Bram Stoker — Dracula

Bram Stocker 


Dracula 


Traducere şi note de 
lleana Verzea şi Barbu Cioculescu 


Editura Adevărul Holding 


Bram Stocker: Dracula 

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României STOKER, 
BRAM 

Dracula / Bram Stoker ; trad, de lleana Verzea şi Barbu 
Cioculescu. - Bucureşti : Adevărul Holding, 2008 

ISBN 978-973-1848-95-2 


|. Verzea, Ileana (trad.) 
II. Cioculescu, Barbu (trad.) 


821.111-31=135.1 


Scumpului meu prieten Hommy-Beg 


Prima parte a jurnalului lui Jonathan Harker, publicată în afara 


ediţiei originale 


Oaspetele lui Dracula 


Când am plecat în excursie, soarele strălucea peste 
Munchen, iar văzduhul era plin de acea veselie caracteristică 
începutului verii. Trăsura se şi urnise când herr Dellbruck 
(patronul hotelului Cele patru anotimpuri, unde trăsesem) îmi 
ieşi înainte spre a-mi ura plimbare plăcută; apoi, cu mâna pe 
portieră, se adresă vizitiului: 

— Şi mai cu seamă întoarceţi-vă înainte de căderea serii, nu-i 
aşa? Deocamdată e vreme frumoasă, dar vântul ăsta dinspre 
nord ar putea prea bine să ne aducă o furtună. E adevărat că-i 
inutil să vă recomand prudenţă; ştiţi tot aşa de bine ca şi mine 
că nu-i bine să întârziaţi pe drum în noaptea asta! 

Zâmbise, pe când spunea ultimele cuvinte. 

— Ja, mein herr, spuse Johann, cu aerul unui om care ştie 
despre ce-i vorba şi, ducând două degete la pălărie, îndemnă 
caii, pornind în toată viteza. 

După ce ieşirăm din oraş îi făcui semn să se oprească şi îl 
întrebai îndată: 

— Spune-mi, Johann, de ce a vorbit patronul aşa despre 
noaptea care urmează? 

Imi răspunse scurt, crucindu-se: 

— WALPURGIS NACHT! 

Apoi îşi scoase din buzunar ceasul, un ceas vechi nemtesc, 
de argint, pântecos ca un nap; îl cercetă, încruntându-şi 
sprâncenele, şi dădu uşor din umeri, într-un gest de 
contrarietate. 

Am înţeles că era felul său de a protesta cuviincios împotriva 
acestei întârzieri nefolositoare şi mă răsturnai din nou în fundul 
trăsurii. Numaidecât porni din nou la drum cu toată iuţeala, ca şi 
când ar fi vrut să recâştige timpul pierdut. In răstimpuri, caii îşi 
ridicau brusc capetele şi adulmecau; s-ar fi zis că vreun miros pe 
care numai ei îl simțeau le-ar fi pricinuit oarecare teamă. 

Şi de fiecare dată când îi vedeam astfel înspăimântați, eu 
însumi destul de neliniştit, priveam peisajul din jur. Drumul era 
bătut de vânturi, căci de o bună bucată de vreme urcam o 
costişă ca să ajungem pe un podiş. Puțin mai târziu am văzut un 
drumeag care, aparent, nu prea era umblat şi care, după cât mi 
se părea, se înfunda într-o vâlcea strâmtă. Mă încerca o dorinţă 
puternică s-o iau pe acolo, fie chiar cu riscul de a-l sâcâi pe 


Johann, îl strigai din nou să oprească şi-i explicai că mi-ar plăcea 
să coborâm pe acel drum. Căutând tot soiul de pretexte, îmi 
spuse că e imposibil şi îşi făcu de mai multe ori semnul crucii în 
timp ce vorbea. Furnicat de curiozitate, l-am asaltat cu 
numeroase întrebări. Răspunse la ele pe ocolite, uitându-se 
mereu la ceas, în chip de protest. La urmă îmi pierdui răbdarea. 

— Johann, i-am spus, vreau să cobor pe acest drum. Nu te 
silesc să mă întovărăşeşti, dar aş vrea să ştiu de ce nu vrei să 
mergi pe aici. 

Drept răspuns, sări cu o mişcare iute de pe capră. Odată 
ajuns jos, îşi împreună mâinile, implorându-mă să nu mă 
încumet pe acel drum. Amesteca destule cuvinte englezeşti în 
germana sa ca să-l înţeleg. Mi se părea mereu că are să-mi 
spună vreun lucru de care se speria fără nici o îndoială numai la 
ideea lui, dar de fiecare dată îşi lua seama şi se mulțumea să 
repete, făcând semnul crucii: 

— Walpurgis Nacht! Walpurgis Nacht! 

Am vrut să discut niţel, dar poftim de stai de vorbă, când nu 
cunoşti limba interlocutorului. Păstră avantajul asupră-mi, căci, 
deşi îşi dădea de fiecare dată osteneala să folosească cele 
câteva cuvinte englezeşti pe care le cunoştea, sfârşea 
totdeauna prin a se înflăcăra şi prin a reîncepe să vorbească 
nemţeşte şi atunci, invariabil, se uita la ceas, spre a mă face să 
pricep ceea ce trebuia să pricep. 

Caii, de asemenea, deveniseră neliniştiţi şi adulmecau iarăşi; 
văzând aceasta, omul îngălbeni, privi în juru-i şi duse caii câţiva 
metri mai la o parte. L-am urmat şi l-am întrebat ce-l împingea 
năpristan să părăsească locul unde ne oprisem la început. Făcu 
semnul crucii, îmi arătă locul cu pricina, trase iar trăsura către 
drumul opus şi, în fine, cu degetul întins către o cruce aflată 
acolo, îmi spuse întâi în nemţeşte, apoi în engleza sa stricată: 

— Acolo l-au îngropat pe cel care s-a sinucis. 

Îmi amintii atunci de obiceiul din vechime care cerea ca 
sinucigaşii să fie îngropaţi în preajma răscrucilor. 

— Ah, spusei, un sinucigaş... Interesant... 

Însă tot nu puteam pricepe de ce intrase groaza în cai. 

În timp ce vorbeam astfel, am auzit de departe un țipăt, ceva 
între scheunat şi lătrat; desigur, de foarte departe, dar caii se 
arătau acum cu adevărat înnebuniţi, iar Johann abia mai putu 


să-i potolească. Se întoarse către mine şi-mi spuse, cu voce 
tremurătoare: 

— Ai zice că-i un lup, deşi pe-aici nu mai sunt lupi. 

— Nu? Şi de multă vreme nu se mai apropie lupii de oraş? 

— De mult, de mult de tot, cel puţin primăvara şi vara. Au 
mai fost totuşi văzuţi câteodată... la căderea zăpezii. 

Îşi mângâia caii, tot încercând să-i liniştească, pe când 
soarele se ascunse după norii grei, care în câteva clipe 
acoperiră cerul. Aproape în acelaşi timp se stârni un vânt rece, 
care nu putea fi, la urma-urmei, decât un semn prevestitor, 
fiindcă, după puţină vreme, soarele străluci din nou. Cu mâna 
streaşină la ochi, Johann examină orizontul, apoi îmi spuse: 

— Furtună de zăpadă; va veni curând. 

Se uită la ceas, pe urmă, ţinând mai strâns hamurile, căci, cu 
siguranţă, neliniştea cailor putea să-i dea cele mai mari temeri, 
se sui din nou pe capră, ca şi când ar fi sosit momentul să plece 
iar la drum. 

Cât mă priveşte, ţineam să-mi mai explice ceva. 

— Unde duce drumeagul ăsta pe care nu vrei să apuci?, l-am 
întrebat. Unde ajungem? 

Îşi făcu cruce, mormăi o rugăciune printre dinţi; apoi se 
mulţumi să-mi răspundă: 

— Nu e voie să mergi acolo. 

— Unde nu e voie? 

— Păi, în sat. 

— Ah! E un sat acolo jos? 

— Nu, nu. Nimeni nu mai vieţuieşte acolo de veacuri. 

— Totuşi, vorbeai de un sat? 

— Da, a fost unul. 

— Ce s-a întâmplat? 

Aici, se puse pe povestit o istorie lungă, în care nemţeasca se 
amesteca otova cu engleza, într-o limbă atât de încurcată, încât, 
desigur, o urmăream cu greutate; mi-am închipuit că totuşi am 
înţeles cum, pe vremuri, trecuseră de atunci sute şi sute de ani, 
muriseră nişte oameni în acel sat şi fuseseră îngropaţi; apoi se 
auziseră zgomote sub pământ, iar când li s-au deschis 
mormintele, bărbaţii şi femeile de-acolo apăruseră plini de viaţă, 
cu buzele colorate sângeriu. Ca să scape cu viaţă (şi mai cu 
seamă pentru a-şi mântui sufletele, adăugase Johann, făcând 
semnul crucii), locuitorii fugiseră în alte sate, în care viii trăiau, 


iar morţii erau morţi şi nu nişte... şi nu altceva. Vizitiul, desigur, 
fusese cât pe ce să pronunţe anumite vorbe şi în ultima clipă se 
speriase singur de ele. 

Pe măsură ce povestea, se pierdea tot mai tare cu firea. S-ar 
fi zis că imaginaţia puse stăpânire pe el şi termină într-o 
adevărată criză de teroare, palid ca moartea, asudând cu 
picături mari, tremurând, privind cu spaimă în jurul său, ca şi 
când s-ar fi aşteptat să vadă apărând vreo prezenţă 
înfricoşătoare în câmpul mistuit de arşiţă. La urmă, dădu frâu 
liber unui țipăt sfâşietor, plin de disperare! 

— Walpurgis Nacht! 

Şi-mi arătă caleaşca, parcă spre a mă implora să-mi reiau 
locul. 

Sângele meu englezesc mi se urcă la cap şi, dând îndărăt 
câţiva paşi, îi spusei neamţului: 

— Ţi-e frică, Johann, ţi-e frică! întoarce-te la Munchen, eu am 
să mă înapoiez singur. Plimbarea pe jos o să-mi facă bine. 

Portiera fiind deschisă, n-avui decât să-mi iau bastonul din 
lemn de stejar, cu care aveam întotdeauna grijă să mă înarmez 
în vacanţă. 

— Da, întoarce-te la Munchen, Johann, reluai. Walpurgis 
Nacht nu-i priveşte pe englezi. 

Caii erau din ce în ce mai nervoși, iar Johann avea tot mai 
multă bătaie de cap să-i strunească, în timp ce mă ruga 
stăruitor să nu cumva să fac un pas atât de necugetat. în ceea 
ce mă priveşte, mi-era milă de bietul băiat, care punea atât de 
mult treaba asta la inimă. Totuşi, nu mă puteam stăpâni să nu 
râd. Spaima îl făcuse să uite că, spre a se face înţeles, ar fi 
trebuit să vorbească englezeşte, aşa încât continua să 
bălmăjească pe nemţeşte. Povestea devenea de-a dreptul 
plicticoasă, îi arătai cu degetul drumul strigându-i „Munchen!" 
şi, întorcându-mă, mă pregăteam să cobor în vale. 

De data asta, struni caii în direcţia Munchenului cu un gest 
de deznădejde. Sprijinit în baston, urmăream cu ochii caleaşca; 
se îndepărta foarte încet. Atunci, în vârful colinei apăru o siluetă 
bărbătească, un bărbat înalt şi slab; am distins-o, în ciuda 
depărtării. In timp ce se apropia de cai, aceştia începură să se 
cabreze, apoi să se zbată şi să necheze de groază. Johann nu-i 
mai stăpânea; o luară razna. Curând nu i-am mai văzut; am vrut 


atunci să-l privesc din nou pe străin, dar mi-am dat seama că 
dispăruse şi el. 

Pe cinstea mea, am pornit-o cu inima uşoară pe drumul care-l 
înspăimântase în aşa hal pe Johann, pentru ce, îmi era într- 
adevăr peste putinţă să înţeleg; cred că am mers zdravăn vreo 
două ore, fără să-mi dau seama de timpul ce se scurgea, nici de 
distanţa pe care o parcurgeam şi fără să întâlnesc nici o suflare. 
Nici o casă, de asemenea, oricât de departe mi-aş fi aruncat 
privirea. Locul era cu desăvârşire pustiu. Asta n-am remarcat-o, 
totuşi, decât în clipa când, la o cotitură a drumului, am ajuns la 
marginea unei păduri cu vegetaţie rară. Numai atunci mi-am dat 
seama de impresia pe care o făcuse asupra mea aspectul 
dezolant al acestui ţinut. 

M-am aşezat să mă odihnesc, observând puţin câte puţin 
toate lucrurile din jurul meu. Curând mi se păru că se făcuse 
mult mai răcoare decât la începutul plimbării şi că aud un 
zgomot semănând cu un suspin lung, întretăiat din timp în timp 
de un muget sugrumat. Am ridicat ochii şi am văzut cum nori 
groşi treceau foarte pe sus, goniţi din nord către sud. Urma să 
izbucnească furtuna, cu siguranţă. Am simţit cum mă treceau 
fiori şi crezui că am stat jos prea mult după cele două ore de 
mers. Mi-am reluat, deci, plimbarea. 

Peisajul devenea cu adevărat minunat. Nu doar pentru că 
ochiul ar fi fost atras anume de vreun lucru deosebit; dar 
oriunde ai fi privit, totul era de o frumuseţe încântătoare. 

După-amiaza se apropia de sfârşit; cădea înserarea când am 
început să mă întreb pe ce drum mă voi întoarce spre Munchen. 
Odată stinsă strălucitoarea lumină a zilei, se răcorea tot mai 
tare, iar norii care se îngrămădeau pe cer deveneau tot mai 
ameninţători, întovărăşiţi de un tunet îndepărtat, din care se 
rupea, când şi când, acel țipăt misterios pe care vizitiul îl 
crezuse urlet de lup. O clipă am şovăit. Totuşi, cum am spus, în 
scurtă vreme am ajuns într-o câmpie întinsă, înconjurată de 
coline cu coastele complet împădurite. Urmăream, din privire, 
drumul de ţară sinuos; dispărea la câte o cotitură, în spatele 
câte unui mănunchi des de copaci ce se ridicau la poalele unei 
măguri. 

Încă mai contemplam tabloul acesta când, deodată, se porni 
un vânt îngheţat şi începu să ningă. Mă gândeam câte leghe 
străbătusem prin câmpia asta pustie şi mă pregăteam să mă 


adăpostesc sub arborii din faţa mea. Cerul se întuneca din minut 
în minut, fulgii de zăpadă cădeau tot mai deşi şi cu o iuţeală 
vertiginoasă, astfel încât aproape imediat pământul din faţă şi 
din jur se prefăcu într-un covor de o sclipitoare albeaţă, căruia 
nu-i distingeam capătul, pierdut într-un soi de pâclă. 

Am pornit din nou, însă drumul era foarte prost; laturile lui 
aici se confundau cu câmpul, aici cu marginea pădurii; iar 
zăpada nu uşura situaţia; nu-mi trebui astfel multă vreme ca să- 
mi dau seama că mă depărtasem de drum, căci picioarele mele, 
sub zăpadă, se înfundau în iarbă şi, aşa cum mi se păru, într-un 
fel de muşchi. Vântul bătea cu violenţă, frigul devenise 
usturător şi mă supăra de-a dreptul, în ciuda exerciţiului pe care 
eram silit să-l fac în eforturile mele de a înainta. Vârtejurile de 
zăpadă aproape că mă împiedicau să ţin ochii deschişi. Când şi 
când, un fulger despica norii, şi atunci, timp de o clipă ori două, 
vedeam în faţa mea arbori mari, mai cu seamă tisă şi chiparoşi 
acoperiţi de zăpadă. 

Adăpostindu-mă sub arbori, singur în tăcerea câmpiei 
dimprejur, nu mai auzeam decât vântul şuierându-mi deasupra 
capului. Bezna pe care o pricinuise furtuna fu înghițită de aceea, 
definitivă, a nopţii... Apoi furtuna păru a se îndepărta; numai din 
când în când băteau rafale de o violenţă extremă şi de fiecare 
dată mi se părea că urletul acela misterios, aproape 
supranatural, al lupului era repetat de un ecou multiplu. 

Printre norii enormi şi negri străbătea în răstimpuri o rază de 
lună care lumina tot peisajul; în felul acesta mi-am putut da 
seama că ajunsesem la capătul a ceea ce părea a fi într-adevăr 
o pădure de tisă şi chiparoşi. Cum nu mai cădea zăpadă, mi-am 
părăsit adăpostul pentru a merge să văd mai de aproape. Mi-am 
zis că poate voi găsi acolo o casă, fie ea şi în ruină, care mi-ar 
sluji de adăpost mai sigur. 

Mergând de-a lungul lizierei pădurii, pricepui că mă 
despărţea de ea un zid scund; ceva mai încolo însă, am găsit o 
spărtură în el. In acel loc, pădurea de chiparoşi se deschidea în 
două şiruri paralele, alcătuind o alee ce conducea către o masă 
pătrată ce trebuia să fie o construcţie. Insă chiar în clipa când 
am văzut-o, norii acoperiră luna, aşa că urcai aleea într-o beznă 
desăvârşită. Dârdâiam de frig, mergând mai departe, însă mă 
aştepta un refugiu şi această nădejde îmi călăuzea paşii; în 
realitate, mergeam înainte ca un orb. 


M-am oprit, uimit de tăcerea neaşteptată. Furtuna trecuse; şi 
prin simpatie, s-ar fi zis, cu calmul naturii, inima părea că 
încetase să-mi mai bată. Aceasta nu dură decât o clipă, căci 
luna se ivi iar dintre nori şi văzui că mă aflam într-un cimitir; 
construcţia pătrată de la capătul aleii era un mormânt mare de 
marmură, alb ca zăpada care-l acoperea aproape în întregime, 
după cum se aşternuse şi peste cimitir. 

Clarul de lună fu urmat de un nou bubuit al furtunii care 
ameninţa să izbucnească din nou şi totodată auzii urletele 
surde, dar lungi ale lupilor sau câinilor. Teribil de impresionat, 
simţeam cum încetul cu încetul mă pătrunde frigul, ba mi se 
părea că până în inimă. Atunci, pe când luna lumina incă 
mormântul de marmură, furtuna păru a se reîntoarce cu o 
violenţă sporită. împins de un fel de fascinaţie, m-am apropiat 
de mausoleul ce se înălța acolo, destul de straniu, i-am dat ocol 
şi am citit pe uşa în stil doric această inscripţie în limba 
germană: 

CONTESA DOLINGEN DE GRATZ STYRIA A căutat şi a găsit 
moartea 1801 

Deasupra mormântului, aparent înfipt în marmură, 
monumentul funerar era alcătuit din mai multe blocuri de 
marmură, se vedea un ţăruş lung de fier. Pe cealaltă latură 
descifrai aceste vorbe, gravate în caractere ruseşti: 

Morţii trec repede 

Totul era atât de insolit şi de tainic, încât puţin a lipsit să nu 
leşin. începeam să regret că n-am urmat sfatul dat de Johann. O 
idee înspăimântătoare îmi trecu atunci prin cap. Era noaptea 
Walpurgiei! Walpurgis Nacht! 

Da, noaptea Walpurgiei, în timpul căreia mii şi mii de oameni 
cred că diavolul se iveşte printre noi, că morţii ies din morminte 
şi că toate duhurile rele de pe pământ, din văzduh şi din ape se 
prind în horă. Mă găseam în locul pe care vizitiul voise să-l evite 
cu orice preţ, în acest sat părăsit de secole. 

Aici fusese înmormântată sinucigaşa şi mă aflam singur în 
faţa mormântului ei, neputincios, dârdâind de frig prin zăpada 
sticloasă, sub ameninţarea unei furtuni violente. A trebuit să-mi 
adun tot curajul, să apelez la întreaga mea rațiune, la credinţa 
religioasă în spiritul căreia fusesem crescut, ca să nu cad pradă 
spaimei. 


Scurtă vreme apoi, am fost prins într-o adevărată tornadă. 
Solul tremura ca sub copitele a sute de cai şi de data aceasta 
zăpada nu mai viscoli, ci se abătu un vârtej de grindină cu atâta 
putere, încât piatra sfâşia frunzele, rupea crengile şi într-o clipă 
chiparoşii nu mă mai adăpostiră deloc. Mă repezii sub un alt 
copac: dar nici acolo n-am fost multă vreme la adăpost şi căutai 
un loc unde să fiu într-adevăr apărat: uşa cavoului, care, fiind în 
stil doric, avea cadrul foarte adânc. Acolo, sprijinit de bronzul 
masiv, eram întrucâtva protejat de grindina enormă, care nu mă 
mai atingea decât prin ricoşeuri, după ce căzuse întâi pe alee 
sau pe dalele de marmură. 

Deodată uşa cedă, se întredeschise către interior. Refugiul pe 
care mi-l oferea acest mormânt mi se păru noroc pe furtuna 
asta nemiloasă şi mă pregăteam să intru, când un fulger 
despică luminos toată întinderea cerului. In chiar clipa aceea, pe 
cât e de adevărat că sunt viu, văzui, pe când îmi întorsesem 
privirea către întunecimea cavoului, o femeie foarte frumoasă, 
cu obraji rotunzi, cu buze rumene, întinsă pe o brancardă şi care 
părea că doarme. Tună şi parcă mâna unui uriaş mă apucă şi 
mă aruncă iar în vijelie. 

Toate acestea se petrecură atât de iute, încât înainte chiar 
să-mi dau seama de şocul, moral şi fizic, pe care-l suferisem, am 
simţit iarăşi grindina izbindu-mă. Dar în acelaşi timp aveam 
impresia ciudată că nu sunt singur. Am privit din nou în direcţia 
mormântului, a cărui uşă rămăsese deschisă. Un alt fulger 
orbitor păru a lovi ţăruşul de fier ce se afla deasupra 
monumentului de marmură, spre a-şi croi drum până în adâncul 
pământului,  nimicind maiestuoasa sepultură. Pradă unei 
suferinţe cumplite, moarta se ridică un moment; flăcările o 
înconjurau de pretutindeni, însă bubuitul tunetului înăbuşea 
tipetele ei de durere. 

Concertul acesta oribil a fost ultimul lucru pe care l-am auzit, 
căci din nou mâna uriaşă mă apucă şi mă duse prin grindină, pe 
când cercul colinelor din jur repeta ecoul urletelor de lupi. 
Ultimul spectacol de care îmi amintesc este cel al unei mulţimi 
mişcătoare şi albe, foarte vagi, la drept vorbind, ca şi cum toate 
mormintele s-ar fi deschis spre a lăsa să iasă fantomele 
morţilor, care se apropiau toate de mine printre vârtejurile de 
grindină. 


Puțin câte puţin, îmi recăpătai cunoştinţa; apoi mă copleşi o 
oboseală atât de grea, încât mă înspăimântai. îmi trebui multă 
vreme ca să-mi aduc aminte ce se întâmplase. Picioarele mă 
dureau cumplit şi nu izbuteam să le mişc. Parcă erau amorţite. 
Ceafa-mi părea îngheţată, şira spinării şi urechile, dimpreună cu 
picioarele, îmi erau amorţite şi mă dureau. Cu toate acestea, în 
inimă îmi stăruia impresia unei călduri cu adevărat desfătătoare, 
în comparaţie cu acele senzaţii. Era un coşmar, un coşmar fizic, 
dacă mă pot sluji de o asemenea expresie, fiindcă nu ştiu ce 
greutate foarte apăsătoare pe piept îmi împiedica respiraţia. 

Am rămas destul de mult timp în această stare de semi- 
letargie şi n-am ieşit din ea decât spre a luneca în somn, dacă 
nu cumva într-un fel de leşin. Apoi mă apucă greaţa, ca atunci 
când începi să simţi răul de mare; simţeam nevoia de 
nestăpânit să mă uşurez de ceva... nu ştiam de ce anume. În 
jurul meu domnea o tăcere adâncă, de parcă întreaga lume 
dormea sau murise, tăcere pe care o întrerupea numai gâfâitul 
unui animal care trebuie să se fi aflat foarte aproape de mine. 
Am simţit ceva fierbinte sfredelindu-mi gâtul şi doar atunci îmi 
apăru oribilul adevăr. 

O namilă de fiară era culcată peste mine, cu botul lipit de 
gâtul meu. Nu îndrăzneam să mă clintesc, ştiind că numai o 
nemişcare prudentă m-ar putea salva, însă fiara, la rândul ei, îşi 
dădu, fără îndoială, seama că se petrece o schimbare în mine, 
căci înălţă capul. Printre gene văzui deasupră-mi para celor doi 
ochi ai unui lup uriaş. Dinţii albi, lungi şi ascuţiţi îi străluceau în 
gura roşie, iar răsuflarea-i caldă şi acră îmi ajungea până în nări. 

Şi din nou trecu o bună bucată de vreme de care nu-mi mai 
amintesc nimic. În sfârşit, am auzit un mârâit surd şi un fel de 
chelălăit, acesta în mai multe rânduri. Apoi am auzit, mi s-a 
părut că de foarte departe, parcă mai multe voci strigând la un 
loc: „Hei, hei!" Am ridicat cu precauţie capul, pentru a privi în 
direcţia de unde veneau strigătele, însă cimitirul îmi acoperea 
vederea. Lupul continua să scheaune într-un chip ciudat şi o 
lumină roşie începu să se rotească împrejurul codrului de 
chiparoşi; făcea impresia că urma vocile. Acestea se apropiau în 
timp ce lupul urla acum necontenit şi tot mai tare. 

Mai mult ca oricând, mă temeam de cea mai mică mişcare, 
fie şi să las să-mi scape doar un suspin. lar lumina roşie se 
apropia  întruna, deasupra  linţoliului alb ce  se-ntindea 


pretutindeni în jurul meu, în noapte. Deodată ţâşni din spatele 
arborilor, în galop, o ceată de călăreţi cu torţe. Ridicându-se 
numaidecât, lupul sări de pe pieptul meu şi se mistui în cimitir. 
Văzui pe unul dintre călăreţi (erau soldaţi, i-am recunoscut după 
uniformă) punând carabina la umăr şi ţintind. Unul dintre 
tovarăşii săi îl lovi peste braţ şi glonţul îmi şuieră pe deasupra 
capului. Cu siguranţă, îmi confundase trupul cu cel al lupului. 

Un alt soldat văzu fiara care se îndepărta şi trase încă un foc. 
Pe urmă, toţi călăreţii porniră în galop, unii către mine, ceilalţi 
urmărind lupul, care dispăru sub chiparoşii împovăraţi de 
zăpadă. Când ajunseră aproape de mine, am vrut să-mi mişc, în 
sfârşit, braţele şi picioarele, însă mi-a fost cu neputinţă, n- 
aveam putere, cu toate că nu-mi scăpa nimic din ce se 
petrecea, din ce se vorbea în jurul meu. Doi sau trei soldaţi 
descălecară şi îngenuncheară, spre a mă examina de aproape. 
Unul dintre ei îmi înălţă capul, apoi îmi puse mâna pe inimă! 

— Totul e-n regulă, prieteni!, strigă el. Inima îi bate încă! 

Mi se turnă puţin rachiu pe gât; asta mă făcu să-mi revin 
complet şi deschisei ochii mari. Luminile şi umbrele se pierdeau 
printre arbori, am auzit oamenii chemându-se. Ţipetele lor 
exprimau spaima şi curând cei care plecaseră în căutarea 
lupului se-ntoarseră, aţâţaţi ca nişte apucaţi. Cei care mă 
înconjurau îi întrebau cu spaimă: 

— Ei bine, l-aţi găsit? 

— Nu! Nu!, răspunseră ceilalţi iute şi se simţea că le mai este 
încă teamă. Haide, repede! Ce idee, să zăboveşti într-un 
asemenea loc şi tocmai în noaptea asta! 

— Ce era?, mai întrebară ceilalţi, vocea fiecăruia trădând 
emoția ce-l stăpânea. 

Răspunsurile difereau destul de mult şi mai cu seamă îmi 
părură foarte nehotărâte, ca şi cum toţi ar fi vrut mai întâi să 
spună acel lucru, dar aceeaşi spaimă i-ar fi împiedicat să ducă 
gândul până la capăt. 

— Era... era... da!, îngăimă unul dintre ei, care încă nu-şi 
revenise după şoc. 

— Un lup... însă parcă nu tocmai un lup!, zise altul, înfiorat de 
groază. 

— N-are rost să tragi în el, dacă nu ai un glonţ sfinţit, 
remarcă al treilea, care vorbea ceva mai liniştit. 


— Bine ne-a mai prins ieşirea din noaptea asta!, grăi un al 
patrulea. Pe drept cuvânt, nu vom câştiga pe nimic cele o mie 
de mărci. 

— Aşchiile de marmură erau pătate cu sânge, şi doar nu 
fulgerul l-a putut pune acolo. Şi el? Nu e în primejdie? Priviţi-i 
gâtul. Priviţi, prieteni, lupul s-a culcat peste el şi n-a lăsat să i se 
răcească sângele. 

După ce s-a aplecat deasupra mea, ofiţerul spuse: 

— Nimic grav, pielea nu-i nici măcar zgăriată. Ce să însemne 
toate astea? Fiindcă, fără urletele lupului, nu l-am fi găsit 
niciodata. 

— Dar fiara unde-o fi pierit?, întrebă soldatul care-mi susţinea 
capul şi care, dintre toţi, părea să-şi fi păstrat cel mai bine 
sângele rece. 

— S-a întors în bârlogul ei!, răspunse tovarăşul său. Faţa îi 
era lividă şi tremura de spaimă, privind în juru-i. Nu-s aici 
destule morminte unde să se poată ascunde? Hai, prieteni! 
Repede! Să părăsim locul ăsta blestemat. 

Soldatul mă ajută să mă scol, în timp ce ofiţerul dădea un 
ordin. Mai mulţi oameni mă ridicară şi mă aşezară pe un cal. 
Ofiţerul sări în şa, îndărătul meu, îmi trecu braţele în jurul 
mijlocului şi dădu din nou un ordin: cel de plecare. Lăsând în 
urma noastră chiparoşii, pornirăm în galop, într-o aliniere strict 
militară. 

Cum însă nu-mi revenise graiul, mi-a fost cu neputinţă să 
povestesc ceva din aventura mea de necrezut. Şi fără îndoială 
că mă podidi somnul, căci singurul lucru de care-mi aduc 
aminte, din acel moment, este că m-am regăsit în picioare, 
susţinut de fiecare parte de câte un soldat. Se crăpa de ziuă, iar 
geana de lumină era asemenea unei poteci de sânge. Ofiţerul le 
recomandă oamenilor săi să nu vorbească despre cele văzute; 
să spună numai că găsiseră un englez pe care-l păzea un câine 
mare. 

— Un câine! Dar nu era câine!, strigă soldatul care dârdâise 
de spaimă tot timpul. Când văd un lup, ştiu să-l deosebesc fără 
greş de un câine! 

Tânărul ofiţer reluă cu calm: 

— Am spus: un câine! 

— Un câine, repetă celălalt cu un aer batjocoritor. 


Se vedea cât colo că răsăritul soarelui îi făcea să-şi 
redobândească curajul şi, arătându-mă cu degetul, adăugă: 

— Priviţi-i gâtul. O să-mi spuneţi că i-a făcut asta un câine? 

Instinctiv, mi-am dus mâna la gât şi numaidecât am scos un 
țipăt de durere. 

Mă înconjurară cu toţii; unii, rămaşi în şa, se aplecară să vadă 
mai bine... Şi din nou răsună vocea liniştită a tânărului ofiţer: 

— Un câine, am zis! Dacă am istorisi altceva, ne-ar lua peste 
picior! 

Un soldat mă puse în şa, lângă el, şi ne urmarăm astfel 
drumul până în suburbiile Munchenului. Acolo am întâlnit o 
şaretă în care m-au urcat şi care m-a readus la hotel. Tânărul 
ofiţer mă întovărăşi, în timp ce unul din oamenii săi îi păzea 
calul, iar ceilalţi se întoarseră la cazarmă. 

Herr  Dellbruck ne întâmpină cu atâta grabă, încât 
înţeleserăm de îndată că ne aştepta cu nerăbdare. Apucându-mi 
amândouă mâinile, nu le dădu drumul înainte de a fi pătruns în 
coridor. Ofiţerul îşi luă rămas-bun şi se pregătea să plece, când 
îl rugai să mai stea; ba, l-am mai rugat să urce în camera mea, 
cu noi. 

L-am cinstit cu un pahar cu vin şi i-am mărturisit cât îi sunt 
de recunoscător, ca şi soldaţilor lui, atât de viteji, care-mi 
salvaseră viaţa. îmi răspunse, simplu, că şi el e bucuros; că herr 
Dellbruck luase primul măsurile necesare şi că, la urma-urmei, 
căutarea n-a fost câtuşi de puţin neplăcută; auzind această 
declaraţie ambiguă, patronul hotelului zâmbi, în vreme ce 
ofiţerul ne ceru îngăduinţa să-şi ia rămas-bun: era vremea să se 
întoarcă la cazarmă. 

— Dar, herr Dellbruck, întrebai eu atunci, cum se face că au 
pornit în căutarea mea soldaţii aceştia? Şi de ce? 

Dădu din umeri, ca şi cum propriul demers i s-ar fi părut lipsit 
de însemnătate, şi îmi răspunse: 

— Comandantul regimentului în care mi-am făcut serviciul 
militar mi-a permis să fac apel la voluntari. 

— Dar de unde ai ştiut că m-am rătăcit? 

— Vizitiul s-a întors aici cu ce mai rămăsese din trăsură; când 
s-au speriat caii, aproape că au făcut-o praf. 

— Totuşi, cu siguranţă că nu numai din cauza asta ai trimis 
soldaţii să mă caute. 


— O!. Nu... Priviţi... Chiar înainte de sosirea vizitiului 
primisem telegrama asta de la boierul al cărui oaspete o să fiţi... 

Şi scoase din buzunar o telegramă pe care mi-o întinse. Am 
citit: 

Bistriţa 

Vegheaţi cu grijă asupra aceluia care va fi oaspetele meu; 
siguranţa lui îmi este foarte prețioasă. Dacă i se va întâmpla 
ceva neplăcut sau dacă va dispărea, faceţi tot ce vă stă în 
putinţă spre a-l regăsi şi a-i salva viaţa. Este englez, deci îi 
place aventura. Zăpada, noaptea şi lupii pot să reprezinte 
pentru el tot atâtea primejdii. Nu pierdeţi nici o clipă, dacă aveţi 
vreo temere cu privire la el. Averea mea îmi va îngădui să vă 
răsplătesc zelul. 

Ţineam scrisoarea asta în mână, când avui impresia că odaia 
se-nvârte în jurul meu; şi dacă nu mă prindea în braţe patronul 
hotelului, cred că m-aş fi prăbuşit. Totul era atât de ciudat, 
misterios, atât de incredibil, încât încetul cu încetul mă cuprinse 
sentimentul că sunt jucăria şi miza unor puteri stranii, şi această 
singură şi vagă idee mă paraliza într-un fel. Desigur, mă aflam 
sub o protecţie misterioasă. Aproape în cea mai potrivită clipă, 
un mesaj sosit dintr-o ţară îndepărtată mă ferise de primejdia de 
a adormi în zăpadă şi mă scosese din botul lupului. 


Capitolul 1 

Jurnalul lui Jonathan Harker (stenografiat) 

3 mai. Bistriţa. Părăsit Munchenul la 8.35 seara, 1 mai. Sosit 
devreme la Viena, a doua zi dimineaţa. Ar fi trebuit să sosim la 
6.46, dar trenul a avut o oră întârziere. Budapesta pare un oraş 
minunat, după câte mi-am putut da seama privind din vagon şi 
după cele câteva străzi pe care m-am plimbat, odată coborât din 
tren, însă mi-a fost teamă să mă depărtez prea mult de gară: în 
ciuda întârzierii, trebuia să plecăm mai departe, după cum se 
prevăzuse. M-a încercat senzaţia că părăseam Occidentul spre a 
intra în Orient; Occidentul cel mai autentic, cu splendidele 
poduri peste Dunăre, care aici are cea mai nobilă lărgime şi 
adâncime, ne purta către tradiţiile dominaţiei turceşti. 

Am părăsit Budapesta la timpul potrivit şi am ajuns la 
Klausenburg după căderea serii. M-am oprit aici ca să petrec 
noaptea la Hotel Royal. La masă, sau mai degrabă la cină, mi s- 
a servit pui fript cu boia de ardei roşu, foarte bun, dar mi-a făcut 


o sete! (Mem. Să cer reţeta pentru Mina!) L-am întrebat pe 
ospătar şi acesta mi-a spus că felul se numeşte „paprika hendl" 
şi că e o mâncare pe care am s-o găsesc pretutindeni de-a 
lungul Carpaţilor. De mare folos mi-a fost spoiala mea de 
germană; într-adevăr, nici nu ştiu cum m-aş fi descurcat fără ea. 

La Londra, dispunând de oarecare timp liber, : vizitasem 
British Museum şi făcusem cercetări referitoare la Transilvania, 
în cărţile şi hărţile bibliotecii; eram convins că un mănunchi de 
cunoştinţe premergătoare despre acele tărâmuri ar fi putut 
prinde bine în relaţiile cu un nobil localnic. Am găsit că ţinutul 
despre care e vorba se află chiar la hotarul dintre Transilvania, 
Moldova şi Bucovina, în inima munţilor Carpaţi, una dintre cele 
mai sălbatice şi mai puţin cunoscute părţi ale Europei. 

Dar nici o hartă şi nici o carte nu m-au putut lumina asupra 
locului exact unde se înalţă castelului lui Dracula, fiindcă nu 
există hărţi ale acestei regiuni comparabile cu cele ale 
serviciului nostru cartografic. Totuşi, am văzut că Bistriţa, oraşul 
de unde trebuia să iau diligenţa, după spusele contelui Dracula, 
era un târg destul de cunoscut. Voi nota aici câteva din 
impresiile mele, ca să-mi pot împrospăta memoria când îi voi 
povesti Minei călătoriile mele. 

Populaţia Transilvaniei este alcătuită din patru naţionalităţi 
distincte: saşii, în sud, valahii, care sunt descendenţii dacilor, 
maghiarii, iar în răsărit şi nord, secuii. Voi descinde printre 
aceştia din urmă, care susţin că se trag din Attila şi din huni. 
Asta poate fi aşa, căci în secolul al XI-lea ungurii i-au găsit acolo 
pe huni. Am citit că toate superstiţiile cunoscute în lume s-au 
adunat în potcoava Carpaţilor, ca şi cum aici ar fi fost centrul 
tuturor vârtejurilor imaginaţiei. Dacă aşa stau lucrurile, şederea 
mea ar putea fi interesantă. (Mem. Trebuie să-l întreb pe conte 
totul despre aceasta.) 

N-am dormit bine, cu toate că patul era îndeajuns de 
confortabil, căci am avut tot felul de vise stranii. Un câine a urlat 
toată noaptea sub fereastra mea, ceea ce a avut poate o 
legătură cu insomnia; ori poate de vină a fost papricaşul, căci 
zadarnic am băut apa din carafă, mi-era mereu sete. Către 
dimineaţă am adormit şi m-au trezit loviturile repetate în uşă, 
încât cred că mă cufundasem într-un somn adânc. 

La micul dejun am avut iar papricaş şi un fel de porridge din 
mălai, pe care ei îl numeau „mămăligă", apoi vinete umplute cu 


tocătură, o mâncare excelentă, cu numele de „impletata"!(Mem. 
De cerut, de asemenea, reţeta lor). Am mâncat în grabă, pentru 
că trenul pleca puţin înainte de opt, sau mai precis ar fi trebuit 
să plece, căci după ce am tras o goană şi am ajuns în gară la 
7.30, am aşteptat în vagon mai bine de o oră, fără să 
pornească. Mi se pare că, pe măsură ce mergi mai spre răsărit, 
pe atât mai nepunctuale sunt trenurile. Cum or fi fiind oare în 
China? 

De-a lungul întregii zile mi s-a perindat prin faţă o ţară ce 
părea plină de frumuseți de tot felul. 

Vedeam câteodată orăşele sau castele cocoţate pe culmile 
unor coline cu povârnişuri întocmai ca în vechile ceasloave; 
altădată goneam de-a lungul unor râuri şi torente care, după 
largile parapete de piatră ce le străjuiau, păreau să amenințe cu 
mari inundaţii. Este nevoie de multă apă, care să curgă vijelios, 
ca să producă revărsări peste maluri. 

In fiecare gară, mari grupuri de oameni, adesea îmbulziţi în 
tot soiul de straie. Unii semănau întocmai cu ţăranii de la noi 
sau cu aceia pe care i-am văzut în Franţa şi în Germania, cu 
scurteici, pălării rotunde şi pantaloni făcuţi în casă; însă alţii 
arătau foarte pitoresc. Femeile erau frumuşele, când nu te uitai 
prea de aproape la ele, dar le dezavantaja talia. Aveau toate 
mâneci albe mari, de toate felurile, şi mai toate purtau cingători 
late, cu bete, care fluturau ca veşmintele balerinelor, însă, 
desigur, cu fuste dedesubt. 

Slovacii erau cei mai ciudaţi şi mai sălbatici dintre toţi, cu 
pălăriile lor mari de cowboy, cu pantaloni bufanţi, de un alb 
murdar, cu cămăşile de in alb şi cu cingătorile enorme şi grele 
de piele, late de o palmă şi ţintuite cu alamă. Purtau cizme 
înalte, cu pantalonii băgaţi în ele, aveau plete negre şi mustăţi 
groase. Erau foarte pitoreşti, dar nu îţi inspirau încredere. Pe 
scenă, i-ai fi luat numaidecât drept o ceată de tâlhari orientali 
de demult. Sunt totuşi, după câte mi s-a spus, neprimejdioşi şi 
mai degrabă sfioşi. 

Se întunecase bine când am ajuns la Bistriţa, un orăşel vechi, 
foarte interesant. Situat practic chiar la frontieră, prin Pasul 
Bârgăului? ajungi direct în Bucovina, oraşul a avut întradevăr o 
existenţă zbuciumată, ale cărei urme încă se mai văd. Cu 


1t Impanate, probabil. 
2 În text - Borgo, după transcrierea hărților vechi. 


cincizeci de ani în urmă, incendii uriaşe au bântuit oraşul, 
provocând mari pagube, în cinci rânduri. La începuturile 
secolului al XVII-lea a suferit un asediu de trei săptămâni, de pe 
urma căruia a pierdut 13.000 de locuitori, lăsând deoparte pe 
cei pieriţi de pe urma foametei şi a bolilor. 

Contele Dracula îmi indicase hotelul La Coroana de Aur, care, 
spre marea mea bucurie, era o autentică clădire veche, căci, 
fireşte, voiam să văd şi să cunosc ceea ce caracteriza ţara. în 
mod evident eram aşteptat, deoarece, când am ajuns, m-a 
întâmpinat o femeie vârstnică, voioasă la chip, îmbrăcată în 
costumul naţional obişnuit, bluză albă cu fota dublă, în faţă şi în 
spate, din material colorat, ceva cam prea ajustat pe corp. S-a 
înclinat şi m-a întrebat: „Dumneata eşti domnul din Anglia?" 
„Da, am spus, Jonathan Harker." A surâs şi i-a şoptit ceva unui 
bătrân în cămaşă albă care intrase în odaie. Acesta ieşi şi se 
reîntoarse de îndată cu o scrisoare: 

Prietene, bun venit în Carpaţi! Te aştept cu nerăbdare. Trage 
un somn bun noaptea asta. Mâine, la trei după-amiază, diligenta 
pleacă în Bucovina; ţi s-a rezervat un loc. La trecătoarea 
Bărgăului te va aştepta caleaşca mea, ca să te aducă încoace. 
Trag nădejde că întreaga călătorie de la Londra până aici s-a 
terminat cu bine şi că îţi va face plăcere şederea în 
preafrumoasa mea ţară. Prietenul dumitale, 

Dracula 


4 mai. Am aflat că şi proprietarul hotelului primise o scrisoare 
de la conte, cu dispoziţia să-mi asigure locul cel mai bun în 
diligenţă, însă când i-am cerut informaţii mai amănunțite, mi-a 
părut întrucâtva reţinut şi a pretins că nu înţelege germana 
mea. Aceasta nu putea fi adevărată, fiindcă până atunci 
înţelesese perfect, cel puţin judecând după răspunsurile exacte 
pe care mi le dăduse. El şi soţia lui, bătrâna care-mi deschisese, 
schimbară priviri înspăimântate. 

Mai bâigui că primise banii într-o scrisoare şi că asta era tot 
ce ştia. Când l-am întrebat dacă-l cunoaşte pe contele Dracula şi 
dacă ar putea să-mi povestească ceva despre castelul acestuia, 
amândoi făcură semnul crucii şi, spunându-mi că nu ştiu absolut 
nimic, refuzară pur şi simplu să mai scoată o vorbă. Ora plecării 
era atât de aproape, încât n-am avut timp să mai întreb pe 


nimeni; dar totul mi se păru foarte misterios şi, desigur, deloc 
încurajator. 

Chiar în clipa când mă pregăteam să plec, bătrâna intră în 
camera mea şi mă întrebă, scuturată de fiori: 

— Trebuie să te duci? Oh, tinere herr, chiar trebuie să te 
duci? 

Era într-o asemenea stare de agitaţie, încât părea că uitase şi 
câtă nemţească ştiuse şi o amesteca cu vorbe din limbi pe care 
nu le cunoşteam. De-abia puteam să-i urmăresc întrebările. 
Când i-am spus că trebuie să plec numaidecât şi că mă 
angajasem într-o afacere importantă, ea mă întrebă din nou: 

— Ştii ce zi e astăzi? 

l-am răspuns că suntem în 4 mai. Clătină din cap, pe urmă 
zise: 

— Da, desigur, ştiu asta, ştiu! Insă dumneata ştii ce zi anume 
e? 

Cum i-am răspuns că nu înţeleg, ea reluă: 

— E ajunul Sfântului Gheorghe!. Nu ştii că în noaptea asta, 
când bat clopotele de miezul nopţii, duhurile rele pun stăpânire 
pe lume? Ştii unde te duci şi ce te aşteaptă? 

Era atât de îngrozită, încât m-am străduit să-i redau curajul. 

În cele din urmă căzu în genunchi, implorându-mă să rămân 
sau să mai aştept măcar o zi-două. Era tare caraghios, însă nici 
eu nu mă simţeam în apele mele. Totuşi, trebuia să-mi văd de 
treburi, nu puteam îngădui să se amestece nimeni. Am încercat, 
deci, s-o ridic în picioare şi i-am spus, cu toată seriozitatea de 
care am fost în stare, că îi mulţumesc, dar că obligaţia mea e 
imperioasă şi că trebuie să plec. Se sculă, îşi şterse ochii şi, 
scoţându-şi crucifixul de la gât, mi-l întinse. 

Nu ştiam ce să fac, deoarece, asemenea oricărui anglican, 
fusesem învăţat să privesc lucrurile acestea într-o oarecare 
măsură drept idolatrie, dar mi se părea lipsit de cuviinţă să refuz 
o persoană vârstnică, atât de bine intenţionată şi atât de 


1 Ajunul Sf. Gheorghe este pe 22 aprilie, autorul contribuind şi astfel la 
amplificarea misterelor cărţii. Totodată, ne explică de ce John Sewald este 
apelat Jack doar de prietenii Arthur şi Quincey Morris (englezii folosesc curent 
expresii referitoare la numele Jack, scoțând astfel în evidenţă calităţi ale 
prietenilor; ex.: Jack ofall trades - priceput la toate). 


tulburată. Pesemne că a citit pe chipul meu îndoiala, căci, 
petrecându-mi după gât crucifixul, îmi spuse: „De dragul mamei 
dumitale", şi ieşi din încăpere. 

Scriu aceste pagini în jurnal în timp ce aştept diligenţa care, 
bineînţeles, întârzie; cruciuliţa îmi atârnă de gât. Să fie de vină 
spaima bătrânei hangiţe sau înspăimântătoarele superstiții ale 
locului, dacă nu însuşi crucifixul, nu ştiu, dar nu mă simt în 
largul meu, ca de obicei. Dacă jurnalul va ajunge la Mina, cel 
puţin să găsească în el un rămas-bun! lată diligenţa! 

5 mai. La castel. Păcla dimineţii s-a risipt şi soarele s-a înălţat 
peste orizontul ce pare crestat, nu ştiu dacă de copaci sau de 
măguri, căci sunt atât de departe încât, mici şi mari, se 
confundă. Nu-mi este somn şi, pentru că mâine pot să mă 
trezesc când vreau, voi scrie, fireşte, până mă va copleşi 
somnul. Am de pus pe hârtie multe ciudăţenii şi pentru ca nu 
cumva cel care ar citi să creadă că am mâncat la Bistriţa prea 
pe-ndestulate, fie-mi îngăduit să transcriu întocmai meniul. 

Mi s-a servit ceea ce ei numesc „frigărui haiduceşti", bucăţi 
de slănină, ceapă, bucăţi de carne de vită, preparate cu boia, 
înfipte şi înşirate într-o ţeapă, pe urmă fripte deasupra focului, în 
felul simplu în care pregătim noi la Londra mâncarea pentru 
pisici. Vinul a fost Auriu de Mediaş, care-ţi produce pişcături 
neaşteptate pe limbă, deloc neplăcute. Am băut numai două 
pahare şi nimic altceva. 

Când m-am suit în diligenţă, vizitiul nu urcase încă pe capră 
şi l-am văzut cum stă de vorbă cu bătrâna. Vorbeau, fără 
îndoială, despre mine, fiindcă din timp în timp îmi aruncau câte 
o privire; unii dintre oamenii care stăteau pe bancă în faţa uşii, 
dintre cei despre care se spune, pe aici, că „duc vorba", se 
ridicaseră şi, apropiindu-se, ascultau cu atenţie, întorcând capul 
către mine, compătimitor. îmi ajungeau la ureche unele vorbe, 
care reveneau mai des, vorbe ciudate, aşa că scosei liniştit 
dicţionarul meu poliglot din geamantan, ca să le aflu înţelesul. 

Trebuie să spun că nu erau încurajatoare, iar dintre ele 
auzeam: „Ordog" - „Satana“, „Pokol' - „lad", „strigoaică" 
„Vrăjitoare", „vrolok" şi „vlkoslak", amândouă însemnând acelaşi 
lucru, una în slovacă, alta în sârbă, ceva între vârcolac şi 
vampir. (Mem. Trebuie să-l întreb pe conte despre aceste 
superstiții.) 


Când pornirăm, mulţimea de oameni din faţa hanului, care în 
acest timp sporise considerabil, făcu semnul crucii, apoi toţi 
îndreptară spre mine două degete. 

Nu fără greutate am izbutit să-l fac pe unul dintre călători să- 
mi explice ce înseamnă gestul acesta; la început n-a vrut să-mi 
răspundă, apoi, când a aflat că sunt englez, mi-a explicat că e 
un semn ca să mă păzească de deochi. 

N-a fost tocmai plăcut pentru mine, de-abia plecat către un 
loc necunoscut, pentru a întâlni un om pe care nu-l cunoşteam. 

Pe de altă parte, toţi aceşti oameni păreau atât de buni, de 
îndureraţi şi de compătimitori, încât n-am putut să nu mă simt 
mişcat. 

N-am să uit niciodataultima imagine din bătătura hanului şi 
mulţimea aceea de figuri pitoreşti care făceau semnul crucii, 
sub poarta boltită, prin care vedeam fundalul de frunziş bogat al 
leandrilor şi portocalilor sădiţi în hârdaie verzi, în mijlocul curţii. 

Vizitiul nostru, ai cărui iţari largi acopereau toată partea din 
faţă a caprei, ei o numesc „gotza"!, plesni din biciul lung 
deasupra celor patru căluţi înhămaţi în acelaşi rând şi o 
pornirăm la drum. 

Curând, frumuseţea drumului pe care-l parcurgeam mă făcu 
să uit spaimele de mai înainte, deşi, dacă aş fi înţeles graiul sau 
mai degrabă graiurile tovarăşilor mei de drum, n-aş fi putut să 
mă descotorosesc de ele cu atâta uşurinţă. 

In faţa noastră se întindeau păduri şi codri, povârnişuri verzi 
încoronate cu pâlcuri de arbori sau lăsând să se vadă zidurile 
albe ale caselor de-a lungul drumului. Pretutindeni o uluitoare 
jerbă de pomi înfloriţi, cireşi, meri, peri, pruni; iarba pe care 
călcam, sub pomi, era smălțuită cu petale. Urcând sau ocolind 
aceste coline verzi, pe care ei le numesc „Mittel- Land", drumul 
şerpuieşte pierzându-se printre verdeață sau se ferecă între 
şirurile de pini ce coboară, ici-colo, ca limbi de flăcări, poalele 
colinelor. 

Drumul era colţuros şi totuşi parcă zburam de-a lungu-i, cu o 
grabă febrilă. Nu înţelegeam pentru ce ne pripim aşa; fără 
îndoială, vizitiul ţinea să ajungem la Prundul Bârgăului fără să 
pierdem o clipă. Mi s-a spus că pe timp de vară drumul este 
excelent, dar nu fusese încă reparat după căderile de zăpadă 
din iarnă. 


1 Gaci; magh., gatya 


În această privinţă, el se deosebeşte de cele mai multe dintre 
drumurile ce străbat Carpaţii şi care, după un vechi obicei, nu 
sunt îngrijite. Din vechime, „hospodarii"! au prins teama de a le 
mai repara, pentru ca nu cumva turcii să-şi închipuie că se 
pregăteşte ceva împotriva lor şi să grăbească începerea unui 
război care, la drept vorbind, putea oricând izbucni. 

Dincolo de cocoaşele colinelor înverzite ale Mittel-Landului se 
profilau alte povârnişuri împădurite, în spatele cărora se înălţau 
trufaşi înşişi Carpaţii abrupți. Se înălţau la dreapta şi la stânga 
noastră, străluminaţi de soarele de după-amiază, în tonuri 
splendide de azur şi purpură pe creste, de verde şi brun acolo 
unde iarba şi stâncile se amestecau; o nefirească privelişte de 
stânci colţuroase şi de vârfuri ascuţite se pierdea în depărtare, 
unde se iveau colţi uriaşi înzăpeziţi. 

Din loc în loc, spărturi adânci în munte, în care văzusem, pe 
când soarele scăpăta, licărul alb al unei căderi de apă. Unul 
dintre tovarăşii mei de drum mă apucă de braţ pe când tocmai 
ocoleam o măgură şi dădeam ochii cu un pisc înalt acoperit de 
zăpadă, ce părea, pe când apucam pe drumul său şerpuit, a ne 
sta drept în faţă: 

— Priveşte! Isten szek, Tronul lui Dumnezeu?, şi se închină cu 
pioşenie. 

Ne-am continuat drumul nesfârşit, pe când soarele tot cobora 
în spatele nostru, iar umbrele serii începeau să ne cuprindă. 

Faptul că piscul de munte înzăpezit mai păstra lumina 
asfinţitului şi părea a se scălda într-o gingaşă aură trandafirie 
accentua senzaţia de întunecime. Când şi când, treceam pe 
lângă cehi şi slovaci, toţi în straie pitoreşti, însă am remarcat cu 
neplăcere că majoritatea erau guşaţi. Pe marginea drumului 
erau multe troițe şi când treceam pe lângă ele, tovarăşii mei se 
închinau. Din loc în loc întâlneam ţărănci şi ţărani îngenuncheaţi 
în faţa vreunui altar; nici nu întorceau capul spre noi, atât de 
adânciţi erau în ruga lor, încât ai fi zis că nu mai au nici ochi, nici 
urechi pentru lumea din jur. 

Multe lucruri erau noi pentru mine; de pildă, clăile de fân în 
arbori, pâlcurile de mesteceni plângători, cu trunchiurile lor albe 
lucind ca argintul printre verdele delicat al frunzelor. Din timp în 


1 Voievozii. 
? Scaunul (tronul) lui Dumnezeu (magh.). 


timp ne încrucişam cu câte o căruţă de poştă, obişnuita căruţă 
ţărănească, lungă, cu osie liberă, cioplită să facă faţă drumului 
plin de hârtoape. Vedeai, fireşte, în căruţe, ţărani întorcându-se 
acasă, cehii în cojoace albe de oaie, slovacii în mindire colorate, 
aceştia din urmă purtându-şi topoarele lungi ca pe lănci. 
Căderea serii se vestea friguroasă, iar întunecimea crescândă 
părea să amestece în aceeaşi beznă stejari, fagi şi pini; totuşi, în 
văile prin care treceam, printre măguri, urcând câte o 
trecătoare, coniferele negre se distingeau pe alocuri pe fundalul 
unui linţoliu proaspăt de nea. 

Câteodată, când drumul străbătea câte un pâlc de pini care, 
în întuneric, părea că ne înghite, mari pale de ceaţă acopereau 
din loc în loc copacii, producând o impresie stranie şi solemnă, 
ce-mi înturna gândurile la plăsmuirile fioroase ce mă chinuiseră 
spre seară. înnoptarea punea într-o lumină ciudată norii ca nişte 
fantasme rătăcitoare printre Carpaţi. Când şi când, pantele 
deveneau atât de abrupte, încât cu toată graba vizitiului nostru 
caii erau siliţi să meargă la pas. Aş fi vrut să mă dau jos şi să 
merg alături de ei, cum se obişnuieşte la noi în asemenea 
împrejurări, însă vizitiul nici nu voia să audă. 

— Nu, nu, spuse el, nu trebuie să mergeţi pe jos, pe aici câinii 
sunt prea primejdioşi. Şi mai adăugă, pregătind, evident, o 
glumă sumbră, fiindcă privi roată, căutând zâmbetul aprobator 
al celorlalţi: De altfel, n-o să duci lipsă de treburi din astea 
înainte de a te duce la culcare. 

Opri o singură dată, când veni vremea să aprindă felinarele. 
Cu cât sporea întunericul, cu atât pasagerii păreau mai speriaţi, 
ba unul, ba altul îi cereau să mâne mai repede. Vizitiul plesnea 
nemilos caii cu biciul său lung şi îi îmboldea, cu strigăte 
sălbatice de încurajare, să gonească mai iute. Când se întunecă 
de-a binelea, mi se păru că văd o lumină cenuşie petrecându-se 
prin faţa noastră, ca şi cum ar fi fost o despicătură în dealuri. 

Călătorii erau tot mai îngrijoraţi; diligenţa sălta nebuneşte, 
scârţâind din încheieturi şi clătinându-se ca un vapor zgâlţâit de 
furtună, încât a trebuit să mă sprijin. Apoi drumul deveni mai lin, 
de ni se păru că am prins aripi. De ambele părţi, munţi 
ameninţători sugrumau drumul, gata să ne acopere; treceam 
prin Pasul Bârgăului. Pe rând, mai mulţi dintre tovarăşii mei de 
drum îmi oferiseră daruri, pe care mi le întinseseră cu o 
seriozitate ce înlătura posibilitatea unui refuz. 


Erau, desigur, felurite lucruri bizare, dar fiecare îmi era 
înfăţişat cu o bunăvoință atât de firească, cu vorbe atât de 
bune, cu asemenea binecuvântări şi chiar cu acele mişcări fără 
noimă în care se citea teama, încât îmi reveniră în minte ţăranii 
din faţa hanului din Bistriţa, închinându-se şi făcând semne de 
deochi. Şi zburam astfel cu vizitiul chircit pe capră şi cu 
pasagerii aplecaţi pe marginea diligenţei, scrutând vultureşte în 
întuneric. Era limpede că-i stăpânea neliniştea, se întâmplase 
sau aşteptau să se întâmple ceva, însă, când i-am întrebat în 
parte, nici unul nu mi-a dat nici cea mai vagă explicaţie. Starea 
de agitaţie se menţinu o bucată de vreme. 

În fine, Pasul Bârgăului ne apăru în faţa ochilor, deschizându- 
se spre răsărit. In beznă, nori negri se rostogoleau deasupra 
noastră, apăsat, copleşitor, văzduhul vestea furtună. Părea că 
lanţul de munţi despărţise atmosfera în două şi că ne aflam 
acum pe latura furtunii. în ce mă priveşte, îmi roteam privirile 
după trăsura care trebuia să mă ducă la conte. Mă aşteptam să 
văd din clipă în clipă luminile felinarelor, prin noapte, însă bezna 
rămânea de nepătruns. 

Singura lumină venea de la lămpile noastre, în ale căror raze 
pâlpâitoare aburul cailor obosiţi se ridica într-un nor alb. Puteam 
vedea acum drumul nisipos întinzându-se alb în faţa noastră, 
dar nu se zărea nici urmă de vreun vehicul. Călătorii se aşezară 
din nou, cu un suspin de uşurare, care părea a-şi râde de 
dezamăgirea ce mă cuprinsese. Mă şi gândeam ce e de făcut, 
când vizitiul, uitându-se la ceas, le spuse celorlalţi ceva ce nu 
prea am desluşit, din pricina vocii joase, ceva cam ca: „Un ceas 
mai devreme". Apoi, întorcându-se către mine, mi se adresă 
într-o germană încă şi mai stricată ca a mea: 

— Nu se vede nici o trăsură. Domnul nu e aşteptat; la urma- 
urmei, dânsul vine cu noi acum în Bucovina şi se întoarce mâine 
sau poimâine; mai bine poimâine. 

Pe când vorbea, caii începură să necheze, să sforăie şi să se 
zbată, încât vizitiul abia mai putea să-i stăpânească. Atunci, 
printre strigătele de spaimă ale pasagerilor, care nu mai 
pridideau făcând la cruci, o caleaşcă cu patru cai ne ajunse din 
urmă, ne depăşi, apoi trase lângă diligenţa noastră. 

Am putut vedea la lumina felinarelor ei caii negri ca 
tăciunele, nişte animale splendide. Cel care îi conducea era un 
om înalt, cu barbă lungă, castanie şi cu o pălărie mare, neagră, 


ce-i ascundea chipul. Când se întoarse către noi, i-am putut 
totuşi vedea sclipirea ochilor scânteietori, care păreau roşii în 
lumina lămpii. Îi spuse vizitiului: 

— Eşti grăbit astă-seară, prietene. 

Celălalt răspunse bâlbâindu-se: 

— Domnul englez se grăbea. 

Străinul îi replică: 

— Bănuiesc că din pricina asta doreai să-l iei cu tine în 
Bucovina. Nu mă poţi înşela, prietene. Ştiu prea multe şi mi-s 
caii iuți. 

Surâdea vorbind, iar lumina lămpii cădea pe o gură aspră cu 
buze foarte roşii şi cu dinţii ascuţiţi, albi ca fildeşul. Unul dintre 
tovarăşii mei de drum îi şopti altuia versul din Lenore a lui 
Biirger: 

Denn die Toten reiten schnell. 

(„Căci morții iute aleargă.") 

Ciudatul vizitiu auzi, cu siguranţă, cuvintele, căci îi aruncă un 
zâmbet tăios. Călătorul întoarse capul, făcu semnul crucii, 
întinzând, totodată, două degete. 

— Daţi-mi bagajele domnului, spuse vizitiul, şi cu cea mai 
mare repeziciune valizele mele fură scoase şi puse în caleaşcă. 
După aceea am coborât din diligenţă, şi cum caleaşca trăsese 
alături, vizitiul mă ajută să urc, prinzându-mi braţul într-o 
strânsoare de oţel; trebuie că avea o putere nemaipomenită. 
Fără un cuvânt smuci hăţurile, caii porniră şi intrarăm din nou în 
bezna trecătorii. 

Când cătai în urmă, văzui aburul din nările cailor, la lumina 
felinarelor diligenţei, şi pe foştii mei tovarăşi de călătorie, care 
făceau semnul crucii. Vizitiul plesni din bici, îşi îmboldi caii, care 
luară drumul Bucovinei. Pe când se cufundau în beznă, un fior 
rece mă scutură, mă simţii părăsit şi trist, dar o pelerină îmi fu 
aşezată pe umeri şi o scoarță peste genunchi, iar vizitiul mi se 
adresă într-o nemţească fără cusur: 

— Noaptea e friguroasă, mein herr, iar stăpânul meu, 
contele, mi-a poruncit să vă port de grijă. Sub banchetă e un 
clondir cu şliboviţă (rachiu de prune din partea locului), dacă vă 
place. 

N-am băut; oricum, faptul că ştiam c-o am la îndemână m-a 
mai întărit. Mă mai liniştisem, dar nu de tot. Cred că dacă aş fi 
avut posibilitatea să aleg, n-aş mai fi continuat această călătorie 


de noapte în necunoscut. Caleaşca goni înainte, apoi se 
întoarse, luă altă cale şi porni tot drept înainte. Mi se părea că 
ne reîntorsesem şi treceam în acelaşi loc; am ales un punct de 
reper şi mi-am dat seama că nu greşisem. 

Aş fi vrut să-l întreb pe vizitiu ce însemna asta, totuşi m-am 
temut, fiindcă în situaţia în care eram, zadarnic aş fi protestat 
dacă avea de gând să întârzie. Oricum, după un timp mă 
cuprinse curiozitatea să ştiu câtă vreme trecuse, aşa că scăpărai 
un chibrit şi la flacăra lui mi-am privit ceasul. Mai erau puţine 
minute până la miezul nopţii. Am resimţit un şoc, bănuiesc că 
din cauza superstiţiilor despre miezul nopţii, sporite de 
recentele mele experienţe. Aşteptam cu inima plină de nelinişte. 

Un câine începu să urle, undeva, departe, în vreo curte, un 
scheunat de moarte, îngrozit. Urletul fu reluat de alt câine, apoi 
de altul şi de altul, până când, purtat de vântul care acum 
gemea prin trecătoare, se iţi un țipăt sinistru ce părea a se 
răspândi pretutindeni, atât de departe cât te putea duce gândul, 
în bezna nopţii. La primul urlet, caii începuseră să se cabreze; 
vizitiul le vorbi molcom şi se liniştiră, dar tremurau şi asudau ca 
un fugar după o sperietură năprasnică. 

Atunci, de departe, din creierul munţilor se ridică un urlet mai 
ascuţit şi mai pătrunzător, acela al lupilor, care băgă groaza şi în 
cai, şi în mine. Imi venea să sar din caleaşcă şi s-o iau la fugă, 
pe când ei sforăiau şi se zbăteau nebuneşte, încât vizitiul trebui 
să-şi folosească din plin puterea lui straşnică spre a-i stăpâni în 
hamuri. Totuşi, de la un timp urechile mi se obişnuiseră cu 
urletele, iar caii se liniştiră după ce vizitiul cobori şi trecu în faţa 
lor. li dezmierda, îi calma, le şoptea în ureche cu meşteşug, iar 
efectul a fost extraordinar, căci se cuminţiră îndată, cu toate că 
tremurau ca frunza. Vizitiul sări din nou pe capră, apucă hăţurile 
şi porni în goană. De data asta, ajunşi de cealaltă parte a 
trecătorii, schimbă numaidecât direcţia şi apucă pe un drum 
strâmt ce se înfunda la dreapta. 

Curând, intrarăm pe o alee străjuită de arbori ce bolteau 
drumul, de parcă am fi trecut printr-un tunel. Şi din nou stânci 
mari şi amenințătoare ne păzeau pe amândouă laturile. 
Adăpostiţi astfel, puteam auzi vântul de sus şuierând şi gemând 
printre stânci, crengile copacilor trosnind. 

Se făcea tot mai frig, începu să cearnă zăpada, curând totul 
fu alb în jur. Palele ascuţite de vânt mai purtau urletele câinilor, 


tot mai slabe, pe măsură ce ne depărtam. Scheunatul lupilor, 
dimpotrivă, răsuna tot mai aproape, ca şi cum ne-ar fi înconjurat 
din toate părţile. Mă cuprinsese groaza, caii îmi împărtăşeau 
spaima, numai vizitiul n-avea habar. Işi întorcea capul când la 
stânga, când la dreapta, în vreme ce eu încercam zadarnic să 
zăresc ceva prin beznă. 

Deodată, departe, la stânga noastră, văzui o luminiţă 
albastră ce pâlpâia. În aceeaşi clipă o văzu şi vizitiul; opri brusc 
caii şi, sărind de pe capră, dispăru în întuneric. Nu ştiam ce să 
fac, urletul lupilor se auzea tot mai aproape, dar pe când mă tot 
întrebam, vizitiul reapăru şi-şi reluă fără o vorbă locul, apoi 
pornirăm mai departe. Imi vine să cred că am adormit, poate, 
iar incidentul îmi revenea mereu în vis, căci mi se părea că se 
repetă la nesfârşit, iar acum, privind în urmă, îmi apare ca un 
oribil coşmar. La un moment dat, flăcăruia ţâşni atât de aproape 
de drum, atât de clar în noapte, încât am putut urmări fiecare 
din mişcările vizitiului. 

El se îndreptă grabnic către locul de unde se ivise luminiţa 
albastră, trebuie să fi fost foarte slabă, căci nu putea lumina în 
preajmă, şi adună câteva pietre, din care formă un fel de 
parapet. Altă dată se produse un efect optic straniu: aşezându- 
se între mine şi flacără, el nu o acoperi deloc, fiindcă i-am putut 
vedea totuşi licărul fantomatic. Am rămas uluit, însă cum 
impresia durase doar o clipă, am considerat că privirea, prea 
încordată în întuneric, mă înşelase. Un timp, pâlpâirile albastre 
nu s-au mai arătat şi am gonit înainte prin beznă, împresuraţi de 
urletul lupilor, ca într-un cerc mişcător. 

În sfârşit, într-un loc vizitiul cobori şi se depărtă mai mult 
decât în celelalte rânduri, iar în timpul absenței sale caii 
tremurară mai rău ca oricând, sforăiră şi nechezară îngroziţi. Nu 
pot şti din ce cauză, deoarece urletul lupilor încetase cu 
desăvârşire; dar chiar atunci luna, plutind printre norii negri, 
apăru în spatele crestelor zimţate ale unei înălţimi împădurite şi 
la lumina ei am văzut în jurul nostru un cerc de lupi cu colţi albi 
şi limbi roşii ce atârnau, cu labe lungi şi vânoase, cu blana 
țepoasă. Erau de o sută de ori mai înspăimântători în tăcerea 
cumplită care se aşternuse decât atunci când urlau. 

Înţepenisem de groază. Numai când un om rămâne singur 
faţă în faţă cu asemenea orori poate să înţeleagă adevărata lor 
semnificaţie. 


Dintr-odată apoi, lupii începură să urle, ca şi cum lumina lunii 
ar fi avut asupra lor o influenţă anume. Caii săreau în toate 
părţile, nechezau, rotindu-şi neputincioşi ochii de-ţi făceau milă, 
dar cercul viu de teroare îi înconjura de pretutindeni şi n-aveau 
cum să iasă din mijlocul lui. Am strigat după vizitiu să se 
întoarcă. Mi se părea că singura şansă ar fi fost să străpung 
cercul, ca să-l ajut să se apropie. Strigam şi izbeam portiera 
caleştii, în nădejdea că zgomotul va speria lupii de pe acea 
latură, dându-i lui posibilitatea să ajungă la hăţuri. 

Când s-a întors, nu ştiu, dar i-am auzit vocea răsunând 
tunător şi, aruncându-mi privirea în direcţia sunetelor, l-am 
văzut în mijlocul drumului. Rotea braţele lungi, ca şi cum ar fi 
măturat vreun obstacol invizibil, iar lupii se retrăgeau mereu. 
Tocmai atunci un nor gros acoperi obrazul lunii şi am rămas din 
nou în beznă. Când putui să văd din nou, vizitiul se suise pe 
capră, iar lupii se făcuseră nevăzuţi. 

Toate acestea erau atât de ciudate şi de misterioase, încât, 
stăpânit de spaimă, nu îndrăzneam nici să vorbesc, nici să mă 
mişc. Vremea părea fără sfârşit, ca şi călătoria noastră, care 
continua iar într-o beznă deplină, fiindcă nori grei acoperiseră 
din nou luna. Urcam întruna, cu scurte momente când drumul 
cobora, căci de regulă urca. Deodată îmi dădui seama de faptul 
că vizitiul era pe punctul de a mâna caii în curtea unui castel 
vast şi căzut în ruină, de la ale cărui ferestre înalte şi negre nu 
se zărea nici o rază de lumină şi ale cărui creneluri sparte se 
profilau crestat pe cerul luminat de lună. 


Capitolul 2 

Jurnalul lui Jonathan Harker (continuare) 

5 mai. Trebuie că dormeam, altfel, dacă aş fi fost treaz, cu 
siguranţă aş fi observat apropierea de un loc atât de remarcabil. 
în beznă, curtea castelului părea uriaşă şi, cum anumite drumuri 
întunecoase conduceau sub mari arcade boltite, ea părea şi mai 
întinsă decât era în realitate. încă nu am putut să o văd în 
timpul zilei. 

Când caleaşca s-a oprit, vizitiul a sărit din ea şi apoi mi-a 
întins mâna ca să mă ajute să cobor. Din nou, n-am putut să nu 
observ formidabila lui putere. De fapt, mâna lui părea o 
menghină de oţel şi ar fi putut să o zdrobească oricând pe a 
mea, dacă ar fi vrut. Apoi îmi cobori bagajele şi le aşeză alături 


de mine, care mă aflam în apropierea unei uşi mari şi vechi, 
ţintuită cu piroane. Am putut vedea, în ciuda lipsei de lumină, că 
piatra era sculptată masiv, însă vremea şi intemperiile 
distruseseră, în cea mai mare parte, sculpturile. Cum stăteam, 
vizitiul sări pe capră, smuci hăţurile, caii porniră în grabă şi 
întreg calabalăcul dispăru sub unul dintre frunzarele întunecate. 

Stăteam în tăcere, neştiind ce să fac. Nici un clopoțel sau un 
ciocănaş de bătut în uşă; prin pereţii mohorâţi şi prin ferestrele 
negre nu era de crezut că vocea mea putea pătrunde. 
Aşteptarea mi se păru fără sfârşit, simţii iar spaima şi îndoielile 
îngrămădindu-se în mine. Pe ce tărâm nimerisem şi printre ce 
soi de oameni? In ce aventură primejdioasă mă băgasem? Era 
oare un incident obişnuit în viaţa unui secretar de avocat să fie 
trimis aici ca să explice unui străin cum se cumpără o 
proprietate la Londra? Secretar de avocat! Minei nu i-ar fi plăcut 
asta. Avocat, da, căci chiar înainte de a fi părăsit Londra îmi 
sosise vestea că trecusem cu succes examenul şi că eram acum 
avocat plin! Incepui să mă frec la ochi şi să mă ciupesc, ca să 
văd dacă sunt treaz. 

Mi se părea că trec printr-un coşmar oribil, aşteptam să mă 
deştept numaidecât şi să mă pomenesc acasă la mine, în clipa 
când zorile luminează cu încetul ferestrele; să simt iar 
dimineaţa, după o zi de muncă istovitoare. Dar ciupiturile mă 
dureau, ochii nu mă înşelaseră. Eram cât se poate de treaz, în 
creierul Carpaţilor. Tot ce puteam face era să mă înarmez cu 
răbdare şi să aştept revărsatul zorilor. 

Când tocmai ajunsesem la această concluzie, îmi răsună în 
urechi sunetul unor paşi grei în spatele uşii masive şi văzui 
printre picături sclipirea unei lumini care se apropia. Urmă 
zgomotul lanțurilor şi zăngănitul zăvoarelor mari, trase. O cheie 
se întoarse în broască scrâşnind puternic, ca după o îndelungată 
nefolosinţă, şi uşa cea mare se urni. 

In pragul uşii stătea un bătrân înalt, cu obrajii raşi, dar cu o 
mustață lungă şi albă, îmbrăcat în negru din cap până-n 
picioare, fără o pată de culoare. [inea în mână o lampă 
străveche de argint, în care flacăra nu era apărată nici de sticlă, 
nici de vreun glob, ci îşi azvârlea pâlpâirea lungă în întuneric, în 
curentul uşii deschise. Cu un gest curtenitor al mâinii drepte, 
bătrânul mă pofti să intru, vorbindu-mi într-o engleză excelentă, 
însă cu o intonaţie bizară: 


— Fii binevenit în casa mea! Intră de bunăvoie, nesilit de 
nimeni. 

Nu făcu un pas să mă întâmpine, ci rămase ca o statuie, ca şi 
cum gestul de bun venit l-ar fi preschimbat într-o stană de 
piatră. Totuşi, de-abia trecusem pragul, că veni grabnic spre 
mine, îmi înşfăcă zdravăn mâna într-o strânsoare care mă crispă 
de durere, senzaţie pe care nu mi-o micşoră faptul că mâna lui 
părea rece ca gheaţa, mai degrabă mâna unui mort decât a unui 
om viu. Spuse din nou: 

— Bun venit în casa mea. Intră de bunăvoie, pleacă precum 
ţi-o fi voia şi lasă aici puţin din fericirea ce-o aduci. 

Cum îmi strânsese mâna tot atât de tare ca şi vizitiul, căruia 
nu-i văzusem faţa, pentru o clipă m-a încercat bănuiala că ar 
putea fi una şi aceeaşi persoană de care am vorbit; ca să mă 
asigur, l-am întrebat: 

— Contele Dracula? 

Se înclină ceremonios şi-mi răspunse: 

— Eu sunt Dracula şi-ţi urez bun venit, domnule Harker, în 
casa mea. Intră. Noaptea e friguroasă şi cred că ai nevoie de 
odihnă şi de mâncare. Pe când vorbea, puse lampa pe o consolă 
în zid, făcu câţiva paşi şi-mi ridică bagajele înainte să-l pot opri. 
Am protestat, însă el insistă: Nu, domnule, sunteţi oaspetele 
meu. E târziu, slugile mele s-au culcat. Lăsaţi-vă în grija mea. 

Insistă să-mi ducă bagajele pe coridor, apoi începu să urce o 
scară mare în spirală; trecurăm iar printr-un coridor, pe a cărui 
podea de piatră paşii noştri răsunau puternic. La capătul 
acestuia, împinse o uşă grea şi văzui cu bucurie o încăpere 
luminată, în mijlocul căreia ardea un foc straşnic, iar masa era 
gata pusă. 

Contele se opri, puse jos bagajele, închise uşa şi, traversând 
odaia, deschise o altă uşă, ce dădea într-o cămăruţă octogonală, 
luminată de o singură lampă şi care părea să nu aibă nici o 
fereastră. Trecând prin ea, mai deschise o uşă şi mă pofti să 
intru. Plăcută privelişte! Era un dormitor vast, luminat şi încălzit 
de un foc de buşteni care sfârâia cu văpăi înalte în şemineul 
larg. Tot contele îmi aduse bagajele înăuntru, zicându-mi, 
înainte de a închide uşa: 

— După o asemenea călătorie, ai nevoie să te odihneşti şi să 
te plimbi. Nădăjduiesc că vei găsi aici tot ceea ce doreşti. Când 
vei fi gata, treci în odaia cealaltă, unde te aşteaptă cina. 


Lumina, căldura, primirea curtenitoare a contelui păreau să- 
mi fi risipit toate bănuielile şi spaimele. Odată ce mi-am revenit, 
descoperii că sunt pe jumătate mort de foame; mi-am aranjat 
repede toaleta şi am trecut în odaia cealaltă. 

Mâncarea era deja servită. Gazda mea, care stătea într-un 
jilţ, lângă vatra largă, îmi arătă masa cu un gest grațios şi îmi 
spuse: 

— Te rog să iei loc şi să mănânci după pofta inimii. Sper că o 
să mă scuzi dacă n-am să mănânc împreună cu dumneata, dar 
am făcut-o mai devreme şi nu cinez. 

l-am întins scrisoarea sigilată pe care mi-o încredinţase 
domnul Hawkins. O deschise şi o citi, cu gravitate; apoi, cu un 
surâs fermecător, mi-o întinse s-o citesc. Cel puţin un pasaj făcu 
să-mi crească inima de bucurie: „Regret mult că o criză de gută, 
boală de care sufăr cronic, îmi interzice cu desăvârşire să 
călătoresc o vreme; sunt însă fericit să vă pot spune că vă trimit 
un înlocuitor în care am cea mai mare încredere cu putinţă. Este 
un tânăr plin de energie şi talent în profesia lui, cu o fire foarte 
loială. Este discret şi tăcut şi s-a maturizat în serviciul meu. Va fi 
la dispoziţia dumneavoastră în timpul şederii sale şi vă va urma 
instrucţiunile în orice privinţă". 

Contele ridică singur capacul de pe un vas şi-mi servi un 
excelent pui fript. Acesta la un loc cu puţină brânză şi salată şi 
dimpreună cu o sticlă de Tokay vechi, din care am băut două 
pahare, au constituit cina mea. In timp ce mâneam, contele îmi 
puse o seamă de întrebări privind călătoria pe care o făcusem şi 
i-am povestit pe rând tot ce mi se întâmplase. 

Intre timp, terminasem cina şi, la dorinţa gazdei mele, 
trăsesem un jilţ lângă foc, ca să fumez o ţigară de foi pe care 
mi-o oferise, după ce se scuzase totodată că nu fumează. 
Aveam acum putinţa să-l observ şi găseam că are o fizionomie 
marcantă. 

Avea obrazul vulturesc, cu nasul coroiat şi foarte subţire, cu 
nările foarte arcuite şi proeminente, fruntea boltită, mândră, cu 
păr rărit la tâmple şi bogat în restul capului. Sprâncenele, foarte 
groase, aproape că se întâlneau la rădăcina nasului, stufoase şi 
răsucite. Gura, cât se putea vedea sub mustaţa groasă, avea un 
aer crud şi dinţi deosebit de albi şi de ascuţiţi, ieşind peste 
buzele a căror roşeaţă neobişnuită vădea o vitalitate uimitoare 
pentru un bărbat de vârsta lui. In rest, avea urechile palide, cu 


vârfurile extrem de ascuţite, bărbia largă şi puternică, obraji 
fermi. Totul de o paloare extraordinară. 

Observasem mai înainte dosul palmelor sale, pe care le ţinea 
încrucişate pe genunchi şi care mi se păruseră la lumina focului 
mai degrabă albe şi fine; acum însă, că le vedeam mai de 
aproape, îmi apărură butucănoase, cu degete groase şi scurte. 
Lucru curios, avea păr în podul palmei. Unghiile erau lungi şi 
fine, tăiate ascuţit. Când contele se aplecă spre mine şi mă 
atinse cu mâna, n-am putut să-mi înăbuş un fior. Poate că-i 
mirosea urât respiraţia, dar o oribilă senzaţie de vomă puse 
stăpânire pe mine şi, oricât aş fi vrut, n-am putut-o ascunde. 

Fără îndoială, contele a remarcat, căci se retrase cu un soi de 
rânjet care-i scotea mai mult în evidenţă decât până acum dinţii 
ieşiţi în afară şi se aşeză din nou în jilţul său de lângă foc. O 
vreme tăcurăm amândoi; cum priveam către fereastră, zării 
primele raze tulburi ale aurorei. 

Domina o tăcere stranie pretutindeni; în urechea trează 
răsună din vale urletul mai multor lupi. Ochii contelui luciră şi-mi 
spuse: 

—  Ascultă-i, copiii nopţii. Ce mai muzică fac ei! Citind, 
presupun, uimirea pe trăsăturile mele, adăugă: A, domnule, 
dumneavoastră, orăşenii, nu puteţi simţi ce se petrece în inima 
unui vânător. Apoi se ridică şi zise: Trebuie că eşti obosit. 
Dormitorul Domniei Tale este dincolo şi mâine poţi să te scoli 
cât de târziu doreşti. Cât despre mine, voi lipsi până după-masă. 
Somn bun şi vise plăcute! Cu o mişcare politicoasă îmi deschise 
uşa odăii octogonale, iar eu intrai în camera de culcare. 

Mă zbat într-un ocean de gânduri. Am îndoieli; simt o teamă; 
mă gândesc la nişte lucruri stranii, pe care nu îndrăznesc să mi 
le mărturisesc nici mie. Doamne, apără-mă; fie şi numai de 
dragul celor ce-mi sunt scumpi! 

7 mai. Din nou dimineaţa devreme, dar ştiu că m-am odihnit 
şi m-am bucurat de ultimele douăzeci şi patru de ore! Am 
dormit cât de mult am vrut, m-am sculat din somn când mi-a 
venit. După ce m-am îmbrăcat, am trecut în camera în care 
cinasem şi am găsit pregătit un mic dejun rece; ceaşca de cafea 
fusese aşezată pe vatră, să nu se răcească. Pe masă am găsit 
un bilet, în care scria: 

Voi lipsi o vreme. Nu mă aştepta. D. 


M-am desfătat cu o masă straşnică. După ce am dat-o gata, 
mi-am aruncat ochii după un clopoțel, ca să pot aduce la 
cunoştinţa servitorilor că am terminat; n-am găsit însă nici unul. 
Cu siguranţă că în casa asta sunt nişte lipsuri ciudate, ţinând 
seama de bogăţiile extraordinare care mă înconjoară. Serviciul 
de masă este de aur şi atât de minunat cizelat, încât trebuie să 
coste o avere. 

Perdelele şi tapiţeria scaunelor şi sofalelor, draperia patului 
meu sunt făcute din cele mai scumpe şi mai frumoase ţesături şi 
trebuie să fi costat sume fabuloase la vremea când au fost 
confecţionate, pentru că sunt vechi de secole, cu toate că sunt 
perfect conservate. Am văzut ceva asemănător la Hampton 
Court, dar acolo erau tocite şi destrămate, mâncate de molii. În 
schimb, nici o oglindă, în nici o cameră. Nici chiar pe masa de 
toaletă, şi când vreau să mă bărbieresc sau să mă pieptăn 
trebuie să mă servesc de oglinjoara din trusa de călătorie. N-am 
văzut nicăieri vreun servitor şi nici n-am auzit vreun sunet, cu 
excepţia urletului lupilor. 

După ce am terminat masa, nu ştiu dacă s-o numesc mic 
dejun sau prânz, căci trebuie să fi fost între cinci şi şase seara, 
mi-am rotit privirile după ceva de citit, căci nu-mi plăcea să 
străbat castelul fără să fi cerut permisiunea contelui. În odaie nu 
era absolut nimic, nici cărţi, nici ziare, nici chiar cele 
trebuincioase scrisului; atunci am deschis o uşă şi am găsit un 
fel de bibliotecă. Am încercat şi uşa din direcţia opusă, însă am 
găsit-o zăvorâtă. Spre încântarea mea, în bibliotecă am găsit un 
mare număr de cărţi englezeşti, rafturi întregi, şi colecţii de 
reviste şi ziare. O masă în mijlocul încăperii era ticsită de reviste 
şi ziare englezeşti, cu toate că nici unele dintre ele nu erau 
recente. 

Cărţile erau cât se poate de variate: istorie, geografie, 
politică, economie politică, geologie, drept, toate conţineau 
relatări despre Anglia, despre viaţa, obiceiurile şi moravurile 
englezilor. Erau chiar şi cărţi ca Anuarul Londonez, cărţile „roşii” 
şi „albastre“, Almanahul Whitaker, buletinele armatei, ale 
marinei, dar şi, cumva m-a mişcat să le văd aici, publicaţii de 
drept. 

Pe când mă uitam la cărţi, uşa se deschise şi contele intră. 
Mă salută foarte cordial, întrebându-mă dacă petrecusem o 
noapte odihnitoare. Apoi îmi spuse: 


— Mă bucur că te-am găsit aici, fiindcă sunt sigur că or să te 
intereseze multe lucruri. Prietenii aceştia, şi mângâie câteva 
cărţi, mi-au fost totdeauna tovarăşi buni de câţiva ani; de când 
mi-a venit ideea de a merge la Londra mi-au dăruit multe, multe 
ceasuri de desfătare. Datorită lor cunosc ţara măreaţă a 
Domniei Tale, iar a cunoaşte Anglia înseamnă a o iubi. Sunt atât 
de nerăbdător să străbat forfota străzilor grandioasei voastre 
capitale, să mă pierd în vârtejul şi în îmbulzeala omenească, să 
împărtăşesc viaţa, schimbările şi chiar moartea, tot ce fac şi 
simt ei. Dar, vai!, până astăzi nu vă cunosc limba decât din 
cărţi. Aştept de la dumneata, prietene, să mă înveţi să vorbesc. 

— Dar, domnule conte, i-am replicat, înţelegeţi şi vorbiţi 
limba engleză temeinic! 

Se înclină cu gravitate: 

— Mulţumesc, prietene, pentru aprecierea măgulitoare a 
Domniei Tale, dar tot mă tem că mai am mult drum de bătut. 
Adevărat, cunosc gramatica şi cuvintele, nu ştiu însă şi cum se 
pronunţă. 

— Vă asigur, i-am spus, că vorbiţi la perfecţie. 

— Nu tocmai, mi-a răspuns, ştiu bine că dacă m-aş plimba 
prin Londra şi aş vorbi, n-ar fi nimeni să nu mă ia drept un 
străin. De aceea nu sunt mulţumit. Aici sunt un nobil; sunt 
boyar, prostimea mă cunoaşte, sunt stăpân. Însă ca străin într-o 
ţară străină, nu e totuna; lumea nu te cunoaşte şi n-ai cum să-ţi 
dai seama dacă-i eşti sau nu pe plac. Aş fi mulţumit să fiu ca 
toată lumea, ca să nu se oprească nimeni şi să se zgâiască la 
mine, să întrerupă conversaţia când aş vorbi eu şi să zică: „la te 
uită, un străin!" Am fost atâţia ani domn, încât vreau să rămân 
mai departe, sau cel puţin să nu intru la stăpân. 

Dumneata vii aici nu numai ca reprezentant al prietenului 
meu Peter Hawkins, din Exeter, ca să mă pui la curent cu noua 
mea proprietate din Londra. Vei rămâne, cred, o vreme la mine, 
până când datorită conversaţiei voi putea stăpâni pronunția 
limbii engleze; şi te rog să-mi atragi atenţia când fac vreo 
greşeală cât de mică în vorbire. îmi pare rău că a trebuit să 
lipsesc atât de mult astăzi; sper însă că o să mă scuzi, deoarece 
am avut într-adevăr treburi însemnate. 

l-am răspuns, fireşte, politicos şi l-am întrebat dacă pot intra 
în bibliotecă oricând vreau. 


— Desigur, mi-a răspuns, şi a adăugat: poţi să circuli oriunde 
doreşti în acest castel, cu excepţia încăperilor încuiate, în care, 
desigur, nu vrei să intri. Există un motiv ca lucrurile să fie cum 
sunt şi, dacă le-ai vedea cu ochii mei sau le-ai cumpăni cu 
raţiunea mea, le-ai înţelege poate mai bine. 

l-am răspuns că nu mă îndoiam de asta, iar el mi-a mai spus: 

— Suntem în Transilvania, şi Transilvania nu e Anglia. 
Obiceiurile se deosebesc şi multe lucruri or să ţi se pară 
neobişnuite. Ţinând seama de ce mi-ai povestit despre păţaniile 
Domniei Tale, înţelegi niţel câte ciudăţenii se pot întâmpla aici. 

Conversaţia se învioră şi, cum era limpede că avea chef de 
vorbă, fie şi numai pentru plăcerea de a vorbi, i-am pus o serie 
de întrebări privind cele prin care trecusem, deopotrivă cu ce 
observasem. Câteodată ocolea subiectul sau schimba vorba, 
pretinzând că nu înţelege. Totuşi, în general, mi-a răspuns cu 
sinceritate. 

După o vreme, mai căpătând curaj, am adus vorba pe 
departe despre faptele ciudate din noaptea precedentă, de 
pildă, de ce a coborât vizitiul când a văzut flăcările albastre? 
Credea el într-adevăr că erau semne ale unor comori ascunse? 
îmi vorbi de o credinţă obştească, după care, într-o anumită 
noapte a anului, în fapt, cea care trecuse, când se presupune că 
toate spiritele rele stăpânesc nestingherite, se vede o flacără 
albastră deasupra oricărui loc unde au fost tăinuite comori. 

— Fără îndoială, aceste comori au fost ascunse în regiunea 
prin care treceaţi azinoapte, îmi spuse el, fiindcă pentru ea s-au 
dat mari bătălii, timp de secole, între valahi, saşi şi turci! Pentru 
că nu există petic de pământ în ţinutul ăsta care să nu fi fost 
îngrăşat cu sânge omenesc, de patrioţi sau de năvălitori. In 
zilele de demult ale acelor vremuri încruntate, când austriecii şi 
ungurii ne atacau în valuri, iar strămoşii noştri săreau să-i 
întâmpine, bărbaţi şi femei, vârstnici şi copii îi aşteptau pe 
creste deasupra trecătorilor, de unde îi nimiceau prăvălind 
asupră-le stânci! Când însă biruiau năvălitorii, nu mai găseau 
nimic, totul fiind îngropat în vatra strămoşească. 

— Atunci pentru ce, l-am întrebat eu, au rămas acele comori 
atâta vreme nedescoperite, când sunt semne atât de sigure 
pentru oricine îşi dă osteneala să privească? 

Contele zâmbi şi buzele îi dezveliră în gingii caninii lungi, 
care aveau o înfăţişare stranie. Reluă: 


— Pentru că ţăranul e un mişel şi un smintit. Flăcările nu apar 
decât o singură noapte, iar în acea noapte nici un om de pe aici 
n-ar scoate nasul pe uşă, chiar dacă ar fi la mare nevoie. Şi, 
dragul meu domn, să şi vrea, tot n-ar putea. Chiar în cazul în 
care ţăranul de care-mi vorbeşti a însemnat locul unde ţâşnea 
flacăra, el n-ar putea să-l descopere la lumina zilei. Dumneata 
însuţi, îndrăznesc să te întreb, ai mai fi în stare să-l afli? 

— Adevărat, am zis, nu l-aş mai găsi cum nu l-ar mai afla nici 
morţii. 

— Hai, spuse el apoi, vorbeşte-mi de Londra şi de casa pe 
care mi-aţi procurat-o. 

M-am scuzat pentru neglijenţă şi am trecut în camera mea, 
ca să-mi caut hârtiile în bagaje. Pe când le puneam în ordine, 
am auzit un clinchet de porţelanuri şi argintărie în cealaltă 
odaie, iar când am traversat-o din nou, am remarcat că masa 
fusese strânsă şi lampa aprinsă, căci se întuneca. Lămpile 
fuseseră aprinse şi în bibliotecă şi l-am găsit pe conte întins pe 
canapea şi citind, dintre atâtea opuri, un ghid englez, de 
Bradshaw. 

Când am intrat, dădu la o parte cărţile şi ziarele de pe masă 
şi începurăm amândoi să examinăm planurile şi documentele de 
toate felurile. Il interesau toate amănuntele şi-mi puse 
nenumărate întrebări despre poziţia casei şi împrejurimi. 
Studiase cu minuţiozitate mai dinainte tot ce se referea la 
vecinătăţi, căci până la urmă mi-am dat seama că în mod 
evident ştia mai multe decât mine. Când am remarcat asta, mi-a 
ZIS: 

— Dar, prietene, nu crezi că e necesar? Când voi merge 
acolo, voi fi singur şi prietenul meu Jonathan Harker nu va fi 
lângă mine să mă corecteze şi să mă ajute. El va fi în Exeter, la 
multe mile depărtare, lucrând probabil la hârtiile notariale ale 
celuilalt prieten al meu, Peter Hawkins, aşa că vezi... 

Se interesă în amănunt de datele cumpărării proprietăţii din 
Purfleet. După ce i-am înfăţişat actele şi a semnat documentele 
necesare, pe care le-am însoţit cu o scrisoare gata de pus la 
poştă pentru domnul Hawkins, dânsul mă întrebă în ce chip 
descoperisem casa. l-am citit notele pe care le alcătuisem din 
timp şi pe care le transcriu aici: 


„Pe un drum puţin umblat, la Purfleet, am ajuns chiar în faţa 
unei proprietăţi care mi s-a părut potrivită şi pe care era lipit un 
afiş zdrenţuit, vestind că proprietatea este de vânzare. 

Este înconjurată de ziduri înalte, vechi, din blocuri de piatră 
ce n-au mai fost reparate de foarte multă vreme. Porţile 
zăvorâte erau de stejar masiv şi vechi, cu fierărie mâncată de 
rugină. 

Domeniul se numeşte Carfax, fără îndoială o corupere a 
vechiului Quatre Face, căci locuinţa îşi are cele patru laturi 
orientate către punctele cardinale. Proprietatea are o suprafaţă 
de vreo douăzeci de acri, în întregime împrejmuiţi de zidurile 
solide pe care le-am menţionat. Sunt atât de mulţi copaci, încât 
întunecă locul şi mai este şi un heleşteu sau un lac mic, dar 
adânc, alimentat în mod evident de mai multe izvoare şi a cărui 
apă limpede se varsă într-un râuleţ destul de mare. 

Casa e foarte încăpătoare, construită cu mult în urmă, pot 
spune în Evul Mediu; într-adevăr, o parte din ea e alcătuită din 
blocuri imense de piatră, iar rarele ferestre sunt situate sus şi 
apărate de zăbrele grele de fier. Se zăresc şi ruinele unui 
donjon, în preajma unei vechi capele. N-am putut intra acolo, 
întrucât n-aveam cheia de la poarta respectivă, dar am adus cu 
mine dagherotipuri făcute din unghiurile cele mai variate. 

Casa propriu-zisă a fost ridicată mai târziu, dar fără nici o 
rânduială, aşa că n-aş putea face nici o presupunere asupra 
suprafeţei pe care o acoperă decât că trebuie să fie foarte mare. 
Prin preajmă sunt puţine case, printre care una mai mare şi 
recent clădită, care adăposteşte un azil particular de nebuni. 
Oricum, nici aceasta nu e vizibilă de pe domeniu. 

Când am isprăvit de citit, îmi spuse: 

— Sunt încântat că e veche şi e vastă. Eu însumi mă trag 
dintr-o viţă străveche şi mi-aş da duhul dacă ar trebui să 
locuiesc într-o casă nouă. O casă nu devine locuibilă cu una, cu 
două şi, la urma-urmei, câteva zile nu fac un secol. Mă bucur, de 
asemenea, că are o capelă din vremuri de demult. Nouă, 
nobililor din Transilvania, nu ne place să ne gândim că oasele 
noastre s-ar putea amesteca cu cele ale plebei! Eu nu mai caut 
nici plăcerile, nici bucuriile vieţii, nici strălucirea voluptuoasă a 
razelor de soare sau licărul tremurului de ape care îi încântă pe 
cei tineri. 


De multă vreme nu mai sunt tânăr şi inima mea, după ani 
grei de plâns morții, nu înclină către veselie. De altminteri, şi 
zidurile castelului meu s-au prăbuşit; e plin de umbre, iar vântul 
şuieră rece prin ferestre şi printre creneluri. Imi plac umbra şi 
întunericul, îmi place să rămân singur cu gândurile mele ori de 
câte ori e cu putinţă. 

Ceva totuşi nu părea să se potrivească între vorbele şi 
privirea lui, sau mai degrabă trăsăturile feţei îi preschimbau 
zâmbetul într-un rânjet răutăcios şi sumbru. 

Apoi, pretextă ceva şi plecă, rugându-mă să-mi adun hârtiile. 
După ce se duse, am început să răsfoiesc cărţile din jurul meu. 
Una dintre ele era un atlas, care se deschidea ca de la sine la 
Anglia, ca şi cum acea hartă ar fi fost mult privită. Uitându-mă 
pe ea, am găsit anumite locuri încercuite şi, privindu-le mai de 
aproape, am remarcat unul în apropierea Londrei, în partea de 
est, hotărât lucru, tocmai acolo unde era situată noua sa 
proprietate; celelalte două erau în Exeter şi în Whitby, pe coasta 
Yorkshire-ului. 

Trecuse mai bine de un ceas, când contele reveni. 

— Aha, zise el, tot cu nasu-n cărţi? Bravo! Nu trebuie totuşi 
să lucrezi mereu. Vino! Am fost anunţat că e gata cina. 

Mă luă de braţ şi trecurăm în odaia învecinată, unde o cină 
excelentă aburea pe masă. Contele îşi ceru din nou scuze că 
mâncase cât lipsise de acasă. Dar, ca şi în noaptea trecută, se 
aşeză la taifas, în timp ce eu mâncam. După cină am fumat un 
trabuc, la fel ca data trecută, iar contele îmi puse tot soiul de 
întrebări, ceasuri de-a rândul. Simţeam că trebuie să fie foarte 
târziu, dar nu spuneam nimic, dându-mi seama că făcea parte 
din obligaţiile mele să îndeplinesc dorinţele de orice fel ale 
gazdei. 

Nu-mi era somn, căci dormisem mult peste zi, dar mă trecu 
un fior rece, cum se întâmplă când se vestesc zorile, ceva cam 
în felul începutului mareei. În popor se spune că muribunzii îşi 
dau sufletul mai adesea la răsăritul soarelui sau la schimbarea 
fluxului; oricine, obosit, la postul său, a simţit această schimbare 
în atmosferă mă va înţelege. Deodată auzirăm cântecul unui 
cocoş răsunând cu o ascuţime supranaturală în văzduhul 
limpede al dimineţii. Sărind în picioare, contele îmi spuse: 

— la te uită, a şi răsărit soarele! Cum de nu mi-am dat seama 
că te-am ţinut atât de mult? Va trebui să vorbeşti mai puţin 


interesant despre noul meu cămin din Anglia, ca să nu mai uit 
cum zboară timpul. 

Apoi, cu o scurtă plecăciune, îşi luă rămas-bun. 

M-am întors în odaia mea şi am tras draperiile de la ferestre, 
dar nu se vedea nimic deosebit; fereastra în dreptul cărei 
stăteam dădea în curtea castelului, dar n-am putut vede decât 
cum se lumina de ziuă. Aşa că, după ce am tras la Ic perdelele, 
am scris notele despre ziua de azi. 

8 mai. Incepusem să mă tem, scriind acest jurnal, că o să fie 
cam împrăştiat; acum îmi pare bine că m-am oprit de 1a început 
asupra fiecărui amănunt, pentru că totul aici este atâ de straniu, 
încât nu mă pot împiedica să nu mă simt stânjenit. Mi-aş dori să 
nu fi pus niciodatapiciorul aici, aşa cum aş vrea să mă ştiu la 
adăpost, cât mai departe. 

Se prea poate ca aceasta neobişnuită existenţă de noapte să 
mă fi influenţat; şi încă dacă n-ar fi decât asta! Dacă barem aş 
avea cu cine sta de vorbă, însă n-am pe nimeni. Ba, să fiu drept, 
este contele, însă tare mă tem că este singurul suflet viu pe aici. 
Voi fi tot atât de prozaic ca şi faptele; expunându-le, aş mai 
dobândi curaj şi aş mai zăgăzui zborul dezordonat al imaginaţiei. 
Altfel, sunt pierdut. Le voi povesti de îndată aşa cum sunt, sau 
cum Îmi par. 

După ce m-am culcat, am moţăit puţin şi, văzând că n-am 
somn, m-am sculat. îmi agăţasem oglinjoara de bărbierit de 
fereastră şi tocmai începusem să mă bărbieresc. Deodată am 
simţit o mână aşezându-mi-se pe umăr şi am tresărit uluit căci 
nu-l zărisem, cu toate că din oglindă se vedea întreag încăpere, 
în spatele meu. De emoție m-am tăiat uşor, dar nu mi-am dat 
seama pe moment. După ce i-am răspuns contelui: m-am uitat 
din nou în oglindă, ca să văd dacă nu mă înşelasem. 

De data asta nu mai putea fi vorba de eroare, fiindcă era 
lângă mine şi puteam să-l văd peste umăr. însă în oglind nu 
apărea! Se vedea în spatele meu întreaga odaie, dar nici picior 
de om, cu excepţia mea. Era surprinzător şi, cum asta putea 
pune vârf la toate nenumăratele ciudăţenii de până acum, 
începui să simt acel val de nelinişte pe care mi-l provoc 
apropierea contelui; în aceeaşi clipă mi-am dat seama că mă 
tăiasem puţin şi că sângele mi se scurgea pe bărbie. Am pus jos 
briciul şi m-am întors să caut un plasture. Când contele îmi văzu 
obrazul, o furie drăcească i se aprinse în ochi şi dintr-odată mă 


apucă de beregată. M-am dat înapoi şi mâna sa atinse şiragul de 
mătănii de care atârna crucifixul. 

Într-o clipă, se produse o asemenea schimbare în el, mânia i 
se spulberă atât de grabnic, încât nu-mi venea să cred că fusese 
supărat. 

— la seama, îmi spuse, ia seama, când te tai. In ţara asta c 
mai primejdios decât îţi închipui. Şi apucând oglinjoara: lar tot 
necazul de la nenorocirea asta a pornit. Cea mai mârşavă 
jucărie a vanităţii omeneşti. In lături cu ea! 

Smuci cu un singur deget al mâinii sale teribile fereastra 
grea, zvârlind afară oglinjoara, care se sparse într-o mie de 
cioburi de pietrele de dedesubt, din curte. Pe urmă ieşi fără să 
mai spună o vorbă. 

Când am intrat în sufragerie, masa era pusă; pe conte nu l- 
am văzut pe nicăieri, aşa că am dejunat singur. Şi faptul că nu l- 
am văzut pe conte mâncând sau bând mi se părea bizar. 
Trebuie să fie un om tare ciufut! După masă am dat o mică raită 
prin castel. Am urcat scările şi am intrat într-o odaie cu fereastra 
orientată către sud. 

Priveliştea era magnifică şi am stat s-o privesc, căci din locul 
unde mă aflam o puteam cuprinde în întregime. Castelul e chiar 
pe muchia unei prăpăstii fără fund. O piatră aruncată pe geam 
ar cădea o mie de picioare fără să atingă nimic în calea ei. Cât 
vezi cu ochii, un ocean de vârfuri de brazi, întretăiat pe ici-colo 
de hăuri întunecate şi de câte un fir argintiu, râurile care 
clocotesc prin păduri. 

Nu-mi e însă inima să descriu frumuseți, căci după ce m-am 
retras de la fereastră, mi-am continuat explorarea: uşi, uşi 
pretutindeni, şi toate încuiate şi zăvorâte. Singura ieşire de aici 
o constituie ferestrele tăiate în zidurile castelului. Acesta este o 
adevărată închisoare, iar eu sunt prizonier. 


Capitolul 3 

Jurnalul lui Jonathan Harker (continuare) 

Când am descoperit că eram prizonier, o senzaţie groaznică 
mă cuprinse. Am dat buzna în sus şi în jos pe scări, încercând 
fiecare uşă şi privind de la fiecare fereastră la care ajungeam, 
însă după puţin timp convingerea că nu e scăpare covârşi orice 
alt simţământ. Când mă gândesc la cele câteva ore care au 
trecut, mi se pare că trebuie să fi fost nebun, căci mă zbăteam 


ca un şoarece în cursă. Insă când m-am convins că n-am 
scăpare, m-am aşezat jos liniştit, liniştit cum nu fusesem în viaţa 
mea şi am început să cuget ce e mai bine să fac. 

Şi acum tot cu asta mă îndeletnicesc şi nu am ajuns încă lao 
concluzie definitivă. De un lucru simt totuşi sigur: nu e cazul să-i 
împărtăşesc preocupările mele contelui. Ştie prea bine că sunt 
prizonier, doar el a vrut să fie aşa, şi fără îndoială că a avut 
motivele lui s-o facă. Nu mă aşteaptă decât dezamăgiri, dacă, 
după toate cele întâmplate, i-aş arăta că-mi dau seama cum 
stau lucrurile. Oricât aş cântări, singurul plan este să-mi ascund 
teama şi ceea ce ştiu, ţinând mereu ochii bine deschişi. Sunt, 
ştiu, fie înspăimântat ca un copil de propriile-i plăsmuiri, fie într- 
o situaţie disperată şi, dacă se adevereşte al doilea caz, am şi 
voi avea nevoie de toată dibăcia ca să scap cu bine. 

De-abia luasem această hotărâre, când auzii uşa masivă 
închizându-se zgomotos şi mi-am dat seama că se întorsese 
contele. Nu intră numaidecât în bibliotecă, aşa că m-am 
îndreptat încetişor spre camera mea, unde l-am găsit făcând 
patul. Era ciudat, dar susţinea ceea ce băânuiam de multă 
vreme: nu existau servitori în casă! 

Când, mai târziu, l-am văzut prin crăpătura de la balamalele 
uşii aşternând masa, faptul mi s-a confirmat; căci, dacă trebuia 
să facă singur toate treburile, cu siguranţă, aceasta dovedea că 
nu are pe nimeni altcineva să le îndeplinească. Faptul mă 
înspăimântă, deoarece dacă în castel nu mai era altcineva, 
atunci contele însuşi trebuie să fi fost vizitiul caleştii care mă 
adusese aici. 

Cumplită dezvăluire, căci dacă e aşa, atunci ce înseamnă 
puterea pe care o avea asupra lupilor, numai ridicând mâna în 
tăcere? Din ce pricină se arătaseră atât de îngrijoraţi pentru 
mine oamenii de la Bistriţa şi cei din diligenţă? Ce semnificaţie 
avea dăruirea crucifixului, a căpăţânii de usturoi, a măceşului şi 
a boabelor de scoruş? 

Binecuvântată femeie, care mi-a atârnat crucifixul la gât! 
Căci mă simt alinat şi întărit ori de câte ori îl ating. E de mirare 
cum un obiect pe care eram învăţat să-l privesc cu dezaprobare, 
ca idolatru, poate să-mi fie de ajutor într-un moment de restrişte 
şi de singurătate. Posedă el o virtute intrinsecă sau este un 
mijloc, un ajutor tangibil pentru transmiterea unor gânduri de 
alinare şi de încurajare? 


Va trebui cândva, dacă voi putea, să examinez această 
problemă şi să încerc să-mi fac o părere despre ea. Intre timp va 
trebui să aflu cât mai multe despre contele Dracula, fiindcă 
aceasta mă poate ajuta să înţeleg. Astă-seară poate că va vorbi 
despre sine, dacă aduc eu vorba. Trebuie să fiu foarte atent, să 
nu-i trezesc bănuieli. 

Miezul nopţii. Am avut o lungă conversaţie cu contele. l-am 
pus câteva întrebări privitoare la istoria Transilvaniei şi subiectul 
l-a animat în chip surprinzător. Când vorbea despre lucruri şi 
oameni, mai cu seamă despre bătălii, ai fi zis că a fost de faţă. 
Mi-a explicat după aceea că pentru un boyar mândria casei şi a 
numelui său constituie propria mândrie, că gloria lor este gloria 
proprie, iar destinul lor, destinul propriu. 

De câte ori amintea de neamul lui spunea „noi“, vorbind 
aproape numai la plural, aşa cum grăieşte regele. Aş dori să pot 
reda întocmai ceea ce spunea, căci mi s-a părut fascinant. Mi se 
părea a cuprinde într-însul întreaga istorie a ţării. Se aprinsese 
vorbind şi străbătea camera în lung şi în lat, trăgându-se de 
mustăţile-i mari şi albe şi înşfăcând tot ce-i cădea în mâna 
puternică, de parcă ar ii vrut să sfărâme ceva. Pe cât de fidel am 
să pot, am să descriu o parte din cele povestite, fiindcă ele 
cuprind un fel de istorie a seminţiei sale: 

„Noi, secuii, avem dreptul de a fi mândri, fiindcă în venele 
noastre curge sângele mai multor popoare de viteji, care s-au 
luptat pentru supremație ca leii. Aici, în vâltoarea raselor 
Europei, tribul ugric a adus din Islanda spiritul războinic pe care 
li-l insuflaseră Thor şi Wodin! şi pe care luptătorii lor l-au 
desfăşurat cu atâta ardoare pe țărmurile Europei, ba chiar în 
Asia şi în Africa, încât popoarele credeau că năvăliseră peste ei 
vârcolacii. 

Când au ajuns pe aceste tărâmuri, i-au găsit pe huni, a căror 
furie agresivă măturase lumea ca un foc pustiitor, făcându-le pe 
popoarele sfărâmate să-i considere drept urmaşi ai acelor 
vrăjitoare de demult care, izgonite din Sciţia, se împerecheaseră 
cu demonii din deşert. Nătărăii! Ce demon sau ce vrăjitoare a 
fost vreodată atât de mare ca Attila, al cărui sânge curge în 
venele mele? (Şi-şi ridică în sus braţele.) E de mirare că suntem 
o rasă de cuceritori? Că atunci când maghiarii, lombarzii, avarii, 


1 Explicaţie istorică fantezistă, de sorginte romantică. 


bulgarii sau turcii şi-au revărsat valurile la hotarele noastre, i- 
am aruncat înapoi? 

E de mirare că atunci când Arpad cu legiunile sale se 
îndrepta către câmpiile Ungariei, ne-a găsit aici, când şi-a întins 
stăpânirea? Că eram aici la descălecat? lar când ungurii 
triumfători au început să se reverse spre răsărit, ei au pretins că 
se înrudesc cu secuii, încredinţându-le timp de secole apărarea 
fruntariilor cu turcii. Mai mult încă, datoria lor de a apăra 
frontiera nu a părut să ia sfârşit niciodata, căci, după cum spun 
turcii: «Apa doarme, dar duşmanul veghează!». 

Oare cine a primit mai bucuros decât noi, dintre cele patru 
naţiuni, «spada însângerată»!, cine s-a strâns mai grabnic sub 
stindardul regelui? Când a fost spălată cea mai mare ruşine a 
poporului meu, ruşinea de la Kosovo, atunci când steagurile 
valahe şi maghiare s-au plecat în faţa Semilunii, oare nu un 
voievod din seminţia mea a trecut Dunărea şi l-a înfrânt pe turc, 
în ţara lui? într-adevăr, a fost un Dracula! 

Fie-i blestemat fratele-i nemernic care, odată învins, şi-a 
vândut turcilor neamul, aruncându-l în robie ruşinoasă! Şi nu tot 
Dracula l-a inspirat pe un vlăstar din spiţa sa, care mai apoi a 
trecut iar şi iar Dunărea năvălind peste turci? Şi care, după ce 
bătuse în retragere, a revenit la atac în atâtea rânduri, până 
când câmpul de luptă s-a umplut de sângele oştenilor săi, ca şi 
cum ar fi ştiut că va repurta singur victoria finală? S-a spus că se 
gândea numai la sine. Dar la ce e bună prostimea fără 
căpetenie? Unde ar duce războiul fără o minte şi o inimă care 
să-l îndrume? Pe urmă, după bătălia de la Mohâcs, când am 
izbutit să scuturăm jugul maghiar, noi, cei din sângele lui 
Dracula, am fost din nou printre conducătorii poporului, căci 
cugetul nostru nu-şi găsea alinare câtă vreme nu eram liberi. 

Da, tinere domn, secuii - Drăculeştii fiind inima, cugetul şi 
spada lor se pot lăuda a fi înfăptuit ceea ce nişte parveniţi ca 
Habsburgii şi Romanovii n-au izbutit nicicând. Dar vremea 
războaielor a apus. Sângele e un lucru prea preţios în aceste zile 
de pace dezonorantă, iar gloria acestor mari seminţii rămâne 
numai o poveste frumoasă. 

12 mai. Să încep cu faptele, faptele nude, crude, confirmate 
de cărţi şi de cifre şi de care n-ai cum să te îndoieşti. Nu trebuie 


1! La vechii unguri, însemnul chemării la oaste (magh. - veres kard). 


să le confund cu experienţele observaţiei mele sau cu amintiri. 
leri-seară, când contele a venit din odaia sa, începu să-mi pună 
întrebări asupra unor chestiuni de Drept şi despre diferite 
treburi. îmi petrecusem ziua printre cărţi şi numai ca să-mi 
exercit spiritul revăzusem câte ceva din ceea ce studiasem la 
Lincoln's Inn. întrucât am remarcat o anumită metodă în 
întrebările contelui, voi încerca să le păstrez şirul, poate că într- 
o zi cunoaşterea lor o să-mi fie de folos. 

Mai întâi m-a întrebat dacă în Anglia cineva poate avea doi 
avocaţi sau mai mulţi. l-am răspuns că poate avea şi o duzină, 
dacă vrea, dar că nu e înţelept să ai mai mulţi pentru o 
tranzacţie, căci unul singur va putea acţiona la timp, iar a-l 
schimba înseamnă a lucra împotriva propriului interes. Părea să 
fi înţeles perfect şi atunci mă întrebă dacă ar exista vreo 
dificultate practică în a avea un avocat care să-l reprezinte, să 
zicem, în chestiunile bancare şi un altul însărcinat cu 
recepţionarea mărfurilor sosite pe mare, în cazul anume când 
primul ar locui prea departe de port. L-am rugat să-mi explice 
mai limpede, ca să nu înţeleg greşit sensul întrebării lui, şi-mi 
spuse: 

— Voi ilustra. Prietenul nostru comun, domnul Peter Hawkins, 
la umbra minunatei voastre catedrale din Exeter, care e departe 
de Londra, cumpără pentru mine, prin mijlocirea Domniei Tale, 
proprietatea londoneză. Bun! Acum, să-ţi spun verde, fiindcă va 
putea să ţi se pară bizar că am recurs la serviciile cuiva care 
locuieşte aşa de departe de Londra, şi nu ale unui localnic, că 
motivele mele au fost ca nici un interes local să nu mi se aşeze 
în cale. 

Un avocat londonez ar fi putut să aibă vreun interes personal 
sau un prieten de servit, iată de ce mi-am ales agentul de 
aiurea, ca să lucreze numai în interesul meu. Să presupunem 
acum că am multe afaceri, că vreau să negustoresc la 
Newcastle, la Durham, la Harwich sau la Dover. Nu mi-ar fi mai 
uşor să mă adresez câte cuiva în fiecare din aceste porturi? 

l-am răspuns că ar fi cu siguranţă mai uşor, dar că noi, 
avocaţii, avem un sistem de agenţie care permite rezolvarea 
oricărei afaceri locale după instrucţiunile oricărui avocat, încât 
clientul n-are decât să le încredinţeze unuia singur, fără să mai 
aibă altă bătaie de cap. 

— Dar, zise el, pot să-mi conduc singur treburile, nu-i aşa? 


— Bineînţeles, i-am răspuns, asta se vede deseori la oamenii 
de afaceri cărora nu le place ca tot ceea ce priveşte tranzacţiile 
lor să fie la cunoştinţa oricui. 

— Bine, spuse, apoi se informă despre mijloacele expedierii 
de mărfuri, despre formele ce trebuiau făcute şi despre 
dificultăţile care se pot ivi, dar pe care, cu chibzuială, le poţi 
ocoli. l-am explicat cât mai temeinic toate aceste lucruri şi m-a 
lăsat, desigur, cu impresia că ar fi putut fi un avocat excelent, 
căci nu rămăsese nimic la care să nu se fi gândit, care să nu fi 
fost prevăzut. 

Pentru cineva care nu fusese niciodataîn Anglia şi nici n- 
avusese, desigur, de-a face cu treburile comerţului, înţelegerea 
şi perspicacitatea îi erau minunate. După ce i-am satisfăcut 
curiozitatea în privinţa punctelor de care am vorbit, pe cât am 
putut mai bine, se ridică deodată, întrebându-mă: 

— In afară de prima scrisoare, i-ai mai scris prietenului 
Domniei Tale, domnului Peter Hawkins, sau altcuiva? 

l-am răspuns, cu oarecare amărăciune în inimă, că nu, că: 
până în acea clipă nu văzusem nici un folos în a scrie scrisori 
nimănui. 

— Atunci scrie acum, tinere prieten, spuse el lăsând să- cadă 
o mână grea pe umărul meu. Scrie-i prietenului dumitale sau cui 
pofteşti şi spune-i, te rog, că vei mai sta aici încă o lună, din 
clipa asta. 

— Doriţi să mai stau atât de multă vreme?, am întreba cu 
inima străbătută de fiori reci. 

— Doresc mult; n-aş vrea să fiu refuzat. Când maestrul 
patronul Domniei Tale, cum vrei să-i zici, s-a angajat să-mi 
trimită pe cineva în numele lui, a fost limpede că or să primeze 
interesele mele, fără restricţii. Nu-i aşa? 

Ce-aş fi putut face decât să mă înclin? Era vorba de 
interesele domnului Hawkins, nu de ale mele, şi la el trebuia si 
mă gândesc, nu la mine. Şi, de altfel, când contele Dracula 
vorbea, ceva în privirile şi în ţinuta lui mă făcea să-mi amintesc 
că eram prizonier şi că, oricât aş fi dorit, nu aveam de ales. 
Contele îşi citi victoria în gestul meu şi superioritatea în roşeaţa 
de pe obraji, căci începu de îndată să profite de ele dar în felul 
său misterios, irezistibil: 

— Te rog, scumpe şi tinere prieten, ca în scrisorile Domnie 
Tale să nu vorbeşti decât de afaceri. Fără îndoială, prietenilor 


Domniei Tale le-ar face plăcere să ştie că o duci bine şi că te 
gândeşti la clipa când vei fi din nou acasă. Nu-i aşa? 

Şi-mi întinse trei coli de hârtie şi trei plicuri. Erau toate din 
hârtie foarte subţire, specială pentru poşta din străinătate şi, 
uitându-mă când la ele, când la conte, i-am remarca zâmbetul 
calm, cu caninii ascuţiţi ieşind peste buza de jos roşie, şi am 
înţeles tot atât de limpede ca şi când mi-ar fi spus că trebuie să 
fiu cu ochii în patru la ce aveam să scriu, căc era în stare să-mi 
citească scrisorile. 

Aşa că m-am hotărâ să scriu sub supravegherea lui numai 
note formale, iar, pe larg, domnului Hawkins în secret şi tot 
astfel Minei, fiindcs ea ştia să descifreze scrisul stenografie, 
care, dacă ar fi căzut în mâinile contelui, i s-ar fi părut 
mâzgăleală curată. Am scris cele două scrisori, apoi m-am 
aşezat liniştit pe citit în timp ce contele scria şi el ceva, uitându- 
se prin cărţile de pe masă. 

Când termină, luă cele două scrisori ale mele, punându-le 
peste ale lui, puse totul lângă călimară şi ieşi pe uşă; îndată am 
țâşnit să văd ce scrisese. N-am simţit nici o remuşcare, căci în 
asemenea împrejurări trebuia să mă apăr singur, prin orice 
mijloc. 

Una dintre scrisori era adresată lui Samuel F. Billinngton, pe 
str. Crescent nr. 7, Whitby, alta era pe adresa herr Leutner, 
Varna; cea de-a treia era pentru firma Coutts & Co. Londra, iar a 
patra, către domnii Klopstock & Billreutch, bancheri, din 
Budapesta. Cea de-a doua şi de-a patra scrisoare erau deschise. 
Mă pregăteam să le citesc, când am auzit clanţa scârţâind. Am 
sărit îndărăt pe locul meu, după ce pusesem la repezeală 
scrisorile la loc şi mi-am reluat lectura, pe când contele, ţinând 
în mână încă o scrisoare, intră în odaie. Luă scrisorile de pe 
masă, timbrându-le cu grijă, apoi se întoarse către mine: 

— Te rog să mă scuzi, dar în seara asta am mult de lucru, în 
particular. Vei găsi aici, sper, tot ce doreşti. Pe când închidea 
uşa, îmi spuse după un moment de gândire: Ingăduie-mi un sfat, 
scumpe prieten, sau mai degrabă un avertisment cât se poate 
de serios. Dacă părăseşti această încăpere, nu vei avea nici o 
şansă să dormi în altă parte a castelului. E vechi, plin de 
amintiri, iar cel ce adoarme imprudent cade pradă coşmarurilor. 
Fii prevenit! Oriunde ai fi, dacă te biruie somnul, acum sau 
oricând, grăbeşte-te să ajungi în camera Domniei Tale sau în 


odăile acestea, ca să fii în siguranţă. Dacă însă n-o să ţii seamă 
de aceste sfaturi, atunci... 

Tonul cu care sfârşi aceste vorbe mă cutremură, pe când el 
făcu un gest de parcă s-ar fi spălat pe mâini. Am priceput pe loc; 
singurul meu dubiu a fost dacă vreun vis poate fi mai oribil 
decât plasa asta monstruoasă de beznă şi taină ce o să se 
strângă în jurul meu. 

Mai târziu. Adaug ultimele cuvinte scrise, de data asta fără 
nici o îndoială. Nu mi-ar fi teamă să adorm în nici un loc in care 
n-ar fi el. Am atârnat crucifixul la capătul patului, îmi închipui că 
astfel somnul îmi va fi despovărat de vise şi că el acolo va 
rămâne de-acum înainte. 

Când contele a plecat, m-am întors în odaia mea. După un 
scurt răstimp, neauzind nici un zgomot, am ieşit şi am urcat 
scara de piatră până la locul unde aveam vederea spre sud. 
Asemuită cu întunecimea fără perspectivă a curţii interioare, 
priveliştea aceasta, cu toate că inaccesibilă, îţi dădea, prin 
vastitatea ei, un sentiment de libertate. 

Când îmi întorceam privirea de la ea, mă simţeam din nou 
întemnițat şi mă apuca pofta să trag aer proaspăt în piept, cu 
toate că, în frigul nopţii, era rece. Am început să mă resimt în 
urma acestei existenţe nocturne. Imi distruge nervii. Mă sperii şi 
de umbra mea şi mă bântuie tot soiul de năluciri. Numai 
Dumnezeu ştie cât de întemeiate sunt temerile mele, în 
blestematul ăsta de castel! Mă uitam la minunata privelişte, 
scăldată în clarul de lună ca de lumina zilei. Această frumuseţe 
pură părea să mă învioreze, cu fiecare respiraţie mă potolea şi 
mă alina. Şi cum mă aplecam peste marginea ferestrei, privirea 
îmi fu atrasă de ceva care foia la catul de dedesubt, puţin mai la 
stânga, acolo unde, după socotelile mele, trebuia să fie 
fereastra de la odaia contelui. Fereastra la care stăteam era 
înaltă şi tăiată în ziduri groase, cu pervazul sculptat şi, deşi 
roasă de vreme, încă întreagă. M-am retras în umbră, privind cu 
atenţie. 

Am zărit capul contelui ieşind pe fereastră. Nu-i puteam 
vedea chipul, dar l-am recunoscut din spate, după mişcările 
mâinilor. în nici un caz nu m-aş înşela, căci îi studiasem mâinile 
cu atenţie. La început, faptul m-a interesat, m-a amuzat chiar, 
căci te miri ce fleac poate amuza un prizonier. Sentimentul mi 
se schimbă însă în repulsie şi groază, când l-am văzut ieşind pe 


geam în întregime şi începând să se târască pe pereţii 
castelului, deasupra hăului fioros, cu capul în jos şi cu poalele 
pelerinei desfăcute în jurul lui, ca nişte aripi mari. 

La început nu-mi venea să-mi cred ochilor. îmi ziceam că 
lumina lunii, ori poate mişcarea umbrelor, îmi joacă un renghi. 
Dar, privind mai departe, mi-am dat seama că nu putea fi nici o 
eroare. l-am văzut degetele de la mâini şi de la picioare 
apucând colţurile pietrelor din zidul de pe care anii 
îndepărtaseră mortarul şi folosind la coborâre fiecare protu- 
beranţă şi neregularitate a zidului, cu mare iuţeală, aşa cum 
şerpuieşte o şopârlă pe zid. 

Ce soi de om este ăsta, sau ce fel de creatură asemănătoare 
unui om? Groaza acestor locuri mă copleşeşte; o groază 
cumplită şi fără scăpare. Mă înconjoară taine pe care nu 
îndrăznesc să le dezleg... 

15 mai. L-am văzut încă o dată pe conte coborând ca o 
şopârlă. A descins oblic, cam o sută de paşi, la stânga. Apoi a 
dispărut prin vreo gaură sau fereastră. Când nu i s-a mai zărit 
capul, m-am aplecat pe fereastră ca să văd mai bine, fără să 
izbutesc, deoarece distanţa era prea mare sau unghiul 
nefavorabil. M-am gândit că a plecat din castel şi că aş putea 
folosi răgazul ca să-l cercetez mai amănunţit decât până acum. 
M-am întors în cameră şi, luând o lampă, am încercat toate 
uşile. 

După cum mă aşteptasem, erau încuiate, cu broaşte relativ 
noi. Am coborât atunci scara de piatră, în holul pe unde 
intrasem prima oară. Am descoperit că zăvoarele se puteau 
trage destul de uşor şi că lanţurile grele se puteau scoate, dar 
uşa era încuiată, iar cheia lipsea! Cheia trebuia să fie în odaia 
contelui. Dacă puteam prinde clipa când aceasta nu era 
încuiată, aş fi putut evada. Am continuat să examinez diferitele 
scări şi coridoare şi să încerc să deschid uşile la care ajungeam. 
Una sau două cămăruţe de lângă hol erau deschise, dar nu era 
nimic de văzut în ele, în afară de mobila veche, prăfuită, cu 
îmbrăcămintea roasă de molii. 

La urmă, totuşi, am dat de o cameră, în capătul unei scări, a 
cărei uşă, deşi părea zăvorâtă, ceda sub apăsare. Am apăsat 
mai tare şi am remarcat că nu era încuiată şi că avea 
balamalele stricate, aşa că se sprijinea direct pe duşumea. Era 
un prilej care s-ar fi putut să nu se repete şi de care trebuia să 


profit. După câteva opinteli, am pătruns. Mă aflam acum în aripa 
dreaptă a castelului şi cu un etaj mai jos. Prin ferestre am văzut 
că odăile de aici se înşiruiau pe latura de sud şi spre vest. 

Dedesubt, de o parte şi de alta, pe cât puteam cuprinde cu 
privirea, se adâncea o prăpastie fără fund. Castelul fusese zidit 
pe piscul unui munte, astfel încât să fie inexpugnabil din trei 
părţi, iar ferestrele vaste aducătoare de lumină şi mijloc de 
apărare totodată se aflau în afara bătăii arcului sau balimezei!. 
Către apus se vedea o vale adâncă şi de acolo, întinzându-se 
până departe, lanţuri de munţi semeţi. Aceasta era, evident, 
aripa din castel care fusese locuită pe vremuri, căci era mai 
confortabil mobilată decât celelalte încăperi. Ferestrele nu 
aveau draperii, iar clarul de lună, năvălind prin vitralii, te lăsa 
chiar să distingi culorile, ascunzând puzderia de colb ce 
acoperea totul, îndulcind într-o măsură ravagiile timpului şi ale 
moliilor. 

Lampa nu-mi era de mare ajutor în lumina strălucitoare a 
lunii, dar eram bucuros că o luasem cu mine, căci rătăceam 
totuşi într-o pustietate care-mi îngheţa inima şi-mi dădea fiori de 
groază. Mă simţeam, totuşi, mai bine în acea odaie decât singur 
în încăperile pe care prezenţa contelui mi le făcuse nesuferite şi, 
după ce am izbutit să-mi stăpânesc nervii, am simţit o pace 
binecuvântată coborând asupra mea. 

Stau aici, în faţa unei măsuţe de stejar la care, cândva, se 
aşeza să scrie cine ştie ce doamnă frumoasă, căzută pe gânduri 
şi îmbujorată de rândurile stângace ale scrisorii ei de dragoste, 
stau şi scriu în jurnalul meu, cu caractere stenografice, tot ce mi 
s-a întâmplat de când l-am închis ultima oară. Suntem doar în 
secolul al XIX-lea! Şi totuşi, dacă nu mă înşel, veacurile din urmă 
aveau şi puteri ce le erau proprii şi pe care simpla modernitate 
nu ştie să le răspundă. 

Mai târziu. Dimineaţa de 16 mai. Deie Domnul să nu-mi pierd 
minţile, fiindcă asta este tot ce mi-a rămas. Siguranţa sau 
certitudinea siguranţei aparţine trecutului. 

Câtă vreme voi mai trăi aici, nu pot spera decât la un singur 
lucru: să nu înnebunesc, dacă nu cumva am şi înnebunit. Dacă 
sunt teafăr, atunci, desigur, e înnebunitor să te gândeşti că 
dintre toate nălucirile care mă pândesc în acest loc al 


1 Turn de atac. 


blestemului, contele e cel mai puţin fioros; numai el singur mă 
poate salva, chiar dacă numai atât timp cât îi servesc scopurile. 

Incep să mi se limpezească anumite lucruri care-mi 
rămâneau confuze. Până acum nu prea înţelegeam la ce se 
referea Shakespeare, când îl punea Hamlet să spună: 

Tăbliţele, repede tăbliţele mele. 

E clipa să scriu în ele. 

Acum, când mi se pare că mintea mi-a ieşit din ţâţâni, ca şi 
cum şocul suferit ar vrea s-o destrame, mă întorc la tihna 
jurnalului meu. Obiceiul de a nota cu precizie trebuie să mă 
ajute să mă calmez. 

Avertismentul misterios al contelui mă îngrozise chiar atunci; 
dacă mă îngrozeşte şi mai mult în clipa asta, când mi-l 
reamintesc, este fiindcă ştiu că de acum înainte acest om va 
avea un înfricoşător ascendent asupra mea. Mă voi teme să-i 
mai pun vorbele la îndoială! 

După ce terminasem de scris în jurnal şi după ce pusesem, 
din fericire, caietul şi tocul în buzunar, m-a apucat somnul. 
Avertismentul contelui îmi stăruia în minte, dar îmi făcea 
plăcere să nu-l ascult. Luptam din greu cu somnul. Clarul de 
lună blând şi mângâietor, priveliştea largă de afară îmi dădeau 
un sentiment de libertate ce mă înviora. 

M-am hotărât să nu mă mai întorc în acea noapte în odăile 
bântuite de beznă, ci să dorm acolo unde stătuseră acele 
doamne de altădată, unde poate cântaseră şi unde petrecuseră, 
cu siguranţă, o existenţă suavă, cu pieptul înfiorat de mâhnire 
după bărbaţii lor plecaţi departe, în vâltoarea luptelor 
necruțătoare. Am tras de la locul ei o canapea mare, în colţul 
odăii, astfel incât, stând întins, să pot vedea priveliştea 
încântătoare de la răsărit şi de la sud şi, fără să-mi pese de 
colbăria din jur, m-am pregătit de culcare. 

Bănuiesc că adormisem; sper cel puţin, deşi mă tem că nu, 
fiindcă tot ceea ce a urmat mi-a părut atât de real, încât chiar 
acum, la lumina puternică şi strălucitoare a dimineţii, nu pot 
deloc crede că totul a fost vis. 

Nu eram singur. Era aceeaşi odaie, neschimbată în nici un fel 
faţă de momentul când intrasem în ea; puteam vedea, de-a 
lungul duşumelei, în scăpărătoarea văpaie a lunii, urmele paşilor 
mei, lăsate în praf. In faţa mea, la lumina lunii, stăteau trei 
femei tinere, din lumea bună, după ţinută şi veşminte. In clipa 


când le-am văzut, am crezut că visez, căci, deşi luna le lumina 
din spate, nu lăsau nici o umbră pe podele. Veneau către mine, 
privindu-mă şi vorbindu-şi în şoaptă. 

Două dintre ele erau brune, cu nasuri acviline, semănând cu 
acela al contelui, cu ochii mari negri şi sfredelitori, aruncând 
parcă lumini roşii, faţă de razele pale ale lunii. Cea de-a treia era 
frumoasă, din cale-afară de frumoasă, cu plete lungi de aur, 
tălăzuitoare, cu ochii ca safirele. Chipul ei mi se părea oarecum 
cunoscut, parcă în legătură cu un vis urât, nu ştiu de când şi de 
unde. Toate trei aveau dinţii de o albeaţă nemaipomenită, 
lucind ca perlele între buzele vişinii şi senzuale. 

Ceva totuşi mă stingherea în prezenţa lor, o senzaţie de 
poftă aprinsă amestecată cu spaimă. Simţeam o perversă şi 
arzătoare dorinţă de a fi sărutat de acele buze roşii. Nu e bine 
să notez acest lucru, într-o zi ar putea ajunge sub ochii Minei, 
umplând-o de mâhnire; însă acesta e adevărul. 

Şopteau între ele, iar când râdeau tustrele, râsul lor 
melodios, argintiu, vădea şi o duritate pe care n-o are sunetul 
mai moale al buzelor omeneşti. Semăna cu ţiuitul dulce, dar de 
neîndurat al paharelor mânuite de o mână dibace. Cea bălaie îşi 
clătină cu cochetărie capul, pe când celelalte două o îmboldeau: 

— Du-te tu. Eşti prima, iar noi te vom urma. E dreptul tău să 
începi. 

Ea spuse: 

— E tânăr şi viguros, ne poate săruta pe toate. 

Nemişcat, le priveam printre gene, pradă unui sentiment de 
deliciu agonic. Tânăra blondă făcu câţiva paşi şi se aplecă peste 
mine, de-i simţeam respiraţia. O respiraţie dulce cumva, dulce 
ca mierea şi producând asupra nervilor acelaşi efect ca şi 
clinchetul vocii, dulce cu un substrat amar, respingător ca izul 
de sânge. 

Nu îndrăzneam să deschid ochii, dar le vedeam perfect 
printre gene. Femeia cu părul de aur îngenunche lângă mine, se 
aplecă asupra mea, sorbindu-mă din ochi cu o voluptate 
deliberată, aţâţătoare şi respingătoare totodată. îşi arcui gâtul, 
lingându-se, de fapt, pe buze ca un animal, încât la lumina lunii 
am putut vedea cum i se umezeau buzele stacojii şi limba roşie 
zbătându-se printre dinţii albi şi ascuţiţi, încet, tot mai încet, 
capul i se apropia de obrajii mei, gura de bărbia mea, încât mi 
se păru că o să mă apuce de gât. 


Atunci se opri şi am putut auzi cum îi plescăie limba între 
dinţi şi între buze şi i-am simţit respiraţia fierbinte pe gât. Pielea 
gâtului îmi tremura ca şi când ar fi aşteptat apropierea înceată a 
unei mâini mângâietoare. Am simţit înfiorându-se de atingerea 
moale a buzelor locul prea simţitor de sub ureche şi muşcătura 
scurtă a doi dinţi înfigându-se acolo. Am închis ochii într-un 
extaz languros şi aşteptam, cu inima bătând. 

În aceeaşi clipă, o altă senzaţie mă cutremură, ca o 
străfulgerare. Am avut conştiinţa prezenţei contelui, ca şi cum s- 
ar fi întrupat într-un clocot de furie. Deschizând fără voie ochii, i- 
am văzut mâna de oţel apucând beregata subţire a femeii şi 
azvârlind-o pe aceasta cât colo. Ochii ei albaştri aruncau văpăi 
de mânie, dinţii îi clănţăneau de turbare, obrajii frumoşi i se 
învăpăiaseră. Dar contele! Nu mi-aş fi imaginat niciodata o 
asemenea izbucnire de mânie, nici la demonii infernului. Ce mai, 
i se aprinseseră ochii. Luceau în ei flăcările roşii ale iadului, pe 
când faţa îi era palidă de moarte, cu trăsăturile aspre adâncite. 

Sprâncenele stufoase care se îmbinau deasupra nasului 
păreau acum o bară incandescentă de metal. Cu o icnitură 
cumplită aruncă femeia şi ridică mâna către celelalte, ca şi cum 
le-ar fi împins îndărăt; era acelaşi gest imperios cu care izgonise 
lupii. Exclamă cu o voce înceată şi şoptită, dar care părea că 
taie aerul, umplând întreaga încăpere: 

— Cum de-aţi îndrăznit să-l atingeţi? Cum aţi pus ochii pe el, 
când v-am interzis? Inapoi cu toate. Omul acesta e în puterea 
mea! Feriţi-vă să vă amestecați, dacă nu vreţi să aveţi de-a face 
cu mine. 

Femeia blondă râse obscen: 

— Tu, care n-ai iubit niciodata! Niciodata n-ai iubit. 

Celelalte i se alăturară, râzând atât de tare, încât hohotele lor 
umplură odaia, dându-mi o senzaţie de leşin. Parcă râdeau 
diavolii. 

Contele mă privi cu atenţie, se întoarse şi murmură: 

— Ba da, ştiu ce e dragostea. Chiar voi puteţi fi martore, 
dacă n-aţi uitat. Uite, vă făgăduiesc că după ce voi fi terminat cu 
el, îl veţi putea săruta cât poftiţi. Şi acum, hai, duceţi-vă! 
Trebuie să-l trezesc, avem treabă. 

— Nu vom avea nimic noaptea asta?, miorlăi încetişor una 
dintre ele, arătând către sacul pe care-l pusese pe duşumele 
contele şi care se mişca de parcă ar fi ascuns ceva viu înăuntru. 


Drept răspuns, contele dădu din cap. Una dintre femei se 
repezi şi deschise sacul. Dacă e să-mi cred urechilor, am auzit 
suspinul adânc şi geamătul înăbuşit al unui copil pe jumătate 
sufocat. Femeile dădură roată sacului, pe când eu rămăsesem 
împietrit de groază. Şi cum le priveam, dispărură cu sacul 
înspăimântător. Nu stătuseră în dreptul uşii şi nici n-ar fi putut 
trece pe lângă mine fără să le observ. Păreau, pur şi simplu, să 
se fi mistuit în razele lunii şi să fi zburat pe fereastră, căci timp 
de o clipă le-am văzut siluetele în văzduh, înainte de a se topi cu 
totul. 

Atunci, copleşit de teroare, mi-am pierdut cunoştinţa. 


Capitolul 4 

Jurnalul lui Jonathan Harker (continuare) 

M-am deşteptat în patul meu. Dacă totul n-a fost un vis, 
atunci contele trebuie că m-a adus aici. Incerc să mă dumiresc 
şi nu pot ajunge la nici un rezultat cert. De unele lucruri puteam 
fi sigur, după anumite mici semne, ca de pildă modul cum îmi 
fuseseră împăturite hainele, altfel decât obişnuiesc eu. In 
schimb, îmi stătuse ceasul, pe care nu uit niciodata să-l întorc 
înainte de culcare. In fine, alte detalii. Dar toate acestea nu 
dovedesc altceva decât că, dintr-o cauză sau alta, mă 
comportasem altfel ca de obicei. 

De un singur lucru îmi pare bine şi anume că, dacă m-a adus 
aici şi m-a aşezat în pat, contele trebuie să fi fost foarte grăbit, 
căci nu mi-a umblat prin buzunare. Sunt sigur că, dacă mi-ar fi 
găsit jurnalul, nu l-ar fi putut descifra, dar nici nu s-ar fi 
mulţumit cu atât. Mi l-ar fi luat sau l-ar fi distrus, Rotindu-mi 
privirile prin această odaie în care am tras atâtea spaime, mă 
simt totuşi la adăpost, căci nu cunosc nimic mai oribil decât 
blestematele acelea de femei care aşteptau, care aşteaptă să- 
mi bea sângele. 

18 mai. Voiam să revăd odaia aceea în plină zi, fiindcă 
trebuie să aflu adevărul. Dar am găsit încuiată uşa din capul 
scărilor. Fusese fixată cu forţa în canaturi, ceea. ce lăsase urme 
pe lemnărie. Cuiul de la zăvor nu era pus, însă uşa era încuiată 
pe dinăuntru. Mă tem, deci, că n-am visat şi că va trebui să ţin 
seama de asta. 

19 mai. Am căzut, cu siguranţă, într-o capcană. Noaptea 
trecută, contele mi-a cerut, cu glasul cel mai suav, să scriu trei 


scrisori, una în care să spun că treburile mele pe aici sunt pe 
sfârşite şi că voi pleca spre casă peste câteva zile , o alta că voi 
pleca a doua zi şi o a treia că am plecat de la castel şi că am 
sosit la Bistriţa. M-aş fi revoltat din toată inima, dar am simţit că 
în actuala stare de lucruri ar fi fost nebunie curată să mă cert pe 
faţă cu contele, când sunt cu totul în puterea lui, iar a-l refuza ar 
fi însemnat să-i trezesc bănuieli şi să-l înfurii. 

Ştie şi el că ştiu prea multe şi că viaţa mea constituie o 
primejdie pentru el; singura mea şansă este să câştig timp în 
aşteptarea altui prilej prielnic. Între timp, întâmplarea mă poate 
salva. li citeam în ochi ceva din mânia cumplită cu care o 
aruncase cât colo pe femeia cu plete de aur. Imi explica tocmai 
că serviciile de poştă sunt rare şi nesigure şi că, scriind acum, 
îmi voi linişti mai grabnic prietenii; mă asigura cu atâta stăruinţă 
că va păstra la Bistriţa ultimele scrisori până când voi ajunge şi 
eu acolo, în cazul în care mi-aş mai prelungi şederea, aşa că am 
priceput că a mă opune ar fi însemnat să-i trezesc noi 
suspiciuni. M-am prefăcut, deci, a fi de acord cu el şi l-an 
întrebat ce dată să pun pe scrisori. A cumpănit un minut pe 
urmă mi-a spus: 

— Prima să fie din 12, a doua din 19, iara treia din 21 iunie. 

Ştiu acum cât mai am de trăit. Dumnezeu să mă apere! 

28 mai. Există o şansă de salvare sau, în tot cazul, un mijloc 
de a trimite o vorbă acasă. O şatră de ţigani a sosi la castel, 
aşezându-şi corturile în curtea interioară. Ţigani ca aceştia se 
găsesc cu miile în Ungaria şi în Transilvania şi sunt aproape în 
afara legii. Se strâng pe lângă curţile boiereşti şi iau numele 
stăpânului. Nu cunosc frica, n-au nici o credinţă în afară de 
superstiții, şi vorbesc un dialect amestecat cu cuvinte 
româneşti. 

Voi scrie câteva scrisori acasă şi voi încerca să le dau lor se 
le pună la poştă. Am vorbit adineauri cu ei, de la fereastră, am 
făcut cunoştinţă. Şi-au scos pălăriile şi mi-au făcut plecăciuni şi 
alte semne pe care nu le-am putut înţelege, după cum n-am 
priceput ce strigau... 

Am scris scrisorile. Cea către Mina este stenografiată, pe 
când domnului Hawkins i-am scris numai să ia legătura cu Mina. 
Doar ei i-am explicat situaţia, fără să-i povestesc toate ororile, 
care pot fi biete presupuneri. Aş înspăimânta-o de moarte dacă 
i-aş povesti totul. Chiar dacă scrisorile nu ajung la destinaţie, 


contele nu va putea să-mi afle secretul şi nici cât de multe ştiu 
despre el. 

Am dat scrisorile; le-am strecurat printre zăbrelele ferestrei, 
dimpreună cu un ban de aur, făcându-le semn ţiganilor că vreau 
să le pună la poştă. Omul care le-a luat le-a strâns la piept 
înclinându-se adânc, apoi le-a pus sub pălărie. Nu pot face mai 
mult. M-am întors în bibliotecă şi am început să citesc. Şi cum 
contele nu mai venea, am mai aşternut aceste rânduri. 

Contele a venit. S-a aşezat în faţa mea şi mi-a spus, mieros, 
în timp ce desfăcea cele două scrisori: 

— Ţiganii mi-au adus aceste lucruri, habar n-am de unde, 
dar, fireşte, am să mă uit prin ele. la te uită, le citise, deci, una e 
de la dumneata către prietenul meu Peter Hawkins. (Cealaltă, 
deschise plicul şi privi semnele cabalistice, cătrănindu-se şi 
uitându-se fioros la mine, cealaltă e un lucru netrebnic, o ofensă 
adusă prieteniei şi ospitalităţii. E nesemnată. Deci, nu ne 
interesează. 

Şi, calm, o apropie de flacăra lămpii, până se făcu scrum. 
Apoi îmi spuse: 

— Scrisoarea către Hawkins o voi trimite, fireşte, căci e scrisă 
de dumneata. Scrisorile Domniei Tale sunt pentru mine lucruri 
sfinte. O să mă ierţi că, în necunoştinţă de cauză, am rupt 
sigiliul. Vrei, te rog, să-l pui din nou pe plic? Şi-mi întinse, 
curtenitor, scrisoarea şi un plic nou. Nu puteam decât să scriu 
din nou adresa şi să-i întind în tăcere scrisoarea. Când părăsi 
încăperea, am auzit cheia întorcându-se încet in broască. După 
puţin timp am încercat să deschid uşa, dar era încuiată. 

Când, după o oră-două, contele intră liniştit în bibliotecă, mă 
trezi din somn, căci adormisem pe canapea. Foarte curtenitor, 
cu manierele cele mai alese, îmi spuse: 

— Ei, prietene, eşti obosit? Culcă-te, somnul e cea mai bună 
odihnă. De altfel, nu voi avea plăcerea să stau de vorbă cu 
dumneata în noaptea asta, am mult de lucru: culcă-te însă, 
rogu-te. 

Am trecut în odaia mea, m-am culcat şi, ce ciudat, am dormit 
fără vise. Disperarea îşi are calmul ei! 

31 mai. Azi-dimineaţă, când m-am trezit, m-am gândit să mă 
aprovizionez singur cu hârtie de scris şi plicuri din valiză şi să le 
păstrez în buzunar, ca să pot scrie când mi se va ivi prilejul cel 
mai potrivit; ce surpriză, ce lovitură însă! 


Nici cea mai mică bucăţică de hârtie nu se mai afla acolo, 
totul dispăruse, notele mele, memorandumul în care relatam 
drumurile şi călătoria, scrisorile de credit, în fapt, tot ce mi-ar fi 
trebuit după ce aş fi părăsit castelul. M-am recules o clipă, apoi 
am deschis valiza şi dulapul în care îmi pusesem hainele. 

Costumul în care călătorisem nu mai era acolo, nici pardesiul, 
nici pledul; nici urmă de ele, nicăieri. O nouă maşinaţiune, deci... 

17 iunie. Azi-dimineaţă, pe când stăteam în vârful patului şi- 
mi scormoneam minţile, am auzit afară în curte pocnituri de 
bice şi tropăit de cai pe pietrele curţii. Bucuros, m-am repezit la 
fereastra acoperită şi am văzut două diligenţe mari, fiecare 
trasă de câte opt cai zdraveni şi mânate de câte un slovac cu 
pălării cât roata carului, cu brâie ţintuite şi cu câte o sarică 
murdară peste cizmele înalte. Nu lipsea nici toiagul lung din 
mână. Am sărit la uşă cu intenţia de a cobori şi de a încerca să-i 
ajung prin holul principal, căci mă gândeam că pe acolo li se va 
deschide. O nouă lovitură: uşa era încuiată pe dinafară. 

M-am întors la fereastră şi i-am strigat. Se uitară în sus cu un 
aer nătâng, arătându-mă cu degetul. Tocmai atunci sosi 
bulibaşa ţiganilor! şi, văzându-i cum arătau către fereastra mea, 
le spuse ceva, iar ei izbucniră în râs. De atunci încolo, zadarnic 
m-am zbătut, zadarnic i-am implorat cu strigăte sfâşietoare, nici 
n-au mai ridicat privirile spre mine, ba mi-au întors şi spatele. In 
diligenţe se aflau lăzi mari, pătrate, cu mânere din funii groase; 
după uşurinţa cu care le mânuiau slovacii şi după zgomotul ce-l 
scoteau când erau trântite jos, ghiceam că erau, fireşte, goale. 

Când toate fură descărcate şi stivuite într-un ungher al curţii, 
slovacii primiră nişte bani de la ţigani şi, după ce scuipară pe 
bani, ca să le aducă noroc, se întoarseră cu paşi mari lângă caii 
lor. Apoi am auzit şuieratul bicelor pierzându-se în depărtare. 

24 iunie, înainte să se facă ziuă. Azi-noapte, contele a plecat 
devreme şi s-a închis în odaia lui. De îndată ce mi-am făcut 
curaj, am urcat scara răsucită şi m-am uitat pe fereastra ce 
dădea spre sud. Intenţionam să-l supraveghez pe conte, fiindcă 
se petrecea totuşi ceva. Tiganii au fost găzduiţi undeva prin 
castel şi meşteresc vreo treabă. O ştiu, fiindcă din când în când 
aud un bocănit îndepărtat şi înăbuşit ca de târnăcop şi de 
cazma; orice ar trebălui, trebuie să fie tot vreo ticăloşie. 


1! In text, „hatmanul". 


Am pândit la fereastră cam vreo jumătate de oră, când l-am 
văzut pe conte furişându-se pe fereastră. M-am retras şi am 
pândit cu atenţie cum ieşea cu totul. Parcă m-a izbit cineva, 
când l-am văzut îmbrăcat cu hainele mele de drum şi purtând 
pe umăr sacul oribil pe care-l luaseră femeile acelea. Nu încăpea 
îndoială în privinţa a ceea ce avea de gând să facă şi, pe 
deasupra, îmbrăcat în hainele mele! E o nouă cursă drăcească: 
va putea să-i convingă pe alţii că m-au văzut şi va putea să 
dovedească faptul că mi-aş fi dus singur scrisorile la poştă, în 
oraş sau în vreun sat. Şi orice ticăloşie va comite, oamenii din 
împrejurimi o vor pune pe socoteala mea. 

Mă apucă turbarea când mă gândesc că toate acestea se 
petrec pe când eu zac închis aici, ca un puşcăriaş, fără să mă 
bucur nici măcar de protecţia pe care le-o acordă legea 
criminalilor. 

M-am decis să aştept întoarcerea contelui şi am rămas multă 
vreme nedezlipit de fereastră. In razele lunii parcă vedeam nişte 
ciudaţi stropi jucăuşi. Erau ca nişte fire de praf ce se roteau şi se 
adunau în vârtejuri nebuloase. Le urmăream cu privirea cum 
roiesc şi simţeam coborând un fel de pace în mine. M-am 
sprijinit de pervaz, ca să stau mai bine şi să mă pot bucura ca 
lumea de zbenguiala lor. 

Ceva mă făcu să tresar, scheunături înăbuşite şi jalnice de 
câini, undeva, jos, în vale, dincolo de raza mea de vedere. Apoi 
îmi răsunară mai distinct în urechi, pe când firele plutitoare de 
praf luau noi forme, după sunet, ca şi când ar fi dansat în razele 
lunii. Chiar eu simţeam cum se zbătea să se trezească în mine o 
chemare a instinctelor; sufletul meu din adâncuri şi simţurile pe 
jumătate stârnite luptau să răspundă chemării. Eram hipnotizat. 
Firele de colb jucau mai repede, tot mai repede, iar razele lunii 
păreau că freamătă trecând pe lângă mine, înainte de a 
străpunge masele de întuneric. Ele însele se strângeau tot mai 
mult, până păreau a lua vagi forme fantomatice. 

Atunci am tresărit, trezindu-mă cu desăvârşire şi, stăpân pe 
toate simţurile mele, am fugit de acolo urlând de groază. 
Formele fantomatice care se desprindeau treptat din razele de 
lună erau ale celor trei femei-spectre, cărora le eram sortit. Am 
rupt-o la fugă în odaia mea, unde m-am simţit într-o oarecare 
siguranţă, fiindcă aici nu pătrundeau razele lunii, iar lampa 
lumina puternic. 


Cam după vreo două ceasuri am auzit un fel de larmă în 
odaia contelui, ceva ca un vaiet ascuţit, repede înăbuşit; iar apoi 
tăcere, adâncă, groaznică, ucigătoare. Cu inima bătându-mi, am 
împins uşa; eram însă închis în temniţa mea, nu puteam face 
nimic. M-a podidit plânsul. 

Am auzit zgomot afară, în curte, ţipătul agonic al unei femei. 
Sărind la geam, mi-am lipit faţa de zăbrele. Era într-adevăr o 
femeie, cu părul despletit, gâfâind, cu mâinile la inimă. Se agaţă 
cu greu de uşa cea mare. Când îmi zări faţa la fereastră, se 
repezi într-acolo şi-mi strigă cu o voce încărcată de ameninţări: 

— Monstrule, dă-mi îndărăt copilul! Se târa în genunchi, 
ridicând mâinile la cer şi repetând aceleaşi vorbe cu o jale care- 
mi sfâşia inima. Işi smulgea părul, se bătea cu pumnii în piept, 
abandonându-se gesturilor celor mai nefireşti pe care i le dicta 
suferinţa cumplită. In cele din urmă se apropie de faţada 
castelului, unde n-o mai puteam vedea. Auzeam numai cum 
bătea cu pumnii în uşă. 

Deasupra, probabil din turn, vocea contelui chema în şoapte 
aspre, metalice. De departe, urletele lupilor păreau a răspunde 
chemărilor lui. La scurtă vreme, o haită întreagă năvăli, ca 
printr-un zăgaz rupt, în curtea largă a castelului. Femeia nu ţipă, 
urletele lupilor încetară. După scurtă vreme, începură să se 
scurgă, unul câte unul, afară, lingându-se pe bot. Nu pot s-o 
plâng pe femeie, acum ştiu ce soartă a avut copilul ei, încât cred 
că e mai bine că e moartă. 

Ce voi face? Ce-aş putea face? Cum să scap din sclavia 
blestemată a acestei nopţi de beznă şi teroare? 

25 iunie, dimineaţa. Un om poate să-şi dea seama cât a 
suferit în timpul nopţii după cât de dulce şi scumpă inimii şi 
ochilor i se înfăţişează dimineaţa. Când, în zori, soarele se înălţă 
până ce razele-i atinseră vârful portalului din faţa ferestrei mele, 
m-am simţit ca şi cum porumbelul din arcă s-ar fi aşezat în acel 
loc înalt. Teama mi se risipi ca un veşmânt vaporos topit de 
căldură. Trebuie să întreprind ceva câtă vreme aura de curaj a 
acestei zile stă deasupra capului meu. Noaptea trecută, una din 
scrisorile mele postdatate a ajuns la poştă, prima din seria fatală 
care trebuie să-mi şteargă până şi urma de pe acest pământ. 

Nu e timp de gândire. La luptă! 

Numai pe timp de noapte am fost hărțuit şi ameninţat, 
primejduit sau înspăimântat. Incă nu l-am văzut pe conte în 


timpul zilei. Să însemne oare aceasta că doarme în timp ce alţii 
sunt treji sau că veghează în timp ce alţii dorm? Măcar de-aş 
putea intra în odaia lui! Nu este nici o cale. Uşa e mereu 
încuiată, n-am cum. 

Ba da, este una, dacă îmi iau inima în dinţi. Pe acolo pe unde 
se strecoară trupul lui, de ce nu s-ar putea strecura şi altul? L- 
am văzut cu ochii mei târându-se pe fereastră. Pentru ce nu l-aş 
imita, intrând pe aceeaşi fereastră? Riscul e maxim, dar nevoia 
e încă mai aspră. Voi risca. In cel mai rău caz, mă aşteaptă doar 
moartea. Dar moartea unui om nu e ca a unei vite, şi-mi voi 
mântui poate sufletul. 

In aceeaşi zi, mai târziu. Am făcut încercarea şi, cu ajutorul 
lui Dumnezeu, m-am întors teafăr în odaie. Trebuie să notez 
fiecare amănunt în ordine. Împins de un curaj proaspăt, m-am 
îndreptat ţintă spre fereastra de pe latura sudică şi într-o clipă 
m-am căţărat pe cornişa strâmtă de piatră care înconjoară 
clădirea pe această parte. Blocurile de piatră erau mai mari şi 
neregulate, mortarul, spălat de vreme, căzuse. Mi-am scos 
ghetele şi m-am hazardat afară pe drumul disperării. 

Nu m-am uitat decât o singură dată în jos, ca să mă asigur că 
o ochire grăbită în hăul de dedesubt nu mă va copleşi, iar după 
aceea nu m-am mai uitat decât drept înainte. Cunoşteam destul 
de bine direcţia şi distanţa până la fereastra contelui, la care am 
ajuns cât de repede am putut, ţinând seama de împrejurări. 

N-am simţit nici o ameţeală, presupun că eram prea aţâţat, şi 
într-un răstimp care-mi păru ridicol de scurt mă şi aflam călare 
pe pervazul ferestrei, gata să împing giurgiuveaua. Plin de 
emoție, totuşi, mi-am dat drumul pe fereastră, cu picioarele 
înainte. lar când mi-am rotit privirile în jur, după conte, ce 
surpriză plăcută! Camera era goală. Doar câteva mobile 
desperecheate, ce păreau a nu fi fost folosite niciodata; era 
totuşi aceeaşi mobilă ca şi în odăile din aripa sudică, şi tot 
acoperită de praf. 

Am căutat cheia, dar nu era în broască şi nici în altă parte n- 
am găsit-o. Tot ce-am descoperit a fost o mare grămadă de 
monede de aur, într-un ungher, monede de toate provenienţele: 
romane, englezeşti, austriece, greceşti şi turceşti, zăcând în 
pulbere, parcă neatinse de când lumea. Nici una nu era mai 
nouă de trei sute de ani. Mai erau, de asemenea, lanţuri de aur, 
podoabe, fel de fel de giuvaieruri, vechi toate şi pătate. 


O uşă grea se afla într-un colţ al odăii şi, cum nu putusem 
găsi nici cheia de la uşa principală a acestei odăi şi nici cheia 
porţii exterioare, care constituia principalul obiect al cercetării 
mele, a trebuit să explorez mai departe, ca să nu rămână totul 
zadarnic. Uşa de lângă colţ era descuiată şi conducea printr-un 
coridor întunecos la o scară circulară, care cobora abrupt. 

Am coborât-o cu multă precauţie, căci scările nu primeau 
lumină decât prin găurile scobite în zidul gros. La ultima treaptă 
începea un tunel şi mai întunecat în care stăpânea mirosul de 
mort al pământului vechi, săpat şi răsturnat de curând. Pe 
măsură ce înaintam, mirosul devenea tot mai puternic, mai 
greu. In fine, am trecut printr-o uşă masivă, care era 
întredeschisă şi m-am trezit într-o capelă veche şi ruinată, care, 
în mod evident, fusese folosită ca loc de îngropăciune. 

Bolta era spartă, iar pe cele două laturi ale capelei, nişte 
trepte conduceau către cavouri, dar solul fusese de curând 
săpat şi pământul încărcat în lăzi mari de lemn, fără îndoială 
cele aduse de slovaci. Nu se afla nimeni în jur, aşa că am 
continuat să caut o altă ieşire, însă nu mai era nici una. Am 
început să cercetez fiecare palmă de loc, fără rezultat. Am 
coborât chiar în cavouri, în care pătrundea un fir de lumină, cu 
toate că-mi repugna. In primele două nu se afla nimic, în afară 
de fragmente de sicrie şi linţolii de praf; în cel de-al treilea, 
totuşi, am făcut o descoperire. 

Acolo, într-una din lăzile mari, erau cu totul cincizeci, pe un 
pat de pământ proaspăt săpat, zăcea contele! Nu puteam şti 
dacă e mort sau numai adormit, căci avea ochii deschişi şi 
împietriţi, dar nu sticloşi ca ai morţilor, iar obrajii, în ciuda 
palorii, păstrau căldura vieţii, pe când buzele erau mai roşii ca 
oricând. Nu făcea însă nici o mişcare, nu respira, n-avea puls, 
inima nu-i bătea. M-am aplecat peste el, încercând să desprind 
vreun semn de viaţă, dar în van. Nu cred că stătea întins acolo 
de multă vreme, căci mirosul de pământ reavăn s-ar fi risipit în 
câteva ceasuri. 

Capacul lăzii era deschis, cu găuri din loc în loc. Mi-am zis că 
poate contele păstra cheia la sine, dar când am vrut s-o caut, 
privirea mi s-a țintuit în ochii săi morţi, iar în ei, aşa morţi cum 
erau şi nesimţitori la prezenţa mea, am citit atâta ură, încât am 
rupt-o la fugă, am ieşit de acolo, am părăsit odaia contelui 
ieşind pe fereastră, m-am trezit iar pe brâul de piatră al 


castelului. Ajuns din nou în camera mea, m-am aruncat gâfâind 
în pat, încercând să-mi adun minţile... 

29 iunie. Ziua în care a fost datată ultima mea scrisoare, iar 
contele a luat o măsură în plus ca să-i dovedească 
autenticitatea, fiindcă l-am văzut din nou părăsind castelul, pe 
aceeaşi fereastră şi îmbrăcat cu hainele mele. Şi când îl vedeam 
coborând pe zid ca un guşter, îmi doream o puşcă sau orice 
armă ucigaşă, ca să-l nimicească, dar mă tem că nici o armă 
făcută de mâna omenească nu-l poate atinge. N-am îndrăznit să 
stau la pândă pentru a-l vedea când se întoarce, căci mi-era 
frică să nu dau cu ochii de ursitoarele acelea. M-am înapoiat în 
bibliotecă şi am citit până m-a cuprins somnul. 

M-a trezit contele, care-mi spuse, uitându-se atât de urât cât 
se poate uita un om: 

—  Mâine-dimineaţă, prietene, trebuie să ne despărţim. 
Dumneata te vei întoarce în minunata Anglie, iar eu la o seamă 
de treburi pe care trebuie să le duc la bun sfârşit, aşa că e 
posibil să nu ne mai întâlnim vreodată. Ultima scrisoare a 
Domniei Tale a şi fost trimisă acasă; mâine-dimineaţă nu voi fi 
aici, dar totul va fi pregătit ca să poţi pleca. In cursul dimineţii 
vor veni ţiganii care au de lucru ceva aici, iar pe urmă vor sosi 
slovacii. După ce vor termina, va veni caleaşca mea să te ia şi 
să te ducă la trecătoarea Bârgăului, unde vei întâlni diligenţa din 
Bucovina, spre Bistriţa. Trag totuşi nădejde că am să te mai văd 
în castelul lui Dracula! 

ÎI suspectam, aşa că am hotărât să-i pun la încercare 
sinceritatea. Sinceritatea! Mi se pare că profanez acest cuvânt 
scriindu-l în legătură cu un asemenea monstru. L-am întrebat 
de-a dreptul: 

— Pentru ce să nu plec chiar acum? 

— Fiindcă, scumpe domn, vizitiul şi caii mei sunt ocupați în 
altă parte. 

— Aş merge cu plăcere pe jos. Doresc să plec în clipa asta. 

Surâse moale, mieros, cu acel zâmbet drăcesc, îndărătul 
căruia ştiui că se pregăteşte o nouă cursă. Spuse: 

— Şi bagajele Domniei Tale? 

— Nu mă interesează. Pot trimite după ele mai încolo. 

Contele se ridică şi-mi spuse cu atâta politeţe de-mi venea să 
mă frec la ochi, într-atât părea de sincer: 


— Voi, englezii, aveţi o vorbă care mi-a mers la inimă, căci e 
în spiritul nostru boieresc: „Bun venit celui ce soseşte, grăbeşte- 
| pe cel care pleacă". Vino cu mine, scumpe şi tinere prieten. Nu 
vei sta un ceas mai mult în această casă, împotriva voinţei 
Domniei Tale, cu toate că plecarea Domniei Tale mă 
îndurerează, ca şi dorinţa Domniei Tale de a pleca numaidecât. 
Haide! Luă lampa şi mă conduse ceremonios pe scări, către uşa 
de la intrare. 

Deodată se opri: 

— Ascultă! 

Urletul lupilor se ridică pe aproape. Ai fi zis că larma creştea 
când ridica el mâna, întocmai cum pare a ţâşni muzica unei 
orchestre de sub bagheta dirijorului. Preţ de o clipă se opri, apoi 
trecu mai departe maiestuos către uşă, trase zăvoarele mari, 
desfăcu lanţurile grele şi deschise încet. 

Spre marea mea mirare, nu era încuiată. Plin de bănuieli, m- 
am uitat împrejur, dar n-am putut vedea nici o cheie. 

Pe măsură ce se deschidea uşa, urletul lupilor de afară 
devenea mai vehement şi mai furios; prin deschizătura uşii le 
întrezării maxilarele roşii cu dinţi clănţănitori şi ghearele care 
zgâriau canatul. Mi-am dat seama că în acea clipă era zadarnic 
să lupt cu contele. Cu asemenea aliaţi la dispoziţia lui, nu 
puteam face nimic. Dar uşa continua să se deschidă, iar contele 
stătea în spărtura ei. Mă străfulgeră că acesta poate fi 
momentul şi mijlocul de a mi se împlini soarta. Aveam să fiu dat 
pradă lupilor, din dorinţa mea. Un Siretlic diabolic, pe placul 
contelui, încât, ca o ultimă scăpare, i-am strigat dinăuntru: 

— Inchide uşa, voi aştepta până dimineaţă! Şi mi-am înfundat 
obrajii în palme spre a-mi ascunde lacrimile de amară 
deznădejde. 

Cu o singură mişcare a braţului puternic, contele trânti uşa şi 
zăvoarele cele mari zăngăniră, umplând sala de ecouri. 

Ne-am înapoiat în tăcere în bibliotecă şi apoi am trecut în 
camera mea. L-am văzut pentru ultima oară pe contele Dracula 
cum îmi trimitea bezele cu mâna, cu o văpaie de triumf în ochi 
şi cu un surâs de care ar fi mândru luda, în iad. 

Din odaia mea, când tocmai mă pregăteam să mă întind în 
pat, mi s-a părut că aud şoapte în dosul uşii. M-am apropiat în 
vârful picioarelor şi am ascultat. Dacă auzul nu mă înşela, 
vorbea contele: 


— Înapoi. Înapoi la locurile voastre. Nu v-a sosit ceasul. 
Aşteptaţi. Aveţi răbdare. Mâine-noapte va fi al vostru! 

Izbucni o cascadă de râsete înăbuşite. Cuprins de mânie, am 
dat uşa de perete şi le-am văzut, în cealaltă odaie, pe tustrele 
femeile acelea de groază, lingându-se pe buze. Când mă zăriră, 
râseră mai tare şi mai dezgustător, apoi se făcură nevăzute. 

M-am întors în camera mea şi am căzut în genunchi. Atât de 
aproape mi-e sfârşitul? Mâine! Salvează-mă, Doamne, şi, odată 
cu mine, pe cei dragi! 

30 iunie, dimineaţa. Sunt poate ultimele rânduri pe care le 
scriu în acest jurnal. M-am trezit din somn puţin înaintea zorilor 
şi am îngenuncheat, căci, dacă mi-a sosit ceasul, sunt hotărât să 
mă găsească pregătit. Pe urmă, am simţit acea subtilă 
schimbare în aer şi mi-am dat seama că răsărise soarele. Atunci 
au început să cânte cocoşii şi am înţeles că eram salvat. Cu 
inima uşoară, am deschis uşa şi am coborât în hol. Văzusem că 
uşa nu e încuiată şi că, deci, aş putea acum fugi. Cu mâinile 
tremurând de nerăbdare, am desfăcut lanţurile şi am tras 
zăvoarele masive. 

Insă uşa nu se mişca. Mă cuprinse disperarea. Trăgeam 
neîncetat de uşă, o zguduiam, pe cât era de masivă, de răsuna 
în canaturi. Puteam vedea zăvoarele trase. Uşa fusese încuiată 
după ce mă despărţisem de conte. 

Mă cuprinse atunci dorinţa sălbatică să pun mâna pe cheia 
aceea, cu orice risc, şi m-am hotărât să urc din nou pe zid şi să 
intru în odaia contelui. Mă putea ucide, dar moartea mi se părea 
cea mai fericită alegere între toate relele. Fără să pierd o clipă, 
m-am îndreptat către fereastra de la răsărit şi, escaladând-o pe 
brâul de piatră, ca şi ultima dată, am pătruns în camera 
contelui. Era goală, aşa cum mă aşteptasem. Nici urmă de 
cheie, nicăieri, dar grămada de aur era tot acolo. Am trecut mai 
departe, prin uşa de lângă colţ şi am coborât scara în spirală, 
apoi m-am îndreptat de-a lungul coridorului întunecat către 
capela veche. Ştiam acum prea bine unde se găsea monstrul pe 
care-l căutam. 

Lada cea mare era în acelaşi loc, cu faţa la perete, cu 
capacul pus, dar nefixat, căci cuiele, gata înfipte la locurile lor, 
aşteptau să fie bătute. Ştiam că trebuia să-l scotocesc prin 
buzunare ca să iau cheia, aşa încât am ridicat capacul, 
sprijinindu-l de zid; ceea ce am văzut mi-a umplut sufletul de 


groază. Contele zăcea acolo, dar arăta pe jumătate întinerit, 
căci părul şi mustăţile sale albe deveniseră negre-cenuşii, cu 
străluciri metalice, obrajii îi erau plini, pielea lor palidă 
dobândise umbre roşii-rubinii. 

Gura îi era mai roşie ca oricând, căci era plină de picături 
proaspete de sânge care se prelingeau pe la colţurile buzelor, 
lunecând pe bărbie şi pe gât. Chiar şi ochii arzători şi adânciţi 
dispăreau în obrajii umflaţi, de parcă blestematul ar fi fost 
ghiftuit de sânge. Zăcea ca o lipitoare scârnavă, istovită de 
supt. Un tremur de groază mă cuprinse când mă aplecai spre el 
să-l ating. Toate simţurile mi se opuneau acestui contact; dar 
trebuia să caut sau să pier. Noaptea ce urma, trupul meu ar fi 
ajuns ospăţul celor trei creaturi de spaimă. L-am scotocit 
pretutindeni, dar cheia nu era nicăieri. Atunci m-am oprit şi l-am 
privit. Pe faţa umflată îi împietrise un rânjet care mă scoase din 
minţi. 

Asta era, deci, creatura pe care o ajutăm să ajungă la Londra, 
unde poate hălădui timp de secole, prin forfot de milioane de 
oameni, îndestulându-şi pofta de sânge şi plodind un nou şi 
mereu mai larg cerc de creaturi demonice, gata să se îndoape 
cu sângele unor oameni fără apărare. Gândul acesta mă 
exaspera. Mă cuprinse o dorinţă năprasnică să eliberez 
omenirea de un asemenea monstru. N-aveam la îndemână nici o 
armă, dar am apucat una dintre lopeţile cu care încărcaseră 
oamenii pământul în lăzi şi, ridicând-o, am lovit cu muchia 
îndreptată asupra chipului odios. Chiar în clipa aceea capul i se 
întoarse, ochii lui mă ţintiră, cu lucirea terifiantă a vasiliscului. 
Groaza mă paraliză, lopata mi se răsuci în mână şi-i alunecă pe 
faţă crestându-i adânc fruntea. 

Scăpându-mi, lopata se înfipse apoi în marginea scândurii, iar 
când am vrut s-o scot, capacul căzu peste ladă, ferindu-mi 
vederea de cumplita privelişte. într-o străfulgerare, am mai 
văzut faţa umflată, plină de sânge, fixându-mă cu un rânjet de 
batjocură ce părea smuls din adâncurile iadului. 

Mă tot gândeam asupra pasului următor, dar parcă îmi 
luaseră foc creierii şi aşteptam cuprins de disperare. Atunci am 
auzit din depărtare un cântec ţigănesc vesel, răsunând şi 
apropiindu-se, amestecându-se cu larma roţilor scârţâind şi a 
pocnetelor de bice. Soseau ţiganii şi slovacii de care îmi vorbise 
contele. După ce am aruncat o privire în jur şi asupra lăzii ce 


conţinea trupul spurcat, am părăsit în goană locul şi m-am întors 
în camera contelui, hotărât să ţâşnesc afară în momentul când 
se va deschide uşa. 

Ascultam cu urechile ciulite şi deodată auzii jos scârţâitul 
cheii în broasca mare şi uşa masivă trântindu-se. Trebuie că mai 
erau şi alte intrări sau cineva avea cheile de la uşile încuiate. 
Larma unui tropăit de picioare crescând cu ecou răsunător şi 
apoi pierzându-se în vreun coridor îmi ajunse în auz. Mă 
pregăteam să mă întorc în cavou, de unde puteam găsi acea 
intrare nouă; chiar în acea clipă ceva ca o rafală violentă de 
vânt închise cu trosnet uşa dinspre scară, răscolind praful. Când 
am împins-o, am găsit-o încuiată, fără nădejde. Eram din nou 
prizonier, din nou plasa destinului mă înfăşură mai strâns. 

Când scriu aceste rânduri, în cotloanele de dedesubt răsună 
paşi grei şi se aude trosnind ceva, lăzile fără îndoială, cu 
încărcătura lor de pământ. Se aud lovituri de ciocan; se bat 
cuiele în lăzi. Acum se pot auzi paşii grei traversând sala cea 
mare şi ecoul altora, mai uşori, care îi urmează. Se încuie uşa, 
se pun lanţurile, cheia scrâşneşte în broască, apoi cineva o 
scoate pe dinafară. Se închide şi cealaltă uşă, aud cum e 
încuiată, aud cum se trag zăvoarele. 

Ascultă! In curte, şi mai departe, pe drumul stâncos, se 
rostogolesc roţi grele, pocnesc bicele, apoi corul ţiganilor se 
stinge în depărtare. 

Sunt singur în castel, cu acele femei îngrozitoare. Nu voi 
rămâne singur cu ele. Voi încerca să escaladez zidul castelului 
mai departe decât până acum. Voi lua cu mine nişte galbeni 
pentru mai târziu. Trebuie să găsesc o cale de ieşire din locul 
ăsta blestemat. Şi odată scăpat, iute acasă. Cu primul şi cel mai 
rapid tren. Cât mai departe de cloaca asta afurisită şi de tărâmul 
acesta blestemat, unde diavolul şi odraslele sale se vântură 
nestingheriţi cu chip omenesc. 


Capitolul 5 

Scrisoare adresată de domnişoara Mina Murray domnişoarei 
Lucy Westenra 

Draga mea Lucy, lartă-mi lunga tăcere, dar am fost pur şi 
simplu copleşită de treabă. Viaţa unei asistente de institutoare 
este istovitoare câteodată. Ard de nerăbdare să fim împreună 
pe malul mării, unde să putem pălăvrăgi după pofta inimii, 


clădind castele în Spania. Am muncit din greu în ultima vreme 
pentru că vreau să-l ajut pe Jonathan în profesia lui, învățând cu 
multă asiduitate stenografia. Când vom fi căsătoriţi, vreau să fiu 
capabilă să lucrăm împreună, să iau note stenografiate, iar el 
ţine un jurnal stenografie, în călătoriile sale îndepărtate. Când 
voi ajunge la tine, voi ţine şi eu un astfel de jurnal, nu unul scris 
înghesuit şi în grabă, ci un jurnal în care să depăn pe larg tot ce- 
mi trece prin cap. Nu cred că ar putea fi prea interesant pentru 
altcineva, dar nici nu-l scriu cu asemenea intenţii. Poate că într- 
o zi am să i-l arăt lui Jonathan, dacă vreun pasaj dintr-însul o să 
merite; în realitate însă este un caiet de exerciţii. Voi încerca să 
procedez asemenea femeilor-reporter: să iau interviuri, să 
descriu şi să încerc să-mi reamintesc conversațiile. 

Mi s-a spus că, dacă ai puţină practică, poţi să rememorezi 
tot ce s-a petrecut sau tot ce ai auzit vorbindu-se într-o zi. In 
sfârşit, vom vedea. Când ne vom întâlni, îţi voi vorbi despre 
micile mele planuri. Tocmai am primit câteva rânduri de la 
Jonathan, din Transilvania. E bine şi se va întoarce cam peste o 
săptămână. Sunt nerăbdătoare să aflu toate noutăţile. Trebuie 
să fie foarte plăcut să vezi ţări străine. Mă întreb dacă vom 
călători într-o zi împreună, vorbesc de Jonathan şi de mine. 
Orologiul a bătut orele zece. La revedere, cu drag, 

Mina 

Când îmi vei scrie, povesteşte-mi toate noutăţile. De multă 
vreme nu mi-ai mai spus nimic. Aud nişte zvonuri, mai cu seamă 
despre un tânăr chipeş şi înalt, cu părul cârlionţat! 


Scrisoare de la Lucy Westenra către Mina Murray 

Chatham Street 17 Miercuri 

Scumpă Mina, 

Trebuie să-ţi spun că eşti tare nedreaptă când mă tratezi de 
corespondentă infidelă. Ţi-am scris în două rânduri, de când ne- 
am despărţit, pe când tu mie mi-ai scris numai de două ori. De 
altfel, n-am nimic să-ţi spun. Într-adevăr, nimic interesant. 
Londra este foarte agreabilă în acest sezon şi ieşim deseori să 
vedem galeriile de pictură sau să ne plimbăm, pe jos sau călare, 
prin parc. Cât priveşte tânărul înalt şi cârlionţat, presupun că 
trebuie să fie acela care m-a întovărăşit la ultimul concert. 
Cineva, cu siguranţă, nu şi-a ţinut gura. Tânărul se numeşte 
Holmwood. Vine deseori să ne vadă şi se înţelege de minune cu 


mama; au multe subiecte comune de conversaţie. Am mai 
cunoscut cu ceva vreme în urmă un bărbat care ar fi fost făcut 
pentru tine, dacă între timp nu te-ai fi logodit cu Jonathan. Este 
o partidă excelentă, frumos, bogat şi de familie bună. E medic 
priceput. Şi, închipuie-ţi! Are numai douăzeci şi nouă de ani şi 
un imens azil de nebuni pe cap. 

Domnul Holmwood mi l-a prezentat şi de atunci ne vizitează 
deseori. Cred că este unul dintre oamenii cei mai hotărâți pe 
care i-am văzut vreodată şi totodată cel mai calm. Pare absolut 
imperturbabil. Imi închipui ce putere extraordinară trebuie să 
exercite asupra pacienţilor săi. Are curiosul obicei să te 
privească drept în ochi, ca şi cum ar încerca să-ţi ghicească 
gândurile. A încercat şi cu mine, cât a izbutit mai bine, dar mă 
pot lăuda singură că şi-a găsit naşul. Ştiu asta din oglindă. Te-ai 
străduit vreodată să-ţi analizezi singură chipul? 

Eu, da, şi pot să te asigur că nu-ţi pierzi timpul de pomană şi 
că-ţi dă mai multă bătaie de cap decât ţi-ai fi închipuit înainte de 
a încerca. Doctorul pretinde că-i furnizez un caz psihologic 
neobişnuit, ceea ce, cu modestie, gândesc şi eu. Într-adevăr, 
arăt prea puţin interes faţă de găteli, ca să fiu în stare să-ţi 
descriu noile mode. Ţoalele mă plictisesc. Acestea sunt toate 
noutăţile. Mina, ne-am spus toate secretele una alteia, încă de 
când eram copii; am dormit la un loc şi am mâncat împreună, 
ne-am împletit râsul şi plânsul, iar acum vorbesc şi nu mai 
termin şi aş vrea să-ţi tot vorbesc. Oh, Mina, nu poţi să ghiceşti? 
II iubesc. 

Roşesc când îţi scriu, fiindcă, deşi am convingerea că şi elmă 
iubeşte, încă nu mi-a spus-o. Dar, oh, Mina, eu îl iubesc; îl 
iubesc! lată, asta o să-mi facă bine. Aş vrea să fim împreună, 
scumpa mea, la gura focului, în cămăşi de noapte, aşa cum 
stăteam noi; atunci aş încerca să-ţi explic ceea ce simt. Nu ştiu 
cum m-am apucat să-ţi scriu toate acestea chiar ţie. Mi-e teamă 
să mă opresc, căci atunci aş rupe scrisoarea, pe de altă parte, 
nu-mi vine s-o termin, fiindcă vreau să-ţi povestesc totul. Scrie- 
mi numaidecât şi spune-mi tot ce crezi despre asta. Mina, 
trebuie să mă opresc. Noapte bună. Binecuvântează-mă în 
rugăciunile tale şi, dragă Mina, roagă-te pentru fericirea mea. 

Lucy 

P.S: Nu mai e nevoie să-ţi spun că tot ce ţi-am scrise un 
secret. încă o dată, noapte bună, L. 


Scrisoare de la Lucy Westenra către Mina Murray 

24 mai 

Draga mea Mina, 

Îţi mulţumesc şi iarăşi îţi mulţumesc pentru scrisoarea ta 
minunată! A fost atât de bine să-ţi pot vorbi şi să găsesc atâta 
înţelegere la tine. 

Draga mea, o nenorocire nu vine niciodata singură. Cât 
adevăr ascund vechile proverbe! în septembrie voi împlini 
douăzeci de ani şi până acum nimeni nu mă ceruse în căsătorie, 
cel puţin cu seriozitate, iar astăzi, iată, am primit trei cereri. 
Poftim! Trei tineri într-o singură zi! E nemaipomenit! Imi pare 
rău, cu adevărat şi sincer rău, pentru doi dintre aceşti bieţi 
tineri. Oh, Mina, sunt atât de fericită, încât nici nu mai ştiu pe ce 
lume sunt. Trei cereri în căsătorie! 

Dar, pentru Dumnezeu, să nu le sufli un cuvânt fetelor, cine 
ştie ce-ar putea să le treacă prin cap şi să se simtă jignite dacă 
din prima zi de vacanţă nu vor primi şi ele cel puţin şase cereri. 
Unele domnişoare sunt atât de înfumurate! Tu şi cu mine, dragă 
Mina, care suntem logodite, care ne vom mărita în curând şi 
vom arăta sobru, ca nişte soţii cu vechime, putem dispreţui 
asemenea deşertăciuni. Bine, acum trebuie să-ţi povestesc 
despre cei trei, cu condiţia să păstrezi secretul, scumpa mea, 
faţă de oricine, cu excepţia, fireşte, a lui Jonathan. 

Vreau să-ţi povestesc ţie, fiindcă, dacă aş fi în locul tău, cu 
siguranţă i-aş spune lui Arthur. O femeie are obligaţia să aducă 
totul la cunoştinţa soţului ei, nu crezi, scumpa mea? Şi trebuie 
să fii loială. Prin urmare, draga mea, numărul unu a sosit chiar 
înaintea mesei. Ţi-am vorbit de el, dr. John Seward, cel cu azilul 
de nebuni, omul cu bărbia puternică şi cu fruntea înaltă. Era, în 
aparenţă, foarte calm şi totuşi nervos. Se pregătise, desigur, 
până în cele mai mici amănunte, fără să uite nici unul, ceea ce 
nu l-a împiedicat să se aşeze pe joben, cum de regulă nu 
procedează oamenii calmi, şi ca să pară mai în largul lui a 
început să se joace cu lanţeta, de-mi venea să urlu de groază. 

Mi-a vorbit, Mina dragă, foarte deschis. Mi-a mărturisit ce 
dragă-i sunt, cu toate că mă cunoştea de-atât de puţin timp, cât 
de frumoasă i-ar fi viaţa alături de mine şi de ce mare ajutor i-aş 
putea fi. Voia să-mi explice cât de nefericit ar fi dacă l-aş refuza, 
dar când a văzut că-mi dăduseră lacrimile, s-a mulţumit să 


spună că e o brută şi că nu vrea să-mi sporească tulburarea ce 
mă stăpânea. Atunci s-a dezmeticit şi m-a întrebat dacă aş 
putea să-l iubesc cu timpul. 

Când am clătinat din cap, mâinile au început să-i tremure, a 
şovăit şi m-a întrebat dacă ţin la altcineva. S-a exprimat cu 
multă gingăşie, spunând că nu vrea să-mi smulgă vreo 
confidenţă, dar că doreşte numai să ştie, deoarece dacă inima 
unei fete este liberă, un bărbat poate să spere. Şi atunci, Mina, 
am simţit că e datoria mea să-i mărturisesc că, într-adevăr, e 
cineva. Numai atât i-am spus, iar el s-a ridicat şi părea foarte 
puternic şi grav când mi-a luat mâinile într-ale lui şi mi-a urat 
fericire, spunându-mi că dacă vreodată îmi voi dori un prieten 
bun, pot conta pe el. 

Oh, Mina dragă, nu-mi pot stăpâni plânsul; iartă-mă că am 
pătat scrisoarea. Este foarte plăcut să fii cerută de soţie şi aşa 
mai departe, dar nu şi să vezi un biet camarad care te iubeşte 
cinstit, plecând cu inima zdrobită, când ştii că, orice ar spune pe 
moment, te-a scos din viaţa lui. Draga mea, acum trebuie să mă 
opresc, mă simt atât de nenorocită, deşi sunt nespus de fericită. 

Seara. Tocmai a plecat Arthur şi sunt într-o stare de spirit 
mult mai bună decât în clipa când am întrerupt scrisoarea, aşa 
încât o să-ţi povestesc mai departe ce s-a întâmplat peste zi. 
Aşadar, draga mea, numărul doi s-a prezentat după-masă. Este, 
de asemenea, un băiat agreabil, un american din Texas şi arată 
atât de tânăr şi atât de fraged, încât pare aproape de necrezut 
câte ţări a vânturat şi câte aventuri a avut. 

O înţeleg pe sărmana Desdemona, când i-au fost împuiate 
urechile, chiar de către un maur. Bănuiesc că noi, femeile, 
suntem atât de laşe, încât dacă ne intră în cap că un bărbat ne 
va potoli toate spaimele, ne şi mărităm cu el. Ştiu acum ce ar 
trebui să fac dacă aş fi bărbat şi aş vrea să câştig inima unei 
femei! Nu, nu ştiu, pentru că în timp ce domnul Morris ne toarnă 
istoriile sale, Arthur tace mâlc, şi totuşi... draga mea, m-am cam 
pripit. Domnul Quincey P. Morris m-a găsit singură. Mi se pare că 
un bărbat găseşte totdeauna o fată singură. 

Nu, fiindcă Arthur a încercat în două rânduri să-şi provoace 
ocazia, iar eu l-am ajutat cât am putut; în clipa de faţă nu mi-e 
ruşine să ţi-o spun. In prealabil trebuie să-ţi aduc la cunoştinţă 
că domnul Morris nu vorbeşte totdeauna în argou şi niciodata cu 
străinii sau faţă de ei, fiindcă este într-adevăr foarte bine- 


crescut şi are maniere alese, dar a ghicit ce mult mă amuză 
americăneasca lui şi ori de câte ori mă vede, dacă nu e nimeni 
prezent pe care să-l şocheze, spune o mulţime de năzbâtii. Chiar 
mă întreb, draga mea, dacă nu cumva inventează totul, fiindcă 
se potriveşte exact cu ceea ce voia să spună. Dar poate 
cunoaşte el bine argoul. 

Cât mă priveşte, habar n-am dacă o să-l învăţ vreodată; nici 
nu ştiu dacă îi place lui Arthur, căci nu l-am auzit încă niciodata 
folosindu-l. Bine. Domnul Morris s-a aşezat în faţa mea jovial, cu 
un aer cât se poate de fericit, dar mi-am dat numaidecât seama 
că era foarte nervos. Mi-a luat mâna într-a lui şi mi-a spus pe un 
ton foarte, foarte blând: 

— Miss Lucy, ştiu că nu-s cine ştie ce demn să-ţi leg barem 
Sireturile la pantofi, da' mai ştiu că, dacă ai de gând să-l aştepţi 
pe cel cu care să te potriveşti, or să treacă toate cele şapte 
fecioare înțelepte, cu făclii cu tot. Nu vrei să ne potrivim la 
drum, la un drum lung, pe care să-l străbatem sub acelaşi jug? 

Ei, părea atât de bine-dispus că-mi era pe jumătate mai uşor 
să-l refuz decât pe bietul dr. Seward, aşa că i-am răspuns, tot cu 
atâta veselie, că nu ştiam nimic în materie de atelaje şi că nu 
aveam chef de nici un fel de jug. Atunci, îmi spuse că s-a 
exprimat într-un mod frivol şi că speră că, dacă a avut o 
comportare greşită într-o împrejurare atât de gravă, de 
însemnată, am să-l iert. Părea într-adevăr serios când spunea 
vorbele acestea şi n-am putut să nu mă simt şi eu puţin 
impresionată. 

Ştiu, Mina, o să gândeşti despre mine că sunt o cochetă 
nesuferită, deşi nu mă pot abţine să nu simt un fel de exaltare la 
gândul că era al doilea în aceeaşi zi. Şi atunci, draga mea, 
înainte să pot scoate o vorbă, începu să mă inunde cu un torent 
de declaraţii de dragoste, punându-şi inima şi sufletul la 
picioarele mele. Părea atât de grav, încât de aici înainte nu voi 
mai crede niciodatacă un om e de felul lui mereu glumeţ şi 
niciodata serios, fiindcă se arată din când în când vesel. 
Presupun că i-a atras atenţia ceva în expresia mea, căci s-a oprit 
brusc, apoi a reluat cu un soi de fervoare virilă, care m-ar fi 
făcut să mă îndrăgostesc de el, dacă aş fi fost liberă: 

— Lucy, eşti o fată cinstită, o ştiu. N-aş fi acum aici, n-aş sta 
acum de vorbă cu tine dacă n-aş crede în sufletul tău curat, în 
caracterul tău frumos. Spune-mi, ca între buni prieteni, îl iubeşti 


cumva pe altul? Dacă aşa stau lucrurile, nu te mai supăr nici cu 
atâtica şi, numai dacă o să mă laşi, am să-ți fiu un prieten cu 
adevărat devotat. 

Draga mea Mina, de ce sunt bărbaţii atât de nobili, iar noi, 
femeile, atât de puţin demne de ei? Aproape că mă distrasem 
pe socoteala acestui gentleman cu inimă mare şi credincioasă. 
Am izbucnit în lacrimi, mă tem, scumpa mea, că scrisoarea asta 
ţi se va părea sentimentală şi dezlânată şi-mi pare sincer rău. 
Pentru ce nu poate o fată să se mărite cu trei bărbaţi sau cu 
atâţia câţi o doresc, ca să scape astfel de orice necaz? Dar asta 
e o erezie, nici nu trebuie s-o rostesc. Sunt totuşi bucuroasă să- 
ţi spun că, deşi plângeam, am avut puterea să îl privesc în ochi 
pe domnul Morris şi să-i vorbesc cu aceeaşi sinceritate. 

— Da, iubesc pe cineva, cu toate că el încă nu mi-a mărturisit 
că mă iubeşte. 

Am făcut foarte bine că i-am vorbit aşa de deschis, fiindcă 
dintr-odată s-a luminat la chip. 

Mi-a luat mâinile într-ale lui, cred chiar că eu mi le-am pus, şi 
mi-a vorbit pe un ton cordial: 

— Eşti o fată vitează. Prefer să fi ajuns târziu şi să te pierd 
decât să fi sosit la timp, în braţele oricărei alte fete din lume. Nu 
mai plânge, scumpa mea. Dacă eşti mâhnită pentru mine, să ştii 
că eu sunt făcut dintr-un lemn tare şi ştiu să mă ridic. Dacă 
tânărul celălalt nu-şi cunoaşte încă norocul, ei, va trebui să dea 
dovadă că-l apreciază, altfel o să aibă de-a face cu mine. Micuţă 
domnişoară, cinstea şi curajul arătate ţi-au câştigat un prieten 
mai rar decât un iubit şi, în orice caz, mai dezinteresat. Draga 
mea, va trebui să parcurg un drum tare singuratic, înainte de a 
câştiga împărăţia Cerurilor. Nu vrei să-mi dai o sărutare? O să 
mă apere de bezne, fiindcă celălalt, care trebuie să fie un băiat 
bun, scumpa mea, şi subţire, odată ce-l iubeşti, încă nu s-a 
declarat. 

Asta m-a dat gata, dragă Mina, să fie atât de brav, atât de 
nobil şi de bun faţă de un rival, nu? Şi totodată atât de trist, aşa 
că m-am aplecat şi l-am sărutat. S-a ridicat, pe când încă îmi 
ţinea mâinile într-ale lui, şi, privindu-mă lung, vai, simţeam că- 
mi ard obrajii, îmi spuse: 

— Micuţă domnişoară, m-ai lăsat să-ţi iau mâinile şi mi-ai dat 
o sărutare, şi dacă lucrurile acestea nu ne pecetluiesc prietenia, 
atunci nici nu ştiu ce altceva ar putea-o face. lţi mulţumesc 


pentru sinceritatea caldă de care ai dat dovadă, şi acum, cu 
bine. 

Îmi strânse tare mâna, îşi puse pălăria pe cap şi ieşi din odaie 
cu paşi mari, fără să arunce nici o privire în urmă, fără o 
lacrimă, fără să şovăie, pe când eu hohoteam ca un prunc. Oh! 
Pentru ce trebuie să fie nefericit un om ca el, când există atâtea 
fete pe lume care i-ar săruta urmele când ar trece? Aşa aş face 
şi eu dacă aş fi liberă, numai că nu vreau să fiu liberă. Draga 
mea, sunt peste măsură de tulburată şi simt că nu pot să-ţi mai 
scriu despre fericire după ce ţi-am turuit atâtea. Şi nu vreau să- 
ţi scriu despre numărul trei, câtă vreme nu voi fi pe deplin 
fericită. 

A ta pentru totdeauna, 

Lucy 

P.S. Oh! Despre numărul trei oare mai e nevoie să-ţi scriu? 
De altminteri, totul îmi pare atât de confuz, parcă numai o clipă 
s-a scurs de când a intrat în salon şi până m-a acoperit de 
sărutări. Sunt atât de fericită şi nici nu ştiu ce am făcut ca să 
merit fericirea asta. în viitor nu voi încerca decât să arăt că nu 
sunt o ingrată faţă de întreaga sa bunătate, care mi-a trimis un 
asemenea iubit, un astfel de soţ şi un astfel de prieten. 

La revedere, 

Lucy 


Jurnalul doctorului Seward (înregistrat la fonograf) 

25 aprilie. Scădere a apetitului, astăzi. Nu pot mânca, nu mă 
pot odihni, aşa că mă voi ocupa de jurnal. După eşecul de ieri, 
simt un fel de vid; nici un lucru de pe lumea aceasta nu mi se 
pare îndeajuns de însemnat ca să mă apuc de el... Cum ştiu că 
singurul remediu la asemenea stări este munca, m-am dus să- 
mi vizitez pacienţii. L-am ales pe unul care mi-a furnizat 
cercetări de mare interes. Este atât de original în năzărelile sale 
şi atât de deosebit de ceilalţi nebuni, încât sunt hotărât să-l 
descifrez cât o să pot mai bine. Mi s-a părut că astăzi am 
pătruns mai adânc decât oricând în miezul tainei sale. 

l-am pus, astfel, mai multe întrebări decât în celelalte 
rânduri, cu intenţia de a pune stăpânire pe lumea halucinaţiilor. 
Imi dau seama că, folosind această cale, am procedat cu 
oarecare cruzime. Era,ca şi cum l-aş fi statornicit pe pragul lui 
de nebunie, lucru pe care-l evit cu pacienţii mei la fel cum m-aş 


feri de gura iadului: (Mem. în ce împrejurări aş putea să nu evit 
fundul iadului?) Omnia Romae venalia sunt.! Acesta e preţul 
infernului. Verb. sap. Dacă există ceva în spatele instinctului 
său, va merita să fie urmărit cu precizie. 

R.M. Renfield, 59 de ani. Temperament sangvin; mare putere 
fizică;  emotivitate  morbidă; perioade de melancolie, ce 
pricinuiesc anumite idei fixe, pe care nu mi le pot explica. 

Presupun că temperamentul sangvin şi influenţa lui 
perturbatoare duc la un fel de fixaţie; posibil să fie un om 
primejdios, şi chiar probabil, dacă are tendinţe altruiste. La 
egoişti, spiritul de conservare e o armură pentru sine şi 
împotriva adversarilor. In această privinţă, cred că, atât timp cât 
eul este ferm, forţele centripete se echilibrează cu cele 
centrifuge; când datoria sau o cauză constituie punctul de 
sprijin, domină cele din urmă şi numai hazardul sau o serie de 
împrejurări poate restabili echilibrul. 


Capitolul 6 

Jurnalul Minei Murray 

24 iulie, Whitby. Lucy m-a întâmpinat la gară, mai drăgălaşă 
şi mai frumoasă decât oricând, şi pe urmă ne-am dus la hotelul 
Crescent, unde şi-au reţinut camere. Este un loc încântător. Un 
râu, numit Esk, străbate o vale adâncă, ce se lărgeşte în 
apropierea portului. Un viaduct imens, cu picioare înalte, 
încalecă malurile; când priveşti printre stâlpii săi, priveliştea ţi 
se pare mai întinsă decât e în realitate. Valea e de un verde 
fermecător şi e atât de abruptă, încât, când te apleci pe vreo 
înălţime, nu-i vezi poalele, în afară numai dacă nu stai chiar pe 
margine. Casele oraşului vechi, situat de cealaltă parte, au toate 
acoperişurile roşii şi par îngrămădite unele peste altele, ca în 
gravurile în care vedem Nurnbergul. Drept lângă oraş este ruina 
abației Whitby, care a fost pustiită de danezi şi care constituie şi 
scena unde se petrece o parte din Marmion?, şi anume episodul 
în care tânăra fată este zidită de vie. E o ruină măreaţă, de 
dimensiuni imense, cu multe unghere romantice; o legendă 
spune că o femeie în alb apare câteodată la una din ferestre. 


1 Tot ce este roman e ticălos (lat.) 
2 Poem istoric de Walter Scott. 


Intre ruine şi oraş se înalţă o altă biserică, cea parohială, 
înconjurată de un vast cimitir, plin de pietre funerare. 

Acesta este, după părerea mea, locul cel mai pitoresc din 
Whitby, fiindcă se află chiar deasupra oraşului şi are o vedere 
minunată asupra portului şi asupra întregului golf, a cărui limbă 
de pământ ce se pierde în mare se numeşte Kettleness. Aceasta 
coboară atât de abrupt în dreptul portului, încât o porţiune din 
mal s-a prăbuşit, iar o parte din pietrele tombale au fost 
distruse. Într-un loc, o cărăruie nisipoasă trece peste pietrele 
risipite. Prin cimitir sunt alei cu bănci, unde lumea poposeşte 
ceasuri întregi ca să privească priveliştea magnifică şi să se 
bucure de adierea brizei. Voi veni deseori aici să mă aşez şi să 
lucrez. 

Într-adevăr, chiar de aici scriu în momentul acesta, cu cartea 
pe genunchi şi trăgând cu urechea la ce tăifăsuiesc trei bătrâni 
din apropiere. Nu par să fi făcut altceva toată ziua decât să fi 
stat la taclale aici. 

La picioarele mele se întinde portul, iar mai departe, un zid 
lung de granit coboară până în mare, făcând la capăt o curbă în 
mijlocul căreia se află un far, protejat de un zid masiv. Pe latura 
opusă, acest zid coteşte în sens invers şi la capătul său se află 
un alt far. Intre acestea se deschide priveliştea portului, 
neaşteptată. 

Este foarte frumos în timpul fluxului, dar când apele se 
retrag, rămân numai undele Eskului, şerpuind prin nisip, ocolind, 
ici-colo, câte o stâncă. Dincolo de port, dar tot de partea lui, se 
întinde, cale de o jumătate de milă, un recif înalt, a cărui culme 
se află chiar în spatele farului sudic. La capătul acestuia e o 
geamandură cu clopot, care se leagănă pe vreme rea, cu sunete 
lugubre. O legendă de pe aceste meleaguri spune că, atunci 
când se pierde un vapor, clopotul se aude până departe în largul 
mării. Trebuie să-l întreb pe bătrânul care tocmai se îndreaptă 
spre mine dacă e adevărat... 

Este un moşneag mucalit. Trebuie să fie tare bătrân, după 
obrazul plin de creţuri ca scoarţa unui copac. Imi spune că se 
apropie de sută şi că era marinar în flota ce pescuia în 
Groenlanda, când s-a dat bătălia de la Waterloo. Mă tem că e un 
om foarte sceptic, fiindcă atunci când l-am întrebat de clopotele 
din mare şi despre femeia în alb, de la mănăstire, mi-a retezat-o 
scurt: 


— Nu prea cred eu d-alde astea, domnişoară. Toate lucrurile 
astea s-au dus. Nu zic că n-au fost niciodata, da' pe vremea mea 
nu mai erau. Merg pentru nou-veniţi, pentru excursionişti şi alţii 
ca ei, da' nu pentru o tânără domnişoară drăguță ca dumneata. 
Ai de vin pe jos din York sau din Leeds, gata oricând să înfulece 
heringi afumaţi, să bea ceai şi să ochească vreun chilipir or mai 
crede, poate. Numa' că mă-ntreb cine-şi mai bate capul să le- 
ndruge minciuni, nici chiar jurnalele, cât îs ele pline de 
bazaconii. 

Mi s-a părut că e o persoană de la care poţi învăţa multe 
lucruri interesante, aşa că l-am rugat, dacă-şi aminteşte, să-mi 
povestească ceva despre vânătoarea de balene, în vremurile de 
demult. Tocmai apucase să-nceapă, când orologiul bătu de şase 
ori, iar moşul se sculă cu greutate şi-mi spuse: 

— Acu' trebuie să mă-ntorc acasă, domnişoară. Nepoatei 
mele nu-i place s-aştepte cu ceaiu-n faţă şi-mi ia timp să cobor 
scările cu picioru' dă lemn. 

Şchiopăta puternic şi-l puteam vedea cum zorea din toate 
puterile pe trepte. Scara constituie marea caracteristică a 
acestor locuri. Duce din oraş la biserică; are sute de trepte, nu 
le-am numărat, şi se răsuceşte într-o curbă delicată. Panta este 
atât de dulce, încât un cal o poate cu uşurinţă urca sau cobori. 
Cred că la început scara era în legătură cu mănăstirea. E 
momentul să mă întorc şi eu acasă. Lucy avea de făcut o vizită 
împreună cu mama ei şi, pentru că era numai o obligaţie, nu m- 
am dus cu ele. Probabil că au şi sosit acasă. 

1 august. Sunt aici de o oră cu Lucy şi am avut o conversaţie 
foarte interesantă cu bătrânul meu prieten şi cu alţi doi 
cunoscuţi de-ai săi. El e, în chip evident, domnul Oracol şi cred 
că la vremea lui a fost un ins tare autoritar. Nu admite replică şi 
intimidează pe toată lumea. Când nu poate avea ultimul cuvânt, 
îi terorizează şi ia tăcerea lor drept aprobare a vederilor lui. Lucy 
arăta minunat în rochia ei lungă de batist alb; de când a venit 
aici, tenul i s-a rumenit. 

Am remarcat că cei trei bătrâni nu pierd niciodata nici un 
prilej de a se aşeza lângă ea, când venim aici. Este atât de 
îndatoritoare cu cei vârstnici; cred că toţi cei din jur au îndrăgit- 
o. Chiar şi bătrânul ciufut a capitulat în faţa farmecelor ei şi n-o 
contrazice, în schimb, mă repede pe mine de două ori mai mult. 


Am atins iar subiectul legendelor şi atunci s-a lansat într-un soi 
de predică: 

— Toate astea sunt nerozii, tunse, rase, frezate, asta sunt şi 
nimic altceva. Blestemâăţiile astea cu strigoi, moroi, coroi sunt 
bune numai pentru ţânci şi muieri nebune. Baloane de săpun! 
Toate istoriile astea de groază au fost născocite de popi şi de 
agenţii hotelierilor, ca să agaţe muşteriii gură-cască şi să le 
bage mâna în buzunar. Imi ies din sărite numai când mă 
gândesc la ei. Las' că nu le-ajunge să tipărească fleacurile astea 
pe hârtie sau să le predice din amvon, da' le-au mai săpat şi pe 
pietrele de mormânt. Priviţi în jur, oriunde vreţi; toate pietrele 
astea de se-nalţă cât de mândre pot se prăbuşesc sub 
minciunile care stau scrise pe ele. 

Aici zace cutare, ori în memoria venerată a lu' cutărică, aşa 
scrie pe toate, şi sub cele mai multe nu e nimeni, iar de 
memoria lor pas să se sinchisească cineva, măcar de-un pac de 
tutun! Toate-s minciuni, oricum o-ntorci! Doamne, ce vânzoleală 
o să mai fie în ziua Judecăţii de Apoi, când or sări grămadă în 
giulgiurile lor, târându-şi pietrele de morminte, ca să 
dovedească cât de buni au fost; unora o să le vină greu de tot 
să le apuce, că li s-au muiat mâinile pe fundul mării! 

După aerul satisfăcut cu care bătrânul îşi privea cumetrii, 
parcă cerându-le încuviințarea, mi-am dat seama că ţinea să 
facă pe grozavul, aşa că i-am pus o întrebare: 

— Oh, domnule Swales, nu vorbiţi serios! Desigur că nu toate 
pietrele de mormânt sunt goale! 

— laca! Puţine să aibă ceva dedesubt! In afară de cele care 
au inscripţii prea înflorite. Da' toate scrisurile-s numai minciuni. 
lacătă, să zicem, vii aici ca străin şi vezi cimitirul ăsta... 

Am dat din cap, în semn de aprobare, deşi nu-i înţelegeam 
prea bine dialectul. Era, cred, ceva în legătură cu biserica. Moşul 
continuă: 

— Şi credeţi că toate lespezile din jur acoperă nişte oameni 
care stau acolo binişor? (Am dat iar din cap în semn de 
aprobare.) Păi, tocmai aici e minciuna. Câtă puzderie de 
morminte, toate-s goale precum crâşma lui moşu' Dun, vineri 
seara. (Trase un ghiont unuia dintre cumetri şi toţi trei pufniră în 
râs.) Şi, vezi Doamne, cum ar putea fi altfel! Uite-o pe aia de 
colo, ia citeşte ce scrie pe ea! 


M-am apropiat de mormânt şi am citit: „Edward Spencelagh, 
căpitan de marină, ucis de pirați pe ţărmul Andres, aprilie 1854, 
aet. 30." Când m-am întors, domnul Swales reluă: 

— Cine l-o fi adus acasă, mă întreb, şi prin ce întâmplare! 
Ucis pe coasta Andres! lar trupul lui aici, dedesubt! Pot să-ţi 
numesc o duzină ale căror oase zac, tot aşa, în mările 
Groenlandei, şi arată spre nord, dacă nu le-a dus curenţii. Insă 
lespezile lor sunt aici, în jur. Puteţi citi cu ochişorii 
dumneavoastră toate minciunile astea săpate în piatră. Alde 
Braithwaite Lowery, l-am cunoscut pe taică-său, s-a prăpădit in 
naufragiul lui Lively, în largul Groenlandei, în '20, sau Andrew 
Woodhouse, înecat în aceleaşi ape, în 1777; sau John Paxton, 
înecat la Capul Farewell, un an mai târziu; sau bătrânul John 
Rawlings, al cărui bunic a navigat împreună cu mine, înecat în 
Golful Finlandei, în '50. 

Credeţi că toţi oamenii ăştia se vor îmbulzi la Whitby, când 
vor suna trâmbiţele Zilei de Apoi? In privinţa asta am eu ideile 
mele! Zic că s-or înghesui, unii peste alţii, ca-ntr-o bătălie pe 
gheaţă din vremurile de demult şi care o să ţină din zori şi până- 
n noapte, când luptătorii îşi vor obloji rănile la lumina aurorei 
boreale! 

Era, fără-ndoială, vorba de vreo glumă de prin partea locului, 
căci unchiaşul chihăi, iar ortacii lui îi împărtăşiră veselia. 

— Dar, i-am spus, cu siguranţă că greşeşti dacă pleci de la 
ideea că toţi aceşti bieţi oameni, sau duhurile lor, îşi vor purta 
lespezile în cârcă în ziua Judecăţii de Apoi. Crezi că va fi într- 
adevăr necesar? 

— Bine, da' atunci la ce mai servesc lespezile funerare? la 
spuneţi-mi, domnişoară! 

— Ca să facă plăcere rudelor, presupun. 

— Ca să facă plăcere rudelor, presupuneţi!, repetă el plin de 
dispreţ. Ce plăcere pot avea rudele să citească minciunile 
gravate pe morminte, când pă d-asupra mai ştie şi toată lumea 
d-acilea că-s minciuni? (Şi-mi arătă cu degetul o piatră la 
picioarele noastre, ce fusese aşezată ca o lespede şi care acum 
rămăsese înfiptă în coasta pământului.) Citeşte scornelile de pe 
ea, îmi spuse. 

Din locul unde mă aflam, nu puteam citi literele decât de-a- 
ndoaselea, însă Lucy, care se afla într-un unghi mai bun, se 
aplecă şi citi: 


„Închinat memoriei lui George Canon, care a murit în 
speranţa învierii, la 29 iulie 1873, prăbuşindu-se de pe stâncile 
din Kettleness. Acest mormânt a fost ridicat de nemângâiata sa 
mamă fiului ei mult-iubit. Era singurul copil al unei mame 
văduve." 

— Într-adevăr, domnule Swales, nu găsesc nimic de râs, 
spuse Lucy, pe un ton grav şi sever. 

— Nu vedeţi nimic de râs! Ha! Ha! Fiindcă n-o cunoaşteţi pe 
mama nemângâiată, curată Talpa-ladului, care-şi ura fiul fiindcă 
era infirm, iar el, la rândul lui, o ura aşa de tare, încât s-a sinucis 
numai ca să nu se bucure ea de prima de asigurare. Şi-a zburat 
creierii cu o flintă veche, cu care speria corbii. Şi cică asta 
înseamnă să te prăbuşeşti de pe stânci! Cât despre speranţa în 
învierea morţilor, l-am auzit deseori zicând că nădăjduia să 
ajungă în iad, căci mă-sa, aşa pioasă cum era, cu siguranţă avea 
să meargă în rai şi nu voia să mai dea ochii cu ea. 

Acu', piatra asta, zise el, lovind-o cu bastonul, e sau nu plină 
de minciuni, şi arhanghelul Gabriel n-o să se facă pară când o 
sosi Georgie al nostru, gâfâind de atâta cărat lespedea în 
cocoaşă, şi n-o să-l ia la goană? 

Nu ştiam ce să mai zic, dar Lucy, ridicându-se, schimbă firul 
conversaţiei. 

— Oh, pentru ce ne povesteşti asemenea lucruri? Lespedea 
asta e banca mea favorită, de care nu mă mai dezlipesc; iar 
acum aflu că stau pe piatra funerară a unui sinucigaş. 

— N-o să vă facă nici un rău, domnişoară; cât despre 
sărmanul Georgie, cu atât mai bine o să se simtă cu o fată 
frumoasă pe genunchi. Nici o grijă. Şi eu mă aşez aici de 
aproape douâj dă ani şi n-am păţit nimic. Nu vă bateţi capul cu 
cei ce zac dedesubt sau nici nu se află acolo. Ar fi timpul să te 
sperii, când oi vedea toate pietrele alea luate de-a valma şi locul 
gol ca o mirişte. Ei, dar sună clopotul şi trebuie să plec. Sluga 
dumneavoastră, doamnelor, şi se îndepărtă şchiopătând. 

Lucy şi cu mine am mai stat o vreme, iar priveliştea ce ni se 
întindea în faţă era atât de frumoasă, încât ne-am dat mâinile şi 
am rămas aşa, în contemplaţie; apoi ea mi-a vorbit îndelung 
despre Arthur, despre apropiata lor căsătorie. Am simţit o 
strângere de inimă, deoarece eu n-am mai primit nici o veste de 
la Jonathan de o lună. 


În aceeaşi zi. Am revenit aici singură, căci mă simt foarte 
tristă. Nici o scrisoare pentru mine. Sper să nu i se fi întâmplat 
nimic rău lui Jonathan. Clopotul a bătut ora nouă. Privesc 
luminile împrăştiate prin tot oraşul, fie de-a lungul străduţelor, 
fie stinghere. Urmează cursul Eskului, apoi se pierd la cotitura 
lui, în vale. In stânga mea, linia neagră a acoperişului casei 
vechi de lângă abație îmi acoperă vederea. Pe câmpie, departe, 
behăie oile şi mieii, iar jos, în spate, se aude bocănitul unor 
copite de asin, care urcă drumul. Orchestra de pe dig cântă un 
vals, iar mai departe, pe chei, Armata Salvării are un miting, pe 
o străduţă dosnică. Nici una dintre orchestre n-o aude pe 
cealaltă, însă eu, de aici, le aud şi le văd pe amândouă. Mă 
întreb unde va fi fiind Jonathan şi dacă se gândeşte la mine?! Aş 
dori atâta să fie aici... 


Jurnalul doctorului Seward 

5 iunie. Cazul lui Renfield mă interesează tot mai mult, pe 
măsură ce cunosc mai bine omul. Are câteva caracteristici 
foarte dezvoltate: egoism, disimulare şi un scop ascuns. Sper să 
pot pătrunde obiectul acestuia din urmă. Pare să-şi fi stabilit un 
anume plan, dar nu pot încă şti care. Ceea ce-l răscumpără în 
ochii mei este dragostea pentru animale, cu toate că şi-o 
manifestă într-un chip atât de curios, încât cred, totodată, că e 
de o rară cruzime. Are fel de fel de favoriţi. Actualmente se 
ocupă cu prinderea muştelor. A strâns atât de multe, încât mi- 
am îngăduit să-l dojenesc. Spre mirarea mea, în loc să-l apuce 
furiile, cum mă aşteptam, a luat lucrul în serios. S-a gândit un 
moment, pe urmă m-a întrebat: „Imi daţi trei zile? Să le fac să 
dispară complet?" l-am răspuns, desigur, că da. Trebuie să-l 


supraveghez. 
18 iunie. Nu mai vrea să ştie decât de păianjeni; a şi strâns 
mai mulţi, dintre cei mai mari, într-o cutie. li hrăneşte cu 


muştele prinse, al căror număr scade simţitor, cu toate că a mai 
prins şi altele, sacrificând drept nadă jumătate din hrana 
proprie, pe care a pus-o pe marginea ferestrei. 

1 iulie. Păianjenii lui au devenit o pacoste tot atât de mare ca 
şi muştele, aşa că astăzi i-am spus că ar fi timpul să se 
descotorosească de ei. Părea foarte trist şi am adăugat că, 
pentru orice eventualitate, ar ajunge să scape şi de o parte din 
ei. S-a luminat pe loc şi mi-a cerut acelaşi răgaz ca să efectueze 


operaţia. In timp ce stăteam cu el, m-a dezgustat teribil când un 
muscoi umflat, din acela de gunoaie, pătrunse în odaie, iar el îl 
prinse, îl ţinu, încântat, între degete câteva momente şi, înainte 
să ghicesc ce are de gând să facă, îl băgă în gură şi îl mâncă. L- 
am mustrat, dar el mi-a replicat senin că mâncase ceva foarte 
bun şi sănătos, căci musca fusese plină de viaţă şi că-i va dărui 
şi lui puteri. Umbra unei bănuieli m-a străfulgerat. Trebuie să 
supraveghez în ce fel se va descotorosi de păianjeni. Fără 
îndoială, îl preocupă nişte probleme grele, căci notează mereu 
câte ceva într-un carnet. Toate paginile sunt pline de cifre, mai 
adesea şiruri de adunări, adiţionale la rândul lor, convergând 
într-un fel de calcul focal, după expresia contabilicească. 

8 iulie. E un fel de metodă în nebunia lui, iar ideea care a 
început să mijească în mine prinde contur. In curând se va 
întregi şi atunci, o, activitate subconştientă, vei ceda locul 
surorii tale conştiente! M-am ţinut departe de amic câteva zile, 
aşa încât să pot nota apoi orice schimbare în purtările lui. 
Lucrurile stau însă tot aşa, lăsând la o parte faptul că a renunţat 
la unele dintre preferinţele sale şi a căpătat altele. 

A prins o vrabie şi într-o oarecare măsură a domesticit-o. 
Mijloacele sale de domesticire sunt simple, căci păianjenii au 
început să dispară. Cei care au mai rămas sunt bine hrăniţi, căci 
prinde mai departe muşte, ispitindu-le cu propria lui mâncare. 

19 iulie. Progresăm. Amicul are acum o întreagă colonie de 
vrăbii, pe când muştele şi păianjenii aproape au dispărut. Când 
am intrat la el, s-a repezit şi mi-a spus că vrea să-mi ceară o 
favoare, o mare, foarte mare favoare, şi se gudura pe lângă 
mine ca un căţel. L-am întrebat despre ce e vorba, iar el mi-a 
răspuns gâtuit de emoție: 

— Un pisoi, un pisoi drăgălaş şi nebunatic, cu care să mă joc, 
pe care să-l dresez şi să-i dau de mâncare, de mâncare! 

Nu eram pregătit pentru o astfel de cerere, căci remarcam că 
preferinţele lui merg crescând în mărime şi vivacitate şi nu eram 
dispus ca simpatica familie de vrăbii domestice să piară în 
acelaşi chip ca muştele şi păianjenii. l-am spus, deci, căosămă 
gândesc şi l-am întrebat dacă n-ar vrea mai bine o pisică în locul 
pisoiului. Răspunsul îi trădă cea mai vie dorinţă: 

— O, da, mi-ar plăcea o pisică. Cerusem doar un pisoi de frică 
să nu mă refuzaţi dacă v-aş fi cerut o pisică. Nimeni n-o să-mi 
refuze un pisoi, nu-i aşa? 


Am dat din cap şi i-am spus că, pentru moment, mă tem că 
nu e posibil, dar că voi vedea ce e de făcut. Se posomori şi am 
citit în ochii săi un avertisment de primejdie, căci mă privi pieziş, 
cu o sclipire feroce, plină de intenţii criminale. Omul este un 
maniac, ucigaş în germene. Vreau să-i verific patima ce-l 
stăpâneşte şi să văd la ce duce; în acest fel am să aflu mai 
multe. 

10 seara. L-am vizitat iarăşi şi l-am găsit clocind într-un colţ. 
De cum am intrat, s-a aruncat în genunchi în faţa mea şi m-a 
implorat să-l las să aibă o pisică; zicea că e în joc salvarea lui. 
M-am ţinut însă tare şi i-am spus că nu se poate, la care s-a 
ridicat fără o vorbă şi s-a dus să-si roadă unghiile în colţul în 
care-l găsisem. Mă voi întoarce să-l văd mâine-dimineaţă 
devreme. 

20 iulie. L-am vizitat foarte devreme pe Renfield, înaintea 
rondului supraveghetorului. L-am găsit treaz, fredonând o 
melodie. Intindea pe fereastră zahăr, pe care-l economisise din 
porţia lui, şi era limpede că începuse din nou vânătoarea de 
muşte; arăta bine-dispus şi lucra cu râvnă. M-am uitat un pic 
după zburătoarele lui şi, nevăzându-le, l-am întrebat unde erau. 
Mi-a răspuns, fără să se întoarcă spre mine, că zburaseră toate 
afară. Prin odaie erau câţiva fulgi, iar pe pernă, o picătură de 
sânge. N-am spus nimic, însă când am ieşit, i-am atras atenţia 
paznicului să-mi raporteze dacă se întâmplă ceva deosebit în 
timpul zilei. 

11 dimineaţa. Tocmai aflu de la supraveghetor că Renfield s- 
a simţit foarte rău, că a vărsat un ghem de pene. „Părerea mea, 
domnule doctor, spuse paznicul, este că a mâncat păsările, că 
le-a înghiţit de vii!" 

11 seara. l-am dat lui Renfield un narcotic puternic astă- 
seară, suficient ca să doarmă, şi i-am luat carnetul, ca să i-l 
citesc. Nu mă înşelasem în părerea pe care mi-o făcusem în 
ultima vreme, iar teoria o dovedeşte. Maniacul meu cu tendinţe 
ucigaşe nu e un fitecine. Voi inventa pentru el o nouă clasificare 
şi-l voi denumi maniac zoofag (amator de hrană vie); ceea ce 
doreşte el este să absoarbă cât de multe vietăţi poate, în care 
scop s-a şi angajat pe o cale cumulativă. A dat multe muşte unui 
singur păianjen, mai mulţi păianjeni unei singure vrăbii şi dorea 
o mâţă care să mănânce mai multe vrăbii. 


Ce-ar fi făcut pe urmă? Aproape că merita osteneala să-l las 
să-şi completeze experienţa. Dar pentru aceasta ar fi trebuit o 
rațiune suficientă. Lumea lua în derâdere vivisecţia, dar acum 
vezi-i rezultatele! De ce să nu ducem mai departe ştiinţa în 
aspectul ei cel mai dificil şi mai vital, cunoaşterea creierului? 
Dacă aş pătrunde taina fie şi a unui singur creier, dacă aş avea 
cheia imaginaţiei fie şi a unui singur nebun, aş înălța ramura de 
ştiinţă căreia îi aparţin pe piscuri în comparaţie cu care fiziologia 
lui Burdon-Sanderson sau datele despre creier ale lui Ferrier n-ar 
mai însemna nimic. Măcar de-ar exista o rațiune suficientă! 

Nu trebuie să mă gândesc prea mult la asta, ispita e prea 
mare; o rațiune suficientă ar putea cobori balanţa de partea 
mea, căci nu sunt eu însumi dotat din născare cu un creier 
excepţional? 

Ce just raţionează acest om; nebunii procedează totdeauna 
astfel, în urmărirea unui scop. Aş vrea să ştiu la câte vieţi 
evaluează un om sau dacă doar la una singură. Şi-a încheiat 
calculele foarte corect, iar astăzi a început altele. Care dintre noi 
nu începe un nou calcul, cu fiecare zi a vieţii? 

Mi se pare că tocmai ieri întreaga mea viaţă s-a întunecat, 
dimpreună cu speranţa cea mai proaspătă că reîncep de la zero. 
Şi aşa va fi până când Marele Arhivar mă va măsura şi îmi va 
închide registrul, conţinând bilanţul de profit şi pierderi. Oh, 
Lucy, Lucy, nu pot să fiu supărat pe tine şi pe prietenul meu 
care-ţi împărtăşeşte fericirea; dar, fără speranţă, mă aşteaptă 
numai calea muncii. Da, să muncesc! Cel puţin dacă aş putea 
găsi o cauză tot atât de imperioasă ca aceea a sărmanului meu 
nebun, o cauză bună şi altruistă, care să mă facă să lucrez, 
atunci aş putea fi cu adevărat fericit. 


Jurnalul Minei Murray 

26 iulie. Sunt tulburată şi mă liniştesc scriind aici; e ca şi 
când ţi-ai vorbi singur şi te-ai asculta, în acelaşi timp. Şi tot aşa, 
faptul că notez cu caractere stenografice îmi dă impresia că 
parcă n-aş scrie, pur şi simplu. Sunt nefericită în privinţa lui Lucy 
şi a lui Jonathan. Eram fără veşti de la Jonathan de mai multă 
vreme şi îngrijorată; ieri însă, scumpul domn Hawkins, 
întotdeauna atât de amabil, mi-a trimis o scrisoare adresată 
mie. li scrisesem, întrebându-l ce mai ştie, iar el a făcut să-mi 
parvină scrisoarea pe care tocmai o primise. 


Câteva cuvinte numai, din castelul lui Dracula, în care mă 
anunţa că tocmai pleacă spre casă. Nu-l mai recunosc pe 
Jonathan şi mă mâhneşte. lar pe Lucy, cu toate că arată bine, a 
apucat-o vechiul ei obicei de a umbla prin somn. Maică-sa mă 
pusese la curent şi hotărâsem să încui uşa de la dormitor, în 
fiecare noapte. Doamnei Westenra i-a intrat în cap că 
somnambulii merg pe acoperişurile caselor şi se caţără pe 
falezele cele mai accidentate, că se trezesc brusc şi se 
prăbuşesc cu un țipăt de groază, care se aude în împrejurimi. 
Biata femeie îi poartă grija fetei şi-mi spune că şi soţul ei, tatăl 
lui Lucy, avea aceeaşi meteahnă: se scula noaptea, se îmbrăca 
şi o lua razna, dacă nu-l împiedica nimeni. 

Lucy se va mărita la toamnă şi e ocupată cu toaletele şi cu 
aranjarea casei. Mi-e dragă şi mă pregătesc, de altfel, pentru 
acelaşi eveniment, cu deosebirea că Jonathan şi cu mine vom 
porni în viaţă pe o cale mai simplă, pe care va trebui să avem 
grijă să strângem cureaua. 

Onorabilul Arthur Holmwood, unicul fiu al lordului Godalming, 
va sosi aici foarte curând, de îndată ce va putea părăsi Londra, 
căci tatăl său nu se simte tocmai bine, şi cred că draga de Lucy 
numără clipele până la venirea lui. Vrea să-l ia cu ea pe banca 
din grădina cimitirului şi să-i arate de pe înălţimi frumuseţea 
Whitby-ului. Cred că aşteptarea o tulbură într-adevăr; o să se 
simtă bine de tot de îndată ce el va sosi. 

27 iulie. Nici o veste de la Jonathan. Sunt foarte neliniştită, 
deşi n-am vreun motiv anume, dar sunt atât de dornică să-mi 
scrie, fie şi-un singur rând. Lucy se-nvârte mai mult ca oricând 
prin cameră, mă trezeşte în fiecare noapte cu bocănitul ei. Din 
fericire, vremea e aşa de caldă, încât nu riscă să răcească. 
Numai neliniştea continuă şi necontenitele treziri din somn au 
început să mă coste. Sunt mereu nervoasă şi mi-a pierit şi mie 
somnul. Incolo, slavă Domnului, Lucy n-are de ce să se plângă. 
Domnul Holmwood a fost chemat în grabă la Ring, să-şi vadă 
tatăl, care e grav bolnav. 

3 august. Incă o săptămână fără veşti de la Jonathan, nici 
chiar prin domnul Hawkins, care mi-a scris. Oh, sper să nu fie 
bolnav. Mi-ar fi scris, cu siguranţă. Mă uit la ultima scrisoare pe 
care am primit-o de la el, ceva în ea mă pune pe gânduri. Nu-i 
recunosc stilul, cu toate că e scrisul lui, fără îndoială. 
Săptămâna asta, Lucy n-a mai umblat aşa de mult prin somn, 


dar acum se întâmplă alt lucru pe care nu-l înţeleg; am impresia 
că mă pândeşte chiar când doarme. Incearcă să deschidă uşa şi, 
când o găseşte încuiată, începe să caute cheia în toată camera. 

6 august. Incă trei zile şi tot fără ştiri. Aşteptarea a devenit 
chinuitoare. Dacă aş şti cel puţin cui să scriu sau unde să mă 
duc, m-aş simţi mai uşurată, însă nimeni n-a primit un cuvinţel 
de la Jonathan de la ultima sa scrisoare. Nu pot decât să mă rog 
Cerului să-mi dea răbdare. Lucy este mai nervoasă ca oricând, 
altminteri arată bine. Noaptea a fost înnorată, iar marinarii spun 
că se pregăteşte o furtună. Trebuie să încerc să fiu cu ochii în 
patru, ca să învăţ semnele furtunii. 

Astăzi vremea e mohorâtă, iar acum, când scriu, soarele s-a 
ascuns în nori, sus, peste Kettleness. Totul e vânăt, în afară de 
verdeaţa ierbii, care pare de smarald, stâncile sunt pământii, la 
fel şi norii, pe care soarele-i mai străbate la margini; în 
depărtări, norii plutesc peste marea plumburie, în care 
intrândurile de nisip dezgolite par degete gri, ridicate spre cer. 
Marea rostogoleşte pe țărm valuri pline de nisip, iar mugetul i se 
înăbuşă în valurile de ceaţă. Ceaţa vânătă acoperă orizontul. 

Totul dă impresia de imensitate; îngrămădiţi unii peste alţii, 
norii par stânci uriaşe, pe când hula mării se aude încărcată de 
prevestiri funebre.  lIci-colo, pe plajă, siluete întunecate, 
înfăşurate în ceaţă, arată aidoma unor „oameni umblând ca 
nişte copaci"!. Vasele de pescuit se îndreaptă cu toată viteza 
spre port, înfruntând talazurile tumultuoase. lată-l sosind pe 
unchiaşul Swales. Vine drept către mine şi, după felul în care-şi 
ridică şapca, ghicesc că vrea să-mi vorbească... 

Sunt cât se poate de mişcată de schimbarea care s-a produs 
în bietul bătrân. S-a aşezat lângă mine şi mi-a vorbit cu 
blândeţe: 

— Mă tem, drăguţo, că trebuie să te fi speriat cu toate 
prostiile alea pe care ţi le-am îndrugat despre moarte şi alte de- 
alde astea, săptămânile trecute; n-a fost însă în intenţia mea şi 
aş vrea să-ţi aminteşti asta, când n-am să mai fiu. Noi, oamenii 
bătrâni, trăncănim; stăm c-un picior în groapă şi nu prea ne 
place să ne gândim la moarte şi nici să-i simţim apropierea. 
Poate că din pricina asta am încercat s-o iau peste picior, ca să 
mai prind niţel curaj. 


1 Citat biblic: „Văd nişte oameni umblând, dar mi se par ca nişte copaci" 
(Marcu 8:24). 


Însă, dragă Doamne, nu mi-e frică de moarte, domnişoară, 
nici atâtica, numai că nu vreau să mor, dacă asta mi-ar sta cât 
de cât în putinţă. Mi-a venit sorocul, că-s bătrân, şi o sută de ani 
e mai mult decât poate dori un om. E aşa de aproape, că parc-o 
şi aud pe Cotoroanţa ascuţindu-şi coasa. Vezi, nu mă mai dezbar 
de obiceiul de-a le lua pe toate în deşert; vorbele astea urâte or 
să se mânie că le-am tot folosit. Curând, arhanghelul morţii o să 
sune din trâmbiţă pentru mine. Uite, acuşi, când vorbim şi ne 
minunăm, poate că îl aduce vântul ăsta din larg, cu pacostele şi 
naufragiile, cu jalea în inimile pe care le va sfâşia. Priveşte! 
Priveşte!, strigă el deodată. E ceva în vântul şi ceața astea, 
străbătută de mugete, ceva ce miroase a moarte; e în aer; simt 
cum se apropie. Doamne, fă să răspund voios chemării din 
urmă! 

Am fost uşurată când l-am văzut pe paznic trecând cu luneta 
sub braţ. S-a oprit să-mi vorbească, aşa cum face întotdeauna, 
dar cu privirea aţintită tot timpul către un vas bizar. 

— Nu pot şti ce este, zise el, după înfăţişare e rusesc; dar se 
comportă într-un chip nemaipomenit de ciudat. Parcă nu ştie ce 
vrea, pare că vede sosind furtuna, dar nu se poate decide 
încotro s-o apuce, la nord, spre larg, sau să acosteze în port. la 
priveşte-l! Ce curios a manevrat, de parcă nici o mână n-ar avea 
grijă de cârmă; îşi schimbă direcţia cu fiecare rafală de vânt. 
Mâine pe vremea asta o să ştim mai multe despre el decât 
acum. 


Capitolul 7 

Decupat din The Dailygraph din 8 august (Lipit în jurnalul 
Minei Murray) 

De la un corespondent Whitby 

Una dintre cele mai mari şi bruşte furtuni din câte s-au 
înregistrat vreodată s-a dezlănţuit aici, cu rezultate pe cât de 
ciudate, pe atât de unice. Zăpuşeala era destul de apăsătoare, 
dar nu într-un grad neobişnuit pentru luna august. Seara de 
sâmbătă fusese tot atât de frumoasă ca întotdeauna, şi 
numeroşi turişti şi-au petrecut ziua vizitând pădurile din 
Mulgrave, golful lui Robin Hood, Rig Mill, Runswick, Staithes şi 
împrejurimile oraşului Whitby. 

Vremea fusese deosebit de frumoasă până către seară, când 
unora dintre bârfitorii care frecventează cimitirul din East Cliff, 


aşezat pe o înălţime ce domină împrejurimile şi de unde 
supraveghezi marea, le-a fost subit atrasă atenţia de nişte 
„coada iepei", nori înalţi, ce se ridicau către nord-vest. Vântul 
bătea slab dinspre sud-vest, ceea ce dă în limbaj barometric „nr. 
2: briză uşoară". 

Paznicul de coastă a raportat numaidecât, iar un pescar 
bătrân care ţine minte semnele vremii de mai bine de jumătate 
de veac, la East Cliff, a prevestit cu patos că va începe o furtună 
năprasnică. Mai mulţi căpitani hotărâră singuri ca „harabaua lor 
de cărbuni" sau „catârul", după categoria vasului respectiv, să 
rămână în port până ce va trece furtuna. Vântul a slăbit cu totul 
în timpul serii şi către miezul nopţii domneau acel calm 
nepăsător, acea zăpuşeală a căror intensitate, la apropierea 
furtunii, umplu de nelinişte firile sensibile. Pe mare sclipeau 
puţine lumini, fiindcă până şi vasele de coastă, care în mod 
obişnuit nu se dezlipesc de țărm, ţineau largul, nu se vedeau 
decât puţine vase de pescuit. 

Singura navă care se distingea clar era un schooner străin, 
cu toate pânzele desfăcute, care părea a se îndrepta spre vest. 
Tot timpul cât rămase la vedere, imprudenţa sau ignoranţa 
ofiţerilor care îl comandau a constituit o temă nesecată de 
discuţie şi li s-a semnalat din port să strângă pânzele în faţa 
primejdiei. Inainte de căderea nopţii a mai fost văzut cu pânzele 
legănându-se leneş pe valuri. 

Liniştit ca un vapor pictat pe un ocean pictat.! 

Puțin după miezul nopţii, un zgomot ciudat se ridică din 
mare, iar în văzduhuri răsună un bubuit ciudat, stins şi sec. 

Atunci, fără veste, izbucni furtuna. Cu o iuţeală ce părea în 
acea clipă de necrezut şi chiar şi acum imposibil de înţeles, 
întreaga înfăţişare a firii se clătină brusc. Talazurile se ridicară 
furioase, fiecare mai înalt decât cel precedent, astfel încât în 
puţine minute întregul luciu al mării era ca un monstru ce urla, 
gata să înghită totul. 

Valurile cu creste de spumă băteau nebuneşte peste nisipul 
culcat sau în panta țărmului; altele se spărgeau de diguri, iar 
spuma lor acoperea luminile farurilor ce stau de strajă la capătul 
fiecăruia din cele două cheiuri ale portului Whitby. Vântul 
mugea ca tunetul şi bătea cu atâta putere, încât chiar oamenii 
voinici abia se ţineau pe picioare când nu îmbrăţişau stâlpii de 


1 Vers din Balada bătrânului marinar, de Samuel Coleridge. 


fier. Adăugându-se acestor primejdii, valuri de ceaţă de pe 
mare, din larg, nori umezi treceau ca nişte fantome, atât de reci, 
de întunecoşi şi de îngheţaţi, încât nu trebuia decât un mic efort 
de imaginaţie ca să-ţi închipui că duhurile celor pieriţi în valuri 
întindeau mâini lipicioase de mort după fraţii pe care-i 
pierduseră şi că nu numai unul dintre aceştia clănţăniseră de 
groază când îi cuprinseseră aripile ceţii. 

Peisajul ce se revela astfel era de o nemăsurată măreție şi de 
un interes nesfârşit, marea, ridicând munţi de valuri, arunca 
spre cer jerbe de spumă albă, pe care vântul le risipea în 
văzduh; ici-colo, câte un vas de pescuit cu pânzele zdrenţuite, 
săltând înnebunit pe crestele valurilor, sau zborul alb al câte 
unui pescăruş, pasărea furtunii. In vârful falezei răsăritene, noul 
proiector aştepta să fie experimentat, căci nu fusese încă 
încercat. Servanţii ce-l aveau în sarcină îl puseră la punct şi, in 
clipele când zidul de pâclă se destrăma, mătura cu razele sale 
suprafaţa mării. 

O dată sau de două ori aduse servicii efective, când vreun 
vas de pescari, cu marginea bordului sub apă, se precipita spre 
port, cu ajutorul luminilor, ferindu-se de riscul de a se izbi de 
stâncile digului. Şi de fiecare dată când un vas ajungea în 
siguranţă în port, mulţimea scotea un țipăt de bucurie, un 
strigăt ce părea pe moment că împrăştie ceața şi care îndată se 
pierdea în zarvă. Curând, proiectorul descoperi la o oarecare 
distanţă un schooner, cu toate pânzele ridicate, probabil acelaşi 
vas ce fusese remarcat mai devreme, in cursul serii. In acel 
moment, vântul se întoarse spre răsărit, iar oamenii de pe faleză 
fremătară de groază, dându-şi seama in ce cumplită primejdie 
se afla. 

Intre schooner şi port se întindea marele recif de care se 
zdrobiseră atâtea nave de-a lungul vremii şi, cum vântul bătea 
într-acolo, părea cu neputinţă ca vasul să-şi mai facă intrarea în 
port. Era ceasul fluxului, dar valurile erau atât de înalte, încât, 
atunci când se spărgeau, vedeai parcă în scobitura lor fundul 
mării, iar schooner-ul, cu toate pânzele sus, înainta atât de 
repede încât, cum zic lupii de mare, „trebuia să ajungă undeva, 
fie şi numai în iad". 

Razele proiectorului rămâneau fixate pe intrarea portului, de- 
a lungul digului estic, unde se vedea că se va produce izbitura, 
şi toată lumea aştepta cu răsuflarea tăiată. Deodată, vântul se 


întoarse către nord-est, risipind, cu rafalele lui, resturile ceţii. Şi 
atunci, mirabile dictu, printre diguri, sărind val după val, cu 
impetuozitate, schooner-ul ciudat ieşi din ceaţă şi intră în port. 

Razele proiectorului îl urmau şi un fior de groază trecu prin 
toţi cei care, fiind de faţă, văzură un cadavru legat de cârmă, cu 
capul atârnând şi bălăngănindu-se oribil dintr-o parte în alta, cu 
fiecare mişcare a vasului. Pe punte nu se mai vedea nici o altă 
siluetă omenească. O spaimă crâncenă îi cuprinse pe toţi cei ce- 
şi dădură seama că vasul intrase în port printr-o minune, condus 
numai de mâna unui mort! Oricum, totul se petrecuse în mai 
puţin timp decât ar fi trebuit să scrii lucrul acesta. Schooner-ul 
nu se opri, ci înaintă mai departe de-a lungul cheiului, 
năpustindu-se singur către o dună de nisip şi pietriş, pe care le 
îngrămădiseră mareele şi furtunile în colţul de sud-est al digului, 
dună pe care localnicii o numesc Tate Hill. 

Fireşte, vasul eşuă pe bancul de nisip, cu o izbitură puternică. 
Toate catargele, frânghiile şi stâlpii se încordară, iar unele dintre 
acestea se frânseră. Dar, lucrul cel mai ciudat, chiar în clipa în 
care vasul atingea ţărmul, un dulău uriaş ţâşni din cală pe 
punte, ca azvârlit de izbitură, şi sări de pe proră în nisip. Luând- 
o drept către ţărmul abrupt care urcă spre grădina cimitirului, 
prin „stâncărie", cum îi zic localnicii, acolo unde lespezile 
funerare rămân atârnate în vid, peste roca sfărâmată, dispăru în 
bezna ce părea şi mai adâncă dincolo de razele proiectorului. 

S-a întâmplat să nu fie în acel moment nimeni pe digul Tate 
Hill, căci toţi cei care locuiau prin apropiere dormeau sau se 
suiseră pe înălțimile din jur. Astfel, paznicul de coastă care era 
de serviciu sosi numaidecât de pe cheiul mic şi sări primul pe 
bord. Cei care mânuiau proiectorul, după ce aţintiseră lumina 
asupra intrării portiriui, fără să remarce nimic deosebit, o 
înturnară către epavă şi rămaseră fixaţi asupra ei. 

Paznicul de coastă alergă către partea din urmă a navei şi, 
când sosi în dreptul cârmei şi se aplecă s-o examineze, sări 
îndărăt, pradă unei emoţii neaşteptate. Acest fapt păru să aţâţe 
curiozitatea generală, mulţi oameni începură să alerge într- 
acolo. E ceva drum de la West Cliff, prin Drawbridge, la cheiul 
Tate Hill, dar şi corespondentul dumneavoastră este un 
alergător straşnic, aşa că sosi înaintea mulţimii. Totuşi, când am 
ajuns, am găsit lume adunată pe chei, pe care paznicul şi poliţia 
o împiedicau să se suie la bord. 


Nu era de mirare că paznicul de coastă fusese surprins sau 
chiar îngrozit şi că nu-şi putuse crede ochilor. Marinarul avea 
pur şi simplu mâinile legate una peste alta, de o spiţă a cârmei. 
Intre podul palmei şi lemnul cârmei se afla un crucifix al cărui 
şirag de mătănii era petrecut în jurul ambelor încheieturi şi al 
cârmei, totul legat fedeleş cu frânghii. Sărmanul ins trebuie să fi 
stat jos o vreme, dar velele, scuturate şi umflate de furtună, 
făcuseră să se învârtă roata cârmei, aşa că frânghiile cu care 
era legat îl răniseră până la os. 

Se întocmi un raport amănunţit asupra acestor lucruri, iar un 
medic, domnul J.M. Caffyn, locuind în East Eliot Place, la nr. 33, 
care sosi imediat după mine, declară, după ce procedă la o 
examinare, că omul trebuie să fi murit de vreo două zile. In 
buzunar i s-a găsit o sticlă, astupată cu grijă şi în care se afla 
numai un mic sul de hârtie, ce s-a dovedit a fi un adaos la 
jurnalul de bord. Paznicul de coastă afirmă că omul şi-a legat 
singur mâinile, strângând nodurile legăturii cu dinţii. Faptul că 
un paznic de coastă a urcat primul la bord poate să îndepărteze 
anumite complicaţii în faţa tribunalului maritim, deoarece 
paznicii de coastă nu au dreptul să purceadă la salvarea 
epavelor, dar acest drept revine primei persoane care se suie pe 
un vas părăsit. 

Nu mai e nevoie să spun că acela care murise la cârmă a fost 
ridicat cu respect de la locul unde veghease atât de curajos 
până la urmă, cu tot atâta hotărâre şi nobleţe ca şi tânărul 
Cassabianca, şi dus la morgă, în aşteptarea anchetei. 

Acum, ropotul furtunii s-a potolit, mulţimea s-a împrăştiat pe 
la case, cerul se luminează deasupra văilor din Yorkshire. Vă voi 
trimite la timp, pentru următoarea ediţie, alte amănunte asupra 
epavei care şi-a găsit calea spre port în chip atât de miraculos, 
în mijlocul furtunii. 


Whitby 

9 august. Urmarea ciudatei apariţii a epavei, în toiul furtunii, 
noaptea trecută, este încă mai uimitoare decât însuşi faptul în 
sine. Se pare că schooner-ul este rusesc, că venea de la Varna şi 
se numeşte Demeter. Cea mai mare parte a încărcăturii o 
constituie balastul de nisip argintiu şi numai o mică parte de 
marfă, câteva lăzi mari de lemn, umplute cu pământ afânat. 


Această încărcătură fusese expediată unui avocat din 
Whitby, domnul S.F. Billinngton de pe Crescent Street nr. 7, care 
a urcat la bord chiar azi-dimineaţă şi a luat formal în posesie 
bunurile sosite pe numele lui. De asemenea, consulul Rusiei, 
acţionând conform contractului intervenit cu armatorul, a luat 
formal în posesie vasul, a plătit taxele portuare etc. Astăzi, aici 
nu se mai vorbeşte nimic altceva decât despre strania 
coincidenţă; oficialităţile din Ministerul Comerţului s-au arătat 
foarte exigente, deoarece orice înţelegere trebuia să aibă loc 
conform regulamentelor existente, întrucât nu era vorba de 
nimic neobişnuit în această privinţă, ele au căzut de acord că nu 
vor avea loc plângeri ulterioare. Publicul a arătat mult interes 
câinelui care a sărit pe țărm când s-a izbit vasul şi destul de 
mulţi membri ai Societăţii pentru Protecţia Animalelor, care e 
foarte influentă în Whitby, s-au oferit să ocrotească animalul. 
Dar, spre dezamăgirea generală, el n-a putut fi găsit; parcă l-a 
înghiţit pământul. 

Se prea poate că, îngrozit peste măsură, să se fi ascuns prin 
mlaştini, unde se află şi acum. Unii privesc o asemenea 
eventualitate cu teamă, ca nu cumva mai târziu câinele să nu 
devină o primejdie, fiind limpede că este o fiară. Azi-dimineaţă 
devreme, un dulău zdravăn, corcitură de dog, aparţinând unui 
negustor de cărbuni din vecinătatea cheiului Tate Hill, a fost 
găsit mort în drum, în faţa curţii stăpânului său. Se luptase cu 
un adversar de o vădită ferocitate, căci avea beregata ruptă şi 
pântecele sfâşiat ca de gheare sălbatice. 

Mai târziu. Prin bunăvoința inspectorului din Ministerul 
Comerţului, mi s-a permis să mă uit prin jurnalul de bord al 
vasului Demeter, care a fost ţinut cu regularitate până acum trei 
zile, dar care nu conţinea nimic interesant, cu excepţia datelor 
privind pierderile omeneşti. In schimb, de cel mai mare interes 
se dovedeşte sulul de hârtie găsit în sticlă şi care a fost astăzi 
prezentat la anchetă; nu mi s-a întâmplat de când mă ştiu să 
aud poveste mai ciudată. Deoarece însă acesta nu e un motiv s- 
o tăinuiesc, mi-am îngăduit s-o folosesc şi, prin urmare, să v-o 
transcriu, cu omisiunea doar a unor detalii tehnice marinăreşti 
sau comerciale. Mai să-ţi vină să crezi despre căpitan că nu 
ieşise bine în larg şi-şi pierduse o doagă, iar mai pe urmă, pe 
drum, i-au sărit toate. Bineînţeles că şi expunerea mea trebuie 


luată cum grano salis!, căci o scriu la dictarea unuia dintre 
secretarii consulului rus, care are gentileţea să mi-o traducă, în 
scurtul răgaz de care dispunem. 


Jurnalul de bord al vasului Demeter, de la Vama la Whitby 

Scris la 18 iulie, lucruri atât de extraordinare întâmplându-se, 
incât voi lua note exacte de azi înainte şi până la debarcare. 

La 6 iulie am terminat de încărcat vasul cu nisip argintiu şi cu 
lăzile cu pământ. La amiază am ridicat pânzele. Vânt din est, 
proaspăt. 

Echipaj: patru oameni - ... doi secunzi, bucătarul şi cu mine 
(căpitan). 

La 11 iulie, în zori, intram în Bosfor. Vizitaţi de funcţionarii 
vamali turci! Bacşiş. Totul în regulă. La drum, de la orele 4 d.a. 

La 12 iulie, printre Dardanele. Alţi funcţionari vamali şi din 
corpul de pază. Din nou bacşiş. Funcţionarii au lucrat repede, 
dar bine. Vor să plecăm cât mai iute. La căderea serii am intrat 
în arhipelag. 

La 13 iulie am trecut de Capul Matapan. Echipajul e 
nemulţumit de ceva. Oamenii par îngroziţi, dar nu vor să 
deschidă gura. 

La 14 iulie, echipajul a început să mă neliniştească. Toţi 
oameni căliţi, am mai navigat cu ei. Nici secundul nu pricepe ce 
nu merge; ei nu-i spun decât că se petrece ceva şi-şi fac semnul 
crucii. Unul l-a scos din sărite pe secund, care l-a cârpit. M-am 
aşteptat la o încăierare, dar nu s-a întâmplat nimic. 

La 16 iulie, secundul mi-a raportat dimineaţa că un membru 
al echipajului, Petrofsky, lipseşte. Nu pot să-mi explic ce s-a 
întâmplat cu el. A trecut de cart la babord, la orele 8, noaptea 
trecută; a fost schimbat cu Abramoff, dar nu s-a dus la culcare. 
Ceilalţi, mai abătuţi ca oricând. Toţi zic că se aşteptau la ceva 
de felul acesta, dar nu vor să spună nimic altceva decât că e 
ceva la bord. Secundul a ajuns la capătul răbdării cu ei, se teme 
de o revoltă. 

La 17 iulie, ieri, unul dintre oameni, Olgaren, a intrat în 
cabina mea şi mi-a mărturisit cu groază cum că el crede că la 
bordul vasului se află un om ciudat. Spune că pe când îşi făcea 
cartul, adăpostit, din cauza vremii rele, în spatele cabinei, a 
văzut apărând dinspre locul pe unde urcă pe punte tovarăşii săi 


1 Cu un dram de înţelepciune (latină). 


un bărbat înalt şi slab, care nu semăna cu nimeni din echipaj şi 
care a trecut prin faţa cabinei şi s-a făcut nevăzut. S-a luat după 
el în vârful picioarelor, dar când a ajuns la proră, n-a mai găsit 
pe nimeni, iar chepengurile punţii erau închise. L-a apucat o 
spaimă superstiţioasă şi mă tem că panica sa se va întinde. Ca 
să-l liniştesc, voi scotoci chiar azi întreaga navă, de la un capăt 
la celălalt. 

Mai târziu, în cursul zilei, am strâns întregul echipaj şi le-am 
spus că, spre a ne asigura că nu avem nici un musafir nepoftit 
pe vas, îl vom răscoli de la proră la pupă. Primul secund s-a 
supărat; zicea că e o nebunie să cedăm unor idei prosteşti care 
îi vor demoraliza şi mai mult pe oameni; zicea că se ocupă el de 
ordinea pe vas. L-am lăsat pe el la cârmă, pe când toţi ceilalţi 
am început să căutăm cu felinarele; n-a mai rămas un ungher 
unde să se fi putut piti cineva. Când cercetarea s-a terminat, 
oamenii s-au liniştit şi s-au întors la lucru voioşi. Primul secund 
s-a posomorât, dar n-a zis nimic. 

22 iulie. Vreme aspră, de trei zile, toate mâinile ocupate la 
pânze, n-ai timp să te sperii. Oamenii par să fi uitat de ce-i 
îngrozise. l-am lăudat pe marinari pentru felul în care au făcut 
faţă vremii urâte. Am trecut de Gibraltar şi am intrat în 
strâmtoare. Toate bune. 

24 iulie. Parcă soarta se înverşunează împotriva vasului. Deja 
ne lipsea un om şi, intrând în Golful Biscayei, tot siliţi de vremea 
rea, noaptea trecută ne-a mai dispărut unul. Ca şi primul, n-a 
mai fost văzut când a venit cartul de schimb. Toată lumea, în 
panică; mi-a parvenit un răvaş în care se cere să facă de veghe 
câte doi, fiindcă le e teamă să rămână singuri. Secundul e 
violent. Mă tem să nu se producă tulburări, fie din partea lui, fie 
din partea echipajului. 

28 iulie. Patru zile de infern, prinşi într-un fel de vârtej, cu 
vânt şi furtună. Nimeni n-a dormit. Toată lumea e epuizată. Nici 
nu ştiu pe cine să pun de cart, fiindcă nimeni nu mai e în stare. 
Secundul s-a oferit voluntar să stea şi la cârmă, şi la cart, ca să 
smulgă câteva ore de odihnă pentru oameni. Vântul s-a potolit; 
marea tot agitată, dar se face mai puţin simțită, aşa că vasul e 
stabil. 

29 iulie. Altă tragedie! în timpul nopţii, un singur om de cart, 
căci echipajul era prea obosit ca să-l dublez. Când, dimineaţa, 
schimbul a urcat pe punte, n-a mai aflat pe nimeni, decât pe 


cârmaci. Strigat tare, toată lumea sărit pe punte. Căutat 
amănunţit, negăsit nimic. Rămas fără cel de-al doilea secund, 
echipajul în panică. Secundul şi cu mine am hotărât ca de acum 
înainte să stăm înarmaţi, gata pentru orice semnal. 

29 iulie. Ultima noapte. Bucuroşi că ne apropiem de coasta 
britanică. Vreme frumoasă, toate pânzele sus. M-am retras sleit, 
am adormit numaidecât; mă trezeşte secundul, care-mi spune 
că au dispărut şi marinarul de cart, şi cel de la cârmă. Am mai 
rămas pe vas eu, secundul şi încă doi marinari. 

1 august. Două zile de ceaţă, nici un catarg în zare. 
Sperasem că odată intraţi în Marea Mânecii vom putea 
semnaliza, ca să primim ajutoare. Neavând puterea de a 
manevra pânzele, înaintăm în voia vântului. Nu ne încumetăm 
să le coborâm, de teamă că nu le-am mai putea desfăşura. Se 
pare că un destin cumplit ne urmăreşte. Secundul, acum mai 
demoralizat decât ceilalţi oameni. E tare de înger, dar parcă 
întreaga tărie a firii i s-ar întoarce împotrivă. Ceilalţi doi, lucrând 
apatici şi răbdători, nici nu mai ştiu pe ce lume sunt. Ei sunt ruşi, 
iar secundul e român. 

2 august, miezul nopţii. Trezit după puţine minute de somn, 
cu un țipăt în auz, parcă în spatele hubloului meu. N-am putut 
vedea nimic din pricina ceţii. Fuga pe punte, unde m-am ciocnit 
de secund. îmi spune că a auzit şi el strigătul şi a sărit, dar că n- 
a găsit pe nimeni la cart. Incă un om lipsă. Doamne, apă-ră-ne! 
Secundul spune că trebuie să fi trecut prin strâmtoarea 
Doverului şi că într-un moment când ceața s-a risipit a văzut 
North Foreland, chiar atunci când a auzit ţipătul celui dispărut. 
Dacă e aşa, atunci suntem în Marea Nordului şi numai 
Dumnezeu ne poate îndruma prin ceața ce pare că ne urmează; 
iar Dumnezeu pare să-şi fi întors privirile de la noi. 

3 august. La miezul nopţii am vrut să-l schimb pe omul de la 
cârmă, dar când am ajuns acolo, n-am găsit pe nimeni. Vântul 
ferm, am putea-o ţine înainte, dacă n-am fi deviat. N-am 
îndrăznit să ies din zona lui, aşa că am strigat după secund. 
După câteva clipe a ţâşnit pe punte pe jumătate dezbrăcat. 
Arunca priviri rătăcite şi tare mă tem să nu-şi piardă minţile. S-a 
apropiat de mine şi mi-a şoptit cu voce răguşită la ureche, ca şi 
cum i-ar ii fost frică să nu-l audă vântul de afară: „E acolo; ştiu, 
acum! 


Noaptea trecută, la cart, l-am văzut, ceva ca un om, înalt şi 
slab, palid ca moartea. Era la provă şi privea în larg. M-am 
furişat în spatele lui şi l-am înjunghiat cu cuțitul; cuțitul a trecut 
însă prin el ca prin aer". Şi pe când vorbea, a ridicat cuțitul şi a 
început să lovească în gol, cu sălbăticie. Pe urmă spuse: „Dare 
acolo şi o să-l găsesc. E în cală, poate într-una din lăzile acelea. 
O să le deschid una câte una şi o să mă uit. Dumneata ţine 
cârma". Şi prevenindu-mă din ochi, cu degetul la buze, cobori 
sub punte. Se stârnise un vânt tăios şi n-am putut pleca de la 
cârmă. L-am văzut întorcându-se pe punte cu o ladă de unelte şi 
cu un felinar, apoi cobori din nou prin chepeng. E nebun, nebun 
sadea şi nu e cazul să-ncerc să-l opresc. 

N-are ce rău face lăzilor: au fost facturate ca „lut" şi, oricât ar 
trage de ele, sunt inofensive. Aşa că stau aici, la cârmă, şi scriu 
notele astea. Tot ce pot face e să am încredere în Cel de Sus şi 
să aştept risipirea ceţii. Atunci, dacă n-o să pot conduce nava 
către vreun port, din cauza vântului, o să strâng pânzele şi o să 
fac semnalele de ajutor... 

Cred că acum este aproape gata. Tocmai când mă 
pregăteam să-l ajut pe secund să se calmeze, fiindcă îl auzeam 
bocănind zdravăn în cală şi izbind de zor, răsună un țipăt care- 
mi îngheţă sângele în vene, iar secundul ţâşni pe punte, ca din 
puşcă, cu faţa răvăşită de groază, ca un nebun furios. „Scapă- 
mă! Scapă-mă!", urlă el, rotindu-şi privirea către zidul de pâclă. 
Groaza i se transformă apoi în disperare şi îmi spuse cu o voce 
fermă: „Ai face bine să cobori şi dumneata, căpitane, până nu e 
prea târziu. E acolo. Acum cunosc taina. 

Marea o să mă mântuiască de el, asta e tot ce-mi mai 
rămâne!" înainte să pot rosti un cuvânt sau să fac vreo mişcare 
ca să-l apuc, a sărit peste parapet şi s-a aruncat în mare. Am 
impresia că acum cunosc şi eu secretul. Nebunul s-a 
descotorosit de toţi oamenii, unul câte unul, şi acum şi-a făcut 
singur seama. Cum voi putea explica toate grozăviile astea, 
când am să ajung în vreun port? Când voi ajunge în port! Dar voi 
ajunge vreodată? 

4 august. Mereu ceaţă, pe care razele soarelui nu izbutesc s- 
o pătrundă. Ştiu ce e acela un răsărit de soare, căci sunt 
marinar, dar de văzut, nu-l văd. N-am îndrăznit nici să cobor în 
cală, nici să părăsesc cârma: am stat toată noaptea aici şi, în 
puterea întunericului, l-am văzut. Dumnezeu să mă ierte, însă 


secundul a avut dreptate să sară peste bord. E preferabil să 
mori ca un om; nimeni nu poate obiecta ca un marinar să piară 
în adâncul valurilor. 

Eu sunt însă căpitan şi nu am dreptul să-mi părăsesc vasul, 
dar voi şti să dejoc această creatură drăcească sau acest 
monstru, deoarece, când forţele vor începe să mă părăsească, o 
să-mi ferec mâinile de cârmă, legând împreună cu ele ceea ce el 
nu va îndrăzni să atingă; astfel, fie că vântul va fi favorabil, fie 
că nu, îmi voi mântui sufletul şi-mi voi salva onoarea de căpitan. 
Puterile îmi slăbesc şi se înnoptează. 

Dacă acela mă va privi din nou în faţă, nu-mi va mai sta în 
putinţă să fac ceva... Dacă vom naufragia, poate că se va găsi 
totuşi această sticlă, iar cei ce o vor destupa vor putea înţelege; 
dacă nu... ei bine, atunci să se ştie că mi-am făcut datoria. 
Doamne Dumnezeule, Sfântă Fecioară cu toţi sfinţii, apăraţi un 
sărman suflet neştiutor, care încearcă să-şi facă datoria... 

Intr-adevăr, verdictul a fost clar, dar nu există nici o dovadă; 
iar dacă omul a comis singur crimele sau nu, nimeni nu ştie 
încă. Aproape toată lumea îl consideră pe căpitan drept erou şi 
s-a hotărât să i se facă funeralii publice. Trupul va fi aşezat într- 
o barcă, iar un cortegiu îl va purta de-a lungul râului Esk, apoi îl 
va readuce la cheiul Tate Hill, unde va fi urcat pe trepte la 
mănăstire, spre a fi înmormântat în cimitirul de pe coastă. Mai 
bine de o sută de ambarcaţiuni, de pe acum gata pentru 
ceremonie, doresc să urmeze drumul înmormântării. 

Nu s-a găsit nici o urmă a dulăului, fapt foarte întristător, 
deoarece, după câte îmi închipui, la starea actuală de spirit, 
oraşul întreg l-ar fi adoptat. Mâine vom asista la funeralii; şi 
astfel va lua sfârşit încă una din „tainele mării". 


Jurnalul Minei Murray 

8 august. Lucy a petrecut o noapte foarte agitată şi, de 
asemenea, nici eu n-am putut dormi. Furtuna a fost 
înspăimântătoare şi vântul bufnea în coşuri, mă treceau fiorii. 
Câte o suflare mai violentă izbea ca o lovitură de tun. Destul de 
ciudat, Lucy nu s-a trezit, dar în două rânduri s-a ridicat din pat 
şi s-a îmbrăcat. Din fericire, de fiecare dată m-am deşteptat la 
timp şi am dezbrăcat-o fără s-o trezesc, culcând-o din nou în 
pat. Crizele ei de somnambulism sunt tare curioase, căci de 


îndată ce-i zădărniceşti intenţiile, dacă se poate vorbi de vreo 
intenţie, ea renunţă la ele şi-şi reia întocmai viaţa normală. 

Dis-de-dimineaţă am pornit înapoi spre port, ca să vedem ce 
s-a mai petrecut peste noapte. Era foarte puţină lume şi, cu 
toate că strălucea soarele, iar aerul era limpede şi proaspăt, 
valuri mari, groaznice la vedere, păreau negre în contrast cu 
spuma ce le urca pe creste, ca de zăpadă, atunci când se 
precipitau spre gura strâmtă a portului, asemenea unui 
năzdrăvan care s-ar arunca în mulţime. Am fost totuşi 
bucuroasă, gândindu-mă că Jonathan n-a fost noaptea trecută 
pe mare, ci pe pământ. Dar, vai, unde e el oare, pe pământ sau 
pe mare? Unde e şi cum îi merge? Sunt atât de neliniştită când 
mă gândesc la el. Măcar dacă aş şti ce trebuie să fac şi dacă aş 
putea face ceva pentru el! 

10 august. Funeraliile bietului căpitan, astăzi, foarte 
emoţionante. Părea că s-au adunat toate vasele din port, iar 
sicriul a fost purtat pe umeri de către alţi căpitani pe tot 
parcursul drumului, de la cheiul Tate Hill până la cimitir. Lucy a 
fost cu mine şi ne apropiam de banca unde stăteam noi, când 
cortegiul de nave urca fluviul spre viaduct, spre a reveni apoi în 
port. Ne-am găsit un loc bun şi am văzut procesiunea pe 
aproape întregul parcurs. Rămăşiţele trupeşti ale bietului 
căpitan au fost depuse într-o groapă din apropierea băncii 
noastre, aşa încât de acolo am putut urmări toate amănuntele. 
Biata Lucy părea extrem de tulburată. S-a arătat tot timpul 
neliniştită şi stingherită şi nu pot să nu văd într-asta efectul 
nopţilor ei zbuciumate din ultima vreme. Un lucru e foarte 
curios: nu vrea să recunoască vreo cauză a acestei agitaţii care 
o stăpâneşte, iar dacă admite că e neliniştită, afirmă că nici nu 
ştie de ce. 

Un motiv mai mult ar fi sărmanul domn Swales, care a fost 
găsit mort azi-dimineaţă, pe banca noastră, cu gâtul frânt. După 
câte spune medicul, pare evident că s-a prăbuşit pe bancă 
pradă unei groaze cumplite, care i-a rămas întipărită în privire, 
băgându-i în sperieţi pe oamenii ce l-au găsit. Nefericitul bătrân! 
Poate că văzuse moartea cu ochii lui muribunzi. 

Lucy este atât de gingaşă şi de simţitoare, încât lucrurile 
acestea o mişcă mai adânc decât pe ceilalţi. Chiar acum a fost 
puternic impresionată de o mică întâmplare pe care eu nici n-aş 
fi remarcat-o, cu toate că şi eu iubesc foarte mult animalele. 


Unul dintre oamenii care urcă deseori aici ca să supravegheze 
mersul vapoarelor era întovărăşit de câinele său, care nu se 
desparte nici o clipă de stăpân. 

Sunt mereu împreună şi nu l-am văzut niciodata supărat, 
după cum nici pe câine nu l-am auzit lătrând. In timpul 
ceremoniei, câinele n-a mai vrut să-şi urmeze stăpânul, care se 
aşezase lângă noi pe bancă, ci stătea mai la o parte, lătrând şi 
urlând. 

Stăpânul său i-a vorbit la început cu blândeţe, apoi cu 
asprime, la urmă plin de mânie; dar animalul nu se potolea 
deloc, ci lătra tot mai amarnic. Il apucase un soi de turbare, 
ochii îi sclipeau de furie, părul i se ridicase arici pe spinare, cum 
li se umflă pisicilor coada când sunt gata să se încaiere. In cele 
din urmă, stăpânul câinelui îşi pierdu răbdarea, sări de pe bancă 
şi-i arse un picior, după care-l apucă de pielea gâtului şi-l târî 
până la piatra funerară unde stătuse până atunci. De cum s-a 
atins de piatră, sărmanul dobitoc a rămas nemişcat, tremurând 
ca frunza. 

N-a mai încercat s-o şteargă, ci s-a ghemuit şi s-a chircit jos, 
dârdâind atât de jalnic, încât mi-am dat silinţa să-l liniştesc şi n- 
am izbutit. Şi lui Lucy îi era tot atât de milă de animal, dar ea n- 
a încercat să-l atingă, ci numai făcuse ochii mari de spaimă. 
Tare mă tem că are o fire prea simţitoare ca să poată trece prin 
lume fără suferinţă. Va visa acest lucru la noapte, cu siguranţă. 

Cred că ar fi bine ca diseară ea să se culce numai când va fi 
obosită moartă, aşa că am s-o iau într-o lungă plimbare pe 
faleză, până la golful Robin Hood şi îndărăt, ca să-i treacă orice 
chef de a mai umbla în somn. 


Capitolul 8 

Jurnalul Minei Murray 

In aceeaşi zi, ora 11 seara. Dar ştiu că sunt obosită! Dacă nu 
mi-aş fi făcut din jurnalul acesta o datorie, în seara asta n-aş 
mai scrie un rând. A fost o plimbare agreabilă. După un răstimp, 
Lucy s-a mai înveselit, cred că pe seama unor văcuţe ce 
adulmecau spre noi, dintr-un ţarc, producându-ne o teamă 
straşnică. Cred că am uitat de toate, lăsând la o parte, fireşte, 
teama, încât am luat-o repede din loc. Odată ajunse în golful 
Robin Hood, am băut un ceai tare într-un mic han de modă 
veche, cu vedere drept deasupra stâncilor acoperite de alge de 


pe plajă. Cred că aşa-numitele „femei de modă nouă" ar fi sărit 
în sus să ne vadă mâncând cu atâta poftă. Din fericire, bărbaţii 
sunt mai înţelegători! Apoi ne-am întors către casă, oprindu-ne 
din când în când ca să ne odihnim, cu inimile încă pline de frica 
unor tauri sălbatici. 

Lucy era moartă de oboseală şi doream să ne furişăm în pat 
cât mai repede. Numai că sosi în vizită vicarul cel tânăr, iar 
doamna Westenra l-a invitat să rămână la cină. Doar eu şi cu 
Lucy ştim cât ne-am luptat cu Moş Ene; eu am rezistat eroic, îmi 
pare că într-o bună zi episcopii ar trebui să se întrunească şi să 
hotărască înfiinţarea unei şcoli de vicari, în care să se predea 
cum să refuzi invitaţiile la cină, oricât de înfometat ai fi, atunci 
când sunt de faţă domnişoare care pică de somn. 

Acum Lucy doarme, respirând uşor. E mai rumenă în obraji ca 
de obicei şi atât de dulce! Dacă domnului Holmwood i-a căzut cu 
tronc de prima oară când a văzut-o în salon, mă gândesc ce-ar 
mai zice dacă ar vedea-o în clipa asta! Vreuneia dintre „femeile 
de modă nouă", care mai şi scriu, ar trebui să-i vină într-o zi 
ideea ca bărbaţii şi femeile să aibă voie fiecare să-l privească pe 
celălalt în timp ce doarme, înainte de a face o cerere în 
căsătorie sau înainte de a o accepta. Mă bate însă gândul că în 
viitor femeia asta modernă nu se va mai mulţumi să primească 
a fi soţie, ci va face singură cererea. O să facă şi mare scofală, 
nu mă îndoiesc! Asta, drept consolare. Sunt atât de fericită în 
noaptea asta, văzând că Lucy se simte mai bine! Cred că, în 
sfârşit, a sărit hopul şi că nu va mai avea necazuri cu crizele ei. 
Şi aş fi fericită de tot, dacă aş şti că Jonathan... 

11 august. Ora trei dimineaţa. Reiau jurnalul, renunțând să 
dorm, mă apuc de scris. Sunt prea agitată ca să mai dorm. Ce 
aventură şi ce experienţă oribilă! Adormisem de îndată ce 
închisesem caietul... Deodată am sărit din somn, cu un 
sentiment copleşitor de spaimă şi cu senzaţia că nu am pe 
nimeni în jur. în odaie era beznă, aşa că nu puteam vedea patul 
lui Lucy. M-am apropiat de el pe pipăite. Patul era gol. Am aprins 
un chibrit şi am văzut că Lucy nu era în odaie. Uşa era închisă, 
însă nu încuiată, după cum o lăsasem. M-am temut s-o trezesc 
pe maică-sa, care fusese şi aşa destul de suferindă, aşa că am 
tras pe mine nişte haine şi am şters-o numaidecât după Lucy. 
Când să ies pe uşă, mi-a trecut prin cap că aş putea să aflu 


încotro a apucat-o după ce anume îmbrăcase. Capotul ar fi 
însemnat că a rămas prin casă, rochia, că a plecat mai departe. 

Dar şi capotul, şi rochiile erau la locul lor. „Slavă Domnului, 
mi-am zis, nu se poate duce departe numai în cămaşă de 
noapte." Am coborât repede scările şi m-am uitat în salon. Nici 
urmă de Lucy! Atunci, am trecut din odaie în odaie, cu inima cât 
un purice. Aşa am ajuns la uşa de la intrare, care era deschisă. 
Lumea din casă o încuie în fiecare seară cu grijă, aşa că m-a 
cuprins teama ca nu cumva Lucy să fi ieşit aşa cum era. Nuera 
însă vreme să te gândeşti ce s-a putut întâmpla; vagă, dar 
copleşitoare, spaima ştergea amănuntele. Am apucat un şal 
mare şi gros şi am dat buzna afară. Ceasul bătea ora unu când 
am ajuns la Crescent, unde nu se vedea suflare de om. 

Am alergat de-a lungul falezei de nord, dar nici aici n-am 
putut vedea silueta albă pe care o căutam. Sus, pe latura de 
apus, deasupra cheiului, mi-am aruncat privirile pe faleza 
cealaltă, de est, a portului cu speranţă sau teamă, nici eu nu 
mai ştiu bine, ca s-o văd pe Lucy aşezată pe lespedea mortuară 
favorită. 

Luna strălucea puternic, dar erau şi nori grei, care au 
acoperit întreaga scenă într-o dioramă părelnică de beznă şi 
lumină. O clipă sau două n-am putut vedea nimic, căci bezna 
norilor acoperise biserica Sf. Maria, cu tot locul din preajmă. Insă 
când norii trecură am putut vedea din nou ruinele abației, iar 
mai pe urmă, cu cât se lumina, biserica şi cimitirul. 

Oboseala nu mi-a fost zadarnică, fiindcă, pe banca noastră 
preferată, lumina de argint a lunii poleia o siluetă albă ca 
zăpada, pe jumătate culcată. Norul următor a adumbrit prea 
repede ca să văd mai mult, mi s-a părut însă că o formă 
întunecată stătea în spatele siluetei albe, aplecată deasupra ei. 
Ce era, om sau fiară, n-aş putea spune. N-am mai aşteptat să 
mă dumiresc, ci am coborât în goană scările până în port, am 
luat-o de-a lungul pieţei de peşte, până la pod, singurul drum 
către faleza răsăriteană. 

Oraşul părea ca mort, nu se vedea ţipenie de om, ceea ce mă 
bucura, deoarece nu doream s-o vadă nimeni pe Lucy în starea 
asta. Timpul şi distanţa păreau fără sfârşit, genunchii îmi 
tremurau, mă sufocam gâfâind pe când urcam treptele fără 
număr ce duc la abație. Trebuie că m-am grăbit din toate 
puterile şi totuşi îmi simţeam picioarele de plumb şi toate 


articulațiile înţepenite. Când am ajuns, în sfârşit, pe culme, am 
deosebit numaidecât lespedea şi silueta albă, căci se vedeau 
destul de bine, chiar prin apele întunericului. 

Şi mai era, fără putinţă de îndoială, ceva lung şi negru, 
aplecat deasupra siluetei albe, ce stătea pe jumătate culcată. 
Am strigat cu disperarea spaimei: „Lucy! Lucy!", iar acel ceva 
înălţă capul şi i-am putut vedea chipul de ceară şi ochii roşii, 
scăpărători. Lucy nu-mi răspunse, aşa că am dat fuga la intrarea 
cimitirului. După ce am ocolit biserica, norul trecuse, razele lunii 
străluceau puternic şi am putut-o zări pe Lucy, pe jumătate 
întinsă, cu capul sprijinit de speteaza băncii. Era cu desăvârşire 
singură şi nu se vedea nici o urmă omenească prin preajmă. 

Când m-am aplecat deasupra ei, mi-am dat seama că încă 
mai dormea. Avea buzele întredeschise, respira, nu uşor, ca de 
obicei, ci cu suspine lungi, ca şi cum s-ar fi străduit să-şi umple 
plămânii cu aer, la fiecare inspiraţie. Tot în somn îşi mişca 
mâna, ca să-şi ridice gulerul cămăşii de noapte şi să-şi acopere 
gâtul. Un fior rece o trecu, din cap până în picioare, ca şi cum i 
s-ar fi făcut frig. Am acoperit-o cu şalul, pe care i l-am înfăşurat 
strâns în jurul gâtului, fiindcă mă temeam să nu răcească, aşa 
dezbrăcată cum era. 

M-am temut să nu se trezească prea brusc şi voiam să am 
mâinile libere, ca s-o pot ajuta, aşa că i-am prins şalul în jurul 
gâtului cu un ac mare de siguranţă, încât am înţepat-o sau am 
ciupit-o, căci încetul cu încetul respiraţia i s-a liniştit, ea duse din 
nou mâna la gât şi gemu. Odată bine înfăşurată în şal, i-am pus 
pantofii mei în picioare şi am început s-o trezesc cu multă 
blândeţe. La început, ea nu reacţionă; treptat însă somnul i se 
subţie, când şi când mai scoase gemete şi suspine. La urmă, 
cum timpul trecea repede şi dintr-o seamă de motive doream s- 
o aduc cât mai grabnic acasă, am scuturat-o mai tare, iar ea 
deschise ochii şi se trezi. N-a părut surprinsă că mă vede, 
fiindcă, desigur, în prima clipă habar n-avea unde se află. 

Intotdeauna Lucy se trezeşte din somn într-un mod 
fermecător şi chiar pe o asemenea vreme, cu trupul scuturat de 
fiori reci, înfricoşată de a se fi deşteptat neîmbrăcată într-un 
cimitir, pe vreme de noapte, nu-şi pierduse graţia. 

Tremură puţin şi se strânse în mine. Când i-am spus să vină 
numaidecât acasă cu mine, s-a ridicat fără un cuvânt, 
ascultătoare ca un copil. Pornirăm la drum, pietrişul îmi juli 


picioarele, Lucy observă cum am tresărit. Se opri, insistă să-mi 
încalţ pantofii, dar n-am vrut. Cu toate acestea, când am ajuns 
pe poteca ce coboară de la cimitir, plină de noroi de la furtună, 
mi-am mânjit tălpile cu lut, frecându-mi un picior de altul, ca, 
dacă în drum spre casă dăm de cineva, să nu-şi dea seama că 
sunt în picioarele goale. 

Am avut însă noroc şi am ajuns acasă fără să dăm nas în nas 
cu nimeni. O singură dată s-a îndreptat către noi un om care 
părea niţel afumat, însă ne-am ascuns în tinda unei uşi până 
când dispăru într-un intrând din acelea care se numesc în Scoţia 
„urjnds". Imi bătea aşa de tare inima tot timpul, încât mă mir 
cum de n-am leşinat. 

Eram plină de nelinişte pentru Lucy, nu numai pentru 
sănătatea ei, ca nu cumva să sufere de pe urma expunerii, dar 
şi pentru reputaţie, în cazul în care întâmplarea s-ar fi dat pe 
faţă. înainte să adoarmă mi-a cerut, m-a implorat chiar, să nu 
suflu o vorbă nimănui, nici chiar maică-sii, despre cele 
întâmplate în timpul crizei ei de somnambulism. La început am 
ezitat să-i făgăduiesc, însă, gândindu-mă la starea sănătăţii 
maică-sii, la cât ar fi tulburat-o această întâmplare şi, tot astfel, 
cât s-ar fi deformat o asemenea ispravă în cazul în care ar fi 
răsuflat, am găsit că e mai înţelept aşa. Sper că am avut 
dreptate. Am încuiat uşa şi mi-am legat de încheietura mâinii 
cheia. Poate că aşa nu voi mai fi deranjată. Lucy doarme adânc; 
întunericul se risipeşte pe mare... 

In aceeaşi zi, la prânz. Toate merg bine. Lucy a dormit 
neîntoarsă, până am trezit-o. Aventura de peste noapte nu pare 
să-i fi dăunat; dimpotrivă, parcă i-a priit, căci arată mai bine azi- 
dimineaţă decât în ultimele săptămâni. îmi pare rău că am fost 
atât de nedibace încât s-o înţep cu acul de siguranţă, într- 
adevăr, putea fi ceva grav, fiindcă i-a străbătut pielea gâtului. 

Trebuie că am înţepat-o într-un loc unde pielea era mai 
subţire, căci am străpuns-o şi i-am lăsat două mici puncte roşii, 
ca două pişcături, iar pe panglica cămăşii de noapte, un strop de 
sânge. Când i-am cerut scuze în legătură cu acest fapt, a râs şi 
m-a dezmierdat, spunându-mi că nici măcar nu simţise. 

In aceeaşi zi, seara. Am petrecut o zi minunată. Timp frumos, 
soare strălucitor, briză uşoară. Am dejunat la Mulgrave Woods, 
doamna Westenra sosind cu trăsura, Lucy şi cu mine, pe cărarea 
dintre stânci şi întâlnindu-ne la intrare. Niţel tristă, căci nu pot 


să nu-mi dau seama cât de întru totul fericită m-aş simţi dacă şi 
Jonathan ar fi cu mine. Aşa, însă! Trebuie totuşi să am răbdare. 
Seara, plimbare în grădina cazinoului, unde am ascultat muzică 
bună de Spohr şi Mackenzie, apoi ne-am întors, ca să ne culcăm 
devreme. Lucy, parcă mult mai liniştită decât în alte dăţi, a 
adormit numaidecât. Voi încuia uşa şi voi pune cheia ca şi data 
trecută, cu toate că nu mă aştept la supărări în noaptea asta. 

12 august. Prevăzusem greşit, căci în timpul nopţii Lucy m-a 
trezit de două ori cu încercările ei de a ieşi din odaie. Chiar în 
somn, dădea uşoare semne de nerăbdare când găsea uşa 
închisă şi se întorcea în pat cu o mină de protest. M-am trezit la 
cântători şi am auzit păsărelele ciripind la fereastră. S-a 
deşteptat şi Lucy şi m-am bucurat că arăta chiar mai bine decât 
în dimineaţa precedentă. S-ar zice că şi-a regăsit întreaga 
veselie de altădată, după cum s-a ghemuit în mine, tot 
vorbindu-mi despre Arthur; i-am spus şi eu cât mă nelinişteşte 
Jonathan, iar ea a încercat să mă consoleze. Intr-un fel a reuşit, 
căci, dacă simpatia unui prieten nu poate schimba mersul 
lucrurilor, ţi-l poate totuşi face mai suportabil. 

13 august. Incă o zi potolită, încă o seară cu cheile la 
încheietură, ca şi ieri. M-am trezit din nou în cursul nopţii şi am 
găsit-o pe Lucy stând în capul oaselor în pat, tot adormită şi 
arătând cu degetul spre geam. M-am dus uşurel într-acolo şi am 
ridicat jaluzelele ca să mă uit afară. Luna strălucea puternic, iar 
plutirea uşoară a luminii ei peste mare şi cer le îmbina într-o 
tăcere grea şi tainică, ce nu încape în cuvinte. Tăind razele lunii, 
un liliac mare fâlfâia aproape de mine, ducându-se şi venind în 
mari rotiri dezordonate. O dată sau de două ori era cât pe ce să 
mă atingă, se înspăimântă, cred, şi se îndepărtă către port, în 
direcţia abației. Când m-am întors de la fereastră, Lucy se 
întinsese pe pat şi dormea destinsă, în restul nopţii nu s-a mai 
agitat. 

14 august. Toată ziua pe faleza de est, citind şi scriind. Lucy 
pare să fi îndrăgit locul acesta tot atât de mult ca şi mine şi-l 
părăseşte cu regret, la vremea prânzului, a ceaiului sau a cinei. 
Ce mai remarcă ciudată a făcut astăzi după-masă! Ne întorceam 
acasă să cinăm şi ajunse în vârful scărilor, cum făceam de 
obicei. Soarele care scăpăta, tot mai jos, pe linia orizontului, 
poleia cu ultimele-i puteri Kettleness; o lumină sângerie cădea 
peste faleza de est şi peste abație, scăldându-le incandescent. 


Am rămas amândouă tăcute un timp, când deodată Lucy 
murmură, ca pentru sine: 

— Mereu ochii lui roşii. întocmai aceiaşi. 

Expresia asta curioasă, făcând aluzie la ceva ce nu ştiam, m- 
a cutremurat. M-am întors s-o văd mai bine pe Lucy, fără să-şi 
dea seama c-o studiez, şi am remarcat că era într-o stare de 
transă, cu o privire stranie pe care n-o puteam desluşi, aşa că n- 
am mai zis nimic, dar m-am uitat într-acolo. Privirea îi era 
aţintită pe banca noastră, unde stătea o siluetă întunecată. M- 
am speriat un pic, fiindcă mi s-a părut că din ochii mari ai 
străinului ţâşneau flăcări, insă când m-am uitat mai bine, iluzia 
dispăruse. 

Soarele ilumina vitraliile bisericii Sf. Maria, în spatele băncii, 
amurgind cu jocuri părelnice în apele schimbătoare ale serii. l- 
am atras atenţia lui Lucy asupra acestui efect neobişnuit şi ea îşi 
reveni, tresărind, dar păstrând o tristeţe în ochi; era poate cu 
gândul la noaptea înfiorătoare pe care o petrecuse acolo sus. N- 
adusesem deloc vorba despre asta, aşadar nu i-am spus nici 
acum nimic şi ne-am întors acasă, la cină. Pe Lucy o durea 
capul, aşa că s-a culcat numaidecât. După ce am văzut că 
adormise, am ieşit să mă plimb şi eu puţin; am luat-o de-a 
lungul falezei, spre apus, cu inima grea de melancolie, căci mă 
gândeam la Jonathan. 

Pe când reveneam spre casă, pe o asemenea lumină de lună 
încât distingeam limpede cel mai mic amănunt, până şi în 
partea din umbră a hotelului, am aruncat o privire spre fereastra 
noastră şi am văzut-o pe Lucy cu capul plecat în afară. Am 
crezut că poate se uită după mine şi i-am făcut semn cu batista. 
Ea n-a remarcat şi, în orice caz, n-a făcut nici o mişcare. Chiar 
atunci luna lumina unghiul clădirii, razele-i se opriră în geamul 
nostru. Se vedea limpede că Lucy stătea cu capul atârnat peste 
pervazul ferestrei, cu ochii închişi. 

Dormea, iar alături de ea, pe pervaz, era ceva ce semăna cu 
o pasăre mare. M-a apucat spaima să nu răcească, aşa că am 
dat fuga pe scări, însă când am intrat în odaie, ea se întorcea în 
pat, tot prin somn şi respirând cu greutate; cu o mână îşi 
acoperi gâtul, ca şi cum s-ar fi apărat de frig. N-am trezit-o, dar 
am acoperit-o, ca să-i fie cald; am avut grijă să încui uşa şi să 
închid bine geamul. 


Pare atât de dulce în somn; este însă mai palidă ca de obicei, 
iar în privirile ei citesc ceva şters şi rătăcit, care nu-mi place. Mă 
tem că o roade ceva. Aş vrea să ştiu despre ce e vorba. 

15 august. M-am sculat mai târziu ca de obicei, Lucy, apatică 
şi obosită, a adormit după ce fuseserăm chemate. La masă, o 
surpriză plăcută. Tatăl lui Arthur se simte mai bine şi doreşte ca 
nunta să aibă loc cât mai curând. Lucy radiază de bucurie, în 
schimb, maică-sa e şi bucuroasă, şi amărâtă. Mai spre prânz mi- 
a explicat de ce. E tristă că o pierde pe Lucy şi mulţumită că în 
curând fiica ei va avea un apărător. Sărmana femeie! Mi s-a 
destăinuit că nu mai are mult de trăit. Nu i-a vorbit lui Lucy şi 
mi-a cerut să păstrez secretul. Doctorul i-a spus că în cel mult 
câteva luni este condamnată, cu inima ei slăbită. Oricând şi 
chiar pe loc, cea mai mică emoție poate să-i fie fatală. Ah, ce 
bine am făcut că am păstrat tăcerea în privinţa nopţii aceleia 
îngrozitoare, când Lucy a fugit de acasă în somn! 

17 august. Nici un rând, de două zile. Mi-a lipsit tăria. Un 
zăbranic de întuneric pare să se aştearnă peste norocul nostru. 
Nici o ştire de la Jonathan, iar Lucy pare din ce în ce mai slăbită, 
în timp ce ceasurile mamei sale sunt numărate. Nu înţeleg de ce 
se ofileşte Lucy. Mănâncă bine şi doarme mult, stă la aer; totuşi, 
obrajii-i sunt palizi, e apatică, slăbeşte pe zi ce trece. Noaptea o 
aud respirând convulsiv, ca şi când s-ar sufoca. Păstrez mereu 
cheia de la uşa noastră la încheietura mâinii, în fiecare noapte, 
dar ea se scoală, umblă prin odaie, se aşază la pervazul 
ferestrei deschise. Noaptea trecută am găsit-o aplecată peste 
geam şi n-am fost în stare s-o trezesc; leşinase. Când am făcut-o 
să-şi revină, era moale ca un fulg şi plângea în tăcere, printre 
eforturi lungi şi dureroase de a respira. La întrebarea ce căuta la 
fereastră, a întors capul. 

Trag nădejde ca răul să nu-i vină de la înţepătura aceea 
nenorocită de ac. De cum a adormit, m-am uitat la gâtul ei; cele 
două mici umflături nu par să se fi vindecat. Plăgile sunt încă 
deschise, ba parcă mai mari ca înainte, cu marginile vag albite, 
cu un punct roşu la mijloc. Dacă nu se vindecă într-o zi-două, voi 
insista s-o vadă medicul. 


Scrisoare de la Samuel F. Billinngton şi fiul, avocaţi din 
Whitby, către domnii Carter, Paterson & Co. Londra 
Stimaţi domni, 


Avem plăcerea de a vă anunţa prin prezenta sosirea 
mărfurilor trimise pe calea ferată a Marelui Nord. Ele vor fi 
livrate la Carfax, în apropiere de Purfleet, de îndată ce vor fi 
recepționate la staţia de mărfuri din King's Cross. în acest 
moment, casa este neocupată, însă veţi găsi anexate cheile, 
care sunt toate etichetate. 

Vă rugăm să depozitaţi lăzile, în număr de cincizeci, în acea 
clădire parţial ruinată care se leagă de casă şi este însemnată 
cu „A" în planul alăturat. Agentul dumneavoastră va recunoaşte 
cu uşurinţă aşezarea, deoarece este fosta capelă a conacului. 
Mărfurile pleacă pe calea ferată la ora 9.30 noaptea aceasta şi 
vor sosi la King's Cross mâine, la ora 4.30 după-amiază. întrucât 
clientul nostru doreşte ca livrarea să aibă loc cât mai curând 
posibil, v-am rămâne îndatoraţi dacă aţi ridica mărfurile de la 
King's Cross la ora numită şi le-aţi îndruma numaidecât la 
destinaţie. Spre a preveni orice întârziere şi orice doleanţe 
privind plata în departamentul dumneavoastră, anexăm un cec 
în valoare de zece lire (£ 10), rugându-vă, de asemenea, să ne 
anunţaţi primirea lui. Dacă plăţile vor depăşi această cifră, vom 
acoperi diferenţa. în cazul în care, dimpotrivă, vor fi. mai 
scăzute, ne veţi restitui suma în chestiune. Cheile vor fi depuse 
în holul principal al casei, pentru ca proprietarul să le poată găsi 
de îndată ce va intra folosind cheia sa de rezervă. 

Cu rugămintea de a considera că nu vom depăşi marginile 
exigenţei în această afacere dacă vom insista ca expedierea să 
fie cât se poate de grabnică. 

Rămânem ai dumneavoastră devotați, 

Samuel F. Billinngton & fiul 


Scrisoare de la domnii Carter, Paterson & Co. Londra, către 
domnii Billinngton & fiul 

Whitby 21 august 

Vă aducem la cunoştinţă că am primit cecul dumneavoastră 
de 10 lire şi vă înapoiem 1,17 lire, 9 pence, pe care ni i-aţi plătit 
în plus. Mărfurile au fost livrate întocmai conform instrucţiunilor, 
iar legătura de chei, atârnată în holul principal, după cum aţi 
dispus. 

Ai dumneavoastră respectuoşi, 

(ss) Carter, Paterson & Co. 


Jurnalul Minei Murray 

18 august. Astăzi mă simt mulţumită şi scriu de pe banca din 
grădina cimitirului. Lucy se simte mult mai bine. A dormit ca 
lumea toată noaptea, nu m-a trezit o singură dată. Are din nou 
bujori în obraji, deşi mai e încă puţin palidă. Dacă ar fi cumva 
anemică, i-aş înţelege paloarea, însă nu este. E în toane bune, 
plină de viaţă şi voioasă. Reticenţa morbidă pare s-o fi părăsit 
cu totul, căci tocmai ea aduce vorba, ca şi cum ar mai fi fost 
nevoie să-mi amintească, de noaptea aceea când, chiar aici, pe 
banca asta, am găsit-o adormită. Vorbeşte şi bate vesel cu tocul 
botinei în lespedea de piatră. 

— Bietele mele picioruşe n-au făcut cine ştie ce zgomot în 
noaptea aceea! Moş Swales ar fi spus că din pricină că nu voiam 
să-l trezesc pe bietul Georgie. 

Odată ce era pusă pe confidenţe, am întrebat-o dacă visase 
ceva în noaptea respectivă. Inainte de a-mi răspunde, făcu una 
din acele mutriţele şăgalnice după care Arthur, îi spun aşa 
fiindcă m-am obişnuit de la ea, zice că se dă în vânt şi, ce să zic, 
nu mă miră deloc. Apoi continuă pe gânduri, ca şi când ar fi 
încercat să-şi aducă singură aminte: 

— Am visat şi nu prea, căci totul mi s-a părut real. Doream 
numai să mă aflu în locul acesta, nu ştiu pentru ce, şi ceva mă 
înspăimânta, nu ştiu ce anume. îmi aduc aminte, cu toate că, 
din câte bănuiesc, dormeam, că am trecut pe străzi şi pe un 
pod. Un peşte a sărit deasupra apei, eu m-am aplecat peste 
parapet să-l văd; atunci o haită de câini a început să urle, de 
parcă tot oraşul ar fi fost plin de câini ce s-ar fi pornit să urle în 
aceeaşi clipă, şi am început să urc scările. Pe urmă îmi amintesc 
vag de tot de ceva înalt şi negru, cu ochii roşii, la fel cum am 
văzut atunci, în amurg, şi ceva foarte dulce şi foarte amar la un 
loc, care mă înconjura. 

Mi s-a părut că mă scufund atunci într-o apă adâncă şi verde. 
Urechile îmi vâjâiau, cum am auzit că se întâmplă cu cei care se 
îneacă; mi se părea că sufletul îmi părăsise trupul şi plutea prin 
văzduh. Tot astfel, parcă-mi amintesc cum farul de vest se afla 
drept sub mine. O senzaţie dureroasă mă stăpânea, ca şi cum 
m-aş fi aflat în 

mijlocul unui cutremur de pământ. Mi-am revenit când ai 
început să mă scuturi. Intâi te-am văzut zgâlţâindu-mă, pe urmă 
te-am simţit. 


Incepu să râdă. Mi se părea ceva straniu şi o ascultam cu 
răsuflarea tăiată. Nu prea mi-a plăcut, aşa că m-am grăbit să 
schimb vorba, iar Lucy îşi reveni pe loc. 

Când ne-am întors acasă, briza mării o înviorase, obrajii palizi 
i se mai îmbujoraseră. Maică-sa se bucură s-o vadă înviorată şi 
am petrecut împreună o seară foarte plăcută. 

19 august. Fericită, fericită, fericită! Cu toate că nu pe deplin, 
în fine, veşti de la Jonathan. Dragul de el a fost tare bolnav; de 
aceea nu mi-a mai scris. Nu mai mi-e teamă acum, odată ce ştiu 
despre ce e vorba. Domnul Hawkins mi-a transmis scrisoarea, 
dimpreună cu câteva rânduri amabile din partea lui. 

Mâine-dimineaţă voi pleca la Jonathan, ca să-l îngrijesc, dacă 
va fi nevoie, şi ca să-l aduc acasă. Domnul Hawkins spune că n- 
ar fi rău dacă ne-am căsători chiar acolo. Atâta am plâns pe 
scrisoarea bunei surori, încât o simt încă la sân, unde am 
ascuns-o, înmuiată în lacrimi. 

Mi-am pregătit traseul călătoriei, bagajele sunt gata. în afară 
de rochia de pe mine am mai luat una singură; Lucy îmi va 
aduce cufărul la Londra şi îl va păstra la ea, până când am să-i 
cer, fiindcă, poate... dar nu e cazul să scriu mai departe; îi voi 
vorbi despre asta lui Jonathan, soţul meu. 


Scrisoare de la sora Agatha, spitalul Sf. losif şi Sf. Maria din 
Budapesta, către domnişoara Wilhelmina Murray 

Scumpă doamnă, 

Vă scriu la rugămintea domnului Jonathan Harker, nu 
îndeajuns de restabilit ca să vă poată scrie el însuşi, dar a cărui 
stare se îmbunătăţeşte mereu, mulţumită Domnului, Sf. losif şi 
Sf. Maria! Se află în grija noastră de aproape şase săptămâni, 
suferind de o puternică febră cerebrală. Mă roagă să vă transmit 
întreaga sa dragoste şi să vă aduc la cunoştinţă că trimit prin 
acelaşi curier o scrisoare şi pentru domnul Peter Hawkins, din 
Exeter, spre a-i comunica, dimpreună cu expresia respectului 
său, regretul de a fi întârziat să-i comunice ducerea la bun 
sfârşit a misiunii sale. Domnul Harker va trebui să mai petreacă 
vreo câteva săptămâni de cură la aer, în spitalul nostru, după 
care va putea să se întoarcă acasă. Doreşte să vă aducă la 
cunoştinţă că nu are la dânsul suficient de mulţi bani şi că ar 
dori să-şi plătească îngrijirea aici, spre a putea veni în ajutorul 
altor bolnavi aflaţi la nevoie. 


Vă binecuvântează, cu simpatie, 

Sora Agatha 

P.S. Bolnavul meu a adormit, deschid scrisoarea spre a vă 
adăuga câteva cuvinte. Mi-a spus totul despre dumneavoastră şi 
că în scurt timp vă veţi căsători: toate urările mele de bine! 
După spusele medicului curant, a suferit un şoc teribil, căci 
spunea grozăvii când delira: despre lupi, otravă, sânge; despre 
stafii şi demoni; şi despre încă ceva de care mi-e teamă să 
pomenesc. Să aveţi grijă de el, să nu aduceţi vorba multă vreme 
despre aceste lucruri; urmele maladiei sale nu se vor şterge 
chiar atât de uşor. Am fi dorit să vă fi scris mai de mult, dar nu-i 
cunoşteam nici unul din prieteni şi n-avea la el nimic după care 
să ne putem lămuri. 

A sosit cu trenul de la Cluj!, iar paznicul i-a raportat şefului de 
gară ca a dat buzna la ghişeu, strigând că vrea bilet pentru 
patrie. Văzând din comportarea sa violentă că e vorba de un 
englez, şeful de gară i-a înmânat un bilet până la capătul liniei. 
Fiţi sigură, este foarte bine îngrijit. A câştigat toate inimile prin 
blândeţea şi politeţea lui. li merge, într-adevăr, mult mai bine şi 
nu mă îndoiesc că în câteva săptămâni va fi cu desăvârşire 
vindecat. Va trebui să vegheaţi însă asupra sănătăţii lui. Şi cu 
acestea, rog pe bunul Dumnezeu, pe Sf. losif şi pe Sf. Maică 
Precistă să vă dăruiască mulţi, mulţi ani fericiţi împreună. 


Jurnalul doctorului Seward 

19 august. Ciudată şi neaşteptată schimbare la Renfield, 
noaptea trecută. Către ora opt seara a început să fie aţâţat şi să 
amuşineze ca un câine la vânătoare. Supraveghetorul a fost 
izbit de înfăţişarea lui şi, cum ştie cât mă interesează, l-a stârnit 
să vorbească. De obicei este respectuos cu supraveghetorul şi 
câteodată chiar slugarnic, dar azi-noapte, după spusele 
îngrijitorului, a devenit dintr-odată semeţ. Nici n-a vrut să stea 
de vorbă cu el. Tot ce-a putut scoate de la el a fost: „N-am chef 
să-mi răcesc gura: nu-mi pasă de tine; stăpânul meu se 
apropie". 

Supraveghetorul crede că a căzut subit pradă unui acces de 
nebunie religioasă. Dacă e aşa, o să fie prăpăd, căci un zdrahon 
de om cuprins de manie ucigaşă şi religioasă, totodată, poate 
deveni primejdios. Amestecul e fioros. La ora nouă m-am dus să- 


1 Klausenburg, în original. 


| văd şi eu. Faţă de mine a avut aceeaşi atitudine ca şi faţă de 
supraveghetor; în starea în care se află, stăpânit de 
simţământul că e o fiinţă sublimă, deosebirea dintre mine şi 
supraveghetor se şterge. 

Timp de o jumătate de oră şi chiar mai mult, Renfield s-a 
arătat din ce în ce mai aţâţat. Mă făceam că nu-i pândesc 
mişcările, dar l-am ţinut tot timpul sub o strictă observaţie. 
Dintr-odată, o lucire vicleană îi lumină privirea, aceea pe care o 
remarcăm întotdeauna la nebunul căruia-i vine o idee, şi dădu 
din cap cu Siretenie, alt gest pe care supraveghetorul şi cu mine 
îl cunoşteam atât de bine. Se linişti cu totul şi se duse să se 
aşeze, resemnat, pe marginea patului, cu priviri pierdute. 
Doream totuşi să ştiu dacă apatia lui era reală sau numai 
prefăcută, încât am adus vorba despre animalele lui favorite, 
temă care nu-l lăsa niciodata indiferent. La început nu răspunse, 
dar în cele din urmă zise, pe un ton iritat: 

— La naiba cu toate astea! Nu mă interesează nici atâtica. 

— Cum, vrei să-mi spui că păianjenii te lasă rece? 

îmi răspunse enigmatic: 

— Domnişoarele de onoare încântă ochii câtă vreme aştepţi 
sosirea miresei, dar când mireasa se apropie, nimeni nu mai are 
ochi pentru ele. 

N-a vrut să spună mai mult, ci rămase aşezat cu 
încăpățânare pe marginea patului tot timpul cât am mai stat cu 
el. 

Foarte obosit astă-seară şi descurajat. Nu-mi iese din cap 
gândul că relaţiile dintre mine şi Lucy, la care mă gândesc 
mereu, ar fi putut decurge şi altfel. 

Zăceam în pat, învârtindu-mă pe o parte şi pe alta, când am 
auzit orologiul bătând numai ora două şi pe paznicul de noapte 
venind la mine, părăsindu-şi tura, ca să-mi spună că Renfield 
evadase. M-am îmbrăcat numaidecât şi am coborât în grabă; 
pacientul meu e o persoană prea primejdioasă ca să fie lăsat să 
hoinărească în voie. Ideile sale fixe pot deveni periculoase 
pentru cei ce l-ar întâlni. Supraveghetorul mă aştepta. Mi-a spus 
că-l văzuse cu mai puţin de zece minute înainte, culcat în pat şi 
aparent adormit, atunci când se uitase în cameră prin 
ferestruica de observaţie. Zgomotul unei ferestre care se 
deschidea îi atrăsese atenţia. Renfield era dezbrăcat şi nu putea 
fi departe. Supraveghetorul e de părere că e mai bine să-l 


pândim de aici decât să-l urmărim, căci l-am putea pierde din 
vedere. 

E un bărbat corpolent, deci nu poate sări pe fereastră. Eu 
sunt subţirel, aşa încât, cu ajutorul lui, mi-am dat drumul pe 
fereastră, cu picioarele înainte, şi cum mă aflam la o mică 
distanţă de sol, am ajuns jos teafăr şi neatins. După spusele 
supraveghetorului, pacientul o luase la stânga şi pe urmă drept 
înainte, aşa că m-am îndreptat într-acolo într-un suflet. 

Când am ajuns la perdeaua de arbori, am văzut o siluetă albă 
care escalada zidul înalt ce desparte curtea noastră de aceea a 
casei părăsite. M-am întors în goană, spunându-i paznicului să 
aducă repede trei-patru oameni care să mă întovărăşească pe 
domeniul Carfax, în cazul în care amicul nostru s-ar vădi 
primejdios. Am apucat singur o scară şi am sărit dincolo. l-am 
putut vedea mutra tocmai când dispărea în spatele casei, aşa că 
am alergat iute să-l ajung. L-am găsit de cealaltă parte a casei, 
parcă lipindu-se de uşa veche de stejar a capelei. 

Părea că vorbeşte cu cineva, însă n-am îndrăznit să mă 
apropii ca să aud ce, de teamă să n-o ia la goană. Să aduci 
înapoi un roi de albine e un fleac pe lângă a urmări un dement 
despuiat care şi-a luat lumea în cap. Totuşi, după câteva 
minute, mi-am dat seama că nu remarca nimic din ce se 
petrecea în jurul său, aşa că m-am strecurat mai în preajma lui, 
mai cu seamă că oamenii mei săriseră şi ei zidul şi începuseră 
să-l împresoare. L-am auzit spunând: „Sunt aici, la ordinele Tale, 
Stăpâne. Sunt sclavul Tău şi Tu mă vei răsplăti, căci îţi voi fi 
credincios. Te-am adorat de multă vreme şi de departe. Acum, 
că eşti aproape, îţi aştept poruncile şi Tu nu mă vei uita, nu-i 
aşa, stăpâne drag, la împărţeala lucrurilor bune?" 

El însă, cât îl priveşte, e un egoist şi un cerşetor patentat. li e 
gândul la pâine şi la peşti! chiar când se crede în faţa Prezenţei 
Reale. Ţicnelile sale alcătuiesc un amestec surprinzător. Când l- 
am încercuit, s-a luptat ca un tigru. Are o putere nemăsurată şi 
părea mai degrabă o fiară decât un om. Nu mai văzusem un 
nebun cuprins de o asemenea turbare şi sper să nici nu mai văd. 
Noroc că-i cunoşteam din timp puterea, că am ştiut cât e de 
primejdios. Pe cât e de puternic şi de apucat, cine ştie ce 
blestemăţii ar mai fi făcut, dacă nu-l prindeam. 


1 Aluzie biblică. 


Acum e, în orice caz, în siguranţă. Jack Sheppard? în persoană 
nu s-ar putea elibera din cămaşa de forţă în care l-am înfăşurat, 
pe lângă că e legat cu lanţuri de zidul odăii capitonate. Din când 
în când scoate ţipete îngrozitoare, însă tăcerile care urmează 
sunt încă mai teribile, căci ghiceşti în fiecare zbatere o intenţie 
ucigaşă. 

Tocmai într-o astfel de clipă a rostit primele cuvinte coerente: 

„Voi fi răbdător, Stăpâne. Vine, vine, vine!" 

Voi urma şi eu sugestia şi-mi voi reveni. Eram prea aţâţat ca 
să dorm, dar jurnalul m-a mai liniştit şi simt că voi dormi la 
noapte. 


Capitolul 9 

Scrisoare de la Mina Harker către Lucy Westenra 

Budapesta 24 august 

Preascumpa mea Lucy, 

Ştiu că eşti nerăbdătoare să afli tot ce s-a întâmplat de când 
ne-am despărţit în gara de la Whitby. Ei bine, draga mea, am 
sosit cu bine la Huli, am luat vaporul către Hamburg, iar de 
acolo trenul care m-a adus aici. De-abia dacă-mi amintesc ceva 
de pe drum, lăsând deoparte gândul că aveam să-l întâlnesc pe 
Jonathan, că trebuia să-l îngrijesc şi că, prin urmare, trebuia să 
dorm cât mai mult, ca să fiu odihnită... L-am găsit pe scumpul 
meu Jonathan atât de slab, de palid şi de plăpând! 

Nu-i mai citeai în ochi hotărârea, iar de pe chip i se ştersese 
acel aer de demnitate liniştită, de care ţi-am mai vorbit. E numai 
umbra lui şi nu-şi mai aminteşte nimic din ce i s-a întâmplat în 
ultima vreme. Cel puţin aşa vrea să mă facă să cred, şi nici eu 
nu-l întreb nimic. A primit o lovitură cumplită şi mă tem că şi-ar 
pune mintea la grea încercare dacă ar încerca să-şi 
reamintească. Sora Agatha, o fiinţă minunată şi o infirmieră 
înnăscută, mi-a repetat că în timpul delirului a spus lucruri 
îngrozitoare. Aş fi dorit să-mi povestească despre ce era vorba; 
s-a mărginit să facă semnul crucii, spunându-mi că nu va vorbi 
niciodata, că aiurările bolnavului erau taina Domnului şi că, dacă 
prin vocaţie o infirmieră trebuie să le asculte, ea trebuie şi să le 
păstreze secretul. 

In clipa asta stau la căpătâiul lui şi-i privesc chipul, în timp ce 
doarme. Se trezeşte!... Când s-a trezit, mi-a cerut haina, căci 


 Tâlhar din secolul al XVIII-lea, faimos pentru evadările sale. 


dorea să ia ceva din buzunar. Am chemat-o pe sora Agatha şi ea 
i-a adus toate lucrurile. Am văzut că printre ele era caietul lui cu 
însemnări şi eram pe punctul să-i cer voie să mă uit şi eu prin el. 
Ştiam că pot găsi acolo vreo explicaţie a stării în care se afla şi 
presupun că mi-a citit dorinţa în ochi, fiindcă m-a rugat să mă 
duc o clipă la fereastră: avea nevoie de un moment de 
singurătate. Când m-a rechemat şi m-am reîntors, mi-a vorbit pe 
un ton foarte solemn, ţinând mâna peste caiet. 

— Wilhelmina, am ştiut că urmează ceva extrem de serios, 
căci nu mă mai chemase pe numele întreg de când mă ceruse în 
căsătorie, cunoşti, scumpa mea, ce păreri am despre încrederea 
dintre soţ şi soţie: fără nici un ascunziş, fără nici un secret. Am 
primit o mare lovitură şi, când încerc să înţeleg ce s-a întâmplat, 
simt că începe să se învârtă lumea cu mine şi nu mai sunt sigur 
dacă toate s-au întâmplat sau sunt numai aiurările unui nebun. 
Ştii că am suferit de febră cerebrală, ceea ce e totuna cu a fi 
nebun. Secretul este aici, iar eu nu doresc să-l cunosc. Vreau să- 
mi pecetluiesc cu el viaţa, dimpreună cu căsătoria noastră. 

Căci, draga mea, ne vom căsători de îndată ce vor fi gata 
formalităţile. Eşti, deci, dispusă, Wilhelmina, să-mi împărtăşeşti 
ignoranţa? lată caietul. la-l şi păstrează.-l, citeşte-l dacă vrei, dar 
nu-mi vorbi de el niciodata; în afară numai dacă într-adevăr vreo 
obligaţie solemnă nu mă va sili să mă întorc la acele ceasuri 
amare, adormit sau treaz, teafăr sau nebun. 

Căzu epuizat pe pernă; am pus carnetul sub pernă; iar pe el 
l-am sărutat. l-am cerut sorei Agatha s-o roage pe sora 
superioară să ne oficieze căsătoria astăzi după-amiază, iar acum 
îi aştept răspunsul... 

A revenit şi mi-a spus că s-a trimis după castelanul bisericii 
anglicane. Vom fi căsătoriţi într-o oră sau de îndată ce se va 
trezi Jonathan... 

Lucy, momentul a sosit şi a şi trecut. Mă simt foarte mişcată, 
dar fericită, ah, cât de fericită! Jonathan s-a deşteptat puţin 
după un ceas, totul era pregătit, iar el stătea ridicat între perne. 
A spus „da" cu tărie şi prestanţă. Eu abia puteam vorbi; inima 
îmi bătea atât de puternic, încât chiar vorbele păreau că mă 
înăbuşă. 

Călugăriţele au fost atât de binevoitoare, deie Domnul să nu 
le uit niciodata şi, de asemenea, să nu uit nici responsabilităţile 
grave, dar şi atât de dulci pe care mi le-am asumat. Când 


capelanul şi surorile m-au lăsat singură cu soţul meu, oh, Lucy, 
scriu pentru prima oară cuvintele acestea, „soţul meu", am scos 
carnetul de sub pernă, l-am înfăşurat într-o hârtie albă, am legat 
pachetul cu o panglică albastră, pe care o ţineam după gât, am 
pecetluit nodul cu ceară roşie, servindu-mă de verighetă ca de o 
pecete. 

Pe urmă l-am sărutat şi i-am spus soţului meu că voi păstra 
totdeauna pachetul astfel şi că el va fi pentru noi şi pentru 
totdeauna semnul vizibil al încrederii reciproce; că nu-l voi 
deschide niciodata, în afară numai dacă interesul lui o va cere 
sau pentru a da urmare unei necesităţi imperioase. 

Lucy dragă, ştii tu pentru ce îţi povestesc toate astea? Nu 
numai fiindcă îmi face atâta plăcere, ci fiindcă mi-ai fost, îmi eşti 
atât de dragă. A fost un privilegiu să te am ca prietenă şi să pot 
fi ghidul tău când ai ieşit de pe băncile şcolii, ca să te pregăteşti 
pentru viaţă. Aş vrea să poţi vedea acum şi tu, cu ochii unei 
femei foarte fericite, unde m-a condus simţul datoriei, pentru ca, 
odată măritată, la rândul tău, să poţi fi la fel de fericită ca şi 
mine. 

Mina 


Scrisoare de la Lucy Westenra către Mina Harker 

Whitby, 30 august 

Scumpa mea Mina, 

Un ocean de iubire, un milion de sărutări şi pe cât de curând 
acasă la tine, cu bărbatul tău. Dacă puteţi veni repede, aţi putea 
petrece câteva zile cu noi, aici. Aerul proaspăt i-ar face bine lui 
Jonathan, mie mi-a priit din plin. Am un apetit de lup, mă simt 
plină de viaţă şi dorm bine. Te vei bucura aflând că nu mai am 
crize de somnambulism. Cred că nu m-am mai dat jos din pat de 
o săptămână, vreau să zic în timpul nopţii. Arthur afirmă că m- 
am îngrăşat. Apropo, uitasem să-ţi spun că Arthur e aici. Ne 
plimbăm, pe jos, cu trăsura, călărim, vâslim, jucăm tenis şi 
pescuim împreună; mi-e mai drag ca oricând. 

Lucy 


P.S. Mama te îmbrăţişează. Se simte mai bine, biata de ea. 
P.P.S. Ne căsătorim la 28 septembrie. 


Jurnalul doctorului Seward 

20 august. Cazul lui Renfield devine tot mai interesant. Acum 
e mai liniştit, are intervale când patima îl lasă. în prima 
săptămână după criză a fost mereu furios. într-o noapte, chiar 
când răsărea luna, s-a calmat şi a început să murmure, ca 
pentru sine: „Acum pot să aştept; acum pot să aştept". 
Supraveghetorul a venit şi m-a anunţat, aşa că am coborât 
numaidecât să-l văd. Stătea cuminte în cămaşa de forţă, în 
odaia capitonată, furia îi pierise de pe faţă, iar în ochi i se citea 
ceva din expresia rugătoare de altădată, aş spune mai degrabă 
„gudurătoare". Starea lui actuală mă mulțumea, încât am dat 
dispoziţii să fie dezlegat. Supraveghetorii şovăiră, dar până la 
urmă mi-au îndeplinit dorinţa fără să protesteze. Lucru curios, 
pacientul avu destul umor ca să le remarce ezitarea, căci, 
venind în preajma mea, îmi spuse în şoaptă, pe când îi privea pe 
furiş: 

— Se gândesc că v-aş putea vătăma! Inchipuiţi-vă, eu să vă 
rănesc! Ce smintiţi! 

Astă-seară nu vrea să vorbească. Chiar oferta unui pisoi sau 
a unui ditamai cotoşman nu-l ispiteşte. N-a spus decât: „Nu mă 
interesează nici un fel de pisică. Alte lucruri mă interesează pe 
mine acum şi pot să aştept; pot aştepta". 

După o vreme am plecat. Supraveghetorul îmi spuse că a 
rămas liniştit până la ivirea zorilor, când a început să dea semne 
de nelinişte şi în cele din urmă a devenit violent, până la 
paroxism, cuprins de o furie istovitoare de pe urma căreia a 
căzut într-un leşin asemănător comei. 

„ „Trei nopţi de când se întâmplă acelaşi lucru, violent toată 
ziua, apoi liniştit de când răsare luna până la răsăritul soarelui. 
Vreau să aflu cheia problemei. Aproape că-mi vine să cred că e 
la mijloc o influenţă care apare şi dispare. Bună idee! Astă-seară 
vom juca minţi sănătoase contra minţi bolnave. Data trecută a 
evadat fără ajutorul nostru; noaptea asta o să-l ajutăm să fugă. 
li vom lăsa o şansă, iar oamenii mei vor fi gata să-l urmărească 
în cazul în care va fi necesar... 

23 august. „Neprevăzutul se întâmplă întotdeauna." Ce bine 
cunoştea viaţa Disraeli! Când pasărea noastră a văzut colivia 
deschisă, n-a mai vrut să zboare, aşa că toate aranjamentele 
subtile pe care le-am făcut s-au dus pe copcă. Cel puţin, ne-au 
dovedit un lucru: că perioadele de calm durează ceva mai mult. 


In viitor, îi vom scoate legăturile câteva ore în fiecare zi. l-am 
dat ordin supraveghetorului de noapte să-l închidă în camera 
capitonată, în zilele de calm, doar până la un ceas înainte de 
răsăritul soarelui. Trupul lui chinuit va fi alinat, chiar dacă 
mintea lui nu va putea aprecia asta. Sst! lar neprevăzutul! Sunt 
chemat; pacientul a evadat din nou. 

Ceva mai târziu. Altă aventură, în noaptea asta. Renfield a 
aşteptat cu viclenie până a intrat supraveghetorul în odaie, ca 
să inspecteze. Apoi s-a năpustit afară, dând buzna peste el şi a 
şters-o pe coridor. Le-am dat ordin supraveghetorilor să-l 
urmărească. S-a îndreptat tot către casa părăsită şi l-am găsit în 
acelaşi loc, strâns lipit de uşa capelei vechi. Când m-a văzut, l-a 
apucat furia şi, dacă supraveghetorii nu l-ar fi înhăţat la timp, ar 
fi încercat să mă ucidă. Pe când îl tineam, s-a întâmplat un lucru 
ciudat. Deodată şi-a dublat eforturile, pentru ca numaidecât să 
se potolească. M-am uitat instinctiv în jur, însă n-am văzut 
nimic. Atunci am urmărit privirile pacientului, am remarcat, cum 
se uita la clarul de lună, doar un liliac mare care fâlfâia tăcut, 
asemenea unei fantome, către apus. De obicei, liliecii se rotesc 
şi zboară în jur, acesta însă părea că se duce drept încotro îi era 
ţinta, de parcă ar fi ştiut ce destinaţie are sau ar fi avut intenţii 
precise. Tot mai calm, Renfield îmi spuse: 

— N-are rost să mă legaţi. Mă întorc în linişte! 

Ne-am întors acasă fără nici un necaz. Simt însă în calmul lui 
ceva ce nu-mi miroase a bine şi nu trebuie să uit ce s-a 
întâmplat în noaptea asta. 


Jurnalul lui Lucy Westenra 

Hillingham, 24 august. Trebuie s-o imit pe Mina şi să ţin un 
jurnal. Când ne vom întâlni, vom discuta pe-ndelete cele scrise. 
Mă întreb când se va întâmpla asta. Atât aş vrea să fie iar cu 
mine, căci mă simt foarte nenorocită. Noaptea trecută mi s-a 
părut că iar am visat, întocmai ca la Whitby. Poate că e 
schimbarea de aer sau faptul că m-am întors acasă. Totul îmi 
pare înspăimântător şi întunecos, căci nu-mi pot reaminti nimic; 
dar mă stăpâneşte o spaimă difuză şi mă simt atât de slăbită şi 
de ponosită. Când Arthur a sosit la masă, l-a cuprins tristeţea 
văzându-mă, iar eu n-am avut nici măcar tăria să încerc să fiu 
voioasă. Mă întreb dacă n-aş putea dormi în odaia mamei, la 
noapte. O să caut un pretext şi o să încerc. 


25 august. Incă o noapte proastă. Mamei nu i-a plăcut 
propunerea mea. Pare că nici ea nu se simte prea bine şi fără 
îndoială că se teme să nu mă neliniştească. Am încercat să 
rămân trează şi o vreme am izbutit, însă când orologiul a bătut 
miezul nopţii, am tresărit din aţipeală, aşa încât probabil că 
adormisem. Se auzea ceva zgâriind la fereastră sau fâlfâind, dar 
nu i-am dat atenţie şi cum nu-mi mai reamintesc, presupun că 
am adormit din nou. larăşi coşmaruri. Aş vrea să mi le 
reamintesc. Azi-dimineaţă mă simt înspăimântător de slăbită. 
Faţa mi-e palidă ca la fantome şi gâtul mă supără. Cred că am 
ceva la plămâni, fiindcă mi se pare mereu că nu trag destul aer 
în piept. Voi încerca să mă arăt mai veselă când va veni Arthur, 
altfel va fi din nou amărât văzându-mă aşa. 


Scrisoare de la Arthur Holmwood către doctorul Seward 

Hotel Albemarle, 31 august 

Dragă Jack, 

Aş vrea să-ţi cer un serviciu. Lucy este bolnavă; nu suferă de 
ceva anume, dar arată rău şi starea i se înrăutăţeşte pe zi ce 
trece. Am întrebat-o pe ea de ce anume suferă; n-am îndrăznit 
să-i vorbesc maică-sii, căci a-i crea stări de îngrijorare, în 
situaţia în care se află, i-ar putea fi fatal. Doamna Westenra mi- 
a mărturisit că zilele îi sunt numărate, boala de inimă, dar că 
Lucy nu ştie încă nimic. Sunt totuşi sigur că o roade ceva. Când 
mă gândesc la ea, parcă îmi ies din minţi, iar când o privesc, 
simt un junghi trecându-mi prin inimă. l-am spus că te voi 
chema s-o vezi şi cu toate că la început n-a vrut, ştiu de ce, 
bătrâne prieten, până la urmă a acceptat. O să-ţi vină tare greu, 
îmi dau seama, bătrâne, dar o vei face de dragul ei, iar eu nu 
trebuie să ezit sau tu să şovăi să acţionezi. 

Vino să iei prânzul cu noi, mâine la orele două, la Hillingham, 
ca să nu deşteptăm nici o bănuială în doamna Westenra, iar 
după masă Lucy va găsi un pretext ca să rămâneţi singuri. Eu 
voi veni la ora ceaiului şi vom pleca împreună. Sunt cât se poate 
de neliniştit şi vreau să stau de vorbă cu tine între patru ochi, de 
îndată după ce vei fi văzut-o. Vino neapărat. 

Arthur 


Telegramă de la Arthur Holmwood către doctorul Seward 
1 septembrie 


Chemat de urgenţă la căpătâiul tatei, a cărui boală s-a 
înrăutățit. Urmează scrisoare. Scrie-mi pe larg, astă-seară, la 
Ring. Telegrafiază, dacă e cazul. 


Scrisoare de la doctorul Seward către Arthur Holmwood 

2 septembrie 

Scumpe şi vechi prieten, 

Cu privire la starea sănătăţii domnişoarei Westenra, mă 
grăbesc să-ţi împărtăşesc opinia mea, după care nu suferă de 
nici o tulburare funcţională sau de vreo altă boală. In acelaşi 
timp, n-am fost deloc satisfăcut de felul în care arată; s-a 
schimbat îngrozitor faţă de cum era când am văzut-o ultima 
oară. într-adevăr, nu trebuie să uiţi că n-am putut-o cerceta aşa 
cum aş fi dorit; însăşi prietenia dintre noi crea mici dificultăţi, 
peste care nici chiar ştiinţa sau obişnuinţa nu poate trece. Mai 
bine să-ţi spun întocmai ce s-a întâmplat, lăsându-te pe tine să 
tragi, în parte, concluziile. Pe urmă am să-ţi spun ce am făcut şi 
ceea ce propun mai departe. 

Am găsit-o pe domnişoara Westenra aparent bine-dispusă. 
Mama ei era de faţă şi nu mi-au trebuit decât puţine clipe ca să- 
mi dau seama că ea făcea tot ce-i stătea în putinţă pentru a-şi 
induce mama în eroare, ca să n-o neliniştească. Nu mă îndoiesc 
că ghiceşte, în cazul în care nu i-a spus, de câtă linişte are 
nevoie maică-sa. Am luat masa singuri, şi cum ne-am dat toată 
silinţa să fim veseli, am fost răsplătiți pentru strădaniile noastre 
de o voioşie reală care ne-a cuprins. Apoi, doamna Westenra a 
urcat să se odihnească, iar Lucy a rămas cu mine. 

Până în clipa când am trecut în budoar şi-a păstrat veselia, 
căci servitorii tot intrau şi ieşeau. De îndată ce a închis uşa, 
masca i-a căzut de pe faţă şi s-a prăbuşit într-un fotoliu, cu un 
suspin adânc, acoperindu-şi ochii cu mâna. Când am văzut cum 
îşi pierde curajul, am şi profitat de reacţia ei, ca să-i pun 
diagnosticul. Mi-a răspuns cu multă blândeţe: 

— Nici nu pot să-ţi spun cât detest să vorbesc despre mine 
însămi. 

l-am reamintit că secretul medical e inviolabil, dar şi că eşti 
foarte neliniştit de sănătatea ei. Sesiză imediat situaţia, punând 
punctul pe i: 

— Spune-i lui Arthur tot ce vei crede de cuviință. Nu sunt 
îngrijorată atât de mine, cât pentru el. 


Aşa încât am mână liberă. 

Mi-am dat seama fără greutate că are ceva în legătură cu 
globulele roşii. Analiza calitativă a arătat o situaţie normală, 
dovedind, presupun, o sănătate viguroasă. Şi celelalte examene 
fizice au fost pe deplin satisfăcătoare, încât nu cred că există 
vreun motiv de îngrijorare; cum însă trebuie să existe o cauză, 
am ajuns la concluzia că ar putea fi de origine mentală. Se 
plânge că are dificultăţi în respiraţie, somn greu, letargic, cu 
coşmaruri, despre care nu-şi reaminteşte nimic. 

Mi-a spus că a avut crize de somnambulism în copilărie, că la 
Whitby a recidivat şi că într-o noapte a ieşit din casă pe faleza 
de est, unde a găsit-o domnişoara Murray; mă asigură însă că 
ulterior n-a mai avut alte crize. Eu mă îndoiesc şi, fiindcă vreau 
să fac cum e mai bine, i-am scris vechiului meu prieten şi 
maestru, profesorul Van Helsing, din Amsterdam, cel mai bun 
specialist din lume în domeniul acestor maladii obscure. L-am 
rugat să vină aici şi cum îmi spuseseşi că iei toate cheltuielile 
asupra ta, l-am pus la curent în legătură cu tine şi cu relaţiile 
tale cu domnişoara Westenra. 

Asta, dragă prietene, numai ca să-ţi respect dorinţele, fiindcă 
altfel aş fi, la rândul meu, şi fericit, şi mândru s-o îngrijesc 
singur. Van Helsing ar proceda la fel, cred, pentru mine, din 
motive personale. Aşa că, indiferent ce-l va aduce aici, va trebui 
să-i acceptăm doleanţele. Aparent, este un om arbitrar, dar 
numai din cauză că ştie mai bine ce spune decât alţii. 

Este un filozof şi un metafizician, unul dintre cei mai înaintați 
oameni de ştiinţă ai zilelor noastre, înzestrat, după mine, cu o 
minte cu desăvârşire deschisă. Nu mai spun că are o siguranţă 
de fier, un sânge rece ca izvorul de munte, o hotărâre de 
nezdruncinat, îmbinate cu stăpânire de sine şi cu un spirit 
îngăduitor, toate sporite de virtuțile rugăciunilor şi de bătăile 
unei inimi bune şi leale. lată, deci, din ce este alcătuit 
echipamentul său în munca nobilă pe care o depune pentru 
umanitate, muncă ce îmbină practica cu teoria, căci vederile îi 
sunt tot atât de largi ca şi simpatia faţă de tot ce-l înconjoară. 
Te pun la curent cu toate datele acestea ca să poţi înţelege 
pentru ce am atâta încredere în el. L-am rugat să sosească 
neîntârziat. Pe domnişoara Westenra o voi vedea din nou mâine. 
A rămas să ne întâlnim la familia Stores, ca să nu-i dăm de 
gândit maică-sii, printr-o prea grabnică repetare a vizitei mele. 


Al tău devotat, 
John Seward 


Scrisoare de la Abraham Van Helsing, Medic, Doctor în 
literatură, către doctorul Seward 

2 septembrie 

Scumpe prietene, 

De cum am primit scrisoarea ta, m-am pregătit de plecare. 
Din fericire, pot veni numaidecât, fără să-i las neîngrijiţi pe cei 
ce au încredere în mine. Ce noroc, într-adevăr, pentru ei, căci 
oricum i-aş fi lăsat, atunci când prietenul meu mă cheamă să-i 
ajut pe cei ce-i sunt dragi. Opreşte-mi un apartament la Great 
Eastern Hotel, ca să-mi poată fi la îndemână şi aranjează, te rog, 
s-o pot vedea pe tânăra domnişoară mâine nu prea târziu, căci e 
posibil să fie nevoie să mă înapoiez chiar în cursul nopţii. Dacă 
însă va fi necesar, mă voi întoarce peste trei zile, şi atunci voi 
sta oricât de mult va trebui. 

La revedere, 

Van Helsing 


Scrisoare de la doctorul Seward către onorabilul Arthur 
Holmwood 

3 septembrie 

Dragă Art, 

Van Helsing a fost şi a plecat. Ne-am dus împreună la 
Hillingham, unde am putut rămâne singuri cu Lucy, fiindcă 
mama ei mânca în oraş. Van Helsing a examinat-o cu foarte 
mare atenţie. îmi va comunica şi mie diagnosticul, să ţi-l 
transmit, căci, fireşte, nu am asistat la întregul consult. Mă tem 
că este foarte îngrijorat, dar zice că trebuie să mediteze. 

Când i-am vorbit de prietenia dintre tine şi mine şi de 
încrederea pe care mi-ai arătat-o, mi-a declarat: „Trebuie să-i 
spui tot ce gândeşti. Spune-i şi ce cred eu, dacă poţi ghici! Nu, 
nu glumesc. Nu e de glumă, e o problemă de viaţă şi de moarte, 
poate chiar mai mult". L-am întrebat ce voia să zică, deoarece 
părea foarte serios. Asta se petrecea când ajunseserăm din nou 
în oraş, la o ceaşcă de ceai, înaintea plecării sale la Amsterdam. 
Dar n-a vrut să-mi dea nici o indicație. 

Şi acum, despre vizită; Lucy arată mai bine decât data 
trecută şi mai veselă. Nu mai avea privirea pierdută, care te 


speriase, şi respira normal. A fost foarte drăguță cu profesorul 
(aşa cum e întotdeauna) şi a încercat să-l facă să se simtă în 
largul lui; mi-am dat însă seama că biata fată făcea mari 
eforturi. Cred că Van Helsing a remarcat, de asemenea, căci i- 
am surprins privirea iute sub sprâncenele stufoase, pe care i-o 
cunosc de mult. 

Pe urmă a început să vorbească de una şi de alta, dar nu 
despre noi şi despre boli, şi cu atâta pricepere, încât am putut 
vedea cum veselia prefăcută a lui Lucy se transforma într-o 
voioşie adevărată. Atunci, pe neobservate, a adus vorba de 
obiectul vizitei sale şi i-a spus cu blândeţe: 

— Scumpă domnişoară, te văd cu atâta plăcere, fiindcă ştiu 
cât de mult eşti iubită. Asta e mare lucru, chiar dacă nu se vede. 
Mi s-a spus că eşti abătută şi că arăţi tare palidă. Eu le-am spus: 
ei!... (şi mă arătă cu degetul), hai să le arătăm că se înşală. Ce 
ştie el despre tinerele domnişoare? El are nebunii lui pe care-i 
tratează ca să le înapoieze fericirea, lor şi celor care îi iubesc. 
Desigur, nu e puţin lucru, doar suntem recompensaţi tocmai prin 
faptul că-i vindecăm. Dar în privinţa tinerelor domnişoare! 

N-are nici soţie, nici fiică, iar tinerii nu se spovedesc tinerilor, 
ci bătrânilor ca mine, care au cunoscut atâtea dureri şi cauzele 
lor. Aşa că, draga mea, o să-l trimitem să tragă o ţigară în 
grădină în timp ce noi doi o să stăm puţin de vorbă. 

Am înţeles aluzia şi am dat o raită pe afară. Curând, 
profesorul a apărut la fereastră şi m-a chemat înăuntru. M-a 
privit cu gravitate şi mi-a spus: 

— l-am făcut un examen amănunţit, însă n-am găsit nimic 
deosebit. Ca şi tine, cred că a pierdut mult sânge; a pierdut, căci 
în prezent nu mai pierde. Totuşi, nu este anemică. l-am cerut să 
cheme servitoarea, ca să-i pun câteva întrebări, căci nu las 
nimic deoparte. Ştiam bine ce o să-mi răspundă. Aşa stau 
lucrurile; fiecare lucru are o cauză. Trebuie să mă întorc acasă şi 
să mă gândesc. Trebuie să-mi telegrafiezi zilnic şi, dacă e 
nevoie, voi veni îndată. Boala, căci e vorba de o boală, mă 
interesează, iar tânăra domnişoară, de asemenea. E 
fermecătoare şi aş reveni pentru ea, chiar dacă n-ai fi tu la 
mijloc şi boala. 

Cum ţi-am spus, n-a vrut să adauge un cuvânt, chiar când am 
rămas singuri. Acum, dragă Art, ştii tot atâta ca şi mine. Voi 
veghea cu străşnicie. Sper că tatăl tău se simte mai bine. 


Trebuie să-ţi fie foarte greu, bătrâne, împărţit între două fiinţe 
dragi. Ştiu cât de devotat îi eşti tatălui tău şi bine faci că nu te 
dezlipeşti de el; dacă va fi nevoie, îţi voi scrie să vii lângă Lucy; 
nu fi, deci, neliniştit dacă nu vei primi veşti prea curând. 

Jurnalul doctorului Seward 

4 septembrie. Pacientul zoofag îmi stârneşte mai departe 
curiozitatea. N-a mai avut decât o singură izbucnire, ieri, la o 
oră neobişnuită. Cu puţină vreme înaintea amiezei a început să 
devină agitat. Supraveghetorul îi cunoaşte simptomele, aşa că a 
cerut imediat ajutoare. Noroc că au sosit numaidecât, căci la 
cea de-a douăsprezecea bătaie a orologiului a devenit atât de 
violent, încât le-a trebuit toată puterea să-l potolească, iar la 
urmă a căzut într-un fel de melancolie, din care încă n-a ieşit. 
Supraveghetorul îmi spune că tipetele lui în momentele de 
paroxism au fost într-adevăr terifiante; ştiu că au avut de lucru 
cu el, dar şi cu o seamă dintre ceilalţi pacienţi în care băgase, 
groaza. într-adevăr, îi înţeleg pe deplin, căci urletele mă 
tulburaseră chiar şi pe mine, deşi mă aflam la o oarecare 
distanţă. 

Acum e ora odihnei de după-amiază în sanatoriu, iar 
pacientul stă tot într-un ungher, clocind ceva, cu o expresie 
mohorâtă, ursuză şi jalnică, ce mai mult indică decât să arate 
direct despre ce e vorba. Nu prea înţeleg. 

Mai târziu. Altă schimbare la pacientul meu. Am trecut să-l 
văd pe la orele cinci după-masă şi l-am găsit parcă mulţumit de 
soarta lui, fericit, ca pe vremuri. Prindea muşte şi le mânca, 
notând fiecare captură cu unghia pe tocul uşii, printre pliurile 
capitonajului. Când m-a văzut, a venit la mine, cerându-şi 
iertare pentru purtarea rea şi rugându-mă într-un chip umil, 
josnic chiar, să se întoarcă în odaia lui, unde îşi avea carneţelul. 

Mi-am zis că-i pot satisface acest capriciu, aşa că e în camera 
lui, cu fereastra deschisă. A împrăştiat zahărul de ceai pe 
prichiciul ferestrei şi culege o recoltă bogată de muşte. De data 
asta nu le mai mănâncă, ci le pune, ca şi mai înainte, într-o 
cutie, pe când cercetează din nou colţurile odăii, ca să găsească 
vreun păianjen. Am încercat să-l trag de limbă despre 
întâmplările din ultimele zile, căci cel mai mic fir conducător în 
gândurile lui m-ar fi ajutat imens; zadarnic însă. O dată, de două 
ori, a aruncat priviri întristate şi a şoptit cu o voce stinsă, mai 
mult pentru sine: 


— S-a sfârşit! Totul s-a sfârşit! M-a părăsit. Nu mai am nici o 
speranţă, acum trebuie să acţionez singur! Apoi, întorcându-se 
către mine, cu un aer hotărât: Doctore, vrei să fii atât de bun şi 
să spui să mi se dea ceva mai mult zahăr? Cred că asta mi-ar 
face bine. 

— Şi muştele?, l-am întrebat. 

— Lor le place, sigur, iar mie îmi plac muştele; de asta îmi 
place zahărul. 

Şi mai sunt naivi care-şi închipuie că nebunii nu pot lega 
două idei! l-am procurat o porţie dublă şi când l-am lăsat, cred 
că era omul cel mai fericit de pe lume. Aşa, o să-l pot sonda mai 
adânc. 

Miezul nopţii. Altă schimbare la el. Tocmai mă întorsesem de 
la domnişoara Westenra, pe care am găsit-o mult mai bine, şi 
mă oprisem în pragul clădirii noastre să contemplu apusul de 
soare, când l-am auzit din nou răcnind. L-am putut auzi chiar 
mai bine decât dimineaţă, căci eram chiar sub fereastra lui. M- 
am întors, nu fără o strângere de inimă, de la minunatul 
spectacol al amurgului londonez, cu luminile sale mate, filtrând 
reflexe întunecate, la faţada posacă de piatră a stabilimentului 
nostru, respirând mizerie şi dezolare. 

Am sosit la Renfield chiar în clipa în care soarele scăpăta şi 
am văzut de pe fereastră discul roşu coborând sub orizont. Pe 
măsură ce soarele dispărea, îl lăsa şi furia şi chiar în clipa în 
care nu s-a mai văzut, s-a prăbuşit din braţele care-l ţineau, ca o 
masă inertă, pe podea. Este uluitor, totuşi, ce repede îşi 
recapătă nebunii firea, căci numai după câteva minute s-a 
ridicat liniştit, aruncând o privire înjur. l-am făcut semn 
supraveghetorului să-l lase în pace, fiindcă eram curios să văd 
ce va face. Se duse drept la fereastră şi mătură afară firimiturile 
de zahăr; apoi luă cutia cu muşte, o deschise şi o aruncă; în fine, 
închise fereastra şi, străbătând odaia, se aşeză pe pat. L-am 
întrebat, foarte surprins: 

— Nu-ţi mai trebuie muştele? 

— Nu, mi-a răspuns, sunt sătul de tot gunoiul ăsta! 

Negreşit, e un caz extrem de interesant. Dacă i-aş putea 
surprinde măcar un licăr al minţii sau pricina patimii lui subite! 
Atenţie: poate că ar fi o cale, dacă aş afla de ce momentele de 
paroxism au avut astăzi loc la ceasurile douăsprezece şi la 
apusul soarelui. Să fie oare o influenţă malefică a soarelui, care 


la aceste perioade afectează anumite firi, precum luna, altele? 
Vom vedea. 


Telegramă de la Seward lui Van Helsing, Amsterdam 
4 septembrie: Bolnavul mult mai bine astăzi. 


Telegramă de la Seward, Londra, lui Van Helsing, Amsterdam 
5 septembrie: Bolnavul mare îmbunătăţire. Apetit bun; 
somnul natural; dispoziţie excelentă; culori în obraji. 


Telegramă de la Seward lui Van Helsing, Amsterdam 
6 septembrie: Mare schimbare în rău. Vino numaidecât; nu 
zăbovi un ceas. Nu îi telegrafiez lui Holmwood până nu te văd. 


Capitolul 10 

Scrisoare de la doctorul Seward către onorabilul Arthur 
Holmwood 

Dragul meu Art, 

Veştile de azi nu sunt prea bune. Azi-dimineaţă, Lucy s-a 
simţit iar rău. Totuşi, până la urmă ceva bun tot s-a întâmplat: 
doamna Westenra s-a neliniştit în privinţa lui Lucy şi mi-a cerut 
o consultaţie profesională. 

Am profitat de aceste împrejurări şi i-am vorbit de maestrul 
meu, Van Helsing, marele specialist, care tocmai trebuia să mă 
viziteze şi care ar fi putut s-o vadă dimpreună cu mine, aşa că 
aveam latitudinea să venim şi să plecăm fără s-o mai băgăm în 
sperieţi, căci un şoc i-ar putea fi fatal, ceea ce, în starea în care 
se află acum Lucy, s-ar dovedi dezastruos. Cu mare grabă, al 
tău, 

John Seward 


Jurnalul doctorului Seward 

17 septembrie. Primul lucru pe care mi l-a spus Van Helsing, 
când ne-am întâlnit pe Liverpool Street, a fost: 

— l-ai spus ceva logodnicului ei? 

— Nu, i-am răspuns. Am aşteptat întâi să te văd, cum ţi-am 
scris în telegramă. l-am scris numai două vorbe, că vei sosi, că 
domnişoarei Westenra îi e rău şi că am să-l ţin la curent. 

— Bine, mi-a zis el, e-n regulă. Mai bine să nu ştie încă, poate 
că n-o să ştie niciodata, mi-ar părea mult mai bine, însă dacă va 


trebui, îi vom spune. Dragă John, încearcă să înţelegi, tu, care ai 
de-a face cu nebunii, că orice om e mai mult sau mai puţin 
ţicnit. 

Şi având în vedere ce discret eşti în privinţa nebunilor, vei fi 
tot atât de discret şi faţă de nebunii lui Dumnezeu, restul 
oamenilor. Nu le spui nebunilor pentru ce îi tratezi aşa ori altfel 
şi nici ce gândeşti. în cazul care ne preocupă, ceea ce vei şti va 
trebui păstrat în taină, până ne vom forma o convingere mai 
fermă. Tu şi cu mine vom păstra aici şi aici ce ştim şi-mi atinse 
cu mâna fruntea şi locul inimii, făcând la fel cu sine. Eu mi-am 
format o convingere. Mai târziu am să ţi-o împărtăşesc şi ţie. 

— De ce nu acum?, l-am întrebat. Poate că ar fi mai bine; am 
putea ajunge astfel la vreo concluzie. 

M-a oprit cu un gest, s-a uitat în ochii mei şi mi-a spus: 

— Dragă John, când grâul a dat în spic, dar încă nu e copt, 
când laptele pământului-mamă este în el, însă lumina soarelui 
nu l-a daurit încă, plugarul smulge un bob şi-l zdrobeşte între 
degetele lui aspre, apoi suflă peste bobul verde şi-ţi spune: 
„Priveşte, e grâu bun. Vom avea o recoltă straşnică, atunci când 
va veni timpul". 

N-am înţeles aluzia şi i-am spus-o. înainte de a-mi răspunde, 
mă apucă de vârful urechii, în joacă, aşa cum obişnuia când îi 
eram student: 

— Bunul gospodar îţi vorbeşte astfel fiindcă ştie, însă nu şi 
când. N-o să găseşti însă un gospodar adevărat care să 
dezgroape sămânţa, ca să vadă dacă a încolţit; aşa fac copiii, 
care se joacă de-a plugarii, nu şi cei care-şi cultivă pământul ca 
să aibă din ce trăi. Pricepi acum, dragă John? Mi-am semănat 
grâul, iar acum natura trebuie să-l germineze; dacă va încolţi de 
îndată, cu atât mai bine... 

Apoi continuă, pe un ton foarte grav: Ai fost întotdeauna un 
student foarte aplicat şi luai cel mai bine notițe. Pe atunci nu 
erai decât un student, acum eşti un maestru, dar cred că nu ţi-ai 
pierdut obiceiurile bune. Adu-ţi aminte, prietene, că mai 
prețioasă decât memoria este facultatea de a înţelege şi că pe 
aceasta trebuie să mizăm. Chiar dacă nu ţi-ai păstrat bunul 
obicei, lasă-mă să-ţi spun că acest caz, al scumpei noastre 
domnişoare, poate deveni, am spus „poate'", de un real interes 
pentru noi şi pentru ceilalţi, iar de rest nu trebuie să ne pese, 
cum se spune. Bagă bine de seamă: nici un detaliu nu e lipsit de 


însemnătate. Te sfătuiesc să treci în jurnal chiar şi dubiile, şi 
presupunerile. lţi va folosi mai târziu să vezi în ce măsură erau 
juste. Invăţăm din eşecuri, nu din succese! 

Când i-am descris ce simptome prezenta Lucy, aceleaşi ca 
mai înainte, însă mult mai accentuate, s-a întunecat, dar n-a zis 
nimic. A luat cu sine trusa, cu fel de fel de instrumente şi 
medicamente, „dichisurile infernale ale profesiunii noastre 
folositoare", cum numise, în cursul unei lecţii, echipamentul de 
lucru al unui profesor. Când am intrat, ne-a primit doamna 
Westenra. Era alarmată, dar nu chiar atât cât mă aşteptasem. 

Natura, care le potriveşte pe toate în chip binefăcător, a 
ordonat antidoturi chiar împotriva fricii de moarte. In cazul de 
faţă, în care o lovitură oarecare i-ar putea fi fatală, lucrurile stau 
în aşa fel încât, dintr-un motiv sau altul, tot ceea ce n-o priveşte 
personal, chiar şi schimbările groaznice pe care le-a suferit fiica 
ei, de care este totuşi atât de ataşată, nu pare s-o atingă. 

Am dat frâu liber actualelor mele cunoştinţe de patologie 
spirituală, stabilind, ca regulă, să nu fie de faţă când o vom 
examina pe Lucy şi să nu-şi facă gânduri în legătură cu boala 
acesteia, dacă nu va fi absolut necesar. A acceptat atât de iute, 
încât am văzut iarăşi aici mâna naturii, luptând pentru viaţă. 
Apoi, Van Helsing şi cu mine am urcat în camera lui Lucy. 

Dacă abia cu o zi înainte am fost zguduit văzând-o, astăzi am 
fost de-a dreptul cutremurat. Era palidă, ca de cretă, buzele, 
chiar şi gingiile, nu mai aveau urmă de culoare, pomeţii obrajilor 
îi ieşiseră afară; îţi făcea rău s-o vezi şi s-o auzi respirând. Chipul 
lui Van Helsing împietrise, ca de marmură, sprâncenele i se 
îmbinaseră la rădăcina nasului. Lucy nu făcea nici o mişcare şi 
nu părea să aibă puterea să vorbească, aşa că o vreme am 
tăcut cu toţii. Apoi, Van Helsing îmi făcu un semn şi ieşirăm din 
odaie în vârful picioarelor. 

— Doamne, zise el, e îngrozitor. Nu e o clipă de pierdut. Va 
muri cu adevărat, căci nu mai are destul sânge pe care să i-l 
pompeze inima. Trebuie să-i facem imediat o transfuzie de 
sânge. De la dumneata sau de la mine? 

— Sunt mai tânăr şi mai robust, profesore. Trebuie să dau eu. 

— Atunci, fii gata numaidecât. Mă duc să-mi aduc trusa. Sunt 
pregătit. 

Am coborât împreună şi tocmai când ajunsesem în josul 
scării, am auzit bătăi în uşa de la intrare. Când am pătruns în 


hol, slujnica deschidea uşa, iar Arthur intra repede. S-a repezit 
către mine, cu vocea gâtuită de emotie: 

— Jack, m-am speriat atât de tare. Am citit printre rânduri 
scrisoarea ta şi m-a apucat disperarea. Tata se simte ceva mai 
bine, aşa că am dat o goană ca să văd singur ce se petrece. 
Domnul nu e doctorul Van Helsing? Vă sunt atât de 
recunoscător, domnule, că aţi venit. 

In prima clipă, ochii profesorului îl străpunseră, de supărare 
că-l întrerupea din lucru; dar apoi, ascultându-i cuvintele şi 
recunoscând curajul tânărului, care părea să emane în jur, ochii 
îi străluciră. Fără să stea pe gânduri, îi spuse cu gravitate, pe 
când îi strângea mâna: 

— Domnule, ai ajuns la timp. Eşti iubitul scumpei noastre 
domnişoare. li este rău, foarte, foarte rău. Dar nu fi atât de 
abătut. (într-adevăr, pălind brusc, Arthur se prăbuşise într-un 
fotoliu.) Trebuie s-o ajuţi. Poţi face pentru ea mai mult decât 
oricine altcineva şi curajul Domniei Tale îi va fi cel mai bun 
ajutor. 

— Ce pot face?, întrebă Arthur, cu voce răguşită. Spuneţi-mi 
şi voi face întocmai. Viaţa mea îi aparţine şi mi-aş da ultima 
picătură de sânge din trup pentru ea. 

Profesorul are o vână umoristică zdravănă, pe care i-am 
recunoscut-o în replica: 

— Tinere domn, n-am cerut atât de mult, nu ţi-am cerut şi 
ultima picătură. 

— Ce trebuie să fac? 

Parcă avea flăcări în ochi, iar nările îi palpitau de nerăbdare. 
Van Helsing îl bătu pe umăr. 

— Hai, îi spuse. Eşti un om, şi de un om aveam nevoie. Eşti 
mai potrivit decât mine şi decât prietenul meu John. Şi cum 
Arthur îl privea dezorientat, profesorul îl luă cu binişorul: Tânăra 
domnişoară se simte rău, foarte rău. Are nevoie de sânge şi, 
dacă nu-i dăm, va muri. Prietenul meu John şi cu mine am 
consultat-o şi am ajuns la concluzia că-i trebuie o transfuzie de 
sânge, adică să-l trecem din vene pline în vene lipsite de sânge. 

John tocmai se pregătea să-şi dea sângele, fiindcă e mai 
tânăr şi mai zdravăn decât mine, dar acum, că te afli aici, şi 
fiindcă eşti cel mai puternic dintre noi toţi, bătrâni sau tineri, 
eşti cel mai potrivit de pe lumea asta pentru ce ne trebuie. 

Arthur se întoarse către el şi-i spuse: 


— Dacă aţi şti cât de fericit aş fi să mor pentru ea! 

— Eşti un tânăr viteaz, îi răspunse Van Helsing. Va veni şi 
ziua când vei fi fericit că ai făcut totul pentru dragostea Domniei 
Tale. Acum, haide, în tăcere. O vei săruta o dată, înainte de 
transfuzie, dar pe urmă o să ne laşi singuri; trebuie să ieşi când 
îţi voi face semn. Să nu-i spui o vorbă maică-sii, ştii în ce situaţie 
se află! N-are nevoie de emoţii şi orice cuvânt despre treaba 
asta ar speria-o. Hai! 

Am urcat împreună în odaia lui Lucy. După cum i se ceruse, 
Arthur rămăsese afară. Lucy întoarse capul şi ne privi, dar nu 
spuse nimic. Nu dormea, ci pur şi simplu era prea slabă ca să 
facă vreun efort. Ochii ei ne vorbeau însă, atâta tot. Van Helsing 
scoase diverse instrumente din trusă, punându-le departe de 
vedere. Apoi prepară un narcotic şi se apropie de pat, vorbind 
cu blândeţe. 

— Acum, scumpă domnişoară, iată o doctorie pentru 
mătăluţă. Bea tot, ca un copilaş cuminte. Uite, te sprijin, ca să 
poţi înghiţi mai uşor. Lucy izbuti să înghită. 

Am fost uimit cu câtă încetineală îşi făcea doctoria efectul. 
Aceasta arăta cât de adâncă îi era sleirea. Timpul părea că nu 
mai curge, până să adoarmă. In cele din urmă, totuşi, narcoticul 
începu să-şi facă efectul şi Lucy căzu într-un somn de plumb. 
Când Profesorul se declară satisfăcut, îl chemă pe Arthur în 
odaie şi-l pofti să-şi scoată haina, zicându-i: 

— Poţi să-i dai un sărut, până trag eu masa lângă pat. lar tu, 
John, ajută-mă. 

Apoi, cu mare iuţeală, dar extrem de metodic, Van Helsing 
execută operaţia. Şi cum transfuzia continua, ceva ca o pâlpâire 
de viaţă părea să se întrezărească pe obrajii sărmanei fete, pe 
când chipul lui Arthur, tot mai palid, strălucea de fericire. După 
un timp m-a cuprins neliniştea, căci pierderea de sânge a lui 
Arthur era prea mare, oricât ar fi fost de robust. 

Mi-am putut astfel face o idee ce teribilă pierdere trebuise să 
suporte organismul lui Lucy, dacă, în ciuda a ceea ce-i dădea 
Arthur, istovindu-se, ea nu-şi revenea decât parţial. Faţa 
profesorului rămânea însă nemişcată, cum stătea cu ceasul în 
mână şi cu privirea aţintite când către bolnavă, când către 
Arthur. Imi auzeam propriile bătăi de inimă. Deodată îmi spuse, 
în şoaptă: 


— Nu mişca o clipă. E gata. Tu ocupă-te de el, eu voi avea 
grijă de ea. 

Numai atunci mi-am putut da seama cât de slăbit era Arthur. 
l-am pansat rana, l-am luat de braţ şi mă pregăteam să ies cu el 
afară, când, fără să întoarcă spre noi capul, Van Helsing ne 
vorbi, de parcă ar fi avut ochi în ceafă: 

— Cred că logodnicul merită un alt sărut decât primul. 

Şi cum îşi sfârşise treaba, aranjă perna sub capul bolnavei. 
Atunci, panglica îngustă de catifea neagră pe care o avea 
întotdeauna în jurul gâtului, încheiată cu o agrafă veche cu 
diamant, primită de la Arthur, alunecă încet şi descoperi o 
pecete roşie pe gâtul ei. Arthur nu observă nimic, însă am putut 
auzi şuieratul adânc, din fundul pieptului, unul din modurile în 
care-şi exteriorizează Van Helsing emoția. 

După plecarea lui Arthur, ne-am întors în cameră. Lucy 
dormea liniştită, iar respiraţia i se înviorase; pătura care-i 
acoperea sânii se ridica odată cu respiraţia. La marginea patului 
stătea Van Helsing, privind-o cu atenţie. Funda de catifea 
acoperea iar pecetea roşie. L-am întrebat în şoaptă pe profesor: 

— Cum vă explicaţi acest semn pe gâtul ei? 

— Dar dumneata cum ţi-l explici? 

— Incă nu l-am examinat, i-am răspuns, şi am desfăcut 
funda. 

Chiar deasupra jugularei erau două înţepături, nu mari, dar 
cu un aspect urât. Desigur, nu indicau vreo maladie, dar 
marginile lor erau albe, roase, parcă măcinate. M-am gândit 
numaidecât că această rană, sau ce era, ar fi putut provoca 
pierderea de sânge, dar am abandonat tot atât de repede 
presupunerea, ca absurdă. Intregul pat ar fi trebuit să fie înroşit 
de sângele pe care-l pierduse fata, după cât arăta de palidă 
înainte de transfuzie. 

— Ei?, mă întrebă Van Helsing. 

— Ei bine, i-am răspuns, nu înţeleg nimic. 

Profesorul se ridică. 

—Trebuie să mă reîntorc neapărat noaptea asta la 
Amsterdam. Am acolo anumite cărţi şi nişte lucruri de care am 
nevoie. Vei rămâne lângă ea toată noaptea, fără să închizi ochii. 

— Să cer o infirmieră?, l-am întrebat. 

— Noi doi suntem cele mai bune infirmiere. Fii cu ochii-n 
patru toată noaptea; vezi dacă a mâncat bine, dacă n-o supără 


ceva. Nu cumva să adormi. Mai târziu ne vom putea face 
somnul şi tu, şi eu. Mă voi înapoia cât de curând. Şi atunci vom 
putea începe. 

— Vom putea începe? Ce vrei să spui? 

— Vom vedea, îmi răspunse, şi plecă degrabă. O clipă mai 
târziu băgă din nou capul pe uşă şi-mi spuse, făcându-mi semn 
cu degetul: Adu-ţi aminte că e în paza ta. Dacă te depărtezi de 
lângă ea şi i se întâmplă ceva rău, pe urmă n-o să mai dormi 
deloc! 


Jurnalul doctorului Seward (urmare) 

8 septembrie. Am vegheat întreaga noapte la căpătâiul lui 
Lucy. Către seară, efectul narcoticului s-a risipit, ea s-a trezit în 
chip firesc. Arăta cu totul altfel decât înainte de transfuzie, bine- 
dispusă, plină de vivacitate, dar eu îi vedeam şi urmele stării 
adânci de prostraţie în care zăcuse. 

Când i-am adus la cunoştinţă doamnei Westenra că dr. Van 
Helsing îmi dăduse dispoziţii să rămân lângă Lucy, n-a vrut să 
audă, susţinând că fiica ei arată mai bine ca oricând. M-am ţinut 
însă tare şi mi-am făcut pregătirile pentru lunga veghe ce urma. 
De îndată ce slujnica i-a terminat toaleta de noapte, am intrat şi 
eu în odaie, după ce între timp cinasem, şi mi-am ales loc lângă 
patul ei. N-a făcut nici un fel de obiecţie, ba dimpotrivă, mă 
privea cu recunoştinţă, când îi întâlneam privirile. După un 
răstimp păru cuprinsă de somn, dar făcea eforturi să rămână 
trează. Aceasta se repetă de mai multe ori, cu eforturi tot mai 
mari şi cu pauze tot mai scurte. Era limpede că nu voia să 
adoarmă, aşa că am atacat de îndată problema: 

— Nu vrei să dormi? 

— Nu. Mi-e frică. 

— Să-ţi fie frică să dormi? De ce? E o favoare pe care o 
râvnim cu toţii. 

— Ah, n-ai vorbi aşa dacă ai fi în locul meu, dacă somnul ti-ar 
prevesti orori! 

— Prevestiri de orori! Ce vrei să spui? 

— Nu ştiu, vai, nu ştiu. Şi tocmai asta e îngrozitor. Toată 
sleirea asta îmi vine în somn; mă apucă groaza numai când mă 
gândesc să adorm. 

—Dar, scumpă prietenă, noaptea asta poţi să dormi. Sunt aici 
ca să te veghez şi-ţi făgăduiesc că n-o să se întâmple nimic. 


— Am încredere în tine! 

Am folosit prilejul şi i-am spus: 

— Iţi promit că dacă voi vedea vreun semn că visezi urât, te 
trezesc pe loc. 

— O să mă trezeşti? O să mă trezeşti într-adevăr? Ce bun eşti 
cu mine! Atunci, am să dorm! 

Şi nu termină bine de vorbit că şi căzu într-un somn adânc. 

Am vegheat-o de-a lungul întregii nopţi. N-a tresărit nici 
măcar o dată, a dormit buştean, respirând uşor. Dormea cu 
buzele întredeschise, pieptul i se ridica ritmic, cu o regularitate 
de pendul. Surâdea, era limpede că nici un vis rău nu-i tulbura 
pacea somnului. 

Dis-de-dimineaţă, servitoarea bătu în uşă şi am lăsat-o pe 
Lucy în grija ei, iar eu m-am întors acasă, căci mă preocupau 
anumite lucruri. Le-am telegrafiat pe scurt lui Van Helsing şi lui 
Arthur, împărtăşindu-le excelentele rezultate ale tratamentului. 
Cât priveşte munca mea, cu feluritele ei restanţe, mi-a trebuit 
toată ziua ca să mă pun la punct; tocmai pe seară am avut timp 
să mă interesez de pacientul meu zoofag. 

Raportul a fost bun: Renfield petrecuse o zi şi o noapte pe 
deplin liniştite. Pe când cinam, am primit o telegramă de la Van 
Helsing, din Amsterdam, prin care îmi cerea să mă întorc în 
timpul nopţii la Hillingham, căci poate să fie nevoie de mine, şi 
în care mă anunţa că pleacă şi el cu o cursă de noapte, spre a 
mă întâlni devreme dimineaţa. 

9 septembrie. Am sosit foarte obosit la Hillingham, chiar 
extenuat. De două nopţi nu închisesem ochii şi mă apăsa acea 
amorţire a minţii care vesteşte istovirea cerebrală. Lucy era 
trează şi bine-dispusă. Mi-a strâns mâna, aruncându-mi o privire 
ascuţită şi mi-a spus: 

— Noaptea asta să nu mai veghezi. Eşti extenuat, pe când eu 
mă simt într-adevăr admirabil. Dacă trebuie cineva vegheat, 
atunci o să te veghez eu. 

N-am vrut s-o contrazic şi am mâncat împreună, însufleţit de 
prezenţa ei fermecătoare. A fost o masă excelentă şi am băut 
două pahare de porto de cea mai bună calitate. Apoi am urcat 
împreună, iar Lucy mi-a arătat o cameră vecină cu a ei, în care 
ardea un foc straşnic. 

— lată, îmi spuse, vei sta aici. O să las uşile deschise. Te vei 
întinde pe sofa, căci ştiu că pentru nimic în lume un medic nu s- 


ar băga în pat când are un pacient în grijă. Dacă doresc ceva, te 
chem, ca să vii numaidecât. 

Nu puteam decât să fiu de acord, fiindcă mă apucase o 
oboseală năprasnică şi, oricum, cred că n-aş mai fi putut sta de 
veghe. Aşa că, după ce şi-a reînnoit făgăduiala că mă va chema 
în caz de nevoie, m-am întins pe sofa şi n-am mai ştiut de nimic. 


Jurnalul lui Lucy Westenra 

9 septembrie. Ce bine mă simt astă-seară. Am fost atât de 
îngrozitor de slăbită, încât acum faptul că sunt în stare să 
gândesc şi să mă mişc mi se pare ca o zi însorită după o iarnă 
întunecată. Il simt cumva pe Arthur foarte, foarte aproape de 
mine. Parcă îi simt prezenţa fierbinte lângă mine. Presupun că 
boala şi slăbiciunea pe care o pricinuieşte aceasta sunt lucruri 
egoiste şi ne fac să ne retragem în noi înşine, pe când sănătatea 
şi vigoarea dau mână liberă dragostei, abătând gândul şi 
simţirea încotro ţinteşte ea. Măcar dacă Arthur ar şti! 


Jurnalul doctorului Seward 

10 septembrie. Mi-am dat seama că mi se aşeza pe cap 
mâna Profesorului şi m-am trezit într-o secundă. Este unul din 
lucrurile pe care le înveţi într-un azil de nebuni, la o adică. 

— Cum îi merge pacientului nostru? 

— Bine, când am părăsit-o sau mai degrabă când ea m-a 
părăsit pe mine, răspunsei. 

— Atunci, haide să vedem, spuse şi intrarăm amândoi în 
odaia ei. 

Storul era lăsat şi m-am îndreptat într-acolo, ca să-l ridic 
încet, în vreme ce Van Helsing se ducea spre pat cu paşi moi, de 
pisică. 

Cum tocmai ridicam storul şi lumina dimineţii inunda 
încăperea, mi-a răsunat în urechi şuieratul înfundat, de 
inspiraţie, al profesorului şi, ştiind ce rar îl scotea, un junghi de 
spaimă mi-a trecut prin inimă. Mă apropiai de el, pe când se 
depărta de pat, iar strigătul lui îngrozit, „Gott im Himmel!"!, mi- 
ar fi ajuns, chiar fără să-i văd obrazul crispat. Imi arătă cu mâna 
spre pat, albindu-se la faţă. începuseră să-mi tremure genunchii. 

Acolo, în pat, pradă unui leşin, zăcea sărmana Lucy, fioros de 
palidă şi mai lividă decât oricând. Chiar buzele i se albiseră, iar 


1 Dumnezeule din Ceruri! (germ.). 


gingiile păreau că i se contractaseră, dezvelind dinţii, aşa cum 
vedem câteodată la unele cadavre, după o boală îndelungata. 

De mânie, Van Helsing fu cât pe ce să bată cu piciorul în 
pământ, dar din instinct se reţinu. 

— Repede, spuse, un pahar de brandy. 

Am alergat în sufragerie şi m-am întors cu carafa. li umezi cu 
brandy buzele albe şi totodată îi masă palmele, încheieturile şi 
inima. Apoi îi ascultă pulsul şi, după câteva momente de 
cumplită aşteptare, spuse: 

— Nu e prea târziu. Bate, cu toate că slab. Tot ce-am făcut s- 
a dus pe apa sâmbetei. Trebuie să fac apel la dumneata, 
prietene John. 

Pe când vorbea şi începuse să scotocească în trusă, scoțând 
instrumentele pentru transfuzie, eu mi-am scos haina şi mi-am 
suflecat mâneca. Nu mai era nevoie de nici un narcotic şi nici nu 
era timp, aşa că, fără să pierdem o clipă, am început transfuzia. 
Am simţit un fel de mândrie personală, când i-am putut vedea 
obrajii îmbujorându-se şi buzele recăpătându-şi culoarea. 

Profesorul mă observă cu un aer critic. 

— Atâta ajunge, zice el. 

— Aşa repede?, i-am răspuns. Lui Art i-ai luat mai mult. 

Surâse trist. 

— Arthur e iubitul ei, logodnicul ei. Tu ai îndatoriri, multe 
îndatoriri, nu numai faţă de ea, dar şi faţă de ceilalţi, aşa că 
pentru moment ajunge. 

După ce termină transfuzia, se ocupă de Lucy, pe când eu îmi 
apăsam degetul pe locul înţepăturii. M-am întins puţin, 
aşteptându-l să-şi facă puţin răgaz şi pentru mine, căci simţeam 
o uşoară sfârşeală şi mi-era cam rău. După ce-mi aplică un 
pansament pe incizie, mă sfătui să cobor ca să beau un pahar 
cu vin. Când să ies din odaie, veni după mine şi-mi murmură: 

— Fii atent, nu vorbi cu nimeni nimic. Dacă logodnicul pică pe 
neaşteptate, ca data trecută, nu-i spune. L-ai înfricoşa şi, pe 
deasupra, l-ai face gelos. Ceea ce nu trebuie să se întâmple! 
Hai! 

După ce m-am întors, m-a privit cu atenţie şi a zis: 

— Nu arăţi prea rău. Du-te în odaie, întinde-te pe sofa, 
odihneşte-te un timp. Mănâncă pe urmă zdravăn şi vino să stăm 
de vorbă! 


l-am ascultat ordinele, deoarece ştiam cât erau de juste şi de 
înțelepte. Imi dădusem partea mea, iar acum datoria mai 
urgentă era să-mi redobândesc forţele. Mă simţeam tare slăbit, 
din care cauză pierdusem ceva până şi din puterea de a mă 
minuna de cele întâmplate. Stăteam aţipit pe sofa, tot 
întrebându-mă cu uimire ce-i putuse oare provoca lui Lucy 
reşuta şi unde se putuse scurge sângele, din care nu se vedea 
nicăieri nici cea mai mică urmă. Cred că trebuie să-mi fi pus 
întrebările astea şi în vis, căci, treaz sau adormit, gândurile mi 
se întorceau mereu la cele două înţepături de pe gâtul ei, cu 
marginile tocite şi indurate, aşa mici cum erau. 

Lucy a dormit bine până târziu, iar când s-a deşteptat arăta 
destul de mulţumitor, dar nu ca în ziua precedentă. Van Helsing 
trecu s-o vadă, apoi ieşi să ia puţin aer, lăsând-o în grija mea, cu 
recomandarea strictă de a nu o scăpa din vedere nici un 
moment. îi auzeam vocea din hol, întrebând unde se află oficiul 
telegrafic cel mai apropiat. 

Lucy tăifăsui cu mine cu toată sinceritatea, dar părând pe 
deplin conştientă de toate cele întâmplate. Am căutat s-o amuz, 
s-o interesez. Când veni şi maică-sa s-o vadă, nu-şi dădu seama 
de nici o schimbare la Lucy, ci îmi spuse cu amabilitate: 

— lţi datorăm atât de mult, doctore Seward, pentru tot ce ai 
făcut, iar acum trebuie într-adevăr să ai grijă de dumneata, să 
nu te surmenezi. Arăţi şi dumneata palid. Ai nevoie de o soţie 
care să te îngrijească şi care să fie puţin cu ochii pe dumneata, 
asta ţi-ar trebui! 

Van Helsing reveni după vreo două ceasuri şi-mi spuse 
numaidecât: 

— Acum du-te acasă, mănâncă şi bea pe săturate. Capătă 
forţe. O să rămân eu noaptea asta aici, lângă micuța 
domnişoară. Trebuie să studiem cazul, dar fără să afle nimeni. 
Am raţiuni serioase. Nu, n-am să ţi le dezvălui. Gândeşte ce vrei. 
Nu te teme, poţi să te gândeşti şi la lucrurile cele mai cu 
neputinţă. Noapte bună! 

In hol, două dintre slujnice mă întâmpinară, întrebându-mă 
dacă vreuna din ele n-ar putea rămâne la căpătâiul lui Lucy. Mă 
implorară să le las, iar când le-am spus că dr. Van Helsing dorea 
să veghem fie eu, fie el, mă rugară cu lacrimi în ochi să intervin 
pe lângă gentlemanul străin! Devotamentul lor m-a mişcat peste 


măsură. Poate şi din pricină că sunt slăbit, poate şi pentru că 
acest devotament se manifesta faţă de Lucy. 

11 septembrie. Astăzi după-amiază am fost la Hillingham. L- 
am găsit pe Van Helsing într-o dispoziţie excelentă, iar pe Lucy 
mult mai bine. La scurtă vreme de la sosirea mea, profesorul 
primi un colet mare din străinătate. II deschise în mare grabă, o 
grabă desigur prefăcută, şi scoase un buchet de flori albe. 

— Sunt pentru dumneavoastră, dragă domnişoară Lucy, îi 
spuse. 

— Pentru mine? Oh, doctore Van Helsing! 

— Da, scumpă domnişoară, dar nu ca să-ţi înfrumuseţeze 
odaia. Sunt un medicament. (Lucy făcu o mutră mirată.) Nu, 
spuse el, nu sunt pentru decocturi sau infuzii greţoase. Sunt 
medicamente, dar nu ştii ce soi. Le punem la fereastra dumitale 
şi din câteva facem un şirag pe care ţi-l punem în jurul gâtului, 
ca să dormi mai bine. Da, da, asemenea florilor de lotus, ele te 
vor face să uiţi totul. Imbălsămează aerul ca apele Lethei şi ca 
acea fântână a tinereţii veşnice pe care o căutau conchistadorii 
în Florida, cu toate că au găsit-o prea târziu. 

Pe când vorbea, Lucy examinase florile şi le mirosise. 
Deodată se dădu înapoi, pe jumătate râzând, pe jumătate 
strâmbându-se: 

— Dar, Profesore, cred că glumeşti. Sunt flori obişnuite, de 
usturoi. 

Spre surprinderea mea, Van Helsing se ridică şi vorbi cu 
gravitatea-i cunoscută, strângând din sprâncene: 

— Nu e vorba de nici o glumă. Cum nu-mi bat joc niciodatade 
nimeni. Ceea ce spun e cu totul justificat. Şi te previn că nu 
trebuie să-mi zădărniceşti tratamentul. la seama, dacă nu 
pentru dumneata, măcar în interesul celorlalţi. Văzând-o pe 
biata Lucy înspăimântată, cum era şi cazul, continuă pe un ton 
mai domol: Domnişoară, nu te speria. îţi vreau numai binele. 
Florile astea de rând au un anume dar tămăduitor. 

Uite, le împrăştii chiar eu prin odaie şi-am să-ţi împletesc cu 
mâinile mele şiragul pe care o să-l porţi. 

Am trecut în odaia lui Lucy, cu florile. Ceea ce făcea 
Profesorul era, bineînţeles, insolit şi nu figura în nici o 
farmacopee de care să fi auzit vreodată. La început închise 
ferestrele şi le zăvori bine, apoi luă un mănunchi de flori şi frecă 
cu ele giurgiuvelele, de parcă ar fi vrut să se asigure că orice 


adiere de aer n-ar fi putut pătrunde decât încărcată de miros de 
usturoi. Apoi frecă tot cu acelaşi smoc de flori pervazul uşii, jos, 
pe toate părţile şi şemineul, pretutindeni. Mi se părea atât de 
grotesc, încât l-am întrebat pe loc: 

— Ştiu, profesore, că nu faci nimic la întâmplare; de data 
asta, însă, m-ai dat gata. Bine că nu e cineva sceptic prin 
preajmă, fiindcă s-ar zice că eşti pe punctul de a pregăti nişte 
farmece spre a ţine la depărtare un spirit rău. 

— Poate că sunt!, îmi răspunse el netulburat şi începu să 
împletească ghirlanda pe care Lucy trebuia s-o poarte în jurul 
gâtului. 

Pe Lucy am aşteptat-o împreună, până s-a pregătit pentru 
culcare, iar când s-a suit în pat, Profesorul s-a dus singur să-i 
petreacă ghirlanda de flori de usturoi în jurul gâtului. îi mai zise 
înainte de plecare: 

— Vezi să n-o strici. Şi chiar dacă o să-ţi trăsnească prin 
odaie a usturoi, noaptea asta nu deschide nici geamul, nici uşa. 

— ţi promit, spuse Lucy, şi vă mulţumesc amândurora de o 
mie de ori; aţi fost atât de buni cu mine! Oh, ce-am făcut eu 
oare ca să fiu binecuvântată cu asemenea prieteni? 

In timp ce părăseam casa în cabrioleta mea, care mă 
aştepta, Van Helsing îmi mai spuse: 

— Noaptea asta voi putea dormi în pace şi nici nu-mi doresc 
mai mult. Două nopţi pe drum, o zi de legătură, pe urmă o zi de 
emoţii şi iar o noapte de veghe, fără o clipă de somn. Mâine dis- 
de-dimineaţă să mă chemi, să mergem s-o vedem împreună pe 
simpatica noastră domnişoară, mult revigorată de „farmecele" 
pe care i le-am făcut. Ha! Ha! 

Părea atât de încredinţat, încât, amintindu-mi cât de 
încrezător fusesem şi eu cu două nopţi mai înainte şi cu ce 
funeste 

rezultate, mă simţii cuprins de un sentiment amestecat de 
vagă teroare şi teamă respectuoasă. Probabil că din cauza 
slăbiciunii care mă stăpânea am şovăit să-i împărtăşesc 
prietenului meu ceea ce simţeam şi tocmai de aceea senzaţia a 
fost şi mai amară, asemenea lacrimilor neplânse. 


Capitolul 11 
Jurnalul lui Lucy Westenra 


12 septembrie. Cât de buni sunt toţi cu mine! Scumpul Van 
Helsing mi-e tare drag. Mă întreb ce se tot omoară cu florile 
acelea. M-a speriat de-a binelea, se înverşunase rău. Văd însă 
câtă dreptate avea, fiindcă mă simt mai uşurată. Noaptea asta 
n-o să-mi mai fie frică să dorm singură, ba am să dorm fără 
teamă. Nu-mi pasă de fâlfâirile de aripi de pe la geamuri. 

Şi cât trebuia să mă lupt ca să nu dorm; suferinţa de a nu 
putea dormi, cu toate ororile necunoscute care o întovărăşeau! 
Fericiţi cei ce trăiesc fără spaime, fără teroare, cei pentru care 
somnul e o binecuvântare, niciodatatulburat, ci plin de vise 
dulci. Dar iată-mă în noaptea asta nădăjduind somnul, întinsă 
asemenea Ofeliei: cu „straie şi ghirlande de fecioară". 


Jurnalul doctorului Seward 

13 septembrie. Când am ajuns la Berkeley, Van Helsing mă şi 
aştepta, punctual, ca de obicei. Trăsura comandată la hotel 
venise deja. Profesorul şi-a luat trusa, de care nu se desparte 
niciodata. 

Van Helsing şi cu mine am ajuns la Hillingham la ora opt. 
Dimineaţa era luminoasă, strălucirea soarelui şi  adierea 
proaspătă de început de toamnă vădeau împlinirea naturii, în 
ciclul ei anual. Frunzele dobândiseră tot soiul de culori 
minunate, dar încă nu începuseră să cadă. La intrare am 
întâlnit-o pe doamna Westenra, care se trezise şi ea devreme. 
Ne-a primit cu multă căldură. 

— O să vă bucuraţi aflând că lui Lucy îi merge mai bine. 
Draga de ea tot mai doarme. Am întredeschis uşa şi m-am uitat 
în odaie, dar n-am intrat înăuntru, ca să n-o deranjez. 

Profesoul surâse şi mă privi triumfător. Işi freca mâinile de 
bucurie: 

— Aha! Cred că am pus diagnosticul acestui caz. Tratamentul 
meu acţionează. 

La care ea-i răspunse: 

— Nu trebuie să-ţi arogi tot meritul, doctore. Dacă Lucy se 
simte bine astăzi dimineaţă, mi-o datorează în parte mie. 

— Ce vreţi să spuneţi, doamnă?, întrebă Profesorul. 

— Uite, în cursul nopţii m-a apucat grija de Lucy, aşa că m- 
am dus în camera ei. Dormea profund, chiar intrarea mea n-a 
trezit-o. Dar camera era foarte îmbâcsită. Erau o grămadă de 
flori de-alea rău mirositoare, ba avea încă şi o ghirlandă în jurul 


gâtului. M-am temut că mirosul ăsta greu, la cât e de slăbită, o 
să-i facă rău, aşa că le-am strâns afară şi am întredeschis 
fereastra, ca să-i intre puţin aer proaspăt. O să fiţi mulţumiţi 
cum arată, sunt sigură. 

Şi plecă spre dormitorul ei, unde i se servea de obicei 
gustarea de dimineaţă. 

Atunci, pentru întâia oară în viaţa mea, îl văzui pe Van 
Helsing descurajat. îşi ridică braţele la cer, într-o disperare 
mută, apoi bătu cu pumnul în palmă, a deznădejde; în cele din 
urmă căzu pe un scaun, acoperindu-şi faţa cu mâinile şi începu 
să plângă cu suspine adânci şi seci, ce păreau smulse din 
adâncul inimii. Ridică din nou braţele la cer, ca şi când ar fi luat 
martor întregul Univers: 

— Doamne, Doamne!, zise el. Ce-am făcut, ce-a făcut fiinţa 
asta nefericită, ca să ne lovească o asemenea nenorocire? Să se 
întoarcă oare împotriva noastră destinul, cel de altădată, al 
popoarelor păgâne de demult, în felul acesta? Toate puterile 
întunericului s-au coalizat împotriva noastră. Deodată sări în 
picioare. Hai, îmi zise, haide, trebuie să vedem şi să acţionăm. 

Drac, nedrac, sau şi toţi diavolii la un loc, n-are a face, vom 
lupta cu ei tot aşa. 

Trecu în hol să-şi ia trusa, apoi intrarăm împreună în odaia lui 
Lucy. 

Şi de data aceasta am ridicat jaluzelele, în timp ce Van 
Helsing se apropia de pat. Dar nu a mai avut aceeaşi tresărire 
când privi sărmanul chip, tot atât de îngrozitor de livid ca şi 
înainte. O tristeţe aspră şi o nesfârşită milă i se citeau în priviri. 

— Aşa cum mă aşteptam, murmură el. Incuie uşa şi începu 
să-şi aşeze pe măsuţă instrumentele de transfuzie. Imi dădusem 
seama mai devreme că va fi necesară, aşa că începusem să-mi 
scot haina, când Profesorul îmi făcu semn cu mâna să mă 
opresc. 

— Nu, spuse el. Astăzi vei opera tu, eu voi fi donatorul. Eşti şi 
aşa destul de slăbit. 

Aşa că-şi scoase haina şi-şi suflecă mânecile. 

lar transfuzie, iar narcotic, iar puţină culoare în obrajii de 
ceară, din nou respiraţie normală, somn sănătos. Şi, de data 
asta, eu de veghe, pe când Van Helsing se refăcea, culcat. 

La prima ocazie, i-a vorbit doamnei Westenra, cerându-i să 
nu mai schimbe nimic în odaia lui Lucy fără să-l întrebe mai întâi 


pe el şi spunându-i că florile în chestiune posedau virtuţi 
medicinale, că respirarea mirosului lor făcea parte din sistemul 
de cură. Luă asupra sa îngrijirea lui Lucy, anunţându-ne că o va 
veghea personal noaptea aceasta şi cea următoare şi că mă va 
chema, când va fi cazul. 

Cam după o oră, Lucy se trezi din somn, fragedă şi 
strălucitoare, parcă nemaiamintindu-şi nimic din încercarea 
cumplită prin care trecuse. 

Ce înseamnă toate astea? încep să mă întreb dacă, trăind 
atâta vreme printre nebuni, nu cumva încep să-mi pierd şi eu 
minţile. 


Jurnalul lui Lucy Westenra 

17 septembrie. Patru zile şi patru nopţi de linişte. Mă simt 
atât de puternică, încât de-abia mă recunosc. E ca şi cum aş fi 
trecut printr-un lung coşmar şi tocmai m-aş fi trezit să privesc 
lumina soarelui şi să simt în jurul meu aerul proaspăt al 
dimineţii. Imi aduc aminte ca prin ceaţă de un lung răstimp de 
nelinişte, aşteptare şi spaimă; o beznă în care se stingea până şi 
speranţa ce mi-ar fi făcut mâhnirea şi mai sfâşietoare; răgazurile 
acelea de uitare; apoi reîntoarcerea la viaţă asemenea unui 
scufundător care se ridică prin mari pături de apă. 

Totuşi, de când dr. Van Helsing stă cu mine, tot acest vis urât 
parcă s-a risipit; zgomotele acelea care mă scoteau din minţi, 
fâlfâitul de aripi în fereastră, vocile depărtate ce păreau că se 
tot apropie de mine, vorbele aspre care se rosteau nu ştiu de 
unde şi-mi tot porunceau nu ştiu ce au dispărut. Acum, mă culc 
fără nici o teamă de somn. Nici măcar nu mai încerc să rămân 
trează. Florile de usturoi mi-au devenit foarte dragi şi primesc în 
fiecare zi un buchet de la Haarlem. 

Noaptea aceasta, dr.Van Helsing va lipsi de lângă mine, 
deoarece are de lucru o zi la Amsterdam. Dar nu mai e cazul să 
fiu vegheată; pot foarte bine să rămân şi singură. Mulţumesc 
Domnului pentru mama, pentru Arthur, pentru toţi prietenii care 
au fost atât de buni! Chiar nici nu mai simt nevoia să-l schimbe 
cineva pe dr. Van Helsing: noaptea trecută adormise în fotoliu. 
L-am găsit adormit în două rânduri când m-am trezit 
întâmplător. Nu mi-a fost totuşi frică să readorm, cu toate că 
ramurile, nişte lilieci sau mai ştiu eu ce se izbeau aproape furios 
în ochiurile ferestrei. 


The Pali Mall Gazette, 18 septembrie 

Evadarea lupului 

Aventura primejdioasă a reporterului nostru 

Interviu luat paznicului Grădinii Zoologice 

După mai multe investigaţii şi aproape tot atâtea refuzuri, în 
care timp am folosit cuvintele „Pali Mall Gazette" ca pe un soi de 
talisman, am izbutit să-l găsesc pe paznicul de la secţia Grădinii 
Zoologice, unde se afla lupul. Thomas Bilder locuieşte într-una 
din vilişoarele din preajma clădirii elefantului şi, la sosirea mea, 
tocmai îşi lua ceaiul. Thomas Bilder şi soţia sa sunt oameni 
primitori, între două vârste; n-au copii şi, după felul în care ne- 
au primit, trebuie că trăiesc destul de confortabil. 

Paznicul refuză să vorbească despre ceea ce numea el 
„afaceri", înainte de a-şi termina gustarea, şi i-am făcut pe plac. 
După ce s-a strâns masa şi şi-a aprins pipa, mi-a declarat: 

— Acu', dom'le, v-ascult, aşa că-mi puteţi spune ce v-aduce 
p-aici. Vă cer iertare că n-am vrut să discut chestiuni 
profesionale în timpul mesei, da' vedeţi, eu şi la lupi, şacali şi 
hiene întâi le dau de mâncare şi pe urmă îi iau la întrebări. 

— Cum adică, îi iei la întrebări?, l-am tras eu de limbă, pus pe 
vorbă. 

— Ori că-i miruiesc c-un par în cap, să-i ţin departe, ori că-i 
scarpin după urechi, ştii, le place la tinerii ăi de vin cu fetiţe şi 
care vor şi niţică panoramă pentru lovelele lor. Acu', mie puţin 
mi-ar păsa să-i stârnesc şi înaintea mesei, da' uite că prefer mai 
bine să-şi bea înainte ţuica şi cafeaua, mă-nţelegi, înainte să-i 
încerc, scărpinându-i după urechi. Fii atent, adăugă el filozofic, e 
vreo asemănare între animalele astea şi noi, oamenii. Când 
venişi de mă-ntrebaşi dă afacerili mele, mă găsişi morocănos 
înainte de masă, niţel a lipsit că nu te-am trimis la plimbare. Nu- 
i aşa că atunci când mă-ntrebaşi dacă să-i ceri voie lui şefu' să- 
mi pui întrebări, io, fără nici o supărare, te-am trimis la dracu'? 

— Aşa e. 

— Şi când spuseşi că mă vei reclama pentru vorbele mele 
urâte, asta a fost ca şi când mi-ai fi dat una ca păru' în cap; dar 
jumătatea de sovereign! pe care mi-o dăduşi a făcut ca totul să 
fie în regulă. Când aşteptam păpica, n-aveam chef de hârjoană, 


1 Monedă de aur, în valoare de 20 de şilingi, în sistemul monetar britanic 
tradiţional. 


la fel ca lupii, leii şi tigrii. Acu', că bătrâna-mi dete de mâncare şi 
de băut, ba încă mi-am aprins şi luleaua, gata, poţi să mă 
scarpini după urechi cât vrei, că nu mă mai supăr. Dă-i drumul! 
Ştiu că vrei să mă-ntrebi de lupul care a-ntins-o. 

— Intocmai. Aş vrea să-mi spui ce crezi în această privinţă. 
Povesteşte-mi ce s-a întâmplat, iar când o să cunosc faptele, o 
să te rog să-mi spui şi din ce cauză crezi c-a fugit lupul şi ce 
părere ai în privinţa asta. 

— Bine, şefule. Vasăzică, cum a fost. Pe lup îl chema 
Bersicker şi era unul din cei trei lupi suri norvegieni cumpăraţi 
cu patru ani în urmă. 

Un lup foarte bine-crescut, care nu ne-a dat niciodatade 
furcă. D-aia m-am mirat mai mult decât pentru oricare alt 
animal c-a vrut s-o şteargă. Da' vezi, nu trebuie să te-ncrezi în 
lupi, nici măcar cât în femei. 

— Nu luaţi seama, domnule, strigă doamna Tom, izbucnind în 
râs. Stă de-atâta vreme între animale, încât mă-ntreb cum de nu 
s-a prefăcut şi el într-un lup bătrân. Noroc că nu-i primejdios! 

— Aşa e, dom'le. leri pe la ora două după-masă au fost 
primele semne de dezordine. Tocmai aşterneam nişte paie în 
pavilionul maimuţelor, pentru un pui de puma bolnav, când am 
auzit scheunat şi m-am dus întins într-acolo. Era Bersicker, care 
se izbea ca un nebun de gratii, ca şi când ar fi vrut să sară 
afară. Nu era cine ştie ce lume ieri, iar în preajmă numai un tip 
înalt şi slab, cu nasul coroiat şi barbă ascuţită, niţeluş înspicată 
cu fire albe. 

Avea o privire haină şi rece şi ochii roşii şi am prins pică pe 
el, unde mi s-a părut că el asmuţise animalul. Purta mănuşi albe 
din piele de căprioară şi mi-a zis, arătând cu degetul către 
animale: „Paznice, pe lupii ăştia parcă-i răscoleşte cineva". 
„Poate dumneata!", i-am răspuns, unde nu-mi plăceau aerele pe 
care şi le dădea. Nu s-a supărat, cum m-aşteptasem, ci a surâs 
semeţ, descoperindu-şi dinţii albi şi ascuţiţi. „Aş, mi-a zis, nu m- 
ar găsi pe placul lor". „Ba ce v-ar mai găsi, i-am răspuns, 
imitându-l. Le place totdeauna să-şi curețe dinţii cu un os, două, 
la ora ceaiului, şi cum dumneata ai un sac întreg..." 

Să vezi ciudăţenie. Când animalele ne-au văzut că vorbim, s- 
au liniştit, iar când m-am apropiat de Bersicker, m-a lăsat să-l 
mângâi după urechi, ca de obicei. Atunci, omul ăla se aplecă şi 


el deasupra şi uite, blestemat să fiu dacă mint; a început şi el să 
scarpine lupul bătrân! 

„Bagă de seamă, i-am zis. Bersicker are mişcări iuți." 

„Nici o grijă, îmi răspunse, sunt obişnuit cu ei." 

„Eşti şi dumneata de meserie?'", l-am întrebat scoţându-mi 
şapca, fiindcă, pentru mine, şefule, orice om care lucrează cu 
lupi e un mare prieten al gardienilor. 

„Nu, zice, nu tocmai din breaslă, dar m-am învârtit printre 
ei", şi spunând asta face o reverență de lord şi se duce. Bătrânul 
Bersicker nu l-a pierdut din ochi până ce nu s-a mai văzut, iar pe 
urmă s-a cuibărit într-un colţ de unde nu s-a clintit toată seara. 
Noaptea trecută, de cum a răsărit luna, toţi lupii au început să 
urle, fără nici o noimă. Prin preajmă nu era nimeni, în afară de 
cineva care-şi chema câinele, pe undeva prin spatele grădinilor 
din Park Road. 

O dată, de două ori am trecut să văd dacă e totu-n regulă şi 
de fiecare dată urletele încetau. Puțin înainte de douăşpe 
noaptea am mai (acut un rond şi când am ajuns în faţa cuştii lui 
Bersicker, ce să vezi, zăbrele muşcate şi îndoite, cuşca goală. 
Asta e tot ce vă pot spune cu siguranţă. 

— Altcineva n-a mai văzut nimic? 

— Tot cam pe la aceeaşi oră, unul dintre gardienii noştri se 
întorcea de la fanfară şi a văzut un câine mare, cenușiu, sărind 
gardul viu al grădinii. Cel puţin aşa zice, da' eu mă îndoiesc, 
fiindcă n-a suflat o vorbă nevesti-sii şi n-a pomenit despre 
treaba asta decât după ce-a aflat că scăpase lupul. Şi-a adus 
aminte când ne-a văzut răscolind toată grădina după Bersicker. 
Eu cred că l-a zăpăcit fanfara la cap. 

— Acum, domnule Bilder, ai vreo idee de ce a fugit lupul? 

— Sigur că da, dom'le, spuse el cu un fel de modestie, cred 
că am, numai că nu ştiu dacă teoria mea o să vă mulţumească. 

— Cum nu!? Dacă un om ca dumneata, care cunoaşte 
animalele din experienţă, ar putea să se înşele, atunci în cine să 
te mai încrezi? 

— Păi, dacă-i p-aşa, dom'le, eu zic că lupul a şters-o fiindcă îi 
venise chef să zburde pe-afară. 

Şi Thomas, şi soţia lui izbucniră pe loc în râs, aşa că mi-am 
dat seama că nu făcea gluma asta pentru întâia oară şi că 
întreaga explicaţie era o păcăleală premeditată. In privinţa asta 


nu-i puteam ţine piept stimabilului Thomas, aşa că am găsit o 
altă cale, mai directă, către inima lui. 

— Să zice, domnule Bilder, că prima jumătate de sovereign 
şi-a făcut datoria şi că fratele său aşteaptă să-l revendicaţi, de 
îndată ce-o să-mi spuneţi în ce fel credeţi că o să sfârşească 
istoria asta. 

— Sigur că da, dom'le, zise el cu vioiciune, iertaţi-mă, da' o 
să ne înţelegem, mai cu seamă că şi bătrâna mi-a făcut un semn 
cu ochiul. 

— Eu?, sări soţia lui. Niciodata. 

— Uite ce cred eu. Lupul nu se poate ascunde prea departe. 
Grădinarul zicea că l-a văzut galopând spre nord, mai repede ca 
un cal; da' nu cred o vorbă, las' că lupii nu aleargă mai repede 
decât câinii, fiindcă, dom'le, aşa au fost făcuţi. Lupii sunt lucru 
mare în cărţile de poveşti, şi anume când s-adună în haite şi 
urmăresc pe câte cineva care e mai speriat decât ei, de parcă |- 
ar vedea pe dracu', după cât urlă, şi sar pe el, de-l mănâncă, 
oricine ar fi. 

Insă, dragă Doamne, în viaţa de toate zilele lupul e o 
creatură pricăjită, nici pe jumătate inteligent şi îndrăzneţ cât 
câinele şi nici pe sfert mai tare la luptă. Al de care vorbim nu 
ştie să se lupte şi nici chiar să-şi găsească singur hrana, aşa că 
pesemne dă târcoale prin parc, gândindu-se, dacă poate fi 
vorba, cum să facă rost de mâncare. Ori poate a nimerit ceva 
mai departe şi se-ascunde în vreo pivniţă de cărbuni. 

Mamă, ce-ar mai sări în sus vreo bucătăreasă când i-ar vedea 
prin întuneric lucirea ochilor verzi. Şi dacă bucătăreasa n-ar 
avea mâncare pentru el, atunci s-ar putea întâmpla să pice la 
timp într-o măcelărie, unde l-ar bătea norocul. Ori dacă ar trece 
o doică şi cu soldatul ei, lăsând mai la urmă căruciorul cu 
copilul, păi atunci n-o să ne mirăm dacă la recensământ o să fie 
un ţânc lipsă. Cam aşa văd lucrurile. 

Tocmai îi întindeam cealaltă jumătate de sovereign, când 
ceva se izbi de fereastră, iar chipul şi aşa destul de lung al 
domnului Bilder se dublă în lungime. 

— Doamne, apără-mă!, strigă el. Păi, ăsta e bătrânul 
Bersikcer, care se întoarce singur! 

Se duse şi deschise uşa, un procedeu foarte nerecomandabil, 
după părerea mea. Totdeauna am considerat că unui animal 
sălbatic îi stă cel mai bine în spatele unui obstacol cu rezistenţă 


bine verificată; experienţa personală mai degrabă mi-a întărit 
aceste convingeri. 

La urma-urmei, obiceiul primează, căci nici Bilder, nici soţia 
lui nu dădură mai multă importanţă lupului decât i-aş fi acordat 
eu unui câine. Fiara însăşi a fost atât de paşnică şi bine 
intenţionată, de parcă descindea de-a dreptul din tabloul cu 
Scufita Roşie, şi anume la scena în care strămoşul lui încerca să 
câştige încrederea fetiţei. întreaga scenă părea un amestec de 
nedescris de comic şi mişcător. Lupul cel rău, care timp deo 
jumătate de zi paralizase Londra şi care ţinuse acasă pe toţi 
copiii ce dârdâiau de spaimă, se afla în faţa noastră spăşit şi 
fusese primit şi răsfăţat ca un soi canin de fiu risipitor. Moş 
Bilder îl examină din cap până-n picioare, cu cea mai tandră 
solicitudine, şi când termină cu cercetatul penitentului, grăi: 

— V-am spus eu că bietul animal o să aibă fel de fel de 
încurcături? Ce-am spus eu tot timpul? Are capul rănit şi plin de 
sticlă pisată. Cu siguranţă că a încercat să sară vreun zid. E o 
ruşine că sunt oameni care-şi permit să presare cioburi de sticlă 
pe grilaje. Şi uite ce se întâmplă. Vino încoa', Bersicker. 

Luă lupul şi-l închise într-o cuşcă, firitisindu-l cu o halcă de 
carne ce satisfăcea, cantitativ în orice caz, condiţia elementară 
a viţelului grast, apoi se duse să raporteze. Şi eu m-am întors să 
raportez la rândul meu, într-o versiune exclusivă, cum s-a 
terminat strania escapadă din Grădina Zoologică. 


Jurnalul doctorului Seward 

17septembrie. După-masă, în largul meu, mă adâncisem în 
transcrierea notelor mele, care, din cauza hărţuielilor, a 
treburilor mele şi a vizitelor dese la Lucy, rămăseseră mult în 
urmă. Deodată uşa se trânti la perete şi pacientul meu ţâşni 
înăuntru cu faţa schimonosită de furie. Am rămas perplex, căci 
nu se întâmplă ca un bolnav să apară de capul lui în biroul 
superintendentului, pe neaşteptate. Fără o clipă de ezitare, se 
aruncă asupra mea. Tinea în mână un cuţit de bucătărie, iar eu 
ştiam cât era de primejdios, aşa că am trecut pe cealaltă parte a 
mesei. Totuşi,,a fost mai iute şi mai puternic decât mine; înainte 
să-mi recapăt echilibrul, sărise şi mă lovise la încheietura mâinii 
stângi şi încă destul de rău. N-a mai apucat să lovească încă o 


A 


1 Aluzie ironică la fiul risipitor. 


dată, căci l-am izbit cu dreapta şi l-am lungit la podea. 
Incheietura îmi sângera abundent şi pe covor se strânsese o 
băltoacă de sânge. Am văzut că amicul nu avea de gând să mai 
facă încă un efort; atunci mi-am bandajat singur încheietura, 
fără să pierd un moment din priviri chipul abrutizat. 

Când apărură supraveghetorii şi atenţia ne fu îndreptată spre 
el, ocupaţia la care se deda mă umplu de scârbă. Se întinsese 
pe burtă pe podea, lingând, ca un câine, sângele care mi se 
scursese din rană. Şi tocmai acum nu-mi dă mâna să pierd 
sânge, căci oricum am pierdut deja prea mult, iar prelungirea 
tensiunii în care mă ţine boala lui Lucy, cu episoadele ei oribile, 
mi-a dat o lovitură zdravănă. Sunt surescitat şi obosit, îmi 
trebuie odihnă. Din fericire, Van Helsing nu m-a mai convocat, 
aşa că nu va trebui să renunţ la somn, de care chiar nu m-aş 
mai putea lipsi noaptea asta. 


Telegramă de la Van Helsing, Amsterdam, către Seward, 
Carfax (trimisă la Carfax, Sussex, fără indicaţia comitatului; 
predată după 22 de ore) 

17 septembrie. Să nu lipseşti de la Hillingham noaptea 
aceasta. Dacă nu vei veghea tot timpul, măcar intră cât mai des 
în odaie să vezi dacă florile sunt la locul lor; foarte important: nu 
lipsi. Voi fi acolo de îndată ce sosesc la Londra. 


Jurnalul doctorului Seward 

18 septembrie. Exact atât timp cât să prind trenul către 
Londra. Sosirea telegramei lui Van Helsing m-a consternat. O 
noapte întreagă pierdută şi ştiu dintr-o experienţă amară câte 
se pot petrece într-o noapte. E, desigur, posibil ca totul să 
meargă bine, dar şi câte s-ar putea întâmpla! Cu siguranţă că un 
destin nemilos planează asupra noastră, fiindcă toate piedicile 
mi se pun în cale. Voi lua cu mine acest cilindru, ca să-mi 
completez înregistrarea pe fonograful lui Lucy. 


Memorandum lăsat de Lucy Westenra 

17 septembrie. Noaptea. Scriu aceste rânduri şi le las la 
vedere, ca să poată fi citite de oricine; pentru ca nu cumva 
cineva să aibă neplăceri din cauza mea. E un raport exact 
asupra a ceea ce s-a petrecut azi-noapte. Simt că voi muri de 


sfârşeală, abia pot să scriu, dar trebuie s-o fac, chiar dacă mă 
voi stinge cu tocul în mână. 

M-am culcat ca de obicei, având grijă să pun florile unde mi-a 
arătat dr. Van Helsing şi am adormit curând. 

M-au trezit bătăile de aripi din ferestre, cele pe care le 
auzisem prima oară după escapada pe faleza din Whitby, când 
mă salvase Mina şi pe care acum le cunosc atât de bine. Nu m- 
am speriat, deşi mi-ar fi părut bine să fie dr. Seward în odaia 
învecinată şi să-l pot chema, aşa cum îmi spusese dr. Van 
Helsing că o să se întâmple. 

Am încercat să adorm la loc, însă n-am izbutit. Atunci m-a 
apucat spaima mea veche de somn şi am hotărât să rămân 
trează. Somnul mă copleşea, tocmai când îl doream mai puţin. 
Şi fiindcă mă temeam să rămân singură, am deschis uşa şi am 
strigat: „E cineva afară?" N-am primit nici un răspuns. Mi-a fost 
frică să n-o trezesc pe mama şi am închis numaidecât uşa. 

Atunci am auzit afară în tufişuri un fel de urlet, ca de câine, 
dar mult mai fioros şi mai pătrunzător. M-am dus la fereastră şi 
m-am uitat afară, fără să văd nimic, cu excepţia unui liliac mare, 
acelaşi, evident, care se năpustise cu aripile în geamul meu. M- 
am întors în pat, decisă să nu adorm. Deodată se deschise uşa, 
iar mama se uită înăuntru; văzându-mă cum mă foiam în loc să 
adorm, intră înăuntru şi se aşeză lângă mine. îmi spuse cu mai 
multă blândeţe ca de obicei: „Eram neliniştită ce e cu tine, 
draga mea, şi am intrat să văd dacă totul e-n ordine". 

Ca să nu răcească, am poftit-o să se culce şi să doarmă cu 
mine, aşa că intră în pat şi se întinse alături; nici nu şi-a scos 
halatul, fiindcă spunea că nu stă mult şi se întoarce în patul ei. 
Şi cum stăteam îmbrăţişate, fâlfâiturile şi izbiturile în geam 
reîncepură. A tresărit niţel speriată şi m-a întrebat: „Ce e asta?" 
Am încercat s-o liniştesc şi până la urmă am reuşit şi s-a calmat, 
însă îi auzeam inima bătându-i nebuneşte. După un timp, iar se 
auzi afară urletul în tufişuri şi pe urmă ceva se izbi în geam şi-l 
sparse, risipindu-i cioburile pe podele. 

Jaluzeaua fu trântită de vânt, iar în spărtura ochiului de geam 
apăru capul unui lup cenuşiu, mare şi jigărit. Mama urlă de 
groază şi se ridică în capul oaselor, zbătându-se, căutând cu 
disperare ceva cu care să se apere. In lipsă de altceva, apucă 
ghirlanda de flori pe care dr. Van Helsing insistase s-o port după 
gât şi o aruncă departe de mine. Rămase neclintită timp de-o 


părere, arătând cu degetul spre lup, gâfâind îngrozitor, apoi 
căzu îndărăt, ca fulgerată, capul ei mi se izbi de frunte şi mă 
ameţi o clipă. 

Intreaga cameră, cu tot ce era în jur, părea că se învârte. Imi 
tineam ochii fixaţi în fereastră, dar lupul îşi retrăsese capul şi o 
miriadă de pete mici păreau că năvălesc prin fereastra spartă, 
dând roată şi înfăşurându-se ca stâlpii de praf, de care vorbesc 
călătorii când descriu simunul în deşert. Am încercat să mă 
mişc, dar parcă mă încleştase o vrajă, iar leşul sărmanei mele 
mame, care părea că se răcise, căci inima încetase să-i mai 
bată, mă apăsa. O vreme nu mi-am mai reamintit nimic. 

Nu dură mult, dar cât de îngrozitor a fost până să-mi recapăt 
cunoştinţa. Undeva pe aproape bătea un clopot funebru, urlau 
câinii din toate vecinătăţile, iar în tufişul nostru, de afară, cânta 
privighetoarea. Eram stupefiată şi abrutizată de durere, de 
groază şi de slăbiciune, totuşi cântecul privighetorii parcă era 
vocea mamei moarte, întorcându-se spre a mă consola. 

Zarva părea să fi trezit şi slujnicele, căci le-am auzit lipăind în 
picioarele goale în faţa uşii. Le-am chemat şi ele au intrat, iar 
când au văzut ce se întâmplase şi cine zăcea întinsă în pat, 
izbucniră în ţipete. Vântul bufnea prin fereastra spartă, trântind 
uşa. Ele ridicară trupul mamei şi îl aşezară culcat, acoperindu-l 
cu un cearşaf, după ce mă ridicasem din pat. Erau atât de 
înspăimântate şi de nervoase, încât le-am poruncit să se ducă în 
sufragerie şi să bea câte un pahar cu vin. 

Uşa se deschise puţin şi se închise iar. Servitoarele scoaseră 
iar strigăte şi porniră grămadă pe scări, către sufragerie; eu am 
întins florile pe care le aveam pe pieptul mamei. în timp ce 
făceam asta, mi-am reamintit ce-mi spusese doctorul Van 
Helsing, dar nu-mi venea să-mi mai pun ghirlanda după gât şi, 
de altfel, servitoarele aveau să rămână lângă mine. M-a surprins 
că nu intrau înăuntru. Le-am chemat, dar ele n-au răspuns şi 
atunci am coborât în sufragerie să văd ce fac. 

Mi-a sărit inima când am văzut ce se întâmplase. Ţoate patru 
zăceau neputincioase pe podele, respirând cu dificultate. Carafa 
cu vişinată era pe masă, pe jumătate plină, dar emana un miros 
ciudat şi acru. M-am uitat bănuitoare în cană. Mirosea a 
laudanum şi, uitându-mă în bufet, am văzut că sticla de doctorii 
din care îşi toarnă - vai, îşi turna - mama era goală. Nu pot s-o 
părăsesc şi sunt singură, în afară de servitoarele adormite, pe 


care le-a drogat cineva. Singură cu moarta! Nu îndrăznesc să 
ies, căci aud urletul lupului prin fereastra spartă. 

Aerul pare plin de fire de colb, plutind şi învârtindu-se purtate 
de curenţii de vânt ce intră pe fereastră, lumina lămpii scade şi 
se întunecă. Ce să fac? 


Capitolul 12 

Jurnalul doctorului Seward 

18 septembrie. Am plecat numaidecât la Hillingham şi am 
ajuns devreme. Am lăsat trăsura la intrarea în curte şi am pornit 
singur pe alee. Am ciocănit încet şi am sunat cât de uşor am 
putut, ca să nu stric somnul lui Lucy şi al mamei sale, ci să fiu 
auzit numai de servitoare. După un timp, neprimind nici un 
răspuns, am ciocănit şi am sunat din nou, şi iar n-am primit nici 
un răspuns. Am blestemat lenea servitoarelor, care mai 
trândăveau în pat la ora asta, căci era zece dimineaţa şi am 
sunat şi am bătut din nou, mai puternic, dar tot în zadar. Mai 
înainte, aruncasem vina asupra servitoarelor, acum mă apucă o 
spaimă nemaipomenită. 

Tăcerea asta dezolantă nu era cumva încă o verigă în lanţul 
care se strângea necruţător în jurul nostru? Era oare, într- 
adevăr, o casă a morţii, în care intram prea târziu? Ştiam că 
fiecare minut şi fiecare clipă ce treceau puteau să însemne tot 
atâtea ceasuri de primejdie pentru Lucy, dacă ar fi căzut din nou 
într-una din oribilele ei recidive, aşa că dădeam ocoluri grăbite 
casei, căutând vreo intrare deschisă. 

Nu era chip să intru. Toate uşile şi ferestrele erau închise şi 
zăvorâte şi mă întorceam derutat către verandă, când auzii 
tropotul iute al copitelor unui cal. Trăsura se opri la poartă şi din 
ea sări Van Helsing. Când mă văzu, suspină uşurat: 

— Tu eşti? Ai venit la timp. Cum se simte? Mai e timp? N-ai 
primit telegrama mea? 

l-am răspuns, pe cât de repede şi de coerent am fost în stare, 
că primisem telegrama abia în cursul dimineţii şi că nu 
pierdusem nici un minut, dar că nu putusem face nimic, fiindcă 
nu mă auzea nimeni din casă. Rămase o clipă tăcut, apoi se 
descoperi, şoptind cu o voce gravă: 


— Atunci mă tem că am ajuns prea târziu. Facă-se voia 
Domnului! Apoi, cu obişnuita sa energie, continuă: Haide! Dacă 
nu e nici un mijloc de intrare, trebuie să ni-l facem. Timpul nu 
aşteaptă! 

Am trecut amândoi în dosul casei, unde era o ferestruică. 
Profesorul scoase din trusă un ferăstrău chirurgical şi, lucrând 
împreună cu mine, tăie barele de fier ce ţineau închisă 
fereastra. Apoi, cu un cuţitaş, am deschis zăvorul şi am împins 
geamul. L-am ajutat pe Profesor să se strecoare şi l-am urmat. 
In bucătărie nu era nimeni şi nici în odăile de serviciu care se 
învecinau. 

Trecurăm prin toate camerele de la parter şi în sufrageria pe 
care o luminau câteva raze ce treceau prin jaluzele le-am găsit 
pe cele patru slujnice zăcând pe podele. Nu erau moarte, căci 
horcăiau, iar mirosul acru de laudanum, răspândit prin încăpere, 
nu lăsa nici un dubiu asupra stării în care se aflau. Van Helsing 
şi cu mine ne-am aruncat o privire şi, înainte să trecem mai 
departe, Profesorul îmi spuse: „Ele pot să mai aştepte", şi 
urcarăm către dormitorul lui Lucy. Am aşteptat o clipă în faţa 
uşii, însă nu se auzea nici un zgomot. Atunci, cu feţe palide şi 
mâini tremurătoare, am deschis încet uşa, intrând în odaie. 

Cine ar putea să descrie ce am văzut? Pe pat zăceau două 
femei, Lucy şi maică-sa. Aceasta din urmă era pusă la perete şi 
învelită cu un cearşaf alb, ale cărui margini, mişcate de curentul 
ce intra prin geamul spart, îi descopereau chipul livid, împietrit 
de groază. Alături de ea zăcea Lucy, cu obrajii albi şi mai 
schimonosiţi. 

Coroana de flori pe care o purtase în jurul gâtului se găsea pe 
pieptul mamei ei, iar pe gâtul dezvelit se vedeau mai bine cele 
două răni mici, cu marginile îngrozitor de albe şi de zdrelite. 
Fără să spună o vorbă, profesorul se aplecă deasupra patului, 
până ce aproape că atinse cu fruntea pieptul sărmanei Lucy; 
după ce o ascultă timp de o clipă, se ridică repede şi-mi strigă 
sărind în picioare: 

— Nu e prea târziu. Repede, repede! Adu brandy! 

Am dat buzna pe scări şi m-am întors cu sticla, având grijă s- 
o miros întâi şi să gust, ca să văd dacă nu se turnase în ea 
laudanum, ca în carafa de vişinată de pe masă. Servitoarele 
respirau ceva mai agitat, deci mi-am închipuit că efectul 
narcoticului se risipea. N-am zăbovit să verific şi m-am întors la 


Van Helsing. El îi umezi buzele cu brandy, ca şi în celelalte dăţi, 
şi îi masă cu el încheieturile şi mâinile. Apoi îmi spuse: 

— Atât pot face pentru moment. Du-te şi scoală din somn 
slujnicele. Plesneşte-le peste obraz cu un ştergar umed, nu te 
sfii să dai mai tare. Pune-le să aprindă focul şi să pregătească o 
baie fierbinte. Săraca de ea e aproape tot atât de rece ca şi 
leşul de alături. Inainte de orice, trebuie s-o încălzim. 

Am coborât de îndată şi le-am trezit fără greutate pe trei 
dintre ele. A patra era încă un copil şi era limpede că drogul 
acţionase asupra ei mai puternic, aşa încât am întins-o pe 
canapea şi am lăsat-o să doarmă. Celelalte arătau ca zăpăcite, 
la început, dar pe măsură ce-şi reveneau începură să plângă şi 
să hohotească de parcă-şi pierduseră minţile. 

M-am arătat foarte hotărât cu ele şi nu le-am lăsat să 
deschidă gura. Le-am spus că o viaţă este o pierdere destul de 
mare şi că dacă mai întârzie o vor sacrifica pe domnişoara Lucy. 
Plângând şi suspinând, s-au dus la lucrul lor, pe jumătate 
dezbrăcate cum erau, şi puseră apa pe foc. Am pregătit baia, 
am transportat-o pe Lucy, aşa cum era, şi am băgat-o în cadă. 
Pe când îi frecam membrele, se auziră ciocănituri la uşa din faţă. 
Una dintre slujnice cobori în grabă şi deschise. Pe urmă se 
întoarse şi ne şopti că venise un domn cu un mesaj pentru noi, 
din partea domnului Holmwood. l-am poruncit să-i spună să 
aştepte, fiindcă nu puteam primi pe nimeni. S-a dus numaidecât 
şi, adânciţi în munca noastră, am uitat de el. 

De când lucram eu cu profesorul, nu-l mai văzusem luptând 
atât de încrâncenat. Ştiam, ca şi el, că e o luptă pe viaţă şi pe 
moarte, după cum i-am şi spus într-un răstimp. Mi-a răspuns 
într-un fel din care n-am înţeles ce vrea să spună, dar cu cea 
mai mare gravitate: 

— Dacă ar fi numai asta, aş opri lucrurile aici şi-aş lăsa-o să 
se stingă în pace, căci nu mai văd nici un licăr de lumină în faţa 
ei. Şi se reîntoarse la lucru cu o energie mai feroce. 

Curând observarăm că apa fierbinte începe să dea rezultate. 
Inima lui Lucy se auzea ceva mai tare în stetoscop, suflul 
plămânilor devenea perceptibil. Van Helsing se mai lumină la 
faţă şi-mi spuse, pe când o scoteam pe Lucy din baie şi-o 
înfăşuram într-un cearşaf cald, ca să nu răcească: 

— Am câştigat prima şansă. Şah la rege! Am instalat-o pe 
Lucy într-o altă odaie, care-i fusese pregătită, am întins-o în pat 


şi i-am turnat câteva picături de brandy pe gât. Am remarcat că 
Van Helsing îi înnodase o batistă moale de mătase în jurul 
gâtului. încă nu-şi recăpătase cunoştinţa şi arăta mai rău ca 
oricând. 

Chemând-o pe una dintre servitoare, Van Helsing îi dădu 
dispoziţii să stea lângă Lucy şi să n-o piardă din ochi până când 
vom reveni, apoi îmi făcu semn să ies din încăpere. 

— Trebuie să ne consultăm ce ne mai rămâne de făcut, îmi 
spuse, pe când coboram scările. 

In hol, deschise uşa sufrageriei şi, după ce pătrunserăm 
înăuntru, o trase cu grijă după el. Obloanele fuseseră date la o 
parte, dar jaluzelele fuseseră deja coborâte, după obiceiul 
pentru morţi, pe care femeile britanice din clasele de jos îl 
respectă cu stricteţe. Din această cauză, în cameră era 
întuneric. 

— Şi acum ce să mai facem? Cine să ne mai dea ajutor? 
Trebuie să-i mai facem o transfuzie de sânge şi încă 
numaidecât, altfel până într-un ceas se prăpădeşte. Tu eşti sleit 
şi eu aşijderea. Nu îndrăznesc să recurg la femeile astea, chiar 
dacă ar avea curajul să accepte. Unde găsim pe cineva să-şi 
deschidă izvorul venelor pentru ea? 

— Sunt şi eu pe aici, în orice caz! 

Vocea venea din dreptul sofalei, de cealaltă parte a încăperii, 
şi tonul ei îmi umplu inima de bucurie şi de uşurare, fiindcă am 
recunoscut vocea lui Quincey Morris. 

La primele vorbe, Van Helsing tresări mânios, dar faţa i se 
destinse şi ochii i se luminară când mă auzi strigând: „Quincey 
Morris!" Sărirăm amândoi să-i întindem mâinile. 

— Ce te-a adus aici?, l-am întrebat. Bănuiesc că te-a trimis 
Arthur. 

El îmi întinse o telegramă: 

Fără nici o noutate de la Seward, de trei zile, foarte neliniştit. 
Nu pot pleca, tata în aceeaşi situaţie. Scrie-mi ce e cu Lucy. Nu 
întârzia. 

Holmwood 


— Cred că am picat la ţanc. N-aveţi decât să-mi spuneţi ce 
trebuie să fac. 

Van Helsing veni în dreptul lui cu paşi mari şi-i luă mâna 
privindu-l cu intensitate: 


— Când o femeie foarte slăbită are nevoie de sânge, cel mai 
potrivit s-o salveze e sângele unui bărbat viteaz. Eşti bărbat, 
fără doar şi poate. Diavolul ne arată tot ce poate. Dar 
Providența ne trimite omul pe care ni-l doream. 

Incă o dată efectuarăm înspăimântătoarea operaţie. N-am 
inimă să-i mai descriu amănuntele. Lucy fusese victima unui şoc 
nemaipomenit, de pe urma căruia se resimțea mai mult decât în 
celelalte rânduri; într-adevăr, cu toate că venele i se umpluseră 
cu sânge, trupul nu mai răspundea tratamentului la fel ca 
înainte. Era ceva cumplit s-o vezi şi s-o auzi luptându-se cu 
moartea. Totuşi, foarte încet, inima începu să-i bată mai tare şi 
respiraţia să-i revină; Van Helsing îi administră iar o injecție 
subcutanată cu morfină, care-şi făcu rapid efectul. 

Lucy căzu într-un somn adânc. Profesorul rămase lângă ea, 
iar eu am coborât scările cu Quincey Morris şi trimisei una dintre 
slujnice să plătească trăsura care aştepta în faţa grilajului. L-am 
lăsat pe Quincey întins pe canapea, după ce i-am oferit un pahar 
cu vin şi am dat dispoziţii bucătăresei să-i prepare repede un 
dejun consistent. Imi veni atunci o idee, aşa că urcai din nou în 
odaia în care dormea acum Lucy. în timp ce intram în vârful 
picioarelor, l-am găsit pe Van Helsing ţinând în mână câteva foi 
de hârtie. Le parcursese şi acum medita la ele, cu mâna la 
tâmplă. | se citea pe faţă satisfacția de a fi soluţionat o 
problemă. îmi întinse foile, spunându-mi doar: 

— l-au căzut lui Lucy de la piept, când am ridicat-o ca s-o 
ducem la baie. 

După ce le-am citit, m-am uitat lung la Profesor şi numai 
după o vreme l-am întrebat: 

— In numele Cerului, ce-nseamnă asta? A fost, este cumva 
nebună? Şi dacă nu, atunci ce primejdie groaznică ne paşte? 

Eram atât de dezorientat, încât nici nu ştiam ce să mai spun. 
Van Helsing îmi luă hârtiile din mână, zicându-mi: 

— Nu-ţi face inimă rea. încearcă să uiţi. Vei înţelege totul la 
timp, mai târziu. Şi acum, spune, ce voiai să-mi comunici? 

Readus pe pământ, îmi recăpătai stăpânirea de sine. 

— Venisem să-ţi vorbesc despre certificatul de deces. Dacă 
nu facem formalităţile legiuite cum se cuvine şi în termenii 
necesari, vom provoca o anchetă şi, printre altele, va trebui să 
prezentăm aceste hârtii. Am totuşi speranţa că nu va fi nevoie 
de o anchetă, căci cu siguranţă ar ucide-o pe sărmana Lucy, 


dacă n-o omoară altcineva înainte. Ştiu, ca şi dumneata sau ca 
şi medicul care o asistase pe doamna Westenra, că pacienta 
suferea de inimă, deci putem certifica motivul morţii. Să 
întocmim numaidecât certificatul şi-l voi duce personal să-l 
înregistrez la ofiţerul stării civile, iar de acolo la pompele 
funebre. 

— Perfect! Bine gândit! într-adevăr, dacă pe domnişoara Lucy 
o copleşesc duşmanii, cel puţin are şi prieteni care-o iubesc. 

In hol l-am întâlnit pe Quincey Morris ţinând în mână o 
telegramă adresată lui Arthur, în care îi anunţa moartea 
doamnei Westenra, adăugând că Lucy fusese din nou bolnavă, 
că merge mai bine şi că Van Helsing şi cu mine eram la 
căpătâiul ei. l-am explicat unde mă duc, iar el mă zori, dar pe 
când plecam îmi spuse: 

— La întoarcere, Jack, o să ai timp să stăm puţin de vorbă? 

l-am făcut semn că da şi am şters-o. Ofiţerul stării civile nu 
mi-a făcut nici o dificultate, iar eu am aranjat cu antreprenorii 
de la pompe funebre să vină în cursul serii ca să ia măsurile 
coşciugului şi să pună la punct celelalte pregătiri de 
înmormântare. 

Când m-am înapoiat, Quincey mă aştepta. l-am spus că 
vreau mai întâi să văd ce se mai întâmplă cu Lucy şi am urcat în 
odaia în care se afla. Profesorul părea că nu se mişcase de la 
locul lui de lângă pat. Işi duse degetul la buze, de unde am 
dedus c-o aştepta de mult să se trezească şi că nu voia să 
recurgă la mijloace artificiale. Am coborât atunci la Quincey şi l- 
am adus într-un salonaş unde nu fuseseră coborâte storurile şi 
unde era o atmosferă dacă nu mai cordială, măcar mai puţin 
apăsătoare. De cum rămaserăm singuri, îmi spuse: 

—Jack Seward, nu vreau să mă amestec în lucruri care nu mă 
privesc, dar aici nu mai e vorba de ceva obişnuit. Ştii că pe fata 
asta am iubit-o şi că voiam s-o iau de nevastă. Asta s-a 
întâmplat demult, însă nimic nu mă împiedică acum să fiu 
extrem de neliniştit. De ce boală suferă? Olandezul, un om şi 
jumătate, mi-am dat seama, zicea, când eraţi amândoi în 
sufragerie, că mai trebuie încă o transfuzie de sânge şi că voi 
doi eraţi sleiţi. Eu ştiu cum vorbesc medicii in camera şi că nu 
trebuie să iscodeşti când vorbesc între ei! Dar ăsta nu e un caz 
obişnuit şi, pe deasupra, nu-i aşa, mi-am adus şi eu contribuţia. 

— Aşa e, i-am răspuns. 


— Deci şi tu, şi Van Helsing i-aţi dat sânge, ca şi mine astăzi, 
nu? 

— Da. 

— Bănuiesc că şi Arthur i-a dat sânge. L-am văzut acum 
patru zile şi arăta rău. N-am mai văzut pe nimeni prăbuşindu-se 
atât de brusc, de pe vremea când mă aflam în pampas şi o iapă 
la care tineam foarte mult s-a prăpădit într-o singură noapte. 
Unul dintre acei lilieci uriaşi care se numesc vampiri a atacat-o 
noaptea, i-a deschis vena de la gât şi i-a supt atâta sânge, încât 
nu se mai putea ridica în picioare, de-a trebuit s-o sacrific cu un 
foc de armă. Jack, dacă secretul profesional nu te împiedică, 
spune-mi, nu-i aşa că Arthur a fost primul donator? 

M-am gândit bine înainte de a-i răspunde, căci simţeam că nu 
trebuie să dau în vileag nimic din ceea ce dorea Profesorul să 
păstreze secret; cum însă ştia şi aşa destul de multe şi ghicise 
încă şi mai multe, nu mai era nici un motiv să nu-i răspund la 
fel: 

— Ba da. 

— Şi când s-a-ntâmplat asta? 

— Cam acum zece zile. 

— Zece zile! Păi, atunci, dacă ghicesc bine, dragă Jack 
Seward, această sărmană şi drăgălaşă fiinţă pe care o iubim cu 
toţii a primit în venele ei, în timpul ăsta, sângele a patru bărbaţi 
voinici. Cam mult pentru un trup atât de fraged. Şi, apropiindu- 
se de mine, mă întrebă cu o voce joasă, dar aspră: Cine i l-a 
supt? Am lăsat capul în jos. 

— Asta e enigma, i-am răspuns. Van Helsing e pur şi simplu 
distrus, iar eu parcă mi-am pierdut minţile. Chiar nu ştim ce să 
mai credem. A fost şi o serie de împrejurări care ne-au răsturnat 
toate socotelile, mai cu seamă privind supravegherea lui Lucy. 
Dar astea nu se vor mai repeta. Nu ne mai dezlipim de aici până 
nu se îndreaptă lucrurile sau până nu iau sfârşit. 

Quincey îmi întinse mâna: 

— Contaţi şi pe mine, îmi zise. Tu şi cu olandezul să-mi 
spuneţi ce trebuie să fac, restul mă priveşte. 

Când se trezi Lucy, în timpul după-amiezii, prima ei mişcare a 
fost să caute la piept şi, spre surprinderea mea, să scoată 
hârtiile pe care mi le dăduse să le citesc Van Helsing. Grijuliul 
Profesor i le pusese acolo unde fuseseră la început, pentru ca să 
nu se alarmeze la trezire, negăsindu-le. Ochii ei îl căutară pe 


Profesor, apoi mă priviră cu mulţumire. Dar pe când se uita prin 
cameră, observând unde se află, un fior de groază o scutură; 
scoase un țipăt jalnic şi-şi acoperi cu mâinile descărnate faţa 
lividă. Am înţeles amândoi ce se întâmpla: îşi adusese aminte 
totul în legătură cu moartea maică- sii. Pe cât am fost în stare, 
am încercat s-o consolăm. Fără îndoială că gingăşia cu care am 
înconjurat-o a uşurat-o întrucâtva, dar era foarte descurajată şi 
plânse slab în tăcere multă vreme. 

l-am spus că unul sau altul dintre noi va rămâne lângă ea tot 
timpul şi asta a părut să-i redea puţin curajul. Către seară aţipi 
din nou. Se întâmplă atunci ceva cu totul neobişnuit. Deşi 
adormită, scoase hârtia din sân şi o rupse în două. Van Helsing 
culese cele două fragmente şi le strânse. Totuşi, ea făcea mai 
departe gestul de a le rupe, ca şi când ar fi avut mai departe 
foile în mână; la urmă, desfăcu pumnii, pentru a lăsa să se 
risipească bucățele de hârtie. Van Helsing părea surprins şi 
încrunta din sprâncene, dar nu zise nimic. 

19 septembrie. A petrecut o noapte agitată, cu spaima de a 
adormi şi trezindu-se mai neodihnită decât înaintea orelor de 
somn. Profesorul şi cu mine am vegheat-o pe rând, fără s-o 
lăsăm singură nici o clipă. Quincey Morris nu ne-a împărtăşit 
nimic din intenţiile sale, dar cred că a patrulat toată noaptea în 
jurul casei. 

Când se făcu ziuă, lumina necruțătoare a dimineţii ne arăta 
ravagiile pe care le suferise biata Lucy. Abia mai putea să mişte 
capul, iar hrana uşoară de care abia se atingea nu-i pria cu 
nimic. Când şi când adormea, şi atunci Van Helsing şi cu mine 
observam cât se schimba, din somn, la trezie. In somn părea 
mai vânjoasă, deşi cu trăsăturile descompuse, iar respiraţia îi 
era mai slabă; gura deschisă dezvăluia gingiile livide, coborâte 
sub dinţi, din care cauză aceştia păreau mai lungi şi mai ascuţiţi 
ca de obicei. Când se trezea, blândeţea privirilor ei îi schimba, 
bineînţeles, expresia, care redevenea cea cunoscută nouă, deşi 
cu trăsăturile morţii întipărite. In cursul după-amiezii întrebă de 
Arthur, căruia îi telegrafiarăm. Quincey s-a dus să-l aştepte la 
staţie. 

A sosit puţin înaintea orei şase; soarele încă lumina puternic, 
iar razele sale roşiatice pătrundeau pe fereastră, poleind chipul 
ei lipsit de sânge. Când a văzut-o, Arthur s-a pierdut şi nici unul 
dintre noi n-a putut scoate o vorbă. In orele care au urmat, 


perioadele trecătoare de somn sau, mai bine-zis, stările de 
comă deveniră tot mai frecvente, încât momentele când îi 
puteam vorbi se făcură tot mai scurte. Prezenţa lui Arthur părea 
totuşi să acţioneze ca un stimulent; se întremă puţin şi vorbi 
mai legat decât până atunci. 

Acum e aproape unu noaptea. Van Helsing şi Arthur sunt 
lângă ea. într-un sfert de oră o să-i înlocuiesc, până atunci 
înregistrez acestea la fonograful ei. 


Scrisoare de la Mina Harker pentru Lucy Westenra 
(nedeschisă de destinatară) 

17 septembrie 

Preascumpa mea Lucy, 

Parcă a trecut un veac de când n-am mai primit veşti de la 
tine, sau mai degrabă de când nu ţi-am mai scris. Imi vei ierta, 
sunt sigură, această vină, după ce-mi voi deşerta sacul cu 
noutăţi. Mai întâi, iată, mi-am adus cu bine acasă bărbatul. Când 
am ajuns la Exeter, ne aştepta în gară o trăsură, iar în ea, deşi 
suferind de gută, domnul Hawkins. Ne-a condus acasă la el, 
unde ne pregătise camere frumoase şi confortabile şi am 
mâncat împreună. După masă, domnul Hawkins ne-a spus: 

— Dragii mei, ridic paharul în sănătatea şi pentru 
prosperitatea voastră, şi fie ca binecuvântarea mea să vă 
însoţească. Pe amândoi vă cunosc de când eraţi copii şi v-am 
văzut crescând sub ochii mei, cu dragoste şi cu mândrie. Vreau 
acum ca propria mea casă să fie căminul vostru. Nu am copii, 
nici urmaşi, sunt singur pe lume şi v-am lăsat vouă, prin 
testament, tot ce am. 

Mi-au dat lacrimile, Lucy dragă, în timp ce Jonathan şi 
bătrânul îşi strângeau mâinile. Ce seară fericită! 

Aşa că acum locuim aici, instalaţi în această casă veche 
magnifică, de unde pot vedea, fie din dormitor, fie din salon, 
ulmii cei mari din parcul catedralei, cu trunchiurile lor negre şi 
groase profilându-se pe străvechile ziduri galbene ale locaşului; 
tot de aici pot auzi ciorile din văzduh, croncănind, sporovăind şi 
clevetind toată ziua, după obiceiul ciorilor şi al oamenilor. 

Cum îi merge mamei tale? Aş vrea să dau o goană până la 
Londra, să te văd o zi-două, scumpa mea, dar am atâtea 
răspunderi, încât nu îndrăznesc să plec. Şi Jonathan mai are încă 
nevoie de îngrijiri. 


Şi acum, că ţi-am spus toate noutăţile despre mine, vorbeşte- 
mi şi tu despre ale tale. Când te măriţi şi unde, cine va celebra 
ceremonia şi ce toaletă o să porţi? Veţi face o nuntă mare sau o 
ceremonie intimă? Scrie-mi despre toate, draga mea, căci ştii 
cât mă interesează tot ce e în legătură cu tine. 

La revedere, scumpă Lucy. Ata, 

Mina Harker 


Raport alcătuit de Patrick Hennessey, M.D., M.R.C.S., 
L.K.Q.C.P.1.! etc., etc., pentru Jack Seward, M.D. 

20 septembrie 

Scumpe domn, 

Dând urmare dorinţei dumneavoastră, vă raportez asupra 
modului în care au decurs obligaţiile aflate în sarcina mea... In 
ceea ce-l priveşte pe pacientul Renfield, sunt mai multe de spus. 
A avut o nouă ieşire, care s-ar fi putut isprăvi foarte rău, dar 
care, din fericire, nu s-a soldat cu nici un rezultat negativ. Astăzi 
după-masă, un car de expediţie, condus de doi oameni, efectua 
un transport la casa părăsită, al cărei parc se învecinează cu 
noi, casa unde, vă reamintiţi, bolnavul evadase în două rânduri! 
Conducătorii carului opriseră în dreptul gardului nostru, ca să-l 
întrebe pe portar pe ce drum să apuce, căci nu erau din partea 
locului. l-am urmărit şi eu de la fereastra biroului, unde tocmai 
trăgeam ţigara de după masă, şi l-am văzut pe unul dintre ei 
îndreptându-se către cabina portarului. Pe când trecea pe sub 
fereastra lui Renfield, acesta a început să-l insulte în toate 
chipurile, cum îi venea pe limbă. 

Omul, care părea foarte măsurat, i-a spus numai „ţine-ţi 
fleanca, milogule". In schimb, pacientul nostru l-a acuzat că l-a 
jecmănit şi a încercat să-l omoare, adăugând că „o să-i arate el, 
chit că va ajunge în spânzurătoare". Am deschis fereastra şi i- 
am făcut semn omului să nu-i dea importanţă, ceea ce a înţeles 
singur, după ce a citit firma şi a văzut unde se află, căci a spus: 
„Să vă binecuvânteze Dumnezeu, domnişorule, n-o să mă supăr 
eu de tot ce mi se zice într-o casă de nebuni. Da' mi-e milă de 
mata' şi de şefu', că vă petreceţi zilele într-o casă cu o bestie ca 
asta". Apoi m-a întrebat politicos încotro s-o ia şi i-am arătat 
parcul casei părăsite. A plecat într-acolo, însoţit de amenințările, 


1 Medic, membru al Colegiului Regal de Chirurgie, licenţiat al Colegiului Regal 
al Medicilor din Irlanda. 


înjurăturile şi blestemele pacientului nostru. Am coborât atunci 
să văd dacă aş putea să aflu cauza crizei de furie, căci de obicei 
se poartă ca un om bine-crescut, lăsând de o parte răbufnirile 
de violenţă. 

Spre mirarea mea, l-am găsit cât se poate de calm şi, în felul 
lui, binevoitor. Am încercat să-l determin să vorbească despre 
incident, dar m-a întrebat cu blândeţe la ce mă refeream 
anume, dând de înţeles că nu mai ţinea minte nimic. Dar asta 
nu era decât o nouă dovadă a vicleniei lui, căci numai după o 
jumătate de oră ne-a dat din nou de furcă. De data asta a sărit 
pe geam şi a luat-o razna pe alee. 

l-am chemat pe supraveghetori să mă însoţească şi am 
pornit după el, de teamă să nu facă vreo boroboaţă. Teama mi 
s-a dovedit justificată, căci tocmai se întorcea către noi acelaşi 
car care trecuse mai înainte, de data asta încărcat cu nişte lăzi 
mari de scânduri. Conducătorii lui se ştergeau pe frunte de 
sudoare şi erau roşii la faţă, ca după o sforţare violentă. înainte 
să-l ajung, bolnavul se căţără pe car şi-l apucă pe unul dintre 
vizitii, trăgându-l jos şi izbindu-l cu capul de caldarâm. 

Dacă nu l-aş fi înşfăcat numaidecât, cred că-l omora pe loc, 
acolo. Celălalt căruţaş sări şi el jos de pe capră şi-l plesni peste 
cap pe Renfield cu coada biciului. A fost o lovitură năprasnică, 
însă cred că bolnavul nu simţea nimic, căci înhăţânau-l şi pe cel 
de-al doilea căruţaş, se lupta cu noi trei, scuturându-ne în toate 
părţile, ca pe nişte pisoi. Ştiţi că eu nu sunt tocmai slăbuţ; 
ceilalţi doi, barem, arătau ca nişte mastodonţi. Mai întâi s-a 
bătut în tăcere, însă cum tocmai începusem să-l stăpânim, iar 
supraveghetorii îi treceau după cap cămaşa de forţă, se porni să 
zbiere: „Nu! N-o să le meargă! 

N-o să-i las să mă jefuiască! N-o să-i las să mă omoare 
bucăţică cu bucăţică! Voi lupta pentru Domnul şi Stăpânul 
meu!" şi alte aiureli fără noimă. Ne-a fost însă, într-adevăr, 
deosebit de greu să-l băgăm îndărăt în casă şi să-l târâm în 
camera capitonată. Unul dintre supraveghetori, Hardy, şi-a 
scrântit un deget. | l-am pus la loc şi acum nu-l mai doare. 

Cât despre căruţaşi, la început ne-au ameninţat cu intentarea 
unui proces cu daune. In ameninţarea lor se ascundea, totuşi, 
necazul de a fi fost amândoi smintiţi în bătaie de un om slab la 
minte. Ziceau că, dacă nu i-ar fi spetit căratul lăzilor acelea 
grele, ar fi terminat repede cu el. Mai explicau înfrângerea şi 


prin uscăciunea extremă la care îi condamnă natura prăfoasă a 
meseriei. Am înţeles numaidecât unde băteau; după un pahar 
ţeapăn de tărie, poate chiar două, şi după ce le-am strecurat 
câte un sovereign în palmă, atacul lor încetă brusc. 

Le-am luat numele şi adresele, pentru cazul în care ar fi 
necesar, şi anume: Jack Smollet, din Dudding's Rents, King 
George's Road, Great Walworth, şi Thomas Snelling, Peter 
Parley's Row, Guide Court, Bethnal Green. Amândoi lucrează la 
Harris şi fiii, companie de transporturi şi expediţie maritimă, 
Orange Master's Yard, Soho. 

Vă voi ţine la curent cu orice eveniment interesant şi vă voi 
telegrafia urgent, dacă se va întâmpla ceva important. 

Al dumneavoastră devotat, 

Patrick Hennessey 


Scrisoare de la Mina Harker 

către Lucy Westenra (nedeschisă de destinatară) 

18 septembrie 

Preascumpă Lucy, 

Ne-a lovit o mare nenorocire. Domnul Hawkins s-a prăbuşit 
pe neaşteptate. Unii ar putea să nu înţeleagă pentru ce suntem 
atât de îndureraţi, însă amândoi îl iubeam aşa de mult, încât ni 
se pare cu adevărat că am pierdut un părinte. 

Eu nu mi-am cunoscut niciodatatatăl şi mama, aşa încât 
moartea sărmanului bătrân este pentru mine o lovitură reală. 
Jonathan este foarte mâhnit. Nu numai că l-a rănit moartea 
bietului om, cu care era prieten de-o viaţă, care-l trata ca pe fiul 
său şi i-a lăsat o avere pentru oameni modeşti ca noi, dar se mai 
întâmplă încă ceva. Jonathan spune că multele responsabilităţi 
care-i incumbă acum îl fac nervos. începe să se îndoiască de 
sine. Incerc să-l încurajez şi încrederea mea în el îl ajută să-şi 
recapete credinţa în sine însuşi. 

Dar acestea sunt şi urmările încercărilor prin care a trecut. 
Este atât de trist ca un om cu o fire ca a lui, blândă, puternică, 
simplă şi nobilă, pe care o punea în valoare ajutorul scumpului 
nostru prieten, ce-l ridicase în puţini ani de la rangul de secretar 
la acela de avocat, să fie atât de strivită, încât să nu-l mai 
recunoşti! lartă-mă, draga mea, dacă te amărăsc cu supărările 
mele, în mijlocul fericirii tale, dar, dragă Lucy, trebuie să 
mărturisesc cuiva în ce hal de încordare trăiesc, făcând pe 


curajoasa faţă de Jonathan şi îndemnându-l să aibă curaj, şi fără 
să am cui mă destăinui. 

Mă apucă groaza când mă gândesc că va trebui să plecăm 
peste două zile la Londra, căci sărmanul bătrân a lăsat cu limbă 
de moarte să fie înmormântat lângă tatăl său. Cum nu are pe 
nimeni, Jonathan se va ocupa de îndeplinirea ultimelor sale 
dorinţe. Voi încerca să trec să te văd, scumpa mea, fie şi numai 
pentru câteva minute. lartă-mă că te-am tulburat. A ta, cu drag, 

Mina Harker 


Jurnalul doctorului Seward 

20 septembrie. Numai hotărârea şi obişnuinţa mă determină 
să notez aici, noaptea asta. Sunt atât de nefericit, de abătut şi 
de sătul de lume şi de toate, chiar şi de viaţa mea, încât puţin 
mi-ar păsa dacă aş auzi în clipa asta fâlfâitul de aripi al îngerului 
morţii. Au tot fâlfâit aripile astea, cu moartea mamei lui Lucy şi 
a tatălui lui Arthur, şi acum... dar să continui. 

L-am înlocuit la timp pe Van Helsing, la căpătâiul lui Lucy. L- 
am sfătuit pe Arthur să se ducă să se odihnească şi, la început, 
n-a vrut. A plecat numai când i-am explicat că vom avea poate 
nevoie de el în cursul zilei şi că nu trebuie să fim cu toţii frânţi 
de oboseală tocmai când s-ar putea să-i fim folositori lui Lucy. 
Van Helsing s-a arătat foarte îndatoritor faţă de el. 

— Hai, fiule, i-a spus, vino cu mine. Eşti abătut şi obosit, ai 
avut multe supărări şi chinuri sufleteşti care ţi-au pus la 
încercare tăria, asta o ştim. Să nu rămâi singur, căci a sta singur 
înseamnă a-ţi spori temerile şi presimţirile. Să trecem amândoi 
în salon, unde arde un foc bun şi sunt două canapele. Eu o să 
mă culc pe una din ele, tu pe cealaltă, şi aşa o să ne consolăm 
unul pe altul, chiar dacă n-o să ne spunem nimic şi chiar dacă 
ne va cuprinde somnul. 

Arthur cobori împreună cu el, după ce privi cu înflăcărare 
chipul lui Lucy, aproape tot atât de alb ca perna pe care stătea 
culcată. Zăcea pe deplin nemişcată, iar eu mi-am rotit privirile 
prin încăpere ca să văd dacă totul era cum trebuie să fie. Am 
văzut că Profesorul folosise mai departe în odaie, ca şi în 
cealaltă, usturoiul. Frecase pretutindeni canaturile ferestrelor, 
iar în jurul gâtului fetei, peste baticul de mătase legat de Van 
Helsing, atârna o cunună puternic mirositoare, împletită din 
aceleaşi flori. Lucy respira şuierător, faţa îi arăta groaznic, cu 


gura deschisă şi gingiile livide. In lumina puţină şi tremurătoare, 
dinţii-i păreau încă mai lungi şi mai ascuţiţi decât în cursul 
dimineţii. Mai cu seamă, prin nu ştiu ce efect de lumină, caninii 
îi păreau încă mai lungi şi mai ascuţiţi decât ceilalţi dinţi. M-am 
aşezat lângă pat, iar ea s-a mişcat, ca şi când ar fi suferit. în 
acelaşi moment s-a auzit un fâlfâit surd de aripi şi o izbitură în 
geam. 

M-am îndreptat în vârful picioarelor într-acolo şi am ridicat 
încet un colţ al transperantului. Era lună plină şi am putut vedea 
că zgomotul îl făcea un liliac mare care dădea târcoale, atras 
desigur de lumina slabă din odaie, şi care se tot izbea cu aripile 
în geamuri. Când m-am întors la locul meu, Lucy se mişcase prin 
somn şi-şi dăduse la o parte ghirlanda de flori de usturoi de la 
gât. l-am pus-o la loc cât mai bine şi am continuat s-o veghez. 

Curând se deşteptă şi am încercat să-i dau să mănânce ceva, 
aşa cum indicase Van Helsing. De-abia s-a atins de mâncare, 
sfârşită. Nu părea să mai continue acea luptă inconştientă 
pentru viaţă, cu care întâmpinase până atunci boala. 

M-a izbit faptul că, de îndată ce şi-a recăpătat cunoştinţa, a 
strâns mai aproape ghirlanda de flori de usturoi. 

Era într-adevăr straniu cum, de câte ori cădea în acea stare 
letargică, cu respiraţia şuierătoare, dădea la o parte ghirlanda 
de flori şi cum o punea de îndată la loc, când se trezea. 

La ora şase dimineaţa, Van Helsing a venit să mă schimbe. 
Arthur adormise, iar el îi cruţase somnul. Când privi obrajii lui 
Lucy, i-am auzit fluieratul scurt, din adâncul rărunchilor, îmi 
murmură: 

— Ridică transperantul, vreau lumină! 

Apoi se aplecă deasupra lui Lucy, aproape atingându-i 
obrazul şi începu s-o examineze cu cea mai mare atenţie. Dădu 
la o parte florile şi desfăcu baticul de mătase care-i înconjura 
gâtul. Tresări, l-am auzit strigând,„Mein Gott'de parcă s-ar fi 
sufocat. M-am aplecat şi am privit şi eu, de m-au trecut fiori reci. 

Rănile de pe gât dispăruseră cu desăvârşire. 

Timp de câteva minute, Van Helsing rămase privind-o, 
împietrit. Apoi se întoarse către mine şi-mi spuse calm: 

— E pe moarte. Nu va mai dura mult. Bagă însă bine de 
seamă că va fi o mare deosebire dacă va muri trează sau în 
somn. Trezeşte-l pe bietul băiat, adu-l aici, ca s-o vadă pentru 
ultima oară; are încredere în noi, şi i-am promis. 


Am coborât în sufragerie şi l-am sculat din somn. Era năucit, 
dar când a văzut razele de soare pătrunzând prin jaluzele, a 
crezut că dormise prea mult şi s-a speriat. l-am dat asigurări că 
Lucy dormea încă şi i-am spus pe cât de blând am fost în stare 
că şi Van Helsing, şi eu ne temeam că sfârşitul e aproape. 

Când am intrat în odaie, am putut vedea că Van Helsing, cu 
chibzuinţă sa caracteristică, aranjase totul, pentru ca toate 
lucrurile să fie la locul lor şi să arate bine. Pieptănase până şi 
părul lui Lucy, care se răsfira acum pe pernă, cu frumoasele lui 
reflexe de totdeauna. Ea deschise ochii când ne simţi intrând în 
încăpere şi spuse în şoaptă: 

— Arthur, iubitule! Sunt atât de fericită că ai venit! 

El se aplecă s-o sărute, dar Van Helsing îl împiedică. 

— Nu, îi murmură, nu încă! la-i mai bine mâna, o s-o 
reconforteze mai bine. 

Atunci, Arthur îi luă mâna şi îngenunche lângă ea, privindu-i 
trăsăturile blânde ce se armonizau cu frumuseţea 

angelică a ochilor. Ochii ei se închiseră cu încetul şi o 
cuprinse somnul. Timp de o părere, pieptul i se ridică, într-o 
respiraţie scurtă şi grea, ca a unui copil obosit. 

Apoi, pe neobservate, se produse acea schimbare ciudată, pe 
care o observasem în timpul nopţii. Respirația i se făcu 
şuierătoare, gura i se deschise, iar gingiile livide, retrase de pe 
dinţi, dezvăluiră dinţii mai lungi şi mai ascuţiţi decât oricând. In 
acea stare de letargie vagă, inconştientă, ea deschise ochii, ce 
rotiră o privire aspră şi tristă totodată, şi glăsui cu o voce 
voluptuoasă şi catifelată, pe care n-o mai auzisem niciodatape 
buzele ei: 

— Arthur, iubitule, sunt atât de fericită că ai venit! Sărută- 
mă! 

Arthur se aplecă numaidecât s-o îmbrăţişeze, dar chiar în 
clipa aceea Van Helsing, care, ca şi mine, tresărise auzind-o 
cum vorbeşte, se năpusti asupra lui, apucându-l cu amândouă 
mâinile după gât şi, trăgându-l îndărăt cu o putere pe care nu i-o 
bănuisem, îi strigă de răsună toată încăperea: 

— Pentru viaţa ta, nu! Nu face asta, pentru sufletul tău şi al 
ei! Şi i se înfipse în faţă, ca un leu gata de atac. 

Arthur rămase atât de uluit că nu mai ştiu o vreme nici ce să 
facă, nici ce să mai zică; înainte însă de a se lăsa pradă mâniei, 


îşi dădu seama unde se află şi în ce împrejurare şi se aşeză în 
tăcere, aşteptând. 

N-o pierdeam o clipă din ochi pe Lucy, ca şi Van Helsing, şi-i 
văzurăm faţa schimonosită de un spasm ca de turbare; dinţii 
ascuţiţi îi scrâşniră. Apoi închise ochii şi începu să respire cu 
greutate. 

Aproape de îndată îi deschise iar, plini de blândeţe şi, 
ridicând mâna străvezie, o apucă pe aceea mare şi brună a lui 
Van Helsing; ducând-o la buze, o sărută. 

— Prietene credincios, spuse ea cu o voce pierită, dar vibrând 
de patos, o, prietene de nădejde, al meu şi al lui. Veghează 
asupra lui, redă-i pacea! 

— iți jur!, spuse el solemn, îngenunchind în faţa ei şi 
apucându-i mâna, ca unul care depune jurământul. Apoi se 
întoarse către Arthur, zicându-i: Vino, băiatul meu, ia-i mâna şi 
sărut-o pe frunte, o singură dată. 

Ochii li se întâlniră, în locul buzelor; aşa s-au despărţit. 

Ochii lui Lucy se închiseră, iar Van Helsing, care o 
supraveghease tot timpul, îl luă pe Arthur de braţ şi-l îndepărtă 
de pat. Se mai auziră câteva raluri, care încetară brusc. 

— Totul s-a terminat, spuse Van Helsing. A murit! 

L-am luat pe Arthur de braţ şi am coborât cu el în sufragerie, 
unde s-a prăbuşit pe un scaun, acoperindu-şi faţa cu mâinile şi 
hohotind într-un fel care îmi sfâşia inima. 

Când m-am întors în dormitor, l-am găsit pe Van Helsing 
privind-o pe Lucy mai sumbru ca oricând. O oarecare schimbare 
se petrecuse pe faţa ei. Moartea îi redase o parte din frumuseţe, 
căci sprâncenele şi obrajii îşi regăsiseră ceva din linia 
unduioasă; chiar buzele îşi pierduseră paloarea mortală. S-ar fi 
zis că sângele, nefolosit acum la muncile inimii, se îndeletnicea 
să îmblânzească, pe cât se putea, trăsăturile aspre ale morţii. 

Moartă o credeam pe când dormea, 

Şi-n braţele somnului, când murise. 

Stăteam alături de Van Helsing şi i-am spus: 

— In sfârşit, biata fată se odihneşte în pace! Suferințele ei au 
luat sfârşit! 

Se întoarse către mine şi-mi răspunse cu gravitate: 

— Vai, nu! Dimpotrivă, de-abia încep! 

Când l-am întrebat ce vrea să spună, dădu doar din cap şi-mi 
zise: 


— Incă n-a venit clipa să acţionăm. Să aşteptăm şi să vedem. 


Capitolul 13 

Jurnalul doctorului Seward (continuare) 

S-a hotărât ca slujba funebră să aibă loc chiar a doua zi, 
pentru ca Lucy şi mama ei să poată fi înmormântate în acelaşi 
timp. M-am ocupat de toate formalităţile mortuare şi serviciul de 
pompe funebre a dovedit că personalul său era întristat, sau 
blagoslovit, cu acelaşi aer de suavă obsecviozitate ca şi patronul 
său. Chiar şi femeia care se ocupa de ultima toaletă a moartei 
îmi spuse pe un ton confidenţial, pe jumătate familiar, pe 
jumătate profesional, pe când ieşea din camera mortuară. 

— Un cadavru într-adevăr splendid, domnule. Un adevărat 
privilegiu să-l prepari. Nu spun vorbă mare, dar va ridica creditul 
stabilimentului nostru! 

Am remarcat faptul că Van Helsing nu s-a dezlipit de casă, 
poate şi ca să n-o lase pe mâna slugilor. De altfel, nu aveam la 
cine recurge şi, cum Arthur urma să ia parte a doua zi la 
înmormântarea tatălui său, noi n-am putut anunţa pe nimeni din 
cei care ar fi fost îndrituiţi să participe la ceremonia funebră a 
lui Lucy. Ţinând seama de împrejurări, Van Helsing şi cu mine 
am procedat singuri la examinarea hârtiilor rămase. Mai cu 
seamă, Profesorul voia să cerceteze personal hârtiile lui Lucy. L- 
am întrebat de ce, fiindcă mă temeam că el, ca străin, ar putea 
să nu cunoască în amănunt legea englezească şi, prin urmare, 
să aibă ulterior anumite încurcături. Mi-a răspuns: 

— Ştiu. Uiţi că sunt şi doctor în Drept, nu numai în medicină? 
Dar aici nu este vorba propriu-zis de Drept. Ţi-ai dat seama de 
asta când l-ai evitat pe coroner!. Nu numai pe el trebuie eu să-l 
ocolesc. Trebuie să mai fie şi alte hârtii ca astea... şi scoase din 
portofel memorandumul pe care-l ascunsese Lucy la sân şi pe 
care mai apoi îl rupsese prin somn. 

— Dacă afli ceva despre avocatul răposatei doamne 
Westenra, sigilează toate actele găsite şi scrie-i chiar în noaptea 
asta. Eu am să veghez în odaia asta şi în fosta cameră de 
culcare a domnişoarei Lucy, unde poate mai găsesc ceva. Nue 
bine ca gândurile ei cele mai tainice să cadă în mâinile unor 
străini. 


1 Anchetator al deceselor suspecte. 


M-am dus la lucrul meu şi în mai puţin de jumătate de ceas 
am găsit numele şi adresa avocatului doamnei Westenra, căruia 
i-am scris. Toate hârtiile sărmanei moarte erau în ordine; între 
ele se aflau instrucţiuni precise privind locul înmormântării. De- 
abia sigilasem scrisoarea când, spre surprinderea mea, Van 
Helsing intră în odaie, zicându-mi: 

— Pot să-ţi fiu de vreun ajutor, prietene John? Nu mai am 
nimic de făcut şi, dacă vrei, îţi stau la dispoziţie. 

— Ai găsit ceea ce căutai?, l-am întrebat, iar el mi-a răspuns: 

— N-am căutat ceva anume. Speram numai să găsesc, şi am 
găsit câteva scrisori, un scurt memorandum şi un jurnal abia 
început. Le-am şi luat şi o să te rog să nu aduci deocamdată 
vorba de ele. Mâine seară o să-l văd pe bietul băiat şi, cu 
autorizaţia sa, vom face uz de aceste materiale. 

După ce am terminat tot ce mai era de făcut, îmi spuse: 

— Şi acum, prietene John, la culcare. Avem amândoi nevoie 
de somn, de refacere. Mâine vom avea multe de făcut, însă 
noaptea asta nu mai e nevoie de noi, din păcate! 

Inainte de a ne retrage, am trecut s-o mai vedem pe biata 
Lucy. Antreprenorul de pompe funebre se străduise, fără 
îndoială, să facă tot ce putea, căci odaia se transformase într-o 
capelă micuță. Era o profuziune de minunate flori albe, pentru a 
face moartea pe cât mai puţin respingătoare cu putinţă. Linţoliul 
ii acoperea faţa; când Profesorul îl ridică cu un gest cucernic, am 
tresărit amândoi de frumuseţea ce ni se înfăţişă, luminată de 
flacăra marilor lumânări de ceară. Moartă, Lucy îşi redobândise 
întreaga frumuseţe, iar ceasurile care trecuseră, în loc să lase 
urmele alterării, îi înapoiaseră frumuseţea din timpul vieţii, 
încât, într-adevăr, nu-mi puteam crede ochilor că mă aflu în faţa 
unui mort. 

Profesorul o privea cu un aer grav. El nu o iubise aşa cum o 
iubisem eu şi nu avea lacrimi în ochi. Imi spuse: 

— Rămâi aici până mă întorc, şi ieşi din încăpere. 

Se întoarse cu un braţ de flori de usturoi sălbatic, scoase din 
coletul ce aştepta în hol, dar care rămăsese nedesfăcut, le 
presără printre celelalte şi, de asemenea, în jurul patului. Apoi 
scoase din jurul gâtului, de sub guler, un mic crucifix de aur şi-l 
puse pe buzele moartei. Intinse la loc linţoliul, după care ne-am 
retras. 


Mă pregăteam de culcare în camera mea când îmi bătu în 
uşă şi intră, spunându-mi de-a dreptul: 

— Mâine să-mi aduci, înainte de căderea nopţii, 
instrumentele de autopsie. 

— Trebuie să facem autopsie?, l-am întrebat. 

— Da şi nu. Vreau să fac o operaţie, nu însă cea la care te 
gândeşti. Lasă-mă să-ţi explic, dar să nu sufli o vorbă nimănui. 
Vreau să-i despart capul de trunchi şi să-i îndepărtez inima. Ce, 
tu, chirurg, pari atât de şocat? Aş fi vrut să nu las să treacă 
noaptea asta, dar m-am gândit la Arthur. Va putea veni mâine, 
după înmormântarea tatălui său şi când va vrea s-o vadă, s-o 
vadă aşa. 

Atunci, după ce se va fi închis sicriul, pentru ziua următoare, 
noi ne vom întoarce, de îndată ce toată lumea va dormi. Vom 
deşuruba sicriul şi vom face autopsia. Pe urmă vom pune totul 
la loc, aşa încât în afară de noi doi să nu ştie nimeni nimic. 

— Dar la ce pot servi toate astea? Fata a murit. De ce să-i 
mutilezi sărmanul corp fără nici o necesitate? Şi dacă această 
operaţie post-mortem nu are rost şi nu foloseşte nimănui, nici 
moartei, nici nouă, nici ştiinţei, nici măcar cunoaşterii omeneşti, 
atunci la ce bun? E ceva monstruos! 

Drept răspuns îmi puse mâna pe umăr şi mi se adresă cuo 
nespusă gingăşie: 

— Prietene John, ştiu ce rănită ţi-e inima şi te iubesc cu atât 
mai mult, cu cât ştiu că sângerează mai tare. Dacă aş putea, aş 
lua asupra mea povara care te apasă. Sunt însă lucruri pe care 
tu nu le ştii, pe care le vei aña şi-o să fii mulţumit că nu ţi le-am 
dezvăluit mai devreme, căci nu sunt lucruri plăcute. Nu te-a 
uluit, nu te-a îngrozit faptul că nu i-am îngăduit lui Arthur să-şi 
îmbrăţişeze logodnica, deşi ea era pe moarte, şi că l-am tras 
departe de pat, cu toată puterea? Ba da! 

Şi ai văzut cum îmi mulțumea, cu acele priviri muribunde, din 
ochii ei atât de frumoşi, cu vocea atât de slăbită, cum mi-a 
sărutat mâna asta bătrână şi bătătorită şi m-a binecuvântat? 
Sigur că ai văzut. Şi nu m-ai auzit când i-am jurat că voi face tot 
ce trebuie ca să închidă ochii liniştită? Ba da! Dacă mă apuc de 
lucru fără tragere de inimă, pentru că prietenul meu nu mai 
crede în mine, voi lucra cu atât mai greu şi mă voi simţi cu atât 
mai singur, tocmai când am nevoie de ajutor şi de curaj! Tăcu o 
clipă, apoi continuă, cu gravitate: Prietene John, ne aşteaptă zile 


stranii şi cumplite. Să fim uniţi ca unul singur, ca să putem duce 
la bun sfârşit ceea ce am început. Vei avea încredere în mine? 

l-am strâns mâna şi i-am făgăduit. Pe urmă i-am deschis uşa 
şi l-am urmărit din ochi până a intrat în odaia lui şi a închis uşa 
după el. Pe când stăteam nemişcat, am văzut-o pe una dintre 
servitoare trecând în vârful picioarelor pe coridor, fără să mă 
simtă, căci era cu spatele, şi intrând în odaia unde se afla 
expusă Lucy. Scena m-a mişcat. Devotamentul este atât de rar 
şi ne simţim atât de recunoscători faţă de cei care îl arată din 
proprie iniţiativă celor pe care îi iubim! 

O biată fată, învingândti-şi teama pe care în chip firesc i-o 
inspira moartea, se ducea singură la căpătâiul stăpânei dragi, 
pentru ca astfel sărmanele rămăşiţe să nu rămână singure 
înainte de a se înfăţişa eternității... 

Trebuie că am dormit îndelung şi profund, căci era ziua-n 
amiaza mare când mă trezi Van Helsing, intrând în odaie. Se 
aplecă asupra mea şi-mi zise: 

— Inutil să te mai deranjezi cu instrumentele; am renunţat la 
autopsie. 

— Pentru ce?, l-am întrebat eu, căci cuvintele lui solemne din 
timpul nopţii mă impresionaseră puternic. 

— Pentru că, îmi spuse el pe un ton grav, pentru că e prea 
târziu, sau prea devreme. Priveşte! Şi-mi arătă micul crucifix de 
aur. A fost furat în timpul nopţii. 

— Cum furat?, am replicat eu uimit. Doar îl ai în mână! 

— L-am luat înapoi de la nemernica aceea care l-a furat, de la 
o femeie care jefuieşte morţi şi vii. 

Işi va primi pedeapsa neapărat, însă nu prin mine. Nu ştie ce- 
a făcut, şi din cauza asta e vinovată doar de furt. Acum trebuie 
să aşteptăm. 

Altceva nu mai spuse şi ieşi lăsându-mă cu un nou mister de 
dezlegat, cu o nouă încurcătură de rezolvat. 

Dimineaţa a fost mohorâtă, dar către prânz sosi şi avocatul, 
domnul Marquand, aparţinând biroului Wholeman şi fiii, 
Marquand şi Lidderdale. A fost foarte amabil şi a arătat multă 
înţelegere pentru ceea ce făcusem, luând asupra sa toate 
formalităţile de detaliu. în timpul mesei ne-a spus că doamna 
Westenra se aşteptase tot timpul la un atac de inimă şi că-şi 
pusese hârtiile în cea mai desăvârşită ordine. 


Ne-a mai informat că, lăsând deoparte o anumită proprietate 
inalienabilă a tatălui lui Lucy, care, acum, în lipsa unor 
moştenitori direcţi, va reveni unei ramuri îndepărtate a familiei, 
întreaga moştenire, imobiliară şi mobilă, va reveni în 
exclusivitate domnului Arthur Holmwood. După ce ne-a explicat 
lucrurile astea, continuă: 

— Sincer vorbind, noi am făcut tot posibilul ca să împiedicăm 
asemenea dispoziții testamentare şi i-am demonstrat că 
anumite împrejurări ar fi putut s-o lase pe fiica ei fără un sfant şi 
chiar s-o împiedice să acţioneze în deplină libertate când ar fi 
vrut să se mărite. Intr-adevăr, ne-am opus aşa de tare, încât ne- 
am şi certat, căci ne-a întrebat dacă suntem sau nu gata să-i 
îndeplinim dorinţele. 

Bineînţeles că n-am avut altă alternativă decât să acceptăm. 
în principiu, noi avem dreptate în nouăzeci şi nouă de cazuri 
dintr-o sută şi am fi dovedit, prin logica evenimentelor, precizia 
afirmațiilor noastre. Dar trebuie să admit cu sinceritate că în 
cazul de faţă orice alt gen de dispoziţie ar fi făcut imposibilă 
îndeplinirea dorințelor ei. întrucât a decedat înaintea fiicei ei, 
aceasta a intrat în posesia proprietăţii şi, chiar dacă nu i-ar fi 
supravieţuit decât cinci minute mamei sale, proprietatea ei, in 
cazul că n-ar fi lăsat testament, iar în cazul de faţă ar fi fost 
practic imposibil să lase, ar fi urmat regimul bunurilor fără 
testament. 

Intr-un asemenea caz, lordul Godalming, cu toată calitatea sa 
de prieten iubit, n-ar fi avut nici un drept, iar moştenitorii, chiar 
îndepărtați, nu şi-ar fi alienat bunurile ce le reveneau pe drept, 
din raţiuni sentimentale, privind un străin. Vă asigur, scumpii 
mei domni, mă bucur de acest rezultat, mă bucur cu adevărat. 

Era un om cumsecade, dar satisfacția sa în acest domeniu 
limitat care îi privea profesia, faţă de tragedia care ne lovise, 
ilustra cât sunt în stare să înţeleagă alţii. 

N-a mai rămas multă vreme, dar ne spuse că va reveni în 
târziul zilei, ca să se întâlnească cu lordul Godalming. într-o 
măsură, totuşi, vizita sa ne-a mai uşurat, căci ne-a asigurat că 
anumite acte pe care le comisesem nu vor fi întâmpinate cu 
ostilitate. Il aşteptam pe Arthur la ora cinci şi cu puţină vreme 
înainte am mai intrat o dată în odaia mortuară. 

Un nume cât se poate de potrivit, căci acum mama şi fiica 
zăceau împreună acolo. Antreprenorul de pompe funebre se 


întrecuse pe sine, făcuse un adevărat etalaj, iar aerul mortuar 
din încăpere ne posomori pe loc. Van Helsing porunci ca 
lucrurile să fie repuse în starea în care erau înainte, explicând 
că lordul Godalming trebuia să vină foarte curând şi că va fi 
pentru el mai puţin dureros să-şi vadă numai logodnica. 
Antreprenorul părea foarte amărât de prostia pe care o făcuse şi 
începu să pună singur lucrurile la loc, aşa cum le lăsase cu o 
noapte mai înainte, pentru ca atunci când va sosi Arthur, să fie 
ferit de o nouă amărăciune. 

Bietul prieten! Părea disperat şi distrus, curajul îl părăsise 
sub loviturile atâtor emoţii. Ştiam că fusese foarte legat de tatăl 
său; să-l piardă, şi tocmai acum, ce lovitură amară! 

L-am consolat pe cât am fost în stare. în asemenea cazuri, 
gesturile mari sunt inutile. O strângere de mână, o îmbrăţişare 
bărbătească merg la inimă. Am rămas tăcut şi nemişcat până s- 
a potolit şi numai atunci i-am spus, încet: 

— Du-te s-o vezi! 

Ne-am apropiat împreună de pat şi i-am ridicat linţoliul de pe 
faţă. Doamne, ce frumoasă era! Părea că se face mai frumoasă 
cu fiecare ceas care trecea. Mă simţeam uluit şi întrucâtva 
înfricoşat. Insuşi Arthur fu scuturat de un fior ca de friguri. La 
urmă, după o tăcere grea, mă întrebă sugrumat: 

— Jack, e moartă cu-adevărat? 

l-am confirmat cu tristeţe că da, fiindcă ştiam că asemenea 
îndoială oribilă nu durează decât preţ de o clipă, şi i-am explicat 
că se întâmplă deseori după moarte ca trăsăturile feţei să se 
întindă şi chiar să-şi recapete frumuseţea tinerească, mai cu 
seamă când moartea a fost precedată de o lungă şi grea 
suferinţă. A părut pe deplin convins de vorbele mele şi, după ce 
a îngenuncheat în faţa catafalcului şi a mai aruncat o privire 
moartei, a părăsit încăperea. 

l-am atras atenţia că o vedea pentru ultima oară înainte de 
închiderea sicriului. Atunci s-a mai întors o dată, i-a luat mâna şi 
i-a sărutat-o, apoi s-a aplecat şi a sărutat-o pe frunte. La ieşire a 
mai privit-o o dată, lung, peste umăr. 

L-am lăsat în salon şi l-am înştiinţat pe Van Helsing că Arthur 
îşi luase adio de la Lucy; atunci se duse să comunice 
antreprenorului de pompe funebre că poate ţintui sicriul. Când 
s-a înapoiat, i-am reprodus întrebarea lui Arthur, iar el îmi 
răspunse: 


— Nu mă miră deloc. Eu însumi m-am îndoit o clipă! 

La masă mi-am dat seama că bietul Arthur făcea eforturi 
supraomeneşti să nu izbucnească în plâns. Tot timpul mesei, 
Van Helsing n-a scos o vorbă, doar când îşi aprinse ţigara i se 
adresă: 

— Ştiu că ţi-a venit greu să ai deplină încredere în mine, câtă 
vreme n-aveai cum înţelege violenţa acelui gest, ba presupun că 
nici acum nu ai, nu poţi avea încredere, căci încă nu ştii despre 
ce e vorba. Vor mai fi însă şi alte împrejurări când va trebui să- 
mi arăţi încredere fără să ştii despre ce e vorba. Dar va veni şi 
vremea când se va face lumină. Atunci o să-mi mulţumeşti, întâi 
pentru binele tău, apoi pentru binele altora şi pentru mântuirea 
celei căreia i-am jurat s-o apăr. 

— Da, desigur, sigur că da, domnule, strigă Arthur. Voi avea 
încredere în dumneata în toate privinţele. Ştiu şi înţeleg că ai o 
inimă nobilă şi că eşti prietenul lui Jack, că i-ai arătat prietenie 
ei. Veţi proceda cum veţi crede de cuviinţă. 

Profesorul îşi drese de două ori vocea înainte de a vorbi. 

— Pot să te întreb ceva? 

— Bineînţeles. 

— Ştiai că doamna Westenra ţi-a lăsat toate bunurile ei? 

— Biata femeie! Nu, nu ştiam. Nu m-am gândit niciodatala 
aşa ceva. 

— Fiindcă totul îţi aparţine, ai dreptul să dispui cum doreşti. 
Aş dori să-ţi cer permisiunea să citesc toate hârtiile şi scrisorile 
domnişoarei Lucy. Crede-mă, nu dintr-o curiozitate deşartă. Am 
un motiv pe care, cu siguranţă, ea l-ar fi aprobat. De altfel, le 
am aici. Le-am strâns, înainte de a afla că îţi aparţineau, ca să 
nu le atingă nici o mână străină, pentru ca nici un ochi străin să 
nu le pătrundă taina. Dacă îmi îngădui, le voi păstra, ar fi chiar 
mai bine să nu le cercetezi; iar eu le voi depune într-un loc 
sigur. Nici un cuvânt nu se va pierde, iar la vremea potrivită ţi le 
voi înapoia. îţi cer un lucru greu, dar o s-o faci, nu-i aşa, de 
dragul lui Lucy? 

Arthur răspunse atât de deschis, încât parcă se regăsise: 

— Doctore Van Helsing, vei proceda după cum vei crede. 
Simt din aceste vorbe că, dacă Lucy ar fi aici, m-ar aproba. N- 
am să vă tulbur cu nici o întrebare înainte de vreme. 

— Şi bine faci, spuse bătrânul, ridicându-se în picioare. Vom 
avea cu toţii necazuri. Şi nu numai necazuri. Şi noi, şi tu, mai cu 


seamă, tu, dragul meu băiat, vom mai petrece multe ceasuri 
amare până să ajungem la lumină. Dacă vom fi îndrăzneţi şi cu 
gândul doar la datoria noastră, atunci se vor termina cu bine! 

Noaptea am dormit pe o sofa în camera lui Arthur; Van 
Helsing nu s-a culcat deloc, într-un du-te-vino permanent prin 
casă, de parcă ar fi patrulat, dar fără să piardă din vedere odaia 
în care zăcea Lucy în sicriul încărcat de flori de usturoi sălbatic, 
al căror miros, amestecat cu parfumul mai greu de crini şi de 
trandafiri, plutea copleşitor în noapte. 


Jurnalul Minei Harker 

22 septembrie. în tren, către Exeter. Jonathan doarme. 

Parcă numai ieri aş fi scris ultimele rânduri în acest jurnal, şi 
totuşi, câte nu s-au mai întâmplat de când la Whitby, cu toată 
viaţa înainte, nu aveam veşti de la Jonathan. lar acum, măritată 
cu Jonathan, şi Jonathan avocat, asociat, bogat, rămas apoi 
singur stăpân al firmei, domnul Hawkins mort şi îngropat, iar 
Jonathan doborât de o nouă criză. Intr-o bună zi va trebui să mă 
lămurească. Deprimată. Am cam început să uit stenografia, iată 
la ce duce o prosperitate neaşteptată, va trebui să-mi 
împrospătez cunoştinţele prin exerciţiu... 

Ceremonia funebră a fost cât se poate de simplă şi de 
solemnă. Am asistat numai noi şi personalul casnic, unul sau doi 
prieteni mai vechi ai mortului, din Exeter, agentul său din 
Londra şi un domn care-l reprezenta pe sir John Paxton, 
preşedintele Asociaţiei Juriştilor. 

Ne-am întors în oraş în linişte, luând un autobuz care ne-a 
lăsat la Hyde Park Corner. Jonathan s-a gândit să-mi facă o 
plăcere şi să mă plimbe prin Row, aşa că am intrat înăuntru. Era 
însă aşa de puţină lume şi priveliştea scaunelor goale atât de 
dezolantă, încât ne-am gândit la scaunul gol pe care îl vom găsi 
acasă şi am pornit către Piccadilly. 

Jonathan mă luase de braţ, cum făcea pe vremuri, când mă 
conducea la şcoală. In fond nu se cuvenea, căci nu predai timp 
de ani la rând lecţii de etică şi comportare celorlalte 
domnişoare, fără ca pedanteria lor să nu ţi se transmită şi ţie un 
pic. Dar era la mijloc Jonathan, şi el era acum bărbatul meu, nu 
cunoşteam pe nimeni din cei pe care-i întâlneam în cale, şi de 
altfel să ne şi fi recunoscut, ce ne mai păsa, deci am trecut mai 
departe, îmi atrăsese atenţia o tânără nemaipomenit de 


frumoasă, coafată, cu o pălărie imensă şi care stătea într-o 
caleaşcă în faţa casei Giuliano, când deodată l-am simţit pe 
Jonathan strângându-mi braţul atât de tare, încât m-a durut şi 
spunându-mi cu răsuflarea tăiată: „Dumnezeule!" Neliniştită 
cum sunt mereu în privinţa lui Jonathan, căci mă tem mereu de 
un nou acces nervos, m-am întors numaidecât şi l-am întrebat 
ce anume l-a tulburat. 

Era palid de moarte, cu ochii ieşiţi din cap, pe jumătate de 
uimire, pe jumătate de groază, pironiţi asupra unui ins înalt şi 
slab, cu nasul coroiat, mustaţa neagră şi barba ascuţită, care se 
uita şi el la fata aceea frumoasă. O privea chiar atât de 
pătrunzător, încât nu-i mai ardea de noi, aşa că l-am întipărit 
bine în minte. Pe obraz nu i se citea bunătate, avea un aer aspru 
şi crud, şi senzual, iar dinţii mari şi ascuţiţi, ce păreau şi mai albi 
din cauza buzelor prea roşii, erau ca de fiară. Jonathan nu-şi 
dezlipea privirile de pe el şi mi-a fost frică să nu-l observe şi să 
nu se formalizeze, căci nu-mi plăcea deloc, cu aerul său pătimaş 
şi obscen. L-am întrebat pe Jonathan cine îl tulburase într-atât, 
iar el mi-a răspuns, crezând fireşte că ştiu ca şi el despre cine 
este vorba! 

— L-ai recunoscut? 

— Nu, dragă, i-am spus, nu-l cunosc. Cine e? 

Răspunsul lui m-a zguduit de-a dreptul, căci mi l-a dat ca şi 
cum n-ar mai fi ştiut că vorbeşte cu mine: 

— Este chiar el! 

Ceva îl băgase desigur în sperieţi, ceva cu totul deosebit. 
Cred că, dacă n-aş fi fost acolo să-l sprijin, cădea jos. Se zgâia 
mereu la el; cineva ieşi din magazin cu un pacheţel pe care-l 
întinse  domnişoarei, iar aceasta făcu semn trăsurii să 
pornească. Omul negru n-o pierdu din ochi şi, când echipajul 
plecă în direcţia Piccadilly, îl urmă, chemând o şaretă. Jonathan 
îl privi până nu se mai văzu, apoi începu să vorbească, parcă 
pentru sine. 

— Cred că este contele, dar a întinerit. Doamne! Dacă e el! 
Măcar de-aş şti! 

Era atât de chinuit, încât m-am ferit să-l obosesc cu orice 
întrebare şi am păstrat tăcerea. L-am tras binişor de braţ şi el 
m-a urmat. Ne-am plimbat puţin, pe urmă am intrat în Green 
Park şi ne-am aşezat. Ziua de toamnă era călduroasă şi ne-am 
instalat confortabil într-un umbrar. După câteva minute de privit 


în gol, Jonathan închise ochii şi adormi liniştit cu capul pe 
umărul meu. M-am gândit că era cel mai bun lucru pe care-l 
putea face, aşa că nu l-am deranjat. După vreo douăzeci de 
minute se trezi brusc, bine-dispus, şi-mi spuse: 

— Ce, nu cumva am dormit? Oh, iartă-mă pentru nepoliteţe. 
Ce-ar fi să mergem şi să bem undeva o ceaşcă de ceai? 

Era limpede că uitase cu desăvârşire întâmplarea cu omul în 
negru, întocmai cum în timpul bolii uitase tot ceea ce îi 
readusese în memorie acest episod. Perioadele acestea de 
uitare nu-mi plac, căci i-ar putea pricinui sau prelungi vreo 
vătămare a sănătăţii lui mintale. Dar nu pot aduce vorba despre 
asta de teamă să nu-i fac mai mult rău decât bine. Va trebui să 
citesc însă întâmplările din timpul călătoriei sale în străinătate. 
Mă tem că a venit vremea să deschid pachetul şi să văd ce e 
scris înăuntru. 

Mai târziu. Tristă întoarcere acasă, în toate privinţele, casa 
pustie, fără fiinţa care ne-a arătat atâta bunătate, Jonathan tot 
palid şi năuc, de parcă i-ar fi. revenit boala şi acum o telegramă 
de la Van Helsing, oare cine o fi? 

„Am regretul să vă aduc la cunoştinţă că doamna Westenra 
s-a stins din viaţă acum cinci zile şi că Lucy a murit alaltăieri. 
Vor fi înmormântate împreună astăzi." 

Un ocean de dureri în câteva vorbe! Sărmana doamnă 
Westenra! Biata Lucy! Duse, duse pentru totdeauna. ŞI 
nefericitul de Arthur, care a pierdut toată lumina vieţii. 


Jurnalul doctorului Seward 

22 septembrie. Totul s-a terminat, deci! Arthur s-a înapoiat la 
Ring, luându-l pe Quincey Morris cu el. Ce tovarăş de nădejde, 
Quincey Morris! Cred din adâncul sufletului că a suferit la 
moartea lui Lucy tot atât de mult ca oricare dintre noi, dar a 
îndurat cu un curaj de viking. Dacă America va continua să 
nască oameni ca el, va ajunge o adevărată putere în lume. 
Van Helsing se odihneşte înainte de plecare. Trebuie să ajungă 
în cursul nopţii la Amsterdam, dar afirmă că se va înapoia mâine 
noapte, fiindcă n-are de făcut decât anumite treburi care-l 
privesc personal. După câte ştiu, se va întoarce aici, fiindcă 
spune că mai are de lucru o vreme la Londra. Bietul bătrân! 

Mă tem că încercările de săptămâna trecută i-au răpit ceva 
din energia de fier. In clipa când am rămas singuri în trăsură, l-a 


apucat o adevărată criză de râs isteric. Mai târziu a negat cu 
tărie că ar fi fost victima unei crize de isterie, insistând că aş fi 
asistat numai la o manifestare a umorului său, care se face 
simţit până şi în împrejurări atât de cumplite. Râdea cu lacrimi, 
de-a trebuit să las jos transperantele de la geamurile trăsurii, ca 
să nu ne vadă nimeni şi să ne judece greşit; apoi plânse până 
izbucni din nou în râs; râse şi plânse la un loc, ca o femeie. 

Am încercat să-l iau din scurt, tot aşa cum te porţi cu o 
femeie în asemenea circumstanţe, însă fără nici un rezultat. 
Bărbaţii se manifestă altfel decât femeile sub imperiul 
izbucnirilor nervoase sau al momentelor de slăbiciune. Când îşi 
redobândi stăpânirea de sine, l-am întrebat de unde atâta 
veselie şi mai ales într-un asemenea moment. Mi-a dat un 
răspuns foarte caracteristic, pe cât de logic, pe atât de sublim: 

— Ah, amice John, nu mă înţelegi. Să nu crezi că, dacă râd, 
sunt şi vesel. Uite, plângeam, pe când mă umfla râsul. Dar nici 
să nu-ţi închipui că plângeam de durere, fiindcă, vezi, tot atunci 
hohoteam de râs. Bagă bine de seamă că râsul care-ţi bate la 
uşă şi-ţi cere voie să intre nu e râs adevărat. Nu! Adevăratul râs 
e ca un rege care vine când şi cum vrea el. Nu stă de vorbă cu 
nimeni. Nu-i pasă de timp şi nici de convenienţe. Te pomeneşti 
cu el, nas în nas. Să luăm exemple. Suferințele bietei fete mi-au 
sfâşiat inima; i-am dat sângele meu, cu toate că sunt bătrân şi 
hodorogit; i-am dăruit timpul, priceperea, somnul meu. Mi-am 
lăsat în plata Domnului ceilalţi bolnavi, ca să mă pot consacra în 
întregime ei. Şi poftim, mă bufneşte râsul, cu toate că bolovanii 
de lut mai cad cu zgomot surd pe capacul sicriului ei, 
însângerându-mi inima. Ce lume ciudată şi tristă, plină de 
suferinţe şi calamităţi, de necazuri, şi de cum se iveşte Măria sa 
Râsul, joci cum îţi cântă. Inimi rănite, oseminte în cimitir, lacrimi 
care-ţi ard obrajii, toate dansează pe muzica emisă de buzele lui 
fără zâmbet. Şi crede-mă, dragul meu, e bine că este aşa, şi 
chibzuit. Bărbaţi şi femei, suntem ca nişte corzi pe care se 
cântă. 

N-am vrut să-l supăr, făcându-l atent că nu-i sesizam ideea, 
totuşi, cum, în ciuda explicaţiilor lui, tot nu înţelesesem cauza 
care-i pricinuise criza de râs, i-am spus-o. De data asta mi s-a 
adresat pe un ton serios: 

— Ce ironie necruțătoare în toate întâmplările astea, tânăra 
fată atât de îndrăgită, înconjurată de flori, părând vie în curăţia 


ei, până acolo încât ne întrebam dacă este într-adevăr moartă, 
şi care zace acum sub lespezi de marmură netedă în cimitirul 
singuratic, unde odihnesc atâţia din stirpea ei, alături de o 
mamă iubită; clopotul acela care bătea atât de trist şi de surd, 
preoţii în odăjdii albe, îngereşti, prefăcându-se a citi în cărţile 
sfinte, fără a-şi ridica ochii de pe paginile pe care nu le 
urmăreau; şi noi toţi cu capetele plecate. Şi toate astea pentru 
ce? Doar a murit, nu-i aşa? 

— Pe viaţa mea dacă văd ceva de râs in toate astea! Ba, 
dimpotrivă, lucrurile îmi par încă şi mai încurcate. Dar chiar 
dacă serviciul funebru ar fi fost comic, totuşi nefericitul de 
Arthur, în halul în care era... 

— Neapărat. Nu spunea el că transfuzia de sânge din venele 
sale a făcut din ea o adevărată mireasă? 

— Ba da, şi ideea asta l-a consolat foarte mult. 

— Perfect adevărat, numai că aici, amice John, ne lovim de o 
dificultate. Dacă aşa stau lucrurile, atunci ce se întâmplă cu 
ceilalţi? Atunci blânda fecioară a practicat poliandria, iar eu, cu 
biata mea soţie, moartă pentru mine, dar vie, potrivit legilor 
bisericii, până şi eu, care sunt soţ fidel al acestei nesoţii, devin 
bigam. 

— Incă o dată, nu văd ce e de glumit, i-am spus, tot mai 
sâcâit de felul în care vorbea. 

Simţind, îmi puse mâna pe umăr: 

— Amice John, iartă-mă dacă te calc pe nervi. Nu mi-am 
împărtăşit simţămintele altora, pe care aş fi putut să-i rănesc, ci 
numai ţie, prietenul meu vechi, în care pot să mă încred. Dacă ai 
fi putut să priveşti ce se petrece în adâncurile inimii mele, în 
clipa când mă năpădise râsul, dacă ai putea-o face acum, când 
Măria sa Râsul şi-a luat coada-n spinare şi a şters-o, departe de 
mine şi pentru multă, multă vreme, poate că atunci ţi-aş inspira 
mai multă milă decât oricine, 

— De ce?, l-am întrebat, mişcat de tonul pe care-mi vorbea. 

— Pentru că eu ştiu! 

Acum ne-am despărţit şi pentru mult timp singurătatea îşi va 
face cuib în inimile noastre. Lucy îşi doarme somnul de veci în 
cavoul seniorial al familiei sale, într-un cimitir singuratic, 
departe de zarva Londrei, într-un loc cu aer pur, unde soarele 
răsare peste Hampstead Hill şi unde cresc amestecate florile 
sălbatice. 


Pot astfel să închei jurnalul şi numai Dumnezeu ştie dacă voi 
mai începe vreodată altul. Dacă se va întâmpla aşa, sau chiar 
dacă-l voi relua tot pe acesta, voi vorbi de alţi oameni şi de alte 
întâmplări. Acum, la capătul poveştii dragostei mele şi înainte 
de a mă întoarce la munca mea de fiecare zi, scriu fără nici o 
speranţă cuvântul 

„FINIS". 

Westminster Gazette, 25 septembrie Un mister la Hampstead 

Împrejurările Hampsteadului sunt în prezent bântuite de 
îngrijorarea pe care le-o pricinuieşte oamenilor o serie de 
evenimente, amintindu-le pe cele despre care s-a scris sub 
titlurile „Oroarea de la Kensington", „Femeia care înjunghie" sau 
„Femeia în negru". De două-trei zile s-au semnalat mai multe 
cazuri de copii mici rătăciţi de casă sau care nu s-au mai întors 
de la joacă. De fiecare dată a fost vorba de copii prea mici ca să 
poată da singuri indicaţii inteligibile, dar care, cu toţii, aduceau 
ca scuză faptul că fuseseră cu „Doamna însângerată". 

De fiecare dată lipsa lor a fost remarcată în târziul serii, iar în 
două rânduri copiii n-au fost găsiţi decât în primele ceasuri ale 
dimineţii următoare. Se presupune că, după ce primul copil 
rătăcit a povestit despre o „doamnă însângerată", care l-a 
invitat la o plimbare, ceilalţi s-au luat după el, zicând la fel. Este 
foarte firesc să fie aşa, căci jocul favorit al prichindeilor este să 
înveţe păcăleli unii de la alţii. Un corespondent scrie că modul în 
care o imită micuţii pe „Doamna însângerată" e de un comic 
neînchipuit. 

Anumiți caricaturişti de-ai noştri, ne scrie el, ar putea lua 
lecţii de ironie şi grotesc de la ei, comparând realitatea cu 
ficţiunea. E în concordanţă cu legile firii omeneşti ca „Doamna 
însângerată" să joace un asemenea rol de seamă în închipuire, 
acordându-i-se fel de fel de însuşiri. Corespondentul nostru 
spune cu naivitate că nici Ellen Terry! n-ar fi putut fi atât de 
atrăgătoare şi cuceritoare ca aceşti bebeluşi dolofani, jucând 
teatru. 

Problema poate să aibă, totuşi, şi o latură serioasă, fiindcă 
unii dintre copii, tocmai dintre acei care au lipsit nopţile, poartă 
semnele unor mici muşcături la gât, asemenea celor făcute de 
şobolani sau de vreun câine mic şi, deşi acestea nu prezintă 
cine ştie ce importanţă, trădează că respectivul animal 


1 Actriţă celebră în epocă, preţuită mult de Ch. Dickens. 


procedează întotdeauna la fel. Poliţia locală a primit instrucţiuni 
să acorde o atenţie mărită copiilor rătăciţi, mai cu seamă celor 
de vârstă fragedă, de pe maidanul Hampsteadului, şi să 
urmărească orice câine vagabond care s-ar arăta prin preajmă. 


Westminster Gazette, 25 septembrie 

Ediţie specială Grozăvia de la Hampstead încă un copil rănit 
„Doamna însângerată" 

Tocmai aflăm că un alt copil, dispărut noaptea trecută, a fost 
descoperit către amiază într-o tufă de răchite la Shooter's Hill, 
lângă maidanul Hampstead, o paragină mai puţin frecventată 
decât altele. Copilul prezenta aceeaşi rană mică la gât, despre 
care am vorbit şi în alte cazuri. Era îngrozitor de slăbit şi părea 
complet vlăguit. Şi el a povestit, când şi-a revenit într-o 
oarecare măsură, aceeaşi istorioară, cum că ar fi fost ademenit 
de către „Doamna însângerată". 


Capitolul 14 

Jurnalul Minei Harker 

23 septembrie. Jonathan e ceva mai bine, după o noapte 
zbuciumată. Sunt mulţumită că are atât de mult de lucru, fiindcă 
în felul acesta nu se mai gândeşte la tot soiul de grozăvii; îmi 
pare bine, de asemenea, să-l văd împovărat cu responsabilităţile 
noii sale poziţii. Ştiam că îşi va recăpăta încrederea în sine şi cât 
de mândră sunt văzându-l înălțându-se pe culmile profesiei sale 
şi făcând faţă celor mai variate obligaţii! Astăzi va lipsi toată 
ziua, căci mi-a spus să nu-l aştept la masă. Mi-am terminat 
treburile prin casă, aşa că voi lua jurnalul său din Transilvania şi 
mă voi închide în camera mea să-l citesc... 

24 septembrie. N-a fost chip să scriu noaptea trecută; 
însemnările înfiorătoare ale lui Jonathan m-au răvăşit. Cât 
trebuie să fi suferit, fie că a fost adevărat, fie numai cu 
închipuirea. Mă întreb dacă e vreo parte de adevăr în toate 
acestea. Le-a scris sub impresia febrei cerebrale sau s-a 
îmbolnăvit de pe urma lor? Dar omul pe care l-am văzut ieri? 
Jonathan părea pe deplin convins că el era. 

Probabil că sub impresia înmormântării s-a întors cu gândul 
acolo. El le crede adevărate. Mi-aduc aminte ce mi-a spus în 
ziua căsătoriei: „Doar dacă vreo obligaţie solemnă nu mă va sili 
să revin asupra acestor ceasuri amare, treaz sau în vis, nebun 


sau teafăr', în toate astea pare să fie un fir conducător... 
Contele înfricoşător se pregătea să călătorească la Londra... 
„Dacă se va întâmpla aşa şi va sosi la Londra, cu nenumăratele 
sale milioane..." Atunci ne va reveni o sarcină gravă; şi va trebui 
să nu dăm înapoi... voi fi pregătită. Voi începe de îndată să 
dactilografiez jurnalul, ca să poată fi citit şi de alţii. 


Scrisoare de la Van Helsing către doamna Mina Harker 

24 septembrie (confidențială) 

Scumpă doamnă, 

Vă cer iertare de a-mi fi luat libertatea să vă scriu, cu toate 
că, într-o măsură, vă sunt prieten de departe, căci eu v-am 
anunţat vestea tristă a morţii domnişoarei Lucy Westenra. Prin 
amabilitatea lordului Godalming, am primit împuternicirea de a 
citi scrisorile şi hârtiile defunctei, care mă interesează în mod 
deosebit, într-o problemă de o importanţă vitală. Printre ele am 
găsit mai multe scrisori de la dumneavoastră, vădind marea 
prietenie şi dragoste pe care i le-aţi purtat. Oh, doamnă Mina, în 
numele acestei iubiri, vă implor, ajutaţi-mă! V-o cer spre binele 
celorlalţi, spre a pune capăt unei primejdii atât de cumplite, cum 
nici nu vă puteţi închipui. 

Mi-aţi putea îngădui să vă văd? Puteţi avea încredere în 
mine. Sunt prietenul doctorului Seward şi al lordului Godalming 
(care a fost, pentru Lucy, Arthur). Deocamdată însă nu trebuie 
puşi la curent cu cererea mea. Aş veni să vă văd la Exeter, de 
îndată ce mi-aţi îngădui, la locul şi în momentul pe care le-aţi 
stabili. Vă cer încă o dată scuze, doamnă, dar v-am citit 
scrisorile către sărmana Lucy şi ştiu cât sunteţi de bună şi cât 
de mult a suferit soţul dumneavoastră; de aceea v-aş ruga, dacă 
se poate, să nu-l puneţi în temă, căci s-ar putea să-i dăuneze. 
Cu scuze, 

Van Helsing 


Telegramă de la doamna Harker către Van Helsing 
25septembrie. Veniţi astăzi cu trenul de zece şi un sfert, 

dacă-l puteţi prinde. Vă stau la dispoziţie oricând în timpul zilei. 
Wilhelmine Harker 


Jurnalul Minei Harker 


25 septembrie. Nu mă pot împiedica să mă simt foarte 
impresionată de apropiata vizită a doctorului Van Helsing, căci 
aştept de la el să arunce o lumină asupra tristei experienţe a lui 
Jonathan; pe de altă parte, cum el a îngrijit-o pe biata Lucy în 
ultimele ei zile de suferinţă, va putea să-mi vorbească despre 
ea. Acesta este chiar motivul vizitei sale, în legătură cu crizele 
de somnambulism de care suferea Lucy, şi nu Jonathan. Deci, nu 
voi şti niciodata adevărul cu privire la el. Nebună ce sunt! 
Blestematul de jurnal mi-a captivat imaginaţia şi colorează cu 
fantasmele lui toate obiectele din jur. Desigur, el vine să-mi 
vorbească despre Lucy. Nefericita de ea, va mai fi avut şi alte 
crize, iar noaptea de groază de pe faleză trebuie s-o fi 
îmbolnăvit. 

Prinsă de necazurile mele, uitasem în ce stare îngrijorătoare 
o lăsasem. Probabil i s-a confesat despre întâmplarea de pe 
faleză şi despre faptul că eu o cunoşteam în amănunţime, iar 
acum doctorul doreşte s-o audă din gura mea, ca s-o poată 
interpreta. Sper că am procedat just, nespunându-i nimic 
doamnei Westenra. Nu mi-aş ierta niciodatadacă vreun act al 
meu, chiar şi ceva ce nu aş fi făcut, i-ar fi provocat vreun rău lui 
Lucy. Sper, de asemenea, că doctorul Van Helsing n-o să mă 
condamne. Am trecut prin atâtea supărări şi m-am zbuciumat 
atâta în ultima vreme, încât simt că am ajuns la capătul 
răbdărilor. 

Mai târziu. A venit şi a plecat. Ce întâlnire stranie! Simt că mi 
se învârte capul. Parcă visez. Să fie toate acestea posibile sau 
măcar o parte din ele? Dacă n-aş fi citit mai întâi jurnalul lui 
Jonathan, n-aş fi. crezut o iotă, niciodata. Doctorul Van Helsing 
trebuie că e un om cumsecade şi un practician priceput, dacă e 
prieten cu Arthur şi cu doctorul Seward, care l-au chemat tocmai 
din Olanda ca s-o îngrijească pe Lucy. 

Am simţit numai văzându-l că este bun şi amabil, că are o 
fire nobilă. Când va reveni mâine, îi voi vorbi despre Jonathan şi 
atunci, cu voia Domnului, toate necazurile şi neliniştile noastre 
vor putea lua sfârşit. Totdeauna m-am gândit că mi-ar fi plăcut 
să fac gazetărie; un prieten de-al lui Jonathan, care lucrează la 
Exeter News, îmi spunea că în această profesie memoria este 
esenţială, că trebuie să fii în stare să redai întocmai fiecare 
cuvânt spus, chiar dacă pe urmă îl mai înfloreşti. Am avut parte 
de un interviu de soi; voi încerca să-l redau întocmai. 


Era ora două şi jumătate, când mi-a bătut în uşă. Mi-am luat 
inima în dinţi şi am aşteptat. Peste câteva minute, Mary a 
deschis uşa anunțând: „Doctorul Van Helsing". 

M-am ridicat şi m-am înclinat în timp ce venea spre mine; un 
bărbat de înălţime mijlocie, zdravăn, cu umerii laţi şi pieptul 
bombat, cu capul sus. Chipul îi era hotărât, fruntea înaltă cu 
protuberanţe, părul dat pe spate, ochii mari, de un albastru 
puternic, depărtaţi de nas, privirea pătrunzătoare şi energică, 
dar cu luciri blânde. 

— Doamna Harker, cred? (Am dat din cap afirmativ.) Şi care 
se numea înainte Mina Murray? 

Am confirmat din nou. 

— Pe Mina Murray am venit s-o văd, care a fost prietena 
acelei sărmane copile, Lucy Westenra. Doamnă Mina, am venit 
să vă vorbesc în legătură cu moartea ei. 

— Domnule, i-am răspuns, nici o recomandare n-ar fi fost mai 
bună pentru mine decât faptul că i-aţi fost prieten şi i-aţi dat 
îngrijiri. 

Şi i-am întins mâna, pe care mi-o strânse cu căldură. 

— Oh, doamnă Mina, ştiam că prietena acestei sărmane şi 
suave fete trebuia să aibă un suflet mare, dar urma să şi constat 
acest lucru, şi-şi termină fraza înclinându-se uşor. 

L-am întrebat ce mai doreşte să afle despre mine, aşa că 
începu numaidecât: 

— V-am citit scrisorile adresate lui miss Lucy. lertaţi-mă, dar 
trebuia să încep cu cineva şi nu cunoşteam pe nimeni! Ştiu că 
aţi fost împreună la Whitby. Din când în când ţinea un jurnal, să 
nu fiţi surprinsă, doamnă, începuse să-l scrie după plecarea 
dumneavoastră şi oarecum imitându-vă, iar în acest jurnal sunt 
schiţate anumite aluzii la o criză de somnambulism, împrejurare 
în care aţi fi salvat-o. Vin la dumneavoastră pradă celei mai mari 
perplexităţi, cu nădejdea că o să-mi povestiţi tot ce vă puteţi 
aminti. 

— Cred că pot să vă povestesc, doctore Van Helsing, totul în 
amănunţime. 

— Aveţi o atât de bună memorie a faptelor, a detaliilor? De 
obicei, tinerele doamne sunt distrate. 

— Nu, doctore, nu am, însă am notat totul, la timp. Pot să vă 
arăt, dacă vă interesează. 


— Oh, doamnă Mina, vă sunt recunoscător, îmi faceţi un 
serviciu imens. 

N-am putut rezista tentaţiei de a-l păcăli puţin, presupun că e 
un rest din gustul mărului originar, care ne stăruie în gură, aşa 
că i-am întins jurnalul stenografiat. L-a apucat, înclinându-se plin 
de curtoazie, şi-mi spuse: 

— Pot să-l citesc? 

— Dacă doriţi, i-am răspuns, afişând cea mai mare modestie. 

L-a deschis şi pentru o clipă s-a întunecat la faţă. 

— O, ce femeie ingenioasă!, mi-a spus el. Ştiam de multă 
vreme că domnul Harker vă araţă multă recunoştinţă şi, iată, 
avea toate motivele. Imi veţi face onoarea să mă ajutaţi, citindu- 
mi-l? Căci, vai, nu cunosc stenografia. 

Gluma durase destul, începeam să mă simt niţel ruşinată, 
aşa că i-am oferit copia dactilografiată, din coşul meu de lucru. 

— Scuzaţi-mă, i-am spus, că nu m-am putut abţine, dar ştiam 
că veniţi în legătură cu draga de Lucy şi că nu veţi avea mult 
timp la îndemână, căci timpul dumneavoastră e preţios, şi am 
transcris jurnalul la maşina de scris. 

Ochii îi sclipiră când luă manuscrisul. 

— Sunteţi atât de bună, îmi zise, şi acum, îmi permiteţi să 
citesc? Voi putea să vă pun câteva întrebări după ce am să 
termin lectura? 

— Bineînţeles, i-am răspuns, citiţi-l, iar eu între timp voi 
supraveghea pregătirea prânzului. Imi veţi putea pune 
întrebările în timpul mesei. 

Imi mulţumi şi se aşeză într-un fotoliu cu spatele la lumină, 
citind absorbit, pe când eu m-am dus să mă ocup de masă, mai 
mult ca să nu-l deranjez. Când m-am reîntors, l-am găsit 
străbătând camera în lung şi în lat, cu obrajii roşii de emoție. Se 
repezi către mine, strângându-mi amândouă mâinile. 

— O, doamnă Mina, cum să vă spun cât vă datorez?! Jurnalul 
acesta e ca lumina soarelui, îmi deschide porţile misterului. Sunt 
ameţit, sunt uluit de atâta lumină, cu toate că nori grei stau tot 
timpul în spatele razelor. Dar dumneavoastră nu puteţi înţelege 
ce vreau să zic. Cât vă sunt totuşi de recunoscător, 
dumneavoastră, o femeie atât de ingenioasă! Doamnă, continuă 
el pe un ton foarte grav, dacă vreodată Abraham van Helsing va 
putea face ceva pentru dumneavoastră sau pentru ai 
dumneavoastră, sper că veţi recurge la el. Aş fi fericit să vă pot 


sluji ca un prieten, ca un prieten care ar pune tot ce a învăţat 
vreodată, tot ce ştie în serviciul dumneavoastră sau al celor ce 
vă sunt dragi. 

— Dar, doctore, îmi aduci prea multe elogii şi nici nu mă 
cunoşti măcar. 

— Nu vă cunosc? Eu, care sunt bătrân şi care mi-am petrecut 
toată viaţa studiind oamenii, eu, care m-am specializat în studiul 
creierului şi al materiilor înrudite? Când v-am citit jurnalul, pe 
care l-aţi scris parcă anume pentru mine, şi unde fiecare rând 
respiră adevărul? Când v-am citit scrisoarea minunată pe care i- 
aţi scris-o  sărmanei Lucy, imediat după căsătoria 
dumneavoastră, eu să nu vă cunosc? Vorbiţi-mi despre soţul 
dumneavoastră. S-a vindecat complet? A scăpat de febra aceea, 
s-a înzdrăvenit şi şi-a recăpătat buna dispoziţie? 

Văzând că venise momentul să vorbesc despre Jonathan, i- 
am spus: 

— Se refăcuse aproape complet, dar l-a durut foarte tare 
moartea domnului Hawkins. 

Mă întrerupse: 

— Da, ştiu, cunosc situaţia, v-am citit ultimele două scrisori. 

— Presupun, am continuat, că asta i-a făcut rău. Fapt este că 
joia trecută, pe când ne plimbam prin Londra, a avut un nou şoc. 

— Un nou şoc? Atât de curând după febra cerebrală? Asta nu- 
mi place. Şi ce fel de şoc? 

— A crezut că a văzut pe cineva care i-a redeşteptat amintiri 
oribile, ceva în legătură cu febra cerebrală. 

Şi dintr-odată toate acestea au început să-mi joace înaintea 
ochilor. Mila de Jonathan, grozăviile prin care trecuse, întregul şi 
îngrozitorul mister al jurnalului său şi chiar teama care m-a 
covârşit şi pe mine de la lectura lui. Cred că mi-am pierdut firea, 
căci am căzut în genunchi, apucându-i mâinile şi implorându-l 
să-i redea soţului meu sănătatea. M-a ridicat de jos şi m-a 
aşezat pe canapea, aşezându-se lângă mine. Pe urmă mi-a 
vorbit cu o bunătate nesfârşită. 

— Sunt într-adevăr fericit să mă aflu aici şi că vă pot fi de un 
oarecare folos. Căci dacă soţul dumneavoastră e suferind, 
suferinţa sa face parte din categoria celor pe care le pot vindeca 
eu. Vă făgăduiesc că am să mă simt fericit să fac totul ca să-l 
pun pe picioare şi să-l înzdrăvenesc, spre a vă lumina viaţa. Dar, 
să trecem la masă. 


Sunteţi prea obosită şi, poate, surescitată. Mi-aţi spus tot ce 
ştiaţi despre Lucy, aşa că acum nu vom mai vorbi despre ea, ca 
să nu vă deprim. Voi petrece noaptea aici, la Exeter, căci vreau 
să cuget mai adânc la ce mi-aţi spus, iar după ce mă voi fi 
gândit, vreau să vă pun câteva întrebări, dacă-mi permiteţi. îmi 
veţi vorbi, de asemenea, de suferinţa soţului dumneavoastră cât 
de amănunţit veţi dori, însă nu chiar acum. Deocamdată trebuie 
să mâncaţi, iar pe urmă îmi veţi vorbi despre toate. 

După masă, am trecut din nou în salon, unde îmi zise: 

— Şi acum, spuneţi-mi ce-i cu el. 

în clipa când să deschid gura în faţa acestui om de seamă, 
atât de învăţat, m-am temut să nu mă creadă slabă de înger, iar 
pe Jonathan ţicnit, căci jurnalul lui cuprindea atâtea ciudăţenii, şi 
am şovăit să încep. Cum însă îmi promisese să-mi fie de ajutor, 
cum îmi inspira atâta încredere şi mă mai şi încuraja cu atâta 
bunăvoință, m-am încumetat: 

— Doctore Van Helsing, ceea ce urmează să aflaţi este atât 
de bizar, încât vă rog să nu râdeţi de mine sau de soţul meu. 
Până ieri m-au ros îndoielile. Trebuie să vă arătaţi înţelegător şi 
să nu mă credeţi nebună, chiar dacă veţi pricepe anumite lucruri 
ciudate numai pe jumătate. 

M-a liniştit pe cât a putut de bine: 

— O, scumpă doamnă, dacă aţi şti cel puţin ce straniu e 
obiectul vizitei mele aici, aţi râde. M-am învăţat să nu neglijez 
nimic din ce poate crede cineva, oricât de neobişnuit ar părea. 
M-am străduit să rămân cu mintea deschisă şi nu 

întâmplările obişnuite ale vieţii mi-o pot întuneca, ci faptele 
nemaipomenite, extraordinare, acele lucruri care izbutesc să te 
facă să te îndoieşti dacă eşti în toate minţile sau nebun. 

— Dacă-mi îngăduiţi, o să vă mai dau ceva de citit. E un 
jurnal mai lung, dar tot dactilografiat. El vă va destăinui cauza 
tulburării mele şi a lui Jonathan. Este copia jurnalului său de 
călătorie în Transilvania, cu toate peripeţiile ei. Nu îndrăznesc să 
vă spun nimic despre acest jurnal, îl veţi citi şi veţi judeca 
singur. lar când o să vă revăd, îmi veţi spune, poate, ce impresie 
v-a făcut. 

Mi-a făgăduit şi a luat hârtiile. 

— Voi reveni mâine de dimineaţă, cât de devreme o să pot, 
ca să vă văd şi, dacă va fi posibil, să-l văd pe soţul 
dumneavoastră. 


— Jonathan se va înapoi acasă pe la ora unsprezece şi 
jumătate; veniţi să prânziţi cu noi şi veţi face cunoştinţă. Puteţi 
lua expresul de la ora 3.34 şi veţi ajunge astfel la Paddington 
înainte de 8 dimineaţa. 

A rămas surprins de cunoştinţele mele în materie de orar al 
căilor ferate, fiindcă n-avea de unde şti că studiasem mersul 
trenurilor de la şi spre Exeter, ca să-i pot fi de folos lui Jonathan, 
în caz de mare grabă. 

A luat hârtiile şi a plecat, iar eu am rămas gândindu-mă, 
gândindu-mă, nu ştiu la ce. 


Scrisoare (de mână) de la Van Helsing către doamna Harker 

25 septembrie, ora 6p.m. 

Scumpă doamnă Mina, 

Am citit uluitorul jurnal al soţului dumneavoastră. Puteţi 
dormi liniştită, la adăpost de orice îndoială. Pe cât de ciudat şi 
de îngrozitor este, tot pe atât de adevărat este. Mi-aş pune viaţa 
zălog că aşa-i. Altora le poate aduce pieirea, dar pentru 
dumneavoastră nu mai e nici un pericol. Soţul dumneavoastră e 
un tovarăş de viaţă de nădejde, am experienţă de viaţă, cunosc 
oamenii şi vă pot spune că cineva care a îndrăznit să coboare 
de-a lungul zidului în odaia aceea, ba chiar s-o facă de două ori, 
nu va suferi urmările şocului multă vreme. Aş ţine totuşi mult 
să-l chestionez în legătură cu alte probleme. 

Sunt încântat că am trecut să vă văd în cursul zilei, căci am 
aflat atâtea lucruri dintr-odată încât sunt uluit, uluit cum n-am 
fost în viaţa mea, şi adâncit în probleme asupra cărora trebuie 
să mă mai gândesc. 

Al dumneavoastră foarte devotat,Abraham van Helsing 


Scrisoare de la doamna Harker către Van Helsing 

25 septembrie, 6.30 p.m. Scumpe doctore Van Helsing, vă 
mulţumesc de mii de ori pentru amabila dumneavoastră 
scrisoare, care mi-a turnat un balsam în inimă. Şi totuşi, dacă 
aşa stau lucrurile, ce grozăvii se petrec pe lumea asta, iar 
dihania aceea îngrozitoare, monstrul acela, se află cu adevărat 
la Londra! Mi-e teamă să mă gândesc. Chiar în acest moment, în 
timp ce vă scriu, am primit o telegramă de la Jonathan, prin care 


mă anunţă că pleacă de la Launceston la ora 6.25 şi că va fi aici 
la ora 10.18, ca să nu mă simt singură noaptea. 

Sunteţi de acord ca, în loc să prânziţi cu noi mâine, să luaţi 
micul dejun la ora 8 dimineaţa, dacă ora nu vi se pare prea 
matinală? Puteţi pleca, de asemenea, dacă sunteţi grăbit, cu 
trenul de 10.30, care opreşte la Paddington la ora 14.35. Nu-mi 
trimiteţi nici un răspuns! Dacă nu primesc nici un semn de la 
dumneavoastră, vă aştept la micul dejun. Prietena 
dumneavoastră devotată,. 

Mina Harker 


Jurnalul lui Jonathan Harker 

26 septembrie. Eram convins că nu voi mai scrie niciodata în 
acest jurnal şi iată că a venit vremea să însemnez din nou. Când 
m-am întors acasă, noaptea trecută, Mina mă aştepta cu cina, 
iar după masă mi-a vorbit de vizita lui Van Helsing şi mi-a spus 
că-i dăduse câte o copie după jurnalele noastre, mărturisindu-mi 
totodată cât de neliniştită fusese din cauza mea. 

Mi-a arătat apoi ce scria conţinea scrisoarea doctorului, şi 
anume că tot ceea ce povestisem în jurnalul meu era adevărat. 
Simt că a făcut din mine alt om. Faptul că mă îndoiam de 
realitatea întregii aventuri mă  copleşea. Mă simțeam 
neputincios, bănuitor şi orbecăind în întuneric. Dar acum, când 
ştiu, nu-mi mai e frică, nici chiar de conte. La urma-urmelor, i-a 
reuşit planul de a ajunge la Londra, şi cel pe care l-am văzut era 
chiar el. Şi dacă a mai întinerit, ce-i cu asta? Van Helsing este 
omul care îl va demasca şi îl va urmări, dacă e aşa cum îl 
descrie Mina. In clipa asta, ea se îmbracă, iar peste câteva 
minute mă voi duce să-l iau pe Profesor de la hotel... 

Cred că apariţia mea l-a surprins. Când am intrat în odaia sa 
şi m-am prezentat, m-a apucat de umeri şi m-a tras cu faţa la 
lumină, scrutându-mă cu o privire pătrunzătoare! 

— Dar doamna Mina îmi spunea că aţi fost bolnav, că aţi 
făcut un şoc? 

Era aşa de nostim să aud cum îi spunea nevestei mele, 
„doamna Mina", după moda veche, încât am zâmbit: 

— Am fost bolnav, suferisem un şoc. Dar m-aţi şi vindecat. 

— Cum aşa? 

— Trimiţându-i Minei scrisoarea de aseară. Până atunci, mă 
sfâşiau îndoielile, fiecare lucru se învăluia într-o mantie de 


irealitate, nu mai ştiam ce să cred, mi se părea nesigur chiar şi 
ceea ce-mi arătau limpede simţurile. Nemaiştiind ce să cred, nu 
mai ştiam nici ce să fac. Dar nici rutina nu se vădea de folos, 
încât ajunsesem să mă îndoiesc de mine însumi. Nu ştii, 
doctore, ce înseamnă să te îndoieşti de toate şi, mai cu seamă, 
de tine însuţi. N-aveţi cum şti: vi se citeşte în ochi şi-n 
sprâncene. 

A părut amuzat, căci a râs şi mi-a zis: 

— Vasăzică eşti un fiziognomonist! Cu fiecare ceas mai aflu 
câte ceva! Să ştii că răspund invitaţiei voastre cu cea mai mare 
plăcere, iar ca om bătrân ce sunt, să mă ierţi dacă te fericesc 
pentru asemenea soţie. Şi acum, pot să-ţi mai cer un ajutor? Am 
o mare misiune de îndeplinit şi pentru început îmi completez 
cunoştinţele. îmi poţi fi de folos în direcţia asta. Poţi să-mi 
relatezi ce s-a întâmplat înaintea plecării în Transilvania? Mai 
târziu poate o să-ţi cer să mă ajuţi mai mult şi într-alt chip, însă 
pentru moment atât îmi ajunge. 

— Dar, domnule, i-am răspuns, este vreo legătură între 
problema de care vă ocupați şi conte? 

— Este, mi-a răspuns solemn. 

— In acest caz, sunt lângă dumneavoastră cu trup şi suflet. 
Dacă plecaţi cu trenul de 10.30, nu veţi avea timp să citiţi 
maldărul de hârtii. Le puteţi lua cu dumneavoastră ca să le citiţi 
în tren. 

După micul dejun l-am condus la gară. înainte de a ne 
despărţi, spuse: 

— Ai putea veni la Londra, dacă te-aş chema, împreună cu 
doamna Mina? 

— Vom veni amândoi, când veţi dori, i-am răspuns. 

îi cumpărasem ziarele de dimineaţă, ca şi ziarele din Londra, 
din seara precedentă, şi pe când mai schimbam o vorbă la 
fereastra vagonului, aşteptând să plece trenul, începuse să le 
răsfoiască. Atenţia i-a fost deodată atrasă de unul dintre ele, 
Westminster Gazette, cred că datorită culorii, dar cum se uită se 
făcu vânăt. Citi ceva, foarte absorbit, mormăind pentru sine: 
„Mein Gott/Atât de curând! Atât de curând!" Cred că nici nu-şi 
mai amintea de mine în acel moment. Tocmai atunci trenul 
fluieră de plecare şi porni. Işi reveni şi se aplecă peste fereastră, 
făcându-mi semn cu mâna: 


— Complimente doamnei Mina; vă voi scrie cât 
de curând o să pot. 


Jurnalul doctorului Seward 

26 septembrie. La drept vorbind, nimic nu se termină. O 
săptămână numai de când am scris cuvântul „Finis" şi iată că 
mă apuc de el cu forţe noi, şi tot în legătură cu aceleaşi 
subiecte. Până astăzi după-amiază, de altfel, n-am avut nici un 
motiv special să mă întorc cu gândul la cele petrecute. Renfield 
e mai raţional ca niciodata. Reîncepuse să se ocupe de muşte, 
acum s-a întors la păianjeni, aşa că deocamdată nu mă 
necăjeşte cu nimic. Am primit o scrisoare de la Arthur, scrisă 
duminică, şi din ea deduc că se simte bine. Quincey Morris este 
împreună cu el, şi cu firea lui clocotitoare îl va ajuta să se pună 
pe picioare. De altfel, şi Quincey mi-a scris câteva cuvinte, aşa 
că de la el am aflat că Arthur a început să-şi recapete câte ceva 
din obişnuita lui voioşie, încât şi dinspre partea lui sunt liniştit. 

Cât mă priveşte, mă întorsesem la lucrul meu, cu 
entuziasmul de odinioară, aş putea spune, cu sinceritate, că 
rana provocată de pierderea neuitatei Lucy dădea semne de 
cicatrizare. Şi iat-o redeschisă. lar cum se vor sfârşi lucrurile 
acestea, numai Dumnezeu ştie! Mă bate gândul că Van Helsing 
crede că ştie şi el, dar nu lasă să-i scape decât atât cât să-ţi 
aprindă curiozitatea. leri a fost la Exeter şi a rămas acolo şi 
peste noapte. Azi s-a întors şi a dat buzna în biroul meu, cam pe 
la cinci şi jumătate după-masă, vârându-mi sub nas Westminster 
Gazette de seara trecută. 

— Ce crezi despre asta?, mi-a spus, încrucişându-şi braţele. 

M-am uitat peste ziar, fiindcă într-adevăr ştiam despre ce era 
vorba. Atunci el îmi luă ziarul din mână şi-mi arătă un reportaj 
despre nişte copii  rătăciţi şi  regăsiţi în  vecinătăţile 
Hampsteadului. Nu m-a interesat în mod deosebit, până am 
căzut pe pasajul unde se descriau micile răni, asemănătoare 
unor muşcături, de pe gâturile lor. O idee îmi trecu prin cap şi 
ridicai ochii spre el. 

— Ei?, mă întrebă el. 

— La fel ca biata Lucy. 

— Şi cum îţi explici? 

— Pur şi simplu, trebuie să fie la mijloc aceeaşi cauză, ceea 
ce i-a muşcat pe ei o muşcase şi pe ea. 


Răspunsul lui nu mi se păru dintru început clar: 

— Indirect este adevărat, dar nu şi direct. 

— Nu pricep, Profesore! 

Eram întrucâtva înclinat să iau lucrurile mai uşor căci, la 
urma-urmei, patru zile de refacere după atâta chin înseamnă 
ceva, însă când l-am văzut cât de întunecat era la faţă, mi-am 
mutat gândul. Niciodata, nici în cele mai rele momente ale bolii 
lui Lucy nu-l văzusem atât de disperat. 

— Explică-mi, i-am spus atunci, eu, unul, nu-mi pot face o 
părere. Nu ştiu ce să cred şi nu am suficiente date ca să emit 
vreo ipoteză. 

— Vrei să-mi spui, adică, dragă John, că nu ai nici o bănuială 
în privinţa morţii sărmanei Lucy, după toate cele întâmplate şi 
după toate aluziile pe care ţi le-am făcut? 

— Epuizare nervoasă, întovărăşită de mari pierderi sau mare 
risipă de sânge. 

— Şi unde s-a pierdut sau s-a risipit sângele acela? 

Am lăsat capul în jos. Profesorul se aşeză lângă mine şi 
continuă: 

— Dragă John, eşti un om ager, raţionezi just şi ai cugetul 
îndrăzneţ, însă ai şi prejudecăţi! Nu îngădui propriilor ochi să 
vadă şi propriilor urechi să audă, iar tot ce depăşeşte cotidianul 
nu te interesează. Nu te gândeşti că sunt şi lucruri pe care nu le 
poţi înţelege, dar care totuşi există, că unii oameni văd lucruri 
pe care ceilalţi nu le percep? 

Că anumite lucruri mai noi sau mai vechi nu trebuie privite cu 
ochii de toate zilele, care s-au obişnuit cu ele sau care se iau 
după ceea ce ştiu? Ah, acesta este cusurul ştiinţei noastre, vrea 
să explice totul şi, unde nu-i izbuteşte, afirmă că nu e nimic de 
explicat. la să ne aruncăm însă privirile în jur şi să vedem cum 
se dezvoltă noi credinţe, sau care se pretind singure noi, care îşi 
afişează tinereţea, în ciuda bătrâneţii, asemenea distinselor 
doamne ce pot fi văzute la operă. Presupun că nu crezi în 
transmutaţia corpurilor, nu? Nici în corpii astrali? Nici în citirea 
gândurilor? Dar în hipnotism? 

— In hipnotism, da. Charcot l-a demonstrat totuşi în mod 
convingător. 

Surâse: 

— Şi te mulţumeşti cu atâta, nu-i aşa? Intr-adevăr, marelui 
Charcot, ce păcat că nu mai e printre noi, îi poţi urmări 


demonstraţia şi înţelege mecanismul prin care analizează 
sufletul pacientului. In cazul ăsta, amice John, să conchid că 
accepţi pur şi simplu faptele şi te mulţumeşti ca premisele să nu 
te conducă nicăieri? la să-mi spui atunci, căci doar mă ocup cu 
bolile nervoase, de ce accepti hipnotismul şi respingi citirea 
gândurilor? Uite, amice John, s-au făcut în zilele noastre 
progrese în domeniul electricităţii, care nu ştiu cum să le 
interpreteze nici descoperitorii lor, cei care în vremurile de 
demult ar fi fost arşi pe rug, ca vrăjitori. Viaţa ne rezervă mereu 
mistere. De ce a trăit Matusalem nouă sute de ani, iar Old Parr! 
o sută şaizeci şi nouă bătuţi pe muchie, pe când nefericita de 
Lucy, în venele căreia curgea sângele a patru bărbaţi, n-a putut 
trăi o zi mai mult? 

Căci, dacă ar mai fi trăit o singură zi, am fi putut-o salva. 
Cunoşti în întregime misterul vieţii şi al morţii? Eşti atât de 
stăpân pe anatomia comparată ca să-mi poţi spune de ce au 
unii oameni caracteristici de brută, iar alţii nu? Poţi să-mi spui 
pentru ce, faţă de restul păianjenilor care trăiesc puţin şi sunt 
pricăjiţi, păianjenul acela uriaş a trăit timp de secole sub bolta 
vechii biserici spaniole, crescând până-ntr-atât, încât, într-o 
bună zi, coborând, a putut sorbi uleiul de la toate lămpile? 

Poţi să-mi spui de ce, în pampas ca şi aiurea, trăiesc lilieci 
care noaptea sug sângele vitelor şi al cailor şi de ce în anumite 
insule din mările Occidentului viețuiesc lilieci ce zac atârnaţi 
peste zi în arbori, ca nişte nuci gigantice sau ca nişte coconi 
enormi, iar noaptea, când marinarii istoviţi de arşiţă dorm pe 
punte, îi năpădesc şi le sug sângele, de-i găsesc tovarăşii lor 
morţi, fără o picătură de sânge, livizi ca Lucy? 

— Incet, încet, Profesore, i-am spus eu, ridicându-mă. Doar n- 
o să-mi spui că Lucy a fost victima unui asemenea liliac şi că 
asta s-a petrecut la Londra, în plin secol al XIX-lea? 

Imi făcu un semn cu mâna să mă opresc. 

— Poţi să-mi explici de ce trăiesc ţestoasele mai mult decât 
generaţii întregi de oameni? Sau cum de vede elefantul 
dispărând dinastii după dinastii şi cum de nu moare papagalul, 
dacă nu-l mănâncă pisica, dacă nu-l ucide un câine sau nu i se 
întâmplă altă pacoste? Poţi să-mi spui pentru ce, dintotdeauna, 
oamenii de pretutindeni au avut credinţa că există un mic 


1 Thomas Parr, englez despre care se crede că a trăit mai bine de 150 de ani, 
în secolele al XV-lea şi al XVI-lea. 


număr de oameni care trăiesc oricât de mult li se îngăduie şi 
sunt bărbaţi şi femei care nu mor niciodata? 

Poţi să-mi spui cum procedează fachirul indian când intră în 
letargie şi se lasă îngropat ca morţii, poruncind să i se semene 
grâu pe mormântul sigilat, iar mai apoi, după ce s-a secerat 
grâul şi s-a mai strâns încă o recoltă, oamenii care dezgroapă 
sicriul, cu sigiliul neatins, şi-i desfac capacul îl găsesc înăuntru 
pe fachir tot atât de viu cum sunt şi ei şi putând să umble 
printre oameni ca şi mai înainte? 

Aici l-am întrerupt. Eram dezorientat; îmi împuiase mintea cu 
atâtea  excentricităţi posibile, încât mi se  înfierbântase 
imaginaţia. 

Intrezăream că intenţiona să-mi ţină o lecţie, ca altădată, pe 
când eram student, la Amsterdam, numai că atunci îmi numea 
obiectul, ca să-l pot avea totdeauna în faţă. Acum, însă, nu-mi 
dădea nici un ajutor, cu toate că nu doream decât să înţeleg. 

— Profesore, fă-mă din nou studentul răsfăţat al Domniei 
Tale. Defineşte-mi teza, ca să-i pot aplica teoriile Domniei Tale 
pe parcurs. In clipa de faţă, te urmăresc pas cu pas, de parcă aş 
fi slab de minte, şi nu pot lega ideile. Sunt ca un copil pierdut în 
ceaţă, printre mlaştini, punând piciorul la întâmplare. 

— O imagine frumoasă, într-adevăr, zise el. Bine, am să te 
lămuresc. Teza mea e următoarea: vreau să crezi. 

— Să cred în ce? 

— Să crezi în lucruri pe care nu le cunoşti. Lasă-mă să-ţi 
ilustrez. L-am auzit odată pe un american definind astfel 
credinţa: „Aceea care ne face capabili să credem în lucruri 
despre care ştim că nu sunt adevărate". De data asta zic şi eu la 
fel. Să ne păstrăm cugetul deschis şi să impiedicăm adevărurile 
mici să le întunece pe cele mari, ca bucăţile de stânci care 
astupă şosele largi. Să începem cu acest mic adevăr: îl apreciem 
la justa lui valoare, dar, totodată, nu-l putem lăsa să se 
considere buricul pământului. 

— Doriţi ca ideile preconcepute să nu mă împiedice să accept 
altele neobişnuite? Vă înţeleg corect lecţia? 

— Rămâi pe mai departe studentul meu favorit. Merită să-mi 
pierd vremea cu tine. Acum, că te arăţi dispus să înţelegi, ai şi 
făcut primii paşi. la spune, crezi că micile umflături de pe 
gâturile copiilor au aceeaşi origine ca şi acelea de pe gâtul 
moartei? 


— Bănuiesc că da. 

Se ridică şi-mi spuse cu patos: 

— Atunci te înşeli! O, să fi fost aşa! Vai, însă, lucrurile stau 
altfel şi mult, mult mai rău. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Profesore Van Helsing, am 
strigat, ce tot spui? 

Cu un gest disperat se trânti într-un fotoliu şi, punându-şi 
coatele pe masă, îşi acoperi faţa cu palmele: 

— Copiii aceia au fost victimele domnişoarei 
Lucy! 


Capitolul 15 

Jurnalul doctorului Seward (continuare) 

Timp de câteva clipe am fost cuprins de o adevărată furie, de 
parcă, ea fiind în viaţă, ar fi pălmuit-o pe obraz pe Lucy. Am lovit 
cu putere în masă, m-am ridicat şi i-am spus: 

— Ai înnebunit, doctore Van Helsing? 

El îşi înălţă capul, mă privi şi, ca prin minune, blândeţea de 
pe chipul lui îmi mai potoli mânia. 

— Aş vrea să fi înnebunit, îmi răspunse. Nebunia mi se pare 
uşor de îndurat în comparaţie cu un asemenea adevăr. O, 
prietene, de ce crezi că am ocolit atâta, de ce crezi că mi-a 
trebuit atâta timp pentru a-ţi spune un lucru atât de simplu? 
Oare pentru că te urăsc şi te-am urât toată viaţa? Pentru că am 
vrut să te fac să suferi? O, nu! 

— lartă-mă, i-am spus. 

— Pentru că am vrut să mă port cu blândeţe anunţându-ţi 
această veste, prietene, căci ştiu că ai iubit-o pe doamna aceea 
atât de gingaşă. Şi totuşi, nu-ţi cer să mă crezi. Diseară îţi voi 
dovedi acest lucru. Ai curajul să vii cu mine? 

Am cam şovăit. Văzându-mă că ezit, îmi spuse: 

— Logica e simplă, căci de data asta nu mai e vorba de logica 
unui nebun. lată propunerea mea. Mai întâi să mergem să-l 
vedem pe copil la spital. Doctorul Vincent, de la North Hospital, 
unde, după cum spun ziarele, se află acel copil, îmi este prieten 
şi cred că şi prietenul dumitale, de vreme ce aţi făcut amândoi 
studiile la Amsterdam. In caz că nu le va permite unor prieteni 
să vadă bolnavul, o va face pentru doi oameni de ştiinţă. Nu-i 
vom spune altceva decât că dorim să studiem cazul. Şi pe 
urmă... 


— Şi pe urmă? 

Scoase o cheie din buzunar şi mi-o întinse. 

— Şi pe urmă, dumneata şi cu mine ne vom petrece noaptea 
în cimitirul unde se află Lucy. Asta e cheia de la cavou. Am luat- 
o de la paznic pentru a i-o da lui Arthur. 

Am simţit că mă părăsesc puterile, căci presimţeam că ne 
aşteaptă un calvar înspăimântător. Nu puteam totuşi face nimic, 
aşa că mi-am luat inima în dinţi şi i-am spus că ar fi cazul să ne 
grăbim, deoarece după-amiaza se apropia de asfinţit... 

L-am găsit pe copil treaz. Dormise şi mâncase câte ceva şi, în 
general, îi mergea bine. Doctorul Vincent i-a scos bandajul de la 
gât şi ne-a arătat înţepăturile. Nu încăpea nici o îndoială, erau 
asemănătoare cu cele de pe gâtul lui Lucy. Erau mai mici şi 
foarte proaspete. Nimic altceva. L-am întrebat pe Vincent care 
ar fi, după părerea lui, cauzele şi mi-a răspuns că trebuie să fie 
vorba de muşcătura vreunui animal, vreun şobolan, pesemne. 
Dar era înclinat să creadă că e vorba de unul dintre liliecii atât 
de numeroşi pe colinele dinspre nord ale Londrei. 

— Printre atâţia lilieci inofensivi, spuse el, poate exista vreun 
specimen dinspre sud, aparţinând unei specii mai primejdioase. 
L-o fi adus vreun marinar şi o fi reuşit să scape. Sau o fi vreun 
pui scăpat de la Grădina Zoologică, sau vreunul din rasa 
vampirilor. Ştiţi, se întâmplă şi asemenea lucruri. Nu mai 
departe de acum zece zile a scăpat un lup care a fost semnalat, 
pare-mi-se, pe aici. 

O săptămână mai târziu, copiii de pe maidan şi de pe toate 
aleile nu se mai jucau de-a nimic altceva decât de-a Scufita 
Roşie, până când a venit grozăvia asta de „Doamnă 
însângerată", care pentru ei a constituit o adevărată sărbătoare. 
Chiar şi prichindelul ăsta, când s-a trezit astăzi, a întrebat-o pe 
soră dacă poate să plece. Când sora l-a întrebat de ce vrea să 
plece, i-a spus că vrea să se joace cu „Doamna însângerată". 

— Sper, spuse Van Helsing, că atunci când vei trimite copilul 
acasă, îi vei preveni pe părinţi să-l supravegheze cu străşnicie. 
Această poftă de escapade este foarte periculoasă şi încă o 
noapte petrecută afară îi va fi fatală. Dar, oricum, bănuiesc că 
nu-i vei da drumul decât peste câteva zile. 

— Bineînţeles, cel puţin o săptămână, chiar şi mai mult, dacă 
nu i se vindecă rana. 


Vizita la spital ne-a luat mai mult timp decât crezusem, iar 
soarele asfinţise. Când Van Helsing văzu că se făcuse întuneric, 
spuse: 

— Nu are rost să ne grăbim. E mai târziu decât bănuiam. Hai 
să mergem undeva să mâncăm ceva şi apoi vom continua ce 
avem de făcut. 

Am cinat la Jack Straw's Castle în compania unui grup de 
ciclişti şi a altor persoane zgomotoase şi bine-dispuse. Pe la ora 
zece am plecat de la han. Se făcuse foarte întuneric şi lămpile 
rare accentuau bezna de îndată ce ieşeam din raza lor. 
Profesorul studiase, fără îndoială, drumul pe care urma să 
mergem, căci înainta fără nici o ezitare. 

Eu aveam însă mari îndoieli cu privire la locul în care ne 
aflam. Pe măsură ce înaintam, întâlneam din ce în ce mai puţini 
oameni, până când, în cele din urmă, am fost destul de surprinşi 
întâlnind patrula poliţiei călare, care îşi făcea rondul obişnuit în 
suburbii. In curând, ajunserăm la zidul cimitirului, pe care îl 
escaladarăm. Cu oarecare greutate, căci era întuneric şi nu mai 
eram deloc familiarizați cu locul, am găsit cavoul familiei 
Westenra. 

Profesorul luă cheia, deschise uşa, care scârţâia, şi se trase 
înapoi, politicos, deşi fără să-şi dea seama, făcându-mi semn să 
trec primul. Tovarăşul meu mă urmă numaidecât şi trase uşa 
după noi cu prudenţă. Apoi scotoci în sac şi scoase o cutie de 
chibrituri şi o lumânare, pe care o aprinse. Şi în timpul zilei, 
împodobit cu flori, cavoul era destul de sinistru şi lugubru, dar 
acum, la câteva zile după înmormântare, când florile atârnau 
lâncede şi moarte, cu albeaţa ruginită şi cu verdele devenit 
cafeniu, când păianjenii şi gândacii dormeau din nou ca 
altădată, când piatra decolorată de vreme, mortarul în care se 
infiltrase praful, fierul ruginit, rece şi umed, alama care îşi 
pierduse luciul şi placajul de argint, pătat şi el, reflectau licărirea 

slabă a lumânării, efectul era şi mai jalnic, şi mai sumbru 
decât ne-am fi putut închipui. 

Van Helsing începu să lucreze sistematic. Ţinând lumânarea 
pentru a putea citi plăcile de pe sicrie, el găsi sicriul lui Lucy. 
Umblând încă o dată în sac, scoase o şurubelniţă. 

— Ce-ai de gând să faci?, l-am întrebat. 

— Să deschid sicriul. Atunci te vei convinge. 


Incepu numaidecât să scoată şuruburile şi apoi săltă capacul, 
sub care se vedea învelişul de plumb. Nu mă simţeam în stare 
să privesc. Mi se părea că i se aduce moartei un afront similar 
cu cel de a fi despuiat-o în viaţă, în timpul somnului. L-am 
apucat pe profesor de mână pentru a-l împiedica, dar el îmi 
spuse doar „vei vedea" şi, cotrobăind din nou în sac, scoase un 
ferăstrău mic de traforaj. Infigând şurubelniţa în plumb cu o 
mişcare rapidă care mă făcu să tresar, făcu o gaură destul de 
mare, prin care să încapă vârful ferăstrăului. 

Mă aşteptam ca gazele din cadavrul vechi de o săptămână să 
năvălească în încăpere. Noi, doctorii, care am avut de studiat 
pericolele în care ne putem afla, trebuie să ne obişnuim cu 
asemenea lucruri, aşa că m-am retras spre uşă. Dar Profesorul 
nu s-a oprit deloc. A tăiat cu ferăstrăul o porţiune de vreo două 
picioare pe o latură a sicriului, după care a trecut pe cealaltă 
latură. Apucând marginea părţii tăiate, s-a aplecat spre un capăt 
al sicriului şi, ţinând lumânarea în dreptul deschizăturii, mi-a 
făcut semn să mă uit. 

M-am apropiat şi am privit. Sicriul era gol. 

Am fost, fără îndoială, surprins, ba chiar uluit, dar Van 
Helsing a rămas neclintit. 

— Acum te-ai convins, prietene John?, m-a întrebat. 

M-am simţit tentat să-l contrazic şi i-am răspuns: 

— M-am convins că trupul lui Lucy nu se află în sicriu. Dar 
asta nu dovedeşte decât un singur lucru. 

— Şi ce anume, prietene John? 

— Că nu se află aici. 

— Bine, fie, spuse el, mâi avem nevoie şi de alte dovezi. Vino 
cu mine. 

Aşeză la loc capacul sicriului, îşi adună toate lucrurile şi le 
aşeză în sac, stinse lumânarea, pe care o băgă tot în sac. A 
închis în urma noastră uşa şi a încuiat-o. Mi-a dat cheia, 
spunând: 

— Vrei s-o ţii dumneata? Astfel te poţi convinge mai bine. 

— O cheie nu înseamnă nimic, i-am spus, pot exista duplicate 
şi, oricum, nu e greu să forţezi o asemenea broască. 

Profesorul nu spuse nimic, dar puse cheia în buzunar. Apoi 
îmi spuse să stau de pază la un capăt al cimitirului, în timp ce el 
va sta la celălalt. 


Veghea a fost solitară. Eram îngheţat, descurajat şi furios pe 
Profesor, care mă adusese într-o asemenea misiune, şi pe mine, 
că venisem. Mi-era prea frig şi prea somn pentru a putea 
observa bine şi nu îndeajuns de somn pentru a trăda încrederea 
ce mi se acordase, aşa că, una peste alta, timpul trecea greu. 

Dintr-o dată, întorcându-mă, mi s-a părut că văd un fel de 
dâră albă mişcându-se între două tise ale cimitirului. In acelaşi 
timp, o siluetă întunecată se deplasă dinspre locul Profesorului 
grăbindu-se spre acea dâră. Atunci m-am deplasat şi eu, dar, 
având de ocolit pietrele funerare şi grilajele cavourilor, m-am 
împiedicat de câteva ori. 

Cerul era acoperit şi, undeva, în depărtare, se auzi un prim 
cântat de cocoş. Puțin mai departe, după câţiva ienuperi 
răsfiraţi care marcau poteca spre capelă, o siluetă albă, destul 
de estompată, zbura în direcţia cavoului. Acesta era ascuns de 
copaci, aşa că nu am putut vedea unde a dispărut. Am auzit un 
foşnet în locul unde văzusem prima dată silueta albă şi, 
ajungând acolo, l-am găsit pe Profesor ţinând în braţe un 
copilaş. Când mă văzu, îmi arătă copilul spunând: 

— Acum te-ai convins? 

— Nu, am răspuns pe un ton pe care l-am simţit agresiv. 

— Nu vezi copilul? 

— Ba da, dar cine l-a adus aici? E rănit?, l-am întrebat. 

— Vom vedea, spuse Profesorul şi amândoi o apucarăm pe 
drumul care ieşea din cimitir, Van Helsing purtând în braţe 
copilul adormit. 

După ce ne-am mai îndepărtat puţin, ne-am dus sub un pâlc 
de copaci, am aprins un chibrit şi ne-am uitat la gâtul copilului. 
Nici urmă de zgârietură sau de cicatrice. 

— Am avut dreptate?, l-am întrebat triumfător. 

— Am ajuns la timp, spuse Van Helsing satisfăcut. 

Trebuia acum să hotărâm ce aveam de făcut cu copilul, aşa 
că ne-am consultat. Dacă l-am fi dus la un post de poliţie, ar fi 
trebuit să dăm o explicaţie pentru escapada noastră din timpul 
nopţii sau, cel puţin, să dăm o declaraţie despre felul cum am 
găsit copilul. Aşa că, în cele din urmă, ne-am hotărât să ducem 
copilul pe maidan şi când vom auzi vreun poliţist apropiin- du- 
se, să-l lăsăm într-un loc unde va putea fi găsit neapărat. 

După aceea ne vom duce acasă cât mai repede cu putinţă. 
Totul a decurs bine. In capătul maidanului Hampstead am auzit 


bocănitul greu al unui poliţist şi, aşezând copilul pe potecă, am 
aşteptat la pândă până când polițistul, plimbându-şi lanterna 
dintr-un loc în altul, l-a văzut. l-am auzit exclamaţia de uimire, 
după care am plecat în tăcere. Am avut noroc să găsim o birjă 
lângă Spaniards şi ne-am dus în oraş. 

27 septembrie. Se făcuse ceasul două când s-a ivit prilejul 
potrivit pentru încercarea noastră. Inmormântarea care avusese 
loc la amiază se terminase, iar ultimii participanţi plecau fără să 
se grăbească, când, privind plini de precauţie din spatele unui 
pâlc de arini negri, l-am văzut pe gropar încuind poarta după el. 
Ne-am dat seama că până a doua zi dimineaţă ne aflam în 
siguranţă, dar Profesorul îmi spuse că, în cel mai rău caz, nu 
vom avea nevoie decât de un ceas. 

Deşi e un sacrilegiu să deschizi un sicriu de plumb pentru a 
vedea dacă o femeie moartă în urmă cu aproape o săptămână 
este cu adevărat moartă, mi se părea acum o culme a neroziei 
să deschidem din nou cavoul, când văzuserăm cu ochii noştri că 
sicriul e gol. Am dat din umeri, totuşi, şi n-am spus nici un 
cuvânt, căci Van Helsing când ţine morţiş la un lucru nu i-l poate 
scoate nimeni din cap. înăuntru nu mai era tot atât de lugubru 
ca aseară, dar, vai, cât de sărăcăcios era luminat de raza de 
soare care pătrundea în cavou. Van Helsing se îndreptă spre 
sicriul lui Lucy, iar eu în urma lui. Se aplecă deasupra sicriului, 
trăgând din nou porţiunea mobilă. Mă străbătu un fior de uimire 
şi de groază. 

In sicriu se afla Lucy, care, după toate aparențele, era la fel 
ca în noaptea dinaintea înmormântării, ba, dacă acest lucru este 
posibil, mai strălucitoare şi mai frumoasă ca oricând. Nu-mi 
venea să cred că e moartă. Avea buzele roşii, chiar mai roşii 
decât înainte, iar obrajii erau uşor îmbujoraţi. 

— Nu cumva e o scamatorie?, l-am întrebat. 

— Te-ai convins acum?, mă întrebă profesorul drept răspuns, 
şi, întinzând mâna spre moartă, de mă trecură toţi fiorii, îi dădu 
la o parte buzele, dezvelindu-i dinţii albi. 

— Uite, continuă el, sunt chiar mai ascuţiţi decât înainte. Cu 
aceştia, şi puse degetul pe unul dintre canini şi pe dintele de 
dedesubt, îi muşcă pe copii. Te-ai convins acum, prietene John? 

In mine se trezi încă o dată o dorinţă ostilă de a-l contrazice. 

— O fi aşezat-o cineva aici în cursul zilei. 

— Zău? Şi cine, mă rog? 


— Nu ştiu. Cineva. 

— Şi totuşi, a murit acum o săptămână. Majoritatea morţilor 
nu arată aşa după atâta timp. 

N-am găsit nici un răspuns, aşa că am tăcut. Van Helsing 
păru că dă atenţie tăcerii mele; în orice caz, nu manifesta nici 
mâhnire, nici triumf. Privi cu atenţie la chipul moartei, îi ridică 
pleoapele şi se uită la ochii ei, pe urmă îi mai desfăcu o dată 
buzele, examinându-i dinţii. Apoi se întoarse spre mine şi îmi 
spuse: 

— Există, totuşi, o deosebire faţă de lucrurile cunoscute până 
acum: o viaţă dedublată neobişnuită. Lucy a fost muşcată de 
vampir în timp ce se afla în transă de somnambulism. Aha, 
tresari, nu ştiai acest lucru, prietene John, dar vei afla totul mai 
târziu. Tot în transă a venit vampirul să-i bea sângele, în transă 
a murit şi tot în transă e moartă vie. Prin acest lucru se 
deosebeşte de ceilalţi. Pe chipul ei nu e nici un semn de ticăloşie 
şi mi-e greu s-o ucid în timpul somnului. 

Am simţit că îmi îngheaţă sângele în vene şi mi-am dat 
seama că încep să accept teoriile lui Van Helsing. Bine, dar dacă 
este moartă cu adevărat, de ce îl îngrozeşte ideea de a o ucide? 
Profesorul mă privi şi, fără îndoială, văzu schimbarea de pe 
chipul meu, căci îmi spuse aproape cu bucurie: 

— Ei, acum te-ai convins? 

— Stai puţin, i-am răspuns. Sunt gata să accept. Cum ai să 
faci această faptă sângeroasă? 

— li voi reteza capul, îi voi umple gura cu usturoi şi îi voi 
înfige o ţepuşă în trup. 

M-am cutremurat la gândul de a mutila trupul femeii pe care 
o iubisem. Şi totuşi, emoția nu era atât de puternică precum mă 
aşteptasem. De fapt, începeau să mă treacă fiori, dându-mi 
seama de prezenţa acestei fiinţe, a acestei moarte vii, cum o 
numea Van Helsing, şi simţeam că sunt cuprins de dezgust. 

Am aşteptat o mulţime ca Van Helsing să înceapă, dar el 
stătea de parcă ar fi fost dus pe gânduri. Apoi, cu un zgomot 
sec, închise sacul şi spuse: 

— M-am gândit şi iată cum am hotărât că e mai bine. Dacă 
mi-aş asculta îndemnul inimii, aş face acum, pe loc, ceea cee 
de făcut. Problema e simplă: până acum, Lucy nu a omorât pe 
nimeni, deşi, fără îndoială, a fost doar o chestiune de timp. Dacă 
am acţiona acum, am îndepărta pentru totdeauna pericolul. Dar, 


pe de altă parte, s-ar putea să avem nevoie de Arthur, şi cum îi 
vom putea explica aceste lucruri? 

Dacă dumneata, care ai văzut rănile de pe gâtul lui Lucy şi ai 
văzut şi celelalte răni atât de asemănătoare de pe gâtul 
copilului de la spital, dacă dumneata, care ai văzut sicriul gol 
noaptea trecută şi ocupat astăzi de o femeie a cărei singură 
transformare la o săptămână după ce a murit este că a devenit 
doar mai îmbujorată şi mai frumoasă, dacă dumneata, care 
cunoşti aceste lucruri şi care ai văzut silueta albă de astă- 
noapte care a adus copilul la cimitir, dumneata, care ai văzut cu 
ochii dumitale şi nu ai crezut, la ce mă pot aştepta de la Arthur, 
care nu cunoaşte nimic din toate acestea? M-a bănuit atunci 
când l-am oprit să o sărute pe muribundă. M-a iertat, 
închipuindu-şi că am greşit când l-am împiedicat să-i spună adio 
aşa cum se cuvenea. Şi greşit mai poate crede că această 
femeie a fost îngropată de vie şi că am ucis-o. Va pretinde apoi, 
făcând cea mai gravă greşeală, că noi, cei care am greşit, am 
ucis-o cu ideile noastre. Se va gândi uneori că femeia pe care a 
iubit-o a fost îngropată de vie şi va avea coşmaruri groaznice 
despre suferinţele ei, şi din nou va crede că am avut poate 
dreptate şi că iubita lui a fost, la urma-urmei, moartă vie. M-am 
hotărât. Să mergem. In seara asta, dumneata te întorci la azil, 
unde vei avea grijă ca totul să fie bine, iar eu voi petrece 
noaptea în cimitir, după cum voi crede de cuviinţă. Mâine seară 
vei veni la mine, la hotelul Berkeley, la ora zece. 

li voi trimite vorbă lui Arthur să vină şi el împreună cu acel 
tânăr american atât de distins, care a donat şi el sânge. După 
aceea vom avea cu toţii treabă. Te însoțesc până în Piccadilly, 
unde voi lua masa, deoarece trebuie să mă înapoiez în cimitir 
înainte de asfintit. 


Insemnare lăsată de Van Helsing în valiza de la hotelul 
Berkeley, adresată lui John Seward, M.D. (însemnarea nu i-a fost 
predată) 

27 septembrie 

Prietene John, 

iți scriu aceste lucruri în eventualitatea că s-ar întâmpla ceva. 
Mă duc să stau de veghe singur în cimitir. Vreau ca moarta vie, 
domnişoara Lucy, să nu iasă la noapte, astfel ca mâine noapte 
să fie mai însetată. De aceea, voi astupa uşa cavoului cu lucruri 


care nu îi sunt pe plac: usturoi şi crucifix. Avem de-a face cu un 
mort viu recent, care se va feri de lucrurile acestea. Ba, mai 
mult, ele îi împiedică doar ieşirea, însă nu îi pot influenţa 
dorinţa, căci în acele clipe mortul viu este disperat şi trebuie să 
găsească linia minimei rezistenţe, oricare ar fi aceasta. Voi sta 
pe aproape toată noaptea, de la asfinţitul până la răsăritul 
soarelui, şi dacă e ceva de aflat, voi afla. 

De domnişoara Lucy nu mi-e deloc teamă, nici pentru ea, nici 
de ce îmi poate face, însă mi-e teamă de cel din cauza căruia a 
devenit ea moartă vie şi care are puterea să-i caute mormântul 
şi să se adăpostească în el. E viclean, aşa cum am aflat de la 
domnul Jonathan şi din felul în care ne-a tras pe sfoară tot 
timpul când a jucat cu noi mizând pe viaţa domnişoarei Lucy, joc 
în care am pierdut. lar morţii vii, în multe privinţe, sunt 
puternici: au putere cât douăzeci de oameni. 

Chiar şi noi patru, care i-am dat puterile noastre domnişoarei 
Lucy, nu suntem nimic pentru el. Ba mai poate chema lupul şi 
mai ştiu eu ce. Aşa că, dacă vine aici la noapte, va da de mine. 
El, şi nimeni altcineva, până ce nu va fi prea târziu. Dar s-ar 
putea nici să nu încerce să vină în acest loc; de fapt, nu are nici 
un motiv. Terenul lui de pradă e mai plin de vânat decât 
cimitirul unde doarme o moartă vie şi unde veghează un bătrân. 

De aceea scriu aceste rânduri, în caz că... la şi documentele 
pe care le afli aici, jurnalul lui Harker şi celelalte, citeşte-le şi 
caută-l apoi pe acest mort viu, retează-i capul şi arde-i inima 
sau înfige-i o ţepuşă prin ea, ca lumea să poată scăpa de el. 

Adio, daca aşa va fi scris, 

Van Helsing 


Jurnalul doctorului Seward 

28 septembrie. Ce binefacere este o noapte de somn! leri 
eram gata să accept ideile monstruoase ale lui Van Helsing, dar 
acum mi se par nefireşti, o insultă la adresa bunului-simţ. Fără 
îndoială, el crede tot. Mă întreb dacă nu cumva i s-a strâmbat 
judecata. Fără doar şi poate, trebuie să existe vreo explicaţie 
raţională a tuturor acestor lucruri misterioase. Să o fi făcut oare 
Profesorul însuşi? Inteligența lui este atât de extraordinară, încât 


dacă îşi pierde cumva minţile, îşi va duce de minune până la 
capăt ideea lui fixă. 

29 septembrie, dimineaţa... Aseară, la ora zece fără ceva, 
Arthur şi Quincey au venit în odaia lui Van Helsing, care ne-a 
spus tuturor ce aveam de făcut, adresându-se în special lui 
Arthur, de parcă voinţa noastră ar fi fost în întregime dirijată de 
el. A început prin a ne spune că speră să-l însoţim cu toţii, 
deoarece avem de îndeplinit o datorie sfântă. 

— Te-a surprins, fără îndoială, scrisoarea mea?, îi adresă el 
întrebarea direct lordului Godalming. 

— Da, şi chiar m-a tulburat. în ultima vreme am fost copleşit 
de atâtea necazuri, încât ar fi putut să nu se mai ivească altele. 
Am fost curios să ştiu la ce te-ai referit. Am discutat cu Quincey, 
dar cu cât am discutat mai mult, cu atât am fost mai nedumeriţi, 
iar acum pot spune că n-am înţeles nimic. 

— Nici eu, spuse Quincey Morris laconic. 

— O, spuse Profesorul, atunci sunteţi amândoi mai aproape 
de început decât prietenul John, care a trebuit să facă un lung 
drum apoi pentru a putea ajunge aici. 

Desigur, şi-a dat seama că revenisem la vechea mea 
îndoială, deşi nu îi spusesem nici un cuvânt. Apoi, întorcându-se 
către ceilalţi doi, spuse cu gravitate: 

— Vă cer permisiunea ca la noapte să fac ceea ce cred de 
cuviinţă. Ştiu, vă cer mult, dar vi se va părea şi mai mult după 
ce veţi afla propunerea mea. De aceea, îmi îngădui să vă cer 
făgăduiala în necunoştinţă de cauză, astfel ca după aceea, deşi 
s-ar putea să vă supăraţi un timp pe mine, să nu vă reproşaţi 
vouă înşivă nimic. 

— Oricum, procedezi cinstit, îl întrerupse Quincey. Răspund 
pentru Profesor. Nu prea bănuiesc ce are de gând, dar pot să jur 
că e cinstit, şi mie mi-e de ajuns. 

— ţi mulţumesc, spuse Van Helsing cu mândrie. Am avut 
cinstea să te socot un prieten de nădejde şi această confirmare 
este prețioasă. 

li întinse mâna, iar Quincey Morris i-o strânse. Apoi vorbi 
Arthur: 

— Doctore Van Helsing, nu prea îmi place să cumpăr mâţa-n 
sac, cum se spune în Scoţia, şi dacă e vorba de vreun lucru care 
are vreo legătură cu onoarea mea şi cu credinţa mea de creştin, 
atunci nu pot făgădui. Dacă poţi să mă asiguri că intenţiile 


dumitale nu încalcă nici unul din aceste două principii, atunci îmi 
dau pe loc consimţământul, deşi, pe viaţa mea, nu înţeleg ce 
urmăreşti. 

— Accept condiţiile, spuse Van Helsing. 

— De acord!, spuse Arthur. Aşa e bine. Şi acum, că am pus 
lucrurile la punct, îmi dai voie să te întreb ce avem de făcut? 

— Vreau să veniţi cu mine, în taină, în cimitirul din Kingstead. 

Chipul lui Arthur se întunecă şi spuse uluit: 

— Unde e înmormântată sărmana Lucy? (Profesorul 
încuviinţă.) Arthur continuă: Şi acolo? 

— Să intrăm în cavou! Arthur se ridică în picioare. 

— Profesore, vorbeşti serios sau faci vreo glumă sinistră? 
lartă-mă, văd că vorbeşti serios. Se aşeză din nou, dar îl vedeam 
hotărât şi mândru, ca un om care îşi păstrează demnitatea. 
Urmă o clipă de tăcere, după care Arthur întrebă din nou: Şi în 
cavou? 

— Să deschidem sicriul. 

—Asta-i prea de tot!, spuse el furios, ridicându-se. De acord 
să-mi păstrez răbdarea când e vorba de lucruri rezonabile, dar 
în această profanare a mormântului unei persoane care... 

Aproape că se sufoca de indignare. 

Profesorul îl privi compătimitor: 

— Dacă te-aş putea cruța de vreo suferinţă, sărmanul meu 
prieten, spuse el, Dumnezeu ştie că aş face-o. Dar în noaptea 
asta trebuie să călcăm pe cărări cu spini, căci altfel, mai târziu 
şi-n vecii-vecilor, picioarele pe care le îndrăgeşti vor călca pe 
cărări de foc! 

Arthur îl privi cu chipul ferm şi palid şi spuse: 

— la seama, domnule, ia seama! 

— Oare n-ar fi bine să asculţi întâi ce am de spus?, întrebă 
Van Helsing. Atunci vei afla cel puţin limitele intenţiei mele. Să 
continui. 

— Cred că aşa ar fi cel mai bine, interveni Morris. 

— Domnişoara Lucy a murit. Da! Atunci nimic nu îi poate face 
vreun rău. Dar dacă nu a murit... 

Arthur sări în picioare. 

— Doamne Dumnezeule!, strigă el. Ce vrei să spui? S-a făcut 
o greşeală? A fost îngropată de vie? Gemu cuprins de o durere 
pe care nici măcar speranţa nu i-o putea alina. 


— N-am spus că e vie, copilul meu. Nu cred acest lucru. N-am 
spus decât că s-ar putea să fie moartă vie. 

— Moartă vie! Ce vrei să spui? Ce înseamnă acest coşmar? 

— Sunt taine pe care oamenii abia le pot întrezări şi pe care 
secole întregi nu le-au putut lămuri decât în parte. Credeţi-mă, 
acum avem de-a face cu un asemenea caz. Dar, asta nu-i tot. 
Imi îngădui să-i tai capul domnişoarei Lucy? 

— O, Ceruri! Nu!, strigă Arthur cu o izbucnire pătimaşă. 
Pentru nimic în lume n-aş putea consimţi la mutilarea trupului ei 
scump. Doctore Van Helsing, mergi prea departe. Nu cuteza să 
te mai gândeşti la o asemenea profanare. Nu-mi voi da 
consimţământul la nimic. Am datoria de a-i apăra mormântul de 
pângărire şi jur pe Dumnezeu că îmi voi îndeplini datoria! 

Van Helsing se ridică din locul de unde şezuse până atunci şi 
spuse grav şi sever: 

— Şi eu, lord Godalming, am de îndeplinit o datorie, o datorie 
faţă de ceilalţi, o datorie faţă de dumneata, o datorie faţă de 
moartă. Şi jur pe Dumnezeu că o voi îndeplini! Tot ce îţi cer 
acum este să vii cu mine, să priveşti şi să asculţi. Şi dacă mai 
târziu, când îţi voi adresa aceeaşi rugăminte, nu vei fi mai grăbit 
decât mine s-o îndeplineşti, atunci îmi voi face datoria oricum 
voi crede eu de cuviinţă. 

Şi, pentru a mă conforma dorințelor înălţimii Voastre, voi fi la 
dispoziţia dumneavoastră pentru a vă da explicaţii, oricând şi 
oriunde veţi voi. Vocea îi slăbi puţin, dar continuă pe un ton plin 
de milă: Dar, te implor, nu pleca mâniat pe mine. In răstimpul 
unei vieţi îndelungate am avut parte de lucruri care nu mi-au 
fost totdeauna pe plac şi care, uneori, mi-au sfâşiat inima, dar 
niciodata n-am avut vreo datorie mai grea ca acum. Gândeşte- 
te: De ce m-aş osteni într-atât şi de ce m-aş mâhni peste 
măsură? Am venit din ţara mea să fac un bine dacă pot. La 
început, pentru a-i face pe plac prietenului John şi apoi pentru a 
ajuta o tânără blândă, pe care şi eu am ajuns s-o îndrăgesc. l- 
am dat sânge, eu, care nu eram, ca dumneata, iubitul ei, ci 
numai medic şi prieten. l-am închinat zilele şi nopţile mele, 
înainte şi după moarte. Şi dacă moartea mea îi poate face vreun 
bine, chiar şi acum, când e moartă vie, i-o voi da de bunăvoie. 

Aceste cuvinte, rostite cu o mândrie gravă şi plină de 
delicateţe, l-au impresionat foarte mult pe Arthur. Luă mâna 
bătrânului şi spuse cu vocea frântă: 


— O, e greu să te gândeşti la asemenea lucruri şi nu înţeleg 
nimic, dar voi merge cu dumneata şi voi aştepta. 


Capitolul 16 

Jurnalul doctorului Seward (continuare) 

Era douăsprezece fără un sfert când am pătruns în cimitir, 
escaladând zidul cel scund. Noaptea era intunecoasă, doar pe 
alocuri, printre spărturile de nori grei care alunecau pe cer, 
străbătea câte o sclipire de lună. Mergeam destul de aproape 
unul de celălalt, doar Van Helsing se afla puţin mai în faţă, 
deoarece ne arăta drumul. Când ne-am apropiat de cavou, l-am 
privit cu atenţie pe Arthur, căci mă temeam ca nu cumva să-l 
tulbure apropierea de un loc încărcat cu amintiri atât de 
dureroase; dar el se stăpânea destul de bine. 

Profesorul descuie uşa şi, văzând că noi şovăim dintr-un 
motiv sau altul, trecu peste acest moment dificil, intrând el 
însuşi primul. L-am urmat cu toţii şi am închis uşa. Apoi el 
aprinse un felinar orb şi arătă spre sicrie. Arthur făcu câţiva 
paşi, şovăind; Van Helsing mi se adresă: 

— Ai fost cu mine ieri aici. Se afla trupul domnişoarei Lucy în 
sicriul acela? 

— Da. 

Profesorul se întoarse către ceilalţi şi spuse: 

— Aţi auzit; şi totuşi există cineva care nu mă crede. 

Luă şurubelniţa şi ridică din nou capacul sicriului. Arthur 
privea, foarte palid, dar nu scotea un cuvânt; când capacul fu 
ridicat, Arthur făcu câţiva paşi înainte. Van Helsing trase şina de 
plumb. Am privit cu toţii, apoi ne-am retras înspăimântați. 

Sicriul era gol! 

Timp de câteva minute, nici unul dintre noi nu rosti vreun 
cuvânt. Tăcerea fu întreruptă de Quincey Morris: 

— Profesore, am toată încrederea în dumneata. Tot ceea ce 
îţi cer este cuvântul de onoare. Este cumva opera dumitale? 

— Vă jur pe tot ce am mai sfânt că nu am mişcat-o şi nici 
măcar nu am atins-o. lată ce s-a întâmplat: cu două nopţi în 
urmă, prietenul meu Seward şi cu mine am venit aici, cu intenţii 
bune, credeţi-mă. Am deschis acest sicriu, care pe atunci era 
sigilat, şi l-am găsit gol, ca şi acum. Apoi am aşteptat şi am 
văzut ceva alb umblând pe sub copaci. A doua zi am venit aici 
ziua. Ea se aña acolo. Aşa este sau ba, prietene John? 


— Aşa este. 

— In noaptea următoare am venit la timp. Lipsea încă un 
copilaş, dar l-am găsit nevătămat printre morminte, slavă 
Domnului! leri am venit aici înainte de apusul soarelui, căci la 
apus morţii vii se pot mişca. Am aşteptat aici toată noaptea 
până la răsăritul soarelui, dar nu am văzut nimic. Asta, cu 
siguranţă, din pricină că pusesem pe la încuietorile uşilor usturoi 
şi alte lucruri pe care morții vii nu le suferă şi de care se feresc. 
Azi-noapte nu a avut loc nici un exod, aşa că în seara asta, 
înainte de apusul soarelui, am îndepărtat usturoiul şi celelalte 
lucruri. Şi aşa se face că am găsit sicriul gol. Mai daţi-mi o clipă 
ascultare. Până acum s-au petrecut multe lucruri stranii, dar 
aşteptaţi cu mine afară, fără să ne facem văzuţi sau auziţi, şi 
veţi vedea şi alte lucruri cu mult mai stranii. Aşadar, şi spunând 
acestea trase geamul orb al felinarului, acum să mergem afară. 

Profesorul deschise uşa, noi am ieşit unul câte unul, iar el la 
urmă, încuind uşa după el. 

Ah! Ce curat şi proaspăt părea aerul nopţii după spaima pe 
care am tras-o în cavou! Fiecare în felul lui era solemn şi 
copleşit. Arthur era tăcut şi vedeam cum se străduia să dezlege 
rostul şi miezul misterului. Şi eu eram destul de liniştit şi pe 
jumătate hotărât să las deoparte orice îndoială şi să accept 
concluziile lui Van Helsing. Quincey Morris era flegmatic, ca 
omul care acceptă totul cu un curaj rece, mergând până la orice 
risc. 

Neputând fuma, îşi tăie o bucată mare de tutun presat şi 
începu să-l mestece. Dar Van Helsing avea ceva anume de 
făcut. Mai întâi scoase din traistă ceva care semăna cu un 
pesmet în formă de anafură, înfăşurat cu grijă într-un şervet alb, 
apoi scoase vreo două mâini pline cu ceva albicios, ca un fel de 
aluat sau chit. Fărâmiţă bine anafura şi o amestecă în substanţa 
aflată în mâini. Apoi luă acest material şi, răsucindu-l în fâşii 
subţiri, începu să aşeze aceste fâşii în crăpăturile dintre uşă şi 
pereţii cavoului. Am fost întrucâtva mirat de toate acestea şi, 
cum mă aflam lângă el, l-am întrebat ce face. Arthur şi Quincey 
se apropiară de noi, fiind şi ei curioşi. Profesorul răspunse: 

— Astup cavoul pentru ca morţii vii să nu mai poată intra. 

— Şi îi va împiedica oare substanţa pe care ai pus-o acolo?, 
întrebă Quincey. Doamne sfinte! Nu cumva-i vorba de vreun 
joc? 


— Ba da. 

— Şi cum se numeşte substanţa asta? 

— Azima împărtăşaniei. Am adus-o de la Amsterdam anume. 
Am Şi o indulgență. 

Răspunsul îi impresionă profund până şi pe cei mai sceptici 
dintre noi. într-o tăcere plină de respect, ne-am dus la locurile 
care ne fuseseră indicate, în jurul cavoului, aproape de el, dar 
ascunşi de vederea oricui s-ar fi apropiat. Din vizitele de până 
acum mă obişnuisem cu spaima de a sta la pândă; şi totuşi, eu, 
care până mai acum un ceas respinsesem dovezile, simţeam 
cum mi se taie picioarele. 

Cavourile nu păruseră niciodataatât de îngrozitor de albe. 
Chiparoşii, tisele şi jnepenii nu păruseră niciodata ca acum o 
întruchipare a  tristeţii funerare. Copacii sau iarba nu 
fremătaseră şi nu foşniseră niciodata atât de ameninţător. 
Ramurile nu trosniseră niciodata atât de misterios. Urletul 
îndepărtat al câinilor nu răsunase niciodataca o prevestire atât 
de jalnică în noapte. 

Tăcerea dură mult timp, ca un gol mare, dureros, apoi îl 
auzirăm pe Profesor şoptind prevenitor: Ssst... Ne făcu semn. 

Departe, pe aleea de tisă, am văzut înaintând o umbră albă, 
o umbră de un alb spălăcit, care ţinea ceva negru la piept. 
Umbra se opri şi în clipa aceea o rază de lună se strecură printre 
norii care goneau, arătându-ne cu o claritate uimitoare o femeie 
cu părul negru îmbrăcată în linţoliu de mormânt. Nu-i puteam 
vedea chipul, căci capul îi era aplecat peste ceea ce 
constatarăm a fi un copil cu părul bălai. 

Urmă o pauză şi apoi se auzi un strigăt scurt, ascuţit, aşa 
cum ţipă copii prin somn. Am pornit spre ea, dar mâna 
profesorului, pe care îl vedeam în spatele unei tise, ne preveni şi 
ne opri pe loc. Când am privit, umbra înainta din nou. Era acum 
destul de aproape de noi, ca să o putem vedea limpede, iar luna 
tot o mai lumina. Recunoscând-o pe Lucy Westenra, sângele îmi 
îngheţă în vene şi auzeam răsuflarea grea a lui Arthur. Lucy 
Westenra, şi totuşi, atât de schimbată! Blândeţea se 
transformase într-o cruzime  neîndurătoare, împietrită, iar 
puritatea într-o neruşinare plină de voluptate. 

Van Helsing făcu câţiva paşi şi noi, ceilalţi, urmându-l, 
înaintarăm cu toţii. Patru dintre noi s-au aranjat în şir în faţa 
intrării cavoului. Van Helsing ridică felinarul şi trase geamul; la 


lumina care cădea pe chipul lui Lucy am văzut că buzele erau 
înroşite de sânge proaspăt şi că sângele se scursese pe bărbie 
şi-i pătase giulgiul imaculat de batist. 

Ne-am cutremurat de groază. După lumina care tremura am 
văzut că până şi nervii de oţel ai lui Van Helsing slăbiseră. 
Arthur era lângă mine şi, dacă nu l-aş fi apucat de braţ ca să-l 
susţin, s-ar fi prăbuşit. 

Când Lucy, dau acest nume umbrei din faţa noastră, pentru 
că poartă înfăţişarea ei, ne văzu, se trase înapoi cu un mârâit 
furios, ca o pisică luată prin surprindere. Apoi îşi plimbă privirea 
asupra noastră. Erau ochii ei, după formă şi culoare, dar nişte 
ochi impuri şi plini de foc diavolesc, în locul privirii pure şi 
blânde pe care o cunoşteam. In acea clipă, urmele dragostei 
mele se transformaseră în ură şi dezgust. 

Dacă ar fi trebuit s-o ucidă cineva în clipa aceea, aş fi făcut-o 
cu o bucurie sălbatică. Privirile îi scăpărau cu o lumină păgână şi 
faţa i se schimonosise într-un zâmbet de voluptate... Ah, 
Doamne, cum m-am cutremurat văzând-o! Cu o mişcare 
nepăsătoare şi cu o cruzime diabolică azvârli copilul pe care îl 
ţinuse până atunci strâns la piept. Copilul dădu un țipăt ascuţit 
şi rămase acolo, gemând. Era atâta sânge rece în gestul acesta, 
încât Arthur nu-şi putu stăpâni un geamăt. Când ea se îndreptă 
spre el cu braţele deschise şi cu un zâmbet neruşinat, Arthur se 
dădu înapoi, ascunzându-şi faţa în mâini. 

Totuşi, ea continuă să se îndrepte spre el şi, cu o graţie 
languroasă şi voluptuoasă, i se adresă: 

— Vino, Arthur. Lasă-i pe ceilalţi şi vino. Braţele mele tânjesc 
după tine. Vino şi vom rămâne împreună. Vino, soţul meu, vino. 

Vocea ei suna diabolic de dulce, ca un clinchet de pahare 
vibrând până şi în mintea noastră, a celor care auzeam 
cuvintele adresate altcuiva. Cât despre Arthur, părea vrăjit. 
Luându-şi mâinile de pe faţă, îşi deschise larg braţele. Ea se 
pregătea să-i sară în braţe, când Van Helsing se repezi ridicând 
crucifixul său mic de aur. La vederea crucifixului, fantoma se 
retrase şi, cu chipul brusc răvăşit de furie, se năpusti pe lângă el 
ca şi cum ar fi vrut să intre în cavou. 

La o depărtare de vreo două-trei picioare de uşă, ea se opri 
totuşi, de parcă ar fi fost ţintuită pe loc de o forţă de neînvins. 
Atunci se întoarse şi îi văzurăm chipul în lumina clară a lunii şi la 
lampa care nu mai tremura acum, datorită nervilor de oţel ai lui 


Van Helsing. Niciodata nu văzusem pe un chip omenesc o 
asemenea expresie de răutate şi ciudă şi nădăjduiesc că nici un 
muritor nu va mai vedea aşa ceva vreodată. 

Culoarea frumoasă se făcuse lividă, ochii păreau să arunce 
scântei de foc infernal, sprâncenele erau încruntate de parcă 
reliefurile cărnii ar fi fost şerpii încolăciţi ai Meduzei, iar gura 
frumoasă, pătată de sânge, se mări până deveni pătrată, ca în 
mâăştile furiei, ale grecilor şi japonezilor. Dacă pe vreun chip s-a 
putut citi vreodată moartea, dacă privirile ar fi putut ucide, 
atunci acel chip se afla în faţa noastră. 

Şi timp de mai bine de jumătate de minut, dar care ne păruo 
veşnicie, ea rămase între crucifixul ridicat şi intrarea astupată 
acum cu un lucru sfinţit. Van Helsing întrerupse tăcerea, 
întrebându-l pe Arthur: 

— Răspunde-mi, prietene! Să trec la fapte? 

Arthur se aruncă în genunchi, îşi ascunse faţa în mâini şi 
răspunse: 

— Fă cum vrei dumneata, prietene, fă cum vrei dumneata. Să 
nu mai existe niciodatao asemenea grozăvie! Şi sufletul lui 
gemu. 

Quincey şi cu mine ne-am îndreptat spre el şi l-am luat de 
braţ. Am auzit ţăcănitul cu care Van Helsing închise felinarul şi îl 
puse jos; apropiindu-se de cavou, începu să scoată din crăpături 
semnul sfinţit pe care îl aşezase acolo. Toţi priveam îngroziţi şi 
înmărmuriţi şi, atunci când se dădu înapoi, văzurăm cum femeia 
cu trup material, care în clipa aceea părea tot atât de adevărat 
ca şi al nostru, trece prin spaţiul prin care abia ar fi pătruns o 
lamă de cuţit. Am simţit cu toţii o uşurare când l-am văzut pe 
profesor aşezând calm benzile de chit la marginile uşii. 

După ce termină, luă copilul şi spuse: 

— Veniţi, prieteni; nu mai putem face nimic până mâine. La 
amiază are loc o înmormântare, aşa că ne vom întoarce aici la 
scurt timp. Prietenii mortului vor pleca toţi până la ora două, iar 
când paracliserul va încuia poarta noi vom rămâne aici. lar 
copilul n-a avut prea mult de suferit şi până mâine seară îşi va 
reveni. II vom lăsa într-un loc unde va fi găsit de poliţie şi dus 
acasă, ca şi noaptea trecută. 

Arthur şi Quincey veniră acasă la mine şi pe drum încercarăm 
să ne îmbărbătăm unul pe celălalt. Lăsaserăm copilul în 


siguranţă şi eram obosiţi, aşa că am dormit cu toţii un somn mai 
mult sau mai puţin adânc. 

29 septembrie, noaptea. Puțin înainte de ora douăsprezece, 
noi trei, Arthur, Quincey Morris şi cu mine, am trecut să-l luăm 
pe Profesor. Ciudat, dar printr-un acord comun, toţii 
îmbrăcaserăm veşminte negre. Fără îndoială, Arthur purta haine 
negre, căci era în mare doliu, dar noi ceilalţi le îmbrăcaserăm 
din instinct. Am ajuns la cimitir pe la unu şi jumătate şi am 
hoinărit prin preajmă, ferindu-ne de priviri, aşa încât după ce 
groparii îşi terminară treaba, iar paracliserul, convins că plecase 
toată lumea, încuie poarta, tot locul a devenit al nostru. Van 
Helsing, în locul traistei sale mici, negre, îşi luase un sac lung de 
piele, asemănător întrucâtva cu un sac de cricket; era, fără 
îndoială, destul de greu. 

Când am rămas singuri şi am auzit ultimii paşi îndepărtându- 
se pe drum, ca la o comandă l-am urmat în tăcere pe Profesor 
spre cavou. El descuie uşa şi intrarăm, închizând-o în urma 
noastră. Apoi scoase din sac felinarul, pe care îl aprinse, şi vreo 
două lumânări de ceară. Când Profesorul săltă capacul sicriului 
lui Lucy, am privit cu toţii, Arthur tremura ca frunzele unui plop 
în vânt, şi am văzut că trupul zăcea acolo în întreaga frumuseţe 
a morţii. Dar în inima mea nu mai simţeam iubire, ci dezgust 
pentru strigoiul mârşav şi josnic care luase numai înfăţişarea lui 
Lucy, nu şi sufletul ei. 

Am văzut şi chipul lui Arthur înăsprindu-se în timp ce privea. | 
se adresă îndată lui Van Helsing: 

— E într-adevăr trupul lui Lucy sau e numai un diavol cu 
înfăţişarea ei? 

— E şi nu e, totuşi, trupul ei. Dar aşteaptă o clipă şi o vei 
vedea aşa cum a fost şi aşa cum este. 

Moarta, aşa cum zăcea acolo, părea o copie de coşmar a lui 
Lucy. Dinţii ascuţiţi, gura pătată de sânge, voluptuoasă, la 
vederea căreia te cutremurai, o întruchipare senzuală şi 
nespirituală, ca o batjocură diavolească a blândei purităţi a I ui 
Lucy. Van Helsing, în felul lui metodic, începu să scoată diverse 
lucruri din sac şi să le aşeze la îndemână. Mai întâi scoase un 
fier de sudură şi nişte ţevi, apoi o lămpiţă cu petrol, care, 
aprinsă într-un colţ al cavoului, emitea un gaz ce ardea cu o 
flacără albastră şi dădea căldură puternică; apoi, cuţitele de 
operaţie, pe care le aşeză la îndemână, şi, în sfârşit, o ţepuşă 


rotundă de lemn, groasă de vreo doi-trei inci şi lungă de 
aproape trei picioare. Un capăt era întărit prin ardere în foc şi cu 
vârful ascuţit şi subţire. O dată cu această ţepuşă scoase şi un 
ciocan greu, folosit de obicei în gospodărie pentru a sparge 
cărbunii în pivniţă. 

Când totul a fost pregătit, Van Helsing spuse: 

— Inainte de a începe, vreau să vă spun despre ce este 
vorba. Aceste lucruri se bazează pe înţelepciunea şi experienţa 
anticilor şi a tuturor celor care au studiat puterile morţilor vii. Ei 
suferă de blestemul nemuririi: ei nu pot să moară, ci trebuie să 
treacă dintr-o epocă în alta, înmulţindu-şi victimele şi sporind 
relele lumii. 

Căci toţi cei care mor ca victime ale morţilor vii devin ei înşişi 
morţi vii şi fac, la rândul lor, victime. Şi astfel, cercul se tot 
lărgeşte, precum cercurile făcute de o piatră aruncată în apă. 
Prietene Arthur, dacă ai fi primit sărutul acela înainte de 
moartea bietei Lucy sau dacă azi-noapte ţi-ai fi deschis braţele 
în faţa ei, ai fi devenit cu vremea, după ce vei fi murit, 
„Nosferatu", cum e numit în răsăritul Europei, şi ai fi făcut alţi 
morţi vii, copleşindu-ne cu grozăvii. 

Drumul acestei nefericite tinere este abia la început. Copiii al 
căror sânge l-a supt nu se află până acum într-o situaţie 
disperată. Dar dacă ea va trăi, moartă, din ce în ce mai mulţi îşi 
vor pierde sângele, căci prin puterea pe care o are asupra lor, 
vor veni la ea, şi astfel le va suge sângele cu gura asta crudă. 
Dar când ea va muri cu adevărat, atunci totul va înceta. Rănile 
mici de la gâtul copiilor vor dispărea şi ei se vor întoarce la 
joacă, neaflând niciodata despre cele întâmplate. Dar, şi asta va 
fi binecuvântarea, când acest mort viu va fi făcut să se 
odihnească cu adevărat, atunci sufletul sărmanei doamne pe 
care o iubim va fi din nou liber. In loc de a face rău noaptea şi 
de a deveni din ce în ce mai ticăloşită, asimilând răul în timpul 
zilei, ea îşi va lua locul alături de ceilalţi îngeri. Astfel, prieteni, 
binecuvântată va fi pentru ea mâna care îi va da lovitura de 
eliberare. Eu o fac cu dragă inimă, dar oare nu se află printre noi 
vreun altul cu mai multe drepturi? Ce ziceţi, se află printre noi 
vreun asemenea om? 

Am privit cu toţii spre Arthur. El însuşi înţelegea ce 
înţelegeam şi noi, nemărginita bunătate a lui Van Helsing, care îi 
propunea ca prin mâna lui amintirea noastră despre Lucy să 


devină sfântă. Făcu câţiva paşi înainte şi spuse cu hotărâre, deşi 
mâna îi tremura, iar chipul îi era alb ca neaua: 

— Adevăratul meu prieten, îţi mulţumesc din toată inima 
mea îndurerată. Spune-mi ce am de făcut şi nu voi şovăi! 

Van Helsing îşi puse mâna pe umărul lui şi grăi: 

— Tinere viteaz! O clipă de curaj şi totul s-a terminat. Trebuie 
să împlânţi ţepuşa asta în trupul ei. Va fi un calvar 
înspăimântător, fără îndoială, dar va dura puţin şi bucuria îţi va 
fi mai mare decât durerea. Vei ieşi din acest cavou sinistru de 
parcă ai pluti prin aer. Dar odată ce ai început, nu trebuie să 
şovăi. Gândeşte-te numai că noi, prietenii tăi adevăraţi, suntem 
în jurul tău şi că ne vom ruga tot timpul pentru tine. 

— Continuă, spuse Arthur răguşit. Spune-mi ce am de făcut. 

— la ţepuşa în mâna stângă, gata să-i aşezi vârful deasupra 
inimii, şi ciocanul în mâna dreaptă. Când noi începem 
rugăciunea pentru morţi, eu o voi citi, am cartea aici, şi ceilalţi 
mă vor urma, tu loveşti în numele Domnului, ca totul să fie bine 
pentru mortul pe care îl iubim şi ca mortul viu să piară. 

Arthur luă ţepuşa şi ciocanul. Din clipa în care luă hotărârea, 
mâinile încetară să-i mai tremure. Van Helsing, Quincey şi cu 
mine îl urmăream cum puteam mai bine. Arthur aşeză vârful 
deasupra inimii şi, când am privit, i-am văzut urma în carnea 
albă. Apoi lovi cu toată puterea. 

Duhul din sicriu se zvârcoli. De pe buzele roşii întredeschise 
ieşi un țipăt înspăimântător, care ne îngheţă sângele în vine. 
Trupul se scutura, tremura şi se contorsiona cu sălbăticie; dinţii 
albi ascuţiţi se încleştară până ce crestară buzele, iar gura se 
mânji într-o spumă purpurie. Dar Arthur nu şovăi nici o clipă. 
Semăna cu Thor ridicând şi coborându-şi braţul neclintit, 
împlântând din ce în ce mai adânc ţepuşa aducătoare de 
mântuire, în timp ce sângele ţâşnea din inima străpunsă, 
împrăştiindu-se în jur. Pe chipul său strălucea o datorie înaltă. 
Văzându-l, am prins curaj şi glasurile noastre păreau să răsune 
în mica boltă. 

Apoi, zvârcolirea şi tremurul trupului se potoliră, dinţii se 
descleştară şi chipul încetă să tremure. In cele din urmă se 
linişti. Cumplita sarcină fusese îndeplinită. 

Ciocanul din mâna lui Arthur căzu la pământ. Arthur se 
clătină şi s-ar fi prăbuşit dacă nu l-am fi sprijinit. Timp de câteva 
minute am fost atât de preocupaţi de Arthur, încât nici nu ne-am 


mai uitat spre sicriu. Când am privit în cele din urmă, am scăpat 
un murmur de uimire. 

In sicriu nu se mai afla duhul cel odios de care ne 
îngroziserăm şi pe care îl urâserăm atât de mult, încât opera de 
a-l distruge fusese încredinţată, ca un privilegiu, celui mai 
îndreptăţit s-o execute, ci Lucy, aşa cum o cunoscusem în viaţă, 
cu o blândeţe şi o puritate fără seamăn pe chip. într- adevăr, pe 
chipul ei se puteau vedea urme de grijă, de durere şi suferinţă, 
aşa cum le cunoşteam din viaţă, dar acestea ne erau dragi, căci 
ne arătau fiinţa adevărată pe care o cunoscusem. Am simţit cu 
toţii cum liniştea sfântă care se aşternuse ca lumina soarelui pe 
chipul şi trupul ei pustiit era doar o mărturie şi un simbol al 
liniştii ce avea să domnească asupra ei pentru totdeauna. 

Van Helsing se apropie, puse mâna pe umărul lui Arthur şi îi 
spuse: 

— Şi acum, Arthur, prietene, tinere drag, m-ai iertat? 

Profesorul şi cu mine am tăiat cu ferăstrăul capătul rămas în 
afară al ţepuşei, lăsându-i vârful în trupul moartei. Apoi i-am 
retezat capul şi i-am umplut gura cu usturoi. Am sudat sicriul de 
plumb, am înşurubat capacul şi, după ce ne-am strâns lucrurile, 
am ieşit afară. Profesorul încuie uşa şi îi dădu cheia lui Arthur. 

Aerul de afară era blând, soarele strălucea, păsările ciripeau 
şi întreaga natură părea să cânte pe o altă strună. Pretutindeni 
domneau bucuria, veselia şi pacea, căci aveam şi noi un motiv 
de a fi liniştiţi şi bucuroşi, deşi voioşia ne era moderată. 

înainte de a pleca, Van Helsing spuse: 

— Acum, prieteni, ne-am îndeplinit o primă parte din datoria 
noastră, una dintre cele mai chinuitoare pentru noi. Dar ne mai 
aşteaptă o sarcină şi mai importantă: să-l descoperim pe autorul 
acestor suferinţe şi să-l nimicim. Am câteva indicii pe care le 
putem urma, dar sarcina e de durată, grea, plină de primejdii şi 
de chinuri. Mă veţi ajuta cu toţii? Am învăţat să avem încredere, 
nu-i aşa? Astfel stând lucrurile, ne cunoaştem oare datoria? 
Sigur că da! Făgăduim atunci să continuăm până la sfârşitul 
sfârşitului? 

Fiecare, pe rând, îi dădurăm mâna, pecetluind astfel 
făgăduiala. lar în timp ce ne îndepărtam, Profesorul spuse: 

— In următoarele două seri de acum înainte ne vom întâlni 
cu toţii şi vom cina la ora şapte împreună cu prietenul John. Voi 
mai invita încă două persoane, pe care nu le cunoaşteţi încă; şi 


voi fi pregătit pentru tot ce se va ivi în acţiunea şi planul nostru. 
Prietene John, dumneata vii cu mine acasă, căci aş vrea să te 
consult în multe privinţe. Astă-seară plec la Amsterdam, dar mă 
voi înapoia mâine-seară. Atunci va începe marea noastră 
cercetare. Dar, mai înainte am să vă spun foarte multe lucruri, 
ca să ştiţi ce avem de făcut şi de ce să ne ferim. Făgăduiala 
noastră va fi atunci reînnoită, căci în faţă ne stă o sarcină 
cumplită şi, odată ce ne-am apucat de lucru, nu mai putem da 
înapoi. 


Capitolul 17 

Jurnalul doctorului Seward (continuare) 

Când am ajuns la hotelul Berkeley, Helsing a găsit o 
telegramă care îl aştepta. 

„Sosesc cu trenul. Jonathan la Whitby. Veşti importante. Mina 
Harker." 

Profesorul era încântat. 

— Ah, această minunată doamnă Mina!, spuse el. O 
nestemată printre femei! Trebuie să mergem acasă la 
dumneata, prietene John. Va trebui s-o întâmpini la gară. 
Telegrafiază-i, ca să fie pregătită. 

După ce am expediat telegrama, Profesorul bău o ceaşcă de 
ceai şi îmi povesti despre jurnalul ţinut de Jonathan Harker în 
timp ce se afla în străinătate, dându-mi un exemplar 
dactilografiat din jurnalul lui şi unul din jurnalul scris de doamna 
Harker la Whitby. 

— la-le şi studiază-le bine, îmi spuse. Când mă voi înapoia, 
dumneata vei fi stăpân pe toate aceste fapte şi vom putea 
începe ancheta noastră cum se cuvine. Păstrează-le bine, căci 
ascund o mare comoară. Citeşte tot, rogu-te, cu cea mai mare 
atenţie. Şi, dacă poţi adăuga ceva la povestirea spusă aici, fă-o, 
căci e foarte important. Dacă nu mă înşel, ai ţinut şi dumneata 
un jurnal al tuturor acestor întâmplări ciudate. Bun! Atunci când 
ne vom întâlni, vom parcurge împreună toate aceste lucruri. 

Se pregăti apoi de plecare şi în scurt timp luă o trăsură spre 
strada Liverpool. Eu am pornit spre Paddington, unde am ajuns 
cu un sfert de oră înainte de sosirea trenului. 


Mulțimea se împrăştia după ce se îmbulzise ca de obicei pe 
peronul de sosire. începusem să mă neliniştesc, să nu-mi fi 
pierdut cumva oaspetele, când o fată drăgălaşă şi elegantă se 
apropie de mine şi, după ce îmi aruncă o privire rapidă, mi se 
adresă: 

— Doctorul Seward, nu-i aşa? 

— Dumneavoastră sunteţi doamna Harker!, am răspuns de 
îndată, după care îmi întinse mâna. 

— V-am recunoscut după descrierea sărmanei Lucy, dar se 
opri brusc şi tot sângele îi năvăli în obraji. 

Sângele care îmi împurpurase şi mie obrajii ne scoase 
oarecum din încurcătură, căci răspundeam astfel tacit la propria 
ei stinghereală. l-am luat bagajele, cuprinzând, printre altele, şi 
o maşină de scris, şi am luat metroul până la strada Fenchurch, 
după ce îi telegrafiasem mai întâi îngrijitoarei mele să 
pregătească pe loc un apartament pentru doamna Harker. 

Am ajuns la timp. Doamna Harker ştia, bineînţeles, că era 
vorba de un azil de nebuni, dar am observat că nu şi-a putut 
stăpâni un tremur uşor în momentul când am intrat. 

Mi-a spus că, dacă se poate, ar dori să vină îndată în biroul 
meu, deoarece are multe să-mi spună. Aşadar, în timp ce o 
aştept, închei aici capitolul din jurnalul fonograf. 


Jurnalul Minei Harker 

29 septembrie. După ce mi-am făcut toaleta, am coborât în 
biroul doctorului Seward. M-am oprit o clipă în faţa uşii, căci mi 
s-a părut că îl aud vorbind cu cineva. Dar cum, totuşi, insistase 
să mă grăbesc, am bătut la uşă şi, auzindu-l strigând „Intră", am 
intrat. 

Spre marea mea surpriză, nu se afla nimeni altcineva în 
cameră. Era complet singur şi pe masa din faţa lui se afla un 
obiect pe care l-am recunoscut dintr-odată, după descriere, ca 
fiind un fonograf. Nu mai văzusem altul până atunci şi eram 
foarte curioasă. 

— Sper că nu v-am făcut să aşteptaţi, i-am spus, însă am 
zăbovit o clipă la uşă, deoarece v-am auzit vorbind şi am crezut 
că e cineva la dumneavoastră. 

— O, răspunse el, zâmbind, îmi înregistram jurnalul. 

— Jurnalul?, l-am întrebat mirată. 

— Da, răspunse. E aici. 


Şi, spunând acestea, puse mâna pe fonograf. M-am simţit 
tulburată şi am spus repede: 

— Dar asta depăşeşte şi stenografia! Pot să aud câteva 
cuvinte? 

— Desigur, răspunse precipitat, ridicându-se în picioare 
pentru a-l pune în funcţiune. 

Apoi se opri şi pe chip i se aşternu tulburarea. 

— Adevărul e, începu el stingherit, că aici nu se află decât 
jurnalul, iar acesta se referă în întregime, aproape în întregime, 
la cazurile mele şi poate fi neplăcut, adică, vreau să spun... 

Se opri, iar eu încercai să-l scot din încurcătură: 

— Aţi îngrijit-o până în ultima clipă pe scumpa Lucy. Spuneți- 
mi cum a murit. Pentru toate câte le voi afla în legătură cu ea, 
vă voi fi foarte recunoscătoare. Mi-a fost foarte, foarte dragă. 

Spre surprinderea mea, el răspunse cu groaza întipărită pe 
chip: 

— Să vă povestesc despre moartea ei? Pentru nimic în lume! 

— De ce nu?, am întrebat, simțind că mă copleşeşte un 
sentiment de gravitate şi de grozăvie. 

El se opri din nou şi am văzut că încerca să inventeze un 
pretext. în sfârşit, bâlbâi ceva: 

— Vedeţi, nu prea ştiu cum să extrag un anumit pasaj din 
jurnal. Dar chiar în timp ce vorbea, îi veni o idee pe care o rosti 
cu o simplitate de care nu-şi dădea nici el seama, cu vocea 
schimbată şi cu o naivitate de copil. 

— Aşa e, pe cinstea mea. Zău că aşae! 

Nu mi-am putut stăpâni un zâmbet, la care el se strâmbă. 

— M-am trădat de data asta!, spuse. Dar să ştiţi că, deşi îmi 
ţin jurnalul acesta de luni întregi, nu mi-a trecut niciodata prin 
cap cum aş putea să găsesc un anumit pasaj, dacă aş vrea 
cumva să îl revăd. 

In acea clipă hotărâsem în sinea mea că jurnalul unui doctor 
care o îngrijise pe Lucy putea adăuga ceva la cunoştinţele 
noastre despre acel monstru şi am spus cu îndrăzneală: 

— Atunci, doctore Seward, permiteţi-mi să vi-l copiez la 
maşina mea de scris. 

Dar el se făcu livid ca un mort şi spuse: 

— Nu! Nu! Nu! Pentru nimic în lume nu v-aş lăsa să aflaţi 
povestea aceea îngrozitoare! 


— Nu mă cunoaşteţi, am spus. După ce veţi fi citit hârtiile 
acelea, jurnalul meu şi al soţului meu, pe care le-am 
dactilografiat, mă veţi cunoaşte mai bine. N-am şovăit să-mi 
dăruiesc toate gândurile în slujba acestei cauze; dar, 
bineînţeles, nu mă cunoaşteţi încă şi nu trebuie să pretind să 
aveţi încredere în mine. 

Se ridică şi deschise un sertar mare în care erau aranjaţi în 
ordine câţiva cilindri goi de metal acoperiţi cu o ceară închisă la 
culoare şi spuse: 

— Aveţi perfectă dreptate. Nu am avut încredere în 
dumneavoastră pentru că nu v-am cunoscut. Dar acum vă 
cunosc. Luaţi aceşti cilindri şi ascultaţi-i, primii şase se referă 
personal la mine şi nu vă vor înspăimânta; atunci mă veţi 
cunoaşte mai bine. Până atunci va fi gata şi cina. Intre timp, eu 
voi citi câteva din aceste documente şi voi putea înţelege mai 
bine anumite lucruri. 

El însuşi duse fonograful în camera mea şi îl aranjă. Acum voi 
afla ceva plăcut, fără îndoială, căci îmi va arăta cealaltă faţă a 
unui episod de dragoste, a cărui primă parte o cunoşteam deja... 


Jurnalul doctorului Seward 

29 septembrie. Eram atât de absorbit de minunatul jurnal al 
lui Jonathan Harker şi al soţiei sale, încât timpul a trecut pe 
nesimţite. 

Doamna Harker nu coborâse când fata veni să ne anunţe că 
cina este gata, aşa că i-am spus: 

— Probabil că e obosită, să amânăm cina cu o oră. Şi mi-am 
continuat lucrul. 

Abia terminasem jurnalul doamnei Harker, când ea îşi făcu 
apariţia. Era deosebit de drăguță şi de blândă, dar foarte tristă, 
iar ochii îi erau înroşiţi de plâns. Acest lucru m-a mişcat profund. 
Astfel că i-am spus cu multă blândeţe: 

— Mă tem că v-am făcut să suferiţi. 

— O, nu, deloc, răspunse ea, dar am fost mai mult decât 
mişcată de mâhnirea dumneavoastră. Maşina e minunată, dar 
crud de adevărată. Mi-a povestit despre durerea inimii 
dumneavoastră cu însuşi glasul inimii, de parcă un suflet îşi 
plânge amarul către Atotputernicul. Nimeni nu trebuie să mai 
audă vreodată aceste lucruri! Vedeţi, am încercat să vă fiu de 
folos. Am copiat totul la maşina mea de scris şi nimeni altcineva 


nu mai trebuie de acum înainte să vă audă bătăile inimii, aşa 
cum le-am auzit eu. Ba nu, trebuie! 

— Trebuie! Dar de ce?, am întrebat. 

— Deoarece fac parte din această întâmplare îngrozitoare, 
fac parte din moartea sărmanei Lucy, din tot ceea ce a dus la 
această moarte, deoarece în lupta pe care o vom da pentru a 
curăța pământul de acest monstru îngrozitor trebuie să avem 
toate cunoştinţele şi tot ajutorul pe care îl putem căpăta. 
Jonathan şi cu mine lucrăm zi şi noapte de când ne-a văzut 
Profesorul ultima dată. Soţul meu s-a dus la Whitby să mai 
culeagă informaţii şi mâine va fi aici, să ne ajute. Intre noi nu 
trebuie să existe secrete. 

Mă privea atât de rugător şi în acelaşi timp atitudinea ei 
arăta atâta curaj şi hotărâre, încât am cedat numaidecât 
rugăminţilor ei. 

— Veţi face aşa cum veţi crede de cuviinţă, i-am spus, 
Dumnezeu mă va ierta dacă greşesc! Veţi mai afla şi alte lucruri 
îngrozitoare, dar dacă aţi mers atât de departe pe drumul spre 
moartea bietei Lucy, nu veţi voi cu siguranţă să vi se mai 
tăinuiască ceva. Insă sfârşitul, sfârşitul propriu-zis, o să vă dea o 
rază de pace. Veniţi! Cina e gata. Trebuie să ne păstrăm toate 
forţele pentru ceea ce ne aşteaptă. 


Jurnalul Minei Harker 

29septembrie. După cină l-am însoţit pe doctorul Seward în 
biroul său. El aduse fonograful din camera mea, iar eu mi-am 
luat maşina de scris. Mi-a pus furca de metal la urechi şi am 
început să ascult. 

După ce am auzit îngrozitoarea poveste a morții bietei Lucy, 
şi tot ce a urmat, m-am rezemat de speteaza scaunului, 
epuizată. Din fericire, nu sunt predispusă la leşinuri. Când 
doctorul Seward m-a văzut, a sărit de pe scaun, cu o exclamaţie 
de groază, şi, luând grăbit o sticlă dintr-un bufet, îmi dădu puţin 
rachiu, după care, în câteva minute, mi-am venit în fire. Capul 
îmi vâjâia şi dacă, după ce auzisem toate acele grozăvii, nu mi- 
ar fi venit, ca o rază sfântă de lumină, gândul că draga mea 
Lucy îşi aflase, în sfârşit, pacea, nu cred că aş fi putut să rezist 
fără să fac vreo scenă. Am scos capacul de la maşina mea de 
scris şi i-am spus doctorului Seward: 


— Daţi-mi voie să transcriu tot ce-aţi înregistrat. 

Astfel, el puse fonograful la o viteză mai mică şi eu am 
început să bat la maşină începând cu cilindrul al şaptelea. După 
ce termină, se întoarse, se aşeză lângă mine şi începu să 
citească, aşa încât nu m-am simţit prea singură în timp ce 
lucram. Inainte de a pleca mi-am amintit că Jonathan notase în 
jurnalul său despre tulburarea Profesorului când citise ceva într- 
un ziar de seară în gară la Exeter. Aşadar, văzând că doctorul 
Seward păstrează ziarele, am împrumutat numerele din 
Westminster Gazette şi Pali Mall Gazette şi le-am luat cu mine în 
cameră. Nu mi-e somn, iar munca mă va ajuta să-mi păstrez 
calmul. 


Jurnalul doctorului Seward 

3Oseptembrie. Domnul Harker a sosit la ora nouă. Primise 
telegrama soţiei sale chiar înainte de plecare. Dacă e să 
judecăm după figură, e un om deosebit de inteligent şi plin de 
energie. Dacă jurnalul lui spune adevărul, şi, judecând după 
experienţa uimitoare a celorlalţi, trebuie să spună adevărul, e şi 
un om cu mult sânge rece. Căci a fost nevoie de mult sânge 
rece pentru a cobori a doua oară în cavou. După ce am citit 
relatarea lui, eram pregătit să întâlnesc un bărbat în toată 
puterea cuvântului, şi nu pe omul politicos, liniştit şi cu 
picioarele pe pământ care a venit astăzi aici. 

Mai târziu. După prânz, Harker şi soţia lui s-au înapoiat în 
odaia lor şi când am trecut pe acolo, acum ceva vreme, am 
auzit ţăcănitul maşinii de scris. Sunt foarte harnici. Doamna 
Harker spune că amândoi aşază fiecare notă de mărturie în 
ordine cronologică. Harker are acum scrisorile schimbate între 
destinatarul lăzilor de la Whitby şi expeditorii din Londra, 
însărcinaţi cu ele. Mă întreb ce vor face cu ele. lată-l... 

Ciudat cum nu mi-a trecut niciodata prin minte că 
ascunzătoarea contelui ar putea fi chiar casa de alături! 
Dumnezeu ştie câte indicii am fi putut căpăta din comportarea 
pacientului meu Renfield! Harker s-a întors şi colaţionează din 
nou materialul. Spune că la ora cinci îmi vor putea arăta 
povestirea în care toate întâmplările se vor lega între ele. El 
crede că până atunci îl voi putea vedea pe Renfield, care până 
acum ne-a dat o serie de indicii cu privire la sosirile şi plecările 


contelui. Nu prea îmi dau seama de acest lucru, dar când voi 
ajunge la date, bănuiesc că mă voi lămuri. 

L-am găsit pe Renfield stând paşnic în camera lui, cu mâinile 
încrucişate, zâmbind cu blândeţe. In clipa aceea părea tot atât 
de normal ca oricare dintre noi. M-am aşezat şi am vorbit cu el 
despre tot felul de lucruri. Vorbea cât se poate de firesc. Apoi, 
din proprie iniţiativă, îmi vorbi despre plecarea lui acasă; un 
subiect pe care, după câte ştiu, nu-l mai abordase până acum, 
în cursul şederii sale aici. Cred că dacă nu aş fi avut discuţia cu 
Harker, dacă nu aş fi citit scrisorile şi dacă nu aş fi cunoscut 
datele diferitelor lui crize, aş fi fost gata să-i semnez eliberarea 
după o scurtă perioadă de observaţie. Dar aşa stând lucrurile, 
sunt deosebit de suspicios. Toate acele crize au fost întrucâtva 
legate de apropierea contelui. El însuşi e zoofag şi în timpul 
crizelor lui sălbatice de delir din faţa uşii capelei, din casa 
părăsită vorbea mereu de „stăpân". 

Toate acestea par să confirme ideea noastră. Totuşi, după o 
clipă am ieşit. Prietenul meu e prea lucid acum pentru a încerca 
să-l întrebăm mai multe. Ar putea începe să gândească, şi 
atunci... Aşadar, am ieşit. Nu am încredere în aceste stări ale 
sale de calm, aşa că i-am atras atenţia îngrijitorului să-l 
urmărească atent şi să aibă pregătită, în caz de nevoie, o 
cămaşă de forţă. 


Jurnalul lui Jonathan Harker 

29 septembrie. In trenul spre Londra. Când am primit mesajul 
plin de amabilitate al domnului Billinngton, prin care îmi oferea 
toate informaţiile pe care le deţinea, mi-am dat seama că lucrul 
cel mai bun pe care îl aveam de făcut era să plec la Whitby şi să 
fac pe loc toate investigaţiile necesare. Scopul meu era să 
descopăr locul unde se afla îngrozitoarea încărcătură a contelui, 
la Londra. Mai târziu ne vom putea ocupa de ea. 

Billinngton-junior, un tânăr simpatic, m-a întâmpinat la gară 
şi m-a dus în casa tatălui său, unde hotărâseră ca eu să-mi 
petrec noaptea. Ştiau cu toţii că sunt ocupat şi că şederea mea 
e scurtă, aşa încât domnul Billinngton pregătise în biroul său 
toate documentele referitoare la expedierea lăzilor. M-am 
speriat de-a binelea revăzând una din scrisorile pe care le 
văzusem pe masa contelui înainte de a-i fi cunoscut planurile 
diabolice. Totul fusese gândit cu grijă şi se procedase sistematic 


şi cu precizie. Am văzut factura şi am notat-o: „Cincizeci de lăzi 
de pământ obişnuit pentru a fi folosit în scopuri experimentale". 
Am făcut copii şi după scrisoarea către Carter Peterson, şi după 
răspunsul lor. Acestea erau toate informaţiile pe care a putut să 
mi le ofere domnul Billinngton, astfel că am coborât în port şi i- 
am căutat pe paznicii de coastă, pe funcţionarii de la vamă şi pe 
şeful portului. Toţi aveau câte ceva de spus despre intrarea 
ciudată a vaporului care făcea deja parte din legendele locale, 
dar nimeni nu putea să adauge ceva la simpla descriere ce 
suna: „cincizeci de lăzi de pământ obişnuit". 

Am vorbit apoi cu şeful gării, care, cu bunăvoință, m-a pus în 
contact cu oamenii care primiseră, de fapt, lăzile. Duplicatul lor 
era identic cu lista şi nu au avut nimic de adăugat cu excepţia 
că lăzile erau „deosebit de grele" şi că deplasarea lor a fost o 
sarcină care le-a provocat mare sete. 

30 septembrie. Şeful gării a fost destul de amabil şi mi-a dat 
câteva rânduri pentru vechiul lui camarad, şeful gării de la 
King's Cross, aşa încât, când am ajuns acolo dimineaţa, am 
putut să-l întreb despre sosirea lăzilor. El mă puse de îndată în 
contact cu funcţionarii respectivi şi am văzut că duplicatul lor 
corespundea facturii originale. 

De aici m-am dus la biroul central al lui Carter Peterson, unde 
am fost primit cu cel mai mare respect. Au căutat tranzacţia în 
registru şi în caietul de corespondenţă şi am telefonat pe dată la 
biroul din King's Cross pentru mai multe detalii. Din fericire, 
oamenii din echipă aşteptau de lucru şi funcţionarul oficial i-a 
trimis de îndată, încredinţându-mi, totodată, prin unul din ei lista 
mărfurilor şi a hârtiile referitoare la livrarea lăzilor la Carfax. Aici 
din nou am găsit duplicatul întru totul corespunzător; oamenii 
expeditorilor au adăugat câteva detalii la puţinele cuvinte 
scrise. 

— Casa aia, şefule, e a mai ciudată din toate în câte am pus 
piciorul. Zău, să mă bată Dumnezeu! Nu s-a mai umblat în ea de 
vreo sută de ani! Era un praf uite-aşa de gros, că ai fi putut să 
dormi pe el, fără să te doară oasele. Era aşa de părăginită că 
parcă mirosea a vechiul lerusalim. Da' capela a veche, aia făcea 
toţi banii, zău aşa! lo şi tovarăşul meu am crezut că n-o să mai 
ieşim de acolo curând. Doamne, n-aş sta nici o clipă acolo după 
ce se face întuneric. 


Sunt mulţumit acum de un singur lucru: toate lăzile care au 
sosit la Whitby de la Varna, pe Demeter, au fost depozitate în 
siguranţă în vechea capelă din Carfax. Trebuie că sunt cincizeci 
acolo, doar dacă n-a umblat cineva la ele, aşa cum mă tem 
acum, după ce am citit jurnalul doctorului Seward. 

Voi căuta să-l găsesc pe cărăuşul care a transportat lăzile de 
la Carfax, când i-a atacat Renfield. Urmărind acest indiciu, vom 
putea afla o mulţime de lucruri. 

Mai târziu. Mina şi cu mine am lucrat toată ziua şi am aranjat 
documentele în ordine. 


Jurnalul Minei Harker 

30 septembrie. Sunt atât de bucuroasă, încât abia mai pot să 
mă stăpânesc. Când l-am văzut pe Jonathan plecând la Whitby, 
m-am arătat plină de curaj, deşi eram bolnavă de teamă. Cu 
toate acestea, efortul i-a făcut bine. N-a fost niciodataatât de 
hotărât, atât de puternic, atât de plin de energie vulcanică 
precum în clipa de faţă. S-a înapoiat plin de viaţă, de speranţă şi 
de hotărâre. Am rânduit totul pentru diseară. Mă simt deosebit 
de emoţionată. 

Mai târziu. Lordul Godalming şi domnul Morris au sosit mai 
devreme decât îi aşteptam. Doctorul Seward era plecat după 
treburi şi îl luase pe Jonathan cu el, aşa încât a trebuit să-i 
primesc eu. A fost o întâlnire dureroasă pentru mine, căci mi-a 
reamintit speranţele bietei Lucy de numai acum câteva luni. 
Bineînţeles, o auziseră pe Lucy vorbind de mine şi, după câte se 
pare, şi doctorul Van Helsing „îmi făcuse reclamă", aşa cum 
spunea domnul Morris. Ştiam din jurnalul doctorului Seward că 
fuseseră de faţă la moartea lui Lucy, moartea adevărată, şi că 
nu trebuia să mă tem că trădez vreun secret înainte de vreme. 

Aşadar, le-am spus, cum m-am priceput mai bine, că citisem 
toate documentele şi jurnalele şi că soţul meu şi cu mine, după 
ce le-am scris la maşină, le-am aranjat. Le-am dat la amândoi 
câte un exemplar ca să-l citească în bibliotecă. După ce lordul 
Godalming l-a luat pe al său şi l-a controlat, era un teanc serios 
de hârtii, a spus: 

— Dumneavoastră aţi scris toate acestea, doamnă Harker? 

Am încuviinţat şi el a continuat: 

— Nu prea văd sensul acestor lucruri, dar sunteţi cu toţii atât 
de buni şi de binevoitori, şi aţi lucrat cu atâta zel şi energie, 


încât tot ceea ce pot eu să fac este să accept ideile 
dumneavoastră cu ochii închişi şi să încerc să vă ajut. Ştiu că v-a 
fost dragă biata mea Lucy. 

Spunând aceste cuvinte, se întoarse şi îşi acoperi faţa cu 
mâinile. Avea lacrimi în ochi. Domnul Morris, cu o delicateţe 
instinctivă, îşi puse o clipă mâna pe umărul lui, apoi ieşi 
încetişor din cameră. l-am spus următoarele cuvinte, căci 
vedeam că i se rupe inima: 

— Mi-a fost dragă biata Lucy şi ştiu cea însemnat ea pentru 
dumneavoastră şi ce aţi însemnat dumneavoastră pentru ea. 
Am fost ca două surori şi acum, când ea s-a dus, îngăduiţi-mi să 
mă port ca o soră. Ştiu cât de mare v-a fost durerea. Dacă 
simpatia şi mila vă pot alina mâhnirea, îngăduiţi-mi să vă ajut, în 
amintirea lui Lucy. 

Intr-o clipă, sărmanul a fost copleşit de durere. Mi se părea 
că tot ce suferise în ultima vreme în tăcere îşi găsise în 
momentul acela o descărcare. Făcu un fel de criză de isterie şi, 
înălţându-şi mâinile desfăcute, îşi bătu palmele pradă unei mari 
dureri. Se ridică şi se aşeză, iar lacrimile îi şiroiau pe obraz. 

După câtva timp, suspinele îi încetară şi se ridică cerându-şi 
iertare, fără să-şi ascundă tulburarea. 

— Imi dau seama cât am suferit, a spus ştergându-şi ochii, 
dar nu-mi dau nici acum seama, şi nimeni altcineva nu-şi va 
putea da vreodată seama, cât de caldă a fost simpatia 
dumneavoastră astăzi. 

— In memoria scumpei Lucy, am rostit în timp ce ne 
strângeam mâinile. 

— Dar şi de dragul dumneavoastră, adăugă căci, dacă stima 
şi recunoştinţa unui bărbat merită să fie câştigate, 
dumneavoastră mi-aţi câştigat astăzi stima şi recunoştinţa. 
Dacă pe viitor se va ivi ocazia să aveţi nevoie de ajutorul unui 
bărbat, la mine nu veţi apela în zadar, credeţi-mă. 

In timp ce mergeam pe coridor, l-am văzut pe domnul Morris 
privind pe fereastră. Se întoarse când îmi auzi paşii. 

— Ce face Art?, întrebă, iar când îmi observă ochii roşii, 
continuă: Ah, văd ca l-aţi mângâiat. Sărmanul! Are mare nevoie 
de aşa ceva. Numai o femeie îl poate ajuta pe un bărbat când 
acesta are ceva pe suflet; şi el nu avea pe nimeni să-l mângâie. 

Işi îndura propria durere cu atâta curaj, încât mi se strânse 
inima pentru el. L-am văzut cu manuscrisul în mână şi am ştiut 


că atunci când îl va fi citit, îşi va da seama cât de multe lucruri 
cunosc eu, aşa că i-am spus: 

— Aş vrea să-i pot mângâia pe toţi cei care suferă. Imi veţi 
îngădui să vă devin prietenă şi veţi veni să-mi cereţi mângâierea 
atunci când simţiţi nevoia? Veţi afla mai târziu de ce vorbesc 
aşa. 

El, văzând că vorbesc serios, se înclină şi îmi luă mâna, apoi, 
ridicând-o la buze, o sărută. 

— Fetiţo, nu vei regreta toată viaţa bunătatea sinceră pe 
care mi-o arăţi! 

Apoi intră în birou după prietenul său. 

„Fetiţo!" era cuvântul cu care i se adresa lui Lucy. 


Capitolul 18 

Jurnalul doctorului Seward 

30 septembrie. Am ajuns acasă la ora cinci şi am aflat nu 
numai ca Godalming şi Morris sosiseră, ci şi că studiaseră 
transcrierea diferitelor jurnale şi scrisori copiate şi aranjate de 
Harker împreună cu minunata lui soţie. Harker nu se întorsese 
încă din vizita pe care o făcuse la oamenii comisionarilor, despre 
care îmi scrise doctorul Hennessey. Doamna Harker ne-a oferit 
câte o ceaşcă cu ceai şi pot să spun cu mâna pe inimă că de 
când locuiesc în casa asta veche pentru prima oară m-am simţit 
ca acasă. După ce am terminat, doamna Harker spuse: 

— Doctore Seward, aş vrea să vă rog ceva. Aş vrea să-l văd 
pe pacientul dumneavoastră, domnul Renfield. Ingăduiţi-mi să-l 
văd. Cele spuse despre el în jurnal mă interesează atât de mult! 

Era atât de drăguță şi avea un glas atât de rugător, încât n- 
am putut s-o refuz, căci, de fapt, nici nu exista vreun motiv 
anumit pentru care s-o refuz, aşa că am luat-o cu mine. Când 
am intrat cameră, i-am spus pacientului că o doamnă doreşte 
să-l vadă. El mi-a răspuns simplu: 

— De ce? 

— Vizitează aşezământul şi ar dori să-i vadă pe toţi cei care 
locuiesc aici, i-am răspuns. 

— Foarte bine. Să vină neapărat; dar aşteptaţi numai un 
minut, să fac ordine pe aici. 

Metoda lui de a face ordine era ciudată: înghiţi pur şi simplu 
toate muştele şi toţi păianjenii de prin cutii înainte ca eu să-l pot 
opri. Era vădit că se temea ca nu cumva să se amestece cineva 


în treburile lui. După ce şi-a terminat această sarcină 
dezgustătoare, spuse voios: 

— Poftiţi-o pe doamnă înăuntru. 

Se aşeză pe marginea patului, cu capul plecat, dar cu 
pleoapele ridicate, ca să o poată vedea când va intra. O clipă am 
crezut că are intenţii ucigaşe. Mi-am amintit cât de calm fusese 
cu câteva clipe înainte de a mă fi atacat în biroul meu, aşa încât 
am avut grijă să stau într-un loc de unde l-aş fi putut înhăţa 
îndată ce ar fi încercat să sară asupra ei. Doamna Harker intră 
în cameră cu o graţie dezinvoltă care impune numaidecât 
respect oricărui nebun, căci naturaleţea e una din calităţile pe 
care nebunii le respectă cel mai mult. Se îndreptă spre el, 
zâmbind cu simpatie, şi îi întinse mâna. 

— Bună seara, domnule Renfield. Vedeţi, vă cunosc, căci 
doctorul Seward mi-a vorbit despre dumneavoastră. 

El nu răspunse imediat, ci o privi pătrunzător, încruntându- 
se. In priviri îi apăru uimirea şi îndoiala şi, spre profunda mea 
surprindere, spuse: 

— Nu sunteţi fata pe care doctorul voia s-o ia în căsătorie? 
De fapt, nu se poate, căci ea a murit. 

Doamna Harker zâmbi cu blândeţe şi îi răspunse: 

— O, nu! Eu sunt căsătorită dinainte de a-l fi văzut pe 
doctorul Seward sau dânsul pe mine. Eu sunt doamna Harker. 

— Atunci, ce căutaţi aici? 

— Soţul meu şi cu mine suntem în vizită la doctorul Seward. 

— Atunci nu mai staţi. 

— De ce nu? 

Credeam că stilul acesta de conversaţie ar putea să nu-i 
placă doamnei Harker, după cum nu-mi plăcea nici mie, aşa 
încât am intervenit: 

— De unde ştii că voiam să mă căsătoresc? 

După o pauză în care îşi întoarse privirea de la doamna 
Harker spre mine, răspunse plin de dispreţ: 

— Ce întrebare prostească! 

— Câtuşi de puţin, domnule Renfield, spuse doamna Harker, 
luându-mi dintr-odată apărarea. 

El îi răspunse tot atât de curtenitor şi respectuos pe cât de 
dispreţuitor se arătase cu mine: 

— Inţelegeţi, desigur, doamnă Harker, că atunci când un om 
e iubit şi cinstit, aşa cum este gazda noastră, tot ceea ce îl 


priveşte prezintă interes pentru mica noastră comunitate. 
Doctorul Seward este iubit nu numai de ai casei şi de prieteni, 
dar şi de pacienţi, dintre care unii, cu un echilibru mintal mai 
slab, pot denatura cauzele şi efectele. Eu însumi, ca pensionar 
al unui azil de nebuni, nu pot să nu observ că tendinţele 
sofisticate ale unora dintre pensionari înclină spre erori de non 
causae! şi ignoratio elenchi?. 

Am făcut ochii mari văzând această nouă întorsătură. 

Am continuat să vorbim ceva vreme şi, văzând că părea 
destul de rezonabil, ea încercă, privindu-mă întrebător înainte 
de a începe, să-l conducă spre subiectul lui preferat. Am fost din 
nou uimit, căci el răspunse la întrebare cu imparţialitatea celei 
mai desăvârşite lucidităţi, ba chiar se dădu pe sine ca exemplu 
când menţionă anumite lucruri. 

— Eu însumi sunt un exemplu de om care a avut o credinţă 
ciudată. lIntr-adevăr, nu a fost de mirare că prietenii s-au 
alarmat şi au insistat să fiu pus sub control. Imi închipuiam că 
viaţa e o entitate pozitivă şi perpetuă şi că, prin urmare, 
consumând o mulţime de lucruri vii, indiferent cât s-ar afla 
acestea de jos pe scara creaţiei, ţi-ai putea prelungi viaţa. 
Uneori, credinţa asta era atât de puternică, încât am încercat 
chiar să ucid. Doctorul, aici de faţă, poate confirma că odată am 
încercat să-l ucid cu scopul de a-mi întări puterile vitale prin 
asimilarea vieţii lui în propriul meu trup, prin intermediul 
sângelui lui, bizuindu-mă, bineînţeles, pe o expresie din 
Scriptură: „Căci sângele este viaţă." Aşa e, doctore? 

Am încuviinţat, căci eram atât de uluit, încât nu ştiam ce să 
cred sau ce să spun. 

Era greu să-ţi imaginezi că în urmă cu cinci minute îl 
văzusem mâncând păianjeni şi muşte. Uitându-mă la ceas, am 
văzut că trebuia să plec la gară să-l întâmpin pe Van Helsing, 
aşa încât i-am spus doamnei Harker că e timpul să plecăm. Ea 
venit imediat după ce îi spuse politicos domnului Renfield: 

— La revedere şi sper să vă văd mai des, sub auspicii mai 
plăcute pentru dumneavoastră. 

lar el, spre uimirea mea, răspunse: 


1 Cauze false (lat.). 
2 Concluzii irelevante (lat.). 


— La revedere, draga mea. Mă rog lui Dumnezeu să nu-ţi mai 
văd niciodata chipul blând. Binecuvântat fie numele Domnului şi 
să te aibă în pază! 

Când am plecat la gară să-l întâmpin pe Van Helsing, i-am 
lăsat pe bărbaţi acasă. Bietul Art părea voios cum nu-l văzusem 
de când se îmbolnăvise Lucy, iar Quincey îşi recăpătase veselia 
pe care nu i-o mai văzusem de multă vreme. 

Van Helsing cobori din vagon sprinten şi vioi ca un tânăr. M-a 
văzut numaidecât şi se repezi spre mine, spunând: 

— Ei, prietene, cum merg treburile? Bine! Bravo! In ce mă 
priveşte, am fost ocupat, căci am venit aici cu intenţia de a 
rămâne mai mult timp, dacă e nevoie. Mi-am aranjat toate 
treburile şi am multe de spus. Doamna Mina e la tine? Bun. ŞI 
distinsul ei soţ? Şi Arthur, şi prietenul Quincey sunt la tine? Bun! 

In timp ce mergeam cu trăsura spre casă i-am povestit 
despre cele întâmplate şi cum jurnalul meu devenise util prin 
sugestia doamnei Harker. La aceste cuvinte, Profesorul 
exclamă: 

— Ah, minunata doamnă Mina! Are minte de bărbat, un 
bărbat foarte înzestrat, şi suflet de femeie. Mi-ai spus că a 
transcris totul; oricum, va trebui să ne consultăm cu toţii, dar de 
mâine doamna Mina va spune adio acestei munci şi vom porni 
singuri. 

Am fost întru totul de aceeaşi părere cu el. Apoi i-am spus ce 
descoperisem în absenţa lui: casa pe care o cumpărase Dracula 
se învecina cu a mea. A fost uluit şi păru cuprins de o mare 
îngrijorare. 

— O, dacă am fi ştiut mai înainte!, spuse. Am fi putut să-l 
prindem la vreme şi am fi salvat-o pe sărmana Lucy. Totuşi, cum 
spuneţi voi, n-are rost să plângi după laptele vărsat! Nu ne vom 
mai gândi la acest lucru, ci vom merge înainte pe drumul 
nostru, până la sfârşit. 

După aceea nu mai rosti nici un cuvânt până când am intrat 
pe poarta casei mele. înainte de a ne duce să ne pregătim 
pentru cină, i-a spus doamnei Harker: 

— Prietenul meu John mi-a spus, doamnă Mina, că dumneata 
şi soţul dumitale aţi rânduit cu precizie toate faptele întâmplate 
până în această clipă. 

— Nu până în această clipă, Profesore, spuse ea grăbit, ci 
până azi-dimineaţă. 


— De ce nu până în această clipă? Am văzut că toate 
lucrurile mărunte pot aduce o lumină bună. Ne-am mărturisit cu 
toţii secretele şi nimeni dintre noi nu a avut ce regreta. 

Doamna Harker roşi şi, scoțând o hârtie din buzunar, spuse: 

— Doctore Van Helsing, citiţi, vă rog, aceste note şi spuneți- 
mi dacă trebuie introduse şi ele. Sunt însemnările mele de 
astăzi. Să le includ şi pe ele? 

Profesorul citi însemnările cu gravitate, apoi i le dădu înapoi, 
spunând: 

— Nu trebuie să le incluzi dacă dumneata nu doreşti, dar te- 
aş ruga s-o faci. Acest lucru îl va determina pe soţul dumitale să 
te iubească mai mult, iar pe noi toţi ceilalţi, toţi prietenii 
dumitale, să te cinstim mai mult, să te preţuim şi să te iubim. 

Ea luă însemnările înapoi, roşind din nou, însă cu un zâmbet 
voios. 

Astfel că acum, până în clipa asta, toate însemnările noastre 
sunt complete şi aranjate. Profesorul a luat un exemplar pentru 
a-l studia după cină, înainte de întâlnirea noastră, fixată pentru 
ora nouă. Noi, ceilalţi, am citit până acum totul, aşa că atunci 
când ne vom aduna în birou, vom fi cu toţii informaţi asupra 
faptelor şi vom putea pune la punct planul de bătaie cu acest 
duşman groaznic şi misterios. 


Jurnalul Minei Harker 

30 septembrie. Când ne-am adunat în biroul doctorului 
Seward, la două ore după cina care avusese loc la ora şapte, am 
format fără să vrem un fel de comisie sau comitet. 

Profesorul începu: 

— Pot considera, presupun, că toţi cei de faţă sunt la curent 
cu faptele aflate în aceste documente. 

Am aprobat cu toţii. 

— Atunci, cred că ar fi bine să vă spun câte ceva despre 
duşmanul cu care avem de-a face. Vă voi împărtăşi câteva fapte 
din istoria acestui om, fapte care mi-au fost confirmate. Apoi 
vom discuta asupra felului cum vom proceda şi vom lua în 
consecinţă şi măsurile. Există, fără îndoială, vampiri; unii dintre 
noi au probe despre existenţa lor. 

Chiar dacă nu am avea mărturia propriei noastre experienţe 
nefericite, învăţămintele şi însemnările trecutului ar constitui 
suficiente mărturii pentru oamenii cu judecată sănătoasă. 


Recunosc că la început am fost sceptic. Vai! Dacă aş fi ştiut de 
la început ceea ce ştiu acum, dar ce să zic, dacă aş fi ghicit 
măcar, am fi putut salva o viaţă atât de preţuită de mulţi dintre 
noi, cei care am iubit-o. Vampirul care se află printre noi este el 
singur puternic cât douăzeci de oameni. 

Viclenia lui o întrece pe cea a muritorilor, căci a sporit de-a 
lungul epocilor. El este şi acum ajutat de necromanţie, care 
înseamnă, aşa cum ne arată etimologia cuvântului, prorocirea 
viitorului cu ajutorul morţilor, şi toţi morţii de care se poate 
apropia se află sub stăpânirea lui. Poate, în anumite limite, să 
apară în locul şi în momentul pe care-l doreşte şi în orice formă, 
poate, în anumite limite, să dirijeze elementele: furtuna, ceața, 
tunetul. Poate stăpâni toate fiinţele mai neînsemnate: şobolanul, 
bufnița, liliacul, fluturele de noapte, vulpea şi lupul. Se poate 
mări sau micşora şi uneori poate dispărea fără urmă. 

Prieteni, avem de îndeplinit o sarcină cumplită, ale cărei 
consecinţe îi vor face până şi pe cei mai viteji să se cutremure. 
Căci, dacă dăm greş în această luptă, izbânda va fi, fără 
îndoială, de partea lui. Dar a pierde bătălia nu e o simplă 
problemă de viaţă şi de moarte. Inseamnă că vom deveni ceea 
ce este el, că de acum înainte vom deveni fiinţe netrebnice ale 
nopţii, întocmai ca el, lipsite de suflet şi de conştiinţă, devastând 
trupurile şi sufletele celor pe care îi iubim cel mai mult. Dar, ne 
aflăm în faţa datoriei; şi în asemenea cazuri putem oare da 
înapoi? In ceea ce mă priveşte, spun nu, dar eu sunt bătrân, 
pentru mine viaţa, cu soarele, meleagurile frumoase, cântecul 
păsărelelor, muzica şi iubirea ei, se află mult în urmă. Voi, 
ceilalţi, sunteţi tineri. Aţi cunoscut durerea, dar veţi apuca şi zile 
bune. Ce spuneţi? 

In timp ce profesorul vorbea, Jonathan îmi luase mâna. Când 
l-am văzut întinzând mâna, m-am temut foarte mult să nu ÎI fi 
copleşit pericolul îngrozitor care ne pândea, dar simţindu-i mâna 
atât de puternică, iar pe el atât de sigur pe sine, atât de hotărât, 
m-am înviorat. 

Când Profesorul termină de vorbit, soţul meu mă privi drept 
în ochi, iar privirile mele i-au răspuns. 

— Eu răspund pentru Mina şi pentru mine, spuse el. 

— Contaţi şi pe mine, Profesore, spuse domnul Quincey 
Morris, laconic ca de obicei. 


— Sunt alături de voi, în memoria lui Lucy, dacă nu din alte 
motive, spuse lordul Godalming. 

Doctorul Seward încuviinţă doar din cap. Doctorul Van 
Helsing a continuat cu un fel de voioşie care arăta că 
porniserăm la muncă serioasă. Totul urma să fie luat în 
considerare cu tot atâta gravitate şi tot atât de metodic ca o 
tranzacţie din viaţă. 

— Ştiţi acum împotriva cui vom duce lupta. Dar nici noi nu 
suntem lipsiţi de putere. Avem de partea noastră forţa unirii, 
forţă pe care vampirii n-o cunosc; avem resursele ştiinţei; 
suntem liberi în acţiune şi gândire; şi orele din zi şi din noapte 
sunt tot ale noastre. De fapt, puterile noastre sunt neîncătuşate, 
iar noi suntem liberi să le folosim din plin. Suntem devotați unei 
cauze şi unui scop lipsite de orice fel de egoism. Aceste lucruri 
sunt de ajuns. 

Acum să vedem la cât se reduc forţele generale dispuse 
împotriva noastră, într-un cuvânt, să considerăm limitele 
vampirului, în general, şi ale acestui vampir, în special. 

Tradițiile şi superstiţiile sunt faptele de care trebuie să ţinem 
seama. Credinţa în vampiri nu se sprijină, oare, pentru alţii, deşi 
nu şi pentru noi!, pe aceste fapte? Acum un an, care dintre noi 
ar fi acceptat o asemenea posibilitate în plin secol al XIX-lea, 
acest secol ştiinţific, sceptic, practic? Ba, chiar am fi privit-o cu 
dispreţ. 

Consideraţi, aşadar, că vampirul şi credinţa în limitele şi 
puterile lui se sprijină pentru moment pe aceeaşi bază. Căci, 
fără îndoială, el este cunoscut pretutindeni unde au existat 
oameni; în vechea Grecie şi în vechea Romă; a urmat apoi 
trezirea hoardelor furioase ale islandezilor, hunilor, slavilor, 
saxonilor, maghiarilor. Vampirii continuă să trăiască şi nu pot 
muri prin simpla scurgere a timpului. Ei prosperă când se 
îngraşă din sângele celor vii. Mai mult, unii dintre noi au văzut 
că ei pot întineri, că facultăţile lor vitale se fortifică şi par să se 
reîmprospăteze când au hrană din belşug. Dar fără această 
hrană nu se pot dezvolta, căci nu se hrănesc aidoma celorlalţi. 
Prietenul Jonathan, el însuşi, care a locuit împreună cu vampirul 
săptămâni întregi, nu l-a văzut niciodata mâncând, niciodata! 
Nu face umbră, nu se reflectă în oglindă, aşa cum a observat tot 
prietenul Jonathan. Mâna lui are puterea mai multor oameni, din 


nou martor este Jonathan, când a închis uşa împotriva lupilor şi 
când l-a ajutat să coboare din diligenţă. 

Se poate transforma în lup, cum am aflat în legătură cu 
sosirea vaporului la Whitby, când a rupt în bucăţi câinele care îl 
înfruntase; se poate transforma în liliac, aşa cum l-a văzut 
doamna Mina pe fereastră la Whitby, sau prietenul John, care l-a 
văzut zburând pe lângă casa de alături, sau prietenul Quincey, 
care l-a văzut pe fereastra domnişoarei Lucy. Poate veni prin 
ceața pe care o creează, nobilul căpitan de vas a dovedit acest 
fapt. 

Dar, din câte ştiam, distanţa la care poate produce această 
ceaţă este limitată numai în jurul său. El vine pe razele de lună 
ca o pulbere de elemente, după cum tot prietenul Jonathan le-a 
văzut pe ursitoarele acelea din castelul lui Dracula. Se poate 
micşora foarte mult, chiar noi am văzut-o pe domnişoara Lucy, 
înainte de a i se fi redat pacea, alunecând prin spaţiul îngust cât 
un fir de păr de la uşa cavoului. Odată ce îşi află drum, poate 
ieşi şi intra oriunde, indiferent dacă locul este bine astupat sau 
chiar lipit prin foc, ceea ce voi numiţi sudură. 

Poate vedea prin întuneric, şi această putere e de mare 
importanţă într-o lume pe jumătate închisă luminii. Dar, 
ascultaţi-mă până la sfârşit. Deşi e în stare de toate aceste 
lucruri, vampirul nu e liber. Ba, mai mult, e prizonier într-o 
măsură mai mare decât sclavul la galere, decât nebunul în 
celulă. El nu poate merge unde vrea. Cel care nu este o fiinţă a 
naturii trebuie să asculte, totuşi, de unele legi ale ei, pentru ce, 
nu ştiu. El nu poate intra prima oară într-un loc decât dacă unul 
de-al casei îl pofteşte să intre, deşi, după aceea, poate veni 
când îi place. Puterea lui încetează, ca a tuturor lucrurilor 
necurate, în zorii zilei. Numai în anumite împrejurări poate avea 
libertate nelimitată. 

Dacă nu se află în locul unde doreşte, el se poate deplasa 
numai la amiază sau exact în clipa răsăritului sau a apusului. 
Aceste lucruri ni se povestesc, dar avem dovezi, prin deducție, 
şi din însemnările noastre. Astfel, în timp ce poate proceda după 
plac în anumite limite, când îşi are lăcaşul în pământ, în sicriu, 
în iad, în locuri pângărite, cum l-am văzut intrând în mormântul 
sinucigaşului de la Whitby, alteori el se poate deplasa numai 
când vine momentul prielnic. 


Se mai spune că poate traversa o apă curgătoare numai în 
perioada dintre fluxul şi refluxul mareelor. Există apoi unele 
lucruri care îl supără în asemenea măsură, încât îşi pierde 
puterea; de exemplu, usturoiul, aşa cum ştim. lar în prezenţa 
lucrurilor sfinte, în faţa cărora el nu reprezintă nimic, ca acest 
crucifix al meu, acest simbol, care s-a aflat printre noi şi 
adineauri când am luat hotărârea, el îşi caută un loc îndepărtat 
şi tace plin de respect. 

Mai sunt şi alte lucruri despre care o să vă vorbesc şi de care 
s-ar putea să avem nevoie în căutările noastre. O ramură de 
trandafir sălbatic aşezată pe sicriul lui îl face să nu mai poată 
ieşi din el, un glonţ sfinţit tras în sicriu îl ucide, transformându-l 
în mort adevărat; ţepuşa înfiptă în el ştim că îi redă pacea, la fel 
ca tăierea capului. Am văzut acest lucru cu ochii noştri. 

Aşadar, atunci când găsim lăcaşul acestui om care-a fost, îl 
putem închide în sicriu şi distruge, dacă ascultăm de poveţele 
pe care le cunoaştem. Să nu uităm că e viclean. 

L-am rugat pe prietenul meu Arminius să-mi comunice date 
referitoare la Dracula; şi, după toate informaţiile, Arminius mi-a 
spus de cine este vorba. Trebuie să fi fost, într-adevăr, acel 
voievod Dracula care şi-a dobândit numele împotrivindu-se 
turcilor, peste marele fluviu chiar de la frontiera cu Turcia. 

Dacă aşa stau lucrurile, atunci nu a fost un om obişnuit, căci 
în timpurile acelea şi chiar mai târziu, de-a lungul secolelor, s-a 
vorbit de el ca de cel mai iscusit, cel mai viclean, dar şi cel mai 
viteaz dintre fiii „ţării de dincolo de pădure". Spiritul lui ager şi 
voinţa sa de fier au intrat cu el în mormânt şi luptă şi acum. Cei 
din neamul lui Dracula, spune Arminius, au fost de viţă aleasă şi 
nobilă, deşi au existat unele vlăstare despre care contemporanii 
spuneau că au legături cu Necuratul. 

Ei învățau tainele diavolului la Scholomance, între munţi, 
deasupra aşezării Hermannstadt, acolo unde diavolul pretinde 
că al zecelea învățăcel i se cuvine lui. In însemnări sunt unele 
cuvinte ca: „strigoaică, vrăjitoare, ordog" şi „pokol", Satana şi 
iadul, iar într-un manuscris se vorbeşte de acest Dracula însuşi 
ca despre un „vampir“, lucru pe care îl înţelegem cu toţii foarte 
bine. Ei au fost zămisliţi din aceşti bărbaţi viteji şi de acele femei 
înțelepte, şi mormintele lor sfinţesc pământul. lar faptul că 
această josnicie îşi are rădăcinile adânc înfipte în bine este una 


dintre cele mai cumplite grozăvii; el nu-şi poate afla pacea într- 
un pământ golit de amintiri sfinte. 

In acest timp, domnul Morris privea cu atenţie spre fereastră, 
apoi se ridică încet şi ieşi din cameră. Urmă o scurtă pauză, apoi 
Profesorul continuă: 

— Şi acum, trebuie să stabilim ce avem de făcut. Avem multe 
date şi trebuie să începem să facem planul campaniei. Ştim din 
ancheta lui Jonathan că de la castel au fost trimise la Whitby 
cincizeci de lăzi cu pământ, care au fost livrate toate la Carfax. 
Mai ştim că din aceste lăzi cel puţin câteva au fost luate. După 
câte mi se pare, în primul rând trebuie să ne asigurăm dacă 
toate celelalte au rămas în casa de dincolo de zidul pe care l-am 
privit azi sau dacă au mai fost luate şi altele. Dacă aşa stau 
lucrurile, trebuie să aflăm. 

Aici am fost întrerupţi într-un mod cu totul neaşteptat. De 
afară s-a auzit zgomotul unei împuşcături de pistol. Geamul 
ferestrei a fost spart de un glonţ, care, ricoşând dintr-o latură a 
pervazului, s-a izbit în peretele din fund al camerei. Mă tem că 
sunt o laşă, căci am dat un țipăt. Bărbaţii au sărit cu toţii în 
picioare. Lordul Godalming s-a năpustit la fereastră şi a ridicat 
geamul. In acest timp am auzit glasul domnului Morris de afară: 

— lertaţi-mă. Mă tem că v-am alarmat. Voi veni înăuntru şi vă 
voi povesti totul. 

După un minut intră şi spuse: 

— Am procedat ca un nătâng şi vă cer iertare, cu toată 
sinceritatea, doamnă Harker; mă tem că v-am speriat îngrozitor. 
Dar ideea este că în timp ce profesorul vorbea, a venit un liliac 
mare şi s-a aşezat pe pervazul ferestrei. După câte s-au 
întâmplat în ultima vreme, am căpătat o asemenea scârbă de 
aceste animale blestemate, încât nu le mai pot suferi. Aşa se 
face că am ieşit să-l împuşc, aşa cum am făcut în ultima vreme, 
seara, ori de câte ori am văzut vreun liliac. Tu râdeai de mine, 
Art. 

— L-ai nimerit?, întrebă doctorul Van Helsing. 

— Nu ştiu. Cred că nu, căci a zburat în pădure. 

Fără a mai spune altceva, el îşi reluă locul, iar Profesorul îşi 
continuă expunerea: 

— Trebuie să dăm de urma fiecăreia dintre aceste lăzi şi, 
după ce terminăm, ori îl prindem, ori îl ucidem pe monstru în 


bârlogul lui, sau, ca să spun aşa, trebuie să dezinfectăm 
pământul, pentru ca el să nu-şi mai poată afla adăpost aici. 

Până la urmă îl vom putea surprinde în forma lui de om între 
amiază şi apus, şi vom începe lupta cu el în momentul când va fi 
mai slab... Şi acum, doamnă Mina, noaptea asta înseamnă 
pentru dumneata sfârşitul activităţii până în clipa când lucrurile 
se vor restabili. Te preţuim prea mult pentru a te lăsa să înfrunţi 
un asemenea risc. După ce ne vom despărţi în seara asta, nu 
vei mai putea pune întrebări. îţi vom spune totul la timpul 
cuvenit. Noi suntem bărbaţi şi putem rezista, dar dumneata 
trebuie să fii steaua şi speranţa noastră. Vom acţiona cu toţii cu 
atât mai liber, cu cât dumneata nu vei fi în primejdie, aşa cum 
vom fi noi. 

Toţi bărbaţii, chiar şi Jonathan, răsuflară uşuraţi. Eu însă nu 
găseam că e bine ca ei să înfrunte primejdia, ba chiar să fie 
lipsiţi de siguranţă, forţa fiind cea mai bună siguranţă, din 
pricina mea, dar erau hotărâți şi, deşi pentru mine a fost un hap 
amar, n-am putut spune nimic; am acceptat grija lor 
cavalerească faţă de mine. 

Domnul Morris reluă discuţia: 

— Deoarece nu avem timp de pierdut, propun să examinăm 
casa chiar acum. Timpul e totul pentru el, iar acţiunea noastră 
rapidă poate salva altă victimă. 

Recunosc că a început să-mi slăbească curajul pe măsură ce 
se apropia momentul acţiunii, dar nu am spus nimic, căci mă 
temeam ca nu cumva să mă elimine cu totul din consiliile lor, 
considerându-mă o frână sau un obstacol. Au plecat acum la 
Carfax, cu toate cele necesare pentru a pătrunde în casă. 

Mi-au spus să mă duc la culcare şi să dorm; of, şi bărbaţii 
ăştia! Ca şi cum o femeie ar putea dormi când cei pe care ea Îi 
iubeşte sunt în pericol! Mă voi culca şi mă voi preface că dorm, 
ca nu cumva Jonnathan să-şi mai facă griji şi din cauza mea 
când se vor întoarce. 


Jurnalul doctorului Seward 

1 octombrie, 4 a.m. Tocmai când eram pe punctul de a pleca 
de acasă, mi-a fost adus un mesaj urgent din partea lui Renfield, 
care voia să ştie dacă îl pot vedea imediat, deoarece avea să-mi 
spună un lucru deosebit de important. l-am spus mesagerului 


să-i comunice că îi voi satisface dorinţa dimineaţa; eram ocupat 
în clipa aceea. Ingrijitorul adăugă: 

— Pare foarte insistent, domnule. Nu l-am văzut niciodataatât 
de nerăbdător. Nu ştiu, dar cred că dacă nu-l veţi vedea 
numaidecât, va face o criză de violenţă. 

Ştiam că omul nu ar fi spus acest lucru dacă n-ar fi avut un 
anumit motiv, aşa că i-am răspuns: 

— Bine, bine, mă voi duce chiar acum. 

l-am rugat pe ceilalţi să mă aştepte câteva minute, deoarece 
trebuia să mă duc să-l văd pe pacientul meu. 

— la-mă cu tine, prietene John, spuse Profesorul. Cazul 
acesta, de care am aflat din jurnalul tău, m-a interesat mult şi 
are o oarecare contingenţă cu cazul nostru. Aş vrea foarte mult 
să-l văd, în special atunci când mintea îi e zdruncinată. 

— Pot să vin şi eu?, întrebă lordul Godalming. 

— Şi eu?, întrebă Quincey Morris. 

Am încuviinţat şi am coborât împreună în coridor. 

L-am găsit într-o stare de tulburare accentuată, dar mult mai 
raţional în vorbe şi în comportare decât îl văzusem vreodată. 

Am intrat toţi patru în cameră, dar nici unul dintre noi nu a 
spus nimic la început. Rugămintea lui Renfield era să-l eliberez 
din azil numaidecât şi să-l trimit acasă. 

— Fac apel la prietenii dumneavoastră, spuse el, poate nu 
vor avea nimic împotrivă să judece cazul meu. Şi, fiindcă veni 
vorba, nu m-aţi prezentat. 

Eram atât de uluit, încât a face prezentările cu un nebun 
dintr-un azil nu mi s-a părut atunci atât de ciudat şi, pe lângă 
asta, era o anumită demnitate în comportarea acestui om care 
părea atât de obişnuit cu egalitatea socială, încât am făcut 
numaidecât prezentările: 

— Lordul Godalming; Profesorul Van Helsing; domnul Quincey 
Morris din Texas; domnul Renfield. 

El dădu mâna cu fiecare, spunându-le pe rând: 

— Lord Godalming, am avut onoarea de a-l fi secondat pe 
tatăl dumneavoastră la Windham; sunt mâhnit să aflu, prin 
faptul că dumneavoastră deţineţi titlul, că dânsul nu mai 
trăieşte. A fost un om iubit şi cinstit de toţi cei care l-au 
cunoscut. Domnule Morris, trebuie să fiţi mândru de marele 
dumneavoastră stat. Primirea lui în cadrul Uniunii a fost un 
precedent care poate avea consecinţe vaste de acum înainte, 


când Polul şi Tropicele vor jura supunere Statelor Unite. Ce pot 
spune despre plăcerea de a-l cunoaşte pe Van Helsing? Stimate 
domn, nu îmi cer scuze pentru a fi lăsat la o parte orice formă 
de prefix convenţional. Când cineva a revoluţionat terapeutica, 
descoperind evoluţia continuă a creierului, orice formule 
convenţionale sunt nepotrivite, deoarece par să-l desemneze ca 
pe un om obişnuit. Domnilor, dumneavoastră, care prin 
naţionalitate, ereditate sau înzestrare cu daruri naturale sunteţi 
vrednici să vă ocupați locurile cuvenite în lumea progresului, vă 
iau martori că sunt tot atât de întreg la minte ca şi cel puţin 
majoritatea oamenilor care sunt în deplină posesiune a 
libertăţilor lor. Şi sunt sigur că dumneavoastră, doctore Seward, 
umanitarist, medic, jurist şi savant, veţi considera o datorie 
morală să mă trataţi ca pe un om aflat în împrejurări 
excepţionale. 

Făcu acest ultim apel cu un aer curtenitor şi plin de 
convingere, nu lipsit de un anumit farmec. 

Cred că eram uluiţi cu toţii, în ciuda celor ce ştiam despre 
caracterul şi istoria acestui om. In ceea ce mă priveşte, aveam 
convingerea că îi revenise raţiunea şi am simţit un impuls 
puternic să-i spun că sunt satisfăcut în privinţa facultăţii sale 
mintale şi că îi voi face formalităţile necesare pentru ieşirea a 
doua zi dimineaţă. Mi-am dat seama, totuşi, că e mai bine să 
aştept înainte de a face o declaraţie atât de gravă, căci 
cunoşteam de mult timp schimbările bruşte de care era în stare 
acest pacient ciudat. Aşa încât m-am mulţumit să fac o afirmaţie 
generală. Acest lucru nu l-a mulţumit câtuşi de puţin, căci 
adăugă repede: 

— Mă tem, doctore Seward, că nu mi-aţi prea înţeles dorinţa. 
Vreau să plec de îndată, acum, chiar în ceasul acesta, chiar în 
clipa asta, dacă se poate. 

Mă privea pătrunzător şi, citind răspunsul negativ pe chipul 
meu, se întoarse către ceilalţi şi îi cercetă cu atenţie. Negăsind 
un răspuns, continuă: 

— Se poate să fi greşit cu presupunerea mea? 

— Ai greşit, i-am răspuns cu sinceritate, dar în acelaşi timp, 
după cum mi-am dat seama, cu brutalitate. 

Urmă o pauză destul de îndelungată, apoi spuse încet: 

— Bănuiesc atunci că trebuie să-mi schimb motivul cererii. O 
să vă cer această concesie, favoare, privilegiu, cum doriţi. Sunt 


dispus, în asemenea caz, să vă implor nu din motive personale, 
ci spre binele altora. Nu mi-e îngăduit să vă dau toate motivele 
serioase, solide şi altruiste, izvorând din cel mai înalt simţ al 
datoriei. 

Ne privi încă o dată pătrunzător pe toţi. Aveam convingerea 
din ce în ce mai fermă că această schimbare bruscă a întregii lui 
metode intelectuale nu era decât o altă formă sau fază a 
nebuniei sale şi m-am hotărât să-l las să mai continue câtva 
timp, ştiind din experienţă că se va trăda până la sfârşit, ca toţi 
nebunii. Van Helsing se uita la el cu o privire deosebit de 
pătrunzătoare, cu sprâncenele stufoase aproape îmbinate, 
concentrat şi neclintit. îi spuse lui Renfield pe un ton care nu m- 
a mirat atunci, ci doar mai târziu, când m-am gândit la cele 
întâmplate, căci era tonul unui om care se adresează unui egal: 

— Ne poţi spune cu toată sinceritatea motivul adevărat al 
dorinţei dumitale de a fi liber în seara asta? lţi garantez că dacă 
mă vei satisface până şi pe mine, un străin fără prejudecăţi, cu 
vederi largi, doctorul Seward îţi va oferi, cu propriul său risc şi 
pe propria sa răspundere, favoarea pe care o ceri. 

El clătină din cap cu tristeţe şi cu o privire de adânc regret pe 
chip. Profesorul continuă: 

— Hai, domnule, gândeşte-te. Pretinzi că ai privilegiul raţiunii 
în cel mai înalt grad, din moment ce cauţi să ne impresionezi cu 
deplina dumitale integritate mintală. Şi faci acest lucru 
dumneata, de a cărui judecată sănătoasă noi avem temei să ne 
îndoim, întrucât nu ai ieşit încă de sub tratamentul medical 
respectiv. Fii înţelept şi ajută-ne: şi dacă vom putea, te vom 
ajuta să-ţi îndeplineşti dorinţa. 

—Doctore Van Helsing, nu am nimic de spus. Argumentaţia 
dumneavoastră este completă şi dacă aş fi liber să vorbesc, n-aş 
şovăi nici o clipă, dar în privinţa asta nu sunt propriul meu 
stăpân. Tot ce vă pot cere este să aveţi încredere în mine. Dacă 
mă refuzaţi, nu eu sunt răspunzător de acest lucru. 

M-am gândit că era timpul să terminăm această scenă care 
devenea prea gravă prin comicul ei, aşa încât m-am îndreptat 
spre uşă, mulţumindu-mă să spun: 

— Veniti, prieteni, avem treabă. Noapte bună! 

Cu toate acestea, când m-am apropiat de uşă, pacientul 
suferi o nouă transformare. Se îndreptă spre mine atât de 
repede, încât pentru o clipă m-am temut că atentează din nou la 


viaţa mea. Temerile mele s-au dovedit totuşi a fi neîntemeiate, 
căci pacientul îşi întinse mâinile implorându-mă şi îşi făcu 
cererea într-un chip emoţionant. Când îşi dădu seama că 
excesul de emoție era în detrimentul lui, făcându-ne să ne 
întoarcem la vechile noastre relaţii, deveni şi mai convingător. 

M-am uitat la Van Helsing şi am citit convingerea în ochii lui, 
aşa încât am devenit mai hotărât, dacă nu mai sever în 
comportare şi i-am făcut semn că strădaniile lui sunt zadarnice. 
Când îşi dădu seama că apelul lui nu avea sorţi de izbândă, 
aproape că îşi ieşi din minţi. Se aruncă în genunchi, îşi întinse 
mâinile, frângându-le într-o implorare jalnică şi izbucni într-un 
torent de rugăminţi. 

— Vă implor, doctore Seward, oh, vă implor să-mi daţi drumul 
de îndată din casa asta. Trimiteţi-mă cum veţi dori şi unde veţi 
dori; trimiteţi supraveghetori după mine cu bice şi lanţuri; să mă 
ducă în cămaşă de forţă, în cătuşe şi cu fiare la picioare, chiar şi 
în temniţă; dar daţi-mi drumul să plec. Nu vă daţi seama ce 
faceţi ţinându-mă aici. Vorbesc din adâncul sufletului. Nu ştiţi pe 
cine nedreptăţiţi şi în ce fel, iar mie nu-mi este îngăduit să vă 
spun. Pe tot ce aveţi mai sfânt, pe tot ce aveţi mai scump, pe 
dragostea ce aţi pierdut-o, pe speranţa dumneavoastră vie, în 
numele  Atotputernicului, scoateţi-mă de aici şi salvaţi-mi 
sufletul de păcat. Nu mă auzi, omule? Nu mă înţelegi? N-ai să 
înveţi niciodata? Nu vezi că sunt normal şi serios acum, că nu 
sunt nebun într-o criză de demenţă, ci un om normal luptând 
pentru sufletul său? Oh, ascultă-mă, ascultă-mă! Dă-mi drumul! 
Dă-mi drumul! Dă-mi drumul! 

Mă gândeam că, pe măsură ce va continua, va deveni tot mai 
sălbatic, provocând o criză; astfel că l-am luat de mână şi l-am 
ridicat. 

— Hai, i-am spus aspru. Termină cu toate acestea; am văzut 
destule până acum. Treci în pat şi încearcă să te porţi cu mai 
multă chibzuinţă. 

El se opri dintr-odată şi mă privi scrutător timp de câteva 
clipe. Apoi, fără nici un cuvânt, se ridică şi se aşeză pe marginea 
patului. Prăbuşirea se produse aşa cum mă aşteptam, ca şi în 
situaţiile de până acum. 

Când ieşeam din cameră, în urma celorlalţi, îmi spuse cu o 
voce liniştită, politicoasă: 


— Sunt sigur, doctore Seward, că îmi veţi da dreptate mai 
târziu, amintindu-vă că am făcut tot ce mi-a stat în puteri pentru 
a vă convinge în seara asta. 


Capitolul 19 

Jurnalul lui Jonathan Harker 

1 octombrie, 5 a.m. Am plecat în cercetare împreună cu 
ceilalţi, cu inima uşoară, căci cred că niciodata n-am văzut-o pe 
Mina atât de puternică şi de stăpână pe sine. îmi pare atât de 
bine că a fost de acord să se retragă şi să ne lase pe noi, 
bărbaţii, să acţionăm. Am fost cu toţii un pic tulburaţi de scena 
cu domnul Renfield. După ce am ieşit din camera lui, am rămas 
tăcuţi până am ajuns din nou în birou. Atunci, domnul Morris i-a 
spus doctorului Seward: 

— Ascultă, Jack, dacă omul ăsta n-a încercat să ne înşele, 
atunci e cel mai normal nebun din câţi am văzut vreodată. Nu 
sunt sigur, dar cred că are un motiv serios şi, dacă aşa stau 
lucrurile, a fost destul de neplăcut pentru el să dea greş. 

Lordul Godalming şi cu mine am păstrat tăcerea, dar doctorul 
Van Helsing adăugă: 

— Prietene John, dumneata ştii mai multe lucruri despre 
nebuni decât ştiu eu şi îmi pare bine; mă tem că, dacă ar fi fost 
după mine, l-aş fi eliberat înainte de a fi avut criza de isterie de 
la urmă. 

Doctorul Seward păru să le răspundă amândurora pe un ton 
visător: 

— Nu cred că sunt de acord cu cele ce spuneţi. Dacă omul 
acesta ar fi fost un nebun oarecare, aş fi riscat să-i acord 
încrederea. Dar amestecul lui în povestea contelui pare atât de 
însemnat, încât mi-e teamă că aş proceda greşit, luându-mă 
după capriciile lui. In plus, îi spune contelui „domn şi stăpân" şi 
poate vrea să iasă ca să-l ajute în scopuri diabolice. Monstrul 
acela îngrozitor e ajutat de lupi, de şobolani şi de semenii lui. 
Presupun, deci, că nu se dă îndărăt de la un nebun sadea. Cu 
toate acestea, mi s-a părut serios, fără îndoială. Sper însă că am 
procedat aşa cum e mai bine. 

Profesorul făcu câţiva paşi şi, punând mâna pe umărul lui, 
spuse în felul lui grav şi binevoitor: 


— Prietene John, să nu ai nici o teamă. Incercăm să ne facem 
datoria într-o situaţie foarte tristă şi grea; putem face cum 
credem noi de cuviinţă că e mai bine. 

Lordul Godalming, care ieşise de câteva minute, se întoarse. 
Ne-a arătat un fluier mic de argint. 

— Casa cea veche poate fi plină de şobolani şi am luat un 
antidot în caz de nevoie. 

După ce am trecut de zid, am luat-o spre casa cu pricina, 
având grijă să nu ieşim din umbra copacilor de pe peluză atunci 
când apărea luna. Când am ajuns în faţa porticului, profesorul îşi 
desfăcu sacul şi scoase o seamă de lucruri, pe care le puse pe 
trepte, aranjându-le în patru grupe mici, evident câte una 
pentru fiecare dintre noi. Apoi spuse: 

— Prieteni, intrăm într-un loc cumplit de periculos şi avem 
nevoie de arme de toate felurile. Duşmanul nostru nu este 
numai spirit. Nu uitaţi că el are putere cât douăzeci de oameni şi 
că, deşi noi suntem oameni obişnuiţi, adică putem fi striviţi şi 
zdrobiţi, superioritatea lui nu se reduce numai la forţă. Păstraţi 
acest lucru lângă inimă, şi la acest cuvinte ridică un mic crucifix 
de argint şi mi-l întinse mie, căci eram cel mai aproape de el, 
puneţi florile acestea în jurul gâtului, şi îmi întinse o coroniţă din 
flori de usturoi uscate, iar pentru duşmani mai pământeşti, 
revolverul şi cuțitul acesta; şi, ca ajutor la toate, lămpiţele astea 
electrice, pe care le puteţi fixa pe piept; şi în orice împrejurare, 
mai presus de orice, acest lucru pe care nu trebuie să-l 
pângărim dacă nu e nevoie. 

Acel lucru era o bucăţică de anafură sfinţită, pe care o puse 
într-un plic şi mi-o înmână. Tuturor celorlalţi le-a oferit acelaşi 
lucru. 

— Acum, prietene John, i se adresă Profesorul, unde sunt 
cheile-şperaclu? 

Doctorul Seward încercă vreo două-trei chei-şperacilu, 
dexteritatea lui de chirurg fiindu-i foarte utilă, şi găsi îndată una 
care se potrivea. După un mic joc înainte şi înapoi, zăvorul cedă 
şi căzu cu un zăngănit ruginit. Profesorul a fost cel dintâi care a 
păşit pe uşa deschisă. 

— In manus tuas, Dominel,! spuse el, făcându-şi cruce când 
păşi peste prag. 


1 în mâinile tale (ne aflăm), Doamne! (lat). 


Am închis uşa după noi, ca nu cumva să atragem atenţia 
cuiva de pe drum când vom fi aprins lămpile. După aceea am 
început cercetarea. 

Lumina din lămpile noastre micuţe cădea peste tot felul de 
forme bizare când se încrucişau razele sau când opacitatea 
trupurilor noastre arunca umbre mari. Pentru nimic în lume nu 
puteam scăpa de sentimentul că se mai află cineva printre noi. 
Cred că îmi aminteam de experienţa îngrozitoare din 
Transilvania,  reînviată atât de puternic de lucrurile 
înspăimântătoare din jur. 

Cred că aveam cu toţii acelaşi sentiment, căci am observat 
că şi ceilalţi se tot uitau în spate la fiecare zgomot sau la fiecare 
nouă umbră, întocmai cum îmi dădeam seama că fac şi eu. 

Intreaga încăpere era acoperită cu un strat gros de praf. Pe 
podea, praful părea să fie gros de câţiva centimetri, cu excepţia 
urmelor recente de paşi, în care, îndreptând lampa în jos, am 
văzut urme de ţinte de bocanci, acolo unde praful se întărise. 
Pereţii erau încărcaţi de praf, iar în colţuri erau grămezi de 
pânze de păianjeni, peste care se depusese praful, făcându-le să 
semene cu nişte zdrenţe vechi. Pe o masă, lângă intrare, se afla 
o legătură mare cu chei, cu o etichetă îngălbenită de vreme pe 
fiecare. Fuseseră folosite de câteva ori, căci pe stratul de praf 
de pe masă erau şi alte goluri ca acela pe care l-am văzut când 
Profesorul a ridicat cheile. 

Acesta se întoarse spre mine şi spuse: 

— Cunoşti locul acesta, Jonathan. l-ai copiat hărţile şi cel 
puţin ştii mai mult decât ştim noi. Care e drumul spre capelă? 

Ştiam unde e capela, astfel că le-am arătat drumul şi, după 
câteva cotituri greşite, ne-am aflat în faţa unei uşi de stejar 
joase, blindată cu drugi de fier. 

— Asta-i locul, spuse Profesorul, îndreptându-şi lampa asupra 
unei hărţi mici a casei, copiată din dosarul corespondenţei 
originale cu privire la cumpărare. 

Cu oarecare dificultate găsirăm cheia în legătură şi 
descuiarăm uşa. Eram pregătiţi pentru orice lucruri neplăcute 
pentru că, în timp ce încercam să deschidem uşa, un aer stătut, 
rău mirositor, părea să iasă din crăpături, dar nici unul dintre noi 
nu se aşteptase la un asemenea miros. Prin aerul scârbos venea 
o duhoare de pământ, ca o miasmă uscată. lar mirosul propriu- 
zis, cum aş putea să-l descriu? Era un amestec alcătuit nu 


numai din toate relele morţii şi din mirosul pătrunzător şi 
usturător de sânge, dar părea că putreziciunea însăşi putrezea. 
Ptiu! Mi se face greață numai când mă gândesc! Fiecare 
răsuflare a monstrului părea să se fi lipit de acel loc şi să-l fi 
făcut mai dezgustător. 

In împrejurări obişnuite, această duhoare ne-ar fi făcut să 
renunţăm la orice activitate. Cazul nostru nu era obişnuit, iar 
scopul măreț şi grav în care eram implicaţi ne dădea o putere ce 
depăşea nişte considerente de ordin fizic. După ce ne-am retras 
involuntar câţiva paşi, ca urmare a primului iz greţos, ne-am 
apucat unul câte unul de treabă, de parcă acel lăcaş 
dezgustător ar fi fost o grădină cu trandafiri. 

Am examinat cu atenţie locul, iar la început Profesorul spuse: 

— In primul rând, vom constata câte lăzi au mai rămas; pe 
urmă, trebuie să examinăm fiecare gaură, fiecare ungher şi 
fiecare crăpătură, să vedem dacă nu putem afla vreun indiciu cu 
privire la celelalte. 

Dintr-o singură privire am putut vedea câte rămăseseră, căci 
lăzile mari erau voluminoase şi nu puteau fi confundate. 

Nu rămăseseră decât douăzeci şi nouă din cincizeci! La un 
moment dat am tresărit, căci, văzându-l pe lordul Godalming 
întorcându-se brusc şi privind coridorul întunecat dincolo de uşa 
boltită, m-am uitat şi eu şi timp de o clipă inima mi s-a oprit în 
loc. Undeva, din umbră, mi s-a părut că văd privirile furioase de 
pe chipul netrebnic al contelui, nasul acvilin, ochii roşii şi 
paloarea înfiorătoare. Dar a fost o chestiune de o secundă. Apoi, 
lordul Godalming spuse: 

— Mi s-a părut că am văzut un chip, dar nu erau decât 
umbre, şi îşi reluă cercetarea. 

După alte câteva minute l-am văzut pe Morris retrăgându-se 
brusc dintr-un ungher pe care îl examina. L-am urmărit cu 
privirea căci în noi creştea, fără îndoială, o anumită nervozitate 
şi am văzut o masă fosforescentă, care sclipea ca nişte stele. 
Ne-am retras cu toţii, instinctiv. întreaga încăpere începu să 
mişune de şobolani. 

Timp de câteva secunde am rămas cu toţii îngroziţi, cu 
excepţia lordului Godalming, care, după toate aparențele, era 
pregătit pentru o asemenea eventualitate. Repezindu-se spre 
uşa masivă de stejar, blindată cu fier, introduse cheia în 


broască, trase zăvoarele uriaşe şi o deschise larg. Apoi, scoțând 
fluierul cel mic din buzunar, fluieră o dată strident. 

1 se răspunse printr-un chelălăit de câini de dincolo de casa 
doctorului Seward şi nici un minut nu se scurse când trei terieri 
veniră în goană de după colţul casei. Dar chiar în minutul acela, 
numărul şobolanilor crescu dintr-odată, până când lampa care le 
lumina trupurile negre mişcătoare şi ochii strălucitori şi 
răutăcioşi transformă încăperea într-un fel de val de pământ 
presărat cu licurici. Câinii se năpustiră, dar în prag se opriră 
brusc şi mârâiră, apoi, ridicându-şi toţi deodată botul, începură 
să urle lugubru. Şobolanii se înmulţeau cu miile, iar noi am ieşit 
afară. 

Lordul Godalming ridică unul dintre câini şi, ducându-l 
înăuntru, îl aşeză pe podea. In momentul în care picioarele îi 
atinseră pământul, câinele păru să-şi recapete curajul şi se 
năpusti asupra duşmanilor săi fireşti. Ei fugeau din calea lui atât 
de repede, încât înainte de a fi omorât vreo douăzeci, ceilalţi 
câini, care fuseseră şi ei ridicaţi în acelaşi fel, au avut parte de o 
pradă destul de mică înainte ca întreaga masă să fi dispărut. 

Odată cu plecarea lor se părea că scăpasem şi de o prezenţă 
răufăcătoare, căci câinii zburdau şi lătrau veseli. Cu toţii ne 
recăpătaserăm curajul. Am închis uşa de afară, am blocat-o şi 
am încuiat-o şi, luând câinii cu noi, am început cercetarea casei. 
N-am găsit nimic nicăieri, cu excepţia prafului, în cantităţi 
extraordinare. Totul era neatins; doar propriile urme de paşi din 
prima vizită. Nici o clipă câinii n-au avut vreun simptom de 
nelinişte şi când ne-am întors la capelă, zburdau de parcă erau 
la vânătoare de iepuri în pădure, vara. 

Mijea de ziuă când am ieşit pe uşa din faţă. Doctorul Van 
Helsing luase din legătură cheia de la uşa vestibulului şi, 
încuind-o cum se cuvine, puse cheia în buzunar. 

— Până acum, spuse el, noaptea a fost deosebit de 
fructuoasă. Nu ni s-a întâmplat nimic, aşa cum mă temusem, şi 
totuşi am putut constata câte lăzi lipsesc. Mai mult decât orice 
mă bucur că acest prim pas al nostru, şi poate cel mai greu şi 
mai periculos, a fost îndeplinit fără s-o fi adus cu noi pe blânda 
doamnă Mina sau fără să-i tulburăm gândurile de veghe sau din 
timpul somnului cu privelişti, zgomote şi mirosuri 
înspăimântătoare, pe care nu le-ar fi putut uita niciodata. Mai 
avem şi alte probleme de rezolvat, alte primejdii, alte spaime. 


lar seara asta nu va fi ultima în care monstrul îşi va folosi 
puterea asupra animalelor. Şi-acum să mergem acasă. Zorile se 
apropie şi avem toate motivele să fim mulţumiţi de munca 
depusă în prima noastră noapte. Poate e scris că vor urma 
multe nopţi şi zile pline de primejdii, dar trebuie să continuăm şi 
nu vom da înapoi din faţa oricărui pericol. 

Când ne-am întors, casa era tăcută, cu excepţia unui biet 
nenorocit care ţipa într-unui din saloanele mai îndepărtate şi a 
unui sunet înăbuşit, un geamăt, venit din camera lui Renfield. 
Sărmanul era torturat, fără îndoială, ca toţi nebunii, de gânduri 
zadarnice. 

Am intrat în vârful degetelor în camera noastră şi am găsit-o 
pe Mina dormind, respirând atât de liniştit, încât a trebuit să-mi 
apropii urechea ca s-o pot auzi. Era mai palidă decât de obicei. 
Sper că întâlnirea din seara asta nu o tulburase. De acum 
înainte, munca noastră va fi pentru ea o carte sigilată, cel puţin 
până când îi vom spune că totul s-a terminat, iar pământul va fi 
curăţat de un monstru diabolic. Probabil că va fi greu să 
păstrăm tăcerea după o încredere atât de mare cum a existat 
între noi, dar trebuie să fiu hotărât, iar mâine voi păstra taina 
celor petrecute în noaptea asta şi voi refuza să vorbesc despre 
ele. Mă voi odihni pe canapea, ca să n-o deranjez. 

1 octombrie, mai târziu. Cred că-i firesc să dormim cu toţii 
mai mult ca de obicei, căci am avut o zi plină, iar noaptea nu ne- 
am odihnit deloc. Până şi Mina trebuie să se fi simţit epuizată, 
căci, deşi eu am dormit până când soarele s-a urcat pe cer, m- 
am trezit înaintea ei şi a trebuit s-o strig de câteva ori până să 
se poată trezi. într-adevăr, dormea atât de adânc, încât în 
primele secunde nici nu m-a recunoscut, ci s-a uitat la mine cu o 
privire speriată, lipsită de expresie, ca un om care se trezeşte 
după un vis urât. Se plânse puţin că e obosită, aşa că am lăsat-o 
să se odihnească până mai târziu. Ştim acum că au fost luate în 
aceste, deplasări douăzeci şi una de lăzi. Şi dacă unele au fost 
luate în aceste deplasări, le vom putea da de urmă la toate. Un 
asemenea fapt ne-ar simplifica, desigur, foarte mult munca şi cu 
cât ne vom îngriji mai repede de acest lucru, cu atât mai bine. îl 
voi căuta astăzi pe Thomas Snelling. 


Jurnalul doctorului Seward 


1 octombrie. Era spre amiază când am fost trezit de Profesor, 
care intrase în camera mea. Era mai jovial şi mai voios ca de 
obicei şi fără îndoială munca din noaptea trecută îi înlăturase 
povara amenințătoare care-i apăsa sufletul. După ce am vorbit 
despre aventura din noaptea trecută, îmi spuse pe neaşteptate: 

— Pacientul dumitale mă interesează mult. Imi îngădui să-l 
vizitez şi eu cu dumneata în dimineaţa asta? Sau, dacă eşti prea 
ocupat, m-aş duce singur, dacă se poate. E o experienţă nouă 
pentru mine să întâlnesc un nebun care să facă filosofie şi să 
raţioneze atât de normal. 

Aveam ceva urgent de lucru, aşa încât i-am spus că, dacă 
vrea să se ducă singur, aş fi bucuros, deoarece nu l-aş face să 
mă aştepte. Am chemat un îngrijitor şi i-am dat instrucţiunile 
necesare. Inainte ca profesorul să fi plecat din cameră, l-am 
prevenit să nu-şi facă vreo impresie falsă despre pacientul meu. 

—AŞ vrea să-mi vorbească despre el, să-mi spună ce crede 
cu privire la devorarea fiinţelor vii, mi-a răspuns el. Adică despre 
treburile pe care le-a spus doamnei Mina, cum am văzut în 
jurnalul dumitale de ieri. De ce zâmbeşti, prietene John? 

— lartă-mă, i-am spus, dar răspunsul se află aici. Am pus 
mâna pe exemplarul bătut la maşină. Când nebunul nostru 
normal şi învăţat a făcut declaraţia în legătură cu felul în care 
obişnuia să consume viaţa, gura lui era scârboasă din cauza 
muştelor şi a păianjenilor pe care îi mâncase cu câteva minute 
înainte ca doamna Harker să fi intrat în cameră. 

Van Helsing zâmbi la rândul lui. 

— Bine!, răspunse. Memoria dumitale e bună, prietene John. 
Ar fi trebuit să-mi amintesc. Dar tocmai această eroare de 
gândire şi memorie face ca bolile nervoase să constituie un 
studiu atât de pasionat. 

Mi-am continuat lucrul şi în scurt timp am terminat. Se pare 
că într-adevăr timpul a fost foarte scurt, căci Van Helsing se şi 
înapoiase în birou. 

— Te întrerup?, întrebă politicos, rămânând în faţa uşii. 

— Câtuşi de puţin, i-am răspuns. Intră! Mi-am terminat treaba 
şi sunt liber. Pot să merg cu dumneata, dacă vrei. 

— Nu e nevoie, l-am văzut! 

— Ei, şi? 

— Mă tem că nu are o părere prea bună despre mine. 
Intrevederea noastră a fost scurtă. Când am intrat, şedea pe un 


scaun în mijlocul camerei, cu coatele pe genunchi, iar pe chipul 
lui se citeau nemulţumire şi mâhnire. l-am vorbit cu multă 
voioşie şi cu respect. Nu mi-a dat absolut nici un răspuns. „Nu 
mă cunoşti?", l-am întrebat. Răspunsul lui nu a fost încurajator. 

„Te cunosc destul de bine; eşti nebunul ăla bătrân de Van 
Helsing. Te-aş trimite la plimbare cu teoriile tale idioate despre 
creier cu tot. Dracu' să-i ia pe toţi olandezii grei de cap!" Apoi n- 
a mai rostit nici un alt cuvânt, ci a continuat să şadă posac şi 
indiferent, de parcă nici nu m-aş fi aflat în odaie. Aşa se face că 
de data asta am pierdut ocazia de a învăţa câte ceva de la acest 
nebun atât de deştept. O să mă duc, dacă se poate, să-mi 
îndulcesc sufletul stând puţin de vorbă cu minunata doamnă 
Mina. Deşi vom simţi cu toţii lipsa ajutorului ei, e mai bine aşa. 

— Sunt din toată inima de acord cu dumneata, i-am răspuns 
sincer, căci nu voiam să-l descurajez. Mai bine că doamna 
Harker se află în afară de pericol. 

Aşadar, Van Helsing s-a dus să stea de vorbă cu doamna 
Harker şi cu soţul ei; Quincey şi Art caută amândoi informaţii cu 
privire la lăzile cu pământ. Eu îmi voi termina vizitele şi ne vom 
întâlni cu toţii diseară. 


Jurnalul Minei Harker 

1 octombrie. Mi se pare ciudat că astăzi mi se tăinuieşte 
ceva. După atâţia ani de deplină încredere din partea lui 
Jonathan, îl văd ocolind făţiş anumite probleme, cele mai 
importante dintre toate! Azi-dimineaţă am dormit până târziu 
după oboseala de ieri şi, deşi Jonathan a întârziat, tot el s-a 
sculat cel dintâi. Inainte de a pleca mi-a vorbit cu o blândeţe şi o 
dragoste deosebite, dar n-a pomenit nici un cuvânt despre cele 
întâmplate la vizita făcută în casa contelui. Nu-i nimic, într-o zi 
Jonathan îmi va împărtăşi totul şi, ca nu cumva să creadă fie şi o 
clipă că i-am ascuns ceva, voi ţine jurnalul ca de obicei. 

Azi-noapte m-am dus la culcare după ce au plecat bărbaţii, 
numai pentru că aşa mi-au spus ei să fac. Nu-mi era somn, ci 
ardeam de o nerăbdare cu totul neobişnuită. 

Nu-mi aduc prea bine aminte cum am adormit azi-noapte. Imi 
amintesc că am auzit deodată un lătrat de câini şi o mulţime de 
zgomote ciudate, ca un fel de rugă într-o gamă foarte 
furtunoasă venind din camera domnului Renfield, care se află 
aproximativ dedesubtul acestei camere. Apoi s-a făcut linişte, o 


linişte atât de profundă, încât am rămas mirată. M-am ridicat şi 
am privit pe fereastră. Peste tot era întuneric şi linişte, umbrele 
negre aruncate de lună păreau încărcate de o anumită taină 
mută. Totul părea nemişcat, dar, în acelaşi timp, sinistru şi 
neclintit ca moartea sau ca destinul. 

O fâşie subţire de ceaţă albă, care se târa cu o încetineală 
aproape imperceptibilă prin iarbă spre casă, părea însufleţită. 
Cred că acest lucru mi-a făcut bine, căci atunci când m-am 
întors în pat, m-am simţit cuprinsă de moleşeală. Am stat 
culcată câtva timp, dar nu puteam să dorm, aşa că m-am dat jos 
din pat şi m-am uitat din nou pe fereastră. Ceaţa se răspândise 
şi acum se afla lângă casă, unde se aşternuse groasă lângă zid, 
ca şi cum s-ar ii furişat spre ferestre. 

Bietul om. îl auzeam mai tare decât până acum şi, deşi nu 
puteam desluşi nici un cuvânt din cele ce spunea, am 
recunoscut într-o oarecare măsură în vocea lui o rugăciune 
fierbinte. Apoi s-a auzit zgomotul unei lupte şi am ştiut că 
îngrijitorii aveau de furcă cu el. Eram atât de speriată, încât m- 
am furişat în pat şi mi-am tras cearşaful peste cap, punându-mi 
degetele în urechi. Nu-mi era somn nici un pic, căci, în afară de 
vise, nu-mi aduc aminte de nimic până dimineaţă, când m-a 
trezit Jonathan. 

Cred că numai după câteva clipe şi cu oarecare efort mi-am 
dat seama unde mă aflu şi că Jonathan se apleca asupra mea. 
Visul meu fusese foarte ciudat şi tipic pentru felul în care 
gândurile din starea de veghe se amestecă sau continuă visele. 

Se făcea că dormeam şi că îl aştept pe Jonathan să se 
întoarcă. Eram foarte îngrijorată pentru el şi n-avem nici o 
putere să acţionez; îmi simţeam picioarele, mâinile şi creierul 
grele, aşa încât nimic nu putea să se desfăşoare în ritmul 
obişnuit. Aşa se face că am dormit neliniştită şi chinuită de 
gânduri. Apoi mi s-a părut că aerul se face greu, umed şi rece. 
Mi-am luat cearşaful de pe faţă şi, spre surprinderea mea, am 
văzut că totul în jur era întunecat. Lampa cu gaz pe care o 
lăsasem aprinsă pâlpâia cu o lumină roşie prin ceața care, 
evident, devenise mai groasă şi pătrunsese şi în cameră. 

Mi-am amintit atunci că închisesem fereastra înainte de a mă 
fi culcat. M-aş fi sculat să mă asigur, dar o letargie de plumb 
părea că-mi înlănţuie membrele şi voinţa; am rămas nemişcată 
şi în aşteptare; asta a fost tot. Am închis ochii, putând totuşi să 


văd printre pleoape (e ciudat câte renghiuri ne pot juca visele şi 
cât de bine ne putem închipui totul). Ceaţa devenea din ce în ce 
mai groasă şi o puteam vedea cum pătrunde în cameră, căci o 
zăream ca pe un fum, sau ca pe energia albă a apei care fierbe, 
pătrunzând nu pe fereastră, ci prin crăpăturile uşii. 

Se făcea tot mai groasă până când se concentră într-un fel de 
stâlp de nori, prin vârful căruia vedeam lumina gazului arzând 
ca un ochi roşu. Capul începu să mi se învârtă, căci stâlpul de 
nori se rotea prin încăpere şi prin el desluşeam cuvintele din 
Scriptură: „un stâlp de nori ziua şi de foc noaptea". Se îndrepta 
oare spre mine în somn vreun spirit călăuzitor? Dar stâlpul era 
format atât din călăuza nopţii, cât şi a zilei, căci în ochiul roşu se 
afla un foc care deveni şi mai fascinant; până când, în timp ce 
priveam, focul se împărţi în două şi păru că străluceşte spre 
mine prin ceaţă ca doi ochi roşii, aşa cum îmi povestise Lucy în 
rătăcirile ei trecătoare, când soarele apunea după stânci şi 
lumina ferestrele bisericii Sfânta Maria. 

Dintr-odată mă copleşi groaza, căci mi-am amintit că aşa le 
văzuse Jonathan pe femeile acelea înfiorătoare întrupându-se 
dintr-o ceaţă care se învolbura în lumina lunii. Probabil că am 
leşinat în vis, căci se făcu întuneric beznă. într-un ultim efort 
conştient făcut de imaginaţia mea am zărit un chip livid 
aplecându-se asupra mea prin ceaţă. Trebuie să mă feresc de 
asemenea vise, căci dacă devin prea numeroase, pot să-mi 
răvăşească mintea. O să-l rog pe doctorul Van Helsing sau pe 
doctorul Seward să-mi prescrie ceva de dormit, însă mi-e teamă 
să nu-i alarmez. Un asemenea vis în împrejurările acestea i-ar 
putea îngrijora prea mult. La noapte mă voi strădui să dorm fără 
să iau nimic. Dacă nu reuşesc, mâine noapte îi voi ruga să-mi 
dea o doză de cloral; o dată nu poate să-mi facă rău, ci mă va 
face să dorm bine. Cele întâmplate în noaptea trecută m-au 
obosit mai mult decât dacă n-aş fi dormit deloc. 

2 octombrie, 10 p.m. Noaptea trecută am dormit, dar nu am 
visat. Trebuie că am dormit profund, căci nu m-am trezit când s- 
a culcat Jonathan. Dar somnul nu m-a înviorat, căci astăzi mă 
simt îngrozitor de slăbită şi fără vlagă. Mi-am petrecut ziua de 
ieri încercând să citesc, dar am stat culcată, moţăind. După- 
amiază, domnul Renfield a întrebat dacă mă poate vedea. 
Sărmanul, a fost foarte blând, şi când am plecat mi-a sărutat 
mâna şi l-a rugat pe Dumnezeu să mă binecuvânteze. Ceilalţi au 


fost plecaţi până la ora cinci şi s-au întors obosiţi. Am făcut tot 
ce am putut pentru a-i înviora şi bănuiesc că efortul mi-a făcut 
bine, căci am uitat de oboseală. 

După cină m-au trimis la culcare, iar ei s-au dus să fumeze, 
aşa mi-au spus, dar ştiam că vor să-şi împărtăşească unul altuia 
cele întâmplate în ziua aceea; din atitudinea lui Jonathan am 
văzut că avea ceva important de comunicat. Nu-mi era somn, 
deşi ar fi trebuit să-mi fie; astfel încât, înainte de a pleca, l-am 
rugat pe doctorul Seward să-mi dea un somnifer, deoarece nu 
dormisem bine noaptea trecută. 

Cu multă bunăvoință, el mi-a preparat o doză de somnifer, pe 
care mi-a dat-o spunându-mi că n-o să-mi facă nici un rău, 
deoarece era foarte slabă... Am luat-o şi aştept să-mi vină 
somnul, care totuşi este departe. Sper că n-am făcut rău, căci, 
de îndată ce simt că mă fură somnul, mă apucă o nouă spaimă 
şi anume că am procedat greşit lipsindu-mă de puterea dea mă 
trezi, şi poate va fi nevoie. Dar mă cuprinde somnul. Noapte 
bună. 


Capitolul 20 

Jurnalul lui Jonathan Harker 

1 octombrie, seara. L-am găsit pe Thomas Snelling în casa lui 
Bethnal Green, dar, din nefericire, nu-şi putea aduce aminte de 
nimic. Numai gândul berii pe care i l-a trezit perspectiva sosirii 
mele se dovedise prea puternic, căci începuse prea devreme 
mult aşteptatul chef. Am aflat, totuşi, de la soţia lui, care părea 
o biată femeie cumsecade, că el nu era decât ajutorul lui 
Smollett, responsabilul celor doi tovarăşi. Astfel că am plecat la 
Walworth şi l-am găsit pe domnul Joseph Smollett acasă, în 
vestă şi, deşi târziu, îşi bea ceaiul dintr-o farfurioară. 

E un om inteligent şi cumsecade, tipul muncitorului bun şi de 
încredere, cu o minte ageră. Şi-a amintit foarte bine despre 
incidentul cu lăzile şi mi-a dat adresa lor dintr-un carnet 
miraculos, cu colţurile îndoite, pe care l-a scos dintr-un loc 
misterios, de prin fundul pantalonilor. Fuseseră şase în 
încărcătura pe care o luase de la Carfax şi o lăsase la numărul 
197 din Chicksand Street, Mile End New Town, şi încă şase le 
depusese în Jamaica Lane, Bermondsey. 

Contele intenționa să-şi răspândească prin Londra 
adăposturile sale înspăimântătoare, aşa că aceste locuri au fost 


alese ca depozite, pentru ca mai târziu să le distribuie şi în alte 
părţi. Metoda sistematică prin care se făcea acest lucru m-a 
făcut să mă gândesc că nu intenţiona să se limiteze la cele două 
cartiere ale Londrei. Era 

acum stabilit în extrema de est a malului de nord, în estul 
malului de sud şi în sud. Fără îndoială că nordul şi vestul nu 
aveau să fie lăsate în afara acestui plan diabolic, ca să nu mai 
vorbim de City sau de centrul elegant al Londrei, în sud-vest şi 
vest. M-am înapoiat la Smollett şi l-am rugat să ne spună dacă 
mai fuseseră luate şi alte lăzi de la Carfax. 

— Dom'le, te-ai purtat cu mine tare frumos, îi dădusem 
jumătate de sovereign, şi-am să-ţi spun tot ce ştiu. Acum vreo 
patru seri l-am auzit pe unu' pă nume Bloxam, la cârciuma 
lepurele şi Ogarii din Pinchard's Alley, spunând că el ş-un 
tovarăş de-al lui au făcut o treabă care i-a uscat, nu alta, într-o 
casă veche la Purfleet. Nu-s prea multe treburi d'alde astea, aşa 
că Sam Bloxam o să-ţi mai spună poate cevaşilea. 

L-am întrebat dacă îmi poate da adresa omului. l-am spus că 
dacă îmi face rost de adresă, mai obţine încă zece şilingi. 
Aşadar, şi-a înghiţit în grabă restul de ceai şi s-a ridicat spunând 
că va începe să-l caute numaidecât. La uşă s-a oprit şi a spus: 

— Ascultă, dom'le, n-are nici un rost să te ţin aici. Poate-l 
găsesc pe Sam curând sau poate nu-l găsesc deloc. Oricum, nu 
cred că e în stare să spună prea multe în seara asta. E grozav 
când se pune pe băut. Dacă-mi dai un plic cu timbre şi îţi scrii 
adresa pe el, o să aflu unde-i Sam şi pun plicu' la poştă chiar în 
seara asta. Dar să te duci la el mâine-dimineaţă devreme, altfel 
nu cred să-l mai prinzi, că Sam porneşte tare de dimineaţă, 
oricât ar chefui noaptea. 

Totul era cât se poate de practic, aşa încât unul dintre copii 
s-a dus să cumpere de un penny un plic şi o coală de hârtie, 
păstrând restul. Când s-a întors, am scris adresa pe plic, am lipit 
timbrul şi după ce Smollett mi-a făgăduit din nou cu toată 
încrederea că îmi va trimite adresa când o va găsi, am plecat 
acasă. Oricum, suntem pe urme bune. Sunt obosit în seara asta 
şi vreau să dorm. Mina doarme adânc, dar e cam prea palidă; 
după ochi pare să fi plâns. Draga de ea, se frământă, fără 
îndoială, de când i se tăinuiesc faptele. 

2 octombrie, seara. O zi lungă, plină de încercări şi emoţii. Cu 
primul curier am primit plicul scris de mine conţinând un petic 


de hârtie murdară pe care era scris lăbărţat, cu un creion de 
dulgher: „Sam Bloxam, Korkrans, 4, Poters Cort, Bartel Street, 
Walworth. întrebaţi de dipotat". 

Am primit scrisoarea când mă mai aflam încă în pat şi m-am 
sculat fără s-o trezesc pe Mina. Era toropită, somnoroasă şi 
palidă, nu se simţea deloc bine. L-am văzut doar o clipă pe 
doctorul Seward, i-am spus unde plec, promiţându-i să mă întorc 
şi să-i spun restul de îndată ce voi fi descoperit ceva. Am plecat 
la Walworth şi, cu oarecare greutate, am găsit Potter's Court. 
Ortografia domnului Smollett m-a indus în eroare, deoarece am 
întrebat de Poter's Court în loc de Potters's Court. Totuşi, odată 
ajuns, nu am mai avut nici o dificultate în descoperirea casei cu 
camere mobilate a lui Corcoran. Când l-am întrebat pe omul 
care a venit la uşă de „dipotat", el clătină din cap spunând: 

— Nu-l cunosc. Nu se află aşa ceva pe la noi. Afurisit să fiu 
dacă am auzit vreodată de el. Nu crez să fie cineva cu numele 
ăsta pă aici sau aiurea. 

Am scos scrisoarea lui Smollett şi, pe când o citeam, mi se 
păru că lecţia de ortografie a numelor proprii s-ar putea să mă 
ajute. 

— Ce eşti dumneata?, l-am întrebat. 

— lo sunt diputatu', mi-a răspuns. 

Am văzut de îndată că eram pe urmele cele bune. O jumătate 
de coroană bacşiş mi-a pus la dispoziţie cunoştinţele deputatului 
şi astfel am aflat că domnul Bloxam, care dormise bine după 
berea pe care o băuse în noaptea trecută la Corcoran, plecase la 
lucru la Poplar, la ceasurile cinci dimineaţa. Nu-mi putea spune 
cu precizie unde lucra Bloxam, avea doar o idee vagă despre un 
fel de „magazie nouă"; bazându-mă pe această indicație 
neclară, a trebuit să plec la Poplar. N-am căpătat nici o indicație 
ca lumea până la ora douăsprezece, decât la o cafenea, unde 
mâncau nişte muncitori. 

Unul dintre ei mi-a sugerat că în Cross Angel Street se 
ridicase o nouă clădire „de conservare prin frig"; şi cum aceasta 
corespundea unei „magazii noi", m-am dus de îndată acolo. 
După ce am întâlnit un portar morocănos şi un şef de atelier şi 
mai morocănos, amândoi îmbunaţi până la urmă cu bani bătuţi 
în regatul nostru, am ajuns pe urmele lui Bloxam, care a fost 
chemat atunci când am arătat că sunt dispus să-i plătesc şefului 


de atelier salariul pe ziua aceea pentru privilegiul de a-i pune 
câteva întrebări într-o chestiune personală. 

Era un om destul de ager, deşi necioplit ca vorbire şi ţinută. 
Când i-am făgăduit că îl voi plăti pentru informaţiile pe care mi 
le va da, oferindu-i şi un avans, mi-a spus că făcuse două 
călătorii de la Carfax la o casă din Piccadilly, transportând dintr- 
un loc în celălalt nouă lăzi mari, „foarte grele", cu o căruţă trasă 
de un cal, închiriată de el în acest scop. L-am întrebat dacă îmi 
poate spune numărul casei din Piccadilly, la care el mi-a 
răspuns: 

— Am uitat număru', dom'le, dar era la câteva case de lao 
biserică mare, albă sau aşa cevaşilea, ridicată nu demult. Era şi 
aia o casă veche şi plină de praf, da' nu chiar aşa cum era casa 
din care am luat lăzile alea afurisite. 

— Cum ai intrat în casele acelea dacă erau amândouă goale? 

— Ala bătrânu' care mă angajase aştepta în casa din Purfleet. 
M-a ajutat să ridic lăzile şi să le pun în căruţă. Să mă ia naiba 
dacă nu era cel mai puternic om peste care am dat vreodată, şi 
om bătrân, cu mustață albă, unu' aşa de subţire de parcă nu 
făcea nici umbră. 

Cum m-am cutremurat la aceste cuvinte! 

— A apucat lada de la un capăt de parcă ar fi fost un fund de 
ceai, iar io am tot gâfâit şi răsuflat până am terminat, şi nici io 
nu-s ţânc. 

— Cum ai intrat în casa din Piccadilly?, l-am întrebat. 

— Tot el era şi acolo. Trebuie că a pornit şi a ajuns acolo 
înaintea mea, căci, când am sunat, a venit şi mi-a deschis uşa el 
în persoană şi m-a ajutat să car lăzile în vestibul. 

— Toate nouă?, l-am întrebat. 

— Da, cinci în primu' transport şi patru în al doilea. A fost o 
muncă foarte uscată, care mi-a făcut sete şi nu prea mi-aduc 
aminte cum am ajuns acasă. 

L-am întrerupt: 

— Lăzile au rămas în hol? 

— Da, era un hol mare şi nu mai era nimic altceva în el. 

Am făcut o încercare să mai aflu câte ceva: 

— N-ai avut chei? 

— N-am folosit nici chei, nici nimic altceva. Bătrânu' mi-a 
deschis singur uşa şi a închis-o după ce am plecat. Nu-mi aduc 
aminte ce s-a întâmplat ultima dată, da' asta din cauza berii. 


— Şi nu îţi poţi aminti numărul de la casă? 

— Nu, dom'le. Da' n-o să fie deloc greu. E o casă înaltă, cu 
faţada de piatră, cu o boltă şi cu nişte trepte până la uşă. Ştiu 
treptele, că a trebuit să car lăzile sus împreună cu trei pierde- 
vară care se învârteau p-acolo să câştige un ban. Bătrânu' le-a 
dat câţiva șilingi, iar ei au cerut mai mult, da' el l-a luat pă unu' 
pă după umeri, gata să-l azvârle pe scări, şi au plecat cu toţii 
înjurând. 

M-am gândit că puteam descoperi casa după descriere şi, 
plătindu-i amicului pentru informaţii, am pornit în Piccadilly. 
Aflasem încă un fapt îngrozitor. Contele putea, evident, să 
manevreze singur lăzile cu pământ. Dacă aşa stăteau lucrurile, 
timpul era preţios; căci acum, când reuşise să distribuie o 
cantitate oarecare, putea, alegând momentul potrivit, să-şi ducă 
sarcina la îndeplinire pe neobservate. In Piccadilly Circus am dat 
drumul trăsurii şi am mers pe jos spre vest. 

Dincolo de Junior Constitutional am dat de casa descrisă şi m- 
am convins că era cel mai apropiat dintre bârlogurile lui 
Dracula. Casa arăta de parcă nu mai fusese locuită de mult. 
Ferestrele erau acoperite cu praf, iar obloanele erau ridicate. 
Toată lemnăria era înnegrită de vreme, iar vopseaua de pe 
ramele de fier se cojise în cea mai mare parte. Se vedea că 
până de curând în faţa balconului se aflase un panou mare. 
Fusese smuls violent, doar stâlpii de susţinere mai rămăseseră 
încă acolo. 

In spatele grilajului balconului am văzut nişte scânduri ale 
căror margini neşlefuite păreau albe. Ce n-aş fi dat să pot vedea 
panoul intact, deoarece mi-ar fi dat, poate, vreun indiciu cu 
privire la proprietarul casei. Mi-am amintit de cele întâmplate la 
Carfax şi simţeam că dacă l-aş fi putut găsi pe vechiul 
proprietar, aş fi putut găsi vreun mijloc de acces în casă. 

Nu mai puteam afla şi nici face nimic la intrarea dinspre 
Piccadilly, aşadar m-am dus prin spate să văd dacă pot afla ceva 
pe acolo. în grajduri era mare animaţie, căci majoritatea caselor 
din Piccadilly erau locuite. Am întrebat pe vreo doi-trei rândaşi şi 
pe ajutoarele lor care trebăluiau acolo dacă îmi pot spune câte 
ceva despre casa cea goală. Unul spuse 

că auzise că fusese luată nu de mult, dar nu putea spune de 
către cine. Mi-a spus, totuşi, că până de curând se aflase sus un 
panou cu „De vânzare" şi că poate Mitchell, Sons & Candy, 


agenţi de închiriere, mi-ar putea da câteva lămuriri, deoarece îşi 
amintea că văzuse acest nume pe panou. Se lăsa întunericul 
serii de toamnă, astfel că nu mai aveam timp de pierdut. Aflând 
adresa lui Mitchell, Sons & Candy dintr-un anuar, la Berkeley, 
am ajuns în scurt timp la biroul lor din Lackville Street. 

Domnul care m-a primit avea purtări foarte alese, dar era 
deosebit de necomunicativ. Odată ce mi-a spus despre casa din 
Piccadilly, pe care tot timpul întrevederii a numit-o „conacul", că 
fusese vândută, a considerat problema încheiată. Când l-am 
întrebat cine a cumpărat-o, a deschis ochii ceva mai mult şi a 
făcut o pauză de câteva secunde înainte de a răspunde: 

— S-a vândut, domnule. 

— Scuzaţi-mă, i-am răspuns pe acelaşi ton, politicos, dar am 
motive speciale dorind să aflu cine a cumpărat-o. 

— S-a vândut, domnule, sună din nou laconic răspunsul. 

— Sper că nu vă supără faptul de a-mi comunica acest lucru. 

— Ba da, îmi răspunse. Afacerile clienţilor lui Mitchell, Sons & 
Candy sunt absolut garantate. 

Era, fără îndoială, un ticălos de prima mână şi nu avea nici un 
rost să discut în contradictoriu cu el. M-am gândit că lucrul cel 
mai bun ar fi să tratez cu el de la egal la egal, astfel că i-am 
spus: 

— Clienţii dumneavoastră, domnule, pot fi fericiţi că li se 
apără încrederea într-un mod atât de hotărât. Eu însumi sunt de 
profesie avocat. 

Spunând acestea, i-am întins cartea mea de vizită. 

— In cazul de faţă nu sunt mânat de curiozitate. Acţionez în 
numele lordului Godalming; Domnia Sa doreşte să ştie câte ceva 
în legătură cu proprietatea care, după câte a înţeles, a fost până 
nu demult de vânzare. 

Aceste cuvinte au făcut ca lucrurile să capete o nouă 
întorsătură. El a spus: 

— AŞ vrea să vă servesc dacă s-ar putea, domnule Harker, şi 
mai ales aş vrea ca Domnia Sa să ne rămână îndatorat. Cu ceva 
vreme în urmă i-am aranjat o mică chestiune referitoare la 
închirierea unor camere. Pe atunci, era onorabilul domn Arthur 
Holmwood. Dacă îmi daţi adresa Domniei Sale, voi consulta 
firma în această privinţă şi, în orice caz, îi voi comunica Domniei 
Sale prin curierul de seară. Va fi o plăcere să ne putem abate de 
la regulile noastre, oferindu-i Domniei Sale informaţiile cerute. 


Am vrut să mi-l fac prieten şi nu duşman, astfel că i-am 
mulţumit, i-am dat adresa locuinţei doctorului Seward şi am 
plecat. 

l-am găsit pe toţi ceilalţi acasă. Mina era obosită şi palidă, 
dar făcea toate eforturile ca să fie vioaie şi voioasă. 

Nu le-am putut povesti nimic celorlalţi despre descoperirea 
mea din acea zi până când n-am rămas singuri. Imi scrisesem în 
tren jurnalul, aşa că l-am citit, considerând că e cel mai bun 
mijloc de a-i ţine la curent cu informaţiile căpătate. Când am 
terminat, Van Helsing a spus: 

— A fost o realizare de zile mari, prietene Jonathan. Fără 
îndoială, suntem pe urmele lăzilor care lipsesc. Dacă le găsim pe 
toate în casa aceea, atunci munca noastră se apropie de sfârşit. 
Dar dacă lipsesc câteva, trebuie să le căutăm până le dăm de 
urmă. 

Am tăcut cu toţii; apoi vorbi domnul Morris: 

— Ascultaţi! Cum o să pătrundem în casa aceea? 

— Cum am pătruns şi în cealaltă, răspunse lordul Godalming 
repede. 

— Bine, Art, dar lucrurile stau altfel acum. Am spart noi casa 
la Carfax, dar eram feriţi de întuneric şi de un parc împrejmuit 
cu un zid. O spargere în Piccadilly va fi un lucru cu totul dificil, 
indiferent când, ziua sau noaptea. Mărturisesc că nu prea văd 
cum vom putea pătrunde, doar dacă drăguţul de la agenţie ne 
poate găsi vreo cheie; poate aflăm când vei primi scrisoarea lui, 
mâine-dimineaţă. 

Sprâncenele lordului Godalming se încruntară. 

— Judecata lui Quincey e cuminte. Spargerea ne pune 
probleme. Am reuşit odată, dar acum ni se prezintă o problemă 
grea. N-ar strica să punem mâna pe cheile contelui. 

Cum nu puteam face nimic până a doua zi dimineaţa şi cum 
ar fi fost bine să aşteptăm până ce lordul Godalming va primi 
veşti de la Mitchell's, am hotărât să nu luăm nici o măsură 
activă înainte de ora micului dejun. Mi-e tare somn şi mă duc să 
mă culc... 

Încă un rând. Mina doarme profund şi respiraţia ei e regulată. 
Fruntea îi este încreţită mărunt, de parcă se gândeşte chiar în 
somn. Mai e încă palidă, dar nu atât de speriată ca dimineaţa. 
Mâine sper că se va aranja totul; îşi va reveni la normal, acasă, 
la Exeter. O, dar mi s-a făcut somn! 


Jurnalul doctorului Seward 

1 octombrie. lată-mă din nou în încurcătură în privinţa lui 
Renfield. Stările lui de spirit se schimbă atât de rapid, încât mi-e 
greu să fac o legătură între ele, şi, întrucât ele nu înseamnă 
întotdeauna numai bună dispoziţie, e dificil să alcătuiesc un 
studiu interesant. Azi-dimineaţă, când m-am dus să-l văd, după 
ce îl gonise pe Van Helsing, avea atitudinea unui om stăpân pe 
soarta lui. De fapt, îşi stăpânea, în mod subiectiv, destinul. M- 
am gândit că voi profita de ocazie pentru a mai afla câte ceva, 
astfel că l-am întrebat: 

— Ce se mai aude cu muştele? 

Mi-a zâmbit cu un aer de superioritate, un zâmbet care i s-ar 
fi potrivit lui Malvolio!, şi mi-a răspuns: 

— Musca, stimate domn, are o singură trăsătură remarcabilă: 
aripile ei sunt tipice pentru forţele aeriene ale facultăţilor 
psihice. Anticii făceau foarte bine reprezentând sufletul printr-un 
fluture! 

M-am gândit să împing analogia până la extrema ei logică, 
aşa încât am spus repede: 

— Ah, deci acum urmăreşti un suflet? 

Nebunia învinsese raţiunea şi o expresie uimită i se întipări 
pe chip. Clătinând din cap cu o hotărâre pe care arareori o 
văzusem la el, spuse: 

— O, nu, nu! N-am nevoie de suflete. Viaţa, asta-i tot ce 
vreau. 

Spunând acestea se însufleţi: 

— De altfel, pentru moment mi-e indiferent. Viaţa e aşa cum 
trebuie; am tot ce vreau. Trebuie să vă găsiţi un alt pacient, 
doctore, dacă vreţi să studiaţi zoofagia! 

Acest lucru m-a cam pus în încurcătură, aşa încât am 
continuat: 

— Atunci, eşti stăpân pe viaţă, eşti un fel de Dumnezeu, după 
câte îmi dau seama? 

Mi-a zâmbit cu o superioritate plină de intenţii bune. 

— O, nu! Departe de mine gândul de a-mi aroga atributele 
dumnezeirii. Nici nu mă interesează acţiunile sale spirituale cu 
precădere. 


1 Personaj din A douăsprezecea noapte, de William Shakespeare. 


— Aşadar, nu te interesează viaţa şi nu ai nevoie de suflete. 
De ce nu? 

Am pus întrebarea repede şi cu oarecare asprime, cu scopul 
de a-l deconcerta. Încercarea mi-a reuşit, căci, o clipă, revenit la 
vechea lui atitudine servilă, se înclină în faţa mea şi se gudură 
ca un câine, răspunzând: 

— Zău că nu am nevoie de suflete, zău că nu! Nu mai am 
nevoie. Nu le-aş mai putea mânca sau... se opri brusc şi vechea 
Siretenie i se aşternu pe chip, ca o rafală de vânt pe suprafaţa 
apei. 

Cred că prin înceţoşarea nebuniei sale a întrezărit în mine o 
forţă adversă, căci imediat recurse la ultimul refugiu al celor de 
seama lui, o tăcere înverşunată. Mi-am dat seama îndată că 
pentru moment ar fi zadarnic să-i mai vorbesc. Devenise posac, 
aşa că am plecat. 

Mai târziu, în cursul zilei, a trimis după mine. În mod obişnuit 
n-aş fi mers fără vreun motiv anume, dar acum mă interesează 
atât de mult cazul lui, încât aş face cu plăcere orice efort. 

L-am găsit aşezat pe scaun în mijlocul camerei, o atitudine 
care trădează la el, în general, o energie spirituală. Când am 
intrat, mi-a spus dintr-odată, ca şi cum întrebarea îi stătea pe 
buze: 

— Ce ziceaţi în legătură cu sufletele? 

— Dar dumneata ce crezi?, l-am întrebat. 

— Nu am nevoie de nici un suflet!, mi-a spus stins, cerându-şi 
oarecum scuze. 

Părea atât de frământat de problema asta, încât m-am 
hotărât să mă folosesc de prilej „să fiu crud numai ca să fiu bun" 
şi i-am spus: 

— Îţi place viaţa şi ai nevoie de viaţă? 

— Da, dar n-are nici o importanţă. Nu trebuie să-ţi faci griji în 
privinţa asta! 

— Dar cum poţi obţine viaţa fără să obţii şi sufletul?, l-am 
întrebat. 

Întrebarea păru să-l pună în încurcătură, aşa că am 
continuat: 

— O să petreci de minune când îţi vei lua zborul de aici, 
împreună cu sufletele miilor de muşte, păianjeni, păsări şi pisici 
care bâzâie, ciripesc şi miaună primprejur. Le-ai luat, cu asta 
eşti acord, trebuie, deci, să le accepti şi sufletele! 


Ceva păru că îi afectează imaginaţia, căci îşi puse degetele în 
urechi, închise ochii, strângându-i tare. Era ceva în atitudinea lui 
care mă emoţiona; îmi dăduse o lecţie, căci mi se părea că în 
faţa mea se află un copil, doar un copil, deşi trăsăturile îi erau 
obosite, iar barba nerasă era albă. Evident, căzuse pradă unei 
tulburări nervoase şi m-am gândit să caut să-l înţeleg cât mai 
bine. Primul pas a fost să-i redau încrederea. L-am întrebat 
aşadar, vorbind destul de tare ca să audă, deşi avea urechile 
astupate: 

— N-ai vrea nişte zahăr, ca să atragi din nou muştele? 

Imi răspunse râzând: 

— Nu prea! La urma-urmei, muştele sunt nişte biete fiinţe. 
După o pauză, adăugă: Şi totuşi, nu vreau ca sufletul lor să-mi 
bâzâie prin jur. 

— Sau poate păianjeni?, am continuat. 

— Dă-i încolo de păianjeni! La ce bun păianjeni? N-ai nimic. 
Nu poţi nici să mănânci din ei nici să... se opri brusc, de parcă şi- 
ar fi amintit de un subiect interzis. 

Bun!, am gândit în sinea mea, e a doua oară că se opreşte la 
cuvântul „beau". Ce să însemne oare asta? 

Renfield însuşi părea conştient de acest lucru, căci continuă 
grăbit, ca să-mi distragă atenţia: 

— Nu-mi fac nici un fel de rezervă din asta. „Şobolani, şoareci 
şi căpriori", cum spune Shakespeare; le-am putea zice 

„carne de pui". Am trecut peste toate fleacurile astea. Mai 
degrabă roagă pe cineva să mănânce molecule cu bețe de orez 
decât să încerci să-mi trezeşti interesul pentru carnivorele mici, 
când ştiu ce se află în faţa mea. 

— Am înţeles, i-am răspuns. Doreşti animale mari, în care să- 
ţi înfigi dinţii? Ce-ai zice de un elefant? 

Am obţinut efectul scontat, căci dintr-odată renunţă la aerele 
acelea şi redeveni un copil. 

— Nu vreau suflet de elefant şi nici un fel de alt suflet!, 
spuse. 

Timp de câteva clipe rămase descurajat. Deodată sări în 
picioare, iar ochii îi scăpărară, semn de profundă agitaţie 
cerebrală. 

— Du-te naibii şi tu cu sufletele tale!, strigă el. De ce mă tot 
chinuieşti cu sufletele alea? N-am eu destule griji şi necazuri, ca 
să mă mai gândesc şi la suflete? 


Avea o privire atât de duşmănoasă, încât am crezut că îl 
apucaseră din nou intenţiile ucigaşe şi am fluierat. În momentul 
acela însă se linişti şi spuse, cerându-şi iertare: 

— lartă-mă, doctore, mi-am ieşit din fire. Nu e nevoie de 
ajutor. Mi-e mintea atât de răvăşită, încât mă irită orice. Te rog, 
nu mă pune în cămaşa de forţă. 

Fără îndoială, se stăpânea; când veniră îngrijitorii, le-am spus 
să nu se mai deranjeze, iar ei s-au retras. Când se închise uşa, 
spuse cu multă demnitate şi blândeţe: 

— Doctore Seward, ai fost foarte bun cu mine, îţi sunt foarte 
recunoscător! 

Am socotit că e bine să-l las în starea asta şi am plecat. Fără 
îndoială, cazul lui Renfield merită osteneala să-l înţelegi. 
Anumite puncte, dacă le-ai aşeza într-o ordine firească, ar putea 
alcătui ceea ce reporterii americani numesc o „cronică". 

lată aceste puncte: 

-Nu vrea să menţioneze cuvântul „a bea". 

-Se teme la gândul de a fi împovărat cu „sufletul“ cuiva. 

-Nu e înspăimântat că va avea nevoie de „viaţă" în viitor. 

-Dispreţuieşte cu desăvârşire formele mai neînsemnate de 
viaţă, deşi se teme să nu fie urmărit de sufletul lor. 

In mod logic, toate aceste lucruri indică o singură cale! Are 
vreo asigurare că va dobândi o viaţă superioară. Se teme de 
urmări, de povara sufletului. Atunci, este vorba de o viaţă 
omenească! 

Şi asigurarea?... 

Dumnezeule mare! Contele a fost la el şi a urzit un nou 
complot groaznic. 

Mai târziu. După vizită m-am dus la Van Helsing şi i-am 
împărtăşit bănuiala mea. Profesorul deveni foarte grav şi, după 
ce medită o vreme asupra problemei, mă rugă să-l duc la 
Renfield. L-am dus. Când am ajuns la uşă, l-am auzit pe nebun 
cântând voios, cum făcea pe vremea care acum părea atât de 
îndepărtată. Când am intrat, am constatat uluiţi că presărase 
zahăr pe jos, ca odinioară; muştele adormite din cauza toamnei 
începuseră să băzâie prin cameră. Am încercat să-l facem să 
vorbească despre subiectul discuţiei precedente, dar nici n-a 
vrut să ne asculte. A trebuit să plecăm tot atât de neştiutori pe 
cât veniserăm. 


E, într-adevăr, un caz ciudat. Trebuie neapărat să-l urmărim 
diseară. 


Scrisoare, Mitchell, Sons & Candy către lordul Godalming 

1 octombrie 

Înălţimea Voastră, 

Suntem întotdeauna foarte fericiţi să vă fim de folos. 
Referitor la dorinţa înălţimii Voastre, exprimată în numele 
Domniei Voastre de domnul Harker, vă rugăm să primiţi 
următoarea informaţie cu privire la vânzarea şi cumpărarea 
imobilului cu numărul 347, Piccadilly. Vânzătorii sunt executorii 
răposatului domn Archibald Winter-Suffield. Cumpărătorul este 
un nobil străin, Contele de Ville, care a efectuat personal 
cumpărarea, plătind banii de cumpărare „peşin", dacă înălţimea 
Voastră ne va ierta folosirea unei expresii atât de vulgare. In 
afară de acest lucru nu mai ştim nimic de el. Rămânem, 
înălţimea Voastră, 

Servitorii dumneavoastră supuşi, 

Mitchell, Sons & Candy 


Jurnalul doctorului Seward 

2 octombrie. Azi-noapte am poruncit unui om să stea pe 
coridor şi i-am spus să fie atent la orice sunet auzit din camera 
lui Renfield, dându-i instrucţiuni ca în caz că remarcă ceva 
neobişnuit să mă cheme. După cină, ne-am adunat cu toţii în 
jurul focului din birou, doamna Harker s-a dus la culcare, şi am 
discutat despre încercările şi descoperirile de peste zi. Doar 
Harker a obţinut un rezultat în care noi ne-am pus mari 
speranţe. 

Inainte de culcare ne-am dus în camera pacientului şi am 
privit prin clapeta de observaţie. Dormea adânc, respira regulat. 

Azi de dimineaţă, omul de serviciu mi-a raportat că puţin 
după miezul nopţii pacientul a fos neliniştit şi şi-a spus 
rugăciunile cu o voce destul de tare. L-am întrebat dacă asta a 
fost tot; a răspuns că asta a fost tot ce a auzit el. în atitudinea 
lui era ceva atât de suspect, încât l-am întrebat, fără ocolişuri, 
dacă adormise cumva. El a tăgăduit că ar fi adormit, dar a 
recunoscut că „moţăise" câtva timp. Ce rău că nu poţi să ai 
încredere în oameni decât păzindu-i! 


Astăzi, Harker a plecat să-şi continue cercetările, iar Art şi 
Quincey se îngrijesc de cai. Godalming este de părere să avem 
oricând caii pregătiţi, pentru că, atunci când vom obţine 
informaţiile pe care le căutăm, nu vom mai avea timp de 
pierdut. Va trebui să îndepărtăm orice urmă, începând de la 
răsărit până la apusul soarelui. Îl vom prinde astfel pe conte în 
momentul lui cel mai slab şi lipsit de orice adăpost. Van Helsing 
a plecat la British Museum, să consulte câteva autorităţi în 
materie de medicină antică. Medicii din vechime acordau 
importanţă unor lucruri pe care urmaşii lor nu le mai acceptă. 
Profesorul căută nişte leacuri contra vrăjilor şi demonilor, care 
pot să ne fie de folos mai târziu. 

Uneori mă gândesc că suntem nebuni cu toţii şi că ne vom 
trezi în cămaşă de forţă, când ne va veni mintea la loc. 

Mai târziu. Ne-am întâlnit din nou. În sfârşit, se pare că am 
dat de urmă, iar munca noastră de mâine pare să fie începutul 
sfârşitului. Mă întreb dacă liniştea lui Renfield are vreo legătură 
cu acest fapt. Acum pare, pentru moment, liniştit... Aşa să fie 
oare? Urletul acesta sălbatic pare să vină din camera lui... 

Ingrijitorul a dat buzna în cameră şi mi-a spus că Renfield a 
avut un fel de accident. L-a auzit urlând şi, când s-a dus la el, l-a 
găsit zăcând cu faţa la podea, într-o baltă de sânge. Trebuie să 
mă duc numaidecât. 


Capitolul 21 

Jurnalul doctorului Seward 

3 octombrie. Vreau să scriu cu precizie tot ce s-a întâmplat, 
din câte îmi aduc aminte, de la data ultimei însemnări. Nici un 
detaliu pe care mi-l amintesc nu trebuie uitat, e cazul să 
procedez cu mult calm. 

Ajuns în camera lui Renfield, l-am găsit zăcând pe podea, 
culcat pe partea stângă, într-o baltă sclipitoare de sânge. Când 
am vrut să-l ridic, mi-am dat numaidecât seama că primise nişte 
lovituri îngrozitoare; între diverse părţi ale corpului nu mai era 
acea unitate de scop, semn al letargiei normale. 

Deoarece era întors spre mine, am văzut că faţa îi era 
înfiorător de strivită, de parcă fusese lovită de podea, căci, într- 
adevăr, balta de sânge se formase din rănile de pe faţă. 
îngrijitorul care îngenunchease lângă el îmi spuse în timp ce îl 
răsucea pe spate: 


— Cred că şi-a rupt şira spinării. Vedeţi, braţul, piciorul şi 
toată partea dreaptă a feţei îi sunt paralizate. 

Ingrijitorul nu putea înţelege în ruptul capului cum de s-a 
putut întâmpla un asemenea fapt. Uluit, se încruntă şi spuse: . 

— Nu pot să înţeleg două lucruri. Putea să-şi fi zdrobit faţa în 
halul acesta lovindu-şi capul de duşumea. Cred că şi-ar fi putut 
rupe şira spinării căzând din pat, dacă a făcut o mişcare greşită. 
Dar să mă tai şi nu pot să înţeleg cum de s-au întâmplat 
amândouă aceste lucruri. Dacă şi-a rupt şira spinării, nu mai 
putea să-şi zdrobească craniul; şi dacă faţa ar fi fost zdrobită 
înainte de a fi căzut din pat, am fi găsit urme. 

l-am răspuns: 

— Du-te la doctorul Van Helsing şi roagă-l să binevoiască să 
vină fără întârziere. Am nevoie de el numaidecât. 

Omul alergă şi în câteva minute Profesorul îşi făcu apariţia în 
halat şi în papuci. Văzându-l pe Renfield pe jos, s-a uitat atent la 
el o clipă, apoi se întoarse spre mine. Cred că mi-a citit gândul 
în priviri, căci spuse foarte calm, evident ca să audă îngrijitorul: 

— A, un accident neplăcut! Are nevoie de multă 
supraveghere şi de toată atenţia. Voi sta eu însumi cu 
dumneata, dar întâi mă voi duce să mă îmbrac. Dacă rămâi, voi 
veni şi eu în câteva minute. 

Bolnavul horcăia şi nu era greu de văzut că suferise nişte 
leziuni îngrozitoare. Van Helsing se înapoie în cea mai mare 
grabă, aducând şi o trusă chirurgicală. Fără îndoială, luase o 
hotărâre, căci, mai înainte chiar de a se uita la bolnav, îmi şopti: 

— Trimite-l pe îngrijitor de aici. Trebuie să fim numai noi cu el 
când îşi va reveni după operaţie. 

Aşa că am spus: 

— ţi mulţumesc, Simmons, de ajuns. Am făcut tot ce ne-a 
stat în putinţă. Du-te la ceilalţi bolnavi. Doctorul Van Helsing va 
face operaţia. Dă-mi numaidecât de ştire dacă se întâmplă ceva 
neobişnuit. 

Omul se retrase, iar noi îl examinarăm foarte amănunţit pe 
bolnav. Rănile de pe faţă erau superficiale; leziunea mai gravă 
era o fractură adâncă a craniului, drept în zona motrice. 

Profesorul se gândi o clipă, apoi spuse: 

— Trebuie să reducem tensiunea arterială, s-o readucem la 
starea normală pe cât va fi cu putinţă; rapiditatea hemoragiei e 
o dovadă a stării grave a leziunii. întreaga zonă motorie e 


afectată. Afluxul de sânge la creier va creşte rapid. Trebuie să-l 
trepanăm numaidecât, altfel va fi prea târziu. 

Între timp am auzit o bătaie uşoară în uşă. M-am dus să 
deschid şi i-am găsit în coridor pe Arthur şi pe Quincey, în 
pijama şi papuci. Arthur spuse: 

— L-am auzit pe îngrijitor trezindu-l pe doctorul Van Helsing 
şi vorbindu-i de un accident! L-am trezit pe Quincey, sau mai 
bine zis l-am strigat, căci nu dormea. Putem intra? 

Am dat din cap şi le-am deschis uşa, iar după ce-au intrat, 
am închis-o la loc. 

Când Quincey a văzut starea bolnavului şi băltoaca 
înfiorătoare de pe podea, spuse încet: 

— Doamne! Ce i s-a întâmplat? Sărmanul, sărmanul! 

l-am spus pe scurt şi am adăugat că ne aşteptăm să-şi revină 
după operaţie, în orice caz nu pentru multă vreme. Se duse 
numaidecât şi se aşeză pe marginea patului, iar Godalming se 
aşeză lângă el; toţi priveam cu răbdare. 

— Vom aştepta doar cât va fi nevoie pentru a găsi exact cel 
mai bun loc de trepanare, spuse Van Helsing, ca să putem 
îndepărta rapid şi bine cheagul de sânge; căci, evident, 
hemoragia creşte. 

Minutele de aşteptare au trecut cu o  încetineală 
înspăimântătoare. Curajul îmi slăbise brusc, iar pe chipul lui Van 
Helsing citeam teama sau îngrijorarea în legătură cu ceea ce se 
va întâmpla. Răsuflarea bietului om devenise un horcăit 
sacadat. In fiecare clipă părea că-şi va deschide ochii şi că va 
vorbi, dar apoi urma un horcăit prelung şi cădea iar în nesimţire. 

Veni, din păcate, vremea când bolnavul se stingea văzând cu 
ochii. Putea să moară dintr-o clipă în alta. M-am uitat la Profesor 
şi i-am surprins privirea aţintită asupra mea. Grav, îmi spuse: 

— Nu avem timp de pierdut. Cuvintele lui pot salva multe 
vieţi. La acest lucru m-am tot gândit. Poate fi vorba de un suflet! 
Vom opera chiar deasupra urechii. 

Fără nici un cuvânt, făcu operaţia. Câteva clipe, Renfleld 
continuă să horcăie. Apoi o suflare prelungă păru că îi sparge 
pieptul.  Dintr-odată deschise ochii pironiţi într-o privire 
sălbatică, neajutorată. A rămas astfel timp de câteva clipe; apoi 
privirea i se îmblânzi, exprimând surpriză şi bucurie, iar de pe 
buze îi ieşi un suspin de uşurare. Făcu câteva mişcări convulsive 
şi spuse: 


— Voi fi calm, doctore, spune-le să ia de aici cămaşa de forţă. 
Am avut un vis îngrozitor, care m-a slăbit de nu mă mai pot 
mişca. Ce se întâmplă cu faţa mea? O simt umflată toată şi 
doare mă îngrozitor. 

încercă să-şi întoarcă puţin capul, dar la efort ochii îi 
redeveniră sticloşi, astfel că i-am aşezat uşor capul la loc. Apoi, 
Van Helsing spuse cu o voce gravă şi calmă: 

— Povesteşte-ne ce ai visat, domnule Renfield. La auzul 
acestei voci, chipul mutilat se lumină şi spuse: 

—Aha, e doctorul Van Helsing. Ce drăguţ din partea dumitale 
să fii aici. Daţi-mi puţină apă, mi s-au uscat buzele, şi voi încerca 
să vă povestesc. Am visat... se opri gata să leşine. 

l-am spus încet lui Quincey: 

— Rachiul, e în birou, repede! 

Acesta se întoarse în grabă cu un pahar, un clondir de rachiu 
şi o carafă de apă. l-am umezit bolnavului buzele arse şi el îşi 
reveni numaidecât. 

— La ce bun să mă amăgesc? Nu a fost vis, ci crudă realitate. 

O clipă întoarse ochii, nu de durere sau de somn, ci în mod 
voluntar, de parcă ar fi vrut să-şi concentreze toate resursele. 
Când deschise ochii spuse grăbit şi cu mai multă energie decât 
până acum: 

— Repede, doctore, repede. Mă sting! Presimt că mai am 
doar câteva minute şi mă voi întorce în moarte, sau mai rău! 
Mai udă-mi buzele cu rachiu. Trebuie să spun ceva înainte de a 
muri; sau, oricum, înainte să-mi moară biata minte zdrobită. 
Mulţumesc! S-a întâmplat în noaptea aceea după ce m-aţi 
părăsit, când v-am implorat să-mi daţi drumul. Nu puteam să 
vorbesc, căci îmi simţeam limba legată, dar eram tot atât de 
întreg la minte cum sunt şi acum. 

După ce aţi plecat am rămas multă vreme, poate ore în şir, 
pradă unor chinuri deznădăjduite. După aceea m-a cuprins dintr- 
o dată o linişte. Mintea începea parcă să mi se răcorească şi mi- 
am dat seama unde mă aflu. Am auzit câinii lătrând în spatele 
casei, dar nu acolo unde se afla El! 

In timp ce Renfield vorbea, Van Helsing nici măcar nu clipi, 
dar îşi întinse mâna şi o luă pe a mea, strângând-o cu putere. Cu 
toate acestea, nu se trăda. Dădu uşor din cap şi spuse cu voce 
joasă: 

— Continuă! 


Renfield urmă: 

— S-a apropiat de fereastră în ceaţă, aşa cum l-am văzut 
adeseori mai înainte, dar acum era în carne şi oase, nu un 
strigoi, iar ochii îi sticleau înverşunaţi ca ai unui om înfuriat. 
Râdea cu gura lui roşie; dinţii albi şi ascuţiţi îi sclipeau în lumina 
lunii când s-a întors să privească dincolo de brâul de copaci, 
spre locul unde lătrau câinii. La început nu voiam să-l poftesc 
înăuntru, deşi ştiam că vrea să intre ca şi până acum. Atunci a 
început să-mi făgăduiască tot felul de lucruri, nu prin cuvinte, ci 
creându-le pe loc. 

Profesorul îl întrerupse: 

— Cum adică? 

— Creându-le întocmai cum trimitea muştele când strălucea 
soarele. Muşte mari şi grase cu oţel şi safir pe aripi; iar noaptea, 
fluturi mari cu cap de mort şi oase încrucişate pe spate. 

Van Helsing încuviinţă din cap, şoptindu-mi fără să-şi dea 
seama: 

— Acherontia atropes, cu alte cuvinte fluture „cap de mort"! 

Bolnavul continuă fără a se mai opri: 

— Apoi a început să şoptească: „şobolani, şobolani, şobolani! 
Sute, mii, milioane, fiecare câte o viaţă; şi câini care să-i 
mănânce, şi pisici. Numai vieţi! Numai sânge roşu, care dă ani 
de viaţă; nu numai muşte băzâitoare!" Am râs de El, voiam să 
văd ce poate să facă. Atunci câinii au început să urle departe, 
dincolo de copacii întunecaţi, în casa lui. Mi-a făcut semn să mă 
apropii de fereastră. M-am ridicat şi am privit afară, îşi ridicase 
mâinile, părând să cheme pe cineva fără a rosti nici un cuvânt. 

O mare întunecoasă s-a răspândit pe iarbă, năvălind ca 
flacăra unui foc. Apoi a ridicat ceața din dreapta şi din stânga şi 
am văzut mii de şobolani cu ochii arzători, ca ai Lui, doar ceva 
mai mici. A întins mâna şi s-au oprit cu toţii pe loc. Mi s-a părut 
că spune: Ale tale vor fi toate aceste vieţi, şi multe altele încă, şi 
mai mari, în secole fără sfârşit, dacă te prosternezi şi mă adori! 
Un nor roşu, de culoarea sângelui, păru să-mi întunece privirea; 
şi înainte de a-mi da seama ce fac, m-am trezit deschizând 
fereastra şi spunându-i: „Intră, Domnule şi Stăpâne!" Şobolanii 
au fugit cu toţii, iar El a alunecat în cameră, deşi fereastra era 
abia deschisă. 

Vocea îi devenise mai slabă, astfel că i-am umezit din nou 
buzele cu rachiu, iar el a continuat, dar parcă memoria îi 


funcţionase şi în acest interval, căci începu povestirea din alt 
moment. Eram gata să-l readuc la punctul de unde plecase, dar 
Van Helsing îmi şopti: 

— Lasă-l să continue. Nu-l întrerupe. Nu poate reveni şi nici 
nu mai poate continua dacă îşi pierde firul gândului! 

Renfield continuă: 

— Am aşteptat toată ziua veşti de la EI, dar nu mi-a trimis 
nimic, nici măcar o biată muscă, iar când a răsărit luna eram 
chiar supărat pe El. Când a alunecat prin fereastră, deşi era 
acum închisă, m-am înfuriat. El a rânjit, iar faţa albă privea din 
ceaţă cu ochii scăpărători, şi a pornit mai departe, de parcă era 
la El acasă, iar eu nu contam deloc. Nici nu mai avea acelaşi 
miros când a trecut pe lângă mine. N-am putut să-l opresc. Am 
avut impresia că doamna Harker a intrat în cameră. 

Cei doi bărbaţi care şezuseră pe pat se ridicară în picioare şi 
se apropiară, prin spate, de unde auzeau mai bine, dar fără ca el 
să-i poată vedea. Amândoi tăceau, dar Profesorul tresări şi se 
cutremură; chipul i se înăspri şi se făcu mai sever. Renfield 
continuă fără să observe: 

— Când doamna Harker a venit să mă vadă în după-amiaza 
aceasta, era schimbată, precum ceaiul după ce a fost spălat 
ceainicul. 

Am tresărit cu toţii, dar nici unul nu scoase un cuvânt. El 
continuă: 

— Până când n-a vorbit n-am ştiut că ea se află aici. Era 
schimbată. Nu-mi plac oamenii palizi.Vreau să aibă mult sânge, 
iar sângele ei parcă se scursese. Numai după ce a plecat, am 
început să mă gândesc şi mă chinuia ideea că El îi tot bea viaţa. 

Am simţit că şi ceilalţi tremurau, dar au rămas neclintiţi. 

— Aşadar, când a venit El aseară eram pregătit să-l înfrunt. 
Am văzut ceața furişându-se odaie şi am înşfăcat-o strâns. 
Auzisem că nebunii au o putere supraomenească şi, cum ştiam 
că sunt nebun, oricum, câteodată, m-am hotărât 

să-mi folosesc forţa. lar El a simţit-o, căci a trebuit să iasă din 
ceaţă pentru a se bate cu mine. M-am ţinut tare. Credeam că o 
să câştig, căci nu voiam ca El să-i mai soarbă doamnei Harker 
viaţa. l-am văzut ochii care mă ardeau şi atunci puterea mea s-a 
topit ca apa. Mi-a scăpat prin mâini şi când am încercat să-l 
apuc m-a ridicat şi m-a azvârlit. Am văzut un nor roşu în faţa 


ochilor şi am auzit un zgomot ca de trăsnet, iar ceața s-a furişat 
parcă pe sub uşă. 

Vocea îi slăbea din ce în ce mai mult, iar respiraţia i se 
îngreuna. Van Helsing se ridică instinctiv. 

— Am aflat tot ce poate fi mai rău, spuse el. Monstrul se află 
aici şi ştim şi în ce scop. Să sperăm că nu e prea târziu. Să fim 
pregătiţi ca şi noaptea trecută, dar să nu pierdem timpul. 

Ne-am grăbit şi am luat de prin odăi aceleaşi lucruri cu care 
pătrunseserăm în casa contelui. 

Profesorul le avea pe ale sale pregătite. Când ne-am întâlnit 
pe coridor, mi le-a arătat în mod semnificativ, spunând: 

—Aceste lucruri nu mă părăsesc niciodata şi nici nu mă vor 
părăsi până nu se termină întâmplarea asta nefericită. Sânge 
rece, prieteni. Nu avem de-a face cu un duşman obişnuit. Vai! 
Biata doamnă Mina, să sufere şi ea! 

Tăcu, vocea i se frânse, iar eu nu ştiam dacă mă stăpâneau 
furia sau groaza. 

In faţa uşii soţilor Harker ne-am oprit. Arthur şi Quincey s-au 
retras un pas înapoi, iar Quincey a spus: 

— Să intrăm? 

— Trebuie, a spus Van Helsing apăsat. Dacă uşa e încuiată, o 
vom forţa. 

După ce rosti aceste cuvinte, răsuci mânerul, dar uşa nu 
cedă. Ne năpustirăm asupra ei; uşa se deschise cu un zgomot 
puternic. Priveliştea din faţa ochilor m-a îngrozit. Am simţit că 
mi se face părul măciucă. 

Luna era atât de strălucitoare, încât prin storul galben şi gros 
pătrundea destulă lumină ca să vedem ce se petrece. Pe pat, 
lângă fereastră, era culcat Jonathan Harker, rumen în obraji şi 
răsuflând din greu, de parcă s-ar fi aflat în transă. Pe marginea 
cealaltă a patului, cu ochii îndreptaţi spre geam, vedeam în 
genunchi silueta înveşmântată în alb a soţiei sale. Lângă ea 
stătea un bărbat înalt şi subţire, în straie negre. 

Avea chipul întors, dar în clipa în care l-am văzut l-am 
recunoscut cu toţii: era contele, în carne şi oase, având chiar şi 
cicatricea pe frunte. In mâna stângă ţinea amândouă mâinile 
doamnei Harker, cu braţele întinse; cu mâna dreaptă o apucase 
după gât, forţându-i capul să se aplece pe pieptul lui. Cămaşa ei 
albă de noapte era pătată cu sânge şi un firicel subţire se vedea 
prelingându-se prin haina sfâşiată pe pieptul gol al bărbatului. 


Când am năvălit în cameră, contele se întoarse şi pe chip i se 
aşternu privirea diabolică pe care o cunoşteam din descrieri. 

Ochii îi străluceau roşii, cu o patimă infernală, nările mari ale 
nasului palid şi acvilin se lărgiră fremătătoare, iar dinţii albi şi 
ascuţiţi, în spatele buzelor pline de pe care picura sânge, 
scrâşniră ca dinţii unei fiare sălbatice. Cu o smucitură cu care o 
aruncă pe victimă pe pat, de parcă s-ar fi rostogolit de pe o 
înălţime, se întoarse şi sări la noi. Dar Profesorul se ridicase 
acum în picioare şi întinsese spre el plicul care conţinea azima 
sfântă a împărtăşaniei. 

Contele se opri dintr-odată, la fel cum făcuse şi biata Lucy în 
faţa cavoului, şi se trase înapoi. Pe măsură ce înaintam cu 
crucifixul ridicat, el se retrăgea din ce în ce mai mult. Dintr- 
odată lumina lunii se întunecă şi un nor mare şi negru trecu pe 
cer. Când Quincey aprinsese lampa de gaz cu chibritul, nu am 
mai văzut nimic decât un abur uşor. Sub ochii noştri aburul se 
târî pe sub uşă, care, fiind deschisă cu forţa, revenise la poziţia 
iniţială. Van Helsing, Art şi cu mine ne-am îndreptat spre 
doamna Harker, care, între timp, îşi revenise. Ţipă atât de 
sălbatic, atât de sfâşietor, atât de deznădăjduit, încât mi se pare 
că ţipătul ei îmi va răsuna în urechi până în cel din urmă ceas al 
vieţii. 

Timp de câteva clipe zăcu neputincioasă şi pierdută. Chipul îi 
era cadaveric, de o paloare scoasă în evidenţă de sângele care îi 
mânjise buzele, obrajii şi bărbia. Ochii îi erau înnebuniţi de 
groază. Apoi îşi ridică în faţa ochilor bietele-i mâini zdrobite, 
care purtau pe albeaţa lor semnul roşu al strânsorii îngrozitoare 
a contelui şi auzirăm un vaiet slab, îndurerat, pe lângă care 
ţipătul îngrozitor de mai înainte părea doar expresia vie a unei 
dureri nemărginite. Van Helsing înaintă şi-i acoperi uşor trupul 
cu o cuvertură, iar Art, după ce o privi disperat, ieşi alergând. 
Van Helsing îmi şopti: 

— Jonathan se află într-o stare de transă pe care ştim că o 
poate crea vampirul. Nu putem face nimic cu sărmana doamnă 
Mina până nu îşi revine. Trebuie să-l trezesc! 

Inmuie capătul unui prosop în apă rece şi începu să-l 
lovească uşor pe faţă pe Jonathan. Soţia lui, în acest timp, îşi 
ascunsese faţa în mâini şi suspina sfâşietor. Am ridicat storul şi 
am privit pe fereastră. Luna lumina puternic. Tot privind l-am 


văzut pe Quincey Morris fugind peste peluză şi ascunzându-se în 
umbra unei tise mari. 

Am fost surprins, dar în clipa aceea am auzit exclamaţia 
scurtă a lui Harker, care îşi revenea treptat în simţiri, aşa că m- 
am întors spre pat. Pe chipul lui, aşa cum era de aşteptat, era 
întipărită o expresie de uluire profundă. Timp de câteva clipe 
păru zăpăcit, apoi îşi reveni brusc şi se ridică. Soţia lui, scoasă şi 
ea din amorţeală de mişcarea lui bruscă, se întoarse spre el cu 
braţele întinse, de parcă dorea să-l îmbrăţişeze. Dinţr-odată, 
totuşi, îşi retrase braţele, îşi puse mâinile pe faţă şi se 
cutremură până când începu să se zguduie patul sub ea. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce înseamnă toate acestea?, 
strigă Harker. Doctore Seward, doctore Van Helsing, ce se 
întâmplă? Ce s-a întâmplat? Mina scumpă, ce este? Ce 
înseamnă sângele acesta? Dumnezeule, Doamne! Unde am 
ajuns! Îngenunchind, îşi împreună mâinile cu violenţă. Doamne, 
Dumnezeule, ajută-ne! Ajut-o, oh, ajut-o! 

Cu o mişcare iute sări din pat şi începu să-şi tragă pe dânsul 
hainele, treaz de-a binelea, vrând să acţioneze imediat. 

— Ce s-a întâmplat? Spuneţi-mi totul!, strigă fără a se opri. 
Doctore Van Helsing, ştiu că o iubiţi pe Mina. Faceţi ceva pentru 
a o salva! Nu se poate să fi ajuns prea departe. Păziţi-o voi, în 
timp ce eu îl voi căuta! 

Soţia lui, cu toată spaima, groaza şi durerea, înţelesese 
pericolul. Uitând de propria ei suferinţă, îl apucă şi strigă: 

— Nu! Nu! Jonathan, nu trebuie să mă părăseşti. Am suferit 
de ajuns în noaptea asta, numai Dumnezeu ştie. Nu mai suport 
şi spaima că ţi-ar putea face şi ţie vreun rău. Trebuie să rămâi 
cu mine. Rămâi cu aceşti prieteni, care vor veghea asupra ta! 

Van Helsing şi cu mine încercarăm să-i liniştim pe amândoi. 
Profesorul îşi întinse micul crucifix de aur şi spuse cu un calm 
surprinzător: 

— Nu vă speriaţi, dragii mei. Suntem aici şi, cât timp 
crucifixul se află lângă voi, nici un duh rău nu se mai poate 
apropia. In seara asta vă aflaţi în siguranţă. Trebuie să fim calmi 
şi să ne sfătuim cu toţii. 

Ea se cutremură şi tăcu, ţinându-şi capul pe pieptul soţului ei. 
Când îşi înălţă capul, cămaşa lui albă era pătată de sânge în 
locurile unde fusese atinsă de buzele ei şi unde se prelinseseră 
picături din rana subţire, deschisă, de pe gâtul ei. La vederea 


sângelui, ea se trase înapoi, cu un geamăt slab, şi şopti printre 
suspinele care o înecau: 

— Pângărită, sunt pângărită! Nu trebuie să-l mai ating, nici 
să-l sărut. Ah, gândiţi-vă că tocmai eu sunt cel mai înverşunat 
duşman al lui, de care el trebuie să se teamă cel mai mult. 

La aceste cuvinte, Harker spuse cu hotărâre: 

— Prostii, Mina. Mi-e ruşine că te aud pronunţând asemenea 
cuvinte. Nu vreau să te mai aud vorbind aşa. 

intinse braţele şi o cuprinse la piept. Ea rămase acolo 
suspinând câtva timp. După o vreme suspinele ei se răriră, 
devenind mai stinse. El mi se adresă vorbind cu un calm 
nefiresc, care simţeam că-i solicită nervii: 

— Şi acum, doctore Seward, povesteşte-mi şi mie. In linii 
mari, ştiu ce s-a întâmplat. Povesteşte-mi cum s-au petrecut 
lucrurile. 

l-am povestit cu amănunte cum s-a întâmplat, iar el m-a 
ascultat impasibil în aparenţă. Doar nările îi fremătau, iar ochii îi 
scăpărau când i-am spus cum mâinile crude ale contelui o 
forţaseră pe soţia lui să stea cu gura lipită de rana deschisă din 
pieptul său, în poziţia aceea îngrozitoare şi înspăimântătoare. 
Era interesant cum chiar şi în clipa aceea, când chipul îi era 
schimonosit de o patimă înverşunată, mâinile continuau să 
mângâie cu gingăşie şi afecţiune părul răvăşit al soţiei sale, 
aplecată pe pieptul lui. 

După ce am terminat, Quincey şi Godalming bătură la uşă. 
Veniseră convocați de noi. Van Helsing mă privi întrebător. Am 
înţeles că voia să profităm de venirea lor pentru a distrage, dacă 
se poate, gândurile nefericiţilor soţi Harker. Astfel, după ce am 
încuviinţat, el i-a întrebat ce au văzut. Lordul Godalming 
răspunse: 

— Nu l-am văzut nicăieri, nici pe coridor, nici în vreuna din 
odăi. M-am uitat şi în birou, dar, deşi trecuse pe acolo, plecase 
până am ajuns eu. Totuşi, a... 

Se opri dintr-odată, privind la sărmana fiinţă deznădăjduită 
de pe pat. Van Helsing spuse grav: 

— Continuă, prietene Arthur. Nu mai avem nevoie de taine. 
Speranţa noastră este acum de a cunoaşte totul. Vorbeşte 
deschis! 

Astfel, Art continuă: 


— Trecuse pe acolo şi, deşi nu putuse zăbovi mai mult de 
câteva clipe, a răsturnat totul în cale. Toate manuscrisele au 
fost arse, iar flăcările albastre mai pâlpâiau în cenuşa albă; 
cilindrii fonografului tău au fost şi ei aruncaţi pe foc, iar ceara a 
alimentat flăcările. 

La aceste cuvinte l-am întrerupt: 

— Slavă Domnului, mai am un exemplar în seif! 

Chipul i se lumină o clipă, dar se posomori din nou şi 
continuă: 

— Am alergat jos pe scări, dar n-am dat peste nici o urmă. 
Am aruncat un ochi şi-n camera lui Renfield, dar nu era nici o 
urmă, doar că... 

Se opri din nou. 

— Continuă, răspunse Harker răguşit. 

Art îşi înclină capul, îşi umezi buzele şi limba şi adăugă: 

— Doar că bietul om e mort. 

Doamna Harker îşi înălţă capul, privind de la unul la celălalt, 
şi spuse solemn: 

— Implinească-se voia lui Dumnezeu! 

Simţeam că Art ascunde ceva, dar, cum consideram că o face 
cu un anumit scop, nu am spus nimic. 

Timp de câteva minute a fost linişte şi parcă am auzit tic-tac- 
ul inimii. Apoi, Van Helsing, aşezându-şi mâna cu multă gingăşie 
pe capul doamnei Harker, îi spuse: 

— Şi acum, doamnă Mina, sărmană, scumpă doamnă Mina, 
povesteşte-ne exact ce s-a întâmplat. 

Sărmana doamnă tremura şi mi-am dat seama de încordarea 
nervilor ei când l-a tras pe Jonathan mai aproape de ea şi şi-a 
plecat capul pe pieptul lui. După o pauză, în care, evident, îşi 
rândui gândurile, ea începu: 

— Am luat somniferele pe care mi le-aţi dat cu atâta 
bunăvoință, dar multă vreme nu au avut nici un efect. Mi se 
părea că devin tot mai trează şi milioane de închipuiri negre 
începură să mi se îngrămădească în minte, toate legate de 
moarte, vampiri, sânge, suferinţă şi năpaste. Ei bine, am văzut 
că dacă ţin să aibă vreun efect, trebuie să ajut medicamentul 
să-şi facă efectul prin voinţa mea, astfel că m-am hotărât să 
adorm. 

Trebuie că am adormit destul de repede, căci nu-mi mai 
amintesc de nimic altceva. Nu m-am trezit când s-a întors 


Jonathan, căci atunci când l-am văzut din nou, era culcat alături 
de mine. In cameră persista aceeaşi ceaţă subţire şi albă pe 
care o observasem şi mai înainte. Dar nu mai ştiu dacă ştiţi 
acest amănunt; îl veţi citi în jurnalul meu când vi-l voi arăta mai 
târziu. M-a cuprins aceeaşi groază vagă pe care o simţisem mai 
înainte. 

Mi-am dat seama că se află cineva în odaie. M-am întors să-l 
trezesc pe Jonathan, dar l-am văzut dormind atât de adânc de 
parcă luase el somniferul, nu eu. Am încercat, dar nu l-am putut 
trezi. M-am înspăimântat şi am privit în jur înfricoşată. In clipa 
aceea, într-adevăr, mi-a îngheţat sângele în vine: lângă pat, de 
parcă ar fi ieşit din ceaţă, sau, mai degrabă, de parcă ceața s-ar 
fi transformat în  plăsmuirea aceea, căci dispăruse cu 
desăvârşire, stătea un bărbat înalt, subţire, înveşmântat în 
negru. L-am recunoscut dintr-odată după descrierile celorlalţi. 
Faţa ca de ceară, nasul lung, acvilin, pe care lumina cădea într-o 
fâşie subţire, albă, buzele roşii întredeschise, de sub care ieşeau 
dinţii albi şi ascuţiţi, şi ochii roşii pe care-i văzusem parcă în 
amurg, pe ferestrele de la biserica Sf. Maria de la Whitby. îi 
cunoşteam şi cicatricea roşie de pe frunte, unde îl izbise 
Jonathan. O clipă mi s-a oprit inima în loc şi am vrut să ţip, dar 
eram paralizată. 

Între timp însă, el a vorbit scoțând un fel de şuierat 
pătrunzător, tăios, arătând spre Jonathan:,,Tăcere! Dacă scoţi 
vreun sunet, îl voi apuca şi îi voi zbura creierii chiar sub ochii 
tăi." 

Eram îngrozită şi prea uluită ca să mai fac sau să spun ceva. 
Zâmbind batjocoritor, a pus o mână pe umărul meu şi 
apucându-mă strâns, mi-a dezvelit gâtul cu mâna cealaltă şi a 
spus: „Mai întâi o să-mi răsplătesc osteneala răcorindu-mă 
puţin. Stai cuminte; nu e nici prima, nici a doua oară când îmi 
potolesc setea din vinele tale!" 

Eram încremenită şi, lucru destul de ciudat, nu voiam să-l 
împiedic. Bănuiesc că această reacţie a victimei face parte din 
blestemul cel groaznic. Şi, o, Doamne Dumnezeule, fie-ţi milă de 
mine! Şi-a pus buzele rău mirositoare pe gâtul meu! 

Am simţit că îmi slăbesc puterile şi aproape că am leşinat. Nu 
ştiu cât a durat ticăloşia asta cumplită, dar se pare că s-a scurs 
destul de multă vreme până ce şi-a retras gura scârboasă, 
mârşavă, rânjită. Am văzut cum picura din ea sânge proaspăt. 


Atunci mi-a spus batjocoritor: „Aşadar, şi tu, ca şi ceilalţi, vrei 
să-mi înfrunţi voinţa! Vrei să-i ajuţi pe bărbaţii aceştia să mă 
urmărească şi să-mi zădărnicească planurile! Vei afla acum, iar 
ei au aflat şi vor mai afla în curând ce înseamnă să-mi stea 
cineva în cale. Mai bine şi-ar păstra forţele ca să le folosească în 
alte împrejurări mai la îndemâna lor. Oricât mi s-au împotrivit 
mie, care am stăpânit noroade şi am urzit intrigi şi am luptat 
pentru ele, cu sute de ani înainte de a se fi născut ei, eu n-am 
încetat să le zădărnicesc planurile. Şi tu, fiinţa lor cea mai iubită, 
eşti acum carne din carnea mea, sânge din sângele meu, neam 
din neamul meu, şi, mai târziu, tovarăşul şi complicele meu. Vei 
fi la rândul tău răzbunată, căci toţi se vor întrece să-ţi 
îndeplinească dorinţele. 

Dar acum trebuie să fii pedepsită pentru tot ce ai făcut. Ai 
ajutat la zădărnicirea planurilor mele, dar de acum înainte va 
trebui să răspunzi la chemarea mea. Când mintea mea îţi va 
comanda «Vino!», vei traversa mări şi ţări ca să-mi îndeplineşti 
porunca. Şi pentru asta, iată! Spunând aceste lucruri, şi-a smuls 
cămaşa şi cu unghiile-i lungi şi ascuţite şi-a deschis o venă din 
piept. Când sângele a început să ţâşnească, mi-a apucat mâinile 
într-o mână de-a sa, ţinându-le strâns, iar cu cealaltă m-a luat 
de după gât şi mi-a apăsat gura pe rană, astfel încât trebuia ori 
să mă sufoc, ori să înghit o parte din... ah, Doamne, 
Dumnezeule! Ce-am făcut? Ce-am făcut să merit o asemenea 
soartă eu, care am încercat toată viaţa să fiu supusă şi dreaptă? 

In timp ce ea ne povestea cumplita nenorocire, cerul la 
răsărit începu să se înroşească şi totul devenea mai luminos. 

Harker rămase nemişcat şi calm, dar pe chipul său, pe 
măsură ce ea ne povestea, apăruse o paloare pământie care se 
adâncea din ce în ce mai mult în lumina dimineţii, până când, 
odată cu ţâşnirea primei raze roşii a zorilor, chipul i se profila 
întunecat, înconjurat de părul ce începea să albească. 

De un lucru sunt singur: în drumul său de fiecare zi soarele 
nu luminează astăzi vreo casă mai nefericită. 


Capitolul 22 

Jurnalul lui Jonathan Harker 

3 octombrie. Trebuie să fac ceva, altfel înnebunesc, aşa că 
îmi scriu jurnalul. Acum este ora şase. Urmează să ne întâlnim în 
birou peste jumătate de oră şi să mâncăm ceva, căci atât 


doctorul Van Helsing, cât şi doctorul Seward spun că trebuie să 
mâncăm pentru a putea lucra cu toate forţele. 

Când doctorul Van Helsing şi doctorul Seward s-au înapoiat 
de la sărmanul Renfield, am analizat cu gravitate ce aveam de 
făcut. Mai întâi, doctorul Seward ne-a spus că atunci când el şi 
doctorul Van Helsing coborâseră în camera de jos îl găsiseră pe 
Renfield zăcând chircit pe podea. Chipul îi era zdrobit şi acoperit 
de răni, iar oasele gâtului îi erau sfărâmate. 

Doctorul Seward l-a întrebat pe îngrijitorul de serviciu, în 
coridor, dacă auzise ceva. Acesta i-a spus că şedea pe un scaun 
pe jumătate moţăind, când a auzit voci în cameră şi apoi 
Renfield exclamase cu glas tare, de câteva ori: „Dumnezeule! 
Dumnezeule! Dumnezeule!" După aceea se auzise zgomotul 
unei prăbuşiri, şi când a intrat în cameră l-a găsit zăcând pe 
podea, cu faţa în jos, aşa cum îl văzuseră doctorii. Van Helsing |- 
a întrebat dacă auzise „voci" sau „o singură voce", dar paznicul 
i-a răspuns că nu putea spune precis: la început i se păruse că 
erau doi, dar, cum nu era nimeni în cameră, ar fi putut să fie 
doar un singur glas. Putea să jure, dacă i se cere, că bolnavul 
rostise „Dumnezeule!". 

Când am început să discutăm problema următorului pas pe 
care aveam să-l facem, primul lucru hotărât a fost să-i acordăm 
Minei toată încrederea şi să nu i se mai ascundă nimic, oricât de 
dureros ar fi. Ea însăşi a fost de acord cu această hotărâre 
înţeleaptă şi ţi se face milă să o vezi atât de curajoasă şi totuşi 
atât de îndurerată, în culmea disperării. 

— Nu trebuie să mai existe nici un secret, ne-a spus ea. Vai! 
Au existat prea multe până acum. Şi, de altfel, nimic pe lume nu 
mă poate îndurera mai mult decât am suferit până acum! Toate 
câte se vor întâmpla îmi vor da noi speranţe şi curaj! 

Van Helsing a privit-o drept în ochi şi i-a spus dintr-odată, 
deşi cu calm: 

— Dar, scumpă doamnă Mina, după cele ce s-au întâmplat, 
dacă nu te temi pentru dumneata, atunci nu te temi pentru 
ceilalţi? 

— Ah, nu, căci m-am hotărât! 

— Ce ai hotărât?, a întrebat-o el blând. 

— Dacă aflu în mine, şi mă voi urmări cu toată silinţa, vreun 
pericol pentru cei pe care îi iubesc, voi muri! 


— Nu cumva te gândeşti la sinucidere?, a întrebat-o 
Profesorul, răguşit. 

— Ba da. Dacă nu se va afla nici un prieten care să mă 
iubească, care să mă scutească de o asemenea suferinţă şi de 
un efort atât de deznădăjduit! 

— Copila mea, dacă ar fi spre binele dumitale, un asemenea 
om există. Aş găsi înţelegere la Dumnezeu oferindu-ţi o atare 
eutanasie, chiar şi în această clipă. Dar, copila mea... 

O clipă păru că se sufocă şi un suspin adânc i s-a ridicat în 
gât, dar şi l-a înăbuşit şi a continuat: 

— Se află pe aici unii care s-ar aşeza între dumneata şi 
moarte. Nu trebuie să mori. Nu trebuie să mori de mâna cuiva şi 
cu atât mai mult de propria ta mână. Până când cel care ţi-a 
pângărit viaţa nu moare cu adevărat, dumneata nu trebuie să 
mori. Căci atâta vreme cât el se află încă printre morţii vii, 
moartea dumitale te va transforma în ceea ce este el. Nu, 
dumneata trebuie să trăieşti! Trebuie să lupţi şi să te 
străduieşti, chiar dacă moartea ti-ar părea o binefacere 

neasemuită. Trebuie să lupţi cu însăşi moartea, deşi ea poate 
să sosească în clipe de suferinţă sau de bucurie, ziua sau 
noaptea, în clipe de siguranţă sau de pericol! Pe sufletul tău viu, 
îţi poruncesc să nu mori, nici să nu gândeşti la moarte, până nu 
va trece marea primejdie. 

Sărmana femeie a pălit ca o moartă, s-a clătinat şi s-a 
cutremurat. 

— Îţi făgăduiesc, dragul meu prieten, că, dacă Dumnezeu îmi 
va îngădui să trăiesc, mă voi strădui să trăiesc, până când, la 
timpul sorocit de El, grozăvia asta se va îndepărta de mine. 

Era atât de cuminte şi de curajoasă, încât am simţit cu toţii 
cum ne sporea curajul de a munci şi de a înfrunta orice pericol 
pentru ea, şi am început să discutăm ce aveam de făcut. l-am 
spus Minei că urmează să ia toate documentele din seif şi toate 
hârtiile, jurnalele sau înregistrările la fonograf care i-ar putea 
folosi de aici înainte şi să le transcrie aşa cum făcuse şi până 
acum. Ideea că avea ceva de făcut i-a insuflat mulţumire, dacă 
acest cuvânt poate fi folosit într-o împrejurare atât de cumplită. 

Ca de obicei, Van Helsing ne-o luase cu gândul înaintea 
tuturor şi ne orânduise precis munca. 

— Poate e bine, ne-a spus, că la întâlnirea noastră după vizita 
făcută la Carfax am hotărât să nu facem nimic cu lăzile de 


pământ aflate acolo. Altfel, contele ne-ar fi ghicit intenţia şi ar fi 
luat, fără îndoială, măsuri pentru a ne zădărnici şi mai departe 
eforturile! Aşadar, ziua de azi o vom folosi pentru a-i descoperi 
toate ascunzătorile şi a i le purifica. Astfel, dacă nu l-am prins 
încă, o vom face, îl vom încolţi într-un loc unde îl vom putea 
prinde şi cu siguranţă îl vom distruge. 

La aceste cuvinte am tresărit; nu puteam să mă stăpânesc la 
gândul că minutele şi secundele atât de preţios încărcate cu 
viaţa şi fericirea Minei zburau pe lângă noi şi că, în timp ce 
vorbeam, am fi putut acţiona. Dar Van Helsing a ridicat mâna 
prevenitor: 

— Nu, prietene Jonathan, mi-a spus, acum drumul cel mai 
rapid spre casă este drumul cel mai lung, aşa spune proverbul 
nostru. Vom acţiona cu toţii şi vom acţiona cu o grabă disperată 
când va veni vremea. Dar, gândeşte-te, după toate semnele, 
cheia problemei se află în casa din Piccadilly. Contele a 
cumpărat, probabil, multe case. Are, probabil, acte de 
cumpărare, chei şi alte lucruri de la aceste case. Are, probabil, 
hârtie de scris, carnetul de cecuri. 

Toate aceste lucruri trebuie să le ţină undeva. De ce nu în 
acest loc, atât de central, atât de liniştit, unde poate intra şi ieşi 
prin uşa din faţă sau din dos la orice oră, când în învălmăşeala 
circulaţiei nimeni nu îl observă? Vom merge şi vom cerceta 
respectiva casă şi, după ce vom afla ce conţine, vom proceda la 
ceea ce prietenul Arthur numeşte, folosind expresiile sale 
vânătoreşti, „astuparea intrărilor" şi astfel îl vom încolţi pe 
vulpoiul cel bătrân. Aşa e sau ba? 

— Atunci să pornim pe dată, am strigat. Pierdem un timp 
foarte preţios. 

Profesorul nu s-a clintit, ci mi-a spus simplu: 

— Şi cum vom pătrunde în casa aceea din Piccadilly? 

— N-are importanţă!, am strigat. O vom sparge la nevoie. 

— Şi poliţia unde va fi, ce va zice? 

Am rămas uluit, dar ştiam că dacă el doreşte să tărăgăneze 
lucrurile are un motiv serios. Aşa că i-am spus cu tot calmul de 
care eram în stare: 

— Nu zăboviţi mai mult decât e nevoie. Cunoaşteţi, cu 
siguranţă, chinurile prin care trec. 

— Da, copilul meu, le cunosc, şi nu am nici cea mai mică 
dorinţă să ţi le sporesc. Dar gândeşte-te ce putem face până 


când lumea nu începe să forfotească? Va veni şi timpul nostru. 
M-am tot gândit şi mi se pare că, iată, cea mai simplă cale e cea 
mai bună dintre toate. Vrem să pătrundem în casa aceea, dar 
nu avem nici o cheie, aşa e? (Am încuviinţat.) 

— Presupune că ai fi cu adevărat stăpânul acelei case şi că 
nu poţi să intri în ea şi gândeşte-te că nu eşti un spărgător de 
case. Ce-ai face în asemenea condiţii? 

— M-aş duce la un lăcătuş respectabil şi l-aş ruga să scoată 
zăvorul. 

— Şi n-ar interveni poliţia? 

— Nu, n-ar interveni, dacă ar şti că omul e angajat în toată 
regula. 

— Atunci, şi Profesorul m-a privit pătrunzător, sub semnul 
îndoielii se află numai conştiinţa proprietarului şi încrederea 
poliţiştilor voştri în conştiinţa cinstită sau  necinstită a 
respectivului patron. Poliţiştii voştri sunt, probabil, prea zeloşi şi 
pricepuţi la citirea gândurilor pentru a se preocupa de 
asemenea probleme. Nu, prietene Jontahan, poţi să scoţi 
lacătele la o sută de case goale atât la voi, la Londra, cât şi în 
orice alt oraş din lume. Şi dacă o faci cum se cuvine şi la 
momentul potrivit, nimeni nu se va amesteca în nimic. Nu ne 
vom duce acolo prea devreme, ca să nu i se pară ciudat 
poliţistului care nu prea are atunci la ce să se gândească. Dar 
vom merge după ora zece, când e multă lume primprejur, aşa 
cum ar face-o adevăratul stăpân al casei. 

Nu puteam să nu-i dau dreptate, şi disperarea cumplită de pe 
chipul Minei s-a estompat o clipă. 

Un asemenea sfat bun era plin de făgăduinţe. Van Helsing a 
continuat: 

— Odată intraţi în casa aceea, vom putea găsi mai multe 
indicii. În orice caz, unii dintre noi pot rămâne acolo, iar ceilalţi 
vor cerceta alte locuri unde se mai află lăzi cu pământ, la 
Bermondsey şi Mile End. 

Lordul Godalming s-a ridicat. 

— Acolo vă pot fi eu de folos, a spus el. Voi telegrafia 
oamenilor mei să pregătească cai şi căleşti unde vor crede ei de 
cuviinţă. 

— Ascultă, bătrâne, a zis Morris, e o idee cum nu se poate 
mai bună să pregăteşti totul pentru cazul că vom merge călare. 
Dar oare caleştile tale strălucitoare, cu ornamente heraldice, nu 


vor bate prea mult la ochi pe un drum lăturalnic ca Walworth 
sau Mile End? Mai bine luăm nişte trăsuri când vom merge spre 
sud sau spre est, pe care să le lăsăm undeva prin apropiere. 

Mina arăta un interes din ce în ce mai mare pentru aceste 
lucruri, iar eu mă bucuram văzând că precipitarea acţiunii o 
ajuta să uite pentru câtva timp experienţa îngrozitoare din 
timpul nopţii. Era foarte, foarte palidă, aproape cadaverică, şi 
atât de subţire de parcă şi-ar fi supt buzele, care îi dezveleau 
dinţii destul de proeminenţi. N-am pomenit acest lucru ca să nu- 
i provoc o suferinţă inutilă, dar îmi îngheţase sângele în vine 
când mă gândeam la ceea ce se întâmplase cu sărmana Lucy 
după ce contele îi supsese sângele. Totuşi, nu apăruse încă nici 
un semn că dinţii ar fi devenit mai ascuţiţi, dar intervalul de 
timp fusese scurt şi aveam de ce să ne facem griji. 

Când am discutat despre acţiunile şi despre distribuirea 
forţelor noastre, s-au ivit alte motive de îndoială. Am căzut în 
cele din urmă la înţelegere ca înainte de a porni la Picadilly să 
distrugem bârlogul contelui aflat la îndemâna noastră. In caz că 
el va descoperi acest lucru prea repede, noi vom fi avansat în 
opera noastră de distrugere, iar prezenţa lui în înfăţişarea sa pur 
materială şi limitat ca putere ne putea da un nou indiciu. 

Profesorul a sugerat cu privire la distribuirea forţelor ca, după 
vizita de la Carfax, să intrăm cu toţii în casa din Piccadilly. Cei 
doi doctori şi cu mine să rămânem acolo, în timp ce lordul 
Godalming şi Quincey să descopere ascunzătorile din Walworth 
şi Mile End şi să le distrugă. Este posibil, dacă nu probabil, a 
stăruit Profesorul, ca Dracula să apară la Piccadilly în timpul zilei 
şi astfel îi vom putea ţine piept chiar atunci. 

In orice caz, putem fi egali în forţă. Am obiectat cu îndârjire 
la acest plan în ceea ce priveşte plecarea mea, deoarece am 
spus că intenţionez să rămân şi să o apăr pe Mina. Credeam că 
este un lucru hotărât, dar Mina nici nu voia să audă de obiecţia 
mea. Spunea că s-ar putea ivi vreo problemă juridică în care să 
pot fi de folos, că printre hârtiile contelui se poate afla vreun 
indiciu pe care eu, cu experienţa mea din Transilvania, să-l pot 
descifra şi că, aşa cum stau lucrurile, întreaga noastră putere e 
necesară pentru a ţine piept forţei extraordinare a contelui. N- 
am avut încotro şi am cedat, căci hotărârea Minei era neclintită. 
Ne-a spus că ultima ei speranţă e să lucrăm cu toţii laolaltă. 


— Cât despre mine, a spus ea, nu am nici o teamă. Ce-a fost 
mai greu a trecut şi în cele ce se vor mai întâmpla voi găsi o 
rază de speranţă sau mângâiere. Du-te, soţul meu! Dumnezeu, 
dacă e voia lui, poate să mă apere şi singură tot atât de bine ca 
şi în prezenţa oricăruia dintre voi. 

Eu m-am ridicat strigând: 

—Atunci, în numele lui Dumnezeu, să pornim numaidecât, 
căci pierdem timpul. Contele poate ajunge în Piccadilly mai 
devreme decât credem noi. 

— Nu prea cred!, a spus Van Helsing, ridicând mâna. 

— Dar de ce nu?, l-am întrebat. 

— iţi, mi-a spus el zâmbind, că noaptea trecută a 
benchetuit din plin şi că azi va dormi până târziu? 

Să uit! Voi putea uita vreodată? Poate vreunul dintre noi să 
uite acea scenă îngrozitoare? Mina făcea mari eforturi să-şi 
păstreze calmul, dar durerea o copleşi; îşi puse mâinile pe faţă 
şi se zgudui de suspine. 

— O, doamnă Mina, scumpă Mina, vai! Cum am putut eu, 
care te respect atât de mult, să fiu atât de uituc? Buzele astea 
bătrâne şi capul ăsta bătrân şi zăpăcit! Dar vei uita, nu-i aşa? 

— Nu, nu voi uita, căci este bine să-mi aduc aminte. Am 
atâtea amintiri frumoase despre dumneata, încât o voi alătura şi 
pe aceasta celorlalte. Acum trebuie să plecaţi repede. Micul 
dejun e gata şi trebuie să mâncăm cu toţii pentru a fi în puteri. 

Micul dejun a fost ciudat pentru noi toţi. Am încercat să fim 
veseli şi să ne încurajăm unul pe celălalt, iar Mina a fost cea mai 
vioaie şi mai veselă dintre noi. Când s-a terminat, Van Helsing s- 
a ridicat în picioare şi-a spus: 

— Bun. Şi acum, doamnă Mina, în orice caz eşti în deplină 
siguranţă până la apusul soarelui, iar noi ne vom întoarce mai 
devreme, dacă... Ne vom întoarce! Dar înainte de a pleca, 
îngăduie-mi să te văd înarmată împotriva vreunui atac. Ti-am 
pregătit eu însumi camera, după ce ai coborât, aranjând 
lucrurile pe care le cunoaştem pentru ca el să nu mai poată 
intra. Ingăduie-mi să te protejez acum pe dumneata însăţi, îţi 
şterg fruntea cu o bucăţică din această sfântă azimă a 
împărtăşaniei, în numele Tatălui, al Fiului şi al... 

Un țipăt înfiorător aproape ne-a îngheţat sângele în vine. 
Când Profesorul a atins anafura de fruntea Minei, aceasta i-a ars 
carnea de parcă ar fi fost o bucată de metal incandescent. 


Mintea scumpei mele soţii a descoperit semnificaţia acestui fapt 
cu tot atâta iuţeală cu care nervii ei primiseră durerea. Aceste 
două reacţii au copleşit-o până într-atât, încât istovirea şi-a pus 
glasul în acel țipăt înfricoşător. 

— Pângărită! Pângărită! Până şi Atotputernicul se fereşte de 
trupul meu pângărit! Va trebui să port semnul ruşinii pe frunte 
până în ziua Judecăţii de Apoi. 

Tăceau cu toţii. Eu mă repezisem lângă ea în culmea durerii 
neputincioase şi, înconjurând-o cu braţele, am strâns-o tare. 

Era timpul să pornim. Aşadar, mi-am luat rămas-bun de la 
Mina, o despărţire pe care nici unul dintre noi nu o va uita până 
în ceasul din urmă, şi am pornit. 

Am intrat în Carfax fără trudă şi am găsit toate neschimbate, 
la fel ca prima oară. Era greu de crezut că lucruri atât de banale, 
o casă părăsită, praf şi ruină, erau motivul unei spaime pe care 
o cunoşteam. Dacă nu am fi fost hotărâți şi dacă nu ne-ar fi 
îmboldit amintirile noastre îngrozitoare, abia ne-am fi putut 
continua lucrul. Nu am găsit nici hârtii, nici vreun alt semn că ar 
fi cineva în casă. In vechea capelă, lăzile mari erau întocmai 
cum le văzusem ultima dată. Doctorul Van Helsing ne-a spus 
solemn în timp ce ne aflam în faţa lor: 

— Şi acum, prieteni, avem de îndeplinit o datorie. Trebuie să 
purificăm acest pământ, sfinţit de atâtea amintiri sacre, adus 
dintr-o ţară foarte îndepărtată pentru scopuri atât de 
netrebnice. Monstrul a ales acest pământ deoarece e sfânt; în 
felul acesta îl vom învinge cu propria-i armă, căci vom face 
acest pământ şi mai sfânt. A fost sfinţit în folosul omului, şi 
acum îl sfinţim în numele lui Dumnezeu. 

După aceste cuvinte, a scos din sac o şurubelniţă şi o cheie şi 
în scurt timp a deschis capacul uneia din lăzi. Pământul mirosea 
a mucegai şi a stătut, dar nu i-am dat mirosului prea mare 
importanţă, deoarece atenţia ne era concentrată asupra 
Profesorului. Scoţând din lădiţa lui o bucată de anafură sfinţită, 
a pus-o cu pioşenie pe pământ şi, închizând capacul, a început 
să-l înşurubeze la loc, iar noi l-am ajutat. 

Am procedat în acelaşi fel cu fiecare din lăzile cele mari şi, 
după toate aparențele, le-am lăsat aşa cum le-am găsit, dar în 
fiecare am pus o bucată din azima împărtăşaniei. 

După ce am închis uşa în urma noastră, Profesorul ne-a spus 
solemn: 


— Ce-am făcut e bun făcut. Dacă vom izbuti să procedăm tot 
astfel şi cu celelalte, atunci soarele, la apusul acestei zile, va 
luci pe fruntea doamnei Mina albă ca fildeşul şi fără nici o pată! 

Cu inima grea, am ajuns la gară şi am prins trenul, a cărui 
locomotivă tocmai scotea aburi când am ajuns noi pe peron. 

Am scris aceste pagini în tren. 

Piccadilly, oral2.30. Chiar înainte de a ajunge la Fenchurch 
Street, lordul Godalming mi-a spus: 

— Quincey şi cu mine vom căuta un lăcătuş. Tu mai bine 
rămâi aici, în caz că apare vreo problemă. In împrejurările de 
faţă, acţiunea noastră de a pătrunde cu forţa într-o casă goală 
nu va ii prea reprobabilă, dar tu eşti avocat şi colegiul ţi-ar 
putea reproşa acest lucru. 

Am protestat, arătând că vreau să împart cu ei toate 
primejdiile, chiar şi oprobriul, dar el a continuat: 

— Dacă nu vom fi prea mulţi, vom atrage mai puţin atenţia. 
Titlul meu îl va impresiona pe lăcătuş şi pe orice poliţist care ar 
putea trece pe acolo. Tu mai bine te duci cu Jack şi cu Profesorul 
în Green Park, undeva de unde să ne puteţi urmări. Când veţi 
vedea că se deschide uşa şi că lăcătuşul pleacă, veniţi şi voi. 
Vom fi cu ochii în patru şi vă vom primi înăuntru. 

— Sfatul e bun!, a rostit Van Helsing, astfel că n-am mai 
obiectat nimic. 

Godalming şi Morris s-au grăbit să ia o trăsură, iar noi i-am 
urmat. La colţul cu Arlington Street, grupul nostru a coborât şi 
am început să ne plimbăm prin Green Park. Inima îmi bătea 
când am văzut casa asupra căreia să concentrau atât de mult 
speranţele noastre, profilându-se severă şi tăcută, părăsită, 
printre casele vecine, mai vesele şi mai aspectuoase. Ne-am 
aşezat pe o bancă de unde să putem vedea totul bine şi am 
început să fumăm, pentru a atrage atenţia cât mai puţin cu 
putinţă. Minutele păreau să treacă cu paşi de plumb, în 
aşteptarea celorlalţi. 

In sfârşit, am văzut apropiindu-se o trăsură cu patru roţi. Din 
ea au coborât lordul Godalming, Morris şi un lucrător mic de 
statură şi voinic, cu un coş de nuiele plin de unelte. Morris i-a 
plătit vizitiului, care şi-a dus mâna la pălărie şi a plecat. Cei doi 
au urcat împreună treptele, iar lordul Godalming i-a arătat ce 
are de făcut. Lucrătorul şi-a scos pe îndelete haina şi a atârnat-o 


într-unui din vârfurile grilajului, spunându-i ceva unui poliţist 
care tocmai trecea pe acolo. 

Polițistul a încuviinţat din cap, iar omul, îngenunchind, şi-a 
pus sacul lângă el. După ce a scotocit prin sac, a scos o seamă 
de scule pe care le-a pus lângă el în ordine. Apoi s-a ridicat, s-a 
uitat în broască, a suflat în ea şi, întorcându-se spre cei care l-au 
angajat, a făcut o remarcă. Lordul Godalming a zâmbit, iar omul 
a ridicat o legătură mare de chei. Alegând una din ele, a început 
să examineze broasca, încercând parcă să o nimerească. 

După ce a bâjbâit câtva timp, a încercat o a doua, apoioa 
treia cheie. Deodată uşa s-a deschis uşor, împinsă de lăcătuş, 
care a intrat cu ceilalţi doi în hol. Noi stăteam nemişcaţi. 
Trăgeam cu înverşunare din ţigara de foi, dar a lui Van Helsing 
se stinsese complet. Am aşteptat cu răbdare şi l-am văzut pe 
lucrător ieşind şi luându-şi sacul înăuntru. Apoi a ţinut uşa 
întredeschisă, sprijinind-o cu genunchii până a potrivit o cheie în 
broască. Pe aceasta i-a întins-o în cele din urmă lordului 
Godalming, care şi-a scos punga şi i-a dat ceva. Omul şi-a dus 
mâna la pălărie, şi-a luat sacul, şi-a pus haina şi a plecat. Nimeni 
n-a acordat nici cea mai mică importanţă întregii întâmplări. 

Când omul se depărtase binişor, noi trei am traversat strada 
şi am bătut la uşă. Ne-a deschis imediat Quincey Morris, lângă 
care se afla lordul Godalming, aprinzându-şi o ţigară de foi. 

— Locul miroase dezgustător, a spus lordul după ce am intrat 
şi noi. 

Într-adevăr, mirosea dezgustător, ca în vechea capelă din 
Carfax, şi după experienţele noastre de până acum era limpede 
că monstrul folosise locul după bunul său plac. Ne-am dus să 
explorăm casa, ţinându-ne aproape unul de celălalt în caz de 
atac, doar ştiam că aveam de înfruntat un duşman puternic şi 
viclean, şi până acum nu aflasem dacă contele era sau nu în 
casă. În sufragerie, care se afla la capătul holului, am găsit opt 
lăzi cu pământ. Numai opt lăzi din cele nouă pe care le căutam! 
Munca noastră nu era terminată şi nu se va termina până când 
nu vom găsi lada care lipsea. N-am pierdut vremea examinând 
lăzile. Cu uneltele pe care le aduseserăm, le-am deschis una 
câte una şi am procedat ca şi cu cele din vechea capelă. 

După o privire grăbită în restul camerelor, începând din 
subsol până la mansardă, am ajuns la concluzia că în sufragerie 
se aflau toate lucrurile care ar putea aparţine contelui şi, astfel, 


am început să le examinăm cu amănuntul. Se aflau într-un fel 
de dezordine studiată pe masa mare din sufragerie. Într-un 
teanc mare erau actele de proprietate ale casei din Piccadilly, 
actele de cumpărare a caselor din Mile End şi Bermondsey, 
hârtie de scris, plicuri, peniţe şi cerneală. Toate erau învelite în 
hârtie de împachetat pentru a le feri de praf. Era şi o perie de 
haine, o perie şi un pieptene, o cană şi un lighean, în care era 
apă murdară, înroşită parcă de sânge. În sfârşit, o legătură mică 
de chei de toate felurile şi de toate mărimile, probabil cele 
aparţinând altor case. După ce am examinat această ultimă 
descoperire, lordul Godalming şi Quincey Morris, notându-şi cu 
precizie diversele adrese ale caselor din est şi sud, au luat cu ei 
legătura mare de chei şi au pornit să distrugă lăzile de acolo. 
Noi ceilalţi aşteptam cu multă răbdare întoarcerea lor, sau 
sosirea contelui. 


Capitolul 23 

Jurnalul doctorului Seward 

3 octombrie. Timpul s-a scurs destul de greu în aşteptarea lui 
Godalming şi a lui Quincey Morris. Profesorul încerca să ne 
distragă atenţia, făcându-ne să ne preocupăm mereu de câte 
ceva. Imi dădeam seama de intenţiile lui bune după privirile pe 
care le arunca pe furiş, din când în când, spre Harker. Sărmanul 
om, e doborât de mâhnire şi ţi se face rău să-l priveşti. Toate 
cele spuse atunci de Profesor prezintă un mare interes. lată 
cuvintele sale, din câte îmi aduc aminte: 

— Am studiat în repetate rânduri documentele care mi-au 
căzut în mână referitoare la acest monstru. Şi, cu cât am studiat 
mai mult, cu atât mai necesară mi-a apărut nimicirea lui. După 
cum am aflat din cercetările prietenului meu Arminius, de la 
Budapesta, în viaţă a fost, într-adevăr, un om deosebit. Soldat, 
om de stat şi alchimist, alchimia pe atunci fiind cea mai înaltă 
treaptă a cunoaşterii ştiinţifice. 

Avea o mare inteligenţă, o cultură fără egal şi un suflet care 
nu cunoştea nici frica, nici remuşcarea. A îndrăznit să ia parte 
până şi la lecţiile din Scholomance şi nu a rămas domeniu de 
cunoştinţe din acea vreme pe care să nu-l încerce. La el, 
puterea inteligenţei a supravieţuit morţii fizice, deşi se pare că 
memoria nu i-a rămas intactă. În anumite facultăţi mintale a 
rămas doar un copil, dar creşte, şi unele lucruri, puterile la 


început, au ajuns acum în stadiu de adult. Este preocupat de 
experienţe. De când a sosit aici îşi tot încearcă puterea încet, 
dar sigur. Inteligența lui puternică, dar copilărească, lucrează 
neîncetat. Norocul nostru că a rămas în stadiul pueril, căci dacă 
ar fi încercat de la început să facă anumite lucruri, ne-ar fi 
depăşit forţele. Totuşi, este hotărât să izbutească, iar un om 
care are perspectiva secolelor îşi poate îngădui aşteptarea şi 
încetineala. Festina lente ar putea fi deviza lui. 

— Nu prea înţeleg, spuse Harker cu greutate. Vorbeşte mai 
pe înţelesul meu! Cred că durerea îmi înceţoşează mintea. 

Profesorul îi puse cu blândeţe mâna pe umăr: 

— Bine, copile, voi vorbi mai pe înţeles. N-ai văzut, în ultima 
vreme, cum monstrul şi-a sporit cunoştinţele prin experienţă? 
Cum s-a folosit de pacientul zoofag pentru a-şi face intrarea în 
casa prietenului John? Căci vampirul nostru nu poate să-şi facă 
intrarea decât dacă este invitat de cineva al casei, deşi pe urmă 
poate intra oricând şi oricum pofteşte. Dar nu aceste lucruri sunt 
cele mai importante experienţe ale sale. 

Am văzut că la început toate lăzile acestea mari au fost 
transportate de alţii. Pe atunci el nu se gândise la altceva. Dar, 
între timp, marea lui inteligenţă de copil creştea şi a început să 
înţeleagă că poate să-şi transporte singur lăzile. Şi, astfel, a 
început să ajute la transport şi apoi, când a văzut că nu e greu, 
a încercat să le transporte pe toate singur. Astfel a înaintat şi şi- 
a răspândit aceste morminte pe care numai el ştie unde le-a 
ascuns. 

S-o fi gândit să le îngroape adânc în pământ. Cum nu se 
serveşte de ele decât noaptea sau ori de câte ori îşi schimbă 
înfăţişarea, lăzile îi sunt de mare folos şi nimeni nu-i poate afla 
aceste ascunzători. Dar nu deznădăjdui, copile. Descoperirea 
aceasta a făcut-o prea târziu! Toate vizuinile sale, cu excepţia 
uneia singure, au fost deja purificate şi aceasta din urmă va fi şi 
ea purificată înainte de apusul soarelui, când monstrul nu va 
mai avea nici un loc unde să se ascundă sau unde să se mişte. 

In timp ce Profesorul vorbea, am tresărit auzind un ciocănit la 
uşa de la intrare, ciocănitul băiatului cu telegrame. Dintr-o 
singură mişcare ne-am dus cu toţii în coridor şi Van Helsing, 
ridicându-şi mâna pentru a face tăcere, făcu câţiva paşi spre 
uşă şi o deschise. Băiatul îi înmâna depeşa. Profesorul închise 


uşa la loc şi, după ce aruncă o privire pe adresă, o deschise şi o 
citi cu glas tare: 

„Atenţie la D. Chiar acum s-a întors de la Carfax grăbit, orele 
12.45, şi s-a îndreptat în goană spre sud. Se pare că se duce în 
recunoaştere şi poate doreşte să vă vadă. Mina." 

Urmă o pauză, întreruptă de Jonathan Harker: 

— Slavă Domnului, ne vom întâlni curând! 

Van Helsing se întoarse repede spre el şi spuse: 

— Dumnezeu va acţiona după cum va crede de cuviinţă şi la 
momentul potrivit. Nu te teme, dar nici nu te bucura încă. Ştii 
bine că tot ceea ce dorim în clipa de faţă poate însemna pieirea 
noastră. 

Trecuse aproape jumătate de oră de când primiserăm 
telegrama doamnei Harker, când se auzi un ciocănit hotărât la 
uşa de la intrare. Era un ciocănit obişnuit, aşa cum ciocănesc 
zilnic mii de oameni, dar mie şi Profesorului ne bătu inima cu 
putere. Ne-am privit unul pe celălalt şi ne-am dus cu toţii în 
coridor. 

Eram pregătiţi să folosim diversele noastre arme, arma 
spirituală în mâna stângă şi arma materială în cea dreaptă. Van 
Helsing trase zăvorul, întredeschise uşa şi se dădu înapoi, cu 
mâinile pregătite de acţiune. Bucuria din inimă ne-a luminat 
chipurile când i-am văzut pe lordul Godalming şi pe Quincey 
Morris pe trepte, lângă uşă. Intrară repede, închizând uşa după 
ei, iar în timp ce treceau prin coridor, lordul spuse: 

— E în regulă. Am găsit câte şase lăzi în fiecare loc şi le-am 
distrus pe toate! 

— Le-aţi distrus?, întrebă Profesorul. 

— Ca să nu le mai poată folosi! 

După o clipă de tăcere, Quincey spuse: 

— Nu avem altceva de făcut decât să aşteptăm aici. Dacă, 
totuşi, nu apare până la ora cinci, trebuie să plecăm, căci nu se 
face s-o lăsăm pe doamna Harker singură după apusul soarelui. 

— Dar va sosi curând, spuse Van Helsing, care îşi consultase 
carnetul. Nota bene, după telegrama doamnei Harker el se 
îndrepta din Carfax spre sud, adică traversa fluviul şi acest lucru 
nu -l putea face decât în momentul refluxului, adică puţin după 
ora unu. E clar de ce s-a îndreptat spre sud. Ne suspectează şi s- 
a dus mai întâi în locul unde nu bănuieşte că am intervenit. Voi 
aţi fost la Bermondsey cu puţin timp înaintea lui. 


Faptul că nu este încă aici arată că s-a dus apoi la Mile End, 
ceea ce i-a luat ceva timp, deoarece trebuie să găsească un 
mijloc de traversare a fluviului. Credeţi-mă, prieteni, nu mai 
avem mult de aşteptat. Trebuie să pregătim un plan de atac ca 
să nu ratăm nici o ocazie. Ssst, nu mai avem timp acum. La 
arme! Fiţi gata! 

Ridică mâna în semn de avertisment, căci auziserăm cu toţii 
o cheie introdusă încet în broasca uşii de la intrare. Nici chiar 
într-o asemenea clipă nu puteam să nu-i admir stăpânirea de 
sine. In toate partidele noastre de vânătoare şi în toate 
aventurile din diverse colţuri ale lumii, Quincey Morris fusese cel 
care aranja planul acţiunii, iar Arthur şi cu mine, implicit, ne 
obişnuiserăm să ne supunem. Acum, vechiul obicei se manifestă 
parcă instinctiv. Aruncând iute o privire prin încăpere, el schiţă 
numaidecât planul nostru de atac şi fără să rostească nici un 
cuvânt, cu un simplu gest, ne indică fiecăruia locul. Van Helsing, 
Harker şi cu mine ne aflam exact în spatele uşii, aşa încât, când 
aceasta se deschidea, Profesorul putea s-o păzească, în timp ce 
noi doi păşeam între cel care intra şi uşă. Godalming în spate şi 
Quincey în faţă erau în afara razei de vedere, gata să treacă în 
faţa ferestrei. Aşteptam cu o încordare care făcea ca secundele 
să se scurgă cu încetineală de coşmar. Paşi lenți şi prudenţi 
traversau coridorul; fără îndoială, contele se aştepta la o 
surpriză. 

Deodată pătrunse în încăpere dintr-un singur salt, depăşindu- 
ne mai înainte ca vreunul dintre noi să fi putut ridica mâna ca 
să-l oprească. Avea mişcări de panteră, atât de neomeneşti, 
ceea ce ne trezi din şocul provocat de venirea sa. Primul care a 
acţionat a fost Harker care, cu o mişcare rapidă, se aruncă în 
faţa uşii care ducea în încăperea din faţa a casei. 

Când ne văzu, contelui i se ivi un rictus hidos pe chip, care îi 
dezveli caninii lungi şi ascuţiţi. Dar rânjetul răutăcios se 
transformă repede într-o privire rece de un dispreţ leonin. 
Expresia i se schimbă din nou când toţi, dintr-o singură mişcare, 
înaintară spre el. Ce păcat că nu ne organizaserăm mai bine 
planul de atac, căci chiar în clipa aceea eu nu ştiam ce aveam 
de făcut şi nici dacă armele noastre ucigaşe ne erau de vreun 
folos. 

Harker, fără îndoială, voia să facă o încercare, căci, având 
gata pregătit uriaşul pumnal indian, îi dădu brusc contelui o 


lovitură îngrozitoare. Lovitura a fost puternică şi numai 
rapiditatea diabolică cu care contele sări înapoi îl salvă. Numai o 
secundă, şi lama ascuţită i-ar fi străpuns inima. Insă, aşa cum se 
întâmplase, vârful îi tăiase doar stofa hainei, făcând o gaură 
mare de unde căzură un teanc de bancnote şi o grămadă de 
monede de aur. Pe chipul contelui se aşternu o expresie atât de 
diabolică, încât, timp de o secundă, m-am temut pentru Harker, 
deşi l-am văzut ridicând pumnalul pentru o altă lovitură. 
Instinctiv, am pornit cu impulsul de a-l proteja, ţinând crucifixul 
şi anafura în mâna stângă. Am simţit o forţă grozavă în braţ şi 
nu am rămas deloc surprins văzându-l pe monstru bătând în 
retragere în faţa noastră, căci fiecare dintre noi făcea în mod 
spontan acelaşi gest ca mine. Ar fi peste puterile mele să 
descriu expresia de ură, cruzime şi dezamăgire, de furie şi 
mânie diabolică de pe chipul contelui. 

Tenul lui de ceară devenise galben-verzui prin contrast cu 
ochii săi arzători, iar cicatricea roşie de pe frunte semăna cu o 
rană deschisă pe pielea palidă. In clipa următoare, plonjând cu o 
mişcare sinuoasă, alunecă pe sub braţul lui Harker, care nu 
apucase să lovească, şi, înşfăcând nişte bani de pe podea, se 
năpusti prin cameră aruncându-se pe fereastră. In zgomotul 
geamurilor sparte care sclipeau în cioburi, el sări în curtea 
pietruită de dedesubt. Amestecat cu zgomotul de cioburi, am 
distins şi clinchetul aurului, de parcă ar fi căzut câţiva sovereign 
pe pavaj. 

Am alergat într-acolo şi l-am văzut pe conte ridicându-se de 
jos nevătămat. Repezindu-se pe scări, traversă curtea pietruită 
şi împinse uşa de la grajd. Acolo se întoarse spre noi: 

— Credeţi că îmi dejucaţi planurile, voi, cu chipurile voastre 
palide, toţi la rând, ca oile la măcelărie. Veţi regreta, fiecare 
dintre voi va regreta! Credeţi că m-aţi lăsat fără nici un loc de 
odihnă, dar mai am şi altele. Răzbunarea mea abia începe! Va 
dăinui prin veacuri, iar timpul e de partea mea. Femeile voastre, 
pe care le iubiţi cu toţii, sunt de pe acum ale mele, şi prin ele şi 
voi, şi alţii veţi fi ai mei, creaturile mele, care îmi veţi îndeplini 
poruncile şi veţi fi şacalii mei când voi avea nevoie de hrană. 
Hmm...! 

Cu un rânjet batjocoritor, trecu repede prin uşă, iar noi 
auzirăm scârţâitul lacătului ruginit pe care îl închidea în urma 
lui. Se mai auzi o uşă deschizându-se şi închizându-se la loc. 


Profesorul vorbi primul, în timp ce noi, ştiind cât e de greu să-l 
urmărim prin grajd, ne îndreptarăm spre coridor. 

— Am mai aflat ceva, ba chiar o mulţime de lucruri! Cu toate 
cuvintele sale vitejeşti, se teme de noi. Se teme de timp, se 
teme de lipsuri. Căci, altfel, de ce atâta grabă? Însuşi glasul l-a 
trădat, sau poate m-a înşelat pe mine auzul. De ce a luat banii? 
Urmăriţi-l voi repede. Voi sunteţi vânători de fiare sălbatice şi 
ştiţi ce aveţi de făcut. lar eu o să mă asigur că nimic din ce se 
află pe aici nu-i va mai putea folosi în caz că se înapoiază. După 
ce termină, băgă banii rămaşi în buzunar, luă teancul cu actele 
de proprietate pe care le lăsase Harker şi aruncă restul lucrurilor 
în căminul deschis, dându-le foc cu un băț de chibrit. 

Godalming şi Morris se repeziră în curte, iar Harker cobori pe 
fereastră pentru a-l urmări pe conte, care zăvorâse, totuşi, uşa 
de la grajd. Când o deschiseră cu forţa, nu mai era nici urmă de 
conte. Van Helsing şi cu mine încercarăm să-l căutăm în spatele 
casei, dar grajdul era pustiu şi nimeni nu-l văzuse plecând. 

Se făcuse destul de târziu, se apropia apusul soarelui. 
Trebuia să recunoaştem că am pierdut partida şi, amărâţi, am 
căzut de acord cu Profesorul, care ne spuse: 

— Să mergem la doamna Mina, biata doamnă Mina. Am făcut 
tot ce ne-a stat în puteri. Acolo, cel puţin, o putem apăra. Dar să 
nu deznădăjduim. Mai există doar o singură ladă cu pământ şi 
trebuie să încercăm să o găsim. Dacă o vom găsi, totul mai 
poate fi încă salvat. 

Ne-am întors întristaţi acasă la mine, unde am găsit-o pe 
doamna Harker aşteptându-ne voioasă, fapt ce făcea cinste 
curajului şi altruismului ei. Când ne văzu chipurile, deveni şi ea 
lividă ca moartea. Câteva clipe îşi ţinu ochii închişi de parcă ar fi 
rostit o tainică rugăciune, apoi spuse cu voioşie: 

— N-am cuvinte să vă mulţumesc. O, dragul meu! 

Spunând aceste cuvinte, luă capul cărunt al soţului ei în 
mâini şi îl sărută. 

Credincioşii făgăduielii, i-am povestit doamnei Harker despre 
toate câte se întâmplaseră. Ea devenea pe rând albă ca neaua, 
când pericolul părea să-l amenințe pe soţul ei, sau roşie, atunci 
când el îşi manifesta devotamentul faţă de ea. Cu toate acestea, 
a ascultat cu calm şi curaj. Când am ajuns la momentul în care 
Harker se repezise la conte atât de nesăbuit, ea îl luă pe soţul ei 
de braţ şi îl tinu strâns de parcă l-ar fi apărat în felul acesta 


împotriva oricărei primejdii. Totuşi, nu scoase nici un cuvânt 
până la sfârşitul povestirii, care merse până în momentul de 
faţă. Atunci, fără să dea drumul braţului soţului ei, ea se ridică şi 
vorbi: 

— Jonathan, dragul meu, şi voi toţi, prietenii mei atât de 
credincioşi, vreau ca în tot acest timp de restrişte să ţineţi minte 
un lucru. Ştiu că trebuie să luptaţi, că trebuie să distrugeţi, aşa 
cum aţi distrus-o pe Lucy cea falsă, astfel încât să trăiască 
adevărata Lucy. Dar acest lucru nu este opera urii. Sărmanul 
suflet care a creat toată nenorocirea asta este cel mai nefericit 
dintre toţi. Gândiţi-vă numai cât de mare va fi bucuria lui când îi 
vom distruge partea blestemată şi când partea lui bună va 
dobândi nemurirea. Trebuie să vă fie milă şi de el, deşi asta nu 
trebuie să vă împiedice a-l distruge. 

Pe când spunea aceste cuvinte, l-am văzut pe soţul ei întu- 
necându-se şi încrâncenându-se, de parcă mânia i-ar fi zguduit 
întreaga fiinţă până în rărunchi. Din instinct, strânse mai 
puternic mâna soţiei sale, până când încheieturile ei deveniră 
albe. Ea nici nu se clinti de durerea pe care sunt sigur că o 
îndura, ci îl privi cu ochii mai rugători decât oricând. După ce 
termină de vorbit, el sări în picioare, aproape smulgându-şi 
mâna dintr-a ei şi spuse: 

— Să-l trimită Dumnezeu în mâinile mele ca să-i distrug viaţa 
pământească, aşa cum suntem hotărâți să facem. Dacă voi 
putea să-i trimit şi sufletul de-a pururi în iadul cu flăcări, o voi 
face! 

— O, taci, taci, în numele lui Dumnezeu. Nu rosti asemenea 
cuvinte, Jonathan, soţul meu, căci mă vei zdrobi de frică şi de 
groază. Gândeşte-te, dragul meu, eu m-am gândit toată ziua de 
azi, că... poate... într-o zi... şi eu o să am nevoie de o asemenea 
milă şi că cineva ca tine, la fel de îndreptăţit la mânie, mi-o va 
refuza! O, soţul meu, soţul meu, cum aş mai fi dorit să te 
scutesc de un asemenea gând dacă ar fi existat altă cale! 

Dar mă rog lui Dumnezeu să nu considere cuvintele tale 
sălbatice, ci drept plânsul unei inimi zdrobite, a unui om foarte 
iubitor şi amarnic lovit. 0, Doamne, fie ca firele de păr alb să 
stea mărturie suferințelor lui, el, care toată viaţa nu a făcut nici 
un rău şi asupra căruia s-au abătut atâtea suferinţe! 

Plângeam cu toţii, noi, bărbaţii. Nu ne pxiteam stăpâni 
lacrimile şi plângeam fără ruşine. Şi ea plângea văzând că 


sfaturile ei blânde au avut darul de-a ne convinge. Soţul ei se 
aruncă în genunchi lângă ea şi, înconjurând-o cu braţele, îşi 
ascunse faţa în faldurile rochiei. Van Helsing ne făcu semn şi ne- 
am strecurat afară din cameră, lăsând cele două inimi iubitoare 
singure cu Dumnezeu. 

Înainte ca ei să se retragă, Profesorul le aranja încăperea 
împotriva oricărui atac al vampirilor şi o asigură pe doamna 
Harker că se poate odihni în pace. Străduindu-se să se convingă 
pe ea însăşi şi, în chip vădit, de dragul soţului ei, încercă să pară 
mulţumită. După ce s-au retras, Quincey, Godalming şi cu mine 
am hotărât să stăm de veghe, pe rând, toată noaptea şi s-o 
păzim pe sărmana doamnă. 

Prima gardă i-a revenit lui Quincey, iar noi ceilalţi ne vom 
duce la culcare cât mai curând. Godalming a şi apărut pentru 
garda a doua. Acum, că mi-am îndeplinit datoria, mă voi duce şi 
eu la culcare. 


Jurnalul lui Jonathan Harker 

3-4 octombrie, aproape de miezul nopţii. Credeam că ziua de 
ieri nu avea să se mai sfârşească. Mă copleşise o dorinţă 
puternică de a dormi, şi un fel de credinţă oarbă că lucrurile se 
vor schimba când mă voi trezi şi că schimbarea va fi în bine. 
Înainte de a ne fi despărţit, am discutat asupra următorului pas 
pe care îl aveam de făcut, dar fără a ajunge la un rezultat. Tot 
ce ştiam era că mai rămăsese o ladă cu pământ şi că numai 
contele ştia unde se află. Dacă se hotărăşte să rămână închis, 
poate să ne zădărnicească planurile ani la rând, şi între timp... 
gândul este prea înspăimântător, nici nu-mi vine să mă mai 
gândesc! 

Atâta ştiu: dacă a existat vreodată o femeie care să fie 
perfecțiunea întruchipată, atunci aceasta este sărmana mea 
iubită nedreptăţită. Slavă Domnului! Mina doarme, doarme fără 
vise. Mă tem de visele ei întemeiate pe asemenea amintiri 
fioroase. După câte mi-am dat seama, de când a apus soarele n- 
a mai fost atât de calmă. Apoi, câteva clipe pe chipul ei s-a 
aşternut o linişte asemănătoare cu sosirea primăverii după 
viscolele din martie. Am crezut atunci că blândeţea amurgului 
roşu i se reflecta pe chip, dar acum cred că a avut un sens mai 
adânc. Nu mi-e somn, deşi sunt ostenit, ostenit de moarte. 


Totuşi, trebuie să încerc să dorm, căci trebuie să ne gândim şi la 
ziua de mâine şi pentru mine nu va exista odihnă până când... 

Mai târziu. Trebuie că am adormit, căci am fost trezit de 
Mina, care şedea în pat în capul oaselor, cu o privire speriată. 
Puteam vedea clar, căci se strecura o rază de lună în odaia 
întunecată. Ea puse o mână pe gura mea în chip prevenitor şi 
îmi şopti în ureche: 

— Ssst! E cineva pe coridor! 

M-am dat jos uşurel şi, traversând odaia, am deschis încetişor 
uşa. 

Afară, întins pe o saltea, era culcat domnul Morris, treaz de-a 
binelea. Ridică mâna pentru a face tăcere şi îmi şopti: 

— Ssst! Intoarce-te în pat, totul e în regulă. Câte unul dintre 
noi va rămâne aici toată noaptea. Nu trebuie să riscam absolut 
deloc. 

4 octombrie. Am mai fost încă o dată trezit de Mina în cursul 
nopţii. Apoi, am dormit cu toţii bine, căci cenuşiul zorilor ce se 
apropiau transformase ferestrele în nişte dreptunghiuri bine 
conturate, iar flacăra gazului semăna mai curând cu un grăunte 
decât cu un disc de lumină. Mina îmi spuse repede: 

— Du-te şi cheamă-l pe Profesor. Vreau să-l văd numaidecât. 

— De ce?, am întrebat-o. 

— Mi-a venit o idee. Cred că mi-a venit pe timpul nopţii şi s-a 
copt fără să-mi dau seama. Trebuie să mă hipnotizeze înainte de 
revărsatul zorilor şi atunci voi putea vorbi. Du-te repede, dragul 
meu. Timpul ne zoreşte. 

M-am dus la uşă. Doctorul Seward se odihnea pe saltea şi, 
văzându-mă, sări în picioare. 


— S-a întâmplat ceva?, mă întrebă alarmat. 

— Nu, am răspuns, dar Mina vrea să-l vadă numaidecât pe 
doctorul Van Helsing. 

— Mă duc, spuse el, şi se repezi în camera Profesorului. 

După două-trei minute, Van Helsing, în halat, se afla în odaie, 
iar domnul Morris şi lordul Godalming se aflau împreună cu 
doctorul Seward la uşă, punând întrebări. Când Profesorul o 
văzu pe Mina, un zâmbet sincer îi alungă îngrijorarea de pe chip. 
Îşi frecă mâinile spunând: 

— O, scumpa mea Mina, iată, într-adevăr, o schimbare. Vezi, 
prietene, Jonathan, iat-o din nou astăzi pe scumpa mea doamnă 


Mina aşa cum era odinioară! Apoi, întorcându-se spre ea, spuse 
voios: Şi ce pot face pentru dumneata? Cred că nu m-ai chemat 
la ora asta pentru nişte fleacuri. 

— Vreau să mă hipnotizezi!, spuse ea. Fă-o înainte de 
revărsatul zorilor, căci simt că pot vorbi fără înconjur. Repede, 
căci timpul e scurt! 

Fără nici un cuvânt, el îi făcu semn să stea în capul oaselor, 
în pat. 

Privind-o fix, Profesorul începu să facă pase în faţa ei, din 
creştetul capului în jos, pe rând, cu fiecare mână. Mina îl privi fix 
câteva minute, timp în care inima îmi bătea ca un ciocan, căci 
simţeam că se apropie momentul de criză. Ochii i se închiseră 
treptat şi căzu imobilă, şezând. Numai după ridicarea uşoară a 
pieptului ne puteam da seama că trăieşte. 

Profesorul mai făcu câteva pase, apoi se opri şi am văzut că 
fruntea i se acoperise de broboane mari de transpiraţie. Mina 
deschise ochii, dar nu mai părea aceeaşi femeie. în ochi avea o 
privire depărtată, iar în vocea ei se distingea o tristeţe 
visătoare, pe care nu i-o cunoscusem până atunci. Ridicând 
mâna pentru a impune tăcere, Profesorul îmi făcu semn să-i 
chem şi pe ceilalţi, care intrară în vârful degetelor, închizând 
uşa, şi rămaseră în picioare la capul patului, privind. Mina părea 
că nu îi vede. Tăcerea fu întreruptă de glasul lui Van Helsing, 
care vorbi pe un ton scăzut, ca să nu întrerupă şirul gândurilor 
ei. 

— Unde te afli? 

Răspunsul fu rostit pe un ton neutru: 

— Nu ştiu. Nu există un anume loc pe care somnul să-l poată 
numi al său. 

Urmă o tăcere de câteva minute. Mina şedea ţeapănă, 
Profesorul o privea fix, iar noi ceilalţi abia îndrăzneam să 
respirăm. în odaie se făcea din ce în ce mai lumină. Fără să-şi ia 
privirea de pe chipul Minei, domnul Van Helsing îmi făcu semn 
să trag storurile. Le-am tras şi lumina zilei păru să vină 
deasupra noastră. Ţâşni o rază roşie şi o lumină trandafirie păru 
să inunde încăperea. Profesorul vorbi numaidecât: 

— Unde te afli acum? 

Răspunsul fu rostit ca prin vis, dar nu fără intenţie, de parcă 
ar fi interpretat ceva. O mai auzisem vorbind pe tonul acesta 
când citea notele stenografiate. 


— Nu ştiu. Totul mi se pare necunoscut! 

— Ce vezi? 

— Nu pot vedea nimic, totul este întunecat. 

— Ce auzi? 

Am descifrat atunci o încordare în vocea plină de răbdare a 
Profesorului. 

— Clipocitul apei. Susură prin jur şi se ridică vălurele. Se pot 
auzi afară. 

— Atunci te afli pe un vapor? 

Ne-am privit cu toţii unul pe celălalt, încercând să înţelegem 
cât de cât. Ne era teamă să ne gândim. Răspunsul veni prompt: 

— O, da! 

— Ce altceva mai auzi? 

— Zgomotul făcut de oameni care tropăie deasupra, 
agitându-se. Se aude scârţâitul unui lanţ şi clinchetul 
cabestanului în roata dinţată. 

— Ce faci acum? 

— Sunt liniştită, ah, foarte liniştită. Ca moartea! 

Vocea se stinse într-un suspin adânc, ca al unui om care 
doarme, iar ochii deschişi se închiseră din nou. 

In vremea asta răsărise soarele şi ne aflam cu toţii în plină zi. 
Doctorul Helsing îşi puse mâinile pe umerii Minei şi îi aşeză încet 
capul pe pernă. Ea rămase culcată câteva clipe ca un copil care 
doarme şi apoi, suspinând prelung, se trezi şi privi mirată 
văzându-ne pe toţi în jurul ei. 

— Am vorbit în somn!, spuse. 

Totuşi, părea că îşi dă seama de situaţie şi fără să vorbească, 
deşi era dornică să ştie ce spusese. Profesorul repetă 
conversaţia, iar ea adăugă: Atunci nu avem nici un moment de 
pierdut, poate nu e prea târziu. 

Domnul Morris şi lordul Godalming porniră spre uşă, dar 
vocea calmă a Profesorului îi chemă înapoi: 

— Staţi, prieteni. Vaporul, oriunde ar fi, şi-a ridicat ancora în 
timp ce vorbea doamna Mina. 

Sunt multe vapoare care îşi ridică ancora chiar în clipa asta în 
marele port al Londrei. Care din ele este cel pe care îl căutaţi? 
Slavă Domnului că avem încă un indiciu, deşi nu ştim unde ne 
poate duce. Ne putem da seama acum ce s-a petrecut în mintea 
contelui când a luat acei bani, deşi pumnalul fioros al lui 
Jonathan îl ameninţa cu un pericol de care se temea până şi el. 


Avea de gând să evadeze, auziţi, să EVADEZE! Şi-a dat seama 
că numai cu o singură ladă de pământ rămasă şi cu un grup de 
oameni urmărindu-l aşa cum urmăresc câinii vulpea, Londra nu 
mai era un loc potrivit pentru el. Şi-a luat ultima ladă cu pământ 
pe vapor şi a părăsit uscatul. Crede că va evada, dar nu, noi îl 
vom urmări! II vom hăitui, cum ar spune prietenul Arthur 
îmbrăcând haina roşie de vânătoare! Bătrânul Vulpoi e viclean, 
vai, atât de viclean, încât trebuie să-l urmărim cu viclenie. 

Şi eu sunt viclean şi cam ştiu ce gândeşte. Intre timp ne 
putem odihni în pace, căci între noi sunt ape pe care el nu vrea 
să le treacă şi pe care nu poate să le treacă, chiar dacă ar vrea, 
decât dacă vaporul ar fi să atingă uscatul, dar şi atunci... numai 
când apele cresc sau în momentul fluxului. Vedeţi, soarele abia 
a răsărit şi întreaga zi până la apusul soarelui ne aparţine. Să 
facem o baie, să ne îmbrăcăm, să luăm micul dejun de care 
avem cu toţii nevoie şi pe care îl putem mânca în tihnă, pentru 
că el nu se mai află în aceeaşi ţară cu noi. 

Mina îl privi rugător şi spuse: 

— Dar de ce trebuie să-l mai căutăm acum, când s-a 
îndepărtat de noi? 

El îi luă mâna, i-o mângâie şi răspunse: 

— Nu-mi pune acum nici o întrebare. După micul dejun îţi vo 
răspunde la toate întrebările. 

Nu mai adăugă nimic altceva şi ne despărţirăm ca să ne 
îmbrăcăm. 

După masă, Mina îşi repetă întrebarea. El o privi cu gravitate 
timp de un minut, apoi spuse îndurerat: 

— Deoarece, scumpă, dragă doamnă Mina, mai mult decât 
oricând acum trebuie să-l găsim, chiar dacă va trebui să-l 
urmărim şi în străfundurile iadului! 

Ea deveni palidă şi întrebă stins: 

— De ce? 

— Pentru că, răspunse Profesorul solemn, el poate trăi timp 
de secole, iar dumneata eşti muritoare. Acum trebuie să ne 
temem de timp, din moment ce şi-a lăsat pecetea pe gâtul 
dumitale. 

Abia am avut timp s-o prind pe Mina, care se prăbuşi 
leşinată. 


Capitolul 24 


Jurnalul fonograf al doctorului Seward, vorbit de Van Helsing 
Pentru Jonathan Harker. 

Dumneata urmează să rămâi cu scumpa doamnă Mina. Noi 
vom pleca în cercetare, dacă o pot numi astfel, deoarece nu eo 
cercetare propriu-zisă, din moment ce cunoaştem de pe acum 
anumite lucruri şi avem nevoie de confirmare. Dar rămâi şi ai 
grijă de dânsa astăzi. Aceasta este datoria dumitale cea mai 
înaltă şi mai sacră. Astăzi el nu mai poate fi aici. 

Am să-ţi spun şi dumitale ceea ce le-am spus şi celorlalţi, 
ca să ştii ce ştim şi noi patru. Duşmanul nostru a plecat, s-a 
înapoiat la castelul său din Transilvania. E inteligent, chiar foarte 
inteligent! Ştie că partida lui de aici e pierdută şi astfel s-a 
hotărât să se întoarcă acasă. A găsit un vapor care merge pe 
drumul pe care a venit el şi s-a urcat pe acest vapor. Acum va 
trebui să descoperim vaporul şi destinaţia. 
După aceea ne vom întoarce şi vă vom spune tot. 
Atunci te vom mângâia pe dumneata şi pe sărmana doamnă 
Mina cu noi speranţe. Căci dacă te gândeşti mai bine, nu am 
pierdut toate speranţele. Fruntea sus, stimate soţ al doamnei 
Mina! Bătălia abia a început şi până la sfârşit vom câştiga, tot 
atât de sigur cum se află Dumnezeu acolo sus, păzindu-şi copiii. 
De aceea, fiţi foarte liniştiţi până la întoarcerea noastră. 
Van Helsing 


Jurnalul lui Jonathan Harker 

4 octombrie. După ce i-am citi Minei mesajul lui Helsing la 
fonograf, biata fată a devenit mult mai senină. Certitudinea că 
Dracula nu se mai afla în ţară a mai liniştit-o, iar pentru ea 
liniştea înseamnă putere. lar mie mi se pare aproape de 
necrezut că pericolul cel cumplit nu mai este la doi paşi de noi. 
Până şi propria mea experienţă înfiorătoare în castelul Dracula 
mi se pare un vis de mult uitat. 

Vai! Cum aş putea să nu cred! In timp ce astfel de gânduri 
îmi trec prin minte, privirea îmi cade asupra cicatricei roşii de pe 
fruntea albă a bietei mele iubite. Atât timp cât semnul va 
rămâne acolo, nu poate fi vorba de uitare. 

Ziua zboară mai repede decât aş fi crezut vreodată. Acum 
sunt ceasurile trei. 


Jurnalul Minei Harker 


5 octombrie, 5 p.m. Relatarea întrevederii noastre. Prezenţi: 
Profesorul Van Helsing, lordul Godalming, doctorul Seward, 
domnul Quincey Morris, Jonathan Harker, Mina Harker. 

Doctorul Van Helsing a vorbit despre măsurile luate în timpul 
zilei pentru descoperirea vaporului pe care evadase contele 
Dracula şi destinaţia acestuia. 

—Deoarece ştiam că el doreşte să se întoarcă în Transilvania, 
eram sigur că va trece prin gurile Dunării sau printr-un port la 
Marea Neagră, deoarece pe acolo a venit. In faţa noastră se 
întindea un gol demoralizant. Omne ignotum pro magnifico!, şi 
astfel, cu sufletul întristat, am pornit să aflăm ce vapor a plecat 
spre Marea Neagră în noaptea trecută. Se află pe o corabie cu 
pânze, deoarece doamna Mina ne-a spus că se întindeau 
pânzele. Or, aceste vapoare nu sunt atât de importante ca să 
figureze pe lista plecărilor din Times şi, astfel, la sugestia 
lordului Godalming, ne-am dus la Lloyd, unde sunt trecute toate 
corăbiile care pleacă, oricât de mici ar fi. Acolo am aflat că doar 
o singură corabie cu destinaţia Marea Neagră a plecat în timpul 
fluxului. 

Aceasta este Țarina Ecaterina, care a plecat de la cheiul 
Doolittle spre Varna şi de acolo spre alte porturi în susul Dunării. 
„Bun, am spus, acesta este vasul pe care se află contele." Și 
astfel, am pornit spre cheiul Doolittle şi am găsit un om într-o 
barcă de lemn atât de mică, încât omul părea mai mare decât 
ea. L-am întrebat despre planurile Ţarinei Ecaterina. Omul înjura 
întruna, era stacojiu la faţă şi vorbea tare, dar nu avea suflet 
rău. 

Şi când Quincey scoase din buzunar şi îi dădu ceva care 
zornăi, pe care îl puse într-un săculeţ pe care îl ascunse bine 
între haine, deveni înţelegător şi plecatul nostru servitor. Veni 
cu noi şi discută cu mulţi oameni aspri şi arţăgoşi. Şi ei au 
devenit buni după ce nu le-a mai fost sete. Vorbesc mult de 
dracu' şi naiba şi de alţii pe care eu nu-i înţeleg, deşi ghicesc ce 
reprezintă, dar ne-au spus tot ce voiam să aflăm. 

Ne-au făcut cunoscut că ieri după-amiază, pe la ceasurile 
cinci, venise un bărbat în mare grabă. Un bărbat înalt, slab şi 
palid cu nasul acvilin, dinţi albi şi ochi arzători. Era îmbrăcat tot 
în negru, numai că avea o pălărie de paie care nu se potrivea 


1 Tot ce e necunoscut ni se pare miraculos (lat.). 


nici cu îmbrăcămintea şi nici cu anotimpul. A împărţit bani, 
întrebând grăbit ce corăbii pornesc spre Marea Neagră şi de 
unde. Câţiva l-au condus la birou şi apoi la corabie, pe care el n- 
a vrut să se urce, ci a rămas la mal, la capătul pasarelei de 
îmbarcare, rugându-l pe căpitan să vină la el. Căpitanul a venit 
când i s-a spus că va primi bani frumoşi şi, deşi la început a cam 
înjurat, a căzut la învoială. 

Apoi, bărbatul cel slab a plecat şi cineva i-a spus de unde să 
închirieze un cal şi o căruţă. S-a dus într-acolo şi s-a înapoiat 
repede, mânând el singur căruţa în care se afla o ladă mare. A 
dat-o singur jos, deşi a fost nevoie de mai mulţi oameni care s-o 
ridice pe cărucior, pentru a fi îmbarcată. A vorbit mult cu 
căpitanul despre locul şi felul în care urma să fie aşezată lada. 

Dar căpitanului nu i-a fost pe plac şi l-a înjurat în tot felul de 
limbi şi i-a spus că, dacă vrea, n-are decât să vină şi să vadă 
unde va fi aşezată lada. Dar el i-a zis „nu", adică nu vine, pentru 
că are multe treburi de făcut. Atunci căpitanul i-a spus că mai 
bine s-ar grăbi, la naiba, căci corabia lui va pleca, la naiba, 
înainte de flux, ce naiba! Atunci bărbatul cel slab a zâmbit şi a 
spus că, desigur, căpitanul va pleca când va crede el de 
cuviinţă, dar că s-ar mira dacă plecarea ar avea loc atât de 
repede. 

Căpitanul a înjurat din nou, poliglot, şi bărbatul cel slab i-a 
făcut o plecăciune mulţumindu-i şi spunându-i că va profita de 
bunăvoința lui pentru a se îmbarca înainte de plecarea corăbiei. 
In sfârşit, căpitanul, mai stacojiu ca oricând şi vorbind în mai 
multe limbi, i-a spus că nu vrea picior de francez, la naiba, pe 
toţi dracii, pe corabia lui, la toţi dracii şi cu ea. Şi astfel, după ce 
omul în negru a întrebat dacă se află pe aproape vreun magazin 
de unde să poată cumpăra formulare de călătorie, a plecat. 

Nimeni n-a ştiut unde s-a dus „sau cui naiba i-a păsat", cum 
au spus ei, căci aveau ei la ce să se gândească, din nou pe 
naiba, căci în curând s-a dovedit că Tarina Ecaterina nu va mai 
pleca la timpul prevăzut. O ceaţă subţire care începuse să se 
ridice încet din fluviu creştea din ce în ce mai mult, până când, 
în puţină vreme, o negură deasă a învăluit corabia din toate 
părţile. Căpitanul a înjurat în toate limbile, foarte poliglot, tot 
dându-i zor cu „naiba", dar n-a putut face nimic. 

Apa creştea din ce în ce mai mult şi el a început să se teamă 
să nu piardă momentul plecării. Nu era deloc binedispus când, 


chiar în plin flux, bărbatul cel slab s-a apropiat de pasarelă şi a 
cerut să vadă unde i s-a aşezat lada. Căpitanul i-a răspuns că 
doreşte ca şi omul şi lada, repetând pe „naiba" de mai multe ori, 
să se ducă în iad. Dar bărbatul cel slab nu i-a luat-o în nume de 
rău, ci a coborât cu secundul, a văzut locul în care se afla lada, 
s-a apropiat şi a stat un timp pe punte, în ceaţă. 

O fi plecat singur, nimeni n-a observat, căci, de fapt, nici nu 
se mai gândeau la el. In acest timp ceata a început să se ridice 
şi totul a devenit din nou senin. Noii mei prieteni însetaţi, care 
vorbeau cu „naiba" şi „dracu'", au râs de felul cum înjurase 
căpitanul, lăsând deoparte calităţile sale de poliglot, pline de 
pitoresc, atunci când, după ce i-a întrebat pe ceilalţi marinari 
care se deplasau în aval şi în amonte pe fluviu, aflase că aceştia 
nu văzuseră ceaţă decât în preajma cheiului. Cu toate acestea, 
corabia a plecat în vremea fluxului şi, fără îndoială, dimineaţa se 
afla departe de gura fluviului. lar la vremea când vorbeau, se 
afla de mult pe mare. 

Şi astfel, scumpă doamnă Mina, trebuie să ne odihnim o 
vreme, căci duşmanul nostru e pe mare, stăpânind ceața, în 
drum spre gurile Dunării. O corabie cu pânze nu merge prea 
repede, îi trebuie destul timp, iar când vom porni noi, vom 
merge mai repede pe uscat şi îl vom întâlni acolo. Norocul 
nostru cel mare va fi să dăm de el când se află în ladă, între 
răsăritul şi apusul soarelui, căci atunci nu se poate lupta şi ne 
vom răfui cu el aşa cum se cuvine. Lada pe care o căutam 
urmează să fie debarcată la Varna şi predată unui agent, un 
oarecare Ristics, care îşi va prezenta acolo scrisorile de 
acreditare şi astfel amicul nostru negustorul îşi va fi îndeplinit 
misiunea. Când a întrebat dacă este ceva în neregulă, căci, într- 
un asemenea caz, el poate telegrafia şi face investigaţii la 
Varna, noi am răspuns „nu", căci ceea ce este de făcut nu 
depinde de poliţie sau de vamă, ci trebuie făcut numai de noi şi 
aşa cum ştim noi. După ce doctorul Van Helsing a terminat de 
vorbit, l-am întrebat dacă e sigur că Dracula rămăsese pe 
puntea corăbiei. El răspunse: 

— Avem cea mai bună dovadă, propria dumitale mărturisire 
în transa hipnotică de azi de dimineaţă. 

L-am întrebat din nou dacă este într-adevăr necesar să-l 
urmărească pe conte, căci vai!, mă îngrozeam la gândul că 


Jonathan mă va părăsi şi ştiam că se va duce cu siguranţă dacă 
se duc şi ceilalţi. 

— Da, da, este necesar, foarte necesar! În primul rând pentru 
dumneata, apoi pentru umanitate. Monstrul a făcut până acum 
destul rău în cercul strâmt unde se află şi în scurtul răstimp 
când nu a fost decât un trup orbecăind în întuneric, în căutarea 
limitelor sale şi neaflându-le. Acestea toate le-am spus celorlalţi. 

Dumneata, scumpă doamnă Mina, le vei afla la fonograful 
prietenului John sau în jurnalul soţului dumitale. Le-am spus cum 
hotărârea lui de a-şi părăsi ţara secătuită, secătuită de fiinţe 
omeneşti, şi de a veni într-o ţară nouă, unde vieţile omeneşti 
forfotesc ca o mare de spice de grâu, a fost opera veacurilor. 
Dacă un alt mort viu ca el ar încerca să facă ce a făcut el, nici 
toate veacurile care au trecut, nici cele care vor veni nu-l pot 
ajuta. Toate forţele oculte, profunde şi puternice ale naturii au 
conlucrat aproape miraculos pentru el. Chiar şi locul unde a trăit 
în toate veacurile acestea este plin de ciudăţenii geologice şi 
chimice: peşteri adânci şi crăpături care duc nimeni nu ştie 
unde; vulcani ale căror cratere încă mai emană ape cu 
proprietăţi stranii şi gaze care ucid sau învie. 

Fără îndoială, în toate aceste combinaţii de forţe oculte care 
lucrează, într-un mod straniu, pentru o viaţă fizică există ceva 
magnetic sau electric. Şi în el au existat la început anumite 
calităţi deosebite, într-o epocă zbuciumată şi războinică, era 
vestit pentru nervii lui de oţel, pentru mintea lui ascuţită şi 
pentru curajul lui mai mare decât al celorlalţi. Un anume 
principiu vital şi-a găsit în el, în mod ciudat, forma supremă. 

Şi, după cum trupul lui s-a întărit, a crescut şi s-a dezvoltat, şi 
spiritul lui s-a dezvoltat în aceeaşi măsură. Şi toate acestea, în 
afara acelui ajutor diabolic care îi este caracteristic, căci trebuie 
să cedeze în faţa puterilor care îşi au originea în bine şi 
întruchipează binele. lată ce reprezintă el pentru noi. Te-a 
însemnat, o, iartă-mă, scumpa mea, că trebuie să spun aceste 
lucru, dar vorbesc pentru binele dumitale. Te-a însemnat într-un 
asemenea mod, încât chiar dacă nu-ţi mai face altceva, vei 
continua să trăieşti la fel de blând ca şi până acum. 

lar, cu timpul, moartea, care este soarta tuturor oamenilor 
acceptată de Dumnezeu, te va transforma în ceea ce este el. 
Dar acest lucru nu trebuie să se întâmple! Am jurat cu toţii că 
nu trebuie să se întâmple. 


Se opri, iar eu am întrebat: 

— Dar oare insuccesul nu-l va face pe conte mai înţelept? 
Izgonit din Anglia, nu se va feri el oare de această ţară ca tigrul 
de satul care i-a luat urma? 

— Aha, spuse el, comparaţia dumitale cu tigrul e bună şi am 
să mi-o însuşesc. 

Acest mâncător de oameni, cum îl numesc oamenii din India 
pe tigrul care a gustat o dată din sângele omenesc, nu se mai 
preocupă de altă pradă, ci continuă să-i dea târcoale vechii prăzi 
până ce o înhaţă. Cel pe care l-am izgonit din satul nostru este 
tot un tigru, un mâncător de oameni, care nu încetează să dea 
târcoale. Nu, el nu este dintre cei care se retrag şi rămân 
deoparte. în viaţă, în viaţa cea adevărată, trecea hotarul Turciei 
şi îi ataca pe duşmani pe propriul lor teren. 

A fost înfrânt, dar s-a oprit el oare? Nu! A venit o dată, şi încă 
o dată, şi încă o dată. Luaţi aminte la perseverenţa şi stăruința 
lui. Cu creierul lui de copil a conceput de mult ideea de a veni 
într-un mare oraş. Ce a făcut? A descoperit locul cel mai plin de 
făgăduinţe din toată lumea. Apoi, a început în mod deliberat să- 
şi pregătească planul. Cu răbdare şi-a calculat tăria şi forţele. A 
studiat limbi noi. A învăţat despre o nouă viaţă socială: o nouă 
ambianţă a lucrurilor din trecut, politica, Dreptul, finanţele, 
ştiinţa, obiceiurile unei ţări noi şi ale unui popor nou, apărute 
după el. 

Ceea ce a întrevăzut i-a biciuit poftele şi i-a ațâțat dorinţele. 
Ba, chiar a contribuit la dezvoltarea creierului său, căci totul îi 
dovedea cât de întemeiate au fost presupunerile sale de la 
început. El a făcut totul singur, singur! Dintr-un cavou ruinat 
într-un colţ uitat de ţară. Ce nu poate face, când marea lume a 
spiritului îi este deschisă? El, care este în stare să surâdă în faţa 
morţii, după cum ştim, să prospere în timpul molimelor ce ucid 
popoare întregi. O, dacă ar fi trimisul lui Dumnezeu şi nu al 
diavolului, ce forţă benefică ar fi putut fi în această lume! Dar 
noi ne-am jurat să eliberăm lumea. Trebuie ca eforturile şi truda 
noastră să fie făcute în tăcere şi în taină. Căci, în această epocă 
luminată, oamenii nu mai cred nici în cea mai mare forţă a sa, în 
acelaşi timp teaca, armura şi arma de distrugere îndreptată 
împotriva noastră, a duşmanilor săi, care suntem gata să ne 
primejduim şi propriile suflete pentru siguranţa unui suflet pe 


care îl iubim, pentru binele omenirii şi pentru cinstea şi gloria lui 
Dumnezeu. 

După o discuţie generală, s-a hotărât să nu se stabilească 
nimic astă-seară, pentru ca toţi să dormim cu aceste fapte în 
minte şi să încercăm să găsim concluziile cuvenite. Mâine, la 
micul dejun, ne vom întâlni din nou şi, după ce ne vom împărtăşi 
fiecare concluziile, vom hotărî asupra unui anumit plan de 
acţiune. 

In seara aceasta mă simt cuprinsă de o linişte şi de o pace 
minunate, de parcă o prezenţă obsedantă s-ar fi îndepărtat de 
mine. Poate... Dar presupunerea mea nu s-a adeverit, nici nu se 
putea adeveri, căci mi-am zărit în oglindă urma roşie de pe 
frunte şi mi-am dat seama că încă sunt pângărită. 


Jurnalul doctorului Seward 

5 octombrie. Ne-am trezit cu toţii în zori şi cred că somnul a 
avut un efect binefăcător asupra noastră. Când ne-am întâlnit, 
la micul dejun, printre noi domnea o voioşie generală. 

Urmează să ne întâlnim peste o jumătate de ceas în biroul 
meu, pentru a discuta planul de acţiune. Nu văd decât o singură 
dificultate imediată, de care îmi dau seama mai degrabă din 
instinct decât din judecată: va trebui să vorbim cu toţii sincer şi, 
totuşi, mă tem că, într-un anume fel misterios, limba sărmanei 
doamne Harker este legată. Ştiu că are şi ea propriile ei 
concluzii şi din toate câte s-au întâmplat până acum îmi pot da 
seama cât de sclipitoare şi de adevărate trebuie să fie, dar ea 
nu vrea sau nu poate să le formuleze. l-am vorbit despre asta lui 
Van Helsing şi urmează să discutăm împreună când vom fi 
singuri. Bănuiesc că acest lucru se datorează otrăvii cumplite 
din venele ei, otravă care începe să lucreze. Contele a avut un 
scop când i-a făcut doamnei Harker ceea ce Van Helsing 
numeşte „botezul de sânge al vampirului".. Intr-o epocă în care 
existenţa ptomainelor! rămâne un mister, nu trebuie să ne mai 
mirăm de nimic! De un lucru sunt sigur: dacă presimţirea mea 
cu privire la tăcerile bietei doamne Harker se adevereşte, atunci 
ne aşteaptă o mare greutate, un pericol necunoscut. Aceeaşi 
forţă care îi impune tăcerea, îi poate impune să vorbească. 


1 Substanțe toxice rezultate din putrefacţia materiilor organice de origine 
animală. 


Van Helsing va veni în biroul meu puţin înaintea celorlalţi. Voi 
încerca să abordez acest subiect. 

Mai târziu. Când a venit Profesorul, am discutat despre starea 
lucrurilor. Mi-am putut da seama că avea ceva pe suflet şi că 
voia să-l spună, dar am simţit că şovăie să atace subiectul. 
După ce a umblat puţin pe ocolite, mi-a spus deodată: 

— Prietene John, există o problemă pe care trebuie s-o 
discutăm numai dumneata şi cu mine; în orice caz, la început. 
Mai târziu le-o vom putea încredința şi celorlalţi. Aici se opri, eu 
am aşteptat, iar el a continuat: Doamna Mina, scumpa noastră, 
biată doamnă Mina, s-a schimbat. 

M-a trecut un fior rece aflând confirmarea temerilor mele 
cele mai rele. Van Helsing a continuat: 

— Având experienţa domnişoarei Lucy, trebuie, de data asta, 
să ne ferim a lăsa lucrurile să meargă prea departe. Misiunea 
noastră este, de fapt, mai grea decât oricând şi acest nou necaz 
face ca fiecare ceas să aibă o importanţă crucială. Pe chipul ei 
încep să văd trăsăturile de vampir. Acum sunt abia perceptibile, 
dar se pot vedea dacă ochii noştri le observă fără a fi înrobiţi 
unor idei preconcepute. Dinţii au devenit mai ascuţiţi, iar ochii, 
câteodată, sunt mai duri. Dar asta nu e totul; tace acum prea 
des. 

La fel s-a întâmplat şi cu domnişoara Lucy. Tăcea chiar şi 
când scria lucruri care voia să fie cunoscute mai târziu. lată 
teama mea: dacă ea poate, în transa hipnotică provocată de noi, 
să ne spună ceea ce vede şi aude contele, nu înseamnă, oare, 
că acela care a hipnotizat-o prima oară, care i-a băut sângele şi 
care a făcut-o să-i bea sângele lui, poate, dacă vrea, s-o oblige 
să-i destăinuiască ce ştie ea? 

Am încuviinţat, iar el a continuat: 

— Atunci, trebuie să împiedicăm acest lucru, trebuie să-i 
ţinem ascunse intenţiile noastre, pentru ca ea să nu poată 
spune anumite lucruri. Sarcina este grea, atât de grea, încât îmi 
sfâşie inima, dar aşa trebuie să se întâmple. Când ne vom întâlni 
astăzi, va trebui să-i spun că, din motive pe care nu i le putem 
împărtăşi, ea va trebui să nu mai participe la consfătuirile 
noastre, ci va rămâne doar sub protecţia noastră. 

Işi şterse fruntea, care transpirase din belşug la gândul 
mâhnirii pe care i-o va provoca unei biete fiinţe deja atât de 
chinuite. Ştiam că l-aş mai linişti dacă i-aş spune că şi eu 


ajunsesem la aceeaşi concluzie, căci, oricum, îl va elibera de 
durerea îndoielii. l-am spus, iar efectul a fost cel aşteptat. 

Se apropia acum timpul întrunirii noastre generale. Van 
Helsing a plecat să se pregătească pentru întâlnire şi pentru 
rolul lui neplăcut la această adunare. 

Mai târziu. De la începutul întrunirii, Van Helsing şi cu mine 
am simţit o mare uşurare. Doamna Harker trimisese un mesaj 
prin soţul ei, comunicându-ne că nu poate veni, deoarece 
consideră că este mai bine să putem discuta acţiunile noastre 
fără ca prezenţa ei să ne stânjenească. Am schimbat o scurtă 
privire cu Profesorul şi ne-am simţit întrucâtva uşuraţi. Credeam 
că dacă doamna Harker îşi dăduse singură seama de primejdie 
evităm o mare suferinţă şi un mare pericol. In împrejurările de 
faţă am convenit, printr-o privire întrebătoare şi printr-un 
răspuns cu degetul la buze, să păstrăm tăcerea asupra 
îndoielilor noastre până vom putea să vorbim din nou singuri. 
Am început imediat să discutăm planul de bătaie. Van Helsing 
ne spuse sumar faptele: 

— Țarina Ecaterina a ieşit de pe Tamisa ieri-dimineaţă. li vor 
trebui, mergând cu cea mai mare viteză, cel puţin trei 
săptămâni ca să ajungă la Varna, dar noi putem ajunge în 
acelaşi loc, pe uscat, în trei zile. Bun, dacă acordăm un avans de 
două zile corăbiei, din cauza condiţiilor atmosferice pe care le 
ştim că le poate produce contele şi dacă socotim că întârzierea 
noastră se poate ridica la o zi şi o noapte, avem la dispoziţie 
aproape două săptămâni. Aşadar, pentru deplina siguranţă, 
trebuie să plecăm de aici pe data de 17, cel mai târziu. Astfel, 
vom sosi, în orice caz, la Varna, cu o zi înaintea corăbiei şi vom 
putea face pregătirile necesare. Desigur, vom pleca înarmaţi, 
împotriva răului spiritual şi material. 

Aici interveni Quincey Morris: 

— După câte înţeleg, contele vine dintr-o ţară în care se află 
lupi şi poate ajunge acolo înaintea noastră. Propun să adăugăm 
şi câteva puşti Winchester la arsenalul nostru. 

— Bine!, răspunse Van Helsing. Vom lua puşti, între timp nu 
putem face mai nimic pe aici şi cum cred că Varna nu prea ne 
este cunoscută, de ce n-am merge acolo mai curând? Avem tot 
atât de aşteptat şi aici ca şi acolo. Diseară şi mâine ne putem 
pregăti şi, dacă totul va fi bine, vom putea porni toţi patru în 
călătorie. 


— Toţi patru?, întrebă Harker nedumerit, privindu-ne pe rând. 

— Desigur!, răsptmse repede Profesorul. Dumneata trebuie 
să rămâi pentru a avea grijă de blânda dumitale soţie. 

Harker rămase tăcut un timp, apoi spuse cu o voce seacă: 

— Vom mai vorbi despre acest lucru mai târziu. Vreau să mă 
consult cu Mina. 

Am crezut că este momentul ca Van Helsing să-l prevină să 
nu-i destăinuiască doamnei Harker planurile noastre, dar 
Profesorul nu dădu nici o atenţie. L-am privit semnificativ, 
tuşind. Drept răspuns, el şi-a dus degetul la buze şi a plecat. 


Jurnalul lui Jonathan Harker 

5 octombrie, după-amiază. Câtva timp după întrunirea 
noastră de dimineaţă nu am putut să-mi adun gândurile. Noua 
întorsătură a lucrurilor mă uimeşte şi nu-mi mai permite să 
gândesc activ. Hotărârea Minei de a nu mai participa la discuţii 
m-a pus pe gânduri şi, cum nu am putut avea o discuţie cu ea în 
această privinţă, nu pot decât să fac presupuneri. 

Sunt tot atât de departe de orice soluţie ca şi până acum. 
Felul în care ceilalţi au primit acest lucru m-a nedumerit, de 
asemenea. Ultima dată când am vorbit despre acest subiect am 
căzut de acord să nu mai existe nici o taină între noi. Acum Mina 
doarme, liniştită şi dulce ca un copilaş. 

Mai târziu. Pe măsură ce se lăsa noaptea, iar pământul se 
acoperea de umbră din cauza soarelui care cobora, liniştea din 
cameră devenea tot mai solemnă. Dintr-odată, Mina deschise 
ochii şi, privindu-mă cu duioşie, spuse: 

— Jonathan, vreau să-mi făgăduieşti ceva pe cuvânt de 
onoare. O promisiune făcută mie, dar devenită sacră în auzul lui 
Dumnezeu, care nu va fi încălcată, chiar dacă aş cădea în 
genunchi, implorându-te cu lacrimi amare. Repede, trebuie să- 
mi făgăduieşti numaidecât. 

— Mina, i-am răspuns, nu pot să-ţi făgăduiesc numaidecât un 
asemenea lucru. Poate că nu am dreptul s-o fac. 

— Dar, dragul meu, spuse ea, cu o intensitate spirituală atât 
de puternică, încât ochii îi luminau ca Steaua Polară, eu doresc 
acest lucru şi este numai pentru binele meu. Intreabă-l pe Van 
Helsing dacă am dreptate. Dacă el nu este de acord, poţi face 
cum vrei. Ba, mai mult, dacă poţi fi de acord, mai târziu, tu vei fi 
dezlegat de promisiune. 


— Făgăduiesc!, i-am spus, şi o clipă i-am citit pe chip fericirea 
supremă, deşi nu mai puteam împărtăşi această fericire, din 
cauza cicatricei roşii de pe frunte. Ea spuse: 

— Făgăduieşte-mi că nu-mi vei spune nimic despre planurile 
de luptă împotriva contelui, nici prin cuvinte, nici prin deducţii, 
nici prin aluzii, atâta vreme cât va dura acest lucru!, şi îşi duse 
în mod solemn mâna la cicatrice. 

Îmi dădeam seama că vorbea serios, aşa că am spus solemn: 

— Făgăduiesc!, şi spunând acest lucru am simţit că între noi 
doi s-a închis în clipa aceea o uşă. 

Mai târziu, la miezul nopţii. Mina a fost vioaie şi veselă toată 
seara, şi părea că toţi ceilalţi prinseseră curaj, de parcă se 
molipsiseră de la voioşia ei. Până şi eu am simţit că vălul de 
tristeţe care ne apăsa începea să se ridice. Ne-am retras 
devreme. Mina doarme ca un prunc. 

6 octombrie, dimineaţa. O altă surpriză. Mina m-a trezit 
devreme, cam la aceeaşi oră ca ieri, şi m-a rugat să-l aduc pe 
doctorul Van Helsing. Am crezut că se ivise o nouă ocazie de 
hipnoză şi, fără să-i pun vreo întrebare, m-am dus după 
Profesor. El se aşteptase, fără îndoială, la o asemenea vizită, 
căci l-am găsit gata îmbrăcat. Uşa de la odaia lui era 
întredeschisă, aşa încât a putut să audă deschizându-se uşa de 
la odaia noastră. Veni numaidecât. Intrând în cameră, o întrebă 
pe Mina dacă pot veni şi ceilalţi. 

— Nu, răspunse ea foarte simplu, nu va fi nevoie. Le poţi 
spune tot atât de bine şi dumneata. Trebuie să vă însoțesc în 
călătorie. 

Doctorul Van Helsing a fost tot atât de surprins ca şi mine. 
După o pauză de o clipă, întrebă: 

— Dar de ce? 

— Trebuie să mă luaţi cu voi. Sunt mai în siguranţă cu voi şi 
voi veţi fi mai în siguranţă. 

— Dar de ce, scumpă Mina? Ştii că siguranţa dumitale este 
datoria noastră cea mai solemnă. Noi înfruntăm un pericol la 
care dumneata eşti sau poţi fi expusă mai mult decât oricare 
dintre noi din cauza... din cauza împrejurărilor şi a lucrurilor care 
s-au petrecut. 

Se opri stingherit. Ea răspunse, ridicând un deget şi arătând 
spre frunte: 


— Ştiu. De aceea trebuie să merg. Pot să vă spun acest lucru 
acum, când răsare soarele, şi probabil nu vi-l voi mai putea 
spune. Ştiu că atunci când contele mă cheamă eu trebuie să mă 
duc printr-un Siretlic, prin orice mijloc de a înşela pe cineva, 
chiar şi pe Jonathan. 

N-am putut face altceva decât să-i strâng mâna, nu puteam 
vorbi, emoția depăşea până şi uşurarea prin lacrimi. Ea 
continuă: 

—Voi, bărbaţii, sunteţi curajoşi şi puternici. Sunteţi puternici 
toţi laolaltă, căci puteţi sfida lucruri care ar depăşi tot ce poate 
îndura un om nevoit să se apere singur. Pe lângă asta, vă pot fi 
şi eu de folos, deoarece mă puteţi hipnotiza şi afla astfel ceea ce 
eu însămi nu cunosc. 

Doctorul Van Helsing spuse foarte grav: 

— Doamnă Mina, eşti foarte înţeleaptă, ca întotdeauna. Vei 
veni cu noi şi vom înfăptui laolaltă ceea ce pornim să îndeplinim. 

După ce a vorbit Van Helsing, lunga tăcere a Minei mă făcu 
să o privesc. Adormise din nou pe pernă. Nu s-a trezit nici când 
am tras storurile şi lumina soarelui a inundat încăperea. Van 
Helsing îmi făcu semn să-l urmez în tăcere. Am ieşit din odaie şi, 
într-un minut, lordul Godalming, doctorul Seward şi domnul 
Morris veniră şi ei. Profesorul le împărtăşi ceea ce spusese Mina 
şi continuă: 

— Dimineaţă vom pleca la Varna. Trebuie să ţinem acum 
seama de un nou factor: doamna Mina. O, sufletul ei e cinstit. Ce 
suferinţă pentru ea să ne spună toate câte le-am auzit, dar aşa 
este cinstit şi ne-a prevenit la timp. Nu trebuie să pierdem nici o 
ocazie, iar la Varna e bine să fim gata de acţiune îndată ce 
soseşte corabia. 

— Ce anume vom face?, întrebă domnul Morris laconic. 

Profesorul făcu o pauză înainte de a răspunde: 

— Mai întâi ne vom urca pe puntea corăbiei, apoi, după ce 
vom fi identificat lada, vom aşeza pe ea o ramură de măceş şi o 
vom fixa ca să nu mai poată ieşi nimeni de acolo, aşa, cel puţin, 
spune superstiţia. Apoi, după ce vom afla prilejul pe care îl 
căutăm, când nu e nimeni primprejur să ne vadă, vom deschide 
lada şi... şi totul va fi bine. 

— Eu nu voi aştepta nici un prilej, spuse Morris. Când voi 
vedea lada, o voi deschide şi voi distruge monstrul, chiar dacă 


sunt şi o mie de oameni prin preajmă, şi chiar dacă sunt făcut 
una cu pământul în clipa următoare! 

l-am apucat mâna instinctiv: era tare ca o bucată de oţel. 
Cred că mi-a înţeles privirea, sper că a înţeles. 

— Ce băiat bun, spuse doctorul Van Helsing. Quincey este un 
bărbat şi jumătate, Domnul să-l binecuvânteze! Fiul meu, crede- 
mă, nici unul dintre noi nu va zăbovi sau nu va sta pe loc de 
frică. Nu spun decât ce putem face, ceea ce trebuie să facem. 
Dar, de fapt, nu putem spune ce vom face. Se pot întâmpla 
atâtea lucruri, iar întorsăturile şi rezultatele lor să fie atât de 
diferite, încât, până în clipa de faţă, nu putem spune nimic. 

Vom fi înarmaţi în toate felurile. Şi când va veni momentul 
decisiv, eforturile noastre nu vor slăbi. Să orânduim astăzi toate 
treburile. Să aranjăm şi tot ce este în legătură cu cei dragi nouă 
şi cu cei care depind de noi, căci nici unul dintre noi nu ştie care, 
când sau cum va fi sfârşitul. In ceea ce mă priveşte, treburile 
mele personale sunt aranjate. Şi, cum nu am altceva de făcut, 
mă voi duce să fac demersurile pentru călătorie. Voi procura 
biletele şi toate cele necesare pentru plecare. 

Nu mai aveam nimic de adăugat, aşa că ne-am despărţit. Eu 
îmi voi încheia toate treburile în această lume şi voi fi mai 
pregătit pentru orice ar putea urma... 

Mai târziu. Am terminat, mi-am făcut testamentul şi am 
aranjat totul. Mina, dacă supravieţuieşte, este unicul meu 
moştenitor. Dacă nu, atunci ceilalţi, care au fost atât de buni cu 
noi, vor căpăta ceea ce las eu. 

Soarele se apropie de apus. Neliniştea Minei î atrage atenţia. 
Sunt sigur că are ceva pe suflet, şi ni-l va destăinui exact în 
clipa apusului. Aceste clipe devin momente sfâşietoare pentru 
noi toţi, căci fiecare răsărit şi apus de soare aduc un alt pericol, 
o altă suferinţă, care, totuşi, prin voinţa lui Dumnezeu, pot fi o 
cale spre un sfârşit fericit. Scriu toate aceste lucruri în jurnal, 
deoarece draga mea nu trebuie să le mai audă. Dacă se va 
întâmpla ca ea să le poată vedea într-o zi, totul va fi pregătit. 

Mă strigă Mina. 


Capitolul 25 
Jurnalul doctorului Seward 


11 octombrie, seara. Jonathan Harker m-a rugat să notez 
aceste lucruri, deoarece, după câte spune el, nu se află la 
înălţimea acestei misiuni şi avem nevoie de însemnări fidele. 

Cred că nici unul dintre noi nu a fost surprins când am fost 
invitaţi s-o vedem pe doamna Harker cu puţină vreme înainte de 
apusul soarelui. In ultima vreme am început să înţelegem că 
răsăritul şi asfinţitul sunt pentru ea momente de stranie 
libertate, când eul ei de altădată se poate manifesta fără să fie 
subjugat de o forţă dominantă, care s-o îndemne sau s-o 
oprească de la acţiune. Această stare de spirit sau această 
condiţie începe aproape cu o jumătate de oră înainte de 
momentul răsăritului sau apusului de soare şi durează până 
când soarele se înalţă pe cer sau până când norii mai sunt încă 
împurpuraţi de razele ce mai străbat deasupra orizontului. La 
început apare un fel de condiţie negativă, de parcă s-ar desface 
o legătură, apoi urmează repede libertatea absolută. 

Când, totuşi, libertatea încetează, revenirea sau recidiva vine 
rapid, precedată numai de un interval de tăcere pregătitoare. 

Astă-seară, când ne-am întâlnit, doamna Harker părea 
oarecum constrânsă şi pe chip i se vedeau toate semnele unei 
lupte interioare, pe care eu am atribuit-o efortului violent din 
primul moment de libertate. Totuşi, după câteva minute, îşi 
căpătă deplina stăpânire de sine. Atunci, făcând semn soţului ei 
să se aşeze pe sofaua unde se afla ea întinsă, ne rugă să ne 
aducem scaunele mai aproape. Luând mâna soţului ei într-ale 
sale, doamna Harker începu: 

— Suntem cu toţii laolaltă în libertate poate pentru ultima 
oară! Ştiu, dragul meu, ştiu că tu vei fi alături de mine mereu, 
până la sfârşit. 

Aceste cuvinte au fost adresate soţului ei, care, cum am 
văzut cu toţii, îi strângea mâinile. 

— Dimineaţă vom porni să ne îndeplinim datoria şi numai 
Dumnezeu ştie câte ne mai pot aştepta. Veţi fi atât de buni şi 
mă veţi lua cu voi. Ştiu că voi, bărbaţi bravi şi cinstiţi, veţi face 
tot ce omeneşte este posibil pentru o biată femeie slabă, al 
cărei suflet este poate pierdut, nu, nu, nu încă, dar în orice caz 
se află în grea primejdie. Dar nu trebuie să uitaţi că eu nu sunt 
la fel ca voi. Am în sânge şi în suflet o otravă care mă poate 
distruge, care mă va distruge cu siguranţă dacă nu primesc 
ajutor. O, prieteni, ştiţi şi voi, la fel ca mine, că este în joc 


sufletul meu. Şi deşi ştiu că există o ieşire, nici voi, nici eu nu 
trebuie s-o apucăm pe acest drum! 

Ea ne privi pe rând, rugător, începând şi terminând cu soţul 
ei. 

— Despre ce drum este vorba?, întrebă Van Helsing răguşit. 
Care este drumul pe care noi nu trebuie, nu avem voie, s-o 
apucăm? 

— Acela de a muri numaidecât, fie de mâna mea, fie de 
mâna altcuiva, mai înainte de a se fi săvârşit răul cel mare. Ştiu 
şi eu, ca şi voi, că, odată moartă, mi-aţi putea elibera spiritul 
nemuritor, aşa cum aţi procedat cu sufletul sărmanei Lucy. Dacă 
n-ar fi vorba decât de moarte, n-aş şovăi să mor acum, pe loc, în 
mijlocul prietenilor care mă iubesc. Dar moartea nu este totul. 

Nu pot să cred că atunci când mai avem speranţe şi o sarcină 
amară de îndeplinit, moartea reprezintă voinţa lui Dumnezeu. 
De aceea, eu renunţ la certitudinea odihnei eterne şi pornesc în 
întunericul care ascunde poate cele mai negre lucruri din lumea 
de aici şi din lumea Infernului! 

N-am scos nici un cuvânt; simţeam că acesta nu este decât 
un indiciu. Pe chipurile celorlalţi se citea încordarea, iar Harker 
devenise pământiu. El bănuia poate mai bine decât noi toţi ce 
avea să urmeze. Ea continuă: 

— lată contribuţia mea în această dilemă. Care va fi 
contribuţia voastră? Viaţa voastră, ştiu!, continuă ea repede. Nu 
e un lucru greu pentru nişte oameni curajoşi. Vieţile voastre 
aparţin lui Dumnezeu şi i le veţi da Lui înapoi, dar mie ce-mi 
puteţi da? 

Ne privi din nou întrebător, dar de data asta ocoli chipul 
soţului ei. Quincey păru că înţelege, încuviinţă, iar chipul ei se 
însenină. 

— Atunci, o să vă spun deschis ce vreau, căci între noi nu 
trebuie să mai existe nici un fel de îndoială. Trebuie să-mi 
promiteţi fiecare, chiar şi tu, iubitul meu soţ, că, dacă va veni 
vremea, mă veţi ucide. 

— Când va veni acea vreme? 

Cel care puse întrebarea a fost Quincey, cu o voce joasă şi 
încordată. 

— Când vă veţi convinge că m-am schimbat într-atât, încât e 
mai bine să mor decât să trăiesc. Când voi fi moartă cu trupul, 
atunci voi, fără nici un moment de zăbavă, înfigeţi ţepuşa şi 


tăiaţi-mi capul, sau faceţi tot ce este necesar pentru a-mi da 
odihna! 

Quincey a fost cel dintâi care s-a ridicat după câteva clipe de 
tăcere. Ingenunche în faţa ei şi, luându-i mâna, spuse solemn: 

— Sunt un om dur care, poate, nu a trăit aşa cum ar fi trebuit 
pentru a deveni vrednic de o asemenea cinste, dar îţi jur pe tot 
ce am mai sfânt şi mai drag că, dacă va veni vreodată vremea, 
îmi voi face neclintit datoria pe care ne-ai impus-o. Şi îţi mai 
făgăduiesc că înainte de a acţiona, va trebui să fiu absolut 
convins că voi proceda corect. 

— Prieten adevărat!, au fost singurele cuvinte pe care le rosti 
doamna Harker printre lacrimile care şiroiau şi, aplecându-se, 
sărută mâna lui Quincey. 

— Şi eu jur, scumpă doamnă Mina!, spuse Van Helsing. 

— Şi eu!, spuse lordul Godalming şi fiecare pe rând a 
îngenuncheat în faţa ei făcând jurământul. 

M-am dus şi eu. Atunci Harker se întoarse spre soţia lui. 

— Trebuie să-ţi făgăduiesc şi eu acest lucru, soţia mea? 

— Şi tu, dragul meu, spuse ea, cu milă nesfârşită în glas şi în 
privire. Tu nu poţi da înapoi. Tu îmi eşti omul cel mai apropiat şi 
cel mai drag din toată lumea. Sufletele noastre sunt împletite 
într-unul singur, pentru toată viaţa şi pentru totdeauna. Şi vai, 
dragul meu, dacă trebuie să primesc moartea din mâna cuiva, 
atunci să fie din mâna celui care mă iubeşte cel mai mult. 

Doamna Harker zâmbi cu adevărat şi cu un suspin de uşurare 
se rezemă pe spate şi spuse: 

— Şi acum încă un cuvânt de avertisment, pe care nu trebuie 
să-l uitaţi vreodată: vremea aceasta, dacă va veni vreodată, 
poate veni repede şi pe neaşteptate şi, în acest caz, nu trebuie 
să pierdeţi timpul, ci să folosiţi orice prilej. In momentul acela eu 
însămi pot fi, ba nu!, dacă va veni vreodată ceasul, eu voi fi cu 
siguranţă, aliata duşmanului împotriva voastră... încă o 
rugăminte. Spunând aceste cuvinte, doamna Harker deveni 
solemnă: Aş vrea să faceţi, dacă se poate, încă ceva pentru 
mine, ceva mai puţin vital şi necesar. 

Vreau să-mi citiţi slujba de înmormântare. Într-o zi tot mi-o 
veţi citi. Oricare va fi sfârşitul acestei îngrozitoare aventuri, 
pentru noi toţi, sau pentru o parte dintre noi, va rămâne ca un 
gând frumos. Sper că tu, dragul meu, mi-o vei citi şi glasul tău 


se va înălța în memoria mea pentru totdeauna, orice s-ar 
întâmpla! 

— Dar bine, scumpa mea, pleda el, moartea e departe de 
tine. 

— Nu, spuse ea, ridicând mâna în semn de avertisment, în 
clipa asta sunt mai moartă decât dacă aş fi apăsată greu de 
povara unui mormânt pământesc. 

— Cum, soţia mea, trebuie neapărat să-ţi citesc slujba?, 
întrebă el înainte de a începe. 

— Va fi o mângâiere pentru mine, soţul meu!, răspunse ea, 
iar Harker începu să citească din cartea pregătită de Mina. 

Cum aş putea, sau cum ar putea cineva găsi cuvinte pentru a 
descrie această scenă stranie, solemnitatea, tragismul, tristeţea 
şi groaza şi, cu toate acestea, duioşia ei! 

— Eu nu pot continua... mă lasă cuvintele şi glasul! 

instinctul ei nu greşise. Oricât ar fi fost de stranie, oricât ni s- 
a părut după aceea bizară şi nouă, care i-am simţit influenţa 
puternică, slujba ne-a mângâiat mult. Şi liniştea, semn că 
doamna Harker îşi pierdea din nou libertatea sufletului, nu mi s- 
a mai părut atât de plină de deznădejde cum ne temuserăm. 


Jurnalul lui Jonathan Harker 

15 octombrie, Vama. Am plecat din Charing Cross în 
dimineaţa zilei de 12, am ajuns la Paris în aceeaşi noapte şi ne- 
am ocupat locurile rezervate anume în Orient Express. Am 
călătorit zi şi noapte, ajungând aici aproximativ la orele cinci. 
Lordul Godalming s-a dus la consulat să vadă dacă sosise vreo 
telegramă, iar noi ceilalţi am tras la hotelul Odessus. Călătoria 
nu a fost lipsită de incidente, dar eram prea nerăbdător să 
sosesc pentru a le mai da vreo atenţie. Până când va sosi în port 
Țarina Ecaterina, pe mine nu mă va mai interesa nimic altceva 
pe lume. Slavă Domnului! Mina este bine şi pare să se mai fi 
întremat. A mai căpătat puţină culoare. Doarme foarte mult, a 
dormit aproape tot timpul călătoriei, înainte de apusul şi 
răsăritul soarelui este, totuşi, trează şi activă, iar Van Helsing şi- 
a făcut obiceiul să o hipnotizeze în aceste momente. 

La început a fost nevoie de un oarecare efort şi a trebuit să 
facă multe pauze, dar acum Mina pare să cedeze numaidecât, 


ca şi cum s-ar fi obişnuit, şi nu e nevoie de aproape nici un fel 
de acţiune. În aceste clipe, puterea lui constă, pare-se, în voinţă, 
iar gândurile soţiei mele i se supun. O întreabă întotdeauna ce 
vede şi ce aude. Ea răspunde la început: 

— Nimic, totul este întunecat. Apoi: Aud valurile lovindu-se 
de corabie şi clipocitul apei. Se întind pânze şi corzi, iar 
catargele şi vergile scârţâie. Vântul e puternic, îl aud şuierând 
printre funiile de la catarg, iar prova aruncă spuma înapoi. 

Evident, Țarina Ecaterina se află încă pe mare, plutind spre 
Varna. Tocmai s-a întors lordul Godalming. A găsit patru 
telegrame, câte una în fiecare zi de când plecaserăm şi toate 
spuneau acelaşi lucru: că la Lloyd nu sosise de nicăieri nici o 
înştiinţare în legătură cu Țarina Ecaterina. Înainte de a pleca din 
Londra, Godalming aranjase cu agentul său ca acesta să-i 
trimită în fiecare zi câte o telegramă în legătură cu semnalarea 
corăbiei. Mesajul trebuia să fie trimis chiar dacă vasul nu era 
semnalat, aşa încât lordul să fie sigur că la celălalt capăt al 
firului stă cineva de veghe. 

Am cinat şi ne-am culcat devreme. Mâine urmează să ne 
ducem la viceconsul şi să aranjăm, dacă se poate, să ne urcăm 
pe puntea corăbiei de îndată ce va sosi. Şanse ar fi, spune Van 
Helsing, să ne urcăm pe punte între răsăritul şi apusul soarelui. 
Contele, chiar dacă se transformă în liliac, nu poate traversa apa 
prin propria sa voinţă şi nu poate părăsi corabia. Şi cum nu 
cutează să se transforme în om fără a trezi bănuielile, pe care, 
în mod evident, vrea să le evite, va trebui să rămână în ladă. 
Dacă ne urcăm pe punte după răsăritul soarelui, el va fi la 
discreţia noastră, căci putem deschide lada şi putem trece la 
acţiune înainte de a se trezi, aşa cum am procedat şi cu biata 
Lucy. Nu vom fi prea miloşi. 

Credem că nu vom avea mult de furcă cu autorităţile sau cu 
marinarii. Slavă Domnului, în ţara asta mita face orice, iar noi 
avem bani din belşug! Trebuie să ne asigurăm doar ca vasul să 
nu intre în port între apusul şi răsăritul soarelui fără ştirea 
noastră, şi atunci totul va fi în ordine. Cred că Măria-Sa-Punga- 
cu-Bani va aranja lucrurile! 

16 octombrie. Relatarea Minei e mereu aceeaşi: valuri care 
se izbesc, apa care clipoceşte, întuneric şi vânt prielnic. Am 
ajuns, fără îndoială, la vreme, aşa că vom fi pregătiţi şi vom auzi 


de Țarina Ecaterina. Suntem siguri că vom primi o înştiinţare, 
deoarece corabia trebuie să traverseze Dardanelele. 

17 octombrie. Cred că toate sunt aproape gata pentru a-l 
întâmpina pe conte la întoarcerea din călătorie. Godalming le-a 
spus celor de la agenţia portului că lada trimisă cu vasul s-ar 
putea să conţină obiecte furate de la un prieten de-al său şi că a 
obţinut un fel de autorizaţie de a o deschide pe propria sa 
răspundere. Armatorul i-a dat un document, prin care i se cere 
căpitanului să-i acorde lordului toate înlesnirile pe puntea 
corăbiei, şi o autorizaţie similară pentru agentul său din Varna. 

L-am văzut pe agent, care era foarte impresionat de purtarea 
binevoitoare a lui Godalming faţă de el, şi suntem cu toţii 
convinşi că va face tot ce îi stă în putinţă pentru a răspunde 
dorințelor noastre. Am hotărât de pe acum ce vom face când 
vom deschide lada. Dacă îl vom găsi pe conte înăuntru, Van 
Helsing şi Seward îi vor tăia numaidecât capul şi îi vor înfige o 
țepuşă în inimă. Morris, Godalming şi cu mine vom avea grijă să 
nu intervină nimeni, chiar cu riscul de a folosi armele pe care le 
vom avea pregătite. Profesorul spune că, dacă vom proceda 
astfel cu trupul contelui, el se va transforma numaidecât în 
ţărână şi dacă s-ar isca vreo bănuială de crimă împotriva 
noastră nu va mai exista nici o mărturie. Dar chiar dacă nu s-ar 
isca asemenea bănuială, noi vom răspunde de actul nostru şi 
chiar aceste însemnări pot deveni o mărturie care să ne 
servească împotriva spânzurătorii. 

24octombrie. O săptămână întreagă de aşteptare. Telegrame 
zilnice adresate lui Godalming, dar mereu aceeaşi poveste: 
„încă nici o veste". Răspunsul hipnotic al Minei este invariabil: 
„Valuri care izbesc, apă care clipoceşte şi catarge care scârţâie". 


Telegramă, 24 octombrie Rufus Smith, Lloyd, Londra, către 
lordul Godalming, prin amabilitatea viceconsulului Maiestăţii 
Sale, Vama 

„Țarina Ecaterina semnalată în dimineaţa aceasta în 
Dardanele." 


Jurnalul doctorului Seward 


24 octombrie. Cât de mult îmi lipseşte fonograful! Plictisitor 
mai e să scrii un jurnal cu tocul, dar Van Helsing spune că 
trebuie să scriu. Astăzi, când Godalming a primit telegrama de 
la Lloyd, am simţit cu toţii o puternică emoție. Doamna Harker e 
liniştită. În fond, acest lucru nu este deloc ciudat, deoarece noi 
am avut o deosebită grijă să nu-i spunem nimic şi am încercat 
cu toţii să nu ne manifestăm emoția în prezenţa ei. Letargia o 
cuprinde tot mai mult şi, deşi pare zdravănă şi sănătoasă şi a 
mai căpătat puţină culoare, Van Helsing şi cu mine nu suntem 
mulţumiţi. Vorbim adeseori despre ea, însă nu am pomenit 
nimic celorlalţi. Ar însemna să-i sfâşiem sufletul, şi, cu siguranţă, 
să-i distrugem nervii sărmanului Harker, dacă ar şti că nutrim fie 
şi cea mai mică bănuială în privinţa ei. Van Helsing mi-a spus că 
îi examinează dinţii cu multă grijă în timpul transei hipnotice, 
căci, după cum spune el, atâta vreme cât dinţii nu încep să 
devină ascuţiţi, nu apare nici un pericol activ de schimbare. 

Dacă ar interveni această transformare, ar fi necesar să luăm 
măsuri!... Ştim amândoi ce înseamnă aceste măsuri, deşi nu 
vrem să ne rostim gândurile. 

Cu viteza cu care a venit de la Londra, Țarina Ecaterina va 
avea nevoie de aproximativ douăzeci şi patru de ore din 
Dardanele până aici. Trebuie, deci, să sosească în cursul 
dimineţii şi, cum nu poate ajunge mai înainte, ne-am decis să ne 
retragem devreme. Ne vom scula la ora unu ca să fim gata. 

25 octombrie, la amiază. Încă nici o veste despre sosirea 
corăbiei. Relatarea hipnotică a doamnei Harker de azi-dimineaţă 
a fost aceeaşi ca de obicei, aşa că putem primi ştiri dintr-un 
moment într-altul. Noi, bărbaţii, suntem cu toţii în fierbere, cu 
excepţia lui Harker, care îşi păstrează calmul. Mâinile îi sunt reci 
ca gheaţa şi acum o oră l-am găsit ascuţind lama pumnalului 
indian pe care îl poartă întotdeauna la el. Amară perspectivă 
pentru conte dacă lama acelui cuţit îi va atinge cumva beregata, 
mânuită de mâna aspră şi rece ca gheaţa! 

Van Helsing şi cu mine ne-am alarmat astăzi în privinţa 
doamnei Harker. Pe la amiază a căzut într-o letargie care nu ne- 
a plăcut. Deşi nu le-am spus nimic celorlalţi, pe nici unul nu ne-a 
prea bucurat acest lucru. Fusese agitată toată dimineaţa, aşa 
încât la început ne-a părut bine aflând că doarme. Când, totuşi, 
soţul ei a menţionat, printre altele, că doarme atât de adânc, 
încât nu poate s-o trezească, ne-am dus în odaia ei să o vedem 


noi înşine. Respira ca de obicei şi arăta atât de bine şi de 
liniştită, încât ne-am gândit că nimic nu-i poate face mai bine ca 
somnul. 

Mai târziu. Părerea noastră era îndreptăţită, căci, trezindu-se 
dintr-un somn reconfortant de câteva ore, doamna Harker părea 
mai vioaie şi mai sănătoasă decât în ultimele zile. Oriunde s-ar 
afla pe Marea Neagră contele se grăbeşte spre destinaţie, către 
judecata cea din urmă, sper! 

26 octombrie. Încă o zi fără nici o veste de la Tarina 
Ecaterina. Ar fi trebuit să fi sosit până acum. Este neîndoios 
faptul că vasul navighează încă pe undeva, căci relatarea 
hipnotică a doamnei Harker de la răsăritul soarelui a continuat 
să fie aceeaşi. Vasul se poate afla prin apropiere, imobilizat, 
câteodată, de ceaţă. Câteva vapoare care au sosit aseară au 
semnalat aglomerări de ceaţă atât în nordul, cât şi în sudul 
portului. Trebuie să ne continuăm veghea, deoarece corabia 
poate fi anunţată în port dintr-un moment în altul. 

27 octombrie, la amiază. Foarte ciudat. Incă nici o veste de la 
corabia pe care o aşteptăm. Doamna Harker a relatat şi azi- 
dimineaţă ca de obicei: „Valuri care se izbesc şi apa care 
clipoceşte", deşi a adăugat că „valurile sunt foarte slabe". 
Telegramele din Londra au fost aceleaşi: „Nimic altceva de 
semnalat". Van Helsing e teribil de neliniştit şi mi-a spus chiar 
adineauri că se teme că ne-a scăpat contele şi a adăugat în mod 
semnificativ: 

— Nu mi-a plăcut letargia doamnei Mina. În timpul transei, 
sufletul şi memoria pot face lucruri stranii. 

Eram pe punctul de a-l mai întreba câte ceva, dar tocmai 
intră Harker, iar Van Helsing îmi făcu semn să tac. Diseară, la 
apusul soarelui, în timpul stării de hipnoză, vom încerca s-o 
facem să ne spună mai mult. 

28 octombrie. Telegramă. Rufus Smith, Londra, către lordul 
Godalming, prin amabilitatea viceconsulului Majestății Sale, 
Vama. 

„Semnalat intrarea Ţarinei Ecaterina în Galaţi, astăzi ora 
unu”. 


Jurnalul doctorului Seward 
28 octombrie. Când a sosit telegrama care anunţa sosirea în 
Galaţi, şocul n-a fost atât de mare pe cât ne-am fi aşteptat. E 


adevărat, nu ştiam nici de unde, nici cum, nici când va veni 
trăsnetul, dar cred că ne aşteptam cu toţii să se întâmple ceva 
ciudat. Intârzierea sosirii la Varna ne-a convins pe fiecare în 
parte că lucrurile nu se vor desfăşura aşa cum prevăzuserăm 
noi. Aşteptam numai să aflăm unde se va produce schimbarea. 
Fără doar şi poate a fost, totuşi, o surpriză. 

— Când pleacă următorul tren spre Galaţi?, ni se adresă 
tuturor Van Helsing. 

— La 6.30 mâine-dimineaţă! 

Am făcut cu toţii ochii mari, căci răspunsul îl dăduse doamna 
Harker. 

— De unde ştii, Dumnezeule mare? 

— Nu vă mai amintiţi, sau poate nu ştiţi, deşi Jonathan şi 
doctorul Van Helsing ştiu că am mania trenurilor. Acasă, la 
Exeter, studiam întotdeauna orarul trenurilor pentru a fi de 
ajutor soţului meu. Am găsit că acest lucru este, uneori, atât de 
util, încât acum studiez întotdeauna mersul trenurilor. Ştiam că 
dacă vom fi vreodată obligaţi să mergem la castelul Dracula, 
trebuie să mergem prin Galaţi, sau, în orice caz, prin Bucureşti, 
aşa că am studiat orarul cu multă atenţie. Din nefericire, nu sunt 
prea multe lucruri de aflat, deoarece singurul tren de mâine 
pleacă la ora pe care v-am spus-o. 

— Ce femeie minunată!, murmură Profesorul. 

— Nu putem face rost de un tren special?, întrebă lordul 
Godalming. 

Van Helsing clătină din cap: 

— Mă tem că nu. Ţara asta se deosebeşte foarte mult de ţara 
voastră sau de ţara mea. Chiar dacă am avea un tren special, 
acesta n-ar ajunge, probabil, înaintea celuilalt, fără să mai 
punem la socoteală că mai avem câte ceva de pregătit. Trebuie 
să ne gândim şi să ne organizăm. Dumneata, prietene Arthur, 
du-te la gară, ia bilete şi pregăteşte totul ca să plecăm 
dimineaţă. 

lar dumneata, prietene Jonathan, du-te la agentul maritim şi 
obţine de la el scrisorile către agentul din Galaţi, cu autorizaţia 
de a face cercetări pe corabie, întocmai aşa cum am avut-o aici. 
Quincey Morris, dumneata du-te la viceconsul şi roagă-l să 
vorbească cu colegul său din Galaţi, să facă tot ce poate pentru 
a ne înlesni drumul, aşa ca să nu ne mai pierdem timpul la 
Dunăre. John va rămâne cu doamna Mina şi cu mine pentru a ne 


consulta. Căci dacă durează mult timp, voi veţi întârzia, poate. 
Nu are importanţă la ce oră asfinţeşte, deoarece eu mă aflu aici 
cu doamna Mina pentru a face comunicări. 

— lar eu, spuse doamna Harker cu vioiciune, revenindu-şi 
parcă la felul ei de a fi de odinioară, aşa cum nu mai fusese de 
mult, eu voi încerca să vă ajut prin toate mijloacele, gândind şi 
scriind ca pe vremuri. Parcă se ridică ceva de pe mine într-un 
chip straniu şi mă simt mai liberă decât am fost în ultima 
vreme! 

În clipa aceea cei trei tineri s-au înseninat, de parcă şi-ar fi 
dat seama de semnificaţia cuvintelor ei. Dar Van Helsing şi cu 
mine, întorcându-ne unul spre celălalt, ne-am întâlnit privirile 
grave şi tulburate. Totuşi, nu am rostit nici un cuvânt. 

După ce au plecat cei trei la treburile lor, Van Helsing o rugă 
pe Mina să se uite prin jurnale şi să-i găsească fragmentul ţinut 
de Harker la castel. Ea se duse să caute. După ce închise uşa, 
Profesorul îmi spuse: 

— Ne gândim la acelaşi lucru! Vorbeşte! 

— E o schimbare. O speranţă care însă îmi face rău, căci 
poate să ne înşele. 

— Aşa-i. Ştii de ce am rugat-o să ne aducă manuscrisul? 

— Nu ştiu, am răspuns. Poate pentru a avea prilejul de a 
rămâne singuri? 

— Ai dreptate, în parte, prietene John, dar numai în parte. 
Vreau să-ţi spun ceva. Şi, vai, prietene, o să-mi iau un mare risc, 
un risc îngrozitor, dar sper să am dreptate. În clipa în care 
doamna Mina a pronunţat acele cuvinte care ne-au făcut pe 
amândoi să tresărim, mi-a venit o inspiraţie. In transa de acum 
trei zile, contele i-a trimis doamnei Mina spiritul lui pentru a-i citi 
gândurile, sau, mai probabil, a chemat-o să-l vadă în lada cu 
pământ de pe corabia unde clipoceşte apa, tocmai în 
momentele când se eliberează, la răsăritul şi apusul soarelui. 

El a aflat că noi suntem aici, căci ea, trăind în libertate, vede 
şi aude mai multe lucruri decât el, aşa închis cum se află în lada 
lui sicriu. Acum se străduieşte din răsputeri să scape de noi. 
Acum n-o mai vrea. Este convins cu marea lui ştiinţă că ea va 
veni la chemarea lui. Dar au întrerupt comunicarea, a scos-o de 
sub influenţa lui, aşa cum s-a priceput, ca să nu mai vină la el. 

Ah, dar sper că inteligenţa care aparţine umanităţii de atâta 
timp şi care n-a pierdut harul dumnezeiesc va fi superioară 


inteligenţei sale infantile care zace de secole în mormânt, care 
n-a putut creşte la nivelul nostru şi care nu lucrează decât în 
mod egoist şi, de aceea, meschin. lat-o pe doamna Mina. Nici un 
cuvânt despre transă! Ea nu ştie nimic şi acest lucru ar dobori-o 
şi ar face-o să deznădăjduiască tocmai când avem nevoie de 
toată inteligenţa ei, cu puterea specială pe care i-a dat-o contele 
şi pe care nu i-o poate retrage total, deşi el aşa crede. Ssst! Am 
să vorbesc eu şi o să înţelegi. O, John, prietene, suntem în mare 
impas. Nu putem decât să ne încredem în bunul Dumnezeu. 
Tăcere! lat-o că vine! 

Credeam că Profesorul o să izbucnească şi o să facă o criză 
de isterie, cum făcuse la moartea lui Lucy, dar el, cu mare efort, 
se controla şi îşi menţinu un echilibru nervos perfect când 
doamna Harker, veselă şi fericită, intră în cameră cu paşi uşori, 
preocupată de treburi, părând să fi uitat de nenorocire. Când 
intră, îi dădu lui Van Helsing câteva foi scrise la maşină. El le 
examina cu gravitate şi chipul i se lumină pe măsură ce le citea. 
Apoi, ţinând foile între degetul mare şi cel arătător, spuse: 

— Prietene John, care ai o mare experienţă, şi dumneata, 
scumpă doamnă Mina, care eşti tânără, iată o lecţie: să nu vă fie 
niciodata teamă să gândiţi. lată, citesc aici cele scrise de 
Jonathan: „Celălalt bărbat din neamul său, care, într-o epocă 
mai târzie, îşi ducea în repetate rânduri forţele peste fluviul cel 
mare în ţara turcilor; care, după ce a fost înfrânt, a venit încă o 
dată, deşi a trebuit să se întoarcă singur de pe câmpul sângeros 
unde îi fuseseră măcelărite oştile, deoarece ştia că numai el va 
triumfa în cele din urmă". Ce aflăm din aceste rânduri? Nu prea 
multe! Ba nu! 

Mintea infantilă a contelui n-a văzut nimic, de aceea a vorbit 
atât de liber. Mintea voastră de adult n-a văzut nimic, mintea 
mea de adult n-a văzut nimic până acum. Nu! Dar iată, un 
cuvânt rostit de cineva care a vorbit fără să-şi dea seama, căci 
nici el nu ştia ce înseamnă, ce ar putea însemna. Bine, am să vă 
explic. Ca să încep, aţi studiat vreodată filozofia crimei? Da şi 
nu. Dumneata, John, da, căci este un studiu al nebuniei. 
Dumneata, doamnă Mina, nu căci crima nu te-a preocupat decât 
o singură dată. Totuşi, mintea dumitale funcţionează bine şi nu 
raţionează ab particulari ad universale. Criminalii au această 
particularitate, care este atât de constantă in toate ţările şi in 


toate timpurile, încât până şi poliţia, care nu prea cunoaşte 
filozofie, a ajuns să recunoască empiric că există. 

Asta înseamnă să fii empiric. Criminalul operează 
întotdeauna o singură crimă, mă refer la criminalul adevărat, 
care pare predestinat crimei şi care nu urmăreşte nimic altceva. 
Acest criminal nu are un creier dezvoltat, de adult. El e iscusit, 
viclean şi abil, dar nu atinge din punct de vedere al inteligenței 
nivelul adultului. In multe privințe are creier de copil. Criminalul 
nostru este şi el predestinat crimei. Şi el are creier de copil, căci 
ceea ce a făcut el este pueril. 

Un lucru făcut o dată este punctul de sprijin prin care creierul 
de copil devine creier de adult. Şi până în clipa în care va avea 
drept scop altceva, el va continua să facă de fiecare dată acelaşi 
lucru, exact cum a făcut înainte! Ah, draga mea, văd că ochii îţi 
sunt larg deschişi şi că fulgerul îţi luminează întinderi de 
pământ. Într-adevăr, doamna Harker începu să bată din palme, 
iar ochii îi scăpărau scântei. El continuă: Acum vei vorbi. Ne vei 
spune nouă, doi savanţi lucizi, ceea ce vezi cu ochii dumitale 
atât de strălucitori. 

Profesorul îi luă mâna, ţinând-o în timp ce ea ne vorbi. li ţinea 
pulsul între arătător şi degetul mare, din instinct şi inconştient, 
gândeam eu, iar ea începu: 

— Contele este criminal, din tipul de criminali. Aşa l-ar 
clasifica Nordau şi Lombroso, iar în această calitate mintea lui 
este incomplet dezvoltată. Astfel, când se află într-o situaţie 
dificilă, îşi caută scăparea în rutină. Trecutul este indiciul lui şi 
singura pagină a acestui trecut pe care o cunoaştem, din 
propriile sale spuse, ne arată că odată, înainte, când s-a aflat la 
„strâmtoare", cum ar spune domnul Morris, s-a înapoiat în ţara 
lui din regiunea pe care încercase s-o invadeze, dar, fără a 
renunţa la scopul propus, s-a pregătit pentru un nou efort. S-a 
întors mai bine pregătit şi a câştigat. La fel a venit şi la Londra, 
pentru a invada o nouă regiune. A fost înfrânt şi când a pierdut 
orice speranţă de izbândă, cu viaţa în primejdie, a fugit pe mare 
spre casă, după cum fugise odinioară din Turcia, înapoi peste 
Dunăre. 

— Bine, foarte bine, ce femeie inteligentă!, spuse Van 
Helsing cu entuziasm şi se aplecă să-i sărute mâna. O clipă după 
aceea îmi spuse, calm, de parcă ar fi dat o consultaţie în camera 
unui bolnav: Puls doar şaptezeci şi doi, cu toată această emoție 


puternică. Am speranţe. Intorcându-se din nou spre ea, îi spuse 
cu vie nerăbdare: Dar continuă, continuă. Mai ai multe de spus 
dacă vrei. Nu-ţi fie teamă! 

— Am să încerc, dar vă rog să mă iertaţi dacă o să vă par 
egocentrică. 

— Nu, nu te teme, trebuie să fii egocentrică, căci la 
dumneata ne gândim. 

— Bine, în calitate de criminal, el este egoist. Şi, întrucât 
intelectul lui este redus, iar acţiunea sa se bazează pe egoism, 
el se limitează la un singur scop, lipsit de orice remuşcare. 
Acum vrea cu orice preţ să fie la adăpost, iar restul nu-l mai 
interesează. Astfel, egoismul lui îmi eliberează mie întrucâtva 
sufletul de cumplita putere pe care o are asupra mea, începând 
din acea noapte de groază. Am simţit-o, ah, am simţit-o! Slavă 
lui Dumnezeu pentru marea sa îndurare! Sufletul meu este mai 
liber decât a fost până acum. Acum nu mă mai urmăreşte decât 
teama ca nu cumva în timpul unei transe sau al unui vis să se fi 
folosit de cunoştinţele mele în scopul lui. 

Profesorul se ridică: 

— S-a folosit de mintea dumitale şi aşa am rămas noi aici la 
Varna, în timp ce corabia pe care se afla a înaintat printr-o ceaţă 
învăluitoare spre Galaţi, unde, fără îndoială, şi-a luat ceva 
măsuri să scape de noi. Dar mintea lui infantilă n-a văzut mai 
departe. Şi se prea poate, aşa cum vrea totdeauna Providența 
divină, ca tocmai lucrul pe care răufăcătorul îl consideră spre 
binele lui să devină principala sa nenorocire. Vânătorul este 
prins în propria sa capcană, cum spune psalmistul. 

Căci acum, când crede că a scăpat de urmărirea noastră şi 
când ne-a luat-o înainte cu atâtea ceasuri, creierul lui egoist de 
copil îi va şopti să doarmă. El crede că, aşa cum s-a izolat de 
dumneata, nemaicunoscându-ţi gândurile, nici dumneata nu mai 
poţi afla nimic despre el. Aici se află eroarea lui. Acel îngrozitor 
botez al sângelui îţi dă posibilitatea să te duci cu gândul la el, 
aşa cum ai făcut şi până acum în răstimpurile de libertate, la 
răsăritul şi apusul soarelui. 

In clipele acelea eşti condusă de voinţa mea şi nu de a lui. Și 
această putere spre binele dumitale şi al celorlalţi ai dobândit-o 
prin suferinţa provocată de mâinile lui. Noi, totuşi, nu suntem 
egoişti. II vom urmări şi nu vom da înapoi, chiar de vom fi în 
pericol să devenim ca el. Prietene John, am trăit momente 


importante care ne-au făcut să progresăm. Trebuie să te 
transformi în scrib şi să notezi totul, aşa că atunci când se vor 
întoarce şi ceilalţi de la treburi să le poţi arăta şi lor. Atunci vor 
afla şi ei ce am aflat şi noi. 

Şi astfel am aşternut aceste lucruri în timp ce-i aşteptam pe 
ceilalţi să se întoarcă, iar doamna Harker a scris la maşină tot ce 
se întâmplase de când ne-a adus nouă manuscrisul. 


Capitolul 26 

Jurnalul doctorului Seward 

29 octombrie. Aceste însemnări le-am scris în tren de la 
Varna la Galaţi. Aseară, înainte de asfinţit, ne-am adunat cu toţii 
pentru scurt timp. Fiecare îşi făcuse datoria cum putuse mai 
bine. Dacă gândirea, eforturile sau ocaziile favorabile ne vin în 
ajutor, suntem gata de călătorie şi pentru câte avem de făcut la 
Galaţi. Când se făcu ora obişnuită, doamna Harker se pregăti 
pentru hipnoză. După ce Van Helsing făcu un efort mai 
îndelungat şi mai încordat decât de obicei, ea căzu în transă. În 
mod obişnuit, începea să vorbească la o simplă sugestie, dar, de 
data asta, ca să putem afla câte ceva, Profesorul a trebuit să-i 
pună întrebări, ba chiar pe un ton destul de hotărât. În sfârşit, 
veni şi răspunsul: 

— Nu pot vedea nimic. Suntem nemişcaţi. Valurile nu se mai 
izbesc, ci se aude doar un vârtej continuu de apă care curge 
încetişor pe lângă cablu. Aud voci de oameni care strigă pe 
aproape şi mai departe, legănarea şi scârţâitul ramelor în 
suporturi. Pe undeva se aude o împuşcătură. 

Ecoul pare foarte îndepărtat. Deasupra se aude tropăit de 
picioare, cabluri şi lanţuri trase. Dar ce-i asta? O rază de lumină. 
Simt o adiere de vânt. 

Dintr-odată, doamna Harker se sculă în capul oaselor şi, 
deschizând ochii, spuse cu blândeţe: 

— Doreşte cineva o ceaşcă cu ceai? Sunteţi cu toţii atât de 
obosiţi. 

Nu puteam să nu-i facem pe plac şi am acceptat. Ea plecă în 
grabă să facă ceaiul. După ce a ieşit, Van Helsing spuse: 

— Aţi auzit, prieteni. Se apropie de uscat. In timpul nopţii 
poate să zacă ascuns pe undeva, însă nu poate ajunge pe uscat 
decât dacă este transportat sau dacă vasul atinge ţărmul. 


Aşadar, în concluzie, dacă nu coboară pe țărm în noaptea asta 
sau înainte de revărsatul zorilor, va pierde o zi întreagă. Astfel, 
noi vom putea ajunge la timp, căci, dacă nu fuge noaptea, îl 
vom găsi ziua închis în ladă, la bunul nostru plac. Căci el nu 
îndrăzneşte să-şi ia înfăţişarea obişnuită, treaz şi expus vederii, 
pentru a nu fi descoperit. 

Nu mai avea nimic de adăugat, aşa că am aşteptat cu 
răbdare venirea zorilor, când mai puteam afla câte ceva de la 
doamna Harker. 

Dis-de-dimineaţă am ascultat, cu sufletul la gură, răspunsul 
ei în transă: 

— Întuneric deplin. Aud bătaia valurilor la acelaşi nivel cu 
mine şi scârţâitul lemnului pe lemn. 

Ea se opri. Se ivi soarele roşu. Trebuie să aşteptăm până pe 
înserat. 

Şi astfel ne îndreptăm spre Galaţi într-o aşteptare 
chinuitoare. 

Mai târziu. A mai apus o dată soarele. Doamna Harker s-a 
supus influenţei hipnotice mai greu chiar decât azi-dimineaţă. 
Când a vorbit, cuvintele au fost enigmatice. 

— Dispare ceva. Simt cum trece pe lângă mine un vânt rece. 
În depărtare aud zgomote nedesluşite, parcă ar fi nişte oameni 
ce vorbesc în limbi ciudate, o cascadă furioasă şi urlet de lupi. 

Se opri, o trecu un fior rece care se intensifică în clipele 
următoare, până când începu să se zguduie ca paralizată. Nu 
mai rosti nici un cuvânt, nici ca răspuns la întrebările imperative 
ale Profesorului. 

30 octombrie. 7 a.m. Ne apropiem de Galaţi şi poate că nu 
voi mai avea timp să scriu. Am aşteptat cu toţii cu mare 
nerăbdare răsăritul soarelui azi-dimineaţă. Profesorul puse 
repede întrebările la care ea răspunse tot atât de repede: 

— Întuneric beznă. Aud vârtejuri de apă prin apropiere, la 
acelaşi nivel cu urechile mele şi scârţâitul lemnului pe lemn. In 
depărtare sunt nişte vite. Se mai aude un zgomot, un zgomot 
ciudat ca un... 

Se opri, păli, devenind tot mai lividă. 

— Continuă! Continuă! Vorbeşte, îţi poruncesc!, spuse Van 
Helsing cu glas sfâşietor. În ochi i se citea disperarea, căci 
soarele care răsărea colora în roşu până şi faţa palidă a 


doamnei Harker. Ea deschise ochii şi spuse blând şi aparent 
total indiferentă, făcându-ne pe toţi să tresărim: 

— Ah, Profesore, de ce îmi ceri să fac un lucru pe care ştii că 
nu-l pot face? Nu-mi aduc aminte de nimic. Apoi, văzând 
expresia de uimire de pe chipurile noastre, întrebă, privindu-ne 
pe rând cu o privire îngrijorată: Ce-am spus? Ce-am făcut? Nu 
ştiu nimic decât că am stat acolo culcată, pe jumătate adormită 
şi te-am auzit spunând: „Continuă! Vorbeşte, îţi poruncesc!" Era 
atât de ciudat să te aud poruncindu-mi ca unui copil 
neascultător! 

Se aude şuieratul trenului. Ne apropiem de Galaţi. Ardem de 
nerăbdare şi de îngrijorare. 


Jurnalul Minei Harker 

30 octombrie. Domnul Morris m-a dus la hotel, unde ne-au 
fost rezervate telegrafic camerele. De el ne puteam dispensa cel 
mai uşor, deoarece nu vorbeşte nici o limbă străină. Forţele au 
fost repartizate aproape la fel ca la Varna, cu excepţia lordului 
Godalming, care s-a dus la viceconsul, deoarece, în graba în 
care ne aflăm, rangul său i-ar putea servi ca un fel de garanţie 
imediată pe lângă oficialități. Jonathan şi cu cei doi doctori s-au 
dus la agentul maritim pentru a afla detalii despre sosirea 
Ţarinei Ecaterina. 

Mai târziu. Lordul Godalming s-a întors. Consulul este plecat, 
iar viceconsulul este bolnav, aşa încât afacerile curente le 
rezolvă un funcţionar, care a fost foarte îndatoritor şi s-a oferit 
să facă tot ce îi stă în putere. 


Jurnalul lui Jonathan Harker 

30 octombrie. La orele nouă, doctorul Van Helsing, doctorul 
Seward şi cu mine am făcut o vizită la firma Mackenzie & 
Steinkoff, agenţii firmei londoneze Hapgood. Ei primiseră o 
telegramă de la Londra drept răspuns la solicitarea telegrafică a 
lordului Godalming, cerându-li-se să ne acorde toate înlesnirile 
cu putinţă. Au fost mai mult decât amabili şi îndatoritori şi ne-au 
dus numaidecât pe puntea Ţarinei Ecaterina, care se afla 
ancorată în portul fluvial. Acolo l-am văzut pe căpitan, pe nume 
Donelson, care ne-a povestit despre călătorie. Ne-a spus că nu 
avusese niciodata în viaţa lui condiţii atât de favorabile. 


— Să ştiţi, spuse el, ne-a cam fost teamă, că ne aşteptam să 
plătim cu vreo nenorocire, ca să ştim o socoteală. Nu-i prea 
înţelept să mergi de la Londra în Marea Neagră cu vântu-n 
spate, de parcă ţi-ar sufla chiar dracu-n pânze pentru niscaiva 
socoteli de-ale lui. Câteodată nu puteam vedea nimic. Când 
treceam pe lângă vreo corabie, sau vr'un port, sau vr'un cap, ne 
acoperea o ceaţă care mergea cu noi până când, după ce se 
ridica şi ne uitam în jur, nu mai vedeam nici pe dracu'! Am 
trecut pe lângă Gibraltar făr' să ne dăm seama. 

Şi pân' ce-am ajuns la Dardanele şi-a trebuit să aşteptăm 
permisul de trecere, nimeni nu s-a apropiat de noi. La început 
m-am gândit să mai slăbesc pânzele şi să zăbovim pe loc până 
s-o ridica ceața, dar tot eu m-am gândit că dacă dracu' şi-a pus 
în minte să ne ducă repede în Marea Neagră, o s-o facă şi dacă 
nu vrem noi. O cursă rapidă nu putea să-i supere nici pe 
proprietari şi nici să ne încurce nouă treburile. Şi Scaraoţchi, 
care îşi văzuse interesul lui, avea să ne fie recunoscător cum se 
cuvine că nu i-am stat în cale. 

Amestecul de simplitate şi viclenie, de superstiție şi calcul 
comercial l-a stârnit pe Van Helsing, care i se adresă: 

— Diavolul e mai iscusit decât cred unii oameni, amice! Şi 
ştie când îşi află naşul! 

Complimentul nu-i displăcu căpitanului, care continuă: 

— Când am trecut de Bosfor, oamenii au început să 
bombăne. Unii, românii, au venit şi m-au rugat să azvârl în mare 
o cogeamite ladă pe care a adus-o pe punte un bătrân ciudat cu 
puţin timp înainte de a pleca din Londra. l-am văzut cum se 
uitau la omu' ăla şi cum ridicau două deşte când îl vedeau, ca să 
se ferească de deochi. Auzi! Superstiţiile străinilor sunt de-a 
dreptul caraghioase! l-am trimis repejor să-şi vadă de treburi. 

Dar numaidecât s-a lăsat o ceaţă şi am simţit şi eu că aveau 
niţeluş dreptate, deşi n-aş putea spune că era vorba de lada aia 
mare. Ei bine, am mers tot înainte şi, cum ceața nu s-a ridicat 
timp de cinci zile, m-am lăsat în voia vântului, căci dacă dracu' 
vrea s-ajungă undeva, apoi ajunge cu bine. lar dacă nu, ei bine, 
tot o să fim oricum cu ochii în patru. Dar, ca să vezi, am făcut un 
drum bun şi am avut apă adâncă tot timpu', iar acu' două zile, 
când a răsărit de dimineaţă soarele prin ceaţă, ne-am pomenit 
taman pe fluviu, în faţa Galaţilor. 


Românii erau furioşi şi voiau nici mai mult, nici mai puţin 
decât să iau şi să azvârl lada în fluviu. A trebuit să stăm de 
vorbă cu ajutoru' unei bâte şi după ce a coborât şi ultimu' dintre 
ei de pe punte, ţinându-se de cap, s-au convins că, deochi sau 
nedeochi, bunurile şi încrederea patronilor mei se aflau mai în 
siguranţă în mâinile mele decât în Dunăre. Băgaţi de seamă, 
scoseseră lada pe punte, gata s-o azvârle şi, cum era nemarcată 
Galaţi via Varna, m-am gândit s-o las acolo până ce vom 
descărca în port şi vom scăpa cu toţii de ea. N-am făcut prea 
mare lucru în ziua aia şi a trebuit să rămânem noaptea ancorati, 
dar a doua zi, dis-de-dimineaţă, cu un ceas înainte de răsăritul 
soarelui, a venit un om pe punte cu o procură trimisă din Anglia, 
să preia lada destinată contelui Dracula. Ce mai, era afacerea 
lui. Avea hârtii în regulă şi am fost bucuros să scap de lada aia 
blestemată, căci începuse să mă neliniştească şi pe mine. Dacă 
dracu' avea niscai bagaje pe corabia mea, astea nu puteau fi 
decât lada! 

— Cum se numea omul care a luat-o?, întrebă Helsing, 
stăpânindu-şi nerăbdarea. 

— O să vă spun acuşica!, răspunse căpitanul şi ducându-se în 
cabină scoase o chitanţă semnată „Immanuel Hildesheim". 
Adresa era Burgenstrasse 16. 

Am aflat că atât ştia căpitanul, aşa că, mulţumindu-i, am 
plecat. 

L-am găsit pe Hildesheim la birou. După puţină târguială ne-a 
spus ce ştia: lucruri ce s-au dovedit simple, dar importante. 
Primise o scrisoare de la domnul De Ville, din Londra, spunându- 
i să ridice dacă se poate înainte de răsăritul soarelui, ca să 
scape de vamă, o ladă care va sosi la Galaţi cu Țarina Ecaterina. 
Această ladă urma să fie predată unui oarecare Petrof Skinsky, 
aflat în legătură cu slovacii care făceau comerţ pe fluviu până în 
port. Fusese răsplătit pentru munca lui cu o bancnotă 
englezească, care i-a fost onorată cum se cuvine, în aur, de 
Banca Internaţională a Dunării. Când a venit Skinsky la el, s-au 
dus la corabie şi i-a predat lada, ca să scutească plata 
transportului. Asta era tot ce ştia. 

L-am căutat apoi pe Skinsky, dar nu l-am putut găsi. Unul 
dintre vecini, care nu părea să-i poarte prea multă dragoste, ne 
spuse că plecase cu două zile în urmă, nimeni nu ştia unde. Ne 
aflam din nou într-un punct mort. 


In timp ce vorbeam, veni un om în goană şi ne spuse gâfâind 
că în cimitirul Sf. Petru a fost găsit cadavrul lui Skinsky. Avea 
beregata sfâşiată parcă de un animal sălbatic. Cei cu care 
stătusem de vorbă alergară să vadă grozăvia, iar femeile 
strigau: „Slovacii au făcut-o!" 

In drum spre casă nu am putut ajunge la nici o concluzie 
precisă. Eram cu toţii convinşi că lada îşi vedea de drum, pe 
apă, spre o anumită destinaţie. Dar trebuie să descoperim 
această destinaţie. Amărâţi, am ajuns la hotel, la Mina. 

Când ne-am adunat noi, bărbaţii, ne-am consultat mai întâi 
dacă e bine să-i împărtăşim Minei cele aflate. Lucrurile au ajuns 
într-o situaţie disperată, dar cel puţin mai avem o ultimă şansă, 
deşi cam riscantă. Ca un prim pas, eu am fost dezlegat de 
promisiunea pe care i-o făcusem Minei. 


Jurnalul Minei Harker 

30 octombrie, seara. Erau atât de obosiţi, epuizați şi 
descurajaţi, încât nu puteam face nimic până ce nu se vor fi 
odihnit puţin. Aşadar, i-am rugat să se culce jumătate de oră, 
timp în care eu voi scrie tot ce s-a întâmplat până în această 
clipă. 

l-am cerut doctorului Van Helsing să-mi dea toate hârtiile pe 
care nu le-am văzut, şi mi le-a dat... In timp ce ei se odihnesc, 
eu voi studia totul cu atenţie şi voi ajunge poate la vreo 
concluzie. Voi încerca să urmez exemplul Profesorului şi voi 
judeca fără idei preconcepute faptele... 

Cred că prin harul lui Dumnezeu am făcut o descoperire. Voi 
face rost de hărţi şi le voi examina... 

Sunt tot mai sigură că am dreptate. Concluzia la care am 
ajuns este gata, aşa că ne vom aduna cu toţii şi eu le-o voi citi. 
Ei o vor judeca. E bine să fim cât mai precişi, căci fiecare minut 
este preţios. 


Memoriul Minei Harker (cuprins în jurnalul ei) 

Punctul de plecare al anchetei. Problema contelui Dracula 
este să se înapoieze la el acasă. 

a) El trebuie să fie dus înapoi de către cineva. Acest lucru 
este evident, căci dacă ar avea puterea să se deplaseze singur, 
aşa cum ar vrea, ar putea să o facă cu înfăţişarea de om, de lup, 


de liliac sau cu oricare altă înfăţişare. Fără îndoială, se teme să 
nu fie descoperit sau să nu intervină cineva în această stare de 
neputinţă în care trebuie că se află, închis cum este în lada lui 
de lemn, de la revărsatul zorilor şi până la asfinţit. 

b) Cum urmează să fie transportată lada? O serie de eliminări 
succesive ne-ar putea ajuta. Pe drum, pe cale ferată, pe apă? 

1. Pe drum - Se ridică numeroase dificultăţi, în special la 
ieşirea din oraş. 

a) Oamenii, iar oamenii sunt curioşi şi întreabă. O aluzie, o 
presupunere, o îndoială cu privire la ce se află în ladă l-ar 
distruge. 

b) Funcţionarii de la vamă sau de la taxe. 

c) Urmăritorii ar putea veni după el. Aceasta este teama lui 
cea mai mare. Şi, pentru a nu fi trădat, el şi-a îndepărtat, atât 
cât a putut, însăşi victima, pe mine! 

2. Pe calea ferată - Lada nu se află în grija nimănui. Ar putea 
risca să întârzie, iar întârzierea i-ar fi fatală, cu duşmanii pe 
urmele lui. Într-adevăr, poate evada în timpul nopţii. Dar ce s-ar 
alege de el, într-un ţinut necunoscut, fără nici un refugiu? Nu 
asta e intenţia lui, şi nu are de gând să-şi ia asemenea risc. 

3. Pe apă. lată drumul cel mai sigur într-o anume privinţă, dar 
şi cel mai periculos în altă privinţă. Pe apă este lipsit de puteri, 
cu excepţia nopţii. Chiar şi atunci poate să recurgă numai la 
ceaţă, furtună, zăpadă şi lupi, dar în caz de naufragiu, apa l-ar 
înghiţi fără scăpare şi ar fi cu desăvârşire pierdut. Ar putea 
conduce vasul spre țărm, dar dacă regiunea este neprietenoasă 
şi nu are libertatea de a se mişca, situaţia lui ar rămâne 
disperată. 

Ştim din însemnări că a fost pe apă, aşa încât trebuie să 
aflăm cu certitudine pe care apă. 

Primul lucru este să aflăm cu precizie ce a făcut până acum. 
Apoi vom putea afla câte ceva despre planul său. 

Mai întâi, trebuie să luăm în consideraţie cele făcute la 
Londra ca parte a planului său general de acţiune, când îl 
grăbea timpul şi trebuia să aranjeze lucrurile cât mai bine cu 
putinţă. 

In al doilea rând, trebuie, pe cât ne stă în putinţă, să 
deducem din faptele pe care le cunoaştem, ce a făcut aici. 

În legătură cu prima chestiune; el intenţiona, fără îndoială, să 
ajungă la Galaţi şi a trimis factura la Varna ca să ne înşele în caz 


că am fi aflat calea lui de plecare din Anglia. Scopul lui unic şi 
imediat de atunci a fost să scape. Dovadă, scrisoarea cu 
instrucţiuni trimisă lui Immanuel Hildesheim să preia şi să 
transporte lada înainte de răsăritul soarelui. Mai sunt şi 
instrucţiunile trimise lui Petrof Skinsky. Pe acestea le putem 
doar ghici, dar trebuie că a existat vreo scrisoare sau vreun 
mesaj, deoarece Skinsky a venit la Hildesheim. 

Ştim că până acum planurile i-au izbutit. Țarina Ecaterina a 
făcut o călătorie fenomenal de rapidă, atât de rapidă, încât a 
stârnit până şi bănuielile căpitanului Donelson. Dar superstiţia şi 
Siretenia acestuia au făcut jocul contelui. Căpitanul a gonit 
mânat de vânturi favorabile, prin ceţuri, până a ajuns cu ochii 
legaţi la Galaţi. S-a dovedit că aranjamentele contelui au fost 
bine ticluite. Hildesheim a scos lada, a luat-o şi i-a dat-o lui 
Skinsky. Skinsky a luat-o, şi aici îi pierdem urma. Atât ştim, că 
lada se deplasează undeva, pe apă. Vama şi taxele, dacă au 
existat, au fost evitate. 

Acum ajungem la ceea ce ar fi trebuit contele să facă după 
sosirea sa, pe uscat, la Galaţi. 

Lada i-a fost dată lui Skinsky înainte de revărsatul zorilor. La 
răsăritul soarelui, contele a putut să apară sub propria 
înfăţişare. Aici ne întrebăm de ce a fost ales Skinsky pentru a da 
ajutor în această problemă? În jurnalul soţului meu, Skinsky este 
menţionat ca având de-a face cu slovacii care fac comerţ în 
josul fluviului spre port, iar observaţia făcută de omul acela, 
cum că omorul a fost comis de un slovac, arată sentimentul 
general împotriva acestor oameni. Contele a avut nevoie de 
izolare. 

Presupunerea mea este următoarea: la Londra, contele s-a 
hotărât să se înapoieze la castelul său, pe apă, socotind a fi 
drumul cel mai sigur şi mai secret. El a fost adus de la castel de 
ţigani, care, probabil au predat încărcătura slovacilor, care au 
dus lăzile la Varna, căci de acolo au fost îmbarcate spre Londra. 
Aşadar, contele cunoaşte persoanele care i-ar putea face aceste 
servicii. 

După ce lada a fost adusă pe uscat, înainte de răsăritul 
soarelui sau după asfinţit, el a ieşit din ladă, s-a întâlnit cu 
Skinsky şi i-a dat instrucţiuni pentru a aranja transportul lăzii pe 
un anumit râu. După ce a făcut acest lucru şi ştiind că toate 


lucrurile merg bine, contele a făcut să i se piardă urmele, sau 
aşa a crezut el, omorându-şi agentul. 

Am examinat harta şi am găsit că râurile cele mai potrivite 
pentru slovaci sunt Prutul sau Siretul. Am citit în exemplarul 
dactilografiat că în timpul transei eu am auzit vaci mugind, 
vârtejuri de apă la nivelul urechilor mele şi scârţâit de lemn. 
Contele, în ladă, se afla atunci pe un râu într-o barcă deschisă, 
deplasată probabil fie de vâsle, fie de prăjini, căci malurile eram 
apropiate şi se mergea contra curentului. Dacă se deplasa în 
direcţia curentului, nu s-ar fi auzit un asemenea zgomot. 

S-ar putea, bineînţeles, să nu fie nici Siretul, nici Prutul, dar 
putem cerceta mai departe. Dintre ele, Prutul este mai uşor 
navigabil, dar Siretul, la Fundu, se uneşte cu Bistriţa, care curge 
în jurul Pasului Bârgău. Bucla pe care o face este evident 
punctul pe apă cel mai apropiat de castelul Dracula. 


Jurnalul Minei Harker (continuare) 

După ce am terminat de citit, Jonathan m-a cuprins în braţe şi 
m-a îmbrăţişat. Ceilalţi îmi strângeau amândouă mâinile, iar 
doctorul Van Helsing a spus: 

— lată că draga noastră doamnă Mina este încă o dată 
dascălul nostru. Ochii ei au văzut acolo unde noi am fost orbi. 
Acum, iată, ne aflăm din nou pe drumul cel bun, iar de data asta 
putem izbândi. Duşmanul nostru este cam neputincios şi, dacă îl 
ajungem în timpul zilei, pe apă, sarcina noastră va fi îndeplinită. 
De pornit a pornit, dar nu poate face nimic pentru a se grăbi, 
deoarece nu-şi poate părăsi lada, ca nu cumva cei care îl 
transportă să intre la bănuieli. Căci orice bănuială înseamnă să 
fie aruncat în râu, unde ar pieri. El ştie acest lucru şi nu-l 
doreşte. Acum, dragii mei, vom ţine un consiliu de război, căci 
trebuie să ştim, pe loc, fiecare ce avem de făcut. 

— Eu voi face rost de o vedetă şi îl vom urmări, spuse lordul 
Godalming. 

— lar eu voi face rost de cai, pentru a-l urmări pe mal, dacă 
va debarca, spuse domnul Morris. 

— Bine, spuse Profesorul, amândouă ideile sunt bune. Dar 
nici unul dintre voi nu poate pleca singur. Ne trebuie forţe 
pentru a învinge forţa în caz de nevoie. Slovacul este puternic şi 
violent şi poartă arme primitive. 


Bărbaţii zâmbiră cu toţii, căci ei aduseseră un mic arsenal. 
Domnul Morris spuse: 

— Eu am adus nişte puşti Winchester. Sunt practice la 
încăierări şi s-ar putea ivi şi lupii. Contele, dacă vă mai amintiţi, 
şi-a luat şi alte măsuri de precauţie. El a cerut anumite lucruri 
pe care doamna Harker nu prea le-a putut auzi sau înţelege. 
Trebuie să fim pregătiţi pentru orice eventualitate. 

Doctorul Seward spuse: 

— Eu cred că e mai bine să merg cu Quincey. Ne-am obişnuit 
să vânăm împreună şi amândoi, bine înarmaţi, vom ţine piept la 
orice s-ar întâmpla. Nici tu nu trebuie să fii singur, Art. Poate o 
să fie nevoie să luptăm cu slovacii, iar un brânci dat la 
întâmplare, căci nu îmi închipui că oamenii aceştia poartă arme, 
ne-ar da toate planurile peste cap. Nici un risc, de data asta. Nu 
ne vom odihni până ce capul contelui nu va fi despărţit de trup 
şi până când nu vom fi siguri că nu se va mai putea reîncarna. 

In timp ce vorbea îl privea pe Jonathan, iar Jonathan, la 
rândul său, mă privea. Vedeam cum se mai frământă bietul om. 
Fără îndoială, voia să rămână cu mine, însă cei din barcă vor fi 
cei care vor avea posibilitatea să-l distrugă pe... pe... vampir. 
(De ce am ezitat să scriu acest cuvânt?) Jonathan tăcea şi în 
timpul acesta vorbi doctorul Van Helsing. 

— Prietene Jonathan, dumitale îţi revine acest lucru din două 
motive: Mai întâi, pentru că eşti tânăr şi curajos şi ştii să lupti, 
iar noi avem nevoie de toată energia pentru lupta de pe urmă. 
Apoi, este dreptul dumitale să-l distrugi pe acela care ţi-a 
pricinuit atâta durere dumitale şi celor dragi. Nu te teme pentru 
doamna Mina. Ea se va afla sub ocrotirea mea, dacă mi se 
îngăduie. Sunt bătrân. Picioarele nu-mi mai sunt atât de 
sprintene la fugă ca odinioară. 

Dar vă pot fi în alt fel de folos, pot lupta cu alte mijloace, şi 
îmi pot da viaţa, dacă este nevoie, la fel ca şi voi, cei tineri. 
Acum iată şi intenţia mea: în timp ce dumneata, lord Godalming, 
şi prietenul Jonathan veţi merge pe râu cu vedeta rapidă, şi în 
timp ce John şi Quincey vor păzi malurile în punctele unde ar 
putea el să debarce, eu o voi duce pe doamna Mina în inima ţării 
duşmanului. În timp ce vulpoiul se află închis în ladă, plutind pe 
apa curgătoare de unde poate evada pe uscat, noi ne vom duce 
pe drumul pe care l-a făcut Jonathan, de la Bistriţa peste 
Bârgău, şi vom afla calea spre castelul Dracula. Aici, puterea 


hipnotică a doamnei Mina ne va fi cu siguranţă de folos şi vom 
afla drumul, altfel întunecat şi necunoscut, după primul răsărit 
de soare, când vom fi în apropierea acelui loc fatal. 

Aici Jonathan îl întrerupse aprins: 

— Vrei să spui, Profesore, că o vei duce pe Mina, atât de 
mâhnită şi pângărită cum este de răul diavolului, tocmai în 
această capcană a morţii? Pentru nimic în lume! Nici în numele 
Cerului sau al Infernului! Ştiţi cum arată acel loc? Aţi văzut acel 
bârlog cumplit al infamiei diavoleşti, în care şi lumina lunii e 
populată de forme hâde şi în care fiece fir de praf care se 
învârteşte prin aer e un viitor monstru? Aţi simţit buzele 
vampirului pe gât? La aceste cuvinte se întoarse spre mine, 
privirea lui îmi ardea fruntea, iar el, înălţându-şi braţele, 
exclamă: O, Doamne, ce-am făcut pentru a abate atâta groază 
asupra noastră?, şi se prăbuşi pe canapea în culmea disperării. 

Glasul Profesorului, cu tonuri clare şi blânde, care păreau să 
vibreze în aer, ne linişti pe toţi: 

— O, prietene, dacă vreau să mă duc în acel loc de groază 
este tocmai ca s-o salvez pe doamna Mina. Doamne fereşte s-o 
duc în castel! Avem de îndeplinit un lucru cumplit, pe care ochii 
ei nu trebuie să-l vadă. Noi, bărbaţii, cu excepţia lui Jonathan, 
am văzut cu ochii noştri ce avem de făcut pentru a purifica acel 
loc. Nu uitaţi că suntem la mare strâmtoare. Dacă Dracula ne 
scapă şi de data asta, şi e puternic, abil şi viclean, el poate lua 
hotărârea să doarmă timp de un secol. Şi atunci, cu timpul, 
draga noastră, şi îmi luă mâna, se va duce să-i ţină tovărăşie şi 
va deveni aidoma celorlalte duhuri, pe care dumneata, 
Jonathan, le-ai cunoscut. 

— Fă cum îţi este voia, spuse Jonathan scuturat de un suspin. 
Ne aflăm în mâinile lui Dumnezeu! 

Mai târziu. M-am simţit bine văzându-i pe bărbaţii aceştia 
viteji pornind la lucru. Nici n-au trecut trei ore de când ne-am 
repartizat treburile între noi. Lordul Godalming şi Jonathan au o 
vedetă cu aburi, gata să pornească dintr-un moment în altul. 
Doctorul Seward şi domnul Morris au vreo şase cai frumoşi, bine 
înşeuaţi. Avem tot felul de hărţi şi de instrumente. Profesorul 
Van Helsing şi cu mine urmează să plecăm cu trenul de 11.40 
spre Vereşti, de unde vom lua o trăsură care să ne ducă până la 
Pasul Bârgăului. 


Am luat cu noi o mulţime de bani gheaţă, deoarece urmează 
să cumpărăm o trăsură cu cai. Vom mâna noi înşine, căci nu 
există nimeni în care să ne putem încrede. Profesorul cunoaşte 
cuvinte din foarte multe limbi, astfel că ne vom descurca de 
minune. Ne-am luat tot felul de arme, chiar şi un revolver de 
mare calibru pentru mine. Jonathan nu ar fi fost liniştit dacă nu 
aş fi fost şi eu înarmată ca şi ceilalţi. Vai! Eu nu pot purta arme 
sfinte ca ceilalţi. Bunul doctor Van Helsing mă linişteşte, 
spunându-mi că voi fi bine înarmată în caz că se vor ivi lupii. 
Vremea se răceşte cu fiecare ceas şi rafalele de zăpadă vin şi se 
duc ca nişte prevestiri. 

Mai târziu. Mi-a trebuit foarte mult curaj pentru a spune adio 
iubitului meu. S-ar putea să nu ne mai întâlnim niciodata. Curaj, 
Mina! 


Jurnalul lui Jonathan Harker 

30 octombrie, noaptea. Scriu la lumina de la uşa cazanului de 
pe vedetă. Lordul Godalming întreţine focul. E foarte priceput la 
treburile astea, deoarece de ani la rând are o vedetă pe Tamisa 
şi pe lacul Norfolk. Consultându-ne planurile, am stabilit, în 
ultimă instanţă, că presupunerile Minei fuseseră corecte. Dacă 
pentru întoarcerea sa la castel contele alesese un drum 
navigabil, atunci acesta era confluenţa Siretului cu Bistriţa. Am 
presupus că locul cel mai propice pentru traversarea ţării între 
râu şi Carpaţi este pe la paralela de 47° latitudine nordică. Nu 
ne temem de viteza mare pe râu noaptea. Debitul de apă e 
suficient, iar malurile sunt destul de depărtate pentru a înlesni 
navigația chiar şi în timpul nopţii. 

Lordul Godalming îmi spune să mă culc puţin, deoarece nu e 
nevoie decât de un singur om care să stea de cart. Dar nu pot 
dormi, cum aş putea oare, când pericolul acesta cumplit 
planează asupra dragei mele, iar faptul că ea se duce în locul 
acela îngrozitor... Domnul Morris şi doctorul Seward au plecat pe 
cai înainte ca noi să fi pornit. Urmează să meargă pe malul 
drept, urcând pe locurile mai înalte, de unde pot vedea bine 
întinderea râului, pot evita sinuozităţile lui şi pot mâna caii de 
rezervă, patru cu totul, pentru a nu stârni curiozitatea. Pentru 
prima porţiune a drumului au tocmit doi oameni care să 
călărească. Când vor da drumul la oameni, lucru ce va avea loc 
în scurt timp, se vor îngriji ei înşişi de cai. 


Ne-am angajat într-o aventură sălbatică. Gonind prin beznă, 
loviți parcă de frigul care se înalţă ameninţător din râu, 
înconjurați de glasurile misterioase ale nopţii, totul parcă e făcut 
ca să ne sporească neliniştea. Parcă ne lăsăm purtaţi spre 
meleaguri şi căi necunoscute, într-o lume de lucruri întunecate 
şi înspăimântătoare. Godalming închide uşa cazanului... 

31 octombrie. Mereu aceeaşi goană. S-a luminat de ziuă, 
Godalming doarme, iar eu stau de veghe. Frigul dimineţii parcă 
te muşcă. Cazanul dă căldură din belşug, dar avem şi haine 
groase, îmblănite. Până acum nu am ajuns din urmă decât 
câteva ambarcaţiuni deschise, dar în nici una nu se afla vreo 
ladă sau vreo încărcătură de dimensiunile celei pe care o 
căutăm. 

1 noiembrie, seara. Toată ziua, nici o veste. Nu am găsit 
nimic asemănător cu ceea ce căutam. lată-ne intraţi pe Bistriţa 
şi, dacă presupunerea noastră a fost greşită, am ratat totul. Am 
cercetat toate ambarcaţiunile, mici şi mari. Dis-de-dimineaţă, un 
echipaj ne-a luat drept o ambarcaţiune guvernamentală şi ne-a 
tratat în consecinţă. Am întrevăzut în acest fapt un mod de a 
facilita lucrurile, astfel că la Fundu, unde Bistriţa se varsă în 
Siret, am făcut rost de un steag românesc, pe care l-am arborat 
ostentativ. 

Trucul ne-a reuşit cu ambarcaţiunile pe care le-am cercetat. 
Ni s-a arătat tot respectul şi nu s-a făcut nici o obiecţie la 
întrebările sau acţiunile noastre. Nişte slovaci ne-au spus că îi 
depăşise o ambarcaţiune care mergea cu o viteză mai mare 
decât cea obişnuită, deoarece avea la bord un echipaj de două 
ori peste necesar. Acest lucru s-a petrecut înainte ca ei să fi 
ajuns la Fundu, aşa că nu ne puteau spune dacă ambarcaţiunea 
trecuse pe Bistriţa sau îşi continuase drumul pe Siret. La Fundu 
nu am auzit nimic despre vasul acesta, care probabil că a trecut 
pe acolo în timpul nopţii. Mi-e foarte somn. Frigul începe să se 

facă simţit, iar natura îşi cere drepturile la odihnă. Godalming 
insistă să facă el primul de cart. Dumnezeu să-l aibă în pază 
pentru bunătatea pe care ne-o arată sărmanei Mina şi mie! 

2 noiembrie, dimineaţa. S-a luminat de ziuă. Bunul meu 
tovarăş nu voia să mă trezească, spunând că ar fi fost păcat, 
căci dormeam atât de liniştit şi mai uitam de necazuri. Mi se 
pare brutal şi egoist din partea mea să dorm atât de mult şi să-l 
las să stea de veghe o noapte întreagă. Dar, a avut dreptate. 


Sunt alt om în dimineaţa asta. Şi cum stau aici, veghindu-i 
somnul, pot face tot ce este necesar: să urmăresc maşina, să 
am grijă de cârmă şi să stau de cart. 

Simt că mi-au revenit puterea şi energia. Mă întreb unde or fi 
acum Mina şi Van Helsing. Miercuri la amiază trebuia să fi ajuns 
la Vereşti. Le va trebui câtva timp pentru a face rost de trăsură 
şi de cai. Aşadar, dacă au pornit şi au mers bine, acum ar trebui 
să fie la Pasul Bârgăului. Să-i călăuzească şi să le ajute 
Dumnezeu! Mi-e teamă să mă gândesc la ce s-ar putea 
întâmpla. De-am putea merge mai repede! 

Dar nu putem: maşinile gâfâie şi dau cât pot. Mă întreb cum 
se descurcă doctorul Seward şi domnul Morris. Pare că numărul 
pâraielor care curg din munţi în acest râu este nesfârşit, dar 
cum nici unul nu este foarte mare, acum în orice caz, deşi, fără 
îndoială, iarna şi la topirea zăpezilor sunt vijelioase, călăreţii nu 
au întâlnit, probabil, prea multe piedici. Sper să-i putem vedea 
înainte de a ajunge la Strasba. Căci dacă nu-l vom prinde pe 
conte, atunci va fi necesar să ne sfătuim cu toţii în legătură cu 
viitoarele acţiuni. 

Jurnalul doctorului Seward 

2 noiembrie. Trei zile pe drum. Nici o veste şi nici timp de a 
scrie, căci fiecare moment este preţios. Ne-am odihnit atât cât 
le-a fost necesar cailor, dar amândoi îndurăm oboseala 
admirabil. 

3 noiembrie. Am auzit la Fundu că vedeta a luat-o pe Bistrita 
în sus. De n-ar fi atât de frig! 

Sunt semne care anunţă venirea zăpezii. Zăpada multă ne va 
opri. În cazul acesta va trebui să facem rost de o sanie, după 
moda rusească. 

4 noiembrie. Astăzi am auzit că vedeta a întârziat din pricina 
unui accident, când încerca să urce toancele. Ambarcaţiunile 
slovacilor au urcat bine, cu ajutorul unei frânghii şi fiind cârmite 
cu iscusinţă. Unele au urcat acum câteva ore. Godalming este şi 
mecanic amator şi, fără îndoială, a repus vedeta pe direcţie. In 
cele din urmă, cu ajutorul localnicilor, au urcat cu bine toancele 
şi au pornit din nou în urmărire. Mă tem că barca s-a cam 
avariat în urma accidentului. Ţăranii ne-au spus că după ce au 
ieşit din nou în ape line s-a tot poticnit, până ce a ieşit din raza 
vederii lor. Trebuie să ne grăbim mai mult decât până acum. S- 
ar putea ca în curând să fie nevoie de ajutorul nostru. 


Jurnalul Minei Harker 

31 octombrie. La amiază am sosit la Vereşti. Profesorul îmi 
spune că azi în zori abia a putut să mă hipnotizeze şi că tot ce 
am spus a fost: „întuneric şi linişte". S-a dus să cumpere o 
trăsură şi cai. Spune că mai târziu o să încerce să cumpere şi 
alţi cai, ca să-i putem schimba pe drum. Avem de parcurs mai 
mult de şaptezeci de mile. Ţinutul este frumos şi foarte 
interesant. În alte împrejurări, ce încântătoare mi s-ar părea 
toate acestea! Dacă Jonathan şi cu mine am face acest drum 
singuri, ce plăcut ar fi! Ne-am opri să vedem oamenii, să aflăm 
câte ceva despre viaţa lor şi să ne umplem sufletul şi mintea de 
întreg coloritul şi pitorescul acestei ţări sălbatice şi frumoase şi 
de aceşti oameni ciudaţi! Dar, vai! 

Mai târziu. S-a întors doctorul Van Helsing. A făcut rost de o 
trăsură şi de cai. Urmează să mâncăm ceva şi să pornim peste o 
oră. Hangiţa ne pregăteşte un coş uriaş cu merinde, care pare 
să ajungă şi pentru o companie de soldaţi. Profesorul îi dă 
dreptate şi îmi şopteşte că s-ar putea să treacă o săptămână 
până să mai găsim din nou hrană bună. A făcut şi cumpărături, 
avem o mulţime de haine îmblănite, şaluri minunate şi tot felul 
de lucruri călduroase. Aşa nu ne va mai fi frig. 

Vom porni curând. Mă tem să mă gândesc la ce ni s-ar putea 
întâmpla. Suntem, într-adevăr, în mâinile lui Dumnezeu. Numai 
El ştie ce se poate întâmpla şi îl voi ruga din tot sufletul meu 
întristat şi umil să vegheze asupra soţului meu iubit şi, orice s-ar 
întâmpla, Jonathan să ştie că l-am iubit şi l-am cinstit mai mult 
decât pot spune şi că gândul meu cel de pe urmă şi cel mai 
sincer va fi întotdeauna pentru el. 


Capitolul 27 

Jurnalul Minei Harker 

1 noiembrie. Am călătorit toată ziua cu o viteză destul de 
bună. Caii parcă îşi dau seama că ne purtăm bine cu ei, căci 
parcurg distanţele stabilite în cea mai mare viteză, fără a da nici 
un semn de nemulţumire. l-am schimbat până acum de multe 
ori şi i-am găsit mereu ascultători, fapt ce ne întăreşte 
încrederea că vom avea o călătorie uşoară. Doctorul Van 


Helsing este laconic. Le spune ţăranilor că vrea să ajungă 
repede la Bistriţa şi îi plăteşte bine pentru a-i schimba caii. 
Mâncăm câte o supă fierbinte, bem o cafea sau un ceai şi din 
nou o pornim la drum. Este o ţară frumoasă, plină de minunăţiile 
cele mai neînchipuite, iar oamenii sunt viteji, puternici, simpli şi 
par să aibă tot felul de însuşiri plăcute. Sunt foarte, foarte 
superstiţioşi. In prima casă unde ne-am oprit, femeia care ne 
servea, când mi-a văzut semnul de pe frunte, s-a închinat şi a 
întins două degete spre mine, să se ferească de deochi. Cred că 
şi-au dat osteneala să pună o cantitate suplimentară de usturoi 
în mâncare, iar eu nu suport deloc usturoiul. De atunci am 
mereu grijă să nu-mi scot pălăria sau voalul şi scap astfel de 
bănuielile lor. Profesorul pare neobosit. Nu se odihneşte o clipă 
toată ziua, deşi pe mine mă roagă să dorm ore întregi. La apusul 
soarelui m-a hipnotizat şi mi-a spus că i-am răspuns ca de 
obicei: 

— Întuneric, apa clipoceşte şi lemnul scârţâie. 

Aşadar, duşmanul nostru se află încă pe apă. Mă tem să mă 
gândesc la Jonathan, deşi nu mă tem nici pentru el, nici pentru 
mine. Scriu aceste rânduri în timp ce aşteptăm într-o casă de la 
ţară să ni se pregătească bidiviii. Doctorul Van Helsing doarme. 
Sărmanul, i se citeşte oboseala pe chip, a îmbătrânit şi 
încărunţit, dar gura i s-a încleştat într-o expresie de luptător 
îndărjit. Chiar în somn îi citeşti îndărjirea pe chip. Când vom 
porni va trebui să-l rog să se odihnească şi voi conduce eu. li voi 
spune că avem în faţă destule zile şi că n-ar fi bine să-l lase 
puterile tocmai atunci când vom avea cel mai mult nevoie de el. 
Totul este pregătit. Vom porni în Curând. 

2 noiembrie, dimineaţa. Am reuşit şi am condus pe rând 
toată noaptea. Acum avem ziua în faţa noastră, luminoasă, deşi 
friguroasă. în aer pluteşte o apăsare stranie, spun apăsare, căci 
nu găsesc un cuvânt mai potrivit. Vreau să spun că ne simţim 
amândoi apăsaţi. Este foarte frig şi numai blănurile noastre 
călduroase ne fac să ne simţim bine. In zori, Van Helsing m-a 
hipnotizat. l-am răspuns: „întuneric, lemnul scârţâie, apa 
bolboroseşte", aşadar râul se schimbă pe măsură ce «ei 
înaintează. 

2 noiembrie, noaptea. Am călătorit toată ziua. Pe măsură ce 
mergem mai departe, ţinutul se face din ce în ce mai sălbatic, 
iar marii pinteni ai Carpaţilor, care la Vereşti păreau atât de 


îndepărtați şi atât de scunzi la orizont, par acum să se adune 
înalţi în jurul nostru. Amândoi ne arătăm binedispuşi. Cred că ne 
străduim să ne încurajăm unul pe celălalt, şi tocmai acest efort 
ne înveseleşte. Doctorul Van Helsing spune că dimineaţă vom 
ajunge la Pasul Bârgăului. 

Casele au devenit foarte rare, iar Profesorul spune că va 
trebui să luăm cu noi ultimii cai de care am făcut rost, deoarece 
nu vom mai putea să-i schimbăm. A mai făcut rost de încă doi 
cai în afară de cei pe care i-am schimbat, aşa că acum avemo 
trăsură trasă de patru cai voinici. La ziuă vom ajunge la 
trecătoare. Nu vrem să ajungem mai devreme, aşa încât o luăm 
cu binişorul şi ne vom putea odihni bine, pe rând, amândoi. O, 
Doamne, ce ne va aduce ziua de mâine? 


Memorandum de Abraham van Helsing 

4 noiembrie. Către vechiul şi credinciosul meu prieten John 
Seward, M.D., din Purfleet, Londra, în caz că nu-l voi mai vedea. 
Aceasta îi va servi drept explicaţie. E dimineaţă şi scriu la 
lumina unui foc pe care l-am ţinut toată noaptea aprins, ajutat 
de doamna Mina. Este foarte frig. Doarme, doarme mereu! Ea, 
de obicei atât de vioaie, nu a făcut nimic, dar absolut nimic 
toată ziua. Şi-a pierdut până şi pofta de mâncare. Nu a scris 
nimic în micul ei jurnal, ea, care scria cu atâta conştiinciozitate 
la fiecare oprire. Ceva îmi şopteşte că lucrurile nu prea merg 
bine. Totuşi, astă-seară este ceva mai vioaie. Somnul îndelungat 
din timpul zilei a înviorat-o şi a readus-o la starea ei obişnuită, 
căci este blândă şi veselă ca odinioară. La apusul soarelui am 
încercat s-o hipnotizez, dar vai!, fără nici un rezultat. Mi-a slăbit 
puterea cu fiecare zi şi în seara asta m-a părăsit cu totul. Ei 
bine, facă-se voia lui Dumnezeu, oricare ar fi şi oricare ar putea 
fi urmările ei! 

Acum, reiau firul evenimentelor, ca să nu treacă nici o zi fără 
a fi înregistrată. 

Am ajuns la Pasul Bârgăului ieri, la scurt timp după revărsatul 
zorilor. Când am văzut primele semne ale dimineţii, m-am 
pregătit pentru hipnotism. Am oprit trăsura şi am coborât ca să 
nu fim câtuşi de puţin deranjaţi. Am făcut un culcuş din blănuri, 
iar doamna Mina, culcându-se, s-a abandonat, ca de obicei, dar 


mai încet ca altădată. Răspunsul a sosit ca şi mai înainte: 
„întuneric şi vârtejuri de apă". Apoi s-a trezit radioasă şi veselă 
şi am pornit-o pe drumul nostru, ajungând în scurt timp la 
trecătoare. Aici, ea s-a înflăcărat de nerăbdare. Era călăuzită de 
o nouă forţă, căci a arătat spre drum, spunând: 

— Asta e drumul! 

— De unde ştii?, am întrebat-o. 

— Bineînţeles că ştiu, a răspuns şi, după o pauză, a adăugat: 
N-a călătorit Jonathan pe drumul ăsta şi n-a descris el călătoria 
asta? 

La început am crezut că se întâmplă ceva ciudat, dar în 
curând mi-am dat seama că nu era decât un singur asemenea 
drum. Era puţin folosit şi se deosebea foarte mult de drumul 
diligenţei din Bucovina la Bistriţa, care este mai larg, mai 
pietruit şi mai folosit. 

Aşa că am luat-o pe acest drum. Când întâlnim alte drumuri, 
nu suntem întotdeauna siguri dacă acestea sunt drumuri, căci 
au fost neglijate şi a căzut un pospai de zăpadă peste ele; 
numai caii ştiu care e drumul bun. Le slăbesc hăţurile, iar ei 
merg cu răbdare. Puțin câte puţin recunoaştem toate locurile pe 
care Jonathan le-a notat în jurnalul său minunat. Apoi ne 
continuăm drumul ore în şir. La început i-am spus doamnei Mina 
să doarmă. A încercat şi a reuşit. A dormit tot timpul până când, 
în cele din urmă, am început să intru la bănuieli şi am încercat s- 
o trezesc. Dar a continuat să doarmă şi n-am izbutit s-o trezesc, 
oricât am încercat. 

Nu vreau s-o bruschez, ca să nu-i fac vreun rău, căci ştiu cât 
a suferit şi îmi dau seama că somnul înseamnă pentru ea, 
câteodată, totul. Cred că am moţăit şi eu, căci dintr-odată m-am 
simţit vinovat, de parcă aş fi făcut vreun rău. M-am trezit bine 
aşezat pe capră, cu hăţurile în mâini şi cu caii cei buni care 
mergeau înainte la trap mărunt ca şi până acum. M-am uitat în 
jos şi am văzut că doamna Mina mai doarme încă. Nu mai era 
mult până la asfintit, iar soarele răspândise pe zăpadă o lumină 
galbenă, aşa încât umbrele noastre se întindeau lungi şi mari 
spre locul unde se înălţau munţii cei abrupți. Căci continuam să 
urcăm. Totul era, vai, atât de sălbatic şi de stâncos, de parcă ar 
fi fost sfârşitul lumii. 

In clipa aceea am trezit-o pe doamna Mina. De data asta s-a 
trezit fără multă greutate şi am încercat s-o fac să cadă în 


transă. Dar n-a putut adormi, de parcă eu nici nu aş fi existat. 
Am tot încercat până când, deodată, ne-am trezit amândoi 
învăluiţi în întuneric. Am privit în jur şi mi-am dat seama că 
apusese soarele. Doamna Mina râdea, aşa că m-am întors s-o 
privesc. Se trezise de-a binelea şi arăta foarte bine, aşa cum n-o 
mai văzusem din noaptea aceea la Carfax, când am intrat 
pentru prima oară în casa contelui. Am fost surprins şi m-am 
simţit încurcat, dar era atât de veselă, blândă şi de grijulie faţă 
de mine, încât am uitat de orice frică. 

Am aprins un foc, căci adusesem lemne cu noi, iar ea a 
pregătit de mâncare în timp ce eu am deshămat caii şi i-am 
priponit la adăpost, pentru a le da de mâncare. Când m-am 
întors la foc, cina era pregătită. M-am dus s-o servesc, darea a 
zâmbit şi mi-a spus că a şi mâncat, că îi fusese atât de foame, 
încât n-a răbdat să mă aştepte. Treaba asta nu mi-a plăcut şi- 
am fost încercat de gânduri negre, dar m-am temut să n-o 
sperii, aşa că n-am spus nimic. M-a servit şi am mâncat singur, 
apoi ne-am înfăşurat în blănuri şi ne-am culcat lângă foc, iar eu 
am sfătuit-o să doarmă în timp ce eu voi veghea. Dar în scurt 
timp am uitat cu totul de veghe şi, când mi-am adus aminte, am 
găsit-o stând culcată liniştită, dar trează, privindu-mă cu ochi 
foarte strălucitori. 

Acest lucru s-a mai repetat de două ori şi am dormit destul 
de mult până dimineaţa. Când m-am trezit am încercat s-o 
hipnotizez, dar vai!, deşi a închis ochii supusă, n-a putut să 
adoarmă. Soarele răsărise şi se înălţase pe cer. Somnul i-a venit 
foarte târziu, dar atât de greu, încât nu s-a putut trezi. A trebuit 
s-o ridic şi s-o aşez adormită în trăsură după ce am înhămat caii 
şi am pregătit totul. Doamna Mina mai dormea încă, iar în somn 
arăta mai sănătoasă şi mai îmbujorată ca de obicei. Acest lucru 
nu mi-a plăcut. Mă tem, mă tem foarte tare! Mă tem de orice, 
mă tem până şi să gândesc. 

5 noiembrie, dimineaţa. Vreau să fiu cât mai precis în toate 
amănuntele, căci, deşi am văzut lucruri ciudate împreună, aţi 
putea crede că eu, Van Helsing, sunt nebun, că grozăviile 
nenumărate şi încordarea îndelungată a nervilor mi-au tulburat 
în cele din urmă minţile. 

Toată ziua de ieri am călătorit, apropiindu-ne din ce în ce mai 
mult de munţi, într-un ţinut din ce în ce mai sălbatic şi mai 
pustiu. Multe prăpăstii mari şi amenințătoare, multe cascade, de 


parcă natura ar fi serbat cândva un carnaval. Doamna Mina tot 
dormea. Şi, deşi mi-era foame şi mi-am potolit-o, nu am putut-o 
trezi nici măcar pentru a mânca, începeam să mă tem că 
blestemul fatal al locului o ajunsese, pângărită cum era de 
botezul vampirului. 

„Ei bine, mi-am spus, dacă e să doarmă toată ziua, nici eu nu 
voi dormi la noapte." În timp ce călătoream pe drumul 

acela accidentat, căci era un drum vechi şi prost, mi-am lăsat 
capul în jos şi am adormit. M-am trezit din nou cu un sentiment 
de vinovăţie şi cu senzaţia timpului pierdut şi am văzut că 
doamna Mina tot doarme, iar soarele e la asfinţit. Dar totul se 
schimbase. Munţii ameninţători parcă se îndepărtaseră şi noi ne 
aflam lângă culmea unui povârniş abrupt, în vârful căruia se afla 
un castel asemănător cu cel descris de Jonathan în jurnalul său. 

Am simţit în acelaşi timp bucurie şi spaimă, căci acum, 
deznodământul, oricare ar fi fost, bun sau rău, era aproape. Am 
trezit-o pe doamna Mina şi am încercat din nou s-o hipnotizez, 
dar vai!, era prea târziu. Apoi, mai înainte de a se lăsa 
întunericul, căci cerul reflecta pe zăpadă lumina soarelui chiar şi 
după asfinţit, şi totul se scălda într-o imensă aură crepusculară, 
am deshămat caii şi le-am dat să mănânce într-un adăpost pe 
care l-am găsit. Apoi am făcut focul, lângă care am aşezat-o 
comod, între pături, pe doamna Mina, care se trezise şi era mai 
fermecătoare ca oricând. Am pregătit de-ale gurii, dar ea nu a 
vrut să mănânce, spunând că nu-i este foame. Nu am forţat-o, 
îmi dădeam seama că ar fi fost în zadar. Eu însă am mâncat, 
căci acum trebuia neapărat să fac faţă tuturor împrejurărilor. 
Apoi, temându-mă de ce avea să se întâmple, am făcut de jur- 
împrejurul doamnei Mina un cerc mare. 

Pe acest cerc am pus nişte anafură, pe care am fărâmiţat-o 
fin, astfel ca totul să fie foarte bine păzit. Ea a stat tot timpul 
nemişcată, nemişcată ca un mort, devenind tot mai palidă, mai 
palidă decât zăpada. N-a rostit nici un cuvânt. Dar când m-am 
apropiat m-a apucat strâns şi mi-am dat seama că sărmana era 
scuturată din cap până în picioare de un fior care îmi sfâşia 
inima. După ce s-a mai liniştit am întrebat-o: 

— Nu vrei să te apropii de foc? 

Doream să-i pun puterea la încercare. Ea se ridică 
ascultătoare, iar după ce făcu un pas se opri, de parcă ar fi 
trăsnit-o ceva. 


— De ce nuvii?, am întrebat-o. 

Ea a clătinat din cap şi, întorcându-se, se aşeză la locul ei. 
Apoi, privindu-mă cu ochii deschişi, de parcă s-ar fi deşteptat 
din somn, spuse cu simplitate: 

— Nu pot!, şi nu mai scoase nici un cuvânt. M-am bucurat, 
ştiam că ceea ce nu putea ea nu putea nimeni dintre cei de care 
ne temeam. Deşi trupul putea să-i fie în primejdie, sufletul îi era 
la adăpost. 

Dar numaidecât caii începură să necheze şi să tragă de 
pripoane până când m-am dus să-i liniştesc. In ceasul îngheţat, 
focul începu să se stingă şi tocmai mă pregăteam să-l mai 
înteţesc, căci zăpada cădea acum în rafale printr-o ceaţă 
îngheţată. Cu tot întunericul, se desluşea o oarecare lumină, aşa 
cum este de obicei deasupra zăpezii. Rafalele de zăpadă şi 
fuioarele de ceaţă luau parcă înfăţişarea unor femei cu veşminte 
fluturânde. Domnea o tăcere moartă, lugubră, doar caii 
nechezau şi se chirceau, de parcă s-ar fi temut de un lucru rău. 
Am început să am temeri, nişte temeri îngrozitoare, dar apoi mi- 
a revenit sentimentul siguranţei în cercul în care stăteam. 

Am început şi eu să cred că vedeniile mele se datorau nopţii, 
întunericului, neliniştii prin care trecusem şi teribilei îngrijorări. 
Amintirile mele despre cumplita experienţă a lui Jonathan îşi 
băteau parcă joc de mine, căci fulgii de zăpadă şi ceața au 
început să se învârtească, până când le-am zărit ca prin ceaţă 
pe acele femei care au vrut să-l îmbrăţişeze pe Jonathan. In 
clipa aceea caii se ghemuiră tot mai jos şi gemură de groază, 
aşa cum fac oamenii la durere. 

Nici nebunia spaimei nu îi făcea să fugă. M-am temut pentru 
scumpa doamnă Mina când strigoaicele acelea s-au apropiat şi 
m-au înconjurat. Am privit-o, dar ea şedea calmă şi îmi zâmbea. 
Când am vrut să mă îndrept spre foc să-l aţâţ, ea m-a prins şi m- 
a tras înapoi, şoptindu-mi cu un glas pe care îl auzeam ca prin 
vis, atât era de slab. 

— Nu, nu! Nu ieşi afară. Aici te afli în siguranţă! 

M-am întors spre ea şi, privind-o drept în ochi, i-am spus: 

— Dar dumneata? Pentru dumneata mă tem! La aceste 
cuvinte ea râse, un râs şoptit, ireal, spunând: 

— Te temi pentru mine! De ce să te temi pentru mine? Nu 
pot fi nicăieri mai ferită de ele decât sunt acum. 


Pe când mă întrebam care putea fi sensul cuvintelor ei, o 
rafală de vânt înălţă flacăra şi-am văzut cicatricea roşie de pe 
fruntea ei. Şi în clipa aceea, vai, am ştiut! Dacă nu aş fi ştiut, aş 
fi aflat în curând, căci siluetele învolburate de ceaţă şi zăpadă se 
apropiau, menţinându-se, totuşi, în afara cercului sfânt. Apoi 
începură să se întrupeze până ce, dacă Dumnezeu nu mi-a luat 
minţile, căci am văzut cu ochii mei, în faţa mea se aflau în carne 
şi oase cele trei femei pe care Jonathan le văzuse în odaia aceea 
când au vrut să-l sărute pe gât. 

Le cunoşteam formele rotunjite şi unduitoare, ochii aspri şi 
strălucitori, dinţii albi, obrajii îmbujoraţi, buzele voluptoase. 
Zâmbeau întruna spre sărmana doamnă Mina. Şi, în timp ce 
râsul lor răsuna prin tăcerea nopţii, şi-au înlănţuit braţele 
arătând spre ea şi au grăit cu vocea aceea dulce, cristalină, 
despre care Jonathan spusese că are suavitatea de neîndurat a 
clinchetului de pahare. 

— Vino, surată, vino cu noi. Vino! Vino! 

M-am întors înspăimântat spre biata doamnă Mina, dar inima 
îmi tresăltă de bucurie ca o flacără, căci groaza din ochii ei, 
repulsia, oroarea îi spuneau inimii mele o poveste plină de 
speranţă. Slavă Domnului că nu a devenit încă aidoma lor! Am 
luat un lemn care se afla lângă mine şi aşezând pe el o bucăţică 
de anafură am înaintat spre foc. Ele se retrăgeau din faţa mea, 
cu râsul acela şoptit şi îngrozitor. 

Am mai pus nişte lemne pe foc şi nu mi-a mai fost teamă de 
ele, căci ştiam că suntem în siguranţă înăuntrul încercuirii 
noastre. Ele nu se puteau apropia de mine cât timp eram astfel 
înarmat, nici de doamna Mina cât timp rămânea în interiorul 
cercului, din care ea nu putea să iasă, după cum nici ele nu 
puteau să pătrundă. Caii nu mai gemeau şi stăteau jos, 
nemişcaţi. Zăpada cădea uşor peste ei, făcându-i tot mai albi. 
Ştiam că bietele dobitoace nu mai aveau de ce să se teamă. 

Şi am rămas astfel până când zorii purpurii au prins să se 
reverse peste tristeţea zăpezii. La primul semn al zorilor 
plăsmuirile cele cumplite se topiră într-un vârtej de ceaţă şi 
zăpadă. Fâşii de pâclă străvezie se deplasau spre castel, 
destrămându-se. 

Din instinct, la sosirea zorilor, m-am întors spre doamna 
Mina, cu intenţia de a o hipnotiza, dar ea căzuse dintr- odată 
într-un somn adânc, din care n-am putut-o trezi. Am încercat s-o 


hipnotizez şi între timp se făcuse ziuă. Mi-era încă teamă să mă 
mişc. Făcusem focul şi mă uitam la cai. Muriseră cu toţii. 

Mă voi întrema gustând câte ceva, apoi voi purcede la 
cumplita mea datorie. Doamna Mina doarme încă şi, slavă 
Domnului, are un somn liniştit!... 


Jurnalul lui Jonathan Harker 

4 noiembrie, seara. Accidentul vedetei ne-a provocat un 
mare necaz. Dacă nu s-ar fi întâmplat, am fi ajuns de mult 
ambarcaţiunea, iar scumpa mea Mina ar fi fost eliberată. Mă 
tem să mă gândesc la ea, aflată în pădurile din apropierea 
acelui loc sinistru. Am făcut rost de cai şi mergem pe urmele 
contelui. 


Jurnalul doctorului Seward 

5 noiembrie. La revărsatul zorilor i-am văzut în faţa noastră 
pe ţigani ieşind repede din râu cu căruţa, în jurul căreia s-au 
adunat ciorchine, grăbindu-se de parcă ar fi fost asediați. 
Zăpada cade uşor, iar în aer se simte o agitaţie ciudată. S-ar 
putea ca agitația să se datoreze doar sentimentelor noastre 
învălmăşite, dar deprimarea e ciudată, în depărtare aud urletul 
lupilor. Zăpada îi face să coboare din munţi şi pericolul ne 
ameninţă din toate părţile. Caii sunt aproape pregătiţi şi în 
curând vom porni. La sfârşitul călătoriei va muri cineva. Numai 
Dumnezeu ştie cine, unde, ce fel, când sau cum se va 
întâmpla... 


Memorandumul doctorului Van Helsing 

5 noiembrie, după-amiază. Cel puţin sunt cu mintea întreagă. 
Oricum, slavă Domnului pentru îndurarea Sa, deşi am trecut 
printr-o grozavă încercare. După ce am lăsat-o pe doamna Mina 
dormind înăuntrul cercului sfinţit, am pornit-o spre castel. 
Ciocanul de fierărie pe care l-am luat în trăsură, de la Vereşti, 
mi-a fost de folos. Deşi toate uşile erau deschise, le-am scos din 
ţâţânile lor ruginite, ca să nu fie închise de vreo mână rea sau 
de ceasul rău, aşa că odată intrat să nu mai pot ieşi. 

Experienţa amară a lui Jonathan mi-a fost de folos. Aerul era 
apăsător, de parcă ar fi fost încărcat cu un fum de sulf, care îmi 
dădea din când în când amețeli: când îmi vâjâiau urechile, când 
auzeam în depărtare urletul lupilor. Atunci m-am gândit la 


scumpa doamnă Mina şi m-am aflat într-o stare de nedescris. 
Eram în cleştele dilemei. Pe ea nu îndrăzneam s-o aduc în acest 
loc, căci am lăsat-o ferită de vampir în cercul cel sfinţit. Dar 
veneau lupii! Am hotărât că datoria mea se află aici, iar în ceea 
ce priveşte lupii, să ne supunem, dacă aceasta e voinţa lui 
Dumnezeu, în orice caz, dincolo se afla ori moartea, ori 
libertatea. Aşa că am ales eu pentru ea. Dacă ar fi depins de 
mine, alegerea ar fi fost uşoară. Mai bine gura lupilor decât 
mormântul vampirului! Aşa că m-am hotărât să-mi continui 
munca. 

Ştiam că trebuie să găsesc cel puţin trei morminte, morminte 
locuite. Am căutat şi am tot căutat până ce am găsit un 
mormânt. Femeia dormea somnul de vampir, respirând atâta 
viaţă, frumuseţe şi voluptate, încât m-am cutremurat de parcă 
venisem să ucid. Ah, nici nu mă îndoiesc că demult, când s-au 
petrecut asemenea lucruri, mulţi bărbaţi care au pornit să 
îndeplinească o misiune ca aceea de acum şi-au pierdut curajul 
şi multora le-au slăbit nervii. Au zăbovit şi au tot zăbovit până 
când frumuseţea şi fascinația moartei vii desfrânate i-a 
hipnotizat. 

Şi au rămas pe loc până la asfinţit, când a luat sfârşit somnul 
de vampir. Atunci, frumoşii ochi ai încântătoarei femei se 
deschideau plini de iubire, gura voluptoasă se oferea sărutului, 
iar bărbaţii sunt slabi. Şi mai rămânea încă o victimă în ceața 
vampirilor. Încă un om care să sporească rândurile sinistre şi 
hâde ale morţilor vii!... 

Fără îndoială, ele exercită o anumită fascinaţie, căci şi eu 
sunt mişcat de simpla prezenţă a unei astfel de femei, culcată 
aşa cum este într-un mormânt ros de vremuri şi împovărat de 
colbul veacurilor, cu tot mirosul înfiorător al ascunzătorilor 
contelui. Da, eram mişcat, eu, Van Helsing, cu tot țelul meu şi 
cu tot motivul urii mele, eram mânat de dorinţa de a întârzia, 
care părea să-mi paralizeze facultăţile şi să-mi împovăreze 
sufletul. Poate nevoia de acum şi apăsarea ciudată din 
atmosferă începeau să mă copleşească. Simţeam că mă 
cuprinde somnul, somnul cu ochii deschişi, al celor ce se lasă 
pradă unei dulci fascinaţii, când prin aerul vătuit de zăpadă s-a 
auzit un vaiet prelung şi slab, plin de durere şi de milă, care m-a 
trezit ca sunetul unei trâmbiţe. Era glasul scumpei doamne 
Mina. 


Atunci mi-am adunat din nou puterile pentru misiunea mea 
cumplită şi, smulgând pietrele funerare, am mai descoperit încă 
una din ele, pe a doua brună. N-am îndrăznit să mă opresc şi să 
mă uit la ea, cum făcusem la cealaltă, ca să nu mai fiu vrăjit. 
Dar am continuat să caut până când, în scurt timp, am găsit-o 
într-un mormânt mare, făcut parcă pentru cineva foarte iubit, pe 
cealaltă ursitoare, bălaie, pe care, ca şi Jonathan, o văzusem 
întrupându-se din picăturile de ceaţă. 

Era atât de frumoasă, strălucitoare de frumuseţe, atât de 
fermecător de voluptoasă, încât instinctul bărbatului din mine, 
care-i face pe unii dintre noi să iubească şi să ocrotească o fiinţă 
din celălalt sex, m-a făcut să-mi vâjâie capul de prea mare 
emoție. Dar, slavă Domnului, vaietul pornit din suflet al scumpei 
doamne Mina nu mi se ştersese din urechi şi, mai înainte ca 
vraja să se întindă asupră-mi, m-am apucat cu îndârjire de 
munca mea necruțătoare. Intre timp cercetasem mormintele din 
capelă, cel puţin aşa cred. Şi cum în noaptea aceea în jurul 
nostru nu fuseseră decât trei fantome de morţi vii, am presupus 
că nu se mai aflau şi alţi morţi vii bântuind. Mai era un mormânt 
mare, mai falnic decât toate celelalte. Era imens şi cu o vădită 
nobleţe a proporţiilor. Pe el se afla înscris doar un singur cuvânt: 

Dracula 

Aşadar, acesta era lăcaşul de mort viu al vampirului- rege, 
căruia îi mai erau destinaţi atâţia alţii. Faptul că îl găsisem gol 
era grăitor, confirmând ceea ce ştiam eu. Inainte de a începe să 
le redau acestor femei eului lor mort 

prin acţiunea mea cumplită, am aşezat nişte anafură în 
mormântul lui Dracula, izgonindu-l astfel de aici ca mort viu 
pentru totdeauna. 

Apoi mi-am început cumplita datorie de care mi-era groază. 

O, prietene John, a fost o trudă de măcelar. Dacă n-aş fi fost 
întărit gândindu-mă la alţi morţi şi la cei vii asupra cărora plutea 
o asemenea ameninţare, n-aş fi putut continua. Tremuram şi 
încă tremur şi-acum, deşi, până ce nu am isprăvit, nervii nu m- 
au lăsat, slavă Domnului. Dacă n-aş fi văzut calmul de pe primul 
chip şi bucuria care se strecura pe el mai înainte de 
descompunerea finală, ca mărturie că sufletul a fost salvat, n-aş 
fi putut continua măcelul. 

N-aş fi putut suporta scrâşnetul cumplit al ţepuşei care se 
înfigea până la capăt, zvârcolirea trupului crispat şi buzele 


acoperite de spumă însângerată. Aş fi fugit îngrozit, lăsându-mi 
datoria neîndeplinită. Dar s-a terminat! Ah, sărmanele suflete, 
acum îmi poate fi milă de ele şi le pot plânge, când mă gândesc 
la ele, liniştite în somnul adânc al morţii, doar cu o clipă înainte 
de a pieri. Căci, prietene John, de abia le retezasem capul cu 
cuțitul şi trupul lor începu să se destrame şi să se fărâmiţeze în 
tărâna lui originară, de parcă moartea care ar fi trebuit să vină 
acum câteva secole îşi afirmase în cele din urmă drepturile, 
spunând dintr-odată şi cu voce tare: „lată-mă!" 

Inainte de a pleca din castel am asigurat astfel intrările încât 
contele să nu mai poată intra niciodata acolo ca mort viu. 

Când am păşit în interiorul cercului în care dormea doamna 
Mina, ea s-a trezit din somn şi, văzându-mă, a strigat cu un glas 
plin de durerea pe care o cunoşteam atât de bine: 

— Vino!, mi-a spus ea. leşi din locul ăsta groaznic! Să 
mergem să-l întâmpinăm pe soţul meu, care ştiu că vine spre 
noi. 

Era trasă la faţă, palidă şi slăbită, dar ochii îi erau limpezi şi 
străluceau de fervoare. Eram bucuros văzându-i paloarea şi 
boala, căci mintea mea era plină de proaspăta imagine de 
groază a somnului sângeros de vampir. 

Astfel, cu încredere şi speranţă, deşi plini de spaimă, am 
pornit spre răsărit să ne întâlnim cu prietenii noştri, şi cu cel 
despre care doamna Mina îmi spusese că ştie că vine în 
întâmpinarea noastră. 


Jurnalul Minei Harker 

6 noiembrie. Se făcuse târziu după-amiază când Profesorul şi 
cu mine ne-am îndreptat spre răsărit, de unde ştiam că vine 
Jonathan. Nu mergeam repede, deşi drumul cobora destul de 
abrupt, căci a trebuit să luăm cu noi păturile şi şalurile cele mai 
groase. Nu îndrăzneam să înfruntăm frigul şi zăpada fără a ne 
asigura căldură. A trebuit să luăm şi provizii, căci eram în plină 
pustietate şi, atât cât puteam vedea cu ochii prin perdeaua de 
zăpadă, nu se afla nici urmă de aşezare. 

După ce am mers întins preţ de o milă, am obosit şi m-am 
aşezat să mă odihnesc. Apoi am privit înapoi şi am văzut 
limpede contururile castelului Dracula profilându-se pe cer. Căci 
ne aflam la poalele culmii pe care se afla aşezat castelul şi 
unghiul de perspectivă al Carpaţilor se afla mult dedesubt. Îl 


vedeam în toată măreţia lui, cocoţat la o mie de picioare, pe 
vârful unei prăpăstii drepte şi separat parcă de un hău mare de 
râpele munţilor învecinaţi; împrejurimile aveau un aspect 
sălbatic şi straniu. Auzeam urletul îndepărtat al lupilor. 

Erau departe, dar sunetul, deşi înăbuşit de ninsoare, era 
înspăimântător, îmi dădeam seama după felul în care cerceta 
doctorul Van Helsing, încercând să găsească un punct strategic, 
unde am fi fost mai puţin expuşi în cazul unui atac. Drumul plin 
de hârtoape continua să coboare. Il puteam vedea şerpuind 
printre nămeţii înalţi. 

După scurt timp, Profesorul îmi făcu semn, aşa că m-am 
ridicat şi m-am dus lângă el. Descoperise un loc minunat, un fel 
de scobitură naturală într-o stâncă, cu o intrare în formă de uşă, 
între doi bolovani. Mă luă de mână şi mă trase înăuntru. 

— Uite, spuse el. Aici vei fi la adăpost şi dacă vin lupii le voi 
ieşi numaidecât în întâmpinare. 

Aduse blănurile înăuntru, îmi aşternu un culcuş comod şi făcu 
rost de ceva de-ale gurii, silindu-mă să mănânc. Dar nu puteam 
mânca. Chiar şi simpla încercare de a mânca îmi făcea greață şi, 
oricât aş fi vrut să-l mulţumesc, n-am reuşit. Era foarte trist, dar 
nu mi-a adresat nici un reproş. Luându-şi binoclul din cutie, se 
sui pe vârful stâncii şi începu să scruteze zarea. Dintr-odată 
exclamă: 

— Priveşte, doamnă Mina! Priveşte! Priveşte! Am sărit 
numaidecât în picioare şi m-am dus lângă el, pe stâncă. 
Profesorul îmi dădu binoclul şi îmi arătă. Ninsoarea se înteţise 
tot mai mult şi se formau vârtejuri sălbatice, căci începuse să 
sufle un vânt puternic. Totuşi, în momentele de răgaz dintre 
două rafale de ninsoare am putut să văd pe o rază lungă de jur- 
împrejur. De pe înălţimea pe care ne aflam se putea vedea la 
mare distanţă. în depărtare, dincolo de întinderea albă a 
zăpezilor, puteam vedea râul ca o panglică neagră şerpuind în 
meandre şi bucle. 

Drept în faţa noastră şi nu prea departe, de fapt, atât de 
aproape încât mă întrebam cum de n-am observat mai înainte, 
zorea un grup de oameni călare. In mijlocul lor se afla o căruţă, 
un car lung care se legăna dintr-o parte în alta, ca un câine care 
îşi flutură coada, la fiecare denivelare mai serioasă a drumului. 
Profilaţi cum erau pe zăpadă, mi-am dat seama, după 
veşmintele oamenilor, că erau ţărani sau ţigani. 


În căruţă se afla o ladă mare. Văzând-o, mi-a tresăltat inima, 
căci simţeam că se apropie sfârşitul. Se lăsa seara şi ştiam prea 
bine că la apus duhul, care până atunci se afla închis acolo, va 
dobândi noi libertăţi, putând să scape de orice urmărire într-una 
din multele lui forme. Speriată, m-am întors către Profesor, care, 
totuşi, spre consternarea mea, nu se afla acolo. După o clipă l- 
am văzut mai jos de locul în care mă aflam. Desenase un cerc în 
jurul stâncii, la fel cu cel în care ne adăpostisem noaptea 
trecută. După ce termină cercul, veni din nou lângă mine, 
spunând: 

— Cel puţin aici vei fi ferită de el! Luă binoclul de la mine şi la 
primul răgaz al ninsorii cercetă întreaga întindere de dedesubtul 
nostru. Uită-te, îmi spuse, vin repede, biciuiesc caii şi merg 
foarte iute la galop. Se opri şi continuă cu vocea seacă: Se 
grăbesc să apuce asfinţitul. S-ar putea să ajungă prea târziu. 
Facă-se voia lui Dumnezeu! 

O nouă rafală orbitoare de zăpadă ne făcu să nu mai vedem 
nimic. Aceasta trecu, totuşi, repede şi binoclul fu încă o dată 
îndreptat deasupra câmpiei. Atunci izbucni un strigăt: 

— Uite! Uite! Uite! Vezi doi călăreţi care vin în goană, 
apropiindu-se dinspre sud? Trebuie să fie Quincey şi John. la 
binoclul şi priveşte înainte de a-i ascunde zăpada! 

Am luat binoclul şi m-am uitat. Cei doi bărbaţi puteau fi 
doctorul Seward şi domnul Morris, în orice caz ştiam precis că 
nici unul dintre ei nu era Jonathan. In acelaşi timp îmi dădeam 
seama că Jonathan nu era departe. Privind în jur am văzut, mai 
la nord de unde veneau primii doi călăreţi, încă doi bărbaţi care 
călăreau într-o goană nebună. Mi-am dat seama că unul dintre 
ei este Jonathan, iar celălalt, desigur, lordul Godalming. Şi ei 
urmăreau ceata cu căruţa. Când i-am spus Profesorului, el 
scoase un strigăt de bucurie, ca un şcolar şi, după ce privi cu 
luare-aminte până când o rafală de zăpadă îi acoperi vederea, 
îşi aşeză puşca automată gata de tras sprijinită de bolovanul de 
la deschizătura adăpostului nostru. 

— Se îndreaptă cu toţii spre acelaşi punct, spuse el. Când va 
veni timpul, ţiganii ne vor înconjura din toate părţile. 

Mi-am pregătit şi eu revolverul căci, în timp ce vorbeam, 
urletul lupilor se auzea mai tare şi mai aproape. Când ninsoarea 
se domoli o clipă, am privit din nou. Era ciudat să vezi lângă noi 
zăpada căzând în fulgi atât de mari şi, mai departe, soarele 


strălucind din ce în ce mai puternic pe măsură ce cobora spre 
vârfurile îndepărtate ale munţilor. Plimbând binoclul de jur- 
împrejur am văzut, ici şi colo, nişte puncte mişcându-se: câte 
unul, câte doi sau câte trei şi chiar mai mulţi, lupii se adunau la 
pradă. 

Orice clipă de aşteptare părea un veac. Vântul sufla acum în 
rafale sălbatice, iar zăpada era purtată cu furie, îngrămădindu- 
se în jurul nostru în vârtejuri. În ultima vreme ne obişnuiserăm 
atât de mult să urmărim răsăritul şi apusul de soare, încât ştiam 
cu precizie când o să aibă loc şi ştiam că soarele va apune în 
scurt timp. 

Era greu de crezut că, după ceas, am aşteptat mai puţin de o 
oră în adăpostul stâncos, până ce diferitele grupuri începură să 
se îndrepte spre noi. Vântul sufla în rafale tot mai sălbatice şi 
cumplite, tot mai tare dinspre nord. Se pare că gonise norii de 
zăpadă de la noi, căci zăpada cădea numai din când în când. li 
puteam distinge clar pe membrii fiecărui grup, urmăriţii şi 
urmăritorii. Destul de ciudat, dar cei urmăriţi nu păreau să-şi 
dea seama, sau cel puţin nu le păsa că sunt urmăriţi. Păreau, 
totuşi, să se grăbească cu o viteză îndoită, pe măsură ce soarele 
cobora tot mai jos peste crestele munţilor. 

Se apropiau din ce în ce mai mult. Profesorul şi cu mine ne- 
am ghemuit în spatele stâncii, ţinându-ne armele pregătite. 
Vedeam că e hotărât să nu-i lase să treacă. Nici unul dintre ei 
nu-şi dădea seama de prezenţa noastră. 

Dintr-odată, două glasuri strigară: „Opreşte!" Unul din cele 
două glasuri era al lui Jonathan al meu, într-un registru ceva mai 
înalt din cauza furiei. Celălalt, tonul hotărât şi puternic de ordin 
calm, al domnului Morris. Ţiganii poate nu ştiau limba, dar după 
ton nu încăpea nici o îndoială, oricare ar fi fost limba în care s-ar 
fi rostit cuvintele. Instinctiv, traseră hăţurile şi numaidecât lordul 
Godalming şi Jonathan se repeziră de-o parte, iar doctorul 
Seward şi domnul Morris de cealaltă parte. 

Căpetenia ţiganilor, un tânăr chipeş, care şedea în şa ca un 
centaur, le făcu semn să se retragă şi, cu glas sălbatic, le adresă 
tovarăşilor săi un cuvânt de pornire. Aceştia dădură bice cailor, 
care făcură un salt înainte. Dar cei patru bărbaţi îşi ridicară 
puştile şi, într-un fel care nu admite îndoiala, le porunciră să se 
oprească. În aceeaşi clipă, doctorul Van Helsing şi cu mine ne 
ridicarăm de după stâncă şi ne îndreptarăm armele spre ei. 


Văzându-se înconjurați, oamenii traseră hăţurile şi se opriră. 
Căpetenia se întoarse spre ei şi le spuse un cuvânt, la care toţi 
ţiganii din ceată scoaseră armele pe care le purtau, cuţit sau 
pistol, şi se pregătiră de atac. Ai noştri făcură acelaşi lucru. 

Căpetenia, cu o mişcare iute a dârlogilor, îşi smuci calul 
înainte şi arătând cu mâna întâi spre soare, aflat acum aproape 
de culmile munţilor, şi apoi spre castel, spuse ceva ce n-am 
înţeles. Drept răspuns, toţi cei patru bărbaţi din grupul nostru 
săriră jos de pe cai şi se năpustiră spre căruţă. M-ar fi cuprins o 
groază cumplită văzându-l pe Jonathan în asemenea primejdie, 
dacă nu m-ar fi copleşit şi pe mine, la fel ca pe ceilalţi, 
încleştarea luptei. Nu-mi era frică, dar simţeam o dorinţă 
sălbatică, pătimaşă de a face ceva. Văzând mişcările rapide ale 
grupului nostru, căpetenia ţiganilor dădu un ordin. Oamenii lui 
se adunară numaidecât în jurul căruţei, cu o grabă dezordonată, 
îmbrâncindu-se şi împingându-se unul pe altul în zelul lor de a 
îndeplini ordinul. 

In mijlocul acestei învălmăşeli îl vedeam pe Jonathan de o 
parte a cercului, iar pe Quincey de cealaltă parte, străduindu-se 
să ajungă la căruţă. Se vedea limpede că voiau să-şi 
îndeplinească sarcina înainte de apusul soarelui. Se părea că 
nimic nu-i poate opri şi nici măcar împiedica. Nici armele 
aţintite, nici cuţitele ţiganilor care scânteiau în faţă, nici urletul 
lupilor în spate nu păreau să le atragă atenţia. 

Forţa năvalnică a lui Jonathan şi îndârjirea cu care îşi 
urmărea scopul îi intimida pe cei din faţa lui. Instinctiv, aceştia 
se traseră la o parte, lăsându-l să treacă. Într-o clipă Jonathan 
sări în căruţă şi cu o forţă de necrezut ridică lada cea mare şi o 
azvârli pe pământ. Între timp, domnul Morris făcuse apel la forţă 
pentru a trece, din cealaltă parte, prin cercul ţiganilor. Tot 
timpul îl urmărisem cu sufletul la gură pe Jonathan, cu coada 
ochilor îl văzusem pe Morris făcându-şi drum printre cuţitele 
scânteietoare ale ţiganilor şi îndreptându-se spre Jonathan. 

Quincey para loviturile cu cuțitul său mare de vânătoare şi la 
început am crezut că şi el trecuse printre ei nevătămat. Dar 
când făcu un salt spre Jonathan, care sărise şi el din căruţă, mi- 
am dat seama că se ţinea într-o parte cu mâna stângă şi că 
sângele îi şiroia printre degete. Cu toate acestea n-a zăbovit nici 
o clipă, căci în timp ce Jonathan, cu o energie disperată, ataca 
un capăt al lăzii, încercând să forţeze capacul cu ajutorul 


pumnalului indian, el ataca cu frenezie la celălalt capăt cu 
cuțitul. La eforturile celor doi, capacul începu să cedeze. Cuiele 
ieşiră cu un scrâşnet brusc, iar capacul lăzii fu azvârlit înapoi. 

Între timp, ţiganii, văzându-se ameninţaţi de puştile 
Winchester şi la bunul plac al lordului Godalming şi al doctorului 
Seward, renunţară la orice rezistenţă. Soarele era foarte jos pe 
culmile munţilor, iar umbrele întregului grup cădeau lungi pe 
zăpadă. L-am văzut pe conte zăcând în ladă, pe pământ. In 
zdruncinătura căderii din căruţă, bucăţi de pământ se 
împrăştiaseră pe el. Avea o paloare cadaverică, întocmai ca o 
plăsmuire de ceară, iar în ochii roşii îi strălucea privirea 
răzbunătoare pe care o cunoşteam atât de bine. 

În timp ce îl priveam, el zări soarele ce apunea şi în ochi îi 
reveni privirea triumfătoare de ură. 

Dar în aceeaşi clipă pumnalul lui Jonathan se roti scânteietor. 
Am tipat văzându-l străpungându-i beregata, în timp ce, în 
aceeaşi clipă, cuțitul domnului Morris se înfipse în inimă. 

A fost ca un miracol, dar în faţa noastră, şi doar cât ne-am 
tras sufletul, trupul s-a fărâmiţat în ţărână, pierind sub privirile 
noastre. 

Toată viaţa voi fi fericită că în clipa descompunerii definitive 
pe chip i s-a aşternut o expresie de pace, aşa cum nu mi-aş fi 
putut închipui vreodată. 

Castelul Dracula se profila acum pe cerul roşu şi fiecare 
piatră a crenelurilor sale ruinate se desena în lumina 
crepusculară. 

Ţiganii, considerându-se oarecum cauza extraordinarei 
dispariţii a mortului, făcură cale întoarsă şi, fără să rostească 
nici un cuvânt, se îndepărtară călare, de parcă le-ar fi fost viaţa 
în joc. Cei care nu erau pe cai săriră în căruţă şi le strigară 
călăreţilor să nu-i părăsească. Lupii, care se retrăseseră la o 
distanţă apreciabilă, se luară după urmele lor, lăsându-ne 
singuri. 

Domnul Morris, care căzuse la pământ, se sprijinea într-un 
cot, apăsându-şi mâna într-o parte. Sângele continua să-i 
şiroiască printre degete. M-am repezit la el, căci cercul sfânt nu 
mă mai oprea acum. La fel făcură şi cei doi doctori. Jonathan 
îngenunche lângă el şi rănitul îşi sprijini capul de umărul lui. 


Suspinând şi cu un efort slab, îmi luă mâna într-a lui, în cea 
care nu era mânjită de sânge. Trebuie că mi-a văzut durerea 
zugrăvită pe chip, căci îmi zâmbi şi îmi spuse: 

— Nici nu ştii cât sunt de fericit că am putut fi de folos! O! 
Doamne!, strigă el deodată, forţându-se să stea aşezat şi 
arătând spre mine. Merită să mori pentru acest lucru. Priviţi! 
Priviţi! Să-i mulţumim lui Dumnezeu că n-a fost în zadar! Vedeţi! 
Nici zăpada nu este mai imaculată decât fruntea ei! Blestemul a 
pierit! 

Şi, spre durerea noastră amară, zâmbind în tăcere, a murit ca 
un nobil viteaz. 


Notă 

Cu şapte ani în urmă am trecut cu toţii prin văpaia focului şi 
credeam că fericirea unora dintre noi a meritat suferinţa pe care 
am îndurat-o. Pentru Mina şi pentru mine, o altă bucurie este că 
ziua de naştere a băieţelului nostru coincide cu ziua în care a 
murit Quincey Morris. Ştiu că, în taină, mama lui e încredinţată 
că o parte din spiritul bravului nostru prieten a trecut în el. l-am 
dat numele tuturor membrilor grupului nostru, dar îi spunem 
Quincey. 

În vara acestui an am făcut o călătorie în Transilvania şi ne- 
am dus în regiunea care era şi este atât de încărcată de amintiri 
cumplite pentru noi. Era aproape de necrezut că lucrurile pe 
care le văzusem cu propriii noştri ochi şi le auzisem cu urechile 
noastre au fost adevăruri trăite. Fiecare urmă a trecutului fusese 
ştearsă. Castelul se înălța înainte, semeţ deasupra unei întinderi 
pustii. 

Când ne-am întors acasă, am vorbit despre timpurile de 
odinioară, la care ne puteam gândi fără să ne cuprindă 
disperarea, căci Godalming şi Seward s-au căsătorit şi sunt 
fericiţi. Am luat documentele din seiful în care se aflau de când 
ne-am întors, în urmă cu atâţia ani. Am fost surprinşi de faptul 
că în întreaga masă a materialului din care se alcătuieşte 
relatarea abia dacă se găseşte acum vreun document autentic. 

Nimic decât o masă de hârtii bătute la maşină, cu excepţia 
carnetelor de însemnări: al Minei, al lui Seward, al meu şi 
memorandumul lui Van Helsing. Nu cred că am putea pretinde 
cuiva, chiar dacă am vrea, să accepte aceste lucruri ca pe nişte 


dovezi ale unei întâmplări atât de bizare. Van Helsing a rezumat 
totul în timp ce îl ţinea pe băieţelul nostru pe genunchi: 

— Nu avem nevoie de dovezi. Nu cerem nimănui să ne 
creadă! Acest băiat va afla într-o bună zi ce femeie vitează şi 
bravă este mama lui. Îi cunoaşte de pe acum blândeţea şi grija 
afectuoasă. Mai târziu va înţelege că unii oameni au iubit-o atât 
de mult, încât au îndrăznit să facă fapte mari pentru mântuirea 
ei. 

Jonathan Harker 


Sfârşit