Bill Napier — Tripticul

BILL NAPIER 


cra PA BRAT CAD 


ID Uri | 
i > Aa La d AN U — i A 


Istoria ei este nespusa 
Misterele ei sunt incredibile 
Dezvāluirile sunt fatale 


BILL NAPIER 


TRIPIICUL 


Titlul original: Shattered Icon (2003) 


Traducere din limba engleză: 
DIANA MIHAELA BALTEANU 


y 


virtual-project.eu 


Editura: RAO, 2010 


Lui Calum 


„Au apărut nişte lucruri numite 

Stele, care au răpit sufletele oamenilor 
şi i-au lăsat ca pe nişte brute lipsite de 
rațiune, aşa că au ajuns să distrugă 
civilizaţia pe care tot ei o construiseră.” 


Căderea nopții, Isaac Asimov 


Partea întâi 


LONGITUDINEA 
LUI DUMNEZEU 


Capitolul 1 


Pasărea zbura în cercuri graţioase, sus, pe curenţii 
montani, cu mişcări încete, leneşe. Armonizarea perfectă a 
aripilor sale, rezultat al forţelor evolutive vechi de mii de 
ani, îi menținea capul perfect aliniat faţă de curentul 
ascendent de aer, iar ochii negri fixau cu îndărătnicie un 
punct aflat la o sută cincizeci de metri dedesubt. Ochii îi 
rămăseseră fixaţi pe un animal mare, nemişcat. Instinctele 
străvechi îi spuneau păsării că acest animal mare era în 
pericol. 


O umbră trecu rapid pe deasupra mea. Ceva mare, dar 
nu puteam spune ce era. Mi-am deschis cu greu ochii, dar 
la început nu am putut zări decât soarele necruţător. Pe 
urma am văzut în înalturi o formă neagră: o pasăre, o 
frumuseţe ce plana în aerul de munte. Apoi încă una şi 
încă una. 

„Trebuie să beau ceva.” 

Imi simţeam limba ca de plumb. Faţa îmi ardea, plină de 
broboane de sudoare. Acum păsările chiar erau multe. 

„Zboară în cerc deasupra mea. Se lasă mai jos.” 

O pasăre de pradă ateriză la vreo douăzeci de metri. Nu 
arăta deloc delicat: avea ciocul puternic pentru sfâşiere, 
capul chel, gâtul lung şi jigărit, gheare mari. Şi ochii aceia 
negri şi lucioşi. Pe urmă am auzit un fâlfâit puternic în 
spatele meu, provocat de nişte aripi mari, şi zgomotele 
produse de două păsări care se încăierau. Apoi se auzi un 
fel de foşnet, foarte aproape. Chiar lângă ceafa mea. 

„Nu pot să mă mişc!” 

Acum erau mai multe perechi de ochi. Nu se vedea 
niciun pic de milă în ei; nu exista vreo modalitate de a 
pleda sau de a ajunge la o înţelegere, nu exista niciun mod 
de a ne conecta minţile. Se apropiau cu sărituri mici, 
prudente, ca indienii în jurul cercului format din căruţe, 
înainte de atac. Întâi îmi vor ataca părţile cele mai moi, 
ochii. Pe urmă, poate urechile şi nasul. Apoi se vor apuca 


E es 


de ceafă şi obraji, sfâşiind carnea. 
„Să nu mori, nu aşa! Nu mâncat de viu de către vulturi!” 


— Nu este ca la entomologia medico-legală, de exemplu. 

Profesorul - cel puţin asta părea să fie - era un bărbat 
mic de statură, slăbănog, plin de riduri, cu o faţă 
transpirată, ciupită de vărsat, şi cu colţurile gurii întoarse 
în jos, cu buzele subţiri, răutăcioase. Era îmbrăcat într-un 
costum cenuşiu, ieftin, din material sintetic, ceva absurd în 
climatul din Jamaica: era pătat de transpiraţie la subsuori. 
Cravata ţipătoare îi era lărgită mult în jurul gâtului. Ochii 
îi erau mici şi negri. Stătea aplecat deasupra unui obiect 
mic din lemn de pe masa din faţa lui. Acesta era format din 
trei bucăţi, prinse astfel încât cele două plăci laterale să se 
plieze deasupra celei centrale. Pe partea centrală a 
obiectului se afla un dreptunghi mic din lemn noduros. 
Celelalte două plăci erau pictate - Fecioara cu Pruncul în 
partea din stânga, şi Hristos crucificat în cealaltă, pe 
fondul unui cer negru, în plină furtună. Profesorul examina 
obiectul acela straniu cu o lupă imensă. 

— Entomologie? întrebă un alt bărbat, scărpinându-se în 
cap. 

— Insecte, spuse Profesorul zâmbind afectat. Dacă 
aceasta ar fi o insectă, am avea o bază de date foarte mare 
cu ADN. Dar, după cum vedeţi, aceasta este o bucată de 
lemn, nu o insectă, iar lemnul nu este decât un material 
mort. Există nişte teste speciale pe care le-am putea aplica 
pentru a analiza anumite aspecte - colorare, aplicarea 
asupra lor a razelor ultraviolete, şi aşa mai departe. Numai 
că acestea sunt utile pentru identificarea familiilor 
neobişnuite de copaci, de obicei specii necunoscute din 
America de Sud. Familia Vochysiaceae, de exemplu, 
acumulează aluminiu din sol, iar lemnul acestei specii se 
albăstreşte dacă i se aplică un anumit reactiv. 

Comparativ cu alte săli de execuţie, aceasta era 
confortabilă, chiar luxoasă. Camera era încăpătoare. Pe o 
latură, peretele era numai din sticlă. Dincolo de acesta se 
afla o terasă largă, iar dincolo de aceasta se vedea 


AED. Aa 


întinderea întunecată a Marii Caraibilor de la miezul 
nopţii. Sisteme scumpe de aer condiţionat se auzeau 
suflând, abia sesizabil, din colţurile încăperii. Pardoseala 
era acoperita cu plăci mari, multicolore, de marmură 
italiană de import. Mobila era greoaie, de un cafeniu- 
închis, cu ornamente sculptate în stilul mexican. 
Lampadare exotice şi diverse vaze erau răspândite în jur, 
şi pereţii erau decoraţi cu picturi jamaicane în culori 
aprinse. 

Trei persoane erau aşezate pe o canapea moale, joasă, 
din piele albă. În mijloc se afla un individ nebărbierit, înalt 
şi bine făcut, abia trecut de treizeci de ani. Acesta stătea 
drept, încordat şi atent, calculându-şi şansele. O 
adolescentă se afla la stânga lui, îmbrăcată în blugi şi un 
pulover alb. Aceasta respira profund, agitată peste 
măsură. Unul din obraji îi era învineţit, iar ochii îi erau 
măriţi de groază. Încerca din greu să se controleze. La 
dreapta bărbatului se afla o femeie, tot puţin trecută de 
treizeci de ani. Şi ea era îmbrăcată lejer, şi îşi cântărea 
şansele, ajungând la acelaşi rezultat lipsit de speranţă. 
Erau conştienţi cu toţii că, atâta timp cât Profesorul 
continua să vorbească, ei rămâneau în viaţă. Problema era 
ce avea să se întâmple atunci când acesta urma să se 
oprească din vorbit. 

Doi bărbaţi stăteau în picioare în faţa lor, în dreptul unei 
mese. Unul din ei era Profesorul, celălalt era de origine 
mediteraneeană, probabil grec. Era scund şi îndesat, cu 
faţa colţuroasa, cu riduri adânci. Era îmbrăcat cu pantaloni 
negri şi o cămaşă neagră descheiată la gât, unde se vedea 
o cruce de argint (sau o svastică), care atârna de un lanţ. 
Un revolver greu, negru se afla pe masa lustruită în faţa 
grecului, la îndemână. Însoţitorul său vorbea. 

În afară de grec, se mai aflau încă şase persoane 
înarmate în încăpere, cinci bărbaţi şi o femeie. Femeia se 
lăsase, relaxată, pe speteaza unui fotoliu din colţul 
camerei. Şi ea avea trăsături mediteraneene. Purta o 
rochie de seară lungă, strâmtă, de culoare roz, şi avea o 
mulţime de aur pe ea. Ţinea în poală un revolver. Cei cinci 


E ea 


bărbaţi erau aşezaţi de jur împrejur pe scaune obişnuite, 
cu excepţia unui jamaican tânăr, negru, cu părul aranjat în 
şuviţe groase sau dreduri. Acesta stătea cu picioarele 
încrucişate pe o pernă mare, şi răsucea o ţigară 
voluminoasă cu marijuana, cu pistolul pe podea. Părea mai 
interesat de ţigara sa decât de prizonieri. Femeia îi păzea 
însă cu mare grija, ca o pisică urmărind nişte şoareci, cu o 
umbră de zâmbet pe buze. Din când în când rotea 
butoiaşul pistolului, răsucindu-l treptat, ca şi cum ar fi 
verificat dacă era încărcat. 

— Un microscop de scanare electronică presupune o 
grămadă de muncă şi, ca să vă spun adevărul, cel mai util 
instrument al meu este această lupă. De exemplu, spuse 
Profesorul, examinând lemnul îndeaproape, există 
aproximativ optsprezece mii de specii de copaci în toată 
lumea, însă eu pot deja, după câteva secunde de 
examinare cu lupa mea, să reduc apartenenţa acestui lemn 
la câteva sute de posibilităţi. Continuă să vorbească cu o 
voce monotonă. Ochii mici şi negri îi sclipeau de 
entuziasm, şi îşi ţinea buzele ţuguiate cu afectare. 

— Trunchiurile copacilor sunt adevărate instalaţii de apă 
miraculoase. Există lanţuri de celule mari care transportă 
apa de la rădăcini la frunze şi mai multe lanţuri care 
transportă lichidul hrănitor realizat de frunze înapoi prin 
trunchi. Speciile diferite au modele diferite de instalaţii, 
Ştiţi. A, uite ceva interesant! Aici avem structuri mari 
amestecate cu celulele mai mici, mai delicate. Asta 
înseamnă că pot elimina o grupare întreagă de copaci, în 
special pe cei cu lemnul de esenţă moale. Cred că e vorba 
de frasin, nuc american sau stejar. 

— Mda, spuse tânărul jamaican. 

Terminase de rulat ţigara. Scoase o brichetă albastră 
subţire, o aprinse şi trase din ţigară, apoi suflă. Spirale de 
fum de la marijuana începură să se ridice în sus. Le privi 
cum se îndreptau spre tavan, pe chip aşternându-i-se o 
expresie de satisfacţie. 

Profesorul privi pe deasupra lupei sale şi spuse: 

— lisus Hristos a fost mai mult ca sigur crucificat pe o 


So 


cruce din stejar alb, un arbore destul de comun în Orientul 
Mijlociu atât pe vremea aceea, cât şi în prezent. Ceva 
asemănător cu o barcă s-a descoperit acum câteva decenii 
în munţii Ararat din Turcia. S-a dovedit că era făcută din 
lemn de stejar alb, iar entuziaştii au luat-o ca pe o dovadă 
că barca era Arca lui Noe. Îi apăru din nou zâmbetul acela 
arogant, superior. Există mai multe tipuri de stejar, 
quercus robur, quercus rubra... 

— Doctore... 

Dar Profesorul păru insensibil la vulcanul de nerăbdare 
care mai avea puţin şi erupea din străfundurile 
însoţitorului său. 

— „..şi pot să vă spun că acest lemn de aici este stejar 
alb. 

— Ce vrei să spui, doctore? Că acest lemn este din 
Orientul Mijlociu? întrebă grecul. 

— Din păcate, stejarul alb se găseşte şi în America de 
Nord. Era folosit adesea în construcţiile de nave acum 
două sute de ani. Totuşi, părerea mea este că acest lemn 
are o vechime mult mai mare de două secole. Şi există 
nişte diferenţe fine între stejarul alb din America de Nord 
şi cel din Orientul Mijlociu. Părerea mea este că acesta nu 
este stejar alb din America de Nord. Da, sigur provine din 
Orientul Mijlociu. Şi da, este foarte, foarte vechi. 

Nervozitatea grecului ajunsese la paroxism. 

— Este aceasta icoana sau nu? întrebă el. Da sau nu? 

Profesorul zâmbi triumfător. 

— Bineînţeles, o verificare corecta ar necesita datarea 
cu carbon-14. Însă eu pot respinge cu precizie existenţa 
oricărui fals, oricât de modern elaborat ar fi. 

Pentru captivi, remarca lui echivala cu sentinţa lor la 
moarte. 

— Mulţumim, doctore! Grecul expira ca şi cum i s-ar fi 
deschis o valvă de presiune. Cred că poţi pleca acum. 
Cassandra, vrei să ai grijă de onorariul domnului doctor? 

Profesorul îşi înclină uşor capul în direcţia lui. 

— Aş dori să fiu departe de această insulă - aruncă o 
privire scurtă captivilor - înainte să se întâmple vreo 


az 10) 


neplăcere. 

— Vei fi plecat dintre noi cu mult înainte să se întâmple 
aici ceva, îi spuse grecul expunându-şi dinţii într-un rânjet. 

Femeia în roz, care stătuse picior peste picior până 
atunci, îşi readuse ambele picioare pe pământ, se ridică, şi 
se îndreptă spre prizonieri. Tocurile sale înalte scoteau un 
sunet ascuţit pe pardoseala din marmură. 

Profesorul mai aruncă o privire către prizonieri, de data 
aceasta uşor anxioasa. 

— Mi-au văzut faţa, ştiţi? 

— Doctore, nu trebuie să-ţi faci absolut nicio grijă în 
această privinţă, spuse ea şi ridică pistolul. 


sti | 


Capitolul 2 


Era mai mult sau mai puţin ora de închidere. Janice 
plecase cu obişnuitul său salut voios „Pa-a!”, iar eu eram 
pe punctul de a pune alarma, când un Rolls-Royce cafeniu 
opri pe linia dublă galbenă din afara uşii. Turna cu găleata, 
iar tipul se udase tot în timpul de când ieşise din Rolls- 
Royce şi până când intrase în fugă în anticariat. 

Îl mai văzusem din când în când pe străzile din 
Lincolnshire. Era mic, rotofei, cu părul alb, cu o gură mică, 
arogantă, ochi ca de porc, şi un ten care-i arăta cu 
prisosinţă hatârul de o viaţă pentru vinul de Porto. Vocea îi 
era cea a unui bărbat de vârstă mijlocie, care studiase la o 
şcoală englezească particulară, cu o uşoară tendinţă de 
superioritate dispreţuitoare, care-mi răni orgoliul meu de 
urmaş de proletari. 

— Domnul Blake? Harry Blake? 

— Eu sunt, în carne şi oase. 

— Numele meu este Tebbit. Toby Tebbit. 

Familia Tebbit! Erau nobilii din regiunea noastră, 
protejaţi în spatele celor peste patru sute de hectare de 
teren împădurit, dincolo de Lincolnshire, înconjurat de un 
zid uriaş. 

— Sir Toby? 

— Chiar el! 

Îşi scutură câteva picături de ploaie de pe haina sa din 
păr de cămilă. 

— Domnule Blake, dacă îmi permiteţi să trec direct la 
subiect... Am nevoie de ajutor. Am primit un pachet din 
Jamaica. O grămadă de hârţoage, de fapt. Foarte vechi, din 
câte-mi dau eu seama. 

— Cum de aţi ajuns la...? 

— La momentul potrivit. Rosti cuvintele cu tonul uşor 
iritat al unei persoane care nu este obişnuită să i se pună 
întrebări. V-aş fi recunoscător dacă aţi putea evalua aceste 
hârtii pentru mine. 

— Sigur că da! Le aveţi la dumneavoastră? 


249: 


— M-am gândit ca ar fi mai bine dacă aţi veni 
dumneavoastră să le vedeţi. 

— Nici o problemă! Asistenta mea îmi va ţine locul la 
magazin. Atunci voi veni să le văd mâine, la ora zece. 

Tebbit înclină scurt din cap, îşi ridica gulerul în sus şi 
ieşi să înfrunte din nou ploaia în spaţiul dintre intrarea în 
anticariat şi Rolls-Royce. Nici măcar nu-şi bătuse capul să- 
mi spună unde locuieşte. 

În dimineaţa următoare, cerul era albastru, dar se 
vedeau nişte nori negri la orizont. Am scos-o pe bătrâna 
mea Toyota în afara Lincolnshireului, şi am condus pe un 
drum de ţară. După câţiva kilometri, am virat pe un drum 
cu o singură bandă, pe marginea căruia se afla o gheretă. 
Pe afişul de pe unul din stâlpii de piatră erau scrise 
cuvintele: CASA PICARDIA. Pe celălalt stâlp era un alt afiş, 
pe care scria: ZONĂ PARTICULARĂ. INTERZISĂ 
INTRAREA NEAUTORIZATĂ. 

Drumul era asfaltat, mărginit de un gard nu prea înalt 
din metal, şi şerpuia prin câmpiile pe care se vedeau din 
loc în loc stejari şi oi. După aproximativ un kilometru şi 
jumătate apăru o zonă cu pădure mai deasă. Am trecut pe 
lângă un lac mic situat pe stânga; o barcă cu vâsle era 
legata de un pilon scurt. Pe urmă am făcut curba spre o 
curte mare, pietruită, în care se aflau fântâni arteziene, 
tufişuri tunse artistic şi statuete în stil italian, la moda 
printre oamenii care obişnuiau să aibă angajaţi grădinari 
cu un secol sau două în urmă. Zece generaţii de averi de 
familie m-au privit de sus cu răceală în vreme ce urcam 
treptele acoperite cu muşchi verde şi am bătut în uşă cu 
ciocănelul greu din alamă. Uşa se deschise aproape 
instantaneu. 

Fata era cam de nouăsprezece ani, avea ochii închişi la 
culoare, părul negru, pe care şi-l ţinea legat într-o coadă la 
spate, şi era îmbrăcată cu un pulover negru şi blugi. Mă 
cântări din priviri şi spuse: 

— Tăticu” va veni imediat. 

Am urmat-o pe coridorul larg, pe urma am pătruns în 
ceea ce cred că era un birou. Încăperea avea cam zece 


PE = ye 


metri pe şapte, şi pardoseala era acoperită în întregime de 
covoare Axminster. Un perete era acoperit de bibliotecă: 
cărţile erau vechi, cu legături scumpe, aşezate în ordine şi, 
după cum bănuiam eu, nu fuseseră citite niciodată. Fata 
îmi făcu semn către un fotoliu, lasă o pisică persană să i se 
caţăre în poală şi se aşeză în faţa mea. Incăperea era 
friguroasă. Mă cântări din nou din priviri. 

— Deci dumneata eşti Harry Blake. 

— Da, i-am răspuns. 

— Eu sunt Debbie. Cu ce te ocupi? 

— Sunt anticar, vând cărţi rare. M-am specializat mai 
ales în hărţi şi manuscrise vechi. 

— Pare o îndeletnicire plictisitoare. 

— Nu şi dacă ai imaginaţie. Dar tu? am întrebat-o. Te 
interesează ceva anume? 

— Dansul şi călăritul, în special. Rânji pervers şi adăugă: 
Şi băieţii bine făcuţi. 

Tăticu' pătrunse în încăpere, îmbrăcat cu un pulover 
vechi şi nişte pantaloni largi. 

_ — Astea sunt nişte treburi care nu te privesc, Deb. 
Inchide uşa când ieşi! 

Debbie lasă pisica pe podea şi ieşi valvârtej, plină de 
mânie adolescentină. Sir Toby îmi făcu semn spre un birou 
care se afla în nişa unei ferestre imense. In spatele 
acesteia se vedea o pajişte, şi mai departe copacii. In 
umbra copacilor am reuşit să disting un bărbat subţire 
încălţat cu cizme înalte, însoţit de un labrador negru, şi 
care avea în mână o puşcă. 

— Nici măcar nu ştiam că am vreo rudă în Jamaica, se 
plânse Sir Toby. 

Făcu o pauză, ca şi cum ar fi aşteptat să comentez ceva. 
Am clătinat din cap aprobator. Îşi trase nasul şi continuă: 

— Un tip pe nume Winston Sinclair. Se pare că eu sunt 
ruda lui cea mai apropiată. Individul a murit fără nicio 
avere. 

Rosti aceste vorbe pe un ton uşor jenat. 

— Vreţi să arunc o privire la material? 

— Vă ocupați de documente vechi, nu-i aşa? 


— 14 — 


Sub fereastra imensă se afla o cutie de lemn cam de 
mărimea uneia pentru biscuiţii vrac. Sir Toby o luă de jos 
şi o puse pe birou. Pe marginea ei erau scrise cuvintele: 
Silver Hills Coffee. 20 kg. Scotoci prin ambalaj şi îmi 
înmână un vraf de hârtii de aproape zece centimetri 
grosime. 

— Nu înţeleg nimic din toate astea. Ce părere aveţi? E 
un fel de manuscris, nu-i aşa? 

Starea documentelor era bună, deşi cerneala devenise 
cafenie din cauza trecerii timpului, iar colţurile paginilor 
erau uşor decolorate, lucruri pe care noi, cei din tagma 
anticarilor, le observăm imediat. Pe prima pagină se afla 
un titlu scris într-un stil lăbărţat, uşor imatur: Călătoriile 
mele către America şi arhipelagul Mexicului, unde se 
găsesc insulele Cuba şi Jamaica. Sub titlu era scris numele 
autorului: JAMES OGILVIE. Nu auzisem niciodată de el. Pe 
toate paginile se afla un antet în filigran, care abia se mai 
distingea. Am ridicat prima pagină în dreptul ferestrei. Am 
reuşit doar să disting o coroană înconjurată de ovaluri 
concentrice. Intre aceste ovaluri erau scrise cuvintele: 
BIROUL DOCUMENTELOR DE STAT AL MAIESTĂŢII 
SALE. La prima vedere am evaluat documentul ca având o 
vechime de patru sute de ani. Dar cuvintele erau 
indescifrabile; păreau scrise într-un fel de stenografie. 

— E mai mult un fel de jurnal, am spus eu. O să dureze 
un timp să-l transcriu. 

— Cât de mult? 

— Mai multe zile, probabil. 

— Mă duc la Londra în seara aceasta, şi nu mă voi 
întoarce până duminică. 

— Nicio problema, îl lăsăm până vă întoarceţi. 

Sir Toby ezită. 

— De fapt, sunt destul de nerăbdător să aflu despre ce 
este vorba. Ce-ar fi să-l luaţi cu dumneavoastră? Şi când 
mă întorc îmi puteţi da o evaluare a documentului. 

— Nu sunt prea sigur că vreau să-mi asum această 
răspundere. Dacă are loc un incendiu sau o spargere? 

Sir Toby ezita din nou în vreme ce cântărea situaţia. Pe 


2 55 


urmă spuse: 

— Îmi asum acest risc. Dar ar mai fi ceva, spuse el, şi îşi 
cobori vocea, deşi biroul era gol. Confidenţialitate! Din 
motive care nu vă privesc pe dumneavoastră, nu doresc să 
fiu asociat cu acest jurnal. 

— O să-l ţin în apartamentul meu. Locuiesc singur. 
Nimeni nu va şti despre el în afară de mine. Am încercat 
apoi să-l iau prin surprindere pe baronet. Sir Toby, este 
ceva legat de acest document despre care nu mi-aţi 
pomenit? 

— Bineînţeles că nu, ce idee absurdă! 

Reugşi să scoată un râs sardonic. 

— Cine era avocatul jamaican? l-am întrebat eu. 

Îşi strânse buzele dezaprobator. 

— Ce legătură are asta cu dumneavoastră? 

— Dacă există ceva de interes istoric în aceste 
documente, este posibil să investighez direct la sursă. 

Sir Toby îngheţă. 

— În niciun caz nu veţi face aşa ceva! Tot ce trebuie să 
faceţi este să transcrieţi documentul. Nu trebuie decât să- 
mi daţi traducerea, evaluarea şi factura! 

— Voi reveni după weekend, am spus şi am ridicat 
pachetul. 

Sir Toby încuviinţă scurt din cap. Se îndreptă apoi 
înspre bibliotecă. Când am ieşit din birou, se prefăcea că 
răsfoieşte o carte. Afară, Debbie se juca de-a femeia fatală, 
stând tolănită pe capotă ca un model la o expoziţie de 
maşini. 

— Oamenii îl considera uneori pe tăticu' puţin cam 
aspru, spuse ea. 

— Nu şi eu, am minţit-o eu senin. Probabil că o să revin 
săptămână viitoare. 

Se dădu jos de pe capotă şi se aplecă pe fereastra 
maşinii. 

— Călăreşti? mă întrebă, cu ochii plini de curiozitate. 

l-am aruncat o privire dintr-o parte şi am plecat în 
trombă. Se auzi o salvă de foc în pădurea de pe partea 
stângă. 


— 16 — 


Capitolul 3 


Anticariatul era liniştit, aşa ca i-am dat liber lui Janice 
pentru restul după-amiezii şi am închis devreme. Ajuns în 
apartamentul meu, am scos manuscrisul din cutie şi l-am 
pus în seiful din dormitor. Seiful era un tip mai vechi de 
Guardsman cu o combinaţie de douăsprezece cifre, cheie 
separată, era prevăzut cu material ignifug şi avea o 
carcasă din lemn care îl făcea să arate ca o noptieră. De 
obicei nu conţinea nimic de valoare în afară de paşaportul 
meu, câteva carduri aproape de limită şi un teanc subţire 
de bancnote. 

La Crown and Martyr era aglomerat, ca de obicei 
miercurea noaptea, dar am reuşit să-mi găsesc un colţişor. 
Eu şi Barney am parcurs ritualul obişnuit: el m-a întrebat 
ce doresc, eu i-am comandat pui cu garnitură de curry şi o 
halbă de bere, iar el a plecat să le aducă. Localul strălucea 
de lumină şi zumzăia de conversațiile mesenilor, ceea ce 
era o schimbare în bine după liniştea mohorâtă din 
mausoleul lui Tebbit. La masa de alături se aniversa ziua 
de naştere a cuiva, şi vreo şase funcţionare tinere 
începuseră să se dezlănţuie. Una dintre ele se aplecase în 
faţă şi vorbea cu voce joasă. Am prins frânturi din ceea ce 
spunea: „... luna de miere... mănuşi de cauciuc... mi s-a 
spus că trebuie să atingi năzdrăvănia aceea...”, urmate de 
hohote stridente de râs. Mi-am văzut de halba mea, uşor 
tulburat de evenimentele de peste zi şi incapabil să le dau 
vreo semnificaţie. 

Terminasem de mâncat şi băusem şi cea de-a doua bere 
când l-am zărit pe Barney că flutura spre mine receptorul 
de la telefon, tocmai de la celălalt capăt al barului. M-am 
îndreptat spre acesta, mirat peste măsură că ştiuse cineva 
că putea să mă găsească aici. 

— Domnul Blake? 

Engleza ei era bună, deşi consoanele erau puţin cam 
aspre. Avea accent mediteraneean sau turcesc, şi i-am dat 
cam vârsta mea, în jur de treizeci de ani. 


— Ai în posesia dumitale ceva ce ţi s-a încredinţat de 
către Toby Tebbit? 

„De unde naiba ştie asta?” 

— Poate, am răspuns cu prudenta. 

— Iar Tebbit nu ţi-a spus nimic despre conţinut? 

— Cu cine vorbesc, vă rog? am întrebat. 

— Poţi să-mi spui Cassandra. Am nişte informaţii despre 
obiect, pe care aş vrea să ţi le împărtăşesc. 

Se auzi din nou cum izbucniră în râs femeile din local. 
Mi-am acoperit urechea cu o mâna. 

— Ascult. 

— Trebuie să ne întâlnim, numai că nu putem fi văzuţi 
împreună, domnule Blake. Ştii unde se află camera de 
rugăciune de la catedrală? 

— Adică Langland Chantry? 

Convorbirea se întrerupse. 

Aerul nopţii era răcoros după căldura din local. Am 
urcat cu greu pe Steep Hill, cu mintea zbârnâindu-mi de 
posibilităţi, însă niciuna care să stea în picioare. Catedrala 
era încă deschisă. Am salutat-o din cap pe doamna de la 
cutia milei. Mai erau câţiva turişti întârziaţi, răspândiţi în 
interiorul imens care-ţi golea mintea. M-am îndreptat spre 
capătul cel mai îndepărtat, dincolo de transeptul cel mare, 
pe urmă m-am dus spre dreapta şi am pătruns într-o 
cămăruţă de piatră cu o uşă grea la intrare şi ferestrele 
prevăzute cu bare. Pe un afiş scria: ACESTA ESTE UN 
LOC ÎN CARE SĂ STAŢI LINIŞTIŢI CU DOMNUL. lar pe 
altul scria: VĂ RUGĂM SĂ PĂSTRAŢI LINIŞTEA! 

În mijlocul încăperii se afla o măsuţă pe care ardeau 
nişte lumânări. Pe un perete se afla o cruce simplă din 
lemn, pe altul erau vitralii înalte şi înguste. Lângă perete 
se găseau mai multe scaune solide din lemn, şi mai era un 
gargui, mama cu copilul, cu feţele aplatizate ca la statuile 
din Insula Paştelui. Camera era goală. Am aşteptat. După 
vreo zece minute, încăperea începu să fie vag apăsătoare, 
poate din cauza liniştii, sau poate din cauza prezenţei 
covârşitoare a icoanelor. M-am răsucit să plec, dar am 
rămas surprins să văd o femeie care stătea în picioare 


Za 9 a 


lângă uşă, privindu-mă în linişte. Avea părul negru, scurt, 
nasul acvilin, ochii închişi la culoare, şi părea să fie 
grecoaică, italiancă sau chiar turcoaică. Era îmbrăcată 
într-un costum sobru, şi nu era de prin partea locului. 
Ochii ei negri se uitau fix într-ai mei. 

— Domnul Blake? 

— Da. Dumneata cine eşti? 

— Am să trec direct la subiect, domnule Blake. Aş vrea 
să-l cumpăr. 

Am clătinat din cap, intrigat şi stingherit. 

— Va trebui să discutaţi acest lucru cu Sir Toby. Apropo, 
am spus şi am coborât vocea în catedrala goală, de unde 
ştiţi că jurnalul se află la el? Această informaţie este 
confidențială. 

Dădu din mână ca şi cum ar fi dat la o parte întrebarea 
mea. 

— Din păcate, Tebbit este la Londra, iar eu trebuie să 
obţin documentul foarte repede. 

— Aici este frig, i-am spus. Nu am putea vorbi despre 
acest lucru undeva la căldură? La un pahar de vin, poate? 

Clatină din cap cu nerăbdare. 

— Îmi pare rău, am spus ridicând din umeri, nu vă pot fi 
de folos. 

— Am fost autorizată să vă ofer douăzeci de mii de lire 
pentru el. 

În biroul lui Sir Toby evaluasem jurnalul pe undeva între 
o mie şi trei mii de dolari. Pentru o clipă m-am întrebat 
dacă femeia nu era cumva nebună. Ceva sigur nu era în 
regula cu ea; fie că era vorba de limbajul trupului ei, fie de 
modul direct în care mă abordase, ori de aerul vag de 
fanatism pe care părea că-l emana, oricum nu puteam 
spune precis. 

— Aş vrea să fiu de folos, dar nu este al meu ca să-l pot 
vinde. 

Avu din nou acel gest de nerăbdare, clătinând din cap. 

— Nu am timp să mă tocmesc. Avem nevoie de jurnal 
imediat. Am să merg până la capăt, oferindu-vă cincizeci 
de mii de lire. Îi puteţi avea mâine-dimineaţă, bani lichizi 


MERE jð 


dacă doriţi. 

„Cincizeci de mii!” Am început să am o senzaţie de ireal, 
ca şi cum aş fi urmărit o scenă dintr-un film. Femeia mă 
privea pătrunzător, încercând să-mi citească gândurile. 

— Îmi pare rău, dar dacă nu-mi aparţine, cum aş putea 
eu să-l vând? 

— Asta-i o adevărată dilemă, spuse ea clătinând 
gânditoare din cap, trecându-şi absentă un deget în sus şi 
în jos pe obraz. Credeţi că o sută de mii de lire ar răspunde 
la această întrebare? mă întrebă ea apoi. 

Cred că devenisem palid. Cu siguranţă simţeam cum mi 
se usucă gura. Femeia vorbea cât se putea de serios; 
puteam să văd asta din expresia încordată a gurii ei mari şi 
din felul în care mă fixa încontinuu, descumpănitor. Dacă 
douăzeci de mii de lire erau o bagatelă, o sută de mii era o 
sumă care mă speria. Cu banii ăştia mi-aş fi lichidat 
creditul, împrumutul pentru maşină şi cărţile de credit, şi 
ar fi însemnat enorm pentru ipoteca pe apartament. De 
fapt, chiar am ezitat o clipă. Însă pe urmă i-am spus: 

— Îmi pare rău, dar nu are rost să mai discutam. De ce 
nu încercaţi să-l găsiţi pe Tebbit şi să-i spuneţi să mă sune 
şi să-mi dea autorizarea de a vinde? 

— Realitatea este că jurnalul nu îi aparţine lui Tebbit ca 
să-l poată vinde. Aparține persoanelor pe care le reprezint. 
Tăcu preţ de câteva clipe. Şi dumneavoastră nu aveţi 
niciun drept să-l ţineţi. 

Nota de ameninţare din ton avea o nuanţă atât de vagă, 
încât m-am întrebat dacă nu cumva mi se păruse. 

— Cine sunt persoanele pe care le reprezentaţi? am 
întrebat eu. 

— Nu vă bateţi capul cu asta! îmi răspunse tăios. 

— Nu înţeleg. Dacă jurnalul este al dumneavoastră, de 
ce mai încercaţi să-l cumpăraţi? De ce nu dovediţi pur şi 
simplu dreptul de proprietate asupra lui? Mergeţi la 
tribunal dacă trebuie! 

— S-ar crea... - se opri, chinuindu-se să găsească 
termenul potrivit - complicaţii. 

— Aşa cum ar fi şi în cazul în care eu l-aş vinde fără 


Di Da 


permisiunea lui Sir Toby. Uite ce e, el sâmbătă o să se 
întoarcă. Ce-ar fi să vorbiţi atunci direct cu el? 

— Nu trebuie să-i restituiţi lui Tebbit acest articol. Dar 
constat că va trebui să găsim alte metode să vă convingem. 
Imi trimise un zâmbet de o răutate pe care nu se mai 
strădui să o ascundă şi spuse: Ne vom mai întâlni, domnule 
Blake! 

— Cu mare plăcere! 

Zâmbetul i se intensifică, apoi tocurile înalte i se 
deplasară cu zgomot pe pardoseala din piatră a naosului. 
Am mai stat cinci minute să-mi revin, deoarece eram puţin 
cam zdruncinat. Afară burniţa uşor. În jurul unui chioşc cu 
hotdogi era un grup vesel de petrecăreţi, în care am 
recunoscut funcţionarele de la Crown and Martyr. Am 
mers pe strada care înconjura catedrala printr-o parte şi 
m-am oprit la apartamentul meu, la capătul unei fundături 
în care se găseau şase vile moderne. Aleea era pustie. 

Mă simţeam expus în lumina felinarelor de pe stradă. M- 
am îndreptat spre curtea acoperită cu un strat de pietriş şi 
mi-am căutat cheile prin buzunare, aşteptându-mă dintr-o 
clipă în alta să fiu atacat de oameni înarmaţi care să se 
năpustească la mine din tufişuri.  Blestemându-mi 
imaginaţia exagerata, am introdus cheia Chubb în broască 
şi am răsucit-o. Pe urmă am băgat cheia în yală, nu pe cea 
bună, bineînţeles. Am încercat din nou, cu mâinile 
nesigure, iar în cele din urma am nimerit-o şi uşa s-a 
deschis. 

Am bâjbâit pe întuneric după întrerupător. Holul era 
pustiu. Am pătruns în sufragerie: pustie. Bineînţeles. M-am 
dus şi în dormitor, încercând să rezist tentaţiei ridicole de 
a mă uita sub pat. Pe urmă am făcut înconjurul 
apartamentului şi am verificat uşile şi ferestrele. Am 
revenit în hol, unde mi-am pus haina în cuier şi mi-am scos 
pantofii din picioare, rânjind prosteşte, oftând uşurat şi 
spunându-mi în gând că eram un idiot. 

Eram în bucătărie, pregătindu-mi un sandvici cu roşii, şi 
încă zâmbeam de prostia mea, când am zărit picăturile de 
ploaie de pe pervazul ferestrei. Erau doar câţiva stropi. De 


data aceasta, când am verificat apartamentul din nou, 
ţinând cuțitul de bucătărie în mână, am deschis şi 
dulapurile cu haine şi m-am uitat sub pat. În cele din urmă 
am deschis seiful, cu o senzaţie de groază străbătându-mă 
din cap până în picioare. Dar modelul Guardsman G400, cu 
cheie, cifru şi protecţie la foc era neatins, şi am reuşit să 
mă relaxez. 

Am aruncat hainele de pe mine şi mi-am mâncat 
sandviciul în pat, răsfoind paginile jurnalului, dar am fost 
incapabil să descopăr vreun înţeles. În cele din urmă, l-am 
pus înapoi în seif şi am stins lumina. Lucrurile mi se 
învălmăşeau în cap, dar nici acestea nu aveau mai mult 
sens. Am fost atent la zgomote, dar nu am auzit decât 
răpăitul constant al ploii pe capotele maşinilor şi sunetul 
scos de frigider. Din când în când mă uitam cu atenţie la 
colţurile întunecate ale camerei. Inainte să aţipesc, mă 
gândeam că, dacă n-ar fi fost picăturile de ploaie de pe 
pervazul ferestrei, nu mi-aş fi dat seama niciodată că 
intrase cineva în apartament. 

Nu am dormit prea mult în acea noapte. Pe de o parte 
era confortul de a sta în pat şi de a asculta ploaia cum 
bătea în geam, pe de altă parte era misterul jurnalului, un 
jurnal despre care Sir Toby nu ştiuse nimic, de la o rudă pe 
care nici măcar nu ştiuse că o avea, dar care îl transpunea 
într-o oarecare stare paranoică. Totuşi, în principal nu 
prea am dormit din cauza umbrelor întunecate din cameră 
şi a unei vagi presimţiri a necazurilor care urmau să vină. 


—99:— 


Capitolul 4 


Pe la ora opt dimineaţa mi-am pregătit o omletă, iar în 
timp ce priveam norii negri care se deplasau foarte jos pe 
deasupra câmpurilor din spatele apartamentului, am dat 
un telefon. 

— Sir Toby? 

— Da. 

— Aici e Harry Blake. 

— Blake, spuse el după o ezitare. Cum naiba aţi dat de 
mine? 

— Fiica dumneavoastră mi-a spus că de obicei staţi la 
Cavendish. A apărut o problemă. Este cineva care încearcă 
să obţină manuscrisul. 

— Ce?! 

Pe fir se transmiseră surpriza şi consternarea lui. 

— Mi s-au oferit o mulţime de bani pentru el, de fapt 
chiar o sumă neverosimilă. Le-am spus să vi se adreseze 
dumneavoastră, dar se gândeau că nu v-ar interesa. 
Femeia implicată a revendicat şi dreptul de proprietate. 

— Asta-i o aiureală, exclamă Sir Toby după o uşoară 
ezitare. 

— Şi încă ceva! S-a pătruns prin efracţie în apartamentul 
meu. Asta nu poate fi o coincidenţă. 

— Vreţi să spuneţi că aţi fost furat? Şi manuscrisul unde 
e? I se citea alarma în voce. 

— Nu au ajuns la el. Sir Toby, cred că am dreptul să aflu 
în ce m-am băgat aici. 

— În ce v-aţi băgat? Nu ştiu ce vreţi să spuneţi! 

Individul minţea. Ştiam asta, şi el ştia că mi-am dat 
seama, dar nu-i pasa nici cât negru sub unghie. Aroganţa 
lui începea să mă calce pe nervi. 

— Atunci cred că mă voi duce la poliţie, i-am spus. 

Răspunsul lui Tebbit fu pe măsura aşteptărilor: 

— Nu, în niciun caz! 

— O, ba da, Sir Toby! Mă duc dacă nu-mi spuneţi ce se 
întâmplă aici! 


za DI a 


De data asta tăcerea se prelungi mai mult. În cele din 
urmă, rosti: 

— Aş vrea să aveţi încredere în mine în această 
problemă. Chiar nu pot să vă spun despre ce este vorba! 

— Când voi pune receptorul în furcă, Sir Toby, îl voi 
ridica imediat înapoi, voi raporta spargerea la poliţie, şi voi 
menţiona jurnalul dumneavoastră. 

— Nu sunt obişnuit să implor pe cineva, domnule Blake. 

— Vorbiti, Sir Toby! Discutaţi ori cu mine, ori cu poliţia! 

— Indiferent de onorariul pe care vi l-aţi propus, îl voi 
dubla! 

— Asta înseamnă că vă va costa foarte mult. Avem de-a 
face cu un fel de stenografiere din perioada elisabetană. 
Îmi va lua mai multe zile să o transcriu în engleza 
modernă, chiar dacă voi putea determina care este 
sistemul de stenografiere, iar acesta e posibil să fi dispărut 
demult. Pe vremea aceea erau o mulţime de stiluri de 
scriere secretă. 

— Uite ce e, ocupaţi-vă de acest lucru, sunteţi de acord? 
Triplaţi onorariul acela blestemat! Şi, pentru numele lui 
Dumnezeu, păstraţi manuscrisul la loc sigur şi ţineţi-vă 
gura! 

Convorbirea se întrerupse. Am stat un minut şi am 
reflectat serios, în vreme ce norii negri se apropiau. Pe 
urmă am ridicat din nou receptorul şi am format un alt 
număr. 


Janice era obişnuită cu absenţele mele neanunţate, şi 
puteam să am încredere în ea că va avea grija de anticariat 
timp de câteva zile. Nu avea neapărată nevoie să fie 
plătită, ce-i drept, dar demult era planificată pentru o 
mărire de salariu, şi tot eram în aşteptarea unei rarităţi 
care nu mai apărea, o hartă sau un document, care să 
aducă la Christie's o jumătate de milion. Am pus 
manuscrisul într-o mapă, pe care am aruncat-o în 
portbagaj, şi am pornit pe Autostrada MI, după ce am 


— 94 — 


trecut de Nottingham. Turul Mozart! m-a dus pe un traseu 
lung şi foarte lent în jurul Birminghamului, pe urmă am 
ajuns pe Autostrada M40, iar un DJ de printr-o insulă din 
Atlantic, cu un venit de zece ori mai mare decât al meu, 
trăncănea vrute şi nevrute în tot acest timp până am ajuns 
la Oxford. Drumul era aglomerat, şi trebuia să curăţ mereu 
parbrizul de stropii de murdărie, ca să reuşesc să văd 
ceva. În acest timp îmi treceau prin minte tot felul de 
gânduri cum că eram urmărit, dar nu se vedea niciun semn 
în oglinda retrovizoare care să demonstreze acest lucru. 
Însă pe urmă m-am întrebat: dar oare s-ar lăsa văzuţi? 

În Oxford m-am strecurat de-a lungul Woodstock Road, 
am parcat la şcoala St Edwards, şi am traversat careul în 
diagonală, prin ploaie, până dincolo de biserica şcolii. 
Bărbatul care mă aştepta la intrarea în cancelarie avea în 
jur de cincizeci de ani, cu un smoc dezordonat de păr alb 
care contrasta cu seriozitatea costumului său. Acesta îmi 
zâmbi pe deasupra ochelarilor săi în formă de semilună. 

— Harry, mă bucur să te văd! Ei, ce ai adus? Hai să 
aruncăm o privire! 

Ne-am aşezat în nişte fotolii moi din galeria de la etaj. 
Tocmai trecuse de ora două, iar cancelaria era goală. M- 
am aşezat şi am scos jurnalul din servietă. El trecu în 
revistă pagină cu pagină, iar ochii săi le scrutară cu 
atenţie. 

— Fascinant! Ai dreptate, Harry, chiar este elisabetan, 
fără îndoială, şi este scris într-un sistem timpuriu de 
scriere secretă. 

— Ai putea identifica sistemul? 

Stăteam de vorbă cu una dintre autoritățile 
internaţionale asupra scrierii secrete elisabetane. 

Fred Sweet mormăi ceva. 

— Pare să fie unul foarte timpuriu. Foarte asemănător 
cu cel al lui Timothy Bright, ceea ce ar plasa manuscrisul 
prin 1588, sau mai târziu. Cu excepţia faptului că există 
câteva diferenţe minore. E posibil să fi utilizat o versiune 


1 Traseul locurilor pe unde a trecut Mozart în timpul șederii sale în 
Londra. (n.tr.). 


Lys 


mai timpurie a sistemului lui Bright. 

— Dar uită-te la filigran, Fred! Este din Olanda spaniolă. 
Ce să caute un jurnal elisabetan scris pe hârtie din Olanda 
spaniolă? 

Ridică o foaie în dreptul ferestrei şi o privi intens cu 
ochii îngustaţi. 

— Ai dreptate! Hârtia provine într-adevăr din Olanda 
spaniolă. 

— Asta-i ciudat. E ca şi cum ai vedea o însemnare din 
1940 a guvernului britanic, scrisă pe hârtie luată dintr-un 
carnet nazist. 

— Poate că da, poate că nu. Olandezii îşi slăbiseră într-o 
oarecare măsură lanţurile spaniole la sfârşitul anilor 1500. 
Şi Olanda mişuna de agenţi din Anglia. Dar sunt de acord 
cu tine, este ciudat. Mă privi plin de curiozitate. De unde 
Dumnezeului ai obţinut asta? 

— Îmi pare rău, Fred, dar clientul meu doreşte să 
păstrez confidenţialitatea. Afirmația mea avu un ton 
extrem de conspirativ. Însă trebuie neapărat să sparg 
codul acesta! 

— Încearcă Măiestria scrisurilor încifrate, scurtate şi 
rapide luate după slove a lui Bright. O găseşti la Bod mai 
mult ca sigur. 

l-am mulţumit lui Fred, am lăsat maşina în parcarea 
şcolii şi am luat un autobuz aglomerat până în centrul 
Oxfordului. În mod normal, permisul meu de bibliotecă îmi 
permitea accesul la Camera Hărţilor din New Bodleian, 
dar Timothy Bright ar fi fost de găsit tot la categoria 
Cărţilor Rare, adică la Old Bodleian, pe partea cealaltă de 
Broad Street. Am trecut de primul punct de control de 
securitate şi am urcat scările de lemn în spirală până la 
sectorul Artă - treizeci de metri de fantezii gotice eterice, 
uşoare. După ce am trecut şi de cea de a doua barieră, al 
cărei paznic se lupta cu un careu de cuvinte încrucişate 
din Daily Mirror, am pătruns în cel mai sacru dintre locuri, 
dincolo de marea mulţime: Biblioteca Ducelui Humphrey, 
aproape la fel de veche ca şi cartea pe care o căutam. 

Am comandat cartea lui Bright în sala de lectură a 


— 26 — 


absolvenţilor, şi am aşteptat vreme de o oră la ghişeu, 
absorbind elementele fantastice, blazoanele de pe tavan, 
mirosul slab al cărţilor vechi. Se întunecase deja când 
femeia a sosit însoţită de o cărticică învelită în piele şi de 
un zâmbet. Am găsit un scaun gol în una dintre nişele 
înguste şi m-am aşezat între un savant în vârstă, care avea 
un tic nervos, şi o fată în minijupă, cu un laptop roz. Am 
aşezat cartea pe raftul lung, îngust, i-am întors paginile cu 
grijă şi am început să recunosc din cuvinte. Bătrânul meu 
prieten Fred avusese dreptate: sistemul Bright era cheia 
secretă către jurnalul lui Ogilvie. 

În interiorul acestui loc extrem de sacru, ca un sanctuar, 
sunt impuse reguli foarte stricte. Conversaţiile sunt 
descurajate. Un manuscris mai vechi de 1901 nu poate fi 
fotocopiat. Foto-copiatoarele de mână sunt strict interzise, 
la fel şi fotografiatul, chiar şi numai al interiorului 
bibliotecii. Pixurile sunt interzise. Asta înseamnă că dacă 
ai ceva de copiat, trebuie să utilizezi fie un laptop, fie un 
creion. M-am decis să utilizez un creion, şi mi-am început 
activitatea, care avea să fie o îndeletnicire de durată. 
Profesorul dispăru pe la ora şase seara, iar fata curând 
după aceea. Rămăsesem singur în nişă. 

Imediat după ora nouă, când îmi simţeam vezica pe 
punctul de a exploda şi degetele îmi erau deja îndurerate, 
am devenit vag conştient de faptul că cineva stătea în 
picioare lângă mine. Nu i-am acordat nicio atenţie, până 
când acesta şi-a dres vocea, scuzându-se: 

— Domnul Blake? 

Era un tânăr cu părul negru, scurt, îngrijit, cu un cercel 
de alamă în ureche, îmbrăcat elegant într-un costum din 
trei piese, şi cu cravată verde. Un străin mi se adresa pe 
nume, din nou. Mi se strânse stomacul. 

— Da? 

— Aveţi nişte documente care nu vă aparţin. Doresc să 
mi le înmânaţi. 

Am încercat să suprim senzaţia bruscă de alarmă. 

— Las-o balta, amice! 

— Cred ca nu aţi înţeles bine care este situaţia. Am 


i Dea 


primit instrucţiuni să le obţin prin orice mijloace. 

— Şi presupun că ai agăţat de umăr un toc cu un pistol 
automat Beretta? 

— Nu, doar un pix cu vârful otrăvit. Expresia nu i se 
modifică pe chip în vreme ce rostea aceste cuvinte. 
Suntem persoane serioase, domnule Blake. Nici măcar nu 
vă cerem sa faceţi ceva rău. Trebuie doar să vă ridicaţi şi 
să plecaţi, lăsând manuscrisul acolo unde se afla. Va 
întoarceţi apoi în apartamentul dumneavoastră din 
Lincolnshire, şi acolo veţi găsi un plic al cărui conţinut vă 
va oferi o foarte mare satisfacţie. Este în interesul 
dumneavoastră să faceţi asta, credeţi-mă! 

— Dacă dumneata eşti un savant de bună-credinţa, 
atunci eu sunt unchiul unui maimuţoi. Cum naiba ai intrat 
aici? 

Incepusem să bravez, deoarece biblioteca îmi conferea o 
oarecare siguranţă. 

— Şşt! 

O bătrână cu parul alb ne privea din nişa aflată pe 
partea cealaltă a culoarului.  Incălcaserăm regula 
privitoare la linişte, iar chipul îi era încreţit de indignare. 

Tânărul mă privi, iar ochii lui avură nişte sclipiri ca de 
gheaţă, şi în cele din urmă plecă, la fel de liniştit cum 
intrase. leşise deja când am început să tremur. Am mai 
stat cinci minute, pe urmă am returnat la ghişeu cartea lui 
Bright. L-am întrebat rapid pe gardian, care îmi confirmă 
faptul că nu-l mai văzuse niciodată pe domnul de mai 
înainte, „dar în zilele astea vin atât de mulţi străini, 
domnule, şi avea şi permis de bibliotecă”. Mi-am scos iute 
geanta de la ghişeul de bagaje şi m-am amestecat printre 
studenţi pe pavajul ud şi lucios de pe Broad Street. Am 
traversat mai multe străzi, pe care le-am traversat din nou, 
m-am întors din drum, am intrat şi am ieşit de pe alei 
înguste şi intrări secundare în baruri, şi în general m-am 
comportat ca un idiot înainte să ajung în staţia de autobuz 
din Gloucester Green. În autobuz era loc numai în picioare, 
dar după câteva staţii se mai eliberă şi astfel am profitat 
de ocazie să mai examinez pasagerii, care mi se păreau cu 


SIB 


toţii înarmaţi şi periculoşi, veniţi direct din filmele cu 
gangsteri. Încetul cu încetul, gangsterii coborâră în 
diverse staţii. La şcoala St Edward mi-am recuperat cu 
bine maşina, m-am scufundat în scaun cu recunoştinţă, şi 
am pornit iute la drum, îndreptându-mă spre Oxford. Am 
găsit un hotel lângă Bicester, la câţiva kilometri de oraş. 
Am înşfăcat un sandvici cu carne de vită, pe care l-am 
mâncat în cameră, cu un scaun înfipt în uşă. Mâncarea mi- 
a zăcut toată noaptea în stomac ca o greutate de plumb. 

În ziua următoare mi-am lăsat maşina şi am luat 
autobuzul până în Oxford. Nu era nicio urmă a ucigaşului 
manierat din seara precedentă. Ar fi fost uşor să-l alung 
din minte ca pe o fantezie. La prânz am stat cu spatele la 
perete în Kings Arms. Pe la sfârşitul serii terminasem deja 
de copiat cartea lui Bright, iar mâna mă durea de la scris. 
Am repetat rutina de pierdere a urmelor din ziua 
precedentă, şi am luat autobuzul Thames Transit împreună 
cu alţi câţiva călători obosiţi. 

Bicester era aproape pustiu, cu excepţia câtorva beţivi 
inofensivi. Am cotit la stânga de pe Sheep Street şi am 
intrat pe o alee liniştită. O pereche de tineri aflaţi la vreo 
douăzeci de metri în faţa mea se prinseră brusc de mâini şi 
începură să valseze. Mi s-a părut un lucru bizar, până când 
o mână mă lovi dureros cu latul direct în rinichi, ca un 
ciocan, iar un pumn greu îmi izbi ochiul o secunda mai 
târziu. Am căzut în agonie, în timp ce servieta îmi fu 
smulsă din mână. În vreme ce zăceam gemând pe pavaj, m- 
am gândit că aceea fusese o idee foarte bună de distragere 
a atenţiei. 

M-am săltat, ajutându-mă de peretele unei case ca să mă 
sprijin. M-am gândit că era bine să ajung rapid la hotel, 
înainte să descopere cineva că servieta era goală. Am 
răspuns cu un mormăit la salutul recepţionerei, 
acoperindu-mi cu palma ochiul vânăt. Poate credea că 
eram doar beat. 

Ajuns în cameră, am continuat rutina de a fixa un scaun 
în mânerul de la uşă. Aveam gura uscată şi tremuram, dar 
cel mai tare mă deranja durerea ascuţită din rinichi. Am 


— 29 — 


scos manuscrisul lui Ogilvie de sub cămaşă şi l-am aruncat 
pe pat. Ceva! Undeva, în interiorul acestor pagini, se afla 
ceva! Apa rece îmi înţepă ochiul, dar mă duru şi mai tare 
când l-am tamponat să se usuce. Am dat un telefon la 
recepţie. Sandviciurile se terminaseră, dar la bar se 
găseau chestii de ronţăit şi băuturi fără alcool. După ce 
acestea fură aduse în cameră, mi-am scos hainele. 

Acum aveam în sfârşit tot ceea ce-mi trebuia pentru 
îndeletnicirea monotonă şi îndelungată de a transforma în 
engleză scrisul stenografic al lui Ogilvie. Mi-am deschis 
laptopul. Nu am considerat că ar avea vreun rost să scriu 
în engleza elisabetană, aşa că am tradus cuvintele direct în 
forma modernă, pentru ca Sir Toby să le poată înţelege, şi 
chiar am modificat frazele acolo unde ar fi sunat prea 
arhaic. 

Era un jurnal, într-adevăr. Autorul era un băiat, James 
Ogilvie. Ici şi acolo scrisese poezii, versuri şi scrieri în 
latină, fără să folosească stenografierea, şi eu le-am copiat 
exact aşa cum erau, în stilul de scriere shakespearian. Am 
ignorat tremuratul, am ignorat şi durerea. Şi, în vreme ce 
băteam de zor în tastatură, oscilând între fermitate şi 
mânie, având într-o parte câteva pungi cu chipsuri şi cutii 
cu 7-Up al căror număr scădea simţitor, secolul XXI începu 
să se dizolve, şi o maşină a timpului mă transportă treptat 
cu patru sute de ani în trecut, în lumea stranie şi 
periculoasă a tânărului James Ogilvie. 


Capitolul 5 


Să nu credeţi cumva că sunt fiul ignorant al vreunui 
sărman pastor, mânat de foame să-mi caut un rost în 
ţinuturi îndepărtate. Tatăl meu era păstor, într-adevăr. Dar 
era de asemenea şi fermier şi deţinea o porţiune 
importantă din valea Tweedsmuir. Când a murit, mama s-a 
căsătorit într-o grabă nelalocul ei cu un individ care era 
aspru, antipatic, şi mic de stat, la minte şi la trup. Acesta 
provenea din una dintre familiile din Drumelzier, cu vreo 
cincisprezece-douăzeci de kilometri mai spre nord, care 
aveau reputaţia că tăiau gâtul călătorilor aflaţi în trecere 
pentru a le lua punga cu bani. Era barbar şi mirosea 
îngrozitor, ca mulţi alţi consăteni de-ai mei. Numai că 
mama era o fiinţă superficială, vanitoasă, şi s-a lăsat uşor 
dusă de nas de cuvintele lui linguşitoare. Şi aşa s-a 
întâmplat ca acest individ lipsit de valoare, printr-o specie 
josnică de viclenie să devină moştenitorul pământului care 
ar fi trebuit să fie al meu şi al fratelui meu. 

Nu, nu sunt un păstor analfabet. De fapt, am dobândit, 
prin multă muncă şi cu ajutorul nemăsurat al preotului de 
la biserica noastră, abilitatea de a citi şi de a scrie. 
Învățătorul Dinwoodie era un tip ciudat. Nu era de prin 
părţile acelea. Unii spuneau că fusese pirat, alţii că era un 
refugiat, fugind de mânia reginei Angliei, în urma eşecului 
unui complot împotriva ei. Alţii mai vedeau în trăsăturile 
de pe chipul său prelung, trist, o tragedie din trecut. 
Predicile sale erau foarte deprimante, însă dacă stau bine 
să mă gândesc, cred că aşa erau ale tuturor 
reprezentanţilor lui Dumnezeu în acele vremuri. El era 
însă şi un om învăţat, care, din motive necunoscute, părea 
să-şi fi găsit liniştea în solitudinea văii noastre. 

Prin intermediul acestui preot am devenit familiarizat cu 
Elementele de geometrie ale lui Euclid şi cu scrierile 
învăţaţilor greci şi romani. Tatăl meu lăsase prin testament 
nişte bani puşi deoparte pentru educaţie şi astfel, 
împreună cu fratele meu Angus şi cu cele patru fiice ale 


E ru pe 


fierarului, am deprins să citim, să scriem, şi să socotim. 
Adesea rămâneam şi după lecţii, şi discutam cu învățătorul 
despre multe lucruri. Călătorise mult, asta era sigur, dar 
niciodată nu a spus din ce motiv sau în ce calitate. [i 
plăcea să mai tragă la măsea şi, uneori, în serile în carei 
se înmuia limba şi bucăţile de turbă îi luminau odaia cu 
sclipiri roşiatice, vorbea despre lucruri care bănuiesc că 
puteau foarte bine să-l ducă la spânzurătoare pentru 
erezie. Toate aceste lucruri le absorbeam aşa cum 
absoarbe o plantă uscată apa. Trebuie să mărturisesc că, 
în entuziasmul meu - ba chiar în disperarea mea - dea 
învăţa, de multe ori luam câte o carte de-a învățătorului şi 
o citeam pe dealuri, când ar fi trebuit să am grijă de oi. 

Era o ciudată ironie (cuvânt deseori folosit de învăţător: 
provine din grecescul eironeia şi înseamnă opusul 
neaşteptat; Socrate a utilizat ironia în discursurile sale) 
faptul că învățătorul, un bărbat cu multă carte, alesese să 
se ascundă astfel în această vale, iar mie, în vreme ce 
primeam aceeaşi învăţătură, îmi creştea în suflet o 
senzaţie din ce în ce mai mare de insatisfacţie. Am început 
să simt că dealurile erau ca zidurile unei închisori, care mă 
tineau departe de lumea măreaţă din afara lor. Adevărul 
este că începusem să consider că a-mi petrece viaţa având 
grijă de oi nu însemna decât să fac prea puţin cu ea. 

Această senzaţie din ce în ce mai intensă de a nu-mi găsi 
locul nu era deloc diminuată de tatăl meu vitreg. S-a 
dovedit a fi cel mai ignorant om pe care-l puteai întâlni 
vreodată. Şi nu numai asta, dar era şi unul dintre cei mai 
violenţi oameni, mai ales după ce bea whisky. Mă bătea 
adesea pentru mai nimic, deşi nu făcea niciodată asta dacă 
fratele meu era prin apropiere; pe Angus, care era mai 
puternic şi mai mare decât mine, îl lăsa în pace. 

După câteva luni de la căsătoria mamei mele, şi după o 
bătaie mai zdravănă decât de obicei, am sărit la tatăl meu 
vitreg cu lopata, într-un acces de mânie. Acesta s-a dus 
şchiopătând şi plin de vânătăi la Crook Inn, şi în noaptea 
aceea nu l-am mai văzut. In ziua următoare i-am spus 
mamei că plecam în sud, spre Anglia, poate chiar la 


Ep lei 


Londra, ca să-mi fac un rost în lume. Mama a plâns şi a 
protestat, dar am simţit că în sufletul ei se bucura să scape 
de fiul ei cel mai mic şi mai neastâmpărat, care de fapt nu 
era de mare folos la munca pământului, şi al cărui cap era 
plin de prostii şi de idei stranii (şi, într-adevăr, dacă ar fi 
putut şti, şi de erezii). 

În seara dinainte de plecarea mea din vale am parcurs 
distanţa de vreo trei kilometri până la învăţător. Era lună 
plină, şi lumina ei părea să cadă pe pământ ca printr-un 
tunel făcut de norii care se răsuceau în înalturi. Dealurile 
străluceau de o lumină nepământeană, şi puteai uşor să-ţi 
închipui că vezi vârcolaci în umbrele întunecate. 
Învățătorul - numai eu îl cunoşteam cu acest titlu - fusese 
ocupat cu clondirul lui şi nu mă auzise când intrasem în 
casă. Odaia era caldă şi cu tente roşiatice de la turba care 
lucea în vatră, iar el stătea lăbărţat într-un scaun şi se uita 
la foc, cu o Biblie şi un clondir aproape gol alături de el, pe 
podea. Îmi vorbi fără să ridice ochii. 

— Pleci, aşadar? Te îndrepţi spre oraşul englezesc al 
reginei, grămada aceea de bălegar? 

— Plec dimineaţă. 

Se răsuci spre mine. Avea obrajii şi ochii roşii, ori de la 
whisky, ori de la foc, nu mi-am putut da seama. 

— Nu ştii nimic despre viaţa în afara Tweedsmuir, 
James! 

— Cum aşa? Uite câte m-ai învăţat dumneata! 

Clătină din cap. 

— Educaţia este un scut bun şi o armă ucigătoare, dar 
nu te va duce mai departe de atât. Îţi lipseşte experienţa, 
şi pleci de unul singur într-un oraş cu mai multe păcate 
decât Nineveh. 

— Am fost până la Lanark. 

— Lanark nu este Nineveh, spuse, râzând scurt. Se 
cufundă în tăcere pentru câteva clipe, pe urmă întrebă, 
aproape ca şi cum şi-ar fi rostit gândurile cu voce tare: O 
să te mai vedem vreodată? 

— Domnule, numai Dumnezeu poate şti! 

— Într-adevăr, cine altcineva? Ei bine, ai învăţătură mult 


Lng e 


mai multă decât noţiunile elementare şi inteligenţa cea 
mai ascuţită pe care am văzut-o la orice alt tânăr de vârsta 
ta. Numai că o să ai nevoie de mai mult decât atât. 

Se ridică clătinându-se şi traversă odaia până ajunse la 
un cufăr mic, negru, care stătea într-un colţ. Mă 
întrebasem în repetate rânduri ce se afla în acel cufăr, dar 
nu îndrăznisem niciodată să vorbesc despre asta. Iar 
atunci el răsuci o cheie în broască şi deschise capacul. 

— Acesta îţi va fi de folos pe lângă isteţimea ta! spuse el 
şi, spre mirarea mea, scoase dinăuntru o teacă neagra din 
piele, iar din ea trase un pumnal lung, subţire, cu două 
tăişuri. Pe urmă mi-l înmână, aproape cu respect. 
Marinarii îl numesc „cuţit de jugănit”. A fost în locuri în 
care a făcut lucruri pe care e mai bine să nu le ştii. Ridică- 
ti mâneca, îmi spuse. N 

Am făcut cum îmi spusese. Imi prinse teaca de dosul 
antebraţului. 

— N-ai să vezi multe mânere ca acesta. Se numeşte 
fildeş şi este sculptat din colţul unui elefant. 

Numai că pe mine tăişurile lamei mă interesau mai mult. 
Le-am atins şi am tresărit la durerea neaşteptată. Erau mai 
ascuţite decât ale oricărui cuţit pe care îl văzusem până 
atunci. 

— Pune-l înapoi în teacă! Pe urmă trage-l rapid în afară, 
şi încearcă să nu te tai când faci asta! 

Am făcut precum mi-a spus. În interiorul tecii din piele 
era o ridicătură care ţinea pumnalul la locul lui, dar care 
putea fi împinsă uşor la o simplă apucare a mânerului de 
fildeş. 

— Mai fă-o încă o dată! 

Am repetat mişcarea de mai multe ori. Mi-am dat seama 
că pot scoate cuțitul din teacă într-o clipită. 

— Acum aşază-ţi mâneca la loc şi repetă mişcarea! 

Am făcut ce mi-a zis. Învățătorul încuviinţă din cap. 

— Din nou, mai repede! 

Am repetat mişcarea mai rapid, până când am fost sigur 
că pot scoate cuțitul într-o clipă de sub mâneca jachetei. 
Învățătorul încuviinţa din cap satisfăcut. 


Ec, NR 


— Acesta este prietenul tău, îmi spuse el. Să nu ai 
încredere în nimeni altcineva! Utilizează-l numai dacă 
trebuie. Dar atunci când trebuie să-l foloseşti, fă-o brusc, şi 
cu multă mânie şi curaj. 

Am încercat să-i mulţumesc, dar el mă reduse la tăcere 
cu un gest de nerăbdare. 

— Uite încă un prieten loial. M-a slujit bine, dar nu mai 
am nevoie de ea de acum încolo. Spunând acestea, scoase 
de sub pat un fel de suliță, lungă cam până la umărul meu, 
cu vârful ascuţit, din metal. Este mai fericită în aer liber 
decât ascunsă sub un pat. Marinarii îi spun „suliță de 
abordare”?. Nu trebuie să ai multă pricepere cu ea, dar 
este foarte eficientă. Nu există nicio apărare împotriva 
acesteia... şi împinse brusc sulița de la nivelul genunchilor 
în sus, spre stomacul meu, oprindu-i vârful la câţiva 
centimetri de mine. Râse de spaima mea bruscă. În lumina 
roşie a turbei, cu ochii apoşi şi lucioşi, arăta ca un demon. 
Iar dacă îl străpungi pe inamicul tău aici... - şi mişcă vârful 
în jos chiar deasupra vintrelor mele - îi va lua ore întregi, 
chiar zile, până va muri în agonie. 

— Nu mi-aş dori să fac acest lucru nici unui om, nici 
măcar dacă acesta nu ar fi creştin! 

Învățătorul mă privi ca şi cum ar fi avut ceva de 
comentat în acea privinţa, dar apoi se răzgândi. În schimb, 
trase într-o parte de o perdea. 

— Poate încă un ultim prieten, spuse. 

Deasupra patului nefăcut se afla un singur raft cu cărţi. 
Scoase una dintre ele şi mi-o zvârli în braţe, aproape cu 
jenă. Am început din nou să vorbesc, dar el clătină din cap 
şi îmi răsuci umerii înspre uşă. În vreme ce plecam, îmi 
spuse: 

— Nu aş putea să-ţi dau un sfat mai bun decât acesta, 
James. Bazează-te pe armele tale, nu te sfătui cu nimeni, 
nu te apropia niciodată prea mult de niciun bărbat! Acum 
pleacă, şi Dumnezeu să te păzească, în cazul în care există 
un Dumnezeu! 


2 Armă utilizată în vechime fie pentru a urca cu forţa la bordul unei 
corăbii, fie pentru a-i respinge pe alţii care încercau acest lucru (n.tr.). 


Am plecat, cu capul învârtindu-mi-se ca norii de 
deasupra mea. Mai mult ca sigur că lumea de dincolo de 
vale nu era un loc atât de periculos cum învățătorul meu 
beat lăsase să se înţeleagă. Învățătorul era un om al lui 
Dumnezeu; dar, adevărul este că începusem să mă întreb 
al cărui Dumnezeu. 

În dimineaţa următoare m-am strecurat pe deasupra 
fratelui meu adormit şi am păşit în linişte pe scară. Se 
auzeau sforăituri răsunătoare de după perdeaua care 
acoperea gaura din zid, acolo unde dormeau părinţii mei. 
Unul dintre porci se mişcă. Bocceaua mea era pregătită. În 
vreme ce-o ridicam, mi-am auzit numele strigat în şoaptă: 

— James! 

Angus mă privea de sus, cu faţa palidă şi încordată. Nu 
era nimic din ce-aş fi putut să-i spun. l-am făcut cu mâna în 
tăcere, cu sufletul plin de tristeţe. Afară, aerul era umed şi 
răcoros. Am luat drumul păstorilor, care mergea de-a 
lungul şopotelor râului Tweed, şi m-am îndreptat spre sud, 
prin ceața care cobora dinspre dealurile întunecate, 
îndepărtându-mă de coliba în care-mi petrecusem viaţa 
până atunci. 

După vreo trei kilometri, drumul m-a dus pe lângă fierar, 
care avea ferestrele închise. Era casa Fionei, a Fionei cu 
părul lung şi negru şi zâmbetul vesel; Fiona, care, dacă aş 
fi rămas în valea aceea, poate mi-ar fi devenit într-o buna 
zi nevastă. Avea cincisprezece ani, era de vârsta mea. 
Voința aproape că m-a părăsit în acel moment, ştiind că 
dacă voi trece dincolo de casa ei, aş fi putut să n-o mai vad 
niciodată. Însă am trecut mai departe, deşi cu genunchii 
tremurând şi cu durere în suflet. 

Imediat ceața începu să se ridice, iar drumul trecea pe 
lângă întinderea mlăştinoasa care era izvorul râului 
Tweed, şi pe urmă şerpuia pe margine la Devil's Beef Tub. 
Am luat-o pe acest drum periculos, umblând cu atenţie. 
Marea depresiune ca un cazan era plină de ceaţă, ca şi 
cum ar fi avut apă în interior. Pe urmă drumul cobora 
abrupt înspre Moffat, unde fuioare de fum se vedeau ieşind 
dintr-o duzină de hornuri. Pe la prânz mergeam deja prin 


— 36 — 


sat, fără să fi întâlnit nici măcar o fiinţa în drumul meu. 

Ajunsesem deja la graniţele lumii în care trăisem. 
Dincolo de Moffat, peisajul nu-mi mai era familiar. Am 
început să simt o senzaţie de aventură, amestecată cu 
teamă. Continuam să mă îndrept spre sud, iar pe seară, 
drumul păstorilor se uni cu un drum mai lat, care ducea 
spre Carlisle, şi mai departe. 

Mama îmi dăduse destule monede de argint pentru a-mi 
cumpăra mâncare vreme de câteva săptămâni. Ţineam în 
mână sulița învățătorului, iar cuțitul de jugănit pe care mi-l 
dăduse era ascuns în mânecă, cu teaca prinsă în curele de 
încheietura mâinii. În repetate rânduri m-am tot întrebat în 
lunga mea călătorie ce se afla în trecutul acestui om 
straniu, şi ce povestiri ar fi putut pumnalul lui să 
istorisească. Oricum ar fi fost însă, atât pumnalul, cât şi 
sulița mi-au dat o anumită senzaţie de siguranţa; tâlharii 
care ar fi încercat să mă prindă în cursă ar fi riscat să 
moară cu gâtul tăiat. 

În bocceaua mea nu se afla numai punga cu bani, ci şi o 
Biblie micuță şi - Dumnezeu să-l binecuvânteze pe 
învăţător - traducerile lui Thomas North pentru Viețile lui 
Plutarh. O povară inutilă? Mama aşa ar fi spus. Dar în 
zilele care aveau să vină, înţelepciunea acestor oameni ai 
libertăţii - Solon, Publicola, Philopoemen, Titus Quinctius 
Flaminius şi Caius Marius - urma să strălucească prin 
ceţurile vremurilor, luminându-mi calea prin întunericul 
terifiant, iar eu mă simţeam deja mai bine în tovărăşia lor. 
Cred cu fermitate că nu aş fi supravieţuit până în ziua de 
azi, dacă nu ar fi fost ei. 

Aţi putea crede că un băiat de la ţară care merge singur 
prin locuri necunoscute ar fi o pradă sigură pentru 
trucurile înşelătoare ale pungaşilor care s-ar prezenta 
drept însoțitori binevoitori, dar al căror unic scop ar fi fost 
să mă uşureze de bani. Şi unii chiar au încercat, chiar la 
sfârşitul primei mele zile, când, la căderea întunericului, 
m-am oprit la un han plin de căldură şi veselie. Dar nu am 
să vă tulbur cu aventurile lungii mele călătorii spre sud - 
scriu aceste lucruri în condiţiile în care pergamentul este 


PR pu 


foarte puţin şi trebuie folosit cu grijă şi în condiţiile în care 
trebuie să scriu repede, deoarece supraviețuirea mea este 
departe de a fi sigură. Ar fi de ajuns să mai spun că am fost 
la înălţimea lucrurilor pe care le-am întâlnit în cale, şi că, 
atunci când am intrat în Londra, trei săptămâni mai târziu, 
cu ultimul sfanţ cheltuit şi cu tălpile de la pantofi foarte 
subţiate, am fost cântărit, şi nu am fost găsit ca fiind în 
lipsă cu ceva în lumea bărbaţilor. Am văzut ceața de 
deasupra acelui mare oraş cu o jumătate de zi înainte să 
văd oraşul însuşi. 


Capitolul 6 


Pe măsură ce mă apropiam de oraş, am început să trec 
pe lângă nişte case aşa cum nu mai văzusem niciodată. 
Erau ca nişte palate, aproape la fel de mari ca şi castelele 
pe care le zărisem la distanţă în drumul meu spre sud. La 
unele se ajungea pe poteci lungi, late, şi erau înconjurate 
de copaci şi de arbuşti tăiaţi după nişte modele în care se 
vedea cu siguranţă mâna omului. Drumul se lăţi, şi, din 
când în când, mai treceau oameni călare, uneori singuri, 
alteori câte doi sau trei, îmbrăcaţi cu haine fine şi cu săbii 
lungi şi subţiri băgate în tecile lor. Apoi aceste case 
deveniră mai mici şi mai îngrămădite şi nu se mai zărea 
decât puţin spaţiu pentru grădini. 

Câte un om începu să treacă pe lângă mine, fără să-mi 
acorde prea multă atenţie. Pe drumul meu lung din Scoţia 
preferasem să călătoresc singur, fără să mă sfătuiesc cu 
nimeni altcineva, după cum ar fi spus învățătorul meu. 
Însoţitorii nedoriți erau întâmpinați cu răceală şi cu tăcere, 
şi curând îşi găseau tot felul de pretexte ca să se despartă 
de mine. Aici însă nu am întâmpinat o asemenea problemă. 
Nici măcar nu înclinau din cap în semn de salut. 

La o oră după ce am ajuns la graniţele oraşului, am 
trecut pe lângă nişte şiruri de case lipite una de alta şi pe 
lângă sute de oameni care mergeau pe străzile acoperite 
cu mizerie. Aerul duhnea mai rău decât în staulul nostru. 
În repetate rânduri a trebuit să păşesc peste bălegar şi 
gunoaie. Mă întrebam cum de puteau oamenii să fie 
mulţumiţi să trăiască astfel. Am observat că lumea se uita 
curios la mine şi mi-am dat seama că tunica, pantalonii 
bufanţi, pălăria şi sulița erau obiectele acestei curiozităţi. 
Ba chiar doua fete tinere fugiră pe lângă mine chicotind, 
acoperindu-şi gurile cu palma. Am băgat de seamă că 
aveau feţele acoperite cu un fel de pudră albă, ceea ce mi 
se păru foarte straniu. 

În toată această vreme, pe măsură ce mă apropiam de 
centrul acestui oraş mare, aglomeraţia şi zgomotul 


— 39 — 


creşteau. Erau bărbaţi care împingeau cărucioare pline cu 
legume, prăvălii care expuneau carne acoperită de muşte, 
femei care duceau sacoşe cu pâine şi faină, şi mai mulţi 
călăreţi, care purtau ciorapi lungi ca mama, şi tunici cu 
volane de pânză albă în jurul gâtului. Şi aceşti bărbaţi 
aveau săbii, şi de obicei le purtau cu o anumită 
fanfaronadă, iar caii lor păreau la fel de grandioşi şi de 
îngâmfaţi ca şi stăpânii lor. Mai erau şi alţii, în zdrenţe 
pline de purici, care stăteau pe stradă cu mâinile căuş, în 
aşteptarea unor monede. Câte unul mai cânta la 
mandolină, ca unii cerşetori din Lanark. 

În curând m-am trezit mergând pe nişte străzi înguste, 
pline de hanuri şi forfotind de negustori şi de căruţe cu 
butoaie, cherestea, suluri de lână, şi multe alte produse. 
Am trecut pe lângă un turn mare de pe un deal, o 
construcţie pătrăţoasă, şi cu steaguri ce fâlfâiau pe fiecare 
dintre cele patru turnulețe. Numai că nu turnul îmi atrase 
atenţia, ci o spânzurătoare care se afla lângă acesta, în 
care atârnau trupurile a trei bărbaţi. Ceva mai departe am 
văzut o arcadă mare, şi în apropiere de aceasta patru 
stâlpi înalţi, care aveau în vârf nişte obiecte care arătau ca 
nişte napi. Pe măsură ce m-am apropiat, am văzut cu 
oroare că acelea erau capete de oameni, uscate, 
decolorate, cu fălcile atârnând deschise, şi cu muştele 
bâzâindu-le prin urechi, guri şi ochi. Pete negre se 
întindeau de la capete de-a lungul stâlpilor. Nu-mi venea 
să cred că putea exista un asemenea barbarism. Orice ar fi 
făcut aceştia, nu erau şi ei creştini, având dreptul la o 
înmormântare creştinească? Încercând să nu vomit, am 
trecut pe sub arcadă. Nimeni din mulţimea care roia pe 
acolo nu părea să bage de seamă în vreun fel priveliştea 
aceea îngrozitoare. 

După-amiaza târziu, când cerul începuse să se întunece 
şi să slobozească tunete, am mers de-a lungul râului întins 
despre care ştiam ca era Tamisa. Nişte corăbii mici, multe 
încărcate cu marfă, navigau în susul şi în josul acestei 
întinderi de apă. Mai văzusem poze cu vapoare, dar atunci 
a fost prima dată când le-am văzut în realitate. Eram foarte 


— 40 — 


încântat la vederea lor, şi aproape uitasem de capetele 
înspăimântătoare pe sub care trecusem mai devreme. Am 
mers de-a lungul malului, am trecut de un granic pentru 
cherestea, care era utilizat la descărcatul unor butoaie 
conţinând după părerea mea vin franțuzesc, până am ajuns 
la un pod, şi m-am amestecat cu mulţimea care-l traversa. 
Era de-acum aproape întuneric, tot nu aveam bani sau un 
loc unde sa dorm, şi eram peste poate de obosit, deoarece 
parcursesem mai mult de patru leghe în ziua aceea. 

La sud de râu, Londra era cu adevărat o zonă de o mare 
sărăcie, dar era şi multă veselie acolo, sau cel puţin aşa 
părea. Străzile erau pline de beţivi. O femeie mai în vârstă, 
cam de patruzeci de ani, cu buzele roşii, lucioase şi cu faţa 
pudrată cu alb, îmi aruncă un zâmbet straniu, neplăcut. 
Am ignorat-o şi am trecut mai departe. Mirosea a flori şi a 
sudoare. De-abia făcusem vreo cincizeci de paşi, când 
drumul îmi fu blocat de patru tineri, cu câţiva ani mai mari 
decât mine. Purtau pălării turtite cu pene, şi aveau săbii 
lungi, subţiri, care li se legănau de cingători. Ceva nu mi-a 
plăcut în comportamentul lor. 

Cel mai mare ca vârstă, un individ cu faţa turtită, cu o 
tunică roşie uzată şi pantaloni bufanţi subţiri, mă opri cu 
braţul ridicat. 

— De pe unde ai mai apărut şi tu, ţărane? Din Scoţia? 

Prietenii lui izbucniră într-un râs aspru şi se răspândiră 
în jurul meu. 

— Şi de unde ai furat hainele astea? De pe spatele unei 
oi? 

Se auziră mai multe râsete. Am încercat să-mi fac drum 
înainte, dar individul mă împinse cu palma în piept şi îmi 
zise: 

— Nu am terminat cu tine, băieţică! 

Faţa lui se afla la vreo treizeci de centimetri de a mea, 
iar respiraţia îi era dezgustătoare, cu un miros stăruitor de 
vin. 

— lar mie nu-mi place cum araţi, am răspuns. 

Mă privi cu o uimire plină de mânie, şi pe urma îmi cârpi 
o palmă. Lovitura fu puternică şi neaşteptată, şi m-am 


ZAS 


clătinat, aproape căzând la pământ, scăpând din mână şi 
sulița, pe care el îşi puse piciorul. Mi-am recăpătat 
echilibrul şi brusc, cu mânie şi curaj, mi-am scos pumnalul 
din teacă şi m-am repezit la gâtul lui. Acesta îngheţă, cu 
ochii măriţi de groaza. l-am ciupit pielea de pe gât, de 
unde începu să-i curgă sânge, şi am rostit tare, 
asigurându-mă ca din vocea mea răzbătea mânia: 

— Chiar sunt de pe meleagurile scoţienilor, domnule. Ai 
ceva de spus în această privinţă? 

Individul, cu faţa albă, clătină din cap şi se dădu înapoi, 
dar cu colţul ochiului l-am văzut pe unul dintre însoțitorii 
lui cum pune mâna pe sabie. Am cântărit din priviri că 
arma lui avea lungimea unui braţ, dar sulița mea era mai 
lungă, cam de lungimea a doua braţe. 

Nu există apărare împotriva unei sulițe împinse de la 
nivelul genunchilor spre stomac. Am lăsat cuțitul să cadă, 
mi-am înşfăcat sulița şi mi-am pus toată greutatea în ea, 
deoarece m-am considerat în pericol de moarte, şi eram 
deja foarte mânios. Vârful metalic al suliţei pătrunse în 
burta individului cam de un deget. Se prăbuşi ca o 
greutate fără viaţă şi se rostogoli pe pământ, ţipând de 
durere şi ţinându-se de burta, în vreme ce sângele îi 
curgea printre degete. Însoţitorii lui fugiră răcnind - ce 
mai tovarăşi curajoşi! - lăsându-l urlând pe pământ. Am 
băgat de seamă că femeia care-mi zâmbise o clipă mai 
devreme dispăruse deja. Mi-am luat pumnalul de pe jos şi 
mi-am continuat drumul, întărindu-mă în suflet faţă de 
strigătele de durere ale individului. După mai puţin de o 
sută de paşi am fost oprit din nou, de data aceasta de către 
cineva de vârsta mea, îmbrăcat în ceva mai mult decât 
nişte zdrenţe. 

— Am văzut tot, spuse el cu un accent pe care-l 
pricepeam cu greutate. Cuvântul „văzut” fusese rostit ca 
„făsut”. Eşti străin de locurile acestea? adaugă el. 

— Sunt, şi ce-i cu asta? 

Vocea îmi sună răstit şi tremurând încă de emoția 
ultimelor clipe. 

— Aici te afli în Southwark, o zonă foarte periculoasă 


— 42 — 


după întuneric. Sunt mulţi tâlhari şi hoţi de buzunare prin 
jur. 

— Mda, şi poate că şi dumneata eşti unul dintre ei! 

Cuţitul de jugănit se afla din nou în interiorul mânecii, 
dar i-l puteam duce la gât într-o secunda. El râse. 

— Numele meu e Michael, spuse el. Cum eşti străin de 
părţile astea, îţi jur pe Dumnezeu că eşti în pericol! 

— Tocmai ai văzut cum mă descurc eu cu Meşterul 
Pericol! 

— Ba cum să nu! 

În spatele meu, individul pe care-l lovisem încă se 
zvârcolea şi urla. Şi alţi oameni mai treceau pe acolo, 
acordându-i însă prea puţină atenţie. Cred că în vocea lui 
Michael era admiraţie, deşi nu ştiam exact din care motiv. 

— Unde stai? mă întrebă. 

Am şovăit înainte să mă încred în acest străin, dar l-am 
cântărit din priviri ca nefiind un pericol imediat prea mare. 

— Nu am niciun loc unde să stau, iar dacă te gândeşti 
cumva să mă uşurezi de pungă cu vreo şmecherie, nu te 
obosi degeaba! Nu am niciun ban. 

— Dar mâncare? 

— Am mâncat ieri. 

— Vino cu mine! 

Am hotărât că riscul de a fi de unul singur în aceasta 
zonă primejdioasă era mai mare decât cel de a-l urma pe 
acest băiat de vârsta mea. Cu toate simţurile la pândă, am 
mers după el de-a lungul străzilor. În aer se simţea o 
miasmă de excremente umane, amestecată cu mirosurile 
minunate de mâncare care veneau de la tavernele pe lângă 
care treceam. Băiatul intră curând într-o tavernă 
zgomotoasă, bine luminată. La intrare era un semn pe care 
era pictat un galion? ca acelea pe care le văzusem în 
cărţile învățătorului. În interior, zgomotul era mai mare 
decât am mai auzit eu vreodată undeva, chiar şi decât în 
hanurile în care stătusem pe drumul până acolo. Era foarte 


3 Corabie cu pânze folosită în trecut de spanioli ca navă de război și 
pentru transportarea mărfurilor din colonii, în special a aurului și a 
argintului (n.tr.). 


PER e pis 


cald, atât de la îngrămădeala de trupuri, cât şi de la focul 
plin de viaţă care se afla lângă intrare. 

— Găseşte un loc, spuse el şi dispăru spre celălalt capăt 
al încăperii. 

În acel moment, trei bărbaţi, toţi beţi, se ridicară în 
picioare, fiind pe punctul de a pleca de la o masă. Mi-am 
făcut loc prin mulţime, atrăgând desigur atenţia, presupun 
că din pricina suliţei mele, deşi îi ştersesem vârful de 
sânge, şi m-am aşezat. Însoţitorul meu apăru în curând cu 
două halbe mari de bere. 

— Dă asta pe gât! mă îndemnă el. Va sosi şi mâncarea 
într-o clipă. 

— De ce faci acest lucru? l-am întrebat. Nu sunt decât 
un străin pentru tine. Şi bănuiesc că nu ţi-ai propus nici să 
dai de pomană. 

Însoţitorul meu râse şi îşi ridică halba. 

— Am motivele mele, spuse el. 

— Au vreo legătură cu bătăuşii ăia? 

— Au legătură cu modul în care te-ai descurcat cu ei. 

Am sorbit din bere. Era tare. Era limpede că dacă îmi 
terminam halba, aş fi fost la fel de beat ca toţi ceilalţi din 
tavernă. Am hotărât să mai sorb din ea din politeţe, dar să 
nu iau mai mult de o gură o dată. 

— Deci eşti scoţian? 

— Da. 

— Şi ai venit să cauţi de lucru în marele oraş. 

— E adevărat. 

— Fără bani şi fără să ai un loc unde să dormi? 

— Cam aşa m-ai putea descrie pe scurt. Dar mai sunt de 
spus şi altele despre mine. Sunt şi ager, curajos şi înarmat. 

Băiatul rânji din nou. 

— Şi ai dreptate şi în aceste privinţe. Dar nu trebuie să 
te temi de mine. 

— Nu mă tem deloc, te asigur! 

O femeie cam de vârsta mamei, cu partea de sus a 
pieptului expusă în mod neruşinat, se apropie cu două 
castroane cu tocană, pâine şi tacâmuri. Nici nu mai ştiam 
încotro să mă uit de jenă. Ea se uită cam speriată la sulița 


— 44 — 


mea, dar nu zise nimic. Am început să mănânc cu poftă. 
Am băgat de seamă că însoţitorul meu se uita din când în 
când la mine pe ascuns, în vreme ce mânca. Teaca de piele 
a pumnalului îmi atingea liniştitor antebraţul. 

— Înarmat, spui. Făcu semn din cap înspre suliță. Asta 
nu-ţi prea este de folos la înghesuială. 

M-am întrebat dacă mă văzuse cum mânuisem pumnalul 
în semiîntuneric. 

— Pentru înghesuială am altele de care să m-ajut. 

Rânji din nou. „lată un tip vesel”, m-am gândit eu. 

— Nici nu mă îndoiesc de asta! Toţi scoţienii sunt aşa 
luptători? 

Însoţitorul meu făcu semn cu mâna şi strigă către un tip 
din celălalt capăt al încăperii. Individul era complet chel şi 
avea pielea închisă la culoare, cum mai văzusem doar în 
ilustrațiile învățătorului Dinwoodie despre călătoriilor lui 
Sir John Mandeville. Purta o bluză verde, de felul celor pe 
care le mai văzusem până atunci doar la femeile din 
pieţele din Lanark şi Biggar. Avea braţele vânjoase şi cu 
desene pe ele. Faţa îi era dominată de un nas mare şi avea 
un rând de dinţi galbeni şi stricaţi. Se aşeză la masa 
noastră, punându-şi pe tăblie halba cu bere. 

— Acesta este Turcul. 

I-am răspuns cu băgare de seamă individului la gestul 
lui din cap. Michael se aplecă în faţă, deşi vocea lui cu 
greu s-ar fi auzit în gălăgia aceea. 

— Acesta este un scoţian. A omorât un bărbat acum nici 
zece minute. Am văzut cu ochii mei! 

Turcul făcu ochii mari. 

— Nu ştiu dacă a murit într-adevăr. Şi nu am făcut decât 
să mă apăr. 

Turcul se uită la sulița mea. 

— Numai un nebun ar crede că poate pătrunde într-o 
tavernă aglomerată cu aşa ceva şi să nu atragă atenţia 
asupra lui. De ce nu ai fugit rapid? Scoţienii omoară cu 
asemenea neruşinare? Şi nu vezi cum te urmăresc privirile 
curioase din fiecare colţ? 

— Adevărul este, domnule, că am văzut atât de multe 


— 45 — 


lucruri ciudate în acest oraş, încât nu le mai acord decât 
prea puţină atenţie. 

— Au mai văzut şi alţii acest omor? 

Turcul se uita la mine tot cu ochii măriţi. 

— Individul acela mai avea trei însoțitori, care au fugit 
să-şi salveze pielea. 

— Nu mă miră deloc! Turcul bău din halbă. Cum arătau? 

— Purtau tunici fine cu volane albe în jurul gâtului, 
pălării turtite cu pene, aveau săbii şi erau puţin mai mari 
decât mine. 

— Nu erau hoţi de buzunare, spuse Turcul. Fii de 
gentilomi. 

Pe urmă scoase un sâsâit printr-un spaţiu dintre dinţi şi 
clătină din cap. 

— Ţi-ai băgat capul în ştreang, dragul meu scoţian. 
Chiar în clipa asta eşti cu siguranţă căutat. Şi înainte ca 
noaptea să ia sfârşit, poate chiar într-o oră, vei fi găsit şi 
băgat în temniţă la Newgate. Şi apoi, doar dacă nu cumva 
eşti bogat... 

Pe urmă făcu un gest ca şi cum i s-ar fi tăiat gâtul şi 
rânji. 

— Dar nu am făcut nimic rău! am spus îngrozit. 

Gândurile mi se îndreptară înspre capetele pe care le 
văzusem înfipte în pari. 

Turcul continuă să rânjească. 

— Nu înţelegi nimic, îmi spuse. S-ar putea să aibă nişte 
părinţi înstăriți. Judecătorul va şti care este datoria lui, iar 
dacă nu, un pumn de galbeni îi va reaminti. 

Teama şi disperarea începuseră să-mi pătrundă în oase. 
Am împins castronul deoparte. 

— Atunci înseamnă că trebuie să plec de aici, am spus, 
uitându-mă temător la uşa care se deschise chiar în acea 
clipă. 

M-am repezit la suliță îngrozit, însă nu intrară decât 
doua femei de vârstă mijlocie, cu feţele acoperite cu un 
strat gros de pudră şi vopsele, cu rochiile ţipătoare şi 
pătate, cu tivul plin de mizeria de pe stradă. 

— Da, replică Turcul, imitându-mi accentul cu 


— 46 — 


obrăznicie, dar încotro? 

— Înapoi în Scoţia. Din ce am văzut din mormanul ăsta 
de bălegar, mai bine nu aş mai fi plecat niciodată de acolo! 

— Dar poţi să întreci călăreţii? Ai putea fi, nu te 
supăra... Cum se spune...? Zărit cu uşurinţă! Da, zărit cu 
uşurinţă. 

Bărbatul se uită la hainele mele de sus până jos, şi rânji 
răutăcios. 

— Am o idee mai bună, interveni Michael. 

Am simţit că era o capcana, dar nu ştiam ce sa fac. 

— Acest tânăr scoţian de aici caută un loc în care să stea 
şi ceva de lucru. 

— Lucru? 

Vocea Turcului era puternică, chiar răstită, dar mai era 
ceva în ea. Deja în stare de alertă, eram pe punctul de a-mi 
părăsi însoțitorii într-o clipă. 

— Aş putea să-i ofer aşa ceva. 

— Ce anume ar trebui să fac? L-am întrebat. 

Turcul continuă să rânjească. 

— Ceva ce te-ar scăpa de spânzurătoare. Ar trebui să fie 
suficient. 

O fată se apropie de noi. Avea o oarecare asemănare cu 
Fiona, numai că era ceva mai în vârstă, sau cel puţin aşa 
părea. Şi pe faţa ei se zărea pudra aceea albă ciudată, 
despre care începusem să cred că era o modă londoneză, 
iar buzele îi erau vopsite cu roşu strălucitor. Ca şi la 
ospătăriţa din tavernă, îi era expusă cea mai mare parte a 
sânilor. 

— O afacere, domnilor? ne întrebă ea afişând un zâmbet. 

Insoţitorul meu o concedie cu un gest, ca şi cum ar fi 
alungat o muscă. Mie mi se păru insultătoare atitudinea 
lui, dar femeia nu păru să se simtă jignită şi se îndreptă 
spre masa de alături. 

— Ce afacere? am întrebat. 

Cei doi se uitară la mine cu mirare, apoi unul la altul, şi 
pe urmă izbucniră în râs. 

— Vrei să spui că nu ştii? mă întrebă Turcul. 

Michael se aplecă în faţă. 


— Femeile de aici îşi vând trupurile în schimbul banilor. 
Mulţi gentilomi trec seara podul ca să-şi satisfacă 
plăcerile. Chiar şi aici sunt mai multe. 

Mi-a luat mai multe secunde până am priceput, însă apoi 
nu-mi venea să cred că era posibilă o asemenea depravare. 
M-am gândit la Fiona, cam cu aceeaşi înfăţişare, şi cam de 
aceeaşi vârstă, numai că era timidă, amabilă şi veselă, şi 
nu înţelegeam cum de puteau femeile să fie atât de 
diferite. 

— Nu-şi face griji pentru sufletul ei? am întrebat, şocat 
şi intrigat în acelaşi timp. 

Turcul râse de parcă aş fi făcut vreo glumă foarte 
spirituală. 

— În acest loc, tinere scoţian, sufletele noastre sunt 
osândite la chinurile iadului. 

În acea clipa m-am întrebat dacă nu ar fi trebuit să fi 
rămas în vale, sau dacă nu ar fi trebuit chiar şi atunci să- 
mi încerc şansele cu jandarmii şi să merg înapoi cele 
aproape cincizeci de leghe până acasă. Dar Turcul îmi 
întrerupse gândurile. 

— Noi stăm în pivniţa unei case care nu e departe de 
aici. Chiria e mică, dar în noaptea asta ne poţi fi oaspete. 
Iar de mâine vom vorbi despre lucru. 

Zdrobi apoi o muscă pe braţul lui vânjos. 

— Mă gândeam să lucrez într-o prăvălie sau poate să-mi 
folosesc cunoştinţele în ale scrisului. Care e natura acestei 
activităţi? l-am întrebat din nou. 

Turcul îmi rânji cu viclenie şi bătu cu degetul într-o 
parte nasul lui cel mare. Asta mă deranjă, aşa că i-am 
spus: 

— Spune-mi acum, sau voi mulţumi pentru mâncare şi 
îmi voi vedea de drum. 

— De-abia dacă ai vreme să-ţi termini berea, spuse 
Michael. Gentilomii tăi se poate să fi trecut podul, iar în 
această clipă e posibil să-l treacă din nou înapoi, însoţiţi de 
mai mulţi prieteni. Hotărăşte-te, scoţianule! Turcul sau 
spânzurătoarea? Care să fie? 


— 48 — 


Capitolul 7 


Nu aveam încredere în noii mei însoțitori şi eram hotărât 
să nu adorm. M-am întins pe nişte paie umede, cu 
bocceaua sub mine, şi cu braţul petrecut pe după suliță. 
Nu după multa vreme, am simţit cum întregul meu corp a 
fost năpădit de purici. Am ascultat în întuneric sforăitul de 
la o duzină sau mai multe persoane înghesuite în odaia 
strâmtă şi un fojgăit misterios dintr-un colţ. Mirosea a 
sudoare, a umezeală şi a vin de proastă calitate, iar după 
un timp şi a urină. Era o duhoare dezgustătoare pentru 
nările mele. Cu toate acestea, se pare că am adormit în 
cele din urma, pentru că în clipa în care am deschis din 
nou ochii, prin ferestruica situată sus, pe unul dintre 
pereţi, pătrundea deja o lumină cenuşie, mohorâtă. 

M-am ridicat. Aveam mâncărimi pe mădulare, care erau 
acoperite cu semne de pişcături mici şi roşii. M-am uitat în 
jurul meu şi am tânjit după compania plină de căldură a 
fratelui meu, în loc să-i văd pe toţi acei străini respingători 
care erau împrăştiaţi prin jur. 

Michael dormea într-un colţ, cu gura căscată, îmbrăcat 
cu hainele lui zdrenţuite, dar Turcul dispăruse. Am păşit 
peste trupurile mizerabile, adormite, cu bocceaua şi sulița 
în mână. Pe urma, ajuns în coridorul îngust care dădea 
afara, am tras cu putere în piept ceea ce trecea drept aer 
curat. În spate se înşiruiau privatele, folosite în comun de 
sute de chiriaşi, judecând după ferestrele care mă priveau 
de sus de pe fiecare parte. Un câine urina la singura 
pompa de apă de acolo. 

M-am întors în coridor, hotărât să-mi găsesc o cale de 
ieşire din acest oraş mizerabil, dar Turcul se afla deja în 
stradă. Îşi dezveli dinţii galbeni şi pătaţi într-un rânjet larg. 

— Scoţianule! Trebuie să te ducem departe de aceste 
locuri cât mai curând posibil! 

Apăru şi Michael, frecându-se la ochi. 

— Scapă de asta! spuse Turcul, arătând din cap spre 
sulița mea. 


— 49 — 


— Niciodată! Astă noapte mi-a salvat viaţa! 

— Iar în dimineaţa asta te va spânzura! 

Am clătinat din cap. 

— Eşti un nebun încăpățânat! îmi spuse Turcul. 

Se răsuci şi merse în frunte, îndreptându-se spre nord, 
către podul pe care-l trecusem cu o noapte înainte. 

Am trecut de o pată întunecată, mai mare decât un om, 
în locul în care îi despicasem stomacul atacatorului meu. 
M-am întrebat dacă acesta supravieţuise peste noapte, sau 
poate că în acel moment murea pe undeva în agonie. 
Michael mormăi ceva către Turc, arătând într-acolo. 

— Dacă se apropie jandarmii sau vreun grup de tineri 
gentilomi, o iei la fugă! O să trebuiască să-ţi salvezi pielea 
dacă o să poţi. 

În lumina zorilor, fără zgomote, forfotă şi beţivăneală, 
acesta chiar era un loc mohorât. Mizeria şi duhoarea erau 
peste tot. Ici-colo câte o femeie se clătina pe drum, sau 
stătea gârbovită pe câte o alee. 

Odată ajunşi la pod, am luat-o la dreapta. Pe aici era mai 
multă activitate, chiar şi la acea oră matinală. Mai mulţi 
gentilomi se apropiau călare. Ochii Turcului se măriră de 
spaimă. 

— Suliţa, scoţian nebun! şuieră el printre dinţi. Scapă de 
ea! 

Am clătinat din cap, deşi îmi tremurau picioarele. 
Gentilomii trecură mai departe. Mai încolo, de-a lungul 
cheiului, am început să ne întâlnim cu negustori care 
împingeau cărucioare încărcate cu sticle şi cu saci. Turcul 
mergea în faţă repede, aproape fugind, ca şi cum s-ar fi 
apropiat de un adăpost. Spaima lui era molipsitoare, şi am 
început şi eu să mă deplasez mai repede, deşi mă temeam 
că graba noastră ar fi putut atrage şi mai tare atenţia. 
Însoţitorii mei nu considerară necesar să-mi destăinuiască 
natura muncii către care mă conduceau, şi eu nu am găsit 
că avea rost să-i mai întreb. 

Văzusem o poză a uneia dintre ele într-una dintre cărţile 
învățătorului meu, dar realitatea m-a făcut să rămân cu 
gura căscată de-a binelea. Turcul îmi zări uimirea şi, în 


ciuda încordării sale evidente, izbucni în râs. Corabia avea 
trei catarge înalte, iar pânzele îi erau strânse. Intre 
catarge şi punte, velatura era ca o grămadă de frânghii 
care mi-au amintit de plasa unui păianjen. De o parte şi de 
alta a velaturii, în lungul ei, erau nişte găuri pătrate. Mai 
mulţi bărbaţi trudeau pe o pasarelă cu butoaie, saci şi 
cufere. Un grup de bărbaţi, îmbrăcaţi cu haine scumpe de 
satin în tonuri pale de verde, galben şi roşu, cu săbii la 
brâu, discutau pe punte. 

Am început să-mi dau seama de natura muncii pe care 
mi-o oferea Turcul. În acel moment, cred ca aş fi putut să 
mă întorc şi s-o iau la fugă. În schimb, l-am întrebat: 

— În ce direcţie se îndreaptă? 

— Nimeni nu ştie. Vii de bunăvoie? 

Aveam cu mine pumnalul, de asemenea sulița, şi ştiam 
că-l puteam învinge pe bărbatul acela solid. Dar încotro să 
fug? Înapoi în pivniţa împuţită din Southwark? Spre laţul 
unui ştreang? Nu aveam nicio îndoiala că Turcul ar fi 
strigat „Ucigaşul!” pentru a primi recompensa cuvenită în 
asemenea împrejurări. În imaginaţia mea îmi vedeam deja 
capul înfipt într-un par, cu muştele bâzâind prin toate 
orificiile. În orice caz, venisem ca să-mi croiesc un drum în 
lume, nu ca să devin un fugar sau un cerşetor. lar acea 
corabie magnifică avea ceva straniu - ordinele ascuţite ale 
ofiţerilor care ajungeau la noi de pe punte, mirosurile şi 
forfoteala şi misterul tărâmurilor pe care urma să le 
viziteze, pe care nu le-aş fi văzut altfel în afară de pozele 
învățătorului Dinwoodie. Şi m-am gândit că, indiferent ce 
s-ar fi întâmplat, măcar aş fi avut ceva de mâncare şi un 
loc de dormit mai bun decât pivniţa infestată de purici sau 
o celulă de condamnaţi de la Newgate. 

— Cât va dura călătoria? 

— Nu ştiu, spuse Turcul ridicând din umeri. 

Insoţitorii mei aşteptau. M-am uitat la ei, pe urmă m-am 
uitat din nou la corabie, şi apoi am continuat să mă îndrept 
înspre ea. Michael şi Turcul mi se alăturară fiecare pe câte 
o parte, rânjind cu gurile până la urechi. Aveam o bănuială 
că era posibil să primească o mică recompensă pentru că 


E pei 


mă convinseseră să vin la bord. 

— Să le spuneţi că m-am îmbarcat din propria voinţă, ca 
om liber şi fără să fiu ameninţat. 

Turcul încuviinţă bucuros din cap. Dacă făcea sau nu 
asta, depindea de mărimea recompensei sale, mă gândeam 
eu. 

Am ajuns la o coadă formată din câţiva oameni. Un 
individ cu faţa roşie stătea în faţa unui butoi pe care erau 
aşezate hârtie, cerneală şi un toc. Un semn de 
recunoaştere trecu pe faţa lui când îl zări pe Turc. 

— Ni te alături din nou, Ferhat? 

— Sigur că da, domnule Twiss. 

— Nici măcar scursurile din taverne nu se oferă 
voluntari acum. Experienţa ta ne va fi de folos. Şi poate că 
de data asta vom avea mai mult succes la vânătoare. Pe 
urmă domnul Twiss se uită la mine. Şi ce fel de plevuşcă 
este aceasta pe care ai adus-o cu tine, Ferhat? Cum te 
numeşti, băiete? 

— James Ogilvie, domnule. 

— Şi aceasta ce este? întrebă el, uitându-se curios înspre 
sulița mea. 

— O folosesc ca să prind peşte, domnule. 

Am simţit cum Turcul îşi ţine respiraţia. 

— Obrăznicia acestui băiat o să-l facă să fie biciuit bine 
înainte ca această călătorie să se termine, remarcă domnul 
Twiss, pe jumătate în glumă. 

— Acesta este timonierul corabiei, scoţianule! Nu poţi să 
i te adresezi în acest fel! 

— O să afle acest lucru cât de curând, spuse domnul 
Twiss. Aş zice că ai dat de vreun necaz. 

Nu am spus nimic, deşi inima începuse să-mi bată de să- 
mi spargă pieptul. 

— Poate chiar vreo treabă mai gravă? 

Neştiind ce să spun, am rămas în continuare cufundat în 
tăcere. Se uită la mine cu atenţie. Pe urmă ridică din 
umeri. 

— Aici nu contează. Ai vreo experienţă ca marinar? 

— Nu, domnule. 


DB 


— Ştii să faci ceva? 

— Ştiu să scriu şi să citesc. 

— Mă refeream la ceva util. 

Cred că folosea ironia în stilul lui Socrate. 

— Care e meseria ta? 

— Tata a fost fermier. 

— Aha! De ce n-ai spus de la început? În curând vom 
avea la bord şi nişte animale. Vei putea să te ocupi de ele. 
Mi-a scris numele pe o foaie de hârtie. Te afli acum înrolat 
pe lista reginei pe durata acestei călătorii. Pedeapsa 
pentru dezertare este moartea. Caută-ţi un loc de dormit, 
pe urmă vino şi dă o mâna de ajutor la încărcat. Nu le 
lungi! Trebuie să prindem fluxul de seară. 

Am simţit un val imens de emoție şi de uşurare. Pe 
punte, un lanţ de oameni intrau şi ieşeau printr-o trapă 
deschisa (mai târziu am aflat că i se spunea tambuchi). L- 
am urmat pe Turc, coborând neîndemânatic treptele 
abrupte din lemn. În cele din urmă, după încă vreo câţiva 
paşi, am ajuns pe un coridor lung şi întunecos. 

— Corabia o să fie aglomerată, spuse Turcul. Lasă-i pe 
alţii să doarmă între tunuri, pentru că mai mult ca sigur 
acestea vor fi folosite. 

Coridorul se deschise într-o încăpere mare, scundă. A 
trebuit să mă aplec de spate ca să nu mă lovesc de grinzi. 
Plase lungi, înguste erau legate între aceste grinzi. 

— Alege-ţi un hamac şi pune-ţi lucrurile în el! 

Mi-am lăsat bocceaua, sulița şi jacheta pe una dintre 
acele plase şi m-am alăturat procesiunii de oameni care 
circulau pe punte. Mi-am petrecut dimineaţa împreună cu 
ceilalţi marinari, toţi oameni cu înfăţişare aspră, 
rostogolind butoaie uriaşe de apă şi bere într-o plasă 
suspendata de un granic de lemn. O echipă de oameni 
aburcau această greutate mare în aer, şi o roteau, astfel 
încât butoaiele grele să poată fi coborâte prin bocaport în 
adâncimile întunecate ale corabiei. Am ajutat şi eu la 
depozitarea acestor butoaie mari în cala întunecată. 

Pe la jumătatea zilei, mă dureau muşchii şi spatele. 
Curând începu să iasă fum din măruntaiele corabiei, 


amestecându-se cu mirosurile de catran şi de sudoare care 
erau peste tot, iar la ordinele domnului Twiss, ne-am oprit 
şi am coborât nişte trepte late care duceau într-o încăpere 
mare în care se aflau mese şi bănci. Acolo mirosul de fum 
de la lemnul ars era puternic, şi venea dintr-o bucătărie 
alăturată, care era deschisă. Am stat la coadă şi îmi dădură 
pesmeţi şi o halbă imensa de bere. Pesmeţii erau tari ca 
piatra. Începură să se audă o grămadă de lovituri, când 
pesmeţii erau pocniţi de colţurile şi de marginile băncilor. 

— Hunger! strigă Turcul de alături, făcând semn cu 
mâna către un marinar. 

Un bărbat mic, vânjos, cu un castron plin de pesmeţi, 
rânji şi se aşeză în faţa noastră. 

— Tot mai încerci să scapi de pârnaie? Şi bănuiesc că 
acuma te aşteaptă o pedeapsă şi mai mare, după cum se 
vede. 

— Chiar aşa, răspunse individul cu numele de Hunger. 
Unde crezi că ne îndreptăm? Eu habar n-am! Se aplecă în 
faţă, pe urmă spuse: Numai că ăsta e un echipaj foarte mic 
pentru o corabie atât de mare. 

Turcul încuviinţă din cap. 

— Şi eu m-am gândit la asta. Şi proviziile sunt sărace. Se 
spune că Sir Walter Raleigh se află în spatele acestei 
expediţii. 

— Zvonuri de tavernă, replică Hunger dispreţuitor. 

— Dar tu ce părere ai? 

Turcul, surprinzător, sparse un pesmet în dinţi şi începu 
să-l mestece cu zgomot. 

Eu mi-am băut berea cu lăcomie: munca fusese 
anevoioasă şi aveam gâtul uscat. 

— O să căutăm aurul din Caraibe, zise Hunger. Poate ai 
văzut şi tu locaşurile pentru tunuri - sunt zece la număr, 
destule ca să bage frica lui Dumnezeu în orice căpitan 
spaniol. 

— Da, locaşuri goale. Unde sunt tunurile ca să le umple? 
Şi unde sunt tunarii care să umble cu ele? De-abia dacă 
suntem destui oameni în echipaj ca să strângem velatura. 

— Ceea ce vom face în curând, pun rămăşag. 


E 


Această afirmaţie venise de la un alt bărbat, care ni se 
alăturase. Fumul începuse să-mi înţepe ochii, dar nimeni 
nu părea să-i acorde vreo atenţie. Am tuşit şi am mai băut 
ceva bere. Nu eram obişnuit să beau, şi berea începuse să- 
şi facă efectul asupra mea, dar nu era o senzaţie 
neplăcută. 

— Aurul din Caraibe. Nu am nicio îndoială, domnule 
Chandler, încuviinţă Turcul. Tocmai începusem să mă 
întreb dacă nu cumva toată lumea se cunoaşte în această 
călătorie. 

— Şi „auto-da-fe”, doar dacă corabia nu este mânuită 
mai bine decât acuma. 

— „Auto-da-fe?” am întrebat eu. 

Bărbatul se uită la mine surprins. 

— Nu ştii despre „auto-da-fe”? 

Am clătinat din cap, zăpăcit. Bărbatul izbucni în râs, 
dându-şi capul pe spate. 

— Iar Turcul te-a convins să vii la bord, fără îndoială? 

— Am avut propriile motive să-mi doresc să vin la bord, 
şi nu aveam nevoie de Turc ca să mă convingă. 

— Ai grijă să nu-l jigneşti pe tânărul scoţian, zise Turcul 
pe jumătate în glumă. 

Michael intră şi el în vorbă, entuziast: 

— Îl cuprinde foarte repede mânia şi este capabil de o 
foarte mare violenţă. L-am văzut cu ochii mei cum a lăsat 
trei oameni urlând şi rostogolindu-se de durere pe pământ, 
încercând să-şi adune măruntaiele de pe jos. 

Am socotit mai înţelept să nu contrazic aceste afirmaţii, 
gândindu-mă că o asemenea reputaţie mi-ar fi putut 
garanta o anumită protecţie printre noii mei însoțitori în 
zilele care aveau să vină. 

— Încărcătură uşoară e un şiretlic, pun pariu, spuse 
individul pe nume Hunger. Asta-i numai ca să le arunce 
praf în ochi iscoadelor lui Mendoza. Eu cred că vom naviga 
dincolo de Portsmouth, de unde vom lua mai mulţi oameni 
şi provizii. Pe urmă vom vedea. 

— Mendoza? am întrebat, plin de curiozitate. 

Individul pe nume Chandler se uită la mine. 


— 55 — 


— Ce oameni înapoiaţi sunt scoţienii ăştia! Este ceva 
care să ştii? 

— Ştiu cum să tai gâtul cuiva, am răspuns. 

Chandler mă privi din nou, mijindu-şi ochii. Fără 
îndoială, încerca să cântărească cât de mult din vorbăria 
mea era bravadă, şi cât de mult era adevărat. Însă nu avu 
vreme să spună mai multe. Un individ scund şi vânjos se 
plimba printre marinari, cu o măciucă scurtă în mână. O 
tinea într-un mod bizar, şi abia după aceea am băgat de 
seamă că-i lipseau două degete. Faţa îi era acoperită de o 
barbă neagră şi de favoriţi, ceea ce-l făcea să arate ca un 
animal cu blană. Ajunsese în dreptul băncii noastre. Ochii 
lui mici, ca de porc, duri ca piatra, se fixară asupra mea. 

— Terminati şi continuaţi cu încărcarea! 

— Da, domnule Salter! 

Tonul de umilinţă din vocea Turcului mă surprinse foarte 
tare. Într-un fel, nu eram prea convins că reputaţia mea de 
spintecător de  gâturi de cincisprezece ani l-ar fi 
impresionat prea tare pe acel bărbat. 


Mi-e greu să descriu farmecul următoarelor câteva zile. 
Ca răspuns la ordinele aspre ale domnului Salter, am urcat 
velatura şi am întins pânzele. De pe catargele înalte 
puteam să văd mult din Londra, şi chiar şi din zonele de 
provincie de dincolo de ea. Pe urmă, când vântul pătrunse 
în pânze, am început să alunecăm de-a lungul Tamisei. 
Turcul îmi arătă Greenwich şi Isle of Dogs în vreme ce ne 
deplasam prin dreptul lor, iar râul se lăţi treptat până 
când, la capătul primei zile, se părea că eram la distanţa 
de un kilometru şi jumătate de cel mai apropiat țărm. Pe 
urmă se aprinse un felinar mare la pupa, iar noi am 
continuat să navigăm prin întuneric. Nu mult după aceea 
mă cuprinse o stare de greaţa şi, în râsul celorlalţi, a 
trebuit să mă grăbesc de-a lungul unui coridor, să urc nişte 
scări pe întuneric şi să-mi croiesc drum până la marginea 
corabiei, unde mi-am golit stomacul în mare. 

În cea de-a treia zi, urmând instrucţiunile domnului 
Salter, corabia începu să se îndrepte către un oraş mare, 


cu un port imens. Şiruri de case albe, frumoase şi de 
prăvălii se întindeau în toate direcţiile, iar străzile 
forfoteau de lume. În acel moment strângeam împreună cu 
Hunger şi cu Turcul una dintre pânze, al cărei nume îmi 
era necunoscut, dar care se afla destul de sus încât să-mi 
producă o oarecare teamă. 

— Ce oraş este acesta? 

— Plymouth, scoţianule! 

Alunecam de-a lungul unui chei lung, încărcat cu saci, 
butoaie şi alte provizii. Câţiva copii ne făcură cu mâna. Am 
trecut pe lângă o corabie cu pânze nu cu mult mai mică 
decât a noastră. 

— Lyon, rosti Hunger pe un ton admirativ. 

— Da, şi Roebuck, spuse Turcul. Dar ce fel de corăbii 
sunt acestea? 

Cred că Turcul nu ştia să citească. 

— Dorothy şi Elizabeth, zise Hunger. 

Numai că nu prea era vreme să admirăm priveliştea. 
După ce am acostat, trebui să ne ocupăm de încărcătură. 
Erau zeci de soldaţi. Am fost surprins de faptul că mulţi 
dintre ei aveau sulițe ca a mea. Iar cantitatea de provizii 
era atât de mare, cum nu mai văzusem niciodată: cufere, 
butoaie şi butoiaşe, lăzi, saci şi coşuri pline de peşte uscat 
şi de prune uscate. Şi mai erau şi destule butoaie cu cidru, 
vin şi bere pentru a-i ţine pe toţi cei prezenţi beţi luni 
întregi. Se auzi un strigat răstit de-a lungul cheiului. 

— Faceţi loc! 

Un grup mare de bărbaţi îmbrăcaţi în uniforme 
marinăreşti, purtând nişte măciuci scurte, ţineau între ei 
mai multe duzini de bărbaţi de toate vârstele, cu feţele 
trase şi pământii. Mai mulţi dintre aceşti bărbaţi păreau 
beti. 

— Cine sunt aceştia? l-am întrebat pe Turc. 

Rostogoleam butoaie pe o plasă care urma să fie ridicată 
de oamenii cu granicul. 

— Prizonieri, după cum arată, răspunse Turcul. Şi 
scursori de prin taverne. 

Părea să fi uitat că şi el se afla într-o tavernă în 


— 57 — 


momentul în care l-am întâlnit pentru prima dată. 

— Aduşi cu forţa, mă informă Hunger. Oamenilor le este 
frică să se înroleze. Şi nici nu este de mirare, după 
expediţia lui Sir Humphrey. 

Încă un marinar, al cărui nume am aflat mai târziu că 
era Hog, se opri să se îndrepte de spate şi să-şi şteargă 
sudoarea de pe frunte. 

— Se spune că, înainte de dezastru, interveni acesta, s- 
au auzit nişte voci stranii la cârma corabiei, şi că nişte 
creaturi ale mării foarte ciudate fuseseră prinse cu 
harpoanele lor. 

Şi, înainte de furtuna care i-a scufundat, domnul Cocs 
văzu nişte stânci albe care dispăruseră în momentul în 
care s-au apropiat. 

— Aiureli, îmi zise domnul Chandler. Astrologii sunt cei 
care-i împiedică pe oameni să plece în această călătorie. 
Conjuncţiile planetelor nu sunt bune. Jupiter şi Saturn s-au 
întâlnit în '83, când a început era Trigonului fioros. Intrăm 
într-o perioada de mari catastrofe. Thomas Porter prezice 
multă violenţă împotriva călătorilor, iar Euan Lloyd ne 
spune că vor fi furtuni, ceaţă, negură, uragane şi naufragii. 

— Astea-s poveşti pentru femei, mă informă Hunger. E 
drept că mulţi marinari sunt aplecaţi către asemenea 
aiureli. Dar nu, scoţianule, motivul adevărat pentru care 
oamenii nu vin în această călătorie este unul din această 
lume, nu din lumea spiritelor sau din lumea planetelor. 
Este teama de „auto-da-fe”. 

Din nou aceste cuvinte, de fiecare dată rostite cu teamă: 
„auto-da-fe”. După cum se părea, nici măcar ademenirea 
aurului din Caraibe nu putea să biruiască această spaimă. 

Trebuiră să treacă trei zile de muncă dură, care ne-a 
rupt spatele, pentru a umple cala Tigrului. Zece tunuri 
masive fură cărate la bord pe bucăţi şi apoi asamblate. 
Aveam impresia că aceste arme masive îi făceau pe Turc şi 
pe prietenii lui să se simtă în siguranţă. După aceea, 
urcară la bord marinarii şi soldaţii, iar corabia deveni 
deodată burduşită, încât de-abia mai era loc pe unde să te 
mişti. Şi apoi, chiar la urmă, sosiră şi gentilomii. Era după- 


— 58 — 


amiaza târziu când Turcul îmi făcu semn din cap să mă duc 
repede înspre o latură a corabiei. Ne-am aplecat pe 
deasupra parapetului şi ne-am uitat în jos spre un grup mic 
de bărbaţi. 

— Acela este Walter Raleigh, rosti el cu o notă de 
venerație în voce. Este favoritul reginei, proaspăt făcut 
cavaler. Iar bărbatul de lângă el este Thomas Harriot. 

— Isuse! Uite-l pe Philip Amadas! exclamă Hunger, cu 
spaimă în voce, în vreme ce un individ mărunţel cobori 
dintr-o trăsura. 

— Şi aceştia cine sunt? am întrebat, deoarece doi 
bărbaţi cu un aspect foarte ciudat se dăduseră jos dintr-o 
altă trăsură, însoţiţi de mai mulţi gentilomi. 

— Toată Londra îi cunoaşte, spuse Turcul. Aceştia sunt 
Manteo şi Wanchese. Sălbatici din America. 

— Acum e destul de limpede, interveni Hunger. Ne 
îndreptăm spre America. 

— Trecând prin Indiile de Vest, fără îndoială, spuse 
Turcul. Şi după ce ne căpătuim cu o mică pradă. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu pentru tunari, zise Hunger. 

Am avut treabă tot restul zilei: la bord sosiseră pui, porci 
şi capre. Era prea puţin spaţiu pentru aceste animale în 
zona îngustă alocată mie de către domnul Salter, dar cred 
că am organizat-o bine, şi am simţit o oarecare mândrie că 
mi-am găsit un loc, oricât de modest ar fi fost, în această 
mare întreprindere. În cele din urma urcară şi gentilomii la 
bord, majoritatea pe Tigrul. Raleigh rămase pe chei, pe 
urmă plecă cu o trăsură. Când în zorii zilei următoare, pe 9 
aprilie 1585, corăbiile alunecară încet în afara portului 
Plymouth, am simţit un amestec ciudat de emoție şi teamă. 
Dar au mai trecut încă treisprezece zile întregi până mi-am 
adunat curajul să-l întreb pe Turc despre „auto-da-fe”. 


— 59 — 


Capitolul 8 


Nu după multă vreme am avut de-a face pentru prima 
dată cu domnul Salter. li sunt recunoscător pentru bătaia 
pe care mi-a tras-o, nu din pricină că mi-a umplut sufletul 
de ură faţă de atacatorul meu - fiindcă aşa a fost ci pentru 
ca m-a determinat să mă hotărăsc să părăsesc cu orice 
preţ, şi cât mai curând, rândurile scursorilor din taverne şi 
să mă îndrept spre cele ale gentilomilor. 

Urmând instrucțiunile şi  imitându-l pe Turc 
îndeaproape, urcam velatura, mă căţăram pe catarge, 
urcam pe frânghii până când mi se înroşeau mâinile, 
frecam puntea şi făceam toate lucrurile pe care şeful 
echipajului, domnul Salter, le cerea de la noi. O senzaţie 
stranie care mi se dezvolta în creier de ceva vreme începu 
să-mi apară după o vreme şi în stomac. Aveam o senzaţie 
de rău greu de descris, care creştea treptat, pe măsură ce 
se scurgea timpul, până când toată fiinţa mi se umplu de o 
stare nenorocită. Nu după multă vreme am ajuns să îmi 
doresc să mor. 

Incidentul care dusese la bătaia mea se întâmplase în 
punctul cel mai înalt al corabiei, la vela zburătorului 
principal. Turcul stătea călare pe vergă, în vreme ce eu, 
plin de groază, trăgeam de o frânghie, urmându-i 
instrucţiunile. De acolo puteam să văd celelalte cinci 
corăbii ale expediției, răspândite în jurul nostru pe marea 
sclipitoare. Acestea se legănau dintr-o parte în alta, în sus 
şi în jos, în spirală, după cum le bătea vântul printre valuri. 
De la această înălţime, legănarea corabiei era mult 
amplificată. Îmi aminteam vag un principiu despre 
mecanismul pârghiilor enunțat de Aristotel, dar mă 
simţeam prea rău şi mi-era prea frică pentru a mă putea 
concentra asupra acestui subiect. Pe măsură ce catargul 
se înclina dintr-o parte în alta, senzaţia îngrozitoare de rău 
mi se intensifica. 

— Turcule, am spus, îmi vine să vărs! 

— E din pricină că se leagănă corabia, scoţianule! 


replică el, nepărând deloc afectat de acest lucru. Acum 
prinde asta şi salt-o în sus. Mai tare, ce, eşti fată? 

— Cum aş putea opri corabia să se mai legene? 

— Nu ai cum, prostuţule! Numai că o să te obişnuieşti cu 
asta. 

Mă  îndoiam: mult sub mine, mai mulţi marinari 
experimentați stăteau spânzurați de parapete, cu feţele 
pământii. Unul dintre ei începu să verse în mare. Asta a 
fost prea mult pentru mine. 

— Trebuie să mă duc jos acum! 

— Nu poţi, scoţianule! Turcul mă privi cu severitate. Nu 
poţi cobori până nu desfacem pânzele! 

Numai că eu trebuia să cobor. Trebuia să ajung cu orice 
preţ la marginea corabiei şi să-mi golesc stomacul cât mai 
repede posibil. Încet, cu luare-aminte, m-am deplasat 
ruşinat pe vergă şi am încercat să trec de Turc. Pentru 
asta trebuia să mă aplec în afară, să-l ţin de umeri, în 
vreme ce îmi făceam loc cu piciorul de-a lungul frânghiei. 
Un picior îmi alunecă, şi preţ de câteva clipe de groază am 
atârnat între viaţă şi moarte pe corabia care se balansa, în 
vreme ce unghiile Turcului mi se înfipseseră adânc în braţ. 
Numai că am reuşit să trec de el, am ajuns, slavă 
Domnului, la arborele principal, şi am început să cobor 
rapid în josul parâmei de grijea, cu vântul fluturându-mi 
cămaşa. 

Domnul Salter se uita în sus la mine, iar în ochi i se citea 
un amestec de ostilitate şi de neîncredere. Deschise gura 
să strige la mine. Din nefericire, chiar în acea clipă 
conţinutul stomacului îmi ieşi pe gură şi am vărsat tot ce 
mâncasem în ziua respectivă: îmi ieşi pe gură un jet alb, 
spumos, care conţinea bucăţi pe jumătate digerate de 
pesmeţi, peşte uscat şi mazăre. Domnul Salter încercă să 
se dea într-o parte, dar din pricina legănatului punţii, 
saltul său a fost neîndemânatic, iar voma mea nimeri 
direct în capul lui şi, în jos, pe jachetă. Se auziră nişte 
icnete din jurul velaturii. Cineva mormăi: 

— O, Doamne, băiete, o să te omoare! 

Am început să urc velatura din nou şi îmi doream să nu 


=- 


se mai termine, ci să continue şi în norii de deasupra, dar 
urletul de comandă al domnului Salter mă aduse înapoi jos. 
Se ştergea cu o batistă de voma de pe cap şi de pe gât, în 
vreme ce eu stăteam tremurând în faţa lui. Pe urmă îşi 
scoase vesta şi o puse pe punte, şi ridică încet măciuca pe 
care o aruncase atunci când sărise. Era scurtă, lucioasă, 
îngustă la mâner şi mai lată la bază. Bătu cu ea de câteva 
ori în palma de la mâna cu trei degete. Nu rosti niciun 
cuvânt, dar ochii săi mici şi duri erau plini de furie. 

Prima lovitură fu în stomac. O lovitură dură, un atac de 
sus cu măciuca, pe care o ţinea cu ambele mâini. Lovitura 
mă îndoi de şale, şi am căzut pe punte, incapabil să mai 
respir. Pe urmă Salter mă ridică de păr şi începu să mă 
lovească în pulpe, braţe, picioare, coaste, oriunde putea 
ajunge. Când îmi dădu drumul la păr în cele din urmă, am 
căzut pe punte, iar loviturile continuară în spate şi pe fese. 
Începusem să mă întreb dacă furia lui avea să ţină toată 
ziua, şi dacă aveam să mai fiu în viaţa la sfârşitul acesteia. 
Apoi, în cele din urma, în vreme ce zăceam gemând, 
aproape fără simţire, am auzit o voce spunându-mi din 
depărtări: 

— Acum curăţă puntea, scoţian nenorocit! 

În noaptea aceea, zăcând în hamacul meu, incapabil să 
găsesc vreo poziţie în care să dorm fără să-mi producă o 
durere agonizantă la una sau la alta dintre lovituri, domnul 
Bowler, un bărbat din Cornwall, care călătorise cu 
Frobisher în '84, îmi spuse: 

— Nu-i place de tine, scoţianule! 

— De ce? am rostit cu greutate, A fost un accident! 

— Ştii să citeşti. Îl faci să se simtă un neştiutor. 

— Da, se auzi o voce din întuneric. Dar măcar îl va ţine 
pe Salter departe de pielea noastră! 

— Continuă să citeşti, scoţianule! 

Zgomotul scos de mai mulţi bărbaţi care râdeau în 
hohote răsună peste tot în dormitor. În acea clipă i-am urât 
pe toţi cu o intensitate foarte mare şi plină de împătimire. 
Şi în vreme ce zăceam ţeapăn, cu carnea pulsându-mi de la 
o bătaie mult mai rea decât cele administrate vreodată de 


y 


tatăl meu vitreg, şi mă gândeam „măcar dacă n-aş fi plecat 
vreodată de-acasă!”, am hotărât că trebuia cumva să 
găsesc un loc de muncă sub punte, departe de domnul 
Salter şi de ochii săi pătrunzători, şi de bastonul lui. 
Pentru că dacă nu reuşeam asta, sigur urma să vină ziua în 
care aveam să-mi înfig cuțitul meu de jugănit în stomacul 
lui o dată, şi încă o dată, şi încă o dată, iar asta avea să-mi 
pună capăt cu totul. 

Vreme de mai multe ore m-am răsucit în toate modurile 
posibile, având tot felul de coşmaruri, ascultând scârţâitul 
corabiei şi sforăitul bărbaţilor din jurul meu, şi inhalând 
duhoarea de sudoare şi de catran. Câtva timp după miezul 
nopţii, am auzit zgomotul ritmic al unor paşi pe puntea de 
deasupra noastră. Cineva mergea încoace şi încolo, şi tot 
aşa. „Paznicul de noapte”, m-am gândit eu. 

La un moment dat, spre dimineaţă, sunetul unor voci 
joase, care mormăiau ceva, ajunse la mine prin tambuchi. 
Pe urmă se auzi un zgomot straniu şi înăbuşit, ca o 
bufnitură, urmat de linişte. Câteva secunde mai târziu se 
auzi un sunet ca de hârşâit, pe care nu l-am identificat. 
Semăna cu ceva care era târât de-a lungul punţii. Pe urmă 
se lasă liniştea din nou, în afara celor o mie de zgomote 
obişnuite ale corabiei pe perioada nopţii. In alte condiţii, 
curiozitatea mea ar fi fost stârnită, astfel încât aş fi urcat 
să investighez ce fusese cu zgomotele acelea. Numai că 
eram prea sfârşit, şi corpul îmi era prea dureros ca să-mi 
mai pese de altceva. 

Până în dimineaţa următoare eram atât de înţepenit, 
încât nu am fost în stare să cobor din hamac. Braţele îmi 
erau umflate, şi fiecare răsuflare îmi aducea dureri în 
coaste. Turcul îmi aduse apă, dar nu am avut destulă 
putere pentru pesmetul pe care mi-l oferise, nici chiar 
după ce mi-l sfărâmă în bucățele cu dinţii lui galbeni. Doi 
marinari jucară un timp o partidă de table, zdrăngănindu- 
şi zarurile pe masa cea mare. Dar după aceea, dormitorul a 
fost gol pentru cea mai mare parte a zilei, iar eu am zăcut 
singur, alunecând în somn şi trezindu-mă, pe urmă 
adormind din nou. 


După-amiaza, sunetul unor paşi care coborau scara prin 
tambuchi mă trezi dintr-un vis urât. Când am reuşit să-mi 
concentrez privirile, l-am văzut pe domnul Harriot, care se 
uita la mine cu mare atenţie. 

— Nu mă poţi ajuta, spuse el. 

— Domnule? 

Vocea mea era abia şoptită. 

— Nu ai fost pe punte în aceste ultime câteva ore, nu-i 
aşa? 

— Aşa este, domnule. 

— Aha. L-am pierdut pe un anume domn Holby. A fost 
văzut ultima oară ieri, la cină. 

Domnul Holby, adică unul dintre gentilomi. O vagă 
amintire îmi reveni în memorie. Oare să fi fost un vis? Nu, 
cu siguranţă fusese adevărat. 

— Domnule, am auzit nişte zgomote stranii în această 
dimineaţă foarte devreme. S-ar putea să nu aibă nicio 
legătură cu domnul Holby. 

Domnul Harriot nu zise nimic, dar ochii lui mă 
încurajară să continui. 

— Doi oameni vorbeau pe puntea de deasupra. Pe urmă 
s-a auzit slab o căzătură, apoi zgomotul cuiva care era 
târât pe punte. După aceea s-a lăsat liniştea. 

Expresia de pe chip nu i se schimbă în niciun fel. Pe 
urmă rosti: 

— Sper că nu vrei să insinuezi că domnul Holby a fost 
doborât şi aruncat peste bord? 

Nesigur pe ceea ce m-ar fi aşteptat, am spus cu o 
anumită teamă în glas: 

— Nu, domnule. Am povestit numai ceea ce am auzit. 

— Ai auzit ceva căzând în apă? 

— Nu, domnule. Am făcut un efort să mă ridic în fund. 
Aveam gâtul foarte uscat. Vântul era mai iute, iar balansul 
corabiei era mai accentuat. Prin tambuchi am văzut nori 
întunecaţi, care se mişcau rapid. 

— Cum te cheamă, băiete? 

— James Ogilvie, domnule. 

— Şi ce-ai păţit? 


— 64 — 


— Am vomitat peste domnul Salter, domnule. Pentru o 
fracțiune de secundă mi se păru că am detectat o sclipire 
de amuzament în ochii acestuia. M-am gândit că nu voi mai 
avea niciodată o asemenea oportunitate. Îndrăzneala şi 
disperarea mă făcură să adaug: Şi ştiu să scriu şi să citesc. 
Şi am citit Viețile a lui Plutarh, şi ştiu axiomele lui Euclid. 

Bărbatul mă privi cu uimire, ca şi cum o varză ar fi 
început să-i vorbească. 

— Chiar aşa? Care este, atunci, teorema lui Pitagora? 

— Pătratul ipotenuzei unui triunghi dreptunghic este 
egal cu suma pătratelor celorlalte două laturi ale sale. 

Uimirea lui crescu şi mai mult, şi nu m-am putut abţine 
să nu adaug: 

— lar eu am găsit o cale de a o demonstra, alta decât 
cea prin care se utilizează secţionări şi rotații de 
triunghiuri după metoda lui Euclid. Pot demonstra această 
teoremă prin disecţie. lau pătratul care are ipotenuza ca 
latură, şi îl împart în pătrate mai mici, pe care le pot 
rearanja să se potrivească exact în pătratele care au 
catetele ca laturi. 

Îmi aminteam bine acest lucru. Jucasem acest joc cu 
beţele într-o după-amiază în şură, când mă tem că vaca 
noastră rămăsese nemulsă. 

Rămase cufundat în tăcere, luptându-se în minte cu 
ideea unei verze vorbitoare. 

— Mare este gradina Domnului! rosti în cele din urma. 
Vom mai discuta despre Pitagora, domnule Ogilvie. Acum 
însă, nu vei mai spune nimănui ce ai auzit pe punte 
noaptea trecută. Să-ţi ţii gura bine închisa! 

— Da, domnule, aşa voi face! 

Ajuns pe trepte, domnul Harriot se opri scurt şi se uită 
înapoi spre mine, nedumerit. Pe măsură ce paşii săi se 
îndepărtau, aproape că-mi uitam vânătăile. Nu mi-e ruşine 
să recunosc că am plâns de fericire. Tocmai îi spusesem 
unui gentilom că nu făceam parte din scursurile 
tavernelor, ca să muncesc la velaturi în pericol de moarte, 
îi puteam vorbi despre noua mea demonstrare a teoremei 
lui Pitagora. Cine putea şti, poate Euclid fusese salvarea 


— 65 — 


mea? În mai puţin de o oră, înţepenit şi cu capul plutind în 
nori, eram pe punte din nou, respirând aerul plin de stropi 
şi încântat că luam parte la acea călătorie. Numai că nu 
am avut vreme să reflectez la marele meu noroc, dacă se 
dovedea că avea să fie aşa. Domnul Holby nu era de găsit 
în continuare, şi corabia urma să fie cercetată în amănunt. 
Turcul îmi făcu semn, şi am pătruns cu el şi cu Michael în 
măruntaiele corabiei. Ţineam în mâini frânghii acoperite 
cu catran, aprinse, pentru a ne lumina calea. Încă nu eram 
familiarizat cu corabia, şi în curând am fost complet 
pierdut în vreme ce-l urmam pe Turc în jos pe scară, de-a 
lungul coridoarelor întunecate. Mirosul de fum de la lemne 
era stăruitor în vreme ce treceam de cambuză. Chiar în 
adâncurile corabiei, unde se părea că următorul nivel de 
dedesubt nu era altul decât marea, mirosul era cu 
adevărat scârbos. 

— Apa marii în santină, îmi explică Michael. 

— Ce este santina? am întrebat. 

Michael râse. 

— Scoţianule, este spaţiul dintre cală şi chilă. Apa marii 
se scurge acolo şi produce duhoarea asta respingătoare. 
Neştiinţa ta este atât de mare, încât urmează să mă întrebi 
şi ce este chila? 

Nu l-am băgat în seamă şi l-am urmat pe Turcul care se 
retrăgea şi a cărui umbră tremurătoare mă ducea cu 
gândul la un duh. In cala întunecată ne-am căţărat pe 
butoaie şi saci, în vreme ce eram înconjurați de chiţăieli şi 
de o anumită agitaţie, şi ochii roşii din colţurile întunecate 
reflectau lumina de la frânghiile noastre. La un moment 
dat am prins din greşeală în capcană una dintre aceste 
creaturi mari şi periculoase. Se ridicase pe picioarele din 
spate şi mă privea cu furie. M-am uitat nesigur la acea 
creatură. Deodată ceva se auzi, un şuier, trecând pe lângă 
mine. Urmă o bufnitură şi un strigăt de satisfacţie în 
spatele meu, în vreme ce cuțitul Turcului se înfigea în 
corpul şobolanului aceluia imens. Acesta se răsturnă 
zbătându-se înfipt într-un sac cu grâne. Când m-am aplecat 
deasupra lui, am văzut o grămadă de purici împrăştiindu- 


se de pe corpul lui. Dacă aş fi încercat o asemenea 
şmecherie cu cuțitul meu de jugănit, aş fi lovit şobolanul 
cu mânerul sau mai probabil chiar l-aş fi ratat. Turcul nici 
nu avea nevoie să mai spună ceva; văzu surpriza în 
privirile mele. Îmi arătă dinţii lui galbeni într-un rânjet 
învingător, de cunoscător. Aceasta a fost o lecţie plină de 
învăţăminte. ÎIngâmfarea mea după ce mă apărasem singur 
împotriva a patru indivizi în Southwark mă făcuse să mă 
cred ceva de genul unui mare luptător. Însă împotriva 
unuia ca Turcul, nu eram decât un individ nepriceput! 

Efectele bătăii începuseră să-mi înţepenească muşchii. 
De fiecare dată când mă mişcăm aveam dureri. 

— Mergeţi voi înainte, am spus. O să-l caut singur pe 
domnul Holby. 

Ne-am despărţit. Nu aveam nicio îndoiala că domnul 
Holby trecuse peste bord în noaptea precedentă şi că 
avusese loc o crimă în mijlocul nostru. Dar nu puteam să 
spun nimic despre toate acestea, ca urmare a 
instrucţiunilor domnului Harriot. 

În curând deveni evident că oricine se putea ascunde 
foarte uşor pe acea corabie. Cred că erau peste o sută de 
locuri neumblate în care ar fi putut să fie ascuns corpul 
cuiva. Am devenit din ce în ce mai confuz în ce privea 
direcţia de înaintare, în vreme ce treceam împiedicându- 
mă prin magazii şi prin locuri întunecoase, urcam sau 
coboram scări, dând uneori peste saci de mâncare, alteori 
peste grămezi de lemne, borcane imense cu ulei de 
măsline, carne murată în saramură, colaci de frânghie, 
baloturi de pânză marinărească, butoaie cu apă şi cu bere, 
lăzi cu ghiulele. Şobolanii erau peste tot, sute şi mii. Şi 
când mă credeam că explorasem fiecare milimetru de pe 
corabie, mai găseam o încăpere, cu altă încărcătură. 
Frânghia mea muiată în catran arsese deja toată, şi 
căutam o scară care să mă ducă la aer curat, când se auzi 
un strigăt de la prova vasului. 

O grămadă de marinari se îngrămădeau deja în jurul 
butoaielor când am ajuns şi eu la nefericitul domn Holby. 
Tot ce puteam vedea era o pereche de picioare goale, 


== BP 


pătate, care ieşeau de sub o grămadă de butoaie cu bere 
de două ori cât înălţimea unui om. Lichidul închis la 
culoare care i se prelingea pe picioare nu era bere, sau cel 
puţin aşa m-am gândit eu. Era sânge de la trupul lui 
zdrobit. 


G8 


Capitolul 9 


Am fost scutit de sarcina de a scoate trupul zdrobit al 
domnului Holby de sub butoaie. Un clopot ne adună pe toţi 
pe punte. Domnul Salter stătea în picioare şi ne aştepta să 
urcăm prin tambuchi. Mai era de lucru cu velatura, şi el 
începu să zbiere instrucţiunile către noi. Nici nu credeam 
că individul era în stare să vorbească şi cu voce normală. 
Vântul era mai puternic, dar nu mai simţeam le mal de 
mer, cum îi spun francezii, aşa cum fusese în ziua 
anterioară, şi mă întrebam dacă nu cumva bătaia aceea 
cumplită îl alungase din trupul meu. De-abia mergeam, nu 
mai spun de căţărat. Domnul Salter, văzând în ce stare 
deplorabila eram, se apropie de mine. 

— Ai nevoie de ajutor ca să urci pe parâmă, Ogilvie? 

Ştiam la ce fel de ajutor se referea. 

— Nu, domnule, am spus cu un ton umil, care în niciun 
caz nu-mi ieşise în mod natural pe gură. 

Mi-am forţat mădularele să-mi salte trupul în sus pe 
frânghii. Măcar aşa eram în afara zonei de acţiune a 
măciucii. Nu stătusem sus nici zece minute, când domnul 
Salter îmi strigă să cobor, cu o voce metalică. M-am gândit 
la măciuca lui lovindu-mă ca un ciocan peste coastele şi 
mădularele şi aşa dureros de învineţite, şi am fost cuprins 
de o asemenea groază, încât m-am gândit să sar de pe 
arborele trinchet şi să mor, mai degrabă decât să mai am 
de-a face cu încă o bătaie. Numai că, în momentul în care 
eram în picioare în faţa lui, gata să leşin, acesta îmi spuse 
simplu: 

— Căpitanul doreşte să te vadă în această clipa. 

Nu aş putea descrie emoţiile care mă copleşiseră în 
vreme ce stăteam în faţa biroului lui Sir Richard Grenville, 
în cabina sa mare. Acest bărbat avea o faţă de granit. 
Domnul Harriot stătea alături de mine. Mi-am spus încă o 
dată povestea, exact cum o spusesem mai devreme, despre 
cum mă bătuse domnul Salter, despre imposibilitatea de a 


+ Rău de mare (în limba franceză în original). 
— 69 — 


adormi din pricina durerilor şi despre faptul că am auzit un 
zgomot straniu, ca un obiect greu care era târât pe puntea 
de deasupra. Şi când am terminat, se uită la mine cu 
răceală, şi ambii bărbaţi începură să discute despre mine 
ca şi cum nu aş fi fost de faţă. 

— Ce ştim despre acest băiat? 

— Vezi şi tu tot atât cât văd şi eu, Richard. Ar fi ceva, 
totuşi. După cum se pare, a dobândit o brumă de 
învăţătură, are mintea ageră şi deţine abilităţi matematice, 
poate chiar considerabile, ale căror limite trebuie totuşi să 
le verific eu însumi. 

— Încă un blestemat de vrăjitor în curs de devenire, 
după cum sună, mormăi Sir Richard. Dar ce ar trebui să 
ştim este dacă ne putem încrede în mărturia lui. Poţi pune 
bază în el? 

— Naiba să mă ia, Richard, Holby a dispărut! Dacă nu 
este pe corabie, atunci este cu siguranţă pe fundul 
oceanului. Nu a sărit. Şi nu a fost nici împins, căci ar fi 
strigat după ajutor. Povestea lui Ogilvie corespunde cu 
singura posibilitate care ar avea sens. Holby a fost 
înjunghiat sau doborât, şi aruncat peste bord. 

— Mai întâi Holby, pe urmă tâmplarul. 

Tâmplarul! Deci bărbatul de sub butoaie nu era totuşi 
Holby, ci o a doua victimă. 

— S-ar părea că avem un criminal în mijlocul nostru, 
Richard! 

— Mda. Şi ce motive sa aibă, Harriot? _ 

Cei doi bărbaţi se uitară sumbru unul la celălalt. În acel 
moment am simţit, ba nu, am ştiut, că acea călătorie avea 
un scop secret. Şi oricare ar fi fost scopul ei secret, cineva 
de la bord încerca să-l saboteze. Sir Richard deveni brusc 
din nou conştient de prezenţa mea. 

— Lasă-ne singuri! îmi ordonă el cu asprime. 

Ajunsesem deja la uşă când domnul Harriot îmi spuse: 

— Ogilvie, aş avea nevoie de un asistent. Cred că tu ai fi 
mult mai util ca angajat în serviciul meu, decât pe catarge. 
Eşti de acord, Richard? 

Sir Richard dădu din mână că nu are nimic împotrivă. M- 


— 70 — 


am întrebat atunci dacă Sfântul Petru, dând din mână 
pentru a îndruma către rai un suflet mai puţin merituos, ar 
fi putut produce cuiva mai multă fericire! 


— Ştii care este Steaua Polară? 

— Da, domnule. Ursele ne ghidează către ea. Uitaţi-o 
acolo, la coada Ursei Mici! Şi avem ca indiciu şi stelele din 
Ursa Mare. Ursele înconjoară tot cerul, dar niciodată nu 
cad sub orizont. Toate celelalte stele de pe cer par să se 
rotească în jurul Stelei Polare, dar aceasta este o iluzie. De 
fapt, Pământul se roteşte. Stelele stau fixate pe cer, 
încrustate într-o sferă de cristal. 

— Şi dacă ai fi la Polul Nord, unde ar fi Steaua Polară? 

— Chiar deasupra capului. Toate stelele se mişcă în 
cercuri orizontale faţă de ea. 

Ne aflam pe la mijlocul corabiei, destul de departe de 
felinarul mare de la pupa, pentru ca vederea noastră de 
noapte să nu fie afectata de lumina acestuia. Domnul 
Harriot avea un bol straniu, din argilă, umplut cu nişte 
ierburi care ardeau. Trăgea cu putere fumul în gură printr- 
un tub gol. 

— Acum hai să ne imaginam că ai avea nişte papuci 
fermecaţi, cu care ai face nişte paşi gigantici peste 
suprafaţa Pământului, spre ecuator. Ce vezi pe cer în 
drumul spre sud? 

Am rămas câteva clipe cufundat în tăcere, deoarece nu 
eram sigur ce răspuns aştepta domnul Harriot de la mine. 

— Domnule, Steaua Polară n-ar mai fi deasupra. In 
vreme ce m-aş deplasa către ecuator cu papucii mei 
fermecaţi, Steaua Polară ar cădea din ce în ce mai jos pe 
cer. 

— lar la ecuator? 

— Steaua Polară ar fi atunci chiar la orizont. Toate 
stelele s-ar mişca în cercuri verticale mari în jurul axului 
care uneşte nordul de sud. Şi dacă m-aş mişca la sud de 
ecuator, Steaua Polară ar dispărea din raza mea vizuala. 
Doar că atunci aş vedea cealaltă Stea Polară, cea de la 
Polul Sud. 


a Pisa 


— Doar că o asemenea stea nu exista. Comercianţii şi 
misionarii portughezi care au călătorit pe uscat sau pe 
drumurile de coastă de pe lângă porţiunea din 
extremitatea sudică a Africii au descris cerurile de acolo. 
Navigatorii portughezi au călătorit chiar mai departe 
înspre sud decât misionarii. Ei au văzut multe minunăţii pe 
cerul sudic. Au văzut o stea mare cât un sac şi patru stele 
strălucitoare sub forma unei cruci. Au văzut chiar Polul 
Sud al cerului la o suliță depărtare deasupra orizontului. 
Numai că n-au descris nicio stea a Polului Sud. Chiar şi 
aşa, noi, cei din nord, avem un mod infailibil de a ne găsi 
latitudinea pe suprafaţa pământului, spuse el, apoi se 
cufundă în tăcere. 

— Găsim altitudinea Stelei Nordului deasupra 
orizontului, am spus eu. Dacă este deasupra capului 
nostru, atunci suntem la Polul Nord. Dacă este jos la 
orizont, atunci corabia se află la ecuator. Iar dacă este la 
şaizeci de grade de zenit, suntem la şaizeci de grade de 
Polul Nord, şi deci la treizeci de grade de ecuator. Asta 
înseamnă că latitudinea noastră este de treizeci de grade. 

— lar eu am un instrument chiar pentru măsurarea 
altitudinii. Se numeşte alidadă, şi în curând te voi deprinde 
şi pe tine cum s-o foloseşti. Deci, Ogilvie, ştii cum să 
determini cât de departe ne aflăm spre nord sau spre sud. 
Dar acum apare întrebarea: ce facem când e vorba despre 
est sau vest? Uite, cum e cazul nostru, navigăm pe un 
ocean gol. Nu există nimic în jurul tău în afară de valuri şi 
de monştri marini. Ne aflăm la o sută de leghe de Anglia? 
La o mie? Cât de aproape suntem de Caraibe sau de 
Americi? 

Am simţit că eram testat. La fel de nerăbdător să-i plac 
ca un căţel cu noul lui stăpân, mi-am stors creierii disperat 
pentru un răspuns. Cu foarte mare părere de rău a trebuit 
să-i spun: 

— Nu ştiu, domnule. 

Domnul Harriot râse, în vreme ce strângea tubul între 
dinţi. 

— Nici nu există cineva care să ştie, tinere Ogilvie, aşa 


=: 


că nu fi atât de ruşinat! Consideră că ai o linie desenată de 
la Polul Nord al Pământului, care trece prin Londra, către 
Polul Sud. Aceasta este linia longitudinii. Dacă Soarele se 
află în punctul cel mai de sus de-a lungul acestei linii, 
atunci în aceeaşi vreme Soarele se află şi în punctul cel 
mai de jos de-a lungul liniei opuse de longitudine, la o sută 
optzeci de grade. 

Mi s-a aprins o luminiţă, ceva foarte vag. 

— Dar dacă ştim care este momentul prânzului în 
Anglia, am spus eu, şi dacă prânzul vine pe corabia noastră 
cu şase ore mai târziu, atunci ne aflăm cu siguranţă la un 
sfert de drum în jurul globului, dat fiind că Soarelui îi 
trebuie douăzeci şi patru de ore să călătorească în jurul 
Pământului. Prin urmare, longitudinea noastră este la 
nouăzeci de grade faţă de cea a Angliei! Cu greu îmi 
puteam ascunde mândria că am găsit răspunsul. 

Domnul Harriot zâmbi. 

— Dar cum ai putea spune când este prânzul în Anglia? 

— Se poate fixa un ceas la ora prânzului când se pleacă 
din Anglia! Oricând este prânzul pe ceas, indiferent de 
momentul din zi sau din noapte de pe corabie... 

— Ce fel de ceas? O clepsidră? Un ceas egiptean cu apă? 
Un ceas cu arc? Cu astea abia dacă poţi şti precis cât e ora 
când te afli pe uscat. Pe o corabie în larg acestea sunt 
inutile. 

— Atunci chiar nu mai ştiu, domnule Harriot! 

Puteam vedea cum eşuam pe rând, nu numai ca luptător, 
sau ca marinar, dar şi ca un cărturar. Atunci îmi apărură în 
minte un gând îngrozitor, că poate nivelul meu în viaţă era 
totuşi cel al unui păstor. 

Harriot râse încă o dată. 

— Nu te demoraliza atât de tare! Această problemă a 
îngenuncheat minţile cele mai strălucite din Anglia şi din 
alte părţi ale lumii. Dar în condiţiile în care există o 
jumătate de glob încă nedescoperită, şi rute comerciale 
nedescoperite pentru a ajunge în Cathay, şi comorile de 
neînchipuit care se aduc din Americi, persoana care va 
rezolva problema unei navigaţii precise va deveni bogată 


= ie pei 


peste măsură! 


Capitolul 10 


„Un scop secret!” 

Cam pe la ora trei dimineaţa, ochii mei au refuzat să mai 
stea vreo clipă deschişi. M-am dus clătinându-mă până la 
pat şi m-am strecurat sub aşternuturile răcoroase. M-am 
cufundat în tărâmul viselor într-un amestec de corăbii cu 
pânze, cuțite de jugănit, capete înfipte în pari, şi o măciucă 
din lemn dur care se ridica şi cădea, se ridica şi cădea, 
lovind iarăşi şi iarăşi în trupul unui băiat de cincisprezece 
ani; şi Salter, cu voma scurgându-i-se de pe cap, cu faţa 
contorsionată de mânie, răcnind: „Scopul secret, scopul 
secret, care este scopul secret?” 

În lumina cenuşie a dimineţii, am sărit peste micul 
dejun, am achitat nota la micuța proprietăreasă italiancă, 
am aruncat mapa cu manuscrisul în portbagajul Toyotei şi 
am pornit la drum, urmând indicatoarele către nord. Ajuns 
pe autostradă, am crescut viteza la 145 kilometri la oră, 
menţinându-mă pe banda de mare viteză cam pe tot 
parcursul drumului. Mă simţeam plin de mânie. 

Parţial era vorba de curiozitate profesională. Tebbit mă 
prinsese rău de tot. Nu-mi plăcea să fiu tratat ca unul 
dintre servitori sau să fiu exclus printr-o mişcare din 
degete de la ceea ce ar fi putut să se transforme într-o 
superbă piesă de cercetare istorică. Cu siguranţă nu de 
către un individ din mica nobilime, care părea să se creadă 
stăpânul universului. Expediția Roanoke fusese prima 
încercare de a coloniza America de Nord; lui Tebbit i se 
înmânase un jurnal cu nişte detalii despre acest lucru, iar 
eu voiam să aflu despre ce era vorba. În orice caz, mă 
îndoiam că el avea posibilitatea, prin dreptul lui de 
proprietate, de a-mi refuza bucăţica mea de istorie. Şi mă 
simţeam îndreptăţit şi dintr-un alt motiv: rinichiul încă mă 
durea. Tot drumul pe autostradă cuvintele scop secret mi 
se tot învârteau prin cap. „Blestemat să fiu dacă voi lăsa 
acest lucru să-mi scape printre degete; adică doar să 
traduc şi să plec mai departe.” 


— 75 — 


Pe la prânz mă aflam în apartamentul meu. Am 
continuat să sun la numărul lui Tebbit, dar era permanent 
ocupat, aşa că în cele din urmă m-am dus cu maşina până 
la Casa Picardia. Acolo am fost întâmpinat de o mare de 
maşini Bentley şi Jaguar, şi m-am gândit pentru o clipă că 
nimerisem la o petrecere, până când ochii îmi căzură pe un 
tip în uniformă de poliţist şi am observat oameni în 
salopete albe care se agitau în spatele unui microbuz de 
poliţie. Un individ cu jachetă galbenă de agent de 
circulaţie îmi făcu semn cu mâna, aşa că am deschis 
geamul de la portieră. 

— Ce treabă aveţi aici? 

Încercase un ton plin de autoritate, dar îi lipsea din voce 
nota specifica lui Salter. 

— Aş vrea să vorbesc cu Sir Toby. 

— Deci nu faceţi parte din familie? 

— Nu, de-abia l-am cunoscut. 

— A murit acum două zile, domnule! N-aţi citit ziarele? 

Dură câteva secunde până când am reuşit să diger 
vestea. În afară de obrajii cam roşii, Tebbit păruse destul 
de sănătos cu trei zile în urmă. Mă întrebam dacă suferise 
un atac de cord. Poate că era mai bine să plec. In acel 
moment, Debbie apăru la uşa principală, vorbind cu cineva 
care arăta ca un avocat. Era îmbrăcată cu o jachetă de 
lână gri, şi purta o fustă lungă, neagră. Părea foarte 
stăpână pe sine, chiar distantă. Mă zări şi-mi făcu semn cu 
mâna. l-am făcut şi eu semn. 

Polițistul se aplecă înspre mine şi mi se adresă pe un ton 
confidenţial. 

— O cunoaşteţi pe fiică? O adevărată partidă, dacă mă 
întrebaţi pe mine. Mama i-a murit cu ani în urmă, iar ea e 
unica progenitură. Imaginaţi-vă, să moşteneşti toate astea 
la vârsta ei! 

— Dacă aceasta este înmormântarea... 

— Nu, domnule, el se află în oraş, conservat în gheaţă. 
Aceştia sunt doar prietenii şi rudele îndurerate. Aţi putea 
spune că Sir Toby era bine căptuşit cu bani. Polițistul se 
aplecă şi mai aproape; respiraţia îi mirosea a usturoi. Şi 


ze 


grupul ăsta arată ca şi cum ar deţine jumătate din 
Lincolnshire. 

Avocatul se îndrepta spre BMW-ul său model de lux, iar 
Debbie cobori sprinten treptele către mine. 

— Domnul Blake? Harry? 

Nu prea ştiam ce să spun. 

— Debbie, îmi pare rău să aflu despre... 

— Desigur, ai fost plecat. Tata a fost omorât, ştii? 

— Ce? 

— De nişte spărgători. Spunea asta pe un ton neutru, ca 
de conversaţie. Poftim înăuntru, te rog! 

Am luat manuscrisul, simţindu-mă puţin ameţit, şi am 
urmat-o în interiorul casei. Uşa de la birou avea o bandă 
albastru cu alb în dreptul ei, pe care scria: POLIŢIA, NU 
TRECEŢI LINIA. 

— Cei de la investigaţii criminale spun că aproape au 
terminat. Au răscolit toată casa până în dimineaţa aceasta. 

Mă conduse într-o încăpere lungă, mohorâtă, al cărei 
mijloc era ocupat de o masă masivă, înconjurată de 
aproximativ douăzeci de scaune. Pe masă se aflau băuturi 
şi tartine, şi în jur de douăzeci sau mai multe persoane 
stăteau în picioare în jurul acesteia. Atmosfera era 
încărcată de conversații cu voce joasă, şi câteva priviri 
curioase se îndreptară către mine. 

— Nu vreau să deranjez, am început eu. 

— Nu e niciun deranj. Ai terminat traducerea? mă 
întrebă ea, indicând cu o mişcare a capului manuscrisul pe 
care-l ţineam în mână. 

Îşi muşca o buză fără să-şi dea seama. Avea ochii puţin 
cam lucioşi, şi m-am gândit că fusese probabil sedată cu 
nişte calmante. 

Nu am avut şansa să-i răspund, pentru că un bărbat mic 
de statură, îndesat, cu părul alb, în jur de vreo patruzeci 
de ani, se desprinse de grup şi se îndreptă înspre noi. 
Exista o asemănare izbitoare între acesta şi răposatul Sir 
Toby; avea aceiaşi ochi mici, pătrunzători, şi colţurile gurii 
întoarse în jos. Se uită la Debbie, pe urmă la mine. Şi, la fel 
ca Sir Toby, nu făcu nici cea mai mică încercare de a se 


comporta prietenos. 

— Ce cauţi aici? 

— Mă numesc Blake. Sunt un anticar, comercializez 
cărţi rare, Sir Toby m-a rugat să-i traduc şi să-i evaluez un 
manuscris. Îmi pare rău sa aflu... 

— Lasă asta! Lasă-l acolo! spuse şi arătă cu capul înspre 
masă. 

— Traducerea nu este gata. Voiam să discut despre 
acest manuscris cu Sir Toby. 

— Ei bine, acest lucru nu mai este posibil. Aşa că lasă 
manuscrisul pe masă. 

— Iertaţi-mă, dar nu ştiu cu cine stau de vorba. 

— Sunt fratele lui. Spusese asta cu o octavă mai sus, 
pentru a-şi arăta indignarea faţa de impertinenţa mea. 
Dacă-ţi faci griji pentru onorariul dumitale, trimite-mi-l mie 
la această adresă! 

— În regulă. „Iar data viitoare voi folosi uşa din spate, 
destinată vânzătorilor ambulanți, broscoi respingător!” 

— Ce ai descoperit, Harry? 

Vocea lui Debbie era calmă şi plină de solicitudine, şi m- 
am întrebat cum putuse să iasă un copil atât de plăcut din 
această familie atât de arogantă. Am deschis gura să 
vorbesc, dar fratele lui Tebbit interveni înainte să apuc să 
spun ceva: 

— Sunt convins că nu mai contează acum, Debbie. Şi 
bănuiesc că domnul Blake mai are şi alte lucruri de 
rezolvat. 

— Unchiule Robert, jurnalul acela îi aparţinea lui tăticu', 
şi el voia să ştie ce era scris în el. 

— Poate ar fi mai bine să plec, Debbie, am sugerat eu. 

— Da, aşa ar fi mai bine, mă aprobă unchiul Robert cu 
bruscheţe. 

M-am adresat lui Debbie: 

— Este vorba despre un jurnal ţinut de un tânăr asistent 
de cabină, care s-a îmbarcat într-o călătorie elisabetană. 
Acesta a utilizat un anumit tip de scriere secretă pe care 
am reuşit să o descifrez. Debbie, ar trebui să ştii că mi s-a 
oferit o sumă destul de mare de bani pentru manuscris, 


E: pei 


chiar ridicol de mare, care depăşea cu mult valoarea sa pe 
piaţă. Nu ştiu de ce. 

Debbie făcu ochii mari. 

— O! Sună interesant! Ştiu că tăticu' era foarte 
entuziasmat când a apărut acest jurnal. El credea că s-ar 
putea să fie ceva în el despre familia noastră. Ce crezi că 
ar putea fi în el? 

— La revedere, domnule Blake, spuse unchiul Robert. 

— Aş vrea să mai investighezi, Harry, interveni Debbie. 
De ce ar oferi oamenii o grămadă de bani pentru acest 
jurnal? Trebuie să fie ceva interesant în el! Poate chiar 
ceva valoros! 

— După cum spuneam, domnule Blake, la revedere! 

Faţa individului începuse să se înroşească. 

Debbie adoptă un ton imperios, ceea ce era surprinzător 
ca venind din partea unei adolescente. 

— Harry, aş vrea să investighezi aceste lucruri mai 
departe. Găseşte ce se află în acest jurnal de l-a 
entuziasmat pe tăticu' şi i-a făcut pe acei oameni să ofere 
sume ridicol de mari de bani în schimbul lui. 

Chipul unchiului Robert era vânăt de mânie. 

— Debbie, nu faci decât să-i înmânezi un cec în alb unui 
om complet străin. Nu-ţi dai seama că o să te stoarcă de 
bani? N-am de gând să stau cu mâinile încrucişate să văd 
cum se întâmplă aşa ceva. Acum, spuse arătând furios cu 
degetul înspre mine, ieşi afară! 

Liniştea începu să se extindă în cercuri în jurul nostru, 
persoanele prezente simțind că se întâmplă ceva. Debbie 
era roşie la faţă. 

— Unchiule Robert, nu ai nicio legătură cu acest lucru! 
În afară de cazul în care testamentul lui tăticu' spune 
altceva, acest jurnal îmi aparţine mie. Şi nu dumneata 
plăteşti  onorariile, ci eu. Harry, vrei să-ţi continui 
activitatea? 

Unchiul Robert interveni: 

— Voi face tot ce este necesar pentru a te proteja de... 

Dar eu i-am întrerupt debitul verbal: 

— Cu mare plăcere, Debbie! Te voi ţine la curent. 


— 79 — 


Doamna inspectoare era foarte politicoasă. Stătea 
aşezată pe un scaun, cu chipul prelung şi atent, în vreme 
ce-mi spuneam povestea. Alături de ea, sergentul lua 
notițe. Acesta îmi amintea de şeful de trib Sitting Bull: 
îndesat, cu părul alb, ridat, şi impasibil. 

— Deci, care ar fi valoarea acestui manuscris? 

— Ar fi de mare interes pentru istoricii acelei perioade. 

Ea clătină din cap răbdătoare. Nu înţelesesem ideea. 

— Mă refeream la valoarea comercială. Vreau să spun că 
dacă este din secolul al XVI-lea, înseamnă că este vechi, 
nu-i aşa? 

— Da, dar nu este acelaşi lucru ca şi cum ar fi fost prima 
ediţie a lui Buenting, sau Theodore de Bry, sau chiar ceva 
de Walter Raleigh. Cine a auzit vreodată de James Ogilvie? 
Poate că ar putea fi vândut unei galerii în New Bond Street 
sau East Fifty-fourth pentru o mie cinci sute de dolari. Un 
colecţionar particular ar putea oferi şi mai mult. 

— A! Se simţea din tonul ei cum se dezumflase. Când 
ziceaţi că este datat? 

— 1585. Cu trei ani înainte de armada spaniolă. 

— Şi descrie o expediţie către America de Nord? 

— Exact. 

— Mai era ceva în manuscris care ar putea fi de vreun 
interes comercial? Poate ceva care ar putea duce la o 
comoară îngropată? 

Însoţi întrebarea de un zâmbet politicos, pentru a mai 
îndulci insulta subînţeleasă: încerca să-i facă pe plac unui 
nebun. 

— Nimic din toate acestea, cel puţin eu nu am sesizat 
nimic. Este vorba despre relatarea unui simplu asistent de 
cabină în vârstă de cincisprezece ani despre o expediţie 
timpurie a lui Walter Raleigh. 

— Deci nu ar fi niciun motiv de a comite o crimă pentru 
acest manuscris, nu? 

Încă un zâmbet politicos. 


5 În traducere, Bivolul care Şade; a fost principalul șef al tribului Sioux 
din Dakota; a trăit între anii 1837-1890 (n.tr.). 


— 80 — 


— Eu, unul, nu am remarcat nimic. Tot ce pot să spun 
este că nişte oameni ciudaţi au fost foarte nerăbdători să 
pună mâna pe el. 

Ea încuviinţă din cap. 

— Jurnalul vine din Jamaica, spuneaţi? 

— Da. Sir Toby avea o rudă despre care nu ştia nimic, un 
individ pe nume Winston Sinclair. Acesta a murit, iar 
avocatul lui îi trimisese acest jurnal. 

— Ei bine, mulţumesc pentru tot, domnule Blake. 
Întotdeauna este de folos să ai o imagine cât mai detaliată 
asupra unui lucru. 

Doamna inspectoare se ridică şi îmi întinse mâna, iar 
şeful de trib Sitting Bull îşi închise carnetul cu un oftat. 

Ajuns la uşă, m-am întors spre ei. 

— Cum a fost ucis Sir Toby? 

— Nu vi s-a spus? Se pare, se pare că ar fi intrat peste 
nişte indivizi care se aflau în biroul său. L-au legat de un 
scaun, i-au pus căluş şi l-au torturat îngrozitor. Nu pot să 
vă spun prea multe despre aceasta, doar că era o grămada 
de sânge. Pricina morţii a fost de fapt un atac de cord. 
Fiica lui se afla la un club de noapte în vreme ce se 
petreceau toate acestea. A fost îngrozitor să vină acasă şi 
să găsească aşa ceva! 

— Desigur, un spărgător oarecare i-ar fi tras doar una în 
cap, nu-i aşa? Nu înseamnă oare că aceşti oameni căutau 
ceva anume? 

Veni replica standard: 

— Nu putem să excludem nimic pentru moment. Când 
aţi întâlnit-o pe femeia aceea în catedrală? 

— În jur de ora zece seara. 

— Asta s-a întâmplat miercuri? 

— Da. 

— Şi când i-aţi telefonat lui Sir Toby? 

— În ziua următoare, la şapte dimineaţa. Joi. Când a fost 
omorât Sir Toby? 

— Între ora zece seara şi miezul nopţii. A luat trenul 
înapoi spre Lincolnshire imediat după ce l-aţi sunat. Unde 
vă aflaţi joi între orele respective? 


EI pei 


— Mă aflam în patul meu, într-un hotel din Bicester. 
Singur. 

I-am dat adresa. 

— O femeie a încercat să obţină jurnalul, iar douăzeci şi 
patru de ore mai târziu Sir Toby este torturat şi ucis. Iar 
dumneavoastră spuneţi că nu există nicio legătură! 

Doamna inspectoare reuşi să afişeze un zâmbet. 

— Asta este ce spuneţi dumneavoastră, domnule Blake! 
Nu există nimic de interes în acest jurnal. Aşa este, nu? 
Nimic pentru care să ucizi? 


— Doctor Khan? 

— Zola Khan la telefon. 

— Mă numesc Blake, Harry Blake. Nu mă cunoaşteţi, mă 
ocup de comercializarea hărților antice. 

Se lăsa tăcerea preţ de câteva clipe, pe urmă aceasta îmi 
răspunse, cu ceea ce mi se păru a fi o notă de răceala în 
voce. 

— Din Lincolnshire? 

Acest lucru mă surprinse. 

— Da, aşa este. 

— Ne-am întâlnit o dată, scurt, domnule Blake, la târgul 
de carte de la Ross-on-Wye, acum vreo doi ani. Terra 
Nueva. A 

„La naiba!” Imi aminteam acum cine era femeia. Numai 
că nu făcusem legătura dintre Zola Khan, istoricul în 
marină, şi creatura pe care o întâlnisem la târgul de carte. 

— Imi amintesc, i-am spus. Era un Gastaldi 1546, pe 
care l-aţi confundat cu un Girolamo Ruscelli. 

Se simțeau tonele de gheaţa până la mine, prin linia 
telefonică. 

— Eroarea de identificare v-a aparţinut în întregime, vă 
asigur! 

Avuseserăm opinii diferite referitoare la cine era autorul 
hărţii din secolul al XVI-lea, Terra Nueva. Miza nu era 
evaluarea în valoare de şase sute de dolari, de bună 
seamă, ci mândria profesională. Fusese unul dintre 
evenimentele acelea  drăguţe, vesele. Lucrurile se 


n 
! 


SBD 


încinseseră, iar ea sfârşise prin a mă numi un prostănac în 
faţa colegilor, care făcuseră toţi ochii mari. lar eu îi 
spusesem că era o vrăjitoare otrăvită. Mi-am dres glasul, 
începând să mă întreb dacă acest telefon fusese într- 
adevăr o idee bună. 

— Doctor Khan, am intrat în contact cu un jurnal scris 
de cineva care a fost la bord în expediţia lui Raleigh din 
1585. 

— Cum? Expediția Roanoke? 

— Da. 

— Şi aţi găsit acest jurnal ţinut de către cineva de la 
bordul vasului? 

— Da, de către un băiat asistent de cabină pe nume 
James Ogilvie. 

— Dar acest lucru este fantastic! Unde Dumnezeu l-aţi 
găsit? 

— Este fantastic, e adevărat, dar este chiar mai mult de 
atât. Ca să fiu sincer, aş avea nevoie de ajutor. Cred că 
sunt mai multe lucruri în acest jurnal decât s-ar putea 
spune la prima vedere, iar problema apartenenţei este, aş 
putea spune, neclară. Am putea să ne întâlnim? 

— Da, bineînţeles! Şi, aduceţi şi jurnalul, desigur! Unde 
sunteţi acum? 

— În Lincolnshire. Dar pot veni imediat. Cu cât mai 
repede, cu atât mai bine. 

— Oare aţi putea ajunge la Muzeul Naţional de Marină 
în această seară? 

După cum se părea, era la fel de nerăbdătoare ca şi 
mine. 

— Sigur că da. Voi ajunge probabil pe la ora cinci. 

— Fac o paella’ teribil de bună! 

„Atâta timp cât nu pui şi otravă în ea”, m-am gândit eu. 

— Şi promit să n-o otrăvesc! continuă ea. 


— Rupeţi-i capul! Nu, trageţi-l mai tare, asta-i ideea! 


6 Fel de mâncare specific în Valencia, Spania, ale cărui ingrediente 
principale sunt orezul, șofranul și uleiul de măsline, și care de obicei 
este însoţit de legume, carne, sau fructe de mare (n.tr.). 


— 83 — 


Acum tăiaţi tentaculele chiar deasupra ochilor. 

— Şi cu asta ce fac? am întrebat, arătându-i o bucată 
lucioasă. 

— Este un coş de gunoi sub chiuvetă. 

— Nu mă prea pricep la asta, am spus, luptându-mă cu 
bucăţi dintr-un cefalopod. 

— Problema este, domnule Blake... 

— Spune-mi Harry, te rog! 

Am scăpat din mâna bucata de carne alunecoasă, am 
luat-o înapoi de pe jos, pe urmă am dus-o la gunoi, 
încercând să trec peste o uşoară senzaţie de greață. 

— Problema este uciderea lui Tebbit. Doar nu se poate 
să vorbeşti serios când spui că asta are legătură cu 
manuscrisul? 

Am mai aruncat încă o privire fugară în direcţia ei. Era 
cam aşa cum mi-o aminteam, peste treizeci de ani, cu părul 
negru ajungându-i până la umeri, cu cercei lungi care i se 
clătinau în urechi, cu tenul catifelat, şi cu un accent care 
dovedea faptul ca petrecuse câţiva ani în Statele Unite. O 
luasem cu maşina de la Muzeul Naţional de Marină şi 
parcurseserăm Împreună distanța scurtă până la 
apartamentul ei. Acesta se dovedise spațios şi modern, 
situat la etajul trei, cu o vedere frumoasă deasupra 
parcului Greenwich. Zgomotele traficului erau amuţite de 
ferestrele mari, duble. Pe pereți se aflau nişte picturi 
obscure, dar nu era nicio fotografie de familie. După câte 
îmi dădusem seama, locuia singură. 

— Poate că încercaseră să-l convingă să mă facă să le 
dau lor jurnalul. Dar inima lui a cedat. 

Îmi aruncă o privire de genul „Doar nu vorbeşti serios 

— Asta-i jenant! E doar o fantezie de-a ta. 

— Ce ştii tu despre fanteziile mele? am întrebat-o în 
glumă. 

— Dar tu ce ştii despre ale mele? Tăia un peşte-călugăr 
cu un cuţit lung, subţire, care părea ascuţit ca un brici. 
Trebuie îndepărtat cartilajul, spuse ea. Nu se foloseşte 
cuțitul. Trebuie stoarsă, aşa. 

O bucăţică sferică de cartilaj ţâşni pe la capătul unui 


n 
! 


— 84 — 


tentacul. 

— Bun. Acum aruncă membrana aceea, porţiunea 
maronie. 

Am continuat să scotocesc, cu mâinile până la coate în 
mâzga cu miros de peşte. 

— Şi tu eşti mulţumit de autenticitatea lui? întrebă ea 
apoi, în timp ce tăia cu repeziciune. Adu-ţi aminte cum ai 
dat-o în bară cu Ruscelli! 

— Vrei să spui Gastaldi! Filigranul din Olanda spaniolă 
ar fi greu de falsificat. Şi i-am arătat puţin manuscrisul şi 
lui Fred Sweet de la Oxford. El nu a avut nicio îndoială în 
privinţa autenticităţii. Ah, ce scârbos! 

— Am să-ţi mai spun asta încă o dată, Harry! Ideea ta că 
un anumit lucru din acest jurnal a fost suficient ca să 
motiveze uciderea lui Sir Toby nu este decât o simplă 
fantezie! 

— Pentru mine este o chestiune cât se poate de serioasă. 

— Pe care poliţia n-o s-o creadă niciodată! 

— Ei cred că-s nebun, de parcă aş fi la menopauza 
bărbaţilor, sau ceva de genul ăsta. 

Zola îmi răspunse cu o tăcere elocventă. Pe urmă spuse: 

— Bine, dă cu apă rece prin tub, pe urmă, când termini, 
începe să tai cozile în inele subţiri! 

— Cred că sunt cam sensibil de mi-e aşa de greață, am 
spus, luptându-mă cu tentaculele alunecoase. 

— Ce ar putea să se găsească într-un manuscris vechi de 
patru sute de ani pentru a justifica o crima? 

— Aceeaşi întrebare mi-o pun şi eu. 

Puse la fiert orezul în supă într-o cratiţă mare cu două 
toarte, pe un aragaz masiv. 

— Răspunsul este: nimic! 

— Nu uita că am fost atacat! Mi-au furat servieta! 
Anticipasem această posibilitate şi purtam manuscrisul pe 
sub cămaşă. 

— Oamenilor li se fură mereu genţile. Bine, e-n regula. 
Îmi aruncă un zâmbet dulce şi spuse: Acum poţi să începi 
să tragi capetele de la creveţi. 


= 85 


— Tu ce spui? Poate crezi că l-am falsificat? am spus ca 
s-o provoc. 

Zola se frecă la ochi. Era ora două dimineaţa. Ne 
ridicaserăm de la masă, lăsând în urma noastră un talmeş- 
balmeş total, şi stăteam pe covoraşul alb şi pufos din faţa 
focului, cu hârtiile împrăştiate în jurul nostru. 

— Nu te deranjează dacă mă schimb în ceva mai 
confortabil? mă întrebă ea. 

— Sigur că nu, am răspuns, întrebându-mă ce va mai 
urma. 

Dispăru în camera ei şi reveni câteva minute mai târziu, 
îmbrăcată cu o pijama din mătase albă, acoperită cu luni, 
stele şi ursuleţi. De-a curmezişul pijamalei era scris cu 
litere mici, galbene: „Nopți sălbatice”. Capotul era până la 
lungimea gleznelor, de culoare roşie, din mătase, şi avea 
un dragon chinez pe spate. Încă mai purta cerceii lungi, ca 
nişte pendule. Am turnat restul de vin - cea de-a doua 
sticlă - un Chablis pe care-l luasem de la Sainsbury. 

— Sunt nişte chestii care nu se potrivesc, spuse ea. 

— Cum ar fi? 

— Thomas Harriot era navigatorul. În acele zile, 
navigatorului i se spunea pilot, iar în documente scrie că 
pilotul era Fernandez. Mai sunt o grămadă de detalii ca 
acesta. Şi o chestie mai importantă: Harriot fumează pipă, 
or ştie orice şcolar că Walter Raleigh a adus tutunul în 
Anglia, dar Harriot probabil că-l obținuse din expedițiile 
anterioare ale lui Amadas şi Barlowe. 

Mi-am dus mâna la cap. 

— Dar nu ar avea niciun sens! Uită-te şi tu la crăpăturile 
ca nişte pânze de păianjen! Aceasta este o cerneală 
standard pentru acele vremuri, de culoare violet-închis, din 
săruri de fier şi taninuri vegetale, care a rezistat secole 
întregi pe hârtie. Dacă nu este tratată cu fitat, în următorii 
zece ani manuscrisul dispare. Nu are cum să fie un fals! 

— Nu înţelegi, Harry, dar e în regulă. Mi-am dat seama 
încă de la Ross-on-Wye că nu prea te duce capul, spuse ea 
şi apoi chicoti. Ce vreau să spun este că oricine ar face 
efortul imens de a falsifica acest jurnal, s-ar strădui şi să 


— 86 — 


pună toate detaliile la punct. Bănuiala mea este că istoricii 
au stabilit greşit lucrurile. Lucrurile care nu corespund 
sunt un punct forte, nu o slăbiciune. 

Mi-am întins picioarele. 

— Aceste încercări de a obţine manuscrisul... Oare au 
vreo legătură cu scopul secret al expediției? 

— Scopul secret! Da, ăsta chiar mi-a stârnit interesul! 
Zola luă paginile de pe jos şi începu să treacă peste ele cu 
privirea. Hai să mai citim! Doar dacă nu vrei cumva să te 
bagi în pat! spuse şi mă privi întrebător. 

M-am gândit la acest lucru, apoi am răspuns: 

— Hai să mai citim! 


E A 


Capitolul 11 


La început am crezut că numai căpitanul, domnul Harris 
şi eu eram la curent cu aceste crime. Plesneam de mândrie 
pentru faptul că făceam parte din acest cerc intim de 
cunoscători. Numai că ştiam prea puţine despre felul în 
care zvonurile călătoresc pe şoptite prin spaţiul limitat al 
unei corăbii. Şi într-adevăr, o dată cu moartea tâmplarului 
şi cu dispariţia misterioasă a domnului Holby, zvonurile 
începură să circule pe Tigrul ca o molimă. 

— Ai văzut cu ce atenţie au aşezat stivuitorii produsele 
grele din cambuză, îmi explicase Hunger. Ne aflam într-un 
colţ liniştit din camera ancorei şi jucam un joc complicat, 
căruia el îi spunea şah. Altfel, dacă acestea s-ar mişca în 
timpul unei furtuni, sau chiar la o hulă mai puternică, ar 
strica echilibrul corabiei, iar aceasta ar putea să se 
răstoarne. Crezi ca ai fi putut ridica butoaiele cu apă, să-l 
strecori pe tâmplar sub ele, şi pe urmă să le laşi pe acestea 
din nou deasupra, ca să-i zdrobească trupul? mă întrebă el. 
De bună seamă că nu. Niciun om n-ar fi putut face aşa 
ceva. Eu, unul, cred că a fost invocată o forţă diabolică. 

Nu am dat prea mare importanţă acestei explicaţii, dar 
nici nu am găsit alta mai plauzibilă, şi, în orice caz, mintea 
mea a fost în curând distrasă de plăcerea de a-l forţa pe 
domnul Hunger în situaţia pe care el o numea „şah mat”. 

Pe măsură ce zilele treceau, şi rutina începuse să se 
impună în viaţa de pe corabie, morţile misterioase 
începură să fie uitate, ca fiind ceva foarte îndepărtat. 
Moartea, după cum am descoperit în curând, făcea parte 
din viaţa de pe corabie. Unii dintre cei mai experimentați 
marinari obişnuiau să sară de pe o parâmă pe alta, pentru 
a nu mai cobori un catarg, ca să urce apoi pe celălalt. 
Numai că această procedura nu era lipsită de pericole, 
după cum am aflat într-o zi, când am auzit o bufnitură pe 
punte în spatele meu, iar când m-am întors, am văzut un 
marinar mort, cu gâtul rupt, şi pe însoțitorii lui care 
rămăseseră uitându-se cu groază la el. În aceeaşi după- 


— 88 — 


amiază, individul fu învelit în pânză marinărească în care 
adăugară nişte pietroaie, şi pe urmă fu aruncat peste bord 
după o ceremonie făcută în grabă. Se petrecu ca şi cum n- 
ar fi existat niciodată. 

În fiecare zi pe la prânz - sau ceea ce mă gândeam eu că 
ar fi trebuit să fie prânzul - mă duceam pe puntea de la 
pupa. Prânzul era momentul în care soarele ajungea în 
punctul cel mai înalt de pe cer, iar domnul Harriot, prin 
măsurarea altitudinii sale, era capabil să calculeze 
latitudinea Tigrului şi a flotei acestuia. Dar într-o bună zi, 
după ce trecuserăm de insulele cunoscute sub numele de 
Canare, cerul se întunecă, şi domnul Harriot nu mai era de 
văzut, după cum nu mai era nici soarele. În locul acestuia 
se vedeau doar nişte nori negri joşi, care se mişcau rapid, 
iar corabia se balansa puternic, auzindu-se mormăieli 
înfricoşate de la marinarii grăbiţi de pe punte. Chiar şi unii 
bărbaţi mai în vârstă, cum era domnul Bowler, căpătaseră 
o expresie îndârjită care nu făcea decât să accentueze şi 
mai mult sentimentul meu de nelinişte. 

Spre după-amiază, Hog mă anunţă că fusesem chemat 
de domnul Harriot. Mi se cerea să servesc gentilomii cu 
băuturi alcoolice şi cu pesmeţi. Zile întregi nu se discutase 
decât despre crime, dar atunci când am intrat, unul dintre 
gentilomi, un tânăr palid, cu părul cârlionţat, pe nume 
Marmaduke StClair, tocmai spunea o poveste lungă care 
se termină într-un hohot general de râs. Domnul Harriot 
era aşezat într-un colţ şi citea. Din gură îi ieşea ţeava 
aceea scurtă, care se termina cu un bol. Ierburile din bol, 
după cum aveam să aflu mai târziu, fuseseră aduse în 
Anglia în călătoria de recunoaştere a lui Amadas şi 
Barlowe din anul precedent. Fumul avea un miros 
înţepător, dar nu era neplăcut. 

Acest aer de nepăsare instaurat printre gentilomi îmi 
restabili încrederea. Aflat între două tabere - pe de o parte 
nişte oameni cu educaţie superioară şi maniere alese, şi pe 
de altă parte scursoarea analfabetă din taverne şi închisori 
- ştiam în care dintre aceştia să am încredere, aşa că am 
părăsit salonul foarte uşurat. lar în atmosfera mohorâtă 


din dormitor, în vreme ce vagabonzii şi bandiții se 
plângeau unul altuia în timp ce jucau zaruri sau cărţi, eu 
citeam despre viaţa lui Philopoemen, despre uciderea 
tiranului Machanidas în anul 28 î.Hr., şi mă simţeam plin 
de inspiraţie. Ce bine ar fi fost însă dacă mi-aş fi putut trăi 
viaţa aşa cum făceau marii magistrați, soldaţi şi filosofi ai 
trecutului! Insă în acea după-amiază, balansul corabiei 
crescu treptat, iar vuietul vântului în pânze deveni şi mai 
puternic, şi mormăielile echipajului deveniră şi mai 
amenințătoare. 

Ca asistent şi servitor al domnului Harriot, serveam la 
masa gentilomilor şi a ofiţerilor, mişcându-mă rapid între 
cambuză şi încăperea mare în care erau servite mesele. 
Era o sarcină pe care mi-o îndeplineam cu cea mai mare 
plăcere. De obicei stăteam liniştit ceva mai în spate. 
Curând, toţi uitau de prezenţa mea, cu excepţia cazurilor 
în care trebuiau servite băuturile alcoolice sau când 
platourile trebuiau luate de pe mese. Sir Richard adusese 
muzicanți în această călătorie, dar trebuie să recunosc că 
scârţâitul instrumentelor la masa de seară îmi oferea un 
prea mic ataşament faţă de muzică. Însă când muzicanţii 
plecau şi se turnau băuturile alcoolice, conversațiile 
gentilomilor începeau şi ele să curgă. Ascultam cu mare 
înflăcărare, şi în fiecare seară puteam să deprind la fel de 
multe câte mă învățase învățătorul Dinwoodie în toţi acei 
ani în care îi fusesem învățăcel. Iar noaptea, când stăteam 
întins în hamacul meu, auzeam cu totul alte povestiri. Era 
ca şi cum ar fi fost două lumi care ocupau acelaşi glob, dar 
niciuna nu se intersecta cu cealaltă. 

Am aflat curând că domnul Harriot era privit cu 
suspiciune de către unii dintre gentilomi. Era foarte 
pasionat de matematică, numai că am fost surprins să aflu 
de la el că aceasta era considerată una dintre artele 
întunericului, care aveau de-a face cu invocaţii şi cu magie, 
chiar dacă geometria, aritmetica şi astronomia erau 
predate în noile universităţi. El discuta despre afirmaţia lui 
Pitagora că fracțiile numerelor întregi aveau legătură cu 
armonia muzicală, de asemenea cu mişcările planetelor, 


— 90 — 


acesta din urmă fiind doar un zvon care circula prin 
Europa. Însă atunci când discuţia se îndrepta către erezia 
lui Copernic, care plasa Soarele, şi nu Pământul, în centrul 
Universului, simţeam că lucrurile deveneau periculoase. 
Chipurile deveneau serioase; oamenii începeau să se 
încline în faţă, ascultând cu atenţie. lar după prea multe 
băuturi alcoolice, domnul Harriot vorbea liber şi cu 
îndrăzneală despre credinţele stranii ale călugărului 
italian, Giordano Bruno. 

— Era în Oxford acum doi ani. El consideră că stelele 
sunt nişte globuri exact ca soarele, răspândite prin spaţiul 
infinit, cu diverse lumi în jurul lor, şi cu creaturi care 
trăiesc în aceste lumi. 

— lar dumneata, Thomas, ce crezi? 

Tonul lui Sir Richard era periculos, dar stăpânul meu nu 
părea să bage de seamă, sau numai se prefăcea aşa. 

— Cred că, în această problemă, cel puţin, are dreptate. 

— În mintea celor simpli, aceste idei sunt periculoase, se 
plânsese Anthony Rowse. 

— Acest om este un eretic din Neapole! strigă 
Marmaduke. A fost alungat dintr-un ordin dominican. Intr- 
o zi, acest nebun va fi ars pe rug! 

— Şi eu l-am auzit la Balliol, spuse Rowse. Vorbea bine 
despre erezia lui Copernic, cum că Pământul se roteşte şi 
stelele stau pe loc. Adevărul este că doar capul lui se 
rotea, şi creierul lui era acela care stătea locului. 

Toate astea însemnară prea mult pentru Sir Richard, 
care, mânios la culme de o asemenea erezie extravagantă, 
şi de asemenea foarte beat, începu să ragă ca un taur şi 
trase cu pistolul în aer. Glonţul ricoşă de o grindă, din care 
se desprinse o aşchie, şi lovi mâna unuia dintre muzicanți, 
care ieşi din încăpere urlând, cu sângele ţâşnind, în vreme 
ce răgetul căpitanului se transformă într-un râs gutural. 

— Dar matematica este cea care vă permite să traversaţi 
globul, Sir Richard! Această afirmaţie curajoasă veni de la 
un tânăr, Abraham Kendall, care tocmai ieşise de pe 
băncile Universităţii Oxford. Unde aţi ajunge fără 
priceperea în navigaţie a lui John Dee şi Thomas Harriot? 


Lgj 


Anthony Rowse, parlamentarul, avea faţa vânătă de la 
băutură. Îşi agită braţul cu dispreţ în aer. 

— La naiba cu Şcoala Nopţii şi cu ereziile voastre oculte, 
şi cu triunghiurile voastre diavoleşti! Mie să-mi daţi o 
arenă cu urşi care se luptă şi un bordel în fiecare zi! 

— Mult te-ar mai ajuta astea aici, Anthony! replică 
Harriot, în vreme ce-şi umplea din nou bolul de fumat. 

— Există prea mult imaginar în raţionamentul tău, 
Thomas, nu se lăsă Rowse. Planete care să se învârtă în 
jurul Soarelui! Oameni pe alte planete! Nu se poate să 
crezi astfel de lucruri! 

Luă o înghiţitură zdravănă de băutură, cu ochii ieşindu-i 
din orbite. 

— Dar, Anthony, chiar cred! 

Rowse surâse batjocoritor. 

— Urmează să ne mai spui şi că într-o zi oamenii vor 
zbura ca păsările peste oceane! spuse, şi bătu din braţe ca 
şi cum ar fi fost aripile unei păsări. 

— Sau că vor zbura pe lună! răcni Sir Richard, 
învineţindu-i-se şi lui faţa în vreme ce vorbea. 

Credeam că o să cadă de pe scaun. Mugşcă din paharul 
cu vin, sfărâmând sticla în dinţi şi scuipă cioburile, 
uitându-se cuprins de mânie la domnul Harriot. Işi şterse o 
picătură de sânge de pe bărbie, iar în clipa aceea am 
crezut că mă aflam în compania unor nebuni. Muzicanţii 
nu îşi reîncepuseră scârţâiala; cei trei care rămăseseră în 
încăpere se aciuaseră într-un colţ. Totuşi, în mijlocul 
acestui balamuc, începusem să devin conştient de faptul că 
balansul corabiei era mai puternic şi că sunetul vântului în 
pânze şi frânghii devenea mânios. Mă linişti faptul că 
niciunul dintre gentilomi nu părea să bage de seamă sau 
să-i pese. 

Noaptea aduse în continuare întuneric şi vijelie, iar 
corabia Tigrul se legănă în sus şi în jos printre valuri la fel 
de înalte ca ea, balansându-se dintr-o parte în alta ca un 
pendul, într-un mod care mă făcea să-mi vina din nou sa 
vomit. Ca de obicei, l-am urmat pe domnul Harriot pe 
punte, cărând alidada şi felinarul. A trebuit să mă prind de 


RER ep, tă 


vele în repetate rânduri, ca să nu cad, iar o dată m-am 
împiedicat şi aproape că am scăpat alidada, şi nici nu 
îndrăzneam măcar să mă gândesc ce consecinţe ar fi putut 
avea acest lucru asupra mea. 

Ne-am înfipt picioarele pe puntea de la pupa, cu 
felinarul pendulând şi cu trupurile noastre legănându-se, 
ca să contrabalanseze mişcările corabiei. De câte ori 
spărgeam crestele valurilor, puteam să văd luminiţe în jur, 
de la celelalte corăbii ale flotei, însă apoi plonjam în jos, şi 
nu se mai vedea nimic în afară de apa neagră şi de cerul şi 
mai negru. Am rămas pe punte mai bine de o jumătate de 
oră, cu ploaia pătrunzându-ne hainele şi udându-ne până la 
piele, fără să zărim nici măcar o singură stea. In cele din 
urmă, domnul Harriot, cu haina lui neagră şi lungă lipindu- 
i-se de picioarele ude leoarcă, zise „Ei, bine atunci!”, şi pe 
urmă am renunţat. 

M-am urcat în hamac cu hainele îmbibate de apă şi am 
stat întins, tremurând tot, în vreme ce somnul încerca să 
mă cuprindă. Tigrul scârţâia şi pârâia din toate 
încheieturile, nereuşind însă să acopere sforăiturile şi 
vorbitul prin somn al marinarilor. Ascultând în întuneric 
cum valurile se izbeau de carenă şi vântul care gemea 
izbindu-se în pânze, mintea mea încerca să se obişnuiască 
cu ideea că ne aflam undeva, pe un ocean vast, învolburat, 
care ar fi putut să ne înghită ca pe-o îmbucătură. Şi în 
vreme ce alunecam în acea lume stranie dintre veghe şi 
somn, mă întrebam care fusese scopul lui Dumnezeu când 
crease un imperiu atât de vast de apă sărată, şi cât de mult 
se întindea acesta dedesubt, şi ce creaturi probabil că se 
furişau în adâncurile sale nemărginite. Era foarte uşor să 
te laşi copleşit de spaimă. 

Mă trezi zgomotul unei izbituri. Dezorientat, în 
întunericul aproape total, nu am recunoscut nimic în jurul 
meu, şi îmi trebuiră câteva momente ca ochii să reuşească 
să pătrundă prin întuneric, şi am văzut că dormitorul 
stătea într-o rână, scândurile punţii erau înclinate, 
formând un perete aproape vertical, în vreme ce hamacul 
meu stătea orizontal. M-am gândit că probabil corabia era 


— 93 — 


pe punctul de a se scufunda, şi m-am întors îngrozit, 
gândindu-mă că un zid imens de apă urma să curgă prin 
grătare în interiorul corabiei. Nu se întâmplă nimic, dar 
Tigrul gemea puternic, ca şi cum ar fi avut dureri. Masa 
lungă, scaunele şi două cufere erau adunate lângă carenă. 
Pe măsură ce ochii mi se obişnuiau cu întunericul, am 
reuşit să văd că un cufăr se deschisese, şi tot conţinutul 
său, adică hainele, în special, pluteau în apă. Aproape 
imediat începură să alunece în direcţia opusă. Spre groaza 
mea, mi-am dat seama că eram singur în dormitor. 

M-am rostogolit din hamac şi am fost instantaneu ba 
aruncat, ba rostogolit de-a lungul scândurilor ude ale 
punţii, către o parte a calei, unde coastele mele se loviră 
de colţul mesei lungi, şi am strigat de durere. Se auzi un 
zgomot puternic, şi aş putea jura că o porţiune din carenă 
se curbă în interior, ca şi cum ar fi fost lovită de un ciocan 
imens. M-am rostogolit într-o parte, în vreme ce corabia 
începuse să se echilibreze, iar masa ameninţa să vină 
direct spre mine. M-am ridicat în picioare, cu zona lovită 
arzând de durere, am apucat masa pentru a mă echilibra şi 
am fugit, împiedicându-mă, către scară, şi am început s-o 
urc. Pe la jumătatea distanţei a trebuit să mă ţin bine, 
altfel aş fi căzut înapoi. 

Credeam că noaptea încă era neagră ca smoala, dar apoi 
am văzut că tambuchiul era de fapt închis. Capacul 
acestuia era închis bine şi refuza să se clintească. A trebuit 
să-l forţez împotriva vântului care bătea cu putere. După 
întunericul de pe puntea inferioară, lumina cenuşie mă 
făcu să-mi mijesc ochii. Stropii de apă îmi înţepară faţa ca 
nişte ace de gheaţa. La un moment dat am ajuns în poziţia 
de a privi în jos, direct spre apa neagra, înspumată, şi 
trebui să mă agăţ de mâner ca să mă salvez, în vreme ce 
picioarele îmi atârnau înspre mare. Pe urmă corabia se 
lăsă înspre babord, iar capacul se închise şi eu mi-am 
înfăşurat bine mâinile în jurul unei balustrade. 

Nori negri, joşi treceau rapid pe deasupra, cu puţin mai 
înalţi decât valurile, care acum deveniseră ca nişte munţi 
mai mici, cu mult mai înalţi însă decât Tigrul. Marinarii 


— 94 — 


erau împrăştiaţi de la trinchet la artimon, în vreme ce 
domnul Salter, ţinându-se strâns de velatura de pe punte, 
urla obscenităţi şi ordine pe care eu nu le înţelegeam, şi 
sunt sigur că nici ceilalţi, în zgomotul acela infernal. Avea 
ochii negri de la oboseală. 

Se ridică apoi un val înalt cât dealul din spatele fermei 
noastre din Tweedsmuir. M-am uitat prostit în sus la el, 
convins că avea să se spargă peste noi, şi să ne facă 
bucăţi. Insă Tigrul trecu peste el ca un pescăruş pe apă, 
redresându-şi partea înclinată. Din vârful valului 
monstruos am zărit o mare cu şi mai multe valuri 
monstruoase cu vârfurile albe, întinzându-se până la 
orizont, şi culcate la orizontală de stropi şi de ploaie. Se 
vedea la distanţă un catarg solitar. Insă pe urmă, Tigrul 
alunecă din nou într-un jgheab întunecat, înclinându-se 
abrupt. 

Patru marinari de la bompres, ţinându-l cu mâinile şi cu 
picioarele, trăgeau de parâme. În vreme ce Tigrul câştiga 
viteză, catargul intră sub apă, iar când ieşi din nou la 
suprafaţă, numai trei marinari se mai ţineau de el. După 
încă vreo câteva secunde, ieşi un cap la suprafaţă, şi un 
braţ făcea agitat semne, numai că după aceea corabia se 
ridică din nou pe valul următor, iar individul fu purtat de 
curent înspre prova. L-am recunoscut, era domnul 
Treanor, irlandezul. Trecu la numai câţiva metri de mine, 
strigând, înghițind apă, cu ochii plini de groază, dar 
cuvintele îi rămaseră pierdute în furtună. Nu se putea face 
nimic, iar creasta valului următor îl ascunse privirilor 
mele. O rafală bruscă de vânt izbi corabia, care viră spre 
babord, aproape răsturnându-se pe o parte. 

— Urcă acolo, mă auzi? Salter urla la mine, arătând cu 
mâna în sus la marinarii care se agăţau disperaţi de 
verfaforul trinchetului. Urcă acolo, scoţian blestemat! Dă 
drumul la sartul” trinchetului! 

Răcnea cu o voce pe o tonalitate înaltă, aproape isterică. 

Nu aveam nici cea mai mică idee ce voia şeful punţii de 
la mine, dar se apropia de mine, îndoit de vânt, cu un topor 


7 Parâmă care leagă un catarg de bordul corabiei (n.tr.). 
— 95 — 


în mână, iar expresia de pe chipul lui îmi spunea că era 
mai bine să mă arunc în mare, decât să nu-l ascult! Mi-a 
băgat un topor în mână, iar eu am calculat când avea să 
vină următorul tangaj al corabiei, pentru a putea fugi către 
catargul principal, agăţându-mă de el cu mâinile şi cu 
picioarele când se apleca direct deasupra apei, iar apa 
marii se ridica până ajungea la câţiva centimetri de mine. 
Încă o fugă scurtă, alunecând pe punte, întrecându-mă cu 
un val până la o parâmă, pe urmă m-am căţărat pe scara 
de frânghie care se legănă, abia auzind obscenităţile 
şefului punţii din pricina vântului care vuia de peste tot. 

Sus, Turcul, cu capul lui chel şi lucios şi cu venele 
pulsându-i la gât, înşfăcă toporul din mâna mea şi începu 
să taie o parâmă de la colţul velei. Imi trebui toată forţa de 
care eram în stare pentru a ţine verga udă cu ambele 
mâini şi constitui un adevărat miracol faptul că Turcul, 
ţinându-se cu o mână, în vreme ce cu cealaltă mânuia 
toporul, nu fu aruncat de pe corabie de legănarea violentă 
a catargului. Vântul era mai puternic aici, iar stropii care- 
mi biciuiau faţa ca nişte pietricele ascuţite erau săraţi 
chiar şi la înălţimea asta, deci era apă de mare tot atâta 
câtă era şi de ploaie. Acum puteam să văd mai multe 
catarge răspândite în jur pe o mare albă, imensă. 

Domnul Salter răcnea ceva. Corabia făcu un salt în faţă, 
până când, chiar şi de acolo de sus, de pe verfaforul 
trinchetului, m-am găsit în faţa unui val uriaş. Acesta se 
sparse deasupra punţii, prinzându-l pe domnul Salter de la 
talie în sus şi smulgându-l de lângă parâma de care se 
ţinea. Acesta fu târât de-a lungul punţii, şi capul i se izbi 
de bordajul babordului. Rămase întins pe jos, zăpăcit, şi 
părea incapabil să se ridice în picioare. Numai că sosi încă 
un val. Puntea Tigrului se năpusti spre el. Domnul Salter 
încerca cu disperare să se ridice în picioare, dar valul cel 
mare urma să-l acopere în câteva secunde. Am coborât în 
viteză, întrecându-mă cu peretele monstruos de apă care 
se apropia. Valul ajunse întâi la el, şi pentru o clipă 
dispăru, înghiţit de apa învârtejită. Pe urmă, în vreme ce 
valul se  retrăgea, se agaţă de parapet, cu trupul 


— 96 — 


bălăbănindu-i-se deasupra oceanului. Avea o umflătură 
mare, vineţie, pe frunte. Am încercat să-l trag la bord, dar 
din pricina hainelor îmbibate cu apă cântărea probabil de 
două ori cât mine. Cum reuşea să se ţină, nu ştiu. Dar apoi 
apăru Manteo, sălbaticul, care îl trase pe acesta cu toată 
greutatea lui, după care l-am târât împreună pe punte. Îi 
curgea apă din gură, şi ochii i se rostogoleau în cap. Prin 
voia Domnului, şi folosindu-ne de toată forţa de care am 
fost capabili, am reuşit să ajungem la tambuchi, pe care l- 
am deschis, şi prin care am reuşit să transportăm trupul de 
acum inconştient în jos pe scară, pe urmă în dormitor, 
unde l-am ridicat în hamacul meu. 

M-am dus clătinându-mă înspre încăperile gentilomilor, 
călcând peste nişte soldaţi cu feţele pământii, căutându-l 
pe doctor, pe domnul Oxendale. L-am găsit sforăind, legat 
de patul din cuşeta lui cu ajutorul unor fâşii din aşternut, 
cu capul lovindu-i-se de tăblia patului de câte ori se 
balansa corabia. Două butelci goale de vin se rostogoleau 
încoace şi încolo de-a lungul podelei cabinei. Colegul său 
de cabina, Anthony Rowse, stătea tăcut în picioare, 
ţinându-se de o grindă de deasupra capului. Mă privi fără 
să spună un cuvânt; avea ochii ca ai unui animal vânat. Nu 
mi-am putut reţine o senzaţie de milă. L-am lăsat acolo. 

Nu îmi dau seama câta vreme am rămas în locul acela 
întunecat, care se legăna încontinuu, ţinându-ne de bârne. 
Uneori domnul Salter părea să nu mai respire deloc, şi mă 
întrebam dacă nu cumva murise. Sălbaticul îşi punea din 
când în când degetul sub nasul marinarului şi mormăia 
liniştitor. Începuse să-mi fie greață, şi dinţii se porniseră 
să-mi clănţănească. La început m-am gândit că din pricina 
mişcărilor corabiei, dar simptomele se agravară, şi am 
început să simt alternativ căldură şi frig. 

Cred că mai era o oră până să se lumineze, şi picături de 
apă cădeau de sus, iar în această vreme o durere surdă din 
abdomen era din ce în ce mai intensă, până se transformă 
într-o durere ascuţită. Mai întâi am crezut că furtuna 
deschisese capacul tambuchiului, însă l-am văzut apoi pe 
căpitan, care cobora ţinându-se de scară. Apa curgea 


— 97 — 


şuvoaie de pe hainele lui. Veni către noi clătinându-se, 
ţinându-se cu ambele mâini de bârnele şi grinzile de 
deasupra capului şi se uita în tăcere la domnul Salter. Mă 
întrebam dacă puteam avea îndrăzneala să vorbesc, dar în 
cele din urmă mi-am făcut curaj şi am spus: 

— Trăieşte, domnule! 

Sir Richard, ţinându-se în continuare de o parte a 
hamacului, mă privi intens cu ochii săi foarte albaştri. 

— S-ar părea că ai febră, băiete! Dat fiind că ai găsit 
potrivit să-l pui pe domnul Salter în hamacul tău, atunci 
du-te şi găseşte cuşeta lui şi leagă-te în ea. 

Pe urmă se răsuci şi se urcă scara înapoi pe punte. 

Sălbaticul păru să înţeleagă. Clatină din cap şi îmi făcu 
semn cu mâna să plec. Am urcat din nou către încăperile 
gentilomilor, am trecut de doctorul care încă dormea şi de 
înspăimântatul domn Rowse, spre cabina pe care domnul 
Salter o împărțea cu Simon Fludd, arhitectul. 

Simon Fludd se afla în cabina lui. Era pe podea. Chipul 
său avea o culoare de un vineţiu intens, iar limba, ieşindu-i 
prin gura întredeschisă, era aproape neagră. Avea ochii 
atât de larg deschişi, că arătau ca şi cum urmau să-i sară 
din cap. Erau negri, şi dură câteva clipe până mi-am dat 
seama că acea culoare era dată de faptul că pupilele îi 
erau atât de dilatate, încât aproape că-i umpleau globii 
oculari. Braţele şi picioarele îi erau întinse şi încordate ca 
la copii în timpul acceselor de plâns, şi îi tremurau violent. 
De-abia mai respira, sunetul care-i ieşea pe gură fiind ca 
acela al unuia care se îneacă. 

Am ştiut atunci că ucigaşul, sau Satana, nu-şi terminase 
treaba cu noi. Şi în vreme ce Tigrul începu să se încline, 
scârţâind şi gemând, domnul Fludd respira cu greu şi se 
îneca, iar eu tremuram tot, sudoarea îmi curgea pe faţă, şi 
în gură îmi venise gust de fiere, m-am gândit că şi eu îi 
căzusem victimă. Şi m-am gândit că nu mai conta prea 
mult: otrăvitorul şi victimele, căpitanul şi gentilomii, 
soldaţii şi corabia erau oricum pe punctul de a se scufunda 
sub valuri, ducându-şi secretele şi conspiraţiile în jos, spre 
adâncimile nemăsurate, dându-le uitării pe toate. 


Capitolul 12 


Mai târziu am aflat că am zăcut cu febră vreme de trei 
zile. Îmi amintesc vag că-mi ardeau gura şi gâtlejul, că faţa 
şi fruntea îmi erau şterse de cineva şi că atunci când 
deschideam ochii, îl vedeam pe Manteo, sălbaticul, care-mi 
ridica la buze o ceaşcă, şi simţeam laptele cald de capră 
cum îmi curgea pe gât în jos. 

În dimineaţa celei de-a patra zile m-am trezit în hamacul 
meu, fără putere, ca o fată, dar ştiind că orice fusese ceea 
ce-mi făcuse rău, ori otravă, ori febră, îmi părăsise deja 
trupul. Doi marinari îşi întrerupseră jocul de table ca să 
mă ajute să mă dau jos din hamac, şi m-au dus până la 
scări, pe care le-am urcat încet. Pe punte, pânzele se 
umflau de la vântul rece şi, deşi mai erau nori, aceştia se 
aflau sus pe cer şi erau uşori, iar aerul era călduţ. Marea 
era calmă acum. Domnul Chandler, marinarul din Devon, 
îmi făcu prieteneşte cu mâna. 

— Au fost spânzurați nişte oameni. Doi. Da, am fost 
destul de ocupați câta vreme ai fost tu bolnav. 

— Spânzuraţi? 

— Doi soldaţi. Au încercat să stârnească o revoltă, 
spunând că această corabie este blestemată şi că nimeni 
nu va ajunge viu în Lumea Nouă. Ei, cel puţin, chiar nu vor 
mai ajunge! 

M-am dus la cabina domnului Harriot. El şi Fernandez se 
uitau pe o hartă. 

— Eşti gata să-ţi reiei îndatoririle, Ogilvie? 

— Da, domnule! 

— Bine. Avem nevoie de tine în această după-amiază. 

Pe măsură ce trecea ziua, deveni limpede că urma să 
aibă loc un fel de adunare extraordinară. Toţi căpitanii 
veniră la bordul Tigrului cu nişte bărci lungi. Aveau 
chipurile agitate, severe, dure. Bucătăria fusese anunţată, 
iar mirosul de porc prăjit se răspândise de-a lungul 
cambuzei, în susul şi în josul scărilor, şi prin toate 
tambuchiurile şi dormitoarele corabiei. 


— 99 — 


Cinci căpitani! De bună seamă, unul dintre ei era Sir 
Richard Grenville de pe Tigrul. George Raymond, căpitanul 
de pe Lyon, ajunse primul la bord. Pe urmă sosi John 
Clarke, de pe Roebuck, corabia uşoară şi rapidă cu prova 
înaltă şi cu pânzele pătrate, de fabricaţie olandeză. Era 
aproape tot atât de mare ca Tigrul, dar l-am auzit pe 
domnul Fernandez, secundul, spunându-i Turcului că în 
niciun caz nu şi-ar fi dorit să meargă cu ea pe furtună. 
Domnul Clarke era scund şi rotunjor, şi avea o gură plina 
de răutate, care mi-a amintit de tatăl meu vitreg. Insă pe 
urmă am fost chemat la bucătărie şi am ratat sosirea lui 
Arthur Barlowe, de pe micuța corabie cu pânze Dorothy, şi 
a lui Thomas Cavendish, cel cu faţa roşie, căpitan pe 
Elizabeth. 

Încă şase gentilomi luau masa împreună cu căpitănii: 
John White, pictorul, un individ tăcut; alături de el se afla 
Philip Amadas, ale cărui ieşiri temperamentale rivalizau cu 
cele ale lui Sir Richard şi îl făceau să fie evitat. La stânga 
lui Sir Richard se afla domnul Ralph Lane, comandantul 
soldaţilor, un bărbat atât de dur, cum n-am mai văzut altul 
în afară de Drumelzier. Îi puteam auzi pe cei doi câini 
Mastiff ai săi, imenşi, care rodeau şi mestecau oase sub 
masă. La dreapta lui Sir Richard se găsea Simon 
Fernandez, marinarul portughez, un bărbat de o mare 
aroganță. Când nu se afla de faţă, marinarii îl numeau 
„Porcul”. Şi mai era şi cel care-mi devenise îndrumător şi 
învăţător, Thomas Harriot, iar lângă acesta se afla 
Marmaduke StClair. 

Rolul meu la această întâlnire era destul de modest, 
acela de a avea grijă ca ofiţerii şi gentilomii să aibă vin în 
pahare sau alte băuturi alcoolice. Oricum, tot eram 
emoţionat să particip la acest consiliu intern, chiar şi 
numai ca un umil servitor. În ceea ce priveşte scopul acelei 
întâlniri, acesta deveni limpede încă de la primele cuvinte 
ale lui Sir Richard, după ce toată lumea se aşezase comod 
în încăperea aceea mare: 

— Întâi Holby, pe urma tâmplarul. O dată poate fi vorba 
de ghinion, poate Holby a căzut peste bord, beat fiind. 


— 100 — 


Când s-a întâmplat a doua oară, a devenit suspect, chiar 
dacă tot nu pot să înţeleg cum se face că butoaiele au 
ajuns să fie deasupra tâmplarului. Dar a treia oară? Trei 
morţi misterioase? Moartea domnului Fludd prin otrăvire 
pune problema dincolo de orice dubiu. Există un ucigaş la 
bordul Tigrului. Ce spui, Harriot, e un iezuit sau o 
vrăjitoare? 

— Sau ambele, a sugerat Raymond, arătând spre cupa sa 
goală. 

M-am deplasat înainte, grăbindu-mă să i-o umplu, iar 
după aceea m-am plimbat încet în jurul mesei cu o carafă 
de vin roşu, încercând să par aşa cum ar trebui să fie 
servitorii, invizibil, totuşi atent să nu pierd niciun cuvânt. 

— Mie îmi miroase a iezuit în spatele acestei afaceri, 
declară Ralph Lane, fără să-i lase vreme domnului Harriot 
să răspundă. 

Sir Richard mârâi din adâncul pieptului său; mie mi se 
păru că făcea ca un câine. 

— Iar în spatele acestuia este mâna tronului spaniol! 
Chiar sunt forţat să cred că se află un asasin în mijlocul 
nostru? Cineva al cărui scop este ca expediţia noastră să 
fie un eşec? Poate chiar unul dintre cei care stau la 
această masă? 

Ochii albaştri şi îngheţaţi ai lui Sir Richard se plimbară 
pe chipurile tuturor, ca şi cum ar fi încercat să pătrundă în 
sufletul fiecărui oaspete. Urmă o tăcere lungă, 
stânjenitoare. Lui Marmaduke StClair îi luară foc obrajii. 
John White rupse tăcerea: 

— Dar trupul tâmplarului a fost strivit sub greutatea 
butoaielor. Niciun iezuit - sau oricine altcineva - nu ar fi 
putut să ridice o asemenea greutate şi s-o lase peste trupul 
bietului om! Asta ar fi necesitat o putere supranaturală. Eu 
aş spune că mai degrabă avem de-a face cu o vrăjitoare. 
Una care este capabilă să invoce nişte puteri diabolice! 

— Dar scopul nostru era un secret bine păzit, spuse 
George Raymond. Cum ar fi putut să fie descoperit? 

Sir Richard se ridică şi se îndreptă către un dulap. 
Scoase din interiorul tunicii sale o cheie mare de alamă, 


— 101 — 


luă un pistol cu cremene dintr-un rastel şi o cutie, şi se 
aşeză înapoi pe scaun, punând cutia şi pistolul alături de 
cupa sa. Am simţit o împunsătură de teamă. 

— Nu fi caraghios, Raymond! Cuibul de spioni al lui 
Mendoza... 

— Dar, Richard, Maiestatea Sa l-a expulzat pe Mendoza 
chiar înainte... 

— Vipera a plecat, e adevărat. Dar vreţi să-mi spuneţi că 
dintre toţi muncitorii din portul Plymouth, şi dintre toţi 
negustorii şi cârciumarii care veneau şi plecau de pe chei, 
niciunul nu era agentul regelui Spaniei? Şi că ei nu au 
văzut lăzile cu fasole uscată, şi sacii de iută plini cu 
mazăre şi alte seminţe bune de plantat? Care prost nu şi-ar 
fi dat seama că aveam de gând să stabilim o colonie în 
numele reginei Elisabeta? 

Îmi dădusem şi eu seama de acest lucru în timpul 
hoinărelilor mele prin cala imensă a Tigrului. Dar acestea 
erau nişte cunoştinţe pe care nu aveam voie să le am. 
Hotărâseră că eu nu aveam nicio importanţă, sau mai 
precis, uitaseră complet de prezenţa mea. Am rămas în 
spate, tăcând mâlc, dar foarte atent la ce se discuta în jur. 

— Un asasin inteligent s-ar lăsa convins să urce la bord, 
spuse domnul White. 

— Poate, replică domnul Harriot, dar dacă aceasta este 
o încercare de a ne distruge, a fost mai mult ca sigur 
planificată cu luni întregi înainte de către cineva care era 
la curent cu expediţia. Asta înseamnă cineva apropiat de 
regină. 

— Dumnezeule mare, Harriot, auzi ce spui? Un trădător 
la curte? 

Obrajii lui Amadas erau roşii, aproape vineţi. Mai bău un 
pic de alcool şi pocni din degete fără măcar să se uite la 
mine. M-am grăbit să-i umplu din nou paharul cu lichidul 
liniştitor. Se auzi un mârâit ameninţător de la unul din 
câinii Mastiff când am trecut pe lângă ei. 

Puteam să-mi dau seama că domnul Harriot nu era în 
largul sau. Cred că nu-i plăcea starea în care se afla Sir 
Richard. Pe moment, căpitanul păru destul de liniştit, dar 


— 102 — 


acest om era ca Stromboli, un vulcan despre care îmi 
vorbise învățătorul. Tuturor ne era teamă de accesele lui 
imprevizibile de furie. 

— Nu toţi iezuiţii sau catolicii sunt trădători, Richard! 
spuse domnul Harriot. Simon, aici de faţă, este catolic, sub 
masca lui de protestant. 

— Este un portughez! 

Acest lucru fusese rostit ca şi cum ar fi spus că „este un 
servitor”, sau chiar că „este un hoţ”. La remarca lui Sir 
Richard, Fernandez ridică din umeri cu un zâmbet, dar 
pentru o clipă foarte scurtă - şi se poate să fi fost 
imaginaţia mea - mi s-a părut că am zărit multă răutate în 
spatele ochilor întunecaţi ai marinarului. 

— Sper că loialitatea mea este dincolo de orice dubiu, 
zise Marmaduke StClair. Şi eu sunt catolic. 

— Da, blestemat să-ţi fie sufletul, dar măcar tu nu eşti 
un recalcitrant?! 

Richard turnă praf de puşcă pe ţeava pistolului, ca şi 
cum ar fi fost o activitate foarte obişnuită, pe urmă îl 
împinse în jos cu o vergea. 

Militarul îl privi pe domnul Harriot, aflat de partea 
cealaltă a mesei. 

— Vrăjitorie? Vrei să spui că aşa ceva este posibil? 

Sir Richard rânji diavoleşte. 

— Se întâmplă câteodată să-l suspectez şi pe Thomas de 
vrăjitorie! 

— Nu cred în lumea spirituală, mărturisi domnul Harriot 
cu îndrăzneală. 

Marmaduke StClair se aplecă în faţă foarte serios. Şi el 
avea faţa roşie, şi sunt convins că paharul de vin pe care 
tocmai i-l turnasem era deja al patrulea. 

— Nu ai auzit de şedinţele de exorcism care au avut loc 
în Toulouse şi Carcassone? Văzute de mii de martori? Iar 
exorcismul nu poate însemna mai mult decât că există 
spirite care să fie exorcizate. 

— Aiureli de iezuit! exclamă Sir Richard încruntându-se. 


8 Aici termenul se referă la catolicii care refuzau să participe la 
slujbele Bisericii Angliei (n.tr.). 
— 103 — 


Puse în scenă de către preoţi, pentru a-i impresiona pe 
hughenoți, şi ca să-i păcălească să revină la doctrinele 
false. 

— Cu mari succese, din câte am auzit, spuse Raymond. 

Marmaduke luă nervos o gură de vin. 

— Realitatea posedării demonice este demonstrată şi de 
Marthe Brosier. 

— Am auzit de ea, zise Raymond cu un ton sceptic. 

— Vorbea latina şi greaca, limbi pe care nu le cunoştea 
înainte. Poseda secrete la care nu ar fi avut cum să aibă 
acces. Avea convulsii când se citea din Scriptură în 
prezenţa ei sau dacă era stropită cu agheasmă. 

— Ţi-ai lăsat creierul pe cheiul din Plymouth, 
Marmaduke? Şi te aştepţi ca eu să înghit minciunile astea 
catolice de pe continent o dată cu vinul? 

Ura lui Sir Richard faţă de Spania era la fel de bine- 
cunoscută ca temperamentul său aprins; am început să mă 
rog în sinea mea ca Marmaduke să aibă destulă minte ca 
să nu menţioneze şi şedinţele de exorcism din Cadiz şi 
Madrid. 

— Şi atunci ce spuneţi de William Weston... 

— Ce-i cu el? Încă un iezuit, şi, de astfel, încă un 
mincinos! 

Vocea lui Sir Richard era oarecum ridicată; am început 
să mă tem de un alt Stromboli. Tocmai băga un glonţ pe 
țeava pistolului. Dar Marmaduke părea insensibil la 
atmosferă. Continuă: 

— Pe urma mai este John Darrell... 

— Naiba să te ia, omul ăsta e un puritan! răcni Sir 
Richard şi îşi trânti pistolul cu cremene pe masă, iar eu m- 
am temut să nu se descarce în direcţia mea. 

Dar se părea că Marmaduke StClair avea mai mult curaj 
decât minte. Chipul lui devenea din ce în ce mai roşu. 

— Atunci, dacă nu exista nicio posedare şi nicio 
vrăjitorie, de ce am mai crede în diavoli? Şi dacă diavolii 
nu există, de ce să mai credem în îngeri? Gândiţi-vă, 
domnule! Vă aflaţi la un milimetru distanţă de a nega 
faptul că ar exista un Dumnezeu! 


— 104 — 


În liniştea care se lăsă, chiar şi StClair îşi dădu seama că 
mersese prea departe. Deveni foarte palid, în vreme ce 
tenul lui Sir Richard începu să se coloreze într-un vineţiu 
intens. Thomas Harriot umplu liniştea apăsătoare: 

— Cunosc nişte ierburi care, atunci când sunt inhalate 
ca fum, produc iluzia zborului, sau transformarea 
propriului trup într-o pisică sau un câine. Şi totuşi, un 
observator din afară vede că nu a avut loc niciun zbor şi că 
nicio transformare nu s-a produs. 

— Instrumentul diavolului, sugeră Marmaduke. 

— Nu cred, răspunse domnul Harriot. Utilizarea lor este 
sanctificată de către Biblie. Gândeşte-te la Psalmul 104, 
tradus din Vulgata: „Tu faci să crească iarba pentru vite şi 
verdeţuri pentru nevoile omului”. Părerea mea este că, în 
mare parte, credinţa în vrăjitorie vine de la astfel de iluzii 
induse de ierburi. De asemenea, persoanele care cred în 
general astfel de lucruri sunt mai ales femei, iar noi ştim 
că ele sunt nişte creaturi lesne de păcălit, predispuse la 
isterie şi la iluzii. 

— Da. Cel puţin în această privinţă suntem de acord, 
rosti căpitanul, care se liniştise la auzul cuvintelor 
domnului Harriot. Tu susţii că este vorba despre un 
otrăvitor, Thomas, mai degrabă decât despre un maestru 
al vrăjilor sau unul care invocă demonii? întrebă el. 

— În toate cazurile de vrăjitorie pe care le cunosc, există 
o explicaţie naturală în spatele unei aparente posedări. În 
orice caz, cum ar putea să existe o lume spirituală? 

Se auzi un oftat ultragiat dinspre Marmaduke. 

— Trupurile imateriale ar putea exista numai acolo unde 
materia nu există, continuă domnul Harriot. Dar materia 
are dimensiuni. Prin urmare, un vid absolut nu poate 
exista, din pricina faptului că nu are lungime, lăţime sau 
înălţime. Şi fără vid, nu există niciun loc pentru corpurile 
spirituale. Diavolii lui Marmaduke nu au cum să existe. 
Printre oamenii înzestrați cu gândire, nu există loc pentru 
supranatural. 

— Lucrurile astea sunt strâns legate între ele, ca un lanţ, 
insistă Marmaduke. În situaţia în care alegem să credem în 


— 105 — 


vrăjitoare, atunci alegem să credem şi în diavoli sau 
spirite, învierea trupului, nemurirea sufletului, chiar şi să 
credem în Dumnezeu. Dacă rupi o za din acest lanţ, pui în 
pericol însuşi principiul de bază al credinţei! 

Micul Philip Amadas vorbi şi el în cele din urmă. Cu greu 
îi puteam înţelege accentul. 

— Marmaduke are dreptate. Numai un prost poate nega 
existenţa credinţei. Porneşti de la premisa că un lucru este 
imposibil, Thomas, deoarece nu poate fi dovedit. Dar există 
mii de persoane care au văzut lucruri care depăşesc ceea 
ce ştim din natură. Prin negarea vrăjitoriei, îţi proslăveşti 
propria părere, ca fiind deasupra oricăror păreri ale altor 
oameni de-a lungul vremurilor, şi negi posibilitatea 
existenţei unei lumi invizibile, care se află dincolo de 
simţurile tale. Aceasta este o observaţie ca venind nu din 
partea unui om raţional, ci a unuia plin de aroganță, 
conştient de propria valoare. 

Răspunsul domnului Harriot la aceasta a fost să-şi dea 
capul pe spate şi să izbucnească în râs. Niciodată în toată 
viaţa mea nu-i auzisem pe bărbaţii din Tweedsmuir vorbind 
despre altceva decât despre preţul oilor. Să pui la îndoială 
lucruri care nu mai fuseseră niciodată nici măcar 
menţionate în lumea mea, să le explorezi cu minţile lor, şi 
încă ce minţi! Spiritul Vieţilor lui Plutarh era viu, filosofii 
care veniseră înaintea lui Hristos erau vii, aici, în salonul 
gentilomilor. În marele meu entuziasm îmi scăpă: 

— Dar Democrit nu a spus că lumea este creată din 
particule indivizibile, care se ciocnesc mereu unele cu 
altele? Poate că spiritele ar putea ocupa spaţiile dintre 
aceşti atomi! 

Tocmai vorbise o varză. În liniştea încremenită care 
urmă, singurul sunet care se mai auzea era al fălcilor 
unuia din câinii Mastiff ai lui Ralph Lane, care ronţăia cu 
lăcomie un os sub masă. Apoi Amadas, având pe chip o 
imagine de neîncredere plină de groază, ceru: 

— Spânzuraţi-l! 

— Nu, spuse căpitanul Clarke. Nu e decât un băiat. 
Biciuiţi-l până la sânge! 


— 106 — 


Nu înţelegeam. Unde greşisem? am îngheţat de spaimă. 

— Niciodată! Domnul Harriot vorbi cu un ton ferm. 
Băiatul este din Scoţia şi nu ştie nimic despre rang sau 
protocol. L-am luat sub protecţia mea şi îl încurajez să 
gândească, un lucru destul de rar întâlnit în zilele noastre! 

— Atunci încurajează-l şi să-şi ţină gura, Thomas! 
mormăi Sir Richard. Se află aici să servească băuturile, nu 
să ni se alăture în deliberări! 

Domnul Harriot nu spuse nimic, dar se răsuci spre mine 
şi îşi puse un deget la buze. Nu mai aveam nevoie de astfel 
de instrucţiuni; din acel moment aveam să vorbesc numai 
când eram întrebat. 

— Dar băiatul are dreptate, acceptă Raymond. Cum ar fi 
putut un singur om să ridice butoaiele peste corpul altuia? 
Ar fi necesară puterea a trei oameni. Aceasta este dovada 
clară că cineva de la bord a fost ajutat de o putere 
diabolică. 

— Sau, sugeră domnul Harriot, că există trei asasini. 


— 107 — 


Capitolul 13 


Întâlnirea căpitanilor nu ajunsese la nicio concluzie. 
După cum se dovedi mai apoi, nu mai fuseseră posibile şi 
alte întâlniri între ei, deoarece o a doua furtună separă 
curând după aceea corăbiile: marea era goală până la 
orizont, în afară de una dintre bărcile de salvare ale 
Tigrului - cealaltă se scufundase. Domnul Chandler îmi 
spuse totuşi că nu exista nicio îndoiala că Sir Richard 
fixase deja un rendez-vous undeva în Lumea Nouă. 

Nu ştiu dacă spânzurarea celor doi băgase spaima în 
criminal, dar omorurile violente se opriseră. Treptat, pe 
măsură ce fiecare zi trecea fără vreun eveniment mai 
deosebit, atmosfera de teamă începu să dispară, şi am 
început să fim nerăbdători să vedem Americile pentru 
prima dată. 

Nu cunoscusem niciodată ceva asemănător căldurii 
lipicioase de la Tropicul Racului. Lenjeria intimă îmi era 
udă de sudoare. Am spălat-o cu apă de mare, am uscat-o în 
bătaia vântului, iar după o oră era udă din nou. Pe măsură 
ce se apropia prânzul, soarele se ridica pe cer, iar pânzele 
aruncau scurte forme de umbră pe punte, care se mişcau 
ca nişte pendule în momentul în care Tigrul trecea peste 
valurile mai mari. Pudoarea nu-mi permitea să stau prea 
dezbrăcat, aşa cum erau pregătiţi să facă unii dintre 
marinarii mai vechi. 

Insă pânzele erau umflate, şi dacă harta secundului 
Fernandez era corectă - şi ar fi o mare ofensă să punem la 
îndoială acest lucru urma să zărim în curând, în câteva 
zile, un pământ numit Puerto Rico. Era o junglă dominată 
de epidemii, după cum îmi spusese Joachim, cel 
responsabil cu minereurile, aflată sub controlul spaniolilor. 
Dar Sir Richard avea nevoie de fructe proaspete, apă şi 
vite, şi era pregătit să-şi pună tunurile la bătaie ca să le 
capete. Marinarii de veghe păreau mai atenţi ca de obicei, 
şi alţi marinari stăteau la babord, cu stropi mici de sudoare 
prelingându-li-se pe pielea arsă de soare. 


— 108 — 


Dimineaţa, după ce-i slujeam pe gentilomi, aveam puţine 
lucruri de făcut, aşa că îmi aduceam jurnalul la zi. Când 
nisipul din clepsidră mai avea mai puţin de o oră, m-am 
dus să-l caut pe domnul Fernandez, secundul. Acesta se 
afla pe puntea de la pupa, antrenat într-o conversaţie 
serioasă cu domnul Harriot şi cu Sir Richard. Pistolul cu 
cremene al căpitanului era băgat în cureaua pentru sabie. 
Am stat liniştit, la o distanţă respectabilă, în vreme ce 
soarele se îndrepta spre punctul său cel mai înalt. Dacă i- 
aş fi întrerupt, aş fi fost ciomăgit pentru insolenţă. Dacă nu 
aş fi făcut asta, iar soarele ar fi trecut de meridian, aş fi 
fost ciomăgit pentru că nu-l alertasem pe navigator. Poziţia 
în care mă găseam nu era deloc uşurată de faptul că 
Fernandez şi căpitanul nu păreau să fie în termeni prea 
buni. Amândoi erau roşii la faţă şi vorbeau cu vocile 
ridicate şi mânioase, în vreme ce domnul Harriot încerca 
să-i liniştească. Nu aveam dreptul să aud aceste lucruri. Se 
certau de la ceva lipsit de importanţă, din câte-mi 
amintesc. 

Mi-am dres vocea. Cu fiecare clipă, mă apropiam şi mai 
mult. Încă nu fusesem văzut. În cele din urmă am simulat 
un acces de tuse. Fernandez se întoarse şi mă privi feroce, 
direcţionându-şi brusc către mine proasta lui dispoziţie, 
dar eu mă plasasem la o oarecare distanţă de braţul său. 

— Domnule, măsurarea înălţimii astrului de la vremea 
prânzului! 

Domnul Harriot se uită la mine surprins. 

— A! Atunci adu-mi alidada, scoţianule! 

Am coborât scara şi am mers de-a lungul coridorului 
îngust al gentilomilor. Cabina domnului Harriot era mică şi 
ordonată. Alidada se găsea în partea superioară a cufărului 
de navigaţie, care era aşezat lângă peretele din faţa uşii, 
chiar sub biroul de lectură. Era încuiat, iar cheia se afla în 
sertarul din stânga al biroului. 

La dreapta, sub cuşeta domnului Harriot, se afla cufărul 
lui din lemn de cedru. Şi acesta avea o cheie mare din 
alamă, în sertarul din dreapta. M-am uitat la el, arzând de 
curiozitate. Jur că era ca o fiinţă vie, care vorbea direct cu 


— 109 — 


mintea mea. Îmi spunea: „Deschide-mă, descoperă-mi 
secretele! Nu va şti nimeni, niciodată!” Aş fi putut să scot 
cheia din sertarul din dreapta, să descui cufărul din cedru, 
să-i deschid capacul, să arunc rapid o privire la conţinutul 
său, să-l închid, să pun cheia la loc, şi să fug sus cu alidada 
din cufărul de navigaţie, toate astea în răstimpul unui 
minut. 

Un impuls nebunesc mă făcu să deschid sertarul 
interzis. Şi cheia era acolo, printre tocurile din pene, 
călimările mici cu cerneală neagră, compasuri şi 
pergamente cu nişte însemnări pe care, în graba în care 
mă aflam, nu m-am oprit să le examinez. 

M-am dus repede la cuşetă şi m-am aşezat în genunchi, 
băgând întâi de seamă care era poziţia exactă a cufărului 
din cedru înainte de a-l trage înspre mine. Era greu, şi mi- 
a luat mult mai mult decât mă aşteptam ca să-l scot de sub 
pat. Aproape renunţasem şi-l împinsesem înapoi, dar 
încuietoarea se afla în faţa mea, iar cheia era în mână. Mi- 
am încordat urechile, dar singurele sunete care ajungeau 
până la mine erau sutele de scârţâieli şi gemete ale 
Tigrului în vreme ce se ridica şi cobora pe valurile 
oceanului. Cheia se răsuci uşor, deşi îmi tremurau mâinile. 
Am deschis capacul. 

Deasupra era o mantie neagră, împăturită cu grijă. Sub 
ea se aflau cărţi, multe. Şi încă ce cărţi! Am văzut cu 
plăcere traducerea lui Thomas North a Vieţilor lui Plutarh, 
care mă desfătase în lunga călătorie de la Tweedsmuir. 
Dar de ceilalţi nici măcar nu auzisem! La unele cărţi, se 
putea vedea după titlu despre ce era vorba: Cartea despre 
vânătoarea de şoimi, de Turbeville, Theatrum Mundi, de J. 
Alday, Cartea martirilor, de John Foxe şi Un tratat despre 
noua Indie, de Richard Eden. Altele păreau să fie povestiri, 
ca Epistolele aurite, de Guevara, traduse de Sir Geoffrey 
Fenton. Se mai găseau acolo, după cum mi-a arătat o 
privire grăbită, poezii ca Astrophil şi Stella, de Sir Philip 
Sidney. Nu am îndrăznit să mă uit pe îndelete pentru a 
pricepe care era natura altor lucrări, cum ar fi fost 
Calamitatea Canaanului, de Thomas Dekker. Şi mai erau 


— 110 — 


cărţi despre care bănuiam că tratau subiecte interzise: 
Decem rationes, de Edmond Campion, un om care fusese 
executat, după cum auzisem, pentru trădare, şi Alchimia 
secretă, de Humphrey Grindal. Şi m-am înfiorat când am 
văzut De umbris idearum, de Giordano Bruno, călugărul 
care risca să fie ucis pentru erezie. Am frunzărit rapid 
paginile sale periculoase: erau pline cu formule 
pitagoreice şi cu scrieri magice şi oculte. 

Nu am îndrăznit să mai întârzii nicio clipă. Dar când am 
început să împing cufărul înapoi, am auzit un zgomot 
straniu, ca un foşnet, lângă fundul acestuia. Curios, m-am 
uitat pe o parte a cufărului şi am văzut o mică 
deschizătură. Aveam cu mine cuțitul de jugănit. Am împins 
cuțitul în deschizătură şi, spre marea mea surpriză, un 
sertar a ieşit în afară. Cufărul avea fund dublu! Iar în 
interiorul fundului dublu se afla o hartă. M-am înfiorat la 
vederea acesteia. Avea titlul scris într-un colţ: Indiarum 
Occidentalium, Pascaert van Wesindien ende Caribise 
Eyelanden. Sub acesta erau scrise inițialele WGB cu litere 
mărunte. Era în culori strălucitoare. Se vedeau insulele din 
Indiile de Vest şi liniile care marcau cele patru călătorii ale 
lui Columb, nume de locuri, zone de coastă, bancuri de 
nisip, monştri marini şi galioane. Şi, în special, conturată 
uşor, se afla o singură linie de longitudine care trecea prin 
cele două Americi, dintr-un pământ numit Virginia, situat 
la nord, până la altul numit Guyana, în sud. Marcat pe 
această linie se vedea un punct trasat uşor, care, bănuiesc, 
era destinaţia noastră secretă, despre care îi auzisem 
vorbind pe Sir Richard şi pe domnul Thomas Harriot. Locul 
se afla la câţiva kilometri de țărm, spre uscat. 

Tot acolo se găsea şi un manuscris, o legătură simplă de 
pergament. Acesta avea o altă poveste. Cu un fior de 
groază mi-am dat seama că numai pentru faptul că-mi 
căzuseră ochii pe acesta, devenisem deja un spion. Ştiam 
acum că dacă aş fi fost prins, dacă domnul Harriot avea să 
intre în cabina sa în acea clipă, aş fi fost târât direct spre 
verfafor şi spânzurat acolo. Titlul era redactat cu un scris 
mărunt, şi foarte îngrijit: 


— 111 — 


Un discurs complet şi un sfat umil pentru Graţioasa 
noastră Regină Elisabeta, Excelenţa Sa Maiestate, 
pentru a citi şi a analiza, privitor la îndreptarea 
necesară a calendarului obişnuit pentru anii civili şi 
zilele socotite, sau pentru a verifica, conform cu 
vremea care a trecut cu adevărat. 


Autorul era John Dee. Astronomul englez al reginei! 
Deasupra titlului, cineva scrisese: Ciclul secret al 
doctorului Dee şi scopul secret al expediției noastre. lar în 
josul paginii se afla un rând scris de o a treia mână. Cu 
greu am putut descifra mâzgăleala în latină: Quod defertur 
non aufertur. R.E. Acest rând fusese tăiat, şi aceeaşi mână 
scrisese deasupra: ALEA IACTA EST. 

Perfect conştient că, dacă aş fi fost prins, nu aş fi scăpat 
de execuţie, m-am uitat totuşi şi pe pagina următoare. 
Poate că pericolul foarte mare în care mă aflam îmi 
ascuţise simţurile, dar îmi amintesc cu precizie cuvintele: 


Elisabeta, străluce-Împărăteasă, 

Carele în al optzeci şi treilea an, 

A făcut ca adevărul la lumina să iasă, 

Şi anii noştri în ceriu se potrivesc taman, 
Dar optzeci şi patru este leatul, cică, 

Al naşterii lui Hristos: şi pentru asta frumos, 
Fiecare bisect va cădea, doamnă mică, 

Încât soarele s-arate ziua de naştere a lui Hristos. 
Trei sute de ani nu vor să scoată 

Soarele, într-o ziuă, din astă nouă aranjare: 
Natura nu ne va mai cere socoată 

Pentru vremea ei de aur, de-i fi atentă tare. 


Se auziră nişte paşi coborând pe scară. Erau paşii 
domnului Harriot. Am fost cuprins de groază. Paşii se 
deplasau cu iuţeală de-a lungul coridorului. Nu mai aveam 
vreme să încui cufărul sau să pun cheia la loc. Innebunit, 
am împins cufărul înapoi, am aruncat cheia în interiorul 


— 112 — 


tunicii, lângă punga cu bani, şi m-am ridicat iute, 
întorcându-mă spre cufărul de navigaţie. Eram cu spatele 
la domnul Harriot, în vreme ce apucam cu mâinile alidada. 
I-am simţit ezitarea, i-am simţit ochii măsurând cabina. 

— De ce-ai întârziat atâta, băiete? 

Avea vocea tăioasă. l-am simţit neîncrederea în fiecare 
silabă. 

— Am avut probleme cu încuietoarea, domnule. Dar am 
reuşit acum. 

— Repede, sau o să pierdem măsurarea înălţimii 
soarelui! 

Am luat alidada, suportul şi creta, şi l-am urmat pe 
domnul Harriot pe trepte în sus, cu genunchii tremurând, 
şi ştiind că va trebui să repet întreaga operaţiune, să aşez 
hărţile şi cărţile în ordine înapoi, să încui cufărul şi să pun 
cheia la loc, înainte ca el să descopere că dispăruse. 

Nu aş putea să descriu agonia spaimei care mă 
consumase toată după-amiaza aceea. Am fost chemat la 
bucătărie, şi am fost ocupat cu pregătirea mâncărurilor 
pentru seară. Deplasându-mă între cambuză şi salonul 
gentilomilor, am trecut deseori pe lângă cabina domnului 
Harriot. După ce am făcut măsurătorile, el, Sir Richard şi 
secundul Fernandez plecară cu toţii spre cabina lui Sir 
Richard. La scurtă vreme după aceea, domnul Thomas 
plecă şi se duse direct în cabina sa, şi acolo rămase. 

Nu se putea să nu bage de seamă că îi fusese mutat 
cufărul. Nu se putea să nu se uite după compasuri în 
sertarul biroului şi să nu vadă că îi lipseşte cheia mare de 
alamă. Nu se putea să nu vadă în cele din urma că avea 
cufărul descuiat şi conţinutul în neorânduială. Purtam în 
tunică dovada care urma să mă trimită la moarte, sub 
forma cheii, şi totuşi nu îndrăzneam s-o pierd, deoarece 
trebuia s-o returnez dacă aveam să supraviețuiesc acelei 
zile. Imaginaţia mă făcea să simt deja laţul aspru de 
cânepă în jurul gâtului, vedeam marinarii cum trăgeau de 
frânghie,  strânsoarea îngrozitoare a gâtului meu, 
picioarele mele părăsind puntea, corpul legănându-mi-se, 
şi o mare de feţe văzute în roşu în vreme ce pendulam... 


— 113 — 


Turcul mă bătu pe umăr. Trebuie că era după-amiaza 
târziu. Masa fusese pusă, şi muzicanţii se auzeau 
bombănind din dormitor. 

— Domnul Harriot te cheamă la el în această clipă! 


Am bătut la uşă şi am intrat când mi-a răspuns. Scria 
ceva şi stătea cu spatele la mine. Alidada se afla pe biroul 
său. 

— Ogilvie! 

— Domnule? 

— Ţi-ai dezamăgit stăpânul! 

— Domnule? 

Simţeam deja ştreangul cum mi se strângea în jurul 
gâtului şi m-am gândit că s-ar putea să leşin. 

Se întoarse spre mine. 

— Eşti bine, băiete? Eşti palid! 

— Sunt bine, domnule. Am doar puţin rău de mare. 

— Iar eu sunt neglijat. Adu-mi nişte vin! 

Am avut grijă să nu arăt valul de uşurare care-mi 
străbătuse tot corpul. M-am dus şi am adus o carafă de vin 
roşu din hală. Păru să nu bage de seamă că-mi tremurau 
mâinile şi picioarele. De data asta am avut mare grija să 
nu vărs vinul. 

Seara aduse la orizont ovalul mare al unui soare roşu ca 
sângele, un cer de un albastru care devenea iute din ce în 
ce mai adânc, şi scârţâiala muzicanţilor. Speranţa, o 
speranţă disperată, începu să-mi pătrundă în oase. Cum 
domnul Harriot era aşezat la masă, în timp ce eu aduceam 
şi căram mâncărurile şi băuturile între cabina mare şi 
cambuză, aş fi putut să pătrund în cabina sa şi să reaşez 
toate lucrurile în poziţia în care erau înainte să le deranjez 
eu, punând şi cheia la loc. 

La cină se servi carne rece de vită, pâine proaspătă, unt, 
miere, prune uscate, şi cantităţi mari de bere şi de vin. Eu 
şi Turcul eram în continuă mişcare. La sfârşitul primului 
fel ne-am apucat să readucem farfuriile grele din aur la 
bucătărie. In coridor i-am dat Turcului şi grămada mea. 

— Ce faci? mă întreba alarmat. 


— 114 — 


Uşa de la cabina mare se deschidea şi se închidea din 
pricina mişcărilor corabiei. Am ridicat un deget la buze şi 
am deschis uşa de la cabina domnului Harriot. Turcul 
rămăsese cu ochii mari şi gura căscată. 

— Eşti nebun, scoţianule! Şuiera el printre dinţi. Eşti aşa 
de nerăbdător să atârni în ştreang? 

Am clătinat din cap şi am închis uşa rapid după mine. M- 
am dus la cufăr şi l-am tras în afară. La început era prea 
întuneric ca să văd fiecare detaliu, dar lumina de la cabina 
mare intra pe sub uşă, şi încet - ah, mult prea încet! - ochii 
mi se obişnuiră cu întunericul. 

Am tras afară cufărul din cedru, am aranjat înapoi 
cărţile aşa cum le găsisem, am răsucit cheia în încuietoare, 
am sărit la biroul de scris, am pus cheia înapoi în sertar, 
am alergat spre uşa cabinei şi pe urmă m-am oprit, 
îngrozit. Se auzeau voci de partea cealaltă a uşii, a lui 
Marmaduke printre ele. I-am auzit cuvintele: 

— Veniti şi-o să vedeţi cu ochii voştri! 

Şi pe urmă mânerul uşii începu să se răsucească. 


— 115 — 


Capitolul 14 


Eram îngrozit de moarte. Dar ce puteam să fac? M-am 
făcut mic în spatele cufărului, ajutându-mă de dimensiunile 
sale ca să mă protejez să nu fiu văzut de ceilalţi. Am 
numărat patru perechi de picioare, una aparţinându-i 
sălbaticului, Manteo. 

— Hai repede, StClair! Vocea era joasă şi grăbită. Îi 
aparţinea lui Kendall, tânărul matematician.  Riscam 
îngrozitor venind aici! 

— Tu eşti cel care a cerut să vadă dovada! 

Acesta era Marmaduke StClair, dar nu era Marmaduke 
nepăsătorul pe care-l cunoşteam din cabina gentilomilor, 
plin de glume şi de zeflemea. Acesta era un alt 
Marmaduke, un bărbat căruia i se sesiza fermitatea în 
voce. 

— Terminaţi cu ciorovăiala, şi nu vă mai prostiţi! 

Nu eram sigur cui aparţinea această voce. Era aspră şi 
distorsionată de încordare. Se putea să fie a lui Rowse, 
parlamentarul. 

— Arată-ne harta şi relicva! ceru tot acesta. 

Spre groaza mea, cineva se aplecă şi trase în afară 
cufărul de cedru. M-am strâns lângă peretele cabinei. 
Cufărul fu dus în mijlocul încăperii. Nu trebuia decât să-şi 
plece capetele ca să mă vadă. Insă cineva scoase cheia din 
sertar, şi pe urmă am auzit zgomotul specific când 
deschiseseră compartimentul de la fundul dublu. Se lăsă o 
linişte atât de îndelungată, încât m-am gândit că fusesem 
zărit mai mult ca sigur. Însă apoi se auzi un foşnet de 
hârtii şi nişte sunete care mi-au adeverit că harta era 
întinsă pe masa domnului Harriot. 

— Asta-i linia? întreba Rowse. 

— Da, şaptezeci şi şapte grade vest, răspunse Kendall. 

— Longitudinem Dei, zise StClair. 

— Într-adevăr, longitudinea lui Dumnezeu. Tonul lui 
Rowse era nerăbdător, iar în voce i se citea spaima. Dar la 
treizeci de kilometri pe uscat, şi să ajungi dracu' ştie unde, 


— 116 — 


după cum arată. 

— Richard nu-i prost. Şi îl are pe Lane. Va reuşi! După 
vocea lui StClair, spaima era într-adevăr contagioasă. 

— Şi relicva? 

Era Kendall, a cărui voce era încordată. Teamă, de bună 
seamă, dar mai era ceva în vocea lui - lăcomie. 

Se auziră paşi către patul lui Marmaduke. Nu puteam 
înţelege ce se întâmpla. Cu toată groaza mea, nu am 
rezistat şi mi-am scos capul afară. Spre marea mea mirare, 
Marmaduke făcea să alunece în spate un panou din 
plafonul cuşetei sale. Pe urmă ridică de acolo ceva cu mare 
grijă. Orice ar fi fost, era plat, învelit în pânză neagră, şi în 
mod evident greu. M-am ascuns din nou sub pat când se 
întoarseră, aşa că nu am putut să văd despre ce era vorba. 
Se auzi zgomotul făcut la desfacerea învelitorii de pânză. 
Pe urmă se auzi un suspin adânc, şi cineva - cred că era 
Kendall - rugându-se încet în latină. 

— Asta este? întreba Rowse, cu vocea aspră. 

— Asta este, continuă StClair. Şi a fost sărutată de 
regină. 

Se lăsă din nou o tăcere adâncă. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, domnilor, trebuie să 
reuşim! 

— Da, Kendall, zise Rowse. Dar totul se termină aici 
dacă Harriot intră acum pe uşă! 

— Atunci, pentru Dumnezeu, hai să ieşim de aici mai 
repede! Vocea lui Kendall era încordată la maximum. 

Se auzi sunetul panoului care alunecă la loc, pe urma 
lucrurile au fost puse la loc în cufăr, sertarul secret a fost 
închis, iar Manteo se lăsă în genunchi şi împinse cufărul 
înapoi sub pat. Acesta se lovi de mine. Împinse mai tare, 
pe urmă se aplecă sub pat şi se uita direct în ochii mei. Nu 
arătă nicio surpriza, iar expresia nu i se schimbă deloc. În 
acea clipă cred că aş fi fugit de pe corabie şi aş fi sărit 
direct în ocean, mai degrabă decât să am soarta pe care 
mi-ar fi hărăzit-o Grenville şi diavolul. Dar sălbaticul se 
ridică apoi în picioare, fără o vorbă, şi toţi bărbaţii ieşiră, 
lăsându-mă tremurând în întuneric şi abţinându-mă cu 


— 117 — 


greu să nu plâng. 


— 118 — 


Partea a doua 


CRUCEA BIZANTINĂ 


— 119 — 


Capitolul 15 


Zola sări în picioare şi ieşi din sufragerie. l-am auzit 
paşii mergând încoace şi încolo pe coridor, foarte agitaţi. 
Striga: 

— Da! Da! Asta era! 

— O conspirație? am strigat către ea. 

— Într-adevăr, Harry! Oameni care încercau să oprească 
o expediţie al cărei scop se presupunea că era secret. 

Reveni în cameră, cu capul plecat şi cu degetele 
împreunate. 

Am clătinat din cap, surprins. 

— Trebuie sa aibă o legătură cu această longitudine. Ce 
e aşa de special referitor la şaptezeci şi şapte de grade 
vest? Longitudinea lui Dumnezeu? am întrebat eu. 

— Îmi sună cunoscut. 

Îşi puse palmele pe creştetul capului, închise ochii şi se 
concentră, schimonosindu-şi faţa. 

— Totuşi, cum de au descoperit longitudinea? Nu aveau 
niciun ceas la bord. 

— Ştiu. Ceasurile Harrison au apărut abia în anii 1730. 
Bănuiesc că au trebuit să se bazeze pe eclipsele care 
aveau loc la momente prezise dinainte. Faci rost de ora 
locală a eclipsei, o compari cu ora la care aceasta are loc 
la Londra, şi aşa obţii un element care să marcheze timpul. 
Dar mai mult ca sigur că asta a fost o chestie care a durat 
mai multă vreme. 

— Şi oamenii ăştia ce aveau de gând să facă? Şi ce 
Dumnezeu era ascuns după panou? 

Un ceas cu pendul care se afla pe hol sună de ora trei. 
Brusc, am simţit că nu-mi mai pot ţine deloc ochii deschişi. 

— Zola, îmi poţi spune unde se află camera de oaspeţi? 
am întrebat-o eu. 

— Sigur că da, am uitat complet! Ai fost urmărit de nişte 
asasini, interogat pentru crimă şi bătut pe deasupra. E 
absolut normal să vrei şi să dormi puţin. 

Am urmat-o pe nişte trepte de lemn. Am intrat într-un 


— 120 — 


hol mic, pe care se vedeau trei uşi, iar ea o deschise pe 
una dintre ele. Acolo se afla un dormitor de mansardă 
curat, pentru o singură persoană. Înăuntru stăruia un 
miros vag de amestec de plante uscate decorative. 

— E bine? 

— Foarte bine! 

O spusesem, şi chiar aşa şi gândisem, şi aş fi spus-o 
chiar şi dacă patul ar fi fost doar o grămada de paie 
infestate de purici. 

Pe rafturile din cămăruţă stăteau aşezate una lângă alta 
păpuşi adunate din cincizeci de ţări: eschimoşi cu nişte 
lănci micuţe, fete amerindiene ţinând cuțite de vânătoare, 
scoțieni cu kilturi, bărbaţi greci cu fuste scurte, pentru 
care ar fi fost arestaţi în Leicester Square, băieţi indieni cu 
turbane, şi toţi se uitau la mine în tăcere. Simţindu-mă 
puţin cam ruşinat, mi-am scos hainele şi m-am băgat sub 
aşternuturi. Am descoperit că stăteam pe o saltea din păr 
de cal, aproape imposibil de obţinut în epoca tractoarelor, 
dar de neconcurat în ce privea confortul. Dureri de cap, 
vânătăi, criminali, mite uriaşe, aristocrați insuportabili, 
adolescente ahtiate după bărbaţi, călătorii elisabetane, 
toate s-au amestecat într-o pastişă întunecată, pe măsură 
ce alunecam în uitare. 


M-am trezit brusc. Păpuşile înviaseră, şi se mişcau prin 
casă. Eram treaz, oare? Simţeam o prezenţă. Sigur mi se 
părea! Nu credeam în telepatie. Păpuşile mă studiau: 
cincizeci de perechi de ochi mă priveau stârnitor din 
întuneric. Se auzi un sunet, la limita audibilului. L-am 
plasat în dormitorul Zolei. Poate că se dăduse jos din pat 
să se ducă la baie. Pe urmă se auzi un geamăt, sau mai 
degrabă un scâncet, atât de înfundat, încât nu eram sigur 
că auzisem cu adevărat ceva. Am rămas liniştit pe spate, 
ca un cadavru, cu urechile ciulite, şi inima bătându-mi să- 
mi spargă pieptul. 

Zbang! apoi se auzi un ţipat atât de puternic, încât 
începură să mă doară urechile. Am sărit din pat şi m-am 
îndreptat spre uşă. Aceasta se deschise exact când am 


— 121 — 


ajuns la ea şi se izbi direct în nasul meu. Am simţit sângele 
cald cum îmi curgea din nas, şi o durere intensă. Se vedea 
o formă întunecată. M-am gândit că s-ar putea să fie Zola, 
numai că începu să mă lovească, pentru că am simţit un 
pumn care mă izbi în umăr. Am dat şi eu cu piciorul prin 
întuneric la nivelul stomacului, am atins ceva moale, pe 
urmă mi-am rănit degetele de la picioare. Se auzi un „Au!” 
şi am tras încă o dată, acum cu partea laterală a piciorului. 
Mă întrebam dacă Zola era moartă. 

Pe urmă individul începu să lovească orbeşte cu pumnul 
în întuneric. Loviturile erau ineficiente, şi m-am izbit în el, 
folosindu-mi greutatea de optzeci şi opt de kilograme ca un 
berbec pentru demolare. El căzu pe spate prin uşă, şi am 
auzit două zgomote distincte de lovituri, mai întâi când 
atinse tocul uşii cu ceafa, pe urmă când se lovise de 
pardoseala de pe hol. M-am prăbuşit peste el. Mă înşfăcă 
de păr, iar eu i-am băgat degetele mari în ochi şi am 
apăsat. Îşi scutură capul violent dintr-o parte în alta, 
intrând în panică, dar eu am continuat să-i găsesc globii 
oculari. Pe urmă îşi schimbă tactica şi mă împunse cu 
degetul în ochi în mod repetat. Trebuia să-i dau drumul, şi 
m-am rostogolit pe o parte, iar acum atacatorul meu stătea 
pe mine, lovindu-mă cu pumnii, şi înfigându-şi degetele în 
gâtul meu. Am încercat să-l trag de mâini, dar greutatea 
lui mă apăsa pe gât, şi nu puteam să respir, începusem să 
mă panichez. Îi căutam ochii, dar am început să vad stele 
verzi; simţeam în continuare cum îşi vâra unghiile în gâtul 
meu, în mărul lui Adam. 

Apoi se auzi un zgomot metalic, şi individul schelălăi ca 
un câine lovit. Îmi dădu drumul şi se clatină pe picioare. Se 
auzi o încăierare scurtă, pe urmă un alt zgomot metalic, 
apoi cum cineva se prăbuşea zgomotos pe scări, paşi de-a 
lungul coridorului de jos, şi uşa de la intrare se trânti cu 
un zgomot care zgudui întregul apartament. 

Se aprinseră luminile, şi am văzut-o pe Zola cum stătea 
în picioare triumfătoare şi furioasă, roşie la faţă şi 
respirând zgomotos, toată plină de luni şi de ursuleti. 
Ţinea o tigaie cu amândouă mâinile. Era de un galben 


— 122 — 


strălucitor, din fontă, şi avea aspectul unui obiect cu care 
puteai zdrobi cu uşurinţa ţeasta cuiva. 
— Cu asta l-am rupt în două! spuse ea. 


Zola era la duş, iar fuioare de abur se strecurau pe sub 
uşa de la baie. Zumzetul slab al traficului din Londra 
pătrundea prin geamurile duble. Imi era greață şi mi-am 
aplecat capul în chiuveta de la bucătărie, nefiind sigur 
dacă voi vomita sau nu. Senzaţia îmi trecuse, dar am 
răsucit un robinet şi mi-am băgat capul sub jetul de apă 
rece. Mi-am tamponat uşor capul cu un prosop - să-l frec 
era prea dureros. Am turnat nişte apă într-un ceainic şi am 
privit flăcările albastre, intense, de sub el. Nu am avut 
curaj să mă uit în oglindă să văd cum arăt. Încă nu. 
Incepeam să devin conştient de durere. Venea de peste tot, 
de la cap, gât, stomac, nas. În special de la nas. Măcar se 
oprise din sângerat. 

Duşul se opri şi într-o clipă apăru şi Zola, cu un prosop 
galben în jurul trupului şi cu unul roz înfăşurat în jurul 
capului. Avea o vânătaie pe frunte. Pentru prima dată mi- 
am dat seama că nu eram îmbrăcat decât în nişte boxeri. 

— Hai să chemăm poliţia, am sugerat eu. 

Apa din ceainic ajunsese la punctul de fierbere, iar eu m- 
am uitat primprejur după cafea instant şi ceşti. Incă aveam 
stomacul contractat. 

— Exista ceva în manuscrisul acela, Harry! spuse Zola, 
iar vocea ei avea o notă de mânie. 

— Vrei să auzi vestea cea bună, sau vestea cea rea mai 
întâi? am întrebat-o eu. 

Ea gesticulă nervoasă cu mâna. 

— Nu au găsit manuscrisul, i-am spus. L-am adus eu din 
dormitorul meu. Se află aici, pe masa din bucătărie, am 
spus, bătându-l cu palma. 

— Şi vestea proasta? 

— Mi-au luat laptopul. Aveam în el jurnalul lui Ogilvie, 
într-un fişier. 

— Dar nici ei nu înţeleg mai mult decât noi din ce este în 
jurnal, spuse ea. 


— 123 — 


— Greşit, Zola. Ei sigur ştiu ce să caute! 

— Atunci, hai să-i întrecem! 

Îşi freca părul cu prosopul, evitând cu grijă zona cu 
vânătaia de pe frunte, iar vocea îi venea de undeva de sub 
prosopul roz. 

— Vorbeşti serios? Încă mai vrei să continui cu asta? am 
întrebat-o eu. 

Zola se opri, se uită la mine pe sub prosop şi îmi aruncă 
o privire nedumerită. 

— Nu mi-a trecut prin minte nimic altceva! Puse un 
uscător de păr în priză şi începu să facă nişte mişcări 
misterioase cu un ondulator în formă de cleşte. Putem să 
rezolvăm acest lucru, Harry? Dacă mi-aş lua concediu vreo 
două săptămâni... 

— Hai s-o facem, am spus eu pe un ton neutru. 
Dumnezeu ştie în ce ne băgăm, dar am o obligaţie faţă de o 
clientă, chiar dacă este o adolescentă ahtiată după bărbaţi. 
Ei bine, dacă suntem într-o întrecere, atunci înseamnă că 
avem o competiţie. 

— Ceea ce înseamnă că s-ar putea să vină înapoi. Erau 
doi. Unul aştepta jos. 

— Data viitoare s-ar putea să vină şi cu pistoale, am 
sugerat eu. Am avut de-a face cu pistoalele, şi mi-a fost de- 
ajuns. Am fost în Irlanda de Nord, în Kosovo şi în Golf 
înainte să plec din armată, optând pentru o viaţă liniştită. 
Ceva în genul învățătorului Dinwoodie, presupun. 

— Încă mai crezi aiureala aceea? Că Tebbit a fost 
omorât ca să se ajungă la jurnal? 

— Recunoaşte, Zola! am avut din nou dreptate! am spus 
şi am simţit cum încep să tremur din tot corpul. 

Ea închise uscătorul de păr, se aşeză la masa din 
bucătărie, îşi turnă nişte lapte, apucă o ceaşcă de cafea cu 
ambele mâini, ridică prosopul galben în sus vreo doi 
centimetri şi îmi aruncă o privire aprinsă. 

— Eşti un bărbat singur, nu? 

— De unde ştii? 

— Nimeni nu ar putea trai cu cineva atât de înfumurat! 

Luă o gură de cafea şi suspină. 


— 124 — 


— Nici eu nu văd vreun semn pe aici cum că ar exista un 
partener în viaţa ta. 

— Am fost măritată cu un tip foarte drăguţ. Ne-am 
cunoscut la Veneţia, acum şapte ani. Suntem divorţaţi. 

— Nici nu mă mir! Probabil că şi-a dat seama că e 
imposibil să trăiască cineva alături de tine. 

— Într-un fel. Nu făcea faţă la cerinţele mele sexuale. 

Am împroşcat cu cafea când am auzit. Gestul îmi 
provocă o durere pătrunzătoare în omoplat, iar Zola 
chicoti, veselă. Pe urmă îi dispăru zâmbetul şi spuse: 

— Cu pistoale, ziceai? 

— Poate. Motiv pentru care ar trebui să chemăm poliţia. 

— Nu, Harry! Nu ar face decât să se ţină şi cu dinţii de 
jurnal timp de vreo şase luni, iar eu nu vreau să trăiesc ca 
Salmon Rushdie sau ca vreun informator al Mafiei. Cea 
mai bună protecţie a noastră este să găsim ceea ce se află 
în jurnalul lui Ogilvie înaintea ticăloşilor ăstora. Să-i batem 
cu propriile lor arme. Ce zici? 

— Gândeşte-te bine, femeie! 

Ea nu spuse nimic. 

— Nu ştim cine sunt sau cu ce ne confruntam aici. 

Ea tot nu spuse nimic, aruncându-mi doar o privire 
cuminte, dezarmantă, pe deasupra ceştii cu cafea. „Să le ia 
naiba pe toate!” m-am gândit eu. 

— Hai mai bine s-o ştergem! am spus. 


Prin ferestrele duble pătrundea zumzetul înfundat al 
traficului de dis-de-dimineaţă de pe autostradă. Oglinda 
îmi arăta un chip mai mult plăcut decât arătos, cu un ochi 
care, deşi încă interesant ca aspect, era pe cale de 
însănătoşire. Dormisem numai vreo două ore, dar asta nu 
conta. Eram încă în viaţă. Am revenit de la toaleta publică. 

În aer plutea un miros de şuncă prăjită care venea din 
bucătărie. Zola se afla la o masă de la fereastră, îmbrăcată 
într-un pulover negru şi blugi, şi purta cerceii de ţigancă 
din seara precedentă. Jurnalul se afla în faţa ei, pe masă. 
Un şofer de camion de la masa de alături tocmai ataca un 
mic dejun de tip englezesc, iar un cuplu de tineri cu doi 


— 125 — 


copii cu ochii spălăciţi se aflau de cealaltă parte a 
culoarului dintre mese. Altfel, restaurantul de pe 
autostradă era gol. 

— Acest lucru nu mi se mai pare la fel de logic în lumina 
rece a dimineţii. De ce să fim nişte fugari? am întrebat eu. 

— Nu suntem. Mergem sub acoperire ca să înfrângem 
opoziţia. 

Afirmația Zolei era discutabila, dar era prea devreme 
pentru aşa ceva. M-am servit cu pâine prăjită. 

— Apropo, unde mergem? am întrebat-o din nou. 

— La Devon. Am acolo o ascunzătoare, cabana de 
vacanţă a părinţilor mei. Zola se aplecă spre mine, 
coborându-şi vocea. Şi ştiu ce aveau de gând să facă 
Harriot şi ceilalţi! 


— 126 — 


Capitolul 16 


— Ei bine, Harry, asta urmează să-ţi prăjească 
sinapsele! Mă îndoiesc că ai capacitatea intelectuală 
pentru aşa ceva! 

— Mai bine lasă împuşcăturile astea verbale şi spune ce 
ai de spus! 

Pe urmă m-am gândit că termenul de „împuşcături” nu 
era chiar cel mai potrivit în situaţia respectivă, dar îmi 
ieşise deja din gură. 

— Intoarce-te la chestia referitoare la ciclul secret al 
doctorului Dee. 

Mă aşteptasem ca Zola să nu aibă o maşină prea comună 
şi, într-adevăr, ne aflam într-o maşină Reliant Scimitar de 
treizeci de ani, modelul clasic, cu motor de trei litri, cu un 
corp uşor, argintiu, din fibră de sticlă, şi un bord care 
semăna cu cabina unui avion. Se vedeau unele crăpături 
foarte fine pe capota masivă, dar scaunele acoperite cu 
piele neagră nu dădeau niciun semn de uzură. Nu că 
puterea latentă ne-ar fi făcut cine ştie ce serviciu: abia ne 
târam cu câţiva kilometri pe ora pe Autostrada M25, care 
era în reparaţii. În aer se simţea vag un miros de parfum şi 
de piele. 

— Aha! am exclamat eu, după ce am dat paginile înapoi. 
Uite versurile: „Şi anii noştri în ceriu se potrivesc taman”. 
Şi încă ceva despre „Trei sute de ani nu vor să scoată/ 
Soarele, într-o ziuă, din astă nouă aranjare”... 

— Exact! Primul indiciu! Are o legătură cu calendarele! 

— Până acum e clar, am spus. 

— Dar nu şi de acum încolo! Iată al doilea indiciu: care 
este legătura dintre Thomas Harriot şi John Dee? 

— Amândoi aparţineau de Şcoala Nopţii. 

Ne apropiam de capătul drumului în lucru. Am simţit 
cum Zola examina drumul din faţă, cântărind viteza şi 
acceleraţia, căutând goluri în faţa ei, printre maşini. 

— Sunt profund impresionată, Harry, spuse ea. Nu mă 
aşteptam ca proprietarul umil al unui magazinaş să 


— 127 — 


cunoască lucruri de acest gen! 

— Sunt la curent cu faptul că unele dintre minţile cele 
mai luminate obişnuiau să se întâlnească pe ascuns la 
Londra, în casa din Durham a lui Walter Raleigh, am spus 
eu. Oameni ca Francis Drake - exploratorul, Molyneaux - 
cel care a făcut globul, Christopher Marlowe - scriitorul de 
teatru, John Dee - astrologul reginei, Thomas Harriot - 
matematicianul şi încă vreo câţiva. Mai ştiu că mulţi dintre 
aceşti oameni aveau intrare la regină, cu care se întâlneau 
în particular. Ştiu că au fost acuzaţi că făceau parte dintr-o 
şcoală de ateism şi blasfemie, că practicau ritualuri stranii, 
dar ei nu făceau de fapt decât să discute lucruri de genul 
adevărurilor din Vechiul Testament, despre teoria lui 
Copernic, despre noile matematici şi despre navigaţie. 
Aceştia erau vârâţi până peste cap în ştiinţele moderne, 
încercând să croiască un viitor pentru explorările globului 
pământesc şi să transforme Anglia într-o putere mondială. 
În afară de astea, nu, nu ştiu prea multe despre Şcoala 
Nopţii. 

Drumul începuse să se deschidă. Zola zărise un gol, aşa 
că mări viteza. Am simţit cum eram împins tare pe spate 
şi, cu scrâşnete de roţi, acceleră până am ajuns în fruntea 
şirului de maşini. 

— Este un triunghi magic aici, spuse ea. Raleigh, 
Harriot, John Dee. Acum să-ţi dau indiciul numărul trei: 
uită-te ce a scris regina Elisabeta pe raportul lui John Dee! 

Am citit cu voce tare: 

— „Quod defertur non aufertur.” Da, bine, îi spune lui 
Dee că ceea ce este amânat nu este şi abandonat. Numai 
că a fost tăiat şi înlocuit cu „Alea iacta est”: zarul a fost 
aruncat. 

Zola acceleră uşor peste o suta de kilometri la oră. 

— Care zaruri, Harry? întrebă ea. 

— Ceva ce are legătură cu un ciclu secret şi cu un 
calendar? 

— Bravo, băiete, acum mai vii de-acasă! Hai să-ţi explic 
despre calendarul secret al lui John Dee. Avem ani bisecți 
din cauză că anul nu are exact trei sute şaizeci şi cinci de 


— 128 — 


zile, da? Cam un sfert de zi rămâne în plus la sfârşitul 
fiecărui an. Numărăm prea repede. 

— Aşa că la fiecare patru ani mai adăugăm o zi pentru a 
corecta eroarea. Avem un an bisect. 

— Această invenţie a pornit de pe la Iulius Cezar. Cu 
excepţia faptului că eroarea nu este exact un sfert de zi. 
Socoteala tot nu este precisă, iar anotimpurile încă au o 
mică eroare faţă de calendar. Nu e mare, cel puţin nu 
suficient de mare ca s-o remarci pe perioada unei vieţi, dar 
de-a lungul celor treisprezece secole de când biserica a 
început să utilizeze acest calendar roman, eroarea a ajuns 
la aproximativ zece zile. În cele din urmă vom ajunge să-l 
vedem pe Moş Crăciun cum vine la noi vara. 

— Dar calendarul gregorian a rezolvat acest lucru - un 
calendar pe care încă îl utilizăm. Mi se pare că-mi 
amintesc că funcţionează prin excluderea unora dintre anii 
bisecți. 

— Toți anii divizibili prin o sută sunt excluşi, numai dacă 
nu sunt divizibili şi prin patru sute. Anul 2000 a fost an 
bisect, dar 1900 nu a fost. Calendarul gregorian repetă un 
ciclu de patru sute de ani. Dar au existat probleme legate 
de acesta, Harry. In primul rând, calendarul era catolic. A 
fost introdus de papa Grigore al XIII-lea, adică de un beţiv 
afemeiat pe nume Ugo Compagni. Aşa că statele 
protestante au avut de ales: fie rămâneau la calendarul lor, 
care putea doar să se degradeze treptat, an după an, fie 
strângeau din dinţi şi îl adoptau pe cel catolic, care era 
superior. Aceste lucruri erau de viaţă şi de moarte la 
vremea respectivă. Datele calendarului v-au oferit 
festivalurile religioase, iar ideologiile catolică şi 
protestantă erau într-un război fără limite sau bariere. 

— Ce vrei să spui? Că John Dee a inventat un alt 
calendar? 

Zola încuviinţă din cap. Acul vitezometrului vechiului 
Smith se oprise acum la aproape o suta optzeci de 
kilometri la oră. Indicatoare pentru oraşul Southampton 
treceau rapid pe lângă noi. 

— A fost o minunăţie, spuse ea. Pentru început, reuşea 


— 129 — 


să obţină un scop major pentru calendarul civil, lucru 
pentru care s-au străduit atât papa Grigore, cât şi Filip al 
Spaniei. Asta a fost pentru a menţine data de 21 martie ca 
punct de plecare pentru a calcula Paştele cât mai aproape 
posibil de echinocțiul de primăvară, echinocțiul fiind 
momentul în care ziua şi noaptea sunt la fel de lungi. 

— Zola, îţi mărturisesc că, deşi am absolvit un liceu 
teoretic, sunt la curent cu lucrurile astea. Şi ce-i cu asta? 
Care este semnificaţia? 

— Ceea ce vedem este un război neoficial purtat acum 
patru secole şi care încă fierbe la foc mic. Un război 
secret. Nici chiar azi nu ştim mai nimic despre el. 

— Un război? 

— Între Hristos şi Antihrist. 

Am privit-o surprins. Nu glumea. 

— Vorbeşti serios, nu-i aşa? 

— Foarte serios, Harry! A fost o luptă pentru câştigarea 
sufletului şi a implicat şi calendarul. Calendarul modern, 
cel gregorian, funcţionează pe un ciclu de patru sute de 
ani, o secvenţă de nouăzeci şi şapte de ani bisecți în patru 
sute de ani. Cifrele astea sunt plictisitoare şi fără niciun 
sens pentru țărănimea care se spetea muncind. Dar Dee a 
realizat un sistem mult mai bun de ani bisecți, un sistem 
care aducea insesizabil datele din calendar să fie conforme 
cu anotimpurile. Opt dintre aceştia se repetau într-un ciclu 
de treizeci şi trei de ani. 

— Treizeci şi trei de ani? 

— Viaţa pe pământ a lui lisus. Hai că ai început să 
pricepi, Harry! Pentru omul obişnuit al secolului al XVI-lea, 
un calendar care nu numai că ajusta anotimpurile, dar se 
baza şi pe viaţa lui Hristos ar fi fost de o inspiraţie divina! 
l-ar fi cucerit şi mintea, şi sufletul. Ciclul de patru sute de 
ani al papei Grigore ar fi devenit o nimica toată. Dacă 
naţiunile protestante ar fi adoptat calendarul lui Dee, ar fi 
întors cu totul în avantajul lor situaţia faţă de Biserica 
Catolică. 

— Şi totul se face cu anii bisecți? 

— Bravo, încă o dată! Primul ciclu Dee este Anno Domini 


— 130 — 


- adică după Hristos - de la 1 la 33. Anii bisecți sunt 4, 8, 
12, 16, 20, 24, 28, şi 32 d.Hr. Al doilea ciclu îl repetă pe 
primul, mergând de la anul 34 la 66 d.Hr., şi aşa mai 
departe. 

— Câte patru ani obişnuiţi între anii bisecți? Ca şi 
sistemul gregorian? 

Zola clătină din cap, îşi apăsă piciorul pe acceleraţie, 
depăşi un convoi de maşini, şi spuse: 

— Nu chiar. Sunt cinci ani obişnuiţi între ultimul an 
bisect dintr-un ciclu şi primul an bisect din următorul. 

— Nu-i prea complicat? Cum sunt stabiliţi aceşti ani 
bisecți? 

— Nimic mai simplu! Ia de exemplu anul 2004 d.Hr. 
Împarte-l în 20 şi 04, adună, şi vei obţine 24. Poţi împărți 
24 la patru, ceea ce face ca 2004 să fie un an bisect în 
sistemul lui Dee. Creierul tău mai funcţionează, Harry, sau 
ti-au ars deja toate sinapsele? 

— Abia m-am încălzit. Nu poţi merge mai repede de 
atât? 

— Nu când am pasageri care se tem. Şi mai avea o 
caracteristică de nepreţuit. 

— Care? 

— Spuneam că acest calendar al lui Dee ar fi mai bun 
decât cel al papei în privinţa corespondenţei echinocţiului 
de primăvară cu aceeaşi dată din calendar în fiecare an. 

— Parcă au început să se ardă sinapsele alea, am 
mărturisit eu. 

— Ştiu, Harry, nu prea te duce mintea, dar sunt convinsă 
că îţi vom găsi o întrebuințare. În calendarul gregorian pot 
fi câte şapte ani obişnuiţi între anii bisecți. In timpul acelor 
ani, echinocțiul de primăvară are o eroare de aproape 
patruzeci şi una de ore. Este imposibil să te fixezi la 
aceeaşi dată de la un an la altul. Insă, conform 
Evangheliilor, lisus a înviat în prima duminică de după 
prima noapte cu lună plină care a urmat echinocţiului de 
primăvară. Rezultatul: din cauza acestei erori, Paştele nu 
are loc întotdeauna în duminica potrivită conform Bibliei, 
din punct de vedere astronomic. O treabă destul de 


— 131 — 


neplăcută, dacă eşti un creştin evlavios. 

— Şi cum era calendarul secret al lui Dee? Cel cu lisus? 

— In calendarul lui Dee nu existau mai mult de patru ani 
obişnuiţi între anii bisecți, aşa că echinocțiul are o eroare 
de mai puţin de şase ore pentru fiecare dintre aceşti ani, 
până când al cincilea an corectează această eroare prin 
ziua în plus. Niciodată eroarea nu depăşeşte douăzeci şi 
patru de ore. Acum hai să presupunem că la fiecare 
treizeci şi trei de ani, la începutul perioadei mari de cinci 
ani între zilele în plus din anii bisecți, ar fi posibil ca 
echinocțiul de primăvară să aibă loc foarte curând după 
miezul nopţii. În acest caz, ar avea loc un ciclu infinit în 
cadrul aceleiaşi date calendaristice. Ceea ce înseamnă că 
Paştele ar fi mult mai aproape de aşteptările biblice. Te-am 
pierdut deja, nu-i aşa? 

Oricât îmi displăcea acest lucru, a trebuit să recunosc că 
aşa era. 

— Creierul meu sfârâie. Cum poţi aranja ca echinocțiul 
să aibă loc exact după miezul nopţii într-un anumit an? Mai 
mult ca sigur ca acesta se întâmplă atunci când îi vine 
timpul! 

— Dar de care miezul nopţii vorbim? Miezul nopţii în 
Honolulu sau miezul nopţii în Greenwich? Pământul fiind 
rotund, Harry, miezul nopţii este la ore diferite în locuri 
diferite. Tu ai libertatea de a măsură timpul tău universal 
de pe un anumit meridian de pe pământ, un prim meridian 
care defineşte longitudinea de zero grade. 

— Lasă-mă să ghicesc, am spus eu. Trebuie să-ţi fixezi 
acest prim meridian la şaptezeci şi şapte grade vest! 

Zola jongla cu vitezele, depăşind un camion pe partea 
greşită, trecând pe urmă din nou iute la o sută optzeci de 
kilometri la ora. Clatină din cap. 

— Măsoară longitudinea din Virginia în loc de 
Greenwich, introdu ciclul secret al lui Dee de ani bisecți şi 
ai câştigat jocul! 

— Dar imperiul catolic al lui Filip al Spaniei avea 
monopol asupra longitudinii lui Dumnezeu, am spus eu. 
Linia trece prin Cuba, Jamaica, Panama, Peru, şi aşa mai 


— 132 — 


departe. 

— Eşti foarte aproape, Harry! 

— Aha, stai că înţeleg! Englezii stabilesc o colonie pe 
meridianul de la şaptezeci şi şapte de grade, operând în 
secret. Odată stabilită, anunţă lumii întregi calendarul lui 
Dee. Un calendar care ia în consideraţie viaţa lui lisus, 
este mult mai apropiat de timpul real al Paştelui biblic şi 
corespunde mult mai precis cu anotimpurile. Irezistibil! 
Influenţa Angliei faţă de alte naţiuni protestante va creşte, 
iar Antihristul, sub forma papei, rămâne cu un calendar 
ecleziastic discutabil, de mâna a doua, pe care abia-l 
introduseseră. Jocul e jucat şi câştigat de protestanți! Un 
tip tare, John Dee asta! 

— Nu ştii nici jumătate din poveste. Tot el a dezvoltat 
conceptul de Imperiu Britanic, a fost implicat în navigaţie 
şi în crearea de hărţi, l-a tradus pe Euclid, a avut cea mai 
mare bibliotecă din Anglia, a fost deținătorul 
manuscrisului Voynich - un cifru care nu a putut fi spart 
până în zilele noastre, a fondat Ordinul Rozacrucienilor ca 
antidot pentru iezuiţi, a consiliat-o pe regina Elisabeta în 
probleme de astronomie şi a spionat pentru ea în Europa, 
utilizând numele de cod 007. 

— Zero-zero-şapte? Glumeşti! 

— Ba eu glume nu grăiesc, Harry! El a fost originalul 
James Bond. 

— Bine, m-ai convins! Şcoala Nopţii nu avea cum să 
piardă aşa ceva. Oricum, cum altfel am putea explica harta 
secretă a lui Harriot? Sau instinctul lui Ogilvie că expediţia 
avea un scop secret? 

Zola examina drumul din faţă, ca un general în timpul 
manevrelor. Încetini viteza. 

— Asta ar explica şi crimele de la bord. Grenville 
vorbeşte despre spionii lui Mendoza ca fiind peste tot. Mai 
mult ca sigur că se infiltraseră în expediţie. Încercau s-o 
distrugă din interior. 

Imensul motor de trei litri hârâi, protestând pentru 
faptul că intrase pe banda pentru viteză redusă. 

— Marmaduke  StClair, Anthony Rowse, Abraham 


— 133 — 


Kendall. Trădători şi criminali. 

— Sau patrioţi şi luptători pentru libertate. Depinde de 
care parte a baricadei te afli. 

Conducea încruntată pe un drum alunecos, pe care apa 
se scurgea în şiroaie. 

— Însă nu explică disperarea de a obţine acest jurnal. 
Nu explică uciderea lui Toby Tebbit. Nu explică 
evenimentele de noaptea trecută. La naiba, toate astea s- 
au întâmplat cu patru secole în urmă! Clătină din cap, 
plină de frustrare. Încă nu am ajuns la rădăcini! 

Am mai răsfoit paginile jurnalului. 

— O! Ia te uită! am exclamat. 

— Ce-i? întrebă ea nerăbdătoare. 

— Recunosc că te-ai străduit, Zola, i-am spus. Dar aici e 
vorba de mult mai mult decât de calendare! 

— Harry! 

— Asta ti-ar prăji ție creierul, în cazul în care ai avea 
unul! 

— Dacă tot veni vorba de crimă... 

— Concentrează-te la drum, fată! Trebuie să mă gândesc 
la acest lucru. 


— 134 — 


Capitolul 17 


— Dacă mai continuăm să mergem aşa spre sud, în 
curând o să avem nevoie de o barcă! spuse Zola. 

Se strecură cu maşina ei Scimitar, înconjurând o piaţă 
micuță, spre o stradă îngustă, care ducea la vale pe o 
pantă abruptă. Am zărit o clipă marea printre case. În cele 
din urma am ajuns într-un sătuc şi am luat-o la dreapta pe 
un drum pietruit, pe marginea căruia se aflau câteva case 
văruite în alb. Opri în dreptul ultimei case. 

— Cheia, zise ea, şi am însoţit-o înapoi pe drum, spre o 
altă casa. 

Se deschise uşa, şi un Cocker Spaniel ieşi şi începu să- 
mi miroasă picioarele, iar o femeie de vârstă mijlocie, 
îndesată, spuse: 

— Bună, Zola, ce mai faci? Ai venit în weekend? 

— Da, doamnă Murgatroyd. Acesta este un coleg de-al 
meu, Harry Blake. 

Doamna Murgatroyd îmi făcu o evaluare rapidă şi-mi 
aruncă o privire care spunea: „Deci nu sunteţi decât buni 
prieteni?” 

— Aveţi nevoie de ouă sau de lapte? 

În casa părinţilor ei, Zola scotoci prin dulapurile din 
bucătărie, pe urmă se dedică în întregime unei activităţi în 
dreptul aragazului. Am trântit jurnalul lui Ogilvie pe masa 
mare, solidă, din bucătărie, şi am aruncat o privire 
primprejur. Casa era mare, confortabilă şi veche. Dădea 
înspre o grădină de zarzavat şi o viță-de-vie chiar dincolo 
de aceasta - un beneficiu adus de încălzirea globală. O 
pendulă ticăia silențios în hol. Era puţin peste ora nouă 
dimineaţa, şi aveai impresia că era ora patru în zori. Am 
revenit în bucătărie şi am căutat cu înfrigurare cafeaua 
instant. 

— Deci, spuse ea. 

Mâncaserăm un mic dejun alcătuit din ouă, şuncă şi fulgi 
moi de porumb, şi eram la cea de-a treia ceaşcă de cafea 
din acea dimineaţă. 


— 135 — 


— Deci! am răspuns eu. Ogilvie s-a întors în cabina lui 
Harriot. Voia să găsească ce se afla ascuns după panoul 
secret al lui Marmaduke. 

— Cum?! Băiatul ăsta îşi dorea cumva neapărat să 
moară? 

— Vrei să afli ce a găsit acolo, sau preferi să-ţi finalizezi 
somnul întrerupt? 

— Mai târziu, spuse ea şi căscă. Ne aflăm într-o 
competiţie, ai uitat? 


— 136 — 


Capitolul 18 


Sunt conştient de faptul că într-o zi aş putea fi spânzurat 
din pricina curiozităţii mele. Chiar din clipa în care 
părăseam încăperea domnului Harriot, cu inima bătându- 
mi să-mi spargă pieptul, ştiam că, într-o anumită etapă a 
călătoriei mele, va trebui să descopăr ce anume era 
obiectul acela secret din spatele panoului. Diavolul îmi 
şoptea permanent în ureche: „Ce este? Ce este obiectul 
acela secret? De ce este atât de important?” 

Următoarele două zile le-am petrecut în rutina 
reperărilor direcţiei la ora prânzului şi a măsurărilor 
înălţimii astrelor, servitul gentilomilor la masă, spălatul 
lenjeriei şi hainelor acestora şi îngrijitul câtorva găini şi 
capre pe care le aveam la bord. Aceste lucruri mă ţineau 
ocupat zi şi noapte şi mă fereau de atenţiile domnului 
Salter, a cărui antipatie faţă de mine nu se mai exprima 
acum prin nimic periculos, ci doar prin nişte priviri 
pătrunzătoare. Mă întrebam dacă puteam să risc la un 
moment dat un zâmbet insolent sau chiar vreo remarcă, 
ştiind că nu mai putea să mă atingă prea uşor, dar m-am 
hotărât să-l las în pace. De ce să deranjez un urs furios? 
Într-o zi, uşa de la cuşca lui ar fi putut să fie lăsată 
deschisă. 

În fiecare seară, de bună seama, împărţeam cala- 
dormitor cu Manteo şi cu încă vreo douăzeci de marinari, 
dar nu eram niciodată singuri. În repetate rânduri am 
trecut pe lângă el pe coridor sau l-am văzut în cambuză. 
Odată, aplecându-mă peste parapet, pe punte, am avut 
senzaţia stăruitoare că eram privit. M-am întors, şi era 
Manteo, care stătea pe punte cu picioarele încrucişate ca 
un Buddha indian, uitându-se la mine impasibil. Îmi 
dădeam seama că o vorba de-a lui ar fi putut să mă ducă la 
spânzurătoare. Totuşi, pe măsură ce spaima începea să mi 
se diminueze, hotărârea mea de a pătrunde încă o dată în 
încăperea gentilomilor devenea tot mai puternică. Dorinţa 
de a deschide panoul şi de a descoperi obiectul secret care 


— 137 — 


se afla în spatele acestuia devenise irezistibilă. 
Curiozitatea mea era ca o boală, sau ca un dar al 
Diavolului. 

Am comis această a doua nelegiuire, din pricina 
curiozităţii mele, în cea de-a treia zi, după ce aproape că 
fusesem prins prima oară. Patru marinari de pe barca de 
serviciu muriseră de ciumă, şi trei înlocuitori de pe Tigrul 
erau trimişi acolo. Tânărul meu prieten Michael din 
Southwark, Hunger şi un individ pe care nu-l cunoşteam 
erau pe punctul de a fi transferați. În loc să vâslească într- 
o barcă de transport până acolo, corabia se aşeză de-a 
lungul, fu aruncată o frânghie în barca de serviciu, şi 
fiecare marinar fu prins cu hamuri. Pe urmă, fiecare 
trebuia să se arunce de-a lungul frânghiei, parcurgând 
distanţa agăţaţi cu mâinile de frânghia care-i susţinea. 
Marea era liniştită, dar frânghia se încorda şi se slăbea, 
uneori azvârlind omul în aer, alteori plonjându-l în apă, 
spre desfătarea marinarilor care priveau scena. Muzicanţii 
interpretau cântece vesele în timpul acestei activităţi. Pe 
puntea de la pupa, gentilomii priveau şi ei spectacolul - 
căpitanul, Rowse, Harriot, StClair, Kendall şi alţii. Nici nu 
se putea un moment mai potrivit. 

Am coborât scara: nimeni nu putea să mă spânzure 
pentru atâta lucru. M-am deplasat de-a lungul coridorului, 
spre pupa: eram încă în siguranţă. Nu se auzea niciun 
sunet în afara sutelor de gemete şi hârâituri ale Tigrului. 
Toată lumea era pe punte, privind spectacolul. 

Am bătut, am deschis uşa, am închis-o în urma mea. Am 
împins panoul, care alunecă uşor. Acolo am găsit nişte 
borcane, dintre care unul avea în interior nişte insecte 
verzi, uscate - ce ciudat!, altul avea nişte frunze negre, 
ondulate, iar altele conţineau o pudră alba. Numai că 
atenţia mea fu atrasă de mătasea neagră care înfăşura un 
obiect. Greutatea acestuia mă surprinse. Am desfăcut 
obiectul din straturile de pânză - deja începusem să 
tremur, iar auzul îmi era încordat, încercând să disting 
orice sunete umane - şi iată ce am găsit acolo: erau trei 
plăci din lemn; cea din mijloc avea în jur de treizeci de 


— 138 — 


centimetri lungime şi peste douăzeci de centimetri lăţime. 
Celelalte două plăci erau ataşate de prima prin nişte 
balamale din lemn, aşa încât fie se puteau plia peste placa 
din mijloc, fie se puteau deschide. Placa din mijloc 
conţinea, încastrată în lemn, o altă bucată de lemn, un 
dreptunghi mic, cu noduri. Această piesă centrală din lemn 
era înconjurată de o margine lată din argint, şi presărate 
peste argint ca stafidele dintr-o budincă se vedeau 
diamante, rubine, safire, smaralde şi nişte pietre galbene 
al căror nume nu-l cunosc. 

Placa din stânga, când era deschisă, dezvăluia 
privitorului o pictură aplicată pe lemn. Imaginea 
reprezenta o femeie cu ochii foarte mari, cu nasul 
incredibil de lung şi subţire, gura micuță, şi bărbia 
ascuţită. Numai faţa îi era expusă: capul, părul, urechile, 
gâtul şi corpul îi erau acoperite cu un şal de culoare verde- 
închis. Odihnindu-se la pieptul ei, şi apăsându-şi obrăjorul 
de al ei, se vedea un copilaş înfăşurat într-o hăinuţă lungă. 
Copilaşul avea părul lung şi cârlionţat, şi picioruşe şi 
mânuţe mititele. Pictura înfăţişa şi nişte halouri în jurul 
capetelor mamei şi copilului, şi avea pe ea un scris de un 
tip pe care nu-l mai văzusem niciodată până atunci. Toate 
acestea se aflau pe un fond roşu ca sângele. Pe placa din 
dreapta se afla o pictură destul de familiară: lisus Hristos 
pe cruce, pe fondul unui soare negru şi a unui cer înnorat, 
ca de furtună, cu femei care plângeau la picioarele sale şi 
bărbaţi care-şi fereau privirile, cu braţele aruncate în sus, 
ca şi cum s-ar fi protejat să nu fie văzuţi. 

Câtă vreme am stat şi am privit acea minunăţie, nu mai 
ştiu. Mă întrebam de unde venea, cine o făcuse, ce 
semnifica. Simţeam cumva că modelul, simetria erau 
făcute în aşa fel încât să atragă atenţia asupra micului 
dreptunghi din lemn vechi din centrul acelui obiect 
straniu. Însă sunetul unor râsete şi paşi pe o scară mă 
readuseră în prezent şi îmi reamintiră de pericolul în care 
mă băgasem. Am pliat lemnul în grabă, l-am înfăşurat în 
pânza lui, l-am pus înapoi în ascunzătoarea secreta şi am 
tras panoul până s-a închis. Am ieşit afară pe uşă, m-am 


— 139 — 


dus pe coridor, şi pe urmă am urcat scările, ieşind la aer şi 
la soare, fără să fi fost văzut de cineva, atât cât am putut 
eu să-mi dau seama. 


— 140 — 


Capitolul 19 
„Să nu adormi, mi-am spus, să nu adormi!” 

— Hai să ne folosim puţin mintea! am rostit cu voce tare. 
Avem un fel de relicvă sau un obiect secret. Cred că asta 
este ceea ce caută ucigaşii lui Tebbit. Nu aurul, nu 
diamantele, doar lemnul aflat în centrul acelui obiect. Este 
descris un triptic acolo. 

Zola se întinsese pe o canapea şi îşi pusese sub cap o 
pernuţă fantezie. Ar fi trebuit să fiu de piatra ca să nu-i 
remarc silueta, stomacul ei plat sau sânii aceia. 

— Ce-i acela un triptic? 

— Obiectul pe care-l descrie. Este vorba despre o 
icoană. O relicvă religioasă. 

— Bine, Harry, şi ce-i cu asta? Nu faci decât să-mi oferi 
nişte cuvinte. 

— O icoană purtată într-o expediţie secretă, de către 
nişte conspiratori secreţi. Trebuie să fi avut un scop 
religios! 

— Te urmăresc, Harry. Vrei să mergem la o plimbare? 

— Mai degrabă m-aş duce la culcare. 

— Da, dar la plimbare am putea merge împreună! 

Am râs amândoi. _ 

— Ce scop religios? am continuat eu. Încearcă să 
distrugă expediţia, şi dacă avem încredere că povestea ta 
cu cele şaptezeci şi şapte de grade vest este adevărată, ei 
încercau să stabilească o colonie protestantă şi un 
calendar nou. Dar uită-te la dată - 1585! Uită-te ce 
coincidenţă superbă cu încercarea de a o da jos pe regina 
Elisabeta în 1586, când se presupunea că acei colonişti 
ajunseseră deja şi creaseră un loc al lor. 

— Te referi la conspirația Babington? Cea în urma căreia 
lui Mary, regina Scoției, i-a fost tăiat capul? 

— Cred că există o legătură, am spus eu după ce am 
sorbit din cafeaua aproape rece. A fost o conspirație 
privind cucerirea Angliei de către spanioli, imediat după ce 
Elisabeta ar fi fost asasinată. 


— 141 — 


— Continuă, Harry! Spune-mi ce legătură are asta cu 
relicva secretă! 

— Cred că este o bucată de lemn din Crucea lui Hristos. 

Zola clipi nervoasă, se ridică în şezut şi mă privi intens. 
Avea nişte ochi interesanţi: întunecaţi, cu privire 
inteligentă; ochi care-ţi pătrund până în suflet. 

— Ce vrei să spui, Harry? 

— Dacă o relicvă de la Hristos ori de la Fecioara Maria 
era atinsă de un monarh, acest fapt i-ar fi autentificat 
acelui monarh dreptul divin de a împărăţi. 

— Până acum e limpede, spuse Zola, rostindu-şi 
cuvintele cu grijă. Astea sunt lucruri cunoscute din istorie. 

— Bine. Acum, să spunem că acest lemn sfânt a fost 
sărutat de către Mary, regina Scoției, şi transportat la 
şaptezeci şi şapte de grade vest. 

Zola încuviinţă din cap cu o expresie prudentă. 

— Acum, să spunem că acea conspirație Babington a 
avut succes, am continuat eu. Să zicem că ar fi fost un 
conflict între Mary, regina Scoției, şi Elisabeta, cu trupe 
spaniole care au invadat Anglia. Apoi drepturile lui Mary 
faţă de America de Nord ar fi fost autentificate prin 
sărutarea Crucii. Ar fi reprezentat un avânt puternic 
pentru cauza catolicilor. Şi, odată ce Mary ar fi ajuns în 
siguranţă pe tron, catolicii ar fi avut controlul longitudinii 
magice atât la nord, cât şi la sud. Calendarul lui Dee nu ar 
fi putut fi introdus de către protestanți. Ba chiar ar fi lăsat 
Romei opţiunea de a introduce calendarul lui Dee şi de a-şi 
asuma în cele din urmă meritele pentru acest lucru. Jocul 
ar fi fost jucat şi câştigat de către adevărata religie. Erezia 
protestanților ar fi suferit o lovitură catastrofală şi s-ar fi 
prăbuşit în cele din urmă. 

— Asta-i o teorie interesantă, Harry! E foarte bine adusă 
din condei, exact ca a mea. Însă eu mai am o teorie. Cred 
că lovitura aceea la cap te-a afectat într-un fel sau altul. 
Nu este decât o problemă: pentru ca teoria ta să 
funcţioneze, ai nevoie de o bucată originală din lemnul 
Crucii. Acum spune-mi, cum Dumnezeu poţi să obţii aşa 
ceva? 


— 142 — 


— Cruciații au avut-o, sau cel puţin aşa credeau. O 
numeau Adevărata Cruce. 

— Harry, suntem în secolul XXI. Lucrurile astea sunt 
doar o legendă. 

— Ştiu. 

Zola mă privi drept în ochi. Se uită la mine fix pentru o 
clipă, aplecându-şi capul pe o parte, pe urmă mi se adresă 
cu răceală. 

— Te respect, Harry, chiar te respect! Problema este că 
tu îţi imaginezi că eşti un fel de creatură superioară care 
trebuie să convingă nişte idioţi ca mine să gândească la 
acelaşi nivel cu tine. Nu faci decât să stai acolo, 
presupunând că voi refuza să iau în serios această idee. 

— Ai dreptate, Zola. Presupun că o idee care cere 
imaginaţie te-ar depăşi total. 

— De fapt, teoria ta ar explica multe. De exemplu, ar 
explica de ce oamenii sunt gata să ucidă ca să pună mâna 
pe acest obiect. Gândeşte-te la valoarea comercială a unei 
bucăţi originale de lemn din Cruce. Gândeşte-te cât ar 
plăti un muzeu pentru aşa ceva! Gândeşte-te la faima de a 
deţine aşa ceva! 

— Bine. Dar pentru a-mi testa teoria, se pare că ar 
trebui să discutăm cu un expert în relicve religioase. 

Zola nici nu clipi. 

— Ştiu eu pe cineva, spuse ea. 

— Şi dacă este ceva adevărat în povestea mea, atunci 
trebuie să fie o legătură între Marmaduke StClair şi familia 
Tebbit, o conexiune care merge înapoi în timp cel puţin 
până la cruciade. Trebuie să aflăm acum istoria familiei 
Tebbit! 

— De unde să facem rost de aşa ceva? 

— De la Debbie, bineînţeles! Adolescenta mea ahtiata 
după bărbaţi! 


— 143 — 


Capitolul 20 


— Debbie? 

— Harry! 

Avea vocea ca şi cum tocmai ar fi plâns. Mai părea şi 
extrem de încântată să aibă veşti de la mine. 

— Ştiu că acum nu este un moment potrivit pentru a te 
suna. De fapt, oricând ar fi, tot un moment nepotrivit 
pentru telefoane în această perioadă. 

— Nu, deloc! 

Părea sinceră. M-am întrebat dacă hoinărea prin 
mausoleul acela enorm de una singură, sau dacă acesta 
încă mai era plin cu rude îndurerate, sau dacă unchiul 
Robert se hotărâse să se instaleze acolo confortabil şi să-i 
preia toate afacerile. 

— În legătură cu jurnalul; cred că am găsit ceva. 

— Ai găsit ceva? 

— Încă nu sunt sigur, dar este ceva care merită 
investigat. Uite ce e, Debbie, aş avea nevoie de o mână de 
ajutor. 

Puteam să-i simt fizic curiozitatea cum se transmitea de- 
a lungul firului. 

— Bineînţeles! Cu ce-aş putea să te ajut? 

Am respirat profund. 

— Am nevoie de nişte date din istoria familiei tale. 

— Vrei să spui cu ce s-a ocupat bunicul meu, chestii 
dintr-astea? 

— Nu, Debbie, aş vrea să aflu despre familia ta cât de 
departe merge în vechime. Vreau să spun, chiar de la 
începuturi. 

— Oho! Ne tragem de foarte departe în vechime, Harry, 
să ştii! 

Ezită puţin, pe urmă adoptă brusc un ton distant, ca 
pentru afaceri, ca şi cum ar fi discutat cu măcelarul. 

— Te sun eu... 

Se auzi o voce masculină la celălalt capăt al firului. 

— Cine e? Blake? 


— 144 — 


Unchiul Robert. Tonul lui fusese aspru şi până acum, dar 
de data asta avea o notă şi mai pronunţată de iritare. 

— Da, eu sunt, am spus, cu un gol în stomac. 

— Am să-ţi repet acest lucru, domnule Blake! Vei înceta 
orice comunicare cu nepoata mea! Dacă nu, vei avea de-a 
face cu avocaţii mei. Ai priceput acest lucru? 

Zola stătea în capătul holului, cu o ceaşcă de cafea în 
mână şi cu sprâncenele ridicate. Am indicat rapid cu 
degetul în direcţia bucătăriei. I-a luat o secundă, dar după 
aceea se deplasă tiptil şi ajunse imediat. Am auzit un clic 
uşor când ridică receptorul din bucătărie. 

— Domnule Tebbit, sunt un cetăţean liber, într-o ţară 
liberă, şi am să vorbesc cu oricine voi avea naibii chef! 

Aveam o bănuială că Tebbit, ca şi fratele său, nu era 
obişnuit să fie contrazis. În orice caz, de-abia îşi putea 
controla mânia din voce. 

— Dumneata, domnule, eşti pe cale să faci o învârteală. 
Singurul dumitale interes pentru nepoata mea este să 
storci cât mai mulţi bani de la ea. Te mai afli şi în posesia 
unui jurnal care aparţine familiei noastre. Vreau să mi-l 
trimiţi prin poştă în termen de douăzeci şi patru de ore. 
Dacă nu vei face acest lucru, voi recurge la alte acţiuni 
pentru a-l recupera, şi dumneata vei fi responsabil pentru 
cheltuielile judiciare. Cu excepţia returnării acestui jurnal, 
vei înceta să mai ai vreun contact de orice natură cu 
această familie! 


— Vrei să-ţi pun nişte coniac în asta? mă întrebă Zola, 
arătând spre ceaşca mea de cafea. 

Stătea cu picioarele ridicate sus, pe masa din bucătărie, 
şi se înclina periculos pe spate, balansându-se pe un scaun 
care se sprijinea numai pe două picioare. De obicei nu mă 
intimidez uşor, dar confruntarea neaşteptată mă lăsase 
puţin cam zdruncinat. 

— Ai de gând să faci ce ţi-a spus? mă întreba Zola. Vei 
abandona orice încercare de a o contacta pe Debbie? 

— Vorbeşti serios?! am spus. Fleacuri! am exclamat eu 
mai departe, cu mai multă bravadă decât simţeam efectiv. 


— 145 — 


Zola se încruntă. 

— Ţi-a trecut prin cap că unchiul Robert pare extrem de 
interesat să pună mâna pe jurnalul lui Ogilvie? mă întrebă 
ea. Şi că vrea să te oprească să investighezi mai departe? 

Am sorbit o gură de cafea. 

— Bineînţeles că da. Dar ce ar putea el să facă cu 
jurnalul? N-ar recunoaşte scrierea prescurtată elisabetană 
nici dacă i-ar trăsni una în faţă. 

— Nu fi prost, Harry! Şi-ar angaja propriul expert. lar el 
cunoaşte istoria propriei familii. Dacă este ceva acolo, el 
şi-ar da seama înaintea ta despre ce este vorba. 

— Poate vrea să o deposedeze pe Debbie de ceva ce este 
al ei de drept, am speculat eu. Apropo, unde-şi ţin părinţii 
tăi coniacul? 


l-am dat telefon lui Janice mai târziu în acea după- 
amiază şi am rugat-o frumos să aibă singură grijă de 
anticariat în următoarele două săptămâni. 

— Ai un mesaj, spuse ea, cu o notă de neîncredere în 
voce. A venit prin fax, continuă, pe urmă citi cu voce tare: 
„Nu mă mai suna acasă când unchiul Robert dă târcoale pe 
aici. Unde te-aş putea găsi? Debbie”. Cine e Debbie? 

— Suntem doar buni amici, i-am explicat. 

I-am dat lui Janice numărul Zolei de telefon şi i-am spus 
să i-l dea lui Debbie în particular data viitoare când avea 
să sune. Acum tot ce puteam să mai fac era să aştept. 
Telefonul sună la ora şapte, chiar când mă gândeam că 
venise vremea să o scot pe Zola din casă şi să luăm cina 
undeva. l-am lăsat puţin timp şi ei ca să ridice receptorul 
din bucătărie, înainte să răspund eu la telefon. 

— Harry? 

— Debbie, bună! 

— Mă aflu în birou, spuse ea, vorbind foarte încet. Nu-mi 
găsesc telefonul mobil. Pariez că unchiul Robert mi l-a 
luat. Toată ziua a stat pe aici. Mă simt ca prizonierul din 
Zenda, sau ceva de genul ăsta. 

— Nu ar putea să te asculte, Debbie? Mai sunt şi alte 
telefoane cuplate la acesta? 


— 146 — 


— Da, în unul dintre dormitoarele de la etaj. Dar unchiul 
Robert joacă snooker cu unul dintre acoliţii săi. 

— Vrei să spui că eşti singură în toată casa? 

— Nu, Harry, el este în camera de snooker. E chiar 
deasupra. 

— Nu sună prea sigur, am spus, şi, fără să-mi dau 
seama, am început şi eu să vorbesc în şoaptă. 

— Lasă asta! Uite, hai să-ţi spun! Am găsit toate astea 
scrise într-o carte din biroul lui tăticu', dar eram la curent 
deja cu o mare parte dintre chestiile astea. Cred că sunt 
sute de hârtii, acte de proprietate şi corespondenţă de 
familie păstrate în arhivele de la Universitatea din Hull, 
deşi n-am nici cea mai vagă idee cum au ajuns acolo. Eşti 
gata? 

— Incepe! 

— Bine. Ne tragem din două familii de mari latifundiari, 
Tebbit din Lincolnshire şi Maxwell din Scoţia. De fapt, ne 
numim Tebbit-Maxwell, dar am renunţat la al doilea nume 
prin anii 1920, din cauza unui stră-străbunic care voia să 
fie membru în parlament din partea Partidului Socialist, 
sau ceva de genul ăsta. Mai este de asemenea şi o familie 
cu mai puţine pământuri, Greenacre din Yorkshire. 

— Până acum e bine, am spus încurajator. 

— Am să-ţi spun întâi despre ramura Maxwell. Nu prea 
mă consider o Maxwell, poate din cauză că am renunţat la 
acest nume. Este destul de complicat, şi în cea mai mare 
parte plictisitor, cu toată lumea care se căsătoreşte în aşa 
fel încât să păstreze banii în familie. Această ramură 
aproape s-a stins la începutul secolului trecut, când mai 
rămăsese doar o fiică, Gwendoline. Avea aproape opt mii o 
suta de hectare de pământ în East Riding, Lincolnshire, şi 
Dumphriesshire, cu castelul Caerlaverock aruncat şi el pe- 
acolo. Însă în cele din urma s-a căsătorit cu cel de-al 
cincilea duce de Norfolk în 1904, şi aceasta a menţinut 
ramura activă şi banii au rămas în familie. 

— Ai putea să te duci şi mai departe în trecut, Debbie? 

Se auzi cum răsfoieşte nişte hârtii. 

— Ei bine, cei din ramura Maxwell au avut probleme 


— 147 — 


cam cu trei sute de ani în urmă, când au susţinut echipa 
greşită în timpul revoltei  iacobiţilor?. Cel de-al 
paisprezecelea Lord Maxwell a evadat din închisoare 
îmbrăcat ca o femeie, cu haine aduse de soţia sa. Bieţii de 
ei, au trebuit să stea exilați în Italia tot restul vieţii lor, 
împreună cu micuțul prinţ Charlie. Au trăit într-un oraş 
mare situat pe un deal, numit Frascati, chiar lângă Roma. 

— Viaţa e grea, am încuviinţat eu. Nu vedeam nicio 
conexiune. 

— Totuşi, familia e plină de baroni şi are proprietăţi prin 
toată Scoţia. 

— Ai putea să-i urmăreşti mai departe în timp? Adică 
înaintea iacobiţilor? 

— Sigur. Familia Maxwell ajunge cu strămoşii chiar la 
Undwin şi fiul său Maccus, în secolul al XI-lea. Maccus s-a 
transformat în Maccuswell, care a devenit Maxwell al 
castelului Caerlaverock, şi aşa mai departe. 

Tot nu vedeam vreo legătura cu jurnalul lui Ogilvie, sau 
cel puţin nu una evidentă. 

— Bine, Debbie, acum ce-ai putea să-mi spui despre 
ramura Tebbit a familiei? Eşti sigură că mai poţi vorbi fără 
probleme? 

— Şi ce-ar putea să facă unchiul Robert? spuse ea 
sfidător, dar continuă să vorbească în şoaptă. Legătura lui 
Tebbit cu Maxwell a început cam prin 1600, când unul din 
familia Tebbit s-a căsătorit cu Lady Joyce Maxwell. Să 
vedem. Da, uite aici! Lucrurile nu mergeau prea bine 
pentru ei în secolul al XV-lea. A fost un Sir Stephen Tebbit. 
El şi cu doi fii ai săi s-au alăturat ducelui de Norfolk la 
Flodden în 1513, şi au fost ucişi în bătălie. Cel mai tânăr 
fiu a devenit moştenitor, dar pe urmă i s-a tăiat capul din 
cauza implicării sale în revoltele din Lincolnshire. 
Proprietăţile şi conacele au fost confiscate, dar regina 
Elisabeta a redat o parte din ele nepotului. Stai puţin! Nu 
se mai auzi nimic pe fir preţ de câteva clipe, apoi: E în 
regulă, s-a dus doar până la baie. Da, a mai fost un 


? Care aparţin iacobitismului, mișcare politică dedicată revenirii 
regilor din dinastia Stuart pe tronurile Angliei și Scoției (n.tr.). 
— 148 — 


Stephen Tebbit care a sprijinit aripa greşită în timpul 
războiului civil din Anglia. Parlamentul lui Cromwell le-a 
şterpelit proprietăţile. 

— S-ar părea că este un obicei de familie, Debbie. Să-i 
sprijine pe perdanţi. 

— Mulţumesc, Harry! Şi atunci cum se face că eu 
locuiesc în Casa Picardia, iar tu într-o coşmelie din 
Lincolnshire? Cei din familia Tebbit s-au menţinut pe linia 
de plutire în următorii o sută de ani prin generozitatea 
ramurii Greenacre. Pe urmă a avut loc o căsătorie bine 
pusă la punct, şi averea familiei a crescut din nou, până am 
ajuns să deţinem peste două mii de hectare în diferite 
regiuni, vreo douăzeci şi ceva de castele, şi o abație. Aş 
spune că nu e rău pentru nişte perdanţi... 

— Nu e rău deloc, Debbie! Dar ai putea să te duci şi mai 
în trecutul familiei tale? 

— Vrei să spui chiar departe de tot? Cum ar fi până la 
dinozauri? Să vedem. 

Se auzi iar fojgăitul unor hârtii. Pe urmă spuse: 

— Am găsit. Putem să mergem pe ramura Tebbit până la 
baronul Philip, fiul lui Carr. I s-a oferit jumătate din 
Cheshire de către William Cuceritorul. Unul dintre 
descendenţii lui Philip s-a căsătorit într-o familie franceză, 
StClair din Picardia, cu numele original de Clari. Aceştia 
au făcut o avere în urma cruciadelor, şi averea familiei s-a 
extins după aceea până la Lincolnshire şi York. Aveau 
şaizeci de conace în total. N-am idee cât ajungea să-i coste 
încălzirea, dar nu prea cred că le pasa vreun pic. 

Cruciadele! De Clari Cruciatul, care a devenit StClair 
din Picardia. Sinclair. Winston Sinclair, ruda necunoscută 
care trimisese jurnalul lui Ogilvie la Casa Picardia, casa 
familiei Tebbit. O piesă de puzzle care intrase în locul 
potrivit cu o precizie uimitoare. 

— Şi cam asta e, vorbi Debbie din nou. Vezi acum ce 
grămadă de oameni superiori suntem, în comparaţie cu un 
pierde-vară ca tine! Harry, mai eşti acolo? Te ajută cu ceva 
toată chestia asta? 


— 149 — 


Am încropit în grabă o cină de burlac, şi Zola apăru de la 
etaj într-o splendidă rochie roşie, care aproape că se 
asorta cu culoarea vinului pe care-l turnam în pahare. 
Lumina lumânărilor - de la lumânările de rezervă pentru 
cazurile în care se oprea curentul, nu din acelea romantice 
pentru cină - se reflecta în cerceii ei, şi în colierul cu 
imitație de diamante. Făcusem sosul puttanesca din 
conservă, dar era surprinzător de gustos, şi abia aşteptam 
să gust zabaglione!” pe care-l improvizasem dintr-un 
sherry dulce, şi nu din marsala al'uovo, aşa cum se cerea. 

Zola gustă vinul şi mă privi curios pe deasupra 
paharului. 

— Cred că Debbie s-a îndrăgostit de tine. 

— Aiurea! Nu sunt pentru ea decât un ursuleţ de pluş 
ceva mai mare. Cred că mă vede ca pe un surogat de 
unchi. M-am aşezat şi am început să amestec spaghetele. 
Uite, Zola, ar trebui să mă mut de aici după ce terminăm 
de mâncat. Aş putea sta la un hotel din sat. Nu putem s-o 
lăsăm pe doamna Murgatroyd să-ţi distrugă reputaţia. 

Ochii i se măriră neîncrezători, pe urmă chicoti. 

— Şi în toţi aceşti ani am crezut ca dinozaurii au 
dispărut în totalitate! Intâmplarea face că sunt un 
Capricorn, Harry. Sunt impulsivă, iubitoare şi pasionată. 
Tu ce eşti? 

— Sunt Leu, cred. 

I se lungi faţa. 

— Eşti loial, dar rece şi analitic. Niciun risc pentru 
virginitatea mea, la naiba! 

M-am gândit că în încăpere atmosfera se încinsese 
destul de tare. 

— Conexiunea cu Sinclair, am spus. 

— Conexiunea cu Sinclair, repetă Zola gânditoare. Să fie 
o coincidenţă? 

— Niciunul din noi nu crede acest lucru. Acest cruciat, 
de Clari. Mi-ar face plăcere să aflu ce s-a ales de el. 

Zola clătină gânditoare din cap. 


10 Desert italian din gălbenușuri, zahăr, lichior - de obicei vin de 
Marsala (n.tr.). 


— 150 — 


— Cunosc eu pe cineva, spuse ea. 


— 151 — 


Capitolul 21 


Acel „cineva” pe care îl cunoştea Zola se dovedi că era 
proprietarul Muzeului de Antichităţi din Oxford, care mai 
deţinea şi alte „jucării” de acelaşi tip, inclusiv, după cum 
citisem, nişte insule din Marea Egee şi din Caraibe. La 
sugestia mea, am aranjat să ne întâlnim într-un bar, într- 
unul din multele pe care le cunoşteam în zonă de pe 
vremea zilelor mele de la Oxford. Acesta se afla chiar la 
ieşirea din Parks Road, şi era condus de familia Paczynski, 
un cuplu de polonezi la pensie. Zola intră cu maşina 
Scimitar în parcare la ora zece fix. El ne aştepta deja. 

Barul fusese utilizat cândva pentru o scurtă perioadă în 
serialul de televiziune Inspectorul Morse, şi, ici-colo, 
răspândite pe pereţii acoperiţi cu panouri întunecate, se 
aflau fotografii alb-negru ale proprietarilor cu părul 
încărunţit, în compania actorilor principali din film, care 
reflectau cu bucurie gloria trăită. Doamna Paczynski arăta 
cam la fel, cu excepţia faptului că acum avea părul complet 
alb. 

„Cineva”-ul Zolei avea în jur de cincizeci de ani, cu părul 
rar, în curs de chelire, şi ochelari cu lentile groase. Era 
îmbrăcat cu o cămaşă galbenă, descheiată la gât, şi o 
jachetă albastră. Mi s-a părut greu să împac aspectul lui de 
persoană de care parcă abia se debarasaseră cei de la 
Oxfam!!, cu faptul că apărea în mod regulat în listele cu 
oamenii înstăriți publicate în Sunday Times. Chipul său se 
lumină la vederea Zolei, iar îmbrăţişarea lor fu destul de 
intimă, şi eu m-am întrebat cât de bine se cunoşteau în 
realitate. 

Ne-am aşezat în jurul unei mese rotunde. Era prea 
devreme pentru alcool, dar am comandat oricum o bere 
slab alcoolizată. Prietenul Zolei avea un însoțitor: bărbatul 
din faţa mea era puţin trecut de treizeci de ani, un 
jamaican de culoare, cu părul scurt, îngrijit, şi faţa 


11 Grup de organizaţii nonguvernamentale care lucrează în toata lumea 
contra sărăciei și nedreptăţilor (n.tr.). 
— 152 — 


rotundă, catifelată. Era îmbrăcat cu un costum cenușiu, şi 
singurul semn că era ceva ascuns sub exteriorul său 
conservator era un ac de cravată din argint sub forma unei 
chitare. Vorbea într-un mod timid, ezitant, care m-a păcălit 
complet la această primă întâlnire. 

Fiecare dintre noi avea în faţă o fotocopie a jurnalului lui 
Ogilvie, şi toţi ne refeream mereu la acesta în timpul 
discuţiilor. Am vorbit atât de mult, că aproape mi se 
uscase gura, şi când am terminat, am golit rapid jumătate 
din halba pe care o aveam în faţă. Se lăsase o tăcere 
pătrunsă de gânduri. Erau multe lucruri pe care trebuiau 
să le digere. Individul Oxfam se întoarse către însoţitorul 
său. 

— Ce crezi, Dalton? îi spuse acestuia, iar din priviri îl 
întreba dacă nu era cumva vorba de vreo păcăleală. 

Jamaicanul îmi aruncă o privire timidă înainte să se 
adreseze însoţitorului său. 

— Sir Joseph, eu cred că, în primul rând, trebuie să fim 
siguri că acest document este autentic. Gândiţi-vă la 
jurnalele lui Hitler! 

Sir Joseph mă privi impasibil. 

— Ce răspuns aveţi la acest lucru? 

O cunoştea pe Zola, şi mă verificase şi pe mine: îşi dădea 
seama că dacă ar fi fost vorba de o păcăleală, noi eram 
victimele, şi nu autorii. 

— Eu sunt convins de autenticitatea lui. Crăpăturile 
minuscule din jurul cernelii ar fi imposibil de falsificat. La 
fel şi hârtia. Şi a fost analizat şi de Fred Sweet, care se află 
la mai puţin de trei kilometri de acest loc. 

Zola stătea în stânga mea, cu un Martini roşu în faţă. 

— Sunt mai multe nepotriviri cu înregistrarea acceptată 
a expediției Roanoke, spuse ea. 

— Ce vrei să spui? întrebă Sir Joseph, ridicând din 
sprâncene. 

— Că niciun falsificator nu ar fi făcut asemenea greşeli, 
Joe. Sunt prea uşor de verificat. De fapt, istoricii sunt cei 
care au făcut afirmaţii greşite. Încă un lucru! Expediția 
Roanoke a avut loc în 1585, dar Ogilvie şi-a scris relatarea 


— 153 — 


sub forma unei stenografii care nu a fost publicată până în 
1588. E drept, este posibil să-şi fi scris jurnalul la câţiva 
ani după ce evenimentele au avut loc, dar el dă totuşi 
impresia de imediat, ceea ce sugerează că de obicei scria 
la câteva zile după ce se întâmplau evenimentele 
respective. Încă o dată, un falsificator nu ar fi făcut astfel 
de greşeli. 

— Şi atunci? întreba Sir Joseph. 

— Aproape sigur, Ogilvie avea acces la sistemul de 
scriere stenografică înainte de a fi fost publicat jurnalul. 
Câteva dintre cele mai luminate minţi din Anglia se aflau 
pe acea corabie, şi ei probabil ştiau despre acest sistem de 
la Thomas Bright înainte ca el să-l fi scris. Pe vremea 
aceea nu existau drepturi de autor. 

Sir Joseph încuviinţă din cap şi spuse: 

— Şi, aşa cum spuneaţi, avem şi o părere autorizată 
independentă sub forma celei a domnului Sweet. 

— lar manuscrisul original se află în posesia mea, am 
spus eu. Se pot face oricând teste judiciare asupra cernelii 
şi a hârtiei, dacă proprietarul este de acord, desigur. 

Sir Joseph păru să se hotărască. 

— Foarte bine, atunci. Sunt înclinat să cred că jurnalul 
este original, şi că autorul lui, acest tânăr din întunecata 
Scoţie, ne oferă o relatare directă, de primă mână. Se jucă 
puţin cu paharul cu suc de portocale. Şi sunteţi de părere 
că interesul puternic de a obţine acest jurnal are vreo 
legătură cu relicva descrisă în el? 

— Nu mai este nimic altceva. Şi „interesul puternic” nu 
descrie în totalitate starea de fapt. 

— Da, asta aşa este. Dalton, care este evaluarea ta 
asupra obiectului? 

Vocea lui Dalton era moale, aproape blândă. Avea un 
uşor accent jamaican. Existau şi vocalele rotunjite ale 
accentului standard de Oxbridge!?, dar cred că am sesizat 
şi o notă uşoară de altceva: poate franceză, sau chiar 
pariziană? 


12 Termen utilizat pentru a exprima universităţile Oxford și Cambridge 
în mod colectiv (n.tr.). 


— 154 — 


— Dacă acest jurnal este original, afirmă acesta, el ne 
vorbeşte de un obiect despre care îmi este foarte greu să 
cred că mai exista în realitate. Îşi trecu cravata printre 
degete, şi pe urmă începu să vorbească rapid, cu o voce 
joasă, plină de entuziasm. Obiectul pe care-l descrie James 
Ogilvie se potriveşte perfect cu o relicvă care este pierdută 
de aproape o mie de ani. Este vorba despre o părticică din 
crucea pe care a fost răstignit lisus Hristos. Adevărata 
Cruce. 

Am simţit un fior care mi-a electrizat toată coloana. Am 
aşteptat cu toţii să continue. Dalton luă o gură din paharul 
cu coca-cola, îşi drese vocea şi continuă: 

— Adevărata Cruce a provocat mai multe morţi şi 
distrugeri decât orice altă relicvă din istorie. Recuperarea 
Crucii de la musulmani a fost una dintre primele motivații 
ale celei de a Cincea Cruciade. Dacă există cu adevărat, 
dacă o bucăţică din crucea originală a lui Hristos ar fi să 
apară - Dalton se opri să-şi privească însoțitorii -, îmi 
imaginez că muzeele, bogătaşii sau chiar grupările 
religioase ar plăti o avere să o aibă în posesia lor. 

— O avere? îl întrerupse Zola. 

— Ca o cifră orientativa, spuse Sir Joseph, muzeul meu 
ar plăti zece milioane de dolari. 

— E o propunere demnă de luat în seamă, Sir Joseph, 
dar cât credeţi că ar plăti Muzeul Getty? Sau un predicator 
american bogat? Sau chiar Vaticanul? Mă gândeam mai 
degrabă la cincizeci de milioane. 

Acesta mă privi dintr-o parte. 

— Gândiţi-vă la o bucată originală din Crucea lui Iisus, 
care să fie în posesia unui evanghelist american de aripa 
dreaptă, spuse Zola. l-ar conferi o autenticitate 
copleşitoare! Aceşti indivizi vând religia ca pe săpun, şi cu 
cât turma lor e mai mare, cu atât încasează mai mulţi bani. 
Un tip ca ăsta ar pune mâna pe toată piaţa evanghelică din 
State. De obicei sunt băgaţi mulţi bani în aşa ceva. 

— Asta dacă se dovedeşte că este într-adevăr originală, 
am spus eu. Numai că am înţeles că majoritatea relicvelor 
sunt falsuri. 


— 155 — 


Dalton încuviinţă din cap. A 

— Cât se poate de corect, domnule Blake. În vremurile 
medievale existau cincisprezece prepuţuri despre care se 
spunea că îi aparţineau lui lisus, trei capete ale lui Ioan 
Botezătorul şi destule oase de la sfinţi şi apostoli cât să 
umpli o magazie, ca să nu mai pomenesc de flacoanele cu 
sângele lui Hristos şi aşa mai departe. Un rege european 
care deţinea o bucată de material ce fusese atinsă de lisus 
sau de Fecioara Maria era în posesia a ceva care-i 
conferea dreptul divin de a conduce. De asemenea, 
relicvele erau utilizate şi pentru vindecarea bolilor, şi 
altele asemenea. Au constituit obiectul unui comerţ 
extraordinar. O mulţime de furturi şi de crime le-au avut 
ca scop. Aceasta a fost o motivaţie a iconoclaştilor, de 
altfel. 

— A iconoclaştilor? 

— Luat literal, cuvântul înseamnă „distrugătorii de 
icoane”. Este vorba despre oamenii care au luptat 
împotriva imaginilor religioase. Dar chiar şi ei au făcut o 
excepţie în privinţa Crucii. 

— Dar dacă relicvele sunt aproape în totalitate nişte 
falsuri, am întrebat eu, ce face ca Adevărata Cruce să fie 
diferită de celelalte? Bănuiesc că există destul lemn de la 
presupusele fragmente pentru a face vreo duzina de cruci. 

— De fapt, nu e chiar aşa, replică Dalton, zâmbind uşor. 
Lucrarea finală asupra relicvelor Adevăratei Cruci a fost 
scrisă de Rohault de Fleury în 1870. El a găsit şi a 
catalogat toate fragmentele pretinse ale Crucii, şi a făcut 
suma volumului lor. A ajuns la vreo patru litri, ceea ce 
înseamnă probabil numai două sau trei kilograme, 
deoarece lemnul este mai uşor decât apa. Crucea reală ar 
cântări, să spunem, şaptezeci şi cinci de kilograme. 

— Dar încă avem de-a face cu falsuri medievale, cu 
siguranţă, am spus eu; începusem să sun ca un disc stricat. 

— Aproape sigur, în opinia mea. Cu excepţia acestuia. 
Cred că acest fragment în mod special este autentic. 

— Ei, haide! am spus, făcând-o pe Blake scepticul. 

— Vorbesc foarte serios, domnule Blake! zise el încet şi 


— 156 — 


încrezător. 

— Dalton, îţi acord toată atenţia mea neştirbită. 

— Descoperirea Crucii se întoarce înapoi în timp până în 
anul 327 după Hristos. După ce împăratul Constantin a 
garantat că nu vor mai exista persecuții împotriva 
creştinilor, patriarhul Ierusalimului - un bărbat care se 
numea Macarie - a realizat săpături pentru a găsi 
amplasamentul diverselor locuri sfinte, cum ar fi 
mormântul lui Hristos sau locul răstignirii Sale. 

— Chiar era necesar să facă săpături după numai trei 
secole? 

— Împăratul Adrian acoperise locurile sfinte. Numai că 
acest lucru a avut de fapt ca scop conservarea lor până 
când Macarie le-a adus din nou la suprafață. Nu uitaţi că 
amplasamentele precise erau foarte bine cunoscute de 
localnicii creştini. Poziţia lor era transmisă din generaţie în 
generaţie. În timpul acestor săpături a fost recuperat şi 
lemnul Crucii lui Hristos. 

— Aceasta este istorie adevărată sau o legendă? 

— Este cât se poate de adevărat, Harry! Săpăturile sunt 
menţionate în diverse inscripţii care datează chiar imediat 
după acele vremuri. Sfântul Chiril din Ierusalim scrie 
despre descoperirea lemnului sacru în anul 347 d.Hr., la 
douăzeci de ani după aceste săpături. O inscripţie datată 
din 359 d.Hr. menţionează că s-a găsit un fragment din 
Adevărata Cruce. Peregrinatio Etheriae a Silviei, de a cărei 
autenticitate nu se îndoieşte nimeni, menţionează că 
lemnul Crucii era venerat în Ierusalim la ceremoniile de 
Paşte, prin anul 380 d.Hr. 

— Ăsta-i un adevărat recital, Dalton! am exclamat, iar în 
sinea mea mi-am zis: „Tipul ăsta chiar ştie ce vorbeşte!” 

— Dar mai este ceva! Tot aceste săpături au descoperit 
şi presupusul mormânt al lui lisus. Nivelul de credibilitate 
în ceea ce priveşte mormântul este similar cu cel referitor 
la Cruce. Aşa e? 

— Aşa e. 

— Bine. Acum, dacă vizitaţi Biserica Sfântului Mormânt 
din lerusalim, veţi vedea cozi imense de oameni la locul 


— 157 — 


tradiţional al mormântului. Dar acum dovezile devin şi mai 
serioase. Arheologia non invazivă a lui Biddle de la Oxford 
confirmă faptul că este vorba despre un mormânt vechi 
aflat pe locul tradiţional. Vechimea s-ar potrivi cu cea a 
mormântului lui Hristos. Dalton se lăsă pe spate, rotindu-şi 
cola în pahar. Documentaţia, istoria şi arheologia spun 
toate acelaşi lucru. Există toate motivele să credem ca 
lemnul care a fost găsit la săpături aparţinea Crucii. 

— Deci Adevărata Cruce nu face parte din aceeaşi 
categorie cu cele cincisprezece prepuţuri ale lui Hristos 
sau cu cele trei capete ale lui loan Botezătorul. 

— În niciun caz. Există o mare şansă ca această cruce, 
care a fost recuperată în urma săpăturilor, să fie obiectul 
original. 

— Şi atunci ce s-a întâmplat cu ea? 

— Constantin a construit Biserica Sfântului Mormânt 
deasupra locurilor sfinte, iar Crucea a fost păstrată acolo 
până în anul 614 d.Hr. Apoi a avut loc un război, şi Crucea 
a fost capturată şi dusă în Persia. Pe urmă a mai avut loc 
un război, iar împăratul roman Heraclius a recuperat-o, şi 
în cele din urmă Crucea a sfârşit prin a rămâne la 
Ierusalim.  Creştinii au şterpelit-o în timpul Primei 
Cruciade din 1099. Pe urmă Saladin a pus mâna pe ea 
când a capturat lerusalimul în 1187. Povestea spune că 
mergea călare pe străzi, trăgând în urma lui Adevărata 
Cruce pe care o capturase, legată de coada calului său. 
Dar aceasta este de-acum o legendă. 

— Şi atunci ce s-a întâmplat cu ea? 

Dalton făcu o pauză pentru a-şi drege vocea şi sorbi 
ultima înghiţitură de coca-cola din pahar. 

— Din acest punct începe să se piardă firul. Grinda în 
sine s-a pierdut în timpul celei de-a Cincea Cruciade, dar 
se presupune că nişte fragmente care s-au desprins au fost 
colectate şi aduse înapoi în Europa după cruciade. Şi 
aceste fragmente au dispărut, de asemenea. 

— Oricum, erau falsuri, am spus eu. Acul meu era încă 
destul de ascuţit. 

— Cam aşa aş zice şi eu, fu de acord Dalton încuviinţând 


— 158 — 


din cap. Deja era vremea falsurilor. Dar, aşa cum am mai 
spus, nu şi relicva lui Ogilvie. 

— De ce nu? 

— Afacerea cu falsificarea relicvelor avea loc în vest, la 
Roma, Barcelona sau Veneţia, şi era o îndeletnicire 
medievală. Descrierea lui Ogilvie se potriveşte perfect cu 
un fragment al Crucii care data cu nouă sute de ani 
înaintea cruciadelor. Să revenim la Sfântul Chiril, care a 
descris recuperarea Crucii în anul 347 d.Hr. Tot el ne-a 
spus că fragmente din aceasta erau distribuite prin lumea 
întreagă. Aceste fragmente au dispărut demult, şi nu se 
mai ştie nimic despre ele. Cu excepţia unuia. 

Am mormăit ceva. 

— Acesta a fost descris acum câţiva ani într-un 
pergament ascuns într-o firidă deasupra unei coloane din 
Sfânta Sofia. Nu cea din Constantinopol, ci una micuță din 
Mitra, situată în sudul Greciei, unde se retrăseseră 
cărturarii din perioada târzie a Bizanțului, în secolul al XV- 
lea. Pergamentul este un inventar al comorilor păstrate de 
o bisericuţă din Bizanţ înainte să fie deposedată de către 
cruciați. Include şi o descriere a unui triptic sfânt, care 
conţine un fragment de lemn din Cruce. Se potriveşte la 
perfecţie cu descrierea icoanei lui Ogilvie. Mai explică, de 
asemenea, şi faptul că lemnul a fost adus de la o mănăstire 
din munţii Atlas. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Păi într-un loc numit Tixter din munţii Atlas, nu 
departe de oraşul Constantin din Algeria, s-a descoperit o 
inscripţie pe care sunt menţionate relicvele locale, dintre 
care una este un fragment din Adevărată Cruce. Inscripţia 
este datata din anul 359 d.Hr. 

„Puzzle-ul este complet”, m-am gândit eu. 

— Deci lemnul din cruce a fost recuperat în jurul anului 
327 d.Hr. Este bine-cunoscut că o parte din el a fost 
ciopârţit şi fragmentele au fost împrăştiate la scurtă vreme 
după aceea. Ştim că unul dintre fragmente a ajuns la o 
mănăstire din munţii Atlas şi a fost returnat 
Constantinopolului, într-un fel sau altul. Din acesta s-a 


— 159 — 


realizat piesa centrală a unui triptic sfânt, a cărui 
descriere o avem din perioada târzie a Bizanțului. 
Descrierea se potriveşte exact cu cea dată de Ogilvie. 

— Bingo! exprimă Zola. 

— Şi un cruciat în linie genealogică directă cu clienta 
mea, de Clari, şi-a însuşit acest triptic în cursul prădării 
unei biserici din Bizanţ, şi de atunci acesta a fost ascuns 
vreme de secole întregi de diverşi membri ai familiei din 
Picardia. 

— După părerea mea, spuse Dalton, este vorba despre o 
bucată de lemn din Adevărată Cruce. Singurul fragment de 
care putem fi siguri. 

— Regele tuturor relicvelor, spuse Sir Joseph. 

— Datarea cu carbon ar rezolva această chestiune, 
interveni Zola. 

— Mai întâi însă, găsiţi icoana! ceru Dalton. 

— Chiar aşa, domnule Blake, spuse Sir Joseph zâmbind 
subţire. Înainte de orice, aceasta încă este pierdută. Ceea 
ce mă face să vă propun ceva. 

Eram obişnuit să cheltuiesc o mie de lire în căutarea 
unor hărţi care valorau cinci sute şi nu făcusem niciodată 
jurăminte de sărăcie. Am încercat să par nonşalant, în 
vreme ce aşteptam o propunere de la unul dintre cei mai 
bogaţi oameni din Anglia. 

— Dacă acesta chiar este un fragment din Adevărata 
Cruce, spuse el, sau chiar în poziţia de a fi venerat ca atare 
de o mare parte a populaţiei, atunci posibilităţile 
comerciale sunt imense. Imaginaţi-vă ce ar putea face cu 
el un muzeu! 

Am remarcat că nu scosese o vorbă despre semnificaţia 
sa spirituală. 

— Aş vrea să vă trimit pe amândoi în căutarea acestei 
icoane, dacă este posibil. Vă voi oferi sprijin financiar 
deplin, oricât veţi avea nevoie. Dacă o veţi găsi şi dacă 
datarea cu carbon-l14 demonstrează că icoana este chiar 
de pe vremea lui Hristos, atunci vom face o evaluare 
independentă. O voi cumpăra la jumătate din preţul ei, iar 
banii îi veţi împărţi cum veţi crede de cuviinţă între voi şi 


— 160 — 


asociaţii voştri. 

— Şi dacă datarea va demonstra că este un fals 
medieval, contrar aşteptărilor noastre? 

— Atunci înseamnă că eu am să pierd ceva din banii mei, 
iar voi o să pierdeţi ceva din timpul vostru, răspunse 
acesta zâmbind. 

— Nici nu încape vorbă! Dacă vom găsi icoana, aceasta 
va deveni proprietatea clientei mele. În orice caz, Muzeul 
Getty ar putea fi în situaţia de a oferi mult mai mult decât 
evaluarea, şi probabil că vor şi face acest lucru, dacă va fi 
necesar, pentru a achiziţiona tripticul. 

— Dar aţi putea găsi un alt susţinător financiar într-un 
răstimp atât de scurt? 

— Sigur că da: clienta mea. 

Probabil că minţeam când afirmam aşa ceva. Se putea 
foarte bine ca propriul capital al lui Debbie să fie blocat 
luni întregi, în vreme ce avocaţii se chinuiau să 
descâlcească termenii neclari din contracte, iar unchiul 
Robert îşi vâra nasul oriunde era posibil. 

— Bine, atunci, suspină Sir Joseph, lăsaţi-mă să vă fac o 
altă propunere! Permiteţi-mi să vă finanţez cercetarea şi, 
în schimb, oferiţi-mi mie dreptul preferenţial asupra 
Crucii. Dacă Getty sau Vaticanul vor oferi mai mult, 
pierderea va fi a mea. 

Zola încuviinţă din cap. 

— Nu din nou, am spus eu. 

— Aş putea să-l trimit pe Dalton în competiţie cu 
dumneavoastră. Pentru mine nu este deloc limpede dacă 
adevăratul proprietar al relicvei este clienta 
dumneavoastră. Ar putea fi o situaţie de genul „cine o 
găseşte o păstrează”. Ar fi mult mai bine dacă am coopera 
şi dacă am cădea de acord asupra unei împărțiri anticipate 
a beneficiilor. 

— Aş vrea să discut cu Harry între patru ochi, zise Zola. 

Afară, cerul era cenuşiu şi aerul răcoros. Ne-am aşezat 
pe zidul de la parcare. 

— De-a ce naiba te joci, Harry? Uită-te la miză! Trebuie 
să plecăm imediat după icoană! 


— 161 — 


— Căutam opinia unui expert asupra tripticului, nu un 
susţinător financiar. Ne va finanța Debbie. Nu avem nevoie 
să se bage tipul ăsta cu forţa peste noi. 

— Susținerea unui muzeu important ar putea fi foarte 
valoroasă, Harry! Am putea avea nevoie de expertiza 
acestui Dalton. Nu sunt sigură dacă măcar aş recunoaşte 
acest triptic sfânt după patru sute de ani. 

— Dar putem să avem încredere în acest Dalton? 
Lucrează pentru Sir Joseph. Dacă vom găsi icoana, s-ar 
putea ca el să dispară cu ea, lăsându-ne cu buzele umflate. 

— Haide, Harry, îl cunosc pe Joe de ani de zile! A sosit 
vremea să ai şi tu încredere în cineva! 

— Dar nu pot să accept absolut nimic fără permisiunea 
lui Debbie. Ea are toate drepturile, dacă este proprietarul 
legal. 

— Dacă! Aşa că dă-i un telefon! 

— Cu unchiul Robert dând târcoale pe acolo? Dacă 
miroase ceva din toate astea, ne va scoate urgent din 
ecuaţie! Mai mult, o va scoate şi pe Debbie! Pe urmă am 
adăugat: Ceea ce poate ar explica de ce este atât de 
doritor să obţină jurnalul şi să mă ţină la distanţă. Hai să 
mergem înapoi înăuntru. Şi lasă-mă pe mine să mă 
târguiesc. 

Ajunşi în interiorul barului, i-am spus lui Sir Joseph: 

— Propunerea dumneavoastră nu ar fi în interesul 
clientei mele. 

— Dar, din câte am înţeles, clienta dumneavoastră nu 
poate fi contactată, iar dumneavoastră aveţi nevoie de bani 
acum. Se poate să mai fie şi alţii pe aceleaşi urme. S-ar 
părea că situaţia reală ar necesita puţină flexibilitate. In 
orice caz, dreptul de proprietate asupra icoanei este în aşa 
fel, încât, sunt sigur de asta, ar putea fi disputat ani 
întregi, cu cheltuieli foarte mari. 

Făcea nişte aluzii destul de evidente. 

— Am o obligaţie faţă de un client. 

— Pe care nu v-o puteţi îndeplini din cauza lipsei de 
capital. Clienta dumneavoastră ar fi mulţumită dacă aţi 
pierde acest obiect în favoarea unei alte părţi? 


— 162 — 


M-am adresat lui Dalton: 

— Dacă acest triptic încă mai există, undeva în Jamaica, 
unde ai începe să cauţi? 

— Cred că avocatul jamaican ar fi un punct bun de 
plecare. 

— Exact! Dar cu Tebbit drept client, nici măcar nu ar 
intra în vorbă cu tine. Ratezi totul chiar înainte de a 
începe. Pe urmă m-am întors spre Sir Joseph: Am o 
contrapropunere. 

— Da? întrebă acesta cu prudenţă. 

— Caut obiectul în chestiune, păstrând interesele 
clientei, iar dumneavoastră îmi  finanţaţi întreaga 
operaţiune. În schimbul acestui lucru, îmi voi consilia 
clienta să vă ofere dreptul preferenţial asupra obiectului, 
pe baza unei evaluări independente. In acest fel, nu veţi 
intra în situaţia de a licita împreună cu Muzeul Getty sau 
altele de acest gen. 

— Presupuneţi că clienta dumneavoastră va avea dreptul 
de proprietate asupra icoanei dacă aceasta se va găsi. 
Numai că nu este clar dacă va avea într-adevăr acest drept 
asupra ei. S-ar putea să mai fie şi alţii care s-o revendice, 
de asemenea s-ar putea să fie complicaţii legate de 
comorile găsite, care nu au proprietari, drepturile 
proprietarilor de terenuri, şi Dumnezeu ştie ce altceva. 

— Icoana aceasta a aparţinut familiei vreme de o mie de 
ani. 

— Am putea îmbogăţi nişte avocaţi într-o dispută de 
acest gen. Şi dacă clienta nu va fi de acord să ia în 
consideraţie sfatul dumneavoastră? Poate chiar nu va fi de 
acord s-o vândă, presupunând că într-adevăr este a ei. 

— Vă veţi asuma riscurile. Va trebui să faceţi asta, altfel 
voi pune punct întregii investigaţii. 

Se lăsă tăcerea, timp în care Sir Joseph îşi calculă 
şansele. Pe urmă acesta spuse: 

— Înțelegerea dumneavoastră ar putea să-mi aducă în 
final doar nota de plată din Jamaica. 

— Sigur că da. Cu toţii ne asumam nişte riscuri aici. Şi 
mai am o condiţie. Să puneţi douăzeci de mii de lire 


— 163 — 


sterline în contul clientei mele în avans, pentru a acoperi 
cheltuielile. li voi cere să transfere banii în Jamaica, 
imediat ce vom fi ajuns acolo. 

— Şi eu mai am o condiţie. Dalton vă va însoţi. El îmi va 
reprezenta interesele. Şi voi supune problema dreptului de 
proprietate unei evaluări independente imediat ce veţi 
obţine icoana. 

— Şi noi cu ce ne alegem, Harry? întrebă Zola. 

— Noi vom negocia separat cu Debbie. Vom fi de acord 
cu un anumit procent din vânzare, îndată ce Sir Joseph va 
cumpăra icoana. 

— Sunteţi un negociator dur, spuse Sir Joseph. 

— Ceea ce ne lipseşte tuturor este timpul. Mai sunt şi 
alţii pe urmele acestui obiect. 

— Atunci cred că suntem o echipă, zise Dalton. Voi 
încerca să obţin bilete de avion pentru Jamaica. 

— Mai bine mă întorc la Lincolnshire acum, am spus eu. 
Voi avea nevoie de paşaport, periuţă de dinţi, chestii din 
astea. Dar tu, Zola? 

— Am paşaportul în poşetă, şi voi cumpăra pe drum ce 
voi mai avea nevoie pentru călătorie. 

Eu şi Zola am trecut cu maşina prin dreptul barului 
câteva minute mai târziu, deoarece a trebuit să întoarcem 
pentru a evita traficul intens. Dalton şi Sir Joseph încă mai 
erau acolo. Erau prinşi într-o conversaţie intensă cu un al 
treilea individ. 


— 164 — 


Capitolul 22 


În jurul orei nouă, într-o dimineaţă cenuşie, umedă, 
Dalton ne aştepta în interiorul Aeroportului Manchester. 
Costumul conservator de culoare gri şi pantofii negri 
dispăruseră. În locul lor purta pantaloni trei sferturi, un 
pulover foarte lung de culoare turcoaz şi sandale. 

— Unde-ţi sunt dredurile? L-am întrebat. 

— Le ţin într-o cutie, spuse el zâmbind. 

Prima surpriză a zilei avu loc în sala de aşteptare pentru 
plecări internaţionale. Dalton şi Zola dispăruseră în 
magazinul duty-free, iar eu mă plimbam fără ţintă de-a 
lungul coridorului principal. Cumva, nu-mi dau seama cum, 
dintre sutele de oameni care mişunau pe acolo, ochii îmi 
fură atraşi de o tânără în pulover cafeniu şi colanţi elastici 
foarte mulati, care privea fix pe fereastră la pista udă de la 
ploaie. Vorbea cu cineva la un telefon mobil. Ţinuta 
generală şi felul cum îi stătea părul îmi păreau vag 
familiare, fapt pe care l-am pus la început pe seama unei 
paranoia în dezvoltare. Dar, pe măsură ce mă apropiam, ea 
se întoarse spre mine, şi iat-o stând acolo pe însăşi Debbie 
Tebbit! Îmi făcu semn cu mâna şi îmi zâmbi generos, şi 
încheie convorbirea până să ajung eu la ea. 

— Ce naiba? i-am spus, gândindu-mă că nu aveam deloc 
nevoie de acest gen de complicaţie. 

— Bună, Harry! Ai putea spune şi tu că te bucuri să mă 
vezi, sau ceva de genul asta! 

— Debbie, nu vei veni cu noi! Vreau să te duci acasă. 
Lasă chestia asta pe seama mea! 

— De ce? 

— Pentru că mă plăteşti pentru asta. Pentru că sigur ai 
de rezolvat treburi de familie. 

Manifestă aceeaşi bosumflare de mânie adolescentină pe 
care o mai văzusem în biroul tatălui ei. 

— Tata a fost înmormântat ieri, dacă la asta te referi. 

— Îmi pare rău. Uite, dacă unchiul tău Robert află 
despre chestia asta, mă poate băga la închisoare pentru 


— 165 — 


răpire de minori! 

— Harry, spuneai că suntem într-o competiţie pentru 
această icoană! 

— Suntem, Debbie, şi asta cu nişte oameni extrem de 
răi. Ceea ce reprezintă un alt motiv să stai deoparte. 

— Asta-i grozav, Harry! Asta-i o atitudine grozav de 
părinteasca! Ar fi trebuit sa fii proprietarul victorian al 
unei mori, sau ceva de genul ăsta. Îşi strecură mobilul în 
geantă şi se aşeză, uitându-se la mine cu ochii ei mari, 
căprui, cu o privire meditativă. Tu crezi că ei l-au ucis pe 
tatăl meu, nu-i aşa? 

— Nu, bineînţeles că nu! 

— Mă gândeam eu! Poate reuşesc să mă întâlnesc cu ei. 
Rostise aceste cuvinte ca pe ceva firesc. 

Lucrurile îmi scăpau de sub control: ultima chestie de 
care aveam nevoie era să am în echipă o adolescentă pusă 
pe crime. Am încercat să nu-mi exprim îngrijorarea prin 
voce. 

— Nu fi absurdă, Debbie, i-am spus. Te rog, du-te acasă! 

işi dădu ochii peste cap, dar altfel nu catadicsi să 
răspundă în niciun fel. 


Surpriza numărul doi mă pocni undeva în apropiere de 
coasta Americii de Nord, dacă era să judec după harta de 
pe ecranul video care indica poziţia avionului. Apariţia 
neaşteptată a lui Debbie fusese o complicaţie nedorită, dar 
surpriza numărul doi era cu adevărat ucigătoare! 

După ce am făcut prezentările, Dalton şi Zola se aşezară 
alături în ceea ce liniile aeriene jamaicane numesc locuri 
de îndrăgostiţi. Debbie moţăia, întinsă de una singură pe 
un şir întreg de scaune, iar eu mă îndreptam spre toaleta 
din partea din spate a avionului. De data asta, femeia ivită 
pe neaşteptate a fost Cassandra. Călătorea singură şi 
stătea pe locul de lângă fereastră. Îşi ridică privirile dintr-o 
revistă în timp ce treceam, îmi aruncă un zâmbet uşor, 
glacial, şi continuă să citească. Ajuns la toaletă, am încuiat 
uşa, m-am sprijinit cu capul de ea şi am închis ochii, 
simțind cum mă părăseau puterile. 


— 166 — 


Nu aveam cum să ştiu dacă o urmărise pe Debbie, dacă 
îi ascultase cumva convorbirile telefonice, sau altceva. Mă 
văzuse oare pe holul principal din sala de aşteptare 
discutând cu Debbie? Ştia de Zola şi de Dalton? Şi, mai la 
obiect, era singură? Urma să ne întâlnim cu nişte indivizi 
periculoşi la Montego Bay? M-am gândit că era puţin 
probabil: nu ştiusem nici eu până ieri că urma să plecăm în 
Jamaica. Poate că treaba Cassandrei era să ne urmărească 
până veneau ajutoarele. În acest caz, trebuia să ne mişcăm 
cu iuţeală. Imaginaţia mea o luă razna cu tot felul de 
fantezii despre foşti puşcăriaşi jamaicani înarmaţi care ne 
aşteptau la aeroport, poate chiar poliţia jamaicană care mă 
aresta din cauza unei poveşti brodite de unchiul Robert. 

Am încercat să par nepăsător când am trecut încă o dată 
pe lângă ea, dar se dovedi o performanţă ratata: de-abia îşi 
bătu capul să ridice ochii din revistă. Aparenta ei 
indiferenţă mă sperie la fel de tare ca şi prezenţa ei. 
Reîntors la locul meu, am mâzgălit un bileţel: „Nu vă uitaţi 
în jur. Companie nedorită în spatele avionului. Număr 
necunoscut. Pretindeţi că nu mă cunoaşteţi. Sugerez s-o 
ştergem rapid la Montego Bay”. Am mai stat cam o oră, iar 
apoi m-am îndreptat către toaleta din faţă, lăsând bileţelul 
să cadă în poalele lui Dalton fără ca măcar să mă uit înspre 
el. Când am revenit, el şi cu Zola stăteau drepţi, cu 
simţurile în alertă, şi se uitau înadins pe fereastră, spre 
întunericul de afară. Debbie era mai greu de abordat, 
deoarece eram amândoi expuşi din plin privirilor 
Cassandrei, dar imediat după aceea Dalton se duse spre 
partea din spate a avionului, şi, când se întoarse, îmi dădu 
un ghiont cu cotul cât de uşor putu. 

La nouă ore după decolare, avionul imens zbura cu 
smucituri pe deasupra coastei jamaicane, al cărei contur 
era marcat de nişte lumini răspândite ici şi colo printre 
norii întunecaţi. Montego Bay se vedea ca un ciorchine 
mare de luminiţe, cu o pată întunecată, care arăta ca şi 
cum un rechin uriaş ar fi muşcat o bucata din el. 

Erau în jur de şase cozi la ghişeele pentru imigrări. M- 
am trezit blocat într-un grup de femei de culoare foarte 


— 167 — 


grase, care discutau zgomotos. La stânga mea, Cassandra 
stătea la rând după un grup de nuntaşi. Debbie, Dalton şi 
Zola stăteau separat, dar se aflau la aceeaşi coadă de la 
dreapta mea. O linie galbenă, groasă, ca o linie de start, 
separa cozile de ghişeele de imigrare. Un copil obosit 
peste măsură plângea undeva în spatele meu. 

Debbie trecuse deja. Avu intuiţia de a dispărea pe scări 
în jos spre zona de bagaje, în loc să ne aştepte pe noi. În 
faţa mea, două dintre femeile acelea grase începuseră să 
se certe cu funcţionarul de la ghişeu. Eu şi Cassandra ne 
măsuram din priviri ca o pereche de pistolari, în timp ce 
rândurile la care stăteam fiecare înaintau cu viteza 
melcului. Îmi mai trimise la un moment dat un zâmbet 
îngheţat. Pe urmă doar grupul de nuntaşi o mai despărţea 
de ieşire. Se auzi cum vocile creşteau în intensitate la 
ghişeul din faţa mea: era ceva în neregulă cu un document. 
Coada la care stăteam nu mai înainta, şi Cassandra îmi 
zâmbi şi mai tare. În cele din urmă însă, cele două femei 
grase din faţa mea reuşiră deodată să treacă, iar grupul de 
nuntaşi încă se îngrămădea la coada Cassandrei. Nu era 
timp pentru a-mi savura satisfacția. Am fugit rapid pe scări 
în jos, cu inima bătându-mi să-mi spargă pieptul. Dalton şi 
Zola îmi luaseră deja bagajul pe un cărucior. Debbie 
dispăruse. 

— Unde naiba...? am întrebat. 

Ne-am îndreptat rapid către ieşire. Afară, aerul era ca 
într-un cuptor. În piaţa micuță din faţa aeroportului era o 
îngrămădeală haotică de microbuze şi de taxiuri. Nu prea 
aveai unde să te ascunzi. Însă pe urmă am văzut-o pe 
Debbie cum ne făcea semn cu mâna şi ne-am îndreptat 
spre un taxi care avea portierele deschise. Şoferul, un 
bărbat de vreo treizeci de ani, ne depuse bagajele unul 
peste altul în portbagaj, mişcându-se cu încetinitorul. 
Debbie se aşeză în faţă, în vreme ce Zola se înghesui între 
mine şi Dalton. 

— Ocho Rios, da? spuse Debbie, uitându-se întrebător la 
mine. 

— Ocho Rios, am încuviinţat eu. Ce fată deşteaptă! 


— 168 — 


Rezervarea noastră era de fapt la Sandals, în Montego 
Bay. 

Şoferul ne spuse că se numea Norman Furtună, şi 
începu să ne arate şi de ce. Drumul de coastă era îngust, 
plin de gropi şi străbătut de vite şi capre rătăcite, ceea ce 
pentru el a fost ca o adevărată provocare. La stânga se 
vedeau fulgere puternice care luminau norii. Nu erau nişte 
biete fulgere englezeşti, mă gândeam eu, ci material 
tropical adevărat! Nu se auzea niciun tunet, dar poate şi 
din cauza radioului lui Norman Furtună, care cânta o 
muzică pop antrenantă, cu volumul la maximum. Pe 
parcursul traseului am văzut la marginea drumului câteva 
şandramale răzlețe, luminate în interior de la becurile fără 
lustre, sau de la albastrul intermitent al televizoarelor. In 
Falmouth, taxiul încetini până ajunse abia să se târască, şi 
pe urmă îşi croi drum printr-o piaţă arhiplina de tineri, 
dintre care unii dansau, iar alţii improvizau ritmuri din 
capace trântite unul de altul. Un tânăr cu dreduri care-i 
atârnau de sub o şapcă roşu cu galben lovi cu palma în 
fereastra mea, rânjind fericit şi expunându-şi dinţii 
îngălbeniţi. Avea ochii măriţi de entuziasm. Norman 
Furtună ne explică faptul că unii oameni erau mai agitaţi 
din pricina alegerilor, dar că nici pe departe nu era ca în 
1980, când muriseră opt sute de oameni din cauza 
împuşcăturilor. Am ieşit din oraş şi ne-am îndreptat cu 
rapiditate spre întunericul din faţă. Cutia de viteze scotea 
nişte sunete ciudate. M-am uitat afară la palmieri şi la 
colibele micuţe din lemn şi m-am întrebat ce ne-am fi făcut 
dacă s-ar fi stricat maşina. 

După încă două ore petrecute în acelaşi fel, nervii mei 
erau din ce în ce mai zdruncinaţi, însă apoi Debbie spuse: 
„Uitaţi-vă acolo sus!”, arătând la un acoperiş iluminat care 
se iţea printre nişte copaci. Norman Furtună ne trecu 
printr-o poartă de securitate, pe urmă pe un drum lung şi 
şerpuitor care urca dealul, până am ajuns la un hotel 
întins, înconjurat de garduri înalte, iluminate, ca un lagăr 
de prizonieri de război. După aerul condiţionat din maşina 
lui Norman, căldura mă izbi din nou cu putere. Din 


— 169 — 


pădurea care ne înconjura veneau sunetele pătrunzătoare 
scoase de insecte. 

Mai era doar un apartament pe care-l puteam împărţi 
între noi. Eram prea extenuaţi ca să mai putem vorbi. 
Dalton şi Zola luară câte o cameră cu un pat, Debbie o 
alese pe cea cu patul dublu, matrimonial, iar eu am rămas 
stând în picioare nesigur în bucătărie. Debbie reapăru 
după un timp. 

— Harry, dar tu nu ai unde să dormi! 

— Nu-i nimic, o să stau aici în picioare! 


Am găsit nişte pături şi le-am întins pe canapea. M-am 
dezbrăcat până am rămas în lenjeria de corp şi m-am 
strecurat sub aşternuturi. Zgomotele produse de insecte 
sunau ca o sută de palete scârţâitoare de ventilator. În 
întuneric, un licurici solitar sclipea pe tavan. 

Mai era o imagine care nu-mi ieşea din cap în vreme ce 
transpiram pe canapea şi ascultam zgomotele nopţii: 
Cassandra la ieşirea de pe aeroport, întrebând despre un 
grup de patru persoane - au pierdut un portofel, în ce 
direcţie au plecat? -, găsind numele unui şofer local de taxi 
care îi dusese cu maşina, dând un telefon; Norman 
Furtună, căruia îi plăcea să vorbească, şi care vorbea prea 
mult; broasca de la uşă care era forţată silențios pe la 
primele ore ale dimineţii. Acest vis pe jumătate se opri în 
acel moment, deoarece fusesem în cele din urma copleşit 
de extenuare. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc a fost 
licuriciul, strălucitor şi silențios, îndreptându-se spre mine 
ca un proiectil minuscul. 


— 170 — 


Capitolul 23 


Cerul începuse să se lumineze când Debbie, îmbrăcată 
într-un neglijeu alb, diafan, alunecă în bucătărie ca o 
fantomă. 

— 'Trezeşte-te, Harry! 

Se aprinse o lumină, iar ea începu să trântească 
zgomotos uşile la dulapuri. 

— Nu este cafea! 

Se mai auziră nişte uşi trântite. 

— Nu este nimic! 

Alte uşi. Mi-am tras pantalonii pe mine pe sub cearşaf, 
încercând să-mi reprim jena. Apăru şi Dalton, purtându-şi 
hainele lui de jamaican şmecher. 

— Mai bine am pleca de aici, spuse el. Ar putea să ne 
găsească prin Norman Furtună. 

— Asta-i în mod sigur doar o aiureală, replică Debbie. 

— Poate, zise el. Însă chiar vrei să-ţi pui viaţa la bătaie? 

— M-am gândit şi eu la asta noaptea trecută înainte de a 
adormi, am spus eu. Ar putea să-l aştepte să apară la 
aeroport în dimineaţa asta. 

— Sau poate au obţinut chiar noaptea trecută numărul 
lui de la recepţia din terminal. Poate chiar şi adresa de 
acasă. 

Debbie îşi duse mâinile la cap şi exclamă: 

— Sfinte Dumnezeule! 

— Îmbracă-te, Debbie, i-am cerut eu. Mergem în oraş. Şi 
ia-ţi şi portofelul cu tine! 

Eu şi Debbie ne-am deplasat iute pe lângă piscină, în 
afara complexului şi în josul dealului pe care urcaserăm cu 
maşina în noaptea precedentă. Aerul fusese ca într-un 
cuptor peste noapte, dar acum, cu soarele tropical care se 
ridica rapid pe cer, temperatura urcase rapid până la 
treizeci şi ceva de grade. Chiar şi scurta plimbare de trei 
kilometri până în Ocho Rios era extenuantă, şi am început 
să mă simt ameţit. La marginea oraşului, un vas alb de 
croazieră se înălța peste clădiri ca un gigant în Lilliput. 


— 171 — 


Am urmat indicatoarele de-a lungul străzii principale, 
deja aglomerate şi zgomotoase, am trecut pe lângă pieţele 
de meşteşugari, oameni care se tocmeau, magazinele cu 
obiecte turistice inutile. La vreo doi kilometri în faţă, 
dincolo de culoarul de traversare al turiştilor de pe vasul 
de croazieră, oraşul trecea printr-o transformare de 
caracter distinctă: deveni ca un fragment din Africa, 
zgomotos, aglomerat, exuberant. Am luat-o pe o stradă 
laterală, am trecut pe lângă un tânăr care dormea pe 
pavaj, întins pe un pat din carton, şi iată că am ajuns la 
Sunshine Rentals, chiar acolo unde ne spusese 
recepţionerul că aveam să-l găsim. Un indian în vârstă, 
fără dinţi, ne conduse spre o curte interioară, dădu cu 
piciorul într-o găină care cotcodăcea pe acolo, alungând-o 
din drumul lui, şi ne arătă cu mâna o Toyota albă, zgâriată 
şi lovită, acoperita cu frunze de la un arbore de papaya 
care-şi atârna crengile deasupra ei. Debbie o închirie 
pentru o săptămână şi plăti în avans în dolari americani. 
Individul respectiv spuse că lui nu-i crease niciodată 
probleme, dar să-l sunăm pe domnul Claybone dacă se 
bloca sau dacă se întâmpla ceva. 

Reîntorşi la hotel, Dalton şi Zola ne aşteptau la recepţie, 
cu bagajele pregătite. Chipul lui Dalton era lipsit de 
expresie sub poza lui de şmecher; însă Zola era vizibil 
neliniştită. Am încărcat rapid portbagajul, în vreme ce 
Debbie achita nota. Pe urmă se aşeză la volan şi ne 
conduse cu maşina în josul dealului. Un taxi urca din vale. 
Aproape ne depăşise, când l-am recunoscut pe Norman 
Furtună la volan. Nu am reuşit să disting chipurile celor 
din spate. 

— Aţi văzut? întrebă Zola. 

— Da, am răspuns eu. Crezi că ne-a văzut? 

— Nu cred. Dar nu sunt sigură. 

Am aşteptat la poarta de securitate în timp ce gardianul 
discuta cu un prieten. Debbie fredona ceva încetişor şi 
bătea ritmul nerăbdătoare în volan. Pe urmă bariera se 
ridică, şi noi am făcut încet curba spre şosea. 

— Hai, puştoaico, dă-i drumul şi calc-o! am spus eu, iar 


— 172 — 


Debbie cântă un vers din ceea ce suna ca un cântec pentru 
cercetaşele norvegiene. 

Debbie conducea rapid, şi Dalton îi dădea indicaţii de pe 
locul din spate. Ne duse prin Fern Gully, întunecat chiar şi 
sub soarele jamaican din cauza copacilor cu crengile 
aplecate. Pe urmă am mers pe un drum drept, dacă nu 
luăm în consideraţie ocolirea găurilor din asfalt, prin 
centrul ţării, de la nord la sud. Am trecut pe lângă mine de 
bauxită, cu solul portocaliu, am condus de-a lungul unor 
defileuri, printr-o duzină de orăşele, pe lângă o mie de 
case dărăpănate şi de prăvălii aşezate pe marginea 
drumului. Căldura de afară era aproape tangibila şi eram 
recunoscător faptului că aveam aer condiţionat în maşina 
aceea veche. În vreo două ore ne aflam în Spanish Town, şi 
apoi mai departe pe o şosea lată care ne duse în capitala 
Kingston, pe coasta de sud, cu Munţii Albaştri ridicându-se 
dincolo de ea, şi Marea Caraibilor strălucind în dreapta 
noastră. 

Kingston nu făcea parte din Jamaica turistica. Kingston 
nu avea plaje scăldate în soare sau palmieri. Nu erau 
hoteluri de staţiuni, cu vilegiaturişti protejaţi cu grijă de 
privirile localnicilor de gardurile metalice înalte. Kingston 
era un port la Caraibe mai mare decât Liverpool şi de două 
ori mai aglomerat, iar traficul său nu era atât intens, cât în 
afara legii. Debbie era surprinzător de calmă în mijlocul 
haosului, şi chiar reuşi să scoată un ţipat plin de încântare 
când am trecut pe lângă Muzeul Bob Marley. Acesta a fost 
un reper util, căci am mai trecut de două ori prin dreptul 
lui în următoarea jumătate de ora. În cele din urmă am 
văzut ceva ce am recunoscut din Puncte de reper în 
Jamaica: faţada albastru cu alb a Teatrului Ward. Ştiam că 
biroul avocatului era în apropierea acestuia. Debbie duse 
maşina pe lângă o latură a clădirii şi parcă acolo. Zola ieşi 
să-şi dezmorţească picioarele, în vreme ce eu, Debbie şi 
Dalton ne-am dus în căutarea avocatului. După aerul 
condiţionat din maşină, căldura de afara era ca o saună. 

— Ştii unde te afli? mă întrebă Dalton. 

Îşi pusese ochelari de soare, şi se integra perfect în 


— 173 — 


mediul înconjurător. 

— Kingston, Jamaica, am spus eu. 

— Eşti la marginea oraşului Jones Town, sublinie el. Cu 
Trench 'Town imediat dincolo de el. Şase sute de crime pe 
an. Este unul dintre cele mai violente locuri din emisfera 
vestică. 

— Mulţumesc, Dalton. Mă simt mult mai bine acum că 
am aflat acest lucru. 

Numele avocatului era scris cu litere albe pe o plăcuţă 
de lemn: 


Chuck Martin 
Avocat 


Dedesubt se mai afla o plăcuţă pe care scria: 


Strălucirea Caraibelor 
Servicii Agricole SRL 
Birou autorizat 


Câteva găuri de cuie sugerau că mai multe companii 
fuseseră cândva înregistrate. Alături de plăcuţe se vedea 
un şir îngust de scări, răcoroase după căldura plină de 
năduşeală a străzii expuse la soare. O verandă scurtă la 
primul etaj era protejată de exterior printr-un grilaj greu 
din metal. O uşă era deschisă, şi o femeie solidă se afla în 
spatele unui birou. 

— Mă numesc Debbie Tebbit, spuse Debbie. Aş vrea să 
vorbesc cu domnul Martin, vă rog. 

— Aveţi programare? întreba femeia, uitându-se plină de 
îndoială pe deasupra ochelarilor. 

Deşi avea doar nouăsprezece ani, Debbie putea să-şi ia 
un aer imperios când i se părea necesar. 

— Nu, dar am venit tocmai din Anglia pentru a mă 
întâlni cu dumnealui. 

— O, Doamne! exclamă femeia. Aşteptaţi o clipa, mai 
spuse ea şi dispăru printr-o uşă din spatele ei. 

După o clipă, un bărbat micuţ, subţire, plin de riduri, cu 


— 174 — 


părul cărunt, apăru la uşă şi ne făcu semn să intram. 
Biroul său arăta de parcă era desprins din unul dintre 
romanele lui Dickens, peste tot numai mobilă neagră din 
secolul al XIX-lea, şi teancuri de hârtii, îngălbenite de 
vreme. Se uită la noi curios pe deasupra ochelarilor în 
formă de semilună. 

După ce se făcură prezentările, Debbie începu 
conversaţia. 

— I-aţi trimis tatălui meu nişte hârtii de la un fost client 
de-al dumneavoastră. 

— Aşa este, domnişoară Tebbit, confirmă avocatul 
încuviinţând din cap. Un domn pe nume Winston Sinclair. 
Ar fi fost bine dacă aţi fi dat telefon înainte de a veni aici. 

— Nu era vreme de asta! replică ea, cu nota specifică 
familiei Tebbit, care îi pătrunsese din nou în voce. 

— Tatăl dumneavoastră v-a autorizat să discutaţi această 
problemă? întreba Martin. 

— Tatăl meu a murit săptămâna trecută, spuse Debbie 
pe un ton sec. Eu am moştenit întreaga lui avere. 

— Tatăl dumneavoastră a murit? Imi pare rău să aflu 
acest lucru. Avocatul se strădui să-şi arate regretul faţă de 
moartea unui om pe care nu-l întâlnise niciodată. Dar 
unde-mi sunt manierele? Doriţi o cafea sau poate nişte 
coca-cola rece? 

— Nu, mulţumesc. V-aş fi recunoscătoare dacă ne-aţi 
putea spune ceva mai multe despre acest Winston Sinclair. 
Vedeţi dumneavoastră, noi nici măcar n-am ştiut că 
această rudă există. 

Chuck Martin se lăsă pe spate, luă o cutie de metal 
dintr-un sertar şi o pipă de pe un raft. 

— Adevărul este că nici eu nu am ştiut până acum două 
săptămâni. Omul era sărman. Nu avea nicio familie despre 
care să ştim ceva. Trăia singur în West Road, într-un 
apartament cu o cameră. West Road se află în Trench 
Road. Nici măcar jamaicanii nu se duc acolo. 
Proprietăreasa l-a găsit mort în pat, cu o sticlă goală de 
rom alături. l-a golit camera şi a găsit hârtiile respective 
într-o cutie pe care era scris numele şi adresa tatălui 


— 175 — 


dumneavoastră, şi le-a adus direct aici. Asta-i tot ce ar mai 


fi de spus. 
— Trebuie să fi venit de undeva, am intervenit eu. 
— Sigur, spuse avocatul zâmbind sumbru. 


Proprietăreasa spunea că pielea lui nu era la fel de neagră 
ca a celor din Ghana. Avea ceva sânge de alb din trecutul 
lui. În mod sigur Winston Sinclair venea de undeva! 

Deschise capacul cutiei şi începu să tragă în pipă cu 
degetul arătător tutunul închis la culoare. Mi se păru că 
tipul avea un aer sfidător. 

— Şi nu există nicio modalitate de a afla de unde a 
obţinut acele hârtii? întrebă Dalton. 

— Neavând nicio dovadă contrarie, aş spune că le-a 
moştenit la rândul lui, spuse avocatul, în timp ce presa 
tutunul, împingându-l în pipă. Deci, domnişoară Tebbit, 
pentru mine este un mister felul în care a obţinut numele 
şi adresa tatălui dumneavoastră, şi de ce s-a gândit că era 
înrudit cu familia Tebbit. 

— Hârtiile respective erau un jurnal, domnule Martin, 
am zis eu. Este vorba despre relatarea unei călătorii spre 
America pe vremea reginei Elisabeta. Autorul a eşuat în 
Carolina. Cum a ajuns din America, este un mister şi mai 
mare. 

— Ei bine, sigur nu a mers pe jos. Bănuiesc că jurnalul a 
fost luat de vreo corabie spaniolă de război care trecea pe 
acolo sau de un vas cu sclavi. Avocatul atinse braţul 
ochelarilor şi se uită la Debbie ca şi cum ar fi încercat să le 
regleze focalizarea. De fapt, care este scopul 
dumneavoastră exact, domnişoară Tebbit? 

— Genealogia mea, răspunse ea, şi nu era chiar o 
minciună. Arborele genealogic al familiei noastre ajunge 
până acum o mie de ani în ce priveşte ramura europeană. 
Numai că nu am ştiut nimic despre existenţa unei ramuri 
americane. 

— Aţi bătut ceva drum pentru a face cercetări legate de 
arborele dumneavoastră genealogic, domnişoară! 

Mă întrebam dacă o crezuse. Avocatul căută prin talmeş- 
balmeşul din sertarul său şi găsi o cutie de chibrituri. Nu 


— 176 — 


se ştie din ce motiv, aprinse chibritul de dosul biroului sau. 
Pe urmă începu să pufăie din pipă. Fumul albăstrui se 
împrăştie în jur în încăperea micuță, iar el se aplecă pe 
spate cu un aer de satisfacţie. 

— Jamaica era sub controlul spaniolilor în perioada 
elisabetană, spuse el. Dacă vreţi să urmaţi acest fir, aţi 
putea încerca la Arhivele noastre Naţionale. Aş spune că e 
prea puţin probabil. Singurii oameni din Jamaica pe 
vremea aceea erau spaniolii, sclavii şi indienii Arawak. Nu- 
mi imaginez că familia dumneavoastră s-ar trage din 
vreunii dintre aceştia, spuse el, şi pe urmă zâmbi, ca să 
arate că glumea. 

— Unde se află aceste arhive? întreba Debbie. 

— În Spanish Town, desigur. Nu are niciun rost să vă 
duceţi acolo astăzi, vor închide în curând. Dar am senzaţia 
că ar fi o vânătoare de himere. E posibil să fi bătut tot 
acest drum pentru nimic, domnişoară Tebbit! Afirmă el şi 
scutură tutunul ars. 

I-am mulţumit şi am coborât pe treptele înguste, ieşind 
afară în căldura intensă. Vreo şase tineri balansau maşina 
dintr-o parte în alta, iar Zola, care se afla înăuntru, se 
tinea bine de scaunul din faţă. Unul dintre tineri, care 
purta un maiou galben şi o şapcă de baseball cu cozorocul 
la spate, o privi pofticios pe Debbie şi spuse: 

— Ce-ar fi să te urci tu la bordul marelui bambus, fată 
albă? 

Ea îi aruncă privirea Tebbit. Dalton adoptase un fel de 
mers ţanţoş specific în Trench Town, probabil. Se apropie 
de tânăr şi îl privi direct în faţa. Mă gândeam: „Nu avem 
nevoie de aşa ceva, ar putea să aibă cuțite la ei”. Pe urmă 
însă, Dalton începu sa vorbească pe un ton moale, 
împăciuitor, în argoul local: 

— Frate, nimeni nu vrea mardeală aici, ce zici? 

Efectul fu magic. Tânărul păşi respectuos în spate. Pe 
urmă ne-am urcat cu toţii în maşină şi am accelerat 
departe de acest loc, cu Debbie la volan. M-am întors spre 
Dalton şi i-am aruncat o privire uimită. Acesta zâmbea. 

— Vreau să ies de aici, rosti Zola, încordată şi cu buzele 


— 177 — 


strânse. 

Nu eram sigur dacă se referea la maşină, la oraş sau la 
insulă. 

— Se prosteau şi ei, spuse Dalton. 

Debbie părea să conducă foarte precis. 

— Unde mergem? am întrebat eu. 

— În Munţii Albaştri. Am făcut rezervare la un hotel. Se 
numeşte Cabanele Moonlight, care se află chiar după un 
loc numit Capătul Lumii. 

— De ce acolo? 

— Am citit în revista Hello că Mick Jagger utilizează 
acest loc ca ascunzătoare. 

— Asta este o recomandare? 

— Găseşte Capătul Lumii pe hartă dacă poţi, Harry! 
Dacă Mick Jagger o poate folosi ca ascunzătoare, atunci 
putem şi noi. Nu se află nicăieri. 

— Deci eşti din Jamaica, Dalton? am întrebat eu. 

— De fapt, din Birmingham. 

Tranziţia de la oraşul plin de forfotă la un munte izolat 
era surprinzător de bruscă. De la pieţele aglomerate şi 
cozile cu oameni din staţiile de autobuz, am trecut deodată 
pe un drum cu o singură bandă, plin de gropi, care urca 
abrupt către Munţii Albaştri. In zece minute ajunseserăm 
în zona Maroon; puteam fi la un milion de kilometri de 
orice. Descendenții sclavilor evadați se uitau la noi 
morocănoşi când treceam prin dreptul şandramalelor lor. 

Drumul urcă încă şi mai abrupt. La început se vedeau 
nişte parapete joase, dar chiar şi acestea dispărură în cele 
din urmă. Debbie ne duse pe nişte curbe periculoase de pe 
care nu aveai cum să-ţi dai seama dacă venea ceva din 
sens opus. lIci-colo, drumul era presărat cu bolovani, 
rezultatul unor ploi puternice şi al alunecărilor de teren. 
Stăteam alături de ea cu palmele transpirate şi cu 
maxilarul dureros din cauza încordării, în vreme ce ea 
mergea cu roţile la câţiva centimetri de prăpăstii de câte 
trei sute de metri adâncime. Se lăsase o tăcere de moarte 
în spatele maşinii. În apropierea vârfului, am pătruns într- 
un nor gros, şi Debbie aprinse farurile de ceaţă. Măcar aşa 


— 178 — 


nu puteam să văd ce se afla dincolo de marginea drumului. 
În cele din urmă, apărură din ceţuri, exact ca într-un film 
cu Dracula, nişte stâlpi înalţi pe care era afişat: Cabanele 
Moonlight. După cum se părea, era un loc la fel de 
îndepărtat, şi - speram noi - la fel de sigur ca oricare altul 
de pe insulă. 


— Cum de au putut afla despre Jamaica? am întrebat eu. 

Eram împrăştiaţi în jurul unui jacuzzi circular, cu apă 
caldă, care bolborosea plăcut. Aveam pahare lungi, cu 
punci de rom roz, aşezate pe o margine. La altitudinea 
asta, aerul era răcoros. Harta Kingstonului era conturată 
de un milion de luminiţe pâlpâitoare care se aflau mult 
dedesubtul nostru, iar marea întunecată a Caraibelor se 
întindea dincolo de acesta. Luna străpunse un nor, şi la 
lumina ei am putut să zăresc silueta munţilor din jur, cu 
nori subţiri lucind blând între ei. Nişte lumini se aprinseră 
misterios sub apă, părând nenaturale. Un cuplu de 
americani în vârstă savurau deliciile piscinei la câţiva 
metri mai încolo. 

— Eu nu am fost urmărită, dacă la asta te referi, spuse 
Debbie, care purta cei mai mici bikini posibili, de culoare 
albastră. Casa Picardia nu poate fi văzută din stradă, şi 
nimeni nu ar putea şti cine intră sau iese. 

— Nici eu şi cu Harry nu am fost urmăriţi, afirmă Zola. 
Ne-am luat precauţii. 

Am încuviinţat din cap. 

— Iar ei nici măcar nu ştiu că eu aş exista, spuse Dalton. 
Cel puţin, aşa sper! 

— Ai spus cuiva că te duci în Jamaica, Debbie? 

Ea mă măsură cu o privire tăioasă. 

— Bineînţeles că nu! Crezi că-s proastă? replică ea, pe 
urmă adăugă: Numai unchiului Robert. Am avut un scandal 
pe cinste din acest motiv! El crede că eşti un şarlatan care 
încearcă să-mi ia banii într-un fel sau altul. 

Deci asta era! Unchiul Robert! Debbie arătă deodată 
foarte înspăimântă. 

— Ce ai putea să ne spui despre unchiul Robert? o 


— 179 — 


întrebă Zola. 

— Ştiu la ce va gândiţi, şi e stupid, spuse Debbie, dând 
din mână ca şi cum ar fi alungat o muscă. De ce ar fi spus 
unchiul Robert ceva? Nici măcar n-avea cum să-i cunoască 
pe aceşti oameni. 

— Spune-ne, totuşi, o îndemnă Zola, presând-o. Spune- 
ne despre unchiul tău! Cum se înţelegea cu tatăl tău, de 
exemplu? 

Debbie se strâmbă. Vocea ei începuse să sune puţin 
îngrijorată. 

— Se certau de fiecare dată când unchiul Robert venea 
la noi. Nu trebuia să-i aud, dar îi auzeam totuşi, şi ştiu care 
era motivul certurilor lor. 

— Doriţi să vă umplu paharele, oameni buni? întrebă 
îngrijitorul piscinei, care apăruse din întuneric. Avea în 
mână ceva ca un fel de năvod cu coada lungă. 

Am clătinat din cap, iar individul dispăru în întuneric ca 
o corabie în noapte. 

— Era vorba despre bani, continua Debbie. Unchiul 
Robert era proprietar de cai. li ducea să participe la curse, 
iar el paria pe ei, şi tot pierdea bani, şi intra mereu în 
bucluc. Cred că tăticu' l-a eliberat pe cauţiune ani la rând. 
Cu banii mei, spuse ea, sau cel puţin cu bani care ar fi 
trebuit să-mi revină mie! 

— Asta îl face pe unchiul tău să fie un idiot, şi nimic mai 
mult, afirmă Zola. 

Nu ştiam cum să abordez subiectul următor: problema 
moştenirii. 

— Tu ai moştenit Casa Picardia, bănuiesc? întrebă 
Dalton, ca din întâmplare. 

— Cred că da. Şi ce-i cu asta? 

Începusem să mă simt prost. 

— Debbie, dacă te-ar călca o maşină, cine ar fi 
moştenitorul tău? am întrebat-o. 

— Asta-i aşa de aiurea! 

Am aşteptat. În cele din urma Debbie răspunse: 

— Unchiul Robert, bineînţeles! Tăticu' nu mai avea alţi 
fraţi sau surori, spuse ea, şi pe urmă începu să plângă. 


— 180 — 


— Suntem cu toţii foarte obosiţi, interveni Dalton, 
simţim din plin şi diferenţa de fus orar, şi toate celelalte. 
Eu, unul, sunt de părere să mergem la culcare. Tu ce zici, 
Debbie? 

Debbie  încuviinţă din cap  înlăcrimată. După ce 
dispărură, Zola îmi spuse cuprinsă de mânie: 

— Ţi-a trecut prin cap că unchiul Robert s-ar putea să fie 
singura rudă pe care o mai are Debbie? Iar tu sugerezi că 
el încearcă să pună mâna pe icoană! Poate chiar că vrea ca 
ea să fie călcată de o maşină! 

— Atunci din ce alt motiv ar fi el atât de ostil? Oare eu 
sunt singura persoana care mai gândeşte pe aici? 

— Care gândeşte? Ea nu este decât un copil care abia şi- 
a pierdut tatăl, iar tu, Harry Blake, eşti idiotul cel mai 
insensibil pe care l-am întâlnit vreodată! 


— 181 — 


Capitolul 24 


George al Treilea, prin mila Domnului, al 

Regatului Unit al Marii Britanii şi al Irlandei, Rege şi 
Stăpân apărător al credinţei. Pentru credincioşii şi 
mult iubiții mei Patrick Smith şi William Farrell, 
esquires!*, aflaţi că am constituit, autorizat şi numit 
şi că prin cei prezenţi constitui, autorizez şi numesc 
pe fiecare dintre voi, sau pe amândoi, să 
administraţi un jurământ al lui Thomas Higgins şi 
William Middleton, gentilomi, că ei, adevărat şi cu 
corectitudine, conform cu judecata lor cea mai bună 
şi întru conştiinţa lor, vor inventaria şi vor estima 
toate bunurile, fără excepţie, sclavii, drepturile şi 
creditele lui Edward StClair, care a aparţinut 
parohiei din Trelawney, proprietar de terenuri, 
medic de medicină generală şi chirurg, care a 
decedat... 
(semnat) în numele Domniei Sale, William, Duce de 
Gloucester, căpitan general şi guvernator al insulei 
noastre, şi locotenent în Iago de la Vega. În această 
a unsprezecea zi de noiembrie, în anul lui Dumnezeu 
1815, şi în al cincizeci şi şaselea an al împărăției 
noastre. 

George Clayton, secretar 


— Hei! îmi şuieră Debbie emoţionată în ureche. StClair! 

Ne aflam în răcoarea aerului condiţionat de la Arhivele 
Naţionale, aşezaţi la o masă grea, circulară, din lemn de 
tec. Lângă noi se afla un cărucior umplut cu volume legate, 
fiecare de aproape opt centimetri grosime şi de cincizeci 
de centimetri înălţime. Volumul deschis în faţa noastră 
avea un miros specific, aromat. Hârtia se îngălbenise din 
pricina vremii, iar cerneala se decolorase; ici-colo 
cuvintele abia se mai puteau citi. 


13 Titlu acordat celor din mica nobilime din Anglia, cu rang imediat 
inferior cavalerului (n.tr.). 
— 182 — 


— S-ar putea să fie doar o coincidenţă, Debbie, am spus, 
fără însă să fiu convins de asta. Hai să ne uităm la 
inventar! 

Am citit mai departe: 


Inventarul şi estimarea cu un total de 13.110 lire, 
aceasta fiind suma diverşilor sclavi, după cum 
urmează: 

59 de femei sclave numite şi evaluate după cum 
urmează: 

Nancy - 100 lire, Phoebe - 150 lire, Nefertiti - 75 
lire, Agnes - 75 lire... 

97 de bărbaţi sclavi, numiţi şi evaluaţi după cum 
urmează: 

Tom - 100 lire, Bătrânul Howe - 30 lire, Billy - 100 
lire... 

Total valoare sclavi - 11.600 lire. 


Un taur la 30 lire 

12 vaci la 15 lire fiecare = 180 lire 

5 vaci la 12 lire fiecare = 60 lire 

Cinci viței şi trei viţici la 5 lire fiecare = 40 lire 
Total valoare vite - 250 lire 


44 căpăţâni de zahăr, după cum au fost transportate 
de către William Baker în urma scrisorii de 
transport din Kingston, ca răspuns la mesajul lui 
Robert, şi vândute către el după cum apare din 
socoteala din ianuarie, pentru suma de 2.303 lire, 
11 cenți şi 2 centime. 


Mai multe pagini erau dedicate capitolului „toate 
articolele, fără excepţie”: 


O porţie de rom - 20 lire 

Instrumente medicale - 30 lire 

Un ceas de aur cu lanţ din aur - 10 lire 
Toate cărţile, 10 lire fiecare - 160 lire 


— 183 — 


Compas de navigaţie - 30 lire 

Instrument de navigaţie - 2 lire 

Două jurnale, 1 liră fiecare - 2 lire 

Două mese din mahon - 13 lire şi 4 centi 

24 scaune, 4 oglinzi, 4 dulapuri de haine, 4 paturi, 
împreună cu aşternuturile şi cuverturile lor, două 
portrete, trei Biblii, ustensile şi vase de bucătărie 50 
lire. 


Şi aşa mai departe. Dintr-un motiv sau altul, mai 
apăruseră câţiva sclavi în lista cu „toate articolele, fără 
excepţie”, dar nu ăsta a fost lucrul care mi-a atras atenţia. 

— Vezi? mă întrebă Zola. _ 

În ochi îi apăruse o licărire febrilă. Imi arătă spre un 
anumit loc din inventar. „Două jurnale.” 

— Şi un instrument de navigaţie, Zola. Ce Dumnezeu ar 
fi putut să facă un proprietar de plantație, în plus medic 
generalist, cu un instrument de navigaţie? 

Debbie era în plină fierbere. Nici nu mai putea să-şi ţină 
vocea în frâu. 

— Aceştia sunt strămoşii mei! Suntem pe urmele lor, 
suntem pe urmele lor! Cât de departe mai putem merge în 
trecut? 

Am dat paginile înapoi. 

— Am avea nevoie de mult mai mult decât atât pentru 
genealogia ta, Debbie. Şi hai să ne concentrăm asupra 
subiectului care este pe ordinea de zi. Ceea ce am vrea să 
aflăm acum este despre celălalt jurnal! Cel care ne-ar 
putea duce la - mi-am coborât vocea - ştii tu ce! 

— Eu te-am angajat, îţi aminteşti? 

— Nişte oameni foarte răi se află pe urmele noastre, îţi 
aminteşti? Nu putem să pierdem vremea pe aici mai mult 
decât este necesar. 

— Dar cum ar putea să ne găsească aici? 

— Prin avocat. 

— Dar cum ar putea să afle despre avocat? 

— Prin unchiul Robert. 

— Ştii, Harry, te urăsc foarte tare! 


— 184 — 


— Ştiu. 

— Sunt nişte rapoarte ale înregistrărilor de sclavi, spuse 
Zola, întrerupând liniştea plină de încordare care se 
lăsase. 

— Dar membrii familiei StClair nu erau sclavi, ci 
proprietari de sclavi, afirmă Debbie. 

— Dar aceste rapoarte ne vor arăta cine erau 
proprietarii, sublinie Zola. Hai s-o întrebăm pe arhivistă! 

Arhivista avea vreo treizeci de ani, faţa rotundă, nişte 
ochelari grei şi un păr negru, lucios, care i se asorta cu 
pielea. 

— Sunteţi împreună cu ceilalţi? întreba ea. 

— Ceilalţi? am întrebat eu, şi am simţit brusc o senzaţie 
de gol în stomac. 

— Ceilalţi care au venit ieri aici. Şi ei m-au întrebat 
acelaşi lucru. 

— Este vorba despre un grup academic rival, am spus 
eu. Da, suntem într-o competiţie. Îmi pare rău că vă facem 
să depuneţi aceeaşi activitate de două ori. 

— Nu-i nicio problemă, zise ea. Ce să vă aduc? 

În răstimpul următoarei ore arhivista avu treabă, nu 
glumă, din cauza noastră. Masa începu să se umple cu 
declaraţii de înregistrare a sclavilor, înregistrări ale 
biroului electoral, regulamente de impozitare, liste cu 
juraţi, registre de naşteri şi mai multe inventare ale 
plantaţiei. Am sărit peste prânz. Am uitat chiar şi faptul că 
Dalton era în afara biroului de registratură, stând de pază, 
uitându-se după Cassandra şi prietenii ei. Am uitat cu toţii 
cât era ceasul, până când, după-amiaza târziu, arhivista îşi 
drese vocea, politicoasă. 

— Închidem la ora patru şi jumătate, spuse ea. 

„La naiba!” La ora patru şi un sfert am făcut cea de-a 
doua descoperire cruciala. Era pe o înregistrare a unei 
bucăţi de teren, o hartă care ne indica limitele unei 
plantaţii. Cerneala aproape dispăruse, şi nu prea 
înţelegeam mare lucru din ea. Dar un nume ne sărise în 
ochi printre celelalte. 


— 185 — 


Harta plantaţiei desenată la o scară de 100 de metri 
la 2,5 centimetri... Charles Atkinson Esq & 
Company... Martin Tebbit 506 hectare, nr. 247, St 
Ann's, Jamaica. 


Era o hartă care indica o proprietate de o formă 
neregulată, delimitată la sud de un râu, iar la nord de linia 
de coastă. Erau marcate punctele cardinale. De-abia se 
mai înţelegea textul de mai jos: 


„„către care un ordin către mine din partea 
Onorabilului Charles Thomas Lynch, Kent, 
..„.guvernatorul său adjunct, şi comandantul insulei 
Jamaica... 

„„.Şi înfăţişat către Martin Tebbit senior... 

„„„un munte şi un teren situate în zona de mai sus, şi 
sub forma şi în modul descrise de către grupul din 
consiliu, şi... 

„„la locul respectiv, după cum s-a realizat în 10 
aprilie 1674. 

Semnat: John Horn 


„Tebbit!” Arhivista îşi drese vocea încă o dată. Zola se 
aplecă înspre mine. Am simţit un miros de parfum. 

— Avem nevoie de mai mult timp, îmi spuse ea, într-o 
şoaptă imperativă. 

— Şi ce-aş putea sa fac? Va trebui s-o lăsam pe mâine! 

— Harry, şuieră ea, ai uitat de indivizii aceia periculoşi? 
Sunt cu o zi întreagă înaintea noastră. 

Debbie se ridică, împingându-şi scaunul în spate, şi se 
îndreptă spre arhivistă. Avu loc o discuţie animată cu voce 
joasă, timp în care ambele mai clătinau şi din cap, pe urmă 
se îndreptară către o doamnă mai în vârstă, cu părul 
cărunt. Eu şi Zola le priveam nedumeriţi, în timp ce 
arhivista părăsi încăperea, iar femeia cu părul cărunt 
ridică un telefon. Debbie îmi făcu un semn pervers cu 
ochiul. În cele din urmă mai avu loc o discuţie, iar de data 
asta încuviinţau din cap, pe urmă Debbie dădu un telefon 


— 186 — 


şi scrise ceva. Apoi ni se alătură din nou. 

— O să mergem să luăm o gustare, apoi ne vom întoarce 
la ora şase. Vor deschide pentru noi până la miezul nopţii. 
Cei de la biroul de pază sunt pregătiţi să lucreze 
suplimentar, iar arhivista va rămâne cu noi pentru a ne 
supraveghea. 

Am căscat gura la ea. Ea îmi aruncă un zâmbet 
triumfător şi spuse: 

— Tocmai am donat 12.000 de dolari americani pentru 
Departamentul de Restaurare şi Legătorie. Este vorba de 
banii lui Sir Joseph, bineînţeles! Ce ziceţi de un 
McDonald's? 

Afară, pe strada liniştită, Dalton stătea în maşină lângă 
două tunuri care flancau un monument realizat din 
marmură italiană, cu statuia unui amiral adăpostit în 
lăcaşul acestuia. Chipul lui Dalton era ud de transpiraţie. 
Ne-am îndreptat spre centru, am trecut de o catedrală şi 
de o închisoare cu aspect sinistru, înconjurată de ziduri. 
Nişte bărbaţi ne făceau semne cu mâna din spatele unui 
grilaj înalt. 

— Sunt în jur de cincisprezece oameni pe moarte acolo, 
ne oferi Dalton informaţii, iar eu m-am întrebat de unde 
ştia el acest lucru. 

Am găsit un McDonald's într-un mall aglomerat. Dalton 
se scuză şi se duse la toaletă. Am făcut şi eu acelaşi lucru. 
După ce am trecut de colţ, el se afla cam la treizeci de 
metri în faţa mea, vorbind preocupat la un telefon mobil. 
Se întoarse şi, în momentul în care mă zări, îşi aruncă 
telefonul în buzunarul din spate al pantalonilor, zâmbind. 
Mi se păru ceva ciudat în modul în care reacţionase, dar 
nu mi-am dat seama ce anume. 

După o gustare rapidă, Dalton ne însoţi la Arhivele 
Naţionale: cum lucram în afara programului oficial al 
instituţiei, Cassandra şi prietenii ei nu s-ar fi putut aştepta 
să ne găsească acolo. În acel moment cumpăram timp la 
două mii de dolari ora. Treptat, pe măsură ce arhivista 
transporta cu căruciorul volumele imense într-o parte şi în 
alta, un arbore genealogic al familiei Sinclair începu să se 


— 187 — 


contureze. Nu exista niciun Ogilvie şi nicio indicație 
despre cum reuşise acesta să ajungă în Jamaica, nimic care 
să ne ducă la Adevărata Cruce, dacă aceasta existase într- 
adevăr. Însă parcurgerea registrelor plantaţiei avusese 
totuşi o temă constantă: două jurnale, transmise din 
generaţie în generaţie. Winston Sinclair ne oferise unul 
dintre acestea. Aveam nevoie de cel de-al doilea, aşa cum 
un om are nevoie de apă în deşert. 

— Am citit despre asta, spuse Debbie. Britanicii sunt cei 
care au introdus sistemul plantațiilor, şi ei nu au cucerit 
insula până în 1655. Nu există niciun document mai 
înainte de această dată. 

— Nu este chiar aşa, domnişoară, o contrazise arhivista, 
care ţinea în braţe cam douăzeci de kilograme de registre. 
Este adevărat că britanicii au invadat insula în 1655 şi că 
au distrus Iago de la Vega, pe care acum îl numim Spanish 
Town. Dar spaniolii au avut timp să plece, luând cu ei şi 
lucrurile de valoare, probabil şi o mulţime de documente. 
Au mai rămas în nordul insulei vreme de încă cinci ani, în 
apropiere de Ocho Rios. 

— Vreţi să spuneţi ca... 

— S-a întâmplat ca anumite documente să 
supravieţuiască şi au fost transportate în nordul insulei, şi 
de acolo în Cuba. Se pare că o mulţime de spanioli s-au 
gândit că era doar o problemă de timp până când Spania 
va recuceri Jamaica. Aşa că şi-au îngropat obiectele de 
valoare şi banii. Se zvoneşte că există tuneluri chiar sub 
picioarele noastre. Oricum, a fost redactată o listă oficială 
a ascunzătorilor. În secolul al XIX-lea, unui istoric pe nume 
Edward Long i s-a spus că lista oficială încă mai există şi 
că se află undeva în Cuba. Însă nimeni nu ştie unde! 

— Dar spaniolii nu s-au mai întors niciodată... 

— Ceea ce înseamnă că există comori îngropate în toată 
Jamaica, spuse arhivista zâmbind. 

— Oho! exclamă Debbie. 

— Căutaţi cumva vreo comoară îngropată, să înţeleg? 
întrebă arhivista, încercând să facă întrebarea să sune ca o 
glumă. 


— 188 — 


— Bineînţeles că nu, replică Debbie, minţind cu foarte 
multă convingere. 

— Vreţi să spuneţi că nu aveţi niciun document dinainte 
de cucerirea britanică? întrebă Zola. 

— Cam aşa ceva. Numai că până acum v-aţi uitat doar la 
documentele publice şi la cele ecleziastice. Le-aţi putea 
încerca însă şi pe cele particulare. Avem scrisori şi relatări 
redactate în spaniolă, portugheză, olandeză şi chiar şi în 
latină. S-a întâmplat să avem o grămadă de materiale 
donate recent din Cuba, din Santiago de Cuba, care se află 
chiar pe malul celălalt. 


Mai aveam o oră până la miezul nopţii. În vreme ce 
Debbie şi Dalton se întorseseră în timp de-a lungul 
secolelor, eu şi Zola am mers înainte, pe urma jurnalelor 
aşa cum erau înmânate acestea de la o generaţie la alta. 
Aveam gâtul ca iasca din cauza aerului uscat şi a prafului 
vechi de secole întregi de pe documente. Debbie completa 
golurile din arborele ei genealogic. Arhivista, cu ochii 
înceţoşaţi, adusese un cufăr folosit cândva pentru 
transportarea ceaiului, plin cu documente donate recent 
de fabrica de rom Elridge. 

Familia StClair construise o fabrică de rom pe terenul 
plantaţiei lor. Winston Sinclair, ultimul din ramura 
jamaicană a familiei lui Debbie, băuse din plin produsele şi 
dăduse faliment, murind în sărăcia din Trench Town. Noii 
proprietari ai fabricii de rom trimiseseră documentele 
rămase la Arhivele Naţionale. Era ultima şansă de a mai 
găsi jurnalul, dacă acesta mai exista cumva. 

M-am aplecat deasupra cufărului pentru transportarea 
ceaiului. Nu ştiu exact din ce motiv, dar ochii îmi fură 
atraşi de un teanc subţire de hârtii împăturite în patru, 
legate cu o panglică roz. Mi se păru că recunosc scrisul. 
Am ridicat legătură şi am desfăcut panglica. Mâinile 
începuseră să-mi tremure. Am răsfoit câteva dintre 
paginile înnegrite de vreme, cu scrisul decolorat. Am simţit 
de parcă aş fi fost străbătut de un curent electric. Am spus: 

— Bine ai venit, prieten vechi! 


— 189 — 


Rostisem aceste vorbe foarte încet, dar vocea mea păru 
să pătrundă în fiecare colţ al clădirii. Ceilalţi înţepeniră cu 
toţii. Acesta era aur caraibian pur. Aveam în mâini cel de- 
al doilea jurnal al lui Ogilvie! 


— 190 — 


Capitolul 25 


— N-o să reuşim în veci să copiem asta până la miezul 
nopţii! 

— Am un aparat de fotografiat în maşină, spuse Dalton. 

— Fără fotografii, ceru arhivista. Suntem foarte stricţi în 
această privinţă. 

Am răsfoit cu grijă foile fragile. 

— Dacă patru dintre noi lucrează la asta, am putea reuşi 
să terminăm în două sau trei ore, am spus eu. 

— Înțelegerea a fost că închidem la miezul nopţii, 
domnule! Adică în cincizeci de minute. 

— Ce păcat! făcu Debbie. Mi-ar fi făcut foarte mare 
plăcere să mai donez două mii de dolari Departamentului 
de Restaurări şi Legătorie. 

— Dacă puneţi problema aşa, spuse arhivista, voi discuta 
cu fata de la pază. 

— Şi eu la fel, zise Debbie. Cum o cheamă? 

— Ruth. 

Am împărţit teancul în patru. Eu, Dalton şi Zola am 
început să copiem cât mai rapid posibil. Debbie reveni 
după un minut. 

— Mama lui Ruth stă cu copilul ei, dar oricum ar fi 
rămas toată noaptea la ea acasă. Ruth nu are voie să 
primească un cadou personal, dar tura dublă îi convine de 
minune. lar regulamentul nu-mi interzice în niciun fel să 
fac o donaţie pentru bunică. 

În jurul orei două dimineaţa i-am mulţumit arhivistei 
epuizate de oboseală şi lui Ruth, de la biroul de pază şi am 
ieşit din clădire pe fondul vuietului unui vânt puternic. 
Debbie se aşeză la volan ca şi mai înainte: după cum se 
părea, îi făcea plăcere să conducă. Traficul din Kingston la 
acea oră matinală era lejer, dar haotic, iar Debbie conduse 
cu iuţeală prin el. Incepusem să prind gustul acestui oraş 
exuberant, şi am utilizat o hartă pentru a ne putea 
direcţiona de pe Old Hope Road pe Matilda's Corner, 
înainte să facem dreapta şi s-o luăm pe drumul care trecea 


— 191 — 


pe lângă Universitatea Indiilor de Vest. În momentul în 
care am început urcuşul muntelui prin trecătoare, vântul 
bătea deja cu putere, iar eu îmi făceam griji deja să nu se 
rupă copacii, ca să nu mai vorbesc de faptul că puteam să 
fim zburaţi peste marginea drumului. Pe la trei dimineaţa 
am ajuns în siguranţă la „ascunzătoarea” noastră. O 
lumină difuză cădea pe aleea în pantă, mărginită de tufe. 
Piscina şi jacuzzi erau încă iluminate. Zgomotul produs de 
insecte dispăruse. În locul acestora se auzea foşnetul 
puternic al vântului prin copaci. 

„Cabana” noastră - de fapt, o vilă în toată puterea 
cuvântului - se afla printre altele şase răspândite pe o 
suprafaţă de peste un hectar, care fusese despădurită din 
pădurea tropicală, cu o trecătoare în spate şi o piscină în 
faţă. Debbie îşi împrăştie însemnările pe masa mare din 
sufragerie. Dalton dispăru în bucătărie, iar Zola veni din 
dormitorul ei, purtând aceleaşi pijamale şi acelaşi capot pe 
care le purtase şi în apartamentul ei din Greenwich. 

Ajunseserăm în acea stare de extenuare în care nu ne 
mai puteam opri. Beam ceai în vreme ce Debbie, absentă 
din cauza concentrării, începuse să-şi schiţeze arborele 
genealogic, scoțând câte un „Vai!” sau câte un „Aha!” care 
mai întrerupeau liniştea. După o oră în care se dedicase 
numai acestei activităţi, veni în dreptul uşii şi spuse: 

— Veniţi să vedeţi! 

Ne-am aplecat cu toţii deasupra micuţului arbore 
genealogic. James Ogilvie se căsătorise cu Fiona MCkay şi 
avuseseră trei copii, numai fete. Cea mai mică dintre ele, 
Agnes Ogilvie, se născuse în 1630, destul de târziu în viaţa 
lui Ogilvie. Marmaduke StClair se căsătorise în aceeaşi 
perioadă cu Inez Teriaca, probabil o spanioloaică locală. 
Copilul lor, Eduardo StClair, se căsătorise cu Agnes 
Ogilvie. Probabil că familiile lor fuseseră apropiate. In 
urma acestei căsătorii apăruseră Inez StClair (născuta în 
1649) şi Eduardo StClair Jr (născut în 1651). Inez StClair 
se căsătorise cu Robert Tebbit, iar ramura Tebbit 
continuase cu James şi Martha Tebbit, sfârşind în cele din 
urmă în Jamaica. Ramura prin Eduardo StClair Jr 


— 192 — 


continuase până ajunsese la Winston Sinclair, care 
decedase recent. 

— Foarte bine, Debbie, îi spuse Zola. Deci familiile 
Ogilvie şi StClair au fost unite prin căsătorie, unul dintre 
descendenţi s-a căsătorit cu un Tebbit, dând o ramură 
Tebbit jamaicană, cealaltă ducând direct la Winston 
Sinclair. 

— Un mister s-a elucidat, am spus eu. Familia Tebbit 
erau rudele cele mai apropiate ale lui Winston. 

Dalton se aplecase peste schiţa lui Debbie, de parcă ar fi 
fost generalul Rommel studiind o hartă. 

— Asta dovedeşte că suntem pe drumul cel bun, spuse 
el. Bine lucrat, puştoaico! 

— E uimitor! exclamă Zola. Şi totuşi, cum a fost posibil 
ca James Ogilvie şi Marmaduke StClair să ajungă în 
Jamaica? 

— Exact! Cum de-au ajuns aici? întrebă Debbie. Şi, 
oricum. Jamaica nu se afla sub control spaniol la vremea 
respectivă? Cum de li s-a permis să se stabilească? Cum de 
spaniolii nu i-au ars pe rug, sau altceva la fel de oribil? 

— Poate vom afla aceste lucruri din însemnările lui 
Ogilvie, am spus eu, arzând de nerăbdare să ajung la ele. 

— Poate. Zola părea chiar şi mai nerăbdătoare decât 
mine. 

— Şi James Ogilvie s-a căsătorit cu Fiona, am subliniat 
eu. 

— Iubita lui din copilărie? zâmbi Debbie, încântată de 
romantismul situaţiei. 

— Aşa ar trebui să fie, am spus eu. 

Mă întrebam cum se petrecuseră lucrurile, încercând să- 
l vizualizez târându-şi picioarele înapoi pe drumul lung 
către Tweedsmuir, ca să revină în cele din urmă cu 
mireasa lui, aleasă încă din copilărie. Mai degrabă îi 
scrisese o scrisoare, pe baza căreia Fiona îşi părăsise casa 
şi familia, pentru a traversa oceanul de una singura. 

— Oricum ar fi fost, a fost o călătorie destul de 
importantă pentru o tânără fată în acele vremuri! am 
continuat eu. 


— 193 — 


— lar Marmaduke s-a căsătorit cu o localnică, spuse 
Zola. Probabil că familiile erau apropiate, de vreme ce 
progeniturile lor s-au căsătorit în cele din urmă. 

— Mă întreb de ce nu s-au mai întors în Anglia, murmură 
Debbie. 

Am căscat. Simţeam că fiecare muşchi din corpul meu 
era epuizat de oboseală. 

— Eu sunt terminat de oboseală. Mă duc să mă culc cu 
jurnalul lui Ogilvie. 

— Pot să mă alătur şi eu? întrebă Zola, şi am râs cu toţii. 

Ajuns în pat, m-am uitat la ceas. Era ora patru şi eram 
obosit până în măduva oaselor. Am stins lumina, am închis 
ochii şi am ascultat cum vântul bătea puternic printre 
copaci şi cum vila scârţâia şi gemea din toate încheieturile. 
Pe urma am căzut într-un somn profund. 

Nu ştiu exact ce anume m-a trezit o oră mai târziu. 
Stăteam culcat în întuneric, ascultând vântul, care acum se 
auzea şi mai puternic. M-am ridicat şi m-am dus 
clătinându-mă până la fereastră. Nu ştiu ce mă aşteptam 
să văd. O maşină se găsea la intrarea pe alee, cam treizeci 
de metri spre dreapta. Avea luminile stinse, dar conturul i 
se zărea în lumina difuză de la piscină. Cineva se aplecase 
spre geam, vorbind cu şoferul. Pe măsură ce ochii mi se 
adaptară la întuneric, am putut să disting că în maşină se 
aflau doua persoane. Pe urmă maşina întorsese şi dispăru 
în linişte înapoi pe drumul în pantă, profilându-se în timpul 
acesta pe fondul luminilor din Kingston. Şi revenind 
dinspre maşină, cu un maldăr de hârtii ţinute strâns la 
piept, nu era altul decât Dalton. 


— 194 — 


Capitolul 26 


Nu aveţi cum să ştiţi cât de mult mi-am dorit să 
povestesc aceste lucruri. Sper ca într-o bună zi această 
poveste să fie citită de cineva din ţara mea. Aventurile pe 
care le-am avut în America sunt atât de stranii, încât cu 
greu le-aş putea da crezare eu însumi. Voi începe prin a 
descrie spaimele care m-au năpădit pe măsură ce ne 
apropiam de acel continent îndepărtat, şi cum aceste 
spaime întâi se risipiră, pentru ca în cele din urmă să 
revină cu o furie de două ori mai mare. 


— Ce înseamnă „auto-da-fe”? 

— Pentru numele lui Dumnezeu, oare scoţienii ăştia 
chiar habar nu au de nimic? 

— Este denumirea în spaniolă pentru „act de credinţă”, 
James. 

— De ce se teme aşa toată lumea de acesta? 

Pânzele scoteau un scârţâit uşor, dar marea era bună, 
iar eu mă legănam uşor în hamacul meu. Tambuchiul de 
deasupra era deschis, dar aerul răcoros cu care eram 
obişnuiţi dispăruse, iar acum o căldură greoaie, lipicioasă 
se instaura de deasupra peste noi. Coroana Nordului se 
vedea bine prin dreptunghiul mare al grătarului de 
deasupra, iar stelele apăreau şi dispăreau prin pătrăţelele 
acestuia din pricina balansului corabiei. Mă gândeam că 
puteam să număr vreo cinci sau şase stele în interiorul lui. 

— Habar n-are de nimic, se auzi dintr-un colţ al 
dormitorului. Nimic! 

Vocea fu urmată apoi de un acces de tuse convulsivă. 

— Nu ai auzit de expediţia Hawkins? mă întrebă Turcul. 

— Nu, am răspuns eu în întuneric. 

Cineva izbucni în râs. Altcineva exclamă: „Ha!” 

— A fost un dezastru, rosti o voce, pe care am 
recunoscut-o ca fiind a lui Hog. Marinarii englezi au fost 
capturați în Mexic de către spanioli. Marinarii erau 
luterani. Întâi au fost închişi într-o cocină de porci şi 


— 195 — 


obligaţi să mănânce hrană pentru porci. De băut, li s-a dat 
vin oţetit. Pe urmă au fost obligaţi să se îmbrace în 
pelerine galbene şi să poarte lumânări verzi, astfel au fost 
duşi într-o piaţă, cu laţuri legate de gât, iar acolo li s-au 
citit sentinţele în faţa unei mulţimi care-i huiduia. Unii 
marinari au fost arşi pe rug. Alţii au fost biciuiţi ore în şir, 
până când li s-a dus carnea de pe spate. Altora li s-au rupt 
mădularele. Asta este „auto-da-fe”, scoţianule! Este mila 
creştină a Inchiziției, şi la asta trebuie să te aştepţi dacă 
vei fi vreodată capturat de spanioli. 

— În sfârşit poţi să-ţi dai seama şi tu de ce eşti 
înconjurat numai de scursorile din închisori, scoţianule! 
îmi spuse Turcul. Este singurul mod prin care Raleigh ar fi 
putut realiza această călătorie. 

— Îţi mulţumesc, Turcule, că m-ai invitat şi pe mine să 
particip! 

Turcul râse  încetişor în întuneric. Pe parcursul 
următoarelor câtorva ore am urmărit Coroana cum dispare 
din dreptunghiul meu de cer şi cum puternicul Hercule îi 
ia locul. Erau multe lucruri care mă nedumereau. Mă 
întrebam despre frumuseţea pe care o vedeam pe bolta 
înstelată de deasupra şi despre adâncurile de nepătruns 
ale abisului pe care pluteam. Mă întrebam despre 
cruzimea pe care oamenii o exercitau unii asupra altora în 
numele unui Dumnezeu al iubirii. Zăceam în propria 
sudoare, inhalând duhoarea din jur şi ascultând scârţâitul 
corabiei, tusea şi sforăitul scursorilor din taverne, care se 
aflau în jurul meu. Şi mă întrebam, nu pentru prima dată, 
dacă n-ar fi fost mai bine să-mi fi petrecut zilele în 
neştiinţă, păscând oile în valea răcoroasă şi liniştită din 
Tweedsmuir. 


Cam în a optsprezecea zi după furtună, vremea devenise 
incredibil de încinsă. După cum spunea domnul Harriot, ne 
apropiam acum de teritoriul ostil al spaniolilor. Marinarii 
de veghe erau mai vigilenţi, iar Sir Richard şi Fernandez 
petreceau mai multă vreme pe punte, scrutând orizontul 
gol. 


— 196 — 


În dimineaţa celei de-a nouăsprezecea zile, de sus se 
auzi un strigăt emoţionat. Un marinar arăta spre cer. Acolo 
se vedea o pasăre solitară, mult mai mare decât oricare 
altă pasăre pe care o mai văzusem eu până atunci. Aceasta 
se apropie de corabie şi zbură în cercuri leneşe pe 
deasupra catargelor. Deodată, izbucniră o mulţime de 
strigăte şi de urale. La scurtă vreme după aceea, 
muzicanţii sosiră pe punte şi improvizară o melodie pe 
care mai mulţi dintre marinari începură să danseze, 
ţopăind grotesc în jurul punţii. 

— Vom vedea în curând pământul! spuse domnul 
Bowler, rânjind fericit. 

Pentru o clipă, m-am lăsat pradă păcatului înfumurării şi 
am spus: 

— De bună seamă, exact cum ne aşteptam eu şi domnul 
Harriot, în urma observării stelelor. 

Am simţit cum mi se înroşise faţa din pricina propriei 
îngâmfări, dar domnul Bowler râse doar şi mă bătu cu 
palma pe spate. 

Imediat mai multe păsări din acelea mari se alăturară 
primeia dintre ele; pe urmă am văzut cu toţii un trunchi de 
copac plutind pe valuri, aproape scufundat. Un suflu de 
entuziasm năpădi corabia: pânzele erau aranjate cu mai 
mult entuziasm, mai multă energie era depusă la curăţarea 
punților, conversațiile din bucătărie erau mai 
înfierbântate. Mi se păru că până şi domnul Salter era pe 
punctul de a zâmbi. În cea de-a douăzeci şi una zi, o formă 
lungă, joasă, neregulată se văzu în depărtare: „Pământ la 
orizont!” 

În ziua următoare, Sir Richard ne îndreptă spre nord- 
vest. Apa de culoarea turcoazelor era spartă de câte un val 
imens cu creasta albă, şi se vedea o insulă plină de copaci 
verzi, cu o întindere lungă de plajă. Am aruncat ancora. 
Eram plin de nerăbdare, dar, spre dezamăgirea mea, 
domnul Salter îmi dădu instrucţiuni să rămân la bord. În 
vreme ce marinarilor li se permise să meargă pe țărm şi să 
se bucure de senzaţia de pământ sub picioare, mie mi se 
ceruse să fac un inventar al alimentelor. Am petrecut toată 


— 197 — 


ziua mâzgălind şi asudând în cala împuţită şi întunecoasă, 
în vreme ce peste tot în jurul meu se auzeau şobolanii 
chiţăind şi fugind. Duhoarea era aproape de nesuportat. 
Brânza râncezise de mult, iar pesmeţii aveau un strat gros 
de mucegai pe suprafaţa lor. Viermişori albi înotau în 
butoaiele cu apă, şi jur că erau mai mulţi viermi acolo 
decât apă. Şobolanii găuriseră sacii şi era clar ca lumina 
zilei că se îmbuibaseră cu seminţele din interiorul lor şi se 
înmulţiseră foarte tare. Am numărat butoaiele şi sacii cât 
de repede am putut, încercând să nu vomit în aerul 
pestilenţial. In noaptea aceea am dormit pe punte, 
adulmecând mirosul fumului de la focul de pe plajă şi 
ascultându-i pe muzicanți. 

În ziua următoare am pornit din nou, îndreptându-ne 
spre un golf unde Sir Richard se aştepta să găsească 
celelalte corăbii cu ancora coborâtă, dar nu se vedea 
nimic. Am aruncat din nou ancora, şi Ralph Lane petrecu o 
săptămână construind un fort, pentru situaţia în care 
spaniolii ar fi apărut pe neaşteptate. În toată acea vreme 
nu am părăsit corabia, având de îndeplinit o sarcină sau 
alta. Era evident că domnul Salter îmi purta pică, deşi 
incidentul cu răul de mare avusese loc cu multă vreme în 
urmă. Am început să mă întreb dacă domnul Bowler nu 
avea dreptate, că individul nu mă putea suporta din pricina 
abilitaţii mele de a citi şi de a scrie, atât de puţină câtă 
era. 

La scurtă vreme după ce se construi fortul, marinarii de 
veghe zăriră un catarg apărând la orizont. Soldaţii se 
întoarseră la corabie în grabă, am ridicat ancora şi am 
pornit în urmărire. Se dovedi că era vorba despre 
Elizabeth. Am tras cu tunul şi câte o salvă cu muschetele 
pentru a sărbători evenimentul. 

La scurtă vreme după aceea, se întâmplă să dăm deo 
alta corabie spaniolă, al cărei căpitan fusese atât de 
îngrozit de noi, încât echipajul plecă imediat cu bărcile de 
serviciu. Corabia era plină de pânzeturi, dar avea prea 
puţine de-ale gurii sau apă potabilă. De acum, cantitatea 
de provizii devenise înspăimântător de mică. Fără fructe 


— 198 — 


proaspete şi animale, nu prea mai aveam cum să ajungem 
la destinaţie. În cele din urmă, în prima zi de iunie, am 
sosit la o insulă cunoscută de către marinari drept 
Hispaniola. Se spunea că avea o garnizoană puternică de 
soldaţi spanioli, şi numai disperarea l-ar fi putut împinge 
pe Sir Richard să ancoreze în acest loc. 

Am aruncat o singură ancoră cam la un kilometru de 
mal, încordaţi din pricina nerăbdării. Puteam să simţim 
deja mirosul de pământ. Bărbaţii mai în vârstă mormăiau 
despre febra care vine pe calea vântului, iar domnul 
Bowler încercă să mă sperie cu nişte poveşti despre bube, 
gălbinare şi alte molime aducătoare de moarte care 
veneau dinspre mal, dar eu eram prea entuziasmat ca să- 
mi mai pese, şi tot ce-mi asalta nasul era vegetaţia bogată 
a tropicelor, cu mirosul ei greu. Mulţimi de oameni se 
adunau la țărm, iar unii dintre ei ne făceau semne cu 
mâna. Probabil că eram o imagine înfricoşătoare pentru 
spanioli, cu cele zece tunuri ale noastre şi două canale de 
scurgere, şi cu soarele care se reflecta lucios în armurile 
celor o sută de soldaţi. 

Îndată apăru o ambarcaţiune, la care vâsleau zece 
soldaţi. Pe măsură ce se apropia, am văzut că omul care 
stătea în picioare la pupa avea pielea închisă la culoare şi 
aspră, fără îndoială o combinaţie între culoarea lui 
naturală şi faptul că era ars de soare. Avea o barbă neagră 
cu fire cărunte şi se ţinea drept, în ciuda legănării bărcii. 
Atunci a fost prima dată când am văzut un spaniol. Părea 
tot atât de mândru şi de înfumurat cum îi auzisem pe 
marinari descriind acest popor. 

Fernandez şi Grenville apărură şi ei la bordul corabiei. 
Avu loc un schimb de cuvinte într-o spaniolă sonoră. Pe 
urmă, propria noastră barcă de serviciu fu lăsată la apă de 
la bordul Tigrului şi mai mulţi ofiţeri urcară la bord. Spre 
surprinderea mea, Grenville pocni din degete către mine. 
Am coborât pe o scară de frânghie şi m-am alăturat 
gentilomilor din barcă. M-am gândit că sosise vremea să- 
mi utilizez cunoştinţele pe care le aveam despre animale. 

A fost într-adevăr o senzaţie neobişnuită să simt din nou 


— 199 — 


pământul solid sub picioare. Însă şi mai stranii erau 
chipurile care ne-au întâmpinat. Mulţi erau negri. Alţii 
cred că erau chinezi. 

— La ce te gândeşti, băiete? mă întrebă Marmaduke, 
zâmbind, în vreme ce ne deplasam de-a lungul cheiului. 

— Domnule, mă gândesc la pământ solid sub picioare, la 
verze şi la conopide, la pepeni şi la portocale, şi la apă 
curată şi proaspătă, fără viermi. Mă mai gândesc şi că 
suntem la cheremul acestor oameni, şi din ce am auzit eu 
despre spanioli... 

— Ne aflăm sub steag de pace, flăcăule, mă întrerupse 
domnul White. 

— Da, spuse Sir Richard. Şi am şi câteva tunuri pentru a 
întări acest lucru. 

Nu m-am gândit nici măcar pentru o clipă că tunurile 
corabiei ne-ar fi putut salva dacă spaniolii s-ar fi hotărât să 
ardă pe rug nişte eretici, dar ar fi fost o prostie să spun 
asta cu voce tare. Am fost escortaţi - cred că acesta este 
cuvântul - de aproximativ o duzină de soldaţi spanioli 
înarmaţi până în dinţi. Caprele zburdau liber pe străzile 
aglomerate. Un preot făcu semnul crucii când am trecut pe 
lângă el, gest care nu avu darul de a mă face să mă simt 
prea în largul meu. Mulţi dintre spectatorii care căscau 
gura erau îmbrăcaţi strident, cu haine de un roşu aprins 
sau galbene, şi cu batiste colorate înfăşurate în jurul 
gâtului ori legate în jurul capului. Am fost duşi înspre 
treptele unei biserici. Acolo se afla o marchiză, iar sub ea 
stătea un spaniol scund şi bine făcut, care avea un aer de 
autoritate, şi care ne aştepta, înconjurat de soldaţi şi de 
civili. Avu loc un schimb de politeţuri, după care urmă o 
conversaţie lungă în spaniolă, cu Fernandez traducând 
pentru Sir Richard. Eu nu am avut privilegiul să stau la 
umbră sub marchiză, aşa că am rămas însetat şi asudând 
direct sub soarele arzător, jenat de zâmbetele şi chicotitul 
a două tinere, care păreau fascinate de jacheta şi de 
pantalonii mei bufanţi. 

În cele din urmă, domnul White îmi făcu semn să mă duc 
în faţă. 


— 200 — 


— Du-te cu acest băiat, îmi ceru el. Alege doi tauri şi 
zece dintre cele mai bune vaci pe care le găseşti, şi adu-le 
pe chei. 

M-am dus cu un băiat mai tânăr decât mine pe străzile 
prăfoase, pe marginea cărora se aflau case din lemn 
văruite în culori aprinse. Unele erau destul de mari, cu 
balcoane din care bărbaţii şi femeile se uitau în jos şi 
strigau cuvinte pe care nu le-am priceput, dar care sunt 
sigur că nu erau prea măgulitoare. La marginea oraşului 
se afla un ţarc din lemn, şi în interior se găseau cam o sută 
de vite albe, de un soi pe care nu-l mai văzusem niciodată. 
Adevărul este că nu am putut să-mi dau seama care vite 
erau mai bune şi care erau mai rele, aşa că le-am ales pe 
cele mai mari, deoarece acestea aveau probabil mai multă 
carne. Eu şi băiatul ne-am făcut loc cu pumnii printre vite, 
ferindu-ne din dreptul coarnelor lor ascuţite, până când am 
reuşit să aleg zece, pe care pe urmă le-am mânat înapoi, 
de-a lungul străzii care ducea la chei. Sarcina aceasta nu 
fusese lipsită de dificultate, deoarece vitele erau la fel de 
proaste ca şi cele din Tweedsmuir, dar mult mai sălbatice. 
O barcă de serviciu spaniolă ne aştepta, şi am condus 
vitele pe aceasta, mânându-le pe o punte din scânduri, 
până au intrat. Ne-am întors la un alt ţarc pentru bivoli. 
Acest al doilea transport se dovedi o treabă mult mai 
periculoasă. 

A fost o zi lungă şi grea, dar la sfârşit am avut satisfacția 
de a duce pe Tigrul douăsprezece vite albe, douăzeci de 
porci, tot atâtea oi, şi cam o sută de găini, împreuna cu 
hrana lor pe o lună. Am lucrat peste noapte la lumina 
felinarelor, mânând animalele ca să le organizez, în vreme 
ce de pe mal se auzea zvon de râsete şi de muzică, iar 
gentilomii se răsfăţau la mese lungi, aşezate direct pe 
plajă. Alţi marinari cărau pe corabie apă proaspătă, bere, 
legume verzi foarte frumoase şi fructe proaspete 
minunate, riscând să fie pedepsiţi pentru că gustau din 
produse. Şi eu am căzut în acest păcat, sub forma unui 
pepene atât de delicios, că sigur nu putea să vină decât 
direct de la Dumnezeu. Până în zori mi-am îndeplinit 


— 201 — 


sarcina şi m-am dus sfârşit de oboseală la hamacul meu, 
însă cu un sentiment de mare satisfacţie. 

Am rămas în Hispaniola vreme de trei zile. Mi se păruse 
dificil să împac poveştile oribile despre „auto-da-fe” pe 
care mi le spuseseră marinarii cu ospitalitatea pe care o 
întâlnisem la tot pasul în timpul numeroaselor drumuri la 
mal. Cele două fete care râseseră de hainele mele erau 
Isabelle şi Regina de Angulo, fiicele guvernatorului militar 
al insulei. Nu ştiau engleza deloc, dar în casa mare a 
guvernatorului, plină cu mobile de valoare şi tablouri pe 
care nici nu le-aş putea descrie, într-atât de frumoase 
erau, ele m-au învăţat mai multe jocuri cu nişte cărţi 
pictate, şi de asemenea un joc ciudat în care o minge era 
lovită cu un băț pe deasupra unei plase. Era obositor în 
plin soare, dar pentru mine acestea au fost nişte vremuri 
fericite. Trebuie să recunosc că atunci când am părăsit 
Hispaniola, a fost cu regret în suflet, şi m-am gândit că 
viaţa petrecută având grijă de oi în Tweedsmuir ar fi fost în 
cele din urmă foarte limitată. 

Pe şapte iunie, Tigrul şi Elizabeth au întins pânzele, 
părăsind Hispaniola. Două săptămâni mai târziu am zărit 
marele continent, şi am navigat cu grijă pe lângă linia de 
coastă. Amadas şi Barlowe mai fuseseră acolo înaintea 
noastră şi cunoşteau zona. Era cât se poate de periculos, 
cu o linie de bancuri de nisip întinse chiar între ocean şi 
pământ ca o baricadă. Acest lucru era de asemenea 
Atlanticul, unde furtunile se puteau isca foarte rapid. Fiind 
aproape de țărm, Fernandez, secundul, deveni navigatorul 
corabiei. Scopul sau era să treacă dincolo de fâşiile de 
nisip şi să ajungă în apele mai calme dintre nisip şi țărm. 

Din nefericire, navigatorul făcu o eroare foarte mare, 
judecând greşit adâncimea apei. Tigrul pătrunse în nisip şi 
nu se mai putu deplasa. Căpitanul de pe Elizabeth şi încă 
două corăbii se blocară la fel de rapid. Pe urmă se iscă 
brusc o furtună. Valurile erau uriaşe, iar Tigrul, fiind expus 
în faţa lor, fu izbit fără mila vreme de două ore. Părea ca şi 
cum corabia cea mare se va rupe în două. Am mulţumit cu 
toţii lui Dumnezeu când, în momentul fluxului, veni un val 


— 202 — 


uriaş care o eliberă. 

După ce se linişti şi furtuna aceea îngrozitoare, 
stricăciunile au fost foarte uşor de văzut pentru toată 
lumea. Vitele mele plonjaseră în apă şi înotaseră spre mal. 
Însă chila fusese atât de frământată de valuri, încât apa 
marii inundase cala. Toţi pesmeţii, orezul, porumbul, 
seminţele pentru plantat, toate erau pierdute. Nemaiavând 
posibilitatea să cultivam plante şi să ne hrănim, existenţa 
coloniei de peste o sută de suflete urma să depindă de mila 
sălbaticilor. 

După reparaţii îndelungate, am reuşit să repunem Tigrul 
pe linia de plutire. Deoarece flota noastră fusese 
restaurată, am pornit din nou cu toate corăbiile şi am 
navigat vreo zece leghe spre nord, către o spărtură adâncă 
în Outer Banks. De data asta corăbiile rămaseră la o 
distanţă sigură pe mare câtă vreme le-am descărcat noi, 
ducând proviziile cu bărcile de serviciu pe care le-am vâslit 
mai întâi până la un adăpost în Outer Banks, înainte să 
acostăm pe insula Roanoke, unde urma să ne construim 
aşezarea. Această insulă era fertilă, protejată de ochii 
curioşi ai spaniolilor, de bancurile de nisip şi separată de 
țărm printr-o fâşie de apă liniştită, care ne acorda o 
oarecare protecţie faţă de atacurile sălbaticilor. Ne aflam 
în văzul satelor lor, care se aflau de partea cealaltă a 
acelei întinderi de apă. 

În acel moment, Ralph Lane deveni guvernatorul noii 
colonii. El construi o casă în Outer Banks, şi supraveghea 
transferul continuu de provizii de pe corăbii pe insula 
Roanoke. Fu construit un fort în partea de nord a insulei, 
care se întindea pe două leghe lungime şi cam jumătate de 
leghe lăţime. Nu era mare lucru de capul lui, fiind făcut 
din nisip şi trunchiuri de copaci. Nu era nici pe departe de 
genul castelelor pe care le ştiam din Scoţia mea de 
baştină. Când se termină cu acesta, am început să lucrăm 
la propriile case. Gentilomii îşi construiră case cu structuri 
fine, dar marinarii, coloniştii şi soldaţii îşi făcură nişte 
locuinţe pentru ei înşişi chiar mai primitive decât cele din 
Tweedsmuir. 


— 203 — 


Nu vă voi mai descrie ce probleme am mai avut. 
Gentilomii nu voiau să muncească, fiind ocupați cu 
explorarea, schiţele şi măsurătorile. Ceilalţi colonişti 
refuzară să lucreze pentru ei. Mulţi dintre soldaţi se 
comportară ca nişte animale sălbatice. Nu mult după 
aceea, Ralph Lane introduse nişte reguli severe de 
disciplină, şi mai mulţi soldaţi fură lăsaţi să putrezească, 
atârnaţi de câte un copac. În plus faţă de aceste lucruri 
mai era şi foamea, o rezervă foarte redusă de alimente şi o 
relaţie cu sălbăticii care, deşi începuse binişor, deveni în 
scurtă vreme destul de încordată. 

În toată această vreme eram foarte atent să descopăr 
care era adevăratul scop al coloniei. După cum se părea, 
era evident că avea o legătură cu gentilomii prezenţi acolo. 
Niciodată nu existaseră nişte bărbaţi mai puţin potriviţi 
decât aceia pentru activităţile practice ale plantării, 
săpatului şi construcţiilor. In nopţile senine, domnul 
Harriot măsura stelele cu alidada lui. Şi în una dintre 
aceste nopţi, îmi veni o idee. Ne aflam pe plajă, eu cu 
plăcuţa de ardezie şi cu felinarul, iar domnul Harriot cu 
alidada şi compasul. Măsura poziţia unei stele care 
răsărise, Aldebaran, din constelația Taurului. 

— Domnule, am zis eu, mi-aţi spus că pentru a 
determina longitudinea aţi avea nevoie de un ceas care să 
vă dea ora din Anglia, pe care s-o puteţi compara cu ora 
locală. 

— Este adevărat, Ogilvie. Stăpânul meu privea cu ochii 
mijiţi de-a lungul acului compasului. Şi am mai spus şi că 
pe omul care va construi un asemenea ceas îl vor aştepta o 
mare faimă şi avere. 

— Dar nu este nevoie să se construiască, am spus eu 
entuziasmat. Deja există! 

Domnul Harriot îşi luă ochii de pe compas. În lumina 
slabă a felinarului îl puteam vedea cum îmi studia chipul 
plin de curiozitate. 

— Acolo sus, pe cer! am exclamat eu, şi am arătat spre 
secera subţire a semilunii. Nu vedeţi, domnule? Luna ar 
putea fi folosită ca un ceas. Mişcarea sa faţă de stele este 


— 204 — 


la fel ca aceea a acelor de ceasornic din jurul cadranului. 
Dacă ştiţi că luna va trece pe lângă o stea la miezul nopţii 
în Anglia, şi dacă o vedem trecând pe lângă stea la ora 
şase seara aici, atunci dobândim longitudinea de care 
avem nevoie. Un sfert de zi, sau nouăzeci de grade. 

De-abia mă puteam abţine să nu sar în sus de bucurie. 

— Linişteşte-te, Ogilvie, mă calmă domnul Harriot 
râzând. Ce crezi că facem eu şi cu domnul Kendall cu toate 
aceste măsurători ale înălţimii astrelor? Numai că mă tem 
că metoda asta nu merge. Nu putem prezice mişcarea lunii 
faţă de stele cu suficientă precizie, şi nici măcar nu avem 
hărţi stelare foarte precise. 

Am simţit cum mă fac mic din pricina dezamăgirii. Dar 
înfrângerea nu făcu decât să-mi umple sufletul de 
hotărâre. „Intr-o zi, voi găsi soluţia la această problemă 
importantă.” 

Nu am putut deloc sa aflu care era scopul secret, şi am 
început să cred că acesta nu va fi îndeplinit până când 
colonia nu se va stabili definitiv. Am început de asemenea 
să suspectez şi faptul că scopul conspiratorilor era să 
distrugă colonia din interior, deoarece fuseseră deja 
comise mai multe crime, iar spaima care pătrunsese în 
grupul nostru nu apăruse numai din pricina ostilităţii 
crescânde a indienilor. 

Mica noastră comunitate fu cuprinsă de o mare uşurare, 
chiar de bucurie în momentul în care criminalul din 
interior fu prins şi arestat. Dar dintre toate aventurile pe 
care le-am trăit în America, niciuna nu mă tulbură mai tare 
şi niciuna nu avu un efect mai mare şi mai de durată 
asupra mea, decât judecata spiţerului, Abraham Rosen. 


— 205 — 


Capitolul 27 


În aer plutea ameninţarea unor tunete, mai ales cu norii 
negri îngrămădiţi unul peste celălalt şi, într-adevăr, când 
am plecat de la casa domnului Barlowe cu un braţ de 
însemnări făcute de el, furca unui fulger departe pe mare 
îmi orbi privirile, ajungând într-o singură clipă de la norii 
înalţi şi până la ocean. Marea era de un verde-închis, şi era 
agitată, iar valurile cu vârfurile albe izbeau ritmic în 
bancurile de nisip. Puteam să văd catargele de la Tigrul şi 
de la Roebuck legănându-se într-o parte şi în alta. 

Rutina mea de dimineaţă, cea de a copia schiţele 
gentilomilor şi de a transcrie însemnările făcute în grabă 
de stăpânul Harriot şi de domnul Barlowe, fu întreruptă de 
sosirea lui Anthony Rowse. Acesta căra sub braţ un fel de 
carte groasă şi avea faţa mohorâtă. 

— Tinere scoţian, lasă astea! Ai o altă însărcinare în 
dimineaţa asta. Ia cu tine materiale pentru scris şi vino 
imediat la capelă! Sa aduci destule! 

Parlamentarul dispăru brusc, în vreme ce eu am adunat 
în grabă pergament, toc şi cerneală. O masă lungă, tăiată 
în mod grosolan, fusese aşezată pe estrada capelei, cu faţa 
spre congregaţie. Mirosea a lemn proaspăt tăiat. Şirurile 
din faţă erau ocupate de doisprezece sau mai mulţi 
gentilomi. În spatele lor, muncitorii, marinarii, neguţătorii 
şi soldaţii se aşezaseră pe locurile rămase. Nu mai era loc 
nici măcar să arunci un ac. Aglomeraţia din spatele 
capelei, unde mai rămăsese loc numai în picioare, făcea ca 
uşile să se deschidă cu dificultate. 

Ralph Lane, guvernatorul coloniei, îşi ocupă locul din 
centrul mesei. La stânga sa se afla domnul Kendall, iar 
domnul Rowse stătea la dreapta sa. M-am gândit la Sfânta 
Treime, cu guvernatorul Lane în locul lui Dumnezeu, dar 
am alungat în grabă gândul blasfemator. M-am aşezat la 
marginea mesei lungi, în capătul din stânga al lui Ralph 
Lane. Însărcinarea despre care vorbise Anthony Rowse era 
limpede acum. Deoarece deprinsesem măiestria scrierii 


— 206 — 


rapide şi prescurtate, mi se dădu sarcina de grefier la o 
judecată. Eram atât mândru, cât şi emoţionat. Cât despre 
natura şi scopul acelei judecăţi, neştiinţa mea urma curând 
să fie înlăturată. Mi-am aşezat în faţă provizia suficientă de 
pergament, tocul şi cerneala. Altfel, masa era goală, cu 
excepţia cărţii care fusese sub braţul lui Anthony Rowse şi 
care acum se afla în faţa lui Ralph Lane. Cu un fior de 
înţelegere am văzut că era vorba despre Malleus 
Maleficorum, Ciocanul vrăjitoarelor. 

Mentorul meu, domnul Thomas Harriot, stătea în faţă, 
între Amadas şi Sir Edward Cole, avocatul. Guvernatorul 
Lane pocni din degete către un soldat, John Vaughan, din 
spate. Căpitanul Vaughan dispăru pe uşă, lăsându-ne pe 
toţi într-o stare de curiozitate şi emoție. 

Intr-o clipa se auzi rumoarea unei discuţii şi toţi ochii se 
întoarseră în direcţia aceea. Abraham Rosen, spiţerul, era 
adus cu forţa de doi soldaţi, care dădeau din coate şi din 
umeri ca să-şi facă loc prin mulţime. Mâinile şi picioarele 
spiţerului erau prinse în lanţuri. Avea o frânghie în jurul 
gâtului, ţinută de către unul dintre soldaţi, şi era dus ca un 
câine în lesă. Omul şchiopăta şi era plin de vânătăi, şi 
părea să fie în suferinţă. Auzisem peste noapte strigate de 
durere, iar sursa lor mi-era de-acum limpede: soldaţii îşi 
făcuseră treaba. Era de bună seamă îngrozit şi, în vreme 
ce era târât spre estradă, arunca priviri sălbatice într-o 
parte şi în alta, ca şi cum ar fi căutat o cale de scăpare. 

Ralph se uită de-a lungul mesei, pe urmă îşi fixă privirea 
glacială asupra spiţerului. 

— Înţelegi care sunt acuzaţiile care ţi se aduc? întreba 
el. 

— Da, şi sunt nevinovat! 

Vocea spiţerului era atât slabă, cât şi înspăimântată, dar 
purta în ea o notă de siguranţă. 

— Citeşte-le cu voce tare, ceru Ralph Lane şi îmi întinse 
o foaie de hârtie. 

Am citit şi cred că vocea îmi tremurase puţin: 

— Eşti acuzat, mai întâi, că  aparţii Societății 
Vrăjitoarelor. În al doilea rând, ai folosit cunoştinţele tale 


— 207 — 


secrete de vrăjitorie şi otrăvuri pentru a distruge trupul lui 
Simon Holby din York. În al treilea rând, l-ai omorât pe 
John Barnes, tâmplarul, prin mijloace oculte. În al patrulea 
rând, l-ai otrăvit pe Simon Fludd din Exeter. În al cincilea 
rând, l-ai otrăvit pe David Falconer. În al şaselea rând, deşi 
eşti evreu, ai fost trecut la iezuiţi şi ai fost corupt şi obligat 
de Spania să distrugi această expediţie din interior, şi prin 
urmare eşti acuzat de trădare. 

Se auziră mai multe murmure agitate. Lane mormăi 
„Linişte!”, pe urmă făcu un semn cu capul spre Sir Edward 
Cole, un bărbat înalt, îmbrăcat în satin negru, cu dantelă 
albă la gât. Acesta avea o barbă scurtă, căruntă, părul de 
pe cap îi era rar şi braţul stâng îi atârna moale. Se ridică în 
picioare în faţa guvernatorului Lane, dar se aşeză astfel 
încât să se adreseze atât lui Lane, cât şi din spatele lui, 
uneori chiar mai mult către aceasta. 

— Cazul prezentat în faţa acestei Curți, domnule 
guvernator, este de o natură monstruoasă. Să ucizi un om 
este oricum îngrozitor, dar să comiţi un asemenea act prin 
cunoştinţe secrete şi vrăjitorie înseamnă să faci un pact cu 
diavolul însuşi întru realizarea unei asemenea fapte şi 
înseamnă, de fapt, să acţionezi împotriva lui Dumnezeu. 
Încercarea de a distruge această expediţie, care are 
aprobarea şi autorizarea Maiestăţii Sale, înseamnă a 
acţiona în cârdăşie cu inamicii Maiestăţii Sale, adică în 
folosul lui Filip al Spaniei. 

Ajuns în acest punct, Sir Edward îşi fixă privirea asupra 
lui Lane, a cărui ură faţă de spanioli era bine-cunoscută. 
Pe urmă, Sir Edward îl arătă cu mâna lui cea bună pe 
spiţerul care tremura din toate încheieturile. 

— Acest nenorocit, continuă el, trebuie să-şi primească 
pedeapsa cuvenită trădătorilor. Trebuie să fie spânzurat, 
tăiat laţul câtă vreme mai este încă în viaţă, să i se taie 
părţile intime şi acestea să fie arse în faţa sa, şi să i se 
scoată măruntaiele câta vreme încă mai trăieşte. Pe urmă 
trupul său va fi ars complet pe rug, aşa cum se obişnuieşte 
cu vrăjitoarele. 

Se auzi un zdrăngănit de lanţuri, deoarece braţele şi 


— 208 — 


picioarele spiţerului începură sa tremure incontrolabil. 
Însă vocea lui Sir Edward continuă fără milă: 

— El este sine religione, sine sede, sine fide, sine re, et 
sine spe - el este fără religie, fără locuinţă, fără încrederea 
oamenilor în el, fără mijloace şi fără speranţă. A fost 
abuzat, corupt şi transformat într-un iezuit: totuşi, nu am 
aflat de vreo trădare care să nu aibă undeva în spate un 
preot catolic. 

Sir Edward se întoarse apoi spre Ralph Lane. 

— Aveţi în faţa dumneavoastră Malleus Maleficorum, o 
autoritate de nedisputat asupra Societăţii Vrăjitoarelor. 
Malleus, Ciocanul vrăjitoarelor, este acceptat atât de 
jurisprudenţa catolicilor, cât şi de cea a protestanților, şi 
de toate marile autorităţi, de scriitorii şi de juraţii din 
Europa. Este o carte de profundă erudiție şi de o mare 
înţelepciune. 

— La care autorităţi europene vă referiţi? întreba 
Rowse. 

— Mă refer, de exemplu, la Jean-Bodin, membru al 
parlamentului francez şi unul dintre cei mai mari filosofi ai 
zilelor noastre. El a scris aceste lucruri. 

Ajuns în acest punct, Sir Edward începu să citească de 
pe o hârtie, ceea ce mi se păru ciudat. Ori anticipase 
întrebarea, ori avusese loc o înţelegere între avocat şi unul 
dintre judecători. El citi cu voce tare: 

— „Există o mare conspirație şi societate a vrăjitoarelor. 
Această societate are o avere extrem de mare. Este 
condusă cu şiretenie, având grupări în fiecare oraş sau 
cătun. Utilizează spionajul peste tot şi are informatori de 
toate rangurile, de la oameni de curte bine plasați, la 
lucrători umili ai pământului. Menţine un război 
neînduplecat şi secret împotriva ordinelor şi religiilor 
recunoscute şi împotriva guvernului. Niciun act de trădare 
nu este socotit prea laş sau prea josnic ca să nu fie utilizat. 
Membrii posedă o cunoaştere străveche şi secretă, care 
include cunoaşterea otrăvurilor, mânuite încă de pe 
vremea egiptenilor, şi chiar de mai demult”. Thomas 
Harriot, continuă acesta, privind pe deasupra hârtiei, vă va 


— 209 — 


spune că el nu crede în vrăjitoare. Şi totuşi există persoane 
care îl văd pe Thomas Harriot, cu interesul său în 
necromanţie şi calitatea sa de membru al Şcolii Nopţii, ca 
făcând parte din această conspirație. 

Se auziră nişte exclamaţii în sala de judecată. Domnul 
Harriot, cu faţa posomorâtă, dădu să se ridice în picioare, 
dar avocatul îi făcu semn să stea jos. 

— Eu nu afirm însă acest lucru, continuă el. Poate că 
diferenţa dintre noi constă doar în câteva vorbe. Eu cred 
că vrăjitoarele comunică pe căi supranaturale, şi poate că 
el nu crede acest lucru. Poate că Thomas ar putea fi 
convins să accepte existenţa vrăjitoarelor măcar ca o 
organizaţie seculară şi malefică. 

Am simţit că într-un mod priceput pe care nu prea îl 
înţelegeam, Sir Edwards lansase de fapt o ameninţare. El îi 
spunea domnului Harriot: „Acceptă vrăjitoarele măcar sub 
această formă, altfel ai putea fi considerat chiar tu din 
rândul lor”. Numai că nu aveam vreme să mă gândesc mai 
mult la aceste lucruri. Sir Edward vorbea din nou, şi 
trebuia să fac tot ce puteam ca să mă ţin după el, chiar şi 
cu scrisul meu rapid şi prescurtat. 

— Ţineţi minte deci că minţile cele mai luminate ale 
zilelor noastre, din întreaga Europă, sunt convinse de 
realitatea Societăţii Vrăjitoarelor. Nu putem să fim atât de 
proşti încât să ignorăm acest consens stabil de opinie, care 
a ţinut de-a lungul anilor. Malleus însuşi a apărut în 1486 
şi a fost tipărit în mod repetat de presa continentală de 
vârf. Chiar şi pontifii au acceptat existenţa vrăjitoarelor, 
care sunt active în special în nordul Germaniei. 

M-am întrebat de ce menţionase Sir Edward nordul 
Germaniei, dar curiozitatea mea urma să fie satisfăcută 
destul de curând. Guvernatorul ridică o mână pentru a opri 
cuvântarea avocatului. 

— Thomas, ai ceva de spus? 

Domnul Harriot, care stătea pe rândul din faţă, clatină 
din cap. 

— Foarte puţine. Este adevărat că multe autorităţi s-au 
contrazis în privinţa existenţei vrăjitoarelor. Nu aş putea 


— 210 — 


să spun decât că nu găsesc niciun loc pentru acestea în 
sistemul meu despre lume, şi un număr în creştere de 
oameni de ştiinţă consideră la fel. 

— Oameni de ştiinţă, repetă Sir Edward. Adică oamenii 
care se ocupă de ocultism, poate? Oameni care cred în 
existenţa atomilor care sunt nemuritori, indestructibili şi 
care în combinaţie constituie tot ce există în lume? 
Caracteristici care, conform oamenilor de credinţă, nu 
aparţin decât lui Dumnezeu? 

Din nou apăruse ameninţarea aceea subtilă, ascunsă şi 
voalată, pe care nu prea am priceput-o. Dar Guvernatorul 
interveni şi zise: 

— Nu opiniile lui Thomas Harriot sunt judecate aici, 
Edward. 

Avocatul încuviinţă scurt din cap. 

— Cer acum permisiunea Curţii să-l chestionez pe 
doctor. 

— Continuă! 

Avocatul arătă cu degetul spre spatele încăperii. Avu loc 
o uşoară agitaţie, pe urmă domnul Oxendale fu împins prin 
mulţime de către unul dintre marinari. Purta o pălărie 
strâmtă de catifea care-i acoperea urechile şi o haină 
lungă, a cărei culoare se asorta cu movul pălăriei. L-am 
auzit pe Anthony Rowse mormăind către Ralph Lane: 

— Ce caută nebunul ăsta îmbrăcat în haine de curte? 

Doctorul se aşeză pe un scaun poziţionat astfel încât să 
stea cu faţa atât spre avocat, cât şi către masă. Acesta era 
emoţionat, şi mie îmi venea greu să-i urmăresc accentul - 
cred că venea de prin Devon sau Wales -, dar am înscris 
cuvintele lui cât de corect am putut, pe unele dintre ele 
mai mult ghicindu-le. Avocatul se aşeză în faţa doctorului. 

— Cine eşti? 

— Sunt Peter Oxendale. 

— Cu ce te ocupi? 

— Sunt doctor, după cum bine ştiţi. 

— Şi ce calificări ai? 

— Aparţin de Breasla Bărbierilor şi Chirurgilor, sau 
Frăția Chirurgilor, cum era cunoscută înainte de a ne uni 


— 211 — 


cu Organizaţia Bărbierilor. Avem privilegiul regal. 

— Această calificare este suficientă, domnule Oxendale. 
Acum descrieţi, dacă vreţi, evenimentele care au dus la 
moartea lui David Falconer. 

— Domnul Falconer a venit la mine după cină joi 
noaptea, cu cinci zile înainte să ajungem în Puerto Rico. 
Mi-a spus că avea o stare de agitaţie şi că simţea că se 
sufocă. Avea pulsul foarte rapid. La început m-am gândit 
că era victima unei intoxicații alimentare. 

— Dar ţi-ai schimbat diagnosticul? 

— Da, când muşchii feţei sale au început să se contracte. 
Arăta de parcă ar fi avut un rânjet pe faţa. L-am dus la 
cuşeta lui, dar corpul a început să i se contorsioneze 
violent. A mai fost o perioadă de pauză, vreme în care a 
zăcut extenuat şi speriat, însă pe urma l-au copleşit 
contracţii de o violenţă crescândă, şi era evident în mare 
suferinţă. Avea spatele atât de arcuit, că arata ca şi cum 
urma să se rupă, iar maxilarul îi rămăsese căscat. Pulsul 
lui ajunsese mai mare decât am constatat eu vreodată la 
un pacient. In cele din urmă, a murit în timpul unei 
convulsii, pur şi simplu, presupun, din pricina incapacității 
sale de a respira. 

— Ai examinat trupul lui după ce a murit? 

— Da, domnule. 

— Şi ce ai descoperit? 

— Avea extremităţile cenuşii, sângele era gros şi închis 
la culoare, stomacul avea o iritaţie roşie, şi sângera pe sub 
piele. Ficatul, măruntaiele şi inima îi miroseau a migdale 
amare. 

— Acestea sunt simptomele cărei otrăvi? 

Domnul Oxendale aruncă o privire dintr-o parte către 
spiţer, pe urmă răspunse: 

— Am auzit de un suc din nişte boabe care creează 
aceste simptome în dozele cele mai mici. Este incolor, şi 
atât de puternic, încât chiar şi o picătură cât gămălia unui 
ac este fatală. Uneori, mi s-a spus că moartea intervine în 
mai puţin de douăzeci de minute. 

— Şi cât de mult a durat până a murit domnul Falconer? 


— 212 — 


— Trei ore. În cea mai mare parte a timpului era 
conştient şi cu dureri foarte mari, dar incapabil să 
vorbească din pricina maxilarului blocat. 

Sir Edward se dădu mai în spate, ca să arate că 
terminase. Guvernatorul Ralph Lane îl privi pe domnul 
Thomas Harriot direct în faţă. 

— Doreşti să-l chestionezi pe doctor? 

Domnul Harriot clătină doar din cap. 

— În acest caz, spuse domnul Edward, voi continua prin 
a-l chestiona pe prizonier. 

Ochii domnului Rosen erau rătăciţi, ca şi cum ar fi 
suferit de vreun tip de febră. Avea fruntea udă de sudoare. 
Tonul domnului Edward, cel puţin aşa mi s-a părut mie, era 
dominator. 

— Numele? 

— Abraham Rosen. 

— Atunci înseamnă că eşti evreu? 

— Da, domnule. 

— Şi ce caută un evreu într-o expediţie a reginei? 

— Domnule, am fost forţat să intru în serviciu la 
Frobisher, acum doi ani. Cred că mi-am îndeplinit bine 
treburile, şi am căpătat experienţă în bolile care-i pot 
afecta pe marinari la latitudinile tropicelor, ca şi în 
tratamentul multor răni. Datorită experienţei mele, am fost 
abordat de către un mesager, şi am fost de acord să lucrez 
din nou pe mare. 

— Şi unde îţi practici meseria? 

— Am o farmacie în Londra. 

— La nord sau la sud de pod? 

— La sud. 

— În Southwark? întrebă Sir Edward ridicându-şi vocea 
ca şi cum ar fi fost surprins, deşi nu am nicio îndoială că 
ştia deja răspunsul dinainte de a întreba. Trăieşti cu hoţii 
şi cu prostituatele? 

— Meseria mea este necesară şi acolo, ca şi în alte părţi. 
lar un evreu nu este întotdeauna bine primit în zonele 
moderne ale oraşului. 

— Ca spiţer, cunoşti ierburile? 


— 213 — 


— Da. Şi balsamurile, şi pansamentele cu ipsos. 

— Practici medicina lui Galens!* sau aparţii de 
reformatori? 

— Adevărul este că nu ştiu. Nicio iarbă nu a vindecat 
vreodată sifilisul sau ciuma, şi cred că reformatorilor ar 
trebui să li se permită să-şi dezvolte propriile metode. Însă 
iau orice materia medica consider că este potrivită pentru 
boală, fie că e vorba despre ierburile galeniştilor sau de 
substanţele chimice ale adepților lui Paracelsus. 

— Atunci înseamnă că te pricepi la ierburi. 

— Desigur. 

— Pretinzi că ştii mai multe decât domnul Oxendale 
despre aceste lucruri? 

— Adevărul este, răspunse spiţerul, aruncându-i o 
privire neliniştită lui Ralph Lane, adevărul este că eu cred 
că domnul Oxendale cunoaşte prea puţine despre aceste 
lucruri. 

Am simţit că i se întinsese o capcană şi am fost surprins 
să văd că spiţerul nu o băgase de seamă el însuşi. Fără 
îndoială că avea mintea înceţoşată de spaimă. Adăugă 
apoi, cu o notă de mândrie: 

— Am studiat atât cu Peter Severinus, cât şi cu Thomas 
Erastus! 

— Şi această cunoaştere profundă a ierburilor cuprinde 
şi otrăvurile? îl întrebă Sir Edward, dând capcana pe faţă. 

— Otrăvuri? repetă spiţerul cu voce tremurătoare. 

— Otrăvuri. 

— Am puţină cunoaştere despre ele. 

— Înţeleg. O cunoaştere profundă a ierburilor, dar 
numai o cunoaştere redusă a otrăvurilor. 

Sir Edward făcu un semn din cap către un bărbat plin de 
riduri îmbrăcat cu o tunică neagră, care stătea în spatele 
gentilomilor. Bărbatul se grăbi către avocat şi îi înmână o 
cutie mică şi neagră, pe urmă se retrase către locul său. 

— Recunoşti această cutie? întrebă Sir Edward, cu o 
notă de triumf în voce. 

Deşi părea imposibil, faţa individului, deja descompusă 


14 Cunoscut medic din antichitate (n.tr.). 
— 214 — 


de suferinţă, deveni şi mai chinuită. 

— Face parte din stocul meu medical, spuse el. 

— Chiar aşa! replică Sir Edward, în bătaie de joc. A fost 
luată ieri dintre lucrurile tale. 

Avocatul puse cutia pe masă în faţa lui Ralph Lane, care 
deschise capacul şi se uită în interior. Guvernatorul scoase 
afară un mic flacon din sticlă care conţinea nişte frunze 
uscate, înnegrite. Am tresărit din pricina şocului de a le 
recunoaşte, pentru că mai văzusem asemenea frunze şi 
mai înainte, în ascunzătoarea de deasupra capului din 
cuşeta lui Marmaduke. Am ştiut imediat că domnul Rosen 
era nevinovat şi că ucigaşii adevăraţi erau Marmaduke, 
Rowse şi Kendall, dintre care doi erau judecătorii 
spiţerului! Şi mai ştiam şi că, pentru a-mi dezvălui 
cunoştinţele ca să-l pot salva pe domnul Rosen, ar fi 
trebuit ca eu însumi să fiu dat pe mâna călăului la 
spânzurătoare. Am privit în jur pe furiş, dar nimeni nu 
băgase de seamă alarmarea mea bruscă: toţi ochii erau 
îndreptaţi către flaconul din sticlă. Ce puteam să fac? Dar 
tonul sever al guvernatorului mă făcu să-mi revin din 
dilema mea oribilă: 

— Ce este acesta? îl întrebă el pe prizonier. 

— Acelea sunt frunze de omag, răspunse spiţerul, care 
părea gata să leşine. 

Greutatea lanțurilor din jurul încheieturilor sale părea 
să-i tragă braţele în afară. 

Avocatul anticipase întrebarea lui Ralph Lane. 

— Vorbeşte-ne despre omag! 

— Este o plantă medicinală. 

— Şi dacă ţi s-ar cere să mănânci o frunză? 

— Luat în exces este veneficia. 

— Veneficia? Ce înseamnă acest lucru, pe înţelesul 
tuturor? 

— Otravă. 

— Vorbeşte mai tare! 

— Otravă! repetă prizonierul, clătinând nefericit din cap. 

Otravă! Incăperea ar fi putut să fie plină de cadavre. Sir 
Edward rămase cufundat în tăcere pentru câteva 


— 215 — 


momente, cu o expresie batjocoritoare pe chip. Cuvântul 
„otravă” se răspândi prin aer ca o boală molipsitoare. 

— Această plantă nu este extrem de otrăvitoare? întrebă 
el. 

— Ba da, dar numai în exces. 

— Cât de mult în exces? Dacă ar fi să punem puţin pe 
limba ta, cât de mult ne-ai lăsa să punem? 

Spiţerul era prins în capcană. Şopti stins: 

— Ar ucide chiar în cantităţi foarte mici. 

— Repetă, vorbeşte mai tare! îi ordonă guvernatorul 
Lane tăios. 

— Într-o doză minimă? întrebă Sir Edward. 

— Da. 

— Într-adevăr. Şi atunci când spui „în exces”, te referi 
de fapt la o părticică minimă? 

Domnul Rosen încuviinţă nefericit din cap. 

— Descrie simptomele otrăvirii cu omag! 

— Moartea. 

Un hohot de râs întrerupse pentru scurtă vreme 
încordarea din încăpere, dar se stinse rapid la privirea 
mustrătoare a guvernatorului Lane. 

— Şi, înainte de moarte, nu ai putea spune că persoana 
simte o amorţeală şi nişte furnicături în gură? 

— Da, chiar la câteva minute după ce ia otrava. 

— Numai nişte furnicături? Atunci e o moarte uşoară. 
Sau furnicăturile se răspândesc în tot corpul? 

— Mai întâi se răspândesc până la gât, pe urmă în întreg 
corpul. Victima îşi pierde văzul şi auzul, deşi facultăţile 
sale mentale rămân intacte. 

— Este orb, surd şi paralizat, şi totuşi rămâne conştient 
de ceea ce i se întâmplă? 

Spiţerul încuviinţă din cap neajutorat. 

— I se dilată pupilele. În cele din urmă moare din pricina 
incapacității de a mai respira. 

— În cele din urmă? Şi cât de mult durează acest lucru? 

— De la minute la ore, în funcţie de doză. 

Avocatul dădu din cap. Ralph Lane se uita la conţinutul 
cutiei cu o privire care exprima groaza. Pe urmă lua un alt 


— 216 — 


flacon. Acesta era plin cu nişte insecte deshidratate, de un 
verde strălucitor, cu o carapace dură la exterior. Le 
văzusem şi pe acestea în ascunzătoarea lui Marmaduke. 
Spiţerul, cu fruntea udă de sudoare, rosti: 

— Musca spaniolă. 

— Musca spaniolă? O altă otravă? întrebă guvernatorul 
încruntându-se. 

— Da, domnule, dar... 

— Şi aceasta? 

— Este o plantă din America de Sud. Am dobândit-o în 
călătoria mea cu căpitanul Frobisher. 

— O otravă, fără îndoială? întrebă guvernatorul, cu 
privirea acuzatoare. 

— Da, domnule. 

Vocea spiţerului abia se mai putea înţelege de-acum, şi 
trebuia să fac un efort ca să-l aud. 

— Acestea? 

— Nişte boabe de fructe. 

— Asta pot să văd şi eu. 

— Acestea sunt de genul celor despre care credea 
chirurgul-bărbier că l-au omorât pe Simon Fludd. 

Încă un flacon. 

— Cred că am mai văzut din astea. 

— Da, domnule. Acestea sunt frunze de belladonna, sau 
popular spus, mătrăgună. 

Guvernatorul scoase dopul. 

— Domnule, îl întrerupse spiţerul rapid, otrava poate 
pătrunde în corp prin intermediul pielii. 

Lane puse rapid dopul la loc şi aruncă flaconul înapoi în 
cutie. 

— Şi care sunt simptomele otrăvirii cu mătrăgună? 
întreba el, cu vocea mohorâtă. 

— Apare dificultate la înghiţire, pielea se înroşeşte, pe 
urmă se instalează o durere de cap care creşte în 
intensitate şi duce la halucinaţii. Mai târziu apare paralizia 
care duce la moarte. 

— Şi ochii? interveni avocatul. Ai uitat să menţionezi cea 
mai reprezentativă caracteristică a morţii pricinuite de 


— 217 — 


mătrăgună. 

Spiţerul îşi acoperi pentru scurtă vreme faţa cu mâinile, 
ca şi cum acest gest ar fi făcut ca toată această întâmplare 
nefericită să dispară. 

— Pupilele sunt dilatate, atât de tare, încât ochii par 
negri. Este într-adevăr trăsătura cea mai distinctivă a bolii. 
În doze mici este utilizată pentru a accentua frumuseţea 
ochilor femeilor. De aici şi numele, bella donna”. 

Sir Edward profită de ocazie pentru a-l ridiculiza. 

— lar tu deţii aceasta asupra ta din pricină că ţi-ai 
propus să înfrumuseţezi ochii marinarilor? Sau poate pe ai 
soldaţilor? Sau pe ai femeilor sălbaticilor? 

Un hohot de râs străbătu capela aglomerată. Domnul 
Rosen rămase tăcut, chipul lui exprimând o nefericire 
totală. 

— Şi când tu şi chirurgul-bărbier v-aţi dus la sărmanul 
domnul Falconer... 

— Avea ochii negri din pricina dilatării pupilelor. 

— Şi eşti de acord cu diagnosticul domnului Oxendale, 
că domnul Falconer a fost otrăvit? 

— Da, dar nu a fost otrăvit cu o singură substanţă. 
Părerea mea este că simptomele sunt descrise mai bine de 
o combinaţie de otrăvuri. 

— Chiar aşa? Corectezi opinia unui doctor? S-ar părea 
că într-adevăr cunoştinţele tale despre otrăvuri sunt mult 
mai extinse decât ai vrea să credem noi. 

Se auzi un murmur de aprobare de la asistenţa din 
capelă, care se stinse rapid la o privire a guvernatorului. 
Domnul Thomas Harriot se ridică în picioare. 

— Aş vrea să-i pun spiţerului câteva întrebări. 

Sir Edward făcu o plecăciune ironică şi se retrase. 
Domnul Harriot se apropie de masă şi luă flaconul cu 
insectele verzi uscate. 

— Care sunt proprietăţile medicinale ale  muştei 
spaniole? întrebă el, întorcându-se spre spiţer. 

— În cantități mici, carapacea zdrobită este un 
afrodiziac. 


15 Doamnă frumoasă (în lb. italiană în original). 
— 218 — 


Râsete obscene umplură capela. Chiar şi Ralph Lane 
zâmbi uşor. Sir Edward interveni, cu vocea plină de 
sarcasm exagerat: 

— Şi ce utilitate are un afrodiziac într-o călătorie? 

— Niciuna, domnule. Însă mai are şi rolul de a ameliora 
băşicile de pe piele. Mai mulţi din această capelă pot 
depune mărturie pentru beneficiile aduse de această 
carapace. 

Din mulţime se auzi un murmur de aprobare. 

— Iar mătrăguna? continuă domnul Thomas Harriot. 

— Poate fi utilizata în cantităţi foarte mici pentru 
tratarea răului care apare de la legănarea unei corăbii, şi 
am folosit-o spre beneficiul mai multor marinari, şi chiar şi 
al unora dintre gentilomi. Marmaduke StClair poate 
confirma acest lucru. 

— Dar boabele? Chestiile acelea care s-ar putea să-l fi 
ucis pe David Falconer, singure, sau făcând parte dintr-o 
combinaţie? 

— Eu le-am folosit ca momeală pentru şobolani. Din 
experienţa mea, am descoperit că sunt extrem de utile. 
Cred chiar că ar fi foarte indicat să se ia nişte cantităţi mai 
mari din aceste boabe în expedițiile viitoare. 

Se auzi un murmur din partea adunării. Şobolanii erau 
blestemul existenţei noastre, şi distrugătorii alimentelor 
noastre. Guvernatorul se aplecă în faţă, cu ochii mijiţi din 
pricina concentrării. Am simţit cum mă umpleam de 
admiraţie faţă de stăpânul meu. Cu două minute în urmă, 
părea sigur că spiţerul era deja condamnat. Dar cu câteva 
întrebări dibace, întreaga chestiune a vinovăţiei sale 
suferise o răsturnare de situaţie. Cu siguranţă că acum 
Curtea nu avea cum să-l mai găsească vinovat. 

— Dar planta aceea din America de Sud? continuă 
domnul Harriot. 

Domnul Rosen ezită puţin, pe urmă răspunse: 

— Este utilizată de unele triburi din pricina faptului că 
produce o stare de entuziasm, sau viziuni despre zburat 
sau plutit. O am pur şi simplu din pricină că doresc să-mi 
aprofundez cunoştinţele despre ierburi. 


— 219 — 


Domnul Harriot se uită la Ralph Lane vreme de câteva 
secunde, fără să rostească un cuvânt, pe urmă se întoarse 
la locul lui. Sir Edward se ridică în picioare şi se aşeză în 
faţa domnului Lane. Mânia i se citea în fiecare trăsătură a 
chipului. Am bănuit că nu era chiar atât de furios, dar se 
prefăcea că este pentru a-i influenţa pe judecători prin 
intermediul emoţiilor. Îşi ridicase vocea în această mânie 
prefăcută: 

— Spiţerul se condamnă el însuşi, cu gura lui. Vedeţi 
cum răstălmăceşte totul? O cutie plină de otrăvuri 
ucigătoare devine un medicament pentru băşici sau pentru 
răul de mare, momeală pentru şobolani sau subiect de 
cercetare. Vedem aici, demonstrată în faţa ochilor noştri, 
viclenia vrăjitorului. Vedeţi cum îşi ascunde adevăratele 
intenţii cu vorbe pricepute? Dar chiar priceperea din 
aceste vorbe este dovada împotriva lui. El se condamnă cu 
propria gură! 

— Nu sunt un vrăjitor! strigă Rosen disperat. 

— Dar un vrăjitor nu ar spune oare acelaşi lucru? Putem 
să ne aşteptăm de la un vrăjitor să rostească adevărul? Sir 
Edward se apropie până la o jumătate de metru de spiţerul 
îngrozit. Cum de ai ajuns să trăieşti în Anglia? 

— Am fugit de persecuția din Bremen, răspunse spiţerul 
cu voce chinuită. Am luat drumul către Anglia după multe 
aventuri. 

Sir Edward încuviinţă din cap. Făcu un pas către masa 
la care se afla Ralph Lane şi îşi puse mâna pe Malleus. 

— Această carte, domnule guvernator, a fost scrisă de 
Kramer şi de Sprenger la îndemnul pontifului papă Inocent 
al VIII-lea, din pricina răspândirii vrăjitoriei care exista în 
Germania, în special în Köln, Mainz şi Bremen. Se dădu un 
pas înapoi. Avea o notă de finalitate în voce. Nici nu cred 
că trebuie să mai spun şi altceva. Otrăvurile ucigătoare 
care s-au găsit printre materia medica ale acestui 
nenorocit, sosirea lui din cuibul de vrăjitoare care este 
Bremen, cazuistica sa pusă sub semnul întrebării, care ar 
face un iezuit să fie mândru, toate aceste lucruri sunt 
dovezi incontestabile pentru mine. Şi ar trebui să fie 


— 220 — 


suficiente şi pentru această curte. Faptul că este un 
criminal este acum dovedit cu siguranţă. Insă încercarea 
lui de a ne distruge expediţia este cea mai mare crima a 
sa. Acesta nu este un englez. Este un agent al Spaniei şi 
trebuie să suporte consecinţele. 

Domnul Harriot se ridică în picioare din nou şi se 
apropie de Ralph Lane. Spiţerul îl urmărea pe stăpânul 
meu cu ochii plini de speranţă şi de disperare. Domnul 
Harriot vorbi cu o voce liniştită, aproape blândă, 
contrastând puternic cu tonurile stridente ale lui Sir 
Edward. 

— Mă surprinde să-l aud pe Sir Edward vorbind despre 
Heinrich Kramer şi James Sprenger ca şi cum aceştia ar fi 
pietrele de încercare ale înţelepciunii înseşi. Aceştia erau 
dominicani! Oare dumnealui s-a convertit la credinţa 
catolică? În ce priveşte existenţa vrăjitoarelor în Germania, 
dat fiind că nu există vrăjitoare, acest lucru nu poate 
reflecta nimic mai mult decât credulitatea şi înclinarea 
spre a asculta zvonurile printre oamenii din aceste 
provincii. În ceea ce priveşte otrăvurile, ce aiureli afirmă 
Sir Edward! 

Avocatul îl privi cu ură pe domnul Thomas Harriot, dar 
mentorul meu spiritual îl ignoră. 

— Un spiţer trebuie să poarte cu el din necesitate multe 
ierburi şi substanţe care sunt otrăvitoare când sunt luate 
în exces, continuă el. Domnul Rosen a oferit explicaţii 
corespunzătoare pentru faptul că le avea în posesie. Şi, în 
orice caz, cine ar putea afirma că numai el singur avea 
acces la acestea? Niciun martor nu poate afirma că l-a 
văzut pe domnul Rosen, sau pe oricine altcineva, 
administrându-le. Acest om este nevinovat! Domnule Lane, 
eliberaţi-l pe spiţer! 

Guvernatorul îşi mângâie absent barba, privindu-i pe 
rând pe prizonier, pe avocatul, şi pe stăpânul meu. 

— Ne vom retrage pentru deliberare, rosti el, şi se ridică 
în picioare. 

Se auzi o hărmălaie de sunete când audiența se ridică în 
picioare. Judecătorii ieşiră din încăpere, intrând unul după 


— 221 — 


altul într-o altă cameră din spatele capelei. M-am întrebat 
dacă trebuia să-i urmez, dar nimeni nu se uită în direcţia 
mea, aşa că mi-am adunat însemnările şi am aşteptat. 
Treptat, zgomotele şi râsetele se răspândiră în sala de 
judecată. Fiecare părea să vorbească cu toată lumea, ca şi 
cum ar fi fost zi de târg; toată lumea, cu excepţia domnului 
Rosen, care stătea cu capul plecat, uitându-se doar uneori 
în sus, sau dintr-o parte în alta, cu ochii sălbătici, ca un om 
care-şi pierduse minţile. După aproape o oră, judecătorii 
intrară din nou, unul în spatele celuilalt. Prizonierul părea 
gata să leşine. 

— Abraham Rosen, rosti guvernatorul cu o voce severa. 

Se lăsase o asemenea linişte, că puteai să auzi şi un 
şoarece în capelă. In emoția pe care o simţeam, îmi 
tremura mâna în vreme ce scriam cuvintele pe care le 
rostea. Zdrăngănitul lanțurilor din jurul spiţerului încetară. 

— Dintre toate formele de ucidere, continuă 
guvernatorul, aceea de otrăvire este cea mai mârşavă. Este 
insidioasă şi murdară. Utilizează forțe întunecate şi 
nenaturale. Făptaşul trăieşte în umbră şi se strecoară 
înapoi după ce-şi îndeplineşte fapta. Te găsim vinovat de 
crimele de care ai fost acuzat. Dar nu eşti numai un ucigaş, 
eşti şi un trădător faţă de ţara care te-a adăpostit şi faţă de 
regina sub a cărei protecţie ai trăit în Anglia. 

În acel moment, domnul Rosen strigă cu putere: 

— Nu! Eu nu am făcut aşa ceva! Dumnezeu îmi este 
martor! Sunt nevinovat! 

Ştiam acest lucru după conţinutul ascunzătorii lui 
Marmaduke. lar nefericirea spiţerului devenise atât de 
mare, iar protestele sale de nevinovăție erau atât de 
sincere, încât mai mult ca sigur că şi Curtea avea să-l 
creadă. 

Ralph Lane aşteptă ca gălăgia din sală şi ţipetele 
spiţerului să înceteze. Şi, în vreme ce spiţerul suspina, îi 
pronunţă sentinţa fără cea mai mică umbră de mila în 
voce: 

— Sentința corespunzătoare înaltei trădări se va duce 
astăzi la îndeplinire! Vei fi spânzurat şi lăsat jos câta 


— 222 — 


vreme vei mai fi în viaţă. Zonele intime îţi vor fi secţionate. 
Îţi vor fi scoase măruntaiele câta vreme vei mai fi în viaţa, 
şi în cele din urmă vei fi decapitat. Căpitane Vaughan, 
ocupă-te rapid de îndeplinirea acestui lucru! 


— 223 — 


Capitolul 28 


— Domnul Chuck Martin? Aici Harry Blake. Am primit 
mesajul dumneavoastră pe e-mail. A fost un noroc că l-am 
verificat. Dar cum de aţi ştiut cum să daţi de mine? 

Avocatul îmi ignoră întrebarea. 

— Mă bucur că aţi sunat, domnule Blake. Mă bucur 
foarte mult! Puteţi vorbi? mă întrebă apoi, coborându-şi 
vocea. Adică vă poate auzi cineva? 

M-am uitat afară pe balcon. Vântul şi ploaia încetaseră 
în cursul zilei, iar acum singura dovadă că avuseseră loc 
erau vaporii care se ridicau din câte o baltă. Dalton îşi 
luase o pauză de la decodificare şi făcea o baie în piscină. 
Avea trupul atletic şi stomacul plat al celor care fac 
exerciţii fizice cel puţin o oră pe zi şi pe care nu puteam 
decât să-l invidiez. Zola stătea pe o bancă în grădină, la 
umbra unui papirus, şi avea pe ea un prosop galben, 
ochelari de soare şi o pălărie de pai cu marginea lată. 
Scria ceva pe o hârtie. Mai multe foi erau ţinute lângă ea 
de greutatea unui pahar care conţinea un lichid roz. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Aţi putea să vă despărțiți de însoțitorii dumneavoastră 
în seara asta? Să zicem pentru vreo două ore? 

— Hm... hm... Ce se întâmplă, domnule Martin? 

— Aş vrea să vă întâlniți cu câteva persoane. 

— Nu prea-mi place cum sună asta. Ce se întâmplă? 

— Credeţi-mă, domnule Blake, este în interesul 
dumneavoastră! Uitaţi, lângă Matilda's Corner se află un 
ring de dans în aer liber, unde se distrează o mulţime de 
oameni. Aţi putea să veniţi acolo diseară? 

— Poate, am spus eu. 

— Locul se pune în mişcare după lăsarea întunericului. 
Adică într-o oră şi ceva. 

— Pe cine reprezentați dumneavoastră, domnule 
Martin? 

— O consider pe domnişoara Tebbit drept clienta mea. 
Numai că ea este aproape un copil, domnule Blake, şi nu 


— 224 — 


sunt sigur că ar putea să se descurce cu informaţiile pe 
care doresc să vi le ofer. Este în interesul ei, dar şi în al 
dumneavoastră să ne întâlnim. 

Dalton ieşise din piscină şi se ştergea cu un prosop. 
Soarele, cu viteza obişnuită în zona tropicală, era deja jos 
la orizont, dincolo de Kingston, şi era înconjurat de nişte 
nori în culori excepţionale. Nu-mi plăcea deloc situaţia, 
dar, pe de altă parte, nu vedeam ce altceva aş fi putut face. 
Am înşfăcat portofelul şi cheile de la maşină, şi m-am 
îndreptat către Toyota. Zola se uită la mine surprinsă. 

— Mă duc până în oraş, am explicat eu. 

— Ce? Şi cum rămâne cu cifrul? 

Nu mi-am bătut capul să-i răspund. Am simţit ochii Zolei 
asupra mea tot drumul până am ajuns la maşină. Toyota se 
afla la umbra unui arbore de papaya, cu fructele mari, de 
culoare roz, amenințând să se zdrobească de ea, însă 
volanul era încă prea fierbinte pentru a putea fi atins. Am 
luat-o cu băgare de seamă în josul trecătorii montane, în 
timp ce soarele pătrundea în mare într-o explozie de nori 
roşii şi galbeni, rămăşiţele pe cale de dispariţie ale 
furtunii, în cele din urmă scufundându-se cu totul dincolo 
de ea. 

Mi-am continuat drumul pe Old Hope Road către 
Matilda's Corner şi am parcat maşina pe o străduţă 
laterală. Un ritm profund, înăbuşit, îşi transmitea ecoul 
printre clădiri. Un grup de adolescenţi voioşi se îndreptau 
spre sursa acestui zgomot şi i-am urmat şi eu. Era un parc 
iluminat ca o adevărată expoziţie. M-am aşezat la rând şi 
am plătit trei mii de dolari jamaicani unui bărbat gras, cu o 
căciulă enormă împletită, cu dungi roşii, aurii, negre, şi 
verzi. Fuma dintr-o ţigară voluminoasă, rulată de mână. 
Apoi m-am trezit sub o arcadă pe care erau scrise 
cuvintele ASTA ŞI AIA cu litere albastre, pe urmă în 
interiorul parcului, împreună cu cel puţin o mie de alte 
persoane, majoritatea mai tineri decât mine şi mai toţi de 
culoare. Măcar mă evidenţiam în mulţime. 

Mi-am croit drum către un stand cu produse preparate 
la grătar, specifice insulei, şi mi-am umplut o farfurie de 


— 225 — 


carton cu de toate. Becuri colorate erau atârnate printre 
copaci, legănându-se în bătaia vântului, iar în aer se 
simţea miros de marijuana şi de condimente, şi prin 
difuzoarele imense se auzeau muzica de dans şi vorbăria 
specifice în Caraibe. Nişte tineri cu chitare ţopăiau pe o 
scenă puternic luminată. M-am simţit de parcă aveam o 
sută de ani. 

Nu era nici urmă de Chuck Martin. Dar aveam oare vreo 
şansă să-l găsesc în aglomeraţia asta? Un gând 
surprinzător îmi trecu prin minte: poate Cassandra şi 
prietenii ei îi forţaseră mâna avocatului în vreun fel. Dar, 
în afară de un cuţit în coaste, nu vedeam ce ar fi putut să 
facă în aglomeraţia asta. Era un loc sigur. Sau poate chiar 
asta îşi doreau: ca eu să mă simt în siguranţă. Deodată nu 
m-am mai simţit la fel de confortabil şi am hotărât să mai 
stau zece minute, apoi să plec. In orice caz, dacă 
rămâneam mai mult de atât, urma să fiu afectat pentru tot 
restul vieţii de tulburări auditive. Mi-am terminat 
mâncarea şi am luat un punci cu rom de pe tejgheaua unui 
bar: după cum se părea, taxa de intrare includea şi 
băuturile. Am început să-mi croiesc drum înspre ieşire. 

— Vrei să dansezi? 

Fata avea în jur de douăzeci de ani; avea pielea 
întunecată, şi purta o bluză scurtă, galbenă, care îi 
expunea abdomenul şi cea mai mare parte din sâni, şi o 
fustă galbenă care îi expunea o mare parte din coapse. 
„Frumoase picioare”, m-am gândit eu. Avea un zâmbet larg 
care îi etala dinţii de o albeaţă perfectă. Purta un lanţ de 
aur şi cercei, şi tenişi albi. 

— Nu prea, am spus, destul de tare ca să fiu auzit peste 
zgomotul muzicii. 

— Să ştii că nu muşc, spuse ea zâmbind. 

— lar eu nu dansez. 

— Nu trebuie decât să-ţi mişti picioarele! 

Mă luă de mână. Era mică şi caldă şi m-am gândit, „Ei, şi 
ce dacă?” Am pus din mers punciul de rom pe o masă, iar 
apoi ne-am amestecat cu mulţimea de dansatori 
înfierbântaţi, înghesuiți unul lângă altul. Se simţea miros 


— 226 — 


de rom şi de frigărui, de transpiraţie şi de marijuana, iar 
aerul nopţii era fierbinte. Dansul ei consta din felul 
dezinhibat în care îşi ondula şoldurile şi pelvisul. Am 
încercat să-i imit mişcările, dar nu reuşeam să intru în 
ritm. 

— Ei, nu-i chiar Cool'N'Deadly, spuse ea. i-am spus, 
trebuie să-ţi mişti picioarele. 

— Cum te cheamă? 

— Helen. Cred că nu prea-ţi plac petrecerile. 

Aha! Acum urma să mă invite undeva într-un loc mai 
liniştit. 

— "Ţi-ai dat seama din prima, Helen! 

— Am putea merge undeva într-un loc mai liniştit, spuse 
ea şi zâmbi din nou. 

— Uite ce e, mai bine te duci şi cauţi pe cineva mai 
sociabil, iar eu mă duc acasă şi mă bag în pat. 

De data asta râse. 

— Nu scapi de mine chiar aşa de uşor! Hai, vino! 

Mă apucă de mână din nou, şi ne-am făcut loc prin 
mulţime. Încă mai dansa în ritmul muzicii, scuturându-şi 
funduleţul şi mişcând ritmic din umeri. Grupul ajunsese la 
un fel de paroxism, şi un D] începu să spună nişte aiureli 
pe jumătate în engleza, pe jumătate în dialect, 
acompaniate de un geamăt oribil pe sintetizator. 

Ea voia probabil să mă ducă într-un loc liniştit, 
întunecat. Şmecheria era să văd ce se afla de fapt în 
spatele acestei acostări fără să merg pe drumul luat de 
Tebbit. Transpiram. Ori era o fată care voia doar să-mi ia 
portofelul, ori mă conducea la altcineva. Sau poate că nu 
era decât o fată prietenoasă, şi pământul era plat în cele 
din urmă. Mă conduse pe lângă standurile cu mâncare şi 
baruri, până am ajuns la marginea parcului. Aici era mai 
întuneric. Se vedea un gard mare şi ieşirea, dincolo de 
care era strada cu o îngrămădeală de maşini, iar dincolo 
de acestea se afla un zid din ciment şi un şir de clădiri 
murdare cu un singur etaj, cu obloane la ferestre. Am 
început să mă alarmez. Ea îmi simţi ezitarea şi îşi puse 
mâna într-a mea. 


— 227 — 


— Nu te teme, vino cu mine! 

Acum nu mai zâmbea deloc. 

— Cu ce te ocupi, Helen? 

— Nu cu ceea ce crezi dumneata, domnule. 

Am intrat pe stradă şi ea mă duse pe partea cealaltă, 
după ce cântări din ochi aglomeraţia, şi ne-am strecurat 
prin traficul intens, pe urmă am mers de-a lungul străzii, 
încă ţinându-ne de mână. Nu discutam deloc; jocul clasic 
de-a acostarea dispăruse demult. La vreo cincizeci de 
metri mai încolo, se uită în spatele nostru şi mă duse după 
colţ. Aici strada era îngustă şi întunecată. 

Un om ieşi din umbră. Helen, dacă acesta era într- 
adevăr numele ei, avea să încerce să mă ţină de braţ când 
bărbatul avea să mă atace, pentru a mă opri din fugă. 
Planul meu, dacă era ceva de capul lui, era să-i trag un 
pumn în nas fetei pe neaşteptate, şi pe urmă să fug. Eram 
la un pas de a face astfel, când l-am recunoscut pe Chuck 
Martin. Nu era singur: era însoţit de doi bărbaţi trecuţi 
bine de treizeci de ani. Cel mai scund din ei avea tenul 
închis la culoare, mediteraneean, şi obrajii ciupiţi de 
vărsat. Celălalt era înalt, adus de spate, cu un aer uşor 
stingher, şi purta ochelari. Nu mi-l puteam imagina ca pe-o 
ameninţare fizică. 

— Eu o să vă las, domnilor, spuse Martin. 

— Îmi pare bine de cunoştinţa, Harry, rosti fata, pe urmă 
se urcă într-un Jeep mare cu tracţiune 4x4. Avocatul se 
urcă pe scaunul de alături, şi ea făcu din mână în timp ce 
plecau cu maşina. 

Individul cel înalt scoase un portofel şi îmi arătă o 
fotografie ştampilată de-a lui, alături de care scria ceva ce 
n-am putut înţelege. 

— Inspector Wotherspoon, Marea Britanie, Brigada 
Specială. Iar acesta este inspectorul Menem de la Poliţia 
Naţională Turcă. 

„Brigada Specială? Poliţia turcă?” 

— Îmi pare rău de chestia asta clandestină, domnule 
Blake, continuă Wotherspoon. Trebuia să fim siguri că nu 
eraţi urmărit. O acostare obişnuită la o petrecere 


— 228 — 


dansantă, urmată de o plimbare către un loc liniştit a fost 
tot ce am găsit mai bun într-un timp atât de scurt. 

— Asta-i bizar. 

În circumstanţele actuale, părea un comentariu destul 
de stângaci. 

— V-am urmărit evoluţia cu mare interes, domnule 
Blake. 

— Vreţi să spuneţi că am fost pus sub supraveghere? 

Wotherspoon îmi ignoră întrebarea. 

— Am venit aici să vă cerem ajutorul, spuse el. 

— Cât timp m-aţi supravegheat, oameni buni? 

— E o poveste lungă. 

— Are legătură cu Dalton, nu-i aşa? 

Avu loc un schimb rapid de priviri. 

— Cum de-aţi ghicit? întrebă Menem. 

Nu i-am răspuns. 

— Nu am putea găsi pe undeva un loc cu aer 
condiţionat? am întrebat eu. 

— Deci acum îşi spune Dalton, zise Wotherspoon, fără să 
se adreseze cuiva în mod special. 

— Bineînţeles. Aşa îl cheamă. 

— Şi care este mai exact relaţia dumneavoastră cu acest 
aşa-zis Dalton? întrebă Menem. 

— Dacă tot am fost supravegheat, atunci desigur ştiţi 
deja! 

Menem aşteptă până când un bărbat însoţit de o femeie 
în fustă mini trecură de grupul nostru. Bărbatul numără un 
teanc gros de dolari jamaicani. 

— Am aprecia dacă aţi răspunde pur şi simplu la 
întrebare. 

— lar eu aş aprecia dacă mi-aţi spune despre ce este 
vorba. 

— Chiar pretindeţi că nu ştiţi nimic? întrebă Menem pe 
un ton care devenise în mod evident ostil. 

— La revedere! am spus, şi chiar m-am răsucit să plec, 
dar Wotherspoon mă prinse de braţ. 

— Cred că toţi ne-am încălzit cam tare aici, zise acesta, 
abordând un ton împăciuitor. Hai să găsim o cafenea cu 


— 229 — 


aer condiţionat şi să o luăm de la început! 

A trebuit să parcurgem pe jos o bucată destul de bună 
de drum până ne-am îndepărtat de zgomotul de petrecere. 
Am sfârşit prin a ajunge la un local acoperit cu piscină, 
care avea numai câteva mese ocupate. Un grup de tineri 
zgomotoşi erau adunaţi în jurul unei console cu jocuri 
dintr-un colţ. Deasupra barului, un televizor difuza un film 
cu arte marţiale. Ne-am aşezat pe nişte taburete, şi eu am 
comandat un milkshake; poliţiştii optară pentru cafele. 

— Unde intră în schemă poliţia turcă? am întrebat eu, 
luând iniţiativa. 

— Poziţia în care ne aflăm cere ca noi să punem 
întrebările, iar dumneavoastră să răspundeţi, spuse 
Menem. 

— Nu, am replicat eu, încercând să-mi controlez nervii, 
poziţia în care ne aflăm este că eu sunt un cetăţean liber, 
într-o ţară liberă, iar voi puteţi să vă duceţi naibii! 

Wotherspoon sorbi din cafea, apoi se strâmbă. 

— Aveţi dreptate, domnule Blake. Numai că am făcut un 
drum lung, suntem afectaţi şi de fusul orar, şi am aprecia 
foarte mult dacă ne-aţi răspunde la câteva întrebări. 
Dumneavoastră nici nu aveţi idee cât de presantă este 
această problemă! 

M-am întrebat dacă aceasta nu era cumva rutina cu 
polițistul bun, polițistul rău, pe care o văzusem în filmele 
de la televizor şi despre care considerasem mereu că era o 
creaţie a scriitorilor de ficţiune. 

— Cum de aţi ajuns să vă asociaţi cu aceşti oameni? mă 
întrebă Menem. 

Încă mai eram furios pe faptul că amânau să-mi 
răspundă la întrebări, însă le-am spus: 

— Am fost împuternicit de către o familie veche din 
Lincolnshire să investighez un manuscris. Acesta conţine 
în el lucruri care necesită o cunoaştere specializată. Zola 
este istoric maritim, iar Dalton este expert în relicve 
religioase. Ce am aflat până acum ne-a condus până în 
acest loc. 

— Pretindeţi că nu aveţi nicio conexiune anterioară cu 


— 230 — 


acest Dalton? întrebă Menem cu o voce care exprima 
autoritatea specifică meseriei lui şi care mă scotea pur şi 
simplu din sărite. Poate era vina mea: am acea înclinaţie 
spre anarhie care ar face să fiu un dezastru în orice 
organizaţie care necesită lucru în echipă. Aşa cum zicea şi 
vechiul meu sergent din armată. 

— Absolut niciuna. „Brigada specială. Poliţia Naţională 
Turcă.” Am dat voce unui gând care se strecurase în 
subconştientul meu de zile întregi: Oameni buni, vă gândiţi 
cumva la terorism? 

— E interesant că întrebaţi aşa ceva, spuse 
Wotherspoon. 

Am aşteptat un răspuns, însă el mă întrebă: 

— Căutaţi ceva anume? 

Menem îi aruncă o privire, de parcă ar fi zis prea multe. 

— De unde ştiţi asta? am întrebat. 

— Am ghicit, răspunse Wotherspoon, amestecând în 
cafea. 

Nu se aştepta să-l cred, şi nici nu-i păsa. 

— Situaţia țarii mele, rosti Menem, este că acum se află 
la răscruce între Orient şi Occident, între Europa şi Asia. 
În vest, vecinii şi duşmanii noştri dintotdeauna sunt grecii. 
La est sunt Armenia şi Iranul, ţări care susţin că Turcia 
este responsabilă de  genocidurile din trecut. Din 
nefericire, istoria noastră este scăldată în sânge. 

— Mulţumesc, dar în meseria mea adun ceva date 
istorice din mers. Putem trece direct la subiect? 

Polițistul îşi puse trei linguriţe de zahăr în cafea. 

— După cum spuneam, există anumite lucruri pe care nu 
vi le putem explica. 

— Aţi venit cu avionul în Jamaica numai ca să-mi spuneţi 
acest lucru? 

— Am vrea să ştim ce anume căutaţi, rosti Menem, şi ce 
progrese aţi făcut până acum, dumneavoastră şi ceilalţi. 

— De ce v-aş spune? 

Încă nu mă simţeam confortabil, şi eram alarmat în 
urma dezvăluirii faptului că fusesem supravegheat. 

— Domnule Blake, spuse Menem suspinând, eu aparţin 


— 231 — 


de o unitate specială din Poliţia Naţională Turcă. Poziţia 
geografică şi istoria despre care am pomenit fac ca ţara 
noastră să fie un fel de teren de întâlnire pentru tot felul 
de extremişti. Avem de-a face cu separatiştii kurzi care 
lansează bombe în bazarul Misir, fundamentaliştii 
musulmani care încearcă să pătrundă bazele aeriene 
americane, militanţii greci care... 

— Şi ce au de-a face cu mine toate aceste lucruri? 

— De o bucată de vreme suntem implicaţi în 
investigarea unui grup de persoane. Afirmația că aceste 
persoane sunt periculoase spune prea puţin când mă refer 
la ei. 

Am simţit cum mă furnică pielea de pe cap. 

— Şi ei, şi dumneavoastră, continuă Menem, sunteţi în 
căutarea aceluiaşi lucru, iar pentru ei este extrem de 
important să-l găsească înaintea dumneavoastră. 

— Nu ştiu despre ce vorbiţi. 

Numai că ştiam perfect despre ce vorbea. Tremuram 
uşor, dar se poate să fi fost din cauza aerului condiţionat. 

— Aceasta este o insulă mică, dar plină de violenţă. 
Moartea a trei turişti ar fi privită ca un alt incident 
nefericit într-o ţară care a experimentat opt sute de crime 
numai anul trecut. 

Acest lucru îmi trecuse şi mie prin minte imediat după 
ce am păşit pe pământul jamaican. Ba nu, îmi trecuse prin 
minte chiar într-un bar din Oxford, imediat ce mi-am dat 
seama că trebuia să vin aici. 

— Spuneaţi numai de trei turişti, am zis eu. 

— Da, Zola, Debbie, şi dumneavoastră. Nu şi Dalton. 

— Nu şi Dalton? am întrebat, reflectând la acest lucru. 

— Nu şi Dalton, repetă Menem, clătinând din cap. 

Mi-am sorbit ultimele înghiţituri din milkshake, şi am 
băgat de seamă că mâna îmi tremura uşor. Ochii 
inspectorului Menem erau ca nişte bile dure din sticlă. 

— Dacă avem noroc, am spus eu, am putea avea nişte 
răspunsuri într-o zi sau două. 

Wotherspoon clătină din cap, satisfăcut. 

— Nu cerem, domnule Blake, decât să ne informaţi 


— 232 — 


despre progresele pe care le faceţi. Orice descoperiţi 
trebuie să-mi raportați prin intermediul biroului domnului 
Martin. Nu prin consulat, din care informaţiile se scurg ca 
printr-o sită. 

— Şi care-i treaba cu Dalton? 

Poliţiştii se priviră unul pe altul. Menem clătină scurt 
din cap, şi Wotherspoon spuse: 

— Prietenul dumneavoastră Dalton este plătit. 

— Ce înseamnă asta mai clar? Este un asasin plătit, sau 
ce? 

— Mult mai mult decât un asasin, spuse Wotherspoon. 
Are cel puţin şase nume, şi tot atâtea paşapoarte. O să-l 
găsiţi în Irak, Iran, Palestina, Turcia, oriunde este nevoie 
de un cuţit pe o alee întunecată sau de o atrocitate într-o 
piaţă publică. Este genul care locuieşte într-o criptă şi iese 
când se face întuneric. 

Menem scoase un plic micuţ, maroniu, dintr-un buzunar 
de la spate. Extrase din el o fotografie alb-negru. Dalton 
mă privea fix din această fotografie. După cum părea, era o 
stradă din Londra, iar fotograful stătea într-o maşină de pe 
partea cealaltă a străzii. Pe fotografie se afla o ştampilă 
oficială şi un număr, iar dedesubt era scris numele Leroy 
Abo. 

— Acesta este individul pe care-l cunoaşteţi ca Dalton? 

— Da. Se numeşte Leroy Abo? am întrebat eu, începând 
să simt cum mi se face greață. 

— Printre multe alte nume, răspunse Menem. lar 
acestea sunt câteva dintre operele sale. 

Îmi înmână câteva articole tăiate din ziar, ambele în 
engleză. O imagine reprezenta un autobuz distrus, iar 
oameni şi resturi erau împrăştiate pe o stradă aglomerată, 
cu ambulante. Piaţa distrusă, maşinile şi oamenii plasau 
scena undeva prin Mediterana sau prin Orientul Apropiat. 

— A evadat din închisoarea din Izmir acum trei ani. În 
prezent are conexiuni cu extremiştii din nordul ţării mele. 
Noi credem că, indiferent ce anume căutaţi, este într-un 
anume fel simbolic pentru aceşti oameni. Credem că a fost 
însărcinat să obţină acel lucru. Şi mai credem şi că 


— 233 — 


obţinerea acestui lucru va declanşa un incident terorist de 
anvergură. 

Am simţit cum mă albesc la faţă. 

— Nu se poate să fie aşa! am exclamat. Lucrează pentru 
Sir Joseph însuşi, directorul Muzeului de Antichităţi din 
Oxford! 

— Nu este adevărat, spuse Wotherspoon. Puteţi verifica 
şi singur. Uitaţi-vă pe lista cu personalul muzeului care 
este afişată pe internet! 

— A, da, Sir Joseph, făcu Menem, reuşind să afişeze o 
jumătate de zâmbet. Virtuosul, impecabilul, înstăritul Sir 
Joseph! Acum chiar pătrundem pe un teritoriu de unde îmi 
este imposibil să divulg anumite lucruri. Făcu o pauză de 
câteva secunde pentru a permite imaginaţiei mele să o ia 
razna, pe urmă mă întrebă: Aţi observat ceva ciudat în 
comportamentul lui Dalton? 

M-am gândit la acest lucru. Mici detalii începură să-mi 
apară în memorie. 

— Da. Da, am observat. Telefoane, cu receptorul lăsat 
jos momentul în care intram în cameră, absenţe 
inexplicabile... M-am răsucit către Wotherspoon. L-au 
omorât pe Tebbit şi au făcut să pară că era o spargere, nu-i 
aşa? 

Inspectorul îmi întoarse o privire inexpresiva. 

— Şi, deşi ştiţi acest lucru, sunteţi totuşi foarte încântați 
de faptul că mă puteţi utiliza ca momeală. 

— Nu vă simţiţi prea ofensat din acest motiv, domnule 
Blake! 

— Şi mai este ceva, am spus eu, cu gâtul uscat. Zola jură 
că l-a văzut pe Dalton vorbind cu un individ într-o cafenea. 
Nu era o conversaţie obişnuită, ci ceva cu un scop precis. 

Zâmbetul dispăru. Poliţiştii schimbară nişte priviri între 
ei. 

— Atunci înseamnă că nu lucrează singur. 

— Poate ar fi mai bine dacă eu, Zola şi Debbie am şterge 
putina. 

— Nu voi ascunde faptul că situaţia este extrem de 
periculoasă pentru dumneavoastră, spuse Wotherspoon. Aş 


— 234 — 


ezita să plasez în poziţia dumneavoastră până şi un agent 
de teren dintre ei mei. Insă vă cer să nu plecaţi. Este 
posibil să fie în joc foarte multe vieţi omeneşti. 

— Voi, oameni buni, m-aţi folosit ca momeală încă de la 
moartea lui Tebbit, nu-i aşa? am repetat eu. 

Wotherspoon continua să amestece nu se ştie ce în 
ceaşca de cafea. 

— Ce-ar trebui să fac în privinţa lui Dalton? am întrebat, 
fiindu-mi foarte greu să-l asociez pe tânărul vesel, timid pe 
care-l ştiam, cu creatura fanatică pe care o descriau ei. 

— Nu-i spuneţi nimic despre această întâlnire! Nu-i daţi 
niciun semn că ştiţi cine este cu adevărat. Şi, mai presus 
de orice, nu-l lăsaţi să pună mâna pe ceea ce veţi 
descoperi. 

— Nu sunt sigur cum aş putea preveni acest lucru, am 
spus eu, clătinând zăpăcit din cap. 

— Dar în momentul în care îl va avea în mână, spuse 
Menem, dumneavoastră, Zola şi Debbie nu îi veţi mai fi de 
niciun folos. Veţi deveni o sursă de risc. Vă va zdrobi ca pe 
nişte insecte. 

— Ce aţi vrea să fac eu? 

— Anuntati-ne în momentul în care sunteţi pe punctul de 
a obţine acest lucru, ceru Wotherspoon. Vom încerca să vă 
aranjăm protecţia. 

M am ridicat de la masă. Picioarele îmi erau puţin 
nesigure. 

— Apropo, unde staţi? mă întrebă pe un ton indiferent. 

— Avem o ascunzătoare. 

— Nu e suficient. Trebuie să ştim exact unde se află 
aceasta. 

— E o vilă în Red Hills. Speram ca această minciună să 
fie destul de convingătoare. Se află la vreo sută de metri 
după staţia Shell, pe dreapta. N-aveţi cum să n-o vedeţi, 
este o clădire mare, albă, cu balcoane. M-am gândit că e o 
casă sigură. 

— Probabil că ar fi fost dacă nu aţi fi avut vipera asta în 
mijlocul vostru. 

leşit în stradă, am făcut semn unui taxi din care 


— 235 — 


răzbătea un ritm sonor de reggae, care concura cu basul 
puternic şi ritmul de la Matilda's. 

— Imediat ce vom şti care este natura descoperirii 
dumneavoastră, rosti Menem, vom înţelege mai bine de ce 
teroriştii kurzi sunt atât de nerăbdători să obţină acest 
obiect. 

Stăteau pe strada aglomerată în vreme ce eu negociam 
cu rastamanul'6 în vârstă preţul unei curse până la Red 
Hills. Wotherspoon îmi făcu din mână în timp ce treceam 
cu maşina prin dreptul lor. După vreo două sute de metri 
m-am uitat în urmă, dar dispăruseră, pierduţi în mulţime. 

Când am ajuns la Constant Spring, l-am întors pe şofer 
din drum pe direcţia din care veniserăm, şi pe urmă de-a 
lungul Beverley Hills. Am mers încetişor cu maşina pe 
nişte străzi liniştite, pe marginea cărora se aflau case de 
milioane de dolari, protejate de garduri înalte şi de câini 
ucigaşi. După câteva ture, m-am convins în sfârşit că nu ne 
urmărea nimeni, aşa că ne-am întors prin oraş la Matilda's 
Corner şi am oprit taxiul la distanţă de câteva străzi de 
Toyota. Vântul începuse să bată din nou tare, iar 
petrecerea era în toi. 

— A, vă duceţi la disco? întrebă rastamanul. 

— Da, omule, păstrează restul, i-am spus. 

— Fii binecuvântat, zise el şi plecă, cu moştenirea lui 
Bob Marley transmiţându-şi ecoul peste clădiri. 

Am ajuns la vilă în jumătate de oră. În bucătăria cea 
mare, Zola trebăluia de zor cu un ananas şi nişte peşti, 
înarmată cu un cuţit ascuţit, iar Debbie făcea pe ajutorul 
de bucătar. Dalton, îmbrăcat în stilul său jamaican 
şmecheresc, era cufundat în manuscrisul lui Ogilvie. Mă 
salută cu o mişcare prietenească din mână şi un zâmbet 
timid, pe care îmi era imposibil să le asociez cu trupurile 
zdrobite împrăştiate pe străzile din bazarul Misir. 


16 Fan al muzicii lui Bob Marley (n.tr.). 
— 236 — 


Capitolul 29 


Ceasul meu arăta ora nouă: dormisem cam trei ore. 
Sunetul melodios al unei voci din Indiile de Vest ajunse sus 
pe scări, răzbătând peste gemetele vântului care sufla cu 
putere printre copaci. Se simţea miros de prăjeală. M-am 
îmbrăcat cu un pulover şi cu pantaloni scurţi şi am coborât 
călcând apăsat pe treptele late din lemn, până am ajuns în 
bucătărie. Debbie şi Dalton se aflau la masa cea mare, 
bând cafea. Dalton îmi făcu semn din mână, iar Debbie îmi 
dărui un zâmbet dulce, inocent. După cum se părea, vila 
deţinea şi o menajeră tânără de culoare. 

— Bună ziua, domnule, numele meu este Pearl. Sunteţi 
gata pentru micul dejun? 

— Încearcă ceva tradiţional, îmi sugeră Dalton. 

Ochii lui Pearl se luminară. 

— Puteţi mânca budincă de banane cu mălai, peşte sărat 
cu ackee!”, bammy'5, omletă cu brânză... 

— Mulţumesc, Pearl, dar mi-ajunge puţină pâine prăjită. 

— Nu am pâine prăjită, spuse ea bosumflându-se. Vă pot 
face nişte banane prăjite. 

— Bine. 

— Bun! exclamă Pearl şi zâmbi, şi într-o clipă am auzit 
zdrăngănitul unei tigăi pe aragazul din bucătărie. 

Debbie era îmbrăcată cu un pulover negru şi nişte 
pantaloni largi. Îşi turnă lapte condensat în cafea. 

— Am reuşit să termin, spuse ea. Arborele genealogic, 
ramura jamaicană. Îmi întinse mai multe pagini format A4. 
Tăticu' nu mi-a spus niciodată nimic despre ei. Cred că îi 
era ruşine cu ei. Au existat nişte legături între proprietarii 
plantațiilor şi sclavii lor. 

— Nu ştia nimic despre rudele voastre din Jamaica, am 
afirmat eu, convins de acest lucru. 


17 Mâncare tradițională jamaicană din cod sărat și fructe de ackee, 
Blighia sapida (n.tr.). 
18 Pâiniță specific jamaicană din făină de manioc și lapte de cocos 
(n.tr.). 

— 237 — 


Am luat listele lui Debbie, dar nu am apucat să mă uit 
peste ele, că Zola intră în încăpere cu un mers săltat. Şi ea 
agita în mână nişte foi de hârtie. 

— Uită-te la astea, Harry, sunt în cifru! 

M-am uitat la foile Zolei şi l-am recunoscut imediat: 
cifrul Babington. _ 

— Este scrisul lui Ogilvie, am spus eu. Îl recunosc. 

Ochii lui Debbie erau plini de idei romantice legate de 
comori îngropate. 

— Despre asta este vorba, nu-i aşa? întrebă ea. Harry, 
trebuie să decodifici asta imediat! 

— Mâncaţi cât sunt calde! îmi ordonă Pearl. Se îndreptă 
apoi pe trepte în sus, probabil ca să facă paturile. 

— Nu sunt un spărgător de coduri, Debbie. Banana din 
gura mea avea gust ca şi cum ar fi fost prăjită în Scotch 
Bonnets!%. Cineva îmi spusese că acesta este cel mai iute 
ardei din lume, şi eram gata să fiu de aceeaşi părere. Era 
ceva care mă deranja la zâmbetul constant al lui Dalton. 

— Dar este un cod elisabetan, nu-i aşa? se interesă 
acesta, fără să-şi ia ochii de la mine. 

— Cred că este cifrul Babington, spuse Zola. 

„La naiba, Zola! Nu-i spune lui Dalton!” 

— Dar tu trebuie să fi ştiut acest lucru, Harry! Ochii 
Zolei deveniră brusc circumspecţi. Voiai să-l decodifici de 
unul singur, nu-i aşa? Poate chiar voiai sa găseşti 
Adevărata Cruce de unul singur! 

Dalton avea în continuare privirea aceea fixa, 
deconcertantă. Am început să mă întreb dacă nu cumva mă 
suspecta că-i văzusem partenerii de taifas la ora aceea 
matinală. 

— Ce te prosteşti? am întrebat-o, încercând să vorbesc 
pe un ton cât mai lejer. Da, chiar arată ca cifrul Babington. 
Strict vorbind, este un nomenclator, un amestec de 
simboluri şi de cuvinte de substituție. Ar trebui să-l putem 
descărca de pe internet, am spus, încercând în continuare 
să împrăştii suspiciunea care acum atârna greu în aer. Ce- 
ar fi să începi sa cauţi? Să vezi dacă nu găseşti un internet- 


19 Varietate de ardei iute specifică Insulelor Caraibe (n.tr.). 
— 238 — 


cafe în oraş, sau chiar în hotel. Cât timp ai să cauţi asta, eu 
o să completez ce mai pot din jurnalul lui Ogilvie. 

— Eu şi Zola o să ne ocupam de asta, spuse Dalton. 

Nu-mi plăcea ideea ca Zola să fie lăsată singură în 
compania lui Dalton. 

— De fapt, vin şi eu, am spus. 

— De ce? întrebă Zola, cu vocea îngreunată de 
neîncredere. 

— Ca să mă asigur că voi doi n-o să fugiţi cu comoara 
îngropată, am răspuns eu. 

Nu mai avea niciun rost să mai încerc să-mi fac spusele 
să sune ca o glumă. Aerul era supraîncărcat de tensiune. 

Zola îşi turnă o ceaşcă de cafea. Rosti cu vocea 
îngheţată: 

— Sigur ţi-ai dat seama că era cifrul Babington, Harry. 
Te-ai prefăcut că nu ştii. Trebuie să fie un motiv. Poate are 
legătură cu faptul că vrei să iei icoana de treizeci de 
milioane de dolari numai pentru tine! 

Nu puteam să explic nimic, cu Dalton de faţă. 

— Motivul este că am dormit numai trei ore, am spus eu. 
Dacă tu interpretezi şi cauţi sensuri ascunse în fiecare 
stupiditate pe care o spun sau o fac... 

Debbie îşi analiza cu entuziasm arborele genealogic. 

— Ştiaţi că al doilea nume al meu este Inez, ca la Inez 
Teriaca? întrebă ea. 

Încercă să se îndrepte de spate ca o spanioloaică 
mândra, apoi mai adăugă puţin lapte condensat în cafea. 

— Se vede că Harry este îngrijorat, spuse Dalton. 
Trebuie să fie o conexiune internet pe undeva pe aici. 
Haideţi să-l rugăm pe administrator să ne lase să-l 
accesăm de aici. 

M-am uitat afară la copacii care se îndoiau şi la ploaia 
care urma să vină. Vântul făcea vălurele în piscină. 

— Vremea nu este de jacuzzi, am spus eu. Mă duc sus să 
văd ce mai are să-mi spună tânărul James Ogilvie. 


După procesul nefericitului domn Rosen, am sperat cu 
toţii că otrăvirile misterioase vor înceta. Spiţerul îşi 


— 239 — 


înşelase călăul în modul cel mai spectaculos. La 
pronunţarea verdictului, îşi trăsese laţul pe care-l avea la 
gât din mâinile soldatului, făcuse un salt până la masă, 
înşfăcase borcanul cu petale negre şi le răsturnase în 
palme, frecându-le şi întinzându-şi praful negru peste faţă 
şi piept. Nimeni nu îndrăznise să se apropie de el în vreme 
ce-şi ţinea mâinile în sus, cu privirea sălbatică, şi 
rămăseserăm cu toţii fascinaţi, întrebându-ne ce urma să 
se întâmple mai departe. În câteva clipe începuse să 
respire cu dificultate, spatele i se arcuise şi căzuse la 
pământ, spărgându-şi capul, chinuit de o convulsie foarte 
puternică. Faţa i se învineţise şi i se contorsionase, iar 
mădularele i se întinseseră, ca şi cum i-ar fi fost trase din 
exterior. În două minute respiraţia i se oprise, deşi ochii 
încă i se holbau oribil, şi avea spasme, iar între spatele lui 
şi podea era atâta spaţiu, încât un câine ar fi putut trece 
liniştit pe sub el. În cele din urmă se auzise un zgomot 
îngrozitor ca şi cum s-ar fi înecat, iar trupul îi căzuse 
grămadă la pământ, fără viaţă. 

Odată cu moartea îngrozitoare a domnului Rosen, am 
simţit o mare eliberare. Conştiinţa mea fu eliberată de 
responsabilitatea salvării unui om nevinovat cu preţul 
propriei mele vieţi. Şi totuşi, dacă aş fi vorbit mai devreme, 
înainte de a se fi pronunţat verdictul... Este suficient să 
spun că de-a lungul anilor am avut nenumărate coşmaruri 
şi de nenumărate ori m-am trezit în puterea nopţii, văzând 
ochii rătăciţi ai domnului Rosen privindu-mă fix, rugători şi 
acuzatori. 

Şi totuşi, la o săptămână după aceea, avu loc o altă 
crimă. Un tânăr care era de serviciu ca santinela fu 
împuşcat pe întuneric. Nu se găsi pistolul cu care se 
trăsese, sau degetul care apăsase pe trăgaci. Şi la câteva 
zile după aceea, otrăvirile reîncepură. 

Suspiciunile căzură atunci asupra lui Joachim Ganz, 
omul specialist în minereuri din Praga, care era evreu, şi 
nu creştin, şi care, la fel ca şi domnul Rosen, era tratat 
mereu cu neîncredere. Domnul Kendall le făcu tuturor 
cunoscut că atunci când intrase în încăperea domnului 


— 240 — 


Ganz, evreul ascunsese în grabă un borcan cu frunze verzi. 
Eu, unul, am fost convins că acest lucru era o minciuna, 
dar printre colonişti apărură curând tot felul de zvonuri: 
domnul Ganz fusese văzut intrând în coliba unui om care 
murise ulterior. Acum ştiam că acele omoruri erau opera 
unuia sau a mai multora dintre cei trei gentilomi: 
Marmaduke StClair, Anthony Rowse şi Abraham Kendall. 
Şi mai ştiam că, dacă făceam cunoscute cele văzute de 
mine, ar fi însemnat să mă spânzur cu propria mână. Jocul 
practicat de ei nu era jocul meu, iar rezultatul acestuia nu 
era treaba mea. Aşa mi-am spus, cel puţin, în încercarea 
de a-mi minimaliza propria vinovăţie. 

Dar agonia conştiinţei mele mi-a depăşit în cele din 
urmă până şi simţul de autoconservare. Într-o dimineaţa 
umedă l-am abordat pe domnul Harriot în coliba sa şi i-am 
spus că eu credeam cu putere în nevinovăția lui Joachim 
Ganz, temându-mă că stăpânul meu mă va chestiona 
despre ideile care stăteau la baza acelei convingeri. N-aş 
putea spune ce ştia sau ce suspecta domnul Harriot, dar îi 
sunt recunoscător pe veci pentru discreţia sa. Ascultă 
liniştit pur şi simplu, pe urmă îmi spuse că nu i se va face 
niciun rău lui Joachim. Domnul Ganz le arătase englezilor 
cum să extragă cuprul, care era extrem de necesar în 
producerea bronzului pentru tunuri, ceea ce dădea 
corăbiilor lor un avantaj faţă de armele de fier ale 
spaniolilor. Domnul Ganz era un bun prieten al Angliei. 
Domnul Ganz, aşa îmi spuse domnul Thomas Harriot, 
făcuse o grămada de bani pentru persoane din Consiliul de 
Coroană, şi chiar şi din această colonie. Şi aşa s-a şi 
dovedit. Zvonurile împotriva evreului se stinseră în cele 
din urmă. 

În această vreme, activitatea coloniei continua. Domnul 
Harriot descrise aceasta în jurnalul său, pe care l-am 
văzut, şi nu mai am decât prea puţine de adăugat. Am 
băgat de seamă că omisese orice menţiune despre 
tentativele de a distruge colonia din interior. Bănuiesc că 
nu dorea ca oamenii să investigheze prea mult care era 
scopul expediției noastre. Speraserăm cu toţii ca Joachim 


— 241 — 


Ganz să descopere pietre preţioase sau aur. Descoperise 
un minereu de cupru, prea sărac pentru a putea fi 
exploatat; altceva nu mai descoperi în afară de pietriş. Iar 
Ralph Lane, care avea planuri grandioase pentru 
construirea unei fortărețe grozave, înconjurate de 
bastioane şi apărători din piatră, trebui să se mulţumească 
cu un simplu fort, care nu era mai mare decât un banc de 
nisip şi nici nu era mai adânc decât o tranşee. 

La sfârşitul lunii august, Sir Richard Grenville porni să 
navigheze spre Anglia, promiţându-ne că va reveni de 
Paşte cu provizii şi lăsându-ne pe noi în urmă, cam o sută 
de persoane. O stare de depresie se lăsă peste mica 
noastră colonie în vreme ce Tigrul şi Elizabeth dispărură la 
orizont, lăsându-ne singuri pe continent. 

În perioada următoarelor câtorva luni, Ralph Lane şi 
Thomas Harriot realizară mai multe expediţii în interiorul 
continentului. Am avut mereu în minte misterioasa 
longitudinem dei, scopul secret, alea iacta est a reginei 
Angliei. l-am însoţit eu însumi pe domnul Harriot şi pe 
domnul White în una dintre aceste expediţii. Am trecut cu 
o barcă cu vâsle pe valurile mari ale Atlanticului înainte să 
ne îndreptăm spre Chesapeake Bay. Am descoperit că 
pământul era fertil aici, iar sălbaticii erau prietenoşi. Şi, 
deşi era iarnă, climatul era blând, iar noi puteam chiar să 
dormim afară, pe pământ. Am rămas acolo mai mult de o 
lună, dar când, în cele din urmă, ne-am întors în 
primăvară, am găsit colonia într-o stare foarte proastă. 
Crimele  continuaseră. Avuseseră loc multe violenţe. 
Sălbaticii deveniseră ostili şi se săturaseră de solicitările 
noastre permanente pentru mâncare. Dacă intenţia 
conspiratorilor era sa aţâţe nemulţumirea şi să distrugă 
expediţia, aceştia se bucurau de un succes deplin. 

Cam prin vară ni se terminară rezervele de alimente. 
Chiar şi câinii Mastiff ai lui Ralph Lane urmaseră calea 
oalei de gătit. lar acum sălbaticii considerau că şansa era 
de partea lor şi ne amenințau cu exterminarea. 
Guvernatorul Lane conduse o expediţie împotriva lor. A 
fost o treabă urâtă şi sângeroasă, la sfârşitul căreia ne 


— 242 — 


aduse capul şefului indienilor, Wingina. Însă cred că acest 
lucru ne-a mai dat un răgaz de la atacurile lor din ce în ce 
mai îndrăzneţe. Şi înainte să ia sfârşit încă o săptămână, 
căpitanul Stafford ne aduse veşti minunate: din Outer 
Banks zărise o flotă englezească uriaşă. Sir Francis Drake 
venise să ne salveze cu douăzeci şi trei de corăbii: 
coloniştii urmau să plece acasă. Pentru ei însemna 
salvarea, dar pentru mine avea să se dovedească un 
dezastru. 

Nici nu ancorase bine Sir Francis Drake, că începu o 
furtună. Valurile de după Outer Banks începură să crească 
înfricoşător de mari. Mai multe bărci de serviciu fură 
lăsate la apă din corăbiile flotei. Noi am început să adunăm 
desenele domnului White, cuferele cu minereuri şi plante 
pe care le colecţionaserăm, la fel ca şi obiectele personale 
şi cuferele gentilomilor, şi să le ducem spre mal. Iar apoi, 
în mod trist, lipsa de disciplină începu să se arate: 
coloniştii, printre care şi mulţi dintre soldaţi, fuseseră 
foarte puţin controlaţi în aceste ultime luni, guvernatorul 
Lane păstrând disciplina doar cu câte o spânzurare din 
când în când. Pe urma însă, când furtuna începuse să 
lovească cu putere, fură copleşiţi de spaimă, temându-se 
că Drake îşi va ridica ancora şi va dispărea la orizont, 
lăsându-i să moară de foame, la dispoziţia sălbaticilor care 
acum aveau motive întemeiate să-i urască. Chiar şi 
oamenii lui Drake erau atât de înspăimântați de furtună, că 
ameninţaseră că-i vor lăsa pe colonişti acolo. 

Guvernatorul Lane fu primul care urcă la bordul bărcii 
de serviciu, urmat de ceilalţi gentilomi. Cuferele şi 
bagajele lor rămăseseră pe mal, lăsate în grija marinarilor. 
Impachetasem cu  înfrigurare bagaje în cuferele lui 
Harriot, Rowse, White şi alţii, lăsând la urmă propriul meu 
jurnal secret. Dar acum, în vreme ce catargele flotei se 
balansau periculos în furtuna din ce în ce mai puternică, 
am ieşit din coliba domnului White şi am fugit prin ploaia 
stăruitoare spre micul meu adăpost. Nu aveam vreme de 
colecţia de pietricele şi de scoici ciudate; am dat deoparte 
salteaua mea din paie şi am luat jurnalul, punându-l la 


— 243 — 


piept, ca să-l protejez de ploaie. Pe urmă am fugit afară. 

— Ogilvie! Vino aici! îmi strigă Marmaduke, făcându-mi 
semne iuți cu mişcări largi ale mâinii. 

Am fugit la el şi l-am urmat în interiorul colibei. 

— Pentru Dumnezeu, ajută-mă cu astea! Şi repede! 

Încerca să înghesuie o cantitate uriaşă de lucruri 
personale în cufărul său. Până şi un copil ar fi văzut că era 
imposibil să închidă capacul. 

— Domnule, i-am spus, n-o să meargă! 

— La naiba cu impertinenţa ta, Ogilvie! Aşază-te pe 
capacul ăsta blestemat! 

Însă nimic din ce făceam nu-l determina să se închidă. 
Deoarece timpul trecea, în cele din urmă înjură, deschise 
capacul şi începu să umble printre haine, alegând ce să 
lase deoparte. Din nefericire, părea să vrea să le ia pe 
toate cu el. Devenisem deja înnebunit de spaimă. l-am 
strigat încă o dată: 

— Domnule, trebuie să plecam! 

— Atunci ajută-mă să târăsc blestemăţia asta! 

Am început să târâm cufărul pe podea. De-abia se 
clintea, atât era de greu. Am forţat uşa colibei, ţintuită de 
vânt. Când m-am uitat afară, am văzut spre groaza mea că 
ultima barca de serviciu era împinsă de pe mal. Marinarii 
se băteau între ei care să urce la bord. Deja valurile aveau 
crestele albe de la spumă, iar eu începusem să pierd din 
ochi flota lui Sir Francis Drake din pricina ploii. 

Când văzu acest lucru, Marmaduke strigă disperat. Lăsă 
cufărul, mă împinse cu bruscheţe şi o luă la fugă spre 
barcă. L-am urmat, fugind în spatele lui, cu sângele 
zvâcnindu-mi în urechi şi cu inima bătându-mi să-mi 
spargă pieptul. Numai că era prea târziu. Când am ajuns la 
mal, barca de serviciu era deja la o distanţă de vreo sută 
de metri depărtare. Era zbuciumată de valuri şi ameninţa 
să se răstoarne sub greutatea oamenilor de la bord. Un 
singur om rămăsese, strigând şi făcând semne din mâini, 
cu valurile ajungându-i uneori până la gât. Numai că 
marinarii nu-l băgau în seamă: erau suficient de preocupaţi 
cum să se menţină la suprafaţă. In cele din urmă se opri 


— 244 — 


din făcut semne cu mâna şi se uita cu deznădejde cum se 
îndepărtau şansele lui de salvare. Într-un târziu se întoarse 
cu faţa spre noi, făcându-şi drum cu greutate înspre mal. 
Nu era altul decât Simon Salter. 

Pe măsură ce se îndepărta şi ultima barcă de salvare, l- 
am recunoscut pe unul dintre marinari: era Turcul. Şi el 
mă zări, şi lăsă o vâslă ca să-mi facă deznădăjduit din 
mână. După ce trecură de bancurile de nisip, am văzut 
cum cuferele au fost pur şi simplu aruncate în mare. Toate 
specimenele şi seminţele colectate cu multă trudă în tot 
anul care trecuse, jurnalele, hărţile şi picturile, toate 
fuseseră azvârlite peste bord. 

Se întâmpla ceva la Outer Banks, dar la început nu mi- 
am dat seama ce era. Pe urmă însă, într-un moment de 
acalmie în vijelia aceea, am văzut o privelişte îngrozitoare. 
Sclavii, femei şi bărbaţi negri erau aruncaţi peste bordul 
uneia dintre corăbii. Pe punte aveau loc nişte încăierări 
violente. Dintr-un ciorchine de bărci cu vâsle, amenințate 
să fie zdrobite de corabie, o mulţime de marinari urcau pe 
plasele de pe o latură a corabiei. Se părea că vasul era 
golit de sclavi pentru a le face loc marinarilor. Am văzut că 
mulţi dintre sclavi nu ştiau să înoate. Aceştia formau o 
îngrămădeală densă, neagră, forfotind, care se îneca în 
valuri. Câteva sute reuşiră să ajungă la mal, strânşi unii în 
alţii pe bancurile înguste de nisip. 

— Cum pot nişte creştini să facă aşa ceva? am strigat 
înspre Marmaduke. 

— Nu fi prost, Ogilvie! Nu sunt decât nişte sclavi! 

— Dar nu au nimic de mâncare, sau arme! Sălbăticii îi 
vor tăia în bucăţi! 

Ştiam bine ce se povestea. Femeile erau cele mai rele, îi 
jupuiau pe prizonieri câtă vreme aceştia erau încă vii, 
folosind cochilii ascuţite, sau le împrăştiau măruntaiele pe 
pământ, ca să le mănânce câinii. 

— Ar fi mai bine să-ţi faci griji pentru propria soartă! 
Acest lucru nu ar fi trebuit să ni se întâmple nouă, nişte 
oameni civilizaţi. 

Salter îşi făcuse drum cu greu până la mal, iar apa i se 


— 245 — 


scurgea din pantalonii bufanţi şi din cămaşa ruptă. Veni 
alături de noi, şi am privit cu toţii în tăcere cum catargele 
de la flota măreaţă a lui Drake se clătinau periculos, 
acoperite de ploaie şi de furtună, pentru ca apoi, unul câte 
unul, să dispară în cele din urmă din faţa ochilor noştri. 

Ne-am uitat unul la altul, lipsiţi de cuvinte şi 
înspăimântați. Eram trei oameni albi - singurii oameni albi 
de pe acel pământ - abandonaţi fără resurse pe un 
continent plin cu sălbatici. 


— 246 — 


Capitolul 30 


La început am crezut că era vorba de un zgomot din vis. 
Era un câine mare, pufos, care zgâria cu laba în uşa de la 
bucătărie. Pe urmă cineva mă scutură să mă trezesc. Zola, 
cu gura la câţiva centimetri de urechea mea, îmi şoptea 
agitată: 

— Harry! Cineva încearcă să pătrundă aici! 

M-am dat jos din pat şi într-o secundă mi-am tras 
pantalonii pe mine. Clipe preţioase treceau în timp ce-mi 
căutam cămaşa pe întuneric, dar apoi am găsit-o şi am 
tras-o peste cap. Am urmat-o desculţ pe Zola către uşa 
dormitorului şi am ascultat. La început nu am auzit decât 
vântul prin copaci, însă pe urmă se auzi din nou 
zgrepţănatul acela liniştit, sistematic, ca un câine care 
încerca să între în casă. 

Dalton se apropia tiptil de-a lungul coridorului de la etaj. 

— Am trezit-o pe Debbie, spuse el. 

— Ai sunat la hotel? L-am întrebat. 

— Telefonul este chiar lângă uşă. Iar telefoanele mobile 
nu funcţionează aici. 

M-am întrebat rapid în sinea mea de unde ştia Dalton 
acest lucru. Pe urmă m-am gândit că poate dacă ne-am 
duce la fereastră şi am ţipa, am reuşi să-i speriem. Apăru 
şi Debbie, îmbrăcată complet şi tremurând, în ciuda nopţii 
caniculare. 

— Ce-ar fi să aprindem luminile? Sugeră ea în şoaptă. Ca 
să-i speriem. 

Am fugit rapid la fereastra dormitorului meu. La intrare 
se vedea un Jeep mare cu tracţiune integrală, sclipind în 
lumina difuză de la piscină şi de la hotel. După cum se 
părea, maşina era goală. Distanţa de la pervazul ferestrei 
şi până la veranda de dedesubt era de numai trei metri. M- 
am întors brusc şi aproape că m-am ciocnit de Debbie. 

— Cred că au intrat, zise ea, cu vocea deformată de 
spaimă. 

Am luat-o de mână şi am dus-o rapid spre fereastră. Se 


— 247 — 


uita în jos, ezitând, iar eu i-am spus: 

— Hai, că te ţin eu. 

Apoi încălecă pervazul, eu am susţinut-o de încheieturi, 
iar ea sări. Urmă Zola. M-am răsucit spre Dalton, dar el mă 
împinse spre fereastră, şi în cele din urmă am sărit şi eu, 
aterizând pe verandă cu o bufnitură neîndemânatică. 

Se zări o scânteie galbenă prin întuneric, luminând 
tufele şi copacii, pe urmă zgomotul făcut de un pistol. La 
început nici nu mi-am dat seama că am fost împuşcat. 
Eram conştient doar de o presiune bruscă în braţul stâng, 
care mă făcuse să mă trântesc cu faţa la pământ. M-am 
ridicat şi am riscat o privire în spate, ferindu-mă în timp ce 
fugeam. La fereastră se vedeau două chipuri. 

Debbie şi Zola erau în faţă, fugind în zigzag pe alee. Pe 
urmă am zărit o pată alarmantă, închisă la culoare, pe 
mâneca de la cămaşă. O amorţeală dureroasă începu să mi 
se împrăştie prin braţ. Am deschis portiera de la Jeep. Mă 
gândisem să împing maşina în jos pe panta abruptă, dar 
nesăbuiţii lăsaseră cheia în contact. Debbie şi Zola 
dispăruseră undeva printre copacii din stânga. Habar n- 
aveam unde era Dalton. Am pornit motorul şi am băgat în 
viteză, apăsând cu putere pe pedală cu piciorul gol. Timp 
de câteva secunde de panică am condus prin întuneric, în 
timp ce mă chinuiam să aprind farurile din faţă. Eram 
perfect conştient de prăpăstiile ucigaşe de la marginea 
drumului, însă în cele din urmă se aprinse un tunel de 
lumină în faţa mea, şi am condus maşina în jos cât de 
repede am putut. 

Un minut mai târziu, lucrul de care mi-era teamă apăru 
pe munte în spatele meu: faruri. Probabil că luaseră cheile 
de la Toyota. Am accelerat şi mai tare, dar curbele 
periculoase erau înspăimântătoare de-a dreptul. Când şi 
când, după câte un colţ, fasciculele farurilor luminau 
vârfurile copacilor, dar de cele mai multe ori pătrundeau 
într-un întuneric total. 

Aveam la dispoziţie cam zece minute. Am început să mă 
simt uşor ametit, iar sângele, prelingându-mi-se de-a 
lungul braţului, făcea ca volanul să-mi alunece în palme. 


— 248 — 


Toyota era mai sprintenă decât jeepul, şi m-am gândit că 
într-un interval de aproximativ cinci minute aveau să mă 
ajungă. 

Durerea izbucni apoi din interiorul braţului spre 
exterior. Am început să ameţesc mai tare, şi eram 
conştient că trebuia să opresc hemoragia, dar cum puteam 
să fac asta conducând jeepul cu viteza în josul celui mai 
periculos drum din Caraibe? Am ajuns la o curbă bruscă, la 
un unghi de aproape 180 de grade. Am încetinit la aproape 
douăzeci şi patru de kilometri pe oră, îngrozit. Jeepul s-a 
înclinat înspre exterior. Pe drum era mult grohotiş cu 
bolovani, o mică alunecare de teren de la ploaia recentă. 
Am cotit ca să-l evit, ceea ce m-a adus chiar pe margine, 
dar roata din stânga faţă lovi un bolovan chiar în 
momentul în care cea din dreapta intră într-o groapă. Mă 
gândeam că era imposibil să mi se întâmple mie aşa ceva, 
şi totuşi mi-am dat seama că roata din dreapta se dusese 
dincolo de margine. Jeepul începuse să se încline încet, ca 
şi cum aş fi fost într-un avion care-şi schimba direcţia. 
Dedesubt se vedea doar întuneric. M-am gândit că eram pe 
punctul de a muri. Am sărit la portiera din dreapta, care 
acum era deasupra mea. Jeepul încă mai era în contact cu 
drumul, dar trepida şi se răsucea în vreme ce se răsturna. 
Se lovi de ceva, şi motorul se blocă. Se auzi un zgomot 
metalic ca un scrâşnet în timp ce jeepul începu să se 
deplaseze dincolo de margine. La început, mişcarea era 
lentă. Am sărit din nou spre portiera din dreapta, şi de 
data asta am reuşit să ies, dar jeepul dispăru de sub tălpile 
mele, şi l-am urmat şi eu în întuneric, lipsit de greutate în 
căderea libera, cu stomacul plutindu-mi în interior, cu 
braţele şi picioarele legănându-mi-se, îndreptându-mă spre 
mormântul neştiut care mă aştepta dedesubt. 


O pasăre, un lucru minunat, plutind în aerul de munte. 
Şi încă una, apoi încă una. Brusc am devenit conştient că 
zburau în cerc deasupra mea. M-am panicat, dar nu m-am 
putut mişca. Unul dintre vulturi ateriză. Stătea cam la vreo 
douăzeci de metri distanţă. L-au urmat şi alţii, scuturând 


— 249 — 


zgomotos din aripi. 

Am reuşit să mişc un deget. Era destul pentru moment. 
Mâncarea era încă vie. Ceva se afla foarte aproape de 
mine, în spatele meu. M-am forţat să mişc un braţ, dar mai 
mult n-am putut. Nu mai aveam niciun pic de energie. 
Numai că vulturii păstrau acum distanţa. Am auzit o voce 
de bărbat. Era jamaican, şi spunea ceva de genul „Doamne 
Dumnezeule!” Printre ochii foarte tumefiaţi am reuşit să 
văd trăsăturile unui chip negru care se uita speriat la 
mine. Pe urmă am simţit nişte braţe la subsuori şi am fost 
adus în poziţia şezând. Apoi bărbatul încercă să mă ridice, 
şi pentru prima dată am văzut terenul din jurul meu. 
Căzusem cam cincisprezece metri, numai că fusese mai 
mult o rostogolire abruptă până la o bucată plată de teren. 
Jeepul însă se rostogolise dincolo de această margine 
plată, şi dispăruse pe partea cealaltă. Am zărit cu coada 
ochiului nişte banani şi tufe de cafea. Pe urmă bărbatul mă 
duse, clătinându-se sub greutatea mea, către o baracă cu 
un acoperiş metalic oxidat şi cu verandă. O femeie 
măruntă, cu părul cărunt, ieşi din baracă, grăbindu-se 
înspre noi, dar apoi n-am mai văzut decât teren acoperit 
din belşug cu vegetaţie. Pe urmă am fost aşezat într-un 
camion micuţ, plin cu ceea ce păreau a fi frunze. Femeia 
mă ţinea drept, în timp ce bărbatul intra în viteză. Am 
traversat un râu nu prea adânc, pe urmă am urcat, pe o 
pantă bolovănoasă, apoi am reintrat pe drum. Am leşinat 
mai mult sau mai puţin, apoi mi-am revenit, iar am leşinat, 
şi iar mi-am revenit. 

La început am văzut doar coama de un verde strălucitor 
a dealului, întreruptă din când în când de umbre negre, 
însă în cele din urma am început să văd prăvăliile de la 
marginea drumului şi chiar şi un grup de magazine cu 
nume ca Tek it Eazy, Katie Rouge Kitchins sau Yaso Jerk 
Center. Apărură apoi nişte şandramale din lemn vopsite 
mai strident: o măcelărie, un supermagazin, un oficiu 
poştal cu însemnări despre „exploratorii melodioşi” şi 
pericolele diabetului. M-am întrebat care era oare 
speranţa mea de viaţă. Apoi, deodată, am ajuns în oraş, am 


— 250 — 


cotit la stânga, am trecut de o staţie aglomerată de 
autobuz şi am ajuns la Biserica St Thomas d'Aquinas, am 
trecut apoi pe lângă un şir lung de dughene, iar camionul a 
făcut curba la dreapta înspre nişte clădiri joase, văruite cu 
roz, cu o pancartă pe care scria: SPITALUL 
UNIVERSITĂŢII INDIILOR DE VEST. 

Un chip înceţoşat, negru la culoare, mă examină de 
aproape. 

— Numele? 

— Thomas d'Aquinas. 

— Eu zic să nu te pui cu mine, şi să-mi spui cum te 
cheamă! 

Pe măsură ce încercam să mă concentrez, am văzut că 
mă aflam într-o cameră încăpătoare, cu vreo douăsprezece 
sau mai multe persoane care se foiau pe acolo. Unele erau 
îmbrăcate în halate albe, altele stăteau întinse pe paturile 
mobile. Cineva avea o cămaşă pătată cu sânge, ruptă în 
faţă: era un tânăr, cu ochii rostogolindu-i-se în cap, care 
gemea tare. O mulţime de oameni mişunau în jurul lui; era 
conectat la o multitudine de tuburi şi fire din plastic. 

— Trebuie să-mi spui cum te cheamă, spuse ea, 
încercând să vorbească mai clar în engleza. 

— Harrius Blakeus. 

— De unde eşti, domnule Blakeus? 

— Sunt în vacanță, şi stau la Terranova. Am câştigat 
premiul întâi, un weekend cu Miss Jamaica. 

— Hai, poartă-te cuviincios! Ce ți s-a întâmplat? 

— Eram în excursie în Munţii Albaştri, urcam pe munte. 

— De unul singur? 

— Nu, cu Miss Jamaica. Am fost răpit. 

Asistenta îmi băgă un termometru în gură. 

— Ce-ar fi dacă Dumnezeu s-ar purta cu noi aşa cum ne 
purtăm noi unii cu alţii? Ce prostie, ce prostie, să urci 
singur pe-acolo! Ai noroc că eşti încă în viaţă, domnule 
Blakeus! 

Se apropie un medic; cel puţin aşa m-am gândit eu, că 
era medic, luându-mă după halatul alb, stetoscopul de la 
gât şi aerul de autoritate. Avea în jur de cincizeci de ani, 


— 251 — 


faţa neagră, plină de riduri, şi părul alb. Lăsă deoparte 
stetoscopul şi îmi luă pulsul. 

— Aţi pierdut cam un litru şi jumătate de sânge. Noroc 
că nu e decât o rană superficială. Aveţi o grămadă de 
contuzii în jurul gleznelor, dar nu aveţi nicio fractură. 
Trebuie să vă odihniţi vreo două sau trei zile, şi pe urmă o 
să puteţi dansa rock. 

Îmi simţeam aşternutul umed sub mine; fruntea îmi era 
plină de transpiraţie, şi totuşi tremuram. 

— Şi aveţi şi putina febră, mai spuse doctorul. 

— Unde mă aflu? 

— La Spitalul de Urgenţe din Kingston. Avem mai multă 
experienţă cu rănile cauzate de gloanţe decât 
Universitatea Indiilor de Vest. 

Băiatul cu rana de la piept începu să strige ceva într-un 
dialect jamaican încâlcit. Medicul se evaporă din faţa 
privirilor mele, iar eu am adormit din nou. 


Doi bărbaţi, îmbrăcaţi ca asistenții de pe ambulanţă, 
pluteau şi ei. Tavanul era tot numai pete de igrasie, cu 
becuri mari, şi se învârtea ca bolta cerească noaptea. 

— Poate fi mişcat? 

— Da, dar ţineţi-l bine! 

Vocea mea bubui în toată camera aceea încăpătoare şi 
de-a lungul coridoarelor de spital: 

— Nu sunt asistenţi de ambulanţa! Vor să mă răpească! 
Vor să mă ducă undeva unde o să mă omoare! 

Cred că am reuşit doar să-mi mişc buzele. Asistenta se 
aplecă deasupra mea, în vreme ce am fost mutat uşurel pe 
un pat mobil. 

— Ce ai spus, domnule Blakeus? 

— O să mă omoare, am reuşit eu să şoptesc. Ştiu unde 
se găseşte Crucea lui lisus. 

— Asta este foarte bine. Acum stai liniştit. 

— Nu-i lăsa să mă ia de aici, i-am spus, înşfăcând-o de 
mânecă. 

Asistenta îmi îndepărtă braţul şi mă bătu liniştitor peste 
el. Îi spuse ceva încet doctorului. El se uită în direcţia mea. 


— 252 — 


Într-o clipă se apropie cu o seringă lungă de vreo doi 
metri. 

— Aceasta vă va mai linişti puţin, zise el. 

Am încercat să scot perfuzia de la încheietură, să mă 
dau jos de pe targă, şi să fug de-a lungul coridorului ca să 
mă salvez. Aproape că am reuşit să ating perfuzia, dar 
asistenta avea o forţă mai ceva ca o gorilă. 

— Ai pierdut o grămadă de sânge, domnule Blakeus. Şi 
prea mult soare nu e bun pentru europeni. 

Se auziră nişte strigăte de pe coridor: un alt tânăr, 
gemând şi ţinându-se de cap, înconjurat de prieteni. Mi se 
păru că am văzut o bucată de creier. 

— Locul ăsta nu e potrivit pentru oamenii albi, domnule 
Blakeus, spuse asistenta cu blândeţe. O să mergi la o 
clinică privată foarte frumoasă. 

— Îmi place aici, am reuşit să şoptesc. 

— Avem nevoie de spaţiu aici. 

Pe urmă tavanul începu să alunece, iar tânărul cu rana 
de la piept, acoperită acum cu un bandaj masiv, se plângea 
cu voce tare în legătură cu cămaşa lui sfâşiată, iar patul 
mobil scârţâia de-a lungul coridorului, şi chipuri curioase 
se uitau la mine de peste tot, iar eu tremuram de frig şi 
pluteam, uşor ca un balon umplut cu heliu; pe urmă am 
simţit soarele fierbinte pe faţă, şi am fost dus cu patul 
mobil pe un teren accidentat, până am ajuns într-o navă 
spaţială, şi am zburat sus, deasupra Munţilor Albaştri, iar 
Jamaica se micşora până ajunse un punct verde în Marea 
Caraibelor, şi am simţit un miros de parfum de la Miss 
Jamaica, numai că Miss Jamaica era un yardie“ din 
Trenchtown, şi arăta ca unul dintre ucigaşii din pădure. 


O încăpere liniştită. Aşternuturi uşoare; aer cald, uscat. 
O briză adia printr-o fereastră deschisă, cu obloane. Se 
auzeau nişte pocnete ritmice curioase de afară, ca şi cum 
cineva ar fi jucat tenis. Un milion de insecte bâzâind şi 
zumzăind. Una dintre ele, o libelulă iridescentă, zbura 


20 Termen din argou care indică reprezentantul unei bande din 
Trenchtown, cartier din vestul Kingstonului, Jamaica (n.tr.). 


— 253 — 


nesigură la fereastră, căutând ceva de mâncare. Apoi o 
zbughi afară. Râsete de femeie şi o voce de bărbat. 
Camera luminoasă, aerisită, plăcut mobilată cu scaune de 
nuiele. Am adormit din nou. 


Era întuneric când m-am trezit următoarea dată. Se 
auzea un zgomot blând de afară, pe care l-am recunoscut 
ca fiind valuri. Am încercat să mă mişc, dar braţele mele 
cântăreau o tonă fiecare. Voiam să spun tonă metrică, sau 
mă refeream la unităţile de măsură imperiale britanice? 
Curând va trebui să mă uşurez. Am închis ochii şi am mai 
dormit o lună. 


În cea de-a doua zi eram destul de bine ca să mă ridic în 
capul oaselor şi să încep să mă gândesc la evadare. Ceea 
ce era un gând foarte optimist, având în vedere că 
trebuiseră să mă susţină până la toaletă şi înapoi în ziua 
precedentă. Adică cei doi asistenţi de la ambulanţă. Care 
aveau revolvere la cureaua de la pantalonii scurţi. 


— 254 — 


Capitolul 31 


Aveam capul greu ca o ghiulea de tun. Cineva îmi 
înlocuise sângele cu mercur, iar în artere îmi pompase 
plumb. Cred că-mi luase cam jumătate de minut să dau 
cearşaful la o parte şi să-mi dau picioarele jos la marginea 
patului. Capul începu să mi se rotească în momentul în 
care m-am ridicat în şezut. Nişte degete umflate îmi ieşeau 
de sub un bandaj gros înfăşurat în jurul braţului. 

Am mai stat puţin ca să-mi treacă ameţeala, apoi m-am 
ridicat în picioare. Am avut o senzaţie de mare realizare 
după ce m-am împleticit până la fereastra deschisă, şi m- 
am sprijinit de pervaz. De afară venea un miros de cafea, 
amestecat cu cel de pământ tropical umed. 

O cărare şerpuia până la un golfuleţ înconjurat de 
stânci, liniştit, cu apa de culoarea turcoazelor. Era şi un 
debarcader micuţ, iar la distanţă de vreo sută de metri de 
mal se aflau o barcă cu vâsle şi un iaht puternic, gemând 
de antene. Puteam să-i desluşesc numele: New Millenium. 
Dincolo de debarcader, valurile cu creste albe ale 
Caraibelor se întindeau până unde vedeai cu ochii. 

Jos, în dreapta mea, se afla o piscină albastră, sub formă 
de rinichi. Un bărbat stătea cu faţa în jos, întins pe o saltea 
pneumatică. Avea spatele lat, păros, lucind de transpiraţie. 
Braţele îi atârnau în apă, şi stătea complet nemişcat. Putea 
fi chiar mort. 

La marginea piscinei se găsea o masă albă, cu o umbrelă 
de vară roz, care avea un imprimeu ce făcea reclamă la 
Martini. O femeie goală, după toate aparențele, stătea la 
masă, bând cu paiul un suc de culoare portocalie. Avea 
sânii foarte bronzaţi, cu sfârcurile de un roz-închis. Se uită 
în sus, zâmbi şi-mi făcu din mână. 

— Micul dejun? mă întrebă ea. 

Pe urmă făcu semn din cap către cineva care era în 
afara razei mele vizuale, sub copertina roşie de sub 
fereastra mea. 

Intr-o clipă se auzi pe trepte scârţâit de pantofi. Un 


— 255 — 


individ complet chel, cu o cămaşă descheiată la gât - unul 
dintre asistenții de pe ambulanţă - mă apuca de braţul cel 
sănătos şi mă conduse jos pe treptele din lemn. Avea în 
continuare revolverul negru la curea. Arăta ca un Kojak 
tânăr. Toate ferestrele şi uşile din casă erau deschise, şi o 
briză caldă, blândă, adia prin încăperi. In clipa în care am 
fost plasat în dreptul mesei, bărbatul din piscină ieşise din 
apă şi se ştergea cu un prosop, iar sânii Cassandrei erau 
acoperiţi cu un sutien roşu cu bentiţe. 

— Ar trebui să mănânci ceva, spuse bărbatul cu o voce 
profundă. 

Avea faţa ridată şi vorbea engleza cu un accent 
pronunţat. 

Kojak dispăru prin uşile de sticlă în interiorul umbros al 
vilei. 

— Cafea? întrebă Cassandra, turnându-mi o ceaşcă. 

A trebuit să mă folosesc de ambele mâini ca să ridic 
ceaşca. Am băut cu poftă lichidul cafeniu şi dulce. Bărbatul 
luă un pachet de Marlboro de pe masă şi mă întrebă din 
priviri dacă nu vreau o ţigară. Am clătinat din cap. El şi 
femeia îşi aprinseră ţigările. Kojak se întoarse cu un mic 
dejun englezesc, totul fiind bine prăjit. Se înclină spre 
mine, servind platourile. Mă aflam la o jumătate de metru 
de revolverul băgat în pantalonii lui scurţi, dar acest fapt 
nu părea să-l îngrijoreze; aveam probleme să-mi ridic şi 
propria furculiţă. Mă priviră în tăcere cât timp am mâncat. 
Chiar m-am simţit mai bine după masă. Kojak luă farfuriile 
şi ceştile, şi dispăru înapoi în vilă. Era o casă mare, albă, 
ca o cutie, parcă ar fi fost făcută din piese Lego, plină de 
verande şi de înflorituri de turtă dulce. 

— Şi acum? am întrebat eu, lăsându-mă pe speteaza 
scaunului. 

Bărbatul se lăsă şi el pe spate în scaun, suflă fumul în 
afară şi mă privi gânditor. 

— Numele meu este Apostolis Hondros. Sunt preot al 
Bisericii Greco-Ortodoxe. Îţi spun aceste lucruri pentru că, 
dacă supravieţuieşti acestei întâlniri, mă vei identifica 
oricum de pe vreo fotografie a Interpolului. Dacă nu, ei 


— 256 — 


bine... în ambele situaţii, nu e nicio pierdere dacă-ţi ofer 
aceste informaţii. După cum vezi, eu sunt deschis faţă de 
dumneata. Am nevoie de ajutorul dumitale, domnule 
Blake! 

— Şi presupun că ai şi mijloacele de a mă convinge să ți- 
l dau. 

— Corect. Am intenţia să găsesc acea icoană, domnule 
Blake. 

— S-ar putea nici să nu existe. 

— Noi suntem convinşi că există. 

— Dar ceilalţi, ce s-a întâmplat cu ei? 

— Colegii dumitale? Debbie şi Zola sunt amândouă aici, 
se odihnesc. 

Am simţit o tresărire în stomac. 

— Dalton este unul dintre oamenii voştri, nu? Leroy Abo, 
am spus eu. 

— Văd că am reuşit să te păcălim în totalitate, îmi rânji 
grecul. De fapt, era membru în MI6 britanic. Se foloseau 
de dumneata ca să ajungă la noi. 

— Şi unde e acum? 

— E mort, spuse bărbatul, fluturându-şi ţigara prin aer 
ca şi cum ar fi fost vorba de ceva obişnuit. Aşa cum vor fi şi 
doamnele în curând. 

— O, Dumnezeule! am oftat şi mi-am lăsat capul pe 
masă. 

Cassandra mă ridică de păr. 

— La fel şi dumneata, adăugă ea cu ton de conversaţie, 
uitându-se la mine prin fumul de la ţigară. Ochii îi sclipeau 
de sadism pur. Dacă mi-ai fi dat jurnalul atunci, în 
Lincolnshire! 

— Dacă ne ajuţi, spuse Hondros, s-ar putea să-ţi 
reconsiderăm viitorul. 

Am împins cu un efort mâna femeii deoparte. M-am lăsat 
pe spate în scaunul de gradină şi i-am privit. Ochii lor 
exprimau tot atâta milă cât cei ai unor vulturi. Chiar şi să 
vorbesc era un efort prea mare. 

— Din momentul în care vă veţi pune mâinile lacome pe 
relicvă, eu, Debbie şi Zola vom fi terminaţi. 


— 257 — 


— S-ar putea, încuviinţă grecul din cap. Însă mărinimia 
mea este singura dumitale speranţă. Ce altceva ai mai 
avea? 

Am făcut semn cu capul spre crucea grea din argint de 
pe pieptul lui păros, ţinută la gât de un lanţ gros. 

— Asta-i o cruce sau o svastică? am întrebat. 

— Eşti rău, domnule Blake, spuse Hondros zâmbind. 
Speri să mă provoci. 

— N-aş avea nicio şansă, cu cineva atât de mulţumit de 
sine cum eşti dumneata. Aş fi doar curios să aflu ce fel de 
nebunie te împinge să faci aceste lucruri. Cred că am 
dreptul la aşa ceva. 

— Nebunie? întrebă Hondros, adoptând o expresie 
nedumerită. Este ascultarea faţă de Dumnezeu un act de 
nebunie? Sau poate dumneata nici nu crezi în Dumnezeu! 
Poate crezi că lumea a început să existe de la sine. 

— Astea-s nişte veşti proaste, am oftat eu. Eşti un 
fanatic religios. 

— Unii dintre noi preferă să-şi petreacă puţinul răgaz de 
timp de pe acest pământ făcând planuri pentru eternitate. 

Am privit către debarcader şi iaht. 

— Poate că eşti doar în trecere, am spus, dar cu 
siguranţă îţi place să ai o cameră de aşteptare foarte 
confortabilă. _ 

Hondros îmi aruncă sfidător un zâmbet strâmb. Îşi stinse 
chiştocul de la ţigară într-o scrumieră mică din marmură şi 
îşi luă alta din pachetul din faţa lui. 

— Îţi place să călătoreşti, nu-i aşa? 

— Asta mi-e meseria. Caut hărţi antice pe străzi dosnice 
din lumea întreagă. 

— Cunoşti Veneţia? 

— Nu foarte bine. 

— Piaţa San Marco? 

— Mda. 

Aprinse o brichetă verde micuță, ţinu flacăra în dreptul 
țigării şi pufăi din ea. Fumul cenuşiu se ridică în spirale, 
iar el inhală cu satisfacţie. 

— Cunoşti Catedrala San Marco? 


— 258 — 


— Vag, am spus eu, amintindu-mi ceva. 

— Şi cei patru cai auriţi de la hipodrom, care umplu de 
graţie faţada acestei clădiri? 

— Îmi amintesc de ei. Şi ce-i cu asta? 

Mai pufăi o dată. Am băgat de seamă pentru prima oară 
că avea degetele maronii de la nicotină. 

— Aceea este artă, în stilul bizantin. O adevărată 
frumuseţe! Mergi la Veneţia, la Roma sau la Barcelona, 
domnule Blake! Uită-te cu atenţie la statuile minunate care 
decorează aceste oraşe! Uită-te la tablourile sfinţilor, la 
capetele în formă de ou şi la chipurile lor chinuite, un stil 
la care pictorii bizantini au aderat vreme de o mie de ani! 
O, da, stilul bizantin, pentru că toate aceste lucruri au fost 
furate din acea mare civilizaţie în 1204. 

— 1204? _ 

— Da, de către romani, în cea de a Patra Cruciadă. In 
drumul lor să se lupte cu musulmanii de pe Pământul 
Sfânt, ei au prădat Constantinopolul, centrul civilizaţiei 
bizantine. Bizantinii erau şi ei creştini, numai că erau 
vinovaţi de o crimă de neiertat. Tăcu preţ de câteva clipe. 

— Şi care era această crimă? l-am făcut eu plăcerea şi l- 
am întrebat. 

— Crima lor, domnule Blake, a fost ca erau un popor 
civilizat, o flacără strălucitoare într-o lume plină de 
sălbăticie. Ei iubeau arta şi literatura, şi lucrurile care 
exprimau frumosul. Erau foarte curaţi. Şi după ce romanii 
şi-au umplut corăbiile cu aur, argint şi materiale scumpe 
din Constantinopol, şi după ce au topit statuile sale de 
bronz pentru a face tunuri, şi după ce au furat Coroana de 
Spini, au dat foc acelui oraş minunat, care a ars în 
totalitate. 

Am avut impresia că aceste vorbe alese fuseseră 
repetate de mai multe ori. Îmi căută privirile să vadă ce 
impresie îmi făcuse. 

— Asta s-a întâmplat acum opt sute de ani, am spus, 
pentru numele lui Dumnezeu! 

Ridică din umeri. 

— Mergi printre coloanele în ruină ale mănăstirii 


— 259 — 


Constantin Lips, prietene, iar fantomele călugărilor ucişi 
vor păşi alături de tine! Le vei simţi prezenţa vie. Vei şti că 
acele evenimente istorice s-au întâmplat abia ieri! În orice 
caz, profanarea continuă şi în ziua de azi. 

— Sunt prea obosit pentru aşa ceva. 

— Povestea continuă, domnule Blake, pentru că după 
cruciați au venit turcii, care au intrat în acest oraş pe 29 
mai 1453, şi l-au ocupat până în ziua de azi. Mergi în 
Constantinopolul modern, şi ce vei găsi? Moschee 
construite pe ruinele bisericilor. Biserica Sfinţilor Apostoli, 
cea mai renumită biserică din Constantinopol după Hagia 
Sophia, a fost prădată de romani, şi apoi, după ocupaţia 
turcească, a fost nimicită de către dervişii lui Mehmet al II- 
lea. A fost nimicită vreme de paisprezece ore, domnule 
Blake. Un loc sfânt, făcut bucăţi vreme de paisprezece ore 
cu bare de fier. Du-te acum pe locul acelei biserici, şi vei 
găsi o moschee, construită pe pământul sacru al Sfinţilor 
Apostoli. Mănăstirea lisus Hristos Pantocrator, care a fost 
prădată de venețieni, este de asemenea o moschee acum, 
iar sicriul imperial din interior este utilizat pentru spălarea 
picioarelor de către turcii care intră. Lista profanărilor 
este nesfârşită, iar guvernul grec nu face nimic. 

— Dumneata chiar exişti cu adevărat? 

— Am reuşit să opresc săvârşirea celei mai mari 
nedreptăţi dintre toate. Mă refer la pretenţia frauduloasă a 
Vaticanului de a fi descendenţi direcţi ai Sfântului Petru. 
Îţi cunoşti istoria religioasă, domnule Blake? 

— Nu-mi spune! Acum urmează nişte aiureli denaturate. 

— Probabil nu ştii, continuă Hondros, că aşa-zisa 
succesiune apostolică a Vaticanului din lisus Hristos nu se 
bazează pe nimic altceva decât pe tortură şi pe crimă. 
Eliminarea prin violenţă a adevăraţilor patriarhi romano- 
ortodocşi - celți, saxoni şi romanii occidentali - a fost un 
proces care a început în secolul al Vil-lea, şi care a 
continuat încă de atunci. Acest lucru s-a întâmplat în 
Spania, Portugalia, Italia, Germania şi Anglia, dar şi în 
Ţara Galilor. Numai în Răsărit, în Grecia, adevărata 
succesiune a lui Hristos a supravieţuit. Papalitatea de 


— 260 — 


astăzi este Antihristul, impus prin crimă. Astea nu sunt 
aiureli denaturate, Blake, ci fapte istorice! Cassandra, mai 
pune-i oaspetelui nostru nişte cafea! 

Cassandra îl ascultă, iar eu am sorbit din lichidul 
cafeniu, călduţ. 

— Şi cui îi pasă? am spus eu. Toate astea aparţin 
trecutului. 

— Un cartograf anticar fără să aibă niciun simţ al 
istoriei? Cât de tipic occidental! Dar trebuie să-i acordam 
credit Antihristului. Acesta acţionează în mod constant. 
Franco-romanii şi-au urmat politica timp de secole, până în 
ziua de astăzi. In 1929, când Italia a preluat Insulele 
Dodecaneze de la turci, i-a înlocuit pe patriarhii ortodocşi 
cu cei de la Vatican, forţându-i pe credincioşi fie să 
accepte clericul hirotonisit de aceşti impostori, fie să se 
descurce fără împărtăşanie. 

— In regula, Hondros, m-ai convins. Ţi-ai stabilit 
definitiv statutul de nebun. Şi atunci care este rolul acestei 
icoane? 

Ochii grecului străluceau. Stinse chiştocul de la ţigară şi 
se aplecă în faţă. 

— Cunoşti povestea Adevăratei Cruci. Ştii că a fost 
găsită de împăratul Constantin, furată de perşi, oferită 
înapoi trei sute de ani mai târziu, furată din nou de către 
mahomedani, apoi de către romani, şi în cele din urmă a 
ajuns pe această insulă după optsprezece secole de 
călătorii. Dar dumneata vei obţine această cruce pentru 
noi - sau cel puţin acea părticică despre care ştim că a 
supravieţuit. Ori asta, ori toţi trei veţi muri. 

— Şi dacă o vom găsi pentru dumneata? 

— Va fi returnată imediat la Constantinopol. Anumite 
evenimente vor avea loc după aceea. 

Imi luă o secundă, însă imediat după aceea o presimţire 
oribilă începu să-şi facă loc. Hondros rânji. Cassandra îşi 
aprinse a doua ţigară, cu mişcări încordate, agitate ale 
mâinilor. 

— Dacă tot sunt mort oricum, am zis eu, ce-ar fi să-mi 
spui totuşi? 


— 261 — 


— Eşti mort? Se lăsă pe spate şi mă privi în ochi 
gânditor. Da, poate că ar trebui să nu-ți insult inteligenţa 
prin menţinerea unor speranţe false. Însă mă vei ajuta să 
găsesc icoana pentru a-ţi prelungi viaţa, sperând că „se va 
ivi ceva”. Aşa este? 

— Bineînţeles. 

— Foarte bine. Returnarea Adevăratei Cruci este un 
simbol. În trei zile, o tânără curajoasa va conduce un 
camion plin cu explozibil în Moscheea Albastră din 
Istanbul. Suleymanya, probabil cea mai frumoasă moschee 
din oraş, va suferi aceeaşi soartă. Un feribot care va 
traversa Bosforul către Uskadur, plin cu turişti care vor 
veni să admire satele de pescari şi vechea fortăreață 
Rumeli Hisari, va exploda în acelaşi timp, şi se va 
scufunda. lar o urmă lăsată cu grijă de noi pe parcursul 
mai multor luni va duce înapoi la Opus Dei. 

— La ce? 

— Ignoranţa dumitale continuă să mă surprindă, 
domnule Blake. Opus Dei este o ramură a Bisericii 
Catolice, faimoasă pentru bogăţiile strigătoare la cer şi 
pentru suspiciunea îndelungată în decursul timpului 
privind adevăratele lor motive. Deseori au fost suspectaţi 
de legături cu fasciştii. O minciună, desigur, şi ei neagă 
acest lucru, dar cu ce ajută un protest privind inocenţa în 
faţa dorinţei de a crede ce e mai rău? Gândeşte-te la 
ultragiile din lumea musulmană. Câteva zile mai târziu, un 
avion mic de provenienţă bosniacă va decola de pe o pistă 
din Bosnia. Va fi încărcat cu explozibil. Va traversa Marea 
Egee, va zbura sub radar până în ultima clipă, când se va 
prăbuşi peste Catedrala Sfântului Petru. Alte biserici din 
Veneţia, Barcelona şi Roma vor fi distruse. Un act de 
răzbunare, va ţipa presa, musulmanii răzbunându-se pe 
catolici. Ura care a fiert la foc mic vreme de o mie de ani 
până acum, va erupe în sfârşit. In climatul actual, în care o 
simplă scânteie va fi suficientă în aceasta zonă, cine ştie 
unde se va ajunge? Dar noi, cei de credinţă ortodoxă, îi 
vom vedea pe vechii noştri inamici făcându-se bucăţi unii 
pe alţii. Ne vom delecta urmărindu-i pe CNN, în vreme ce 


— 262 — 


ne vom bea cafeaua în barurile şi cafenelele din Atena 
până la Olympia. Aveţi o vorbă, voi englezii, domnule 
Blake: răzbunarea e dulce. Chiar va fi dulce. Iar Adevărata 
Cruce, încredinţată de Dumnezeu în mâinile noastre, va 
simboliza dreptatea cauzei noastre. 

— Ca un fel de sigiliu divin de aprobare. 

— Dacă vrei, îmi spuse privindu-mă cu răceală. 

— Foarte bine, Hondros, un spectacol de prima mână. 
Pentru o clipă aproape că te-am crezut. M-am întors spre 
Cassandra, care mă privea cu o încruntare nedumerită. De 
fapt, vrea Crucea pentru valoarea ei în bani. Pe urmă o va 
vinde pentru o avere Muzeului Getty sau Vaticanului. Dar 
până îţi vei da seama de asta, el îţi va zbura creierii. 

Hondros zâmbi şi clatină din cap. Îşi aprinse încă un 
Marlboro. 

— Ce efort demn de milă! 

Iar Cassandra îşi dădu capul pe spate şi râse. 


— 263 — 


Partea a treia 


SEMNUL STELEI 


— 264 — 


Capitolul 32 


— Trebuie să le văd pe fete! Dovedeşte-mi că sunt în 
viaţă! 

Hondros strigă ceva în greacă. M-am uitat spre 
interiorul întunecos al vilei. După câteva momente apăru 
Debbie, cu un individ scund, îndesat, în spatele ei, care 
tinea un revolver în mână. Era palidă şi avea pe braţ o 
vânătaie gălbuie de mărimea unui pumn. Puloverul ei alb 
era pătat cu verde, ca şi cum ar fi alunecat pe iarba udă, 
dar era băgat cu grijă în pantaloni. Faţa i se lumină de 
bucurie când mă văzu. 

— Harry! 

Individul cu pistolul o ţinu de braţ ca s-o împiedice să 
fugă înainte. 

— Satisfăcut? 

— Dar Zola? am întrebat-o pe Debbie. 

— E bine. Stăm amândouă în aceeaşi cameră. Ce-o să ne 
facă, Harry? 

Hondros făcu un gest de îndepărtare, iar omul cu 
pistolul o trase înapoi. 

— Harry! mai strigă ea, însă apoi dispăru, ascunsă 
privirilor de-a lungul vreunui coridor întunecat. 

— Să nu crezi că nu am şi eu mila, spuse Hondros, 
nearătând însă niciun semn că ar avea. 

Deschise un dosar în faţa lui şi scoase câteva foi de 
hârtie. M-am uitat la ele folosind mâna cea bună: erau 
fotocopii după cel de-al doilea jurnal al lui Ogilvie. 

— Fotocopii, zise el. Fără îndoială că am fi putut să le 
descifrăm la momentul potrivit, dar timpul e scurt, iar 
dumneata ai făcut o treabă atât de bună până acum! 
Ocupă-te de asta! Spune-ne ce are de zis despre icoană. Ai 
la dispoziţie până la, să zicem... - trase încheietura 
Cassandrei înspre el şi se uită la ceasul ei - ... ora nouă 
mâine-dimineaţă, pentru a ne împărtăşi secretul. 

— Nu fi absurd! Ar putea să-mi ia săptămâni întregi să 
sparg cifrul, şi nici măcar nu sunt expert la asta. 


— 265 — 


— Ora nouă. Dacă nu ne spui până atunci unde o să 
găsim icoana, o vom împuşca pe Debbie. Pe urmă vei mai 
avea încă trei ore răgaz până o vom împuşca pe Zola, şi 
încă trei până vom decide că nu ţi-ai făcut treaba ca lumea. 

— Doar nu vrei să... 

— Şi dacă rosteşti o singură vorba ca să te plângi de 
acest lucru, îţi voi scurta timpul destinat ţie cu o oră. 

— Lasă-mă să stau cu Zola şi cu Debbie. Trei capete sunt 
mai bune decât unul. Deja au fost extrem de importante în 
această acţiune, Debbie cu informaţiile despre familia ei, 
iar Zola ca istoric maritim. 

— S-ar putea să ai dreptate în ceea ce spui, domnule 
Blake. Nu văd niciun dezavantaj în propunerea dumitale. 

— De asemenea, nu vom putea să lucrăm cu gorilele 
dumitale suflându-ne în ceafă. 

— De ce te porţi cu mânuşi de catifea, Tolis? întrebă 
Cassandra. Convinge-l cu un ciocan izbit peste braţul rănit. 
Mai vrei cafea, Harry? 

— Nu, mulţumesc. Ţi-am spus până acum că-ţi miroase 
gura? 

— Hai să ne purtam civilizat, spuse Hondros. Nu sunt un 
prost, Blake. Eu înţeleg că durerea întunecă mintea, că 
acolo unde este vorba despre o problemă intelectuală, este 
nevoie şi de un mediu propice gândirii. Veţi avea la 
dispoziţie tot parterul vilei şi terenul din jurul ei, până la 
garduri. Dacă veţi atinge gardurile sau porţile, veţi fi 
împuşcaţi. Dacă vă veţi băga chiar şi un deget de la picior 
în mare, veţi fi împuşcaţi. Dacă veţi paşi pe debarcader, 
veţi fi împuşcaţi. Dacă vă veţi aventura la etaj neînsoţiţi, 
veţi fi împuşcaţi. Pare rezonabil? 

— Extrem de generos. li mulţumesc! Şi dacă te 
conducem la icoană? 

— Voi fi foarte binedispus în ce vă priveşte. 

— Vei zâmbi când vei apăsa pe trăgaci? 

— Îţi pierzi vremea, domnule Blake. Îţi sugerez să te 
apuci de treabă. 

Strigă ceva spre interiorul casei. Avu loc o discuţie 
lungă în limba greacă. Am presupus că personajele din 


— 266 — 


interior tocmai erau puse la curent. Am reuşit să mă ridic 
în picioare şi să mă îndrept clătinându-mă spre casă. În 
interior se afla o sufragerie mare, răcorită cu aer 
condiţionat din pricina căldurii înăbuşitoare de afară. 
Debbie veni în fugă şi aproape că mă răsturnă la pământ 
cu o îmbrăţişare care îmi trimise dureri fulgerătoare în 
braţul rănit. Şi Zola, îmbrăcată într-o rochie uşoară de 
vară, mă strânse uşor în braţe. 

— Ce s-a întâmplat, Harry? Eşti rănit grav? 

— Am fost împuşcat în antebraţ. Am pierdut o grămadă 
de sânge, în principal, şi mi-am stricat cămaşa. Sceleraţii 
ăştia m-au răpit de la spital. Vouă ce vi s-a întâmplat? 

— Am fugit printre copaci, dar acolo ne aşteptau patru 
dintre ei. 

— Şi Dalton? 

— Habar n-am. Ei spun că e mort. S-au auzit mai multe 
împuşcături. 

Chipul lui Debbie exprima o mare încordare. 

— Ne-au spus ce vor de la noi, Harry, spuse ea. Şi ce se 
va întâmpla cu noi dacă nu le dăm icoana. 

— Mai bine am termina cu chestia asta, am zis eu. 

În clipa aceea, tot ce-aş fi vrut să fac era să mă târăsc 
înapoi în pat. 

Se auzi zgomotul apei împroşcate din direcţia piscinei. 
Cassandra şi Hondros se aruncaseră în apă. Hondros înota 
ca o navă cu roţi de zbaturi, iar Cassandra plutea cu faţa în 
jos. Debarcaderul din lemn se afla la capătul potecii 
descendente care trecea pe lângă piscină, iar barca cu 
motor se afla la capătul debarcaderului. Revolverul 
Cassandrei se afla încă pe masa de lângă piscină. Părea 
atât de uşor! 

— Mai bine o lăsăm balta! O fi vreo gorilă la una dintre 
ferestrele de sus. 

M-am dus spre masa de lângă piscină, Debbie punându- 
şi braţul într-al meu, şi sprijinindu-mă. Zola luă foile de 
hârtie şi se încruntă când văzu multitudinea de simboluri. 
Mă aflam la distanţă de-un braţ de pistol. 

— Ai greşit, Harry, sunt două gorile, spuse Debbie. 


— 267 — 


— Cum am putea spera să descifrăm asta? Se întrebă 
Zola. 

Cei doi făceau destul zgomot în piscină ca să nu mă 
audă, însă am vorbit totuşi încet. 

— Suspiciunile tale au fost corecte, Zola, cred că este 
vorba de cifrul Babington. 

— Ce anume? întrebă Debbie, cu ochii plini de o 
încredere nejustificată în Unchiul Harry. 

— Vine de pe vremea conspirației nereuşite împotriva 
reginei Elisabeta. lţi aminteşti istoria, Debbie? Mary, 
regina scoţienilor, era băgată până peste cap în povestea 
asta. Catolicii englezi considerau că Mary era adevărata 
regină a Angliei, şi aveau dreptate. 

— Cum aşa? 

— Elisabeta era fiica lui Anne Boleyn, dar catolicii 
englezi nu recunoşteau căsnicia lui Henric al VIII-lea cu 
ea, din cauză că nu recunoscuseră anularea căsătoriei sale 
cu Catherine de Aragon, pentru că papa nu-şi dăduse 
consimţământul. Acest lucru a făcut ca Elisabeta să fie 
nelegitimă, şi, prin urmare, nu avea dreptul la tron. E 
destul de logic. 

— Nu prea îmi pasă de chestii dintr-astea, Harry. Tot ce 
vreau este să rămân în viaţă. 

— Chestii  dintr-astea ar putea fi vitale pentru 
supraviețuirea noastră. Conspirația a fost condusă de un 
tânăr pe nume Babington. Conspiratorii erau toţi gentilomi 
catolici naivi, tineri, încântători, şi toţi au murit în condiţii 
oribile după ce conspirația a eşuat. 

— Exact ca Marmaduke StClair, îmi spuse Zola. 

— Cine este acest Marmaduke? întrebă Debbie. 

— Lasă, nu avem vreme de asta acum. Conspiratorii 
intenționau să o lichideze pe regina Elisabeta, să 
stârnească o răscoală şi s-o instaleze pe Mary pe tronul 
Angliei. Babington avea nevoie de acordul lui Mary, şi 
astfel au făcut schimb de scrisori secrete între ei. 
Scrisorile au fost codificate, Debbie, pentru cazul în care 
temnicerul ei le-ar fi descoperit. Toate astea s-au întâmplat 
în 1586. 


— 268 — 


— Expediția Roanoke a fost în 1585. 

— Ai început să pricepi, Debbie. Babington i-a adunat pe 
toţi conspiratorii săi în martie 1586, dar mai mult ca sigur 
că se gândise la asta cu multă vreme înainte. Marmaduke 
şi alţii s-au dus înainte, ca să spunem aşa, în expediţia 
Roanoke, astfel că, atunci când Elisabeta ar fi fost 
asasinată, ei ar fi anunţat că relicva lui Mary fusese 
îngropată la şaptezeci şi şapte de grade. Toată lumea 
catolică ar fi putut pe urmă sa revendice America de Nord 
şi de Sud, şi noul calendar. Ar fi fost o înfrângere morală 
pentru protestanții de pe continent. 

— Şi codul, cel pe care îl folosise Babington... 

— „i-ar fi fost cunoscut lui Marmaduke. De acolo l-a 
preluat şi Ogilvie mai mult ca sigur. 

I-am făcut semn lui Hondros cu mâna şi am strigat: 

— Trebuie să dau un telefon! 

În câteva minute eram pregătiţi. Cassandra, cu corpul 
lucios de la apă, stătea în picioare în dreptul lui Debbie, şi 
îndreptase un pistol către ceafa ei. Eu aveam un telefon 
fără fir pe masă, iar Hondros fuma din nou. Zola stătea 
lângă mine, uitându-se la Cassandra de la acelaşi nivel şi 
exprimând ură pură. Speram să nu facă nimic necugetat. 

Mai întâi am obţinut legătura cu centrala. Era ora trei 
după-amiaza la Oxford, dar ştiam că Fred avea un program 
lejer, şi acesta ajunse la telefon în câteva minute. 

— Fred? Aici Harry. Te sun din Jamaica. Aş vrea să te 
întreb iarăşi ceva. 

— Jamaica? Ce nelegiuire te-a făcut să ajungi tocmai în 
Jamaica, Harry? 

— Ai avut dreptate în legătură cu Thomas Bright, Fred. 
Iar jurnalul m-a dus la un al doilea jurnal, scris tot de 
Ogilvie, dar cu un cifru diferit. Bănuiesc că e vorba de 
Babington. îi 

— Babington? In Jamaica? Ce naiba... Care-i povestea 
din spatele acestui lucru? 

Cassandra armă revolverul. Acesta scoase un zgomot 
puternic. Debbie începu să tremure. A 

— Lasă că-ţi spun când mă întorc acasă. Intre timp, 


— 269 — 


Fred, trebuie să ştiu care este cifrul alfabetului, sau dacă 
este vorba chiar de Babington. 

— Spune-mi câteva dintre simboluri! 

— Sunt nişte cifre ca 2, 3, 4, 7, 8, şi aşa mai departe, 
semnul infinitului, semnul grec pentru majuscula literei 
delta, semnul evreiesc Nabla şi multe simboluri care nu 
par să aparţină niciunui alfabet, de exemplu un dublu S ca 
simbolul de la Waffen-SS”. 

— Cu siguranţă este vorba despre Babington. 

— Fred, am nevoie de o favoare! Ai putea să scanezi 
cifrul Babington şi să mi-l trimiţi pe adresa mea de e-mail 
din Lincolnshire? Am să-l iau de acolo. Am nevoie urgentă 
de el! 

— Nu ştiu ce să spun... zise Fred tachinându-mă. Sună 
ca o favoare în valoare de vreo două halbe. 

— Am să-ţi aduc când mă întorc o navetă de Red 
Stripe??. 

— De acord. Ar trebui să ajungă la tine în mai puţin de o 
oră. 

— Mulţumesc, Fred! 

Cu opt persoane în el, dormitorul de sus era 
supraaglomerat. Eu stăteam la un birou dintr-un colţ care 
avea calculator şi imprimantă. Am făcut legătura cu 
propriul meu calculator şi am descărcat un fişier GIF. 
Cifrul era aşa cum mi-l aminteam: o simplă substituire de 
literă în cea mai mare parte, cu nişte simboluri care 
înlocuiau câteva cuvinte obişnuite. Câteva pagini de text 
încriptat ar fi putut probabil să fie descifrate într-o oră, 
poate chiar mai puţin, dacă erai expert. Am scos mai multe 
copii la imprimantă. Hondros luă una dintre ele. Ţigara îi 
arsese până la degete, şi o lăsă să cadă pe pardoseala din 
lemn, stingând-o cu piciorul. 

— Ei bine, doamnelor şi domnilor, acum că avem cifrul, 
s-ar părea că nu mai avem nevoie de voi! 

— Îmi place bucata care urmează, spuse Cassandra. 


21 Una din cele două unităţi germane SS; în limba germană înseamnă 
„SS înarmat” (n.tr.). 
*2 Bere jamaicană slabă (n.tr.). 

— 270 — 


Am simţit cum îngheţ de spaimă. Chipul lui Debbie se 
făcuse alb ca varul, iar Zola îşi ţinea buzele strânse şi era 
încordată ca o pisică. Mă întrebam serios dacă nu avea de 
gând să sară la Cassandra. Numai că mai erau încă trei 
bărbaţi în dormitor, toţi înarmaţi şi toţi la distanţă. 

— Însă numai pentru situaţia în care ar apărea o 
complicaţie... tradu şi textul rămas, spuse Hondros. 

— Am să mă ocup de asta, am replicat. j 

Acest lucru urma să ne mai ofere ceva timp. În afară de 
asta, nu mai ştiam ce avea să mai fie. Gândul că urma să 
mor în câteva ore era prea greu de acceptat. M-am dus din 
nou la parter, la masa de lângă piscină, susținut de Debbie. 
Unul dintre tineri azvârli o agendă şi un creion în fața mea, 
şi pe urmă se îndepărtă ţanţoş. Debbie şi Zola se aşezaseră 
lângă mine, câte una într-o parte şi în cealaltă. In 
sufragerie, Cassandra şi Hondros se apucaseră de 
descifrat mesajul. Cassandra citea cu voce tare un simbol, 
iar Hondros îl căuta până îl găsea în cifrul Babington. 
Înaintau chinuitor de încet. 

— Trebuie să facem ceva, rosti Debbie în şoaptă. 

M-am uitat împrejur. Indivizii înarmaţi erau răspândiţi 
strategic pe proprietate: unul stătea la debarcader, lângă 
barcă, cu ţigara în gură, privindu-ne impasibil prin 
ochelarii de soare; unul se sprijinea de o balustradă de la 
etaj, privind spre mare; iar al treilea era întins pe un 
şezlong într-un balcon de la etaj, cu un ziar pe cap pentru 
a se proteja de soarele necruţător. Sorbea dintr-o băutura 
şi rânjea înspre noi. 

— Hai să-i întrecem pe idioţii ăştia cu traducerea, am 
spus eu. 


— 271 — 


Capitolul 33 


Fiind abandonaţi în Lumea Nouă de către Sir Francis 
Drake, ne-am găsit în situaţia de a fi într-un pericol 
îngrozitor. Eram trei, eu, Marmaduke StClair şi Simon 
Salter. Nici nu dispăruseră bine în furtună flamurile de la 
St George, că i-am grăbit pe toţi să părăsim insula imediat, 
înainte ca sălbaticii să-şi dea seama de tot ceea ce se 
petrecea. Altfel am fi fost capturați în câteva ore. După 
masacrul din săptămâna precedentă, şi fără teama de 
răzbunare a coloniştilor plecaţi, nici nu îndrăzneam să mă 
gândesc la soarta pe care ne-ar fi hărăzit-o. Trebuie să 
recunosc că toţi eram îngroziţi până la a ne panica. 

Marmaduke insistă să ne întoarcem la cufărul lui pentru 
ceea ce el numea „relicva” sa. Eu şi Simon am alergat şi 
noi cât de repede am putut de la o colibă la alta, adunând 
orice resturi de mâncare am putut găsi. În partea de vesta 
insulei, după raidul nostru sângeros din săptămâna 
precedentă, satul lui Wingina era pustiu. Din nefericire, ne 
aflam în plină vedere a zonei centrale a satului lui Wingina, 
la vreo leghe distanţă peste apă. În loc să vâslim în afara 
insulei, deoarece am fi fost cu siguranţă văzuţi şi urmăriţi, 
fiecare am tras câte o canoe înapoi de-a lungul insulei. 
Canoele de vânătoare erau prea grele şi prea mari pentru 
asta, şi fiecare dintre noi a transportat câte o barcă mică 
scobită din câte un trunchi, care avea câte o singură vâslă. 
Spaima nemăsurată ne-a înzecit puterile. Ne-am rugat ca 
veştile despre debarcare să nu fi ajuns încă la indieni, şi că 
ei nu înțelegeau ce voiam noi să facem. În groaza 
agonizantă de a nu fi descoperiţi, am tras canoele cam un 
kilometru şi jumătate, până la Shallowbag Bay, în partea 
de apus a insulei, şi le-am umplut în grabă cu proviziile pe 
care le găsiserăm. Câţiva dintre sclavii negri reuşiseră în 
mod miraculos să ajungă pe insulă la vreo sută de metri 
mai spre nord. Cum, nu am nici cea mai mică idee. În 
vreme ce ne apropiam de ţărmul dinspre vest, văzură şi ei 
ce voiam să facem şi fugiră înspre noi, în mare viteză. Mai 


— 272 — 


mulţi dintre ei se aruncară în apă în spatele nostru, iar 
unul, un înotător puternic, reuşi să ajungă la canoea lui 
Marmaduke şi să i-o ia. Era un bărbat tânăr, cam de vârsta 
mea. L-am urât pe Marmaduke când acesta îşi ridică vâsla 
grea din lemn şi o trânti cu forţă în ţeasta sclavului, 
despicând-o, deşi, în acelaşi timp, nu ştiu ce altceva ar fi 
putut să facă. L-am lăsat pe tânăr plutind în apă cu faţa în 
jos, cu sângele ţâşnindu-i din cap, şi apoi am vâslit din 
toate puterile. 

Am vâslit mai multe leghe în josul insulei Roanoke, 
Outer Banks  protejându-ne de valurile mari ale 
Atlanticului. În toată această vreme am trăit cu groază ca 
drumul să nu ne fie tăiat indienii cu canoe, care puteau 
veni din sudul insulei. Însă am atins apele periculos de 
mici din Port Ferdinando, pe unde am traversat Outer 
Banks către ocean, aceasta fiind zona cea mai îndepărtată 
de indienii ostili. Bărcile ni se umpluseră cu apă aproape 
imediat. Mi-am folosit jacheta mai întâi ca să strâng apa, 
pe urmă pe post de burete, ca s-o absorb. Nu mai dura 
mult şi am fi fost răsturnaţi, iar atunci am fi fost siliţi să ne 
întoarcem spre Outer Banks, menţinându-ne cât de 
aproape de țărm ne-ar fi permis curajul, şi cu pericolul 
constant de a ne răsturna în valurile furtunoase. Însă noi 
nu aveam în minte decât ideea de a ne îndepărta de locul 
acela blestemat şi de locuitorii săi ucigaşi, şi am vâslit ca şi 
cum am fi fost urmăriţi de toţi diavolii din iad. 

După o oră, ne-am apropiat de insula Hatorask. Deodată, 
am fost întâmpinați de o salvă de săgeți dinspre copaci şi 
am fost forţaţi să dăm înapoi înspre valurile periculoase. Şi 
apoi se întâmplă lucrul de care ne temeam. În vreme ce 
treceam pe lângă insulă, apărură vreo douăsprezece 
canoe, amenințând să ne taie calea de scăpare înspre sud. 
Să ne întoarcem ar fi fost fatal, deoarece am fi fost cu 
siguranţă prinşi între două grupuri de sălbatici. Dacă ne 
îndreptam înspre mare, ar fi însemnat să ne înecăm, 
deoarece valurile imense ne-ar fi acoperit. Am continuat să 
vâslim cu furie, în vreme ce indienii încercau să ne ajungă. 
Distanţa dintre noi se micşoră rapid. Scoteau nişte strigate 


— 273 — 


ciudate, foarte ascuţite. 

Am reuşit să-i depăşim, cu Marmaduke şi Simon în 
frunte, în vreme ce eu mă târam la vreo douăzeci de metri 
în urma lor. Nu îndrăzneam să mă întorc, nici chiar pentru 
o clipă, dar îi auzeam cum împroşcau apa şi cum strigau în 
spatele meu. Am vâslit din toate puterile, dar însoțitorii 
mei se îndepărtau uşor-uşor de mine, şi îi auzeam pe 
sălbatici cum câştigau teren. Erau cam la cincizeci de 
metri în urma mea. Aproape că plângeam în hohote din 
pricina efortului, dar nu era nicio diferenţă, încet, mă 
ajungeau din urma. 

Atunci Simon Salter făcu un lucru extraordinar. Se uită 
în spate, îmi urlă nişte încurajări, şi pe urmă, văzând că nu 
mai puteam mai mult de atât, îşi întoarse canoea cu totul şi 
se deplasă înspre sălbatici. Chipul îi era schimonosit de 
furie şi de groază. În vreme ce treceam pe lângă el, am 
strigat „Domnule, nu!”, dar mă întrerupse, urlând la mine: 

— Pleacă de aici, scoţianule! 

Strigatele se dublară. Marmaduke aruncă o privire 
înapoi, pe urmă continuă să vâslească de parcă era 
posedat de un demon. Am îndrăznit să arunc şi eu o 
privire, şi l-am văzut pe Simon înconjurat de sălbăticii care 
ţipau în canoele lor, cu vâslele ridicându-se şi căzând ca 
nişte măciuci, şi chiar şi a lui izbindu-se tare de ceafa 
cuiva, însă apoi m-am întors, concentrându-mă să mă 
îndepărtez mai repede, şi nu am mai văzut nimic. 

La vreun kilometru şi jumătate mai departe spre sud, eu 
şi Marmaduke am riscat din nou să ne uitam în spate. Nu 
mai era niciun semn de urmărire. Linia de coastă ne era 
de-acum nefamiliară. Eram extrem de obosiţi, şi în acelaşi 
timp prea îngroziţi ca să ne oprim. După încă o oră de 
vâslit am oprit şi ne-am întins pe un banc de nisip din 
Banks, fără să ne mai pese de ploaie sau de frig, fiind prea 
extenuaţi şi prea înspăimântați că sălbaticii, după ce 
avuseseră de-a face cu domnul Salter, ar fi putut să-şi 
îndrepte atenţia înspre noi. Genunchii îmi erau numai 
carne vie şi sângerau de la îngenuncheatul în canoe, dar 
eram viu, şi asta era tot ce conta de fapt. 


— 274 — 


Am tras canoele de partea cealaltă de Banks, în apele 
calme dintre Banks şi pământul propriu-zis, şi am 
continuat să vâslim către sud. Aici pământul era mlăştinos, 
şi nu am văzut niciun semn că ar fi fost locuit. Setea şi 
foamea începuseră să ne chinuiască, dar ne era încă prea 
frică de indieni ca să ne hotărâm să acostăm. În cele din 
urmă, cu vântul înmuindu-se, dar ploaia încă turnând cu 
găleata, şi cu apropierea iminentă a întunericului, am 
traversat către unul dintre puţinele golfuleţe adăpostite pe 
care le-am zărit. Aproape că nu mai simţeam nimic din 
pricina oboselii, totuşi am dormit puţin. O vreme am plâns. 

În dimineaţa următoare, am descoperit că în canoe se 
adunaseră cam doi centimetri şi ceva de apă de ploaie. Am 
fost însă şi îngroziţi când am descoperit în nisip urme de 
paşi de-ale sălbaticilor. Am băut apa cu poftă şi pe urmă 
am riscat o excursie scurtă pe teren. Am descoperit în 
curând un lac mic cu apă proaspătă şi am băut din nou. 
Lacul era plin de peşte, dar nu am prins nimic. Apoi am 
găsit lemn plutitor, pe care l-am folosit ca să ne facem 
nişte suporturi pentru şezut să le punem în canoe, ca să nu 
ne mai chinuim genunchii. Am mai luat cu noi nişte bucăţi 
plate de lemn plutitor, pentru a le folosi drept căuş ca să 
scoatem apa din canoe, şi în cele din urmă ne-am continuat 
drumul către sud, păcălindu-ne burţile înfometate cu 
câteva bucăţi de pâine îmbibată cu apă de mare, pe care 
Simon le aruncase în canoea mea la Roanoke. Pe la 
sfârşitul zilei, furtuna trecuse deja, mâncarea ni se 
terminase, iar nouă ne era sete din nou şi ne era foarte 
frig. Sarea de mare care ni se uscase pe piele forma cruste 
albe în jurul ochilor, urechilor şi mâinilor, făcând vâslitul 
destul de dificil. Am dormit din nou pe Banks, tremurând 
de frig. Numai că teama de a nu fi urmăriţi aproape că ne 
părăsise. 

Ne-am trezit a doua zi dimineaţă. Atât relicva, cât şi 
jurnalul meu se aflau încă la noi, fiecare dormind cu 
comoara sa la piept. Ne-am aventurat încă o dată pe uscat, 
am găsit un alt lac cu apă dulce, şi de data asta am reuşit 
cu puţină ingeniozitate să prindem nişte peşti şi am făcut 


— 275 — 


şi un mic baraj din pietre. Am mâncat peştii cruzi, cu tot cu 
cap, coadă şi oase. Aveau un gust excelent. 

Nu am să mai detaliez povestea călătoriei noastre cu 
canocele spre sud. A durat patruzeci de zile, pe care le-am 
numărat prin însemnarea lor pe un răboj, pe marginea de 
la canoe, cu cuțitul meu de jugănit. Am avut vreme să 
meditez la felul în care domnul Salter, pe care-l crezusem 
un individ crud şi ignorant, care nu avea niciun strop de 
iubire pentru mine sau pentru ceilalţi, îşi sacrificase totuşi 
viaţa pentru mine. Aceasta este o chestiune la care am 
meditat în repetate rânduri de-a lungul anilor încă de pe- 
atunci, dar la întrebările pe care mi le-am pus nu am reuşit 
să găsesc nişte răspunsuri satisfăcătoare. Aş putea doar să 
spun că, dacă există undeva un rai, eu, unul, sunt convins 
că domnul Salter se află acolo. Într-adevăr, populaţiile din 
rai şi din iad conţin cu siguranţă multe surprize. 

Pe măsură ce ne îndreptam către sud, vremea deveni 
mai caldă, şi marea, mai calmă. Pielea noastră se jupui, pe 
urmă deveni de un cafeniu-închis, de la căldura şi 
strălucirea soarelui. Am făcut progrese mari pe marea 
blândă, şi am băgat de seamă că puteam să supravieţuim 
din raiduri pe terenurile de coastă. Din când în când 
vedeam sălbatici. Când se întâmpla acest lucru, ne 
grăbeam înapoi la canoele noastre şi vâsleam rapid pentru 
a ne îndepărta. Trăiam mereu cu mintea trează şi cu 
privirile atente. 

În cea de a patruzeci şi una zi am fost capturați de către 
spanioli. Am fost trezit de o gheată care mă izbea cu 
putere în coaste. Eram înconjurați de vreo şase soldaţi. Am 
zărit o barcă lângă noi şi o corabie mare - cred că era un 
galion - cam la un kilometru depărtare de țărm. Un ofiţer 
începu să mă interogheze aspru în spaniolă, din care nu 
înţelegeam nici măcar un cuvânt, fapt care-l făcea să mă 
pălmuiască după fiecare întrebare. M-am gândit că era mai 
înţelept să-mi ţin cuțitul de jugănit la locul lui. 

Atunci Marmaduke mă surprinse,  adresându-i-se 
ofițerului într-o spaniolă fluentă. Il trăsese pe ofiţer 
deoparte şi îi vorbise încetişor vreme de vreo zece minute 


— 276 — 


sau mai mult. Îngâmfarea ofițerului făcu loc unei mari 
uimiri. Se duse la relicvă, o luă de la unul dintre soldaţi şi 
desfăcu cu grijă învelitoarea din mătase, asigurându-se că 
nimeni nu putea vedea ce se afla în interiorul acesteia. 
Când se apropie de mine din nou, atitudinea lui era cu 
totul diferită. Am fost duşi pe barca de serviciu şi 
transportaţi prin valurile care se rostogoleau adânc, până 
la corabie. Marmaduke îşi ţinea relicva în poală, iar eu îmi 
tineam jurnalul ascuns la piept. La vremea respectivă nu 
ştiam cât anume din acesta supravieţuise udării cu apă în 
ultimele şase săptămâni. 

Puntea corabiei era plină de soldaţi, cam la fel cum 
fusese şi pe Tigrul. Am fost duşi printr-un tambuchi într-o 
cabină micuță, în faţa căpitanului. Din nou, Marmaduke 
vorbi în spaniolă cu o mare fluenţă şi, din nou, atitudinea 
ostilă iniţială a spaniolului se transformă întâi în surpriză, 
şi pe urmă în respect. 

În seara aceea, am cinat cu căpitanul şi cu ofiţerii lui. La 
masă a fost foarte mult vin, şi voie bună, şi conversaţie 
jovială, în mare parte centrată pe Marmaduke. În ce mă 
privea, neînţelegând niciun cuvânt, bucuria constase în 
cămaşa de mătase şi pantalonii care mi s-au oferit, în 
scaunul cu pernă moale dedesubt, în carnea de porc şi 
orezul fiert, în tacâmurile şi pocalele de argint, în bere, pe 
care am băut-o într-un exces glorios, şi în faptul că eram 
servit, şi că nu eram eu cel care servea. 

Şi în noaptea aceea, întins pe un pat confortabil, simțind 
din nou legănarea ritmică a corabiei, ascultându-i sutele 
de scârţâituri şi de gemete, Marmaduke, îmbătat de vin şi 
de entuziasm, vorbi mai mult decât trebuia. Îmi mărturisi 
că expediţia Roanoke avusese un scop secret, lucru pe 
care îl cunoşteam demult. Numai că acum acel scop îmi 
era dezvăluit şi mie. Prin stabilirea unei colonii protestante 
în Lumea Nouă, la exact şaptezeci şi şapte de grade 
longitudine vestică, regina Elisabeta ar fi putut să anunţe 
un nou calendar, realizat de astronomul ei John Dee, al 
cărui prim meridian trecea prin colonie. Acest calendar 
nou era mult superior celui gregorian, care fusese introdus 


— 277 — 


prin Roma. Ar fi avut un ciclu de treizeci şi trei de ani, cât 
fusese viaţa lui lisus, astfel încât un om ar fi ştiut că s-a 
născut, să zicem, în anul al patrulea al Domnului nostru. 
Paştele, cea mai sacră dintre zile, ar fi venit mult mai 
apropiat de porunca biblică şi s-ar fi potrivit cu mare 
precizie la trecerea anotimpurilor. Prestigiul reginei 
Elisabeta ar fi crescut printre vecinii ei protestanți şi, pe 
măsură ce avantajele noului calendar ar fi devenit 
evidente, acesta ar fi fost adoptat de tot mai multe 
popoare, spre umilinţa papei şi jena Spaniei, care ar fi 
rămas cu un calendar mult inferior. 

Prin urmare, colonia trebuia să fie urmată de un eşec. 
Marmaduke, Rowse şi Kendall erau spionii din centrul ei, 
cărora li se atribuise această sarcină. Kendall fusese 
otrăvitorul, iar Rowse trăsese gloanţele care îi omorâse pe 
soldaţi. Marmaduke adusese cu el Adevărata Cruce, care 
aparținuse familiei sale încă de la cruciade. Prin urmare, 
fusese un complot catolic în cadrul celui protestant, însă 
fusese chiar mai mult de atât. O relicvă de la Hristos, 
sărutată de un monarh, confirma dreptul divin de a 
conduce al acelui monarh. Aşadar, relicva fusese sărutată. 
Numai că nu fusese sărutată de regina Elisabeta, ci de 
regina Mary a Scoției. Ingropată la şaptezeci şi şapte de 
grade vest, i-ar fi conferit acesteia dreptul divin de a 
conduce Lumea Nouă înainte de a o alunga pe Elisabeta. 

Eram la curent cu toţii de faptul că Marmaduke era 
catolic. Dar să aflu că făcea parte dintr-un complot cu 
scopul de a o alunga pe regina Elisabeta şi de a o aduce pe 
tron pe verişoara acesteia, Mary, îmi tăiase răsuflarea. Mă 
miram că-mi spusese aceste lucruri, chiar şi în starea lui 
de beţie. Numai că motivul deveni limpede în curând. 
Pentru a-mi salva viaţa, trebuia să mă introducă drept 
asistentul lui în această întreprindere. Altfel, ca protestant, 
nu puteam să mă aştept la nimic altceva decât la „auto-da- 
fe”. Siguranţa mea viitoare se bază pe acceptarea mea de 
a face acest lucru, şi trebuia să cunosc detalii despre 
complot dacă aş fi fost întrebat despre el, după cum am şi 
fost, mai târziu, de către nişte călugări dominicani. 


— 278 — 


— Corabia se îndreaptă către Jamaica, îmi zise 
Marmaduke. Acolo vom sta până când regina protestantă 
va fi alungată de pe tron, şi adevărata credinţă va fi redata 
Angliei. Spaniolii nu cunosc toată povestea, adaugă el. Le- 
am spus doar că noi distrugeam expediţia protestantă din 
interior. Mendoza, cel care a pus la cale această 
conspirație, îmi cunoaşte povestea, şi va confirma rolul 
meu aici printr-o scrisoare din Spania. 

— lar Adevărata Cruce? Ce se va întâmpla cu ea? am 
întrebat eu. 

— Li s-a spus că obiectul pe care-l port cu mine este o 
moştenire de familie. Ei nu sunt la curent cu faptul că face 
parte din Adevărata Cruce. E mai bine ca nici să nu afle 
vreodată. Va rămâne cu mine pe insulă. 


Şi astfel, răbdătorule cititor, acest bătrân ajunse la 
capătul testamentului său. După cum ştie toată lumea, 
conspirația împotriva reginei Elisabeta a fost sortită 
eşecului. Regina Scoției a fost executată. Torturile lui 
Walsingham au extras numele conspiratorilor. Numele lui 
Marmaduke nu a fost niciodată menţionat în public, dar 
aceasta s-ar putea să fi fost o viclenie pentru a-l atrage 
înapoi în Anglia. Nu a putut niciodată să mai părăsească 
insula Jamaica. 

La momentul potrivit, după multe aventuri, am navigat 
către Spania. Am călătorit cu căruţa pe uscat prin Franţa 
până la Calais, şi am trecut marea până la Dover într-o 
barcă de pescuit. Deoarece aveam deja ceva bani la 
vremea aceea, am cumpărat un cal şi m-am întors în satul 
meu natal Tweedsmuir. Valea în care crescusem şi care îmi 
umpluse lumea copilăriei mi se păruse atunci mică şi 
insignifiantă. Se întâmplaseră multe pe acele meleaguri. 
Mama murise din pricina unei febre, şi mă bucur să spun 
că nenorocitul de tată vitreg murise din pricina băuturii. 
Dragul meu frate Angus era de-acum un fermier prosper, 
căsătorit cu Jean, fiica mezină a fierarului. Am descoperit 
că eram unchi deja. Învățătorul Dinwoodie, care avea de- 
acuma părul albit de tot, m-a primit ca pe un fiu pierdut de 


— 279 — 


multa vreme, şi el şi eu am petrecut mai multe seri 
povestindu-ne pe rând aventurile. 

Fiona crescuse şi se transformase într-o tânără frumoasă 
şi încă nu se căsătorise. Am întrebat-o dacă nu voia să 
devină soţia mea şi să vină cu mine în Jamaica, unde, i-am 
explicat, şi eu eram în curs de a deveni un fermier prosper, 
pe pământul fertil abandonat de spanioli. Spre marea mea 
bucurie, a fost de acord, şi am făcut împreună îndelungata 
călătorie înapoi prin Franţa, pe urmă prin Spania, şi am 
traversat apoi marele Ocean Atlantic. De-a lungul vieților 
noastre am traversat acest ocean în repetate rânduri către 
Scoţia, dar numai pentru câte o perioadă scurtă. 
Adevăratele noastre rădăcini sunt acum în Jamaica. Şi aici 
vom rămâne, cu cei trei copii ai noştri, până când vom 
muri. 

Custodia Adevăratei Cruci mi-a fost încredinţată de 
către Marmaduke StClair înainte de a muri, ca s-o păstrez 
pentru familia sa. Şi aici, la urmă, ca sa înţeleagă numai 
cei din familia lui Marmaduke, este locul unde se află 
ascunsă. 


— 280 — 


Capitolul 34 


Eu, James Ogilvie, fiul lui William Ogilvie, pastor şi 
fermier în Tweedsmuir, las acest document ca testamentul 
meu final. 

Ţinând seama de instrucţiunile prietenului meu 
Marmaduke StClair, înscriu aici locul în care se află 
Adevărata Cruce a Mântuitorului nostru lisus Hristos. 
Aceasta va servi ca aducere aminte pentru copiii săi, şi 
copiii lor, care vor fi instruiți în înțelesurile a ceea ce 
urmează, şi care vor putea să treacă mai departe 
înțelesurile acestea ascunse către generaţiile viitoare ale 
familiei lor. Şi pentru a fi siguri că această Cruce va 
rămâne în mâinile familiei StClair, şi ale nimănui altcuiva, 
voi scrie numai aceste lucruri: 


VECHILUL 
STEAUA ROŢILOR TIMPULUI 
POLIGONUL 


Fie ca Domnul să vă ţină în pace. Acestea sunt ultimele 
mele cuvinte. 
James Ogilvie 


— A, mulţumesc lui Dumnezeu, rosti Zola cu uşurare. 

Debbie, încă palidă, arăta nedumerită. 

— Asta ne mai acordă ceva timp, Debbie! I-am explicat 
eu. Vor trebui să ne ţină în viaţă până când vom rezolva 
enigma lui Ogilvie. 

— Dar poţi s-o rezolvi? Ce înseamnă, de fapt? 

M-am uitat la indiciile lui Ogilvie. „Poligonul. ” Un tânăr 
pasionat de geometrie. „Stelele.“ Fusese instruit în arta 
navigaţiei celeste de către unul dintre cei mai buni oameni 
ai epocii respective. Dar „Roţile timpului? Vechilul?” Am 
clătinat din cap. 

— Habar n-am! am spus. Însă în niciun caz sceleraţii 
ăştia nu vor putea descifra singuri aceste cuvinte! Avem 


— 281 — 


categoric ocazia de a mai negocia un răgaz de timp. 

— Mă îndoiesc, Harry! mă contrazise Zola. Imediat ce le 
vom spune ce înseamnă, vor scăpa de noi. Îmi pare rău, 
Debbie! i 

— Trebuie să recunosc, ne vor elimina cu siguranță. Insă 
nu vor face asta până ce nu vor avea icoana în siguranță în 
mâinile lor. Şi între acel moment şi clipa prezentă, noi 
trebuie să găsim o cale de scăpare. 

— Şi să ajungem la icoană înaintea lor! spuse Debbie. 

Am privit-o cu mirare: practic fără nicio şansă de 
supraviețuire, ea era încă hotărâtă să pună mâna pe 
moştenirea ei de familie. 

— Haide, Harry! Viețile noastre depind de asta. 

Zola îşi trecea degetele peste manuscrisul lui Ogilvie, cu 
privirea intensă. 

Am clătinat din nou din cap. Debbie mă mai uimi încă o 
dată, spunându-mi: 

— Ce-ar fi ca tu să lucrezi la descifrarea codului, Harry, 
în vreme ce eu şi Zola o să ne gândim la o cale de a pleca 
de aici? 

— Ai văzut inelul cu chei de pe masa din dormitor? 
întrebă Zola. Era scris pe ele ceva legat de Royal Yacht 
Club. 

— Fii realistă, Zola! O să fii împuşcată dacă te vei duce 
sus. O gorilă stă la debarcader, două ne supraveghează de 
sus şi mai este una în afara razei noastre vizuale. Probabil 
e pe undeva, prin spate. Ca să nu mai pomenesc de 
Cassandra şi de Hondros. 

— Ai o idee mai bună? 

— De-abia pot să mă deplasez, nu mai vorbesc de fugit. 
Nu aş avea cum să scap de aici. O să le ofer decodificarea 
cu condiţia ca voi două să puteţi pleca. 

— Fii serios, Harry! Imediat ce recunoşti că poţi 
decodifica mesajul, te vor supune la tortură ca să scoată 
tot de la tine. Şi dacă nu pe tine, atunci ne vor tortura pe 
noi. Şi în cele din urma ne vor omori oricum pe toţi trei. 

Zola avea dreptate. Nici nu voiam să mă gândesc ce i-ar 
fi putut face lui Debbie. 


— 282 — 


— Nu vreau să mor, şopti Debbie, cu teamă în ochii ei 
întunecaţi. 

Hondros se apropia de noi. Avea chipul posomorât. 

— Vechilul? Steaua roţilor timpului? Poligonul? Ce 
înseamnă toate astea, Blake? Vocea îi tremura. 

Am ridicat din umeri. Gestul acesta simplu îl scoase din 
sărite. Işi puse degetele pe masă peste mesajul lui Ogilvie, 
iar ochii îi ieşeau din orbite de enervare. 

— Şi eu voi fi oprit în acest punct? La şaptesprezece 
secole după ce hoţii au furat-o de la noi? Din cauza 
pasiunii pentru enigme a unui fiu de pastor? Găseşte 
sensul, Blake, şi fă asta rapid! Îţi las timp până la miezul 
nopţii! 

— Dar e absurd... 

— Şi atunci îmi voi scoate mănuşile de catifea, şi vom 
începe cu prietena ta Debbie, iar tu vei auzi ţipetele ei în 
vreme ce vei lucra la această problemă, iar noi vom 
continua să o torturăm până când va muri, sau până când 
ne vei oferi tu soluţia. Ai înţeles? 

_ M-am uitat la el mohorât şi am clătinat din cap. 
Inţelesesem. 


— 283 — 


Capitolul 35 


„Vechilul; steaua roților timpului; poligonul.” 

La început, când mă plimbam prin casa Lego, simţeam 
cum privirile mă urmăreau cu suspiciune din toate 
direcţiile. Însă până acum am făcut acest lucru atât de des, 
cu capul plecat, adâncit în gânduri, încât indivizii înarmaţi 
deveniseră indiferenți. Mă întrebam dacă aveam cum să 
exploatez acest lucru în vreun fel, dar nu prea vedeam 
cum. De-abia mă mişcam, iar acest circuit al casei mă 
extenuă în curând. Erau patru indivizi de pază, unul care 
stătea la debarcader, unul la poarta din spate, iar doi care 
păreau să circule după bunul lor plac, dispărând uneori în 
interiorul casei, alteori sprijinindu-se de balustrada unuia 
dintre balcoanele de la etaj sau tolănindu-se pe scaunele 
de lângă piscină. Niciodată nu le lipseau revolverele acelea 
negre, oribile. Nu vedeam nicio scăpare. 

În jurul vilei se aflau cam patru mii de metri pătraţi de 
teren, înconjurați de un gard înalt de aproximativ trei 
metri. Pe o latură a casei se aflau două maşini, din care 
una era Toyota pe care o închiriaserăm noi, rănită în 
bătălii, iar cealaltă, un Jeep Chrysler negru: după cum se 
părea, nu fusese o problemă pentru ei să-l înlocuiască pe 
cel pe care-l trimisesem rostogolindu-se în prăpastie de pe 
Munţii Albaştri. Se vedea o singura alee care ducea la o 
poartă greoaie din fier forjat de pe coama unui deal, şi 
care continua încă vreo câteva sute de metri dincolo de 
vârful acestuia. Pe la începutul după-amiezii văzusem un 
vas alb de croazieră departe pe mare, îndreptându-se, fără 
îndoială, spre Santa Lucia, Grenada sau alte destinaţii 
dincolo de aceasta. Jamaica fiind deja bifată pe lista pentru 
dimineaţa respectivă. Sub nicio formă nu aveam cum să fiu 
în afara razei vizuale a unuia sau a mai multor gardieni. 

M-am întors în sufragerie şi m-am lăsat cu zgomot pe o 
canapea, lăsând briza răcoroasă a aerului condiţionat să 
cadă deasupra mea. Cassandra, cu ochelari fumurii şi 
bikini roşu, citea o carte pe marginea piscinei. Din când în 


— 284 — 


când punea cartea jos şi îşi întindea o loţiune bronzantă pe 
braţe şi pe picioare. Hondros îşi petrecu jumătate din 
vreme vorbind la telefonul mobil: după cum se părea, 
lăsaseră sarcina descifrării pe seama noastră. Zola şi 
Debbie nu se vedeau nicăieri, dar casa era mare. 

Era ceva într-un sertăraş al minţii mele, care încerca să 
iasă la iveală. Era ceva despre Ogilvie, despre stele şi 
despre calendare. M-am ridicat în picioare, am închis ochii 
şi am făcut un efort intens de gândire. Aveam nevoie de 
asta ca punct de plecare pentru viitoarele negocieri. Cine 
avea nevoie de un vechil în secolul al XVII-lea, în Jamaica? 
Debbie veni lângă mine. 

— Ai o băutură rece în bucătărie, Harry, spuse ea, pe un 
ton cât mai normal posibil. 

Am înţeles mesajul. Zola era aşezată pe suprafaţa de 
lucru din bucătărie, bătând cu călcâiele în uşa unui dulap. 
Nu era nimeni pe acolo, însă ea mi se adresă totuşi în 
şoaptă: 

— Afară se află o cutie de siguranţe. Cred că e nevoie de 
o cheie ca să o deschidem, dar ne-am putea descurca şi cu 
o pilă de unghii. Dacă am putea să scoatem siguranţele din 
casă după lăsarea întunericului... 

— Nu ne-ar fi de folos, am spus eu. Trebuie să plecăm fie 
cu maşina, fie cu barca, şi pentru asta avem nevoie de 
chei. Acestea se află sus, la etaj, pe masa din dormitor, 
unde este şi telefonul lui Debbie. Îţi imaginezi că am putea 
fugi sus să luăm cheile, pe urmă să coborâm în fugă la 
parter, să ieşim afară, să ne chinuim să deschidem cu 
cheia poarta de la intrare, să pornim maşina şi să ieşim cu 
ea afară cu toţi aceşti ucigaşi înarmaţi care ar fugi pe aici 
să ne caute? Oricum, întotdeauna se află cel puţin unul 
dintre ei la etaj. 

— Ai o idee mai bună? mă întrebă Zola cu răceală. 

— Da. Voi sparge codul lui Ogilvie şi îl voi folosi ca bază 
de negociere. 

— Am mai discutat asta, Harry. O să te tortureze ca să-l 
afle, sau o să pună pistolul la tâmpla mea sau a lui Debbie. 

— Este ora patru şi zece. O să mă împuşte la miezul 


— 285 — 


nopţii dacă nu reuşim să spargem codul, îmi reaminti 
Debbie. Încerca să vorbească pe un ton obişnuit, dar i se 
simţea disperarea din voce. Cum o să te descurci cu asta, 
Harry? 

— Da, Harry, cum o să te descurci cu asta? întreba 
Hondros, care stătea în uşa deschisă, cu un telefon mobil 
într-o mână şi cu inevitabilul pistol în cealaltă. Abdomenul 
său păros atârna deasupra elasticului de la şortul roşu de 
înot. _ 

Voiam să spun ceva sfidător, să-i arunc o insultă. În 
schimb, i-am spus: 

— Am nişte idei în stare embrionară. Informaţiile oferite 
de Ogilvie sunt destul de reduse. 

— Desigur. Au avut scopul de a fi impenetrabile pentru 
oricine ar fi fost în afara micului cerc al familiei. Privi în 
jos la revolverul său şi îi roti cilindrul dintr-o mişcare. 
Împărtăşeşte-ne acele idei în stare embrionară, Blake! 

— Pe când se afla în Jamaica, am spus eu, pe vremea lui 
Ogilvie, pentru ce era nevoie de un vechil? Jamaica de pe 
vremea lui Ogilvie era doar o zonă comercială. Corăbiile în 
trecere opreau să ia mâncare şi apă. Aceste lucruri 
trebuiau înregistrate, şi aici intervine rolul unui vechil. La 
vremea la care Ogilvie a ajuns în Jamaica, spaniolii 
abandonaseră Noua Sevilie la nord şi îşi mutaseră capitala 
administrativă în Spanish Town. Utilizau portul de la Port 
Royal. Indiferent unde este îngropată icoana, trebuie să fie 
undeva în zona respectivă, pe coasta de sud. Până aici am 
ajuns deocamdată. 

Hondros încuviinţă gânditor din cap. 

— Foarte bine, Blake! spuse el, pe urmă îşi îndreptă 
pistolul spre capul lui Debbie, ţinându-l la distanţă de un 
braţ şi privind cu ochii micşoraţi de-a lungul ţevii acestuia. 

Totul rămăsese într-o încremenire copleşitoare. Hondros 
avea expresia unui judecător care îşi trimitea victimele la 
spânzurătoare. 

— Numai că lucrul pe care mi-l doresc eu este Adevărata 
Cruce, nu nişte idei în stare embrionară. Ţi-au mai rămas 
şapte ore şi cincizeci de minute până când trebuie să-mi 


— 286 — 


spui unde este, rosti el, şi ieşi din bucătărie păşind pe 
podea cu picioarele goale, la fel de silențios precum 
intrase, lăsând în urma sa o dâră de apă. 

Zola o îmbrăţişă pe Debbie. Debbie nu scotea niciun 
sunet, dar îi tremurau umerii. 

— Să ştii că a crezut aiureala aceea, Harry! spuse Zola, 
bătând-o pe Debbie pe spate ca şi cum ar fi fost un copilaş. 

— Nu este vorba de Port Royal? întrebă Debbie cu vocea 
înăbuşită, deoarece îşi ascunsese faţa la pieptul Zolei, iar 
cu braţele o ţinea pe aceasta pe după gât. 

— Nici gând, am spus eu. Proprietăţile familiei StClair se 
aflau în St Ann's, pe coasta de nord a insulei. Îţi aminteşti 
ce a spus Ogilvie? Că luase pământul pe care-l 
abandonaseră spaniolii. 

— Şi cea mai timpurie plantație de pe insulă a fost 
Sevilla la Nueva, pe coasta de nord, spuse Zola, 
continuând s-o bată pe Debbie pe spate. O abandonaseră 
deja pe vremea expediției Roanoke. 

Debbie se desprinse din îmbrăţişarea Zolei. 

— În nordul insulei? 

— Chiar la vest de Ocho Rios, am spus eu, încuviinţând 
din cap. lar o plantație avea nevoie de un vechil. Punctul 
de plecare pentru cercetări nu este sudul insulei, Debbie, 
ci partea de nord. Eşti şi tu de acord cu asta, Zola? 

— Exact la acelaşi lucru mă gândeam şi eu. Sevilla la 
Nueva, nu Port Royal. 

Debbie îşi şterse cu puloverul lacrimile din ochi. 

— Şi ai de gând să le dai sceleraţilor ăstora o pistă falsă? 

— O să ne batem joc de ei în totalitate. Noi o să ne 
îndreptăm spre nord, în vreme ce ei vor căuta în sud. 

— Asta înseamnă că vom scăpa? Ai un plan, Harry? 

— Asta-i treaba voastră. Nu mi-a plăcut deloc să spun 
asta şi nu mi-a făcut plăcere nici să văd cum le dispare 
speranţa din priviri. Steaua roţilor timpului, am continuat 
eu, fără să mă adresez cuiva anume. 

— Oare are vreo legătură cu Zilele Goale? se întrebă 
Zola. Nemontemi? 

— Nu e domeniul meu, am spus eu, dar nu cred că o stea 


— 287 — 


ar avea legătură cu asta. Părerea mea este mai degrabă că 
se referă la roata cea mare, la ciclul de cincizeci şi doi de 
ani. 

— Vreţi să încetaţi să vorbiţi păsăreşte? Ce sunt aceste 
roţi ale timpului? întrebă Debbie. 

— Civilizaţiile maya şi aztecă erau obsedate de 
calendare şi de trecerea timpului, am spus eu. Acest lucru 
le-a dominat vieţile timp de secole întregi... N 

— Şi ce dacă? mă întrerupse Debbie nerăbdătoare. Imi 
pare rău, dar mă gândesc numai la tortura care va începe 
la miezul nopţii şi la felul în care-mi vor zbura creierii, iar 
voi ce faceţi? Nu faceţi decât să vorbiţi despre azteci şi 
despre roţile timpului. Până şi eu ştiu că aztecii erau în 
Mexic, nu în Jamaica. Şi ei nu aveau roţi. 

— Da, dar băştinaşii Arawak trebuie să fi fost prin 
America centrală, spuse Zola. 

— Zola nu are dreptate întru totul, Debbie. Jamaicanii 
băştinaşi erau Taino, nu Arawak, dar nu asta are 
importanţă. Oricine or fi fost cei care s-au suit în canoe şi 
au vâslit până în Jamaica, şi-au adus şi cultura cu ei, o 
cultură care era obsedată de măsurarea timpului. Ogilvie 
nu ar fi rezistat tentaţiei să le utilizeze calendarele în 
mesajele sale codificate. Toată expediţia respectivă fusese 
în legătură cu calendarele. 

Zola trebuia să aibă însă ultimul cuvânt. 

— Nu mai despica firul în patru, Harry! Familia Taino îi 
includea şi pe azteci. Numai că este o problemă legată de 
lucrul la care ne gândim amândoi - spaniolii îi utilizaseră 
la munci până au murit cu toţii pe vremea când a sosit 
Ogilvie. 

— Nu se poate să nu mai fi rămas vreo câţiva, am 
replicat eu. 

Şi eu voiam să am ultimul cuvânt. 

— Nu vreţi să încetaţi să vă mai ciorovăiţi? Cu ce ne 
poate ajuta acest lucru? întrebă Debbie, iar disperarea din 
vocea ei era şi mai profundă. 

— Acest lucru ţi-ar putea salva viaţa, Debbie, am zis eu. 
Aztecii au folosit două sisteme de calendare. Primul era un 


— 288 — 


ciclu de trei sute şaizeci şi cinci de zile, împărţit în 
optsprezece luni de câte douăzeci de zile fiecare, cu câte 
cinci zile rămase pe dinafară. Acestea erau Zilele Goale, 
sau Nemontemi. In timpul acestor cinci zile, nu se 
aprindea focul, nu se făcea mâncare, şi lumea se abţinea 
de la sex. Numai că au mai avut şi un al doilea calendar, 
unul sacru, de două sute şaizeci de zile, cu treisprezece 
luni, fiecare cu câte douăzeci de zile. Astfel, după trei sute 
şaizeci şi cinci de zile, ajungi din nou la începutul primului 
calendar, şi după două sute şaizeci de zile, ajungi încă o 
dată la începutul celui de-al doilea. Şi după cincizeci şi doi 
de ani, ajungi din nou la începutul celor două calendare la 
un loc. Două roţi imense cu timpul marcat pe ele. In acest 
timp, încercam să-mi ilustrez spusele rotindu-mi braţele ca 
roţile unui mecanism, dar fără prea mare succes. Dar fii 
atentă! Din cauză că trei sute şaizeci şi cinci de zile nu 
este exact lungimea unui an - rămân cam opt ore pe 
dinafară - s-a constatat că la sfârşitul unui ciclu de 
cincizeci şi doi de ani, cele două calendare pierdeau 
douăsprezece zile din anotimpuri. 

— Bine, Harry, şi ce-i cu asta? Cum o să mă menţină în 
viaţă această informaţie? 

— Pentru că, pentru a reuşi să menţină calendarul exact 
la sfârşitul celor cincizeci şi doi de ani, ei se opreau din 
numărătoare pe o perioadă de douăsprezece zile, timp în 
care aveau loc o mare ceremonie, o lungă procesiune până 
la Dealul Stelei şi sacrificarea unui prizonier la miezul 
nopţii. Acesta era întins, i se scotea inima şi i se aprindea o 
flacără în locul acesteia. Şi iată că în acest punct se adună 
toate, Debbie. Ritualul avea loc atunci când o stea sacră 
atingea punctul cel mai de sus la miezul nopţii. Aceasta 
este soluţia la cea de-a doua enigmă a lui Ogilvie. El se 
referă la steaua sacră, la steaua roţilor timpului. 

— Cunoscută şi drept Steaua Creării Focului, interveni 
Zola. Bănuiesc că asta se găseşte pe piatra calendarului 
aztec descrisă de Humboldt în 1810. 

— Nu, aceea dă lumii epocile de-a lungul timpului. Mai 
degrabă este în cartea lui de Landa din 1566. 


— 289 — 


— Credeam că asta s-a pierdut, Harry! 

— Da, s-a pierdut, vreme de trei sute de ani, dar pe 
urmă a fost redescoperită în Madrid. Cred că ştiai acest 
lucru. 

— Terminati! Strigă Debbie, cu pumnii încleştaţi. Aici e 
vorba de viaţă şi de moarte. Despre ce stea e vorba? 

— Despre Aldebaran. Ochiul Taurului. O stea roşie, 
strălucitoare, din constelația Taurus. 

Zola făcu câţiva paşi înainte şi înapoi. Pe urmă îşi umflă 
obrajii şi spuse: 

— S-ar putea să fi dat de ceva. Trebuie să găsim ceva 
care are legătură cu un vechil de pe o veche plantație 
spaniolă şi să tragem linia până la punctul unde răsare 
Aldebaran. 

Braţul meu rănit începuse să-mi pulseze. 

— In zona celui mai apropiat poligon, orice o fi fost 
acela. Şi acolo, la poligonul acela, sau poate îngropat sub 
el, se găseşte icoana. M-am întors spre Debbie. Cred că i- 
am dat de capăt! 

— A, asta-i minunat, e chiar grozav! Exclama Debbie. 
Bine, iar acum, dacă două creiere geniale ca ale voastre au 
reuşit să rezolve acest lucru, ar trebui să fie chiar uşor să 
găsim o cale de a pleca de aici! 


— 290 — 


Capitolul 36 


Am mai dat câteva ture vilei, cu capul plecat, ca şi cum 
aş fi fost adâncit în gânduri, în vreme ce mă uitam din 
când în când prin jurul meu, ca din întâmplare. Soarele era 
un oval mare şi roz, care ajunsese să atingă orizontul, 
coborând într-o explozie de roşu aprins şi galben, cu tuşe 
închise la culoare. Îmi venea greu să cred că acesta putea 
să fie ultimul apus pe care aveam să-l mai văd. 

Schema era clară: un individ la debarcader, un individ la 
poarta din spate - Kojak, din câte am văzut - şi încă doi la 
etaj. Toţi erau bărbaţi tineri, cu aspect de greci, toţi cu 
instrucţiuni să ne lase în pace. Niciun centimetru din 
gardul împrejmuitor nu se afla în afara razei lor vizuale. Şi 
totuşi trebuiau să mănânce şi ei, trebuiau să se uşureze şi 
trebuiau să bea apă: pe căldura asta, trebuiau chiar să bea 
o grămadă de apă. 

Nu după mult timp, soarele începu să dispară, şi 
insectele de pe dealurile din jur începură să imite sunetul 
unor ventilatoare scârţâitoare. După ce se întunecă, 
Cassandra şi Hondros apărură îmbrăcaţi elegant, pregătiţi 
pentru o seară în oraş. Cassandra avea o rochie lungă, 
strâmtă, de culoare roz, o poşetă în mai multe culori, şi 
purta o grămadă de bijuterii din aur. Hondros era îmbrăcat 
cu pantaloni negri şi cămaşă de mătase neagră, în jurul 
gâtului purta lanţul acela cu crucea ca o svastică, iar părul 
rar îi era pieptănat lins pe spate. Hondros mă ignoră, dar 
Cassandra îmi aruncă o privire aprinsă dintr-o parte. Se 
urcară în Chryslerul 4x4, şi se opriră la poartă. Kojak o 
deschise, iar eu am privit luminile roşii cum dispărură în 
sus pe deal. Incepuseră să iasă câteva stele, şi m-am 
gândit că mai erau cinci ore până la miezul nopţii. 

Se auzi un zgomot slab dintr-un corp auxiliar, şi tot 
terenul, piscina, jacuzzi, gardul şi vila fură deodată 
inundate de lumină, ca parcarea de la un mall. Încă nu 
vedeam o cale de scăpare, şi mersul pe jos mă extenua. În 
momentul următor, se aprinse lumina de la bucătărie, şi 


— 291 — 


am văzut-o pe Debbie ocupată cu ceva la chiuvetă. După 
un timp, un miros de mâncare gătită începu să se simtă 
afară. Apăru Zola, care mă întrebă: 

— Harry, nu vrei să mănânci ceva? 

Nu voiam, dar am simţit ceva în vocea ei. M-am dus în 
direcţia ei pe lângă casă, înspre uşile din sticlă. 

— Dar voi? întrebă ea scurt, uitându-se înspre Kojak. 

Individul îşi scoase pistolul de la brâul blugilor şi ne făcu 
semn mie şi Zolei spre casă cu o mişcare a braţului. Strigă 
ceva către colegii lui de pe balcon. 

La o masă lungă de bucătărie, fuseseră aşezate tacâmuri 
pentru şapte persoane, probabil noi trei şi cele patru gorile 
gardieni. Fuseseră aprinse lumânări, ceea ce mie mi s-a 
părut cam exagerat în ce privea ospitalitatea faţă de nişte 
persoane care urmau în curând să ne trimită nişte gloanţe 
în corp. Cei doi indivizi coborâseră de la etaj; tipul de pe 
debarcader nu apăruse încă. 

În bucătărie era extrem de cald, încât transpirai 
instantaneu. Debbie curăța cartofi în chiuveta plină cu apă 
din bucătărie. Zola puse o tigaie grea pe un aragaz 
electric. Se uită la mine peste umăr şi spuse: 

— Exact ca în apartamentul meu din Greenwich, Harry! 

Într-o secundă am făcut conexiunea dintre comentariul 
ei şi tigaia grea. 

— Tu şi cu Debbie pregătiţi ceva special, am spus eu. 

Inima începuse să-mi bată de să-mi spargă pieptul. 

— Într-o clipă! zise Zola. 

„Ceva special.” 

— Cred că suntem pe cale să rezolvăm problema, se 
adresă Debbie tânărului care stătea în spatele ei. 

— Mda, făcu el, fără a arăta vreun semn de interes. 

Stătea chiar în spatele ei, plimbându-şi ochii de sus până 
jos pe trupul ei. 

Asta era problema. Niciunul nu se afla aproape de noi, şi 
fiecare avea câte un pistol în mână. Nu vedeam deloc cum 
aveau să rezolve fetele această situaţie. 

— Da, spuse Zola încuviinţând din cap. Cred că am 
reuşit să găsim o soluţie. Harry, nu vrei să tai nişte pâine? 


— 292 — 


Trebuie să facem Melba toast”. 

Un recipient cu pâine se afla pe un corp din bucătărie, şi 
m-am dus în direcţia respectivă, exagerându-mi starea de 
epuizare. Kojak se dădu înapoi; mă urmărea cu mare 
atenţie. M-am uitat în jurul meu după un cuţit pentru pâine 
şi am găsit unul în sertar. 

— Eşti sigur că te descurci, Harry? mă întrebă Zola, şi în 
sfârşit am început să văd ce voia să spună. 

— Cu siguranţă, am spus. 

Antrenamentele din armată începeau să aibă o utilitate. 

— Sunt prea multe chestii aici, spuse Debbie. 

Tapeta fileul de peşte cu pesmet, şi bucăţile terminate le 
îngrămădea pe un platou. Zola se duse la ea şi luă platoul, 
ducându-l la aragaz, atingându-se în mers de una dintre 
gorile. 


Şi în cele din urmă am văzut întreaga schemă. Zola cu 
tigaia; eu cu cuțitul de tăiat pâine; Debbie, eram convins, 
în curs de a cere ajutorul. Chiar aşa, se întoarse imediat 
înspre individul din spatele ei şi reuşi să-i surâdă mieros. 

— Curăţă tu cartofii, spuse ea. Nu vreau să-mi rup 
unghiile. 

Acesta îşi puse pistolul la brâu. Debbie veni înspre mine 
şi luă două felii de pâine. Privirile ni se întâlniră o 
fracțiune de secundă. Am tăiat şi mai multă pâine, 
încheieturile degetelor mi se albiseră de la forţa cu care 
strângeam cuțitul şi braţul rănit mă durea din cauza 
încordării. Trebuia să acţionez în următoarele câteva 
secunde, altfel rămâneam fără pâine de feliat, şi nu mai 
aveam niciun pretext să ţin cuțitul în mână. Debbie puse 
pâinea în prăjitorul de pâine, un obiect mare, hidos, de 
culoare galbenă, care se afla lângă chiuvetă. Individul se 
afla chiar lângă ea, cu mâinile băgate în apă până la 
încheieturi. 

Deodată, Zola apucă tigaia cu ambele mâini. Debbie 
apucă prăjitorul de pâine. Zola legănă tigaia în aer, şi 


23 Felii de pâine foarte subţiri și uscate, servite alături de supă sau 
salată, ori cu brânză topită (n.tr.). 


— 293 — 


trimise cu ambele mâini o lovitură puternică, uleiul şi 
fâşiile de peşte împrăştiindu-se peste tot. În acelaşi timp, 
eu am înfipt cuțitul de pâine în vezica lui Kojak cu toată 
puterea de care eram în stare, auzind în minte vocea 
învățătorului Dinwoodie spunând: „Nu există nicio apărare 
împotriva unei lovituri de jos în sus, în acest fel”. Toate 
parcă se petreceau cu încetinitorul. 

Debbie aruncă cu putere în chiuvetă prăjitorul de pâine. 
Se auzi un bâzâit ca de la o albină furioasă; luminile 
clipiră, şi apoi scăzură în intensitate. Individul de care m- 
am ocupat eu se ghemui la pământ, cu gura larg deschisă 
din cauza spaimei şi a durerii bruşte. Tigaia Zolei scoase 
un zgomot dur la contactul rapid cu faţa individului pe 
care-l pocni. Individul lui Debbie se arcui pe spate, cu ochii 
amenințând să-i iasă din orbite şi cu părul lui scurt şi 
negru zbârlindu-i-se pe cap. Pe urmă luminile se stinseră 
cu totul, şi atunci am înţeles şi rolul lumânărilor de pe 
masa din bucătărie. 

Debbie sări peste trupul tremurând al individului 
electrocutat. Eu am început să alerg după ea. 

— Nu, nu pe acolo! Prin spate! îmi strigă Zola şi îmi 
arătă o uşă din spatele meu. 

Am luat-o la fugă printr-o cămară întunecoasă, cu 
rafturile pline de conserve şi de saci. Zola veni şi ea în 
urma mea, şi pe urmă am ieşit afară, în aerul fierbinte al 
nopţii, în zgomotul stăruitor al insectelor şi sub cerul plin 
de stele. 

Individul de la debarcader striga ceva. Nu se vedea unde 
era. Strigă din nou, de data aceasta mai aproape. Debbie 
apăru între mine şi Zola, gâfâind. Am auzit zdrăngănitul 
uşor al unor chei în mâna ei şi am sperat că zgomotul acela 
nu s-a auzit prea tare. Toyota se afla la capătul casei, în 
raza vizuală a individului de la debarcader. Zola se uită pe 
după colţ şi ridică o mână să ne avertizeze în semiîntuneric 
să ne oprim. Am aşteptat plini de groază. De pe uşa din 
spate venea sunetul gemetelor lui Kojak. Sigur era Kojak, 
pentru că ceilalţi doi ori erau inconştienţi, ori morţi. 

Pe urmă Zola îşi agită mâna frenetic, făcându-ne semn 


— 294 — 


să mergem înainte. Îndoiţi de spate - nu ştiu din ce motiv - 
am alergat către maşină. Debbie se aşeză la volan, răsuci 
cheia în contact şi băgă maşina în viteză, în vreme ce eu şi 
Zola am sărit amândoi înăuntru din mers. 

— Unde e blestematul de contact pentru faruri? strigă 
ea. 

— Lasă-le deocamdată stinse! Porţile sunt deschise, i-am 
răspuns eu, strigând la rândul meu. 

În lumina difuză puteam distinge doar stâlpii înalţi de la 
poartă, iar Debbie direcţionă maşina printre aceştia, cu 
motorul şi roţile scrâşnind. Drumul era ca o fâşie de praf 
deschisă la culoare. 

— Individul a ieşit! strigă Zola de pe scaunul din spate. 

M-am uitat în urmă: nişte fascicule luminoase galbene se 
vedeau dintr-o parte a vilei albe, dar noi eram deja 
departe, sus pe deal, cu maşina zdruncinându-se la fiecare 
câteva secunde din cauza izbiturilor de la gropi. Dincolo de 
casa din piese Lego se vedea un vas de croazieră departe 
pe mare, luminat de parcă era Crăciunul. Apoi trecurăm de 
vârful dealului, drumul se lăţi, iar Debbie găsi contactul 
pentru faruri, şi conduse în continuare maşina ca un 
cascador, făcând ocoluri mari ca să evite gropile 
întunecate. Pe urmă, după câteva sute de metri, drumul 
începu să treacă printre copaci, şi apăru şi un drum 
asfaltat, iar Debbie făcu dreapta şi acceleră; Zola izbucni 
într-un râs demential, iar pe mine rana de la glonţ mă 
durea îngrozitor, dar eu mă gândeam la electrocutare, la 
înjunghiere şi la lovitura în cap, şi nişte cuvinte dintr-o 
carte de Jane Austen îmi răsăriră în minte, ceva legat de 
doamne, care erau delicate ca nişte plante, într-adevăr. 


— 295 — 


Capitolul 37 


— Opreşte aici! 

Debbie opri în dreptul unui şir de prăvălii la margine de 
Orocabessa, iar Zola intră în fugă în Bazarul cu Scule al lui 
Harvey. Proprietarul se deplasa agale dintr-o parte în 
cealaltă a dughenei. Zola ieşi câteva minute mai târziu cu 
trei lanterne, un braţ de hârleţe, un târnăcop şi, lucru 
straniu, cu un calculator. Drumul nu avea nevoie de prea 
multe direcţionări, deoarece mergea în cea mai mare parte 
de-a lungul coastei. O dată am sugerat să întoarcem 
pentru a evita o peninsulă, însă am sfârşit prin a ne pierde, 
mergând în urma unui camion fără faruri timp de vreo 
douăzeci de minute, în timp ce Debbie spumega, iar Zola 
făcea afirmaţii extrem de sarcastice referitoare la un 
comerciant de harţi care habar nu avea să se orienteze pe 
hartă. Insă, în cele din urmă, am ajuns din nou pe drumul 
de coastă, iar Debbie acceleră până atinse o viteză 
alarmantă, ocolind gropile cu viraje largi şi claxonând 
mereu ca să alunge vitele şi caprele rătăcite de pe drum. 

— Am nevoie de cineva care să ţină lanterna, spuse Zola. 

M-am strecurat pe scaunul din spate şi i-am luminat 
pagina. Desena nişte sfere mici cu nişte triunghiuri în 
interiorul lor şi scria o ecuaţie. Am recunoscut sinusuri şi 
cosinusuri de pe vremea zilelor mele de şcoală. 

— Triunghiuri care se înscriu într-o sferă, spuse ea. Sunt 
esenţiale pentru navigatorii care se bazau pe harta 
cerească. Recunoşti formula cosinusului, nu-i aşa, Harry? 
M-am gândit eu că nu. Să sperăm că aceste calcule ale 
mele sunt mai bune decât felul în care indici tu direcţia... 

Desenă o altă sferă cerească şi scrise dedesubt câteva 
cifre. Din cauza drumului hurducat, arătau de parcă ar fi 
fost desenate de un om beat. 

— Soarele este în constelația Taurus la sfârşitul lunii 
mai, spuse ea, pe urmă începu să butoneze pe calculator. 
Bun. Asta face ca Aldebaran să fie între cincisprezece şi 
douăzeci de grade la nord. Să spunem o declinaţie de 


— 296 — 


optsprezece grade. Presupun că nu ştii latitudinea 
Jamaicăi. 

— Optsprezece grade nord, i-am spus eu. Sunt sigur că 
ştiai asta, ca mare navigatoare ce eşti. 

Urmară mai multe cifre. În cele din urmă spuse: 

— Am găsit! La această latitudine, Aldebaran se ridică la 
aproximativ şaptezeci de grade nord-est. Privi afară la 
peisajul întunecat de provincie. Unde ne aflăm? 

— Ajungem la Ochi, spuse Debbie. Avea vocea încordată. 
Groapă! exclamă ea. Of, prea târziu! 

Se simţi o zdruncinătură. 

— Bine, am spus eu. Dacă socotelile Zolei sunt corecte, 
găsim această plantație, căutăm ceva legat de un vechil şi 
vedem ce se află de-a lungul liniei la şaptezeci de grade 
azimut. Dacă este un poligon, îţi vom găsi icoana! 

În întuneric se vedea doar o singură lumină roşie. 
Debbie frână şi se aşeză nerăbdătoare cu maşina în spatele 
unui camion care transporta ciment, cu apa scurgându-se 
din el. 

— Asta-i chiar ca într-o poveste cu pirați, rosti ea. X 
marchează locul. Noi chiar suntem în căutarea unei comori 
îngropate în Jamaica! 

— Chiar în această clipă. Dar tot aşa sunt şi adversarii 
noştri. 

— La naiba cu asta! Exclamă ea şi se trase în afară, 
apăsă acceleraţia, claxonă, făcu semn cu farurile şi trecu la 
câţiva centimetri de camion. 

În mai puţin de o oră, treceam cu viteză prin Ocho Rios, 
pe lângă Jerk Chicken Center, pe lângă un alt vas de 
croazieră iluminat, pe lângă staţiuni şi restaurante, şi de-a 
lungul aceluiaşi drum de coastă pe care trecuserăm cu 
Norman Furtună cu trei zile în urmă, în direcţia opusă. 

— Încă şapte sau opt minute la viteza asta, am spus eu. 

Peste încă cinci minute m-am aplecat peste umărul lui 
Debbie şi i-am spus: 

— Încetineşte! 

În lumina farurilor se vedea o pancartă, pe care scria: 
„Nueva Sevilla”. Debbie încetini mult, pe urmă făcu 


— 297 — 


stânga. 

— Stinge farurile, i-am cerut. 

Semiluna de pe cer ne oferea destulă lumină cât să 
putem zări un drum îngust, în pantă uşoară. Acesta 
şerpuia înspre o clădire albă, lungă şi joasă, luminată difuz 
de spoturi luminoase. 

— Conacul, sugeră Zola. Pe fiecare plantație era câte 
unul. 

O cărare o lua la stânga din drumul principal. Debbie 
rulă câţiva metri de-a lungul acesteia, pe urmă opri. Am 
rămas cu toţii tăcuţi, privind în jur. 

— Nu e nimeni, spuse Zola. 

— Nici nu mă aşteptam să fie cineva. Se bazau pe noi 
pentru a rezolva misterul lui Ogilvie, am rostit eu cu 
prudenţă. 

— Oricum, i-ai îndrumat către Port Royal, nu-i aşa? 
întrebă Debbie, nervozitatea reflectându-i în voce. 

— Şi atunci cum se face că suntem toţi atât de încordaţi? 
întrebă Zola. 

— Debbie, ce-ar fi să te îndepărtezi de acest loc un timp? 
Eu şi cu Zola am putea să ne întâlnim cu tine undeva pe 
drumul principal. 

— Glumeşti, Harry? 

Nişte clădiri joase, în paragină, erau răspândite pe 
plantație pe o suprafaţă de aproape un kilometru. Am ieşit 
din maşină, închizând portierele încetişor. 

„Nu are niciun sens să ne comportăm atât de secretos”, 
m-am gândit eu. Debbie privea peste parapetul podului. Se 
auzea apa curgând. 

— Ce anume căutăm, Harry? 

— Orice are vreo legătură cu un vechil. 

— Un vechil? Unde naiba o să găsim un vechil aici? 

— Oricum, hai totuşi să ne mişcăm mai repede! 

Ne-am despărţit, împrăştiind fasciculele luminoase ale 
lanternelor pe suprafaţa deschisă, în vreme ce ne 
îndepărtam unul de altul. Mă apropiam de conac şi 
începusem să-mi fac griji în legătură cu paznicii, când se 
auzi un strigăt reţinut din josul dealului: 


— 298 — 


— Aici! am găsit! 
Era Debbie, într-o stare de mare emoție. Şi chiar acolo 
era, cu următoarea însemnare: 


CASA VECHILULUI 
Construită utilizând tehnica spaniolă a ridicării 
pereţilor. Vechilul era supraveghetorul activităţii. Pe 
plantațiile mari, aşa cum era Sevilia, erau de obicei 
doi supraveghetori; unul supraveghea operaţiunile 
de pe plantație, iar celălalt supraveghea activitatea 
de la fabrică. 


Zola veni în fugă şi strigă: „Da! Da!” Am remarcat că 
orizontul mării era vizibil din poziţia noastră elevată. Cerul 
era presărat cu stele, iar Calea Lactee se arcuia deasupra. 
Era uşor de văzut că Aldebaran, o stea roşie strălucitoare, 
ar fi putut fi un reper natural pentru Ogilvie. 

— Aceea este Steaua Polară? întrebă Debbie, arătând 
înspre Arcturus. 

— Nu. Uite, acolo este Carul Mare şi acelea două sunt 
stelele care indică direcţia Carului Mic. Uite, aceea este 
Steaua Polară! 

Aceasta se vedea jos pe cer, chiar deasupra mării. Mi-am 
întins braţul şi am spus: 

— Şi aici avem şaptezeci de grade azimut. 

Însă Debbie o luă imediat la goană pe iarbă şi sări peste 
un zid micuţ. Îmi bătea inima să-mi spargă pieptul. Chiar 
eram în căutarea unei comori îngropate. Părea ca un vis. 
Mergând în direcţia respectivă, am ajuns înapoi la cărarea 
pe care Debbie o luase cu maşina. Drumul era tăiat de un 
pod, şi acolo se afla aceasta: 


BISERICA SPANIOLĂ DIN NUEVA SEVILLA 
1524-1534 
În anul 1524 a început la Nueva Sevilia această 
construcţie a unei biserici din piatră, din ordinul 
abatelui spaniol Petru Martirul... Hans Sloane a 
văzut biserica în 1688 şi a descris-o: „Biserica avea 


— 299 — 


trei naosuri cu şiruri de coloane şi o poartă foarte 
frumoasă înspre apus”. Biserica în stilul gotic avea 
şi trei pilaştri de sprijin. Capela avea formă 
poligonală. Mai multe fragmente de piatră sculptată, 
cum ar fi ornamente, ghirlande, heruvimi au fost 
găsite... 


— Asta este, nu-i aşa, Harry? şopti Debbie. 

La nici treizeci de metri distanţă se afla un şir de case 
mici, cu luminile văzându-se printre draperii. 

— Un poligon. 

— Şi pariez că icoana este îngropata exact în centrul 
acestuia, şopti Zola. 

— Poate că relicva a dispărut demult. Poate au 
descoperit-o nişte muncitori în timpul unor săpături şi au 
luat-o cu secole în urmă. 

— O, Harry, spuse Debbie, care se afla lângă mine. Nu 
după toate prin câte am trecut! 

Am pătruns tăcuţi printre ruine. Noaptea zgâriată de 
sunetele scoase de insecte începuse deja. Zola îşi 
direcţionă fasciculul luminos al lanternei în intrândul unei 
uşi şi strigă: „Hei!” Erau nişte săpături arheologice. Toate 
parafernaliile erau acolo: o pânză de cort, pământul 
terasat, galeți,  mistrii, sfoara care marca nişte 
dreptunghiuri delimitate clar. Priveam, încurcaţi, cu 
fasciculele lanternelor căutând prin toate colţurile. Capul 
începuse să-mi vuiască. 

— Ce căutaţi, domnule? 

Debbie scoase un țipăt, iar eu aproape că am sărit în 
sus. Un băiat de vreo paisprezece ani stătea în spatele 
nostru, ţinând un recipient cu apă prin care înotau nişte 
creveţi transparenti. 

— M-ai speriat, spuse Debbie. 

„Speriat” era prea puţin spus. 

— Arheologii sunt aici de multă vreme? întrebă Zola. 

— Bunicul meu ştie despre lucrurile astea. Veniţi pe aici! 

L-am urmat pe băiat pe cărare. Pe un câmp se afla o 
casă izolată, cu verandă şi cu acoperişul din tablă oxidată. 


— 300 — 


Băiatul deschise uşa şi ne făcu semn sa intrăm. 

— Bunicule? 

Se auzi un acces de tuse din spatele casei şi apăru un 
bărbat în vârstă, rezemat într-un baston. Acesta spuse 
ceva neinteligibil, dar ne făcu semn cu ospitalitate să 
intrăm. Băiatul pătrunse primul şi dispăru în direcţia 
mirosului de mâncare gătită din spatele casei. 

Sufrageria era mică, şi luminată doar de un singur bec, 
fără lustră, care atârna de tavanul jos. Un televizor ocupa 
un colţ al încăperii, şi mai erau acolo câteva cutii cu 
pernute şi un singur fotoliu. Pe un raft se vedeau fotografii 
de familie şi două lumânări. Pe peretele de deasupra se 
afla o oglindă. La stânga oglinzii, lipită cu bandă scotch de 
perete, era imaginea lui Haile Selassie decupată dintr-o 
revistă, iar la dreapta, atârnată de nişte cuie, se afla 
Adevărata Cruce. Din bucătărie se auzi o voce ascuţită de 
femeie: 

— Hei, tu, ce te moşmondeşti acolo, ieşi afară din 
bucătărie! Du-te şi adu nişte apă! 

Rama de argint din descrierea medievală dispăruse. Se 
vedeau nişte găuri acolo unde se aflaseră probabil cândva 
pietrele preţioase. Oricum, cele trei părţi ale tripticului se 
aflau încă împreună. Pe cele două părţi laterale, decolorate 
de vreme, dar încă uşor de recunoscut, se aflau două 
picturi. În stânga era Fecioara cu Pruncul. Ea avea ochii 
mari, chipul prelung şi bărbia subţire, ascuţită - trăsături 
specifice pictorilor bizantini. Placa din dreapta îl înfăţişa 
pe Hristos pe cruce. Partea centrală era simplă. Adâncită 
în lemn se afla o altă bucata de lemn, un dreptunghi de 
aproximativ cincisprezece centimetri pe treizeci. Acesta 
era vechi, plin de noduri, ca o bucată de lemn plutitor; sau 
ca o bucată de lemn veche de două mii de ani. In afară de 
argintul şi de pietrele preţioase care lipseau, tripticul era 
exact aşa cum îl descrisese Ogilvie. 

Bătrânul reacţionă văzând feţele noastre împietrite ca şi 
cum ar fi fost izbit de ceva. 

— Acela nu este din săpături, spuse el pe un ton 
ultragiat, defensiv. Este în familia noastră de multă vreme! 


— 301 — 


— Aş vrea să-l cumpăr de la dumneata, spuse Debbie. 

— Cât daţi? 

— O sută de dolari americani. 

— E de pe vremea bunicului meu, spuse el. 

„Şi probabil chiar mai de demult”, mi-am spus eu în 
gând. 

— Aş putea să-ţi ofer două sute de dolari americani, dar 
nu-mi cere mai mult! 

— Ţi-l dau pentru trei sute de dolari. 

— Ne-am înţeles, atunci, rosti Debbie cu răceală. 

Se întoarse cu spatele, răscoli prin pulover şi, când se 
întoarse din nou, avea un teanc de dolari americani în 
mână. 

Zola şi cu mine am schimbat rapid nişte priviri. Zola 
avea chipul alb ca hârtia. Mi-am simţit şi eu propria faţă 
plină de transpiraţie. Deodată bunicul ne arătă un rânjet. 

— Niciodată nu mi-a plăcut, spuse el. 

Tripticul era atârnat de nişte cuie care ieşeau prin 
găurile lăsate de pietrele preţioase care-l decoraseră 
cândva. Bătrânul îşi înclină bastonul, susţinând tripticul de 
o margine, luă relicva de pe perete şi i-o întinse lui Debbie. 
Aceasta se plie uşor. Debbie o puse sub braţ şi numără 
banii bătrânului, punând câte o bancnotă în palma întinsă 
a acestuia. Parcă durase o sută de ani. Când termină, mi- 
am dat seama că-mi ţinusem respiraţia. Am inspirat 
puternic. Bătrânul ne făcu semn cu mâna din uşă. 

— Fata asta chiar care ştie să se tocmească! strigă el 
prin întuneric. 

Ogilvie ar fi spus despre acesta că utiliza ironia în stilul 
socratic. 

— Nu pare corect, veni vocea Zolei din întuneric. E ca şi 
cum l-am fi înşelat pe bătrân. 

— Eu sunt Deborah Inez Tebbit, iar acest obiect a 
aparţinut familiei mele vreme de o mie de ani. Este 
proprietatea mea. Este al meu! 


Am început să transpir. Nu mai rezistam. Nu-mi venea 
să cred că-l aveam în posesia noastră. Tot ce mai aveam de 


— 302 — 


făcut era să ajungem la maşină şi s-o ştergem. Ne aflam la 
câteva secunde de final. Şi fetele gândeau la fel. Mergeam 
rapid; pe urmă am început să iuţim pasul; şi apoi am luat-o 
la goană. 

Am trecut de biserica spaniolă; dincolo de podul micuţ, 
cu apa clipocind dedesubt; maşina de-abia se vedea în 
întuneric, la vreo treizeci de metri. Aproape ajunseserăm. 
Ne-am stins lanternele. Debbie era în faţa mea, răscolind 
buzunarele după chei. M-am uitat împrejur, printre copaci. 
Aveam să terminăm în curând cu toată povestea asta! 
Debbie încă mai căuta cheile. Am văzut lumina lunii 
reflectându-se în parbrizul unei maşini situate la o sută de 
metri distanţă, sau mai mult, sus pe deal. Era aproape 
ascunsă de nişte ruine. Am avut timp doar să-mi deschid 
gura înainte să auzim o voce, vorbind o engleza 
mediteraneeană clară, venind din spatele nostru, dinspre 
bisericuţa pe lângă care tocmai trecuserăm. 

— Vă mulţumesc tuturor foarte mult! Nu l-aş fi găsit 
niciodată fără voi! 

Şi apoi am fost luminaţi de fasciculele de la patru 
lanterne, venind exact din direcţia celor patru puncte 
cardinale: nord, sud, est şi vest. 


— 303 — 


Capitolul 38 


— Nu este ca entomologia legală, de exemplu. 

Profesorul - cel puţin aşa l-am numit în mintea mea - 
privea tripticul de pe masa din faţa lui. Examina lemnul cu 
o lupă imensă şi-i dădea înainte, vorbind despre lemn şi 
despre ADN. L-am plasat într-o universitate cam de-al 
treilea rang de prin nordul Angliei, care-şi expunea 
talentele limitate într-o carieră nulă şi care-şi obținuse 
profesoratul, dacă avea unul, prin faptul că era adeptul 
cheltuirii banilor din fondurile publice. 

Se aşteptaseră ca noi să fugim, chiar îşi doreau acest 
lucru. Ne urmăriseră cu farurile stinse, un convoi de 
maşini de-a lungul unui drum de coastă, până la plantaţia 
de la Sevilla la Nueva. Hondros luase icoana din mâinile lui 
Debbie: de o mie de ani se afla în familia ei, şi ea de-abia 
dacă o ţinuse trei minute. Maşinile apăruseră din locuri 
neaşteptate, iar noi fuseserăm îngrămădiţi în câte una 
dintre ele, fiecare în altă maşină. Convoiul ne dusese prin 
noaptea întunecată înapoi la Ocho Rios, înapoi pe drumul 
pustiu de coastă, înapoi la casa Lego. Am stat între doi 
indivizi pe care nu-i mai văzusem până atunci. Amândoi 
fumau din greu, dar greaţa pe care o simţeam nu se datora 
fumului de ţigară. Casa Lego era uşor de zărit, chiar şi pe 
întuneric; pereţii săi văruiţi cu alb sclipeau uşor în lumina 
stelelor. Barca mare cu motor se afla încă în golfuleţ, şi am 
avut încă o dată ideea fantastică de a sări în ea, ca să 
dispar apoi pe oceanul întins. 


lar acum electricitatea fusese restabilită, iar indivizii 
care fuseseră electrocutaţi, loviți şi înjunghiaţi dispăruseră 
- probabil aruncaţi în mare, şi noi stăteam pe canapeaua 
din sufragerie, de pe care, fiind joasă, trebuia să facem un 
efort să ne ridicam; ideea de a face un salt brusc ieşea 
total din discuţie. Erau nişte oameni noi în încăpere, cred 
că tot greci sau, cel puţin, de origine mediteraneeană. 
„Inspectorul Menem” se afla şi el cu noi; avea câte un 


— 304 — 


pistol în fiecare mână, ceea ce părea cam mult pentru trei 
captivi neînarmaţi. Iar în colţul opus se afla un tânăr negru 
cu dreduri, care-şi răsucea o ţigară voluminoasă. Am 
presupus că era o persoană contactată local, care 
furnizase şi armele, la fel de uşor de obţinut în Jamaica 
precum un pachet de ţigări. Cassandra îmi surprinse 
privirea şi-mi aruncă unul dintre zâmbetele ei glaciale. 
Hondros şi Profesorul se aflau la o distanţă de vreo trei 
metri, de partea cealaltă a mesei. Cassandra stătea într-un 
colţ, iar tânărul jamaican în celălalt, fiecare la aproape 
cinci metri distanţă de noi. Debbie, aflată la stânga mea, 
respira profund, agitată peste măsură. Mă simţeam 
cuprins de o mânie nestăpânită, amestecată cu vinovăţie, 
din pricina faptului că se găsea în această situaţie. Încerca 
din greu să se controleze. 

Discursul monoton al Profesorului ajunsese la final, 
exprimându-şi concluzia cu toată siguranţa îngâmfată a 
unei minţi plină de mediocritate. Hondros îi ceruse 
confirmarea: 

— Este aceasta relicva sfântă? 

Profesorul încuviinţă din cap, pe urmă răspunse: 

— Bineînţeles, o verificare corectă ar necesita datarea 
cu carbon-14. Zâmbi triumfător. Insă eu pot respinge cu 
precizie existenţa oricărui fals, oricât de modern elaborat 
ar fi acesta. 

Aceasta însemna şi sentinţa noastră la moarte. 

— Mulţumim, doctore! Hondros închise tripticul, pliindu- 
i părţile laterale. Cred că poţi pleca acum. Cassandra, vrei 
să ai grijă de onorariul domnului doctor? 

Profesorul îşi înclină uşor capul în direcţia lui. 

— Aş dori să fiu departe de această insulă - aruncă o 
privire scurtă în direcţia noastră - înainte să se întâmple 
vreo neplăcere. 

— Nu te teme, doctore! Vei fi plecat dintre noi cu mult 
înainte să se întâmple ceva aici, îi spuse grecul, zâmbindu-i 
mieros. 

Cassandra merse încet spre el, traversând încăperea. 
Profesorul ne mai aruncă o privire, de data aceasta uşor 


— 305 — 


anxioasă. 

— Mi-au văzut faţa, ştiţi? 

— Doctore, nu trebuie să-ţi faci absolut nicio grijă în 
această privinţă, spuse ea şi ridică pistolul. 

La început, Profesorul nu înţelese. Când lucrul deveni 
evident, când degetul Cassandrei se încordă pe trăgaci, 
acesta scoase un țipăt ascuţit, plângăcios, şi îşi ridică 
braţele ca şi cum ar fi putut împiedica glonţul. Se auzi o 
bubuitură sonoră, şi Profesorul deveni deodată o greutate 
inertă; căzu grămadă la pământ, cu capul izbindu-i-se de 
pardoseala de marmură. O pată roşie, pornind din mijlocul 
pieptului, începu să i se întindă în jos pe cravată şi pe 
cămaşă. 

— Doctorul Kaplan a fost plătit, spuse Cassandra. 
Rostise calm aceste cuvinte. 

Alături de mine, Debbie suspina în tăcere. Sângele roşu 
făcu o băltoacă mică, şi pe urmă începu să se extindă pe 
pardoseală. 

— li făcea mare plăcere să vorbească, spuse Hondros, 
scărpinându-se în cap. 

— Sunteţi absolut inumani! am exclamat eu, ştiind că nu 
era bine să spun aşa ceva. 

Imi dădeam seama că nu era bine să-i provoc sau să le 
atrag atenţia asupra mea. Dar nu m-am putut abtine. 

Hondros nu-mi dădu nicio atenţie. 

— Şi cu aceasta, doamnelor şi domnilor, se pare că am 
terminat! 

Incepură să vorbească în greceşte. Cineva făcu o glumă, 
şi mai multe priviri se îndreptară înspre Debbie. Tânărul 
negru îşi luă arma şi se uită la noi cu ochii mijiţi. Dacă m- 
aş fi băgat sub masă, aş fi avut o protecţie de moment. Aş 
fi putut să-l trag pe Hondros de picioare, să încerc să-i iau 
pistolul, şi să i-l îndrept spre cap. Cât indivizii înarmaţi s-ar 
fi gândit la acest lucru, Debbie şi Zola ar fi putut să iasă 
din încăpere. Mi-am dat seama că era stupid. Ştiam că era 
o tactică fără nicio speranţă. Dar ce altceva aş fi putut 
face? M-am gândit şi la varianta de modă veche a 
rugăminţilor de a-i fi milă de noi, dar am alungat ideea: 


— 306 — 


tactica asta ar fi avut mai multe şanse cu nişte vulturi. 

— Şi acum? 

Cuvintele îmi ieşiseră din gură mai mult ca un cârâit. 

Hondros se uită la ceasul de la mână. 

— Timpul e limitat, pentru noi toţi. Vreau să plec de pe 
insula asta nenorocită, şi să ajung mâine în siguranţă în 
Europa. Acum, de cine să scăpăm mai întâi? De tine, 
Blake? Sau preferi să le vezi plecate întâi pe prietenele 
tale, ca să-ţi prelungeşti viaţa demnă de milă cu încă vreo 
câteva secunde? 

Nu puteam să mai rostesc niciun cuvânt. 

— Răspunde acum! Mă repezi el. 

— Probabil că ar fi mai bine dacă eu aş fi ultimul. Le-aş 
scuti pe fete de mai multă suferinţă. 

— Ce nobil din partea ta! Cassandra, ocupă-te întâi de 
domnul Harry Blake! 

Telefonul mobil al lui Debbie începu să sune. Se lăsă o 
tăcere încremenită. Toată lumea din încăpere se ridică în 
picioare, cu excepţia lui Debbie, a Zolei şi a mea. 

— Aştept un telefon, spuse Debbie. 

Felul în care aceasta îşi controlă ţinuta, prezenţa sa de 
spirit mă uimi. 

— Ignoră-l! îi ceru Cassandra, îndreptându-şi pistolul 
dinspre mine spre Debbie. 

Telefonul continuă să sune. Şi brusc am fost perfect 
conştient de ceea ce urma să se întâmple. Am ştiut asta cu 
precizie, cu o siguranţă de o limpezime de cristal. Inima 
îmi bătea să-mi spargă pieptul. 

— Trebuie să răspund la telefon, spuse ea. Ei se aşteaptă 
la acest lucru. 

— Cine? întrebă Hondros, plin de suspiciune şi alarmat. 

— Brigada Specială, am rostit eu, încercând disperat să 
am un aer convingător. Se aşteaptă să sunăm cam pe la 
ora asta. 

Trebuia să spun orice, orice prostie pentru a-i ţine cu 
atenţia concentrată pe telefonul mobil, orice pentru a le 
distrage atenţia de la uşile de sticlă. Dorinţa de a mă uita 
la uşi - chiar şi numai o privire - era aproape covârşitoare, 


— 307 — 


şi trebui să mă forţez să-mi ţin privirile aţintite asupra lui 
Hondros. Aproape că ţipam în interiorul meu, aşteptând să 
se întâmple. Cassandra se apropie de Debbie, cu pistolul în 
mână, aşteptând un cuvânt. Nu numai Cassandra: şapte 
pistoale erau îndreptate înspre noi, fiecare apăsând pe 
cocoşul armei sale. Ș 

Şi apoi se întâmplă. Uşile din sticlă se făcură ţăndări. În 
aceeaşi clipă, trei indivizi ţâşniră prin ele, şi încă doi 
veniră în grabă prin bucătărie şi pe uşile de la dormitoare. 
Aveau veste antiglonţ până la gât, cagule negre şi nişte 
carabine urâte, negre. Cassandra deschise gura să ţipe, 
dar carabinele lătrară, şi corpul ei se prăbuşi fără viaţă la 
podea. Carabinele continuară să păcăne. Tânărul negru, cu 
chiştocul căzându-i din gură, îşi golea pistolul în grecii 
înarmaţi. Degetele Zolei mă strângeau puternic de 
antebraţ. Doar Hondros fu lăsat în picioare, cu pistolul pe 
masă, pe suprafaţa căreia se vedeau stropi fini din sângele 
Cassandrei. Oamenii urlau la el: 

— Poliţia înarmată! Nu mişca! 

El părea să nu audă nimic. Se uită la Adevărata Cruce şi 
spuse: „I ecclisia trefete me to ema ton martyron”. 

— La podea! Ă 

Se întoarse spre mine. În ochi i se vedea o anumită 
expresie, un fel de flacără, dar nu înţelegeam. Spuse: 
„Makari o Theos na sou sterisi Galini kai lremia”. 

— Faţa la pământ! Braţele depărtate de corp! 

Şi fără graba, se întinse după pistolul de pe masă. Cinci 
carabine urlară simultan. Faţa şi pieptul lui Hondros se 
dezintegrară, şi bucăţi de creier şi de carne, aşchii de os 
alb se răspândiră pe perete şi peste pictura jamaicană din 
spatele lui. O vază se sparse fărâme, un tablou căzu de pe 
perete, ciuruit de gloanţe. Forţa gloanţelor îl împinse pe 
spate, iar corpul lui sfărâmat atinse podeaua şi alunecă pe 
ea, lăsând o dâră de un roşu aprins. Imi pierdusem auzul, 
şi trecură câteva secunde până mi-am dat seama că Debbie 


tipa. 


— 308 — 


Capitolul 39 


Un alt convoi ne transportă prin aceeaşi noapte 
întunecată. De data asta făcu stânga la Ochi, ducându-ne 
către interiorul insulei. În lumina farurilor apăreau uneori 
case şi magazine, protejate în spatele unor garduri din fier 
forjat. Între ele erau suprafeţe întinse pustii. Habar n- 
aveam la ce să mă aştept la capătul acestei călătorii. Eram 
înghesuit între doi poliţişti, care purtau încă vestele 
antiglonţ, cagulele şi îşi ţineau carabinele între genunchi. 
Erau efectiv muţi. Şoferul fumă tot drumul ţigară de la 
țigară. Am tremurat tot timpul şi mi-am spus că nu era 
decât o reacţie normală. 

Călătoria luă sfârşit în faţa unei clădiri albastre cu alb 
de dimensiuni modeste. Se auziră portierele trântindu-se 
de mai multe ori, în timp ce Dalton, Debbie, Zola şi eu am 
ieşit din maşinile separate în care veniserăm şi ne-am 
întins picioarele; pe urmă eu mi-am umplut uşurat 
plămânii cu aerul proaspăt al nopţii. Pe o placă alb cu 
albastru scria: „Forţele de Poliţie din Bog Walk, Jamaica”. 
Era ora două dimineaţa, dar în acest loc era agitaţie ca 
într-o zi de duminică la piaţă. Debbie, cu ochii înlăcrimaţi, 
îşi aruncă braţele în jurul gâtului lui Dalton şi îşi îngropă 
capul în umărul lui. 

— Bine lucrat, Dalton! 

— Ne-au spus că ai murit, rosti Zola. 

Dalton zâmbi şi o îndepărtă blând pe Debbie. 

— Au exagerat puţin, Zola. Dar tu, Harry, deja ţi-ai dat 
seama de acest lucru, nu-i aşa? 

— Am ghicit. Dar cum de ne-ai găsit? l-am întrebat eu. Şi 
cum ai reuşit să te infiltrezi? 

Dalton îşi duse un deget la buze. Ne îndrumă prin 
parcare spre o latură a clădirii. Oamenii îşi aruncau în 
maşini vestele antiglonţ şi cagulele, iar carabinele erau 
încărcate într-un microbuz Ford Tranzit. Se auzeau o 
mulţime de discuţii animate şi de râsete. 

— Aveau nevoie de arme. Nu le puteau importa, aşa că 


— 309 — 


le-au obţinut la faţa locului. A durat vreo doua zile până am 
localizat furnizorul, şi din acel moment nu aveam altceva 
de făcut decât să-l arestăm. Aveau nevoie de cineva care 
să facă curăţenie în casă după ce plecau, să scape de 
arme, şi aşa mai departe. Adică Dalton, prietenul 
furnizorului, care avea nevoie de vreo câteva sute de dolari 
americani. 

— Sună îngrozitor de periculos, am spus cu stângăcie. 
Ar fi putut să te recunoască! 

— Nu mă văzuseră niciodată de aproape. 

— Nici eu aproape că nu te-am recunoscut, recunoscu 
Debbie. Dredurile alea! 

— V-am spus, zâmbi Dalton. Le ţin într-o cutie. 

Ne-am îndreptat spre verandă; nişte poliţişti transpiraţi 
roiau în jurul nostru. 

— Cum de ne-au găsit la Cabanele Moonlight? am 
întrebat eu. 

— Probabil ca te-au urmărit, Harry. Altfel cum? Dalton 
îşi cobori vocea. Am pus microfoane la telefonul avocatului 
şi am aflat de întâlnirea voastră. Fusese păcălit s-o 
aranjeze. Însă te-am pierdut după raid, adăugă el. Asta a 
fost îngrijorător. A trebuit să apelăm la GEHQ?* pentru a te 
localiza. 

— Sunt obosit, Dalton. Nu înţeleg. 

— Aveam o echipă care cutreiera peste tot prin insulă, 
dar era o situaţie destul de disperată. Ezită puţin, şi pe 
urmă continuă: Bine, Harry, tehnica este de domeniul 
public, şi bănuiesc că ai să-ţi dai seama oricum mai 
devreme sau mai târziu. Ei bine, Hondros a utilizat un 
telefon mobil. Noi îi înregistram convorbirile prin satelit. 
Londra deține un soft destul de deştept pentru 
recunoaşterea amprentei vocale. Au fost necesare doar 
câteva telefoane ca să-l localizăm. Pe urmă nu a fost decât 
o operaţiune poliţienească de rutină. 

— Şapte morţi este o operaţiune poliţienească de rutină? 
întrebă Zola. 


24 Cartierul General al Comunicaţiilor Guvernamentale din Marea 
Britanie (n.tr.). 


— 310 — 


— Aşa se pare. Oamenii care v-au salvat fac parte din 
Brigada de Combatere a Criminalităţii. Sunt obişnuiţi să 
aibă de-a face cu bande puternic înarmate. Işi cobori 
vocea. Recordul lor privind drepturile omului îl face pe 
Gengis-Han să arate ca Albă-ca-Zăpada. Dar măcar au 
ajuns la noi! 

— În ultima clipă, spuse Zola. Ce-ai fi făcut dacă nu 
ajungeau, Dalton? 

— Nu exista niciun plan B. Nu făceam decât să mă rog şi 
eu alături de voi. 

— Şi când ai început să ne dai de urmă? am întrebat eu. 

— Chiar imediat după Sevilla la Nueva. Hondros şi-a 
folosit telefonul mobil în maşină pentru a le spune amicilor 
lui că v-au găsit. Apropo, asta ne-a mai oferit încă un bonus 
drăguţ. Aveau mai multe echipe aici, cutreierând insula în 
căutarea voastră. Treizeci de persoane în total, în patru 
vile de la Negril la San Antonio. Forţele de poliţie din 
Jamaica îi aduc acum pe toţi. 

Debbie încă mai era zdruncinată, dar în vocea ei se 
putea citi multă hotărâre. 

— Poliţia a luat Adevărata Cruce. O numesc probă 
materială sau ceva de genul ăsta. 

— Nu se poate s-o ia! replică Zola. Mai ales după toate 
prin câte am trecut! 

— Din păcate, spuse Dalton încruntându-se, chiar este 
probă materială! 

— Dar ar putea s-o ţină luni de zile! 

— Ani, Debbie! Sistemul judiciar se mişcă foarte încet în 
Jamaica. E posibil chiar să n-o mai vedem. Se gândi câteva 
clipe, pe urmă spuse: Aş vrea să încerc ceva. 

L-am urmat pe Dalton într-o încăpere aglomerată din 
spate. Acolo erau instalate vreo şase telefoane. Camera era 
plină cu miros de transpiraţie, de fum de ţigară şi de cafea; 
telefoanele sunau în permanenţă. Prin uşa deschisă am 
văzut cum apare o maşină. Se deschise o portieră, şi un 
poliţist de rang superior, cu privirea înceţoşată, ieşi afară 
din ea. Mi-am dat seama că era de rang superior după 
aerul de deferenţă din jurul său şi din felul ţanţoş în care 


— 311 — 


se mişca. Îşi fixă privirea asupra mea în momentul în care 
păşi în încăpere. Avea ochii bulbucaţi şi pleoapele grele, şi 
nu putea să aibă decât un singur nume: domnul Şopârlă. 
Semăna perfect cu una. Acesta începu o conversaţie pe ton 
coborât cu sergentul de la poliţia locală. Dalton scoase o 
agendă mică şi formă un număr. Făcu semn cu degetul 
către doua telefoane. Debbie ridică receptorul unuia, şi eu 
cu Zola am ascultat împreuna la celălalt. Se auzi o voce de 
femeie în vârstă: 

— Da. 

— Aş vrea să vorbesc cu Sir Joseph, vă rog. 

— Îmi pare rău, dar acum doarme. 

— Vreţi să-l treziţi, vă rog? 

— Poftim?! 

— Spuneţi-i că îl caută Dalton. 

Se simţi o ezitare prelungă şi o notă de gheaţă în vocea 
femeii când replică: 

— O clipă, vă rog. 

Se auzi sunetul unor paşi care veneau şi plecau, apoi Sir 
Joseph răspunse la telefon: 

— Dalton? L-aţi găsit? 

— Şi da, şi nu, Sir Joseph. Vă sun de la o secţie de poliţie 
din Jamaica. Tripticul este reţinut de către poliţia locală ca 
probă materială. N-o să-l mai vedem ani de zile, asta dacă 
îl vom mai vedea vreodată! 

— Şi prietenii noştri balcanici? 

— Sunt băgaţi până în gât în treaba asta. Şapte morţi, şi 
acum sunt adunaţi oamenii lor de prin toată insula. 

— Voi încerca să iau legătura cu ministrul de externe. 
Unde vă aflaţi mai exact? 

— Se numeşte Bog Walk. 

— Staţi acolo liniştiţi! Şi fiţi cât mai puţin cooperanţi cu 
poliţia locală. Nu le spuneţi nimic despre icoană! Dacă nu 
voi reuşi să iau legătura cu secretarul de externe, mă tem 
că veţi avea o noapte foarte lungă. 

Domnul Şopârla mă privi cu colţul ochiului. Mormăi ceva 
către sergent, care-şi linse nervos buzele. Sergentul veni 
înspre noi. 


— 312 — 


— De ce utilizaţi un telefon oficial, domnule? 

Am pus receptorul în furcă şi am ridicat din umeri. 

— Vreţi să mă urmaţi, domnule? mă întrebă sergentul. 

— Ce faceţi în Jamaica? întrebă polițistul, renunțând să 
mai pomenească ceva despre drepturile noastre. 

— Am venit cu afaceri. 

Camera de interogatoriu nu era mai mare decât o 
debara, şi cea mai mare parte a spaţiului era ocupată de o 
măsuţă pătrată şi de patru scaune. Am luat o gură de 
cafea; era aproape rece, şi fără nicio aromă. 

— Şi care este natura acestor afaceri? 

— Căutăm ceva în numele unui client. 

— Să te ia naiba, domnule Blake! exclamă sergentul 
nerăbdător. Răspunde ca lumea la întrebări! Ce căutai mai 
exact? 

— Un obiect, o veche moştenire de familie, despre care 
clientul meu s-a gândit că s-ar putea să se afle în Jamaica. 

— Ce fel de moştenire? întrebă sergentul, ridicându-şi 
vocea. Poate credea că aşa avea să-l impresioneze pe 
inspector. 

— Doar un obiect antic de familie. 

Pentru o clipă m-am gândit că individul avea să mă 
lovească, dar domnul Şopârlă îl întrerupse, aprinzându-şi o 
ţigară de foi. 

— Domnule Blake, iată care este situaţia: am primit un 
telefon de la Brigada Specială din Anglia prin care eram 
anunţaţi că toţi eraţi ţinuţi prizonieri de către o bandă 
înarmată. Ba chiar ne-au spus şi unde, cu precizie. V-am 
scos de acolo, riscând vieţile oamenilor mei în cursul 
acestui proces, iar acum am rămas cu şapte cadavre şi 
nimic altceva. Acum, spune şi dumneata, nu-i aşa că nu te 
aştepţi să lăsăm lucrurile aşa cum sunt, cu siguranţă? Nu-i 
aşa? 

— Bineînţeles că nu. 

— Mă bucur că vezi lucrurile în acest fel. Deja Amnesty 
International ne suflă în ceafă din cauza unora care 
consideră că avem o reputaţie proastă în ce priveşte 
apărarea noastră în cazul unor atacuri armate. Ce să-i 


— 313 — 


spun comisarului? Că toate astea s-au petrecut din cauza 
acelei bucăţi de lemn pe care am găsit-o pe masă? Acum 
trebuie să aflăm cine erau aceşti oameni şi ce voiau, şi 
care a fost rolul vostru în toată povestea aceasta. Ajută-mă 
în această privinţă, domnule Blake! 

Cererea individului era rezonabilă, iar tonul său era 
politicos, chiar civilizat. Reuşise să mă sperie de-a binelea. 

— Şi nici nu aş vrea să fiţi duşi la East Central Kingston 
pentru un interogatoriu mai formal. Aş vrea să evit asta 
dacă s-ar putea. Ar fi mult mai bine dacă am putea clarifica 
lucrurile aici. Deci, spuse cu un ton de parcă ar fi încheiat 
o afacere, ce-i cu această bucată de lemn? 


— 314 — 


Capitolul 40 


Înaltul comisar britanic apăru în persoană. Era tânăr, 
surprinzător de deschis şi venea însoţit de doi indivizi, 
chiar mai tineri decât el. Sosirea lui fu anunţată de către 
un poliţist extrem de agitat, care bătu la uşa camerei de 
interogatoriu şi îşi vâri numai nasul prin deschizătură. 

— Bineînţeles că nu am nicio autoritate aici, fu de acord 
ambasadorul cu domnul Şopârlă. Numai că mă aştept ca 
dintr-o clipă în alta să sune şeful dumneavoastră. 

Ca şi cum atâta ar fi aşteptat, se auzi un alt ciocănit în 
uşă, şi acelaşi poliţist agitat îl anunţă pe domnul Şopârlă: 

— Un telefon pentru dumneavoastră, domnule! 

Am ieşit din camera înghesuită de interogatoriu. Nu era 
nici urmă de Zola sau de Debbie şi am presupus că şi ele 
erau interogate, dar în alte debarale mici şi înghesuite. 
Domnul $Şopârlă luă receptorul, iar eu am privit cu 
satisfacţie cum expresia sa oţetită se topi, se decongelă şi 
se dizolvă, transformându-se într-o consimţire posacă. 

— Unde este? se interesă ambasadorul. 

— Ce anume? Se prefăcu domnul Şopârlă că nu înţelege. 

— Domnul ambasador se referă la bucata aceea de lemn. 
Ştiţi, cea despre care m-aţi interogat în ultima oră. 

Polițistul avea chipul lipsit de expresie. 

— Poate ar trebui să-l sunăm pe şeful dumneavoastră 
încă o dată, sugeră ambasadorul cu blândeţe în voce. Sunt 
convins că nu-l va deranja să fie sculat din nou din pat. 

— Sergent Mortimer, ocupă-te de asta! Şi aranjează o 
escortă pentru martorii noştri. 

O escortă? Dar unde ne duceam? Nu doream să fiu 
escortat nicăieri, nu atâta timp cât era $Şopârlă la 
conducere. Voiam să ies afară şi să mă duc undeva 
departe, foarte departe de acest loc. Un val de anxietate 
trecu peste mine. L-am pus pe seama oboselii, gândindu- 
mă că aveam imaginaţia deja supraîncărcată. Ambasadorul 
ori îmi citi gândurile, ori mi-o luă pur şi simplu înainte. 

— Mulţumesc, spuse el, dar îmi voi lua oamenii în 


— 315 — 


Rollsul meu. 

L-am aşteptat pe ambasador lângă Rolls-Royce. Acesta 
avea culoarea verde-închis, şi un steag mic al Marii 
Britanii, iar eu simţeam confortul britanic, chiar dacă firma 
era deţinută de BMW. Într-un minut apăru şi acesta cu 
tripticul. Era ora trei dimineaţa şi lucrurile începeau să se 
descâlcească. Inspectorul McIntyre, care condusese raidul, 
îmi spuse că prinseseră treizeci de indivizi în noaptea 
aceea. Erau ţinuţi prizonieri la mai mult de o duzină de 
posturi de poliţie împrăştiate pe întreaga insulă. 

Ambasadorul ieşi din clădire cu tinerii săi. Dalton sosi şi 
el la maşină câteva secunde mai târziu. 

— Duceţi-vă înainte, spuse el. Mai am nişte lucruri de 
clarificat aici. 


— De necrezut! exclamă ambasadorul. Îi crescuse barba 
peste noapte şi avea un aer uşor nedumerit. 

Maşina se deplasa într-o linişte monahală şi aluneca pe 
drumul plin de gropi ca o navă spaţială. Insoţitorii lui se 
aşezaseră în faţă. 

— Ministrul de externe mi-a explicat acum o oră cum 
stau lucrurile. Cu greu îmi vine să cred! Ce aţi spus 
forţelor locale de poliţie? 

— O poveste despre cum am fost urmăriţi de nişte hoţi 
în Munţii Albaştri, răspunse Zola. 

Fu total incredibilă şi nimeni nu o crezu nicio clipă. 

— Nu ne-am putut gândi la altceva la ora două 
dimineaţa, spuse Debbie. 

— Mai ales că înotaserăm în sânge cu o jumătate de oră 
mai devreme, i-am amintit şi eu. 

— Nu contează, mormăi ambasadorul. A mers. Bătu cu 
palma tripticul care i se odihnea pe genunchi. Acesta ar 
putea pleca astăzi, ceva mai încolo, prin curierul 
diplomatic. Unde aţi dori să-l trimită MI6, domnule Blake? 

Îmi luă câteva momente până am priceput. Zola îmi 
surprinse privirea pentru o fracțiune de secundă. Am 
ezitat. 

— Dar bineînţeles, continuă ambasadorul. La ora asta nu 


— 316 — 


mai gândesc. 

Apăsă un buton, şi un ecran din sticlă groasă se ridică 
rapid între compartimentul şoferului şi cel al pasagerilor. 

— Casa Picardia? am întrebat-o pe Debbie. 

— Mai bine nu. Din cauza unchiului Robert. Cred că 
deocamdată o să-l păstrăm cu noi. Ceva din vocea ei îmi 
spuse că nu avea niciun rost să mai discutam. 

Ambasadorul încuviinţă din cap. Debbie luă tripticul de 
la el şi îl puse pe picioare. Mă privi şi îmi zâmbi. M-am 
gândit: „După nouă sute de ani!” 

— Ce ştiţi despre această operaţiune, domnule 
ambasador? întrebă Zola. 

— Doar ceea ce mi-au spus oamenii dumneavoastră. 

— Numai că nu sunt sigură ce înseamnă asta, spuse ea. 
Nu am putut fi contactaţi în ultimele două zile. 

Ambasadorul se uită nesigur înspre Debbie. 

— E în ordine, spuse Zola. Debbie are acces la aceleaşi 
informaţii ca şi noi. Puteţi vorbi deschis. 

— Bine, haideţi să vă fac un rezumat al informaţiilor pe 
care le-am primit. Nu ştiam absolut nimic despre aceasta 
până acum câteva ore. Mi s-a spus că acum vreo doi ani, 
poliţia israeliană a interogat un preot aparţinând de 
Biserica Greco-Ortodoxă din Ierusalim pentru trafic de 
arme. L-au eliberat din lipsă de dovezi, dar acest incident a 
fost de ajuns pentru a stârni interesul serviciilor secrete 
britanice şi americane. S-a dovedit că nu era deloc preot 
de fapt, ci un funcţionar de la departamentul lor arăbesc. 
Nu-mi amintesc numele. 

— Apostolis Hondros, spuse Zola. 

— Da, acesta este, îmi amintesc acum. Acesta este 
numele pe care l-a adoptat, nu-i aşa? Pentru că de fapt 
numele lui de botez era Enver Bayal. Era turc la origine, 
dar s-a convertit la greco-ortodoxism. Povestea este că a 
încercat să intre în preoţie, dar a fost respins. Conform 
patriarhului Aristarchus de la patriarhatul grecesc, 
părerile lui deveneau din ce în ce mai extremiste. Acesta 
arăta o ură fanatică faţă de Vatican şi s-a opus cu violenţă 
faţă de înţelegerea din 1993 dintre Biserica Ortodoxă şi 


— 317 — 


Vatican. S-a opus, de asemenea, şi faţă de ţara sa de 
baştină din motive politice, peste care am sărit din lipsă de 
timp. Era ceva legat de susţinerea musulmanilor din 
Bosnia. Cum vi se pare până acum? 

— Foarte bine până aici, domnule ambasador, spuse 
Zola. Se pare că v-au făcut o informare foarte detaliată. 

— Poliţia turcă a făcut legătura dintre el şi mai multe 
asasinate care i-a avut ca ţintă pe clericii musulmani din 
Istanbul la sfârşitul anilor 1990, dar nu s-a putut dovedi 
nimic. A dispărut vreme de câţiva ani, dar la schimbarea 
de mileniu a înfiinţat un grup care şi-a dat numele de 
Cercul Bizantin. Acesta avea structura obişnuită a unei 
celule dificil de penetrat, care a atras amestecul obişnuit 
de oameni: extremişti religioşi, extremişti naţionalişti, 
tineri idealişti, oameni de ştiinţă naivi, dezrădăcinaţii, 
nemulţumiţii şi tulburaţii psihic. 

— Toţi sunt tulburaţi psihic, am adăugat eu, dorind să-l 
fac pe ambasador să vorbească în continuare. 

— Este vorba de scopul lor. Ambasadorul clătină din 
cap. Îmi vine foarte greu să cred aşa ceva. 

— La care dintre scopuri vă referiţi? 

„Zola, nu-ți forța norocul!” m-am gândit eu. 
Ambasadorul păru nedumerit pe moment. 

— Nu au mai mult de unul, nu-i aşa? întrebă el. 

— Cât de multe v-au spus despre acesta? întrebă Zola. 

— Nu prea multe. Credeţi că aţi putea să-mi spuneţi 
ceva în plus? 

— Îmi pare rău, domnule ambasador. Legea secretelor 
oficiale... 

Îmi trecu prin minte că Zola nu minţise nici măcar o 
singură dată pe parcursul acestei conversații. 


Am dormit vreo trei ore - după cum se părea, trei ore 
deveniseră raţia mea de somn zilele astea - când sosi 
Dalton, bătând cu zgomot la uşă şi spunându-ne că de-abia 
ne mai ajungea timpul ca să vedem un răsărit caraibian. 
Acesta era tot numai roz şi auriu, cu norişori răsfiraţi pe 
cer, şi l-am privit şi am căscat în vreme ce ne beam 


— 318 — 


cafeaua şi mâncam brioşe la micul dejun, pe verandă. 
După cum se părea, ambasadorul primea aceste brioşe cu 
avionul din Anglia în fiecare dimineaţă. 

— Noi am fost momeala, nu-i aşa? 

— Îmi pare rău, Harry, dar nu se obişnuieşte ca MI6 să 
discute despre operaţiunile sale. De fapt, dacă 
ambasadorul nu s-ar fi scăpat, nici măcar nu aţi fi ştiut 
acum... 

— Sau poate că eu am fost momeala, iar Zola şi cu 
Debbie au fost nişte complicaţii neaşteptate. Oricum, 
guvernul Maiestăţii Sale nu are niciun drept să-şi pună 
cetăţenii astfel în pericol. 

— Regulile se schimbă, Harry, îmi spuse Dalton. Trăim 
în nişte vremuri periculoase. 

— Şi tatăl meu? întreba Debbie. Nu a fost omorât de 
nişte spărgători, nu-i aşa? 

— Îmi pare atât de rău, Debbie, rosti Dalton clătinând 
din cap, aş vrea să-ţi pot spune! Dar nu am voie să spun 
nimic. Încă trebuie să mai aibă loc nişte cercetări. 

— Lasă regulile măcar de data asta, Dalton, se răsti 
Zola, cred că din cauza oboselii acumulate. Ar însemna 
foarte mult pentru ea. _ 

— Dalton vrea să spună că da, i-am zis lui Debbie. li pot 
citi limbajul trupului ca pe-o carte deschisă. Cassandra a 
fost implicată în asta. j 

— Aşa crezi, Harry? întrebă Debbie. In acest caz sunt 
mulțumită. Se uită visătoare înspre mare, iar ochii i se 
umeziră. Foarte mulțumită, mai adăugă ea. 

— Sunt un actor foarte prost, nu-i aşa? întrebă Dalton. 
Nu contează. Va trebui să semnaţi oricum cu toții Legea 
secretelor oficiale. 

— Mai ghiceşte câte ceva, Harry, ca să putem înțelege 
cu toții limbajul trupului lui Dalton! spuse Zola. 

— Nimic mai simplu, am răspuns eu şi i-am aruncat o 
privire lui Dalton. Eraţi la curent cu faptul că se cocea o 
operaţiune teroristă de anvergură. Aţi aflat că aceştia 
căutau manuscrisul lui Ogilvie, dar nu v-aţi dat seama din 
ce motiv. Poate că ştiaţi că-l uciseseră pe tatăl lui Debbie, 


— 319 — 


dar aţi avertizat poliţia locală. Aceştia aveau descrierea 
mea făcută Cassandrei. Aşa că ne-aţi lăsat să plecăm cu 
manuscrisul, ca să vedeţi unde urma să ducă acesta. E 
bine până acum? 

Dalton îşi întindea unt peste brioşa lui şi se prefăcea că 
nu aude nimic. Făcea cu cuțitul nişte modele mărunte 
întortocheate. 

— Sună plauzibil, Harry, spuse Zola, cu excepţia unui 
singur lucru. Cum reuşeşte Sir Joseph să intervină în 
acţiune? Nu am făcut decât să-i cer părerea asupra 
aspectului legat de cruciade, şi pe urmă a apărut Dalton, 
ca prin farmec. Dalton, care s-a întâmplat să ştie totul 
despre icoane şi simboluri religioase şi care, de asemenea, 
se potriveşte perfect cu mediul jamaican. Cum putea Joe să 
fie pregătit cu aşa ceva? 

— Nu era pregătit, Zola. Dar eu eram supravegheat de 
MI6, şi tu la fel. Nu am nicio îndoiala că telefonul tău către 
Sir Joseph a fost interceptat, şi că Sir Joseph, în interesul 
naţional, a fost convins să-l recruteze pe Dalton, căruia i se 
ținuse fără îndoială un curs pe scurt despre relicve, 
cruciade, bigotism medieval şi fanatism religios. 

Dalton îşi ungea acum brioşa cu gem de portocale. 

— Dacă aş merge şi eu pe ghicite aşa cum faci tu, 
comentă el, aş spune că MI6 poate deja să apeleze la 
oameni cu expertiză în aceste domenii. Antagonismele 
străvechi sunt de actualitate şi în zilele noastre. 

— De unde a apărut Cassandra în povestea asta? am 
întrebat eu. 

— Şi ea era la fel de sărită de pe fix ca şi Hondros, 
bineînţeles, spuse Zola, întinzându-şi unt pe un croasant. 

O pasăre colibri matinală se mişca în salturi mici şi 
rapide în jurul unei plante agăţătoare mexicane de pe 
perete. 

— Sau intrase în afacerea asta pentru bani? Desigur, ar 
fi greu de spus. Dar hai să nu-l compromitem pe colegul 
nostru de la MI6 de lângă noi. El este unul dintre cei care 
ţinteşte sus, plin de zel, pe calea unei promovări rapide. 

— Toţi erau mânaţi de convingere, nu de bani, confirmă 


— 320 — 


Dalton. Nu ar trebui să spun aşa ceva, dar oricum veţi citi 
aceste lucruri în ziare când ne vom întoarce în Anglia. 
Cercul Bizantin, după cum se numea, îşi pregătea această 
operaţiune de cel puţin doi ani, înainte să se fi ştiut ceva 
despre Adevărata Cruce. 

— Şi atunci, am spus eu, când au aflat că existau nişte 
hârtii care ar fi putut duce la Adevărata Cruce... 

— Au aflat de la... spuse Zola, lăsându-şi vorbele în 
suspensie, şi îşi şterse un strop de gem de pe colţul 
buzelor. 

— Unchiul Robert? completă Debbie propoziţia lăsată în 
aer. 

— Nu. Unchiul tău Robert a fost interogat cât timp tu 
făceai plajă aici. El a ghicit că jurnalul ar putea conţine 
nişte informaţii despre icoana de familie pierdută şi avea 
propriile planuri să o obţină de unul singur. 

— S-o fure de la mine! 

— Însă nu avea nicio legătură cu Cercul Bizantin. 
Suspiciunile lui Harry şi ale Zolei nu au fost fondate în 
această privinţă. Noi credem că Hondros a fost informat de 
cineva din biroul avocatului jamaican, Chuck Martin. 
Cineva care era la curent cu istoria familiei tale a aflat 
despre povestea cu de Clari, şi pe urmă l-a alertat pe 
Hondros sau pe Cassandra. Cum, habar n-am. Probabil 
partea implicată dorea să obţină un anumit procentaj din 
afacere. Poliţia din Jamaica investighează acum. 

— Ceva ce nu ştii, i-am spus eu. Longitudinea postului 
de poliţie Bog Walk este şaptezeci şi şapte grade vest. 

— Cum? întrebă Debbie surprinsă. E uimitor! 

— Şi Sevilla la Nueva, locul în care au îngropat icoana, 
este cam la fel. 

— Crezi că Ogilvie...? începu Zola. 

— Hai mai bine să ne gândim la asta mai târziu, am 
întrerupt-o eu. Între timp ar trebui să plecăm cât mai 
repede de pe această insulă. Avem în posesia noastră o 
icoană care valorează o avere, şi o să se împrăştie tot felul 
de zvonuri. 

— Credeam că n-ai să te mai prinzi niciodată, Harry! Şi 


— 321 — 


s-ar putea ca în curând să mai fie şi alţi pretendenți care 
să facă presiuni asupra comisarului. Însuşi guvernul 
jamaican s-ar putea să vină cu nişte idei. Doar nu credeaţi 
că v-am trezit atât de devreme numai pentru răsărit! 

— Nu putem s-o pierdem, nu acum! spuse Debbie. 

— Cât timp voi dormeaţi, am rezervat pentru noi toţi 
locuri într-un avion britanic către Londra în această după- 
amiază, dar nu vom pleca cu acesta. Vom fi, în schimb, pe 
un iaht închiriat către Cuba, care pleacă la opt în această 
dimineaţă. Se uită la ceas. Adică, într-o oră şi nouă minute. 

— Hai să ne grăbim! spuse Debbie. 

Am dat pe gât ultimele resturi de cafea. 

— Nu am mai mers cu iahtul niciodată în viaţa mea, am 
spus eu. O să ne răsturnăm şi o să fim mâncaţi de rechini! 

— Nu fi aşa de fraier, Harry! exclamă Zola. Navigarea 
unui iaht trebuie să fie uşoară, cel puţin aşa cred. 

— Mişcaţi-vă mai repede, oameni buni! îi îndemnă 
Dalton. Împachetaţi-vă bagajele şi lăsaţi cheia! 

— Să nu uitaţi Crucea, am spus eu. Nu după toate prin 
câte am trecut pentru ea! 


— 322 — 


Capitolul 41 


Eram ca în una dintre cărţile polițiste ale Agathei 
Christie, în care suspecţii erau adunaţi în camera de zi. Ne 
înghesuiserăm cu toţii în bucătăria micuță a Zolei din 
Greenwich. Sir Joseph era cocoţat pe un taburet înalt, cu 
un pahar mare cu lapte în faţă; Debbie, îmbrăcată cu o 
fustă neagră şi cu un pulover, stătea pe una dintre 
suprafeţele de lucru, chiar lângă chiuvetă. Era îmbujorată 
de entuziasm. Eu, Dalton şi Zola stăteam pe scaune la 
masa micuță, rotundă. Rana de la glonţ se vindecase de 
bine, de rău, şi purtam o cămaşă cu mânecile scurte 
pentru a o expune, ca pe o cicatrice rămasă în urma unui 
duel. Mă făcea să mă simt ca un erou. Într-o găleată cu 
gheaţă se afla o sticlă de şampanie nedeschisă şi erau 
pregătite şi nişte pahare. 

Adevărata Cruce fusese scoasă pentru o perioadă scurtă 
de la trezoreria Băncii Angliei, iar eu, Zola şi Dalton 
luaserăm fiecare câte o aşchie minusculă din ea înainte de 
a o depozita din nou. 

— M-am interesat în privinţa proprietăţii, declară Sir 
Joseph. Vreţi să vă spun? 

Se auzi un cor de încuviinţări. 

— Nu e prea simplu. Depinde câtă vreme a fost pierdut 
tripticul, dacă a fost căutat de generaţii succesive şi cum a 
fost căutat. 

— Cum poţi căuta ceva dacă nu ştii de unde să începi? 
întrebă Debbie. 

— Nu există un răspuns absolut la această întrebare. 
Depinde de acţiunile pe care le-au întreprins strămoşii 
dumitale de-a lungul generaţiilor. Dacă, să spunem, vreo 
două generaţii sau chiar o singură generaţie din strămoşii 
dumitale au renunţat să-l mai caute, chiar şi pentru o 
perioadă de zece ani sau cam aşa ceva, se poate pretinde 
că au renunţat la dreptul de proprietate. În această 
situaţie, dacă îl găseşte altcineva, acea persoană are 
dreptul de proprietate asupra lui. 


— 323 — 


— Povestea cu faptul că aveam Adevărata Cruce ascunsă 
undeva a circulat în familia mea de la o generaţie la alta. 
Tripticul a fost întotdeauna considerat ca o parte a 
moştenirii noastre. De Clari din Picardia l-a ascuns undeva 
- a fost ascuns, nu pierdut. Cineva ştia unde este. Dovada 
este că Marmaduke StClair s-a dus cu el în Jamaica. Iar 
Marmaduke StClair este unul dintre strămoşii mei. 

— Bine zis, spuse Sir Joseph. Un alt punct în favoarea 
dumitale este faptul că instrucţiunile de recuperare a 
acestuia i-au fost înmânate tatălui dumitale, chiar dacă 
indirect, de către un descendent direct al lui Marmaduke. 

— Aparține familiei Tebbit, atunci. Este al meu. 

— Însă, dacă înmânezi ceva de la o generaţie la alta, nu 
este suficient să spui: „Iţi las totul moştenire”. Trebuie 
specificat un anumit articol. Marmaduke nu a făcut altceva 
decât să îngroape tripticul, şi a lăsat un mesaj codificat 
pentru a fi găsit de către descendenţii săi. Este destul de 
evident că generaţiile următoare nu au reuşit să înţeleagă 
această codificare, şi astfel s-ar putea argumenta faptul că 
Adevărata Cruce a fost prin urmare pierdută de familia 
dumitale. 

— Dar de unde puteţi şti că s-a pierdut? întrebă Debbie. 
Poate că a fost doar păstrată şi ascunsă. Şi chiar dacă s-ar 
fi pierdut, puteţi fi sigur că mai multe generaţii succesive 
au încercat să descifreze codul. Asta înseamnă că au 
căutat Crucea, nu-i aşa? 

— Da, dar Crucea nu a fost menţionată niciodată în 
testamentele din familia dumitale. Putem fi siguri de acest 
lucru. Şi mai sunt pretendenți rivali. 

— Vă referiţi la sărmanul acela din Jamaica? 

— Unul dintre ei. De unde a luat el tripticul? A săpat el 
în pământ şi l-a scos? Chiar a fost în familia lui de mai 
multe generaţii, caz în care ar putea avea pretenţia la el? 
Şi dacă a fost îngropat pe pământ jamaican, în special pe o 
proprietate aparţinând statului, ceea ce plantaţia Sevilla la 
Nueva este acum, atunci guvernul jamaican ar putea să-l 
revendice drept comoară găsită, fără proprietar. Legea 
publică poate fi implicată, de asemenea, iar complicațiile 


— 324 — 


ar putea deveni, scuză-mă, de-a dreptul bizantine. 

— Dar Debbie a cumpărat tripticul de la el, l-am 
întrerupt eu. 

— Astfel este posibil, admițând că nu era ea proprietara 
lui. 

— Însă distrugând pretenţia sărmanului din Jamaica, 
pentru că el l-a vândut. 

— S-ar putea argumenta faptul că l-ai înşelat. Faptul că 
i-ai oferit trei sute de dolari pentru un articol care valora 
treizeci de milioane. 

— A fost oricum cu trei sute de dolari mai mult decât 
avea dreptul să primească, rosti Debbie cu hotărâre. 

— Poate. Însă dacă sărmanul acela a săpat în pământ şi 
a scos tripticul, acest lucru ar putea întări dreptul 
guvernului jamaican de a-l revendica. Şi mai este o 
problemă. 

— O altă problemă? întrebă Debbie. Cum ar putea să fie 
mai multe probleme în afară de aceasta? 

— Cine poate spune că de Clari avea drept de 
proprietate asupra crucii de la bun început? De fapt, a 
furat-o în timpul cruciadelor. Posesia prin bun furat nu dă 
dreptul de proprietate. Biserica ar putea argumenta că 
această cruce îi aparţine ei de fapt, şi că familia Tebbit nu 
a avut niciodată dreptul la ea. 

— Care biserică? întrebă Zola. 

— Acum am putea spune că am pătruns pe un teren 
periculos, replică Sir Joseph încruntându-se. Constantin, 
sau unul dintre oamenii lui, a descoperit crucea în 
Ierusalim, în anul 327 d.Hr., şi a dus-o în Bizanţ. Acest 
lucru pare s-o facă proprietatea Bisericii Greco-Ortodoxe, 
care ar putea revendica Adevărata Cruce din acest fapt. 

— Joe, vrei să spui că, în tot acest timp, Hondros şi 
Cassandra aveau dreptul la această icoană? întrebă Zola, 
cu gura căscată de surpriză. 

— Nu fac decât să anticipez ceea ce ar putea spune nişte 
avocaţi bine plătiţi. Pe de altă parte, Biserica Catolică 
poate revendica această cruce ca succesiune apostolică, 
iar avocaţii lor bine plătiţi ar spune că acest fapt îi 


— 325 — 


stabileşte pe clienţii lor drept adevărații moştenitori ai 
Crucii lui Hristos. Nu mi-ar plăcea să fiu în pielea 
judecătorului care ar trebui să ia o decizie între aceşti doi 
rivali puternici. 

— Eu nu sunt prea sigur că vreuna din biserici ar putea 
să revendice ceva, am sugerat eu. Să nu uitam că această 
cruce a fost furată şi ţinută de mahomedani vreme de 
secole întregi, timp în care bisericile au încetat să o mai 
caute. Din cele ce spuneaţi dumneavoastră, ele au 
renunţat aşadar la revendicare. 

— Însă Biserica Catolică a încercat să obţină Crucea. 
Ăsta a fost scopul celei de-a Cincea Cruciade. 

— A fost o scuză pentru jaf, nu o încercare sinceră dea o 
obţine. 

— Se poate, spuse Sir Joseph luând o gură de lapte. Cine 
ar putea şti cu certitudine ce se petrecea în mintea unui 
papă acum opt sute de ani? 

— Şi atunci încotro ne îndreptăm de aici? întreba Zola. 

— Înțelegerea noastră rămâne valabilă. Echipa mea 
legală examinează acum chestiunea dreptului de 
proprietate. Numai că alţii ar putea să revendice şi ei 
tripticul, iar această problemă ar putea să se prelungească 
prin tribunale, cu nişte cheltuieli enorme. Reţineţi de 
asemenea că, după emanciparea sclavilor, oamenii au 
trebuit să-şi câştige singuri existenţa. Mulţi s-au îndreptat 
spre interiorul insulei şi şi-au găsit ceva de lucru pe câte o 
bucăţică de pământ pe unde au putut şi ei; nici nu se 
punea problema avocaţilor care să definească graniţele 
pământului sau care să întocmească acte. 

— Înțelegerea era să o conving pe Debbie să vă acorde 
dumneavoastră dreptul preferenţial asupra Crucii, pe baza 
unei evaluări independente. 

— Corect. Am evaluat-o la douăzeci de milioane de 
dolari. 

— Oamenii mei o evaluează la peste patruzeci de 
milioane. Nu o pot consilia să accepte mai puţin de atât. 

— Debbie, spuse Sir Joseph, făcând cu mâna un semn ca 
şi cum ar fi alungat ceva, sunt pregătit să-ţi ofer zece 


— 326 — 


milioane de dolari pentru acest triptic, dacă se dovedeşte 
că datează de pe vremea lui Hristos. Aceasta înseamnă că 
renunţi la orice revendicare a dreptului de proprietate în 
schimbul a zece milioane de dolari. Mă ocup eu de 
acţiunile judecătoreşti. Dacă se dovedeşte că dumneata 
eşti proprietara icoanei, vei păstră banii şi îmi vei da 
icoana. Dacă se dovedeşte că nu dumneata eşti proprietara 
ei, poţi păstra banii oricum. 

— Şi dacă se dovedeşte că este un fals medieval? am 
întrebat eu. 

— Atunci Debbie nu primeşte nimic. 

— Harry? mă întrebă Debbie, uitându-se la mine. 

— Trebuie să ne sfătuim undeva în linişte, Debbie, am 
spus eu. 

Ne-am aşezat la capetele opuse ale unei canapele 
imense din sufrageria Zolei. Debbie era extrem de 
speriată. 

— Nu pare să fie corect, zise ea. A făcut parte din familia 
mea vreme de secole întregi! 

— Da, bine, Debbie, dar dacă va trebui să te duci prin 
tribunale şi se dovedeşte că nu îţi aparţine în mod legal, ai 
putea pierde două sau trei milioane de lire sterline pe 
cheltuieli de judecată. Deţii astfel de sume de bani? 

— Casa Picardia ar putea valora cam atât. Însă e vorba 
de toată panarama, şi mai este şi unchiul Robert care şi-ar 
baga nasul în chestiile astea. Nu merită riscul. 

— Şi dacă se dovedeşte că icoana este un fals, oricum nu 
rămâi cu nimic. Eu cred că ţi s-a oferit o înţelegere 
rezonabilă. Sfatul meu ar fi să fii de acord şi să vorbeşti cu 
un avocat să stabilească detaliile precis, însă este decizia 
ta, nu a mea, nu a unchiului Robert, şi nu a unui avocat. 

— Harry, uită-te la mine! Arăt eu a genul de fată care 
poartă coliere de perle şi pulovere de caşmir? Ca una care 
să se mărite cu un individ numai pentru că acesta are un 
nume nobil, dar care să nu aibă creier deloc şi care să fie 
trecut în coloanele sociale din Country Life şi la preţul 
grânelor? Crezi că eu vreau să-mi petrec restul vieţii 
pălăvrăgind în cadrul unor adunări de familie? Scutură din 


— 327 — 


cap cu fermitate. Tăticu' nu mai este şi a sosit clipa să 
merg mai departe. Vreau să plec din Casa Picardia. Şi 
vreau să scap şi de icoană. 

— Aceasta este o decizie foarte importantă, Debbie. 
Aparține familiei tale încă de la cruciade. Este o bucată din 
Adevărata Cruce. 

— Şi ce bine a făcut, nouă sau altcuiva? M-am gândit la 
acest lucru, Harry. Cel mai bun lucru pe care l-aş putea 
face pentru cei şase copii ai mei, când îi voi avea, şi pentru 
toate generaţiile Tebbit care vor veni, este să o pun într-un 
muzeu, acolo unde îi este locul. 

— Blestemul tripticului, am spus eu prosteşte. 

— Vinde blestemăţia aceea! Am de gând să vând Casa 
Picardia şi să hoinăresc prin Londra, Paris şi Monte Carlo, 
şi am de gând să mă bucur de viaţă. O să am grija şi de 
sărmanul acela din Jamaica, iar tu vei obţine zece la sută 
pentru că ai acţionat în numele meu. La fel şi Zola, şi 
Dalton. 

— Dalton este funcţionar public, el nu are voie să ia 
nimic de la tine. 

— Zece milioane de dolari este o sumă mare, zise 
Debbie, şi trase aer pe nas. Rămân opt după ce tu şi cu 
Zola vă luaţi partea voastră. Hai să punem mâna pe ei! 

— Ăsta-i ultimul tău răspuns? 

Ezită puţin, cântări opţiunile, şi nişte riduri mărunte 
produse de încordare îi cutară buzele ţuguiate. Pe urmă 
îmi zâmbi şi spuse: 

— Ultimul răspuns! 

Sir Joseph îşi terminase laptele şi încerca să arate 
nepăsător. 

— Am sfătuit-o pe Debbie să refuze oferta 
dumneavoastră, am spus eu. 

— Dar asta-i o prostie! 

— Tripticul este mai mult ca sigur al ei, iar valoarea sa 
depăşeşte patruzeci de milioane de dolari. Nu aş putea s-o 
sfătuiesc cu inima liniştită să accepte un sfert din valoarea 
sa. 

— Dar Debbie şi-ar putea permite să plătească taxele 


— 328 — 


atunci când vor începe acţiunile judecătoreşti? Vor fi nişte 
onorarii astronomice! 

— Vom găsi o firma care să accepte să nu perceapă taxe 
dacă nu va câştiga procesul. Sunt convins că vor fi mai 
multe care se vor bate să ne reprezinte. Imi pare rău, Sir 
Joseph. 

— Aş putea ridica suma la cincisprezece. 

— Douăzeci. 

— Cincisprezece, şi asta este ultima mea ofertă. 
Acceptaţi acum, sau toate celelalte oferte vor fi retrase. 

— Douăzeci de milioane de dolari şi este al 
dumneavoastră. 

— Vreţi să spuneţi că-mi ignoraţi oferta? 

— Cam aşa ceva. Doar nu reprezentaţi dumneavoastră 
singurul muzeu din univers! 

Sir Joseph mă privi gânditor. Pentru câteva secunde, 
zgomotul cel mai puternic care se auzi fu ticăitul ceasului 
de pe peretele din bucătărie. 

— Acesta a fost un exemplu minunat de politică pe 
marginea prăpastiei, Harry, felicitări, rosti Sir Joseph cu 
un zâmbet. Sunt de acord cu condiţiile impuse de 
dumneata. Dacă vreodată vei avea nevoie de o slujbă... 

Am dat mâna ca să încheiem afacerea, pe urmă Debbie 
dădu mâna cu Sir Joseph, şi toată lumea a dat mâna cu 
toată lumea. 

„Douăzeci de milioane de dolari! Cincisprezece milioane 
de lire sterline, destul ca Debbie să-şi cumpere o herghelie 
de cai. Scăzând comisionul meu de 1,5 milioane, şi la fel 
pentru Zola.” Făcusem o treabă bunicică de dimineaţă. 

Sir Joseph spunea ceva, iar eu mi-am revenit cu greu 
dintr-o fantezie stupidă în care era vorba de înotat în 
piscine şi de maşini Aston Martin. 

— Oamenii mei o să se ocupe de întocmirea hârtiilor. 
Toate acestea sunt valabile cu condiţia ca icoana să aibă 
datarea corecta. Ceea ce înseamnă o vechime de două mii 
de ani, şi nu de o mie de ani. 

„Datarea corectă.” Datarea cu carbon-l4 era cheia. 
Fiecare dintre noi luase câte o aşchie minusculă din Cruce 


— 329 — 


şi o trimisese la laboratoare diferite. Pe a mea o 
trimisesem la unul din East Kilbride. Dalton şi cu Zola nu 
mi-au spus unde le trimiseseră pe ale lor, iar eu nu i-am 
întrebat. Trei mostre diferite, trei grupuri independente, 
iar Adevărata Cruce încă era acolo în cazul unei dispute. 

Îmi explicaseră în East Kilbride cum stătea treaba. Totul 
era foarte tehnic. Carbonul radioactiv, sau carbonul-14, 
cum mai este numit, s-ar părea că este creat în atmosferă 
atunci când radiaţiile cosmice lovesc atomii obişnuiţi de 
carbon din dioxidul de carbon din aer. Aceşti atomi 
radioactivi se descompun cu un timp de înjumătățire de 
5.500 de ani. Există un echilibru între viteza la care este 
creat carbonul radioactiv de radiaţiile cosmice şi rata de 
descompunere spontană. Dioxidul de carbon este ingerat 
prin frunzele plantelor, şi astfel intră în lanţul trofic. Când 
plantele mor, sau când mor erbivorele care consumă 
plantele, sau când mor carnivorele care mănâncă 
erbivorele, se  stopează pătrunderea de  carbon-14. 
Carbonul-14 rămas în oasele animalului sau în lemnul mort 
al unui copac începe atunci să se descompună, fără vreo 
altă hrană care să-i refacă rezervele. Dacă se măsoară 
cantitatea de carbon-14 din rămăşiţe, se obţine vârsta 
plantei sau a animalului din momentul morţii. Dacă există 
o cantitate mare de carbon-14 în oase, aceasta înseamnă 
că moartea a survenit recent, şi detectorul Geiger va 
scoate nişte semnale zgomotoase; dacă însă este o 
cantitate mică, atunci înseamnă că moartea a survenit cu 
multă vreme în urmă, şi detectorul nu va scoate niciun 
sunet. N 

Există o complicaţie însă. Intotdeauna există câte una. 
Uneori mai multe radiaţii cosmice vin din spaţiu, alteori 
mai puține. Majoritatea radiațiilor cosmice vin de la soare, 
iar soarele, dintr-un anumit motiv, are un ciclu de 
activitate de doua sute de ani. Acest lucru determină o 
curbă de variație a graficului cu o perioadă de două sute 
de ani, care, dacă nu o iei în consideraţie, te poate induce 
în eroare cu un secol sau două. Însă specialiştii iau în 
consideraţie aceste variaţii; m-au asigurat că pot data o 


— 330 — 


aşchie de lemn veche de două mii de ani cu o precizie de 
până la o suta de ani, poate chiar de cincizeci de ani. Unii 
entuziaşti considerau că s-ar fi putut şi mai bine. Diferenţa 
dintre un fals medieval şi Adevărata Cruce era de o mie de 
ani. Specialiştii mi-au spus că aspectul precizat de mine 
era ca şi cum le-aş fi cerut să lovească un obiect mare de 
la cincisprezece centimetri distanţă. 

l-am zâmbit încordat lui Dalton peste vârful sticlei 
nedesfăcute de şampanie. 

— Ce a însemnat acest lucru pentru tine, cel mai mult? 
L-am întrebat. 

— Să mai prind nişte răufăcători. 

Era destul de simplu. Hondros comunicase cu Cercul 
Bizantin prin intermediul filmelor de pe internet. Fiecare 
cadru de film putea să aibă un milion de pixeli, şi dacă ştiai 
algoritmul, puteai să alegi pixelul corect, punând întunecat 
= 0, luminos = 1, sau altfel, şi astfel puteai să trimiţi un 
mesaj în codul binar, cu un cifru de nedescifrat, dacă 
partenerii ştiau la care pixeli să se uite. Era un drum lung, 
foarte lung de la Babington şi substituirile sale de litere. 
Însă găsiseră un CD în casa Lego a lui Hondros, NSA” îi 
spărsese codul în vreo două săptămâni şi, din acel punct, 
filmele lui Hondros deveniseră un fel de peşteră a lui 
Aladdin. O operaţiune de amploare era în curs de 
desfăşurare, cu celule teroriste periculoase care erau 
desfiinţate în Grecia, Turcia şi Italia. Se putea urmări 
evoluţia acesteia în fiecare seară pe CNN. Vacanţa 
obişnuită a papei în palatul Castelgandolfo fusese anulată 
fără nicio explicaţie, şi zvonuri despre eşecul unei 
conspirații de asasinare se răspândiseră „ca o molimă”, 
aşa cum s-ar fi exprimat Ogilvie. Probabil că acesta era 
punctul de vârf al carierei tânărului Dalton. 

— Dar tu, Zola? 

— Să întind mâna şi să ating istoria. Jurnalul lui Ogilvie 
a readus-o la viaţă. Şi mi-a plăcut tare mult să mă duc cu 
iahtul în Cuba. O să-mi cumpăr un iaht de vreo 
cincisprezece metri lungime, cu toate aranjamentele 


25 Agenţia de Securitate Naţională (n.tr.). 
— 331 — 


necesare. O să-i spun Aldebaran. Adică Debbie, pe scurt. 

M-am uitat la Debbie, care îşi legăna picioarele şi bătea 
cu călcâiele în uşa de la dulap. 

— Asta şi-ar fi dorit tăticu' de la mine să fac. 

Eu o înţelegeam. Poate că respingea Casa Picardia şi 
icoana de familie, dar ea îşi definea încă viaţa în contextul 
familiei; ea încă era în continuare Deborah Inez Tebbit. Şi 
avusese o experienţă pe care avea să şi-o amintească tot 
restul vieţii ei. M-am uitat la Sir Joseph. 

— Mai trebuie să întrebi? spuse el. Să recuperez o 
părticică din Adevărata Cruce a lui Hristos pentru muzeul 
meu! Dar dumneata, Harry? 

— Dacă această cruce se dovedeşte cea originala? am 
spus eu, lăsându-mi imaginaţia să zburde. Mai întâi o să 
scap de ipotecă şi de credite. Pe urmă o să mă dezlănţui. O 
să cumpăr o casă cu vreo câteva mii de metri pătraţi de 
gradină şi piscină, cu un Porsche sau un Aston Martin în 
faţă. Şi imediat ce o să-mi scot astea din minte, o să mă 
stabilesc şi o să-mi dedic restul vieţii pentru pasiunea mea. 

— Pasiunea dumitale? 

— Să caut hărţi şi manuscrise antice pe străzile dosnice 
şi prin bazarele lumii. 

— Sună interesant, spuse Zola. S-ar putea să mă alătur 
şi eu din când în când. Am putea naviga spre Bosfor în 
Aldebaran şi să cutreierăm prin piaţa de cărţi din Istanbul. 

Spusese aceste lucruri cu lejeritate şi cu veselie. Dar 
oare nu se afla acolo încă ceva, mai profund? Hormonii mai 
vechi erau în plină agitaţie. Ea îmi citi gândurile, zâmbind 
uşor. 

— Numai să nu-mi ceri să mai fac vreodată paella, i-am 
răspuns eu. 

Sir Joseph îmi aruncă o privire nedumerită. 

— Toate depind de această datare, nu-i aşa? întrebă 
Debbie. Toate aceste vise. 

Venise în seara precedentă, iar eu şi fetele ne-am 
răspândit în micuțul apartament în saci de dormit. Sir 
Joseph sosise chiar când se lumina de ziuă, iar Dalton cu o 
oră în urmă. Cele trei laboratoare promiseseră toate un 


— 332 — 


răspuns în dimineaţa aceasta. Acum era dimineaţă şi 
timpul continua să treacă. 

— Doreşte cineva o ceaşcă de ceai? întrebă Zola, dar 
nimeni nu spuse nimic. 

Sună telefonul. Începu cel de-al doilea apel când Zola se 
sculă de pe scaun şi ridică receptorul. Ne ridicarăm cu 
toţii în picioare. Sir Joseph răsturnă taburetul. Mi-am dat 
seama că aveam pumnii strânşi cu putere, însă nu puteam 
sub nicio formă să mă relaxez. Se auzi o voce înfundată, pe 
urmă Zola îmi întinse receptorul. 

— Sunt cei de la East Kilbride, spuse ea, cu un ton 
îngrozitor de încordat. 

Am luat receptorul de la ea. 

— Sunt Harry Blake. Bună dimineaţa, Jim. O să înmânez 
acest receptor unei terţe persoane. Spune-i ei totul. M-am 
întors spre Debbie şi i-am zis: E tripticul tău. Răspunde tu! 

Debbie ascultă tot ce-i explica persoana la telefon. Vocea 
înfundată continuă timp de aproximativ un minut. 

— Sunteţi absolut sigur...? întrebă Debbie. Mai mult sau 
mai puţin cincizeci de ani... Vă mulţumesc foarte mult, 
atunci... La revedere! 

Puse receptorul în furcă, închise ochii şi îşi sprijini puţin 
capul pe peretele pe care era plasat telefonul. Pe urmă se 
întoarse spre noi şi se uită împrejur, cu ochii mari. Părea 
surprinsă să ne vadă acolo. Eu simţeam cum urlu pe 
dinăuntru. 

— Ei bine? 

Se uită la mine şi-mi zâmbi. Zâmbetul se extinse. Pe 
urmă îşi duse mâna la gură şi chicoti, iar apoi se sprijini de 
zid şi râse cu poftă. In cele din urmă râsul i se transformă 
într-unul isteric, care fu contagios, iar ea alunecă în josul 
peretelui, şi deşi încercam să ne abţinem, râdeam şi noi de 
râsul ei necontrolat. 

— Pentru Dumnezeu, fată! am reuşit să articulez. 

Se opri din râs, mă privi, izbucni încă o dată, îşi dădu 
capul pe spate şi râse din nou. In cele din urmă îşi 
recăpăta controlul şi spuse: 

— li datorezi acest lucru doctorului Dee, Harry, 


— 333 — 


elisabetanul 007. 
— Vrei să spui că... 
Îmi trimise un zâmbet cald, fericit, şi spuse: 
— Eu, una, aş opta pentru Aston Martin! 


— 334 — 


Mulţumiri şi note 


Faptul că expediţia lui Raleigh spre America de Nord din 
1585 ar fi avut un scop secret este o afirmaţie 
controversată,  stârnită inițial de Simon Cassidy. 
Calendarul secret al doctorului John Dee constituie miezul 
acestei afirmaţii, iar eu le sunt îndatorat lui Simon Cassidy 
şi lui Duncan Steel pentru discuţiile despre aceste aspecte 
similare. Maşinaţiunile implicate, odată cu _ uimitoarea 
semnificaţie a calendarelor de-a lungul istoriei umane, 
sunt descrise extraordinar de frumos în Marking Time, de 
Duncan Steel (Editura John Wiley and Sons, 2000). 

Îi sunt recunoscător Danielei Rohr pentru introducerea 
în complexităţile juridice care stau la baza pretențiilor de 
proprietate asupra tripticului sfânt din acest roman. Mike 
Bartle mi-a oferit nişte informaţii foarte valoroase despre 
navigația pe vremea reginei Elisabeta şi mi-a împărtăşit 
din cunoştinţele sale referitoare la mersul cu o canoe pe 
ocean. Personalul de la Arhivele Naţionale din Spanish 
Town şi din biblioteca publică din Armagh, Irlanda de Nord 
mi-a fost de foarte mare ajutor, la fel şi Sue Wales, doamna 
administrator a bibliotecii Bodleian. Alecia Hyatt de la 
Tropical Tours din Ocho Rios m-a ajutat în privinţa 
dialectului jamaican, la fel ca şi Apostolis Christou, cu 
greaca. Şi îi sunt îndatorat şi lui Jay Tate, care a făcut 
parte din armata britanică, pentru o descriere a modului în 
care te simţi atunci când eşti împuşcat în braţ: oricât mi-ar 
plăcea să realizez eu singur cercetări pentru romanele 
mele, acesta a fost unul dintre aspectele în care am 
preferat să mă bazez pe experienţele altora. 


— 335 — 


SETET 


TRIPTICUL 


Anticarul Harry Blake este angajat de un proprietar bogat să evalueze 
un document vechi de 400 de ani. La inceput. acesta pare să fie doar 
un jurnal codificat in mod ciudat al unui tânăr matelot aflat la bordul 
celebrei expediţii elisabetane a lui Sir Walter Raleigh din 1585. Dar 
când clientul lui Blake este omorăt si viaţa ii este ameninţată. el isi da 
seama că a deschis o ușă către un mister pentru care merită sa 
ucizi... Caci ingropate in scrierea criptică există menţiuni bizare 
despre .un scop secret”. mărturii infiorâtoare privind crime străvechi 
si o dezvăluire uluitoare: localizarea unei nepreţuite relicve sfinte. 
considerate pierdute de mai mult de un mileniu. 


ISBN 978-973-103-951-0 


tao 
international 
publishing 
company 


— 337 —