăm. 

In holul interior văzurăm că o porţiune întreagă dintr-un 
splendid element decorativ al peretelui era mişcată într-o parte, 
şi în cavitatea rămasă se vedea un spaţiu mare întunecat, cu 
capătul unei scări tăiată în stâncă. Dar, cum nu era chiar atât de 
întunecat, însemna că exista neapărat undeva o sursă de lumină 
naturală, aşa că, fără să ezităm, l-am urmat pe domnul Trelawny, 
care începuse să coboare. Cam după vreo patruzeci ori cincizeci 
de trepte tăiate printr-un fel de coridor cotit, am ajuns într-o 
grotă mare, al cărei capăt se îngusta spre fund. Era un loc foarte 
spaţios, luminat slab prin câteva lungi deschizături de formă 
curioasă. De fapt, doar nişte fisuri în rocă, ce permiteau 
mascarea unor ferestre. Lângă fiecare atârna un oblon care 
putea fi închis fără greutate cu ajutorul unei funii ce se vedea 
legănându-se uşor. Zgomotul continuu al valurilor ajungea slab 


de jos. Domnul Trelawny începu imediat să vorbească. 

— Acesta este locul pe care l-am ales, ca cel mai potrivit 
pentru Marele nostru Experiment. El îndeplineşte în sute de feluri 
diferitele condiţii care, trebuie s-o spun, sunt de primă 
importanţă pentru obţinerea succesului. Aici suntem şi vom fi tot 
atât de izolaţi cât şi regina Tera în mormântul ei de piatră din 
Valea Vrăjitorului, şi chiar într-o cavernă. De va fi bine sau rău, 
aici trebuie să ne încercăm norocul şi să aşteptăm rezultatele. 
Dacă reuşim, atunci vom putea să facem cunoscut oamenilor de 
ştiinţă moderni oceanul de lumină al Lumii Vechi, care va 
schimba întregul fel de a gândi, de a studia şi de a acţiona al 
omenirii. Dacă nu reuşim, atunci tot ceea ce am aflat până azi în 
vederea încercării noastre va pieri o dată cu noi. Eu cred că 
acum suntem pregătiţi pentru aceasta şi pentru ce are să mai 
fie! 

Tăcu. Nimeni nu spuse nimic, şi toţi dădurăm din cap în 
semn de înţelegere. El continuă, dar cu o mică ezitare: 

— Nu este încă prea târziu! Dacă vreunul din 
dumneavoastră are vreo îndoială sau vreo presimţire, pentru 
numele lui Dumnezeu, să vorbească acum! Oricine ar fi, este 
liber să plece, nu-l va împiedica nimeni s-o facă. Cei rămaşi pot 
merge singuri mai departe! 

Se opri din nou, şi ne privi cu atenţie pe toţi la rând. Ne 
uitarăm şi noi unul la altul: nimeni nu şovăia. In ceea ce mă 
privea, dacă aş fi avut vreo îndoială, chipul lui Margaret îmi 
dădea siguranţă. Era netemător; era concentrat; era calm. 

Domnul Trelawny trase adânc aer în piept şi, pe un ton mai 
bine —dispus dar şi mai hotărât, continuă: 

— Ei bine, pentru că gândim cu toţii în acelaşi fel, cu cât 
vom face mai curând cele necesare, cu atât va fi mai bine. Vreau 
să vă spun că acest loc, ca de altfel şi tot restul clădirii, poate fi 
iluminat electric. Dar nu putem face legătura direct la reţea, ca 
să nu ne trădăm secretul; am însă aici un cablu pe care îl putem 
instala în hol şi închide circuitul. 

În timp ce vorbea, începu să urce treptele. Lângă intrare 
prinse capătul unui cablu pe care îl trase şi-l montă la un 
întrerupător instalat pe perete. Apoi, acţionând întrerupătorul, 
inundă întreaga peşteră şi scara de jos cu lumină. Acum puteam 
să văd, la lumina ce cădea în coridor, că văgăuna de lângă scară 
dădea direct în cavernă. Deasupra se găseau un troliu şi un 


întreg bloc de scripeţi sistem Smeaton. Domnul Trelawny, 
văzându-mă că-l privesc, zise, ghicindu-mi exact gândurile: 

— Da, e ceva nou. L-am instalat eu singur cu un scop precis. 
Ştiam că o să avem de coborât greutăţi mari; şi, fiindcă nu 
vroiam să-mi cunoască secretul prea mulţi, am aranjat acest 
palan pe care îl pot acţiona singur în caz de nevoie. 

Ne-am apucat îndată de treabă; şi, până la căderea nopţii, 
am coborât, am desfăcut şi am plasat în locurile indicate de 
domnul Trelawny toate sarcofagele mari şi toate obiectele şi 
curiozităţile pe care le adusesem cu noi. 

Era ceva straniu şi ireal în toată această desfăşurare de 
splendori aparţinând unor vremuri apuse, într-o cavernă cu 
pereţii verzi, care, ca formă şi scop, cu instalaţiile moderne şi cu 
lumina electrică, reprezenta atât lumea trecutului cât şi pe cea 
de azi. Şi, pe măsură ce timpul trecea, ajungeam să recunosc tot 
mai mult înţelepciunea şi alegerea potrivită făcută de domnul 
Trelawny. M-a tulburat însă momentul când Silvio, care fusese a- 
dus în braţe de stăpâna sa şi care adormise pe haina mea, după 
ce mă dezbrăcasem, sări ca un are şi se repezi cu aceeaşi 
ferocitate, ca prima oară, asupra mumiei pisicii, în clipa în care o 
despachetam. 

Incidentul mi-a arătat-o pe Margaret într-o nouă postură, şi 
încă una care mi-a dat o strângere de inimă. Ea stătuse foarte 
liniştita deoparte, aplecată asupra unui sarcofag, într-una din 
acele atitudini absente, cum o mai văzusem de curând; dar 
auzind zgomotul şi văzând ieşirea violentă a lui Silvio, păru 
cuprinsă de o adevărată furie. Ochii ei erau plini de flăcări, iar 
gura i se crispă într-un fel crud şi aspru, aşa cum nu o mai 
văzusem niciodată. Făcuse în mod reflex un pas înspre Silvio, 
gata să intervină. Dar făcusem şi eu un pas; şi, când ea îmi 
prinse privirea, se opri tresărind. Tresărirea ei violentă aproape 
că îmi tăie respiraţia; şi am ridicat atunci mâna să mă frec la 
ochi. Când am făcut asta, ea se linişti deodată; iar pe chipul ei se 
putea citi numai uimire. Cu toată gingăşia şi graţia ei se apropie 
şi-l luă pe Silvio în braţe, aşa cum făcuse şi altădată, îl ţinu 
strâns, mângâindu-l şi răsfăţându-l, ca pe un copil mic care a 
greşit. 

Privind-o, mă cuprinse un fel de teamă ciudată. Margaret pe 
care o cunoşteam eu părea schimbată; şi în adâncul inimii mele 
mă rugam ca pricina acestei tulburări să dispară cât mai repede. 


Mai mult ca oricând îmi doream în clipa aceea ca ciudatul nostru 
Experiment să se sfârşească cu bine. 

Când totul fu pus la punct în încăpere aşa cum dorea 
domnul Trelawny, acesta ne privi pe rând până ce simţi că ne-am 
concentrat toată atenţia asupra sa şi ne spusei 

— Totul este acum gata şi fiecare lucru e la locul său. Ne-a 
rămas doar să aşteptăm momentul potrivit pentru a începe. 

Un timp am rămas tăcuţi. Doctorul Winchester vorbi primul: 

— Care e momentul potrivit? Aţi aproximat ceva? Chiar dacă 
nu sunteţi sigur de data exacta? 

El răspunse imediat: 

— După foarte multă gândire, am fixat ziua de 31 iulie. 

— Pot să vă întreb de ce această zi? 

Răspunsul veni calm: 

— Regina Tera a fost într-o mare măsură stăpânită de 
misticism, şi există atâtea semne evidente că ea, aşteptând să 
revină la viaţă, a ales, normal, pentru acest eveniment un 
moment aflat sub influenţa unui zeu al reînvierii. Şi cea de a 
patra lună a anotimpului inundaţiilor aparţinea lui Harmachis, 
acesta fiind numele lui Ra, Zeul Soare, la ora răsăritului, în zori, 
simbolizând deci deşteptarea, trezirea. Această trezire se referă 
clar la viaţă fizică, fiind vorba aici de miezul existenţei zilnice a 
unui om. Şi cum această lună începe la 25 iulie, după calendarul 
nostru a şaptea zi ar fi 31 iulie; pentru că puteţi fi siguri că 
mistica regină n-ar fi ales altă zi decât pe a şaptea, sau cel mult 
un multiplu de şapte. Ştiu că mulţi dintre dumneavoastră v-aţi 
întrebat de ce ne-am apucat de aceste pregătiri cu atâta minu- 
ţiozitate. lată de ce. Noi trebuie să fim gata, din toate punctele 
de vedere, atunci când are să vină timpul; şi nu vedeam de ce să 
stăm în aşteptare zile întregi degeaba. 

Aşa că am aşteptat ziua de 31 iulie, încă două zile, când 
urma să aibă loc Marele Experiment. 


XVII 
Indoieli şi temeri 


Marile învăţăminte le tragem din experienţe mici. Istoria 
veacurilor nu este altceva decât o nesfârşită repetare a istoriei 
orelor. Amintirile sufletului nu sunt decât istoria multiplă a unei 


clipe. 

Îngerul Judecăţii scrie în Cartea Mare a Vieţii, dar nu folosind 
culorile curcubeului; pana sa nu este înmuiată în nici un fel de 
culoare, ci doar în lumină şi-n întuneric. Ochiul înţelepciunii 
infinite nu are nevoie de nuanţe. Toate lucrurile, toate gândurile, 
toate emoţiile, experienţele, îndoielile, speranţele şi spaimele, 
toate intenţiile şi dorinţele, privite în adevăratul miez al mulţimii 
de elemente care le alcătuiesc, sfârşesc prin a se transforma în 
exact contrariul lor. 

Dacă cineva ar vrea să cunoască istoria unei vieţi, care să 
cuprindă, adunată în ea, întreaga experienţă trăită de un fiu al 
lui Adam, atunci cu siguranţă că toată povestea, scrisă cinstit, a 
amintirilor mele din ultimele patruzeci şi opt de ore i-ar oferi tot 
ce-şi doreşte. lar Îngerul Judecăţii va putea şi el să scrie, ca de 
obicei, în lumini şi umbre, ceea ce vom înţelege noi că reprezintă 
expresia finală a Cerului şi a Infernului. Deoarece în Cerul prea- 
înalt se află lăcaşul Credinței; iar Îndoiala stă deasupra 
întunericului căscat al ladului. 

Au existat în aceste două zile, desigur, clipe însorite; clipe în 
care, simțind duioşia lui Margaret şi dragostea ei pentru mine, 
toate îndoielile mele se risipeau ca ceața dimineţii dinaintea 
soarelui. Dar cumpăna timpului — şi cât de copleşitoare era ea — 
atârna sumbră deasupra mea, ca un linţoliu. Ora, pe care 
acceptasem s-o aştept, se apropia atât de repede şi mă în- 
vecinam atât de mult cu ea, încât sentimentul sfârşitului era 
copleşitor. Probabil că rezultatul avea să fie viaţa sau moartea 
pentru oricare dintre noi; dar eram toţi pregătiţi pentru asta. 
Margaret şi cu mine, în privinţa riscului, eram un singur suflet. 
Problema aspectului moral al cazului, care implica şi credinţa 
religioasă în care fusesem educat, nu era de natură să mă 
îngrijoreze; căci nu stătea în puterea mea nici măcar să înţeleg 
faptele şi cauzele care le provocau. Îndoiala în privinţa 
succesului Marelui Experiment era îndoiala care există în toate 
acţiunile de mari perspective. Pentru mine, a cărui viaţă se 
petrecuse în lupte ale minţii, această formă de îndoială era mai 
degrabă un stimulent decât o inhibare. Atunci ce era acel ceva 
care mă tulbura şi care devenea suferinţă ori de câte ori 
gândurile mele stăruiau mai mult asupra sa? 

Incepeam să mă îndoiesc de Margaret? 

Care era lucrul de care mă îndoiam? Nu ştiam. Nu era 


dragostea ei, nici cinstea, nici credinţa, sau bunătatea, sau râvna 
ei. Atunci, ce? 

Era ea însăşi! 

Margaret se transforma. Uneori, în ultimele zile, de-abia mai 
recunoşteam în ea pe aceeaşi fată pe care o cunoscusem la 
picnic, şi cu care împărţisem orele de veghe în camera tatălui ei 
bolnav. Pe atunci, chiar în clipele ei de mare durere sau frică, sau 
nelinişte, ea era plină de viaţă, de idei şi de spirit. Acum, părea 
în general distrată, şi uneori căzută în apatie, ca şi cum mintea ei 
— întreaga ei fiinţă — n-ar fi fost de faţă. In unele momente îşi 
dovedea întreaga putere de observaţie şi luciditate. Recunoştea 
şi-şi aducea aminte de tot ce se petrecea, sau se petrecuse în 
jurul său; dar revenirea ei la vechea sa personalitate îmi dădea 
senzaţia că asist la apariţia unei persoane noi în cameră. Până la 
plecarea din Londra, eram mulţumit ori de câte ori ea era de 
faţă. Mă stăpânea acel plăcut sentiment de siguranţă care vine 
din conştiinţa că dragostea este împărtăşită. Acum, însă, îndoiala 
îi luase locul. Nu mai ştiam dacă fiinţa aceasta era Margaret a 
mea — vechea Margaret pe care o iubisem din prima clipă — sau 
o alta, nouă, pe care de-abia o înţelegeam, şi a cărei răceală 
spirituală punea între noi o barieră nevăzută. Câteodată, să zic 
aşa, părea că se trezeşte brusc. In acele momente, deşi îmi 
spunea lucruri drăguţe şi plăcute, pe care le mai spusese deseori 
înainte, părea totuşi mai puţin ea. Era ca şi cum ar fi vorbit ca un 
papagal, sau ar fi repetat vorbele cuiva care putea citi cuvinte şi 
fapte, dar nu şi gânduri. După una sau două încercări de acest 
fel, propria mea îndoială începu să ridice un zid; fiindcă nu mai 
puteam vorbi cu uşurinţa şi libertatea mea obişnuite. Şi astfel, 
ceas de ceas, am fost purtaţi amândoi în derivă, tot mai departe 
unul de altul. Dacă nu ar fi existat acele câteva puţine şi 
întâmplătoare momente, când vechea Margaret revenea la mine 
plină de farmecu-i cunoscut, nu ştiu ce s-ar fi întâmplat. Aşa 
stând lucrurile, fiecare astfel de clipă mă făcea s-o iau de la 
capăt şi să am grijă ca dragostea mea pentru ea să rămână 
neschimbată. 

Aş fi dat orice să găsesc pe cineva căruia să mă pot 
destăinui; dar acest lucru era cu neputinţă. Cum să vorbesc oare 
despre îndoielile mele în privinţa lui Margaret cu cineva, fie chiar 
şi tatăl ei? Cum puteam să-i spun ei aşa ceva, când ea însăşi era 
în cauză? Nu-mi rămânea decât să îndur — şi să sper. Şi, din 


două, să îndur era o suferinţă mai mică. 

Cred că uneori Margaret îşi dădea seama că între noi se 
aşternuse un fel de nor, deoarece spre sfârşitul primei zile ea 
începu să mă evite puţin; să fi devenit mai neîncrezătoare în 
mine ca de obicei? Până acum căutase orice prilej ca să fim 
împreună, aşa cum făceam şi eu; dar, de astă dată, evitându-ne 
unul pe altul, ne provocam amândoi o nouă suferinţă. In ziua a- 
ceea, toţi din casă păreau foarte liniștiți. Fiecare îşi vedea de 
treaba lui, sau era stăpânit de propriile sale gânduri. Ne 
întâlneam numai când luam masa; şi atunci, deşi vorbeam, toţi 
păream mai mult sau mai puţin preocupaţi. Nu exista în toată 
casa nici măcar agitația provocată de o activitate de rutină. 
Prevederea domnului Trelawny de a pregăti trei camere, câte 
una pentru fiecare din noi, făcuse inutilă prezenţa servitorilor. În 
sufragerie se găsea mâncare pregătită pentru mai multe zile. 
Către seară am ieşit singur să fac o mică plimbare. Am căutat-o 
pe Margaret, să-i cer să vină cu mine; dar, când am găsit-o, se 
afla într-una din stările ei de apatie, şi farmecul prezenţei sale 
dispăruse pentru mine. Supărat pe mine însumi, dar incapabil 
să-mi înfrânez nemulţumirea, am ieşit singur pe promontoriul 
stâncos. 

Pe ţărmul de piatră, cu vasta şi încântătoarea întindere a 
mării în faţa mea, şi fără alte zgomote decât puternicul clipocit al 
valurilor de sub mine şi ţipătul aspru al pescăruşilor de deasupra, 
gândurile îmi alergau libere. Dar orice aş fi făcut, ele reveneau 
mereu asupra aceluiaşi subiect, alungarea îndoielilor care mă 
copleşeau. Aici, singur, în mijlocul cercului de necuprins al 
forţelor naturii în luptă, mintea mea începu să lucreze cu 
precizie. Fără să vreau m-am pomenit că îmi pun o întrebare, la 
care singur nu mi-aş fi permis să răspund. Până la urmă, 
insistența cu care gândul meu se zbătea avu câştig de cauză. Mă 
găseam faţă în faţă cu propriile mele îndoieli. Obişnuinţa felului 
meu de viaţă începea să-şi spună cuvântul, şi am început să 
analizez ceea ce era evident. 

Era un lucru atât de dureros, încât a trebuit să lupt pentru 
a-mi obliga gândurile la un efort logic. Porneam de la un fapt: 
Margaret era schimbată — în ce fel şi din ce cauză? Să fi fost 
acesta caracterul său, sau cugetul, sau inima sa? Căci înfăţişarea 
ei rămăsese aceeaşi. Am încercat să grupez la un loc tot ceea ce 
aflasem cândva despre ea, începând cu ziua când se născuse. 


La un moment dat mi s-a părut ciudat. Ea se născuse, 
conform celor spuse de Corbeck, dintr-o mamă care murise la 
naştere, în timp ce tatăl şi un prieten al său se aflau în transă, 
într-un mormânt, la Assuan. Această transă s-a presupus că le-a 
fost provocată de o femeie; o femeie mumificată, care îşi 
păstrase corpul astral, după cum aveam toate motivele s-o cre- 
dem în urma analizării tuturor elementelor cunoscute. Un corp 
astral posesor al unei voințe libere şi al unei inteligenţe active. 
Cu acest corp astral, spaţiul înceta să mai existe. Uriaşa distanţă 
dintre Londra şi Assuan devenea zero; iar puterea necromantică, 
sau ce-o fi fost ea, pe care o poseda Magiciana, că a fost probabil 
folosită asupra mamei decedate şi, posibil, asupra copilului mort. 

Copilul mort! Să fie posibil ca acest copil să fi murit şi apoi 
să fi fost readus la viaţă? Atunci de unde a venit spiritul 
însufleţitor — sufletul? Logica mă conducea acum cu stăruinţă 
spre singura explicaţie posibilă. 

Dacă vechea credinţă a egiptenilor era adevărată, atunci 
Ka-ul reginei moarte şi Khu-ul ei puteau să însufleţească orice ar 
fi dorit ea. In cazul acesta, Margaret n-ar fi deloc o persoană, ci 
pur şi simplu o fază a reginei Tera însăşi; un corp astral supus 
voinţei sale! 

Aici m-am revoltat împotriva logicii. Toate fibrele fiinţei mele 
respingeau o asemenea concluzie. Cum aş fi putut să cred că, de 
fapt, nu exista nici o Margaret; ci doar o imagine însufleţită, de 
care se folosise în scopuri personale Dublul unei femei ce trăise 
cu patruzeci de secole în urmă... ! Perspectiva îmi apărea acum 
mai clara, în ciuda noilor îndoieli. 

Cel puţin o aveam pe Margaret! 

lar începu să se agite cumpăna logicii. Atunci, copilul nu a 
fost mort. Dacă ar fi fost aşa, ce legături ar fi avut Magiciana cu 
naşterea lui? Era clar — ştiam asta de la Corbeck — că există o 
stranie asemănare între Margaret şi desenele reprezentând-o pe 
regina Tera. Cum era posibil aşa ceva? Nu putea fi vorba de un 
semn de la naştere, reproducând ce avusese în minte mama 
copilului; pentru că doamna Trelawny nu văzuse niciodată 
desenele. Dar nici tatăl copilului nu le văzuse până la data 
descoperirii drumului spre mormânt; şi asta cu doar câteva zile 
înainte de naşterea fetiţei. De gândul ăsta nu puteam scăpa atât 
de uşor, cum scăpasem de ultimul; toate fibrele fiinţei mele 
deveneau mute. Nu-mi rămânea decât grozăvia îndoielii. Şi chiar 


şi atunci — ce ciudat este sufletul omului! — îndoiala mea lua o 
formă concretă; un întuneric vast şi de nepătruns, prin care 
sclipeau spasmodic şi neregulat punctuleţe delicate de lumină 
evanescentă, care păreau să împingă misterul spre o existenţă 
reală. 

Ultima posibilitate privind legăturile dintre Margaret şi 
regina mumificată era ca, printr-un procedeu ocult, Magiciana să 
aibă puterea de a-şi schimba locul cu cealaltă. Acest mod de a 
vedea lucrurile nu putea fi chiar atât de uşor ignorat. Existau 
prea multe momente de suspiciune care să pledeze în favoarea 
lui, mai ales acum, când atenţia mea se fixa asupra acestui lucru 
şi mintea începea să întrevadă şi o atare posibilitate. Drept 
urmare, începură să-mi revină în minte toate întâmplările stranii 
şi de neînțeles care avuseseră loc în vieţile noastre în ultimele 
câteva zile. La început s-au îngrămădit toate în capul meu într-o 
harababură de nedescris; dar, din nou, felul meu de a gândi, aşa 
cum mi-o cerea meseria, avu câştig de cauză, şi totul intră în 
normal. Acum găseam că e mai uşor să mă controlez; căci exista 
un lucru de care să mă agăţ, o muncă pe care s-o fac; deşi era 
ceva dureros, căci se arăta a fi, sau trebuia să fie, ceva pornit 
împotriva lui Margaret. Dar miza era Margaret însăşi. Mă 
gândeam la ea şi luptam pentru ea; şi totuşi, dacă acţionam în 
beznă, i-aş fi putut face rău. Prima mea armă în apărarea ei era 
adevărul. Trebuia să ştiu şi să înţeleg; şi atunci aş fi fost în stare 
să lupt. Sigur că nu puteam acţiona cu folos fără să cunosc şi să 
consider corect faptele. Puse în ordine, acestea erau urmă- 
toarele: 

Intâi: strania asemănare dintre regina Tera şi Margaret, care 
se născuse într-o altă ţară, la o mie de mile distanţă, şi unde 
mama ei nu ar fi avut în nici un fel posibilitatea să ştie, cât de 
vag măcar, că a existat această regină. 

Al doilea: dispariţia cărţii lui Van Huyn, după ce eu citisem 
descrierea Rubinului cu Şapte Stele. 

Al treilea: găsirea lămpilor în budoar. Tera, cu corpul ei 
astral, ar fi putut să descuie uşa camerei de hotel a lui Corbeck, 
şi s-o încuie apoi la loc după plecarea ei cu lămpile. La fel, ar fi 
putut deschide fereastra şi pune lămpile în budoar. Nu era 
nevoie ca Margaret în persoană să participe la aceasta; şi totuşi 
— totuşi era cel puţin ciudat. 

Al patrulea: aici îmi reveniră în minte, cu şi mai mare 


insistenţă şi o mai largă înţelegere, bănuielile detectivului şi ale 
doctorului. 

Al cincilea: momentele în care Margaret prevedea cu 
exactitate apariţia unor stări de linişte, ca şi cum ar fi ştiut sau ar 
fi presimţit intenţiile corpului astral al reginei. 

Al şaselea: sugestia dată de ea la găsirea Rubinului pierdut 
de tatăl său. Acum, gândindu-mă iar la acest episod în lumina 
bănuielilor că aici au fost amestecate înseşi forţele reginei, 
singura concluzie la care puteam să ajung era — presupunând 
corectă teoria corpului astral — că regina Tera, temându-se să 
nu se întâmple ceva neprevăzut între Londra, şi Kyllion, a luat, cu 
procedeele ei, Piatra din portmoneul domnului Trelawny, so- 
cotind că pe drum nişte măsuri de pază supranaturale ar fi fost 
mai sigure. După aceea, tot în felul ei misterios, prin Margaret, a 
sugerat pierderea şi găsirea Rubinului. 

Al şaptelea şi cel din urmă: dubla existenţă stranie pe care 
Margaret- părea să o ducă în ultimul timp; şi care, într-un fel, nu 
ar fi fost decât urmarea sau corolarul a ceea ce se întâmplase 
până atunci. 

Dublă existenţă! Aceasta era într-adevăr concluzia care 
explica toate dificultăţile şi împăca toate contradicţiile. Dacă, 
desigur, Margaret nu era neapărat un agent conştient, ci doar 
unul silit să vorbească şi să acţioneze conform unor instrucţiuni 
primite; sau dacă întreaga ei fiinţă putea fi schimbată în alta, 
fără ca nimeni să-şi dea seama de asta, atunci orice lucru ar fi 
fost posibil. Totul ar fi depins de puterea acelei personalităţi care 
pusese stăpânire pe ca. Dacă această personalitate era una 
corectă, demnă şi curată, atunci totul putea să fie bine. Dar dacă 
nu! ... gândul acesta era prea îngrozitor ca să mai fie şi spus. 
Scrâşneam din dinţi cu o mânie neputincioasă, în timp ce atâtea 
gânduri oribile îmi treceau prin cap. 

Până în dimineaţa aceea, schimbările de personalitate ale 
lui Margaret fuseseră puţine şi abia vizibile, afară de cazul când, 
o dată sau de două ori, atitudinea ei faţă de mine se dovedise 
ciudată. Azi însă se întâmpla contrariul; şi schimbarea nu 
prevedea nimic bun. Probabil că acea personalitate făcea parte 
din categoria rea şi nu bună! Acum, când mă gândeam la asta, 
aveam motive să mă tem. În povestea aceasta a mumiei, de la 
data pătrunderii lui Van Huyn în mormânt, numărul morţilor ştiut 
de noi, posibil în legătură cu voinţa şi acţiunea ei, era 


înspăimântător. Arabul care furase mâna mumiei şi cel care o 
luase de la acesta. Şeful arab care încercase să fure Piatra de la 
Van Huyn şi care avea pe gât semnele celor şapte degete. Cei 
doi oameni găsiţi morţi în prima noapte după ridicarea 
sarcofagului de către Trelawny şi ceilalţi trei la înapoierea în 
mormânt. Arabul care deschisese serdâb-ul secret. Nouă oameni 
morţi, dintre care unul evident ucis de chiar mâna reginei! Şi, pe 
lângă asta, numeroasele atacuri sălbatice asupra domnului 
Trelawny, chiar la el în cameră, unde, cu ajutorul Familiarului, ea 
încercase să deschidă seiful şi să scoată de acolo talismanul 
scump. Sistemul aranjat de el, de fixare a cheii la încheietura 
mâinii cu o brățară de oţel, deşi până la urmă eficient, era cât 
pe-aci să-l coste viaţa. 

Şi dacă regina, preocupată doar de revenirea ei în lume, în 
condiţiile dorite de ea, şi-ar fi atins, să zicem, scopul prin vărsări 
de sânge, atunci ce n-ar fi fost ea în stare să facă, dacă scopul 
i-ar fi fost compromis? Ce alt teribil act nu ar fi fost în stare să 
comită pentru a-şi urmări ţinta? Şi ce ţintă urmărea ea? Care era 
acest scop? Până acum, nu avusesem decât afirmaţiile lui 
Margaret, făcute cu entuziasmul aprins al sufletului ei nobil şi 
avântat. Pe nici o inscripţie nu se pomenea de iubire, ca scop 
căutat sau urmărit. Tot ceea ce ştim cu certitudine este că ea îşi 
precizase ca obiectiv propria reînviere, şi că, în acest caz, nordul, 
care îi fusese atât de drag, juca un rol de căpetenie. Dar era 
evident că reînvierea urma să aibă loc în mormântul singuratic 
din Valea Vrăjitorului. Acolo înăuntru fuseseră făcute toate 
pregătirile în vederea acestui lucru şi a ieşirii sale în lume, până 
la urmă, sub formă de fiinţă omenească vie. Sarcofagul era 
deschis. Vasele cu ulei, deşi închise ermetic, puteau fi totuşi uşor 
deschise cu mâna; şi în ele se prevăzuse — ţinând seama de 
uscăciune — o cantitate suficientă pentru o foarte lungă 
perioadă de timp. Chiar şi cremene şi amnar fuseseră prevăzute, 
pentru aprins focul. Locaşul mumiei fusese lăsat deschis, contrar 
uzanțelor; şi, alături de uşa din piatră, pe malul stâncos, era fixat 
un lanţ rezistent în timp, cu ajutorul căruia ea putea să coboare 
în siguranţă în vale. Dar despre următoarele intenţii, noi nu mai 
avem nici un indiciu. Dacă dorea să reînceapă o nouă viaţă, ca o 
fiinţă oarecare, ideea aceasta nobilă mă apropia sufleteşte de ea 
şi îi doream din inimă succes. Era conceptul care îmbrăţişa 
minunatul punct de vedere al lui Margaret, iar mie îmi liniştea 


sufletul îndurerat. Şi atunci, pe dată m-am hotărât să-i previn pe 
Margaret şi pe tatăl ei împotriva unor eventuale lucruri cumplite; 
şi să aştept, oarecum mulţumit în neştiinţa mea, desfăşurarea 
unor evenimente asupra cărora nu aveam nici o putere. 

Am intrat în casă într-o altă stare de spirit decât cea în care 
mă aflasem când plecasem afară; şi am fost încântat s-o găsesc 
pe Margaret — pe vechea Margaret — aşteptându-mă. 

După masă, când am rămas singur cu tatăl şi fiica, am 
atacat subiectul, deşi ezitam destul de mult s-o fac. 

— N-ar fi bine să ne luăm toate măsurile de siguranţă 
posibile în legătură cu ceea ce s-ar putea întâmpla înainte de 
Experiment, în caz că regina n-ar fi de acord cu ceea ce vrem să 
facem noi? Şi la, sau după, deşteptarea ei, dacă aceasta are loc? 

Răspunsul dat de Margaret veni imediat; atât de iute, încât 
eram convins că fusese pregătit: 

— Dar ea este de acord! Sigur că nu poate să fie altfel. Tata 
îşi pune acum toată forţa de gândire, toată energia şi tot marele 
său curaj în slujba a exact ceea ce regina a pregătit! 

— Bine, răspunsei eu, dar e greu de realizat. Tot ce a 
pregătit ea a fost făcut într-un mormânt, sus pe o stâncă, în 
pustietatea deşertului, izolat de lume prin toate mijloacele 
posibile. Ea pare să conteze pe această izolare, pentru a fi ferită 
de orice incident. Dar aici, într-o altă ţară şi-n altă vreme, în 
condiţii cu totul diferite, ar putea, în setea ei de reuşită, să 
comită greşeli şi să vă aplice — să ne aplice — acelaşi tratament 
ca şi celorlalţi, pe care îi ştim. Nouă oameni au fost ucişi, fie de 
mâna ei, fie din îndemnul ei. Ar putea fi şi cu noi fără cruţare, 
dacă ar dori-o. 

Nici nu mi-am dat seama atunci, decât mai târziu, când 
m-am gândit la această discuţie, cât de bine acceptasem eu, ca 
pe un fapt real, ideea revenirii la viaţă a reginei Tera. Inainte de 
a vorbi mi-era teamă să nu-l jignesc pe domnul Trelawny; dar, 
spre plăcuta mea surpriză, el zâmbi binevoitor şi-mi răspunse: 

— Dragul meu, într-un fel dumneata ai dreptate. Regina a 
vrut, fără îndoială, să rămână izolată; şi, ca să vorbim drept, ar fi 
fost mai bine ca acest experiment să fi avut loc aşa cum l-a 
dispus ea. Dar gândeşte-te, lucrul acesta a devenit imposibil 
chiar din momentul când exploratorul acela olandez a pătruns în 
mormânt. Asta n-am făcut-o eu. Eu n-am nici o vină, cu toate că 
acest lucru m-a îndemnat să plec să redescopăr mormântul. Si- 


gur, nu vreau să spun că n-aş fi făcut şi cu acelaşi lucru pe care 
l-a făcut Van Huyn. Am intrat în mormânt din curiozitate şi am 
luat de acolo tot ce am luat, animat de pofta colecţionarului care 
doreşte să strângă. Dar să nu uiţi că în momentul acela cu nu 
ştiam nimic despre intenţia de reîncarnare a reginei; nici 
n-aveam idee despre caracterul complet al pregătirilor sale. 
Toate astea le-am aflat mai târziu. Dar, atunci când le-am aflat, 
am făcut tot ce s-a putut ca să-i îndeplinesc exact dorinţa. 
Singura mea teamă este că s-ar putea să-i fi interpretat greşit 
unele instrucţiuni mai neclare, sau să fi omis ori neglijat ceva. 
Dar de un lucru sunt sigur; n-am lăsat nimic nefăcut din ceea ce 
am crezut că era drept şi că trebuia făcut; şi, după câte ştiu, 
n-am făcut nimic care să încurce rânduiala pusă de regina Tera. 
Vreau ca Marele său Experiment să reuşească. Pentru realizarea 
acestui scop, n-am cruțat nici strădanie, nici timp, nici bani — 
nici pe mine însumi. Am îndurat privaţiuni şi am înfruntat 
primejdii. Toată inteligenţa mea, toate cunoştinţele şi învăţătura, 
atât cât sunt ele, toate eforturile, atâtea câte am putut să depun, 
au fost, sunt şi vor fi închinate acestui scop, până când ori vom 
învinge, ori vom pierde marea miză pe care o riscăm. 

— Marea miză? am repetat eu; învierea femeii şi viaţa 
femeii? Dovada că învierea poate fi realizată prin forţe ale 
magiei; prin cuceriri ale ştiinţei; sau folosind energii pe care azi 
lumea încă nu le cunoaşte? 

Atunci domnul Trelawny ne vorbi despre speranţele pe care 
le purta în inimă şi pe care până în ziua aceea le lăsase să se 
întrevadă, fără să le şi exprime. O dată sau de două ori îl 
auzisem pe Corbeck vorbind despre energia lui de fier din 
tinereţe; dar în afara cuvintelor generoase pronunţate de 
Margaret la adresa speranţelor reginei Tera — care, venind din 
partea fiicei, ne făceau să credem că fata moştenise tăria tatălui 
— nu bănuisem existenţa acestei energii. Acum, însă, cuvintele 
sale ce măturau în calea lor, ca un torent, orice idee potrivnică, 
mi-l înfăţişau altfel pe acest om. 

— "Viaţa unei femei"! Ce înseamnă viaţa unei femei pe 
scara valorilor şi speranţelor noastre? Da, riscăm viaţa unei 
femei; cea mai dragă mie pe lumea asta, şi care îmi devine tot 
mai dragă cu fiecare ceas. Şi riscăm tot aşa de bine şi vieţile a 
patru bărbaţi; pe a dumitale şi pe a mea, ca şi pe a celorlalţi doi 
care ne-au câştigat încrederea. "Dovada că învierea poate fi re- 


alizată!" Aceasta înseamnă mult. Un lucru minunat în epoca 
noastră materialistă şi de scepticism pe care îl naşte 
cunoaşterea. Dar viaţa şi reînvierea nu sunt ele însele decât 
nişte etape în drumul spre marele câştig pe care îl vom realiza 
prin reuşita acestui Mare Experiment. Imaginează-ţi ce ar în- 
semna pentru lumea gândirii — adevărata lume a progresului 
uman — calea exactă către stele, acel itur ad astra al celor vechi 
— dacă ar putea să ajungă până la noi, din trecutul neştiut, ceva 
care să ne redea ştiinţa adunată în marca Bibliotecă din 
Alexandria, mistuită de flăcări. Nu numai istoria poate fi aşezată 
la locul ei, şi studierea ştiinţelor pe drumul ei drept de la 
începuturi; ci şi cunoaşterea artelor pierdute şi-ar găsi făgaşul, 
aşa încât paşii noştri să meargă pe cărarea ce duce înspre 
definitiva şi completa lor reînscăunare. Ei bine, această femeie 
ne poate spune nouă cum arăta lumea înainte de aşa-numitul 
"Potop"; ne poate spune care este originea acestui mare şi 
uluitor mit; ne poate purta cu mintea spre înţelegerea lucrurilor 
care ni se par nouă azi primitive, dar care erau deja vechi, 
înainte de existenţa Patriarhilor. Însă cu asta n-am terminat. Nu, 
nici măcar nu e începutul. Dacă povestea acestei femei este 
ceea ce gândim noi că este — lucru în care mulţi credem cu 
tărie; dacă puterea ei şi regenerarea acestei puteri se dovedesc 
a fi ceea ce ne aşteptăm noi să fie, ei bine, atunci omenirea 
poate dobândi cunoştinţe care depăşesc tot ceea ceeaa 
stăpânit vreodată în vremea noastră — dincolo de tot ceea ce 
este considerat azi posibil pentru mari şi mici. Dacă, într-adevăr, 
această reînviere poate fi realizată, cum o să ne putem îndoi noi 
de ştiinţele vechi, de vechea magie, de vechea credinţă? Şi dacă 
este aşa, atunci trebuie să înţelegem că acest Ka al unei mari şi 
învăţate regine a stăpânit taine din lumea ei, de acolo de unde 
ard stelele, cu mult mai preţioase decât ale muritorilor de rând. 
Această femeie, încă în viaţă fiind, a coborât să trăiască de 
bunăvoie într-un mormânt, şi a revenit apoi, după cum reiese din 
inscripţiile de pe acel mormânt; ea a ales să moară de moarte 
fizică, pe când era încă tânără, astfel ca, la reînvierea sa într-o 
altă vreme, după o transă aproape nesfârşită, să poată ieşi din 
mormânt în deplinătatea splendorii tinereţii şi puterii sale. Ştim 
deja că, deşi trupul a dormit în pace atât de multe veacuri, 
inteligenţa ei nu a murit; că hotărârea ei nu a şovăit niciodată, că 
voinţa ei a rămas stăpână; şi, mai important decât orice, 


amintirea ei s-a perpetuat neştirbită. O, câte posibilităţi ne oferă 
venirea în mijlocul nostru a unei asemenea fiinţe! O fiinţă a cărei 
istorie începe înainte de învăţăturile Bibliei; ale cărei trăiri au 
precedat existenţa zeilor Greciei; care poate înlănţui Vechiul cu 
Noul, Pământul cu Cerul, şi poate dezvălui lumilor cunoscute ale 
gândirii şi ale existenţei fizice taina Necunoscutului — 
necunoscutul Lumii Vechi de la începuturile ei, şi al Lumilor 
aflate dincolo de orizontul cunoştinţelor noastre. 

Tăcu, aproape epuizat. Margaret îl ţinuse strâns de mână tot 
timpul cât el ne mărturisise cât de drag îi era acest copil. 
Continua şi acum să-l ţină strâns; dar pe faţa ei vedeam aceeaşi 
schimbare din ultimul timp: o mască misterioasă pe chipul 
adevăratei sale personalităţi, care mie îmi dădea sentimentul 
vag al îndepărtării de ea. Tatăl său, furat de impetuozitatea 
momentului, nu-şi dăduse seama de nimic; însă, când el se opri, 
ea păru să-şi revină, şi strălucirii ochilor săi minunaţi i se adăugă 
şi aceea a unor lacrimi reţinute. Cu un gest care îi trăda 
sentimentele puternice de dragoste şi de admiraţie, ea se aplecă 
şi sărută mâna părintelui său. Apoi, întorcându-se înspre mine, 
zise: 

— Malcolm, ai vorbit despre oameni care au pierit din cauza 
reginei; sau care, mai curând şi de fapt, au pierit pentru că s-au 
amestecat în treburile ei şi i-au zădărnicit planurile. Nu crezi că, 
aşa cum ai pus problema, ai fost nedrept? Cine oare n-ar fi făcut 
exact ceea ce a făcut şi ea? Nu uita că se lupta pentru propria ei 
viaţă! Da, şi chiar pentru mai mult decât propria ei viaţă. Pentru 
viaţă şi dragoste, şi pentru toate extraordinarele posibilităţi ale 
unui viitor îndepărtat, în necunoscuta lume a Nordului; acel Nord 
care pentru ea însemna speranţă şi încântare. Nu crezi că, o dată 
cu învăţătura timpului său şi cu toată marea şi nebiruita tărie a 
fiinţei sale, era îndreptăţită să aspire la o cât mai largă 
răspândire a ideilor nobile ce i se năşteau în suflet? Că spera să 
ajungă la cucerirea unor lumi neştiute? Să se folosească, spre 
binele poporului său, de tot ceea ce câştigase din somn, din 
moarte şi din scurgerea timpului? Atâtea lucruri pe care le-ar fi 
putut zădărnici mâna oricărui tâlhar sau asasin; dacă ai fi fost în 
locul ei, nu ai fi luptat cu toate mijloacele ca să atingi acest 
obiectiv al speranţei şi vieţii tale? Un ţel ale cărui posibilităţi de 
realizare creşteau şi creşteau o dată cu trecerea nesfârşită a 
anilor. Poţi să crezi că gândirea ei activă a avut vreo clipă de 


odihnă în tot acest răstimp de secole de trudă, în vreme ce fiinţa 
ei pământească, adăpostită şi protejată de mediul pe care. i-l 
creaseră credinţa şi ştiinţa timpului, aştepta să bată ceasul 
destinului, atunci când sufletul ei liber zbura grăbit dintr-o lume 
în altă lume, prin împărăţia fără hotar a stelelor? Să nu fi 
însemnat oare aceste stele, cu multitudinea lor de vieţi şi forme, 
nimic pentru ea? Aşa cum au început să însemne pentru noi, din 
clipa când am pornit pe drumul minunat trasat de ea şi de 
poporul său? De poporul acesta care şi-a descătuşat imaginaţia 
şi a lăsat-o să zboare printre aştrii nopţii! 

Aici ea se opri. Era extenuată şi lacrimi nestăpânite îi şiroiau 
pe obraji. Eram mai mişcat decât puteam s-o mărturisesc. Era 
ea, într-adevăr, Margaret a mea; şi inima îmi bătea în piept, 
simţind-o iar alături, aproape de mine. Fericirea mă făcea 
îndrăzneţ, şi aveam acum curajul să spun ceea ce mă temeam 
că ar fi imposibil de spus: ceva care ar fi trebuit să atragă atenţia 
domnului Trelawny asupra convingerii mele despre o dublă 
existenţă a fiicei sale. Luând mâna lui Margaret într-a mea şi 
sărutându-i-o, i-am spus tatălui: 

— Bineînţeles, domnule, nu se putea exprima mai clar nici 
dacă spiritul adevărat al reginei Tera ar fi fost cu ea şi i-ar fi 
sugerat aceste gânduri! 

Răspunsul domnului Trelawny mă surprinse pur şi simplu. 
Mă lăsa să înţeleg că acelaşi proces de gândire ca şi al meu se 
petrecea şi în mintea lui. 

— Şi dacă i le-ar fi sugerat? Dacă e aşa? Ştiu bine că spiritul 
mamei se află în ea. Dacă în afară de el s-ar mai afla şi spiritul 
acestei mari şi minunate regine, nu mi-ar fi mai puţin dragă, ci 
de două ori mai mult! Nu te teme pentru ea, Malcolm Ross; cel 
puţin nu te teme mai mult decât pentru noi ceilalţi! 

Margaret reluă firul, vorbind atât de repede, încât cuvintele 
sale păreau mai curând o continuare a spuselor tatălui, decât o 
întrerupere: 

— Nu te teme deloc pentru mine, Malcolm. Regina Tera ştie 
şi nu ne va face nici un rău. Eu ştiu asta! O ştiu tot atât de bine, 
pe cât ştiu cât de nemărginită este dragostea mea pentru tine. 

Era în glasul ei ceva atât de straniu, că am privit-o repede în 
ochi. Erau, ca întotdeauna, strălucitori; dar gândurile ce se 
ascundeau în adâncul lor erau acoperite de un văl, cum sunt 
ochii unui leu închis într-o cuşcă. 


În acel moment intrară şi ceilalţi doi, şi schimbarăm 
subiectul. 


XVIII 
Lecţia lui Ka 


În seara aceea ne-am dus toţi la culcare devreme. Noaptea 
care urma avea să fie o noapte grea, şi domnul Trelawny socotea 
că trebuia să ne odihnim, dormind cât mai mult. A doua zi urma 
să avem mult de lucru. Tot ce era legat de Marele Experiment 
trebuia pus la punct, în aşa fel încât să nu-l ratăm din cauza 
vreunei scăpări, din vedere în timpul pregătirilor. Aranjasem, 
evident, să putem chema şi după ajutor în cazul când ar fi fost 
nevoie; dar nu cred că vreunul din noi se temea chiar de vreo 
primejdie. Sigur că nu ne gândeam la nici un fel de violenţă de 
genul aceleia care ne-a obligat să stăm de veghe la Londra, în 
timpul transei prelungite a domnului Trelawny. 

Cât despre mine, eu simţeam o stranie senzaţie de uşurare. 
Acceptasem raţionamentul domnului Trelawny, că dacă regina 
era exact aşa cum presupuneam noi — aşa cum de fapt eram 
încredinţaţi că este — n-am fi avut nici un fel de probleme cu ea; 
fiindcă noi nu făceam altceva decât să-i îndeplinim punct cu 
punct dorinţele. Aşa că mă simţeam liniştit — mult mai liniştit 
decât fusesem în timpul zilei; existau însă alte motive de îngri- 
jorare pe care nu reuşeam să le alung din minte. Cel mai serios 
dintre ele era starea ciudată a lui Margaret. Dacă se adeverea că 
în persoana ei existau două fiinţe, atunci ce putea să se întâmple 
în cazul când aceste două existenţe ar fi devenit una singură? 
lar, şi iar, şi iar îmi frământam mintea cu această problemă, 
până îmi venea să strig de încordare. Pentru mine nu era o 
consolare că Margaret se simţea mulţumită, şi tatăl ei accepta 
asta. La urma urmelor, dragostea este un sentiment egoist; şi nu 
de puţine ori apar situaţii în care umbre întunecate vor să 
acopere lumina de care ea are nevoie. Aveam impresia că aud 
cum se mişcă limbile ceasului pe cadran; vedeam bezna 
preschimbându-se în întuneric, întunericul în cenuşiu şi cenuşiul 
în lumină, fără să-mi pot stăvili mersul gândurilor triste. În cele 
din urmă, când am putut s-o fac fără să-i deranjez pe ceilalţi, 
m-am sculat şi m-am strecurat de-a lungul coridorului, ca să văd 


dacă şi cu ei era totul în ordine; fiindcă aranjasem ca uşa 
fiecăruia să rămână deschisă, în aşa fel ca orice zgomot nedorit 
să poată fi auzit uşor şi distinct. 

Toţi dormeau; puteam să le aud tuturor respiraţia regulată; 
şi mă bucuram că noaptea aceea plină de temeri trecuse cu 
bine. Căzând în genunchi, acolo în camera mea, murmurai o 
rugăciune de mulţumire, dându-mi seama în adâncul inimii mele 
cât de mare îmi fusese spaima. Am ieşit afară şi am coborât la 
malul apei, pe nenumăratele trepte săpate în stâncă. Câteva 
mişcări de înot în marea limpede şi rece îmi calmară nervii şi mă 
readuseră în vechea formă. 

Pe drum, urcând scările, puteam vedea cum se înalţă în 
urma mea şi cum preschimbă stâncile din jurul golfului în aur 
sclipitor lumina aprinsă a soarelui. Şi totuşi, mă simţeam 
oarecum tulburat. Totul era prea luminos, aşa cum se întâmplă 
uneori înainte de furtună. Când m-am oprit să privesc, am simţit 
o mână care mi se aşeza pe umăr; şi, întorcându-mă, am zărit-o 
pe Margaret lângă mine; Margaret, luminoasă şi radioasă, ca şi 
splendoarea de dimineaţă a soarelui. Era, de data aceasta, 
Margaret a mea; Margaret cea din primele zile, fără nimic străin 
în fiinţa ei; şi mi-am dat atunci seama că, în sfârşit, ziua cea din 
urmă, ziua fatală, venise. 

Dar, vai! bucuria nu ţinu mult. Când ne-am reîntors în casă, 
după o plimbare în jurul țărmului, vechea atmosferă din ziua 
precedentă pusese iar stăpânire pe noi; mâhnire şi îngrijorare, 
speranţă, bună dispoziţie, depresiune adâncă şi răceală apatică. 

Dar, cum avea să fie o zi cu mult de lucru, ne-am înhămat 
cu toţii şi cu toată energia la treabă; ceea ce ne-a salvat. 

După gustarea de dimineaţă, ne-am dus cu toţii în grotă, 
unde domnul Trelawny controlă pe rând poziţia fiecărui obiect şi 
ne explică motivele pentru care fiecare lucru ocupa locul unde 
fusese plasat. Avea cu el un mare sul de hârtie cu măsurători, 
schiţe, semne şi desene făcute de el însuşi, după ciornele 
propriilor sale însemnări şi ale lui Corbeck. Aşa cum ne mai spu- 
sese, ele conţineau toate hieroglifele de pe pereţii, tavanul şi 
podeaua mormântului din Valea Vrăjitorului. Chiar dacă nu ar fi 
avut măsurătorile la scară, cu precizarea locului fiecărei piese de 
mobilier, am fi putut până la urmă să le plasăm exact, numai 
studiind scrierea secretă şi simbolurile. 

Domnul Trelawny ne mai explică şi alte câteva lucruri, care 


nu se găseau pe plan. Aşa, de exemplu, faptul că scobitura de pe 
faţa mesei se potrivea exact cu fundul Sipetului Magic, care era 
chiar prevăzut să fie aşezat acolo. Locul unde trebuiau aşezate 
picioarele mesei era indicat de nişte uraeuşi în forme diferite, 
desenaţi pe podea, şi ale căror capete erau îndreptate în direcţia 
uraeuşilor similari, încolăciţi pe picioarele mesei. De asemeni, 
mumia, întinsă pe locul mai ridicat de pe fundul sarcofagului care 
îi contura trupul, trebuia să fie orientată cu capul spre apus şi 
picioarele spre răsărit, ca să poată primi astfel curenţii naturali ai 
pământului. 

— Dacă asta s-a urmărit, zise el, după cum presupun, socot 
că forţa ce va fi folosită este legată de magnetismul terestru sau 
de electricitate. Ori de amândouă. Sigur că s-ar putea să fie 
utilizată şi o altă forţă, ca de exemplu, radioactivitatea. Am făcut 
experienţe de acest gen, dar numai cu cantităţi mici de 
substanţă, atât cât am putut obţine. Insă, din tot ce am reuşit să 
stabilesc cu certitudine, Sipetul nu reacţionează la radiaţii. 
Trebuie să existe şi astfel de materii insensibile în natură. 
Radiumul se pare că nu acţionează în nici un fel, când e conţinut 
în pehblendă'; şi, fără îndoială, s-or mai găsi şi alte asemenea 
substanţe care să-l conţină. 

E posibil ca acestea să aparţină categoriei elementelor 
"inerte", descoperite sau izolate de Sir William Ramsay. Prin 
urmare, nu este exclus ca în acest Sipet, făcut dintr-un aerolit, şi 
deci conţinând poate un element necunoscut de noi, să zacă o 
forţă care să se elibereze exact în momentul când cutia este 
deschisă. 

Părea că asta era tot ce se putea spune în legătură cu acest 
subiect; dar, cum rămase cu privirea fixă, ca cineva care 
intenţionează să-şi dezvolte mai departe ideea, noi am aşteptat 
în linişte. Şi, după o pauză, el a continuat: 

— Există, o mărturisesc, un lucru care până acum m-a 
contrariat. S-ar putea să nu fie de primă importanţă; dar, într-o 
problemă ca aceasta, unde totul este necunoscut, trebuie să 
admitem că nu există nimic lipsit de interes. Nu pot crede că 
într-o astfel de situaţie, atât de scrupulos studiată, avem dreptul 
să neglijăm acest lucru. După cum puteţi vedea privind planul 
interior al mormântului, sarcofagul stă lângă peretele dinspre 
nord, cu Sipetul Magic la sud de el. Spaţiul ocupat de cel dintâi 


1 Oxid natural de uraniu cu cantităţi mici de radiu 


nu conţine nici un simbol sau ornament, de nici un fel. La o primă 
vedere, ai putea spune că desenele au fost făcute după 
amplasarea sarcofagului. Dar un examen mai atent ne va arăta 
că simbolurile de pe podeaua încăperii sunt în aşa fel dispuse, 
încât să producă un efect anume. Uite, aici scrierea este aşezată 
într-o ordine corectă, ca şi cum ar fi sărit peste spaţiul gol. Insă, 
numai după ce efectul s-a produs, devine clar că trebuie să 
existe aici o semnificaţie. Ce semnificaţie? Tocmai asta vrem să 
aflăm. la uitaţi-vă şi sus şi jos pe porţiunea liberă dintre vest şi 
est, care corespunde cu locul unde se situează capul şi picioarele 
sarcofagului. În ambele părţi se află duplicate ale aceloraşi 
simboluri, dar dispuse în aşa fel încât fragmente ale fiecăruia din 
ele să constituie părţi întregi ale altora aşezate vertical, ca 
într-un joc de cuvinte încrucişate. Şi numai când ne aruncăm 
privirea dinspre capul sau dinspre picioarele sarcofagului, ne 
dăm seama că avem de a face cu nişte simboluri. Uitaţi-vă. Ele 
sunt triple atât la colţuri, cât şi în centru, sus şi jos. De fiecare 
dată există imaginea unui soare tăiat pe din două de marginea 
sarcofagului, ca de un orizont. Inapoia fiecăruia şi aproape, dar 
cu faţa întoarsă, şi părând a fi legat oarecum de simbol, se află 
câte un vas care, în scrierea hieroglifică, simbolizează inima — 
Ab, cum îi spuneau egiptenii. Apoi în spatele tuturor acestora 
este câte un desen, reprezentând două braţe larg deschise, 
ridicate în sus de la cot; acesta este determinantul lui Ka sau 
"Dublul". Dar poziţia lui nu este aceeaşi sus şi jos. La capul 
sarcofagului Ka este întors către gura vasului; la picioare, braţele 
sunt îndreptate în sens invers. Simbolurile par să spună că în 
timpul trecerii soarelui de la vest spre est — de la apus la răsărit, 
sau prin Lumea de Jos, adică prin noapte —, inima, care este 
materială chiar în mormânt şi nu-l poate părăsi, se roteşte pur şi 
simplu, în aşa fel încât să rămână cu faţa spre Ra, Zeul- Soare, 
izvorul a tot ceea ce e bun, dar că Dublul, care reprezintă 
principiul activ, poate merge unde vrea, atât noaptea cât şi ziua. 
Dacă acest lucru este exact, atunci el reprezintă o înştiinţare — 
un avertisment — un memento: Conştiinţa mumiei nu se 
odihneşte, şi noi trebuie să ţinem seama de ea. Or, se poate 
ajunge la convingerea că, după noaptea reînvierii, Ka va părăsi 
complet inima, ceea ce înseamnă că, revenind la viaţă, regina va 
căpăta o existenţă inferioară, pur fizică. Intr-un asemenea caz, 
ce se va întâmpla cu intelectul şi cu experienţele sufletului său 


rătăcitor în lume? Câştigul cel mai de preţ al reînvierii sale va fi 
pierdut pentru omenire. Şi totuşi acest gând nu mă alarmează. 
La urma urmelor, este doar o presupunere a mea, şi e în 
contradicţie cu credinţele din teologia egipteană, conform cărora 
acest Ka este o parte esenţială a omenescului. 

Se opri un moment şi noi toţi aşteptam. Tăcerea fu 
întreruptă de doctorul Winchester: 

— Dar, oare, asta nu presupune că regina se temea deo 
profanare a mormântului său? 

Domnul Trelawny zâmbi şi răspunse: 

— Dragul meu, ea era pregătită pentru aşa ceva. 
Profanatorii de morminte nu sunt o invenţie modernă; erau 
desigur bine cunoscuţi şi în vremea dinastiei reginei. Nu numai 
că ea era pregătită pentru aşa ceva, ba, după cum am văzut în 
câteva rânduri, se aştepta chiar la asta. Ascunderea lămpilor în 
serdâb, şi crearea unui "trezorier" răzbunător arată că a existat 
un sistem de apărare pozitiv, ca şi unul negativ. Într-adevăr, din 
numeroase informaţii obţinute pe bază de indicii şi deducţii 
exacte, putem aproape să stabilim că ea vedea posibil ca şi alte 
persoane — ca noi de exemplu — să vrea să preia în mod serios 
acţiunea pe care ea o pregătise pentru sine, atunci când avea să 
sosească momentul. Un exemplu ar fi dispunerea simbolurilor 
despre care v-am vorbit. Cheia enigmei, însă, aparţine celor ce 
ştiu să vadă! 

Se făcu din nou linişte. Atunci vorbi Margaret: 

— Tată, poţi să-mi dai şi mie planul? Aş vrea să-l studiez în 
cursul zilei. 

— Sigur, draga mea, răspunse bucuros domnul Trelawny, 
dându-i-l. 

Işi reluă apoi, pe alt ton, firul instrucţiunilor pentru noi, mai 
la obiect, potrivit cu partea lor practică, lăsând deoparte 
misterul: 

— Cred că ar fi bine să înţelegeţi cum funcţionează 
instalaţia de lumină electrică, pentru cazul când s-ar ivi ceva 
neprevăzut. Nu mă îndoiesc că aţi observat că avem aşa ceva 
peste tot în casă, şi că n-o să existe nici un colţ întunecat 
nicăieri. Asta am aranjat-o eu în mod special. Totul funcţionează 
având la bază un grup de turbine puse în mişcare de fluxul şi 
refluxul marin, după sistemul turbinelor Niagarei. Sper ca prin 
acest sistem să evit orice accident, să asigur fără probleme, şi pe 


deplin, curent în permanenţă. Veniţi cu mine să vă explic 
sistemul şi să vă arăt întrerupătoarele şi siguranţele. 

N-am putut să nu remarc, umblând cu el prin toată casa, cât 
de perfect pus la punct era întreg sistemul, şi cum reuşise să 
organizeze măsurile de siguranţă contra oricărui accident 
previzibil. _ 

Dar din orice lucru perfect ia naştere teama. Intr-o astfel de 
acţiune ca a noastră, limitele gândirii omeneşti sunt prea 
strâmte. Dincolo de ele pândea imensa înţelepciune divină cu a 
sa putere. 

Când intrarăm înapoi în grotă, domnul Trelawny abordă o 
altă temă: 

— Acum trebuie să stabilim precis ora exactă la care va 
avea loc Marele Experiment. În ceea ce priveşte ştiinţa şi 
mecanismele, dacă pregătirile sunt bune, orice moment e bun. 
Dar când avem de a face cu pregătiri făcute de o femeie cuo 
minte extraordinar de subtilă, şi care a avut o încredere deplină 
în magie şi în sensul ascuns al tuturor lucrurilor, trebuie să ne 
punem toţi în situaţia ei, înainte de a lua o hotărâre. Acum este 
clar că apusul soarelui are un rol important în acest aranjament. 
Cum toţi aceşti sori, retezaţi matematic de chenarul sarcofagului, 
au fost aranjaţi cu un scop precis, noi trebuie să înţelegem de 
aici că ni s-a arătat un semn. larăşi, noi am văzut tot timpul că 
numărul şapte a avut o semnificaţie importantă pentru fiecare 
fază a gândirii, a raţionamentului şi acţiunilor reginei. Concluzia 
logică este că ceasul al şaptelea după apus a fost ora aleasă. 
Acest lucru este confirmat de faptul că ori de câte ori a avut loc 
în casa mea un eveniment, acesta a fost momentul preferat. 
Cum soarele apune în seara asta în Cornwall la opt, ora noastră 
va fi trei dimineaţa. 

Vorbea simplu, dar era foarte serios; cuvintele şi atitudinea 
sa nu aveau nimic misterios în ele. Şi totuşi, toţi eram 
impresionați în cel mai înalt grad. Imi dădeam seama de asta 
văzând paloarea de pe feţele celorlalţi doi bărbaţi şi constatând 
liniştea şi muţenia cu care îi primeam hotărârea. Singura 
persoană care părea că se simte în largul ei era Margaret; aflată 
mai înainte într-una din stările ei de apatie, părea acum că se 
trezise din ea, având aerul că se simte încântată. Tatăl ei, care o 
supraveghea atent, zâmbi; starea ei de spirit era o confirmare 
directă a teoriei sale. 


Cât despre mine, eu eram copleşit. Stabilirea exactă a orei- 
mi se părea glasul Destinului. Azi, când mă gândesc la asta, pot 
să înţeleg cum se simte un condamnat atunci când îşi ascultă 
sentinţa, sau când aude ultima bătaie a ceasului. 

Cale de întoarcere nu mai exista! Ne aflam în mâinile 
Domnului... Şi totuşi... Ce alte forţe mai erau implicate? ... Ce 
avea să se întâmple cu noi, sărmani atomi de praf pământean, 
luaţi de vântul care vine ... de unde? Şi pleacă, unde? Nici un 
muritor nu putea şti. Nu la mine mă gândeam... Margaret... ! 

Fui trezit de glasul ferm al domnului Trelawny: 

— Şi acum să ne ocupăm de lămpi şi să ne terminăm 
pregătirile. 

Ne-am pus, prin urmare, pe treabă şi, sub supravegherea 
sa, am pregătit lămpile egiptene, având grijă să fie bine umplute 
cu ulei de cedru, iar fitilele potrivite cum trebuie. Le-am aprins şi 
le-am probat una câte una; apoi le-am lăsat puse la punct, ca să 
poată lumina imediat toate la fel. După ce terminarăm şi asta, 
am mai aruncat o ultimă privire peste tot şi am lăsat lucrurile 
gata pentru treaba de la noapte. 

Toate acestea ne-au luat timp, şi cred că am fost toţi 
surprinşi atunci când, ieşind din grotă, am auzit marea pendulă 
din hol bătând ora patru. 

Am luat masa târziu, lucru care a fost posibil uşor datorită 
aranjamentelor noastre de autoadministrare. După aceea, la 
propunerea domnului Trelawny, ne-am despărţit, ca să ne 
pregătim fiecare, cum ştiam, pentru bătălia de la noapte. 
Margaret arăta palidă şi cam obosită, aşa că am sfătuit-o să se 
culce şi să încerce să doarmă. Mi-a promis că aşa o să facă. Apa- 
tia care o stăpânise cu intermitențe toată ziua dispăruse în clipa 
aceea; cu gingăşia şi blândeţea ei afectuoasă veni să mă sărute 
şi să-mi ureze deocamdată somn uşor. Cu sufletul plin de 
fericirea pe care mi-o aducea, am ieşit pe ţărmul stâncos, să mă 
mişc puţin. Nu vroiam să mă mai gândesc la nimic; şi aveam 
instinctiv sentimentul că aerul curat şi soarele Domnului, cu 
nenumăratele frumuseți create de mâna Lui, aveau să fie cel mai 
bun suport pentru sufletul nostru în cele ce trebuiau să urmeze. 

Când am intrat în casă, toată lumea se strânsese la un ceai 
târziu. Venit de afară, din mijlocul splendorii naturii, am fost izbit 
întrucâtva de comicul situatei în care nişte oameni, aflaţi acum 
atât de aproape de îndeplinirea unei atât de stranii — aproape 


monstruoase — acţiuni, mai simțeau nevoia să-şi respecte 
deprinderile zilnice. 

Toţi bărbaţii din grup erau gravi; cele câteva ceasuri de 
singurătate, chiar dacă le oferiseră odihnă, le oferiseră şi prilejul 
de a reflecta. Margaret era senină, aproape vioaie, dar îi lipsea 
parcă ceva din spontaneitatea ei obişnuită. Faţă de mine, parcă 
ar fi păstrat o oarecare umbră de rezervă, ceea ce mă făcu să 
cad iar pradă îndoielilor. Când terminarăm ceaiul, ea ieşi din 
cameră; dar reveni după un minut cu sulul de schiţe pe care îl lu- 
ase mai devreme. Apropiindu-se de domnul Trelawny, îi spuse: 

— Tată, m-am gândit mult la tot ce ai spus dumneata 
despre sensul ascuns al acestor sori, inimi şi Ka-uri, şi am mai 
examinat o dată desenele. 

— Şi ce-ai aflat, copilule? întrebă nerăbdător domnul 
Trelawny. 

— Mai e posibilă şi o altă interpretare! 

— Şi care anume? 

Glasul îi tremura de îngrijorare. Margaret vorbi pe un ton 
ciudat; un ton care nu putea exprima decât certitudinea celor 
spuse: 

— Că la apusul soarelui, Ka urmează să intre în Ab; şi că îl 
va părăsi numai la răsărit! 

— Şi mai departe? o îndemnă cu glas răguşit tatăl său. 

— Inseamnă că, în noaptea asta, Dublul reginei, liber acum, 
va intra şi va rămâne în inima sa, care e muritoare şi nu poate 
părăsi trupul mumificat. Înseamnă că, atunci când soarele se va 
cufunda în mare, regina Tera va înceta să mai existe ca forţă 
conştientă, până la răsăritul soarelui; doar dacă Marele nostru 
Experiment nu va putea s-o recheme la viaţă. Inseamnă că nu 
există nimic de care să ne temem nici unul din noi din partea ei, 
aşa cum am avut motive s-o credem. Orice schimbări ar avea 
loc, de pe urma Marelui Experiment, nici una nu va porni de la 
sărmana şi neajutorata femeie moartă care, de zeci de secole, 
aşteaptă venirea acestei nopţi, încredinţând minutelor următoare 
întreaga libertate a unei veşnicii câştigate de demult; nutrind 
speranţa că va mai putea trăi o nouă viaţă, într-o nouă lume, aşa 
cum şi-a dorit-o! 

Se opri deodată. Cât timp vorbise, cuvintele ei avuseseră în 
ele inflexiuni stranii şi patetice, aproape rugătoare, care m-au 
emoţionat profund. După ce tăcu, am putut să-i surprind, mai 


înainte ca ea să-şi ascundă privirea, ochii plini de lacrimi. 

Pentru moment, inima tatălui nu răspunse emoţiilor fiicei. O 
privea mulţumit şi bucuros, dar cu o stăpânire de sine gravă, 
care îmi amintea privirea pierdută de pe chipul sever al 
bărbatului căzut în transă. Nu încercă să-şi mângâie în nici un fel 
fata în durerea ei plină de înţelegere. Spuse doar atât: 

— Putem verifica exactitatea ipotezei tale şi a sentimentelor 
ei la momentul potrivit. 

Zicând aceasta, porni să urce scările de piatră, şi se retrase 
la el în cameră. Chipul lui Margaret era tulburat în timp ce-l 
urmărea cu privirea. 

Destul de curios, tulburarea ei nu mă impresionă prea mult. 

După plecarea domnului Trelawny, tăcerea puse stăpânire 
pe noi toţi. Nu cred că cineva ar fi dorit să vorbească. Margaret 
se retrase imediat în camera ei, iar eu am ieşit pe terasă să 
privesc marea. Prospeţimea aerului şi frumuseţea peisajului mă 
ajutară să-mi recapăt buna dispoziţie, aşa cum o avusesem 
peste zi. Acum, de fapt, mă simţeam bucuros la gândul că pri- 
mejdia de care mă temeam din partea unor violenţe ale reginei, 
în noaptea ce urma, nu mai exista. Credeam cu atâta convingere 
în cele afirmate de Margaret, încât nici nu mă gândeam să-i pun 
la îndoială raţionamentul. Într-o stare de spirit grozavă, şi mai 
puţin îngrijorat decât în ultimele zile, m-am dus la mine în 
cameră şi m-am întins pe sofa. 

M-a trezit Corbeck, care mă striga agitat: 

— Coborâţi cât mai repede în grotă. Domnul Trelawny vrea 
să ne vadă pe toţi acolo, imediat. Grăbiţi-vă! 

Am sărit în picioare şi am alergat spre grotă. Toată lumea 
era acolo, în afară de Margaret, care veni şi ea imediat, ţinându-l 
în braţe pe Silvio. Când motanul îl zări pe vechiul său duşman, se 
zbătu să sară jos; dar Margaret îl tinu strâns şi-l linişti. M-am 
uitat la ceas. Era aproape opt. 

Când Margaret ni se alătură, tatăl ei vorbi direct, calm, dar 
insistent, ceea ce era un lucru nou pentru mine: 

— Tu crezi, Margaret, că regina Tera a hotărât de bună voie 
să renunţe în noaptea asta la libertatea ei? Să devină nimic mai 
mult decât o mumie, până în momentul când va avea loc 
Experimentul? Să accepte să renunţe, orice s-ar întâmpla, la 
puterea ei, până când totul se va termina, iar revenirea ei la 
viaţa va fi un fapt împlinit? Sau poate până la eşecul total? 


După o pauză, Margaret răspunse cu glas slab: 

— Da! 

În toată fiinţa ei, în înfăţişare, în expresie, în glas, în 
comportare, apăruse o schimbare. Chiar şi Silvio observase asta 
Şi, cu o mişcare violentă, i se smuci din braţe; ea nu păru să-şi 
dea seama de gest. Mă aşteptam acum ca pisica, fiind liberă, să 
atace mumia; dar de data asta nu o făcu. Părea prea speriată ca 
să se mai apropie de ea. 

Îşi curbă spinarea şi, cu un jalnic "miau", se apropie şi se 
frecă de gleznele mele. Am luat-o în braţe şi ea s-a cuibărit 
mulţumită. 

Domnul Trelawny vorbi din nou; 

— Eşti încredinţată de ceea ce spui? Crezi în asta din toată 
inima ta? 

Chipul lui Margaret nu mai era apatic; părea acum iluminat 
de credinţa omului căruia îi este dat să vorbească despre lucruri 
minunate. Ea răspunse cu un glas care, deşi liniştit, vibra de 
convingere: 

— Ştiu asta! Ceea ce ştiu este dincolo de credinţă! 

Domnul Trelawny vorbi din nou: 

— Deci eşti atât de sigură că, dacă ai fi chiar tu regina Tera, 
ai ţine să dovedeşti acest lucru în orice chip ţi l-aş sugera eu? 

— Da, în orice chip! 

Răspunsul ei sună îndrăzneţ. El întrebă din nou, şi în glasul 
său nu se ghicea nici o urmă de ezitare: 

— Chiar şi cu părăsirea Familiarului tău în moarte — în 
nimicire? 

Ea tăcea, şi eu am putut vedea că suferea — suferea 
îngrozitor. În ochii ei apăru o privire chinuită, pe care nici un 
bărbat n-ar fi suportat s-o vadă în ochii femeii iubite. Eram cât 
pe-aci să intervin, când ochii tatălui, privind în jurul său cu 
neclintită hotărâre, se opriră asupra mea. Am rămas mut, 
aproape vrăjit; la fel ca ceilalţi. Ceva se petrecea sub ochii noştri, 
şi nu înţelegeam ce. 

Făcând câţiva paşi mari, domnul Trelawny se îndreptă spre 
partea de apus a grotei şi deschise oblonul care întuneca 
fereastra. Aerul proaspăt pătrunse înăuntru, şi soarele îi lumină 
pe amândoi, căci Margaret se afla acum lângă el. El arătă cu 
mâna spre locul unde soarele apunea în mare, într-un halo de 
aur şi foc; iar chipul bărbatului era aspru, ca de cremene. Cu o 


voce a cărei duritate intransigentă am s-o aud răsunându-mi în 
urechi cât voi trăi, el spuse: 

— Alege! Vorbeşte! Când soarele se va ascunde în mare, va 
fi prea târziu! 

Splendoarea soarelui care apunea părea că luminează 
chipul lui Margaret, până când acesta străluci ca aprins de un foc 
interior, de o nobilă lumină, când răspunse: 

— Chiar şi aşa! 

Apoi, păşind spre locul unde se afla mumia pisicii, pe 
măsuţa mică, puse mâna pe ea. Soarele nu-i mai lumina acum 
faţa, şi umbrele coborau întunecate asupra ei. Cu glas limpede 
ea spuse: 

— Dacă aş fi Tera, aş spune: "Luaţi-mi tot ce am! Această 
noapte este noaptea zeilor!" 

Pe când vorbea, soarele intră în mare, şi umbre reci ne 
învăluiră îndată. O vreme am rămas cu toţii tăcuţi. Silvio sări din 
braţele mele şi alergă la stăpâna lui, unde începu să se frece de 
rochia ei, ca şi cum ar fi cerut să fie luat în braţe. Acum nici nu-l 
mai interesa mumia. 

Margaret arăta minunat, cu aerul ei blând dintotdeauna, 
când spuse trist: 

— Soarele a apus, tată! Oare o să-l mai revedem vreunul 
dintre noi? Noaptea nopţilor a sosit! 


XIX 
Marele Experiment 


Dacă ar fi fost nevoie de o dovadă care să ateste cât de 
total ajunseserăm toţi, fără excepţie, să credem în existenţa 
spirituală a reginei egiptene, am fi putut găsi această dovadă în 
schimbarea produsă doar în câteva minute în noi, după 
declaraţia de non-existenţă voluntară făcută, eram convinşi, prin 
persoana lui Margaret. În ciuda încercării înfricoşătoare pe care o 
aşteptam şi a cărei iminenţă nu o puteam alunga din minte, 
arătam şi ne mişcam ca şi cum pe toţi ne cuprinsese o mare 
uşurare. Trăisem într-adevăr atât de terorizaţi în zilele când 
domnul Trelawny fusese în transă, încât sentimentul acesta se 
instalase adânc în noi. Nimeni nu ştie, până nu a încercat asta, 
ce înseamnă să trăieşti într-o permanentă spaimă, provocată de 


un pericol necunoscut, care se poate abate asupra ta în orice 
moment şi sub orice formă. 

Schimbarea din noi se manifesta în diverse feluri, după 
natura fiecăruia. Margaret era tristă. Doctorul Winchester, bine 
dispus şi extrem de atent; procesul de gândire care îi servise ca 
antidot împotriva fricii, fiind acum eliberat de obligaţii, îi mărea 
entuziasmul intelectual. Domnul Corbeck părea că trăieşte mai 
degrabă o stare retrospectivă decât una de contemplare. lar eu 
înclinam mai mult spre veselie; eliberat dintr-o certă stare de 
nelinişte în privinţa lui Margaret, nu-mi trebuia nimic mai mult. 

Cât despre domnul Trelawny, el părea mai puţin schimbat 
decât noi toţi. Poate că acest lucru era ceva firesc, deoarece în 
mintea lui de ani de zile existase intenţia de a face experienţa la 
care noi ne angajasem într-o noapte; că fiecare eveniment legat 
de acest fapt putea să-i pară doar un episod, un pas doar spre 
scopul final. El avea acea fire autoritară care urmărea atât de 
mult realizarea unui ţel asumat, încât orice altceva era pentru el 
de o importanţă secundară. Chiar acum, când teribila sa 
severitate se mai îmblânzise datorită destinderii, nu se 
schimbase deloc şi nu şovăia nici o clipă să-şi urmărească 
scopul. Ne-a chemat pe toţi bărbaţii să mergem la el; şi, intrând 
în hol, reuşirăm imediat să coborâm în grotă o masă de stejar, 
destul de lungă şi nu prea lată, care se găsea rezemată de un 
perete al holului. Am aşezat-o sub grupul mare de lămpi electrice 
din mijlocul grotei. Margaret se uită un timp la ea, când, 
deodată, se făcu palidă la faţă şi cu un glas agitat întrebă: 

— Ce vrei să faci, tată? 

— Să desfac mumia pisicii! Regina Tera n-are nevoie în 
noaptea asta de Familiarul ei. Dacă ar avea, atunci el ar putea fi 
periculos pentru noi: aşa că am să-l fac inofensiv. Nu te nelinişti, 
draga mea! 

— O, nu! răspunse ea repede. Dar mă gândeam la Silvio, şi 
cum m-aş fi simţit eu dacă el ar fi fost în locul mumiei pe care 
vrei s-o desfaci! 

Domnul Trelawny îşi pregăti cuțitul şi foarfecele şi aşeză 
pisica pe masă. Era un început macabru al activităţii noastre; şi 
mi se strângea inima, când mă gândeam la ce s-ar fi putut 
întâmpla cu noi în casa aceea izolată, în plină noapte. Senzaţia 
de singurătate şi de izolare faţă de lumea înconjurătoare era 
sporită şi de vuietul vântului, care creştea acum ameninţător, şi 


de zgomotul valurilor izbite de stânci. Dar treaba pe care o 
aveam de îndeplinit era mult prea serioasă ca să ne lăsăm 
influenţaţi de ceea ce venea din afară: desfacerea mumiei 
începu. 

Avea un număr incredibil de bandaje; iar zgomotul de 
sfâşiere — erau lipite foarte bine unul de altul cu bitum, răşini şi 
arome — şi micul nor de pulbere roşie şi înţepătoare care se 
răspândea măreau tensiunea. Când ultima faşă fu desfăcută, 
avurăm animalul aşezat înaintea noastră. Era întreg, stând pe 
labele dinapoi; părul, dinţii şi ghearele erau întregi. Ochii, închişi, 
însă pleoapele nu aveau aspectul sălbatic la care mă aşteptam. 
Mustăţile îi fuseseră presate în jos din cauza bandajului; dar când 
apăsarea acestuia dispăru, ele reveniră în vechea poziţie avută 
în timpul vieţii. Era un animal minunat, o felină sălbatică de talie 
mare. Dar, uitându-ne la el, prima noastră privire admirativă se 
schimbă într-una de teamă, şi un fior ne străbătu pe fiecare; căci 
în faţa noastră se afla confirmarea spaimelor prin care trecusem. 

Botul şi ghearele erau mânjite cu pete roşii, uscate, de 
sânge proaspăt. 

Doctorul Winchester fu primul care îşi reveni; sângele, ca 
atare, îl deranja prea puţin. Işi scoase lupa şi examină petele de 
pe botul animalului. Domnul Trelawny respiră zgomotos, ca şi 
cum o greutate îi fusese luată de pe inimă. 

— Este aşa cum m-am aşteptat, zise el. Asta promite ceva 
bun pentru ceea ce va urma. 

Între timp doctorul Winchester examina urmele roşii de pe 
labe. 

— Aşa cum mi-am închipuit, zise el. Are tot şapte gheare! 

Deschizând portofelul, scoase din el bucata de sugativă, cu 
urmele ghearelor lui Silvio, pe care era marcat în creion un 
desen al zgârieturilor de pe mâna domnului Trelawny. Aşeză 
hârtia sub ghearele pisicii. Urmele se potriveau exact. 

După ce o examinarăm cu atenţie, negăsind, de fapt, nimic 
ciudat la ea, în afară de extraordinara sa stare de conservare, 
domnul Trelawny ridică pisica de pe masă. Margaret se repezi 
spre el, strigând: 

— Ai grijă, tată, fii atent! Te poate răni. 

— Nu acum, draga mea, răspunse el, îndreptându-se către 
scară. 

Chipul fetei se întunecă. 


— Unde te duci? întrebă ea cu glas slab. 

— La bucătărie, răspunse el. Focul va îndepărta orice 
primejdie pe viitor; nici măcar un corp astral nu se mai poate 
materializa din cenuşă! 

Ne făcu semn să-l urmăm. Margaret îşi întoarse faţa, 
plângând reţinut. M-am apropiat de ea; dar ea îmi făcu semn să 
mă duc şi eu şi-mi şopti: 

— Nu, nu! Du-te cu ceilalţi. Tata s-ar putea să aibă nevoie 
de dumneata. Oh! Mi se pare o crimă. Săracul motan al reginei! 

Lacrimile i se strecurau printre degetele cu care îşi acoperea 
ochii. 

În bucătărie se găsea un mic rug din lemne, gata pregătit. 
Domnul Trelawny aprinse un chibrit; în câteva secunde totul luă 
foc şi fu cuprins de flăcări. Când rugul se încinse bine, el aruncă 
deasupra corpul pisicii. Câteva clipe apăru acolo ca o masă 
neagră printre flăcări şi camera se umplu de miros de păr ars. 
Apoi trupul uscat luă şi el foc. Substanțele inflamabile folosite la 
îmbălsămat deveniră un nou combustibil şi focul se înteţi. Câteva 
minute de pârjol puternic, şi respirarăm uşuraţi. Familiarul 
reginei Tera nu mai exista. 

Când ne înapoiarăm în grabă, o găsirăm pe Margaret stând 
pe întuneric. Stinsese luminile, lăsând doar raza subţire a luminii 
lunii să se strecoare prin deschizătură. Tatăl ei se îndreptă 
repede spre ea şi o cuprinse cu braţele, protector. Ea îşi rezemă 
un moment capul de umărul lui, şi păru mai liniştită. Apoi mi se 
adresă mie: 

— Malcolm, aprinde lumina! 

Am executat ordinul şi putui să văd că, deşi plânsese, avea 
acum ochii uscați. Tatăl său observă şi el asta şi păru bucuros. Ni 
se adresă pe un ton grav: 

— Şi acum ar fi timpul să ne pregătim pentru acţiunea cea 
mare. Nu e bine să lăsăm lucrurile până în ultima clipă. 

Margaret trebuie să fi bănuit ce avea să urmeze, căci glasul 
ei era pierdut când întrebă: 

— Şi acum ce aveţi de gând să faceţi? 

Domnul Trelawny trebuie să fi simţit şi el ceva în atitudinea 
fetei, căci răspunse încet: 

— Să desfacem mumia reginei Tera. 

Ea se apropie de el şi-i spuse rugător în şoaptă: 

— Tată, doar nu vrei să-i scop bandajul! Numai bărbaţi ... ŞI 


pe lumină... 

— Dar de ce nu, draga mea? : 

— Tală, gândeşte-te, e o femeie! Singură! In felul ăsta! Şi 
într-un asemenea loc? Oh, e crud, crud! 

Era vizibil foarte tulburată. Avea obrajii în flăcări şi ochii în 
lacrimi, de indignare. Tatăl ei îi înţelese frământarea; şi, 
înduioşat, încercă s-o liniştească. Eu făcui o mişcare spre uşă; cu 
un semn, el îmi ceru să rămân. Am înţeles, ca între bărbaţi, că 
avea nevoie de ajutorul meu într-o asemenea ocazie, şi, tot aşa, 
că dorea să-l lase pe altul să mângâie o femeie îndurerată şi 
revoltată. Totuşi, începu prin a face apel la înţelegere: 

— Draga mea, nu e vorba de o femeie, ci de o mumie. E 
moartă de aproape cinci mii de ani. 

— Ce importanţă are? Sexul nu este o problemă de timp! O 
femeie este o femeie, chiar dacă ar fi murit de cinci mii de 
secole. lar dumneata te mai şi aştepţi ca ea să se trezească din 
acest somn îndelungat. Dacă se va trezi din el, atunci nu poate fi 
vorba de o moarte reală. M-ai lăsat să cred că ea va reveni la 
viaţă când se va deschide Sipetul! 

— Da, draga mea; şi cred acest lucru. Dar dacă nu despre 
moarte poate fi vorba pentru ca în aceşti ani, se poate crede 
totuşi în ceva curios de asemănător. Te rog iar să te gândeşti: cei 
care au îmbălsămat-o au fost bărbaţi. Pe vremea aceea, în 
vechiul Egipt, nu existau drepturi ale femeii, sau doctoriţe, draga 
mea. Şi, în afară de asta, continuă el mai degajat, văzând că ea Îi 
accepta argumentele chiar dacă nu era de acord cu ele, noi 
bărbaţii suntem obişnuiţi cu aşa ceva. Corbeck şi cu mine am 
dezvelit o sută de mumii; şi printre ele au fost tot atâtea femei 
cât şi bărbaţi. Doctorul Winchester, în profesiunea sa, se ocupă 
atât de femei cât şi de bărbaţi, pentru că meseria îl obligă să nu 
ţină seama de sex. Chiar şi Ross, în profesia lui de avocat... Se 
opri brusc. 

— Şi dumneata te pregăteai să-i ajuţi? mi se adresă ea cu o 
privire plină de indignare. 

N-am spus nimic. Am gândit că tăcerea e mai bună. Domnul 
Trelawny continuă imediat; am putut vedea că era bucuros de 
întrerupere, căci argumentele lui legate de meseria de avocat 
păreau cam slabe: 

— Copilul meu, şi tu ai să fii de acord cu noi. Putem oare 
întreprinde noi ceva, care să te rănească pe tine? Hai! Fii 


înţelegătoare! 

Nu facem acest lucru de plăcere. Suntem toţi oameni 
serioşi, angajaţi într-o încercare serioasă, care poate să dea lumii 
în vileag înţelepciunea tuturor timpurilor şi să deschidă drum 
larg şi fără sfârşit cunoştinţelor omeneşti, să îndrepte pe o cale 
nouă gândirea şi cercetările. Un experiment — glasul îi deveni 
profund — care poate să însemne jocul cu moartea pentru 
oricare din noi — pentru noi toţi. Ştim, din câte s-au întâmplat, 
că există, sau pot exista în faţa noastră mari şi necunoscute 
primejdii, al căror deznodământ nimeni de aici, din această casă, 
nu-l poate prevedea. Să fii convinsă, fata mea, că noi nu 
acţionăm cu uşurinţă; ci cu toată răspunderea unor oameni pe 
deplin conştienţi. În afară de asta, draga mea, indiferent de ce 
simţi tu, sau oricare din noi, în problema asta, este obligatoriu 
pentru reuşita experienţei să desfacem mumia. Cred că, oricare 
ar fi situaţia, trebuie să scoatem feşele înainte ca ea să devină o 
fiinţă vie, şi nu un cadavru spiritualizat, cu un corp astral. Dacă 
va fi adusă la îndeplinire adevărata ei intenţie şi ea va reveni la 
viaţă aşa înfăşurată în bandajele unei mumii, atunci s-ar putea 
să nu facem altceva decât să-i schimbăm sicriul cu un mormânt. 
Ar muri de moartea unui îngropat de viu! Insă acum, când ea şi-a 
abandonat în mod voit, pentru un timp, puterea astrală, noi, în 
situaţia asta, nu mai putem ezita. 

Chipul lui Margaret se lumină. 

— Bine, tată! zise ca sărutându-l. Dar, o, mi se pare că e 
atât de nedemn pentru o regină şi pentru o femeie. 

Mă îndreptam către scară, când ea mă strigă: 

— Unde te duci? 

Am venit înapoi, i-am luat mâna şi i-am strâns-o, 
răspunzând: 

— Mă înapoiez când se va termina scoaterea bandajelor. 

Ea se uită lung la mine şi pe obraz îi apăru o urmă de surâs 
când îmi spuse: 

— Poate că ar fi mai bine să rămâi şi tu. Ţi-ar putea fi de 
folos în profesia ta de avocat! 

Zâmbi când îmi întâlni privirea; dar imediat se schimbă. 
Obrazul îi deveni grav şi alb ca varul. Cu un glas venit de 
departe, continuă: 

— Tata are dreptate. Este un moment teribil; trebuie privit 
cu toată seriozitatea. Şi totuşi — ce spun eu? tocmai pentru 


acest motiv ar fi mai bine să rămâi, Malcolm. Mai târziu s-ar 
putea să-ţi pară bine că în noaptea asta ai fost de faţă. 

Mi se strângea inima; dar am crezut că e mai bine să nu 
răspund. Frica îşi făcea acum, nestingherită, loc în inimile 
noastre. 

In acest timp, domnul Trelawny, ajutat de domnul Corbeck şi 
de doctorul Winchester, ridicase capacul de hematit al 
sarcofagului în care se găsea mumia reginei. Era o piatră mare; 
dar totuşi nu prea mare. Mumia era şi lungă şi groasă; şi atât de 
grea, încât nu fu lucru uşor chiar pentru cei patru bărbaţi s-o 
scoatem afară. Sub supravegherea domnului Trelawny am 
întins-o pe masa pregătită special în acest scop. 

Şi atunci, doar atunci, mă cuprinse întreaga oroare a acestui 
lucru. Acolo, în lumina aproape orbitoare a becurilor, tot aspectul 
material şi sordid al morţii îmi păru îngrozitor de viu. Primul 
înveliş, sfâşiat şi desfăcut fără milă, cu o culoare neclară acum, 
din cauza prafului ridicat, şi uşor degradat după atâta vreme, 
părea mototolit, ca din cauza unui lucru neglijent făcut; marginile 
crestate ale feşelor păreau zdrenţuite; desenele, parcă o cârpă- 
ceală, şi smalţul ciupit. Bandajele erau, evident, foarte multe, 
căci corpul era voluminos. Dar cu toate acestea nu ne împiedicau 
să ghicim contururile acelui trup omenesc greu de ascuns, şi 
care păreau mult mai oribile acum, parţial ascunse, decât 
descoperite. Ceea ce aveam în faţa noastră era Moartea şi nimic 
altceva. Toată poezia şi imaginaţia noastră dispăruseră. Cei doi 
bărbaţi mai în vârstă, entuziaşti, care mai făcuseră deseori o 
asemenea treabă, nu erau deloc deconcertaţi; iar doctorul 
Winchester părea că adoptase chiar o atitudine profesională, ca 
în faţa mesei de operaţii. Eu însă mă simţeam deprimat, nefericit 
şi ruşinat; şi pe deasupra eram chinuit şi alarmat de paloarea 
înspăimântătoare a lui Margaret. 

Şi lucrul începu. Dezvelirea mumiei pisicii mă pregătise 
oarecum pentru asta; dar acum era vorba de ceva mai mult şi 
infinit mai greu, încât părea cu totul altă treabă. Pe deasupra, în 
afară de senzaţia, prezentă tot timpul, a morţii şi a omenescului, 
mai exista ceva aici, ceva foarte gingaş. Pisica fusese 
îmbălsămată cu material mai grosolan; aici, totul, după ce dădu- 
sem la o parte acoperământul exterior, era mai îngrijit executat. 
Părea că fuseseră folosite la îmbălsămare cele mai fine răşini şi 
arome. Incolo, acelaşi lucru, acelaşi nelipsit praf roşu şi miros 


înţepător al bitumului; acelaşi zgomot de pânză sfâşiată, când 
erau rupte bandajele. Erau enorm de multe şi formau o grămadă 
uriaşă. Pe măsură ce erau desfăcute, începeam să devin tot mai 
nervos. Personal, n-am luat parte la această treabă; Margaret se 
uitase la mine cu recunoştinţă când mă dădusem înapoi. 
Stăteam ţinându-ne strâns de mână. Pe măsură ce desfăcutul 
feşelor continua, modul de bandajare apărea mai îngrijit, iar 
mirosul de bitum, mai puţin dens, dar mai înţepător. Simţeam 
toţi acest lucru, ca pe ceva care ne atinge şi ne învăluie într-un 
fel deosebit. Dar asta nu a împiedicat lucrul, care continua fără 
întrerupere. Câteva din feşele interioare aveau pe ele simboluri 
şi desene. Erau uneori în întregime colorate în verde pal, alteori 
în mai multe culori; dar tot timpul prevala verdele. Din când în 
când, domnul Trelawny şi domnul Corbeck ne atrăgeau atenţia 
asupra câte unui desen, înainte de a aşeza bandajul pe grămada 
din spate, care începea să atingă înălţimi monstruoase. 

In sfârşit, ne dădurăm seama că feşele erau pe terminate. 
Acum proporţiile se reduseseră la acelea ale unui corp normal, la 
înălţimea reală a reginei, care depăşea cu puţin o statură medie. 
Şi, pe măsură ce ne apropiam de sfârşit, în aceeaşi măsură 
paloarea lui Margaret se accentua, iar inima îi bătea tot mai 
sălbatic, până ce pieptul începu să-i tresalte în mod îngrijorător. 

Tocmai în clipa când tatăl ei era pe cale să scoată şi ultimul 
bandaj, întâmplător ridică ochii şi surprinse privirea îngrozită de 
pe faţa palidă a fetei. Se opri şi, luând spaima ei drept o reacţie 
împotriva ultrajului adus pudoarei, spuse pe un ton care s-o 
liniştească: 

— Nu, draga mea! Priveşte! Nimic care să te supere. Regina 
poartă o rochie — da, şi încă una regală. 

Invelişul era o bucată mare de pânză, pe toată lungimea 
corpului. Îndepărtat, apăru în faţa ochilor noştri un corp 
îmbrăcat, de la gât până la vârful picioarelor, într-o rochie 
bogată, albă, dintr-o țesătură de in. 

Şi ce țesătură! Toţi ne-am aplecat să o privim. 

Lui Margaret îi dispăru îngrijorarea, învinsă de eternul 
interes al femeii pentru un material fin. Dar toţi priveam cu 
admiraţie; căci cu siguranţă în vremea noastră nu s-a mai văzut 
asemenea țesătură. Era fină ca cea mai fină mătase. Dar nici o 
mătase n-a fost vreodată ţesută ca să cadă în falduri atât de 
elegante, cu toate că fusese presată de feşe la mumificare şi era 


oarecum ţeapănă, după trecerea atâtor mii de ani. 

În jurul gâtului avea o delicată broderie din fir de aur, 
înflorată cu crenguţe subţiri de sicomor; la poale, tot atât de 
frumos lucrată, avea o înşiruire de lotuşi de mărimi diferite, cu 
aspectul elegant al plantei crescute liber. 

De-a latul corpului, dar nu de jur împrejur, avea o centură 
din pietre preţioase care străluceau şi scânteiau în toate 
chipurile şi în toate nuanțele şi culorile curcubeului. 

Catarama era o piatră mare de chihlimbar, de formă 
rotundă, groasă şi bombată, ca un glob turnat. Lumina puternic, 
de parcă un soare adevărat se ascundea în ea, razele sale 
scânteiau şi aprindeau totul în jur. De o parte şi de alta avea 
două bucăţi de piatra lunii de dimensiuni mai reduse, a căror 
strălucire, pe lângă splendoarea pietrei soarelui, semăna cu 
lumina de argint a razelor lunii. 

Apoi, pe fiecare flanc, legate cu zale de aur de o formă 
aleasă, avea un şir de nestemate ca flacăra, al căror colorit era 
incandescent. Fiecare din aceste pietre părea să conţină câte o 
stea vie, care scânteia la toate schimbările de lumină. 

Margaret îşi ridică mâinile în extaz. Se aplecă să examineze 
totul mai îndeaproape; dar deodată se dădu înapoi şi rămase 
dreaptă. Păru să vorbească cu convingerea unui bun cunoscător, 
când ne spuse: 

— Acesta nu e un linţoliu. N-a fost destinat pentru 
împodobirea unui mort. Este o rochie de mireasă! 

Domnul Trelawny se aplecă şi atinse cu mâna rochia. Ridică 
un fald de la gât, şi mi-am dat atunci seama după respiraţia sa 
precipitată că ceva îl uimea. Mai ridică puţin pliul; apoi se dădu şi 
el înapoi şi, arătând cu degetul, spuse: 

— Margaret are dreptate. Rochia asta nu a fost făcută s-o 
poarte o moarta. Priviţi! Corpul nu este îmbrăcat cu ea. Rochia e 
numai aşezată deasupra. 

Ridică cingătoarea cu pietre scumpe şi i-o dădu lui Margaret. 
Apoi, cu amândouă mâinile, săltă rochia largă şi o aşeză pe 
braţele fetei care, dintr-un impuls firesc, i le întinsese. Lucruri de 
o asemenea frumuseţe erau prea de preţ ca să nu fie atinse cu 
cea mai mare grijă. 

Am rămas toţi fermecaţi de frumuseţea corpului care, în 
afară de o pânză uşoară care îi acoperea faţa, zăcea complet gol 
în faţa noastră. Domnul Trelawny se aplecă şi, cu mâini care îi 


tremurau uşor, ridică pânza ţesută dintr-un material tot atât de 
fin ca şi rochia. Când se dădu înapoi şi avurăm acum în faţa 
noastră toată strălucitoarea frumuseţe a acestei regine, am 
simţit că mă cuprinde un val de ruşine. Nu era drept să stăm şi 
să privim cu ochi lipsiţi de respect o asemenea perfecţiune 
goală: era indecent; aproape un sacrilegiu! Şi totuşi această 
minune albă, acest trup minunat era ceva de vis. Nu semăna 
deloc cu moartea; era ca o statuie cioplită în fildeş de mâna unui 
Praxitele. Nimic din acea oribilă contracție pe care o provoacă 
moartea într-o clipă. Nimic din rigiditatea zbârcită care e 
caracteristica principală a aproape tuturor mumiilor. Nu exista 
acea micşorare, acea contractare a unui corp uscat în nisip, cum 
mai văzusem prin muzee. Toţi porii pielei păreau că se 
păstraseră ca prin minune. Carnea era întreagă şi plină, ca la o 
fiinţă vie; iar pielea tot atât de moale ca atlazul. Culoarea, ex- 
traordinară. Era ca fildeşul; fildeşul nou; cu o singură excepţie: 
braţul drept cu încheietura retezată, pătată de sânge, şi mâna 
lipsă, care stătuse descoperită, expusă pe sarcofag, vreme de 
atâtea zeci de secole. 

Cu un gest reflex, pur feminin, cu chipul îndurerat de 
compasiune, cu ochii care săgetau de furie şi obrajii în flăcări, 
Margaret aruncă peste trupul gol frumoasa rochie pe care o ţinea 
pe braţe. Acum numai faţa îi rămăsese la vedere. Şi era ceva mai 
uluitor decât corpul, căci nu părea moartă, ci în viaţă. Pleoapele 
erau închise, iar genele lungi, negre şi întoarse îi cădeau pe 
obraz. Nările, nobil desenate, păreau că stau liniştite, în acel 
repaus care, în timpul vieţii, pare mai desăvârşit decât cel al 
morţii. Buzele pline şi roşii, deşi gura nu era deschisă, lăsau să 
se întrevadă linia albă perlată a dinţilor. Părul, extrem de bogat 
şi de un negru lucios, ca pana corbului, era ridicat tot deasupra 
frunţii albe, pe care căzuseră doar câteva şuviţe răsucite ca nişte 
lujere subţiri. Eram uluit de asemănarea cu Margaret, deşi fuse- 
sem pregătit pentru aşa ceva de spusele domnului Corbeck, 
când ne relatase cele afirmate de domnul Trelawny. Această 
femeie — nu puteam să cred că e o mumie sau un cadavru — 
era imaginea lui Margaret, aşa cum o văzusem cu prima oară. 
Asemănarea era subliniată şi de bijuteria care îi împodobea 
părul, "discul cu aripi", aşa cum purtase şi Margaret. Şi acesta 
era un splendid giuvaer; o perlă nobilă, cu strălucirea lunii, 
flancată de piese tăiate în piatra lunii. 


Domnul Trelawny privea copleşit. Aproape să se 
prăbuşească; şi când Margaret sări să-l prindă strâns în braţe şi 
să-l calmeze, l-am auzit murmurând zdrobit: 

— Arată ca şi cum ai fi murit tu, copilul meu! 

Urmă o tăcere prelungită. Puteam să aud şuieratul vântului 
afară, care se dezlănţuise acum ca o furtună, şi loviturile furioase 
ale valurilor sub noi. Glasul domnului Trelawny se frânse şoptind: 

— Trebuie să încercăm mai târziu să aflăm procedeul 
acestei îmbălsămări. Nu este acela pe care îl ştim noi. Se pare că 
nu există nici o incizie făcută pentru extragerea măruntaielor şi a 
organelor, care par să fi rămas intacte în corp. Şi apoi, nu există 
nici un fel de lichid în carne; locul lui este luat de altceva; parcă 
i-ar fi fost introduse în vene ceară sau stearină, printr-un 
procedeu ingenios. Mă întreb dacă pe vremea aceea au putut să 
se folosească de parafină. Se poate să-i fi fost pompată, printr-o 
metodă necunoscută de noi, în vine, unde apoi s-a întărit. 

Margaret, aruncând peste corpul reginei un cearşaf alb, ne 
ceru s-o ducem în camera ei, unde o aşezarăm pe pat. Apoi ne 
rugă să plecăm, spunând: 

— Lăsaţi-o aici singură cu mine. Ne-au mai rămas încă de 
petrecut câteva ore, şi nu vreau s-o las acolo, dezbrăcată, în 
lumină. Aceasta este, poate, nunta pentru care s-a făcut mireasă 
— Mireasa Morţii; şi, cel puţin, să-şi poarte frumoasa ei rochie. 

Când după aceea mă chemă înapoi în camera ei, regina 
moartă era îmbrăcată în rochia ei din țesătură fină cu broderia 
de aur; şi toate frumoasele ei bijuterii o împodobeau aşa cum i 
se cuvenea. În jurul ei fuseseră aprinse lumânări, şi avea aşezate 
pe piept flori albe. 

Ţinându-ne de mână, am stat şi am privit-o un timp. Apoi, cu 
un suspin, Margaret o acoperi cu unul din cearşafurile sale ca 
zăpada. Se întoarse; şi după ce închise uşor uşa în urma ei, 
revenirăm amândoi în sufragerie, unde se găseau şi ceilalţi. Aici 
începurăm cu toţii să vorbim despre evenimentele întâmplate şi 
cele ce urmau să se mai întâmple. 

Din când în când simţeam că şi unul şi altul fortam 
convorbirea; ca şi cum n-am fi fost siguri de noi înşine. 
Aşteptarea îndelungată începuse să ne calce pe nervi. Pentru 
mine era clar că domnul Trelawny suferise mai mult decât 
bănuiam noi în ciudata sa transă; oricum, mai mult decât vroia 
să ne-o arate. Hotărât, voinţa şi tenacitatea sa erau mai 


puternice ca oricând; dar fiinţa sa pur fizică fusese oarecum 
slăbită. De fapt era doar firesc să fie aşa. Nimeni nu poate trăi 
patru zile de absolută negare a vieţii, fără ca acest lucru să nu-l 
afecteze, oricât de puţin. 

Pe măsură ce orele treceau, timpul se scurgea din ce în ce 
mai greu. Ceilalţi păreau să arate, fără voia lor, cam somnoroşi. 
Mă întrebam dacă, şi în cazul domnului Trelawny şi al domnului 
Corbeck, care mai fuseseră sub influenţa hipnotică a reginei, nu 
se manifesta aceeaşi stare de somnolenţă. Doctorul Winchester 
avea momente de absenţă care deveneau mai frecvente şi de 
mai lungă durată, pe măsură ce timpul trecea. 

Cât despre Margaret, tensiunea se manifesta asupra ei şi 
mai mult, ceea ce era şi de aşteptat pentru o femeie; devenea 
din ce în ce mai palidă; până când, cam pe la miezul nopţii, 
începui să fiu serios îngrijorat în privinţa ei. Am rugat-o să vină 
cu mine în bibliotecă şi am încercat s-o conving să stea câtva 
timp culcată pe sofa. Cum domnul Trelawny hotărâse ca ex- 
perimentul să aibă loc exact la şapte ore după apusul soarelui, 
însemna că aveau să fie cam orele trei de dimineaţă când 
trebuia să se întâmple acest lucru. Chiar acordând o oră 
ultimelor pregătiri, ne mai rămâneau încă două ore de aşteptare, 
şi i-am promis solemn să stau s-o veghez şi s-o trezesc când mi-o 
spune ea. Dar n-a vrut să audă de aşa ceva. Mi-a mulţumit fru- 
mos şi mi-a zâmbit; dar m-a asigurat că nu-i este somn şi că e în 
stare să reziste. Că paloarea ei se datora doar tensiunii şi 
emoţiei. N-am avut încotro şi am fost de acord; dar am ţinut-o de 
vorbă despre vrute şi nevrute în bibliotecă, mai bine de un ceas; 
aşa că, până la urmă, când a insistat să se ducă înapoi în camera 
tatălui său, am simţit că, cel puţin, făcusem ceva ca s-o ajut să-şi 
omoare timpul. 

l-am găsit pe cei trei bărbaţi stând calmi şi tăcuţi. Cu un 
curaj bărbătesc, ei se arătau mulţumiţi să stea liniştiţi, când ştiau 
că făcuseră tot ce le stătuse în puteri. Aşa că aşteptam. 

Bătăile pendulului, la orele două, avură darul să ne învioreze 
un pic. Toate umbrele care ne apăsaseră în ultimele ceasuri 
păreau că s-au risipit deodată; şi pornirăm fiecare să ne achităm 
de sarcinile noastre mai vioi şi mai zeloşi. Mai întâi am controlat 
ferestrele ca să vedem dacă sunt închise, şi ne-am pregătit 
măştile, ca să ni le putem pune la momentul potrivit. Aranjasem 
de la început să le folosim, pentru că nu ştiam dacă nu cumva 


vreun gaz vătămător ar fi putut să se degaje din Sipet atunci 
când se va deschide. De fapt, nu părea să-i treacă nici unuia din 
noi prin minte bănuiala că Sipetul ar fi putut să nu se deschidă. 

Apoi, supravegheați de Margaret, am cărat mumia reginei 
Tera de la ea din cameră, în camera tatălui său şi am aşezat-o pe 
o canapea. Am acoperit-o uşor cu cearşaful, în aşa fel încât, dacă 
s-ar fi trezit, să poată ieşi fără greutate de sub el. Mâna retezată 
am aşezat-o în poziţia ei iniţială, pe piept şi, sub ea, Rubinul cu 
Şapte Stele pe care domnul Trelawny îl scosese din seiful cel 
mare. Părea numai foc şi scântei când l-a aşezat pe locul ce-i era 
destinat. 

Era un spectacol ciudat şi o experienţă stranie. Grupul 
nostru de bărbaţi tăcuţi purta trupul alb şi nemişcat, care 
semăna cu o statuie de fildeş când, la o mişcare pe care am 
făcut-o, cearşaful alunecă jos, departe de lumânările aprinse şi 
de florile albe. Am aşezat corpul pe o canapea în acea cameră, 
unde lumina becurilor cădea pe marele sarcofag, fixat în centrul 
camerei, gata pentru experienţa finală, Experimentul cel Mare, 
consecinţă a cercetărilor de o viaţă ale acestor doi oameni de 
ştiinţă călători. 

Din nou uimitoarea asemănare dintre Margaret şi regină, 
accentuată de extraordinara paloare a celei dintâi, sporea 
ciudăţenia întregii situaţii. Când totul fu pus la punct, trecuseră 
încă trei sferturi de ceas, căci lucraserăm atent şi fără grabă. 
Margaret mă rugă să mergem să-l aducem împreună pe Silvio. 
Motanul veni către ea torcând. Ea îl ridică şi mi-l întinse mie; apoi 
făcu ceva care mă emoţionă foarte mult şi care trezi cu putere în 
mine conştiinţa gestului disperat pe care ne pregăteam toţi să-l 
săvârşim: stinse cu grijă, una câte una, toate lumânările, şi le 
puse iar la locul lor obişnuit. Când termină, se întoarse către 
mine. 

— Acum rolul lor s-a terminat. Indiferent de ce are să se 
întâmple — viaţă sau moarte —, nu are acum nici un rost să le 
mai folosim. 

Apoi, luându-l în braţe pe Silvio şi strângându-l la piept, 
unde el începu să toarcă zgomotos, ne înapoiarăm în cealaltă 
cameră. Am închis încet uşa în urma mea, având, în timp ce 
făceam asta, sentimentul ciudat al sfârşitului. Nu mai exista 
acum nici o cale de întoarcere. Apoi ne-am pus măştile şi ne-am 
ocupat locurile, aşa cum fusese stabilit. Eu trebuia să stau lângă 


întrerupătoarele de curent, la uşă, gata să sting sau să aprind 
lumina, când avea să-mi spună domnul Trelawny. Doctorul 
Winchester trebuia să se afle în spatele canapelei, ca să nu stea 
între mumie şi sarcofag; el urma să fie atent la tot ce s-ar fi putut 
întâmpla cu regina. Margaret, lângă doctor, gata să-l aşeze pe 
Silvio pe canapea, când ar fi socotit acest lucru necesar. Domnul 
Trelawny şi domnul Corbeck aveau în sarcină aprinderea 
lămpilor. Când limbile pendulului fură aproape de ora fixată, ei 
aşteptau gata pregătiţi cu aprinzătoarele fitilelor. 

Bătăile clopotului de argint al pendulului ne sunară în inimă 
ca un dangăt de moarte. Unu! Doi! Trei! 

Inainte de cea de a treia bătaie, fitilele lămpilor luară foc, iar 
eu stinsei luminile. In clarobscurul celor şapte lămpi care 
pâlpâiau, după trecerea bruscă de la lumina puternică a 
becurilor, încăperea şi tot ce ne înconjura căpătau contururi 
ireale, şi totul părea că, într-o clipă, îşi schimbă forma. Am 
aşteptat cu inima bătând puternic. O simţeam cum bate şi-mi 
închipuiam că le aud şi pe ale celorlalţi. 

Secundele păreau că zboară cu aripi de plumb. Parcă lumea 
întreagă încremenise. Siluetele celorlalţi se conturau ca prin 
ceaţă, singură rochia albă a lui Margaret se distingea clar în 
semiântuneric. Măştile groase pe care le purtam sporeau şi mai 
mult înfăţişarea noastră stranie. La lumina slabă a lămpilor zării 
bărbia puternică şi gura hotărâtă a domnului Trelawny, şi faţa 
rasă, bronzată, a domnului Corbeck. Ochii lor păreau că sticlesc 
în lumină. De partea cealaltă, privirea doctorului Winchester 
arunca scântei, iar ochii lui Margaret ardeau ca doi sori negri. 
Ochii lui Silvio păreau două smaralde. 

O, cât aş fi vrut ca lămpile să nu se stingă niciodată! 

Mai rămăseseră doar câteva secunde până să ardă din plin. 
O lumină slabă, dar persistentă, devenind din ce în ce mai 
puternică şi schimbându-şi culoarea din albăstrui în alb de 
cristal. Lămpile rămaseră aşa câteva minute, fără să se observe 
nici o schimbare în Sipet; apoi, în sfârşit, acesta începu să 
strălucească tot, cu o lumină delicată, care spori din ce în ce, pâ- 
nă când el deveni o uriaşă piatră scumpă în flăcări, apoi o fiinţă 
vie al cărei suflu de viaţă era lumina. Aşteptam, aşteptam, cu 
inimile oprite. 

Deodată se auzi un zgomot, ca o explozie uşoară, înăbuşită, 
şi capacul Sipetului se ridică în aer la vreo câţiva centimetri; 


acum vedeam totul clar, căci întreaga încăpere era puternic 
luminată. Atunci capacul, fixat într-o parte, se răsuci uşor de 
partea cealaltă, ca sub apăsarea unei pârghii. Sipetul continua să 
fie incandescent; din el începu să se strecoare un fum subţire 
verzui. Nu puteam să-i simt mirosul din cauza măștii; dar chiar 
prin ea eram conştient de prezenţa unui ciudat miros înţepător. 
Apoi fumul începu să devină mai dens şi să se învolbureze afară 
din Sipet sub formă de nori tot mai groşi, până ce întreaga 
încăpere se întunecă. Simţeam o dorinţă teribilă să alerg înspre 
Margaret, pe care o vedeam prin fum stând nemişcată în spatele 
canapelei. Atunci l-am văzut pe doctorul Winchester prăbuşin- 
du-se. Nu-şi pierduse cunoştinţa, pentru că îşi agila mâna, ca şi 
cum ne-ar fi interzis să ne apropiem de el. În acest timp, 
siluetele domnului Trelawny şi a domnului Corbeck începură să 
nu se mai distingă prin fumul care se învălătucea în jurul lor ca 
nişte nori grei de furtună. Până la urmă nu i-am mai putut vedea 
pe nici unul. Sipetul continua să lumineze; dar lămpile începură 
să pâlpâie. La început am crezut că lumina lor era întunecată de 
fumul gros; dar acum îmi dădeam seama că, una câte una, se 
consumaseră. Trebuie că arseseră cu putere, ca să producă nişte 
flăcări atât de extraordinar de vii. 

Am aşteptat şi am aşteptat să aud în orice clipă ordinul de 
aprindere a luminilor, dar el nu veni. Am aşteptat tăcut, privind 
cu atenţia ascuţită la norii de fum care se mai rostogoleau încă 
din cutia luminoasă, până când lămpile, pâlpâind, se stinseră pe 
rând. 

Până la urmă mai rămăsese una singură aprinsă, dar şi 
aceasta cu o flacără slabă, albastră, tremurătoare. Singura 
lumină adevărată din cameră venea de la Sipetul care strălucea. 
Imi ţineam privirea aţintită asupra lui Margaret; acum toată 
atenţia mea era îndreptată asupra ei. Am putut să-i văd rochia 
ca zăpada în spatele corpului alb şi nemişcat, învelit în linţoliu pe 
canapea. Silvio era agitat; mieunatul lui jalnic era singurul sunet 
pe care îl auzeam în cameră. Ceaţa neagră devenea din ce în ce 
mai neagră şi mai groasă, iar usturimea începu să-mi pătrundă în 
nări şi în ochi. Acum cantitatea de fum care ieşea din Sipet 
începea să slăbească şi chiar fumul devenea mai puţin dens. 
Zării de partea cealaltă a încăperii, acolo unde se afla 
canapeaua, o formă albă în mişcare. Mai multe mişcări. Am putut 
să surprind doar o licărire rapidă, albă, prin fumul des şi în 


lumina slabă; căci în acel moment strălucirea Sipetului începu să 
se piardă cu repeziciune. L-am mai putut auzi pe Silvio; dar 
mieunatul lui venea de undeva de dedesubt, de aproape; o clipă 
mai târziu l-am simţit ghemuindu-se speriat pe piciorul meu. 

Atunci ultima licărire dispăru şi, prin întunericul egiptean, 
am putut zări un fir subţire de lumină în jurul storurilor de la 
ferestre. Simţeam că sosise momentul să vorbesc; aşa că, 
smulgându-mi masca, strigai: 

— Pot să aprind lumina? 

Nici un răspuns; atunci, mai înainte cu fumul gros să mă 
sufoce, am strigat din nou, şi mai tare: 

— Domnule Trelawny, să aprind luminile? 

Nu mi-a răspuns. Dar, dinspre capătul celălalt al încăperii, 
am auzit glasul lui Margaret sunând clar şi plăcut ca un clopoțel: 

— Da, Malcolm! 

Am sucit întrerupătorul şi becurile s-au aprins. Dar erau doar 
nişte puncte slabe în ceața aceea neagră de fum. Într-o astfel de 
atmosferă deasă erau puţine posibilităţi de făcut lumină. Am 
alergat spre Margaret, luându-mă după rochia sa albă şi, 
apucându-i mâna, i-o strânsei cu putere. Ea îşi dădu seama de 
îngrijorarea mea şi vorbi imediat: 

— Sunt bine. 

— Slavă Domnului! zisei eu. Ce e cu ceilalţi? Repede, să 
deschidem imediat ferestrele şi să scăpăm de fumul ăsta! 

Spre surprinderea mea, ea răspunse ca prin somn: 

— Or să fie toţi bine. Nu are să li se întâmple nimic. 

N-am stat s-o întreb pe ce se baza când spunea asta, ci am 
tras de închizătoare şi am desfăcut în lături ferestrele. Apoi am 
deschis larg uşa. 

În câteva secunde totul se schimbă, când fumul negru şi 
gros năvăli afară pe geam, iar lumina începu să devină mai 
intensă şi puteam acum să mă uit prin încăpere. Toţi bărbaţii 
erau la pământ. Alături de canapea, doctorul Winchester stătea 
întins pe spate ca şi cum ar fi căzut şi s-ar fi rostogolit; şi de 
partea cealaltă a sarcofagului, unde stătuseră în picioare, zăceau 
întinşi domnul Trelawny şi domnul Corbeck. Am simţit o mare 
uşurare constatând că, deşi îşi pierduseră cunoştinţa, respirau 
zgomotos, ca în letargie. Margaret se mai găsea încă în spatele 
canapelei. La început păru că se află şi ea într-o stare de 
stupoare parţială; dar, cu fiecare clipă, vedeam că îşi recapătă 


treptat controlul. Făcu un pas înainte să mă ajute să-i ridic tatăl 
şi să-l ducem lângă fereastră. Tot împreună i-am dus, la fel, şi pe 
ceilalţi, iar ea cobori în sufragerie şi se întoarse cu o sticlă de 
coniac. Am început să le dăm să bea pe rând la fiecare. Şi nu 
multă vreme după ce deschisesem ferestrele, toţi trei începură 
să-şi revină. În tot acest interval de timp nu m-am gândit şi nu 
m-am silit decât să-i repun pe picioare; dar acum, când reuşisem 
s-o fac, îmi rotii privirea prin încăpere, ca să văd rezultatul 
experimentului nostru. Fumul gros dispăruse aproape complet; 
dar camera mai plutea încă într-un fel de ceaţă, şi era plină de 
un miros acru înţepător. 

Sarcofagul cel mare era tot aşa cum fusese la început. 
Sipetul era deschis şi înăuntru, risipite printre bucăţi şi părticele 
din propriul său material, se vedeau împrăştiate urme negre de 
cenuşă. Deasupra tuturor, sarcofag, sipet şi chiar tot ce se găsea 
în cameră, plutea un fel de ceaţă subţire şi unsuroasă, de 
funingine neagră. M-am îndreptat spre canapea. Cearşaful alb 
mai era întins pe o porţiune a acestuia; dar fusese dat deoparte, 
ca atunci când cobori din pat. 

Cât despre regina Tera, nici urmă! Am luat-o pe Margaret de 
mână şi am adus-o acolo. Ea îl părăsi cu greu pe tatăl său de 
care se ocupa acum, dar se supuse destul de docilă. Ţinând-o de 
mână, i-am şoptit: 

— Ce s-a întâmplat cu regina? Spune-mi. Tu erai lângă ea, şi 
ai putut să vezi ce a fost! 

Ea îmi răspunse foarte încet: 

— N-am putut să văd nimic. Până ce fumul n-a devenit prea 
gros, am fost tot timpul cu ochii la canapea, şi n-am văzut nici o 
schimbare. După aceea, când totul s-a întunecat şi n-am mai 
putut să văd, mi s-a părut că simt o mişcare lângă mine. Cred că 
a fost doctorul Winchester care cădea leşinat; dar nu puteam fi 
sigură. M-am gândit că poate regina s-a trezit, şi atunci l-am 
lăsat jos pe săracul Silvio. N-am văzut ce s-a întâmplat cu el, dar 
mi-am dat seama că a plecat de lângă mine, când l-am auzit 
mieunând lângă uşă. Cred că nu e supărat pe mine. 

Drept răspuns, Silvio intră în cameră şi începu să se frece de 
rochia ei, trăgând de ea, ca şi cum ar fi cerut să fie luat în braţe. 
Ea se aplecă, îl luă în braţe şi începu să-l alinte şi să-l liniştească. 

M-am dus să cercetez canapeaua cu atenţie, şi tot ce era în 
jur. Când domnul Trelawny şi domnul Corbeck îşi reveniră 


complet, ceea ce se întâmplă destul de repede, deşi doctorului 
Winchester îi trebui mult mai mult timp, am început să 
examinăm totul din nou. Dar tot ce puturăm să obţinem fu un fel 
de grămăjoară de praf fin, din care se degaja un miros ciudat. Pe 
divan rămăseseră discul înaripat pe care regina îl purtase în păr 
şi Rubinul cu Şapte Stele care avea puterea să comande zeilor. 


În afară de asta n-am mai descoperit nimic altceva din tot 
ce a fost... Mai rămânea însă un singur lucru care ne confirma 
dispariţia fizică a mumiei reginei: în sarcofagul ei, unde pusesem 
noi mumia pisicii, se putea zări o uşoară urmă din aceeaşi 
pulbere fină. 

In aceeaşi toamnă, Margaret şi cu mine ne-am căsătorit. Cu 
această ocazie ea a purtat rochia şi cingătoarea reginei, precum 
şi bijuteria pe care aceasta o purtase în păr. Pe piept, montat 
într-un inel de aur sub forma unui lujer de lotus răsucit, avea 
straniul Rubin cu Şapte Stele care deţinea cuvintele ce 
porunceau Zeilor tuturor lumilor. La nuntă, soarele strecurat prin 
fereastra altarului îşi trimitea raza asupra lui, dându-i străluciri 
de fiinţă vie. 

Cuvintele gravate pe el par să se fi dovedit de bun augur; 
căci Margaret le-a respectat; pe lumea asta nu există viaţă mai 
fericită ca a mea. 

Ne gândim de multe ori la marea regină, şi vorbim cu 
plăcere despre ea. Odată, când am spus oftând că-mi părea rău 
că nu a putut reveni la o nouă viaţă, soţia mea, punându-şi 
amândouă mâinile într-ale mele şi uitându-se în ochii mei cu 
acea pierdută, visătoare şi elocventă privire pe care i-o regăsesc 
deseori, îmi spuse cu duioşie: 

— Nu te necăji pentru ea! Cine ştie dacă nu şi-a găsit 
fericirea pe care o căuta? Dragostea şi răbdarea sunt singurele 
lucruri care ne pot aduce fericirea pe pământ; fie în lumea 
trecutului, fie în cea care va veni; a celor vii şi a celor morţi. Ea 
şi-a visat visul; şi asta este tot ce fiecare din noi îşi poate dori. 


SFÂRŞIT